Douglas Lloyd — Camasa Lui Cristos

DOUGLAS LLOYD 


DOUGLAS LLOYD 


CAMAŞA LUI CRISTOS 


CAPITOLUL |. 

Din pricină că n-avea decât cincisprezece ani şi era 
preocupată de gândul de a creşte, intermitenţele ei de 
gândire mai adâncă erau scurte şs nu prea dese; totuşi în 
dimineaţa aceasta se simţea copleşită de răspunderi. 

Aseară maică-sa, care numai rareori vorbea cu ea despre 
probleme mai complicate, decât cel mult avantajul de a fi cu 
mâinile curate şi sufletul liniştit, îi vorbise între patru ochi 
despre urmările probabile ale îndrăzneţelor declaraţii 
făcute ieri de tatăl ei în Senat; şi Lucia. Simţindu-se 
măgulită de încrederea ei, îi răspunsese cu toată 
convingerea că fără îndoială prinţul Gaius nu va avea 
posibilitatea să reacționeze. 

Dar, după ce plecase la culcare, Lucia începuse să se 
alarmeze, Fără îndoială Gaius va putea trece cu vederea 
ieşirile violente aie tatălui ei împotriva extravaganţelor şi 
abuzurilor comise de guvernul său, în cazul când n-ar fi 
avut şi Înainte de asta pricină să fie nemulţumit de familia 
Gallio. Totuşi mai exista o pricină de nemulţumire, pe care 
n-o cunoştea nimeni afară de ea însăşi... Şi de Diana. De aici 
înainte toţi vor trebui să fie cu toată băgarea de seamă, căci 
altfel voi avea motive să se aştepte la grave nemulțumiri. 

În dimineaţa aceasta păsărelele se treziră foarte devreme. 
Încă nu se obişnuise cu zburdălnicia şi ciripitul lor, căci se 
întorseseră mai devreme decât aveau obiceiul. Primăvara 
sosise şi se statornicise înainte de sfârşitul lunii februarie. 
Când se trezi, constată imediat că neliniştea cu care se 
culcase seara trecută este încă prezentă şi nu s-a risipit din 


sufletul ei, unde scurma stăruitoare, exact ca o durere de 
dinţi. 

Se îmbrăcă fără să facă zgomot, ca să nu trezească pe 
Terţia, care dormea în alcovul de alături - după ce se va 
trezi se va speria, văzând că patul stăpânei sale este deşert 
- apoi îşi încheie sandalele şi apucă în lungul admirabilului 
mozaic colorat care ducea din camera ei de dormit într-un 
salon, de aici în lungul coridorului spre scara impunătoare 
care cobora în atrium şi de aici ieşi în peristil, unde se opri 
şi-şi făcu mâna punte deasupra ochilor ca să se apere de 
lumina puternică a soarelui. 

De un an încoace sau poate chiar de mai demult, Lucia era 
conştientă că este mai înaltă şi că s-a dezvoltat neobişnuit 
de repede, dar aci în peristilul pavat cu faianţă se simţea 
întotdeauna lipsită de importanţă şi foarte mică. Tot ce se 
găsea împrejurul ei în acest peristil o determina să se simtă 
mică: coloanele înalte de marmură pe care se sprijinea 
tavanul, impunătoarele statui, încremenite în tăcerea 
demnităţii lor, în largul pajiştei bine îngrijite şi şuviţele 
argintii ale havuzului care repezea în sus apa proaspătă. 
Oricât ar îmbătrâni, în mijlocul acestui spaţiu ea se va simţi 
întotdeauna ca un copil. 

Cum era să se simtă mai matură, când trecu în lungul 
plăcilor colorate, prin faţa lui Servius, al cărui obraz era tot 
atât de bătucit şi vărgat de creţuri adânci ca şi pe vremeş 
când ea abia se putea ţine pe picioare, îi făcu un semn cu 
mâna şi zâmbi, drept răspuns la salutul grav al bătrânului 
slujitor care-şi apropie lancea de fruntea brăzdată şi trecu 
înainte spre pergola acoperită cu vrejuri de viţă, din celălalt 
capăt al terenului patru-unghiular. 

Aici îşi încrucişa braţele pe balustrada de marmură care 
domina grădinile în formă de terase, boschetele, dulbina 
pavată cu plăci de mozaic şi de unde se deschidea o 
impresionantă vedere asupra oraşului şi a fluviului, apoi se 
întrebă dacă va fi necesar să vorbească şi cu Marcellus. 
Fireşte, fratele ei se va revolta şi, dacă va încerca să 


intervină, cu siguranţă gestul lui va agrava şi măi mult 
situaţia; dar cineva din familie trebuia să fie informat 
despre relaţiile de acum dintre ei şi Gaius, înainte de a se 
expune şi altor primejdii. Probabil, îşi zicea Lucia, cu fratele 
ei nu va avea ocazia să vorbească între patru ochi decât 
foarte târziu în timpul zilei, deoarece în ajun Marcellus 
plecase de acasă şi cu siguranţă lipsise toată noaptea, fiind 
la banchetul tribunilor militari, aşa că nu se va trezi înainte 
de amiază. Dar va trebui sa hotărască imediat ce va face. În 
clipa aceasta îşi zise că ar fi fost mult mai bine ca în timpul 
verii să fi mărturisit lui Marcellus ce s-a întâmplat. 

Sunetul stins al unor sandale o făcu să se întoarcă în loc. 
Decimus, şeful slujitorilor casei, se apropia împreună cu 
cele două gemene dm Macedonia, care pe palmele mâinilor 
ridicate în sus aduceau tăvile de argint. 

— Stăpâna doreşte, întrebă Decimus şi se înclină adânc, să 
i se servească prânzul aici? 

— De ce nu? Răspunse Lucia distrată. 

Decimus spuse ceva celor două fete, care se grăbiră să 
întindă masa, în timpul cât Lucia le urmărea mişcările 
graţioase, cu zâmbetul pe buze şi cu aceeaşi curiozitate ca 
şi când ar fi urmărit zbenguiala a doi fluturaşi. Amândouă 
erau drăguţe şi ceva mai în vârstă decât ea, deşi nu erau 
atât de înalte; erau sprintene şi îndemânatice Şi se 
asemănau una cu alta ca două boabe într-o păstaie. Lucia le 
vedea pentru prima dată în exerciţiul slujbei, căci fuseseră 
cumpărate abia săptămâna trecută. Probabil Decimus, care 
se ocupa cu instruirea lor, îşi zisese că acum sunt capabile 
să se prezinte în faţa stăpânilor. Va fi interesant să le 
urmărească cum îşi fac datoria, deoarece tatăl ei îi spusese 
că au fost crescute într-o casă de oameni prosperi şi 
probabil astăzi se întâmpla pentru prima dată să servească 
ia masă. Fără a îndrăzni să ridice privirea spre tânăra fată 
pe care o simțeau că le urmăreşte, continuară să se mişte 
repede şi fără să facă cel mai mic zgomot. Amândouă sunt 
extrem de palide, îşi zise Lucia, probabil din cauză că au 


stat vreme îndelungată captive în cala galerei de sclavi care 
le-a adus. 

Una dintre slăbiciuni şi principala lui extravaganţă, era să 
cumpere sclavi de valoare. Familia Gallio n-avea prea mulţi 
în serviciul ei, deoarece senatorul era convins că este 
vulgar şi primejdios să te împresori de pâlcuri de sclavi care 
nu au altceva de lucru decât să mănânce, să umble 
încruntaţi şi să uneltească, îşi alegea sclavii cu aceeaşi grija 
ca şi atunci când cumpăra câte o statuie Inimoasă sau alte 
obiecte de artă. Pe el nu-l interesau licitaţiile publice. Dar 
când se întorcea câte o legiune dintr-o expediţie militară 
făcută în regiuni civilizate, ofiţerii care conduceau armata 
aveau obiceiul să informeze pe unii dintre prietenii lor 
bogaţi că au câţiva sclavi cu educaţie; bătrânul Gallio 
cobora în port în ajunul licitaţiei, îi examina, îi întreba 
despre trecutul lor, îi alegea şi, dacă se întâmpla să 
găsească vreunul pe care ar fi fost dispus să-l ia în casa sa, 
oferea un preţ. Nu spunea niciodată membrilor familiei sale 
ce preţ a plătit pe un sclav, dar se ştia despre elcă în astfel 
de cazuri n-are obiceiul să ile parcimonios. 

Majoritatea prietenilor lor aveau neîntrerupte 
nemulțumiri din pricina sclavilor care-i slujeau; tocmai de 
aceea erau obligaţi mereu să-i schimbe, să-i vândă şi să 
cumpere alţii. Tatăl ei însă numai rareori se întâmpla ca să 
se debaraseze de vreunul, dar şi atunci numai din cauză că 
un sclav a maltratat pe altul, datorită neînsemnatei 
autorităţi ce o avea asupra lui. În felul acesta pierduseră 
acum un an o admirabilă bucătăreasă. Minna se purta 
grosolan şi crud faţă de ajutoarele de la bucătărie; le 
copleşea de invective şi le bătea. 1 se atrăsese atenţia în 
câteva rânduri asupra urmărilor. Apoi s-a întâmplat că într- 
una din zile a pălmuit pe Terţia. O clipă Lucia se gândi la 
bucătăreasa aceasta şi se întrebă unde o fi acum. În orice 
caz Minna ştia cum trebuie pregătite turtele cu miere. 

Trebuia să admiţi că tatăl ei este un bun judecător al firii 
omeneşti. Evident, sclavii nu puteau să fie în întregime 


oameni; dar unii dintre ei nu se deosebeau prea mult de 
oameni. Cum este Demetrius de pildă, care tocmai acum 
trecea printre coloanele peristilului, cu pasul sprinten şi 
măsurat. Tatăl ei îl cumpărase pe Demetrius acum şase ani 
şi-l dăruise lui Marcellus cu ocazia celei de a 
şaptesprezecea aniversări. Ce zi memorabilă fusese 
aceasta, când toţi prietenii lor se adunaseră în Forum, ca 
să-l vadă pe Marcellus -care se bărbierise pentru prima 
dată în viaţa sa - cum iese din rânduri ca să-şi primească 
toga albă! Cornelius Capito şi tatăl ei ţinuseră cuvântări, 
apoi îi puseseră togă, pe umeri. Se simţise atât de mândră 
şi era atât de fericită, încât inima îi bătea în piept ca un 
ciocan şi. O ustura în gât, deşi ea nu avea mai mult de nouă 
ani şi nu prea înţelegea această ceremonie, doar cel mult că 
de aici înainte Marcellus va trebui să se poarte ca un 
bărbat, dar uneori, când se întâmpla ca Demetrius să nu fie 
prin apropiere, uita şi el cum trebuie să se poarte. 

Lucia îşi ţuguie buzele frumoase şi pline, apoi zâmbi 
gândindu-se la relaţiile dintre ei; Demetrius, deşi cu doi ani 
mai vârstă decât Marcellus, era extrem de respectuos şi 
niciodată nu-şi uita situaţia lui de sclav; Marcellus era 
încruntat şi demn, dar uneori uita de rolul lui de stăpân şi 
devenea absurd, încercând să se poarte faţă de el ca faţă de 
un prieten intim. În astfel de momente Luciei îi făcea 
plăcere să-i urmărească cu toată atenţia, căci situaţia era 
plină de haz. Fireşte, cam aceleaşi erau şi relaţiile dintre ea 
şi Terţia; dar asta i se părea cu totul altceva. 

Demetrius venise din Corint, unde tatăl său - un armator 
bogat -făcuse prea pe faţă politica opoziţionistă. Dezastrul 
familiei lui Demetrius venise pe neaşteptate şi fusese 
complet. Pe tatăl său l-au executat, pe cei doi fraţi ai săi mai 
în vârstă i-au dăruit noului legat din Ahaia, maică-sa îşi 
ridicase viaţa, iar pe Demetrius, care era înalt, cu înfăţişare 
frumoasă şi atletică, îl aduseseră la Roma, încărcat de 
lanţuri, deoarece tânărul acesta era nu numai un sclav 
preţios, dar şi primejdios. 


Lucia îşi mai aducea aminte de ziua aceea cu o săptămână 
înainte de aniversarea lui Marcellus, când tatăl ei îi spusese 
maică-si că acum un ceas a cumpărat un sclav corintian. Ea 
rămăsese profund impresionată, dar în acelaşi timp şi 
speriată. 

— Un timp va trebui să fie tratat cu toată bunăvoința, 
spunea bătrânul Gallio, în drumul până la Roma s-au purtat 
faţă de el fără nici o cruţare. Paznicul său mi-a spus că va fi 
mai bine să dorm cu un pumnal sub pernă, până când 
corintianul acesta se va mai linişti. Se spune că ar fi bătut 
grav pe unul dintre paznicii săi şi evident aceştia s-au 
purtat faţă de el fără nici un fel de milă, deşi primiseră 
ordine să-l aducă la Roma teafăr şi sănătos. Am constatat că 
sunt foarte mulţumiţi că pot scăpa de el. 

— Nu-ţi dai seama c-ar putea să fie primejdios? Întrebase 
soţia lui speriată. Gândeşte-te la primejdiile la care este 
expus fiul nostru. 

— Aceasta este o chestiune care îl interesează numai pe 
Marcellus, răspunsese tatăl ei. Va fi datoria lui să-i câştige 
încrederea şi credinţa acestui tânăr. Şi cred că va reuşi. 
Demetrius n-are nevoie de altceva, decât să fie tratat aşa 
cum se cuvine. Nu se aşteaptă să fie alintat. Este sclav şi-şi 
dă seama de situaţia în care se găseşte, deşi i se pare 
nesuferită, dar se va supune unei discipline omenoase. 

Tatăl ei continuase să le spună că, după ce a plătit banii ce 
i s-au cerut ca preţ şi a semnat documentele, s-a dus el 
însuşi ca să-l scoată pe Demetrius din celulă, iar după ce au 
ajuns pe chei i-a scos cătuşele lanțurilor de pe mâini cu cea 
mai mare grijă, deoarece acestea îi intraseră în carne şi 
începuseră să sângereze. 

— Am apucat apoi înaintea lui, continuase bătrânul, fără să 
mă mai întorc să văd dacă mă urmează. Plecasem cu cariga 
şi Aulus mă aştepta la câţiva metri mai departe de poarta 
Appia. Hotărâsem să-l iau cu mine, dar după ce ne-am 
apropiat de cariga mi-am zis că va fi mai bine să-i explic 
cum va putea ajunge până la vila noastră, venind pe jos. 


— Singur! Exclamase soţia sa. Nu eşti de părere că 
procedeul tău a fost imprudent? 

— Da, răspunse tatăl ei, dar în nici un caz atât de 
imprudent ca atunci când i-aş fi adus cu mine înlănţuit, în 
calitate de captiv. Era liber să fugă şi mi-am zis că nu strică 
să-i dau posibilitatea să aleagă dacă preferă să trăiască în 
casa noastră sau să hotărască el însuşi de soarta care-l va 
aştepta de aici înainte. Am constatat imediat că gestul meu - 
a lacul să se mai însenineze puţin la obraz. M-a întrebat în 
greceşte şi într-un fel foarte îngrijit, ceea ce dovedeşte că 
este un tânăr cu educaţie: „Şi după ce voi ajunge la vila 
dumneavoastră domnule, ce voi avea de făcut?” l-am spus 
să-l întrebe de Marcipor, care-i va spune ce va avea de 
făcut. A dat din cap şi a început să învârtească încet 
lanţurile ruginite cu cătuşele pe care i le desprinsesem de 
pe mâini. „Aruncă-le!”, i-am spus eu şi urcându-mă în carigă 
m-am întors acasă. 

— Nu cred că vei mai avea ocazia să-l revezi, declară soţia 
sa, dar în aceeaşi clipă, ca răspuns la cuvintele ei, Marcipor 
apăru în cadrul uşii. 

— Stăpâne, a sosit un tânăr corintian, zise Marcipor, care 
era şi el din Corint. Spune că face parte dintre sclavii casei 
noastre. 

— Afirmația este întemeiată, răspunse bătrânul Gallio, 
mulţumit de ştirea pe care i-o adusese. L-am cumpărat azi 
dimineaţă. Va fi în serviciul fiului meu, dar deocamdată 
Marcellus nu trebuie să afle despre darul acesta pe care il- 
am făcut. Hrăneşte-l bine, trimite-l să facă baie şi dă-i haine 
curate. A stat închis vreme îndelungată. 

— Grecul a şi făcut baie, stăpâne, răspunse Marcipor. 

— Foarte bine, încuviinţă stăpânul. Asta înseamnă c-ai fost 
prevăzător. 

— Eu, stăpâne, nu am nici un amestec în afacerea asta. 
Coborâsem în grădina de la celălalt capăt şi tocmai eram 
ocupat cu supravegherea noului boschet de trandafiri, când 


a apărut grecul acesta. După ce mi-a spus cum îl cheamă şi 
că aparţine casei noastre, a dat cu ochii de piscină... 

— Nu cumva vrei să spui c-a îndrăznit să întrebuinţeze 
piscina noastră drept baie? Întrebă soţia patricianului. 

— Îmi pare foarte rău, dar totul s-a întâmplat atât de 
repede, încât nu l-am mai putut împiedica. Grecul s-a 
repezit într-un suflet şi din fugă şi-a scos hainele de pe el şi 
a sărit în apă. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Apa va fi 
scursă imediat şi vom curăța piscina cu cea mai mare grijă. 

— Foarte bine, Marcipor, încuviinţă bătrânul. Dar să nu-l 
cerţi, ci îl vei preveni să nu mai repete acest gest. Apoi, 
după ce Marcipor s-a depărtat, a început să râdă. 

— Ar fi trebuit să ştie că n-are voie să procedeze în felul 
acesta, declarase maică-sa. 

— Fără îndoială ştia, răspunse bătrânul Gallio, dar n-am 
nici un motiv să-l condamn. Se vede că era grozav de 
murdar şi, văzând atâta apă într-un loc, n-a mai ştiut ce face 
vreme de câteva clipe; 

În orice caz este cert, îşi zise Lucia, că Marcipor nu s-a 
purtat sever faţă de Demetrius, deoarece începând chiar 
din ziua aceea l-a tratat ca şi când ar fi fost propriul său fiu. 
De fapt intimitatea dintre ei era atât de strânsă, încât sclavii 
pe care-i cumpăraseră mai târziu întrebau de multe ori 
dacă nu cumva Marcipor şi Demetrius sunt înrudiţi. 

În clipa aceasta, Demetrius ieşi din nou din casă şi se 
apropie în lungul aleii pavate, venind spre pergola. Lucia se 
întrebă care o fi motivul că se apropie. Imediat după aceea 
se opri în faţa ei şi aşteptă să-i facă semn dacă poate vorbi. 

— Da, Demetrius, despre ce este vorba? 

— Tribunul, începu el cu demnitate, trimite surorii sale 
cele mai bune urări de sănătate şi fericire şi o roagă să 
accepte să prânzească împreună. 

Lucia se îmbujora la obraz, dar se reculese imediat şi-i 
răspunse: 

— Spune stăpânului dumitale că soră-sa va fi încântată şi 
mai spune-i - adăugă ea pe un ton mai puţin ceremonios — 


că prânzul se va servi aici, în pergola. 

După ce Demetrius se înclină adânc în faţa ei şi, se 
întoarse să plece, Lucia trecu pe lângă el şi păşi înainte pe 
aleea pavată. Sclavul o urmă de la cuviincioasă distanţă. 
După ce ajunseră destul de departe, ca să nu-i poată auzi 
nimeni, se întoarse spre el şi se opri. 

— Cum se face că s-a trezit atât de devreme? Întrebă ea 
pe un ton. Care nu era nici perpendicular, nici oblic, ci de-a 
dreptul orizontal. N-a fost la banchet? 

— Tribunul a participat la acest banchet, răspunse 
Demetrius. Probabil tocmai din pricina asta este atât de 
nerăbdător să vă vorbească. 

— Te rog, Demetrius, nu cumva să-mi spui c-a intrat din 
nou în vreo încurcătură, zise fata şi încercă să-l privească în 
lumina ochilor, dar sclavul coborâse pleoapele. 

— Dacă va fi cazul, răspunse el cu prudentă, presupun că 
tribunul va prefera să vă vorbească fără ca sclavul său să fie 
de faţă. Pot să mă retrag acum? 

— Fără îndoială dumneata ai fost acolo, continuă Lucia. Şi 
când Demetrius dete din cap în semn afirmativ îl întrebă: 
Prinţul Gaius a fost de faţă? Demetrius se înclină din nou şi 
fata continuă cu glasul puţin tremurat: Ai... A fost... ai avut 
prilej să constaţi dacă era bine dispus? 

— Foarte bine dispus, încuviinţă Demetrius, până în 
momentul când a adormit la masă. 

— Era beat? Întrebă Lucia şi strâmbă uşor din nas. 

— Se poate, răspunse Demetrius îngândurat, dar eu nu am 
căderea să vă dau această informaţie. 

— Prinţul s-a purtat amabil faţă de fratele meu? Stărui 
Lucia. 

— Cu nimic mai amabil decât de obicei, răspunse 
Demetrius şi, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe 
altul, întoarse capul şi se uită spre uşă. 

Lucia oftă nemulțumită, clătinând din cap şi-şi ţuguie 
buzele. 


— Demetrius, dumneata ai obiceiul să devii uneori foarte 
ursuz. 

— Ştiu, admise el cu părere de rău. Îmi daţi Voie să mă 
retrag? Stăpânul ar putea... 

— Sigur că da, ripostă Lucia. Dar grăbeşte-te! Se întoarse 
în loc şi cu paşi mărunți se îndreptă din nou spre pergola. 
Fără îndoială aseară s-a întâmplat ceva, căci altfel 
Demetrius n-ar avea această atitudine enigmatică. 

În mod instinctiv Decimus înţelese că tânăra sa stăpână 
este nemulțumită, aşa că se feri din calea ei. Gemenele, 
care terminaseră cu aşezarea mesei, se opriseră una lângă 
alta şi aşteptau ordine. Lucia se apropie de ele. 

— Cum vă cheamă? Întrebă ea, cu glasul uşor marcat de 
nemulţumirea de adineaori. 

— Pe mine mă cheamă Elena, răspunse una dintre ele cu 
sfială. Pe soră-mea o cheamă Nesta. 

— Ea nu poate să vorbească? 

— Vă rog, stăpână... Este înspăimântată. 

Pleoapele cu gene lungi ale ochilor lor tremurară uşor 
când o văzură că se apropie şi se uitară la ea speriate, dar 
fără să se mişte, îşi petrecu câte o mână sub bărbia 
fiecăreia şi ridicându-le în sus, le zâmbi uşor şi le spuse: 

— Să nu vă fie frică. Eu n-am intenţia să vă mugşc, zise ea, 
şi, ca şi când ar fi mângâiat o păpuşă, începu să se joace cu 
şuviţele de păr scăpate de sub scufiţa Elenei. După aceea se 
întoarse spre Nesta şi-i desfăcu brâul apoi i-l înnodă cu cea 
mai mare grijă. Amândouă fetele erau cu ochii plini de 
lacrimi. Nesta îşi şterse ochii cu dosul mâinii. 

— Ei, haide-haide, nu începe să plângi, în casa aceasta nu 
vă va supăra nimeni, în aceeaşi clipă abandonă tonul de 
alintare întrebuințat faţă de ele şi declară cu mândrie: 
Aparţineţi senatorului Marcus Lucan Gallio. A plătit un preţ 
mare pentru voi... Din pricină că sunteţi fete de valoare şi, 
pentru că sunteţi de valoare, nimeni nu vă va maltrata... 
Decimus, strigă ea, întorcând capul peste umăr, poartă de 
grijă ca acestor fete drăguţe să li se dea câte o tunică nouă; 


să fie albe şi cu galoane de corale. Apoi una după alta le 
apucă de mâini şi le examina cu atenţie: sunt curate, 
declară ea şi foarte frumoase. E foarte bine. Apoi se 
întoarse spre Decimus: poţi să te retragi, la şi gemenele cu 
tine. Vor aduce mâncarea. Fratele meu va prânzi aici, 
împreună cu mine. Nu va fi nevoie să te mai întorci. 

Decimus nu-i fusese niciodată Luciei prea simpatic; nu 
pentru c-ar fi avut motive să se plângă de el, căci era un 
slujitor desăvârşit; aproape exagerat de respectuos, un 
respect ca de gheaţă din care nu lipsea decât foarte puţin 
pentru a se confunda cu nemulţumirea. Lucia constatase că 
este mult mai uşor să te înţelegi cu sclavii aduşi din ţări 
depărtate decât cu cei autohtoni. Decimus se născuse la 
Roma şi se găsea în serviciul familiei lor cu mult înainte de 
ziua de care ea-şi putea - aduce aminte. Avea o slujbă de 
încredere; el se ocupa de cumpărăturile pentru hrana 
zilnică, stătea de vorbă cu negustorii, vizita pieţele, 
întâmpina caravanele străine care aduceau din mari 
depărtări articole exotice şi mirodenii; era un bărbat foarte 
priceput care-şi vedea, de treburile lui, nu scotea o vorbă şi 
se purta cu demnitate, dar cu toate acestea între ei nu era 
altceva decât un străin. 

Faţă de Decimus nu se putea să te simţi atât de atras ca 
faţă de bătrânul şi credinciosul Marcipor, care era 
întotdeauna blând şi binevoitor. El conducea afacerile 
familiei de vreme atât de îndelungată, încât probabil 
cunoştea mai multe amănunte în legătură cu domeniile lor 
decât stăpânul său. 

După ce Lucia îl concedie, Decimus se înclină cu gravitate 
şi se îndreptă în partea unde era casa: mersul lui ţeapăn 
trăda dezaprobarea acestui episod, care era un fel de 
înfrângere a disciplinei în care el credea şi o exercita cu 
toată severitatea. Cele două macedonene zâmbiră, 
arătându-şi dinţii mărunți şi luându-se de mână plecară 
tară să mai aştepte să li se dea ordin. Lucia strigă după ele 
şi le opri. 


— Ia veniţi încoace, porunci ea cu glas sever. Fetele se 
întoarseră şi se opriră speriate în faţa ei. Băgaţi de seamă, 
continuă Lucia. Când sunteţi în serviciu, trebuie să fiţi 
serioase. Lui Decimus nu-i place să vă vadă că vă purtaţi în 
felul acesta. 

Se uitară la ea sfioase pe sub genele lungi şi buzele Luciei 
tresăriră de un zâmbet îngăduitor care făcu să le 
strălucească ochii. 

— Acum puteţi pleca, adăugă ea şi glasul îi deveni din nou 
poruncitor. 

Aşezându-se pe banca de marmură din faţa mesei, le 
urmări cu privirea cum merg drepte ca două săgeți pe 
urma lui Decimus, legănându-şi capul la fiecare pas şi 
imitând în mod desăvârşit mişcările făcute de şeful 
personalului casei. Luciei îi veni să râdă. 

— Ia te uită, murmura ea. Pentru purtarea aceasta ar 
merita să fie bătute. Apoi eu totul pe neaşteptate deveni 
gravă şi, încruntând din sprâncene, îşi examina vârfurile 
flexibile ale sandalelor. Peste câteva clipe trebuia să 
sosească Marcellus. Până unde va putea merge cu 
mărturisirile - dacă în general îi va spune ceva - referitor la 
neplăcuta aventură ce o avusese cu Gaius? Dar, fireşte, 
înainte de toate va trebui să afle ce incident penibil s-a 
întâmplat aseară la banchetul tribunilor. 

— Bună dimineaţa, fetiţă dragă! Zise Marcellus şi, 
trecându-i mâna sub bărbie, îi prăvăli capul pe spate şi o 
sărută zgomotos între sprâncene, apoi îi răscoli părul, în 
timpul cât Bambo, câinele ciobănesc cu părul negru, o 
amuşina de zor şi vârgălea din coadă. 

— Jos! Amândoi! Porunci Lucia, în dimineaţa aceasta eşti 
neobişnuit de exuberant, tribune Marcellus Lucan Gallio. 
Credeam că seara trecută ai fost la o serbare. 

— O, surioară... Şi ce serbare! Marcellus ridică mâna şi cu 
degetele îşi pipăi capul frumos, acoperit cu părul tăiat scurt 
şi în inele, apoi făcu o strâmbătură de durere. Ai toate 


motivele să fii mulţumită că nu eşti tribun şi că nu vei putea 
fi niciodată. A fost o noapte lungă şi frumoasă. 

— Judecând după pungile pe care le ai sub pleoape, îmi 
vine să cred că a fost şi umedă. la Spune-mi şi mie ce s-a 
întâmplat... Sau spune-mi cel puţin partea de care-ţi mai 
poţi aduce aminte. Lucia feri câinele care se aşezase pe 
banca de marmură şi Marcellus se aşeză confortabil alături 
de ea. Apoi începu să râdă cu greutate, aducându-şi aminte 
de scena din ajun. 

— Mi-e teamă că mi-am făcut familia de ruşine. Numai zeii 
ar putea să ştie ce se va întâmpla de aici înainte. Prinţul 
mersese prea departe pentru a mai putea înţelege, dar sunt 
sigur că înainte de terminarea acestei zile se va găsi cineva 
care să-l informeze. 

Lucia se plecă spre el speriată, îi puse mâna pe genunchi 
şi încercă să se uite în ochii lui tulburi... 

— Vorbeşti despre Gaius? Întrebă ea cu glasul sugrumat. 
Haide, Marcellus, spune-mi ce s-a întâmplat? 

— E vorba despre un poem, îngână el, o odă: o odă lungă, 
plicticoasă şi nesăbuit de tâmpită, scrisă anume pentru 
această ocazie ele bătrânul senator Tuscus, care a ajuns la 
limita senilităţii unde timpul şi eternitatea încep să se 
confunde... 

— Mi se pare că nici tu nu mai ai mult până să ajungi la 
această limită, îl întrerupse Lucia. Nu s-ar putea să te 
grăbeşti puţin? 

— Te rog, nu mă zori, fată nerăbdătoare, răspunse 
Marcellus. Mă simt foarte şubred. Cum ţi-am spus, o odă 
interminabilă, concepută de bătrânul Tuscus pentru a-şi da 
importanţă şi care a fost citită de fiul său Antonius, care şi 
el simte nevoia de bunăvoința prinţului căruia îi dedicaseră 
acest elogiu ditirambic. 

— Cred că el s-a simţit plăcut impresionat de această 
adulaţie, zise Lucia şi fără îndoială asistenţa l-a aplaudat. 
Mai ales tu şi Tullus. 


— Tocmai aveam intenţia să-ţi vorbesc şi despre efectul pe 
care l-a făcut, adăugă Marcellus cu greutate. Vreme de 
patru ceasuri mâncărurile şi băuturile au fost aduse fără 
întrerupere la masă: am avut şi muzică de alămuri, cu 
intermitențe de jongilerii şi vrăjitorii -nu-i vorbă, destul de 
proaste - câteva discursuri lungi şi plicticoase şi mi se pare 
chiar o scenă pugilistică. Se făcuse târziu. Cu mult înainte 
ca Antonius să se fi; ridicat în picioare, crede-mă, dragă 
surioară, dacă cei care am fost la acest banchet am fi fost 
liberi să facem ce ne trage inima, ne-am fi întins pe 
canapele şi am fi adormit, îndrăzneţul Tullus, de sănătatea 
căruia te interesezi cu atâta solicitudine, era aşezat în faţa 
mea pe cealaltă parte a mesei şi dormea ca legănat. 

— Pe urmă v-a citit oda, stărui Lucia nerăbdătoare. 

— Da, pe urmă ne-a citit oda. Şi pe măsură ce Antonius 
continua să ne debiteze elucubraţiile părintelui său, glasul 
lui mi se părea că se pierde tot mai departe, trăsăturile 
obrazului îi deveneau din ce în ce mai tulburi, apoi glasul 
cadenţat a început să se stingă, ochii mă usturau şi 
pleoapele mi se îngreuiaseră... 

— Marcellus, pentru numele zeilor nemuritori, continuă! 
Strigă Lucia. 

— Stai liniştită, fetiţo. Astăzi nu sunt în stare să mă 
gândesc cu repeziciune. Sunt convins că de aici înainte voi 
deveni plictisitor pentru întreagă viaţa mea. Mi se pare că 
oda aceasta a schimbat ceva în structura mea cerebrală, în 
sfârşit, după ce mă bătuse la cap un timp care mi s-a părut 
o veşnicie, am încercat să mă reculeg şi, ridicându-mă în 
picioare, m-am uitat la distinşii prieteni dimprejurul meu. 
Aproape toţi adormiseră, afară de cei aşezaţi împrejurul 
mesei de onoare, care încleştau din dinţi ca să-şi poată 
stăpâni râsetele; Quintus, nesuferitul frate al lui Antonius, 
se aprinsese la obraz din cauza revoltei. Eu nu-l pot suferi 
pe obraznicul acesta şi el cunoaşte sentimentele mele de 
mai demult. 


— Dar cu Gaius ce este? Ţipă Lucia cu atâta violenţă, încât 
câinele ciobănesc de lângă ea începu să mârâie. Ce ai făcut 
de l-ai jignit pe Gaius? 

Marcellus începu să râdă, strâmbându-se din pricina 
durerilor ce le simţea în ţeastă, apoi dete drumul unui 
hohot de râs isteric. 

— Dacă gloriosul prinţ ar fi adormit cu bărbia dublă 
proptită în piept, liniştit şi cuviincios - cum dormeau şi 
devotaţii lui prieteni -nenorocitul tău frate ar fi putut 
suporta această situaţie. Dar prinţul nostru îşi prăvălise 
capul adânc pe spate. Gura lui - care nu este deloc plăcută 
la vedere - era larg deschisă. Limba îi scăpase din gură şi 
nasul plin de negi îi tresărea la fiecare respiraţie 
şuierătoare. Sala banchetului era tot atât de liniştită ca şi 
un cimitir şi nu se auzea nimic altceva decât declamaţia lui 
Antonius şi sforăitul lui Gaius, care se luaseră la întrecere. 

— Este revoltător! 

— Calificativul acesta este prea blând, draga mea soră. Ar 
fi bine să dai mai multă atenţie valorii cuvintelor pe care le 
întrebuinţezi. Ei bine... În momentul fatidic când Antonius 
tocmai ajunsese la apogeul ditirambilor scrişi de tatăl său, 
adresând prinţului o diatribă la auzul căreia ar fi roşit chiar 
zeii din muntele Parnas: „Gaius, izvor nesecat de 
cunoştinţe! Gaius cu ochii luminaţi de flacăra divină! Când 
buzele lui Gaius se întredeschid, de pe ele picură 
înţelepciunea şi dreptatea”... Draga mea soră, am simţit că 
se apropie ceva inevitabil, nu ca un fel de strănutat pe care 
nu ţi-l poţi stăpâni, ci un uriaş hohot de râs. Nu vreau să 
afirm că am zâmbit şi că zâmbetul am încercat să mi-l 
ascund în dosul mâinii: mi-am lăsat capul pe spate şi am 
început să râd de se cutremura sala. Un hohot sălbatic, 
întocmai ca râsul unui nebun. Aducându-şi aminte de scena 
aceasta, Marcellus începu să râdă din nou, cu o veselie 
care-i cutremura tot trupul. Crede-mă, cu râsul meu am 
trezit pe toţi cei de la masă... Afară de Gaius. 

— Marcellus! 


Se opri subit, datorită tonului speriat al surorii sale şi 
uitându-se la ea îi văzu obrazul palid şi sever, ridicat spre 
el. 

— Ce este, Lucia? Nu te simţi bine? Întrebă el. 

— Sunt speriată! Răspunse ea cu glasul stins. 

Îi petrecu braţul împrejurul mijlocului şi fata îşi plecă 
fruntea pe umărul lui. 

— Linişteşte-te, Lucia, căci nu avem nici un motiv să ne 
temem, murmură el. A fost o imprudenţă din partea mea să 
te sperii cu vorbele acestea. Credeam că vei face haz de 
ceea ce-ţi voi spune. Evident, Gaius va fi nemulţumit când 
va află ce s-a întâmplat; cu toate acestea nu va îndrăzni să-l 
pedepsească pe fiul lui Marcus Lucan Gallio. 

— Bine, dar tu nu ştii că tatăl nostru l-a criticat în faţa 
Senatului nu mai departe decât ieri? Tu n-ai aflat încă? 

— Fireşte c-am aflat. Dar părintele nostru este destul de 
puternic pentru a se putea păzi, răspunse Marcellus, 
aproape cu prea multă încredere pentru a putea fi convins 
de temeinicia acestei afirmaţii. Urmă o lungă tăcere înainte 
ca soră-sa să înceapă să vorbească, îi simţi trupul 
tremurând în strânsoarea braţului său. 

— Dacă ar fi vorba numai despre asta, zise ea cu glasul 
domolit, probabil ar trece cu vederea. Dar tu l-ai jignit. Ori 
afară de asta el este demult supărat pe mine. 

— Pe tine! Marcellus o apucă de umeri şi încercă s-o 
privească în adâncul ochilor. Şi de ce să fie Gaius supărat 
pe tine? 

— Îţi aduci aminte că vara trecută Diana, mama ei şi eu am 
fost invitate la palatul din Capri... Şi în timpul acesta Gaius 
a venit să-l viziteze pe împărat? 

— Da, îmi aduc. Continuă! Răspunse Marcellus. Ce s-a 
întâmplat? Ce ţi-a spus? Ce a făcut? 

— A încercat să-mi facă o declaraţie de dragoste. 

— Animalul acesta respingător! 'Ţipă Marcellus şi sări în 
picioare. Îi voi smulge limba ticăloasă din gură. Îi voi scoate 
ochii cu propria mea mână. De ce nu mi-ai spus până acum? 


— Motivul mi l-ai dat tu singur chiar acum, răspunse Lucia 
abătută. Mă temeam că-i vei smulge limba din gură şi-i vei 
scoate ochii cu propria ta mână. Dacă fratele meu ar fi fost 
un tânăr sfios şi lipsit de curaj, i-aş fi spus imediat. Dar 
fratele meu este vornic, curajos şi neînfricat. Acum, după ce 
i-am spus, va încerca să ucidă pe Gaius şi fratele meu, pe 
care eu îl iubesc atât de mult, va fi condamnat la moarte şi 
tot aşa cred că va fi condamnat şi tatăl meu. Mama va fi 
expulzată sau va fi arestată; averea noastră o vor confisca 
ŞI... 

— Mama ce a zis despre întâmplarea asta? O întrerupse 
Marcellus. 

— Nu i-am spus nimic. 

— De ce nu i-ai spus? Ar fi trebuit să-i spui... Imediat. 

— Ea la rândul ei ar fi spus tatălui nostru. Ori asta ar fi fost 
tot atât de primejdios ca şi când m-aş fi plâns fratelui meu. 

— Ar fi trebuit să te plângi împăratului! Ţipă Marcellus. 
Tiberiu nu este un model de virtute, dar cred c-ar fi 
întreprins numaidecât ceva. El nu ţine prea mult la Gaius. 

— Nu fi caraghios! Bătrânul acela aproape nebun? 
Probabil ar fi avut din nou una dintre obişnuitele lui crize 
de furie şi ar fi insultat pe Gaius de faţă cu toată lumea; pe 
urmă s-ar fi liniştit şi ar fi uitat cu totul ce s-a întâmplat. 
Gaius însă n-ar fi uitat. Tocmai de aceea am preferat să nu 
fac nici o mişcare. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat -afară de 
Diana. 

— Diana! Dacă ţi-ai dat seama că secretul tău este atât de 
primejdios, cum de ai putut să-l divulgi acestei Diana, care 
este abia o fetiţă? 

— Pentru că şi ea se temea de el şi a înţeles motivul pentru 
care eu nu vreau să rămân singură cu el. Dar trebuie să ştii, 
Marcellus, că Diana nu este o fetiţă mică. Are aproape 
şaisprezece ani. Şi te rog să mă ierţi pentru îndrăzneala 
aceasta, dar va trebui să încetezi de a-i mai răscoli părul şi 
a o gâdila sub bărbie - când vine la mine în vizită - ca şi 
când ea ar fi de cinci ani şi tu un moşneag de o sută. 


— Îmi pare rău! Nici nu m-am gândit că ea ar putea să se 
supere din pricina acestor alintări inocente. Până acum m- 
am gândit la ea ca la un copil, exact cum mă gândesc şi la 
tine. 

— Ei bine, cred c-a sbsit momentul să-ţi dai seama că 
Diana nu mai este un copil. Dacă o supără mângâierile tale, 
asta se întâmplă nu pentru că ar avea ceva împotriva lor, ci 
pentru că tu o iei mai mult în joacă. Lucia păru că ezită, 
apoi continuă cu glasul blând şi uitându-se la obrazul 
întunecat al fratelui ei: S-ar putea chiar ca mângâieri le tale 
să-i facă plăcere... În cazul când ar avea o semnificaţie. Dar 
eu cred, Marcellus, că ea se simte jignită când te aude că-i 
spui „iubita mea”. 

— Nu mi-am închipuit că Diana ar putea să fie atât de 
susceptibilă, murmură Marcellus. De obicei, când nu-i place 
ceva, nu ezită să-ţi spună şi pe un ton destul de violent. A 
fost destul de îndrăzneață ca să ceară să-i schimbe până şi 
numele. 

— Marcellus, ea nu putea suferi numele de Asinia, declară 
Lucia cu îngăduinţă. Numele Diana este mult mai frumos; 
tu nu eşti de aceeaşi părere? 

— Probabil, răspunse Marcellus şi ridică din umeri. Acesta 
este numele unei zeițe tâmpite. Numele celor din ginta lui 
Asinius este nobil şi are o semnificaţie. 

— Marcellus, te rog să nu fii nepoliticos, protestă Lucia. 
Ceea ce vreau eu să-ţi spun este că probabil Dianei i-ar 
place să-i spui „iubita mea”... În cazul când... 

— Nu. Cumva vrei să afirmi că mânza asta este 
îndrăgostită de mine? 

— Sigur că este îndrăgostită şi cred că tu trebuie să fii 
obtuz dacă n-ai băgat de seamă până acum. Haide, stai 
lângă mine şi linişteşte-te. Prânzul nostru trebuie să 
sosească numaidecât. 

Marcellus se uită distrat în partea unde era casa, apoi făcu 
ochii mari şi încruntă din sprâncene, ca după aceea să şi-i 


frece cu pumnii încleştaţi şi să se uite din nou. Lucia îşi 
ţuguie buzele şi zâmbi maliţioasă. 

— Dragă surioară, gemu el, mi se pare că starea în care 
mă găsesc este mult mai gravă decât mi-am închipuit. 

— Nu este deloc, tribune, răspunse Lucia înveselită. Cele 
care se apropie sunt două. 

— Mulţumesc. Vorbele tale mă fac să mă simt mai uşurat. 
Dar ia să-mi spui: sunt tot atât de inteligente pe cât sunt de 
frumoase? Întrebă el după ce gemenele se mai apropiară. 

— Ar fi prea devreme ca să-ţi poţi forma o părere despre 
ele. Astăzi este prima lor zi de serviciu. Să nu le sperii, 
Marcellus, căci şi aşa sunt destul de speriate. Până acum n- 
au fost niciodată în serviciu. 

Linişteşte-te, Bambo! Vino încoace! Aşază-te la picioarele 
mele şi să nu mai mârâi. 

Îmbujorate la obraz din pricina sfielii, cele două 
macedonene începură să ridice lucrurile de pe tăvile de 
argint pe care le aduseseră, prefăcându-se că nici nu bagă 
de seamă că sunt urmărite cu privirea. 

— Sunt foarte drăguţe, nu-i aşa? Murmură Marcellus. 
Unde le-a găsit tata? 

— Încetează, Marcellus! Îi răspunse Lucia cu glasul stins. 
Apoi, ridicându-se în picioare, se apropie de balustradă şi 
fratele ei se luă după ea. Se întoarseră amândoi şi se uitară 
în partea unde era oraşul. Ce a zis Tullus despre fapta 
săvârşită de tine? Întrebă ea pe neaşteptate. 

— Ia spune, zise Marcellus, prefăcându-se că n-a auzit 
întrebarea ei, nu cumva sclavele acestea două au ceva 
deosebit de te porţi cu atâta consideraţie faţă de ele? 

Lucia clătină din cap fără să se uite la el şi oftă. 

— Tocmai mă gândeam adineaori, începu într-un târziu, 
cum m-aş simţi eu oare dacă aş fi în locul lor? Ochii ei trişti 
se ridicară şi întâlniră privirea întrebătoare a fratelui ei. Nu 
este deloc imposibil, Marcellus, ca foarte curând să mă 
pomenesc şi eu într-o situaţie identică cu a lor... Ţie nu ţi-ar 
face plăcere, nu-i aşa? 


— Ce prostii vorbeşti! Îi răspunse el, repezindu-şi vorbele 
prin colţul gurii. Nu trebuie să dramatizezi situaţia. Nu se 
va întâmpla nimic. Fii liniştită, căci de asta voi avea eu grijă. 

— Cum? Întrebă Lucia. Cum crezi că vei avea grijă de 
asta? 

— De, răspunse Marcellus cu oarecare ezitare, ce crezi c- 
aş putea face altceva decât să merg la reptila aceea 
respingătoare şi să-i cer iertare? 

Lucia păru să se mai liniştească şi întinzând mâna i-o puse 
pe braţ. 

— Te rog să faci pasul acesta! Stărui ea. Chiar astăzi! 
Împacă-te cu el, Marcellus! Spune-i c-ai fost ameţit. Cred că 
asta este adevărat, nu-i aşa? Spune-i ceva anume indicat. 

— Aş prefera mai curând să fiu biciuit în piaţa publică. 

— Da... Ştiu. Şi e foarte probabil că vei fi biciuit. Gaius este 
un om primejdios şi fii sigur că nu te va ierta. 

— Ei, asta-i... Ce crezi c-ar putea să facă? Tiberiu nu va da 
voie fiului său adoptiv, care este imbecil, să pedepsească pe 
un membru al familiei Gallio. Ştie toată lumea că bătrânul 
împărat îl dispreţuieşte. 

— Da... Dar cu toate acestea Tiberiu a consimţit să-l 
numească regent, datorită stăruinţeâor luiiei şi lufia este o 
femeie care se bucura de multă trecere, Dacă se-va pune 
problema ca bătrânul împărat să ia partea familiei Gallio 
împotriva lui Gaius, femeia aceasta vicleană îi va împuia 
urechile, aşa că bietul de el va fi în stare să facă orice 
pentru a avea linişte. Prin urmare nu-mi vine să cred că el 
ar putea fi cie partea noastră, lulia nu va ezita să recurgă la 
toate mijloacele de care dispune. 

— Scorpia aceea bătrână... Marcellus se opri tocmai la 
timp, pentru a nu întrebuința o expresie vulgară. 

— Gândeşte-te bine ce faci, zise Lucia pe un ton ca şi când 
s-ar fi simţit mai liniştită. Haide să prânzim. Apoi te vei duce 
la Gaius şi vei înghiţi hapul acesta amar. Să nu fii zgârcit cu 
laudele faţă de el. Magul este-l, căci un om ca el este 
susceptibil faţă de orice adulaţie. Spune-i că este bărbat 


frumos, că în întreg imperiul nu se găseşte nimenea care să 
fie mai înţelept decât el. Spune-i că este divin! Dar fii cu 
băgare de seamă, nu cumva să pufneşti de râs în faţa lui. 
Gaius ştie de mai demult că-ţi place să faci glume. 

Fiind hotărât să primească sfatul surorii sale. Marcellus 
era nerăbdător să-şi îndeplinească această datorie şi să 
termine cu ea pentru totdeauna. Prudenţa îi spunea c-ar fi 
bine să solicite prinţului o audienţă, pe calea obişnuită şi 
apoi să aştepte să-i fixeze o zi care să-i convină, dar, 
simțindu-se tot mai neliniştit de situaţia în care se găsea, 
luă hotărârea să nu ţină socoteală de eticheta) curţii şi să 
încerce să vadă pe Gaius fără să-i fi dat întâlnire înainte. 
Dacă puţin înainte de amiază va apărea la palat, ar putea 
avea norocul să stea de vorbă singur cu prinţul înainte ca 
cei interesaţi să-l poată informa despre scena petrecută 
noaptea trecută. 

La ora zece, înviorat de o baie fierbinte şi de vigurosul 
masaj tăcut de Demetrius, după care urmă un salt în 
bazinul cu apa rece, tribunul se întoarse în apartamentul 
său şi, după ce se îmbrăcă cu gnjă, cobori la parter. Văzând 
că uşa bibliotecii este larg deschisă, se “pri ca să salute pe 
părintele său, pe care nu-l mai văzuse de ieri. Senatorul, 
elegant şi cu părul alb, era aşezat la birou şi scria ceva. 
Ridica privirea, dete din cap, zâmbi uşor şi pofti pe 
Marcellus să intre. 

— Fiule, dacă astăzi eşti liber, mi-ar face plăcere să vii cu 
mine, sa vedem o pereche de iepe aduse din Hispania. 

— Mi-ar face plăcere, tată, dar nu eşti de părere că tot 
atât de bine le-am putea vedea şi mâine? Am ceva 
important de făcut şi acest ceva nu poate fi amânat. 

În glasul tribunului se simţi un fel de nelinişte care 
determină pe părintele său să se uite cu atenţie la el. 

— Cred că nu este vorba despre nimic grav, zise Gallio, şi-i 
făcu semn spre un scaun din apropierea biroului. 

— Să sperăm că nu va fi, răspunse Marcellus şi se aşeză pe 
braţul lat al scaunului, oscilând între nehotărâre şi 


îndemnul de a-i mărturisi adevărul. 

— Atitudinea ta, declară tatăl său cu înţeles, trădează un 
fel de nelinişte. Nu am câtuşi de puţin intenţia să mă 
amestec în chestiuni care te privesc numai pe tine. Dar 
probabil aici va fi cazul ca să intervin în interesul tău, nu-i 
aşa? 

— Cred că nu va fi nevoie să intervii, dar în orice caz îţi 
mulţumesc. Apoi ezită o singură clipă şi, lăsându-se pe 
scaun, obrazul său grav se întoarse spre distinsul său 
părinte. Dacă ai timp de pierdut aş putea să-ţi explic despre 
ce este vorba. 

Gallio dete din cap şi, lăsând stilul din mână, îşi împreună 
braţele şi proptindu-se pe birou se uită la el ca şi când ar fi 
vrut să-l îndemne. Fiul său îi povesti în toate amănuntele 
scena petrecută în timpul banchetului, fără să-i ascundă 
nimic şi fără să se dezvinovăţească. La un moment dat era 
gata să-i pomenească şi de grijile pe care şi le face Lucia în 
legătură cu incidentul său, dar după aceea renunţă, 
zicându-şi că ceea ce a spus părintelui său va fi tocmai de 
ajuns sa suporte dintr-o dată. La urmă îi mărturisi că are 
intenţia să meargă la Gaius şi să-i ceară iertare. Senatorul, 
care până acum îl ascultase în tăcere şi fără să-l întrerupă, 
de data asta clătină cu violenţă din capul albit şi protestă. 

— Nu se poate! Apoi îşi îndreptă trupul şi repetă de câteva 
ori la rând cu toată energia: Nu... Pentru nimic în lume! Nu 
se poate să faci aşa ceva! 

Mirat de această erupție violentă a tatălui său, căci 
Marcellus se aşteptase să-l aprobe, îl întrebă: 

— Adică de ce să nu se poată, tată? 

— Cel mai prost mijloc de a restabili bunele relaţii cu un 
prieten pe care l-ai jignit este să te duci la el şi să-i ceri 
iertare, zise Gallio şi, ferindu-şi scaunul uriaş, se ridică în 
picioare şi-şi îndreptă trupul, cu aceeaşi demnitate ca şi 
când ar fi vrut să ţină un discurs: Chiar în împrejurările cele 
mai favorabile, cum ar fi cazul cu un prieten, înjositoarea 
situaţie în care te găseşti, când te crezi obligat să-i ceri 


iertare, poate duce la o concluzie tocmai contrară celei la 
care te aştepţi. Dacă prietenul interesat pretinde să-i ceri 
iertare, aceasta totuşi nu-l va putea mulţumi şi prietenia lui 
nu merită să te străduieşti ca să o păstrezi. În cazul lui 
Gaius, ar fi fatal să-i ceri iertare; de astă dată nu ai de-a 
face cu un bărbat de onoare, ci cu un ticălos. Pentru un om 
ca el, generozitatea este dovadă de slăbiciune şi apelând la 
generozitatea lui ar însemna să-l jigneşti din nou. Gaius are 
toate motivele să-şi teamă puterea. Or, în faţa unui bărbat 
care se frământă tară încetare din pricină că se simte el 
însuşi în nesiguranţă, nu trebuie să stai niciodată în 
defensivă. lată, îşi va zice el, a sosit ocazia ca să dovedesc 
tuturor forţa de care dispurf. 

— Probabil dumneata ai dreptate! Încuviinţă Marcellus. 

— Probabil? Sigur că am dreptate, declară senatorul şi, 
apropiiridu-se de uşă, o închise fără zgomot, apoi se aşeză 
din nou pe scaun. Dar atât nu este totul, continuă el. Dă-mi 
voie să-ţi împrospătez în memorie câteva amănunte în 
legătură cu strania situaţie a familiei imperiale, menite să-ţi 
explice motivul pentru care Gaius este bărbatul de care 
trebuie să te fereşti şi să te temi. În primul rând trebuie să 
ţii socoteală de bătrânul Tiberiu, care aleargă ca un 
bezmetic prin cele cincizeci de camere ale vilei sale din 
insula Capri, ca după aceea să rămână melancolic şi abătut; 
bătrânul acesta este impresionant, dar în acelaşi timp 
respingător, cu pretenţiile lui de a face necromanţie şi a sta 
de vorbă cu zeii. Ascultă, fiule, zise Gallio, făcând o 
digresiune, cred că în pretenţia oamenilor bogaţi sau a 
regilor este ceva fundamental greşit când încearcă să pară 
religioşi. Pe zei trebuie să-i laşi în seama celor săraci şi 
neajutoraţi. Aceasta ar fi singura justificare a existenţei 
zeilor... Să se ocupe de nenorocirile oamenilor, cărora fără 
ei viaţa li s-ar părea insuportabilă. Dacă un împărat face 
atâta caz de religie, acesta este sau sărit sau de rea- 
credinţă. Tiberiu nu este de rea-credinţă. Prin urmare, dacă 
este nebun, nu va fi nevoie ca motivul să-l cauţi prea 


departe. De ani întregi face venin din cauza mamei sale, 
care i-a cerut să divorţeze de Vipsania, singura fiinţă pe 
care a iubit-o în toată viaţa lui... 

— Mi se pare că el ţine foarte mult la Diana, îl întrerupse 
Marcellus. 

— Sigur că da! Dar de ce? EI ţine la fetiţa aceasta pentru 
că este nepoata Vipsaniei. Trebuie să admitem că la 
începutul domniei sale n-a fost un administrator rău. Roma 
a avut parte de o prosperitate pe care n-o cunoscuse nici în 
timpul domniei lui Iuliu. Dar, după cum ştii şi tu, din ziua 
când Vipsania a dispărut din viaţa lui, Tiberiu a pierdut 
orice interes faţă de administrarea imperiului şi s-a 
împresurat de ghicitori, de paiaţe, de preoţi şi de cititori în 
stele. Curând după aceea mintea lui a fost atât de rătăcită 
de toate prostiile pe care i le debitau oamenii aceştia, încât 
s-a învoit să se căsătorească cu lulia, pe care o dispreţuia 
chiar din timpul copilăriei. Senatorul începu să râdă cu 
amărăciune. Probabil din cauza asta a renunţat să se mai 
ocupe de treburile imperiului. Şi-a dat seama că, pentru a 
putea uri pe lulia în măsura în care trebuie urâtă, este o 
ocupaţie care-i va răpi tot timpul de care dispune. Prin 
urmare, avem pe căţeaua de lulia, fără să mai vorbim de 
netrebnicul ei fiu, pe care l-a născut înainte de a se căsători 
cu împăratul. Dar Tiberiu nu numai că urăşte pe lulia, dar 
se şi teme de ea ca de moarte şi nu fără temei, căci femeia 
aceasta are mentalitatea bolnăvicioasă a unui asasin, dar în 
acelaşi timp dispune şi de îndrăzneala necesară asasinului. 

— Lucia afirmă că în timpul banchetelor bătrânul împărat 
nu se atinge niciodată de cupa cu vin înainte ca lulia să 
guste dintr-însa, interveni Marcellus. Dar ea este de părere 
că aici ar fi vorba mai mult de un fel de glumă făcută între 
ei. 

— Să ne ferim de a da surorii tale ocazia să interpreteze 
altfel această situaţie, stărui senatorul, deoarece aici nu 
este nici un fel de glumă; şi nici Tiberiu nu urmăreşte să 
facă glume, de vreme ce în faţa uşilor şi ferestrelor 


dormitorului său stau de strajă o duzină întreagă de 
gladiatori din Numidia. Ei bine, en cred că toate aceste 
amănunte preocupă pe Gaius în mod aproape constant. Ştie 
că împăratul nu este în toate minţile, că situaţia mamei sale 
este nesigură; prin urmare, dacă luliei i s-ar întâmpla ceva, 
el presimte că regența sa nu va dura vreme mai lungă decât 
îi trebuie unei galere ca să iasă din port şi să ajungă în 
Creta, ducând pe bord un prinţ exilat. 

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cine crezi că ar urma pe 
Gaius? 

— Ei bine... Începu Gallio şi ridică din umeri, încercând să 
evite răspunsul, aşa ceva nu se va întâmpla. Dacă în vila 
împăratului va muri cineva, acest cineva nu va fi lulia. De 
asta poţi fi absolut sigur. 

— Dar... Hai să zicem, stărui Marcellus. Dacă indiferent 
din ce motive - accident, boală sau asasinare premeditată - 
lulia ar fi eliminată şi tot aşa şi Gaius, crezi că Tiberiu ar 
numi ca urmaş al său la tron pe Asinius Gallus? 

— E foarte probabil, răspunse Gallio. Nu este exclus ca 
împăratul să-şi aducă aminte că este dator să dea Vipsaniei 
o reparaţie cât de tardivă, onorând pe fiul ei. Gallus n-ar fi o 
alegere proastă. Nici un roman nu se bucură de atâta 
respect ca Pollio, instructorul său. Gallus se va bucura de 
sprijinul tuturor legiunilor noastre, atât al celor din patrie, 
cât şi al celor care se găsesc în străinătate. Totuşi, adăugă 
el mai mult pentru sine însuşi, un militar curajos nu este 
întotdeauna un împărat înţelept. Un comandant militar nu 
are de luptat decât împotriva unui grup de duşmani. Pentru 
asta nu-ţi trebuie decât tactică şi curaj. Un împărat însă se 
găseşte în permanentă stare de război cu curtenii invidioşi, 
cu Senatul nedisciplinat şi cu o grupare de proprietari 
hrăpăreţi. Are nevoie de un simţ special pentru a descoperi 
conspiraţiile, o minte destul de ageră pentru a dejuca 
trădarea, un dar firesc pentru făţărnicie şi o piele de 
rinocer. 


— Care să fie destul de groasă ca să reziste unei lovituri 
de pumnal, adăugă Marcellus. 

— Este o ocupaţie extrem de primejdioasă, încuviinţă 
Gallio, dar nu-mi vine să cred că vechiul nostru prieten 
Gallus va fi expus acestor primejdii. 

— Oare cum s-ar simţi Diana în calitate de prinţesă? Zise 
Marcellus distrat. Când ridică privirea, întâlni ochii tatălui 
său, care se uita la el fără să înţeleagă. 

— Cred că ar însemna să mergem prea departe încercând 
să vorbim despre fata aceasta, răspunse tatăl său cu glasul 
liniştit. Pe tine te interesează Diana? 

— Nu mă interesează cu nimic mai mult decât pe Lucia, 
răspunse Marcellus cu voită nepăsare. După cum ştii şi 
dumneata, ele două sunt nedespărţite. Fireşte, eu am 
ocazia s-o întâlnesc pe Diana aproape în fiecare zi. 

— Este o fetiţă frumoasă şi neobişnuit de vioaie, declară 
senatorul. 

— Frumoasă şi neobişnuit de vioaie, încuviinţă Marcellus, 
dar nu mai este fetiţă. Trebuie să ştii că are aproape 
şaisprezece ani. 

— Destul de mare pentru a se căsători: la asta faci aluzie? 
Cred că nici nu s-ar putea să faci o mai bună alegere dacă 
ea va fi de acord. Este de viţă nobilă. Va să zică împlineşte 
şaisprezece ani? E de mirare că Gaius nu şi-a dat încă 
seama de prezenţa ei. Cred c-ar câştiga foarte mult din 
stima împăratului - şi el are mare nevoie de această stimă - 
dacă ar reuşi să-i câştige favoarea. 

— Ea nu-l poate suferi. 

— Serios? Prin urmare a vorbit cu tine despre această 
chestiune? 

— Nu cu mine, căci mie mi-a spus Lucia. 

Urmă o lungă tăcere înainte ca Gallio să vorbească din 
nou, cântărindu-şi fiecare cuvânt. 

— Fiule, ţinând seama de actuala tensiune a raporturilor 
dintre tine şi Gaius, eu aş fi de părere să te străduieşti ca 
atenţiile tale faţă de Diana să fie cât mai discrete. 


— Eu n-o întâlnesc nicăieri în altă parte decât în casa 
noastră. 

— Chiar în cazul acesta: poartă-te faţă de ea cu toată 
discreţia. Gaius are spioni în toate părţile. 

— Cum? Aici în casa noastră? Se încruntă Marcellus şi se 
uită neîncrezător la tatăl său. 

— Şi de ce nu? Nu cumva-ţi închipui că Gaius, fiul lui 
Agrippa, căruia în toată viaţa lui nu i-a trecut nici un gând 
cinstit prin minte şi al luliei, care din naştere are urechile în 
forma găurii de cheie, s-ar sfii să recurgă la aşa ceva? Gallio 
întinse mâna şi înfăşură pergamentul de pe birou, dându-i 
în felul acesta să înţeleagă că pentru astăzi a terminat cu 
lucrul: Cred că despre chestiunea aceasta am vorbit tocmai 
de ajuns. Cât despre ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, 
s-ar putea ca prietenii prinţului să-l sfătuiască să nu dea 
nici o urmare scenei ce s-a petrecut în timpul banchetului. 
Procedeul cel mai cuminte este să nu faci nimic şi să nu sufli 
nici o vorbă înainte de a vedea ce întorsătură va lua 
situaţia. Se ridică în picioare şi-şi netezi faldurile togii: 
Haide! Vom încăleca şi vom merge până la cantonamentul 
lui Ismael, ca să vedem iepele pe care le-a adus din 
Hispania. Cred că-ţi vor plăcea; sunt albe ca laptele, 
neastâmpărate, inteligente şi fără îndoială ne va cere 
pentru ele un preţ mare. Din nenorocire pentru punga mea, 
Ismael, pungaşul acesta bătrân, ştie că pe mine mă 
interesează. 

Marcellus se molipsi imediat de buna dispoziţie a tatălui 
său, deoarece Marcus Lucan Gallio îi făcea impresia că 
pentru el nenorocitul incident cu Gaius este definitiv 
lichidat. Deschise uşa în faţa senatorului şi-l lăsă să treacă 
înaintea sa. În atrium îl văzu pe Demetrius, care sta sprijinit 
de o coloană. Luă repede poziţie de drepţi şi salută cu 
lancea pe care o ţinea în mână, apoi îi urmă de la o mică 
distanţă în lungul încăperilor vaste, pentru a ieşi în porticul 
din partea de apus a vilei. 


— Prezenţa lui Demetrius în atrium mi se pare ceva 
neobişnuit, zise Marcellus cu glasul în şoaptă. 

— Probabil s-a postat acolo pentru a speria cu prezenţa lui 
pe cei care ar fi avut intenţia să se apropie de uşă, răspunse 
Gallio. 

— Crezi c-ar putea să aibă motive întemeiate pentru a-şi 
lua această măsură de prevedere? 

— E posibil. El a fost la banchet împreună cu tine, prin 
urmare ştie c-ai jignit pe Gaius şi că nu te mai bucuri de 
favoarea lui. Luând toate aceste amănunte şi cântărindu-le 
împreună, a ajuns la concluzia că va fi bine să-şi ia măsuri 
de prevedere. 

— Ce ar fi să-l întreb: nu cumva bănuieşte că în casa 
noastră s-au strecurat spioni ai prinţului? Întrebă 
Marcellus. 

Gallio clătină din cap. 

— Fiule, dacă se va întâmpla ca el să constate ceva 
suspect, fii sigur că-ţi va atrage imediat atenţia. 

— Cine o fi cel care se apropie, zise Marcellus şi făcu semn 
tatălui său spre un cavaler care tocmai atunci apăru din Via 
Aurelia. Mi se pare că ni se face o onoare deosebită. Este 
Quintus, fiul cel mai tânăr al lui Tuscus! În timpul din urmă 
prinţul a fost văzut adeseori împreună cu el. 

Tânărul tribun, însoţit de un legionar, se apropie repede 
de ei şi, fără să-i mai salute, scoase un sul aurit din 
cingătoarea tunicii. 

— Am primit ordin de la alteţa-sa prinţul Gaius să predau 
acest mesaj în mâna tribunului Marcellus Lucan Gallio, zise 
el cu mândrie. Ajutorul său descălecase şi, luând sulul în 
mână, urcă scările şi-l dete lui Marcellus. 

— Alteţa-sa ar face mai bine dacă ar întrebuința curieri 
care să aibă şi educaţie, declară Marcellus. Aştepţi 
răspunsul? 

— Ordinelor imperiale li se dă ascultare, nu răspunsuri, 
strigă tânărul Quintus şi, smucindu-şi calul cu violenţă, îl 
atinse cu pintenii şi se depărta, urmat de legionar. 


— Gaius nu-şi pierde vremea, declară senatorul şi se uită 
mulţumit la mâinile sigure ale fiului său, care scoase 
pumnalul din brâu şi desfăcu sigiliul sulului. După ce 
desfăşură documentul, Marcellus îl ţinu în mână plecat, ca 
să-l poată citi şi tatăl său odată cu el. Gallio îl citi cu glasul 
în şoaptă. 

Prinţul Gaius Dntsus Agrippa câtre tribunul Marcellus 
Lucan Gallio: Salut! 

Curajulunui tribun militar nu trebuie risipit în sălile de 
banchete. Acesta trebuie pus în slujba imperiului, acolo 
unde îndrăzneala şi curajul sunt apreciate şi folositoare. 
Tribunului Marcellus Lucan Gallio i se dă ordinul ca înainte 
de apusul soarelui să se prezinte în faţa legatului 
comandant al pretorienilor, Cornelius Capito, pentru a lua 
în primire misiunea ce i se va încredința. 

Marcellus înfăşură sulul şi-l întinse nepăsător lui 
Demetrius, care-l băgă imediat în sân, apoi întorcându-se 
spre părintele său îi spuse: 

— Avem timp de ajuns ca să mergem să vedem caii lui 
Ismael. Senatorul îşi îndreptă trupul cu mândrie, se înclină 
repectuos în faţa fiului său şi începu să coboare treptele de 
marmură, apoi, luând în mână căpăstrul calului care se 
frământa, săltă în şa. Marcellus făcu semn lui Demetrius. 

— Ai auzit ce spune mesajul? Întrebă el fără să mai ezite. 

— N-am auzit nimic, stăpâne, dacă este vorba de ceva 
confidenţial, răspunse Demetrius. 

— Pare puţin maliţios, declară Marcellus. Se vede cât de 
colo că prinţul vrea să scape de mine. 

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius. 

— Uite ce... Vina o port eu singur. Prin urmare nu am 
dreptul să-ţi cer să-ţi primejduieşti viaţa. Rămâne să 
hotărăşti dacă... 

— Voi pleca împreună cu dumneata, stăpâne. 

— Foarte bine! Cercetează echipamentul şi-l vei verifica şi 
pe al tău, adăugă el şi începu să coboare treptele scării, 
apoi se opri. Trebuie să ştii că vom merge spre moarte. 


— Da, stăpâne, răspunse Demetrius. Veţi avea nevoie de 
sandale mai rezistente, care să dureze la drum. Să vă 
cumpăr? 

— Da... Şi nu uita să iei câteva perechi şi pentru tine. Cere 
lui Marcipor banii de care vei avea nevoie. 

Roibul începu să joace nerăbdător ca să-şi ajungă din 
urmă tovarăşul de grajd şi cât ai clipi Marcellus ajunse 
alături de senator, aşa că lăsară caii să meargă în trap de 
voie. 

— Am întârziat ca să stau de vorbă cu Demetrius, îl voi lua 
cu mine. 

— Fireşte că-l vei lua. 

— L-am lăsat să hotărască el însuşi ce va face. 

— A fost un gest frumos din partea ta. 

— L-am prevenit că s-ar putea ca de unde mergem să nu 
se mai întoarcă viu. 

— Ceea ce este foarte probabil, zise senatorul şi privirile i 
se tulburară. Dar în orice caz poţi fi sigur că pentru nimic în 
lume nu se va întoarce singur. 

— Pentru un sclav, Demetrius are o minte foarte chibzuită, 
declară Marcellus. 

Senatorul nu-i răspunse imediat, dar trăsăturile severe ale 
obrazului său şi gura încleştată dovedeau că se gândeşte la 
ceva. 

— Fiule, începu el într-un târziu, cred că în Senat n-ar 
strica să avem câţiva oameni care să dispună de mintea şi 
curajul sclavului tău Demetrius. Strânse frâul şi calul 
începu să meargă la pas. Spui că pentru un sclav Demetrius 
are o minte foarte chibzuită, nu-i aşa? Ei bine, faptul că el 
este un sclav nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce 
gândeşte, ceea ce spune şi ceea ce face ar fi lipsite de 
importanţă, într-o bună zi sclavii vor răsturna guvernul 
acesta putred. Dacă ar fi organizaţi, l-ar putea răsturna 
chiar mâine. Poate îmi vei răspunde că dorinţa lor comună 
de a fi liberi îi va uni; dar atât nu este de ajuns. Toţi oamenii 
doresc mai multă libertate decât cea de care se bucură. 


Ceea ce le lipseşte sclavilor romani este un conducător. La 
timpul său va apărea şi acesta. Vei avea ocazia să te 
convingi. După această neaşteptată declaraţie, senatorul 
făcu o pauză atât de lungă, încât Marcellus presimţi că va 
trebui să-i răspundă ceva. 

— Tată, până acum nu te-am auzit niciodată vorbind în 
felul acesta. Crezi că o revoltă a sclavilor ar fi posibilă? 

— Deocamdată nemulţumirile ce clocesc între ei n-au luat 
formă concretă, răspunse Gallio. Le lipseşte coeziunea. Dar 
într-o bună zi va veni şi aceasta şi toate nemulţumirile se 
vor integra într-un tot, din care se va ridica cel care-i va 
conduce; în momentul acela vor avea o cauză pentru care 
să lupte, o lozincă şi un steag. Trei pătrimi dintre locuitorii 
acestui oraş au fost sau sunt sclavi. Zilnic forţele noastre 
expediţionare aduc galere încărcate cu sclavi. Situaţia 
aceasta are nevoie de un guvern extrem de priceput şi de 
puternic, ca să poată ţine sub călcâiul său o forţă de trei ori 
mai mare decât cea de care dispune el însuşi. Dar n-ai 
decât să te uiţi la guvernul pe care-l avem. Este o găoace 
găunoasă şi nimic altceva. Nu are nici un suport moral. E 
mulţumit să se poată lăfăi în lux, în risipă şi desfrâuri şi nu 
se ocupă decât de serbările date în cinstea zeilor săi 
caraghioşi; poporul este condus de un moşneag slab de 
minte şi de un tânăr beţiv. Prin urmare, fiule, Roma este 
condamnată să piară. Nu voi încerca să-ţi spun exact ziua şi 
felul în care Nemesis va sosi... Dar în orice caz aceasta este 
pe drum. Imperiul roman este prea slab şi prea degenerat 
pentru a putea supravieţui dezastrului. 

CAPITOLUL II. 

La ora trei după-amiază, când Marcellus se prezentă 
pentru a lua cunoştinţă de hotărârea luată de Gaius în 
privinţa lui, Cornelius Capito lipsea din pretoriu. 
Constatarea aceasta i se păru neaşteptată şi semnificativă. 
Lipsa nejustificată a legatului însărcinat cu comanda 
pretorienilor şi delegaţia dată de el unui tânăr locţiitor 
pentru a se ocupa de cazul acesta dovedeau destul de 


limpede că legatul Capito încearcă să evite o întâlnire 
neplăcută cu fiul prietenului său din copilărie. 

Cei doi Gallio făcuseră ultimele două mile până în oraş 
mergând la pas în drumul de întoarcere din cantonamentul 
lui Ismael, unde senatorul renunţă să mai cumpere cele 
două iepe aduse din Spania la preţul exorbitant pe care-l 
pretinsese sirianul acesta lacom şi zgârcit, deşi se vedea 
limpede că evenimentele zilei contribuiseră în mare măsură 
la temperarea interesului bătrânului Gallio faţă de această 
afacere. 

Gândurile senatorului se concentraseră acum exclusiv 
asupra posibilităţilor unei întrevederi cu Cornelius. Dacă în 
Roma se găsea cineva care să fie capabil să tempereze 
pedeapsa destinată de Gaius pentru fiul său, acesta nu 
putea fi altul decât comandantul Gărzii pretorienilor şi şef 
al legaţilor, care se bucura de enormă trecere când era 
vorba să intervină în favoarea cuiva. 

Copleşit de amintirile triste din trecut, bătrânul Gallio 
începu să rememoreze povestea deplorabilă a decăderii 
Gărzii pretorienilor, pe care amândoi o cunoşteau pe 
dinafară, Marcellus o auzise de nenumărate ori în copilăria 
lui. Dar ca şi când fiul său n-ar fi aflat niciodată despre 
această tristă întâmplare, senatorul începu de foare 
departe, în timpul lui Iuliu Cezar, care crease această gardă 
pentru propria sa siguranţă. loţi fuseseră oameni curajoşi, 
aleşi în scopul acesta pe temeiul faptelor săvârşite de ei. Pe 
măsură ce trecuseră anii, tradiţia Gărzii pretorienilor 
devenise tot mai bogată. Se clădise un impunător muzeu 
pentru păstrarea trofeelor luate în timpul bătăliilor, iar la 
terestre fuseseră fixate plăci de bronz pe care înscriseseră 
faptele memorabile din cariera membrilor ei. În timpurile 
acelea olorioase - căzute demult în desuetudine - când 
curajul şi integritatea erau preţuite, să fii numit în Garda 
pretorienilor reprezenta cea mai mare onoare pe care o 
putea conferi imperiul. 


Mai târziu, continuă Gallio nemulţumit, August, a cărui 
vanitate monstruoasă începuse să-l obsedeze, a conferit 
favoriţilor săi calitatea de membri de onoare ai acestei 
gărzi: senatorilor care în mod slugarnic îi aprobau greşelile 
şi ar fi fost gata oricând să-i moaie curelele sandalelor, 
frământându-le în saliva propriilor lor guri; bogaţilor care 
se îngrăşaseră prădând provinciile-; negustorilor de sclavi; 
intermediarilor care speculau sculpturi şi statui de furat; 
celor care colectau birurile impuse regiunilor ocupate de 
armată şi tuturor celor care se pricepeau să aduleze 
bolnăvicioasa vanitate imperială sau să mulţumească 
lăcomia lui August. În felul acesta a dispărut gloria de a fi 
membru al Gărzii pretorienilor. 

Tiberiu încercase. Să oprească decăderea prestigiului ei, 
dar numai foarte scurtă vreme. Cornelius Capito, care de 
nenumărate ori îşi condusese legiunea în lupte care 
reprezentau adevărată sinucidere, în aşa fel că în jurul 
numelui său se creaseră adevărate legende - căci ar fi fost 
imposibil ca paşii unui astfel de om care nu ţinea la viaţă şi 
lotuşi scăpa aşa de uşor de moarte să nu fie conduşi de zej - 
fu chemat la Roma pentru a fi numit comandant al Gărzii 
pretorienilor. Capito nu dorise această demnitate, dar se 
supusese ordinului primit de la împărat. Ca aceeaşi energie, 
blândă şi neînfricată, care-i asigurase Victoria pe atâtea 
câmpuri de bătălie, începu să purifice această instituţie. 
Dar nu mult după aceea stăruinţele depuse pe lângă 
Tiberiu determinară pe împărat să intervină pe lângă acest 
războinic, care nu Ştia ce înseamnă compromisurile, să-şi 
domolească elanul, dându-i să înţeleagă că nu trebuie să 
meargă prea departe cu purificarea Gărzii pretorienilor. 

— Imediat după aceea bătrânul şi vrednicul nostru prieten 
Capito, Continuă Gallio, şi-a dat seama de motivele care au 
determinat pe 1 iberiu să-l cheme în fruntea gărzii: 
urmărise să acopere ticăloşiile cu numele lui. 

Marcellus prevedea că, după dezgroparea acestor 
dureroase amintiri ale părintelui său, situaţia va deveni 


ceva mai penibilă, căci de aici înainte urma să vorbească 
despre tribunii militari. 

— Dacă August s-ar fi mulţumit numai cu nimicirea Gărzii 
pretorienilor! Continuă senatorul. Probabil, dacă ar fi 
prevăzut rezultatul procedeului său, nici chiar lăcomia lui 
nesăţioasă nu l-ar fi putut determina să provoace 
învălmăşeala din ordinul Tribunilor. Dar tu, fiule, ştii foarte 
bine ce s-a întâmplat. 

Da, Marcellus ştia. Ordinul Tribunilor era o distincţie 
deosebită. Ca să poţi deveni tribun şi să poţi purta insignele 
acestui ordin, trebuia să te distingi în fapte şi iubire de 
adevăr. Ca şi Garda pretorienilor, ordinul îşi avea şi el un 
palat impunător în care se adăpostea. Tribunii care soseau 
la Roma, ca să-şi petreacă concediul sau pentru a-şi vindeca 
rănile primite în lupte sau se opreau pentru a primi ordine, 
aveau la îndemână o bibliotecă şi instalaţiile de băi pe care 
intendentul palatului, în conformitate cu ordinele primite, le 
ţinea la îndemâna lor. August a hotărât să extindă 
privilegiile Ordinului Tribunilor, pentru a include pe fiii 
senatorilor şi ai contribuabililor care se bucurau de trecere. 
Nu era nevoie să fi dat ordine şi nici să fi petrecut o singură 
noapte sub pânză de cort. Dacă tatăl tău avea bani de ajuns 
şi importată politică, aveai dreptul să porţi uniforma şi să fii 
salutat. 

Lui Marcellus îi făcea plăcere să se gândească uneori că în 
cazul său situaţia aceasta nu putea fi considerată identică 
cu a celorlalţi, deoarece el nu fusese până acum o simplă 
păpuşă. La Academia militară se devotase cu tot sufletul 
studiului istoriei militare a războaielor trecute, a strategiei 
şi tacticii. Era atlet desăvârşit şi neîntrecut la aruncarea cu 
sulița şi câştigase numeroase premii la concursurile de 
tragere la ţintă cu arcul. Iar în paloş se bătea tot atât de 
bine ca orice gladiator de profesiune. 

Nu-şi petrecuse nici vacanţele fără folos. Tineretul 
aristocrat, care avea dreptul să fie numit în ierarhia 
serviciilor publice, dispreţuia practicarea artelor frumoase. 


Aveau pretenţii de critici şi cunoscători în pictură şi 
sculptură, dar s-ar fi simţit foarte stângaci dacă cineva le-ar 
fi pus în mână o pensulă sau o daltă. Totuşi, spre deosebire 
de aceştia, Marcellus se interesase, spre mulţumirea tatălui 
său, de sculptură şi, constatând că are o înclinare firească 
spre acest gen de artă, bătrânul îi adusese cei mai buni 
profesori. 

Uneori însă i se întâmpla să se simtă sfios în calitate de 
tribun militar, mai ales atunci când în palatul tribunilor se 
arăta câte un adevărat tribun cu obrazul ars de soare şi 
bătut de vânturi sau bandajat, după lunile grele de serviciu 
activ petrecute pe câmpul de luptă. 

Totuşi - îşi zicea Marcellus - nu s-ar fi putut spune despre 
el că nu este apt pentru serviciul militar. Era gata în orice 
moment să primească o însărcinare dacă s-ar fi ivit prilejul. 
Uneori dorise din tot sufletul ca un astfel de prilej să se 
ofere. Până acum nu fusese chemat să primească comanda 
nici unei unităţi; în realitate, un bărbat trebuia să fie nebun 
ca să o ceară el însuşi. Războiul era o ticăloşie, bună pentru 
secături cărora le place să-şi zdrăngănească medaliile de pe 
piept şi să zbiere la inferiorii lor, spunându-le obscenităţi, 
sau să umble săptămâni de-a rândul fără să se spele o 
singură dată. Ar fi fost în stare să facă şi el toate acestea 
dacă i s-ar fi cerut anume. Dar până acum nu-i ceruse 
nimeni şi, vorbind cu toată sinceritatea, nu se simţise 
niciodată mândru de titlul pe care-l purta. Uneori, când 
Decimus i se adresa cu titlul tribun - cum avea obiceiul 
când venea dimineaţa să-i servească prânzul în pat - îi 
venea să-l pâlmuiască şi poate l-ar fi pălmuit dacă ar fi avut 
un motiv mai plauzibil. 

O bucată de vreme, după ce senatorul îşi răcori 
nemulţumirile, călăriră în tăcere. 

— Din când în când, continuă Gallio îngândurat, se 
întâmplă ca bătrânul Capito, exact ca Samson din mitul 
ebraic, să se ridice şi să pună piciorul în prag. Sper, fiule, că 
nu va ezita să intervină în interesul tău. Dacă va fi o 


însărcinare onorabilă, nu voi avea nimic împotrivă, chiar 
dacă ar fi să te expui la primejdii. Sunt dispus să-ţi dau 
drumul ca să te bagi în orice primejdie, dar nu să te expun 
ruşinii. Nu mă îndoiesc că vechiul meu prieten va face 
astăzi chiar imposibilul pentru a te ajuta. le rog să te 
adresezi lui cu toată încrederea. 

Tatăl său părea atât de convins de ceea ce spune, încât 
restul drumului ce-l mai aveau de făcut până la destinaţie li 
se păru aproape plăcut. Convins că morocânosul şi loialul 
războinic care ajutase tatălui său să-şi pună pe umeri prima 
togă albă va avea grijă să nu fie înjosit de lipsa de cumpăt a 
unui prinţ viclean şi răzbunător. Marcellus se îndreptă cu 
sufletul uşor spre impunătorul palat al legatul u i-şef. 

Însoţit de Demetrius, care în şa părea el însuşi un cavaler 
impunător, apucă în lungul străduţelor cotite ce duceau 
spre piaţa circulară în mijlocul căreia era impunătoarea 
clădire de marmură, care servea de locuinţă pentru Garda 
pretorienilor şi a funcţionarilor superiori ai armatei. Pe 
partea stângă era un vast spaţiu liber în largul căruia se 
vedeau acum caravane de cămile şi sute de catâri pentru 
cărat poveri. 

Se pregătea plecarea unei armate în lungul drum ce 
ducea spre Gallia şi piaţa era un furnicar de oameni şi de 
ofiţeri tineri, îmbrăcaţi în uniforme strălucitoare. Legionarii 
arătau mulţumiţi, sprinteni şi, probabil, nerăbdători să se 
vadă cât mai curând plecaţi. Fără îndoială. O astfel de 
aventură, îşi zise Marcellus, este impresionantă. 

Fiind imposibil să pătrundă în piaţă din pricina 
înghesuielii, fură obligaţi să descalece într-o străduţă din 
apropiere. Marcellus întinse lui Demetrius căpăstrul calului 
şi se îndreptă spre pretoriu. Coridoarele largi ale clădirii 
erau pline de centurioni care aşteptau să primească ordine. 
Pe mulţi dintre aceştia îi cunoştea. Când îl văzură, zâmbiră 
şi-l salutară. Probabil îşi închipuiau că şi el a venit pentru 
un scop identic cu al lor şi tocmai de aceea se simţi înfiorat 
de mândrie. N-aveai decât să-ţi închipui tot ce pofteşti 


despre brutalitatea şi josnicia războiului, dar în orice caz nu 
era lucru de nimic să fii soldat în slujba Romei imperiale, 
indiferent de rangul pe care-l aveai în armată, îşi tăcu loc 
cu umerii pentru a putea ajunge în faţa uşii deschise care- 
da în biroul lui Capito. 

— Comandantul este plecat, îi răspunse subalternul care 
părea grăbit. Mi-a poruncit să vă predau sulul acesta. 

Marcellus îi luă din mână sulul cu peceţile groase, apoi 
ezită un moment, gata să-l întrebe dacă legatul-şef se va 
întoarce în curând, dar la urmă renunţă la această intenţie; 
se întoarse în loc şi ieşi din birou, cobori scara impunătoare 
şi traversă piaţa plină de lume. Văzându-l că se apropie. 
Demetrius se apropie cu caii şi întinse stăpânului său 
căpăstrul. Ochii li se întâlniră. La urma urmelor, cred că 
Demetrius are dreptul să cunoască situaţia în care se 
găseşte, îşi zise Marcellus. 

— Încă n-am desfăcut sulul, declară el şi-i arătă 
documentul pe care-l ţinea în mână. Haicte, să ne 
întoarcem acasă. 

Senatorul îl aştepta în bibliotecă. 

— Ei, ia spune-mi ce a făcut prietenul nostru Capito pentru 
tine? Întrebă el, încercând să-şi ascundă neliniştea. 

— Lipsea din birou. M-a servit subalternul său, răspunse 
Marcellus şi, punând sulul pe masă. se aşeză pe un scaun, 
până când întăi său scoase pumnalul şi desfăcu nerăbdător 
sigiliile. I se păru că ochii lui cu pleoapele pe jumătate 
închise urmăresc vreme îndelungată rândurile pomposului 
document. La urmă, Gallio îşi drese glasul şi ridică privirea 
tulburată spre fiul său. 

— Ai primit ordin să iei în primire comanda garnizoanei 
din Minoa, îngână el. 

— Unde este situată Minoa? 

— Minoa este un port ticălos şi murdar din partea de 
miazăzi a Palestinei. 

— Eu n-am auzit niciodată de numele lui, declară 
Marcellus. Ştiu despre forturile noastre din Cezareea şi din 


Joppa, dar nu ştiu nimic despre Minoa. Ce avem noi acolo? 

— Acesta este punctul de plecare al unui drum care duce 
până la Marea Moartă. Majoritatea sării de care avem 
nevoie vine de acolo, după cum probabil ştii şi tu. Datoria 
garnizoanei din Minoa este să asigure circulaţia 
caravanelor în lungul acestui drum. 

— Nu pare să fie o ocupaţie prea interesantă, declară 
Marcellus. Eu mă aşteptam la ceva primejdios. 

— De, dragul meu, cred că nu vei rămâne dezamăgit, căci 
situaţia de acolo este destui de primejdioasă. Beduinii, care 
ameninţă siguranţa acestui drum al sării, se spune că sunt 
sălbatici şi cruzi. Dar, din pricină că atacurile le dau în mici 
grupuri independente unul ele altui şi bine organizate, 
având ascunzători le în regiunile stâncoase nle deşertului, 
n-am luat până acum măsurile necesare ca să-i stârpim. 
Pentru întreprinderea aceasta am fi avut nevoie de cinci 
legiuni. Senatorul vorbea ca şi când ar fi fost informat în 
toate amănuntele despre Minoa şi Marcellus îl asculta cu 
atenţie. 

— Vrei să spui că aceşti tâlhari ai deşertului fură sarea 
caravanelor noastre? 

— Nu... Ei nu fură sarea. Jefuiesc caravanele care sunt 
obligate ca la plecare să ducă provizii şi banii necesari 
pentru plata lucrătorilor întrebuinţaţi la tăiatul sării. 
Numeroase caravane au plecat în drumul acesta şi nu s-au 
mai întors niciodată. Dar nu este numai atâta, continuă 
Senatorul. În garnizoana fortului Minoa noi n-am 
întrebuințat oameni mai de soi. Aceasta este formată în 
majoritate numai din aventurieri înrăiţi. Mai bine de 
jumătate dintre aceştia sunt foşti ofiţeri care au căzut în 
dizgrație, datorită nesupunerii şi altor nereguli pe care le- 
au săvârşit. Cealaltă jumătate se compune din instigatori 
care răspândesc nemulţumirea între legionari. 

— Eu mi-am închipuit că imperiul dispune de mijloace mult 
mai rapide şi mai puţin costisitoare pentru a se debarasa de 
oamenii incomozi. 


— Sunt şi cazuri când un proces public sau un asasinat pol 
provoca proteste, îi explică senatorul. În astfel de 
împrejurări este preferabil şi mult mai practic ca pe 
vinovaţi să-i trimiţi în Minoa. 

— Prin urmare, tată, procedeul acesta este un fel de exil! 
Zise Marcellus, care se ridică în picioare şi, plecându-se 
spre biroul tatălui său, se propti cu pumnii încleştaţi pe 
tablie: Poţi să-mi dai şi alte amănunte referitoare la 
localitatea aceasta înspăimântătoare? 

Gallio dete încet din cap. 

— Cunosc toate amănuntele în legătură cu ea. Ani de-a 
rândul eu şi patru colegi ai mei în Senat am supravegheat 
ceea ce se petrece în acest fort. Făcu o pauză şi se ridică 
încet în picioare, iar obrazul lui îmbătrânit deveni livid. 
Cred că acesta este motivul pentru care Gaius Drusus 
Agrippa... Senatorul pronunţă numele acesta scrâşnind din 
dinţi - a născocit acest fel de răzbunare împotriva fiului 
meu, fiind informat că eu ştiu unde te trimite. Ridică braţele 
deasupra capului şi, încleştând pumnii, bătrânul Gallio se 
cutremură de revoltă: Dacă aş crede în zei, i-aş implora să-l 
condamne la chinuri veşnice! 

Cornelia Vipsania Gallio, care avea obiceiul să stăruiască 
ceva mai mult asupra numelui al doilea de fiecare dată când 
îl pronunţa -deşi nu era decât fiica adoptivă a soţiei lui 
Tiberiu de care divorțase -ar ti putut să aibă un rol 
important în societate dacă s-ar fi străduit car de puţin. 

Dacă simpla dorinţă a Corneliei ar fi putut determina pe 
soţul ei să caute graţia împăratului, Marcus Lucan Gallio ar 
fi pătruns în cercul celor mai intimi prieteni ai împăratului 
şi orice favoare ar fi dorit pentru el însuşi său pentru familia 
sa i s-ar ti acordat fără nici un fel ele greutate. Sau dacă 
Cornelia şi-ar fi dat osteneală să intre în grațiile 
insuportabilei bătrâne care era lulia, familia Gallio ar ti avut 
de tăcut un drum mult mai scurt pentru a putea ajunge la 
toate onorurile. Dar Corneliei îi lipsea această energie. 


Era o femeie încântătoare, deşi aproape împlinise 
patruzeci de ani; extrem de cultă, graţioasă stăpână a casei, 
soţie plină de afecţiune, mamă îngăduitoare, dar probabil 
cea mai leneşă femeie din întregul imperiu. Se spunea că 
uneori sclavii se găseau de luni întregi în serviciul casei, ca 
abia mai târziu să poată constata că ea nu este invalidă. 

Prânzul şi-l lua la amiază, întinsă în aşternut, iar după- 
amiezile şi le petrecea în camerele apartamentului ei său în 
grădina însorită, picuind de somn cu câte o carte în mână şi 
trecându-şi indiferentă degetele prelungi şi delicate prin 
ciucurii auriţi ai cingătoare!; toţi oamenii casei dădeau în 
brânci ca s-o servească, în acelaşi timp toţi ţineau la ea, 
deoarece era fire blândă şi bună, cu care te puteai înţelege 
foarte uşor. Afară de asta ea nu dădea niciodată ordine 
decât atunci când era vorba despre confortul ei propriu. 
Sclavii - conduşi de priceperea şi loialitatea bătrânului 
Marcipor său a autoritarului Decimus, când era vorba de 
cei de la bucătărie - vedeau de întreţinerea casei, tară să 
aibă nevoie de sfaturile ei şi fără teamă că ea nu va fi de 
acord cu ceea ce vor face. Era optimistă din fire, probabil 
din pricină că frământarea implica anumite eforturi, în rare 
ocazii se întâmpla însă ca ea să rămână consternată de 
întâmplările nenorocite şi neaşteptate ce interveneau, dar 
pentru foarte scurt timp şi în astfel ele cazuri începea să 
plângă, ca pe urmă să se liniştească. 

Ieri însă se întâmplase ceva care tulburase adânc liniştea 
ei obişnuită. Senatorul ţinuse o cuvântare şi în timpul după- 
amiezii Paula Gallus venise la ea în vizită şi o informase 
despre ceea ce s-a întâmplat. Paula fusese profund 
consternată. 

Cornelia nu se miră câtuşi de puţin când află că celebrul ei 
soţ şi-a exprimat părerile defavorabile referitoare la felul în 
care guvernul conduce treburile administrative ale 
imperiului, deoarece îl auzise de multe ori exprimându-şi 
aceste păreri în timpul cât se plimba neliniştit pe mozaicul 
din dormitorul ei; dar cu toate acestea se sperie. Aflând că 


ieri în faţa Senatului a dat frâu liber motivelor sale de 
nemulţumire. Nu crezu necesar să întrebe pe Paula de- 
motivele care o lac să pară atât de speriată. Paula nu dorea 
ca senatorul Gallio să aibă din pricina asta nemulțumiri cu 
cei de la curtea împăratului, în primul and Diana nu va mai 
putea continua strânsa prietenie dintre ea şi Lucia dacă 
tatăl acesteia va stărui să atace pe Prinţul Gaius. În al 
doilea rând între ea şi Cornelia exista o veche înţelegere 
tacită, şti mcurajeze alianţa dintre familiile lor, în momentul 
când Diana şi Marcellus vor face constatarea romantică şi 
neaşteptată că există unul Pentru altul. 

În momentul când o informă pe Cornelia că senatorul se j 
aventurează pe un teren primejdios. Paula nu făcu nici o 
aluzie la] aceste amănunte, dar cu toate acestea merse 
destul de departe, pentru a-i atrage atenţia că prinţul Gaius 
- deşi în toate celelalte domenii era un nătâng - este foarte 
iscusit în născocirea pedepselor destinate celor j care 
încearcă să-l critice. 

— Bine, dar ce pot eu să fac în această împrejurare? 
Gemu: îndurerată Cornelia. Fără îndoială nu-mi vei cere să-i 
fac reproşuri i pentru discursul pe care l-a ţinut. Soţului 
meu nu-i place s-audă pe] cineva sfătuindu-l ce poate şi ce 
nu poate să spună în faţa Senatului. 

— Nici pe soţia sa? Întrebă Paula şi ridică sprâncenele de ] 
patriciană. 

— Cu atât mai puţin pe soţia sa! Ripostă Cornelia, între noi 
există! O înţelegere tacită ca Marcus să-şi exercite 
profesiunea fără amestecul î meu. Singura mea datorie este 
să-i conduc casa. 

Paula zâmbi sarcastic şi puţin după aceea plecă, lăsând în 
urma ei! Atmosfera care trepida de ameninţări. Cornelia ar 
fi preferat ca j senatorul să fie ceva mai puţin sincer. Când 
încerca anume, devenea j un bărbat extrem de amabil. 
Evident, Gaius era un destrăbălat şi un j nebun, dar la urma 
urmelor el era prinţul regent al imperiului şi nu era | nevoie 
să-l invectivezi în adunările publice, căci te pomeneai trecut 


pe lista neagră. Paula Gallus era o femeie mult mai 
prudentă ca să admită ca Diana să fie implicată în astfel de 
afaceri. Dacă situaţia se va agrava, fără îndoială nu vor mai 
avea ocazia să vadă decât rareori pe j Diana în casa lor. Or, 
pentru Lucia eventualitatea acestea ar fi o| lovitură destul 
de gravă şi ar putea influenţa şi viitorul lui Marcellus, i El 
nu dovedise decât neînsemnate atenţii acestei fete. Totuşi 
Cornelia nu-şi pierduse nădejdea că sfârşitul va fi cel dorit 
de ea. 

Din când în când, dar numai pentru scurtă vreme, îşi 
tăcea! Gânduri din pricina lui Marcellus. Visul ei de 
totdeauna fusese să vadă pe Marcellus încălecat pe un cal 
alb, în fruntea unei impunătoare armate, trecând în lungul 
străzilor, petrecut de aplauzele şi aclamaţiile j unei mulţimi 
nenumărate de oameni. Evident, o astfel de paradă nu 
putea să se desfăşoare decât dacă ai trecut prin anumite 
primejdii, dar j Marcellus nu era laş. Nu-i lipsea altceva 
decât prilejul pentru a dovedi tuturor din ce fel de aluat 
este plămădit. Probabil un astfel de prilej nu se va mai oferi 
de aici înainte. Cornelia plânse îndurerată şi, din cauză că 
nu avea pe nimeni cu care ar fi putut vorbi despre această 
chestiune, îşi descarcă sufletul în faţa Luciei. Ea la rândul ei 
impresionată de deznădejdea fără precedent a mamei sale, 
încercă s-o liniştească. 

Dar astăzi Cornelia scăpase de spaima ce o copleşise în 
ajun, nu pentru c-ai fi avut motive să creadă că nu are de ce 
să se teamă, ci din pricină că din punct de vedere 
temperamental era incapabilă să se concentreze asupra 
unui subiect, nici chiar atunci când era vorba despre o 
catastrofă care se apropia. 

Pe la ora patru, când Cornelia tocmai începuse să-şi 
pieptene căţeluşul cu părul zburlit, senatorul intră în 
luxosul ei salon şi, lăsându-se pe un scaun, se uită întunecat 
împrejurul său. 

— Eşti obosit? Întrebă Cornelia înduioşată. Sigur că da. 
După lungul drum pe care l-ai făcut călare. Mi se pare că n- 


ai fost mulţumit de vederea cailor aduşi din Hispania. Ce s-a 
întâmplat? 

— Marcellus a primit ordin să se prezinte la datorie, 
răspunse Gallio răstit. 

Cornelia lăsă cățelul din braţe şi, plecându-se spre el, îl 
privi cu interes. 

— Nu eşti de părere că s-a întâmplat exact ceea ce 
trebuia? Am aşteptat zi de zi să intervină ceva. Probabil 
avem motive să fim mulţumiţi. Va fi obligat să plece foarte 
departe de noi? 

— Da! Răspunse senatorul şi dete din cap abătut. Foarte 
departe. A primit ordin să ia comanda fortului Minoa. 

— Comanda! O, ce noroc pentru el. Mânca! Fiul nostru va 
deveni comandantul unui fort roman la Minoa. Avem toate 
motivele să fim mândri. 

— Nu! Draga mea, răspunse Gallio şi scutură din capul 
albit. N-avem nici un motiv să ne mândrim. Minoa este 
localitatea unde trimitem oamenii de care dorim să scăpăm 
pentru totdeauna. Acolo nu au nimic altceva de lucru decât 
să se certe şi să se încaiere. Garnizoana este o adunătură 
de sceleraţi, porniţi mereu pe revoltă. Tocmai de aceea 
suntem foarte des obligaţi să schimbăm comandantul. Urmă 
o lungă pauză în timpul căreia senatorul rămase abătut: de 
astă dată comisia desemnată de Senat pentru controlarea 
fortului Minoa n-a fost consultată în privinţa numirii 
comandantului. Hui nostru a primit ordinul de plecare 
direct de la Gaius. 

Lămurirea aceasta fu prea dureroasă, chiar pentru o 
femeie atât de chibzuită, cum era Cornelia, începu să 
plângă cu hohote; îşi băgă mâinile în părul lucitor care-i 
cădea pe umeri şi începu să se zbuciume, murmurând 
reproşuri care deveneau din ce în ce mai articulate. 
Cutremurată de suspine, ţipă la soţul ei, care rămase tot 
atât de mirat ca şi ea însăşi: 

— Marcus, de ce ai săvârşit această faptă? Cum de ai putut 
aduce nenorocirea aceasta pe capul fiului nostru? Crezi că 


era atât ele important ca să denunţi pe Gaius în faţa 
Senatului cu preţul unui astfel de sacrificiu pentru 
Marcellus şi pentru noi toţi? O, aş ti preferat să fi murit 
înainte de a se întâmpla ce ni se întâmplă acum! 

Gallio îşi plecă fruntea în palme şi nu încercă să-i spună că 
vina este şi a lui Marcellus. Fiul său avea destule griji, fără 
să mai fie nevoie şi de reproşurile pe care i le-ar fi făcut 
Cornelia. 

— Unde este acum? Întrebă ea cu glasul sugrumat, 
încercând să se stăpânească. Trebuie să vorbesc cu el. 

— Probabil se pregăteşte de plecare, murmură Gallio. 
Ordinul este să plece imediat la destinaţie. O galeră îl va 
duce la Ostia, ele unde mâine dimineaţă va pleca o corabie 
pe care se va îmbarca. 

— Corabie? Ce fel de corabie? Dacă trebuie să plece, de ce 
nu pleacă în condiţiile cuvenite rangului său? Fără îndoială 
va putea închiria sau cumpăra un vas, pentru a face 
călătoria cum se cade s-o facă un tribun. 

— Dragă, pentru aşa ceva nu avem timp de ajuns. Vor 
pleca astă-seară. 

— Cine vor? Marcellus şi mai cine? 

— Demetrius. 

— Preamăriţi să fie zeii! Oftă Cornelia şi începu din nou să 
plângă. Dar Marcellus de ce nu vine să mă vadă? Îngână ea 
printre suspine. 

— Va veni numaidecât, răspunse Gallio. A dorit să vin en 
mai întâi, ca să te anunţ. Şi sper că-l vei primi cu acelaşi 
curaj ca orice matroană romană. Tonul cu care vorbea 
senatorul devenise aproape sever. Fiul nostru a avut parte 
de câteva zguduiri neplăcute, dar le-a suportat cu bărbăţie 
şi cu liniştea caracteristică celor mai bune tradiţii ale 
noastre. Totuşi cred că nu i-ar face plăcere dacă te-ar vedea 
că-ţi pierzi cumpătul din pricina aceasta. 

— Să-mi pierd cumpătul! Zise Cornelia şi se uită mirată la 
el. Ştii foarte bine că n-aş fi în stare să fac aş ceva, 
indiferent de ceea ce ni s-ar întâmpla. 


— Draga mea, nu este nevoie ca cineva sa ia otravă, nici să 
întrebuinţeze pumnalul, pentru a se sinucide. Poţi tot atât 
de bine să te sinucizi şi totuşi fiziceşte să rămâi în viaţă. 
Gallio se ridică în picioare şi, apucând pe Cornelia de mână, 
o ajută să se ridice şi ea. Şterge-ţi lacrimile, iubita mea, zise 
el cu blândeţe. Când va veni să te vadă, încearcă şi 
primeşte-l în aşa fel ca să fie mândru de tine. Probabil de 
aici înainte îl vor aştepta zile de încercări grele şi amintirea 
curajului ce-l vei dovedi acum în faţa lui să-i servească de 
îndemn în momentele când se va simţi abătut. 

— Bine, Marcus, voi încerca. Cornelia îl apucă de braţ şi se 
strânse lângă el. Trecuse vreme atât de lungă de când nu 
mai simţiseră nevoia imediată de a sta atât de strânşi unul 
lângă altul. 

După ce Marcellus petrecuse singur o jumătate de oră cu 
maică-sa - datorie de care la început se temuse - plecă, 
pentru a sta de vorbă cu soră-sa. Bătrânul Gallio informase 
pe Lucia, iar aceasta îi trimisese vorbă cu Terţia că-l va 
aştepta sub pergola din grădină până când va putea să vină 
s-o vadă. 

Înainte de toate însă trebuia să se întoarcă în camera lui, 
pentru a lăsa perna de mătase pe care maică-sa stăruise s-o 
ia cu el. Încă un obiect ce trebuia adăugat la povara 
bagajelor lăsate în grija lui Demetrius, dar ar fi fost lipsă de 
atenţie din partea lui să refuze acest dar, mai ales ţinând 
seama de marele curaj cu care primise această nenorocire 
ce-i lovise pe amândoi. Cornelia plânsese, dar atitudinea ei 
nu se abătuse câtuşi de puţin de la disciplina pe care şi-o 
impusese. 

Marcellus găsi bagajele adunate în învelitori şi strânse în 
curele, gata pentru plecare. Demetrius însă nu era nicăieri, 
întrebă pe Marcipor care apăruse în cadrul uşii, pentru a 
vedea dacă au nevoie de prezenţa lui, iar acesta îi spuse 
cam tară voie că acum un ceas l-a văzut plecând călare în 
cea mai mare grabă. Marcellus primi această informaţie 
fără să-şi trădeze mirarea. Era foarte probabil că, deşi 


târziu, grecul constatase că din echipamentul lor lipseşte 
ceva şi plecase de acasă, uitând să-şi ceară voie. Ar fi 
imposibil ca Demetrius să profite de această ocazie pentru 
a încerca să evadeze. Nu se poate, îşi zise Marcellus. Dar 
întâmplarea aceasta avea nevoie de o explicaţie, deoarece, 
dacă ar fi avut nevoie de un obiect despre care a constatat 
că le lipseşte, n-ar fi strâns bagajele în curele înainte de a 
se întoarce acasă. 

Lucia aştepta sprijinită de balustradă, uitându-se spre 
Tibrul pe apa căruia se vedeau corăbii cu pânze mici în care 
se frângeau aproape orizontal razele soarelui şi galere care 
înaintau atât de încet, încât ai fi zis că nici nu se mişcă, dacă 
pe marginea lor nu s-ar fi văzut umbra cu mişcări ritmice 
ale vâslelor lungi care se propteau în apă şi se ridicau 
iarăşi. Una dintre galere, ceva mai mică decât celelalte, se 
îndrepta spre chei. Îşi făcuse mâinile punte peste ochi şi 
urmărea cu atâta atenţie silueta neagră a vasului, încât nici 
nu auzi pe Marcellus apropiindu-se. 

Se opri lângă ea fără să zică nimic şi înduioşat îşi petrecu 
braţul împrejurul mijlocului ei feciorelnic. Ridică un braţ şi-l 
cuprinse şi ea, dar nu se întoarse să se uite la el. 

— Nu cumva este galera cu care vei pleca tu? Întrebă ea 
şi-i tăcu semn spre vas. Dacă nu mă înşel, este o triremă şi 
are prora foarte înaltă. Aceasta este una dintre galerele 
care ies în calea corăbiilor la Ostia. 

— Da, este dintre acelea, răspunse Marcellus, mulţumit că 
discuţia lor a luat această întorsătură liniştită. S-ar putea să 
fie chiar galera cu care voi pleca eu. 

Lucia se întoarse încet în braţele lui împreunate, ridică 
palmele catifelate ale mâinilor şi-l mângâie înduioşată pe 
obraz. Se uită la el şi zâmbi, dar buzele îi tremurau puţin: 
„încearcă să fie curajoasă”, îşi zise fratele ei şi se gândi că 
probabil atitudinea lui de acum o va face să înţeleagă că 
este de acord cu purtarea ei. 

— Sunt mulţumită că vei lua şi pe Demetrius cu tine, zise 
ea cu glasul ferm. A cerut el să te însoţească? 


— Da, răspunse Marcellus. Apoi, făcând o pauză, adăugă: 
Da... A dorit să vină cu mine. Câteva clipe rămaseră 
nemişcaţi unul lângă altul şi degetele fetei se jucau cu 
şnurul de mătase cu care tunica lui era încheiată la gât. 

— "Ţi-ai împachetat toate lucrurile de care ai nevoie? 
Amândoi erau conştienţi de stăpânirea ce şi-o impuseseră în 
această împrejurare şi se simțeau mulţumiţi. 

— Da! Răspunse Marcellus, apoi dete din cap şi zâmbi, ca 
şi când totul s-ar fi desfăşurat în mod normal şi n-ar fi 
plecat mai departe decât la o vânătoare: Da... Draga mea, 
totul este pregătit pentru a putea pleca. Urmă o pauză ceva 
mai lungă. 

— Evident, ar fi imposibil ca tu să prevezi de acum când te 
vei întoarce. 

— Sigur că nu, răspunse Marcellus şi după oarecare 
ezitare adăugă: Cel puţin deocamdată. 

Apoi cu totul pe neaşteptate Lucia scoase un țipăt 
îndurerat şi, ascunzându-şi obrazul la pieptul fratelui ei, 
începu să plângă cu sughiţuri domolite. Marcellus îi ţinea 
strâns trupul cutremurat ele suspine. 

— Nu, dragă surioară, murmură Marcellus. Să ne păstrăm 
cumpătul! Ştiu că nu e uşor, dar va trebui să ne purtăm 
într-un fel demn de originea noastră de romani. 

Trupul Luciei păru că devine rigid şi, lăsându-şi capul pe 
spate, ridică ochii plini de lacrimi spre el, scăpărând de 
revoltă. 

— Să ne purtăm ca romani! 'Ţipă ea în bătaie de joc. Da, să 
ne purtăm ca romani! Dar ia spune-mi ce răsplată primesc 
aceşti romani pentru că sunt curajoşi... Pentru că se prefac 
că este frumos şi nobil să renunţi la tot ce ai... Şi că e glorie 
să suferi şi să mori pentru Roma? Pentru Roma, pe care eu 
o urăsc din adâncul sufletului! La gândeşte-te ce ţi-a făcut 
Roma... ie şi nouă tuturor! De ce nu ne lasă să trăim în 
linişte? Imperiul roman... Ce este acest Imperiu roman? Un 
uriaş furnicar de sclavi! Nu înţeleg sclavi ca Terţia şi 
Demetrius; ci ca mine şi ca tine... loată viaţa ne ploconim, 


ne umilim şi ne linguşim: legiunile noastre prădează şi ucid 
în toate părţile... Şi pentru ce Pentru a face Roma capitala 
universului, spune lumea. Dar de ce trebuie ca universul 
întreg să fie condus de un bătrân nebun, ca Tiberiu şi de un 
beţiv netrebnic cum este Gaius? Nu pot suferi pe niciunul 
dintre ei! 

Marcellus nu încercă să determine pe soră-sa să-şi 
oprească avalanşa aceasta de revoltă, căci îşi zise că va fi 
mult mai bine să se poată răcori şi să termine pentru 
totdeauna cu ce are de spus. Acum o simţea pierdută în 
braţele sale şi-i auzea bătăile violente ale inimii. 

— Te simţi mai bine? O întrebă el cu glasul binevoitor. Cu 
obrazul mereu ascuns la pieptul lui, fata dădu din cap. 
Ridicând în mod instinctiv privirea, dădu cu ochii de 
Demetrius, care se oprise la depărtare de câţiva metri de ei 
şi se uita în altă parte. Va trebui să-l întreb ce vrea, 
murmură el şi-şi desprinse braţele de pe trupul ei. Lucia se 
întoarse din nou spre fluviu, căci nu voia ca grecul să 
constate că aproape şi-a pierdut stăpânirea de sine. 

— Fiica legatului Gallus vă aşteaptă, stăpâne, îi spuse 
Demetrius. 

— Eu nu pot să mă întâlnesc cu Diana în starea aceasta, 
zise Lucia cu glasul sugrumat. Mă voi plimba pe aleile 
grădinii în timpul cât tu vei vorbi cu ea. Apoi, ridicând puţin 
glasul, adăugă: Demetrius, adu pe Diana aici în pergola. 
Fără să mai aştepte aprobarea fratelui ei, urcă repede 
scara circulară care ducea spre boschetele de trandafiri şi 
spre dulbina havuzului. Luând tăcerea stăpânului său drept 
o confirmare a ordinului primit, Demetrius plecă să-şi facă 
datoria, dar Marcellus îl chemă înapoi şi sclavul se întoarse. 

— Crezi că ea este informată? Întrebă el şi încruntă din 
sprâncene. 

— Da, stăpâne! 

— Ce te determină să faci această afirmaţie? 

— Fiica legatului Gallus pare c-a plâns, stăpâne. Marcellus 
tresări şi clătină din cap. 


— Nu ştiu ce aş putea să-i spun în această împrejurare, 
murmură el mai mult pentru sine, dar Demetrius nu făcu 
nici o încercare pentru a-l ajuta. Totuşi, voi fi obligat să 
vorbesc cu ea, oftă el resemnat. 

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius şi plecă din nou. 
Întorcându-se spre balustradă, Marcellus văzu silueta 
surorii sale care se plimba abătută printre boschetele de 
trandafiri şi inima îi tresări de milă. Până acum n-o văzuse 
pe Lucia niciodată atât de mâhnită. Nu era deci de mirare 
că se ferea ca Diana s-o vadă în starea aceasta. Presimţea 
că apropiata lui întrevedere cu Diana va fi neobişnuit de 
grea. Până acum nu prea avusese ocazia să rămână singur 
cu ea, nici chiar pentru câteva clipe numai. De astă dată nu 
numai că vor rămâne singuri, dar se vor găsi amândoi într-o 
situaţie extrem de dificilă. Nu ştia ce atitudine va trebui să 
ia în această împrejurare. 

O văzu că se apropie, trecând prin peristil, mişcându-se 
uşoară şi graţioasă, dar fără vioiciunea ei obişnuită. Cum se 
poate ca Demetrius să-i spună să vină aici în pergola fără ca 
el s-o însoţească, deşi ea cunoştea drumul pe unde trebuie 
să apuce. Fir-ar afurisii de Demetrius... În după-amiaza 
aceasta purtarea lui este cu totul neobişnuită. l-ar fi fost 
mult mai uşor să iasă în calea Dianei şi s-o salute, dacă ar fi 
fost şi el de faţă. Marcellus apucă în lungul aleii ca s-o 
întâmpine. Lucia a avut dreptate: Diana a crescut şi în 
atitudinea aceasta de astăzi este mult mai drăguță decât îşi 
aducea aminte c-ar fi văzut-o vreodată. Probabil ştirile pe 
care le primise acum alungaseră şi ultimele resturi de 
adolescenţă din înfăţişarea ei. Dar, indiferent de motivele ce 
au determinat această schimbare, Diana devenise cu totul 
pe neaşteptate o femeie matură, îşi simţi inima că începe să 
bată mai repede. Zâmbetul frăţesc cu care se pregătise s-o 
întâmpine i se păru nepotrivit, dacă nu lipsit de sinceritate, 
şi, după ce Diana se mai apropie, privirile lui deveniră tot 
atât de grave ca şi ale ei. 


Întinse amândouă mâinile spre el şi-l privi pe sub genele 
lungi, încercând să-şi stăpânească lacrimile şi să 
zâmbească. Marcellus n-o văzuse până acum în felul în care 
o vedea astăzi şi contactul fugar al mâinilor lor îl tulbură. 
Uitându-se adânc în ochii ei negri, i se păru că abia acum îşi 
dă seama de prezenţa ei, de linia fină a trupului ei. de 
sprâncenele frumoase, de bărbia energică şi totuşi delicată, 
de buzele ei pline care acum erau întredeschise din cauza 
spaimei, dincolo de care i se vedeau dinţii strâns încleştaţi. 

— Îmi pare bine c-ai venit, Diana, zise Marcellus, care ar fi 
dorii ca vorbele acestea să fie protectoare, dar nu erau 
deloc. Ar fi vrut să adauge: „Lucia va veni imediat” - dar nu- 
i spuse nimic şi nici nu-i dădu drumul de mâini şi se miră că 
este în stare să stea nemişcată atâta vreme. 

— Este adevărat că vei pleca astă-seară? Întrebă ea cu 
glasul stins. 

Marcellus se uită în ochii ei şi se întrebă cum de fata 
aceasta mereu neastâmpărată, veselă şi capricioasă a putut 
să devină atât de fermecătoare. 

— De unde ai aflat? Întrebă el. Cine te-a informat atât de 
repede? Eu am aflat abia acum trei ceasuri. 

— Crezi că amănuntul acesta ar putea să aibă vreo 
importanţă? Întrebă ea, apoi se opri, ca şi când s-ar fi 
gândit ce să-i mai spună. A trebuit să vin, Marcellus, 
continuă ea cu tot curajul, deoarece ştiam că tu nu vei mai 
avea timp să vii la mine şi să-ţi iei rămas bun. 

— A fost un gest foarte... Era gata să pronunţe cuvântul 
„amabil”, dar presimţi că răspunsul acesta ar fi prea rece şi 
prea banal şi, uitându-se la Diana, constată că este cu ochii 
plini de lacrimi. A fost foarte drăguţ din partea ta, zise el 
înduioşat şi strângând-o mai tare de mâini o apropie de el. 
Fata păru că ezită, apoi se supuse. 

— Fireşte, n-ar fi trebuit să vin, declară ea cu respiraţia 
întretăiată, dar timpul este atât de scurt. Prezenţa ta ne va 
lipsi tuturor. Apoi întrebă, ceva mai sfioasă: Spune, 
Marcellus, îmi vei trimite veşti despre tine? Şi văzându-l că 


nu-i răspunde imediat, clălină din cap şi murmură: N-ar fi 
trebuit să-ţi pun întrebarea aceasta, căci acolo unde te duci 
tu vei avea destul de lucru. Vom afla unul despre altul 
datorită Luciei. 

— Bine, draga mea, tu nu te gândeşti că mie-mi va face 
plăcere să-ţi scriu, se grăbi Marcellus să-i răspundă şi cred 
că-mi vei scrie şi tu... Destul de des... Făgăduieşte-mi că-mi 
vei scrie! 

Diana zâmbi printre lacrimi şi Marcellus îi urmări 
gropiţele clin obraji cum se adâncesc şi apoi dispar. Inima îi 
tresări când o auzi întrebându-l în şoaptă: 

— Îmi vei scrie chiar astă-seară? Şi-mi vei trimite 
scrisoarea cu galera care se va întoarce? 

— Da, Diana, îţi voi scrie. 

— Unde este Lucia? Întrebă ea nerăbdătoare şi-şi retrase 
repede mâinile dintr-ale lui. 

— În grădină, pe aleea boschetelor de trandafiri, răspunse 
Marcellus. 

Şi înainte de a-şi putea da seama de intenţia ei, o văzu că 
se depărtează în fugă. În momentul când ajunse în vârful 
scării, se opri şi, întorcându-se spre el, îi făcu semn cu 
mâna. Era gata s-o strige să-l aştepte, căci vrea să-i mai 
spună ceva, dar incertitudinea în care se găsea acum îl 
determină să renunţe. Ce i-ar mai putea spune Dianei? Se 
întrebă el. Ce i-ar putea făgădui şi ce i-ar putea cere să-i 
făgăduiască? Nu, va fi mult mai bine pentru amândoi să se 
despartă în felul acesta, îi trimise un sărut şi fata dispăru 
din vedere. Era posibil. Chiar probabil ca de aici înainte să 
nu mai revadă pe Diana niciodată. 

Se îndreptă abătut spre casă, dar se opri brusc şi se 
întoarse în pergola. Fetele se întâlniseră şi acum se plimbau 
pe alee, ţinându-se de braţ. Probabil nu va avea ocazia să 
mai vadă o dată pe sora lui adorată, căci ar fi inutil să mai 
expună pe Lucia zbuciumului unei noi scene de despărţire. 

Rămase mirat când văzu că Demetrius coboară scara. Ce l- 
a determinat să intre în grădină? Se întrebă el. Probabil îi 


va spune, lară să-l mai întrebe. Purtarea corintianului 
acesta credincios era astăzi neobişnuită. Imediat după 
aceea îl văzu că se apropie cu paşi largi şi milităreşti, din 
cauza cărora, în timpul vânătorilor, lui Marcellus îi venea 
greu să se ţină după el. Demetrius părea mulţumit de ceva, 
chiar mai mult decât mulţumit. Era încântat! Până acum 
Marcellus nu văzuse încă această expresie pe obrazul 
sclavului său. 

— Vreţi să duc bagajele în port, stăpâne? Întrebă 
Demetrius şi glasul păru că-i tremură de emoție. 

— Da... În cazul când sunt pregătite. Marcellus era gata 
să-i pună o întrebare, dar la urmă renunţă. Mă vei aştepta 
pe chei, zise el. 

— Vreţi ca mai întâi să cinaţi, stăpâne? 

Marcellus dădu din cap, dar în aceeaşi clipă se gândi că şi- 
a luat rămas bun de la membrii familiei. Toţi suportaseră 
această despărţire cu un curaj măreț. Prin urmare ar fi 
însemnat să le ceri prea mult - atât lor cât şi lui - să mai 
repete o dată scena de deznădejde unul în faţa altuia. 

— Nu, răspunse el răstit. Voi cina pe galeră. Vei face 
pregătirile necesare, după ce vei ajunge în port. 

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius pe un ton din care se 
putea ghici că este de acord cu hotărârea luată de stăpânul 
său. 

Marcellus îşi continuă încet drumul spre casă. Ar fi avut 
atâtea de făcut dacă i s-ar mai fi acordat o zi de răgaz. Se 
gândea în primul rând la Tullus. Va trebui să-i lase câteva 
rânduri înainte de a pleca. 

Când se întâlniră în boschetele de trandafiri, Lucia şi 
Diana izbucniră amândouă în lacrimi. Apoi începură să 
vorbească, întrebuinţând fraze intermitente despre 
posibilităţile de întoarcere ale lui Marcellus; soră-sa, 
gândindu-se cu spaimă la ceea ce i s-ar întâmpla, iar Diana 
întrebându-se dacă ar fi posibil ca cineva să stăruiască pe 
lângă Gaius pentru a-l determina să-şi schimbe hotărârea 
luată. 


— Vrei să spui că probabil tatăl meu ar putea să... 

— Nu! Răspunse Diana şi clătină energic din cap. Nu tatăl 
tău! Va trebui să intervenim pe altă cale. Făcu ochii mici şi 
începu să se gândească. 

— Probabil în această chestiune intervenţia tatălui tău ar 
putea să aibă efect, îi propuse Lucia. 

— Nu ştiu ce să zic. Probabil ar avea dacă ar fi acasă. Dar 
misiunea ce o are la Marsilia ar putea să-l reţină până la 
începutul iernii viitoare. 

— Ţi-ai luat rămas bun de la Marcellus? Întrebă Lucia, 
după ce făcură câţiva paşi pe alee fără să zică nimic. Se uită 
în ochii Dianei şi zâmbi îngândurată, când constată că se 
aprinde la obraz. Diana dădu din cap şi o strânse înduioşată 
de braţ, dar alt răspuns nu-i dădu. 

— Cum se face că Demetrius a ajuns atât de repede aici în 
grădină? Întrebă ea pe neaşteptate. A venit la mine ca să-mi 
spună ca Marcellus se pregăteşte de plecare şi ar vrea să 
mă vadă. M-am întâlnit cu el, venind încoace, Nu cumva 
sclavul acesta a venit să-şi ia rămas bun... ca şi când ar fi 
egal cu tine? 

— Mi s-a părut şi mie straniu, admise Lucia. Demetrius n-a 
vorbit până acum cu mine niciodată, decât cel mult pentru 
a-mi răspunde la câte un ordin. Crede-mă, Diana, nici eu nu 
înţeleg tocmai bine. S-a apropiat şi, după ce m-a salutat în 
felul lui ceremonios, mi-a ţinut o scurtă cuvântare care mi s- 
a părut pregătită cu cea mai mare grijă. Mi-a spus: „Eu voi 
pleca împreună cu tribunul. S-ar putea să nu mă mai întorc. 
Aş dori să-mi iau rămas bun de la sora stăpânului meu şi să- 
i mulţumesc pentru purtarea binevoitoare ce a avut-o faţă 
de sclavul fratelui ei. Îmi voi aduce aminte de această 
bunătate! Apoi a scos din sân un chimir şi dintr-însul inelul 
acesta... 

— Inelul? Întrebă Diana neîncrezătoare. Stai liniştită. Dă- 
mi voie să-l văd şi eu, adăugă ea în şoaptă. Lucia întinse 
mâna cu degetele răsfirate ca să poată examina inelul mai 
de aproape, căci lumina începuse să se tulbure. Este 


frumos, declară Diana. Ce este emblema aceasta gravată pe 
el? O corabie? 

— Demetrius mi-a spus, adăugă Lucia: „Aş vrea să 
încredinţez inelul acesta surorii stăpânului meu. Dacă mă 
voi întoarce, va putea să mi-l dea înapoi. Dacă nu mă voi 
întoarce, atunci îi va rămâne ei. Părintele meu l-a dăruit 
mamei mele. Este singurul obiect pe care l-am putut salva 
din dezastrul familiei noastre”. 

— Ce situaţie stranie! Murmură Diana. Şi ce i-ai răspuns? 

— De... Ce crezi c-aş fi putut să-i răspund? Zise ea pe un 
ton ca şi când ar fi încercat să se apere împotriva unei 
acuzări. La urma urmelor el pleacă împreună cu fratele 
meu şi-şi primejduieşte viaţa. Este şi el om, nu-i aşa? 

— Da, este şi el om, încuviinţă Diana. Haide continuă, ce i- 
ai răspuns? Întrebă ea nerăbdătoare. 

— l-am mulţumit, răspunse Lucia cu o încetineală care te 
scotea din fire. l-am spus că face bine - ceea ce este 
adevărat, Diana - că-mi lasă în păstrare inelul acesta 
preţios şi mi-am exprimat nădejdea că amândoi se vor 
întoarce acasă teferi şi sănătoşi, apoi i-am făgăduit să am 
grijă de inelul pe care mi-l lasă în păstrare. 

— Cred c-ai procedat foarte bine, zise Diana după un 
moment de gândire. Şi pe urmă ce s-a mai întâmplat? Se 
opriseră amândouă la capătul aleii pavate. 

— De, rămăsese nemişcat în faţa mea... Aşa că i-am întins 
mâna. 

— Cum se poate! Exclamă Diana. Unui sclav? 

— Gestul este destul de inocent, încercă Lucia să-i explice. 
De ce n-aş putea adică să strâng mâna lui Demetrius? El 
este tot atât de curat ca şi noi; în orice caz mult mai curat 
decât Bambo, care mereu sare cu labele pe mine. 

— Chestiunea, dragă Lucia, nu se pune dacă mâinile lui 
Demetrius sunt mai curate decât labele lui Bambo... Or 
atâta lucru ştii şi tu. El este sclav şi faţă de oamenii aceştia 
nu putem fi niciodată destul de prudente. Tonul cu care 
vorbea Diana părea sever, până în momentul când 


curiozitatea începu să înlăture indignarea din atitudinea ei. 
Care va să zică, adăugă ea ceva mai îmblânzită, a dat mâna 
cu tine. 

— Nu, Diana, s-a întâmplat ceva mult mai grav, zise Lucia 
şi zâmbi, când văzu felul în care Diana se uită la ea. 
Demetrius mi-a luat mâna şi după ce mi-a pus inelul în 
deget mi-a sărutat-o... Şi... la gândeşte-te şi tu Diana. El 
pleacă împreună cu Marcellus şi probabil va muri pentru el! 
Ce puteam să tac? Să-l pălmuiesc? 

Diana îşi ridică mâinile şi le puse Luciei pe umeri, apoi o 
privi în lumina ochilor. 

— Da... Şi după aceea ce s-a mai întâmplat? 

— Crezi că atât nu este de ajuns? Spuse Lucia, ferindu-se 
puţin din calea ochilor cercetători ai Dianei. 

— Dimpotrivă, este tocmai de ajuns, răspunse fata. Spune, 
Lucia, cred că nu ai intenţia să porţi inelul acesta? 

— Nicidecum. Nu am nici un motiv ca să-l port. L-aş putea 
pierde. Şi nu vreau nici să jignesc pe Ierţia. 

— Terţia este îndrăgostită de Demetrius? 

— Este nebună după el. Sărăcuţa de ea, a plâns din pricina 
lui toată după-amiaza. 

— Demetrius ştie? 

— Nu-mi vine să cred că nu ştie. 

— Pe el nu-l interesează fata aceasta? 

— Îl interesează, dar nu în felul în care-o interesează el pe 
ea. l-am cerut să-mi făgăduiască solemn că-şi va lua rămas 
bun de la ea. 

— Spune, Lucia, nu te-ai gândit niciodată că în taină s-ar 
putea ca Demetrius să fie îndrăgostit de tine, probabil de 
vreme mai îndelungată? 

— Nu mi-a dat nici un motiv să mă gândesc la o astfel de 
posibilitate, răspunse Lucia îngândurată. 

— Vrei să spui că n-ai avut nici un motiv până astăzi, stărui 
Diana. 

Lucia păru că se gândeşte din nou, întrebându-se ce să-i 
răspundă. 


— Diana, începu ea cu glasul calm, Demetrius este un 
sclav. Cred că nu e cazul să ne îndoim de această realitate 
care a fost nenorocirea lui. A avut parte de o educaţie 
aleasă, într-o casă de oameni bogaţi şi a fost adus la Roma 
încărcat de lanţuri de către nişte ticăloşi care nu meritau 
nici să-i lege curelele sandalelor. Glasul începuse să-i 
tremure de revoltă: Evident, faptul că aceştia erau romani 
le dădea tot dreptul. De vreme ce eşti roman, nu e nevoie să 
mai ştii altceva decât să jefuieşti şi să asasinezi. Nu-ţi dai 
seama, Diana, că tot ce se găseşte astăzi în Imperiul roman 
şi ce merită să-ţi reţină atenţia în calitate de om cult a fost 
jefuit din Grecia? La spune-mi şi mie: cum se face că noi de 
preferinţă vorbim limba elenă în loc să vorbim cea latină? 
Asta se întâmplă că din punct de vedere cultural grecii se 
găsesc cu câteva leghe înaintea noastră. Singurul lucru în 
care-i întrecem şi noi este măcelărirea oamenilor. 

Diana se întunecă la obraz şi, plecându-se spre Lucia, îşi 
lipi gura de urechea ei ca să-i spună în şoaptă: 

— Trebuie să fii nebună ca să faci astfel de declaraţii... 
Chiar de faţă cu mine! Nu-ţi dai seama că este primejdios? 
Crezi că familia ta nu are destule nemulțumiri? Sau poate 
vrei să ne vezi pe toţi expulzați... Şi băgaţi la închisoare? 

Marcellus sta singur, sprijinit de parapetul punţii. Sosise în 
port abia cu câteva minute înainte de plecarea galerei, apoi 
se urcase în cabina cu aerul îmbâcsit, pentru a se convinge 
dacă bagajele lui au fost aduse toate pe bord. Nici nu băgă 
de seamă c-au ieşit spre mijlocul fluviului, decât după ce 
cobori pe scară şi se uită împrejurul său. Depozitele şi 
docurile de pe chei dispăruseră în adâncul întunericului şi 
zvonul de. larmă al oraşului se stinsese departe în urma lor. 

Sus pe vârful unei coline clipeau două puncte luminoase 
pe care le recunoscu imediat că trebuie să fie grătarele cu 
cărbuni aprinşi de la cele două capete ale pergolei. Probabil 
părintele său era acolo şi sta sprijinit de balustradă. 

Acum trecuseră de cotitura fluviului şi luminile 
dispăruseră din vedere, îi făcea aceeaşi impresie ca şi când 


în momentul acesta primul capitol al vieţii sale s-ar fi 
terminat şi scribul sigilează primul sul de pergament. Bolta 
luminată a cerului de deasupra Romei păli şi stelele 
străluceau acum mai puternic. Marcellus le examina curios, 
| se păreau ca nişte spectatori muţi ai căror ochi nu erau 
atât de indiferenți ca ai unui sfinx, ci se uitau cu calmă 
atenţie, clipind din când în când pentru a-şi limpezi 
vederea. Se întrebă: „Oare spectatorii aceştia se pot uita cu 
simpatie şi admiraţie la ceea ce văd şi, în general, îi 
interesează spectacolul din faţa lor?” 

După o bucată de vreme în auzul lui îşi făcu loc plescăitul 
ritmic al apei şi ecoul cadenţei şefului de echipaj care bătea 
în butucul de metal pentru a da măsura când cele şaizeci de 
vâsle se propteau şi se ridicau din apele fluviului: bang- 
bang, bang-bang şi clipocitul stins al picăturilor ce se 
scurgeau de pe vâsle. 

Amintirea familiei, a vieţii şi a dragostei ce rămăsese în 
urmă se repezi pentru ultima dată asupra lui, ca să-l 
copleşească de păreri de rău. Ar fi fost bine să fi putut 
petrece cel puţin un ceas împreună cu Tullus, cel mai bun 
prieten al său. Tullus nu aflase nici măcar ce s-a întâmplat 
cu el. Poate înainte de plecare ar fi trebuit să se mai 
întoarcă o dată la maică-sa. Pe Diana ar fi trebuit s-o sărute. 
Tot aşa, ar fi fost mai bine să nu fi văzut tristeţea 
chinuitoare în care se zbătea soră-sa... Bang-bang, bang- 
bang! 

Se întoarse în loc şi-l văzu pe Demetrius stând prin 
întuneric la picioarele scării care ducea la cabine. Simţi un 
fel de uşurare când îşi dădu seama de prezenţa 
credinciosului său sclav, îşi zise că va trebui să vorbească cu 
el, deoarece loviturile de ciocan ce se urcau din cala galerei 
făceau să-i zvâcnească sângele în tâmple, îi făcu semn. 
Demetrius se apropie şi se opri la respectuoasă distanţă în 
faţa lui. Marcellus ridică amândouă mâinile, ca şi când ar fi 
tresărit din pricina nerăbdării şi se uită la el, ceea ce în 
conformitate cu înţelegerea tacită dintre ei însemna: 


„Apropie-te fără teamă, ca să putem sta prieteneşte de 
vorbă”. Trupul lui Demetrius păru că se destinde şi, 
abandonând poziţia de drepţi, se apropie de parapet, 
alături de Marcellus, unde aşteptă în tăcere şi fără 
nerăbdare vizibilă ca stăpânul său să-i spună ce are de 
spus. 

— Demetrius, zise Marcellus şi făcu un gest larg cu care 
îmbrăţişa întreg cerul întins deasupra lor, tu crezi în zei? 

— Dacă stăpânul meu doreşte să cred, atunci voi crede, 
răspunse Demetrius evaziv. 

— Nu, te rog, zise Marcellus nerăbdător, fii sincer! Nu te 
gândi la ceea ce cred eu. Spune-mi părerea ta despre zei. 
Tu te închini lor? 

— Pe vremea când am fost băiat mic, stăpâne, mama 
noastră ne-a învăţat să apelăm la zei. Era o femeie 
evlavioasă, în grădina noastră de flori aveam o statuie 
frumoasă a lui Priapus. Mai văd şi astăzi pe maică-mea cum 
într-o zi frumoasă de primăvară sta îngenuncheată în fata 
acestei statui, în mână cu un mic târnăcop şi alături de ea 
cu un coşuleţ plin de răsaduri. Credinţa ei era că Priapus 
are puterea de a face plantele să crească... Maică-mea se 
închina în faţa Atenei în fiecare dimineaţă când eu şi fraţii 
mei urmam pe profesorul nostru la gimnaziu. Se întrerupse, 
apoi, văzând semnul de încurajare făcut de Marcellus, 
continuă: Tatăl meu oferea zeilor libaţii, în zilele destinate 
festivităților consacrate lor, dar cred că proceda în felul 
acesta mai mult pentru a face plăcere mamei noastre. 

— Ceea ce-mi spui este foarte interesant şi chiar 
impresionant, zise Marcellus. Totuşi, Demetrius, mi se pare 
că nu mi-ai răspuns la întrebarea pe care ţi-am pus-o. Astăzi 
tu crezi în zei? 

— Nu, stăpâne! 

— Vrei să spui că zeii nu sunt oamenilor de nici un folos? 
Sau hi general te îndoieşti că zeii ar putea să existe? 

— Cred că pentru liniştea sufletului este mai bine ca omul 
să nu creadă în existenţa lor. Ultima dată când m-am 


închinat lor s-a întâmplat în ziua când casa noastră a fost 
prădată. Când tatăl meu a fost legat în lanţuri şi dus, am 
îngenuncheat alături de maică-mea şi m-am rugat lui Zeus - 
părintele zeilor şi al oamenilor - ca să-i ocrotească viaţa. 
Dar fie că Zeus n-a auzit rugăciunea noastră, său dacă a 
auzit-o n-a avut puterea să ne ajute, fie că. Având această 
putere, n-a vrut să ne ajute. Poate e mai bine să cred că nu 
ne-a auzit decât să-mi închipui că n-a avut puterea să ne 
ajute, sau, auzindu-ne, n-a vrut să ne ajute... În după- 
amiaza acelei zile, maică-mea s-a sinucis de bunăvoie, căci 
nu mai putea duce povara vieţii cu amărăciunile ei... Din 
ziua aceea, stăpâne, eu nu m-am mai închinat zeilor. Uneori 
i-am blestemat, dar nu-mi venea nici mie să cred că 
blestemele mele s-ar putea prinde de ei. Ca să blestemi zeii 
e şi prostie şi zădărnicie. 

Marcellus chicoti cu amărăciune. Felul acesta de a 
disprețul zeii întrecea orice fel de impietate auzită până 
acum. Demetrius vorbise fără patimă. Pe el zeii îl interesau 
atât de puţin, încât i se părea o prostie până şi să-i blestemi. 

— Prin urmare nu admiţi c-ar putea să existe o forţă mai 
presus de înţelegerea oamenilor şi că aceasta conduce 
universul? Întrebă Marcellus şi ridică privirea spre cer. 

— În această privinţă, stăpâne, gândurile mele încă nu 
sunt limpezite, răspunse Demetrius îngândurat. Ar fi greu 
să-ţi imaginezi lumea fără să crezi c-a existat un creator, 
dar în orice caz eu nu doresc să accept că faptele săvârşite 
de oameni sunt inspirate de fiinţe supranaturale. Cred că 
este mai bine să crezi că oamenii au inventat faptele brutale 
pe care le săvârşesc fără o intervenţie divină. 

— Sunt dispus, Demetrius, să împărtăşesc această părere. 
Totuşi ar fi o mare uşurare pentru noi oamenii - mai ales 
atunci când te găseşti în cumpănă grea - să poţi nădăjdui că 
undeva trebuie să existe o putere generoasă căreia în astfel 
de împrejurări te-ai putea adresa. 

— Da, stăpâne, admise Demetrius şi ridică privirea în sus. 
Stelele în drumul lor urmează un plan dinainte stabilit. 


Cred că acestea sunt sincere şi cinstite. Cred în Tibru, în 
munţii dimprejurul nostru, în turmele de oi, cirezile de vite 
şi hergheliile de cai. Dacă există zei care le păzesc, aceşti 
zei sunt sinceri şi cu mintea sănătoasă. Dar dacă cei care 
călăuzesc destinele oamenilor sunt zeii din muntele Olimp, 
atunci îţi voi spune că zeii aceştia sunt perfizi şi nebuni. 

Probabil dându-şi seama c-a spus mai mult decât ar fi 
trebuit, Demetrius tăcu şi trupul îi deveni rigid, ceea ce 
însemna că are intenţia - să-şi vadă de treburile lui. 
Marcellus însă nu terminase cu el pentru a-i da drumul. 

— Probabil îţi închipui, stărui el, că toţi oamenii sunt 
nebuni. 

— Eu n-am de unde să stiu aşa ceva. Răspunse Demetrius 
calm. Prefăcându-se că n-a văzut zâmbetul sarcastic al 
stăpânului său. 

— Prin urmare, zise Marcellus, să ne mărginim numai la 
Imperiul roman. Crezi că acesta ar putea să nu fie altceva 
decât o adunătură de nebuni? 

— Sclavul dumneavoastră, stăpâne, este dispus să creadă 
tot ce crede stăpânul său în această privinţă, răspunse 
Demetrius. 

Marcellus îşi dădu seama că această conversaţie filosofică 
dintre ei este terminată. Constatase mai demult că, atunci 
când Demetrius este hotărât să-şi reia rolul de sclav, nici un 
fel de vorbe bune nu-l mai pot determina să revină. Acum 
rămăseseră unul lângă altul şi se uitau la apa întunecată 
care fugea pe lângă flancurile galerei. 

Grecul are dreptate, îşi zise Marcellus. Aceasta este 
pacostea Imperiului roman: există o adunătură de nebuni. 
De aceeaşi boală suferă omenirea întreagă. Este nebună. 
Dacă există o putere supranaturală care conduce universul 
şi asta trebuie să fie nebună. Omenirea este insană. Bang- 
bang, bang-bang! 

CAPITOLUL III. 

După ce minuscula corabie trecu de grupul insulelor 
Lapari, tocmai într-o perioadă dintre cele mai primejdioase 


ale anului, când marea se frământă adânc şi trecu printre 
grelele strâmtori ale Messinei, ajunse în ape liniştite şi 
vântul domolit umfla pânzele de pe catarge; astfel 
comandantul Manius putu cobori de pe puntea de comandă 
ca să stea liniştit de vorbă cu pasagerul său. 

— Spune-mi ceva şi despre Minoa, stărui Marcellus, după 
ce Manius îi povestise în toate amănuntele despre 
numeroasele călătorii pe care le făcuse, de la Ostia la 
Palermo şi înapoi, de la Ostia în Creta, la Alexandria şi 
Joppa. 

Manius începu să râdă pe sub mustăţile bleojdite. 

— Vei avea ocazia să constaţi, Tribune, că nu există nici o 
localitate care să poarte numele Minoa. Iar când văzu 
mirarea cu care Marcellus se uita la el, aşteptând o 
explicaţie, navigatorul acesta cu obrazul ars de soare şi 
biciuit de vânturi, îi ţinu o scurtă lecţie de istorie, pe care în 
bună parte pasagerul său o cunoştea de mai demult. 

Acum cincizeci de ani legiunile lui August asediaseră 
vechea cetate Gaza şi o supuseseră, după lungi şi crâncene 
lupte care costaseră mai multe vieţi decât ar fi meritat 
această cucerire. 

— Poate n-ar fi costat atât, declară Manius, dacă s-ar fi 
învoit să plătească importanta sumă ce se ceruse pentru 
întrebuinţarea drumului caravanelor care transportă sarea. 

— Dar ce făceau cu beduinii? Întrebă Marcellus. 

— Tocmai... Împăratul ar fi putut oferi şi beduinilor o 
despăgubire pentru întrebuinţarea acestui drum şi totuşi 
cheltuielile ar fi reprezentat mai puţin decât a costat 
războiul. Ca să-i putem spune Minoa, la Gaza, am pierdut 
douăzeci şi trei de mii de legionari. 

Manius continuă să-i spună ce ştia. Bătrânul August era 
furios şi-şi pierduse cumpătul din cauza rezistenţei 
încăpăţânate a; apărătorilor cetăţii - formaţi dintr-o 
adunătură de egipteni, sirieni şi evrei - care nu se speriau 
de vederea sângelui, nu luau niciodată prizonieri şi erau 
cunoscători în meşteşugul torturilor de toate felurile. 


Presimţea că atitudinea lor este o sfidare premeditată a 
prestigiului roman, pentru care imperiul va trebui să curețe 
odată pentru totdeauna acest focar infect care este Gaza. 
Prin urmare, August decretă că de aici înainte localitatea va 
deveni o cetate romană şi va purta numele de Minoa; toată 
lumea se aştepta ca locuitorii oraşului să fie mulţumiţi de 
binefacerile aduse de un stat civilizat şi vor uita c-a putut să 
existe cândva o municipalitate atât de infectă, de 
nesănătoasă, nemulțumită şi mereu pornită pe harţă, cum a 
fost Gaza. 

— Dar Gaza, continuă Manius, a fost Gaza vreme de 
şaptesprezece secole şi ar fi avut nevoie de ceva mai mult 
decât un edict al împăratului August ca să-şi schimbe 
numele. 

— Sau obiceiurile, dacă îmi dai voie să mai adaug şi asta, 
zise Marcellus. 

— Sau mirosurile, zise Manius. Probabil ai auzit că 
limanurile albe ale Mării Moarte sunt întocmai ca steanul 
de sare alături de un iezer din junglă, împrejurul căruia se 
adună animalele de toate neamurile şi de toate mărimile 
pentru a se adapă şi a se încaieră. Asta aşa a fost de când e 
lumea lume. Uneori câte un animal care se întâmpla să fie 
mai mare şi mai puternic decât celelalte reuşea să le alunge 
şi să rămână singur stăpân. Altă dată animalele se însoțeau 
între ele şi reuşeau să alunge pe uzurpator, ca apoi să 
înceapă din nou să se încaiere între ele. Prin urmare 
aceasta ar fi Gaza care te aşteaptă. 

— Bine, dar steanul de sare nu este la Gaza, ci la Marea 
Moartă, zise Marcellus. 

— Asta este adevărat, încuviinţă Manius, dar la Marea 
Moartă nu vei putea ajunge ca să ridici sare fără învoirea 
celor din Gaza. Vreme îndelungată leul lui luda a ţinut 
departe pe toate celelalte animale, după ce a alungat 
hienele filistenilor. Uriaşul elefant egiptean a speriat leul, ca 
la urmă tigrul Alexandru să sară în spinarea elefantului. 
Dar după fiecare bătălie dobitoacele mărunte s-au apropiat 


din nou, ca să amuşine leşurile şi pe urmă să se sfâşie între 
ele, ca cele mai mari să vină iarăşi pentru a le linge rănile. 

— Şi ce animala venit după tigru? Întrebă Marcellus, deşi 
cunoştea dinainte răspunsul ce-l va primi. 

— Acvila romană, răspunse Manius. Stoluri nenumărate de 
acvile care veneau să roadă oasele, dar aici au mai găsit o 
mulţime de supraviețuitori care n-au fost dispuşi să admifl 
să li se roadă oasele. 

În felul acesta s-a întâmplat ca noi să pierdem douăzeci şi 
trei de mii de legionari romani pentru a putea pune 
stăpânire pe steanul de sare. 

— O întâmplare foarte interesantă, murmură Marcellus, 
care până acum nu o auzise încă povestită în felul acesta. 

— Tocmai, încuviinţă Manius, dar partea cea mai stranie 
este urmarea pe care au avut-o aceste lungi bătălii asupra 
vechii cetăţi Gaza. După fiecare invazie, în cetate mai 
rămânea câte cineva din armata invadatorilor: dezertorii şi 
cei care erau prea grav răniţi pentru a se mai întoarce 
acasă. Aceştia s-au statornicit în Gaza - oameni din felurite 
neamuri - pentru a-şi continua aici obiceiurile. Căpitanul 
dădu din cap şi făcu o strâmbătură. Oricine îţi va putea 
spune despre certurile şi încăierările frecvente din oraşele 
portuare, cum sunt Rhodesia şi Alexandria, unde populaţia 
amestecată este formată din oameni de toate culorile şi de 
toate limbile. Unii afirmă că cel mai insuportabil infern de 
pe toate literalele mărilor noastre este portul Joppa. Eu însă 
sunt de părere că Gaza este ultimul loc din toată lumea 
aceasta unde un om cu mintea întreagă ar fi dispus să 
trăiască. 

— Probabil într-o bună zi Roma va fi obligată să curețe 
Gaza din nou, declară Marcellus. 

— Este cu desăvârşire imposibil. lar ceea ce ţi-am spus 
despre Gaza rămâne valabil pentru întreagă regiunea 
aceasta, până la Damasc. Chiar dacă împăratul ar trimite 
toate legiunile pe care Roma. Le are disponibile, ar însemna 
cel mult că s-ar face un masacru cum istoria n-a cunoscut 


încă niciodată şi totuşi victoria nu va putea fi permanentă. 
Un sirian nu poate fi nimicit în mod definitiv. Cât despre 
evrei... Poţi să ucizi un evreu şi să-l îngropi, căci el totuşi va 
ieşi din mormânt teafăr şi sănătos. Văzând expresia de haz 
întipărită pe obrazul lui Marcellus, Manius zâmbi şi adăugă: 
Da, tribune, va ieşi din mormânt urcându-se pe coada 
târnăcopului cu care i-ai săpat groapa şi va încerca să-ţi 
vândă giulgiul în care a fost înfăşurat când l-ai coborât în 
groapă. 

— Bine - întrebă Marcellus, care ar fi vrut să afle şi alte 
amănunte referitoare la sarcina ce-l aştepta - dar 
garnizoana noastră din fortul Minoa, sau mai bine zis Gaza, 
nu încearcă să facă ordine în oraş? 

— Nu încearcă câtuşi de puţin. Şi n-are nici un amestec în 
ceea ce se întâmplă în oraş. Fortul nu este în oraş, ci foarte 
departe spre răsărit, într-un deşert nisipos, presărat cu 
stânci de calcar şi acoperit de scaieţi. Acolo nu se găsesc 
mai mult de o mie cinci sute de oameni, trupă şi ofiţeri, deşi 
ar trebui să fie o legiune. Prezenţa lor acolo se datoreşte 
intenţiei de a face bandele de beduini să stea la distanţă. 
Detaşamentele armate pleacă din fort ca să însoţească 
caravanele şi astfel să nu fie atacate de triburile acestor 
tâlhari. Dar din când în când, adăugă Manius, se întâmplă 
ca o caravană să plece la drum fără să se mai întoarcă 
niciodată. 

— Aşa ceva se întâmplă mai des? Întrebă Marcellus, 
închipuindu-şi că întrebarea pe care i-o pune va fi 
considerată drept motiv de continuare a conversaţiei. 

— Ia să fac o socoteală, murmură Manius şi, închizând un 
ochi, începu să numere pe degetele cioturoase: Anul trecut 
n-am auzit decât despre patru cazuri similare. 

— Numai despre patru, repetă Marcellus îngândurat. 
Bănuiesc că atunci când se întâmplă aşa ceva înseamnă că 
dispare şi detaşamentul plecat din fort. 

— Evident că dispare, răspunse Manius. 

— Şi legionarii sunt duşi şi vânduți ca sclavi? 


— Nu-mi vine să cred. Beduinii nu au nevoie de sclavi şi 
nici nu vor să-şi bată capul cu ei. Beduinii sunt oameni 
sălbatici şi cruzi ca vulpile, iar pe urma caravanelor se 
furişează tot atât de nesimţiţi ca şi şacalii. Când vor să te 
atace, te lovesc pe la spate şi-ţi înfig între umeri hangerul 
până la plasele. 

— Garnizoana nu încearcă să răzbune niciodată aceste 
asasinate? Manius clătină din cap şi zâmbi sinistru. 

— Garnizoana de acolo, dacă-mi dai voie să-ţi spun 
adevărul, nu este ce ar trebui să fie. Nimenea nu se 
interesează de soarta celor dispăruţi. Oamenii nu sunt de 
ajuns de disciplinaţi, nu au comandanţi care să-şi facă 
datoria aşa cum ar trebui şi nu se interesează de soarta 
fortului. Revoltele sunt foarte frecvente şi de fiecare dată 
este asasinat câte cineva. Nu se poate să ceri prea mult de 
la garnizoana unui fort care în marea majoritate a cazurilor 
îşi varsă sângele pe câmpul de exerciţiu. 

În noaptea aceasta Marcellus îşi zise că este de datoria lui 
să comunice lui Demetrius informaţiile pe care le-a obţinut. 
Stând amândoi întinşi pe aşternuturile lor din cabină, cu 
glasul stins făcu corintianului o schiţă a condiţiilor în care 
foarte curând se vor găsi amândoi, şi-i vorbi pe un ton ca şi 
când şi sclavul său ar fi responsabil de atitudinea ce o vor 
adopta amândoi în noua situaţie. 

Demetrius ascultă în tăcere povestea lungă pe care i-o 
debită Marcellus şi, considerând-o drept o povestire 
lugubră, când termină, îndrăzni să-i spună pe un ton 
aproape indiferent: 

— Stăpânul meu va fi totuşi obligat să ia în primire 
comanda garnizoanei din fortul acesta! 

— Fireşte, răspunse Marcellus, de vreme ce acesta este 
ordinul pe care l-am primit! Ce altceva aş putea face? Apoi, 
constatând că de pe celălalt aşternut nu primeşte imediat 
un răspuns, întrebă din nou: Ce înţelegi cu vorbele acestea? 

— Înţeleg, stăpâne, că oamenii din garnizoană sunt 
nemulţumiţi şi nedisciplinaţi, iar stăpânul meu va cere 


supunere. Nu este dreptul sclavului său să-i spună cum va 
putea obţine această supunere; dar cred că pentru stăpânul 
meu va fi mult mai bine dacă va lua imediat în primire 
comanda garnizoanei... Şi cu toată energia necesară. 

Marcellus se ridică într-un cot şi încercă să vadă ochii 
grecului prin întunericul şi aerul îmbâcsit din cabină. 

— Înţeleg ce te preocupă, Demetrius. Acum, după ce 
cunoaştem atmosfera din acest fort, eşti de părere că noul 
legat nu trebuie să se gândească la felul în care ar putea să 
obţină aprobarea celor interesaţi, ci să se prezinte între 
membrii garnizoanei şi să pocnească pe câţiva inşi în 
creştetul capului, fără să mai aştepte prezentările. 

— Cam în felul acesta m-am gândit şi eu c-ar trebui să 
procedăm, încuviinţă Demetrius. 

— Să le-o retezi chiar de la început, nu-i aşa? La asta te-ai 
gândit? 

— Când vrei să smulgi urzicile din lan, nu pui mâna pe ele 
în mod delicat, ci o încleştezi bine, ca să poţi smulge urzica 
cu rădăcină cu tot. Probabil oamenii aceştia trândavi vor fi 
mulţumiţi să asculte de un comandant care este atât de 
priceput şi de energic ca stăpânul meu. 

— Vorbele acestea, Demetrius, sunt plăcute la auz. 

— Aproape toţi oamenii, stăpâne, apreciază dreptatea şi 
curajul. Stăpânul meu este om drept... Dar este şi curajos. 

— Da, Demetrius, dar datorită acestor calităţi stăpânul 
dumitale a ajuns în situaţia în care se găseşte, răspunse 
Marcellus râzând. Tocmai pentru c-a fost curajos! 

Pentru că nu dorea să discute acest incident şi nici n-ar fi 
vrut să lase conversaţia neterminată, Demetrius răspunse: 

— Aveţi dreptate, stăpâne! Dar pe un ton atât de grav, 
încât Marcellus începu să râdă cu hohote. 

Urmă apoi o pauză foarte lungă, aşa că probabil 
corintianul adormise, deoarece legănatul uşor al corabiei 
părea că te îmbie anume la somn. Vreme de un ceas, 
Marcellus rămase treaz şi se gândi la planul pe care i-l 
sugerase credinciosul său sclav. „Demetrius are dreptate, 


îşi -zise el. Dacă e să iau în primire comanda acestui fort, 
atunci va trebui s-o iau din primul moment când voi sosi 
acolo. În cazul acesta, chiar dacă se va întâmpla să fiu 
înfrânt, dispariţia mea va fi demnă, decât dacă aş tolera 
încălcarea disciplinei”. 

Trecuse demult de amiaza zilei de opt martie când 
căpitanul Manius făcu manevra necesară pentru a intra cu 
covată sa în apele portului din Gaza şi se aşternu cu flancul 
în lungul unui chei care era liber. Ca orice comandant de 
vas în momentul sosirii, era extrem de ocupat, dar găsi 
timpul necesar pentru a-şi lua rămas bun de la tânărul 
tribun, într-o atitudine sumbră, caracteristică unei rude 
apropiate când se desparte de cel care trage să moară. 

Demetrius fu între cei dintâi care coborâră din corabie. 
Puțin după aceea se întoarse împreună cu cinci sirieni 
voinici cărora le arătă bagajele pe care trebuiau să le 
ridice. Pe cheiul murdar al portului nu se vedea nici o 
uniformă militară, dar cu toate acestea Marcellus nu 
rămase dezamăgit, căci nu se aşteptase să fie primit de 
cineva. Cei din garnizoană nu fuseseră înştiinţaţi despre 
sosirea lui. Prin urmare era obligat să se prezinte la fort 
fără să fie însoţit de cineva. 

Probabil datorită vârstei înaintate şi infirmităţilor de care 
suferea, în Gaza nimic nu se putea executa cu 
promptitudine. Trecu un ceas întreg înainte de a se putea 
găsi catârii de povară care să ducă bagajele. Tot aşa se 
pierdu o vreme prețioasă până când le încărcară. Un alt 
ceas îl pierdură cu traversarea înceată a străzilor înguste şi 
murdare şi cu liniştirea protestelor celor care împiedicau 
circulaţia şi trebuiau să se ferească din cale. 

Sirienii bănuiră imediat când îi văzură uniforma de tribun 
care este destinaţia spre care se îndreaptă şi se mulţumiră 
să murmure, fără să ridice glasul. La urmă ajunse într-o 
şosea care furnica de oameni şi de praful răscolit de 
picioarele animalelor. În fruntea convoiului mergea 
Marcellus, încălecat pe o cămilă condusă de un sirian care 


mirosea destul de urât şi cu care Demetrius se înţelesese 
prin semne asupra preţului pe care-l ceruse pentru această 
expediţie. Târguirea dintre ei distra pe Marcellus, deoarece 
corintianul, care era om liniştit şi rezervat, începuse să ţipe 
şi să gesticuleze tot atât de violent ca şi ceilalţi. Fără să 
cunoască valoarea ce o avea banul aici în Gaza şi nici 
preţurile ce se obişnuiau pentru serviciile prestate, 
refuzase cu indignare prima ofertă a sirianului, ca după alte 
trei propuneri să ajungă apoi la o înţelegere, dar şi de astă 
dată numai după nenumărate ţipete şi răcnete fioroase. Ar 
fi fost greu să recunoşti pe Demetrius în rolul acesta nou pe 
care şi-l asumase. 

În depărtare, prin norii de praf galben ce le tăiau vederile, 
se arătă forma unui uriaş teren dreptunghiular, încins de 
ziduri înalte de cărămidă uscată în dogoarea soarelui, la 
fiecare colţ cu câte un turn mai înalt. După ce se mai 
apropiară, văzură un drapel roman care atârna inert de pe 
prăjina oblică a unui turn. 

O santinelă cu înfăţişare respingătoare se desprinse de 
lângă un grup de legionari care se aşezaseră pe vine şi, 
apropiindu-se de poarta cea mare a fortului, o deschise larg 
şi le făcu semn să intre, fără să-i întrebe nimic. Probabil 
bădăranul acesta, îşi zise Marcellus, îi confundă cu o 
caravană care a venit să ceară o escortă. După ce intrară în 
curtea bătută de soare, o altă santinelă se ridică de pe 
treptele scării pretoriului şi, apropriindu-se de ei, aşteptă 
până când cămila lui Marcellus binevoi să-şi îndoaie 
încheieturile care-i pârâiau. Demetrius, care supraveghease 
capătul din urmă al caravanei, descăleca de pe catâr şi, 
apropiindu-se, se opri lângă stăpânul său. Santinela se uită 
curioasă la ei şi, descoperind insignele tribunului, ridică 
mâna murdară în care ţinea un paloş ruginit şi salută cu 
indiferenţă. 

— Eu sunt tribunul Marcellus Gallio! Cuvintele acestea 
răsunară violente şi vibrând de energie. Am primit ordinul 


să iau comanda acestui fort. Condu-mă la ofiţerul de 
serviciu. 

— Centurionul Paulus nu este prezent, tribune. 

— Unde se găseşte? 

— În oraş! 

— Când centurionul Paulus pleacă în oraş, nu lasă pe 
nimeni care să-i ţină locul în fort? 

— A lăsat pe centurionul Sextus, dar tocmai acum el se 
odihneşte şi a dat ordine să nu fie tulburat de nimeni. 

Marcellus făcu un pas înainte şi se uită în ochii întunecaţi 
ai legionarului. 

— Eu nu sunt obişnuit să aştept oamenii ca să-şi termine 
somnul de după-amiază, zbieră el. Execută imediat ordinul 
şi spală-ţi murdăria de pe obraz înainte de a îndrăzni să te 
mai arăţi în faţa mea! Ce este acesta: un fort roman sau un 
coteţ de porci? 

Santinela clipi de câteva ori din ochi, apoi se retrase câţiva 
paşi şi dispăru pe uşa de la intrare. Marcellus se plimbă 
nemulţumit prin faţa acestei intrări şi începu să se frământe 
tot mai adânc, pe măsură ce trecea timpul. După ce aşteptă 
câteva minute, urcă treptele scării, urmat de aproape de 
Demetrius şi traversă coridorul întunecat, în calea lui ieşi o 
altă sentinelă. 

— Condu-mă la centurionul Sextus! 'Țipă Marcellus. 

— Din ordinul cui? Întrebă santinela nemulțumită. 

— Din ordinul tribunului Marcellus Gallio, care şi-a asumat 
comanda acestui fort. la-o înainte... Şi umblă repede! 

În aceeaşi clipă o uşă de alături se deschise şi în faţa lui 
apăru un bărbat voinic şi bărbos, îmbrăcat într-o uniformă 
ponosită, cu acvila neagră ţesută pe mâneca dreaptă a 
tunicii de culoare roşie. Marcellus dădu santinela la o parte 
şi ieşi în faţa lui. 

— Dumneata eşti centurionul Sextus? Întrebă el şi după ce 
Sextus dete din cap cu indiferenţă adăugă: Prinţul Gaius 
mi-a dat ordin să iau comanda acestui fort. Porunceşte 
oamenilor dumitale să-mi aducă bagajele. 


— Eeh... Las-o mai domol... Nu mă lua atât de repede, 
îngăimă Sextus. la să vedem mai întâi ordinul acesta! 

— Poftim, răspunse Marcellus şi-i întinse sulul de 
pergament. Sextus îl desfăşură cu indiferenţă şi-l ridică la 
ochi ca să-l poată citi, căci coridorul era copleşit de umbră. 

— Centurioane Sextus! Strigă Marcellus cu glasul răstit, te 
previn c-ar fi mult mai bine să trecem în biroul legatului-şef 
pentru a examina acest document, în ţara al cărui cetăţean 
sunt eu, se obişnuieşte ca oamenii să fie şi curtenitori... 

Sextus rânji şi ridică din umeri. 

— Acum te găseşti la Gaza, răspunse el aproape cu 
dispreţ. Vei avea ocazia să constaţi că aici la Gaza noi avem 
obiceiul să procedăm mai domol şi avem mai multă răbdare 
decât egalii noştri care se găsesc la Roma şi umblă mai bine 
îmbrăcaţi decât umblăm noi, adăugă Sextus şi apucă în 
lungul sălii: Sunt şi eu cetăţean roman. 

— De când este centurionul Paulus comandantul acestui 
fort? Întrebă Marcellus, uitându-se în largul camerei în 
care-l introdusese Sextus. 

— Din decembrie. A luat comanda în mod temporar, după 
moartea legatului Vitelius? 

— Din ce cauză a murit Vitelius? 

— Eu nu ştiu din ce cauză! 

— Prin urmare nu de pe urma rănilor primite? Insinua 
Marcellus. 

— Nu, tribune. A fost bolnav. Zăcuse de friguri. 

— Nu m-aş mira dacă aţi fi toţi bolnavi, declară Marcellus 
şi, făcând o strâmbătură de dezgust, îşi scutură mâinile. 
Apoi, întorcându-se spre Demetrius, îi porunci să stea de 
strajă lângă bagaje până când vor veni oamenii să le ridice. 

Sextus spuse ceva în şoaptă santinelei, care plecă imediat. 

— Te voi conduce în camera pe care o vei putea ocupa 
până în momentul când comandantul Paulus se va întoarce, 
zise el şi se apropie de ieşire. Marcellus îl urmă. Camera pe 
care i-o arătă avea un aşternut, o masă şi două scaune, 


încolo era goală şi tot atât de tristă ca şi o celulă de 
închisoare. O uşă da spre un mic cabinet. 

— Dă ordin să mai aducă un aşternut în vizuina aceasta, 
porunci el. Sclavul meu va dormi aici. 

— Sclavii n-au voie să doarmă în camere destinate 
ofiţerilor, răspunse Sextus categoric. 

— Al meu va dormi! 

— Procedeul acesta este contrar ordinelor! 

— În fortul acesta nu există alte ordine decât cele date de 
mine! Ripostă Marcellus. 

Sextus dădu din cap şi, când ieşi din cameră, colţul gurii i 
se strâmbă de un rânjet enigmatic. 

În seara aceea se petrecu o scenă memorabilă în fortul 
Minoa. Ani de-a rândul întâmplarea aceasta fu repetată atât 
de des, încât deveni un fel de legendă. 

Însoţit de sclavul său, Marcellus intră în sala de mese, 
unde ofiţerii mai tineri erau aşezaţi pe scaune. Nu se ridică 
niciunul în picioare, dar în privirile lor nu era nici o urmă de 
ostilitate când se întoarseră şi se uitară după el, cum se 
apropie de masa din mijlocul sălii. Dintr-o singură privire 
fugară, Marcellus constată că el este cel mai tânăr între cei 
prezenţi. Demetrius se duse de-a dreptul la bucătărie, 
pentru a se ocupa de servirea stăpânului său. 

Puțin după aceea apăru centurionul Paulus, urmat de 
Sextus, care probabil îl aşteptase, ca să-l informeze despre 
ceea ce s-a întâmplat. Când se apropiară de masa din 
mijlocul sălii, se simţi un fel de mişcare surdă. Sextus, pe un 
ton nemulţumit, făcu prezentările. Marcellus se ridică în 
picioare şi era gata să întindă mâna spre centurion, dar 
acesta se prefăcu că nu vede gestul făcut de el; se înclină 
uşor, apoi îşi feri scaunul şi se aşeză. Nu era beat, dar se 
vedea destul de limpede c-a băut. Obrazul lui tras, acoperit 
de ţepii unei bărbi nerase de trei zile, era buhăit şi aprins; 
începând să mănânce, constată că-i tremură mâinile 
murdare. Dar abstracţie făcând de înfăţişarea lui de acuma, 
se vede'“a destul de limpede c-a avut parte de o educaţie 


aleasă, pe care a uitat-o demult. „Omul acesta ar fi putut să 
devină cineva!” îşi zise Marcellus. 

— Noul legat, ei? Îngăimă Paulus cu gura plină. N-am fost 
înştiinţaţi despre această numire, în orice caz, continuă el şi 
făcu un gest nepăsător din mână, scoțând din castron o 
nouă bucată de carne pe care o bagă în gură, despre asta 
vom putea discuta mai târziu; poate chiar mâine. Vreme de 
câteva minute mestecă între măsele carnea grasă, apoi 
sorbi cu lăcomie din cupa de vin indigen, aşezată în faţa lui. 

După ce termină de mâncat, Paulus îşi încrucişa pe masă 
mâinile păroase şi se uită cu insolenţă la tânărul intrus. 
Marcellus îi înfruntă privirile tulburi, fără să clipească. 
Fiecare dintre ei era conştient că în clipa aceasta au 
început să se cântărească unul pe altul, nu numai în ceea ce 
priveşte înălţimea şi greutatea - căci în această privinţă 
erau aproape la fel, cu singura deosebire că Paulus era cu 
câţiva funzi mai greu şi câţiva ani în plus - ci mai mult 
pentru a-şi da seama de valoarea şi capacitatea omului în 
sine. Paulus râse dispreţuitor. 

— Gallio... Acesta este un nume cunoscut, declară el 
sarcastic. Nu cumva eşti înrudit cu bogatul Senator? 

— Este părintele meu! Răspunse Marcellus cu glasul ca de 
gheaţă. 

— 0... ho-ho-ho! Chicoti Paulus. Care va să zică trebuie să 
fii unul dintre cei care au pătruns în Ordinul Tribunilor 
datorită relaţiilor de familie, adăugă el batjocoritor. 

Se uită în largul sălii şi conversațiile celor prezenţi 
încetară numaidecât. 

— Cred că prinţul Gaius ar fi putut găsi un post mai plăcut 
pentru fiul senatorului Gallio, continuă el, ridicând glasul ca 
să poată fi auzit şi de ceilalţi. Pe lovis! Exclamă el înveselit şi 
lovi pe Sextus cu palma între spete. Abia acum înţeleg: fiul 
lui Marcus Lucan Gallio a fost un tânăr care la Roma şi-a 
făcut de cap. Apoi se întoarse din nou spre Marcellus: Fac 
prinsoare, tribune, că aceasta este prima însărcinare ce ţi s- 
a dat până acum. 


— Adevărul este acesta, răspunse Marcellus, în sală se 
făcuse o tăcere ca de cimitir. 

— Până acum în viaţa dumitale n-ai dat nici un ordin, nu-i 
aşa? Întrebă Paulus în bătaie de joc. 

Marcellus împinse scaunul şi se ridică în picjoare, simțind 
că ochii tuturor sunt îndreptaţi spre el şi-l urmăresc cu 
toată atenţia. 

— Sunt pe cale să dau un ordin chiar acum, declară el 
energic. Centurioane Paulus, ridică-te în picioare şi cere-ţi 
iertare pentru purtarea necuviincioasă faţă de un ofiţer. 

Paulus îşi petrecu braţul pe după spătarul scaunului şi 
rânji: 

— Ai dat un ordin nepotrivit, tinere, zis cel. Apoi, uitându- 
se la Marcellus şi văzându-l că trage paloşul, dădu scaunul 
peste cap şi sări în picioare: tinere, cred c-ar fi mult mai 
bine să renunţi la treaba asta. 

— Feriţi scaunele şi mesele din cale, porunci Marcellus. 

În momentul acela nimeni nu se mai putea îndoi de 
intenţiile tânărului tribun. El şi Paulus merseseră prea 
departe unul faţă de altul pentru a mai putea da înapoi. 
Mesele fură repede împinse spre pereţii sălii şi scaunele 
aşezate peste ele. Lupta începu. 

Spectatorii înţeleseră chiar de la început că Paulus este 
hotărât să termine repede şi definitiv cu adversarul său. În 
calitate de comandant al fortului, nu se bucura de nici o 
autoritate în faţa subalternilor săi, datorită faptului că era 
fire violentă şi ducea o viaţă dezordonată. Fără îndoială, îşi 
zisese el, datorită unei victorii prompte, îşi va putea reface 
prestigiul. Ce va urma după aceea îl interesa prea puţin, 
deoarece el nu avea nimic de pierdut. Legăturile cu Roma 
erau foarte anevoioase. Situaţia unui comandant în slujbă 
este nesigură şi de scurtă durată. La Roma nu se interesa 
nimeni de ceea ce se petrecea în fortul Minoa. În orice caz 
era riscant să ucizi pe fiul unui senator, dar cei prezenţi vor 
depune mărturie că tribunul a fost cel dintâi care a tras 
paloşul. 


Paulus începu imediat să atace, lovind cu violenţă, aşa că 
fiecare dintre aceste lovituri ar fi putut să despice pe 
adversarul său în două dacă paloşul lui ar fi căzut acolo 
unde ar fi vrut el şi n-ar fi întâlnit apărarea lui Marcellus, 
care chiar de la început acceptase să rămână în defensivă şi 
să se retragă, până când ajunseră aproape de capătul sălii 
uriaşe. Ochii tinerilor ofiţeri, care se înşiraseră în lungul 
peretelui, pândeau cu toată atenţia. Demetrius încleşta 
pumnii şi se uită speriat la stăpânul său, când constată că 
este gata să fie strâmtorat într-un colţ al sălii. 

Centurionul urmărea pas cu pas pe adversarul său, care 
se retrăgea şi împărțea lovituri pe stânga şi pe dreapta, 
întâlnind de fiecare dată paloşul în calea sa. Când constată 
că Marcellus nu mai are unde se retrage, începu să râdă 
sinistru, simțindu-se sigur de victoria sa şi domoli loviturile. 
Dar în râsul acesta lui Marcellus i se păru că simte un 
tremur de spaimă şi înţelese că rărirea loviturilor nu se 
datoreşte certitudinii în victorie, ci faptului că Paulus 
începuse să ostenească. Când ridica paloşul, pe obrazul lui 
se vedea o tresărire, ceea ce însemna c-au început să-l 
doară încheieturile braţului. Paulus nu făcuse exerciţii de 
vreme îndelungată şi viaţa pe care o ducea la Minoa îl 
moleşise, deoarece aici serviciul era foarte uşor. 

Când ajunseră în colţul sălii, Paulus ridică braţul înţepenit, 
pentru a da o lovitură năprasnică, dar de astă dată 
Marcellus n-o mai aşteptă, ci-şi repezi paloşul din flanc şi 
ajunse atât de aproape de gâtul lui, încât Centurionul îşi 
retrase capul, aşa că lovitura dată de el căzu în gol. În 
aceeaşi clipă Marcellus se întoarse în loc cu o iuţeală 
nebănuită şi Paulus fu împins spre colţul sălii. 

Tribunul nu încercă să profite imediat de acest avantaj. 
Obosit de efortul neobişnuit, Paulus respira şuierător şi 
gura i se strâmbase de spaimă, încetase să mai atace şi, 
schimbându-şi tactica, păru că-şi aduce aminte de 
exerciţiile de altădată, în acelaşi timp se dovedi că nu este 
nici luptător de rând. Marcellus îşi zise că probabil înainte 


de asta Paulus ar fi putut să fie clasificat printre cei mai 
buni luptători în arenă. 

În timpul acestei lupte Marcellus dădu din nou cu ochii de 
obrazul lui Demetrius şi constată că trăsăturile lui s-au 
destins. Asta însemna că în momentul acesta se găseşte în 
postura cunoscută şi va lupta bazându-se pe îndemânare, 
nu pe forţa brută. Prin urmare, cu atât mai bine. Până acum 
Marcellus nu avusese ocazia să se bată cu un adversar care 
învârteşte paloşul ca pe un topor cu care ar vrea să-l toace 
bucăţi. De astă dată Paulus lupta cum se cuvine unui 
centurion roman, nu ca un casap. 

Câteva clipe tăişurile paloşelor se auziră zăngănind de 
fiecare dată când se încrucişau, dar Marcellus începuse să 
înainteze. O singură dată Paulus se uită împrejurul său, 
pentru a constata cât loc i-a mai rămas, iar Marcellus se 
retrase câţiva paşi pentru a-i acorda un avans. Era limpede 
pentru toţi cei care urmăreau lupta dintre ei că scopul 
urmărit a fost să-i ofere o nouă posibilitate. Se auzi o 
exclamaţie de mirare. Atitudinea aceasta a noului legat nu 
era conformă cu tradiţiile din Minoa, ci le aducea aminte de 
felul în care la Roma oamenii curajoşi au obiceiul să se lupte 
unul cu altul. Ochii lui Demetrius străluceau de mândrie. 
Stăpânul său era bărbat de rasă. „Eugenos!” exclamă el. 

Paulus însă nu părea dispus să primească concesii, înainta 
repede spre adversarul său cu îndrăzneala caracteristică 
celui care a câştigat teren datorită priceperii proprii şi se 
strădui să determine pe Marcellus să se retragă din nou. 
Dar lupta continuă acum, fără să se decidă încă. Paulus 
încercă toate loviturile tactice posibile, dar începuse să se 
simtă epuizat şi apărarea lui devenea din ce în ce tot mai 
întârziată şi el mai vulnerabil. În două rânduri spectatorii 
constatară că pentru Marcellus ar fi fost foarte uşor să 
termine cu el. Dar imediat după aceea îl văzură că face o 
mişcare neaşteptată, care determină sfârşitul dramatic al 
acestei lupte. 


Pândind ocazia potrivită, îşi repezi vârful lat al paloşului în 
garda celui pe care se încleştase mâna obosită a lui Paulus 
şi i-l smulse din mână. Paloşul căzu pe duşumele şi se auzi 
zdrăngănind. Urmă o clipă de profundă tăcere. Paulus 
rămase nemişcat. Atitudinea aceasta, îşi ziseră cei 
dimprejurul lui, îi face onoare, căci, deşi pe obraz i se vedea 
mirarea pricinuită de această întâmplare neaşteptată, 
expresia lui nu era a unui laş. Paulus fusese categoric 
înfrânt, totuşi omul acesta avea calităţi pe care nimenea nu 
le bănuise încă. 

Marcellus se plecă şi, apucând paloşul de vârf, îi făcu vânt 
cu toată puterea şi-l repezi în aer; paloşul se învârti de 
câteva ori şi se înfipse în scândurile groase din care era 
făcută uşa, răbufnind adânc şi tremurând uşor. Urmă o 
nouă tăcere pe care n-o întrerupse nimeni. Apoi Marcellus 
întoarse în mână şi paloşul său propriu şi-l repezi spre 
aceeaşi ţintă. Se auzi din nou răbufnitul scândurilor şi 
paloşul se înfipse foarte aproape de al lui Paulus. 

Cei doi adversari se examinară în tăcere. Apoi Marcellus 
începu să vorbească cu glasul categoric, dar fără nici o 
urmă de aroganță: 

— Centurioane Paulus, începu el, aştept să-ţi ceri iertare 
pentru purtarea dumitale necuviincioasă faţă de un ofiţer. 

Paulus îşi îndreptă trupul şi respiră adânc; se întoarse 
puţin şi examina cercul spectatorilor care se strânseră în 
jurul lor, dar nu zise nimic, ci-şi încrucişa braţele pe piept şi 
zâmbi dispreţuitor. 

Marcellus trase încet pumnalul din cingătoare şi făcu un 
pas înainte. Paulus nu se mişcă. 

— Centurioane, începu Marcellus din nou, pregăteşte-te 
de apărare. Cred că ai şi dumneata un pumnal! le sfătuiesc 
să-l întrebuinţezi! Şi mai făcu un pas spre el: Căci, dacă nu 
vei executa ordinul pe care ţi l-am dat, te voi ucide. 

Situaţia lui Paulus nu era dintre cele mai plăcute, totuşi 
reuşi să murmure câteva cuvinte de scuză. Ceva mai târziu, 
vorbind despre această scenă, Demetrius declară că Paulus 


nu este un bun orator, judecând după felul în care a vorbit, 
dar Marcellus fu de părere că această apreciere nu are nici 
un rost. După ce termină cu ce avea de spus, Marcellus îi 
răspunse: 

— Primesc scuzele dumitale, Centurioane. Urmează acum 
altceva ce probabil vei găsi de cuviinţă că va trebui să spui 
colegilor dumitale ofiţeri. Până acum n-am fost prezentat în 
mod oficial, în calitate de comandant care pleacă, cred că 
cinstea de a îndeplini această formalitate îţi revine 
dumitale. 

De astă dată păru că Paulus şi-a revenit, deoarece 
pronunţă formula obişnuită cu glasul plin şi categoric. 

— Vă prezint pe tribunul Marcellus Gallio, legatul acestei 
legiuni şi comandantul acestui fort. 

Se auzi un zdrăngănit de paloşe care se ridicară pentru 
salut: toţi ofiţerii prezenţi îşi scoaseră paloşele, afară de 
pântecosul Sextus care se prefăcea că-şi strânge centironul. 

— Centurioane Sextus, strigă Marcellus cu glasul sever. 
Adu-mi paloşul! 

Ochii celor prezenţi se întoarseră spre Sextus, care se 
îndreptă ruşinat spre uşa principală şi smulse paloşul înfipt 
în scândura groasă. 

— Adu şi paloşul centurionului Paulus! Porunci Marcellus. 
Sextus se opinti a doua oară şi smulse paloşul din uşă, apoi 
se apropie cu paşi grei şi abătut. Marcellus luă armele grele 
şi întinse lui Paulus paloşul, apoi aşteptă să primească 
salutul lui Sextus. Acesta se execută fără să mai ezite. 
Paulus salută şi el, înainte de a-şi băga paloşul în teacă. 

— Acum vom putea continua cu cina, zise Marcellus cu 
glasul rece. Aşezaţi mesele la loc. Mâine dimineaţă la ora 
cinci se va servi masa trupei. Ioţi ofiţerii vor fi obligaţi să se 
prezinte la serviciu proaspăt bărbieriţi. La ora şase se va 
face o inspecţie, pe terenul de exerciţii, de către 
comandantul secund Paulus. Deocamdată atât ar fi tot, 
sfârşi tribunul. 


După ce se aşezară din nou la masă, Paulus îşi ceru voie să 
se retragă şi Marcellus fu de acord. Sextus se luă după el, 
fără să-şi fi cerut învoire; când îl întrebă cu glasul răstit, nu 
cumva a uitat ceva, acesta îngână c-a terminat cu 
mâncarea. 

— În cazul acesta vei avea timpul necesar să faci ordine în 
camerele destinate comandantului, ca să le pot ocupa chiar 
astă-seară. 

Sextus dădu din cap în semn c-a înţeles ordinul şi se 
îndreptă din nou spre ieşire. Nimeni nu mai avea poftă de 
mâncare, dar cu toate acestea ofiţerii se străduiră să 
termine cu cina. Marcellus întârzie în faţa mesei, iar la 
urmă, când se ridică în picioare, toţi cei din sală îl salutară. 
Se înclină în faţa lor şi se îndreptă spre ieşire, urmat de 
Demetrius. Când trecură prin faţa uşii deschise de la 
camera comandantului, în drum spre încăperea ce le fusese 
indicată chiar la sosire, constatară că un grup de sclavi se 
zoreau să pregătească odăile pentru a putea fi imediat 
ocupate. 

Nu mult după aceea veniră oamenii care trebuiau să mute 
bagajele în apartamentul comandantului. După ce rămaseră 
singuri, Marcellus se aşeză în faţa biroului său. Demetrius 
rămase în picioare în faţa lui. 

— Ei. la să-mi spui, Demetrius, întrebă Marcellus şi ridică 
privirea spre el, ce te preocupă? 

Demetrius îşi apropie lancea de frunte pentru salut. 

— Aş vrea să vă spun, stăpâne, că mă simt foarte onorat de 
faptul că sunt sclavul comandantului din Minoa. 

— Îţi mulţumesc, Demetrius, răspunse Marcellus şi zâmbi 
obosit. Va trebui să mai aşteptăm - pentru a ne putea 
convinge - cine va comanda în Minoa. Aici oamenii sunt 
încăpăţânaţi rău. Începutul a fost mulţumitor, dar este mult 
mai greu să te împaci cu oamenii, decât să te cerţi cu ei. 

În timpul primelor zile legionarii fortului păreau 
morocănos! Noul legat le dovedise că înţelege să-şi exercite 
autoritatea cu toată energia, dar deocamdată nu exista nici 


o dovadă din care ai fi putut deduce că această autoritate 
va fi acceptată de bunăvoie sau va fi impusă cu sila. 

Paulus pierduse o mare parte a prestigiului de care se 
bucurase, dar trecerea lui în faţa legionarilor era şi acum 
destul de mare. Executa ordinele cu o atitudine 
respectuoasă, dar era atât de tăcut şi de întunecat, încât 
nimeni nu putea bănui ce gânduri clocesc în mintea lui. Fie 
că rănile mândriei sale nu se vindecaseră încă, fie că 
premedita o răzbunare, asta urma să se constate abia mai 
târziu. 

Marcellus nu reuşise să-şi formeze încă o părere definitivă 
despre această problemă, în fiecare noapte Demetrius îşi 
întindea aşternutul în faţa uşii, pe partea dinăuntru şi 
dormea cu pumnalul în mână. 

Peste o săptămână tensiunea aceasta păru că s-a mai 
liniştit puţin, pe măsură ce membrii garnizoanei începeau 
să se obişnuiască cu noua disciplină. Marcellus dădea 
ordine scurte şi cerea supunere absolută, nu indiferența 
care până acum fusese destul de bună pentru Gaza, ci 
executarea promptă şi viguroasă, aşa că oamenii nu mai 
îndrăzneau să pună întrebări prosteşti şi nici să invoce 
pretexte ridicole. 

Noul comandant crezu de cuviinţă că relaţiile dintre e! Şi 
subalternii lui să-şi urmeze cursul firesc, fără nici un fel de 
străduinţă din partea lui în scopul acesta. Nu admitea nici 
un fel de favoritism, îşi păstra demnitatea oficială şi în 
contactul ce-l avea cu ceilalţi ofiţeri în legătură cu serviciul 
nu-şi pierdea vremea. Era just, înţelegător şi accesibil, dar 
extrem de categoric. Foarte curând după aceea întreaga 
garnizoană simţi efectul sever în noua aplicare a 
regulamentelor, dar Iară nici un fel de nemulţumire Vizibilă. 
Legionarii se mişcau sprinteni şi păreau că sunt mândri de 
uniformele lor îngrijite, înfăţişarea şi moralul ofiţerilor se 
îmbunătăţise foarte mult. 

În fiecare dimineaţă, Paulus, care acum era comandant 
secund, se prezenta în biroul lui Marcellus pentru a primi 


ordinele. Nu schimbară nici o vorbă referitoare la întâlnirea 
lor dramatică. Conversaţia dintre ei se desfăşura în termeni 
glaciali şi se limita la cea mai severă curtenie oficială. 
Paulus, îmbrăcat în mod ireproşabil, se prezenta la uşa 
biroului şi cerea să fie introdus în faţa comandantului. 
Santinela îl anunţa, iar comandantul îi spunea să introducă 
pe centurion. Paulus intra şi lua poziţia de drepţi în faţa 
biroului. Apoi se salutau. 

— Va trebui să înlocuim şase cămile de transport, 
comandante. 

— De ce? Întrebarea răsună ca un pocnet de bici. 

— Una este şchioapă. Două sunt bolnave. Trei sunt prea 
bătrâne pentru a mai putea face serviciu. 

— Înlocuieşte-le! 

— Am înţeles, comandante. 

Imediat după aceea Paulus saluta şi părăsea biroul. Uneori 
Marcellus se întreba: oare relaţiile acestea dintre ei vor 
continua şi de aici înainte în felul acesta? Nu-i venea să 
creadă, începuse să se simtă singur în situaţia aceasta pe 
care şi-o alesese pentru impunerea disciplinei. Presimţea că 
Paulus este un bărbat cumsecade, dar anii de exil îl 
înăcriseră şi era plictisit de moarte de zădărnicia felului de 
viaţă din deşertul acesta. Marcellus îşi zise că, dacă Paulus 
va arăta o cât de uşoară dispoziţie de a se împrieteni cu el, 
va primi aceste avansuri ale lui, dar încolo nu va face nici un 
pas mai departe. Şi nici nu va luă el însuşi această iniţiativă. 

Cât despre centurionul Sextus, cu acesta venea foarte rar 
în contact, deoarece Sextus îşi primea ordinele prin 
intermediul lui Paulus. Individul acesta uriaş şi morocănos 
îşi îndeplinea însărcinările cu cea mai mare minuţiozitate, 
dar părea nemulţumit, în timpul mesei nu spunea niciodată 
nimic; după ce termina cu mâncarea, făcea o strâmbătură 
şi-şi cerea voie să plece. 

Într-o seară, la zece zile după sosirea la Minoa, Marcellus 
constată că la masă scaunul lui Sextus a rămas neocupat. 


— Unde este? Întrebă comandantul şi făcu semn spre 
scaunul liber. 

— Şi-a rupt un picior, răspunse Paulus. 

— Când? 

— Astăzi după-amiază. 

— Cum s-a întâmplat accidentul? 

— O aripă a porţii celei mari a căzut peste el, comandante. 
Marcellus se ridică imediat în picioare şi ieşi din sală. O 
clipă mai târziu se ridică şi Paulus şi-l ajunse pe coridor, în 
drum spre camera lui Sextus şi străbătură distanţa 
împreună, mergând la pas. 

— Ruptura este gravă? 

— Osul s-a rupt ca şi când ar fi tăiat pulpa de sus a 
piciorului. Nu este prea zdrobit. 

Pe Sextus îl găsiră întins pe spate, cu fruntea acoperită de 
sudoare. Se uită la ei şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut 
să-i salute 

— Doare rău? Întrebă Marcellus. 

— Nu doare, comandante, răspunse Sextus şi scrâşni din 
dinţi. 

— Minţi cu tot curajul, ripostă Marcellus. O minciună tipic 
romană. Sunt convins că nu vei admite că te doare chiar 
dacă ar fi să te taie bucățele. Mindirul acesta nu e bun; se 
leagănă ca un hamac. Va trebui să găsim altul. Ţi-au adus 
cina? 

Sextus clătină din cap şi-i spuse că n-are nevoie de nimic. 

— De... Să vedem! Ripostă Marcellus nemulţumit. 

Dimineaţa următoare în timpul inspecției, între cei 
cantonaţi în colturile cafenii din apropierea terenului de 
exerciţii se răspândi ştirea că noul comandant - cel care 
aleargă de la un capăt la altul al terenului şi umblă 
încruntat - s-a dus aseară la bucătăria ofiţerilor şi a 
supravegheat bucătarul până când a pregătit o ciorbă caldă 
şi consistentă pentru bătrânul Sextus; apoi l-a mutat într-o 
cameră mai luminoasă şi a stat până când i-au făcut un pat 
special pentru el. 


Abia în ziua aceasta Marcellus deveni de fapt comandantul 
fortului Minoa. În aceeaşi seară Demetrius renunţă să-şi 
pregătească pumnalul pe care îl lua cu el în pat şi să mai 
încuie uşa de la intrare. 

Dimineaţa următoare Paulus feri sentinela din cale şi intră, 
tară altă ceremonie decât salutul regulamentar. Marcellus îi 
făcu semn spre un scaun liber şi Paulus se aşeză. 

— E cald astăzi, centurioane Paulus, începu Marcellus. 

— Aici la Gaza nu suntem obişnuiţi cu vreme plăcută. 
Clima se potriveşte cu temperamentul oamenilor. Sau este 
prea cald, sau este prea frig, zise Paulus şi, proptindu-se în 
spătarul scaunului, îşi băgă mâinile în cingătoare. Evreii vor 
avea în curând o mare sărbătoare, comandante. Aceasta va 
dura vreme de o săptămână, când luna va fi plină, în luna 
căreia ei îi zic Nisan. Probabil ai auzit de asta. 

— Nu... N-am auzit încă niciodată, admise Marcellus. 
Chestiunea aceasta ne interesează şi pe noi? 

— Aceasta este săptămâna Paştilor evreieşti, pe care o 
serbează în amintirea scăpării lor din robia Egiptului. 

— Ce au căutat în Egipt? Întrebă Marcellus cu indiferenţă. 

— În timpul din urmă n-au mai căutat nimic... Afacerea 
asta s-a întâmplat acum cincisprezece secole... 

— O, va să zică aşa. Evreii îşi mai aduc aminte şi astăzi? 

— Evreii, comandante, nu uită niciodată nimic, în fiecare 
an, pe vremea asta, toţi evreii care au posibilitatea să plece 
la drum se adună în Ierusalim pentru a „mânca Pastile”, 
adică azimele, cum spun ei; mulţi dintre ei se interesează 
cu această ocazie de serbări organizate în familie, de 
petreceri, de jocuri, de licitaţii şi tot felul de distracţii. 
Caravanele vin din mari depărtări pentru a-şi expune 
mărfurile. Mii de oameni se îndreaptă spre oraş; ei 
poposesc la poala colinelor ce împresoară cetatea din toate 
părţile. Este un spectacol foarte colorat, comandante. 

— Presupun că l-ai văzut. 

— De fiecare dată, comandante, în cei unsprezece ani de 
când ani fost trimis în fortul acesta, încuviinţă Paulus. 


Procuratorul ludeii, care este la Ierusalim - cred că eşti 
informat că această instituţie este cca mai importantă 
dintre toate celelalte care se găsesc în Palestina - aşteaptă 
să i se trimită detaşamente de legionari din toate forturile 
de la Capernaum, Joppa şi Minoa. 

— Prin urmare mulţimea aceea de oameni este 
turbulentă? Întrebă tribunul. 

— Nu s-ar putea spune că este turbulentă. Dar de fiecare 
dată când se adună mai mulţi evrei laolaltă, de obicei lumea 
vorbeşte despre revoluţie. Dar altceva nu fac, decât cântă, 
bocesc şi vorbesc despre '[ara Făgăduinţei pe care au 
pierdut-o. După câte ştiu en, până acum nu s-a întâmplat ca 
situaţia să degenereze, decât cel mult în câteva manifestații 
de stradă, lipsite de însemnătate. Procuratorul însă este de 
părere că la astfel de ocazii nu strică să fie văzute cât mai 
multe uniforme de legionari romani şi să se facă o paradă în 
apropierea templului, adăugă Paulus şi începu să râdă. 

— Vom primi un ordin oficial în scopul acesta? 

— Nu, comandante. Procuratorul nu-şi dă osteneala să mai 
pună un curier pe drumuri. Consideră ca de la sine înţeles 
ca un detaşament din Minoa să se prezinte. 

— Foarte bine, Paulus. Câţi oameni vom trimite şi când vor 
pleca? 

— Vom trimite o centurie întreagă. Drumul până acolo 
durează trei zile şi vor pleca poimâine. 

— Vei lua măsurile necesare în scopul acesta, Paulus. Vrei 
să iei comanda acestei centurii sau eşti sătul de astfel de 
spectacole? 

— Sătul! Nici pomeneală de aşa ceva! Expediția aceasta 
este singurul eveniment mai important al anului! Şi dă-mi 
voie să-ţi spun, tribune, că dacă ne vei însoţi vei avea toate 
motivele să fii mulţumit. 

— Dacă eşti de această părere, atunci voi merge şi eu. Ce 
echipament vom lua cu noi? 

— Echipamentul nu va fi tocmai greu de purtat. Fiind 
vorba despre o festivitate de gală, vom lua cele mai bune 


uniforme. Cred că vei avea motive să te mândreşti de 
oamenii pe care-i comanzi, căci aici este considerată drept 
recompensă a vredniciei să fii ales în detaşamentul care 
pleacă şi legionarii au şi început să-şi frece armele şi 
cataramele. Altceva nu vom lua decât proviziile şi corturile 
pentru popasuri. La Ierusalim suntem cantonaţi îtr barăci 
confortabile şi mâncarea de cea mai bună calitate ne este 
oferită de anumiţi oameni bogaţi din oraş. 

— Cum se poate? Întrebă Marcellus şi ridică obrazul mirat 
spre el. Nu sunt nemulţumiţi de administraţia romană din 
Ierusalim? 

Paulus râse sarcastic. 

— Cei care simt jugul dominaţiei romane sunt oameni din 
pătura de jos a dominaţiei. Cât despre oamenii bogaţi, 
dintre care foarte mulţi se ocupă de încasarea birurilor 
cuvenite lui Tiberiu - din care rețin un sfert şi pentru ei - 
aceştia sunt obligaţi să plângă şi ei din cauza regatului lor 
pierdut, dar negustorii aceştia bătrâni şi pântecoşi, precum 
şi cămătarii, ar rămâne îngroziţi în ziua când ar izbucni o 
adevărată revoluţie. Vei constata că bătrânii oraşului şi 
procuratorul nu sunt cu nimic mai buni decât tâlharii de 
drumul mare, deşi se prefac că n-au cu ce trăi. 

— Paulus, ceea ce-mi spui mi se pare nemaipomenit. Eu 
mi-am închipuit întotdeauna că evreii sunt patrioţi înfocaţi 
şi duşmani înrăiţi ai imperiului. 

— Presupunerea aceasta este întemeiată, comandante, dar 
numai în ce priveşte poporul de jos. Mai speră şi astăzi că 
vor reuşi să obţină vechea lor independenţă. Fără îndoială 
ai auzit şi despre străvechiul lor mit despre Mesia. 

— Eu n-am auzit nimic. Ce este asta, Mesia? 

— Mesia este liberatorul lor, comandante. În conformitate 
cu ceea ce au spus profeţii lor, acesta va apărea într-o bună 
zi pentru a-i organiza ca să-şi poată recuceri libertatea. 

— N-am auzit niciodată despre un astfel de mit, declară 
Marcellus cu indiferenţă. Dar nici nu e de mirare. Pe mine 
nu m-au interesat niciodată superstiţiile religioase. 


— Nici pe mine, adăugă Paulus. Dar în săptămâna Paştilor 
auzi foarte mult vorbindu-se despre acest Mesia, declară el 
şi începu să râdă. Vei avea ocazia să vezi pe oamenii aceştia 
înalţi şi pântecoşi, îmbrăcaţi în levitele lor lucitoare, care-i 
înfăşoară de la gât până în vârful picioarelor, cum stau cu 
capetele prăvălite pe spate, cu ochii închişi ridicaţi spre cer, 
bătâjndu-se cu pumnul în piept şi plângând după regatul lor 
pierdut, în timpul cât invocă pe Mesia. Dar în realitate ei nu 
au nevoie de alt regat decât cel care le poate umple 
chimirele de bani şi pântecele d. e hrană bună. Nu au 
nevoie de un Mesia care ar avea intenţia să instige o 
revoluţie împotriva Imperiului roman, deoarece în cazul 
acesta ei ar fi cei dintâi care s-ar repezi s-o suprime. 

— Ce adunătură de ipocriţi! Murmură Marcellus. 

— Admit că sunt ipocriţi, dar îţi dau foarte bine de 
mâncare dacă se întâmplă să te găseşti în casa lor. 

O bucată de vreme tribunul nu mai zise nimic, ci clătină 
din cap dezgustat şi nemulţumit. 

— Lumea este plină de ticăloşii, dar aceasta de acum 
întrece tot ce am auzit până astăzi. 

— 'Ţi-e şi silă să te gândeşti, scrâşni Paulus. Spectacolul 
acesta mă îndeamnă să trag cuțitul şi să-l înfig în coasta 
câte unuia care trece în lungul uliţelor cu braţele ridicate 
spre cer, murmurând rugăciuni, iar după el se ţine lungul 
convoi al celor săraci, bolnavi, orbi şi ologi care sunt 
convinşi că, încredinţând cauza lor sfântă acestor ticăloşi 
farisei, ea se găseşte în mâini bune. Paulus se întoarse într- 
o parte pe scaun ca să se uite spre uşă şi dădu cu ochii de 
Demetrius, care sta pe coridor şi-i putea auzi ce vorbesc. 
Ochii lui Marcellus îl urmăriră: 

— Sclavul meu, care este grec, centurioane. Nu vorbeşte 
niciodată. Prin urmare nici să nu te gândeşti c-ar fi în stare 
să divulge obiectul unei conversații dintre noi, declară el cu 
glasul în şoaptă. 

— Ce voiam să-ţi spun, continuă Paulus cu glasul stins. A, 
da; oricât de revoltătoare ţi s-ar părea această situaţie din 


Ierusalim, ea nu este ceva neobişnuit. Apoi se aplecă peste 
birou şi continuă: Fără oamenii bogaţi din provinciile pe 
care noi le-am supus - oameni a căror lăcomie şi zgârcenie 
sunt mult mai mari decât patriotismul lor local - Imperiul 
roman s-ar prăbuşi! 

— Fii cu băgare de seamă, Paulus, căci este primejdios să 
faci astfel de afirmaţii. Teoriile acestea ar putea să-ţi 
pricinuiască nemulțumiri. 

Paulus încruntă din sprâncene şi trupul îi deveni rigid. 

— Nemulţumiri, comandante! Ripostă el cu amărăciune. 
De acestea am avut destule! Am fost destul de prost să fiu 
prea sincer de faţă cu Germanicus. Acesta este motivul - 
continuă el cu glasul mai domolit - pentru care, deşi eram 
legat, am fost trimis la Minoa pentru a deveni centurion. 
Dar voi continua să afirm sus şi tare că Imperiul roman a 
fost consolidat şi este şi astăzi susţinut datorită trădării 
provincialilor bogaţi, care sunt dispuşi să-şi vândă propriul 
lor popor. Această strategie, fireşte, n-a fost inventată de 
noi. Roma şi-a însuşit-o de la Alexandru cel Mare. El a luat-o 
de la persani, care la rândul lor au învăţat-o de la egipteni. 
N-ai decât să cumperi pe bogaţii unei ţări mai mici... Şi 
gata... Ceilalţi îţi vin pleaşcă! Obrazul lui Paulus ardea ca o 
flacără din cauza revoltei. După ce termină cu această 
peroraţie, îşi retrase braţele de pe masă şi rămase cu 
pumnii încleştaţi, iar muşchii maxilarelor începură să-i 
tresară. Apoi se uită la Marcellus dintr-o parte şi îngână: 
Măreţia Romei! Mofturi! Eu scuip pe măreţia Romei! 
Aceasta nu este altceva decât măreţia trădării! Măreţia 
aurului! Priceperea ticăloasă de a determina oamenii săraci 
să-şi sară unul altuia în grumaz pe câmpurile de bătălie, 
câtă vreme cei mari stau ascunşi în vizuina lor şi încasează 
preţul pentru care i-au vândut. Marele şi superbul Imperiu 
roman! Adăugă Paulus şi lovi cu pumnul încleştat în tăblia 
mesei. Eu scuip pe acest Imperiu roman! 

— Paulus, purtarea aceasta este extrem de imprudentă, 
răspunse Marcellus grav. Pentru astfel de vorbe magistraţii 


din Roma te-ar condamna să fii jupuit de viu. Spercă nui 
se întâmplă prea adeseori să-ţi pierzi firea în felul acesta. 

Paulus se ridică în picioare şi-şi săltă din şale cingătoarea 
lată. 

— Nu m-am sfiit să-mi descarc sufletul de faţă cu 
dumneata, zise el. 

— Ce te determină să-ţi închipui că eu nu te voi trăda? 

— Faptul că dumneata, tribune, crezi în forţa adevărată 
care implică şi curaj, răspunse Paulus cu convingere. 

Marcellus se uită la el şi zâmbi. 

— E de mirare, Paulus, declară el îngândurat, că masele 
populare nu încearcă să se conducă singure şi să hotărască 
soarta lor. 

— Mofturi! Ce ar putea să facă masele populare? Ripostă 
el cu dispreţ. Nu sunt altceva decât o turmă fără păstor. la 
de pildă pe evreii aceştia. Din când în când se găseşte câte 
un nebun care să protesteze împotriva nedreptăţii cu care 
sunt trataţi, sare într-o teleagă oprită în mijlocul drumului 
şi începe să vocifereze, dar imediat după aceea dispare şi 
nimeni nu-i mai ştie de urmă şi nici nu se mai aude de el. 

— Cine îl face să dispară? Bogaţii? 

— De... Nu tocmai. Când e vorba de a face astfel de 
treburi, ne cheamă întotdeauna pe noi. Se ştie că celor de 
la Roma nu le plac astfel de instigării; dar cei care strivesc 
orice mişcare revoluţionară din găoace sunt negustorii 
bogaţi. 

— Ce ticăloşi! Exclamă Marcellus. 

— Da, tribune, acesta este adevărul, încuviinţă Paulus ceva 
mai răcorit, dar trebuie să ştii că ticăloşii aceştia din 
Ierusalim se pricep la vin, dacă se întâmplă să le iasă în cale 
câte un burduf şi nu ezită să-l împartă cu legiunile romane; 
asta pentru a ne îndemna să fim cu ochii în patru de fiecare 
dată când se întâmplă ca un patriot prea înfierbântat să se 
văicărească cu prea multă îndrăzneală din cauza regatului 
pierdut. 

CAPITOLUL IV. 


Prima zi de drum, între Gaza şi Ascalon, fu din cale-afară 
de obositoare, deoarece drumul este desfundat şi plin de 
praful răscolit de caravanele care înaintau cu încetineală de 
melci. 

— Mâine drumul va fi mult mai bun, zise Melas, uitându-se 
înveselit la înfăţişarea grotescă a lui Demetrius, care-şi 
legase turbanul din nou, înfăşurându-şi-l împrejurul 
obrazului, aşa că nu i se mai vedeau decât ochii. 

— Să sperăm că aşa va fi, murmură corintianul întinzând 
cu putere de căpăstrul măgăruşului din fruntea caravanei, 
care ar fi vrut să se repeadă spre o tufa de scaieţi. Dar nu 
văd cum ar putea să fie. Râmele acestea care merg în faţa 
noastră se îndreaptă toate spre Ierusalim, nu-i aşa? 

— Da, dar de la Ascalon noi vom părăsi drumul acesta şi 
vom apuca pe o potecă mai scurtă care trece printre munţi, 
îi explică Melas. Caravanele nu întrebuinţează poteca 
aceea, deoarece se tem de beduini. 

— Dar despre noi ce zici, noi nu ne temem? 

— Suntem prea mulţi, aşa că nu îndrăznesc să se apropie. 

Melas era un bărbat lat în umeri, cu picioarele crăcănate 
şi părul roşu; era sclavul lui Paulus, care-l adusese din 
Tracia şi drumul acesta îi făcea plăcere. Nu prea avea 
ocazia să dea informaţii celor dimprejurul său şi, 
constatând că Demetrius se găseşte într-o situaţie mult mai 
bună decât a lui însuşi, îi făcuse plăcere să se 
împrietenească cu sclavul noului legat, despre care toţi cei 
din fort vorbeau numai de bine. 

— Praful nu este răscolit de cămile, deoarece se ştie că 
acestea când sunt în marş ridică picioarele şi aşază copita 
pe vârful muşuroaielor de praf; acesta este răscolit de 
măgăruşii care-şi duc picioarele de-a târâşul. Dar eu nu pot 
suferi cămilele. 

— Eu nu mă prea pricep la cămile, admise Demetrius, care 
părea dispus să profite de informaţiile ce le putea obţine şi 
despre care era convins c-ar putea să-i fie de folos. 


— Nimenea nu se pricepe, răspunse Melas sentenţios. 
Alături de o cămilă poţi trăi ani întregi şi, chiar dacă te-ai 
purtat cu ea cum te-ai purta cu un frate, nu te poţi încrede 
în ea. la uită-te încoace! Şi, ridicând mâna, îi arătă nasul 
turtit ca o lipie. Cu nasul acesta m-am ales din Gallia, mai 
acum vreo doisprezece ani. Muştele şi ţânţarii 
determinaseră pe bătrâna Menephtah, cămila stăpânului 
meu, să-şi piardă cumpătul. Două zile la rând mi le 
pierdusem frecând-o cu ulei de măsline. Sta nemişcată şi 
torcea ca o pisică; pesemne îi plăcea. După ce am terminat, 
s-a întors spre mine şi m-a pocnit cu copita în obraz. 

Demetrius începu să râdă, cum era dealtfel firesc, şi-l 
întrebă în ce fel s-a răzbunat împotriva cămilei, întrebarea 
aceasta îi făcea plăcere, deoarece bănuia că sclavul va mai 
avea ceva de spus. 

— Eram atât de furios, de nu vedeam nimic împrejurul 
meu, continuă Melas, aşa că i-am tras şi eu un picior, dar 
Menephtah a bănuit ce vreau să fac şi, când am ridicat 
piciorul, mi l-a şi înhăţat. Ţi s-a întâmplat vreodată să te 
muşte o cămilă? Trebuie să ştii că un măgar sau un câine, 
când vrea să te muşte, te previne, aşa că ştii dinainte la ce 
trebuie să te aştepţi. Cămila însă nu-ţi dă niciodată de ştire. 
Nimeni nu ştie, afară de ea, că vrea să te muşte. Am zăcut 
două săptămâni de pe urma muşcăturii lui Menephtah. Mie 
nu-mi plac cămilele! Sfârşi Melas şi noul său prieten admise 
că are motive destul de întemeiate ca să nu-i placă. 

— Nu se poate să le condamni din cauză că mai încearcă şi 
ele să se răzbune câteodată, zise Demetrius. Viaţa pe care o 
duc este foarte grea. 

Continuându-şi drumul, Melas păru că se gândeşte nu 
tocmai mulţumit la această observaţie şi curând după aceea 
se uită la Demetrius cu coada ochiului şi încercă să-l 
cântărească. 

— Răzbunarea nu este întotdeauna procedeul cel mai 
indicat. Să luăm de pildă situaţia unui sclav: încercând să se 
răzbune, nu ajunge la nici un rezultat. Cămilele, măgarii şi 


sclavii trebuie să ţină seama de stăpânii lor. Iar când văzu 
că Demetrius nu zice nimic, adăugă: Sau te pomeneşti că 
nu eşti de aceeaşi părere? 

Demetrius dădu din cap fără să zică nimic, deoarece nu 
dorea să discute despre această problemă. 

— Dacă vrei să intri în slujba cuiva, atunci va fi mai bine 
ca, chiar de la început, să-l serveşti aşa cum se cuvine, zise 
el. 

— Tot aşa am zis şi eu, încuviinţă Melas cu inocenţă atât de 
vizibilă, încât Demetrius se întrebă dacă nu cumva încearcă 
să se prefacă, de aceea-şi zise că n-ar strica să afle 
adevărul. 

— Evident, sclavia este cu totul altceva decât atunci când 
ai intra în slujbă în calitate de libert, începu Demetrius, în 
cazul când unui libert nu-i place lucrul pentru care este 
întrebuințat, poate să plece, ceea ce este mult mai bine 
decât dacă ar continua să lucreze în silă. Sclavului însă nu-i 
este dată această alegere. 

Melas începu să râdă sarcastic. 

— Unii dintre sclavi sunt ca şi măgarii, zise el. Încearcă să- 
şi muşte stăpânii şi pe urmă iau câteva ciomege pe spinare. 
Dacă se aşază jos şi nu vor să se mai ridice, îi înjură şi le 
trag câteva bice şi câteva picioare. Or, purtarea aceasta n- 
are nici un rost. Alţi sclavi se poartă ca şi cămilele. Ţin la 
drum şi cară poveri, fără să le pese de felul în care sunt 
trataţi. Glasul lui Melas deveni metalic, din cauza sforţării 
pe care o făcea pentru a-şi ascunde nemulţumirea: Şi pe 
urmă într-o bună zi, probabil când stăpânul va fi beat, îşi 
lichidează socotelile cu el. 

— Şi la urmă ce se întâmplă? Întrebă Demetrius. Melas 
ridică din umeri şi se încruntă. 

— În cazul acesta va fi mai bine să se care, conchise el, 
apoi adăugă: Dar cămila nu are întotdeauna noroc. Din 
când în când câte un sclav reuşeşte să scape. Acum trei ani 
- continuă Melas cu glasul stins, deşi rar aveai nevoie de 
această precauţie, deoarece erau foarte departe la capătul 


caravanei şi tonul cu care vorbea îi da o înfăţişare de 
conspirator - acum trei ani, exact cu ocazia drumului pe 
care-l facem acum, sclavul comandantului Vitelius, un 
bărbat vesel şi supus cum nu se mai pomeneşte - îl chema 
Sevanus - a reuşit să evadeze în preziua plecării din 
Ierusalim. Nimeni nu ştie ce s-a ales de el. Melas se apropie 
de el şi-şi repezi cuvintele în colţul gurii: Nimeni afară de 
mine! Sevanus a plecat la Damasc. Mi-a spus să merg şi eu 
cu el. Uneori mă gândesc c-ar fi fost bine să-l fi ascultat. 
Plecarea este foarte uşoară, în timpul cât stăm la Ierusalim, 
suntem mai mult de capul nostru. Ofițerii fac chefuri şi nu le 
place să vadă sclavii învârtindu-se prin apropierea lor. Spun 
că ceea ce văd ar putea să-i abată de la disciplină şi făcu cu 
ochiul. La astfel de ocazii centurionilor le place să joace. 

Demetrius asculta fără să zică nimic; Melas încercă să se 
uite în ochii lui pentru a se convinge dacă este prudent să 
mai continue. 

— Fireşte, amănuntul acesta nu este secret, adăugă el şi 
abandonă atitudinea misterioasă de până acum. Toată 
lumea din Minoa ştie... Afară de ceea ce ţi-am spus 
adineauri. 

Demetrius prevedea c-ar comite o greşeală dacă i-ar pune 
vreo întrebare din care Melas ar putea deduce că pe elil 
interesa această chestiune, dar era curios să afle şi alte 
amănunte. 

— Ce l-a determinat pe acest Sevanus să-şi închipuie că, 
ajungând la Damasc, ar putea să scape? 

Ochii lui Melas se aprinseră din nou. 

— Oraşul Damasc se găseşte în Siria. Populaţia de acolo se 
fereşte de romani mai rău ca de otravă. Se spune că oraşul 
cel vechi este plin de sclavi romani; trăiesc în văzul lumii şi 
nu încearcă să se ascundă. Dacă reuşeşti s-ajungi până 
acolo, poţi trăi tot atât de liniştit ca şi ploşniţa în urechea 
unui măgar. 

Dimineaţa următoare, devreme, caravana plecă din nou la 
drum, făcându-şi loc printre costişele sterpe ale dealurilor, 


în lungul unei poteci cotite care uneori se strâmta pe 
marginea râpelor şi a albiilor secate, aşa că, spre deosebire 
de marşul din ajun, acum nu puteau înainta decât câte unul, 
căci nu era loc să meargă îngrămădiţi. 

Treceau printr-o regiune deşartă, aproape nelocuită. Ici- 
colo se vedea câte un grup de capre sălbatice, care aproape 
nu se puteau distinge dintre stâncile cafenii şi sterpe; se 
uitau la trecătorii aceştia care îndrăzneau să încalce 
domeniul lor. Jos în vale ploile de primăvară făcuseră să 
răsară ici-colo câte un smoc sfios de vegetaţie, care nu 
putea să dureze. Pe marginea unui izvor cu apă împuţinată, 
un partal de viorele îşi frânseseră lujerele însetate. 

Regiunea aceasta îi făcea lui Demetrius plăcere. Peisajul 
era trist, dar el totuşi se simţea mulţumit, căci aerul era 
curat şi se găsea destul de departe de Melas, al cărui 
subiect de conversaţie începuse să-l neliniştească. Nu se 
îndoia câtuşi de puţin că el ar vrea să-i propună să evadeze 
împreună sau poate urmărea să-l atragă într-o uneltire ca 
după aceea să-l trădeze. S-ar putea ca bănuielile lui să nu 
fie întemeiate, dar era primejdios să fie amestecat într-o 
astfel de uneltire. Indiferent ce fel de păreri ar fi avut el 
însuşi în această privinţă, fiecare vorbă ce ar fi spus-o lui 
Melas, acesta ar fi putut-o întrebuința ca armă împotriva lui 
în cazul când el ar fi urmărit ceva anume şi l-ar fi pizmuit 
pentru privilegiile de care se bucură în calitate de sclav al 
comandantului. Luă hotărârea ca de aici înainte să fie 
extrem de prudent de fiecare dată când va vorbi cu el şi - în 
măsura în care-i va fi posibil - să se ferească de a rămâne 
singuri. Afară de asta trebuia să se gândească la o mulţime 
de amănunte nelămurite din seara trecută, pe care le 
reţinuse din conversaţia desfăşurată între Marcellus şi 
centurionul Paulus; fusese un rechizitoriu plin de haz. 

— Făcut de doi oameni care nu credeau în zei - din care o 
bună parte era lipsită de importanţă, dar foarte instructivă. 

Târziu, în timpul după-amiezii, caravana se oprise pe 
marginea unui izvor din partea de miazănoapte-răsărit - 


proprietatea oraşului Ascalon, care se găsea la distanţă de 
o milă jumătate - şi Demetrius fu foarte mulţumit când 
primi ordinul să se prezinte în faţa stăpânului său, deoarece 
se simţea singur şi abătut. Rămase mirat când constată cât 
de frumos arată cantonamentul. Ca la un gest magic 
corturile cafenii răsăriseră în mijlocul câmpului, aşezate în 
patru rânduri lungi şi drepte. Intendenţa îşi desfăcuse 
bagajele cu echipamentul de campanie şi aşezase scaunele, 
mesele şi aşternuturile pe care le. Pregătiseră pentru 
popas. Drapelele fluturau în vânt. Santinelele fuseseră 
postate la locul lor. Reprezentantul localnic al administraţiei 
romane, un individ cu nasul lung şi roşu, caracteristic celor 
care abuzează de vin, se prezentase împreună cu trei 
negustori evrei şi predaseră comandantului un sul de 
pergament în care oraşul Ascalon îşi exprima mulţumirea în 
recunoştinţa (în realitate un neadevăr) pentru că celebra 
legiune din Minoa a binevoit să accepte modesta, dar 
spontana ospitalitate a oraşului. Aduseseră cu eitrei 
burdufuri uriaşe, pline de cel mai bun vin produs în regiune 
şi, după ce comandantul - în spatele căruia erau înşiraţi toţi 
ofiţerii centuriei - îi invită să rămână cu ei la cină, le 
răspunse foarte ceremonios că Minoa se simte tot atât de 
încântată să se găsească în Ascalon ca şi oraşul Ascalon 
pentru faptul că i se oferă ocazia să ospăteze pe cei din 
Minoa, declaraţie care sclavului său i se păru plină de haz. 
După ce se termină cina şi îşi îndeplini obligaţiile imediate, 
Demetrius se întinse pe pământ, în apropierea cortului în 
care era stăpânul său - un cort impunător, ceva mai mare 
decât celelalte, eu ciucuri şi draperii de mătase, iar la 
intrare cu un polog sprijinit pe lănci lungi şi subţiri. Cu 
mâinile împreunate sub cap, Demetrius se uita la stele, 
mirându-se de strălucirea lor neobişnuită şi urmărind fără 
nici o intenţie conversaţia ce se depăna domoală între 
stăpânul său şi Paulus, care se aşezaseră pe scaune de 
campanie, sub pologul cortului. Probabil subiectul 
conversaţiei lor de acum era vizita făcută de demnitarii 


oraşului care se întorseseră acasă. Paulus, în calitate de 
filosof amator, vorbea liniştit şi îngăduitor, probabil 
îndemnat de efectul vinului pe care-l băuse. Demetrius ciuli 
urechile. În astfel de împrejurări se întâmpla de multe ori 
ca din imprudenţă omul să-şi dea pe faţă convingerile 
referitoare ia câte o problemă, iar dacă se va întâmpla ca în 
general Paulus să aibă convingeri, atunci fără îndoială 
acestea meritau să fie cunoscute şi de el. 

— Evreii, spunea Paulus, sunt un popor ciudat. Amăânunt 
pe care-l admit şi ei şi chiar se laudă cu el; în toată lumea 
aceasta nu există alt popor care să se asemene cu ei. În 
primul rând îşi închipuie că ei se bucură de o protecţie 
divină specială. Dumnezeul lor, Iehova - căci trebuie să ştii 
că ei an un singur Dumnezeu - nu se ocupă de alţi oameni 
în afară de evrei. Fireşte, în această credinţă n-ar fi nimic 
important dacă n-ar afirma că lehova a creat lumea aceasta 
şi toate fiinţele ce se găsesc într-însa; totuşi, celelalte 
neamuri nu înseamnă pentru el nimic; copiii lui sunt evreii. 
Celelalte neamuri de pe pământ sunt lăsate de capul lor, să 
se descurce cum se vor pricepe mai bine. Dacă ar admite 
cel puţin că lehova este o zeitate locală... 

— Bine, Paulus, dar tot aşa procedăm şi noi, nu-i aşa? Îl 
întrerupse Marcellus. Lupiter este un fel de guvernator al 
universului şi are puteri nelimitate, nu? 

— Ba deloc; nu este aşa, protestă Paulus, deoarece lupiter 
nu se interesează de egipteni, dar nici nu are pretenţia că 
el i-ar fi creat ca să fie ceea ce sunt şi pe urmă să-i 
dispreţuiască, din cauză că nu pot fi mai buni. Tot aşa, n-a 
afirmat niciodată despre sirieni c-ar fi o adunătură de 
netrebnici din cauză că nu aprind focuri de sacrificii în ziua 
festivităților închinate lui. În acelaşi timp, lupiter n-a 
făgăduit romanilor că le va da tot ce poate fi mai bun în 
această lume şi pentru toată viaţa lor. Ceea ce nu s-ar putea 
spune. 

— lehova a făcut evreilor această făgăduială? 


Demetrius începu să râdă înfundat. Bănuise că stăpânul 
său nu este destul de bine informat asupra diverselor 
religii, dar ignoranţa lui completă în acest domeniu i se 
părea acum plină de haz. 

— Sigur că da! Continuă Paulus. I-a aşezat într-o grădină 
în care se găsea un pom ale cărui fructe n-aveau voie să le 
mănânce. Ei totuşi le-au mâncat, nu din pricină că le-a fost 
foame, ci pentru că erau curioşi să vadă ce gust au. 

— Probabil Iehova a rămas încântat de această curiozitate 
a lor, mai ales că toate lucrurile bune de care beneficiem 
astăzi se datoresc curiozităţii cuiva, interveni Marcellus. 

— Aşa este, dar pe Iehova fapta lor l-a revoltat şi i-a 
alungat din grădină în deşert, unde i-a părăsit, ca să ajungă 
apoi în sclavie, îi explică Paulus. Aici i-a învăţat cum să 
scape din sclavie şi i-a condus în pustiu, unde le-a făgăduit 
că le va da o ţară care să fie a lor. 

— Şi ţara aceasta este cea de aici! Declară Marcellus şi 
începu să râdă. [ara Făgăduinţei! 

— În toată lumea aceasta nu există nici o bucată de 
pământ care să fie mai fără valoare ca cel de aici, adăugă 
Paulus. Dar spre nenorocirea lor astăzi evreii nu mai 
stăpânesc nici ţara aceasta. Ar fi cât se poate de firesc ca 
după cincisprezece secole de suferinţe, de sărăcie şi robie 
aceşti oameni, favorizați în mod special de Iehova, să-şi dea 
seama că poate ar trăi mult mai bine dacă n-ar beneficia de 
atâta solicitudine divină. 

— Probabil asta este în legătură cu acel Mesia despre care 
mi-ai vorbit zilele trecute. Au pierdut credinţa că lehova va 
mai avea grijă de ei şi speră că, atunci când va veni Mesia, 
el ar putea să le îmbunătăţească soarta. Nu eşti de părere 
că acesta ar putea să fie motivul pentru care-l aşteaptă? 
Presupunerea nu prea pare întemeiată. Cred că tot din 
cauza aceasta noi şi grecii am acumulat atâţia zei. Când un 
zeu oboseşte şi nu mai poate face nimic, obligaţiile lui trec 
în sarcina unui zeu proaspăt venit să-i ţină locul. Nu-ţi aduci 


aminte că într-un rând Zeus s-a retras, cedându-şi locul 
fiului său Apolo? E un fapt cunoscut de toată lumea. 

— Dar nu pentru vreme prea îndelungată, ripostă Paulus. 
Probabil s-a întâmplat că tocmai atunci timpul să nu fie 
favorabil, astfel că tânărul Apolo şi-a zis că va trebui să se 
ocupe de Soare, aşa c-au avut nemulțumiri împreună. 
Bătrânul Zeus a fost obligat să intervină pentru a îndrepta 
greşeala săvârşită de tânărul său fiu. Fără îndoială, tribune, 
o religie de felul acesta este justificată. Zeii noştri se poartă 
tot aşa cum ne purtăm şi noi, ceea ce este foarte firesc, 
deoarece noi i-am făcut să fie aşa cum suntem noi. De lao 
vreme toată lumea pare că s-a plictisit din pricină că 
bătrânul creator tinde spre dictatură şi probabil tot aşa s-a 
plicitisit şi el; prin urmare a luat hotărârea să lase 
conducerea întreprinderii în sarcina fiului său - fie că va 
trebui să se ocupe de cultivarea bostanilor, fie că va 
supraveghea drumul stelelor -dar nu-şi închipuie câtuşi de 
puţin că urmaşul său va şti cum să procedeze, de aceea 
intervine mereu şi pe urmă din asta se. Iscă neînțelegerile. 
Tocmai de aceea religia noastră este atât de comodă, sfârşi 
Paulus în bătaie de joc. 

— Constat că nu eşti exagerat de evlavios, declară 
Marcellus. Dacă zeii te-ar auzi cum vorbeşti despre ei, nu 
cred că le-ar face plăcere. Probabil şi-ar zice că te îndoieşti 
de existenţa lor. 

— Ba deloc! Cei care cred în existenţa lor sunt tocmai 
bărbaţii care se exprimă în felul în care m-am exprimat eu. 
Zeii sunt autentici, tribune! Unii dintre ei doresc războiul, 
alţii pacea... O parte dintre ei nu prea ştiu nici ei ce doresc, 
în afară de sărbătorile ce li se cuvin o dată pe an şi 
cortegiul celor care defilează în lungul străzilor pentru a-i 
aclama. Unii dintre ei îţi acordă odihna şi somnul, alţii te 
determină să-ţi pierzi cumpătul. Pe unii dintre ei trebuie să- 
i admiri, pe alţii vei fi obligat să-i urăşti. Dar niciunul dintre 
aceştia nu se simte mulţumit decât atunci când reuşeşte să 
te înspăimânte şi este convins că te temi de el. Cred că aşa 


este bine. Aceasta este viaţa... Dar cu evreii este altceva! Ei 
nu au decât un singur zeu, care este în permanenţă just, 
întotdeauna bun, înţelept şi iubitor. Fireşte, e încăpățânat, 
pentru că şi ei sunt încăpăţânaţi; nu este de acord cu 
plăcerile, pentru că nici ei n-au avut ocazia să cunoască ce 
este plăcerea; nu greşeşte niciodată, pentru că nici evreii 
nu greşesc. Tribune, prin forţa împrejurărilor Iehova este 
pesimist, pentru că evreii sunt un popor pesimist. 

— Fără îndoială acest Iehova crede că este spre binele 
copiilor săi să îndure lipsuri şi greutăţi, îndrăzni Marcellus 
să răspundă, deoarece în felul acesta devin mai rezistenți; 
eforturile ce trebuie să le facă elimină grăsimea de prisos a 
trupului şi-i face să fie întotdeauna gata pentru a reacţiona. 
Eu cred că intenţia aceasta a lui este salutară, Paulus şi m- 
am gândit de multe ori că situaţia Romei ar fi mult mai bună 
dacă noi, patricienii, am încerca să trăim prin muncă în loc 
să râăpim ceea ce este. al vecinilor noştri. 

Conversaţia aceasta ireverenţioasă se întrerupse pentru 
vreme atât de îndelungată, încât Demetrius îşi zise că 
probabil au epuizat subiectul, dar nu-l epuizară deloc, 
deoarece Paulus adăugă: 

— Foarte curând această problemă nu se va mai pune 
pentru Roma. Puterea ei va trece în mâna altuia. Egiptul şi- 
a avut şi el zilele lui de glorie. A apărut Darius, care o 
vreme a speriat pe toată lumea şi a călcat pe toţi în 
picioare. Alexandru cel Mare se zbuciuma din cauză că nu 
exista nici o ţară pe care ar mai putea-o supune. Dar vin 
cezarii, care calcă sub roţile carigelor lor moştenirea 
rămasă de la el; se simt atât de îmbătaţi de puterea lor, 
încât nu pot admite ca aceşti bieţi evrei să stăpânească şi ei 
câţiva acri de nisip şi câteva stadii de reptile... Hă... L-i-i-hâl. 

Demetrius începu să caşte şi el şi-şi zise c-ar fi vremea de 
culcare. 

— Dar foarte curând va apărea din nou cineva, declară 
Paulus. 


— Când? Întrebă Marcellus, exact în clipa când şi 
Demetrius îşi zise că va trebui să-i pună numaidecât 
această întrebare. 

— De... Dacă există cu adevărat dreptate, ar fi imposibil ca 
acesta să nu se abată şi asupra bătrânului Tiberiu şi asupra 
nebunului pe care l-a adoptat în calitate de fiu al său, 
răspunse Paulus. Eu cred că acest cineva ar putea să apară 
chiar mâine sau cel mult la sfârşitul săptămânii viitoare. Ce 
ai zice, tribune, să mai bem o cupă de vin? 

Demetrius se ridică în picioare, aşteptând să fie chemat şi 
când auzi glasul stăpânului său se prezentă numaidecât. 

— Umple cupa centurionului Paulus, porunci Marcellus. 

— Nu... Mie-mi ajunge; să nu-mi mai torni! 

Şi Demetrius trecu din nou în dosul cortului, ca să aştepte. 
Conversaţia luă o întorsătură neaşteptată. 

— Paulus, începu tribunul, după cât văd, eşti convins că 
zeii sunt inventaţi de oameni. Dacă întrebarea mea nu ţi se 
pare prea îndrăzneață, spune-mi, ai încercat vreodată să 
inventezi şi dumneata unul? 

Continuându-şi drumul în lungul potecii care şerpuia în 
fundul unei râpe, aproape fără să se mai gândească la 
caravana ce se înşirase în faţa lui, îi veni să râdă când îşi 
aduse aminte de întrebarea aceasta neobişnuită şi de 
răspunsul absurd pe care-l dăduse Paulus. 

— Nu încă, dar cred că nici de aici înainte nu va fi prea 
târziu. Vrei să inventez unul chiar acum? 

— Sigur că da! Răspunse Marcellus zâmbind. Presupun că 
după ce-l vei inventa, veţi semăna unul cu altul ca două 
picături de apă. 

— Nu în întregime, deoarece zeul pe care-l voi inventa eu 
va fi bun. Deşi nu va avea pretenţia şi nici nu va părea bun, 
el totuşi va fi bun cu adevărat, îşi va face prieteni câţiva 
oameni deştepţi - nu este numaidecât nevoie să fie romani, 
greci sau gali, dar să fie deştepţi şi cinstiţi - cărora le va da 
câteva însărcinări importante. Unora dintre aceştia le va 
spune cum trebuie să procedeze pentru a vindeca pe 


leproşi, altora cum să dea vedere orbilor şi surzilor auzul. 
Le va explica secretul luminii şi al focului; îi va învăţa felul 
în care să adune căldura soarelui, pentru a se putea încălzi 
în timp de iarnă; cum să capteze lumina în timpul zilei 
pentru a o putea întrebuința şi noaptea şi cum să creeze 
lacuri în regiunile unde nu este altceva decât pământ 
deşert şi pustiu. Paulus se oprise, probabil pentru a mai 
sorbi o gură de vin. 

— Foarte bine, centurioane, declară Marcellus îngândurat, 
în cazul când vei instala undeva pe zeul acesta al tău şi dacă 
va fi în stare să facă toate aceste minuni, atunci îl voi onora 
şi eu. 

— Probabil ţi-ar face plăcere să asişti la crearea lui, îi 
propuse Paulus, vorbind cu îngăduinţă. 

Demetrius nu se aşteptase ca între ei conversaţia să 
continue pe tonul grav ce urmă după aceea. Se propti într- 
un cot şi începu să asculte cu toată atenţia. 

— Mă gândesc, centurioane, începu Marcellus cu glasul 
grav, că zeul acesta al tău pare să fie foarte cumsecade, aşa 
că s-ar putea gândi la o revizuire a felului în care se 
desfăşoară viaţa oamenilor în această lume. lată ce s-ar 
întâmpla în cazul acesta cu noi: omul în timpul bărbăţiei 
sale se străduieşte să săvârşească un număr de fapte bune 
şi s-ar putea să ajungă la apogeul puterii sale, fiind onorat 
şi luat ca pildă de ceilalţi semeni ai săi. Urmează apoi 
declinul; îşi pierde dinţii şi începe să chelească; pasul său 
devine mai domolit, vederea i se tulbură şi-şi pierde treptat 
auzul. Declinul acesta începe să-l preocupe şi devine 
capricios şi irascibil, întocmai ca un dulău bătrân, începe să- 
şi petreacă timpul într-un colţişor însorit al grădinii, cu o 
scufiţă de lână pe cap şi înfăşurat într-o pătură şi stă în 
calea tuturor, până soseşte vremea de culcare şi încep 
durerile la încheieturi şi se trezesc toate nemulţumirile ce-l 
chinuiesc şi-l fac să se supere pentru orice lucru de nimic. 
După ce în înfăţişarea lui nu mai rămâne nici o urmă de 
demnitate şi împrejurul lui nu se mai găseşte nimeni, 


deschide gura ştirbă şi gâfâie vreme de câteva zile, fără să- 

şi mai poată da seama de sfârşitul său cu totul lipsit de orice 
glorie. Ei... ar fi deci cazul ca noul zeu să găsească o soluţie 

şi în această împrejurare; ce zici, Paulus? 

— Am putea să vorbim cu el, se învoi centurionul. Care ar 
fi felul în care crezi că s-ar putea soluţiona problema? 

— Când un roman de categoria noastră, Paulus, ajunge la 
vârsta indicată, se dă o serbare impresionantă, pentru a-l 
proclama bărbat. Fărăândoială, în timpul acestei ceremonii 
ţi-ai dat seama, ca şi mine, că acesta este momentul cel mai 
impresionant din viaţa pe care o ai de trăit, îmi mai aduc şi 
astăzi aminte de emoția ce m-a înfiorat în ziua când toate 
rudele şi prietenii familiei noastre se adunaseră împrejurul 
meu în Forum Mii. Tatăl meu a ţinut un discurs, la sfârşitul 
căruia şi-a exprimat mulţumirea că mă poate proclama civis 
romanw. Mi se părea că până în clipa aceea nici n-am trăit 
cu adevărat. Mă simţeam atât de emoţionat, încât ochii mi 
se umpluseră de lacrimi. Apoi bătrânul Cornelius Capito a 
vorbit şi el, debitând un discurs frumos despre dreptul 
Romei la credinţa, la curajul şi vigoarea mea. Ştiam că 
bătrânul Capito are dreptul să vorbească în felul acesta şi 
mă simţeam mândru că este şi el de faţă la această 
ceremonie. Mi-a făcut semn şi m-am apropiat de el. Tatăl 
meu şi Capito mi-au pus toga albă pe umeri... Şi viaţa a 
început să se desfăşoare abia din clipa aceea. 

Urmă un moment de tăcere. Demetrius se simţi mişcat de 
evocarea acestor amintiri şi se străduia din toate puterile să 
poată auzi, căci bătăile inimii îl împiedicau să asculte, iar 
Marcellus vorbea cu glasul atât de stins, încât părea că 
vorbeşte mai mult pentru sine însuşi. 

— Eu aş fi de părere ca în momentul acesta de încoronare 
a carierei unui bărbat, în momentul când ajunge în culme şi 
puterile lui sunt în plină desfăşurare, după ce şi-a făcut pe 
deplin datoria, zeul acesta ar trebui să dispună ca să se ţină 
o nouă adunare, la care să participe toţi cei care cunosc şi 
onorează pe acest bărbat vrednic. În cazul acesta care 


dintre noi nu s-ar strădui să devină vrednic şi să aibă parte 
de o astfel de ceremonie, la care să fie prezent şi poporul, 
în faţa căruia să se proclame faptele săvârşite de cel 
sărbătorit şi elogiul său să fie făcut într-un discurs 
magistral? 

— Dar după aceea ce se va întâmpla? Întrebă Paulus. 
Probabil va urma un valedicite din partea celui sărbătorit. 

— Dimpotrivă! Răspunse Marcellus după o clipă de 
gândire. Cel sărbătorit va fi mai bine să nu spună nimic, 
căci nu este nevoie să explice nimănui motivul care l-a 
determinat să săvârşească faptele sale, de vreme ce acestea 
au fost vrednice să slujească drept pildă pentru ceilalţi. Se 
va ridica în picioare şi cei care sunt împrejurul său îi vor lua 
toga de pe umeri şi o vor păstra; probabil o vor pune mai 
târziu pe umerii altuia, pentru a-l îndemna să săvârşească 
fapte îndrăzneţe. Nu uita că purtând o astfel de haină ar 
însemna să-ţi asumi o mare răspundere. 

Ar fi bine ca această ceremonie ordonată de noul zeu să se 
desfăşoare în timpul unei după-amiezi de primăvară, când 
lumina începe să pălească. Un cor uriaş să intoneze o elegie 
şi în timpul cât atmosfera trepidează de această muzică, în 
faţa publicului care ascultă respectuos, bărbatul sărbătorit 
să coboare de pe rostrum şi să se îndrepte cu paşi energici 
spre soarele coborât în marginea zării, ca pe urmă să 
dispară şi să nu mai fie văzut de nimeni. 

După ce plecase la culcare şi tabăra se liniştise, aşa că în 
apropiere nu se mai auzea decât pasul cadenţat al 
santinelelor şi ţăcănitul molcom al paloşelor cu care erau 
încinşi, Demetrius se gândi îndelung şi adânc la ideea 
aceasta stranie de a crea un nou zeu care să fie mai bun. 

În dimineaţa aceasta, înaintând în lungul potecii şi ţinând 
în mână frânghia convoiului de măgăruşi, Demetrius se 
întrebă ce ar fi răspuns oare dacă s-ar fi întâmplat să-i 
ceară şi lui părerea în privinţa acestui zeu imaginar. Fără 
îndoială lumea ar deveni un loc unde s-ar putea trăi mult 
mai uşor, în cazul când s-ar putea-găsi un mijloc mai bun 


pentru a distribui oamenilor lumina şi căldura. Şi probabil, 
cum spusese stăpânul său, viaţa unui bărbat s-ar termina 
într-un fel mult mai impresionant în cazul când acesta ar 
dispărea însoţit de acordurile muzicii şi în mijlocul unui 
spectacol atât de măreț, în loc să se stingă copleşit de 
respingătoarele infirmităţi ale bătrâneţii, deşi în realitate, 
aşa cum se prezentau lucrurile, situaţia puţin spectaculoasă 
de la sfârşitul carierei unui bărbat se armonizează foarte 
bine cu incapacitatea sa din ziua când intră în lume. În 
cazul când Marcellus este de părere că dispariţia omului 
din viaţă să fie mai demnă, ar trebui să ceară ca şi intrarea 
lui în lume să fie ceva mai demnă. 

Dar toate aceste speculaţii nu sunt altceva decât pierdere 
de vreme, mai ales atunci când datorită activităţii tale ţi se 
oferă ocazia să contribui cu ceva la progresul semenilor tăi. 
Mâi existau şi alte preocupări, mult mai importante decât 
aceasta. Fără îndoială zeul ideal pe care-l concepuseră 
Marcellus şi Paulus va face ceva pentru a schimba cruda 
nedreptate cu care oamenii tratează pe semenii lor. Se 
simţi indignat de amintirea zilei când uşa casei lor fusese 
dărâmată de câţiva legionari ticăloşi, iar după ce feriseră 
din cale pe maică-sa se îndreptaseră spre camera tatălui 
său adorat, pe care-l legaseră şi-l duseră cu ei pentru a-l 
condamna la moarte. 

Acest zeu nobil - dacă îl va interesa dreptatea - va trebui 
să apară în astfel de momente şi să declare: „Nu aveţi 
dreptul să săvârşiţi această faptă!” 

Demetrius repetă cuvintele acestea de câteva ori la rând şi 
cu glasul tot mai puternic, până când pereţii de stâncă ai 
râpei începură să tremure de ecoul cuvintelor lui. 

— Nu aveţi dreptul să săvârşiţi această faptă strigă el cu 
atâta violenţă, încât Melas, care se găsea departe în faţa lui, 
întoarse capul şi se uită la el întrebător. 

Aproape ajunseseră la capătul drumului. Vreme de un 
ceas caravana lor urcase din greu coastele unui munte. 
Când ajunseră pe culmea lui, constatară că la picioarele lor 


se aşternuse un spectacol impresionant, în apropiere se 
vedea oraşul Ierusalim, cu turnurile şi cupolele lui care 
scăpărau în lumina asfinţitului. 

— Ce spectacol măreț! Murmură Marcellus. 

În timpul zilei Demetrius mersese alături de cămila 
stăpânului său şi se simţise mulţumit, din cauză că scăpase 
de neplăcutele obligaţii ce le avusese la capătul din urmă al 
caravanei, în timpul dimineţii ajunseseră la răscrucea 
drumului ce iese din această vale, pentru a se înfrăţi cu 
drumul care urcă din Hebron, în lungul drumului acestuia 
se vedeau taberele caravanelor oprite în popas, aşa că nu 
păreau să aibă intenţia de a merge mai departe. 

— la spune, Paulus, nu ţi se pare straniu că aceste 
caravane s-au oprit pe marginea drumului? Întrebă 
Marcellus. 

— Este zi de sâmbătă, comandante, răspunse Paulus. 
Evreii nu pleacă la drum în ultima zi a săptămânii. Este 
împotriva legii. 

— Prin urmare nu pot să se mişte din loc. 

— Aproape s-ar putea spune că nu pot. În orice caz pot 
face o mică distanţă până la două mii de picioare şi asta se 
numeşte „drumul sâmbetei”, la uită-te colo, zise Paulus şi 
ridicând braţul îi arătă un crâng de măslini. Până acolo sunt 
tocmai două mii de urme şi aceasta este distanţa până unde 
se poate deplasa un evreu când este surprins de ziua 
sâmbetei în popas. 

— Nu este deloc practic! Zise Marcellus. 

— Pentru cei săraci nu este, declară Paulus şi începu să 
râdă. Dar bogaţii, ca de obicei, găsesc şi aici mijlocul să 
eludeze legea. 

— Cum adică? 

— Ei bine, în felul lor de a interpreta această dispoziţie a 
legii, acolo unde cineva dintre ei are o posesiune, locul este 
considerat drept reşedinţă a lui. Dacă unul dintre bogaţi 
are poftă ca în zi de sâmbătă să viziteze pe cineva care se 
găseşte la depărtare de zece leghe, trimite slugile cu o zi 


înainte şi aşază în lungul drumului, tot din două în două mii 
de urme, câte un obiect fără valoare, o sanda veche, o oală 
spartă, o pătură ruptă şi astfel pregătesc drumul pe care 
stăpânul lor îl va putea face fără să calce prevederile legii. 

— Vorbeşti serios? Se miră Marcellus. 

— Sigur că da... Şi oamenii aceştia procedează tot atât de 
serios ca şi mine. Crede-mă, evreii aceştia bogaţi îşi dau mai 
multă silinţă decât orice popor pentru a păstra în aparenţă 
poruncile legii lor. În acelaşi timp procedează cu toată 
convingerea. Cel care încearcă să ia astfel de lucruri în 
glumă săvârşeşte o mare greşeală. S-au amăgit vreme atât 
de îndelungată cu gândul, încât au ajuns să creadă că 
procedează cu toată sinceritatea. Dar, fireşte, evreii bogaţi, 
adăugă Paulus înveselit, nu sunt singurii care profită de pe 
urma unei astfel de amăgiri. Ioţi oamenii bogaţi care se 
bucură de trecere, indiferent din ce rasă şi religie ar face 
parte, suferă de aceeaşi boală a amăgirii de sine. Cred că ar 
fi tragic să fii om bogat şi să ai o conştiinţă prea 
scrupuloasă. Până acum jiu m-am gândit niciodată la 
problema aceasta, dar cred că sofiştii ar trebui să considere 
amăgirea de sine drept una dintre principalele virtuţi. 
Nimeni nu ar fi în stare să ia asupră-şi răspunderea 
repetată a unei situaţii atât de caraghioase pentru a putea 
umbla pe drumul cel drept decât cel mult un om eu 
sentimente nobile. 

— Paulus... Constat că eşti cinic şi înrăit, declară 
Marcellus. Dar ia să-mi spui ce crezi că-şi vor închipui 
oamenii aceştia de pe marginea drumului când văd că noi 
nu ţinem seama de sâmbăta lor? 

— Eu cred că fapta noastră nu li se pare deloc neobişnuită. 
Şi nu-mi vine să cred c-ar fi din cale-afară de mulţumiţi 
dacă ne-ar vedea că poposim pentru a ne conforma religiei 
lor. Dimpotrivă, cred c-ar considera drept jignire dacă am 
încerca să ne conformăm poruncilor acesteia. Ei nu ne cer 
nimic, nici cel puţin respect. Prin urmare n-avem nici 
dreptul să-i condamnăm, adăugă Paulus. Cum ai putea să 


ceri cuiva să aibă o părere bună despre cel care i-a luat 
libertatea? 

Când conversaţia lor ajunse la punctul acesta, Demetrius 
întoarse privirea, prefăcându-se că examinează caravana 
care poposise pe coasta unui deal din apropiere şi se 
întrebă: nu cumva stăpânul său consideră vorbele acestea 
ale centurionului drept inoportune şi-şi va zice c-ar fi fost 
mai bine ca sclavul său să nu-l fi auzit pronunţându-le? 

Dimineaţa următoare miliția din Minoa ridică tabăra în 
zorii zilei, pentru a-şi continua drumul ce-l mai aveau de 
făcut până la Ierusalim. Demetrius se simţi foarte mulţumit 
că poate vedea răsăritul soarelui, | se întâmpla pentru 
prima dată, din ziua când era sclavul lui Marcellus, ca să 
doarmă într-un loc unde chemarea stăpânului său nu-l 
putea ajunge. După ce în seara din ajun se opriseră în 
tabără, legatul împreună cu patru ofiţeri mai în vârstă ai 
centuriei încălecaseră, pentru a intra în oraş înaintea 
celorlalţi. Nu luaseră pe niciunul dintre sclavi, afară de cei 
care erau însărcinaţi cu paza cămilelor. Demetrius, care 
avea în grijă paza efectelor tribunului, dormi singur în 
cortul luxos al acestuia. 

Trezindu-se în zorii zilei şi ferind draperia din faţa intrării, 
rămase mirat de furnicarul de oameni care începuse să se 
înghesuiască în lungul drumului; caravane de cămile 
încărcate cu poveri care se mişcau ritmic, ridicând mândre 
nasul în vânt la fiecare pas pe care-l făceau; şiruri lungi de 
măgăruşi care duceau tot felul de mărturi; bărbaţi, femei şi 
copii care toţi duceau legături de toate formele şi mărimile. 
Norii de praf răscolit se ridicau spre soare, tremurând pe 
deasupra lor. 

Cu priceperea şi graba datorită unei lungi experienţe, 
contingentul din Minoa ridică tabăra, înfăşură corturile, 
împacheta lucrurile împrăştiate şi apucă la drum. Centuria 
mândră în uniformele ei începu marşul, iar pelerinii se 
feriră pe marginea drumului de cum auziră sunetul de 
goarne. Convoiul cu bagaje însă nu putea să înainteze atât 


de uşor. Măgarii din Minoa care cărau poverile nu aveau 
drapele, nici gornişti şi nici uniforme, aşa că nu erau 
consideraţi cu nimic mai presus decât ceilalţi măgari de 
povară. 

Melas, care părea foarte mulţumit că poate informa pe 
noul său prieten, părea că face haz de străduinţele lui 
Demetrius de a-şi stăpâni convoiul. Se vedea cât de colo că 
se bucură de eforturile corintianului. De astă dată el se 
găsea într-o situaţie mult mai avantajoasă, deşi nu era atât 
de cult ca sclavul legatului; dar când era vorba de a 
conduce un convoi de măgari încărcaţi de poveri printre 
călătorii care nu păreau dispuşi să facă loc, Melas se 
pricepea cum trebuie să procedeze, întoarse capul şi zâmbi 
cu superioritate. 

Oamenii care plecaseră în drumul acesta erau cu totul 
altfel decât cei pe care-i puteai vedea cutreierând străzile 
Romei în zilele de festivități. Aceia erau zgomotoşi şi-şi 
aruncau unul altuia tot felul de invective. Poganii îndrăzneţi 
nu se sfiau să treacă peste picioarele goale ale copiilor cu 
roţile grele ale carigelor. Oamenii se îmbrânceau unul pe 
altul cu nebănuită lipsă de curtenire. Una dintre metodele 
preferate ale oamenilor care voiau să-şi facă loc era să-şi 
umple mâinile de noroi şi murdăria adunată pe marginea 
drumului, ca să arunce în cei care le stăteau în cale. Dar 
numai foarte puţini îndrăzneau să se împotrivească 
legionarilor înarmaţi. Roma n-avea nici un motiv să se 
mândrească de civilizaţia ei în zilele de festivități, când 
mulțimile defilau în lungul străzilor. Dar cu toată 
brutalitatea procedeelor sale, în zilele de sărbătoare 
populaţia era veselă. Oamenii cântau, aclamau şi râdeau. 
Erau răutăcioşi, neatenţi şi vulgari, dar totuşi exuberanţi. 

Între oamenii care formau acest convoi de pelerini însă, nu 
se auzea nici un râset. Mulțimea aceasta de oameni părea 
atentă, calmă şi fanatică; glasurile care se topeau într-un fel 
de murmur gutural păreau că bocesc fără întrerupere şi 
fiecare se interesa numai de el însuşi, fără să-i pese ce fac 


cei din apropierea lui. În trăsăturile obrajilor lor se oglindea 
o seriozitate aproape înspăimântătoare şi un fel de evlavie, 
gata oricând să treacă la crize de isterie: obraji care păreau 
că fascinează pe Demetrius, datorită contorsiunilor pe care 
le făceau. Pentru toate comorile din lume el n-ar fi fost în 
stare să-şi expună nemulţumirea în felul acesta de faţă cu 
oameni străini. Dar pesemne evreii aceştia nu se sinchiseau 
câtuşi de puţin de cei din apropierea lor care puteau să 
ghicească ce gânduri îi preocupă. 

Toate aceste emoţii, îşi zise corintianul, sunt consecinţa 
vederii cetăţii lor sfinte. 

Apoi, cu totul pe neaşteptate, constată că mulţimea a 
început să se frământe fără nici un motiv justificat. Fiorul 
acesta trecu întocmai ca o bătaie de vânt pe deasupra 
oamenilor care se înghesuiau în convoi. Bărbaţii începură 
să alerge înainte fără să mai ţină socoteală de membrii 
familiei lor, lăsându-şi legăturile pe care le duceau în grija 
copiilor supraîmpovăraţi şi grăbindu-se sub influenţa unei 
atracţii căreia nu i se puteau împotrivi. Departe în fruntea 
convoiului strigătele păreau că s-au întețit, împletindu-se 
într-un chiot care se repeta mereu, ca un fel de semnal 
magic, menit să determine oamenii să-şi piardă cumpătul. 

Fiind incapabil să-şi stăpânească măgăruşii, Demetrius se 
feri împreună cu ei pe marginea drumului, unde Melas 
începuse să-i domolească pe ai săi întrebuinţând codoriştea 
biciului. 

— Pocneşte-i peste nări! Strigă Melas. 

— Eu nu am bici, răspuse Demetrius, îi las în grija ta. 

Melas rămase încântat că va putea să-şi dovedească 
priceperea şi, punând mâna şi pe cealaltă frânghie, se 
ocupă cu toată priceperea şi de măgăruşii lui Demetrius, 
care apucă înainte, împreună cu cei care fugeau, să-şi facă 
loc printre ei, până când nu se mai putu mişca din pricina 
înghesuielii. Strâns alături de el mai văzu un grec care-l 
examina râzând, dar era mai mic de statură şi mai în vârstă 
decât el. Pe un sclav îl puteai foarte uşor recunoaşte, după 


lobul urechii care era despicat. Nespălatul acesta se plecă 
cu neruşinare şi se uită la urechea lui Demetrius şi, după ce 
se încredința că face parte din aceeaşi tagmă, începu să 
râdă mulţumit. 

— Eu sunt din Atena! Strigă el ca un fel de prezentare. 

— Corint! Răspunse Demetrius grăbit. Nu ştii ce se 
petrece în fruntea convoiului? 

— Au început să strige şi să aclame pe un rege. Atât este 
tot ce am putut înţelege. 

— Cunogşti limba lor? 

— Foarte puţin. Cuvintele obişnuite pe care le-am putut 
prinde în timpul drumurilor ce le fac împreună cu 
caravanele. Noi venim în fiecare an cu o încărcătură de 
aromate. 

— Crezi că în fruntea convoiului se găseşte cineva pe care 
ar vrea să-l proclame rege al lor? Nu-i aşa? 


— Aşa se pare. Toţi vociferează şi strigă, întrebuinţând 
cuvântul Mesia... Probabil acesta este numele lui. 

Demetrius se propti cu umărul. În cei dimprejurul lui şi-şi 
făcu loc spre marginea drumului, urmat de micul său 
compatriot. Aici oamenii începuseră să smulgă frunze de 
palmieri şi să rupă ramuri de mirt şi măslini, fără să ţină 
socoteală de protestele proprietarilor acestor plantaţii. O 
luă la fugă şi ajunse în fruntea convoiului, unde începu din 
nou să-şi facă loc printre oameni. Ridicându-se pe vârful 
picioarelor, văzu în treacăt obiectul curiozităţii pelerinilor: 
un tânăr evreu cu părul castaniu şi în capul gol, cu obrazul 
tras şi frumos, împrejurul lui era un spaţiu pe care oamenii 
îl lăsaseră liber, pentru ca măgăruşul alb pe care încălecase 
să poată înainta, în aceeaşi clipă Demetrius presimţi că 
aclamaţiile acestea erau improvizate şi nu pregătite 
dinainte, în orice caz înfăţişarea lui n-avea nimic din cea a 
unui pretendent la tron. Era îmbrăcat într-un stihar 
cafeniu, fără nici o podoaba şi o mână de oameni - probabil 
prietenii săi - se străduiau din toate puterile să-l apere de 
strânsoarea curioşilor îngrămădiţi împrejurul lui; toţi 
aceştia erau îmbrăcaţi în haine simple de rurali. 

Chiotele mulţimii deveniseră asurzitoare. Se părea că toţi 
cei din apropiere şi-au pierdut cumpătul. Paulus avusese 
dreptate când vorbise în felul în care a vorbit despre 
manifestaţiile acestor evrei în timpul comemorării scăpării 
lor din robie, care se serba săptămâna aceasta. 

Simţindu-se din nou sigur pe picioare, Demetrius se ridică, 
pentru a se mai uita o dată la omul acesta care trezise atâta 
frământare împrejurul său. Ar fi fost greu să admiţi că el 
este omul indicat să târască mulțimile într-o întreprindere 
îndrăzneață, în loc să primească aclamaţiile în atitudine 
triumfătoare - sau cel puţin să pară mulţumit -omul 
încălecat pe măgarul cel alb părea, tocmai dimpotrivă, 
mâhnit de ceea ce vedea că se întâmplă. Părea că preferă 
ca lumea să renunţe la această manifestaţie. 


— Îl poţi vedea? Strigă micul atenian, care fusese 
împiedicat să mai înainteze din cauza îmbulzelii şi rămăsese 
ceva mai în urmă. 

Demetrius dădu din cap, fără să se întoarcă spre el. 

— E bărbat în vârstă? Strigă atenianul nerăbdător. 

— Nu tocmai, răspunse Demetrius distrat. 

— Cum arată? 

Demetrius scutură din cap şi-i făcu semn ca să-i dea de 
ştire că în momentul acesta nu poate să-i răspundă la astfel 
de întrebări. 

— Arată ca un rege? Strigă din nou micul atenian şi începu 
să râdă cu toată îndrăzneala. 

Demetrius nu-i răspunse. Adunându-şi hainele împrejurul 
trupului, încercă să înainteze. Mulțimea care se înghesuia 
din urmă îl duse aproape pe sus până în apropierea celor 
care înaintau încet, mergând la pas cu măgăruşul. 

Strânşi la mijloc, cei doisprezece oameni care păreau că 
fac parte din alaiul acestui străin, se uitau miraţi împrejurul 
lor, văzând această manifestaţie care-i luase pe neaşteptate. 
Strigau şi ei din toate puterile, dar pe obrajii lor se vedea 
mirarea amestecată cu dorinţa ca prietenul lor să fie 
mulţumit de această ocazie măreaţă. 

Demetrius înţelese că manifestaţia aceasta este o simplă 
întâmplare. Ceea ce - în conformitate cu afirmaţiile făcute 
de Paulus în privinţa sărbătorii Paştilor - este explicabil. Toţi 
aceşti pelerini, copleşiţi de sărăcie şi înghenuncheaţi, care 
plecaseră să se închine la altarele lor străvechi, ar fi fost 
gata să participe la orice mişcare în care presimţeau 
sâmburele unei revolte împotriva odiosului lor împilător. 
Era de ajuns ca cineva să strige Mesia şi ar fi fost gata să 
treacă la acţiune fără să mai pună întrebări. Cu asta totul se 
explică, îşi zise Demetrius. Dar încolo, indiferent de cel care 
provocase frământarea aceasta, era evident că ea nu se 
bucura de aprobarea anticipată a eroului lor. 

Obrazul acestui evreu enigmatic părea întunecat de 
senzaţia spaimei. Privirile lui resemnate se plecaseră în 


pământ, ca şi când ar fi fost gata să accepte o inevitabilă 
catastrofă şi acum ridicase fruntea ca să se uite spre 
Ierusalim. Probabil omul acesta este preocupat de 
răspunderi mult mai grele şi mai importante decât această 
farsă a încoronării şi nici nu era conştient de tumultul trezit 
împrejurul său. 

Demetrius rămase atât de adâncit în studierea ochilor 
mari ai acestui tânăr evreu, încât nu-şi mai dădea seama de 
ţipetele şi înghesuiala din apropierea sa. Începu şi el să 
înainteze cu paşi mărunți, împreună cu ceilalţi care-l 
strâmtorau din toate părţile, astfel că ajunse atât de 
aproape încât l-ar fi putut atinge cu mâna. 

În drum întâlniră un obstacol care determină procesiunea 
să se oprească în loc. Tânărul încălecat pe măgăruşul alb îşi 
întinse trupul ca şi când s-ar fi trezit din somn, oftă adânc şi 
întoarse încet capul. Demetrius rămase cu gura 
întredeschisă şi se uită la el, simţindu-şi zvâcnirile speriate 
ale inimii. 

Ochii visători i se plimbară pe deasupra acestei mulţimi 
emoţionate şi păru că în privirile lui clipeşte un fel de milă 
pentru aceşti împilaţi care-şi închipuiau că într-însul au 
găsit pe cel care-i va mântui. Toată lumea striga, striga fără 
încetare, afară de sclavul corintian, care-şi simţea gâtul atât 
de uscat, încât ar fi fost incapabil să strige, care nu se 
simţea dispus să strige, care ar fi preferat ca lumea să se 
liniştească şi să stea supusă. Aici nu era nici locul, nici 
timpul indicat pentru a striga. Omul acesta nu era unul la 
care puteai striga sau pe care l-ai fi putut aclama. Liniştea; 
aceasta era singura atitudine indicată într-o astfel de 
împrejurare; să stai liniştit şi să te uiţi la el. 

Ochii lui visători se plimbară pe deasupra oamenilor, până 
când se opriră asupra obrazului speriat şi extaziat al lui 
Demetrius. Probabil, îşi zise el, ochii străinului s-au oprit 
asupra lui din cauză că el este singurul dintre oamenii 
aceştia cuprinşi de isterică frenezie care se străduia să nu 
strige. Tăcerea lui îl făcea să pară ceva aparte. Ochii calmi 


ai tânărului părură că încearcă să cântărească pe 
Demetrius. Nu deveniră mai mari şi nici nu se luminară, dar 
cu toate acestea simţi că într-un fel oarecare puterea lor a 
devenit pentru el un fel de atracţie fizică. Ceea ce-i spuneau 
ochii aceştia era ceva mai mult decât înţelegere, ceva mai 
puternic decât un sentiment de prietenie, un fel de forţă 
care te determina să uiţi de toate relele, cum este sclavia şi 
sărăcia, împreună cu toate celelalte nenorociri care fac 
parte din soarta omului muritor. Demetrius se simţi înfiorat 
de privirea aceasta neobişnuită şi, simţindu-şi ochii plini de 
lacrimi, îşi făcu loc printre oameni şi ajunse pe marginea 
drumului. Atenianul, care nu-şi mai putea stăpâni 
curiozitatea, se repezi numaidecât spre el. 

— L-ai văzut de aproape? Întrebă el. 

Demetrius dădu din cap şi, întorcându-se în loc, apucă 
spre cealaltă parte a caravanei, unde-i aştepta datoria. 

— E nebun? Stărui atenianul, care se ţinea după el. 

— Nu! 

— E rege? 

— Nu, îngâmă Demetrius, nu este un rege! 

— În cazul acesta ce este? Întrebă el, nemulţumit de 
atitudinea corintianului. 

— Nu ştiu, murmură Demetrius cu glasul tremurând, dar 
omul acesta este ceva mult mai important decât un rege. 

CAPITOLUL V. 

După ce ajunseră în Bethania, o suburbie a Ierusalimului, 
Marcellus şi statul său major coborâră coasta colinei spre 
oraş. Pe străzi nu prea era circulaţie, deoarece populaţia 
serba ziua sâmbetei. 

Paulus nu exagerase câtuşi de puţin munificenţa 
Ierusalimului faţă de reprezentanţii imperiului; totuşi 
tânărul legat din Minoa rămase mirat de splendoarea 
impunătorului palat al Procuratorului. 

Când pe înserate îşi opriră cămilele ostenite în faţa acestui 
sediu provincial al Romei. Marcellus rămase mut de 
admiraţie. Nu era nevoie ca cineva să informeze un străin 


că această clădire masivă este de origine străină, deoarece 
se vedea destul de limpede că ea nu are nici o legătură cu 
clădirile sordide din apropierea ei. 

Probabil arhitecţii, sculptorii şi decoratorii fuseseră 
informaţi dinainte că cheltuielile sunt o problemă care pe ei 
nu-i interesează. Văzând că toate cheltuielile vor fi 
suportate de evrei, spunea Paulus, împăratul nu fusese 
câtuşi de puţin parcimonios, ci când Irod, primul procurator 
al Romei în Palestina, îşi dăduse pe faţă ambiția de a-şi 
reclădi în „marmură oraşul care odinioară a fost de 
cărămidă”, August îi răspunsese că va putea merge atât de 
departe cât pofteşte. 

— A şi mers destul de departe, după cum vezi, adăugă 
Paulus, făcând un gest larg de mândrie, ca şi când palatul 
acesta ar fi fost clădit de el. 

E adevărat că lerusalimul nu era în întregime din 
marmură. Majoritatea clădirilor erau urâte, dărăpănate şi 
aveau nevoie de urgente reparaţii. Dar Irod reclădise 
templul, dându-i proporţii impunătoare, şi-şi ridicase 
palatul pe vârful unei coline care era destul de departe de 
acest sfânt lăcaş, pentru a evita orice incidente. 

Clădirea reprezenta un imens pătrat, care fusese ridicat 
chiar în inima oraşului. Trei terase spaţioase, pavate cu 
mozaic meşteşugit împletit şi legate între ele cu scări de 
marmură, pe ale căror balustrade erau aşezate busturile 
romanilor eminenţi, plecau din stradă până la intrarea 
susţinută de coloanele de marmură ale pretoriului. Pe 
fiecare parte a acestor terase coborau grădini frumoase de 
flori şi tufişuri ornamentale, alimentate de bazinele cu 
havuzuri, ale căror ape frământau în aer ca nişte raze de 
lumină argintie. 

— Havuzurile acestea, declară Paulus cu toată discreţia şi 
vorbind în şoaptă, sunt un fel de adaus venit mai târziu. Au 
fost instalate abia acum şapte ani de către Pilat. Dispoziţia 
aceasta a provocat o revoltă violentă, care a determinat 
toate trupele să vină în ajutorul procuratorului. 


— Erai şi dumneata cu aceste trupe, Paulus? Întrebă 
Marcellus. 

— Sigur că da. Ne concentrasem toţi aici în Ierusalim şi 
pot să-ţi spun c-am trecut prin zile emoţionante. Evreii îşi 
au şi ei cusururile lor, dar nu sunt laşi. Scâncesc şi se 
văicăresc când este vorba să-şi facă negoţul, dar în luptă 
ştiu şi ei să moară fără să crâcnească. E adevărat că nu pot 
suferi războiul şi sunt în stare să meargă până la extrema 
limită pentru a păstra pacea; dar - amănunt pe care Pontius 
Pilat nu-l cunoştea încă - există o limită dincolo de care nu 
se poate să treci când este vorba despre un evreu. 

— Haide, continuă povestea cu havuzurile, stărui 
Marcellus, căci vederea apei îl făcuse să-şi aducă aminte de 
o baie. 

— Acestea au fost făcute datorită soţiei lui Pilat. 
Petrecuseră mai mulţi ani în Creta, unde Pontius fusese 
prefect. În această insulă vegetaţia este foarte variată şi 
soţia lui a rămas dezamăgită când a constatat cât este de 
aridă regiunea aceasta din ludeea. L-a rugat să-i facă 
grădini. Or, grădinile au nevoie de apă. Ca să poţi avea apă 
din abundență, ai nevoie de un apeduct. Construirea 
apeductelor este foarte costisitoare. Fonduri disponibile nu 
există, aşa că noul procurator a luat sumele de care avea 
nevoie din vistieria templului şi... 

— Şi atăt a fost de ajuns ca să izbucnească revoluţia, 
completă Marcellus. 

— Aşa este, tribune! A durat şapte luni, care au fost pline 
de groază. Au fost ucişi două mii de evrei şi o mie de 
legionari romani. Pilat era gata să-şi piardă slujba. Dar cred 
că Tiberiu ar fi procedat mult mai cuminte dacă pe Pilat l-ar 
fi transferat în altă parte. Evreii nu-l vor respecta niciodată, 
chiar dacă ar fi să rămână o mie de ani în slujba de 
procurator al ludeii. Se străduieşte în toate chipurile ca să-i 
mulţumească, deoarece îşi aduce aminte de ceea ce sunt în 
stare să facă dacă vor începe din nou. El se găseşte aici 


pentru a păstra liniştea şi ştie că, dacă va izbucni o nouă 
revoluţie, cu slujba lui se va termina pentru totdeauna... 

— Este de mirare că evreii n-au cerut până acum 
transferarea lui, zise Marcellus. 

— Ei nu doresc câtuşi de puţin ca el să fie transferat, 
răspunse Paulus şi începu să râdă. Negustorii aceştia bogaţi 
şi cămătarii care plătesc majoritatea impozitelor şi se 
bucură de mare trecere ştiu foarte bine că Pilat nu 
îndrăzneşte să le impună condiţii prea severe. De urât îl 
urăsc, dar nu le-ar face nici o plăcere dacă ar pleca. Sunt 
gata să fac prinsoare că, daţ ă împăratul ar numi alt 
procurator în locul lui, Sanhedrinul ar trimite un protest la 
Roma. 

— Ce este asta Sanhedrin? Întrebă Marcellus. 

— Corpul legislativ evreiesc. Se spune că nu se ocupă de 
alte probleme decât de cele religioase; dar adevărul este 
că, atunci când Sanhedrinul începe să murmure, Pontius 
Pilat se supune, zise Paulus şi strigând la oamenii care 
conduceau cămilele, acestea plecară din nou la drum. Totuşi 
nu vreau să rămâi cu ideea că Pilat nu înseamnă nimic. 
Situaţia lui aici este foarte delicată, dar cu toate acestea 
cred că Pontius îţi va plăcea. Este un bărbat încântător şi ar 
merita o prefectură mai liniştită. 

Îşi continuară drumul şi, trecând pe după colţul palatului, 
ajunseră în partea unde se ridicaseră barăcile destinate 
garnizoanei din Minoa. Trei sferturi din terenul 
dreptunghiular fusese amenajat pentru adăpostirea 
trupelor, iar din acesta mai puţin de un sfert era ocupat de 
garnizoana locală. Se vedea că toate barăcile sunt pline şi 
fremătau ca un roi de albine. Imensul teren de exerciţiu, 
împresurat de clădiri de piatră cu două caturi, era 
împestriţat de uniformele legiunilor care sosiseră din toate 
forturile Palestinei. Drapelele din Cezareea, Joppa şi 
Capernaum, pe vârful prăjinilor cu acvilele imperiale, 
dădeau o culoare mai veselă acestui teren plin de soldaţi. 


Marcellus rămase încântat de apartamentul pe care i-l 
arătară şi în care urma să se adăpostească, îl compară cu 
confortul pe care-l putea oferi membrilor săi Palatul 
Tribunilor din Roma, de care nu rămânea prea departe în 
urmă. Din seara când plecase de acasă, acum se simţea 
prima dată mai în largul său. 

Puțin după aceea apăru Paulus, pentru a se convinge dacă 
tânărul comandant are tot ce-i trebuie. 

— Va trebui să scriu câteva scrisori, zise el. Mâine Vestris 
va sosi la Joppa şi probabil se va întoarce acasă înainte de 
sfârşitul acestei săptămâni. Vă aduceţi aminte, tribune, că 
în ziua când noi am părăsit fortul galera era ancorată în 
portul Gaza. 

— Îţi mulţumesc, Paulus, că mi-ai adus aminte, răspunse 
Marcellus. Ideea este foarte bună şi voi profita şi eu de ea. 

Dianei nu-i mai scrisese din seara aceea când plecase spre 
Ostia. Cu mare greutate reuşise să-i trimită scrisoarea 
aceea, căci se simţise profund deprimat. După câteva 
încercări nereuşite de a-i spune cât de abătut se simte din 
pricină că este obligat s-o părăsească şi cât este de 
nerâbdător s-o revadă iarăşi - deşi nu-i venea să creadă că 
o va mai revedea vreodată - scrisoarea lui se dovedi că nu 
este altceva decât un fel de despărţire duioasă, fără 
făgăduieli pentru viitor şi fără temeri pentru prezent. 
Drăguţa Diana va fi întotdeauna prezentă în gândurile luir 
aşa că nu era nici un motiv să-şi facă griji din pricina acestei 
absenţe care putea să dureze. 

În drumul până la Gaza, încercase în mai multe rânduri să- 
i scrie, dar nu reuşise să termine aceste scrisori. Avea atât 
de puţine lucruri de spus. Va aştepta până în ziua când se 
va ivi ceva despre care i-ar putea scrie, în preziua sosirTi la 
destinaţie, compusese o scrisoare pentru familia sa, dar 
foarte scurtă şi sfârşise făgăduindu-le că data viitoare le va 
scrie mai mult. 

Primele zile în fortul Minoa fuseseră destul de 
emoţionante pentru a-i procura materialul necesar unei 


scrisori, dar obligaţiile lui în calitate de comandant îl 
ţinuseră mereu ocupat, în seara aceasta va trimite Dianei o 
scrisoare, îi va spune fără nici un înconjur că situaţia este 
mult mai favorabilă decât şi-a închipuit el. Îi va explica şi 
motivul pentru care acum se găseşte în Ierusalim, unde 
este foarte bine cartiruit. Demnitatea lui, care primise o 
lovitură atât de grea datorită numirii disciplinare în calitate 
de comandant al fortului Minoa, care avea o reputaţie atât 
de proastă, părea acum aproape în întregime satisfăcută. 
Nu lipsea mult pentru a se mândri de calitatea lui de 
cetăţean al Romei. Acum putea scrie Dianei cu toată 
încrederea. 

Vreme de trei ceasuri, la lumina a trei opaițe de piatră 
fixate pe perete în apropiere de masa lui, îi înşiră toate 
fazele mai importante din viaţa pe care o ducea la Minoa. 
Nu-i spuse nici o vorbă despre înfăţişarea aridă şi cu 
desăvârşire neplăcută a acestui vechi fort şi a 
împrejurimilor lui şi nici despre impresiile cu care rămăsese 
în prima zi a sosirii lui: „Cel care ţinea locul de comandant, 
scria el, mi s-a părut că este puţin nemulţumit, şi, la sosirea 
mea, nu prea ospitalier; dar nu mult după aceea şi-a 
schimbat atitudinea şi astăzi suntem cei mai buni prieteni. 
Centurionul Paulus a început să-mi devină simpatic. De fapt 
nu prea stiu ce aş putea face fără el, deoarece cunoaşte 
tradiţiile fortului în toate amănuntele; el mă informează 
despre ceea ce trebuie făcut, de timpul indicat şi de felul în 
care trebuie făcut”. 

Marcellus se simţea mulţumit că are ocazia să scrie Dianei 
despre toate aceste amănunte, care acum reprezentau 
viaţa sa. Îi dădea aproape aceeaşi senzaţie ca şi când ei doi 
şi-ar fi aparţinut unul altuia şi-i scria exact cum ar scrie 
soţiei sale un soţ care este plecat de acasă. 

După ce va aşterne foile de papirus una peste alta, sulul va 
fi destul de gros. Dar înainte de a ajunge la capătul scrisorii 
va fi obligat să-i scrie câteva rânduri venite de-a dreptul din 
inimă. Doar că nu era tocmai uşor să scrie aceste rânduri. 


Stătu vreme îndelungată şi se gândi care ar fi atitudinea 
cea mai indicată pe care va trebui s-o adopte. Să asculte de 
propriul său îndemn şi să spună sincer Dianei cât de mult se 
gândeşte la ea, cât îi este de dragă şi cât de nerăbdător 
aşteaptă ca despărţirea lor de acum să se termine? Oare n- 
ar fi un procedeu greşit? Diana este o fată tânără şi plină de 
viaţă. Este oare just ca să-i dea nădejde că într-o bună zi se 
va întoarce acasă pentru a o cere în căsătorie? Că el însuşi 
se gândeşte la această posibilitate? N-ar fi mai bine să-i 
spună limpede că e foarte probabil să nu se poată întoarce 
la Roma decât foarte târziu; probabil după ani întregi de 
absenţă? Evident, Diana cunoştea situaţia reală şi despre 
Paulus îi spusese c-a fost trimis la Minoa acum unsprezece 
ani şi că de atunci nu s-a mai întors la Roma. Prin urmare, 
îşi va putea da seama de dureroasa situaţie în care se 
găseşte el acum. În cele din urmă Marcellus reuşi să 
termine scrisoarea, aproape aşa cum ar fi dorit el. 

„Ştii foarte bine, Diana, ce mi-ar face plăcere să-ţi spun 
dacă am fi împreună. De la distanţa care ne desparte - 
socotind în mile şi cine ştie pentru câtă vreme - este de 
ajuns să-ţi spun că fericirea ta va fi întotdeauna şi a mea. 
Tot ce te întristează pe tine, draga mea, mă va întrista şi pe 
mine. Galera Vestris va sosi curând la Joppa. A vizitat portul 
Gaza; de aceea sunt nerăbdător să mă întorc la fort, căci 
probabil acolo voi găsi o scrisoare de la tine. Doresc din 
toată inima ca acesta să fie adevărul. Demetrius va sosi 
mâine şi va preda sulul acesta curierului care va merge să 
întâmpine galera. Vestris va pleca la sfârşitul săptămânii 
acesteia. Mi-ar face plăcere să pot pleca şi eu la bordul ei”. 

Demetrius nu fusese până acum niciodată atât de 
neliniştit. Evident, de fiecare dată când încerca să se 
gândească la propria sa situaţie, îşi dădea seama că nu are 
dreptul să aştepte nimic de la viaţa aceasta. Dar pe măsură 
ce trecea timpul, începea şi el să se resemneze. Era sclav şi 
în situaţia aceasta nimic nu se mai putea schimba, în 
comparaţie cu situaţia oamenilor liberi, soarta lui era 


extrem de tristă: dar când compara situaţia lui de sclav cu 
cea a majorităţii populațiilor îngenuncheate, îşi dădea 
seama că totuşi a avut noroc. 

În casa senatorului Gallio fusese tratat cu toată 
consideraţia cuvenită unui slujitor, în acelaşi timp viaţa lui 
devenise atât de strâns legată de a lor, încât libertatea - 
chiar dacă i s-ar fi oferit - l-ar fi costat mai mult, în ceea ce 
priveşte întreruperea acestei tovărăşii, decât ar fi meritat 
libertatea dobândită în schimbul acestui sacrificiu. Cât 
despre sentimentele sale faţă de Lucia, era pe deplin 
conştient că acestea nu au nici un rost. Interesul ei nu l-ar fi 
putut câştiga nici dacă ar fi fost tot atât de liber ca şi o 
pasăre în zbor. Gândurile de felul acesta îi serviră până 
acum pentru a se feri de orice imprudenţă şi a-l determina 
să se resemneze. 

Dar astăzi felul acesta de a gândi nu-i mai putea fi de nici 
un folos. Nu numai că lumea lui minusculă părea răsturnată 
cu fundul în sus, dar întreaga existenţă omenească i se 
părea cu desăvârşire zadarnică, lipsită de semnificaţie, 
deşartă şi un fel de parafrazare a ceva care ar fi avut 
posibilităţi incomensurabile, dar care acum era în mod 
iremediabil pierdut. 

Încercase să analizeze motivele acestei deprimări ce 
pusese stăpânire pe el. 

— În primul rând se simţea abătut din pricină că era 
singur. Nu s-ar fi putut spune că Marcellus îl ignoră de când 
au sosit în lerusalim, dar pesemne aici sclavii nu erau bine 
văzuţi în cartierul ofiţerilor, doar cel mult când erau 
consemnați pentru serviciu. Imediat ce terminau acest 
serviciu, erau obligaţi să plece. Demetrius nu fusese 
obişnuit cu un astfel de tratament. Vreme îndelungată se 
ţinuse ca o umbră după stăpânul său, aşa că astăzi 
atitudinea lui indiferentă faţă de el îl durea tot atât de mult 
ca şi o rană. 

De nenumărate ori îşi zisese că probabil Marcellus suferă 
tot atât de mult ca şi el, din cauză că este obligat să-l 


excludă din prietenia lui. Astăzi situaţia lui de sclav i se 
părea atât de dureroasă, cum nu i se mai păruse încă 
niciodată din ziua când fusese vândut senatorului Gallio. 

Dar zbuciumul lui Demetrius se datora şi altui motiv: 
amintirea privirii îndurerate a ochilor pe care-i văzuse 
înainte de a intra în oraş. Stătuse ceasuri întregi şi se 
gândise la semnificaţia acestei priviri, pentru care la urmă 
putu găsi o singură definiţie, anume că este privirea 
îndurerată a omului care se simte singur şi neînțeles. Se 
vedea cât de colo că micul grup de prieteni care se găseau 
în apropierea lui, probabil pentru a-l feri de înghesuială, 
este dezamăgit. Indiferent de ceea ce i-ar fi cerut fanaticii 
dimprejurul său să facă, dorinţa aceasta a lor reprezenta o 
greşeală. Asta se putea vedea fără nici o greutate şi era de 
mirare că ei înşişi nu sunt în stare să-şi dea seama de 
această realitate. Toată lumea prezentă îi ceruse să se pună 
în slujba unei cauze care - evident - pe el nu-l interesa 
câtuşi de puţin. Era un om cu desăvârşire singur, un om ale 
cărui priviri încercau lacome să descopere undeva un 
prieten care să-l înţeleagă. Singurătatea acestui om 
misterios părea că are o legătură neînţeleasă cu 
singurătatea ce-l chinuia pe el însuşi şi ar fi vrut să-i spună: 
„Fiecare dintre voi aţi putea face în interesul lumii acesteia 
ceva dacă aţi vrea, dar nu vreţi să faceţi”. 

Trecuseră trei zile şi fiecare dintre acestea fusese exact ca 
şi cea precedentă. Melas părea exagerat de atent şi de 
dispus să-i arate oraşul cu toate colţurile ce meritau să fie 
văzute. Datorită situaţiei în care se găseau, majoritatea 
timpului trebuiau să şi-l petreacă împreună. Servicul era 
uşor şi îl terminau repede. După cum prevăzuse şi Melas, 
aici n-aveai de făcut altceva decât să-ţi serveşti stăpânul în 
timpul meselor, să-i scuturi hainele, dimineaţa să-l ajuţi să-şi 
îmbrace uniforma complicată şi seara să şi-o dezbrace. 
Restul timpului erai complet liber. 

Prânzul se servea în zorii zilei şi imediat după aceea 
trupele ieşeau pe terenul de exerciţiu pentru inspecţie. 


Apoi un mic detaşament al contingentelor prezente se 
întorcea în barăci, iar ceilalţi - sub comanda ofiţerilor mai 
tineri şi în frunte cu impunătoarea legiune, îmbrăcată în 
aceleaşi uniforme, a procuratorului - plecau în oraş pentru 
a defila în lungul străzilor. 

Defilarea aceasta era un spectacol impresionant şi, după 
ce-şi termina serviciul, lui Demetrius îi făcea plăcere să 
urmărească parada militară, cu soldaţii în rânduri de câte 
patru cum cotesc pe după colţ şi se opresc în atitudini 
rigide, până când drapelele se plecau în faţa pretoriului, ca 
pe urmă să coboare în josul străzii şi să treacă prin faţa 
pretenţiosului palat al marelui preot Caiafa, dar de salutat 
nu salutau nici în faţa acestei reşedinţe şi nici a templului. 

În două rânduri Demetrius, însoţit de inevitabilul Melas, 
urmărise soldaţii. La Roma, în astfel de împrejurări, parada 
soldaţilor era urmată de sute de oameni în lungul străzilor, 
dar aşa ceva nu se putea întâmpla aici. Probabil populaţia 
era prea nemulțumită său ura prea mult Roma. În acelaşi 
timp se putea ca oamenii să nu aibă energia necesară 
pentru a putea ţine pas cu soldaţii. Demetrius avusese şi 
până acum ocazia să vadă oameni săraci îmbrăcaţi în 
zdrenţe, orbi, cerşetori şi ologi, dar nu văzuse încă 
niciodată atât de mulţi şi nici în halul de deznădejde în care 
erau cei pe care-i vedea aici. La el acasă, în Corint, erau 
destui nenorociţi, dar aceştia puteau fi văzuţi mai mult în 
regiunea litoralului, unde se găseau porturile. Atena - unde 
fusese şi el împreună cu tatăl şi cu fraţii săi pe vremea când 
avea doisprezece ani - îşi avea şi ea sărăcimea ei, dar avea 
în acelaşi timp parcuri foarte frumoase şi opere de artă. 
Ierusalimul acesta, care-şi zicea oraş sacru, era 
înspăimântător la vedere. Străzile lui mişunau de cerşetori 
şi de mfirmi roşi de boli. Alte oraşe îşi aveau şi ele 
stigmatele lor, care de multe ori păreau respingătoare. 
Ierusalimul însă întrecea tot ce s-ar putea imagina! Nu e de 
mirare că bărbatul acela încălecat pe măgăruşul alb părea 
atât de singur. 


Trupele se întorceau la barăci în lungul străzilor laterale 
care tăiau piaţa în două, iar negustorii şi samsarii dădeau 
fuga să le facă loc, deoarece soldaţii treceau mândri şi cu 
nasul în vânt, ca şi când ar fi vrut să le spună că legionarilor 
împăratului puţin le pasă dacă vor călca lumea în picioare. 
Dacă se întâmpla ca unei cămile să nu-i pese de cei care se 
apropie şi rămâne culcată în mijlocul drumului, demnitatea 
Romei nu discuta cu ea dreptul de liberă circulaţie, ci 
formaţia militară se despărţea în două şi se scurgea pe 
lângă ea, ca apoi să se împreune iarăşi. Tot aşa când 
întâlneau în drum câte un convoi de măgari încărcaţi cu 
poveri. Toţi ceilalţi care se găseau pe stradă se refugiau sub 
streşinile intrărilor sau în hudiţele laterale. 

În drumul de întoarcere treceau şi prin faţa consulatelor 
romane şi pe lângă un grup de locuinţe ale funcţionarilor, 
unde legiunea se oprea pentru câteva clipe pentru a saluta 
emblema imperială şi nicidecum pe reprezentanţii 
imperiului în Samaria, Decapolis şi Galileea. 

— Uită-te cu atenţie la ei când se vor opri ca să salute 
reşedinţa lui Irod. Merită să-i vezi, îl sfătui Melas. 

De fapt merita, în timpul cât Irod se ocupase de 
raporturile diplomatice dintre Roma şi Galileea, făcuse 
avere, dar salutul acordat reşedinţei sale reprezenta de-a 
dreptul o insultă. 

— I-am auzit spunând, îi explică Melas, că Irod urmărea să 
devină procurator. Probabil din pricina asta salutul legiunii 
lui Pilat începe cu gestul făcut de legionari, când fiecare-şi 
duce arătătorul la nas. S-ar putea ca acesta să fie un ordin 
special sau un gest făcut din proprie iniţiativă. Eu n-aş 
putea să-ţi spun cu certitudine. 

După ce ajungeau din nou pe terenul de exerciţiu, 
legionarii rupeau rândurile şi erau liberi pentru tot restul 
zilei. Astfel începeau să coboare în grupuri de câte doi şi 
trei spre cartierul comercial al oraşului, bucurându-se de 
plăcerea pricinuită de admiraţia trecătorilor faţă de 
uniformele lor frumoase şi faţă de armele lucitoare, 


suportând cu superioritate privirile sfioase ale fetelor 
oacheşe şi nemulţumirea neputincioasă a negustorilor, 
jecmăniţi cu îndrăzneală şi neruşinare de mărfurile lor. 

În timpul după-amiezii majoritatea legionarilor se îndrepta 
spre arena din partea de miazăzi a oraşului, unde se 
desfăşurau jocuri sportive - alergări, aruncarea cu discul şi 
sulița şi lupte - distracţii inocente care totuşi erau mai bune 
decât nimic. În imediata apropiere a arenei, dar în 
interiorul terenului ei, se desfăşurau tot felul de spectacole 
imaginabile, date de oameni veniţi din mari depărtări, între 
aceştia erau vrăjitori din India, pigmei din Africa Centrală şi 
ghicitori din Siria. 'Tot aici era instalată şi roata norocului şi 
alte jocuri care uşurau pe spectatori de ţechinii câştigaţi cu 
trudă. Mai erau şi barăci în care se vindeau băuturi calde 
ca leşia, dar dulci şi de provenienţă îndoielnică, smochine 
năpădite de muşte şi plăcinte care nu erau plăcute la 
vedere. 

Pentru romanii care erau obişnuiţi de acasă cu distracţii 
mult mai rafinate în zilele de festivități, arena aceasta nu 
putea fi un loc de atracţie; dar pentru populaţia rurală şi 
mai ales pentru tineret, spectacolele ce se desfăşurau aici 
reprezentau un eveniment fără pereche. Pentru părinţii lor, 
pe care-i interesa mai mult vânzarea articolelor de olărie, a 
covoarelor, a şalurilor, a pânzeturilor, a sandalelor, a şeilor, 
a brăţărilor şi podoabelor de piele şi de argint, spectacolul 
cel mai interesant se desfăşura întotdeauna în cealaltă 
parte a oraşului, unde era furnicarul negustorilor. 

Pentru Marcellus şi statul său major, precum şi pentru 
ofiţerii din celelalte garnizoane, principala distracţie în 
afară de aceasta era jocul. După prima zi pe care o 
petreceau ca să facă vizita de rigoare procuratorului şi 
consulilor, eventual o plimbare prin oraş, ofiţerii îşi 
petreceau timpul în somptuoasele lor apartamente. 

Vinul părea că nu se mai termină şi ofiţerii făceau uz de el 
fără nici o sfială, în două rânduri centurionul Paulus nu veni 
la cină, dar împrejurul meselor din sală, încărcate cu tot 


felul de bucate, se găseau întotdeauna multe locuri 
neocupate. Demetrius rămase mulţumit când constată că 
purtarea stăpânului este mult mai discretă decât a celorlalţi 
ofiţeri, dar era evident că şi el încerca să-şi alunge 
plictiseala cu ajutorul singurului mijloc accesibil. Spera că 
săptămâna | aceasta se va termina fără să dea loc la vreo 
încăierare. Motivele pentru aşa ceva le aveau la îndemână: 
vinul, zarurile şi plictiseala. Marcellus n-avea nevoie de 
prea multă băutură pentru a nu ţine socoteală de ceea ce 
face. Când era beat, Marcellus devenea morocănos şi 
susceptibil. Demetrius începuse să numere ceasurile ce mai 
lipseau pentru a putea pleca din nou. Minoa îşi avea 
dezavantajele ei, dar era un loc mult mai sigur şi mai plăcut 
decât Ierusalimul. 

Într-una din zile se gândi la tânărul acela care refuzase să 
devină regele acestei ţări şi se întrebă ce s-o fi ales de el. 
Vorbi cu Melas despre subiectul acesta, dar tracianul, care 
ştia tot ce se întâmplă, nu ştia nimic şi uitase cu totul de 
înghesuiala ce se desfăşurase în faţa porţilor oraşului. 

— Probabil patrulele l-au speriat şi l-au făcut să se. 
Întoarcă din drum, zise Melas. 

— S-ar putea să-l fi arestat. 

— Asta înseamnă c-a avut noroc, declară Melas şi începu 
să râdă. Săptămâna aceasta cei care au calitatea să adune 
mulțimile împrejurul lor se simt întotdeauna mai bine la 
închisoare decât în lungul străzilor. 

— Ştii în ce parte este închisoarea? Întrebă Demetrius şi 
prin minte-i trecu un gând neaşteptat. 

Melas se uită la el bănuitor. Nu ştia unde este închisoarea 
şi nici nu dorea să ştie. Închisorile sunt anume ca să te 
fereşti de ele. Cei care merg să viziteze pe câte un prieten 
care se găseşte la închisoare trebuie să fie nebuni. Nici nu- 
ţi dai bine seama ce se întâmplă împrejurul tău şi te 
pomeneşti că te-au arestat şi pe tine. Nu, dragul meu, 
Melas a stat la închisoare tocmai de ajuns ca să-şi poată 
aduce aminte toată viaţa. 


Într-o după-amiază - era a patra zi de la sosirea lor-în 
Ierusalim -Demetrius plecă singur şi apucă în lungul 
drumului pe care venise spre oraş şi urcă încet coastele 
colinei, până la locul unde întâlnise pe tânărul acela singur 
şi cu ochii rugători. Recunoscu fără greutate punctul unde 
se oprise, după ramurile rupte şi prăfuite de palmier, 
aruncate pe jos, vestigii triste ale unei scurte şi îndoielnice 
glorii. 

Întorcându-se până la poala colinei, la marginea oraşului, 
dădu de o grădină cu cărări bătătorite care şerpuiau printr- 
o pădure de măslini răsuciţi şi cu crengile strâmbe, ca şi 
când vreme îndelungată s-ar fi împotrivit şi aceştia, 
împreună cu evreii, destinului lor vitreg. Se opri aici la 
umbră vreme de un ceas şi se uită spre oraşul de la 
picioarele lui. Îşi zise că un oraş care durează de treizeci şi 
cinci de secole ar putea să aibă ceva mai mult farmec 
pentru a-ţi reţine atenţia. Dar după o astfel de viaţă nici o 
parte de lume nu-ţi poate dovedi cu nimic ceea ce a învăţat 
şi ce a adunat în anii lungi de suferinţă. Ierusalimul ar fi 
vrut să se bucure de libertate. Dar ce ar fi făcut cu această 
libertate dacă i s-ar fi acordat? În lumea aceasta toţi doresc 
mai multă libertate decât cea pe care o au; dar ce ar face şi 
ce ar deveni dacă ar avea-o? 

Să presupunem - deşi aşa ceva nu se poate concepe, dar 
să presupunem - că evreii vor reuşi să alunge pe romani. 
Ce se va întâmpla atunci? Vor înceta să se mai certe între ei, 
vor uita de neînțelegerile proprii şi vor începe să 
conlucreze pentru prosperarea patriei lor? Marii 
proprietari şi cămătarii vor veni oare în ajutorul populaţiei 
sărace? După ce vor alunga pe romani, vor hrăni oare pe 
cei flămânzi, vor îngriji pe cei bolnavi şi vor curăța străzile? 
Acelaşi lucru l-ar putea face şi acum dacă ar fi dispuşi, căci 
romanii nu i-ar fi împiedicat. Romanii ar fi foarte mulţumiţi 
să constate astfel de îmbunătăţiri, deoarece unii dintre ei 
erau obligaţi să trăiască în oraşul acesta. 


„ Ce putea să fie robia aceasta, împotriva căreia evreii 
protestau cu atâta violenţă? Fanaticii aceia pe care zilele 
trecute îi întâlnise în drum, probabil, îşi închipuiau că toate 
nenorocirile lor se datoresc administraţiei romane şi dacă 
ar putea găsi un conducător destul de puternic, acesta îi va 
putea scăpa de jugul romanilor şi-şi vor întemeia un regat 
al lor. Credeau că în felul acesta totul se va schimba, dar 
oare schimba-se-vă cu adevărat? În ce măsură o revoluţie 
ar putea folosi poporului? Imediat ce la conducere se va 
instala un nou guvern, o mână de oameni mai lacomi şi 
interesaţi va reuşi să-şi impună voinţa. Probabil tânărul 
acela singuratic şi trist, venit de la ţară, ştia foarte bine ce 
se va întâmpla. Mulțimea aceea pestriță de oameni avea 
intenţia să-l proclame rege al lor şi să-l instaleze în palatul 
lui Pilat. Totuşi Ierusalimul va continua să rămână ceea cea 
fost până acum. Schimbarea domniilor nu poate folosi 
poporului. 

Demetrius se ridică în picioare şi ieşi din nou în drum, dar 
rămase mirat când văzu atât de puţini trecători. Totuşi mai 
erau două ceasuri până la apusul soarelui. Fără îndoială se 
întâmplase ceva neobişnuit pentru a determina oamenii să 
dispară din lungul uliţelor. Oraşul însă părea extrem de 
liniştit. Cobori încet coasta colinei şi continuă să se 
gândească la ceea ce-l preocupa. Ce guvern ar putea să 
soluţioneze problemele la care se gândeşte toată lumea? 
Din cele ce se puteau vedea era sigur că toate guvernele 
care conduc destinele oamenilor sunt lacome şi hrăpăreţe. 
Popoarele din toate părţile pământului suportau jugul 
împilătorilor, până în momentul când puteau deveni destul 
de puternice pentru a-i alunga, primind în schimb împilarea 
altor tirani. Focarul nemulțumirilor nu se ascunde 
numaidecât în sânul guvernului, ci în imediata lui 
vecinătate: în interesele tribunului, ale familiei şi ale 
indivizilor. l-ar fi plăcut să stea de vorbă cu omul acela 
singuratic, pentru a putea afla de la el ce părere are despre 


un guvern şi care ar fi posibilitatea de a întrona un fel de 
libertate care să mulţumească pe toţi. 

Prin minte îi trecu gândul neaşteptat că micul şi 
îndrăzneţul atenian ar putea să ştie unde se găseşte acum 
omul acesta care a refuzat să devină rege. Grăbi pasul, 
hotărât să se intereseze de o caravană care adusese 
mirodenii pentru vânzare. 

În partea de jos a oraşului, orice activitate încetase 
aproape cu desăvârşire. Unde dispăruseră oamenii aceştia? 
Chiar în piaţă nu se vedeau decât foarte puţini negustori. 
Se apropie de un negustor grec care-şi păturea un balot de 
covoare şi-l întrebă ce se petrece şi unde sunt cei care 
furnicau în această piaţă? Bătrânul negustor îşi mângâie 
barba şi, în loc de răspuns, se mulţumi să zâmbească. Părea 
convins că tânărul din faţa lui are intenţia să facă glume. 

— S-a întâmplat ceva? Stărui Demetrius cu glasul grav. 
Bătrânul îşi legă balotul şi, urcându-se pe el, începu să 
respire cu greutate din pricina oboselii. Dar imediat după 
aceea se uită la concetăţeanul său cu mai mult interes. 

— Vrei să-mi spui că n-ai habar de ceea ce se petrece? 
Întrebă el. Nu uita că astăzi este noaptea Paştilor şi toţi 
evreii s-au retras în casele lor, iar cei care nu au casă s-au 
retras într-un adăpost. 

— Pentru câtă vreme? 

— Până mâine dimineaţă. Mâine vor apărea devreme, 
deoarece ziua aceasta va fi cea din urmă din săptămâna 
Paştilor şi afacerile vor începe din nou cu şi mai multă 
înfrigurare. Dar unde ai trăit până acum de nu eşti informat 
despre situaţie? 

— Mă găsesc pentru prima dată în acest oraş, răspunse 
Demetrius, căruia îi venea să zâmbească de mirarea 
negustorului. Nu cunosc obiceiul evreilor. Vreme de două 
ceasuri am fost dincolo, pe coasta dealului, unde se găseşte 
o grădină de măslini. 

— Ştiu, răspunse bătrânul. Aceea este grădina Ghetsimani. 
Nu prea se găseşte nimic de văzut acolo. Ai fost vreodată pe 


colina lui Marte din Atena? 

— Da, este foarte frumoasă! 

— Oamenii aceştia de aici nu ştiu să facă statui. Procedeul 
acesta este împotriva religiei lor. Tot aşa nu ştiu să 
sculpteze nimic. 

— Templul are o mulţime de sculpturi, ripostă Demetrius. 

— Da, dar pe acestea nu le-au făcut ei, răspunse bătrânul 
şi, ridicându-se în picioare, îşi luă balotul pe umăr. 

— N-ai vrea să-mi spui unde aş putea găsi o caravană din 
Atena care să se ocupe cu negoţul de mirodenii? 

— Fireşte că pot! Vorbeşti despre Popygos. El este în 
apropierea Turnului Vechi. Când ai coborât coasta colinei 
din grădina măslinilor, ai trecut chiar prin faţa lui Popygos. 
Dar fii cu ochii în patru, căci umblând pe acolo s-ar putea 
să-ţi dispară chimirul. 

— Crezi că Popygos ar fi în stare să jefuiască pe un 
compatriot al său? Întrebă Demetrius. 

— Popygos este în stare să jefuiască chiar pe maică-sa. 
Demetrius zâmbi şi-şi luă rămas bun de la bătrânul 
negustor, apoi se îndreptă spre partea unde era palatul 
procuratorului, căci era prea târziu pentru a mai putea 
merge la negustorul de mirodenii, îl va vizita mâine. 
Oamenii se aseamănă foarte mult unul cu altul, indiferent 
din ce parte a lumii ar fi. Evreii urau guvernul, dar tot aşa îl 
urau şi grecii. Totuşi schimbarea guvernului nu le-ar folosi 
la nimic. Vina nu era aici. Marea vină o purtau oamenii, din 
pricină că nu erau în stare să schimbe obiceiurile altor 
oameni şi nici chiar pe ale lor. Popygos era în stare să 
jefuiască chiar pe maică-sa, dar Tiberiu nu purta nici o vină 
din cauza asta. Fără îndoială Tiberiu era un împărat 
necorespunzător şi un stăpânitor rău; dar, orice ar fi fost 
împăratul, mama lui Popygos nu s-ar fi simţit în mai multă 
siguranţă decât acum. Probabil bărbatul acela singur care 
venise de la ţară ştia acest lucru. El nu dorea să devină 
rege. Indiferent de cel care este rege, omul trebuie să fie cu 
ochii în patru şi să-şi păzească chimirul. Lumea avea nevoie 


de ceva, probabil o nouă concepţie, o nouă morală şi pe 
aceasta nu i-o putea oferi un nou rege. 

Demetrius nu mai aşteptă să vadă parada militară din 
dimineaţa următoare. Imediat ce servi stăpânului său 
prânzul, plecă singur în oraş. Străzile începuseră să mişune 
de lume. Trebuia să-ţi faci loc cu cea mai mare atenţie pe 
ulițele din cartierul bazarului, pentru a nu da peste 
negustorii ambulanți care-şi înşiraseră marfa pe trotuarele 
înguste şi stăteau aşezaţi cu picioarele încrucişate sub ei, 
deşi nu aveau altceva decât câteva urcioare de pământ. 
Văzu un maldăr de zdrenţe despre care constată că este o 
femeie bătrână care avea de vânzare trei ouă şi un pepene. 
Uliţele erau pline de animale de povară, de pe care se 
descărcau mărfurile micilor bazare, în toate părţile, mâini 
uscate ca nişte surcele se întindeau în calea trecătorilor, 
cerând pomană. Infirmi cu plăgile expuse în văzul lumii 
boceau, scânceau şi înjurau. Un bătrân fără vedere, cu 
pieptul ca o scândură şi cu orbitele pline de muşte, cânta o 
melodie stinsă şi tristă dintr-un bucium vechi. 

Uliţa începuse să se îngusteze, devenind tot mai 
întunecoasă, apoi începu să coboare câteva trepte, ca şi 
când s-ar fi terminat într-o peşteră. Treptele erau lunecoase 
şi murdare, pline de cerşetori şi de câini pribegi cărora li se 
vedeau coastele. Centurionul Paulus spusese că evreii sunt 
făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Demetrius 
îşi duse mâna la nas şi se grăbi să scape cât mai repede din 
mijlocul acestor imagini divine, umblând cu toată grija ca să 
nu se lovească de ele. 

Caravana o găsi fără greutate în apropierea Turnului 
Vechi, care domina valea Kedronului. Aici era un maidan de 
unde pleca un drum spre apus. O adiere de aer rece şi 
binefăcător, după drumul făcut prin bazarul pestilenţial, îi 
călăuzi paşii. Imediat după aceea auzi pe cineva că-l strigă: 

— Ei, adelfos! Şi în faţa lui apăru micul atenian. Demetrius 
se simţi mulţumit când îl văzu, deşi, dacă s-ar fi găsit în altă 
parte şi în alte împrejurări, nu i-ar fi făcut plăcere să-l audă 


spunându-i frate. Îşi strânseră mâinile. Eram sigur că ne 
vom întâlni din nou. Pe mine mă cheamă Zenos; cred că nu 
ţi-am spus încă numele meu. 

— Pe mine mă cheamă Demetrius. Constat că aici eşti bine 
instalat. 

— Cât se poate de bine. Avem loc de ajuns şi putem vedea 
tot ce se petrece. Ar fi trebuit să fii aici azi-noapte. A fost o 
frământare nebănuită! Au arestat pe nazarineanul acela pe 
care l-ai văzut zilele trecute. L-au descoperit în grădina 
aceea cu măslini. 

— Nazarineanul? N-am auzit de el. Ce a făcut de l-au 
arestat? Întrebă Demetrius cu indiferenţă. 

— Cum să nu fi auzit! Tânărul acela care zilele trecute 
venea spre oraş, încălecat pe un măgar alb. 

Demetrius înţelese imediat despre cine vorbeşte şi-i puse o 
mulţime de întrebări. Zenos se simţi mulţumit că poate să-i 
dea informaţiile pe care le doreşte. Trupele procuratorului 
căutau pe tânărul acesta cu numele Isus încă de duminică 
după-amiază. Noaptea trecută l-au adus în oraş, împreună 
cu prietenii săi. 

— Dar ce a făcut? Întrebă Demetrius nerăbdător. 

— De... se spune c-a fost arestat pentru că instigă poporul 
şi pentru că urmăreşte să devină rege. Popygos afirma că, 
dacă se va întâmpla să-l condamne pentru trădare, atunci 
va sfârşi prost. 

— Trădare! Vorbele acestea sunt prostii! Exclamă 
Demetrius revoltat. Omul acesta n-are intenţia să răstoarne 
guvernul; nici nu urmăreşte nimic împotriva lui şi nici 
împotriva altui guvern. Trădare? Cred că oamenii aceştia 
trebuie să fie nebuni. 

— Dimpotrivă... Nu sunt nebuni deloc, ripostă Zenos. Cei 
care sunt la conducerea templului erau obligaţi să scape de 
el într-un fel oarecare, căci altfel le-ar fi stricat toate 
afacerile. N-ai aflat ce-a făcut în templu în aceeaşi zi în care 
l-am întâlnit? 

— N-am aflat nimic! Ce s-a întâmplat? 


— Ce s-a întâmplat! S-au întâmplat destule. Trebuie să ştii 
că templul este locul unde poporul aduce sacrificii; 
cumpără animale şi, după ce le înjunghie, le ard: o afacere, 
foarte neplăcută şi prost mirositoare, dar zeului lor îi place 
procedeul acesta. Astfel curtea templului - sau cum îi zice - 
este întotdeauna plină de animale de vânzare. Oamenii 
aduc bani şi chiar în pridvorul templului sunt aşezaţi zarafii 
care îi schimbă cu moneda templului. Se spune că aceşti 
cămătari fac afaceri strălucite, sfârşi Zenos râzând. 

— Vrei să spui că în interiorul templului aceluia frumos se 
vând animale? Întrebă Demetrius neîncrezător. 

— De vândut se vând într-o curte cu arcade de marmură, 
răspunse Zenos cu toată convingerea. Curtea este 
admirabil pavată. Pe pereţi şi pe tavan este cel mai frumos 
mozaic ce se poate vedea. Nici în Atena nu se poate găsi 
ceva mai frumos. Curtea aceasta este plină de viței, de miei 
şi de porumbei, îţi poţi închipui cum arată, dar nu-ţi vei 
putea închipui cum miroase. Va trebui să mergi să o vizitezi, 
ca să te convingi. Ei bine, Isus acesta a venit de la ţară, de 
undeva din Galileea, şi, intrând în templu, nu i-a plăcut cea 
văzut şi le-a spus că acesta nu este locul unde să poată 
vinde animale. Probabil a prins pe cineva şi cu tâlhăria, căci 
pe cămătari şi zarafi i-a alungat din pridvorul templului. 

— Ce a făcut? Întrebă Demetrius, căruia nu-i venea să 
creadă. Zenos începu să râdă mulţumit când văzu mirarea 
compatriotului său. 

— Da, dragul meu; poate nu-ţi vine să crezi, căci nu arată 
ca un bărbat care ar putea să aibă o astfel de îndrăzneală, 
dar Isus acesta a pus mâna pe un bici şi a început să-i 
croiască, poc-poc-poc! Pe unde-i putea ajunge, fără să mai 
aleagă. Au fugit buluc. A fost un spectacol fără pereche, în 
toate părţile vedeai viţeii, preoţii, oile şi zarafii fugind de le 
sfârâiau călcâiele, iar aerul dimprejurul templului era plin 
de porumbei speriaţi şi de fulgi. Mesele zarafilor le-a dat 
peste cap; în toate părţile pe jos erau numai ţechini, 
drahme şi dinari... Monede mari şi mici, bani buni şi bani 


falsificaţi; grupurile de pelerini alergau în patru labe şi se 
încăieraseră ca să-i adune de pe jos. Era o plăcere... Şi mi- 
ar fi părut rău dacă n-aş fi fost şi eu de faţă, sfârşi Zenos şi, 
întorcând privirea, adăugă cu glasul în şoaptă: Uite că vine 
bătrânul. Astăzi este nemulţumit, deoarece clienţii lui cei 
mai buni sunt ocupați cu acest Isus. 

Perdeaua din faţa celui mai impunător cort din tabără se 
dădu la o parte, ca să facă loc unui bărbat pântecos, cu 
părul şi barba căruntă, care acum se apropia de ei. Trecuse 
vreme îndelungată de când Demetrius nu mai văzuse un 
bărbat îmbrăcat în haine împodobite atât de barbar; 
împrejurul gâtului avea lanţuri grele de argint care-i 
ajungeau până la brâu; avea inele în degete şi cercei în 
urechi, brățări pe mâini şi pe gleznele picioarelor. Se opri în 
loc şi se uită la Demetrius, încercând să-l cântărească. 

— Este din Corint, îi explică Zenos, întinzând arătătorul. 
Ne-am cunoscut în timpul drumului. 

— Constat că eşti îmbrăcat într-o tunică romană, zise 
Popygos nemulţumit. 

— Stăpânul meu, răspunse Demetrius respectuos, este 
comandantul fortului Minoa. 

— Ar fi fost mai bine, continuă Popygos, dacă garda 
legionarilor ar fi lăsat în pace pe evrei, ca să se descurce 
singuri. 'Toţi cei din Ierusalim care au câţiva gologani de 
cheltuit nu se mai gândesc astăzi decât la afacerea asta cu 
nazarineanul. Acum, după ce s-a amestecat şi guvernul, e 
sigur că ziua de azi se va pierde de pomană. Iar mâine este 
ziua sâmbetei, când evreii nu fac nimic. 

— În zi de sâmbătă nu se face nici o vânzare, declară 
Demetrius, ca să zică şi el ceva şi se uită la compatriotul 
său. 

Bătrânul Popygos îşi răsuci îngândurat mustaţa. 

— Eu fac drumul acesta de douăzeci şi trei de ani, zise el, 
dar de astă dată am vândut marfă mai puţină decât în orice 
an. Merge din ce în ce mai prost, în săptămâna Paştilor se 
întâmplă întotdeauna câte ceva care împiedică muşteriii 


mei să vină şi să-şi cumpere provizia de scorţişoară şi 
cuişoară. Popygos întoarse cu fundul în sus un coş şi se 
aşeză pe el, petrecut de clinchetul lanțurilor dimprejurul 
gâtului, îmi aduc aminte, continuă el întunecat, că până 
acum oamenii n-au fost niciodată jecmăniţi în felul acesta. 
N-ai decât să te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat duminica 
trecută în pridvorul templului. Acum câţiva ani oamenii 
erau foarte mulţumiţi. Cei de la ţară veneau la Ierusalim ca 
să petreacă sărbătorile Paştilor şi să-şi facă cumpărăturile 
de care aveau nevoie. De fiecare dată, dacă se întâmpla să 
fie din cale-afară de săraci, aduceau o colivie în care era un 
porumbel, iar dacă erau mai cu dare de mână, un miel sau 
un vițel. Acesta era un fel de dar pentru templu. Preoţii 
ardeau jertfele acestea sau spuneau numai că le ard. Dar 
eu totuşi cred că le ardeau, dacă ar fi să judeci după 
mirosul greu dimprejurul templului. Puțin după aceea însă 
aceşti slujitori ai templului s-au tâlhărit. Omul de la ţară îşi 
aducea mielul, pe care preoţii, după ce-l examinau, îi 
spuneau că are ceva meteahnă la intestine sau ceva de 
însemnătate mai mică. Prin urmare mielul nu era bun 
pentru jertfă, de aceea se ofereau să-i dea altul în schimb 
dacă diferenţa de preţ o va plăti în bani. După ce ajungeau 
la o înţelegere, mielul cu meteahna era vândut altui naiv. 

— Urâtă afacere! Exclamă Demetrius. Nu e de mirare că 
nazarineanul acesta a fost indignat. 

— De, indignarea nu este niciodată de folos, în orice caz lui 
nu-i va folosi prea mult. 

— Ce an de gând să facă cu el? Întrebă Demetrius. Să-l 
bage la închisoare? 

— Nu prea îmi vine sa cred. Am auzit că aseară a fost dus 
în faţa marelui-preot pentru a fi judecat, din pricină c-a 
provocat dezordine în templu, îl acuză c-ar fi spurcat 
interiorul templului, adăugă Popygos şi începu să râdă. Ca 
şi când cineva ar putea spurca un templu care este mairău 
decât un grajd. Fireşte, au destui oameni de partea lor care 
să facă mărturie împotriva lui pentru a putea fi osândit, aşa 


că s-au dus la palatul procuratorului şi l-au scos din 
aşternut ca să judece întâmplarea aceasta. Pilat le-a 
răspuns că, dacă şi de astă dată este vorba despre o 
neînțelegere religioasă, ar fi mai bine să şi-o limpezească 
între ei. Dar bogătaşii şi cămătarii aceştia bătrâni nu s-au 
învoit să le scape din mână atât de uşor. l-au spus că acest 
Isus încearcă să se proclame rege. Pilat nu a crezut totuşi 
de cuviinţă să intervină şi le-a răspuns să-l biciuiască şi 
după aceea să-l pună în libertate. 

— Şi l-au biciuit? Întrebă Demetrius speriat. 

— Fireşte că l-au biciuit şi foarte rău. Apoi cineva dintre 
oamenii adunaţi a strigat: „Ucide pe galileean!”. Pilat l-a 
auzit şi le-a răspuns: „Dacă omul acesta este din Galileea, 
duceţi-l să-l judece Irod. El este cel care trebuie să se ocupe 
de delictele întâmplate în această provincie!” 

— L-au dus în faţa lui? 

— L-au dus, răspunse Popygos şi dădu din cap. Irod şi-a zis 
că aceasta este ocazia bine venită ca să-şi bată joc de el 
pentru a face plăcere fariseilor şi cărturarilor. A poruncit 
soldaţilor să-l biciuiască din nou, apoi l-a îmbrăcat într-o 
haină veche de purpură şi s-a prefăcut că i se închină. Un 
beţivan a împletit o cunună de mărăcini şi i-a pus-o pe 
creştet în loc de coroană. Dar fariseii şi cărturarii n-au fost 
mulţumiţi numai cu atât. Au cerut ca Isus să fie condamnat 
la moarte... 

— La moarte! Exclamă Demetrius. 

— Da! Dar toţi ştiau că nimeni nu are dreptul să condamne 
pe cineva la moarte decât Pilat. Aşa că s-au întors cu el la 
palatul procuratorului. 

Popygos clătină din cap şi ridică dintr-un umăr. 

— Atât este tot ce am putut afla, sfârşi el. Hărăgarul 
Diophanos a fost de faţă la aceste cazne, dar după aceea a 
fost obligat să se întoarcă în bazar şi altceva n-a mai putut 
să-mi spună. 

— Probabil judecata mai ţine încă, zise Demetrius 
nerăbdător. 


— Cred c-ar fi mai cuminte să nu te amesteci, îl preveni 
Popygos. Cel care se amestecă în astfel de treburi niciodată 
nu sfârşeşte bine. 

— S-ar putea ca stăpânul meu să aibă nevoie de mine, 
răspunse Demetrius. Sunt obligat să plec. Îţi urez drum bun 
de întoarcere acasă. La revedere, Zenos! 

Demetrius grăbi pasul până începu aproape să alerge şi 
din depărtare văzu o mulţime de oameni adunaţi în faţa 
intrării principale a pretoriului. Urcă scările în fugă şi se 
opri la marginea grupului de curioşi care stăteau înghesuiți. 

— Evreii bine îmbrăcaţi din apropierea lui se încruntară la 
el când îl văzură lângă ei. Cei adunaţi aici nu păreau să fie 
oameni săraci. Procuratorul era aşezat între coloanele 
pretoriului şi împrejurul său se vedea un număr de 
legionari din garda palatului. Pe terasa cea mai de sus era 
un grup dş soldaţi aşezaţi pe patru rânduri, în atitudini 
rigide, în faţa lor, singur, era acuzatul. Auzi că-i pun 
întrebări la care dă răspunsuri, dar într-o limbă pe care el 
n-o putea înţelege. Demetrius îşi zise că aceasta trebuie să 
fie limba aramaică, deoarece limba aceasta o vorbea şi 
poporul pe care-l întâlnise în drumul spre Ierusalim. Se 
mişcă din locul în care se oprise şi înainta pe dreapta până 
în apropierea lor. Acum putea vedea profilul omului aceluia 
singur şi trist. Constată că pe creştet poartă cununa de 
mărăcini despre care pomenise Popygos. Obrazul îi era 
vărgat de dârele sângelui ce i se scursese de pe frunte. 
Haina îi fusese coborâtă în jos de pe umeri, aşa că era gol 
până la brâu şi pe trupul lui se vedeau vânătăile lăsate de 
bice. Unele dintre acestea sângerau, dar părea că el nu-şi 
dă seama de rănile sale. Procuratorul îşi continuă repede 
interogatoriul - indiferent de întrebările ce i le punea - iar 
acuzatul, care sta cu fruntea în sus, îi răspundea 
respectuos, dar cu deplină încredere în sine. Din când în 
când din mijlocul mulţimii se auzea câte un murmur şi toţi 
se uitau chiorâş şi cu gurile căscate ca să poată auzi. 


Demetrius examina cu atâta atenţie obrazul victimei, încât 
aproape nu-şi dădea seama de ceea ce se petrece în 
apropierea sa. În clipa aceasta îşi aduse aminte c-ar putea 
să-l vadă şi pe Marcellus, în primul rând erau postați ofiţerii 
din garnizoanele diverselor forturi, între ei era şi Paulus, 
care sta drept şi se legăna uşor. Imediat după el erau 
legionarii din Minoa. Pe Marcellus însă nu-l văzuse nicăieri. 

Procuratorul începuse acum să vorbească cu glasul ceva 
mai ridicat. Cuvintele tui treziră imediat protestele celor 
adunaţi în pretoriu. Demetrius îşi schimbă poziţia, pentru a 
vedea mai bine pe Pilat. De astă dată văzu şi pe Marcellus, 
împreună cu ceilalţi legaţi, în stânga procuratorului. Se 
întrebă: oare stăpânul său era conştient de ceea ce se 
petrece în apropierea lui? Poate cel mult dacă s-ar fi găsit 
un interpret care să-i explice, altfel ar fi fost imposibil să 
înţeleagă ceva. Demetrius cunoştea semnificaţia exactă a 
expresiei întipărite pe obrazul stăpânului său. În clipa 
aceasta obrazul lui exprima spaimă şi tot atâta plictiseală. 
Se vedea cât de colo că Marcellus ar fi preferat să fie în altă 
parte. 

Înţelese că se găseşte în mare încurcătură. Atitudinea 
ostilă a celor din sală părea că l-a intimidat. Se întoarse şi 
dădu un ordin unui membru din gardă, care se apropie de o 
uşă a sălii şi imediat după aceea îi aduse un vas mare de 
argint. Pilat îşi băgă mâinile în apa pe care o conţinea vasul 
şi lăsă picăturile să i se zvânte de pe degete. Publicul 
începu să vocifereze din nou, dar de astă dată strigătele lui 
păreau chiote de triumf. Se vedea limpede că s-a luat o 
hotărâre şi în acelaşi timp că hotărârea a fost satisfăcătoare 
pentru cei prezenţi. Demetrius înţelese imediat ce 
însemnează pantomima cu vasul de argint. Pilat pronunţase 
osânda şi-şi spălase mâinile. Cererea poporului fusese 
ascultată, dar răspunderea o purta el însuşi pentru 
judecata pronunţată. Procuratorul nu admitea ca mâinile lui 
să rămână pătate de sângele acestui om. Demetrius era 
acum convins că stăpânul său a înţeles. Chiar dacă până 


acum nu înţelesese nimic, vedea totuşi că Pilat a pronunţat 
o osândă împotriva propriei sale convingeri. 

De astă dată Pilat se întoarse spre Marcellus, care făcu un 
pas înainte şi salută. Schimbară câteva cuvinte, salută din 
nou, apoi, coborând cele câteva trepte, se apropie de Paulus 
şi-i dădu instrucţiunile necesare. Acesta se apropie de 
legionarii din Minoa şi dădu un ordin. Soldaţii înaintară în 
rânduri de câte doi, făcând un semicerc împrejurul 
estradei, în frunte cu Marcellus şi Paulus, care venea 
imediat după el, apoi coborâră în pretoriu în mijlocul 
publicului, care se despărţi în două ca să le facă loc. Unul 
dintre soldaţii cei de la urmă se opri şi apucă de capătul 
frânghiei ce atârna de mâinile legate ale condamnatului. 
Probabil îl smucise cu violenţă, deoarece era gata să cadă. 
Legionarii înaintau cu paşi repezi. 

Câţiva dintre cei care erau în pretoriu îi urmară, dar 
majoritatea se adună în mici grupuri şi începură să 
vorbească, fluturându-şi bărbile, ca dovadă că sunt 
mulţumiţi. Demetrius se întrebă care va fi soarta 
condamnatului. Fusese osândit la moarte; de asta nu mai 
încăpea nici o îndoială, căci nici o altă osândă n-ar fi putut 
să mulţumească poporul întărâtat. Probabil îl vor duce în 
curtea unei închisori, unde va sluji drept ţintă unui grup de 
arcaşi. Pe cealaltă margine a străzii aştepta un pâlc de 
oameni cu obrajii palizi şi ochii speriaţi, îmbrăcaţi prost, ca 
cei de la ţară; se adunaseră grămadă şi păreau că se 
sfătuiesc între ei dacă va fi bine să-l urmeze sau nu. Peste 
câteva clipe câţiva dintre ei se urniră la drum, dar păreau 
că nu se grăbesc deloc să-l ajungă. Fără îndoială aceştia 
erau prietenii lui Isus. 

Ce păcat, îşi zise Demetrius, că, judecând după atitudinea 
lor, oamenii aceştia par atât de laşi. Fără îndoială cel care 
pleca spre locul de osândă merita să fie susţinut cu mai 
mult curaj. 

Nu ştia nici el ce să facă: să urmeze convoiul sau să 
aştepte la barăci până când se va întoarce stăpânul său, dar 


imediat după aceea apăru Melas şi se apropie de el. 

— Ce vor să facă cu el? Întrebă Demetrius cu glasul 
tremurând. 

— Să-l răstignească, răspunse Melas. 

— Să-l răstignească! Exclamă Demetrius speriat. Cum se 
poate? N-a făcut nimic pentru a merita o astfel de moarte! 
— S-ar putea să nu fi făcut, încuviinţă Melas, dar acesta 
este ordinul dat de procurator. Eu cred că Pilat l-a osândit 
împotriva voinţei sale, deoarece se temea că din pricina lui 

se vor isca tulburări. Tocmai de aceea a dat această 
însărcinare celor din Minoa. Nu vrea ca legiunea lui să fie 
amestecată într-o astfel de afacere. Minoa este destul de 
departe de lerusalim şi legionarii acestei garnizoane sunt 
oameni vânjoşi, sfârşi Melas râzând, căci era mulţumit că 
face parte şi el din această garnizoană care nu se sperie de 
puţin sânge. 

— Te duci să vezi şi tu cum îl vor executa? Făcu o 
strâmbătură şi clătină din cap. 

— Nici nu mă gândesc, răspunse Melas. Eu n-am ce căuta 
acolo. Poate ai vrut să mergi? Nu este o vedere care ar 
putea să-ţi facă plăcere. Atâta lucru pot să-ţi spun şi eu. 
Odinioară am avut ocazia să vad o astfel de execuţie... În 
Gallia. Un legionar înjunghiase pe un centurion. Pentru 
crima aceasta l-au condamnat să fie crucificat. A durat o zi 
întreagă şi-i puteai auzi ţipetele de la jumătate de leghe. 
Stolurile negre de corbi au apărut şi au început să zboare 
împrejurul lui înainte de a muri, aşa că... 

Demetrius făcu un gest de protest şi simţi o tresărire în 
stomac. Melas începu să râdă şi, întorcând puţin capul, 
scuipă într-o parte. Apoi se întoarse în loc şi apucă încet 
spre barăci, lăsând pe Demetrius să hotărască singur ce va 
face. 

Peste câteva minute şi fără să-şi dea seama, apucă şi el pe 
urma lui. După ce intră în apartamentul stăpânului său, se 
aşeză pe un trepied şi încercă să se liniştească. Inima îi 


bătea cu atâta violenţă, încât simţi că începe să-l doară 
capul. 

Se ridică apoi în picioare ca să bea o gură de apă. Se 
gândi că probabil şi Marcellus ar vrea să bea o gură de apă 
înainte de a termina cu groaznica însărcinare ce o primise. 
Umplu un mic urcior şi ieşi, umblând încet, căci nu-i făcea 
nici o plăcere să plece din tabără. 

Din primul moment când se uitase în ochii lui Isus, 
Demetrius se gândise la el ca la un om care a rămas singur 
şi pe care nimeni nu-l înţelege; nici chiar prietenii săi 
apropiaţi. Astăzi va deveni un om care a rămas cu adevărat 
singur. 

CAPITOLUL VI. 

În dimineaţa aceasta, una dintre cele zece companii ale 
palatului lipsi de la inspecţie. Marcellus constată imediat că 
numărul legiunii procuratorului este mai redus, dar n-avu 
nici un motiv să se gândească mai îndelung la amănuntul 
acesta. Pe cei din Minoa nu-i putea interesa motivul care a 
determinat trupele acestea să plece atât de devreme din 
barăci. 

Dar când Iulian, comandantul fortului din Capernaum, 
care trebuia să ia serviciul în primire, îi anunţă că parada 
obişnuită în fiecare zi a fost contramandată şi toţi legionarii 
vor trebui să se întoarcă în barăci, unde vor aştepta 
ordinele, Marcellus deveni furios. După ce ajunse în 
apartamentul său, trimise după Paulus, convins că acest 
izvor nesecat de clevetiri va putea să-i explice misterul. 

După o întârziere destul de lungă, centurionul apăru în 
faţa lui, clătinându-se pe picioare, cu obrazul aprins şi ochii 
tulburi. Comandantul său se uită la el cu vizibilă 
nemulţumire şi indicându-i un scaun din apropiere, Paulus 
se aşeză comod şi aşteptă. 

— N-ai putea să-mi spui şi mie ce se petrece? Întrebă 
Marcellus. 

— Procuratorul a petrecut o noapte agitată, îngână Paulus. 


— După cât văd, tot aşa s-a întâmplat şi cu dumneata, 
declară tribunul nemulţumit. Ce se pregăteşte... Spune-mi 
şi mie, de cumva nu este ceva ce trebuie păstrat secret? 

— Pilat se găseşte într-o mare încurcătură, răspunse 
Paulus cu limba grea, aşa că vorbele îi ieşeau cu mare 
greutate din gură. Este nemulţumit de toată lumea. A avut 
o discuţie cu bătrânul Iulian, care a fost de părere că, dacă 
omul pe care l-au judecat a fost din Galileea. ar fi trebuit să- 
l predea autorităţilor de acolo, pentru a fi judecat de 
tribunalul lui Irod. 

— N-ai vrea să fii amabil şi să-mi spui şi mie despre ce 
vorbeşti? Se răsti Marcellus. Pe cine să judece? Şi de ce să-l 
judece? Începe de la început, deoarece eu nu ştiu nimic 
despre afacerea asta. 

Paulus căscă zgomotos, se frecă la ochi şi începu să-i 
debiteze o poveste lungă despre evenimentele petrecute 
noaptea trecută. Un teslar îndrăzneţ, venit de undeva din 
interiorul Galilei! A fost arestat pentru tulburarea liniştii 
publice şi pentru c-a încercat să instige poporul la revoltă. 
Acum câteva zile îşi permisese acte de violenţă în pridvorul 
templului, alungase în stradă animalele aduse pentru jertfe, 
răsturnase mesele zarafilor şi blestemase lăcaşul acela 
sacru, spunând că nu este casă de rugăciune, ci peşteră de 
tâlhari. 

— Afirmația aceasta este destul de întemeiată, dar nu 
tocmai politicoasă, declară Paulus. 

— Fără îndoială, omul acesta trebuie să fi fost nebun, zise 
Marcellus. 

Paulus îşi strâmbă buzele groase şi clătină din cap. 

— Omul acesta mi s-a părut neobişnuit. A fost arestat 
aseară. L-au dus în faţa bătrânului Anna, fostul mare-preot, 
apoi la Caiafa, actualul mare-preot şi de acolo la Pilat, la 
Irod şi... 

— După câte văd, eşti bine informat, îl întrerupse 
Marcellus. Paulus zâmbi cu înţeles. 


— Câţiva dintre noi am fost azi-noapte să dăm o raită prin 
oraşul sacru, ca să-l putem vedea la lumina lunii, recunoscu 
el. Puțin după miezul nopţii am dat peste o mulţime de 
oameni care vociferau pe stradă şi ne-am luat şi noi după ei. 
Era singura distracţie de care ne puteam bucura 
deocamdată. Dar afară de ăsta eram şi puţin ameţiţi dacă 
îmi vei îngădui să-ţi spun adevărul, căci pentru asta am 
plecat 1 din tabără. 

— Sunt convins, zise Marcellus. Te rog, continuă şi spune- 
mi tot ce mai poţi să-ţi aminteşti. 

— Ei bine, l-am însoţit în toate părţile la judecată. Cum ţi- 
am spus, nu prea eram cu capul limpede ca să putem 
înţelege despre ce] este vorba şi majoritatea judecății s-a 
desfăşurat în limba aramaică. Totuşi se vedea destul de 
limpede că cei din slujba templului şi j negustorii ţin cu 
orice preţ ca omul acesta să fie osândit la moarte. 

— Pentru ceea ce s-a întâmplat în templu? 

— Da... Pentru ceea ce s-a întâmplat în templu şi pentru că 
cutreieră regiunile rurale, adunând oamenii împrejurul său 
şi vorbindu-le. 

— Despre ce? 

— Despre o nouă religie. Am vorbit cu unul dintre 
legionarii lui | Pilat care înţelegea această limbă. Mi-a spus 
că acest Isus stăruia pe lângă popor să adopte această nouă 
religie care nu prea avea nici o legătură cu templul. O parte 
dintre învinuirile ce i se aduceau mi s-au părut 
caraghioslâcuri. Unul dintre martori a jurat c-ar fi auzit pe 
galileeanul acesta spunând că dacă templul ar fi dărâmat el 
îl va reclădi în vreme de trei zile. Auzi vorbe! Dar, fireşte, 
toţi aceştia urmăreau condamnarea acuzatului, în scopul 
acesta orice fel de mărturie nu putea fi decât bine venită. 

— Şi în ce stadiu se găseşte astăzi afacerea asta? Întrebă 
Marcellus. 

— Eu mă săturasem de procesul din faţa lui Irod şi m-am 
întors în tabără înainte de revărsatul zorilor, căci abia mă 
mai puteam ţine pe picioare. Au luat hotărârea să se mai 


prezinte o dată în faţa lui Pilat, imediat după ce se va 
termina prânzul. Probabil acum sunt în pretoriul palatului. 
Pilat le va îndeplini dorinţa şi - Paulus ezită şi continuă 
încruntat - dorinţa lor este să fie răstignit. I-am auzit 
vorbind şi vociferând. 

— N-ar fi bine să mergem şi noi la judecată? Întrebă 
Marcellus. 

— Pe mine te rog să mă ierţi, căci eu m-am săturat, zise 
Paulus şi, ridicându-se cu greutate, se îndreptă spre uşă. În 
prag se lovi piept în piept cu o santinelă din garda palatului 
care-l salută. 

— Procuratorul vă salută, începu el cu glasul metalic. 
Ofițerii şi un detaşament de treizeci de legionari din 
garnizoana fortului Minoa sunt poftiţi să se prezinte imediat 
în pretoriu. Apoi mai salută o dată şi se retrase, apucând în 
lungul coridorului, fără să mai aştepte răspuns. 

— Oare ce nevoie are Pilat de noi, zise Marcellus şi se uită 
speriat în ochii centurionului. 

— Cred că nu va fi tocmai greu să ghicesc, îngână Paulus. 
Pilat nu are obiceiul să facă favoruri celor din Minoa. Ne va 
da o însărcinare care este prea primejdioasă pentru a o 
încredința trupelor din oraş; asta înseamnă că nu doreşte 
ca legiunea lui să fie amestecată în această afacere. 
Detaşamentul din Minoa va pleca mâine, aşa că, dacă din 
cauza faptei săvârşite de noi se vor isca tulburări, nimeni nu 
ne va mai putea ajunge. 

Îşi săltă cingătoarea din şale şi ieşi din odaie. Marcellus 
rămase câteva clipe nehotărât, apoi se luă după el, căci voia 
să-i spună să scoată grupul de legionari de care vor avea 
nevoie. Prin uşa întredeschisă de la sala în care erau 
cantonaţi centurioni p văzu cum bea cu lăcomie dintr-o 
cupă uriaşă. Intră repede în sală şi-i spuse nemulţumit: 

— Dacă aş fi în locul dumitale, Paulus, zise el sever, aş 
renunţa să mai beau. Cred că până acum ai băut tocmai de 
ajuns! 


— Iar eu dacă aş fi în locul dumitale, îi răspunse Paulus cu 
îndrăzneală, aş bea cât m-ar ţine pântecele. Apoi făcu doi 
paşi spre Marcellus şi se uită la el cu neruşinare: Astăzi vei 
răstigni un om! Zise el. Ai avut până acum ocazia să vezi o 
răstignire? 

— N-am avut! Răspunse Marcellus şi clătină din cap. Nici 
nu ştiu cum se face răstignirea. Va trebui să-mi spui. 

Paulus se întoarse încet spre masa pe care burduful 
fleşcăit se vedea într-o poziţie grotescă. Umplu din nou 
cupa uriaşă şi o întinse picurând lui Marcellus. 

— Îţi voi arăta după ce vom ajunge la locul de execuţie, 
răspunse el cu glasul sugrumat: Bea vinul acesta! Bea-l tot! 
Dacă nu-l vei bea, îţi va părea rău. Ceea ce va trebui să 
facem noi acum nu este treabă pentru un om treaz. 

Marcellus întinse mâna fără să mai protesteze şi, luând 
cupa, o sorbi până la fund. 

— Nu numai că fapta aceasta este revoltător de crudă, 
continuă Paulus, dar în toată înfăţişarea omului acestuia 
este ceva straniu. Aş prefera să nu am nici o legătură cu 
executarea lui. 

— Te temi că de aici înainte te va urmări amintirea lui? 
Întrebă Marcellus şi, oprindu-se, se uită la el şi zâmbi cu 
sfială. 

— Ei bine, mai ai puţină răbdare şi te vei convinge! 
Răspunse | Paulus şi clătină din cap cu înţeles. Martorii 
spuneau că în pridvorul templului omul acesta s-a purtat ca 
şi când ar fi fost la el acasă. Dar afirmaţia aceasta nu este 
nici pe departe atât de caraghioasă cum ţi s-ar părea. Să fiu 
afurisit dacă în faţa bătrânului Anna nu s-a purtat ca şi când 
ar fi fost tot în casa lui. În casa lui Caiafa mi-a făcut 
impresia că toată lumea este pe banca acuzaților, afară de 
el însuşi, în palatul procuratorului, Isus a fost singurul care 
nu arăta deloc emoţionat. ] Părea c-ar vrea să-ţi spună că şi 
acesta este al lui. Mi se pare că însuşi Pilat a simţit ceva. 
Unul dintre martori a afirmat că acuzatul a spus| despre el 
însuşi că ar fi rege. Pilat s-a aplecat spre el şi I-a privit cu 


atenţie, apoi l-a întrebat: „E adevărat că eşti rege?” Bagă 
de seamă, Pilat nu l-a întrebat: „E adevărat c-ai spus despre 
tine că eşti rege?”, I-a întrebat numai atât: „Eşti rege?”, dar 
nu l-a întrebat nici în bătaie de joc. 

— Bine, Paulus, nu-ţi dai seama că toate acestea sunt 
prostii? Vinul pe care l-ai băut te face să aiurezi, zise 
Marcellus şi, apropiindu-se din nou de masă, îşi umplu cupa 
a doua oară. Scoate oamenii, porunci el cu glasul categoric. 
Cred că vei putea să te mai ţii pe picioare până ce vom 
ajunge la palat, căci văd că eşti beat mort, adăugă el şi mai 
bău o cupă, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii. Va să zică 
aşa... Şi ce a răspuns galileeanul la întrebarea pe care i-a 
pus-o Pilat? 

— I-a răspuns că împărăţia lui nu face parte din lumea 
aceasta, declară Paulus şi făcu un gest enigmatic cu mâna. 

— Mi se pare că tu nu eşti numai beat, ci ţi-ai pierdut şi 
mintea, adăugă Marcellus în silă. Poate va fi mai bine să te 
culci. Voi raporta că nu te simţi bine. 

— Nu, Marcellus, eu nu te voi lăsa singur în această 
încurcătură. Se întâmpla pentru prima dată ca Paulus să 
spună comandantului său pe nume. 

— Eşti un om cumsecade, Paulus, declară tribunul şi 
întinse mâna spre el, apoi se apropie de burduful de vin. 
Paulus îl urmă şi-i luă cupa din mână. 

— Ai băut tocmai de ajuns zise el. Te sfătuiesc să pleci fără 
să mai pierzi vremea, deoarece lui Pilat nu-i face plăcere să 
ne vadă că sosim târziu, în dimineaţa aceasta a avut 
plictiseli mai multe decât ar fi avut nevoie. Voi scoate 
oamenii şi ne vom întâlni în pretoriu. 

După ce plecase anume cu întârziere şi pierduse o 
mulţime de vreme pentru a se informa încotro trebuie să 
apuce - căci locul execuţiei era pe un teren unde adunau 
gunoaiele oraşului şi le ardeau -Demetrius nu se aştepta să 
poată sosi la vreme pentru a vedea crucificarea de la 
început. 


Dar, deşi întârziase, nu se îndemna deloc la drum; se 
simţea atât de abătut cum nu se simţise niciodată din ziua 
când fusese luat sclav. Timpul vindecase rănile lăsate de 
lanţurile ce i le încopciaseră pe mâini, iar tratamentul 
omeno de care avusese parte în casa lui Gallio îi vindecase 
rănile din suflet; astăzi însă îşi zicea că lumea aceasta nu 
este indicată pentru ca un om civilizat să poată trăi într- 
însa. Toate instituţiile făcute de oameni sunt întemeiate 
numai pe minciuni. Tribunalele sunt corupte şi venale. Celui 
care are dreptate nu i se dă dreptate. Toţi dregătorii 
imperiului, mici şi mari, pot fi năimiţi. Până şi templele sunt 
întemeiate numai pe înşelăciune. Poţi să înşiri pe toţi 
slujbaşii şi demnitarii care se bucură de respectul şi cinstea 
publică, de la cel dintâi până la cel din urmă şi nu vei găsi 
unul între ei care să nu fie vrednic de profundul dispreţ al 
unui om cumsecade. 

Deşi era obişnuit să umble cu paşi întinşi, Demetrius se 
tara de astă dată fără nici o grabă în lungul drumului 
desfundat şi răscolit, umblând cu fruntea aplecată, copleşit 
de gânduri şi îndurerat, întocmai ca un vagabond care 
rătăceşte fără nici o ţintă. Din când în când gândurile lui 
păreau că se cer articulate în vorbe, în timpul cât trecea în 
revistă toate instituţiile acestei lumi ticăloase. Patriotismul! 
Cât de mult le place poeţilor şi preoţilor să vorbească 
despre vărsarea sângelui altora! Dar se poate ca şi aceştia 
să fie în solda cuiva. Bătrânul Horaţiu! Probabil tocmai 
atunci împăratul August îi trimisese un peplum şi o togă 
nouă, împreună cu un burduf de vin, în dar pentru c-a scris 
oda: Dulce et decorum est pro Patria mori! Dar toate 
acestea nu sunt altceva decât elucubraţii! Cum se poate ca 
un bărbat sănătos şi cu mintea întreagă să-şi închipuie că 
este plăcut şi nobil să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea 
lumii? În lumea aceasta nu face să trăieşti, prin urmare face 
cu atât mai puţin să mori pentru ea. Lumea nu va deveni 
niciodată mai bună. Să luăm de pildă pe galileeanul acesta 
îndrăzneţ, care a fost atât de revoltat împotriva corupţiei 


din pridvorul templului, încât şi-a permis un gest de 
protestare cu totul lipsit de însemnătate. Fără îndoială 
nouăzeci şi cinci la sută dintre oamenii săraci şi amărâţi din 
provincia lui îl vor aplauda pentru această îndrăzneală; dar, 
când va veni vorba să-şi asume răspunderea, toţi aceşti 
anonimi, striviţi de jugul împilărilor şi al sărăciei, vor lăsa 
pe Isus al lor să răspundă singur de faptele sale, în faţa 
reprezentanţilor unui templu pervers şi ai unui imperiu 
corupt. 

Cât despre credinţă, ce rost mai poate să aibă ca cineva să 
fie credincios cuiva? Ar fi mult mai bine ca fiecare să-şi 
urmeze drumul său şi să se apere în felul în care va crede 
de cuviinţă. De ce să-ţi; petreci viaţa alergând pe urmele 
stăpânului roman, care astăzi are încredere în tine, ca 
mâine să te poată umili? Crezi c-ai merita mai puţin respect 
dacă ai părăsi pe acest aristocrat? Drumul până la Damasc 
nu este tocmai greu! 

Ziua aceasta fu tristă pentru Demetrius. Până şi cerul era 
acoperit de nori grei şi cenuşii ca plumbul. În zorii zilei 
soarele strălucise pe cer, dar de jumătate de ceas încoace 
întunericul părea c-a început să coboare. 

Apropiindu-se de câmpul pe care-l putea recunoaşte din 
depărtare după dârele de fum ce se destrămau în aer din 
mormanele de gunoaie aprinse, întâlni foarte mulţi oameni 
care se îndreptau spre oraş... Majoritatea acestora erau 
bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, demni şi îngânduraţi; oameni 
de vârstă mijlocie şi mai bătrâni, mergând răzleţi, ca şi când 
fiecare dintre ei ar fi venit singur. Oamenii aceştia, îşi zise 
Demetrius, sunt cu siguranţă cei vinovaţi de crima ce s-a 
săvârşit astăzi. Se simţi ceva mai uşurat gândindu-se că 
partea cea mai grea s-a terminat. Fuseseră de faţă la 
asasinatul la care contribuiseră şi ei, aşa că acum se puteau 
întoarce la tarabele şi dughenele lor. Fără îndoială, unii 
dintre ei se vor opri şi la templu, ca să-şi recite rugăciunile 
de seară. 


După ce trecu de ultimele movile de pe câmp şi rămase 
mirat de enorma cantitate de gunoaie ce se vedeau 
îngrămădite aici, poteca urcă spre un deal care fusese ferit 
de murdării. Demetrius se opri şi, uitându-se în sus, văzu pe 
coama dealului trei cruci mari, aşezate în rând. Probabil se 
gândiseră în ultimul moment ca să execute şi doi dintre 
prietenii galileeanului. Era oare posibil ca, fiind de faţă, 
aceştia doi să se fi repezit ca să-l apere? Nu se poate, căci 
acestora le lipsea curajul necesar pentru o astfel de faptă; 
în orice caz cei care muriseră împreună cu el nu puteau fi 
cei pe care-i văzuse azi-dimineaţă stând grămadă pe 
marginea străzii. 

Străduindu-se din toate puterile, urcă dealul până la o 
depărtare de jumătate stadiu de locul supliciului. Aici se 
opri. Cei doi, pe care nu-i cunoştea, se zbăteau pe cruce, cu 
mâinile şi picioarele bătute în piroane. Omul cel singur, 
răstignit pe crucea de la mijloc, sta tot atât de nemişcat ca 
şi o statuie. Capul i se plecase înainte. Probabil era mort 
sau leşinase numai. Ar fi dorit din toată inima ca acesta să 
fie adevărul. 

Rămase vreme îndelungată fără să se mişte şi se uită la 
acest spectacol tragic. Revolta care până aici aproape îl 
sugrumase începuse să se liniştească. Omul acesta 
enigmatic îşi pierduse viaţa fără nici un folos. Nu putea 
inventa nimic ce ar fi putut să justifice curajul lui în această 
împrejurare. Cei din templu vor continua şi de aici înainte 
să înşele pe cei care veneau de la ţară ca să aducă un miel 
de jertfa. Irod va continua să împileze şi să biciuiască pe cei 
săraci dacă se va întâmpla să stea în calea bogaţilor. Caiafa 
va condamna şi de aici înainte blasfemiile oamenilor care nu 
admiteau ca zeii lor să fie scoşi la mezat. Pilat va face 
dreptate şi-şi va spăla mâinile murdare în vasul de argint. 
Omul acesta singur plătise un preţ foarte ridicat pentru 
scurta şi zadarnica sa răzvrătire împotriva ticăloşiei 
omeneşti. Dar vorbise şi avusese îndrăzneala să se 
răzvrătească. Foarte curând nimeni nu-şi va mai aduce 


aminte că ela riscat totul şi că şi-a pierdut viaţa în slujba 
cinstei. Probabil este mult mai bine ca un bărbat să moară 
decât să trăiască într-o lume unde se pot întâmpla şi astfel 
de fapte. Demetrius se simţi din nou copleşit de senzaţia 
singurătăţii. 

Oamenii adunaţi în apropiere nu erau atât de numeroşi 
cum îşi închipuise el. Nu putu constata nici vreo dezordine, 
probabil din pricină că legionarii se răzleţiseră printre 
oameni. După felul în care stăteau proptiţi în sulițe, se 
putea deduce că nu s-a întâmplat nici un fel de tulburare şi 
nici nu se aştepta ca cineva să îndrăznească. 

Demetrius înainta şi ajunse până la marginea grupului şi 
constată că numai foarte puţini dintre bogaţii pe care-i 
văzuse la palatul procuratorului erau de faţă. Majoritatea 
oamenilor civili erau îmbrăcaţi în haine proaste şi unii 
dintre ei plângeau. Se vedeau şi câteva femei, învăluite în 
văluri grele; se adunaseră în grupuri, copleşite de tristeţe şi 
deznădejde, împrejurul crucilor rămăsese un spaţiu liber, în 
formă de cerc. 

Făcându-şi loc înainte şi uneori ridicându-se pe vârful 
picioarelor pentru a-şi vedea stăpânul, Demetrius ajunse în 
apropierea unui legionar care-l recunoscu şi dădu din cap. 
Acesta îi răspunse la întrebarea pusă cu glasul în şoaptă că 
tribunul şi ceilalţi câţiva ofiţeri sunt în apropierea crucilor, 
de cealaltă parte a colinei. 

— l-am adus puţină apă, zise Demetrius, arătându-i 
urciorul. Soldatul zâmbi mulţumit, arătându-şi gingiile 
ştirbe. 

— Ai făcut foarte bine, declară el. Va putea să-şi spele 
mâinile. Astăzi ofiţerii nu beau apă, deoarece procuratorul 
le-a trimis un burduf de vin ca să nu-şi piardă firea. 

— Omul acesta a murit? Întrebă Demetrius. 

— N-a murit... Adineauri l-am auzit vorbind. 

— Ce a spus? Lai putut înţelege? 

— Spunea că-i e sete. 

— l-aţi dat apă? 


— Nu... Dar au înmuiat un burete în oţetul care conţinea şi 
ceva mirodenii şi i l-au ridicat la gură, dar el s-a ferit. Nu 
prea înţeleg care poate fi motivul că l-au condamnat, dar 
am constatat că nu este laş. 

Legionarul îşi îndreptă trupul şi, ridicând ochii spre cer, îi 
spuse că în curând va începe furtuna, apoi se depărta şi se 
pierdu printre oameni. 

Demetrius nu se mai uită la omul singuratic pironit pe 
cruce. leşi dintre oameni şi, făcând un ocol mare, ajunse de 
cealaltă parte a colinei. Marcellus, centurionul Paulus şi alţi 
patru sau cinci inşi se aşezaseră roată pe pământ. O ulcică 
de piele, pentru jocul de zaruri, trecea din mână în mână. 
Văzând ce se întâmplă, în primul moment se simţi indignat 
de brutala nesimţire a purtării lor şi mai ales a lui 
Marcellus. Un bărbat cu cât de puţin simţ de omenie nu 
poate avea o astfel de purtare, mai ales într-o împrejurare 
atât de dureroasă ca aceasta, decât cel mult dacă este beat. 

Dar acuma, după ce ajunsese aici, Demetrius îşi zise că va 
trebui să întrebe dacă nu cumva stăpânul său are nevoie de 
el. Se apropie încet de grupul ofiţerilor care nu-l văzuseră 
încă. Peste câteva clipe Marcellus ridică privirea şi, dând cu 
ochii de el, îi făcu semn să se apropie. Ceilalţi se uitară în 
treacăt la el şi continuară jocul, fără să-i mai dea atenţie. 

— Vrei să-mi spui ceva? Întrebă Marcellus cu limba 
încleită. 

— 'Ţi-am adus un urcior de apă, stăpâne. 

— Bine ai făcut. Aşază urciorul în apropiere. Voi bea 
numaidecât. Venise rândul lui să tragă cu zarurile şi, luând 
ulcica în mână, o scutură cu indiferenţă şi aruncă zarurile. 

— Azi e ziua dumitale cu noroc! Murmură Paulus. Eu am 
terminat! Şi ridicându-se în picioare îşi întinse trupul uriaş 
şi-şi împreună mâinile la ceafă. Demetrius, zise el şi-i făcu 
semn cu capul, vezi că la picioarele crucii de la mijloc este o 
cămaşă cafenie de lână. Adu-o încoace, căci aş vrea să mă 
uit la ea. 


Demetrius aduse cămaşa şi i-o întinse. Centurionul o luă în 
mână şi o examina cu indiferenţă. 

— Nu este tocmai de proastă calitate! Declară el, ţinând-o 
în lungimea braţului. A fost ţesută la ţară şi firul este vopsit 
în mustul cojilor de nuci. El nu va mai avea nevoie de ea. Aş 
vrea s-o iau eu; ce zici tribune? 

— De ce s-o iei? Întrebă Marcellus cu indiferenţă. Dacă 
valorează ceva, atunci s-o jucăm la zaruri, adăugă el şi-i 
întinse ulcica de piele. Este rândul dumitale. Numărul mare 
câştigă. Trage! 

În partea de miazănoapte se auzi mugetul uriaş al 
tunetului şi o limbă de flacără ca o scăpărare de pucioasă 
şerpui printre norii de pe boltă. Centurionul Paulus trase cu 
zarurile şi acestea căzură în dublă de trei, apoi ridică 
fruntea şi se uită la cerul de deasupra lui. 

— Nu va fi tocmai greu să fii bătut, declară Vinicius, care 
era aşezat lângă el. Trase şi el şi unul dintre zaruri căzu cu 
trei, al doilea cu cinci; ulcica trecu pe rând la ceilalţi, fără 
ca vreunul dintre ei să poată obţine un număr mai mare, 
până când veni rândul lui Marcellus: 

— Dublă de şase! Exclamă el. Demetrius ia în grija ta 
această cămaşă. Paulus i-o întinse numaidecât. 

— Să vă aştept aici, stăpâne? Întrebă el. 

— Aici nu am nevoie de tine. Întoarce-te la barăci şi începe 
să faci bagajele. Mâine în zorii zilei vom pleca, zise 
Marcellus şi ridică privirea spre cer. Paulus, treci în cealaltă 
parte şi vezi ce se întâmplă. Vom avea o furtună năprasnică. 
Se ridică şi el cu mare greutate şi păru că se leagănă pe 
picioare. Demetrius se gândi c-ar fi bine să-l apuce de braţ 
şi să-l spijine, dar îşi zise că din această împrejurare orice 
dovadă de atenţie din partea lui nu poate să fie bine venită. 
Indignarea i se liniştise. Se vedea cât de colo că Marcellus 
se îmbătase, deoarece n-ar fi fost în stare să săvârşească 
această faptă ruşinoasă fiind cu mintea trează. Un tunet 
cutremură bolta cerului cu zgomot atât de uriaş, încât li se 
păru că pământul li se clatină sub picioare. Marcellus 


întinse o mână şi se propti de crucea de la mijloc. După ce 
reuşi să se sprijine din nou pe picioare, îşi desprinse mâna 
cu care se proptise de cruce şi, văzând că este plină de 
sânge, şi-o şterse de togă. 

În aceeaşi clipă un bărbat pântecos, îmbrăcat într-o 
bogată levită lucitoare, se apropie de el şi-i spuse cu 
îndrăzneală: 

— Alungă oamenii aceştia de aici! Strigă el răstit. Au 
început să murmure, spunând că furtuna aceasta este 
judecata zilei de apoi pentru pedepsirea noastră! 

Tunetul de adineauri cutremură cerul din nou. 

— S-ar putea să fie! Răspunse Marcellus fără să ezite. 

— Dumneata ai fost însărcinat să păstrezi ordinea! Zbieră 
bărbatul cel pântecos şi ridică pumnul în aer. 

— Vrei să opresc furtuna? Întrebă Marcellus. 

— Să opreşti blasfemiile! Oamenii au început să vocifereze 
şi afirmă că galileeanul acesta este Fiul lui Dumnezeu! 

— S-ar putea să fie! Strigă Marcellus. De unde ştii 
dumneata cine este? Şi, plecându-se, încleşta mâna pe 
mânerul paloşului. Pântecoşii! Se retrase repede şi o luă la 
fugă, spunând că se va plânge procuratorului. 

Demetrius trecu de cealaltă parte a dealului, ca să se mai 
uite o dată la chipul bărbatului singuratic pironit pe crucea 
de la mijloc, îl văzu că a ridicat ochii spre cerul negru ca 
păcura. Apoi cu totul pe neaşteptate deschise gura şi ţipă, 
ca şi când ar fi chemat întrajutor pe un prieten care se 
găseşte foarte departe. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă şi îmbrăcat în haine 
ponosite, probabil un rural care era prieten al galileeanului, 
se desprinse dintre oamenii din apropierea crucii şi apucă 
în jos pe coasta dealului, ţipând cu glasul ridicat şi cu trupul 
cutremurat de suspine. Demetrius întinse mâna ca să-l 
oprească. 

— Ce a spus? Întrebă el. 

Dar omul se smulse din mâna lui şi continuă să alerge, 
bocindu-se în gura mare, fără să-l poată înţelege ce spune. 


Galileeanul, care acum trăgea să moară, plecă ochii şi se 
uită la lumea din apropierea lui. Buzele i se mişcau. Se uita 
la oameni cu aceeaşi tristeţe în priviri ca şi în ziua aceea 
când mulţimea de pelerini întâlnită în drumul Ierusalimului 
începuse să-l aclame ca rege al lor. Un fulger flutură din 
nou în largul cerului cutremurat de tunete şi întunericul 
deveni mai greu. 

Demetrius înfăşură cămaşa şi o luă la subsuoară, ţinând-o 
strâns. Contactul cu ea i se păru că-i uşurează durerea ce-l 
sugruma. Se gândi că poate Marcellus se va învoi să-i dea 
lui cămaşa aceasta. Pentru el ar fi o mulţumire deosebită să 
poată avea ceva care să-i aducă aminte de tânărul acesta 
curajos. Ar păstra-o ca pe un lucru de mare preţ. Ca să 
cunoşti pe un astfel de om şi să poţi afla felul lui de gândire 
ar fi un privilegiu fără seamăn. Acum, după ce nu va mai 
exista nici o posibilitate să devii prietenul lui, ar însemna o 
mare mângâiere să poţi păstra cămaşa pe care a purtat-o. 

Ochii i se umplură de lacrimi şi, întorcându-se în loc, 
începu să coboare coasta dealului. Se făcuse atât de 
întuneric, încât poteca ce şerpuia la vale nu se mai vedea. 
Se opri şi se uită înapoi, dar vârful dealului şi crucile 
fuseseră învăluite de pânza întunericului. 

Când ajunse în oraş, străzile erau copleşite de întuneric, 
deşi abia trecuse de amiază. La ferestrele caselor clipeau 
luminile opaiţelor. Trecătorii mergeau încet în lungul 
străzilor, cu făclii în mâini. Glasuri înspăimântate se auzeau 
chemându-se prin întuneric. Demetrius nu înţelegea ce 
spun, dar după tremurul acestor glasuri îşi dădea seama că 
oamenii sunt înspăimântați de întunecimea aceasta 
neobişnuită. Se mira şi el de acest fenomen, dar nu simţea 
nici deznădejde, nici spaimă. Senzaţia de singurătate în 
mijlocul unei lumi potrivnice care-l chinuise la plecarea din 
oraş îl părăsise. Acum nu se mai simţea singur. Strânse 
cămaşa cu putere la subsuoară, ca şi când aceasta ar fi 
reprezentat o alinare a tuturor durerilor omeneşti. 


Când ajunse la barăci şi intră, văzu că Melas este pe 
coridor, în faţa uşii deschise a camerei lui Paulus. Demetrius 
nu se simţea dispus să stea cu el de vorbă şi trecu înainte 
spre apartamentul stăpânului său, dar Melas se luă după el, 
în mână cu o făclie aprinsă şi nerăbdător să afle ce spune. 

— Va să zică ai fost să vezi nu-i aşa? Întrebă taciturnul 
încruntat, la spune, cum ţi-a plăcut ce ai văzut? Intrară 
împreună în cameră şi Melas plecă facla, de la flacăra 
căreia aprinse cele trei opaițe mari de piatră. Văzând că nu 
primeşte nici un răspuns la întrebarea pe care i-o pune, îl 
întrebă din nou: Ce crezi c-ar putea fi întunericul acesta, o 
eclipsă de Soare? 

— De unde vrei să ştiu eu? Până acum n-am auzit 
vorbindu-se despre o eclipsă care să dureze vreme atât de 
îndelungată. 

— Te pomeneşti că este sfârşitul lumii, declară Melas şi 
încercă să râdă sinistru. 

— Eu n-am pricină să mă tem de nimic, declară Demetrius. 

— Crezi că acest Isus ar putea să aibă vreun amestec în 
fenomenul acesta? Întrebă el înspăimântat. 

— Nu-mi vine să cred, răspunse Demetrius. Melas se 
apropie de el şi-l apucă de braţ: 

— Te-ai mai gândit la Damasc? Întrebă el cu glasul în 
şoaptă. Demetrius clătină cu nepăsare din cap. 

— Dar tu? 

— Eu voi pleca în noaptea asta, declară Melas. În ajunul 
plecării, procuratorul are întotdeauna obiceiul să ofere 
ofiţerilor un banchet. După ce banchetul se va termina şi 
voi aduce pe centurion ca să-l întind pe pat - va dormi ca 
legănat - eu voi pleca. Cred c-ar fi mai bine să mă însoţeşti. 
Altfel va trebui să aştepţi vreme foarte lungă până când ţi 
se va oferi un astfel de prilej. 

— Eu nu voi pleca! Declară Demetrius categoric. 

— Nu cumva ai de gând să mă vinzi? 

— Fii sigur că nu! 


— De cumva îţi vei schimba gândul şi vei vrea să pleci, fă- 
mi un semn în timpul banchetului, zise Melas şi apucă spre 
uşă. 

Închipuindu-şi c-a plecat, Demetrius desfăşură cămaşa pe 
care o ţinea subsuoară. 

— Ce ai acolo? Întrebă Melas care se oprise în prag. 

— Cămaşa pe care a purtat-o galileeanul! Răspunse 
Demetrius tară să se întoarcă spre el. 

Melas intră din nou în cameră şi examina cu atenţie 
cămaşa pătată de sânge. 

— Cum se face că este la tine? Întrebă el cu sfială. 

— Este a legatului. Ofițerii au tras hainele lui la sorţi. Şi a 
câştigat-o comandantul. 

— Nu-mi vine să cred că el ar avea nevoie de ea, zise 
Melas. Eu în nici un caz n-aş păstra-o. Ar putea să-i aducă 
nenoroc. 

— De ce nenoroci Cămaşa aceasta a aparţinut unui bărbat 
curajos! 

Marcellus se întoarse în tabără cu gândurile răscolite, 
ameţit de băutură şi sleit de puteri, îşi descinse cingătoarea 
paloşului şi, după ce-l întinse lui Demetrius, se lăsă pe un 
scaun. 

— Dă-mi o gură de vin, porunci el cu glasul sugrumat. 
Demetrius se supuse, apoi, lăsându-se într-un genunchi, 
desfăcu sandalele prăfuite ale stăpânului său în timpul cât 
acesta duse cupa la gură. 

— După ce vei face o baie rece, stăpâne, te vei simţi mai 
bine, zise Demetrius ca să-l îmbuneze. 

Marcellus făcu un efort şi, deschizând pleoapele grele, se 
uită mirat la sclavul său. 

— Ai fost acolo? Întrebă el cu greutate. Da, sigur; abia 
acum îmi aduc aminte. Ai venit şi tu; ca să aduci un urcior 
cu apă. 

— Şi am adus cu mine cămaşa lui, completă Demetrius. 
Tribunul îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi încercat 
să alunge gândurile ce-l preocupau şi ridică din umeri. 


— 'Te duci la banchet stăpâne? 

— Voi fi obligat! Îngână Marcellus. Nu se poate ca ceilalţi 
ofiţeri să ne ia în bătaie de joc. Noi cei din Minoa nu suntem 
oameni care să se sperie de aşa ceva. Dacă n-aş merge la 
banchet, toţi ofiţerii... Ofițerii ar spune că legatul din Minoa 
s-a îmbolnăvit de vedera sângelui. 

— Aveţi dreptate! Încuviinţă Demetrius. O baie rece şi un 
masaj vă vor pune din nou pe picioare. V-am scos cealaltă 
uniformă. 

— Bine ai făcut! Încuviinţă Marcellus. Co... matul din 
Minoa n-a fost niciodată atât de murdar ca astăzi. Ce este 
asta? Întrebă el şi atinse cu unghia o pată umedă ce se 
vedea pe toga lui albă. Sânge! Marele Imperiu roman a 
săvârşit astăzi o faptă măreaţă! A câştigat o victorie 
sângeroasă! Murmură el. 

Monologul său deveni incoerent şi începu să se stingă, 
apoi capul i se plecă înainte tot mai mult, până când bărbia i 
se propti în piept şi adormi. Demetrius îi desprinse toga de 
pe umeri şi, muind un prosop în apă rece, îl aşeză pe 
obrazul buhăit şi pe gâtul stăpânului său. 

— Ridicaţi-vă în picioare, stăpâne! Zise Demetrius, 
întinzând mâinile spre el. Vă mai aşteaptă o singură bătălie 
şi pe urmă veţi putea dormi. 

Marcellus se ridică cu greutate şi, sprijinindu-se cu 
amândouă mâinile pe umerii sclavului său, acesta începu să- 
Il dezbrace de hainele murdare. 

— Sunt murdar, murmură el cu glasul stins. Sunt 
murdar... Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Sunt murdar... Şi 
umilit, înţelegi, Demetrius? Sunt murdar şi umilit! 

— N-aţi făcut altceva decât aţi executat ordinele pe care 
le-aţi primit, stăpâne, încercă Demetrius să-l îmbărbăteze. 

— Ai fost de faţă? Întrebă Marcellus şi încercă să-l 
privească în luminile ochilor. 

— Da, stăpâne. A fost o întâmplare foarte tristă. 

— Ce părere ai despre el? 


— A fost un bărbat foarte curajos. Păcat că această 
însărcinare ţi s-a dat tocmai dumitale. 

— A doua oară n-aş mai primi-o, indiferent de la cine ar 
veni! Declară Marcellus categoric. Ai fost de faţă când l-a 
invocat pe Dumnezeul său şi l-a rugat să ne ierte? 

— Nu; dar, chiar dacă aş fi fost, eu n-aş fi înţeles limba lui. 

— N-am înţeles nici eu, dar mi-au explicat alţii. După ce a 
pronunţat vorbele acestea, s-a uitat drept la mine. Cred că 
va trebui să treacă foarte multă vreme ca să pot uita 
privirea aceasta a lui. 

Demetrius îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului, ca să 
se poată ţine în picioare. I se întâmpla pentru prima dată să 
vadă pe stăpânul său cu ochii plini de lacrimi. 

Impunătoarea sală de banchete a palatului era împodobită 
pentru această ocazie cu emblemele şi steagurile romane şi 
în lungul pereţilor se vedeau urne pline de flori. Opaiţe 
uriaşe de piatră, aşezate pe coloanele de marmură, luminau 
încăperea vastă. O orchestră postată într-un alcov cânta 
marşuri militare. La masa principală, aşezată pe o estradă, 
era procuratorul, cu Marcellus şi Iulian pe stânga şi 
dreapta lui, iar lângă ei erau comandanții forturilor din 
Cezareea şi Joppa. Toţi cei prezenţi cunoşteau motivul 
pentru care lui Marcellus şi Iulian li s-au oferit locuri de 
onoare. Minoa executase o sarcină neplăcută, iar 
Capernaum avea motive să fie nemulţumit. Pilat părea 
întunecat, absent şi cu gândurile rătăcite. 

Sclavii palatului fuseseră însărcinaţi cu servirea bucatelor 
complicate. Ordonanţele ofiţerilor erau înşirate în lungul 
pereţilor, aşteptând gata să ajute pe stăpânii lor când vor 
avea nevoie, deoarece, în conformitate cu un obicei 
recunoscut de multă vreme, invitaţii procuratorului veneau 
la acest banchet pentru a se îmbăta, aşa că nici unu! Dintre 
ei nu era în stare să meargă prea departe după ce se ridica 
de pe scaun. 

Dintre toţi cei prezenţi, ofiţerii din Minoa erau cei mai 
gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, dar li se trecea cu vederea, 


deoarece ştiau că ofiţerii aceştia au avut o zi grea. Paulus 
sosise printre cei din urmă. Cu toate îngrijirile date de 
Melas, arăta buhăit la obraz şi se uita încruntat. Veselia 
celor dimprejurul său îl enerva. O vreme se uită la ei 
întunecat şi nemulţumit, iar din când în când se trezea din 
această letargie şi începea să sughiţe. Puțin după aceea, 
subalternii săi începură să se ocupe de el şi-i turnară un vin 
neobişnuit de tare, menit să-i pună din nou în mişcare 
activitatea spirituală, încercă să fie şi el vesel; să cânte şi să 
chiuie, dar nimeni nu era în stare să înţeleagă ce spune. 
Puțin după aceea dădu peste cap uriaşa cupă de vin ceo 
avea în faţa lui şi începu să râdă cu hohote. Centurionul se 
îmbătase. 

Lui Demetrius îi făcea plăcere să constate că stăpânul său 
îşi păstrează demnitatea. Nu prea vorbea, dar asta se 
datora şi faptului că nici procuratorul nu era dispus să 
vorbească. Bătrânul lulian, care era complet treaz, mânca 
lacom şi străduindu-se să susţină o conversaţie cu Pilat. Pe 
măsură ce trecea timpul, ofiţerii de la celelalte mese 
deveneau tot mai gălăgioşi şi mai dezordonaţi. Râdeau 
nestăpâniţi, debitau glume grosolane şi din când în când se 
răsteau unii la alţii. 

Uriaşele tăvi de argint, pe care erau îngrămădite fripturi 
şi fructe exotice, veneau şi plecau fără încetare; carafe de 
argint, admirabil sculptate, vărsau mereu vinul în cupele 
uriaşe. Din când în când câte un centurion, care sta întins 
pe canapeaua din faţa mesei, se căznea să se ridice din nou 
şi sclavul său se repezea numaidecât spre el ca să-l ajute şi 
să iasă cu el din sală. După o bucată de timp apăreau iarăşi. 
Ofiţerul părea că se simte mai bine şi se aşeza din nou la 
masă, ca să înceapă de acolo de unde s-a oprit. Mulţi dintre 
invitaţi dormeau, spre nemulţumirea sclavilor lor, care se 
simțeau umiliţi de purtarea stăpânilor lor. Câtă vreme 
stăpânul era în stare să mai iasă din sală ca să-şi uşureze 
pântecele, n-aveau nici un motiv să se simtă umiliţi; dar, 


dacă se întâmpla să adoarmă, ceilalţi sclavi îşi făceau semne 
şi începeau să zâmbească batjocoritori. 

Demetrius sta în poziţie de drepţi, lângă peretele din 
imediata apropiere a stăpânului său. Constată mulţumit că 
stăpânul său nu mănâncă cu lăcomie din bucatele servite, 
ceea ce dovedea că i-a mai rămas Încă simţul bunei- 
cuviinţe. Totuşi ar fi preferat ca stăpânul său să pară ceva 
mai vesel de faţă cu ceilalţi convivi. Ar fi dezastruos dacă 
cineva şi-ar închipui acum că el stă îngândurat datorită 
celor petrecute în timpul după-amiezii. 

Puțin după aceea procuratorul se mişcă pe scaun şi, 
plecându-se spre Marcellus, se uită la el întrebător. 
Demetrius făcu un pas înainte ca să-l audă ce spune. 

— Legate, zise Pilat, constat că nu-ţi face plăcere 
mâncarea. Probabil ai prefera să ţi se servească altceva? 

— Vă mulţumesc, nu mi-e foame, răspunse Marcellus. 

— Probabil că însărcinarea ce ai avut-o astăzi după-amiază 
ţi-a tăiat pofta de mâncare? Întrebă procuratorul cu 
indiferenţă. 

Marcellus se întunecă la obraz. 

— Cred că acesta ar fi un motiv destul de întemeiat pentru 
a-ţi trece pofta de mâncare. 

— Recunosc c-a fost o însărcinare neplăcută, admise Pilat. 
Nici mie nu mi-a făcut plăcere să fiu obligat să dau un astfel 
de ordin. 

— Obligat? Marcellus se întoarse spre el şi-l privi cu 
îndrăzneală. Omul acesta nu s-a făcut vinovat de nici o 
crimă, însuşi procuratorul a admis acest adevăr. 

Auzind vorbele lui, Pilat încruntă nemulţumit din 
sprâncene. 

— Nu cumva legatul din Minoa are intenţia să discute 
echitatea sentinţei pronunţate de justiţia imperiului? 

— Justiţia imperiului! Repetă Marcellus cu dispreţ. Aceasta 
nu este justiţie! Nimeni nu ştie mai bine decât procuratorul 
că acest galileean a fost osândit pe nedrept. 


— Legate, mi se pare că nu-ţi dai seama de ceea ce 
vorbeşti, ripostă Pilat cu glasul sever. 

— Nu sunt eu cel care a adus vorba despre această 
chestiune, declară Marcellus, dar de cumva sinceritatea 
mea vă supără am putea vorbi despre altceva. 

Obrazul lui Pilat păru că se mai luminează puţin. 

— Ai tot dreptul, legate Marcellus Gallio, să-ţi exprimi 
părerile, admise procuratorul, cu toate că ştii foarte bine că 
nu e obiceiul ca cineva să-şi critice superiorul cu atâta 
îndrăzneală cum ai procedat dumneata. 

— Ştiu, răspunse Marcellus respectuos. Este neobişnuit ca 
cineva să-şi critice superiorul. Dar şi întâmplarea aceasta 
este neobişnuită. Făcu o pauză şi privi pe Pilat în lumina 
ochilor: Judecata a fost neobişnuită, sentinţa a fost 
neobişnuită - şi osânditul a fost şi el un bărbat neobişnuit! 

— De fapt a fost un bărbat straniu. Ce părere ţi-ai format 
despre el? Întrebă Pilat şi se plecă spre Marcellus. 

Tribunul clătină din cap. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse el după oarecare întârziere. 

— A fost un fanatic! Declară Pilat. 

— Fără îndoială! Tot fanatic a fost şi Socrate. Tot aşa 
Platon. Pilat ridică din umeri. 

— Doar nu ai intenţia să afirmi că galileeanul acesta s-ar 
putea compara cu Socrate şi Platon! 

Conversaţia lor se întrerupse înainte ca Marcellus să-i 
poată da un răspuns. Paulus se ridicase în picioare şi-l 
striga, spunându-i ceva ce nu putea înţelege. Pilat încruntă 
din sprâncene, ca şi când întreruperea aceasta nu i-ar fi 
făcut plăcere, chiar la un banchet ca acesta, unde 
participanţii pierduseră orice respect faţă de reşedinţa sa. 
Marcellus tăcu centurionului semn cu mâna ca să-i dea să 
înţeleagă că nu este dispus să stea cu el de vorbă. Dar 
Paulus nu se lasă mai prejos şi, ridicându-se în picioare, se 
apropie de masa de pe estradă, apoi, plecându-se peste ea, 
îi spuse ceva ce Demetrius nu putu auzi. Marcellus păru că 
încearcă să-l liniştească, dar centurionul părea încăpățânat 


şi deveni agresiv. Cu vădită nemulţumire comandantul se 
întoarse spre Demetrius şi-i făcu semn. 

— Centurionul Paulus vrea să vadă câmaşa, murmură el. 
Adu-o aici! 

Demetrius ezită atât de mult, încât Pilat se uită mirat la el. 
— Pleacă imediat şi adu-o! Îi porunci Marcellus cu glasul 
răstit. Părându-i rău că a pus pe stăpânul său într-o situaţie 
atât de penibilă în faţa procuratorului, Demetrius se strădui 

să-şi repare greşeala şi plecă în fugă. Alergând în lungul 
coridorului spre apartamentul legatului, îşi auzi bătăile 
inimii care zvâcnea speriată. Nu exista nimic ce ar fi putut 
justifica toanele acestea ale lui Paulus, dar, fiind atât de 
beat, te-ai fi putut aştepta la orice din partea lui. 

Scoase cămaşa pătată de sânge şi sfâşiată şi, luând-o pe 
braţ, se întoarse în sală. Se simţea ca unul care-şi trădează 
pe cel mai bun prieten, când admite ca un om beat să-şi 
bată joc de el, deoarece acest Isus merita cel puţin atâta 
consideraţie, încât să nu fie luat în bătaie de joc, nici chiar 
mort fiind, de către o adunătură de beţivi. O clipă se opri în 
loc şi se întrebă dacă e cazul să se supună sau să urmeze 
sfatul pe care i-l dase Melas... Şi să evadeze. 

Marcellus se uită la cămaşă, dar nu întinse mâna după ea. 

— Dă-o centurionului Paulus, zise el. 

Paulus, care se întorsese la locul său, se ridică legănându- 
se pe picioare, apoi, întinzând mâna după cămaşă, o ridică 
de umeri în faţa ochilor şi se apropie cu ea de masa 
procuratorului. În largul sălii se făcu imediat linişte când se 
opri cu ea în faţa lui Pilat. 

— lată trofeul! Strigă el. 

Pilat zâmbi îngăduitor şi se întoarse spre Marcellus, ca şi 
când ar fi vrut să-i spună că în calitate de legat al fortului 
Minoa ar fi datoria lui să spună subalternului său cum să se 
poarte. 

— Trofeul! Răcni Paulus a doua oară. Minoa prezintă 
reprezentantului Romei trofeul pe care i l-a adus. Şi, făcând 


un gest larg în care cuprinse drapelele ce se legănau pe 
pereţi deasupra mesei procuratorului, îi întinse cămaşa. 

Pilat clătină din cap nemulţumit şi-i făcu semn cu mâna că 
nu-l interesează această farsă de beţivi. Dar Paulus păru că 
nu se intimidează de acest refuz şi, întorcându-se spre 
Marcellus, strigă: 

— Pe reprezentantul Romei nu-l interesează acest trofeu, 
îngăimă el. Foarte bine! Îl va păstra Minoa. Legatul 
Marcellus Gallio îl va duce la Minoa. Haide, legate, îmbracă 
această cămaşă! 

— 'Te rog, Paulus, cred că atât ajunge! Stărui Marcellus. 
Cineva dintre ofiţerii de la masă începu să strige: 

— Îmbrac-o! Şi imediat după aceea toată sala răsună de 
urletele celor care se îmbătaseră: îmbrac-o! Îmbrac-o! Şi 
băteau cu cupele goale în tăblia meselor, de nu se mai 
auzea nimic altceva decât un vuiet de larmă sălbatică. 

Marcellus înţelese că pentru a putea determina pe beţivii 
aceştia să se liniştească va trebui să le facă pe voie, aşa că 
se ridică în picioare şi întinse mâinile după cămaşă. 
Demetrius îşi îndreptă trupul şi rămase nemişcat, cu 
braţele împreunate peste cămaşa pe care o ţinea strânsă la 
piept. Marcellus aşteptă o vreme destul de îndelungată şi 
respira şuierător. Apoi ridicând mâna, lovi pe Demetrius cu 
palma peste obraz. Se întâmpla pentru prima dată ca el să-l 
pedepsească în felul acesta. 

Demetrius plecă încet fruntea şi întinse lui Marcellus 
cămaşa, apoi rămase cu umerii bleojdiţi, până când 
stăpânul său şi-o trecu peste cap fără să-şi dezbrace toga. 
Sala se cutremură de hohote şi ofiţerii începură să aplaude. 
Obrazul tribunului era tras şi se uita cu ochii rătăciţi la cei 
dimprejurul său. Apoi se făcu din nou linişte. Ca şi când s-ar 
fi mişcat prin vis, mâinile lui se frământau stângace ca să 
potrivească vestmântul la gât şi trupul începuse să-i 
tremure. 

— Să vă ajut, stăpâne? Întrebă Demetrius speriat. 


Marcellus dădu din cap şi, după ce Demetrius îi ajută să şi- 
o scoată, se lăsă pe scaun şi i se păru că genunchii i s-au 
îndoit sub greutatea trupului. 

— leşi cu ea în curte şi dă-i foc! Zise el cu glasul sugrumat. 
Demetrius salută şi ieşi repede din sală. Melas se oprise în 
apropierea uşii. Când văzu că Demetrius se apropie, îi aţinu 
calea. 

— Ne vom întâlni la miezul nopţii lângă Poarta Mieilor, 
suflă el. 

— Voi fi acolo, răspunse Demetrius şi se depărta. 

— Pari grozav de emoţionat, zise procuratorul în bătaie de 
joc. Probabil eşti superstiţios. 

Marcellus nu zise nimic şi părea că nici n-a auzit vorbele 
ironice ale lui Pilat, întinse mâna care-i tremura şi, ridicând 
cupa la gură, sorbi adânc. Ceilalţi ofiţeri, după ce 
spectacolul neaşteptat se termină, începură să vocifereze 
din nou şi să râdă. 

— Bănuiesc că pentru ziua de astăzi ai trecut prin destule 
emoţii, adăugă procuratorul pe un ton mult mai îngăduitor. 
Dacă vrei să te retragi, îţi voi da voie. 

— Mulţumesc! Răspunse Marcellus cu glasul stins. Dădu 
să se ridice, dar simţi că picioarele nu-l pot purta şi se lăsă 
din nou pe scaun. Cei din sală se ocupaseră până acum prea 
de aproape de el, aşa că n-ar fi vrut să atragă din nou 
atenţia asupra sa. Slăbiciunea aceasta trecătoare pe care o 
simţea se va termina în curând, încercă să înţeleagă inerția 
aceasta care-l copleşise pe neaşteptate. Astăzi băuse mai 
mult decât ar fi trebuit şi rfervii lui fuseseră supuşi la o grea 
încercare. Dar chiar în această situaţie se putea gândi 
destul de limpede că slăbiciunea şi învălmăşeala gândurilor 
sale nu se datoresc nici băuturii şi nici întâmplării tragice 
din timpul după-amiezii. Senzaţia aceasta de inerție îl 
copleşise în momentul când îşi băgase braţele în mânecile 
cămăşii. Pilat îi spusese că este superstiţios, dar, nimic nu 
putea să fie mai departe de adevăr: el nu era superstiţios. 
Nimeni nu s-ar fi putut interesa mai puţin decât el de 


oameni şi puteri supranaturale. Aceasta fiind realitatea, nici 
nu se gândise să atribuie acestei cămăşi anumite puteri 
magice. 

Simţi pe Pilat că se uită la el cu o curiozitate plină de 
dispreţ. Situaţia lui începea de acuma să devină penibilă. 
Mai curând sau mai târziu tot va fi obligat să se ridice în 
picioare. Se întrebă: oare dacă va mai încerca o dată va 
reuşi să se ridice? 

În momentul acesta apăru un legionar din garda palatului 
şi se îndreptă spre masa de onoare. Se opri în faţa 
procuratorului şi, după | ce-l salută, îi spuse că a sosit 
corabia Vestris şi căpitanul acesteia ar vrea să predea o 
scrisoare legatului Marcellus Lucan Gallio. 

— Adu-o încoace! Porunci Pilat. 

— Căpitanul Fulvius, stăpâne, ar vrea s-o predea el însuşi, 
răspunse legionarul. 

— Ce vorbe sunt acestea! Spune-i să-ţi predea scrisoarea. 
Poartă de grijă să i se dea de cină şi vin de ajuns. Mâine 
dimineaţă voi sta cu el de vorbă. 

— Scrisoarea, stăpâne, adăugă legionarul emoţionat, este 
de la | împăratul Tiberiu. 

Marcellus, care până în momentul acesta ascultase 
conversaţia lor, fără prea mare interes, ridică privirea şi, 
plecându-se peste masă, se uită la procurator să vadă ce va 
răspunde. 

— În cazul acesta spune-i să intre! Încuviinţă Pilat. 

Cele câteva minute de aşteptare părură foarte lungi. Ce fel 
de scrisoare o fi trimis bătrânul Tiberiu, care este nebun? 
Imediat după | aceea legionarul apăru din nou în sală, 
urmat de marinarul cu obrazul biciuit de vânturi şi bărbos. 
Pilat îl salută cu indiferenţă şi-i făcu semn să predea lui 
Marcellus sulul de pergament. Căpitanul aşteptă şi 
procuratorul urmări pe Marcellus cu coada ochiului până 
când desfăcu sigiliile. Tribunul, cu mâna tremurândă, 
scoase pumnalul şi desprinse peceţile groase de ceară, apoi 
desfăşură încet documentul şi-l parcurse cu ochii. După ce-l 


înfăşură din nou, ridică privirea spre căpitan şi-l întrebă cu 
indiferenţă. 

— Când vei ridica ancora? 

În tonul cu care-i puse această întrebare, nu se simţi nimic 
din ce ai fi putut deduce dacă ştirile primite de la Tiberiu 
sunt bune sau rele. Indiferent de conţinutul mesajului 
primit, acesta nu reuşise să-l trezească din apatia ce pusese 
stăpânire pe el. 

— Mâine seară, imediat ce vom ajunge din nou la Joppa. 

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă. Voi fi şi 
eu gata de plecare. 

— Vom pleca un ceas înainte de revărsatul zorilor, adăugă 
căpitanul. Am făcut toate pregătirile în vederea drumului 
pe care va trebui să-l faceţi pentru a putea ajunge în port. 
Vasul se va opri la Gaza, pentru a ridica bagajele pe care 
doriţi să le luaţi la Roma. 

— Cum se face că ai venit la Ierusalim pentru a preda 
legatului Marcellus Lucas Gallio acest mesaj? Întrebă Pilat 
cu indiferenţă. 

— Am fost la fortul din Minoa şi acolo mi-au răspuns că 
este aici. Căpitanul murmură câteva cuvinte de despărţire 
şi părăsi sala, împreună cu legionarul care-l introdusese. 
Fiind incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea, Pilat se 
întoarse nerăbdător spre Marcellus. 

— Dacă mesajul primit conţine un motiv pentru a te 
felicita, dă-mi voie să fiu cel dintâi, declară el. 

— Vă mulţumesc! Răspunse Marcellus evaziv. Dacă sunteţi 
de acord, eu voi pleca. 

— Sigur că da, se învoi Pilat, puţin nemulţumit. Probabil ai 
nevoie de ajutorul cuiva, adăugă el, când văzu cu câtă 
greutate se ridică de pe scaun. Vrei să trimit după sclavul 
dumitale? 

Sprijinindu-se cu mâinile pe masă, Marcellus reuşi să se 
ridice în picioare, în primul moment se întrebă: oare 
picioarele lui vor reuşi să-l poarte până când va ieşi din 
sală? Încleşta pumnii şi-şi concentra toată puterea de voinţă 


pentru a se putea mişca. Cu paşi mărunți, exact ca un 
infirm, se îndreptă spre uşă atât de nerăbdător, încât uită 
să mai salute pe Pilat. Se simţi profund uşurat după ce reuşi 
să treacă pragul şi putu să se proptească cu o mână în 
peretele coridorului larg. După o bucată de drum, la 
capătul acelui coridor dădu peste o uşă cu arcadă care 
ieşea într-o curte spațioasă. Simţindu-se incapabil de a-şi 
mai continua drumul, cobori pe pipăite treptele scării, 
întocmai ca un om bătrân. Când ajunse la cea din urmă, se 
aşeză cu greutate pe ea, în mijlocul întunericului care 
învăluise terenul de exerciţii pustiu şi se întrebă dacă va 
mai reuşi vreodată să-şi recâştige foiţele. 

Vreme de un ceas după aceea încercă în mai multe 
rânduri să se ridice în picioare, dar fără să reuşească. 1 se 
păru straniu că acum nu se simte înspăimântat de starea în 
care se găseşte. Inerţia care-i copleşise trupul se 
manifestase şi spiritualiceşte. 

Faptul că exilul acesta care ameninţase să-i distrugă viaţa 
s-a terminat în mod definitiv nu-i pricinuia nici o mulţumire. 
Murmura fără încetare: „Marcellus, trezeşte-te! Eşti liber! 
Vei pleca acasă! Te vei întoarce la familia ta! Te vei întoarce 
la Diana! Corabia te aşteaptă! Mâine va ridica ancora! Ce s- 
a întâmplat cu tine, Marcellus?” 

Într-un rând atenţia îi fu atrasă de umbra unui bărbat care 
se apropia, ducând o legătură pe umăr. Umbra aceea se 
furişa în lungul pereţilor, umblând cu paşi nesimţiţi ca de 
pisică. Era sclavul lui Paulus. După mişcările făcute de el, se 
vedea că are intenţia să evadeze. Când trecu pe lângă el, 
sclavul tresări văzându-l aşezat pe trepte, apoi o rupse la 
fugă, întocmai ca o sălbăticiune speriată. Lui Marcellus 
scena aceasta i se păru plină de haz, dar nu zâmbi. Prin 
urmare Melas va evada. Ce importanţă are! Întâmplarea 
aceasta nu putea să aibă cu nimic mai multă importanţă 
decât licărirea luminilor de licurici în mijlocul unui hăţiş. 

După ce mai trecu o vreme care i se păru foarte lungă, în 
lungul pavajului de marmură al coridorului se auzi hârşăitul 


stins al sandalelor celor care ieşeau şi zvon de glasuri. 
Banchetul se terminase, în primul moment se gândi că ar fi 
mai bine să le dea de ştire de prezenţa lui pe scară, dar 
când trecură pe lângă el n-avu puterea necesară pentru a 
lua o hotărâre. Curând după aceea zvonul de paşi se stinse 
în lungul coridorului şi întunericul deveni mai greu. Totuşi 
nu fu în stare să-şi dea seama de singurătatea dimprejurul 
său. Gândurile lui păreau încremenite. Cu mare greutate se 
târi până la coloana din dreapta a arcadei şi, sprijinindu-se 
de ea, adormi adânc. 

Vreme de un ceas Demetrius se învârtise de colo până colo 
prin apartamentul stăpânului său, împachetându-i hainele 
şi restul echipamentului în vederea drumului ce trebuia să-l 
facă a doua zi înapoi spre Minoa. Nu simţea nici un fel de 
remuşcare din pricina gândului că va evada, dar cu toate 
acestea nu se putea dezbăra cu uşurinţă de obiceiul de a 
îngriji de stăpânul său. Astă-seară îşi va face datoria pentru 
ultima dată, ca după aceea să plece în drumul ce-l va duce 
spre libertate. S-ar putea să fie prins sau va trebui să 
întâmpine multe greutăţi în drumul său, dar în orice caz de 
aici înainte va fi liber. Probabil, după ce Marcellus se va 
trezi, îi va părea rău de incidentul din sala banchetului şi s- 
ar putea ca el însuşi să recunoască fără greutate că sclavul 
său a avut motive temeinice să evadeze. 

Încă nu era liber, dar cu toate acestea simţea plăcerea 
apropiatei libertăţi. După ce legă bagajele în curele, părăsi 
camera stăpânului său şi se îndreptă spre capătul barăcilor, 
unde era cantonată centuria din Minoa, şi, intrând în 
compartimentul său, îşi adună puţinele lucruri pe care le 
avea şi le băgă într-o desagă. După ce împacheta tot, 
înfăşură cămaşa galileeanului şi o băgă peste celelalte 
lucruri. 

Procedeul acesta i se păru şi lui neobişnuit, dar moliciunea 
acestei cămăşi al cărei material fusese tors şi ţesut la ţară 
avea ceva care-l atrăgea. Când o atingea cu mâna, i se 
părea că simte un fel de linişte în toată fiinţa, ca şi când 


contactul cu ea i-ar fi dat o nouă încredere în sine. Îşi aduse 
aminte de o legendă pe care o auzise în vremea copilăriei 
lui despre un inel care purta stema unui prinţ. Prinţul îl 
dăruise unui biet legionar care-l ferise din calea unei săgeți 
şi astfel îl scăpase de moarte. La mulţi ani după aceea, 
găsindu-se în mare strâmtoare, soldatul acesta a 
întrebuințat inelul pentru a cere prinţului o audienţă. Nu-şi 
mai aducea aminte de amănuntele restului întâmplării, dar i 
se părea că această cămaşă are aceleaşi calităţi ca şi inelul 
prinţului, îţi inspira încredere şi siguranţă. 

Până la Poarta Mieilor avea drum lung de făcut, dar, 
îndemnat de cele aflate de la Melas în timpul plimbărilor lui, 
mai fusese o dată pe acolo. Poarta aceasta nu prea era 
întrebuințată decât de oamenii care veneau la oraş din 
satele regiunii de miazănoapte. Dacă cineva se îndrepta 
spre Damasc şi ţinea să rftj fie oprit de nimeni în drum, 
Poarta Mieilor îi oferea cea mai bună siguranţă. Fusese 
curios s-o vadă şi el. Nu se gândea să evadeze, dar ar fi vrut 
să vadă şi el cel puţin o dată poarta aceasta care se 
deschidea spre ţara făgăduinţei. Melas îi spusese că e 
destul de uşor. 

Poarta nu era păzită şi regiunea din apropiere părea 
pustie. Melas nu sosise încă, dar întârzierea lui nu-l făcu să 
se neliniştească. Probabil el însuşi sosise prea devreme. Se 
întinse în iarba; de pe marginea drumului, alături de un 
turn clădit din piatră de calcar şi aşteptă. 

Într-un târziu auzi pârâitul ritmic al curelelor de sandale şi 
ieşi în drum. 

— Nu te-a văzut nimeni când ai plecat? Întrebă Melas 
gâfâind după ce lăsă de pe umăr legătura grea şi se aşeză 
să se odihnească. 

— Nu! În tabără totul era liniştit. Dar pe tine? 

— Când am plecat, m-am pomenit cu legatul în drumul 
meu, răspunse Melas şi începu să râdă. M-a băgat în 
sperieţi! Mă strecuram încet în lungul pereţilor de la barăci 
şi când am trecut prin curte am dat peste ei. 


— Ce făcea acolo? Întrebă Demetrius nerăbdător. 

— Sta singur... pe treapta scării... Din faţa unei intrări. 

— Te-a recunoscut? 

— Da... Sunt sigur că m-a recunoscut, dar n-a zis nimic. 
Haide, să plecăm! La ce să ne mai pierdem vremea aici în 
faţa porţii? Va trebui să ajungem cât mai departe înainte de 
răsăritul soarelui, zise Melas şi trecu pe sub bolta porţii 
dărăpânate. 

— Nu ţi s-a părut că legatul este beat? Întrebă Demetrius. 

— Nu... În orice caz nu părea să fie beat din cale-afară, 
răspunse Melas cu sfială. El a părăsit sala banchetului 
înaintea celorlalţi; părea ameţit şi arăta ca şi când n-ar fi 
fost în toate minţile. Eu a trebuit să întârzii, ca să aştept pe 
beţivanul de stăpânul meu şi să-l întind pe pat, dar au 
întârziat atât de mult, încât m-am hotărât să plec înainte de 
întoarcerea lui. Probabil nici nu va băga de seamă că eu 
lipsesc, în viaţa mea n-am văzut încă niciodată pe centurion 
atât de beat ca astă-seară. 

Îşi continuară drumul prin întuneric, străduindu-se să nu 
se abată. Melas se împiedică de colţul unei pietre şi trase o 
înjurătură. 

— Spui că ţi s-a părut că nu este în toate minţile. 

— Da... Era ameţit şi se legăna pe picioare, ca şi când 
cineva l-ar fi pocnit în moalele capului. Când l-am văzut pe 
treptele intrării unde se oprise, mi s-a părut că se uită la 
mine cu ochii rătăciţi. Probabil el nu-şi dădea seama unde s- 
a oprit. 

Demetrius domoli pasul, ca şi când ar fi vrut să se 
oprească. 

— Melas, începu el cu glasul sugrumat, îmi pare foarte 
rău... Dar eu sunt obligat să mă întorc la el. 

— Ce, eşti... Grecul se strădui să găsească un epitet cât 
mai greu cu care să-l apostrofeze. Mi-am dat seama mai 
demult că trebuie să fii o nătăfleaţă. Ţi-e frică să pleci din 
serviciul unui individ care n-a ezitat să te pălmuiască în faţa 
unui grup de ofiţeri, pentru a le dovedi cât este de brav. 


Bine faci; întoarce-te la el şi rămâi sclavul lui pentru 
totdeauna! Cred că nu va fi tocmai plăcut, mai ales acum 
după ce omul acesta şi-a pierdut mintea. 

Demetrius îi întorsese spatele şi se depărtase. 

— Noroc la drum, Melas, strigă el fără nici o supărare. 

— Ar fi mult mai. Bine dacă ai încerca să scapi de cămaşa 
aceea, răspunse Melas cu glasul cutremurat de revoltă. 
Datorită acesteia, elegantul tău stăpân şi-a pierdut mintea! 
A înnebunit din prima clipă când a încercat s-o îmbrace. 
Lasă-l în pace şi vezi-ţi de treba ta. Omul acesta este 
urmărit de blestem. Galileeanul s-a răzbunat împotriva lui! 

Demetrius nu-l mai ascultă, ci-şi continuă drumul prin 
întuneric. Melas se luă după el şi-l urmă până la poarta pe 
sub care trecuseră, străduindu-se să-l oprească. 

— Este urmărit de blestem! Ţipă el. Este blestemat! 

CAPITOLUL VII. 

În insula Capri iarna era de scurtă durată, dar gerul era 
întotdeauna cumplit, după cum spunea împăratul Tiberiu, 
care nu putea suferi frigul. Cerul întunecat îl deprima şi din 
cauza umezelii îşi simţea pârâind încheieturile îndurerate. 
Acesta este locul cel mai pustiu din tot Imperiul roman, îşi 
zicea el. 

Din ziua când trecuse răspunderea administrării 
imperiului asupra prinţului Gaius, distracţia lui favorită era 
arhitectura. Construia mereu vile impunătoare care se 
profilau pe cerul boltit deasupra insulei, dar cu ce scop nici 
zeii înşişi nu ţi-ar fi putut spune. 

Cât era ziua de lungă, primăvara, vara şi toamna, stătea la 
soare sau în umbra unui cort, dacă se întâmpla să fie prea 
cald şi supraveghea pietrarii care lucrau mereu la câte o 
vilă nouă. Lucrătprii aceştia admirau şi ei clădirile făcute de 
împărat, deoarece Tiberiu era un arhitect foarte priceput şi 
tocmai de aceea îi ascultau sfaturile. Nu admitea niciodată 
ca pasiunea lui pentru estetică să se manifeste în 
detrimentul bunului-simţ. Uriaşe cisterne pentru păstrarea 
apei pe vârful unui munte erau concepute cu priceperea 


unui instalator cu experienţă şi mascate cu arta 
caracteristică unui sculptor de geniu. 

Deocamdată nouă dintre aceste vile superbe erau complet 
gata, înşirate pe o porţiune de teren mai ridicată şi 
despărțite unele de altele cu grădini spaţioase şi toate 
dovedeau c-au ieşit din mintea şi punga irascibilului şi 
bătrânului cezar care ocupa vila lovis. Aceasta le domina pe 
toate celelalte, ceea ce de altfel confirmau şi farurile înalte 
ce se ridicau din mijlocul atriumului uriaş şi plyi de ecouri. 

Tiberiu nu putea suferi iarna, din cauză că nu avea ocazia 
să se mai încălzească la soare şi să supravegheze felul în 
care visurile sale devin realitate. Ştia că nu mai are vreme 
lungă de trăit şi se revolta văzând că zilele i se strecoară 
printre degetele înţepenite, întocmai ca nisipul fin al unui 
ornic, care indică sfârşitul. 

Când primele ploi reci aduse de vânturile golfului loveau în 
uşi şi zgâlţâiau tăbliile ferestrelor vilei sale cu cincizeci de 
camere, împăratul se retrăgea în singurătatea înveninată 
de nemulţumire a izolării la care era condamnat din pricina 
vârstei. Nu mai primea pe nimeni, Rudele n-aveau voie să 
treacă pragul somptuosului său apartament. Nu primea 
delegaţiile venite de la Roma şi orice tratative cu 
reprezentanţii statelor străine erau întrerupte. 

Prinţul Gaius însă, pe care împăratul îl dispreţuia, se 
simţea mulţumit de vremea rea, deoarece atâta timp cât 
împăratul se găsea în hibernare el era liber să-şi exercite în 
imperiu puterile cu care fusese învestit şi uneori se 
întâmpla să şi abuzeze de ele. Tiberiu ştia foarte bine ce se 
întâmplă şi din pricina asta pufnea şi se frământa 
neputincios, deoarece -ajunsese la o limită de vârstă, dar nu 
mai dispunea de energia necesară pentru a-şi exprima 
multiplele motive de l nemulţumire. Vreme de un ceas cel 
mult, aceste motive clocoteau adânc în sufletul său, ca pe 
urmă să se liniştească. 

În timpul iernii scurte, nimeni nu avea voie să se apropie 
de el pentru a-i vedea decrepitudinea decât servitorii care-l 


îngrijeau şi un grup de medici plictisiţi, care-i înfăşurau 
ciolanele bătrâne în cataplasme cu oţet aromat şi-i ascultau 
cu indiferenţă înjurăturile profane. 

Dar primele raze ale soarelui primăverii îl determinau să 
devină numaidecât alt om. Când lumina limpede începea să 
tremure pe patul său şi-i tăia vederea ochilor inflamaţi, 
Tiberiu se ridica din pat, îşi desfăşura cataplasmele şi 
alunga medicii, poruncea să-i aducă tunica, toga, sandalele, 
boneta şi bastonul, chema cântăreţul din syrinx şi pe | 
grădinarul-şef şi ieşea încet în peristilul palatului, împărțea 
porunci repezi cu glasul răguşit şi imediat după aceea totul 
împrejurul său l părea c-a început să se trezească, 
împăratul Tiberiu nu fusese din fire înzestrat cu îndelungă 
răbdare şi nimeni nu se aştepta din partea lui ca la vârsta 
de optzeci şi doi de ani să se mai schimbe. Acum, după ce 
primăvara se anunţase în mod oficial cu ţipete şi îndrăzneţe 
gesticulări făcute cu bastonul, vila lovis începu să se mişte 
cu o grabă care ar fi înspăimântat chiar pe bătrânul zeu 
care-i împrumutase numele. Muzicanţii din Macedonia şi 
vracii din India, barzii din Arhipelagul Ionic şi astrologii din 
Rhodesia, împreună cu dansatoarele egiptene, se trezeau 
din somnolenţa lor hibernală; trebuiau să apară în faţa 
maiestăţii-sale nemulţumite, care-i întreba cum de-şi permit 
să trăiască - pe socoteala contribuabililor şi a imperiului 
secătuit de sărăcie - felul acesta respingător de viaţă 
trândavă. 

Pentru a salva aparențele, un slujitor era expediat în mare 
grabă până la vila Dionisos - alesese râzând înveselit 
numele acestui zeu pentru palatul ocupat de soţia sa - ca să 
se intereseze de sănătatea împărătesei, amănunt care pe el 
în realitate nu-l interesa aproape deloc. N-ar fi rămas câtuşi 
de puţin nemulţumit dacă ar fi aflat că bătrâna lulia nu se 
simte bine. De fapt într-un rând făcuse toate pregătirile 
necesare pentru asasinarea acestei bătrâne matroane, dar 
planul nu reuşise, deoarece împărăteasa, fiind informată de 


ceea ce se unelteşte împotriva ei, n-a fost de acord cu 
planul bătrânului ei soţ. 

Primăvara sosise de astă dată mult mai devreme decât de 
obicei şi într-o singură zi toate boschetele înfloriră. Aerul 
trepăda de ciripitul păsărilor, grădinile erau pline de flori, 
florile erau pline de zumzetul albinelor şi Tiberiu se simţea 
extrem de mulţumit. Ar fi dorit ca cineva să împărtăşească 
această mulţumire a sa, cineva care să fie destul de tânăr 
pentru a se putea bucura de frumuseţea răspândită 
împrejurul lui; cine altul ar fi fost indicat pentru o astfel de 
alegere afară de Diana? 

Prin urmare, în aceeaşi după-amiază un curier al palatului 
trecu apele golfului Neapole şi de aici încalecă şi plecă în 
mare grabă la Roma. Peste un ceas fu urmat de una dintre 
luxoasele carigi imperiale căptuşite cu perne, ca dovadă că 
drumul de la Roma la Capri era greu de făcut şi doamnele 
erau obligate să plece fără întârziere la drum, deoarece 
împăratului nu-i făcea plăcere să aştepte. Mesajul trimis 
Paulei Gallus era scurt şi stăruitor. Tiberiu se interesa dacă 
ar putea însoţi pe Diana până la Capri şi în cazul când va fi 
de acord va trimite imediat după ele. Mai adăugase că o 
carigă imperială este pe drum, aşa că vor fi obligate să 
plece imediat ce carigă va sosi la destinaţie. 

Odată cu înserarea zilei a treia de la plecarea din Roma, 
Paula şi Diana coborâră din barca imperială pe cheiul din 
Capri şi, urcându-se ostenite în luxoasele lectice care le 
aşteptau, fură duse în susul potecii prăpăstioase ce ducea la 
vila lovis. Bătrânul împărat le ieşi în cale cu vizibilă 
mulţumire şi avu fericita inspiraţie să le spună să facă baie 
şi să se retragă în apartamentele lor, unde vor putea să se 
odihnească netulburate până a doua zi la amiază. Paula 
Gallus primi această invitaţie aproape cu lacrimi de 
recunoştinţă şi se grăbi să profite de binefacerile ei. 

Diana, a cărei rezistenţă fizică nu fusese atât de epuizată, 
mai întârzie lângă bătrânul împărat, spre marea mulţumire 
a acestuia; îşi petrecu mâna pe sub braţul lui şi admise s-o 


conducă în salonul său personal, unde după ce se întinse 
într-un fotoliu confortabil apropie un scaun şi i se aşeză la 
picioare, sprijinindu-şi mâinile pe genunchii lui slăbiţi, apoi 
se uită atât de înduioşată la obrazul brăzdat de creţuri al 
împăratului, încât bătrânul îşi drese glasul de câteva ori la 
rând şi-şi şterse nasul coroiat ca ciocul unei acvile. 

Este un gest atât de frumos şi amabil din partea lui să-i 
trimită vorbă c-ar vrea s-o vadă. Şi cât de bine arată! Fără 
îndoială se simte foarte mulţumit că primăvara a venit din 
nou. Va putea să se aşeze în fiecare zi la soare, unde 
probabil va supraveghea clădirea unei noi vile. Ce va clădi 
anul acesta? Probabil o nouă reşedinţă? Diana ridică ochii 
plini de zâmbete spre el. 

— Da, răspunse împăratul, voi clădi o nouă vilă. O vilă 
foarte frumoasă, adăugă el şi se uită îngândurat pe 
deasupra ei. Probabil cea mai frumoasă dintre toate. 
Aceasta va fi destinată pentru frumoasa şi admirabila 
Diana. Nu-i mai spuse că acest gând abia acum i-a trecut 
prin minte, ci o lăsă în credinţa că acum îi divulgă un plan 
pe care multă vreme îl păstrase secret. 

Ochii Dianei străluceau de mulţumire şi, întinzându-se 
spre el, îi mângâie înduioşată mâna scorojită de bătrâneţe. 
Apoi cu glasul tremurat îi spuse că este cel mai scump bunic 
pe care a putut să-l aibă cineva în lumea aceasta. 

— Va trebui să-mi ajuţi să fac planul vilei, fetiţa mea, zise 
bătrânul Tiberiu entuziasmat. 

— Acesta este motivul pentru care ai trimis după mine? 
Întrebă Diana. 

Bătrânul îşi încreţi buzele într-un zâmbet şi încercă să-i 
confirme această amăgire, dând uşor din capul slăbit şi alb. 

— Despre asta vom mai vorbi şi mâine, zis el. 

— În cazul acesta eu voi pleca imediat la culcare, zise 
Diana şi se ridică în picioare. Bunicule, îmi dai voie ca 
mâine dimineaţă să prânzesc împreună cu tine? 

Tiberiu râse mulţumit. 


— Cred că pentru tine ar fi prea mult să-ţi cer un astfel de 
sacrificiu, protestă el. Tu trebuie să fii foarte obosită şi eu 
am obiceiul să prânzesc în zorii zilei. 

— Voi veni şi eu! Îi făgădui Diana. Apoi întinse mâna şi-l 
mângâie pe creştet: Noapte bună, maiestate! 

Se lăsă într-un genunchi şi-l salută ceremonios, apoi se 
retrase, rămânând cu faţa mereu întoarsă spre el şi când 
ajunse la uşă îşi ţuguie buzele frumoase şi-i trimise un sărut 
de pe vârful degetelor. 

Bătrânul împărat al Romei se simţi foarte mulţumit. 

Se făcuse amiază şi razele soarelui dogoreau. De vreme 
îndelungată Tiberiu n-avusese ocazia să se simtă atât de 
mulţumit. Fata aceasta veselă îi redase plăcerea de viaţă. 
De ultima dată când o văzuse devenise neobişnuit de 
matură şi de încântătoare, în faţa fetei acesteia care trepida 
de viaţă se simţea aproape ca un adolescent. Dacă Diana i- 
ar fi spus că i-ar plăcea ca insula Capfi să fie proprietatea 
ei, bătrânul Tiberiu i-ar fi dat-o fără să ezite. 

După ce prânziră se plimbară împreună până la celălalt 
capăt al esplanadei impunătoare. Diana părea încântată, iar 
împăratul se ţinea după ea cu paşi mărunți şi târşâindu-şi 
tălpile sandalelor în lungul mozaicului. Da, gâfâi el, vor avea 
loc de ajuns pentru vila cea nouă la capătul din partea 
aceasta a clădirilor. Nimic nu va putea împiedica vederea 
admirabilă ce se deschide spre golf. Se opri în loc şi o apucă 
de braţ ca să se sprijine, apoi ridică bastonul în mâna 
slăbită şi-i făcu semn spre partea de miazănoapte-apus. În 
partea aceea va fi mereu bătrânul Vezuviu ca s-o primească 
în fiecare dimineaţă. 

— Vezi acolo cum clipesc în lumină acoperişurile albe ale 
clădirilor din Pompei şi Herculanum? Iar în cealaltă parte şi 
în imediata apropiere se vede micul Surrentum. Vei sta la 
fereastră şi vei putea urmări tot ce se petrece în 
somnorosul şi micul Surrentum. 

Văzând că picioarele bătrânului au început să tremure, 
Diana îi propuse să intre în foişorul din apropiere care 


marca limita extremă dinspre răsărit a vilei neocupate 
Quirinius, unde nu se instalase încă nimeni, împăratul se 
lăsă cu greutate pe un scaun rustic şi ridicând mâna slăbită 
îşi şterse fruntea de sudoare. O bucată de vreme niciunul 
dintre ei nu zise nimic, ci aşteptară ca moşneagul să-şi 
recapete respiraţia normală. Obrazul bătrânului tresări şi 
bărbia începuse să-i tremure uşor, ca şi când ar fi vrut să 
spună ceva. 

— Ai devenit o fată foarte frumoasă, Diana! Începu el cu 
glasul tremurat şi subţire, după ce o examina cu ochii lui 
slăbiţi. Probabil foarte curând te vei mărita. 

Zâmbetul vesel al Dianei îi dispăru de pe obraz şi plecă 
pleoapele. Scutură din capul cu bucle negre şi printre dinţii 
încleştaţi îi scăpă un hohot de plâns. Tiberiu respiră 
şuierător şi bătu cu vârful bastonului în pavajul de mozaic. 

— Ei, ce este? Întrebă el. Te-ai îndrăgostit de un bărbat 
nevrednic de tine? 

Obrazul Dianei deveni grav şi îi răspunse în şoaptă. 

— Da, bunicule, dar nu de unul nevrednic. Cred că ţie-ţi 
voi putea spune, continuă ea cu ochii plini de lacrimi. Sunt 
îndrăgostită de Marcellus. 

— Foarte bine... Adică de ce să nu te îndrăgosteşti? Ce 
este cu Marcellus? Întrebă moşneagul şi se plecă spre ea ca 
s-o privească în luminile ochilor tulburaţi de lacrimi. Este 
cea mai fericită alegere. În tot imperiul nu există al doilea 
bărbat atât de cinstit ca bătrânul Gallio. Te sfătuiesc cu 
toată stăruința să te căsătoreşti cu Marcellus. Afară de asta 
tu ţii foarte mult la Lucia. Ce te împiedică să te căsătoreşti 
cu fratele ei? 

— Marcellus, murmura Diana deznădăjduită, a fost trimis 
foarte departe şi probabil va lipsi ani de-a rândul. A fost 
numit comandant al fortului din Minoa. 

— Minoa! Exclamă Tiberiu şi tresări, apoi îşi îndreptă 
trupul slăbit. Minoa! Repetă el indignat. Vizuina aceea 
infectă şi pestilenţioasâ? La să-mi spui şi mie cine a dat 
ordinul acesta, căci aş vrea să ştiu şi eu! 


— Prinţul Gaius! Răspunse Diana cutremurată de revoltă. 

— Gaius! 'Ţipă împăratul şi după ce se ridică în picioare cu 
greutate lovi cu bastonul în aer. Gaius! Repetă el cu glasul 
ascuţit. Avortonul acesta beţiv. Nebunul acesta primejdios! 
Cum de şi-a permis o astfel de ticăloşie faţă de fiul lui 
Marcus Lucan Gallio? Va să zică la Minoa... Ei bine, vom 
vedea ce se va întâmpla! Şi întinzând mâna uscată o 
încleşta pe braţul Dianei. Haide, să ne întoarcem acasă; 
Gaius va avea acum ocazia să afle ceva de la împăratul său. 

Sprijinindu-se cu greutate pe braţul ei şi cheltuindu-şi 
energia cu exclamaţii de revoltă, Tiberiu se îndreptă spre 
vila lovis; din când în când se oprea în loc şi dădea drumul 
la câte o avalanşă de imprecaţii atât de neaşteptate, încât 
Diana se simţea mai mult mirată decât consternată de 
vorbele pronunţate de el. Mai avusese ocazia să audă şi 
înainte de asta pe Tiberiu pierzându-şi cumpătul când se 
întâmpla să fie nemulţumit, dar astăzi era pentru prima 
dată martora unei scene atât de violente de furie. Se 
spunea despre el că în astfel de cazuri se poartă ca un 
nebun adevărat şi că latră cum ar lătra un câine şi chiar se 
repede să muşte, dar probabil toate acestea erau numai 
zvonuri lipsite de temei. 

Nu vru să asculte de Diana, care-l sfătui să se odihnească 
puţin înainte de a dicta mesajul către Gaius şi abia intraseră 
în peristilul vilei când începu să strige să-i trimită pe scribul 
şef al palatului. O duzină de slujitori apărură din toate 
părţile ca şi când s-ar fi grăbit să-l ajute, dar avură grijă să 
se oprească la oarecare distanţă. Diana reuşi să-l conducă 
până în atrium, unde-i întinse pe o canapea şi-l lăsă în grija 
servitorului său, apoi dădu fuga până în camera ei, unde se 
trânti pe pat şi cu obrazul îngropat în pernă începu să se 
cutremure de un râs isteric, până când o podidiră lacrimile. 

După ce se linişti, luă în mână o oglindă de bronz şi, 
ştergându-şi obrazul, ieşi pe coridor şi bătu la uşa camerei 
în care era maică-sa. Văzând că nu-i răspunde nimeni, o 


deschise şi văzu pe Paula Gallus că tresare şi deschide un 
ochi somnoros cu care se uită la ea. 

— Mamă, începu Diana şi, traversând camera, se aşeză pe 
marginea patului ei, ce crezi că s-a întâmplat? Va aduce pe 
Marcellus acasă, adăugă ea cu glasul în şoaptă. 

— De, răspunse Paula, care nu se trezise încă pe deplin, mi 
se pare chiar de la început ţi-ai făcut planul să-l determini 
să ia această hotărâre, nu-i aşa? 

— Fireşte c-am plănuit, totuşi mi se pare nebănuit, stărui 
Diana. 

— S-ar putea să fie, dar numai după ce va da ordinul. le 
sfătuiesc să te ţii de capul lui ca nu cumva să uite. 

— O, sunt sigură că nu va uita. De astă dată nu va uita. N- 
am văzut încă pe nimeni atât de revoltat ca el după ce i-am 
spus. Mamă... ar fi trebuit să-l vezi şi dumneata. A fost 
înspăimântător. 

— Ştiu, încuviinţă Paula şi căscă somnoroasă. Eu am avut 
ocazia să-l văd mai demult în starea aceasta. 

— Orice s-ar spune despre el, adăugă Diana, sunt convinsă 
că este un moşneag adorabil. 

— Este un bătrân fără minte! Murmură Paula. 

Diana îşi ascunse obrazul la pieptul ei şi îngână extaziată: 

— Marcellus se va întoarce acasă! Gaius va fi revoltat după 
ce va constata că ordinul dat de ela fost contramandat, dar 
nu va putea face nimic, nu-i aşa? Apoi, văzând că Paula nu-i 
răspunde imediat, adăugă: Ce zici, mamă, va putea face 
ceva? 

— Deocamdată nu cred că va putea... Răspunse ea pe un 
ton în care părea că se simte un fel de prevenire. Dar nu 
trebuie să uităm că Tiberiu este foarte bătrân, draga mea. 
Are obiceiul să ţipe şi să bată din picioare, ca peste un ceas 
să uite tot ce s-a întâmplat. Afară de asta s-ar putea să şi 
moară foarte curând. 

— În cazul acesta Gaius va deveni împărat în locul lui? 
Întrebă Diana speriată. 


— Draga mea, la întrebarea aceasta nimeni nu ţi-ar putea 
răspunde. 

— El nu-l poate suferi pe Gaius. Ar fi trebuit să-l auzi ce 
spunea! 

— Da, dar astfel de porniri nu dovedesc puterea imperială; 
sunt simple scene făcute de un om în vârstă. Viitorul 
împărat va fi ales de lulia şi de clica ei. S-ar putea ca cel 
ales să nu fie Gaius. Ei se ceartă adeseori împreună. 

— M-am întrebat: nu s-ar putea oare ca Tiberiu să 
numească pe tata în calitate de succesor al său? Ştiu că ţine 
la el. 

— Despre aşa ceva nu poate fi vorba, zise Paula şi făcu un 
gest de protest. 

— Bine, dar tata este un bărbat de valoare! Declară Diana 
cu toată convingerea. 

— Bărbaţii de valoare nu ajung niciodată împărați, dragă 
Diana. Ar fi un procedeu contrar obiceiurilor consacrate. 
Tatăl tău nu poate fi ales pentru că el nu are priceperea de 
a înşela lumea şi a se purta ca un făţarnic. Este un om brav 
şi drept. Dar afară de asta nu este nici epileptic... Cred că 
ar fi mai bine să dai fuga şi să ai grijă ca ordinul să plece 
fără amânare. 

Diana se depărta câţiva paşi, apoi se întoarse de se aşeză 
din nou pe marginea patului şi zâmbi misterioasă. 

— Ei, haide, dă-i drumul! O încuraja Paula. Mi se pare că 
este vorba despre un secret, nu-i aşa? 

— Mamă, are intenţia să clădească o vilă impunătoare 
pentru mine. 

Paula începu să râdă. 

— Acestea sunt prostii! Răspunse ea. Până la amiază nu-şi 
va mai aduce aminte că ţi-a făgăduit aşa ceva. Ca să fiu 
sinceră, ar fi mai bine să uite. Închipuieşte-ţi că vei fi 
obligată să trăieşti aici! 

— Împreună cu Marcellus, ripostă Diana. Cred că el ar 
dori ca şi Marcellus să locuiască aici. 

— Şi ce să facă aici? 


— Despre asta n-am vorbit. Paula o mângâie încet pe 
mână. 

— În orice caz fereşte-te să-i aduci aminte de subiectul 
acesta. Lasă-l pe el să vorbească. Făgăduieşte-i tot ce-ţi 
cere, căci el va uita. Tu nu ai nevoie de o vilă aici la Capri. Şi 
nu cred c-ai vrea ca Marcellus să trăiască în mijlocul acestei 
atmosfere odioase. lute de fire cum este, n-ar trece mai 
mult de o săptămână şi ai rămâne văduvă. Haide, fetiţa 
mea, pleacă acum! Şi ţine-te de el să expedieze ordinul! 

Lucia presimţea că Marcellus trebuie să fie şi el pe bordul 
acestei corăbii. Trecuse un ceas de când prora neagră a 
vasului apăruse la cotitura fluviului şi de atunci cele trei 
rânduri de vâsle aduseseră coca grea în plină vedere, iar ea 
sta singură în pergola, sprijinită de balustradă şi urmărea 
manevra cu toată atenţia. 

În cazul când Vestris n-a avut întârziere pe drum, ar fi 
putut să sosească la Ostia de alaltăieri. Bătrânul Gallus le 
spusese să aibă răbdare, căci de ce supraveghez! Cu mai 
multă nerăbdare oalele puse la foc acestea încep să fiarbă 
cu atât mai târziu. Drumul de la Joppa era lung şi în drum 
Vestris era obligată să facă escală în câteva porturi. Dar cu 
toate sfaturile lui, până şi bătrânul Gallus începuse să se 
frământe ca vulpea închisă în cuşcă; asta se vedea destul de 
limpede după felul în care încerca să-şi petreacă timpul. 

Întreg personalul vilei aştepta cu nerăbdare să revadă pe 
Marcellus. Terţia nu-şi mai găsea locul, din două motive: 
fireşte, era şi ea nerăbdătoare să vadă pe Marcellus, dar 
era mult mai nerăbdătoare să revadă pe Demetrius. Ce 
păcat, îşi zise Lucia, că Demetrius acesta se poartă atât de 
indiferent faţă de Terţia. Marcipor rătăcea ca o umbră din 
cameră în cameră pentru a se convinge că totul este în 
ordine şi aşa cum trebuie să fie. Cornelia comandase 
draperii noi pentru ferestrele camerei lui Marcellus. Ea 
singură din toată casa părea cea mai liniştită. Plânsese de 
mulţumire în ziua când sosise Diana şi venise să le spună ce 
s-a întâmplat; dar era hotărâtă să aştepte cu toată liniştea. 


Cât despre Lucia, ea renunţase la orice prefăcătorie. Tot 
timpul zilei trecute şi astăzi înainte de amiază, stătuse în 
pergola şi supraveghease fluviul. Din când în când ieşea să 
se plimbe printre boschetele de trandafiri care străluceau 
sub podoaba grea a lunii iunie, dar peste câteva minute se 
întorcea din nou la postul ei de observaţie din partea de 
răsărit a pergolei. 

După ce corabia începu să urce în susul fluviului, 
îndreptându-se spre docuri, Lucia nu-şi mai putu stăpâni 
nerăbdarea. Presimţea că fratele ei trebuie să fie între 
călătorii corabiei şi probabil era şi el nerăbdător să 
debarce. Prin urmare nu va trece prea mult până să 
sosească, în port îl va lua o carigă pentru a-l aduce acasă. 
Oare senatorul va fi mirat? El nu aştepta ca Marcellus să 
sosească astăzi; plecase la Ventinus pentru a vedea un grup 
de cai, deoarece avea intenţia să dăruiască lui Marcellus un 
cal de călărie cu ocazia întoarcerii lui. Probabil el va sosi 
înainte de întoarcerea tatălui său. 

Păcat că Diana nu va fi acasă pentru a-i ura bun sosit. 
Bătrânul Tiberiu trimisese din nou după ea, aşa că nu-i 
rămăsese altceva de făcut decât să-i asculte chemarea. 

— Va continua oare şi de aici înainte s-o plictisească în 
felul acesta? Întrebase Lucia. 

— Nu trebuie să-l jignească! Îi răspunse tatăl ei cu glasul 
grav. Bătrânul acesta este destul de caraghios pentru a lăsa 
pe Marcellus din nou la discreţia prinţului în cazul când 
Diana nu va da urmare cererii lui. Apoi, după ce se mai 
gândi câteva clipe, adăugă cu glasul stins: Cred că Diana se 
găseşte acum într-o situaţie foarte delicată. Dar de vreme 
ce noi n-avem nici o vină în această împrejurare, situaţia 
aceasta a început să mă preocupe şi să-mi dea de gândit. 

— Împăratul cred că nu-i va face nici un rău! Exclamă 
Lucia. Este un bărbat atât de bătrân! 

Senatorul murmură ceva neînțeles. 

— Un cezar, începu el dispreţuitor, este în stare să comită 
orice ticăloşie - până în ziua când îşi dă ultima suflare - 


chiar dacă ar fi să trăiască o mie de ani! 

— Nu cred că tu ţii din cale-afară la împăratul Tiberiu, 
declară ea, îndreptându-se spre uşă, ca să-i dea ocazia să se 
răcorească. Dar bătrânul se mulţumi să îngâne ceva şi să 
zâmbească. 

Acum se vedea şi pupa corabiei cum se apropie de chei. 
Lucia trepidase vreme atât de îndelungată din cauza 
nerăbdării, încât acum abia se mai putea stăpâni. Nu putea 
nici să mai întârzie aici în pergola. Probabil servitorii se vor 
mira văzând-o că se îndreaptă spre poarta de intrare a vilei, 
dar de astă dată era vorba despre un caz special, 
întorcându-se în casă, traversă odăile până când ajunse la 
porticul impunător, cobori treptele de marmură şi apucă în 
lungul aleii străjuite de salcâmi, de acante şi de tufişuri 
decorative, încărcate de flori. Câţiva sclavi care îngrijeau de 
grădină ridicară miraţi privirea şi se uitară la ea. La o mică 
distanţă se vedea poarta de bronz şi Lucia se aşeză pe o 
bancă de marmură, hotărâtă să aştepte cu toată răbdarea 
momentul apariţiei fratelui ei. 

După o aşteptare care i se păru foarte lungă, din mijlocul 
străzii pline de circulaţie se desprinse o carigă la care erau 
înhămaţi doi cai de piaţă şi se îndreptă spre poartă. Alături 
de poganul care mâna caii, văzu pe Demetrius, stând în 
picioare, cu obrazul ars de soare, înalt şi zvelt. El o văzu 
imediat şi apucând poganul de braţ îl opri, apoi îi întinse o 
monedă şi-i spuse că este liber să plece. Cobori din carigă şi 
se apropie de ea grăbit, iar Lucia se ridică să-l întâmpine. 
Obrazul lui i se păru grav, deşi constată că ochii i se 
luminează când văzu că întinde amândouă mâinile spre el. 

— Demetrius! Ţipă ea. S-a întâmplat ceva? Unde este 
Marcellus? 

— În port n-am găsit nici o carigă, îi răspunse el. Am venit 
ca să iau una de acasă. 

— Fratele meu nu se simte bine? Şi fără să-i dea drumul 
de mâini încercă să se uite în ochii sclavului. Sclavul păru că 
devine sfios şi-i răspunse: 


— Va trebui să vă spun... Că stăpânul meu a făcut o 
călătorie nu... locmai plăcută... Şi nici uşoară. 

— O, despre asta este vorba! Exclamă ea uşurată. Mi-am 
închipuit că fratele meu rezistă la drumurile pe mare. În 
timpul călătoriei a fost bolnav? 

Demetrius dădu din cap. Dar vedea limpede că el încearcă 
să-i ascundă ceva. Privirile Luciei se tulburară. 

— Spune-mi, Demetrius, ce s-a întâmplat cu fratele meu? 
Stărui ea. 

Urmă un timp de tăcere înainte ca Demetrius să-i poată 
răspunde. 

— În preziua îmbarcării noastre, tribunul a luat parte la o 
întâmplare foarte tristă, răspunse el, cântărindu-şi fiecare 
cuvânt. Povestea asta este prea lungă pentru a v-o putea 
spune acum. Stăpânul este în port şi mă aşteaptă. A fost 
extrem de deprimat şi nici astăzi nu şi-a revenit pe de-a- 
ntregul. În timpul drumului cu corabia s-a zbuciumat mereu 
prin somn. 

— A fost furtună? Întrebă Lucia. 

— Marea a fost tot atât de liniştită ca şi apele unui lac, 
adăugă Demetrius. Cu toate acestea, stăpânul nu putea 
dormi şi de mâncat a mâncat foarte puţin. 

— N-a fost bună mâncarea? 

— Cu nimic mai proastă decât mâncarea de pe orice 
corabie, dar stăpânul n-a mâncat şi din pricina asta este 
foarte slăbit... Îmi daţi voie să plec... Imediat, ca să iau 
cariga cea mare şi să-l aduc? 

— Demetrius, mi se pare că încerci să-mi ascunzi ceva, 
zise Lucia şi se uită la el, încercând sâM determine să-i 
spună întregul adevăr. 

— Fratele dumneavoastră se simte abătut, declară 
Demetrius. Preferă să nu vorbească prea mult, dar nu-i 
place să rămână singur. 

— Dar cred că vrea şi el să se întoarcă acasă, nu-i aşa? 
Întrebă Lucia cu toată îndrăzneala. 


— Fratele dumneavoastră nu mai vrea nimic, zise 
Demetrius întunecat. Pot să plec? 

Lucia dădu din cap şi, după ce Demetrius salută cu lancea, 
se întoarse să plece. Lucia se luă după el şi încercă să-şi 
potrivească pasul după al lui. Sclavul se strădui să rămână 
în urma ei, apoi se opri. 

— Vă rog, luaţi-o înaintea mea, o rugă el cu blândeţe. Nu 
este frumos ca un sclav să meargă la pas cu sora stăpânului 
său. 

— Acesta este un obicei tâmpit. 

— Dar obicei consacraţi Glasul lui Demetrius păru mai 
răstit decât s-ar fi cuvenit, căci îşi pierduse răbdarea. 
Obrajii Luciei se aprinseră şi ochii îi erau plini de lacrimi, 
aşa că-şi putu da seama că vorbele lui au jignit-o. Vă rog să 
mă iertaţi! Adăugă el. N-am avut intenţia să vă supăr. 

— Vina este a mea, admise Lucia şi făcând câţiva paşi 
repezi o luă înaintea lui. După o bucată de drum, Lucia 
declară, uitându-se drept înainte: Nu sunt în stare să suport 
gândul că poate să existe şi o instituţie a sclaviei. 

— Întrucât mă priveşte pe mine, mă interesează foarte 
puţin situaţia socială în care mă găsesc, răspunse 
Demetrius cu indiferenţă. 

De două luni încoace i se întâmpla pentru prima dată să se 
simtă şi el ceva mai bine dispus. Uitându-se la el pe 
neaşteptate, Lucia îl surprinse că zâmbeşte. Buzele îi 
tresăriră şi ei de un zâmbet sfios. Ridicând umerii, începu 
să meargă cu paşi întinşi, iar Demetrius o urmă, gândindu- 
se la mişcările ei pline de graţie. 

Când ajunse la răscrucea aleii, unde aceasta se despărţea 
în două, una spre casă şi cealaltă spre grajduri, se opri în 
loc. Demetrius se opri şi el şi luă poziţie. 

— Spune-mi adevărul, începu ea pe un ton care nu era cel 
obişnuit faţă de un sclav, nu cumva fratele meu are ceva la 
cap? 

Demetrius acceptă această atitudine a ei şi îi răspunse 
fără sfială: 


— Stăpânul meu a trecut printr-o zguduitură puternică. 
Dar probabil îşi va reveni acum după ce s-a întors acasă. Va 
face un efort pentru a dovedi că se interesează de ceea ce 
se petrece împrejurul său. Mi-a făgăduit că aşa va proceda 
şi cred că se va ţine de vorbă. Dar nu trebuie să vă speriaţi 
dacă veţi constata că se opreşte în mijlocul unei fraze şi 
pare că n-a auzit ce i-aţi spus... Şi când foarte târziu după 
aceea vă va pune o întrebare - întotdeauna aceeaşi 
întrebare - sfârşi el şi întorcând privirea păru că nu vrea să- 
i spună altceva. 

— Ce fel de întrebre? 

— Vă va întreba: „Ai fost de faţă?” 

— Unde? La ce? Întrebă ea mirată. 

Demetrius clătină din cap şi păru că rămâne îngândurat. 

— Nu voi încerca să vă explic despre ce este vorba, 
răspunse el. Dar când vă va pune această întrebare îi veţi 
răspunde: „Nu!”. Imediat după aceea se va reculege şi se 
va mai înviora. Cel puţin în felul acesta s-au desfăşurat 
întotdeauna conversațiile dintre noi în timpul cât am fost pe 
bordul corabiei Vestris. Uneori stătea foarte liniştit de vorbă 
cu căpitanul... Aproape nici nu băgai de seamă că hu se 
simte bine. Apoi dintr-o dată te pomeneai cu el că întreabă: 
„Ai fost de faţă?”. Iar căpitanul Fulvius îi răspundea: „Nu!”. 
Stăpânul rămânea mulţumit şi declara: „Fireşte... Cum era 
să fii de faţă! E mai bine aşa. Ar trebui să fii mulţumit”. 

— Căpitanul ştia la ce face aluzie? Întrebă Lucia. 
Demetrius, fără să vrea, dădu din cap. 

— Şi mie nu poţi să-mi spui? Întrebă ea insinuantă. 

— Este... O poveste foarte lungă, îngână el. Probabil vă voi 
spune... cu altă ocazie. 

Făcu un pas spre el şi-l întrebă cu glasul în şoaptă: 

— Dumneata ai fost de faţă? 

Demetrius dădu din cap fără să vrea şi se feri din calea 
ochilor ei. Apoi renunțând la atitudinea de până acum 
începu să vorbească cu ea ca şi când ar fi fost egali. 


— Lucia, să nu-l întrebi nimic. Poartă-te faţă de el exact 
cum te-ai purtat şi înainte de asta. Vorbeşte cu el despre tot 
ce vrei, dar fereşte-te să-i pomeneşti de Ierusalim. Fii 
prevăzătoare, deoarece această chestiune este extrem de 
delicată. E o rană dureroasă, dar probabil se va vindeca. Nu 
ştiu ce aş putea să-ţi spun... Dar rana ace&sta din sufletul 
lui este foarte adâncă şi dureroasă. 

Obrazul Luciei se îmbujorase puţin. Demetrius uzase până 
la ultima limită de libertatea ce i se acordase: îi spusese pe 
nume. La urma urmelor... de ce să nu-i spună? Cine ar 
putea să aibă mai mult drept decât el? Toţi membrii familiei 
aveau o datorie de recunoştinţă faţă de sclavul acesta 
devotat. 

— Îţi mulţumesc, Demetrius, zise ea cu glasul blând. Ai 
făcut foarte bine că m-ai învăţat cum va trebui să procedez. 
Imediat după aceea Demetrius luă din nou poziţie şi când 

o salută se uită la ea, dar fără s-o vadă, apoi se întoarse în 
loc şi se depărta. O clipă Lucia rămase nehotărâtă şi se uită 
după el cum dispare. 

Vreme de un ceas după sosirea lui acasă ar fi fost greu să 
descoperi o legătură între atitudinea lui Marcellus şi 
explicaţiile sclavului său. După ce se despărţise de 
Demetrius, Lucia urcase scările în fugă pentru a duce ştirea 
aceasta neaşteptată, dar înainte de a putea informa în 
întregime pe maică-sa, care rămase deznădăjduită, tatăl ei 
se întoarse acasă. Nu prea aveau ce-şi spune, căci toţi trei 
se simțeau înspăimântați şi năuciţi de ştirea primită despre 
starea în care se găseşte Marcellus. Se simțeau în aceeaşi 
stare ca şi când ar fi primit vestea că Marcellus a murit şi 
acum aşteaptă toţi trei ca trupul lui să fie adus acasă. 

Rămaseră deci plăcut miraţi când îl văzură că intră în casă 
şi atitudinea lui li se păru aceeaşi ca întotdeauna. Era 
adevărat că arăta foarte slăbit şi cu ochii tulburi; dar hrana 
bună şi odihna (declară senatorul mulţumit) îi vor reda 
repede vigoarea şi vioiciunea. Cât despre starea lui morală, 
informaţiile lui Demetrius se dovediră cu totul 


neîntemeiate. Ce-l determinase să-i înspăimânte, spunându- 
le că stăpânul său era abătut şi deprimat, când, tocmai 
dimpotrivă, Marcellus nu păruse până acum niciodată atât 
de vioi. 

Fără să-şi mai piardă vremea cu schimbarea costumului 
ce-l avusese pe drum, părea încântat că poate sta cu ei de 
vorbă. Se aşezaseră în salonul Corneliei şi apropiaseră 
scaunele unul de altul (cum le spusese Marcellus, deşi el 
rămăsese în picioare), începuse să se plimbe de colo până 
colo întocmai ca un animal închis într-o cuşcă şi vorbea 
repede şi exuberant, luând în mână câte un obiect pe care-l 
învârtea între degete, sau se apropia de fereastră, dar 
continuând să le vorbească despre galeră, despre porturile 
în care s-au oprit, despre ariditatea regiunii Gaza şi despre 
viaţa primitivă din fortul Minoa. Dacă scena aceasta s-ar fi 
desfăşurat în alte împrejurări, familia sa poate şi-ar fi 
închipuit că este puţin ameţit de băutură. Marcellus n- 
avusese până acum obiceiul să vorbească atât de îndelung 
şi atât de grăbit. Totuşi se simțeau mulţumiţi că nu este în 
starea la care se aşteptau ei. Părea emoţionat de 
întoarcerea casă; aceasta era singura explicaţie, îl ascultau 
cu atenţie şi cu ochii strălucind de mulţumire. Râdeau de 
glumele lui şi cu atitudinile lor păreau că vor să-l îndemne 
să continue. 

— Aşază-te pe un scaun, fiule, stărui maică-sa înduioşată 
când constată că face o pauză. Eşti obosit şi nu e nevoie să 
te osteneşti prea mult. 

Astfel Marcellus se aşeză, în timpul cât le povestea o 
impresionantă întâmplare despre bandiții care atacaseră 
drumul sării şi glasul îi deveni mai puţin strident. Continuă 
să vorbească, dar mult mai liniştit şi oprindu-se din când în 
când, ca şi când şi-ar fi ales cuvintele. Puţin după aceea 
exuberanţa lui silită păru că indică oboseală şi se opri cu 
totul pe neaşteptate, ca şi când l-ar fi întrerupt cineva. O 
clipă privirile lui atente şi trăsăturile obrazului părură c-ar 
fi auzit sau ar fi văzut ceva ce implică o concentrare a 


tuturor simţurilor. Se uitară la el curioşi şi fiecare dintre ei 
îşi simţi bătăile speriate ale inimii. 

— Ce este, Marcellus? Întrebă maică-sa, încercând să-şi 
stăpânească tremurul glasului. Nu vrei să-ţi aduc un pahar 
cu apă? 

Încercă zadarnic să zâmbească şi clătină din cap aproape 
imperceptibil, dar în acelaşi timp strălucirea ochilor lui se 
stinse, în cameră era linişte deplină. 

— Probabil, fiule, va fi mai bine să te întinzi puţin, îi 
propuse tatăl lui, străduindu-se să stea liniştit. 

Marcellus păru că nici n-aude vorbele lui. Mâinile 
începuseră să-i tremure, aşa că şi le împreună încet şi le 
strânse din toate puterile. Imediat după aceea tremurul 
încetă şi el rămase cu desăvârşire sleit de puteri şi profund 
abătut, apoi îşi duse încet mâna la frunte şi întorcându-se 
spre tatăl său îl examina mirat şi trupul i se cutremură de 
un oftat adânc. 

— Tu... ai fost... ai fost de faţă? Întrebă el cu glasul stins. 

— N-am fost, fiule, răspunse senatorul cu glasul subţire şi 
stins, ca al unui om foarte bătrân. 

Marcellus chicoti încet şi dădu din mână, apoi clătină din 
cap ca şi când ar fi încercat să facă haz de naivitatea 
întrebării sale. Se uită împrejurul său ca şi când ar fi 
încercat să se convingă ce părere au despre atitudinea lui 
stranie şi înghiţi zgomotos. 

— Fireşte ea n-ai fost; cum era să fii! Exclamă el 
nemulţumit de sjhe însuşi. Tu ai fost tot timpul aicila Roma, 
nu-i aşa? Apoi adăugă cu glasul obosit: Cred c-ar fi mai 
bine, mamă, să merg şi să mă odihnesc. 

— Tot aşa zic şi eu, încuviinţă ea cu glasul blând şi încercă 
să rămână serioasă, ca să nu bage de seamă cât de mult a 
speriat-o; dar, văzându-l că a rămas cu bărbia proptită în 
piept şi profund abătut, îşi acoperi ochii cu mâinile şi începu 
să plângă. Marcellus se uită la ea rugător şi oftă îndurerat. 

— Lucia, n-ai vrea să chemi pe Demetrius? Întrebă el 
mâhnit. 


Se apropie de uşă cu intenţia de a trimite pe lerţia după 
el, dar constată că nu mai era nevoie. Demetrius, care 
probabil se postase pe coridor, intră uşor în cameră şi 
apropiindu-se de stăpânul său îl ajută să se ridice în 
picioare. 

— Mâine dimineaţă ne vom vedea din nou, murmură 
Marcellus. Când ieşi din salon, îl văzu că se sprijinea cu 
toată greutatea pe umărul sclavului său. Lucia gemu 
îndurerată şi ieşi din cameră. Senatorul îşi plecă fruntea în 
palme şi nu zise nimic. 

Marcus Lucan Gallio ezită-înainte de a lua hotărârea să 
stea de vorbă între patru ochi cu Demetrius. Senatorul 
proceda în acelaşi fel faţă de sclavi ca şi faţă de liberţi şi se 
mândrea de această atitudine a sa; dar în acelaşi timp era 
convins de necesitatea menţinerii unei discipline severe 
între ei. De multe ori se simţea nemulţumit când la Lucia 
constata câte un mic gest de afecţiune - aproape un fel de 
alintare - în felul de a se purta faţă de Terţia; şi în două 
rânduri - dar asta se întâmplase foarte demult - atrăsese 
atenţia fiului său că pentru a avea un sclav bun singurul 
mijloc este să-l ajuţi să fie mereu conştient de deosebirea 
socială dintre el şi stăpânul său. 

Gallio avea un mare respect faţă de elegantul şi 
credinciosul corintian al lui Marcellus. Ar fi fost în stare să-i 
încredinţeze orice misiune şi în orice parte de lume, dar nu 
depăşise niciodată linia de demarcaţie pe care şi-o 
impusese cu toată candoarea dintre stăpân şi sclavul său. 
De astă dată însă trebuia să treacă cu vederea deosebirea 
socială dintre ei, căci altfel cum ar fi putut să afle motivele 
adevărate care provocaseră starea spirituală de acum în 
sufletul fiului său? 

Trecuseră două zile de când Marcellus nu mai ieşise din 
camera sa. Bătrânul se dusese de două ori la el ca să-l vadă 
şi fusese primit cu sfială şi respect. Această sfială şi 
amabilitate silită din partea lui Marcellus, teama lui 
involuntară că va fi compătimit, amestecată cu străduinţa 


xazibilă de a fi bucuros de vizitele lui, reprezentau o dovadă 
a prezenţei unei fân i care sângerează la orice contact şi 
contribuiau ca situaţia dintre ei să pară penibilă. Gallio nu 
ştia cum ar putea să vorbească cu fiul său despre această 
chestiune şi se temea că-i va pune vreo întrebare nelalocul 
ei. Prin urmare va fi obligat să stea de vorbă cu Demetrius 
şi astfel în timpul după-amiezei trimise după el ca să fie 
adus în bibliotecă. 

Demetrius intră şi se opri în poziţie de drepţi în 
apropierea mesei la care era aşezat senatorul. 

— Demetrius, aş vrea să vorbesc cu dumneata în mod 
serios despre fiul meu. Mă simt profund alarmat. Ţi-aş fi 
foarte recunoscător dacă mi-ai spune în toate amănuntele 
care este motivul că astăzi pare atât de tulburat, şi-i făcu 
semn spre scaunul din apropierea mesei. Dacă vrei, aşază- 
te pe scaun, în felul acesta te vei simţi probabil mai la 
îndemână. 

— Vă mulţumesc, răspunse Demetrius respectuos. Mă voi 
simţi mult mai la îndemână stând în picioare, dacă-mi daţi 
voie. 

— Faci cum vrei, zise Gallio. Dar m-am gândit că vei putea 
să vorbeşti mult mai liber şi mai firesc dacă vei sta pe 
scaun. 

— Nu, stăpâne, vă mulţumesc, declară Demetrius. Eu nu 
sunt obişnuit să mă aşez pe scaun de faţă cu superiorii mei. 
Când stau în picioare, pot vorbi mult mai slobod. 

— Aşază-te pe scaun! Se răsti Gallio. Nu vreau să te văd 
stând în picioare în faţa mea şi să te aud că-mi răspunzi în 
monosilabe la întrebările pe care ţi le pun. Aceasta este o 
problemă de viaţă şi de moarte! Vreau să-mi spui tot ce 
trebuie să aflu... Şi să-mi spui fără nici un fel de rezervă. 

Demetrius aşeză pe duşumele scutul greu de piele bătut 
cu piroane, îşi propti lancea de coloană şi se aşeză. 

— Aşa! Exclamă Gallio. Şi acum te poftesc să-mi spui tot! 
Ce s-a întâmplat cu fiul meu? 


— Stăpânul meu a primit ordinul să conducă o centurie de 
legionari la Ierusalim. Este un fel de tradiţie ca în timpul 
serbării Paştilor evreieşti detaşamente din toate forturile 
Palestinei să se prezinte la palatul procuratorului; probabil 
pentru a păstra ordinea, căci oraşul este plin de tot felul de 
lume care vine în pelerinaj. 

— Ponţiu Pilat este prefectul Ierusalimului, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne, lui Pilat i se zice procurator. La Ierusalim 
se mai găseşte şi al doilea guvernator. 

— Da... Îmi aduc aminte. Un individ vanitos - Irod - care 
este un om de nimic. 

— Fără îndoială! Murmură Demetrius. 

— Mi s-a spus că omul acesta pizmuieşte pe Pilat. 

— Stăpâne, pe Pilat nimeni n-ar putea să-l pizmuiască. A 
mers atât de departe, încât admite ca cei de la conducerea 
templului să-i poruncească. În orice caz, aşa a procedat în 
împrejurarea despre care vreau să vorbesc. 

— Cea care este în legătură cu fiul meu? Gallio îşi 
împreună braţele la piept şi, plecându-se înainte, se sprijini 
în coate, pregătindu-se să-l asculte cu toată atenţia. 

— Îmi daţi voie să vă întreb, stăpâne, dacă aţi auzit 
vreodată vorbindu-se despre Mesia? 

— N-am auzit! Ce este asta? 

— De sute de ani evreii aşteaptă apariţia unui erou care 
să-i scape de împilătorii lor. Acesta este Mesia care le-a fost 
făgăduit, în fiecare an, la sărbătoarea Paştilor, cei mai 
fanatici dintre ei stau la pândă în nădejdea c-ar putea să 
apară. Uneori şi-au închipuit că au dat de cel care trebuie 
să-i mântuiască, dar de fiecare dată au greşit. Anul acesta... 

Demetrius se întrerupse şi se uită îngândurat pe fereastra 
deschisă, fără să-şi termine fraza începută. 

— Între pelerini a fost de astă dată şi un evreu din Galileea 
-continuă el - cred c-a avut cam aceeaşi vârstă ca şi mine, 
dar era un bărbat atât de deosebit de ceilalţi, încât părea în 
afară de vârstă şi vreme. 

— L-ai putut vedea? 


— O mare mulţime de oameni, veniţi de la ţară, îl aclamau, 
încercând să-l convingă că el este Mesia, mântuitorul şi 
regele lor. Manifestaţia aceasta am văzut-o şi eu, căci s-a 
întâmplat în ziua când noi am ajuns la destinaţie. 

— Spui c-au încercat să-l convingă? 

— Pe el, stăpâne, afacerea asta nu-l interesa câtuşi de 
puţin. Se spunea despre el c-a predicat în faţa unor uriaşe 
mulţimi de oameni, mai ales în provincia sa; ceea ce spunea 
el era un apel la cinstea şi bunătatea oamenilor. De politică 
nu se ocupa câtuşi de puţin. 

— Probabil le spunea că administraţia este coruptă, 
sugeră Gallio. 

— Eu nu ştiu de aşa ceva, stăpâne, dar cred c-ar fi putut 
face această afirmaţie fără să se depărteze de adevăr. 

Creţurile de la coada ochilor lui Gallio se adânciră puţin. 

— Bănuiesc, Demetrius, că şi dumneata eşti de părere că 
guvernatorul este corupt? 

— Aţi bănuit exact, stăpâne! 

— Probabil ai aceeaşi părere despre toate guvernele. 

— Eu nu cunosc decât pe cel al imperiului, răspunse 
Demetrius. 

— Ei bine, conchise Gallio, trebuie să ştii că toate sunt la 
fel. 

— E regretabil, zise Demetrius cu părere de rău. 

— Prin urmare, tânărul galileean a refuzat să devină rege 
şi astfel s-a certat cu admiratorii săi... 

— Şi a ajuns în conflict cu guvernul. Evreii bogaţi, 
temându-se de efectul activităţii lui asupra oamenilor de la 
ţară, au cerut să fie judecat pentru trădare. Pilat, care-şi 
dăduse seama că omul este nevinovat, a încercat să-l scape 
de osândă. Cărturarii şi fariseii însă cereau să-l osândească. 
Iar la urmă, împotriva propiei sale voințe, Pilat l-a osândit 
să fie răstignit pe cruce, continuă el cu glasul stins. 
Comandantul fortului din Minoa a primit ordinul să. 

— Ducă sentinţa ia îndeplinire. 

— Marcellus? Îngrozitor! 


— Da, stăpâne! Din fericire, în timpul cât s-a făcut 
crucificarea el a fost beat mort. Un centurion şi legionarii 
din Minoa au avut grijă de asta, dar şi a fost de ajuns de 
treaz pentru a-şi da seama că răstigneşte un nevinovat... Şi 
de atunci, după cum vedeţi, stăpâne, el n-a mai scăpat de 
această obsesie. Uneori reuşeşte să uite ce s-a întâmplat, ca 
puţin după aceea amintirea acestei orori să se repeadă din 
nou asupra lui, întocmai ca un vis rău. Prin mintea lui 
începe să se desfăşoare toată întâmplarea, dar atât de vie, 
încât pentru el este un fel de tortură. Şi i se pare atât de 
reală, încât îşi închipuie că toată lumea trebuie să fi văzut 
sau să fi aflat despre scena răstignirii; aşa că-i întreabă 
dacă au fost şi ei de faţă: ca la urmă să-i fie ruşine de 
această întrebare. 

În mintea lui Gallio îşi făcu loc dureroasa înţelegere şi se 
uită cu ochii mari la Demetrius. 

— Oh! Exclamă el. Va să zică aşa se explică întrebarea: „Ai 
fost de faţă?” pe care o repetă mereu. 

— Tocmai, stăpâne; dar atât nu este totul, adăugă 
Demetrius şi câteva clipe ochii lui rătăciră din nou pe 
fereastră, ca şi când n-ar fi ştiut cum să înceapă. Apoi se 
întoarse spre senator şi continuă: înainte de a vă spune, 
stăpâne, ceea ce ar mai fi de spus, trebuie să vă declar că 
eu nu sunt o fire superstiţioasă. N-am crezut niciodată în 
minuni, îmi dau seama că dumneavoastră nu daţi atenţie 
acestor basme, prin urmare vă va veni foarte greu să 
admiteţi că ceea ce vă voi spune eu ar putea să fie adevărat. 

— Continuă, Demetrius, stărui senatorul şi bătu 
nerăbdător cu degetele în tăblia mesei. 

— Când a plecat spre locul unde trebuia să, fie răstignit, 
acest Isus din Galileea era îmbrăcat într-o cămaşă simplă, 
de culoare cafenie, ţesută la ţară. I-au smuls-o de pe el şi au 
aruncat-o jos. În timpul cât el murea pe cruce, stăpânul 
meu şi câţiva ofiţeri s-au aşezat în apropiere şi au jucat 
zaruri. Unul dintre ofiţeri a propus să joace şi cămaşa la 
zaruri şi stăpânul meu a câştigat-o. În aceeaşi seară s-a dat 


un banchet la palatul procuratorului. Toţi băuseră mai mult 
decât ar fi trebuit. Un centurion a stăruit ca stăpânul meu 
să îmbrace cămaşa. 

— Ce idee respingătoare! Murmură Gallio. A îmbrăcat-o? 

— Da, a îmbrăcat-o, împotriva voinţei sale. În după-amiaza 
aceea băuse foarte mult, dar se ţinea destul de bine. Cred 
c-ar fi putut uita oroarea răstignirii dacă n-ar fi fost această 
cămaşă. A îmbrăcat-o... Şi din clipa aceea n-a mai fost 
niciodată omul care fusese până atunci. 

— Probabil îţi închipui că această cămaşă a fost vrăjită, 
zise senatorul cu dispreţ. 

— Cred că în clipa când a îmbrăcat-o stăpânului meu i s-a 
întâmplat ceva. Şi-a scos-o repede şi mi-a poruncit s-o 
distrug. 

— Foarte bine! Nu făcea s-o păstrezi. 

— Stăpâne, cămaşa aceea este şi astăzi în posesiunea mea. 

— N-ai ascultat ordinul? Demetrius dădu din cap. 

— Când a dat acest ordin, stăpânul meu nu mai era el 
însuşi. Mi s-a întâmplat uneori să nu-i ascult ordinele când 
îmi dădeam seama că sunt împotriva intereselor lui. De astă 
dată sunt mulţumit c-am păstrat această cămaşă. Dacă ea a 
pricinuit tulburarea din sufletul stăpânului meu, cred că tot 
cu ajutorul ei se va putea vindeca. 

— Afirmația aceasta este absurdă şi-ţi interzic să-i dai 
ocazie s-o mai vadă! Porunci Gallio. 

Demetrius nu zise nimic şi văzu că senatorul se ridică în 
picioare şi începe să se plimbe prin bibliotecă. Curând după 
aceea se opri în loc şi-şi trecu o mână peste bărbie, apoi se 
gândi câteva clipe şi-l întrebă: 

— la să-mi spui cum crezi că această cămaşă va reuşi să 
vindece pe fiul meu de infirmitatea de care suferă? 

— Eu nu ştiu, stăpâne, cum ar putea să-l vindece, admise 
Demetrius. M-am gândit foarte mult la acest amănunt. Dar 
până acum n-am reuşit să-mi formulez o convingere. 

Apoi se ridică în picioare şi se uită la senator fără să 
clipească: 


— M-am gândit c-ar fi mai bine să plecăm împreună, 
undeva departe de Roma, pentru o bucată de vreme. Dacă 
vom rămâne singuri, s-ar putea să se ivească vreo ocazie. 
Aici el trebuie să stea mereu în defensivă. Se simte sfios şi 
ruşinat de starea în care se găseşte. Afară de asta îl 
preocupă şi altceva ce nu-l lasă să se liniştească. Fiica 
legatului Gallus se va întoarce foarte curând acasă. Ea îşi va 
închipui că stăpânul meu se va duce să o viziteze; or, el este 
speriat de această întâlnire. Nu doreşte ca ea să-l vadă în 
starea în care se găseşte acum. 

— Este uşor de înţeles, declară Gallio. Probabil ai dreptate. 
Unde crezi c-ar fi bine să plecaţi? 

— Nu este obiceiul ca un tânăr cu educaţie să petreacă o 
bucată de vreme la Atena? În cazul când ar pleca la Atena, 
fie pentru a asculta cursurile de filosofie, fie pentru a 
practica un gen de artă, nimeni n-ar avea motive să pună 
întrebări. Pe fiul dumneavoastră l-a interesat întotdeauna 
sculptura. Sunt încredinţat că dacă va rămâne aici la Roma 
nu-l vom putea ajuta decât foarte puţin său aproape deloc. 
Nu se poate să stea închis în casă, dar el îşi dă seama că nu 
va fi în stare să-şi primească prietenii. S-ar putea să se 
răspândească zvonul că s-a întâmplat ceva cu el. Or, un 
astfel de zvon ar fi penibil, nu numai pentru el, ci şi pentru 
familie. Dacă sunteţi de acord, stăpâne, eu voi încerca să-l 
conving să plecăm împreună la Atena. Cred că nu va fi 
nevoie de prea multă stăruinţă. Aici la Roma el se simte 
grozav de nenorocit. 

— Da... Ştiu! Murmură Gallio mai mult pentru sine... 

— Este atât de nenorocit, continuă Demetrius pe un ton 
aproape stins, încât am început să mă tem că viaţa lui se 
găseşte în primejdie. Dacă va mai întârzia aici, la întoarcere 
s-ar putea ca Diana să nu-l mai găsească în viaţă. 

— Crezi că Marcellus ar prefera mai curând să se sinucidă 
decât să dea faţă cu ea? 

— Şi de ce nu? Starea lui de acum este foarte gravă. 


— Ai vreun motiv temeinic pentru a crede că el se 
gândeşte la sinucidere? Întrebă senatorul. 

Demetrius nu răspunse numaidecât. Scoase din sânul 
tunicii un pumnal cu mânerul de argint şi-i încercă tăişul pe 
palma mâinii. Gallio constată că acest pumnal aparţine lui 
Marcellus. 

— Cred că pe el îl preocupă demult gândul acesta, declară 
Demetrius. 

— I-ai luat pumnalul? Demetrius dădu din cap. 

— Stăpânul îşi închipuie că l-a pierdut în timpul drumului. 
Gallio oftă adânc şi, aşezându-se din nou la masă, luă o foaie 
de papirus şi stilul în mână şi începu să scrie repede şi cu 
caractere energice. Apoi pecetlui documentul. 

— Iată, Demetrius! Însoţeşte pe fiul meu la Atena şi poartă 
de grijă ca el să-şi regăsească echilibrul. Dar cred că nici un 
bărbat nu poate cere unui sclav o astfel de răspundere, 
întinse lui Demetrius documentul. Acesta este certificatul 
tău de mânu mittere. De astăzi înainte vei fi om liber. 

Demetrius se uită la certificat fără să zică nimic, îi venea 
greu să-şi dea seama de semnificaţia lui din primul moment. 
Era liber! Tot atât de liber ca şi Gallio! De aici înainte va fi 
stăpânul său propriu. De aici înainte va putea vorbi şi el ca 
un om liber... Până şi cu Lucia. Simţi că Gallio se uită la l cu 
interes, ca şi când ar fi încercat să-i ghicească gândurile. 
După o ezitare care păru foarte lungă, dădu senatorului 
certificatul înapoi. 

— Apreciez generozitatea dumneavoastră, stăpâne, zise el 
cu glasul emoţionat, în alte împrejurări m-aş fi simţit extrem 
de mulţumit în faţa unui astfel de gest. Pentru orice bărbat, 
libertatea este lucrul cel mai de preţ ce se poate găsi pe 
lume. Dar cred c-ar fi o greşeală să schimbăm tocmai acum 
raporturile dintre stăpânul meu şi sclavul său. 

— Vrei să spui că eşti în stare să renunţi la libertatea 
dumitale pentru a putea ajuta pe fiul meu? Întrebă Gallio cu 
glasul sugrumat. 


— Pentru mine libertatea aceasta n-ar putea să fie de nici 
un folos dacă mi s-ar acorda cu primejduirea posibilităţii de 
refacere a lui Marcellus. 

— Eşti un bărbat vrednic! Declară Gallio şi, ridicându-se în 
picioare, traversă camera şi, apropiindu-se de lada de 
bronz, deschise un sertar şi în acesta aşeză certificatul de 
eliberare a lui Demetrius din sclavie, în ziua când vei avea 
nevoie de el, să ştii că te aşteaptă, declară el. Îi întinse 
mâna, dar Demetrius se prefăcu că nu vede gestul 
stăpânului său şi, luând poziţie, îşi duse lancea la frunte şi 
salută ceremonios. 

— Îmi daţi voie să mă retrag, stăpâne? Întrebă el pe 
obişnuitul ton supus dintre stăpân şi sclavul său. 

Gallio se înclină cu tot respectul, ca şi când chiar din 
această clipă ar fi fost un egal al lui. 

Nimeni dintre cei care formau personalul casei nu se 
simţea atât de abătut ca Marcipor, care nu îndrăznea să 
pună nimănui întrebări, afară de Demetrius, dar Demetrius 
era tot timpul ocupat. Toată ziua alergase neostenit prin 
casă şi prin grădină, întrebându-se ce nenorocire s-a putut 
abate asupra lui Marcellus, pe care-l idolatriza. 

Când după această lungă convorbire uşa bibliotecii se 
deschise, Marcipor, care aştepta în atrium, ieşi în calea lui 
Demetrius ca să-l întâmpine, îşi strânseră mâinile fără să 
zică nimic şi intrară împreună într-un alcov. 

— Ce s-a întâmplat, Demetrius? Întrebă el în şoaptă. Ceva 
ce ai putea să-mi spui şi mie? 

Demetrius întinse braţul şi, apucând pe bătrânul corintian 
de umăr, îl trase mai aproape de el. 

— S-a întâmplat ceva ce va trebui să-ţi spun, murmură el. 
La miezul nopţii să vii în camera mea. Acum nu am timp de 
pierdut, deoarece trebuie să merg la el. 

După ce vila se linişti şi constată că Marcellus a adormit, 
Demetrius se retrase în camera sa, care se găsea alături de 
apartamentul stăpânului său. Imediat după aceea se auzi o 
bătaie uşoară în tăblia uşii şi Marcipor apăru, îşi apropiară 


scaunele unul de altul şi începură să vorbească în şoaptă, 
până când păsărelele se treziră şi se mişcară în lumina 
albastră a zorilor. Povestea lui Demetrius fu stranie şi foarte 
lungă. Marcipor îşi exprimă dorinţa de a vedea cămaşa. 
Demetrius i-o întinse şi bătrânul o examina cu interes. 

— Cred că tu nu-ţi închipui despre veşmântul acesta c-ar 
dispune de o putere neobişnuită? Întrebă Marcipor. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, zise Demetrius. Dacă ţi-aş 
răspunde afirmativ, ar însemna să fiu nesincer şi ţi-ai putea 
închipui despre mine că sunt nebun; iar dacă mi-aş închipui 
că sunt nebun n-aş mai putea fi omul indicat ca să 
îngrijească de Marcellus care este nebun... Şi are nevoie de 
îngrijirea mea. Prin urmare, îţi voi răspunde că această 
cămaşă nu are nimic altceva în afară de ceea ce i-a atribuit 
imaginaţia noastră proprie, întrucât mă priveşte pe mine, 
eu am văzut pe cel osândit... Şi asta este toată deosebirea. 
Crede-mă, Marcipor, acesta n-a fost un om obişnuit, îţi 
repet că nu mi-ar veni deloc greu să admit c-a fost de 
origine divină. 

— Demetrius, astfel de vorbe din partea ta mi se par 
neobişnuite, zise Marcipor cu părere de rău şi se uită cu 
atenţie la el. Tu eşti cel din urmă dintre oameni despre care 
mi-aş fi închipuit c-ar fi în stare să spună ceva. Se ridică şi 
se uită la cămaşă, ţinând-o în lungimea braţului. N-ai avea 
nimic împotrivă dacă aş îmbrăca-o? 

— Nu, pe el nu-l va interesa dacă vei îmbrăca-o! Declară 
Demetrius. 

— Ce vrei să spui cu vorbele astea? Întrebă Marcipor 
mirat. Faci aluzie la Marcellus? 

— Nu... Vorbesc despre cela căruia a fost. El n-a avut 
nimic împotrivă ca eu s-o păstrez, iar tu eşti tot atât de 
cinstit ca şi mine. 

— Pe toţi zeii! Demetrius. Mi se pare că tu eşti atins puţin 
de întâmplarea aceasta stranie, murmură Marcipor. De 
unde ştii tu că el n-a avut nimic împotrivă ca să păstrezi 
această cămaşă? Vorbele acestea sunt prosteşti. 


— S-ar putea să fie sau să nu fie prosteşti, dar de fiecare 
dată când pun mâna pe cămaşa aceasta simt efectul pe 
care-l face asupra mea, îngână Demetrius. Dacă mă simt 
obosit, contactul cu ea mă odihneşte. Dacă sunt abătut, mă 
înviorează imediat. Dacă încerc să mă revolt din pricina 
situaţiei mele de sclav, ea mă linişteşte. Probabil din pricină 
că de fiecare dată când pun mâna pe ea îmi aduc aminte de 
curajul şi foiţa lui. Îmbrac-o, Marcipor, dacă vrei. Uite, îţi voi 
ajuta şi eu. 

Marcipor o trase pe mâneci şi se aşeză pe scaun. 

— Mi se pare neobişnuit de călduroasă, declară el. 
Probabil asta se datoreşte imaginaţiei. Mi-ai vorbit de 
interesul cu care se gândea omul acesta la bunăstarea 
altora şi... Este foarte firesc ca această cămaşă... Care a 
fost a lui... Marcipor se opri şi zâmbi cu sfială, uitându-se la 
Demetrius. 

— Ei, ce zici? Nu-i aşa că nu sunt atât de nebun pe cât 
par? Întrebă Demetrius râzând. 

— Ce ar putea să fie asta?! Întrebă Marcipor cu glasul 
sugrumat. 

— De, indiferent de ceea ce este, dar se poate constata 
prezenţa a ceva, răspunse Demetrius. 

— O fi împăcarea? Întrebă Marcipor, adresându-se lui 
însuşi. 

— Şi încrederea, adăugă Demetrius. 

— Ceea ce înseamnă că nu trebuie să te frămânţi, 
deoarece totul se va termina cu bine. 

CAPITOLUL, VIII. 

La apusul soarelui din ultima zi a lunii pe care luliu Cezar, 
când a revizuit calendarul, a numit-o după numele lui, 
Marcellus şi sclavul său avură parte să vadă Partenonul în 
timpul cât făceau drumul din port cu o cari ga dărăpănată, 
care ar fi meritat să fie aşezată în muzeul de antichităţi din 
Atena. Demetrius se apropiase cu sentimente împărţite de 
patria sa. 


Dacă starea de spirit a lui Marcellus ar fi fost normală, 
legatul de odinioară al Legiunii din Minoa şi-ar fi manifestat 
nemulţumirea faţă de plictiseala ce-l chinuise în timpul 
acestui drum. 

El şi Demetrius se îmbarcaseră pe corabia grecească 
Clytia numai pentru motivul că doreau să părăsească Roma 
fără întârziere şi Clytia trebuia să ridice ancora în aceeaşi 
zi. Nici un fel de motive nu i-ar fi putut altfel determina să 
ia acest vas, care la început fusese construit pentru 
transportul de cereale din Grecia spre cetatea imperială şi 
de la Roma se întorcea înapoi cu balast şi ceva mobilă şi 
diverse obiecte casnice, destinate funcţionarilor provinciali 
ai imperiului. 

Vasul nu avea cabine pentru călători. Toţi nouă trebuiau să 
doarmă în aceeaşi sală comună. De asemenea, nu exista 
decât o singură punte. La proră era o bucătărie descoperită 
unde cei care-şi plăteau transportul îşi puteau pregăti 
singuri mâncarea. Articolele alimentare se găseau pe vas şi 
căpitanul le vindea cu câştig destul de frumos. 

În imediata apropiere a bucătăriei se găsea un tare în care 
erau câţiva viței, câteva oi şi un coteţ cu găini, în ziua 
îmbarcării luaseră cu ei şi câţiva porci, dar la două zile de 
drum, în apropiere de Cythera, un evreu de pe corabie îi 
cumpărase pe toţi şi-i oferise ca jertfa zeului Neptun, 
implorându-l să liniştească apele, deoarece el nu este 
obişnuit cu drumurile pe mare. 

Cam pe la mijlocul vasului şi în apropierea catargului 
principal se găsea un loc liber de formă patru-unghiulară, 
cu câteva bănci incomode de lemn şi acesta servea ca loc de 
recreaţie. În imediata apropiere o scară rudimentară care 
cobora în sala comună, luminată şi ventilată de şase 
strungăreţe minuscule. La cea mai uşoară bătaie de vânt, 
strungăreţele erau închise, deoarece Clytia nu ţinea să-şi 
cocoloşească pe cei de la bord. Ar fi fost aproape imposibil 
să se mai găsească şi alt vas în drumul dinspre Ostia şi 
Pireu care să ofere atât de puţin confort călătorilor săi. 


Singura calitate pe care trebuia s-o recunoşti acestei vechi 
corăbii era plăcerea de a lua totul foarte uşor. Făcea escală 
în toate porturile şi întârzia destul de mult; astfel în Corfu 
se opri trei zile şi trei nopţi pentru a descărca o cantitate de 
siliciu şi a luă un balot de şaluri de păr de cămilă; patru zile 
încheiate la Argostoli pentru a lua provizie proaspătă de 
apă în burdufuri, a debarca un pasager care se săturase de 
drum şi a încărca un coş cu lămâi. Coborâse chiar până în 
Creta, far? Altă pricină decât să descarce trei blocuri de 
marmură de Carrara ţi să cumpere o legătură de piei de 
bivol prost mirositoare, din care se făceau scuturi, în timpul 
cât fu obligată să aştepte în port, un vas ieşi în larg şi astfel 
putu să acosteze alături de o galeră legată la chei; mai 
trecu apoi o săptămână întreagă, până când se saturară şi 
călătorii şi autorităţile portului şi dădură ordin să 
părăsească locul, aşa că lunga călătorie a Clytiei se termină. 

Dacă Marcellus ar fi fost sănătos, fără îndoială ar fi fost cel 
dintâi care ar fi protestat împoriva nemulțumirilor acestei 
călătorii. Dar, în starea de spirit în care se găsea acum, 
suportă toate aceste nemulțumiri fără nici un efort al 
voinţei, aşa că Demetrius se alarmă serios din pricina lui. 
Marcellus nu era omul care să suporte fără protest 
plictiselile, indiferent de ce categorie ar fi fost şi corintianul 
începuse să se gândească tot mai îndelung la indiferența tot 
mai vizibilă a stăpânului său faţă de tot ce se petrece în 
apropierea lui. El însuşi se simţea uneori atât de chinuit de 
greutatea drumului acestuia care nu se mai termina, încât 
ar fi fost gata în orice moment să sară peste parapetul 
corăbiei. 

Străduinţele lui de a trezi interesul adormit al stăpânului 
său se dovediseră zadarnice. Senatorul avusese grijă să dea 
fiului său pentru drum o colecţie de cărţi alese cu grijă, în 
marea majoritate clasici şi Demetrius încercase cu toată 
prudenţa să-l îndemne la lectură, dar nu reuşise. 

În timpul zilei, cât era vreme frumoasă, Marcellus sta 
nemişcat şi se uita la apa care fugea pe lângă flancurile 


corăbiei. Imediat ce-i servea prânzul, ieşea pe bord şi se 
aşeza pe câte un colac de odgoane şi sta nemişcat, cu 
coatele proptite în genunchi, cu bărbia sprijinită în palme şi 
cu privirile pierdute în larg. Demetrius îi lăsă timpul 
necesar să se aşeze confortabil, ca imediat după aceea să se 
ia după el, ducând câteva suluri de pergament la subsuoară 
şi se întindea şi el în apropiere. Uneori citea câte o pagină- 
două şi punea câte o întrebare, în astfel de împrejurări 
Marcellus întorcea capul spre el, părând că se întoarce din 
mari depărtări, ca să-i dea un răspuns indiferent, dar se 
vedea limpede c-ar prefera să-l lase în pace. 

Deşi principala grijă a lui Demetrius era să-şi înveselească 
stăpânul, avea şi el destule motive să se frământe, înainte 
de asta nu i se oferise niciodată ocazia să citească fără 
întrerupere şi atât de mult. Îl interesa în special opera lui 
Lucrețiu. lată, îşi zicea el, un bărbat înţelept. 

— Aţi citit vreodată pe Lucrețiu? Întrebă el într-o după- 
amiază pe stăpânul său, alături de care stătuse vreme de un 
ceas fără să schimbe nici o vorbă unul cu altul. 

Marcellus întoarse încet capul spre el şi într-un târziu îi 
răspunse. 

— Fără interes! 

— Lucrețiu este de părere că oamenii se zbuciumă din 
pricină că se tem de moarte, zise Demetrius. El crede că 
această teamă ar trebui eliminată din preocupările 
oamenilor. 

— Ideea nu este rea, admise Marcellus nepăsător. Apoi, 
după o lungă pauză, întrebă: Şi cum înţelege să procedeze? 

— Plecând de la premisa că nu există viaţă viitoare, îi 
explică Demetrfus. 

— Nu e rău, admise Marcellus, presupunând că premisa 
aceasta va rămâne acolo de unde ai plecat. 

— Vrei să spui, stăpâne, că această premisă ar putea să fie 
pusă greşit? 

Marcellus zâmbi îngândurat, apoi, după o lungă tăcere, 
începu din nou. 


— Pentru unii oameni, Demetrius, teama aceasta este un 
fel de mângâiere, căci îşi zic că după aceea nu li se poate 
întâmpla nimic mai înspăimântător decât ceea ce li s-a 
întâmplat în existenţa lor prezentă. Probabil Lucrețiu n-are 
nici o dovadă în sprijinul afirmației că toţi oamenii se tem de 
moarte. Unii dintre ei îşi caută moartea cu bună ştiinţă. Cât 
despre mine, eu nu cunosc această teamă; moartea n-are 
decât să aducă tot ce pofteşte... Dar se pune întrebarea: 
oare Lucrețiu a avut dreptul să afirme că oamenii se tem de 
moarte şi ar fi îndrăznit să spună unui bărbat astfel de 
vorbe? 

Lui Demetrius îi păru rău c-a început această conversaţie, 
dar nu dorea nici s-o întrerupă aşa, dintr-o dată; în orice 
caz nu într-o împrejurare ca aceasta. 

— Lucrețiu admite că orice fel de viaţă este grea, dar se 
uşume ză pe măsură ce omul evoluează din starea de 
sălbăticie, zise Defhetrius, străduindu-se ca această 
observaţie să pară cât mai optimistă. Marcellus râse 
sarcastic. 

— Pe măsură ce oamenii evoluează din starea de 
sălbăticie, va să zică? Dar ce îl determină să-şi închipuie că 
oamenii ar putea să evolueze din starea de sălbăticie? 
Întrebă el şi făcu un gest de nerăbdare, ca şi când ar fi vrut 
să elimine această afirmaţie. Lucrețiu nu prea ştia decât 
foarte puţin din tot ce se întâmplă în lume. Trăia întocmai 
ca o cârtiţă în vizuina ei. Ca un urs care în timpul iernii 
trăieşte din seul său propriu. La vârsta de patruzeci de ani 
s-a scrântit de cap şi a murit. Evoluarea din starea de 
sălbăticie! Aceasta este o afirmaţie prostească! Nimic din 
ceea ce se petrece în viaţa primitivă nu se poate compara 
cu bestialitatea vieţii pe care o ducem noi astăzi, continuă 
Marcellus, care, deşi abia adineauri vorbise pe un ton de 
monolog, de astă dată începu să ţipe. Evoluarea din starea 
de sălbăticie! Strigă el. Tu cunoşti destul de bine adevărul, 
căci tu ai fost de faţă! 

Demetrius dădu abătut din cap. 


— A fost o întâmplare foarte tristă, stăpâne, încuviinţă el, 
dar cred că din pricina asta ţi-ai făcut destule imputări. N- 
aveai altă alegere. 

Marcellus recăzuse în obişnuita sa stare letargică, dar se 
ridică imediat în picioare şi încleşta din pumni. 

— Asta, Demetrius, este minciună şi tu ştii destul de bine 
că este minciună. Exista şi altă alegere! Puteam elibera pe 
galileeanul acela! Aveam cu mine un număr de legionari 
aduşi din Minoa ca să pot împrăştia adunătura aceea de 
ticăloşi care ceruseră osândirea lui. 

— Pilat te-ar fi adus în faţa Curţii marţiale, stăpâne. Şi în 
cazul acesta ai fi putut să-ţi pierzi viaţa. 

— Viaţa! 'Ţipă Marcellus. Pe aceasta am pierdut-o în orice 
caz. Dar ar fi fost mult mai bine dacă mi-aş fi pierdut-o în 
mod onorabil. 

— Ei bine, încercă Demetrius să-l îmbuneze, acum ar fi 
cazul să uităm ce s-a întâmplat. După ce vom sosi-la Atena, 
stăpâne, vei avea cu totul alte preocupări. Cred că te 
gândeşti cu plăcere la studiul care te aşteaptă acolo? 

Nu primi nici un răspuns. Marcellus se întorsese cu 
spatele spre el şi se uita din nou în largul mării. 

A doua zi după aceea - o imprudenţă pe care mai târziu 
avu motive s-o regrete - Demetrius încercă din nou să se 
apropie de stăpânul său, care sta îngândurat, ca să 
continue conversaţia întreruptă. 

— În cartea aceasta, Lucrețiu afirmă că cei care-şi 
închipuie despre zei că i-ar interesa soarta oamenilor 
greşesc, deoarece această credinţă nu a folosit oamenilor la 
altceva decât să le. Pricinuiască nenorociri. 

— Sigur că da, murmură Marcellus, dar bătrânul acesta a 
fost un nebun când şi-a închipuit că zeii ar putea să existe 
cu adevărat. După ce Clytia mai înainta câteva stadii, 
părând că aproape nu se mişcă din loc, Marcellus adăugă: 
Lucrețiu a fost nebun, deoarece ştia prea multe din 
domeniul necunoscutului, îşi petrecea viaţa singur şi se 
gândea... se gândea mereu... Până când într-o bună zi s-a 


scrântit... Prin urmare, Demetrius, aşa se va întâmpla şi cu 
mine. 

Dacă sufleteşte ar fi fost mai puţin tulburat - fiind şi peste 
măsură de obosit din pricina drumului - Marcellus s-ar fi 
simţit încântat de primirea călduroasă a hangiului atenian, 
deşi această primire nu era câtuşi de puţin un lucru la care 
nu s-ar fi putut aştepta. 

Pe vremea când avea douăzeci de ani, Marcus Lucan Gallio 
venise la Atena, unde petrecuse o vară pentru a studia la 
celebra Academie a lui Hiparh şi fusese adăpostit la Domus 
Eupolis. Stăpânul hanului îşi trata clienţii ca şi când ar fi 
fost invitaţii săi proprii. Trebuia să fii o persoană foarte 
distinsă şi recomandată de oameni de încredere pentru a 
putea fi primit în acest han; dar, după ce reuşeai să fii 
primit, n-aveai nici un motiv să fii nemulţumit de felul în 
care te îngrijeau. 

Atitudinea aceasta a bătrânului Eupolis faţă de cei care 
căutau locuinţă nu era un simplu snobism. Atena era mereu 
plină de străini. Oraşul nu avea mai mult de o sută de 
hanuri pentru adăpostirea acestora, dar numai 
douăsprezece dintre ele se bucurau de o reputaţie mai 
bună. Majoritatea hangiilor era formată din indivizi dubioşi, 
foşti tâlhari şi sceleraţi şi tot cam de această categorie erau 
şi clienţii lor. Pentru a-şi putea păstra reputaţia, Domus 
Eupolis trebuia să-şi aleagă cu cea mai mare atenţie clenţii 
pe care-i primea. 

Fără îndoială, tânărul Gallio făcuse proprietarului o bună 
impresie, deoarece, când părăsi Domus Eupolis, bătrânul 
Georgios tăiase în două o drahmă de argint şi dăduse lui 
Marcus una dintre jumătăţi, iar de cealaltă legase un răboj, 
pentru a o putea păstra el însuşi ca mijloc de informaţie. 

— Oricine, fiule, va veni în casa mea şi-mi va arăta această 
jumătate de drahmă va fi bine primit. Bagă de seamă să n-o 
pierzi. 

Sosiră pe înserate şi, după ce intrară în curtea frumoasă a 
hanului, Marcellus scoase această jumătate de drahmă şi o 


dădu paznicului care ieşise în calea lor. Imediat atitudinea 
sclavului deveni respectuoasă. Se închină în faţa lor şi se 
duse la stăpânul său ca să-i arate talismanul. Proprietarul - 
un bărbat de vreo patruzeci de ani - se apropie zâmbind de 
ei şi cu mâinile întinse. Marcellus coborâse din cotiga veche 
care-l adusese din port şi apropiindu-se de el îi spuse că 
este fiul lui Gallio. 

— Şi cum va trebui să vă spun când stăm de vorbă? 
Întrebă hangiul. 

— Eu sunt tribun şi numele meu este Marcellus. 

— Tribune Marcellus, amintirea tatălui dumitale se mai 
păstrează în hanul acesta. Sper că mai este încă în viaţă şi 
sănătos! 

— Aşa este. Senatorul Gallio m-a însărcinat să exprim 
salutul lui în faţa familiei dumitale. Deşi a trecut vreme 
foarte lungă din ziua când el a fost pe aici, părintele meu şi- 
a exprimat nădejdea că salutul lui va mai putea fi împărtăşit 
lui Georgios. 

— Venerabilul meu părinte a murit de zece ani. Dar în 
numele lui vă urez bună venire la Eupolis. Numele meu este 
Dion. Casa este a dumneavoastră. Vă rog să intraţi, căci văd 
că sunteţi obosit. 

Apoi se întoarse spre Demetrius. 

— Argatul îţi va ajuta să aduci bagajele şi-ţi va arăta unde 
să dormi. 

— Aş prefera ca sclavul meu să poată dormi în 
apartamentul meu, interveni Marcellus. 

— La noi nu se obişnuieşte aşa ceva, răspunse Dion puţin 
mirat. 

— Eu însă procedez în felul acesta, adăugă Marcellus, în 
timpul din urmă am fost obligat să trec printr-o mulţime de 
încercări grele şi nu mă simt bine, îi explică el. Nu vreau să 
rămân singur, aşa că Demetrius va dormi în apropierea 
mea. 

După ce se gândi câteva clipe, Dion ridică din umeri cu 
părere de rău şi se învoi, apoi pofti pe Marcellus să intre. 


— De purtarea lui vei răspunde dumneata, zise Dion în 
timpul cât urcară treptele terasei. 

— Dion, îi explică Marcellus oprindu-se în loc, dacă acest 
corintian ar fi liber, ar fi o adevărată podoabă pentru un 
grup de oameni din cea mai aleasă societate. A fost crescut 
într-o casă de oameni aleşi, are educaţie şi mai presus de 
orice este un băiat curajos. Prezenţa lui nu va fi un motiv ca 
celor din familia Eupolis să le pară rău că l-au primit în casa 
lor. 

Împărţirea desăvârşită a spaţiosului andronitis, în care 
intrară de-a dreptul pe uşa din faţă, păru foarte 
confortabilă şi plăcuta. 

— Dacă vrei, aşază-te p% un scaun, îl pofti Dion, care 
părea că s-a mai liniştit, în timpul acesta eu voi pleca să 
vorbesc şi cu ceilalţi membrii ai familiei. După aceea îţi voi 
arăta apartamentul, căci văd că eşti obosit. Vei rămâne la 
noi vreme mai îndelungată? 

Marcellus făcu un gest nelămurit cu mâna şi-i răspunse: 

— Cred că voi întârzia o bucată de vreme. Trei luni, patru 
sau şase, deocamdată nici eu nu ştiu. Vreau linişte şi am 
nevoie de două camere cu câte un pat, un mic salonaş şi o 
odaie pentru lucru. Probabil mă voi ocupa puţin şi de 
sculptură. 

Dion dădu din cap şi-i răspunse că înţelege dorinţa lui şi-i 
va putea oferi un apartament corespunzător. 

— Vei avea vederea spre grădină, adăugă el îndreptându- 
se spre ieşire. Anul acesta avem câteva specii de trandafiri 
foarte frumoşi. 

După plecarea lui Dion, Demetrius intră în cameră şi se 
apropie de scaunul pe care era aşezat Marcellus. 

— V-a spus, stăpâne, care sunt camerele noastre? Întrebă 
el. 

— Ni le va arăta numaidecât, răspunse Marcellus obosit. 
Rămâi aici până când se va întoarce. 

Nu mult după aceea familia lui Dion apăru şi se ridică în 
picioare ca s-o salute: Phoebe, simpatica soţie a lui Dion 


care aflase cine este noul sosit, fu cordială, iar Ino, sora 
văduvă a lui Dion, păru că descoperă o asemănare între 
Marcellus şi tânărul pe care odinioară îl admirase atât de 
mult. 

— Pe vremea aceea - începu Dion şi pe buze îi tremură un 
zâmbet resemnat - am crezut că această admiraţie ar putea 
să ducă la ceva... 

— Dar noi grecii nu ne putem simţi bine în nici o altă parte 
de lume, îi explică Ino şi Marcellus se întrebă dacă relaţiile 
dintre părintele său şi femeia aceasta au fost mai mult 
decât trecătoare. 

Nimeni nu se ocupă de Demetrius, căci pesemne Dion le 
prevenise că tribunul este însoţit de sclavul său. 

La prima pauză ce interveni în conversaţia lor, Ino se 
întoarse spre el şi-l întrebă dacă nu cumva este grec. 
Demetrius se înclină respectuos şi-i răspunse-afirmativ. 

— De unde? Întrebă Ino. 

— Din Corint. 

— Ai fost la Atena şi înainte de asta? 

— O singură dată. 

— Îţi place să citeşti? 

— Uneori citesc şi eu. 

Ino începu să râdă îngăduitoare, întorcând privirea spre 
fratele ei, constată că el nu este de acord cu această 
conversaţie. De asemenea Marcellus nu părea nici el 
mulţumit. Demetrius făcu un pas înapoi şi rămase în poziţie 
de drepţi, exact ca o santinelă. O clipă în jurul, lor se simţi 
oarecare tensiune, înainte de a începe din nou să 
vorbească. 

În timpul acesta o fată înaltă şi foarte frumoasă apăru în 
faţa intrării. Probabil fusese plecată undeva, deoarece era 
înfăşurată într-un şal cu ciucuri atât de strâns împrejurul 
trupului, încât i se putea distinge silueta graţioasă. Maică- 
sa întinse cu duioşie braţul spre ea când o văzu că se 
apropie. 


— Este fiica noastră Theodosia, zise ea. Dragă, musafirul 
nostru este Marcellus, fiul lui Marcus Gallio, despre care ai 
auzit pe tatăl tău vorbind de atâtea ori. 

Theodosia se uită la el şi zâmbi, apoi privirile ei atente se 
întoarseră spre Demetrius şi-l examinară cu interes, 
încruntă din sprâncene, dar faptul acesta determină pe 
Theodosia să se uite la el cu şi mai mult interes. Probabil se 
întreba care este motivul că nimeni nu i-l prezintă şi nu 
vorbeşte cu el. 

Urmă un moment de tăcere grea. Marcellus n-ar fi vrut să 
jignească pe Demetrius. Presimţea că n-ar fi frumos să-i 
spună: „Omul acesta este sclavul meu”. Puţin după aceea îşi 
zise c-ar fi fost mai bine să procedeze în felul acesta în loc 
să se străduiască să pară prevenitor. 

— Acesta este Demetrius, zise el. 

Theodosia făcu un pas spre el şi-l privi în luminile ochilor, 
apoi pe buze îi apăru un zâmbet domolit, care vroia să-i 
spună că este de acord cu înfăţişarea lui, şi-şi ţuguie buzele. 
Demetrius se înclină ceremonios în faţa ei. Theodosia păru 
că ezită, apoi mai făcu un pas şi rămase sfioasă, neştiind ce 
să facă - femeile nemăritate nu puteau să strângă mâna 
unui bărbat decât cel mult când ar fi fost vorba de o rudă 
apropiată - dar întinse totuşi mâna spre el. Demetrius se 
uită drept înainte, prefăcându-se că n-a băgat de seamă 
gestul ei. 

— Este un sclav, zise tatăl ei. 

— Ooo! Exclamă Theodosia. N-am ştiut. Apoi se uită din 
nou în ochii lui Demetrius. De astă dată se uită şi el la ea şi 
cu un fel de ezitare murmură pe un ton care părea aproape 
confidenţial: Păcat că trebuie să ne purtăm în felul acesta 
unul faţă de altul. Sper că nu... Intenţia mea n-a fost... Se 
opri când văzu pe Demetrius că dă din cap ca şi când ar fi 
vrut să-i dea să înţeleagă că ea nu are nici o vină. 

— Să vă arăt acum apartamentul dumneavoastră! 
Interveni Dion. Marcellus se înclină în faţa femeilor şi urmă 
pe stăpânul casei, împreună cu Demetrius. 'Theodosia se 


uită după ei până când dispărură din vedere. Apoi oftă uşor 
şi se întoarse spre mătuşa ei ca şi când ar fi vrut să-şi ceară 
iertare. 

— Uită ce s-a întâmplat, murmură Ino cu bunăvoință. Tu 
nu puteai să ştii dinainte că ai de-a face cu un sclav; în orice 
caz nu era îmbrăcat ca un sclav şi nici nu arată ca un sclav. 
Prin casa noastră noi nu admitem să circule astfel de 
oamevii. 

— Ar fi fost mult mai bine dacă scena aceasta nu s-ar fi 
întâmplat, interveni Phoebe nemulțumită. De aici înainte voi 
fi mai prudentă. Dacă se va întâmpla să profite de faptul că 
ţi-a fost prezentat, îl vei pune la locul lui aşa cum se cuvine. 

— Crezi că vorbele ce i-au fost spuse adineauri n-au fost 
destul de grele pentru a-l pune la locul lui? Întrebă 
Theodosia. 

— Este adevărat că vorbele au fost destul de grele, 
încuviinţă Ino şi zâmbi cu înţeles. 

Peste o săptămână, Demetrius - care se gândise cu toată 
încrederea la refacerea morală a stăpânului său - începu 
să-şi piardă nădejdea. 

La sosirea lor în casa Eupolis, Marcellus fusese primit cu 
atâta căldură - şi el la rândul său fusese atât de 
recunoscător pentru această primire - încât îşi zise că au 
făcut un pas înainte spre rezolvarea acestei probleme. 

Aspectul locuinţei lor era aproape desăvârşit. Camerele 
însorite aveau vederea spre grădina plină de flori. Peristilul 
pavat cu lespezi avea câteva scaune confortabile care 
păreau că te invită la odihnă şi la citit. Fără îndoială nimeni 
dintre cei care se interesau de sculptură n-ar fi putut cere 
un confort mai desăvârşit decât cel pe care ţi-l oferea 
această locuinţă. 

Dar orice străduinţă era zadarnică, deoarece melancolia 
lui Marcellus era prea adâncă pentru a putea fi risipită. Nu- 
l interesa nici propunerea lui Demetrius de a vizita 
Acropole, sau Colina lui Marte, sau alte colecţii de artă şi 
gliptoteci celebre. 


— Ce ai zice să coborâm în agora? Întrebă Demetrius într- 
una din zile. Este întotdeauna interesant să vezi populaţia 
rurală venind să-şi vândă produsele pe care le are. 

— De ce nu mergi dacă-i face plăcere? Întrebă Marcellus. 

— Pentru că nu pot să te las singur, stăpâne! 

— Asta este adevărat; nici mie nu-mi place să rămân 
singur. 

Nu se duse nici să vadă Templul lui Hercule, care era pe 
cealaltă parte a străzii, la cel mult distanţa cât ar bate o 
săgeată de la locul unde se aşeza el în grădină ca să-şi 
examineze unghiile. Demetrius se aştepta din partea lui să-l 
vadă achitându-se într-un fel oarecare de atenţia ce le-o 
acorda familia Eupolis. Dion venise în două rânduri la ei să-i 
vadă şi rămăsese mirat văzând că musafirul său este atât de 
îngândurat şi de tăcut, într-o dimineaţă, Theodosia apăruse 
la capătul cel mai depărtat al grădinii, iar Marcellus, care o 
văzuse, plecase din peristil anume ca s-o poată evita. 

Demetrius era conştient de motivul care determina pe 
stăpânul său să se ferească de familia Eupolis. Nu putea 
prevedea niciodată momentul când va fi copleşit din nou de 
apatia lui misterioasă, ca să înceapă să asude şi să se 
oprească în mijlocul unei fraze care să le adreseze 
întrebarea neaşteptată: „Ai fost de faţă?”. Prin urmare de 
ce să te mai miri că ela încercat să evite o conversaţie cu 
Theodosia. 

E adevărat că nu era abosolut necesar să cultivi relaţiile 
cu familia stăpânului casei. Mâncarea le-o trimitea în 
apartamentul lor şi sclavii aveau grijă să scuture şi să 
curețe camerele, Demetrius n-avea aproape nimic de lucru, 
decât să stea şi să aştepte, urmărind în fiecare clipă şi cât 
se poate de discret, toate mişcările făcute de stăpânul său. 
Dar inactivitatea aceasta era chinuitoare şi-l plictisea de 
moarte. 

În dimineaţa zilei a opta luă hotărârea să întreprindă ceva. 

— Stăpâne, dacă nu sunteţi dispus să începeţi să modelaţi 
ceva, aţi fi de acord să încerc eu să întrebuinţez lutul? 


— Sigur că da, murmură Marcellus, îmi dau seama că e 
foarte greu să duci felul acesta de viaţă. Procură-ţi în orice 
caz lutul de care ai nevoie! 

În aceeaşi după-amiază Demetrius aşeză masa grea de 
modelat în mijlocul camerei şi începu să frământe cu 
mişcări stângace o mică statuetă. Puțin după aceea, 
Marcellus se întoarse din peristil, unde stătuse copleşit de 
obişnuita lui apatie şi se aşeză pe un scaun din colţul 
camerei ca să-l vadă ce face. Începu să râdă, nu vesel şi nici 
de plăcere, dar în orice caz râse. Presimţind că pasiunea 
pentru modelarea lutului ar putea să aibă un efect favorabil 
asupra stăpânului său, Demetrius continuă foarte serios să 
modeleze un bust, la care dacă te uitai îţi venea să te 
tăvăleşti de râs. 

— Dă-mi voie să-ţi arăt cum va trebui să procedezi, zise 
Marcellus şi se apropie de masă. Înainte de orice, lutul este 
prea vârtos, începu el cu o uşoară severitate în glas. Adu 
puţină apă. Dacă în general vrei să te ocupi de modelat, 
atunci va fi mai bine să procedezi aşa cum trebuie. 

De astă dată, îşi zise Demetrius, am reuşit să rezolvăm 
problema noastră. Se simţea atât de mulţumit, încât, numai 
cu mare greutate reuşi ca acesta mulţumire să nu i se 
oglindească şi pe obraz, deoarece ştia că Marcellus nu s-ar 
fi simţit deloc mulţumit dacă i-ar spune ceva. Toată după- 
amiaza lucrară împreună; sau, mai bine zis, de lucrat lucră 
Marcellus şi Demetrius îl urmări cu privirea, în aceeaşi 
seară Marcellus mancă cu poftă şi se culcă devreme. 

Dimineaţa următoare, după ce prânziră, Demetrius se 
simţi mulţumit văzând pe stăpânul său că intră în atelier, îşi 
zise că va fi preferabil să-l lase singur, căci în felul acesta va 
lucra mai cu plăcere dacă nu va simţi pe nimeni în 
apropierea lui. 

Dar peste jumătate de ceas Marcellus ieşi în peristil şi se 
aşeză pe un scaun. Era palid ca un mort şi pe frunte i se 
vedeau broboane de sudoare. Mâinile îi tremurau. 
Demetrius oftă îndurerat şi încercă să-l evite. Apoi luă 


hotărârea ca în aceeaşi seară să recurgă la ultimul mijloc 
ce-l mai avea la îndemână în cazul când toate celelalte 
încercări vor da greş. Probabil încercarea va fi riscantă, dar 
nu-i rămânea altă alegere. Starea de deprimare în care se 
găsea Marcellus ar fi putut deveni fatală, dar în orice caz de 
aici înainte nu va mai putea continua să rămână în felul 
acesta. Prin urmare încercarea ce o va face merita orice 
risc. 

După ce stăpânul său plecă la culcare, Demetrius se duse 
la bucătărie şi întrebă pe Glycon, şeful bucătar, de numele 
unui ţesător priceput: ar vrea să-i dea să repare o haină a 
stăpânului său. Glycon îi răspunse numaidecât. Un ţesător 
priceput? Fireşte! Cine ar putea să fie altul decât bătrânul 
Beniamin? Stă în apropiere de Teatrul Dionysos. Imediat ce 
ajungi în vecinătatea teatrului, orice trecător îţi va putea 
arăta prăvălia lui. 

— Numele acesta de Beniamin pare să fie evreiesc, zise 
Demetrius. 

— Este chiar, încuviinţă Glycon şi bătrânul e un om foarte 
cumsecade; se spune despre el că este cărturar. Am auzit 
despre acest Beniamin că dacă nu-i place omul care-i intră 
în prăvălie nici nu stă de vorbă cu el. 

— Probabil nu va fi dispus să stea de vorbă cu un sclav, 
zise Demetrius. 

Toată ziua următoare până la amiază, Marcellus stătu 
îngrămădit în scaunul din faţa intrării şi se uită indiferent la 
tufele grădinii, în atelierul din apropiere, Demetrius 
frământa lutul umed şi sta la pândă, ca să prindă orice 
mişcare ce s-ar fi auzit din micul peristil. În două rânduri 
ieşise afară, ca să pună stăpânului său unele întrebări 
referitoare la încercarea lui de a modela, în nădejdea că va 
putea trezi curiozitatea stăpânului său, dar încercările 
acestea rămăseseră fără rezultat. 

Situaţia de acum i se părea atât de gravă, încât îşi zise că 
a sosit tocmai timpul ca să facă încercarea la care se 
gândea, îşi simţi inima bătând speriată în momentul când 


ieşi din atelier pentru a se întoarce în camera sa. Mâinile 
începură să-i tremure când răscoli fundul de la desaga de 
pânză de catarg în care păstra cămaşa prețioasă a 
galileeanului. 

Trecuseră săptămâni întregi de când nici el n-o mai 
văzuse. Pe bordul corabiei Clytia nu fusese nici un moment 
singur, aşa că această cămaşă, care avusese o influenţă atât 
de nefastă asupra stării sufleteşti a lui Marcellus, nici nu 
fusese desfăcută din ziua când plecaseră din Roma. 

Aşezându-se pe marginea aşternutului său, Demetrius o 
desfăcu şi o întinse cu sfială pe genunchi. Nu admisese 
niciodată că un obiect neînsufleţit ar putea dispune de o 
anumită forţă. Cei care credeau în puterea magică a unor 
obiecte fără viaţă înseamnă fie că sunt ei înşişi nebuni, fie 
că au ajuns într-o stare de emotivitate care-i face să devină 
victime ale imaginaţiei lor înfierbântate. Nu putea suferi 
nici pe cei care aveau obiceiul să poarte câte o pietricică în 
buzunare în credinţa că aceasta le poartă noroc. Era foarte 
mulţumit să constate că, deşi este sclav, mintea lui totuşi nu 
este înlănţuită de astfel de superstiții. 

Adevărul era - indiferent de ceea ce se va întâmpla de aici 
înainte - că de fiecare dată când punea mâna pe cămaşa 
aceasta a galileeanului începea să se simtă mai liniştit şi nu 
se mai frământa din pricina spaimei; la început, când 
constatase pentru prima dată această senzaţie, îşi zisese că 
efectul acesta ar putea fi explicat şi cu ajutorul simţurilor 
cunoscute. Cămaşa aceasta fusese purtată de un bărbat 
neobişnuit de curajos şi în mod implicit păstrase ceva din 
această virtute. Demetrius îl văzuse în timpul cât fusese 
judecat; era liniştit şi sigur de sine, deşi vedea că toată 
lumea este împotriva lui; cei dimprejurul lui vociferau să fie 
osândit la moarte şi în apropiere nu se găsea niciunul dintre 
prietenii săi. Atât oare nu ar fi fost de ajuns ca această 
cămaşă a lui să devină un simbol de energie şi curaj? 

În ultimele săptămâni Demetrius n-avusese nici un fel de 
ocupaţie care să-l reţină, aşa că putuse să se gândească în 


linişte şi ajunsese la explicaţia logică a propriei sale 
atitudini faţă de veşmântul acesta sfâşiat de ghimpii 
mărăcinilor; era un simbol de forţă morală, exact cum şi 
inelul pe care-l avusese el de la maică-sa fusese un simbol 
de duioasă afecţiune. 

Dar în clipa aceasta, ţinând cămaşa în mâinile care nu-i 
mai tremurau, i se păru că teoria aceasta a lui nu este 
tocmai atât de sigură cum şi-a închipuit el la început. 
Această cămaşă galileeană, ţesută la ţară, dispunea de o 
forţă ce nu putea fi explicată cu argumente logice. De fapt 
ar fi fost îndrăzneală să încerci să explici efectul ce-l 
exercita asupra emoţiilor sale. 

Aşezând-o pe braţ, Demetrius se apropie cu toată 
încrederea de uşa deschisă. Marcellus întoarse încet capul 
şi se uită la el, pe obraz, cu o expresie de calmă întrebare. 
Apoi ochii i se căscară înspăimântați şi obrazul său deveni 
un fel de mască a spaimei şi mirării, înghiţi de câteva ori în 
mod convulsiv, trupul i se frânse peste braţul scaunului şi i 
se contractă, văzând motivul pentru care el se găsea în 
starea de acum. 

— Am aflat adresa unui ţesător priceput, stăpâne, începu 
Demetrius cu glasul liniştit. Dacă nu vei avea nimic 
împotrivă, aş vrea să-i duc această cămaşă ca s-o repare. 

— 'Ţi-am spus - începu Marcellus, care se străduia din 
toate puterile ca să poată vorbi - ţi-am poruncit să distrugi 
obiectul acesta. Glasul îi deveni ţipător: la-o de aici! Arde-o! 
Şi cenuşa s-o îngropi! Apoi, ridicându-se în picioare, se 
retrase până în colţul cel mai depărtat al peristilului, 
legănându-se pe picioare întocmai ca un invalid, apoi, 
înfăşurându-şi un braţ împrejurul unei coloane, adăugă: Nu 
mi-aş fi închipuit că eşti în stare să faci aşa ceva, Demetrius, 
când Cunoştea! Foarte bine pricina deznădejdii inele. Iar 
acum apari în faţa mea cu acest obiect care mă obsedează, 
ca să-mi aduci aminte de tot ce s-a întâmplat. Cred că ai 
mers prea departe cu neascultarea şi indiferența ta. Eu te- 
am tratat întotdeauna ca pe un prieten, tocmai pe tine care 


eşti sclavul meu. Dar acum am terminat cu tine! Ie voi 
vinde în piaţă! Cutremurat de revoltă, Marcellus se lăsă pe 
banca de piatră din apropierea lui şi adăugă: Pleacă! Nu 
mai pot suporta! Gemu el cu glasul stins. Lasă-mă singur şi 
pleacă! 

Demetrius se retrase cu paşi înceţi şi intră din nou în casă, 
unde clătină din cap. Încercarea lui dăduse greş. Făcuse 
exact gestul pe care n-ar fi trebuit să-l facă. Încercarea 
pregătită încet şi cu mare greutate pentru a vindeca pe 
Marcellus nu dăduse nici un rezultat. Dimpotrivă, acum se 
simţea mult mai rău, aşa că aproape nu mai era nici o 
posibilitate să-şi revină. 

După ce ajunse din nou în odăile lui, Demetrius se aşeză, 
ţinând strâns în braţe cămaşa şi se întreba ce va avea acum 
de făcut, l se părea straniu că supărarea lui Marcellus nu-l 
speriase deloc, ci rămăsese foarte liniştit, iar ameninţarea 
lui că-l va duce în agora ca să-l vândă nu era decât o simplă 
erupție datorită enervării, căci ştia că Marcellus nu va face 
aşa ceva. În acelaşi timp i-ar fi fost imposibil să considere 
cuvintele stăpânului său drept o jignire, deoarece era 
conştient că, mai mult decât oricând, Marcellus are nevoie 
de el. 

Deocamdată însă era mai bine să nu facă nimic. Marcellus 
va avea nevoie de timp pentru a se putea reculege, în 
starea de acum ar fi zadarnic să încerce să discute cu el. În 
acelaşi timp ar fi zadarnic să-i ceară iertare. Va fi deci mult 
mai bine dacă pentru câtăva vreme îl va lăsa în pace. 

Aşeză cămaşa împăturită peste celelalte lucruri ce le avea 
în voluminoasa lui desagă şi, ieşind uşor pe uşa din faţă, 
apucă printre cireşii aleii care da în drum. Fiind preocupat 
de propriile sale gânduri, nu băgă de seamă că Theodosia 
este în foişorul grădinii decât după ce ajunsese prea 
aproape de ea pentru a se mai putea feri. Fata îşi îndreptă 
trupul şi lăsând cusătura ce o avea în mână îi făcu semn. Se 
simţea destul de abătut pentru ca acest semn de prietenie 
să i se pară binevenit, deşi n-ar fi vrut să dea loc la 


nemulțumiri părinţilor ei. Se vedea destul de limpede că 
Theodosia aceasta este o fată încăpăţânată şi obişnuită să 
ignore obiceiurile consacrate ale celor din tagma ei socială. 

Se apropie cu sfială de foişor şi se opri la o mică distanţă 
pentru a asculta ce vrea să-i spună. N-ar fi vrut să intre 
amândoi în vreo încurcătură; în orice caz Theodosia aceasta 
era foarte drăguță, îmbrăcată în pephim-ul ei alb şi încinsă 
cu un brâu cu paftale de argint, peste frunte cu o panglică 
roşie care-i scotea în evidenţă culoarea obrazului, iar în 
picioare avea sandale brodate cu mărgele care păreau atât 
de fragile, încât aproape îţi venea să crezi că nu pot sluji 
scopului pentru care sunt destinate. 

— Cum se face că pe stăpânul dumitale nu-l întâlnim 
niciodată? Întrebă ea, şi-i zâmbi prieteneşte. Nu cumva |- 
am jignit cu purtarea noastră? Nu este de acord cu 
procedeele noastre? Spune-mi, te rog, deoarece sunt 
nerâbdătoare să cunosc şi eu motivul. 

— Stăpânul meu nu se simte bine, răspunse Demetrius 
grav. 

— Aici trebuie să mai fie şi un alt motiv, declară Theodosia 
şi clătină din capul cu părul negru. Constat că şi dumneata 
eşti tulburat, prietene. Ar fi zadarnic să tăgăduieşti. Eşti 
speriat din pricina stăpânului dumitale. Nu-i aşa? 

Se vedea destul de limpede că fata aceasta este obişnuită 
să facă întotdeauna numai ceea ce-i place ei. Era o fire atât 
de vioaie, încât îi treceai cu vederea până şi îndrăznelile. 
Demetrius rămase mirat când se pomeni că-i răspunde fără 
nici o reticenţă. 

— Este adevărat! Încuviinţă el. Sunt atât de speriat din 
pricina lui, încât nici nu mă simt în stare să-ţi spun ce este. 

— Nu te-am putea ajuta cu ceva? Întrebă Theodosia 
nerăbdătoare şi se uită la el cu toată simpatia. 

— Nu! Răspunse Demetrius abătut. 

— Purtarea lui mi s-a părut şi mie neobişnuită, în seara 
când aţi sosit, mi-a făcut impresia că ar încerca anume să se 
ferească de ceva. Vedeam că nu-i face plăcere să stea de 


vorbă cu noi. Cred că ai văzut şi dumneata, încerca să fie 
amabil, dar părea nerăbdător să scape cât mai repede de 
prezenţa noastră. Nu cred că atitudinea aceasta s-ar putea 
datora faptului că nu i-am fost simpatici. Părea că se teme 
de ceva, dar sunt convinsă că nu se ascunde din calea 
autorităţilor, deoarece casa noastră nu este locul indicat 
pentru ca un fugar să se poată ascunde. 


Demetrius nu-i răspunse imediat, deşi Theodosia făcu o 
pauză destul de lungă, pentru a-i da ocazia să vorbească. 
Se gândea adânc şi în timpul acesta asculta supoziţiile fetei, 
apoi îşi zise că probabil Theodosia ar putea să-i dea un sfat 
de folos dacă ar şti despre ce este vorba, în orice caz pentru 
ea era mult mai bine să cunoască adevărul decât să-şi 
închipuie despre Marcellus c-ar putea să fie un scelerat, în 
acelaşi timp era conştient că din privirile ochilor lui fata 
aceasta a ghicit că este gata să-i spună adevărul, căci îi 
zâmbi ca să-l încurajeze. 

— Haide, Demetrius, murmură ea cu toată încrederea. 
Spune-mi ce este şi fii sigur că eu nu te voitrăda. 

— Este o poveste lungă, răspunse el abătut. Şi ar fio 
imprudenţă ca fiica lui Eupolis să fie văzută stând atât de 
îndelung de vorbă cu un sclav. Apoi continuă mai mult în 
şoaptă. Tatăl dumitale a fost chiar de la început nemulţumit, 
văzându-te că încerci să fii amabilă faţă de mine. 

Theodosia îşi ţuguie buzele şi rămase îngândurată. 

— Nu-mi vine să cred că ne-ar putea urmări cineva, zise 
ea, uitându-se cu atenţie în partea unde era casa. Dacă vei 
ieşi repede în stradă, ca şi când ai avea un scop anume şi 
vei coti pe după primul colţ spre dreapta şi tot la dreapta pe 
după cel care urmează, vei ajunge în apropierea unui zid 
înalt care împrej mu ieste grădina din dosul templului vechi 
ce se găseşte acolo. După ce ai ajuns, vei intra în grădină şi 
mă vei aştepta. 

Demetrius clătină din cap cu îndoială. 

— De obicei preoţii sunt aproape întotdeauna iscoade. Cel 
puţin aceasta este constatarea pe care am făcut-o despre 
cei de la Roma şi tot aşa şi despre cei din Corint. Probabil 
nici aici la Atena nu sunt altfel. Cred că templul ar fi ultimul 
loc pe care cineva l-ar putea alege pentru o conversaţie 
discretă. Probabil am da pricină şi-şi vor închipui c-am venit 
să uneltim ceva. 

Theodosia se îmbujora uşor la obraz şi-i zâmbi şăgalnic. 


— Nu ne vor bănui de nici o uneltire, îi făgădui ea. De asta 
voi avea eu grijă, în grădina aceea se vor aşeza doi prieteni 
buift, care n-au intenţia să pună otravă în mâncarea 
prefectului, ci vin ca să-şi spună unul altuia vorbe plăcute. 

Inima lui Demetrius tresări, dar cu toate acestea se 
încruntă. 

— Nu eşti de părere, întrebă el prevăzător, că exagerezi 
încrezându-te atât de mult în cinstea unui sclav? 

— Ba da. Dar acum te rog pleacă repede şi voi veni şi eu 
pe urma dumitale, răspunse Theodosia. 

Impresionat de perspectiva acestei întâlniri, la care totuşi 
se gândea cu spaimă, Demetrius se supuse. Atitudinea 
gravă a Theodosiei îl făcea să bănuiască aproape cu 
certitudine că aici nu poate fi vorba de o simplă cochetărie 
şi nici nu se putea îndoi de sinceritatea privirilor ei când se 
uitase la el. În sfârşit, va vea ocazia să constate dacă în 
realitate pe ea o interesează Marcellus său vrea să-şi 
petreacă o după-amiază, împărtăşindu-se şi de o mică 
aventură, în acelaşi timp se putea foarte bine ca ea să 
urmărească şi una şi alta. 

Apropiindu-se de zidul vechi al grădinii, îşi trase peste 
urechi bandajul cenuşiu de pe frunte, ca să nu se vadă că el 
nu are dreptul să stea de vorbă cu o femeie liberă, 
înfăţişarea lui părea destul de îndrăzneață, dar nu 
nepotrivită pentru o întâlnire de felul celei de acum. 
Intrând pe poarta deschisă, se îndreptă spre celălalt capăt 
al grădinii şi se aşeză pe o bancă de marmură din 
apropierea unui boschet. Un preot bine hrănit, îmbrăcat 
într-o rasă cafenie, se uita la el nepăsător şi continua să 
smulgă buruienile de pe marginea aleii. 

Nu trebui să aştepte prea mult, deoarece o văzu că apare 
din interiorul templului, legănându-se în mers şi umblând 
cu fruntea sus. 

Demetrius se ridică în picioare ca s-o aştepte. Acesta era 
un vechi obicei, de care nu se putea dezbăra aşa dintr-o 
dată şi atitudinea lui părea rigidă. 


— Aşază-te pe bancă! Zise ea în şoaptă. Şi nu te uita la 
mine atât de grav. 

Auzind cuvintele ei, nu se sfii să zâmbească, deoarece 
ordinul acesta i se păru plin de haz. Fata se aşeză alături de 
el şi-i întinse amândouă mâinile. Preotul îşi văzu de 
buruienile lui şi le întoarse spatele, zâmbind cu înţeles. Apoi 
păru că ezită şi, lăsând sapa din mână. Tăie un trandafir 
frumos şi apropiindu-se de ei îi privi întrebător. Apoi ochii 
lui mici şi încrucişaţi îi cercetară cu atenţie, ca la urmă să 
zâmbească aproape sinistru şi întinse 'Theodosiei 
trandafirul. Fata îi mulţumi şi, ridicând trandafirul la obraz, 
inhala parfumul cu lăcomie. Preotul se retrase imediat, deşi 
curiozitatea lui părea tot atât de nedomolită. 

— la-mă de mijloc, murmură Theodosia fără să-şi 
desprindă trandafirul de pe obraz şi ţine-mă strâns, ca şi 
când ai proceda serios. 

Demetrius se supuse, dar atât de delicat şi totuşi cu atâta 
pricepere, încât preotul se întoarse definitiv la buruienile 
lui. Imediat după aceea plecă ducându-şi sapa de-a târâşul 
şi dispăru sub intrarea chiliilor templului, lăsându-i singuri 
în grădină. 

Cu părere de rău Demetrius îşi retrase braţul, când simţi 
că 'Theodosia îşi îndreptă trupul şi se uită la ea dintr-o 
parte: 

— Nu cumva ticălosul acesta ne urmăreşte şi acum din 
dosul unei firide pe care noi n-o putem vedea? 

— Nu-mi vine să cred, răspunse 'Theodosia cu îndoială şi 
zâmbi uşor. 

— Mai bine să ne păzim, zise Demetrius şi o strânse mai 
aproape de el. 

Fata se sprijini pe braţul lui fără să mai protesteze. 

— Ei. Acum te rog să începi de la început şi să-mi spui tot 
ce ştii despre afacerea asta, zise ea nerăbdătoare. Tribunul 
se teme de ceva... Sau de cineva. Ce este? Sau cine este? 

Lui Demetrius îi venea greu să înceapă. Căldura trupului 
fetei care sta strânsă lângă el începuse să-l preocupe. 


— Te-ai purtat foarte amabilă faţă de mine, începu el cu 
glas stins. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să am şi eu un frate, murmură ea. 
Haide, să zicem că-mi eşti frate - mă gândesc la dumneata 
cum m-aş gândi la un frate adevărat - ca şi când te-aş 
cunoaşte de vreme foarte îndelungată. Făcu un efort şi, 
după ce se reculese, Demetrius începu să-i spună ce s-a 
întâmplat, dar nu de la început, ci de la sfârşit. 

— Marcellus se teme de o anumită cămaşă: o cămaşă 
cafenie ţesută în casă şi pătată de sânge, purtată de un 
bărbat pe care l-au osândit la răstignire. Omul acesta a fost 
nevinovat şi Marcellus ştie. 

Fu o poveste lungă, aşa cum o prevenise chiar de la 
început, dar Demetrius îi spuse totul, începând de la Minoa 
şi drumul spre Ierusalim. Din când în când Theodosia îl 
întrerupea ca să-i pună câte o întrebare. 

— Spune, Demetrius, ce avea acest Isus de vi s-a părut 
atât de neobişnuit? Spuneai că ţi s-a părut un bărbat singur 
şi îndurerat în timpul cât grupul pelerinilor încerca să-l 
proclame rege al lor; ce a făcut pentru a putea fi admirat de 
atâţia oameni? 

Demetrius fu obligat să admită că el nu ştie. 

— E foarte greu să dai o explicaţie, îngână el. Părea 
mâhnit din pricina oamenilor acestora. S-ar putea, 
Theodosia, ca vorbele mele să nu fie întemeiate, dar 
oamenii aceştia arătau ca nişte copii rătăciţi care, 
plângând, îi cereau ceva. 

— Ceva ce el nu le putea da? Întrebă ea îngândurată. 

— Tocmai! Încuviinţă Demetrius, îi cereau ceva ce el nu le 
putea da, deoarece ei erau prea mici şi prea nepricepuţi 
pentru a putea înţelege ceea ce le lipseşte. Probabil 
afirmaţia pe care o voi face acum ţi se va părea 
nebunească: îţi făcea impresia că acest galileean a venit de 
undeva dintr-o ţară foarte îndepărtată, unde oamenii sunt 
de obicei sinceri şi buni şi niciodată nu se ceartă între ei; de 
undeva unde străzile sunt curate, unde nimeni nu se 


gândeşte să asuprească pe semenii săi, unde nu sunt 
cerşetori, nici tâlhari, nici încăierări, nici tribunale, nici 
închisori, unde nu este armată şi nu există nici bogaţi, nici 
săraci. 

— Trebuie să ştii că o astfel de ţară nu există nicăieri! Oftă 
Theodosia. 

— În timpul judecății - voi reveni foarte curând şi asupra 
acestei chestiuni - l-au întrebat dacă este rege, iar ela 
răspuns că domnia lui nu este din lumea aceasta. 

Theodosia tresări şi, ridicând privirea speriată, se uită la 
el. 

— Doar n-ai pretenţia să afirmi c-ai putea să crezi astfel de 
vorbe, murmură ea dezamăgită. Nu arăţi deloc a om care 
să fie în stare... 

— Aşa este! Încuviinţă el. Nici eu nu ştiu ce să cred despre 
acest Isus. N-am văzut niciodată pe cineva care să se poată 
asemăna cu el. Atât e tot ce pot eu să-ţi spun. 

— Este tocmai de ajuns, ripostă fata. Mă temeam că-mi vei 
spune despre elcă este un zeu. 

— Presupun că nu crezi în zei, zise Demetrius şi încercă să 
zâmbească. 

— Sigur că nu cred! Haide, continuă cu ce s-a mai 
întâmplat. N-ar fi trebuit să te întrerup. 

Demetrius o ascultă. Uneori părea că vorbeşte numai 
pentru sine însuşi când îi înşiră tragica întâmplare din ziua 
aceea, trecând prin aceleaşi emoţii pe care le încercase în 
după-amiaza cu întunecimea aşternută deasupra 
Ierusalimului. Theodosia asculta tăcută, dar bătăile inimii i 
se acceleraseră şi ochii îi deveniseră tulburi. 

— N-a încercat nici măcar să se apere? Întrebă ea cu 
glasul stins. Demetrius clătină din cap şi continuă să-i spună 
despre felul în care cămaşa lui a fost jucată la zaruri şi 
despre ceea ce s-a întâmplat în aceeaşi seară când pe 
Marcellus l-au obligat s-o îmbrace. 

Când termină cu ce avea de spus, soarele coborâse spre 
asfinţit. Theodosia se ridică încet în picioare şi, luându-l de 


braţ, se apropiară împreună de templu. 

— Bietul Marcellus, oftă ea; va trebui să găsim ceva care 
să-i facă o puternică impresie, pentru a-l putea determina 
să nu se mai gândească la întâmplarea asta tragică. 

— Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte, declară 
Demetrius. Dar de astă dată cred că şi-a pierdut pentru 
totdeauna încrederea în mine. 

— Despre cămaşa aceasta îşi închipuie că este vrăjită? 
Demetrius nu-i răspunse la această întrebare; Theodosia îl 
smuci de braţ şi-l obligă să se oprească, apoi se uită în ochii 
lui, încercând să ghicească la ce se gândeşte. 

— Tu nu se poate să crezi aşa ceva! Sau poate mă înşel? 
Întrebă ea. 

— Pentru bietul meu stăpân, Theodosia, cămaşa aceasta e 
vrăjită. Este convins că aşa trebuie să fie - cel puţin aşa 
pare - după urmările pe care le-a avut asupra lui. 

— Dar tu ce crezi? Şi ţie ţi se pare că este vrăjită? 
Demetrius se feri o clipă din calea ochilor ei. 

— Răspunsul pe care ţi-l voi da ar putea să ţi se pară 
caraghios. Pe vremea când eram copil mic şi alergam prin 
curte, dacă se întâmpla să cad şi să mă lovesc intram în 
casă şi mă repezeam în braţele mamei. Nu mă întreba 
niciodată unde m-am lovit şi ce am făcut, nici nu mă certa, 
spunându-mi să fiu mai cu băgare de seamă. Mă ridica în 
braţe şi mă strângea la piept până când încetam să mai 
plâng, aşa că uitam de toate. Probabil genunchiul julit mă 
mai durea şi după aceea, dar durerea mi se părea mai 
suportabilă, sfârşi el şi, plecând fruntea, văzu ochii blânzi ai 
Theodosiei ridicaţi spre el: Trebuie să ştii că maică-mea îmi 
ţinea întotdeauna partea, indiferent de ceea ce aş fi făcut. 

— Continuă, zise fata, căci eu te ascult. 

— M-am gândit de multe ori - se întrerupse ca să-i poată 
da o explicaţie: sclavii se simt profund abătuţi din pricina 
singurătăţii în care trăiesc. M-am gândit de multe ori că 
pentru oamenii maturi ar trebui să existe un loc unde să se 
poată duce pentru a se linişti şi unde să găsească aceeaşi 


îmbărbătare ca şi copilul mic pe care maică-sa îl ia în braţe 
ca să-l liniştească, îţi voi spune acum că pentru mine 
cămaşa aceasta nu este vrăjită... Dar... 

— Cred că te înţeleg, Demetrius. 

Peste câteva clipe se despărţiră, plecând aşa cum sosiseră. 
Demetrius ieşi pe poarta zidului vechi. Ceea ce vorbise 
despre cămaşă i se părea tot atât de straniu şi lipsit de 
realitate, ca şi când şi-ar fi petrecut un ceas în lumea 
viselor. Zgomotul circulaţiei îl trezi imediat la realitate de 
cum apucă pe după colţul zidului. Se gândi şi-i veni să 
zâmbească la timpul lung pe care-l petrecuse ţinând în 
braţe pe adorabila Theodosia, fără să se fi gândit nici un 
moment la frumuseţea ei. Presimţea în acelaşi timp că ea nu 
este supărată din pricina că s-a purtat faţă de ea ca faţă de 
o soră. Povestea lui Isus - chiar aşa cu intermitențe cum o 
ştia el însuşi - avusese calitatea să-i facă să uite interesul 
firesc pe care l-ar fi simţit unul faţă de altul. Probabil 
întâmplarea epică a acestui galileean, chiar dacă nu erai în 
stare s-o înţelegi în întregime, avea marea calitate de a 
ridica valoarea unei prietenii la înălţimi nebănuite. 

Marcellus îşi da acum destul de limpede seama că a sosit 
momentul pentru o acţiune decisivă. Viaţa în aceste condiţii 
umilitoare nu mai putea continua. Nu fusese în întregime 
de acord cu părintele său, care-şi închipuise că petrecând 
un timp în Atena - fără să aibă nici o preocupare şi nici 
răspunderi sociale - va scăpa de indispoziţia care-l 
chinuieşte. Astăzi însă ştia cu certitudine că va fi obligat să 
poarte toată viaţa aceasta îngrozitoare povară. 

Evident, timpul va putea şterge din amintirea lui imaginea 
tulbure a tragicei întâmplări care-l obseda. Va încerca să se 
ocupe de studiile care-i vor face plăcere, va încerca să 
lucreze ceva şi să-şi stăpânească gândurile care rătăceau 
mereu, scăpând din puterea voinţei lui. 

Dar vedea că este zadarnic să încerce câtă vreme pe el nu- 
l interesa nimic. Din ziua când sosise la Atena, nu numai că 
tensiunea nervilor săi nu se domolise, ci, dimpotrivă, se 


simţea tot mai rău cu fiecare zi ce trecea. Spaima de a se 
pomeni faţă în faţă cu oameni cu care va trebui să stea de 
vorbă se adâncise, aşa că acum devenise un adevărat chin. 
Îi era teamă să iasă din casă şi se ferea până şi din calea 
grădinaritor. 

De astă dată îşi pierduse cu desăvârşire cumpătul. Fără să- 
şi dea seama şi fără să vrea, se făcuse de râs în faţa 
credinciosului său sclav. Ar fi imposibil ca de aici înainte 
Demetrius să-l asculte şi să-l respecte cu aceeaşi răbdare şi 
respect ca până acum. 

Astăzi îl acuzase şi-l ameninţase în gura mare. Procedând 
în felul acesta, mâine poate ar fi în stare să comită cine ştie 
ce faptă nebunească. Va fi mult mai bine să termine odată 
cu situaţia aceasta, înainte de a pricinui altora o nouă 
nenorocire. 

Familia sa va fi adânc mâhnită când va afla ce s-a 
întâmplat, dar moartea unei fiinţe dragi este în orice caz 
mai uşor de suportat decât umilinţa. Stând aşezat în peristil 
cu obrazul proptit în palme, se gândi la toate fiinţele care i- 
au fost dragi. | se păru că vede pe Lucia, aşezată cu 
picioarele sub ea şi citind. Făcu o ultimă vizită în biblioteca 
distinsului său părinte. Era convins că tatăl său nu va fi 
nemulţumit din cale-afară când va primi ştirea despre 
moartea lui tragică; probabil se va simţi mai uşurat, văzând 
că această chestiune dureroasă este terminată în mod 
definitiv. Apoi intră în camera mamei sale şi rămase 
mulţumit când constată că ea doarme liniştită. Se simţi 
mulţumit şi de faptul că această despărţire imaginară nu va 
trebui udată cu lacrimi. 

Îşi luă rămas bun de la Diana. Erau împreună în pergola, 
ca în după-amiaza aceea când el plecase spre Minoa. O 
strânse în braţe, dar cu oarecare sfială, deoarece presimţea 
că acum nu se va mai întoarce, prin urmare n-ar fi corect 
din partea lui să-i făgăduiască ceva. Totuşi, acum o ţinea în 
braţe şi o săruta. 


Demetrius îl amăgise în privinţa pumnalului pe care-l 
cumpărase în insula Corfu. Îşi închipuise că pumnalul cu 
mânerul de argint, pe care-l purtase ani de-a rândul, s-a 
pierdut pe bordul galerei Vestria, dar nu-i venea să creadă. 
Probabil speriat din pricină că-l văzuse mereu abătut, 
Demetrius îi luase pumnalul. Totuşi el făcuse gestul acesta 
cu cea mai bună intenţie. Tocmai de aceea nu-i pusese 
întrebări şi admisese chiar că pumnalul s-a rătăcit pe 
undeva. La Corfu îşi cumpărase altul, care nu era atât de 
frumos, dar putea face aceeaşi slujbă. A doua zi după 
plecarea din Corfu, dispăru şi pumnalul acesta. Lui 
Marcellus nu-i venea să creadă că vreunul dintre călători ar 
putea fura pumnalul cu totul lipsit de valoare. Prin urmare, 
trebuia să fie la Demetrius; în această privinţă nu mai 
încăpea nici un fel de îndoială. Probabil, dacă ar fi căutat în 
desaga cu lucrurile sclavului său, le-ar fi găsit pe 
amândouă. 

Era tot atât de probabil ca Demetrius să le fi aruncat peste 
bord, dar el era atât de cinstit în tot ce făcea, încât nu-i 
venea să creadă în această eventualitate. Probabil el le 
păstra până în ziua când va crede că nu este nici o 
primejdie să i le restituie. 

Desfăcându-şi cingătoarea tunicii, o dezbrăcă şi, intrând în 
odăiţa lui Demetrius, văzu că desaga în care-şi avea 
lucrurile este pe pat. Mâinile începură să-i tremure când se 
apropie de ea, căci nu era tocmai uşor să te simţi atât de 
aproape de moarte. 

Se opri! Prin urmare... Obiectul acela trebuia să fie aici! 
Se retrase câţiva paşi şi se sprijini de perete. Asta înseamnă 
că Demetrius prevăzuse gestul pe care el îl va face acum! 
Peste pumnalele furate aşezase cămaşa aceea! Încleşta din 
pumni şi gemu de revoltă. Dar va scoate pumnalele din 
desagă odată cu obiectul acesta! 

Se opinti odată din toate puterile ca să se poată mişca şi, 
apropiindu-se de pat, întinse o mână care începuse să-i 
tremure. Sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte şi 


picioarele i se păreau atât de slăbite, încât abia-l mai 
puteau duce. Apoi, cu o mişcare violentă repezi mâna în jos, 
ca şi când ar fi încercat să prindă o fiinţă vie. 

O vreme, care i se păru foarte lungă, rămase nemişcat, cu 
mâna încleştată pe veşmântul de care se temuse şi pe care 
nu-l putea suferi. Apoi se aşeză pe marginea patului şi trase 
încet cămaşa spre el. Se uită la ea fără să înţeleagă nimic; o 
ridică în lumină şi se frecă încet cu ea pe braţul gol. Nu 
putea să-şi dea seama de senzaţia pe care o simţea, dar era 
cert că în această clipă ceva neobişnuit provocase o 
transformare în sufletul său. Neliniştea i se domolise. Se 
ridică în picioare, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis şi 
luând cămaşa pe braţ ieşi în peristil. Se aşeză pe scaun şi şi- 
o întinse pe genunchi, netezind-o încet cu mâna. Simţi o 
ciudată mulţumire; o neînţeleasă senzaţie de uşurare, o 
eliberare de tot ce-i preocupase până acum. De pe suflet i 
se ridicase o mare povară. Nu mai simţea teama de până 
acum. Lacrimile fierbinţi îi tulbură vederea şi i se scurseră 
în lungul obrazului. 

La urmă se ridică din nou de pe scaun şi duse cămaşa în 
odăiţa lui Demetrius, unde o aşeză cum o găsise. Copleşit 
de acesta senzaţie de mulţumire, în primul moment nu ştiu 
ce ar putea face. Intră în atelier şi, când văzu statueta 
caraghioasă a lui Demetrius, începu să râdă. Casa i se 
părea că nu-l mai poate cuprinde, aşa că-şi puse toga şi ieşi 
în grădină. 

Tot în grădină-l găsi şi sclavul său după ce se întoarse 
acasă. 

Demetrius se apropiase cu un fel de spaimă, deoarece 
cunoştea destul de bine pe Marcellus pentru a-şi putea da 
seama că nu va mai fi în stare să îndure şi alte umilinţe. 

Intră încet şi se uită în camera stăpânului său, iar de aici 
trecu în atelier. Apoi ieşi în peristil şi se opri în loc, cu 
sufletul încremenit de spaimă, în aceeaşi clipă îl văzu că se 
plimbă prin grădină. Se apropie repede de el şi din primul 


moment îşi dădu seama de marea schimabre prin care a 
trecut. 

— 'Te simţi mai bine, stăpâne! Nu-i aşa? Întrebă Demetrius 
şi se uită la el neîncrezător. 

Buzele lui Marcellus tresăriră de un zâmbet. 

— Am fost o vreme îndelungată foarte departe de tine, 
Demetrius, răspunse el cu glasul tremurat. 

— Da, stăpâne! Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun cât mă 
simt de mulţumit că acum te-ai întors. Ce aş putea face în 
interesul dumitale? 

— Mi se pare c-ai pomenit ceva despre un ţesător 
priceput; unul care să poată repara cămaşa aceea. 

Ochii lui Demetrius se luminară. 

— Da, stăpâne! 

— După ce vom termina cu cina, adăugă Marcellus, ne 
vom duce împreună până la el. 

Apoi se îndreptă spre casă şi Demetrius îl urmă, simţindu- 
şi sufletul plin de mulţumire. Când ajunseră în peristil, nu 
se putu stăpâni, ci ridică ochii spre el şi-l întrebă: 

— Îmi dai voie să te întreb, stăpâne, ce s-a întâmplat? Ai 
pus mâna pe cămaşa aceasta? 

Marcellus dădu afirmativ din cap şi zâmbi cu sfială. 

— M-am gândit mereu că aşa se va întâmpla, stăpâne. 

— De ce? Poate ai avut şi tu aceeaşi senzaţie neobişnuită 
când ai atins-o cu mâna? 

— Da, stăpâne! 

— Ce fel de senzaţie anume? 

— Ce fel de senzaţie anume? O stranie energie - specifică 
şi inerentă - se desprinde dintr-însa de fiecare dată când 
pun mâna pe ea. 

— Nu eşti de părere că este imprudent să faci o astfel de 
afirmaţie? Întrebă Marcellus. 

— Ba da, stăpâne. Vorbele mele ar putea să pară lipsite de 
judecată. M-am străduit să înţeleg ce poate fi această 
energie. După cum ştii, stăpâne, eu l-am văzut murind. A 
fost foarte curajos! Probabil en am investit această cămaşă 


cu admiraţia pe care am simţit-o faţă de curajul său. Când 
mă uit la ea, mă ruşinez din pricina grijilor pe care mi le fac 
şi aş vrea să fiu şi eu curajos şi să... 

Făcu o pauză, neştiind cum să mai continue. 

— Şi asta explică enigma după părerea ta? Stărui 
Marcellus. 

— Da, stăpâne, îngână Demetrius. Probabil o explică. 

— Cred că este ceva mai mult decât atât, Demetrius şi tu 
ştii despre ce este vorba! 

— Da, stăpâne! 

CAPITOLUL IX. 

În zorii zilei următoare, când se trezi, Marcellus rămase 
extaziat, după ce constată că nu mai simte povara care-l 
oprimase vreme atât de îndelungată. Abia acum îşi dădea 
seama pentru prima dată de semnificaţia deplinei libertăţi. 

Oprindu-se în faţa uşii deschise de la camera 
credinciosului său sclav, al cărui zbucium fusese tot atât de 
greu ca şi al lui însuşi, constată mulţumit că mai doarme 
încă. Era foarte bine aşa; Demetrius merita această odihnă 
şi merita şi să-i ceara iertare pentru felul în care se purtase 
faţă de el. 

Din ziua când la vârsta de cincisprezece ani îşi făcuse 
convalescenţa după o boală grea de care suferise, 
Marcellus nu avusese ocazia să mai simtă profunda 
semnificaţie a vieţii. Temperatura ridicată îl lăsase sleit de 
puteri şi slăbit fiziceşte; dar îşi aducea aminte că în timpul 
acelei convalescenţei toate simţurile lui fuseseră neobişnuit 
de treze. Mai ales în toate zvonurile mai limpezi, toate 
mirosurile mai insinuante şi mai puternice, pentru a-i aduce 
aminte de miresmele pe care le cunoscuse. 

Înainte de aceea auzise păsările ciripind şi şuierând, 
fiecare în felul ei, dar i se părea caraghios să afirmi despre 
ele că ar cânta. De astă dată însă îşi dădu seama că ele 
cântă cu adevărat într-un fel de cor. Atmosfera era saturată 
de mireasma florilor de fân cosit, de mirosul dulceag al 
caprifoilor, al iasomiei şi al narciselor, ca şi când ar fi 


încercat să cânte un imn de slavă pentru întoarcerea lui în 
viaţă şi la plăcerile pe care i le oferea. Câte o răbufneală 
uşoară de vânt cu miros de frunze veştede şi pământ jilav îl 
făcea să se trezească la realitate, aşa că se simţea mulţumit 
c-a reuşit să scape de contactul mai intim cu aceste două 
elemente. 

În timpul celor câteva zile de convalescenţă din tinereţea 
sa, Marcellus se simţise profund impresionat de legătura 
existentă între el şi toate fiinţele dimprejurul său. Se simţea 
mai liniştit şi mai încrezător, constatând că este atât de 
strâns integrat în toate elementele firii. Dar pe măsură ce-şi 
recâștiga puterile această stranie sensibilitate încetă să mai 
funcţioneze. Culorile şi miresmele îi mai făceau şi astăzi 
plăcere, tot aşa cântecul fluid al păsărilor şi zumzetul 
gâzelor din ierburi, dar sentimentul înţelegerii faţă de 
intenţia lor se destrămase în timpul preocupărilor de altă 
natură şi al jocurilor de copil ce urmaseră după aceea. Nu 
se aştepta nici să mai guste acelaşi extaz trecător. Probabil 
senzaţia aceasta nu era accesibilă decât în momente când 
rezistenţa fizică a individului este aproape sleită şi când 
fragilitatea se înfrăţeşte cu alte lucruri tot atât de fragile şi 
trecătoare, cum este ciripitul păsărilor şi unda parfumului 
de lăcrămioare. 

În dimineaţa aceasta însă se simţi din nou copleşit de 
luciditatea senzaţiilor de odinioară care-i umpleau sufletul 
de o stranie mulţumire. Trupul şi sufletul îi trepidau de 
acelaşi extaz. 

În timpul nopţii plouase şi frunzele uriaşilor sicomori 
luceau vesele, reflectând scăpărările aurului din soare. 
Atmosfera era saturată de mireasma trandafirilor învioraţi. 
Probabil pe o astfel de dimineaţă, îşi zise Marcellus, şi-a 
scris Aristofan celebra apostrofă Păsările Atenei. 

Fără îndoială cele întâmplate în după-amiaza zilei din ajun 
contribuiseră la provocarea acestor multiple reacţii. 
Imediata consecinţă a contactului cu cămaşa fusese un 
sentiment de spaimă şi mirare, după care urmase o 


mulţimire hotarnică cu extazul. Dar tensiunea lui nervoasă 
se prelungise atât de mult, încât destinderea bruscă pe 
care o simţise i se păruse sinonimă cu o epuizare aproape 
totală, în aceeaşi seară se culcase fără să cineze şi dormise 
ca legănat. 

Când deschise ochii, simțindu-se pe deplin treaz, în suflet 
cu o senzaţie de purificare şi primenire, simţise dorinţa să- 
şi împreuneze mâinile şi să mulţumească unei fiinţe 
binevoitoare căreia îi datorează acest nepreţuit dar pe care 
i-l făcuse. Aşezat în boschetul de trandafiri, îşi repetă în 
gând numele tuturor zeilor şi zeiţelor clasice care ar merita 
această ofrandă de recunoştinţă. 1 se făcuse un dar 
nepreţuit, dar cel de la care venise darul acesta trebuia să 
rămână anonim. Pentru prima dată în viaţa sa Marcellus se 
gândi cu pizmă la naivii care sunt în stare să creadă în zei. 
El însă era incapabil să creadă în existenţa lor. 

Dar această experienţă neaşteptată dintre el şi cămaşă nu 
era un incident pe care ar fi putut să-l elimine cu un simplu: 
„Nu înţeleg ce poate să fie... Prin urmare va fi mai bine să 
consider problema aceasta drept ceva definitiv terminat.” 

Nu... de astă dată era vorba despre o problemă care se 
cerea elucidată. Marcellus începu să se gândească adânc, 
înainte de toate, cămaşa aceasta era simbolul ruşinoasei 
întâmplări petrecute în Ierusalim. Omului care o purtase nu 
i se putea imputa nici un fel de crimă. Fusese judecat pe 
temeiul mărturiilor mincinoase, osândit pe nedrept şi la o 
moarte ruşinoasă, îşi suportase durerea şi umilinţa cu 
răbdare vrednică de admirat. Dar oare cuvântul „răbdare” 
putea să fie cel indicat? Galileeanul mai avea şi altceva 
afară de răbdarea care implică curaj şi bărbăţie. Acest Isus 
nu numai că suportase cu răbdare umilinţele şi chinurile 
prin care trecuse, dar despre el se putea spune că şi-a 
privit în faţă tragicul destin fără să clipească! A ieşit cu 
bună-ştiinţă în calea lui ca să-l întâmpine! 

Pe urmă, în noaptea aceea, la palatul procuratorului, după 
ce se trezise din beţia care-l toropise toată ziua, începuse 


să-şi dea seama de oroarea sfidătoare a faptei lui, când 
executase osânda asupra omului acesta ca şi când ar fi fost 
un criminal de rând. În timpul banchetului dat de Pilat, 
ticăloşia acestei purtări se repezise asupra lui ca o vâltoare 
de ape. Nu fusese de ajuns că se asociase cu laşii şi 
sceleraţii care răstigniseră pe acest Isus, ci admisese să-şi 
bată joc de acest erou mort, îmbrăcând cămaşa lui pătată 
de sânge pentru plăcerea unei adunături de beţivi. Nu e de 
mirare că chinuitoarea amintire a rolului pe care-l jucase el 
însuşi în această crimă l-a chinuit şi i-a otrăvit sufletul! 
Acesta era singurul amănunt care putea fi înţeles. Şi din 
pricină că această cămaşă era mijlocul cu care fusese până 
acum torturat era firesc să se gândească la ea cu o spaimă 
aproape frenetică şi hotarnică cu nebunia. 

În timpul după-amiezii de ieri, contactul cu această 
cămaşă i-a vindecat rănile din suflet. Cum va putea să 
aprecieze acesta întâmplare neaşteptată? Probabil era o 
problemă mult mai simplă decât îşi închipuia el şi 
dificultatea de a o înţelege se datora lui însuşi. El se temuse 
de această cămaşă, pentru că ea simboliza marea greşeală 
pe care o săvârşise şi nenorocirea sa proprie. Dar de astă 
dată, determinat de un îndemn irezistibil, pusese mâna pe 
ea şi obsesia se destrămase! Efectul ce urmase după aceea 
fusese el de ordin pur subiectiv sau cămaşa aceasta poseda 
în realitate şi o forţă supranaturală? 

Această supoziţie părea absurdă şi contrară oricărei 
logici! În acelaşi timp era şi potrivnică principiilor în 
mijlocul cărora fusese crescut. Pentru a putea admite o 
astfel de teorie, ar fi trebuit să renunţe la toate convingerile 
întemeiate pe rațiune de până acum, că există o dreptate 
permanentă în acest univers şi astfel să devină o victimă a 
superstiţiilor. 

Nu... El nu putea şi nici nu va consimţi la o astfel de 
renunțare. Cămaşa aceasta nu avea nici un fel de forţă 
supranaturală! Ideea aceasta nu putea fi altceva decât un 
rezultat al imaginaţiei. Vreme îndelungată simbolizase 


crima şi pedeapsa lui. Remuşcările lui se scurseseră vreme 
îndelungată ca nisipul printr-un ornic, iar acum ajunseseră 
la sfârşit, prin urmare sosise vremea ca să uite fapta pe 
care a săvârşit-o. Contactul cu cămaşa nu însemna altceva 
decât c-a sosit sfârşitul ispăşirii lui morale. El nu va admite 
că aceasta este învestită cu puteri supranaturale! 

Astăzi se va duce să caute ţesătorul care să i-o repare, în 
felul acesta va putea dovedi c-o respectă şi o venerează. 
Pentru el nu reprezenta altceva decât un veşmânt care 
merita să fie tratat cu recunoştinţă şi respect! Da, va merge 
atât de departe! Şi ar fi dispus oricând să admită cu toată 
sinceritatea că venerează această cămaşă! 

Demetrius se apropie de el, gata să-i ceară iertare pentru 
întârziere. 

— Îmi pare bine c-ai putut să dormi, răspunse Marcellus şi 
zâmbi. Ai avut multă bătaie de cap din pricina mea. Datorită 
nenorocirii care m-a lovit, m-am purtat fără nici o 
consideraţie faţă de tine. Dar tu, Demetrius, ai fost 
înţelegător şi ai avut îndelungă răbdare, îmi pare rău de 
felul în care te-am tratat, mai ales ieri. Îmi pare foarte rău! 

— Vă rog, stăpâne! Îl opri Demetrius. Sunt foarte mulţumit 
că vă simţiţi din nou bine! 

— Cred că astăzi am putea pleca de acasă, pentru a găsi 
pe ţesătorul dumitale ca să repare cămaşa. 

— Da stăpâne! Îmi daţi voie să merg la bucătărie şi să vă 
aduc prânzul? 

— Mai zăboveşte puţin. Spune, Demetrius, cu toată 
sinceritatea, crezi că această cămaşă ar putea dispune de 
puteri supranaturale? 

— Acesta este un mister de nepătruns, stăpâne, răspunse 
Demetrius, accentuând fiecare cuvânt. Mi-am zis că poate 
dumneata vei reuşi să elucidezi această problemă, îmi dai 
voie să te întreb la ce concluzie ai ajuns? 

Marcellus clătină din cap. 

— Cu cât mă gândesc mai îndelung la această problemă, 
răspunse el cu glasul domolit, mi se pare cu atât mai 


complicată. Apoi se ridică în picioare şi se îndreptă spre 
casă. 

— De, stăpâne, începu Demetrius, care se luă după el, nu 
ne cere nimeni ca noi să înţelegem această problemă. Sunt 
o mulţime de lucruri în viaţă pe care nu este numaidecât 
nevoie ca noi să le înţelegem. Problema ce ne preocupă 
acum ar putea să facă parte dintre acestea. 

În faţa intrării principale a Teatrului Dionysos, care era în 
aer liber, erau câteva mici dughene care vindeau articole 
mărunte de care spectatorii puteau să aibă nevoie: dulciuri, 
evantaie şi perniţe. La celălalt capăt era mica prăvălioară a 
lui Beniamin, ceva mai încolo de vecinii săi negustori, în faţa 
uşii prăvălioarei lui nu se vedea nici o indicație din care s-ar 
fi putut constata cu ce se ocupă; nimic altceva decât numele 
ars cu fierul roşu într-o scândură de cipres, care-ţi dădea să 
înţelegi că dacă nu ştii că Beniamin este ţesător - cel mai 
vechi şi mai priceput din toată Atena - asta însemna că nu 
faci parte dintre clienţii care ar merita atenţia lui. 

În interiorul prăvăliei aerul era cald şi înecăcios. Deşi 
spaţiul era foarte redus, în afară de două războaie - dintre 
care unul era cel mai mare pe care-l văzuse Marcellus până 
acum în toată viaţa lui - mai era o roată de tors uriaşă, o 
depanatoare şi baloturi mari de material brut; coşuri pline 
cu coconi de mătase, baloturi de bumbac şi saci burduşiţi cu 
lână. 

Partea cea mai mare a prăvâliei era ocupată de o masă 
mare, pe tăblia căreia Beniamin sta cu picioarele 
încrucişate sub el, ocupat cu tivirea mânecii unei haine 
frumoase. Era înspăimântător de slab şi de cocârjat, iar 
capul lui pleşuv părea prea mare pentru trupul lui puţin. 
Barba albă îi atârna până pe piept, iar haina ponosită cu 
care era îmbrăcat nu dovedea câtuşi de puţin că ar fiun 
ţesător priceput. Pe peretele din dosul lui era un rând de 
poliţe, pline de suluri de pergament, care după aspect 
dovedeau că au fost foarte des întrebuințate. 


Beniamin nu ridică privirea înainte de a termina firul din 
ac; dar după aceea îşi îndreptă trupul şi făcând un fel de 
strâmbătură, care ţinea loc de zâmbet, se uită la noii săi 
clienţi, încreţindu-şi nasul şi ridicând buza superioară, 
întocmai ca o cămilă căreia i-au pus o povară prea grea pe 
spinare. Afară de ochii lui lucitori ca nişte mărgele, căzuţi 
adânc în orbite, Beniamin părea bătrân ca şi lehova şi - 
judecând după felul în care se uita la ei - tot atât de supărat 
ca şi el. 

Marcellus înainta cu îndrăzneală, urmat de Demetrius. 

— Veşmântul acesta, zise el ridicând cămaşa într-o mână, 
are nevoie să fie reparat. 

Beniamin îşi ţuguie buzele rigide ca nişte curele şi, 
umezindu-şi degetul mare, încercă să însăileze un nou fir în 
ac. 

— Am şi altceva de lucru, răspunse el cu glasul gutural, 
decât să mă ocup de găurile din hainele vechi. Apoi ridică 
acul în lumină şi încercă să-i nimerească urechea: Du-te la 
cel care ţese pânze de corabie, adăugă el nemulţumit. 

— Probabil n-ar fi trebuit să vin la dumneata şi să te supăr 
cu acest lucru de nimic, încuviinţă Marcellus fără să se 
tulbure, îmi dau seama că veşmântul acesta nu prea are nu 
ştiu ce valoare, dar este o amintire şi mi-am zis că va fi mai 
bine să-l dau ca să-l repare cineva care se pricepe. 

— Va să zică este o amintire! Bătrânul Beniamin întinse 
mâna uscată ca o surcea şi, luând cămaşa, o pipăi cu degete 
de expert. O amintire! Şi cum de a ajuns să fie o amintire? 
Întrebă el şi se uită încruntat la Marcellus. Tu eşti roman, 
nu-i aşa? Veşmântul acesta este tot atât de evreiesc ca şi 
cele Zece Porunci. 

— Este adevărat, admise Marcellus îngăduitor. Eu sunt 
roman şi cămaşa aceasta a aparţinut unui evreu. 

— Probabil un prieten al dumitale, ripostă Beniamin cu 
glasul plin de amărăciune şi ironie. 

— Nu propriu-zis un prieten. Dar a fost un evreu 
cumsecade şi curajos, pe care-l respectau toţi cei care l-au 


cunoscut. Cămaşa lui a ajuns în mâinile mele şi aş dori ca să 
fie tratată cu respectul cuvenit. Marcellus se plecă spre el 
şi-l văzu că zgârâie cu unghia îngălbenită o pată întunecată 
ce se vedea pe țesătura cafenie. 

— Probabil a murit luptând... Îngână bătrânul Beniamin. 

— A murit de moarte năprasnică, dar nu luptând, răspunse 
Marcellus. A fost un om paşnic pe care l-au răpus duşmanii 
săi. 

— Mi se pare că eşti bine informat despre ceea ce s-a 
întâmplat cu el, murmură Beniamin. Dar nu este treaba 
mea să te întreb cum a ajuns în posesiunea dumitale. Este 
de la sine înţeles că nu poţi avea nici un amestec în moartea 
acestui evreu, căci altfel n-ai ţine atât de mult la cămaşa 
aceasta veche care a fost a lui. Apoi adăugă cu glasul ceva 
mai îmblânzit: Ţi-o voi repara şi nu te va costa nimic. 

— Îţi mulţumesc, răspunse Marcellus cu glasul rece, dar 
prefer să plătesc cât costă. Când să vin s-o iau? 

Beniamin nu-i răspunse. Obrazul lui îmbătrânit se întoarse 
spre fereastră şi, ridicând cămaşa în amândouă mâinile, o 
examina în lumină, întoarse capul peste umăr şi făcu semn 
lui Marcellus să se apropie. 

— la uită-te, rogu-te. Este ţesută dintr-o singură bucată, 
fără nici o cusutură. Nu există decât o singură localitate 
unde se ţese în felul acesta. Departe, în vecinătatea lacului 
Ghenizaret din Galileea. Beniamin îşi flutură barba 
îngândurat. Au trecut ani întregi de când n-am mai văzut un 
veşmânt făcut în Galileea. Cred că această cămaşă trebuie 
să fie făcută undeva în regiunea Capernaum. 

— Cunoşti această regiune? Întrebă Marcellus. 

— Da, sigur o cunosc; eu mă trag din neamul 
samaritenilor, care trăiesc ceva mai spre miazăzi, aproape 
de frontieră, declară Beniamin şi începu să râdă cu înţeles. 
Cei din Galileea şi cei din Samaria n-au fost niciodată prea 
buni prieteni. Galileenii sunt oameni evlavioşi care-şi pierd 
partea cea mai mare a timpului în sinagogi, iar când pleacă 
la Ierusalim în pelerinaj îşi lasă turmele fără păstor şi țarina 


fără păzitor. Cu pelerinajele acestea şi jertfele pe care le fac 
au ajuns foarte săraci. Samaritenii nu se interesează prea 
mult de templu. 

— Din ce cauză? Întrebă Marcellus. 

Beniamin îşi trecu picioarele subţiri peste marginea mesei 
şi rămase în această atitudine, pregătindu-se să-i dea o 
lungă explicaţie. 

— Fără îndoială, începu Beniamin, ai auzit de Ilie 
Proarocul. Marcellus clătină din cap şi Beniamin se uită la el 
cu părere de rău; apoi probabil îşi zise că nu face să-şi mai 
piardă Vremea cu el, aşa că-şi ridică din nou picioarele pe 
masă şi aşezându-se în poziţia iniţială încercă înc-o dată să- 
şi însăileze firul în ac. 

— Ilie acesta a fost un zeu al Samariei? Întrebă Marcellus. 
Bătrânul lăsă acul din mână şi se uită la el cu dispreţ. 

— Îmi vine greu să cred că în capul cuiva, fie el chiar 
roman, a putut să se adune atâta ignoranță. Pentru evrei - 
fie din Samaria, ludeea, Galileea sau dintre seminţiile care 
s-au împrăştiat - nu există decât un singur Dumnezeu! Ilie a 
fost un mare profet. Eliseu, care a moştenit hainele lui, a 
fost şi el un mare profet. Trăiau în munţii Samariei, cu mult 
înainte de clădirea marilor temple şi de toată frământarea 
aceasta pe care o fac preoţii. Samaritenii s-au închinat 
întotdeauna şi au adus jertfe pe altarele ridicate în 
crângurile de pe coamele munţilor. 

— Procedeul acesta mi se pare cât se poate de logic, 
răspunse Marcellus mulţumit. 

— De, murmură bătrânul, vorbele acestea nu reprezintă 
un compliment pentru credinţa noastră, deşi îmi dau seama 
că ai încercat să fii amabil. 

Marcellus începu să râdă şi Beniamin îşi frecă nasul lung şi 
coroiat cu arătătorul, apoi zâmbi şi el. 

— Tinere, constat că eşti o fire blândă, zise el. 

— Asta depinde de ceea ce mi se întâmplă, răspunse 
Marcellus, care n-ar fi vrut ca bătrânul să-şi închipuie 


despre el că este un slăbănog. Dumneata eşti mai în vârstă 
decât mine cu foarte mulţi ani. 

— Aşa va să zică; de aceea-ţi închipui că un oni mai în 
vârstă are dreptul să fie nepoliticos. 

— Probabil în această chestiune suntem amândoi de 
aceeaşi părere, încuviinţă Marcellus. 

Beniamin se plecă adânc asupra lucrului cu care era 
ocupat şi începu să râdă domolit. 

— Cum te cheamă, tinere? Întrebă el, după ce făcu o 
pauză, far? Să ridice privirea spre el; şi când Marcellus îi 
răspunse îl întrebă din nou: cât ai de gând să stai la Atena? 

Lui Demetrius această întrebare i se păru extrem de 
importantă. Acum, după ce starea lui Marcellus se 
schimbase, probabil el se va gândi să se întoarcă la Roma 
cât mai curând posibil. Până acum nu-i vorbise despre 
intenţiile sale şi nici nu-i dădu să înţeleagă că se gândise la 
această problemă. 

— Nu ştiu deocamdată, răspunse Marcellus. Probabil 
câteva săptămâni. Aici sunt o mulţime de lucruri pe care aş 
vrea să le văd. 

— De când eşti aici în oraş? Întrebă Beniamin. 

Marcellus se întoarse întrebător spre Demetrius, care 
răspunse în locul lui. 

— Ai fost pe Colina lui Marte? Continuă bătrânul. 

— Nu, răspunse Marcellus cu sfială. 

— Dar la Acropole? 

— Nu l-am vizitat încă. 

— N-ai văzut nici Partenonul? 

— Încă nu l-am văzut. 

— Huhâm! Bine, dar ce ai făcut în timpul acesta? 

— M-am odihnit, răspunse Marcellus, în timpul din urmă 
am făcut două călătorii lungi şi obositoare. 

— Un tânăr sănătos ca dumneata nu are voie să se 
odihnească, zise Beniamin în bătaie de jocva să zică două 
călătorii, ei? Constat că-ţi place să călătoreşti? Pe unde ai 
umblat? 


Marcellus încruntă din sprâncene. Bătrânul acesta părea 
că nu mai termină cu întrebările. 

— Am venit de la Roma, declară el, în nădejdea că 
informaţia aceasta va fi tocmai de ajuns. 

— Aceasta este o călătorie, declară Beniamin ca să-l 
îndemne. 

— Iar înainte de plecare am făcut drumul până la Roma cu 
o galeră care a plecat din Joppa. 

— O, va să zică din Joppa! Zise Beniamin şi continuă să 
coasa cu toată atenţia, dar glasul lui păru că tremură de 
nerăbdare, în cazul acesta ui fost şi ia Ierusalim. Câtă 
vreme a trecut de atunci? 

Marcellus îşi tăcu socoteala şi-i dădu răspunsul cerut. 

— Va să zică aşa! Încuviinţă Beniamin, în cazul acesta ai 
fost chiar în timpul săptămânii Paştilor. Am aflat că acolo s- 
ar fi petrecut lucruri neobişnuite. 

Demetrius tresări şi-şi schimbă greutatea trupului de pe 
un picior pe altul, apoi se întoarse speriat spre stăpânul 
său. Beniamin se uită la e! Pe sub sprâncene şi-l văzu. 

— N-ar fi nimic de mirare, răspunse Marcellus evaziv. 
Oraşul era plin de tot felul de oameni, aşa că se putea 
întâmpla tot ce pofteşti, sfârşi ei şi, săltându-şi brâul, făcu 
un pas înapoi: n-aş vrea să te mai rețin din lucru. 

— Întoarce-te mâine... Înainte de apusul soarelui, zise 
Beniamin. Cămaşa te va aştepta gata. Vom bea împreună un 
pahar cu vin... Dacă vei fi dispus să primeşti ospitalitatea 
casei mele modeste. 

Marcellus ezită înainte de a răspunde şi se uită repede la 
Demetrius, care clătină din cap aproape imperceptibil, ca şi 
când ar fi vrut să-i spună că va fi mai bine să se ferească de 
riscul de a fi obligat să-i povestească tragica întâmplare 
prin care a trecut. 

— Eşti foarte amabil! Răspunse Marcellus, dar nu ştiu 
dacă mâine nu voi fi ocupat cu altceva, în cazul când nu voi 
putea veni, voi trimite după cămaşa aceasta. Spune-mi cât 
să-ţi plătesc pentru reparaţie? Băgă mâna în partea 


dinăuntru a tunicii, dar Beniamin continuă să coasă ca şi 
când nu l-ar fi auzit. Imediat după aceea însă ridică privirea 
şi se uită la el îngândurat, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe 
ceva. 

— Mi se pare, începu el cu glasul domolit şi netezind 
cămaşa aşezată alături de el, că nu eşti dispus să vorbeşti 
despre evreul acesta. 

Viircellus păru că nu se simte deloc la îndemână şi abia 
aştepta să plece, dar totuşi îi răspunse. 

— Este o întâmplare tristă. 

— Toate întâmplările cu evrei sunt triste, încuviinţă 
Beniamin. Pot să te aştept mâine? 

— Da, se învoi Marcellus împotriva voinţei. 

— Aşa e foarte bine! Îngână bătrânul şi ridicând mâna 
uscată adăugă: Pacea să fie cu tine! 

— Mu... Mulţumesc! Răspunse Marcellus care nu ştia 
tocmai bine dacă n-ar trebui să ureze şi el pace bătrânului 
evreu. Dar probabil din punct de vedere social ar însemna 
să facă o greşeală: Rămâi cu bine! Zise el într-un târziu, 
considerând că va fi mai prudent să nu mai continue. 

După ce ieşiră din prăvălie, Marcellus şi Demetrius se 
uitară unul la altul întrebători şi trecură de cealaltă parte a 
drumului, unde se vedea teatrul pustiu. 

— Ce bătrân caraghios! Zise Marcellus. Nu ţin câtuşi de 
puţin să-l revăd. Nu cumva o fi nebun. 

— Dimpotrivă, răspunse Demetrius. Este un bătrân 
înţelept. 

— Eşti de părere că aş săvârşi o greşeală dacă mâine aş 
trece din nou pe la el? 

— Da, stăpâne! Va fi mai bine ca acum să uiţi ce s-a 
întâmplat. 

— La urma urmelor nu e nevoie să mai vorbesc despre 
ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim. I-aş putea răspunde fără 
nici un înconjur că nu doresc să mai discut acesta 
chestiune. Felul în care vorbea îţi făcea impresia că are 


intenţia să repete declaraţia ce o va face ziua următoare: 
Cred că în felul acesta nu va mai avea motive să stăruiască. 

— Da, stăpâne, nu va mai avea motive, încuviinţă 
Demetrius, dar cu toate acestea el va găsi motive. Beniamin 
nu este omul care ar putea să renunţe atât de uşor. 

Îşi continuară drumul pe lespezile printre care crescuse 
iarba şi, după ce ajunseră pe estradă, Marcellus întrebă: 

— Spune, Demetrius, eşti informat despre datinile şi 
obiceiurile acestor evrei? 

— Despre obiceiurile lor ştiu foarte puţine amănunte, 
stăpâne. 

— Bătrânul Beniamin mi-a spus: „Pacea să fie cu tine!”. Ce 
ar fi trebuit să-i răspund? Există o formulă anume în scopul 
acesta? 

— Cred că formula „Rămâi cu bine” este corectă, răspunse 
Demetrius. 

— Pe aceasta am întrebuinţat-o şi eu! Ripostă Marcellus, 
care păru c-a început să se gândească la altceva. 

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius, ferindu-se să revină 
asupra reminiscenţelor dureroase ce-l preocupau. 

Se întoarseră din nou spre intrarea teatrului. 

— M-ar interesa să aflu ce ştie bătrânul acesta despre 
Galileea, zise Marcellus îngândurat. 

— Vă va spune mâine. 

— Bine, dar eu n-am intenţia ca mâine să merg din nou la 
el! Nu vreau să mai discut despre această chestiune. Vreau 
să-mi alung pentru totdeauna din minte întâmplarea 
aceasta! 

— Este o hotărâre cum nu se poate mai înţeleaptă! 
Încuviinţă Demetrius. 

Această hotărâre categorică păru că se confirmă imediat. 
După ce ieşiră din clădirea Teatrului Dionysos şi trecură 
prin agora, Marcellus se opri în faţa tarabelor, ca să 
schimbe câteva cuvinte cu fetele venite de la ţară şi să 
împartă dinari de aramă copiilor speriaţi care se adunaseră 
împrejurul lor. Apoi urcară Colina lui Marte şi petrecură un 


ceas în acest loc sacru, unde marii bărbaţi ai Eladei erau 
aşezaţi în atitudini împietrite. 

Apucând pe o alee lăturalnică, Marcellus se aşeză pe o 
bancă de marmură, iar Demetrius se opri la o mică distanţă. 
Amândoi păreau îngânduraţi. După un timp de tăcere, 
Marcellus ridică mâna şi-i făcu semn spre busturile 
mutilate. 

— Demetrius, începu el, adineauri m-am gândit că între 
aceştia nu există nici un războinic. Voi grecii sunteţi buni 
luptători când este vorba despre aşa ceva; dar eroii care au 
fost eternizaţi în marmură şi se găsesc în grădinile voastre 
publice sunt oameni paşnici. Ia gândeşte-te la Forul din 
Roma. Acolo vezi pe Sylla, Antoniu, Scipio, Camillus, Iuliu, 
August... Toţi cu coifuri pe cap, cu platoşă şi încinşi cu 
paloşul! Dar uită-te la şirul acesta de greci care urcă spre 
culmea colinei! Socrate, Epicur, Herodot, Solon, Aristotel, 
Polibiu! Între aceştia nu există nici un războinic.! 

— Aşa este... Dar toţi par că s-au întors din război! 
Răspunse Demetrius în glumă. 

— Da... Aceasta este o faptă pe care am săvârşit-o noi! 
Declară Marcellus nemulţumit. Bravele noastre legiuni 
romane formate dintr-o adunătură de ignoranţi! Câteva 
clipe rămase îngândurat, apoi continuă cutremurat de 
revoltă: Ascultă, Demetrius, să fie afurisiţi toţi cei care 
poartă război împotriva monumentelor! Prezentul poate fi 
al romanilor, datorită cuceririlor prin forţă, dar trecutul nu 
poate să le aparţină lor. O naţiune care poartă război 
împotriva istoriei altei naţiuni nu merită decât dispreţ şi 
este formată dintr-o adunătură de laşi. Cred că nu a fost 
nevoie de prea mult curaj pentru a veni pe această colină ca 
să retezi urechile lui Pericle! Fac prinsoare că nespălatul 
vandal care a venit aici ca să-şi ascută paloşul de nasul lui 
Hipocrat n-a ştiut nici să citească şi nici să scrie. Ar fi 
imposibil ca o naţiune să aibă simţul demnităţii când ea nu 
respectă cuvântul şi opera oamenilor de geniu care a dat 


acestei lumi toată înţelepciunea şi frumuseţea pe care o 
stăpâneşte astăzi! 

Se ridică în picioare cutremurat de indignare şi, trecând 
pe cealaltă parte a aleii, se opri în faţa bustului lui Platon. 

— Bărbatul acesta, de pildă, nu are naţionalitate şi nu are 
nici patrie. Nu aparţine nici unei rase. Nici o ţară din lumea 
aceasta nu poate afirma că-i aparţine ei şi nu poate nici să-l 
distrugă! Marcellus se opri pe neaşteptate în mijlocul 
acestei peroraţii şi o clipă nu mai zise nimic; apoi se 
întoarse spre Demetrius şi-l privi în lumina ochilor. 

— Îţi aduci aminte, Demetrius, de vorbele pe care le-a 
spus galileeanul acela despre el însuşi? 

— Da, îmi aduc, răspunse Demetrius şi dădu din cap. 
Spunea că împărăţia lui nu este din această lume. Dar 
nimeni n-a înţeles ce vrea să spună. 

— S-ar putea, continuă Marcellus cu glasul visător, ca într- 
o bună zi să-i ridice şi lui un monument ca acesta al lui 
Platon... Haide, să plecăm! Ai uitat c-am luat hotărârea ca 
astăzi să fim veseli! Dar în realitate am început să aiurim ca 
nişte bătrâni filosofi. 

Se făcuse târziu până când să ajungă din nou la han. Când 
clădirea apăru în faţa lor, Marcellus declară că va fi obligat 
să facă o vizită familiei Eupolis. 

— Ar fi trebuit să merg la ei mai demult. Pe toţi zeii, îmi 
vine să cred că n-am mai văzut pe niciunul dintre ei din 
seara când am sosit în casa lor. 

— Vor fi foarte mulţumiţi să te vadă, stăpâne. S-au 
interesat de nenumărate ori de starea în care te găseşti, 
răspunse Demetrius. 

— Mă voi opri la ei, declară Marcellus categoric. Intră în 
apartamentul nostru şi voi veni şi eu imediat. 

După ce se despărţiră, Demetrius îşi zise că această 
revedere, după o intermitenţă atât de îndelungată, va fi 
foarte interesantă pentru membrii familiei Eupolis. Probabil 
Theodosia va simţi nevoia să-i povestească şi lui ce s-a 
întâmplat. 


Pe urmă se întrebă ce-şi va închipui despre el însuşi după 
această vizită, mai ales că-i mărturisise toate spaimele lui în 
legătură cu starea în care fusese stăpânul său. Dar acum 
Marcellus, despre care îşi închipuiau că trebuie să fie în 
camera lui copleşit de deznădejde, se ducea la ei să-i vadă, 
ca şi când niciodată în viaţa lui n-ar fi avut pricină să-şi facă 
gânduri negre. Nu cumva Theodosia îşi va închipui că toată 
povestea pe care i-a debitat-o a fost o născocire a lui 
proprie? Dar nu se poate să-şi închipuie aşa ceva! Nimeni n- 
ar fi în stare să născocească o astfel de întâmplare. 

Puțin după aceea unul dintre sclavii de la bucătărie veni 
să-l anunţe că tribunul va cina împreună cu familia. leşind 
în peristilul casei, Demetrius zâmbi mulţumit şi se întrebă 
despre ce vor putea vorbi în timpul cinei. Presimţea că în 
această împrejurare va fi nevoie şi de oarecare tact. 

Dimineaţa următoare, Marcellus îmbrăcă o tunică 
grosolană şi se aşternu la lucru, în faţa mesei de modelat, 
ca orice sculptor de profesie. Demetrius se învârti în 
apropierea lui pentru a-i fi de folos, până în momentul când 
îşi dădu seama că astăzi stăpânul său nu-i va cere altceva 
decât cel mult să stea liniştit sau să plece de acasă, îi ceru 
deci voie să plece la plimbare. 

Theodosia aşezase o ţintă vopsită în culori vii în apropierea 
zidului şi începuse să tragă cu arcul spre ea de la depărtare 
de un stadiu. Arăta foarte drăguță în tunica ei cu mâneci 
scurte şi cu o şuviţă de păr negru scăpată de sub banda 
roşie cu care se legase împrejurul frunţii. După ce se mai 
apropie, Demetrius rămase mirat văzând-o că 
întrebuinţează un arc destinat numai pentru bărbaţi, dar, 
deşi nu-l întindea în întregime, săgețile ei se înfigeau 
răbufnind puternic în ţintă, ceea ce dovedea o vigoare 
neobişnuită pentru o fată de seama ei. Tot aşa săgețile erau 
bine îndreptate. Demetrius îşi zise că Theodosia, dacă ar fi 
căutat anume, putea provoca accidente grave cu săgețile 
acestea care aveau vârful de os. 


Fata îi zâmbi şi-l întrebă dacă are să-i dea vreo indicație. 
Vorbele ei le interpretă drept încurajare pentru a se 
apropia de ea, dar pentru a nu da ocazia la nemulțumiri, 
Demetrius se opri în mijlocul aleii prunduite. 

— Cred că tragi foarte bine la ţintă şi rezultatul este foarte 
bun, răspunse el. Sunt convins că nu ai nevoie de nimeni 
care să-ţi dea lecţii. 

Se aprinse uşor la obraz şi scoase o nouă săgeată din tolba 
proptită de zid. Demetrius îşi dete seama că fata a rămas 
nemulțumită de vorbele lui, aşa că nu mai ţinu socoteală de 
urmări şi se îndreptă spre ea. 

— Nu cumva eşti prea ocupat pentru a putea sta de vorbă 
cu mine? Întrebă fata fără să se uite la el. 

— Tocmai mă gândeam să-ţi fac acesta propunere, zise 
Demetrius. Dar după cum bine ştii, aici nu se poate să stăm 
de vorbă. 

Săgeata plecă din arc susurând şi se înfipse în ţintă. 

— În cazul acesta, zise Theodosia, ne vom întâlni tot acolo 
unde ne-am întâlnit şi rândul trecut. 

Demetrius plecă repede şi făcu un mare ocol pentru a 
ajunge în grădina templului. Fără îndoială hierofanţii erau 
ocupați cu îndeletnicirile lor obişnuite, căci prin apropiere 
nu se vedea nimeni. Inima începu să-i bată mai repede când 
văzu pe Theodosia ea se apropie. Constatarea că este tratat 
de această fată ca un egal era o senzaţie cu totul nouă, pe 
care nu ştia cum ar fi trebuit s-o interpreteze. Avea nevoie 
şi dorea prietenia Theodosiei, dar care ar fi fost felul cel mai 
indicat pentru a primi această prietenie pe care ea i-o 
oferise? Nu va avea oare nemulțumiri din pricina acestor 
întâlniri cu un sclav ca el? Rămânea să constate dacă 
această prietenie reprezintă o onoare sau numai riscul de a 
o compromite. 

Theodosia se aşeză lângă el fără să-l mai salute şi-l 
examina de aproape, aşa că-i putu vedea scăpărările aurii 
în adâncul ochilor negri. 


— Spune-mi ce s-a întâmplat în timpul cinei? Întrebă el 
repede, ca să poată scăpa cât mai curând de această 
preocupare. 

— A fost ceva cu totul neobişnuit, nu-i aşa? În întrebarea ei 
nu se simţi nici un fel de maliţiozitate: Am putut constata că 
este complet vindecat. 

Demetrius dădu din cap. 

— Mi-am zis că poate-ţi vei închipui despre mine că toată 
întâmplarea pe care ţi-am povestit-o a fost născocită de 
mine. Nu te-aş fi condamnat deloc. 

— Dimpotrivă, Demetrius, am crezut tot ce mi-ai spus şi 
mai cred şi acum. A intervenit ceva. S-a întâmplat ceva 
extrem de important. 

— Este adevărat, în timpul absenței mele de acasă a 
descoperit cămaşa şi s-a apropiat de ea, fiind în altă stare 
sufletească. Imediat ce a pus mâna pe ea, oroarea ce l-a 
obsedat l-a părăsit. Noaptea trecută a dormit bine. Astăzi s- 
a purtat exact cum se purtase înainte de accidentul pe care 
l-a avut. Cred că acum este pe deplin vindecat. Dar nu 
încerc câtuşi de puţin să înţeleg motivul acestei vindecări. 

— Fireşte... Toată ziua nu m-am gândit la altceva decât la 
asta, recunoscu Theodosia. În cazul când el a suferit din 
cauza acestei cămăşi, atunci nu mai încape nici o îndoială că 
tot ea l-a vindecat în momentul când a văzut-o din nou sub 
un alt aspect. S-ar putea ca acesta să fie adevărul. Eu în 
fiecare seară îmi însemnez câteva lucruri de care vreau să- 
mi aduc aminte. Dacă s-ar întâmpla ca cineva să citească o 
pagină din aceste însemnări, unde mă simt fericită şi mă 
bucur de viaţă, şi-ar face cu totul altă imagine despre mine 
dacă ar citi şi pagina următoare a papirusului, unde va 
constata că sunt o fată cinică, stoică, indiferentă şi cu 
sufletul plin de amărăciune. Tu şi s aţi avut o mulţime de 
amintiri în legătură cu această ă. Ale tale au fost triste, dar 
n-au avut nici o urmare; ale lui Marcellus au avut efecte 
dureroase asupra lui. 


Se opri şi se uită la el pentru a constata dacă este de acord 
cu această concluzie. Demetrius dădu din cap ca s-o 
îndemne să continue. 

— Mi-ai spus că acest Isus i-a iertat pe toţi pentru faptele 
lor şi că Marcellus a fost profund impresionat de cuvintele 
lui. Probabil când a pus din nou mâna pe cămaşa lui, 
impresia pe care i-a făcut-o a fost atât de puternică, încât a 
uitat de toate remuşcările ce l-au chinuit. Nu eşti de părere 
că această presupunere este destul de întemeiată? 

— Da... Dar eu cred că, după primul şoc pricinuit de 
contactul cu ea, această revelaţie care l-a scăpat de obsesia 
ce l-a chinuit ar fi trebuit să-l lase într-o anumită stare de 
exaltare. Este adevărat că un timp după aceea mi s-a părut 
extaziat, dar starea aceasta a fost de scurtă durată. În 
timpul zilei de ieri s-a purtat ca şi când nu şi-ar mai fi adus 
aminte că până acum nu s-a simţit bine. 

— S-ar putea ca el să-şi ascundă emoţiile, zise Theodosia. 
Probabil el se simte mult mai impresionat decât îţi închipui. 

— Nu are nici un motiv să se ferească de mine. A fost atât 
de adânc impresionat de această întâmplare, încât 
alaltăseară aproape s-a indignat în momentul când am 
încercat să i-o explic cu argumente logice. 

— Probabil din cauza asta nu vrea să mai discute despre 
ea. Îşi închipuie că problema aceasta este prea complicată 
pentru voi doi, aşa că se fereşte să mai vorbească despre 
ea. Spui că în primul moment a fost extaziat, dar după 
aceea s-a purtat ca şi când n-ar fi intervenit nimic. Eu cred 
că procedeul acesta este foarte firesc. Nu se poate să 
trăieşti mereu pe culmile munţilor. 

Privirile Theodosiei rătăciră în depărtări şi glasul îi deveni 
melancolic. 

— Într-un rând când mă simţeam neobişnuit de tristă şi 
abătută, mătuşa mea Ino mi-a spus că viaţa este întocmai ca 
un drum pe care-l faci pe jos, la mari depărtări; în lungul 
câmpiilor întinse drumul este uşor şi banal; dar când începi 
să urci coastele munţilor devine mai greu şi după ce ai 


ajuns pe culme, în faţa ochilor ţi se aşterne o privelişte 
măreaţă - te simţi exaltat şi ochii ţi se umplu de lacrimi - îţi 
vine să cânţi şi ai vrea să ai aripi! Dar nu poţi întârzia pe 
culme, căci trebuie să-ţi continui drumul şi începi să cobori 
pe cealaltă parte, dar eşti atât de adânc preocupat de 
primejdia prăpastiei de la picioarele tale, încât uiţi cu totul 
de mulţumirea ce ai avut-o în timpul cât te-ai oprit pe 
culme. 

— Cât de frumos ai încercat să explici această senzaţie, 
Theodosia, zise Demetrius cu glasul blând. 

— Eu vorbeam despre explicaţiile pe care mi le-a dat 
mătuşa Ino. 

— Îmi pare rău c-ai avut momente de singurătate şi 
deprimare! Zise Demetrius şi, fără să-şi dea seama de 
gestul pe care-l face, ridică mâna şi-şi pipăi cicatricea albă 
ce se vedea pe sfârcul urechii lui. Nu mi-aş fi închipuit c-ai 
putea să fii tristă. Vrei să-mi vorbeşti despre asta. 

Ochii ei urmăriseră cu toată atenţia gestul pe care-l 
făcuse. 

— Nu toţi sclavii îşi au sfârcul urechii despicat, zise ea 
îngândurată. Situaţia în care te găseşti este tragică. De asta 
pot să-mi dau şi eu seama, în lumea aceasta este o mare 
nedreptate când un bărbat ca tine este obligat să trăiască 
în calitate de sclav. Dar, când stai să judeci bine, oare între 
situaţia de sclav şi situaţia în care mă găsesc eu este atât de 
mare deosebire? Eu sunt fiica unui hangiu. Cât despre 
dumneata, Demetrius, cred că n-are nici o importanţă c-ai 
fost crescut într-o casă de oameni prosperi care ţi-au 
împărtăşit o educaţie aleasă, de vreme ce s-au găsit câţiva 
sceleraţi care te-au dus în sclavie, prin urmare iată 
realitatea! Urmez eu la rând. Deşi părintele meu este un 
bărbat integru, cunoscător al clasicilor şi al tuturor artelor, 
un bărbat respectat de concetăţenii săi ca şi părintele său 
Giorgios, este totuşi un hangiu. Probabil situaţia mea ar fi 
fost mult mai plăcută dacă nu m-ar fi obişnuit să-mi fie dragi 
lucrurile care sunt mai presus de situaţia noastră. 


— Bine, Theodosia, toate acestea sunt privilegii care 
contribuie şi ele cu ceva la semnificaţia vieţii pe care o duci, 
zise Demetrius ca s-o îmbuneze. Ai atâtea motive ca să te 
simţi mulţumită: cărţile, muzica, tinereţea exuberantă, 
veşmintele frumoase... 

— N-am unde mă duce ca să îmbrac veşmintele acestea 
frumoase, răspunse ea cu amărăciune şi tinereţea mea 
exuberantă nu-mi poate folosi la nimic. Dacă fiica unui 
hangiu vrea să se simtă mulţumită, va trebui să se 
conformeze tradiţiilor. Trebuie să fie gălăgioasă, 
îndrăzneață şi să nu se sperie de meschinării, în cazul 
acesta se va putea împrieteni cu tineri din clasa ei socială. 
Ascultă, Demetrius, uneori încep să cred că nu voi fi în stare 
să mai suport, zise ea şi ochii i se tulburară de lacrimi. 

Îşi trecu braţul împrejurul mijlocului ei şi rămaseră vreme 
îndelungată fără să-şi mai spună nimic. Apoi fata îşi 
îndreptă trupul şi se uită la el cu ochii treji. 

— De ce nu încerci să evadezi? Întrebă ea cu glasul în 
şoaptă. Dacă aş fi bărbat, eu aş evada. 

— Unde te-ai duce? Întrebă el şi zâmbi îngăduitor. 

Theodosia făcu un gest care ar fi vrut să-i dea să înţeleagă 
că amănuntul acesta este de o importanţă secundară. 

— În orice parte, murmură ea abătută. Probabil în Sicilia. 
Se spune că Sicilia este o ţară foarte frumoasă. 

— Sicilia este o ţară de tâlhari şi de ucigaşi. Trebuie să ştii, 
Theodosia, că viaţa în ţările frumoase este mult mai grea 
decât în alte părţi de lume. Singurele locuri - după câte ştiu 
eu - unde poţi trăi în linişte sunt regiunile aride, unde nu 
creşte nimic şi unde pe nimeni nu-l aduce cupiditatea. 

— De ce nu la Damasc? Într-un rând mi-ai pomenit despre 
localitatea aceasta; îţi mai aduci aminte? 

— În localitatea aceea aş muri de urât. 

— Ai putea să mă iei şi pe mine, zise fata şi începu să râdă, 
pentru a-i da să înţeleagă c-a fost o glumă, dar curând după 
aceea tăcură din nou. Trezindu-se din adâncul gândurilor, 


Theodosia se ridică în picioare şi netezindu-şi banda de pe 
frunte îi spuse că va trebui să plece. , 

Demetrius se ridică şi se uită după ea cum se îndepărtează 
cu mişcări graţioase, apoi dădu drum slobod gândurilor 
sale. Începuse să se îndrăgostească de Theodosia şi fata 
aceasta generoasă îi acordase prietenia şi încrederea ei. 
Probabil va fi mult mai bine ca de aici înainte să evite aceste 
convorbiri intime dintre ei, dacă se va putea, fără s-o 
jignească. Era o fată fermecătoare şi duioşia ei părea 
impresionantă. Libertatea cu care-i mărturisea toate 
gândurile şi inocenţa purtărilor ei îl impresionau într-un fel 
cu totul neobişnuit. 

Până acum devotamentul lui fusese dedicat în întregime 
numai Luciei. Astăzi, când se gândea la ea, Lucia îi făcea 
aceeaşi impresie ca şi o relicvă. Theodosia era aici lângă el, 
dar nu va abuza de încrederea şi singurătatea ei. N-avea 
nici un mijloc ca s-o ajute. Erau amândoi destul de mâhniţi, 
fără să-şi mai facă unul altuia făgăduieli pe care nu le vor 
putea respecta. El era sclav, dar nu tâlhar. 

Era încă foarte devreme şi n-avea nimic special de făcut; 
Marcellus n-avea nevoie de prezenţa lui. Probabil nu dorea 
să fie reţinut de nimeni în timpul cât făcea încercări cu lutul 
de modelat; în acelaşi timp era tot atât de probabil că avea 
nevoie de singurătate pentru a-şi putea formula în linişte 
teoriile preconcepute despre fenomenele supranaturale. 

leşind din grădina templului, Demetrius cobori în jos pe 
strada care devenea din ce în ce mai zgomotoasă pe 
măsură ce se apropia de agora. Traversă piaţa imensă, 
savurând variata aromă a produselor rurale: pepeni 
pârguiţi, alune prăjite şi napi copţi; de aici ajunse în 
mijlocul unui grup de oameni şi se opri ca să asculte 
diversele limbi pe care le vorbeau, apoi se apropie de un 
bard rătăcitor fără vedere, care cânta alături de câinele său 
credincios; ceva mai încolo, sub porticului unui teatru 
părăsit, văzu un ghicitor împrejurul căruia se adunaseră 
curioşii; când dădu să plece din nou, fu trântit de pe trotuar 


de un legionar ameţit, care avea nevoie de mult loc pentru 
a putea trece cu încărcătura de vin ce o avea în pântece. 
Nu ştia ce să mai facă înainte de a se întoarce acasă. 

Îşi aduse aminte c-ar putea inventa un pretext oarecare 
pentru a vizita pe bătrânul Beniamin. Cumpără un coşuleţ 
de smochine coapte şi se îndreptă spre casa ţesătorului; 
după ce ajunse, se opri alături de masa de lucru a 
bătrânului. 

— Prin urmare ela luat hotărârea să nu vină? Întrebă 
Beniamin, fără să ridice privirea de pe lucrul cu care era 
ocupat. Ai venit prea devreme, încă n-am terminat. După 
cum vezi, chiar acum lucrez la cămaşa aceea. 

— N-am venit după cămaşă, zise Demetrius şi-i întinse 
coşuleţul cu smochine. Ziua e lungă şi n-am nimic de lucru, 
aşa c-am ieşit să mă plimb. Nu vrei câteva smochine? 

Beniamin îi făcu semn să pună coşuleţul pe masă în 
apropierea lui, apoi luă o smochină şi o mestecă încet, fără 
să ridice privirea. Peste câteva clipe înghiţi, ca să poată 
vorbi: 

— Te pomeneşti că te-ai gândit: „la să duc câteva smochine 
ovreiului aceluia bătrân şi morăcănos”, sau ţi-ai zis: „Aş 
vrea să pun bătrânului Beniamin câteva întrebări; îi voi 
duce coşuleţul acesta de smochine, aşa că-şi va închipui c- 
am trecut pe la el din întâmplare şi i-am adus fructele 
acestea numai ca să-i fac placere”? 

— Smochinele acestea sunt foarte bune, zise Demetrius. 

— Sigur că sunt, declară Beniamin şi întinse mâna ca să-şi 
mai ia una. la şi dumneata, îl pofti el cu gura plină. De ce n- 
ai fost de acord ca astăzi să vină din nou la mine să stăm de 
vorbă? Te temeai că voi stărui să-mi vorbească despre 
bietul evreu care a murit răstignit. La urma urmei de ce să 
nu vorbească? Fără îndoială un tânăr şi mândru roman nu 
poate să se teamă de întrebările pe care i le-ar pune un 
bătrân ţesător - pe deasupra un ţesător evreu - aici în 
oraşul Atena, care este într-o ţară cucerită? 


— Cred că este cazul ca răspunsul la această întrebare să 
ţi-l dea chiar stăpânul meu. Nu mi-a spus că sunt slobod să 
vorbesc cu dumneata despre această chestiune, zise 
Demetrius. 

— Admit că spui adevărul, dar şi dintr-însul numai foarte 
puţin, zise bătrânul şi zâmbi. N-aş putea afirma că eşti 
exagerat de amabil. Dar la urma urmelor de ce să nu 
vorbim împreună cu toată sinceritatea? Ai venit la mine ca 
să mă întrebi ceva. Haide, întreabă-mă! Pe urmă te voi 
întreba şi eu. Ne vom pune întrebările pe faţă şi vom da 
răspuns pentru răspuns. Crezi că felul acesta de a proceda 
nu este destul de echitabil? 

— Mi se pare că n-am înţeles tocmai bine despre ce este 
vorba, răspunse Demetrius evaziv. 

— De... În primul rând am constatat ieri că, în momentul 
când ţi-ai dat seama că eu sunt informat despre ceea ce s-a 
petrecut la Ierusalim în săptămâna Paştilor, ai rămas mirat. 
Bănuiesc că acum ai vrea să afli în ce măsură sunt informat 
despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Sunt dispus să te 
luminez, cu condiţia să-mi răspunzi mai întâi la câteva 
întrebări pe care ţi le voi pune eu. Beniamin ridică privirea 
şi se uită la el cu înţeles, apoi zâmbi, în primul rând îţi voi 
pune una mai uşoară. Cred că la Ierusalim ai fost împreună 
cu stăpânul dumitale; spune-mi, ai avut ocazia să vezi pe 
galileeanul care a fost răstignit? 

— Da, l-am văzut, răspunse Demetrius fără să ezite. 

— Foarte bine! Ce fel de om era? Întrebă Beniamin şi, 
lăsând lucrul din mână, îşi plecă trupul înainte şi aşteptă 
nerăbdător. Tu eşti un tânăr prea inteligent pentru un sclav, 
dar mai eşti şi păgân. 

Galileeanul acela avea ceva, anumite însuşiri care să-l 
deosebească de ceilalţi oameni? Ai reuşit să te apropii de 
el? L-ai auzit vorbind? 

— Pe galileean l-am văzut pentru prima dată în dimineaţa 
zilei când am intrat în Ierusalim. Se îndrepta spre oraş, 
însoţit de o mare mulţime de oameni. Nu mi-am dat seama 


tocmai limpede de ceea ce se petrece, deoarece eu nu 
înţelegeam limba pe care o vorbeau; dar mi s-a spus că 
mulţimea aceea de oameni veniţi de la ţară voiau să-l 
proclame rege al lor. Toţi strigau: „Mesia! Mesia!” Mi s-a 
spus că oamenii aceştia aşteaptă mereu ca să se ivească un 
erou pentru a-i elibera din sclavia politică şi că acest erou 
va fi Mesia. Astfel mulţimea care-l însoțea striga Mesia şi 
aşternea în calea lui crengi de palmieri şi de laur, ca şi când 
ar fi fost regele lor. 

Beniamin îl asculta cu atenţie şi gura cu buzele subţiri şi 
îmbătrânite îi rămăsese deschisă. 

— Continuă! Îl îndemnă el când văzu că Demetrius s-a 
oprit. 

— Mi-am făcut loc printre oameni şi am reuşit să mă 
apropii de el, aşa c-aş fi putut să-l ajung cu mâna. Trebuie 
să ştii că mi s-a părut un bărbat impresionant, deşi era 
îmbrăcat în haine simple... 

— În veşmântul acesta? Întrebă Beniamin şi ridică în mâna 
tremurândă cămaşa şi o arătă lui Demetrius, care dădu din 
cap şi continuă. 

— Se vedea destul de limpede că lui nu-i făcea plăcere 
cinstea pe care i-o atribuiau oamenii aceştia; ochii lui 
păreau îngânduraţi şi trişti şi felul în care se uita împrejurul 
său dovedea că se simte singur şi părăsit de toată lumea. 

— Hulii! La stai o clipă, prietene. Beniamin se îndreptă 
spre poliţa pe care erau înşirate sulurile de papirus, alese 
unul dintre ele şi găsi pasajul pe care-l căuta şi-l citi cu glas 
adânc şi stins:,...Un bărbat al durerilor... Care a cunoscut 
tristeţea...” Vorbele acestea sunt ale profetului Isaia. 
Continuă te rog. L-ai auzit vorbind? 

— Nu l-am auzit... În ziua aceea nu l-am auzit. 

— Ooo! Va să zică l-ai revăzut? 

— Da, l-am revăzut la câteva zile după aceea... Când în 
pretoriul palatului a fost judecat pentru trădare. 

— Ai fost şi tu acolo? Demetrius dădu din cap. 


— Cum s-a purtat în faţa procuratorului? A spus că este 
nevinovat şi şi-a cerut iertare? Întrebă Beniamin. 

— Nu; era foarte liniştit. N-am putut înţelege ce a răspuns, 
dar şi-a primit osânda fără să protesteze. 

Cu mâinile tremurânde bătrânul Beniamin îi întinse 
vechiul său pergament: 

— Ascultă, prietene! Şi întâmplarea aceasta face parte din 
profeția lui Isaia: „A fost învinuit şi biciuit, dar nici n-a 
deschis gura ca să se apere”, zise ţesătorul şi se uită la el. 

— De vorbit a vorbit, declară Demetrius, care începu să-şi 
aducă aminte, dar foarte liniştit şi cu toată încrederea; 
atitudinea aceasta a lui a părut şi ea neobişnuită, deoarece 
fusese biciuit crunt. 

Beniamin începu din nou să citească din pergamentul său 
cu glasul tremurat: „A fost biciuit pentru păcatele noastre... 
Şi datorită suferințelor lui noi ne-am mântuit”. 

— Ale cui păcate... Ale evreilor? Întrebă Demetrius mirat. 

— Isaia a fost un profet al evreilor, prietene, răspunse 
Beniamin şi el a prorocit sosirea unui Mesia evreu. 

— Prin urmare, suferinţele acestui Mesia nu interesează 
pe alte neamuri? Stărui Demetrius, în cazul când acesta ar 
fi adevărul, atunci eu nu cred că Isus a fost Mesia! Înainte 
de a muri, el a iertat pe legionarii romani care-l pironiseră 
pe cruce! 

Beniamin tresări şi ridică privirea spre el. 

— Cum se face că tu ai aflat vorbele acestea? Întrebă el. 

— Mi le-au repetat cei care au fost în apropierea lui, 
declară Demetrius. 'Toţi cei dimprejurul crucii le-au putut 
auzi. 

— Faptul acesta mi se pare cu totul neobişnuit! Murmură 
Beniamin. Dar numaidecât după aceea se trezi din adâncul 
gândurilor ce-l copleşiseră şi adăugă: Acum n-ai decât să 
mă întrebi ceea ce te interesează! 

— Cred că mi-ai şi răspuns la întrebările pe care voiam să 
ţi le pun. Mi-am închipuit că vei putea să-mi spui ceva în 
legătură cu Mesia şi mi-ai spus. În conformitate cu ceea ce 


se spune în scripturi, el trebuia să apară în calitate de erou 
al poporului evreiesc. Dar bărbatul pe care l-am văzut eu 
nu părea dispus să devină eroul celor care-l aclamau. Am 
constatat că ela rămas profund mâhnit când a văzut 
oamenii dimprejurul lui că stăruie să devină regele lor. În 
faţa judecății a declarat că el are o împărăție, dar împărăţia 
lui nu face parte din lumea aceasta. 

— Dar din care face parte... Dacă nu din aceasta? Se răsti 
bătrânul Beniamin. 

— Tu eşti cu mult mai înţelept decât mine. Prin urmare, 
dacă tu nu ştii, ar fi zadarnic să-ţi închipui că un sclav, care 
este şi păgân, ar putea să-ţi dea vreo explicaţie, zise 
Demetrius. 

— Ai devenit sarcastic, tânărul meu prieten. 

— Dimpotrivă, sunt cât se poate de sincer, dar mă simt şi 
dezorientat. Cred că pe acest Isus îl interesa toată lumea! 
Şi că era mâhnit din cauza sorții tuturor oamenilor! 
Demetrius se opri şi murmură cu sfiajă: Probabil mi-am 
îngăduit să vorbesc fără nici o sfială! 

— Ai tot dreptul să vorbeşti în felul acesta, încuviinţă 
Beniamin. Eu sunt evreu, dar cred că Dumnezeul nostru 
este părinte al tuturor oamenilor. Prin urmare se poate 
foarte bine ca atunci când va apărea Mesia - pentru a 
domni asupra evreilor - el va face dreptate pentru toţi. 

— Mi-ar plăcea să pot studia şi eu aceste vechi profeţii, 
zise Demetrius. 

— La urma urmelor, de ce să nu le studiezi, răspunse 
Beniamin şi ridică din umeri. Sunt aici la îndemână. Eşti om 
inteligent. Timp ai de ajuns şi de lucru ai foarte puţin; 
încearcă şi le citeşte! 

— Cum să le citesc? 

— Aş putea să te ajut şi eu, răspunse Beniamin prevenitor. 
Apoi îşi trecu picioarele peste marginea mesei şi se ridică: 
Te rog să mă ierţi, adăugă el fără nici o legătură cu ceea ce 
vorbiseră până acum: A sosit vremea să-mi pregătesc 
mâncarea de amiază. Apoi, fără să-şi ia rămas bun şi fără 


să-i mai spună ceva, se apropie de uşa din fundul prăvăliei 
şi dispăru. 

Probabil Beniamin terminase cu lucrul pentru ziua 
aceasta, deoarece masa cea mare din mijlocul atelierului 
era neocupată. O uşă din colţul cel mai îndepărtat, pe care 
Marcellus n-o văzuse prima dată când intrase în atelier, 
fiind în dosul războiului celui mare, sta acum larg deschisă. 
Marcellus se apropie numaidecât de ea. 

Tocmai contrar aspectului din atelier, unde toate păreau 
valvârtej. Locuinţa lui Beniamin, deşi simplă, era mobilată 
cu gust. Covorul de culoare portocalie întins pe jos era 
foarte frumos. Avea trei scaune confortabile şi câteva 
taburete, un aşternut pe care erau o pereche de coburi de 
păr de cămilă care ţineau loc de perne şi un dulap încins cu 
cercuri de metal; pe ambele părţi ale ferestrei erau rafturi 
adânci, pline de suluri de pergament. 

O altă uşă, care era în faţa celei pe unde intrase, da într-o 
curte pavată cu lespezi. Traversa camera, închipuindu-şi că 
bătrânul îl aşteaptă în curte. Rămase mirat văzându-l cât 
pare de înalt în levita lui lungă de culoare neagră şi în cap 
cu tichia din care atârna un ciucure, începuse să aştearnă 
masa în peristilul acoperit cu vrejuri de viţă. 

— Sper că n-am venit la vreme nepotrivită, începu 
Marcellus. 

— În Atena nimeni nu poate sosi la vreme nepotrivită când 
se întâmplă să treacă pragul unei uşi deschise. Eşti 
binevenit! Zise el şi-i arătă un scaun din apropierea mesei, 
acoperit cu un covor, apoi luă de pe o tavă două cupe de 
argint şi le aşeză pe masă. 

— Nu ştiam că locuieşti în aceeaşi casă în care ai atelierul, 
zise Marcellus, neştiind ce i-ar putea spune. 

— Locuiesc aici din două motive, răspunse Beniamin după 
ce puse un cuţit antic alături de pâinea de orz. Este mult 
mai comod şi mult mai prudent. În oraşul acesta nimeni nu- 
şi părăseşte prăvălia tară să fie păzită. 


— Tot aşa şi în celelalte oraşe pe care le cunosc, ripostă 
Marcellus. 

— Care anume? Întrebă Beniamin şi, ferind scaunul, se 
aşeză în faţa lui. 

— De pildă Roma. Oraşul acesta este plin de sclavi şi toţi 
sunt nişte tâlhari care nu ţin socoteală de dreptul la 
proprietate. 

Beniamin începu să râdă cu glasul sugrumat. 

— Sclavul este din fire prădalnic, zise el nepăsător, îţi vine 
în casă şi pleacă cu cele mai bune sandale pe care le ai, deşi 
singurul lucru pe care i l-ai luat este libertatea. Ridică cupa 
în mână şi se înclină în faţa lui Marcellus. Să bem în cinstea 
zilei când omul nu va mai fi proprietatea altui om? 

— Cu toată plăcerea! Răspunse Marcellus şi, ridicând cupa 
la gură, constată că vinul este foarte gustos. Părintele meu 
spune că va veni vremea când Roma va plăti foarte scump 
faptul c-a adus oamenii la sclavie cu puterea armelor. 

— El nu este de acord cu sclavia? În cazul acesta presupun 
că în casa lui nu se găsesc sclavi? 

Beniamin părea preocupat de tăiatul feliilor de pâine. 
Marcellus se aprinse la obraz când auzi vorbele lui cu 
înţeles. 

— Dacă s-ar da un edict pentru abolirea sclaviei, tatăl meu 
ar ti printre cei dintâi care l-ar aproba. Evident, în situaţia 
actuală... 

— Fireşte, tatăl dumitale ştie că măsura aceasta este 
nedreaptă, adăugă Beniamin. Dar ceilalţi din aceeaşi castă 
socială o practică. Prin urmare este de părere că e mult mai 
bine să fie nedrept decât excentric. 

— Dacă îmi dai voie să vorbesc în numele părintelui meu, 
interveni Marcellus, atunci îţi voi spune că el n-a formulat 
până acum niciodată o astfel de teorie. Este un bărbat 
integru şi generos. Sclavii din casa lui sunt bine trataţi, în 
casa noastră probabil au hrană şi adăpost mai bun... 

— Sunt dispun să te cred, îl întrerupse Beniamin. Au 
mâncare mai multă decât ar putea avea dacă ar fi liberi. 


Evident, în această privinţă situaţia lor este identică cu a 
cailor şi câinilor pe care-i aveţi. Dar chestiunea se pune în 
felul următor: oare oamenii şi dobitoacele fac parte din 
aceeaşi categorie? Nu există între ei nici o deosebire în 
ceea ce priveşte valoarea? Dacă poţi cumpăra un măgar de 
povară cu zece drahme, iar un bărbat sănătos la trup poate 
fi obţinut cu doi talanţi de argint, deosebirea dintre 
valoarea lor este numai cantitativă? Din acest punct de 
vedere sclavia omenească reprezintă pentru mine un fel de 
oroare. Este o jignire a măreției spiritului omenesc, căci 
dacă e să judeci pe orice om că este de aceeaşi calitate ca şi 
un animal de povară, atunci nu mai există nici un fel de 
demnitate omenească. Eu. Beniamin, sunt convins că toţi 
oamenii au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu! 

— Aceasta este o concepţie iudaică? 

— Da, este! 

— Evreii bogaţi au şi ei sclavi, nu-i aşa? Întrebă Marcellus 
ca şi când nu l-ar fi interesat din cale-afară cum şi în ce fel îi 
va răspunde Beniamin, dar acesta se uită la el cu toată 
atenţia şi păru că încearcă să se gândească la ceva. 

— Ai pus degetul exact pe una dintre nemulţumirile 
noastre! Exclamă el. Evreii mărturisesc că oamenii sunt 
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin 
urmare Dumnezeu este părintele lor din punct de vedere 
spiritual. O astfel de afirmaţie poate avea valoare numai 
dacă admit că toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Fie că 
sunt toţi... Fie că nu este niciunul dintre ei! Eu, Beniamin, 
sunt de părere că toţi sunt fiii lui Dumnezeu! În cazul 
acesta când voi robi un om, punându-l în rândul 
dobitoacelor din țarină, toate afirmaţiile mele rămân fără 
valoare. 

Marcellus îşi frânse pâinea şi admise că nu este just ca un 
om să robească pe alt om. Nu este admisibil să înjoseşti pe 
un om, cobcrându-i atât de adânc să i se pară că nu este 
mai bun cu nimic decât în animal. 


— Cât despre asta, declară Beniamin şi tăcu un gest cu 
mâna ca şi când ar fi vrut să elimine această idee, nu cred 
că ai putea lua caracterul divin al unui sclav, chiar dacă îl 
cumperi şi-l înhami la plug între un măgar şi un bou. În 
această împrejurare el nu are dreptul să aleagă. Nu este el 
însuşi care înjoseşte omenirea, ci cel care l-a cumpărat. 
Nimic nu-l opreşte să creadă şi după aceea că Dumnezeu 
este părintele său spiritual. Dumneata însă nu poţi crede. 
Să luăm de pild? Pe grecul acela frumos care te urmează în 
toate părţile. Sclavia nu l-a împiedicat să fie unul dintre fiii 
lui Dumnezeu, dacă vrea să se considere ca atare; dar 
robindu-l pe el te-ai apropiat de animale, deoarece aceasta 
este concepţia dumitale despre valoarea omului. 

— Eu nu sunt tocmai tare în filosofie, răspunse Marcelus 
cu indiferenţă. Probabil după ce voi petrece o bucată de 
vreme aici în Atena, piimbându-mă pe Colina lui Marte şi 
urmărind păienjenişul sofistic al... 

— Vei reuşi să legi nisipul cu o frânghie, îl întrerupse 
Beniamin pe acelaşi ton. Dar subiectul despre care vorbim 
noi este ceva mai mult decât o simplă teorie. Este o 
problemă de imediată actualitate. Să luăm de pildă marele 
Imperiu roman, care-şi trimite armatele în toate părţile 
pentru a jefui şi îngenunchea micile naţiuni, pentru a duce 
în sclavie pe cei mai buni dintre fiii acestor înlănţuiţi de 
butucii corăbiilor infecte, iar pe cei mai în vârstă să-i pună 
la muncă silnică pentru a putea plăti biruri nedrepte, într-o 
bună zi imperiul roman se va prăbuşi... 

Tatăl meu este de aceeaşi părere, interveni Marcellus. El 
afirmă că datorită sistemului sclaviei romanii încep să 
devină din zi în zi tot mai nepăsători, mai graşi şi mai 
trândavi şi că va veni ziua... 

— Da, va veni şi ziua, dar nu din pricina asta, declară 
Beniamin. Romani i vor fi zdrobiţi, dar nu din pricină că 
sunt prea graşi, ci din pi iema că şi-au închipuit că toţi 
oamenii sunt animale. Subjugând alte popoare, au renunţat 
la propria lor demnitate în calitate de oameni. Nu este de 


mirare că zeitățile romane au devenit subiectul de glumă şi 
de batjocură al tuturor oamenilor care au cât de puţină 
minte. Ce nevoie mai aveţi de zei dacă vă închipuiţi că 
oamenii sunt ca vitele pe care le poţi duce de frânghie? Prin 
analogie, de ce să te gândeşti la zei când câinele dumitale 
nu se gândeşte la ei? 

Beniamin făcu o pauză pentru a umple din nou cupele din 
faţa lor. Se vedea că este emoţionat, deoarece îi tremurau 
mâinile. 

— Eu sunt evreu, dar asta nu înseamnă că religia altor 
popoare nu mă interesează. A fost o vreme când zeitățile 
dumneavoastră romane au fost privite cu respect. Pentru 
străbunii dumneavoastră lovis a însemnat ceva. A venit apoi 
timpul când Iuliu Cezar a ajuns zeu; mult mai important 
decât lovis. Şi numai cei împilaţi au continuat să mai creadă 
în zeitățile clasice, în puterea cărora era răsăritul soarelui 
şi ploile, care răsplăteau şi pedepseau, care domoleau 
vânturile în calea marinarilor şi dădeau rod viilor. Dar ia să- 
mi spui şi mie, dacă-mi dai voie să te întreb, ce a determinat 
pe Cezar să-şi bată joc de religia romană? Fireşte, asta s-a 
întâmplat în momentul când romanii au avut o forţă militară 
destul de puternică pentru a subjuga alte neamuri, 
cumpărând şi vânzând sclavi pe care-i duceau ca pe vite, în 
cirezi. Datorită acestui procedeu, au recunoscut că oamenii 
- inclusiv ei înşişi - nu au nici o asemănare cu Dumnezeu. 
Vanitosul şi superbul Cezar a fost un zeu destul de 
corespunzător pentru ei în ziua când s-a decretat că toţi 
oamenii sunt animale. 

— Nu cred că s-a găsit vreun joman cu mintea întreagă 
care ar fi putut să admită că luliu Cezar a fost zeu, protestă 
Marcellus. 

— În intimitatea sufletului său n-a admis, încuviinţă 
Beniamin. Cred că nici Cezar n-a crezut c-ar fi posibil aşa 
ceva. 

— Prin urmare eşti de părere că, dacă romanii ar aboli 
sclavia, s-ar putea gândi cu mai mult respect la vechile 


zeități şi că datorită cultului faţă de aceştia ar putea deveni 
mai nobili? 

Beniamin începu să râdă sarcastic. 

— Acest „dacă” face ca întrebarea dumitale să pară 
ridicolă! 

— Întrucât mă priveşte pe mine, continuă Marcellus pe un 
ton din care se vedea că s-a plictisit de acest subiect, nu mă 
interesează zeii, fie că sunt clasici, fie că sunt 
contemporani. 

— Cum îţi explici existenţa universului? Întrebă Beniamin. 

— Nu mi-l explic deloc, răspunse Marcellus şi nici nu m-am 
gândit până acum că s-ar putea găsi cineva care să-mi pună 
o astfel de întrebare. Apoi, dându-şi seama că riposta 
aceasta a lui este mai curând lipsită de politeţe decât hazlie, 
adăugă repede: Aş fi dispus să cred în existenţa unei fiinţe 
supranaturale dacă cineva ar putea să se impună în această 
calitate. Prezenţa acesteia ar limpezi o mulţime de enigme. 
leri spuneai că poporul din care faci parte - samaritenii - se 
închină în faţa altarelor din munţi. Poate aş fi eu dispus să 
procedez în felul acesta dacă nu-mi va cere nimeni să 
personific răsăritul soarelui şi copacii. 

— Noi nu personificăm obiectele ce le vedem împrejurul 
nostru, îi explică Beniamin. Credem într-un singur 
Dumnezeu - un duh -creator al tuturor lucrurilor. 

— Am auzit undeva spunându-se, declară Marcellus 
îngândurat, că evreii aşteaptă să apară un mare 
conducător, un erou şi un rege, care-i va scăpa de robie şi 
va întrona o pace durabilă. Samaritenii cred în apariţia lui? 

— Fireşte! Răspunse Beniamin. Toţi marii noştri profeţi au 
prorocit venirea lui Mesia. 

— De când îl aşteptaţi să sosească? 

— De multe secole. 

— Şi mai credeţi şi astăzi că va veni? Beniamin îşi mângâie 
barba îngândurat. 

— Credinţa aceasta uneori devine exuberantă şi extatică, 
altă dată se domoleşte, în timpuri de restrişte naţională se 


vorbeşte foarte mult despre venirea lui Mesia. Când încep 
greutăţile vieţii şi persecuțiile, evreii au încercat să 
găsească între ei înşişi pe câte cineva care să dea dovadă 
de puteri mesianice. 

— Şi până acum n-a găsit pe nimeni care să dispună de 
aceste puteri? Întrebă Marcellus. 

— Pe cel adevărat nu l-au găsit încă, răspunse Beniamin şi 
păru că începe din nou să se gândească. Este un amănunt 
foarte ciudat continuă el. În vreme de lipsuri grele, când se 
simte nevoia de un conducător, poporul emoţionat care nu 
ştie încotro să mai apuce, nu aude decât glasurile stridente 
ale celor cărora nu le lipseşte îndrăzneala şi refuză să 
asculte glasul înţeleptului, care, fiind înţelept, prin firea lui 
însăşi este sfios şi cumpătat. Adevărul este c-am avut mulţi 
pretendenți pentru rolul mesianic. Dar aceştia au apărut şi 
au dispărut, întocmai ca meteorii. 

— Dar cu toate aceste dezamăgiri evidente mai păstraţi 
credinţa că Mesia va trebui să apară? 

— Va apărea, murmură Beniamin. Evident, fiecare 
generaţie îşi închipuie că problemele ce i se pun sunt destul 
de grele pentru a justifica sosirea lui. Din ziua ocupaţiei 
romane vechile profeţii s-au bucurat de un interes mereu în 
creştere în faţa maselor. Până şi templul părea că aşteaptă 
apariţia lui Mesia. 

— Părea! Exclamă Marcellus şi ridică din sprâncene. 

— Templul este forte mulţumit de situaţia în care se 
găseşte, murmură bătrânul. Imperiul roman stoarce vlaga 
populaţiei sărace, dar se fereşte să supună la biruri grele 
pe preoţi şi pe cei bogaţi. Cred că i cei care conduc templul 
s-ar simţi stingheriţi dacă ar apărea Mesia, deoarece el 
probabil ar introduce anumite schimbări. 

Beniamin părea că vorbeşte numai pentru el însuşi, 
deoarece nu se strădui să explice musafirului său la ce face 
aluzie. 

— Probabil va alunga negustorii care vând săracilor 
animale de jertfă la preţuri exagerate? Întrebă Marcellus 


fără să ezite. 

— Cum se face că dumneata eşti informat despre această 
ticăloşie? 

— Despre asta s-a vorbit şi la Ierusalim, răspunse 
Marcellus cu indiferenţă. Mi se pare că au fost anumite 
proteste în această privinţă. 

— Anumite proteste? Întrebă Beniamin, ridicând dintr-o 
sprânceană. Fără îndoială protestele au fost destul de 
energice pentru a putea fi auzite chiar de un roman care se 
găsea numai în trecere prin acel oraş. Ce ai făcut acolo, 
dacă-mi dai voie să te întreb? 

— Am fost trimis cu o misiune oficială, răspunse Marcellus 
şi, ridicându-se în picioare, îşi netezi faldurile togii. Dar îmi 
dau seama că nu trebuie să abuzez de ospitalitatea 
dumitale, sfârşi el cu amabilitate. Ai fost extrem de 
binevoitor şi-ţi rămân îndatorat. Poţi să-mi dai cămaşa? 

Beniamin ieşi din cameră, dar se întoarse aproape imediat, 
în lumina domolită, Marcellus examina cămaşa pe care i-o 
aduse. 

— Este reparată foarte bine, declară el. Nimenea n-ar 
putea bănui c-a fost sfâşiată. 

— Afară de dumneata, îl întâmpină Beniamin cu glasul 
grav. Marcellus se feri din calea ochilor bătrânului care se 
uita la el. Petele acestea... Am încercat să le şterg, dar n-am 
reuşit. Nu mi-ai spus nimic despre acest biet evreu. Spuneai 
c-a fost un bărbat curajos şi c-a murit din vina duşmanilor 
săi. Nu cumva a fost din Galileea? 

— Cred că a fost, răspunse Marcellus şi se frământă pe loc. 
Împături apoi cămaşa şi luând-o pe braţ îi întinse mâna. 

— Nu cumva l-a chemat Isus? Întrebă Beniamin în şoaptă. 

— Da, acesta a fost numele lui, admise Marcellus fără să 
vrea. Cum se face că dumneata cunoşti acest nume? 

— Am aflat această întâmplare de la un vechi prieten cu 
numele Popygos, care este negustor de mirodenii, în 
săptămâna Paştilor el a fost la Ierusalim. Spune-mi, zise 
Beniamin, cum ai ajuns în stăpânirea acestei cămăşi? 


— Crezi că amănuntul acesta ar putea să aibă vreo 
importanţă? Întrebă Marcellus cu mândrie. 

Beniamin se înclină umil şi-şi frecă mâinile una de alta. 

— Te rog să mă ierţi pentru curiozitatea mea, murmură el. 
Dar eu sunt om în vârstă şi n-am pe nimeni, iar în oraşul 
acesta sunt foarte departe de ţara mea. Sulurile mele de 
pergament, care reprezintă istoria rasei mele şi cuvintele 
marilor profeţi, sunt pentru mine ca pâinea şi sarea. 
Acestea reprezintă opaițul de la picioarele mele, care-mf 
luminează drumul. Acestea sunt moştenirea mea. 
Îndeletnicirea de toate zilele nu înseamnă nimic pentru 
mine. Îmi dă de lucru şi-mi procură hrana cea de toate 
zilele; dar sufletul şi viaţa mea stau ascunse şi se hrănesc 
cu cuvântul scris, care este întocmai ca merele de aur dintr- 
o grădină de argint. Glasul lui Beniamin devenise extatic şi 
obrazul lui îmbătrânit strălucea de mulţumire. 

— Eşti un om cu noroc, zise Marcellus, îmi place şi mie să 
citesc scrierile clasice rămase nouă de la marii înţelepţi... 
Platon, Pitagora, Parmenide... 

Beniamin zâmbi îngăduitor şi clătină din cap. 

— Da-da... Datorită lucrărilor acestora ai învăţat să citeşti, 
dar acestea nu te-au învăţat cum trebuie să trăieşti. Cei 
care vorbesc limba ebraică învaţă să înţeleagă cuvântul viu. 
Uite ce, dragă prietene, din toate aceste profeţii se 
desprinde o nădejde, într-o bună zi Mesia va apărea în faţa 
oamenilor şi va domni asupra lor. Numele lui va fi 
Mântuitotul cel adevărat şi împărăţia lui nu va avea sfârşit. 
Nu este hotărâtă o zi anume când va veni... Dar cu toate 
acestea va veni! Prin urmare să nu te miri că mă interesez 
cu atâta nerăbdare de acest Isus, despre care foarte multă 
lume a crezut că este Mesia. 

— Mi-ar face plăcere să cunosc mai bine aceste profeţii, 
zise Marcellus după ce rămase câteva clipe îngândurat. 

— Şi de ce adică să nu le cunoşti? Întrebă Beniamin şi 
ochii lui adânci se luminară. Mie-mi face plăcere să mă 


gândesc la ele şi ţi le-aş explica cu dragă inimă, deşi ar fi 
mult mai bine dacă le-ai putea citi singur. 

— Limba ebraică este grea? Întrebă Marcellus. Beniamin 
zâmbi şi ridică din umeri. 

— De... Nu este mult mai grea decât limba greacă, pe care 
constat că o vorbeşti foarte bine. Evident, este mult mai 
grea decât limba latină. 

— De ce „evident”? Ripostă Marcellus şi încruntă din 
sprâncene. 

— Te rog să mă ierţi, se scuză Beniamin. Probabil limba 
greacă cere un efort mai mare, deoarece scriitorii greci... 
Bătrânul se opri şi se uită la el cu sfială. 

— Gândirea scriitorilor greci este mai adâncă, interveni 
Marcellus ca să-l ajute. Asta voiai să spui? Sunt de aceeaşi 
părere. 

— N-am vrut să te jignesc, îngână Beniamin. Roma îşi are 
poeţii, satiricii şi eulogiştii ei. Cicero al dumneavoastră are 
multe studii interesante, dar puţin cam naive. Acestora le 
place să culeagă fiori, dar nu se avântă niciodată printre 
stele. 

Beniamin luă un sul de pergament şi-l întinse pe masă: 

— Ascultă prietene! „Când mă uit la cer, faptă a mâinilor 
tale, la lună şi la stelele pe care tu le-ai creat, mă întreb ce 
este omul ca să-ţi poţi aduce aminte de el?”. 

— Cuvintele acestea mi se par pesimiste, deşi sunt destul 
de întemeiate, îl întrerupse Marcellus. 

— Ai răbdare, dă-mi voie să-ţi citesc şi ce urmează! Stărui 
Beniamin. „L-ai creat pe el ca să fie ceva mai prejos decât 
îngerii şi i-ai făcut parte de cinste şi măreție”. O, este atâta 
bogăţie în înţelepciunea ebracică! Va trebui să te 
străduieşti s-o cunoşti. 

— Deocamdată voi fi obligat să mă mulţumesc numai cu 
părţile alese, pe care din când în când vei avea bunăvoință 
să mi le explici, răspunse Marcellus. Acum am început să 
lucrez sculptură şi preocuparea aceasta implică toată 
atenţia mea. Apoi scoase o punguliţă de mătase în care erau 


câteva piese de argint şi o puse pe masă: Te rog să primeşti 
arginţii aceştia pentru repararea cămăşii pe care ţi-am 
adus-o. 

— 'Ţi-am spus că nu vreau să fiu plătit pentru această 
reparaţie, declară Beniamin categoric. 

— Atunci vei împărţi aceşti bani săracilor, ripostă 
Marcellus. 

— Îţi mulţumesc! Zise Beniamin şi se înclină în faţa lui. M- 
am gândit acum că dacă te interesează istoria evreilor - şi 
eşti prea ocupat pentru a învăţa limba ebraică de-a dreptul 
- ai putea să îngădui ca sclavul tău grec pe care-l ai să vină 
la mine şi să înveţe. Aş fi foarte mulţumit să-l ajut, căci este 
om inteligent. 

— Da, este adevărat că Demetrius este inteligent şi ar 
putea învăţa această limbă, îmi dai voie să te întreb cum de 
ai făcut acesta constatare? 

— A venit astăzi la mine şi a întârziat vreme de un ceas. 

— Nu mai spune! Şi cu ce scop a venit la dumneata? 
Beniamin ridică din umeri, dar nu-i răspunse la întrebare. 

— A trecut pe aici şi, neavând de lucru, a intrat la mine; 
mi-a adus un coşuleţ de smochine şi mi-a pus câteva 
întrebări. 

— Ce fel de întrebări? 

— Probabil îţi va spune el dacă-l vei întreba, răspunse 
Beniamin. Dumneata eşti stăpânul lui, nu-i aşa? 

— Gândurile lui nu le stăpânesc eu, ripostă Marcellus. 
Probabil ţi-ai închipuit despre mine că sunt mai brutal decât 
sunt în realitate. 

Bătrânul Beniamin zâmbi aproape binevoitor, clătină din 
cap şi puse mâna uscată pe umărul lat al tribunului. 

— Nu, fiule, eu nu-mi închipui că eşti un om brutal, declară 
el cu blândeţe. Din nenorocire eşti reprezentantul unui 
sistem brutal. Dar probabil nu ai nici o vină din pricina asta. 

— S-ar putea întâmpla ca în ziua când va apărea Mesia al 
dumneavoastră, va găsi o soluţie şi pentru această situaţie, 


răspunse Marcellus, care se simţea jignit de atitudinea 
bătrânului şi de cuvintele pe care le pronunţase. 

— Spune-mi, rogu-te, după răstignirea lui Isus câtă vreme 
ai mai întârziat în Ierusalim, întrebă Beniamin, care-l însoţi 
până în pragul uşii. 

— Am părăsit oraşul dimineaţa următoare înainte de 
răsăritul soarelui şi ne-am întors acasă, răspunse Marcellus. 

— O0oo, exclamă Beniamin şi-şi mângâie barba albă. În 
cazul acesta n-ai mai auzit nimic... Despre el? 

— Ce puteam să mai aud? El murise. 

— Murise - bătrânul păru că ezită - eşti sigur că el 
murise? 

— Da, sunt sigur! Declară Marcellus. 

— Ai fost de faţă? Ochii cavernoşi ai lui Beniamin se 
îndreptară spre el ca şi când ar fi aşteptat un răspuns 
categoric, dar acesta părea că întârzie să vină. 

— L-am văzut murind, încuviinţă Marcellus. I-au străpuns 
inima cu o suliță înainte de a-l cobori de pe cruce. 

Spre mirarea lui văzu că obrazul încreţit al lui Beniamin se 
luminează de un zâmbet mulţumit. 

— Îţi mulţumesc, prietene! Zise el încântat, îţi mulţumesc, 
pentru că mi-ai spus cuvintele acestea. 

— Nu mi-am închipuit că dureroasele mele cuvinte ar 
putea să-ţi pricinuiască o astfel de mulţumire, zise 
Marcellus speriat. Acest Isus a fost un bărbat curajos care 
merita să trăiască. Totuşi pari mulţumit de ştirea că a murit 
pe cruce! 

— Au umblat tot felul de vorbe! Îi explică Beniamin. Un fel 
de zvonuri care spuneau că legionarii au plecat înainte de 
moartea lui şi că pelerinii galileeanului l-ar fi coborât de pe 
cruce şi l-ar fi readus la viaţă. 

— De, din întâmplare eu ştiu că toate zvonurile acestea 
sunt minciuni! Declară Marcellus categoric. Cei care l-au 
răstignit au fost destul de beţi în ziua aceea, dar ei au ucis 
pe galileean şi când au plecat el era mort! Acestea nu sunt 


vorbe pe care le-aşi fi auzit de la alţii. Eu ştiu cu toată 
certitudinea! 

— Fiule, ceea ce-mi spui este foarte important, zise 
Beniamin cu glasul tremurând de emoție. Sunt mulţumit c- 
ai venit astăzi la mine! Sper că te voi vedea şi de aici înainte 
destul de des. Apoi ridică mâna slăbită deasupra capului lui 
Marcellus: „Domnul Dumnezeul nostru să te binecuvânteze 
şi să te păzească. Chipul lui să lumineze în calea ta şi să-ţi 
îndrepte paşii în drumurile ce le vei face. Ca cel fără de 
început să reverse darul său asupra ta şi pacea să-ţi fie dată 
ţie”, psalmodie bătrânul. 

Urmă o lungă tăcere înainte ca Marcellus să se mişte. Se 
simţi năucit şi nu ştia ce va trebui să facă: apoi se înclină 
respectuos în faţa lui Beniamin şi fără să mai zică nimic 
traversă prăvălia cu paşi înceţi şi ieşi în stradă asupra 
căreia coborâseră umbrele serii. 

CAPITOLUL X. 

Acum, după ce Diana putea să se întoarcă de la Capri în 
orice moment, familia Gallio presimţi că va fi nevoie să 
inventeze o explicaţie care să justifice plecarea neaşteptată 
a lui Marcellus. 

Fără îndoială Tiberiu aflase că Vestris a sosit, aducând pe 
Marcellus, care era cel mai important dintre călătorii care 
fuseseră pe bord. Diana va fi nerăbdătoare să-l vădani va 
avea toate motivele să creadă că tot atât de nerăbdător 
aşteaptă şi el întoarcerea ei ia Roma. 

Lucia era de părere să-i spună că Marcellus s-a întors 
acasă atât de bolnav, încât au crezut de cuviinţă că o 
schimbare a climei este imediat necesară, deşi Diana 
probabil se va interesa de ce fel de boală suferă şi se va 
întreba în ce măsură clima din Atena ar putea să fie 
preferabilă celei din Roma. 

Cornelia propuse să-i răspundă că la Atena se găsesc 
medici mult mai buni decât la Roma. Probabil cu această 
explicaţie Diana se va simţi mulţumită, dar în realitate o 
astfel de explicaţie n-avea nici un rost, de vreme ce toată 


lumea ştia că cei mai buni medici din Atena au fost 
deportaţi la Roma. 

— Nu se poate, interveni senatorul Gallio cu glasul 
categoric; amândouă greşiţi. Când eşti obligat să dai cuiva o 
explicaţie, nici o născocire nu te poate servi mai bine decât 
adevărul. Prin urmare i-l vom spune. Dacă Diana şi fiul meu 
se iubesc unul pe altul, aşa cum spuneaţi voi, ea are dreptul 
să ştie ce s-a întâmplat şi este datoria noastră să-i spunem. 
Nu va fi prea greu de vreme ce îi vom spune adevărul. 

După ce pronunţă aceste cuvinte care păreau definitive, 
senatorul se ridică în picioare, pregătindu-se să părăsească 
odaia soţiei sale, dar în aceeaşi clipă fiică-sa îl opri. 

— Să presupunem că această informaţie va trebui să i-o 
dau eu, începu Lucia cu toată prevederea; ce aş putea să-i 
spun din ceea ce s-a întâmplat? 

Tatăl ei făcu un gest de nepăsare, pentru a-i da să 
înţeleagă că întrebarea ei este lipsită de importanţă. 

— Îi vei putea spune că fratele tău a primit ordin să 
conducă operaţia de răstignire a unui revoluţionar evreu; 
de pe urma acestei întâmplări s-a ales cu o puternică 
zdruncinare a nervilor şi din pricina asta a fost copleşit de o 
melancolie adâncă, astfel c-am crezut de cuviinţă să-l 
trimitem undeva pentru a nu fi obligat să se gândească 
mereu la această întâmplare. 

— Prin urmare nu trebuie să-i pomenesc nimic depre 
chinuitoarele crize de remuşcare, nici despre obsesia şi nici 
despre întrebarea aceea stranie pe care o pune mereu, 
chiar fără să vrea? 

— Huihium... Despre asta nu-i vei spune nimic, zise 
senatorul. Nici nu este nevoie. Va fi de ajuns să-i spui că 
Marcellus se simte abătut şi deprimat. 

— Diana nu se va mulţumi cu această explicaţie, răspunse 
Lucia. Va rămâne dezamăgită şi indignată. Abstracţie 
făcând de faptul că ei se iubesc, nu trebuie să uităm că ea a 
intervenit în favoarea lui pentru a-l rechema din exil. Afară 


de asta i se va părea straniu ca un tribun roman să rămână 
atât de tulburat din pricina executării unui condamnat. 

— În această privinţă suntem cu toţii de acord, admise 
senatorul. Nu am câtuşi de puţin pretenţia că eu înţeleg 
situaţia. Fiul meu n-a fost niciodată lipsit de curaj, prin 
urmare nu este obiceiul lui să se îmbolnăvească la vederea 
sângelui. 

— Probabil va fi mult mai bine, interveni Cornelia, dacă nu- 
i vom pomeni nimic despre această înspăimântătoare 
răstignire şi-i vom spune fără înconjur că Marcellus a dorit 
să se ocupe de sculptură şi să asculte o serie de conferinţe, 
ca... 

— Şi această dorinţă a fost atât de irezistibilă, încât n-a 
putut să mai întârzie câteva zile pentru a se întâlni cu ea, 
căreia i se datoreşte întoarcerea lui acasă, ripostă Lucia 
sarcastică. 

Maică-sa oftă şi mai făcu o împunsătură în broderia la care 
lucra, apoi admise că propunerea ei, dacă stai să te 
gândeşti bine, nu este decât un caraghioslâc, afirmaţie cu 
care soţul şi fiica ei se declarară de acord. 

— La plecare mi-a făgăduit că va scrie Dianei, adăugă 
Lucia. 

— Ei bine, nu se poate să aşteptăm scrisoarea lui, 
răspunse senatorul. Până atunci ar putea să treacă 
săptămâni întregi. Diana va dori să afle adevărul acum. Eu 
zic că va fi mult mai bine să i-l spui. În orice caz ea te va 
descoase şi va afla, chiar fără să vrei tu. O fată care este 
destul de inteligentă pentru a putea obţine concesii de la 
bătrânul nostru îţnpărat, care este un om înrăit, va trage 
anumite concluzii din ceea ce vede, indiferent de ceea ce-i 
vei spune tu. 

— Dacă-l iubeşte cu adevărat, ganguri Cornelia, atunci îi 
va trece cu vederea orice. 

— Fără îndoială! Încuviinţă soţul ei şi se îndreptă spre 
ieşire. 


— Mi se pare că voi n-o cunoaşteţi pe Diana destul de bine, 
îi preveni Lucia. Ea nu este pregătiră pentru a putea 
înţelege astfel de situaţii. Ea îl idolatrizează pe tatăl ei, care 
este în stare să ucidă un om cu aceeaşi uşurinţă cu care 
altul ar ucide un şoarece. Nu cred că ea ar fi în stare să 
ierte pe cineva pentru o slăbiciune de care a dat dovadă. 

— Nu mă aşteptam la astfel de cuvinte din partea ta, 
Lucia, zise maică-sa după ce senatorul plecă, îi vine omului 
să creadă că nu ţii la fratele tău. Doar nu-ţi închipui despre 
fratele tău că ar putea să fie un bărbat fără voinţă? 

— Nu ştiu nici eu ce să cred, murmură Lucia abătută. Ce ai 
putea crede într-o astfel de împrejurare? Întrebă ea şi, 
acoperindu-şi ochii cu palmele mâinilor, clătină din cap. Am 
pierdut pe Marcellus, mamă, îngână ea printre lacrimi. Era 
atât de îndrăzneţ şi atât de voinic! L-am iubit atât de mult! 
Mi se rupe inima când mă gândesc la el! 

Dar dacă problema ce se punea în legătură cu informarea 
Dianei părea atât de complicată, ea totuşi era destul de 
simplă în comparaţie cu cea care se puse în după-amiaza 
zilei următoare, când apăru un centurion îmbrăcat în 
uniformă de gală ca să predea un sul impresionant adresat 
lui Marcellus. Centurionul le spuse că va aştepta răspunsul 
şi că dimineaţa următoare va sosi cariga imperială cu care 
vor trebui să plece. 

— Fiul meu nu este acasă! Răspunse senatorul. S-a 
îmbarcat pe o corabie şi a plecat la Atena. 

— Ce nenorocire! 

— Bănuiesc că eşti informat despre conţinutul acestui 
mesaj? Întrebă Gallio. 

— Da, stăpâne, căci conţinutul nu este secret, împăratul a 
numit pe tribunul Marcellus în calitate de comandant al 
gărzii palatului. Suntem cu toţii foarte mulţumiţi! 

— Îmi pare extrem de rău, centurioane, că fiul meu 
lipseşte de acasă. Probabil voi putea trimite împăratului un 
mesaj cu ocazia întoarcerii dumitale la Capri. Gallio rămase 


câteva clipe îngândurat: Sau mai bine nu... Voi pleca eu ca 
să-i explic situaţia. 

— Foarte bine, încuviinţă centurionul. Sunteţi de acord să 
plecăm mâine în zorii zilei? 

Astfel plecară a doua zi împreună, deşi drumul de la Roma 
până la Napoli, făcut în goana cailor, nu putea să fie nici o 
plăcere, îşi zise senatorul. Dar afară de asta nici misiunea în 
care plecase acum nu-i făcea plăcere; deşi era obişnuit cu 
tehnica discuţiilor contradictorii, convorbirea cu împăratul 
nu putea oferi nici o plăcere, deoarece Tiberiu era nervos şi 
senatorul n-avea nici un motiv justificat pentru a se 
prezenta în faţa lui. Caii alergau în galop în lungul drumului 
desfundat şi cariga uriaşă se legăna ca o barcă; ceasurile 
treceau încet, pe senator îl durea capul. Judecând situaţia 
din toate punctele de vedere, drumul nu fu deloc plăcut şi la 
miezul nopţii, când sosi la vila din Capri, nu era în stare să 
se mai gândească la altceva decât cel mult la posibilitatea 
de a se odihni. 

Fu primit de căpetenia sclavilor, care-l conduse într-un 
impunător apartament, unde Gallio se aşeză pe un scaun, 
simțindu-se cu desăvârşire sleit de puteri. Doi sclavi 
macedoneni veniră să-i despacheteze lucrurile şi să-i 
aştearnă patul. Un alt sclav îi pregăti baia, în timpul cât un 
uriaş din Nubia îngenunche în faţa lui ca să-i desfacă 
curelele sandalelor. Imediat după aceea veni un sclav din 
Tracia, care aduse un urcior de vin rece. Căpetenia sclavilor 
apăru din nou. 

— Împăratul doreşte să vă primească, anunţă el 
respectuos. 

— Acum? Întrebă Gallio şi făcu o strâmbătură de 
nemulţumire. 

— Vă rog, stăpâne, împăratul a dat ordin ca tribunul 
Marcellus să fie imediat introdus în faţa lui după sosire. 
Când a fost informat că în locul lui a venit senatorul Gallio, 
împăratul a declarat că este dispus să vă primească fără 
întârziere. 


— Foarte bine! Oftă Gallio. Făcu semn nubianului să-i lege 
din nou sandalele, apoi se ridică ostenit şi urmă pe sclavul 
care-l conduse spre somptuosul apartament al împăratului. 

Bătrânul Tiberiu era aşezat în capul oaselor şi împrejurul 
lui erau câteva perne în care-şi proptise trupul şubred, iar 
în cap avea o scufiţă de lână căzută pe o ureche, în jurul lui 
se frământau mai mulţi slujitori care se prefăceau că ar 
vrea să-l servească. 

— Ieşiţi afară! Strigă împăratul când văzu pe senator că 
apare; sclavii se retraseră respectuoşi, afară de cel care îl 
însoţise pe Gallio. Pleacă şi tu! Ţipă împăratul şi sclavul se 
întoarse în loc şi se retrase spre uşă. 

Împăratul ridică privirea şi se uită sfidător la Gallio. 

— Ce înseamnă toate acestea? Cloncăni bătrânul. Am 
conferit o mare onoare fiului tău, care n-a făcut nimic 
pentru a o merita, ca pe urmă să aflu c-a părăsit Roma fără 
să fie autorizat, în calitate de părinte ai venit să-mi explici? 
Ei bine, începe! Este tocmai timpul să vină cineva şi să-mi 
explice! 

— Maiestate, începu Gallio, înclinându-se adânc în faţa lui, 
fiul meu va fi profund mâhnit când va afla că, fără să fi vrut 
anume, cu purtarea lui a supărat pe împăratul său căruia îi 
datorează atât de mult. 

— Să nu vorbim despre asta! Ţipă împăratul ce glasul 
ascuţit. Continuă cu explicaţiile, dar vezi să fie cât mai 
scurte. Vreau să mă odihnesc. Toţi cei de aici au fost nişte 
nebuni când m-au trezit din somn numai pentru atâta 
lucru... Şi tot un nebun ai fost şi tu când le-ai dat voie să mă 
trezească. Un bărbat de vârsta ta ar trebui să fie şi el 
demult în pat. Ai făcut un drum greu. Eşti obosit. Ce stai în 
faţa mea ca o santinelă! Îţi poruncesc să te aşezi pe scaun. 
Eşti om bătrân... Foarte bătrân. Aşază-te pe scaun înainte 
de a cădea de pe picioare! 

Gallio se aşeză mulţumit pe scaunul comod din apropierea 
patului de aur masiv al împăratului, apoi constată că 
nemulţumirea imperială s-a liniştit. 


— Cum spune şi maiestatea-voastră, este prea târziu 
pentru a vă putea da explicaţii mai amănunțite. Fiul meu 
Marcellus a fost numit legat al legiunii din fortul Minoa... 

— Da-da... Toate acestea eu le ştiu! Se zborşi Tiberiu. Am 
revocat ordinul dat de imbecilul acela de la Roma şi am 
adus pe fiul tău acasă. Ce s-a întâmplat după aceea? 

— La Minoa a primit ordinul să se prezinte la Ierusalim 
pentru păstrarea ordinii în săptămâna Paştilor evreieşti. O 
grupare revoluţionară mai mică a încercat să provoace 
tulburări. Conducătorul acesteia a fost judecat pentru 
trădare şi osândit să fie răstignit. 

— Răstignit, ei? În cazul acesta conducătorul a fost cu 
siguranţă om primejdios. 

— Mie mi s-a spus despre el cu totul altceva, maiestate. 
Omul acesta a fost un tânăr evreu aproape necunoscut, 
inofensiv şi foarte blând, căruia îi plăcea să trăiască în pace 
cu toată lumea; era originar dintr-o provincie de la hotarul 
imperiului... Mi se pare din Galileea. Se spune c-ar fi jignit 
pe cei de la conducerea templului. 

— Ei, comedie! Exclamă Tiberiu şi se plecă spre el ca să-l 
poată auzi mai bine. Ce a făcut anume? 

— Oamenii aceştia, stăpâne, au obiceiul să vândă animale 
de jertfă chiar în incinta templului. Preoţii cer credincioşilor 
preţuri mari pentru aceste animale şi realizează câştiguri 
importante. Galileeanul acesta s-a revoltat din cauza 
înşelătoriei lor şi a sacrilegiului pe care aceasta îl 
reprezintă, aşa c-a pus mâna pe un bici şi a lovit preoţii şi 
animalele, alungându-i din Templu şi... 

— Hi-hi-hi! Chicoti bătrânul Tiberiu atât de ascuţit, încât 
căpetenia sclavilor băgă capul prin deschizătura uşii şi se 
uită înăuntru. Vino încoace, netrebnicule! Adu un urcior de 
vin pentru senatorul Gallio! Vom bea şi noi vin! Hi-hi-hi! Va 
să zică galileeanul acesta blând şi iubitor de pace a pus 
mâna pe bici şi a alungat preoţii în stradă, ei? Nu e de 
mirare că l-au crucificat! Asta înseamnă că nu i-a lipsit 


îndrăzneala. Dar ce amestec a avut fiul tău în afacerea 
asta? 

— El este cel care a primit ordinul să răstignească pe 
tânărul evreu şi datorită acestui spectacol sângeros s-a 
îmbohu.it. Gallio se opri şi sorbi încet vinul, în timpul cât 
moşneagul bolborosi ceva neînțeles în cupa pe care sclavul 
i-o ţinea la gură. 

— S-a îmbolnăvit? Întrebă Tiberiu şi zâmbi sarcastic. S-a 
îmbolnăvit de la stomac? 

— S-a îmbolnăvit de la cap. Dacă vă interesează, 
maiestate, aş putea să vă povestesc cum s-au petrecut 
lucrurile, adăugă Gallio, iar după ce Tiberiu dădu din cap în 
semn de încuviinţare începu să-i vorbească despre 
deprimarea lui Marcellus, despre purtarea lui neobişnuită 
şi hotărârea de a-l trimite la Atena, unde-şi închipuise că va 
găsi alte distracţii la care să se gândească şi să poată uita 
trista întâmplare la care fusese martor. 

— De, murmură Tiberiu. Dacă fiul tău este atât de sensibil 
încât nu poate suporta mirosul sângelui cald, atunci nu vom 
stărui să primească însărcinarea de a îngriji de siguranţa 
persoanei noastre. Am aflat de la tânăra fiică a lui Gallus că 
este un bărbat curajos, în faţa ei se bucură de mare stimă şi 
l-am adus acasă numai pentru a-i face ei plăcere şi tot din 
pricina aceasta l-am numit şi comandant al gărzii palatului 
nostru. Pentru ea e mult mai bine că această slăbicune a lui 
s-a manifestat înainte de a avea motive să se simtă umilită 
din cauza purtării lui în anumite împrejurări şi de faţă cu 
alţii. 

Pentru Gallio cuvintele fură prea grele pentru a le putea 
suporta tară să protesteze. 

— Maiestatea-voastră mă pune într-o situaţie delicată, 
declară el cu îndrăzneală. Ar fi o necuviinţă din partea mea 
să fiu de altă părere; totuşi împăratul meu m-ar considera 
meschin şi laş dacă n-aş încerca să apăr pe propriul meu fiu 
împotriva unei astfel de afirmaţii. 


Obrazul lui Tiberiu dispăru în fundul cupei, unde lui Gallio 
i se păru că întârzie vreme îndelungată. La urmă se ridică 
şi-l văzu că respiră cu greutate. 

— Bine - hac - foarte bine! Haide, începe! Zise moşneagul 
şi-şi şterse bărbia umedă cu dosul mâinii. Apără pe fiul tău! 

— Marcellus, maiestate, nu este un slăbănog. Este un 
tânăr mândru şi curajos, vrednic de calitatea lui de 
cetăţean al Romei şi de titlul său de tribun. Nu pot înţelege 
în întregime cum de a putut rămâne atât de impresionat de 
răstignirea acestui evreu, decât că... 

— Continuă! Decât ce? 

— El este convins că galileeanul nu s-a făcut vinovat de 
nici o crimă şi că n-a meritat o pedeapsă atât de severă, 
însuşi procuratorul a declarat că este nevinovat şi a 
încercat să-l scape. 

— Ca pe urmă să-l condamne la moarte? Ce fel de 
dreptate împarte imperiul, acolo, în Ierusalim? Cine este 
astăzi prefectul -târâtoarea aceea respingătoare... Cum îi 
zice... Irod? 

— Da, l-au judecat în faţa lui Irod... Dar de osândit l-a 
osândit Pilat din Pont. Pilat este procuratorul Palestinei. 

Tiberiu pufni în râs, începu să tuşească şi-şi stropi cu 
salivă mâneca halatului de mătase cu care era îmbrăcat. 

— Pilat din Pont! Exclamă împăratul aducându-şi aminte. 
Zăpăcitul acela care a construit afurisitul de apeduct. 
Nevastă-sa avea nevoie de grădini. Pentru acestea îi trebuia 
apă. A jefuit visteria templului ca să construiască un 
apeduct. Tâmpitul! A determinat pe evrei să se revolte. Am 
pierdut o mie de legionari pentru a putea linişti pe revoltați. 
Dacă se va mai repeta o dată, vom lăsa pe Pilat să se 
descurce singur cu evreii lui. N-am niciodată o idee prea 
bună despre caraghiosul acesta care se lasă dus de nas deo 
femeie, împăratul se opri ca să respire. Este un caraghios 
care se teme de soţia sa. Gândindu-se la cuvintele acestea, 
Tiberiu făcu pe senator să tresară când îl auzi că pufneşte 
într-un hohot de râs ascuţit, caracteristic omului beat: Eşti 


liber să râzi şi tu, Gallio, adăugă împăratul: Se teme de 
soţia sa! Un caraghios care se teme de o femeie! Hi-hi-hi! 

Gallio zâmbi cu amabilitate, dar nu vru să participe la 
veselia zgomotoasă a împăratului, provocată de propria sa 
glumă. Tiberiu era beat, dar după ce se va trezi din acesta 
beţie ar putea să-şi aducă aminte. 

— Şi şarpele acela de Irod! Împăratul încleşta pumnii şi-şi 
frecă ochii înlăcrimaţi. Cunoaştem destul de bine perfidia 
lui. O lipitoare scârboasă care s-a ghiftuit cu sângele 
concetăţenilor săi. Gallio... Eu am purtat război în multe 
țari. Am robit multe popoare. Am condamnat la moarte pe 
curajoşii apărători ai acestora şi cu toate c-am poruncit ca 
războinicii lor să fie măcelăriți, i-am respectat totuşi pentru 
vrednicia lor. Dar acest Irod! Acest orb care sfâşie 
cadavrele. Această hienă care se preface că reprezintă 
interesele concetăţenilor săi, dar vine să-mi lingă tălpile 
sandalelor pentru a obţine concesii în propriul său interes... 
Ce fiinţă josnică! Da, ştiu că este în interesul imperiului să 
avem astfel de ticăloşi în slujbe înalte în toate provinciile 
supuse de noi, care să-şi vândă şi să-şi trădeze propriu! Lor 
popor. Epuizat de această lungă peroraţie, Tiberiu mai 
sorbi o gură de vin, îşi linse buzele, tuşi şi îngână: Nu pot 
suferii trădătorii! 

— M-am întrebat de multe ori, începu Gallio care-şi zise că 
va irebui să răspundă ceva la ceea ce spusese împăratul, 
dacă este cu adevărat în interesul imperiului ca noi să 
atribuim slujbe importante unor sceleraţi ca Irod care să 
administreze provinciile supuse. Este prudent gestul 
acesta? Şi care este utilitatea unui astfel de procedeu? Pe 
supuşii noştri îi putem jefui, dar de amăgit nu-i vom putea 
amăgi niciodată. Nemulțumirea lor mocneşte încet şi pe 
ascuns, dar asta nu înseamnă că este înlăturată şi la prima 
ocazie va izbucni. 

— De, n-au decât să ne urască, murmură Tiberiu, căci de 
folosit tot nu le va folosi la nimic. Imperiul roman nu are 
nevoie să fie iubit. Nu cere decât supunere, supunere 


imediată şi fără crâcnire. Glasul împăratului deveni ţipător: 
N-au decât să ne urască! Să ne urască toată lumea! Şi-şi 
încleşta pumnii uscați de bătrâneţe. Sclavul din apropierea 
lui îi netezi perna ca să-l liniştească, dar se feri ca fript când 
simţi că împăratul a repezit cotul ciolănos spre el. 

Curând după aceea capul îmbătrânit şi greu i se plecă pe 
piept. Căpetenia sclavilor se întoarse şi se uită rugător la 
Gallio, care se ridicase pe jumătate de pe scaun, 
întrebându-se dacă n-ar fi mai preferabil să se retragă. 
Tiberiu se trezi, înghiţi de câteva ori cu greutate şi făcu o 
strâmbătură. 

— Gallio, începu el, mi se pare că ne-am rătăcit foarte 
departe, începusem să discutăm despre fiul tău. A răstignit 
pe evreul acela nevinovat şi nedreptatea aceasta l-a făcut să 
se îmbolnăvească, nu-i aşa? Deşi au trecut câteva 
săptămâni de la această întâmplare, el continuă să nu se 
simtă bine. Foarte ciudat! Cum ai putea să explici 
întâmplarea aceasta? 

— Este un caz misterios, oftă Gallio. Dar mai este un 
amănunt, despre care n-am vorbit încă şi priveşte cămaşa 
acestui evreu. 

— Hâh? Tiberiu se aplecă spre el, îndemnat de curiozitate. 
Cămaşa? Ce este cu cămaşa? 

În primul moment Gallio se întrebă cum ar putea proceda 
mai cu prudenţă pentru a-i putea spune despre ce este 
vorba şi aproape îi păru rău c-a făcut aluzie la acest 
amănunt. 

— În drumul acesta fiul meu a fost însoţit de un sclav grec 
care este toarte inteligent. Da la el am aflat această parte 
din întâmplarea de la Ierusalim. Se pare că, după ce 
galileeanul a fost răstignit cămaşa smuisă de pe ela fost 
aruncată ia picioarele crucii şi fiul meu împreună oi.: alţi 
ofiţeri ca să-şi treacă timpul, au jucat-o la zaruri. Marcellus 
„ câştigat-o. 

Tiberiu se lăsase pe perne, căci era plictisit de această 
poveste banală şi era gata să aţipească din nou. 


— În aceeaşi seară în palatul procuratorului s-a dat un 
banchet, continuă Gallio. După cât spune sclavul, fiul meu 
nu părea câtuşi de puţin mulţumit, dar n-a constatat nimic 
neobişnuit la el, nici înainte şi nici după răstignire. Băuse 
mult, dar încolo purtarea lui era normală, în timpul 
banchetului, unul dintre ofiţerii veniţi cu el din Minoa, care 
băuse mai mult decât ar fi trebuit, s-a apropiat de Marcellus 
şi a stăruit să îmbrace cămaşa galiieeanului. Gallio se opri şi 
bătrânul întoarse ochii spre e! Ca şi când ar fi aşteptat să 
continue. 

— Ei şi a îmbrăcat-o? Stărui el nerăbdător. Gallio dădu din 
cap: 

— Da, dar din clipa aceea n-a mai fost omul de altădată. 

— Alia, abia acum începe să devină interesant! Nu cumva 
fiul tău îşi închipuie că evreul acela a blestemat această 
cămaşă? 

— Ar fi toarte greu să vă pot spune, maiestate, ce-şi 
închipuie fiul meu. El nu vorbeşte aproape deloc. 

În ochii moşneagului se aprinse o lumină neaşteptată de 
înţelegere. 

— Aha! Mi se pare c-am început să înţeleg. Acesta este 
motivul pentru care l-ai trimis la Atena. Acolo va putea 
consulta astrologii, prezicătorii şi pe toţi cei care sunt în 
legătură cu morţii! Dar de ce l-ai trimis la Atena? În 
Rhodesia se găsesc necromanţi mult mai pricepuţi. Sau mai 
bine-i trimitea! Aici la mine. Nu există în nici o parte de 
lume oameni care să fie în această privinţă mai înţelepţi 
decât rhodesianul meu: Telemah! 

— Nu, maiestate, pe Marcellus nu l-am trimis la Atena ca 
să stea de voi bă cu prezicători. Am stăruit ca să plece 
pentru o bucată ele vreme peptru a nu fi obsedat de gândul 
că va fi obligat să-şi revadă prietenii în această stare de 
spirit. 

— Prin urmare cămaşa acestui evreu mort este vrăjită? 
Întrebă Tiberiu şi-şi supse buzele, căci posibilitatea aceasta 
părea destinată anume pentru el. Evreii sunt un popor 


neobişnuit; oameni foarte evlavioşi care cred într-un singur 
Dumnezeu. Evident, galileeanul acela a fost un fanatic 
religios dacă a intrat în conflict cu cei de la conducerea 
templului; probabil era întemeitorul unei noi religii, pe care 
o propovăduieşte. 

— Aţi auzit vreodată despre Mesia, maiestate? Întrebă 
Gallio, împăratul căscă încet gura şi ochii apoşi i se dilatară. 
— Da, răspunse el cu glasul sugrumat. Cel care trebuie să 

vină. Îmi spune Telemah că el îl aşteaptă mereu. Cel care 
trebuie să vină şi să întemeieze o nouă împărăție. Bătrânul 
începu să chicotească, dar fără nici un fel de veselie. O 
împărăție, spune Telemah; o împărăție care nu va avea 
niciodată sfârşit; iar conducerea acestei împărăţii va 
rămâne în seama lui. lelemah afirmă că această profeție se 
găseşte în scripturi. L-am lăsat să vorbească tot ce pofteşte, 
căci el e om în vârstă. Spune că va veni ziua când acest 
Mesia va domni şi asupra Romei! Hi-hi-hi! Ce să-i fac; e om 
în vârstă; dacă ar fi fost mai tânăr, aş fi dat poruncă să fie 
biciuit pentru neruşinarea lui. Un Mesia, murmură bătrânul 
Tiberiu pentru sine şi o împărăție. Uf! Ce voiai să spui 
referitor la acest Mesia? 

— Nimic altceva, stăpâne, decât că în mijlocul populaţiei 
rurale s-a răspândit credinţa că acest galileean ar fi Mesia 
pe care-l aşteptau să vină. 

— Ce face? Strigă Tiberiu. Gallio, nu se poate ca tu să 
crezi aşa ceva! 

— Eu nu sunt evlavios, stăpâne. 

— Ce vrei să spui când afirmi că nu eşti evlavios? Doar 
crezi în zei, nu-i aşa? 

— În acest domeniu, maiestate, eu nu mi-am format nici o 
convingere. Zeii sunt foarte departe de sfera preocupărilor 
mele. Stăpâne. 

Tiberiu se întunecă la obraz şi clătină din cap. 

— Probabil senatorul Gallio ne va spune foarte curând că 
nu crede ca împăratul său să fie de origine divină! 


Gallio plecă fruntea şi se gândi la răspunsul pe care va 
trebui să i-l dea. 

— Ce zici de asta? Stărui împăratul nerăbdător. Este 
împăratul de origine divină sau nu este? 

— Dacă împăratul îşi închipuie că este de origine divină, 
răspunse Gallio cu îndrăzneală, atunci nu mai are nevoie ca 
unul dintre supuşii săi să-i confirme această credinţă. 

Răapunsul acesta îndrăzneţ fu atât de neaşteptat, încât în 
primul moment Tiberiu nu găsi cuvintele potrivite pentru a-l 
pune la locul lui. Se uită la el îndelung, apoi îşi umezi buzele 
uscate. 

— Gallio, constat că eşti un bărbat slobod la gură, dar cu 
toate acestea sincer, murmură el. Mi-a făcut plăcere să stau 
de vorbă cu tine. Acum te poţi retrage şi mâine dimineaţă 
vom continua această conversaţie. Ne pare rău că fiul tău 
nu poate primi însărcinarea pe care i-am ales-o. 

— Noapte bună, stăpâne! Zise Gallio. 

Se retrase spre uşă dar atitudinea lui păru atât de 
abătută, încât trezi mila bătrânului împărat, care strigă 
după el. 

— Mai zăboveşte! Vom găsi o altă însărcinare pentru fiul 
admirabilului nostru Gallio. Lasă-l să studieze arta şi să 
doarmă în timpul conferinţelor filosofice. Lasă-l să câştige 
cunoştinţe în domeniul logicii şi al metafizicii. Pe toţi zeii! În 
palatul acesta se simte nevoie nu numai de a asculta în faţa 
uşilor închise şi a te bate cu paloşul. Fiul tău va fi sfetnicul 
nostru. Ne va ţine conferinţe savante. Suntem săâtul de 
sfaturile oamenilor bătrâni. Marcellus îşi va expune vederile 
lui tinereşti asupra misterelor. Prin urmare Gallio... Vei 
informa pe fiul tău despre hotărârea luată de noi. 

— Maiestatea-voastră este foarte binevoitoare faţă de 
mine, murmură Gallio recunoscător. Voi informa pe fiul meu 
despre generoasa hotărâre pe care aţi luat-o, stăpâne. 
Probabil această însărcinare va reuşi să-l vindece de 
suferinţele prin care trece acum. 


— În sfârşit - şi bătrânul căscă zgomotos - chiar dacă nu-l 
va vindeca, asta nu va avea nici o importanţă. Toţi filosofii 
sunt scrântiţi la cap. 

Încercă să râdă, apoi se lăsă uşor între perne şi printre 
buzele subţiri îi scăpă pufăitul respirației ostenite, 
împăratul Romei adormise. 

Fiind informat de căpetenia sclavilor că maiestatea-sa 
imperială nu s-a trezit încă, senatorul prânzi în camera lui 
şi plecă să facă o plimbare. De ani întregi nu mai vizitase 
insula Capri; asta se întâmplase cu ocazia inaugurării 
palatului villa lovis, când întreg Senatul participase la 
festivitățile care fuseseră impresionante mai mult datorită 
risipei decât somptuozităţii lor. Deşi era informat despre 
extravagantele clădiri din acesta insulă, totuşi nu-şi putuse 
imagina de la distanţă măreţia acestor lucrări. Pentru a 
putea admite aşa ceva, trebuia să vii aici şi să le vezi. 
Tiberiu putea foarte bine să fie şi nebun, dar în orice caz 
era un arhitect desăvârşit. 

Înaintând cu paşi sprinteni în lungul aleii pavate cu mozaic 
în partea de răsărit a esplanadei, Gallio se abătu spre un 
foişor şi aşezându-se la umbră, se uită visător la dâra de 
fum albastru ce se răsucea leneşă pe deasupra Vezuviului. 
Fără să-şi dea seama de motive, înfăţişarea sinistră a 
acestui pisc de munte îi aduse aminte de Imperiul roman, 
care era şi el o forţă gigantică ţinută sub presiune; din când 
în când pe gura lui se revărsa fum de pucioasă şi zgură 
topită. Căldura aceasta nu era dintre cele care te încălzesc 
şi te înviorează şi nici lava aceasta nu reprezenta un 
îngrășământ pentru pământ, căci Vezuviul nu se pricepea la 
altceva decât să distrugă. Cei care trăiau în apropierea lui 
erau mereu cu frica în sân. 

Situaţia aceasta se potriveşte şi Imperiului roman, îşi zise 
Gallio. „Lasă-i să ne urască! Să ne urască toată lumea!” 
spusese bătrânul Tiberiu. Cu mult înainte de apariţia 
cezarilor, aceeaşi trufie nebunească abătuse nenorocirea 
asupra perşilor, a egiptenilor şi a grecilor. Nemesis îşi 


bătuse joc de trufia aceasta a lor şi-i îngenunchease, 
reducându-i la sclavie. 

Gallio se întrebă dacă va mai fi în viaţă când se va produce 
prăbuşirea imperiului? Ce planuri o fi urzit această 
Nemesis în privinţa Romei? Ce fel de dinastie nouă va veni 
la domnie? Cine se va ridica - şi până unde - pentru a putea 
dărâma ceea ce clădiseră cezarii? Noaptea trecută beţivul 
de Tiberiu păruse aproape înspăimântat de misterioasele 
profeţii ale prorocilor evrei. „Cel care va veni”. Fireşte!... 
Tiberiu presimţea apropierea dezastrului. Se poate prea 
bine ca bătrânul acesta superstiţios să nu se fi gândit 
niciodată la motivele care-l determină să se intereseze atât 
de mult de vrăji şi preziceri şi de prostiile pe care i le 
înşirau despre drumul stelelor, dar motivul adevărat nu 
putea să fie altul decât acesta. Tiberiu vedea cum imperiul 
se apropie de sfârşit. „Cel care va veni!” în orice caz cineva 
va veni şi va lua asupra lui conducerea imperiului, dar acest 
cineva nu va fi un evreu. Ar fi imposibil! Ar fi chiar 
caraghios! 

Preocupat de gândurile acestea negre, Gallio nu băgă de 
seamă că Diana se apropie decât în momentul când se opri 
în faţa lui, înaltă, zveltă şi trepidând de viaţă. Zâmbi şi cu un 
gest grațios îi întinse mâna. 

Se întâmpla pentru prima dată ca cei doi să poată sta de 
vorbă, deoarece până acum nu avuseseră ocazia decât cel 
mult să se salute în treacăt în timpul vizitelor pe care le 
făcea Luciei, îşi aducea aminte că până nu demult ea fusese 
o fată mică şi sfioasă care nu prea vorbea de faţă cu el, dar 
aflase despre ea că este foarte vioaie şi uneori îndrăzneala 
ei mergea până la insolenţă. De câtăva vreme încoace, 
constatând o apropiere din ce în ce mai asiduă între fiul său 
şi fiica lui Gallus, începuse să-i acorde mai multă atenţie. 
Totuşi în această dimineaţă i se păru că până acum n-a 
văzut-o niciodată. Diana crescuse şi trupul ei luase graţia şi 
sinuozităţile unei femei. Era foarte frumoasă. Gallio nu se 
miră deloc că fiul său s-a îndrăgostit de fata aceasta. 


Se ridică în picioare şi, înclinându-se adânc în faţa ei, 
rămase plăcut impresionat de energia cu care-i strânsese 
mâna. Ochii ei gravi, cu gene lungi şi îndreptate spre 
sprâncenele frumos arcuite, se uitau la el fără să clipească. 
Banda roşie cu care era legată împrejurul frunţii îi punea în 
valoare părul negru, aproape albastru, noblețea frunţii de 
patriciană şi albul obrazului uşor îmbujorat. Gallio se uită în 
ochii ei cu sinceră admiraţie. Ochii aceştia aveau ceva 
specific feminin, dar erau tot atât de curajoşi şi de 
încrezători ca şi ochii unui bărbat: o moştenire care 
probabil i-o lăsase tatăl ei. Gallus era un bărbat încântător 
şi dispunea de un farmec neîntrecut, dar dincolo de 
farmecul şi amabilitatea lui se simţea o forţă ascunsă, 
întocmai ca arcurile unei capcane deschise care este gata 
să se închidă la cea mai mică atingere. Zâmbetul încrezător 
al Dianei şi energia cu care-i strânsese mâna avură darul să 
câştige imediat respectul senatorului şi prin minte îi trecu 
gândul că fermecătoarea fiică a lui Gallus dispune de toate 
mijloacele necesare pentru a-şi impune voinţa şi orice 
încercare de a proceda altfel va întâmpina împotrivirea ei 
categorică. 

— Îmi dai voie să mă aşez lângă dumneata, senatore 
Gallio? Întrebă Diana şi buzele ei pline şi feciorelnice se 
înfiorară de un zâmbet, dar glasul ei melodic păru 
neobişnuit de grav. 

— Te rog, draga mea, răspunse Gallio, care constată 
numaidecât mlădierea graţioasă a trupului ei când se aşeză 
pe scaunul din faţa lui. Tocmai mă gândeam că poate vom 
avea ocazia să stăm de vorbă împreună. 

Diana zâmbi ca să-l încurajeze, dar nu răspunse nimic, iar 
Gallio începu să vorbească liniştit, cântărindu-şi fiecare 
frază. 

— Acum câteva zile Marcellus s-a întors acasă din lunga lui 
călătorie, dar era bolnav şi deprimat. Ţi-a fost recunoscător 
- cu toţii îţi suntem recunoscători, dragă Diana - pentru 
generoasa ta intervenţie, datorită căreia a putut să se 


întoarcă la Roma. Marcellus va ti nerăbdător să i se ofere 
ocazia ca să-ţi mulţumească. Dar el nu este deocamdată în 
stare să-şi reia activitatea obişnuită. L-am trimis la Atena, în 
speranţa că o schimbare a mediului ar putea să-i alunge 
melancolia ce l-a copleşit. 

Gallio făcu o pauză. Se aşteptase ca vorbele lui să fie 
primite cu o exclamaţie involuntară de mirare şi regret, dar 
Diana nu zise nimic: sta în faţa lui şi-l asculta cu atenţie, 
urmărindu-i mişcarea buzelor şi expresia ochilor. 

— Trebuie să ştii, adăugă el, că Marcellus a trecut printr-o 
puternică zguduitură a nervilor. 

— Da... Ştiu, răspunse fata şi dădu din cap. 

— Nu mai spune! Ce ştii? 

— Tot ce ai spus împăratului. 

— Bine, dar împăratul nu s-a trezit din somn. 

— Pe el nu l-am văzut încă, răspunse Diana. Informaţiile le- 
am primit de la Nevius, pe care l-am întâlnit adineauri. 

— De la Nevius? 

— Acesta este căpetenia sclavilor. 

Gallio îşi trecu mâna peste obraz şi se gândi că acest 
Nevius are obiceiul să se amestece unde nu-i fierbe oala. 
Diana înţelese numaidecât gestul făcut de el. 

— Cred că tu în orice caz ai avut intenţia să-mi spui, nu-i 
aşa? Întrebă ea. Nu este cazul să-ţi închipui că Nevius 
umblă cu vorbe. Cred că sunt obligată să fac această 
afirmaţie pentru apărarea lui. Este un slujitor extrem de 
discret şi uneori e foarte greu să afli de la el ce se petrece 
la palat. 

Buzele senatorului se contractară şi umerii începură să-i 
tremure spasmodic, datorită râsului liniştit; era gata s-o 
întrebe dacă nu cumva s-a gândit să-şi ia o slujbă în 
administraţia imperiului, unde astfel de calităţi sunt 
necesare şi apreciate; d r problema pe care o discutau era 
prea importantă pentru a putea face glume. Expresia 
obrazului i se schimbă imediat. 


— De vreme ce eşti informată despre ceea ce s-a întâmplat 
cu Marcellus, nu va mai fi nevoie să-ţi repet scena aceea 
penibilă. 

— "Totul mi se pare extrem de straniu, zise Diana şi 
întoarse privirea în altă parte. După câte spune Nevius, 
boala de care suferă Marcellus se datoreşte unei execuţii. 
Ochii ei luminoşi se întoarseră încet şi cercetară obrazul 
grav al senatorului: Cred totuşi că aici trebuie să mai fie 
ceva. Marcellus a avut şi înainte ocazia să vadă cruzimi 
sângeroase. Cine n-a văzut astfel de scene? Luptele din 
arenă nu sunt destul de sângerose? Cum se poate ca 
Marcellus să ajungă în starea aceasta numai din pricină că 
a fost obligat să execute pe un osândit, indiferent cine a fost 
acesta şi ce fel de osândă i s-a dat! Ela văzut şi înainte de 
asta oameni murind. 

— Diana, aici este vorba despre o răstignire, îi spuse 
senatorul cu glasul liniştit. 

— Care este o osândă dintre cele mai înfiorătoare; de asta 
nu mă îndoiesc câtuşi de puţin. Nevius mi-a spus că toată 
lumea a fost convinsă despre nevinovăția celui osândit. Dar 
pentru această osândă Marcellus nu are nici o răspundere. 
Judecata n-a fost condusă de el şi nici n-a avut vreun 
amestec în pedeapsa ce s-a dat acestui om. Admit că el 
regretă c-a trebuit să se supună ordinului primit, dar ar fi 
zadarnic să se mai frământe din pricina asta, de vreme ce 
evreul acela şi aşa nu va mai putea fi înviat. Eu cred că în 
afacerea asta se ascunde un mister. Nevius mi-a povestit 
despre o cămaşă vrăjită şi despre o întunecime în timpul 
după-amiezii, despre profeţiile cu venirea unui Mesia sau 
ceva asemănător. Nu cumva Marcellus îşi închipuie că a 
contribuit la executarea unui om de importanţă 
neobişnuită? Te pomeneşti că din pricina asta se zbuciumă? 

— Diana, voi încerca să-ţi spun puţinul pe care-l cunosc în 
legătură cu întâmplarea aceasta şi vei putea să tragi 
singură concluziile pe care le vei găsi de cuviinţă, întrucât 
mă priveşte şi pe mine, voi recunoaşte că n-am fost în stare 


să găsesc nici o soluţie logică pentru a putea explica 
această problemă. De secole întregi profeţii iudaici au 
prorocit venirea unui erou care va elibera poporul lor. Acest 
erou şi conducător va restaura împărăţia evreilor. Profeţia 
aceasta, după cât spune Tiberiu, care cunoaşte destul de 
bine problemele acestea oculte, însă merge foarte departe 
şi prevede că regele acesta va stăpâni teritorii mult mai 
vaste decât cele ale săracei şi oropsitei Palestina. 

— Prin urmare eroul acesta va fi ca un fel de cezar? 

— Cel puţin ca un cezar, încuviinţă Gallio şi zâmbi 
sarcastic. Ei bine, s-a întâmplat ca un mare număr de evrei 
să-şi închipuie şi să creadă că acest galileean, pe care cei de 
la conducerea templului şi procuratorul imperiului l-au 
judecat pentru trădare, blasfemie şi erezie, ar fi însuşi 
Mesia a cărui venire le-a fost profeţită... 

— Dar fără îndoială, interveni Diana, Marcellus nu poate 
să creadă astfel de vorbe! Ar fi cel din urmă om din lume 
despre care mi-aş putea închipui aşa ceva. 

— Este adevărat, încuviinţă Gallio. Marcellus nu e din fire 
superstiţios. Dar după cât afirmă Demetrius, care a fost de 
faţă în timpul execuţiei, toată întâmplarea asta pare stranie. 
Atitudinea acestui evreu în timpul judecății a fost, ca să nu 
zic altfel, cel puţin neobişnuită. El afirmă că în pretoriu toţi 
cei prezenţi păreau că sunt vinovaţi de ceea ce se petrece, 
afară de el însuşi; tot aşa, în timpul cât a fost pironit pe 
cruce, purtarea lui a fost eroică. Demetrius este un om care 
judecă cu toată liniştea şi n-are obiceiul să debiteze 
minciuni. 

— Ce părere ai despre cămaşă? Întrebă Diana. 

— Nu ştiu ce aş putea să-ţi răspund la acesta întrebare, 
admise senatorul. Marcellus trecuse printr-o încercare grea 
în timpul acelei zile. Era nervos şi se simţea ruşinat şi 
abătut. Probabil starea lui se datora numai imaginaţiei. Dar 
când a îmbrăcat cămaşa aceea, ceva s-a întâmplat cu el! S- 
ar putea ca această problemă să nu ni se pară posibilă, dar 
cu toate acestea suntem obligaţi să recunoaştem efectul pe 


care l-a avut. Fără îndoială, vei zice că este caraghios să-ţi 
închipui c-ar putea fi vrăjită şi sunt de aceeaşi părere. Toate 
prostiile acestea cu puteri supranaturale mi se par 
nesuferite. Eu nu pot admite că lucrurile neînsufleţite ar 
dispune de o energie ascunsă care să fie mai presus de 
înţelegerea omenească. Cât despre legenda cu Mesia, pe 
mine nu mă interesează astfel de lucruri. Că acest galileean 
a fost osândit pe drept său pe nedrept, aceasta este o 
problemă aparte, astăzi definitiv închisă şi nu poate avea 
nici un fd de legătură cu mine. Dar după ce vom elimina din 
ceea ce ne preocupă toate aceste consideraţii, fie ca 
imposibile, fie pentru că sunt închise, rămâne faptul cert că 
Marcellus suferă şi din pricina asta ar putea să-şi piardă 
mintea. Acesta este singurul fapt real pe care nimeni nu-l 
poate tăgădui, sfârşi Gallio şi, ducându-şi mâna la fruntea 
brăzdată de vârstă, oftă îndurerat. 

— Nevius mi-a spus că împăratul ar vrea să aducă pe 
Marcellus la Capri în calitate de sfetnic al palatului, zise 
Diana după o scurtă tăcere. Cred că noi nu putem fi de 
acord cu această idee, nu-i aşa? 

— Îmi vine greu să-mi imaginez pe Marcellus în rolul 
acesta de sfetnic, admise senatorul. El nu se interesează de 
informaţiile din domeniul ştiinţelor ce preocupă pe 
împăratul Tiberiu. 

— Crezi că el totuşi va accepta această numire? 

— De, răspunse Gallio şi tăcu un gest deznădăjduit cu 
mâna. Cred că lui Marcellus nu-i va rămâne altă alegere. 
Deocamdată va putea să mai întârzie la Atena. Dar după ce 
se va întoarce acasă va fi obligat să asculte de ordinul 
împăratului, fie că-i va face plăcere, fie că nu-i va face. 

Diana făcu o mişcare subită şi se aplecă spre el; trăsăturile 
obrazului i se contractaseră de spaimă. 

— Spune-i să nu se întoarcă acasă! Nu trebuie să vină aici! 
Zise ea cu glasul în şoaptă şi se ridică în picioare. Gallio se 
uită la ea speriat şi tară să înţeleagă ce vrea să spună, apoi 
se ridică şi el: Va trebui să-ţi spun ceva, adăugă Diana şi 


luându-l de braţ îi arătă un şir de prăjini pe vârful cărora se 
legănau mici steguleţe. Acesta este terenul pe care 
împăratul va ridica o vilă nouă. A început să lucreze la 
planurile ei şi după ce va fi terminată mi-o va dărui mie. 

Gallio se uită la ea înmărmurit. 

— 'Ţie? Vrei să spui c-ai fi dispusă să trăieşti aici, strivită de 
pumnii acestui moşneag crud şi nebun? 

Ochii Dianei se umpluseră de lacrimi. Clătină din cap şi 
întoarse privirea, dar nu-i dădu drumul de braţ. 

— Propunerea aceasta mi-a făcut-o în ziua când l-am rugat 
să readucă pe Marcellus din exil, îi spuse ea cu glasul înecat 
de suspine. Nu a fost propriu-zis o condiţie pentru a revoca 
ordinul, dar acum atitudinea lui pare să indice că în 
realitate a fost. Mi-am închipuit că va uita ce mi-a spus. De 
obicei uită de toate. Dar de astă dată am toate motivele să 
cred că n-a uitat şi că are intenţia să meargă până la capăt. 
Tocmai de aceea ar vrea să aducă pe Marcellus aici. Aceasta 
va fi vila în care ne vom instala noi. 

— Ei bine, la urma urmelor de ce să nu vă instalaţi? Zise 
Gallio ca s-o liniştească. Sau poate nu-i adevărat că tu şi 
Marcellus sunteţi îndrăgostiţi unul de altul? 

Diana dădu din cap şi plecă fruntea. 

— Dacă va veni aici la Capri, va avea o sumedenie de 
nemulțumiri, zise ea cu glasul stins. Apoi ştergându-şi ochii 
se uită la Gallio: îţi voi spune totul. Dar te rog să nu intervii, 
în timpul din urmă, Gaius a venit de două ori la Capri. Îmi 
cere să mă căsătoresc cu el. Împăratul nu-mi dă voie să mă 
întorc acasă. Am trimis mamei mele o scrisoare, dar ştiu că 
scrisoarea mea nu i-a fost predată. Aici sunt urmărită... 

— Îi voi spune să vină imediat latine! Declară Gallio 
revoltat. 

— Nu... le rog, nu acum, căci nu e momentul! Protestă 
Diana şi-şi încleşta amândouă mâinile pe braţul lui. Probabil 
vom găsi un alt mijloc pentru a putea pleca de aici. Nu se 
poate s-o expun unei astfel de primejdii pe mama. 


— Bine, Diana, dar în astfel de condiţii nu se poate să mai 
stai aici! 

— Te rog să nu spui nimic şi nici să nu intervii! Repetă ea 
şi începu să tremure. 

— Ai un motiv să te temi de ceva? Întrebă Gallio. 

— Mă tem de Gaius! Răspunse ea cu glasul în şoaptă. 

CAPITOLUL. XI. 

După răsăritul soarelui din ziua a şaptea a lunii 
septembrie, un negustor din piaţă care aducea fructe şi 
legume pentru Casa Eupolis le aduse ştirea că Veslris a fost 
văzută la intrarea în rada portului Pireu. 

Fiind sigur că i-au sosit scrisori din Roma şi pentru că nu 
era dispus să aştepte predarea lor întârziată prin 
intermediul tetrarhiei din Atena, Marcellus luă o carigă de 
piaţă şi cobori împreună cu Demetrius în port. 

De obicei locul sclavului era alături de cel care mâna caii 
carigei, dar de un timp încoace Demetrius şi stăpânul său 
începuseră să vorbească unul cu altul numai în limba 
aramaică, or asta nu era o limbă uşoară şi de fiecare dată 
când spuneau câte ceva pronunţau cuvintele cât mai 
limpede posibil şi-şi supravegheau în mod reciproc 
mişcările buzelor, în dimineaţa acestei zile se aşezaseră 
alături în partea dinapoi a carigei şi, dacă s-ar fi întâmplat 
ca cineva să-i vadă, n-ar fi bănuit că unul dintre aceşti doi 
tineri este stăpânul celuilalt. De fapt conversaţia era 
condusă de Demetrius, care uneori critica accentul greşit al 
stăpânului său. 

De câteva săptămâni încoace, în fiecare dimineaţă, 
Demetrius seducea la Beniamin, unde sta toată ziua şi făcea 
lecţii până târziu după-amiază. Bătrânul ţesător nu ceruse 
să fie plătit pentru serviciile sale de pedagog. Spunea că lui 
îi face plăcere să-l ajute. Dar, pe măsură ce treceau zilele, 
Demetrius începuse să devină de folos în prăvălia lui 
Beniamin şi învățase cu uşurinţă să toarcă la roată şi să 
depene. Seara, când se întorcea acasă, Demetrius se 
străduia să împărtăşească din învăţătura primită şi lui 


Marcellus, care, pentru a nu rămâne dator lui Beniamin, îi 
dăruise două baloturi de bumbac adus din Egipt. La început 
bătrânul nu voise să le primească, îi mai dăduse şi câţiva 
saci de lână din Cipru, unde miţele oilor păreau anume 
tacute pentru clima aspră. 

Beniamin, care n-avea obicei să spună amabilităţi, se 
simţise obligat ca peste o lună de la începerea lecţiilor să 
declare că Demetrius face progrese nebănuite în studiul 
limbii aramaice. Demetrius îi răspunse că are dreptate, dar 
meritul este al celui care îi dă lecţiile, iar Beniamin, ca să nu 
rămână mai prejos, declarase că cel mai bun mijloc de a 
învăţa ceva este să explici şi altuia ceea ce ai învăţat. 
Marcellus primea iniţierea în limba aramaică în mod 
indirect, dar învăţa cu tragere de inimă, deşi Demetrius se 
ţinea de capul lui şi-l plictisea mai rău decât un tiran. 

În drumul spre Pireu începură să discute foarte animați 
despre cele Zece Porunci, pe care Marcellus le aproba, iar 
Demetrius afirma că nu sunt drepte. Din când în când îşi 
apăra punctul de vedere cu atâta entuziasm, încât îşi uita 
de limba aramaică şi vorbea greceşte, aşa că stăpânul său 
începea să râdă. 

— Opreşte-te! Striga Marcellus. Nu se poate să vorbeşti în 
limba aceasta păgână despre cele Zece Porunci ale evreilor. 

— Bine, stăpâne, gândeşte-te că poruncile acestea nu sunt 
juste. Una dintre ele spune: „Să nu furi!” Foarte bine! Dar 
nu există nici o poruncă în această lege care să spună 
oamenilor bogaţi să fie generoşi faţă de cei săraci ca astfel 
aceştia să nu se gândească să-i fure. „Să nu râvneşti ceea 
ce este al aproapelui tău!” Şi porunca aceasta este foarte 
bună! Dar este just oare să ceri săracului să nu râvnească 
ceea ce are bogatul şi să nu atragi atenţia acestuia că nu 
trebuie să fie egoist? 

— Tu judeci Tablele Legii din punctul de vedere 
caracteristic sclavului, zise Marcellus. Eşti subiectiv. 
Singurul punct unde eu nu pot fi de acord cu cele Zece 


Porunci este acolo unde vorbeşte despre sculptură. E cert 
că acest lehova nu este binevoitor faţă de artă. 

— Porunca aceasta a fost dată pentru a-i împiedica să-şi 
facă idoli, îi explică Demetrius. 

— Ştiu, dar ce ai putea avea împotriva idolilor? Aceştia 
sunt uneori foarte frumoşi. Oamenii de jos sunt obişnuiţi să 
se închine la ceva; prin urmare e mult mai bine ca celui 
căruia i se închină să fie frumos şi artistic. Bătrânul Zeus n- 
a protestat în ziua când sculptorii greci au făcut un grup de 
zei în marmură. Pe Colina lui Marte sunt vreo patruzeci, 
între statuile de acolo este şi una dedicată „Zeului 
Necunoscut”. 

— Oare ce o fi zis Zeus de asta? Se întrebă Demetrius. 

— Probabil a râs, răspunse Marcellus. Trebuie să ştii că 
uneori râde şi el. Eu sunt de părere că aceasta este marea 
greşeală a lui Iehova. El nu râde niciodată. 

— Probabil el nu crede că lumea aceasta ar fi plină de haz, 
ripostă Demetrius. 

— Asta este treaba lui, răspunse Marcellus nepăsător. De 
vreme ce el este cel care a creat-o, ar fi putut s-o facă mai 
veselă. 

Demetrius nu-i dădu nici un răspuns. 

— Cred că asta este cea mai mare prostie pe care am 
pronunţat-o în toată viaţa mea! Adăugă Marcellus după o 
clipă de gândire. 

— Eu n-aş merge atât de departe pentru a face o astfel de 
afirmaţie, zise Demetrius calm. Apoi începură amândoi să 
râdă. Studiul limbii aramaice contribuia ca menţinerea 
relaţiilor severe dintre stăpân şi sclav să pară dificilă. 

Căpitanul Fulvius zbiera la sclavii care asudau sub 
greutatea poverilor ce trebuiau descărcate; se uită mirat la 
Marcellus când îl văzu că se urcă pe punte, apoi îl 
recunoscu şi se repezi în calea lui ca să-l salute. 

— Va să zică te-ai vindecat! Strigă el mulţumit, îmi pare 
foarte bine. Aproape nu te-am mai recunoscut. M-am gândit 
de foarte multe ori la dumneata. Ai fost grav bolnav! 


— Probabil am abuzat de multe ori de răbdarea dumitale, 
răspunse Marcellus. Dar acum totul e în ordine şi aşa cum 
trebuie să fie, îţi mulţumesc! 

— Ia te uită şi Demetrius! Exclamă căpitanul şi spre 
mirarea lui Marcellus întinse mâna spre el. N-am uitat încă 
serviciul pe care mi l-ai făcut după ce am plecat din Joppa. 

— Despre asta nu mi-ai spus nimic, interveni Marcellus şi 
se uită întrebător la Demetrius. 

— Ceva cu totul lipsit de importanţă, stăpâne, murmură 
Demetrius. 

— Lipsit de importanţă! Protestă Fulvius. Omul acesta mi-a 
salvat viaţa şi acum afirmă că serviciul n-are importanţă. 
Pentru vorbele acestea ai merita să fii pus în lanţuri! Apoi 
se întoarse spre Marcellus: Erai prea grav bolnav, tribune, 
pentru ca să te poată interesa o astfel de întâmplare, aşa că 
nu ţi-am mai spus ce s-a întâmplat. Un sclav nebun care se 
găsea înlănţuit în cală a fost apucat de furii şi în timpul 
nopții a reuşit să-şi scoată obezile tocmai în momentul când 
ne găseam în faţa intrării portului din Alexandria; s-a furişat 
pe punte cu o ghioagă în mână cu care voia să-mi 
zdrobească ţeasta. Dar Demetrius al dumitale a intervenit 
tocmai la timp. 

— Sunt foarte mulţumit, căpitane, că s-a întâmplat să fiu 
prin apropiere, zise Demetrius. 

— Tot atât de mulţumit sunt şi eu, răspunse căpitanul, în 
sfârşit, ce să vă mai spun... Este o adevărată plăcere să vă 
pot vedea pe amândoi. Legate, ţi-am adus nişte scrisori. Am 
rugat pe tribun să le ia când a plecat cu mesajul pe care ţi-l 
adresează împăratul, dar este un tânăr înfumurat şi mi-a 
răspuns că n-a venit la Atena ca să facă drumuri ca băiat de 
alergătură. 

— Un mesaj de la împărat? Întrebă Marcellus neliniştit. 

— Încă nu l-ai primit va să zică? Probabil te-ai întâlnit în 
drum cu tribunul acesta înfumurat. Nu vrei să mai 
zăboveşti şi să frângi pâinea împreună cu mine, aici pe 
bord? 


— Mi-ar face plăcere, căpitane Fulvius, dar cred că va 
trebui să plec imediat. Tribunul acesta probabil mă 
aşteaptă. 

— Sigur că da! Acum fără îndoială tună şi fulgeră. Este un 
individ care-şi ia slujba în serios; în acelaşi timp îşi dă mare 
importanţă şi-i place să împartă ordine, oftă Fulvius abătut. 
Şi nu voi putea scăpa de el vreme de cel puţin şase 
săptămâni de aici înainte, căci are un mesaj şi pentru Pilat 
din Pont, iar drumul de întoarcere la Roma îl va face tot cu 
Vestris. 

— N-ai putea să-l arunci peste bord? Întrebă Marcellus. 

— Aş putea foarte bine, răspunse Fulvius, zâmbind. Dar 
soţia mea mă aşteaptă să sosesc la Ostia, pe la începutul lui 
decembrie. Legate, nu s-ar putea să renunţi la Demetrius 
pentru ziua de astăzi ca să mâncăm împreună? 

Marcellus era gata să se învoiască, dar ezită. 

— Dacă vrei, Fulvius, ţi l-aş putea trimite mâine. Cred că 
de astă dată va fi mai bine să se întoarcă împreună cu mine. 
Probabil mesajul trimis de împărat va schimba ceva din 
planurile pe care ni le-am făcut. 

— Îţi mulţumesc, căpitane Fulvius, zise Demetrius. Dacă 
voi fi liber, voi veni. 

Marcellus era mult mai nerăbdător decât caii înhămaţi la 
carigă să se întoarcă în oraş, deoarece aceştia trebuiau 
mereu să se ferească pe marginea drumului pentru a trece 
în faţa cotigelor şi a convoaielor de cămile încărcate cu 
poveri, or el tocmai acum era preocupat de plăcerea ce i-o 
va face citirea scrisorilor aduse de Fulvius, pe care nu le 
putea citi în timpul drumului. 

Desfăcu sulul de pergament al tatălui său şi constată 
mulţumit că acesta conţine şi câteva rânduri dela maică-sa 
şi de la Lucia. Scrisoarea Dianei - de care se miră că este 
adresată din Capri - ar fi citit-o cea dintâi dacă situaţia de 
acum ar fi fost indicată pentru o astfel de lectură. Marcellus 
înfăşură sulul pe care-l ţinea în jnana şi-şi zise că-i va face 
mai multă plăcere să-l poată citi în linişte. 


— Se pare că fiica lui Gallus, după ce a sigilat scrisoarea, a 
desfăcut-o din nou, murmură el mai mult pentru sine însuşi 
decât pentru Demetrius, care se uita la el, în timpul cât 
examina sulul de pergament. 

— Mi se pare că aşternutul de ceară, pus pe deasupra se 
deosebeşte puţin la culoare, zise Demetrius. 

Marcellus examina mai cu atenţie sulul şi cu vârful 
pumnalului desprinse aşternutul de ceară prins pe 
deasupra. 

— Ai dreptate, murmură el. Scrisoarea a fost deschisă de 
cineva. 

— A fost deschisă de o femeie, căci se cunosc urmele 
degetelor, adăugă Demetrius. 

Se încruntă nemulţumit şi băgă sulul sub tunică, apoi 
începu să citească scrisoarea tatălui său. Fusese la Capri 
pentru a explica împăratului motivul plecării fiului său şi se 
întoarse abia acum acasă, spunea senatorul. 

„Trebuia să fac numaidecât acest drum, deoarece tu abia 
ajunseseşi în largul mării - continua scrisoarea - când a 
sosit un mesaj în care erai numit...” 

— Demetrius, cred-că merită să afli ce spune scrisoarea 
aceasta! Zice Marcellus, împăratul m-a numit comandant al 
Gărzii palatului din Capri. Probabil despre asta va fi vorba 
şi în cel care a sosit acum. Comandant al Gărzii din Capri! 
Ce ocupaţie crezi c-ar putea avea un comandant al Gărzii 
din Capri? 

Intimitatea relaţiilor imediate dintre el şi stăpânul său 
indica nu numai emanciparea sa, ci şi eventualitatea unui 
reproş dacă va ezita să uzeze de privilegiul de a vorbi cu 
stăpânul său ca de la egal la egal. 

— Cred că datoria lui va fi să guste ciorba înainte de a o 
gusta împăratul şi să doarmă cu un ochi dechis fără să se 
dezbrace de uniformă. 

— În timpul cât sclavul său va fi obligat să doarmă cu 
amândoi ochii deschişi, adăugă Marcellus. Cred că ai 
dreptate. Insula aceasta este un viespar de zavistii şi 


uneltiri. Nu cred ca acolo viaţa omului să valoreze mai mult 
decât un dinar găurit... 

Ridică scrisoarea din nou şi continuă să citească, din ce în 
ce tot mai încruntat. 

— Eu nu voi primi această însărcinare, zise el şi ridică 
privirea, deoarece tatăl meu îmi spune că acum împăratul 
şi-a schimbat gândul. Ia să-ţi citesc: „L-a interesat foarte 
mult ceea ce i-am putut spune despre neplăcuta aventură 
de la Ierusalim. Iar când i-am spus că multă lume consideră 
drept Mesia pe evreul care a fost răstignit... Marcellus se 
întrerupse pe neaşteptate şi se uită la Demetrius. Cum de a 
putut afla despre această întâmplare? Întrebă el mirat. 

— L-am informat eu, răspunse Demetrius fără să ezite. 
Senatorul Gallio mi-a cerut să-i povestesc în toate 
amănuntele acesta întâmplare. Mi-am zis că în interesul 
dumitale, stăpâne, el va trebui să cunoască adevărul... Mai 
ales că tocmai atunci nu erai în stare să-l informezi de-a 
dreptul. 

— Asta este adevărat, admise Marcellus nemulţumit. Cred 
că nu i-ai vorbit şi despre cămaşa galileeanului. 

— Dimpotrivă, stăpâne. Din cauza acestei cămăşi te-ai 
îmbolnăvit şi, dacă nu i-aş fi pomenit despre ea, povestea pe 
care i-am înşirat-o n-ar mai fi avut nici un înţeles. 

— Şi vrei să spui că vorbindu-i şi despre cămaşă, această 
poveste a fost mai uşor de înţeles? 

— Nu, stăpâne, eu n-am crezut aşa ceva şi e foarte 
probabil că tocmai partea aceasta, care mi se pare 
esenţială, va rămâne şi de aici înainte acoperită de mister. 

— Mai bine să terminăm cu scrisoarea, zise Marcellus şi 
continuă să citească cu glasul ridicat: „impăratul m-a 
ascultat cu tot interesul, deoarece el dispune de informaţii 
vaste în domeniul tuturor religiilor. Cunoaşte foarte multe 
amănunte despre profeţiile mesianice ale evreilor. De aceea 
doreşte să-ţi continui studiile la Atena, mai ales în domeniul 
religios, ca pe urmă să te întorci la Capri în calitate de 
sfetnic al curţii”. Sfetnic al curţii! Exclamă Marcellus şi 


începu să râdă sarcastic, dar Demetrius nu păru dispus să 
râdă. Ce zici. 

Demetrius, afacerea asta nu ţi se pare plină de haz? Stărui 
el. Eşti în stare să mă vezi în rolul omului care ar ţine 
conferinţe în faţa menajeriei de acolo? 

— Nu, stăpâne, răspunse Demetrius cu glasul grav, nuc 
posibilitatea aceasta nu mi se pare deloc c-ar putea să aibă 
ha? Dimpotrivă, mi se pare un dezastru dintre cele mai 
grave! 

— Vrei sa spui că m-aş plictisi? 

— Mai mult decât atât, declară Demetrius iară să ezite. 
Dacă vrei; să vă spun părerea mea, situaţia aceasta ar fi 
umilitoare. Despre împăratul Tiberiu se spune că este 
împresurat de un mare număr de cititori în stele, de 
ghicitori, necromanţi şi de tot felul de netrebnici care 
exploatează slăbiciunea lui. Pentru stăpânul meu ar fi o 
situaţie penibilă să fie considerat la fel cu aceştia. 

Marcellus deveni tot atât de grav ca şi corintianul său. 

— Crezi că-mi va cere ca oamenilor acestora să le explic 
superstiţiile despre care vorbesc cei slabi de minte? 

— Da. Răspunse Demetrius şi dădu din cap. Probabil vrea 
să afle şi alte amănunte în legătură cu cămaşa. 

— Bine dar aceasta nu este o superstiție! Protestă 
Marcellus. 

— Pentru noi nu este, dar după ce împăratul Tiberiu şi 
prezicătorii lui vor începe să discute între ei această 
problemă este cert că dintr-însa nu va mai rămâne altceva. 

— Pari foarte impresionat, Demetrius! Zise el cu 
bunăvoință. 

— Da, stăpâne, nu mi-ar face deloc plăcere să constat că 
această cămaşă este luată în bătaie de joc de bătrânul acela 
respingător şi de toată adunătura aceea de năuci ce se 
găsesc în apropierea lui. 

Marcellus se prefăcu indignat. 

— Nu-ţi dai seama, Demetrius, că felul în care vorbeşti 
despre împăratul Romei ar putea fi considerat drept lipsă 


de respect? Zâmbiră amândoi şi Marcellus continuă să 
citească scrisoarea tatălui său: 

„„„Nu-mi vine să cred fiule, că această însărcinare ar putea 
să-ţi facă plăcere, împăratul este un om cu mintea stranie şi 
gândurile mereu rătăcitoare, în orice caz acesta este un 
ordin dat de el şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te 
supui. Din fericire ţi s-a îngăduit să întârzii în Atena o 
bucată de vreme pentru a-ţi continua studiile. Toţi suntem 
nerăbdători să te vedem din nou la Roma, dar eu te 
sfătuiesc să nu-ţi grăbeşti întoarcerea acasă.” 

Despre Diana nu-i scria nimic. Faptul acesta i se păru 
straniu, deoarece fără îndoială ea fusese la vila lovis în 
timpul cât tatăl său a fost primit de împărat în audienţă. 
Abia aştepta să poată citi scrisoarea ei. Se simţea neliniştit 
la gândul că ea se găseşte acum în această insulă sinistră. 
Cineva deschisese scrisoarea ei, ceea ce înseamnă că este 
urmărită în tot ce face. Prin minte îi trecu gândul că insula 
Capri nu este locul unde Diana s-ar fi putut simţi în 
siguranţă. 

Casa Eupolis părea în mare fierbere. Nu se întâmpla ca să 
sosească în fiecare zi un tribun, îmbrăcat în strălucitoare 
uniformă, care să aducă un mesaj al împăratului şi toată 
casa, care de obicei părea calmă, se cutremura acum ca de 
friguri. 

Dion, grav ş cu obrazul scăldat în sudoare, se plimba pe 
alee când cariga hodorogită intră pe poartă. 

— Va trebui să te grăbeşti, Marcellus, îl rugă el cu glasul 
speriat când îi văzu că se opresc în apropierea lui. A sosit 
un mesaj al împăratului! Tribunul care l-a adus a început să 
zbiere că dacă nu te vei întoarce imediat ne va raporta 
tetrarhului. 

— Linişteşte-te, Dion, zise Marcellus. Tu nu porţi nici o 
vină. Apoi dădu drumul carigei şi-şi continuă drumul în 
lungul aleii, trecând pe lângă un grup de argaţi din serviciul 
grădinii, care se uitară la el cu respect şi simpatie. 
Theodosia şi mătuşa Ino se opriseră în foişor alături de 


Phoebe, care părea emoţionată. Tribunul se plimba mândru 
prin faţa intrării. 

Marcellus recunoscu imediat pe Quintus Lucian! Prin 
urmare acesta era. Motivul pentru care făcuse atâta 
gălăgie. Acesta era Quintus, favoritul prinţului Gaius. Fără 
îndoială misiunea ce i se încredinţase de astă dată nu-i 
făcuse nici o plăcere. Nemulțumirea aceasta explică şi felul 
în care se purtase pe bordul galerei. Cu siguranţă, Gaius se 
simţea profund jignit din cauză că bătrânul din Capri 
contramandase ordinul dat de el fără să-i spună nimic şi-l 
revocase din demnitatea de comandant al fortului Minoa. 
De astă dată împăratul expediase pe netrebnicul de Quintus 
cu un mesaj şi acestei dispoziţii nu i se putuse împotrivi nici 
Quintus şi nici Gaius. 

— Cară vreme va fi obligat trimisul împăratului ca să te 
aştepte? 'Ţipă ci ovipă ce Marcellus se apropie urmat de 
Demetrius, care venea la o mică depărtare de stăpânul său. 

— Nu m-a informat nimeni că va trebui să stau la pândă ca 
să aştept un mesaj al împăratului, ripostă Marcellus, 
încercând să se stăpânească. Dar acum, tribune Quintus, 
după ce am sosit, te poftesc să-ţi îndeplineşti însărcinarea 
ce ţi s-a dat cu curtenirea pe care un roman are dreptul s-o 
ceară unui ofiţer de acelaşi rang ca şi el. 

Quintus murmură ceva neînțeles şi-i întinse sulul aurit al 
împăratului. 

— Aştepţi vreun răspuns? Întrebă Marcellus. 

— Da, dar te sfătuiesc să nu mă faci să aştept prea mult. 
Mesagerii împăratului nu sunt obişnuiţi să-şi piardă vremea 
prin hanuri greceşti. 

Tonul cuvintelor lui era încărcat de atâta dispreţ, încât 
aluzia părea transparentă. Demetrius făcu un pas înainte şi 
se opri în poziţie de drepţi. Marcellus păli, dar nu-i dădu 
nici un răspuns. 

— Voi trece în camera mea, Quintus, ca să citesc mesajul şi 
să fac răspunsul. Vei putea să aştepţi - sau să vii mai târziu 
- cum pofteşti. Apoi se întoarse în loc şi înainte de plecare 


se adresă lui Demetrius în şoaptă: „Iu să nu te mişti de 
lângă el!” 

După ce Marcellus dispăru în interiorul casei, Quintus se 
apropie agale şi oprindu-se în faţa lui Demetrius zâmbi 
batjocoritor. 

— Tu eşti sclavul lui? Întrebă el şi-i făcu semn cu capul în 
partea unde dispăruse Marcellus. 

— Da, stăpâne. 

— Cine este fata aceea frumoasă din foişor? Întrebă 
Quintus, repezindu-şi cuvintele prin colţul gurii. 

— Este fiica lui Eupolis, răspunse Demetrius calm. 

— Nu mai spune! În cazul acesta voi putea face cunoştinţă 
cu ea în timpul câtva trebui să aştept. 

Trecu pe lângă Demetrius şi traversă mândru pajiştea 
care-l despărţea de foişor, făcând la fiecare pas câte o 
mişcare arogantă cu capul acoperit de coiful pe care-l 
purta. Dion, cu obrazul palid şi înspăimântat, se îndreptă 
spre foişor, iar Demetrius îl urmă cu paşi înceţi. 

Încălţat în sandale elegante, cu picioarele depărtate unul 
de altul şi cu mâinile proptite în şolduri, Quintus se opri în 
faţa fetei şi o examina cu îndrăzneală. Apoi zâmbi neruşinat, 
fără să ţină socoteală de cei prezenţi şi o întrebă: 

— Cum te cheamă? Întrebă el cu glasul răstit. 

— Este fiica mea, interveni Dion, frecându-şi mâinile cu 
umilinţă. 

— Asta înseamnă că eşti un bărbat fericit dacă ai o fată 
atât de frumoasă. Va trebui numaidecât s-o cunosc mai de 
aproape, zise Quintus şi întinse mâna după ea. Fata se feri 
din calea lui şi se uită la el speriată. Eşti sperioasă, ei? Şi 
începu să râdă cu dispreţ. De când an devenit fetele 
hangiilor greci atât de sfioase de nu îndrăznesc să mai 
zâmbească? 

— Te implor, tribune! Începu Dion cu glasul tremurând. 
Casa Eupolis s-a bucurat întotdeauna de cea mai bună 
reputaţie. Nu se poate-a jigneşti pe fiică-mea. 


— Nu se poate... Ei, nu mai spune! Ripostă Quintus 
batjocoritor. Şi cine eşti tu de-ţi permiţi să sfătuieşti pe 
trimisul împăratului ce poate şi ce nu poate să facă? Plecaţi 
de aici! 'Ţipă el întinzând braţul spre Phoebe şi Ino. Tot aşa 
şi tu! Plecaţi toţi! 

Palidă ca o moartă, Phoebe făcu câţiva paşi împreună cu 
Ino, care o ţinea de susuori. Dion nu se mişcă şi începu să 
gâfâie din pricina furiei neputincioase, dar se retrase 
numaidecât când văzu că duşmanul său întinde mâna după 
pumnalul ce-i atârna din cingătoare. 

— Tu, sclavule, ce cauţi aici? Zbieră Quintus când dădu cu 
ochii de Demetrius. 

— Stăpânul meu mi-a poruncit să nu mă mişc de lângă 
dumneata. Apoi se adresă Theodosiei: Cred că ar fi mai bine 
să urmezi pe Dion în casă. 

Cu obrazul aprins ca o flacără, Quintus îşi smulse 
pumnalul din teacă şi se repezi spre el. Demetrius făcu un 
salt şi-l apucă de încheietura mâinii cu dreapta, înainte de 
a-l putea lovi, iar pumnul stângii pocni pe tribun în plin 
obraz. Lovitura răbufni ca un mai şi Quintus, care nu se 
aşteptase la surpriză, se clătină pe picioare. Înainte de a-şi 
putea veni în fire, Demetrius îl mai pocni o dată cu 
pumnalul încleştat al stângii peste gură. Cu dreapta îl 
strângea de încheietura mâinii ca într-o menghină, aşa că 
scăpă pumnalul. Loviturile începuseră să se descarce una 
după alta şi cu atâta repeziciune, încât Quintus rămase 
zăpăcit. Acum începuse să împartă lovituri orbeşte, în 
timpul cât Demetrius îl strângea tot mai de aproape şi-i 
cară pumn după pumn în obrazul buhăit. 

Quintus începu să gâfâie şi Demetrius presimţi că nu va 
mai fi nevoie să-l pocnească decât o singură dată sub fălci 
pentru a-l scuti de a mai continua lupta cu trimisul 
împăratului, dar se simţi copleşit de o dorinţă nestăpânită 
de a vedea până când va putea stâlci nesupărat obrazul 
tribunului, înainte de a-l lăsa lungit, încăierarea devenise 
sângeroasă şi pumnii lui Demetrius erau plini de sânge de 


fiecare dată când se ridicau de pe orbitele şi nasul zdrobit 
al lui Quintus, care acum nici nu încerca să se mai apere. 
Speriat şi orbit de sângele care-i curgea din abundență, 
cedă terenul pas cu pas, până când ajunse alături de tulpina 
unui pin uriaş de care se propti cu o mână. Printre buzele 
terciuite îi scăpă un scâncet: 

— Pentru fapta asta vei muri, îngână el înecat de suspine. 

— Foarte bine, scrâşni Demetrius printre dinţii încleştaţi. 
Dacă e să mor pentru că te-am pedepsit... Şi întinzând 
braţul îl apucă de cureaua coifului şi cu cealaltă mână 
continuă să-l piseze în obraz. Apoi se uită la el şi se retrase 
un pas ca să-i poată repezi pumnul. Încă o dată cu sete sub 
falcă. Genunchii lui Quintus se îndoiră şi trupul i se întinse 
moale pe pajiştea grădinii. 

În timpul cât se desfăşurase lupta, familia Eupolis se 
retrăsese la o mică distanţă, dar de astă dată Dion, cu 
obrazul palid ca de mort, se apropie speriat şi întrebă: 

— L-ai ucis? 

Demetrius respira şuierător şi-şi examina pumnii striviţi şi 
însângeraţi, apoi clătină din cap. 

— Ne vor băga pe toţi la închisoare, gemu Dion. 

— În primul rând să nu încerci să fugi de acasă, îl sfătui 
Demetrius. Tu n-ai nici o vină. Asta se poate dovedi cu 
uşurinţă, sfârşi el şi se îndreptă spre camera stăpânului 
său. 

— Ce aş putea face pentru individul acesta? Întrebă Dion. 

— Adu-i o găleată de apă şi un prosop. Se va trezi foarte 
curând, iar dacă se va întâmpla să mai aibă poftă de 
încăierare, trimite după mine, dar spune-i că, dacă mă va 
obliga să-l buşesc, a doua oară îl voi ucide. 

Ostenit peste măsură, Demetrius trecu prin peristil fără să 
se oprească, deşi văzu că Marcellus este aşezat la masă şi 
scrie, aşa că nici nu ridică obrazul spre el. 

— Demetrius! Strigă el. Împăratul îmi porunceşte să plec 
în Palestina şi să adun toate informaţiile posibile privitoare 
la galileean. Glasul lui vibra de mulţumire: Crezi că ar fi 


putut să se întâmple şi altceva care să-mi facă atâta 
plăcere? Tiberiu ar vrea să ştie ce este adevărat din 
zvonurile care circulă în legătură cu acest Isus, despre care 
se spune c-ar fi fost Mesia, întrucât mă priveşte pe mine, 
această chestiune nu mă interesează câtuşi de puţin. Eu aş 
vrea să aflu numai ce fel de bărbat a fost. Ce noroc 
neaşteptat pentru noi, Demetrius! Vom continua cu mai 
multă sârguinţă studiul limbii aramaice cu bătrânul 
Beniamin. La începutul primăverii vom putea pleca în 
Galileea! Semnă pergamentul, lăsă stiloul din mână, feri 
scaunul şi ridicându-se în picioare se uită la obrazul palid al 
lui Demetrius, la te uită; ce naiba ai făcut? Întrebă el. 

— Tribunul acela! Răspunse Demetrius ostenit. Marcellus 
se schimbă la faţă. 

— Doar nu te-ai bătut cu Quintus! 

— N-aş putea spune exact că m-am bătut, răspunse 
Demetrius. A insultat familia... În special pe Theodosia... Şi 
l-am pedepsit. 

— Judecând după pumnii însângeraţi, cred că I-ai pedepsit 
destul de grav. Dar... Ascultă Demetrius... Afacerea asta 
este primejdioasă! Un sclav grec nu poate proceda în felul 
acesta - mai ales faţă de un tribun roman - chiar dacă se 
întâmplă ca acesta să merite o astfel de pedeapsă! 

— Da, stăpâne, ştiu! Voi fi obligat să fug. Dacă aş rămâne 
aici, vei încerca să mă aperi şi asta ar însemna să ai 
nemulțumiri din pricina mea. Te rog, n-ar fi mai bine să plec 
imediat? 

— Va trebui să pleci numaidecât! Stărui Marcellus. Dar 
unde vrei să pleci? Unde ai putea pleca? 

— Nu ştiu, stăpâne. Voi încerca să mă refugiez la ţară şi să 
ajung în munţi înainte de a se răspândi vestea despre ceea 
ce s-a întâmplat. 

— În ce stare se găseşte Quintus? Întrebă Marcellus 
speriat. 

— Se va reface! Răspunse Demetrius. N-am avut asupra 
mea nici o armă. l-am umflat ochii şi s-au închis; i-am umflat 


şi buzele, dar gura i-a rămas deschisă şi când l-am lovit 
pentru ultima dată de câteva ori în nas l-am simţit că este 
terciuit. 

— A plecat? 

— Nu, este tot aici, căci nu s-a putut ridica de pe jos. 
Marcellus oftă şi-şi trecu mâinile prin păr. 

— Du-te, spală-te pe mâini şi împachetează-ţi câteva 
lucruri pentru drum. Apoi trecu pe lângă el şi intrând în 
cameră deschise lădiţa şi scoase dintr-însa un pumn de 
talanţi de aur şi argint pe care-i băgă într-o pungă de 
mătase, împreună cu câteva monede mai mărunte. După 
aceea se întoarse din nou în peristil şi se aşeză la masă, luă 
stiloul în mână, scrise o pagină, o pecetlui cu inelul pe care-l 
avea în deget, o făcu sul şi o sigila şi pe dinafară. Când 
apăru Demetrius, îi întinse pergamentul împreună cu 
punga. 

— Aici Demetrius vei avea bani de ajuns ca să te poţi ajuta 
deocamdată... Documentul acesta este certificatul tău de 
mânu mittere, aşa că nu vei mai fi sclav. Eu voi mai întârzia 
în oraş până în primăvară; probabil până la idele lui Martie. 
Pe urmă voi pleca la ierusalim. Nu-ţi pot spune dinainte 
câtă vreme voi fi obligat să cutreier regiunile interioare ale 
Palestinei, dar în orice caz toată vara, dacă nu chiar ceva 
mai mult. Pe urmă va trebui să mă întorc la Capri şi să mă 
prezint în faţa împăratului. De asta nu voi scăpa, deşi nu-mi 
face nici o plăcere, dar mă voi feri de nemulțumiri. 

— Aş prefera să te pot însoţi, stăpâne! Declară Demetrius. 
— Absența ta îmi va lipsi, Demetrius, dar prima ta datorie 
este să scapi cât mai repede de primejdie, încearcă şi dă-mi 
de ştire în ce parte te găseşti imediat ce vei putea. Adu-ţi 
aminte că eu voi aştepta cu nerăbdare să aflu că nu ţi s-a 

întâmplat nimic. Dă-mi de ştire dacă vei avea nevoie de 
ceva. Dacă vei fi prins, voi putea pune totul în mişcare 
pentru a putea obţine libertatea ta! 

— Ştiu, stăpâne! Declară Demetrius cu glasul tremurând 
de emoție. Eşti extrem de bun faţă de mine. Banii aceştia îi 


voi luă... Dar de certificatul de libertate nu am nevoie, 
adăugă el şi puse sulul de pergament pe masă. Dacă m-ar 
prinde şi l-ar găsi la mine, şi-ar putea închipui că m-aţi 
răsplătit pentru c-am pedepsit pe Quintus. Apoi luă poziţie 
şi salută cu sulița. Rămâi cu bine, stăpâne! Îmi pare rău că 
sunt obligat să plec. S-ar putea să nu ne mai vedem 
niciodată! 

Marcellus îi întinse mâna. 

— Umblă sănătos, Demetrius, zise el cu glasul sugrumat, 
îmi vei lipsi foarte mult. Mi-ai fost un prieten credincios şi 
mă voi gândi mereu la tine. 

— Te rog, stăpâne, să explici Theodosiei motivul pentru 
care n-am putut să-mi iau rămas bun de la ea, zise 
Demetrius. 

— Există ceva între voi doi? Întrebă Marcellus interesat. 

— Numai ceva... Nimic mai mult, admise Demetrius. 

Îşi strânseră mâinile tară să mai zică nimic şi Demetrius 
dispăru repede, trecând printre tufişurile de trandafiri ale 
grădinii. 

Marcellus intră încet în casă, închise lădiţa în care-şi 
păstra banii şi ieşi pe uşa din faţă. Văzu că Dion se apropie 
palid la obraz şi speriat. 

— Aţi aflat? Întrebă el gâfâind. 

— Ce face acum? Întrebă Marcellus. 

— S-a ridicat în capul oaselor... Dar să vezi obrazul lui... 
Te apucă groaza. Spune că ne va pedepsi pe toţi, adăugă 
Dion şi Începu să tremure de spaimă. 

— Spune-mi ce s-a petrecut în realitate? 

— Tribunul s-a purtat foarte necuviincios faţă de 
Theodosia. Sclavul dumitale a protestat şi tribunul s-a 
repezit la el cu pumnalul în mână. Imediat după aceea 
Demetrius al dumitale l-a dezarmat şi a început să-l 
lovească cu pumnii în obraz. L-a bătut crâncen. Nici nu mi- 
am închipuit că sclavul acesta atât de blând ar fi în stare se 
devină atât de sălbatic. Pe tribun nici nu-l mai poţi 
recunoaşte. Sclavul dumitale s-a ascuns? 


— A plecat, răspunse Marcellus şi văzu pe Dion că răsuflă 
uşurat. Trecură împreună prin boschetele de trandafiri şi 
găsiră pe ouintus aşezat şi proptii cu spatele de tulpina 
pinului unde căzuse; începuse să se şteargă pe obraz cu o 
cârpă care era plină de sânge. După ce reuşi să deschidă 
pleoapele umflate, se uită la ei furios. 

— După ce mă voi duce la tetrarh şi voi spune ce mi s-a 
întâmplat, tu vei fi băgat la închisoare, iar ceilalţi vor fi 
executaţi. 

— Ce vrei să-i spui tetrarhului, Quintus? Întrebă Marcellus 
şi zâmbi sarcastic. Şi cam ce crezi că-ţi vor răspunde cei de 
la tetrarh ie după ce le vei spune c-ai insultat o fată 
cumsecade şi ai încercat să loveşti cu pumnalul pe un sclav 
care a sărit în ajutorul fetei, iar acesta te-a dezarmat şi te-a 
bătut cu mâna goală până când n-ai mai fost în stare să te 
ridici în picioare? Du-te, Quintus, la palat! Continuă 
Marcellus în bătaie de joc. Dă-le şi lor ocazia să te vadă cum 
arăţi după bătaia ce ţi-a dat-o un sclav grec. Tetrarhul îţi va 
spune că este destul de ruşinos pentru un tribun roman să 
se încaiere cu un sclav, chiar dacă iese victorios. Haide, ne 
vom duce împreună până la palat. 'Le voi însoţi şi eu, 
Quintus, căci pentru nimic în lume n-aş vrea să scap o astfel 
de ocazie. 

Quintus continuă să-şi şteargă obrazul umflat. 

— De concursul tău n-am nevoie, murmură el. 

— Dă-mi voie, stăpâne, să-ţi ajut să te ridici în picioare 
dacă te simţi mai bine, interveni Dion. 

— Propunerea aceasta mi se pare binevenită, încuviinţă 
Marcellus. Fără îndoială Dion nu are nici o obligaţie faţă de 
tine pentru c-ai încercat să te porţi ca un derbedeu în casa 
lui, dar, dacă va vrea să te adăpostească până în momentul 
când te vei simţi dispus să te arăţi în faţa oamenilor străini, 
eu te-aş sfătui să primeşti propunerea lui. Am aflat că vrei 
să pleci poimâne cu galera Vestris. Prin urmare va fi mult 
mai bine să stai aici, ca să nu te vadă nimeni în ce hal eşti şi 
să nu pleci decât în momentul când vasul va fi gata să ridice 


ancora. În cazul acesta nimeni dintre cei care sunt la 
tetrarhie nu va avea ocazia să afle ce ai păţit şi nici nu va 
putea să-şi bată joc de tine cu prima ocazie când va merge 
la Roma. 

— Voi cere ca sclavul tău să fie biciuit până când trupul îi 
va ti rupt panglici! Îngână Quintus. 

— Probabil îţi va face plăcere să-l biciuieşti chiar tu! 
Ripostă Marcellus. Vrei să-l chem aici? 

Zilele treceau una după alta, triste, reci şi plictisitoare. 
Marcellus începu să-şi dea seama ce loc important ocupase 
până acum sclavul său corintian în viaţa lui nu numai din 
punctul de vedere al serviciilor pe care i le făcuse, ci chiar 
ca prieten şi tovarăş. Pentru el Demetrius devenise un fel 
de a doua personalitate, iar acum când nu-l mai vedea în 
apropierea sa se simţea rătăcit şi dezorientat. 

De la plecarea lui nu se întâmplase nimic deosebit, în 
fiecare dimineaţă mergea la bătrânul Beniamin pentru 
lecţiile de limbă aramaică pe care acesta i le dădea făcând 
mai mult conversaţie. La amiază se întorcea la han şi restul 
zilei, cât mai ţinea lumina, şi-l petrecea în atelier, cioplind 
fără tragere de inimă şi fără inspiraţie un bust de marmură, 
care cu fiecare zi ce trecea, semăna tot mai puţin cu Diana 
Gallus. În orice caz se putea distinge că reprezintă o 
patriciană romană şi una destul de frumoasă; totuşi nimeni 
n-ar fi putut bănui că reprezintă pe Diana. 

Probabil - îşi zicea Marcellus - amănuntul acesta se datora 
faptului că imaginea Dianei i se destrămase. Din amintire şi 
se pierdea din ce în ce tot mai departe şi devenea mai 
tulbure. Primise de la ea două scrisori. Prima, care venise 
de la Capri, fusese scrisă în grabă. Era informată despre 
ordinul împăratului care admisese ca el să-şi continue 
studiile la Atena şi după aceea să plece la Ierusalim şi de 
acolo în regiunile de miazănoapte ale Palestinei, pentru a 
aduna informaţii despre tânărul şi misteriosul evreu. 

Despre ea însăşi îi spunea că împăratul a stăruit să mai 
zăbovească vreme de câteva săptămâni la Capri şi, având în 


vedere concesiile ce i le făcuse, a luat hotărârea să-i facă pe 
voie. Bătrânul a fost foarte amabil faţă de ea; se simte 
singur, aşa că va mai sta cu el. 

A doua scrisoare i-o trimisese de acasă, dar şi aceasta 
părea că este scrisă ca şi când curierul ce trebuia s-o ducă 
ar fi aşteptat în faţa uşii şi cineva s-ar fi aplecat peste 
umărul ei ca să vadă ce scrie. Scrisoarea era amabilă şi 
plină de nerăbdare pentru a afla veşti de la el, dar îi lipsea 
elanul şi duioşia la care s-ar fi aşteptat destinatarul, îţi 
făcea impresia că dragostea lor a fost amânată pentru mai 
târziu, când se va putea desfăşura în mai multă libertate. 
Marcellus citi această scrisoare de mai multe ori la rând şi o 
cântări frază cu frază, pentru a se convinge dacă nu cumva 
Diana îşi luase toate măsurile de prevedere pentru cazul 
când scrisoarea ei va fi deschisă de cineva sau poate a 
început să ţină la el mai puţin decât până acum. Se putea să 
fie şi una şi alta, dar tot atât de bine se putea să fie 
întemeiate ambele supoziţii. Cuvintele aşternute în această 
scrisoare nu semănau a murmur de dragoste. Erau 
blânde... Dar aproape imperceptibile şi această constatare 
îi adânci şi mai mult senzaţia de singurătate. 

Tocmai de aceea ştirea că i-a sosit o scrisoare de la 
Demetrius fu pentru el o surpriză neaşteptată, în timpul 
nopţii se aşternuse un strat uşor de zăpadă şi cerul era 
înnorat. Marcellus întârziase vreme îndelungată în faţa 
ferestrei, întrebându-se dacă n-ar fi oare mai bine ca astăzi 
să nu meargă la Beniamin. Dar luimna era prea slabă 
pentru a se putea ocupa de sculptură. În acelaşi timp 
bătrânul ţesător îl va aştepta să apară. leşind din casă, tot 
atât de mohorât ca şi vremea de afară, se îndreptă spre 
prăvălia lui Beniamin, unde, de cum intră, bătrânul îl primi 
cu ochii strălucind de mulţumire. 

— Ţi-a sosit o scrisoare! Îl anunţă Beniamin. 

— Ei comedie! Şi cum de a venit pe adresa dumitale? 

— Mi-a fost adresată mie ca să ţi-o predau dumitale. A fost 
adusă de un sclav care a sosit cu o caravană şi mi-a fost 


adusă de Zenos, sclavul acela guraliv care este în slujba 
prietenului meu Popygos. După cum vei putea constata, 
Demetrius se găseşte la Ierusalim. Atât este tot ce am citit 
din scrisoare. Sclavul dumitale e un tânăr prevăzător. 
Temându-se că dacă-ţi va trimite scrisoarea de-a dreptul 
dumitale aceasta ar putea fi desfăcută de cineva şi astfel îi 
vor da de urmă, a trimis-o pe numele meu, zise Beniamin şi 
începu să râdă când îi întinse sulul de pergament: De astă 
dată vei avea ocazia să pui în practică cunoştinţele pe care 
le ai din domeniul limbii aramaice. Este scrisă într-o limbă 
foarte aleasă, adăugă el cu mândrie. 

Marcellus apropie un scaun de masa de lucru, desfăcu 
capătul sulului de papirus şi începu să citească cu glasul 
ridicat, ca uneori să se oprească şi să facă apel la ajutorul 
lui Beniamin, care se simţea mulţumit că-l poate ajuta. 

Cinstite stăpâne (începu Marcellus) îţi scriu această 
scrisoare în ziua Sabatului evreiesc, în camera de la 
mansardă a unei case vechi cu vederea spre Kedron, la o 
mică depărtare de cartierul templului. 

Camera aceasta o împart cu unul Stefanos, un grec de 
aceeaşi vârstă cu mine, căruia evreii îi zic Ştefan. Este un 
tânăr inteligent, ştie tot ce se petrece şi este amabil. În 
momentul acesta este plecat de acasă pentru motive pe 
care numai el le cunoaşte; probabil aceleaşi care noaptea 
trecută l-au determinat să lipsească de acasă până aproape 
de zorii zilei. 

Am sosit la Ierusalim abia acum trei zile. Probabil vei fi 
curios să afli felul în care am plecat din Atena. Având toată 
încrederea în prietenia lui Fulvius, am coborât într-un suflet 
până în port şi urcându-mă pe bordul galerei i-am spus 
starea desperată în care mă aflu. Fulvius m-a ascuns în cală 
şi, după ce galera a ieşit în largul mării, a doua zi m-a scos 
pe punte, unde mă puteam plimba în toată libertatea. Am 
avut cu noi un călător important care bolea de pe urma 
unui accident ce-l avusese la obraz. Nu s-a mişcat nici un 
pas din cabină până când am părăsit portul Alexandria. 


Când m-a recunoscut, a poruncit lui Fulvius să mă pună în 
obezi, dar căpitanul a refuzat, spunându-i că eu mi-am 
plătit călătoria, ceea ce nu era adevărat, deşi mă oferisem 
să-i plătesc. Fulvius a informat pe acest distins călător că 
dacă are ceva de împărţit cu mine, după ce vom ajunge în 
portul următor, este liber să ceară autorităţilor arestarea 
mea. 

Odată cu; uderea nopţii am ancorat în golful Gaza şi 
Fulvius, fără să ştie cineva, a luat o luntriţa şi m-a condus 
până la țărm. După ce mi-am cumpărat puţine merinde, m- 
am îndreptat spre Ierusalim, întrebuinţând acelaşi drum pe 
unde am trecut prima dată împreună cu centuria plecată 
din fortul Minoa. Într-o vale, cam la zece leghe spre 
miazănoapte de Ascalon, am fost prins de beduini, care nu 
mi-au făcut altceva decât m-au jefuit şi m-au lăsat să-mi văd 
de drum. Vremea a fost foarte friguroasă şi eu eram subţire 
îmbrăcat. Regiunea aceasta, după cum ştii, este foarte puţin 
locuită. Oamenii sunt săraci şi bănuitori faţă de străini, 
începuse să-mi placă laptele cald de capră şi boabele de 
porumb trecute prin râşniţă; într-una din zile, când m-au 
prins într-o grădină de legume, m-au alungat cu pietre. Am 
constatat că ouăle crude sunt bune la gust dacă vrei să le 
sorbi din găoace şi că o vacă ostenită nu se supără să-şi 
împartă căldura trupului cu un călător care caută adăpost 
în grajdul ei. Vitele din Iudeea sunt ospitaliere, în ultima 
noapte, înainte de terminarea drumului în care plecasem, 
am fost foarte mulţumit că m-au îngăduit să dorm în grajdul 
unui han din satul Betleem. Dimineaţa hangiul mi-a trimis 
cu argatul o strachină de ciorbă fierbinte şi o bucată de 
pâine de orz. Argatul mi-a spus că tradiţia hanului acestuia 
este să ajute drumeţii săraci. Am constatat că pe colţul 
bucății de pânză în care era înfăşurată pâinea este brodată 
imaginea unui peşte. M-a mirat această constatare, 
deoarece văzusem că şi pe uşa grajdului este aceeaşi 
imagine, arsă cu fierul roşu. După ce am ieşit din Betleem, 
la două răscruci de drumuri am descoperit din nou desenul 


acesta, făcut în colbul drumului şi mi-am zis că acest desen 
criptic probabil a fost lăsat de cineva care a trecut înainte, 
pentru ca cel care va trebui să vină după el să-şi poată da 
seama în ce parte a apucat. Dar pentru că nu ştiam ce 
înseamnă şi nici nu mă interesa din cale-afară, nu m-am mai 
gândit la el. 

După ce am ajuns la Ierusalim, flămând şi cu picioarele 
umflate, m-am hotărât să caut casa unui ţesător, unde aş 
putea găsi ceva de lucru în schimbul hranei şi al unui 
aşternut în care să mă odihnesc. Am avut mare noroc în 
această privinţă. În prăvălia lui Benyosef am fost primit cu 
bunăvoință de Stefanos, care lucra acolo. Aflând că sunt 
grec, după ce i-am spus că în prăvălia din Atena a lui 
Beniamin, pe care el îl cunoştea, am învăţat să torc şi să 
depăn, m-a dus la Benyosef, care mi-a dat numaidecât de 
lucru. Simbria este mică în raport cu valoarea lucrului la 
care mă pricep, dar tocmai de ajuns ca deocamdată să am 
din ce să trăiesc. Stefanos m-a poftit să dorm în aceeaşi 
cameră cu el. 

Evident, el se interesează de mine în primul rând că sunt 
grec. Familia lui este de origine din Filippi; străbunicul său 
s-a refugiat la Ierusalim după ce Macedonia a fost 
subjugată. Am constatat că în părţile acestea sunt sute de 
greci care s-au refugiat la Ierusalim pentru acelaşi motiv, 
între ei se găsesc foarte puţini care să ştie carte şi Stefanos, 
care este un cunoscător al clasicilor, simte nevoia să poată 
vorbi cu cineva care să aibă cunoştinţe din acelaşi domeniu. 
Mi s-a părut că este foarte mulţumit când la întrebarea care 
mi-a adresat-o i-am răspuns că şi eu cunosc puţin literatură 
elenă din ceea ce învăţasem mai demult. 

În prima seară pe care am petrecut-o împreună, după ce 
am terminat cu cina şi am început să vorbim despre diferite 
subiecte în legătură cu soarta tristă a grecilor, Stefanos a 
desenat pe o bucăţică de papirus conturul unui peşte şi mi- 
a întins-o peste masă, uitându-se întrebător la mine. 


I-am răspuns că nu înţeleg ce înseamnă acest simbol, deşi 
până acum l-am întâlnit de două ori în drumul meu. După 
aceea m-a întrebat dacă n-am auzit niciodată vorbindu-se 
despre Isus galileeanul. I-am răspuns că am aflat despre el, 
dar numai foarte puţine amănunte şi că m-ar interesa să 
mai aflu şi altceva. Mi-a spus că cei care cred în învăţăturile 
acestui Isus sunt atât de crâncen persecutați, încât nu 
îndrăznesc să se întâlnească pentru a identifica pe ceilalţi 
care profesează aceeaşi credinţă. Nu mi-a spus cum de au 
ajuns să întrebuinţeze acest mijloc de a se recunoaşte unul 
pe altul. Isus n-a fost pescar, ci teslar. 

Stefanos mi-a mai spus că acest Isus a propăvăduit 
libertatea pentru toţi oamenii. „Nu se poate ca un sclav să 
nu participe la susţinerea unei astfel de idei”, spunea el. I- 
am răspuns că învăţătura aceasta mă interesează şi pe 
mine şi mi-a făgăduit că la prima ocazie îmi va da şi alte 
informaţii despre acest Isus. 

Am constatat că prăvălia lui Benyosef nu este numai 
atelierul unui ţesător, ci şi locul de întâlnire pe ascuns a 
celor care au fost prietenii lui Isus. Situaţia mea aici în 
prăvălie este atât de neînsemnată şi de inocentă, încât 
oamenii aceştia gravi şi speriaţi, care nu vin nici să vândă, 
nici să cumpere, ci să stea de vorbă pe şoptite cu Benyosef, 
aproape n-au luat cunoştinţă până acum de existenţa mea. 
(Beniamin ar începe să râdă dacă aşa ceva s-ar întâmpla în 
apropierea războiului său). 

Ieri a venit un bărbat înalt şi foarte bine legat, care purta 
o barbă mare şi a vorbit în şoaptă vreme de un ceas cu 
Benyosef, iar alţi doi mai tineri îl aşteptau în colţul prăvăliei 
fără să zică nimic. Stefanos mi-a spus că sunt galileeni. 
Celui voinic îi zice „Marele Pescar” şi celor doi mai tineri, 
care par că sunt fraţi, „Fiii Tunetului”. Marele Pescar este 
un bărbat de o forţă neobişnuită şi fără îndoială trebuie să 
fie conducătorul acestei grupări, deşi nu am pretenţia să 
înţeleg care ar putea fi motivul că s-au constituit într-o 
grupare aparte şi că se întâlnesc pe ascuns, mai ales acum 


după ce Isus a murit şi cauza lor este pierdută. Toţi se 
poartă ca şi când s-ar strădui să-şi ascundă o teamă 
nemărturisită, care totuşi nu pare să fie teamă, ci mai 
curând un fel de aşteptare, îţi fac impresia că au descoperit 
un lucru de mare preţ, pe care încearcă să-l ascundă. 

Astăzi după-amiază a apărut în prăvălie un bărbat de la 
ţară, înalt şi simpatic la vedere, pe care l-au primit foarte 
bine. Am bănuit că nu avuseseră ocazie de multă vreme să-l 
mai vadă. După ce am terminat cu lucrul zilei şi eu am 
plecat împreună cu Stefanos ca să ne întoarcem acasă, am 
constatat că omul acesta este amabil şi că toţi ţin la el, iar 
Stefanos mi-a spus că este Barsabas Justus, originar din 
Galileea, localitatea Seforis... Mi-a mai spus că Isus a ales 
doisprezece inşi, dintre prietenii săi, ca aceştia să-i fie 
ucenici. Unul dintre aceştia, cu numele luda din Iscariot, 
este cel care a vândut pe Isus cărturarilor. După arestarea 
învățătorului său, s-a spânzurat din pricina mustrărilor de 
conştiinţă. Cei unsprezece ucenici s-au sfătuit între ei ca să 
aleagă pe altul care să-i ţină locul, dar ce i-a determinat să 
procedeze în felul acesta, după ce Isus a murit, Stefanos n-a 
putut să-mi spună. 

Au ales pe doi dintre cei care urmaseră pe Isus în toate 
părţile Palestinei pe unde a propovăduit în faţa poporului şi 
au văzut faptele stranii săvârşite de el, despre care 
Stefanos mi-a făgăduit să-mi vorbească şi mie în ziua când 
va crede de cuviinţă. Bănuiesc că el ar vrea înainte de toate 
să se convingă dacă sunt vrednic de încrederea lui. Unul 
dintre cei doi, cu numele Matei, a fost ales pentru a înlocui 
pe luda, vânzătorul, iar al doilea este Barsabas Justus. 

V-aş sfătui, stăpâne, ca atunci când veţi veni la Ierusalim 
să vă informaţi despre viaţa lui Isus, ar fi foarte bine să 
faceţi cunoştinţă cu un bărbat ca Barsabas Justus. 
Procedeul acesta însă nu va fi tocmai uşor. Toţi aceşti 
prieteni ai lui Isus sunt de aproape supravegheați şi 
urmăriţi pentru orice încercare ce ar face-o în scopul de a 
răspândi învăţătura lui Isus şi de a păstra amintirea lui. Cei 


de la conducerea templului sunt conştienţi că în învăţătura 
lui se ascunde grăuntele unei revoluţii împotriva religiei 
recunoscute. Tot aşa, cei din intimitatea procuratorului şi- 
au dat seama că pe măsură ce lumea va uita mai curând pe 
acest Isus, va fi cu atât mai posibil ca sărbătorile Paştilor 
din anul acesta să se desfăşoare fără să dea naştere la 
tulburări politice. 

În ultimele trei zile m-am gândit îndelung la un plan care 
să-ţi dea posibilitatea să ajungi în Galileea fără să atragi 
atenţia cuiva. Ai putea veni la Ierusalim în calitate de 
specialist, amator al ţesăturilor produse în războaiele 
rurale. Vei avea grijă să spui tuturor că astfel de produse 
sunt foarte apreciate la Roma. Interesează-te de astfel de 
produse prin dughenele din piaţă şi plăteşte-le bine. Aici nu 
sunt considerate drept produse care să aibă prea mare 
valoare, dar ar putea deveni în cazul când te vei lăsa înşelat 
zdravăn de câţiva negustori, în oraş veştile se răspândesc 
repede. 

Căutând după astfel de ţesături, vei ajunge în mod firesc şi 
la dugheana lui Benyosef, iar aici vei aduce vorba despre o 
călătorie pe care ai intenţia s-o faci până la Capernaum în 
căutarea acestor produse. Te vei interesa şi de o călăuză 
care să te însoţească în această regiune. 

Dintre toţi galileenii care vizitează dugheana, cred că cel 
mai indicat pentru această însărcinare ar fi Barsabas 
Justus. Cel căruia îi zic Marele Pescar este prea preocupat 
de ceea ce face în oraş, indiferent despre ce ar fi vorba. Fiii 
Tunetului sunt încărcaţi de prea multe obligaţii, aşa că 
singur Barsabas Justus este mai liber. Fără îndoială acesta 
este omul care te-ar putea servi... Dacă vei reuşi să-l 
convingi. 

Părerea mea este că toţi aceştia se vor răspândi prin 
regiunile învecinate pentru a nu fi în Ierusalim în 
săptămâna Paştilor, deoarece garda procuratorului stă la 
pândă şi galileenii vor evita orice tulburare inutilă. Ar fi 
preferabil să soseşti în Ierusalim cel puţin cu o lună înainte 


de sărbătorile Paştilor. Primăvara se apropie şi regiunea 
rurală va fi o feerie de culori. Va fi în acelaşi timp mult mai 
prudent dacă te vei preface că nu mă cunoşti, chiar dacă ne 
vom întâlni faţă în faţă, căci, dacă nu mă înşel, până atunci 
Stefanos se va convinge că sunt un om de încredere şi ar fi 
o adevărată nenorocire dacă ar bănui că noi doi urmărim 
ceva anume. Stephanos ştie că eu am mai fost la Ierusalim 
şi înainte de asta. Dacă voi reuşi să pun la cale o întâlnire 
secretă între noi, mă voi simţi cât se poate de mulţumit şi 
vom sta de vorbă, dar totuşi sunt convins că va fi mult mai 
bine să te prefaci că nu mă cunoşti. Dacă voi constata că nu 
este nici o primejdie să stăm împreună de vorbă, voi născoci 
ceva şi-ţi voi da de ştire unde ne putem întâlni. 

Marcellus ridică privirea şi se uită la Beniamin, apoi 
zâmbi. 

— Tânărul acesta ar fi trebuit să fie evreu! Declară 
bătrânul. Are o minte foarte ageră şi este viclean. 

— Da, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă; constat că 
studiul limbii aramaice i-a fost de mare folos. Este priceput. 
Propunerea pe care mi-o face este destul de bună; 
dumneata ce părere ai în această privinţă? 

— Eu, prietene, mă îndoiesc c-ar putea fi din cale-afară de 
înţeleaptă. Acesta este un joc pe care eşti obligat să-l joci cu 
cea mai mare băgare de seamă. Evreii n-au nici un motiv să 
se încreadă în romani şi încrederea lor va fi greu de 
câştigat. 

— Crezi că aş putea să mă prezint în faţa lor ca negustor? 
Întrebă Marcellus cu îndoială. 

— Cel mai bun mijloc pentru a te informa, îi propuse 
Beniamin şi clipi din ochi, ar fi să intri în bazarul lui David 
Sholem şi să cumperi ceva; apoi vei trece drumul şi ceea ce 
ai cumpărat vei încerca să vinzi lui Aaron Barjona, zise 
ţesătorul şi amândoi începură să râdă. 

— Uite ce, să vorbim serios, zise Marcellus. Crezi că voi 
putea să ajung în Galileea primind una dintre propunerile 
lui Demetrius? 


— Nu cred că vei reuşi! Răspunse Beniamin. 

— Nici dacă aş oferi omului aceluia o simbrie mai mare? 
Beniamin clătină din cap. 

— Nici chiar pentru o simbrie mai mare! Acest Barsabas 
Justus ar putea să aibă multe de împărtăşit, dar sunt sigur 
că nu va avea nimic de vânzare. 

— Prin urmare mă sfătuieşti nici să nu mai încerc. 

Bătrânul se strădui în mai multe rânduri să-şi înşire firul în 
ac, strâmbându-se şi uitându-se dintr-o parte, iar la urmă 
reuşi. Zâmbi triumfător şi dintr-o singură mişcare a 
degetelor făcu nodul. 

— Cred că nu strică să încerci, murmură el. S-ar putea ca 
aceşti galileeni să fie mult mai proşti decât ne închipuim 
noi. 

CAPITOLUL XII. 

Prânziră fără să schimbe nici o vorbă, la umbra unui 
smochin uriaş din marginea drumului şi se aşternură la 
odihnă. 

Justus se întinsese pe iarbă, cu mâinile împreunate sub 
capul zbârlit şi se uita printre frunzele dese la cerul senin 
de aprilie; după încruntătura dintre sprâncene, părea că se 
gândeşte la ceva. 

Marcellus se aşezase cu spatele proptit de tulpina 
smochinului şi se gândea că s-ar simţi mult mai bine dacă 
acum ar fi în altă parte. Era nemulţumit şi plictisit. 
Prevederile pesimiste ale bătrânului Beniamin, privitoare la 
succesul călătoriei sale prin Samaria şi Galileea, se 
dovediseră întemeiate. 

Sosise la Ierusalim acum două săptămâni şi procedase 
exact aşa cum îi scrisese Demetrius, îşi luase o cameră la 
cel mai bun han din oraş, o casă veche şi încăpătoare cu o 
grădină în faţă, situată pe coasta colinei din drumul spre 
Betania şi spuse hangiului că-l cheamă Marcellus Lucan; 
cutreierase apoi toate bazarurile, în căutarea ţesăturilor şi 
a îmbrăcămintei făcute în Galileea. Intra din dugheană în 
dugheană şi admira cu naivitate mărfurile ce i se arătau şi 


cumpărase fără să ezite şaluri şi levite, plătind preţurile 
care i se cereau şi prefecându-se că este încântat de ele. lar 
când negustorii îi spuneau că nu mai au astfel de mărfuri, le 
răspundea că asta se datoreşte lipsei lor de prevedere. 

După aceea se odihni vreme de câteva zile, aşezându-se în 
umbra boschetelor din grădină, ca să citească cartea 
profetului Isaia - pe care Beniamin i-o dăruise la plecarea 
din Atena - şi aşteptă cu răbdare ca printre negustori să se 
răspândească ştirea despre cumpărăturile pe care le-a 
făcut. li venea greu să ştie că este atât de aproape de 
Demetrius şi totuşi să nu se poată vedea cu el. La urmă îşi 
zise că probabil şi-a făcut un plan prea complicat pentru a 
putea ajunge în Galileea, deşi nu era nevoie; ar fi fost mult 
mai bine să meargă de-a dreptul la Beriyosef şi să-i spună c- 
ar vrea să vorbească cu cineva care a cunoscut pe Isus în 
timpul activităţii sale. Dar îşi zise că procedeul acesta ar 
putea să-l nemulţumească pe Demetrius, aşa că renunţă şi 
aşteptă ca timpul să-şi facă efectul dorit. 

În după-amiaza zilei a cincea din a doua săptămână de la 
sosire se duse la Benyosef şi intră în dugheană foarte calm, 
pentru a face impresia că are intenţia să cumpere ceva, 
deoarece constatase că aici la lerusalim cel care vine să 
cumpere câte ceva de la un negustor, se străduieşte 
întotdeauna ca acesta să nu-i poată ghici intenţia şi în 
scopul acesta recurge la orice pretext. Unii intrau spunând 
că şi-au dat întâlnire cu un prieten, alţii veneau să întrebe 
în ce parte se găseşte uliţa cutare, iar când dădeau să plece 
se opreau în treacăt şi întindeau mâna spre marfa care-i 
interesa. Dar cu astfel de pretexte totuşi nu puteai amăgi 
pe nimeni. Cu cât cumpărătorul părea mai indiferent, cu 
atât mai multă atenţie se învârtea şi negustorul împrejurul 
lui. Se vedea limpede că în oraşul sacru afacerile nu se 
puteau face decât în felul acesta, deoarece dacă spuneai de 
la început ce urmăreşti puteai fi bănuit pa urmăreşti cu 
totul altceva. 


Când intră pe uşa deschisă a dughenei, Marcellus cuprinse 
interiorul dintr-o singură privire, pentru a constata dacă 
Demetrius este prezent. După lunga despărţire dintre ei, îşi 
zise că nu va fi din cale-afară de uşor să se întâlnească cu el 
faţă în faţă şi să se prefacă indiferent ca faţă de orice străin. 
Constată că în dugheana aceasta plină de tot felul de 
lucruri nu poate să fie şi Demetrius, dar nu ştia dacfi se 
simte mulţumit sau dezamăgit de această absenţa, 
deoarece în realitate se temuse de revederea dintre ei. 

Pocnetelor spetelor celor două războaie vechi se domoliră 
şi încetară în momentul când se îndreptă spre venerabilul 
ţesător despre care bănuia că trebuie să fie Benyosef. Chiar 
dacă prezenţa unui tânăr roman în dugheana lui l-ar fi 
speriat, bătrânul evreu nu se trăda. Rgmase aşezat în faţa 
războiului în atitudine amabilă, dar fără să pară umil. Din 
câteva cuvinte, Marcellus îi explică motivul pentru care a 
venit. Benyosef îşi legănă barba lungă şi albă. Apoi îi 
răspunse că tot ce lucrează el este numai pentru clienţi 
care vin şi comandă ceea ce lipseşte, dar nu are nimic de 
vânzare. Dacă doreşte să-i tacă îmbrăcăminte, îi va face cu 
plăcere şi de bună calitate. Ţesături de casă se găsesc şi în 
bazare, dar mult mai bine ar fi dacă marfa acesta ar încerca 
să şi-o procure din regiunile rurale. Spunându-i aceste 
cuvinte, repezi suveica printre firele de urzeală şi lovi o 
dată cu jugul spetei de se cutremură tot războiul la care 
lucra. Acesta era un semn că, în ceea ce-l priveşte, 
convorbirea este terminată. 

În apropierea lor erau patru bărbaţi, care în primul 
moment părură că se interesează de ceea ce spune străinul 
intrat în prăvălie, iar un băieţaş de vreo doisprezece ani, cu 
părul negru, se opri din hârjoana cu un căţei, ca să-l poată 
auzi. Unul dintre aceştia era un tânăr grec, cu obrazul 
simpatic şi era aşezat la războiul din apropierea celui la 
care lucra Benyosef. Marcellus îşi zise că acesta ar putea să 
fie Stefanos, prietenul lui Demetrius. 


Dincolo de războaie, lângă perete, erau aşezaţi doi bărbaţi 
care semănau unul cu altul; unul dintre ei să fi tot avut 
treizeci de ani, dar celăâai: părea mult mai tânăr. Amândoi 
erau arşi de soare şi îmbrăcaţi în haine simple, ţărăneşti, 
iar sandalele pe care le aveau în picioare dovedeau că sunt 
obişnuiţi să facă lungi drumuri pe jos. Probabil acestea erau 
cei cărora li se zicea Fiii Tunetului, deşi această poreclă, 
judecând după înfăţişarea lor blajină, nu li se potrivea 
deloc, mai ales cehii mai tânăr care avea nişte ochi foarte 
expresivi şi putea trece mai curând drept un mistic decât 
un instigator. 

Ai jviinilea, care se aşezase în colţul odăii pe un butoi 
răsturnat cu fundul în sus, părea să aibă vreo şaizeci de ani. 
Judecând după hainele cu care era îmbrăcat şi după felul în 
care-şi purta părul şi barba, în care se vedeau fire cărunte, 
probabil era şi el ţăran, înfăţişarea lui de om obişnuit să-şi 
petreacă vremea în soare şi vânt dovedea că nu se simte 
bine când este obligat să stea între patru pereţi, în timpul 
scurtei convorbiri cu Benyosef, începu să-şi netezească 
încet barba cu dosul mâinii şi ochii i se opreau când asupra 
ţesătorului, când asupra acestui tânăr roman, care cine ştie 
din ce motive nemărturisite ar vrea să cumpere ţesături 
rustice. 

Imediat ce se uită la el, Marcellus îşi zise că acesta ar 
putea să fie cel despre care Demetrius îi spusese că este 
Marele Pescar. Era destul de voinic. Dar imediat după aceea 
îşi dădu seama, după atitudinea în care sta pe fundul 
butoiului şi zâmbetul liniştit cu care se uita împrejurul său, 
că, dacă Marele Pescar este un bărbat energic şi un fel de 
conducător al grupării din care face parte, omul acesta 
păros din apropierea lui trebuie să fie cu totul altcineva, 
probabil Barsabas Justus. 

Acum, după ce amândouă războaiele începuseră din nou 
să pocnească din spete, Marcellus se întrebă dacă acesta ar 
putea fi momentul potrivit pentru a se interesa de o 
călăuză; dar îşi zise că de vreme ce Benyosef îi spusese că 


ceea ce caută el s-ar putea găsi mai curând în regiunile 
rurale, probabil întrebarea lui nu va părea nelalocul ei. 
Datorită unei inspiraţii neaşteptate, îi întreabă - fără să se 
adreseze cuiva anume, în limba aramaică, dacă ar putea 
găsi pe cineva care să-l însoţească în regiunile din partea 
de miazănoapte, osteneală pentru care ar plăti cât i s-ar 
cere, presupunând că omul care va veni cu el cunoaşte 
destul de bine această regiune. 

Benyosef se opri o clipă şi păru că se gândeşte, dar nu 
răspunse nimic. Cel mai în vârstă dintre fraţi clătină din 
cap, iar cel mai tânăr se uită la el şi dincolo de el, ca şi când 
nici n-ar fi auzit întrebarea pe care a pus-o. Grecul care 
putea să fie Stefanos întoarse încet capul şi se uită la cel 
care sta în colţul odăii. 

— Tu ai putea să pleci, Justus, zise el. Mi se pare că 
spuneai că ai de gând să te duci până acasă? 

— Câtă vreme vrei să întârzii? Întrebă Justus, după ce se 
gândi îndelung la ce va putea să-i răspundă. 

— Două săptămâni, poate trei... Sau chiar o lună, răspunse 
Marcellus, străduindu-se să nu pară exagerat de mulţumit. 
După ce voi ajunge acolo şi voi constata că mă pot orienta 
singur, vei fi liber să mă părăseşti dacă ai şi altă treabă, 
adăugă el. 

— Când vrei să pleci la drum? Întrebă Justus, care părea 
că se interesează mai de aproape de această chestiune. 

— Cât mai curând posibil. Ce-ai zice dacă am pleca 
poimâine? 

— Poimâine este Sabatul, interveni Benyosef cu părere de 
rău, ziua rânduită pentru odihna domnului Dumnezeul 
nostru. 

— Vă rog să mă iertaţi că am uitat, murmură Marcellus. 

— Voi romanii, tinere, nu respectaţi niciodată zilele de 
odihnă? Întrebă Benyosef, abuzând de dreptul său în 
calitate de gazdă. 

— Romanii se odihnesc mai mult decât ne odihnim noi, 
declară Justus, simțindu-se încurajat de zâmbetul binevoitor 


cu care Marcellus primise îndrăzneala bătrânului ţesător. 

— În orice caz nu mai mult decât te odihneşti tu! Ripostă 
Benyosef, întorcând ochii mici spre Justus. 

Începură să râdă cu toţii. Până şi cel mai tânăr dintre fraţi 
întoarse privirea şi zâmbi. Justus ieşi din dugheană şi se 
aşeză pe o laviţă din apropierea intrării. Marcellus dădu din 
cap spre ceilalţi şi îl urmă. Tot aşa şi băieţaşul care se aşeză 
lângă Justus şi-i cuprinse genunchii cu braţele. 

Justus începu să vorbească despre pregătirile ce trebuie 
făcute în vederea plecării, dar cu o pricepere la care 
Marcellus nu s-ar fi aşteptat din partea lui. Vor avea nevoie, 
spunea el, de câţiva măgăruşi care să care poverile şi 
echipamentul pentru popasuri, deoarece satele mai 
mărunte prin care vor fi obligaţi să treacă nu le vor putea 
oferi adăpost. Patru măgăruşi vor fi tocmai de ajuns nu 
numai pentru purtarea echipamentului, ci şi a lucrurilor pe 
care le va cumpăra. 

— N-ai vrea să cumperi pentru mine aceşti măgăruşi şi 
lucrurile de care crezi că vom avea nevoie în popasuri, căci 
fără îndoială te pricepi şi vei reuşi să cumperi mai ieftin 
decât mine? Întrebă Marcellus şi-şi scoase punga. De ce 
sumă crezi că vei avea nevoie? 

— Vrei să mă însărcinezi pe mine să cumpăr lucrurile de 
care avem nevoie pentru drum? Întrebă Justus. 

— De ce nu? Îmi faci impresia că eşti om cinstit, zise el, 
dar, văzându-l că încruntă uşor din sprâncene, adăugă: 
Dacă ai fi necinstit, nu cred că Benyosef ar fi dispus să te 
primească în casa lui. 

Justus se uită la el cu coada ochiului, dar nu întoarse 
capul. 

— Ce ştii despre Benyosef şi despre casa lui? Întrebă el 
bănuitor. Marcellus ridică din umeri. 

— Am auzit vorbe bune despre el, răspunse Marcellus cu 
indiferenţă. Benyosetf ţine această dugheană de vreme 
îndelungată. 


— Asta nu înseamnă nimic, ripostă Justus. Se găsesc şi 
pungaşi care an dughene de vreme tot atât de îndelungată. 
Iar când văzu pe Marcellus că dă din cap şi răspunde „Ai 
dreptate!”, adăugă: Măgăruşii nu va fi nevoie să-i 
cumpărăm, îi vom putea închiria, împreună cu un băiat care 
să aibă grijă de ei. Tot aşa vom închiria şi corturile şi tot ce 
ne lipseşte. 

— Vrei să te îngrijeşti de toate acestea? Întrebă Marcellus 
şi se ridică în picioare. Vom pleca în prima zi din săptămâna 
viitoare. Cât îmi ceri pentru slujba pe care mi-o vei face? 

— Treaba aceasta o voi lăsa în seama dumitale, declară 
Justus. După cum ai auzit adineauri pe Stefanos spunând, 
eu vreau să mă întorc acasă. Mă voi duce până la Seforis, în 
Galileea. Drumul acesta nu-mi va pricinui nici un neajuns. 
Pentru mine timpul n-are nici o-valoare, îmi vei da mâncare 
şi adăpost şi îmi vei cumpăra o pereche de sandale noi. 

— Eu am de gând să-ţi dau ceva mai mult decât atât, zise 
Marcellus. 

— În cazul acesta îmi vei da şi un veşmânt nou, răspunse 
Justus şi, ridicând braţul, îi arătă mâneca sfâşiată a hainei 
cu care era îmbrăcat. 

— Cu plăcere! Răspunse Marcellus, apoi îl întrebă în 
şoaptă: lartă-mă dacă te întreb... Şi păru că ezită... Eşti 
evreu, nu-i aşa? 

Justus începu să râdă, apoi dădu din cap şi-şi trecu mâna 
prin barbă. 

Când se despărţiră, înţeleşi ca a doua zi după Sabat să se 
întâlnească la Poarta Damascului înainte de răsăritul 
soarelui, Marcellus rămase încredinţat că drumul în care va 
pleca a început cu bine. Justus era un om cumsecade şi fără 
îndoială îi va da toate informaţiile de care va avea nevoie. 
Era exact omul căruia îi face plăcere să-şi povestească 
amintirile. 

Simţindu-se mulţumit de felul în care a reuşit să-şi 
pregătească plecarea, se îndreptă spre piaţa care era ca un 
furnicar şi trecu prin faţa tarabelor şi a şetrelor în care 


erau negustorii, apoi se opri ca să asculte ţipetele şi 
protestele violente ale celor care se târguiau pentru câţiva 
peşti sau câte o pulpă de vițel. Aerul se cutremura de larmă 
şi toţi se înjurau unul pe altul şi făceau aluzii ireverenţioase 
privitoare la originea celui cu care stăteau de vorbă. 
Insultele formulate cu glasuri răstite erau trecute 
cu”vederea şi uitate numaidecât, ceea ce dacă s-ar fi 
întâmplat în barăcile unde erau cantonaţi legionarii romani 
ar fi provocat o vărsare de sânge, în faţa unei şetre unde se 
oprise ca să asculte ţipetele ce se încrucişau pentru nişte 
rinichi de berbec, rămase mirat când văzu în apropierea lui 
pe băieţaşul din dugheana lui Benyosef. 

După ce se satură de spectacolul şi larma din piaţă, apucă 
spre hanul în care se adăpostise. Până acolo drumul fu 
destul de lung. După ce urcă treptele scării spre odaia lui, 
se opri şi se întoarse în loc, apoi se uită spre oraş. Băieţaşul 
de la Benyosef tocmai cobora spre celălalt capăt al străzii. 
Rămase mai mult înveselit decât nemulţumit de faptul c-a 
fost urmărit. Dar adevărul era că oamenii aceştia aveau tot 
dreptul să se informeze despre el, în măsura în care vor 
avea posibilitatea. Probabil voiau să ştie unde este 
adăpostit. Dacă s-ar fi întâmplat să fie găzduit de 
procurator, atunci orice legătură dintre ei şi el s-ar fi 
terminat. 

În aceeaşi seară, după cină, se aşeză în grădină, în mână 
cu sulul de pergament pe care i-l dăduse Beniamin; când 
ridică privirea, constată că Stefanos s-a oprit în faţa sa. 

— Putem vorbi înpreună între patru ochi? Întrebă 
Stefanos pe greceşte. 

Se îndreptă spre colţul cel mai îndepărtat al grădinii şi 
Marcellus îi făcu semn să se aşeze. 

— Ai rămas mirat că n-ai văzut pe Demetrius, începu 
Stefanos. La două săptămâni după ce ţi-a trimis scrisoarea, 
a avut nenorocul să se întâlnească pe stradă şi a fost 
recunoscut de tribunul acela cu care a avut conflictul la 
Atena. Nu s-a luat nici o măsură pentru a fi arestat, dar 


Demetrius şi-a zis că tribunul ar putea să încerce să se 
răzbune împotriva lui. În cazul acesta prietenii săi din 
dugheana lui Benyosef ar fi putut să fie acuzaţi şi noi n- 
avem nici un mijloc pentru a ne apăra. 

— Spune-mi, Stefanos, unde a plecat Demetrius? Întrebă 
Marcellus profund impresionat de acesta veste. 

— Nu ştiu, stăpâne. S-a întors acasă şi a aşteptat să mă 
întorc şi eu. Am stat de veghe şi am vorbit aproape toată 
noaptea. Câţiva dintre prietenii noştri se întâlniseră în taină 
jos în atelierul lui Benyosef. La un ceas înainte de revărsatul 
zorilor am coborât şi noi. Luându-şi rămas bun de la toţi, 
Demetrius a plecat înainte de răsăritul soarelui. După ce va 
trece primejdia, se va întoarce din nou în cazul când 
tribunul va părăsi oraşul. Dacă vrei, îmi vei lăsa o scrisoare 
pentru el; sau mai târziu vei putea să-i dai de ştire pe 
adresa mea dacă se va întâmpla să găseşti pe cineva care să 
fie om de încredere şi s-o aducă. Mi-a spus că vei sosi şi m-a 
rugat să-ţi explic motivul pentru care lipseşte. Nimeni 
dintre ceilalţi nu ştie, adăugă Stefanos cu glasul în şoaptă: 
Demetrius m-a informat şi despre motivul care te determină 
să vizitezi Galileea. 

— Ce ţi-a spus anume? Întrebă Marcellus şi încercă să 
descifreze obrazul grecului. 

— Mi-a spus totul, răspunse Stefanos şi se uită la el fără să 
clipească. Ţinea să fie sigur că în drumul acesta vei fi însoţit 
de Justus şi probabil şi-a dat seama că în această afacere aş 
putea interveni şi eu, într-un fel oarecare. Când a început 
să-mi spună motivul pentru care te interesezi de Isus - 
după multă ezitare şi multe lacune - am stăruit să-şi 
descarce sufletul şi mi-a mărturisit adevărul. Dar în mine 
poţi avea toată încrederea, deoarece eu nu te voi trăda în 
faţa celorlalţi. 

Marcellus nu se simţi în stare să-i răspundă nimic la acesta 
mărturisire. Se uită la el şi rămase îngândurat. 

— Cei din dugheana lui Benyosef probabil bănuiesc ceva, 
deoarece după plecare am fost urmărit. 


— Tânărul Filip este nepotul meu, stăpâne, îi explică 
Stefanos. Trebuia să aflu unde locuieşti. De Filip nu trebuie 
să te temi. El nu va sufla nici o vorbă. Nimeni dintre cei din 
dugheană nu vor afla despre această întâlnire a noastră. 
Înainte de amiază m-am temut că loan te-ar putea 
recunoaşte, dar pesemne nu te-a recunoscut; el este o fire 
visătoare. 

— Cum ar fi putut să mă recunoască? Întrebă Marcellus. 

— loan a fost de faţă la răstignire” Probabil vă aduceţi 
aminte de tânărul care încerca să liniştească pe mama lui 
Isus. 

— Ce grozăvie! Ea a fost de faţă? Marcellus plecă ochii în 
pământ şi-şi duse mâinile la frunte.” 

— Da, a fost de faţă, încuviinţă Stefanos. Am fost şi eu de 
faţă. Te-am recunoscut imediat ce ai intrat în dugheană, 
deşi te aşteptam să apari. Cred că din pricina lui loan nu e 
nevoie să-ţi faci nici o grijă, deoarece el nu şi-a adus aminte. 

— Ai fost foarte amabil. Pot să te servesc cu ceva? 

— Da, stăpâne, răspunse grecul şi continuă cu glasul în 
şoaptă: Ai cămaşa la dumneata? 

Marcellus dădu din cap. 

— Poţi să mi-o arăţi şi mie? 

— Sigur că pot! Răspunse Marcellus. Vino cu mine! 

Acum. Erau de trei zile pe drum, dar numele lui Isus nu 
fusese încă pomenit nici o singură dată. Deşi părea naiv, 
Justus era totuşi extrem de discret. Zâmbetul inocent ce-i 
tremura mereu pe buze îţi dădea să înţelegi că este gata să- 
ţi îndeplinească orice dorinţă. Se străduia în toate chipurile 
să-şi dovedească respectul cuvenit unui tânăr roman care 
mai este şi bogat, dar încolo toate nădejdile că va începe să 
vorbească de bunăvoie despre ceea ce-l interesează pe el se 
dovediră fără nici un temei. Aceasta fu ocazia când constată 
că sunt şi lucruri pe care nici chiar un roman bogat şi bine 
îmbrăcat nu le poate - mpăra nici cu bani, nici cu vorbe 
bune şi nici cu ameninţări; unul dintre acestea era şi 
povestea lui Isus. 


Lui Marcellus nu-i trecuse până acum niciodată prin minte 
că în calitate de cetăţean al Romei va avea şi ocazii când 
această calitate nu-i va putea folosi la nimic sau va 
reprezenta chiar o piedică în calea scopurilor pe care le 
urmăreşte. Dacă erai roman şi mai aveai şi bani, în toate 
părţile lumii puteai obţine tot ce pofteşti. Toate porţile şi 
uşile se deschideau larg în calea ta, mesele se întindeau, 
străinii pe care-i întâlneai în drum coborau din carigele de 
piaţă ca să-ţi cedeze locul lor, în dughene negustorii dădeau 
în brânci ca să te servească, lăsând pe ceilalţi clienţi să 
aştepte. Dacă soseai în port cu întârziere, corabia te 
aştepta; dacă nu era decât o singură cabină, dar şi aceasta 
ocupată, bogatul evreu care o plătise ţi-o ceda fără să 
protesteze. Când făceai cuiva semn să se oprească, se 
oprea, iar când îi făceai semn să plece, pleca. 

Dar dacă se întâmpla să pleci la drum şi să cutreieri micile 
provincii din partea de miazănoapte a Ierusalimului sub 
pretextul că vrei să cumperi ţesături de casă, dar în 
realitate pentru a te informa despre un teslar sărac care 
trecuse odinioară prin aceste regiuni, calitatea de cetăţean 
roman se dovedea o piedică şi banii pe care-i aveai nu-ţi 
puteau folosi la nimic. 

Planul pe care Marcellus şi-l făcuse la început nu i se 
păruse greu de executat. Barsabas Justus, îşi zise el, va fi 
încântat de însărcinarea aceasta şi se va simţi mulţumit că 
va putea vorbi despre eroul său. Probabil îşi va închipui că 
va putea să-l convertească şi pe el. Îi va face cunoştinţă cu 
oamenii de la ţară care au cunoscut de aproape pe acest 
galileean. Aceştia îl vor pofti în casele lor pentru a-i arăta 
ţesăturile pe care le au şi chiar înainte de a se aşeza pe 
scaun vor începe să-i vorbească despre faptele lui 
extraordinare şi despre întâmplările prin care a trecut. 


Dar constată că nimic din toate acestea nu se întâmplă. 
Este adevărat că oamenii pe care îi întâlnea în micile hanuri 
îl salutau respectuoşi, iar după ce pleca din nou la drum şi 
trecea prin câte un sat îi arătau lucrurile pe care le aveau, 
dar despre Isus nu scoteau nici o vorbă. Erau curtenitori, 
ospitalieri şi prietenoşi; dar, deşi i se întâmplase ca de 
multe ori să fie tratat ca străin în locuri unde nici nu s-ar fi 
aşteptat, nu se simţise până acum niciodată atât de singur 
ca între oamenii aceştia. Toţi aveau cunoştinţă despre ceva, 
dar în faţa lui nimeni nu pomenea nimic. Justus îl 
introducea în câte o casă şi celor care îl întâmpinau le 
spunea motivul pentru care a venit; oamenii se grăbeau să-i 
arate lucrurile cele mai bune şi cele mai frumoase, făcute la 
război. Dar imediat după aceea stăpânul casei schimba o 
privire fugară cu Justus şi ieşeau împreună din cameră, ca 
puţin după aceea să iasă din casă şi nevasta, lăsându-l 
împreună cu câte o mătuşă şi cu copiii, aşa că-şi dădeau 
seama c-a plecat şi ea după soţul ei ca să stea împreună de 
vorbă cu Justus. 

Însăşi atmosfera acestei regiuni părea saturată de 
mistere. De pildă în toate părţile pe unde trecea vedea 
imaginea peştelui săpată în scoarţa unui sicomor sau trasă 
cu vârful toiagului în pulberea drumului, mâzgălită cu o 
bucată de var nestins pe zidurile de piatră care împresurau 
gospodăriile sau săpată cu cuțitul în tăblia câte unei mese 
de la hanurile unde se opreau. Demetrius îi spusese că 
această imagine este simbolul noii credinţe propovăduite de 
Isus. 

A doua zi de la plecare, în nădejdea că va putea determina 
pe Justus să vorbească, îl întrebase ca din întâmplare: 

— Ce înseamnă imaginea aceasta a peştelui pe care o 
întâlnim în toate părţile? 

Iar Justus îi răspunse: 

— În părţile acestea peştele este hrana noastră cea de 
toate zilele. Marcellus rămăsese nemulţumit de răspunsul 
acesta evaziv şi luă hotărârea să nu-l mai întrebe nimic. 


Proptit de tulpina unui smochin, Marcellus examina 
obrazul ars de soare a lui Justus şi se întrebă la ce s-o fi 
gândind şi cât are de gând să mai stea aşa nemişcat ca să 
se uite spre cer. Justus nu părea că şi-a dat seama de 
neliniştea călătorului său. 

Se ridică în picioare şi se apropie de măgăruşii pe care 
conducătorul lor îi lăsase să pască în timpul cât el sta întins 
la umbră. Văzând că frâul măgăruşului din fruntea 
convoiului este atât de scurt încât îl sângerase la gură, i-l 
trecu peste urechile lungi şi, după ce i-l scoase, se aşeză în 
iarbă şi cu vârful pumnalului făcu alte găuri pentru 
catarame, îndeletnicirea aceasta nu i se păru uşoară, 
deoarece pielea f râu lu i era veche şi uscată: înainte de ai-l 
pune din nou pe cap, tânărul se trezi şi se uită la el curios. 

— Vino încoace, mă tâmpitule! Strigă Marcellus. Nu admit 
să chinuieşti animalele acestea. Scoase apoi din chimir un 
ban de aramă şi întinzându-i-l îi spuse: Intră în casă ceea de 
colo sau ia-le la rând pe toate şi adu puţină alifie, dar să nu 
vii fără ea. 

După ce tânărul cobori în josul potecii, Marcellus mângâie 
măgăruşul pe nasul catifelat şi se întoarse spre Justus, care 
acum se ridicase în capul oaselor şi se uita la el zâmbind. 

— Constat că-ţi plac animalele, zise el binevoitor. 

— Da, răspunse Marcellus, îmi plac anumite animale. N-aş 
putea spune că măgăruşii îmi plac în mod deosebit, dar nu- 
mi place să văd că sunt chinuiţi. Vom fi obligaţi să 
supraveghem pe netrebnicul acesta care nu este bun de 
NIMIC. 

Marcellus se aşeză lângă el, conştient că din momentul 
acesta Justus a început să-l judece cu totul altfel. 

— Îţi plac florile? Întrebă Justus după o lungă tăcere, care 
i se păru şi lui că a devenit penibilă. 

— Sigur că da, răspunse Marcellus, adică de ce să nu-mi 
placă? 

— Regiunea aceasta este plină de flori de câmp. Tocmai 
acesta este anotimpul când înfloresc. Foarte curând vor 


începe căldurile şi toate se vor veşteji. Anul acesta sunt mai 
multe decât alte daţi, zise el şi făcu un gest larg cu mâna 
spre costişele dealurilor din apropierea lor: ia uită-te ce 
bogăţie de culori! 

Marcellus se uită în partea pe care i-o indica degetul 
cioturos al călăuzei sale, în timpul cât glasul blând al lui 
Justus îi tremura în auz, numindu-i toate florile câmpului 
dimprejurul lor: muşeţel albastru şi alb, traista ciobanului, 
cu petalele liliachii ca un email transparent, vărgat cu 
vinişoare de purpură, salvie albă, betunii, campaniile albe şi 
trei specii de mărgărite. 

— Cred că eşti un mare iubitor al naturii, zise Marcellus. 

— Asta numai de doi ani încoace, înainte treceam pe lângă 
flori fără să le văd, aşa cum se întâmplă cu aproape fiecare 
dintre oameni. Evident, cunoşteam plantele necesare 
pentru existenţă, cum este inul, grâul, ovăzul, secara, orzul 
şi trifoiul. La flori nu m-am prea gândit decât după ce m-am 
împrietenit cu un bărbat care ştia toate tainele lor. 

Justus se întinsese din nou în iarbă şi glasul lui blând se 
modula atât de visător, încât Marcellus rămase cu gura 
căscată şi se întrebă, nu cumva de astă dată galileeanul va 
începe să vorbească despre prietenul său pierdut? 

— El cunoştea toate florile, adăugă Justus şi clătină din 
cap, ca şi când amintirea ce-i rămăsese despre el ar fi fost 
neştearsă. 

Marcellus se gândi să-l întrebe dacă prietenul său a murit 
sau a părăsit regiunea de vreme ce vorbeşte despre el la 
trecut, dar renunţă, zicându-şi că nu este nevoie să devină 
prea stăruitor. 

— Judecând după felul în care vorbea despre ţie, îţi venea 
să crezi că toate florile sunt prietenele lui. Într-una din zile 
s-a întors spre noi, cei care-l însoţeam şi ne-a spus să ne 
oprim, apoi ne-a arătat un partal plini de crini: „Uitaţi-vă 
cât de bogate sunt straiele lor! Spunea el. Dar nici nu torc 
şi nici nu ţes. Nici regele Solomon n-a purtat straie atât de 
frumoase”. 


— Probabil prietenul dumitale a fost un iubitor al 
frumuseţii. Dar n-a avut simţ practic! El nu era un adeptal 
muncii fără preget? 

— Dimpotrivă, se grăbi Justus să-i răspundă. Era de 
părere că oamenii trebuie să fie sârguitori, dar spunea că 
pierd prea multă vreme gândindu-se numai la ei înşişi şi la 
trupurile lor, la haine şi la hrană, la bunuri pe care să le 
adune în jitniţe şi la bani. 

— Nu cred să fi fost un bărbat îndestulat, declară 
Marcellus şi zâmbi, ca vorbele lui să nu pară prea severe; 
dar Justus, care se uita la cer, nu-i văzu zâmbetul şi vorbele 
lui îl făcură să se întunece la obraz. 

— Nu era bărbat trândav şi ar fi putut să aibă tot ce 
pofteşte, declară Justus cu glasul categoric. De meserie era 
teslar şi încă unul foarte îndemânatic. Era o plăcere să te 
uiţi la el când întrebuința sculele tăioase. Lemnul în mâna 
lui lua înfăţişare de părea că aşa a crescut în pădure. De 
fiecare dată când te duceai la el, găseai atelierul plin de 
oameni care veneau să-l vadă lucrând. Avea un fel al său de 
a se purta faţă de copii... Faţă de animale şi faţă de păsări, 
zise Justus, apoi zâmbi mâhnit şi oftă. Când pleca de la 
atelier ca să se întoarcă acasă, era întodeauna însoţit de 
copii şi de câini. Totul era la” îndemâna lui, dar cu toate 
acestea el nu cerea nimic pentru el. Spunea mereu că-i 
pare rău de oamenii care se zbat şi-şi fac griji, de cei care 
se zbuciumă şi înşală pentru a aduna cât mai multe bunuri. 
Dar după ce le adună sunt obligaţi să stea de strajă ca hoţii 
să nu le fure, molia să nu le strice şi nici rugina să nu le 
mănânce. 

— Probabil a fost un excentric dacă n-a ţinut să aibă şiel 
ceva, declară Marcellus îngândurat. 

— Totuşi niciodată nu şi-a închipuit despre sine însuşi c-ar 
fi sărac! Adăugă Justus şi ridicându-se într-un cot păru ceva 
mai animat. Omul acesta avea duhul adevărului, ceea ce nu 
s-ar putea spune despre mulţi semeni de-ai noştri. 


— Ceea ce spui mi se pare neobişnuit, zise Marcellus şi se 
uită în ochii lui până când Justus zâmbi. 

— Nu tocmai atât de neobişnuit, dacă stai să te gândeşti 
bine. Iubirea de adevăr face mai mult decât bogăţiile 
pământului. Când cineva se întâmplă să iubească, adevărul 
mai mult decât bunurile pământeşti, ceilalţi oameni se 
adună împrejurul lui. Aproape toată lumea ar vrea să fie 
cinstită, dar duhul adevărului nu-l poţi avea câtă vreme 
inima ţi-e plină de poftele trupului şi de lăcomia faţă de 
bunurile pământeşti. Acesta este motivul pentru care 
oamenii se adunau împrejurul acestui teslar şi ascultau 
învăţăturile lui: omul acesta stăpânea duhul adevărului. În 
apropierea lui nu simțeau nevoia de a se feri şi nici de a se 
preface şi nici să mintă. Prezenţa lui îi determina să se 
simtă tot atât de mulţumiţi şi de slobozi ca nişte copii. 

— Toată lumea se simţea în felul acesta când se apropia de 
el? 

— Aproape toată lumea, răspunse Justus şi dădu din cap. 
Uneori se întâmpla ca oamenii care nu-l cunoşteau să 
încerce să-l amăgească în legătură cu ei - şi zâmbi ca şi 
când şi-ar fi adus aminte de ceva - dar trebuie să ştii, 
stăpâne, că duhul adevărului pe care-l poseda omul acesta 
era atât de desăvârşit, încât ar fi fost zadarnic să-i spui 
minciuni sau să te prefaci că eşti altfel decât ai fi cu 
adevărat. Nu reuşeai nici cu vorba, nici cu fapta şi nici cu 
purtările. Şi imediat ce oamenii şi-au dat seama de acesta 
realitate au renunţat la orice prefăcătorie şi au început să 
spună de bunăvoie adevărul. Pentru mulţi dintre ei situaţia 
aceasta părea cu. Totul nouă şi le dădea o senzaţie de 
libertate. Acesta este motivul, stăpâne, pentru care toţi 
ţineau la el. Nu erau în stare să-i spună minciuni, aşa că-i 
spuneau adevărul şi spunând adevărul se simțeau mult mai 
mulţumiţi. 

— Aceasta este o concepţie cu totul nouă! Declară 
Marcellus. Probabil prietenul dumitale, Justus, era un 
filosof. Cunoştea scrierile clasicilor? 


O clipă Justus nu ştiu ce să-i răspundă şi clătină din cap. 

— Nu-mi vine să cred, răspunse el. Dar el le ştia toate. 

— Probabil printre oamenii bogaţi nu avea prieteni, dacă 
el nu era de acord cu adunarea de bunuri! Zise Marcellus. 

— Ai fi rămas mirat dacă ai fi putut vedea ce de bogaţi 
veneau la el ca să-l asculte! Declară Justus. Îmi aduc aminte 
că într-un rând un tânăr bogat l-a ascultat o după-amiază 
întreagă; înainte de plecare s-a apropiat de el şi l-a întrebat 
cu sfială: „Cum aş putea să câştig şi eu ceea ce ai tu?” 

Justus făcu o pauză lungă şi privirile îi rătăciră în altă 
parte, aşa că Marcellus se întrebă dacă nu cumva a început 
să se gândească la altceva. 

— Şi ce i-a răspuns teslarul dumitale la acesta întrebare? 

— I-a răspuns că el este prea adânc preocupat de 
posesiunea bunurilor sale. „Dăruieşte toate ale tale şi 
urmează-mă!” 

— Şi l-a ascultat? 

— Nu L-a ascultat, dar i-a răspuns că i-ar face şi lui plăcere 
dacă uifi în stare să procedeze în felul acesta. A plecat 
profund abătut şi tuturor ne-a părut rău de el, deoarece ni 
s-a părut un tânăr extrem de cumsecade. Justus clătină din 
cap şi zâmbi îngândurat: Cred că atunci i s-a întâmplat 
pentru prima dată ca să-şi dorească şi el ceva ce n-a putut 
să obţină. 

— 'Teslarul acesta pare că a fost un bărbat cu totul 
neobişnuit, zise Marcellus. A avut aceeaşi mentalitate ca 
orice visător, ca un poet sau un artist. Nu cumva se interesa 
de desen sau de sculptură? 

— Evreii nu desenează şi nici nu se ocupă de sculptură. 

— Serios? În cazul acesta personalitatea lor cum se 
manifestă? 

— Se mulţumesc să cânte şi să povestească basme. 

— Ce fel de basme? 

— În cea mai mare parte legende ale poporului nostru; 
despre faptele oamenilor noştri mari. Până şi copiii mici 
cunosc tradiţiile şi profeţiile neamului nostru, zise Justus şi 


zâmbi ca şi când ar fi vrut să-i spună ceva confidenţial: Am 
un nepot, stăpâne, pe care-l chemă Iona. I-am dat numele 
acesta din pricină că s-a născut cu un picior răsucit, ca şi 
bătrânul Iona despre care se vorbeşte în Cărţile Regilor... 
Cel care a fost fiul lui Saul. Iona al nostru a împlinit şapte 
ani. Ar trebui să-l auzi pe el vorbind despre facere, despre 
potop şi despre exod. 

— Despre ce exod? Întrebă Marcellus şi încercă să-şi 
aducă aminte. 

— Nu ştii nimic despre asta? Întrebă Justus mirat, dar 
îngăduitor. 

— Ştiu ce înseamnă cuvântul acesta, răspunse Marcellus. 
Exod înseamnă plecare sau un drum de ieşire, dar nu-mi 
aduc aminte de întâmplarea la care te referi, întrebuinţând 
cuvântul acesta. 

— Credeam că toată lumea trebuie să ştie despre scăparea 
poporului nostru din robia Egiptului. 

— Despre asta este vorba! Se miră Marcellus. Eu nu ştiam 
că aceasta a fost o scăpare. Profesorii noştri de istorie 
afirmă că evreii au fost alungaţi din Egipt. 

— Afirmația aceasta este un neadevăr ruşinos! Protestă 
Justus indignat. Faraonul a încercat să-i ţină pe străbunii 
noştri în robie pentru a le lucra pământurile şi a le ridica 
monumentele. 

— În sfârşit... Faptul n-are importanţă, căci realitatea şi 
aşa nu o vom putea schimba, zise Marcellus. În această 
privinţă sunt dispus să cred ceea ce spui dumneata dacă vei 
vrea să mă informezi. 

— Te va informa micul lona după ce vom ajunge la 
Sepforis. Este un băiat inteligent, adăugă Justus şi păru că 
nemulţumirea lui s-a liniştit. 

— Da, micul lona este tot ce avem. Soţia mea se odihneşte 
de mulţi ani. Fiică-mea, Rebecca, este femeie văduvă. 
Pentru noi Ilona este o mare mângâiere. Probabil ştii ce 
înseamnă să ai în casă un copil bolnav şi olog. Este ceva mai 
bine îngrijit decât unul sănătos şi toţi se ocupă numai de el, 


probabil pentru a-l face să uite. De aceste privilegii lona 
continuă să se bucure şi astăzi, deşi acum este vindecat. 

— Vindecat? Vorbeşti despre piciorul lui? Se miră 
Marcellus. Cutele de la tâmple părură că i se adâncesc când 
dădu din cap în semn de încuviinţare, dar Justus nu ridică 
nici de astă dată privirea. Se vedea limpede că nu doreşte 
să-l mai audă punându-i şi alte întrebări. Puţin după aceea 
păru că s-a trezit din adâncul gândurilor, căci zâmbi şi 
întinzând braţele în sus, se ridică în picioare. 

— A sosit vremea să ne urnim la drum dacă vrem să 
ajungem la Sychar pe la apusul soarelui, zise el. În această 
localitate nu se găseşte un han unde să ne putem adăposti. 
Va trebui să poposim peste noapte în apropierea fântânii lui 
Iacob. Ai auzit vreodată despre Iacob? Întrebă el cu 
inocenţă. 

— Nu cred să fi auzit ceva, admise Marcellus. Apa fântânii 
este atât de bună? 

— Nu este cu nimic mai bună decât apa altor fântâni, dar 
aceasta este un fel de miezuină care durează de secole 
întregi. 

Apucară din nou la drum. Tânărul adună măgăruşii care 
începuseră să pască umblând după scaieţi şi-i porni. Justus 
se întoarse în loc şi făcându-şi mâinile punte peste ochi se 
uită în lungul drumului pe unde trecuseră. Curiozitatea lui 
Marcellus se trezi imediat. Nu se întâmpla pentru întâia 
dată ca Justus să se oprească în loc şi să se uite în urmă. De 
fiecare dată când ajungeau la o răscruce de drumuri, el se 
oprea şi se uita în toate părţile. Totuşi nu părea că s-ar teme 
de vreo primejdie. Mai curând îţi venea să crezi că în părţile 
acestea şi-a dat o întâlnire cu cineva. Marcellus era gata să- 
l întrebe dacă acesta este adevărul, dar la urmă îşi zise că 
nu este o chestiune care să-l poată interesa pe el. 

Mai bine de trei ceasuri făcură drum prin colb fără să 
întâlnească prea mulţi drumeţi şi aproape fără să 
vorbească. Ziua se apropia de sfârşit. La depărtare de vreo 


jumătate milă văzură un crâng de sicomori şi printre copaci 
câteva căsuțe mărunte. 

— Acestea sunt casele din marginea localităţii Sychar, zise 
Justus şi se îndemnă la drum. 

Puțin după aceea ajunseră la un mic grup de case joase, 
spoite în alb şi cu acoperişurile aproape orizontale, între 
acestea, pe marginea drumului era fântâna istorică. Din 
apropierea ei se desprinseră două femei şi plecară, ducând 
pe umeri urcioare mari cu apă. A treia tocmai atunci se 
apropia şi Justus îşi domoli mersul, pentru a-i da timp ca să 
scoată găleata grea şi să-şi umple urciorul. Femeia se uită 
nepăsătoare în partea lor, lăsă ulciorul din mână şi făcu 
ochii mari, ca abia după aceea să înceapă a scoate găleata, 
îşi umplu urciorul în mare grabă, stropindu-se cu apa din 
găleată pe picioare, apoi îl ridică ia umăr şi se îndreptă spre 
grupul de case din apropiere. 

— Mi se pare că am speriat-o, zise Marcellus. Nu-mi vine 
să cred c-am arăta atât de primejdios! 

— Nu s-a speriat! Declară Justus cu glasul liniştit. 

Fântâna era largă. Ghizdul de piatră dimprejurul ei nu era 
prea înalt, dar destul de lat pentru a te putea aşeza comod 
pe el. Justus, care părea îngândurat, se aşeză pe marginea 
ghizdului, cu spatele spre grupul căsuţelor din apropiere. 
După ce Marcellus stătu câteva clipe uitându-se împrejurul 
său, se aşeză şi el de cealaltă parte a ghizdului şi aşteptă cu 
răbdare ca să se urnească din nou la drum. Cu ochii urmări 
femeia care se depărta repede, până când dispăru din 
vedere. 

Dar imediat după aceea apăru din nou, de astă dată fără 
urcior şi apucă în fugă spre casa cea mai apropiată; nu 
trecu mult şi din casă ieşi împreună cu o altă femeie mult 
mai tânără şi mai frumoasă. Se opriră alături şi se uitară cu 
atenţie spre fântână, apoi se apropiară încet, oprindu-se din 
când în când ca să se uite una la alta şi să schimbe câte o 
vorbă, ca şi când ar fi fost speriate. 


— Justus, femeia de adineauri vine încoace şi mai aduce cu 
ea încă pe una, dar mi se pare că nu vin după apă, zise 
Marcellus. 

Justus tresări şi întoarse capul în partea de unde veneau 
femeile. Apoi se ridică în picioare şi se îndreptă spre una 
dintre ele care se repezi numaidecât înainte. Schimbară 
câteva cuvinte împreună şi văzu pe Justus că începe să 
clatine din cap. Femeia cea mai tânără ridică ochii frumoşi 
şi miraţi spre el şi păru că stăruie, aşa că Justus clătină din 
cap cu energie, ca şi când ar fi vrut să protesteze. La urmă 
întoarse capul încet spre Marcellus, iar privirea femeii se 
îndreptă numaidecât spre el. Probabil Justus le spusese să 
nu mai stăruiască, indiferent de subiectul despre care 
vorbeau. 

La urmă, femeia cea mai în vârstă se depărta de ei şi se 
întoarse încet în casă; Justus se încruntă la faţă, ca şi când 
s-ar fi învoit la ceva fără să vrea şi apucă din nou spre 
fântână. Din atitudinea lui se vedea totuşi că are de gând să 
mai vorbească cu ea. Probabil va vorbi imediat ce se va 
oferi ocazia să se apropie de ea, fără să trezească 
curiozitatea acestui roman. 

După ce Justus despacheta obiectele de care aveau nevoie 
în timpul popasului şi întinse cortul pentru noapte între doi 
sicomori stufoşi, îşi spuse ceva în legătură cu obligaţia de a 
cobori în sat ca să aducă pâine, deşi Marcellus ştia că au 
pâine de ajuns pentru a le ajunge de cină, aşa că înţelese că 
adevăratul scop este să vorbească din nou cu femeia aceea, 
căci se vedea destul de limpede din atitudinea lui că preferă 
să plece singur. 

Obosit de lungul drum pe care-l făcuseră şi simțindu-se 
nemulţumit de atitudinea misterioasă a călăuzei sale, 
Marcellus se întinse pe covorul aşternut de Justus în faţa 
cortului, ca să urmărească soarele cum coboară peste 
vârfurile copacilor, poleind acoperişurile caselor din sat. 

De ce o fi vrând Justus să vorbească între patru ochi cu 
femeia aceasta? Despre ce voiau să vorbească? Probabil 


despre ceva grav. Dar cum se poate ca ei doi să aibă de 
discutat secrete? Galileeanul era mort, prin urmare nimeni 
nu mai avea motive să persecute poporul pentru 
învăţăturile şi faptele lui; tot aşa nici pentru amintirile pe 
care oamenii aceştia le păstrat despre el. 

Marcellus se simţea jignit. Nu se poate ca Justus să-şi 
închipuie despre el că a venit în această regiune săracă 
pentru a pricinui nemulțumiri oamenilor acestora. Nu-i 
dăduse nici un temei care să justifice neîncrederea ce o 
dovedea faţă de el! 

Fără îndoială, dacă Justus nu are încredere în el, atunci îi 
va cerceta bagajul pentru a descoperi ceva suspect, în cazul 
când va scotoci printre lucrurile lui, va avea o mare 
surpriză, căci pe fundul sacului de bagaje este un veşmânt 
de origine galileeană, dar va avea grijă ca pe acesta să nu-l 
găsească. 

CAPITOLUL, XIII. 

Soarele aproape asfinţise, când după un drum obositor de 
o zi întreagă în faţa lor apăru localitatea Cana. Plecaseră 
din satul Nain, unde Justus stăruise să se oprească pentru o 
zi întreagă pentru a sărbători ziua sâmbetei şi astfel 
Marcellus fusese obligat să petreacă una dintre cele mai 
plicticoase şi mai lungi zile ce le cunoscuse în viaţă. 

În dimineaţa acelei zile Justus se dusese la sinagogă. Dacă 
l-ar fi poftit şi pe el, Marcellus l-ar fi însoţit bucuros, căci 
simţea nevoia de oarecare variaţie, deoarece în Nain nu era 
nimic de văzut şi nimic de făcut. Dar Justus plecase 
spunândii-i că pentru mâncarea de amiază proviziile sunt 
tocmai de ajuns, aşa că nu va trebui să-şi facă nici o grijă. 

După ce petrecu o după-amiază care i se păru că nu se va 
mai termina niciodată, se întinse în faţa cortului şi constată 
că Justus se întoarce însoţit de o femeie mai în vârstă şi de 
un tânăr înalt şi cu obrazul grav. Veneau încet, discutând 
foarte serioşi. La depărtare de un stadiu se opriră şi 
continuară să vorbească vreme îndelungată. 


La urmă femeia şi tânărul, care probabil era fiul ei, se 
întoarseră spre sat şi plecară alături, iar Justus se apropie 
îngândurat. Marcellus îşi zise c-ar fi o copilărie din partea 
lui să fie nemulţumit din pricină că el refuză să-i facă 
cunoştinţă cu prietenii lui din părţile acestea. Când se 
întâmpla să găsească ceva marfa, nu ezita să-l pună în 
contact cu oamenii, dar îi da să înţeleagă destul de limpede 
că relaţiile dintre el şi aceştia sunt întemeiate numai pe 
interese reciproce. 

În realitate el nu dorea câtuşi de puţin să cunoască pe 
femeia aceea cu părul cărunt şi nici pe tânărul de care se 
sprijinea cu atâta dragoste, dar cu toate acestea ar fi fost 
imposibil să nu se simtă puţin nemulţumit de străduinţa lor 
de a-l elimina dintre ei. În realitate înţelegerea dintre el şi 
Justus fusese să-l conducă la casele unde se puteau găsi 
ţesături de vânzare, dar nu se obligase câtuşi de puţin să-l 
prezinte oamenilor drept prieten al său. În acelaşi timp n- 
avea de unde să ştie şi nici nu trebuia să bânuiască despre 
el că ţesăturile acestea nu-l interesau câtuşi de puţin, ci 
tocmai dimpotrivă, el ar fi preferat să cunoască şi să stea de 
vorbă cu oamenii care au cunoscut pe Isus. 

După ce ajunse în faţa cortului, Justus dădu din cap spre el 
şi. Aşezându-se pe iarbă, privirile i se întoarseră spre 
culmile munţilor ce se vedeau în depărtare. Din când în 
când Marcellus îi arunca priviri fugare, dar constată că el 
nu se gândeşte la cei din apropierea lui. Ar fi! Ost greu să 
afirmi dacă atitudinea aceasta face parte dintre obiceiurile 
Sabatului său dacă are şi alte motive pentru a tăcea. 

În dimineaţa zilei următoare se trezi foarte devreme şi-i 
spuse că vor trebui să plece la drum. Prânziră în grabă. 
Porunci băiatului care conducea animalele de povară să se 
grăbească, deoarece în timpul acestei zile vor fi obligaţi să 
facă drum lung. Soarele începuse să dogorească, dar 
tânărul mergea înainte cu paşi întinşi, îndemnându-şi 
măgăruşii. Marcellus se simţi foarte mulţumit când pe la 


amiază Justus se abătu din drum şi le tăcu semn spre un 
crâng de măslini din apropiere. 

— N-ai vrea să ne odihnim şi să mâncăm? Întrebă el. 

— Sigur că vreau! Răspunse Marcellus respirând cu 
greutate şi ţtergându-şi fruntea de sudoare. Crezi că 
această Cana este o localitate atât de interesantă, încât să 
merite să alergăm în felul acesta, pentru a ajunge astăzi 
până acolo? 

— Îmi pare rău că te-am zorit aşa la drum, răspunse 
Justus. Nu ţi-ar: spus motivul marşului acestuia grăbit, 
deoarece voiam ca la sfârşitul acestei zile să-ţi fac o 
surpriză. Acolo în Cana este o tânără femeie care în timpul 
serii iese în zăvoi şi cântă. 

— Nu mai spune! Îngână Marcellus obosit. Sper că felul ei 
de a cânta merită osteneala ce ne-am dat-o. 

— Cântă foarte bine! Zise Justus, care începuse să 
despacheteze proviziile. Locuitorii din Cana cinează 
devreme, apoi se adună cu toţii, tineri şi bătrâni, în 
apropierea izvorului unde această fată infirmă cântă 
imnurile preferate de poporul nostru. Membrii familiei şi 
vecinii o aduc cu o targa, apoi se adună împrejurul ei şi o 
ascultă cum cântă până începe să coboare întunericul. 

— Ceea ce-mi spui mi se pare neobişnuit, declară 
Marcellus, pipăindu-şi pulpele îndurerate. Cum de este 
infirmă? Aş vrea s-o văd şi eu, dar, dacă vom continua 
marşul nostru în acelaşi timp, până diseară voi fi şi eu tot 
atât de infirm ca şi ea. 

Justus îşi dădu seama că Marcellus glumeşte şi zâmbi, apoi 
frânse o bucată de pâine de secară, îi dădu lui jumătate şi 
se aşeză în iarbă. 

— Miriam este o fată încântătoare, zise el şi începu să 
mestece cu lăcomie. Cred că acum trebuie să aibă vreo 
douăzeci şi doi de ani. Acum şapte ani a avut un atac de 
paralizie. În orice împrejurare o astfel de boală reprezintă o 
mare nenorocire; pentru Miriam însă a fost o calamitate, 
deoarece ea era o fată pricepută la tot felul de petreceri şi 


ea era cea care se ocupa întotdeauna de copiii satului. 
Acum însă nu mai poate umbla. Dar afară de asta 
nenorocirea abătută asupra eii s-a părut atât de grea, încât 
se simţea cutremurată de revoltă şi toată ziua bocea, aşa că 
părinţii ei nu ştiau ce ar mai putea face ca s-o liniştească. 

— Presupun că pe oamenii aceştia îi cunoşti destul de bine. 
Zise Marcellus, pe care întâmplarea aceasta nu-l interesa 
din cale-afară. 

— Pe vremea aceea nu-i cunoscusem încă, zise Justus, dar 
foarte curând după aceea întâmplarea lui Miriam s-a 
răspândit foarte departe. Vreme de trei ani încheiaţi a stat 
în pat fără să se mişte, cutremurată de nemulţumire şi cu 
sufletul înveninat de nenorocirea ce se abătuse asupra ei, 
aşa că nu voia să stea de vorbă cu nimeni care ar fi încercat 
s-o îmbuneze. Pe măsură ce trecea timpul, primea tot mai 
rar pe prietenele ei în camera în care zăcea; sta nemişcată 
cu durerea ei şi se gândea numai ea ştie la ce, ca orice om 
bolnav. 

— Şi acum a început să cânte? Ce s-a întâmplat cu ea? 

— A început să cânte! Încuviinţă Justus, apoi după o clipă 
de gândire adăugă: Amănuntele acestei întâmplări nu le 
cunosc. Dar nici nu-mi vine să cred că le-ar putea cunoaşte 
cineva. Miriam refuză să vorbească despre schimbarea prin 
care a trecut, iar părinţii ei spun că nu ştiu nici ei. Când au 
venit oamenii şi i-a întrebat, le-au răspuns doar atât: 
„Întrebaţi pe Miriam”. 

— Probabil spun adevărul când afirmă că nu ştiu ce s-a 
întâmplat, zise Marcellus, care începuse să-l asculte cu mai 
mult interes. Fără îndoială că nu pot să aibă nici un motiv 
de a refuza să explice cărei împrejurări se datoreşte 
îmbunătăţirea stării în care se găseşte fiica lor. 

Justus dădu de câteva ori din cap fără să zică nimic. 

— S-ar putea ca nici Miriam să nu cunoască adevărul, 
adăugă Marcellus, nădăjduind că povestea acestei fete nu 
se va termina cu atât. Probabil ea a constatat că 
nemulţumirea din sufletul ei s-a risipit... Dar în acelaşi timp 


s-ar putea admite că s-a împăcat cu gândul acestei 
nenorociri. Făcu o pauză pentru a-i da lui Justus ocazia să 
spună ceva, dar văzând că el nu zice nimic adăugă: Probabil 
într-o dimineaţă s-a trezit mai liniştită şi şi-a zis: „Cu 
purtările mele am făcut pe toţi cei dimprejurul meu să se 
simtă nemulţumiţi. De aici înainte mă voi preface că sunt 
mulţumită. Voi fi veselă şi voi cânta.” în acelaşi timp se 
poate ca ea să fi luat această hotărâre după ce a constatat 
că orice altă soluţie s-a dovedit zadarnică. 

— Se poate, răspunse Justus îngândurat. 

— Totuşi nu pari convins de temeinicia acestei supoziţii? 
Întrebă Marcellus după o lungă tăcere. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Justus şi clătină din cap. Una 
dintre prietenele ei pe care n-o mai văzuse de doi ani 
trebuia să se mărite. Părinţii ei au stăruit să meargă şi ea la 
nuntă, dar Miriam a refuzat; a plâns îndurerată toată ziua. 
Dar în aceeaşi seară, când părinţii ei s-au întors de la ospăț, 
au constatat că este mulţumită şi c-a început să cânte. 

— Asta este ceva nemaiauzit! Exclamă Marcellus. Dar cel 
puţin are glas ca să poată cânta în faţa oamenilor străini? 

— Vei putea să constaţi... După ce o vei auzi, răspunse 
Justus. lar mâine vei putea să mergi la ea. Naomi, care este 
mama ei, ţese foarte frumos. 'Te voi însoţi la ea. S-ar putea 
să găseşti şi câteva lucruri care să te intereseze. Dacă te 
simţi destul de odihnit, atunci vom putea să ne urnim din 
nou. 

Îşi ridicară cortul la marginea micului orăşel Cana, apoi 
cinară repede şi plecară spre centrul oraşului, trecând pe 
lângă oameni care toţi păreau că se îndreaptă în aceeaşi 
direcţie. Găsiră vreo cincizeci de inşi care se aşezaseră 
roată împrejurul izvorului, a cărui apă gâlgâia în zăcătoarea 
cu pereţii de cărămidă. 

— Probabil cei din Cana întrebuinţează această apă pentru 
băut? Întrebă Marcellus după ce se aşezară pe un colţ mai 
depărtat de pajişte. 


— Este apă termală, răspunse Justus. Regiunea este plină 
de astfel de izvoare, adăugă el şi se aşezară pe iarbă cu 
picioarele încrucişate sub ei. 

— Nu cumva apa aceasta are putere vindecătoare? 
Întrebă Marcellus. 

— Lumea aşa spune, dar nu cei din Galileea. Străinii din 
mari depărtări vin să se scalde în apele acestor izvoare. 

— Care va să zică localitatea aceasta este vizitată şi de 
străini? 

— Aici nu vin prea mulţi. Cei mai mulţi străini se duc în 
Tiberiada, unde este lacul Ghenizaret. Este un oraş mult 
mai mare şi mai bogat. Pe aici este obiceiul ca numai 
oamenii bogaţi să se scalde în apele izvoarelor termale. 

— Cum se poate aşa ceva? Întrebă Marcellus. Oamenii 
săraci nu cred în puterea vindecătoare a izvoarelor 
termale? 

Justus începu să râdă. Râsul lui adânc şi contagios făcu pe 
cei din apropierea lor să râdă şi ei, căci între cei prezenţi se 
găseau foarte mulţi care cunoşteau pe uriaşul cu glasul 
blând care era originar dii localitatea învecinată Sepforis. 
De astă dată Marcellus păru că n descoperit ceva nou şi cu 
totul necunoscut în atitudinea lui Justin Părea mai vesel 
decât i se păruse până acum. Nici n-ar fi bănuit această 
calitate judecând după atitudinea lui gravă şi vorbele 
chibzuite. 

— Oamenii săraci nu suferă de bolile ce pot fi vindecate de 
apa acestor izvoare, îi explică Justus. Apele acestea sunt 
întrebuințate numai de oamenii bogaţi, obişnuiţi cu 
mâncare bună şi vin din belşug. Galileenii nu suferă de pe 
urma bolilor provocate de astfel de abuzuri. 

Aluzia aceasta a lui păru foarte subtilă, mai ales că nu era 
îmbibată de nici o nemulţumire. Marcellus aprecie râsul 
inocent al celor dimprejtirul lor care ascultau despre ce 
vorbesc şi se simţi destul de bine între ei. Presimţea că se 
va putea înţelege cu aceşti oameni, care îl vor primi cu 
mulţumire în mijlocul lor. 


— Ideea aceasta, Justus, este cu desăvârşire nouă şi foarte 
întemeiată, răspunse el. Până acum nu m-am gândit la acest 
amănunt, dar este cert că băile termale sunt destinate 
pentru oamenii îmbuibaţi şi iubitori de vinuri alese. Acum, 
după ce ai pomenit despre afacerea asta, îmi aduc aminte c- 
am auzit vorbindu-se ceva despre oraşul Tiberiada care 
este pe ţărmul lacului Ghenizaret. 

— Multă lume îi zice Marea Galilei! Încuviinţă Justus, dar 
între aceştia nu sunt galileeni. Cei din apropierea lor 
păreau cu ascultă mai cu atenţie şi întinseseră capetele 
spre ei. 

— Lacul este mare? Întrebă Marcellus? 

— Destul de mare pentru a deveni primejdios pe vreme de 
furtună. Uneori este răscolit de vânturi grele. 

— În apele lui se pescuieşte? 

Justus dădu din cap cu indiferenţă şi un bărbat mai în 
vârstă aşezat în faţa lor întoarse capul ca şi când ar fi vrut 
să spună ceva. Marcellus întâlni privirea lui şi ridică din 
sprâncene pentru a-l îndemna să vorbească. 

— Pescuitul este una dintre puţinele plăceri pe care şi-o 
poate permite şi populaţia săracă, zise străinul. Toată lumea 
dimprejurul lor începu să râdă. 

— Ce fac oamenii, ies la prinsul peştelui? Întrebă 
Marcellus. 

— Da, murmură Justus, i-au prins - i-au prins de multă 
vreme pe toţi, aşa că n-au mai rămas. Cei dimprejurul lor 
începură din nou să râdă. Marcellus constată atitudinea 
binevoitoare a acestor oameni faţă de el; aceasta probabil 
se datora faptului că venise aici împreună cu Justus, pe care 
toţi îl cunoşteau, dar afară de asta şi faptului că astăzi 
vorbea destul de bine limba aramaică. 

— Totuşi continuă să pescuiască şi astăzi, repetă el cu 
inocenţă. Un glas subţire ca de copil se auzi de la celălalt 
capăt al rândului. 

— Într-un rând au prins foarte mulţi peşti! Strigă tânărul. 


— Ssst! Se auzi admonestaţia blândă a rudelor din 
apropierea lui. Privirile tuturor se întoarseră spre izvorul în 
apropierea căruia aşezaseră o targa pe care o aduseră de 
dincolo de uliţă. Fata era aşezată în capul oaselor şi cu 
trupul proptit între perne, în braţele goale şi frumos 
formate ţinea o harfa mică. Instinctul sculptorului făcu pe 
Marcellus să tresară. Fata avea un obraz frumos, de formă 
ovală şi palid, ceea ce dovedea grelele suferinţe prin care 
trecuse; privirile ochilor mari şi cu gene lungi însă nu erau 
tulburi. Părul ei despărţit de o cărare pe creştet încadra o 
frunte impunătoare. Buzele i se modulară într-un zâmbet 
când privirile i se plimbară pe deasupra oamenilor. Pe urma 
celor care aduceau targa veneau doi bărbaţi, pe umeri cu 
două capre de lemn, pe care puteau aşeza targa destul de 
sus ca să poată fi văzută de toată lumea. O tăcere adâncă se 
aşternu pe deasupra oamenilor, iar Marcellus, care rămase 
impresionat de acest spectacol, îşi zise c-ar fi mai bine ca 
fata să nu înceapă să cânte. Imaginea aceasta i se părea 
desăvârşită şi ar fi fost păcat să mai adauge ceva, căci 
probabil i-ar fi tulburat armonia. 

Miriam înfiora uşor coardele harfei cu degetele lungi şi 
albe. Obrazul ei îşi schimbă înfăţişarea. Veselia trecătoare a 
trăsăturilor ei dispăru şi deveni un fel de extaz. Părea că a 
părăsit pe toţi cei dimprejurul ei şi acum pluteşte într-o 
lume de vis. Ochii luminoşi i se îndreptară în sus şi într-înşii 
se reflecta viziunea unei lumi depărtate. Apoi din nou atinse 
uşor coardele harfei. 

Glasul ei de contralto era neobişnuit de adânc şi plin de 
rezonanţe. Primele note, abia perceptibile, începură să 
crească şi să ia amploare, până când deveniră ca un dangăt 
de clopot. Marcellus simţi că ceva îl sugrumă şi o emoție 
neînţeleasă îi tulbură privirile. Cântecul fetei se ridica în 
sus, vibrând întocmai ca o bătaie de aripi: 

Aşteptat-am cu răbdare pe Domnul... Şi plecatu-s-a spre 
mine ca să asculte suspinarea mea! 


Împrejurul lui Marcellus toţi stăteau cu capetele plecate şi 
cu frunţile proptite în palme; ascultătorii păreau că suspină 
întocmai ca nişte copii care îşi rețin respiraţia pentru a nu 
tulbura pe cei din apropierea lor. El însuşi se uita la fata 
care cânta, copleşit de extaz şi cu ochii plini de lacrimi pe 
care nu şi le putea stăpâni. 

Dat-a putere gurii mele să intoneze cântece noi de slavă! 
Continuă Miriam. 

Justus întoarse încet ochii spre Marcellus. Obrazul lui era 
strâmbat de emoție şi ochii plini de lacrimi. Marcellus se 
întinse spre el şi punându-i mâna pe braţ dădu din cap în 
semn de înţelegere. Apoi privirile mulţumite li se întoarseră 
din nou spre fata care cânta. 

Răspunsu-i-am Lui: Facă-se voia Ta, Doamne, stăpâne al 
meu! Căci scris este în cartea legii despre mine că voi face 
voia Ta, Doamne! Şi legea ta este închisă în sufletul meu! 

Imnul se termină şi mulţimea din apropiere respiră adânc. 
Oamenii se întorceau unul spre altul şi zâmbeau, incapabili 
să-şi exprime altfel emoția. După o scurtă pauză, Miriam 
începu să cânte din nou. Marcellus încercă să găsească 
expresiile indicate pentru a caracteriza imnul acestei fete, 
iar în sufletul său se alternau în mod instinctiv propriile sale 
emoţii. Ultimele versete se terminară în momentul când 
lumina soarelui se stinse în zare: 

Tu ai dat lumină celor care rătăcesc prin întuneric şi stau 
în umbra morţii; Tu ai călăuzit drumurile lor spre împăcare 
şi linişte! 

Înserarea cobora repede. Oamenii ridicară targa lui 
Miriam şi plecară. Cei care o ascultaseră se împrăştiară 
tăcuţi şi ieşiră în drum. Marcellus rămase mulţumit când 
constată că Justus nu-l întreabă dacă i-a plăcut felul în care 
a cântat Miriam şi dacă se simte impresionat de această 
întâmplare neobişnuită. 

Casa lui Ruben şi a lui Naomi, care se găsea la marginea 
dinspre miazănoapte a orăşelului, era mai încăpătoare 
decât majoritatea caselor din Cana. Clădirea, cu pereţii 


spoiţi în alb, era departe de drum în umbra unor sicomori 
uriaşi, în curtea spațioasă din faţă erau pomi roditori care 
tocmai acum înfloriseră; pe ambele părţi ale casei erau 
grădini cu viţă de vie. 

Cu mare greutate Marcellus reuşise să-şi domolească 
dorinţa de a vizita această casă, unde spera să cunoască pe 
fata infirmă, cu obrazul în extaz şi cu glasul de aur. Justus 
păruse nepăsător faţă de cele două case la care se opriseră 
în drum; dacă nu şi-ar fi dat seama că ar comite o 
imprudenţă, ar fi cumpărat toate obiectele ce i se ofereau. 

— Vino să vorbim mai întâi cu Miriam, zise Justus, 
deschizând poarta de ostreţe, căci o văd aşezată în foişor. 

Trecură în lungul pajiştii îngrijite şi se îndreptară spre 
foişorul acoperit, unde Miriam sta singură. Era îmbrăcată 
într-o rochie albă cu mânecile largi şi brodată la gât cu 
mărgele de coral. Dar nu purta nici o podoabă, decât un 
lănţişor de argint împrejurul gâtului, de care atârna un 
peştişor făcut din scoică de sidef. Pe o masă din apropierea 
ei era o cutioară plină cu suluri de pergament. Sta cu 
fruntea plecată şi urmărea cu atenţie medalionul de dantelă 
la care lucra. După ce se mai apropiară, ridică fruntea şi 
recunoscând pe Justus, îi zâmbi în semn de bun venit. 

— O, Barsabas Justus, nu e nevoie să-mi dai nici o 
explicaţie, zise ea după ce-i prezentă pe Marcellus şi 
încercă să-i spună că pe el îl interesează ţesăturile făcute în 
Galileea. Toată lumea din Cana este informată, adăugă ea şi 
uitându-se la Marcellus zâmbi. Ne simţim cu toţii 
impresionați de această vizită; nu se întâmplă prea adeseori 
ca în părţile acestea să vină oameni străini şi să facă 
cumpărături. 

Glasul ei adânc avea o mlădiere pe care Marcellus n-o 
putea defini decât cel mult că este tot atât de sinceră şi 
entuziastă ca şi zâmbetul ei. Constatase de multe ori că, 
atunci când face cunoştinţă cu femei tinere, acestea se simt 
copleşite de un fel de impetuozitate neaşteptată şi vorbesc 
cu glasul ascuţit şi ţipător, ca şi când ar fi la mari depărtări. 


Glasul lui Miriam însă era tot atât de domolit şi de firesc ca 
şi o apă lină care se mlădiază încet şi fără să facă nici un 
efort. 

— Naomi este acasă? Întrebă Justus. 

— Este în casă. Vrei să te duci la ea? Cred că ea şi tata te 
aşteaptă. 

Justus plecă şi Marcellus îşi zise că probabil ar trebui să-l 
urmeze. Dar înainte de a se decide, Miriam îi indică un 
scaun. 

— Te-am auzit cântând, începu el. A fost tot... Se opri 
pentru a putea găsi calificativul indicat. 

— Cum se face că dumneata vorbeşti limba aramaică? 
Întrebă fata cu glasul blând. 

— N-o vorbesc tocmai bine, răspunse Marcellus. Totuşi, 
continuă el cu mai multă încredere în sine, cred că nici 
compatrioţii dumitale n-ar fi în stare să definească felul în 
care cânţi. M-am simţit profund impresionat! 

— Sunt mulţumită că mi-ai spus aceste cuvinte. Miriam 
dădu la o parte perniţa pe care era prins medalionul de 
dantelă la care lucra şi se uită la el cu ochii inocenți. M-am 
întrebat ce-ţi vei putea închipui despre mine. Te-am văzut 
că erai împreună cu Justus. Până acum n-am cântat 
niciodată în faţa unui roman. Nu m-aş fi mirat deloc dacă ai 
fi făcut haz, dar în orice caz m-aş fi simţit îndurerată. 

— Cred că în interiorul acestor provincii noi romanii ne 
bucurăm de o reputaţie destul de proastă, zise Marcellus. 

— Sigur că da, răspunse Miriam. Singurii romani pe care-i 
putem vedea în Cana sunt legionarii, care trec în lungul 
drumului atât de mândri şi atât de dispreţuitori 
(îndreptându-şi umerii, încercă să imite mişcările ostaşilor) , 
ca şi când ar vrea să spună... Dar se opri: Probabil va fi mai 
prudent să nu-ţi spun ce cred eu. 

— O, ştiu foarte bine ce par că ar vrea să spună, interveni 
Marcellus şi ţuguindu-şi buzele completă gândul lui Miriam: 
Iată-ne, am sosit... Noi care suntem stăpânii voştri 
atotputernici! 


Râseră amândoi şi Miriam luă din nou lucrul în mână. 
Urmărind cu atenţie mişcările acului, îl întrebă. 

— Spune, mai există mulţi romani ca dumneata? 

— Foarte mulţi! Nu am câtuşi de puţin pretenţia că eu aş fi 
unicul. 

— Până acum n-am vorbit niciodată cu un roman. Dar mi- 
am închipuit că toţi sunt la fel, căci seamănă unul cu altul. 

— Da, dar numai când sunt îmbrăcaţi în uniformă. Totuşi 
sub coifurile şi dincolo de scuturile lor sunt şi ei oameni ca 
toţi ceilalţi, cărora nu le face nici o plăcere să bătătorească 
străzile şi drumurile ţărilor străine. Ar fi mult mai fericiţi 
dacă ar fi la ei acasă, împreună cu familiile lor şi ar cosi în 
grădină sau ar scoate caprele la păscut. 

— Îmi face plăcere să te aud spunând aceste cuvinte, zise 
Miriam. Este o senzaţie atât de neplăcută când oamenii nu- 
ţi sunt simpatici şi e atât de greu să nu-ţi faci gânduri urâte 
despre romani. Acum îmi voi aduce aminte că foarte mulţi 
dintre ei ar prefera să fie acasă şi să vadă de grădină şi de 
caprele pe care le au. Sper că acestora li se va da ocazia să- 
şi vadă dorinţa împlinită, adăugă ea şi zâmbi cu sfială. 
Dumneata ai grădină acasă? 

— Da... Avem şi noi o grădină. 

— Dar, fără îndoială, capre nu ai. 

— Pentru acestea n-avem loc. Noi trăim în oraş. 

— Aveţi cai? 

— Da. 

— În Galileea caii au nevoie de mai mult loc decât caprele. 
Nu vrei să-mi povesteşti ceva despre casa dumitale? 
Întrebă fata. 

— Cu plăcere! Familia noastră este compusă din părinţii 
noştri, Lucia şi eu. 

— În timpul cât lipseşti de acasă, grădina este îngrijită de 
părintele dumitale? 

— Nu... Grădina nu o îngrijeşte el însuşi, răspunse 
Marcellus după o clipă de ezitare. Când fata ridică privirea 


spre el şi-l examina printre genele lungi, o întrebă: Aici te 
distrezi bine? 

Fata dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că aveţi un grădinar, zise 
ea. Probabil aveţi şi o servitoare, nu-i aşa? 

— Da, admise-Marcellus cu indiferenţă. 

— Aceştia sunt sclavi? Întrebă Miriam pe un ton ca şi când 
ar fi căutat anume să nu-l jignească. 

— Sunt sclavi, răspunse Marcellus cu sfială, dar te asigur 
că în casa noastră sunt foarte bine trataţi. 

— De asta sunt convinsă, zise ea cu glasul blând. 
Dumneata n-ai fi în stare să fii crud faţă de cineva. Câţi 
sclavi aveţi? 

— Nu i-am numărat niciodată. Probabil vreo doisprezece. 
Stai... Cred că sunt mai mulţi. Poate vreo douăzeci! 

— Trebuie să fie o senzaţie stranie să ştii că eşti stăpânul 
unor fiinţe omeneşti, declară Miriam. Când nu-i scoateţi la 
lucru, îi ţineţi închişi? 

— Cum să-i ţinem închişi? Exclamă Marcellus şi ridică 
fruntea. Sunt liberi să meargă în toate părţile unde poftesc. 

— Serios? Se miră fata. Nu se întâmplă niciodată să fugă? 

— În orice caz nu se întâmplă prea des, căci n-au unde se 
duce. 

— Ce situaţie penibilă! Exclamă Miriam, înlănţuiţi, poate s- 
ar simţi mai bine. În cazul acesta ar putea să evadeze. Dar, 
aşa cum sunt, pentru ei întreaga lume aceasta nu este 
altceva decât o vastă închisoare. 

— La asta nu m-am gândit până acum, răspunse Marcellus 
îngândurat. Dar cred că şi pentru ceilalţi oameni lumea 
aceasta nu reprezintă altceva decât o închisoare. Există 
cineva care să fie în întregime liber? În ce constă libertatea 
pentru oameni? 

— Libertatea este adevărul! Se grăbi Miriam să-i 
răspundă. Adevărul reprezintă pentru toţi libertate! Dacă 
n-ar fi aşa, Marcellus Gallio, ce s-ar mai alege de mine? 
Ţara mea este supusă de străini. Din pricina infirmităţii 


mele, libertatea de care mă bucur este extrem de limitată, 
dar sufletul meu se simte liber. 

— Asta înseamnă că eşti o fiinţă cu noroc. Eu aş fi în stare 
să sacrific orice pentru a mă putea bucura de o libertate 
care să nu fie dependentă de condiţiile exterioare. 
Concepţia aceasta este a dumitale? Probabil se datoreşte 
faptului că ai suferit atât de mult? 

— Nu, dimpotrivă! Răspunse Miriam şi cJătină categoric 
din cap. Suferințele mele m-au determinat să mă simt 
nenorocită. Eu n-am contribuit cu nimic pentru a obţine 
această senzaţie de libertate. Ea mi-a fost dăruită. 

Marcellus nu zise nimic în timpul cât ea făcu o puază. 
Probabil îi va explica această senzaţie. Apoi cu totul pe 
neaşteptate obrazul fetei se lumină şi se întoarse spre el cu 
o expresie deosebită de cea de adineauri. 

— Te rog să mă ierţi din pricină că încerc să mă informeaz 
despre dumneata, începu ea. Eu stau toată ziua nemişcată 
şi în apropierea mea nu se întâmplă nimic nou. Este o 
adevărată plăcere să poţi vorbi cu cineva despre ceea ce se 
întâmplă în lumea din afară. Vorbeşte-mi despre sora 
dumitale, Lucia. Este mai tânără decât dumneata? 

— Mult mai tânără. 

— Mai tânără decât mine? 

— Cu şase ani mai tânără, îi răspunse Marcellus şi zâmbi 
când o văzu că se uită mirată la el. 

— Cine ţi-a spus ce vârstă am? 

— Justus. 

— Cum de s-a întâmplat să-ţi spună? 

— Înainte de a ajunge la Cana, mi-a vorbit despre felul 
dumitale de a cânta. Mi-a spus că nici n-ai bănuit că poţi 
cânta, până într-o zi... Când ai constatat că ai glas şi ai 
început să cânţi. Spunea că asta s-a întâmplat cu totul pe 
neaşteptate. Cum îţi explici lucrul acesta... de cumva nu 
este un secret? 

— Este un secret, răspunse ea cu glasul stins. 


Cei din casă apărură pe după colţ; în frunte venea Naomi 
cu braţele încărcate de cămăşi şi de şaluri; după ea venea 
Ruben şi Justus. Marcellus se ridică în picioare şi fu 
prezentat. Ruben păru că ezită înainte de a strânge mâna 
întinsă spre el. Naomi, care probabil se simţea încântată de 
atitudinea vizitatorului lor, zâmbi mulţumită. Asemănarea 
dintre mamă şi fiică se putea vedea fără greutate. Naomi 
avea aceleaşi gropiţe în obraji. 

— Pe vremea asta mergeam în fiecare an la Ierusalim ca să 
petrecem sărbătorile Paştilor, zise ea şi înşiră ţesăturile pe 
spătarul unui scaun. Dar anul acesta nu vom merge. Tocmai 
de aceea am atâtea lucruri disponibile. 

Marcellus încercă să ia o atitudine de negustor. Ridică în 
mână o cămaşă de culoare cafenie şi o examina cu interes 
de cunoscător. 

— Aceasta, declară el, este o cămaşă tipic galileeană. Nu 
are nici o cusătură. Este foarte bine lucrată. Fără îndoială ai 
multă experienţă în ţeserea acestui fel de veşminte. 

Expresia de pe obrazul lui Naomi păru că-l determină să 
continue fără nici o sfială. Presimţi că nu strică să dea 
dovadă că este un cunoscător în domeniul ţesăturilor de 
casă, deoarece în felul acesta va putea să servească şi lui 
Justus un fel de indicație pentru a-l linişti. 

— Un ţesător din Atena, pe care-l cunosc, mi-a vorbit 
despre cămăşile ţesute în felul acesta. El mi se pare este 
samaritean şi cunoaşte foarte bine ţesăturile din Galileea, 
continuă el şi se întoarse spre Justus, care se uita la el 
întrebător, ca şi când s-ar fi străduit să-şi aducă aminte de 
ceva. Imediat după aceea obrazul i se lumină. 

— Acum câteva săptămâni, în atelierul lui Ben Iosif lucra 
un tânăr grec. L-am auzit spunând c-a lucrat în atelierul 
unui ţesător din Atena pe numele de Beniamin, de la care a 
învăţat limba aramaică. Nu cumva este acelaşi ţesător? 

— Ba da, este chiar el! Încuviinţă Marcellus, pre făcând u- 
se mulţumit de această coincidenţă, în Atena este un bărbat 
pe care-l respectă toată lumea. Este în acelaşi timp cărturar 


priceput, adăugă el şi începu să râdă. Lui Beniamin îi face 
plăcere să vorbească limba aramaică cu orice client despre 
care bănuieşte că o cunoaşte. 

— Cu siguranţă tovărăşia dumitale i-a făcut plăcere, zise 
Justus. Am constatat că întrebuinţezi foarte multe cuvinte 
cunoscute în graiul samaritenilor. 

— Aşa este! Încuviinţă Marcellus şi luând în mână un şal se 
întoarse din nou spre Naomi. Lâna din care este făcut e de 
bună calitate, zise el. Este recoltată aici în Galileea? 

— Chiar de la oile crescute în madbra noastră, răspunse 
Ruben, cu mândrie. 

— Madbra? Întrebă Marcellus. Va să zică în deşert? Justus 
începu să râdă. 

— Nu înţelegi, Ruben? Întrebă el. Când samaritenii 
întrebuinţează cuvântul madbra, înţeleg deşertul. Apoi se 
întoarse spre Marcellus. Când e vorba despre madbra, noi 
înţelegem păşune. Pentru deşert noi avem expresia bara. 

— Mulţumesc, Justus! Asta înseamnă c-am mai învăţat 
ceva şi îşi concentra din nou atenţia asupra şalului: Este 
foarte frumos colorat. 

— Cu sucul murelor din țarina noastră, răspunse Naomi. 

— Dacă aş fi ştiut mai de mult că pe acest Beniamin îl 
cunoşti, ţi-aş fi vorbit şi despre tânărul grec Demetrius, 
care este un tânăr foarte cumsecade, interveni Justus. Într- 
una din zile a plecat cu totul pe neaşteptate. Avusese nu 
ştiu ce neînţelegeri şi era fugar. 

Marcellus ridică mirat din sprâncene, dându-i astfel să 
înţeleagă că acum are altceva de vorbit. 

— Aş dori să cumpăr şalul şi cămaşa aceasta, declară el. 
Să vedem ce mai aveţi aici, spuse şi începu să răscolească 
printre ţesături în nădejdea că purtarea lui n-a fost prea 
bruscă în momentul când a refuzat să vorbească despre 
Demetrius. 

Imediat după aceea Justus ieşi în vie şi Rubens se luă după 
el. 


— De ce nu-i arăţi lui Marcellus Gallio brâile acelea 
frumoase, mamă? Întrebă Miriam. 

— Îmi dai voie să le văd şi eu? Stărui Marcellus. 

Naomi plecă şi Marcellus continuă să cerceteze ţesăturile 
cu exagerat interes. 

— Marcellus, începu Miriam pe un ton confidenţial. Ridică 
ochii şi întâlni privirea ei îndreptată spre el. 

— De ce i-ai spus lui Justus minciuni? Întrebă ea cu glasul 
în şoaptă. 

— l-am spus minciuni? Răspunse Marcellus prefăcându-se 
mirat. 

— Despre grecul acela. Am constatat că nu eşti dispus să 
vorbeşti despre el. Spune-mi adevărul, cine eşti? Căci nu 
pari să fii negustor. Despre asta sunt convinsă. Am 
constatat că nu te interesează ţesăturile mamei mele. 
Miriam aşteptă să-i răspundă, dar Marcellus încă nu reuşise 
să se reculeagă: Spune-mi, stărui ea cu glasul blând, ce faci 
aici în Galileea, de cumva nu este un secret? Încercă să 
înfrunte zâmbetul ei provocator, prefăcându-se nepăsător. 

— Este un secret, răspunse el. 

CAPITOLUL XII. 

Restul zilei Justus se purtă amabil faţă de el, dar părea 
îngândurat, începuse să se îndoiască de bunele lui intenţii. 
Ieri, în timpul cât fusescă în casa lui Ruben, aflase câteva 
fapte mărunte şi judecându-le în mod separat păreau lipsite 
de importanţă, dar cântărindu-le Împreună începuseră să i 
se pară suspecte. 

Marcellus, a cărui conversaţie în limba aramaică părea să 
fie influenţată de dialectul samaritean, admisese fără să 
ezite că îl cunoaşte pe bătrânul Beniamin, care era şi el din 
Samaria. 

Demetrius, frumosul sclav grec care fusese acum de 
curând în atelierul lui Beniosef, cunoştea şi el pe bătrânul 
Beniamin; lucrase chiar în atelierul lui şi limba aramaică pe 
care o vorbea era plină de expresii samaritene. Fără 
îndoială între Marcellus şi sclavul acesta fugar trebuia să 


existe oarecare legătură, deşi romanul acesta afirma că nu-l 
cunoaşte şi se prefăcuse că nu-l interesează plecarea lui 
neaşteptată din atelierul lui Beniosef. Era cert că Marcellus 
este informat despre acest amănunt şi nu doreşte să discute 
despre el. Ioate aceste fapte dovedeau că nu mai poate 
avea încredere în el. 

Ieri după apusul soarelui Justus plecase să se plimbe 
singur în lungul drumului, dându-i destul de limpede să 
înţeleagă că nu doreşte să fie însoţit de el. Marcellus se 
întrebă dacă se cuvine oare să meargă singur la izvor. Dar 
dorinţa lui nedomolită de a mai auzi o dată pe Miriam 
cântând îl determină să nu mai ezite. 

Întreg oraşul era de faţă şi aşezat roată când sosi şi el, aşa 
că se opri mai la o parte. Nimeni nu-l băgă în seamă, 
deoarece Miriam se apropia cu targa ei şi ochii celor 
prezenţi erau îndreptaţi spre ea. Se aşeză jos şi se simţi 
înfiorat de aceeaşi emoție ca şi în seara din ajun. Acum. 
După ce vorbise cu ea, cântecul lui Miriam i se părea că are 
o semnificaţie mai profundă. Se simţise atras într-un mod 
straniu de fata aceasta şi presimţea că prezenţa lui o 
interesa şi pe ea. Sentimentele lor reciproce nu 
reprezentau o simplă simpatie trecătoare, în atitudinea lui 
Miriam nu constatase nimic provocator. Ea nu dorea altceva 
decât să devină prietena lui; or, asta era un fel de dovadă 
de apreciere, deoarece îl considera destul de inteligent 
pentru a putea înţelege rostul cordialităţii ei spontane. 

Stând ascuns în umbră şi simțindu-se când liniştit, când 
emoţionat de vibrarea adâncă şi încrezătoare a glasului ei, 
începu să-şi dea seama de realitatea credinţei ce o punea în 
mişcare. Scepticismul lui înnăscut deveni un fel de nostalgie 
neaşteptată, când o auzi cântând: 

Adăposti-mă-voi sub scutul aripilor tale... Mi-am împietrit 
inima... lrezeşle-te, măreţia mea! Trezeşte-te, harfa mea, 
ca laudă să-i cânt Lui! 

Justus îi spuse fără înconjur că dimineaţa următoare ar 
vrea să plece devreme spre Sepforis, unde are ceva de 


lucru. 

— Când ne vom întoarce, vom trece din nou prin Cana? 
Întrebă Marcellus. 

— Dacă doreşti, vom trece, răspunse Justus, dar aici am 
văzut pe toţi cei care an ţesături de vânzare. 

Prin urmare nu mai era nimic de adăugat. Marcellus nu 
găsi nici un pretext menit să explice dorinţa lui de a se 
întoarce la Cana. Nu putea nici să-i spună: „Aş vrea să mai 
vorbesc o dată între patru ochi cu Miriam”. Era obligat să 
plece şi s-o lase să se întrebe ce o fi urmărind el cu acesta 
călătorie prin Galileea. Dacă ar fi avut ocazia să mai stea o 
dată cu ea de vorbă, poate i-ar fi spus întregul adevăr. 

După ce Miriam cântă şi ultimul imn, el întârzie în umbră 
până când oamenii se împrăştiară. Constată că Justus s-a 
apropiat de membrii familiei lui Ruben şi că pleacă 
împreună. La nevoie ar putea să treacă înaintea oamenilor 
acestora, care înaintau foarte încet şi astfel să-şi ia rămas 
bun de la Miriam. Probabil se va bucura că şi-a adus 
aminte. Dar îşi zise că purtarea aceasta n-ar putea să fie 
cea mai indicată într-o astfel de împrejurare şi amândoi s-ar 
simţi sfioşi unul faţă de altul. Fără îndoială Ruben şi Naomi 
împărtăşeau părerea lui Justus, care probabil le spusese că 
drumurile acestui roman prin Galileea sunt suspecte. După 
ce mai întârzie o vreme până când oamenii se depărtară, 
Marcellus se simţi deprimat şi singur, aşa că se întoarse 
încet în micul lor cantonament, făcându-şi reproşuri că le-a 
dat ocazie, fără nici un motiv temeinic, să-l bănuiască. Ar fi 
fost mult mai bine dacă ar fi spus lui Justus fără nici un 
ocoliş motivul pentru care doreşte să viziteze Galileea. 
Fireşte, în cazul acesta Justus ar fi refuzat să-l călăuzească; 
dar situaţia de acum i se părea insuportabilă. Se simţea 
profund deprimat şi ar fi fost în stare să facă orice sacrificiu 
pentru a putea sta astă-seară de vorbă cu Demetrius. Dacă 
ar fi fost împreună, el ar fi găsit de mult mijlocul datorită 
căruia ar fi putut câştiga încrederea acestor galileeni. 


Era aproape de amiază şi nu schimbaseră nici o vorbă 
împreună de mai bine de un ceas. Justus, care mergea în 
fruntea convoiului, se opri ca Marcellus să-l poată ajunge, îi 
făcu semn spre o casă ce se vedea pe coasta unei coline 
umbrite. 

— Ne vom opri la casa aceea, zise el, deşi se poate ca 
Amasia şi Debora să fi plecat la Ierusalim. Ei ţes straiţe 
foarte frumoase, pe care le vând bazarelor în timpul 
săptămânii Paştilor. 

O femeie voinică şrmai în vârstă ieşi din curte şi se apropie 
de ei după ce intrară pe poartă, apoi se lumină la obraz 
când îl recunoscu pe Justus. Nu, Amasia nu este acasă. Ela 
plecat la Ierusalim. 

— Şi tu, Debora, cum de n-ai plecat? Întrebă Justus. 

— Fără îndoială ştii, oftă femeia. Eu nu doresc să mai văd 
oraşul sacru. N-ar fi plecat nici Amasia dacă n-ar fi trebuit 
să vând straiţele pe care le aveam, întoarse apoi privirea 
întrebătoare spre Marcellus şi Justus îl prezentă, 
explicându-i motivul pentru care s-mi oprit la casa ei. 
Debora zâmbi şi-i spuse cu părere de rău că nu le-a mai 
rămas nimic de vânzare. Amasia luase cu el tot ce avea 
gata. N-a mai rămas nimic altceva decât un covoraş pentru 
întrebuințat sub şa, pe care l-am făcut pentru micul Gaspar, 
adăugă ea. Aş putea să vi-l arăt. 

Se îndreptară împreună spre casă şi Debora le arătă un 
covoraş gros de lână, foarte frumos lucrat şi în culori vii. 

— Gaspar va putea să se lipsească de covorul acesta dacă 
vreţi să-l luaţi, zise femeia şi le făcu semn spre un măgăruş 
cu părul argintiu care păştea la umbra unui copac. 

— Probabil Gaspar acesta este favoritul dumneavoastră, 
zise Marcellus. 

— Gaspar este o pacoste pentru casa noastră. Eu m-am 
îngreuiat prea mult pentru a-l putea încăleca şi Amasia 
spune că în convoi nu vredniceşte nici nutreţul pe care-l 
mănâncă. 

— N-aţi vrea să-l vindeţi? Întrebă Marcellus. 


— Nu v-ar fi de nici un folos, răspunse Debora cu toată 
sinceritatea. 

— Cât mi-aţi cere pe el? Stărui el. 

— Spune, Justus, cât crezi că face? Întrebă femeia. 

Justus se apropie de măgăruş şi apucându-l de coamă, îl 
determină să ridice capul din iarbă şi-l cercetă în gură. 

— De, dacă în realitate valorează ceva, deşi mă îndoiesc de 
această posibilitate, doar cel mult dacă l-ai da unui copii ca 
să se joace cu el, atunci ai putea să ceri cel mult 
doisprezece până la cincisprezece ţechini. 

— Nu cumva are obiceiuri proaste? Întrebă Marcellus. 

— Poate obiceiul de a mânca, răspunse Debora. 

— Dar crezi că nu va fugi? 

— De asta să n-ai nici o grijă. Pentru el ar fi un efort prea 
mare ca s-o rupă la fugă. La vorbele acestea începură cu 
toţii să râdă, afară de Gaspar, care plecă fruntea în pământ. 

— Sunt dispus să-ţi ofer cincisprezece. Ţechini pentru 
măgăruş şi pentru covor, zise Marcellus. 

Debora îi răspunse că este mulţumită şi adăugă că mai are 
şi o şa şi un frâu care au fost special făcute pentru Gaspar. |] 
le aduse imediat. Şaua era bine făcută şi frâul frumos 
împodobit cu piele roşie, iar pe cureaua de pe frunte avea 
un clopoțel. 

— Primeşti douăzeci şi cinci de ţechini pentru toate? 
Întrebă Marcellus. 

Debora ridică şaua şi o puse în spatele măgăruşului peste 
covoraş, apoi strânse chinga sub pântec şi o încătărăma. 
Marcellus scoase banii şi, uitându-se la ei, Justus începu să 
râdă. Marcellus se simţi încântat, văzându-l Mai înveselii 
decât până acum. 

Lui Gaspar părea că nu-i face plăcere să se despartă de 
păşune, dn r nu paiu câtuşi de puţin nemulţumit că va fi 
obligat să plece de la Debora, care-l însoţi până la poartă. 

Târziu în aceeaşi după-amiază sosiră în marginea micii 
localităţi Septbris care era tipic galileeană. Toată lumea 
făcea semne şi saluta pe Justus. Văzându-l că se apropie 


grăbit. Curând după aceea ajunseră în piaţa publică, pe 
care o întâlneau în toate părţile pe unde treceau. Un 
băieţaş care se juca împreună cu un grup de copii în 
apropierea fântânii cu ghizdul de cărămizi se repezi spre 
Justus şi începu să strige mulţumit. Era un băieţaş frumos 
cu părul negru buclat şi un obraz inteligent, Justus se 
întoarse spre el şi ridicându-l de subsuori îl strânse în braţe 
înduioşat. Apoi îi dădu drumul şi întorcându-se spre 
Marcellus îi spuse cu mândrie: 

— Acesta este Iona al meu, strigă el, deşi nu mai era 
nevoie să-i explice cine este. 

Băiatul mai strânse o dată pe bunicul său, apoi îşi 
desprinse mâinile de pe el. Căci văzuse măgăruşul. 

— Este al tău? Întrebă el. 

— Probabil ţi-ar face plăcere să-l încaleci? Întrebă 
Marcellus. Iona se urcă în şa şi Marcellus scurtă curelele 
scărilor, iar în timpul acesta împrejurul lor se adună un 
grup de copii care începură să ţipe mulţumiţi. Justus se 
oprise în apropierea lor, netezându-şi btffba încruntat şi 
zâmbind. 

— Cum îl cheamă? Întrebă Iona după ce Marcellus îi dădu 
frâul în mână. Din pricina emoţiei, glasul băieţaşului 
devenise ţipător. 

— Gaspar, răspunse Marcellus. Dacă vrei, n-ai decât să-l 
păstrezi. Acum este măgăruşul tău. 

— Al meu! Ţipă Iona şi se uită neîncrezător la bunicul său. 

— Dumnealui, lămuri Justus, este prietenul meu Marcellus 
Ganâo. Dacă-ţi spune că măgăruşul este al tău, atunci aşa 
trebuie să fie. Apoi, întorcându-se spre Marcellus în timpul 
cât copiii se minunau de -lorocul lui Iona, îi spuse: Ceea ce 
ai făcut acum este o generozitate neaşteptată. 

— Snune. Bunicule, el face parte dintre noi? Întrebă Ilona 
şi întinse arătătorii! Spre binefăcătorul său. 

Cei doi bâibaţi se uitară repede unul la altul; unul nu ştia 
ce să răspundă, iar celălalt aştepta cu sfială. 


— Trebuie să faci parte dintre noi, declară Iona, căci altfel 
nu se poate să-ţi împărţi în felul acesta ceea ce ai! 

Marcellus se uită din nou la Justus, dar acesta nu răspunse 
nici de astă dată nimic. 

— Eşti om bogat? Întrebă Iona cu îndrăzneală. 

— La o astfel de întrebare nimeni nu poate răspunde 
afirmativ, lona, declară Marcellus râzând, în timpul cât 
Justus îngână un fel de scuză pentru îndrăzneala nepotului 
său. 

— Trebuie să fii bogat, stărui Ilona, de vreme ce împărţi cu 
alţii ceea ce ai. Ţi-a spus Isus să procedezi în felul acesta? 
Întrebă el şi întinse capul ca să-l poată examina mai de 
aproape. Ai cunoscut pe Isus, nu-i aşa? Bunicul nu ţi-a spus 
că Isus mi-a îndreptat piciorul, aşa că acum mă pot folosi de 
el şi pot umbla şi alerga împreună cu ceilalţi copii? 

Copiii dimprejurul lor se liniştiră. Marcellus îşi dădu seama 
că va fi obligat să dea un răspuns de faţă cu copiii aceştia, 
dar nu ştia ce să le spună. După o lungă tăcere, îngână: 

— Da... Bunicul tău mi-a spus, Ilona, ce s-a întâmplat cu 
piciorul tău. Îmi pare bine că eşti vindecat. E foarte bine 
aşa! 

— Ar fi bine să plecăm, interveni Justus cu glasul 
emoţionat. Casa mea este foarte aproape de aici. Vino! Aş 
vrea să-ţi prezint pe fiică-mea. 

Marcellus nu se lăsă rugat. Apucară în susul drumului şi, 
pe măsură ce înaintau, numărul celor dimprejurul lor 
devenea tot mai mare. Ştirea despre sosirea lui Justus se 
răspândise în sat. Oamenii ieşeau din case şi se uitau la ei 
miraţi; copii de toate vârstele se apropiau ca să-i 
însoţească. Un băieţaş mai mic, olog de un picior, se tara în 
cârje şi obrazul lui luminos cerceta mirat procesiunea. Când 
îl văzu, Justus ieşi pe marginea drumului şi-l mângâie pe 
creştet. 

La urmă ajunseră în faţa căsuţei modeste. Curtea 
dimprejurul casei era foarte curată. Pe marginea potecii 
care ducea până la intrare erau două rânduri de lalele. 


Rebeca, o matroană cu glasul blând în vârstă de vreo 
treizeci şi cinci de ani, ieşi în calea lor, mirată de 
îngrămădeala ce-i împresura. Justus, de cum intră în curte, 
îi explică ce s-a întâmplat şi în glasul lui tremură o 
amabilitate neobişnuită când prezentă pe Marcellus. 

— N-ar fi trebuit să procedaţi în felul acesta, murmură ea, 
deşi ochii îi străluceau de mulţumire. Acesta este un dar 
prea scump pentru un băieţaş de vârsta lui. 

— Mă consider pe deplin răsplătit, răspunse Marcellus şi 
zâmbi. Constat că măgăruşul este apreciat. 

— Ia uită-te, mamă! Strigă Iona gesticulând cu mâinile. 
Este al meu! 

Rebeca dădu din cap şi zâmbi, iar grupul de copii îşi 
continuă drumul pe urma eroului nostru. 

— Aceasta este o zi de mare mulţumire pentru lona, zise 
Rebeca, însoţindu-i în interiorul casei ei modeste. 

— Da, aşa este! Încuviinţă Justus oftând şi se lăsă pe un 
scaun. Este o zi de mulţumire pentru el, dar cred că lona 
este prea tânăr pentru a putea lua asupra lui o astfel de 
răspundere. 

— Dimpotrivă, eu cred că este destul de mare, replică 
Marcellus. Trântorul acesta de măgăruş este anume menit 
să fie al unui băieţaş. Ilona se va împăca destul de bine cu el. 

— Cât despre asta, sunt şi eu de aceeaşi părere, răspunse 
Justus şi, netezindu-şi barba îngândurat, dădu de câteva ori 
din cap şi murmură mai mult pentru sine: Ar fi să aştepţi 
prea mult de la un copil. Apoi se lumină pe neaşteptate la 
obraz şi se adresă fiicei sale: Rebeca, pentru Marcellus 
Gallio vom ridica un cort în apropierea casei. De mâncat va 
mânca aici în casă împreună cu noi. 

— Sigur că da, tată, se grăbi Rebeca să răspundă şi se 
întoarse zâmbind spre Marcellus. Nu cumva sunt şi feluri 
de mâncăruri pe care nu ai voie să le mănânci? Întrebă ea. 
Apoi, văzând că Marcellus se uită la ea fără să înţeleagă, îi 
explică: Eu nu cunosc obiceiurile romanilor şi mi-am 


închipuit că şi pe ei religia îi opreşte de la anumite mâncări, 
cum ne opreşte pe noi religia noastră. 

— O, nu! Despre aşa ceva nu poate fi vorba, răspunse 
Marcellus cu amabilitate. Religia noastră nu incomodează 
pe nimeni... Nici chiar pe mine. 

Regretă imediat această declaraţie lipsită de seriozitate, 
mai ales când văzu efectul pe care-l făcu asupra stăpânei 
casei. 

— Cu vorbele acestea vrei să spui că n-aveţi nici un fel de 
religie? Întrebă Justus cu glasul grav. 

— N-avem religie! Protestă Marcellus. Zeii noştri se văd în 
toate colţurile, până şi acolo unde nu te aştepţi. 

— Probabil vorbeşti despre idoli! Îl corectă Justus. 

— Vorbesc despre statui, lămuri Marcellus. Unele dintre 
acestea sunt foarte bine făcute. Majoritatea lor au fost 
importate din Grecia. Grecii sunt foarte pricepuţi la 
sculptură. 

— Şi poporul dumitale se închină la aceste statui? Întrebă 
Justus mirat... 

— Aşa se pare şi cred că unii dintre ei cred în aceste 
zeități cu toată convingerea, răspunse Marcellus, care nu se 
simţea mulţumit de aceste întrebări care i se puneau. 

— Bine, dar cred că dumneata nu te închini acestor idoli, 
stărui Justus. 

— Sigur că nu! Răspunse Marcellus râzând. 

— Prin urmare nu crezi în nici un fel de putere supremă? 
Întrebă Justus, care părea mirat şi speriat. 

— Recunosc, Justus, că toate teoriile pe care le-am auzit în 
legătură cu această problemă pentru mine n-au fost de 
ajuns de convingătoare. Aş fi foarte mulţumit dacă aş 
descoperi o religie în care să pot crede cu toată 
convingerea. 

Presimţind că subiectul acestei conversații va fi destul de 
greu, Rebeca se frământă pe scaun şi zâmbi cu sfială. 

— Îngăduiţi-mi să plec ca să pregătesc mâncarea, căci 
presimt că trebuie să fiţi flămânzi. 


— Justus, nu am câtuşi de puţin intenţia să te jignesc, 
continuă Marcellus după ce Rebeca ieşi din odaie. Am 
constatat că eşti un om religios care crede cu toată 
convingerea şi a fost o imprudenţă din partea mea să 
vorbesc cu atâta nepăsare despre un astfel de subiect. 

— Nu face nimic, răspunse Justus îngăduitor. Ţi-ai 
manifestat dorinţa de a crede. Or, asta înseamnă ceva. Nu 
se spune că în viaţă cei care caută vor găsi? Eşti un bărbat 
bine intenţionat. Eşti un om cu sufletul bun şi meriţi să aio 
religie. 

Marcellus nu găsi ce să-i răspundă, aşa că tăcu şi aşteptă 
continuarea conversaţiei începute. Peste câteva clipe Justus 
îşi propti palmele mâinilor uriaşe pe genunchi ca să-i dea să 
înţeleagă că vor continua altă dată, apoi ridicâpdu-se în 
picioare se apropie de uşă. 

— Haide, Marcellus, să ridicăm cortul, zise el cu glasul 
blând. Se întâmpla pentru prima dată ca să-i spună 
Marcellus fără să mai adauge şi numele de Gallio. 

Puțin după terminarea cinei, la care datorită noilor lui 
preocupări nu luase parte, lona apăru în faţa intrării 
cortului cafeniu al lui Marcellus şi se opri cu mâinile 
proptite în şolduri şi pe obraz cu o expresie gravă. Se vedea 
destul de limpede că evenimentele din timpul zilei 
contribuiseră ca el să devină mai matur decât fusese până 
acum. 

Marcellus, care se aşezase la o măsuţă pliantă ca să scrie, 
lăsă stilul din mână şi se uită la el mirat, apoi zâmbi, îşi 
închipuia, fără nici un temei de altfel, că ştie ce fel de 
gânduri preocupă acum pe Iona. În primul moment băiatul 
acesta se simţise copleşit de senzaţia celor întâmplate, 
glasul îi devenise ţipător şi mişcările maşinale; dar acum, 
după ce toţi copiii se întorseseră la casele lor şi pe Gaspar îl 
băgase în grajdul liber împreună cu vaca pe care o aveau şi- 
i adusese o sarcină de trifoi proaspăt cosit, emoția prin care 
trecuse era domolită. Probabil începuse să-şi dea mai 
limpede seama de situaţia lui de acum în calitate de 


proprietar şi stăpân al unui măgăruş, fiind singurul copil 
din Sepforis care putea afirma că are un măgăruş. Nici 
chiar bunicul său nu avea. În astfel de împrejurări, îşi zise 
Marcellus, atitudinea lui la vârsta de şapte ani este cât se 
poate de normală. 

— la spune, ai avut grijă ca să-l adăpi şi să-i dai de 
mâncare peste noapte? Întrebă el, vorbind ca de la egal la 
egal. 

Ilona îşi ţuguie buzele şi dădu din cap. 

— Nu vrei să intri şi să te aşezi pe un scaun? 

Iona intră şi, după ce se gândi o clipă, se aşeză pe jos şi-şi 
încrucişa picioarele sub el. 

— Cum s-a purtat Gaspar în timpul plimbării? A fost 
cuminte? Ilona dădu de câteva ori din cap şi rămase cu ochii 
plecaţi în pământ. 

Marcellus nu ştia ce să-i mai spună, dar ar fi dorit să 
înceapă o conversaţie. 

— N-a muşcat şi nic”i n-a zvârlit pe nimeni? Sau te 
pomeneşti că s-a culcat în mijlocul drumului cu şaua pe el şi 
a început să doarmă. 

Iona clătină din cap fără să ridice privirea spre el şi 
făcându-şi limba ghemotoc începu să şi-o plimbe de la o 
falcă la alta. 

Nu mai vorbise de ani întregi cu copii şi acum îşi dădu 
seama că nu este atât de uşor să stai de vorbă cu ei cum îşi 
închipuise el. 

— Îmi pare bine că eşti mulţumit, declară el. Mai ai să-mi 
spui ceva privitor la această chestiune? 

Iona ridică obrazul întunecat spre el şi dădu din cap, apoi 
înghiţi cu greutate. 

— Toma mi-a cerut să-l las şi pe el să încalece, îngână el cu 
glasul stins. 

— Ceva mă face să-mi închipui că ai refuzat, zise 
Marcellus. 

Iona dădu din cap cu părere de rău. 


— Din pricina asta, dacă aş fi în locul tău, eu nu mi-aş face 
nici o grijă. Pe Toma îl vei putea lăsa să încalece mâine. 
Probabil nici el nu şi-a închipuit că-i vei împrumuta 
măgăruşul chiar din prima zi. Acest Toma ţi-e prieten bun? 

— N-ai văzut pe băiatul acela care umblă în cârje? 

— Cel pe care bunicul tău l-a mângâiat pe creştet? Ilona 
dădu din cap. 

— În cazul acesta totul se va limpezi de la sine, adăugă 
Marcellus binevoitor. Va avea. Destule ocazii ca să încalece, 
în cazul când întâmplarea aceasta te nemulţumeşte atât de 
mult, de ce nu dai o fugă până la Toma acasă să-i spui că-i 
vei da măgăruşul mâine dimineaţă dacă va vrea. 

— Mâine el va pleca, răspunse Iona abătut. Va pleca 
împreună cu maică-sa. Ei nu locuiesc în satul acesta, ci în 
Capernaum. Au venit ia Sepforis numai din pricină că 
bunica lui este bolnavă. Ea a şi murit, aşa că se vor întoarce 
acasă. 

— Păcat că s-a întâmplat aşa, încercă Marcellus să-l 
îmbuneze. Dar tu nu ai nici o vină. Dacă situţia aceasta te 
nemulţumeşte, ar fi bine să vorbeşti şi cu bunicul tău. la 
spune, lona, tu ai dormit vreodată sub cort? 

Iona clătină din cap şi păru că s-a mai luminat la obraz. 

— Mai avem un pat pe care l-am putea întinde. Du-te şi 
vorbeşte cu bunicul tău despre întâmplarea asta cu Toma şi 
cere voie mamei tale să dormi aici în cort împreună cu 
mine. 

Iona zâmbi mulţumit şi plecă fără să întârzie. 

Ar fi fost imposibil să nu audă conversaţia lor, deoarece 
Justus sta la fereastra deschisă, nu mai departe de doi paşi 
de cortul în care se găsea el. Peste câteva clipe auzi vibrația 
adâncă a glasului blând al uriaşului şi glasul sfios al 
nepotului său. Fiind curios să afle cum se va termina 
această chestiune, lăsă stilul din mână şi ascultă. 

— Când Isus a spus oamenilor să-şi împartă lucrurile pe 
care le au, el s-a adresat în primul rând bogaţilor, nu-i aşa 
bunicule? 


— Da, el s-a adresat celor care au mai mult decât le 
trebuie şi ceea ce au pot să împartă şi altora. 

— Marcellus este bogat? 

— Da... Şi mai ales este un om foarte bun. 

— Isus i-a spus şi lui să-şi dăruiască lucrurile pe care le 
are? 

Urmă o lungă tăcere, în timpul căreia Marcellus îşi reţinu 
respiraţia. 

— Eu, lona, nu ştiu dacă i-a spus sau nu. Dar se poate să-i 
fi spus. Se făcu din nou tăcere, pe care la urmă o întrerupse 
băieţaşul. 

— Bunicule, care este motivul că Isus n-a vindecat piciorul 
lui Toma? 

— Eu nu ştiu, nepoate. Dar probabil lui Isus nu i-a spus 
nimeni că Toma este olog de un picior. 

— Păcat, se auzi glasul băiatului. Ar fi fost mai bine dacă i- 
ar fi (ras cineva. 

— Da, oftă Justus. În cazul acesta, pentru tine situaţia de 
acum ar fi fost mult mai uşoară, nu-i aşa? 

— Sunt mulţumit că mie Isus mi-a îndreptat piciorul, 
murmură lona. 

— Da... E foarte bine, răspunse Justus. Faţă de tine Isus a 
fost foarte bun! Ştiu că şi tu ai fi gata să faci orice pentru 
Isus dacă ţi s-ar oferi ocazia, nu-i aşa? 

— Bunicule, eu nu sunt în stare să fac nimic pentru Isus, 
protestă Ilona. Cum aş putea să fac? 

— De, dacă se va întâmpla să afli despre Isus că n-a făcut 
ceva pentru că nu i-a spus nimenea; ceva ce ar fi fost dispus 
să facă dacă ar fi fost informat; ceva ce ar face chiar astăzi 
dacă s-ar întâmpla să mai fie aici... 

— Vrei să spui să fac eu ceva în interesul lui Toma? Se auzi 
glasul subţire al lui Iona. 

— Nu te-ai gândit că poate ai putea face şi tu ceva pentru 
Toma? Micul Iona începu să plângă, iar după suspinele 
intermitente ce se auzeau din interiorul camerei înţelese că 
Justus şi-a ridicat nepotul pe genunchi. Nu mai auzi apoi 


nici o vorbă. Peste jumătate de ceas sau chiar mai bine, 
Iona, cu ochii roşii şi abătut, apăru la intrarea cortului. 

— Voi dormi cu bunicul, zise el cu părere de rău, căci m-a 
poftit şi el. 

— Foarte bine, Iona! Încuviinţă Marcellus. Bunicul tău nu 
te-a văzut de vreme îndelungată. Mâine, dacă vei vrea, poţi 
să vii să te joci aici în cort. 

Iona nu se mişcă din faţa intrării şi păru că se gândeşte. 

— Nu te superi dacă voi da pe Gaspar? Întrebă el, făcând 
un mare efort. 

— Probabil lui Toma? Întrebă Marcellus. 

Iona dădu din cap fără să ridice fruntea. 

— Eşti convins că vrei să i-l dai? 

— Nu... Eu nu vreau să i-l dau. 

— În cazul acesta, Iona, tu eşti un băiat căruia nu-i lipseşte 
curajul! Declară Marcellus. 

Probabil vorbele lui de apreciere părură prea 
impresionante pentru Ilona, deoarece plecă imediat. 
Marcellus îşi descheie curelele sandalelor şi se întinse în 
aşternut imediat ce se făcu întuneric. Acest Isus, fără 
îndoială, fusese un bărbat de o forţă morală extraordinară. 
Acum e mort şi îngropat de mai bine de un an, dar efectul 
învățăturilor lui asupra casei lui Justus fusese atât de 
puternic, încât şi nepotul său, care era un copil, se resimțea 
de această învăţătură. Făcu o comparaţie care-l determină 
să rămână îngândurat. 1 se părea că acest Isus a luat în 
mână o medalie şi un ciocan cu care a bătut imaginea 
spiritului său în aurul din Galileea, transformându-l în 
moneda împărăției lui. Omul acesta ar fi trebuit să trăiască. 
Să i se dea posibilitatea să convertească mai multă lume. 
Datorită spiritului său, dacă i s-ar fi dat posibilitatea să se 
desfăşoare în plenitudinea lui, ar fi putut să transforme 
această lume într-un loc unde oamenii bine intenţionaţi ar fi 
putut să trăiască mulţumiţi. Dar Isus era mort. Un mic grup 
de ţărani săraci din Galileea îşi va mai aduce aminte de el 
vreme de câţiva ani şi după aceea lumina se va stinge. Ce 


păcat! Micul Iona va dărui măgăruşul său lui loma, dar 
despre fapta aceasta nu va afla nimeni afară de cei din 
Sepforis. Miriam va continua să cânte imnurile ei înaripate, 
dar numai pentru micul orăşel Cana. Împărăţia lui Isus Însă 
aparţine universului întreg! Totuşi moneda Bătută de el n- 
avea curs decât în sătuleţele din Galileea. Mâine va scrie lui 
Demetrius despre această chestiune. 

Marcellus îşi termină prânzul, stând singur la masă. 
Rebeca se aşezase în apropiere, dar nu zicea nimic. Făcuse 
câteva observaţii banale şi ea îi răspunsese destul de 
amabilă, dar numai în monosilabe: Iona şi bunicul său au 
prânzit mai devreme, împreună. Nu crede că vor întârzia 
prea mult. 

După ce mancă, Marcellus se întoarse în cort şi continuă 
scrisoarea pe care o începuse pentru Demetrius; scria 
greceşte, fără să se gândească la felul în care i-o va 
expedia. 'Toţi cei care avuseseră intenţia ca în primăvara 
aceasta să facă un drum la lerusalim erau demult plecaţi. 

Puțin după aceea Justus apăru ia intrarea cortului. 
Marcellus îi făcu semn să intre şi uriaşul se aşeză pe un 
scaun de campanie. 

— De, începu Marcellus, întrerupând lunga tăcere dintre 
ei, mi se pare că micul Ilona a săvârşit o faptă generoasă... 
Care i-a sângerat inima, îmi pare rău că i-am pricinuit 
această nemulţumire. 

— Nu-ţi face imputări, Marcellus. Ar putea să iasă bine. 
Fireşte, băiatul este prea tânăr pentru a-l supune la o 
încercare atât de grea. Va trebui să mai aşteptăm, pentru a 
vedea cum se poartă. Ziua aceasta va fi pentru lona o zi 
memorabilă dacă va fi în stare să-şi dea seama de 
importanţa ei, zise Justus cu mândrie, dar se vedea că se 
simte tulburat. 

— Să-şi dea seama de importanţa ei! Repetă Marcellus. Eu 
cred că şi-a dat seama. N-a dat măgăruşul băiatului care 
este olog? Doar nu-ţi închipui că-i va părea rău de gestul pe 
care l-a făcut şi că va cere lui Toma să i-l dea înapoi? 


— Nu... Eu nu mă gândesc la asta! Dar toţi copiii s-au 
adunat grămadă şi i-au spus lui lona că este un băiat de 
treabă. Ar fi trebuit să-i auzi. La urmă Ioma a plecat 
împreună cu maică-sa. Toma încălecase, iar maică-sa 
mergea alături de el şi plângea de mulţumire. Şi toate 
femeile care au însoţit-o până în drum au început să 
vorbească despre Iona şi să spună: „Ce faptă frumoasă şi 
vrednică. Eşti un băiat generos!” Justus oftă adânc. Eu cred 
că au procedat greşit. Dar nu puteam să le ocărăsc din 
pricina asta! Aşa că am plecat. 

— Bine, Justus, gândeşte-te că este firesc ca vecinii să 
laude pe Iona pentru fapta pe care a săvârşit-o. A fost un 
mare sacrificiu pentru un copil ca el. Nu eşti de părere că 
merită toată l uda? 

— Merită laudă, încuviinţă Justus, dar nu în mod exagerat. 
Cum spuneai adineauri, fapta aceasta l-a costat un mare 
sacrificiu. Are dreptul să se împărtăşească de mulţumire 
sufletească. Ar fi mare păcat dacă în loc de această 
mulţumire nu i-ar rămâne decât trufia. Nu există 
deşertăciune mai primejdioasă pentru caracterul unui 
bărbat decât posibilitatea de a se mândri cu faptele sale. N- 
are decât să se mândrească cu puterea, cu priceperea, cu 
vigoarea, cu înfăţişarea şi rezistenţa sa, deoarece acestea 
sunt slăbiciuni de care suferim cu toţii. Dar când un bărbat 
este vanitos, datorită faptelor bune pe care le-a săvârşit, 
aceasta este o mare tragedie. Nepotul meu este foarte 
tânăr şi lipsit de experienţă. Caracterul lui ar putea fi cu 
uşurinţă alterat de acesta trufie, chiar înainte de a-şi putea 
da seama ce s-a întâmpalt cu el. 

— Înţeleg ce vrei să spui! Declară Marcellus. Sunt de 
acord cu dumneata. Întâmplarea aceasta va contribui la 
fermitatea caracterului lui lona mai mult decât te-ai putea 
aştepta de la un copil de vârsta lui sau va face dintr-însul un 
închipuit. Haide, Justus, să plecăm de aici înainte ca vecinii 
să aibă ocazia să-şi exercite influenţa nefastă asupra lui. Îl 
vom lua şi pe el cu noi. Ce zici de asta? 


Privirile lui Justus se luminară. Dădu din cap de câteva ori 
în semn de încuviinţare. 

— Voi vorbi cu maică-sa, răspunse el. Vom strânge apoi 
bagajele şi vom pleca fără întârziere. 

— Va fi foarte bine. Mi-am zis că poate vei stărui ca lona să 
rămână acasă... Pentru a te convinge până unde va fi în 
stare să meargă cu ispăşirea. 

— Nu, căci n-ar fi loial să-l expun la această ispăşire, 
protestă Justus. A procedat foarte bine, prin urmare este 
timpul ca noi să-i întindem o mână de ajutor, în această 
împrejurare, prietene, avem şi noi anumite obligaţii. 

— Ai dreptate, răspunse Marcellus şi începu să facă sul 
scrisoarea pe care o terminase. Eu port răspunderea 
pentru că am băgat pe Iona în această afacere şi mă voi 
strădui să-l scap înainte ca purtarea lui să aibă şi alte 
urmări. 

Justus nici nu intră bine în casă când Iona apăru la 
intrarea cortului, pe obraz cu zâmbetul sfios al celui care 
este obligat să poarte o povară. 

— Ei, lona! Strigă Marcellus. Am auzit c-ai ajutat pe Iloma 
să plece la drum. Ai procedat foarte bine; la urma urmei tu 
n-ai nevoie de măgăruş. Ai cele mai bune picioare ce pot fi 
găsite în această localitate. Preocupat cu păturirea 
învelitorilor pe care le băga în străiţele convoiului, continuă 
să vorbească în felul acesta şi mai mult pentru sine însuşi. 
Un băiat care înainte de asta a fost infirm şi mai târziu a 
fost vindecat trebuie să se simtă atât de mulţumit, încât 
niciodată nu va dori să încalece! 

— Da, dar Gaspar a fost un măgăruş foarte frumos! 
Răspunse lona muşcându-şi buzele. Toată lumea spune că 
nu înţelege cum de am fost în stare să renunţ la el. 

— Nu trebuie să te intereseze ce spune lumea, ripostă 
Marcellus. Nu admite ca alţii să-ţi tulbure plăcerea faptei 
pe care ai săvârşit-o. Tu eşti un băiat vrednic şi atât ajunge. 
Şterge-ţi nasul şi dă-mi o mână de ajutor ca să strâng 
cureaua aceasta. 


Justus sosi tocmai la timp pentru a putea auzi ultimele 
cuvinte şi încercă să zâmbească. 

— Iona, începu el, te vom lua cu noi pentru câteva zile. 
Maică-ta a început să-ţi împacheteze câteva lucruri de care 
vei avea nevoie. 

— Pe mine? Plec şi eu cu voi? [ipă Iona şi se repezi pe 
după cort chiuind de mulţumire. 

Justus şi Marcellus se uitară unul la altul. 

— Fapta pe care am săvârşit-o acum, este destul de 
brutală, zise Marcellus. 

— Rănile primite de la un prieten nu dor prea rău, 
răspunse Justus. Ilona se va reface fără greutate. Acum are 
din nou la ce să se gândească de vreme ce a auzit că-l vom 
lua cu noi. 

— Ia spune, Justus, încotro ne vom duce acum? 

— M-am gândit să mergem mai întâi la Capernaum. 

— Drumul acesta cred că va mai putea aştepta. S-ar putea 
să ne întâlnim cu 'loma şi cu Gaspar. Cred că n-avem nevoie 
ca astăzi să ne mai întâlnim o dată cu ei. Mai bine să ne 
întoarcem la Cana. O întâlnire cu Miriam lui lona nu poate 
decât să-i folosească. 

Justus îşi netezi barba, încercând să-şi ascundă un zâmbet. 

— Probabil tot aşa îţi va folosi şi dumitale, îndrăzni el să-i 
răspundă. Dar nu eşti de părere că-ţi risipeşti timpul? În 
Cana am văzut tot ce se găseşte de vânzare. 

Marcellus, care continua să bage lucrurile din cort într-un 
coş de nuiele, îşi îndreaptă trupul pe neaşteptate şi privi pe 
Justus drept în luminile ochilor. 

— Cred c-am cumpărat toate ţesăturile de care am nevoie, 
declară el cu îndrăzneală. Ceea ce am aflat despre acest 
Isus mă face să doresc şi alte informaţii referitoare la el. Nu 
ştiu dacă vei vrea să-mi faci cunoştinţă cu câţiva oameni 
care l-au cunoscut... Şi care ar fi dispuşi să-mi vorbeasă 
despre el. 

— Va fi foarte greu, răspunse Justus fără ezite. Oamenii 
din părţile acestea n-au nici un motiv întemeiat ca să-şi 


închipuie c-ar putea sta de vorbă cu romani şi să le 
vorbească fără nici o sfială. Li se va părea neobişnuit ca un 
bărbat care face parte din neamul dumitale să se intereseze 
de Isus. Probabil nu ştii că romanii l-au osândit la moarte. 
De asemenea, nu ştii că legionarii - mai ales cei din 
Ierusalim - pândesc orice ocazie ce s-ar ivi pentru a le 
confirma bănuiala că adepţii lui Isus au început să se 
organizeze. 

— Spune, Justus, nu cumva îţi închipui despre mine c-aş 
putea să fiu o iscoadă? Întrebă Marcellus. 

— Nu, eu nu-mi închipui că ai putea fi o iscoadă. Nu ştiu, 
Marcellus, ce ai putea să fii, dar am toată încrederea că nu 
ai intenţii rele faţă de noi. Aş fi dispus să-ţi spun şi eu unele 
amănunte despre Isus. 

— Îţi mulţumesc, Justus, zise Marcellus şi scoase din sânul 
tunicii scrisoarea ce o făcuse pentru Demetrius. Spune-mi, 
cum aş putea trimite această scrisoare la Ierusalim? 

Justus încruntă din sprâncene şi se uită bănuitor la sulul 
de pergament. 

— La Capernaum există un fort roman, murmură el. Fără 
îndoială comandantul fortului are curieri care pleacă şi se 
întorc tot la două-trei zile. 

Marcellus îi întinse sulul de pergament şi-i făcu semn spre 
adresă. 

— Nu vreau să expediez această scrisoare cu ajutorul 
celor din fortul Capernaum şi nici al administraţiei 
procuratorului din Ierusalim, zise Marcellus. Scrisoarea 
aceasta va trebui trimisă cu un om de încredere, care s-o 
predea grecului Stefanos din dugheana lui Ben Iosif. 

— Prin urmare cunoşti pe sclavul Demetrius, se dumiri 
Justus. Tot aşa mi-am închipuit şi eu. 

— Da... Este sclavul meu. 

— M-am gândit şi la asta. 

— Serios! Ei bine, ia să-mi spui la ce te-ai mai gândit? Cred 
că va fi mai bine să limpezim situaţia de vreme ce am ajuns 
aici. 


— M-am întrebat care ar putea fi scopul ce-l urmăreşti cu 
această călătorie în Galileea, declară Justus şi păru că se 
mai înseninează puţin. 

— În sfârşit, acum ştii, nu-i aşa? 

— Nu sunt tocmai sigur c-aş şti, zise Justus şi puse mâna 
pe braţul lui Marcellus: Spune-mi doar atât: Ai văzut 
vreodată pe Isus, l-ai auzit vorbind? 

— Da, l-am auzit, dar n-am putut înţelege ce spune. Pe 
vremea aceea nu cunoşteam limba în care vorbea. 

— Ai învăţat limba aramaică pentru a putea culege 
informaţii despre el? 

— Da, alte motive n-aş fi avut s-o învăţ. 

— Îngăduie să-ţi mai pun o întrebare, zise Justus cu glasul 
în şoaptă: Faci parte dintre noi? 

— Iată motivul pentru care am venit în această provincie. 
Vreau să-mi dau seama de realitate. Eşti dispus să-mi stai 
într-ajutor? 

— În măsura puterilor mele, încuviinţă Justus şi în măsura 
capacităţii dumitale de înţelegere. 

Marcellus rămase mirat. 

— Vrei să afirmi că în învăţătura aceasta sunt şi anumite 
mistere pe care eu nu sunt destul de inteligent pentru a le 
putea înţelege? Întrebă el nerăbdător. 

— Eşti destul de inteligent, ripostă Justus. Dar pentru a 
putea înţelege pe Isus nu este nevoie exclusiv de 
inteligenţă. Ceea ce-ţi voi spune eu despre el va trebui să 
accepţi cu inima şi să ai credinţă. 

— De mine credinţa se apropie numai cu mare greutate, 
răspunse Marcellus încruntat. Eu nu sunt superstiţios din 
fire. 

— Cu atât mai bine, răspunse Justus. Cu cât vei fi obligat 
să plăteşti un preţ mai mare, vei aprecia cu atât mai mult 
ceea ce ai obţinut. Apoi se ridică în picioare şi scoţându-şi 
tunica începu să smulgă grăbit ţăruşii cortului. Despre asta 
vom vorbi mai târziu, adăugă el. Este tocmai timpul să 
plecăm la drum dacă vrem să ajungem la Cana până la 


apusul soarelui. Apoi cu totul pe neaşteptate păru că i-a 
trecut ceva prin minte, căci îşi îndreptă trupul. Aşa va fi 
mult mai bine, zise el. Vom pleca la Nazaret! Este mult mai 
aproape decât Cana. În orăşelul acesta s-a născut Isus. 
Maică-sa mai trăieşte şi astăzi acolo. Când va afla că 
dumneata, care eşti roman, ai văzut pe fiul ei şi te-ai 
interesat atât de mult încât vrei să afli şi alte informaţii 
despre el, îţi va spune tot ce doreşti! 

— Nu, te rog! Nu vreau să mă întâlnesc cu ea! Protestă el. 
Apoi, văzând mirarea zugrăvită pe obrazul lui Justus, 
adăugă: Presimt că ea nu va fi dispusă să vorbească despre 
fiul ei cu un roman. 

Primele trei mile Iona le făcu alergând când în fruntea, 
când înapoia micii caravane, întocmai ca un căţeluş care se 
zbenguieşte: arunca cu pietricele spre vitele care păşeau şi 
intra în holdele de pe marginea drumului. Dar, după ce 
soarele se urcă sus pe cer, entuziasmul lui se mai domoli. 
Acum se mulțumea să meargă alături de bunicul său cu paşi 
întinşi şi simțindu-se mai bărbat decât era în realitate. După 
ce mai făcu o bucată de drum, luă pe bunicul său de mână 
şi-l determină să umble mai încet, deoarece începuseră să-l 
doară picioarele. Preocupat de subiectul conversaţiei lor 
importante. Justus nu-şi dăduse seama de oboseala 
nepotului său; dar, când îl văzu că se împiedică şi e gata să 
cadă, se opriră la umbră şi descărcară poverile măgăruşilor, 
apoi le împărţiră în aşa fel ca cel mai mic să fie liber pentru 
a putea luă un călăreț. Ilona nu protestă când văzu că-l 
ridică în şa. 

— Ar fi fost bine să fi păstrat şaua aceea frumoasă, oftă el. 

— Nu, n-ar fi fost bine, zise Marcellus. Când dăruieşti 
ceva, e mai bine să-ţi iei gândul de la ce ai dăruit şi să nu-ţi 
pară rău. 

— Băiete, prietenul nostru are dreptate, încuviinţă Justus. 
Măgăruşul acesta te va putea duce şi fără şa frumoasă. Să 
plecăm la drum şi, când soarele va dogori deasupra 
capetelor noastre, ne vom opri ca să mâncăm ceva. 


— Mie mi-e foame chiar acum! Declară Ilona 

— Şi mie mi-e foame, interveni Marcellus şi în timpul cât 
strânse chinga se adresă lui Justus cu glasul în şoaptă: Nu 
uita că el este copil şi nu trebuie să fii sever. 

— Cred că ai fi fost încântat de învăţăturile lui Isus, 
declară Justus amabil. Ai o inimă bună, Marcellus. De câte 
ori l-am auzit vorbind despre bunătatea omenească! Pentru 
el nu putea să existe nimic mai meschin decât bunătatea 
subliniată de meschinărie. Cea mai ticăloasă faptă pe care 
ar putea-o săvârşi un bărbat faţă de sine însuşi sau faţă de 
aproapele lui este un dar pe care-l face cu părere de rău. 
Este foarte greu pentru un bărbat cu sufletul neprihănit să 
dăruiască ceva ce n-ar trebui dăruit, ci aruncat. Cred, 
prietene, că această parte din învăţătura lui Isus nu-ţi va 
veni prea greu s-o accepţi! 

— Probabil ai o părere prea bună despre mine, Justus, 
protestă Marcellus. Eu în toată viaţa mea n-am dăruit nimic 
ce ar fi putut să mă facă mai sărac decât am fost înainte de 
aceea. Nu am dăruit nimic din ceea ce mi-am dorit sau ce 
am preferat să păstrez. Cred că Isus a renunţat la tot cea 
avut. 

— Tot ce a avut! Încuviinţă Justus. Nu mai avea nimic, 
decât hainele de pe el. Spunea că, dacă un bărbat are două 
haine, pe una se cade s-o dăruiască altuia, în ultimul an cât 
a fost împreună cu noi, a avut o cămaşă bună. Probabil ar fi 
dat-o şi pe aceasta altuia dacă această cămaşă nu i-ar fi fost 
dată şi lui în împrejurări cu totul neobişnuite. 

— N-ai vrea să-mi divulgi şi mie ce s-a întâmplat? Întrebă 
Marcellus. 

— În Nazaret trăia o femeie nenorocită despre care umbla 
vorba că este vrăjitoare. Era mică de statură şi urâtă la 
vedere; umbla întotdeauna singură, n-avea prieteni şi era 
veşnic nemulțumită, într-o zi, de Sabat, vecinii au auzit 
pocnind spata războiului la ea în casă şi s-au dus să-i spună 
că în felul acesta încalcă legea. Dar Tamar n-a vrut să 
asculte de ei şi oamenii s-au dus şi au pârât-o la cărturari, 


care au venit în dimineaţa Sabatului următor şi, găsind-o că 
ţese, i-au stricat războiul, care era singurul ei mijloc de 
existenţă. Probabil restul întâmplării ţi-l poţi închipui cu 
uşurinţă, conchise Justus. 

— 'Tamar a avut noroc cu Isus, care era un teslar priceput, 
zise Marcellus. Dar ce au zis autorităţile templului când au 
constatat că el vine în ajutorul lui Tamar? Nu l-au învinuit şi 
pe el că se asociază cu cei care calcă Sabatul? 

— Dimpotrivă, l-au învinuit. Asta s-a întâmplat pe vremea 
când rabinii încercau să găsească motive de acuzare 
împotriva lui. Oamenii au stăruit de multe ori să vorbească 
în sinagogile satelor şi faptul acesta nu putea să fie pe 
placul rabinilor, care chemau mereu poporul să aducă 
jertfe. Isus a vorbit despre prietenia şi ospitalitatea faţă de 
oameni străini şi despre săracii care trebuie ajutaţi. 

— Rabinii nu erau adepţi ai prieteniei şi ai milei? Întrebă 
Marcellus. 

— Ba da, erau. Şi considerau ca ceva de la sine înţeles ca 
în această privinţă toată lumea să Fie de acord. 

— Cel puţin în teorie dacă nu altfel, zise Marcellus. 

— Da, exact! Numai în teorie! Dar în privinţa adunării 
fondurilor pentru susţinerea sinagogilor erau de acord şi în 
practică. Vorbeau mereu numai despre bani, aşa că nu le 
mai rămânea timp pentru a putea vorbi şi despre lucruri 
din domeniul spiritual. 

— Haide, continuă şi spune-mi ce s-a întâmplat cu Tamar, îl 
întrerupse Marcellus. Isus i-a reparat războiul şi în semn de 
recunoştiinţă ea i-a ţesut o cămaşă. 

— Tocmai! Pe aceasta a purta-o până la moarte. 

— Ai fost de faţă... Când a murit? Întrebă Marcellus. 

— N-am fost... pe vremea aceea eu eram la închisoare, 
răspunse Justus, care părea că nu este dispus să vorbească 
despre această chestiune. 

Dar, la stăruinţele lui Marcellus, îi povesti pe scurt ce s-a 
întâmplat. Câteva zile înainte de a fi judecat pentru trădare 
şi tulburarea liniştii publice, Isus alungase samsarii şi 


cămătarii din templu. Câţiva dintre prietenii săi au fost 
arestaţi şi băgaţi la închisoare, fiind acuzaţi c-au adunat de 
pe jos câţiva bani ce fuseseră risipiţi. Acuzarea a fost 
nedreaptă, stărui Justus, dar cu toate acestea am fost ţinuţi 
în închisoare vreme de două săptămâni. 

— Când ne-au eliberat din închisoare, adăugă el abătut, 
totul se terminase. Cămaşa, după cât am auzit, a fost jucată 
la zaruri de legionarii romani care au luat-o cu ei. Ne-am 
întrebat de multe ori: ce s-o fi ales de cămaşa aceasta? 
Pentru ei nu avea nici o valoare. 

Se făcuse amiază şi poposiră în mijlocul unui crâng, unde 
era şi un izvor şi un partal de iarbă pentru păscut. 
Măgăruşii fură descărcaţi de poveri şi le puseră piedicile. 
Desfăcură merindele: un burduf de vin, un coş de pâine, o 
legăturică de peşte afumat, un urcior plin cu sirop de orz şi 
un coşuleţ de smochine pârguite. Pentru Ilona întinseră o 
pătură pe iarbă şi, după ce se satură, băiatul ostenit de 
drum adormi numaidecât. Justus şi Marcellus se întinseră în 
iarbă şi continuară să vorbească cu glasurile domolite. 

— S-a întâmplat ca uneori oamenii neprevăzători să se 
înşele asupra atitudinii lui faţă de afaceri, spunea Justus. 
Cei care erau împotriva lui răspândiseră zvonul că el este 
împotriva neguţătorilor şi că nu respectă înțelegerile 
negustoreşti, obişnuite între oameni. 

— La asta m-am gândit şi eu, declară Marcellus. S-a vorbit 
foarte mult despre stăruinţele lui de a determina oamenii să 
renunţe la ceea ce au. Mi-am zis că aceasta este o cerere 
exagerată, în cazul când cineva începe să împartă străinilor 
tot ce are, cum va putea să mai îngrijească de familia lui? 

— Îngăduie să-ţi dau o pildă, într-una din zile subiectul 
acesta a fost discutat în faţa lui Isus şi el l-a explicat 
spunându-le o parabolă. El avea obiceiul să vorbească mai 
întotdeauna numai în pilde: Un bărbat care avea o vie 
trebuia să culeagă strugurii deoarece aceştia erau copţi. 
leşind în piaţă, a întâlnit un pâlc de oameni care-şi pierdeau 
vremea şi i-a întrebat dacă nu cumva au nevoie de lucru. 


Oamenii i-au răspuns că sunt gata să lucreze până seara în 
schimbul unui dinar. 

— Asta este o simbrie destul de mare, zise Marcellus. 

— Aşa este! Dar strugurii trebuiau culeşi imediat, aşa că 
omul nu putea să stea cu ei la tocmeală. Prin urmare s-a 
învoit. Pe la amiază şi-a dat seama că va avea nevoie de mai 
mulţi lucrători. A coborât din nou în piaţă şi a întrebat pe 
cei care aşteptau acolo cât îi cer ca să lucreze în vie până 
după apusul soarelui. Lucrătorii i-au răspuns că lasă la 
aprecierea lui cât să le dea. În sfârşit, pe înserate, când s-au 
întors lucrătorii din vie, a plătit celor care-i ceruseră un 
dinar, atât cât se învoiseră. După ei au venit cei care 
lucraseră numai în timpul după-amiezii şi-i spuseseră că le 
va plăti atât cât va crede el de cuviinţă. 

— Prin urmare ce a făcut? Întrebă Marcellus nerăbdător. 

— A dat fiecăruia dintre ei câte un dinar. A dat câte un 
dinar până şi celor care nu lucraseră mai mult de un ceas. 

— Probabil din pricina aceasta între lucrători s-a iscat o 
neînțelegere. 

— Aşa s-a şi întâmplat. Cei care lucraseră toată ziua au 
început să protesteze revoltați. Dar stăpânul viei le-a 
răspuns: V-am plătit atât cât mi-aţi cerut. Aşa ne-a fost 
înţelegerea! Oamenii aceştia n-au cerut nimic, ci au avut 
încredere în bunăvoința mea. 

— Admirabil! Exclamă Marcellus. Când cineva se 
târguieşte cu tine şi cu mare greutate ajungi cu ella o 
înţelegere, nu are nici un drept la bunăvoința ta şi nici nu 
eşti obligat să te porţi generos faţă de el. Dar dacă se 
întâmplă ca cineva să lase la aprecierea ta ceea ce se 
cuvine să-i plăteşti s-ar putea să te coste întotdeauna mai 
mult decât face. 

— Tocmai! Încuviinţă Justus. Când ai de-a face cu cineva 
care se târguieşte şi încearcă să profite de situaţia în care 
te găseşti, ai dreptul să-i plăteşti cu cântăreală dreaptă. Dar 
dacă se întâmplă să lase la aprecierea ta cât va trebui să-i 
dai, aceluia va trebui să-i cântăreşti cu prisosinţă. 


— Eu, Justus, sunt de părere că, dacă oamenii s-ar înţelege 
unul cu altul în felul acesta, pieţele n-ar fi atât de pline de 
larmă, nu-i aşa? 

— Şi toată lumea ar fi mai mulţumită, adăugă Justus. N-ar 
mai fi nevoie să plăteşti biruri pentru întreţinerea poliţiei 
care să păzească ordinea. Şi după ce procedeul acesta ar fi 
adoptat de toată lumea nu ar mai fi nevoie nici de armată. 
Astfel populaţia ar scăpa de o mare povară care o apasă. 
După ce s-ar obişnui cu felul acesta de viaţă mai 
îmbelşugată, ar fi foarte puţin probabil ca oamenii să revină 
la vechile obiceiuri. 

O vreme nu mai zise niciunul nimic, ci rămăseseră 
amândoi îngânduraţi. 

— Evident, procedeul acesta pare foarte puţin practic, 
deoarece experienţa aceasta ar face-o foarte puţini şi ar fi 
dăunătoare pentru ei. Marea majoritate îşi va bate joc de ei 
şi-i va exploata, considerându-i laşi şi incapabili de a-şi 
apăra drepturile pe care le au. 

— Este adevărat! Încuviinţă Justus. Ar fi jefuiţi de tot ce 
au, dar ideea aceasta măreaţă nu le-o va putea lua nimeni. 
Să nu uiţi, Marcellus, că ideile sunt ca şi sămânţa. Nu 
reprezintă nimic dacă vrei să te răsplătească imediat. Dar 
dacă o vei semăna şi o vei uda... 

— Este acelaşi lucru ca şi când cu totul pe neaşteptate ar 
apărea un binefăcător al omenirii şi ar aduce o mână de 
seminţe necunoscute, pe care, dacă oamenii le vor cultiva, 
se vor bucura de mulţumire şi de belşug. 

— Aşa este, încuviinţă Justus. Dar cu mâna aceasta de 
grăunţe nu vor putea ajunge prea departe decât dacă le vor 
semăna şi treiera de mai multe ori la rând. Isus a vorbit şi 
despre asta. O parte dintre aceste seminţe nu vor răsări 
niciodată, altele vor cădea între mărăcini şi vor fi năpădite 
de pălămidă. Unele vor cădea pe pământ sterp şi păsările 
cerului vor veni şi le vor mânca. Numai foarte puţine vor 
rodi. 


— Spune, Justus, crezi cu adevărat că o astfel de teorie se 
va putea afirma şi va putea rodi în mijlocul acestei lumi 
pline de păcate? Întrebă Marcellus pe un ton cât se poate 
de serios. 

— Da... Cred! Cred pentru că şi el a crezut! Răspunse 
Justus. Spunea că va avea acelaşi efect ca şi dospeala din 
pâine; va creşte încet, pe nesimţite, dar imediat ce va 
începe să crească nimic nu o va mai putea opri. Nimeni nu 
va fi în stare nici s-o oprească, nici s-o ţină sub obroc şi nici 
s-o înlăture. 

— Dar cum se poate ca teoria aceasta să se manifeste 
tocmai aici... În Galileea, care este atât de săracă şi atât de 
departe de centrele mai populate ale așezărilor omeneşti? 
Se miră Marcellus. 

— De, răspunse Justus, undeva tot trebuia să se manifeste! 
După câteva clipe de gândire se întoarse spre Marcellus şi 
zâmbi cu sfială: Crezi că această sămânță ar fi putut printre 
rădăcini şi ar fi putut să crească mai cu uşurinţă dacă ar fi 
căzut pe străzile Romei? 

— Probabil întrebarea aceasta nu mai are nevoie de un 
răspuns, zise Marcellus. 

Justus se întinse spre nepotul său şi-l mângâie pe obrazul 
oacheş. 

— Acum să plecăm la drum... ca să ajungem la Cana, zise 
el şi se ridică în picioare. 

Peste câteva minute plecară din nou. Justus mergea în 
fruntea convoiului şi continuă să-şi înşire amintirile. 

— Am făcut de atâtea ori drumul acesta împreună. Isus 
ţinea la Cana mai mult decât la orice oraş din Galileea. 

— Mai mult decât la Nazaret? Întrebă Marcellus. 

— În Nazaret el n-a fost apreciat niciodată aşa cum merita, 
răspunse Justus. Ştii foarte bine cum se întâmplă. Nimeni 
nu poate fi profet în ţara lui. Nazarinenii spuneau despre el: 
„Cum se poate ca omul acesta să fie un înţelept? Nu-l 
cunoaştem noi destul de bine cine este?” 


— Se vede că nu aveau prea mult respect faţă de propria 
lor valoare, ripostă Marcellus şi începu să râdă. 

— Este cât se poate de firesc, adăugă Justus. A crescut 
alături de ei. Dar nu le-a reproşat niciodată că nu urmează 
învăţăturile lui, cum le urmau cei din Cana şi Capernaum. 
S-a întâmplat ca la Cana să-şi dovedească pentru prima 
dată puterea neobişnuită, despre care vei auzi vorbindu-se. 
Presupun că nu te-a informat nimeni despre ceea ce s-a 
întâmplat acolo cu ocazia unei nunţi? 

— N-am auzit nimic, răspunse Marcellus. Ce s-a întâmplat? 

Fu o poveste mai lungă şi după amănuntele asupra cărora 
stăruia Justus înţelesese că aici ar putea să fie vorba despre 
ceva important. Anna, fiica lui Harif şi a Rafilei, trebuia să 
se căsătorească. Harif era de meserie olar, om vrednic şi 
sârguincios, dar nu se putea spune despre el c-ar fi bogat, 
astfel că cheltuielile cu ospăţul Annei reprezentau pentru el 
o sumă destul de mare. Cu toate acestea, Harif îşi dăduse 
toată silinţa ca fiică-sa să aibă o nuntă aşa cum se cuvine. 
Anna avea o mulţime de prieteni, iar Rafila şi Harif tot 
atâtea rude. Prin urmare au poftit pe toţi aceştia şi toţi au 
venit să se ospăteze. 

— Tu ai fost de faţă, Justus? 

— Nu... Asta s-a întâmplat înainte de a cunoaşte pe Isus. 
Ştirea despre ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea s-a 
răspândit repede şi foarte departe. Nu mă sfiesc să-ţi spun 
că în ziua când am auzit nu mi-a venit nici mie să cred c-ar 
putea să fie adevărat. 

— Te rog, continuă! Îl îndemnă Marcellus. 

— Isus a sosit printre cei din urmă. Ritualul căsătoriei 
fusese îndeplinit şi majoritatea nuntaşilor erau demult la 
masă. Bietul Harif se zbuciuma din pricină că n-avea vin de 
ajuns pentru atâţia oameni. Cineva a pomenit lui Isus 
despre nemulţumirea lui. 

Justu făcu o jumătate stadiu de drum fără să mai zică 
nimic. 


— Poate e prea devreme ca să-ţi spun întâmplarea 
aceasta, murmură el. Nu vei putea crede vorbele mele. Nici 
eu n-am putut crede la început. Isus s-a ridicat de la masă şi 
a intrat într-o odăiţă de alături. Pe fereastra acesteia a 
văzut în curtea din dos a lui Harif câteva vase de pământ şi 
a poruncit slugilor să le umple cu apă şi pe urmă să le ducă 
nuntaşilor. Puțin după aceea a intrat şi el în odaia unde 
erau nuntaşii şi s-a aşezat din nou la masă. Când slujitorii 
au turnat oamenilor în ulcele ca să bea, apa se prefăcuse în 
vin. 

— Nu, Justus, aşa ceva nu se poate! Protestă Marcellus. 
Povestea aceasta nu serveşte cu nimic viaţa şi întâmplările 
prin care a trecut Isus. 

— Am prevăzut, prietene, că nu eşti încă pregătit pentru a 
putea crede ceea ce-ţi voi spune! Zise Justus cu părere de 
rău. 

— Eu sunt de părere că pentru vinul acesta s-ar putea găsi 
o explicaţie mult mai apropiată de adevăr, interveni 
Marcellus. Hai să zicem că Isus apare între nuntaşi; este o 
personalitate strălucitoare şi toată lumea îl admiră. Astfel 
până şi apa pe care o beau de faţă cu elli se părea că are 
gust de vin. În felul acesta s-ar putea explica povestea 
răspândită în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la nuntă. 

— Bine, Marcellus, să fie aşa cum spui, consimţi Justus. Nu 
mă supăr din pricină că n-ai crezut vorbele mele. În 
înţelepciunea şi bunătatea lui Isus vei putea crede chiar 
fără să crezi în temeinicia acestei întâmplări. 

Îşi urmară drumul pe coasta colinei până când ajunseră în 
culme, fără să mai continue conversaţia întreruptă. Justus 
se opri şi făcându-şi mâinile punte peste ochi se uită în 
lungul potecii care şerpuia până departe; gestul acesta al 
lui era obişnuit, dar Marcellus nu şi-l putea explica. Uneori 
îşi zicea că probabil Justus are o întâlnire cu cineva în 
părţile acestea. Astăzi îl va întreba ce urmăreşte; dar la 
urmă îşi zise că va fi mai bine să renunţe, până când Justus 
se va decide să-i spună de bunăvoie. 


În timpul cât se opriră pe culmea colinei ca să aştepte 
convoiul cu poverile şi să apuce înaintea lor, Marcellus 
întrerupse tăcerea: 

— Justus, mi se pare că despre Miriam mi-ai spus că într-o 
zi când părinţii ei erau plecaţi de acasă la o nuntă, unde 
fusese poftită şi ea, dar refuzase să se ducă şi în ziua aceea 
şi-a dat seama că poate cânta. 

— Da, încuviinţă Justus. Aceasta a fost nunta Annei. 

— La această nuntă Isus a sosit foarte târziu, completă 
Marcellus. 

— Da! Răspunse Justus şi se uitară unul la altul cu înţeles. 

— Oare ce I-o fi obligat să întârzie? Se întrebă Marcellus. 

— Mi-am pus şi eu această întrebare, adăugă Justus cu 
glasul liniştit. 

— Crezi că el a poruncit lui Miriam să nu spună nimănui ce 
s-a întâmplat în după-amiaza aceea? 

— Se poate să fie aşa. 

— Spune, Justus, ai auzit vreodată vorbindu-se despre Isus 
că el ar fi atribuit cuiva un dar neaşteptat... Şi pe urmă să-i 
fi poruncit să nu pomenească nimănui despre ceea ce s-a 
întâmplat? 

— Da! Răspunse Justus. Despre astfel de întâmplări au 
rămas o mulţime de dovezi. 

— Cum îţi explici faptul acesta? Întrebă Marcellus care ar 
fi vrut să afle părerea lui. 

— Isus era încredinţat că orice faptă neobişnuită expusă în 
faţa publicului devine jignitoare. Dacă ar fi fost posibil, Isus 
ar fi preferat ca toate faptele lui să se desfăşoare în secret, 
într-un rând, când o mai e mulţime se adunase împrejurul 
lui pe coasta unei coline ca să-l audă vorbind, le-a spus: 
„Când faceţi fapte bune, păstraţi-le în taină şi nu vânturaţi 
ştirea despre fapta voastră ca lumea să afle şi să vă laude: 
Când miluiţi pe cineva, feriţi-vă ca să nu ştie stânga ce a 
săvârşit dreapta voastră. Nimeni să nu afle decât Tatăl 
vostru cel din ceruri, căci numai el vă va răsplăti”. 


— Ce a vrut să spună, când a afirmat că tatăl îi va 
răsplăti... Dacă nu va afla nimeni despre milostenia lor? Să 
luăm, de pildă, cazul lui Ilona; dacă n-ar fi aflat nimeni că el 
şi-a dăruit măgăruşul copilului aceluia olog. Crezi că el ar fi 
putut să fie răsplătit în taină? 

— Sigur că da! Răspunse Justus. Dacă nimeni n-ar fi aflat 
despre darul acesta, inima lui Ilona ar fi fost plină de 
mulţumire. N-ai fi avut ocazia nici să-i auzi spunând că ar fi 
fost mai bine să păstreze şaua aceea a Fui Gaspar. 

— Bine. Dar nepotul tău nu putea săvârşi această faptă 
fără ca cineva să afle despre ea, protestă Marcellus. 

— Este adevărat, încuviinţă Justus. Dar asta n-a fost 
greşeala lui Ilona. ci nenorocirea lui. 

— Este de părere că radiaţia aceea neobişnuită care 
tremură împrejurul lui Miriam se datoreşte faptului că ea a 
păstrat taina ce i-a fost încredinţată? În cazul ei, ea este cea 
care a beneficiat de darul pe care l-a primit de la altcineva 
care i i-a făcut. 

— Ştiu! Încuviinţă Justus. În cazul când cel care 
beneficiază nu spune nimănui, înseamnă că cel care a făcut 
darul este răsplătit în inima lui. În felul acesta cel care a 
primit darul îl ajută ca să fie răsplătit. 

— Dar astăzi, după ce Isus a murit, continuă Marcellus şi 
se întoarse spre el, Miriam este liberă să divulge secretul 
păstrat până acum, nu-i aşa? 

Justus îşi netezi barba îngândurat. 

— S-ar putea să nu fie liberă, murmură el. Dacă ar fi l-ar 
divulga. 

SFÂRŞITUL VOLUMULUI 1. 

CAPITOLUL XV. 

La Cana ajunseră prea târziu pentru a mai putea auzi pe 
Miriam cântând, dar Marcellus îşi zise că probabil e mai 
bine aşa, deoarece Iona era atât de ostenit şi de somnoros, 
încât abia-şi mai putea ţine capul drept. 

Abia terminaseră cu ridicarea corturilor şi culcarea 
băiatului, după ce se spălară de praful adus de pe drum şi 


mâncară ceva frugal, când în apropierea lor se auzi freamăt 
de glasuri: oamenii din sat se întorceau la vetre de la 
întâlnirea lor obişnuită împrejurul izvorului pe deasupra 
căruia tremura lumina lunii. 

Justus ieşi în drum şi apucă la vale. Marcellus se simţea 
ostenit şi se întinse în aşternut, dar puţin după aceea auzi 
pe Justus că stă de vorbă cu cineva. Nu trecu mult şi-l văzu 
că intră în cort. Aflase de la olarul Harif că lusuf, fiul lui 
Benoni, va pleca dimineaţa următoare la ierusalim, aşa că 
fără îndoială ar putea să ducă şi scrisoarea către 
Demetrius. 

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus şi, după ce-i întinsese 
sulul, scoase punga şi-i desfăcu baierele: Cât crezi c-ar 
trebui să-i dau pentru această osteneală? 

— Eu zic că zece ţechini vor fi tocmai de ajuns, răspunse 
Justus şi pe obrazul lui tremură o lumină de mulţumire, 
probabil din pricină c-a putut constata că Marcellus îi predă 
scrisoarea fără să ezite. Prin urmare nu putea fi nimic 
primejdios pentru gruparea lor. Probabil lusuf trebuie să 
sosească imediat, adăugă el. Harif îl va informa, căci casele 
lor sunt foarte aproape una de alta. 

— Te rog să vorbeşti cu el, zise Marcellus. M-a toropit 
somnul şi aş prefera să dorm. 

De fapt adormi imediat, dar după o bucată de timp în 
conştiinţa lui îşi făcu loc un murmur de glasuri ce se auzeau 
în apropiere. Se ridică într-un cot şi pe sub aripa ridicată a 
cortului văzu, la lumina lunii, pe Justus, împreună cu un 
tânăr oacheş cu părul zbârlit, bine legat la trup şi cu 
picioarele încrucişate sub el. lusuf, fiul lui Benoni, îi 
povestea cu glasul gutural pricina pentru care trebuia să 
plece la Ierusalim: voia să vadă târgul de cămile ce se ţinea 
în fiecare an după sărbătorile Paştilor. Numeroase 
caravane, după ce vindeau mărfurile aduse, vindeau şi 
cămilele, deoarece negustorii erau de părere că sunt mai 
câştigaţi dacă le vând în loc să se întoarcă cu ele acasă fără 
a duce poveri pentru care să fie plătiţi. O cămilă de trei ani 


sănătoasă şi puternică o puteai cumpăra la cel mult optzeci 
de ţechini, spunea lusuf. De astă dată făcuse planul să 
cumpere tocmai şase. În oraşul Tiberiada le va putea vinde 
cu o sută de ţechini de cap, poate chiar cu mai mult. El face 
în fiecare an drumul acesta. Va duce bucuros scrisoarea lui 
Justus şi o va preda grecului aceluia care lucrează în 
dugheana lui Ben Iosif. lar când Justus îl întrebă cât îi cere, 
Iusuf îi răspunse că nu cere nimic, deoarece nu va avea 
nevoie de nici o osteneală. 

— Trebuie să ştii că scrisoarea aceasta nu este a mea, îi 
explică Justus. O trimite tânărul roman Marcellus Gallio, 
care a venit în părţile acestea ca să cumpere ţesături. 
Doarme în cortul acesta de aici. 

— O, va să zică despre acesta e vorba. Maică-mea a 
pomenit ceva despre el. Mi se pare straniu că omul acesta 
se interesează de ţesăturile noastre, care nu au nimic 
deosebit. Până acum nimeni nu şi-a închipuit despre ele c-ar 
putea să aibă o valoare. Ei bine... Dacă scrisoarea este a lui 
şi nu a ta, va trebui să-mi plătească opt ţechini. 

— Îţi va da zece, zise Justus şi Marcellus auzi clincătul 
banilor pe care-i prăvăli în palma întinsă a lui lususf. 

— Opt îmi ajung, protestă Ilusuf. Pe ceilalţi doi păstrează-i 
tu. 

— Eu n-am făcut nimic pentru ca să mi se cuvină, protestă 
Justus. Sunt ai tăi. Şi cred că romanul ţine ca să-ţi dea zece. 

Iusuf începu să râdă... Dar într-un fel nu tocmai plăcut. 

— De când au devenit romanii atât de darnici? Murmură 
el. Sper că în această scrisoare nu va fi nimic neobişnuit. 
Mi-au spus cei care ştiu că în închisoarea din Ierusalim 
colcăie păduchii. Ce zici de asta, Justus? Tu eşti bine 
informat, ca orice om păţit, zise Ilusuf şi începu să râdă 
singur de gluma lui sinistră. Primăvara trecută ai petrecut 
şi tu vreo două săptămâni acolo. 

Marcellus nu putu auzi răspunsul lui Justus, care probabil 
se mulţumise să zâmbească sau să se încrunte auzind 
vorbele lui lusuf. 


— Poţi avea toată încrederea în omul acesta, declară 
Justus. Este un bărbat bine intenţionat. Trebuie să ştii, 
Iusuf, că nu toţi romanii sunt netrebnici. Cred că atâta lucru 
ai fi putut constata şi tu. 

— Aşa este, consimţi lusuf. A mers vorba că fiecare evreu 
îşi are romanul său. Din întâmplare al meu este unul cu 
numele Hortensius. 

— Vorbeşti despre centurionul din Capernaum pe al cărui 
sclav Isus l-a vindecat de paralizie? Ce fel de afaceri ai cu 
el, lusuf! 

— Puțin după întâmplarea aceasta cu sclavul său, i-am 
vândut patru cămile. Trei dintre ele i le-am vândut cu câte o 
sută, iar pe a patra i-am spus că i-o las cu şaizeci de ţechini, 
deoarece are bolfe la picioare. „De şchiopătat nu 
şchiopătează? Cât ai dat pe ea?” întrebă el. I-am răspuns c- 
am plătit-o cu optzeci de ţechini, dar n-am ştiut că bolfa 
este în stare atât de gravă decât după ce am făcut cu ea 
două zile de drum. „Acum pare vindecată”, zice el. l-am 
răspuns că acum este odihnită. Dar va începe să 
şchiopăteze din nou dacă va face un drum lung cu o povară 
cât de mică. Centurionul mi-a spus: „Vorbele acestea n-ar fi 
trebuit să mi le spui. Nu cumva cunoşti pe Isus?” l-am 
răspuns că-l cunosc. „Mi-am închipuit că aşa trebuie să fie! 
Haide să facem paguba pe din două. Îţi voi da şaptezeci de 
ţechini”. Eşti foarte generos, zic eu, apoi l-am întrebat dacă 
şi el cunoaşte pe Isus. „Nu-l cunosc, zice el, dar într-un rând 
l-am auzit vorbind”. Apoi l-am întrebat ca şi când am fi fost 
de o seamă. „Nu cumva faci parte dintre noi”? Ei începuse 
să numere banii şi nu mi-a răspuns la întrebare. Dar când 
mi-a întins punga - asta s-a întâmplat acum patru ani şi 
arătam mult mai tânăr decât acum - mi-a spus: „Continuă 
să urmezi învăţăturile lui Isus, tinere! Nu vei deveni bogat 
niciodată, dar nu vei fi nici sărac!” 

— Îţi mulţumesc, lusuf, că mi-ai vorbit despre întâmplarea 
asta, zise Justus. Înţelegi ce s-a întâmplat acolo? Hortensius 
a auzit pe Isus vorbind despre felul în care oamenii trebuie 


să se poarte unul faţă de altul. Probabil s-a întrebat dacă 
există cineva care este în stare să-i urmeze învăţătura. Tu i- 
ai spus adevărul privitor la cămila care suferea de bolfe, aşa 
că a început să creadă în puterea lui Isus. 

Iusuf începu să râdă. 

— Prin urmare îţi închipui că această cămilă ar putea să 
aibă vreo legătură cu vindecarea sclavului său? 

— Şi de ce să nu aibă? Ripostă Justus, care-şi zise că este 
rândul său să râdă. Probabil centurionul şi-a zis că cel care 
este în stare să determine un hăitaş de cămile să spună 
adevărul referitor la o bolfă, acela va fi în stare să vindece şi 
bolile de care suferă oamenii. Dar - şi de astă dată glasul lui 
Justus deveni solemn - e cert că Hortensius a crezut şi a 
crezut cu toată convingerea! În ziua aceea, lusuf, eu am 
fost de faţă. Centurionul era un bărbat impunător şi 
îmbrăcat în uniformă de gală. Apropiindu-se, s-a înclinat în 
faţa lui Isus cu tot respectul şi i-a spus că sclavul său este 
pe moarte, aşa că-l roagă să-l vindece: „Nu va fi nevoie să te 
osteneşti trecând pragul casei mele, stăpâne”, spune el. 
„Dacă vei zice ca slujitorul meu să se vindece, atât va fi de 
ajuns”. Isus a rămas mulţumit, căci aşa ceva nu se 
întâmplase niciodată înainte de aceea. Nimenea dintre noi 
nu putea fi atât de categoric în credinţa sa. Isus i-a răspuns: 
„Mare este credinţa ta. Întoarce-te în drumul tău, căci 
făcutu-s-a ţie aşiJderea dorinţei tale!” 

— Şi după aceea - se spune - toţi cei care erau adunaţi 
împrejurul lui Isus au plecat în goană spre casa lui 
Hortensius. 

— Aşa este, încuviinţă Justus, dar fiecare dintre ei spunea 
altceva despre ceea ce a văzut. Unii spuneau că sclavul 
vindecat al lui Hortensius a ieşit în poartă ca să întâmpine 
pe stăpânul său. Alţii spuneau că l-au găsit vindecat şi 
aşezat pe marginea patului său de suferinţă. Un altul 
spunea că în momentul când centurionul s-a întors acasă l-a 
găsit punând şaua pe cal pentru a pleca la Capernaum. 
Cred că ştii foarte bine cum se răspândesc zvonurile. Eu 


însă cred că nimeni dintre oamenii aceia care s-au repezit 
spre casa centurionului pentru a vedea ce s-a întâmplat n-a 
putut să pătrundă în curţile lui. 

— Bine, dar în aceeaşi zi sclavul s-a vindecat de boala de 
care a suferit, nu-i aşa? Întrebă lusuf. 

— Este adevărat că s-a vindecat! Declară Justus. L-am 
auzit afirmând el însuşi acest adevăr. Dar să lăsăm asta! 
Spune-mi, crezi că Hortensius va fi numit comandant al 
fortului Capernaum acum după ce bătrânul Iulian a fost 
numit în locul lui Pilat? 

— Galileea nu va avea un astfel de noroc! Murmură lusuf 
cu părere de rău. Toată lumea iubeşte pe Hortensius. Este 
un om drept şi ar fi binevoitor pentru cauza noastră. Dar 
ticălosul acela de Irod va interveni ca locul de comandant să 
fie dat altuia, care să fie mai accesibil pentru ticăloşii decât 
Hortensius. Pe mine mă miră cum de trândavul acela bătrân 
care este Iulian a putut să fie numit procurator ai 
Palestinei! 

— Probabil tocmai din pricină că Iulian este un trândav, cei 
de la conducerea templului au cerut să le fie dat procurator, 
răspunse Justus. Cu cât el va fi trândav şi mai nepăsător, cu 
atât puterea preoţilor se va desfăşura mai nestânjenită. Va 
lăsa pe Caiafa să facă tot ce pofteşte. Sunt şi vremuri, lusuf, 
continuă Justus îngândurat, când oamenii slabi, trândavi şi 
nehotărâţi - dar bine intenţionaţi - devin şi lasă ca 
nedreptăţile şi persecuțiile să se desfăşoare neîmpiedicate. 
Adevărul este că în mâinile lui Pilat cauza noastră şi noi, 
care suntem în slujba ei, ne-am fi simţit mult mai în 
siguranţă. 

— Ştie cineva ce s-a ales de Pilat? Întrebă lusuf. 

— Am aflat c-a fost trimis din nou în Creta. Acolo clima 
este mult mai favorabilă. Circulă zvonul că Pilat din Pont ar 
fi bolnav. Nu a mai apărut în public de mai bine de un an. 

— Asta înseamnă că din ziua răstignirii! Se dumiri lusuf. 
Vrei să spui că Pilat nu s-a mai arătat din ziua aceea? 


— Aşa spune toată lumea. Ben Iosif este de părere că 
boala lui Pilat ar fi de ordin spiritual. 

— În cazul acesta schimbarea aerului nu-i va fi de nici un 
folos, zise Iusuf. Harit spune c-ar fi auzit despre mutarea 
comandantului din Minoa la Capernaum. 

— Imposibil! Aşa ceva n-ar îndrăzni să facă nimeni! 
Declară Justus. Pe Isus l-a răstignit Legiunea din Minoa. 

— Da, ştiu, răspunse lusuf. Nici mie nu-mi vine să cred c-ar 
putea fi altceva decât un zvon. Harif nu mi-a spus de unde a 
aflat această ştire. I-a spus cineva că Paulus din Minoa ar 
putea să devină noul nostru comandant. Dacă aşa se va 
întâmpla, atunci vom fi obligaţi să fim mult mai prevăzători 
decât am fost înainte de asta. 

Justus oftă adânc şi se ridică în picioare. 

— Nu vreau să te mai ţin de vorbă, lusuf. Ai de făcut drum 
foarte lung. Salută pe Ben Iosif din partea mea şi tot aşa pe 
cei care s-au întors în oraş acum după ce sărbătorile 
Paştilor s-au terminat. Şi uită-te cu atenţie - adăugă el 
punându-i mâinile pe umeri - în lungul drumurilor, căci 
nimeni nu ştie dinainte ziua şi ceasul... Glasul lui adânc se 
stinse în şoaptă. Apoi îşi strânseră mâinile şi lusuf se 
depaărta. 

Când Justus intră cu paşi uşori în cort, găsi pe Marcellus 
întors cu spatele spre ieşire, prefăcându-se că doarme. 
Rămase treaz vreme îndelungată şi se gândi la vorbele pe 
care le auzise. Prin urmare nici lui Pilat nu-i fusese tocmai 
uşor. Îşi spălase mâinile în vasul de argint, dar sângele 
galileeanului nu se desprinsese de pe ele. Va să zică 
bătrânul Iulian a fost numit procurator în locul lui, ceea ce 
înseamnă că de aici înainte Caiafa va face tot ce va voi. 
Iulian nu va afla şi nu-l va interesa, chiar dacă va afla 
despre persecuțiile dezlănţuite împotriva micului grup de 
oameni care voiau să păstreze neştearsă amintirea lui Isus. 
Nu va trece mult până când Ben Iosif şi misterioşii săi 
vizitatori vor fi obligaţi să renunţe la întâlnirile lor. Şi 
probabil Paulus va fi trimis aici în Galileea anume ca să 


păstreze ordinea. S-ar putea de asemenea ca faţă de 
oamenii aceştia să nu se poarte atât de crud cum îşi 
închipuie ei. Paulus nu era un scelerat. El fusese obligat să 
participe la răstignirea lui Isus. Dar asta nu înseamnă că el 
a fost de acord cu osânda ce i s-a dat. Nu este exclus ca el 
să se intereseze de soarta prietenilor din Galileea ai lui 
Isus. Dar ei nu-i vor acorda niciodată încrederea lor. Însăşi 
prezenţa lui li se va părea înspăimântătoare, după cât se 
putea vedea destul de limpede din vorbele pronunţate de 
Justus. Un bărbat care s-a făcut vinovat de pironirea pe 
cruce a acestui Isus, pe care ei l-au adorat, nu va putea să 
se bucure niciodată de încrederea lor, indiferent de felul 
binevoitor în care se va purta de aici înainte faţă de ei şi de 
puţinii care au crezut în învăţătura lui. 

Marcellus îşi dădu acum seama că partea de vină pe care a 
avut-o el în această întâmplare ar putea fi iertată de Miriam 
când va constata sincerul său interes faţă de viaţa lui Isus. 
Fusese destul de naiv ca să-şi închipuie că Miriam - care 
era o fată cu calităţi excepţionale - ar putea să compare 
valoarea credinţei lui în faptele săvârşite de Isus şi că 
aceasta ar putea să precumpănească faţă de greşeala pe 
care a săvârşit-o înainte de asta. Presimţea totuşi că Miriam 
ar fi dispusă să-l ierte. Pentru o fată ca ea iertarea aceasta 
era firească, dar afară de asta ea ţinea la el. Probabil nu va 
fi obligat nici să-i mărturisească tot ce s-a întâmplat. Va fi de 
ajuns să-i spună c-a fost de faţă la judecarea lui Isus şi că l-a 
văzut murind. După felul în care va reacţiona în timpul cât îi 
va face această mărturisire, va putea constata dacă mai e 
nevoie să-i dezvăluie şi partea ce a avut-o el în această 
ruşinoasă întâmplare. 

Astăzi însă îşi dădea seama că o astfel de conversaţie cu 
Miriam nu s-ar putea imagina. Până şi Justus, ale cărui 
vederi erau atât de largi şi căruia era convins că-i poate 
face orice mărturisire, se revoltase când auzise că un ofiţer 
din Minoa ar putea să fie trimis pentru păstrarea ordinii în 


VW 


Galileea. „Nu vor îndrăzni să facă aşa ceva!” protestase el, 
scrâşnind din dinţi. 

Nu va putea să spună nimic lui Miriam. Probabil va fi mult 
mai prudent din partea lui să se ferească de a rămâne 
singur cu ea. 

Olarul Harif, de la care cei din Cana îşi obțineau toate 
informaţiile, se trezise în zorii zilei preocupat de gândul că 
Ruben îi spusese c-ar avea nevoie de câteva vase pentru 
păstrat vinul. Deşi până la culesul viilor mai aveau de 
aşteptat trei luni încheiate, astăzi ar fi fost tot atât de bine 
ca în oricare altă zi să întrebe pe Ruben ce ar dori să-i facă. 
În acelaşi timp lui Ruben îi va face plăcere să afle că 
Barsaba Justus a sosit aseară la Cana împreună cu nepotul 
său - cel care se născuse infirm, dar astăzi era tot atât de 
sănătos ca oricare alt băiat din satul lor - şi cu tânărul 
roman care pentru motive neînţelese cumpără ţesături de 
casă la preţuri mai bune decât cele pe care le pot obţine în 
târgul din Ierusalim. Afară de asta îi va putea spune că 
Iusuf, fiul lui Benoni, a fost însărcinat de Marcellus să-i ducă 
o importantă scrisoare la Ierusalim. După ce-i va comunica 
toate aceste ştiri, îi va mai spune că în dimineaţa aceasta 
Justus are de gând să aducă pe nepotul său ca să vadă pe 
Miriam. 

Astfel se întâmplă că spre amiază, când cei trei vizitatori 
intrară în curtea bine îngrijită a lui Ruben, în loc să facă 
familiei o surpriză, constatară că sosirea lor este aşteptată. 

Presimţind că micului Ilona îi va face plăcere să aibă un 
tovarăş de joacă, Miriam trimisese după nepotul ei Andrei, 
care avea nouă ani şi stătea ceva mai în interiorul 
provinciei. Marta, mama văduvă a lui Andrei, fusese poftită 
şi ea, astfel că femeia se simţi mulţumită, deoarece în 
ultimele luni nu avusese ocazie să mai vadă pe Justus. Ar fi 
vrut să-i pună o mulţime de întrebări. 

Se adunaseră cu toţii într-un foişor împrejurul lui Miriam, 
care şi de astă dată era ocupată cu veşnica ei broderie. 
Arăta foarte bine în dimineaţa aceasta şi obrazul îi radia de 


mulţumire, aşa că lui Marcellus i se păru mai drăguță decât 
înainte de asta. După ce se salutară şi-i prezentă pe cei care 
abia sosiseră - cu o spontaneitate care tăcu pe Marcellus 
să-şi simtă zvâcnirea grăbită a sângelului prin vine - se 
aşezară pe scaune în apropierea ei. Miriam întinse mâna 
delicată spre Iona şi-i zâmbi, aşa că băieţaşul se apropie de 
ea cu toată încrederea. 

— Ilona, tu trebuie să fii un băiat foarte voinic, zise ea, 
dacă eşti în stare să ţii pas cu oamenii aceştia pentru a face 
lungul drum de la Sepforis până aici. 

— Majoritatea drumului l-am făcut călare pe un măgăruş, 
răspunse el cu mândrie, apoi adăugă cu încredere: Eu am 
avut un măgăruş mult mai frumos; îl chema Gaspar şi 
întinse un deget spre Marcellus fără să se întoarcă spre el. 
El mi-a dat pe Gaspar, iar eu l-am dat lui 'loma din pricină 
că el este infirm. 

— O, ce faptă vrednică de laudă ai săvârşit! Exclamă 
Miriam. Ochii îi fugiră pe deasupra lui Ilona, ca să se 
oprească asupra lui Marcellus cu o privire care-i încălzi 
sufletul, de la el trecură la Justus, care sta întunecat, ca şi 
când ar fi vrut s-o prevină. Cred că Toma are nevoie de un 
măgăruş, adăugă ea, înțelegând ce vrea să spună Justus. 
Fără îndoială te-ai simţit foarte mulţumit de gestul pe care 
l-ai făcut faţă de el. 

Iona zâmbi melancolic, îşi aşeză un picior cafeniu peste 
celălalt şi tvâru că se gândeşte la răspunsul pe care va 
trebui să i-l dea. Miriam fcânui Sa ce se gândeşte şi-şi zise 
c-ar fi mult mai bine să schimbe vorba. 

— Andrei, strigă ea, de ce nu iei cu tine pe Ilona ca să-i 
arăţi iepuraşii? Avem câţiva mici de tot, Iona, care n-au 
făcut încă ochi. 

Propunerea ei fu primită cu entuziasm şi, după plecarea 
copiilor, Naomi se întoarse spre Marcellus. 

— Ce este povestea asta cu măgăruşul? Întrebă ea 
zâmbind. Marcellus mişcă din picioare şi-şi zise c-ar fi fost 
mai bine să-l fi trimis şi pe el să vadă iepuraşii. 


— Cred că Ilona v-a spus tot ce ar fi de spus în legătură cu 
această întâmplare. Am găsit un măgăruş leneş, la care nu 
ţinea nimenea şi l-am dat lui Ilona. În vecini era un băiat 
olog şi Ilona a crezut de cuviinţă să-i dăruiască lui 
măgăruşul pe care-l primise de la mine. Ne-am zis că fapta 
aceasta a lui este foarte frumoasă, mai ales pentru un băiat 
de şapte ani cât are el. 

— Dar n-am vrea ca din cauza asta să devină închipuit, 
interveni Justus categoric. Chiar acum se simte adânc 
impresionat de fapta lui. 

— Nu uita, Barsaba Justus, protestă Miriam, că lona nu 
este decât un copil. 

— Sigur că este copil! Interveni Marta. 

— Ştiu, murmură Justus netezindu-şi barba, dar n-aş vrea 
să devină un răsfăţat, Miriam. Dacă ţi se va oferi ocazia, te 
rog să vorbeşti cu el despre această chestiune... Ei, ia să ne 
spui, Ruben, ce recoltă vei avea anul acesta în via ta? 

— Va fi mai bună decât în ceilalţi ani, Justus, răspunse 
Ruben şi se ridică încet de pe scaun. Nu vrei să vii cu mine 
în vie ca să vezi butucii? 

Plecară împreună şi puţin după aceea Naomi îşi aduse 
aminte că are ceva de lucru la bucătărie. Mătuşa Marta 
dădu din cap şi zâmbi, spunând c-ar putea să dea şieao 
mână de ajutor. Miriam plecă fruntea spre broderie după ce 
le văzu că trec de colţul casei. 

— M-ai preocupat foarte mult, Marcellus, zise ea cu glasul 
blând după o lungă tăcere, pe care niciunul dintre ei nu era 
dispus s-o întrerupă spunând o banalitate. 

— După cum vezi, am dorit să trec din nou pe aici, 
răspunse Marcellus şi-şi apropie scaunul pe care era 
aşezat. 

— De vreme ce eşti aici, zise Miriam şi uitându-se în ochii 
lui îi zâmbi, despre ce vrei să vorbim mai întâi? 

— Mă interesează foarte mult viaţa teslarului aceluia care 
a făcut atâtea fapte în interesul neamului tău. 

Ochii lui Miriam străluciră de mulţumire. 


— Am presimţit că acesta va fi răspunsul pe care mi-l vei 
da! Exclamă ea. 

— Cum se poate să fi presimţit? Întrebă Marcellus. 

— O, răspunse ea cu îndrăzneală, din o mulţime de lucruri 
mărunte pe care le-am cântărit laolaltă. Tu nu te pricepi la 
ţesăturile rurale şi, dacă e să judeci bine, nici bătrânul 
Justus nu se prea pricepe. Nu ştii nici să te târguieşti când e 
vorba de preţ. Prin urmare se vedea limpede c-ai venit în 
Galileea pentru alte motive. 

— Este adevărat, dar ce te-a determinat să-ţi închipui c-aş 
putea să mă interesez de viaţa lui Isus? 

— Faptul c-ai ales pe Justus să te călăuzească. Ela trăit în 
apropierea lui Isus tot atât de mult ca oricare altul, afară de 
Simon şi Zevedeu, tinerii aceia doi care au fost nedespărţiţi 
de el. Dar prezenţa ta aici m-a pus pe gânduri, adăugă ea şi 
începu să râdă domolită. Romanii sunt priviţi cu bănuială, 
aşa că n-am înţeles motivul pentru care Justus s-a învoit să 
te aducă aici. Pe urmă am constatat că pe grecul care a 
lucrat în atelierul lui Ben Iosif îl cunoşti. Probabil acesta a 
pus la cale întâlnirea cu Justus, căci nu se poate ca aici să 
fie o simplă întâmplare. Cei care se întâlnesc în dugheana 
lui Ben Iosif sunt foştii prieteni ai lui Isus. Prin urmare toate 
aceste amănunte le-am adunat împreună şi... 

— Şi ai ajuns la concluzia că eu m-am învoit cu Justus să 
mă călăuzească pentru ca în felul acesta să pot obţine 
informaţii referitoare la Isus, adăugă Marcellus. Ei bine, 
deducţia este exactă, deşi trebuie să-ţi spun că Justus 
cunoaşte o mulţime de amănunte pe care n-a fost dispus să 
mi le spună şi mie. 

— I-ai spus lui Justus care este motivul că te interesează 
viaţa lui Isus? Întrebă Miriam şi, uitându-se în ochii lui, 
aşteptă să-i răspundă. 

— Nu în întregime, răspunse Marcellus, după câteva clipe 
de ezitare. Dar el nu se îndoieşte de bunele mele intenţii. 

— Probabil că dacă ai spune lui Justus fără nici o reticenţă 
care sunt motivele ce te-au determinat să te interesezi de 


Isus, ar deveni şi el mai comunicativ, îi propuse Miriam; dar 
când văzu că Marcellus nu se grăbeşte să-i răspundă, 
adăugă: Sunt şi eu foarte curioasă să cunosc aceste motive. 

— Miriam, aceasta este o poveste foarte lungă, murmură 
Marcellus. 

— Eu ani vreme de ajuns ca să te pot asculta, răspunse ea. 
Începe şi spune, Marcellus. 

— Acum un an am primit ordin să plec la Ierusalim... În 
interes de serviciu, începu el cu glasul nesigur. 

— Dar nu pentru a cumpăra ţesături, interveni ea când 
constată că s-a oprit. 

— Eram în serviciul guvernului, continuă Marcellus. N-am 
stat în oraş mai mult de câteva zile. În timpul acesta în oraş 
era mare frământare din pricina arestării unui galileean 
care era acuzat de trădare. Am fost de faţă la judecarea lui 
şi omul a fost osândit la moarte. Se vedea limpede că este 
nevinovat, însuşi procuratorul a tăcut această afirmaţie. M- 
am străduit în toate chipurile ca să uit ce s-a întâmplat. 
Totul dovedea că Isus a fost un om excepţional. Prin 
urmare, astă-primăvară, când mi s-a oferit din nou ocazia să 
vin la Ierusalim, am luat hotărârea să petrec câteva zile în 
Galileea şi să aflu ceea ce se va putea afla în legătură cu el. 

— Ce te-a impresionat atât de adânc în legătură cu Isus? 
Întrebă Miriam cu glasul tremurând de încredere. 

— Curajul lui, care părea pornit din convingere; cel puţin 
aşa cred, zise Marcellus. Toţi erau împotriva lui: guvernul, 
cei de la conducerea templului, negustorii, cămătarii şi toţi 
cei care reprezentau puterea banului. Nimeni nu s-a ridicat 
să-l apere. Prietenii săi îl părăsiseră. Totuşi în faţa 
acuzărilor necruțătoare - deşi cauza lui era pierdută şi ştia 
că-l aşteaptă moartea sigură - am constatat că nu se teme 
de nimic. Urmă o pauză în timpul căreia păru că se 
gândeşte: Ar fi fost imposibil să nu rămâi impresionat în 
faţa unui astfel de om. Simţeam un irezistibil îndemn să aflu 
ce fel de bărbat a fost şi cum a trăit, conchise Marcellus şi 


făcu un gest din care putea să înţeleagă că a terminat ce 
are de spus. 

— Ceea ce mi-ai spus nu este tocmai mult, cum afirmai la 
început, declară Miriam cu ochii plecaţi asupra broderiei. 
Mă mir ce te-a determinat să nu mărturiseşti motivul chiar 
de la început. Poate ai omis să povesteşti lui Justus ceva din 
ceea ce mi-ai spus mie acum? 

— Nu, răspunse Marcellus, în linii generale i-am spus cam 
acelaşi lucru. 

— Mi se pare că adineauri spuneai că mărturisirile nu le-ai 
făcut în întregime! Acesta a fost răspunsul pe care mi l-ai 
dat la întrebarea pe care ţi-am pus-o. 

— În sfârşit... Ceea ce am spus lui Justus este tocmai de 
ajuns. Probabil va fi necesar să mai adaug că interesul meu 
faţă de această chestiune este pe deplin sincer, declară 
Marcellus, în orice caz Justus pare mulţumit. Sunt câteva 
întâmplări prin care a trecut Isus, dar el refuză să mi le 
spună şi mie, deoarece îşi închipuie că eu nu sunt încă 
destul de pregătit pentru a mi le putea spune. Ieri i-a părut 
rău că mi-a spus întâmplarea aceea cu nunta, la care 
nuntaşii au băut apă şi au crezut că este vin. 

— N-ai crezut vorbele lui! Zise Miriam şi zâmbi. Nu mă mir 
deloc. Probabil Justus are dreptate. Dumneata nu erai 
pregătit să auzi o astfel de întâmplare. Obrajii i se 
îmbujorară uşor când adăugă: Şi cum s-a întâmplat de a 
început să-ţi vorbească despre nunta Annei? 

— Eu crezusem că vom putea ajunge la Cana tocmai la 
timp pentru a te putea auzi cântând, răspunse Marcellus cu 
entuziasm şi mulţumit că a schimbat subiectul conversaţiei, 
în mod firesc de aici am ajuns să discutăm despre 
constatarea dumitale neaşteptată că poţi să cânţi. Justus îmi 
spusese de mai înainte că asta s-a întâmplat tot în ziua unei 
nunţi. Când am stăruit, a admis că întâmplarea aceasta 
neobişnuită a intervenit chiar în aceeaşi zi. 

— Apa prefăcută în vin ţi s-a părut probabil ceva mai mult 
decât ai fi în stare să crezi că s-a întâmplat, zise Miriam şi 


începu să râdă cu bunăvoință. Nu mă miră deloc. Dar cu 
toate acestea ai crezut în constatarea mea neaşteptată că 
sunt în stare să cânt. Cântecul mi-a transformat întreaga 
viaţă. Trebuie să ştii, Marcellus, că imediat după această 
constatare am devenit cu totul altă persoană. Eram un 
temperament bolnăvicios, abătut, sătul de viaţă, neliniştit şi 
lipsit de cumpăt. Dar astăzi, după cum vezi, sunt fericită şi 
mulţumită. Crezi că asta este mai uşor de crezut decât că 
apa a fost prefăcută în vin? 

— Prin urmare, Miriam, aş putea să cred că în cazul tău s- 
a întâmplat o minune? 

— Crezi ce vrei, răspunse ea după o clipă de ezitare. 

— Ştiu că preferi să nu vorbeşti despre această chestiune, 
zise el, aşa că nu-ţi voi mai pune întrebări. Dar, 
presupunând că Isus a spus o vorbă care ţi-a dat darul să 
cânţi, de ce n-a pronunţat şi cuvântul care ţi-ar fi dat 
facultatea de a umblă? Se spune că ela îndreptat piciorul 
micului Ilona. 

Miriam lăsă broderia din mână şi-şi împreună braţele pe 
piept, apoi încruntă din sprâncene şi se uită îngândurată la 
Marcellus. 

— Eu nu sunt în stare să-ţi explic cum mi-a venit darul 
acesta de a cânta, dar nu-mi pare rău că sunt infirmă, zise 
ea. Probabil oamenilor din Cana cântecele pe care le cânt 
aşezată în targa cu care mă poartă le folosesc mai mult 
decât le-ar folosi dacă aş fi teafără fiziceşte. Toţi îşi au 
grijile, durerile şi amărăciunile lor. Dacă aş fi fost teafără, 
probabil şi-ar fi zis: „Pentru Miriam este uşor să cânte şi să 
se bucure. Ea n-are nici o grijă şi nu-i lipseşte nimic. Dar noi 
ce pricină am putea avea ca să cântăm?” 

— Eşti o fată curajoasă! Declară Marcellus. Miriam clătină 
din cap. 

— Nu cred să fiu vrednică de laudă, Marcellus. A fost o 
vreme când infirmitatea mea a fost un mare chin, deoarece 
eu am contribuit ca să mi se pară chin. A fost un chin nu 
numai pentru mine, ci şi pentru părinţii şi toate prietenele 


mele. Astăzi, când nu mai este chin, a devenit un fel de 
binecuvântare. Oamenii sunt foarte buni faţă de mine. 
Astăzi vin şi mă vizitează. Îmi aduc mici daruri. Şi, cum 
spunea adeseori Isus, este mult mai plăcut să dai decât să 
primeşti. Eu am avut noroc, prietene. Trăiesc în mijlocul 
unei atmosfere îmbuibate de dragoste. Oamenii din Cana 
sunt certăreţi, dar cu mine nu se ceartă niciodată. Faţă de 
mine se poartă cât se poate de cuviincios. Ce zici, nu-i aşa 
că sunt bogată? Întrebă ea şi-i zâmbi. 

Marcellus nu-i răspunse, dar, ascultând de un îndemn 
neaşteptat, întinse mâna cu palma deschisă spre ea, iar 
Miriam îşi aşeză mâna în palma lui cu aceeaşi încredere ca 
un copil. 

— Ascultă, Marcellus, vrei să-ţi mai spun o întâmplare 
neobişnuită? Întrebă ea cu glasul liniştit. Fără îndoială 
Justus ţi-a spus că după ce Isus a săvârşit câteva fapte 
neobişnuite prin satele din Galileea s-a răspândit vestea în 
toată provincia şi în toate părţile pe unde se ducea era 
urmat de mari mulţimi de oameni; sute şi mii de oameni îl 
urmau în lungul drumurilor pe care le făcea în fiecare zi. 
Oamenii care lucrau în țarină lăsau sapa şi alergau în drum 
ca să-i vadă când trec; apoi se amestecau şi ei printre 
aceştia şi uneori lipseau cu săptămânile de acasă, dormind 
în aer liber şi expuşi foamei şi frigului. Dar nimic altceva nu- 
i interesa decât să fie în apropierea lui Isus, într-una din zile 
tocmai se pregătea să intre în Ierihon. N-ai fost până acolo, 
nu-i aşa? Nu puteai să fii, deoarece ai venit încoace, trecând 
prin Samaria. lerihonul este unul dintre oraşele mai mari 
din ludeea. Era urmat, ca de obicei, de o mare mulţime de 
oameni şi, când s-a răspândit vestea că se apropie, toţi 
oamenii au ieşit în strada mare. Pe vremea aceea vameşul 
din Ierihon era un bărbat cu numele Zaheu... 

— Un grec? Interveni Marcellus. 

— Nu... El era ismaelit. Numele lui adevărat era Zăceai, 
dar fiind în slujba administraţiei romane... Miriam se opri 


sfioasă şi obrazul i se îmbujora puţin, dar Marcellus zâmbi 
cu înţelegere şi-i spuse: 

— Nu e nevoie să-mi explici. Funcţionarii provinciali au 
obiceiul să-şi schimbe numele imediat ce obţin câte o 
concesie de la stăpânii lor. Astăzi este obiceiul să-ţi iei un 
nume grecesc, deoarece este mult mai distins şi mai sigur 
decât un nume roman. Cred că ştiu ceva despre Zăceai, zis 
Zaheu, chiar fără să-l cunosc. Trebuie să fie un vameş 
ticălos; unul care nu respectă pe nimeni, nici pe cei de la 
guvern şi nici pe conaţionalii săi, când este vorba de 
câştigul său propriu. Astfel de oameni avem în toate părţile 
imperiului. Nu se poate, Miriam, să stăpâneşti un imperiu 
fără ca în slujbele principale din interiorul provinciilor să nu 
întâlneşti sceleraţi. Crezi că bătrânul Tiberiu ar fi putut 
stăpâni Spania şi Aquitania fără ajutorul unor bărbaţi de 
acolo care au trădat pe proprii lor concetăţeni? Fără asta 
nu se poate. Dacă funcţionarii provinciali ar fi oameni 
cinstiţi, imperiul s-ar duce de râpă. Te rog să mă ierţi că te- 
am întrerupt... Şi pentru că ţi-am ţinut această lungă 
peroraţie. Vorbeşte-mi despre Zaheu. 

— Era foarte bogat. Populaţia din Ierihon se temea de el 
şi-l ura. Avea spioni în faţa tuturor uşilor pentru a descoperi 
orice uneltire de rebeliune. Toţi cei care protestau 
împotriva guvernului erau loviți de biruri grele, iar dacă 
continuau să fie nemulţumiţi erau acuzaţi de trădare. 
Zaheu îşi clădise un palat impunător pe vârful unei coline 
din partea de miazăzi a lerihonului, unde trăia ca un prinţ. 
Acolo avea grădini şi havuzuri şi zeci de servitori care să-l 
slujească. 

— Dar n-avea nici un prieten, zise Marcellus. 

— Nici dintre cei bogaţi, nici dintre cei săraci; dar lui 
Zaheu nu-i păsa de asta. Pe cei care-l urau, el îi dispreţuia, 
în sfârşit... În ziua cu pricina, aflând că Isus se îndreaptă 
spre Ierihon, Zaheu a ieşit în oraş ca să-l vadă şi el, cel 
puţin în trecere. Mulțimea curioşilor era atât de înghesuită, 
încât a coborât din carigă şi s-a aşezat într-un loc de unde 


putea vedea nesupărat. Un legionar l-a recunoscut şi l-a 
ajutat să încalece în furca crengilor unui copac, deşi ceilalţi 
oameni nu avuseseră voie să urce în copaci. Puţin după 
aceea Isus a apărut la capătul străzii, urinat de mulţimea 
care-l însoțea şi s-a oprit în apropierea copacului acestuia. 
A strigat pe Zaheu, spunându-i pe nume, deşi nu se 
văzuseră niciodată şi l-a întrebat: 

— Nu s-ar putea ca astăzi să cinez împreună cu tine în 
casa ta? 

— Şi ce a zis poporul din Ierihon despre fapta asta? 
Întrebă Marcellus. 

— A rămas indignat, fireşte, zise Miriam. Până şi prietenii 
cei mai apropiaţi ai lui Isus s-au simţit mâhniţi. Zaheu era 
cel mai ticălos om din oraş şi dintre toţi Isus îl alesese 
tocmai pe el. Unii dintre ei spuneau: „Nici galileeanul 
acesta nu este mai bun decât preoţii templului, care se dau 
mereu în vânt de dragul oamenilor bogaţi”. 

— Cred că lui Zaheu nu i-a păsat de nemulţumirea lor, zise 
Marcellus. 

— S-a simţit foarte măgulit şi a coborât din copac şi a mers 
alături de Isus, legănându-se mândru în mers cu mulţimea 
de oameni care mergeau pe urma lor. După ce au ajuns în 
faţa proprietăţii lui, a dat poruncă oamenilor ca să intre în 
grădină şi să aştepte. 

— Până când el şi musafirul său vor cina, zise Marcellus. 
Probabil oamenilor nu le-a făcut nici o plăcere aşteptarea 
asta. 

— Oamenilor nu le-a făcut, căci se simțeau jigniţi, dar cu 
toate acestea au aşteptat şi s-au uitat după Isus, care a 
intrat în impunătoarea clădire de marmură a lui Zaheu. 
După ce au aşteptat vreme de aproape un ceas, Zaheu a 
ieşit din casă şi le-a făcut semn. Oamenii aşezaţi în grădină 
s-au ridicat în picioare şi s-au apropiat ca să-l poată auzi ce 
le va spune; arăta profund tulburat şi şi-au dat imediat 
seama că s-a întâmplat cfva cu el. Pe obrazul lui nu se mai 
vedea mândria şi îndrăzneala. Isus se oprise ceva mai la o 


parte în apropierea lui, stând grav şi fără să zică nimic. 
Lumea aştepta şi fiecare om îşi ţinea respiraţia şi se uita la 
obrazul neobişnuit al lui Zaheu. Imediat după aceea a 
început să vorbeasă, umilit şi abătut. Spunea că a hotărât 
ca jumătate din averea lui s-o împartă săracilor pentru a se 
putea hrăni, iar celor pe care i-a năpăstuit le va restitui tot 
ce le-a luat. 

— Bine... Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Marcellus. Ce i-a 
spus Isus? 

Miriam clătină din cap. 

— Nu ştie nimeni ce i-a spus, murmură ea; apoi, întorcând 
privirea în altă parte, adăugă mai mult pentru ea însăşi: 
Poate nu i-a spus nimic. Sau poate s-a uitat în. Ochii lui fără 
să clipească, până când Zaheu a putut să-şi vadă imaginea 
aşa cum ar fi trebuit să fie el în realitate. 

— Cuvintele acestea mi se par stranii, zise Marcellus. Cred 
că nu te înţeleg pe deplin. 

— Foarte mulţi au avut ocazie să treacă prin această 
senzaţie, răspunse Miriam cu glasul domolit. Când Isus te 
privea în luminile ochilor... Se opri pe neaşteptate şi-şi 
plecă trupul pentru a se putea uita la el din apropiere. 
Marcellus, continuă ea cu glsul stins şi impresionat, dacă te- 
ai fi întâlnit vreodată cu Isus faţă în faţă şi te-ar fi privit în 
luminile ochilor până când începeai să-ţi dai seama că nu 
mai poţi scăpa din puterea lui, nu ţi-ar fi venit deloc greu să 
crezi că el putea face orice... Orice ar fi vruţi Dacă ţi-ar fi 
poruncit: „Aruncări cârjele în care te sprijini!”, le-ai fi 
aruncat. Sau dacă ar fi zis: „Plăteşte banii pe care i-ai 
furat!”, i-ai fi plătit celor care aveau dreptul să-i primească. 

Închise ochii şi se propti din nou în pernele patului. Mâna 
care rămăsese tot într-a lui Marcellus începuse să tremure 
uşor. 

— Iar dacă ar fi zis: „Acum vei putea cânta imnuri de 
mulţumire”, îndrăzni Marcellus, ai fi cântat? 

Miriam nu deschise ochii, dar buzele îi tresăriră de un 
zâmbet. Imediat după aceea îşi îndreptă trupul şi-şi retrase 


mâna, îşi netezi părul şi se uită la el ca şi când ar fi vrut să-i 
dea să înţeleagă că acum ar prefera să vorbească despre 
altceva. 

— Vorbeşte-mi despre grecul acela care a lucrat în 
atelierul lui Ben Iosif, îi propuse ea. Probabil Isus îl 
interesează şi pe el, căci altfel cei care se întâlnesc acolo n- 
ar fi avut încredere în el. 

— Îmi va veni foarte uşor să vorbesc despre Demetrius, 
zise Marcellus, deoarece el este cel mai bun prieten al meu. 
Ca înfăţişare este înalt, de forţă atletică şi frumos. Ca 
inteligenţă este foarte vioi şi bine informat şi dispune de 
temeinice cunoştinţe în domeniul clasicilor. Cât despre 
fondul sufletesc, este credincios şi plin de curaj. 

Despre felul lui de a se purta îţi voi spune că n-am aflat 
despre el niciodată să fi săvârşit vreo faptă nedemnă de un 
bărbat. Marcellus făcu o pauză, apoi continuă cu toată 
energia: În ziua când am împlinit şaptesprezece ani, tatăl 
meu mi l-a dăruit de ziua naşterii. 

— Spui că-ţi este cel mai bun prieten! Se miră Miriam. 
Cum de se poate aşa ceva? El nu se simte nemulţumit de 
situaţia lui de sclav? 

— Miriam, cred că este firesc să nu ceri unui bărbat ca să 
fie mulţumit de sclavie; dar după ce ai fost odată sclav nu- 
mi vine să cred că libertatea ce ţi se va oferi ar putea să-ţi 
fie de prea mare folos. Eu am oferit lui Demetrius această 
libertate. Este liber să vină şi să plece unde vrea. 

— Probabil eşti un stăpân foarte îngăduitor, zise Miriam cu 
glasul blând. 

— Nu întotdeauna. Câteodată - dar mai ales anul trecut - 
s-a întâmplat de foarte multe ori ca Demetrius să se simtă 
nefericit din pricina purtărilor mele. Eram capricios, 
neliniştit, abătut şi bolnav. 

— Din ce cauză? Întrebă Miriam. Crezi c-ai putea să-mi 
spui şi mie? 

— Prefer să nu-ţi spun astăzi, când mă simt atât de 
mulţumit, răspunse Marcellus. Afară de asta, acum sunt 


vindecat. Şi nu vreau nici să te întristezi din pricina mea. 

— Vei face cum vei vrea, încuviinţă fata. Dar cum s-a 
întâmplat ca Demetrius să lucreze în atelierul lui Ben Iosif? 

— Aceasta este o poveste lungă, Miriam. 

— Constat că toate întâmplările prin care ai trecut sunt 
lungi, ripostă ea uşor nemulțumită. 

Marcellus se prefăcu că tresare şi zâmbi. 

— În cazul acesta îţi voi spune mai pe scurt. Am fost 
împreună ia Atena. Fără să aibă el vreo vină, ci numai 
pentru c-a luat apărarea unor oameni nevinovaţi, 
Demetrius s-a bătut cu cineva care avea o importantă 
situaţie oficială, dar care nu-şi dăduse seama că sclavul 
acesta grec ar fi în stare să doboare un taur cu o singură 
lovitură de pumn. A fost o bătaie meritată, deşi unilaterală 
şi de scurtă durată. Totuşi ne-am zis că va fi mult mai 
prudent ca el să nu piardă timpul înainte de a mări cât mai 
mult distanţa dintre el şi închisoarea din Atena. Astfel a 
ajuns la Ierusalim şi pentru că se pricepea puţin la tors şi la 
depăânat... 

— Dar meseria aceasta unde a învăţat-o? Întrebă Miriam, 
care începuse din nou să brodeze. 

— În atelierul unui ţesător din Atena, începuse să înveţe 
limba aramaică cu ajutorul acestui bătrân şi în timpul 
pauzelor încercase să devină şi el de folos. 

— Spune, Marcellus, tot la acelaşi ţesător ai învăţat şi tu 
limba aramaică? Întrebă ea. 

— Da, la acelaşi. 

— Ai învăţat şi să torci şi să depeni? 

— Nu, răspunse Marcellus, numai aramaică aşa cum o 
vorbesc acum. 

— Aceasta în vederea călătoriei de acum prin Galileea, zise 
Miriam. Şi după ce vei afla tot ce doreşti să afli despre Isus 
ce vei face? 

— În această privinţă n-am luat încă nici o hotărâre, 
răspunse Marcellus cu oarecare sfială. Va trebui să mă 


întorc la Roma, deşi plecarea mea nu este urgentă. Fireşte, 
aş vrea să-mi revăd familia şi prietenii, dar... 

Miriam făcu câteva împunsături mărunte înainte de a 
ridica Fruntea şi a-l întreba cu glasul aproape stins: 

— Dar ce? 

— Ceva mă determină să presimt că acolo la Roma mă voi 
simţi cu lotul străin, declară el. Mă simt profund 
impresionat de învăţăturile propovăduite de acest vrednic 
galileean despre relaţiile dintre oameni. Mi se par atât de 
juste şi de chibzuite. Dacă acestea se vor putea răspândi în 
mase mai largi, nu este exclus ca acestea să schimbe 
structura lumii. Şi noi va trebui să avem o lume nouă, 
Miriam. Situaţia de acum nu va putea continua, în orice caz 
nu va dura multă vreme de aici înainte! 

Miriam lăsă broderia din mână şi începu să-l asculte cu 
toată atenţia. Până acum nu-l auzise încă niciodată vorbind 
atât de grav. 

— În timpul ultimelor zile pe care le-am petrecut în părţile 
acestea, am început să judec lumea cu totul din alt punct de 
vedere, continuă el. Nu pentru că înainte de asta nu m-aş fi 
gândit la nedreptăţile ce le-am văzut împrejurul meu, la 
risipa şi la întâmplările tragice din viaţă. Dar aici, în mijlocul 
acestei regiuni liniştite, stau treaz în timpul nopţii şi mă uit 
la stele, ca imediat după aceea să-mi aduc aminte de Roma, 
de lăcomia şi îmbuibarea ei, de sărăcia şi degradarea în 
care se zbat oamenii, de deznădejdea celor care zac în 
temniţele umede, de cei care sunt legaţi de butucii 
galerelor şi asudă la muncile silnice. Şi totuşi Roma 
stăpâneşte lumea, împăratul este un zăpăcit. Prinţul regent 
este un scelerat. Ei guvernează universul. Armatele lor 
împilează milioane de oameni! Făcu o pauză, îşi şterse 
fruntea de sudoare, apoi murmură: lartă-mă, dragă 
prietenă, că te plictisesc cu astfel de vorbe. 

— Cât ar fi de frumos dacă asupra acestei lumi ar stăpâni 
Isus! 

Exclamă Miriam. 


— Imposibil! Protestă Marcellus. 

— Poate totuşi nu este atât de imposibil, răspunse Miriam 
liniştită. 

Se uită în ochii ei pentru a se convinge dacă vorbeşte în 
mod serios şi rămase mirat de sinceritatea gravă a 
trăsăturilor ei. 

— Nu se poate să vorbeşti serios, îngână el. Afară de asta, 
Isus este mori. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? Întrebă ea fără să ridice 
privirea. 

— Admit că învăţăturile lui trăiesc şi că acestea ar trebui 
răspândite cât de mult printre oamenii dispuşi să le 
urmeze. 

— După ce te vei întoarce la Roma ai intenţia să vorbeşti 
despre el prietenilor tăi? 

Marcellus oftă: 

— Îşi vor închipui despre mine că sunt nebun. 

— Crezi că tatăl tău îşi va închipui despre tine că eşti 
nebun? 

— Sunt convins că aşa se va întâmpla. Părintele meu este 
un bărbat drept şi generos, dar dispreţuieşte pe cei care se 
gândesc la religie. S-ar simţi plictisit şi nemulţumit dacă ar 
constata că eu discut astfel de lucruri cu prietenii noştri. 

— Nu eşti de părere c-ar putea să-şi închipuie despre tine 
că eşti un tânăr curajos? 

— Curajos! Nicidecum. Şi-ar închipui despre mine că felul 
în care procedez este lipsit de tact. 

Justus şi Ruben apărură împreună din vie şi păreau 
preocupaţi de subiectul conversaţiei lor desfăşurate în 
şoaptă. 

— Câtă vreme vei mai întârzia aici, Marcellus? Întrebă 
Miriam fără să-şi ascundă curiozitatea. Voi mai avea ocazia 
să te revăd, hai să zicem, mâine? 

— Nu mâine. După cât mi-a spus Justus, mâine vom pleca 
la Capernaum. Aş vrea să cunosc un moşneag cu numele 
Natanail. Ai auzit vreodată despre el? 


— Sigur că da! Moşneagul acesta îţi va plăcea. Dar vei mai 
trece prin Cana înainte de a te întoarce la Ierusalim? 

— Mi-ar face plăcere. 

— Te rog! Şi acum îngăduie-mi să vorbesc singură cu 
Justus, vrei? 

— Justus, începu Marcellus după ce-l văzu că se apropie, 
eu voi cobori în sat şi te voi aştepta acolo până când te vei 
întoarce. 

Întinse lui Ruben mâna şi acesta i-o strânse cu bunăvoință. 
Fără îndoială Justus îi vorbise în mod favorabil despre el. 

— La revedere, Miriam, zise el şi se întinse după mâna ei. 
Mă voi întoarce săptămâna viitoare. 

— La revedere, Marcellus! Răspunse fata. Eu te voi 
aştepta. Bărbosul galileean din apropierea lor constată că 
se uită îndelung unul Ja altul. Ruben încruntă uşor din 
sprâncene, ca şi când situaţia aceasta i-ar fi fost neplăcută. 
Probabil nu era de acord ca fiica lui să înceapă să sufere din 
nou. Acest tânăr roman va pleca în drumul lui şi va uita, dar 
Miriam îşi va aduce mereu aminte. 

— Prin urmare vă veţi întoarce tot pe aici, se adresă 
Ruben lui Justus după ce Marcellus dispăru din vedere. 

— Aşa se pare, răspunse Justus şi zâmbi. 

— Îngăduie să spun lui Naomi că vei rămâne ca să frângi 
pâinea împreună cu noi, zise Ruben. 

După ce rămaseră singuri, Miriam făcu semn lui Justus să 
se aşeze pe scaunul din apropierea patului ei. 

— De ce n-ui spui lui Marcellus tot ce s-a întâmplat? 
Întrebă ea. Pe el chestiunea aceasta îl interesează foarte 
mult şi cunoaşte atât de puţine amănunte. A fost la 
Ierusalim şi a participat la procesul din palatul 
procuratorului, a auzit pronunţarea osândei şi ştie c-a fost 
răstignit. Atât este tot. Pentru el povestea lui Isus s-a 
terminat în ziua aceea. De ce nu i-ai spus? 

— Am intenţia să-i spun, Miriam, în momentul când va fi 
pregătit pentru a asculta ceea ce-i voi spune. Dacă aş 
încerca să-i spun acum, el nu mă va putea crede, zice Justus 


şi venind mai aproape de ea adăugă în şoaptă: Mi-am 
închipuit că probabil îi vei spune tu. 

— Puțin a lipsit să-i spun. Pe urmă m-am întrebat dacă nu 
cumva ai motive - pe care eu nu le cunosc - pentru a păstra 
secretul acesta. Cred că Marcellus are acum dreptul să afle 
tot ce s-a întâmplat. Este de părere că e mare păcat că nu s- 
a luat până acum nici o măsură pentru a răspândi 
învăţăturile lui Isus. Nu s-ar putea să-i vorbeşti despre 
activitatea ce se desfăşoară la Ierusalim, la Joppa şi în 
Cezarea? El nici nu bănuieşte ce se petrece acolo. 

— Bine, încuviinţă Justus. Îi voi spune totul. 

— Îi vei spune chiar astăzi! Stărui Miriam. 

— Spune, fata mea, zise Justus şi ridică ochii miraţi spre 
ea, nu cumva îţi vei pierde cumpătul de dragul acestui 
străin? 

Miriam făcu câteva împunsături repezi cu acul înainte de a 
ridica fruntea ca să uite în ochii lui tulburaţi. 

— Pentru mine Marcellus nu este deloc străin, răspunse ea 
cu glasul blând. 

După ce intră în cort fără nici un gând anume, Marcellus 
începu să aleagă şi să aşeze ţesăturile pe care le 
cumpărase, întrebându-se ce va face cu ele. Acum când nu 
mai avea nici un motiv să se prefacă în faţa oamenilor că-l 
interesează astfel de mărfuri, cele cumpărate până astăzi 
nu puteau să mai aibă nici o valoarea pentru el. Prin minte 
îi trecu gândul - şi acesta îi făcu plăcere - că ar putea să le 
ducă pe toate lui Miriam. Ea va fi mulţumită să le poată 
împărţi săracilor. 

Ridică în mână o levită neagră şi o examina la lumină. Era 
făcută din lână de bună calitate şi bine ţesută. O plătise cu 
douăzeci de ţechini. Cincisprezece ar fi fost tocmai de 
ajuns, dar femeia care i-o vânduse era săracă. Afară de asta 
ţinuse să facă şi lui Justus o impresie favorabilă, străduindu- 
se să se dovedească generos faţă de prietenii săi. 

Se aşeză apoi pe marginea patului, ţinând veşmântul în 
mână şi începu să se gândească la valoarea lui. Dacă ar fi 


fost să judeci ceasurile de lucru pe care le întrebuinţase şi 
priceperea cu care îl ţesuse femeia, făcea cam vreo treizeci 
de ţechini. Dar nu în localitatea Sepforis, unde trăia femeia 
aceasta şi unde astfel de articole nu erau căutate, în satul ei 
putea să valoreze cel mult doisprezece ţechini. Un străin ar 
fi oferit cincisprezece, dar el îl plătise cu douăzeci, căci 
pentru el atât valorase, deşi acum nu mai valora nimic. 

Îl va da lui Miriam, care nu are nevoie de el, prin urmare 
tot aşa nu va valora nimic până când îl va dărui cuiva căruia 
să-i trebuiască. Imediat după aceea veşmântul va începe să 
aibă din nou valoare, dar nici atunci nu se va putea 
determina. Dacă cel care-l va primi se va simţi îndemnat ca 
după ce-l va îmbrăca să-şi spele mâinile, să se spele pe 
obraz şi să-şi repare sandalele rupte - contribuind astfel şi 
el la încrederea pe care i-o acordă oamenii - veşmântul 
acesta ar putea să aibă o valoare mai mare decât cea plătită 
pentru el. Dar dacă se va întâmpla ca cel care-l va primi să 
fie un trântor şi un netrebnic, fără îndoială îl va vinde şi va 
lua foarte puţin pe el, căci un om care se respectă nu va fi 
dispus să cumpere veşmântul unui vagabond, care probabil 
este plin de insecte. Făcând teorii de felul acesta, ai putea 
să-ţi pierzi o zi întreagă, gândindu-te la fluctuaţia valorii 
obiectelor. 

De câteva zile încoace Marcellus începuse să se gândească 
cu totul altfel la problema proprietăţii, în conformitate cu 
ceea ce aflase de la Justus, Isus a vorbit adeseori despre 
răspunderea pe care o an cei care stăpânesc bunuri 
pământeşti. Bunurile adunate pot deveni cu uşurinţă un fel 
de ameninţare pentru cel care le stăpâneşte: focul şi furtul; 
posibilitatea de a fi distruse de molii şi rozătoare, toate sunt 
motive de teamă şi nelinişte. Oamenii au destule griji, chiar 
fără să mai adauge altele, adunând bunuri trecătoare. 
Astfel de griji îţi schimbă şi caracterul. Până şi haina pe 
care o ţii în dulap nu numai că este un obiect fără folos care 
nu poate sluji nimănui, ci reprezintă un motiv care 
contribuie la tulburarea vieţii pe care o duci. Or, viaţa 


trebuie apărată împotriva acestui fel de primejdii. Ce ar 
putea să folosească omul, spusese Isus, chiar dacă ar fi să 
câştige” toai comorile pământului, dacă-şi va pierde 
sufletul? Speriat de aceas.” afirmaţie, Marcellus întrebase: 

— Ce a înţeles Isus când a vorbit despre importanţa de a-i 
i mântui sufletul şi viaţa? El a dovedit că nu-l interesează 
prea nun, dacă el însuşi îşi va pierde viaţa! Ar fi putut să şi- 
o mântuie dacă ar fi făgăduit lui Pilat şi celor de la 
conducerea templului că se va întoarce acasă şi se va feri să 
mai vorbească poporului despre convingerile sale.” 

— De, stăpâne, încercă Justus să-i explice, s-ar putea ca 
atunci când Isus a vorbit despre viaţa omului să nu se fi 
gândit tocmai la ceea ce te preocupă pe dumneata acum. 
Trebuie să ştii că în ziua când Isus a fost răstignit ej nu şi: a 
pierdut viaţa, dar şi-ar fi pierdut-o dacă s-ar fi pocăit şi s-ar 
fi întors acasă, înţelegi ce vreau să-ţi spun, Marcellus?” 

— Nu... N-aş putea să-ţi răspund că înţeleg. Ca să vorbeşti 
despre viaţă în felul acesta înseamnă să jonglezi cu definiţia 
recunoscută a acestui cuvânt. Eu sunt de părere că atunci 
când cineva este mort înseamnă că şi-a pierdut viaţa; 
probabil şi-a pierdut-o în slujba unei cauze bune şi probabil 
va continua să mai trăiască o vreme în amintirea celor care 
l-au cunoscut, au crezut într-însul şi l-au apreciat. Dacă 
vorbirea noastră de toate zilele poate avea şi ea o 
semnificaţie, atunci trebuie să recunoşti că unul care a 
murit înseamnă că şi-a pierdut viaţa.” 

— Nu este numaidecât necesar să şi-o piardă, răspunse 
Justus. Şi nu o va pierde atâta timp cât sufletul său este încă 
viu. Isus spunea că nu trebuie să ne temem de lucrurile 
care ucid trupul, ci să ne temem numai de acelea care ucid 
sufletul.” Apoi, văzând că Marcellus ridică din umeri 
nemulţumit, continuă: „Trupul nu are o însemnătate 
deosebită: este numai un vehicul, un fel de unealtă în slujba 
sufletului”, zise el şi începu să râdă când constată felul în 
care Marcellus se uita la el. „Probabil acum îţi închipui că 


acestea nu sunt altceva decât vorbe de nebun?”, adăugă el 
şi începu să râdă îngăduitor. 

— Fireşte! Şi sunt convins că tot aşa îţi închipui şi 
dumneata!” 

— Admit că nu este atât de uşor să crezi ceea ce-ţi spun 
eu.” 

Marcellus se oprise în mijlocul drumului - căci era în drum 
de la Sepforis spre Cana - şi începuse să-i ţină o cuvântare 
care i se păruse şi lui destul de lungă: 

— Justus, începu el, va trebui să-ţi spun cu toată 
sinceritatea că deşi sunt dispus să cred în subtila filosofic a 
lui Isus, prietenul dumitale mort, sper totuşi că de aici 
înainte nu vei mai încerca să faci afirmaţii ca cea de 
adineauri. Am un sincer respect faţă de felul de a judeca al 
omului acestuia şi respectul acesta n-aş vrea să-l pierd.” 

Se aşteptase ca Justus să rămână nemulţumit de cuvintele 
lui, dar uriaşul se mulţumise să dea din cap şi să zâmbească 
îngăduitor. 

— N-am vrut să te jignesc cu aceste cuvinte ale mele”, 
adăugă Marcellus. 

— Cuvintele pe care mi le-ai spus nu mă nemulţumesc 
deloc, răspunse Justus cu amabilitate. Vina o port eu singur. 
Am mers prea repede, fără să ţin socoteală de starea în 
care te găseşti şi ţi-am oferit pâinea când dumneata aveai 
neyoie de lapte.” 

Lasă din mână levita neagră şi luă un şal alb cu ciucuri. 
Nu-şi putea imagina pe maică-sa purtând acest şal, dar cu 
toate acestea femeia care i-l vânduse fusese mândră de 
felul în care-l lucrase, în satul acela de la frontiera Samariei 
unde se oprise îşi aducea aminte că femeia n-a putut să se 
despartă decât cu mare greutate de el. Ar fi fost mai bine să 
i-l fi dat înapoi, deoarece pentru ea şalul acesta avea mult 
mai mare importanţă decât pentru oricare altul. Astfel de 
lucruri niciodată nu trebuie vândute şi nici cumpărate. 

Marcellus se simţi înfiorat de aceeaşi părere de rău ca 
uneori la banchetele din Roma, unde se serveau vinuri 


răcite cu gheaţă adusă de curieri speciali din regiunile din 
miazănoapte şi de multe ori aceşti curieri mureau pe drum 
din pricina oboselii şi a grabei. Nici un om cinstit nu trebuia 
să bea astfel de vinuri. Procurarea lor costa un preţ prea 
mare. 

În sfârşit... Toate aceste cumpărături le va da lui Miriam, 
care le va întrebuința cu folos. Dar oare ce va zice Miriam 
când va constata că aceste obiecte lucrate cu atâta grijă de 
conaţionalii ei nu merită nici cel puţin să fie păstrate de 
cumpărătorul lor? 

— Acestea sunt daruri, îi va răspunde el şi oamenii care le 
vor primi vor putea să le folosească.” 

În cazul acesta ea ar avea dreptul să-i răspundă, dar 
probabil Miriam nu-i va răspunde: 

— Cum ar putea să fie daruri, Marcellus, când în realitate 
sunt lucruri fără valoare de care vrei să scapi?” 

Dar, presupunând că Miriam i-ar da acest răspuns, ar 
putea şi el să adauge: 

— De vreme ce oamenii pe care-i interesează aceste 
lucruri vor fi dispuşi să le primească, vor fi daruri; nu eşti 
de aceeaşi părere?” 

— Nu, dragul meu, va zice ea; nu vor putea fi niciodată 
daruri. Ascultă Marcellus...” şi va începe să-i explice ce 
părere a avut Isus despre darurile pe care le faci semenilor 
tăi. 

Începu să împăturească sulul şi să-l aşeze peste celelalte 
lucruri, apoi ridicând privirea văzu în faţa intrării cortului 
un bărbat înalt şi oacheş, cu obrazul tras, care se uita la el 
şi zâmbea. Marcellus îl pofti să intre. Omul se aşeză pe un 
scaun de campanie, îşi încrucişa picioarele lungi şi-i spuse 
că pe el în cheamă Harif. 

— Fără îndoială ai venit să vorbeşti cu Justus, zise 
Marcellus amabil. Este în casa lui Ruben. Dacă vrei să revii 
în timpul după-amiezii, cred că-l vei putea găsi. 

Harif dădu din cap, dar nu se mişcă; începu să-şi legene 
piciorul ridicat în aer, apoi îşi propti coatele pe genunchi şi 


se uită pe rând la obiectele din cort, la grămada de ţesături 
din apropierea lui şi la străinul acesta venit din Roma. 

— Mi se pare că am auzit pe Justus vorbind despre 
dumneata, zise Marcellus, presimţind că dacă Harif are 
intenţia să mai stea va fi obligat să-i spună ceva. Dacă nu 
mă înşel, eşti olar şi faci vase pentru apă şi pentru păstrat 
vinul, blide şi alte lucruri pentru casă. 

Harif dădu din cap şi zâmbetul îi deveni mai larg. 

— Ia spune, aici este obiceiul să întrebuinţezi pentru 
păstrarea vinului aceleaşi vase pe care le întrebuinţezi şi 
pentru apă? Întrebă Marcellus. 

— Da, stăpâne, răspunse Harif cu mândria caracteristică 
meseriaşului priceput. Multă lume procedează în felul 
acesta. Apa sau vinul este acelaşi lucru. Tot aşa şi uleiul. Se 
întrebuinţează acelaşi fel de vas. 

— Bine, dar cred că după ce ai întrebuințat un vas pentru 
ulei nu-l vei mai putea întrebuința şi pentru vin, zise 
Marcellus, convins că aceste cuvinte sunt întemeiate. 

— Nu... Căci n-ar fi acelaşi lucru, încuviinţă Harif. Vinul ar 
avea gust de ulei. 

— Cred că tot aşa s-ar întâmpla şi cu apa pe care ai păstra- 
o într-un vas în care a fost vin, continuă Marcellus. Apa ar 
avea gust de vin. 

Harif încetă să-şi mai legene piciorul şi se uită cu coada 
ochiului spre uliţa din apropiere, iar creţurile subţiri 
dimprejurul tâmplelor sale părură că s-au mai adâncit. 
Marcellus îşi zise că acum probabil se întreabă dacă poate 
discuta cu el această chestiune. Olarul se întoarse spre el şi- 
l întrebă: 

— Justus ţi-a spus? 

— Da! 

— Şi ai crezut? Întrebă Harif. 

— Nu! Răspunse Marcellus categoric. M-ar interesa să aflu 
ce crezi dumneata în această împrejurare. 

— Uite ce, stăpâne, lucrurile s-au întâmplat în felul 
următor: la ospăţul fiicei mele Anna terminasem vinul, dar 


când a sosit [i| us a prefăcut apa în vin. Nu ştiu cum a 
procedat. Singurul lucru pe care-l ştiu este că a făcut vin 
din apă. 

— L-ai gustat? 

— Da, stăpâne, în viaţa mea n-am băut un astfel de vin, nici 
înainte, nici de atunci încoace. 

— Ce fel de vin a fost, un vin vârtos şi parfumat? 

— Nu, stăpâne, răspunse olarul, gândindu-se cum să-i 
explice. Era un vin uşor şi avea mireasmă de floare. 

— Roşu? Întrebă Marcellus. 

— Nu. Era alb, răspunse Harif. 

— Alb ca apa? 

— Da, stăpâne! Privirile lui Harif întâlniră zâmbetul lui 
Marcellus, apoi se pierdură departe. Vreme îndelungată 
niciunul dintre ei nu mai zise nimic. 

— Am aflat că toată lumea ţinea la Isus, zise Marcellus. 

— Acesta este adevărul, stăpâne! Încuviinţă Harif. În ziua 
aceea a sosit târziu. Ar fi trebuit să fii de faţă ca să vezi cum 
l-au primit şi să auzi cum l-au salutat. Partea cea mai mare 
dintre ei s-a ridicat de la masă şi s-a îngrămădit împrejurul 
lui. Aşa se întâmpla în toate părţile pe unde trecea. Nimeni 
nu mai da atenţie celor din apropierea lui. 

— Spune, Harif, în vasele acelea ai ţinut vreodată vin? 
Întrebă Marcellus. 

— Da, stăpâne, admise Harif. Marcellus dădu din cap şi 
zâmbi. 

— Bine, îţi mulţumesc că mi-ai spus, zise el. Eram aproape 
sigur că aceasta va fi explicaţia, apoi se ridică în picioare, 
îmi pare bine c-ai venit, Harif. Vrei să-i spun lui Justus cate 
vei întoarce? 

Harif nu se ridică nici de astă dată. Pe obrazul lui tremura 
un fel de sfială. 

— Dacă nu s-ar fi întâmplat decât atât şi dacă nu s-ar fi 
întâmplat decât o singură dată, declară el fără să ţină 
socoteală de atitudinea lui Marcellus, care se aşeză din nou 
pe marginea patului şi încercă să-şi concentreze atenţia 


asupra cuvintelor ce i le va spune: Dar începând din ziua 
aceea, continuă Harif, întâmplările neobişnuite au venit una 
după alta. 

— Tot aşa am auzit şi eu, zise Marcellus. Dă-mi voie să te 
întreb: ai fost martor la vreuna dintre aceste întâmplări 
neobişnuite sau numai le-ai auzit de la alţii? Trebuie să ştii 
că întâmplările neobişnuite sunt întotdeauna exagerate 
când ţi le spune altul. 

— "Ţi-a povestit vreodată cineva, întrebă Harif, despre felul 
în care Isus a hrănit o adunare de cinci mii de oameni, deşi 
nu avea cu el altceva decât un coşuleţ de pâine şi doi peşti? 

— Nu... Dar te rog să-mi povesteşti dumneata, zise 
Marcellus nerăbdător. 

— Probabil Justus îţi va povesti dacă-l vei ruga. El a fost de 
faţă şi a văzut cum s-au petrecut lucrurile. 

— Ai fost şi dumneata de faţă, Harif? 

— Da, dar eu mă găseam departe, la marginea grupului de 
oameni adunaţi împrejurul lui. 

— Spune-mi numai ce ai putut vedea? M-ar interesa foarte 
mult părerea dumitale în această împrejurare. Unde s-a 
desfăşurat întâmplarea aceasta? 

— Asta s-a întâmplat la scurtă vreme după nunta noastră. 
Isus începuse să cutreiere satele şi să vorbească oamenilor, 
care îl urmau în număr mare în toate părţile unde se ducea. 

— Pentru a-l asculta ce spune? Întrebă Marcellus. 

— Îmi parte pentru asta, dar mai ales pentru că se spunea 
despre el că vindecă toate bolile şi dă vedere orbilor... 

— Crezi că aşa ceva se poate... Să dea vedere orbilor? 

— Da, stăpâne! Declară Harif. Am văzut chiar eu un om 
care vede tot atât de bine ca şi dumneata. 

— Îl cunoşti de mai demult? 

— Nu, stăpâne, admise Harif. Dar vecinii lui spuneau că a 
fost orb de foarte mulţi ani. 

— Pe ei i-ai cunoscut... Înţeleg pe vecinii lui? 

— Nu, stăpâne, căci oamenii aceia erau din împrejurimile 
localităţii Sihar. 


— Astfel de mărturii nu cred c-ar putea să aibă valoare 
prea mare în faţa unui pretoriu; dar fără îndoială trebuie să 
ai motive temeinice pentru a putea crede... În sfârşit, 
continuă, te rog, cu povestea despre ospătarea oamenilor 
care au fost împreună cu Isus. 

— Ei era urmat în toate părţile de mare mulţime de 
oameni, continuă Harif fără să se simtă nemulţumit din 
pricina îndoielii ce o vedea la el. Uneori era greu să-i poţi 
stăpâni. Fiecare dintre oamenii aceştia ar fi vrut să fie de 
fiecare dată destul de aproape pentru a putea vedea ce se 
petrece; dar nimeni nu putea prevedea când se va întâmpla 
ceva. Nu este un lucru de nimic - se întrerupse Harif şi se 
uită la el -să vezi că unul dintre vecinii noştri care a crescut 
împreună cu ceilalţi copii din sat şi care a lucrat la bancul 
de teslar începe să vorbească cum n-a vorbit încă nimeni 
înainte de el; apoi să vezi un moşneag din primele rânduri 
cum stă şi ascultă cu gura căscată şi mâinile proptite după 
urechi ca să poată auzi ce spune şi după aceea să înceapă 
să chiuie şi să joace: „Aaah! Acum aud, aud, aud!” numai 
pentru că Isus, în timpul cuvântării sale, a întins un deget 
spre el. Isus nu s-a oprit, ci doar a întins un deget spre el şi 
atât a fost de ajuns ca moşneagului să i se redea auzul. 

— Harif, ai văzut vreodată pe Isus săvârşind astfel de 
fapte? 

— Nu, stăpâne! Dar sunt mulţi din cei care l-au văzut; 
oameni pe a căror vorbă te poţi întemeia şi dumneata. 

— Bine, consimţi Marcellus îngăduitor, începe şi spune-mi 
despre felul în care a hrănit cei cinci mii de oameni, 
întâmplarea asta spui c-ai văzut-o? 

— Asta s-a întâmplat la Capernaum în felul următor: se 
dusese vestea despre o mulţime de lucruri neobişnuite şi 
lumea se adunase în mare număr; toţi se frământau şi 
strigau, deoarece nu se găsea nimeni care să-i stăpânească 
şi începuseră să se înghesuie şi să se calce unul pe altul în 
picioare. 


— E de mirare că pentru păstrarea ordinii n-au chemat 
legionarii, mai ales că în Capernaum există şi un fort. 

— Aşa este... Printre oamenii aceştia se găseau şi mulţi 
legionari, dar nu cred că preoţii şi cărturarii oraşului să fi 
dorit ca cineva să păstreze ordinea. Probabil îşi închipuiau 
că se va întâmpla ceva, vreun accident sau ceva 
asemănător, pentru a putea aresta pe Isus din pricină c-a 
tulburat liniştea. 

— El n-a avut împrejurul său un grup de prieteni care să fi 
cerut poporului să nu se frământe? 

— Ba da, stăpâne, Isus avea mulţi prieteni buni. Dintre 
aceştia a ales doisprezece inşi care să fie ucenicii săi. Dar 
aceştia nu aveau atâta autoritate pentru a putea stăpâni o 
astfel de adunare, în realitate toţi păreau ca şi-au pierdut 
cumpătul şi nu ştiau ce să mai facă. Eu şi Ruben plecasem 
la Capernaum, cum plecaseră toţi ceilalţi, pentru a vedea ce 
s-a întâmplat. Când am sosit noi, am găsit poporul 
frământându-se în piaţa oraşului. Eu nu mai văzusem în 
toată viaţa mea o astfel de îngrămădeală, împrejurul nostru 
erau bărbaţi şi femei cu copii bolnavi în braţe, pe care 
lumea îi împingea din toate părţile cu violenţă; orbi şi 
bolnavi pe jumătate goi, pe care prietenii lor îi aduseseră cu 
targa; printre aceştia erau şi leproşi, dar nimeni nu ţinea 
socoteală de suferinţele acestora. 

— Mă mir cum de nu s-a gândit nimeni să-i aresteze, zise 
Marcellus. 

— De, stăpâne, când se întâmplă ca un lepros să iasă la 
drum, nici un legionar nu îndrăzneşte să pună mâna pe el şi 
să-l aresteze. Afară de asta nu se poate să condamni nici pe 
bieţii leproşi, deoarece toţi veniseră cu nădejdea că se vor 
vindeca. 

— Isus a vindecat şi leproşi? Întrebă Marcellus, al cărui 
glas era plin de îndoială. 

— Da, stăpâne... În sfârşit, când Isus a băgat de seamă că 
nu poate să mai liniştească mulţimea, a început să se 
îndrepte încet spre ţărmul lacului. Câţiva dintre ucenicii săi 


plecaseră înainte ca să tocmească o Corabie. Astfel, înainte 
ca oamenii să-şi fi putut da seama de ceea ce se întâmplă, 
Isus împreună cu cei doisprezece ucenici ai săi au început 
să se îndepărteze de țărm. 

— Nu eşti de părere că gestul acesta a fost exagerat? 

— A încercat mai întâi să vorbească oamenilor, dar 
zgomotul era atât de mare, încât nimeni nu-l putea auzi. De 
altfel oamenii îngrămădiţi împrejurul lui nu veniseră ca să-l 
asculte vorbind, ci pentru a vedea ceva neobişnuit. Nu 
făcuseră loc nici pentru a putea trece infirmii, orbii şi cei 
bolnavi pe care-i aduseseră cu targa. Afară de asta tocmai 
atunci Isus primise şi veşti rele. Unul dintre cei mai buni 
prieteni ai săi, pe care Irod Antipa îl băgase la închisoare, 
fusese decapitat. Ştirea aceasta i-o aduseseră tocmai în 
momentul când Isus încerca să liniştească mulţimea. Prin 
urmare nu se poate să-i faci o vină din pricină c-a încercat 
să se depărteze. 

— Tocmai dimpotrivă, Harif, declară Marcellus. Faptul că 
aflase o veste tristă justifică purtarea lui. Noroc că s-a găsit 
o corabie prin apropiere. Probabil lumea s-a revoltat şi a 
început să vocifereze? 

— Fiecare dintre ei s-a purtat în felul său, răspunse Harif. 
Unii au început să amenințe cu pumnii şi să blesteme. Alţii 
clătinau din cap şi plecau. Alţii plângeau. Unii nu s-au 
mişcat din loc şi nici n-au zis nimic, ci se uitau după corabia 
care devenea din ce în ce tot mai mică. 

— Dumneata şi Ruben ce aţi făcut? 

— Ne-am zis că va fi mai bine să ne întoarcem acasă. Apoi 
cineva dintre oameni a băgat de seamă că vasul se 
îndreaptă spre ţărmul din partea de miazănoapte. S-a 
ridicat un chiot uriaş şi oamenii s-au repezit în fugă spre 
locul unde trebuia să ancoreze. Probabil cei din corabie 
căutau un loc de unde se puteau apropia mai cu uşurinţă de 
țărm, prin apropiere de Betsaida. 

— La ce depărtare putea să fie localitatea aceasta? 


— Pentru corabie, care mergea de-a dreptul, vreo şase 
mile, dar pentru cei care alergau în lungul țărmului şi 
trebuiau să facă ocol puteau să fie vreo nouă. Regiunea din 
partea aceea este în cea mai mare parte a pământului 
deşert. Dar toţi au plecat şi era un spectacol jalnic să-i vezi 
târându-se printre colţurile de stâncă şi printre scaieţii 
uscați de arşiţă. Trecuse demult de amiază până să putem 
da de urma lor. 

— Isus n-a fost nemulţumit când a constatat că oamenii an 
dat de urma lui? 

— Nu... Dar am băgat de seamă că era mâhnit, murmură 
Harif. Obrazul lui era trist. Poporul care venise la el era 
acum ostenit şi nu se mai îmbrâncea, căci drumul pe care-l 
făcuse reuşise să-l liniştească, zise el şi râse domolit. 

— Nu i-a certat pentru felul în care se purtaseră la 
Capernaum? 

— Nu, stăpâne; vreme îndelungată n-a spus nimic. 
Oamenii s-au întins pe pământ ca să se odihnească. Justus 
mi-a spus după aceea că Simon a stăruit pe lângă Isus ca să 
vorbească oamenilor, dar el a aşteptat până când s-au 
adunat toţi cei care veniseră la el, deoarece unii dintre ei 
veneau cu tărgile în care erau bolnavii; mai erau şi cei 
infirmi, care rămăseseră departe în urmă. Nu a scos nici o 
vorbă până când s-au apropiat toţi. Apoi s-a ridicat în 
picioare şi a început să vorbească. Nu ne-a ocărât din cauză 
că l-am urmărit atât de departe şi nici n-a pomenit nimic, 
aşa cum s-ar fi cuvenit, despre felul necuviincios în care ne 
purtasem. Ne-a vorbit spunându-ne cum trebuie să ne 
purtăm unul faţă de altul, căci toţi suntem membrii aceleiaşi 
familii. Oamenii tăceau şi nu se auzea nimic altceva decât 
glasul lui Isus, îmi aduc aminte că împrejurul lui se 
adunaseră atunci cam la cinci mii. 

Bărbia lui Harif începuse să tremure şi-şi drese glasul. 
Marcellus se uită cu atenţie la expresia obrazului său. 

— Eu, stăpâne, nu sunt omul care ar putea plânge prea 
uşor, adăugă el cu glasul sugrumat. Dar în cuvintele care le 


pronunţa a fost ceva care te făcea să-ţi simţi ochii plini de 
lacrimi. Toţi cei din apropierea lui nu erau acum altceva 
decât un grup de copii neputincioşi şi osteniţi... În faţa 
nostra el singur părea bărbat chibzuit, iar ceilalţi nu erau 
altceva decât nişte copii fără minte, certăreţi, pizmoşi şi 
egoişti. Glasul lui se ridica liniştit şi ţi se părea un balsam 
aşternut pe o rană. În timpul cât el vorbea mi-am zis: „Până 
în această clipă eu n-am trăit cu adevărat. N-am ştiut cum 
trebuie să trăiesc. Vorbele omului acestuia sunt dătătoare 
de viaţă!” Mi se părea că însuşi Dumnezeu a coborât din cer 
ca să vorbească oamenilor! 'Toţi erau profund emoţionaţi. Pe 
obrazurile chinuite ale celor dimprejurul meu lacrimile 
curgeau şiroaie. 

Harif îşi şterse ochii cu dosul palmelor. 

— Puțin după aceea Isus a tăcut şi a făcut semn unora care 
se găseau în apropierea lui, oameni care veniseră de foarte 
departe şi aduseseră cu ei un bolnav. Aceştia au ridicat 
targa şi au aşezat-o la picioarele lui Isus. L-am văzut că se 
uită la bolnav şi-i spune ceva. Bolnavul s-a ridicat în 
picioare. Şi tot aşa ne-am ridicat şi ceilalţi, ca şi când 
vorbele lui Isus ne-ar fi ridicat pe toţi şi ne-am minunat de 
ceea ce vedeam cu ochii. Harif zâmbi şi se uită la Marcellus 
cu ochii rugători ca ai unui copil. Crezi ceea ce-ţi spun eu 
acum, stăpâne? 

— E foarte greu de crezut, Harif, răspunse Marcellus cu 
glasul blând. Dar sunt convins că dumneata crezi ceea ce 
mi-ai spus. Probabil se poate găsi o explicaţie a acestei 
întâmplări. 

— Se poate, stăpâne, admise Harif cu amabilitate. Pe urmă 
au venit alţii, foarte mulţi, care s-au oprit în faţa lui Isus 
pentru a fi vindecaţi de bolile lor, dar acum nu se mai 
îmbrânceau, ci aşteptau să le vină rândul, zise el, apoi ezită 
şi adăugă sfios: Dar cred că va fi mai bine să nu te plictisesc 
cu vorbele mele de vreme ce şi aşa nu crezi ce-ţi spun. 

— Spuneai că-mi vei povesti felul în care a hrănit pe 
oamenii aceştia, stărui Marcellus. 


— Da, stăpâne. Se făcu târziu după-amiază. Eu mă 
simţeam atât de mişcat de ceea ce văzusem şi auzisem, 
încât nici nu băgasem de seamă că mi s-a făcut foame. 
Ruben şi eu ne-am dat seama că aici, în mijlocul deşertului, 
nu vom putea găsi nimic de mâncare, aşa că înainte de a 
pleca ne-am oprit în faţa unei tarabe din Capernaum şi am 
cumpărat o pâine şi peşte afumat. Dacă am fi fost împreună 
cu alţi oameni, am fi scos merindea aceasta şi am fi mâncat. 
Dar acum, după ce am simţit foamea, mi-a fost ruşine să 
mănânc de faţă cu oamenii aceştia adunaţi împrejurul meu, 
deoarece, cum ţi-am spus, Isus ne spusese că toţi suntem 
membrii aceleiaşi familii şi cum am fi putut împărţi ceea ce 
aveam cu ceilalţi flămânzi? Aş fi fost dispus să împart cu cel 
din apropierea mea, dar abia aveam atât ca să-mi poată 
ajunge mie. Prin urmare n-am mâncat şi tot aşa n-a mâncat 
nici Ruben. 

— Fără îndoială, printre oamenii de acolo erau mulţi care 
se gândeau în felul acesta, zise Marcellus. 

— Ucenicii se adunaseră împrejurul lui Isus şi-i spuneau să 
dea drumul poporului pentru a se duce prin satele din 
apropiere ca să-şi cumpere merinde. Ceva mai târziu Justus 
mi-a spus că Isus a clătinat din cap şi le-a răspuns că 
poporul va fi hrănit. Ucenicii păreau speriaţi şi îngânduraţi. 
În apropierea lor era un băieţaş care i-a auzit ce vorbesc. 
Avea cu el un coşuleţ nu tocmai mare, în care-şi adusese 
mâncarea; tocmai de ajuns cât îi trebuia unui copil. S-a 
apropiat de Isus şi i-a întins coşuleţul, spunând că el ar vrea 
să împartă mâncarei lui cu ceilalţi. 

Ochii lui Marcellus se aprinseră şi-şi plecă trupul spre el 
ca să-poată auzi mai bine. 

— Continuă! Zise el. Ceea ce-mi spui este extraordinar. 

— Da, stăpâne, este extraordinar. Isus a luat coşuleţul şi |- 
a ridicat deasupra capului ca oamenii să-l poată vedea. Apoi 
le-a spus că băiatul acesta ar vrea să-şi împartă merindea 
cu toţi ceilalţi oameni A ridicat ochii spre cer şi a mulţumit 
lui Dumnezeu pentru daru băiatului, împrejurul nostru, 


stăpâne, se făcuse linişte adâncă. Isus i început să frângă 
pâinile în bucăţi mici şi peştele l-a făcut fâşii şi pe toate 
acestea le-a întins ucenicilor săi, spunându-le să le împărţi 
poporului. 

— Probabil oamenii au început să râdă? Întrebă Marcellus. 

— Nu, stăpâne... N-am râs, deşi aproape toţi au zâmbit 
gândindu-se că această uriaşă mulţime de oameni ar putea 
fi hrănit? Cu aproape nimic, cum s-ar spune. [i-am pomenit 
adineauri că mie mi-a fost ruşine să scot merindea pe care o 
aveam, dar acum? Prinsesem curaj, aşa că, scoțând pâinea 
şi peştele, am rupt câte c bucată şi am dat-o celui de lângă 
mine! 

— Admirabil! Exclamă Marcellus. A fost mulţumit? 

— Avea şi el ceva merinde, zise Harif, apoi continuă grăbit. 
Dai între cei de faţă erau foarte mulţi care nu aduseseră 
nimic cu ei. Îr ziua aceea Isus i-a hrănit pe toţi. După ce au 
terminat de mâncat, an umplut vreo douăsprezece coşuri 
cu ceea ce prisosise. 

— Pesemne, în afară de dumneata şi Ruben, printre cei 
adunaţi fuseseră şi alţii mai prevăazători care aduseseră cu 
ei merinde din belşug, zise Marcellus. Ar fi fost imposibil să 
meargă în mijlocul deşertului cu coşurile goale. Povestea 
aceasta, Harif, mi se pare neobişnuită! 

— Crezi, stăpâne, ceea ce ţi-am spus? Întrebă Harif 
mulţumit. 

— Da, cred! Şi cred că s-a întâmplat o minune! Atitudinea 
lui Isus a determinat pe oamenii aceia zgârciţi să se poarte 
frăţeşte unul faţă de altul. Adevărul este că ai nevoie de un 
bărbat cu însuşiri excepţionale pentru a face o familie 
înţelegătoare dintr-o adunare de oameni atât de deosebiți 
unul de altul. Nu sunt în stare să înţeleg în ce fel a vindecat 
pe cei bolnavi, dar cred că pe oameni i-a hrănit. Şi-mi pare 
bine, Harif, c-ai fost dispus să-mi spui. 

CAPITOLUL XVI. 

Acum erau în drum din Cana spre Capernaum. Poteca 
îngustă pe unde umblau urca din ce în ce tot mai sus, iar 


uneori cobora adânc în văi, ca totuşi să urce mereu spre 
platourile acoperite de verdele măslinilor care se întâlneau 
cu azurul cerului şi se amestecau printre norii albi şi 
nemişcaţi. 

Drumul era foarte obositor şi făceau dese popasuri pentru 
a se odihni; pe măsură ce umbrele se întindeau mai departe 
spre răsărit, cei doi bărbaţi urcau tot mai din greu coastele 
prăpăstioase ale munţilor, lăsând caravana foarte departe 
în urma lor. Nu mai aveau mult ca să ajungă sus pe creste. 
Justus îi spusese că vor poposi sub peretele unei stânci pe 
care o vedeau de două ceasuri în faţa lor. În apropiere, 
spunea el, este un izvor şi păşune grasă şi spera să 
găsească locul neocupat. Cunoştea bine această regiune şi 
poposise de multe ori în apropierea acestei stânci, împrejur 
se deschidea o vedere impresionantă care-i făcuse plăcere 
şi lui Isus. 

În timpul acestui drum prin Galileea, Marcellus dăduse 
foarte puţină atenţie frumuseţilor naturale pe lângă care 
trecea. Până acum peisajul i se păruse lipsit de importanţă 
şi fusese mereu preocupat de scopul adevărat pentru care 
pornise la drum. Pe el nu-l interesase până acum această 
provincie, cu ţarinele pline de bolovani, cu viile mărunte şi 
căsuţele adormite între împrejmuirile joase de piatră. Pe el 
îl interesase numai bărbatul acela misterios care înaintea 
lui bătătorise aceste drumuri cotite, urmat de miile de 
oameni care se ţineau de el oriunde se ducea. 

În timpul acestei zile moleşitoare cu urcuşul ei obositor, nu 
putea să-şi imagineze nici numărul, nici dispoziţia acestor 
oameni care îl urmaseră. Probabil majoritatea oamenilor 
venise din mari depărtări, deoarece populaţia acestei 
regiuni nu era deasă. Nu era uşor nici să-şi imagineze 
freamătul acestei mulţimi care se îmbrâncea şi ţipa în jurul 
lui. Galileenii pe care-i întâlnise până acum nu i se păruseră 
entuziaşti şi nici expansivi, ci mai curând calmi şi 
neîncrezători. 


Femeia aceea bătrână şi ostenită care se sprijinise în sapă 
când trecuseră adineauri prin faţa grădinii ei se repezise 
oare şi ea din bucătărie, lăsând ciorba de amiază pe foc, 
pentru a se amesteca printre oamenii care porniseră la 
drum împreună cu el? Bărbatul acela cu barbă, probabil 
soţul ei, care este în livadă şi trage brazde de fân cu coasa 
moştenită de la părinţii lui, o fi alergat oare şi el gâfâind ne 
urma oamenilor care treceau şi şi-o fi făcut loc printre ei ca 
să poaâă vedea chipul lui Isus? 

Era aproape de necrezut că populaţia acestei provincii 
liniştite şi adormite a putut fi trezită din letargia ei seculară 
şi transpusă într-o stare de emoție efervescentă, însuşi 
Justus, când se gândea la ce s-a întâmplat, clătina din capul 
zburlit şi spunea că este mai presus de înţelegerea lui. Îţi 
vine să crezi, spunea Justus. Că ai trecut printr-o serie de 
minuni, deoarece foarte mulţi oameni ajunseseră într-o 
stare de isterie şi povesteau tot felul de întâmplări 
neobişnuite, dintre care unele n-au putut fi controlate 
niciodată. Atmosfera trepida de zvonuri năstruşnice. Se 
spunea că s-au găsit câţiva nazarineni care au afirmat că 
Isus, pe vremea când era copil de seama lor, a luat în mană 
o bucată de lut pe care l-a frământat şi a făcut din el câteva 
păsărele, far după aceea le-a dat viaţă şi au zburat 
numaidecât. Astfel de poveşti poţi auzi destule, dar ele n-au 
contribuit la altceva decât să tulbure ideea pe care oamenii 
şi-au făcut-o despre el şi să-l prezinte, mai ales în faţa 
oamenilor cu judecată, drept un farsor. 

Dar mulțimile entuziaste ale miilor de oameni care 
urmaseră pe Isus zi de zi, indiferente faţă de foame şi 
lipsuri, întreagă Galileea cunoştea adevărul, deoarece 
întreagă Galileea fusese martor. Puteai să ai motive cât de 
întemeiate pentru a te îndoi de unele dintre aceste minuni, 
dar totuşi de aceasta nu te puteai îndoi, căci o vedeai cu 
ochii. Mica Galilee, cu obiceiurile ei patriarhale şi primitive, 
cu dialectul atât de caraghios încât toată Iudeea făcea haz 
pe socoteala lui, se trezise pe neaşteptate. Renunţase la 


ocupațiile obişnuite. Toată lumea vorbea de-a valma. 
Cămilele rămăseseră înhămate la roţile de irigație. Uşile 
rămăseseră deschise, sculele aruncate pe jos. Plugurile 
uitate în brazde. Focurile aprinse în vetre. Toată lumea 
plecase de acasă pe jos, călare, în cotigi său în cârje. 
Invalizii care nu puteau fi lăsaţi singuri erau întinşi pe tărgi 
şi-i luau cu ei la drum. Nimic nu mai interesa afară de 
tânărul acesta, care era de-ajuns să te privească în luminile 
ochilor, pentru a te face să te simţi bine, sau ruşinat, sau să 
simţi că te sugrumă ceva şi că ai vrea să te bucuri şi tu de 
vigoarea şi de puritatea lui ca de floare. 

Acum strălucitoarea lumină se stinsese. Oamenii se 
împrăştiaseră. Marele învăţător murise. Galileea recăzuse 
din nou în vechea ei somnolenţă şi devenise aceeaşi regiune 
uitată de care nu se ocupa nimeni. Probabil înşişi galileenii 
îşi dădeau seama că sunt condamnaţi să trăiască în uitare, 
după ce trecuseră printr-o stare de înfrigurare neobişnuită. 

Marcellus ar fi dorit să constate ce a mai rămas din 
învăţăturile lui Isus printre oamenii aceştia. Fireşte, puteai 
avea toată încrederea în unii dintre ei - cei care-l 
cunoscuseră mai de aproape şi care-i datorau partea cea 
mai mare din mulţumirea lor - aşa că aceştia îşi vor aduce 
aminte de el până în ziua când vor muri, cum ar fi cazul cu 
Miriam. Oare mai pot fi şi alţii ca fata aceasta? Justus îi 
spusese că unii dintre galileenii aceştia s-au schimbat atât 
de mult, încât parcă s-au născut din nou. O parte dintre ei, 
care trăiseră cu mare greutate, învăţaseră meserii noi. 
Cerşetorii începuseră şi ei să lucreze şi astfel să trăiască din 
munca lor. Alţii care fuseseră ruşinea comunităţii reuşiseră 
să ajungă oameni respectaţi. Femei despre care toată 
lumea ştia că sunt cu sufletul plin de otravă ajunseseră să 
fie de o bunătate despre care vorbea toată lumea. Dar 
probabil majoritatea celor care-l cunoscuseră nu aveau 
puterea să mai respecte învăţăturile lui. În această privinţă 
va fi obligat să mai ceară lui Justus şi alte informaţii. 


Ajunseseră acum pe culme şi la fiecare pas pe care-l 
făceau vederea devenea tot mai largă. Departe, spre 
miazănoapte, se vedea un lanţ de munţi cu crestele 
acoperite de zăpadă. Ceva mai încolo se vedeau sclipind în 
lumina asfinţitului turnurile şi cupolele unui oraş mai mare. 
Nu avea nevoie să mai întrebe ce oraş este, deoarece 
bănuia că trebuie să fie Tiberiada. Marcellus grăbi pasul 
pentru a putea merge alături de Justus, care se apropia de 
marginea din partea de miazănoapte a platoului şi întorcea 
capul când spre dreapta când spre stânga, uitându-se cu 
atenţie în toate părţile, ca şi când s-ar fi aşteptai să 
întâlnească pe cineva aici. 

Cu totul pe neaşteptate Marcellus simţi că i se taie 
respiraţia când văzu că în faţa lui se aşterne priveliştea 
lacului despre care de atâtea ori fusese vorba în timpul 
conversaţiilor ce le avusese cu călăuza sa până acum. 
Partea cea mai mare din viaţa luf Isus se desfăşurase 
împrejurul acestei mări interioare. Justus se aşeză pe 
pământ, simțindu-se ostenit, şi-şi încrucişa braţele pe piept, 
uitându-se mulţumit la peisajul din faţa sa. Marcellus se 
întinse ceva mai la o parte şi se propti în coate. Departe, în 
fundul zării, se vedea o pânză mică ele corabie, în lungul 
țărmului se înşirau căsuțe cu acoperişurile joase, care 
alergau până la marginea apei. 

După o lungă tăcere, Marcellus păru că se trezeşte. 

— Va să zică aceasta, este Marea Galileii! Murmură el. 

Justus dădu încet din cap. Apoi făcu semn spre cea mai 
depărtată aşezare omenească ce se putea vedea. 

— Acela de colo este Capernaum, zise el. Până acolo sunt 
opt mile. 

— Cred că de lacul acesta, Justus, trebuie să te lege multe 
amintiri duioase, zise Marcellus. Spune-mi, continuă el şi 
făcu un gest în care îmbrăţişa toată regiunea, atitudinea 
oamenilor din părţile acestea s-a schimbat mult datorită 
învățăturilor lui Isus? 


— Ar fi greu de spus, răspunse Justus. Ei nu vorbesc prea 
multe despre el. Li-e frică, deoarece fortul roman este în 
imediată apropiere. Punând întrebări, ai putea foarte uşor 
să te alegi cu nemulțumiri grave. Eu nu sunt informat 
despre altceva decât despre ceea ce s-a întâmplat 
prietenilor mei. Cât vom fi în părţile acestea, voi încerca să 
vizitez pe unii dintre ei. 

— Voi putea să-i văd şi eu? Întrebă Marcellus. 

— Numai pe foarte puţini dintre ei. Te voi duce ca să 
cunoşti pe bătrânul Bartolomeu, aşa cum ţi-am făgăduit. El 
cunoaşte o întâmplare pe care aş vrea să ţi-o povestească. 
După ce-l voi asigura că nu este nici o primejdie, va 
consimţi să-ţi spună tot ce ştie, zise Justus şi, întorcându-se 
spre el, prin minte îi trecu ceva şi zâmbi: Poate te va 
interesa să afli cum s-a întâlnit Bartolomeu cu Isus prima 
dată. Într-o dimineaţă bătrânul se aşezase în grădiniţa lui 
de smochini tocmai când Isus însoţit de Filip trecea prin 
faţa casei lui. Isus i-a făcut semn cu mâna şi i-a spuspe un 
ton mulţumit: „Pace fie cu tine, Nataiiail ,,. 

— Cum adică, nu-l chema Bartolomeu? Întrebă Marcellus 
mirat. 

— Tocmai aceasta este partea hazlie a întâmplării, 
răspunse Justus râzând. La noi nu este obiceiul ca 
oamenilor în vârstă să le spui pe nume. Nu cred că bătrânul 
Bartolomeu să fi auzit pe cineva spunându-i Natanail de mai 
bine de douăzeci de ani. Cum se poate ca acest tânăr străin 
să-şi permită o astfel de îndrăzneală faţă de el? 

— S-a simţit jignit? Întrebă Marcellus şi zâmbi. 

— S-ar putea să nu se fi simţit jignit, dar în orice caz a 
rămas mirat. A chemat pe Isus să vină la el, probabil cu 
intenţia de a-i spune câteva cuvinte în legătură cu 
îndrăzneala lui. Mie mi-a spus Filip ce s-a întâmplat. Spunea 
că bătrânul Bartolomeu arăta foarte sever în timpul cât Isus 
s-a apropiat de el. Pe urmă a făcut ochii mari şi privirile i s- 
au îmblânzit. Apoi a zâmbit şi l-a întrebat: „Va să zică 
cunoştea! Numele meu? „-Da!” i-a răspuns Isus,. Căci 


numele acesta înseamnă Harul lui Dumnezeu şi ţi se 
potriveşte, deoarece eşti un israelit integru”. 

— Probabil bătrânului i-au făcut plăcere cuvintele acestea, 
zise Marcellus. 

— Da, i-au făcut şi astfel a devenit ucenicul său. 

— Vrei să spui că a plecat de acasă şi a urmat pe Isus? 

— Da. Întâmplarea aceasta are ceva cu totul neobişnuit. 
Bătrânul îşi ocupase de vreme îndelungată scaunul din 
grădină şi începuse să se gândească că viaţa lui este pe 
terminate. Dar cu toate acestea a plecat de acasă şi a urmat 
pe Isus şi vreme de aproape trei ani n-a lipsit de lângă el. 

— Puterile i-au revenit? Întrebă Marcellus neîncrezător. 

— Nu, a rămas acelaşi moşneag, îi venea greu să poată 
ţine pasul cu ceilalţi. Ostenea repede şi gâfâia în mers, ca 
orice alt om în vârstă. 

— Dar totuşi a continuat. 

— Da... Bartolomeu a continuat. Nimeni altul n-ar fi 
îndrăznit să-i spună Natanail, dar Isus i se adresa 
întotdeauna numai în felul acesta şi lui Bartolomeu îi făcea 
plăcere. 

— Probabil Isus îi spunea în felul acesta pentru a-l 
îndemna să meargă înainte, zise Marcellus. Se poate de 
asemenea ca bătrânul să se fi simţit mai tânăr, datorită 
faptului că-l auzea întrebuinţând numele acesta. 

— De! Bartolomeu nu era singurul care se credea tânăr şi 
fără experienţă alături de Isus. Justus se întunecă la obraz 
şi-şi netezi barba, cum făcea întotdeauna când încerca să-şi 
aducă aminte de ceva: Cu excepţia lui loan, toţi prietenii 
mai apropiaţi şi ucenicii lui Isus au fost mai în vârstă decât 
noi cu foarte mulţi ani. Uneori când dispărea dintre noi 
pentru a se putea odihni vreme de un ceas se întorcea ca să 
ne spună: „Haideţi, copii, căci a sosit vremea să plecăm la 
drum”, dar nimeni nu zâmbea şi nici nu i se părea straniu 
auzindu-l că întrebuinţează astfel de cuvinte. 

— Se considera superior celorlalţi? Întrebă Marcellus. 
Justus păru că se gândeşte la răspunsul ce va trebui să i-l 


dea. 

— Nu... Nu se considera superior. Era sociabil. Simţeai 
dorinţa de a te apropia cât mai mult de el, ca şi când ai fi 
aşteptat să te ocrotească. Cred că acesta a fost motivul 
pentru care lumea se îngrămădea în jurul lui atât de strâns, 
încât de multe ori nu avea loc nici să se mai mişte. 

— Probabil pentru el situaţia aceasta a fost foarte grea, 
zise Marcellus. Nu arăta niciodată obosit? 

— Arăta foarte, foarte obosit! Răspunse Justus. Dar cu 
toate acestea nu protesta niciodată. Uneori oamenii se 
propteau cu umărul în cei din apropierea lor şi-şi făceau 
loc, dând pe alţii cu violenţă la o parte, dar nu l-am auzit 
niciodată ocărând pe cineva... Nu ţi s-a întâmplat niciodată 
să vezi câte un cârd de puişori care se urcă unul peste altul 
ca să poată ajunge sub aripile cloştii? Cloşca pare că nici nu 
vede ce se întâmplă, ci se mulţumeşte să-şi înfoaie penele 
ca ei să poată intra la căldură. El avea aceeaşi atitudine, iar 
în privinţa raporturilor dintre noi şi el, acestea erau 
aceleaşi ca dintre puişori şi cloşcă. 

— Foarte straniu, murmură Marcellus îngândurat. Totuşi 
cred că înţeleg ce vrei să spui, adăugă el pe un ton ca şi 
când ar fi vorbit de la mare distanţă. 

— Ar fi imposibil! Declară Justus. Îţi închipui că înţelegi, 
dar ar fi trebuit să cunoşti pe Isus pentru a putea înţelege 
ceea ce vreau să-ţi spun. Unii dintre noi erau destul de 
bătrâni pentru a putea fi tatăl lui, dar cu toate acestea în 
comparaţie cu el eram exact ca nişte puşori. De pildă pe 
Simon, care între ceilalţi ucenici a fost întotdeauna un fel de 
conducător. Sper că după ce te vei întoarce la Ierusalim vei 
av ocazie să-l cunoşti. Simon acesta este un bărbat foarte 
puternic şi priceput. De fiecare dată când se întâmpla ca 
Isus să lipsească dintre noi, Simon era cel pe care-l 
consideram întotdeauna ca fiind mai marc şi superior nouă, 
aşa că dacă aveam nevoie de ceva ne adresam lui. Dar după 
ce Isus revenea între noi şi Justus zâmbi clătinând din cap, 


Simon devenea din nou un băieţaş, neajutorat şi mic de tot. 
Un fel de puişor! 

— Dar Bartolomeu... Părea şi el un puişor. 

— De, zise Justus, probabil, dar nu în aceeaşi măsură. 
Bartolomeu nu-şi exprima părerile cu aceeaşi uşurinţă cum 
făcea Simon când Isus lipsea dintre noi. El nu era obligat să 
se gândească atât de departe ca Simon. E de mirare să te 
gândeşti câte greutăţi a întâmpinat omul acesta. A fost de 
faţă şi la Cina cea de taină, când Isus a fost vândut 
cărturarilor şi fariseilor. Dar când a sosit ştirea că 
învățătorul a fost arestat, lovitura a fost prea grea pentru 
el. S-a îmbolnăvit grav şi l-au întins în pat. Până când să se 
facă din nou bine, totul se terminase. Justus oftă adânc şi 
obrazul îi tresări de durere. Totul se terminase, murmură el 
cu glasul stins şi cu buzele tremurând. 

— Cred că acum trebuie să fie infirm, zise Marcellus cu 
intenţia de a-l face să nu se mai gândească la aceste 
dureroase amintiri. 

— Este cam tot aşa cum a fost. Nu pare mai bătrân şi nici 
nu este mai slăbit decât a fost, zise Justus şi zâmbi. Astăzi 
Bartolomeu este preocupat de o idee neobişnuită, îşi 
închipuie că nu va mai muri niciodată. Când e vreme 
frumoasă, stă toată ziua în grădina lui de smochini. 

— Şi probabil se uită în lungul drumului în nădejdea că 
Isus va apărea din nou şi va intra în curtea lui, zise 
Marcellus. 

Justus se uita în partea de miazăzi a lacului. Când îl auzi ce 
spune, se întoarse repede spre Marcellus şi se uită la el cu 
atenţie. Vreme de câteva clipe, care făcură pe Marcellus să 
se simtă puţin speriat, îl examina fără să zică nimic, apoi se 
întoarse din nou spre lac. 

— Este exact ceea ce-şi închipuie bătrânul Bartolomeu, 
murmură el. Stă cât e ziua de lungă şi-l aşteaptă, uitându-se 
în lungul drumului. 

— Prin mintea oamenilor bătrâni trec gânduri neobişnuite. 


— Nu este nevoie să devii bătrân pentru ca prin minte să-ţi 
treacă gânduri neobişnuite, zise Justus. 

Caravana, care urcase şi ultimul pripor, apăru pe 
marginea platoului. Micul Ilona se apropie în fugă şi se 
cuibări la picioarele lui Justus. 

— Când ne vom aşeza la cină, bunicule? Gâfâi el. 

— Imediat, nepoate, răspunse Justus cu blândeţe. Du-te şi 
ajută băiatului să descarce bagajele. Venim şi noi 
numaidecât. Micul Ilona plecă fără să mai-întârzie. 

— Astăzi băiatul pare mulţumit, zise Marcellus. 

— Mulţumirea lui se datoreşte lui Miriam, îi explică Justus. 
Ieri a avut o lungă convorbire cu Ilona. Cred că nu va mai fi 
nevoie să ne facem griji din pricina lui. 

— Conversaţia lui Miriam cu el aş fi vrut s-o aud şi eu. 

— Iona nu pare dispus să vorbească despre felul în care au 
stat de vorbă, dar am văzut că este profund impresionat. Ai 
constatat aseară cât era de liniştit! 

— M-am întrebat ieri dacă în toată lumea aceasta ar mai 
putea să existe o femeie care să se asemene cu Miriam, zise 
Marcellus grav. 

— În Capernaum mai este o femeie văduvă, răspunse 
Justus. Probabil vei avea ocazia s-o cunoşti. Timpul în cea 
mai mare parte şi-l petrece împreună cu oamenii foarte 
săraci care au bolnavi în casă. O cheamă Lidia. Poate te-ar 
interesa să cunoşti întâmplarea ei. 

— Spune-mi-o! Stărui Marcellus şi ridicându-se într-un cot 
se uită la e lcu toată atenţia. 

— A fost măritată cu Ahira, care a murit pe vremea când 
ea era încă tânără. Nu cunosc obiceiurile din ţara dumitale, 
dar în părţile acestea situaţia unei văduve este foarte tristă. 
Nu mai iese în lunie. Lumea spune că Lidia a fost odinioară 
cea mai frumoasă din Capernaum. Ahira fusese un bărbat 
extrem de bogat şi casa pe care o avea era în raport cu 
averea lor. Puțin după moartea lui, Lidia s-a îmbolnăvit de o 
boală gravă femeiască şi a slăbit mereu, până când 
tinereţea şi frumuseţea de pe obrazul ei an dispărut cu 


totul. Familia ei era înspăimântată. Aduseseră cu mari 
cheltuieli pe cei mai buni doctori ce i-au putut găsi. Aceştia 
au trimis-o la multe izvoare cu apă vindecătoare. Dar 
acestea n-au putut s-o vindece de boală care o măcina. Nu 
mult după aceea a început să se simtă atât de rău, încât 
abia se mai putea târt prin camera ei de suferinţă. În timpul 
acesta începuseră să circule zvonurile despre faptele 
neobişnuite ale lui Isus, care vindecase tot felul de bolnavi. 

Justus se opri şi păru că se gândeşte la felul în care ar 
putea să continue această poveste. Marcellus aştepta 
nerăbdător. 

— Cred că va fi mai bine să-ţi spun, continuă Justus, că 
pentru cei bogaţi nu era întotdeauna uşor să se apropie de 
Isus. Săracii însă nu aveau nimic de pierdut. Majoritatea 
acestora veneau la el ca să-i ceară mila şi nu se fereau de 
înghesuială, pentru a putea ajunge în apropierea lui, dacă 
se întâmpla să aibă ceva de folosit. Oamenilor bogaţi, fie 
bărbaţi, fie femei, le venea foarte greu să renunţe la 
mândria lor obişnuită şi să se amestece printre oamenii 
aceia gălăgioşi care-l urmau în toate părţile. Lui Isus îi 
părea rău de această situaţie. De multe ori consimţea să 
stea de vorbă, târziu, noaptea, cu oameni de seamă, tocmai 
atunci când el ar fi avut cea mai mare nevoie de odihnă. 

— Oameni care ar fi dorit să-şi primească vindecarea fără 
să afle nimeni? Întrebă Marcellus. 

— Fără îndoială... Dar cunosc şi câteva cazuri când oameni 
cu mare trecere care nu sufereau de nici o boală au poftit 
pe Isus în casele lor pentru a sta cu el de vorbă vreme 
îndelungată, într-un rând l-am aşteptat în faţa porţii de la 
casa lui Nicodim ben Gorion, cel mai bun avocat din această 
regiune, până când începuseră să cânte cocoşii de ziuă. 
Nicodim nu era bolnav, cel puţin fiziceşte, după cât ştiam 
noi. 

— Nu s-ar putea ca el să fi prevenit pe Isus să-şi înceteze 
activitatea? Întrebă Marcellus. 


— Nu cred! În noaptea aceea Nicodim l-a însoţit până la 
poartă. Isus vorbea cu el pe un ton foarte grav. Când s-au 
despărţit, fiecare dintre ei a întins mâna şi a pus-o pe 
umărul celuilalt. La noi aşa ceva nu se întâmplă decât între 
oameni egali. În sfârşit, cum îţi spuneam adineauri, ar fi fost 
foarte greu ca o femeie din lumea aleasă şi care este şi 
bogată să se amestece printre oamenii aceia care se 
igrămădeau în jurul lui Isus. 

— E uşor de înţeles, încuviinţă Marcellus. 

— Într-un rând când Isus vorbea în piaţa publică din 
Capernaum, un om bogat cu numele air şi-a făcut loc 
printre oameni şi s-a apropiat de Isus. Când au auzit cine 
este, oamenii i-au făcut loc ca să poată trece. Se vedea că 
este profund emoţionat. S-a dus de-a dreptul la Isus şi i-a 
spus că fetiţa lui trage să moară şi l-a rugat să vină fără 
întârziere până la el. Fără să-l întrebe nimic, Isus s-a învoit 
şi au plecat împreună în lungul străzii mari, iar pe urma lor 
se ţinea mulţimea sporită de oamenii care ieşeau din toate 
hudiţele. Când au trecut pe lângă casa Lidiei, ea s-a uitat la 
ei de pe fereastră şi a văzut pe lair - pe care-l cunoştea - că 
merge la pas cu Isus. 

— Tu unde erai, Justus? Întrebă Marcellus. Mi se pare că 
tu cunoşti foarte bine aceste amănunte. 

— Din întâmplare eu mă găseam în aceeaşi stradă în care 
era casa Lidiei şi am plecat şi eu împreună cu mulţimea. 
Tocmai adusesem vorbă lui Simon, în casa căruia cineva se 
îmbolnăvise grav. Mama nevestei sale se aşternuse la pat şi 
începuse să se simtă foarte rău. În momentul când s-a 
întâmplat ceea ce-ţi spun acum, eu eram tot de aproape de 
Isus cum sunt acum de dumneata. Nu-mi vine să cred că 
Lidia ar fi îndrăznit să se apropie dacă n-ar fi văzut pe air. 
Probabil prezenţa lui i-a dat curaj. Şi-a adunat toate 
puterile şi coborând treptele casei s-a repezit în mijlocul 
mulţimii de oameni, şi-a făcut loc printre ei şi cu mare 
greutate a reuşit să ajungă până aproape de Isus. Probabil 
în momentul acela n-a îndrăznit să meargă mai departe, 


căci în loc să încerce să vorbească cu ela întins mâna şi l-a 
apucat de veşmânt. Fără îndoială a rămas speriată şi din 
cauza acestei îndrăzneli, aşa că s-a întors în loc şi a plecat 
repede ca să iasă dintre oamenii care se înghesuiau. 

— Nu s-a găsit nimeni care să atragă atenţia lui Isus 
asupra ei? Întrebă Marcellus. 

— Înghesuiala era prea mare, lumea ţipa şi totul s-a 
petrecut foarte repede, aşa că ea a avut vreme de ajuns ca 
să dispară. Dar Isus s-a oprit numaidecât şi s-a uitat 
împrejurul său. „Cine a pus mâna pe mine?”, a întrebat el. 

— Vrei să spui că el a simţit mâna Lidiei, deşi-l apucase 
numai de veşmânt? Se miră Marcellus. 

Justus dădu din cap şi continuă. 

— Simon şi Filip i-au atras atenţia că lumea dimprejurul lui 
se înghesuie, aşa că, chiar fără să vrea, oamenii s-au atins 
de el. Dar Isus nu s-a mulţumit cu această explicaţie. Şi în 
timpul cât a stat aşa s-a auzit ţipătul chinuit al femeii. 
Lumea s-a despărţit în două ca să se poată apropia de el. 
Momentul acesta a fost probabil foarte greu pentru Lidia, 
căci până acum trăise o viaţă de schimnicie şi de astă dată 
era obligată să se arate în văzul tuturor. Oamenii au tăcut 
imediat. 

Adunându-şi amintirile şi povestindu-le în felul acesta, 
glasul lui Justus aproape se stinsese. 

— În vremea aceea am văzut multe întâmplări 
impresionante, adăugă el, dar niciuna n-a fost atât de 
mişcătoare. Lidia s-a apropiat încet cu trupul frânt de mijloc 
şi-şi acoperise ochii cu palmele. A îngenuncheat în faţa lui 
Isus şi a mărturisit că ea a fost cea care l-a apucat de haină. 
Apoi a ridicat ochii spre el şi în timpul cât lacrimile îi 
curgeau pe obraz, a strigat: „Învăţătorule! M-am vindecat 
de boala de care am suferit!” 

Copleşit de emoția acestei întâmplări, Justus se opri şi-şi 
şterse lacrimile, apoi făcu un efort ca să-şi poată stăpâni 
glasul şi continuă: 


— Toţi cei de faţă au rămas profund impresionați. Până şi 
Isus, care întotdeauna era foarte stăpânit, era atât de 
mişcat, încât ochii i s-au umplut de lacrimi când a plecat 
fruntea şi s-a uitat la Lidia. Marcellus... Femeia aceea 
ridicase obrazul în sus şi se uita la el ca şi când s-ar fi uitat 
în lumina orbitoare a soarelui. Trupul i se cutremura de 
suspine, dar obrazul ei radia de mulţumire. Era un 
spectacol mişcător! 

— 'Te rog, continuă, zise Marcellus când constată că Justus 
s-a oprit. 

— A fost o scenă extrem de duioasă, adăugă el cu glasul 
stins. Isus a întins amândouă mâinile spre ea şi a ajutat-o să 
se ridice în picioare. Apoi, ca şi când ar fi vorbit cu un copil 
care a venit la el plângând, i-a spus: „Linişteşte-te, fiica mea 
şi pleacă în pace. Credinţa ta te-a mântuit!” 

— Aceasta este cea mai frumoasă povestire pe care am 
auzit-o până acum, declară Marcellus cu convingere. 

— Nici en nu-mi pot da seama ce m-a determinat să-ţi 
povestesc această întâmplare, îngână Justus. N-aveam nici 
un motiv să-mi închipui că vei putea să crezi despre Lidia că 
s-a vindecat numai datorită faptului că a pus mâna pe 
veşmântul lui Isus. 

Apoi aşteaptă curios să vadă ce va mai spune Marcellus. 

Era mai presus de orice îndoială că povestea ce i-o 
spusese acum a fost impresionantă; ca să crezi în temeinicia 
ei, asta era cu totul altceva. Marcellus încerca întotdeauna 
să explice aceste mistere ale galileeanului întemeiat pe 
judecata sănătoasă. Se vedea că întâmplarea aceasta cu 
Lidia l-a impresionat, dar fără îndoială va încerca şi de astă 
dată să-i dea o explicaţie firească. Răspunsul pe care-l 
aştepta întârzie atât de mult, încât Justus, care-l urmărea 
cu toată atenţia rămase mirat când văzu gravitatea 
zugrăvită pe obrazul lui. Dar rămase cu atât mai mirat când 
auzi pe Marcellus spunându-i cu toată convingerea: 

— Cred... Justus, fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus! 


Abstracţie făcând de faptul că se simţea foarte obosit, în 
seara aceea Marcellus nu reuşi să adoarmă decât cu mare 
greutate. Ceea ce îi spusese Justus despre Lidia reuşise să-i 
trezească în amintire strania influenţă ce o avusese cămaşa 
asupra lui. Trecuse vreme îndelungată de când nu mai 
încercase să-şi analizeze sentimentele în legătură cu 
această întâmplare. 

Inventase diverse motive pentru a putea explica efectele 
ce le avusese cămaşa asupra lui. Dar rezultatul acesta nu 
fusese nici concludent şi nici mulţumitor, deşi îl acceptase, 
părându-i mult mai puţin tulburător decât ar fi admis că ea 
ar putea să aibă o putere supranaturală. 

Întâmplarea lui, dacă voiai s-o judeci în mod obiectiv, 
începuse cu o puternică zguduitură a nervilor. Vederea 
răstignirii era tocmai de ajuns pentru a lăsa răni adânci în 
sufletul oricărui om cinstit. Dar era mult mai grav dacă tu 
însuţi ai condus această răstignire. Iar faptul că cel răstignit 
a fost un om nevinovat contribuia ca întreaga această 
afacere să ţi se pară o revoltătoare crimă. Amintirea 
aceasta reprezenta un chin fără sfârşit şi mult mai dureros 
decât o rană deschisă. Nu e deci de mirare că rămăsese 
atât de deprimat de ceea ce văzuse, încât întreaga lui 
structură morală părea tulburată. 

Urmase după aceea noaptea banchetului din palatul 
procuratorului, când în stare de beţie consimţise să 
îmbrace cămaşa pătată de sânge. Probabil remuşcările 
care-l chinuiau din cauza tragediei întâmplate în timpul zilei 
ajunseseră la limita maximă, aşa că nu putea să mai suporte 
greutatea unei noi ticăloşii. Simţise cum îl cutremură un val 
de scârbă faţă de sine însuşi ca rezultat al forţei 
răzbitnătoare ce se ascundea în această cămaşă şi al 
revoluţiei împotriva acestei noi jigniri. 

Vreme îndelungată suferise de pe urma acestei obsesii. 
Cămaşa era vrăjită. Se încrâncena pielea când se gândea la 
ea. Pentru el devenise simbolul crimei şi al ruşinii, pe care 
nu le mai putea uita. 


A urmat apoi memorabila lui vindecare din după-amiaza 
aceea la Atena. Tulburarea lui mintală ajunsese în stare de 
efervescenţă şi nu mai putuse suporta. Singurul mijloc ce-i 
mai rămăsese pentru a scăpa era sinuciderea. Dar în 
momentul critic aceeaşi cămaşă i-a oprit mâna. 

Vreme de câteva ceasuri după aceea n-a mai fost în stare 
să se gândească la nimic. Când încerca să-şi explice ce s-a 
întâmplat cu el, gândurile i se risipeau numaidecât. În 
realitate se simţea atât de uşurat, simțindu-se eliberat de 
povara melancoliei ce-l chinuise, încât nici nu-i venea să 
analizeze motivele acestei eliberări. Orice ar fi încercat să 
spună ar fi fost o strădanie tot atât de zadarnică şi inutilă, 
ca şi când ai fi încercat să reconstitui fragmentele unui vis 
pe care l-ai uitat demult. 

Trebuia să vină şi timpul când îşi va putea explica 
eliberarea, exact cum îşi explicase şi motivul decăderii lui. 
Cămaşa fusese motivul principal în ambele împrejurări. Dar 
în realitate cămaşa aceasta avea oare vreo legătură cu 
aceste două întâmplări? Nu cumva speculaţiile lui porneau 
dintr-un punct de vedere absolut subiectiv? 


Explicaţia părea sănătoasă şi indicată. Sufletul lui primise 
o rană şi la urmă aceasta se vindecase. Fireşte, ceasul 
vindecării sosise exact după-amiaza aceea la han, când el 
luase hotărârea să termine în mod definitiv cu toate 
chinurile. Presimţea că aceasta ar fi deducţia întemeiată. 
Natura se revoltă Întotdeauna împotriva lucrurilor care 
totuşi îşi continuă evoluţia lor normală. Un copac, de pifdă, 
poate să-şi legene ani de-a rândul crengile pe deasupra 
unui zid fără să facă un progres vizibil, într-o bună zi te 
pomeneşti că zidul se prăbuşeşte, nu pentru motivul că 
acest copac ar fi cumulat o energie subită, ci pentru că 
străduinţa lui îndelungă de apărare şi eliberare a ajuns la 
capăt. Copacul înlănţuit vreme îndelungată s-a eliberat. 
Natura a ieşit biruitoare. Marcellus se mulţumi cu această 
explicaţie. Analogia cu zidul şi copacul îi tăcu plăcere, o 
plăcere atât de mare, încât încerca să o aplice şi altor faze 
ale problemei sale. Nu exista nici un motiv anume pentru a 
recurge la explicaţii supranaturale. Dar, dând creierului 
ocazia să-şi reia funcțiunile sale normale, va încerca să 
reziste supoziţiilor neîntemeiate. Pentru o minte sănătoasă 
nu putea să fie firesc ca să admită existenţa forţelor 
supranaturale. Oricât ar ti dovezile de evidente, mintea - în 
mod automat şi involuntar - va continua procesul ele 
eliminare a acestei concepţii, exact cum rădăcinile unui 
copac elimină piedica ce le stă în cale. 

Rămase treaz în aşternut până târziu după miezul nopţii, 
străduindu-se să cântărească aceste noi argumente relative 
la cămaşă în raport cu ceea ce se întâmplase Lidiei, dar nu 
ajunse nici un pas mai departe. Datorită unui îndemn 
neaşteptat, spusese lui Justus că este convins de 
autenticitatea acestei întâmplări. Nu avea nici un motiv să 
se îndoiască de sinceritatea acestui om cumsecade, dar iară 
îndoială trebuia să existe şi o explicaţie. Probabil boala de 
care suferea Lidia ajunsese la sfârşit şi nu mai avea nevoie 
decât de această emoție excepţională pentru a se termina, 
încercă să se convingă pe sine însuşi că aceasta este 


explicaţia şi şi-o repetă de mai multe ori în gând, ca la urmă 
să renunţe la ea ca la ceva cu totul lipsit de valoare şi 
somnul puse încet stăpânire pe toate simţurile lui. 

Tresări prin somn şi, ridicându-se încet într-un cot. se uită 
pe sub aripa cortului şi în lumina albastră şi tulbure 
dinaintea zorilor văzu un bărbat voinic şi înalt, cu o barbă 
lungă, stând în picioare. Lumina era prea slabă pentru a 
putea vedea trăsăturile acestui străin. 

În atitudinea lui nu era nimic furiş. Sta drept şi părea că 
încearcă să identifice pe cei care sunt în interiorul cortului, 
dar văzând că nu reuşeşte plecă fără să mai întârzie. 

Imediat ce dispăru, Marcellus se aşeză pe marginea 
patului, îşi încălţă sandalele, se încinse şi ieşi din cort. Vizita 
aceasta neaşteptată nu-l speriase câtuşi de puţin. Fără 
îndoială omul acesta nu putea ti nici hoţ, nici un vagabond 
care ar fi urmărit să atace cortul. Era foarte probabil că el 
se înţelesese cu Justus să se întâlnească în părţile acestea şi 
că în drum fusese oprit de ceva. Găsindu-i adormiţi, 
probabil luase hotărârea să aştepte o bucată de vreme 
înainte de a da faţă cu el. 

Explicaţia părea întemeiată, deoarece ieri, când sosiseră 
aici, Justus cercetase regiunea cu toată atenţia pentru a se 
convinge dacă este aşteptat de cineva, deşi acesta era un 
obicei al său ca să cerceteze regiunea cu privirea de fiecare 
dată când ajungeau pe vârful unei înălţimi de unde vederea 
se deschidea mai largă; tot aşa, când ajungeau la câte o 
răscruce de drumuri, se întorcea şi se uita înapoi şi 
tresărea când auzea deschizându-se câte o uşă în 
apropierea lui. 

După ce ieşi din cort, ponstată că este prea întuneric 
pentru a cerceta terenul în căutarea misteriosului vizitator. 
Se îndreptă încet pre marginea de miazănoapte a platoului, 
unde se oprise ieri împreună cu Justus. Departe în răsărit 
descoperi clipirea tulbure a lacului ş-i albastrul începuse să 
se desprindă din zarea cenuşie care se limpezea şi ea, 
descoperind o panglică subţire şi albă ce tremura în 


înălţimi. Degete transparente păreau că se întind de dincolo 
de piscurile acoperite de zăpadă şi reped un smoc de dâre 
de aur în sus. Marcellus se aşeză ca să urmărească 
revărsatul zorilor. 

La o depărtare de vreun stadiu văzu şi pe vizitatorul său 
nocturn, care aştepta şi el cu faţa spre răsărit, tară să-şi 
dea seama că este observat de cineva care s-a aşezat în 
apropierea lui. Probabil fascinat de peisajul ce se pregătea 
în răsărit, sta nemişcat şi cu mâinile uriaşe trecute 
împrejurul genunchilor. După ce lumina se mai limpezi, 
Marcellus constată că drumeţul este prost îmbrăcat şi nu 
are la el nici o legătură. Probabil era originar din părţile 
acestea şi de meserie pescar, judecând după căciula trasă 
adânc peste urechi, care era caracteristică marinarilor. 

Pentru a nu-i da impersia că încearcă să-l spioneze, 
Marcellus tuşi zgomotos. Străinul întoarse capul încet, apoi 
se ridică în picioare şi se apropie. După aceea se opri şi 
aşteaptă ca tânărul roman să înceapă vorba. 

— L Cine eşti dumneata? Întrebă Marcellus. Şi ce cauţi? 

Noul sosit zâmbi şi-şi trecu mâna prin barbă, apoi îşi 
smulse căciula din cap şi parul în inele i se prăvăli pe umeri. 

— Hainele acestea m-ascund mai bine decât mi-am 
închipuit eu, răspunse el râzând. 

— Demetrius! Exclamă Marcellus şi sărind în picioare îşi 
strânseră mâinile. Demetrius, cum de ai reuşit să dai de 
urma mea? Ai întâmpinat vreun neajuns pe drum? Nu 
cumva eşti urmărit? De unde ai luat hainele acestea 
ponosite? Eşti flămând? 

— Ieri după-amiază am aflat în Cana c-ai plecat spre 
Capernaum. N-am avut prea multe neajunsuri şi nici nu 
sunt urmărit. Hainele, adăugă Demetrius şi ridică braţele 
ca să-i arate mânecile peticite în coate, nu crezi că sunt 
destul de bune. Pentru un vagabond? De mâncat am 
mâncat aseară foarte bine. Băiatul care păzeşte măgăruşii 
mi-a ajutat să-mi pregătesc mâncarea şi mi-a dat o pătură. 

— De ce n-ai venit la mine şi de ce nu m-ai trezit? 


— Voiam să te văd singur, stăpâne, înainte de a-l întâlni pe 
Juştus. 

— În cazul acesta continuă şi spune-mi ce ai de „spus, căci 
el s-ar putea trezi imediat, stărui Marcellus. 

— Stefanos ţi-a vorbit despre fuga mea din Ierusalim... 

— Ai mai fost pe acolo? Îl întrerupse Marcellus. 

— N-am fost, stăpâne. Am reuşit să trimit lui Stefanos o 
scrisoare şi mi-a răspuns, descriindu-mi în toate 
amănuntele întâlnirea pe care aţi avut-o Împreună, 
răspunse Demetrius şi-şi examina stăpânul din cap până în 
picioare. Arăţi foarte bine, stăpâne, deşi mi se pare c-ai mai 
pierdut ceva din greutate. 

— Datorită marşului pe care l-am făcut, îi explică 
Marcellus. Drumurile pe jos fac bine torsului. Continuă cu 
ce ai să-mi spui, căci prea mult timp nu vom avea. 

Demetrius încearcă să-i spună cât mai pe scurt. | Fugise la 
Joppa în nădejdea că-l va putea întâlni la debarcare. Vreme 
de câteva zile dusese lipsă de mâncare şi de adăpost, căci în 
docuri nu găsise de lucru şi trebuia să fie prudent. 

— Într-o dimineaţă am văzut un om în vârstă ducând de-a 
târâşul o legătură de piei crude, continuă el. Mă simţeam 
atât de deznădăjduit, încât m-am repezit şi am luat: pieile 
acestea prost mirositoare în spinare şi le-am dus până în 
uliţă. Bătrânul evreu mergea alături de mine şi murmura 
fără întrerupere. Când am lăsat povara de pe umeri, 
bătrânul mi-a oferit doi bani de aramă. N-am vrut să-i 
primesc, spunându-i ca el nu mi-a cerut să-i duc povara 
aceasta. Bătrânul m-a întrebat pe urmă cât îi cer să-i duc 
pieile până la celălalt capăt al străzii care mergea în lungul 
ţarmului şi unde avea o tăbăcărie. l-am răspuns că sunt 
gata să i le duc în schimbul unei străchini de mâncare. 

— Nu te, întinde la amănunte, Demetrius, ci termină mai 
repede, stărui Marcellus. 

— Amănuntele acestea, stăpâne, sunt importante. 
Bătrânul ar fi vrut să ştie din ce parte a Samariei sunt 
originar. Probabil a constatat că aramaică noastră este 


plină de expresii samaritene. Pe el îl chema Simon. Vorbea 
destul de slobod şi era amabil, aşa ca mi-a pus o mulţime de 
întrebări, l-am spus ca am lucrat pentru bătrânul Beniamin 
din Atena şi am constatat că este mulţumit, deoarece el 
aflase despre Beniamin. Pe urmă i-am spus că am lucrat şi 
pentru Beniosef din Ierusalim. A rămas încântat. După ce 
am iajuns la el acasă, care era în apropierea tăbăcăriei, m-a 
poftit să fac baie şi mi-a dat rufe curate. Tot el mi-a dat şi 
hainele acestea, sfârşi Demetrius zâmbind. 

— Îţi voi da haine ceva mai bune decât acestea, căci, după 
cum ştii, eu sunt un negustor de îmbrăcăminte, zise 
Marcellus. Am de toate şi din toate mai multe decât mi-ar 
trebui. Şi ce este cu Simon acesta? 

— S- a interesat de mine din pricină că i-am spus c-am 
lucrat pentru Ben Iosif, apoi m-a întrebat dacă sunt şi cu 
unul dintre ai lor. l-am răspuns că sunt, adăugă Demetrius 
şi cercetă obrazul stăpânului său. Înţelegi ce vreau să 
spun? Întrebă el cu îndrăzneală. 

Marcellus dădu din cap cu îndoială. 

— Eşti cu adevărat? Întrebă el cu glas nesigur. 

— Încerc să fiu, răspunse Demetrius. Nu este atât de uşor. 
Poate nu ştii că oamenii aceştia n-au voie să se încaiere. 
Trebuie să te resemnezi... Aşa cum s-a resemnat şi el. 

— Dar cred că ai dreptul să te aperi, nu-i aşa? Protestă 
Marcellus. 

— El nu s-a apărat, răspunse Demetrius cu glasul liniştit. 
Marcellus tresări îndurerat şi ridică fruntea. 

— Amănuntul acesta îmi va veni întotdeauna greu, mai 
greu decât ce aş fi eu în stare să suport, în dimineaţa aceea 
când am plecat din Ierusalim, am-făgăduit lui Stefanos că 
mă voi strădui din toate puterile să respect poruncile, dar la 
un ceas după aceea mi-am călcat cuvântul. Simon Petru, cel 
care este conducătorul ucenicilor şi. Căruia îi zic Marele 
Pescar, m-a botezat chiar în zorii acelei zile, de faţă cu toţi 
ceilalţi, în dugheana lui Beniosef, şi... 


— Te-a botezat? Mirarea lui Marcellus păru atât de 
caraghioasă, încât Demetrius trebui să zâmbească, deşi se 
strădui să rămână serios. 

— M-a botezat cu apă. Îţi toarnă apa în creştetul capului 
sau te bagă întreg în apă, după cum le vine mai uşor, apoi îţi 
spun că eşti purificat în numele lui Isus. Asta înseamnă că 
faci parte dintre ei şi ca vei fi obligat să urmezi învăţăturile 
lui Isus. Demetrius clătină-din cap cu părere de rău şi 
adăugă: Dar înainte de a mi se usca părul de pe creştet m- 
am şi încăierat cu cineva. 

Marcellus încercă să-l liniştească, dar nu se putu stăpâni 
să nu râdă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Demetrius începu să-i spună ce a făcut. Legionarii au 
obiceiul să oprească oamenii pe care-i întâlnesc în drum şi 
le poruncesc să care bagajele pe care le au. O matahală de 
soldat a ieşit în calea lui Demetrius şi i-a cerut să-i ducă 
legătura pe care o avea, dar ela refuzat. Soldatul a încercat 
să-l lovească cu sulița, dar el s-a ferit din cale, aşa că 
legionarul s-a repezit la ela doua oară. 

— l-am luat sulița din mână şi am rupt-o, continuă 
Demetrius: 

— Probabil dându-i cu ea în cap, insinua Marcellus. 

— N-a fost nici prea rezistentă, stăpâne. Mă mir şi eu cum 
se face că imperiul nu dă oamenilor acestora arme mai 
bune. 

Marcellus începu să râdă cu hohote. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? Întrebă el. 

— Nimic altceva. N-am mai întârziat. Acum după ce mi-am 
călcat cuvântul, crezi că mai am dreptul să mă consider 
creştin? Sau eşti de părere că va trebui să mă botez din 
nou? 

— Nu ştiu ce ţi-aş putea răspunde, murmură Marcellus. Ce 
înseamnă cuvântul acesta creştini 

— Acesta este noul nume al celor ce cred în învăţăturile lui 
Isus. Lui Isus ei îi spun Cristos, ceea ce înseamnă Unsul 


Domnului. 

— Cuvântul acesta este de origine grecească; or, toţi 
oamenii aceştia care fac parte din grupare sunt evrei, nu-i 
aşa? 

— Nici vorbă de aşa ceva, stăpâne. Mişcarea aceasta se 
răspândeşte repede şi a ajuns foarte departe. Simon 
tabăcarul mi-a spus că sunt cel puţin trei sute de oameni 
din această mişcare concentrați în Antiohia. 

— Extraordinar! Exclamă Marcellus. Crezi că Justus este 
informat? 

— Sigur că este informat! 

— Demetrius, ştirile acestea sunt neaşteptate. Eu mi-am 
închipuit că mişcarea aceasta este zadarnică de vreme ce 
cauza a fost pierdută. Cum ar putea această învăţătură să 
mai trăiască după ce Isus a murit? 

Demetrius se uită în ochii speriaţi ai stăpânului său. 

— Nu ştii... Justus nu ţi-a spus, stăpâne? Întrebă 
Demetrius mirat. 

Se întoarseră amândoi în momentul când auziră chiotul 
unui copil. 

— Cine este băieţaşul acesta? Întrebă Demetrius când 
văzu pe Iona că se apropie de ei în fugă. 

Marcellus îi explică în câteva cuvinte. Băieţaşul îşi domoli 
mersul şi se uită întrebător la străinul din faţa lui. 

— Bunicul spune să vii să prânzeşti, zise el după ce se 
apropie de Marcellus, dar uitându-se cu atenţie la străinul 
îmbrăcat în haine peticite. Dumneata prinzi peşte? Întrebă 
el. Ai barcă? Poţi să mă iei şi pe mine cu barca? 

— Pe omul acesta îl cheamă Demetrius, îi explică 
Marcellus. Ei nu este pescar şi nu are nici o barcă. Tot aşa 
căciula pe care o are în cap a împrumutat-o de la cineva. 

Demetrius zâmbi şi plecă odată cu ei, când văzu pe 
Marcellus că ia băieţaşul de mână şi se îndreaptă spre cort. 
Iona se întorcea din când în când şi se uita la străinul 
acesta, care venea cu paşi domoliţi după ei. 


Justus aţâţase focul în apropierea cortului şi sta chircit în 
faţa lui; când ridică privirea, zâmbi în semn de bună venire, 
rară să pară mirat de apariţia lui. 

— Poţi să-ţi dau şi eu o mână de ajutor? Întrebă 
Demetrius. 

— Mulţumesc, totul este pregătit, răspunse Justus. Aşezaţi- 
vă şi eu vă voi servi. 

Demetrius se înclină în faţa lui şi se feri din cale. Imediat 
după aceea veni şi Justus şi pe masa improvizată din câteva 
lădiţe de împachetat le aşeză tingirile cu peştele fiert şi 
câteva turte dospite cu miere. Iona făcu semn cu capul spre 
Demetrius şi se uită întrebător la Marcellus. 

— De ce nu se aşază ca să mănânce împreună cu noi? 
Întrebă el. În primul moment Marcellus nu ştiu ce i-ar putea 
răspunde. 

— Nu-ţi face nici o grijă din pricina lui Demetrius, tinere, 
zise el. Lui îi place să stea în picioare, când mănâncă. 

Dan imediat după aceea îşi dădu seama că răspunsul său a 
fost o greşeală. Justus, care se aşezase în faţa lui, se 
întunecă la obraz, în privinţa sclaviei el îşi avea ideile lui 
definitive. Este destul de trist, părea că-şi zice el, că 
Demetrius este sclavul lui Marcellus, dar să mai accentuezi 
situaţia aceasta dintre ei este exagerat şi insuportabil. 

Iona întoarse capul peste umăr şi, în mână cu bucata de 
turtă din care muşcase, făcu semn spre Demetrius, care se 
chircise în apropierea focului în mână cu tingirea şi 
începuse să mănânce cu pofta. 

— Omul acela de colo, bunicule, stă în picioare, strigă ei cu 
glasul subţire de copil. Nu ţi se pare caraghios? 

— Nu, murmură Jus tus, nu mi se pare caraghios. Spunând 
vorbele acesiea se ridică de la masă şi se opri alături de 
Demetrius. 

Marcellus îşi zise că nu este necesar să dea importanţă 
acestui incident şi începu să vorbească cu Ilona pentru a-l 
determina să se gândească la altceva. 


Demetrius se uită la obrazul întunecat al lui Justus şi 
zâmbi. 

— Nu e nevoie să te mai gândeşti la situaţia aceasta, a 
raporturilor dintre sciav şi stăpân, îi spuse el cu gias stins. 
Stăpânul meu este un om cumsecade şi plin de atenţii. El şi- 
ar sacrifica viaţa cu plăcere pentru mine, exact cum mi-aş 
sacrifica-o şi eu pentru el. Dar sclavii nu mănâncă la aceeaşi 
masă cu stăpânii. Aceasta este regula. 

Regulă lipsită de omenie murmură Justus cu glasul adânc. 
O regulă care trebuie eliminată. Am avut cu totul altfel de 
idei despre Marcellus Gallio. 

— N-are nici n importanţă, zise Demetrius cu glăsui 
liniştit. Dacă vrei ca sclavia să mi se pară mai uşoară, te rog 
să nu te mai gândeşti la asta. 

Auzind cuvintele lui, obrazul lui Justus se mai însenină 
puţin. Ar f|] fost zadarnic să, se supere din pricina unei 
situaţii care nu-l interesa. pe el. Dacă Demetrius se simţea 
mulţumii de situaţia lui, el nu mai avea nimic de adăugat. 

După ce mâncară, Justus duse o strachină de peşte şi 
tânărului care supraveghea măgăruşii convoiului. Ilona se 
luă după ei şi părea că se mai gândeşte şi acum la episodul 
de adineauri. 

— Bunicule, Marcellus Gallio nu tratează pe Demetrius cu 
nimic mai bine decât tratăm noi pe tânărul acesta care 
păzeşte măgăruşii, zise ei cu glasul subţire şi ascuţit. 

Justus încruntă din sprâncene, dar nu încercă să-i explice. 
În timpul acesta Demetrius se apropiase de stăpânul său. Şi 
mustaţa, care-i crescuse, tresări de un zâmbet. 

— Stăpâne, cred c-ar fi mai bine pentru toată lumea dacă 
eu aş pleca singur la Capernaum. Ne vom întâlni în după- 
amiaza acestei zile dacă-mi vei spune locul unde să te 
aştept. 

— Foarte bine, consimţi Marcellus. Întreabă pe Justus 
unde va vrea să poposească. Dar eşti sigur că va fi prudent 
să te arăţi în Capernaum? După cum bine ştii, acolo este un 
fort. 


— Voi fi cu ochii în patru, stăpâne, îi făgădui Demetrius. 

— Ia banii aceştia, îi spuse Marcellus şi-i puse în palmă o 
mână de monede. Şi ocoleşte fortul cât mai departe! 

Demetrius, care n-avea de cărat nici un bagaj, cobori 
repede serpentina ce şerpuia pe coasta muntelui şi ajunse 
în vale. Era cald. Îşi dezbrăcase levita şi o împăturise 
subsuoară împreună cu căciula. 'Ţărmul lacului în partea 
aceasta era deşert şi ne. Locuit. Se dezbrăcă numaidecât şi 
băgându-se în apă începu să zburde şi să se dea peste cap 
întocmai ca un delfin, apoi începu să înoate, simțindu-se 
mulţumit de baia aceasta rece şi sărată. După ce ieşi din 
apă, îşi trecu degetele prin păr şi soarele fierbinte i-l usca, 
înainte de a ajunge până la hainele lăsate grămadă pe țărm. 

Oraşul 'Tiberiada lucea alb în lumina soarelui de amiază. 
Palatul de marmură al lui Irod Antipa era cam la jumătatea 
înălţimii colinei, destul de departe de celelalte reşedinţe 
impunătoare ai căror pereţi reflectau lumina orbitoare. Lui 
Demetrius i se păru că vede valurile de căldură cum 
tremură împrejurul acestor clădiri şi se simţi mulţumit că 
nu este obligat să locuiască într-însele. Nu invidia câtuşi de 
puţin pe Irod că se poate bucura de privilegiul de a-şi 
petrece vara în această localitate. Dar probabil familia lui 
plecase undeva într-o regiune mai răcoroasă, lăsând în 
urmă o armată de servitori, ca să se certe, să asude şi să 
fure, până când dogoarea se va mai domoli odată cu sosirea 
toamnei. 

Ajunsese acum în micul orăşel, pe care-l traversa mergând 
pe marginea lacului unde văzu o mulţime de bărci trase pe 
țărm şi tarabele negustorilor duhneau a peşte sărat. Din 
când în când curioşii, aşezaţi cu picioarele încrucişate sub 
ei în pragul, dughenelor, se uitau miraţi după el. Aerul era 
greu de mirosul fructelor putrede şi al uleiului rânced, care 
clocotea în tingirile de pe foc. Trecuseră câteva ceasuri de 
când prânzise şi făcuse drum lung. 

Se opri în faţa unei ospătarii, dar bucătarul oacheş îl 
ameninţă cu lingura de lemn pe care o ţinea în mână, când 


îl văzu îmbrăcat în zdrenţele lui de vagabond, cu căciula 
jumulită în cap şi în mână fără nici o legătură. 

— Vezi-ţi de drum, netrebnicule, strigă el. Pentru tine, nu 
se găseşte nimic! 

Demetrius îşi sună banii în palmă şi se strâmbă la el. 

— N-ai de vânzare ceva hrană pe care n-ar mânca-o nici 
câinele? Întrebă Demetrius. 

Individul soios zâmbi numaidecât, apoi ridică umerii şi-şi 
feri coatele cu mişcarea caracteristică evreului, pe care el 
nu-l putuse suferi niciodată şi care este în stare să dea în 
brânci imediat ce aude clinchetul banilor. Cât ai clipi, se 
poartă ca şi când ai fi prietenul, fratele şi stăpânul lui. Dacă 
aveai bani puteai să-l copleşeşti de înjurături şi să-l 
brutalizezi. Nu-l interesa câtuşi de puţin şi zâmbetul îi 
devine mai larg de vreme ce te-a simţit că eşti dispus să 
cheltuieşti. 

— La mine nu este tocmai atât de rău, stăpâne, răspunse 
el şi cu degetul mare al mâinii îi făcu semn spre taraba de 
alături; mirosul acesta care infectează aerul vine de la 
vecinul de alături care prăjeşte ceva în ulei. Apoi, ridicând 
un ceaun afumat de pe pirostrii, amestecă într-însul cu 
lingura şi sugându-şi buzele adulmecă aerul: Este delicios! 
Declară el. 

În clipa aceasta un legionar, cu uniforma boţită şi ochii 
umflaţi, se apropie din partea unde era lacul şi se propti cu 
un cot în tejghea, adulmecând aerul îmbibat de grăsimi 
arse. Uniforma lui era plină de pete. Probabil adormise 
acolo unde căzuse în seara din ajun şi acum se trezise 
răscolit de foame în pântece. Se întoarse spre Demetrius şi 
se uită la el încruntat. 

— Vrei un castron din ciorba asta gustoasă, centurioane? 
Îl pofti ospătarul. Ciorbă de miel cu tot felul de mirodenii. 
Un castron mare costă numai doi bani de aramă. 

Lui Demetrius îi veni să râdă. Va să zică „centurioane”! Ce- 
| împiedicase pe negustorul acesta să meargă chiar mai 
departe şi să-i spună „legate“? Dar probabil el ştia dinainte 


până unde poate să meargă când vrea să măgulească pe 
cineva. Legionarul îi trase o înjurătură şi-şi trecu mâna 
vâscoasă peste fruntea împrejurul căreia era legat cu o 
bandă murdară. Ospătarul luă în mână un castron şi făcu 
un semn rspititor spre Demetrius, care se încruntă şi 
clătină din cap. 

— Mie nu-mi trebuie aşa ceva, răspunse el şi dădu să 
plece. 

— Mie poţi să-mi dai! Zise legionarul şi-şi scoase punga 
fleşcăită în care nu se mai găsea nici un ban. 

Obrazul ospătarului se făcu prelung, dar nu îndrăzni să 
refuze cererea acestui legionar fără parale. Ridică din 
umeri resemnat şi, după ce umplu pe jumătate un castron, 
îl puse pe masa murdară din apropierea legionarului. 

— Afacerile merg atât de prost, scânci el. 

— Tot atât de proastă este şi ciorba ta, zise legionarul 
după ce sorbi o lingură plină. Nici sclavului aceluia nu-i 
trebuie ciorba asta. 

— Sclav, stăpâne! Se miră bucătarul şi proptindu-se de 
masa înaltă se uită după Demetrius, care cobora în josul 
drumului. Are o pungă plină de bani! Şi după sunetul lor 
trebuie să fie bani buni. Fără îndoială i-a furat de la cineva! 

Legionarul lăsă lingura din mână şi buzele i se strâmbară 
de. Un rânjet. Când după o noapte de absenţă un legionar 
se întorcea în fort. Aducând cu el un deţinut, justificarea 
absenței devenea mai uşoară. 

— Ei, mă... Sclavule! La vino încoace! Strigă el. 

Demetrius se opri şi se întoarse în loc, păru că se 
gândeşte, apoi se apropie din nou. Ar fi zadarnic ca aici în 
apropierea fortului să încerce să fugă. 

— Pe mine m-ai chemat? Întrebă el cu glasul liniştit. 

— Ia să-mi spui cum se face că eşti singur aici în oraşul 
Tiberiada? Întrebă legionarul şi-şi trecu palma peste bărbia 
ţepoasă. Unde este stăpânultău? Doar nu vrei să afirmi că 
nu eşti sclav când ai urechea spintecată! 


— Stăpânul meu se găseşte în drum spre Capernaum. Pe 
mine m-a trimis înainte ca să găsesc un loc potrivit pentru a 
putea poposi. 

Răspunsul i se păru destul de întemeiat şi legionarul îşi 
mai scoase o lingură de ciorbă din castron şi o duse la gură. 

— Cine este stăpânul tău, străine? Şi ce face la 
Capernaum? 

— Un cetăţean roman care face negoţ. 

— Acestea sunt vorbe! Ce fel de marfă ar putea găsi un 
cetăţean roman în Capernaum? 

— 'Ţesături de casă, răspunse Demetrius. Scoarţe şi 
veşminte din Galileea. 

Legionarul râse cu dispreţ şi începu să râcâie fundul 
castronului cu lingura. 

— Eu ştiam că sclavii greci se pricep să mintă mai bine; 
murmură el. Probabil îţi închipui despre mine că sunt prost. 
Un sclav îmbrăcat în zdrenţe să caute un loc potrivit de 
popas pentru un roman care merge tocmai la Capernaum 
ca să cumpere îmbrăcăminte! 

— Şi cu atâţia bani la el, interveni ospătarul cu glasul 
ascuţit. Trebuie să fie un tâlhar. 

— Taci, porcule! Zbieră legionarul. Te-aş luă şi pe tine 
dacă n-ai fi atât de murdar. Apoi se ridică, An picioare, îşi 
trase banda de pe frunte pe o ureche, îşi săltă cingătoarea, 
râgâi o dată zgomotos şi făcu semn lui Demetrius să-l 
urmeze. 

— Care este motivul că sunt oprit în stradă? Întrebă 
Demetrius. 

— Asta nu te priveşte! Răspunse legionarul răstit. După ce 
vom ajunge la fort, n-ai decât să spui ce vei avea de spus. 
Apoi se smuci din umeri şi apucă întins în lungul străzii, fără 
să se mai intereseze dacă Demetrius îl urmează sau nu. 

Demetrius ezită un moment, dar la urmă îşi zise c-ar fi 
imprudent să încerce s-o rupă la fugă pe o stradă unde te 
puteai întâlni la fiecare pas cu patrule. Se va duce la fort şi 
va încerca să dea de ştire, lui Marcellus. 


La marginea oraşului 'Tiberiada se vedeau clădirile de 
piatră cenugşie ale cantonamentului pe coasta unei coline 
aride. La mijlocul dreptunghiului clădirilor se vedea 
inevitabilul pretoriu. Legionarul se îndreptă spre poarta 
grea de lemn. O santinelă se grăbi să o deschidă şi intrară 
într-o curte fără copaci şi prăjită de dogoarea soarelui, apoi 
trecură printre două rânduri de corturi cafenii care acum 
erau neocupate, deoarece legiunea se găsea în sala de 
mese. Puțin după aceea ajunseră în faţa intrării destul de 
impunătoare a pretoriului. O santinelă cu părul cărunt le 
făcu loc să treacă. 

— Ia sclavul acesta în primire şi bagă-l la închisoare! 

— Cum te cheamă? Întrebă santinela. Demetrius îi spuse. 

— Lucan... Cetăţean roman. 

— Unde locuieşti? 

— La Roma. 

Santinela se uită la legionar cu îndoială şi lui Demetrius i 
se păru că omul acesta mai în vârstă ezită să-l primească. 

— De ce este învinovăţit? Întrebă santinela din nou. 

— Bănuială de furt, răspunse legionarul. Bagă-l la 
închisoare şi mai târziu va explica celor în drept cum de 
aleargă în lungul drumurilor, departe de stăpânul său, 
îmbrăcat în haine de pescar şi cu punga plină de bani. 

— Scrie-i numele pe tabla de gresie, zise santinela. 
Centurionul este la masă. 

Legionarul învârti tibişirul în mână, apoi îl întinse lui 
Demetrius. 

— Poţi să-ţi scrii numele, sclavule? Întrebă el nemulţumit. 

Cu toată situaţia delicată în care se găsea, lui Demetrius îi 
veni să râdă. Se vede limpede că niciunul dintre romanii 
aceştia nu ştia să scrie, în cazul când nu ştiau să scrie, nu 
vor şti nfrci să citească. Luă tibişiru! În mână şi scrise pe 
tăbliţa de gresie: „Demetrius, sclavul grec al lui Lucan, un 
roman care se găseşte la Capernaum”. 

— Pentru un sclav numele acesta este cam lung, zise 
legionarul. Dacă se va întâmpla să fi scris altceva... 


— Am scris numele stăpânului meu. 

— În cazul acesta ia-l în primire, porunci legionarul şi 
plecă. 

Santinela bătu cu sulița în lespezile coridorului şi imediat 
apăru un legionar mai tânăr, care făcu lui Demetrius semn 
cu capul ca să-l urmeze. Apucară în lungul coridorului şi 
coborâră o scară îngustă care ducea spre închisoare, în 
cadrul strungăreţelor de la uşi apărură obraji bărboşi; în 
majoritate obraji de evrei şi câţiva beduini încruntaţi. 

Pe Demetrius îl îmbrânci într-o celulă cu uşa deschisă de la 
celălalt capăt al coridorului. O firidă îngustă şi 
perpendiculară, făcută în peretele exterior al celulei, lăsa să 
intre o dâră slabă de lumină. Din zidul gros atârna un lanţ 
greu cu cătuşele ruginite. Legionarul nu dădu lanţului nici o 
atenţie şi ieşi din celulă şi după ce trânti uşa trase zăvorul. 

Demetrius se aşeză pe marginea laviţei şi se întrebă cât va 
trebui să treacă până va fi cercetat, în aceeaşi clipă se 
gândi că legionarul beat ar fi putut să bănuiască ceva şi în 
cazul acesta dacă i-a şters numele de pe tabla de gresie, ar 
putea să rămână aici, uitat pentru totdeauna. Poate ar fi 
bine ca la prima ocazie să încerce să evadeze, în cazul când 
totuşi va fi judecat repede, până unde va putea merge cu 
mărturisirile? Ar fi greu să explice misiunea ce o avea 
Marcellus în Galileea. Fără îndoială bătrânul legat Iulian 
primise ordine să curețe cât mai repede provincia de 
creştini. Nimeni n-ar putea spune care va fi atitudinea lui în 
cazul când va afla că şi Marcellus s-a asociat cu aceşti 
ucenici ai lui Isus. 

După ce ochii i se mai obişnuiră cu lumina slabă a celulei, 
Demetrius descoperi e poliţă pe care era o strachină şi o 
oală de pământ. Acum un ceas îi fusese foame, dar de când 
îl băgaseră în celula aceasta începuse să-i fie sete. Se 
apropie de uşă şi se lăsă pe vine, căci firida uşii nu era 
făcută pentru un om mai înalt de statură şi uitându-se 
dincolo de coridor întâlni o pereche de ochi întrebători ai 
unui roman, cu obrazul încadrat în firida celulei din cealaltă 


parte a coridorului. Ochii trebuiau să fie ai unui tânăr de 
aceeaşi vârstă cu ei şi păreau înveseliţi. 

— Când ni se dă de băut şi de mâncat? Întrebă Demetrius, 
vorbind cu el latina vulgata. 

— De două ori pe zi, răspunse tânărul cu amabilitate; ar fi 
trebuit să vii devreme: o dată după răsăritul soarelui şi o 
dată la apusul soarelui. Lăudaţi fie zeii, mâine nu voi mai fi 
obligat să mănâncân celulă! Voi pleca astăzi după-amiază. 
Săptămâna mea s-a terminat. 

— Eu nu pot să aştept după apă până la apusul soarelui, 
îngână Demetrius. 

— Fac prinsoare pe zece sesterţi că vei fi obligat să aştepţi 
până când ţi-o vor aduce, răspunse romanul şi-şi îndreptă 
trupul, aşa că acum nu i se mai vedea decât tăbliţa de 
identificare, prinsă de un lănţişor petrecut împrejurul 
gâtului. 

— Din ce legiune faci parte? Întrebă Demetrius, văzând că 
vecinul său este dispus să vorbească. 

— Legiunea a şaptesprezecea, care este aici în fort. 

— Şi cum se face că nu eşti în închisoarea aceasta 
împreună cu oamenii civili în loc să fii în arestul legiunii? 

— Arestul este supraîncărcat, răspunse legionarul râzând. 

— S-a întâmplat vreo rebeliune? 

— N-a fost rebeliune, răspunse legionarul. Au făcut o 
petrecere. Legatul Iulian a fost transferat la Ierusalim. Noul 
legat a adus cu el cincizeci de legionari de la fortul pe care-l 
comandase înainte de asta ca să-l păzească pe drum. În 
timpul praznicului a curs vin din belşug, dar tot aşa a curs 
şi sânge, deoarece detaşamentul sosit din Minoa era format 
din oameni cârcotaşi... 

— Din Minoa! Exclamă Demetrius. Va să zică noul legat 
este tribunul Paulus? 

— Da, acesta este! Răspunse legionarul. Dar e foarte 
sever. Bătrânul lulian proceda mai cu blândeţe. Acesta nu-ţi 
trece nimic cu vederea. Cât despre încăierare, n-a fost 
nimic grav: câteva crestături de cuţit şi câteva nasuri 


stâlcite. Unul din Minoa a rămas fără o bucată de ureche. I- 
am retezat-o chiar eu, adăugă el cu sfială, dar nu este prea 
grav rănit. Ştia şi e! Că asta s-a întâmplat fără să vreau 
anume să-l rănesc. Apoi făcu o scurtă pauză şi adăugă: 
Constat că şi pe tine te-a crestat cineva la ureche. 

— Asta nu este o simplă întâmplare, răspunse Demetrius şi 
râse şi el când văzu legionarul că zâmbegşte, închipuindu-şi 
c-a făcut o glumă reuşită. 

— Ce ai făcut? Ai încercat să evadezi? Întrebă el. 

— Nu... Plecasem la Capernaum ca să întâlnesc pe 
stăpânul meu. 

— Va veni şi te va scoate de aici. Nu-ţi face nici o grijă din 
pricina asta. Stăpânul tău este roman? 

— Da, răspunse Demetrius, dar el nu ştie că sunt aici, apoi 
adăugă cu glasul în şoaptă: Nu s-ar putea să-i dai de ştire? 
Ţi-aş da bucuros ceva pentru această osteneală. 

Legionarul începu să râdă batjocoritor. 

— Asta este vorbă mare pentru un sclav. Cât ai vrea să-mi 
dai? Probabil doi dinari? 

— 'Ţi-aş da zece ţechini. 

— Dimpotrivă, nu-mi vei da nimic, deoarece eu nu am 
nevoie de astfel de bani, tinere. 

— Banii nu i-am furat, protestă Demetrius. Mi i-a dat 
stăpânul meu. 

— În cazul acesta n-ai decât să-i păstrezi! Se răsti 
legionarul şi se întunecă la faţă, apoi dispăru din faţa firidei. 

CAPITOLUL XVII. 

Evident, ar fi fost o copilărie să afirmi că ai toată 
încrederea în sinceritatea lui Natanail Bartolomeu şi în 
acelaşi timp să te îndoieşti de temeinicia afirmațiilor lui în 
legătură cu furtuna la care fusese martor. 

De asemenea n-ai fi putut spune nici că bărbatul a fost o 
victimă a halucinaţiilor sale. El nu era un astfel de om. Dar 
afară de asta nu era nici mincinos şi nici prost. 

În conformitate cu ceea ce spunea el, în timpul cât se 
aşezase împreună cu Marcellus în grădiniţa lui de smochini, 


Isus liniştise o furtună dezlănţuită pe Marea Galilei!: a 
poruncit vântului să se oprească şi vântul s-a supus imediat 
poruncii lui. Isus a vorbit şi furtuna a încetat. Bartolomeu 
făcu o mişcare cu degetul ca o surcea: Uite aşa! 

Întâmplarea aceasta nu era auzită de la altcineva, căci 
fusese el însuşi în corabie. Văzuse şi auzise tot ce s-a 
întâmplat în timpul nopţii aceleia. Chiar dacă n-ai fi crezut 
vorbele Sui, bătrânul Bartolomeu nu s-ar fi simţit jignit, 
deoarece el ştia că-ţi spune numai adevărul. 

Terminase cu ceea ce avea de spus. Bătrânul ucenic 
începu să-şi facă vânt mişcând uşor din mână, după ce-şi 
desfăcu încheietoarea tunicii la gât, ferind din cale barba 
lungă şi albă. Marcellus nu mai îndrăzni nici să întrebe, nici 
să mai spună nimic, ci sta şi se uita întunecat la mâinile sale 
împreunate, simțind privirile întrebătoare ale lui Justus 
oprite asupra lui. Presimţea că ei aşteaptă amândoi ca să 
spună ceva, aşa că, după o lungă tăcere care începuse să 
pară grea, murmură: 

— Mi se pare ceva neobişnuit! Nu ştiu ce să zic! 

Întâmplarea aceasta dramatică îi fusese povestită cu toată 
bogăţia de amănunte caracteristică oamenilor în vârstă, dar 
fără nici un entuziasm. Bătrânul Bartolomeu nu încercase 
nici să-l convingă, nici să-l convertească. Justus îl rugase să 
le spună cum s-a petrecut această furtună şi el le spusese. 
Probabil pentru el aceasta fusese prima ocazie când putuse 
vorbi despre ea în toate amănuntele. Tot aşa se întâmpla 
pentru prima dată să vorbească despre această furtună 
unui om care n-a auzit niciodată despre ea. 

În dimineaţa aceea, puţin după plecarea lui Demetrius, 
mica lor caravană coborâse încet poteca ce şerpuia în jos; 
ocoliseră cartierul puţin populat al litoralului din mica 
localitate 'Tiberiada, unde palatele funcţionarilor provinciali 
scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia şi murdăria 
cartierului de pe marginea lacului, apucaseră în lungul 
ţarmului, iar de aici ocoliseră vechiul fort şi puţin după 
aceea ajunseseră la marginea oraşului Capernaum. 


Lui Ilona îi făgăduiseră un scurt răgaz pentru a vizita pe 
Toma şi pe Gaspar; apucară deci pe o străduţă laterală şi 
după ce se informară de la mai mulţi trecători se opriră în 
faţa casei, unde fură bine primiţi. La stăruinţele lui Iloma şi 
ale maică-si, pe Iona îl lăsară la ei, cu înţelegerea ca ziua 
următoare să vină şi să-l ia. Toţi admiseră că Gaspar a 
recunoscut pe Ilona, deşi cei mai în vârstă îşi ziseră că 
probabil şi bucăţica de zahăr care vreme de două ceasuri se 
topise în palma fierbinte a băieţaşului putea să aibă şi ea o 
parte de contribuţie la atitudinea măgulitoare a lui Gaspar 
faţă de Ilona. 

După ce ieşiră din nou în strada mare, se îndreptară spre 
centrul comercial al oraşului, care avusese un rol atât de 
important în povestirea amintirilor lui Justus. Se opriseră 
câteva clipe în faţa casei în care sta Lidia şi Justus 
propusese să-i facă o scurtă vizită, dar Marcellus stărui să 
renunţe, deoarece era aproape de amiază şi vizita aceasta 
poate n-ar fi fost la locul ei. 

Piaţa îi făcu impresia că a mai văzut-o cândva. Sinagoga - 
a cărei arhitectură, ca o sfidare, părea mai mult romană 
decât evreiască, fapt care este explicabil deoarece 
cheltuielile fuseseră suportate de centurionul Hortensius - 
îşi întindea treptele de marmură în formă de evantai în 
partea de miazănoapte a uriaşului teren dreptunghiular, 
exact aşa cum şi-o închipuise şi Marcellus; de pe treptele 
acestei scări vorbise Isus miilor de oameni adunaţi 
împrejurul său. La această oră nu era aproape nimeni, 
afară de cerşetorii care băteau cu căţuile lor în caldarâmul 
străzii ca să atragă atenţia trecătorilor; toată lumea care 
avea o casă unde să se adăpostească plecase ca să mănânce 
de amiază. 

Marcellus rămase eu impresia c-a mai trecut de 
nenumărate ori pe aici. În realitate era atât de preocupat 
cu identificarea locurilor pe unde trecea, încât uitase cu 
totul că aici ar fi trebuit să se întâlnească cu Demetrius. 
Justus îi adusese aminte, şi, auzindu-l ce spune, Marcellus 


se uitase speriat împrejurul său. Ar fi o situaţie foarte 
neplăcută dacă pe Demetrius l-ar fi arestat pentru cine ştie 
ce motive. Nu se simţea câtuşi de puţin dispus să viziteze pe 
bătrânul Iulian, mai ales în - situaţia lui de acum. Justus 
reuşi să-l mai liniştească puţin, spunându-i că s-a înţeles cu 
Demetrius să se întâlnească la hanul bătrânului Şalum, 
unde trebuiau să poposească; el însă se întrebă ce l-a putut 
determina pe Demetrius ca până acum să nu se arate? 

— Probabil n-a înţeles ce i-am spus, zise Justus. 

— Se poate, încuviinţă Marcellus, dar totuşi nu-mi vine să 
cred. Demetrius este întotdeauna atent când primeşte 
instrucţiuni de felul acestora. 

Coborâră spe ţărmul lacului, lăsând pe băiatul de la 
caravană de strajă şi văzură mulţimea de bărci trase pe 
prundul lacului. Justus fusese de părere c-ar fi mai bine să 
prânzească în apropierea apei. După ce aşteptară vreo 
jumătate de ceas ca să apară şi Demetrius, îşi luară 
merindea şi se îndreptară spre miazănoapte, deşi Marcellus 
mai nădăjduia că va întâlni pe credinciosul său servitor la 
han. Hanul lui Ben Şalum era o ospătărie liniştită, cu o 
curte încăpătoare pentru primirea călătorilor care soseau 
cu propriile lor caravane. Dar aici nimeni nu văzuse un 
sclav grec de statură înaltă. Despachetară legăturile şi 
ridicară cortul la umbra a doi sicomori uriaşi, apoi plecară 
ca să vadă pe bătrânul Bartolomeu, care stătea ceva mai 
încolo, pe o străduţă laterală de la marginea oraşului. 

Bătrânul îşi terminase povestea pentru care venise ca s-o 
audă. La început le povestise câteva episoade care nu 
avuseseră nici o legătură cu furtuna, decât că se 
întâmplaseră în aceeaşi zi. În seara zilei aceleia Isus se 
simţise extrem de ostenit. Atât de ostenit încât a continuat 
să doarmă şi au fost obligaţi să-l trezească în momentul 
când au constatat că mica lor corabie se va duce la fund. 
Pentru a justifica osteneala aceasta neobişnuită, 
Bartolomeu se crezuse obligat să le spună şi ce s-a 
întâmplat în timpul zilei. 


Din când în când, în timpul acestei lungi povestiri, glasul 
slăbit şi adânc al bătrânului, care sta cu barba albă proptită 
în piept, devenea un fel de murmur stins şi-ţi făcea impresia 
că Bartolomeu a plecat de lângă tine şi de lângă Justus 
pentru a se reinte gra în marea mulţime a oamenilor 
adunaţi pe ţărmul deşert al lacului, o mulţime gălăgioasă, 
flămândă şi obosită, care la urmă, impresionată de cuvintele 
învăţăturii lui Isus, începe să se considere drept o mare 
familie ai cărei membri consimt să-şi împartă hrana cu 
ceilalţi. 

— Un băieţaş cuminte şi îmbrăcat în haine curate, 
continuă bătrânul Bartolomeu, un nepot al Lidiei, care nu 
avea copii şi-şi petrecea tot timpul în casa ei, la plecare 
luase un coşuleţ cu merinde.” Apoi trezindu-se pe 
neaşteptate din reveria sa, Bartolomeu îşi aduse aminte de 
vizitatorii săi şi începu să vorbească lui Marcellus despre 
vindecarea miraculoasă a acestei femei; Justus nu făcu nici 
o încercare pentru a-i atrage atenţia că tânărul roman este 
informat despre această întâmplare. După ce termină cu 
Lidia şi lair, a cărui fetiţă fusese vindecată în aceeaşi zi, 
bătrânul revenise din nou la minunata întâmplare din 
deşert, când Isus hrănise mulţimea cu trei pâini şi doi peşti. 

— Probabil băieţaşul se aşezase la picioarele învățătorului, 
zise el întorcând privirea în altă parte. Probabil nu se 
mişcase tot timpul de lângă el, deoarece, în momentul când 
Isus a declarat că va trebui să cinăm, el s-a ridicat în faţa lui 
ca şi când ar fi ieşit din pământ şi a întins spre el coşuleţul 
în care-şi avea merindea. 

Bartolomeu avu nevoie de vreme foarte îndelungată 
pentru a le povesti despre acest ospăț neobişnuit: felul în 
care a frânt pâinea, împărţirea rezervelor puţine pe care le 
aveau unor oameni cu totul străini, felul în care s-a purtat 
faţă de oamenii în vârstă şi faţă de copii, duioşia lui faţă de 
ei... ca imediat după aceea ritmul povestirii lui să se 
accelereze. Răbufneli de vânt îngheţat începuseră să 
scuture buruienile uscate din apropierea lor şi din partea 


de miazănoapte -răsărit se apropiau nori negri de furtună 
şi, făcând un gest larg cu mâna, le arătă cum norii negri 
începuseră să întunece cerul, în depărtări se auzea glasul 
stins al tunetului. Oamenii se ridicaseră în picioare şi 
adunându-şi neamurile laolaltă au început să alerge grăbiţi. 
Toţi se îndreptau acum spre casă. 

Întunericul cobora repede; printre norii negri fluturau 
scăpărări de fulgere şi vântul tulbura apele lacului, 
repezind valurile furioase spre ţărmul pârjolit de dogoarea 
soarelui. Filip a fost de părere să se îndrepte spre satul 
Betsaida, care se găsea la o depărtare de două mile. Simon 
Petru spunea că ar fi mai bine să tragă corabia pe țărm şi să 
se adăpostească sub pânza mare a catargului. După ce 
flecare dintre ei a făcut o propunere, Isus le-a răspuns că se 
vor îmbarca repede şi se vor întoarce din nou la 
Capernaum. 

— Spunea că n-avem nici o pricină să ne temem de ceva, 
continuă Bartolomeu, dar noi cu toate acestea eram 
înspăimântați. Unii dintre ucenici au încercat să discute cu 
el. Eu însă n-am zis nimic. Oamenii bătrâni sunt mai sfioşi, 
declară el şi, întorcându-se spre Marcellus, adăugă: în caz 
de primejdie este mult mai bine ca oamenii bătrâni să stea 
liniştiţi, căci ei şi aşa nu pot fi de nici un folos. 

— Eu am fost de părere că oamenii în vârstă pot fi de mult 
folos în orice împrejurare, răspunse Marcellus cu 
amabilitate. 

— Asta tinere, se poate, dar nu pe vreme de furtună! 
Declară Bartolomeu. Un bătrân poate să-ţi dea un sfat de 
folos când este aşezat la umbra unui smochin într-o după 
amiază însorită... Dar nu pe vreme de furtună”. 

Corabia era adăpostită într-un ghiol şi cu mare greutate 
înfruntaseră valurile furioase şi reuşiseră să treacă peste 
parapet. Sleit de puteri, Isus se întinsese pe o bancă de la 
pupă, unde l-au acoperit cu o bucată de pânză udă. Punând 
mâna pe vâsle, ucenicii au reuşit să scoată corabia în larg. 
Dar după aceea au fost obligaţi să coboare de pe catarg 


pânza pe care o întinseseră, deoarece furtuna începuse să 
se dezlănţuie cu toată furia. Niciunul dintre ei n-avusese 
încă ocazia să se găsească în larg, pe vreme de furtună. 
Corabia era purtată pe coama valurilor ca o găoace de 
nucă, pentru a fi apoi repezită ca în adâncuri de prăpăstii; 
potopul apelor răscolite se repezea asupra lor, smulgându- 
le uneori vâslele din mână. Coca corabiei se umplea de apă 
văzând cu ochii. Renunţaseră la orice încercare şi la vâsle 
nu mai trăgeau decât patru inşi. Ceilalţi scoteau apa, care 
totuşi creştea mereu-şi ameninţa să-i acopere. Isus continua 
să doarmă liniştit! 

Justus interveni în povestirea lui Bartolomeu când acesta 
făcu o pauză şi-şi şterse fruntea de sudoare, ca şi când şi-ar 
fi adus aminte de efortul uriaş din noaptea aceea, când 
golea apa din corabie cu o găleată şi începu să-şi facă vânt 
cu o frunză de palmier. 

— Probabil te-ai gândit că Isus ar trebui să se ridice de pe 
laviţă şi să vă dea o mână de ajutor? Întrebă Justus şi zâmbi 
înveselit. 

Obrazul moşneagului tresări din pricina părerilor de rău. 

— De, probabil unii dintre noi ne-am gândit că, după ce 
ne-a băgat în primejdia asta, n-ar strica să pună şi el mâna 
pe o găleată şi să ne ajute. Evident, adăugă el grăbit, 
nimeni nu era în stare să mai judece cu mintea liniştită. 
Furtuna începuse să ne zguduie cumplit şi ne găseam între 
moarte şi viaţă. lar noi toţi eram sleiţi de puteri şi cu 
membrele paralizate de un fel de osteneală care te face să 
respiri şuierând şi să simţi arsuri pe gât. 

— Apoi l-aţi strigat ca să se trezească! Zise Justus 
nerăbdător. 

— Da! L-am strigat, zise moşneagul şi se întoarse spre 
Marcellus: M-am apropiat de el şi l-am trezit. 
„Învăţătorule!” am ţipat eu. „Corabia se duce la fund! Ne 
vom îneca! Nu te interesează?” Bătrânul îşi propti bărbia în 
piept şi oftă îndurerat. „Eu sunt cel care a spus 
învățătorului vorbele acestea”. 


După o clipă de tăcere, Bartolomeu oftă adânc şi continuă: 
Isus s-a trezit şi s-a ridicat în picioare, şi-a întins braţele 
lungi şi puternice, apoi şi-a trecut degetele prin părul ud. 

— Nu s-a speriat? Întrebă Marcellus. 

— Isus nu se speria niciodată! Ripostă Bartolomeu 
nemulţumit. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre partea dinainte 
a corabiei bălăcind prin apă, cu braţele ridicate în aer ca 
să-şi păstreze echilibrul, până a ajuns la catargul principal. 
Urcându-se pe scara grosolană de lemn, a rămas o clipă 
ţinându-se cu un braţ de catarg. Apoi a ridicat amândouă 
braţele în sus şi s-a uitat la valurile ce se încălecaţi unul 
peste altul şi a început să vorbească. Dar glasul lui nu era 
răstit. Noi ne uitam la el înspăimântați. Vorbea nu cu glas 
răstit sau poruncitor, ci domol, întocmai cum ai vorbi cu un 
animal speriat: „Linişte! Linişte! Repeta el. Domoleşte-te!” 

Felul în care vorbea Bartolomeu reuşise să facă pe 
Marcellus să aştepte cu respiraţia întretăiată şi să-şi simtă 
bătăile speriate ale inimii. Se plecă spre el şi cercetă curios 
obrazul moşneagului. 

— Ce s-a întâmplat apoi? Întrebă el. 

— Furtuna s-a terminat! Răspunse Bartolomeu. 

— Dar nu imediaţi Bartolomeu ridică braţul slăbit şi cu 
mâna uscată făcu un gest de oprire. 

— Uite ciyal declară el. 

— Şi pe cer au răsărit stelele! Adăugă Justus. 

— De asta nu-mi aduc aminte, murmură Bartolomeu. 

— Filip spunea c-au răsărit stelele, stărui Justus cu glasul 
liniştit. 

— Se poate, încuviinţă Bartolomeu şi dădu din cap. Dar eu 
nu-mi aduc aminte. 

— Unii spuneau că şi corabia s-a zvântat imediat, adăugă 
Justus şi clipi din ochi, ca şi când ar fi ştiut dinainte că 
bătrânul îl va contrazice. 

— Asta este o afirmaţie greşită. Unii dintre noi au 
continuat să scoată apa cu găleţile tot drumul până la 


Capernaum. Indiferent de cel care a făcut această 
afirmaţie, dacă a fost cu noi a ajutat şi el la găleți. 

— Cum v-aţi simţit după această întâmplare neobişnuită? 
Întrebă Marcellus. 

— Nu prea aveam ce zice, deoarece toţi ne simţeam ca 
năuciţi, împrejurul nostru fusese un muget uriaş şi acum 
totul se liniştise. Apa care se legăna încă înspumată era 
adormită ca apa unei dulbine. Eu însă simţeam o adâncă 
împăcare în toată fiinţa. Probabil cuvintele adresate furtunii 
de Isus ne liniştiseră şi pe noi şi ne întăriseră în inima 
noastră... 

— El ce a făcut după aceea? Întrebă Marcellus. 

— S-a întors şi s-a aşezat pe banca de la capătul din urmă 
al corăbiei, răspunse Bartolomeu şi şi-a strâns levita 
împrejurul trupului, căci era ud până la piele. Peste câteva 
clipe a ridicat ochii şi s-a uitat la noi, apoi a zâmbit abătut şi 
ne-a întrebat ca pe nişte copii: „De ce v-aţi speriat în felul 
acesta?” Dar nimeni n-a îndrăznit să-i răspundă. Probabil 
nici n-aştepta ca noi să-i răspundem ceva. Imediat după 
aceea s-a întins din nou şi punându-şi o mână sub cap în loc 
de pernă a adormit. 

— Eşti sigur c-a adormit? Întrebă Justus. 

— Nu... Dar sta foarte liniştit şi cu ochii închişi. Probabil se 
gândea la ceva. Noi ne-am adunat în partea de la mijlocul 
corăbiei şi ne-am uitat unul la altul. Toţi credeau c-a 
adormit din nou şi nu îndrăzneau să vorbească, îmi aduc 
aminte de Filip c-a întrebat în şoaptă: „Ce fel de om este 
acesta de până şi vânturile şi valurile ascultă de vorba lui?” 

Povestea se terminase. Marcellus, pentru care fusese 
anume repetată, ştia că acum aşteaptă să afle ce va spune, 
fie că va crede, fie că nu va crede în temeinicia ei. Stă pe 
scaun cu trupul plecat adânc înainte, uitându-se în palmele 
mâinilor împreunate. Nu se poate ca bătrânul Bartolomeu 
să-i fi înşirat minciuni, în acelaşi timp Bartolomeu părea un 
om pe deplin chibzuit. Dar, pe toţi zeii, ar fi imposibil să 
crezi că o astfel de întâmplare este posibilă. Un bărbat să 


vorbească cu furtuna! Să vorbească valurilor dezlănţuite 
cum ar fi vorbit cu un cal nărăvaş! Şi furtuna să asculte de 
vorbele lui! Nu se poate... Aşa ceva este imposibil! Simţi 
ochii binevoitori ai lui Justus că se opresc asupra lui 
întrebători. Puţin după aceea îşi îndreptă trupul şi clătină 
din cap. 

— Mi se pare ceva neobişnuit! Murmură el cu glasul stins. 
Cu totul neobişnuit! 

După-amiaza era pe terminate când căpitanul cu părul 
cărunt al gărzii cobori la subsol ca să elibereze pe 
legionarul care retezase o bucată din urechea colegului său 
de la Minoa. Demetrius se apropie de strungăreaţă tăiată în 
uşa celulei, imediat ce auzi că se trag zăvoarele, în 
nădejdea că va auzi conversaţia ce se va desfăşura între ei 
privitoare la eliberare, dar n-auzi nimic. Niciunul dintre ei 
nu scoase nici o vorbă. Uşa grea a celulei se deschise larg şi 
legionarul ieşi pe coridor. Comandantul gărzii plecă 
împreună cu el în largul coridorului întunecat. Târşâitul 
surd al sandalelor se stinse. 

Puțin după aceea, în toată închisoarea se auzi un freamăt 
stins, uşile începură să se deschidă, lanţurile zdrăngăneau, 
se auzeau glasuri răguşite; ţăcănitul străchinilor şi al 
oalelor, plăcutul clipocit al apei. Sosise vremea când 
deţinuţilor trebuie să li se dea mâncare şi freamătul ce se 
auzea era ca şi pocnetul de copite, plescăitul urechilor de la 
capetele ce se scutură, nechezatul şi mugetul molcom al 
animalelor flămânde. Gura şi gâtul lui Demetrius erau 
uscateiar limba i se făcuse ca o curea. Capul începuse să-l 
vâjâie. Nu-şi aducea aminte să fi fost până acum atât de 
însetat. Nici chiar în ticăloasa închisoare de pe fundul 
gaierei care odinioară îl dusese înlănţuit de butuc din 
Corint până la Roma nu suferise atât de cumplit din pricina 
lipsei de apă. 

Veneau atât de încet cu mâncarea, încât i se părea că 
niciodată nu vor mai ajunge până la capătul de dincoace al 
coridorului. Singura lui nădejde era că apa nu se va termina 


înainte de a ajunge la celula lui. Nu dorea nimic altceva 
decât apă! Hrana nici nu l-ar mai interesa dacă ar veni să-i 
dea o gură de apă... Acum, imediat. 

Într-un târziu ajunseră şMn faţa uşii lui, traseră zăvorul şi 
o deschiseră larg. În prag apărură doi sclavi sirieni, 
murdari şi cu urechile despicate. Cel care era mai mic de 
statură, dar bine legat şi voinic, băgă o ulcică în găleata cu 
ciorbă, care era aproape goală, şi-i tăcu semn spre 
strachina de pe poliţă. Demetrius, care nu era în stare să se 
mai gândească la altceva decât la setea care-l chinuia, 
aştepta în mână cu ulcica pentru a-i da apă. Întinse mâna 
după strachină şi sirianul murdar îi turnă într-însa un cauc 
de varză prost mirositoare. Apoi scotoci într-o desagă 
murdară şi, scoțând o bucată de pâine mică şi neagră, o 
puse pe laviţă. Pâinea se auzi răbufnind în scândura laviţei, 
ca şi când ar fi fost un bolovan. 

Se feri din cale şi ieşi pe coridor ca să facă loc celui mai 
înalt, care purta pe umăr un urcior uriaş cu apă. Aproape 
înnebunit de sete, Demetrius ridică oala spre el. Sirianul 
rânji ca şi când s-ar fi simţit mulţumit că-şi va bate joc de un 
sclav grec, înclină puţin urciorul şi de la înălţimea aceasta 
dădu drumul unei şuviţe de apă, care, deşi nimeri în oala lui 
Demetrius, în violenţa căderii îl stropi pe haine şi în oală nu 
rămase mai mult de o lingură. Imediat după aceea sirianul 
se îndreptă spre uşă ca să plece. 

— Dă-mi apă! Zise Demetrius cu glasul sugrumat. 

Sirianul rânji, aplecă din nou urciorul şi restul apei i-l 
vărsă pe picioare. Apoi se retrase râzând în bătaie xde joc, 
mergând de-a-ndăratelea, ca să ajungă la ieşire. 

Deşi oala pe care Demetrius o ţinea în mână era de 
pământ, ea totuşi părea destul de grea. Şi în mâna unui om 
chinuit de sete, cum era el acum, putea deveni o armă 
primejdioasă. Demetrius ridică mâna şi-l pocni cu ea în 
creştetul capului; lovitura fu atât de violentă, încât cu 
siguranţă i-ar fi crăpat ţeasta dacă aceasta n-ar fi fost 
acoperită cu un aşternut de păr des şi bătucit. 


Sirianul scăpă de pe umăr urciorul, care căzu şi se făcu 
ţăndări, apoi trase din brâul murdar un pumnal ruginit şi 
făcu un pas înainte. 

Demetrius nici nu s-ar fi gândit să întrebuinţeze drept 
armă o strachina de ciorbă fierbinte, dar n-avea nimic la 
îndemână, aşa ca puse mâna pe ea şi o repezi în obrazul 
sirianului, apoi îl mai pocni o dată în creştet şi, ridicând de 
jos un ciob greu din urciorul spart, îl iovi peste mâna în care 
ţinea pumnalul. 

Văzând c-a rămas dezarmat, sirianul se retrase încet spre 
coridor. Unde tovarăşul său cel lat în umeri, neavând loc să 
intre în celulă, aşteptase ca să vadă cum se va termina 
încăierarea. Demetrius profită de această intermitenţă 
pentru a ridica pumnalul. După ce se deschise drumul, cel 
de pe coridor era gata să se repeadă, dar când constată că 
şi deţinutul este înarmat se retrase repede şi încercă să 
închidă uşa. 

Cât ai clipi, Demetrius îşi dădu seama că asta ar însemna 
să fie prins ca într-o capcană şi eventual ucis de o suliță pe 
care ar putea-o arunca asupra lui prin strungăreaţă de la 
uşă. Se propti într-însa cu toată puterea şi reuşi să iasă pe 
coridor. Impresionaţi de lupta încinsă în apropiere, ceilalţi 
deţinuţi începură să vocifereze şi să chiuie, aşa că larma 
făcută de ei determină pe comandantul gărzii să coboare 
scara de piatră, însoţit de trei soldaţi. Se opriră la 
depărtare de câţiva paşi. Unul dintre cei care veniseră fu de 
părere să se repeadă Între ei şi să-i despartă, dar căpitanul 
întinse braţul şi-l opri. Nu se întâmpla să vezi în fiecare zi o 
luptă cu pumnalul în mână şi de fiecare dată când doi 
furioşi se reped unul la altul în felul acesta lupta merită să 
fie văzută. 

În spatele strâmt al coridorului, cei doi adversari 
începuseră să se învârtească roată, cântărindu-se unul pe 
altul. Sirianul, care era cel puţin cu o palmă mai mic decât 
Demetrius, dar mult mai greu decât el, se lăsase pe vine ca 


să sară. Gardianul cel mai tânăr îşi scoase punga şi o goli în 
palmă: 

— Fac prinsoare pe doi ţechini şi nouă dinari că porcul 
acesta de sirian va învinge; camarazii lui clătinară din cap. 
Grecul li se părea mult inferior. Pumnalul era arma favorită 
a sirienilor, mai ales când a, vea tăişul întors ca o seceră. 
Preferinţa lor era să se strecoare în spatele duşmanului şi 
să i-l înfigă sub coaste, ceva mai spre dreapta ele la umărul 
stâng. Pentru aşa ceva era nevoie de un cuţit lung. 
Demetrius cunoştea destul de bine lupta cu pumnalul, dar 
nu întrebuinţase niciodată un cuţit anume menit să 
înjunghii oamenii pe ia spate. 

Arma pe care o avea în mână părea că este prea lungă 
pentru spaţiul redus în care se găseau şi nu se simţea nici la 
îndemână. Sirianul cel înalt rămăsese undeva în întunericul 
coridorului, departe în urma tovarăşului său. Văzând 
curiozitatea cu care gardienii urmăresc lupta, cel care 
ataca îşi zise că va trebui să termine repede. Acum erau 
foarte aproape şi pumnalele lor scăpărau scântei de fiecare 
dată când se încrucişau. Demetrius se retrăgea mereu şi sta 
în defensivă. Gardienii r se feriră din cale, ca să aibă mai 
mult loc. Imediat după aceea ritmul luptei se acceleră, 
deoarece sirianul văzu că pe mâneca levitei lui Demetrius 
apare o dâră de sânge ceva mai sus de cot. Nu trecu mult şi 
pe dosul mâinii sirianului se văzu o crestătură adâncă; îşi 
scutură repede braţul ca să elimine sângele, dar mişcarea 
lui nu fu destul de promptă. O lovitură.se opri pe osul 
clavicular în imediata apropiere a carotidei. Făcu un pas 
înapoi. Demetrius îl urmări de aproape, încercând să profite 
de”acest avantaj şi îi mai răni o dată în aceeaşi mână. 

— Păzea, grecule! Strigă comandantul. Sirianul cel înalt, 
care stătuse în fundul coridorului, se plecă subit şi ridică un 
ciob al urciorului spart, pe care se pregătea acum să-l 
arunce în capul lui Demetrius. Acesta se lăsă numaidecât pe 
vine şi ciobul îi trecu sfârâind pe lângă ureche. 


— Ajunge! Strigă comandantul din nou şi, apucând pe 
Demetrius de umăr, îl dădu la o parte; cei trei gardieni 
ridicară lăncile gata să le arunce. 

— leşiţi afară, ticăloşilor! Porunci comandantul. 

Sirienii nu îndrăzniră să se împotrivească, rar cel mic de 
statură aruncă pumnalul însângerat când apucă în lungul 
coridorului, escortat de gardieni. După ce ajunseră în 
coridorul de la parter, căpitanul ieşi cu ei în curte. Aici 
aduseră apă şi după ce spălară rănile combatanţilor le 
legară provizoriu. Demetrius puse mâna pe un urcior de 
apă şi sorbi adânc. Tăietura ce o avea pe braţ era adâncă şi 
dureroasă şi-l ustura şi julitura de pe tâmpla unde fusese 
scrijelit de ciobul urciorului aruncat de sirianul cel înalt, dar 
acum, după ce-şi astâmpărase setea, nimic nu-l mai putea 
interesa. 

Căpitanul dădu ordin să-l urmeze şi intrară din nou în 
pretoriu, iar de aici urcară o scară de marmură şi ajunseră 
la etajul de sus. Santinela informă gardianul din faţa unei 
uşi impunătoare că Namius, căpitanul gărzii, ar vrea să 
vorbească cu legatul. Acesta dispăru, ca să se întoarcă 
numaidecât şi să le facă semn. Grupul intră în sala 
impunătoare a pretoriului, luminată de opaițe uriaşe ce 
atârnau din tavan, spânzurate de lanţuri meşteşugit 
lucrate. 

Rănile lui Demetrius zvâcneau, dar totuşi nu era atât de 
grav rănit, încât să nu-i vină să zâmbească în momentul 
când văzu scena ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Paulus, 
aşezat în faţa lui Sextus la masa uriaşă şi plină de sculpturi 
de pe estradă, ţinea în mână ulcica de piele în care scutura 
zarurile. Prin urmare Paulus, care fusese transferat în 
slujba de legat al fortului din Capernaum, îşi adusese şi 
tovarăşul de joc. Gardienii şi deţinuţii se apropiară, conduşi 
de două santinele în uniforme strălucitoare. Paulus ridică 
privirea plictisită spre ei, apoi îşi concentra atenţia asupra 
jocului. Scutură zarurile şi le dădu drumul pe tăblia poleită 
a mesei, apoi ridică din umeri. Sextus zâmbi, luă ulcica în 


mână, scutură zarurile şi le dădu drumul, ca după aceea să 
se uite la ele încruntat. Paulus începu să râdă şi se propti în 
spătarul scaunului. Centurionul Sextus se întoarse spre cei 
care intraseră în sală. 

— Ce s-a întâmplat, Namius? Întrebă legatul şi începu să 
caşte. 

— Sirienii au atacat pe deţinutul acesta grec, stăpâne. 

— Pentru ce l-au atacat? Întrebă Paulus nemulţumit. 
Căpitanul Namius nu ştia exact ce s-a întâmplat, dar sirienii 
coborâseră la subsol pentru a împărţi deţinuţilor hrana şi s- 
au încăierat cu grecul acesta, pe care l-au adus astăzi. 

— Vino mai aproape, grecule, zise Paulus şi după ce se uită 
la el făcu ochii mici, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă 
aminte de ceva. Demetrius făcu un pas înainte şi se 
încruntă ca să-şi poată stăpâni zâmbetul. Sextus se aplecă 
peste masă şi murmură ceva. Ochii lui Paulus se luminară. 
Dădu apoi din cap şi zâmbi nepăsător. 

— Căpitane, scoate deocamdată pe aceşti sirieni din sală, 
porunci el. Vreau să vorbesc cu grecul acesta. Apoi aşteptă 
până când gardienii leşiră cu ei. Eşti rănit grav, Demetrius? 
Întrebă legatul cu bunăvoință. 

— Nu, stăpâne, răspunse Demetrius. Dar în aceeaşi clipă i 
se păru că pereţii sălii au început să se învârtească 
împrejurul lui şi în faţa ochilor îi cobori o pânză de 
întuneric, aşa că imaginea lui Paulus se destramă ca într-o 
ceaţă, îl auzi că dă un ordin, apoi simţi că cineva a aşezat un 
scaun lângă el şi-i ajută să se aşeze. O santinelă îi puse o 
cupă de vin în mână. Imediat după aceea slăbiciunea îi 
trecu şi reuşi să îngâne: îţi mulţumesc, stăpâne! Dar glasul 
lui păru stins. 

— Ia spune, Demetrius, cum se face că tu eşti aici în 
închisoarea fortului? Întrebă Paulus. Dar va fi mai birie să 
lăsăm amănuntul acesta pentru mai târziu... Unde este 
stăpânul tău? 

Demetrius îi spuse. 


— Aici la Capernaum! Exclamă Paulus. Şi ce l-a adus pe 
admirabilul tribun Marcellus în tristul şi evlaviosul nostru 
oraş? 

— Stăpânului meu îi plac ţesăturile făcute în Galileea. A 
cutreierat toată regiunea pentru a găsi astfel de obiecte. 

Paulus încruntă din sprâncene şi se uită la Demetrius cu 
atenţie. 

— S-a vindecat... Înţeleg de cap? 

— Da, stăpâne... S-a vindecat definitiv, răspunse 
Demetrius. 

— Am auzit spunându-se... 

Paulus nu termină fraza, crezând că Demetrius o va 
completa. Acesta nefiind obişnuit să stea pe scaun în faţa 
superiorilor săi se ridică cu greutate în picioare. 

— Vreme de câteva luni, tribunul a fost bolnav. Se simţea 
adânc deprimat. A plecat însă la Atena şi acolo s-a vindecat. 

— Spune, Demetrius, care este motivul că s-a simţit atât 
de deprimat? Întrebă Paulus. Apoi, văzând că nu-i răspunde 
imediat, adăugă: Eu cunosc motivul? 

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius. 

— Ceva s-a întâmplat cu el în momentul când la banchetul 
procuratorului a îmbrăcat cămaşa aceea! 

— Da, stăpâne, i s-a întâmplat ceva. 

— Îmi aduc aminte. Efectul asupra lui a fost cu totul 
neobişnuit. Trupul i se cutremură, ca şi când ar fi vrut să 
scape de această amintire. Şi acum să revenim la tine... 
Pentru ce te-au adus aici? 

Demetrius îi explică din câteva cuvinte şi când Paulus îl 
întrebă cum de au ajuns la încăierare îi spuse că a cerut 
sirianului apă şi acesta n-a vrut să-i dea. 

— Chemaţi pe căpitanul Namius! Porunci Paulus. 

O santinelă ieşi din sală şi se întoarse aproape imediat cu 
gardienii şi cei doi sclavi sirieni. Namius îi raportă felul în 
care s-a desfăşurat încăierarea pe coridorul închisorii. 

— l-am oprit imediat ce am văzut că unul dintre sirieni 
pune mâna pe un ciob al urciorului de apă şi-l aruncă 


asupra grecului. 

— Scoate-l în curte şi porunceşte să-i tragă treizeci şi nouă 
de bice, zise Paulus. Pe porcul celălalt bagă-l în arest şi dă-i 
mâncare pe sponci ca să nu se îngraşe. 

— Dar cu grecul ce să fac, stăpâne? Întrebă Namius. 

— Du-l să se culce şi cheamă felcerul să-i îngrijească 
rănile. Namius dădu un ordin şi gardienii plecară cu ceilalţi 
doi. 

— Acum pot să plec, stăpâne? Întrebă Demetrius. 

— Da... Împreună cu căpitanul. Sau... Mai zăboveşte. Tu, 
Namius, poţi pleca. Te voi chema mai târziu. Paulus se uită 
după el până când ajunse la uşă, apoi se uită în largul sălii şi 
adăugă cu glasul domolit: Puteţi să plecaţi toţi. Tot aşa şi tu, 
Sextus, adăugă el, întorcând capul peste umăr. Vreau să 
vorbesc cu Demetrius între patru ochi. 

În drumul de întoarcere la han nu schimbară aproape nici 
o vorbă. Justus se gândea la ceva şi părea uşurat, ca şi când 
convorbirea avută în timpul după-amiezii cu Bartolomeu ar 
fi contribuit la înviorarea lui, aşa că mergea cu paşi întinşi. 

Cât despre Marcellus, el se simţea impresionat şi tulburat 
de povestea pe. Care i-o spusese bătrânul ucenic al lui Isus. 
Până acum nu-şi putuse face o idee limpede în legătură cu 
acest Isus, despre care bătrânul Bartolomeu îi spusese: „Pe 
omul acesta l-am auzit vorbind cu furtuna şi cu valurile... 
Care l-au ascultat”, deşi el ar fi fost dispus să elimine 
această afirmaţie ca pe ceva imposibil. Dar dovezile despre 
puterea neobişnuită a lui Isus se îngrămădeau una după 
alta şi i se confirmau din toate părţile. 

Paşii i se domoleau, pe măsură ce gândurile îl răscoleau 
tot mai adânc, aşa că Justus, care-şi da seama de starea lui 
de acum, se întoarse spre el, zâmbi îngăduitor şi apucă 
înaintea lui. 

Partea cea mai grea în toată afacerea asta era că, de 
vreme ce -ai admis că în afirmaţiile ce i se făceau ar putea 
să fie şi un sâmbure de adevăr, ai fi fost lipsit de judecată să 
fixezi o limită până la care vei admite să mergi cu 


încrederea. Ar fi fost copilărie să afirmi: „Da, cred că Isus a 
săvârşit această faptă extraordinară, dar nu cred c-a 
săvârşit-o pe cealaltă. 

Unele dintre faptele lui puteau fi explicate cu ajutorul 
judecății sănătoase, cum ar fi, de pildă, povestea naivă pe 
care i-o debitase Harif în legătură cu nunta din ziua aceea. 
Nu era greu să ţi-o explici. În acelaşi timp trebuia să ţii 
seama şi de efectul prezenţei lui Isus asupra nuntaşilor, 
care-l iubeau, îl admirau şi aveau încredere în el. Nu oricine 
ar fi fost în stare ca să dea apei aceleia gust de vin. Dacă 
prefacerea apei în vin ar fi fost singura dovadă despre 
puterea neobişnuită a lui Isus, amănuntul acesta n-ar mai fi 
reprezentat o problemă. Dar mai era şi constatarea 
neobişnuită a lui Miriam, care şi-a dat seama că poate 
cânta; această constatare o făcuse în aceeaşi zi cu 
întâmplarea din casa lui Harif. În cazul când acceptai 
temeinicia întâmplării cu Miriam, ori de asta nu te puteai 
îndoi, căci dovada era evidentă, atunci tot aşa puteai crede 
şi minunea întâmplată în casa lui Harif. Afară de asta, nu 
trebuia uitat nici felul în care fusese hrănită mulţimea 
aceea compusă din cinci mii de oameni. Puteai să-ţi explici 
cu uşurinţă şi pe aceasta datorită apelului adresat de Isus 
acestor oameni când Se spusese că toţi oamenii sunt fraţi şi 
fac parte dir. Tr-o singură familie. Aici nu era nevoie să faci 
nici o concesie, decât cel mult să admiţi formidabila 
personalitate a lui Isus, ceea ce nu era câtuşi de puţin greu 
de vreme ce tu însuţi crezi în această personalitate. Tot aşa 
Demostene reuşise să obţină minuni de vitejie datorită 
discursurilor sale. În astfel de împrejurări insufiarea 
curajului şi a sentimentului de cinste nu putea fi 
considerată drept o minune. 

Mai era şi micul lona. Ioţi locuitorii din Sepforis ştiau 
despre el că s-a născut infirm. Erai liber să-ţi închipui că 
Isus a masat piciorul băieţaşului până când i-a îndreptat 
dislocaţia, şi, dacă acestea ar fi toate faptele extraordinare 
ale lui Isus, explicaţia pe care le-o găseşti ar fi destul de 


mulţumitoare. 'Toţi locuitorii din Sepforis însă credeau că el 
a săvârşit o minune, căci încrederea oamenilor simpli în 
întâmplări supranaturale nu cunoaşte nici o margine. Or, 
adevărul este că ei preferă să creadă ceea ce este imposibil 
de crezut. 

În acelaşi timp mai era şi Lidia, care se vindecase de o 
boală ce o chinuise ani de-a rândul numai datorită c-a pus 
mâna pe hainele lui Isus. Totuşi, întemeiat pe propriile sale 
experienţe, n-ar fi putut afirma că este imposibil. Se grăbise 
să declare lui Justus că este dispus să creadă fiecare cuvânt 
ce i-l spusese în legătură cu această întâmplare şi-şi 
închipuise c-a sosit-momentul să afle şi ceea ce s-a 
întâmplat în ziua cu furtuna. Dacă admiteai că puterea 
supranaturală a lui Isus poate vindeca bolile sufleteşti şi 
cele trupeşti ale oamenilor datorită numai contactului cu 
cei suferinzi, nu s-ar putea oare să admiţi că prin analogie a 
reuşit să liniştească şi furtuna? Din moment ce-i atribui 
puteri supranaturale, cum vei putea îndrăzni să faci o listă a 
faptelor pe care le va putea şi a celor pe care nu le va putea 
săvârşi? Totuşi întâmplarea aceasta cu furtuna părea 
exagerată! Aici nu era vorba despre o adunare de oameni 
care să cedeze stăruinţelor lui. Era vorba despre o furtună; 
or, aceasta este neînsufleţită şi neînţelegătoare! Dacă şi în 
cazul acesta vei admite că Isus a avut o astfel de putere, 
atunci vei fi obligat să admiţi şi că Isus a fost de origine 
divină. 

— Mi-am îngăduit să rog pe Şalum să ne frigă un peşte, îi 
spuse Justus în momentul când Marcellus tocmai se 
îndrepta spre cort. Vom cina la han. În felul acesta nu vom fi 
obligaţi să mâncăm bucatele pe care le-aş putea pregăti eu. 

— Foarte bfne, răspunse Marcellus îngândurat. Despre 
Demetrius ai aflat ceva? 

— N-am aflat... Deşi am întrebat de el şi la han. 

— Eu aproape am uitat de el, declară Marcellus. În după- 
amiaza acestei zile am fost preocupat de alte gânduri. 


— Dacă Demetrius a fost arestat, cred că ne va da de ştire, 
încercă Jiistus să-i liniştească. Vei afla foarte curând pe 
unde umblă. Nu mă îndoiesc că în schimbul unei 
despăgubiri îl vor elibera, indiferent de ceea ce a făcut. 
Sclavii care valoarează ceva nu sunt ţinuţi prea mult în 
închisoare. Vrei să mergem şi să mâncăm, stăpâne? 

Sala hanului n-avea mese decât cel mult pentru zece- 
doisprezece oameni, dar era rânduită cu pricepere şi gust. 
Din cauză că lumina hanurilor din micile oraşe era 
primitivă, călătorii mâncau devreme. Cei trei farisei bogaţi 
al căror cort fusese ridicat în timpul după-amiezii în crângul 
de sicomori erau aşezaţi la o masă din mijlocul sălii. Doi 
centurioni din garnizoana fortului se aşezaseră în 
apropierea unei ferestre din partea de răsărit şi, în 
aşteptarea mâncării, începuseră să bea vin. Şalum, hangiul 
cărunt şi scurt în picioare, îi conduse spre o masă din colţul 
sălii şi se ploconi adânc după ce Justus îi spuse cine este cu 
el. 

— Este şi el creştin? Întrebă Marcellus după ce hangiul se 
depaărta. 

Justus clipi de câteva ori şi se uită la el mirat. 

— Da, răspunse el cu glasul stins, ca şi când ar fi vrut să-i 
spună să fie cu băgare de seamă şi se uită împrejurul său. 

— Mi se pare n-ai bănuit că eu cunosc cuvântul acesta, nu- 
i aşa? Murmură Marcellus. 

Justus nu-i răspunse, ci-şi împreună mâinile pe piept şi se 
uită în grădina de afară. 

— Calificativul acesta l-a aflat Demetrius la Joppa, îi 
explică Marcellus. 

— Trebuie să fim circumspecţi, îl preveni Justus. Fariseii 
de obicei au inimă mică şi urechi foarte mari. 

— Aceasta este un fel de zicătoare? Întrebă Marcellus 
râzând. 

— Da, răspunse Justus, dar nu una pe care ai putea-o 
repeta în gura mare şi frânse una dintre pâinile mici 


aşezate pe masă. Apoi adăugă cu glasul ceva mai ridicat: 
Şalum pregăteşte pâine foarte bună. Ia şi dumneata! 

— Treci adeseori pe aici? 

— De un an şi jumătate încoace, astăzi am intrat pentru 
prima dată în hanul acesta, răspunse Justus. Ultima dată 
când am fost aici, sala hanului era plină. Toţi ucenicii erau 
de faţă, dar mai venise şi altă lume, iar în faţa intrării erau 
sute de inşi. Şalum a dat o cină pentru Isus. Dara hrănit şi 
pe cei de afară. 

— Care va să zică pe vremea aceea nu trebuia să vă 
ascundeţi? 

— Nu, pe vremea aceea nu era nevoie. Preoţii începuseră 
să uneltească împotriva trecerii de care se bucura Isus în 
fata poporului, dar încă nu se dăduseră pe faţă împotriva 
lui. 

— Mi se pare straniu, zise Marcellus, că atâta vreme cât 
Isus a fost în viaţă şi reprezenta o ameninţare pentru 
interesele preoţilor nimeni nu încerca să păstreze faptele 
lui în secret. Iar astăzi, când este plecat şi mort, nu poţi 
vorbi despre el decât în şoaptă. 

Justus îl privi în luminile ochilor şi zâmbi. Păru că vrea să 
răspundă ceva, dar se opri, căci un slujitor mai în vârstă 
apăru cu mâncarea: un peşte fript pe un fund de lemn, o 
strachină de găluşti cu smântână, un castron de smochine 
fierte în zeama lor şi un urcior de vin. Mâncarea era bună şi 
ei flămânzi. 

— În seara aceea ai fost în apropierea lui Isus? Întrebă 
Marcellus după ce gustă bucatele. 

— Nu, eu eram aşezat lângă Matei, în partea dinspre uşă. 

— Isus unde era aşezat? Întrebă Marcellus. 

— Pe scaunul pe care eşti aşezat dumneata. Marcellus 
tresări. 

— Pe scaunul acesta n-ar trebui să se mai aşeze nimeni! 
Privirile lui Justus se îmblânziră şi, văzând sentimentul de 
respect al lui Marcellus, îi zâmbi în senin de aprobare. 


— Prietene, vorbeşti cum ar vorbi un creştin, murmură el, 
apoi după câteva clipe de tăcere adăugă: Ţi-a făcut plăcere 
ceea ce ţi-a povestit bătrânul Bartolomeu? 

— Ceea ce mi-a spus Bartolomeu mi era menit să-mi facă 
plăcere, răspunse e-l. Trebuie să recunosc că mă simt 
tulburat. Bartolomeu este un moşneag cumsecade şi sunt 
convins că el crede fiecare cuvânt din ceea ce mi-a spus. 

— Bine, dar dumneata nu crezi? Strigă Justus. 

— Bartolomeu a tăcut o declaraţie care este menită să 
arunce oarecare lumină asupra acestei întâmplări, îţi aduci 
aminte că spunea că s-a simţit împăcat şi liniştit când Isus a 
început să vorbească cu furtuna? Probabil în momentul 
acela s-a liniştit furtuna din sufletele oamenilor. Isus s-a 
adresat spaimei ce pusese stăpânire pe ei şi. Auzind 
cuvintele lui, oamenii s-au simţit liniştiţi. 

— Pe dumneata te mulţumeşte această explicaţie? Întrebă 
Justus şi se uită cu atenţie la el. 

— Nu mă mulţumeşte deloc! Admise Marcellus. Dar 
ascultă, Justus, nu se poate să ceri lui Isus să liniştească 
furtuna! 

— Şi de ce nu? Ripostă Justus cu glasul blând. 

— De ce nu! Bine, dar nu-ţi dai seama că în cazul acesta ar 
fi trebuit să fie mai mult decât om ca să facă aşa ceva? Nu 
înţelegi că săvârşind o astfel de faptă ar fi devenit un fel de 
zeu? 

— De... Şi să zicem că a devenit... 

— În cazul acesta rămân foarte multe amănunte care-şi 
aşteaptă explicaţia. Dacă accepţi că Isus este divin, un fel 
de zeu, crezi că el ar fi admis să fie arestat şi în timpul 
nopţii să fie târât de la un pretoriu la altul, să fie bătut şi 
batjocorit? Dacă ar fi fost zeu, ar fi admis să fie osândit la 
moarte şi pironit pe cruce? Un zeu, ia gândeşte-te, care a 
fost răstignit, iar astăzi este mort şi îngropat! 

Vreme de câteva clipe Justus nu zise nimic, ci se uită cu 
atenţie în ochii lui Marcellus. Apoi îşi plecă trupul spre el, îl 


apucă de mâneca tunicii şi-l trase mai aproape, ca să-i 
spună ceva la ureche. 

— Nu, Justus, aşa ceva nu se poate! Protestă Marcellus. Eu 
nu sunt tâmpit. Aşa ceva nu cred şi nici dumneata nu poţi 
crede! 

— Nu înţelegi că eu l-am văzuţi repetă Justus, fără să se 
tulbure. Marcellus înghiţi de câteva ori în sec şi clătină din 
cap. 

— De ce ţii să faci astfel de afirmaţii de faţă cu mine? 
Întrebă el răstit. Din întâmplare eu ştiu că această afirmaţie 
nu este adevărată. Poate vei reuşi să determini pe alţii să te 
creadă, dar nu pe mine! Ascultă, Justus, n-am avut câtuşi de 
puţin intenţia să vorbesc despre această întâmplare 
dureroasă, dar trebuie să ştii că eu l-am văzut murindl Am 
văzut pe unul dintre legionari înfigându-i sulița adânc în 
inimă! L-am văzut când i-au coborât trupul de pe cruce şi 
era mort, ca orice om care a murit. 

— Amănuntul acesta îl ştie toată lumea, ripostă Justus cu 
glasul liniştit. A fost osândit la moarte şi aşezat în mormânt. 
Iar în dimineaţa zilei a treia a înviat şi a fost văzut 
piimbându-se printr-o grădină. 

— Justus, trebuie să fii nebun! Astfel de lucruri nu se 
întâmplă niciodată. 

— Fii prudent! Îl admonesta Justus. Ceea ce vorbim noi 
acum nu trebuie să audă nimeni. 

Feri strachina din cale şi, încrucişându-şi braţele, 
Marcellus se propti cu coatele pe masă şi se uită la el. 
Mâinile începuseră să-i tremure. 

— Dacă-ţi închipui că Isus este în viaţă, murmură el, atunci 
unde poate să fie acum? 

Justus clătină din cap, ridică mâinile amândouă şi, făcând 
un gest de deznădejde, oftă. 

— Eu nu ştiu unde este, răspunse el îngândurat, dar ştiu 
că trăieşte. După o clipă de tăcere adăugă: Eu aştept în 
orice moment să-l văd, continuă el şi păru că obrazul i se 
laminează. De fiecare dată când se deschide o uşă, la 


fiecare răscruce de drumuri, la fiecare colţ de stradă şi pe 
orice culme de munte ce se arată în calea mea. 

Marcellus se uită la el cu ochii mari şi dădu din cap. 

— Am băgat de seamă că aştepţi mereu să întâlneşti pe 
cineva, zise el. Dacă vei continua să judeci în felul acesta, să 
ştii că-ţi vei pierde mintea. Niciunul dintre ei nu mai zise 
nimic. Marcellus întoarse privirea spre uşă: Vrei să spui că 
nu te-ar mira deloc dacă Isus ar apărea acum aici în sala 
hanului şi ar cere lui Şalum să-i dea de mâncare? 

Buzele lui Justus se înfiorară de. Un zâmbet uşor când 
văzu obrazul lui Marcellus ridicat spre el, exact ca obrazul 
inocent al unui copil care nu este în stare să înţeleagă. 

— Nu! Răspunse el cu convingere. Nu m-ar mira câtuşi de 
puţin. Recunosc că prima dată când l-am văzut m-am simţit 
cutremurat de spaimă. Cum spui şi dumneata, astfel de 
lucruri nu se întâmplă niciodată. Par imposibile. Dacă s-ar fi 
întâmplat să fiu singur, m-aş fi îndoit şi eu de capacitatea 
mea de percepţie şi poate mi-aş fi închipuit că mi-am 
pierdut mintea. 

— Unde s-a întâmplat asta? Întrebă Marcellus pe un ton 
atât de grav, ca şi când ar fi aşteptat să-i răspundă ceva ca 
să poată crede. 

— În atelierul lui Ben Iosif; ne adunasem câţiva inşi la vreo 
zece zile după ce Isus a fost osândit la moarte. Mâncaserăm 
ceva frugal împreună. Soarele apusese, dar noi nu 
aprinsesem încă lumina. Toţi vorbiserăm destul de mult 
despre el şi unii afirmau că ar fi apărut din nou şi că l-ar fi 
văzut. Mie nu-mi venea să cred, deşi n-am zis nimic. 

Auzisem o mulţime de veşti care se contraziceau una pe 
alta. În dimineaţa zilei a treia câteva femei s-au dus să 
viziteze mormântul, dar l-au găsit gol; una dintre ele care 
venise înaintea celorlalte spunea c-a văzut pe Isus 
plimbându-se prin grădină şi că ar fi vorbit cu ea. 

— Fără îndoială femeia a avut halucinaţii, declară 
Marcellus. 


— Tot aşa mi-am zis şi eu la început, admise Justus. Pe 
urmă a sosit vestea că doi bărbaţi l-au întâlnit pe drum şi |- 
au poftit să mănânce împreună la han. 

— Au fost oameni de încredere? 

— Eu nu i-am cunoscut. Unul dintre ei era Cleopa şi văr cu 
Alfeu. Numele celuilalt nu l-am auzit niciodată. 

— Nu cred că o astfel de mărturie ar preţui ceva. 

— Gândul acesta mi-a trecut prin minte, zise Justus. Câţiva 
dintre ucenici spuneau că l-au văzut în aceeaşi noapte 
apărând în mijlocul odăii în care erau adunaţi. Dar ei se 
simțeau grozav de chinuiţi şi mi-am zis că probabil aceasta 
a fost o simplă închipuire, mai ales când auzi atâtea 
întâmplări ciudate... 

— Este firesc! Încuviinţă Marcellus. Când astfel de poveşti 
încep să circule, halucinaţiile încep să apară, în sfârşit... Zi 
înainte! Eraţi adunaţi în casa lui Ben Iosif... 

— loan tocmai spunea cum arăta şi ce i-a spus... 

— Vorbeşti despre tânărul acela visător pe care l-am văzut 
şi eu? 

— Da... Despre acela, încuviinţă Justus fără să se simtă 
tulburat de întrebarea lui. După ce a terminat ce avea de 
spus, 'loma s-a ridicat în picioare şi şi-a exprimat părerea, 
care în realitate era şi părerea mea: „Nu cred nici un 
cuvânt din tot ce ne-ai spus! Protestă el. Şi nici nu voi crede 
până în ziua când îl voi vedea cu ochii mei şi voi pipăi cu 
mâinile mele rănile de pe trupul lui”. 

— Asta înseamnă că nu i-a lipsit îndrăzneala, declară 
Marcellus. loan s-a simţit jignit de vorbele lui? 

— Eu nu ştiu dacă s-a simţit sau nu, răspunse Justus 
îngândurat. Dar n-a avut nici vreme să ne spună că este 
jignit. Isus a apărut în faţa ochilor noştri... Şi se oprise în 
picioare alături de Toma. 

— Nu se poate... Justus! 

— Ba da... Şi pe buzele lui tremura acelaşi zâmbet 
îndurerat pe care toţi îl cunoşteam atât de bine. 

— Arăta ca un spectru? 


— Nu... Dar părea mai slăbit. Se puteau vedea urmele 
chinurilor prin care trecuse. Pe frunte i se vedeau urmele 
prelungi ale rănilor pricinuite de ghimpii de mărăcini. A 
întins mâinile spre Toma... 

— V-aţi adunat cu toţii împrejurul lui? Întrebă Marcellus cu 
greutate, căci îşi simţea gâtul uscat. 

— Nu... Mi se pare că toţi am rămas înmărmuriţi. Cred că 
n-aş fi fost în stare să mă mişc, chiar dacă aş fi încercat. S-a 
făcut tăcere adâncă şi Isus a ridicat palmele mâinilor spre 
Toma şi a zâmbit. „Pipăie-le!”, a zis el cu glasul blând. Toma 
se simţea umilit şi acoperindu-şi faţa cu mâinile a început să 
plângă ca un copil. 

Sala hanului se golise şrântunericul coborâse. Şalum se 
aprppie de ei şi-i întrebă dacă-i mai poate servi cu ceva. 
Marcellus tresări speriat de cuvintele lui şi reveni la 
realitate. 

— Am povestit prietenului meu câte ceva despre Isus, 
declară Justus. 

— Da, da, încuviinţă Şalum. Într-un rând, când mi-a făcut 
cinstea să treacă pragul casei mele, a stat pe scaunul acela 
pe care eşti aşezat acum dumneata, stăpâne. 

— În timpul cinei nu s-a ridicat în picioare ca să spună 
ceva? Întrebă Marcellus. 

— Ne-a spus o parabolă, răspunse Şalum. Cineva dintre 
cei de faţă a întrebat ce înţelege când spune „aproapele 
meu”, cum scrie şi în legea noastră. Isus a început să ne 
spună despre un bărbat care plecase din Ierusalim până în 
Ierihon - drumul acesta este primejdios -şi, fiind atacat de 
beduini, aceştia i-au luat hainele, l-au jefuit şi l-au rănit, 
lăsându-l aproape mort în marginea drumului. Puțin după 
aceea a apărut un preot, dar a trecut pe lângă el, deşi-l 
văzuse şi şi-a continuat drumul. A venit apoi un levit, care s- 
a oprit şi s-a uitat la el, dar şi acesta şi-a văzut de drum. La 
urmă a apărut un samaritean - despre oamenii aceştia, 
stăpâne, noi nu prea avem păreri bune - şi, după ce a legat 
rănile omului, l-a luat pe măgarul său şi l-a dus la un han. 


„Care dintre aceşti oameni poate fi „aproapele” pentru cel 
care fusese atacat de tâlhari?”, a întrebat Isus. 

— Cred că răspunsul n-a fost greu de dat, zise Marcellus. 
Dacă aş fi fost şi eu de faţă, i-aş fi pus o altă întrebare. Am 
fost informat că Isus n-a fost niciodată de acord ca oamenii 
să se încaiere între ei, indiferent de pricinile ce i-ar 
îndemna să facă aşa ceva. Să zicem că samariteanul acesta 
ar fi sosit în momentul când călătorul a fost atacat de 
beduini; ce ar trebui să facă: să sară în ajutorul lui sau să 
aştepte până când tâlharii îl vor jefui şi-şi vor vedea de 
drumul lor? 

Şalum şi Justus se uitară unul la altul, aşteptând fiecare ca 
celălalt să răspundă. 

— Isus avea obiceiul să vindece rănile, nu să le 
pricinuiască altora, răspunse Justus cu glasul solemn. 

— Crezi că răspunsul acesta, stăpâne, este de ajuns pentru 
întrebarea pe care ai pus-o? 

— Nu, căci acesta nu este un răspuns. Haide, Justus, să 
plecăm, deoarece s-a întunecat. Se ridică în picioare, apoi 
se adresă hangiului: Peştele a fost bine pregătit, Şalum. 
Mâine la amiază ne vei pregăti din nou un peşte. 

Justus luă felinarul pe care-l adusese Şalum şi apucă 
înainte prin curtea îngrijită a hanului, apoi, după ce intră în 
cort, aprinse pe al lor, care era mai mare, şi-l atârnă de 
stâlpul de la mijloc. Marcellus îşi desfăcu curelele 
încălțămintei, se descinse şi se întinse pe pat, urmărind pe 
Justus cum îşi pregăteşte aşternutul. 

— Şi ce s-a întâmplat după ce Toma i-a văzut rănile? 
Întrebă Marcellus. 

— Ben Iosif a umplut o strachină de ciorbă şi a întins-o lui 
Isus, răspunse Justus şi se aşeză pe marginea patului. Avea 
o bucăţică de peşte, un colţ de pâine şi un fagure de miere. 
Isus le-a luat din mâna lui şi a început să mănânce. 

— Prin urmare, nu era numai duh, zise Marcellus. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, declară Justus cu îndoială. A, 
mâncat mâncarea... Sau în orice caz a gustat-o. Întunericul 


începuse să se lase repede. Filip le-a spus c-ar fi bine să 
aprindă un opaiţ. Andrei era aşezat în apropierea uşii de la 
odaia de alături, aşa c-a ieşit şi s-a întors cu un amnar şi cu 
iască. Bătrânul Ben Iosif a ieşit în calea lui cu opaițul. 
Andrei l-a aprins, dar în aceeaşi clipă au constatat că Isus 
nu mai este între ei. 

— Dispăruse? Întrebă Marcellus şi se ridică în picioare. 

— Nu ştiu, răspunse Justus. În odaie se făcuse întuneric 
greu. Probabil ieşise pe uşă. Dar nimeni n-auzise uşa nici 
deschizându-se, nici închizându-se. 

— La sosire intrase pe uşă? 

— Nu ştiu. Eu nu l-am auzit când a intrat. Am constatat cu 
totul pe neaşteptate că este în faţa mea, oprit în apropierea 
lui Toma. În clipacând flacăra opaiţului a început să pâlpâie, 
am băgat de seamă că nu mai este acolo. 

— Ce crezi că s-a putut întâmpla? 

— Nu ştiu! Răspunse Justus şi clătină din cap. Urmă o 
lungă tăcere. 

— De atunci l-ai mai văzut? Întrebă Marcellus. Justus dădu 
din cap. 

— L-am mai văzut o dată, încuviinţă Justus, cam la o lună 
după aceea. Dar în timpul acesta fusese văzut şi prin 
Galileea. În noaptea când Isus a fost judecat, s-a întâmplat 
ceva foarte trist, în timpul cât a stat în faţa lui Anna, Simon 
Petru a aşteptat în curte, unde legionarii aprinseseră un 
foc. O slujitoare a întrebat pe Petru: „Eşti şi tu unul dintre 
prietenii galileeanului acestuia?”. Şi Petru s-a lepădat de el, 
răspunzându-i: „Nu-l cunosc!”. 

— Eu mi-am închipuit că Petru este conducătorul 
ucenicilor lui Isus, zise Marcellus. 

— "Tocmai aceasta este partea tristă. De obicei Petru era o 
fire îndrăzneață şi nu se ferea de primejdie, în noaptea 
aceea însă purtarea lui n-a fost aşa cum ar fi trebuit. A 
urmat convoiul din depărtare, când l-au scos pe Isus şi l-au 
dus la palatul procuratorului, iar ela aşteptat pe cealaltă 
margine a străzii în timpul cât a durat judecata. Nu ştiu 


unde a plecat după ce s-a pronunţat osânda şi legionarii s- 
au îndreptat cu el spre Golgota; tot aşa nu ştiu unde şi-a 
petrecut noaptea şi ziua următoare. L-am auzit vorbind 
despre ceea ce s-a întâmplat şi se simţea chinuit de 
remuşcări, aşa că s-a întors acasă. 

— Prin urmare, Petru n-a fost de faţă când ucenicii şi-au 
închipuit c-au văzut pe Isus. 

— N-a fost... Dar Isus le-a spus să informeze şi pe Simon 
Petru. 

— Isus ştia că Simon Petru s-a lepădat de el? 

— Fireşte că ştia! Tocmai de aceea ţinea ca el să fie 
informat că totul este în ordine. Ziua următoare. Fraţii 
Zevedeu şi loma au luat hotărârea să-l însoţească pe 
bătrânul Bartolomeu până acasă. L-au ridicat în spinarea 
unui măgăruş şi au plecat cu el în Galileea, unde au întâlnit 
pe Petru, care se zbuciuma din pricina părerilor de rău. I- 
au spus şi lui ce s-a întâmplat. A vrut să se întoarcă în cea 
mai mare grabă la Ierusalim, dar ei l-au sfătuit să mai 
aştepte, deoarece se răspândise ştirea despre reapariţia lui 
Isus şi preoţii iscodeau în toate părţile. Dugheana lui Ben 
Iosif era supravegheată, în aceeaşi noapte au plecat cu toţii 
ia pescuit, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, s-au 
urcat în barcă şi s-au îndreptat spre ţărmul din partea de 
răsărit. Bartolomeu mi-a spus că erau osteniţi de lunga 
veghe din timpul nopţii şi degeraţi din pricina ceţei, când, 
cu totul pe neaşteptate, au auzit plescăitul puternic al apei 
după ce ajunseseră cam la două sute de coţi departe de 
țărm. Simon Petru sărise în apă şi începuse să înocate, în 
aceeaşi clipă au văzut şi pe Isus, stând în picioare pe țărm şi 
aşteptând. A fost o întâlnire duioasă între ei, căci Simon 
Petru nu-şi mai putea găsi astâmpăr. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea, întrebă Marcellus 
nerăbdător. A dispărut din nou ca şi rândul trecut? 

— N-a dispărut numaidecât. Au pus o oală pe foc la 
marginea apei şi au fiert peşte. A stat cu ei şi a vorbit vreme 
de un ceas, acordând cea mai mare atenţie lui Simon Petru. 


— Despre ce an vorbit? 

— Despre obligaţiile ce le vor avea de aici înainte şi despre 
răspândirea învățăturilor lui. Le-a făgăduit că va reveni din 
nou, dar nu le-a spus ziua şi ceasul. Vor trebui să aştepte şi 
să privegheze. După ce au mâncat, unul dintre ei a propus 
să meargă împreună la Capernaum. Ridicaseră barca pe 
țărm şi, apropiindu-se de ea, an început să se opintească 
pentru a-i da drumul în apă. Toţi intraseră în apă afară de 
Isus, care rămăsese pe țărm. Bartolomeu era în partea 
dinapoi a bărcii şi se străduia să întindă o pânză pe catarg. 
După ce au trecut peste parapetul bărcii, s-au întors în 
partea unde rămăsese Isus, dar el nu mai era pe țărm. 

— Dar mai târziu a apărut din nou? 

— Ultima dată când. A apărut am fost şi eu de faţă, declară 
Justus. Asta s-a întâmplat pe vârful unui munte din Iudeea, 
la vreo câteva mile spre miazănoapte de Ierusalim. Nu 
trebuie să uit să-ţi spun că în vremea aceea ucenicii şi 
prietenii lui Isus erau de aproape supravegheați. Când se 
întâmpla să ţinem câte o adunare, nu ne puteam întâlni 
decât târziu noaptea şi în locuri întunecoase. Cărturarii şi 
fariseii de la templu aveau la îndemâna lor pe toţi legionarii 
procuratorului pentru a supraveghea orice mişcare. Aici în 
Galileea Irod Antipa şi legatul Iulian dăduseră ordine ca să 
fie osândiţi la moarte toţi cei pe care-i vor auzi chiar numai 
că pronunţă numele lui Isus. 

— Credeau şi ei că Isus a înviat? Întrebă Marcellus. 

— Probabil nu credeau. Nu ştiu ce să zic. Dar fără îndoială 
îşi dădeau seama că n-au reuşit să-l înlăture, îşi 
închipuiseră că poporul îl va uita foarte curând şi se va 
întoarce din nou la vechile lui preocupări, dar foarte curând 
au băgat de seamă că Isus pusese temeâia unei mişcări 
care s-a adâncit. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Despre ce fel de mişcare este 
vorba? Întrebă Marcellus. 

— În primul rând, veniturile templului au scăzut în mod 
simţitor. Sute de oameni care aveau obiceiul să aducă jertfe 


nici nu mai intrau în sinagogile ale căror preoţi 
persecutaseră pe Isus. Nu au avut loc nici un fel de 
tulburări şi nici autorităţile nu recurseseră încă la violenţe. 
Dar în toate târgurile din ludeea, Samaria şi Galileea 
negustorii care-şi închipuiseră că se vor pune bine cu 
autorităţile, denunţând pe cei care erau adepţii 
învățăturilor lui Isus, şi-au dat seama că afacerile lor au 
început să meargă prost. Creştinii începuseră să se 
adreseze numai celor care făceau parte din mişcarea lor. Se 
vedea limpede că ei sunt în legătură unii cu alţii şi că se 
întâlnesc în taină. Puţin după aceea s-a publicat un edict, 
care oprea toate întrunirile adepților lui Isus. Astfel am 
hotărât să nu ne mai întâlnim unul cu altul până când 
timpurile se vor mai linişti. 

— Câţi creştini puteau să fie pe vremea aceea în 
Ierusalim? Întrebă Marcellus. Probabil vreo zece- 
doisprezece. 

— Cam vreo cinci sute, care s-au dat pe faţă. Într-o după- 
amiază, cam la cinci săptămâni după răstignirea lui Isus, 
Alfeu a venit la mine acasă şi mi-a spus că Simon Petru a 
convocat o adunare. La o săptămână după aceea trebuia să 
ne adunăm pe vârful unui munte, departe de orice drum, 
într-un loc unde odinioară ne odihniserăm de multe ori 
când Isus se întâmpla să fie împreună cu noi. Ştiind că este 
primejdios să fim văzuţi în lungul drumurilo r mai mulţi 
împreună, am plecat despărțiți. Era o dimineaţă senină. 
Când am plecat pe poteca ce şerpuia în lungul holdelor 
pentru a ajunge la locul de întâlnire, în lumina limpede a 
dimineţii am văzut câţiva oameni care apucaseră înaintea 
mea, dar n-am putut recunoaşte pe niciunul dintre ei afară 
de Simon Petru, care era foarte înalt. După ce poteca a 
început să urce costiş, am ajuns pe bătrânul Bartolomeu, 
care se sprijinea în toiag şi părea obosit. 

— Făcuse drumul pe jos din Capernaum până la Ierusalim? 
Întrebă Marcellus mirat. 


— Ca să facă drumul acesta a avut nevoie de o săptămână, 
răspunse Justus. Dar părea că pentru el coasta muntelui va 
fi prea grea de urcat. L-am sfătuit să nu se mai străduiască, 
deoarece inima lui ar putea să nu reziste, dar n-a vrut să 
mai asculte. Aşa că i-am întins mâna şi ne-am continuat 
urcuşul în lungul potecii, care la fiecare cotitură devenea 
tot mai greu. Din când în când vedeam pe ceilalţi care 
apucaseră departe înaintea noastră şi umblau răzleţiţi. 
Ajunseserăm până la jumătatea coastei când Bartolomeu s- 
a oprit şi întinzând toiagul l-am auzit că spune: „ia uită-te 
colo! În vârful stâncii!”. Am ridicat privirea şi am constatat 
că era acolo şi ne aştepta. Era îmbrăcat în veşmânt alb şi 
lumina soarelui tremura pe deasupra lui atât de puternic, 
încât îţi lua vederile. Se oprise în vârful stâncii din culmea 
muntelui şi aştepta. 

— Ai rămas înspăimântat? 

— Nu înspăimântat... ci nerăbdător să ajung cât mai 
repede la destinaţie. Bartolomeu a stăruit să-l las singur. 
Spunea că vă încerca să urce coasta fără ajutorul meu, dar 
el, bietul, era aproape mort de oboseală, aşa că nu m-am 
mişcat de lângă el. Când am ajuns, în sfârşit, pe platou şi 
am intrat într-un crâng, am văzut amândoi pe Isus cu 
braţele întinse în semn de binecuvântare. Ucenicii erau 
îngenuncheaţi împrejurul lui. Simon îşi acoperise obrazul 
cu palmele uriaşe şi-şi plecase fruntea, încât aproape 
atingea pământul. Bătrânul Bartolomeu era atât de (sleit de 
puteri, încât nu putea să mai facă singur un pas. A căzut în 
genunchi. Tot aşa şi eu, deşi ne găseam la depărtare de cel 
puţin o sută de paşi de ceilalţi. Ne-am plecat frunţile la 
pământ. Glasul lui Justus păru că se stinge, cutremurat de 
emoție. Marcellus aşteptă în tăcere ca să se reculeagă. 

— Puțin după aceea, continuă Justus, am auzit murmur de 
glasuri şi, când am ridicat privirea, am constatat că Isus nu 
mai este între ei. Plecase! 

— Cum se poate, Justus? Unde crezi c-a plecat? Întrebă 
Marcellus speriat. 


— Nu ştiu, prietene. Singurul lucru pe care-l ştiu este că 
Isus e viu şi-l aştept mereu să-l văd apărând în calea mea. 
Uneori mi se pare că încep să devin conştient de prezenţa 
lui, ca şi când ar fi în apropierea mea. Justus încercă să 
zâmbească şi ochii îi erau plini de lacrimi. Senzaţia aceasta 
te face să fii cinstit şi sincer, adăugă el. Nu te simţi ispitit să 
înşeli sau să amăgeşti pe nimeni, nici să spui minciuni, nici 
să jigneşti pe cineva când presimţi că Isus trebuie să fie în 
apropierea ta. 

— Eu cred că nu m-aş simţi deloc în largul meu, declară 
Marcellus, dacă aş fi mereu conştient că sunt supravegheat 
de o prezenţă invizibilă. 

— Nu se poate să ai o astfel de senzaţie când această 
prezenţă invizibilă te-ar ajuta să te aperi împotriva ta însuţi, 
Marcellus. Este o mare satisfacţie să ştii că cineva este 
mereu în apropierea ta, ca să-ţi îndrepte paşii pe drumul 
cel drept. 

Justus se ridică pe neaşteptate în picioare şi se apropie de 
intrarea cortului. Printre tulpinile copacilor se vedea 
legănându-se lumina unui felinar. 

— Se apropie cineva? Întrebă Marcellus şi se ridică de pe 
marginea patului. 

— Vine un legionar! Îngână Justus. 

— Probabil aduce ştiri despre Demetrius, zise Marcellus şi 
se apropie şi el de intrarea cortului. Un legionar înalt de 
statură se opri în faţa lor. 

— Am adus un mesaj, anunţă legionarul, de la legatul 
Paulus pentru tribunul Marcellus Lucan Gallio. 

— Tribunull îngână Justus cu glasul sugrumat de spaimă. 

— Legatul m-a însărcinat să vă transmit salutările lui, 
adăugă legionarul ceremonios şi doreşte ca bunul său 
prieten, tribunul Marcellus, să poftească până la fort în 
calitate de invitat al său pentru astă-seară. Dacă eşti de 
acord, stăpâne, să vii chiar acum, aş putea să-ţi luminez 
drumul. 


— Foarte bine! Răspunse Marcellus. Voi fi gata de plecare 
peste câteva minute. Te rog să mă aştepţi la poarta hanului. 
Legionarul îşi duse sulița la frunte în semn de salut, apoi 

ieşi din cort şi plecă. 

— Pesemne Demetrius este în siguranţă! Zise Marcellus 
mulţumit. 

— Şi eu mi-am trădat poporul! Gemu Justus şi se aşeză pe 
marginea patului. Am dat prietenii mei în mâinile 
vrăjmaşului lor! 

— Nu, Justus... Nu este ceea ce-ţi închipui! Zise Marcellus 
şi-i puse o mână pe umăr. Situaţia aceasta ar putea să te 
neliniştească, dar, crede-mă, eu nu sunt o iscoadă. Mai 
curând s-ar putea afirma că eu sunt prietenul tău şi al 
poporului tău. Aşteaptă-mă aici până mâine la amiază, când 
mă voi întoarce. 

Justus nu-i răspunse nimic, ci rămase cu obrazul proptit în 
palme până când ecoul paşilor lui Marcellus se stinse 
departe. Petrecu o noapte lungă de veghe, chinuit de păreri 
de rău şi remuşcări. Când primele scăpărări ale zorilor se 
arătară la marginea cerului, galileeanul îşi adună puţinele 
lucruri pe care le avea, ieşi în strada pustie şi apucă la 
drum; trecu pe lângă fortul vechi şi ajunse în piaţă. Vreme 
îndelungată rămase aşezat pe treptele de marmură ale 
sinagogii şi, după ce răsări soarele, se îndreptă spre căsuţa 
unde-i lăsase pe lona. 

Mama lui Toma era în bucătărie şi pregătea prânzul. 

— Ai venit devreme, zise ea. Nu mă aşteptam să vii atât de 
dimineaţă. Cred că nu ţi s-a întâmplat nimic, adăugă femeia 
şi se uită la el cu atenţie. 

— Aş vrea să plec la drum cât se va putea de repede, 
răspunse el. 

— Dar unde este tânărul roman şi caravana cu care ai 
venit? 

— Vor mai zăbovi în oraş, răspunse Justus. Ilona va pleca 
imediat, împreună cu mine, ca să ne întoarcem acasă. 

CAPITOLUL XVIII. 


Paulus fusese numit abia de o săptămână comandant al 
fortului din Capernaum, dar începuse să-şi dea seama că 
această numire nu-i va face nici o plăcere. 

Aşteptase mai bine de doisprezece ani ca într-un fel 
oarecare să poată scăpa din fortul Minoa. Era ruşinos să-ţi 
petreci timpul în fortul de acolo şi însăşi administraţia 
imperiului încerca prin toate mijloacele să-ţi dea să înţelegi 
că în calitate de centurion al fortului Minoa te găseşti într- 
un fel de exil. 

Clădirile fortului erau urâte la vedere şi dărăpănate, 
echipamentul prost, clima insuportabilă. Pământul dogorit 
de soare nu avea un copac, o floare şi nici un firicel de 
iarbă, nici cel puţin buruieni. Atmosfera era permanent 
încărcată de praful gălbui şi coroziv. Ar fi fost imposibil să fii 
curat oricât te-ai fi străduit şi, după ce treceau câteva luni 
de viaţă la Minoa, nici nu te mai interesa dacă eşti curat sau 
nu. 

Legionarii garnizoanei erau trândavi, certăreţi, murdari şi 
rău nărăviţi. Din pricină că nu aveau nimic de lucru afară 
de rarele şi sângeroasele incursiuni împotriva beduinilor, 
disciplina nu putea fi respectată cu severitate şi ordinele se 
executau cu indiferenţă. 

Distracţii nu se găseau de nici un fel şi nici posibilitatea de 
a-ţi trece timpul cu ceva folositor. Când nu puteai să mai 
suporţi plictiseala şi lipsa de confort, plecai la Gaza şi te 
îmbătai de nu te mai puteai ţine pe picioare şi în astfel de 
împrejurări era adevărat noroc dacă se întâmpla să nu te 
încaieri cu cineva. 

Cât despre cartierele oraşului, care era cunoscut în toată 
lumea datorită murdăriei şi ticăloşiei, pe străzile de la 
margine netrebnici din mai multe rase zbierau şi se înjurau 
în toate limbile, iar cei mai tineri erau purtători de boli 
primejdioase, aşa că orice trecător se expunea să fie jefuit 
la lumina zilei şi atacat de aceşti derbedei. Gaza îşi avea 
păcatele ei, pe care toată lumea le cunoştea. Dar avea un 
port cu cheiuri şi docuri încăpătoare. Micile corăbii de 


coastă erau legate la bintele cheiurilor, iar galerele de 
război ancorau la, intrarea portului. Coborai în port şi 
făceai o plimbare pe cheiurile largi; urmărind vasele care 
plecau şi veneau, aşa că-ţi dădeau senzaţia că mai păstrezi 
contactul cu lumea din afară. Uneori comandanții vaselor 
veneau ca să-şi petreacă noaptea în fort; altă dată veneau 
ca să vadă militarii pe care i-au cunoscut la Roma şi 
întârziau până când vasul lor îşi luă încărcătura. 

Numirea neaşteptată a lui Paulus în calitate de legat al 
fortului Capernaum fusese primită cu mare bucurie. El nu 
trecuse niciodată prin părţile acelea, dar auzise vorbindu-se 
despre farmecul calm al acestui oraş. Bătrânul Iulian fusese 
de multe ori pizmuit pentru slujba de comandant al fortului 
acestuia. 

În primul rând, fortul era la o depărtare de cel mult un 
ceas de drum făcut călare de oraşul Tiberiada, reşedinţa 
bătrânului Irod Antipa, care era un om de nimic, dar foarte 
bogat. Paulus ştia dinainte că vederea acestei reptile nu-i va 
face nici o plăcere; de obicei funcţionarii provinciali de 
teapa lui nu-i inspirau decât dispreţ, căci îi ştia că su. Nt în 
stare să-ţi lingă tălpile picioarelor şi să-şi vândă chiar pe 
sora lor pentru un zâmbet ce tremură pe obrazul unui 
roman; dar în casa lui Irod erau de multe ori primiţi şi 
ospătaţi oameni care, deşi îl dispreţuiau, erau totuşi obligaţi 
să dea dovadă de respect faţă de demnitatea lui de tetrarh 
al Galileii şi Pereii. 

Desprecapernaum toată lumea spunea că este un oraş 
frumos, împresurat în toate părţile de costişele verzi ale 
munţilor, cu crestele acoperite de zăpadă. În interior era o 
mare, populaţia era supusă şi ascultătoare. Despre oamenii 
aceştia se spunea că sunt profund întristaţi din pricina 
răstignirii lui Isus, dar nemulţumirea lor nu degenerase 
niciodată în violenţe. Fără îndoială, cu timpul această 
nemulţumire se va domoli şi ea. Procedeul bătrânului Iulian 
- care avea obiceiul să plătească oameni care să iscodească 
împrejurul oamenilor liniştiţi pentru a descoperi uneltiri 


inexistente, afişarea edictelor draconice, biciuirea şi 
închisorile - nu folosise la altceva decât să determine pe 
oamenii aceştia simpli să ţină şi mai mult unulla altul. 
Evident, dacă pescarii aceştia încăpăţânaţi îi vor pricinui 
nemulțumiri din cauza cultului lor, va fi obligat să-i 
pedepsească şi el sau să se expună unor nemulțumiri din 
partea lui lrod. Prezenţa lui acolo implica păstrarea ordinii. 
Dar acum, după ce se instalase, constată că liniştea din 
împrejurimi este mai mult decât ceea ce ar fi îndrăznit să 
ceară el. Zeii păreau că au poruncit anume în timpul 
nopţilor să nu se audă nici un zgomot. În primele zile de la 
sosirea lui, Paulus nu fu în stare să aprecieze această 
linişte, aşa cum ar fi meritat în realitate. Preocuparea de a 
se instala într-un apartament cu totul nou şi plăcerea 
pricinuită de aranjarea acestui apartament de către Irod 
fură singurele lui gânduri imediate întrebuința baia luxoasă 
a apartamentului său şi se gândea cu bunăvoință la 
bătrânul Iulian, căruia niciodată nu-i fusese de nici un folos. 
Fortul fremăta de activitate. Un contingent destul de 
important din Minoa îl însoţise pe drum. În palatul 
procuratorului din lerusalim se dăduseră obişnuitele 
festivități din săptămâna Paştilor, deşi Paulus părea 
preocupat şi tăcut, deoarece abia aştepta ca totul să se 
termine şi el să se poată întoarce acasă. Garda din Minoa îl 
însoţise la Capernaum nu numai pentru a-l apăra împotriva 
atacurilor în timpul drumului, dar şi pentru a atribui o 
importanţă instalării lui în noua slujbă. După ceremonia la 
care Irod fusese reprezentat de un delegat, se dăduse un 
banchet şi se serviseră vinuri alese şi din belşug. Banchetul 
fusese destul de zgomotos: câteva capete sparte, nasuri 
turtite, iar neînțelegerile mai grave fuseseră limpezite cu 
cuțitul în mână. Sala pretoriului se umplu a doua zi de 
acuzaţi cu obrajii stâlc”iţi şi hainele rupte; umpluse arestul 
şi debitase câteva înjurături neobişnuite între legionarii din 
Capernaum; apoi, mulţumit de felul în care-şi făcuse datoria 


din prima zi de la instalare, se dusese să se culce, umflat în 
pântece de mâncare şi băutură bună. 

Ziua următoare, contingentul din Minoa plecase acasă... 
Afară de Sextus. În ultimul moment, presimţind că se va 
plictisi stând singur, poruncise bătrânului Sextus să mai 
zăbovească împreună cu el chiar numai pentru un timp cât 
de scurt. După ce plecară cei din Minoa, asupra fortului se 
aşternu o linişte stranie şi neaşteptată, în prima seară, după 
ce Sextus plecase la culcare, Paulus se apropie de fereastră 
şi începu să urmărească tremurul luminii de lună pe apele 
lacului. Liniştea era atât de profundă, încât afară de 
sforăitul greu al lui Sextus nu se auzea nici un zgomot. 
Probabil făcuse o greşeală când reţinuse pe Sextus aici, la 
Capernaum. În realitate el nu era omul indicat să-ţi ţină 
tovărăşie într-o astfel de împrejurare. 

Ce ar putea găsi aici ca să-şi treacă vremea mai uşor? 
Oraşul dormea adânc. Farm lia lui Irod era plecată. Oraşul 
Tiberiada era pustiu. Dacă acesta este felul de viaţă pe care 
va fi condamnat să-l ducă în Capernaum, atunci ar fi fost 
mult mai bine să rămână la Minoa. 

Zilele treceau una după alta şi el se aşeza la lucru pentru 
un ceas sau două, dar timpul nu se mai termina. leşea apoi 
în faţa fortului şi se plimba prin curtea spațioasă, apoi se 
oprea lângă cadranul solar şi citea inscripţia laconică de pe 
soclul de marmură: Tempus fugit. Făcea o strâmbătură şi se 
întorcea spre Sextus ca să-i spună: 

— Se vede limpede că bătrânul Vergiliu n-a fost niciodată 
în Capernaum. 

Peste o săptămână Paulus se simţea atât de neliniştit, încât 
îşi zise că va fi obligat să inventeze un pretext oarecare 
pentru a pleca la Ierusalim, deşi ultima dată când vizitase 
oraşul nu-i făcuse nici o plăcere. Probabil din pricină că 
nesuferitul de Quântus, pe care-l trimiseseră de la Roma ca 
să inspecteze comandamentele forturilor din Palestina, prea 
încerca să-şi dea importanţă în toate părţile. Paulus, care 
din fire nu ierta pe nimeni, nu avusese încă niciodată prilej 


să dispreţuiască pe cineva atât de repede şi atât de 
categoric ca pe omul acesta. Quintus era vanitos, închipuit 
şi mândru ca un păun cu coada smulsă; era şi insolent şi 
prost crescut, cu un cuvânt un dobitoc cu care nu merita să 
stai cu el de vorbă. Paulus nu-l putea suferi. Dar probabil 
până acum el s-o fi întors la Roma. Probabil tot el purtase 
vina că vizita din anul acesta la Ierusalim nu-i făcuse nici o 
plăcere. 

Era târziu după-amiază. Soarele coborâse în asfinţit. 
Paulus şi Sextus scuturau vechea ulcică de piele în sala de 
şedinţe a pretoriului şi aruncau zarurile pe masa lustruită. 
Sextus căsca de-i pârâiau fălcile şi se freca la ochi cu pumnii 
încleştaţi. 

— A sosit vremea de culcare, zise Paulus. Cred c-ar fi bine 
să aprindem lumina. Bătu din palme. Un legionar apăru în 
faţa uşii. Paulus îi făcu semn spre opaiţele de piatră; 
legionarul salută şi se grăbi să asculte ordinul- 

— Nouă! Strigă legatul şi întinse ulcica spre prietenul său, 
care picotea de somn. 

În momentul acesta, bătrânul Namius intră împreună cu 
cei trei sclavi. Lui Paulus i se păru c-a mai văzut pe grecul 
acesta înalt de statură, dar trebui ca Sextus să-i aducă 
aminte. Demetrius! Lui îi plăcuse întotdeauna sclavul 
acesta, deşi părea că-şi dă aere de superioritate. Era o fire 
mândră, dar nu se putea să nu-l respecţi pentru caracterul 
lui. În acelaşi timp îşi aduse aminte că în palatul 
procuratorului văzuse un edict care făgăduia o recompensă 
celui care va prinde pe sclavul grec al tribunului Marcellus 
Gallio. Edictul spunea că sclavul acesta a atacat în Atena un 
cetăţean roman şi se crede că este ascuns undeva în 
Ierusalim. Prin urmare, acum era aici în faţa lui. Cineva îl 
prinsese şi-l arestase. Dar imediat după aceea îşi dădu 
seama că Demetrius a fost arestat fiind bănuit de ceva. Se 
vede c-a rătăcit din loc în loc, căci era prost îmbrăcat. Avea 
şi bani. În închisoare se încăierase cu sceleraţii aceştia 
sirieni din pricină că n-au vrut să-i dea apă. Deocamdată 


atât. Paulus ar fi dorit să afle ceva în legătură „cu 
Marcellus, despre care se spusese c-a înnebunit sau că este 
pe cale să înnebunească şi rămase încântat când află că 
prietenul său se găseşte undeva prin apropierea oraşului. 
Dar înainte de a elibera pe Demetrius va trebui să afle ce 
este cu acuzaţia împotriva lui. Dacă era adevărat c-a atacat 
şi lovit un cetăţean roman, nu putea să-i dea drumul cu 
atâta uşurinţă. Paulus îi pofti pe toţi afară din pretoriu, 
inclusiv pe Sextus, căruia invitaţia aceasta nu-i făcu nici o 
plăcere şi începu să-l descoasă. 

— Ascultă, Demetrius, ce ai de spus în legătură cu acuzaţia 
împotriva ta: că eşti fugar din pricină c-ai atacat un 
cetăţean roman în oraşul Atena? Nu-ţi dai seama că această 
acuzaţie este foarte gravă? 

— Acuzaţia este întemeiată! Răspunse Demetrius fără să 
ezite. Am crezut că este necesar să pedepsesc pe tribunul 
Quintus cu toată severitatea. 

— Quintus! Exclamă legatul. Vrei să spui c-ai lovit pe 
Quintus? Întrebă e! Şi, plecându-se peste masă, ochii 
începură să-i strălucească. Spune-mi tot ce s-a întâmplat! 

— Da, stăpâne... Quintus a intrat în hanul Eupolis ca să 
predea tribunului un mesaj trimis de împărat. În timpul cât 
a aşteptat răspunsul s-a purtat extrem de ireverenţios faţă 
de fata hangiului. Familia aceasta este foarte respectată în 
Atena şi fata nu era obişnuită să fie tratată de nimeni ca şi 
când ar fi fost o dezmăţată. Tatăl ei era de faţă, dar i-a fost 
frică să intervină ca nu cumva să-i bage pe toţi la 
închisoare. 

— Prin urmare, ai-sărit tu în ajutorul fetei, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne! 

— Nu ştii c-ai putea fi condamnat la moarte chiar numai 
pentru că ai ridicat mâna împotriva unui tribun roman? 
Întrebă Paulus cu severitate; iar când văzu pe Demetrius că 
dă încet şi cu părere de rău din cap încruntătura dispăru de 
pe obrazul legatului şi-l întrebă pe un ton confidenţial: la 
spune, ce i-ai făcut? 


— L-am lovit cu pumnul în obraz, stăpâne, recunoscu 
Demetrius. Şi după ce l-am lovit o dată mi-am dat seama c- 
am comis o faptă care poate fi pedepsită eu moartea, prin 
urmare nu mai puteam să-mi agravez situaţia dacă... 

— Vrei să spui că l-ai mai lovit o dată, insinua Paulus şi se 
uită la el cu interes: El ţi-a răspuns la lovituri? 

— Nu, stăpâne! Tribunul nu se aşteptase la prima lovitură 
şi nu se pregătise nici pentru a doua. 

Paulus făcu ochii mari şi se uită la el curios: 

— L-ai lovit în obraz? 

— De nenumărate ori, stăpâne, răspunse Demetrius. 

— L-ai lungit pe jos? 

— Da, stăpâne; apoi i-am apucat de jugul coifului şi l-am 
pisat cu pumnul până când n-a mai putut deschide ochii. 
Eram din cale-afară de furios. 

— Da, înţeleg, nici nu se putea să nu fii, declară Paulus şi-şi 
ridică palmele mâinilor la gură pentru a-şi stăpâni ceva ca 
un râgâit: Ce ai făcut după aceea? 

— Am plecat fără să mai întârzii, stăpâne. În port era o 
galeră care trebuia să ridice ancora. Căpitanul era un 
prieten al meu. Tribunul Quintus era şi el pe bord şi poate 
m-ar fi arestat, dar căpitanul m-a ajutat să scap cu o 
luntriţa imediat ce am ajuns în raza portului Gaza. De aici 
am plecat pe jos spre Ierusalim. 

— Căpitanul nu ştia că pentru fapta lui ar putea să fie 
pedepsit? Se răsti Paulus. Cum îl cheamă? 

— Nu-mi aduc aminte de numele lui, stăpâne, răspunse 
Demetrius după câteva clipe de ezitare. 

— Fără îndoială, acum ai spus o minciună, dar cu toate 
acestea meriţi laudă pentru loialitatea ta, declară Paulus. 
Prin urmare, ai plecat spre Ierusalim. De ce? 

— Pentru că stăpânul meu trebuia să sosească şi, el foarte 
curând în oraşul acesta. 

— Ce-ai făcut acolo? 

Demetrius îi spuse c-a lucrat în atelierul unui ţesător şi 
Paulus începu să-l asculte din nou cu interes. 


— Am aflat că în oraş ar exista un ţesător în casa căruia se 
întâlnesc adepţii lui Isus. Cum îl chema pe ţesătorul tău? 

— Ben Iosif, stăpâne! 

— 'Tocmai aceasta este! Nu cumva ai fost şi tu printre ei, 
Demetrius? Te pomeneşti că şi tu faci parte dintre - cum îşi 
zic unul altuia - creştini? 

— Acesta este adevărul, stăpâne, răspunse Demetrius cu 
îndrăzneală. Nu unul dintre cei mai devotați, dar în orice 
caz cred şi eu ceea ce cred ei. 

— Nu se poate, Demetrius! Protestă legatul. Tu eşti om cu 
mintea sănătoasă! Doar nu vrei să afirmi că eşti în stare să 
crezi astfel de prostii în legătură cu apariţia lui Isus, cu 
învierea lui şi cu afirmaţiile c-a fost văzut în mai multe 
rânduri şi în diverse locuri. 

— Ba da, stăpâne! Răspunse Demetrius. Eu sunt convins 
că afirmaţiile acestea sunt întemeiate. 

— Bine... Ascultă-mă! Zise Paulus şi se ridică în picioare, în 
ziua aceea ai fost de faţă şi l-ai văzut murind! 

— Da, stăpâne! Sunt convins că a murit şi sunt convins c-a 
înviat! 

— L-ai văzut? Întrebă Paulus cu glasul tremurând. 
Demetrius clătină din cap şi legatul începu să râdă. 

— Nici n-aş fi bănuit c-ai putea fi omul care să poată crede 
în astfel de poveşti, declară el categoric. Oamenii care au 
murit nu mai învie niciodată. Numai nebunii sunt în stare 
să-şi închipuie aşa ceva. Paulus se aşeză din nou şi se propti 
în spătarul scaunului. Tu însă nu eşti prost! Ce te determină 
să crezi această poveste? 

— Eu am auzit această întâmplare de la unul care l-a 
văzut; un bărbat cu mintea sănătoasă, care n-ar fi în stare 
să mintă pentru nimic în lume. Demetrius se întrerupse, 
deşi se vedea limpede c-ar mai avea ceva de spus. 

— Foarte bine; continuă! Îi porunci legatul. 

— Pe mine nu m-a mirat din cale-afară! Adăugă Demetrius. 
N-a existat niciodată un bărbat care s-ar fi putut compara 
cu el. Sunt convins că ţi-ai dat seama de faptul acesta, 


stăpâne. Avea ceva ce n-a avut nimeni înainte de el, 
niciodată. Nu-mi vine să cred, stăpâne, c-ar fi fost un om 
obişnuit. 

— Ce vrei să spui cu vorbele acestea? Nu cumva vrei să 
afirmi c-a fost mai mult decât un om? Doar nu-ţi închipui 
despre el c-a fost un zeu? Nu se poate ca tu să crezi aşa 
ceva! 

— Dimpotrivă, stăpâne! Răspunse Demetrius categoric. Eu 
cred că a fost şi că este un zeu! 

— Nu vorbi prostii! N-ai aflat încă ştirea că noi suntem în 
căutarea celor care fac astfel de afirmaţii despre 
galileeanul acesta? Întrebă Paulus şi începu să se plimbe 
impetuos prin faţa mesei. Aş vrea să-ţi dau drumul de 
dragul stăpânului tău, dar - se opri şi-l ameninţă cu degetul 
- va trebui să dispari din Galileea şi să nu aud c-ai mai 
vorbit despre Isus. Şi dacă se va întâmpla vreodată să spui 
cuiva despre Quintus ceea ce mi-ai spus mie acum, să ştii că 
voi da ordin să fii biciuit! Ai înţeles? Te voi dezbrăca până la 
piele şi te voi biciui pe trupul gol. 

— Mulţumesc, stăpâne! Răspunse Demetrius recunoscător. 
Îmi pare foarte rău că l-am lovit. 

— În cazul acesta nu-ţi meriţi liberarea, murmură Paulus. 
Tocmai de aceea-ţi dau drumul şi când colo tu îmi spui că-ţi 
pare foarte rău. Afară de asta, crezi că omul acela mort a 
înviat! Trebuie să fii nebun! Declară el şi bătu din palme. 
Un gardian apăru în sală: la pe grecul acesta şi du-l să se 
culce. Cheamă felcerul ca să-i lege rănile. Dă-i mâncare 
bună şi un pat. 1 se va da drumul din închisoare. 

Demetrius făcu o strâmbătură de durere când ridică 
braţul ca să-l salute şi dădu să plece. 

— Încă ceva! Strigă Paulus adresându-se gardianului. 
După ce vei termina cu grecul te vei întoarce aici. Vreau să 
duci un mesaj la hanul lui Şalum. Prin urmare, grăbeşte-te! 

Marcellus rămase mulţumit când constată că înaintarea în 
grad a lui Paulus nu-i schimbase câtuşi de puţin caracterul, 


aşa că reuşiră fără greutate să-şi refacă prietenia de 
altădată. 

Sclavii aşezaseră o masă mai mică în apartamentul luxos 
mobilat al legatului şi o tavă de argint cu un coşuleţ de 
prăjituri, nişte fructe şi un clondir de vin. Paulus, proaspăt 
bărbierit, pe umeri cu o togă luxoasă şi împrejurul frunţii cu 
o bandă de mătase care accentua părul lui cărunt şi scurt, 
arăta foarte distins. Î] primi în pragul intrării şi-l îmbrăţişa 
cu toată căldura. 

— Bine ai venit, Marcellus! Exclamă el. Şi bine ai venit în 
Galileea! Deşi, dacă ai cutreierat această regiune, probabil 
cunoşti provincia mai bine decât mine. 

— Paulus, este o adevărată plăcere să te pot vedea din 
nou! Răspunse Marcellus. Primeşte urările mele de succes 
şi de mulţumire în noua slujbă pe care o ai! Ai fost foarte 
amabil c-ai trimis după mine! 

Paulus îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului şi-l conduse 
până la masă, apoi se aşeză şi el pe scaunul din faţa lui. 

— Aşază-te pe scaun, zise el şi umplu cupele. Să bem 
pentru plăcerea acestei revederi. Şi să-mi spui ce te-a 
determinat să vii în mica şi liniştita mea Galilee. 

Marcellus zâmbi, apoi ridică cupa la înălţimea ochilor şi, 
uitându-se la amfitrionul său, înclină din cap. 

— Voi avea nevoie de cel puţin o oră, Paulus, ca să-ţi pot 
spune scopul venirii mele în părţile acestea, declară el şi 
gustă vinul. Este o poveste lungă şi puţin fantastică. Ca să 
nu pierzi vremea îţi voi spune că împăratul a dat ordin să 
vin în această provincie şi să mă informez mai de aproape 
despre galileeanul pe care noi l-am răstignit pe cruce. 

— Cred că pentru tine a fost o întâmplare tragică, zise 
Paulus întunecat. Îmi pare şi astăzi rău că în noaptea aceea 
de la banchetul procuratorului te-am pus într-o situaţie atât 
de penibilă. N-am avut ocazia să te mai vad, căci altfel ţi-aş 
fi cerut iertare. Dacă eşti de părere că nici acum nu este 
prea târziu, îţi voi spune ce s-a întâmplat. Am fost în stare 
de beţie. 


— Toţi am fost în starea aceasta, adăugă Marcellus! Eu nu 
sunt câtuşi de puţin supărat din pricina asta. 

— Când ai părăsit sala de banchet ani constatat că aceasta 
nu s-a întâmplat din cauză c-ai fost beat. În momentul când 
ai îmbrăcat cămaşa mortului s-a întâmplat ceva cu tine. 
Până şi eu, care eram beat, am putut face această 
constatare. Pe toţi zeii! Mi-am închipuit că în momentul 
acela ai văzut o stafie! Ridică cupa şi sorbi adânc, apoi 
încercă să se recuieagă şi se însenină la obraz: Dar de ce să 
ne aducem aminte de aceste întâmplări neplăcute? Ai fost 
bolnav vreme îndelungată. De asta am aflat şi am fost 
mâhnit. Dar acum constat că te-ai făcut bine. Sunt foarte 
mulţumit! Arăţi foarte bine, Marcellus! Haide, bea, 
prietene. Aproape nici n-ai gustat vinul şi e foarte bun. 

— Este vin indigen? Întrebă Marcellus şi mai sorbi o dată 
din cupă. 

Paulus începu să râdă; apoi făcu o strâmbătură şi-şi 
îndreptă trupul, uitându-se la el cu superioritate. 

— Strălucitul meu patron, începu el pe un ton sarcastic, 
ilustrul meu superior, neostenitul Irod Antipa, tetrarh al 
(palileii şi jefuitorul săracilor, cel care linge tălpile oricărui 
roman mai de seamă, a avut bunăvoința să-mi trimită acest 
vin. Dar, deşi Irod duce o viaţă ticăloasă, vinul acesta totuşi 
este de viţă nobilă. Apoi, abandonând tonul de superioritate 
sarcastică, Paulus adăugă cu glasul schimbat: Până acum n- 
am avut ocazia să beau vin indigen. Bine că mi-am adus 
aminte. Oamenii din părţile acestea au răspândit o 
întâmplare cu Isus al nostru, despre care spun că la o nuntă 
a servit un vin foarte rar, pe care l-a obţinut recitând nişte 
descântece în faţa unui vas cu apă. Circulă o mulţime de 
basme de acestea. Probabil le-ai auzit. 

Marcellus dădu din cap, dar fără să aprobe cinismul lui. 

— Da! Răspunse el cu convingere. Le-am auzit şi eu. Sunt 
întâmplări greu de explicat şi greu de înţeles. 

— De înţeles! Ripostă Paulus. Cred că n-ai intenţia să-mi 
spui c-ai încercat să le înţelegi! Avem şi noi la Roma destule 


legende de felul acestora, dar nu se găseşte nici un om cu 
mintea întreaga pentru a le crede. 

— Da, Paulus... Ştiu, încuviinţă Marcellus cu glasul liniştit. 
Aş prefera să fiu cel din urmă care să le creadă, dar... 

În timpul acestei pauze semnificative, Paulus se ridică în 
picioare şi, ca să-şi facă de lucru, turnă vin în cupe. Ridică 
tava pe care erau prăjiturile, dar Marcellus refuză să se 
servească, aşa că se aşeză din nou pe scaun. 

— Sper că nu ai intenţia să-mi spui că aceste poveşti în 
legătură cu galileeanul ar putea fi crezute? Zise el calm. 

— Paulus, trebuie să ştii că acest Isus a fost un bărbat 
neobişnuit. 

— Sunt de acord! Nu s-ar putea afirma despre el c-a fost 
un bărbat obişnuit! Avea un curaj fără precedent şi un fel 
de măreție specifică. Dar cred că nu vei admite că omul 
acesta a putut să preschimbe apa în vin! 

— Nu ştiu ce să zic. Paulus! Răspunse Marcellus cu glasul 
stins. Am văzut un copil care se născuse infirm; astăzi este 
tot atât de sprinten şi de sănătos ca oricare alt copil. 

— De unde ştii că s-a născut infirm? Întrebă Paulus. 

— Tot satul ştie. Nu înţeleg ce i-ar fi putut determina să 
inventeze o astfel de poveste anume pentru a mi-o debita 
mie. Faţă de mine s-au purtat bănuitori chiar de la început. 
Adevărul este că bunicul băiatului a fost călăuza mea, dar n- 
a vrut să-mi vorbească despre afacerea asta. 

— Fii sigur că în cazul acesta s-ar putea găsi o explicaţie 
logică a întâmplării, declară Paulus. Oamenii din părţile 
acestea sunt tot atât de superstiţioşi ca şi sclavii noştri din 
Tracia. Mai afirmă că omul acesta a înviat şi că a fost văzut! 

Marcellus dădu îngândurat din cap. 

— Afirmația aceasta este ridicolă! Protestă Paulus. Ar fi 
trebuit să se mulţumească cu poveşti ca cea cu prefacerea 
apei în vin şi vindecările bolnavilor, zise Paulus şi sorbi cu 
zgomot din cupă. Apoi se încruntă văzând că Marcellus a 
început să învârtească între degete piciorul cupei şi stă cu 
privirile rătăcite în gol: Tu ştii destul de bine că astăzi 


galileeanul este mort! Declară el mulţumit. Nimeni nu va 
putea să te convingă, nici pe tine, nici pe mine, c-ar fi înviat! 
Apoi, ferindu-şi toga, îşi întinse antebraţul musculos pe 
masă: Eu am înfipt sulița în pieptul lui uite atât de adânc! 

Marcellus ridică privirea, dădu din cap şi plecă ochii din 
nou fără să zică nimic. Paulus se întinse peste masă şi pocni 
cu pumnul încleştat în tăblie de se auzi pârâind. 

— Pe toţi zeii, Marcellus, constat că tu crezi c-a înviaţi 
zbieră el. Urmă o tăcere grea şi îndelungată. Marcellus 
tresări şi ridică privirea încet, fără să pară impresionat de 
izbucnirea neaşteptată a legatului. 

— Nu ştiu ce să cred, Paulus, răspunse el cu glasul liniştit. 
Evident, în faţa acestor afirmaţii am simţit şi eu aceeaşi 
reacţie pe care o simţi tu acum; dar trebuie să ştii, prietene, 
că în afacerea asta se ascunde un mare mister, în cazul 
când tot ce se spune este o simplă născocire, cei care 
răspândesc aceste zvonuri, primejduindu-şi viaţa. ar trebui 
să fie nebuni; cu toate acestea nu vorbesc cum ar vorbi 
nebunii. Nu au nimic de câştigat, ci totul de pierdut când 
afirmă că l-au văzut şi l-au întâlnit. 

— Cu asta sunt de acord, declară Paulus mai îmblânzit; se 
ştie că fanaticii nu pun nici un preţ pe viaţa lor; dar 
gândeşte-te, Marcellus - oricât de greu ar ti de înţeles - nu 
se poate ca un bărbat mort să se ridice din mormânt! 
Bărbatul care ar ti mai tare decât moartea ar putea... 

— Exact! Interveni Marcellus. Ar putea face orice! Ar 
putea înfrunta orice forţă de pe pământ. Dacă l-ar interesa, 
din toată lumea aceasta ar face o împărăție care să fie 
numai a lui! 

Paulus ridică cupa la gură şi bău lacom, stropind cu vin 
masa. 

— Afirmațiile acestea mi se pare stranii, murmură el 
ameţit. Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte, dar în timpul cât l-au 
judecat a fost vorba şi despre o împărăție. Pilat l-a întrebat, 
deşi cred că întrebarea lui a fost absurdă, dacă este rege. 
Paulus începu să râdă. Eli-a răspuns că este şi am constatat 


că Pilat a rămas şi el mirat de răspunsul lui. Adevărul este 
că în primul moment toţi au rămas năuciţi, mai mult de 
îndrăzneala calmă a acestui răspuns. În noaptea 
banchetului eu am vorbit cu Vinicius şi spunea că 
galileeanul le-a explicat că împărăţia lui nu este din lumea 
aceasta, dar... Asta nu explică nimic. Sau poate tu eşti de 
altă părere? 

— De... Dacă aş face eu această afirmaţie, cu siguranţă n- 
ar avea nici un fel de importanţă, răspunse Marcellus. Dar 
când un bărbat care şi-a pierdut viaţa şi a fost în stare să se 
întoarcă, indiferent de locul unde a fost, acesta ar putea să 
aibă o împărăție oriunde pofteşte. 

— Vorbeşti fleacuri, Marcellus, zise Paulus în bătaie de joc. 
Eşti musafirul meu şi sunt obligat să mă port politicos. Dacă 
acesta este adevărul - ca un bărbat mort să aibă undeva o 
împărăție, unul care a înviat din morţi, bagă de seamă, eu 
ştiu că aşa ceva nu se poate întâmpla, dar dacă ar fi să se 
întâmple - atunci aş prefera ca cel care o are să fie acest 
Isus decât s-o aibă Quintus sau bătrânul Iulian său Pilat sau 
chiar năucul de Gaius, guşterul bătrânei lulia. Apoi începu 
să râdă zgomotos de propria lui îndrăzneală: Sau chiar 
bătrânul Tiberiu. Pe toţii zeii, în ziua când nebunul de 
Tiberiu va muri, fac prinsoare că va rămâne mort şi 
îngropat! Bine că mi-am adus aminte să te întreb: ai 
intenţia să te întorci la Roma şi să spui zăpăcitului acestuia 
ceea ce ai aflat referitor la galileeanul nostru? Să ştii că el 
te va crede şi vorbele tale îl vor băga în sperieţi. 

Marcellus râse îngăduitor şi-şi zise că, deşi beat, legatul îi 
spusese câteva cuvinte care meritau să fie cântărite cu 
toată liniştea. 

— Paulus, ideea aceasta nu este rea. Declară el. Dacă se va 
întâmpla să avem un împărat care va putea să 
supravieţuiască tuturor celorlalţi, cred că ar fi extraordinar 
ca lumea să aibă un stăpânilor care să strălucească pentru 
faptele lui bune şi nu pentru cele rele. 


Obrazul legatului se limpezi şi Marcellus, presimţind 
interesul lui, încercă să discute mai pe larg această idee. 

— Gândegşte-te, Paulus, la zvonurile acestea care circulă în 
legătură cu Isus. Se spune despre el c-a redat orbilor 
vederea, dar nu s-a auzit despre el c-ar fi poruncit să fie 
orbiţi cei cu vedere. Se spune despre el c-a schimbat apa în 
vin, dar nimeni nu afirmă c-ar fi prefăcut vinul în apă. A 
făcut pe un copil infirm să umble, dar n-a făcut infirm din 
unul sănătos. 

— Admirabil! Încuviinţă Paulus, împărații au distrus şi au 
jefuit lumea. Ei au orbit oameni care au avut vedere, au 
făcut infirmi din oameni sănătoşi şi i-au distrus. Apoi făcu o 
pauză şi murmură mai mult pentru sine: Lumea ar rămâne 
mirată dacă ar constata că are un guvern care să se 
intereseze de orbi, de bolnavi şi de infirmi? Pe toţi zeii! Mi- 
ar face plăcere să ştiu că toate poveştile acestea despre 
galileeanul nostru sunt întemeiate! 

— Vorbeşti serios, Paulus, sau glumeşti? Întrebă Marcellus. 
— De, vorbesc şi eu tot atât de serios în măsura care este 
serioasă problema despre care vorbim; când te gândeşti că 
tot ce se spune nu poate să stea în picioare, răspunse el şi 
încruntă din sprâncene. Dar... Ascultă, Marcellus, nu crezi 
că mergi prea departe cu afacerea asta a lui Isus fără să ţii 

seama de propriul tău interes? 

Marcellus nu-i răspunse altceva decât îşi ţuguie buzele. 
Paulus zâmbi, ridică din umeri şi-şi umplu din nou cupa. 
După atitudinea lui se vedea că ar prefera să renunţe la 
acest episod al subiectului pe care-l discutau. 

— Şi ce se mai-spune despre el în interiorul acestei 
provincii? Întrebă el nepăsător. După cât văd, ai încercat să 
culegi informaţii. 

— S-a mai întâmplat ceva în Cana cu o fată care a 
constatat că poate să cânte. Oamenii sunt convinşi că şi 
această întâmplare i se datoreşte lui Isus. 

— A învăţat-o să cânte? 


— Nu. Dar într-o zi fata a constatat că este în stare să 
cânte. Sunt încredinţaţi că fapta aceasta se datoreşte lui 
Isus. Eu am auzit-o, Paulus. După cât sunt eu în stare să-mi 
dau seama, n-am întâlnit şi n-am auzit încă nimic ce s-ar 
putea asemăna cu felul ei de a cânta. 

— Nu mai spune! Va trebui să-i spun şi tetrarhuiui. Zise 
Paulus mirat. Probabil ştii ca este datoria mea să informe? 
Pe acest bsânin scelerat. Probabil o va invita ca să cânte la 
un banchet pe care-l va da. 

— Nu. Paulus, te rog, să nu faci aşa ceva! Protestă 
Marcellus. Fata aceasta s-a bucurat de o educaţie aleasă. 
Dar afară de asta este şi infirmă şi nu părăseşte niciodată 
satul ei. 

— Va să zică i-a dat glasul, dar a lăsat-o infirmă, ei? 
Întrebă Paulus şi începu să râdă. Cum îţi explici fapta 
aceasta? 

— Eu nu încerc să mi-o explic; n-am făcut altceva decât că 
te-am informat. Dar sper cu toată sinceritatea că nu vei 
pomeni nimic lui lrod despre fata asta. S-ar simţi grozav de 
străină în palatul lui dacă ceea ce am auzit despre bătrânul 
acesta desfrânat este adevărat. 

— Dacă ceea ce ai auzit este revoltător, zise Paulus, atunci 
fii sigur că este adevărul. Dar dacă tu ţii atât de mult la 
creştinii aceştia, s-ar putea ca lor să le fie de folos dacă una 
dintre fetele lor ar cânta pentru vulpoiul acesta bătrân. 

— Nu! Ripostă Marcellus speriat. Ea şi familia ei Îmi sunt 
prieteni. De aceea te rog să n-o umileşti invitând-o să 
cunoască pe Irod Antipa şi nici pe altcineva din familia lui. 

Paulus admise că sunt toţi o adunătură de sceleraţi, 
inclusiv ticăloasa de Salomeea, care este fiică-sa. Aceasta 
este o căţea primejdioasă, vinovată de mai multe asasinate 
şi o desfrânată notorie, începu să râdă revoltat, ea apoi să 
adauge că toate aceste însuşiri le-a obţinut cu mijloace 
destul de oneste, ţinând seama de tată! Ei - dacă este tată! 
Ei adevărat - care nu respectă nici Sanhedrinul şi de marna 
ei, a cărei origine este tot atât de puţin cunoscută ca şi a 


unei pisici. Începu să râdă dispreţuitor şi luă o gură de vin 
ca să elimine gustul de silă ce i-l lăsaseră amintirile acestea. 
Marcellus se întunecă la obraz, dar nu zise nimic. Imediat 
după aceea sjmţi pe Paulus că se uită la el binevoitor, dar în 
privirile lui tremurau o mulţime de reproşuri. 

— Nu ştiu dacă tu, Marcellus, îţi dai seama că interesul pe 
care-l dovedeşti astăzi faţă de creştini într-o bună zi ar 
putea să-ţi pricinuiască neajunsuri, îmi dai voie să-ţi 
vorbesc despre situaţia aceasta tară să consideri câtuşi de 
puţin c-aş avea intenţia să te jignesc? 

— Adică de ce să nu-ţi dau voie, Paulus? Răspunse 
Marcellus prevenitor. 

— De ce? Pentru că ar putea să ţi se pară impertinenţă. 
Avem acelaşi rang în armată. Prin urmare, n-am nici un 
drept să-ţi dau sfaturi şi cu atât mai puţin să te previn. 

— Să mă previi? Întrebă Marcellus şi ridică uşor din 
sprâncene. Mi se pare că nu sunt în stare să înţeleg ce vrei 
să spui. 

— Dă-mi voie să-ţi explic! Presupun că ştii ce s-a întâmplat 
de un an încoace aici în Palestina. Vreme de câteva 
săptămâni după răstignirea galileeanului părea că 
întâmplarea aceasta este definitiv închisă. Conducătorii 
acestei mişcări s-au împrăştiat şi majoritatea dintre ei s-au 
întors în părţile acestea. Oamenii cu trecere din Ierusalim 
au rămas mulţumiţi. Din când în când se auzea că Isusa 
fost văzut în diverse locuri după ce a murit, dar nimeni 
dintre oamenii chibzuiţi n-a luat poveştile acestea în serios. 
Se aşteptau ca întâmplarea aceasta tragică să fie uitată 
foarte curând. 

— Ca pe urmă să învie din nou, completă Marcellus văzând 
că Paulus îşi umple din nou cupa. 

— Cuvântul „înviat” nu mi se pare cel mai potrivit. 
Povestea aceasta n-a murit niciodată. Grupuri de adepţi 
ţineau întruniri pe ascuns în diferite localităţi. Vreme de 
câteva luni n-a răsuflat nimic despre aceste întâlniri. 
Autorităţile n-au dat atenţie zvonurilor, închipuindu-şi că n- 


au importanţă nici în privinţa temeiniciei şi nici a 
proporţiilor. Pe urmă, într-o bună zi, preoţii şi-au dat seama 
că sinagogile lor nu mai sunt căutate şi credincioşii nu-şi 
mai plătesc birurile bisericii. Tot aşa negustorii au constatat 
că afacerile lor merg din ce în ce mai prost, în Ierihon mai 
bine de jumătate de populaţie nu mai face nici un secret din 
faptul că s-a asociat cu grupările acestea secrete, în 
Antiohia creştinii fac propagandă aproape făţişă şi numărul 
lor creşte în fiecare zi. Tot aşa mişcarea aceasta nu mai 
poate rămâne ceva indiferent şi fără nici un scop pentru 
populaţia săracă şi asuprită, cum s-a crezut la început. 
Nimeni nu cunoaşte numărul exact al adepților ce se găsesc 
în Ierusalim, dar cei de la conducerea templului nu-şi mai 
găsesc locul din cauza revoltei şi spaimei, aşa că stăruiesc 
pe lângă procurator să ia măsuri drastice. Bătrânul lulian 
este hărțuit în fiecare zi de cărturari şi de farisei, care i-au 
dat limpede să înţeleagă că nu-i rămâne altă alegere decât 
fie că va acţiona, fie că-şi va da demisia din slujba pe care o 
are. 

— Ce crede c-ar putea întreprinde împotriva mişcării? 
Întrebă Marcellus. 

— De, răspunse Paulus şi făcu un gest cu mâinile, cred că 
este de la sine înţeles că o astfel de mişcare nu poate fi 
îngăduită. Unui vizitator care este numai în trecere prin 
această regiune s-ar putea ca această mişcare să i se pară 
inocentă; totuşi pentru oamenii aceia bogaţi şi cu trecere 
din Ierusalim, ea nu reprezintă altceva decât trădare, 
instigare la revoltă, blasfemie şi o dezintegrare a disciplinei 
recunoscute. Iulian nu este de acord ca într-o bună zi să se 
pomenească cu o revoltă care să provoace vărsări de sânge, 
aşa că o bucată de vreme a luat situaţia mai mult în glumă, 
dar cei de la conducerea templului par că şi-au pierdut 
răbdarea. 

— Bine... Dar eu cred că oamenii aceştia nu pot avea nimic 
împotriva învățăturilor lui Isus, interveni Marcellus. El a 
propovăduit buna înţelegere, dragostea şi cinstea între 


oameni. Cei care conduc destinele Palestinei nu sunt de 
acord ca oamenii să se poarte cuviincios unul faţă de altul? 

— Marcellus, ştii foarte bine că nu este vorba despre asta, 
ripostă Paulus nerăbdător. Creştinii aceştia nu sunt de 
acord să încheie afaceri conform vechilor obiceiuri, ci 
încearcă din ce în ce tot mai mult să se protejeze unul pe 
altul. De pildă, chiar aici, în micul oraş Capernaum, dacă n- 
ai imaginea unui peşte gravată pe uşa intrării, vei face mult 
mai bine dacă nu vei mai deschide dugheana deloc, ci te vei 
apuca de altceva. Apoi se uită la obrazul prietenului său şi 
zâmbi: Cred că bănuieşti ce înseamnă peştele acesta? 

Marcellus dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Afacerea asta nu este ceva de care am putea face haz! 
Declară Paulus. Şi sunt obligat să te previn cu toată 
seriozitatea că, de ce vei avea legături mai puţine cu aceşti 
creştini, va fi cu atât mai bine - şi se opri ca să termine pe 
un ton aproape imperceptibil - pentru noi toţi. 

— Dar pentru mine în special... Cred că asta ai intenţia să- 
mi spui, completă Marcellus. 

— Vei proceda cum vei crede de cuviinţă, declară Paulus şi 
făcu un gest: Crede-mă, nu-mi face nici o plăcere să-ţi spun 
astfel de vorbe. Dar n-aş vrea să aflu că din pricina asta vei 
avea nemulțumiri. Trebuie să ştii că te vei expune şi 
primejdiei fără să-ţi dai seama ce se întâmplă! Când va 
începe represiunea, să ştii că situaţia va deveni gravă. 
Faptul că eşti tribun roman nu va putea însemna lucru mare 
după ce se va declara furtuna. Vom fi obligaţi să pornim 
războiul împotriva creştinilor şi nu va ţine nimeni socoteală 
cine sunt şi ce au făcut! De ce nu pleci de aici înainte de a fi 
arestat? La-ţi sclavul şi pleacă până mai poţi pleca! 

— Pentru a fi sincer, îţi voi spune că nici nu ştiu unde este, 
zise Marcellus. 

— Ei bine... Eu ştiu unde este, adăugă Paulus şi începu să 
zâmbească. Doarme undeva aici în fort. 

— Este deţinut? 


— Nu este deţinut... Dar adevărul este c-ar trebui să fie. 
Legatul începu să-i spună râzând ce s-a întâmplat în timpul 
după-amiezii. la să-mi spui dacă ai avut ocazie să vezi pe 
Quintus după ce l-a zdropşit? 

Marcellus, care făcuse mare haz de ceea ce-i spusese 
Paulus despre aventura lui Demetrius, clătină din cap şi-i 
răspunse: 

— L-am văzut imediat după aceea. Dar poţi fi sigur că ceea 
ce a primit a fost mai mult decât ar fi fost în stare să ducă. 

— Sunt foarte mulţumit c-am putut afla realitatea, 
deoarece eu n-am nici un respect faţă de acest Quintus şi 
ceea ce a păţit nu mă nemulţumeşte câtuşi de puţin. 
Demetrius al tău este liber să plece, dar sper că nu va 
întârzia în această provincie; în orice caz, nu în 
circumscripţia mea legislativă. Dar nici tu, Marcellus! La 
gândeşte-te la situaţia lui: este urmărit pentru c-a atacat un 
tribun; afară de asta, se ştie despre el că este în contact cu 
gruparea creştină din lerusalim. Poate fi arestat pentru 
oricare din aceste două motive, în acelaşi timp se poate 
presupune că tu eşti informat despre amândouă aceste 
înfăţişări ale situaţiei. Cu un cuvânt, asta înseamnă că ai 
ocrotit un criminal şi un creştin, iar raporturile tale de 
prietenie cu unii dintre aceşti creştini nu pot să fie nici ele 
spre folosul tău. Ce ai de gând să faci în această privinţă? 

— Mi-am zis că voi mai întârzia câteva săptămâni aici în 
Palestina înainte de a mă întoarce la Roma. Deocamdată nu 
mim făcut nici un plan definitiv, declară Marcellus. 

— Eu cred c-ar fi mai bine să-ţi faci-anumite planuri! 
Ripostă Paulus cu severitate. Situaţia în care te găseşti este 
mult mai riscantă decât ţi-ai putea închipui. Cred că 
galileenilor acestora nu le va sluji la nimic devotamentul tău 
faţă de ei. Îţi spun cu toată sinceritatea: toţi sunt expuşi să 
fie arestaţi şi cât mai curând. Te sfătuiesc, prin urmare, să-ţi 
faci cât mai repede bagajul, chiar mâine dimineaţă şi să 
traversezi regiunea pentru a cobori spre Joppa, unde vei 
lua prima corabie ce se îndreaptă spre Roma. 


— Îţi mulţumesc, Paulus, pentru sfatul pe care mi-l dai, 
răspunse Marcellus cu indiferenţă. Aş putea vorbi acum cu 
Demetrius? 

— Faptul că sclavul tău grec este un băiat distins şi că ţi-e 
prieten nu poate impieta asupra obiceiurilor instaurate aici 
în fort. Te sfătuiesc să aştepţi până mâine dimineaţă pentru 
a putea vorbi cu el. 

— Voi face aşa cum vrei, răspunse Marcellus fără să se 
tulbure. Paulus se ridică de la masă, clătinându-se pe 
picioare. 

— Să mergem la culcare, zise el ceva mai domolit şi ne 
vom întâlni mâine înainte de răsăritul soarelui ca să luăm 
masa împreună. Pe urmă, dacă ţii să pleci numaidecât, eşti 
liber, îţi voi da şi o mică escortă, formată din legionari care 
cunosc drumurile scurtate printre munţi, pentru a te însoţi 
până la Joppa fără să te expui nici unei primejdii. 

— Paulus, eu nu voi pleca la Joppa, declară Marcellus 
categoric. Nu voi părăsi nici Palestina până în ziua când voi 
obţine toate informaţiile referitoare la învierea acestui 
galileean. 

— Şi cum crezi că vei reuşi? Întrebă Paulus. Probabil stând 
de vorbă cu câţiva pescari naivi? 

— Acesta este un fel de a vorbi, răspunse Marcellus fără să 
se considere jignit. Eu însă voi încerca să stau de vorbă cu 
conducătorii lor. 

— "Tocmai acum aceştia nu sunt aici, declară Paulus. 
Majoritatea lor au plecat la Ierusalim. 

— În cazul acesta voi pleca şi eu la Ierusalim! 

Câteva clipe Paulus rămase cu dinţii încleştaţi şi se gândi 
la ce va putea să-i răspundă, împrejurul buzelor îi tremură 
un zâmbet sarcastic. 

— Dacă mâine vei pleca la Ierusalim, declară el pe un ton 
semnificativ, vei putea ajunge tocmai la timp pentru a-i 
vedea pe toţi în închisoare. Aşa că, de cumva se va întâmpla 
să nu fii mai prudent decât pari astăzi, vei avea parte cfe o 
mulţime de neajunsuri, sfârşi el şi bătu din palme ca să vină 


un gardian: Condu pe tribun în camera sa! Porunci el. Apoi 
zâmbi tot atât de vesel ca şi înainte de asta şi-i întinse 
mâna: Sper că te vei odihni bine. Ne vom vedea mâine 
dimineaţă. 

CAPITOLUL XIX. 

Ajunseră în oraş tară nici un incident, la două ceasuri 
înainte de apusul soarelui. Garda de la Poarta Damascului 
nu întrebă pe Marcellus nici cum îl cheamă şi nici ce fel de 
mărfuri aduc măgăruşii osteniţi din convoi. Se vedea destul 
de limpede că Ierusalimul nu este în stare de alarmă. 

Drumul de la Capernaum până aici îl făcuseră în mare 
grabă, mai ales ţinând seama de faptul că-l făcuseră pe jos. 
Plecaseră în zorii zilei şi nu se opriseră nici în timpul cât 
soarele dogorea ca un cuptor şi orice călător prudent se 
retrăgea la umbră, aşa că reuşiseră să facă dumui acesta în 
trei zile. 

Fiind informaţi de Paulus, care-i prevenise despre 
apropiata acţiune violentă ce va începe împotriva 
creştinilor, Marcellus se aştepta ca în drum să întâlnească 
grupuri de legionari insolenţi şi ţărani speriaţi, dar constată 
că drumurile sunt liniştite şi slobode, iar oamenii îşi vedeau 
de treburile lor mărunte fără să fie speriaţi. Dacă este 
adevărat că în curând se va dezlănţui împotriva lor un atac 
concentric, planul acesta Încă nu fusese dat pe faţă. 

Plecarea din Capernaum se desfăşurase fără nici un 
incident. După ce sosiră în zorii zilei la cortul din curtea 
hanului, constatară că Justus a dispărut. Şalum nu ştia ce s- 
a întâmplat. Când se opriră în faţa căsuţei unde stătea 
mama lui Toma, aceasta nu le putu spune altceva decât că 
Justus şi Iona au plecat spre Sepforis acum un ceas. În 
primul moment Marcellus îşi zise că se va luă după ei 
pentru a-l linişti pe Justus, dar, aducându-şi aminte de 
vorbele lui Paulus că în împrejurările de acum galileenii 
aceştia vor fi mult mai în siguranţă dacă nu se va apropia de 
ei, plecă la drum, deşi se simţea profund nemulţumit, căci 
pentru el pierderea încrederii lui Justus însemna un mare 


sacrificiu. Se gândi să se oprească în Cana şi să-şi ia rămas 
bun de la Miriam, dar renunţă şi la gândul acesta. 

În prima seară de drum, după ce se opriră în popas la o 
distanţă de cinci leghe într-o luncă din partea de miazăzi a 
oraşului Cana. 

Marcellus ceru lui Demetrius să-i povestească tot ce ştie în 
legătură cu creştinii din lerusalim, dar mai ales amănuntele 
referitoare la învierea lui Isus. Grecul se dovedi gata să-i 
spună tot ce ştie în această privinţă. După felul în care 
vorbea, părea cert că el nu se îndoieşte câtuşi de puţin de 
temeinicia informaţiilor privitoare la învierea lui Isus. 

— Bine, Demetrius, ştii foarte bine că aşa ceva este 
imposibil! Protestă Marcellus după ce văzu c-a terminat ce 
are de spus. 

— Da, stăpâne, ştiu! Admise Demetrius. 

— Şi cu toate acestea crezi! 

— Da, stăpâne! 

— Toată afacerea asta n-are nici un înţeles! Murmură 
Marcellus nemulţumit. Când admiţi că o faptă ca asta este 
imposibilă şi în acelaşi timp declari că eşti convins de 
temeinicia ei înseamnă că aceste afirmaţii se contrazic una 
pe alta, prin urmare n-au nici o valoare. 

— Te rog să mă ierţi, stăpâne, interveni Demetrius; eu nu 
discut şi nici nu întrebuinţez argumentele. M-ai întrebat şi 
eu ţi-am răspuns; atâta tot. Eu nu stăruiesc să crezi 
cuvintele mele. Şi admit că tot ce ţi-am spus nu are niciun 
fel de înţeles. 

— Prin urmare, toată povestea aceasta este absurdă, 
conchide Marcellus, apoi, lăsând sclavului său timp de ajuns 
ca să-i poată răspunde, adăugă: Tu ce părere ai? 

— Nu, stăpâne, povestea aceasta nu este absurdă; ea este 
adevărată, repetă Demetrius. Aşa ceva nu se poate 
întâmpla, dar cu toate acestea s-a întâmplat. 

Dându-şi seama că o conversaţie ca aceasta nu putea duce 
la nici un rezultat, Marcellus îi spuse noapte bună şi se 
prefăcu c-a adormit. 


În timpul zilei următoare şi în cea de-a treia continuară să 
discute împreună această chestiune, dar fără să ajungă la 
nimic pozitiv. După moartea sa, Isus fusese văzut. Astfel de 
lucruri nu se întâmplă niciodată şi nici nu se pot întâmpla. 
Totuşi el a fost văzut; nu o dată, ci de mai multe ori şi nu de 
către un singur om, ci de mai mulţi. Demetrius fu tratat 
drept nebun, dar el acceptă aceste invective fără să 
protesteze şi păru dispus să schimbe subiectul conversaţiei. 
Marcellus îi mai spuse c-a fost înşelat şi luat în bătaie de joc 
de ceilalţi, dar el se mulţumi să dea din cap şi să 
zâmbească. Marcellus părea că şi-a pierdut cumpătul. Ar fi 
vrut să discute acest subiect şi Demetrius să-şi apere 
punctul său de vedere dacă acesta exista în realitate şi cu 
toată convingerea. Ar fi fost imposibil să stai de vorbă cu un 
om care. Dacă-i spuneai că e nebun, dădea liniştit din cap şi 
admitea că aşa este. 

— Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume, Demetrius, 
ca un bărbat cu mintea sănătoasă cum eşti tu să devină atât 
de superstiţios, declară Marcellus, sârăduindu-se ca vorbele 
lui să pară sarcastice. 

— Ca să-ţi spun adevărul, stăpâne, răspunse Demetrius, 
sunt şi eu mirat de starea în care mă găsesc. 

Îşi continuară drumul, Marcellus mergând la o mică 
distanţă, cutremurat de indignare Împotriva sclavului său. 
Care i se părea mai încăpățânat decât un catâr, apoi cu 
totul pe neaşteptate îşi dădu seama ca în realitate ei nu este 
indignat împotriva lui Demetrius, ci a lui însuşi. Se opri în 
loc şi se uită la el, ca din zâmbetul răspândit pe obrazul lui 
Demetrius să constate că aceasta a ghicit la ce se gândeşte, 
îşi continuă drumul la pas cu el şi o vreme nu mai zise 
nimic. 

— lartă-mă, Demetrius, zise el cu părere de rău; mi se 
pare că am procedat fără nici o consideraţie faţă de tine. 

Demetrius se uită la el şi zâmbi. 

— Eu înţeleg destul de bine starea sufletească în care te 
găseşti, stăpâne. Am trecut şi eu exact prin aceeaşi situaţie 


ceas de ceas şi zi de zi. Nu este atât de uşor să primeşti 
drept adevăr o situaţie pe care judecata dreaptă o 
consideră imposibilă. 

— În sfârşit, hai să renunţăm la judecata sănătoasă şi 
dreaptă pentru a putea privi această întâmplare ca 
adevărată. Să admitem c-ar putea să existe un bărbat de 
origine divină care, dacă ar vrea, s-ar putea prezenta în 
faţa împăratului Tiberiu fără nici o teamă şi i-ar cere să-i 
cedeze tronul. 

— El nu va avea nevoie de tronul împăratului, răspunse 
Demetrius, în cazul când ar fi un astfel de om, ar fi cerut 
scaunul de procurator al lui Pilat. El vrea să ajungă la 
stăpânirea lumii pe altă cale: nu detronând pe împărat, ci 
reformând lumea. Legea lui nu se va întrona începând de 
sus, printre cei mari, ci va pleca de jos, de la oamenii simpli. 

— Vorbă să fie! Ripostă Marcellus în bălaiei de joc. 
Oamenii simpli! Ce te determină să-ţi închipui că aceştia ar 
fi capabili să formeze un guvern echitabil? Să luăm, de 
pildă, pe aceşti câţiva pescari fricoşi, dar evlavioşi: la ce fel 
de îndrăzneală te-ai putea aştepta din partea unor oameni 
ca ei? Gândeşte-te că, chiar în ziua când Isus al lor era 
ameninţat să fie osândit la moarte, niciunul dintre ei n-a 
îndrăznit să-i ia apărarea, în afară de doi său trei dintre ei, 
toţi ceilalţi l-au lăsat să plece singur spre locul de osândă! 

— Este adevărat, stăpâne, încuviinţă Demetrius, dar asta 
s-a întâmplat înainte de a şti că Isus va fi în stare să se 
ridice din morţi. 

— Faptul că Isus s-a ridicat din morţi nu va contribui cu 
nimic pentru ca viaţa lor să pară mai sigură decât înainte 
de asta. 

— Tocmai dimpotrivă, stăpâne. 

— Isus le-a făgăduit viaţa de veci, răspunse Demetrius. Le- 
a spus că ela călcat moartea nu numai în interesul său 
propriu, ci pentru toţi cei care cred într-însul. 

Marcellus se opri în loc şi, băgându-şi mâinile în 
cingătoare, se uită la sclavul său fără să înţeleagă. 


— Vrei să afirmi despre caraghioşii aceştia de pescari c-ar 
putea să-şi închipuie că vor trăi în veci? Întrebă el. 

— Da, stăpâne, în veci... Şi împreună cu el, răspunse 
Demetrius cu glasul liniştit. 

— Afirmația aceasta este ridicolă! Ripostă Marcellus. 

— Pare ridicolă, stăpâne, încuviinţă Demetrius. Dar dacă ei 
cred sincer în temeinicia ei fie că ea este adevărată fie că 
nu, faptul acesta nu va putea schimba câtuşi de puţin 
atitudinea lor. Când un bărbat se consideră mai tare decât 
moartea, atunci n-are motive să se mai teamă de nimic. 

— În cazul acesta ce-i determină să se mai ascundă? 
Întrebă Marcellus, închipuindu-şi că această întrebare este 
destul de logică. 

— Sunt obligaţi să-şi îndeplineasă misiunea, stăpâne. Nu 
se poate să-şi pună viaţa în joc fără să se gândească. 
Datoria lor este să răspândească învăţăturile lui Isus cât 
mai mult. Fiecare dintre ei se aşteaptă să fie ucis mai 
curând sau mai târziu, dar amănuntul acesta este lipsit de 
importanţă. Viaţa lor va continua totuşi în altă parte. 

— Demetrius... Tu eşti în stare să crezi toate 
caraghioslâcurile acestea? Întrebă Marcellus cu părere de 
rău. 

— Uneori, răspunse Demetrius, când sunt împreună cu ei, 
le cred. Apoi plecă ochii în pământ şi-şi continuă drumul, 
răscolind colbul cu picioarele. Dar nu este tocmai uşor, 
murmură el mai mult pentru sine. 

— Sunt convins că nu poate fi uşor! Încuviinţă Marcellus. 

— Da, stăpâne, dar faptul că o idee pare greu de. Înţeles 
nu înseamnă numaidecât că trebuie s-o respingi, în viaţă 
suntem împresuraţi din toate părţile de fapte pe care nu le 
putem înţelege, zise el şi întinse braţul spre costişele 
dealurilor printre care treceau şi care erau pline de flori. 
Nimeni nu ne obligă să înţelegem toate aceste culori şi 
forme pe care le vedem răspândite în toate părţile, dar nici 
n-am fi în stare. Rămâne totuşi certitudinea că ele sunt 
reale. 


— Problema aceasta cade în afara preocupărilor noastre, 
protestă Marcellus. Mai bine să rămânem la subiectul ce ne 
interesează fără să ne abatem. Sunt de acord că viaţa însăşi 
este un fel de mister. Continuă cu argumentele pe care ai 
început să mi le debitez. 

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius şi zâmbi. Prin urmare, 
ucenicii lui Isus cred cu toată sinceritatea că lumea aceasta 
va fi eventual condusă în conformitate cu învăţăturile lui. 
Asta înseamnă că va fi întemeiat un guvern universal, care 
să se sprijine pe buna învoire dintre oameni. Toţi cei care 
vor crede şi vor mărturisi această credinţă vor trăi în veci. 
Nu este uşor să crezi că vei putea trăi în veci; atâta lucru 
recunosc şi eu. 

— Şi nu este nici tocmai uşor să admiţi că lumea ar putea 
fi condusă după principiul bunei învoiri dintre oameni, 
adăugă Marcellus. 

— Deocamdată, continuă Demetrius, lumea este condusă 
de împărat cu ajutorul forţei, ceea ce de asemenea nu este 
uşor. Mii de oameni sunt obligaţi să-şi sacrifice viaţa pentru 
a putea susţine acest sistem de guvernare. Germanicus 
conduce o expediţie în Aquitania şi făgăduise legaţilor săi 
bogății în prăzi şi sclavi pe care-i vor lua în cazul când vor 
asculta ordinele lui şi îşi vor pune viaţa în primejdie. 
Oamenii aceştia îşi vor încerca norocul. Mulţi dintre ei vor 
muri şi nu vor primi nici un fel de răsplată pentru curajul 
lor. Isus făgăduieşte viaţă pe veci celor care-l vor urma şi-l 
vor asculta pentru a sălăşlui buna înţelegere între oameni. 
Ucenicii săi cred într-însul şi... 

— Şi-şi încearcă şi ei norocul! Îi întrerupse Marcellus. 

— Da, stăpâne, dar cred că, încercându-şi norocul, 
procedeul lor nu este cu nimic mai riscant decât al 
legiunilor care urmează pe Germanicus, zise Demetrius. 
Credinţa aceasta în Isus nu este uşoară, dar cu toate 
acestea asta nu înseamnă c-ar fi prostie... Te rog să mă ierţi 
că-mi permit această îndrăzneală de faţă cu stăpânul meu. 


— Continuă, Demetrius! Încuviinţă Marcellus. Constat că 
reuneşti foarte bine în această argumentaţie, ţinând seama 
şi de materialul de care dispui. Spune-mi, tu crezi că vei 
putea trăi în veci... Filând o formă spectrală? 

— Nu! Răspunse Demetrius şi clătină din cap. Voi trăi în 
altă parte. El are o împărăție care nu face parte din lumea 
aceasta. 

— Şi crezi cu adevărat că ar putea să existe această 
împărăție, exclamă Marcellus şi se uită cu atenţie la obrazul 
grav al sclavului său ca şi când acum l-ar fi văzut pentru 
prima dată. 

— Uneori cred! Răspunse Demetrius. 

Vreme de câteva minute niciunul dintre ei nu mai zise 
nimic. Apoi, oprindu-se în loc, grecul se uită la expresia de 
pe obrazul stăpânului său şi zâmbi cu toată încrederea. 

— Credinţa aceasta nu se poate asemăna cu actul de 
proprietate al unei case în care am putea trăi cu deplin 
drept de stăpânire. Seamănă mai mult cu o serie de scule 
cu care un bărbat poate să-şi clădească o casă. Sculele 
acestea valorează exact atât cât eşti în stare să faci cu 
ajutorul lor. Dacă le laşi din mână, nu mai au nici o valoare, 
până în momentul când le vei întrebuința din nou. 

Soarele aproape asfinţise în momentul când Demetrius 
ajunse la dugheana lui Ben Iosif, deoarece pierduseră 
vreme lungă făcându-şi loc pe străzile mărunte şi 
aglomerate care duceau spre hanul unde Marcellus se 
oprise la sosirea lui în Ierusalim. Echipamentul şi mărfurile 
aduse din Galileea trebuiau descărcate şi depozitate, 
măgăruşii predaţi stăpânului lor, căruia trebuiau să-i 
plătească pentru timpul cât îi întrebuinţaseră. Marcellus 
era nerăâbdător să facă o baie să să-şi schimbe hainele. 
După ce termină cu stăpânul său şi el însuşi încercă să-şi 
dea o înfăţişare mai omenească, Demetrius plecă să 
întâlnească pe prietenul său Ştefan. 

Pentru că drumul pe care apucase trecea prin faţa 
dughenei lui Ben Iosif, îşi zise că va trebui să intre; era 


posibil ca prietenul său să nu fi plecat încă. Uşa din faţă era 
închisă şi zăvorâtă. Trecu în cealaltă parte, la intrarea care 
da în locuinţa familiei, bătu la uşă. Dar nici aici nu-i 
răspunse nimeni. Faptul i se păru straniu, deoarece bătrâna 
Sara nu pleca niciodată de acasă, mai ales în timpul cinei. 

Fără să înţeleagă ce s-a întâmplat, Demetrius se îndreptă 
spre casa dărăpănată în care se adăpostise odinioară 
împreună cu Ştefan. Dar şi aici uşile erau încuiate şi toată 
lumea părea plecată. Ceva mai încolo, în strada aceasta 
trăia un tânăr evreu cu numele Ioan Marcu, un om 
cumsecade, împreuna cu mama lui, care era văduvă şi cu o 
drăguță şi tânără verişoară, pe care o chema Rhoda. Se 
hotări să meargă la el şi să se informeze, deoarece Marcu şi 
Ştefan erau buni prieteni, deşi uneori se întrebase dacă nu 
cumva Ştefan s-a împrietenit cu el din pricina acestei fete. 

Rhoda tocmai închidea portiţa de ostreţe, căci era gata de 
plecare şi pe braţ ducea un coş plin de provizii. Îl salută 
mulţumită şi Demetrius constată că este mai drăguță decât 
i se păruse înainte, în timpul cât el lipsise din oraş, fata 
părea c-a devenit mai matură. 

— Unde sunt ceilalţi? Întrebă el după ce-i spuse c-a găsit 
toate uşile încuiate. 

— Va să zică nu, ştii? Întrebă Rhoda şi, dându-i coşul, se 
depărta de poartă. Acum cinăm cu toţii împreună. Va trebui 
să vii cu mine. 

— Cine cinează împreună? Se miră Demetrius. 

— Creştinii! Simon a început acest obicei de mai multe 
săptămâni. Au închiriat casa aceea veche unde Natan ţinea 
un bazar, în fiecare seară ducem provizii şi le împărţim cu 
ceilalţi. Mai bine zis, declară ea şi ridică din umeri, unii 
dintre noi aduc mâncare şi o împart cu ceilalţi. 

— Nu pare să fie tocmai plăcut, declara Demetrius. 

— De... Afacerea asta n-a ieşit aşa cum şi-a imaginat-o 
Simon, răspunse Rhoda şi ridică fruntea. 

Mergeau repede şi Demetrius fu obligat să întindă pasul 
pentru a se ţine de Rhoda, care mergea cu paşi mărunți şi 


grăbiţi ca şi când s-ar fi gândit nerăbdătoare la ceva. 
Demetrius îşi zise că va fi mai bine să nu stăruiască cu 
întrebările privitoare la ceea ce-i spusese. 

— Ce face Ştefan? Întrebă el şi zâmbi cu înţeles. 

— Vei avea ocazie să-i vezi imediat, răspunse fata. Aşa că 
nu va mai fi nevoie să-ţi spun eu. 

— Ascultă, Rhoda, începu Demetrius cu glasul grav, mi se 
pare că rumeneala aceasta din obrajii tăi ar vrea să-mi 
spună că în absenţa mea aici s-a întâmplat ceva. În cazul 
când este ceea ce-mi închipui eu, atunci sunt foarte 
mulţumit în interesul vostru comun. 

— Probabil vrei să ştii mai multe decât ar trebui, unchiule 
Demetrius. Nu se poate ca eu şi Ştefan să fjm prieteni fără 
să... 

— Nu-mi vine să cred, o întrerupse Demetrius. Când veţi 
face nunta? Crezi că voi mai avea timp ca să-ţi ţes o faţă de 
masă până atunci? 

— Dar numai pentru una mică, răspunse ea şi-i zâmbi. 

Îi făgădui că mâine dimineaţă va începe lucrul dacă Ben 
Iosif îi va da un război, apoi se gândi la întâlnirile acestea 
de fiecare zi dintre prietenii săi creştini. 

— Câţi oameni se întâlnesc acolo, în sala aceea? Întrebă el. 

— Te vei mira văzându-i. Uneori sunt câte trei sute, altă 
dată chiar mai mulţi. Foarte mulţi dintre ei şi-au vândut 
avutul de la ţară şi acum trăiesc aici în oraş; sunt o 
adevărată colonie. Cel puţin o sută ele inşi mănâncă în mod 
permanent la Ecciesia. 

— Ecciesia! Se miră Demetrius. Acesta este numele pe 
care l-aţi dat adunării? Este un nume grecesc. Majoritatea 
dintre cei de acolo sunt evrei, nu-i aşa? Cum se face c-aţi 
dat acest nume adunării voastre? 

— Ştefan, răspunse Rhoda cu mândrie, a fost de părere că 
numele acesta este cel mai indicat pentru o astfel de 
adunare. Afară de asta, aproape o treime dintre creştini 
sunt greci. 


— De, este o plăcere neaşteptată să constaţi că evreii şi 
grecii se pot înţelege imul cu altul cel puţin în această 
privinţă, zise Demetrius. Va să zică aici este vorba despre o 
singură şi fericită familie? Adăugă el şi păru că se gândeşte 
la ceva. 

— Este o familie destul de mare, nu-i vorbă, zise Rhoda, 
apoi, ca şi când ar fi vrut să uite acest calificativ, continuă 
grăbită: Majoritatea lor iau lucrurile în serios, Demetrius. 
Dar sunt şi de cei care tulbură liniştea. 

— Se ceartă între ei, nu-i aşa? Cred că nu vor putea 
ajunge prea departe cu această nouă idee; care necesită 
bună înţelegere. 

— Tot aşa spune şi Ştefan, încuviinţă Rhoda. Este şi el 
dezamăgit şi convins că ideea aceasta de a face pe toţi 
creştinii să trăiască într-o singură colonie, ca o familie, este 
greşită. Ar fi fost mai bine să fi stal la vetrele lor şi să-şi fi 
văzut de îndeletnicirile obişnuite. 

— Şi care este pricina neînțelegerilor? Întrebă Demetrius. 

— Aceeaşi veche poveste, oftă Rhoda. Voi, grecii, sunteţi 
zgârciţi, bănuitori şi foarte susceptibili în ceea ce priveşte 
drepturile ce le aveţi şi... 

— Iar voi, evreii, lacomi şi înşelători, o întrerupse 
Demetrius şi zâmbi. 

— Noi nu suntem lacomi! Protestă Rhoda. 

— Nici noi, grecii, nu suntem zgârciţi! Ripostă Demetrius 
şi începură amândoi să râdă. 

— Este un spectacol de ţi-e mai mare dragul, adăugă 
Rhoda. Bietul Simon, el leagă mari nădejdi de această 
Ecciesia. Aseară mi-a părut atât de rău de el, încât eram 
gata să plâng. După cină ne-a ţinut o cuvântare foarte 
serioasă şi cu această ocazie a repetat cuvântul lui Isus care 
cerea oamenilor sa se iubească unul pe altul, chiar şi pe cei 
care nu se poartă frumos faţă de ei; ne-a spus că toţi 
suntem egali în faţa lui Dumnezeu şi că toţi suntem copiii 
lui, indiferent de originea noastră. Dar fie că mă vei crede, 


fie că nu. În timpul cât vorbea, un bătrân de ia ţară, cu 
numele Anania, s-a ridicat în picioare şi a ieşit din sală. 

Demetrius nu găsi ce să-i răspundă. Se simţea nemulţumit 
de faptul că o idee atât de frumoasă este banalizată de nişte 
oameni nepricepuţi şi slabi. Rhoda păru c-a ghicit la ce se 
gândeşte. 

— Te rog să nu-ţi închipui că oamenii nu ar avea încredere 
în Simon, continuă ea. El se bucură de mare trecere printre 
ceilalţi şi toţi cred într-însul. Când trece pe stradă, oamenii 
bătrâni care stau la fereastră îl roagă să se oprească şi să 
stea de vorbă cu ei. Ştefan spune că de multe ori scot 
paturile cu bolnavii pe care-i au în casă pentru ca atunci 
când trece.pe lângă ei să întindă mâna şi să-i atingă pe 
frunte, în acelaşi timp. Demetrius, nici nu bănuieşti cât ţine 
ia Ştefan. De multe ori mă gândesc că dacă i s-ar întâmpla 
ceva lui Simon... Rhoda păru că ezită. 

— Ar putea să rămână Ştefan conducător? Întrebă. 
Demetrius. 

— El este destul de priceput în scopul acesta! Declară fata. 
Dar să nu-i pomeneşti de ceea ce vorbim noi acum. Pentru 
et ar însemna o mare nenorocire dacă lui Simon i s-ar 
întâmpla ceva. 

Ajunseseră în apropierea vechiului bazar. Văzură câteva 
femei care intrară cu coşurile pe mână. Câţiva bărbaţi se 
opriseră în faţa uşii deschise. Prin apropiere nu se vedea 
nici un legionar. După toate probabilitățile, creştinii puteau 
veni şi pleca neîmpiedicaţi de nimeni. 

Rhoda intră în sala mare, pustie şi prost luminată, plină de 
bărbaţi, femei şi copii care se aşezaseră ia mesele lungi şi 
aşteptau să li se dea mâncare. Ştefan se apropie şi zâmbi 
mulţumit. 

— Adel fus Demetrius! Exclamă el şi-i întinse amândouă 
mâinile. Unde i-ai întâlnit, Rhoda? 

— Te căuta pe tine, răspunse ea cu glasul înduioşat. 

— În cazul acesta, haide, căci Simon ar) vrea să te vadă. Ai 
mai slăbit, prietene, după cât vad. Ce ţi-au făcut? 


Demetrius făcu o strâmbătură de durere când Stefan îl 
scutură de braţ. 

— Am avut un mic accident, răspunse el şi nu sunt pe 
deplin vindecat. 

— Cum s-a întâmplat? Întrebă Rhoda. Văd că ai o tăietură 
destui de adâncă şi pe încheietura mâinii. 

Demetrius nu mai avu nevoie să răspundă, căci Ştefan făcu 
semn fetei şi clătină din cap. 

— Mi se pare că din nou te-ai încăierat cu cineva, zise ea 
cu glăsuiin şoaptă. Nu ştii că creştinii nu trebuie să se 
încaiere? Apoi zâmbi şi întorcându-se spre Ştefan adăugă: 
Ei nu se mânie pe nimic. Dar Ştefan era prea preocupat de 
propriile sale gânduri pentru a se mai putea gândi la aluzia 
ei. Făcu semn Im Demetrius ca să-l urmeze. 

În drumul de întoarcere, conversaţia dintre ei păru silită şi 
intermitentă. loan Marcu şi maică-sa apucaseră înainte. Cei 
doi tineri greci, înalţi, îi urmau împreună cu Rhoda. Fata se 
simţea, mică şi umilă între ei şi după tăcerea loi înţelese c- 
ar prefera să poată să stea de vorbă între patru ochi. Nu se 
simţea nemulțumită din pricina asta. Era atât de 
îndrăgostită de Ştefan, încât orice ar fi făcut eli se părea 
bine făcut, deşi de astă dată vedea limpede că ar vrea s-o 
excludă din prietenia lui cu Demetrius. 

După ce se opriră în faţa porţii şi-i urară noapte bună. 
Amândoi se îndreptară repede spre locuinţa lor, mergând la 
început tăcuţi şi flecare dintre ei aşteptând să înceapă 
celalalt. Ştefan încetini pasul. 

— Ei, ce zici de asta? Întrebă el fără nici un înconjur. 
Spune-mi părerea ta sinceră. 

— De, nu sunt tocmai sigur... 

— Eu cred că eşti. Ai avut ocazia să vezi Ecclesia noastră 
în plină acţiune, ripostă Ştefan, în căzui când nu eşti tocmai 
sigur de impresia pe care ţi-a făcut-o, atunci fără îndoială îţi 
închipui că noi am apucat pe un drum greşit. 

— Foarte bine, declară Demetrius râzând. Dacă eşti 
convins că aceasta este părerea mea, de ce nu te decizi să- 


mi spui care este părerea ta? Tu ai avut mai multă 
posibilitate să-ţi formezi o părere în această chestiune. Până 
acum n-am avut ocazia să văd Ecclesia voastră făcând 
altceva decât mâncând. La ce altceva mai poate folosi? Mă 
simt obligat, Ştefan, să-ţi spun că, dacă mi s-ar fi încredinţat 
sarcina să formez un grup a cărui coerenţă să fie 
întemeiată pe nemărginită credinţă şi curaj, eu aş fi dat 
afară pe câţiva dintre ei pe care i-am văzut astă-seară. 

— Iată partea gravă! Declară Ştefan. Tocmai aici este toată 
greşeala. Isus a poruncit să răspândim învăţăturile lui 
indiferent de greutăţile, lipsurile şi primejdiile la care ne 
vom expune, dar noi n-am reuşit să facem altceva decât să 
înfiinţăm o ospătărie gratuită şi un loc de trândăveală 
pentru toţi cei care sunt dispuşi să declare: „Cred în 
învăţătura ta!” 

— Fără îndoială intenţia lui Simon a fost bună, zise 
Demetrius, presimţind că va trebui să spună ceva. 

— A fost admirabilă! Dacă toţi cei care au vreo legătură cu 
Ecclesia ar avea îndrăzneala şi bunătatea-lui Simon, 
această instituţie s-ar putea bucura de un mare prestigiu. 
La început el s-a gândit să organizeze un grup de oameni 
care să se dedice în întregime operei de propagandă şi a 
crezut că, trăind unul în apropierea celuilalt, apropierea 
aceasta ar putea să le servească de îndemn, îţi aduci aminte 
ce făceau în dugheana unde stăteau ceasuri întregi de 
vorbă. Simon a. vrut să lărgească cercul acesta, să atragă- 
într-însul şi alţi oameni devotați ale căror idei în duh şi faptă 
să fie omogene. 

— Dar cercul prevăzut de ela devenit ceva mai mare 
decât ar fi trebuit? Zise Demetrius. 

Ştefan se opri în loc şi clătină din cap. 

— Ideea aceasta a fost de la început greşită, declară el 
abătut. Simon a anunţat pe toţi că orice creştin care îşi va 
putea vinde bunurile ce le are şi produsul acesta îl va aduce 
la conducătorii Ecclesiei va fi întreţinut de aceasta pe toată 
viaţa sa. 


— Indiferent dacă a avut avere mare sau una cu totul 
neînsemnată? Întrebă Demetrius. 

— Tocmai! Dacă aveai o gospodărie la ţară sau o vie, 
puteai s-o vinzi, probabil cu mai puţin decât făcea şi banii 
să-i aduci lui Simon. Dacă n-aveai nimic altceva decât câţiva 
pui, o capră şi un măgăruş, îi vindeai pe aceştia şi aduceai 
suma pe care ai primit-o. lar după aceea urma ca toţi să 
trăiască împreună în dragoste frăţească. 

Ştefan începu să-i înşire nemulţumit toate consecinţele 
acestei nenorocite experienţe. Zvonul s-a răspândit repede 
că orice familie îşi va putea asigura existenţa intrând în 
Ecclesiea. Simon s-a simţit mulţumit de numărul mare al 
celor care mărturiseau pe faţă că sunt creştini, în timpul 
unei consfătuiri din dugheana lui Ben Iosif, care a ţinut 
aproape toată noaptea, nu mai ştia ce să facă de mulţumit, 
văzând că împărăţia lui a crescut aţâţ de mult. 

— În noaptea aceea s-a hotărât ca Simon să rămână şi de 
aici înainte conducătorul Ecclesei. Ceilalţi ucenici trebuiau 
să plece ca să pună bazele unor instituţii similare la Joppa, 
Cezareea şi Antiohia. Astfel a plecat Ioan, Iacob, Filip, Alfeu, 
Matei şi toţi ceilalţi, adăugă Ştefan, făcând un gest în care îi 
includea pe toţi. Simon, după cum bine ştii, este din fire 
impetuos şi, când îi trece prin minte câte o idee. se ţine 
morţiş de ea şi nu vrea să mai asculte de nimic. 

— În felul acesta Ecclesia a crescut mai mult decât ar fi 
trebuit! Declară Demetrius. 

— Da, dar numai ca număr. Familii numeroase care nu 
avuseseră aproape nimic au venit ca să ducă viaţă de 
trândăvie, să cânte imnuri şi să recite rugăciuni, la al căror 
conţinut nici nu se gândeau, deoarece nu-i interesa aitceva 
decât că aveau mâncare de ajuns şi se puteau distra. 

— Şi ceilalţi care au avut averi pe care le-ai! Lichidat cum 
s-au împăcat cu situaţia aceasta? 

— De, dragul meu, asta este o altă înfăţişare a problemei. 
Aceştia au început să se uite de sus la ceilalţi. Cu cât ai 
contribuit cu o sumă mai mare la susţinerea Ecclesiei, 


începi să crezi că ai cu atât mai multe drepturi să te 
amesteci în conducerea acestei instituţii, răspunse Ştefan şi 
zâmbi abătut. Nu mai departe de azi-dimineaţă, un bătrân 
neruşinat, care se supărase din pricina vorbelor pe care i 
Se spusese Simon, a fost dovedit că a înşelat Ecclesia şi, în 
faţa dovezilor aduse, a fost cuprins de o furie atât de 
cumplită, încât a avut un atac. Puțin după aceea a murit! 
Probabil pe Simon îl vor face răspunzător de asta. 

— Începutul nu este deloc încurajator, zise Demetrius. 

— Dar nu este numai atât! Oftă Ştefan. Mai este şi cina 
asta de fiecare zi! Numeroşi negustori vin la aceste 
întruniri şi-şi aduc şi mâncarea cu ei; pentru asta merită 
toată lauda, deşi scopul lor adevărat este să-şi câştige un fel 
de trecere faţă de ceilalţi membri şr să-şi facă printre ei 
viitori clienţi. Cu un cuvânt, Ecclesia începe să devină 
exagerat de populară. 

— Ce ar fi de făcut? Întrebă Demetrius nedumerit. Ştefan 
clătină din cap şi-şi domoli mersul. 

— Ascultă, Demetrius, înainte ca Ecclesia să înceapă a 
primi pensionari în sânul ei, comunitatea creştină din 
Ierusalim reprezenta o forţă. Oamenii continuau să-şi vadă 
de treburile lor din care-şi câştigau existenţa, străduindu-se 
să se poarte cinstit unii faţă de alţii şi dornici să trăiască în 
conformitate cu poruncile lui Isus. Seara se adunau 
împreună pentru a se îmbărbăta unul pe altul. Simon le 
vorbea şi le cerea să facă eforturi şi mai mari. Le repeta 
cuvintele lui Isus şi le da putere nouă. În astfel de 
împrejurări era măreț. Ştefan se opri din nou şi se uită 
abătut ia prietenul său. Astă-seară l-ai auzit şi tu vorbind şi 
ai văzut cât se străduieşte să determine oamenii să-şi uite 
micile nemulțumiri, să fie iertători unii faţă de alţii şi să 
trăiască în bună înţelegere unul cu altul. Nu ştiu dacă ai 
băgat de seamă zâmbetul acela care-i juca pe obraz când a 
făcut apei la ei, îndemnându-i să fie mai generoşi cu 
darurile pe care le fac Ecclesiei? Ei bine... Acesta nu este 
Simon, cel pe care i-am cunoscut noi odinioară când 


înflăcăra sufletele Oamenilor şi-i determina să sacrifice 
totul pentru cauza Cristosului nostru. Ce ruşine! Exclamă 
şi, tiecându-şf mâinile prin pâr, clătină din cap 
deznădăjduit. lată pentru ce a suferit Isus răstiginirea, 
pentru ce a mărit şi a înviat! 

— Cu Simon ai vorbit despre afacerea asta? Întrebă 
Demetrius după un timp de tăcere. 

— De o vreme încoace n-am mai vorbit. Mai acum vreo 
două săptămâni, când neînțelegerile dintre greci şi evrei 
amenințau să devină violente, câţiva dintre noi i-au întrebat 
dacă pot să-l ajute cu ceva, aşa că a numit pe şapte dintre 
noi care să supravegheze dreapta împărţire a hranei şi a 
îmbrăcămintei între membri. Dar trebuie să ştii, Demetrius, 
că pentru mine valoarea lui Isus în această lume este mult 
mai presus decât să-mi îngădui să înjosesc cultul meu faţă 
de el, ascultând ponoasele oamenilor rău nărăviţi care se 
ceartă Între ei din pricină că veşmântul pe care l-a primit 
Ben Issacher este de mai bună calitate decât cel pe. Care L- 
a primit Nicolas Thimonide. 

Demetrius făcu o strâmbătură de dezgust şi spuse 
prietenului său c-ar face mai bine dacă s-ar feri de astfe! De 
meschinării. 

— Exact aceasta este şi intenţia mea! Declară Ştefan. Astă- 
seară am luat hotărârea ca niciodată de aici înainte să nu 
mai merg la aceste întruniri ale lor. 

— E foarte posibil ca bătrânul Iulian să rezolve e! Însuşi 
aceste dificultăţi ale Ecclesiei, declară Demetrius. Ai auzit 
ceva despre atacul care se pregăteşte? Stăpânul meu 
afirmă că foarte curând procuratorul va începe 
persecutarea creştinilor din oraş. 

Ştefan începu să râdă cu amărăciune. 

— Dacă procuratorul va mai întârzia puţin, Ecclesia se va 
împrăştia ea singură, aşa că nu va fi obligat să-şi mai facă 
gânduri din pricina ei. la spune, acum, după ce a vizitat 
Galileea ce părere are stăpânul tău. Romanul, despre Isus? 


— Este profund impresionat. Ştefan. li vine greu sa creadă 
că Isus a înviat, dar îl consideră drept cel mai mare bărbat 
care a existat vreodată. Ar vrea să vorbească cu tine. A fost 
profund impresionat când ţi-ai exprimat dorinţa să vezi 
cămaşa şi a constatat că eşti atât de emoţionat de vederea 
ei. 

— Cred c-o mai are şi acum, murmură Ştefan. Crezi că-mi 
va da voie s-o mai văd o dată, Demetrius? În timpii! Din 
urmă s-au petrecut atâtea lucruri care m-au deprimat. Ştii 
că în noaptea aceea, când am pus mâna pe cămaşă, ceva s-a 
întâmplat cu mine? Nu sunt în stare să-ţi explic ce anume, 
dar... 

— Vino cu mine la han! Zise Demetrius nerăbdător. Cred 
că este încă treaz şi-i va face plăcere să te vadă. Probabil nu 
strică să staţi de vorbă unul cu altul. 

— Eşti sigur că nu se va supăra dacă mă voi duce la el? 
Întrebă Ştefan cu sfială. 

— Sunt sigur că-i va face plăcere. Va fi folositor pentru 
amândoi să puteţi sta de vorbă. 

Luând această hotărâre, Ştefan începu să meargă cu paşi 
întinşi alături de Demetrius. 

— Ai de gând să-i pomeneşti ceva tribunului despre 
Ecclesia? 

— Nici nu mă gândesc! Ripostă Demetrius. Cred că 
Marcellus este pe cale să devină şi ei creştin. Este obsedat 
de întâmplarea lui Isus şi nu mai vorbeşte despre nimic 
altceva. În cazul când se va decide să devină creştin, să ştii 
că va deveni un bun creştin şi unul curajos; de asta poţi fi 
sigur! Dar nu va fi nevoie să-i vorbim despre incidente care 
nu i-ar face plăcere, în cazul când ar află că unii dintre 
adepţii acestei credinţe nu sunt altceva decât nişte trântori 
care se ceartă între ei, probabil nu va mai fi dispus să se 
coboare la nivelul lor şi nici să-şi facă de lucru cu ei. 

— Acestea sunt cuvinte grele, prietene, zise Ştefan. 

— Nu mi-a făcut nici o plăcere să le întrebuinţez, ripostă 
Demetrius. Dar eu îl cunosc destul de bine pe tribun. E, 


adevărat că a fost crescut ca păgân, dar este totuşi foarte 
prudent în privinţa tovărăşiilor sale. 

Pe Marcellus îl găsiră singur şi citind, îi primi cu entuziasm 
şi în special îi interesa Ştefan, care încercă să se scuze 
pentru această vizită întârziată. 

— Nimeni n-ar putea să-mi facă mai multă plăcere venind 
la mine, Ştefan, răspunse el amabil şi-i oferi un scaun. Stai 
şi tu, Demetrius. Cred că pentru voi doi a fost o mare 
plăcere să vă puteţi revedea. 

— Călătoria pe care ai făcut-o în Galileea, stăpâne, a fost 
interesantă? Întrebă Ştefan cu sfială. 

— Interesantă... Dar în acelaşi timp tulburătoare, 
răspunse Marcellus. Justus mi-a fost bună călăuză. Am auzit 
multe întâmplări stranii. Este foarte greu să le crezi... Şi tot 
atât de greu să nu le crezi. Făcu o pauză; aşteptând ca 
Ştefan să spună ceva, dar el se simţea sfios în faţa acestui 
orăşean, aşa că rămase cu privirea întoarsă în altă parte şi 
se mulţumi să dea din cap. 

— Bătrânul Natanail Bartolomeu mi s-a părut un om foarte 
simpatic, continuă Marcellus. 

— Da, zise Ştefan după o lungă tăcere. 

Demetrius începuse să se neliniştească şi-şi zise că va 
trebui să vină în ajutorul prietenului său. 

— Mi se pare că lui Ştefan i-ar face plăcere să mai vadă o 
dată cămaşa, zise el. 

— Cu multă plăcere! Răspunse Marcellus. Vrei să mergi şi 
să i-o aduci, Demetrius? 

Vreme de câteva minute cât întârzie în camera de alături, 
Marcellus şi Ştefan nu schimbară nici o vorbă. Demetrius se 
întoarse şi aşeză cămaşa împăturită pe genunchii 
prietenului său. Ştefan o netezi uşor cu vârfurile degetelor 
şi buzele începură să-i tremure. 

— N-ai vrea să te lăsăm vreme de câteva minute singur? 
Întrebă Marcellus cu glasul lui blând. Eu şi Demetrius am 
putea să ieşim puţin în grădină. 


Ştefan păru că nici n-a auzit cuvintele lui. Ridică încet 
cămaşa şi o strânse la piept cu amândouă mâinile, apoi se 
uită la Marcellus şi după aceea la Demetrius, iar în privirile 
lui părea că străluceşte o lumină nouă. 

— Aceasta a fost cămaşa învățătorului meu! Declară el pe 
un ton ca şi când s-ar fi pregătit să ţină o cuvântare. Pe 
aceasta a purtat-o când a vindecat pe cei bolnavi şi a 
mângâiat pe cei mâhniţi. A purtat-o pe vremea când a 
vorbit oamenilor adunaţi împrejurul său într-un fel cum nici 
un bărbat nu vorbise înainte de el. Tot pe aceasta a purtat-o 
şi în ziua când a plecat să moară pe cruce pentru mine, 
care nu sunt altceva decât un umil ţesător! Ştefan se uită cu 
îndrăzneală la Marcellus. Şi pentru tine, care eşti un tribun 
bogat. Apoi se întoarse spre Demetrius: Şi pentru tine, care 
eşti sclav! 

Marcellus îşi încleşta mâinile pe braţele scaunului şi-şi 
plecă trupul înainte, apoi se uită mirat la grecul acesta, 
care renunţase la sfiala de până acum, pentru a face o 
mărturisire de credinţă atât de impresionantă. 

— Tu, tribune Marcellus, ai ucis pe stăpânul meu! 
Continuă Ştefan cu îndrăzneală. 

— Ştefan! Te rog! Îl rugă Demetrius. 

Marcellus ridică mâna spre sclavul său ca să-l liniştească. 

— Continuă, Stefan! Porunci el. 

— A fost o faptă care se poate ierta! Adăugă Ştefan şi se 
ridică în picioare, căci n-ai ştiut ce faci şi-ţi pare rău. A fost 
ucis de cei de la conducerea templului şi de procurator. Dar 
nici ei n-au ştiut ce fac. Lor însă nu le pare rău şi mâine ar fi 
în stare să săvârşească din nou aceeaşi faptă. Făcu un pas 
spre Marcellus, ridicându-se în picioare, ca şi când ar fi 
aşteptat un ordin: Tu, tribune Marcellus Gallio, vei putea să 
te pocăieşti pentru fapta pe care ai săvârşit-o! El te-a iertat 
pentru fapta ta! Eu am fost de faţă! L-am auzit spunând că 
te iartă! Apropie-te de el! Căci el trăieşte! Eu l-am văzut! 

Demetrius era acum în imediata lui apropiere şi încerca 
să-l liniştească. Luându-i încet cămaşa din mână, îl conduse 


spre scaunul său. Se aşezară toţi trei şi urmă o lungă 
tăcere. 

— Iartă-mă, stăpâne! Zise Ştefan cu părere de rău şi-şi 
duse o mână la frunte. Mi-am permis să vorbesc mai mult 
decât ar fi trebuit. 

— Nu trebuie să-ţi faci nici un reproş, Ştefan, răspunse 
Marcellus cu glasul sugrumat. Cuvintele tale nu m-au jignit. 

Urmă o vreme de tăcere lungă şi grea pe care niciunul 
dintre ei nu păru dispus s-o întrerupă. Ştefan se ridică în 
picioare. 

— S-a făcut târziu, zise el. Noi va trebui să plecăm. 
Marcellus întinse mâna spre el. 

— Sunt mulţumit, Ştefan, c-ai venit la mine, declară el. Vei 
fi binevenit şi de aici înainte... Demetrius, mâine dimineaţă 
voi avea nevoie de tine aici la han. 

Cutremurat până în adâncul fiinţei şi incapabil să-şi 
explice această situaţie, Marcellus rămase nemişcat vreme 
de un ceas, uitându-se la peretele din faţa lui. Într-un târziu 
se simţi copleşit de osteneală şi întinzându-se pe pat, 
adormi. Puțin înainte de revărsatul zorilor fu trezit de 
glasuri răstite şi de ţipete însoţite de răcnete sălbatice şi de 
lovituri violente, în hanuri se întâmpla destul de des să fii 
trezit, la orice oră din zi şi din noapte, de ţipetele câte unui 
sclav care era bătut cii vergi; dar zgomotul de acum părea 
că vine din curte şi tot hanul se cutremura. 

Marcellus îşi trecu picioarele peste marginea patului şi, 
apropiindu-se de fereastră, se uită în curte, îşi dădu imediat 
seama de ceea ce se întâmplă: sosise ziua răzbunării 
bătrânului Iulian. O duzină de legionari cu echipamentul de 
război adunase cu brutalitate pe toţi sclavii din casă într-un 
colţ al curţii. Fără îndoială alţii pătrunseseră înăuntru şi 
urmăreau pe cei care încă nu se treziseră din somn. De la 
parter se auzeau ţipete şi răbufneli, uşi care se spărgeau şi 
lovituri. Puțin după aceea pe scară se auzi lipăitul 
sandalelor şi uşa camerei lui Marcellus se deschise larg. 

— Tu cine eşti? Întrebă un soldat cu glasul brutal. 


— Sunt cetăţean roman, răspunse Marcellus calm. Şi cred 
c-ar. fi mai bine să fii mai cuviincios când intri în camera 
unui tribun. 

— Astăzi nu avem timp să fim cuviincioşi, stăpâne, 
răspunse legionarul, căci suntem în căutarea creştinilor. 

— Nu mai spune! Ripostă Marcellus. Şi legatul Iulian îşi 
închipuie că pentru nenorociţii aceştia merită să vă 
deranjaţi şi să faceţi o astfel de larmă în zorii zilei. 

— Legatul n-are obiceiul să-mi spună ce-şi închipuie, 
răspunse legionarul şi. Nu e nici obiceiul ca soldaţii să-l 
întrebe aşa ceva. Eu execut ordinele, stăpâne. Vom aduna 
pe toţi creştinii din oraş. Dumneata nu eşti creştin şi-mi 
pare rău că te-am deranjat, sfârşi el şi ieşi pe coridor. 

— Stai! Strigă Marcellus. De unde ştii că eu nu sunt 
creştin? Nu se poate ca un tribun roman să fie şi e! Creştin? 
Legionarul începu să râdă, ridică din umeri, îşi feri de pe 
frunte coiful de metal şi se şterse de sudoare cu mâneca 

tunicii. 

— Eu n-am vreme de glume, stăpâne. Te rog să mă ierţi, 
spuse şi, salutând cu sulița, apucă pe coridor. 

Ţipetele de afară începuseră acum să se liniştească. 
Probabil evacuarea se terminase. Un grup de sclavi speriaţi 
se aşezaseră în apropierea zidului şi-şi frecau membrele 
învineţite de lovituri. Ceva mai departe de ei erau câţiva 
călători prost îmbrăcaţi care se -adăpostiseră în hanul 
acesta. Soţia în vârstă a hangiului Levi se oprise în 
apropierea lor. Era palidă şi capul îi tremura de spaimă. 
Marcellus se întrebă dacă nu cumva tremură mereu în felul 
acesta sau tremură numai când este speriată. 

Un centurion înalt şi elegant se opri în faţa lor şi, scoțând 
un sul de pergament, îl desfăşură în toată lungimea şi cu 
glasul sonor începu sa citească un edict. Frazele edictului 
erau pompoase şi spuneau că nu M admite ca cei care 
biasfemiază şi se numesc creştini să mai ţină adunări. De 
aici înainte nimeni nu va mai avea voie să pomenească, nici 
în public, nici pe ascuns, numele lui Isus Galileeanul, despre 


care se ştie c-a fost găsit vinovat de trădare, blasfemie şi 
jigniri aduse conducătorilor oraşului Ierusalim. Toţi vor 
trebui să considere acest edict drept primul şi ultimul 
avertisment. Nesupunerea va fi pedepsită cu snoartea. 

După ce înfăşură din nou sulul, centurionul dădu un ordin 
şi se îndreptă spre poartă, iar legionarii îl urmară. Peste 
câteva clipe un bătrân slujitor cu părul alb, căruia îi picura 
sângele din tâmplă, scurgându-i-se pe umărul gol, se lăsă 
moale şi căzu grămadă la picioarele zidului. O sclavă tânără 
îngenunche lângă el şi începu să bocească. Un grec bărbos 
se aplecă şi, punând urechea pe pieptul bătrânului, îi 
ascultă inima, apoi se îndreptă şi clătină din cap. Patru 
sclavi ridicară trupul inert şi plecară spre chiliile slujitorilor, 
iar ceilalţi îi urmară abătuţi. Nevasta hangiului se întoarse 
în loc şi capul i se mişca fără încetare. Făcu semne spre un 
târn care căzuse pe jos. Un sclav cocoşat se apropie şi 
ridicându-l începu să măture lespezile aleii, în afară de el. 
În curte nu mai rămăsese nimeni. Marcellus se întunecă la 
obraz şi se depărta de fereastră. 

— Ce curaj din partea bătrânului Iulian, murmură el în 
silă. Imperiul roman are toate motivele să se mândrească 
de faptele lui! 

Se îmbrăcă şi cobori în curte. Levi îl întâmpină la 
picioarele scării, plbconindu-se şi frecându-şi mâinile, îşi 
exprimă nădejdea că tribunul n-a fost tulburat de zgomotul 
de adineauri. Poate doreşte să i se servească prânzul 
imediat? Marcellus dădu din cap. 

— De aici înainte nu vom mai avea atâtea neajunsuri din 
pricina acestor creştini, se grăbi Levi să asigure pe 
muşteriul său roman, pentru a-i da să înţeleagă că e! Este 
de acord cu măsurile luate de procurator. 

— Oamenii aceştia ţi-au pricinuit vreun neajuns? Întrebă 
Marcellus cu indiferenţă. 

Levi ridică umerii şi, întorcând mâinile cu palmele în sus şi 
cu degetele răschirate, îi răspunse zâmbind: 


— Nu este de ajuns că procuratorul nu poate să-i sufere? 
Întrebă ei cu toată discreţia. 

— Eu nu te-am întrebat de asia, declară Marcellus. 
Creştinii aceştia care au fost maltrataţi astăzi în hanul 
dumitale ţi-au dat vreun motiv ca să te plângi de ei? Au 
obiceiul să fure, să mintă şi să se încaiere? Se îmbată? Sunt 
certăreţi? Spune-mi ce fel de oameni sunt? 

— Ca să vă spun adevărul, stăpâne, declară Levi, eu n-am 
nici un motiv să mă plâng împotriva lor. Sunt oameni 
liniştiţi, credincioşi şi cinstiţi. Dar, cum spune şi 
procuratorul, stăpâne, nu se poate să tolerăm blasfemii. 

— Blasfemii? Afirmația aceasta este o copilărie! Se răsti 
Marcellus. Ce ştie şi ce-l interesează pe procurator 
blasfemii le? Spune, Levi, ce blasfemiază oamenii aceştia? 

— Nu respectă templul, stăpâne. 

— Cum ar putea respecta templul când el însuşi nu se 
respectă pe sine? 

Levi ridică din umeri şi continuă să zâmbească cu sfială. 

— Religia poporului nostru, stăpâne, trebuie apărată, 
murmură el cu glasul onctuos. 

Marcellus făcu o strâmbătură şi ieşi în grădina însorită, 
unde constată că fata care bocise la capul mortului 
începuse -să aştearnă masa pentru el. Era cu ochii roşii de 
plâns, dar cu toate acestea se mişca sprintenă şi atentă. Nu 
ridică privirea când simţi că Marcellus s-a aşezat pe scaun. 

— Moşneagul acela a fost rudă cu dumneata? Întrebă el cu 
blândeţe. 

Fata nu răspunse, dar ochii i se umplură de lacrimile care 
începură să i se scurgă în lungul obrajilor. Apoi plecă, 
probabil la bucătărie, ca să-i aducă prânzul. Levi se apropie 
de masă. 

— Ce legătură este între fata aceasta şi moşneagul acela 
care a fost ucis? Întrebă Marcellus. 

— A fost tată! Ei, răspunse Levi speriat. 

— Şi ai fost în stare să-i ceri să se ocupe de serviciu? 


Levi îşi repezi umerii, coatele şi palmele mâinilor în sus cu 
un gest de apărare. 

— Serviciul face parte dintre obligaţiile ei, stăpâne! Eu nu 
am nici o vină că tatăl ei a fost ucis. 

Marcellus se ridică în picioare şi se uită la ei cu dispreţ. 

— Şi mai îndrăzneşti să faci paradă de religia poporului 
dumitale! Col eşti de ticălos, Levr! Zise e! Şi se apropie de 
ieşire. 

— Vă rog, stăpâne, vă voi servi chiar eu, stărui Levi. Îmi 
pare rău că v-am jignit cu purtarea mea! Se îndreptă 
repede spre bucătărie, târşâindu-şi papucii. Marcellus se 
aşeză din nou la masă şi se întrebă dacă nu cumva o va 
pălmui din pricină că a dat ocazie acestui incident penibil. 

Demetrius se sculase în zorii zilei pentru a trece pe la 
Ecclesia înainte de a merge la han, unde trebuia să se 
ocupe de stăpânul său. Se strădui să se îmbrace fără a trezi 
pe prietenul său, despre care ştia că a petrecut o noapte 
zbuciumată, dar Stefan se trezi şi se frecă la ochi. 

— Voi veni la tine pe înserate, zise Demetrius cu glasul în 
şoaptă, ca şi când prietenul său ar fi tot adormit şi n-ar vrea 
să-l trezească. Te voi găsi aici? 

— Voi fi la Ecclesia, îngână Ştefan. 

— Mi-am închipuit că nu vei mai trece pe acolo. 

— Demetrius, nu sunt în stare să părăsesc pe bătrânul 
Simon. Acum, după ce toţi au plecat cu diverse însărcinări, 
el a rămas singur. 

leşi din casă în vârful picioarelor şi se îndreptă spre 
vechiul bazar, unde îşi închipuia că va găsi pe Simon şi va 
putea sta de vorbă cu el. 1 se părea o purtare aproape 
lipsită de loialitate faţă de Ştefan din cauză că nu-i 
pomenise despre această întâlnire, dar Marcellus stăruise 
să păstreze cel mai mare secret. Ar fi vrut să se întâlnească 
cu Simon şi Demetrius trebuia să pună la cale această 
întâlnire dacă va avea posibilitatea. Seara trecută nu 
avusese ocazie să vorbească cu Simon. Probabil în 


dimineaţa aceasta va putea să-l găsească singur înainte de 
a începe activitatea zilei. 

Ecclesia începuse să se mişte. Aşternuturile păturile erau 
adunate. Copii zbârliţi şi pe jumătate îmbrăcaţi, de toate 
vârstele, alergau de colo până colo; cei mici plângeau, 
moşnegii se feriseră din cale şi-şi netezeau bărbile lungi, 
uitându-se întunecaţi împrejurul lor. Femeile alergau în 
bucătărie şi înapoi, aducând străchinile la mesele pe care le 
aşterneau bărbaţii. Demetrius se apropie de grupul cel 
dintâi pe care-l întâlni în calea lui şi întrebă de Simon. Unul 
dintre aceştia semită împrejurul său şi-i făcu semn. Simon 
se oprise mai la o parte în apropierea unei ferestre şi citea 
un sul vechi de pergament. Până şi în această atitudine 
uriaşul galileean avea o măreție neobişnuită. Dacă ar fi fost 
ajutat de oameni curajoşi, Simon acesta ar fi putut să joace 
un rol important, îşi zise Demetrius. Omul acesta dispunea 
de o imensă vitalitate şi era o personalitate impresionantă 
pentru rolul de conducător. Nu era deci de mirare că 
oamenii ţineau ca ei să pună mâinile pe bolnavii lor. 

După ce se apropie, Demetrius aşteptă să fie recunoscut. 
Simon ridică privirea, dădu din cap şi-i făcu semn. 

— Învăţătorule, stăpânul meu - Marcellus Gallio - doreşte 
să vorbească cu tine când vei fi dispus, declară Demetrius. 

— Cel care a plecat în Galileea împreună en Justus? 
Întrebă Simon. În căutarea ţesăturilor de casă, căci aşa 
spunea? 

— Stăpânul meu a cumpărat o mare cantitate de astfel de 
ţesături, răspunse Demetrius. 

— Şi ce a mai făcut? Întrebă Simon cu glasul adânc. 

— S-a interesat foarte mult de viaţa lui Isus, Învăţătorule! 

— Cred că se interesa şi înainte de plecare, murmură 
Simon, uitându-se în ochii lui Demetrius. Acesta a fost 
principalul său scop pentru care a plecat în Galileea. 

— Da, Învăţătorule, admise Demetrius, acesta a fost 
principalul său scop pentru care a plecat în Galileea. 
Problema îl interesează foarte mult... Dar astăzi are o 


mulţime de nedumeriri. Este adăpostit în hanul lui Levi. Pot 
să-i spun că eşti de acord să vorbeşti cu el între patru ochi? 

— Voi vorbi cu el mâine în timpul după-amiezii, răspunse 
Simon. Şi dacă doreşte să fie numai singur cu mine îi vei 
spune că ne vom întâlni în partea de miazănoapte a 
oraşului, pe câmpul căpăţânilor, care se numeşte Golgota. 
Acolo va apuca pe poteca ce şerpuieşte în lungul câmpului 
până sus pe coama colinei, care se găseşte exact la mijloc. 

— Cunosc locul, stăpâne! 

— În cazul acesta îi vei arătă drumul. Spune-i să vină 
singur, zise Simon, apoi înfăşură sulul şi, fără să se mai 
ocupe de Demetrius; murmură o rugăciune şi se îndreptă 
spre mesele din mijlocul sălii. Cineva făcu semn celor de la 
mese şi nu se mai auzi nimic, afară de plânsul liniştit al unui 
copil. Cei care erau aşezaţi pe scaune se ridicară în 
picioare. Cu glasul puternic şi adânc, Simon începu să 
citească: 

Poporul care înainta prin întuneric u văzut în faţa lui o 
lumină mare. Asupra celor care sălăşluiesc în întuneric 
străluceşte lumina. Căci între noi s-a născut un copii Nouă 
ni s-a dat un fiu y i pe umerii acestuia este întemeiată 
stăpânirea lumii. 

La intrarea sălii se auzi un zvon de larmă şi toate privirile 
celor de faţă se îndreptară speriate spre uşă. Se auziră 
câteva ordine răstite. Oamenii înspăimântați râu avură 
nevoie să. Aştepte prea mult Iară să ştie ce se întâmplă. 
Uşile fură date de perete şi o centurie de legionari pătrunse 
înăuntru, desfăşurându-se întocmai ca o vâltoare de ape. Cu 
lăncile în mână, ţinându-le la înălţimea umărului, împinseră 
creştinii speriaţi spre fundul săiii. Unii dintre cei mai în 
vârstă căzură în brânci, dar fură ridicaţi cu violenţă în 
picioare şi azvârliţi Între ceilalţi care se îngrămădiseră în 
lungul peretelui din fund. 

Demetrius, care rămăsese în apropierea ferestrei departe 
de ceilalţi, văzu tot ce se întâmplă. Trupa continua să se 
scurgă în sală. Simon însă rămase nemişcat; acum era 


singur, căci toţi ceilalţi se îngrămădiseră pe lângă peretele 
de la spatele lui. Centurionul dădu un ordin şi legionarii se 
opriră. Se apropie cu paşi întinşi de Simon şi zâmbi 
batjocoritor. Erau de aceeaşi înălţime şi amândoi - 
specimene impunătoare de virilitate. 

— Prin urmare, tu eşti cel căruia i se zice Pescarul? 
Întrebă centurionul răstit. 

— Eu sunt, răspunse Simon cu îndrăzneală. De ce ai venit 
aici să tulburi o adunare de oameni paşnici? A comis careva 
dintre noi vreo crimă? Dacă a comis, atunci luaţi-i şi duceţi-l 
Să fie judecat. 

— Se va face aşa cum doreşti, se răsti centurionul. Dacă 
vrei să fii judecat pentru blasfemie şi trădare, procuratorul 
îţi va face pe voie... Luaţi-i de aici! 

Simon se întoarse în loc şi se uită la oamenii deznădăjduiţi. 
Fiţi mulţumiţi! Strigă ei şi nu vă împotriviţi! Eu mă voit 
întoarce din nou între voi! 

— Asta nu se va întâmpla! Strigă centurionul. 

Ca răspuns la ordinul lui, doi legionari voinici se apropi ară 
şi, apucându-l fiecare de câte o mână, îl întoarseră în loc şi 
se îndreptară cu el spre ieşire. Ceilalţi legionari strâmtorau 
mulţimea oamenilor speriaţi, care nu îndrăzneau să se mai 
mişte. Centurionul porunci să se facă tăcere. Femeile 
speriate acoperiră cu palmele mâinilor gurile copiilor care 
țţipau. Apoi scoase un sui şi citi edictul procuratorului. Prin 
care acesta interzicea de aici înainte orice adunare a celor 
care blasfemiază şi se numesc creştini. 

Demetrius începu srvşi facă încet loc în lungul peretelui 
spre uşa de la intrare şi astfel putu auzi câteva fragmente 
din edictul citit de centurion. Clădirea trebuia să fie 
evacuată imediat. Toţi cei care vor mai fi găsiţi prin 
apropierea acestei case vor fi arestaţi. Numele lui Isus, cel 
care a blasfemiat şi a fost osândit pentru trădare, nu va fi 
îngăduit nimănui să-l pomenească de aici înainte. 

— leşiţi afară! Zbieră centurionul. Plecaţi la casele 
voastre! Şi să nu vă mai interesaţi de pescarul vostru! Pe 


acesta nu-l veţi mai vedea de aici înainte! 

Ajungând în apropierea uşii, unde-şi dădu seama că 
centurionul a terminat ce avea de spus şi că trupele vor ieşi 
din sală, Demetrius se grăbi spre ieşire şi, ajungând în 
stradă, trecu de cealaltă parte, o luă la fugă şi intră într-o 
stradă laterală, de aici pe o hudiţă strâmtă, coti în strada 
următoare, îşi domoli mersul şi se îndreptă spre hanul lui 
Levi. Aici totul părea liniştit. Intră în curte, urcă scara ce 
ducea spre camera lui Marcellus şi auzi pe Levi, care se uita 
după el, că-l strigă. 

— Stăpânul tău a plecat, zise el. 

— Nu ştii unde a plecat? Întrebă Demetrius neliniştit. 

— Cum aş putea să stiu aşa ceva? Răspunse Levi. 
Presupunând că probabil Marcellus i-o fi lăsat în camera lui 
vreo însemnare, îşi ceru voie să intre. O sclavă greacă făcea 
ordine. Fata îl recunoscu şi zâmbi sfioasă. Spunându-i ce 
caută, începură amândoi să caute. 

— Ai văzut în dimineaţa aceasta pe stăpânul meu? Întrebă 
Demetrius. 

Fata clătină din cap. 

— Acum câteva ceasuri am trecut prin mare spaimă, zise 
ea. Demetrius stărui să-i spună ce s-a întâmplat şi fata 
începu să-i vorbească despre descinderea ce se desfăşurase 
în zorii zilei. Demetrius se apropie de fereastră şi se gândi 
vreme îndelungată la impresia Ce a făcut-o stăpânului său 
acest incident. Fără îndoială trebuie să fie revoltat. Probabil 
va încerca să intervină. Nu era exclus ca el să meargă la 
bătrânul Iulian şi să protesteze împotriva acestor procedee. 
De ce se gândea mai îndelung la această posibilitate, i se 
părea tot mai plauzibilă. Intervenţia aceasta era destul de 
primejdioasă, dar Marcellus era o fire violentă şi nu-i lipsea 
ciH-ajul. La urma urmelor, cuvântul unui tribun are 
oarecare greutate. 

Se întoarse în loc şi întâlni privirea fetei îndreptată spre el. 
Ochii ei păreau prietenoşi, dar gravi. O văzu că întoarce 


capul spre uşă, apoi se apropie de el şi-l întrebă cu glasul în 
şoaptă: 

— Faci şi tu parte dintre noi? 

Demetrius dădu din cap şi fata îi zâmbi în semn de 
aprobare. Imediat după aceea începu din nou să scuture 
aşternutul şi să aşeze păturile, ca şi când s-ar fi temut să nu 
fie surprinsă de cineva că-şi pierde vremea. 

— Astăzi va fi mai bine să nu te arăţi pe stradă, zise ea fără 
să se întoarcă spre el. Coboară la bucătărie, căci acolo vei fi 
în mai multă siguranţă. 

— Îţi mulţumesc! Răspunse Demetrius. Ideea aceasta nu e 
rea. Afară de asta mi-e şi foame şi dădu să iasă din cameră. 
Când trecu pe lângă ea, fata întinse mâna şi-l apucă de 
braţ. 

— Stăpânul tău ştie că faci parte dintre noi? Întrebă ea în 
şoaptă, în primul moment nu ştiu ce ar trebui să-i răspundă, 
aşa că-i zâmbi enigmatic, lăsând-o să-şi închipuie ce va 
crede de cuviinţă şi părăsi camera. Bătrânul Levi, care era 
întotdeauna prezent, îl întâmpină în capul scării şi, 
zâmbindu-i, îi spuse fără nici o legătură cu ceea ce-l 
interesa că astăzi este o dimineaţă frumoasă. 

— Admirabilă, răspunse Demetrius, care înţelese imediat 
că bătrânul este nerăbdător să afle ce s-a întâmplat. 

— Stăpânul dumitale ţi-a lăsat vreo ştire? Întrebă Levi 
amabil. 

— Mi-a spus să prânzesc şi să-l aştept până când se va 
Întoarce: 

— Foarte bine, încuviinţă Levi. Du-te la bucătărie şi vei fi 
servit. Apoi, făcând câţiva paşi spre uşă, se opri din nou şi 
zise: Cred că străzile oraşului sunt liniştite. 

— Azi, dimineaţă devreme, când am părăsit casa în care 
am dormit, era linişte, răspunse Demetrius laconic. 

După ce mancă un blid de lapte cu pâine şi câteva 
smochine coapte, începu să se plimbe nerăbdător prin 
bucătărie. Nimeni dintre slujitorii hanului nu părea dispus 
să stea de vorbă. Fata care-l servise în ajun plângea, îşi zise 


că va merge până la palatul procuratorului şi va aştepta la 
distanţă, căci presimţea că Marcellus trebuie să fie acolo, în 
altă parte nu putea să fie. 

După ce-şi termină prânzul, pe care i-l servi Levi cu 
dezgustătoare slugărnicie, Marcellus începu să se simtă 
neliniştit din pricina lui Demetrius, căci îşi închipuia că 
probabil a avut o nemulţumire pe drum, altfel ar fi trebuit 
să sosească demult. 

Nu ştiu în ce parte locuieşte Ştefan, dar fără îndoială cei 
din dugheana lui Ben Iosif îi vor putea spune. Pe urmă se 
gândi că şi dugheana lui Ben Iosif va fi fost călcată de 
legionari. Fără îndoială, ei fuseseră informaţi că dugheana 
este locul de întâlnire al ucenicilor lui Isus, aşa că pe toţi cei 
care i-au găsit acolo i-au arestat. 

Instinctul prudenţei părea că ar vrea să-i spună să se 
ferească de acest focar al primejdiei, în cazul când 
Demetrius a fost arestat va fi mai bine să aştepte până când 
se va restabili ordinea. Până atunci va putea afla unde se 
găseşte sclavul său şi va încerca să-l scape. 

Hangiul Levi îl determină să ia o hotărâre, începuse să se 
plimbe de colo până colo prin curte, când bătrânul apăru în 
cadrul uşii; nu zise nimic, ci se uită la el cu ochii mărunți şi 
lucitori, apoi se întoarse în loc şi intră în sala hanului, de 
unde apăru imediat aducând un scaun, ca şi când ar fi vrut 
să-i spună că, dacă-şi cunoaşte interesul, va fi mai bine ca 
astăzi să nu se mişte din han. Marcellus se întunecă la 
obraz şi fără să se mai uite la el se îndreaptă spre poartă şi 
ieşi în stradă. 

Pentru a putea ajunge la dugheana lui Ben Iosif trebuia să 
traverseze o bună distanţă prin piaţa care furnica de lume 
şi de aici să treacă printre căsuţele mărunte ale sărăcimii 
care se înghesuiau una într-alta în lungul hudiţelor. Văzu un 
grup de oameni care gesticulau şi vorbeau de-a valma. 
Domoli pasul şi auzi că sala de întrunire a creştinilor a fost 
călcată şi evacuată de autorităţi. Pe conducători i-au băgat 
la închisoare. Pescarul Simon a fost decapitat. 


Marcellus se grăbi din nou la drum. La o mică distanţă, în 
stradă, unde era dugheana lui Ben Iosif, văzu adunată o 
mulţime de oameni care se frământau. În apropierea lor se 
oprise un grup de legionari care probabil aşteptau ordinele, 
deoarece stăteau în poziţie de repaus, proptiţi în sulițe. 
Cineva, care se găsea în mijlocul grupului de oameni, ţinea 
o cuvântare înflăcărată. După ce ajunse destul de aproape, 
recunoscu glasul celui care vorbea. 

Era Ştefan, cu capul gol şi îmbrăcat în levită cafenie, pe 
care o purta în timpul lucrului; se vede că fusese scos din 
dugheană pentru a fi interogat. Lumea încruntată din jurul 
lui părea dispusă să-l asculte în linişte, pentru a-i da ocazia 
să-şi dovedească el însuşi vinovăția pentru care a fost 
osândit. 

Marcellus, care era mai înalt decât toţi ceilalţi spectatori, 
începu să se uite curios la cei care se îngrămădiseră 
împrejurul lui. Imediat ghici ce fel de oameni sunt. Cei noi 
veniţi dintre ei erau bine îmbrăcaţi şi după înfăţişarea 
prosperă făceau parte din clasa negustorilor şi a 
cămătarilor, între ei se vedea, ici-colo şi câte un rabin mai 
tânăr. Frunţile tuturor erau încruntate, dar păreau că 
ascultă cu cea mai mare atenţie. 

Ştefan vorbea fără să ezite. Se oprise curajos în mijlocul 
cercului de oameni care se închisese împrejurul său şi 
ridicase braţele în sus, ca şi când ar fi făcut apel la judecata 
lor calmă, dar nu la mila lor. Nu era sfidător, dar nici 
speriat. 

Ceea ce spunea nu era o cuvântare menită să trezească 
emoția oamenilor ignoranţi, ci o necruțătoare acuzaţie 
împotriva conducătorilor oraşului Ierusalim, care, spunea 
el, n-au fost de acord să schimbe starea nenorocită în care 
se zbate populaţia. 

— Voi vă consideraţi drept poporul ales! Continuă el cu 
îndrăzneală, înaintaşii voştri au scăpat dintr-o robie ca să 
intre în alta şi să ducă jugul secole de-a rândul, aşteptându- 
şi mereu Mântuitorul, dar voi niciodată n-aţi ascultat 


cuvântul marilor voştri învăţaţi când au apărut în faţa 
voastră ca să vă propovăduiască cuvântul adevărului. De 
nenumărate ori din mijlocul poporului vostru s-au ridicat 
oameni inspirați, dar toţi aceştia au fost huliţi şi batjocoriţi, 
nu de poporul împilat şi sărăcit, ci de oameni ca voii Din 
mijlocul publicului se ridică un murmur de proteste. 

— Pe care dintre profeţii, întrebă Ştefan, nu l-au persecutat 
părinţii voştri? De astă dată aţi devenit vânzătorii şi ucigaşii 
celui mai drept dintre aleşii poporului vostru! 

— Asta este blasfemie! Protestă cineva dintre ascultători. 

— Voi! Strigă Ştefan cu glasul tremurător şi făcu un gest în 
care cuprinse pe toţi cei dimprejurul său, voi care afirmaţi 
c-aţi primit Tablele Legii din mâna îngerilor, spuneţi-mi cum 
aţi respectat aceste legi? 

Un murmur adânc de proteste se ridică din mijlocul 
mulţimii, dar nimeni nu se mişcă pentru a-l ataca. Marcellus 
se întrebă cât va mai trebui să treacă pentru caaceşti 
oameni furioşi să se repeadă împotriva celui care-i 
batjocorea în felul acesta. 

Din marginea cea mai depărtată a grupului care se 
frământa neputincios, cineva ridicase o piatră de caldarâm 
pe care acum o aruncă asupra lui. Cel care o aruncase 
ţintise bine, deoarece piatra lovi pe Ştefan în umărul 
obrazului şi-l făcu să se clatine pe picioare. Cu o mişcare 
involuntară ridică mâna şi-şi şterse sângele care apăru 
numaidecât. A doua piatră aruncată cu furie îl lovi în cotul 
braţului. Apoi se ridică un chiot şi Marcellus îşi închipui că 
este. Un protest împotriva acestei nelegiuiri, dar imediat 
după aceea îşi dădu seama că glasurile guturale ale 
oamenilor protestează împotriva cuvintelor pe care le 
auziseră, nu împotriva lapidării. Când a treia piatră îl lovi în 
plin obraz, chiotele de aprobare ale spectatorilor se 
ridicară furtunoase. Alte două pietre aruncate nu-şi 
atinseră ţinta, deoarece trecură peste capul lui Ştefan şi 
loviră în mulţimea din cealaltă parte. Fariseii şi cărturarii 
din cealaltă margine începură să se înghesuie unul într-altul 


şi să se calce în picioare, alergând să se adăpostească în 
lungul pereţilor şi pe sub garduri. Ştefan încercă să-şi 
acopere capul cu braţele şi se dădu înapoi, dar pietrele 
curgeau acum fără întrerupere. 

Centurionul crezu că e momentul să dea acum un ordin şi 
soldaţii se puseră în mişcare îmbrâncind lumea, fără să ţină 
socoteală de nimic pentru a-şi face loc şi a se apropia. 
Marcellus, care era în apropierea unui soldat înalt şi voinic, 
se luă după el şi-l văzu că pocneşte în obraz pe unul din 
rabinii care nu se feri destul de repede din cale pentru a-i 
face loc să treacă. Acum legionarii făcuseră roată în mijlocul 
semicercului spectatorilor şi închiseră drumul cu sulițe 
întinse. Pietrele începură să cadă mai repede şi Marcellus 
constată că incidentul acesta nu poate să fie improvizat. 
Fruntaşii care erau de faţă nu aruncau cu pietre, dar fără 
îndoială pregătiseră dinainte această lapidare, căci oamenii 
care aruncau pietrele erau pricepuţi în această meserie şi 
nu greşeau ţinta. 

Ştefan căzuse acum în genunchi şi se sprijinea în coate, iar 
cu o mână care-i era însângerată încerca să-şi acopere 
capul. Cealaltă îi atârna fără putere, căci probabil îi era 
ruptă. Mulțimea începuse acum să mugească întocmai ca 
fiarele. Marcellus tresări, părându-i-se c-a mai auzit 
mugetul acesta şi la spectacolele din Circus Maximus. Îşi 
făcu loc spre legionarul cel înalt, care, după ce se uită la el, 
îl lăsă să treacă. 

Mai mulţi tineri din mijlocul mulţimii îşi ziseră, probabil, că 
acesta este momentul când vor trebui să intervină şi ei în 
operaţia de lapidare. Centurionul se prefăcu că nu-i vede 
când trecură pe sub şirul de suliţi întinse. Lui Ştefan, care 
acum se întinsese nemişcat, nu-i mai puteau face nici un rău 
şi cu contribuţia lor puteau cel mult să dovedească celor de 
faţă că sunt şi ei de acord să-şi asume partea de răspundere 
în săvârşirea acestei crime. 

Marcellus simţi un junghi în inimă. Nu putea face nimic. 
Dacă bătrânul Iulian ar fi fost de faţă, poate ar fi protestat, 


dar pe centurionul acesta ar fi fost zadarnic să-l denunțe. El 
nu făcea altceva decât să execute ordinele primite de la 
alţii. Bietul Ştefan era mort său îşi pierduse cunoştinţa, dar 
demnitarii oraşului continuare să-l lapideze. 

În imediata apropiere a lui Marceilus, de cealaltă parte a 
cercului spectatorilor, se oprise un tânăr cărturar în cap cu 
o tichie cu ciucur, probabil un cercetător al Ialmudului. Era 
mic de statură, dar bine legat. Sta cu pumnii încleştaţi şi 
obrazul îi era contractat de revoltă. Fiecare piatră ce lovea 
în trupul inert al victimei era însoţită de o mişcare de 
aprobare din partea lui. Marcellus se uita cu atenţie la 
obrazul lui livid şi se miră că un tânăr inteligent este în 
stare să se bucure de această brutalitate omenească. 

Imediat după aceea, un bărbat gras şi impunător îşi făcu! 
Oc pe sub suliţele legionarilor şi, scoţându-şi levita luxoasă, 
o întinse tânărului. Un altul tot atât de impunător îl urmă şi 
se dezbrăcă, iar după ce-şi predă şi el levita începură 
amândoi sa se opintească pentru a smulge o piatră din 
caldarâm. Marcellus se plecă spre cel care ţinea levitele în 
braţe şi-l întrebă cu severitate: 

— Ce rău ţi-a făcut ţie omul acesta? 

Omuleţul se întoarse şi se uită cu îndrăzneală în ochii lui 
Marcellus. Avea un obraz pi în de răutate, dar se vedea că 
nu este prost. Obrazul lui strâmbat de revoltă nu putea fi 
uitat cu uşurinţă. 

— Omul acesta a blasfemiat! Zbieră el... 

— Ce legătură ar putea să aibă blasfemia cu asasinatul? 
Murmură Marcellus. Mi se pare că eşti cărturar şi probabil 
vei putea să-mi explici şi mie. 

— Dacă vei vrea ca mâine să vii la Betsamidraş, prietene, 
răspunse omuleţul, mulţumit că poate să-şi vânture 
priceperea, te voi lămuri. Vei întreba de Saul... Din Tars, 
adăugă el cu mândrie. Sunt şi eu un cetăţean roman ca şi 
tine, stăpâne. 

Pietrele nu mai cădeau acum. Lumea începuse să se 
liniştească. Tânărul întinse celor doi fruntaşi levitele şi 


încercă să-şi facă loc cu umărul printre oamenii care se 
răriseră. Legionarii mai ţineau şi acum suliţele întinse, dar 
se frământau pe loc ca şi când ar fi fost nerăbdători să 
plece. Centurionul sta de vorbă cu un evreu bărbos 
îmbrăcat într-o impunătoare levita neagră. Lumea 
diraprejurul lor se împrăştia grăbită. 

Lui Marcellus, care sta cu ochii pironiţi asupra trupului 
zdrobit al curajosului grec, i se păru că vede o uşoară 
tresărire. Ştefan începuse să se ridice încet într-un cot. Un 
fior de gheaţă tremură pe deasupra mulţimii când îl văzură 
că s-a ridicat în genunchi. Obrazul lui plin de sânge se 
îndreptase în sus şi pe buzele zdrobite îi tremura un 
zâmbet. Apoi pe neaşteptate ridică o mână, ca şi când ar fi 
strâns mâna cuiva care a coborât spre el. 

— Îl văd! Strigă el cu glasul triumfător. Îl văd! Lisuse, 
stăpâne al meu... la-mă la tine! Apoi ochii i se închiseră, 
capul i se plecă pe piept | şi Ştefan se prăbuşi pe grămada 
de bolovani. 

Spectatorii înspăimântați se întoarseră imediat în loc şi 
plecară. Nimeni nu se opri ca să mai întrebe ceva. Începură 
să dispară ca j alungaţi de spaime. Marcellus îşi simţea 
inima bătând în piept şi limba îi era uscată. Cu toate 
acestea i se păru c-a fost copleşit de o senzaţie neobişnuită. 
Ochii îi erau plini de lacrimi, dar obrazul îi strălucea de 
lumina unui zâmbet neaşteptat. 

Se întoarse în loc şi se uită în ochii speriaţi ai legionarului 
care-i ] făcuse loc să se apropie de el. 

— Asta a fost o întâmplare cu totul neobişnuită, stăpâne! 
Îngână soldatul. 

— Mult mai neobişnuită decât ai putea să-ţi închipui! 
Exclamă Marcellus. 

— Aş fi fost în stare să jur că grecul a murit! Părea că a 
văzut pe ] cineva care coboară ca să vină în ajutorul lui! 

— A şi văzut pe cineva care a venit în ajutorul lui! Strigă 
Marcellus extaziat. 


— Probabil pe galileeanul acela care a murit pe cruce? 
Întrebă legionarul neliniştit. 

— Galileeanul acela, prietene, n-a murit! Declară 
Marcellus. Este mai viu decât oricare dintre cei care au fost 
aici de faţă! 

Cutremurat până în adâncul fiinţei şi cu buzele tremurând, 
Marcellus plecă împreună cu cei care se împrăştiau. 
Gândurile îi alergau vârtejuri în timpul cât înainta, împins 
de cei care se îngrămădeau pe urma lui. Dar la primul colţ 
de stradă se opri şi se întoarse înapoi. De Ştefan nu se mai 
interesa acum nimeni. Legionarii procuratorului coborau în 
rânduri de câte patru în josul străzii. Nici unii! Dintre foştii 
prieteni ai lui Ştefan nu se arătase încă. Era prea devreme 
pentru a îndrăzni să se apropie de el. 

Se lăsă într-un genunchi alături de trupul zdrobit şi, 
întinzând mâna, îi netezi părul însângerat de pe creştet şi 
se uită la obrazul împietrit al lui Ştefan. Pe buzele lui se mai 
vedea şi acum zâmbetul de adineauri. 

Într-un târziu, bătrânul Ben Iosif ieşi şchiopătând din 
dugheana lui. Era cu ochii roşii şi umflaţi de plâns. Se 
apropie sfios şi se opri la depărtare de câţiva paşi. 
Marcellus ridică fruntea şi uitându-se la el îi tăcu semn. 
Bătrânul se apropie palid de spaimă. Plecându-se spre 
trupul mortului, se sprijini cu palmele în genunchi şi se uită 
la obrazul împietrit, apoi se uită întrebător la Marcellus, dar 
fără să-l recunoască. 

— Ce moarte fioroasă, stăpâne! Scânci Ben Iosif. 

— Ştefan nu este mort! Declară Marcellus. A plecat 
împreună cu Isus. 

— Te rog, Stăpâne, nu-ţi bate joc de credinţa noastră! Zise 
Ben Iosif. Pentru noi, cei care credem în Isus, ziua aceasta 
este foarte tristă. 

— Aduc-ţi aminte că el a făgăduit celor care cred într-însul 
că nu vor muri niciodată, ci vor trăi în veci. 

Ben Iosif dădu încet din cap şi se uită neîncrezător în ochii 
lui Marcellus. 


— Da... Dar tu nu crezi într-însul! Îngână el. 

Marcellus se ridică în picioare şi puse mâna pe braţul 
subţire al bătrânului, apoi îi răspunse. 

— S-ar putea, Ben Iosif, ca Isus să nu vină niciodată după 
mine, răspunse el cu glasul liniştit şi tot aşa s-ar putea să nu 
vină niciodată după tine... Dar după Ştefan a venit. Du-te şi 
adu un bărbat mai tânăr care să-mi ajute să ridicăm trupul 
şi să-l ducem în dugheana ta. 

Palizi de spaimă, vecinii se adunară împrejurul trupului 
zdrobit al lui Ştefan, pe care-l întinseră pe masa de lucru a 
lui Ben Iosif. Toţi plângeau. Rhoda părea deznădăjduită. 
Unii dintre cei de faţă se uitau bănuitori la Marcellus, 
închipuindu-şi despre el c-ar putea să fie o iscoadă, trimisă 
anume ca să vadă ce vor face. Dar acum nu era momentul 
să le explice că şi e! Face parte dintre ei. Puțin după aceea 
văzu pe Demetrius că s-a oprit în apropierea lui şi-i spuse să 
nu se mişte din atelier, ci să încerce să fie oamenilor de 
folos. Luând pe bătrânul Ben Iosif de braţ, se duse cu el în 
colţul cel mai depărtat al atelierului. 

— Aici eu nu vă pot ajuta cu nimic, zise el şi puse câţiva 
bani de aur în mâna ţesătorului, dar aş vrea să te rog ceva. 
După ce Justus se va întoarce la Ierusalim, spune-i c-am fost 
de faţă când Ştefan a fost primit în împărăţia lui Isus şi mai 
spune-i că sunt convins că tot ce mi-a povestit în timpul cât 
am cutreierat Galileea împreună este adevărul adevărat. 

Lui Simon, ziua aceasta cât stătu pe întuneric şi frecat în 
obezi i se păru foarte lungă. La amiază îi aduseseră un colţ 
de pâine mucedă şi un urcior de apă; dar nu mâncase, 
deoarece era prea adânc mâhnit în sufletul lui pentru a 
putea mânca. 

În primul ceas după arestarea lui, din celulele de alături se 
auziră glasuri batjocoritoare care întrebau cum îl cheamă, 
ce crimă a săvârşit şi când va trebui să moară. Făceau 
glume obscene, vorbind despre f ziua când ei vor fi 
executaţi şi-şi băteau joc de el, spunând că este fatât de 
speriat, încât nici nu îndrăzneşte să le răspundă. Dar nu le 


răspunsese nimic şi la urmă ceilalţi deţinuţi se saturară să-l 
mai batjocorească. 

Laviţa de lemn pe care se aşezase slujea şi de pat. Era mai 
lată decât o laviţă obişnuită, dar nu se putea întinde pe ea şi 
nu putea nici să se proptească cu spatele de perete. Poziţia 
aceasta era obositoare, aşa că uneori încerca să-şi întindă 
trupul uriaş, dar fără să reuşească. Pereţii celulei erau 
umezi şi tot aşa şi lespezile. Guzganii uriaşi ieşeau din 
cotloanele lor şi-i ciuguleau sandalele. Cătuşele grele îi 
tăiau mâinile. 

Se gândi c-ar putea suporta mai cu uşurinţă caznele la 
care este supus şi ar înfrunta moartea cu mai multă 
îndrăzneală dacă ar şti că lasă în urma sa o organizaţie de 
oameni îndrăzneţi, care să ducă înainte sarcina ce-i fusese 
încredinţată lui. Evident, săvârşise greşeli şi probabil 
procedase greşit şi când întemeiase Ecclesia. Fără îndoială 
încă nu sosise timpul pentru întemeierea unei astfel de 
organizaţii. Fusese prea nerăbdător. Ar fi trebuit să lase 
mişcarea să crească încet şi nesimţit, cum creşte dospeala 
în pâine, aşa cum spusese Isus. 


Ce se va alege de aici înainte, se întrebă el, de cauza 
creştinilor când toţi adepţii sunt împrăştiaţi şi majoritatea 
lor stau ascunşi? Cine va fi conducătorul lor? Filip? Nu... 
Filip este un tânăr curajos şi credincios, dar lui îi lipseşte 
îndrăzneala necesară. Conducătorul lor va trebui să fie 
îndrăzneţ. loan? Nu! Iacob? Nici acesta. Amândoi aveau 
pregătirea necesară pentru un conducător, dar le lipsea 
autoritatea. Mai rămânea Stefan... El ar fi fost conducătorul 
indicat, dar nu aici în Ierusalim. Evreii vor stărui ca cel 
care-i va conduce să fie israelit şi probabil vor avea 
dreptate, deoarece tradiţia creştină aparţine poporului 
evreu. 

Cum de Mântuitorul a îngăduit să se întâmple o astfel de 
catastrofă? Sau poate şi-a schimbat planul de la început 
pentru propagarea învățăturilor lui? Sau şi-a pierdut 
încrederea în conducătorul pe care l-a ales? Simon încercă 
să-şi aducă aminte de ziua când Isus îi spusese: Simone, eu 
te voi boteza şi-ţi voi zice ţie Petru: Petru cel de stâncă! „Pe 
această stâncă voi clădi casa mea!” Simon închise ochii şi 
clătină din cap, gândindu-se la mulţumirea adâncă ce o 
simţise în ziua aceea şi o compară cu deznădejdea situaţiei 
în care se găseşte acum. 

După ce se lăsă noaptea, veni un gardian în mână cu o 
torţă fumegândă şi trase zăvoarele fiecărei uşi, iar al doilea 
umplu urcioare le de apă din celule. Văzând că n-a mâncat 
pâinea pe care o adusese la amiază, gardinaul nu-i mai 
dădu alta, dar nici nu zise nimic. Probabil condamnaţii la 
moarte nu aveau obiceiul să mănânce decât foarte puţin. 

În timpul cât se împărţi hrana se auzi zăngănit de lanţuri 
şi târşâit de picioare, dar acum în închisoare era linişte 
deplină. Simon se simţi toropit de somn şi, proptindu-şi 
umerii şi ceafa de perete, adormi. Puțin după aceea avu un 
vis neobişnuit, din pricină că nu părea să fie vis, deşi ştia că 
nu poate fi nici realitate, în vis se ridică în picioare şi se uită 
mirat la cătuşele care-i scăpaseră de pe mâini şi acum erau 
deschise pe laviţa din faţa lui. Îşi îndreptă trupul şi ascultă. 


Nu se auzea nimic altceva decât respiraţia ritmică a 
celorlalţi deţinuţi. Până acum nu i se întâmplase încă 
niciodată să aibă un vis atât de limpede şi de amănunţit. 

Se ridică în picioare şi întinse braţele. Apoi făcu câţiva paşi 
spre uşa celulei, pipăindu-şi drumul prin întuneric în lungul 
lespezilor de pe jos. I se păru straniu că nu aude tălpile 
sandalelor-târşâindu-se pe piatră, cum se întâmpla de 
obicei, încolo visul i se părea cât se poate de real. Întinse 
mâna şi o propti în uşa grea şi bătută în piroane. Uşa se feri 
din calea mâinii lui, scârţâind în ţâţâni, întinse din nou 
mâna spre ea şi uşa se deschise mai larg în faţa lui. Mai 
făcu un pas... Şi încă unul. N-auzise până acum niciodată 
despre un astfel de vis! Era treaz şi-şi putea auzi bătăile 
inimii şi zvâcnirea sângelui în tâmple, dar cu toate acestea 
ştia că el doarme pe laviţa din apropierea peretelui. 

Se propti cu mâna de peretele umed şi înainta cu băgare 
de seamă fără să facă zgomot. La capătul lungului coridor, o 
dâră slabă de lumină îşi făcea loc printre grinzile groase. 
Când se apropie, poarta se deschise singură atât de încet şi 
de nesimţit, încât Simon înţelese că nu poate să fie 
realitate. Trecu pragul porţii şi începu să umble mai 
repede, în lumina slabă a zorilor văzu doi paznici care 
stăteau aşezaţi pe lespezi, cu braţele împreunate 
împrejurul genunchilor, cu bărbia proptită în piept şi 
adormiţi. Niciunul dintre ei nu se mişcă, îşi continuă drumul 
spre porţile grele de la intrare şi văzu numaidecât lacătul 
uriaş cu care erau închise. Se aşteptase ca în timpul visului 
acestea să fie larg deschise, dar aripile porţii nu se mişcară, 
întinse mâna spre metalul rece şi se opinti o dată, dar 
poarta nu se mişcă. 

În aceeaşi clipă înţelese că visul s-a terminat şi că se va 
trezi în celula lui cu mâinile ferecate în cătuşe, începuse să 
simtă răcoarea, îşi strânse veşmântul împrejurul trupului şi 
se miră că mişcările mâinilor nu-i sunt împiedicate de nimic. 
Se uită împrejurul său speriat de tulburarea ce pusese 
stăpânire pe el. În aceeaşi clipă, ochii i se opriră pe o 


portiţă mai mică tăiată în poarta cea mare şi constată că 
aceasta este larg deschisă. Simon trecu şi imediat după 
aceea poarta se închise singură în urma lui. Ajunsese în 
stradă. Acum umbla mai zorit. La o răscruce se lovi de un 
stâlp ascuns în întuneric. Fără îndoială zguduitura această 
neaşteptată îl va face să se trezească. Se opri în loc şi 
ridicând fruntea în sus văzu stelele strălucind pe cer şi 
începu să râdă de mulţumire. Era treaz! Fusese slobozit din 
închisoare! 

Ce să facă acum? Unde să meargă? Grăbi pasul şi se 
îndreptă spre dugheana lui Ben Iosif, dar constată că este 
cufundată în întuneric. Se întoarse în loc şi plecă spre loan 
Marcu. O dâră slabă de lumină se vedea la o fereastră a 
catului de sus. Bătu la poarta de ostreţe. După puţină 
aşteptare, printr-o strungăreaţă văzu obrazul înspăimântat 
al Rhodei, care o rupse la fugă spre uşa deschisă a casei. 

— Este Simon! O auzi strigând speriată. Simon s-a întors 
din morţi. 

Apoi se apropie din nou de poartă şi, după ce trase 
zăvorul, o deschise larg. Ochii îi erau umflaţi de plâns, dar 
obrazul îi strălucea de mulţumire. Ridică braţele amândouă 
şi-l strânse cu putere la piept. 

— Simon! Exclamă ea plângând. Isus te-a înviat din morţi! 
Ai văzut pe Ştefan? Se întoarce şi el? 

— Spune, Rhoda, Ştefan a murit? Întrebă Simon abătut. 
Braţele i se desprinseră de pe trupul lui şi căzu grămadă 
cutremurată de durere. Simon se aplecă spre ea şi o ridică 

în braţe înduioşat, apoi o duse şi o dădu în grija lui Marcu. 

— Am auzit că te-au ucis, zise Marcu. 

— Nu m-au ucis, răspunse Simon. Dar porţile închisorii s- 
au deschis în calea mea şi am ieşit. 

Intrară încet în casă cu Rhoda, care plângea 
deznădăjduită. Odaia era plină de creştini. Ochii lor trişti se 
deschiseră larg şi obrajii chinuiţi li se făcură prelungi când 
îl văzură, căci îşi închipuiseră despre el c-a murit, îi făcură 
loc să treacă fără să zică nimic. Simon se opri în mijlocul lor 


şi constatară că a trecut printr-o schimbare neobişnuită, 
căci din prezenţa lui simțeau că se desprinde o demnitate şi 
o forţă nouă. Ridică încet braţul şi oamenii îşi plecară 
frunţile. 

— Să ne rugăm Domnului! Începu Petru cel de stâncă. 

Binecuvântat fie Domnul, cel care a dat viaţă nouă 
nădejdilor noastre. Copleşiţi de durerea acestei zile, să ne 
bucurăm de încercarea prin care a trecut credinţa noastră, 
care este mai prețioasă decât aerul şi care ne va face să fim 
vrednici de marea cinste când Mântuitorul nostru se va 
întoarce între noi! 

După ce se plimbase vreme de un ceas prin faţa palatului 
procuratorului, Demetrius se simţi copleşit de griji şi nu fu 
în stare să mai aştepte. Probabil greşise în momentul când 
îşi închipuise că Marcellus va veni la Iulian pentru a 
interveni în favoarea creştinilor persecutați. 

Prin urmare renunţă să mai aştepte şi se îndreptă grăbit 
spre dugheana lui Ben Iosif. Deşi era încă destul de departe 
de destinaţie, în drumul său întâlni oameni bine îmbrăcaţi şi 
cu obrajii încruntaţi, care probabil se întorceau acasă de la 
un spectacol ce nu le făcuse plăcere. Când văzu razele 
soarelui frângându-se pe scuturile unui grup de soldaţi care 
se apropia, Demetrius intră într-o hudiţă şi-şi continuă 
drumul făcând un ocol. 

Deşi edictul procuratorului interzicea de aici înainte 
întrunirile creştinilor, constată că în dugheana lui Ben Iosif 
sunt adunaţi cel puţin o duzină de oameni împrejurul unui 
mort. Demetrius constată mirat că între aceştia este şi 
stăpânul său, ca şi când ar fi stat de pază. Îşi făcu loc 
printre oamenii care stăteau întristaţi. Rhoda căzuse în 
genunchi în apropierea mortului şi plângea înecată de 
suspine. 1 se părea imposibil ca Ştefan, cu care stătuse de 
vorbă abia acum câteva ceasuri, să fie mortul acesta cu 
trupul zdrobit. 

Deupă ce-şi mai reveni puţin în fire, Marcellus îl trase la o 
parte. 


— Tu, Demetrius, vei rămâne aici împreună cu ei şi le vei 
ajuta să-l îngroape, zise el. Prezenţa mea nu poate decât să- 
i înspăimânte. 

Ei nu sunt în stare să înţeleagă motivul pentru care mă 
interesez de ei şi sunt bănuitori. Mă voi întoarce la han. 

— Ai fost de faţă când s-a întâmplat ticăloşia aceasta, 
stăpâne? Întrebă Demetrius. 

— Dat, dar s-a întâmplat ceva mai mult decât ceea ce se 
poate vedea aici, îţi voi spune mai târziu! 

După ce aşezară pe Ştefan la loc de odihnă fără ca pe 
drum să mai fie supăraţi de cineva, Demetrius se întoarse 
acasă împreună cu loan Marcu, zicându-şi că foarte curând 
se va putea întoarce la han, unde-i aştepta Marcellus. Dar 
Maria, mama lui Marcu şi Rhoda stăruiră atât de mult sa 
mai întârzie împreună cu ele, încât nu îndrăzni să le 
părăsească. După ce terminară cu cina şi se făcu noapte, 
începură să sosească prietenii familiei, la început câte unul, 
apoi în grupuri de câte doi şi trei, până ce odăile din partea 
de jos se umplură de oameni. Niciunul dintre ei nu încercă 
să vorbească celorlalţi cu glasul ridicat. Oamenii vorbeau în 
şoaptă despre o viziune pe care Ştefan o avusese înainte de 
a muri, dar nimeni nu fusese atât de aproape de el pentru a 
putea şti exact ce s-a întâmplat. Demetrius nu dăduse 
atenţie deosebită acestui murmur de glasuri. Singură 
Rhoda părea curioasă să afle despre ce este vorba. 

Apoi, spre marea mirare a celor de faţă, sosi Simon, care 
părea mult mai impunător şi mai impresionant decât fusese 
înainte. Părea că nu este dispus să le vorbească în amănunt 
despre felul în care scăpase din închisoare, dar, abstracţie 
făcând de emoţiile prin care trecuse, această scăpare îl 
făcuse să devină cu totul alt om şi părea chiar că a devenit 
mai înalt şi mai voinic decât fusese până acum. Toţi 
presimţeau într-însul o forţă nouă şi se sfiau să înceapă 
vorba cu el sau să-i pună întrebări. Li se păru straniu când 
îl auziră spunând că de aici înainte vor trebui să-i zică 
Petru. 


Demetrius făcu semn lui loan Marcu şi-i spuse să 
poftească pe Simon Petru să se adăpostească în casa lui, 
deoarece el i-ar ceda bucuros camera lui şi se va duce să 
doarmă la han. După ce se înţeleseră în felul acesta, 
Demetrius plecă, fără ca ceilalţi să-l bage în seamă. Era 
aproape miezul nopţii când ajunse la han şi bătu ta uşa lui 
Marcellus, pe care-l găsi treaz şi cu un sul în mână. Statură, 
vorbind în şoaptă, până se revărsă de ziuă, fără să ţină 
seama de raporturile dintre sclav şi stăpân tot timpul cât 
discutară evenimentele întâmplate în timpul zilei. 

— Sunt şi eu creştin! Declară Marcellus, după ce-i spuse 
felul în care a fost lapidat Ştefan, iar lui Demetrius i se păru 
că face această declaraţie cu mai multă mândrie decât 
atunci când spunea „sunt şi eu roman!”, l se păru straniu s- 
audă pe Marcellus Gallio făcând această mărturisire de 
credinţă şi atitudine, care era cu totul străină de educaţia şi 
temperamentul său. 

Imediat după-amiază Demetrius îl însoţi până la marginea 
câmpului pustiu care se numea Golgota. Niciunul dintre nu 
auzise nimic şi, după ce se mai apropiară, simţiră în aer 
fumul acru al gunoaielor aprinse, în depărtare se vedea o 
colină acoperită de iarbă verde, întocmai ca o oază în 
mijlocul deşertului. 

— Îţi mai aduci aminte de locul acesta, stăpâne? Întrebă 
Demetrius şi se opri. 

— Foarte tulbure, murmură Marcellus. Sunt convins că 
singur nu l-aş fi putut găsi. Tu îţi aduci aminte de el destul 
de limpede, Demetrius? 

— Da, destul de limpede, în ziuă aceea eu am sosit târziu. 
De aici putem vedea crucile şi mulţimea adunată la 
picioarele lor. 

— Eu ce făceam când ai sosit? Întrebă Marcellus. 

— Jucai zaruri împreună cu ceilalţi ofiţeri. 

— Pentru cămaşă? 

— Da, stăpâne! 

O bucată de vreme niciunul dintre ei nu mai zise nimic. 


— Nu l-am văzut când l-au pironit pe cruce, adăugă 
Marcellus cu glasul sugrumat. Paulus m-a dat la o parte. M- 
am simţit foarte mulţumit că nu va trebui să fiu martor la 
acest spectacol. Am trecut de cealaltă parte a colinei, dar, 
crede-mă, amintirea acestei scene este destul de dureroasă. 

— Iată poteca, stăpâne, zise Demetrius. Eu mă voi întoarce 
la han şi te voi aştepta. Sper că nu vei aştepta zadarnic, dar 
totuşi nu-mi vine să cred că Simon Petru va veni la această 
întâlnire. 

— Cred că va veni, declară Marcellus. Astăzi Simon Petru 
este mai sigur că nu va fi arestat decât a fost în timpul zilei 
de ieri. Atât procuratorul, cât şi cei de la conducerea 
templului încearcă să convingă poporul că nu există nici un 
motiv moral sau juridic care să justifice credinţa creştinilor. 
După ce au arestat pe conducătorul lor cu intenţia de a dao 
pildă tragică celorlalţi, astăzi, când au constatat că victima 
lor a părăsit zidurile închisorii, se simt cu toţii năuciţi. Nici 
bătrânul Iulian şi nici Irod nu vor încerca să explice 
poporului această întâmplare. Probabil vor ajunge la 
concluzia că, cu cât se va vorbi mai puţin şi nu se va mai lua 
nici o măsură împotriva Marelui Pescar, va fi cu atât mai 
bine pentru toţi cei interesaţi. Eu cred că Simon Petru va 
veni la întâlnirea pe care mi-a dat-o, afară de cazul când, 
datorită celor întâmplate ieri, a uitat. 

Petru nu uitase. Marcellus îl văzu de departe cum se 
apropie cu paşi largi şi fruntea sus, ceea ce dovedea că este 
cu gândurile limpezite. Bărbatul acesta are calităţi de 
conducător, îşi zise Marcellus. 

Dar când Marele Pescar ajunse în apropierea colinei 
încetini pasul şi rămase cu umerii bleojdiţi. Se opri şi cu 
mâna tremurândă îşi şterse fruntea. Marcellus, când îl văzu 
că începe să urce, se apropie ca să-l întâmpine. Petru 
întinse mâna uriaşă spre el, dar nu zise nimic. Se aşezară 
pe iarba din apropierea gropilor adânci în care fuseseră 
înfipte crucile şi rămaseră vreme îndelungată tăcuţi. 


Într-un târziu, Petru păru că se trezeşte din dureroasa lui 
meditaţie şi se uită cu ochii tulburi la Marcellus, apoi plecă 
fruntea în pământ ca şi când i-ar fi ruşine de ce-i va spune. 

— În ziua aceea eu n-am fost de faţă, declară e! Cu glasul 
adânc şi gutural. În ceasul durerii lui, eu n-am fost lângă el! 
Şi pieptul i se cutremură de un suspin adânc. 

Marcellus nu ştia ce să-i răspundă şi nici dacă aşteaptă să-i 
spună ceva. Uriaşul galileean sta cu palmele ridicate în sus, 
copleşit de o durere atât de. Adâncă, încât orice încercare 
de a-l linişti ar fi reprezentat o necuviinţă. În aceeaşi clipă 
se întoarse spre Marcellus şi-l examina cu interes, ca şi 
când abia acum l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— Sclavul tău grec mi-a spus că te interesează povestea lui 
Isus, începu el grav. Mi s-a mai spus că în timpul zilei de ieri 
ai fost foarte amabil şi că te-ai ocupat de vrednicul nostru 
Ştefan. Ben Iosif este de părere că tu împărtăşeşti credinţa 
creştinilor. E adevărat, Marcellus Gallio? 

— Sunt convins că Isus este de origine divină, răspunse 
Marcellus. Cred că este viu şi că are o mare putere. Dar mai 
am multe de învăţat despre el. 

— Credinţa ta, fiule, a ajuns chiar acum destul de departe! 
Zise Petru mulţumit, în calitate de roman, felul tău de viaţă 
se deosebeşte foarte mult felul de viaţă pe care l-a 
propovăduit Isus. Fără îndoială ai săvârşit multe fapte rele 
în viaţă şi va trebui să te căieşti, pentru ca astfel să cunoşti 
mila lui fără hotar. Dar nu-ţi voi putea cere să te căieşti 
înainte de a-ţi spune faptele rele pe care le-am săvârşit eu. 
Orice păcate ai fi săvârşit, acestea nu pot fi comparate cu 
lipsa mea de credinţă, care totuşi mi-a fost iertată. A fost cel 
mai bun prieten al meu, dar în ziua când a avut nevoie de 
mine am jurat că nu l-am întâlnit niciodată în drumul meu. 

Petru îşi acoperi ochii cu palmele mâinilor şi plecă fruntea. 
Rămase vreme îndelungată în această atitudine, apoi ridică 
fruntea din nou. 

— Spune-mi acum ce ştii despre Isus. 


Marcellus nu-i răspunse imediat, dar când începu să 
vorbească glasul lui aproape nu se putea înţelege. Se auzi 
pe sine spunând ca şi când ar fi vorbit cineva cu totul străin 
de el: 

— Eu sunt cel care l-a răstignit! 

Soarele coborâse demult spre asfinţit până să termine ce 
aveau să-şi spună unul altuia şi să se îndrepte din nou spre 
oraş. Vreme de două ceasuri, Marcellus ascultase povestea 
din care înainte de asta nu aflase decât fragmente şi în mod 
intermitent, când sufleteşte nu era pregătit pentru a le 
putea aprecia. 

Simţeau acum prezenţa unei stranii legături între ei, dar 
Petru, preocupat de amintirile lui referitoare la Marele său 
învăţător, îi spuse că acum nu poate să-i mai intereseze 
altceva decât viitorul, îşi făcuse planuri îndrăzneţe despre 
activitatea ce o va desfăşura de aici înainte. Ar fi vrut să 
plece la Joppa, în Cezareea şi probabil la Roma. 

— Tu ce vei face, Marcellus? Întrebă el provocator. 

— Eu mă voi întoarce acasă! 

— Ca să faci împăratului raportul pe care-l aşteaptă? 

Petru îşi puse mâna uriaşă pe genunchii lui Marcellus şi se 
uită cu atenţie în ochii lui. 

— Până unde vei merge cu mărturisirile referitoare la 
Isus? Întrebă el. 

— Îi voi spune împăratului că Isus, despre care am crezut 
că este mort, e şi astăzi viu şi că se străduieşte să 
întemeieze o împărăție nouă. 

— Tânărul meu frate, pentru aşa ceva vei avea nevoie de 
mult curaj, împăratului nu-i va face plăcere să afle că va fi 
întemeiata o nouă împărăție. Pentru îndrăzneala ta ar putea 
să te pedepsească. 

— Se va întâmpla ceea ce va trebui să se întâmple! 
Răspunse Marcellus. Dar în orice caz eu îi voi spune 
adevărul. 

— 'Te va întreba ce dovadă ai că Isus este viu. În cazul 
acesta ce-i vei putea răspunde? 


— Îi voi spune cum a murit Ştefan şi-i voi vorbi despre 
viziunea pe care a avut-o. Sunt convins că Ştefan a văzut în 
faţa lui pe Isus. 

— Împăratul Tiberiu îţi va cere o dovadă mai întemeiată 
decât este aceasta. 

Marcellus rămase îngândurat. Vorbele lui Petru erau 
justificate; o astfel de afirmaţie nu va putea avea prea mare 
valoare în faţa unuia care nu este dispus să creadă. Tiberiu 
va începe să râdă când îl va auzi că va face astfel de 
afirmaţii, cum ar fi râs dealtfel oricare altul. Senatorul 
Gallio îi va răspunde: „Ai văzut un om murind uitându-se la 
Isus. Dar ce te face să crezi că ceea ce a văzut el a fost 
Isus? Aceasta este singura ta dovadă pe care te întemeiez! 
Când afirmi ca galileeanul tău este viu? Spui că ela săvârşit 
minuni, dar tu însuţi n-ai văzut niciuna”. 

— Haide, să plecăm, zise Petru şi se ridică în picioare. 

Plecară alături fără să-şi mai spună nimic, deoarece 
fiecare dintre ei era preocupat de propriile sale gânduri. 
Foarte curând după aceea ajunseră în mijlocul străzilor 
pline de circulaţie. Petru spusese că se va întoarce în casa 
lui loan Marcu. Marcellus trebuia să se întoarcă la han. 
Trecură prin faţa templului. Soarele dispărea în zare şi 
treptele de marmură, care în timpul zilei erau pline de 
cerşetori, acum rămăseseră aproape pustii. 

Un biet olog cu picioarele strâmbe şi răsucite sta aşezat pe 
treapta cea mai de jos a scării şi întinse căţuia spre ei, 
cerându-le pomană cu glasul răguşit. Petru încetini pasul şi 
se opri. Marcellus apucase câţiva paşi înainte, dar se opri şi 
se întoarse înapoi când văzu că Petru s-a oprit şi că stă de 
vorbă cu cerşetorul. 

— De când eşti în starea aceasta, prietene? Întrebă Petru. 

— Chiar din ziua naşterii, stăpâne! Scânci ologul. Fie-ţi 
milă, stăpâne şi ajută-mă cu ceva! 

— Eu nu am bani, răspunse Petru, apoi continuă cu glasul 
grăbit. Dar ceea ce am îţi voi da! Şi întinzând, braţele pe 


deasupra ologului speriat îi porunci: în numele lui Isus, 
ridică-te şi umblă! 

Apucându-l de amândouă braţele, îl ajută să se ridice în 
picioare şi acesta păru că încearcă să-şi păstreze echilibrul, 
scoțând sunete stinse din gât ca şi când ar fi încercat să 
râdă şi să plângă în acelaşi timp; pipăi drumul cu tălpile 
sandalelor, făcând paşi mărunți şi nesiguri, ca şi când acum 
ar fi încercat pentru prima dată să umble, dar de umblat 
umblă cu adevărat. Acum începuse să chiuie! 

Numaidecât după aceea împrejurul lui se adunară câţiva 
oameni. Vecinii din apropiere care-l cunoşteau îşi făcură loc 
pentru a putea ajunge mai aproape de el şi a-i pune 
întrebări. Petru apucă pe Marcellus de braţ şi-şi continuară 
drumul, mergând în tăcere, într-un târziu îndrăzni să-l 
întrebe cu glasul tremurând: 

— Petre, cum ai reuşit să săvârşeşti această faptă? 

— Cu puterea duhului lui Isus. 

— Bine... Dar aşa ceva nu se poate! Omul acesta a fost 
olog din naştere şi în toată viaţa lui n-a făcut un singur pas. 

— De aici înainte va putea umbla, zise Petru cu glasul 
solemn. 

— Spune-mi, Petre, ştiai dinainte că ai această putere? Îl 
imploră Marcellus. Ai mai săvârşit până acum o astfel de 
faptă? 

— Nu fapte ca acestea, răspunse Petru. Sunt din ce în ce 
tot mai profund conştient de prezenţa lui. Trăieşte în mine. 
Puterea aceasta nu este a mea, Marcellus. Este duhul lui. 

— Probabil el nu va apărea niciodată decât în inima 
oamenilor, se dumiri Marcellus. 

— Da! Zise Petru. El va sălăşlui în inima oamenilor... Şi le 
va da puterea duhului său. Dar atât nu este tot! Elva cobori 
din nou printre oamenii. 

CAPITOLUL XX. 

Era ştiut de toată lumea că în timpul nopţii Roma este 
oraşul cel mai zgomotos din tot imperiul, dar trebuia să fi 
petrecut un an de linişte în provinciile de la hotar pentru a- 


ţi putea da seama în întregime de zgomotul care te 
împresoară din toate părţile. 

În afară de cele două celebre artere de circulaţie care 
treceau prin Forum - Via Sacra şi Via Nova - care erau 
pavate cu blocuri de marmură adusă din Numidia, toate 
celelalte străzi erau pavate cu pietre de mărimea prunelor 
până la mărimea unei rodii. 

Pentru a evita aglomeraţia în lungul acestor străzi înguste 
şi cotite şi a celor care se încrucişau cu ele, acum un secol 
se dăduse o ordonanţă care interzicea circulaţia vehiculelor 
de transport de la răsăritul până la apusul soarelui, cu 
excepţia carigelor imperiale şi a paradelor oficiale din zilele 
consacrate festivităților. 

În timpul zilei, străzile din cartierul comercial furnicau de 
lumea care circula pe jos şi printre aceştia treceau cei 
privilegiați, călare şi lectice, dar după apusul soarelui toate 
aceste străzi începeau să se cutremure de vuietul roţilor 
ferecate şi grele care treceau în lungul pavajelor prost 
făcute şi desfundate, provocând un zgomot asurzitor, 
petrecut de scârţâitul strident al osiilor neunse, de pocnetul 
bicelor şi de ţipetele celor care încercau să-şi facă loc; 
zgomotul acesta care te scotea din minţi nu înceta decât în 
zorii zilei următoare. Situaţia dura noapte, de noapte cât 
era anul de lung. 

Dar în timpul nopţilor de vară -cu lună plină, când 
începeau lucrările de construcţii şi toţi cei care făceau 
cărăuşie încercau să profite de lumină, vuietul larmei în 
Roma ajungea la maximum. Mii de oameni care nu puteau 
să doarmă din pricina căldurii ieşeau în stradă şi, cu 
țipetele şi urletele lor, amplificau mugetul asurzitor al 
circulaţiei. Negustorii ambulanți ţipau în gura mare, 
lăudându-şi marfa; trubadurii cântau din liră şi băteau 
tobele; convoaie de cămile încărcate de mărfuri treceau 
prin mijlocul mulţimii care vocifera, văzându-se călcată în 
picioare şi cu hainele rupte în tifnpul învălmăşelii; care 
grele cu piatră de construcţie treceau, împingând lumea 


sub streşinile caselor şi în hudiţele laterale. Toate nopţile 
din Roma erau insuportabile, dar când erau nopţi cu lună 
acestea deveneau şi primejdioase pentru populaţie. 

Cu mult înainte ca galera lor plecată din Ostia să treacă de 
cotitura fluviului pentru ca în faţa ei-să apară întreaga 
panoramă a oraşului în timpul unei strălucitoare nopţi 
înstelate de iunie; în auzul lui Marcellus îşi făcu loc mugetul 
infernal al oraşului, cu o putere cum nu-şi aducea aminte să 
o fi auzit înainte de asta; ar fi fost imposibil să suporţi un 
astfel de zgomot, fără să fii dinainte pregătit, după ce ai 
petrecut o lună în largul mării liniştite. 

Pentru el zvonul acesta de larmă asurzitoare avea o 
semnificaţie cu totul nouă. El simboliza urletul furios al 
oamenilor care se iau la întrecere pentru a îndeplini totul în 
felul cel mai vulgar, dar care în schimbul sudorii şi al 
zbuciumului pe care-l pun la contribuţie nu sunt niciodată 
răsplătiți aşa cum se cuvine şi cu toate acestea nu ştiu ce va 
să zică răgazul, n-au nevoie nici de linişte şi probabil 
niciodată nu vor avea parte de pace. 

Galera acostă uşor la chei, pentru a fi întâmpinată de un 
roi de hamali care zbierau cât îi lua gura. Demetrius fu cel 
dintâi dintre călătorii galerei care cobori pe țărm şi se 
întoarse aproape imediat cu o jumătate de duzină de liberţi 
oacheşi din Tracia, care ridicară numeroasele legături ce le 
aveau şi le aşezară într-o cotigă, iar el şi stăpânul său luară 
o carigă de piaţă cu care să ajungă până acasă. Imediat 
după aceea fură învăluiţi de şuvoiul circulaţiei, aşa că nu 
mai puteau înainta decât la pas. Marcellus, care era 
nerăbdător şi plictisit de drum propuse să plătească celui 
care-i ducea şi să-şi continue drumul pe jos. 

Uitase cu desăvârşire cât de ticăloasă şi nesuferită este 
mulţimea care populează străzile. Când stă îngrămădită, nu 
mai are nici un fel de judecată; este incapabilă să-şi dea 
seama că înghesuiala este zadarnică şi că, dacă fiecare şi-ar 
aştepta rândul, ar putea trece mult mai uşor şi ar putea 
înainta. Până şi fiarele junglei adunate la vaduri de ape în 


timp de noapte sunt mult mai prevăzătoare decât mulţimea 
anonimă a străzii. 

Marcellus îşi aduse aminte de cuvintele pe care le 
pronunţase ele faţă cu cinicul Paulus şi-i veni să râdă. 
Împărăţia bunei învoiri între oameni, spusese el, nu va veni 
de la cei care sunt în fruntea treburilor ţării şi nu va fi 
impusă nici de cei care stau pe tronuri. Ea se va statornici 
cu ajutorul poporului de jos. Prin urmare, iată poporul 
despre care a vorbit! Nu-i rămânea altceva de făcut decât 
să se urce într-o cotigă şi să explice acestui popor ce este 
împărăţia bunei învoiri între oameni. Acestora va trebui să 
le spună să se iubească unii pe alţii, să fie înţelegători 
pentru a îndeplini astfel legea propovăduită de Cristos. Dar 
va trebui să procedeze cu toată băgarea de seamă, căci 
oamenii aceştia sunt gata în orice moment să ridice o mână 
plină de noroiul din şanţ şi să te împroşte; oamenii de jos nu 
sunt dipuşi să lase ca cineva să-i ia în bătaie de joc. 

Scena revederii între membrii familiei Gallio, la un ceas 
după aceea, fu clipa cea mai fericită pe care o cunoscuse în 
viaţă. Acum un an când Marcellus părăsise casa 
părintească, slăbit, tulburat şi cu privirile rătăcite, cei trei 
membri ai familiei îl jeliseră ca şi când ar fi fost mort. E 
adevărat că de atunci primiseră din când în când o 
scrisoare de la el, în care le spunea că se simte bine, dar din 
aceste scrisori lipseau amănuntele referitoare la felul de 
viaţă pe care-l duce şi din conţinutul lor nu transpărea 
decât o vagă dorinţă de a se întoarce acasă. Printre rânduri 
puteau citi că starea lui sufletească este mereu tulbure. 
Astfel prezenţa lui li se păruse foarte depărtată, nu numai 
ca distanţă, ci chiar ca amintire. Scrisoarea pe care o 
primiseră de la el acum o lună spunea la sfârşit: „Sunt pe 
urmele unui mister pe care împăratul m-a însărcinat să-l 
elucidez. Misterele fac parte din preocupările lui. Dar 
acesta de acum ar putea să devină cu uşurinţă ceva mult 
mai important decât o simplă trecere de vreme”. Senatorul 


clătinase din cap şi oftase în timpul cât înfăşurase sulul de 
pergament pe care-l ţinea în mână. 

Dar acum Marcellus se întorsese; fiziceşte arăta tot atât 
de bine ca un gladiator; moraliceşte era refăcut şi trepida 
de energie juvenilă şi entuziasm. 

În afară de asta, ceva din personalitatea lui se schimbase 
de asemenea, atribuindu-i o neînţeleasă radiaţie. În toată 
înfăţişarea lui se vedea o forţă nouă, un fel de energie 
contagioasă care înviorase pe toţi ai casei. Această forţă se 
ghicea în mişcările mâinilor lui, în glas şi în priviri. La 
început membrii familiei nu-l întrebară ce poate fi, nici nu-i 
dădură să înţeleagă că au constatat la el un fel de 
schimbare şi nici între ei nu discutară acest amănunt. Dar 
se vedea limpede că trecuse printr-o prefacere care i-a 
atribuit un fel de distincţie pe care nu erau în stare să şi[o 
explice. 

În seara precedentă, senatorul lucrase până târziu în 
biblioteca sa. După ce termină de scris şi adună obiectele 
de pe masă, dădu să se ridice în picioare, când auzi zvonul 
unor paşi care i se părură cunoscuţi. 

Lăsând pe Demetrius în stradă ca să aştepte sosirea 
bagajelor, Marcellus - pe care paznicii porţii îl recunoscură 
şi rămaseră încântați - intră în atrium şi ajunse în faţa uşii 
de la biblioteca tatălui său care era întredeschisă. Intră fără 
să mai ezite şi-l cuprinse în braţe, strângându-l cu putere, 
aşa că bătrânului aproape i se tăie respiraţia. Deşi 
senatorul era bărbat înalt şi pentrţu vârsta lui foarte viril, 
vigoarea tribunului aproape îl copleşi cu exuberanţa ei 
neobişnuită. 

— Fiul meu! Fiul meu! Îngână el de câteva ori la rând. Te- 
ai făcut bine! Eşti din nou voinic! Eşti din nou viu! Lăudaţi 
fie zeii! 

Marcellus îşi lipi obrazul de al tatălui său şi-l bătu cu 
palma pe spate. 

— Da, tată! Exclamă el. Sunt mai viu decât am fost până 
acum în toată viaţa mea. Iar tu constat că întinereşti cu 


fiecare zi ce trece! Sunt mândru că sunt fiul tău! 

Lucia, care era în camera ei, tresări prin somn, se ridică în 
capul oaselor, feri păturile de mătase ale patului, ascultă 
din nou cu gura căscată şi inima începu să-i bată mai 
grăbită. 

— Ooo! Terţia, trezeşte-te! Dă-mi repede hainele şi leagă- 
mi sandalele. A sosit Marcellus. 

Cobori în fugă până în bibliotecă şi se repezi în braţele 
fratelui ei, iar când acesta o ridică de subsuori şi o sărută, 
fata începu să ţipe. 

— O, Marcellus! Te-ai făcut din nou bine! 

— Dar tu, draga mea surioară... Constat c-ai devenit foarte 
frumoasă! Ai mai crescut, nu-i aşa? Cu vârful degetelor îi 
netezi părul lucitor şi negru, apoi adăugă: Părul tău este 
adorabil! 

Senatorul îi cuprinse pe amândoi în braţe şi rămaseră 
miraţi, căci bătrânul n-avea obiceiul să-şi manifeste 
sentimentele în felul acesta. 

— Haideţi, zise el cu glasul blând, să mergem la maică-ta! 

— E foarte târziu! Zise Marcellus. Crezi că ia această oră o 
putem trezi? 

— Sigur că da! Interveni Lucia. 

Se luară de braţ şi ieşiră toţi trei împreună, în atriumul 
copleşit de umbră se adunase un mic grup de slujitori mai 
bătrâni cu părul răscolit şi ochii umflaţi de somn, căci se 
întrebaseră în ce stare va fi Hui stăpânului şi moştenitorul 
său, căci ultima dată când fusese acasă li se păruse atât de 
tulburat sufleteşte. 

— Ei... Marcipor! Exclamă Marcellus şi strânse mâna 
întinsă spre ei. Ce faci Decimus? 

Nu se întâmpla prea adeseori ca bătrânul acesta rigid şi 
tăcut să iasă din calmul lui obişnuit, dar cu toate acestea 
acum începuse să zâmbească şi întinsese mâna spre tânărul 
său stăpân. 

— Ce faci, Terţia! Strigă Marcellus întorcându-se spre fata 
tânără şi zveftă care tocmai cobora scările. 


Toţi se apropiară de el şi pe bătrânul Servius îl bătu pe 
umăr, iar gura fără dinţi a acestuia începu să tremure şi în 
lungul obrazului bătrân şi zbârcit lacrimile începuseră să-i 
picure una după alta. 

— Bine ai venit! Bine ai venit, stăpâne. Zeii să te aibă în 
paza lor! Îngână moşneagul. 

— Dar tu, Lentius! Strigă Marcellus. Ce fac caii mei? 

Şi când Lentius îi răspunse că Iştar a fătat o mânză care 
acum a împlinit trei luni - declaraţie care-i făcu pe toţi să 
râdă mulţumiţi, ca şi când ar fi făcut o glumă pe socoteala 
cuiva - Marcellus îi determină pe toţi să râdă cu hohote, 
când îi porunci: Lentius, să-mi aduci mânza aici! Vreau s-o 
văd numaidecât! 

În atrium se adunaseră acum cel puţin zece dintre 
slujitorii casei şi toţi trepidau de mulţumire. Până acum nu 
se semnalase Încă niciodată o astfel de lipsă de disciplină în 
casa lui Gallio. Slujitorii care îmbătrâniseră în serviciu şi 
umblau atenţi şi pe vârful picioarelor se pomeniră râzând 
nestăpâniţi chiar aici în atrium de faţă cu senatorul, care 
zâmbea şi el. 

Marcellus îi făcuse să le strălucească ochii, strigând pe 
nume pe cei mai mulţi dintre ei. Cele două gemene din 
Macedonia sosiră şi ele, ţinându-se de mână şi îmbrăcate la 
fel, aşa că nici nu le puteai deosebi una de alta. Îşi aduse 
aminte că le-a mai văzut o dată acum doi ani, dar nu-şi mai 
aducea aminte de numele lor. Se întoarse spre ele şi cu el 
odată privirile tuturor se opriră asupra lor, aşa că fetele se 
simţiră stânjenite. 

— Voi, fetelor, sunteţi surori? Întrebă el. 

Întrebarea aceasta li se păru tuturor plină de haz şi 
atriumul trepida de râsul mulţumit al celor prezenţi. 

— Decimus, porunci senatorul şi râsul se stinse. Peste un 
ceas ne vei servi o masă! În sala cea mare, de banchete! Vei 
scoate serviciul de aur! Marcipor, dă poruncă să se aprindă 
toate luminile! În toată vila şi în grădină! 


Marcellus se repezi la primul etaj; întâlni pe Cornelia pe 
coridor în faţa uşii de la camera ei şi o cuprinse în braţe. Nu 
erau în stare să-şi spună nici o vorbă, ci rămaseră 
îmbrăţişaţi. Cornelia îl mângâie pe creştetul capului cum ar- 
fi mângâiat un copil şi începu să plângă în timpul cât 
senatorul se retrase mai la o parte şi se uita la ei cu ochii 
tulburi, mângâindu-şi ciucurul de mătase de la cingătoare. 

Presimţind că Marcellus şi maică-sa, care era o fire 
emotivă, vor avea nevoie de câteva clipe ca să stea singuri, 
Lucia întârziase la picioarele scării pentru a vorbi cu 
Decimus despre banchetul ce trebuia să urmeze. 

Toţi slujitorii ceilalţi plecaseră după treburile lor şi până şi 
curelele de la sandale li se părea că pârâie mulţumite, ca şi 
când şi-ar fi zis că aceasta este o ocazie unică şi că este 
plăcut să fii în slujba unei astfel de case. 

— Să nu pregătiţi prea multă mâncare, Decimus. Veţi da la 
masă fructe proaspete, o friptură rece şi vin... Şi prăjituri 
cu nuci dacă se vor găsi. Dar să nu prepari nimic acum. 
Senatorul este obosit şi toropit de somn, aşa că va adormi 
înainte de a termina cu pregătirea unor bucate mai 
complicate şi calde. Vei servi în sala cea mare, aşa cum ţi-a 
poruncit şi vei scoate tacâmurile de aur. Spune lui Rhesus 
să taie un braţ de trandafiri, dar de cei roşii. Cele două 
gemene vor servi pe fratele meu. Şi nu... 

Făcu ochii mari când văzu pe Demetrius că intră în atrium: 
înalt, ars de soare şi frumos. Dădu drumul lui Decimus şi, 
ridicând braţul, salută în semn de bun sosit iar mâneca 
largă îi fugi până din sus de cot, descoperindu-i braţul 
frumos. Decimus, căruia nu-i scăpa nimic, se întunecă la 
obraz. 

Demetrius se apropie cu paşi sprinteni de ea şi oprindu-se 
la o mică distanţă se înclina adânc, apoi îşi duse vârful 
suliţei la frunte pentru obişnuitul salut. Dar Lucia se repezi 
spre el şi-l apucă de amândouă braţele arse de soare. 

— Îţi mulţumesc, bunul meu Demetrius, zise ea cu glasul 
blând. Ai adus pe Marcellus acasă sănătos şi voinic. Poate 


mai voinic decât a fost înainte de asta. 

— Pentru asta n-aveţi nici un motiv să-mi mulţumiţi, 
răspunse el. Tribunul n-a avut nevoie de nimeni ca să-l 
aducă acasă. Acum este pe deplin refăcut. Demetrius ridică 
privirea şi se uită la ea cu admiraţie, îngăduiţi-mi să spun 
surorii tribunului că arată foarte... Foarte bine! 

— Dacă eşti de această părere! Răspunse Lucia şi începu 
să se joace cu boabele de chihlimbar ale şiragului ce-l purta 
la gât, ca şi când ar fi vrut să-l oprească să meargă mai 
departe. Ar fi inutil, Demetrius, să te întreb cum te simţi. Ai 
trăit momente emoţionante împreună cu tribunul. Ochii ei 
examinau o rană recentă ce o avea pe partea de susa 
braţului. Demetrius plecă ochii şi zâmbi. De unde te-ai ales 
cu tăietura aceea îngrozitoare? Întrebă ea curioasă. 

— Am avut o întâlnire cu un sirian, răspunse Demetrius. 
Or, se ştie că oamenii aceştia nu prea sunt amabili. 

— Cred că i-ai dat o lecţie despre felul în care se poartă 
grecii, zise Lucia. la spune-mi... L-ai ucis? 

— Un sirian nu poate fi ucis, răspunse Demetrius cu 
indiferenţă. Oamenii aceştia mor numai de bătrâneţe. 

Lucia ridică din umeri, ceea ce însemna că vrea să termine 
cu glumele, apoi obrazul îi deveni grav. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu fratele meu? Întrebă ea. 
Pare neobişnuit de bine dispus. 

— Dacă-i veţi mai lăsa vreme să răsufle, probabil vă va 
spune el însuşi, răspunse Demetrius. 

— Până şi tu pari cu totul altfel. Te-ai schimbat Demetrius. 

— Sper că schimbarea este în bine. 

— Ceva vă face pe amândoi să arătaţi cu totul altfel, 
declară Lucia. Ce s-a întâmplat? Probabil lui Marcellus i s-a 
dat o slujbă mai importantă? 

Demetrius dădu mulţumit din cap. 

— Noua lui însărcinare îl va expune din nou primejdiei? 
Întrebă ea cu glasul speriat. 

— Da, este sigur că-l va expune! Răspunse el cu mândrie. 


— Nu pare să-şi facă griji din pricina asta. Nu l-am văzut 
încă niciodată atât de mulţumit. Chiar din primul moment 
toată casa a fost răsturnată cu susul în jos datorită 
mulţumirii lui. 

— Ştiu. Am auzit şi eu slujitorii, zise Demetrius şi zâmbi. 

— Sper că incidentul acesta nu-i va determina să se abată 
de la disciplină. Ei n-au obiceiul să-şi permită astfel de 
libertăţi: totuşi nu cred că strică dacă se bucură cel puţin 
de astă dată. 

— Probabil că nu, încuviinţă Demetrius. Nu le va strica să 
fie cel puţin de astă dată mulţumiţi. 

Lucia ridică din sprâncene. 

— Cred că nu m-ai înţeles, zise Lucia şi se uită la el. 

— "Tot aşa cred şi eu, răspunse el. Aţi uitat că şi eu sunt 
sclav? 

— N-am uitat! Zise fata şi ridică fruntea cu mândrie. Dar 
mi se pare că tu ai uitat. 

— Nu vreau să fiu impertinent, adăugă Demetrius cu 
părere de rău. Dar subiectul despre care vorbim acum e 
foarte grav: disciplină, sclavie, stăpânire, relaţiile dintre 
oameni... Dar cine are dreptul să spună altora când pot să 
fie mulţumiţi? 

Lucia încruntă sprâncenele şi se uită la el. 

— De... Să sperăm că bunătatea dovedită de fratele meu 
faţă de slujitori nu ne va obliga să ne pierdem autoritatea 
faţă de ei, ripostă ea indignată. 

— Nu-mi vine să cred şi nici nu e nevoie! Declară 
Demetrius. El crede într-un fel de autoritate cu totul de altă 
natură; asta este totul. Probabil aceasta este mult mai 
folositoare decât ordinele date cu glasul răstit. Este mai 
plăcută pentru toţi şi drept rezultat oamenii te slujesc mai 
cu tragere de inimă. 

Marcellus se apropie de capul scării şi o strigă. 

— Îmi pare rău, Demetrius, c-am fost atât de violentă, zise 
Lucia şi dădu să plece. Suntem atât de mulţumiţi că v-aţi 
întors acasă! 


Se uită în ochii ei şi-şi zâmbiră, apoi ridică sulița la frunte 
şi o salută. Fata îşi ţuguie buzele şi făcu un gest: 

— De astă dată... Nu e nevoie să mă saluţi. 

Marcipor, care sta în alcovul de alături şi aştepta ca 
această conversaţie să se termine, se apropie imediat ce 
Lucia urcă scara. Plecă alături de Demetrius şi ieşiră 
împreună în peristilul luminat de lună. 

— Vindecarea aceasta a lui... Este extraordinară! Începu 
Marcipor. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Îţi voi spune cu toate amănuntele la prima ocazie ce se 
va oferi; poate chiar în timpul acestei nopţi dacă va fi 
posibil. Marcellus este credincios convins. A cutreierat toată 
Galileea. 

— Dar tu? Întrebă Marcipor. Tu n-ai fost împreună cu el? 

— N-am fost tot timpul. Am petrecut mai multe săptămâni 
în Ierusalim. Despre ce s-a întâmplat acolo voi avea multe 
de povestit. Marcipor... Galileeanul trăieşte! 

— Da... Despre asta am auzit şi noi. 

— Noi? Cine sunt aceştia, „noi”? Întrebă Demetrius şi 
apucând pe Marcipor de braţ îl opri în loc. 

— Creştinii din Roma, răspunse Marcipor şi zâmbi, văzând 
pe prietenul său că se uită la el mirat. 

— Prin urmare la Roma s-a auzit atât de repede? 

— De acum câteva luni... Ştirea a fost adusă de negustori 
din Antiohia. 

— Şi tu cum ai aflat? 

— Vorbele acestea circulau prin pieţele Romei. Decimus, 
căruia îi place întotdeauna să-şi bată joc de greci, a fost 
încântat când a putut să-mi spună că la Roma au sosit câţiva 
negustori superstiţioşi din Antiohia care afirmă că un teslaY 
evreu ar fi înviat din morţi. Aducându-mi aminte de vorbele 
pe care mi le-ai spus despre omul acesta, m-am străduit să 
aflu ceva mai mult decât ce putusem afla de la el. 

— Şi te-ai dus la cei din Antiohia ca să vorbeşti cu ei? 

— M-am dus chiar a doua zi. Vorbeau fără nici o reticenţă 
şi ceea ce mi-au spus mi s-a părut convingător. Ei au auzit 


vestea de la unul Filip, care a fost martor ocular la 
săvârşirea mai multor minuni, încercând să se convingă de 
adevăr, unul dintre negustorii aceştia a plecat la Ierusalim 
şi aici a vorbit cu un bărbat în care avea toată încrederea şi 
care i-a spus c-a văzut pe Isus după ce a înviat din morţi. 
Toate acestea, adăugate la ceea ce mi-ai spus tu însuţi, m- 
au determinat să cred. 

— Prin urmare eşti şi tu creştin! Zise Demetrius şi ochii îi 
străluciră. Va trebui să-i spui tribunului. Va fi încântat de 
această veste. 

Obrazul lui Marcipor deveni grav. 

— Deocamdată nu-i voi putea spune, Demetrius, încă nu 
mi-am limpezit în minte ce voi face. Decimus a crezut că 
este datoria lui să informeze pe senatorul Gallio despre 
mişcarea aceasta nouă şi i-a descris-o drept o revoluţie 
împotriva autorităţilor recunoscute. 

— Senatorul a luat în această privinţă vreo măsură? 

— După cât ştiu, încă n-a luat, dar cred că este firesc ca 
sentimentele lui faţă de creştini să nu fie binevoitoare! 
Mişcarea aceasta el o pune în legătură directă cu 
accidentul fiului său. Prin urmare, dacă Marcellus va afla că 
aici la Roma există o mare grupare creştină, s-ar putea să 
se asocieze şi el la, această mişcare. Hotărârea aceasta a lui 
ar fi primejdioasă. Creştinii se întâlnesc pe ascuns. Patrulele 
legionarilor au început să se intereseze de locurile lor de 
întâlnire. N-ar fi bine ca noi să provocăm o ruptură între 
tată şi fiul său. 

— Bine, Marcipor, încuviinţă Demetrius. Nu vom spune 
tribunului, dar el cu toate acestea va afla; de asta poţi să fii 
sigur. Cât despre ruptura dintre el şi părintele său, cred că 
aceasta este inevitabilă. Marcellus nu va renunţa la 
credinţa lui şi nu-mi vine să cred că pe senator am putea să- 
| convingem despre adevăr. Oamenii în vârstă n-au obiceiul 
să-şi schimbe părerile. Dar trebuie să ştii, Marcipor, că 
această cauză nu va aştepta până în ziua când oamenii 
încăpăţânaţi şi în vârstă îşi vor schimba convingerile. 


Întâmplarea aceasta a lui Isus este nădejdea noastră că 
într-o zi în lumea aceasta vor fi întronate libertatea şi 
justiţia. Şi dacă în general vor fi întronate, atunci 
pregătirea în scopul acesta va trebui să înceapă chiar 
acum! 

— Ai dreptate, răspunse Marcipor. Dar cu toate acestea nu 
mi-ar face plăcere să constat că Marcellus a jignit pe 
părintele său. Senatorul nu mai are mult de trăit. 

— Un caz similar s-a întâmplat şi lui Isus, continuă 
Demetrius. Mie mi-a fost spus de galileeanul care a auzit 
această conversaţie. Un tânăr care se întrebase dacă n-ar fi 
oare de datoria lui să adopte pe faţă acest nou fel de a trăia 
venit la Isus şi i-a spus: „Părintele meu este om în vârstă şi 
cu vederi învechite. Noua religie ar fi pentru el de-a dreptul 
o jignire, îngăduie-mi să îngrop mai întâi pe părintele meu 
şi după aceea voi veni şi te voi urma.” 

— Vorbele acestea ale lui mi se par destul de chibzuite, 
încuviinţă Marcipor, care avea şaizeci şi şapte de ani... 

— Isus n-a fost de această părere, spuse Demetrius. Sosise 
demult timpul pentru o schimbare categorică a credinţei şi 
purtării oamenilor. Credinţa aceasta nouă nu poate să 
aştepte plecarea oamenilor bătrâni şi cu convingeri 
învechite, în realitate, oamenii aceştia bătrâni sunt de mult 
morţi. Prin urmare, vor putea fi îngropaţi de alţii, care sunt 
tot atât de morţi ca şi ei. 

— A spus el vorbele acestea? Întrebă Marcipor. 

— De... În orice caz a spus ceva asemănător. 

— Din partea unui om care a fost o fire atât de blândă, 
cuvintele acestea mi se par cam brutale. 

Demetrius îşi trecu înduioşat braţul pe sub al bătrânului 
corintian. 

— Marcipor... Să nu facem greşeala de a ne închipui că 
propovăduirea ideii de pace şi bună înţelegere între oameni 
a lui Isus ar fi o problemă sfioasă şi timidă, care poate 
aştepta pe fiecare pentru a se decide şi că se fereşte din 
drum pentru a se ascunde până când toate celelalte 


preocupări vor trece. Oamenii care au aprins această torţă 
şi o duc înainte vor avea de înfruntat multe primejdii. Chiar 
acum ei sunt biciuiţi şi „aruncaţi în temnițe. Unii dintre ei 
au fost masacrați. 

— Da, ştiu, murmură Marcipor. Unul dintre negustorii din 
Antiohia mi-a spus că a văzut pe un tânăr grec bătut cu 
pietre şi omorât de mulţimea adunată pe străzile 
Ierusalimului. Numele acestuia era Ştefan. Nu cumva ai 
auzit despre el? 

— Ştefan, răspunse Demetrius abătut, a fost cel mai bun 
prieten al meu. 

Marcellus încă nu-şi terminase prânzul când apăru 
Marcipor ca să-i spună că senatorul Gallio este în bibliotecă 
şi-l înştiinţează că i-ar face plăcere să stea de vorbă cu fiul 
său imediat ce va fi dispus. 

— Spune părintelui meu că peste câteva minute mă voi 
prezenta la ei, spuse Marcellus. 

Ar fi preferat să mai amâne pentru câteva zile conversaţia 
serioasă dintre el şi tatăl său. Pentru senator va fi greu să 
asculte lunga lui poveste cu răbdarea şi respectul cuvenit. 
Câteva minute se opri în picioare în faţa ferestrei deschise 
şi începu să curețe o portocală, pe care n-avea intenţia s-o 
mănânce şi se întrebă care ar putea fi felul cel mai favorabil 
pentru a-i prezenta pe Isus Galileeanul. Deoarece în cazul 
de fată rolul va fi nu numai de avocat, ci şi de acuzat în 
cauză. 

Marcus Lucan Gallio nu era omul care s-ar fi mulţumit să 
discute numai superficial această problemă. Faima lui în 
Senat era întemeiată pe abilităţile lui reale de a adânci 
problemele pe toate feţele şi ştia dinainte ce concesii ar 
putea face, pe cine va fi obligat să măgulească şi cum 
trebuie să împace interesele contradictorii. 

Dacă, de pildă, era ferm convins că în toate timpurile şi în 
toată lumea apa tinde întotdeauna spre terenuri mai joase, 
ar fi fost zadarnic să te mai străduieşti spunându-i că într-o 
anumită zi şi într-o anumită ţară s-a găsit un bărbat care cu 


un singur gest a determinat cursul unei ape să apuce la 
deal în loc să curgă la vale. El n-avea nici răbdare, nici timp 
de risipit cu poveşti care erau împotriva legilor naturii. Cât 
despre „minuni”, însuşi cuvântul acesta i se părea o jignire. 
Pentru nimic în lume n-ar fi fost dispus să asculte astfel de 
poveşti şi cu atât mai puţin ar.fi fost dispus să stea de vorbă 
cu oameni care cred în temeinicia lor. Datorită faptului că 
toate religiile sunt întemeiate pe fiinţe şi fapte 
supranaturale, senatorul nu numai că dispreţuia toate 
religiile, dar până şi oamenii religioşi îi inspirau un fel de 
silă. Oricine îndrăznea să mărturisească de faţă cu ei astfel 
de credinţe era considerat fie ignorant, fie lipsit de 
scrupule. Un bărbat cu cât de puţin bun-simţ, dacă devine 
exponentul unei religii, trebuie supravegheat, deoarece 
este limpede că încearcă să profite de cei slabi sufleteşte 
care au încredere într-însul datorită evlaviei lui. Unii 
oameni, în conformitate cu părerea lui Gallio, sunt dispuşi 
să creadă că un bărbat evlavios trebuie să fie numaidecât şi 
cinstit, deşi realitatea a dovedit că evlavia şi integritatea 
sunt două noţiuni care nu au nici un fel de legături una cu 
alta. Este firesc ca bătrânul Servius să invoce mereu 
zeitățile sale. Putea să ierte şi pe bătrânul Tiberiu pentru 
interesul ce-l dovedea faţă de orice religie, deoarece 
bătrânul acesta avea o scrânteala la cap. Dar astfel de 
scuze nu le-ai putea acorda unui bărbat sănătos şi cult. 

Acum un an când sosise acasă, tratase pe Marcellus cu 
toată îngăduinţa. Trecuse printr-o puternică zguduitură şi 
judecata lui fusese tulburată în mod provizoriu. Datorită 
acestei situaţii, el nici n-ar fi fost în stare să înşire tatălui 
său astfel de absurdităţi. Dar acum era refăcut atât 
fiziceşte, cât şi sufleteşte. În dimineaţa acestei zile va fi 
obligat să debiteze părintelui său o întâmplare neaşteptată 
despre un bărbat care a vindecat tot felul de boli; un bărbat 
care, după ce a fost răstignit, s-a ridicat din morţi şi a fost 
văzut de mai mulţi inşi. Fără îndoială, vorbele lui vor revolta 
pe senator şi nu va ezita să-i spună scârbit: „Mai taci, 


băiete! Nu-ţi dai seama că vorbele acestea nu sunt altceva 
decât prostii!” 

Prevederile lui Marcellus în privinţa felului în care 
părintele său va primi ceea ce-i va spune se dovediră în 
întregime exacte. Conversaţia lor fu penibilă pentru 
amândoi. Chiar din primul moment Marcellus simţi 
ostilitatea senatorului. Avusese intenţia să înceapă cu 
judecarea şi osândirea nedreaptă a lui Isus în nădejdea că 
în felul acesta va reuşi să câştige simpatia tatălui său faţă 
de galileeanul persecutat pe nedrept, dar Gallio îl 
întrerupse numaidecât. 

— Fiule, întâmplarea aceasta am mai auzit-o, prin urmare 
nu e nevoie să mi-o repeţi, ripostă Gallio cu indiferenţă. 
Povesteşte-mi despre drumul pe care l-ai făcut în provincia 
unde s-a născut omul acesta. 

Prin urmare, Marcellus începu să-i vorbească despre 
drumurile pe care le-a făcut împreună cu Justus; despre 
micul Ilona, al cărui picior infirm fusese îndreptat; despre 
Miriam, căreia i se dăduse darul de a cânta; despre Lidia, 
care a fost vindecată numai datorită faptului că s-a atins de 
veşmântul lui Isus; despre Natanail Bartolomeu şi furtuna 
de pe Marea Galilei! Timp în care tatăl său se uita la elpe 
sub sprâncenele încruntate fără să zică şi tară să-l întrebe 
NIMIC. 

La urmă ajunse să-i vorbească şi despre învierea lui Isus. 
Cu glasul tremurând de emoție îi repetă tot ce aflase 
referitor la apariţiile lui repetate şi în diverse locuri, iar în 
timpul acesta buzele senatorului tresăriră şi se strâmbară 
de dispreţ. 

— "Tot ceea ce-ţi spun eu, tată, pare de necrezut, admise 
Marcellus, dar cu toate acestea sunt convins că este numai 
adevărul adevărat. 

Un moment se întrebă dacă poate pomeni tatălui său 
despre vindecarea ologului de către Petru, minunea pe care 
o văzuse el însuşi. Dar îşi dădu seama că ar fi mai mult 
decât ceea ce bătrânul său părinte ar fi în stare să suporte. 


Probabil i-ar răspunde că s-a autosugestionat datorită 
poveştilor debitate de ceilalţi în privinţa minunilor pe care 
afirmau că le-au văzut. Sau cel mult senatorul i-ar fi 
răspuns fără să ezite: „Acestea, fiule, sunt minciuni şi mie 
să nu-mi spui că le-ai văzut tu însuţi în realitate!” 

— Şi pentru a crede aşa ceva, declară tatăl său cu dispreţ, 
ţi-a fost de ajuns mărturia unor pescari superstiţioşi. 

— Nu mi-a fost uşor să cred, răspunse Marcellus şi nu 
încerc câtuşi de puţin să te conving şi pe tine despre 
temeinicia afirmațiilor mele. M-ai întrebat să-ţi spun ce am 
aflat despre Isus şi ţi-am spus numai adevărul. Eu cred că 
galileeanul acesta mai este şi astăzi viu. Îmi închipui despre 
el că trebuie să fie o persoană eternă, de origine divină, ale 
cărei puteri nu le-a avut până acum nici uirrege şi nici un 
împărat. Mai cred că va veni şi vremea când el va stăpâni 
lumea! 

Gallio începu să râdă cu amărăciune. 

— Ai intenţia să-i spui bătrânului Tiberiu că acest Isus va 
stăpâni întreaga lume? 

— Cred că nu va fi nevoie ca vorbele acestea să le spun şi 
lui Tiberiu. li voi spune că Isus, cel care a fost osândit la 
moarte şi a fost pironit pe cruce, este încă în viaţă şi 
împăratul va putea să tragă concluzia pe care o va crede de 
cuviinţă. 

— Probabil nu va strica să fii prevăzător în privinţa 
vorbelor ce le vei pronunţa de faţă cu acest bătrân nebun, îl 
preveni Gallio. Tiberiu este nebun tocmai îndeajuns pentru 
a te crede şi în cazul acesta informaţiile pe care i le vei da 
nu sunt deloc menite să-i facă plăcere. Nu-ţi dai seama că 
ar fi în stare să te pedepsească pentru c-ai îndrăznit să-i 
debitezi o astfel de poveste? 

— Altceva nu-mi poate face decât cel mult să mă ucidă, 
răspunse Marcellus cu glasul liniştit. 

— Probabil nu-ţi va putea face altceva, admise Gallio, dar 
chiar o pedeapsă atât de uşoară cum este moartea, pentru 


un tânăr ambițios cum eşti tu, ar putea să prezinte anumite 
inconveniente. 

Marcellus se strădui să zâmbească auzind gluma sinistră a 
tatălui său. 

— Ca să-ţi spun adevărul, tată. Mie nu mi-e frică de 
moarte, deoarece dincolo de moarte mai există şi o viaţă 
viitoare. 

— De. Fiule, aceasta este o nădejde străveche, încuviinţă 
Gallio şi dădu din mână îngăduitor. Pe pietrele funerare ale 
mormintelor inscripţia aceasta a fost gravată mereu de trei 
mii de ani încoace. Dar singurul neajuns al acestei nădejdi 
este faptul că până acum nimeni n-a reuşit să-i dovedească 
temeinicia. Până astăzi nimeni n-a dat nici un semn de viaţă 
de dincolo de moarte. Şi nici nu s-a întors nimeni ca să ne 
spună ce este acolo. 

— Isus s-a întors! Declară Marcellus. 

Gallio oftă adânc şi clătină din cap. După un timp de tăcere 
grea feri scaunul, se ridică în picioare şi ocoli biroui uriaş, 
iar Marcellus se ridică să-l întâmpine. 

— Fiule, începu el şi-i puse amândouă mâinile pe umeri, 
du-te la împărat şi spune-i tot ce-ai aflat despre profetul 
acesta galileean. Repetă-i cuvintele înțelepte ale acestui 
Isus. Sunt cuvinte întemeiate şi cred că lui Tiberiu îi va face 
plăcere să le audă dacă le va asculta. Bătrânul te va crede 
şi, cu cât vor fi mai imposibile, lui îi vor face, exact ca ţie, cu 
atât mai multă plăcere. După părerea mea, cred că atât va 
fi de ajuns. 

— Să nu-i pomenesc nimic despre învierea lui Isus? 
Întrebă Marcellus cu tot respectul. 

— De ce să-i pomeneşti? Ripostă Gallio. Fii prevăzător şi 
gândeşte-te la situaţia în care te găseşti. Ai fost amestecat 
într-o aventură neobişnuită şi fără să ai nici o vină; eşti 
obligat să informezi pe împărat despre ceea ce s-a 
întâmplat. El este nebun de mai bine de zece ani şi întreaga 
Romă cunoaşte adevărul în această privinţă. S-a împresurat 
de tot felul de filosofi, de ghicitori şi cititori în stele, care 


sunt toţi nişte smintiţi. Unii dintre ei sunt escroci, alţii 
nebuni de legat. Dacă vei spune şi lui Tiberiu ceea ce mi-ai 
spus mie, nu vei fi altceva decât o nouă maimuţă pentru 
menajeria lui. 

Cuvintele părintelui său i se părură destul de grele, dar cu 
toate acestea Marcellus se strădui să zâmbească; tatăl său 
înţelese că vorbele lui au început să-şi facă efectul, aşa că 
adăugă cu glasul rugător: 

— Fiule, dacă te vei strădui şi tu, să ştii că te aşteaptă un 
viitor strălucit; dar asta nu se va întâmpla în cazul când vei 
merge înainte pe drumul pe care ai pornit. Nu ştiu dacă tu 
îţi dai seama ce tragedie te aşteaptă, nu numai pe tine, ci 
pe noi toţi. Pentru maică-ta va ti o lovitură 
înspăimântătoare, tot aşa pentru soră-ta şi părintele tău, 
dacă ar afla că prietenii noştri vor spune despre tine că ţi-ai 
pierdut mintea şi că ai devenit şi tu unul dintre nebunii 
înţelepţi din jurul împăratului. Şi ce va zice Diana? Continuă 
el? Fata aceea adorabilă este îndrăgostită de tine! Nu te 
interesează dragostea ei? 

— Dimpotrivă, tată, mă interesează, răspunse Marcellus. 
Îmi dau seama că va rămâne profund decepţionată din 
pricina mea, dar nu-mi rămâne altă alegere. Am încleştat 
mâinile amândouă pe coarnele acestui plug pentru a 
desţeleni pământul şi nu mă pot opri fără să trag brazda 
până la capăt. 

Gallio făcu un pas înapoi şi, proptindu-se de birou, zâmbi. 

— Înainte de a lua hotărârea să renunţi la ea, aşteaptă să 
ai ocazia să vărevedeţi. 

— Adevărul este că eu sunt nerăbdător s-o revăd. 

— Vei încerca să vorbeşti cu ea acolo, înainte de a vorbi cu 
Tiberiu? 

— Da, în cazul când va fi posibil! 

— Ţi-ai făcut pregătirile de plecare? 

— Da, tată, de asta s-a îngrijit Demetrius. Vom pleca astă- 
seară. Până la Ostia cu o galeră, iar de acolo la Capri cu 
Cleo. 


— Foarte bine, declară Gallio ceva mai mulţumit şi bătu pe 
Marcellus cu palma pe spate. Vino să ne plimbăm puţin prin 
grădină. N-ai vizitat până acum nici grajdurile. 

— Încă un moment, tată, îl opri Marcellus, uitându-se grav 
la el. Probabil tu în această clipă te simţi mulţumit văzând 
că totul a fost pus la cale în conformitate cu dorinţa ta; eu 
însumi aş fi foarte mulţumit dacă aş fi liber să urmez sfatul 
tău. 

— Liber? Se miră Gallio şi se uită în ochii fiului său. Ce vrei 
să spui? 

— Eu voi fi obligat să informez pe împărat despre învierea 
lui Isus. 

— Ei bine, în cazul când eşti obligat să vorbeşti şi despre 
asta, consimţi Gallio în mod brusc, îl vei informa ca despre 
un zvon care circulă în regiunea rurală. Nu va fi nevoie să-i 
spui lui Tiberiu că În crezi ceea ce ai auzit. Dacă îi vei spune 
că nişte pescari afirmă că l-ar fi văzut, asta înseamnă că nu 
te-ai sustras de la obligaţia pe care ai avea-o. Tu nu ştii 
nimic de asta. Tu nu l-ai văzut! 

— Da, dar am cunoscut un bărbat care l-a văzut! Declară 
Marcellus. Şi pe acesta l-am văzut uitându-se la el. 

— Şi pentru tine amănuntul acesta este o dovadă? Întrebă 
Gallio în bătaie de joc. 

— În această împrejurare, da! Am văzut un tânăr grec 
care a murit lapidat pentru credinţa lui de creştin. A fost un 
tânăr curajos, gata să-şi sacrifice viaţa pentru credinţa lui. 
Eu l-am cunoscut şi am avut toată încrederea în el. Când 
toată lumea l-a crezut mort, s-a ridicat, a zâmbit şi a strigat: 
„Văd că se apropie Şi eu sunt convins că l-a văzut!” 

— Cuvintele acestea nu eşti obligat să le spui şi lui Tiberiu! 
Declară Gallio nemulţumit. 

— Da, tată! Dar, de vreme ce eu am auzit şi am văzut 
această scenă, ar însemna să fiu un laş dacă n-aş confirma- 
o. Deoarece şi eu sunt creştin, tată şi mi-ar fi imposibil să 
procedez altfel! 


Gallio nu zise nimic. Cu fruntea plecată în pământ se 
întoarse în loc şi ieşi din bibliotecă cu paşi înceţi fără să se 
mai uite înapoi. 

Chinuit de păreri de rău pentru dezamăgirea pricinuită 
tatălui său, Marcellus ieşi din casă şi se îndreptă spre 
pergola unde era sigur că Lucia îl aştepta. Fata îl văzu 
venind şi se repezi în calea lui. Îl apucă cie braţ şi-l conduse 
mulţumită spre locul lor favorit. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea şi-l scutură nerăbdătoare 
de braţ. Aţi avut o discuţie? 

— Mi se pare că l-am jignit cu purtarea mea. 

— Sper că n-ai vorbit cu el despre afacerea aceea din 
Ierusalim din pricina căreia te-ai îmbolnăvit. 

— Nu, draga mea... Dar i-am vorbit despre omul acela şi 
aş fi mulţumit să-ţi pot vorbi şi ţie. 

— Îţi mulţumesc, drăguţul meu frate, zise Lucia în bătaie 
de joc, dar eu nu sunt dispusă să ascult nici o vorbă! Este 
tocmai timpul să uităm ce s-a întâmplat! Vino încoace, 
Bambo!... Haide, Marcellus, alinfă-l puţin. Aproape nu te 
mai recunoaşte! Se uită la el, apoi adăugă: Nici eu nu te 
mai recunosc. De aici înainte tu nu vei mai fi niciodată 
mulţumit? Astă-noapte toţi ne-am închipuit că eşti pe deplin 
refăcut. Eram atât de mulţumită, încât am stat trează 
ceasuri întregi şi m-am gândit la tine fericită. Dar acum 
constat că eşti trist şi întunecat. 

— Îmi pare rău, surioară, răspunse Marcellus şi-i petrecu 
braţul împrejurul mijlocului. Să mergem şi să vedem 
trandafirii... Haide, Bambo! 

Bambo se ridică în picioare şi admise să-l mângâie pe 
creştetul capului. 

De săptămâni întregi împăratul nu se mai simţise bine. Pe 
la începutul lui aprilie, pentru a dovedi cât este de 
rezistent, bătrânul plecase să viziteze vila neterminată de ia 
capătul extrem din partea de răsărit a dealului şi fusese 
surprins de o ploaie torențială, aşa că răcise şi urmările 
acestei răceli minaseră vitalitatea lui nu prea rezistentă. 


În alte împrejurări, Tiberiu nu s-ar fi expus unei astfel de 
primejdii sau. Chiar dacă s-ar fi expus, s-ar ti aşternut la pat 
şi ar ti chemat medicii palatului care să-l înfăşoare în 
cataplasme şi să-l îngrijească cum se vor pricepe mai bine. 

De astă dată însă împăratul, care-şi închipuia c-a intrat în 
faza a doua de tinereţe sau în orice caz a doua vârstă a 
copilăriei, ud până la piele, întârziase împreună cu Diana 
între pereţii umezi ai vilei, ca pe urină să se întoarcă în 
palatul său, prefăcându-se că ploaia aceasta i-a făcut 
plăcere şi nu dăduse voie nimănui să se apropie de el, deşi 
se vedea limpede că a răcit; strănutase chiar în obrazul 
căpeteniei sclavilor în timpul cât îi spunea că este sănătos, 
teafăr. 

Personalul palatului era convins că vina acestei nebunii şi 
a multor altora pe care le comisese împăratul cade în 
sarcina tinerei fiice a lui Galius. 

Frumoasa Diana devenise acum pentru ei o problemă. În 
primele săptămâni de la sosirea ei de anul trecut, toţi cei 
din Capri - cu excepţia bătrânei lulia, care tăcea venin din 
pricina geloziei - se bucuraseră văzând influenţa 
binefăcătoare ce o exercita asupra lui Tiberiu. Slăbiciunea 
lui pentru Diana făcuse adevărate minuni. Se străduia ca un 
copil ca să-i facă plăcere, devenise mai temperat nu numai 
în băutură şi mâncare, ci şi în felul de a vorbi. Numai 
rareori se întâmpla acum să-l poţi vedea complet ameţit de 
băutură. Crizele lui de furie deveniseră mai rare şi mai 
puţin violente. Când era nemulţumit, mai arunca şi acum cu 
obiectele din apropierea sa după slujitori, dar trecuse 
vreme îndelungată de când nu-l mai auziseră lătrând şi nici 
nu mai muşcase pe nimeni, în acelaşi timp, deşi înainte de 
asta îi umilise de multe ori din pricină că ieşea din palat şi 
se plimba prin grădină îmbrăcat ca ultimul dintre 
vagabonzi, astăzi stăruia să fie bărbierit aproape în fiecare 
dimineaţă şi dorea să fie îmbrăcat cu îngrijire. 

Toţi cei care ţineau la împărat şi erau în contact cu el nu 
puteau decât să se bucure cu toată sinceritatea de această 


schimbare; or, aceştia reprezentau aproape pe toţi cei care 
locuiau în insula Capri: funcţionarii, rapsozii, medicii, 
dansatorii, grădinarii, vierii, croitorii. 

Sculptorii, cititorii în stele, istoricii, poeţii, bucătarii, 
paznicii, teslarii, pietrarii, preoţii şi cel puţin trei sute de 
slujitori, sclavi şi liberţi. Cu cât împăratul va putea trăi 
vreme mai îndelungată, era cu atât mai bine pentru 
interesele lor proprii; şi cu cât se va simţi mai mulţumit, cu 
atât mai uşoară va fi sarcina lor. 

Prin urmare, era firesc ca Diana să se bucure de simpatia 
tuturor. Poeţii din anturajul palatului scriau ode în care îi 
slăveau frumuseţea şi cu oarecare discreţie blândeţea şi 
bunătatea ei, căci în realitate Diana era o fire capricioasă şi 
nu se sfia niciodată să-şi exprime gândurile când era 
nemulțumită de ceva. 

Dar pe măsură ce trecea timpul, şoaptele deveneau tot 
mai dese că împăratul îşi epuizează ultima energie ce i-a 
mai rămas. Se ţinea mereu de fustele ei de la răsăritul 
soarelui până pe înserat, indiferent de vreme, alergând pe 
cărările parcului său urcând treptele vilei celei noi, care şi 
astăzi arăta tot cum arătase cu şase luni în urmă, deşi cel 
puţin o sută de meşteri lucrau zilnic la ea de dimineaţa 
până seara, în fiecare zi. Nimic nu i se părea destul de bun 
şi desăvârşit. Mozaicul de pe pereţi era stricat şi refăcut de 
nenumărate ori, pereţii interiori dărâmaţi şi reclădiţi, într- 
una din zile, moşneagul declarase nemulţumit că nu-i vine 
să creadă că vila aceasta va mai putea fi terminată, 
declaraţie care, deşi făcută cu indiferenţă, risca să devină 
un fel de profeție justificată. 

Vreme îndelungată Diana se bucură de multă simpatie. 
Deşi nimeni nu putea afirma cu certitudine - deoarece ea 
era mult mai prudentă decât să se încreadă în cineva care 
se găsea în interiorul acestui cuibar de intrigi, de clevetiri şi 
uneltiri - toată lumea era convinsă că este reţinută aici la 
Capri împotriva propriei ei voințe. Convingerea aceasta era 
confirmată şi de faptul că, de fiecare dată cu ocazia vizitelor 


ce i le făcea maică-sa tot la câteva săptămâni, ea plângea 
deznădăjduită când se apropia timpul de întoarcere la 
Roma. Fără îndoială era o favoare să te bucuri de toate 
atenţiile împăratului şi de devotamentul acestuia, dar, cu 
toate acestea, când acest devotament devine o preocupare 
neîntreruptă începi să te saturi şi simţi nevoia de variaţie. 

Puțin după aceea, o legendă referitoare la Diana începu să 
se formeze încet şi să ia proporţii, în timpul unor libaţii, 
căpetenia sclavilor, fiind ameţit, spusese comandantului 
gărzii că frumoasa fiică a legatului Galius este îndrăgostită 
de fiul senatorului Gallio, dar dragostea aceasta a ei nu are 
nici un rost de vreme ce tânărul tribun s-a scrântit la cap şi 
a fost expediat la hotarele imperiului. Nu trecu prea mult şi 
această ştire a ajuns la cunoştinţa tuturor celor care erau în 
apropierea palatului. 

Dar nimeni nu se interesa atât de mult de planurile Dianei 
ca bătrâna lulia, care reuşise să controleze conţinutul 
fiecărei scrisori pe care o trimitea sau o primea tânăra fată. 
Se mai spunea că lulia face copii după toate acele scrisori şi 
le predă lui Gaius, deoarece de fiecare dată când controla 
scrisorile Dianei trimitea şi ea un curier special la Gaius cu 
un sul de pergament în care era raportul. 

În timpul iernii Gaius nu fusese la Capri, dar, fiind informat 
despre boala împăratului, venise pe la sfârşitul lui aprilie 
împreună cu o suită şi întârziase vreme de o săptămână sub 
pretextul că se interesează de starea împăratului, dar în 
realitate se îmbăta în fiecare seară la strălucitoarele 
banchete organizate de Tiberiu în cinstea lui. 

La astfel de ocazii împăratul, care abia mai putea să-şi ţină 
capul drept, aţipea şi se trezea, ca să adoarmă din nou, 
rânjea ca un cap de hârcă şi iarăşi adormea, tristă 
caricatură a puterii imperiale, în dreapta lui, dar fără să-i 
acorde nici o atenţie, era aşezată bătrâna lulia, boită şi cu 
perucă, încărcată de podoabe de aur şi pietre scumpe, dar 
cu înfăţişare înspăimântător de cadaverică şi făcea goange 
lui Gaius, care era aşezat lângă ea. 


Niciunul dintre cei cincizeci de sicofanţi care participau la 
aceste banchete nu îndrăznea să facă vreun semn sau să 
zâmbească văzând această sinistră pantomimă, la care 
împăratul sta pe jumătate adormit, iar împărăteasa cu 
gesturi respingătoare mângâia broderiile de aur de pe 
mâneca tunicii prinţului, dar el rămânea indiferent la aceste 
alintări ale ei şi se pleca adânc peste masă pentru a arunca 
priviri leşinate de dragoste Dianei, care era aşezată de 
cealaltă parte a împăratului, zgâindu-se la ea cu ochii de 
broscoi, deşi ea se uita la el cu aceeaşi indiferenţă ca şi un 
trecător care s-a oprit să citească epitaful de pe o veche 
piatră funerară. 

În taină, spectacolele acestea făceau plăcere tuturor 
participanţilor, afară de Celia, frumoasa soţie cu cap de 
pasăre a lui Quintus şi nepoata bătrânului Seianus, care de 
vreme îndelungată era prietenul şi sfetnicul bătrânului 
Tiberiu. Celia nu-şi mai găsea locul din pricina spaimei pe 
care nu era în stare să şi-o mai ascundă. Ar fi fost gata s-o 
ucidă pe Diana dacă ar fi constatat că ea acordă cea mai 
mică atenţie lui Gaius, dar în acelaşi timp se simţea 
nemulțumită şi de indiferența cu care primea atenţiile 
prinţului. La urma urmelor, ce-şi nchipuie că este această 
tânără fiică a lui Galius de umblă cu nasul în vânt? Ar fr mai 
bine să înveţe cum să se poarte Între oameni, într-o bună zi 
moşneagul acesta decrepit, pe care-l duce de nas cum duci 
câinele de lanţ, va muri şi atunci ce va mai putea însemna 
ea aici la curte? 

Celia petrecu o săptămână zbuciumată. Din ziua când 
Quintus fusese trimis din Roma într-o misiune importantă 
pentru interesele imperiului, ea devenise centrul 
interesului prinţului, atenţii pe care le primise cu o graţie 
desăvârşită, bucurându-se de preferința lui stângace şi 
inocentă. La început toţi îşi închipuiseră că această 
preferinţă se datoreşte lui Gaius de a se pune bine eu 
bătrânul Seianus, despre care se ştia că ţine cu mână fermă 
băierile pungii imperiale. Dar pe măsură ce trecuse timpul 


şi vizitele prinţului la vila ei deveniseră zilnice, atenţiile lui i 
se urcară la cap şi bruscase pe multe dintre prietenele ei, 
care înainte de asta fuseseră destul de prudente pentru a-i 
trece cu vederea aceste atitudini, dar abia aşteptau 
momentul când vor putea să se răzbune împotriva ei. Celia 
îşi închipuise că prinţul va găsi alte motive pentru a ţine pe 
Quintus departe de Roma, dar acum se răspândise zvonul 
că soţul ei se va întoarce acasă. Iar drept culme a 
decepţiilor, acum Gaius îşi concentrase toate atenţiile 
asupra Dianei. 

În ajunul plecării din Capri, Celia pusese la cale o 
întrevedere intimă între ea şi prinţul Gaius - deşi la Capri 
nu putea să se desfăşoare nici un fel de conversaţie între 
patru pereţi fără ca până în seara aceleiaşi zile să nu ştie 
toată lumea ce s-a întâmplat - şi cu ochii plini de lacrimi îi 
ceru să-i explice motivul indiferenţei dovedite faţă de ea în 
timpul din urmă. 

— Eu mi-am închipuit că mă iubeşti, scânci ea. 

— Când ai nasul roşu, cum aş putea să te iubesc? 
Murmură el. Cred că ar fi mult mai bine dacă ai înceta să te 
mai faci din nou de râsul lumii. 

— Nu s-ar putea ca pe Quintus să-l trimiţi din nou la 
Roma? 

— Pe dobitocul acela care zbiară ca măgarul la iesle? Se 
răsti Gaius, i-am dat o însărcinare diplomatică şi în loc să-şi 
vadă de treaba lui este bătut în curtea unui han grecesc de 
către un sclav, care n-avea nici o armă asupra lui. 

— E: u nu cred nimic din vorbele acestea! Protestă Celia 
cu glasul ascuţit. Este o minciună pe care cineva a pus-o în 
circulaţie pentru a-l discredita. Eu mi-am închipuit că eşti 
prietenul lui Quintus. 

— Cum se poate să-ţi închipui aşa ceva? Quintus n-are alt 
prieten decât oglinda în care se admiră. Dacă ar fi fost 
prietenul meu, nici nu m-aş fi gândit să mă apropii de soţia 
lui. 

Cel ia începu să plângă cu sughiţuri: 


— Ai ţinut la mine, ţipă ea, până în momentul când ai venit 
aici şi ai constatat rotunjimile trupului fetei lui Gallus! Dar 
se vede destul de limpede că ea te dispreţuieşte. Ce 
neruşinată este! 

— Te previn să te fereşti să-i faci vreun rău! Scrâşni Gaius 
şi o smuci cu violenţă de braţ. Va fi mai bine s-o uiţi pe fata 
aceasta chiar acum şi, după ce se va întoarce soţul tău, să 
te mulţumeşti numai cu el. Apoi începu să râdă revoltat: Tu 
şi Quintus vă potriviţi foarte bine. 

— Nu se poate să mă umileşti în felul acesta! 'Ţipă ea 
cutremurată de furie. Cum vei îndrăzni să te mai arăţi în 
faţa lui Seianus după ce-i voi spune că te-ai purtat faţă de 
mine ca faţă de o desfrânată? 

Craius ridică din umeri. 

— Dar tu cum vei îndrăzni să te arăţi în faţa lui ca să-i spui 
astfel de vorbe? Rânji el. 

După această întrevedere, Celia încercă să se consoleze 
plecând să facă o vizită împărătesei, o obligaţie socială de 
care-şi aduse aminte pe neaşteptate şi de care majoritatea 
vizitatorilor, apucaţi de frigurile plecării, uitaseră să se 
achite. 

Bătrâna lulia fu foarte amabilă şi Celia, care era furioasă şi 
cu ochii umflaţi de plâns, deveni în mâinile ei o victimă 
uşoară imediat ce încerca s-o descoasă, spunându-i vorbe 
de simpatie. 

— Bietul Gaius! Oftă lulia. Este atât de impresionabil! Şi 
trăieşte atât de singur! În acelaşi timp este copleşit de griji! 
Trebuie să fii îngăduitoare faţă de el, draga mea. Afară de 
asta, cred că este şi îndrăgostit de fiica lui Gallus. Sunt 
convinsă c-ar fi o căsătorie reuşită. Gallus este foarte iubit 
de armată atât la Roma, cât şi în interiorul imperiului. De 
fapt Gallus este însăşi armata. Şi în cazul când fiul meu va 
urma la tron va avea nevoie de bunăvoința legiunilor. Afară 
de asta, după cât ai putut constata, împăratul ţine atât de 
mult la Diana, încât căsătoria ei cu Gaius va contribui şi ea 


la asigurarea viitorului fiului meu în vederea succesiunii la 
tron. 

— Bine, dar Diana nu-l poate suferi! Protestă Celia. Toată 
lumea poate constata fără nici o greutate că ea-l 
dispreţuieşte 

— Ei bine, asta se datoreşte faptului că-şi închipuie că este 
îndrăgostită de fiul lui Gallio, cel care este pe jumătate 
nebun, ripostă lulia şi zâmbi enigmatic. Dar îi va trece şi 
asta. Probabil, dacă vei fi şi tu de acord să te răzbuni pe 
Diana, atunci te vei strădui să nu dezminţi zvonul că 
Marcellus este nebun. Spunându-i aceste cuvinte, 
împărăteasa o sărută pe obraz şi-i făcu semn că poate să 
plece. 

După ce părăsi vila Dionysos, Celia îşi şterse furioasă 
buzele şi se îndreptă spre palatul lovis, unde invitaţii 
aşteptau lecticele pentru a cobori coasta muntelui până la 
barca imperială care aştepta la chei. Mai trăgea nădejde că 
lui Gaius îi va părea rău de lipsa lui de curtenie faţă de ea şi 
în drumul de întoarcere îi va acorda ca şi până acum toate 
atenţiile lui. 

— Unde este prinţul? Întrebă ea, prefăcându-se mulţumită 
şi oprindu-se lângă verişoara ei Lavinia Seianus. 

— El nu se va întoarce împreună cu noi la Roma! Răspunse 
Lavinia şi zâmbi maliţioasă. Cred că ar dori să stea de vorbă 
cu Diana iară să fie şi ceilalţi vizitatori de faţă. 

— Mare lucru de capul ei! N-are decât să stea dacă-i face 
plăcere! Ripostă Celia nemulțumită. 

— Nu fi tocmai atât de sigură de această întrevedere! Se 
amestecă Minia, sora Laviniei, care sta de. Vorbă cu Olivia 
Varus, aşezată în lectica de lângă ea. 

— Marcellus este aşteptat să sosească, adăugă Olivia. 

— Nici asta nu-i va face deosebită plăcere, se zborşi Celia. 
Marcellus este nebun! Acesta a fost motivul pentru care a 
trebuit să părăsească Roma. 

— Acestea sunt prostii! Ripostă Lavinia. Marcellus a fost 
trimis de împăratul Tiberiu pentru a face anumite cercetări 


în Atena sau în altă parte; crezi că împăratul ar fi putut să 
încredinţeze această misiune unui nebun? 

— Şi de ce să nu i-o încredinţeze? Chicoti Minia. 

— Cine ţi-a spus vorbele acestea, Celia? Întrebă Olivia. 

— Împărăteasa! Răspunse Celia cu glasul impresionant. 
Nu cred că ceea ce mi-a spus ar putea fi secret. 

— Tot aşa nu cred nici eu, încuviinţă Lavinia. Se poate ca 
înainte de asta să fi fost... Dar astăzi nu mai este. 

— Ce te interesează pe tine aşa ceva? Întrebă Minia 
melancolică. 

— Pentru că... Eu ţin la Marcellus, răspunse Lavinia şi tot 
aşa ţin şi la Diana. Este destul de trist că se colportează 
astfel de zvonuri. Dar afară de asta eu nici nu cred c-ar 
putea să fie adevărat. 

— Nu înţelegi că mi-a spus chiar împărăteasa? Se răsti 
Celia. 

Lavinia ridică din sprâncene, făcu o strâmbătură şi dădu 
din umeri. 

— Mă întreb ce motive o fi avut să-ţi spună astfel de 
vorbe? Zise ea. 

Trecuse bine de amiază când corabia Cleo apăru în faţa 
insulei şi peste un ceas acostă la chei. Ziua fusese senină şi 
Marcellus nu văzuse încă apele golfului Napoli atât de 
albastre. Demetrius rămase în port pentru a supraveghea 
transportarea bagajelor la vila lovis. 

Marcellus luă o lectică şi fu urcat în susul scării cu treptele 
de marmură; traversă terasele, apoi alte trepte şi alte 
terase, admirând mulţumit luxul şi risipa de care se 
împresurase bătrânul împărat în această insulă. Bătrânul n- 
avea decât să fie nebun, dar în orice caz era un artist. 

După ce ajunseră pe platou văzu oraşul de basme al lui 
Tiberiu -dominat de masiva clădire a Palatului lovis - 
strălucind alb în lumina soarelui de iunie. Bătrânii filosofi cu 
trupul uscat şi preoţi pântecoşi se odihneau în umbra 
foişoarelor, iar în lungul aleilor prunduite ce împresurau 
dulbinele se plimbau alţi oameni în vârstă, mergând cu 


frunţile plecate şi cu mâinile împreunate la spate. Oare toţi 
sfetnicii împăratului sunt oameni bătrâni? Se întrebă el. Cu 
siguranţă acesta trebuie să fie adevărul. Lui Marcellus i se 
păru c-a îmbătrânit şi el, gândindu-se că va fi obligat să 
contribuie la sporirea numărului acestor moaşe ambulante. 

Rămase uimit şi mulţumit când constată că i se cer atât de 
puţine explicaţii referitoare la motivul pentru care a venit, 
îşi spuse numele unuia care conducea o patrulă şi fu lăsat 
să treacă, iar acesta trimise vorbă comandamentului gărzii, 
care sosi imediat şi-l însoţi în lungul peristilului uriaş până 
în atriumul răcoros şi cu tavanul înalt, unde puţin după 
aceea apăru căpetenia sclavilor şi-l salută cu tot respectul 
cuvenit. 

Împăratul, care acum se odihneşte, îi spuse el, va fi 
informat despre sosirea tribunului. Până atunci tribunul, 
dacă-i va face plăcere, este rugat să intre în apartamentul 
ce i-a fost pregătit. 

— Prin urmare am fost aşteptat? Întrebă Marcellus. 

— Sigur că da, stăpâne, răspunse Nevius. Maiestatea-sa a 
fost informat despre sosirea la Roma a tribunului Marcellus. 
Apartamentul în care fu introdus era foarte luxos şi avea 

un peristil aparte care da spre grădina plină de flori. O 
jumătate de duzină de sclavi din - Nubia îi pregăteau baia. 
Apoi intră un macedonean înalt de statură cu un clondir de 
vin şi pe urma lui un altul, care aduse o tavă mare de argint 
încărcată de fructe neobişnuite. 

Marcellus ieşi în peristil şi încruntă din sprâncene 
îngândurat, împăratul îi făcea o primire impunătoare. 
Rangul pe care-l avea îi da dreptul să fie tratat cu o anumită 
curtenie, dar atenţiile acestea neobişnuite aveau nevoie de 
o explicaţie specială. Era măgulitor să fie primit în felul 
acesta, dar în acelaşi timp se vedea limpede că primirea 
aceasta urmăreşte ceva. Demetrius sosise şi hamalii 
aduseseră bagajele. Căpetenia sclavilor apăru din nou ca 
să-l anunţe că baia îl aşteaptă. 


— Şi în momentul când veţi fi dispus, stăpâne, adăugă 
Nevius, fiica lui Gallus vă va primi în grădina vilei proprii. 

Se oferiră ca să-l însoţească, dar după ce se informă în ce 
parte se găseşte vila preferă să meargă singur. Vila Dianei? 
Ce nevoie poate să aibă Diana de o vilă în insula Capri? Nu 
cumva şi-a dorit o vilă? Sau poate ideea aceasta aparţine 
bătrânului Tiberiu? 

După ce se mai apropie, încetini pasul în mod involuntar şi 
admiră graţia şi simetria clădirii. Era o clădire mare, dar 
nu-i făcea impresia de masivitate. Coloanele dorice ale 
porticului nu erau greoaie; sculpturile de piatră erau fine şi 
delicate ca o dantelărie. Părea o uriaşă casă de păpuşi şi-ţi 
sugera ideea că a fost făcută de un meşter ingenios numai 
din zahăr. 

Fu întâmpinat de un paznic, care-l conduse în lungul 
atriumului cu pereţii pustii şi cu tavanul albastru pe care 
erau prinse stele de aur; de aici trecură în peristil, unde 
găsiră o mulţime de lucrători ocupați cu ornamentarea şi 
cizelarea pereţilor de marmură; oamenii se uitară la el cu 
bunăvoință şi mirare. Dincolo de perisţil se vedea grădina 
proiectată în terase. Paznicul îi făcu semn spre partea de 
miazăzi, unde era pergola şi se retrase. Marcellus îşi 
continuă drumul cu paşi întinşi şi înfiorat de nerăbdare şi 
mulţumire. 

Diana sta cu coatele proptite de balustrada de marmură şi 
se uita în largul mării. Pesemne îl aştepta şi auzindu-i paşii 
se întoarse încet în loc şi rămase cu coatele proptite pe 
marginea balustradei, uitându-se la el cu ochii mari şi 
speriaţi. Marcellus înţelese imediat semnificaţia acestei 
priviri: se întreba dacă s-o fi vindecat complet de boala 
care-l chinuise şi dacă întâlnirea aceasta a lor nu va fi ceva 
ce să-i înstrăineze unul de altul. Părea puţin speriată şi, fără 
să vrea, ridică mâna şi cu dosul palmei îşi acoperi gura. 

Marcellus n-avu vreme să examineze cu atenţie rochia în 
care era îmbrăcată, peplumul grațios de mătase albă tivit la 
gât cu o mătase de culoare roşu-închis, mânecile largi şi 


despicate prinse în copci de aur, cingătoarea lată care-i 
îmbrăţişa strâns şoldurile, banda de perle roşii dimprejurul 
frunţii din care scăpase o şuviţă de păr negru; dar, 
abstracţie făcând de toate acestea, Diana prin ea însăşi era 
o fată încântătoare, în absenţa lui, fata aceasta se 
dezvoltase şi devenise o femeie plină de graţie, îşi aducea 
aminte că înainte de plecare fusese o fată adorabilă, aşa că 
de multe ori în nopţile lui de veghere se întrebase dacă nu 
cumva a încercat s-o idealizeze, exagerându-i calităţile, dar 
acum putea să-şi dea seama că este mult mai frumoasă 
decât şi-o închipuise el. Obrazul strălucea de mulţumire. 

Fata înainta încet ca să-i iasă în cale. Legănându-şi 
faldurile peplumului în ritmul mersului ca de regină; buzele 
îi erau întredeschise şi zâmbetul îi devenea tot mai 
accentuat pe măsură ce se apropia, întinse mâinile 
amândouă spre el, examinându-l mereu cu aceeaşi atenţie 
şi speranţă în priviri. 

— Diana! Exclamă el. Scumpa mea, Diana! Şi apucând-o 
de mâini se uită extaziat în ochii ridicaţi spre el. 

— Va să zică e adevărat că te-ai întors la mine, Marcellus? 
Murmură ea. 

O strânse mai aproape de el şi fata se supuse îmbrăţişării 
lui, apoi ridică o mână şi i-o trecu peste obraz. Pleoapele i 
se închiseră încet şi Marcellus o sărută pe ochi. Mâna îşi 
făcu loc împrejurul gâtului său şi se strânse mai tare alături 
de el când îi simţi buzele lipite de gura ei. Respiră repede 
de câteva ori, auzindu-i bătăile inimii alături de a ei şi 
rămaseră vreme îndelungată îmbrăţişaţi. 

— Eşti adorabilă! Murmură Marcellus în extaz. 

Oftă mulţumită şi-şi culcă obrazul pe pieptul lui. Începuse 
să tremure. Apoi se desprinse din braţele lui şi, depărtându- 
se puţin, ridică privirea şi-l examina cu ochii umezi. 

— Vino să ne aşezăm pe o bancă, zise ea cu glasul blând. 
Avem mult de vorbit împreună. 

Până şi timbrul glasului ei se schimbase. Părea mai adânc 
şi mai bogat în rezonanţe. Marcellus o urmă până la banca 


de marmură, de unde aveau o vedere încântătoare spre 
mare; după ce se aşezară, Diana se întoarse spre el şi-l 
examina îngândurată. 

— Ai văzut pe împărat? Văzându-l că se uită la ea şi clatină 
distrat din cap, ca şi când întrevederea cu împăratul ar fi 
fost o problemă de importanţă secundară, adăugă pe un ton 
ceva mai grav: Aş fi mult mai mulţumită clacă n-ai fi obligat 
să vorbeşti cu el. Ştii foarte bine cât este de excentric. 
Curiozitatea lui faţă de vrăjitorii şi minuni, faţă de stele şi 
duhuri o cunoşti destul de bine. De un timp încoace aceasta 
a devenit pentru el un fel de obsesie. Sănătatea lui este în 
declin. Nu doreşte să mai vorbească despre altceva decât 
despre probleme din metafizică. 

— Nu este deloc de mirare! Răspunse Marcellus şi se 
întinse după mâna ei. 

— Uneori, cât e ziua de lungă şi până târziu noaptea, 
continuă ea cu glasul adânc care făcea ca fiecare cuvânt să 
pară confidenţial, se frământă bietul de el din pricina 
acestor probleme, iar înţelepţii dimprejurul lui stau roată şi 
vorbesc ceasuri întregi, iar el se străduieşte să-i asculte ca 
şi când ar fi obligat anume. 

— Probabil se pregăteşte apropierea morţii, insinua 
Marcellus. Pleoapele Dianei tremurară. 

— A aşteptat cu nerăbdare să te întorci, îşi închipuie, 
probabil, că tu îi vei spune ceva nou. Bătrânii aceştia, zise 
ea şi făcu un gest de nerăbdare, storc ultima vlagă dintr- 
însu! Şi-i scot din fire. Abuzează de el şi fără nici un fel de 
milă. Cel mai meschin dintre toţi este Dodinius, 
prezicătorul. De fiecare dată când răsare lună nouă, taie o 
oaie şi îndeplineşte un ritual religios, apoi afirmă c-a avut o 
revelaţie. Nu ştiu cum procedează. 

— Cred că numără excrescenţele de pe coarnele mielului 
şi examinează intestinele. Dacă un anumit nod al 
intestinelor este îndreptat spre răsărit, asta indică răspuns 
afirmativ la întrebarea pe care ai pus-o şi te costă cinci sute 
de sesterţi. 


— În sfârşit, îl întrerupse Diana ca şi când n-ar. fi 
interesat-o amănuntele, e cert că acesta este felul în care 
procedează ticălosul de Dodinius. Se spune că uneori a 
făcut preziceri întemeiate. Dacă se întâmplă să vină 
furtuna, el ştie întotdeauna înaintea tuturor. 

— Probabil simte schimbarea atmosferică în încheieturile 
sale îmbătrânite, zise Marcellus. 

— Tu eşti un sceptic înveterat, Marcellus, răspunse fata şi 
se uită ia el dintr-o parte. Nu trebuie să vorbeşti în 
batjocură despre oamenii aceştia care se bucură de atâta 
prestigiu. Cea mai reuşită prezicere a lui Docliniiis a fost 
ziua când a declarat, a doua zi după moartea lui Aemieus 
Seneca, că ei este în viaţă, deşi în ajun se primise raportul 
că bătrânii! Poet a murit. Cum a făcut această precizare 
numai zeii ar ti în stare să-ţi spună; dar este adevărat că 
Seneca a căzut în comă letargică şi a doua zi s-a trezit, 
după cum probabil ştii şi tu. 

— Nu te-ai gândit că el probabil s-a înţeles cu Seneca să se 
prefacă mort? Întrebă Marcellus şi zâmbi sarcastic. 

— Dragul meu, dacă Aenneus Seneca ar fi vrut să fie în 
înţelegere cu cineva, sunt convinsă că n-ar fi ales pe prostul 
de Dodinius, răspunse Osana şi încercă să devină serioasă. 
Acum vreo zece zile afirma c-a avut o revelaţie din care 
deduce că împărații! Nu va muri niciodată, l-a fost foarte 
greu să convingă şi pe împărat despre temeinicia acestor 
preziceri, fiind o mulţime de dovezi care au calitatea să-l 
convingă tocmai de contrariul, afirmațiilor lui. Iotuşi 
maiestatea-sa pare extrem de preocupat de acest subiect. 
Ar prefera să-l creadă pe Dodinius şi în fiecare dimineaţă 
primul lui gând este să trimită după el ca să-i mai repete o 
dată revelaţia pe care a avut-o, iar Dodinius, reptila aceasta 
neruşinată, îl asigură că în această privinţă nu poate exista 
nici o îndoială. Spune drept: nu este ruşinos să vezi că 
ultimele zile ale împăratului sunt tulburate în felul acesta în 
loc să-l lase să moară liniştit? 

Marcellus întoarse privirea şi dădu din cap cu indiferenţă. 


— Uneori, dragul meu, continuă Diana cu glasul impulsiv şi 
se plecă spre el, mi-e ruşine de situaţia aceasta care mă 
condamnă să trăiesc aici împresurată de oamenii aceştia 
ticăloşi, care se îngraşă din înşelăciune şi minciună. Tot 
ceea ce poţi auzi în această insulă populată de nebuni sunt 
vorbe cărora nici un om cu mintea întreagă n-ar putea să le 
dea crezare. Şi acum, ca şi când bietul împărat n-ar fi auzit 
destule prostii cu care i-au împuiat capul, ticălosul de 
Dodinius încercă să-l convingă că va trăi în veci. 

Marcellus nu zise nimic, ci continuă să se uite îngândurat 
spre largul mării. Imediat după aceea reveni la realitate şi, 
întorcându-se spre ea, îi petrecu un braţ împrejurul 
umerilor. 

— Nu ştiu, Marcellus, ce vei avea să-i spui împăratului, 
zise Diana, supunându-se îmbrăţişării lui, dar sunt convinsă 
că ceea ce-i vei spune va fi întemeiat. Probabil te va întreba 
ce crezi despre prostia pe care i-a spus-o Dodinius. Pentru 
a-i putea răspunde vei avea nevoie de oarecare tact. 

— Nu ai putea să-mi dai un sfat? Întrebă Marcellus. 

— Cred că tu vei ştii ce trebuie să-i spui. Tiberiu este un 
moşneag sleit de puteri. În acelaşi timp nu s-ar putea nici 
spune despre el c-ar avea temperament de erou. Dar a fost 
o vreme când el era curajos şi voinic. Probabil dacă îi vei 
vorbi despre această epocă el îşi va aduce aminte. Pe 
vremea când era tânăr şi viguros nu s-a temut de moarte, 
deşi avea pentru ce să trăiască, zise Diana şi cu vârfurile 
degetelor păru că ar vrea să deseneze ceva pe mâneca 
tunicii lui Marcellus. De ce trebuie numaidecât ca omul 
acesta bătrân şi ostenit să trăiască în veci? Ai crede mai 
curând c-ar trebui să se simtă fericit că poate scăpa de 
povara vieţii, pentru a părăsi pe toţi curtenii aceştia care 
aleargă după favoruri şi pe profeţii săi năuci. Şi a-şi găsi 
locul de odihnă în uitare. 

Marcellus se aplecă spre ea şi o sărută, simțind un fior 
cum îi fuge în lungul trupului când constată că ea nu-i 
răspunde la sărut. 


— 'Te iubesc, adorata mea! Murmură el cu patimă. 

— Dacă mă iubeşti, atunci ia-mă de aici, răspunse ea în 
şoaptă. Du-mă undeva unde nu sunt nebuni, unde nimeni 
nu vorbeşte despre prostii metafizice, unde pe nimeni nu-l 
interesează viitorul şi nici trecutul şi nimic altceva decât 
ceea ce se întâmplă acum. Vrei, Marcellus? Întrebă ea şi se 
strânse mai aproape de el. Împăratul doreşte ca noi să 
trăim aici. De aceea a clădit această vilă îngrozitoare. Dar 
eu nu pot să rămân aici, zise Diana şi glasul începu să-i 
tremure. Sunt incapabilă să mai stau aici. Altfel voi înnebuni 
şi eu. Îşi apropie buzele de urechea lui şi-i spuse în şoaptă: 
Nu s-ar putea să fugim din această insulă? Crezi c-am putea 
închiria o barcă? 

— Nu, draga mea, răspunse Marcellus. Te voi lua cu mine, 
dar noi nu vom deveni doi fugari. Va trebui să mai aşteptăm 
şi să nu ne expunem exilului. 

— De ce nu? Întrebă Diana. Să plecăm undeva... Departe, 
foarte departe... Să avem o căsuţă mică şi o grădiniţă... pe 
marginea unei ape limpezi, ca să putem trăi în linişte. 

— Planul este foarte frumos, draga mea, încuviinţă 
Marcellus. Dar te-ai plictisi foarte curând şi te-ai simţi 
singură şi neliniştită. Afară de asta, eu am de îndeplinit o 
misiune, pe care n-o voi putea îndeplini în mijlocul unei 
grădiniţe pline cu flori. Dar afară de asta suntem obligaţi să 
ţinem socoteală şi de familiile noastre. 

Simţi trupul Dianei cum se destinde în braţele lui şi 
înţelese c-a început să se gândească. 

— Bine, voi avea răbdare, îi tăgădui ea, dar să nu mă laşi 
să te aştept prea mult. Aici nu sunt în siguranţă. 

— Nu eşti în siguranţă? Se miră Marcellus. Ce te face să te 
temi? Înainte de a-i putea răspunde tresăriră amândoi şi se 
depărtară unul de altul, căci auziră lipăit de sandale. 
Uitându-se în partea unde era vila, Marcellus văzu paznicul 
care-l îndreptase încotro trebuie să apuce pentru a putea 
ajunge în pergola. 


— Tiberiu este prea slăbit şi prea preocupat de alte 
gânduri pentru a fi în stare să mă protejeze, declară Diana 
cu glasul stins. Împărăteasa se va amesteca din ce în ce tot 
mai mult în viaţa pe care am duce-o noi aici. În această 
insulă înspăimântătoare. Gaius vine adeseori la Capri şi are 
lungi consfătuiri cu ea. 

— Porcul acela a îndrăznit să te plictisească din nou? O 
întrerupse Marcellus. 

— Până acum am reuşit să mă feresc de a rămâne singură 
cu el, răspunse Diana. Dar bătrâna lulia se străduieşte din 
toate puterile ca... 

Paznicul se oprise la o mică distanţă. 

— Ce este, Atreus? Întrebă Diana întorcându-se spre el. 

— Împăratul este dispus să-l primească pe tribunul 
Marcellus Gallio, răspunse respectuos. 

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus. Voi veni imediat. 
Paznicul salută şi se depărta cu paşi rigizi. 

— Când şi unde ne vom putea întâlni, iubita mea? Întrebă 
Marcellus şi cu părere de rău se ridică în picioare. Probabil 
în timpul mesei? 

— Nu cred că va fi posibil, împăratul va dori ca să fii toată 
seara la dispoziţia lui. După ce vei fi liber, trimite-mi un 
mesaj în apartamentul meu din vila lovis. În cazul când nu 
va fi prea târziu, voi cobori în atrium. În caz contrar ne vom 
întâlni aici în pergola. 

Diana îi întinse mâna şi Marcellus i-o sărută înduioşat. 

— Acest Atreus este sclavul tău? Întrebă el. Diana clătină 
din cap. 

— De acasă n-am adus decât două cameriste, răspunse ea. 
Toţi ceilalţi care mă servesc fac parte dintre slujitorii 
palatului lovis. El mă urmează în toate părţile unde mă duc. 

— Este om de încredere? Întrebă Marcellus speriat. Diana 
ridică din umeri şi zâmbi cu îndoială. 

— În cine ai putea avea încredere când te găseşti în 
cuibarul acesta de uneltiri? Atreus este respectuos şi 
serviabil. Nu ştiu dacă ar fi în stare să se expună primejdiei 


din pricina mea. ot aşa nu ştiu dacă nu s-a dus acum la 
bătrâna lulia ca să-i spună că tu m-ai sărutat. Nu sunt 
sigură de niciuna dintre aceste două alternative. Diana se 
ridică în picioare şi-şi petrecu braţul pe sub al lui. Pleacă 
acum, zise ca în şoaptă. Bietul bătrân te aşteaptă... Şielnu 
prea-are multă răbdare. Când vei fi liber, întoarce-te la 
mine. 

Marcellus o cuprinse în braţe şi o sărută. 

— Nu mă voi gândi la nimic altceva decât la tine! Murmură 
el. 

Ultima dată când Marcellus văzuse pe împărat, dar şi 
atunci de ia mare distanţă, se întâmplase acum unsprezece 
ani, în prima zi de Ludi Florales. Aceasta fusese ultima dată 
când publicul avusese ocazia să-l mai vadă în timpul 
festivităților oficiale. 

Îşi aducea aminte de el ca de un bărbat auster, cu părul 
cărunt, cu trăsături energice şi de statură impunătoare, 
care nu dădea decât foarte puţin atenţie patricienilor 
îngrămădiţi împrejurul său în loja imperială şi cu atât mai 
puţină spectacolului ce se desfăşura în arenă. Expresia de 
indiferenţă ce se oglindea pe obrazul lui nu-l mirase câtuşi 
de puţin, deoarece toată lumea ştie că Tiberiu, căruia 
niciodată nu-i plăcuseră mulțimile adunate grămadă şi 
extravaganţa serbărilor oficiale, a început să devină 
neobişnuit de morocănos. Bărbaţii mai în vârstă, cum era 
senatorul Gallio, care-şi mai aduceau aminte de 
înspăimântătoarea risipă a lui August şi erau de acord cu 
economiile realizate de Tiberiu, care adusese o epocă de 
prosperitate încă necunoscută în Roma, urmăreau 
melancolia crescândă a împăratului cu o simpatie plină de 
regrete. Tânăra generaţie, care nu aprecia virtuțile 
sănătoase ale împăratului, tocmai dimpotrivă, îl considera 
drept un bătrân zgârcit, care încerca să tulbure plăcerea 
altora şi-i dorea moartea cu toată sinceritatea. 

În această privinţă, bătrânul Tiberiu nu le satisfăcuse 
dorinţa în întregime, dar în schimb tăcu un gest care era 


destul de aproape de ceea ce ar fi preferat ei: puţin după 
aceea se retrase în reşedinţa sa din insula Capri, unde trăia 
atât de departe şi de străin de treburile statului, încât 
această recluziune putea fi considerată echivalentă cu o 
abdicare. 

De atunci trecuse vreme îndelungată. Marcellus se opri, 
îmbrăcat în uniforma de gală, în mijlocul atriumuiui spaţios 
şi întunecat şi aşteptă să fie introdus în dormitorul imperial, 
îşi închipuise că va vedea un bărbat foarte bătrân, dar 
pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat să aibă o 
întrevedere cu omul acesta, care era atât de bătrân încât 
părea că într-însul nu mai pâlpâie decât o slabă scânteie de 
viaţă, dar care în realitate, imediat ce începu să vorbească, 
păru că dispune de inepuizabile rezerve fizice şi spirituale. 

Pe împărat îl găsi proptit între perne, împuţinat la trup şi 
cu trăsăturile tulburi, deoarece soarele coborâse spre apus 
şi dormitorul lui era plin de umbre, în patul uriaş părea că 
n-a mai rămas dintr-însul nimic viu decât ochii cavernoşi, 
care întâmpinară pe Marcellus de cum intră pe uşă şi-l 
urmări până la scaunul uriaş cu spătarul rigid pe care se 
aşeză. Capul de pe pernă părea-o hârcă acoperită cu un 
pergament boţit. Gâtul era uscat şi galben. Printre firele de 
păr alb şi rărit care-i acopereau tâmplele se vedea o arteră 
umflată care bătea încet, întocmai ca o vâslă în mâna unui 
barcagiu ostenit care se străduieşte să ajungă la țărm. 
Mâna uscată care-i indică scaunul aşezat foarte aproape de 
pat părea gheara unei acvile bătrâne. 

— Maiestate! Murmură Marcellus şi se înclină adânc în 
faţa lui. 

— Aşază-te pe scaun, murmură Tiberiu nemulţumit. 
Sperăm c-ai aflat ceva despre cămaşa aceea vrăjită! Şi 
respiră şuierător. Ai lipsit de acasă vreme destul de lungă 
pentru a putea descoperi râul Stix şi grădinile Edenului 
evreiesc. Probabil te-ai întors călare pe calul troian, cu lâna 
de aur aşternută sub şa! 


Bătrânul întoarse capul pentru a se convinge ce efect a 
făcut această glumă acidulată asupra lui, aşa că Marcellus, 
închipuindu-şi că împăratului i-ar face plăcere să-l vadă că-i 
apreciază umorul, îndrăzni să zâmbească. 

— Cuvintele mele ţi se par caraghioase? Murmură Tiberiu. 

— Nu mi se par deloc dacă maiestatea-voastră a vorbit în 
serios, răspunse Marcellus grav. 

— Tinere, noi suntem întotdeauna serioşi! Apoi, proptindu- 
şi cotul ascuţit în aşternut, se apropie de marginea patului. 
Părintele tău mi-a înşirat o poveste despre răstignirea unui 
galileean nebun în Ierusalim. Pilat, care mereu are câte o 
neînțelegere cu evreii, ţi-a dat ordin să răstigneşti pe 
fanaticul acela şi întâmplarea aceasta ţi s-a urcat la cap. 
Bătrânul îşi umezi buzele uscate. Bine că mi-am adus 
aminte. Cum stai acum cu capul? 

— Mă simt foarte bine, maiestate, răspunse Marcellus 
mulţumit. 

— Hâhum! Afirmația aceasta o fac toţi nebunii. De ce sunt 
mai nebuni, cu atât mai mult susţin că se simt mai bine. 
Tiberiu rânji într-un fel respingător, ca un nebun când se 
găseşte în faţa celuilalt. Probabil acum îţi închipui că 
împăratul tău este nebun. 

— Oamenii nebuni nu fac glume, maiestate! Ripostă 
Marcellus. Tiberiu îşi ţuguie buzele care acum arătau ca 
gâtul unui pungi strânse în băieri şi, încruntând din 
sprâncene, se gândi la răspunsul acesta liniştitor. 

— De unde ştii că nebunii nu fac glume? Întrebă el. Tu nu 
i-ai putut vedea pe toţi şi nici nu s-ar putea spune că unul ar 
putea să semene cu celălalt. Dar şi păru că s-a înfuriat, ce 
te determină să risipeşti timpul împăratului tău cu astfel de 
nimicuri? Începe şi spune ce ai de spus! Sau, mai bine, 
aşteaptă puţin. Ni s-a spus că sclavul tău grec a atacat cu 
mâna goală pe fiul lui Tuscus. Este adevărat? 

— Da, maiestate, admise Marcellus, este adevărat! A avut 
motive temeinice, dar acesta nu este un motiv care să 


înlăture vina sclavului meu şi îmi pare foarte rău de 
incidentul care s-a întâmplat în Atena. 

— Eşti un mincinos! Murmură Tiberiu. De aici înainte nu 
vom mai crede nimic din ceea ce ne spui. Dar, haide, spune- 
ne mai întâi întâmplarea asta! 

Ochii maliţioşi ai bătrânului deveniră mai lucitori în timpul 
cât Marcellus îi povesti extraordinarul episod petrecut în 
grădina casei Eupolis, iar când ajunse la faza cu obrazul 
zdrobit al lui Quintus de pumnii grecului, furiosul împăratul 
se aşezase din nou întrun cot şi obrazul îi strălucea de 
mulţumire. 

— Mai păstrezi şi astăzi pe sclavul acesta? Chicoti Tiberiu. 
Ar fi trebuit să-l condamne la moarte. Cât îmi ceri pe el? 

— Aş prefera să nu-l vând, maiestate, dar sunt gata să-l 
pun la dispoziţia maiestăţii-voastre pentru timpul cât... 

— Pentru timpul cât vom mai trăi? Completă moşneagul. 
Câteva săptămâni, nu-i aşa? Sau poate pentru vreme mai 
îndelungată.! Probabil împăratul tău nu va muri niciodată! 
Şi întinse bărbia ascuţită spre el ca să-l provoace. Vorbele 
acestea ţi se par caraghioase, nu-i aşa? 

— Se poate ca un bărbat să trăiască veşnic! Declară 
Marcellus. 

— Acestea sunt mofturi! Îngână Tiberiu. Ce ştii tu despre 
astfel de lucruri! 

— Galileeanul acela, maiestate, răspunse Marcellus cu 
glasul liniştit va trăi în veci. 

— Cel pe care l-ai ucis tu? Va trăi în veci? Cum îţi explici 
această posibilitate? 

— Gâlileeanul a înviat, maiestate! 

— Nu vorbi astfel de prostii! Probabil nu l-ai răstignit aşa 
cum ar fi trebuit. Părintele tău mi-a spus că erai beat. Ai 
stat lângă el până la urmă... Îţi mai aduci aminte ce s-a 
întâmplat? 

Da, Marcellus rămăsese până la urmă. Un centurion 
înfipsese sulița adânc în inima celui răstignit ca să fie sigur 
de moartea lui. Nimeni nu se putea îndoi c-a murit. A treia 


zi după aceea a înviat şi a fost văzut de mai multe ori la 
rând de către diferite grupuri de oameni. 

— Imposibil! 'Țipă Tiberiu. Unde este acum? 

Marcellus nu ştia unde este, dar ştia că acest Isus este viu; 
a cinat împreună cu prietenii săi pe ţărmul lacului din 
Galileea; a apărut în casele oamenilor. Tiberiu se propti în 
amândouă coatele şi se uită la el, iar bărbia începuse să-i 
tremure în mod convulsiv. 

— Pe unde trece se văd urmele paşilor lui în colbul 
drumului, conchise Marcellus. Apare pe neaşteptate. 
Vorbeşte, mănâncă şi-şi arată rănile care nu ştiu din ce 
motive nu se vindecă. Când intră nu are nevoie să deschidă 
uşa. Oamenii au o senzaţie stranie că cineva a apărut între 
ei şi, când se uită împrejurul lor, dau cu ochii de el. 

Tiberiu se întoarse spre uşă şi bătu din palmele 
îmbătrânite şi uscate. Căpetenia sclavilor se strecură 
înăuntru fără zgomot şi imediat, ca şi când n-ar fi avut 
nevoie să facă drum prea lung. 

— Aprinde lumina... Prostule! Strigă moşneagul cu glasul 
ascuţit. Apoi se întinse pe pat, păru că dârdâie de frig şi-şi 
trase învelitorile peste umeri. Continuă! Murmură el. Va să 
zică nu deschide uşa, ei? 

— Doi bărbaţi înaintau singuri în lungul unui drum într-o 
după-amiază. Destul de târziu, vorbind despre el, continuă 
Marcellus cu glasul domolit. Imediat după aceea şi-au dat 
seama că merge la pas cu ei. L-au poftit să cineze împreună 
într-un han, care este la douăsprezece mile departe de 
Ierusalim. 

— Prin urmare nu era o stafie! Interveni Tiberiu. 

— Nu era o stafie. Dar de data aceea n-a mâncat. A frânt 
pâinea, a murmurat o rugăciune şi s-a făcut nevăzut. La 
câteva minute după aceea a intrat într-o casă din Ierusalim; 
îşi găseşte prietenii aşezaţi împrejurul mesei şi ciriează cu 
ei. 

— Prin urmare se poate arăta în orice parte, ei? Întrebă 
Tiberiu şi păru că se gândeşte la ceva. Apoi adăugă mai 


mult pentru sine: Probabil n-ar apărea dacă ar constata că 
cei dinăuntru sunt bine păziţi. 

Dar, văzând că Marcellus nu răspunde nimic la cuvintele 
lui, moşneagul stărui: Ce zici de asta? 

— Cred că paza nu l-ar putea împiedica, îndrăzni 
Marcellus să-i răspundă. El merge unde-i place. El dă 
vedere orbilor şi surzilor auzul. A vindecat leproşi, paralitici 
şi demenţi. Eu, maiestate, n-am crezut niciodată niciuna 
dintre aceste afirmaţii până în momentul când mi-a fost 
imposibil să mă mai îndoiesc de temeinicia lor. El poate face 
orice! 

— În cazul acesta de ce a admis să-l condamne la moarte? 
Întrebă bătrânul Tiberiu. 

— Maiestatea-voastră, cunoaşteţi învăţăturile multor 
religii şi vă veţi aduce aminte că evreii au obiceiul să ofere 
jertfe de sânge pentru crimele săvârşite. Se crede că acest 
galileean s-a oferit pe sine însuşi pentru ispăşire. 

— Ce crime a săvârşit el? Întrebă Tiberiu. 

— Niciuna, maiestate! El a vrut să ispăşească pentru 
păcatele oamenilor. 

— Huâhum! Aceasta este o idee ingenioasă! Exclamă 
Tiberiu şi ridicând ochii în tavan păru că se gândeşte. 
Pentru toate păcatele; păcatele tuturor! Şi după ce, a făcut 
această ispăşire se ridică din morţi şi se plimbă slobod. În 
sfârşit... Dacă el este în stare să ispăşească păcatele lumii 
întregi, atunci s-ar putea presupune că el ştie ce fel de 
păcate sunt şi cunoaşte şi pe cei care le-au săvârşit. O 
personalitate cosmică, nu-i aşa? Ştie ce se întâmplă în lume. 
Crezi că eşti destul de prost ca să crezi aşa ceva? 

— Eu cred maiestate, începu Marcellus foarte liniştit, 
subliniind cu grijă fiecare cuvânt pe care-l pronunţa, că 
acest Isus poate face tot ce vrea să facă oricând, oriunde şi 
pentru oricine crede el de cuviinţă. 

— Până şi pentru împăratul Romei? Întrebă Tiberiu şi, 
după tonul pe care-i pusese întrebarea, părea că-i 
recomandă să fie prudent cu ce va spune. 


— S-ar putea presupune, stăpâne, că Isus ar putea să 
apară oricând în fata împăratului, dar dacă se va întâmpla 
să apară se va apropia de el cu bunătate şi maiestatea- 
voastra va simţi o mare mulţumire. 

Tiberiu rămase vreme îndelungată fără să zică nimic şi 
gândindu-se la aceste apariţii şi dispariţii înainte de a-i cere 
şi alte informaţii în legătură cu ele. 

— Este absurd să crezi că cineva s-ar putea face vizibil sau 
invizibil după cum îl trage inima! Ce se întâmpla cu el când 
devenea invizibil? Se destrăma în aer? 

— Stelele, stăpâne, nu au nevoie să se destrame în aer, 
zise Marcellus. 

— Prin urmare, admițând argumentul invocat de tine, am 
putea presupune că omul acesta se găseşte aici în cameră, 
dar noi nu-l putem vedea. 

— În orice caz, maiestatea-voastră nu are nici un motiv să 
se teamă de ceva, declară Marcellus. Pe Isus nu-l 
interesează tronul împăratului. 

— De, acesta este un fel de a vorbi, tinere! Murmură 
Tiberiu. Nu-l interesează tronul împăratului, ei? Dar ce-şi 
închipuie individul acesta că este el? 

— EL îşi închipuie că este fiul lui Dumnezeu! Răspunse 
Marcellus calm. 

— Dar tu ce părere ai? Întrebă Tiberiu şi se uită drept în 
ochii lui. 

— Eu cred că este de origine divină, că ar putea veni să 
revendice stăpânirea lumii pentru a întemeia o împărăție şi 
că împărăţia lui nu va avea sfârşit. 

— Eşti un tâmpit! Îţi închipui că el va fi în stare să dărâme 
Imperiul Roman? Strigă bătrânul. 

— În ziua când Isus va ajunge să stăpânească lumea, 
maiestate, nu va mai exista Imperiul Roman. Imperiile vor fi 
distruse demult, căci se vor distruge între ele înainte de 
sosirea lui. El a profeţit această decădere. Când lumea 
aceasta va ajunge să fie sleită de puteri datorită războaielor 
civile, sclaviei, urii şi trădărilor dintre oameni, el va veni şi 


va întemeia împărăţia ce se va sprijini pe pace şi bună 
învoire. 

— Vorbele acestea sunt prostii! Ţipă Tiberiu. Lumea 
aceasta nu poate fi condusă pe temeiul bunei învoiri dintre 
oameni. 

— A încercat vreodată cineva, maiestate? Întrebă 
Marcellus. 

— Sigur că n-a încercat! Tu trebuie să fii nebun! Dar tu 
eşti prea tânăr pentru a putea fi atât de nebun! Şi 
împăratul începu să râdă în silă. Nu s-a întâmplat niciodată 
ca cineva să debiteze atâtea prostii în faţa noastră. Noi 
suntem împresuraţi de înţelepţi, care sunt nişte bătrâni 
caraghioşi şi-şi pierd vremea inventând tot felul de poveşti 
stranii. Dar tu i-ai întrecut pe toţi. Nu vrem să mai auzim 
NIMIC! 

— În cazul acesta, maiestatea-voastră îmi dă voie să mă 
retrag? Întrebă Marcellus şi dădu să se ridice în picioare, 
împăratul întinse mâna şi-l opri. 

— Ai văzut pe fiica lui Gallus? Întrebă el. 

— Da, maiestate! 

— Ştii că ea te iubeşte şi te aşteptat de-doi ani să te întorci 
acasă? 

— Da, maiestate! 

— A fost profund mâhnită din cauză că acum un an, când 
te-ai întors la Roma, ţi-a fost ruşine să te întâlneşti cu ea din 
pricina bolii de care sufereai. lar de astă dată te întorci la 
ea cu capul plin de astfel de năzbâtii! La spune, tu, care eşti 
atât de extaziat de bunătatea şi buna învoire între oameni, 
ce crezi că-şi va închipui acum Diana despre tine? Sau 
poate ai informat-o şi pe ea despre sminteala de care 
suferi? 

— N-am vorbit cu ea, stăpâne, despre galileeanul acesta, 
răspunse Marcellus mâhnit. 

— S-ar putea ca fericirea acestei fete să nu însemne nimic 
pentru tine, dar pentru noi înseamnă totul. Glasul 
împăratului părea aproape înduioşat. Cred că a sosit timpul 


să te porţi faţă de ea aşa cum se cuvine. Prin urmare, te 
poftesc să termini cu prostiile acestea! 

Marcellus rămase nemişcat şi cu privirile tulburi când 
împăratul se uită la el curios, dar nu-i răspunse nimic. 

— Ai toată libertatea să te hotărăşti. Glasul lui slăbit 
deveni ţipător şi tremura de nemulţumire. Sau vei înceta cu 
poveştile acestea despre Isus şi-ţi vei lua Jocul ce ţi se 
cuvine în calitate de tribun roman şi fiu al unui onorabil şi 
respectat senator, sau vei renunţa la fiica lui Gallus. Noi nu 
vom consimţi să se căsătorească cu un nebun. Ce ai de spus 
acum? 

— Maiestatea-voastră îmi îngăduie să mă mai gândesc? 
Întrebă Marcellus cu glasul tremurând. 

— Câtă vreme? Întrebă Tiberiu. 

— Până mâine la amiază. 

— Bine, aşa să fie! Mâine la amiază, în timpul acesta nu vei 
avea voie să te întâlneşti cu Diana. O femeie îndrăgostită nu 
are minte. Probabil ai reuşit s-o convingi să se căsătorească 
cu tine. Asta ar însemna ca mai târziu să regrete. Hotărârea 
ce o va lua nu va fi la îndemâna fiicei lui Gallus. Ci la 
îndemâna ta, tinere, căci tu vei purta toată răspunderea 
acestei situaţii. Atât ajunge! Acum poţi să te retragi! 

Năucit de întorsătura aceasta neaşteptată a situaţiei şi 
concedierea aceasta brutală, Marcellus se ridică în picioare 
şi, înclinându-se în faţa, se întoarse spre uşă, dar 
moşneagul ridică mâna şi-l opri din nou. 

— Mai zăboveşte! Mi-ai vorbit despre toate, dar nu mi-ai 
vorbit despre cămaşă. Vorbeşte-mi şi despre asta înainte de 
a pleca, deoarece s-ar putea ca noi să nu ne mai vedem. 

Aşezându-se din nou pe scaun, Marcellus începu să-i 
vorbească cu glasul liniştit despre felul în care s-a vindecat 
datorită acestei cămăşi; îi vorbi şi despre minunata 
vindecare a Lidiei, care pusese mâna pe veşmântul lui Isus. 
După ce constată c-a reuşit să capteze atenţia împăratului, 
îi vorbi şi despre celelalte întâmplări misterioase petrecute 
în împrejurimile oraşului Capernaum, despre bătrânul 


Natanail Bartolomeu şi Tiberiu ascultă cu interesul 
caracteristic oamenilor bătrâni când aud ceva despre alţi 
bătrâni şi ascultă toate amănuntele referitoare la furtuna 
dezlănţuită pe lacul Galileii. La episodul când treziseră pe 
Isus în momentul când furtuna ameninţa să-i înece, 
moşneagul se ridică în capul oaselor. Dar când auzi că Isus 
a trecut prin apa care umpluse corabia şi urcându-se pe 
punte s-a sprijinit cu o mână de catarg şi a început să 
vorbească valurilor cum ar fi vorbit cu un cal speriat... 

— Aceasta este minciună! Ţipă împăratul şi se lăsă din nou 
între perne, iar când văzu că Marcellus a tăcut se răsti la el: 
Haide, continuă! Aceasta este o minciună, dar o minciună 
cu totul nouă. Îţi vom face această concesie. Sunt foarte 
mulţi zei care se pricep să răscolească furtunile, dar văd că 
acesta se pricepe să le domolească... Şi pentru că veni 
vorba, ia să-mi spui ce s-a ales de cămaşa aceea vrâăjită? 

— O mai am şi astăzi, maiestate! 

— O ai aici cu tine? Ne-ar face plăcere s-o vedem şi noi. 

— Voi trimite s-o aducă, maiestate. 

Căpetenia sclavilor primi ordinul să cheme pe Demetrius. 
Peste câteva clipe apăru: un tânăr înalt, frumos şi grav. 
Marcellus se simţi mândru de el, în acelaşi timp şi puţin 
speriat, deoarece se vedea limpede că prezenţa lui 
interesează pe împărat. 

— Acesta este grecul care zdrobeşte tribunii romani cu 
mâna goală? Îngână Tiberiu. Nu... lasă-l să răspundă el! Se 
adresă împăratul lui Marcellus, care încercase să formuleze 
un răspuns. 

— Prefer să mă bat cu arme, maiestatea-voastră, răspunse 
Demetrius cu îndrăzneală. 

— Şi care este arma ta favorită? Strigă Tiberiu. Paloşul? 
Pumnalul? 

— Adevărul, maiestate, răspunse Demetrius. 

Împăratul încruntă din sprâncene, începu să râdă şi se 
întoarse spre Marcellus. 


— Ia te uită, vlăjganul acesta este tot atât de nebun ca şi 
tine! Zise el. Apoi se întoarse spre Demetrius. Ne-am gândit 
ga te păstrăm aici în calitate de paznic al nostru personal, 
dar... Şi începu să chicotească. Ideea nu e rea! Va să zică 
adevărul, ei? Nimeni altul din această insulă nu ştie cum să 
întrebuinţeze o astfel de armă. Prin urmare vei rămâne! 

Expresia de pe obrazul lui Demetrius nu se schimbă. 
Tiberiu dădu din cap spre Marcellus, care-i spuse: 

— Du-te şi adu cămaşa galileeană! Demetrius se înclină 
adânc şi plecă. 

— Ce crezi, ce fel de minime se va întâmpla cu împăratul? 
Întrebă împăratul pe un ton trufaş. 

— Nu ştiu, maiestate, răspunse Marcellus grav. 

— Probabil eşti de părere că ar fi mai bine să nu facem 
această încercare? Întrebă Tiberiu pe un ton de totală 
indiferenţă, dar imediat după aceea tuşi ca să-şi dreagă 
glasul. 

— Nu mi-aş îngădui să sfătuiesc pe maiestatea-voastră ce 
ar trebui să facă, declară Marcellus şi se uită la el speriat. 

— Dacă ai fi în locul nostru... Începu Tiberiu, dar glasul lui 
păru că se stinge. 

— Aş ezita, răspunse Marcellus. 

— Eşti un prost superstiţios! Ripostă împăratul. 

Demetrius apăru în cameră cu cămaşa cafenie împăturită 
pe braţ. Ochii lui Tiberiu, căzuţi în fundul capului, se 
îndreptară spre ea. Marcellus se ridică în picioare şi, luând 
cămaşa din mâna lui Demetrius, o întinse moşneagului. 

Împăratul întinse curios mâna după ea, apoi şi-o retrase 
încet şi cu sfială, o băgă repede sub învelitoarea de mătase 
şi înghiţi de câteva ori în sec. 

— la-o de aici! Murmură el cu glasul speriat. 

CAPITOLUL XXI. 

Mulţi romani de origine nobilă şi cu situaţii importante s- 
ar simţi mulţumiţi şi mândri dacă împăratul i-ar fi poftit să 
prânzească împreună cu el în apropierea patului său, dar 


cu toate acestea invitaţia pe care o primi Diana în dimineaţa 
aceea o determină să se simtă abătută. 

Numărase fără întrerupere ceasurile ce o mai despărţeau 
de întâlnirea ce o avea cu Marcellus în dimineaţa 
următoare. Era atât de îndrăgostită de el, încât nimic 
altceva n-o mai interesa. Dar acum această întâlnire fericită 
trebuia amânată sau probabil va fi obligată să renunţe cu 
totul la ea în cazul când convorbirea de seara trecută în 
dormitorul împăratului se terminase prost. 

Diana luase în mână o broderie, amăgindu-se cu gândul că 
va lucra şi aşteptase până după miezul nopţii, ascultând 
zvonul de paşi de pe coridoare în nădejdea că Marcellus îi 
va trimite vorbă. La urmă îşi zise că probabil Marcellus este 
de părere că acum va fi prea târziu pentru a o deranja. Se 
zbătuse în aşternut toată noaptea şi fu foarte mulţumită 
când constată că se face ziuă; se aşeză la fereastră şi 
aşteptă nerăbdătoare şi extaziată momentul când va putea 
părăsi vila lovis ca să se îndrepte spre pergola. 

În timpul acesta sosi mesajul împăratului, încercând să-şi 
ascundă dezamăgirea în faţa Slujitori lor, Diana se pregăti 
să asculte chemarea bătrânului Tiberiu, în timpul cât 
cameristele îi ajutară să se îmbrace în hainele luminoase, 
care contribuiau întotdeauna la înveselirea moşneagului, 
încercă să-şi imagineze ce s-a putut întâmpla în timpul serii. 
Probabil împăratul hotărâse să dea lui Marcellus o 
însărcinare care ar fi însemnat imobilizarea lui în această 
insulă blestemată. Ştiind că ea este nerăbdătoare să plece 
cât mai curând, nu era exclus ca Marcellus să fi refuzat 
această însărcinare. Astfel ea, care trebuia să fie profund 
obligată împăratului pentru atenţiile ce i le acordase, era 
acum chemată în faţa lui Tiberiu pentru a interveni între ei. 

Presimţirea îi spunea că prânzul acesta în apartamentul 
împăratului ar putea să se termine într-un fel care ei nu-i va 
face plăcere. 

Trimisese pe Atreus să informeze pe tribun că este în 
imposibilitate să meargă la întâlnire; se examina în oglindă, 


străduindu-se să zâmbească şi se îndreptă spre dormitorul 
imperial. 

— Sunteţi extrem de amabil, maiestate, că-v-aţi gândit la 
mine! Exclamă ea când se opri în faţa lui. Sper că nu v-am 
făcut să aşteptaţi ca să vă fie prea foame. 

— Noi am prânzit de acum un ceas, ripostă Tiberiu 
îmbufnat şi înghionti cu cotul sub coastă pe căpetenia 
sclavilor, care încerca să-i aşeze pernele. Toarnă suc de 
portocale într-o cupă pentru fiica lui Gallus... Şi pleacă! 
Plecaţi toţi, să nu vă mai văd împrejurul meu! 

— Nu te simţi bine, maiestate? Întrebă Diana. 

— Nu încerca să faci glume cu noi, fato! Se răsti împăratul. 
Termină odată şi pleacă! Se răsti el la Nevius! Închide uşa! 

— Crezi c-aş putea face ceva în interesul tău? Întrebă 
Diana după plecarea slujitorilor. 

— De... Vom vedea! Tocmai de aceea te-am chemat! 

— Mă voi strădui din toate puterile, maiestate. Diana ţinea 
cupa în amândouă mâinile ca să nu se bage de seamă c-a 
început să tremure şi se uită la el înspăimântată. 

— Am avut o lungă convorbire cu nebunul acela tânăr şi 
frumos, începu Tiberiu şi-şi trecu trupul uscat spre 
marginea patului uriaş, uitându-se în ochii speriaţi ai 
Dianei. Spuneai că bătrânul Dodinius este scrântit. În 
comparaţie cu Marcellus, bătrânul acesta este o adevărată 
torţă prin întuneric. 

— Îmi pare foarte rău, murmură Diana. Ieri am stat cu el 
de vorbă vreme de un ceas şi am constatat că vorbeşte 
destul de chibzuit. 

— Probabil n-ai discutat cu el despre singurul subiect 
care-l preocupă. Ştii că afirmă cu toată convingerea că Isus 
este în viaţă, că este de origine divină... Şi că vrea să 
stăpânească întreaga lume? 

— O, nu se poate, maiestate! Îl imploră Diana speriată. 

— N-ai decât să-l întrebi! Dar nici nu va fi nevoie să-l 
întrebi! Este de ajuns să pronunţi cuvântul „Isus”... Şi vei 
vedea ce-ţi va răspunde! 


— Cred că este firesc, maiestate... Încercă Diana să-l 
îmbuneze, ca el să-ţi vorbească despre evreul acela mort de 
vreme ce acesta a fost motivul pentru care l-ai trimis în 
Palestina. 

— Bietul evreu!... Ei comedie! 'Ţipă Tiberiu. Dar 
galileeanul acesta a înviat! A cutreierat regiunea! A fost 
văzut umblând, stând de vorbă cu oameni şi mâncând 
împreună cu ei! Afirmă că şi acum se plimbă slobod în toate 
părţile! Că este în stare să apară unde vrea şi unde 
pofteşte! 

— Probabil nu l-au ucis, zise Diana. 

— Sigur că l-au ucis! Se răsti Tiberiu. 

— Şi Marcellus îşi închipuie c-a înviat din morţi? El l-a 
văzut? 

— Nu... Dar el crede zvonurile acestea. Afirmă că acest 
Isus este divin şi că va stăpâni asupra lumii fără ajutorul 
armatei. 

Diana clătină din cap îndurerată. 

— Eu mi-am închipuit că el este complet refăcut, declară 
ea dezamăgită. Dar după aceste afirmaţii îmi dau seama că 
starea lui este mai gravă decât înainte! Ce avem de făcut? 

— De... În cazul când aici este ceva de făcut vei fi obligată 
să faci tu singură. Ne dai voie să-ţi spunem că interesul 
nostru faţă de acest tânăr nebun se datoreşte numai grijii 
pe care ţi-o purtăm ţie? L-am adus din foitul Minoa numai 
de dragul tău. Tot de dragul tău i-am găsit o însărcinare 
departe de metropolă pentru a-i lăsa timpul necesar să se 
vindece. Constatăm acum că l-am trimis tocmai acolo unde 
n-ar fi trebuit, dar este prea târziu să mai putem repara 
această greşeală. Este conştient că are o importantă 
obligaţie faţă de tine. Afară de asta te iubeşte. Probabil vei 
avea destulă trecere în faţa lui pentru a-l determina să 
renunţe la galileeanul acesta. 

Bătrânul făcu o pauză, clătină încet din cap şi adăugă: 

— Nu ne vine să credem că vei reuşi să faci ceva. Trebuie 
să înţelegi, draga mea, că el este convins de ceea ce spune! 


— În cazul acesta de ce să nu-l lăsăm să creadă ce 
pofteşte? Întrebă Diana. Eu îl iubesc fără să ţin socoteală de 
credinţa lui şi de nimic. Pe mine nu va încercă să mă supere 
cu ideile lui nebuneşti, mai ales dacă îi voi spune că nu mă 
interesează. 

— Da, dar aici este vorba despre ceva mai mult decât atât, 
fata mea! Declară Tiberiu cu glasul sever. Nu se pune 
problema ca şi când Marcellus ar fi cutreierat Palestina şi 
ar fi aflat această poveste stranie numai datorită întâmplării 
şi ar fi crezut în temeinicia ei. În cazul acesta ar fi putut-o 
considera ca una dintre minunile pe care le auzi mereu şi 
nu s-ar mai fi gândit la ea. Dar, după cât am constatat, el se 
consideră obligat să facă ceva pentru răspândirea acestei 
convingeri. El a răstignit pe acest Isus şi-şi închipuie că are 
de plătit o datorie. 

Această datorie este mult mai mare şi mult mai importantă 
decât cea pe care o are faţă de tine! 

— A spus chiar el vorbele acestea, maiestate? Întrebă 
Diana, simțindu-se profund jignită. 

— Nu... Vorbele acestea nu mi le-a spus. Dar, din 
nenorocire, tânărul tău Marcellus este un bărbat integru şi 
cu voinţa tare. Situaţia acesta îi va pricinui o mulţime de 
nemulțumiri şi credem că tot aşa ţi le va pricinui şi ţie. El se 
crede obligat să participe la această mişcare în numele lui 
Isus. 

— Mişcare! Exclamă Diana şi se uită la el mirată. 

— Nimic ajtceva... Dar în această mişcare se ascunde 
sâmburele unei revoluţii. În toate provinciile noastre din 
Palestina se găsesc mii de oameni care propovăduiesc 
învăţăturile acestui Isus, despre care se spune că este 
Cristos - Unsul Domnului - şi toţi se numesc creştini. 
Mişcarea aceasta se întinde, a ajuns în Macedonia şi a 
coborât în toată Mesopotamia; progresează încet, dar 
câştigă forţă în adâncime. 

Diana asculta, uitându-se la el cu ochii mari şi nu-i venea 
să creadă. 


— Vrei să spui că oamenii aceştia vor încerca să răstoarne 
imperiul? Întrebă ea speriată. 

— Nu cu forţa. Dacă s-ar găsi câţiva descreieraţi 
îndrăzneţi care să se urce într-o cotigă şi să strige 
populaţiile acelea subjugate, cerându-le să pună mâna pe 
arme şi să se ridice împotriva împilătorilor lor, ei ştiu că 
încercarea aceasta ar fi zadarnică. Dar în cazul acesta este 
vorba despre un om care nu dispune de o armată şi nici nu 
are nevoie de ea; n-are planuri politice şi nu doreşte un 
tron; n-are slujbe de împărţit partizanilor săi; n-a luat parte 
niciodată la războaie; n-a purtat în viaţa lui un paloş şi nu 
are nici un merit care să-l recomande pentru a fi 
conducătorul acestei mişcări, decât... Şi glasul lui Tiberiu se 
stinse în şoapte: decât că dă orbilor vederea şi vindecă 
infirmii; iar după ce a fost ucis din cauză c-a tulburat 
liniştea publică, s-a ridicat din morţi ca să spună oamenilor: 
„Urmaţi-mă pe mine şi eu vă voi slobozi pe voi!” Prin 
urmare, de ce să nu-l urmeze dacă vor crede într-însul? 

Moşneagul începu să chicotească îngândurat. 

— Curajul este de mai multe feluri, fata mea, murmură el. 
Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala 
oamenilor care nu au, nimic de pierdut. 

— Sigur crezi că Marcellus face parte dintre creştini? 
Întrebă Diana. 

— Sigur că face parte dintre creştini! Nu încearcă nici cel 
puţin să tăgăduiască! A avut îndrăzneala să afirme în faţa 
noastră că Imperiul Roman este condamnat să piară! 

— Ce vorbe înspăimântătoare! Exclamă Diana îngrozită. 

— De!... Astfel de vorbe, ca să nu zic mai mult, sunt cel 
puţin primejdioase, murmură Tiberiu. Şi dacă este de ajuns 
de imprudent ca asttci de declaraţii să le facă de faţă cu 
împăratul său, va fi cu atât mai puţin prudent în declaraţiile 
ce e va face de faţă cu altă lume. 

— Ar putea să fie judecat pentru trădare? Întrebă Diana. 

— Da... Dar pe el nu-l interesează aşa ceva. Tocmai aici 
rezidă marea prmiejdie pe care o reprezintă această idee 


nouă a galileeanului. Cei care cred şi au adoptat această 
idee sunt ca nişte obsedaţi. Isus acesta a fost judecat pentru 
trădare, osândit şi răstignit. Dar s-a ridicat din morţi şi el va 
avea grijă de toţi cei care şi-au; pierdut viaţa pentru că au 
urmat învăţăturile lui. Oamenii aceştia nu se tem de nimic, 
prin urmare închipuie-ţi că începe o astfel de mişcare 
întemeiată pe această idee; ar însemna că nu i se va putea 
împotrivi nimeni. 

— Bine, dar ce ar putea Marcellus să câştige profeţind 
prăbuşirea Imperiului Roman? Întrebă Diana mirată. Ideea 
aceasta mi se pare cu desăvârşire absurdă. 

— Nu cumva îţi închipui că Imperiul Roman ar putea să 
dureze pentru totdeauna? Ripostă Tiberiu. 

— N-aş putea afirma că până acum mi-am pus această 
întrebare, admise Diana. 

— Aşa este... Probabil nu te-ai gândit, murmură bătrânul 
distrat. Apoi se întinse în aşternut şi vreme de câteva clipe 
rămase cu privirile îndreptate spre tavan. Ar fi interesant, 
continuă el pentru sine, ar fi interesant să poţi urmări 
evoluţia acestei mişcări. În cazul în care va continua în 
acelaşi ritm ca şi până acum, nimic nu o va mai putea opri. 
Dar nu va mai continua ca până acum. După ce va mai trece 
o vreme se va domoli imediat ce situaţia adepților va deveni 
mai sigură. În momentul acela, crezându-se destul de 
puternici, vor încerca să-şi dicteze condiţiile, vor începe 
rivalităţile pentru slujbe şi prăzi... Aşa că puterea li se va 
urca la cap datorită bogățiilor pe care au reuşit să le 
jecmănească şi îşi vor închipui că stau călare pe situaţie. Cu 
totul pe neaşteptate Tiberiu începu să chicotească ascuţit: 
Hi-hi-hi! Un creştin călare pe situaţie va fi exact ca oricare 
altul când este călare! Această armată a lui Isus va trebui să 
facă drumul pe jos pentru, a putea ajunge destul de departe 
ca să poată face ceva! 

„ Diana asculta cu milă şi spaimă murmurul bătrânului. Un 
timp vorbise destul de chibzuit, dar acum îşi pierduse din 
nou busola. Ştia că fazele acestea de melancolie ale lui sunt 


urmate imediat de scene de revoltă. Se pregăti să se ridice 
în picioare pentru a-l întreba dacă se poate retrage. 
Moşneagul îi făcu semn să nu se mişte. 

— Marcellus al tău va avea o nouă întrevedere cu noi 
astăzi la amiază, adăugă el liniştit. l-am spus că nu vom 
admite să te căsătoreşti cu un bărbat care este amestecat 
în această primejdioasă mişcare a lui Isus. Dacă el se va 
devota în mod definitiv acestei mişcări, fapt de care noi nu 
ne îndoim câtuşi de puţin, îşi va pierde prietenii şi-şi va 
pierde şi viaţa. Dacă vrea, n-are decât, dar nu vom admite 
să te târască şi pe tine împreună cu el. l-am spus că va fi 
obligat sa aleagă între tine şi credinţa lui. L-am informat de 
asemenea că, dacă nu va renunţa la mişcarea aceasta 
creştină imediat, te vom căsători cu prinţul Gaius. 

— O, nu, te rog, maiestate! Îl imploră Diana. 

— Recunosc, chicoti moşneagul, că Gaius îşi are micile lui 
greşeli, dar va face din tine o prinţesă! S-ar putea ca 
această căsătorie să nu ţi se pară ideală, dar credem că te 
vei simţi mai mulţumită în calitate de prinţesă decât de 
soţie a unui nebun îndrăgostit de o fantomă. 

— El ce a zis când i-aţi spus că mă veţi căsători cu Gaius? 
Întrebă ea cu glasul înspăimântat. 

— Ne-a cerut să-i dăm răgaz până astăzi ta amiază ca să 
se poată gândi în linişte, răspunse moşneagul şi se ridică 
într-un cot pentru a constata efectul pe care-l vor face 
cuvintele lui. Dar zâmbetul îi dispăru de pe buze când văzu 
durerea zugrăvită pe obrazul fetei. 

— Va să zică i-a trebuit timp ca să se poată gândi, repetă 
ea cu glasul înecat de durere, dacă este în stare să mă 
anbadoneze pentru a fi dată lui Gaius! 

— Da... Şi părerea noastră este că el te va abandona! Fără 
să se gândească la iubirea lui pentru tine, fetiţa mea, de 
dragul lui Isus ai său, zise Tiberiu şi ridică degetul uscat în 
faţa ei. Prin urmare, acum vei înţelege ceea ce am vrut să-ţi 
spunem când ţi-am atras atenţia că aceasta mişcare 
creştină nu este un lucru de nimic! Cei care cred în 


învăţăturile galileeanului vor renunţa la toate! Pe Marcellus 
nu-l interesează nimic. Nici chiar tu însăţi! 

— În cazul acesta cred că nu va mai fi nevoie să vorbesc cu 
el, declară Diana deznădăjduită, întrevederea aceasta n-ar 
putea aduce mulţumire nici unuia dintre noi. 

— Totuşi merită să încerci. I-am cerut să ne tăgăduiască 
chiar aseară că nu va încerca să vorbească cu tine înainte 
de a lua o hotărâre şi-i vom trimite vorbă că l-am dezlegat 
de această făgăduială. Probabil o convorbire cu tine îl va 
ajuta să ia o hotărâre. 

Diana se ridică în picioare şi se apropie de uşă. 

— Să nu-i pomeneşti nimic despre intenţia mea de a te 
căsători cu Gaius, căci nu trebuie să afle că tu eşti 
informată. 

Se aşezaseră unul lângă altul pe banca de marmură a 
pergolei şi stăteau tăcuţi, uitându-se la marea liniştită 
aşternută la picioarele lor. Nu mai aveau decât un singur 
ceas până la amiază şi Marcellus trebuia să plece, deoarece 
avea o urgentă întâlnire cu un bătrân şi oamenii bătrâni, 
oricare ar fi defectele lor, ţin foarte mult la punctualitate. 

Părea că fiecare dintre ei spusese tot ce avea de spus. 
Diana, epuizată de emoție, îşi proptise fruntea de umărul lui 
Marcellus. Din când în când respiraţia i se întretăia de câte 
un suspin şi braţul lui Marcellus se strângea mai cu putere 
împrejurul mijlocului ei, ca şi când ar fi încercat s-o apere. 

Acum trei ceasuri, când se întâlniseră aici, Diana îşi 
închipuise că are toate motivele să creadă că dragostea lor 
va rezolva tară nici o greutate problema ce li se pusese. 
Marcellus, cu vorbele lui blânde, dar curajoase, contribuise 
ca amândoi să rămână tulburaţi. Acum nimic nu-i mai putea 
despărţi; absolut nimic! Diana era într-un fel de extaz. 
Nimic nu-i va mai putea nemulţumi! Câtă vreme vor rămâne 
unul lângă altul, restul lumii nu-i interesa. Imperiul putea să 
cadă sau să rămână neschimbat! Isus putea săvârşi fapte 
bune şi conduce oamenii prin bună învoire, dar chiar dacă 
nu va reuşi în misiunea lui şi lumea aceasta va continua să 


sângereze şi să sufere de foame, cum a sângerat şi a suferit 
şi până acum, ei îşi aparţin unul altuia şi nimic nu-i va mai 
putea despărţi. Ridică obrazul dornic spre ei ca s-o sărute, 
li simţea inima bătând alături de a lui. Erau acum un singur 
trup şi o singură fiinţă. 

— Vino, Diana, zise el cu respiraţia întretăiată, să ne 
aşezăm pe bancă şi să vorbim despre planurile noastre de 
viitor. 

Se aşezară strâns unul lângă altul, conştienţi de această 
apropiere, până în momentul când Diana se feri puţin şi 
clătină din cap. Ochii îi erau aprinşi, dar linia buzelor ei 
părea energică. 

— Te rog... Marcellus, începu ea cu glasul tremurând, 
vorbeşte-mi! Va trebui să luăm o hotărâre în privinţa celor 
ce vei spune împăratului. El ar vrea ca eu să fiu fericită şi 
ştie că te iubesc. N-ar fi mai bine să-l rogi să-ţi dea o 
însărcinare la Roma? 

— Bine, dar adu-ţi aminte că el ar vrea ca tu să trăieşti 
aici, răspunse Marcellus. 

— Probabil vom reuşi să-l convingem să renunţe la gândul 
acesta, zise Diana. Vila mea nu este terminată. Bolnav cum 
este, Tiberiu ştie că nu va fi în stare să mai supravegheze 
lucrările. Din pricina asta cred că este nemulţumit. Va fi 
încântat când va constata că nu este obligat să se mai ocupe 
de ea. Să-i spunem c-am vrea să ne întoarcem la Roma cel 
puţin pentru -lin timp şi să ne căsătorim? S-ar putea să 
consimtă. 

— S-ar putea, încuviinţă Marcellus şi glasul lui păru că 
vine de la mari depărtări. Nu poţi prevedea niciodată ce va 
zice împăratul despre anumite lucruri pe care i le spui. 

— După aceea, continuă Diana cu entuziasmul 
caracteristic tetelor, acolo vei putea face tot ce pofteşti, îţi 
vei relua vechile prietenii şi te vei duce la Palatul 
Tribunilor... 

Marcellus încruntă din sprâncene. 


— Ei... la să-mi spui şi mie ce ai împotriva Palatului 
Tribunilor? Întrebă Diana. Înainte de asta îţi. Petreceai 
acolo o bună parte din vreme, în sala gimnaziului şi la 
piscine. 

Marcellus îşi propti coatele pe genunchi şi se uită 
îngândurat la degetele împreunate. 

— Asta s-a întâmplat pe vremea când nu ştiam cu câte 
sacrificii a fost clădit palatul acesta, răspunse el. 

— O, dragul meu, dar de ce nu renunţi să te mai gândeşti 
la lucruri pe care nu le mai poţi îndrepta şi pentru care nu 
ai nici O răspundere? Îl imploră Diana. Îţi pare rău că 
blocurile de marmură au fost aduse cu ajutorul sclavilor. Tot 
ei au adus şi marmura pe care suntem aşezaţi acum... Şi 
marmura întrebuințată la clădirea casei tale părinteşti. 
Suntem de acord că este destul de rău că unii oameni se 
găsesc în stare de sclavie, dar ce am putea face noi, care 
suntem singuri, pentru a schimba această situaţie? 

Marcellus oftă adânc şi clătină din cap. Apoi, cu totul pe 
neaşteptate, se întoarse şi se uită la ea cu obrazul schimbat 
şi cu ochii aprinşi. 

— Diana, sunt nerăbdător să-ţi vorbesc despre un bărbat, 
un bărbat cu totul neobişnuit... 

— Dacă acesta este bărbatul pe care-l cred eu, răspunse 
Diana şi extazul de pe obraz i se şterse, aş prefera să nu-mi 
vorbeşti despre el. Ţi-a pricinuit atâtea nenorociri, încât 
cred c-a sosit timpul să nu te mai gândeşti la această 
întâmplare. 

— Foarte bine, se învoi Marcellus şi zâmbetul din priviri i 
se stinse. Voi face aşa cum vrei tu, declară el şi nu mai zise 
NIMIC. 

Diana se apropie repede de el ca şi când i-ar fi părut rău. 

— N-ar fi trebuit să-ţi răspund în felul acesta, zise ea în 
şoaptă. Haide, vorbeşte-mi despre el! 

Marcellus se aşteptase la această eventualitate, îşi 
pregătise dinainte tot ceea ce ar fi putut să spună Dianei în 
momentul când va crede c-a sosit timpul să-i vorbească 


despre Isus. Nu va fi tocmai uşor s-o facă să înţeleagă. 
Toate instinctele ei se vor revolta împotriva afirmațiilor lui. 
Se va strădui din toate puterile să contrazică dovezile ce le 
va invoca. Chibzuise cu toată prudenţa fiecare cuvânt pe 
care i-l va spune despre Isus, prezentându-l drept 
Mântuitorul oamenilor, care a venit pe lume ca să-i scape de 
împilătorii lor. Dar acum, când simţea trupul Dianei atât de 
aproape de al său, renunţă să mai întrebuinţeze frazele pe 
care şi le pregătise şi se hotări să-i spună cu vorbe mult mai 
simple, începu să-i vorbească despre Iona şi măgăruşul său. 

— Eu cred că n-ar fi trebui să vă purtaţi în felul acesta faţă 
de bietul băieţaş! Zise ea când află cu câtă părere de rău a 
renunţat lona la măgăruşul său pentru a-l da lui loma. 

— A fost o încercare grea pentru micul Ilona, dar asta a 
făcut din el un bărbat curajos şi gata de sacrificiu, admise 
Marcellus. 

— Şi ce i-a determinat să dorească tocmai atunci ca lona 
să devină curajos şi gata de sacrificiu? Întrebă Diana, care 
ar fi vrut să-l facă să înţeleagă că, dacă este dispusă să 
asculte povestea galileeanului, o face totuşi cu anumite 
rezerve şi va pune şi unele întrebări. Eu sunt de părere, 
continuă ea cu naivitate, că micul Ilona ar fi fost mult mai 
simpatic în rolul lui de băieţaş. 

Admiţând că poate calificativul de „bărbat curajos” n-a fost 
cel mai indicat, încercă să-i explice atitudinea copiilor faţă 
de Isus, împrejurul căruia se adunau în atelierul lui de 
teslar, aşa cum îi spusese Justus şi cum în fiecare seară 
când se întorcea acasă copiii şi câinii îl însoțeau de la atelier 
până în faţa casei. 

— Îmi pare bine că era însoţit şi de câini, zise Diana. Din 
ceea ce am auzit despre bunătatea lui mi-am închipuit că 
probabil câinii nu s-ar fi simţit bine în apropierea lui. Dar în 
aceeaşi clipă constată că îndrăzneala ei nu-i face plăcere, 
deoarece tresări ca şi când l-ar fi pălmuit. 

— Bunătatea lui nu era negativă, Diana, căci nu era nici 
meschin şi nici slăbănog, îmi dai voie să ţi-l descriu? Întrebă 


Marcellus şi se întoarse spre ea. 

— Te rog, murmură Diana îngândurată. Apoi ridică mâna 
şi îndreptându-i cheotorile tunicii ridică privirea ispititoare, 
aşteptându-l cu buzele întredeschise. Marcellus înghiţi în 
sec şi o mângâie uşor pe obraz. Ea oftă şi se cuibări din nou 
la pieptul lui. 

Începu apoi să-i vorbească despre Miriam, despre toate 
amănuntele referitoare la nunta din Cana şi despre 
constatarea făcută în aceeaşi zi de Miriam că poate să 
cânte. 

— Înainte de aceea, Miriam nu putuse cânta niciodată? 

— Nu, deoarece înainte de aceea nici nu dorise să cânte. 

— Şi ai vorbit cu ea, ai auzit-o cântând? Cred că ţie ţi-a 
fost simpatică. Era frumoasă? 

— Foarte frumoasă! 

— Era evreică? 

— Da. 

— Uneori evreicele sunt foarte frumoase, admise Diana. 
Păcat c-a fost infirmă! 

— Pe ea n-o supăra infirmitatea de care suferea. Darul pe 
care-l avea era singurul amănunt ce putea să aibă 
importanţă. 

— Isus de ce n-a vindecat-o de această infirmitate? 

— Vorbele tale îmi dau să înţeleg că-ţi închipui despre el c- 
ar fi putut s-o vindece, continuă Marcellus mai cu 
îndrăzneală. 

— În orice caz, încercă Diana să protesteze, tu îţi închipui 
că el ar fi putut, nu-i aşa? N-am făcut altceva decât am 
repetat propriile tale cuvinte. F 

— Miriam este de părere că poate fi de mai mult folos 
oamenilor nenorociţi din orăşelul în care trăieşte, suferind 
ea însăşi de o infirmitate... 

— Şi este în stare să cânte, deşi poartă povara acestei 
infirmităţi? Interveni Diana. Trebuie să fie o fată 
superioară. 


— N-a fost o fată superioară, ripostă Marcellus, în orice 
caz nu înainte de a trece prin această întâmplare 
neobişnuită. 

— Ea l-a iubit pe Isus? 

— Da... Toată lumea l-a iubit. 

— Cred că înţelegi sensul acestei întrebări. 

— Nu... Nu-mi vine să cred. Ea nu l-a iubit în felul acesta. 
Diana îşi frecă îngândurată obrazul de mâneca tunicii lui 
Marcellus. 

— Isus n-a iubit pe nimeni? Murmură ea. 

— Ela iubit pe toată lumea, răspunse Marcellus. 

— Probabil el şi-a închipuit că este greşit să iubeşti o 
singură persoană mai presus decât pe toate celelalte. 

— Cred că pentru el ar fi fost greşit să procedeze în felul 
acesta. Trebuie să ştii, Diana, că el n-a fost un bărbat 
obişnuit. Avea puteri nebănuite şi presimţea că viaţa lui 
aparţine tuturor. 

— Ce fapte a mai săvârşit? De astă dată întrebarea Dianei 
indica o curiozitate neobişnuită. Mi-ai vorbit despre piciorul 
micului lona şi despre glasul lui Miriam... 

— Va trebui să-ţi spun şi despre întâmplarea cu Lidia. 

Dar înainte de a vorbi despre vindecarea Lidiei numai 
datorită faptului c-a pus mâna pe vestmântul lui Isus, 
Marcellus îşi zise că va fi mai bine să-i pomenească despre 
fazele propriilor sale constatări în legătură cu cămaşa 
galileeanului. Diana se indignă când auzi ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea tragică în palatul procuratorului, unde 
Paulus stăciiise să îmbrace cămaşa. 

— Bietul Isus suferise tocmai de ajuns! Protestă ea. Nu 
aveau dreptul să-şi bată joc de veşmintele lui! Fusese atât 
de curajos... Şi nu făcuse nimănui rău! 

Îndemnat de simpatia ei înţelegătoare, Marcellus continuă 
să-i vorbească despre după-amiaza aceea din Atena, când, 
deznădăjduit de starea lui sufletească, luase hotărârea să 
se sinucidă. 


— Cred, draga mea, că-ţi va veni greu să înţelegi cum 
poate ajunge cineva la hotărârea de a-şi ridica viaţa. 

— O, dimpotrivă! Răspunse Diana şi clătină din cap, Nu-mi 
vine L. ieu deloc să înţeleg această situaţie, în anumite 
împrejurări sunt sigură c-aş putea să iau şi eu o astfel de 
hotărâre. 

— Când începi să te gândeşti ia sinucidere... Înseamnă că 
te simţi chinuitor de singur, murmură Marcellus. 

— Probabil tocmai din pricina asta eu sunt în stare să 
înţeleg, zise Diana. Eu ştiu ce înseamnă să fii singur. 

Marcellus îi spuse după aceea cum. A descoperit cămaşa 
printre lucrurile lui Demetrius şi despre efectele ce le-a 
avut asupra lui. Diana ridică privirea spre el şi ochii îi erau 
plini de lacrimi. 

— Ar fi zadarnic să încerc să-ţi explic, continuă el. Am luat 
această cămaşă în mână şi ea mi-a vindecat rănile ce le 
purtam în suflet. 

— Probabil uşurarea aceasta se poate atribui faptului c-ai 
ştiut că ea a aparţinut unui bărbat care a fost şi el singur, 
zise Diana. 

— Mi se pare straniu... Că exact aceasta a fost şi senzaţia 
mea în momentul când am luat cămaşa în mână. Un fior 
neobişnuit, o senzaţie binefăcătoare mi-a înfiorat trupul şi 
mă simţeam cu totul alt om. lensiunea dureroasă s-a liniştit. 
Viaţa mi se părea din nou că merită să fie trăită, sfârşi el şi 
se uită cu atenţie în ochii ei gravi. Nu stiu dacă eşti în stare 
să crezi ceea ce-ţi spun. 

— Da, dragul meu... Cred! Şi, cunoscând starea ta 
sufletească datorită aceleiaşi cămăşi, nu mă surprinde 
deloc! Zise Diana, apoi tăcu o clipă şi uitându-se la el 
adăugă: Spune-mi acum ce s-a întâmplat cu Lidia? 

Povestea lungă a Lidiei fu întreruptă de o mulţime de 
digresiuni. Diana fu de părere că Lidiei i-a trebuit mult 
curaj pentru a putea trece printre oamenii aceia 
îngrămădiţi împrejurul lui Isus. Cuvintele acestea ale ei îl 
determinară pe Marcellus să se întrerupă pentru a-i putea 


descrie felul în care se purtau oamenii aceştia; felul în care 
îşi părăseau uneltele de plugărie şi treburile din casă 
pentru a-l urma zile de-a rândul în lungul drumurilor, 
umblând pe jos şi dormind pe pământul gol, osteniţi şi 
flămânzi, cu gândul de a se putea găsi în apropierea lui 
Isus. 

Diana îl asculta cu cea mai mare atenţie, cu ochii în extaz 
şi buzele întredeschise în timpul cât povestea galileeanului 
se desfăşura, apropiindu-se de sfârşit. 

— Şi tu crezi cu toată convingerea că el este şi acum viu? 

Marcellus dădu din cap şi imediat după aceea începu să-i 
vorbească despre cazurile când el a fost văzut. 

— Şi crezi cu adevărat că Ştefan l-a văzut? Întrebă Diana 
cu glasul sugrumat de spaimă. 

— Îţi vine atât de greu să crezi, draga mea, după tot ce ţi- 
am spus până acum? 

— Eu aş vrea să cred ceea ce crezi şi tu, Marcellus, întinse 
braţele după ea şi o sărută. 

— Cuvintele acestea, iubita mea, sunt de extremă 
importanţă pentru mine după ce ţi-am spus această 
întâmplare, zise el înduioşat. Cunoscând dinainte părerea 
ce o ai despre lucruri supranaturale, nici n-aş fi crezut să fii 
atât de înţelegătoare. 

— Da, dar aici este vorba despre altceva! Răspunse Diana 
şi, îndreptându-şi trupul, se uită la el. Eu m-am temut că 
situaţia ta de acum ar putea să aibă o influenţă asupra vieţii 
tale şi a mele. Este o întâmplare foarte frumoasă, 
Marcellus, un mister încântător. Să-l lăsăm în starea în care 
se găseşte. Nu va fi nevoie ca noi să-l înţelegem, nu este 
aşa? Să ne facem un plan de a trăi unul pentru altul, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Aşteptă vreme îndelungată răspunsul lui. Obrazul i se 
făcuse prelung şi privirile îi rătăciseră departe în zare. Cu 
degetele delicate Diana îi făcu un semn pe dosul mâinii. 

— Draga mea, întâmplarea aceasta a influenţat felul meu 
de viaţă! Declară Marcellus categoric. Nu se poate ca de 


aici înainte eu să trăiesc ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic! 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă Diana cu glasul 
tremurând. 

— Încă nu ştiu! Răspunse el mai mult pentru sine. Dar îmi 
dau seama că am de îndeplinit o misiune, încă nu mi s-a 
limpezit în minte... Ce va trebui să fac, dar mi-ar fi imposibil 
să continui să trăiesc şi de aici înainte cum am trăit înainte 
de asta, chiar dacă aş încerca. Mi-ar fi imposibili Apoi cu o 
gravitate pe care n-o întâlnise încă la el, începu să-i descrie 
profunda prefacere ce s-a operat în sufletul său datorită 
evenimentelor prin care trecuse. Acesta nu era un mărunt 
eveniment care contribuise exclusiv la efervescenţa micii 
provincii Galileea. Era un eveniment de importanţă 
universală. Vreme de mii de ani oamenii de jos de pe 
suprafaţa întregului pământ au trăit fără nădejde, 
îngenuncheaţi de griji, împilaţi şi flămânzi. Pe toţi aceştia 
conducătorii puternici ai altor imperii i-au îngenuncheat, 
jefuit şi i-au asasinat. 

— Gândegşte-te numai la ceea ce am făcut noi! Exclamă el 
indignat. Imperiul Roman a îngenuncheat jumătate dintre 
popoarele lumii! Noi am crezut că este foarte frumos să 
subjugăm popoarele acestor mici state. N-ai decât să te uiţi 
la sculpturile şi basoreliefurile care pomenesc despre 
faptele eroice ale împăraţilor, ale prinților, ale patricienilor 
şi prefecţilor, ale legaţilor şi tribunilor care au măcelărit mii 
de oameni fără a fi avut altă vină decât că n-au fost-în stare 
să se apere nici pe ei şi nici ţara lor! Ne-am închipuit că 
faptele acestea reprezintă gloria imperiului, că reprezintă 
curaj şi îndrăzneală! „Lupte şi oameni vă cânt!”, acesta este 
versul cu care începe poemul epic al lui Publius Vergilius 
Nasso. Este impresionant, nu e aşa? 

Diana, draga mea, continuă el cu glasul grav, pe bordul 
galerei care m-a adus acasă am început să mă gândesc la 
splendorile Romei, la monumentele din Forum, la palatele 
de marmură şi mi-am adus aminte că toate aceste splendori 


impresionante au fost furate de la alte popoare care erau 
mai culte decât noi, fie clădite din sudoarea acestor oameni 
îngenuncheaţi şi flămânzi! În momentul acela m-am revoltat 
Împotriva acestor obiecte de artă! Şi m-am revoltat şi 
împotriva a ceea ce numim noi eroism. 

— Bine, Marcellus, tu nu-ţi dai seama că ar fi zadarnic să 
te zbuciumi din pricina asta de vreme ce situaţia tot nu o 
vei putea schimba? 

Clocotul de revoltă din sufletul lui Marcellus începuse să 
se domolească, dar adăugă cu sângeroasă ironie: 

— Roma invincibilă! Care trăieşte în trândăvie şi 
desfrânare, pentru care plătesc popoarele din Aquitania, 
Anglia, Spania, Gallia până jos în Creta, în sus până la 
Capodocia, Pont şi Tracia, unde copiii mici ţipă de foame. 
Da, fi cert că bravii noştrii romani vor lua în bătaie de joc pe 
Isus, care nu are arme. Vor spune despre el că este un 
slăbănog, deoarece singurul sânge pe care l-a vărsat până 
acum a fost sângele său propriu. Dar va veni şi timpul, 
draga mea, când Isus va fi mai tare decât eil 

— În cazul acesta tu ce vei face? Întrebă Diana şi oftă 
obosită. 

— Pentru moment nu sunt sigur decât de ceea ce nu voi 
face, declară Marcellus cu patimă. Nu voi mai intra ca să 
trândăvesc în palatul tribunilor din Roma, prefăcându-mă c- 
am uitat că există un bărbat care este în stare să 
mântuiască lumea! Cu ticăloşia aceasta ani terminat! Am 
scăpat de o astfel de ruşine care mă întinează! 

— Ai intenţia să te desparţi de toţi vechii tăi prieteni şi şi 
să te însoţeşti cu nenorociţii aceia de sclavi? Întrebă Diana. 

— Sclavii nenorociţi suntem noi, draga mea, răspunse 
Marcellus cu părere de rău. Nenorociţii aceia care urmează 
pe divinul galileean sunt în drum spre libertate! 

— Vrei să spui că se vor însoţi împreună şi se vor revolta? 

— S-ar putea, Diana, ca ei să poarte lanţuri şi de aici 
înainte pe trupurile lor, dar sufletele lor nu vor fi înlănţuite! 


— Cred că tu nu ai de gând să treci în tabăra lor! Zise 
Diana, care se făcuse palidă la obraz. 

— Eu am trecut demult în tabăra lor! Murmură Marcellus. 

Cât ai clipi, Diana se ridică în picioare şi dădu drum slobod 
sentimentelor ei de revoltă. 

— În cazul acesta pe mine mă vei scoate din această 
combinaţie! Ţipă ea. Îngropându-şi obrazul în palme, 
continuă cu respiraţia întretăiată: Dacă ţii să-ţi distrugi 
viaţa... Să devii un proscris... de care toată lumea să-şi bată 
joc... Asta este treaba ta, dar... 

Tot atât de repede cum se ridicase în picioare, Diana se 
lăsă din nou pe bancă şi începu să plângă cu hohote, apoi îi 
petrecu braţele împrejurul gâtului. 

— Marcellus, ceea ce spui tu nu este altceva decât o 
himeră! Gemu ea înecată de suspine, încerci să clădeşti o 
lume nouă din oameni şi lucruri care nici nu există. Ştii 
foarte bine că ceea ce-ţi spun eu este adevărat. Dacă 
oamenii nu vor mai purta războaie, dacă oamenii vor trăi în 
felul în care i-a învăţat Isus, dacă oamenii vor fi cinstiţi şi 
îngăduitori unul faţă de altul, abia atunci va putea răsări o 
lume nouă! Nimeni nu va mai fi ucis! Copiii cei mici vor avea 
mâncare de ajuns! Da... Dar oamenii nu sunt creaţi pentru 
a trăi în felul acesta! S-ar putea să vină şi vremea când 
oamenii vor înceta să se mai nedreptăţească unii pe alţii, 
buruienile vor fi stârpite, leii nu vor mai ucide şi nu vor mai 
fi sângeroşi, dar asta nu se va întâmpla în timpul cât noi 
vom mai fi în viaţă! De ce să ne zbuciumăm pentru astfel de 
lucruri? De ce să nu primim viaţa aşa cum se prezintă? De 
ce să ne sacrificăm viaţa fără nici un folos? Zise Diana şi lipi 
obrazul ud de lacrimi de umărul lui. Marcellus, zise ea 
îndurerată, nu-ţi dai seama că felul tău de a te purta îmi 
frânge inima? Nu te interesează ce simt eu? 

— Draga mea, răspunse Marcellus cu glasul sugrumat, mă 
interesează atât de mult, încât aş prefera să mor decât să te 
văd că te zbuciumi din cauza mea. Eu nu sunt liber să 


aleg... În ce parte va trebui să apuc. Şi nici nu-mi este 
îngăduit să ezit în faţa unei astfel de alegeri. 

După această declaraţie părea că nu mai au nimic de 
adăugat. Se apropia amiaza şi Marcellus era obligat să se 
prezinte în faţa împăratului. Diana ridică obrazul şi se uită 
la cadranul solar. Ochii îi erau plini de lacrimi şi buclele de 
pe fruntea ei păreau umede. Marcellus îşi simţi sufletul 
chinuit de milă când se uita la obrazul ei aprins. Diana 
zâmbi îngândurată 

— Cred că sunt înspăimântătoare la vedere, oftă ea. 
Marcellus o sărută pe ochi. 

— Nu-l face să aştepte, murmură ea abătută, întoarce-te la 
mine în timpul după-amiezii, imediat ce vei fi liber, ca să-mi 
spui cum s-a terminat. 

O strânse în braţe şi constată că buzele îi tremură când se 
plecă spre ea s-o sărute. 

— Fericirea noastră, Marcellus, a fost prea mare pentru ca 
să poată dura. Pleacă, dragul meu, nu mai întârzia. Voi 
încerca să înţeleg. Ştiu că situaţia aceasta a fost şi pentru 
tine tot atât de grea ca şi pentru mine. Te voi iubi 
întotdeauna. Apoi adăugă în şoaptă: Sper că Isus altău va 
avea grijă de tine şi te va păzi. 

— Crezi ceea ce ţi-am spus despre el? Întrebă Marcellus 
cu blândeţe. 

— Da, iubitule... Cred tot ce mi-ai spus! 

— În cazul acesta sunt convins că el va avea grijă şi de 
tine. 

Căpetenia sclavilor îl aştepta în atrium şi-l conduse de-a 
dreptul în „apartamentul imperial. Deschizându-i uşa se feri 
respectuos, iar după ce intră Marcellus închise fără zgomot 
uşa în urma lui. 

În timpul cât traversă camera, bătrânul Tiberiu, care-l 
aştepta proptit între perne, se uită la el cu obrazul 
întunecat. Marcellus se înclină adânc şi după aceea rămase 
în atitudine rigidă, aşteptând ca împăratul să-i facă semn. 


Vreme îndelungată împăratul îi examina trăsăturile 
obrazului. 

— Se vede limpede, începu împăratul cu glasul liniştit, că 
te-ai decis pentru Isus al tău. Am fost convinşi că aceasta va 
fi hotărârea ta. 

Marcellus plecă fruntea, dar nu zise nimic. Urmă o nouă 
tăcere care păru grea de ameninţări. 

— În cazul acesta nu va fi nevoie să-mi spui nimic, 
murmură Liberiu. Eşti liber să te retragi! 

Un moment Marcellus păru că ezită. 

— Pleacă! Zbieră împăratul. Tu eşti un smintit! Glasul 
slăbit al bătrânului deveni ţipător: Eşti un smintit! 

Dându-şi seama de revolta inexplicabilă a împăratului, 
care părea că nu se mai poate stăpâni, se retrase mergând 
de-a îndărătelea spre uşa care se deschise la perete. 

— Tu eşti un smintit! Zbieră Tiberiu din nou. Vei muri 
pentru nebunia ta! Glasul lui slăbit deveni mai adânc în 
momentul când repetă din nou. Eşti un smintit, dar un 
smintit curajoşi. 

Rămase năucit de violenţa acestui incident neaşteptat şi se 
îndreptă cu paşi înceţi şi nesiguri spre atrium, unde 
căpetenia sclavilor îl aştepta şi, după ce se înclină în faţa lui, 
îi făcu semn spre peristilul uriaş. Marcellus se uita la el 
mirat. 

— Dacă sunteţi gata, stăpâne, lectica vă aşteaptă pentru a 
vă duce până la debarcader. Bagajul pe care l-aţi adus a 
plecat înainte şi a fost trecut în barca imperială. 

— Nu sunt încă gata de plecare! Răspunse Marcellus 
răstit. Mai am o întâlnire înainte de a pleca! 

Căpetenia sclavilor zâmbi cu indiferenţă şi clătină din cap. 

— Ordinul maiestăţii-sale este să plecaţi imediat... 

— Nu s-ar putea să schimb câteva cuvinte cu sclavul meu 
înainte de a pleca? Unde este? Întrebă Marcellus. 

— Grecul, stăpâne, se găseşte deocamdată arestat. A 
protestat cu atâta violenţă împotriva celor care au 


împachetat şi expediat bagajele, încât a fost necesar să 
intervenim. 

— S-a încăierat cu cineva? 

— Unul dintre sclavii din Nubia, stăpâne, şi-a revenit în 
simţiri numai cu mare greutate. Sclavul acesta grec este 
violent... Extrem de violent! Dar nubienii îl vor învăţa cum 
trebuie să se poarte. 

Căpetenia sclavilor se înclină din nou cu exagerat respect 
şi-i făcu semn spre lectica luxoasă. Patru sclavi oacheşi din 
Tracia se opriseră rigizi în apropierea ei şi aşteptau să 
apară călătorul care trebuia să plece. Marcellus păru că 
ezită, în aceeaşi clipă, un detaşament din garda palatului se 
înşiră uşor la spatele lui. 

Umblaţi sănătos, stăpâne! Zise căpetenia sclavilor. Şi vă 
doresc un drum plăcut! 

CAPITOLUL XXII. 

Probabil se dăduse ştire celor care plecau, deoarece 
imediat ce călătorul acesta întârziat se urcă pe bord, cei 
înşiraţi în faţa parapetului, în momentul când sclavii lăsară 
lectica de pe umeri, începură să se împrăştie. Patricienii de 
pe bord păreau nemulţumiţi, deoarece în calitate de 
senatori nu erau obişnuiţi să aştepte sosirea unui tribun 
întârziat. 

Eleganta galeră imperială se desprinse încet de chei şi 
călătorii -probabil vreo zece sau chiar mai mulţi - se 
aşezară în luxoasele scaune de pe bord sub un umbrar de 
culori vesele. Cele două rânduri de vâsle se mişcau domol şi 
cu eleganţă în ritmul cadenţei ce se auzea din cală: Bang- 
bang! O pânză de culoarea purpurii se urcă încet pe catarg 
tremurând uşor; apoi îşi zise că va trebui să ajute sclavilor 
de la vâsle şi plesni cu violenţă înainte de a se întinde. 

Marcellus îşi găsi un scaun ceva mai departe de ceilalţi 
călători şi se uită melancolic spre cheiurile din Puteoli, care 
era de cealaltă parte a golfului. Puțin după aceea apăru un 
grup de nubieni înalţi, aproape goi, purtând tăvi de argint 
pe palmele -măinilor ridicate deasupra capetelor rase şi 


măslinii şi se împrăştiară printre călători. Mâncarea de 
amiază, oferită de împărat, fu generoasă, dar lui Marcellus 
nu-i era foame. 

Presupunând că Augusta îşi va continua drumul cu viteza 
de acum, ar fi putut ajunge la Roma poimâine târziu, după- 
amiază. Pentru prima dată în viaţă, Marcellus nu simţea nici 
o dorinţă de a se întoarce acasă. Va fi obligat să le dea tot 
felul de explicaţii. Tatăl său se va simţi jignit, dezamăgit şi 
deznădăjduit; maică-sa va începe să plângă; Lucia va 
încerca să pară înţelegătoare, dar mai mult din milă faţă de 
el. Încercă să-şi imagineze conversaţia ce o va avea cu 
Tullus. Relaţiile dintre ei erau foarte strânse şi întemeiate 
pe încredere reciprocă. Ce vor avea să-şi spună unul altuia 
când se vor întâlni acum? 'Tuilus îl va întreba, probabil cu 
indiferenţă, ce a făcut în ultimii doi ani. Există oare vreun 
răspuns pe care i l-ar putea da? 

Pe măsură ce se apropia înserarea, hotărârea lui de a nu 
se întoarce la Roma începu să se limpezească tot mai mult. 
Pe la asfinţiţii! Soarelui se apropie de puntea 
comandantului şi se informă dacă, înainte de a ajunge la 
Ostia, Augusta se va opri în vreun port intermediar; i se 
răspunse că galera nu se va opri nici chiar la Ostia. 

În timpul cinei i se făcu foame. Odată cu înserarea începu 
să se simtă o adiere uşoară de vânt şi cei de pe covertă 
coborâră. Marcellus intră în cabina sa şi, deschizând 
desaga cea mare, scoase cămaşa galileeană şi o împături 
cât putu de strâns, apoi o băgă în chimirul de piele şi-i 
strânse cu o curea. Chimirul era greu. 

În seara plecării din Roma, tatăl său trimisese pe Marcipor 
la galera care aştepta în, port, cu un dar pe care i-l făcuse 
de plecare. Fiind preocupat de alte gânduri, Marcellus nu-l 
deschisese decât după ce el şi Demetrius trecură pe bordul 
lui Cleo. Rămase mirat când văzu conţinutul. Ca şi când i-ar 
fi părut rău de neînţelegerea dintre ei, senatorul îi trimitea 
o sumă neobişnuit de importantă în piese de aur de unităţi 
mari. Marcellus rămase impresionat de generozitatea 


tatălui său, dar în acelaşi timp şi întristat, deoarece i se 
părea că senatorul ar vrea să-i spună că de aici înainte fiul 
său este liber să-şi urmeze drumul. 

Scoţându-şi toga, Marcellus o băgă în desagă în locul 
cămăşii şi legă desaga la loc. După ce termină se întinse pe 
pat şi aşteptă să treacă timpul. Gândurile i se 
concentraseră asupra Dianei, pe care acum o pierduse. Din 
când în când se uita la ornicul din apropierea patului, 
întorsese cupa cu nisipul de patru ori până acum. Dacă 
socoteala pe care o făcuse va fi exactă, Augusta trebuia să 
ajungă în apropiere de Capua-eam pe la miezul nopţii. 

În momentul când Marcellus se îndreptă spre pupă încins 
cu chimirul greu pe sub brâul cu care-şi strânsese tunica, 
pe punte nu era decât un singur soldat care făcea de gardă 
în partea dinapoi a vasului. Santinela nu-i dădu prea multă 
atenţie când îl văzu că se propteşte de parapetul vasului. 
Probabil călătorul acesta neliniştit ieşise din cabină pentru 
a urmări stelele, în cazul acesta o atenţie dovedită faţă de el 
ar putea să fie recompensată la debarcare. 

Prin întuneric se văzu clipind o lumină cam la depărtare 
de o milă. 

— Acesta, stăpâne, este farul din Capua, îi spuse santinela. 

— Da, răspunse Marcellus cu indiferenţă. 

— Nu preferaţi să vă aduc un scaun, stăpâne? 

— Ba da. 

Apa nu era tocmai rece. Marcellus îşi dădu drumul în mare 
cu picioarele întinse ca sa nu facă zgomot. Trecu vreme 
îndelungată până când auzi că santinela dă alarma şi se 
simţi mulţumit. Probabil pierduse vreme pentru a găsi 
tribunului un scaun confortabil, Imediat după aceea se 
auziră şi alte glasuri, în cala vasului, loviturile 
comandantului sclavilor de la vâsle încetaseră. Augusta nu 
putea să fie mai departe de două stadii, dar acum nu se mai 
vedea dintr-însa nimic altceva decât un şir de lumini de la 
feştilele opaiţelor, iar prora se topise în întuneric. 


Marcellus se îndrepta spre țărm şi începu să înoate cu 
nădejde ca să ajungă la Capua. După ce făcu o bucată de 
drum se întoarse pe spate şi încercă să distingă silueta 
vasului. Dar nu se vedea nimic altceva decât felinarul de pe 
catargul principal. Probabil Augusta plecase din nou la 
drum fără să se mai intereseze de el. 

Acesta fu cel mai lung exerciţiu de înot pe care-l făcuse 
până acum. Hainele îl stânjeneau în mişcări şi pachetul cu 
monedele de aur i se părea greu. În primul moment îşi zise 
c-ar fi mai bine să-şi scoată tunica din mătase, dar gândul 
de a sosi la Capua îmbrăcat numai în cămaşa subţire şi în 
subucula îl făcu să renunţe, încercă să-şi descheie curelele 
sandalelor, dar nu reuşi. Lumina farului părea c-a devenit 
mai puternică. Numai de n-ar fi o simplă halucinație, mai 
ales acum când începuse să simtă oboseala. 

La urmă, apa care se frământa în valuri adânci deveni mai 
lină şi valurile se prelungiră, lovind încet în partea unde era 
ţărmul, pe care se auzeauclipocind şi frângându-se în 
diguri. Apucă ceva mai spre stânga pentru a se feri de 
stânca pe care se ridicau farul şi docurile. Lupta din greu 
împotriva valurilor care se frământau sub stâncile țărmului 
şi se repezeau din nou spre larg. Pieptul începuse să-i 
gâfâie şi simţea arsuri pe gât. Un val îl repezi până în 
apropierea țărmului, iar când se retrase, simţi pământul 
sub picioare. Se propti din toate puterile şi reuşi să se 
menţină pentru a nu fi târât din nou spre larg. Sleit de 
puteri îşi continuă drumul pe marginea golfului şi se 
adăposti sub clemele pe care erau întinse la uscat 
năvoadele pescarilor. Dinţii îi clănţăneau de frig Se gândi c- 
ar trebui să se bucure de reuşita evadării acesteia, dar în 
realitate era complet indiferent faţă de ce se va întâmpla de 
aici înainte. 

După ce-şi stoarse apa din haine începu să facă mişcări 
repezi cu braţele pentru a se încălzi, apoi îşi continuă 
drumul pe, aşternutul de nisip în care i se înfundau 


picioarele, până când găsi o ridicătură care mai păstra încă 
o parte din căldura soarelui absorbită în timpul zilei. 

Aici îşi petrecu restul nopţii, dormind intermitent şi 
aşteptând revărsatul zorilor. Când răsări soarele, întinse 
cămaşa galileeană pe nisip ca să se usuce. După ce se 
zvântă, o îmbrăcă peste tunică şi se simţi mai înviorat. 
Imediat după aceea plecă la drum, mulţumit că este Încă în 
viaţă. 

Se opri în faţa bordeiului unui pescar, dar pescarul şi soţia 
lui, amândoi oameni în vârstă, se uitară la el bănuitori şi 
răspunseră că n-au nimic de mâncare, Intră în sat şi la un 
han pentru marinari găsi o bucată de pâine neagră şi o 
strachină de ciorbă. Câţiva consumatori se îngrămădiră 
împrejurul lui şi-i puseră. Tot felul de întrebări la care el nu 
se grăbi să le dea un răspuns satisfăcător. Când deschise 
chimirul ca să plătească mâncarea, veniră mai aproape şi 
ochii le străluciră de lăcomie văzând banii pe care-i scoate; 
dar, de vreme ce era mai înalt de statură decât ei şi nici nu 
păru speriat de atitudinea lor, niciunul dintre ei nu îndrăzni 
să-l oprească. 

Trecu prin satul cu casele mărunte şi murdare şi apucă în 
lungul unui drum prăfuit ce se îndrepta spre răsărit. 
Drumul era pustiu, sandalele din picioare începuseră să i se 
usuce şi, cum în timpul cât înotase ca s-ajungă la țărm îşi 
pierduse banda dimprejurul frunţii, nimeni n-ar fi putut 
bănui că este un tribun. 

Chimirul frumos, din piele, nu se potrivea cu înfăţişarea lui 
de acum, aşa că-l ascunse în sânul tunicii. Se opri în primul 
sat, care era la o depărtare de trei mile şi pentru câţiva 
bani de aramă cumpără o desagă veche din piele de capră 
în care deşertă banii, iaf după ce plecă din nou la drum 
chimirul îl aruncă în fundul unei fântâni părăsite. 

Înainte de a ajunge în satul următor se opri şi-şi scoase, 
tunica, o înfăşură împrejurul pachetului de bani care, 
noaptea trecută aproape îl înecase şi cu zece sesterţi îşi 
cumpără altă tunică de pânză de la un hangiu, în curtea 


căruia tocmai întinseseră rufele spălate pe o frânghie. 
Hangiul şi soţia sa rămăseseră atât de mulţumiţi de suma 
pe care o luaseră, încât după ce plecă pufniră amândoi în 
râs. Tunica de culoare cafenie era veche şi purtată, dar în 
bună stare şi curată. 

Soarele se ridicase sus pe cer şi el ducea cămaşa 
galileeană păturită pe braţ. Se opri în câteva rânduri să se 
odihnească la umbră, pe marginea râuleţului ce cobora 
repede de pe coastele munţilor Apenini din zare. Nu-şi 
făcuse încă nici un plan, dar nu se simţea deprimat şi nici 
singur. Dimpotrivă, era mulţumit şi împăcat cu sine însuşi. 
Regiunea era foarte frumoasă. Copacii erau încărcaţi de 
frunze şi între crengile lor păsărelele începuseră să-şi 
clădească cuiburile, iar pe ţărmul râuleţului cu apa limpede 
florile de câmp străluceau în frumuseţea lor fragilă. 
Marcellus oftă mulţumit şi se miră de uşurinţa cu care i se 
desfăşurau acum gândurile, fără să fie preocupat de nici o 
grijă, îi venea să râdă gândindu-se la înfăţişarea lui de 
acum. Îşi trecu mâna peste bărbie şi se întrebă dacă în satul 
cel mai apropiat va găsi un brici. Dar chiar dacă nu va găsi, 
faptul acesta nu putea să aibă nici o importanţă, în noaptea 
aceasta dormi în aer liber şi se acoperi cu cămaşa lui Isus în 
loc de învelitoare şi, în momentul când simţi că-l toropeşte 
somnul, îşi aduse aminte de vorbele pe care Justus i le 
spusese despre Isus: „Fiarele pădurii îşi au vizuinile lor, iar 
păsările cerului îşi au cuiburile, dar Isus n-a avut niciodată 
un loc unde să-şi odihnească trupul ostenit.” Se înveli mai 
strâns şi se ghemui, sub cămaşă; nu era grea şi-i ţinea o 
căldură plăcută. Adormi, gândindu-se la Diana, fără să se 
simtă abătut. Dimineaţa următoare se trezi odihnit, făcu o 
baie în apa râuleţului de munte şi mancă un pumn de fragi. 

Pietrele care indicau distanţa pe marginea drumului 
purtau inscripţia că drumul acesta duce în satul apropiat 
Arpino. Marcellus încercă să-şi aducă aminte dacă a auzit 
vreodată pomenindu-se despre Arpino. Pepeni de Arpino! 


Auzise ceva despre pepenii aceştia mici şi zemoşi şi tocmai 
acum era sezonul lor. 

Drumul devenise mai larg şi părea mai bine îngrijit. 
Gardurile erau în bună stare. Pe ambele părţi ale drumului 
se vedeau vii, cu aracii pe care se căţăraseră vrejurile 
încărcate de strugurii încă verzi, însăşi circulaţia părea mai 
aglomerată. Ajunse în regiunea unde se cultivau pepenii şi 
culturile se întindeau la mari depărtări, în lungul câmpului 
se vedeau bărbaţi şi femei, toţi cu mijlocul plecat şi 
adunând pepenii copţi, pe care-i încărcau în cotige pentru a 
fi transportaţi. 

În apropierea unei porţi deschise, Marcellus se aşeză pe 
zidul de piatră şi urmări activitatea din apropierea lui. 
Localitatea din vârful acestei coline părea aşezată pe un 
platou, lipsit în partea de răsărit de stâncile care urcau 
până sus spre culmile munţilor. Satul, sau ceea ce putea 
vedea dintr-însul, era format din grupuri de case 
dreptunghiulare îngrămădite una lângă alta. Ceva mai la o 
parte, pe o înălţime, se vedea acoperişul de olane al unei 
vile impunătoare, împresurate de grădini, care, probabil, 
erau ale proprietarului acestor terenuri. 

După ce se odihni puţin, Marcellus se ridică în picioare cu 
gândul să intre în sat. Supraveghetorul care sta în faţa 
porţii deschise şi însemna pe o tăbliță de gresie ce o ţinea în 
căuşul braţului cotigele încărcate care ieşeau, văzându-l că 
pleacă, îl strigă să se oprească şi-l întrebă dacă are nevoie 
de lucru. 

— Ce fel de lucru? Întrebă Marcellus curios. 
Supraveghetorul îi făcu semn cu degetul mare spre holdele 
de pepeni. 

— Doi sesterţi pe zi... Aşternut şi hrană, răspunse el 
întunecat. 

— Bine, dar e aproape de amiază, declară Marcellus. 
Probabil un singur sesterţ va fi de ajuns. Eu n-am mai lucrat 
până acum la culesul pepenilor. 


Supraveghetorul îşi propti tăbliţa de gresie în şold, scuipă 
îngândurat în colbul drumului şi se uită la el neştiind ce să-i 
răspundă, în timpul cât el se gândea în felul acesta, 
Marcellus puse mâna pe unul dintre coşurile de nuiele din 
apropierea porţii şi dădu să plece în partea unde erau 
lucrătorii. 

— Ia stai, străine! Strigă supraveghetorul. Ştii să citeşti şi 
să scrii? Marcellus dădu din cap. 

— Dar la socoteli te pricepi? 

— Da... Mă pricep şi la socoteli. 

— Kaeso are nevoie de un scrib. 

— Cine este acest Kaeso? Întrebă Marcellus cu 
indiferenţă. Supraveghetorul îşi îndreptă trupul şi se uită la 
el mirat. Apoi făcu un gest în care îmbrăţişa toată regiunea, 
îi spuse că este proprietarul acestor terenuri de cultură 
care se văd în toate părţile şi-i făcu semn spre acoperişul 
vilei dintre copacii grădinii. 

— Du-te până acolo şi cere să vorbeşti cu Kaeso. Spune-i 
că te-a trimis Ibiscus. Dacă nu te va primi în calitate de 
scrib, te vei întoarce aici şi vei lucra la culesul pepenilor. 

— Aş prefera să lucrez împreună cu ceilalţi oameni, zise 
Marcellus. 

Supraveghetorul se uită la el şi clipi din ochi, dar nu -ştia 
ce să-i răspundă şi cum să-i explice. 

— Un scrib este mai bine plătit şi i se dă mâncare mai 
bună, declară el într-un târziu şi se uită mirat la drumeţul 
din faţa lui. 

— Aşa o fi, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă, dar totuşi 
aş prefera să culeg pepeni. 

— Bine, străine, pentru tine este tot una dacă câştigi doi 
sesterţi sau dacă vei câştiga zece? Se răsti 
supraveghetorul. 

— Simbria nu mă interesează prea mult, admise Marcellus 
şi nici nu ţin să câştig zece sesterţi în loc de doi. Dar aici 
peisajul este foarte frumos şi trebuie să fie plăcut să lucrezi 


în aer liber, având în faţa ochilor munţii aceştia atât de 
înalţi. 

Ibiscus îşi făcu mâna punte deasupra ochilor, se uită la 
lanţul de munţi ce se vedeau dincolo de Arpino, încruntă din 
sprâncene, ridică din nou fruntea, zâmbi şi-şi trecu mâna 
peste barbie. 

— Te pomeneşti că eşti nebun, ce zici? Întrebă el grav, iar 
când Marcellus îi răspunse că nu-i vine să creadă aşa ceva 
supraveghetorul îi porunci să meargă la vilă. 

Kaeso era un bărbat pe care-l caracteriza obişnuita 
insolenţă specifică oamenilor mici de statură care sunt 
bogaţi şi se bucură de o anumită autoritate. Era mic şi 
îndesat.la trup, putea să aibă cincizeci de ani, obrazul îi era 
ras complet, era luxos îmbrăcat, părul îl purta scurt şi 
îngrijit şi avea nişte dinţi foarte frumoşi şi albi care-ţi 
atrăgeau numaidecât atenţia. Se vedea limpede că a re 
obiceiul să zbiere la oameni şi, după răspunsurile lor timide, 
să-i copleşească de invective. 

Marcellus aşteptă cu răbdare în timpul cât bărbatul acesta 
pretenţios se plimbă de colo-până colo prin atrium, 
vociferând împotriva scribilor în general şi celui care tocmai 
plecase din serviciul său în special. Toţi sunt la fel, 
necinstiţi, trândavi şi nepricepuţi. Niciunul dintre ei nu 
merită să facă umbră pământului. De fiecare dată când 
trecea prin apropierea lui Marcellus se oprea şi se uita la el 
belicos. 

La început Marcellus îi asculta erupțiile fără să se 
sinchisească, dar văzând că nu mai termină nu mai putu 
răbda să nu zâmbească. Kaeso se opri şi se încruntă la el, 
Marcellus începu să râdă înveselit. 

— Ce ai găsit de râs în vorbele mele? Zbieră Kaeso şi-şi 
repezi bărbia înainte. 

— Vorbele acestea mă fac să râd, răspunse Marcellus. 
Probabil n-aş râde dacă mi-ar fi foame şi aş avea 
numaidecât nevoie de lucru. Presupun că în felul acesta 


vorbeşti cu toţi cei care vin aici şi nu au posibilitatea să-ţi 
răspundă. 

Kaeso rămase cu gura căscată şi se uită la el ca şi când nu 
i-ar ti venit să creadă ce a auzit. 

— Continuă... Nu te opri, adăugă Marcellus şi făcu un gest 
de indiferenţă. Nu te sinchisi de mine, căci sunt dispus s- 
ascult până când vei termina. Nu te superi dacă mă voi 
aşeza pe un scaun? Am umblat pe jos de la răsăritul 
soarelui şi sunt ostenit. 

Se aşeză pe un scaun elegant şi oftă uşurat, Kaeso se 
apropie de el şi se propti în picioare. 

— Cine eşti tu, străine? Întrebă el. 

— De, răspunse Marcellus şi zâmbi, deşi întrebarea pusă 
în felul acesta nu merită nici un răspuns, îţi voi spune că 
sunt un drumeţ fără ocupaţie. Omul dumitale Ibiscus a 
stăruit să vin aici şi să mă ofer în calitate de scrib. Dându-mi 
seama că pentru întreprinderea dumitale sezonul acesta 
este cel mai aglomerat, mi-am zis că nu va strica să-ţi dau o 
mână de ajutor vreme de câteva zile. 

Kaeso îşi trecu degetele scurte şi boante prin părul cărunt 
şi se aşeză pe o bancă din apropierea lui. 

— Dar în loc să mă laşi să-ţi spun motivul pentru care am 
venit, îi dai înainte şi nu mai termini. Privirile îi fugiră în 
largul atriumului: Dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, 
atunci îţi voi spune că probabil nu meriţi să locuieşti într-o 
vilă atât de elegantă. Judecând după felul în care te porţi 
faţă de străini, pari că nu faci parte din casa aceasta, într- 
un mediu atât de desăvârşit ar trebui să fii curtenitor şi să 
trăieşti în bună înţelegere cu toată lumea. 

Kaeso rămase năucit de îndrăzneala acestui străin şi 
ascultă mirat cuvintele lui neruşinate. 

— Astfel de vorbe nu se poate să mi le spui mie! Zbieră el. 
Adică cine-ţi închipui că eşti? Vii şi mă jigneşti în propria 
mea casă, deşi arăţi ca un vagabond... ca un cerşetor! 

— Eu nu sunt cerşetor, răspunse Marcellus cu glasul 
liniştit. 


— leşi afară! Zbieră Kaeso. 

Marcellus se ridică în picioare, zâmbi, se înclină în faţa lui, 
ieşi în peristilul deschis şi cobori treptele de marmură ale 
scării impunătoare urmărit de Kaeso, care ieşi până în 
porticul vilei. Trecu prin grădină şi se apropie din nou de 
poarta unde aştepta Ibiscus, presimţind că un sclav înalt din 
Macedonia s-a luat după el. Supraveghetorul se uită la el 
curios. 

— Kaeso n-a avut nevoie de tine? Întrebă el. 

Marcellus clătină din cap, puse mâna pe un coş şi intră în 
holda de pepeni, apoi se opri alături de primul grup de 
lucrători. Oamenii se uitară la el nemulţumiţi. Un moşneag 
îşi îndreptă trupul şi facil o strâmbătură de durere 
pipăindu-şi şalele. 

Marcellus le spuse că ziua este foarte frumoasă, iar 
bătrânul îi răspunse că este mai ales pentru j unghiuri le 
din şale. Ceilalţi lucrători murmurară ceva, iar o fată 
întunecată la obraz se uită la el şi-i spuse c-ar fi mai bine să 
lucreze ceva şi pe urmă va putea să le spună cât este ziua 
de frumoasă, îi răspunse că are dreptate, aşa că fata îi 
zâmbi cu inocenţă, apoi scoţându-şi tunica de pe el, o pături 
şi o aşeză pe pământ lângă desaga pe care şi-o scosese de 
pe umăr şi începu să lucreze şi el. 

— Nu o lua atât de repede, îl preveni moşneagul, căci 
Kaeso nu-ţi va plăti nimic mai mult chiar dacă vei cădea în 
brânci. 

— Dar Ibiscus va începe să zbiere la noi că ne pierdem 
vremea, adăugă un individ ciolănos care era în cealaltă 
parte. 

— Pepenii aceştia sunt foarte frumoşi! Zise Marcellus şi se 
opri din lucru ca să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Este 
adevărată plăcere să lucrezi aici... Căci nu este dat tuturor 
să se bucure de soare, de cerul albastru, de vederea 
acestor munţi impunători şi de cei mai frumoşi... 

— la mai isprăveşte! Strigă lucrătorul din cealaltă parte. 


— Isprăveşte şi tu! Ţipă fata cea încruntată. Lasă-l să 
vorbească. Are dreptate: pepenii sunt foarte frumoşi! 

Din cine ştie ce pricină, toţi lucrătorii începură să râdă, pe 
diferite glasuri şi părură c-au devenit mai veseli. Puțin după 
aceea văzură că supraveghetorul se desprinde de lângă 
poartă şi intră în holda de pepeni, aşa că oamenii începură 
să se mişte mai repede. Se opri alături de Marcellus, care 
ridică privirea întrebătoare spre el. Ibiscus îi făcu semn în 
partea unde era vila. 

— Vrea să vorbească cu tine, zise el nemulţumit. 

Marcellus dădu din cap, ridică în braţe coşul cu pepeni, 
dădu drumul câtorva în coşul bătrânului, dădu şi fetei, care 
se însenină la obraz, iar pe cei de pe fundul coşului îi dădu 
lucrătorului care-l luase în bătaie de joc. Omul încercă să 
zâmbească recunoscător. 

— Te mai întorci? Întrebă moşneagul cu glasul subţire. 

— Cred că mă voi întoarce, stăpâne, răspunse Marcellus. 
Lucrul este plăcut şi tot aşa tovărăşia. 

— Ce-i cu tine, moşule? Ai devenit şi tu stăpâni întrebă 
lucrătorul cel tânăr. Ceilalţi începură să râdă înveseliţi, dar 
fata nu păru mulţumită de gluma aceasta. 

— Ce s-a întâmplat, Metella? Întrebă glumeţul. Fata se 
întoarse supărată spre el. 

— Nu s-ar putea ca un străin să se poarte cuviincios faţă 
de noi fără să fie luat în bătaie de joc! Răspunse ea. 

Când Marcellus dădu să plece, îi făcu semn de bun rămas 
şi fata se îmbujora la faţă. Ochii celorlalţi îl urmăriră cum se 
îndepărtează împreună cu Ibiscus, care nu scoase nici o 
vorbă. 

— Oamenii aceştia nu sunt plătiţi ca să facă glume şi să 
trândăvească, murmură Ibiscus întorcându-se spre el. 

— În felul acesta culeg mai mulţi pepeni, răspunse 
Marcellus. Oamenii lucrează mai cu tragere de inimă când 
sunt mulţumiţi. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, zise Ibiscus. Eu n-am văzut 
încă oameni care să lucreze şi să fie mulţumiţi. Cred că nu 


strică să te grăbeşti, deoarece lui Kaeso nu-i place să 
aştepte. 

— Probabil şi lui îi place tot atât de mult să aştepte pe cât 
îmi place mie să mă grăbesc, răspunse Marcellus nepăsător. 

— Nu cunoşti pe Kaeso, ripostă supraveghetorul şi râse 
sarcastic. El nu are obiceiul să se poarte frumos faţă de 
oameni şi nici faţă de animale. 

— Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin, declară Marcellus şi, 
luând desaga pe umăr, se opri în mijlocul drumului şi se mai 
uită o dată spre zarea munţilor, apoi apucă la deal în partea 
unde era vila. 

Când fu introdus, Marcellus îl găsi la masa lui de lucru. 
Kaeso se prefăcea că este ocupat şi nu ridică ochii spre el. 
După ce aşteptă o bună bucată de vreme fără ca să-i dea 
nici o atenţie, se apropie de fereastră şi se uită în grădină. 

— Spuneai că eşti scrib? Începu Kaeso cu glasul răstit. 

— Eu n-am spus aşa ceva, răspunse Marcellus şi se 
întoarse încet spre el. Omul dumitale m-a întrebat dacă ştiu 
să citesc, să scriu şi să fac socoteli. La asta mă pricep şi eu, 
dar nu sunt scrib de meserie. 

— Huâhum! Şi cât Îmi ceri? 

— Vei constata cât merită slujba pe care ţi-o fac. Eu sunt 
dispus să primesc cât vei crede că este cu dreptate să-mi 
plăteşti. 

— Celui care a plecat i-am dat zece sesterţi şi de mâncare. 

— Aceasta este o simbrie de batjocură, zise Marcellus. Dar 
dacă nu poţi plăti mai mult... 

— Aici nu este vorba despre ceea ce pot şi ceea ce nu pot! 
Ripostă Kaeso cu mândrie, ci este vorba cât eşti dispus să 
primeşti! 

— Nu-mi vine să cred că un om mândru şi bogat ar fi în 
stare să ceară unui străin să-şi piardă timpul de pomană 
slujindu-l pe el. Acum un ceas mi-ai spus că sunt cerşetor şi 
vorba aceasta mi-ai spus-o pe un ton care-mi dădea să 
înţeleg că nu ai nici o consideraţie faţă de cerşetori. 
Probabil că nu te-am înţeles bine. 


Kaeso se propti cu coatele în tăblia mesei şi, ridicând ochii, 
întâlni privirea indiferentă a lui Marcellus. Părea că se 
pregăteşte să-i dea un răspuns violent, dar se răzgândi 
imediat şi-şi schimbă atitudinea. 

— Îţi voi da douăzeci de sesterţi, murmură el, dar trebuie 
să ştii că Ia mine nu merge să trândăveşti, nici să faci 
greşeli şi nici... 'Țipă el cu glas răguşit. 

— O clipă, te rog, interveni Marcellus. Dă-mi voie să-ţi 
spun ceva. Ai prostul obicei să zbieri la oameni. Nu cred că 
poţi câştiga ceva de pe urma faptului că încerci să 
terorizezi pe cei care nu se pot apăra. Acesta este un 
simplu obicei, dar un obicei prost şi mie nu-mi face nici o 
plăcere; prin urmare când vei vorbi cu mine vei fi atât de 
bun să te laşi de obiceiul acesta al dumitale. 

Kaeso îşi trecu dosul mâinii peste bărbie. 

— Până acum nimeni n-a îndrăznit să vorbească cu mine 
pe tonul acesta! Zise el cu glasul domolit. Şi nu ştiu ce mă, 
determină să suport. 

— Sunt gata să-ţi explic, declară Marcellus şi, proptindu-se 
cu amândouă mâinile pe tăblia mesei, se plecă spre el şi 
zâmbi îngăduitor. Ai adunat o mare avere, dar cu toate 
acestea nu te simţi mulţumit, îţi mai lipseşte ceva... Ceva ce 
ţi-ar face plăcere dacă ai poseda. Nu eşti sigur ce poate fi 
anume... Dar îţi închipui că eu ştiu. Acesta este motivul care 
te-a determinat să trimiţi după mine, Kaeso, ca să revin aici. 

— Am trimis după tine pentru că am nevoie de un scrib. 

— Ei bine, eu nu sunt scrib, răspunse Marcellus şi dădu să 
plece. Afară de asta ai început din nou să zbieri. Dacă-mi vei 
îngădui, prefer să mă întorc în holda de pepeni, unde am 
nişte oameni cu care mă înţeleg foarte bine. 

— Cu care te înţelegi foarte bine? Lucrătorii aceia care 
adună pepenii? Toţi sunt nişte trântori şi nişte tâlhari. 

— Nu cred să fie din fire aşa cum spui, declară Marcellus 
cu convingere. Purtarea lor se datoreşte greutăților şi 
sărăciei în mijlocul căreia trăiesc... Ar putea fi oameni 
străduitori şi foarte cumsecade, exact cum ai putea să fii şi 


tu un bărbat încântător dacă te-ai dezbă ra de obiceiul de a 
teroriza lumea. 

— Ascultă tinere, se răsti Kaeso. Nu cumva ai de gând să 
mergi la oamenii aceia şi să te apuci să le spui că sunt 
neomenos trataţi? 

— Nici nu mă gândesc, deoarece omul care lucrează din 
greu în fiecare zi din zori şi până în seară pentru trei 
sesterţi ştie că este prost tratat şi nu are nevoie să-i mai 
spună şi altul. 

— Va să zică au început să se plângă, nu-i aşa? 

— Mie nu mi s-au plâns. În momentul când am plecat 
dintre ei, păreau destul de bine dispuşi. 

— Huâhum! Dar ce motive aveau să fie atât de bine 
dispuşi? Întrebă Kaeso şi, ferind scaunul din cale, se ridică 
în picioare. 

Apropiindu-se de un dulap din colţul camerei, scoase o 
coală mare de papirus şi un braţ de suluri. Le trânti pe 
masă şi întinzând degetul îi făcu semri spre ele. 

— Aşază-te pe scaun! Porunci el. Ia stilul în mână şi-ţi voi 
spune ce să răspunzi la aceste scrisori. Sunt comenzi de la 
negustori şi de la casele mari din Roma pentru pepeni, 
struguri şi pere. Mi le vei citi şi-ţi voi spune ce trebuie să le 
răspunzi. Dar, bagă de seamă, eu nu ştiu să citesc, dar ştiu 
ce spun în scrisorile lor! 

Nu era dispus să mai discute cu el, dar în schimb ar fi vrut 
să vadă ce întorsătură va lua întâlnirea aceasta neobişnuită, 
aşa că se aşeză la masă şi începu să citească cu glasul 
ridicat. Kaeso părea mulţumit ca un copil. Erau comenzi 
pentru-pepeni. Cotigi întregi de pepeni. Cotigi nenumărate 
de pepeni din Arpino! Recolta o vindea cu preţ mare. Erau 
şi comenzi anticipate pentru a fi executate în luna august, 
când se culegeau strugurii. Imediat după aceea Marcellus 
dădu de o scrisoare în limba elenă şi începu s-o citească şi 
pe aceasta. 

— Scrisoarea este în greceşte? Eu nu înţeleg limba 
aceasta. Ce spune? După ce Marcellus i-o traduse, îl întrebă 


pe un ton care i se păru respectuos: Scrii şi greceşte? 
Foarte bine! Zise el şi-şi frecă mâinile mulţumit, căci va fi 
plăcut să afle şi alţii că el îşi poate permite să plătească un 
scrib care este cărturar. După ce termină scrisoarea 
declară ca din întâmplare: îţi voi găsi o tunică de mai bună 
calitate. 

— Mulţumesc, eu am o tunică de mai bună calitate, 
răspunse Marcellus fără să ridice privirea spre el. 

— Nu cumva-ţi plac florile? Întrebă Kaeso după ce 
terminară lucrul. lar când Marcellus dădu din cap în semn 
de încuviinţare, adăugă: Scribul are voie să se plimbe prin 
grădina vilei şi să viziteze grajdurile în cazul când îţi vor 
plăcea caii. 

— Eşti foarte amabil, răspunse Marcellus îngândurat 
Antonia Kaeso era cel puţin cu zece ani mai tânără decât 
soţul ei. Dacă n-ar fi avut gura ţuguiată şi sprâncenele 
încruntate, ar fi putut trece drept o femeie drăguță, 
deoarece avea siluetă distinsă şi elegantă, obraz cu 
trăsături fine şi glasul plăcut. Marcellus o întâlni printre 
boschetele de trandafiri cu un coş pe braţ şi în mână cu 
foarfecele de grădină. Constată numaidecât că femeia 
aceasta este o fiinţă oprimată. 

La salutul lui îi răspunsese cu indiferenţă şi-l întrebă dacă 
el este noul scrib al soţului-ei. Marcellus îi răspunse 
afirmativ şi adăugă că se simte mulţumit de vreme ce a 
găsit de lucru într-un mediu atât de pitoresc. Femeia se uita 
la el cu ochii zâmbitori şi-l privi dintr-o parte, dar fără ca 
zâmbetul acesta să-i lumineze şi trăsăturile obrazuluui. 

— Probabil te referi la grădina de flori şi la vederea 
muntelui, răspunse femeia. 

— Da, sunt foarte frumoase! Zise Marcellus şi dădu să 
plece, aducându-şi aminte că permisiunea de a se plimba 
prin grădină nu includea şi o conversaţie cu stăpâna casei, 
dar enigmatica soţie a lui Kaeso încercă să-l reţină. 

— Cum te cheamă, scribule? Soţul meu nu mi-a spus. 

— Marcellus Gallio. 


— Este şi un senator cu numele Gallio. 

Începuse să taie boboci de trandafir cu lujere lungi şi-i 
îngrămădea în coş. Marcellus se plecă şi încercă să-i 
aranjeze. 

— Asta este adevărat, răspunse el. 

— Eşti rudă cu el, întrebă femeia? Şi continuă să 
manevreze foarfecele. 

— Poate un scrib umil să fie rudă cu un senator? Ripostă 
el. 

— Nu-mi vine să cred, spuse ea cu indiferenţă. Dar tu nu 
eşti un scrib umil. Eşti patrician, zise ea şi-l privi în luminile 
ochilor. Asta se vede după glasul, după trăsăturile obrazului 
şi după atitudine. Buza de sus îi tremură şi descoperi un şir 
de dinţi frumoşi când întinse foarfecele spre el. Uită-te la 
mâinile dumitale. Acestea nu sunt obişnuite să 
îndeplinească nici un fel de lucru. Nu te speria, adăugă ea 
şi ridică din umeri, căci eu nu te voi trăda, dar tunica de 
mătase în care eşti îmbrăcat ar putea totuşi să te trădeze. 
Nu eşti de părere că este riscant să umbli îmbrăcat în felul 
acesta? Te-am văzut cu cealaltă tunică chiar azi-dimineaţă 
de la fereastra camerei mele, Unde ai găsit-o? Întrebă ea 
prefăcându-se că examinează florile. De ce umbli travestit 
în felul acesta, Marcellus Gallio? Eşti sigur că nu eşti nici un 
fel de rudă cu senatorul? 

— Este părintele meu. 

— Sunt convinsă că spui adevărul, încuviinţă femeia şi 
întorcând obrazul spre el zâmbi. Dar de ce-mi spui 
cuvintele acestea? 

— Pentru c-am constatat că-ţi face plăcere să ţi se. Spună 
adevărul şi pentru că prefer şi eu să ţi-l spun. N-am 
încercat să amăgesc pe soţul tău. Dar adevărul este că el nu 
m-a întrebat cum mă cheamă. 

— Sunt sigură că ţi-ar face plăcere dacă el n-ar afla 
numele tău adevărat. 

— Da, ar fi mai bine ca el să nu afle! 


— Cred că procedezi greşit, zise ea sarcastic, deoarece în 
felul acesta lipseşti pe Appius Kaeso de o mare plăcere. 
Pentru el ar fi o plăcere nebănuită să ştie că scribul pe care- 
l are este fiul unui senator. 

— Probabil nu înţelegi pe Kaeso aşa cum ar trebui, încercă 
Marcellus s-o îmbuneze. 

— Eu nu înţeleg pe Kaeso! Exclamă ea. Pe toţi zeii, aceasta 
este singura mea ocupaţie: să înţeleg pe Kaeso! 

— Omul acesta are nevoie să fie tratat într-un fel cu totul 
deosebit, adăugă Marcellus. Kaeso este enorm de mândru 
de puterea ce o are asupra acestor oameni din Arpino. Ei îl 
ascultă din pricină că se tem de el. Ar avea chiar mai multă 
putere asupra lor dacă s-ar strădui ca oamenii aceştia să-l şi 
iubească şi numai după aceea să-l asculte. 

— Îţi poţi imagina pe Kaeso făcând ceva ca oamenii 
dimprejurul său să-l poată iubi? Întrebă ea sarcastică. 

— Da, eu îmi pot imagina şi această situaţie, adăugă 
Marcellus liniştit. Dacă am reuşi să-l convingem, 
schimbarea lui de atitudine ar putea contribui în mare 
măsură la îmbunătăţirea situaţiei din această regiune. N-ai 
fi dispusă să-mi dai o mână de ajutor? 

— Acum este prea târziu! Declară femeia. Kaeso nu va mai 
putea câştiga simpatia oamenilor... Indiferent de ceea ce ar 
face în interesul lor. În acelaşi timp nu trebuie să uiţi că 
lucrătorii din Arpino sunt oameni răi şi ignoranţi. 

— E adevărat că sunt ignoranţi! Încuviinţă Marcellus. Şi 
oamenilor ignoranţi nu se poate să le ceri să fie respectuoşi. 
Se bârfesc unul pe altul, deoarece fiecare dintre ei se 
dispreţuieşte pe el însuşi... Şi nu e deloc de mirare. Chiar 
azi-dimineaţă m-am gândit la soarta lor. Oamenilor acestora 
ar trebui să li se facă instalaţii de băi. Ca să se scalde în apa 
acestui râuleţ de munte, care este rece ca gheaţa, nu poate 
fi nici o plăcere. N-arfi greu să se construiască o piscină 
încăpătoare şi în timpul zilei soarele ar încălzi apa. În 
apropiere este o carieră de piatră, aşa că oamenii ar putea 
să-şi construiască piscina între culesul pepenilor şi al 


strugurilor, când nu au nimic de lucru. Pentru asta nu le 
lipseşte altceva decât încurajarea. 

— Se vede că nu cunoşti pe cei din Arpino! Protestă soţia 
lui Kaeso. 

— Dacă sunt mai răi decât oamenii din alte părţi, atunci 
trebuie să existe un motiv special, zise Marcellus. Ce motiv 
ar putea să fie? 

— Dar de ce te interesezi de astfel de lucruri, Marcellus 
Gallio? Un băiat drăguţ de vreo zece ani se apropia de ei. 
Nu era nevoie să mai întrebe cine este. Asemănarea dintre 
el şi maică-sa era evidentă. 

— Probabil fiul dumitale? Întrebă Marcellus şi zâmbi. 

— Da, Antoniu, murmură femeia şi oftă extaziată. Este 
lumina ochilor mei. Ar vrea să se facă sculptor. Tată-său însă 
nu este de acord şi nici nu admite să-i aducă un preceptor. 
Trăieşte singur şi nu se simte deloc mulţumit... Vino 
încoace, Antoniu, să faci cunoştinţă cu Marcellus Gallio, 
noul nostru scrib. 

— Am aflat că-ţi face plăcere să modelezi, zise Marcellus 
după ce băiatul salută nepăsător. N-ai vrea să-mi arăţi şi 
mie la ce lucrefei? 

Antoniu făcu o strâmbătuţă de nemulţumire. 

— Te pricepi la aşa ceva? Întrebă el cu aceeaşi sinceritate 
care caracteriza şi pe maică-sa. 

— Cred că mă pricep tocmai de ajuns pentru a-ţi putea da 
câteva indicaţii. 

Antoniu nu avu răbdare să aştepte până a doua zi, aşa că 
după cină veni în camera lui Marcellus ca să-i arate modelul 
la care lucra: doi gladiatori care se pregătesc de luptă. 
Aşeză scândura pe masa lui Marcellus şi făcu un pas înapoi, 
spunându-i că încercarea lui nu este tocmai reuşită. 

— Nu este nici rea, Antoniu, îi răspunse Marcellus. 
Compoziţia este bine făcută. Gladiatorul din partea aceasta 
mi se pare ca înaintează cu prea multă îndrăzneală. Ce 
nume le-ai dat? 


Bănuind că vrea să facă glume, Antoniu începu să râdă şi-i 
răspunse că nu le-a dat încă nici un nume. 

— Ca să poţi lucra cu tragere de inimă va trebui să le dai şi 
o personalitate, zise Marcellus şi se uită la el grav. Să-i 
consideri drept oameni reali şi să cunoşti toate amănuntele 
în legătură cu ei. Haide să ne ocupăm mai întâi de unul 
dintre ei; eşti de acord? 

Apropie un scaun şi se aşezară unul lângă altul în faţa 
modelului. 

— Să zicem că cel din partea aceasta este unul cu numele 
Cyprius. Legionarii l-au luat din Creta, au dat foc casei lui, i- 
au luat vitele, pe soţia şi pe fiul său i-au ucis - un băiat cam 
de vârsta ta - şi l-au adus la Roma, înlănţuit de butucul din 
fundul unei galere. A fost un luptător cu paloşul, prin 
urmare l-au lăsat să aleagă fie că va lupta în arenă, fie că va 
trage la vâsle în fundul unei galere. A preferat arena, aşa că 
acum îşi pune în joc viaţa şi nădăjduieşte că va reuşi să 
ucidă pe adversarul său, pe care nu l-a văzut încă niciodată. 

— Mi se pare că ceea ce-mi spui nu este altceva decât 
născocire, zise Antoniu nemulţumit. 

— Sigur că nu este altceva... Dar acesta este felul în care 
se dau luptele în arenă. Acum să luăm pe celălalt. Acesta 
este un sclav din Tracia, îl cheamă Galenzo. A avut un partal 
de pământ, o viişoară, câteva capre şi trei copii mici. Când 
au sosit legionarii, soţia lui a încercat să-l ascundă într-o 
căpiţă de fân. Dar oamenii aceştia au omorât-o de faţă cu 
copiii ei, iar pe Galenzo l-au pus în lanţuri. S-a apărat cu 
atâta înverşunare, încât legionarii l-au vândut unui pretor 
care avea nevoie de un gladiator pentru serbările zeiţei Isis. 
De astă dată Cyprius şi Galenzo se vor lupta împreună 
pentru ca spectatorii să poată face prinsoare pe cel care va 
câştiga lupta şi va reuşi să ucidă pe celălalt. Tu pe cine vei 
face prinsoare, Antoniu? Eu aş pune o sută de sesterţi pe 
Galenzo. Nu-mi place atitudinea lui Cyprius. 

— Eu nu m-am gândit să fac prinsoare, răspunse Antoniu 
fără nici un entuziasm. Apoi se uită la Marcellus şi-l întrebă: 


Ţie nu-ţi plac luptele, nu-i aşa? 

— Nu-mi place felul acesta de lupte. 

— Probabil nu te-ai luptat încă niciodată? Zise Antoniu 
sfidător. Poate ţi-ar fi şi frică să lupţi. 

— Se poate, admise Marcellus, fără să se tulbure din 
pricina îndrăznelii băiatului. 

— Îmi retrag cuvintele acestea, îngână Antoniu. Nu cred 
că ţi-ar fi frică să lupţi. Fac prinsoare că ştii să lupţi. Ai 
luptat vreodată? 

— Am luptat, damu în arenă. 

— Ai omorât până acum pe cineva? 

Marcellus încercă să evite răspunsul, dar Antoniu îşi dădu 
seama că întrebarea lui nu poate avea decât un singur 
răspuns. Ochii începură să-i strălucească în aşteptarea unei 
întâmplări emoţionante. 

— Adversarul tău a luptat bine? 

— Aceasta nu este o amintire plăcută, răspunse Marcellus. 
Urmă un timp de tăcere şi la urmă adăugă: Aş fi preferat 
să-ţi alegi un alt subiect pentru modelul tău. Acesta nu mă 
interesează din cale-afară -şi se uită în ochii băiatului - dar 
tot aşa nu te interesează nici pe tine. Tu nu ţii la astfel de 
scene şi nu-ţi fac plăcere; dacă ai fi obligat să te baţi cu 
cineva, ţi s-ar face rău la stomac. Nu-i aşa? 

Antoniu îşi făcu limba ghemotoc şi îşi explora partea 
inferioară a fălcii, apoi dădu încet din cap. 

— Cred că nu este numai atât, dar mi-ar fi frică să mă bat 
cu cineva admise el. Probabil acesta este motivul pentru 
care desenez lupte şi modelez gladiatori. Este un fel de 
prefăcătorie. Mie-mi lipseşte curajul şi mi-e ruşine să 
recunosc adevărul, sfârşi, el şi-şi propti bărbia în piept. 

— Probabil exagerezi şi realitatea este cu totul alta, 
încercă Marcellus să-l îmbuneze. Curajul este de mai multe 
feluri, Antoniu. Tu ai ales felul cel mai preferabil... de a 
spune adevărul. Or, pentru a spune ce mi-ai spus abia 
adineauri îţi trebuie mai mult curaj decât atunci când ai 
face adversarului tău câteva cucuie în cap. 


Antoniu ridică fruntea şi păru că s-a mai luminat la obraz. 

— Nu vrei să începem un alt model? Îi propuse băiatul. 

— Ba da, voi încerca să mă gândesc la ceva, menit să ne 
facă plăcere amândurora. Vino mâine dimineaţă la mine. Şi, 
dacă vei vrea să-mi împrumuţi puţin lut, probabil voi reuşi 
să schiţez ceva şi-ţi voi arăta modelul pe care l-am făcut. 

Antoniu începu să râdă mulţumit. Marcellus făcuse o 
piscină de formă pătrată. Din loc în loc, pe parapetul de 
piatră se vedeau aşezaţi bărbaţi, femei şi copii care făceau 
baie. Unul dintre ei era un moşneag uscat cu o barbă lungă, 
trecută peste umăr. Un copil în patru labe era gata să cadă 
în apă. Maică-sa se apropia de el în fugă. Picioarele mari şi 
vânjoase ale unui înotător se vedeau din apa nemişcată în 
care sărise cu capul în jos. 

— Cred că modelul acesta nu l-ai putut termina numai în 
dimineaţa aceasta! Zise Antoniu. 

— Nu... Căci am lucrat la el aproape toată noaptea. După 
cum vezi nu este decât schiţat. Vom avea nevoie de mai 
mulţi oameni care să fie aşezaţi pe marginea piscinei şi de 
cei care au sărit în apă. Vrei să completezi modelul acesta? 

— Cred că mi-ar face multă plăcere, răspunse Antoniu. 

— Poţi să mai adaugi şi alte amănunte. Să-l transpui pe o 
scândură mai mare ca să-i poţi da modelului amploare şi vei 
face un fundal, îţi aduci aminte de stânca albă din 
apropierea podului unde apa începe să se strângă într-o 
baltă? Ai putea să introduci stânca împreună cu podul şi 
salcâmii ce se găsesc în apropiere. În cazul acesta, toată 
lumea îşi va da seama unde este piscina pe care o 
reprezintă. 

— M-am gândit şi eu că n-ar strica s-avem o astfel de 
piscină prin apropiere. 

După o săptămână petrecută în casa lui Kaeso, Marcellus 
reuşea să-şi termine lucrul de fiecare zi imediat după 
amiază. Antoniu apărea în atrium şi începea să se plimbe 
nerăbdător prin faţa uşii deschise a bibliotecii. Kaeso 


constatase apropierea dintre el şi scribul său şi se simţise în 
parte mulţumit. 

— Mi s-a spus că te ocupi de fiul meu şi-l ajuţi să se 
distreze, se adresă el lui Marcellus. Dacă-ţi vine greu, să ştii 
că nu ai nici o obligaţie de soiul acesta. Ai destul de lucru în 
timpul cât eşti obligat să stai la masă şi să scrii. 

Marcellus îi răspunse că-i face plăcere să-şi petreacă 
timpul împreună cu Antoniu, că băiatul are însuşiri artistice 
şi că ar trebui încurajat. Kaeso încercă să-şi bată joc de artă 
în cazul când este considerată drept o profesiune din care 
să trăieşti şi de aici urmă o discuţie. 

— Nu cred că un bărbat vrednic ar fi în stare să-şi piardă 
vremea jucându-se cu noroiul, zise Kaeso cu dispreţ. 

— Ca lutul, îl corectă Marcellus fără să se supere. Lutul de 
modelat. Intre lutul acesta şi noroi este tot atâta deosebire 
câtă ar fi între pepenii de Arpino şi pepenii obişnuiţi. Se 
întâmplă de multe ori ca un bărbat să dorească să creeze 
ceva frumos. Antoniu ar putea să devină un sculptor de 
valoare. 

— Sculptor! Ţipă Kaeso. Şi la ce poate folosi un sculptor? 

Marcellus nu-i răspunse la această întrebare. Se mulţumi 
să zâmbească şi, după ce adună lucrurile de pe masă 
împreună cu hârtiile, le băgă într-un sertar. Zâmbetul 
acesta trezi curiozitatea lui Kaeso şi. Când îi ceru să se 
explice, îi spuse că îndemânarea lui Antoniu se datoreşte, 
probabil, temperamentului înnăscut. 

— Tu, Kaeso, ai reuşit să-ţi creezi o întreprindere 
prosperă. Fiul tău nu cred că va mai avea nevoie să aducă 
vreo îmbunătăţire acestei întreprinderi. Prin urmare, ar 
vrea să creeze şi el ceva. Ambiţia aceasta a moştenit-o de la 
tine. Dar constat” că eşti nemulţumit din cauză că-şi 
manifestă o dorinţă care iniţial a fost a părintelui său. 

Kaeso zâmbi mulţumit şi aşteptă ca Marcellus să continue, 
aşa că-i făcu pe voie. Numeroşi sculptori au fost obligaţi să 
rabde de foame înainte de a ajunge cunoscuţi şi a putea 
câştiga ceva cu arta lor. Antoniu nu va fi obligat să rabde de 


foame. Tatăl său este un om bogat şi se va mândri cu 
priceperea fiului său. Numele lui Appius Kaeso este 
cunoscut în comerţ. Probabil tot aşa Antoniu Kaeso ar putea 
să ajungă celebru în domeniul său artistic. 

— Cred că nu ai intenţia ca Antoniu să fie nemulţumit şi să 
ajungă un ratat când ai avea toate motivele să te mândreşti 
cu el. Acordă-i puţină atenţie şi vei constata că ai un fiu 
iubitor şi entuziast, îl sfătui Marcellus. 

— Băiatul acesta a fost întotdeauna nepăsător şi 
înfumurat, ca şi maică-sa, declară Kaeso şi se uită la el 
nemulţumit. 

— Îngăduie-mi să fiu de altă părere, Antoniu este un tânăr 
extrem de bun, adăugă Marcellus. Dacă te interesează 
dragostea lui, nu va fi greu să o câştigi. De ce nu vrei să vii 
cu mine şi să vezi ce lucrează? 

Murmurând că pe el nu-l interesează astfel de nimicuri, 
Kaeso îl însoţi totuşi până în camera lui Antoniu. Se opriră 
în faţa modelului şi nu ziseră nimic; Antoniu se aştepta să 
audă cuvintele batjocoritoare ale tatălui său. 

Kaeso examina amănuntele scenei, îşi trecu palma peste 
bărbie, râse uşor şi clătină din cap. Antoniu, care urmărea 
pe tatăl său cu toată atenţia, rămase abătut. 

— Este aşezat într-un loc care nu corespunde scopului. 
Primăvara, după topirea zăpezilor, vâltoarea apei coborâte 
din munte este atât de puternică, încât va săpa temelia 
zidurilor şi le va prăbuşi. Va trebui să-l construieşti undeva 
pe un teren mai ridicat, îl sfătui Kaeso. 

Imediat după aceea Marcellus le spuse că are puţină 
treabă şi-i lăsă singuri în cameră. Traversă peristilul 
zâmbind mulţumit, şi, când cobori în grădină, Antonia îl 
întrebă ce s-a întâmplat. Se uită la el mirată când îi spuse 
că soţul şi fiul ei discută împreună construirea unei piscine 
şi alegerea unui loc care să fie cel mai potrivit în scopul 
acesta. 

— Să merg şi eu la ei? Întrebă ea. 


— De astă dată va fi mai bine să-i laşi în pace, răspunse 
Marcellus. 

Era mijlocul lui iulie, în fiecare zi după apusul soarelui, 
Marcellus cobora până la holda cea mai apropiată şi se 
aşeza în faţa porţii unde lucrătorii îşi primeau simbria. La 
început, când treceau pe lângă el, oamenii se mulţumeau 
să-i facă semne şi s& zâmbească. După aceea unii dintre ei 
începură să se oprească şi să s ea de vorbă cu el. Scribul 
acesta, îşi ziceau ei, are ceva neobişnuit, dar cu toate 
acestea se simțeau cu toţi atraşi de el. Presimţeau că 
străinul acesta îi înţelege şi este de partea lor. 

În primul rând se răspândise zvonul că se va construi o 
piscină pentru folosinţa lor. După ce se va termina 
recoltarea pepenilor, fiecare dintre ei va putea lucra la 
construirea acestei piscine dacă vor fi dispuşi să lucreze 
pentru interesul comun. Nimeni nu ştia deocamdată cât li 
se va plăti pentru această muncă, dar erau siguri că nu vor 
lucra de pomană. Presimţeau că realizarea acestui plan se 
datorează scribului. Cei mai îndrăzneţi încercară să-l 
întrebe, dar acestora le răspunse că el nu cunoaşte 
amănuntele, deoarece ideea a venit de la Kaeso, dar la 
momentul indicat vor fi informaţi în toate amănuntele. 

Într-o după-amiază, după ce se adunaseră vreo douăzeci 
de oameni împrejurul lui, Marcellus începu să le vorbească 
despre un bărbat pe care l-a cunoscut la hotarele 
imperiului într-o ţară depărtată; omul acesta spunea lucruri 
foarte interesante celor care aveau de luptat în viaţă cu 
greutăţi şi „cu lipsuri; el era de părere că viaţa unui om nu 
urmăreşte să adune bunuri şi că multe nenorociri ar putea 
fi evitate dacă oamenii n-ar râvni la ceea ce nu este al lor. 
Dacă vrei să fii mulţumit va trebui ca mai întâi să faci pe 
alţii să se simtă mulţumiţi. Făcu o pauză şi, întâlnind ochii 
Metellei, rămase încântat văzând-o că ascultă cu atenţie şi 
că înţelege. 

— Şi ce a făcut Isus acesta pentru ca ceilalţi oameni să se 
simtă mulţumiţi? Întrebă moşneagul pe care-l cunoscuse în 


prima zi. 

— De... Omul acesta, le explică Marcellus, n-a fost un 
bărbat obişnuit, deoarece săvârşise multe vindecări ale 
celor suferinzi. Orbilor putea să le dea vedere; era de ajuns 
ca oamenii să pună mâna pe veşmintele lui pentru a se 
vindeca. 

În după-amiaza aceea se făcuse întuneric înainte ca 
lucrătorii să se întoarcă acasă. Făcându-şi reproşuri din 
cauză că i-a ţinut de vorbă atât de târziu, Marcellus le 
spuse: 

— Dacă vreţi să mai auziţi şi alte întâmplări din viaţa lui 
Isus, atunci va fi mai bine ca mâine seară, după ce veţi cina, 
să ne întâlnim în sat. 

Astfel din ziua aceea Marcellus mergea în fiecare seară şi 
se aşeza pe colina acoperită de iarbă de la poala muntelui şi 
vorbea oamenilor din Arpino despre marile mulţimi de 
curioşi care urmaseră pe Isus; le povesti în toate 
amănuntele minunile săvârşite de el; cazul cu micul Ilona şi 
piciorul său, despre măgăruşul pe care Iona îl dăruise 
prietenului său infirm. Le vorbi despre glasul lui Miriam şi 
despre războiul lui Tamar, pe care Isus îl reparase şi pe 
urmă femeia aceasta săracă îi ţesuse o cămaşă. 

Oamenii ascultau fără să se mişte, aproape fără să respire 
şi întunericul se închega împrejurul lor. Toţi locuitorii din 
Arpino aşteptau aceste întâlniri de fiecare seară cu 
nerăbdare şi a doua zi în timpul lucrului discutau între ei 
faptele pe care le aflaseră. Venea până şi Ibiscus să asculte, 
într-o seară Antonia apăru ţinând de mână pe Antoniu şi se 
aşeză mai la o parte, ca să asculte povestea cu cei cinci mii 
de oameni care fuseseră hrăniţi din merindea pe care un 
băieţaş o adusese cu el într-un coşuleţ. Întâmplarea aceasta 
li se păru neobişnuită şi unii dintre oameni zâmbiră, iar alţii 
îşi ştergeau lacrimile. Urmă apoi furtuna aceea pe care Isus 
o liniştise datorită vorbelor sale blânde. 

— Am auzit că povesteşti oamenilor întâmplări 
neobişnuite, zise Kaeso ziua următoare. 


— Le-am vorbit despre un ma re învăţător şi despre 
faptele pe care le-a săvârşit pentru uşurarea suferințelor 
poporului său din Palestina. 

— Ce fel de fapte? Întrebă Kaeso, iar după ce Marcellus îi 
vorbi despre câteva dintre minunile săvârşite de el întrebă: 
Acest Isus nu se ocupă decât de oamenii săraci? 

— Nici vorbă de aşa ceva! Declară Marcellus. El avea 
prieteni şi printre bogaţi şi era de multe ori poftit în casele 
lor. Probabil te va interesa să afli ce s-a întâmplat în casa 
unui vameş bogat cu numele Zaheu. 

— A dăruit săracilor jumătate din averea lui, nu-i aşa? Zise 
Kaeso după ce Marcellus termină cu povestirea acestei 
întâmplări. Nu-mi vine să cred că oamenii aceştia i-au fost 
recunoscători. 

— Eu nu ştiu dacă i-au fost sau nu, răspunse Marcellus. 
Dar cred că singurul mijloc pentru a constata cum 
reacţionează poporul într-o astfel de împrejurare este să- 
ţi... 

— Să-ţi împărţi averea cu ei, nu-i aşa? Mumură Kaeso. 

— Cred că n-ar strica să faci o mică încercare şi aceasta n- 
ar costa prea mult, zise Marcellus. De pildă, să dai ordin lui 
Ibiscus ca începând de astăzi să plătească oamenilor patru 
sesterţi pentru ziua de lucru în loc să le dai-trei, până la 
sfârşitul sezonului pepenilor. 

— Ca pe urmă să înceapă să se certe când simbria va fi din 
nou redusă la suma precedentă! Ripostă Kaeso. 

— E foarte probabil că aşa vor proceda. Poate propunerea 
aceasta nici nu merită să fie luată în consideraţie, căci ar 
contribui numai la instigarea lucrătorilor. 

— Ibiscus îşi va închipui despre mine c-am înnebunit! Zise 
Kaeso. 

— Nu-şi va închipui dacă vei mări şi simbria lui. Ibiscus 
este un bărbat vrednic şi credincios. Dar nu este plătit aşa 
cum ar trebui. 

— Ţi-a spus el vorbele acestea? Întrebă Kaeso. 


— Nu. Ibiscus nu se gândeşte să mi se adreseze mie 
pentru aşa ceva. 

— El nu mi-a cerut niciodată să-i dau mai mult. 

— Asta nu înseamnă câtuşi de puţin că primeşte atât cât ar 
merita. 

— Probabil ai vrea şi tu o îmbunătăţire, zise Kaeso şi 
începu să râdă sarcastic. 

— Ibiscus primeşte şase sesterţi pe zi. Dă-i zece şi eu voi fi 
mulţumit numai cu şaisprezece în loc de douăzeci cât mi-ai 
plătit până acum. 

— Foarte bine, răspunse Kaeso. Constat că eşti un prost... 
Dar dacă acesta este felul în care vezi tu situaţia... 

— Cu o singură condiţie: ca Ibiscus să nu afle niciodată 
datorită cărui fapt i-a fost mărită simbria. Lasă-l în 
convingerea că îmbunătăţirea i-a venit de la tine şi vei 
vedea ce se întâmplă. 

Kaeso se simţea mândru de piscina pe care o construise şi 
spunea că este foarte mulţumit de această idee care i-a 
trecut prin minte cu totul pe neaşteptate. Oamenii din sat 
nu puteau înţelege ce s-a întâmplat cu el, dar îşi închipuiau 
că probabil trecuse prin aceeaşi transformare prin care 
trecuseră ei înşişi. Kaeso mărturisi lui Marcellus că probabil 
astăzi nu se înregistrează atâtea pagube în pepeni zdrobiţi 
şi că lucrătorii îi manipulau cu tnai multă atenţie, datorită 
celor câţiva sesterţi cu care contribuise la mărirea simbriei 
lor. Marcellus nu spuse că a doua zi dimineaţa, după ce se 
hotărâse mărirea simbriei, a ţinut lucrătorilor o cuvântare 
în care le-a spus că drept apreciere a gestului făcut de 
stăpânul lor va trebui să se străduiască să lucreze mai cu 
tragere de inimă şi să fie mai credincioşi decât au fost 
înainte de asta faţă de stăpânul lor. 

Strugurii începuseră să se coacă şi lui Kaeso îi făcea 
plăcere să se plimbe printre aracii viei. Din când în când 
lucrătorii cei mai în vârstă îndrăzneau să întoarcă ochii 
după el şi să zâmbească sfioşi, într-o după-amiază, 
coborând poteca la vale, îi auzi cântând. Când ajunse în faţa 


porţii, cântecul oamenilor încetă, întrebă pe Ibiscus care 
este motivul. 

— Oamenii şi-au închipuit că nu vă va face plăcere să-i 
auziţi cântând. 

— Spune-le să cjinte! Spune-le să cânte! Ţipă Kaeso 
nemulţumit. Ce-i determină să-şi închipuie că mie nu-mi 
face plăcere să-i aud cântând? 

Ibiscus era proaspăt bărbierit şi părea foarte mândru. Ieri 
soţia lui Kaeso fusese la el acasă pentru a arăta nevestei lui 
un model de scoarță şi o întrebase cu ce şi-a vopsit lâna 
şalului pe care-l purtase seara precedentă. Pe înserate, 
când Marcellus declară c-ar vrea să facă o plimbare până în 
vii, Antoniu îl întrebă dacă-l poate însoţi şi el. După ce 
ajunseră la poartă, Marcellus luă în mână două coşuri şi pe 
unul îl întinse lui Antoniu. 

— Vrei să-mi faci o plăcere? Întrebă el. Vino cu mine în vie 
şi să culegem câţiva struguri. 

— De ce să culegem? Întrebă Antoniu. Ce-şi vor închipui 
lucrătorii despre noi? 

— Despre noi nu-şi vor închipui nimic rău, răspunse 
Marcellus, dar îşi vor închipui despre ei înşişi că sunt 
oameni vrednici şi lucrul pe care-l îndeplinesc îl vor aprecia 
mai mult decât până acum. 

Puțin după aceea ajunseră în apropierea unei femei 
bătrâne care se opintea din greu să ridice coşul plin cu 
struguri şi să-l încarce într-o cotigă. Vizitiul sta proptit de 
roata cotigii şi se uita la ea cu braţele încrucişate pe piept, 
fără să se mişte. 

— Dă-i o mână.de ajutor, Antoniu! Zise Marcellus cu glasul 
liniştit. 

Toţi cei din apropiere se opriră din lucru pentru a vedea ce 
se întâmplă. Elegantul fiu al lui Kaeso, despre care credeau 
că se uită la oamenii din Arpino ca la noroiul ce-l calcă sub 
tălpile picioarelor, ajuta unei lucrătoare să-şi ridice povara. 
Când Marcellus se depărta împreună cu Antoniu, pe urma 
lor se auzi un murmur de aprobare. 


— Îţi mulţumesc, Antoniu, zise Marcellus cu glasul în 
şoaptă. 

— Nu m-am supărat c-a trebuit să-i ajut, răspunse Antoniu 
şi se aprinse la obraz văzând zâmbetele de aprobare ale 
lucrătorilor. 

— Ai ajutat tuturor şi cred că şi ţie! Răspunse Marcellus. 

Pe la jumătatea lui august, când comenzile de fructe 
scăzură, aşa că aproape nu mai era nevoie de prezenţa unui 
scrib, Marcellus informă pe Kaeso că are intenţia să plece 
din nou la drum. 

— Ce-ai zice să mai zăboveşti ca să ajuţi pe Antoniu la 
modelat? Îi propuse Kaeso. 

— L-am arătat aproape tot ce ştiu eu însumi, răspunse 
Marcellus. 

— Acestea sunt copilării! Declară Kaeso. Băiatul poate 
învăţa de la tine foarte multe lucruri. Afară de asta, am 
constatat că apropierea dintre voi a avut efecte 
binefăcătoare asupra lui. Antoniu a devenit cu totul altfel 
decât era înainte de asta. Ai reuşit să faci dintr-însul un om 
de caracter. 

— Asta ţi-o datoreşte ţie, Kaeso, răspunse Marcellus 
amabil. Nu-ţi dai seama că băiatul acesta te admiră şi 
ascultă cu cea mai mare atenţie tot ce-i spui? Prin urmare, 
de aici înainte va fi datoria şi plăcerea ta să faci dintr-însul 
un bărbat demn. 

— Vara viitoare te vei mai întoarce la Arpino? Întrebă 
Kaeso pe un ton aproape rugător. 

Marcellus îi mulţumi pentru vorbele acestea şi-i răspunse 
că deocamdată nu ştie în ce parte va fi vara viitoare. Stând 
pe scaun în faţa mesei, încercă să termine corespondenţa 
pe care o avea de făcut şi să facă ordine în sertarele cu 
hârtii. Kaeso se uită la el îngândurat. 

— Când ai de gând să pleci? Întrebă el. 

— Mâine în zorii zilei. Vreau să ajung la Roma. 

Kaeso ieşi împreună cu el în grădină, unde găsiră pe 
Antonia. De faţă cu ea pofti pe Marcellus să vină şi să 


mănânce împreună cu familia lui. Antonia se uită la el şi 
zâmbi în semn de încuviinţare. 

— Ştii că ne părăseşte, adăugă Kaeso. Antoniu unde este? 
Aş vrea să-i spun şi lui, zise şi se îndreptă spre casă. 

— Nu eşti mulţumit în casa noastră, Marcellus? Întrebă 
Antonia după câteva clipe de tăcere. Nu ţi-am împlinit toate 
dorinţele? 

— Ba da şi tocmai de aceea vreau să plec. Femeia dădu din 
cap şi zâmbi îngândurată. 

— Marcellus, îţi mai aduci aminte despre întâmplarea pe 
care o cred cei din Cana când Isus a prefăcut apa în vin? 

— Cred că ţi-a venit greu să crezi această întâmplare, zise 
el. 

— Nu! Murmură femeia. Întâmplarea aceasta nu-mi vine 
greu s-o cred. Ea nu reprezintă un mister cu nimic mai 
mare decât preschimbările pe care prezenţa ta le-a săvârşit 
aici în Arpino. 

Pe înserate, conform obiceiului de până acum, oamenii se 
adunară pe vârful colinei şi aşteptară să sosească Marcellus 
ca să le spună o întâmplare pe care încă n-o auziseră. Când 
sosi. Constată că Kaeso. Antonia şi Antoniu erau şi eicu el. 
După ce se aşeză în iarbă, unde oamenii lăsaseră un loc 
liber anume pentru el, întârzie vreme îndelungată înainte 
de a începe să vorbească. 

— Aţi fost cu toţii foarte amabili faţă de mine şi Îmi voi 
aduce aminte de voi oriunde mă voi duce de aici înainte. 

Un murmur de părere de rău, întocmai ca un suspin, 
înfiora pe cei de faţă. 

— V-am spus o mulţime de întâmplări din viaţa omului 
aceluia din Galileea, care era prietenul celor săraci şi 
nenorociţi, în seara aceasta vă voi spune încă o întâmplare, 
poate cea mai stranie dintre toate. Acesta va fi darul meu 
de despărţire pentru voi. 

Fu o poveste tristă despre un bărbat pe care nimeni nu l-a 
înţeles şi de care până la urmă chiar şi prietenii săi 
înspăimântați s-au lepădat; o întâmplare tragică despre o 


judecată nedreaptă şi o osândire iară nici o vină. Le-o 
povesti cu glasul atât de impresionant, încât majoritatea 
ascultărilor erau cu ochii plini de lacrimi. 

— Totuşi întâmplarea aceasta nu are nimic neobişnuit, 
continuă el cu glasul schimbat, deoarece înţelepţii n-au fost 
înţeleşi niciodată, ci au fost persecutați şi mulţi dintre ei 
osândiţi la moarte, cum s-a întâmplat cu Isus. Dar Isus a 
înviat din morţi! 

— Ce? Nu se poate! Exclamă un moşneag mic de statură şi 
cu glasul sugrumat de emoție. Ceilalţi încercară să-l 
liniştească şi aşteptară ca Marcellus să continue. 

Se tăcu tăcere adâncă şi întâmplarea aceasta neobişnuită 
continuă să se desfăşoare. Isus era şi astăzi viu în această 
lume şi va rămâne între oameni până când buna învoire 
între neamurile pământului şi în toate părţile se va putea 
statornici. 

— Nu este nevoie să-l jeliţi, adăugă Marcellus. El nu are 
nevoie de mila noastră. Dacă vreţi să faceţi ceva în interesul 
lui, ajutaţi-vă unul pe altul, că nimeni nu ştie ziua şi ceasul 
când se va arăta vouă. 

— Acum unde se găseşte? Întrebă moşneagul cu glasul 
ascuţit. 

— Nimeni nu ştie unde este, răspunse Marcellus. Ar putea 
să apară în orice parte şi în orice vreme. Va trebui să ne 
străduim ca de aici înainte să nu săvârşim fapte care pe ell- 
ar putea întrista dacă s-ar întâmpla să vină pe neaşteptate 
şi tocmai atunci când noi nici. Nu ne-am gândit la el. Vreţi 
să vă aduceţi aminte de vorbele acestea? 

Se lăsase înserarea şi iarba era umedă de rouă. Sosise 
vremea ca oamenii să se întoarcă la vetre. Marcellus scoase 
din sânul tunicii un sul de pergament care părea mult 
întrebuințat şi-l desfăşură în lumina tulbure. 


— Într-un rând, pe vârful unui munte, împrejurul lui s-a 
adunat un mare număr de galileeni, aşa că Isus le-a vorbit 
despre ceea ce el numea „viaţa fericită”. Prietenul meu 
Justus şi-a adus aminte de vorbele lui şi mi le-a spus şi mie, 
iar eu mi le-am însemnat, aşa că vi le voi citi şi vouă şi după 
aceea ne vom despărţi. 

Oamenii îşi plecară trupurile ca să poată auzi mai bine; 
numai Metella rămase nemişcată, cu braţele petrecute 
împrejurul genunchilor şi cu fruntea plecată. Pe deasupra 
lor se aşternu o linişte adâncă în clipa când Marcellus 
începu să citească: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul, căci a 
acelora este împărăţia lui Dumnezeu; fericiţi sunt cei 
mâhniţi, căci aceia se vor mângâia; fericiţi sunt cei care 
flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor 
sătura; fericiţi sunt cei umili şi asupriţi, căci aceia vor 
moşteni pământul; fericiţi sunt cei miloşi, căci acelora multe 
se vor ierta; fericiţi sunt cei curaţi cu inima, căci aceia vor 
vedea pe Dumnezeu; fericiţi sunt iubitorii de pace, căci 
aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema; fericiţi veţi fi când vă 
vor prigoni pe voi pentru dreptate şi vă vor huli şi vor spune 
tot cuvântul rău împotriva voastră, mărturisind pentru 
mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci multă este răsplata 
voastră în ceruri.” 

Marcellus se trezi înainte de revărsatul zorilor şi părăsi 
viia fără să trezească pe nimeni, afară de Metella, care 
apăru dintre tufele din apropierea porţii unde-i aşteptase 
să-şi ia rămas bun de la el. Fata se pregăti să plece, când el 
o apucă de amândouă mâinile bătucite de muncă şi-i spuse 
cu glasul înduioşat: 

— Metella, constat că eşti o prietenă credincioasă. Îmi voi 
aduce întotdeauna aminte de tine. 

— R Te rog, Marcellus, îngână fata înecată de suspine, ai 
grijă să nu ţi se întâmple ceva. Apoi, desprinzându-şi 
mâinile dintre-ale lui, se depărta de el şi dispăru în 
întuneric. 


Simţi o stranie senzaţie de mulţumire şi uşurare când 
apucă în lungul drumului ce cobora la vale pe sub coasta 
muntelui şi în zare zvâcni prima fluturare de lumină care 
aprinse marginea cerului, dându-i o culoare trandafirie. 
Aseară, după ce se despărţise de familia lui Kaeso care 
încercase să-l facă să mai întârzie, se dusese la culcare 
tulburat. Aici în Arpino se simţise fericit. Presimţea că în 
satul acesta avusese de îndeplinit o misiune şi pentru 
îndeplinirea acesteia a fost trimis, în timpul din urmă, ceva 
îl determinase să înţeleagă că această misiune a fost 
terminată şi că de aici înainte va trebui să plece spre Roma. 
Toată noaptea stăruinţele lui Antoniu continuară să-i 
tremure în auz şi se întrebase: „Ce caut eu acum la Roma?” 

În dimineaţa aceasta însă nu mai simţea nici un fel de 
nelinişte. Nu ştia ce-l determină să se îndrepte spre Roma, 
dar era convins că scopul îi va fi relevat înainte de a sosi la 
destinaţie. Nu înţelegea nici astăzi ce l-a determinat ca În 
momentul când valurile se închiseseră peste el în golful 
Capua să se îndrepte spre Arpino şi nici motivul pentru 
care, oprindu-se în mijlocul holdelor de pepeni ale lui 
Kaeso, primise să intre în slujba lui. Îi făcea aceaşi impresie 
ca şi când o mână nevăzută i-ar fi condus paşii. 

Spre amiază, drumul ce cobora de pe coasta munţilor făcu 
o cotitură şi, ieşind într-o vale, păru c-a devenit mai larg. 
Din toate părţile se vedeau cotigi încărcate ieşind în drumul 
mare şi apucând înainte în lungul văii rodnice. Era cald şi 
aerul încărcat dd praf. Cei care duceau caravanele de 
măgăruşi ţipau şi înjurau, cerând să li se facă loc. La fiecare 
pas circulaţia devenea tot mai deasă şi oamenii tot mai 
nerăbdători să ajungă la Roma. 

Părea că oraşul imperial şi-a întins braţele ca de polip în 
toate părţile pentru a-şi atrage victimele, care se simțeau 
strâmtorate în atmosfera aceasta încălzită şi se ruşinau de 
înfăţişarea lor rurală, aşa că se înjurau pentru a se preface 
că sunt în oraş. Făcându-şi loc prin această îmbulzeală, 
Marcellus se întrebă: oare la Roma se vor găsi şi oameni 


care să fie dispuşi să asculte învăţăturile omului din 
Galileea? 

Pe la apusul soarelui ajunse în satul-Alatri, unde singurul 
han era plin de larmă. În curte oamenii se frământau pe loc 
întocmai ca un roi de furnici, iar în han nu era nici atâta loc 
ca să poţi sta în picioare, îşi făcu loc printre ei şi întrebă pe 
unul care era în apropiere ce s-a întâmplat. Omul îi 
răspunse că de la Roma a sosit vestea despre moartea 
prinţului Gaius. 

În momentul acesta, hangiul se urcă pe un scaun şi strigă 
celor dimprejurul său că toţi care nu doresc să fie serviţi cu 
ceva sunt rugaţi să părăsească sala hanului. Unii dintre ei 
cei mai prost îmbrăcaţi ieşiră nemulţumiţi. La o masă din 
mijlocul sălii erau aşezaţi trei negustori de lână din Roma, 
care încercau să-şi spele praful înghiţit în timpul drumului 
cu câteva ulcele de vin. Împrejurul lor se îngrămădiseră 
oamenii, curioşi să afle şi alte amănunte referitoare la 
această întâmplare tragică. Marcellus se apropie de ei şi se 
strădui să asculte ce vor spune. 

Seara trecută se dusese la un banchet în palatul lui 
Quintus şi al soţiei sale Celia, nepoata lui Seianus. 
Banchetul se dăduse în cinstea tânărului Caligula. Fiul lui 
Germanicus, care tocmai atunci se întorsese din Gallia. În 
timpul banchetului, prinţul Gaius s-a îmbolnăvit subit şi 
peste un ceas a murit. 

Cei trei negustori de lână începură să vorbească tot mai 
slobozi pe măsură ce goleau ulcelele, ca şi când ar fi 
participat şi ei la acest tragic banchet. Se vedea destul de 
limpede că sunt informaţi despre intrigile curţii, ceea ce la 
Roma este foarte uşor dacă încerci să te împrieteneşti cu 
slujitorii. 

Nu încape nici o îndoială, spunea unul dintre negustori, că 
prinţul a fost otrăvit, înainte de a merge la banchet fusese 
sănătos ca piatra. Boala fusese fulgerătoare şi fatală. 
Bănuielile n-au fost încă formulate. Tribunul Tullus, care în 
aceeaşi după-amiază se căsătorise cu fiica senatorului 


Gallio - sora tribunului Marcellus, care acum câteva 
săptămâni a căzut de pe bordul bărcii imperiale Augusta şi 
s-a înecat în mare - avusese un schimb de cuvinte violente 
cu prinţul, dar amândoi erau atât de ameţiţi încât nimeni nu 
dăduse nici o importanţă certei dintre ei. 

În timpul banchetului, bătrânul Seianus fusese aşezat la 
masă în faţa prinţului, dar se ştia că el nu poate suferi pe 
Gaius. Toată lumea era de acord că dacă Seianus ar fi 
urmărit să asasineze pe prinţ s-ar fi oferit să facă un astfel 
de gest în timpul banchetului. 

— Cum se poate ca Quintus să locuiască într-un palat şi să 
dea banchete de felul acestuia? Întrebă hangiul, care voia 
să dovedească celor prezenţi că mai mult sau mai puţin 
cunoaşte şi el ceva din secretele patricienilor. Bătrânul 
Tuscus, tatăl său, nu este un om bogat. Cum de Quintus a 
reuşit să facă avere? El ncondus încă nici o expediţie. 

Cei trei negustori se uitară unul la altul şi ridicară din 
umeri cu indiferenţă. 

— Quintus şi prinţul au fost prieteni foarte buni, răspunse 
cel mai gras dintre negustori. 

— Vrei să spui că prinţul şi soţia lui Quintus au fost 
prieteni foarte buni, interveni cel care avea podoabe de 
argint pe banda legată împrejurul frunţii şi începu să râdă. 

— Aha... Am înţeles! Se dumeri hangiul. Va să zică aşa s-a 
întâmplat. 

— Ia-o domol, deşteptule! Interveni cel mai în vârstă 
dintre negustori. Quintus n-a fost la banchet, deoarece în 
ultimul moment a trebuit să plece la Capri. 

— Prin urmare, cine a putut să-l otrăvească? Stărui 
hangiul 

— Aceasta este întrebarea ce preocupă pe toată lumea, 
răspunse cel gras şi ridică cupa goală. Umple-mi cupa 
aceasta şi nu pune întrebări prea multe, îşi plimbă ochii pe 
deasupra oamenilor dimprejurul lor şi, când văzu pe 
Marcellus, păru că tresare, apoi adăugă: Mi se pare că toţi 
am început să vorbim mai mult decât ar trebui, murmură el. 


Marcellus urmă pe hangiu şi ceru să-i pregătească o baie 
şi să-i dea o cameră în care să-şi petreacă noaptea. Un 
slujitor îl conduse într-o încăpere mică şi întunecoasă, aşa 
că începu să se dezbrace. Prin urmare, de aici înainte Diana 
nu va mai avea pricină să se teaniă de persecuțiile lui Gaius. 
Datorită gândului acestuia, respiră mult mai uşurat. Cine va 
stăpâni Roma de aici înainte? Probabil împăratul va numi pe 
zgârcitul de Seianus în calitate de regent. 

Prin urmare, Gaius a fost-otrăvit. Nu este exclus să-l fi 
otrăvit Cei ia. Probabil Gaius şi-a bătut joc de ea, căci el nu 
era predestinat să fie credincios unei femei vreme mai 
îndelungată. Dar nici Celia n-ar fi îndrăznit să facă un astfel 
de gest. Era mult mai probabil că Quintus a plecat de acasă 
anume şi a dat această însărcinare unui slujitor, iar 
plecarea lui la Capri n-a fost altceva decât un fel de pretext. 
Pe slujitorul acesta Quintus îl va face să dispară fără nici o 
greutate. Marcellus se întrebă: oare Quintus a avut ocazia 
să se întâlnească la Capri cu Demetrius? În cazul când s-a 
întâlnit, Demetrius va şti ce trebuie sa facă pentru a se păzi. 

Lucia... S-a căsătorit şi ea. Foarte bine. Ea fusese 
îndrăgostită de Tullus. Foarte probabil că Lucia a spus lui 
Tullus despre încercările lui Gaius de a-i face curte pe 
vremea când era încă abia fetiţă, în cazul când i-a spus şi 
Tullus a fost destul de beat pentru a comite o faptă 
îndrăzneață, dar nu se poate; un om ca Tuvius nu poate să 
se îmbete atât de cumplit încât să poată săvârşi o astfel de 
faptă. El ar fi întrebuințat pumnalul. 

Marcellus îşi concentra toate gândurile asupra Celiei, 
mcercând să-şi aducă aminte de toate amănuntele ce le 
aflase despre ea; neliniştea şi privirile rătăcite ale acestei 
femei o făceau să pară mult mai în vârstă decât era în 
realitate; zâmbetul ei enigmatic părea un zâmbet de femeie 
în vârstă, deşi formele trupului ei zvelt dovedeau că este 
abia o adolescentă. Da... Era foarte probabil că otrava a fost 
pusă de Celia! Era fire ascunsă şi răzbunătoare, ca şi 
bunicul ei, Seianus. 


În sfârşit, abstracţie făcând de motivul care pricinuise 
indigestia prinţului, această primejdioasă reptilă era acum 
moartă. Fapta aceasta reprezenta un motiv de mulţumire 
pentru toată lumea. Probabil Roma va avea parte de un 
guvern mai bun. Ar fi fost imposibil ca imperiul să aibă un 
stăpânitor mai ticălos decât fusese Gaius Drusus Agrippa. 

CAPITOLUL XXIII. 

Când curierii trimişi călare la Capri aduseră ştirea despre 
moartea lui Gaius, împăratul, după cât spunea bătrâna lulia, 
se simţea prea rău pentru a putea primi o ştire atât de 
tragică. Afirmația aceasta, după cum bine ştia şi 
împărăteasa, era neîntemeiată; fiul ei nu inspira lui Tiberiu 
decât profundă scârbă, aşa că ştirea despre moartea lui n- 
ar fi putut să-i facă nici un rău, doar cel mult să-l mai 
învioreze pentru câtva timp. 

Dar admițând că moartea tragică a prinţului regent 
reprezenta o calamitate ce nu poate fi adusă la cunoştinţa 
împăratului care era grav bolnav, toată lumea fu de acord 
că lulia are dreptul să poruncească celor din anturajul curţii 
să nu pomenească împăratului nimic, deşi toţi ştiau că 
împărăteasa nu avusese până acum obiceiul să dovedească 
atâta solicitudine faţă de starea în care se găsea soţul ei. 

Faţă de centurionul ostenit care adusese ştirea tragică se 
purtă cu mai puţină solicitudine, deoarece îi dădu imediat o 
scrisoare şi-i porunci să se întoarcă fără întârziere la Roma. 
Centurionul, nemulţumit că este expediat din insulă fără să 
i se acorde un răgaz de câteva ceasuri pentru odihnă şi o 
cupă de vin, nu se sfii să arate scrisoarea aceasta vechiului 
său prieten Nevius, căpetenia sclavilor palatului, care-l 
însoţi până la debarcader împreună cu cei care veniseră cu 
el. Scrisoarea era adresată lui Caligula. 

— Pentru Cizmuliţă, murmură centurionul cu dispreţ. 

— Pentru imbecilul acesta! Se dumiri căpetenia sclavilor, 
care avusese ocazia să cunoască pe fiul lui Germanicus de 
pe vremea când avusese zece ani. 


Bătrâna lulia, căreia destinul îi rezervase mereu 
evenimente neaşteptate, era nerăbdătoare să vadă pe 
nepotul ei tocmai în situaţia aceasta critică. Această 
nerăbdare nu şi-o manifestase în seara zilei din ajun, când 
Quintus apăruse pe neaşteptate la Capri şi-i făcuse, cu tot 
tactul necesar, propunerea să invite imediat pe tânărul ei 
nepot la ea. Lulia începuse să râdă, aproape mulţumită de 
vorbele pe care i le spusese. 

— Este un fel de ghimpe în ochii lui Gaius, ei? Întrebă ea. 
Eu cred c-ar fi mai bine să lăsăm pe Gaius să-şi suporte fără 
ajutorul nostru această nemulţumire vreme de o lună sau 
două de aici înainte. 

— Prinţul şi-a închipuit că maiestatea-voastră va fi 
nerăbdătoare să vadă pe Cizmuliţă şi m-a însărcinat să vă 
spun că nu are intenţia să-l reţină la Roma dacă maiestatea- 
voastră... 

— Noi mai putem aştepta, adăugă lulia şi începu să râdă. 
Dar astăzi situaţia se schimbase în întregime. Lui ia ţinea 
foarte mult să vadă pe tânărul Cizmuliţă. Ce noroc pentru el 

ca tocmai acum să fie la îndemână! 

Suportându-şi durerea cu curaj, cum se cuvenea să 
procedeze o patriciană şi o împărăteasă, lulia număra 
ceasurile; sta la fereastra din partea de miazănoapte a vilei 
şi aştepta; era gata să-şi piardă cumpătul când văzu un 
mare grup de senatori ale căror lectice se îndreptau spre 
vila lovis şi se uita cu ochii îmbătrâniţi la barca neagră - 
barca ei proprie - cum se legăna pe apa golfului în faţa 
debarcaderului din Puteoli. 

În momentul când sosi tânărul Caligula, nimeni, afară de 
ambiţioasa lui bunică, nu şi-ar fi putut închipui că l-ar 
preocupa altceva decât cel mult o regență trecătoare, 
probabil sub conducerea lui Seianus, exact cum un copil 
ţine capătul frâielor şi-şi închipuie că el este cel care mână 
caii. Probabil nici lulia însăşi nu prevăzuse felul neaşteptat 
în care se vor desfăşura evenimentele. 


La vârsta de şaisprezece ani, Caligula era un tânăr uscat şi 
şubred. Obrazul lui de culoare verde palid avea ceva de 
vulpe şi tresărea mereu, făcând strâmbături caraghioase, 
iar mâinile neliniştite se mişcau fără încetare şi se scărpina 
în toate părţile, exact ca o maimuţă. Cu toate acestea nu 
era prost, în fundul ochilor lui vii şi apropiaţi unul de altul, 
închipuirea lui inventa neostenită tot felul de apucături, 
menite să compenseze celelalte infimiităţi de care suferea. 

Datorită infirmităţilor sale infantile, Germanicus stăruise 
să aibă copilul acesta în imediata lui apropiere, chiar atunci 
când se desfăşurau bătălii. Ofițerii îl alintaseră şi-i făcuseră 
întotdeauna pe voie, până când deveni un temperament 
neruşinat şi crud. Farsele lui animalice fuseseră considerate 
ca pline de haz. Cineva dintre ei îi comandase o pereche de 
cizmuliţe ca cele ale ofiţerilor de stat-major şi se spunea că 
băiatul cel bolnav al lui Germanicus a fost văzut de multe 
ori trecând câte o legiune în revistă şi dând ordine cu glasul 
piţigăiat. Porecla lui fantastică de Caligula 1 Cizmuliţă) a 
rămas nedespărţită de el, aşa că nimeni nu-şi mai aducea 
aminte că poartă numele de Gaius, ca şi unchiul său. Dar, 
deşi în timpul cât fusese copil tot ce făcea era primit drept 
caraghioslăc, la vârsta de şaisprezece ani nu i se mai putea 
trece atât de uşor cu vederea când sărea în pieptul câte 
unui centurion şi-l lovea în obraz, însuşi Germanicus 
începuse să-şi dea seama că fiul său a devenit o adevărată 
pacoste, aşa că luase hotărârea să-i schimbe mediul în care 
trăieşte. 

Prin urmare fu trimis la Roma la unchiul său Gaius, despre 
care se credea că va fi în stare să facă ceva în interesul lui. 
Ce-ar fi reuşit prinţul să facă din nepotul său a rămas acum 
o enigmă, pe care nimeni nu mai avea posibilitatea s-o 
dezlege. Se spunea că ofiţerii de stat-major ai lui 
Germanicus, aflân, d despre moartea lui Gaius, declaraseră 
că nici n-ar fi putut găsi un moment mai indicat pentru a-l 
expedia la Roma. 


Caligula sosi la Capri târziu în timpul după-amiezii şi 
bătrâna lulia îl luă imediat în primire şi, după ce-l dăscăli în 
toate chipurile, se prezentă cu el la vila lovis şi intră în 
dormitorul plin de umbre al împăratului, împrejurul patului 
erau îngrămădiţi vreo zece senatori, care aşteptau ca 
împăratul să ia cunoştinţă de prezenţa lor. 

Când Tiberiu se trezi din toropeala ce-l cuprinsese, 
constată că alături de patul său a îngenuncheat un copil 
care plângea de da inima din el. Lulia îi explică cu glasul 
chinuit de amărăciune că Gaius este mort şi că tânărul 
Caligula este deznădăjduit. 

Bătrânul împărat încercă să-şi limpezească gândurile şi, 
întinzând mâna slăbită, îl mângâie pe creştetul capului. 

— Fiul lui Germanicul? Îngână el cu glasul stins. 

Caligula dădu din cap şi mângâie mâna moşneagului fără 
să se oprească din plâns. 

— Nu se găseşte nimic ce aş putea face pentru împărat? 
Întrebă el cu glasul înecat de suspine. 

— Ba da, nepoate, răspunse Tiberiu şi glasul lui părea 
aproape imperceptibil. 

— Vrei să-i vorbeşti despre interesele imperiului? Întrebă 
lulia profund emoţionată. 

Senatorii, care auzeau conversaţia desfăşurată între ei, se 
strânseră mai aproape de pat. 

— Da, despre interesele imperiului, zise Tiberiu făcând un 
mare efort. 

— Aţi auzit? Întrebă lulia cu glasul ţipător şi ridică trufaşă 
fruntea, uitându-se la senatorii din apropierea patului: 
Caligula va deveni împăratul nostru! Nu-i aşa, maiestate? 

— Da! Răspunse Tiberiu în şoaptă. 

Era noaptea târziu, împăratul trăgea să moară, în câteva 
rânduri îşi ziseră că nu se va mai trezi. De astă dată însă nu 
mai încăpea nici o îndoială că ceasul era foarte aproape. 

Medicii palatului făcuseră toate încercările posibile şi 
acum ţineau pe rând în mână pulsul moşneagului. Preoţii, 
care-şi pierduseră toată ziua aşteptând în atrium, fură 


admişi în camera împăratului pentru a îndeplini un ritual 
obişnuit. Senatorii, care după neaşteptatul eveniment 
întâmplat la apusul soarelui fuseseră invitaţi să se retragă, 
fură admişi din nou să, intre, căci acum nu exista nici o 
primejde ca bătrânul împărat să mai poată spune ceva. Se 
simțeau încă năuciţi de lovitura de măciucă ce o primiseră 
şi fiecare dintre ei se întreba cum vor îndrăzni să informeze 
Senatul că fiul zăpăcit al lui Germanicus va urma pe Tiberiu 
la tron. În orice caz, Senatul, dacă va avea curajul necesar, 
ar fi putut să anuleze hotărârea lui Tiberiu, dar era foarte 
puţin probabil că patres conscripti vor îndrăzni să jignească 
pe Germanicus şi armata. De aici înainte viitorul lor 
împărat, de bine de rău, va fi tânărul Cizmuliţă. 

Diana Gallus nu, mai văzuse pe împărat de două 
săptămâni. Bătrâna lulia dădu ordine să nu fie admisă în 
dormitorul bătrânului Tiberiu, în fiecare dimineaţă şi în 
fiecare seară apăruse în faţa intrării apartamentului 
imperial, dar i se răspunsese că împăratul se simte prea 
slăbit şi prea bolnav pentru a putea primi pe cineva. 

Puțin după sosirea lui Demetrius în insula Capri i se dădu 
însărcinarea de a fi paznicul Dianei. Amănuntul straniu era 
faptul că acest ordin fusese dat de însuşi Tiberiu, care 
probabil presimţise că nu va putea să se mai îngrijească de 
ea multă vreme şi-şi zisese că îndrăzneţul sclav al lui 
Marcellus va putea s-o apere împotriva oricărei primejdii. 

Pe măsură ce împăratul se simţea tot mai slăbit şi influenţa 
luliei în întreaga insulă creştea, Demetrius începuse să 
devină tot mai neliniştit din pricina Dianei, deşi se ferise să-i 
dea să înţeleagă ce gânduri îl frământau pe el. Începu să-şi 
facă planul unei posibilităţi de evadare în cazul când 
nesiguranța va continua să.se accentueze. 

După plecarea forţată a lui Marcellus din insulă, Diana 
începu să se simtă neliniştită, speriată şi abătută, în insulă- 
nu există nimeni în care ar fi putut să aibă încredere. 
Majoritatea zilei şi-o petrecea în pergola, citind şi lucrând 
fără nici o plăcere. Uneori aducea şi câte o cameristă cu 


care să poată sta de vorbă. Altă dată venea singură, urmată 
de Demetrius de la mică distanţă ca s-o poată auzi dacă-l va 
striga. Admiraţia ei faţă de sclavul acesta grec fusese 
întotdeauna adâncă şi sinceră. Acum însă începu să se 
gândească la el ca la un prieten apropiat în care poate să 
aibă încredere. 

În ziua când la Capri fu adusă ştirea că Marcellus s-a 
înecat Demetrius înţelese numaidecât că ştirea aceasta nu 
este întemeiată şi explică Dianei motivele încrederii lui. 
Marcellus n-avea nici un motiv să se sinucidă. El şi-a dat 
seama că are o obligaţie nouă şi foarte serioasă, de la care 
nu se putea sustrage. Afirmația că Marcellus s-ar fi înecat în 
momentul când Augusta se găsea în faţa farului din Capua 
şi la cel mult o milă depărtare de țărm făcu pe Demetrius să 
râdă, deoarece era convins că stăpânul său profitase de 
ocazie pentru a evada. Diana acceptă şi ea acest argument, 
dar Demetrius fu obligat să-i repete vorbele acestea de 
încurajare de fiecare dată când o vedea chinuită de 
singurătate. 

Pe măsură ce treceau zilele, conversaţia dintre ei devenea 
tot mai puţin ceremonioasă. Demetrius se aşeza ceva mai la 
o parte pe treptele pergolei şi răspundea la întrebările ce i 
le punea Diana despre felul lor de viaţă din Atena, despre 
casa Eupolis, despre 'Teodosia şi despre evadarea lui după 
incidentul cu Quintus, pe care Diana îl dispreţuia din tot 
sufletul. 

— De ce nu vrei să te întorci la Teodosia după ce vei fi din 
nou Siber? Îl întrebă ea într-o zi. Probabil ea te aşteaptă. Ai 
mai primit veşti despre ea? 

Da, aflase, căci îi trimisese o scrisoare şi Teodosia îi 
răspunsese, dar de atunci trecuse multă vreme. Nimeni nu 
putea ştii ce s-a întâmplat de atunci încoace. Dacă ar fi 
liber, fireşte - în cazul când Marcellus n-ar mai avea nevoie 
de prezenţa lui - s-ar întoarce în Atena. 

Cu întrebările nerăbdătoare ale Dianei şi interminabilele 
poveşti despre dugheana lui Ben Iosif, cu poveştile despre 


Ştefan, despre consfătuirile misterioase ale galileenilor care 
vorbeau cu glasul în şoaptă despre teslarul care a înviat ca 
să trăiască în veci, după-amiezile treceau foarte repede. 

Diana îl asculta cu. Atenţie, stând plecată asupra broderiei 
sau împletind medalioanele de dantelă. Demetrius lucra şi 
el, căci din docuri adusese fuioare de cânepă pe care le 
împărțea în părţi egale şi din acestea răsucea sfori lungi şi 
subţiri împletite strâns. Sub duşumele, în partea dinspre 
mare, îşi ascunsese o mare rezervă de astfel de fuioare aşa 
că Diana făcea haz pe socoteala lui fără să înţeleagă ce 
urmăreşte. 

— Te porţi exact ca o veveriţă, Demetrius, zise ea într-una 
din zile. Ce te determină să ascunzi lucrurile acestea dacă 
spui că n-au nici o valoare? 

Într-una din zile se uită peste umărul lui şi văzu că sforile 
împletite şi subţiri le răsuceşte Împreună cu o bucată de 
lemn şi-l întrebă mirată. 

— Constat c-ai început să faci o frânghie. Lia ce-ţi poate 
folosi? Şi urmărind frânghia până la celălalt capăt al 
pergolei constată că acolo este aşezat un colac destui de 
mare: Mi se pare că frânghia aceasta este ceva mai mult 
decât o simplă distracţie. 

— Frânghia aceasta îmi dă de lucru şi timpul trece mai 
uşor, răspunse Demetrius. Tu ai broderia, eu am frânghia 
aceasta. 

După ce-şi îndeplinea obligaţiile zilnice şi conducea pe 
Diana în apartamentul ei unde era în siguranţă, seara făcea 
lungi plimbări prin grădină. Santinelele se obişnuiseră cu 
aceste plimbări nocturne şi nu-i mai dădeau nici o atenţie. 
Trecea în lungul aleilor, unde se oprea de vorbă cu câte un 
legionar care n-avea pe nimeni prin apropiere, apoi cobora 
treptele scării lungi până la debarcader, unde sta de vorbă 
cu barcagiii, care începuseră şi ei să-l cunoască. Uneori 
pierdea câte un ceas sau două, ajutându-le la reparatul 
pânzelor sfâşiate, scărmăna capetele de odgoane şi astupa 
găurile de pe fundul bărcilor cu câlţi şi smoală topită. 


Uneori, când stăruia ca Diana să comande mai multă 
mâncare decât i-ar fi trebuit, cobora la debarcader şi ducea 
oamenilor câte ceva. 

— Mi se pare că ţii foarte mult la barcagiii aceia, îi spunea 
Diana, iar Demetrius îi răspundea că oamenii aceştia n-au 
ocazie să se bucure de o mâncare mai bună şi că lui îi place 
felul lor de a se purta. 

În fiecare seară când părăsea docurile, aducea cu el câte 
un caier de fuior, cât putea ascunde sub tunică. Pe nimeni 
nu-l interesa ce face. Toţi îl simpatizau şi-i dădeau voie să 
facă ce pofteşte. Uneori, când găsea câte o luntriţa liberă, 
punea mâna pe vâsle şi se plimba vreme de un ceas 
împrejurul stâncilor care împresurau insula, spunându-le că 
simte nevoie să facă mişcare. Barcagiii nepăsători îşi ziceau 
că trebuie să fie puţin sărit, dar îl lăsau să facă ce vrea. 

În fiecare dimineaţă, o barcă trecea golful şi se oprea la 
Puteoli, unde veneau negustorii de fructe şi măcelarii ca să 
aducă proviziile zilnice de care se simţea nevoie în insulă, 
într-o seară când sosi în docuri constată că este aşteptat cu 
nerăbdare, în timpul dimineţii sosise un mare transport de 
pepeni din Arpino şi unul dintre pepenii aceştia - cui i-ar fi 
trecut aşa ceva prin minte - îi fusese trimis lui în mod 
special. I-l dăduseră imediat şi oamenii se adunară 
împrejurul lui ca să-l vadă când va deschide cutioara de 
lemn în care era pepenele. 

— Cunoşti-pe cineva din Arpino? Întrebă unul dintre 
barcagii. 

— Fără îndoială în Arpino trebuie să aibă o drăguță, 
răspunse cineva şi începură să râdă mulţumiţi. 

Lui Demetrius nici prin gând nu i-ar fi putut trece că există 
cineva în Arpino sau în altă parte care ar putea să-i trimită 
un pepene, îl învârti încet în mâini şi-l examina. Pe o parte a 
pepenelui se vedea o zgârietură proaspătă, făcută cu vârful 
cuţitului. 

— Te pomeneşti că acesta este numele celui care ţi l-a 
trimis? Întrebă un barcagiu şi toţi se îngrămădiră 


împrejurul lui pentru a contribui cu puţin miros de usturoi 
la complicarea acestui mister. 

— Probabil aici nu este vorba decât de o glumă, murmură 
un bătrân barcagiu. Unul dintre barcagiii aceia din Umbria 
a vrut să-şi bată joc de tine, zise el şi se depărta. 

Demetrius începu să râdă şi declară că nu le rămâne 
dator, dar abia era în stare să-şi mai stăpânească emoția. 
Pepenele acesta nu reprezenta gluma făcută de un 
barcagiu. Zgârietura reprezenta imaginea primitivă şi 
stângace a unui peşte! Asta înseamnă că Marcellus este 
undeva la o grădinărie. 

Dimineaţa următoare, când se aşezară ca să stea de vorbă 
în pergola, Demetrius întrebă pe Diana dacă a auzit 
vreodată vorbindu-se despre pepenii din Arpino şi fata îi 
răspunse că în Roma sunt foarte căutaţi şi se găsesc numai 
la negustorii mai mari. 

— Aseară, când a sosit barca cu proviziile, vâslaşii mi-au 
dat un pepene care fusese special trimis pentru mine, zise 
el şi ridicându-se în picioare îi întinse pepenele. Diana se 
uită la el curioasă. 

— Foarte ciudat! Exclamă fata. Cunoşti pe cineva în satul 
acela? Ce înseamnă zgârietura aceasta? Pare că este un 
peşte. O fi având vreo semnificaţie? 

— Când creştinii din Iudeea şi Galileea, răspunse 
Demetrius aşezându-se din nou pe treptele pergolei, voiau 
să-şi dea de ştire unul altuia unde se găsesc sau în ce parte 
au apucat, trăgeau contururile rudimentare ale unui peşte 
în colbul drumului, pe uri perete de stâncă de la o răscruce 
sau pe porţile de la intrare. Când se întâmpla ca doi străini 
să se întâlnească la o masă într-un han pentru a se 
recunoaşte dacă sunt creştini, trăgeau cu degetul pe tăblie 
contururile unui peşte. 

— Şi de ce ale unui peşte? Întrebă Diana. 

— Numele grecesc al peştelui se compune din inițialele 
următoarelor cuvinte: Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu 
Mântuitorul. 


— Foarte interesant, admise Diana. Dar crezi că în Arpino 
ar putea să existe creştini? 

Demetrius se uită în ochii ei şi zâmbi enigmatic. 

— În orice caz, în Arpino trebuie să fie cel puţin un creştin 
şi cred că amândoi ştim cine este acesta. 

— Marcellus! Exclamă Diana şi i se tăie respiraţia. 

În după-amiaza aceasta, toată insula era în fierbere 
datorită sosirii neaşteptate a lui Caligula. Demetrius îl 
văzuse din fugă, umblând cu paşi mărunți alături de 
împărăteasă şi intrând în vila lovis. Peste un ceas toată 
insula se cutremura de ştirea că tânărul acesta va primi 
foarte curând coroana imperială. În acelaşi timp se auzi că 
bătrânul Tiberiu a căzut într-o letargie adâncă, din care 
probabil nu se va mai trezi niciodată ca să poată afla ce se 
întâmplă. 

Acum, când împăratul aproape nu mai exista şi nepotul 
împărătesei era ca şi pe tron, însemna că lulia îşi putea 
permite orice ticăloşie sugerată de josnicia caracterului ei. 
Ar fi fost în stare chiar să silească pe Diana să asculte de 
stăruinţele nepotului ei şi să-i acorde toate libertăţile. 

Imediat ce se lăsă înserarea, temerile lui Demetrius fură 
confirmate, căcr Diana fu invitată la o masă intimă în vila ei 
şi de faţă cu strălucitul ei nepot. Deşi bătrânul Tiberiu îşi 
trăia ultimele clipe, Caligula trebuia să se distreze, fără să 
mai ţină socoteală de el. 

Presimţind că această invitaţie este un fel de ordin, Diana 
fu obligată s-o primească şi astfel Demetrius o însoţi la vila 
Dionysos şi aşteptă vreme de doiiă ceasuri, plimbându-se pe 
mozaicul peristilului, ca să reapară. Când o văzu în lumina 
lunii înţelese numaidecât că s-a întâmplat ceva. Îi spuse 
indignată că în timpul mesei Caligula s-a purtat faţă de ea 
cu atâta neruşinare, încât însăşi lulia a fost obligată să-l 
admonesteze. 

— Asta le pune capac la toate! Declară Demetrius 
categoric. Nu se poate să mai întârzii aici în insulă! Voi 
încerca să te scap chiar în timpul acestei nopţi. 


— Demetrius, va fi imposibil! Protestă ea. 

— Vom vedea! Cred că ne expunem primejdiei, dar face să 
încercăm! 

Din câteva cuvinte îi spuse ce va avea de făcut: 

— Crezi că nu-ţi va fi teamă? Întrebă el şi încercă s-o 
privească în luminile ochilor. 

— Da! Admise fata. Sigur că-mi va fi teamă. Nu înţeleg 
cum voi putea reuşi! Dar în orice caz voi încerca! Prefer să 
mă înnec decât să-i mai văd pe imbecilul acesta vâscos că 
pune mâinile pe mine. 

— În cazul acesta, la un ceas înainte de miezul nopţii te vei 
furişa din vila lovis şi te vei îndrepta singură spre pergola! 

Lăsând pe Diana în faţa uşii apartamentului ei, Demetrius 
plecă să-şi facă, obişnuita plimbare nocturnă, îndreptându- 
se mai întâi spre pergola, unde scoase colacul de frânghie 
de sub duşumele şi, după ce legă un capăt de tulpina unui 
pin mai tânăr, îi dădu drumul peste marginea prăpastiei, de 
stâncă ce cobora aproape vertical în mare. Câteva clipe se 
opri şi se uită la apa care se vedea departe în adânc şi-şi 
simţi inima tremurând de spaimă gândindu-se la senzaţia 
Dianei în momentul când va trebui să înfrunte această 
adâncime. Fără îndoială, va avea nevoie de mult curaj. El 
însuşi ar fi preferat să nu fie obligat să facă o astfel de 
încercare. 

De aici se întoarse repede în camera sa, unde scoase 
desaga în care băgase hainele de care avea nevoie Diana; o 
tunică grosolană de pietrar, o cămaşă şi o căciulă de lână 
împletită, dintre acelea care poartă barcagiii şi sandale 
grele. 

La fiecare pas era oprit de santinelele curioase care voiau 
să se informeze despre evenimentul întâmplat în timpul 
zilei; dar, deşi era foarte grăbit, trbuia să stea cu ei de 
vorbă pentru a nu le atrage bănuielile. Când ajunse la chei 
se urcă în cea mai bună barcă liberă, prinse vâslele în 
belciuge şi, după ce făcu semn barcagiilor, începu să se 
depărteze încet sub bătaia luminii de lună. Imediat ce 


dispăru din vederea oamenilor începu să vâslească mai cu 
nădejde. Drumul până în partea de răsărit a „insulei fu lung 
şi greu. După ce ieşi în larg valurile deveniră mai puternice 
şi vântul îl încinse din toate părţile. 

Demetrius îşi simţea inima zvâcnind speriată nu numai din 
cauza vâslitului acestuia în timp de noapte, dar şi de teamă 
că Diana ar putea să fie oprită de cineva în drum. În alte 
împrejurări ar fi fost aproape imposibil să ajungă până la 
pergola atât de târziu noaptea fără să fie oprită. Dar în 
noaptea aceasta aici la Capri nimic nu putea să fie obişnuit, 
împăratul trăgea să moară, aşa că atitudinea nimănui nu 
putea să mai fie suspectă. Oamenii alergau în toate părţile 
şi n-aveau vreme să se gândească la ce fac alţii. Probabil 
Diana nu va întâmpina nici o greutate ca să vină la ora 
hotărâtă; dar, chiar dacă ar fi reuşit să vină, mai rămânea 
totuşi marea primejdie la care se va expune în timpul cât va 
cobori cu ajutorul frânghiei. 

După un drum greu care părea că nu se mai termină, la 
lumina lunii reuşi să identifice stânca pe marginea căreia se 
vedeau grinzile pergolei. Apropiindu-se cu luntriţa de 
picioarele stâncii, ridică fruntea în sus. Luntriţa juca pe 
valurile frământate de flux şi numai cu mare greutate 
reuşea s-o ţină în loc. Minutele treceau încete şi el cerceta 
colţul de stâncă, ridicat la cel puţin o sută cincizeci de 
picioare deasupra apei. 

Cu totul pe neaşteptate inima îi zvâcni o dată furioasă. Pe 
marginea stâncii la o mică depărtare se vedea o pată 
cenuşie lunecând în jos. Diana părea foarte mică şi 
nesigură. Demetrius îşi zise c-ar fi bine să-şi dea drumul 
mult mai încet, mai ales c-o prevenise chiar de la început, îşi 
va juli pielea de pe palme şi nu se va mai putea ţine. Când 
ajunse cam la jumătatea distanţei, constată că lunecă 
repede în jos, apoi coborârea se domoli din nou, căci 
probabil îşi înfăşurase frânghia împrejurul picioarelor. 

Demetrius rămase înmărmurit când constată că, în loc să 
coboare, Diana începuse acum să urce în susul stâncii. 


Ridică privirea şi făcu ochii mari. Doi oameni trăgeau 
frânghia în sus. Demetrius lăsă vâslele din mână şi, 
făcându-şi palmele pâlnie în faţa gurii, strigă: 

— Dă-ţi drumul! 

Urmă o clipă de chinuitoare aşteptare şi trupul mai urcă 
puţin în sus pe peretele stâncii. 

— Sări, Diana! Strigă Demetrius din nou. 

Luntrea rămasă liberă fu smulsă de un val şi repezită de-a 
latul spre stânci. În aceeaşi clipă văzu trupul Dianei cum 
cobora în jos, învârtindu-se peste cap de câteva ori, apoi 
dispăru şi fu dus spre larg de valurile care se retrăgeau, ca 
să pornească din nou la asalt. Demetrius se depărta de 
stânci şi începu să cerceteze apa. Îi văzu capul apărând pe 
coama unui val. Începuse să înoate. Demetrius trecu pe 
lângă ea şi, întinzând un braţ, o cuprinse peste mijloc. Era 
înspăimântată şi respira intermitent, înecată de suspine. 
Fata îi trecu braţele împrejurul gâtului şi o trecu peste 
parapetul bărcii. Căzu grămadă la picioarele lui udă şi sleită 
de puteri. 

Demetrius puse imediat mâna pe vâsle şi, ţinându-se în 
umbra stâncilor, începu drumul greu împrejurul insulei, 
înaintau încet şi din când în când li se părea că luntrea nu s- 
a mişcat din loc. Nu schimbară nici o vorbă până-când 
ajunseră în apele liniştite ale golfului. Ostenit peste măsură, 
Demetrius îndreptă barca spre gura întunecată a unei 
peşteri, apoi, proptindu-se cu coatele în genunchi şi cu 
obrazul în palme, murmură: 

— Eşti o fată curajosă, Diana! 

— Nu cred să fiu prea curajoasă, răspunse Diana cu glasul 
stins. Dar mi-e grozav de frig. 

— Ţi-am adus haine uscate; le găseşti în lada care este în 
partea dinainte; ridică-i capacul, şi-i întinse mâna ca să 
poată trece peste scândura pe care era aşezat el. 

— Hainele acestea sunt menite pentru a mă travesti? 
Întrebă ea peste câteva clipe. 

— Nu pentru a te travesti, ci ca să-ţi ţină cald. 


— Care este motivul că Atreus şi celălalt gardian n-au tras 
cu arcurile asupra mea? Întrebă Diana. 

— Pentru că te-ar fi putut lovi, răspunse Demetrius. Atreus 
primise ordinul să nu te lase să. Părăseşti insula, dar nu să 
te rănească. Ai ştiut că eşti urmărită de el? 

— N-am ştiut decât în momentul când aproape ajunsesem 
la pergola, l-am auzit venind pe urma mea şi, când au 
strigat, am recunoscut glasul lui Atreus. Momentul când am 
simţit că mă ridică în sus cu frânghia mi s-a părut 
înspăimântător, zise Diana şi se cutremură de un fior. Mi-a 
venit foarte greu să dau drumul frânghiei din mâini. 

— Îmi închipui c-a fost greu! Te-ai mai încălzit? Întrebă 
Demetrius şi întinse din nou mâinile după vâsle. Ai găsit 
căciula? 

— Da, dar este respingătoare! Încotro ne ducem acum, 
Demetrius? 

— Ne vom îndrepta spre țărm şi vom vâsli în lungul 
litoralului până când vom ajunge la un ghiol. 

— Dar după aceea ce vom face... Şi unde ne vom duce? 

— În timpul zilei vom sta ascunşi, noaptea viitoare vom 
vâsli ca să putem ajunge cât mai departe, luntrea o vom 
lăsa, probabil, prin apropierea de Formia. Dar să nu ţi faci 
nici o grijă... Acum ai scăpat din infernul insulei aceleia. 
Restul nu are nici o importanţă pentru ceea ce urmărim noi. 

Diana rămase vreme îndelungată fără să se mişte. 
Demetrius se opintea din greu la vâsle şi luntrea părea că 
aleargă, mânată de vântul ce începuse să bată din partea 
de miazăzi. Din când în când câte un val se lovea de parapet 
şi-i stropea, umplându-i de spumă. 

— Demetrius! Strigă Diana. De la Formia cât mai avem de 
mers ca să putem ajunge la Arpino? 

— Cincizeci de mile spre miazănoapte-răsărit, strigă 
Demetrius. 

— Ai fost vreodată pe acolo? Se pare că tu cunoşti. 
Regiunea. 

— N-am fost niciodată, dar am cercetat o hartă. 


— Vom merge la Arpino? 

— Vrei să mergem? 

Diana nu-i răspunse. Vântul devenise mai puternic şi 
Demetrius îşi concentrase toată atenţia asupra vâslelor. Un 
val trecu peste peretele bărcii. 

— În apropiere găseşti o găleată de piele cu care să scoţi 
apa, strigă Demetrius. Nu ţi-e frică? 

— Nu... Acum nu-mi mai este, răspunse fata liniştită. 

— Îndreaptă-mă spre şirul de lumini ce se vede în Puteoli. 

— În cazul acesta, abate-te puţin spre dreapta. Demetrius, 
îmi face impresia că în timpul acestei nopţi suntem păziţi de 
cineva. 

— Da, Diana. 

— Crezi că este... Adevărat? 

— Cred! 

— Îţi închipui că ne va păzi... Chiar dacă va începe o 
furtună? Demetrius se propti cu toată puterea în vâsle şi o 
bucată de vreme bătu apa fără să zică nimic, iar după ce 
ieşi din leagănul valurilor îl auzi răspunzându-i ca şi când şi- 
ar fi scandat cuvintele după ritmul vâslelor care se mai 
domoliseră. 

— S-a întâmplat şi altă dată ca el să aibă grijă de prietenii 
săi... pe vreme de furtună! 

Caligula era atât de nerăbdător să-şi ocupe tronul, încât 
înmormântarea împăratului Tiberiu - la care el nu luase 
parte din cauza unei uşoare indispoziţii - trecu aproape 
neobservată, datorită pregătirilor măreţe ale încoronării. 
Cât despre înmormântarea unchiului său Gaius, încă nu se 
întâmplase până acum ca un prinţ să aibă o înmormânatre 
atât de simplă şi cu cheltuială atât de puţină. 

Dacă bătrânul Tiberiu ar fi fost o personalitate mai 
populară, probabil publicul ar fi cerut mai mult respect faţă 
de moartea lui, dar în ultimii doisprezece ani se auzise atât 
de puţin despre el, încât nimeni nu se mai interesa dacă mai 
este în viaţă sau a murit. Până şi în Senat, unde romanii cei 
elocvenţi îşi însuşiseră îndemânarea de a ţine discursuri în 


al căror conţinut nu credeau nici ei înşişi, cuvântările 
pentru elogierea împăratului fură de o chinuitoare 
banalitate. 

Nu se ţinu seama nici de răspasul pentru doliul curţii, căci 
toată noaptea lucrătorii fură ocupați cu îndepărtarea 
cenotafelor şi draperiilor funerare de pe Via Sacra şi din 
Forum, pe unde împăratul îşi făcuse ultimul drum. Până şi 
patricienii mai în vârstă rămaseră constrenaţi de această 
lipsă de respect, nu pentru că i-ar fi interesat atât de mult 
Tiberiu, căci în interesul imperiului ar fi fost mult mai 
frumos din partea lui dacă ar fi murit mai devreme cu câţiva 
ani; dar pentru Roma era un semn rău să încoroneze un 
tânăr care era atât de impudic, încât nu respecta nici cele 
mai elementare reguli ale bunei-cuviinţe. Dar pentru 
Caligula respectul faţă de tradiţii avea tot atât de puţină 
importanţă ca şi vorbele sfetnicilor săi. Ştirile despre 
vanitatea lui lipsită de cumpăt, despre crizele de furie şi 
totală lipsă de răspundere se răspândiseră în Roma cu 
iuţeala unui pârjol. 

Serbările încoronării durară o săptămână întreagă şi 
fuseseră organizate cu o extravaganţă şi risipă fără 
precedent. Sute de mii de oameni primiră de mâncare şi de 
băut, iar spectacolele circurilor întrecură în brutalitate şi 
cruzime tot ce Roma îşi putuse imagina până acum. 
Cetăţenii respectabili ai oraşului rămaseră năuciţi şi n- 
aveau curajul să protesteze. Cât despre plebea care profita 
de această ocazie, puţin o interesa cine plăteşte atâta 
vreme câlpanis et circenses erau fa îndemâna ei, prin 
urmare Caligula era omul lor pe care şi-l doriseră, în 
realitate, împăratul Cizmuliţă dăduse poporului să înţeleagă 
că este hrănit şi distrat din generozitatea lui şi nu se sfia să 
afirme că sărăcia în care se zbate plebea se datoreşte 
numai patricienilor. 

Bătrânul Seianus, speriat şi deznădăjduit, se prezentă în 
faţa Senatului şi ceru o acţiune imediată şi energică, dar nu 
se luă nici o măsură şi în aceeaşi noapte Seianus fu 


asasinat. Bătrâna şi ambiţioasa lulia, care venise la Roma în 
nădejdea că va fi sărbătorită în calitate de împărăteasă 
văduvă, fu escortată fără nici o formalitate până la barca 
imperială şi expediată la Capri. 

Orgiile desfăşurate în palat continuau fără întrerupere zi 
şj noapte. Fusese uitat până şi cel mai elementar simţ de 
decenţă. La banchete veneau sute de oameni fără să fie 
poftiţi de cineva. Opere de artă de valoare nepreţuită fură 
răsturnate şi distruse. Convivi zgomotoşi lunecau pe 
treptele de marmură şi cădeau, venind peste cap. Încă nu 
se văzuse niciodată atâţia oameni ameţiţi de băutură ca în 
timpul acestor banchete. 

Cortegii triumfale, organizate în grabă pentru celebrarea 
unor evenimente uitate, parcurgeau străzile fără nici o 
pregătire prealabilă şi în cariga de aur care mergea în 
fruntea lor era împăratul cu obrazul cadaveric şi strâmbat 
de dezmăţ; scotea cu mâinile amândouă sesterţi din sacul 
pe care-l ţinea în braţe Quintus, favoritul împăratului 
Cizmuliţă, şi-i arunca în mijlocul plebei, care urla împrejurul 
lor şi se bătea ca fiarele, tăvălindu-se în noroiul străzilor ca 
să poată aduna cât mai mult din această risipă. Quiritus era 
cu obrazul umflat şi zgâriat de palmele cu degetele 
încărcate de inele ale nepotului ticălos al bătrânei lulia. 

Patricienii nu se mişcu din vilele lor, ci stăteau muţi şi 
cutremurându-se de revoltă neputincioasă. Nu puteau face 
nimic. Nu protestaseră nici în momentul când Caligula dădu 
ordinul să fie retezate capetele busturilor din Forum care 
reprezentau pe cei mai iluştri bărbaţi ai imperiului şi instala 
în toate părţile numai busturile lui în mijlocul unei 
impunătoare ceremonii. Nu protestară nici când instala o 
boxă de fildeş aurit în palat pentru calul său Incitatus, pe 
care-i ridicase la rangul de consul roman. 

Plebea râdea mulţumită când află că împăratul Cizmuliţă a 
proclamat pe Încitatus de origine divină, iar când află că 
proclamația lui a fost luată în bătaie de joc dădu un edict 
prin care obliga preoţii ca de aici înainte Incitatus să fie. 


Adorat în temple. Preoţii se simţiseră jigniţi şi de ordinele 
date de el anterior, aşa că edictul de acum contribui şi el la 
nemulţumirea lor. Împăratul avea zilnic discuţii sălbatice cu 
Quintus şi-l întreba dacă s-a mai descoperit ceva în legătură 
cu mândra şi frumoasa fiică a lui Gallus, ca după aceea să-şi 
piardă din nou cumpătul când i se răspundea că nu s-a 
descoperit încă nimic, în faţa vilei - legatului Gallus, care 
lipsea din Roma, fusese postată o santinelă şi era 
supravegheată orice mişcare a Paulei, dacă s-ar fi putut 
spune că ea mai este în stare să facă vreo mişcare. Slujitorii 
vilei erau interogaţi, ameninţaţi şi torturați. La Capri, 
legionarul Atreus şi trei barcagii fuseseră osândiţi la 
moarte. Lui Quintus i se atrăsese atenţia că dacă înţelege 
ce înseamnă să fii favoritul împăratului ar fi mai bine să 
termine cât mai repede aceste cercetări, care durează 
mult. 

Dar nereuşita lui Quintus de a descoperi locul unde se 
ascunde Diana nu putea fi atribuită propriei sale neglijente, 
în primul rând, dacă ar fi putut descoperi ascunzătoarea 
Dianei, fără îndoială ar fi prins şi pe Demetrius. Cu acesta 
avea câteva vechi socoteli de limpezit şi se mira cum de 
bătrâna împărăteasă nu i-a pomenit nimic despre prezenţa 
lui în insulă în momentul când a vizitat-o în interesul lui 
Gaius, care-i ceruse să-l scape de prezenţa nepotului ei. 

Evident, Diana şi Demetrius putuseră să se înece. Barca cu 
care fugiseră a fost găsită în larg. Marea fusese neliniştită 
în timpul nopţii aceleia, în lungul țărmului de la Fonnia 
până la Capua, nimeni nu-i văzuse şi nici nu se putuse 
descoperi vreo urmă a fugarilor. 

Împăratul Cizmuliţă tuna şi fulgera. Diana era singura fată 
din toată lumea care îndrăznise să-l dispreţuiască făţiş. 
Afară de asta, din cele ce aflase referitor la felul în care 
evadase din insula Capri înţelegea că trebuie să fie o fată 
curajoasă. Ar fi o plăcere nebănuită s-o poată umili, îşi zicea 
el. Quintus zâmbea nepăsător, dar sprâncenele i se 


încruntau, ca şi când ar fi încercat să-l prevină de 
primejdia. Care-l aşteaptă. 

— În primul rând, maiestatea-voastră va trebui să înlăture 
pe Demetrius, care a ajutat fata să evadeze şi abia după 
aceea să se gândească la felul de pedeapsă ce va da fiicei 
lui Gallus. 

— De ce? Întrebă Caligula. Nu cumva este îndrăgostită de 
sclavul acesta? Mi se pare că spuneai că ea este 
îndrăgostită de tribunul care a răstignit pe evreul acela-şi a 
înnebunit din pricina remuşcărilor, închipuindu-şi că a 
răstignit un zeu. 

Ochii lui Quintus se aprinseră când constată că împăratul 
Cizmuliţă îşi mai aduce aminte de ceea ce-i spusese despre 
acest galileean şi despre mulțimile de oameni care-l urmau 
în toate părţile. Caligula fusese beat şi-şi închipuise că nu 
dă nici o atenţie vorbelor lor. Probabil întâmplarea aceasta 
îl impresionase şi pe el. 

— Este adevărat, maiestate, răspunse Quintus. Acest 
Demetrius a fost sclavul lui Marcellus, fiul bătrânului Gallio. 
Şi, fără îndoială, sclavul a jurat că va apăra pe Diana. 

— Dacă va putea s-o apere! 

— În cazul când n-o va apăra şi Diana va fi prinsă, grecul 
nu va ezita să-şi primejduiască viaţa pentru a o răzbuna. 

— Ei asta-i! 

— Ce crezi că va putea face? Tu, Quintus, eşti un caraghios 
care se teme şi de umbra sa! Crezi că sclavul acesta va fi în 
stare să se prezinte cu forţa în faţa noastră? 

— Maiestate, grecul acesta este un om primejdios, îl 
preveni Quintus. Într-un rând nu i-a lipsit îndrăzneala 
pentru a ataca un tribun tară să fie înarmat! 

— Şi a rămas în viaţă? 

— Trăieşte fără să se ascundă. Şi a devenit unul dintre 
membrii gărzii imperiale din vila lovis! 

— Tiberiu ştia despre crima pe care a săvârşit-o sclavul 
acesta? 


— Fără îndoială. În orice caz împărăteasa ştia... Deoarece 
am informat-o chiar eu. 

Quintus începu să se frământe pe loc şi uitându-se la el 
Caligula începu să râdă cu hohote. Tribunul zâmbi ruşinat şi 
se aprinse la obraz. 

— Împăratul Tiberiu, stăpâne, n-a ţinut la mine niciodată. 

— Probabil bătrânul l-a primit în garda lui pentru a-l 
recompensa, adăugă Caligula în bătaie de joc. În sfârşit, 
iată ocazia ce ţi se oferă pentru a scăpa de sălbaticul 
acesta. Găseşte-i ascunzătoare şi termină cu el! Sfârşi 
Caligula şi făcu un gest semnificativ. 

Quintus făcu o strâmbătură şi ridică din umeri. 

— Maiestate, nu cred că mi-ar face plăcere să mă bat cu 
un sclav. Împăratul Cizmuliţă se cutremură de râs. 

— Probabil nu-ţi va face plăcere... Să te baţi mai ales cu 
acesta! Apoi cu totul pe neaşteptate se întunecă la obraz. 
Grăbeşte-te să descoperi unde se ascunde grecul acesta! 
Dacă ţi-e teamă să te întâlneşti cu el faţă în faţă, cedează-ţi 
altuia locul care va fi mai curajos decât tine. Nu-mi face 
plăcere să ştiu despre el că este în libertate. Ia mai spune- 
mi ceva despre Marcellus acesta... Care s-a aruncat în 
mare. El a devenit adept al evreului aceluia, nu-i aşa? Nu 
cumva şi fiica lui Gallus împărtăşeşte convingerile lui? 

Quintus îi răspunse că el nu ştie, dar are toate motivele să 
creadă că sclavul grec este creştin de vreme că s-a asociat 
chiar la Ierusalim cu oameni care au fost adepţii lui. 

— Dar cu toate acestea se bate şi se încaieră, nu-i aşa? 
Întrebă Caligula. După câte am înţeles noi, cultul acesta 
nebunesc al lui Isus te opreşte să iei parte la încăierări. 

— Asta, maiestate, se poate, admise Caligula. Dar când 
grecul acesta este furios nu-mi vine să cred c-ar cere 
permisiunea cuiva pentru a se încaieră. Este o fiară 
sălbatică. 

Cizmuliţă îşi pipăi cheotorile de la gât ale tunicii. 

— Ce zici despre garda palatului nostru, Quintus? 


— Membrii gărzii sunt vigilenţi şi credincioşi maiestăţii- 
voastre. 

— Crezi că ar fi posibil ca un asasin venit din afară să 
poată pătrunde în dormitorul nostru? 

— Venind din afară ar putea pătrunde, maiestate. Dar 
dacă grecul ar lua hotărârea să ucidă pe împărat, el nu va 
încerca să pătrundă în palat. Probabil ar sări în cariga 
imperială cu pumnalul în mână. 

— Ca imediat după aceea să fie rupt în bucăţi de mulţimea 
revoltată, ripostă Caligula şi bărbia începu să-i tremdre 
spasmodic. 

— Aşa este, maiestate, încuviinţă Quintus, care se simţi 
mulţumit de spaima ce cuprinsese pe împărat, dar s-ar 
putea ca el să fie rupt în bucăţi în momentul când va fi prea 
târziu pentru a mai folosi împăratului, în cazul când grecul 
acela a luat hotărârea să se răzbune, pe el nu-l va interesa 
că răzbunarea aceasta va trebui s-o plătească cu viaţa. 

Cu mâna tremurândă, Caligula ridică o cupa şi Quintus se 
grăbi să i-o umple. 

— De aici înainte va fi nevoie să fiu păzit mai bine de 
fiecare dată când voi apărea în faţa poporului. Vei avea grijă 
ca două rânduri de pretorieni să înainteze la pas cu cariga 
imperială pe ambele părţi. Asta rămâne în seama ta, 
Quintus. 

— Ordinul maiestăţii-voastre va fi îndeplinit. Dar dacă-mi 
veţi da vore, maiestate, să vă ofer un sfat, eu cred că 
primejdia aceasta ar putea să fie înlăturată. Lăsaţi pe fiica 
lui Gallus, dacă va mai fi în viaţă, să-şi trăiască viaţa fără să 
fie supărată de cineva, împăratul şi aşa nu va putea trăi în 
linişte alături de ea; iar dacă o veţi băga la închisoare aţi 
putea provoca o revoltă a armatei, care ţine foarte mult la 
legatul Gallus. 

Împăratul Cizmuliţă sorbi din cupă, sughiţă şi zâmbi cu 
dispreţ. 

— Dacă vom avea nevoie de sfatul tău, Quintus, ţi-l vom 
cere. Când ia o hotărâre, împăratul Romei n-are nevoie să 


ceară fiecărui legionar din armata imperiului s-o aprobe. 
Apoi glasul îi deveni ţipător. Nu ne interesează nici 
protestele bătrânilor acelora graşi care sunt în Senat! 
Poporul este de partea noastră! 

Quintus zâmbi umilit, dar nu răspunse nimic. 

— Vorbeşte, prostule! 'Țipă. Cizmuliţă furios. Am spus că 
poporul este cu noi! Ce ai de zis în această privinţă? 

— Este câtă vreme au pâine şi spectacole de circ gratuite, 
îndrăzni Quintus să răspundă. 

— Îi vom hrăni atunci când vom crede de cuviinţă, zbieră 
Cizmuliţă cu glasul sugrumat. 

Quintus nu zise nimic, dar, văzând c-a golit cupa grea de 
argint pe care o ţinea în mână, se grăbi să i-o umple din 
nou. 

— Şi din ziua când vom înceta să-i mai hrănim ce se va 
întâmpla? Întrebă Cizmuliţă cu înţeles. Vor începe 
dezordinile şi vom fi obligaţi să-i alungăm din nou în 
cotloanele lor? 

— Poporul flămând, maiestate, poate deveni întotdeauna 
primejdios, declară Quintus cu sfială. 

— Vor începe să jefuiască? Lasă-i să jefuiască! Negustorii 
din pieţe sunt bogaţi. De ce să ne facem gânduri din pricina 
lor? Dar nu vom tolera plebea şi nici adunările publice! 

— Adunările plebei pot fi risipite cu uşurinţă dacă arestezi 
pe cei care sunt capii mişcării, maiestate zise Quintus. 
Imediat ce capii sunt arestaţi, nemulţumiţii dispar. Dar este 
mult mai greu să procedezi faţă de adunările celor care se 
întâlnesc pe ascuns. 

Caligula lăsă cupa din mână şi rămase întunecat. 

— Ce fel de oameni sunt cei care îndrăznesc să se 
întâlnească pe ascuns? 

Quintus păru că se gândeşte şi încruntă din sprâncene, 
întrebându-se ce să-i răspundă. 

— N-am îndrăznit să vorbesc până acum maiestăţi i- 
voastre despre această chestiune, deoarece împăratul are o 


mulţime de griji; dar în oraş se crede că se găsesc foarte 
mulţi care au adoptat cultul acestui galileean. 

— Uhâm... Cei care n-au voie să se încaiere. N-au decât să 
se întâlnească! Lăsaţi-i să uneltească! Ce crezi: câţi ar 
putea să fie? 

— Nu cunoaşte nimeni numărul lor, maiestate. Dar am 
aflat că gruparea aceasta devine din ce în ce tot mai 
puternică. S-a dat ordin ca toate casele unde au fost 
observați oameni care se adună în timpul nopţii să fie 
supravegheate, în câteva dintre acestea, patrulele au intrat 
şi au făcut cercetări, dar n-au găsit nici dezordine, nici 
arme şi nici cei care vorbeau nu păreau revoltați. De fiecare 
dată după ce o casă a fost călcată s-a constatat că în casa 
aceea nu se mai ţin adunări în timpul nopţii. Asta înseamnă 
că probabil acum se întâlnesc în altă parte. Prinţul Gaius a 
început în această privinţă cercetări de luni de zile, dar n-a 
reuşit să descopere nimic. 

— Este o chestiune lipsită de importanţă, murmură 
Caligula toropit de somn. Lăsaţi-i să-şi ţină adunările şi să 
vorbească. Dacă le face plăcere să creadă că evreul lor care 
a murit este de origine divină este treaba lor. Incitatus este 
şi el de origine divină, dar nu se sinchiseşte nimeni. 

— Creştinii aceştia afirmă că galileeanul nu este mort, 
obiectă Quintus. După câte spun ei, de când a fost răstignit 
a fost văzut de mai multe ori. Ei îl consideră drept rege al 
lor. 

— Rege! Exclamă Cizmuliţă şi păru că se trezeşte din 
adâncul toropelii sale. De asta vom avea noi grijă. N-au 
decât să creadă tot ce vor despre evreul lor, dar nu vom 
îngădui astfel de prostii... Veţi aresta pe nebunii aceştia 
oriunde îi veţi găsi şi vom sugruma această mişcare înainte 
de a deveni primejdioasă. 

— Mişcarea a devenit demult primejdioasă, declară 
Quintus. Întreaga Palestina este plină de creştini. Mişcarea 
lor este destul de puternică pentru a semanifesta pe faţă 
chiar în Corint, în Atena şi alte oraşe din Grecia. 


— Dar autorităţile ce fac? Dorm? Întrebă Caligula. 

— Nu, maiestate! Capii mişcării au fost arestaţi şi unii 
dintre ei au fost osândiţi la moarte; dar oamenii aceştia sunt 
fanatici şi nu le lipseşte curajul. Ei cred că dacă vor muri 
pentru credinţa lor vor trăi în altă viaţă. 

— Acestea sunt prostii! Ripostă Caligula cu dispreţ. Nu 
cred să se găsească mulţi care să creadă astfel de vorbe. 
Iar cei puţini care cred nu înseamnă nimic şi nici nu vor 
putea face nimic. 

Vreme de câteva minute Quintus nu zise nimic şi rămase 
cu privirea îndreptată în altă parte. 

— Cornelius Capito, maiestate, este foarte neliniştit din 
pricina lor. El crede că astăzi în Roma trebuie să fie cel 
puţin patru mii de creştini. 

— Şi ce măsuri a luat împotriva acestei uneltiri? Întrebă 
Caligula. Quintus clătină din cap. 

— Este o mişcare stranie, maiestate. Adepții nu au nici 
unfel de arme în afară de credinţa că nu există moarte. 
Cornelius Capito nu este pregătit pentru a zdrobi o 
mişcare, ai căreivadepţi refuză să moară atunci când sunt 
ucişi. 

— Quintus, constat că vorbeşti ca un. Prost, murmură 
Caligula. Trimite vorbă bătrânului acestuia caraghios ca 
mâine să se prezinte în faţa mea şi să-mi facă un raport. Şi 
vei avea grijă ca sclavul acela grec să fie arestat fără 
întârziere. Dacă va fi posibil, îl vei aduce viu în faţa mea. 

Glasul împăratului Cizmuliţă păru c-a început să se stingă 
în momentul când adăugă: 

— Cheamă căpetenia sclavilor, căci vreau să mă culc. 

Dacă în timpul drumurilor ce le făcuse prin provinciile de 
la marginea imperiului s-ar fi găsit cineva să întrebe pe 
Marcellus Gallio despre Roma şi dacă se poate orienta cu 
uşurinţă prin cartierele ei, i-ar fi răspuns că de vreme ce s-a 
născut în oraşul acesta şi a trăit toată viaţa acolo este 
convins că-l cunoaşte destul de bine. 


Acum însă începuse să-şi dea seama că este una să cunoşti 
Roma în calitate de tribun bogat, fiu al unui senator care se 
bucură de mare prestigiu şi cu totul altceva s-o cunoşti din 
punctul de vedere al unui călător modest îmbrăcat, 
adăpostit într-un han al căruţaşilor din apropierea pieţelor 
de pe malul Tibrului, unde străzile ziua şi noaptea sunt 
pline de larmă şi de ţipetele oamenilor grosolani care 
trăiesc de pe o zi pe alta, muncind din greu. 

Încă nu reuşise să-şi dea seama ce l-a determinat să se 
întoarcă la Roma. Era de zece zile în oraş şi cutreiera 
străzile mirat şi cutremurat de silă în mijlocul acestor 
oameni ale căror lăcomie şi murdărie îl făcea să se revolte 
şi care nu duceau o viaţă cu nimic mai uşoară decât 
guzganii din cotloanele cheiurilor. Cei din Arpino fuseseră şi 
ei murdari, săraci, zdrenţuiţi şi grosolani, dar primeau cu 
plăcere orice sfat menit să le îmbunătăţească felul de viaţă. 
Fără îndoială, nici aceşti dezmoşteniţi din suburbiile Romei 
nu puteau să fie mai răi decât ei. Marcellus încercă să 
aprofundeze această problemă. Probabil degradarea 
aceasta se datora aglomerării excesive, lipsei de intimitate, 
zgomotului asurzitdr care nu se domolea niciodată. Nu se 
poate să fii cuviincios dacă nu eşti inteligent; nu se poate să 
fii inteligent dacă nu ştii să te gândeşti şi cine ar fi fost în 
stare să se mai gândească în mijlocul acestei larme 
nebuneşti? Mai adaugă mirosul infect al cartierelor 
acestora supraaglomerate şi te vei întreba cine ar putea să 
mai cunoască noţiunea respectului de sine însuşi şi a 
respectului faţă de alţii. El însuşi începu să-şi dea seama de 
influenţa nefastă ce o exercita contactul acesta asupra lui. 
Nu-şi mai răsese barba de trei zile. Încerca să-şi găsească o 
scuză, în taverna lui Apuleius, confortul era o condiţie 
inexistentă. Aici nimeni nu-şi rădea barba, nimeni nu se 
spăla şi pe nimeni nu-l interesa cum arată. 

În ziua înmormântării împăratului, Marcellus se găsea în 
mijlocul mulţimii prost mirositoare care asuda din greu în 
piaţa Forului lulian pentru a fi de faţă la trecerea 


cortegiului funerar. Rămase mirat când văzu pe tatăl său 
cât a îmbătrânit în timpul ultimelor săptămâni. Fără 
îndoială, avusese multe griji. Pe obrajii tuturor acestor 
bătrâni respectabili se vedea o expresie de spaimă şi nu era 
deloc de mirare ţinând seama de marea încercare prin care 
trecea imperiul. Se simţea îndurerat de atitudinea tatălui 
său, care până acum suportase toate loviturile cu demnitate 
incomparabilă, iar acum se lăsase copleşit de deznădejde, 
îşi simţi inima sângerând de durere. 

Vreme de două săptămâni continuă să cutreiere străzile în 
fiecare zi, oprindu-se din când în când; dar, de obicei, 
oamenii de fiecare dată îşi vedeau de drum când încerca să 
intre cu ei în vorbă. După felul în care vorbea şi se purta, îşi 
dădeau seama imediat că nu face parte din lumea lor şi 
deveneau bănuitori, în acelaşi timp era mereu obsedat de 
amintirea chipului trist al tatălui său şi de felul nesigur în 
care se ţinea pe picioare. 

Într-o seară, simțindu-se peste măsură deprimat, trimise 
vorbă lui Marcipor, indicându-i locul unde se găseşte şi 
rugându-l să-i dea o întâlnire în locul şi la timpul pe care-l 
va crede el de cuviinţă, dar îi spuse c-ar fi preferabil să nu 
vină la hanul lui Apuleius. Peste două ceasuri primi 
răspunsul lui Marcipor, care-i spunea ca ziua următoare să 
apuce pe via Appia şi să meargă înainte până la vechiul 
cimitir evreiesc. Marcipor îi spunea că în timpul după- 
amiezei îl va aştepta acolo. 

Marcellus îşi aduse aminte unde este locul acesta de 
întâlnire, de care se legau amintiri stranii. Acum două 
secole, când Antioh supusese Palestina, viaţa pentru evreii 
din această provincie devenise atât de grea, încât mii de 
oameni emigraseră şi astfel Roma fu obligată să 
adăpostească un număr mult mai mare decât i-ar fi trebuit. 

Speriat de această migrare în masă imperiul promulgă 
legi restrictive care hotărniceau libertăţile acestor 
refugiaţi. Fuseseră adunaţi pe o porţiune de teren de 
dincolo de Tibru, anumite ocupaţii le fuseseră oprite, nu li 


se acordase nici cetăţenia romană şi, după ce animozităţile 
şi nemulţumirile împotriva lor se dădură pe faţă, începură şi 
persecuțiile. 

Fiind oameni care păstrau cultul morţilor, se simţiră 
profund nedreptăţiţi când administraţia romană le acordă 
un loc de cimitir în partea de miazăzi a Romei, unde 
pământul afânat era aşternut în adâncime de cincizeci de 
urme pe o stâncă masivă de piatră albă maleabilă, în timpul 
nopţii, instigatorii veneau aici şi profanau mormintele 
evreilor. 

Datorită muncii neobosite, evreii reuşiră să sape un tunel 
oblic în stâncă. Astfel făcură un coridor subteran în formă 
de labirint şi în pereţii acestuia săpară cripte pentru morţii 
lor şi ganguri în care se puteau ascunde cei persecutați. 

După ce mai trecu o bucată de vreme, persecuțiile acestea 
încetară. Numeroşi evrei bogaţi, care contribuiseră cu 
sume mari la construirea clădirilor statului şi la ridicarea 
monumentelor, obţinură titulu! De cetăţeni romani, aşa că 
povara ce apăsa pe umerii conaţionalilor mai puţin norocoşi 
decât ei fu uşurată. Cu timpul, vechile morminte subterane 
căzură în desuetudine. Pe vremea aceea numai puţini 
oameni se mai interesau de catacombe, afară de cei care se 
ocupau cu studiul antichităţii. Marcellus se întrebă cum de 
Marcipor, care acum era un om în vârstă, a ales ca loc de 
întâlnire tocmai cimitirul acesta. Până acolo avea drum lung 
de făcut. 

Sosi ceva mai devreme decât ora hotărâtă, dar Marcipor 
sosise înaintea lui şi-l aştepta în mijlocul unui crâng de 
cireşi, care se întindea de la marginea drumului pe o 
distanţă de un sfert de milă până la intrarea în catacombe. 
Marcipor se aşezase pe pământ şi, când îl văzu, se ridică în 
picioare şi se apropie de el cu mâinile întinse şi obrazul 
tremurând de emoție. Impresionat de atitudinea bătrânului 
servitor, Marcellus îi strânse mâinile cu efuziune. Acum nu 
mai era tribun, căci pentru amândoi timpul se întorsese 
înapoi. Băiatul care odinioară venea la Marcipor de fiecare 


dată când se cresta în degete sau i se strica o jucărie întinse 
braţele spre omul acesta bătrân şi-l strânse cu dragoste la 
piept. 

— Ne-am închipuit că eşti mort, îngână Marcipor cu glasul 
sugrumat. Familia te-a jelit. Spune-mi - şi se depărta puţin 
de el ca să-l poată examina - ce te-a determinat să-i sperii 
în felul acesta? Aceasta nu este o purtare pentru un tânăr 
cu educaţia ta, fiule... Haide să ne aşezăm, căci eu sunt 
foarte ostenit dş drumul pe care l-am făcut. 

— Dragul meu Marcipor, am fost silit să procedez în felul 
acesta, căci mi-am închipuit că va fi mai puţin dureros 
pentru familia mea. Dacă au crezut despre mine că sunt 
mort, ei m-au jelit şi şi-au adus aminte de mine cu duioşie. 
Dacă m-aş fi întors acasă, hotărât să urmez un fel de viaţă 
cu totul altul decât cel la care s-ar fi aşteptat, senatorul din 
partea fiului său, le-aş fi pricinuit o decepţie mult mai 
dureroasă. 

Aşa cum se prezintă lucrurile, ei sunt trişti din pricina 
mea, căci mă cred mort, dar nu se simt umiliţi datorită 
purtării mele faţă de ei. 

— Şi de ce-mi sptii vorbele acestea mie? Întrebă Marcipor. 
Cuvintele tale reprezintă un mare secret a cărui povară o 
treci pe umerii slăbiţi ai unui bătrân slujitor, care trebuie să 
fie credincios Stăpânilor săi în orice împrejurare. 

— Marcipor, am văzut pe tatăl meu cu ocazia 
înmormântării împăratujui. Obrazul lui frumos era răvăşit şi 
ochii tulburaţi de deznădejde. Umbla cu umerii bleojdiţi şi 
nu mai avea nimic din mândria lui de altădată. Am încercat 
să alung imaginea tatălui meu, dar ea mă obsedează. 
Tocmai de aceea te-am chemat aici să stăm de vorbă. Ce 
zici: să mă întorc acasă? Crezi c-aş putea contribui cu ceva 
ca să-l ajut? 

Marcipor plecă ochii în pământ şi păru că se gândeşte ce 
să-i răspundă. 

— Fireşte, îmi vei răspunde să renunţ la preocuparea mea 
de acum şi să mă întorc în casa părinţilor mei pentru a-mi 


ocupa locul pe care l-am avut înainte de asta. Nu pot să-ţi 
explic felul de obligaţii ce mă aşteaptă, deoarece ţie nu ţi s- 
a dat ocazia ca... 

— Nu... Fiule! Îl întrerupse Marcipor. Nu se poate să 
renunţi la datoria pe care ţi-ai asumat-o, chiar dacă ai 
încerca. După ce începi să crezi cu toată convingerea că 
Isus este Fiul lui Dumnezeu celui viu, care va întemeia aici 
pe pământ o împărăție a dreptăţii şi bunei înţelegeri, cine 
ar fi în stare să nu accepte această credinţă? În cazul când 
cineva renunţă la această credinţă, pentru diverse motive, 
înseamnă că el n-a avut niciodată această credinţă. 

Marcellus se plecase spre el şi-l asculta mirat. 

— Marcipor! Exclamase el. Tu eşti creştin? 

— Ultima dată când ai fost acasă, Demetrius a fost de 
părere c-ar trebui să-ţi spun despre credinţa mea şi despre 
faptul că m-am asociat cu ceilalţi creştini din Roma... 

— Ceilalţi creştini? Repetă Marcellus mirat. 

— Da, fiule... Şi toţi aceştia se găsesc acum în mare 
primejdie. Am bănuit că dacă vei afla despre gruparea 
creştină de aici din Roma vei încerca să te apropii de ea. 
Oamenii aceştia, în majoritate de origine obscură, se adună 
în taină şi în grupuri mici, fără să atragă atenţia asupra lor. 
Un tribun însă nu poate proceda în felul acesta. Prin 
urmare, mi-am zis că va fi mult mai prudent să nu iei 
cunoştinţă de această grupare. Acum câteva zile noul 
împărat a publicat un edict care prevede pedeapsa cu 
moartea pentru toţi cei despre care va afla că sunt în 
legătură cu creştinii. Ce se va întâmpla cu mişcarea noastră 
creştină aici în Roma rămâne să vedem de acum înainte. 
Desigur, se spune că tânărul Caligula este un om crud şi 
încăpățânat. 

— Tânărul Caligula este nebun! Zise Marcellus. 

— Aşa se pare, continuă Marcipor, dar cred că este destul 
de lucid pentru a duce până la capăt planurile lui de măcel, 
în momentul când am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o, 
mi-am dat seama că ar fi inevitabil să nu te întâlneşti din 


întâmplare câţiva creştini şi să te asociezi cu ei. Dar va 
trebui să te gândeşti de două ori înainte de a te expune 
unei astfel de primejdii. Noi, care suntem oameni lipsiţi de 
importanţă, ne putem ascunde. Tu nu vei putea, în orice caz 
nu vei putea să stai ascuns vreme îndelungată, împăratul va 
fi foarte mulţumit să poată da celorlalţi o pildă osândindu-te 
pe tine. 

— Cred că n-ai intenţia să mă sfătuieşti să fug din oraş! 
Exclamă Marcellus. 

— Nimeni care tacunoaşte atât de bine cum te cunosc eu, 
fiule, nu va putea să-ţi dea un astfel de sfat. Dar trebuie să 
ştii că viaţa ta este mai prețioasă. Atâta vreme cât această 
ameninţare se menţine, nu cred că vei putea face nimic 
deosebit în interesul oamenilor înspăimântați care stau 
ascunşi. Dacă vei părăsi oraşul până în ziua când împăratul 
va începe să se gândească la altă nebunie, vei putea să te 
întorci şi prezenţa ta va fi oamenilor de folos. Deocamdată 
nu există nici un motiv care ar merita să-ţi primejduieşti 
viaţa. 

Marcellus întinse mâna şi o aşeză înduioşat pe genunchii 
bătrânului. 

— Marcipor, zise el cu glasul blând, vorbeşti cum trebuie 
să vorbească un slujitor credincios al părintelui meu, care 
se gândeşte la bunăstarea fiului său. Pentru atitudinea 
aceasta, îţi sunt recunoscător. Dar acesta nu este sfatul pe 
care un creştin ar putea să-l dea altui creştin. Demetrius 
sau poate altcineva nu ţi-a vorbit nimic despre ultimul drum 
pe care Isus l-a făcut la Ierusalim, când ucenicii săi au 
încercat să-l determine să nu plece deoarece ştiau că 
pentru el va fi primejdios să-şi petreacă săptămâna Paştilor 
în oraşul acela? Îi spuneau că viaţa lui este prețioasă şi nu 
trebuie să se expună la primejdii, căci trebuie să se 
ferească în interesul poporului care a primit învăţăturile lui 
şi le urmează. 

— Ce a răspuns la stăruinţele lor? Întrebă Marcipor. 


— Le-a răspuns că sfatul lor nu este bun; spunea că nimeni 
nu trebuie să vorbească prietenului său despre primejdiile 
la care se expune atunci când el încearcă să-şi facă datoria; 
le-a spus că uneori omul trebuie să-şi piardă viaţa pentru a 
şi-o putea mântui, iar cei care se străduiesc să şi-o 
mântuiască fără îndoială şi-o vor pierde, în orice caz 
Marcipor, intenţia ta este bună, dar cu toate acestea eu voi 
rămâne în Roma. Nu-ţi dai seama că mişcarea noastră ar 
putea să dispară în cazul când noi cei care credem într-însa 
vom încerca să ne ferim de primejdii? 

Marcipor dădu încet din cap şi cu mare greutate se ridică 
în picioare. 

— În cazul acesta vino cu mine, zise el. Ne vom duce la ei. 

— Unde? Întrebă Marcellus. 

— În catacombe, răspunse Marcipor şi arătă spre copaci. 
Aici se întâlnesc vreo treizeci de oameni pentru a discuta 
planurile activităţii viitoare. 

— Se poate ca în Roma să fie treizeci de creştini? Exclamă 
Marcellus care părea mulţumit de ştirea aceasta. 

— Fiule, în Roma sunt aproape patru mii de creştini! 
Declară Marcipor. Aceşti treizeci sunt conducătorii lor. 

Vreme îndelungată Marcellus nu fu în stare să scoată nici 
o vorbă şi se gândi la importanţa acestei informaţii 
neaşteptate, într-un târziu îşi regăsi din nou glasul. 

— Marcipor, împărăţia lui se apropie cu paşi mult mai 
repezi decât mi-aş fi închipuit eu! 

— Ai răbdare, fiule, căci mai avem drum lung şi foarte 
greu de făcut! Murmură Marcipor şi apucă înaintea lui. 

Treptele înguste şi nesigure ale tunelului erau. Cufundate 
în întuneric. După ce ajunseră jos, o feştilă de lumină se 
văzu pâlpâind la intrarea unui coridor care cotea spre 
stânga. Marcipor intră pe coridor fără să ezite, ca şi când ar 
fi cunoscut drumul. Un bărbat înalt îmbrăcat în haine de 
lucrător se apropie de ei cu un opaiţ în mână şi, ridicându-l 
deasupra capului, se uită cu atenţie la Marcellus. 

— Cine este omul acesta, Marcipor? Întrebă el. 


— Tribunul Marcellus Gallio. Este unul de ai noştri, 
Laertius. 

— Ce nevoie avem noi aici de un tribun? Întrebă Laertius 
nemulţumit. 

— Marcellus a făcut multe sacrificii pentru a putea 
îmbrăţişa credinţa noastră, Laertius, adăugă Marcipor cu 
blândeţe. El este informat despre galileean mai bine decât 
noi toţi, afară de unul singur. 

— Aşa să fie, se învoi Laertius cam fără voie, dacă tu dai 
chezăşie pentru el. 

Îşi continuară drumul în lungul coridorului mai mult pe 
pipăite şi Marcellus se miră de întinderea lui. Marcâpor 
domoli pasul şi-l luă de braţ. 

— Laertius consideră cauza noastră drept o organizaţie a 
oamenilor săraci, îi explică el cu bunăvoință. La mulţi 
creştini vei constata astfel de convingeri. Nu se poate să-i 
condamni, deoarece vreme îndelungată oamenii aceştia au 
trăit oprimaţi. Dar ar fi adevărată-nenorocire dacă 
împărăţia lui Isus ar deveni un rai exclusiv al săracilor. 

— Probabil ar fi fost mai bine dacă nu i-ai fi spus cine sunt, 
zise Marcellus. 

— Eu cred că va fi mult mai bine ca aici în Roma creştinii 
să ştie că un bărbat care dispune de oarecare mijloace le 
poate fi de mare folos şi că este un vrednic ascultător al 
învățăturilor lui Isus. Prea mult se vorbeşte numai despre 
virtuțile sărăciei. 

Cotiră pe dreapta şi intrară într-un coridor mai îngust 
decât primul şi foarte lung, pe pereţii căruia se vedeau 
plăcile de piatră cu numele evreilor demult morţi. O feştilă 
pâlpâia slab prin întuneric pentru a lumina în fundul 
coridorului o uşă grea de lemn. Din întuneric ieşi o nouă 
santinelă, care le aţinu calea. Marcipor îi spuse şi acestuia 
cine este omul care a. venit cu el. Santinela îi făcu semn cu 
torţa aprinsă spre grinda pragului de sus, pe care se vedea 
o mică inscripţie. 

— Ştii ce este semnul acesta? Întrebă el. 


— Este simbolul secret al creştinilor, răspunse Marcellus. 

— "Ţi-a vorbit cineva despre simbolul acesta sau l-ai văzut 
şi în altă parte? 

— L-am văzut în mâi multe locuri prin Galileea şi în 
Ierusalim. 

— În cazul acesta dă-mi voie să te întreb, continuă 
santinela, de ce şi-au ales ca simbol imaginea unui peşte? 
Sau poate peştele are o semnificaţie sacră. 

Marcellus îi explică respectuos şi santinela îl ascultă cu 
atenţie. 

— Puteţi intra, zise santinela şi le făcu loc să treacă. 

Era o încăpere mare de formă pătrată, în care ar fi fost loc 
pentru mai mulţi oameni decât cei care se vedeau aici, 
adunaţi în semicerc împrejurul unui bărbat de statură 
impunătoare şi cu barba neagră, care le spunea ceva cu 
glas adânc şi gutural. 

Se apropiară încet prin lumina tulbure. Marcipor mergea 
în frunte şi nu se opri decât în momentul când glasul grav al 
celui care vorbea se putu auzi destul de limpede. Marcellus 
îl recunoscu imediat şi apucă pe Marcipor de mâneca 
hainei. 

— Îl cunoşti? Întrebă corintianul în şoaptă şi zâmbi 
mulţumit. 

— Sigur că da! Răspunse Marcellus emoţionat. Era Marele 
Pescar. 

CAPITOLUL XXIV. 

Abia răsărise soarele, dar şi ziua de astăzi se anunţa 
călduroasă. Supraveghetorul oacheş sta sprijinit de stâlpul 
porţii şi căsca, urmărind lucrătorii ieşiţi în vie - vreo optzeci 
sau poate mai mulţi - care tăiau ciorchinii aurii cu cea mai 
mare grijă, deoarece strugurii aceştia erau destinaţi unor 
negustori de seamă din Roma. 

Departe în josul drumului se vedea un nouraş de praf 
răscolit de picioarele unui măgăruş cenuşiu şi ostenit, 
înhămat între hulubele unei cotigi cu roţile înalte şi plină de 
fân. Un tânăr subţirel mergea înaintea cotigii şi întindea de 


căpăstrul măgăruşului, care, din când în când se oprea în 
loc, aşa că tânărul, care purta căciulă de lână împletită, se 
proptea cu nădejde în picioare şi începea să tragă de el 
pentru a-l determina să se mişte şi din atitudinea lui se 
vedea limpede că nu se mai poate stăpâni. 

Supraveghetorul Ibiscus se uita la ei şi zâmbea. Pesemne 
tânărul habar nu avea cum se îndeamnă un măgăruş la 
drum, căci altfel ar fi mers alături de el cu o tufă de scaiete 
destul de mare. Ibiscus cunoştea toţi măgăruşii, cotigile şi 
argaţii de fermă din împrejurimi care uneori treceau în 
lungul drumului din Arpino, dar pe aceştia nu-i mai văzuse. 
Nimerii n-ar fi în stare să ducă la târg o încărcătură de fân 
cu o astfel de cotigă şi era convins că tinerelul care întindea 
de căpăstrul măgăruşului nu poate fi un lucrător agricol. 
Era îmbrăcat într-o tunică lungă şi grosolană şi purta 
încălţăminte caracteristică lucrătorilor pietrari, care sunt 
obişnuiţi să-şi apere picioarele împotriva despicăturilor de 
piatră ce sar de sub daltă. Căciula de lână împletită şi 
țuguiată părea să fie de pescar şi nu era potrivită pentru o 
astfel de vreme. Ibiscus se întrebă de ce nu şi-o fi scoţând-o 
pe căldura aceasta. Exact în faţa porţii măgăruşul se opri 
din nou şi tânărul începu să întindă atât de furios de 
cureaua căpăstrufui, încât acesta se rupse şi rămase cu un 
capăt în mână - fără să se întoarcă spre Ibiscus, care se 
apropia de el - astfel că măgăruşul, simțindu-se liber, se 
apropie imediat de marginea drumului şi începu să pască 
iarba cu tânărul alergând după el şi străduindu-se să ridice 
căpăstrul care se tara prin colb. Ridică fruntea şi se uită la 
supraveghetor, apoi se apropie cu paşi mărunți de cotigă, 
ştergându-şi mâinile delicate de pieptul tunicii de pietrar. 

Ibiscus îşi trecu palma peste bărbie şi începu să-l 
examineze cu toată atenţia. Obrazul! Se lumină numaidecât 
de un zâmbet, căci îşi dădu seama cu cine are a face şi 
punând mâna pe cureaua de la căpăstru o desfăcu din 
cătărămi şi se uită la ea. 


— Mi-am închipuit că eşti un argat, fiica mea, zise el cu 
blândeţe. Aşază-te colo la umbră şi te odihneşte până când 
îţi voi repara căpăstrul. Ia şi câţiva struguri din coşul acela 
ca să te mai răcoreşti. Pari foarte ostenită. 

Fata se uită la el la început cu indiferenţă, apoi buzele i se 
întredeschiseră şi zâmbi, într-un fel care făcu pe bătrânul 
supraveghetor să simtă o căldură împrejurul inimii. Ridică 
mâna şi-şi şterse sudoarea de pe frunte şi, scoţându-şi 
căciula, de sub ea îi scăpă o cascadă de păr negru lucitor, 
care-i cobori până pe umeri. Ibiscus începu să râdă cu 
înţeles, fata râse şi ea, dar cu glasul chinuit, ca şi când ar fi 
fost un hohot de suspine. 

— Eşti foarte amabil, răspunse fata. Voi luă un strugure... 
Mi-e atât de cald... Şi sunt însetată. 

Măgăruşul lovise cu buceaua roții zidul de piatră al porţii 
şi acum se străduia să se desprindă. Ibiscus trecu în partea 
din urmă a cotigii ca să smulgă o mână de fân cu care să-l 
liniştească până când va termina cu reparairea căpăstrului. 

— Te rog, nu lua fân, ţipă fata înspăimântată... Nu se poate 
să-i dai fân, căci se îmbolnăveşte şi se uită la el cu ochii 
speriaţi. 

Ibiscus întoarse capul spre ea şi încruntă din sprâncene. 

— Ia să-mi spui şi mie ce ascunzi în cotiga aceasta, zise el 
şi Începu să răscolească fânul. 

— Te rog!... Este fratele meu! E bolnav! Nu-l deranja! 

— Ei nu mai spune! Ripostă Ibiscus. L-ai luat în cotigă şi |- 
ai acoperit cu fân! Nu-mi vine să cred! Sfârşi el şi începu să 
descarce fânul în mijlocul drumului. Va să zică tu eşti fratele 
cel bolnav! Exclamă el când dădu cu ochii de Demetrius. 

Fata se apropie repede de supraveghetor şi-i puse mâna 
pe braţ în timpul cât Demetrius se ridică în picioare şi se 
uită la el încruntat. 

— Suntem la mare strâmtoare, zise fata. Am venit în 
partea aceasta crezând că vom da de urma lui Marcellus 
Gallio, care ar fi putut să ne ajute. 


— Marcellus a plecat mai acurri o săptămână, răspunse 
Ibiscus şi obrazul păru că i se mai luminează puţin. Sunteţi 
prieteni cu el? 

În loc de răspuns, atât Demetrius, cât şi fata dădură din 
cap. Ibiscus se uita bănuitor când la unul, când la altul. 

— Tu, prietene, eşti sclav, zise el uitându-se la urechea lui 
Demetrius. Aha, am înţeles! Se dumiri el. Sunteţi urmăriţi 
amândoi! Ieri au sosit nişte legionari din Capri care au 
cercetat vila stăpânului meu în căutarea fiicei lui Gallus şi a 
unui sclav grec, despre care bănuiau că sunt în drum spre 
Roma. 

— Ai dreptate, interveni Demetrius. Tânăra fată este fiica 
legatului Gallus şi logodnica tribunului Marcellus Gallio, 
stăpânul meu. Pe mine mă cheamă Demetrius! Zise el şi 
Ibiscus tresări. 

— Pare că este acelaşi nume! Murmură el. la spune... 
Acum câteva săptămâni n-ai primit o veste de la Marcellus? 

— Ba am primit... Un mic pepene într-o cutioară. 

— Fără nimic scris? 

— Cu imaginea unui peşte... pe coajă. 

Demetrius se uită cu atenţie în lungul drumului şi înainte 
şi înapoi şi cobori din cotigă. Departe în vie văzură că se 
urneşte o cotigă încărcată de coşuri cu struguri şi se 
apropie de intrarea curţii. 

— Stai aici şi ocupă-te de măgăruşul acesta, dar fereşte-te 
să ieşi în calea argatului care se apropie. Cred că va fi mai 
bine ca deocamdată să vă opriţi aici. Apoi se întoarse spre 
Diana ca să-i spună: Cred că nu este nici p primejdie să 
mergi la vilă şi să întrebi de Antonia, soţia lui Kaeso. li vei 
spune cine eşti. Oamenii curţii nu trebuie să vă vadă 
împreună. Toţi oamenii din Arpino ştiu că sunteţi urmăriţi. 

— Probabil le va fi teamă să mă adăpostească, zise Diana. 

— De... Cred că îţi vor spune dacă le este teamnă său nu, 
ripostă Ibiscus. Nu se poate să întârzii aici... de asta sunt 
sigur! 


Macedoneanul cel înalt care păzea intrarea vilei se uita la 
ea încruntat şi ochii lui o cercetară repede şi bănuitori. 

— Şi ce treabă ai cu soţia lui Kaeso? Întrebă el. Poate ar fi 
mult mai bine să vorbeşti cu Appius Kaeso, tinere. 

— Nu... Eu vreau să vorbesc cu soţia lui, stărui Diana. Nu 
sunt cerşetor! Adăugă ea ca să-l liniştească. 

Macedoneanul plecă fruntea şi păru că se gândeşte la 
ceva, apoi zâmbi. 

— Vino cu mine, zise el pe un ton de conspirator. O însoţi 
până în grădină, unde, văzând pe stăpâna-sa printre flori, 
făcu semn tânărului să-şi continue drumul singur şi el se 
întoarse la intrare. 

Antonia, îmbrăcată într-o rochie uşoară tinerească şi în 
cap cu o pălărie mare de culoare roşie, supraveghea o 
sclavă care, cu cuțitul de altoi în mână, curăța boschetele 
de trandafiri. Auzind paşi apropiindu-se, întoarse privirea şi 
examina pe străinul care se apropia. 

— Poţi să pleci! Porunci ea sclavei şi se întoarse spre 
vizitatorul neaşteptat. Pleacă imediat! 

— Iartă-rtiă c-am îndrăznit să te supăr cu prezenţa mea, 
începu Diana şi să mă ierţi şi pentru felul în care arăt. Am 
fost obligată să îmbrac hainele acestea bărbăteşti. 

Antonia îşi arătă dinţii frumoşi. 

— De... Probabil ai fost obligată să procedezi în felul 
acesta, dar în orice caz nu arăţi a bărbat. 

— M-am străduit din toate puterile să semăn, zise Diana. 
Ce mă trădează? 

— Toată înfăţişarea pe care o ai, răspunse Antonia şi se 
îndreptă spre o bancă de pe marginea aleii. Haide, aşază-te 
lângă mine şi spune-mi ce s-a întâmplat. Eşti urmărită, nu-i 
aşa? 

Diana începu să-i spună pe scurt, dar destul de limpede 
pentru a fi înţeleasă, situaţia în care se găseşte, presimţind 
că poate avea toată încrederea în femeia aceasta. 

— N-aş vrea să te bag nici în primejdie, adăugă ea, dar 
dacă aş putea face o baie şi m-aş putea odihni o singură 


noapte... Mi-aş putea continua drumul. Ochii Dianei erau 
plini de lacrimi. 

— Cred că oricine care cunoaşte pe Marcellus va fi dispus 
să-şi asume anumite răspunderi, zise Antonia. Vino... Să 
intrăm în casă. 

O însoţi în atrium, unde întâlniră pe Kaeso, care tocmai 
ieşea din bibliotecă. Se opri şi clipi de câteva ori din ochi, 
uitându-se la ele. 

— Appius, începu Antonia, aceasta este fiica legatului 
Gallus, pe care au căutat-o legionarii zilele trecute... Diana, 
acesta este soţul meu. 

— Dacă vreţi, voi părăsi casa aceasta imediat, zise Diana 
cu glasul plângător. 

— Ce ai făcut de te urmăresc să te aresteze? Întrebă 
Kaeso şi se uită la ea cu atenţie. 

— A fugit în insula Capri din cauză că-i era frică de băiatul 
acesta care a ajuns împărat, interveni Antonia. De aceea o 
urmăreşte ca s-o prindă şi a trimis în toate părţile legionari 
care s-o găsească. 

— Uhâum! Murmură Kaeso. Am înţeles! Ticălosul de 
Cizmuliţă! 

— Linişteşte-te! Îl preveni Antonia. Doar nu ai de gând să 
ne bagi pe toţi la închisoare. Ce facem acum... cu Diana? 
Trebuie să ştii, Appius, că ea este logodnica lui Marcellus! 

Kaeso se însenină la obraz şi-i strânse mâna. 

— Vei sta aici împreună cu noi! Declară el. Legionarii 
spuneau că sunt în căutarea unui sclav grec care a fugit 
împreună cu tine. 

— Sclavul este în vie împreună cu Ibiscus, îl lămuri 
Antonia. Nu va strica să te ocupi şi de el, Appius. 

— Ce facem cu slujitorii? Ei ştiu ceva? 

— Mai bine să nu păstrăm întâmplarea aceasta în secret îi 
propuse Antonia. Le vom spune adevărul. Când vor afla că 
Diana este logodnica lui Marcellus şi că grecul este sclavul 
ei, nu cred să se găsească cineva în Arpino care să fie în 
stare... 


— De asta nu trebuie să fii atât de sigură! Răspunse Kaeso. 
După cum ştii, s-a pus şi un preţ pe capul lor. Macedoneanul 
de la poartă cred că ar fi stare să profite pentru a câştiga o 
mie de sesterţi. Voi vorbi cu el şi cu toţi ceilalţi şi le voi 
spune că dacă voi afla c-au suflat vreo vorbă vor fi biciuţi... 
Eventual li s-ar putea întâmpla ceva mult mai grav... 

— Vei proceda aşa cum vei crede că va fi cel mai bine, 
dragul meu, răspunse Antonia cu blândeţe. Eu însă sunt de 
părere că, având încredere în ei, va fi mai bine decât să-i 
ameninţi. Cred că, dacă ar fi aici, Marcellus ar fi de aceeaşi 
părere. 

— Marcellus a fost întotdeauna de părere ca oamenilor să 
li se acorde mai multă încredere decât merită, zise Kaeso. 
Apoi se întoarse spre Diana şi zâmbi: Faci şi tu parte din 
gruparea creştinilor acestora? 

— Nu, eu nu fac parte dintre ei. Pentru mine este o 
învăţătură prea grea pentru-a putea înţelege... În timpul 
cât a stat aici v-a vorbit mai pe larg despre această 
credinţă? Întrebă ea întorcându-se spre Antonia. 

— A răscolit tot satul cu susul în jos, răspunse Kaeso. 
Antonia îţi va spune ce s-a întâmplat, căci a devenit şi ea 
creştină! 

— Marcellus s-a purtat foarte frumos faţă de noi toţi, 
murmură Antonia. Apoi se uită dintr-o parte la Appius şi 
adăugă: Până şi faţă de stăpânul din Arpino. 

Tânărul, Antoniu era atât de ocupat cu modelatul, încât nu 
ieşi toată ziua din odaia lui şi nu ştia că în casa lor se 
adăposteşte o fugară. În aceeaşi seară când intră în sala de 
mâncare şi imediat ce trecu pragul, se opri, întâlnind 
privirile limpezi ale unei fete adorabile, îmbrăcată într-un 
peplum de culoare trandafirie, care de fapt era al maică-si. 

Antoniu fusese în trei rânduri împreună cu părinţii săi la 
Roma, unde avusese ocazia să vadă elegantele fete din 
familiile patricienilor în lecticile lor frumos împodobite şi de 
la distanţă, în lojele Circului, la festivitățile oficiale, dar 
până acum nu i se oferise ocazia să vadă din apropiere o 


fată din casta socială a Dianei. Se uită la ea atât de 
mulţumit şi atât de mirat, încât Kaeso, care întoarse capul 
spre el, începu să râdă uşor. 

— Fiul meu, Antoniu, îi explică stăpâna casei înduioşată. 
Dragul meu, aceasta este Diana, fiica legatului Gallus. 

— Ooo! Exclamă Antoniu cu glasul sugrumat. Legionarii te 
caută în toate părţile! Apoi se aşeză pe scaunul din faţa ei şi 
continuă s-o examineze. Cum de-ai reuşit să ajungi până la 
noi? 

— Diana şi-a închipuit că aici va găsi pe Marcellus, îi 
explică Antonia. 

— Cunoşti pe Marcellus? Întrebă Antoniu mulţumit. 

— Este logodnica lui! Declară bătrânul Kaeso, apoi, în 
timpul scurtei pauze ce urmă după cuvintele acestea, 
adăugă: Asta înseamnă că este un tânăr cu noroc. 

— Sigur că da! Exclamă Antoniu cu atâta entuziasm, încât 
părinţii lui începură să râdă. 

Diana se uită la băiatul care o examina entuziasmat, dar 
refuză să zâmbească deoarece sentimentul lui de admiraţie 
i se părea sincer şi nu-şi putea permite să facă haz pe 
socoteala lui. 

— Sunt foarte mulţumită să constat că toţi ţineţi atât de 
mult la Marcellus, declară ea cu glasul blând. Probabil 
timpul pe care l-a petrecut aici a fost plăcut şi pentru el. lu 
eşti sculptorul, nu-i aşa? Maică-ta mi-a vorbit despre tine. 

Când Antoniu.se frământă pe scaun şi-i răspunse că până 
acum n-a lucrat nimic ce ar merita atenţia cuiva, Diana îl 
întrerupse, spunându-i: 

— Probabil vei fi de acord să-mi arăţi şi mie ce ai lucrat. 

Glasul ei are rezonanţe adânci şi neobişnuite pentru o 
fată, îşi zise băiatul. Fetele, când au să-ţi spună câte ceva, 
vorbesc cu glasul ascuţit. Felul în care vorbeşte Diana îţi dă 
iluzia c-o cunoşti de vreme îndelungată. Dădu din cap cu 
sfială şi zâmbi resemnat, ca şi când arii vrut să-i dea să 
înţeleagă că nu trebuie să se aştepte la ceva deosebit. 


— Marcellus este cel care l-a învăţat tot ce ştie astăzi, îi 
spuse Antonia cu glasul tremurând de recunoştinţă, ca şi 
când s-ar fi simţit obligată să mulţumească şi Dianei pentru 
această favoare. 

— El ar fi trebuit să se facă sculptor în loc să devină ofiţer. 

— Aşa este! Încuviinţă Antoniu. Lui nu-i plac luptele! 

— Dar nu din pricină că el n-ar şti să lupte, se grăbi Diana 
să-l informeze. La Roma Marcellus este cunoscut ca unul 
dintre cei mai desăvârşiţi luptători cu gladiul. 

— Serios? Se miră Kaeso. Nici nu mi-aş fi închipuit că pe el 
l-ar putea interesa sporturile primejdioase. N-a vorbit 
niciodată cu noi despre astfel de lucruri. 

— Într-un rând l-am întrebat dacă a ucis vreodată pe 
cineva şi întrebarea aceasta l-a determinat să rămână 
extrem de abătut, zise Antoniu. Mi-a răspuns că nu doreşte 
să vorbească despre această chestiune. 

În aceeaşi clipă strălucirea de pe obrazul Dianei se şterse 
şi micul Antoniu îşi dădu seama că a vorbit despre un 
subiect delicat. Se simţi şi mai sfios când auzi întrebarea 
tatălui său. 

— Probabil ştii despre ce este vorba? Întrebă Kaeso. Fără 
să ridice privirea, Diana dădu din cap şi oftă. 

— Îţi plac caii? Întrebă Kaeso, dându-şi seama că ar fi mai 
bine să schimbe subiectul conversaţiei. 

— Da! Răspunse Diana îngândurată. Apoi se uită la ei pe 
rând. Cred că va fi mai bine să nu abandonăm în felul 
acesta subiectul despre care am vorbit până acum. Ar 
însemna să nu ne purtăm echitabil faţă de Marcellus, Acum 
doi anii s-a dat ordinul să osândească pe cineva la moarte 
şi mai târziu s-a constatat că osânditul n-a fost vinovat de 
nici o crimă şi că se bucurase de mare stimă în faţa celor 
care L-au cunoscut. Din pricina acestei nedreptăţi a rămas 
profund abătut. 

— Este uşor de înţeles! Declară Antonia cu simpatie. N-am 
văzut încă un bărbat care să fie atât de blând şi de milostiv 


ca el, căci întotdeauna se străduia să facă altora numai 
bine. 

Simţindu-se nerăbdător să alunge tristeţea Dianei, Appius 
Kaeso începu să vorbească despre simpatia cu care era 
privit Marcellus de către cei din Arpino. Imediat după aceea 
constată mulţumit că privirile Dianei s-au limpezit şi că-l 
ascultă cu toată atenţia, uitându-se la el cu ochii umezi când 
îi pomeni despre bunătatea lui Marcellus şi despre ideea 
construirii unei piscine, care fusese în întregime a lui. 

— Este un tip cu totul neobişnuit, adăugă Kaeso râzând. 
Fără să-ţi dai seama, te determină să faci anumite lucruri la 
care nici nu te-ai gândit, ca după aceea să susţină sus şi 
tare că ideea a pornit de la tine, nu de la el. Evident, 
procedeul acesta urmărea să te determine să te simţi 
mulţumit, ca după aceea să doreşti din nou să faci ceva în 
interesul semenilor tăi din proprie iniţiativă. 

Antoniu rămase mirat de vorbele tatălui său şi, când 
întâlni privirea maică-si, îi făcu semn cu ochiul, dar ea îl 
preveni să nu-l contrazică. 

— În orice caz, Marcellus a fost o fire neobişnuită, 
continuă Kaeso. Se vedea fără nici o greutate că în viaţa lui 
s-a bucurat de toate avantajele şi c-a trăit bine, dar cu toate 
acestea ieşea în câmpul cu pepeni şi lucra alături de ceilalţi, 
ca şi când ar fi fost de o seamă cu ei. Din pricina asta 
oamenii ţineau foarte mult la el. În fiecare seară se adunau 
împrejurul lui, aşezându-se pe iarba verde, şi-l ascultau 
povestind întâmplări despre viaţa bărbatului aceluia pe 
care l-a chemat Isus - undeva în ţara evreilor - care a 
săvârşit tot felul de minuni. Dar cred că despre asta ţi-a 
vorbit şi ţie! 

— Da, mi-a vorbit, admise Diana. 

— Oamenii l-au osândit la moarte, adăugă Antonia. 

— Dar Marcellus afirmă c-a înviat din morţi, deşi eu sunt 
convins că aici trebuie să fie o greşeală, declară Kaeso. 

Antoniu, care nu luă parte la această conversaţie şi părea 
că n-aude nimic din ceea ce spun, sta nemişcat şi cu ochii 


rătăciţi, aşa că atrase atenţia maică-si. Kaeso şi Diana în 
mod instinctiv se întoarseră şi se uitară la el. 

— La ce te gândeşti, băiete? Întrebă Kaeso pe un ton de 
glumă, ca şi când s-ar fi străduit anume ca întrebarea lui să 
nu pară severă. 

Prefăcându-se că n-a auzit întrebarea tatălui său, Antoniu 
se întoarse şi se uită la Diana. 

— Ştii cine a răstignit pe galileeanul acela? Întrebă el grav. 

— Da! Admise Diana. 

— Îl cunosc şi eu? 

Diana dădu din cap şi Antoniu lovi cu pumnul în tăblia 
mesei. 

— În cazul acesta totul se limpezeşte de la sine! Declară el 
cu convingere. Marcellus a ucis pe omul acesta, care şi-a 
petrecut viaţa făcând numai bine semenilor săi şi consideră 
că singura posibilitate de a ispăşi această faptă este să-şi 
petreacă şi el viaţa în acelaşi fel, adăugă Antoniu cu glasul 
tremurând de emoție. Nu se poate stăpâni, căci presimte că 
în felul acesta va putea să obţină iertarea lui Isus! 

Appius şi Antonia se uitară la fiul lor cu interes, dar nu 
îndrăzniră să scoată nici o vorbă. 

— Da, Antoniu, dar aceasta nu este totul, declară Diana. 
Marcellus este convins că bărbatul acesta este încă în lume 
şi va rămâne de veci; crede că de aici înainte se va întemeia 
o nouă împărăție, condusă după principiul bunei învoiri 
dintre oameni; nu vor mai fi războaie, nici încăierări, nici 
jafuri... 

— Diana, gândul acesta mi se pare nobil, interveni Kaeso. 
Cine nu doreşte pacea şi liniştea? Cine ar putea să nu fie 
mulţumit când va constata că ţara este condusă de oameni 
cinstiţi şi buni? Dorinţa aceasta nu este nouă. Dar adevărul 
este că orice stăpânire va veni va fi mai bună decât cea pe 
care o avem acum. Ar fi absurd să crezi în această 
posibilitate şi Marcellus, care este un tânăr atât de 
inteligent, ar trebui să ştie atâta lucru. El îşi sacrifică viaţa 
de dragul unei himere! 


— S-ar putea să nu fie himeră! Protestă Antoniu. Dacă se 
va întâmpla ca de aici înainte să putem trăi într-o lume mai 
bună, aceasta va trebui să înceapă undeva... Şi cândva, nu-i 
aşa? Probabil lumea aceasta a început chiar acum? Ce 
părere ai Diana? 

— Eu nu ştiu... Ce să-ţi răspund Antoniu, zise Diana şi, 
acoperindu-şi ochii cu palmele mâinilor, clătină din cap. 
Singurul lucru pe care-l ştiu este c-aş fi fost în stare să 
sacrific orice ca să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat. 

După ce trecură trei săptămâni fără să intervină nimic 
deosebit, Diana se întrebă dacă nu cumva ar fi momentul 
pentru a se întoarce la Roma. Probabil tânărul împărat şi-a 
uitat de nemulţumirile lui şi a încetat s-o mai caute. Kaeso 
însă nu era atât de optimist. 

— Cizmuliţă a fost până acum prea ocupat, declară el, din 
cauza funeraliilor lui Tiberiu şi a festivităților propriei sale 
încoronări, care au ţinut vreme de o săptămână, aşa că nu 
s-a putut gândi la altceva. De uitat însă nu te-a uitat. Prin 
urmare eu sunt de părere să mai zăboveşti. 

Antonia îşi petrecuse un braţ împrejurul umerilor Dianei. 

— "Toţi v-aţi purtat foarte frumos cu mine, dar cred că 
mama este neliniştită din pricina mea. Este sigur că spionii 
împăratului s-au dus mai întâi la ea şi i-au cerut informaţii 
despre mine. Dar ea nu ştie altceva decalcă am fugit din 
insula Capri cu o barcă. Nu pot nici să-i scriu, de teamă că 
pretorienii vor da de urma mea aici la Arpino. 

Uneori seara, Demetrius, care lucra în vie şi sta în casa lui 
Ibiscus, venea să se intereseze de ea. Diana îl sfătuia să 
aibă răbdare, dar ştia că el este neliniştit şi aşteaptă 
nerăbdător să meargă la-Marcellus. 

Într-o seară, în timpul cinei, Kaeso păru atât de preocupat 
încât Diana presimţi că trebuie să se fi întâmplat ceva. După 
ce intră din nou în atrium constată că Ibiscus o aşteaptă ca 
să-i dea un mesaj scris în greceşte. Mesajul fusese trimis în 
mare grabă. Demetrius plecase la Roma în căutarea 
stăpânului său. 


„Prezenţa mea aici nu poate decât să agraveze primejdia 
ce te ameninţă. Kaeso este de acord cu felul meu dea 
proceda. Este un bărbat generos. Primeşte sfatul lui. Să nu 
încerci să dai de ştire mamei tale. Dacă-mi va fi posibil, voi 
încerca s-o informez.” 

Ibiscus se oprise pe scara peristilului deschis, aşa că Diana 
se apropie de el. Îl întrebă dacă Demetrius a plecat pe jos 
sau a luat cotiga şi măgăruşul cu care sosiseră la Arpino. 

— Grecul a luat unul din gonacii cei buni ce-i aveam în 
grajd şi a îmbrăcat hainele stăpânului, răspunse Ibiscus. 

Se întoarse între ceilalţi membri ai familiei şi-i găsi aşezaţi 
împrejurul havuzului, vorbind cu glasuri domolite despre 
ceea ce ar trebui să facă acum cu ea. 

— Te-ai purtat foarte frumos faţă de Demetrius, se adresă 
ea lui Kaeso cu glasul blând. Sper că ştiţi cât de mult 
apreciez ceea ce aţi făcut pentru el, pentru mine şi pentru 
Marcellus. 

Kaeso făcu o mişcare nepăsătoare cu mâna, dar privirile 
lui păreau tulburi. 

— Aici grecul nu se simţea în siguranţă, răspunse el. 
Adevărul este că astăzi nimeni nu se mai poate simţi în 
siguranţă nicăieri, în timpul acestei după-amiezi s-au întors 
doi cărăuşi de ai noştri pe care i-am trimis la Roma. În oraş 
au început tulburările. Plebea derbedeilor ameţiţi de 
băutură a început să devasteze şi să atace cetăţeni 
onorabili pe stradă, împăratul afirmă că tulburările acestea 
sunt conduse de creştini, aşa că a ordonat să fie arestaţi şi 
biciuiţi. 

Diana deveni palidă de spaimă. 

— Ce o fi făcând Marcellus? Zise ea. Sunt convinsă că el nu 
va încerca să se ferească de primejdii. 

— Oamenii mei mi-au spus că autorităţile caută pe 
Demetrius mult mai înfrigurate decât până acum, adăugă 
Kaeso. Şi tot aşa te caută şi pe tine, Diana. Se pare că 
Demetrius este urmărit pentru o acuzaţie mai veche, 
pentru atacarea unui tribun. Au dat ordine să fie prins viu 


sau mort. Împăratul afirmă că te caută pentru a te feri de 
orice primejdii. S-a răspândit zvonul că grecul te-ar fi răpit 
şi Caligula vrea să te găsească pentru a te salva din mâinile 
lui. 

— Bietul Demetrius! Exclamă Diana... Cum va putea scăpa 
dacă este urmărit de atâţia inşi? 

— De... El ştie că viaţa lui nu mai valorează nimic dacă-l 
vor prinde, declară Kaeso abătut. Poţi să fii sigură că cei 
care vor face această încercare vor plăti scump răsplata pe 
care ar vrea s-o câştige. 

— A plecat înarmat? Întrebă Diana. 

— N-are altceva decât un pumnal. 

— Appius a postat paznici pe toate culmile de unde se vede 
drumul ce intră şi iese din Arpino, a intervenit Antonia. 
Imediat ce vor constata că se apropie legionari, au poruncă 
să se întoarcă la curte şi să dea de ştire. 

— Rândul trecut când au fost aici au cercetat toată vila din 
tavan până în temelii, dar nici nu s-au gândit să întrebe 
lucrătorii dacă au văaut ceva, declara Kaeso. Le-a fost 
imposibil să-şi închipuie că fiica legatului Gallus ar putea să 
lucreze într-o vie alături de locuitorii din Arpino. 

— În cazul acesta via ar fi locul cel mai potrivit ca să mă 
ascund! Exclamă Diana. 

Antonia şi Appius se uitară unul la altul. 

— Appius n-a îndrăznit să-ţi facă această propunere, zise 
Antonia. 

— Cred că mi-ar face plăcere să lucrez la vie, zise Diana. 

— În cazul acesta te vei pregăti să pleci mâine dimineaţă, 
răspunse Kaeso mulţumit. Antonia îţi va găsi un costum de 
lucru. Aş fi preferat să se găsească o altă posibilitate de a te 
ascunde, Diana, dar nu există niciuna şi aici în vilă nu este 
deloc prudent să mai întârzii. Nu este exclus ca, dacă te-ar 
găsi, să fii tratată cu toată consideraţia, dar să nu uiţi că 
eşti urmărită de împărat şi ceea ce face Caligula nu poate 
să fie faptă bună. 


Pe la ora două după miezul nopţii, bătrânul Lentius, care 
dormea ca un buştean, se trezi pe neaşteptate şi se ridică în 
coate ca să poată asculta ce s-a întâmplat. Bambo, care 
dormea întotdeauna în apropierea lui, asculta şi el şi 
începuse să mârâie. 

De afară se auzeau paşi stinşi de sandale şi răbufneli de 
copite. Cineva aducea un cal, ţinându-l de căpăstru. Lentius 
desprinse felinarul din cui şi deschise uşa. Bambo se 
strecură pe lângă el şi, ieşind afară, începu să latre furios, 
dar imediat după aceea păru că s-a domolit şi începu să se 
gudure. Bătrânul grăjdar se luă după el şi ridică felinarul 
deasupra capului. 

— Ssst... Taci Bambo! Se auzi glasul stins al cuiva din 
întuneric. Liriişteşte-l, Lentius, căci altfel va trezi toată casa 
cu lătratul lui. 

— Demetrius! Exclamă bătrânul, uitându-se la obrazul lui 
palid. 

— Ia calul şi freacă-l cu un şomoiog de paie, căci a făcut 
drum lung. Dar să nu-l adăpi, căci este prea încălzit de 
alergătură, zise Demetrius şi, ridicând mâinile, îl smuci de 
urechi. 

— Bagă-l în grajd, zise Lentius, apoi intrară împreună. Ai 
fost urmărit de cineva? Zise el cu glasul stins după ce 
închise uşa. Ia uită-te! Calul a fost rănit, căci este plin de 
sânge pe umăr şi pe piciorul dinainte în partea dreaptă. 

— Acesta este sângele meu, răspunse Demetrius, 
despuindu-şi umărul. Am fost urmărit de trei pretorieni 
călări, care m-au întâlnit pe Via Appia, pe o distanţă de cinci 
leghe. Am reuşit să trec pe lângă ei şi să-i las în urmă; dar 
unul m-a ajuns şi m-a lovit cu paloşul în momentul când l-am 
trântit din şa. Adu-mi puţină apă, Lentius şi o Bucată de 
pânză cu care să-mi leg rana. 

„„„Bătrânul sclav examina rana adâncă şi şuieră printre 
dinţi. 

— Eşti rănit grav, murmură el. Ai pierdut o mulţime de 
sânge. Tunica ţi-e udă de sângele care ţi s-a scurs până pe 


sandalele din picioare. Va fi mai bine să te întinzi puţin. 

— Da, mă voi întinde, răspunse Demetrius cu glasul slăbit 
şi se întinse pe aşternut, iar Lentius se apropie de elcu o 
găleată de apă şi în mână cu un burete. Bambo amuşina 
curios, apoi se întoarse în loc şi începu să lingă sângele de 
pe piciorul dinainte al calului. Ascultă, Lentius, tribunul 
Marcellus a mai fost pe acasă în timpul din urmă? 

Lentius îşi îndreptă trupul şi se uită la el mirat. 

— Tribunul? Tu n-ai auzit? Ela murit de acum trei luni, 
poate chiar mai mult. S-a înecat în mare... Bietul stăpân! 

— Lentius, ştiu c-ai ţinut la tânărul stăpân şi tot aşa şi el la 
tine. Îţi voi încredința acum un secret. Dar să nu pomeneşti 
nimănui despre ceea ce-ţi voi spune! M-ai înţeles? Tribunul 
trăieşte... Şi se găseşte aici în Roma. 

— Nu se poate! Exclamă bătrânul. Dar de ce nu vine 
acasă? 

— Va veni într-o zi bună! Ascultă, Lentius... N-ai putea să 
trezeşti pe bătrânul Marcipor fără să te simtă cei din casă? 

— Ar fi mult mai uşor să trezesc pe Decimus. El doarme la 
parter... 

— De Decimus nu am nevoie. Fereşte-te din cale; mă voi 
duce singur după el. Demetrius se strădui să se ridice, dar 
nu reuşi. Sunt mai slăbit decât mi-am închipuit, gemu el. 
Încearcă să trezeşti pe Marcipor. Arunca ceva în camera lui 
şi, când se va apropia de fereastră, spune-i că ai nevoie de 
el. Dar să nu-i pomeneşti de numele meu. Spune-i s-aducă şi 
câteva fâşii de pânză. Rana văd că sângerează mereu. Dă 
calului o găleată cu apă. Dă-te la o parte, Bambo! 

Puțin după aceea, Marcipor apăru gâfâind din greu şi 
urmat de Lentius. 

— Eşti rănit grav, fiule! Murmură el. Va trebui să trimitein 
după medicul casei. 

— Nu, Marcipor! Ripostă Demetrius. Prefer să-mi încerc 
norocul cu această lovitură de paloş decât să-mi pun capul 
în primejdie... Lentius, dacă ai loc liber în grajd, aşază calul 


şi dă-i o ţesală şi un aşternut de paie. Ia şi câinele de aici, 
căci de mine se va ocupa Marcfpor. 

Lentius ieşi cu părere de rău, ducând calul de căpăstru şi 
urmat de Bambo. Marcipor trase zăvorul şi îngenunche 
lângă Demetrius, apoi începu să-i lege rana. 

— Te găseşti în mare primejdie! Zise bătrânul cu glasul 
tremurat. 

— Deocamdată nu este nici o primejdie! Spune Marcipor, 
ce ştiri ai mai aflat? Ai văzut pe Marcellus? 

— Este în catacombe. 

— Asta este o ascunzătoare sinistră. 

— Nu este atât de rea cum ai putea să-ţi închipui. Creştinii 
s-au adunat acolo şi au provizii care ie vor ajunge lunj de 
zile. Sunt mai mult de o sută de inşi adunaţi acolo dintre cei 
care au fost identificaţi şi sunt urmăriţi de pretorieni. 

— Vor fi prinşi ca nişte cârtiţe în vizuină după ce patrulele 
vor află unde se ascund. 

— Nu cred că va atât de uşor, răspunse Marcipor. În 
ascunzătoarea aceasta străveche sunt coridoare subterane 
care merg până la depărtare de câteva leghe. Cred că 
legionarii nu vor fi dispuşi să coboare în întunericul acestor 
coridoare mergând câte unul. Ei ştiu despre cei care au 
intrat în aceste catacombe ca să prindă evreii persecutați 
că niciodată nu au mai nimerit drumul ca să poată ieşi din 
nou la lumină... Cum te simţi, Demetrius? Nu te-am -legat 
prea strâns? 

Nu primi nici un răspuns. Marcipor îşi lipi urechea de 
pieptul despuiat al lui Demetrius, ascultă, îl scutură uşor, îl 
strigă înspăimântat, îl stropi cu apă pe obraz, dar 
Demetrius nu se mai mişcă. O clipă rămase deznădâăjduit, 
neştiind ce să facă, apoi ieşi şi se îndreptă spre casă, 
întrebându-se pe cine ar putea să cheme în ajutor. Când 
trecu într-un suflet prin atrium, văzu pe bătrânul Gallio 
coborând treptele spre bibliotecă; senatorul era îmbrăcat 
numai în halatul său de noapte. 

— Ce s-a întâmplat, Marcipor? Întrebă el. 


— A sosit Demetrius, stăpâne... Este grav rănit... Trage să 
moară... În grajdul lui Lentius. 

— Ai trimis după un medic? Întrebă Gallio şi apucă grăbit 
înaintea lui. 

— Nu, stăpâne... Mi-a spus să n-aduc medic. El este fugar. 

— Spune unui sclav să încalece şi să plece imediat după 
bătrânul Sarpedon. Ia pe cineva care să-ţi ajute să-i aduceţi 
în casă. Nu trebuie să moară în grajd cum ar muri un câine. 

Lentius ridicase felinarul deasupra capului ca să-i 
lumineze drumul spre grajd. 

— Demetrius! Strigă senatorul. Demetrius! 

Pleoapele ochilor căzuţi în adâncul capului se deschiseră 
încet şi Demetrius respiră cu greutate, oftând îndurerat. 

— La ordin... Stăpâne, murmură el stins şi buzele i se 
mişcară rigide. 

— Fiţi cu băgare de seamă! Porunci senatorul celor care 
se îngrămădiseră în faţa uşii şi se uitau la ei speriaţi. 
Ridicaţi-l încet şi duceţi-l în casă. Îl veţi duce, Marcipor, în 
camera lui Marcellus. Dezbrăcaţi-l de hainele acestea pline 
de praf şi însângerate şi înfăşuraţi-l în pături călduroase. | 
în ergastulum se simţi o frământare neaşteptată printre 
sclavi când constatară că unul mai tânăr a încălecat şi 
pleacă în galop ca să aducă pe Sarpedon. Vreo şase rândaşi 
şi grădinari ridicară salteaua de paie şi plecară cu ea încet 
spre casă. 

— Ar fi trebuit, Marcipor, să mă chemi numaidecât, îi 
spuse Gallio cu glasul sever în timpul cât făcură drumul 
până la vilă. Credeam că între voi mă bucur de altfel de 
reputaţie şi nu vă veţi închipui despre mine că voi rămâne 
indiferent când unul dintre slujitorii mei credincioşi este pe 
moarte. 

— N-a fost uşor să iau o hotărâre, îngână Marcipor. 
Demetrius a fost urmărit şi n-ar fi venit aici dacă n-ar fi 
trebui să se intereseze de stăpânul său. 

— Te referi la mine? Întrebă Gallio şi se opri în loc. 

— Nu, stăpâne, mă refer la tribunul Marcellus. 


— Cum se poate... El n-a aflat încă? 

— El crede că Marcellus mai trăieşte, răspunse Marcipor 
cu glasul stins şi ştie că este în Roma. 

Trecură pe lângă grupul de sclavi îngrămădiţi ÎH curte şi 
începură să urce scările peristilului. 

— I-ai spus adevărul? Întrebă Gllio abătut. 

— Adevărul este cel pe care-l ştie şi el, admise Marcipor şi 
întinse braţul ca să sprijine pe Gallio, al cărui obraz începu 
să tremure de spaimă. 

— De ce nu mi-aţi spus şi mie? Întreba el chinuit. 

— Stăpâne, Marcellus este creştin: or, oamenii aceştia sunt 
supravegheați de aproape. Nu voia să vină acasă şi astfel 
să-şi bage familia în primejdie. 

— Spune-mi unde este acum? Întrebă Gallio urcând scara 
şi genunchii îi tremurau ca ai unui moşneag slă, bit înainte 
de vreme. 

— În catacombe, stăpâne, răspunse Marcipor în şoaptă. 

— Cum se poate! Fiul meu în subteranele acelea împreună 
cu tâlharii şi criminalii urmăriţi de autorităţi?: 

— Acolo nu sunt nici tâlhari, nici criminali, stăpâne, ci 
numai oameni paşnici şi cumsecade, care s-au ascuns ca să 
scape de cruzimea unui imbecil sângeros care-şi zice 
împărat! 

— Linişteşte-te, Marcipor, porunci Gallio când trecu prin 
faţa uşii de la camera Luciei, care se întorsese pentru 
câteva zile acasă, deoarece soţul ei, Tullus, fusese 
însărcinat cu o misiune specială. Cum am putea să trimitem 
vorbă lui Marcellus? 

— Ar fi primejdios, stăpâne, dacă Marcellus ar fi urmărit 
până aici. 

— Nu te mai gândi la asta! Trimite după el! 

Sclavii aşezaseră pe Demetrius în pat şi acum începuseră 
să iasă din cameră. 

— Să nu suflaţi nici o vorbă despre ceea ce s-a întâmplat! 
Le porunci Marcipor şi închise uşa pe urma lor tocmai în 
momentul când apăru şi lerţia şi se uită la el înspăimântată. 


— Ce s-a întâmplat, Marcipor? Întrebă ea şi, uitându-se 
prin uşa întredeschisă, se repezi în cameră şi îngenunche în 
faţa patului. O, ce ţi-au făcut ticăloşii aceia, Demetrius! 
Gemu ea înecată de suspine. 

Marcipor îi-puse mâna pe umăr. 

— Vino, zise el cu glasul blând. Va tresui să ne dai o mână 
de ajutor. Du-te şi găseşte-mi câteva învelitori şi să le 
încălzeşti înainte de a le aduce. 

După ce fata părăsi camera, Marcipor se strădui să scoată 
tunica de pe Demetrius, apoi se întoarse spre senator. 

— Nu se poate să trimit pe cineva, stăpâne, după 
Marcellus; va trebui să merg eu, deoarece altul nu poate 
intra în catacombe, zise el. 

— Şi cum se face că tu poţi să intri? Întrebă Gallio cu 
glasul sever. Sper că tu nu faci parte dintre ei? 

Marcipor dădu din cap şi începu să desfacă nojiţele 
sandalelor lui Demetrius. 

— În cazul acesta dă ordin să fie înşeuaţi doi cai şi pleacă 
imediat! Porunci Gallio. Fă-mi loc... Îi voi scoate eu 
sandalele, zise el şi, suflecându-şi mânecile halatului, începu 
să desfacă repede curelele rigide ale sandalelor lui 
Demetrius. 

Puțin după aceea apăru Terţia cu învelitorile şi pe urma ei 
intră Lucia, în mână cu o cupă de vin fiert. Gallio luă o 
lingură şi turnă câteva picături printre buzele întredeschise 
ale rănitului. Demetrius le înghiţi în mod instinctiv, dar când 
senatorul îl ridică pe pernă şi-i duse cupa la gură nu mai 
făcu nici o mişcare. Terţia începuse din nou să plângă. Lucia 
o înghionti uşor şi-i făcu semn spre uşă. După ce rămaseră 
singuri, Gallio se întoarse spre ea. 

— Fratele tău este în viaţă! Zise el. 

Lucia făcu ochii mari şi se uită la el, îşi ridică amândouă 
mâinile la obraz şi căscă gura, dar nu putu articula nici un 
cuvânt, întinse mâna şi apucase tatăl ei de braţ. 

— Marcipor a plecat după el, continuă Gallio şi se căznea 
să picure vinul fierbinte din lingură printre buzele 


întredeschise ale lui Demetrius. Sper că va sosi acasă 
tocmai la timp. 

— Marcellus este în viaţă! Murmură Lucia neîncrezătoare. 
Unde este? 

Gallio se încruntă la obraz. 

— În catacombe! Răspunse el. 

— O, nu se poate, tată! Exclamă Lucia. Nu trebuie să stea 
acolo! Oamenii aceia vor fi ucişi până la unul! Tată, gemu ea 
îndurerată, aceasta este însărcinarea pe care a primit-o 
Tullus. 1 s-a dat ordin să evacueze catacombele. 

Gallio îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi încercat să 
se ferească de lovitura aceasta dureroasă. lerţia a deschis 
uşa ca să intre Sarpedon, care se apropie de pat fără să 
zică nimic şi deschise pleoapele lui Demetrius. Apoi îşi 
apăsă palma pe carotida rănitului, clătină din cap şi-i pipăi 
inima. 

— Aduceţi apă caldă; va trebui să facem comprese 
fierbinţi, porunci el. S-ar putea să nu folosească la nimic, 
dar trebuie să încercăm. 

Nu fu nevoie de nici o explicaţie pentru a justifica prezenţa 
Dianei în calitate de lucrătoare în vii. Toţi cei din Arpino 
erau informaţi despre ceea ce j se întâmplase şi de trei 
săptămâni încoace nu mai vorbiseră despre altceva decât 
despre ea. Cei din vilă nu încercaseră să păstreze prezenţa 
ei în secret; la rândul lor, ţăranii din sat se simțeau încântați 
că li se acordă această încredere şi-şi ziceau că şi ei sunt 
obligaţi s-o apere. 

Kaeso se simţea mândru de ei. Nu era lucru de nimic ca 
cei din Arpino să desconsidere premiul oferit pentru orice 
informaţie menită să ducă la descoperirea Dianei. Oamenii 
însă aveau câteva motive temeinice care justificau credinţa 
lor. 

În primul rând, recompensa făgăduită de împărat era ceva 
îndoielnic, chiar atunci când ar fi câştigat-o cu cinste. Când 
s-a mai întâmplat ca funcţionarii imperiului să se ţină de 
vorbă? Oamenii aceştia erau convinşi că, din ce vei avea mai 


puţin de lucru cu funcţionarii imperiului, vei putea trăi cu 
atât mai liniştit. Toţi erau înşelători şi vicleni, începând de la 
împărat în jos pe scara funcţionarilor mai de seamă până la 
beţivul acela, care o dată pe an vine din Alatri ca să adune 
birurile. Cei din Arpino nu aveau nici o încredere în 
guvernul imperiului şi erau convinşi că este format din 
nebuni şi din netrebnici. Chiar dacă s-ar fi găsit un ticălos 
care să trădeze pe logodnica lui Marcellus, putea fi dinainte 
sigur că cel care va încasa răsplata făgăduită va fi altcineva, 
dar nu el. Aceasta fu părerea celor mai tineri, care într-o 
seară se adunaseră în bătătura satului şi discutaseră între 
ei ce s-ar putea face cu o mie de sesterţi făgăduiţi ca 
răsplată. Dar părerea Antoniei era că cei din Arpino au un 
motiv mult mai temeinic să păstreze secretul. Oamenii 
aceştia îşi aduceau aminte cu plăcere de tânărul Marcellus 
pentru multele îmbunătăţiri ce i le datorau. Chiar acum 
oamenii începuseră să vorbească despre el ca despre un 
erou legendar. Nu cunoscuseră încă pe nimeni care s-ar fi 
putut asemăna cu el. Cei din Arpino fiind susceptibili faţă de 
superstiții, toţi credeau că se găseşte sub protecţia zeului 
său galileean, care, deşi propovăduia pacea şi buna învoire 
între oameni, se ştia despre el că pătrunde în casele 
oamenilor fără să bată la uşă; nimănui nu i-ar fi făcut 
plăcere ca pe o noapte întunecoasă să se pomenească că-l 
trezeşte din somn ca să-l întrebe pentru ce a vândut lui 
Caligula pe mireasa lui Marcellus. 

În zorii zilei, când Diana trebuia să-şi înceapă lucrul în vie, 
Ibiscus opri câţiva bărbaţi mai bătrâni şi femei ca să le 
spună că va sosi şi ea la lucru şi care este motivul că este 
obligată să lucreze împreună cu ei. Oamenii aceştia 
trebuiau să dea de ştire tuturor că faţă de fiica legatului 
Gallus vor trebui să se poarte exact cum se poartă de obicei 
unul faţă de altul. Nu trebuie să-i facă nici un fel de 
concesii, nici să-i pună întrebări şi nici să se uite la ea; tot 
aşa nu trebuiau nici s-o ferească de muncă. Dacă se va 
întâmpla ca să intre legionarii în vie, vor trebui să-şi 


continue lucrul şi să nu se îngrămădească în apropierea 
Dianei, căci în cazul acesta cel mult ar atrage atenţia 
asupra ei. 

Când apăru Metella, Ibiscus o opri la poartă şi-i spuse că 
va trebui să aştepte până când va sosi şi Diana. De aici o va 
conduce în partea cea mai depărtată a viei şi-i va arăta ce 
trebuie să facă. 

— În realitate nu este obligată să lucreze, o preveni 
Ibiscus, dar va trebui să ştie cum să lucreze în cazul când ar 
veni cineva să vadă cine este în vie... 

— Nu înţeleg ce te-a determinat să mă alegi tocmai pe 
mine în scopul acesta, protestă Metella. Nu cumva voi fi 
obligată să-i-car şi coşul ca să nu-şi murdărească mâinile 
delicate şi albe? 

— R Ea nu-ţi va pricinui nici un fel de bătaie de cap, 
răspunse Ibiscus. Eu mi-am închipuit că-ţi va face plăcere 
dacă vei avea posibilitatea să cunoşti o fată din casta ei 
socială. Am constatat că Marcellus ţi-a fost simpatic. 

— Să fac cunoştinţă cu ea, ei? Zise Metella şi făcu o 
strâmbătură. Aş vrea s-o văd şi eu ce plăcere va fi pentru ea 
când va face cunoştinţă cu o fată de seama mea. 

— Nu fi atât de înţepată, zise Ibiscus. Iat-o că vine. Veţi 
pleca-împreună. Să nu te sfieşti deloc. Vei vorbi cu ea ca şi 
când ai vorbi cu oricare altă lucrătoare pe care o cunoşti de 
mai demult... 

— Cu una cum aş fi eu, de pildă? Întrebă fata cu 
amărăciune. 

— Am sosit, Ibiscus, zise Diana. Te rog să-mi spui în ce 
parte va trebui să apuc. 

— Metella te va însoţi şi-ţi va spune, răspunse Ibiscus şi-i 
făcu semn spre fata din apropiere care se uita la ei 
încruntată. Fata se plecă şi-i întinse un coş, apoi plecară 
împreună şi văzu pe Diana că se străduieşte să ţină pasul cu 
ea. 

— Sper, Metella, că nu-ţi voi pricinui prea multă bătaie de 
cap. Probabil dacă-mi vei arăta cum trebuie să procedez... 


— Nu va fi nevoie să-ţi arate nimeni, răspunse Metella 
nepăsătoare, uitându-se drept înainte când trecură printre 
două rânduri de lucrători care se uitară la ele curioşi. Va fi 
de ajuns să te prefaci că lucrezi. 

— 0... eu aş vrea să lucrez cu adevărat, protestă Diana cu 
glasul scăzut, care contribuia ca tot ce spune să pară 
secret. 

— Lucrând, îţi vei strica mâinile, răspunse Metella într-un 
târziu pe un ton de nemulţumire. 

— Ei, haide, Metella, încercă Diana s-o îmbuneze. Dacă vei 
încerca să-mi dai să înţeleg că între noi este oarecare 
deosebire, mă voi strădui să nu-ţi mai spun nimic. 

Obrazul Metellei se lumină de un zâmbet fugar, dar 
imediat după aceea se întunecă din nou şi-şi continuă 
drumul. 

— Tu ai luat dinainte hotărârea ca eu să nu-ţi fiu 
simpatică, dar cred că nu procedezi just, zise Diana. Nu 
trebuie să uiţi că una faţă de alta va trebui să ne purtăm 
cum se poartă fetele între ele. 

— Dar noi nu suntem numai două fete, protestă Metella. 
Tu eşti cineva şi eu sunt nimeni. 

— În parte vorbele acestea sunt întemeiate, încuviinţă 
Diana. Eu sunt cineva şi tot aşa mi-am închipuit că eşti şi tu 
cineva. În orice caz nu arăţi ca şi când ai fi nimeni şi trebuie 
să fii convinsă de acest lucru. 

Metella se uită repede la ea cu coada ochiului, ridică din 
umeri şi zâmbi. 

— Vorbele acestea mi se par pline de haz, răspunse ea cu 
glasul sfios. 

— Mie nu mi se pare deloc c-ar putea fi de haz, adăugă 
Diana sfioasă. Mă simt înspăimântată şi aş vrea să mă întorc 
la mama. 

Metella încetini pasul şi se uită la ea cu un fel de simpatie. 

— În vie nu te vor căuta, zise ea. Dar s-ar putea să te 
găsească în vilă, dacă vor sosi în timpul nopţii. 


— La asta m-am gândit şi eu, dar n-am unde dormi în altă 
parte. 

— Aşa este! Încuviinţă Metella cu glasul stins. Apoi lăsă 
coşul din mână şi-i dădu o pereche de foarfeci scurte şi 
grele. Tot ce ai de făcut este să tai ciorchinii foarte aproape 
de vrej şi să fii cu băgare de seamă ca să nu striveşti 
boabele. 

O bucată de vreme lucrară alături fără să mai zică nimic, 
într-un târziu Diana se întoarse spre ea şi o întrebă: 

— Spune, Metella, în casa ta nu se găseşte vreo odaie 
liberă? 

— Îmi pare foarte rău, spuse Metella, dar casa noastră 
este foarte mică şi nu are mai mult de două odăi. Una este 
pentru părintele meu şi pentru mama. Cred că nu ai de 
gând să-ţi împărţi aşternutul cu mine? 

— De ce nu? Întrebă Diana. Vrei să mă primeşti? 

— Aş fi foarte mulţumită, răspunse Metella entuziasmată. 

— Fireşte, îţi voi plăti pentru această bunăvoință. 

— 'Te rog, răspunse Metella, nu încerca să-mi tulburi 
această plăcere. 

Diana întinse mâna şi i-o puse pe umăr, apoi se uită în ochii 
ei. 

— Mi-ai spus adineauri că tu eşti nimeni. Nu ţi-e ruşine de 
vorbele acestea? 

Metella râse sfioasă şi, ridicând mâna oacheşă, îşi şterse 
ochii. 

— Cât eşti de caraghioasă, Diana, zise ea cu glasul în 
şoaptă. 

Marcipor călărea repede, căci motivul pentru care plecase 
era extrem de urgent. Noaptea era rece şi caii odihniţi, mai 
ales calul de călărie al senatorului. Marcipor, care nu mai 
încălecare de ani întregi, îşi zise că poate ar fi fost mai bine 
să fi luat calul lui Marcellus, căci pe acesta l-ar fi putut 
stăpâni mai cu uşurinţă. 

Trecu fluviul peste impunătorul pod de piatră clădit de 
Iuliu pentru uşurarea circulaţiei pe Via Appia, apoi coti spre 


stânga şi apucă în hmgul unei poteci care se îndrepta spre 
miazăzi, îşi zise c-ar fi prea riscant să se apropie de 
catacombe întrebuinţând intrarea obişnuită. Dacă intrarea 
din crângul de cireşi ar fi supravegheată chiar din 
depărtare, ar fi imposibil ca cineva care soseşte cu doi cai 
să nu fie oprit. 

Până acum nu întrebuinţase niciodată intrarea secretă 
când era singur şi nu era sigur nici c-o va putea descoperi, 
ea fiind foarte bine ascunsă în fundul unei cariere de piatră 
demult părăsite. Totuşi spera că va recunoaşte cariera 
imediat ce va ajunge în apropierea ei, deoarece era în 
vecinătatea unei gherete de pe marginea potecii. După ce 
ajunse, priponi caii şi începu să coboare în adâncul carierei, 
pipăindu-şi drumul în lungul peretelui de stâncă slab 
luminat de lună. Ajunse la o şuviţă subţire de apă, despre 
care îşi aducea aminte c-a mai trecut-o. Dincolo de apă era 
o deschizătură în stâncă, îşi făcu loc prin această 
deschizătură îngustă şi înainta cu băgare de seamă, până 
când fu oprit de glasul răstit al unui paznic. Marcipor îşi 
spuse numele şi paznicul, pe care-l recunoscu, îi spuse să se 
apropie. 

— Am venit să iau pe Marcellus Gallio, zise el. Sclavul său, 
care face parte dintre noi, este pe moarte. Pentru un bărbat 
ca mine, Trasus, drumul pe care l-am făcut până aici a fost 
foarte greu. Vrei să te duci să găseşti pe Marcellus şi să-i 
repeţi vorbele pe care ţi le-am spus...? 

— Dacă vei sta de pază în locul meu, pot pleca. 

I se păru c-aşteaptă de vreme îndelungată în mijlocul 
întunericului, fără să audă alt zgomot împrejurul său decât 
bătăile propriei sale inimi, încercă să audă târşitul pricinuit 
de tălpile sandalelor pe aşternutul de stâncă, într-un târziu 
văzu departe în fundul tunelului care cobora în jos o flacără 
slabă de lumină. După ce se mai apropiară constată că 
Trasus este urmat de doi bărbaţi. Primul, era Marcellus... al 
doilea Marele Pescar! 


Schimbară câteva cuvinte în şoaptă şi, tară să piardă 
vremea, se înţeleseră ca Marcellus şi Petru să plece, iar el 
îşi va petrece noaptea în catacombe. 

— Ai spus tatălui meu că eu sunt aici? Întrebă Marcellus. 

— Da, dar a fost atât de mulţumit când a aflat că mai eşti 
în viaţă, încât nu s-a mai supărat aflând că te-ai însoţit cu 
creştinii. Fii sigur că el nu te va trăda. Plecaţi acum, 
deoarece Demetrius nu mai are prea mult de trăit. 

Lentius intră în grajd, ducând de căpestre caii asudaţi de-a 
lungul drumului. Lucia, care aştepta în porticul vilei, cobori 
treptele într-un suflet şi se repezi în braţele fratelui său, 
plângând încetişor şi încleştându-şi mâinile tremurânde pe 
braţele lui. 

— Demetrius mai trăieşte? Întrebă Marcellus grăbit. 

— Mai respiră Încă, răspunse ea, dar Sarpedon ne-a spus 
că se stinge repede, aşa că nu poate să trăiască mai mult de 
un ceas. 

Marcellus se întoarse în loc şi făcu semn celui care venise 
cu el. 

— Lucia, acesta este Simion Petru. A venit acum de curând 
din Galileea. Pe Demetrius îl cunoaşte şi el. 

Străinul, de statură uriaşă şi cu barbă, se închină în faţa 
ei. 

— Sunt sluga ta, soră! Murmură străinul cu glasul adânc. 

— Bine ai venit, zise Lucia şi se uită la el cu ochii plini de 
lacrimi. Veniţi cu mine... Să nu mai pierdem timpul! 

Gallio, obosit şi îmbătrânit înainte de vreme, îi aştepta în 
capul scării şi-şi îmbrăţişa fiul fără să zică nimic. Cornelia, 
profund impresionată de cele întâmplate, căzu la pieptul lui 
Marcellus, plângând şi murmurând cuvinte de alintare. 
Petru se oprise pe scară şi senatorul se întoarse spre el 
întrebător. Lucia îl prezentă: 

— Un prieten de-al lui Marcellus. Cum ai spus că te 
cheamă? 

— Petru, răspunse străinul. 


Senatorul se înclină cu indiferenţă, ca şi când ar fi vrut să 
dea străinului să înţeleagă că în această casă nu se găseşte 
loc pentru oameni cu înfăţişarea lui. Dar Petru, care-şi 
pierduse răbdarea, se apropie de senatorul Gallio şi-i spuse 
pe un ton caracteristic celor care sunt obişnuiţi să 
poruncească altora. 

— Condu-mă la Demetrius! Zise el. 

Auzindu-i glasul, Cornelia se desprinse din braţele lui 
Marcellus şi se uită cu gura căscată la acest străin care 
venise la ei. Gallio ridică privirea şi păru c-a devenit mai mic 
alături de statura neobişnuită a omului acestuia şi fără să 
zică nimic apucă înainte spre camera în care era 
Demetrius, îl urmară toţi şi se înşirară împrejurul patului, 
iar Marcellus îi puse mâna pe frunte. La un semn al lui 
Gallio, care părea impresionat de prezenţa musafirului său 
misterios, Sarpedon se ridică de pe scaunul din apropierea 
patului şi le făcu loc. Cu o linişte care-i făcu pe toţi să se 
uite la el miraţi, Petru apucă mâinile fără putere ale lui 
Demetrius în palmele lui uriaşe şi le scutură. 

— Demetrius! Strigă el cu glasul sonor, ca şi când ar fi 
strigat după cineva care a ajuns foarte departe. Demetrius 
nu-i răspunse, dar pleoapele ochilor părură că-i tremură 
uşor. Petru îl strigă din nou, de astă dată cu glasul atât de 
puternic, încât ar fi putut să-i audă cineva chiar de pe 
cealaltă parte a drumului: Demetrius! Întoarce-te! 

Cei dimprejurul patului nu îndrăzneau nici să mai respire. 
Stăteau ca împietriţi. Apoi cu totul pe neaşteptate Petru îşi 
îndreptă trupul şi, întorcându-se spre ei, ridică braţele şi cu 
palmele întinse ale mâinilor le făcu semn să iasă din 
cameră. 

— Plecaţi! Porunci el. Lăsaţi-ne singuri! 

Se supuseră fără să zică nimic şi ieşiră pe coridor. 
Marcellus mai întârzie o clipă ca să întrebe dacă va trebui 
să iasă şi el. Petru dădu din cap şi începu să-şi scoată levita 
de pe el în momentul când Marcellus închise uşa camerei. 
Se opriră grămadă în capul scării, unde aşteptară câteva 


minute în tăcere, în nădejdea că vor auzi din nou strigătul 
uriaşului care pusese stăpânire pe casa lor. Marcellus se 
aşteptase să-i audă protestând, dar niciunul dintre ei nu 
zise nimic, împrejurul lor era tăcere adâncă şi din camera 
în care zăcea Demetrius nu se auzea nici un zgomot. 

Puțin după aceea senatorul începu să coboare treptele 
scării încet şi cu băgare de seamă, umblând cu paşii 
caracteristici ai unui om îmbătrânit. Sarpedon îl urmă 
nemulţumit şi se aşeză pe o bancă. Cornelia apucă pe 
Marcellus de braţ şi intră în apartamentul ei, urmată de 
Lucia. Pe coridor nu mai rămăsese decât Terţia, care se 
apropie pe vârful picioarelor de uşa camerei în care era 
Demetrius. Se chirci în apropiere şi ascultă, dar nu auzea 
nimic decât propriile ei suspine. 

La o jumătate de ceas după aceea, Marcellus ieşi din 
apartamentul maică-sii şi, apropiindu-se de Terţia, o întrebă 
ceva în şoaptă. Fata clătină din cap. Cobori în bibliotecă şi 
găsi pe părintele său aşezat în faţa mesei, aşteptând. 
Senatorul îi făcu semn spre un scaun. Imediat după aceea 
îşi drese glasul şi zâmbi sarcastic. 

— Nu cumva prietenul tău, uriaşul cu înfăţişare de 
vagabond, îşi închipuie că va putea săvârşi o minune? 

— Petru dispune de puteri neobişnuite, răspunse 
Marcellus, presimţind că de astă dată se găseşte în stare de 
inferioritate în faţa tatălui său. 

— Felul lui de a proceda mi se pare cu totul neobişnuit! 
Vrea să se ocupe el însuşi de rănit, dă pe medic la o parte şi 
pe noi ne scoate din cameră, îţi închipui că va întrebuința 
un procedeu supranatural în timpul cât noi stăm aici şi 
aşteptăm? 

— Nu m-aş mira câtuşi de puţin, răspunse Marcellus. Sunt 
de acord că Petru nu este din fire politicos, dar este cu 
desăvârşire cinstit şi sincer. Probabil va fi mai bine să nu ne 
facem o părere definitivă despre el înainte de a vedea ce se 
întâmplă. 


— Nu se poate întâmpla nimic altceva decât că Demetrius 
va muri, declară Gallio. De murit ar fi murit în orice caz şi 
aş fi protestat împotriva prostiilor străinului acestuia dacă 
aş fi fost convins că Demetrius se va putea vindeca, 
procedând la luarea măsurilor indicate într-o astfel de 
împrejurare. Câtă vreme va trebui să mai aşteptăm ca 
evreul acesta să-şi termine descântecele... Sau ceea ce face 
acolo în cameră? 

— Eu nu ştiu, tată, admise Marcellus. Apoi după o lungă 
tăcere îl întrebă şi el: Ai aflat ceva despre împrejurările în 
care a fost rănit Demetrius? 

Gallio clătină din cap. 

— Probabil ai aflat şi tu că Demetrius a ajutat Dianei să 
evadeze din insula Capri. Se mai spune că este urmărit de 
autorităţi pentru că la Atena ar fi atacat şi bătut pe un 
tribun roman. 

Marcellus sări în picioare şi se plecă spre tatăl său. 

— Va să zică a evadat! N-am auzit nimic până acum. Unde 
este? 

— Se pare că nimeni nu ştie unde se ascunde. Acasă nu 
este. Împăratul pretinde că se interesează de siguranţa ei şi 
a trimis în toate părţile patrule ca s-o caute. 

— Dar de ce se interesează tocmai el de locul unde se 
găseşte? Întrebă Marcellus indignat; apoi, văzând că 
senatorul nu-i răspunde adăugă: Probabil Demetrius ştie 
unde este Diana şi din pricina ei s-a expus acestei primejdii. 

Gallio făcu un semn de deznădejde. 

— Fiule, dacă Demetrius ştie unde este, secretul acesta îl 
va duce cu el în mormânt. 

Cu sufletul chinuit de spaimă şi deznădejde, Marcellus 
urcă scara ca să se întoarcă în apartamentul mamei sale, pe 
care o găsi adormită. Lucia se cuibărise pe o canapea. Se 
aşeză lângă ea şi o apucă de mână. Lumina tulbure a zorilor 
începuse să-şi facă loc pe sub draperiile ferestrelor. 

— Străinul acela este tot cu Demetrius? Întrebă ea în 
şoaptă. Marcellus dădu din cap abătut, se apropie de uşă şi, 


după ce o deschise, se uită în lungul coridorului. Terţia nu 
mai era acolo unde o lăsase, închise uşa şi se aşeză din nou 
pe canapea alături de soră-sa. 

Terţia tresări când auzi că se deschide uşa. Obrazul 
bărbos al galileeanului apăru şi se uită afară. 

— Du-te încet... ca să nu faci zgomot şi prepară-i o ciorbă 
fierbinte, zise Petru cu glasul în şoaptă. 

— Va să zică va trăi? Întrebă Terţia emoţionată. 

Petru nu-i răspunse, ci închise uşa uşor. Înţelegând că nu e 
încă momentul să informeze pe ceilalţi, Terţia apucă spre 
scara de serviciu. Când se întoarse, bătu cu latul palmei în 
tăblia uşii. Petru i-o deschise exact atât cât fu nevoie ca să 
se poată strecura înăuntru. Demetrius arăta foarte palid şi 
stă proptit între perne, dar părea că nu-şi dă seama ce s-a 
întâmplat cu el. Se uită la ea cu ochi stinşi. 

— Să nu vorbeşti încă cu el, îi spuse Petru cu blândeţe. A 
venit de foarte departe şi este încă speriat, apoi întinse 
mâna după levită şi se îmbrăcă, îi, vei da să bea din ciorba 
aceasta atât cât va vrea să primească. Rămâi lângă el. Să 
nu chemi pe stăpânul casei decât atunci când îţi va spune 
el. Să nu dai voie nimănui să intre până când va mai prinde 
putere. Acum eu voi pleca. 

— Cum se poate să pleci fără să vorbeşti cu niciunul dintre 
membrii familiei? Protestă Terţia. Fără îndoială vor dori să- 
ţi mulţumească pentru ceea ce ai făcut. 

— Nu sunt în stare să răspund la întrebările ce mi le vor 
pune, răspunse Petru cu glasul stins şi Terţia îşi dădu seama 
că uriaşul este ostenit peste măsură. Nu vreau nici să 
vorbesc. Mă simt sleit de puteri. În pragul uşii se opri şi se 
mai uită o dată la Demetrius. 

— Curaj! Zise el cu glasul aproape stins, dar poruncitor. 
Adu-ţi aminte de făgăduiala pe care am făcut-o în numele 
tău... pe care va trebui s-o respecţi! Va trebui să te întorci 
între oamenii din ţara ta... Pentru a mărturisi pentru 
Cristosul nostru care te-a mântuit! 


Fruntea palidă a lui Demetrius se încruntă uşor, dar nu 
răspunse nimic. 

După ce uşa se închise, Terţia umplu lingura şi I-o ridică la 
gură. Primi ciorba şi o înghiţi în linişte, apoi se uită la Terţia 
ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte cine este. Îi mai 
dădu câteva linguri şi zâmbi uitându-se în ochii lui tulburi. 

— Ai reuşit să mă recunoşti? Întrebă ea în şoaptă. 

— Terţia, începu el cu glasul slăbit, apoi adăugă: Cheamă 
pe Marcellus. 

Puse cupa cu ciorbă pe masă şi plecă în căutarea 
tribunului. Toţi ceilalţi se îngrămădiră împrejurul ei, 
punându-i întrebări stăruitoare, dar ea le răspunse că 
singur Marcellus poate intra la el. Marcellus sosi repede şi 
imediat ce intră în cameră apucă pe Demetrius de mâini. 

— Petru te-a adus înapoi! Exclamă el cu glasul sfios. 
Demetrius îşi umezi buzele. 

— Am făcut drum foarte lung! Murmură el. 

— Îţi mai aduci aminte de ceva? 

— Foarte tulbure. 

— Ai văzut pe cineva? 

— N-am văzut nimic limpede... Dar am auzit multe glasuri. 

— Ai dorit şi tu să te întorci? Demetrius oftă şi clătină din 
cap. 

— Unde este Petru? Întrebă Marcellus. 

— A plecat! Răspunse Demetrius. 

Din răspunsurile acestea laconice, 'Terţia înţelese c-ar vrea 
să vorbească între patru ochi cu Marcellus, aşa că ieşi din 
cameră cu paşi uşori. Obrazul lui Demetrius se lumină în 
mod vizibil. 

— Diana este la Arpino în vila lui Kaeso şi se găseşte în 
siguranţă, dar va fi mai bine să mergi la ea. Împăratul ar 
vrea s-o prindă. Este în mare primejdie să fie descoperită. 

— Te simţi destul de bine, Demetrius, întrebă Marcellus 
neliniştit, ca eu să pot pleca imediat? 

— Da, stăpâne. Va trebui să plec şi eu. Petru a făcut o 
făgăduială. Sunt obligat să mă întorc în Grecia. 


— Pentru împărăţia care va să vină! Declară Marcellus 
respectuos. '[i s-a încredinţat o mare răspundere... Care va 
fi plină de primejdii, îţi voi pregăti imediat certificatul de 
mânu mittere. 

— Îmi pare rău că te părăsesc, stăpâne, oftă Demetrius. 

— Îmi pare şi mie rău, zise Marcellus. Dar dacă ai fost 
mântuit în schimbul unei făgăduieli, pe aceasta va trebui cu 
orice preţ s-o respecţi! 

Terţia întredeschise uşa şi se uită sfioasă înăuntru ca să-i 
dea de ştire c-au vorbit de ajuns. Marcellus îi făcu semn să 
intre. Fata puse mâna pe cupa în care era ciorba şi se 
apropie de pat. Demetrius se întinse lacom după ea. 

— Faci foarte bine! Încuviinţă Marcellus. Asta înseamnă că 
puterile îţi revin repede. 

Presimţind că ceilalţi membri ai familiei vor fi nerăbdători 
să afle ce s-a întâmplat, se îndreptă spre apartamentul 
maică-si, unde-i găsise pe toţi împreună. Le spuse imediat 
că Demetrius se simte bine şi c-a început să mănânce. 

— Imposibil! Exclamă Gallio şi se îndreptă spre uşă. 
Marcellus îi tăie drumul. 

— Mai zăboveşte, tată, îl sfătui el. Încă nu se simte destul 
de bine şi ca să vorbească trebuie să facă un mare efort. 

— Bine, dar vreau să vorbesc cu galileeanul acela! 
Protestă Gallio. Ceea ce s-a întâmplat acum în casa aceasta 
nu este un lucru lipsit de însemnătate. Demetrius trăgea să 
moară! 'Iot aşa spunea şi Sarpedon! 

— Petru a plecat. Terţia mi-a spus că era foarte ostenit şi 
n-a dorit să vorbească cu nimeni. 

— În ce fel crezi c-a putut să săvârşească această faptă? 
Întrebă Cornelia. 

— El este un creştin! Răspunse Marcellus. Unii dintre 
oamenii aceştia care au trăit în apropierea lui Isus au fost 
hărăziţi cu putere neobişnuită. Trebuie să ştii, mamă, că 
pentru mine însănătoşirea lui Demetrius nu reprezintă o 
surpriză. Este şi el creştin. Mi-a spus că Petru i-a dat o 
însărcinare, pe care va trebui s-o îndeplinească. Va fi 


obligat să se întoarcă în Grecia ca să propovăduiască în 
mijlocul poporului său... 

— Ca să propovăduiască? Întrebă Lucia curioasă. 

— Cuvântul adevărului în vederea întemeierii unei noi 
împărăţii, răspunse Marcellus. 

— Nu crezi că se va expune primejdiei dacă va începe să 
vorbească despre o nouă împărăție? Întrebă ea. 

— Fără îndoială se va expune, încuviinţă Marcellus. Dar pe 
Demetrius nu-l va opri gândul acesta. 

— Probabil va fi mulţumit că se poate întoarce în Grecia, 
zise Lucia. Mi se pare că mi-ai spus că el s-a îndrăgostit de o 
fată din Atena? Cum o cheamă... leodosia? 

Senatorul le spuse că va cobori în bibliotecă să prânzească 
şi pofti şi pe Marcellus să vină cu el. Cornelia declară că ea 
se va culca din nou. 

Lucia se întoarse în apartamentul ei, dar peste câteva 
minute bătu ia uşa lui Demetrius. Terţia îi deschise uşa şi 
părăsi camera. 

— Suntem atât de mulţumiţi că te simţi din nou bine, 
încept) Lucia. Marcellus ne-a spus că te vei întoarce în 
Grecia. Şi-i puse inelul în palmă: L-am păstrat pentru tine. 
Acum va trebui să-l primeşti înapoi. 

Demetrius se uită la inel şi-l ţinu între palmele mâinilor. 
Lucia se uită la el şi-i zâmbi cu sfială. 

— Probabil îl vei dărui Teodosiei, zise ea. Demetrius zâmbi, 
dar se reculese imediat. 

— Probabil ea îşi va da seama că este un inel prea 
costisitor, răspunse el. Cred că n-ar fi nici frumos din partea 
mea să-i cer să împărtăşească primejdiile prin care voi 
trece eu. 

Sarpedon intră în cameră şi se opri la picioarele patului 
fără să zică nimic şi se uită mirat la pacientul său. Se vedea 
limpede că. Şi Demetrius a rămas mirat de prezenţa lui. 

— Este medicul casei, îi spuse Lucia, îţi aduci aminte că în 
timpul nopţii a mai fost o dată aici? 

— Nu, eu nu-mi aduc aminte, răspunse Demetrius. 


— Ce a făcut... Uriaşul acela din Galileea? Întrebă 
Sarpedon şi trecu de cealaltă parte a patului. 

— S-a rugat! Răspunse Demetrius. 

— Căruţ zeu s-au adresat rugăciunile lui? Întrebă 
Sarpedon. 

— Nu există decât unul singur! Răspunse Demetrius. 

— Un zeu al evreilor? 

— Nu... Acesta nu este un zeu al evreilor. El este 
Dumnezeu, latăl Atotţiitorul tuturor oamenilor din toate 
părţile pământului. Toţi se pot închina lui în numele lui Isus, 
care a venit pe lume ca să întemeieze o împărăție a 
dreptăţii dintre oameni. 

— Aaa... Asta este erezia aceea creştină! Exclamă 
Sarpedon. Prietenul tău din Palestina ştie că ar putea să fie 
arestat din cauză că se preface că vindecă bolile oamenilor 
cu ajutorul acestor mijloace? 

— Se preface! Exclamă Lucia. Cred că n-a fost 
prefăcătorie când a vindecat pe Demetrius! 

— Va trebui reclamat autorităţilor! Declară Sarpedon şi se 
apropie cu paşi rigizi de ieşire. 

— Eu mi-am închipuit că un medic trebuie să se bucure 
întotdeauna când constată că unul dintre bolnavii săi a 
reuşit să se vindece. Indiferent de felul în care s-a vindecat, 
ripostă Lucia. 

Sarpedon nu-i răspunse, ci închise uşa pe urma sa, apoi 
intră în bibliotecă unde senatorul şi Marcellus începuseră 
să prânzească şi, renunțând la obişnuita sa suavitate, 
începu să protesteze. 

— Ei, haide, Sarpedon, ia loc, răspunse senatorul cu 
amabilitate şi prânzeşte împreună cu noi. Înţeleg motivul 
nemulțumirii tale. Dar aceasta de acum a fost o întâmplare 
neobişnuită. Ai făcut tot ce ţi-a Stat în putere. Fără îndoială, 
trebuie să fii mulţumit că grecul s-a făcut bine, deşi 
tratamentul la care a fost supus este - hai să zicem - 
neobişnuit. 


Sarpedon refuză fructele oferite de Decimus şi rămase în 
picioare cutremurând u-se de nemulţumire. 

— Cred că n-ar fi deloc plăcut, răspunse el cu glasul rece, 
dacă s-ar afla că senatorul a chemat în casa sa pe unul 
dintre creştinii aceia care uneltesc, pentru a îngriji de un 
bolnav care a fost adăpostit de el. 

Marcellus sări în picioare şi se apropie de el. 

— Ai uitat de jurământul lui Hipocrat! Ţipă el. Mi-am 
închipuit că singurul amănunt ce te-ar putea interesa în 
calitate de medic este vindecarea bolilor. Profesiunea 
aceasta a ajuns atât de degenerată, încât din răutate şi 
pizmă nu poate să mai suporte un bolnav care s-a vindecat 
cu altceva decât cu medicamentele fără efect pe care le 
întrebuinţaţi voi? 

Sarpedon se retrase spre uşă. 

— Tribune Marcellus, vei avea ocazia să regreţi vorbele pe 
care le-ai pronunţat acum! Ţipă el şi ieşi din cameră. 

Vreme de câteva minute, după ce se aşezară din nou pe 
scaune, nici senatorul şi nici Marcellus nu scoaseră o vorbă. 

— Eu credeam că vom reuşi să-l îmbunăm, zise Gallio. L-ai 
jignit în mândria lui. Ar putea să ne pricinuiască o mulţime 
de neajunsuri dacă ne va denunța că adăpostim pe 
Demetrius... 

— Este adevărat... va trebui să expediem pe Demetrius! 

— Crezi că este destul de refăcut pentru a putea pleca 
astăzi? 

— Va trebui să fie! Eu voi pleca la Arpino şi mă va însoţi şi 
el. 

— Acestea sunt copilării, răspunse senatorul. El nu este 
astăzi în stare să încalece! Îl vom trimite cu o carigă până la 
Pe scara. Nu-mi vine să cred că se vor gândi să-l caute într- 
un port de pe Adriatica, zise Gallio şi, ridicându-se în 
picioare, începu să se plimbe prin cameră. Voi pleca şi eu cu 
el, adăugă Gallio. Prezenţa mea în carigă va contribui, 
probabil, ca să nu fie cercetat de aproape. Afară de asta, aş 
putea să-i fiu şi de folos, în cazul când nu vom găsi un vas 


gata de plecare, voi închiria unul care să-l ducă până la 
Brindisi. Acolo îi va fi mult mai uşor să găsească o corabie 
care va pleca spre Corint. 

— Este o faptă extrem de generoasă din partea ta, declară 
Marcellus. Dacă toţi oamenii şi-ar trata sclavii în felul 
acesta... 

— Ai dreptate, răspunse senatorul şi încercă să 
zâmbească. Până acum eu n-am avut obiceiul să scot 
propria mea carigă şi să-mi conduc sclavii când s-a 
întâmplat ca ei să plece din serviciul meu. Dar cu Demetrius 
este altceva. Şi-a recâştigat viaţa datorită unei făgăduieli, 
care va trebui respectată. Altfel n-ar mai avea dreptul să 
trăiască. 

— Cred că tu „ai deveni un bun creştin, declară Marcellus, 
dar în aceeaşi clipă constată, după încruntătura tatălui său, 
că vorbele pe care le-a pronunţat nu sunt la locul lor. 

— Oamenii cinstiţi, fiule, şi-au ţinut întotdeauna cuvântul 
cu mult înainte de propovăduirea credinţei creştine... Haide 
să ne pregătim de plecare. Ziua este favorabilă şi cei din 
Roma nu se vor gândi ca astăzi să urmărească un fugar. 
Locuitorii şi autorităţile nu se interesează de altceva decât 
de Ludi Romani. Spune-i lui Lentius să scoată carigă! 

CAPITOLUL XXV. 

Făcând un ocol prin cartierele mărginaşe ale oraşului şi 
ferindu-se de arterele de circulaţie mai aglomerate până 
când ajunseră la o depărtare de douăsprezece leghe spre 
răsărit, carigă senatorului, urmată de la o mică distanţă de 
rândaşii care-l însoțeau, reuşi să iasă din oraş fără să fie 
oprită de cineva. Din când în când la răscrucea drumurilor 
trebuiau să se oprească pentru a lăsa să treacă cotigile 
încărcate cu produse rurale care se îndreptau spre Roma, 
dar nimeni nu-i întrebase încotro merg. 

Convingerea senatorului că vor putea face drumul acesta 
fără nici o piedică se dovedi întemeiată. Dacă cineva avea 
motive să dispară din Roma fără să atragă atenţia asupra 
sa, aceasta era ziua cea mai indicată: Ludi Romani, cea mai 


veche şi mai populară dintre toate festivitățile populare, 
trebuia să înceapă peste trei zile. În aşteptarea acestor 
festivități anuale, închinate lui lupiter, tot oraşul era în 
fierbere. 

Populaţia începuse să iasă pe străzi şi în toate părţile 
treceau cortegii de rapsozi şi saltimbanci, a căror menire 
era să înveselească lumea. Locuitorii îşi împodobiseră 
casele cu drapele şi frunze de laur. Curioşii începuseră să 
sosească din depărtatele regiuni ale metropolei. Zgomotul 
şi aglomeraţia creşteau cu fiecare ceas; toate drumurile ce 
duceau la Roma erau pline de curioşi, de oameni care se 
întorceau acasă, de rapsozi, vrăjitori, dansatori, acrobaţi, 
scamatori, de pungaşi şi de menajeriile ursarilor şi ale celor 
cu maimuțe. 

Toţi fuseseră cuprinşi de o veselie contagioasă. Oamenii 
lăsaseră lucrul şi disciplina fusese abandonată. Se dusese 
vestea că anul acesta Ludi Romani vor fi de o veselie fără 
precedent. Noul împărat nu era zgârcit. Morocănosul 
Tiberiu, căruia festivitățile nu-i făceau plăcere, era mort şi 
îngropat. Seianus, bătrânul acela care învârtea fiecare 
sesterţ de şapte ori în palmă înainte de a-l cheltui, fusese 
asasinat ca şi Gaius, aşa că au scăpat de ei. Anul acesta 
festivitățile Ludi Romani meritau să fie văzute, împăratul 
Cizmuliţă va purta de grijă ca poporul să se distreze. Până 
şi creştinii vor putea-răsufla tihniţi vreme de zece zile, căci 
nimeni nu se va mai ocupa de ei, deoarece în timpul 
serbărilor reprezentanţii autorităţilor vor fi ameţiţi de 
băutură şi-i vor uita. 

La răscrucea drumului din Avezzano, carigă senatorului se 
opri la umbră şi Marcellus descăleca, deoarece aici 
trebuiau să se despartă şi el să apuce spre Arpino. Îşi luă 
rămas bun şi Demetrius, care se simţea încă destul de 
slăbit, păru emoţionat de această despărţire. Marcellus însă 
se strădui din toate puterile să-şi stăpânească tremurul 
glasului. 


— Drum bun, Demetrius! Zise el. Şi-ţi urez să reuşeşti în 
toate întreprinderile tale! Probabil va trece vreme lungă 
înainte de a ne mă întâlni. 

— Probabil nu va trece atât de mult, răspunse Demetrius 
şi se strădui să zâmbească. 

— De... Fie că va trece mult, fie că va trece puţin, de 
întâlnit tot ne vom întâlni, dragul meu prieten! Cred că de 
asta eşti convins, nu-i aşa? 

— Pe de-a-ntregul convins! 

După ce încalecă din nou pe Iştar, plecă în galop şi, când 
coti spre miazăzi în drumul spre Arpino, întoarse capul şi le 
făcu semn. Aici drumul era mai slobod şi putea înainta cu 
uşurinţă. După ce drumul începu să urce, Iştar domoli 
goana şi Marcellus o lăsă să alerge în trap uşor. 

Acum când ştia că Demetrius a plecat fără a fi pândit de 
nici o primejdie, se simţea mai uşurat. Plecase să se 
întâlnească cu Diana, aşa că ce se va întâmpla de aici 
înainte nu-l mai interesa, în Alatri se opri la un han şi dădu 
lui Iştar o traistă plină de ovăz, iar în timpul popasului un 
slujitor o ţesălă şi o adapă. După ce ieşi din oraş, Marcellus 
o duse de căpăstru o bucată de drum, apoi încalecă din nou 
şi plecă în goana. În lumina soarelui după-amiezei, piscurile 
Apeninilpr luceau sub gluga lor de zăpadă. 

Se întunecase bine când ajunse la Arpino, unde paznicul 
de la intrarea vilei îl recunoscu imediat. 

— Să nu trezeşti pe nimeni, îi porunci el. Voi băga calul în 
grajd şi-mi voi găsi undeva un colţişor ca să pot dormi. 

N-avu încredere nici în grăjdarii lui Kaeso, aşa că îi aduse 
el însuşi găleata de apă şi-i supraveghe aşternutul, vorbind 
tot timpul cu ea cum ar fi vorbit cu un prieten, aşa că 
slujitorii începură să zâmbească. După ce află că odaia lui 
este liberă, se duse la culcare, simțindu-se epuizat de 
evenimentele întâmplate în ultimele douăzeci şi patru de 
ceasuri. 

Appius Kaeso îşi dădu seama că precauţia de a face pe 
Diana să lucreze în vii este o măsură inutilă, deoarece în 


zilele care precedă şi cât vor dura festivitățile împăratul nu 
va avea timp ca să se mai gândească la ea. 

Noaptea trecută o aduseseră înapoi la vilă, şi, aceasta fiind 
prima dimineaţă când Diana se simţea în mai multă 
siguranţă, Antonia stăruise să doarmă până când se va simţi 
odihnită. 

Puțin după revărsatul zorilor, Kaeso se duse la grajduri şi 
astfel află despre sosirea lui Marcellus, aşa că intră în 
camera lui şi-l găsi treaz. Statură împreună de vorbă vreme 
de o jumătate de ceas şi se informară unul pe altul despre 
tot ce s-a întâmplat din ziua despărțirii lor. Marcellus 
constată că prietenul său Kaeso a pierdut mult din 
impetuozitatea lui de până acum, dar cu toate acestea îl 
puteai recunoaşte după felul în care se grăbea să-ţi dea un 
sfat. 

— De ce nu te căsătoreşti cu Diana imediat? Întrebă 
Kaeso. De vreme ce toată lumea te crede mort, împăratul îşi 
închipuie că are dreptul să se intereseze de bunăstarea ei. 
După ce va deveni soţia ta, Cizmuliţă nu va putea invoca 
nici un pretext pentru a justifica interesul tău faţă de ea. 

Aşezat pe marginea patului, numai pe jumătate îmbrăcat, 
Marcellus se gândi vreme atât de îndelungata, încât Kaeso 
se crezu îndreptăţit să-l întrebe: 

— Cred că voi doi sunteţi îndrăgostiţi unul de altul, nu-i 
aşa? 

— Da, Kaeso, dar nenorocirea este, răspunse el abătut, că 
Diana nu pare hotărâtă să se căsătorească cu mine. 

— Nu pare hotărâtă? Ripostă Kaeso mirat. Sigur că este 
hotărâtă, mai încape vorbă? Altfel ce motive ar avea să 
afirme că este logodită cu tine? 

— A spus ea vorbele acestea? Întrebă Marcellus şi se 
ridică în picioare. 

— Sigur că le-a spus! Nu-i adevărat? 

— Ultima dată când am văzut-o, Kaeso, mi-a răspuns că o 
căsătorie între noi ar fi greşită de vreme ce eu sunt creştin. 


— Acestea sunt mofturi. Diana este tot atât de convinsă 
creştină ca şi tine! În cazul când a fi creştin înseamnă să te 
porţi cu dragoste şi prietenie faţă de cei care sunt mai 
prejos decât tine, atunci din punct de vedere creştinesc 
Diana ar merita o răsplată. Ar fi trebuit s-o vezi lucrând! 
Vreme de o săptămână şi mai bine cât a lucrat la vie a stat 
într-o odăiţă împreună cu Metella, cu care s-a împrietenit 
foarte mult; cât despre Metella, cred pa fata aceasta a 
devenit cu totul altfel decât era înainte de asta. Nici nu o 
mai recunoşti! 

— Sunt foarte mulţumit! Declară Marcellus, îmi pare bine 
că Diana a făcut această experienţă, în aceeaşi clipă, 
privirile ochilor i se tulburară. Dar cu toate acestea este o 
mare deosebire între dorinţa Dianei de a mărturisi credinţa 
creştină şi datoria pe care o am eu dea mă asocia cu o 
grupare a celor pe care guvernul imperiului îi consideră 
proscrişi... Şi de a-mi petrece tot timpul Între oameni a 
căror viaţă se găseşte în continuă primejdie. Acesta este 
punctul ele vedere cu care Diana nu este de acord. 

— De... Eu cred că din pricina asta nu s-ar putea s-o 
condamni! Se răsti Kaeso. 

— Cred că tot aşa nici pe mine nu mă poate condamna 
nimeni, adăugă Marcellus. Eu nu sunt liber ca să-mi pot 
alege drumul. 

Se întâlniră în atriumul vilei. Antonia, care începuse să-i 
spună ceva, se opri în mijlocul frazei şi plecă repede 
invocând un pretext oarecare. Diana începuse să coboare 
încet treptete scării de marmură. Se ridică în picioare şi 
twecu în lungul atriumului ca s-o întâmpine, în primul 
moment când îl văzu, fata păru că ezită, apoi un zâmbet de 
extaz îi lumină obrazul şi se repezi în braţele lui. 

— Iubita mea! Murmură Marcellus strângându-o la piept. 
Rămaseră vreme îndelungată îmbrăţişaţi. Diana îi oferise 
buzele şi acum începuse să plângă liniştită la pieptul lui. 

— Ai venit după mine, îngână ea în şoaptă. 


— Aş vrea să te ştiu lângă mine pentru toată viaţa, iubita 
mea! Fata dădu încet din cap fără să deschidă ochii. 

— A fost dinainte hotărât să se întâmple în felul acesta! 
Zise ea. 

— Diana! Exclamă el şi-şi lipi obrazul de al ei. Vorbeşti 
serios? Vrei să devii a mea pentru totdeauna? Indiferent de 
ceea ce se va întâmpla? 

Ridică amândouă braţele şi i le petrecu împrejurul gâtului, 
apoi îi oferi cu patimă buzele. 

— Chiar astăzi? Întrebă Marcellus emoţionat. 

Se retrase puţin ca să se uite la el mirată şi cu ochii plini 
de lacrimi. Apoi se desprinse din îmbrăţişarea lui şi-l apucă 
de mână. 

— Şi de ce nu? Murmură ea fericită. Haide! Să le spunem 
şi lor! Zise ea cu glasul înduioşat. S-au purtat atât de 
frumos faţă de mine, Marcellus. Sunt sigură că le va face 
plăcere! 

Antonia era în grădină împreună cu Appius. Obrajii lor 
străluceau de mulţumire când îi văzură că se apropie în 
lungul aleii, ţinându-se de mână şi se ridicară în picioare ca 
să-i întâmpine. Antonia sărută pe Marcellus într-un fel care 
păru ceva mai mult decât o simplă formalitate socială, iar 
Diana sărută pe Kaeso, care rămase încântat. Apoi se 
apropie de Antonia şi o îmbrăţişa. 

— Appius, zise Diana, în calitate de proprietar funciar ai 
dreptul să ne căsătoreşti, nu-i aşa? 

— Este exact ceea ce voi face! Răspunse Kaeso cu mândrie 
şi se bătu cu pumnul în piept. 

— Chiar astăzi? Întrebă Marcellus. 

— Sigur că da! Răspunse Kaeso. 

— Haideţi să ne aşezăm pe bancă, propuse Antonia şi să 
vorbim despre felul în care vom proceda. Vom tace o nuntă 
discretă, pe care o vom sărbători în atrium numai cu 
membrii familiei; dar Antoniu unde este? 

— Încă nu s-a trezit, răspunse Marcellus. Am întrebat şi eu 
de el. 


— Sau, dacă vreţi, vom pofti pe toată lumea. Locuitorii din 
Arpino vă iubesc pe amândoi. Cred că ar fi admirabil dacă... 

— Să facem nunta în aer liber, stărui Diana. 

— Acolo unde Marcellus avea obiceiul să le vorbească în 
fiecare seară, propuse Appius. 

— Pe la asfinţitul soarelui, adăugă Antonia. 

— În cazul când hotărârea voastră este definitivă, voi 
trimite vorbă lui Ibiscus ca oamenii să fie liberi pentru ziua 
de astăzi, în felul acesta Vor avea ocazia să se spele şi să se 
îmbrace mai cu îngrijire, zise Appius. 

— Este, un gest prevenitor, încuviinţă Marcellus. 

— Iată şi leneşul de Antoniu, exclamă maică-sa înduioşată. 
Antoniu se apropie cu fruntea plecată, probabil gândindu-se 
la ceva. Când ridică privirea şi-i văzu, se apropie de ei în 
fugă. Marcellus îl cuprinse în braţe. 

— De ce n-aţi trimis pe cineva după mine? Întrebă el. 
Spune, Marcellus, cât timp vei putea sta la noi? 

— Îi vom reţine, dragul meu, cât mai mult, răspunse 
maică-sa. Astă-seară Diana şi Marcellus se vor căsători. 

Mirat de ştirea aceasta neaşteptată, Antoniu întinse mâna 
spre Marcellus, apoi se întoarse spre Diana, dar nu prea 
ştiu cum ar trebui s-o felicite. 

— Mireasa trebuie sărutată! Îi spuse tatăl său. 

Antoniu se simţi sfios, dar Diana se apropie de el şi-l sărută 
cu toată candoarea. 

Spunându-le că va fi obligat să trimită un slujitor în vie, 
Kaeso se îndreptă spre poartă. Antonia le spuse că, dacă 
astă-seară vor vrea să se ospăteze, ea va trebui să înceapă 
imediat pregătirile necesare. Antoniu se gândi că probabil 
va găsi să facă şi el ceva şi-şi aduse aminte c-ar trebui să 
prânzească. Marcellus şi Diana se aşezară împreună pe 
bancă şi se ţinură de mână. 

— Acum spune-mi cum a reuşit Demetrius să te găsească? 
Întrebă Diana. 

Întâmplarea aceasta fu lungă şi emoţionantă, aşa că fata 
îşi simţi ochii plini de lacrimi. Bietul Demetrius, care era 


atât de curajos şi de credincios faţă de stăpânii săi! Şi ce 
vindecare misterioasă! Probabil va fi mulţumit că este liber 
şi se poate întoarce în ţara lui! Se va întâlni cu Teodosia! 

— Nu va putea să-i ofere ceva deosebit, zise Marcellus. 
Viaţa unui creştin nu valorează prea mult. Afară de asta, 
Demetrius nu este omul care să se ferească de primejdii. 
Dar cu toate acestea, Teodosia nu-l va iubi cu nimic mai 
puţin decât înainte de asta. Dacă se va întoarce la ea, fata 
aceasta îl va primi şi în bine şi în rău. 

— Cred că vorbele acestea le-ai spus şi pentru mine, 
murmură Diana. Bine, Marcellus, eu sunt dispusă să te 
primesc şi în felul acesta. 

O strânse aproape de el şi o sărută. 

— Kaeso este de părere, declară Marcellus după o lungă 
tăcere şi eu sunt de acord cu el, că astăzi nu este nici o 
primejdie să te iau cu mine şi să te duc la maică-ta. 
Împotriva ta nu există nici o acuzare. De asemenea nici 
Caligula nu va pretinde că te caută pentru a te feri de 
primejdiile la care eşti expusă de vreme ce vei fi căsătorită 
cu mine. 

— Bine, dar. Care este situaţia ta, dragul meu? Întrebă 
Diana speriată. Când te vei întoarce acasă după ce toată 
lumea a fost informată că te-ai înecat, apariţia ta 
neaşteptată va da mult de vorbit. Crezi că împăratul n-ar 
putea să afle că tu eşti creştin? 

— Este probabil că va afla... Dar va trebui să ne asumăm 
acest risc. Caligula este un nebun. Şi s-ar putea să-i treacă 
ceva cu totul neaşteptat prin minte, aşa că-şi va uita de 
creştini. Faptul că tatăl meu este senator va determina pe 
caraghiosul acesta să se gândească bine ce face înainte de 
a ordona arestarea mea. În orice caz nu se poate ca tu să 
stai ascunsă la infinit. Prin urmare, va fi mai bine să 
plecăm... Şi vom vedea ce se va întâmpla de aici înainte. 

— Când vom pleca? 

— Nu vom putea pleca în mod brusc din casa familiei 
Kaeso, căci astfel ar însemna să-i jignim. Să mai zăbovim 


până poimâine. Festivităţile pentru Ludi Romani vor începe 
exact în ziua aceea, aşa că vom putea ajunge la Roma fără 
să ne împiedice nimeni. 

— Putem ajunge fără să ne ferim de patrule? 

— Da, draga mea. În cazul când ne-am travesti şi am fi 
arestaţi pe drum, ne-am găsi într: o situaţie primejdioasă. 

Diana se cuibări în braţele lui. 

— Dacă tu eşti cu mine, nu mă mai tem de nimic, murmură 
ea. 

Toată după-amiaza locuitorii din Arpino greblară iarba din 
bătătura satului. Ibiscusj supraveghe construirea unui 
chioşc, pe care fetele îl împodobiră cu frunze de ferigă şi cu 
flori. Bucătarii vilei alergau în toate părţile şi scoteau din 
cuptoare turtele dospite cu miere şi fripturile. Aerul era 
saturat de mirosul mirodeniilor şi al fripturilor de miel şi de 
rațe pe care le trăseseră în frigărivChelarul vilei îşi zise că 
probabil Kaeso a înnebunit când văzu ce fel de vin se va 
împărţi celor din Arpino. 

Zvonul de glasuri din bătătura satului păru că se mai 
domoleşte în momentul când cortegiul nupţial apăru în 
poarta vilei. Apoi începură uralele şi aclamaţiile. Pentru 
Diana! Pentru Marcellus! Şi în acelaşi timp şi pentru familia 
lui Appius Kaeso! 

Se opriră unul lângă altul în chioşcul improvizat de 
lucrători şi după ce se făcu linişte, Kaeso, care părea mai 
demn ca niciodată, ie împreună mâinile şi le ceru să declare 
că doresc să devină soţ şi soţie. Apoi cu glasul le spuse că 
unirea lor a fost celebrată în conformitate cu prevederile 
legii matrimoniale. 

Tinerii căsătoriţi se întoarseră spre oamenii din Arpino. 
Aclamaţiile începură din nou. Membrii familiei Kaeso îi 
felicitară şi-i îmbrăţişară cu dragoste, în primul moment, 
lucrătorii nu ştiură cum ar trebui să procedeze. Un 
moşneag, cu capul tremnurând, se apropie de ei şi le 
strânse mâinile. Veni şi Ibiscus, mândru cum se cuvenea să 
fie un supraveghetor, unmat de soţia sa, care se înfăşurase 


într-un şal mâi frumos decât al celorlalte femei. Imediat 
după aceea se apropiară şi alte femei urmate de soţii lor, 
care îşi făcură loc printre ceilalţi şi se scărpinară după câte 
o ureche. Pe cei mai mulţi dintre ei Marcellus îi cunoştea 
după nume. Diana îmbrăţişa pe Metella, care începuse să 
plângă. De Marcellus vru să scape cu o simplă înclinare 
respectuoasă, dar el o cuprinse în braţe şi o sărută, fapt 
care fu cel mai de seamă incident în timpul acestei nunţi. 
Oamenii începură să aclame pe Metella, care de ruşine nu 
ştia unde să se ascundă şi în ce parte să se mai uite. Imediat 
după aceea Appius Kaeso făcu semn lui Ibiscus c-ar vrea să 
spună câteva cuvinte Ibiscus scoase un chiot uriaş şi 
numaidecât se făcu linişte. Apoi le dădu de ştire că stăpânul 
ar vrea să ie spună ceva. Kaeso îi pofti pe toţi la ospăț. 
Sclavii începură să apară din curtea vilei, aducând tăvile 
grele încărcate cu bucate. 

— Ei, ce ziceţi... ne întoarcem la vilă? Întrebă Kaeso. 

— 'Te rog, stărui Diana, va fi mult mai bine să rămânem aici 
şi să cinăm împreună cu oamenii. 

— Eşti o fată tară pereche, murmură Marcellus. 

— Bine, dar avem şi îngheţată! Protestă Kaeso. Diana îşi 
petrecu înduioşată braţul pe sub al lui Appius. 

— Îngheţata poate să mai aştepte, murmură ea. 

Kaeso plecă fruntea şi zâmbi, apoi se uită în ochii ei şi 
dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Nu vreţi să vă uitaţi la Antoniu? Întrebă stăpâna casei şi 
începu să râdă mulţumită. 

Tânărul Antoniu, încins cu un şorţ, se postase în faţa unei 
mese şi tăia friptură de miel pentru nuntaşii din Arpino. 

Sarpedon se ţinu de vorbă. Jignit îa demnitatea lui de 
profesionist şi fiind convins că nu va avea nimic de pierdut 
dacă va denunța pe cei din familia Gallio, luă hotărârea să 
ducă până la capăt ameninţarea adresată tribunului 
Marcellus. 

Dar dorinţa de a se răzbuna împotriva familiei Gallio, a 
cărei bunăvoință îi fusese trecută ca moştenire de la 


părintele său, avusese şi alte motive. Dacă incidentul acesta 
nenorocit s-ar fi întâmplat acum câteva săptămâni, probabil 
Sarpedon ar fi trecut cu vederea jignirea ce i se adusese, 
dar acum multe se schimbaseră. Azi nu mai avea nici un 
motiv să aştepte favoarea patricienilor conservatori. 
Adevăru] era că în timpul domniei acestei dinastii era mult 
mai bine să rupi orice legături cu oamenii aceştia pentru a 
nu te duce la fund odată cu ei. Tânărul Caligula n-avea nici 
un fel de simpatie faţă de oamenii politici mai în vârstă, care 
erau partizani ai economiilor şi care dezaprobau risipa 
făcută de el în vistieria imperiului. Toată lumea spunea că 
împăratul Cizmuliţă va încerca să îngenuncheze opoziţia lor 
la prima ocazie ce se va oferi. 

Sarpedon cunoştea pe Quintus, deşi nu-l mai văzuse din 
ziua ascensiunii pe neaşteptate între curtenii lui Caligula. 
Din fericire pentru el însuşi, bătrânul Tuscus murise 
primăvara trecută şi Sarpedon, care-l îngrijise în timpul 
bolii de care suferise bătrânul poet şi bărbat de stat, nu mai 
avusese ocazia să vadă pe nimeni dintre membrii familiei 
lui. Nu ştia nici dacă familia acestuia va continua să-l 
păstreze în calitate de medic al casei după moartea 
bătrânului. Fără îndoială, nu putea decât să-i folosească 
dacă va dovedi lui Quintus de partea cui este el în lupta 
încinsă între împăratul Cizmuliţă şi membrii Senatului. 

Oricât ar fi fost de revoltat şi de nerăbdător, Sarpedon 
totuşi nu îndrăzni să dea buzna peste augusta persoană a 
lui Quintus, mai ales cu trădarea familiei Gallio, în 
conformitate cu obiceiul curţii, ceru o audienţă şi aşteptă 
nerăbdător vreme de trei zile pentru a fi admis în faţa 
înaltului şi puternicului Quintus. Dar în timpul acestei 
aşteptări avu ocazia să-şi completeze amănuntele 
răzbunării sale, deoarece sclavul său aflase de la Decimus 
că senatorul şi Marcellus au plecat cu grecul într-o direcţie 
necunoscută. 

După ce-şi făcuse drum printre cei care se îmbulzeau în 
faţa palatului, Sarpedon, asudat şi ostenit, fu lăsat să 


aştepte în atriumul de marmură, împodobit cu aur şi fildeş, 
printre ceilalţi potentaţi sosiți din provincie pentru a cere 
favoruri. Deşi era încă devreme, majoritatea demnitarilor 
arătau ameţiţi de băutură; unii dintre ei făceau strâmbături 
caraghioase, iar alţii se plecau peste balustrada scărilor şi 
începeau să verse. 

Într-un târziu, Sarpedon fu introdus în camera lui Quintus, 
care luase hotărârea să termine repede cu el, dar asta 
înainte de a-i spune că i-a adus o ştire despre sclavul 
Demetrius, care era în slujba familiei Gallio. Gând îi spuse 
vorbele acestea, Quintus tresări şi începu să-l asculte cu 
atenţie. La vila senatorului fusese adus un evreu creştin 
care recitase descântece pe deasupra grecului care fusese 
uşor rănit. Tribunul Marcellus nu numai că nu era mort, dar 
el adusese pe vrăjitorul acesta în casa senatorului; or, din 
vorbele şi toată atitudinea lui se poate vedea limpede că el 
este în legături strânse cu revoluționarii creştini. Senatorul 
şi Marcellus au scos din casă în taină pe acest sclav grec şi 
au plecat eu el, probabil pentru a-l ascunde undeva, ceea ce 
dovedeşte că uneltesc împreună. 

Quintus îl asculta cu interes, dar cu toate acestea 
Sarpedon se pomeni copleşit de invective şi de reproşuri 
din pricină că i-a trebuit atâta vreme pentru a se decide să-i 
denunțe. 

— Ascultă, Sarpedon, zbieră Quintus la el, toată viaţa n-ai 
fost altceva decât un caraghios. Dacă s-ar fi întâmplat să nu 
fii fiul tatăl tău, care a fost un medic înţelept, nimeni nu te- 
ar chema nici cel puţin să dai o curăţenie unui câine când 
este bolnav de pântecariţa! 

Văzând ce părere are favoritul împăratului despre el, 
Sarpedon se ridică de pe scaun şi se înclină, apoi se retrase 
de-a-ndărătelea spre uşă şi ieşi în atriumul care duhnea din 
pricina aerului stătut, în vremea de astăzi, nimeni nu ştia 
cum ar trebui să se poarte pentru ca să câştige încrederea 
lui Caligula. Un fapt însă era mai presus de îndoială: 
imperiul era în declin, dar înainte de prăbuşirea 


împăratului Cizmuliţă el va avea grijă ca pe toţi cei care mai 
credeau în simţul omeniei să-i îngenuncheze şi să-i 
umilească. 

Quintus nu informă imediat pe împăratul Cizmuliţă despre 
ceea ce aflase de la Sarpedon, zicându-şi că va fi mult mai 
bine ca în primul rând să pună mâna pe prăda sa proprie. 
Dacă Marcellus este în viaţă era sigur că el ştie unde se 
găseşte Diana. 

Fu trimis un număr redus de pretorieni din garda 
palatului pentru a supraveghea vila senatorului Gallio şi a 
face raport despre orice mişcare ce vor constata. Ziua 
următoare primi ştirea că senatorul s-a întors singur din 
drumul pe care-l făcuse. Dar în palatul imperial era atâta 
învălmăşeală, încât Quintus îşi zise că va fi preferabil să mai 
aştepte înainte de a da o lovitură decisivă. Favoriţii curţii 
sosiseră în număr atât de mare, încât nu te puteai ocupa de 
nimic altceva decât de cererile lor. Acuzaţia împotriva 
senatorului mai putea întârzia, dar cu toate acestea dădu 
ordin gărzii să continue cu supravegherea vilei. Dacă se va 
arăta tribunul Marcellus, îl vor aresta imediat. 

Li veni să râdă gândindu-se la Tullus, care va avea 
oarecare bătaie de cap în această împrejurare; dar pe 
Quintus îl interesa prea puţin ce va face Tullus, deoarece 
nici el, nici Marcellus nu puteau să-i fie de vreun folos. EI 
fusese cel care sugerase împăratului ideea de a însărcina 
pe 'Tullus cu curățirea catacombelor. Ce va zice oare când 
se va pomeni faţă în faţă cu prietenul său din copilărie, 
astăzi cumnatul său şi va fi obligat să-l aresteze? În orice 
caz, asta va fi treaba lui. 

Târziu, în noaptea a treia de Ludi Romani, primi ştirea că 
Diana a sosit la vila maică-sii, însoţită de Marcellus. 

Împăratul Cizmuliţă băuse toată ziua, aşa că acum 
începuse să zbiere şi să pălmuiască slujitorii însărcinaţi să-l 
ducă la culcare. De astă dată însă zgomotul infernal al 
străzilor şi urletele dezmăţului din palat erau atât de 


asurzitoare încât împăratul Cizmuliţă nu putea închide ochii 
şi se zvârcolea în aşternut, chinuit de atroce dureri de cap. 

Până şi Quintus îşi primi partea lui de invective şi 
înjurături, căci împăratul îl făcu răspunzător pentru 
urletele celor care treceau în cortegii pe stradă şi pentru 
condiţiile respingătoare în care erau sălile de festivități ale 
palatului. Afară de asta, spunea împăratul, felul în care s-au 
desfăşurat astăzi festivitățile din Forum lulianum a fost 
adevărată ruşine. 

— Ia spune, Quintus, cine poartă vina? Până acum nu s-a 
întâmplat încă să se audă citindu-se o odă atât de banală şi 
atât de lungă dedicată lui lupiter şi nici nu s-au mai auzit 
coruri care să cânte atât de prost. 

— Aveţi dreptate, maiestate, dar suntem obligaţi să 
respectăm vechiul ritual, răspunse Quintus cu glasul 
mieros. 

Imediat după aceea îi păru rău că a încercat să se 
dezvinovăţească. Acum nu era momentul să răspundă lui 
Cizmuliţă cu „aveţi dreptate... Dar”, indiferent de 
temeinicia răspunsului pe care i l-ar fi dat. Maiestatea-sa se 
înfurie şi începu să zbiere că împrejurul său are o 
adunătură de tâmpiţi. Prin urmare, este tocmai timpul să 
încredinţeze demnităţile curţii unor oameni care-i vor 
asculta poruncile. Quintus, cu tot ce a făcut până acum, s-a 
dovedit un demnitar incapabil. 

Astfel Quintus îşi zise că acesta este momentul cel mai 
indicat pentru a recâştiga favoarea împăratului, aşa că pofiti 
pe toţi ceilalţi să iasă din dormitor. 

— Fiica lui Gallus a fost găsită, îl anunţa el. 

— Ei, comedie! Exclamă Cizmuliţă. Va să zică, până la 
urmă târâtoarele tale totuşi au reuşit să-i descopere 
ascunzătoarea. Unde este acum această fermecătoare 
sirenă de gheaţă? 

— Este în casa ei părintească. A sosit acum un ceas, 
maiestate. 

— A adus-o grecul tău favorit? 


— Nu, maiestate... Grecul a fost ascuns de senatorul 
Gallio. Diana a fost adusă acasă de tribunul Marcellus, 
despre care se spunea că s-a înecat. 

— 0Ooo, va să zică a apărut şi el? Adoratorul! Şi ce a făcut 
până acum din ziua când a dispărut şi s-a crezut despre el 
că s-a înecat în mare. 

— A stat ascuns. Se spune despre elcă este creştin, 
maiestate! 

— Ce face? Zbieră Cizmuliţă. Creştin! Cum se poate ca un 
tribun să se însoţească cu astfel de netrebnici? Nu cumva 
prostul acesta îşi închipuie c-ar putea să se pună în fruntea 
unei revoluţii? Dă ordin să fie arestat pentru trădare! Să-l 
aduci în faţa mea! Chiar acum! 

— Este foarte târziu maiestate şi mâine veţi avea mult de 
lucru. 

— Sunt mort de oboseală, Quintus, din pricina acestor 
festivități plictisitoare. Ce torturi ne mai impune lupiter 
pentru ziua de mâine? 

— Maiestatea-voastră va trebui să participe la jocurile 
sportive care se vor desfăşura înainte de amiază. Va urma 
apoi recepţia Gărzii Pretorienilor în Senat şi după aceea 
banchetul dat în cinstea lor şi a soțiilor lor. 

— Fără îndoială cu discursuri! Gemu Cizmuliţă. 

— Aceasta este tradiţia, maiestate. După banchet va urma 
o procesiune la templul lui lupiter, unde senatorii vă vor 
prezenta omagiile lor. 

— Nici o plăcere va să zică! Nu te-ai gândit, Quintus, că 
banchetul acesta în onoarea caraghioşilor de pretorieni ar 
putea fi înveselit cu ceva pentru a mai îmblânzi banalitatea 
discursurilor? 

— La masă, maiestatea-voastră va avea parte de o plăcută 
vecinătate... Am poftit pe fiica lui Irod Antipa, tetrarhul 
Galilei! Şi al Pereii. 

— Pe dezmăţata aceea... de Salomeea! 'Ţipă Cizmuliţă. 
Sunt sătul de ea până peste cap. 


— Mi-am închipuit că maiestatea-voastră aţi constatat că 
este o fată atrăgătoare şi spirituală, răspunse Quintus şi 
zâmbi cu înţeles. Am văzut că se străduieşte în toate 
chipurile pentru a face plăcere maiestăţii-voastre. 

Cizmuliţă făcu o strâmbătură, apoi cu totul pe neaşteptate 
obrazul i se lumină. 

— Pofteşte pe fiica lui Gallus. O vei aşeza în dreapta mea, 
iar pe Salomeea în stânga. Vom cere Salomeii să ne 
debiteze din nou anecdotele ei, zise împăratul şi începu să 
râdă, ducându-şi mâinile la frunte. 

— Legatul Gallus nu va considera acest procedeu drept o 
gravă jignire adresată fiicei sale? 

— În felul acesta îi vom da şi o lecţie, murmură Cizmuliţă, 
pentru că îşi risipeşte fermecătoarele surâsuri de dragul 
unui tribun care unelteşte să înfiinţeze un alt guvern pentru 
imperiul nostru. Trimite imediat după el şi să fie reţinut în 
închisoarea palatului! 

Quintus încercă să facă un gest de protestare. 

— Va fi arestat, fireşte, în conformitate cu dispoziţiile 
privitoare la tribuni, se grăbi Cizmuliţă să adauge, îi veţi 
acorda toate înlesnirile prevăzute, în acelaşi timp vei pofti 
pe Diana la acest banchet. 'Te vei duce mâine dimineaţă tu 
însuţi şi o vei pofti. În cazul când va ezita să vină, îi vei 
spune că împăratul ar putea să procedeze mult mai 
îngăduitor faţă de prietenul ei creştin în cazul când va 
onora banchetul cu prezenţa ei. 

— Eu mi-am închipuit că maiestatea-voastră ţine la Diana 
şi doreşte să-i câştige favoarea. Prin urmare ar fi imposibil 
ca, amenihţând-o, să puteţi reuşi în scopul pe care-l 
urmăriţi! Eu sunt de părere că dacă i-aţi acorda mai multă 
atenţie ar fi mai uşor ca ea să uite pe tribunul Marcellus. 

— Dimpotrivă! Zbieră Cizmuliţă. Fata aceasta, care umblă 
cu nasul în vânt, nu are nevoie de adulaţii, ci de câteva 
lovituri de bici. Cât despre adoratorul ei, adăugă împăratul 
şi Se uită enigmatic la Quintus, cu el avem alte planuri. 


— Stăpâne, să nu uitaţi că el este fiul senatorului Gallio! 
Protestă Quintus. 

— Cu atât mai rău pentru el! Ripostă Cizmuliţă. Cu această 
ocazie vom da şi bătrânului o lecţie... Astfel că Senatul va 
putea să-şi dea seama de-fealitate! 

Quintus plecă el însuşi, însoţit de un detaşament de 
pretorieni călări, îmbrăcaţi în uniforme elegante, pentru a 
preda Dianei invitaţia la banchetul împăratului. Fu anunţată 
în apartamentul ei şi cobori imediat în atrium. Era palidă şi 
cu ochii umflaţi de plâns, dar atitudinea ei părea foarte 
mândră. Paula, care se simţea năucită şi înspăimântată, 
veni împreună cu ea. 

Quintus se înclină cu tot respectul în faţa lor şi întinse 
Dianei pomposul sul de pergament; dar văzând că Diana nu 
poate desprinde destul de repede numeroasele peceţi cu 
care era închis şi presimţind că ar putea economisi un timp 
preţios, deoarece înainte de amiază avea o mulţime de 
obligaţii, Quintus le spuse ce conţine documentul. Diana 
tresări speriată. 

— N-ai vrea să informezi pe maiestatea-sa, începu Paula 
încercând să-şi stăpânească tremurul glasului, că fiica 
legatului Gallus este prea adânc întristată pentru a putea fi 
o plăcută tovărăşie la banchetul împăratului? 

— Invitaţia împăratului, începu Quintus şi se înclină rigid 
în faţa ei, nu este adresată soţiei legatului Gallus, ci fiicei 
sale. De vreme ce este aici de faţă va răspunde singură ce 
hotărăşte. 

— Mama a spus adevărul, declară Diana cu glasul stins. Te 
rog spune împăratului să mă ierte. Eu sunt bolnavă. 

— Probabil va fi nevoie să-ţi spun că tribunul Marcellus, 
care acum se găseşte în închisoarea palatului, va fi judecat 
mâine pentru trădare. S-ar putea ca atitudinea împăratului 
să fie mai binevoitoare în cazul când fiica legatului Gallus va 
fi dispusă să onoreze banchetul cu graţioasa ei prezenţă. 

— Bine, răspunse Diana cu glasul abia perceptibil. Voi 
veni. 


— Dacă soţui meu ar fi acasă, adăugă Paula renunțând la 
orice prudenţă, cred c-ar fi o vărsare de sânge înainte de a 
ne impune această crudă umilinţă. 

— Eşti surescitată, declară Quintus. Îngăduie-mi să-ţi spun 
că nu-ţi poate folosi la nimic făcând astfel de declaraţii. Eu 
nu. Voi informa pe maiestatea-sa, dar te sfătuiesc să fii mai 
prudentă. 

Apoi înclinându-se adânc se -întoarse în loc şi ieşi în 
peristil, urmat de suita saMarcellus rămase mirat de felul în 
care fu tratat de pretorienii care-l arestaseră şi de slujbaşii 
închisorii palatului. Probabil purtarea lor se datora calităţii 
sale de tribun. Fiind trezit din somn în puterea nopţii în vila 
lui Gallus, coborâse în atrium, unde era aşteptat de un 
centurion care adusese douăzeci de pretorieni. 

Dându-şi seama c-ar fi zadarnic să se împotrivească unor 
oameni care veniseră într-un număr atât de mare, le ceru 
voie să se întoarcă în apartamentul său pentru a-şi lua 
lucrurile de care va avea nevoie şi cererea îi fu aprobată cu 
toată curtenirea. Despărțirea fu dureroasă. Diana se 
încleşta cu amândouă mâinile de el şi începu să plângă 
deznădăjduită. 

— Fii curajoasă, draga mea, o imploră el. Probabil 
arestarea aceasta a fost ordonată numai cu intenţia de a mă 
umili. S-ar putea ca împăratul să-mi facă reproşuri severe 
ca după aceea-să mă pună în libertate... După ce mă va 
preveni ce mi se poate întâmpla de aici înainte. Să nu 
pierdem nădejdea. 

Apoi se desprinse din braţele ei şi urmă pe centurion, îi 
oferiră un cal şi-l împresurară din toate părţile; nimeni 
dintre cei care circulau pe străzi cu ocazia acestor 
festivități n-ar fi putut să bănuiască despre el că este 
arestat. 

După ce ajunseră la palat fu condus în închisoare, 
închisoarea era subterană, dar celula pe care i-o dădură 
era luminată şi ventilată, iar mobila părea destul de bună. 
Centurionul îi spuse că este liber să anunţe pe prietenii săi 


unde se găseşte acum; mesajele trimise de el vor fi 
expediate imediat şi va putea primi orice vizitator. 

Marcellus se aşeză numaidecât la masă şi scrise o 
scrisoare: 

Marcipor: sunt în închisoarea palatului, arestat pentru 
învinuirea de trădare. Informează pe membrii familiei. Vei 
putea să mă vizitezi în închisoare, dar cred că va fi mai bine 
ca senatorul să nu fie expus unei astfel de umilinţe. Sunt 
bine tratat. Când vei veni, să-mi aduci cămaşa. 

Marcellus. 

Puțin după revărsatul zorilor, Marcipor sosi. Părea grav şi 
ostenit ca orice om în vârstă. Santinelele se retraseră 
imediat ce-l introduseră în celulă, dându-le în felul acesta să 
înţeleagă că n-au intenţia să asculte despre ce vor vorbi. 
Mâinile reci ca gheaţa ale lui Marcipor începuseră să 
tremure. Privirile ochilor îi erau tulburate. 

— Fiule, aş prefera să mor decât să te văd umilit în felul 
acesta datorită persecuțiilor, zise bătrânul Marcipor cu 
glasul tremurând. 

— Marcipor, s-a întâmplat uneori ca oamenii să fie obligaţi 
să-şi sacrifice viaţa în interesul unei cauze mari. Mă simt 
profund întristat, dar nu din pricina mea, ci a celor care mă 
iubesc. 

— Îngăduie-mi să trimit vorbă lui Petru, îl rugă Marcipor. 
EI dispune de puteri extraordinare şi ar putea să te scoată 
chiar din această închisoare. 

Marcellus clătină din cap. 

— Nu, Marcipor. Viaţa lui Petru are prea mare valoare 
pentru a ne putea permite s-o expunem primejdiei. 

— Dar Cristos? El n-ar putea veni în ajutorul tău... Şiallui 
Petru? Întrebă moşneagul cu ochii plini de lacrimi. 

— Nu trebuie să ispitim bunătatea lui Cristos, Marcipor. 

— 'Ţi-am adus cămaşa, stăpâne, zise Marcipor şi, 
desfăcându-şi tunica, scoase veşmântul fără cusături. 

Marcellus întinse amândouă mâinile. 


— Nu te întrista, Marcipor, zise el cu glasul blând şi puse 
mâna pe umărul şubred al moşneagului. Să vii mâine din 
nou, căci s-ar putea să-ţi dau veşti mai bune decât cele de 
acum. 

În timpul banchetului, stând aşezată la masa înaltă alături 
de împărat care era beat, Diana se simţi profund îndurerată 
de tragica mirare ce o vedea oglindindu-se în privirile 
senatorului Gallio. Venise singur la acest banchet, pentru că 
fusese obligat să vină. Îl aşezaseră la o masă mai depărtată, 
dar atât el, cât şi Diana se vedeau unul pe altul şi se putu 
constata cu uşurinţă că ela rămas convins despre ea c-a 
părăsit pe fiul său în momentul acestei îngrozitoare 
primejdii. Ar fi vrut să se repeadă la el şi să-i explice motivul 
pentru care a venit la acest banchet, dar îi era imposibil. 
Situaţia, chiar în felul în care se prezenta acum, îi era 
destul de delicată. 

Caligula se ocupa mai mult de Salomeea. Încercase s-o 
convingă, dar fară să reuşească, să repete câteva dintre 
anecdotele ei îndrăzneţe, dar, presimţind că împăratul ar 
vrea s-o întrebuinţeze drept unealtă pentru scopurile lui 
nemărturisite, încercase să pară cât mai demnă. Cizmuliţă, 
care n-o vă, zuse încă niciodată în această atitudine, nu ştia 
cum ar trebui să procedeze faţă de ea. Planul pe care şi-l 
făcuse pentru a se distra în timpul acestui banchet nu mai 
corespundea realităţii, în dreapta sa cu Diana, care sta 
indiferentă şi demnă şi cu Salomeea ia stânga, dar fără s-o 
poată determina să colaboreze cu el pentru umilirea Dianei, 
împăratul - care sosise la banchet într-o înaintată stare de 
beţie - îşi zise că va trebui să recurgă la altă stratagemă. 

Se întoarse spre Salomeea şi-i spuse pe un ton anume 
pentru a putea fi auzit şi de Diana: 

— Am arestat pe unul dintre creştinii aceia care urmăresc 
să răstoarne guvernul impetiultii. Cazul acesta prezintă un 
interes special, fiind vorba despre un tribun. Ce zici, dulce 
Salomeea, ţi-ar face plăcere să vezi un tribun creştin 


retrăgându-şi vorbele şi renegându-şi credinţa în prezenţa 
Gărzii Pretorieniior şi a Senatului? 

Salomeea întoarse capul peste umăr şi-i zâmbi enigmatică. 

— Cred că situaţia aceasta va fi dificilă, afară de cazul 
când împăratul are intenţia să meargă până la capăt. 
Creştinii aceştia, maiestate, nu-şi reneagă niciodată 
credinţa, într-un rând, tatăl meu a încercat să determine pe 
un creştin în pretoriu să-şi renege credinţa, dar în loc să şi- 
o renege a ţinut o cuvântare care a contribuit la 
compromiterea reputației întregii noastre familii şi mai ales 
a reputației mele! Dacă ai fi auzit vorbele pe care le-a spus 
despre mine, ai fi rămas îngrozit! Purtarea lui a fost 
neîngăduită, aşa c-am fost obligaţi să-i pedepsim. 

Ochii răi şi saşii ai lui Caligula scăpărară. 

— L-aţi biciuit? Întrebă el... Convins că Diana a auzit 
întrebarea. 

— l-am tăiat capul! Răspunse Salomeea. 

— Va să zică l-ai pedepsit, zise Caligula. Dar ce faceţi cu 
cei care spun vorbe neîntemeiate pe socoteala voastră chiar 
acolo în Galileea? Întrebă el înghiontând-o cu cotul şi 
începu să râdă. Imediat după aceea se întoarse spre Diana 
pentru a vedea ce impresie a făcut asupra ei această 
conversaţie. Constată că este palidă ca o moartă. 

Quintus, care-şi asumase rolul de pretor, anunţă că va 
vorbi Cornelius Capito, care ţinu cel mai execrabil discurs 
din toate cele de până acum, deoarece în mod inexorabil 
trebuia să elogieze pe Caligula; or, bătrânul Capito era un 
bărbat corect. Urmă un cor care cânta o odă. Un prinţ 
egiptean ţinu o cuvântare şi în timpul acesta Caligula era 
gata să adoarmă. Făcu semn lui Quintus, iar acesta se 
adresă unui ajutor al său. 

— Acum vom avea ocazia, se adresă Cizmuliţă Salonic! I, 
să ne convingem până unde merge devotamentul unui 
tribun creştin faţă de credinţa sa. Am trimis după el să-l 
aducă. 


— Nu uita ce ţi-am spus, maiestate. Oamenii aceştia nu se 
tem de nimic. 

— Vrei să faci prinsoare? 

— Pe orice vei vrea, maiestate, răspunse ea cu indiferenţă. 
Caligula îşi desprinse o brățară de smaralde şi o puse pe 
masă. Salomeea scoase un medalion pe care-l avea prins pe 
lanţul de aur dimprejurul gâtului şi-l deschise. 

— Huâhm! Murmură Caligula. Ce-ai acolo... O şuviţă de 
păr, ei? 

— O şuviţă de păr din capul singurului om cinstit pe care l- 
am văzut în toată viaţa mea, răspunse Salomeea. A fost şi 
cel mai curajos dintre toţi. 

Caligula se ridică în picioare cu greutate şi toată 
adunarea. Aceasta de demnitari ai imperiului se ridică şi se 
înclină în faţa lui. Le făcu semn cu mâna să se aşeze din 
nou. Se simţi impresionat de multiplele lor dovezi de 
fidelitate faţă de tron. Se pare că atât Garda Pretorieniior, 
cât şi Senatul apreciază valoarea credinţei unanime faţă de 
împărat şi faţă de imperiu. Cei de faţă îl ovaţionară, dar 
manifestaţia aceasta păru timidă. 

— În timpul din urmă a ajuns la cunoştinţa împăratului că 
o grupare secretă, formată din creştini, a început să 
uneltească şi să vorbească despre un împărat - un demagog 
evreu cu numele Isus -care a fost osândit pentru trădare şi 
tulburarea liniştii publice la Ierusalim, unde a fost răstignit. 
Ucenicii săi, un grup de pescari, ignoranţi şi superstiţioşi, 
au răspândit zvonul că împăratul lor a înviat şi va întemeia 
o nouă împărăție. Nebunia aceasta nici n-ar merita să 
vorbim despre ea, adăugă Caligula, dacă s-ar limita numai 
la oameni naivi şi la fanatici care-şi închipuie că ar avea 
ceva de câştigat dintr-o schimbare de domnie. Dar de astă 
dată am aflat că un tribun al nostru, Marcellus Gallio... 

Privirile invitaţilor se întoarseră încet spre senatorul 
Gallio. Dar el nici nu clipi; sta cenuşiu la faţă şi se uita la 
Caligula; gura îi era - încleştată şi ochii îi scăpărau. 


— Nu ne vine să credem, continuă Cizmuliţa, că raportul 
ce ni s-a făcut ar putea să fie întemeiat. Tribunul Marcellus 
Gallio, în conformitate cu legea, are dreptul să se prezinte 
în faţa voastră şi sa se apere! 

Diana se simţi mândră de soţul ei; enorm de mândră când 
îl văzu că intră cu fruntea sus, înconjurat din trei părţi de 
gardienii palatului care pătrunseră în sală şi se apropiară 
de masa înaltă la care era aşezat împăratul. Pretorienii 
erau toţi impunători şi cu înfăţişare atletică, între douăzeci 
şi treizeci de ani, cu maxilare puternice, laţi în umeri şi cu 
obrajii arşi de soare; totuşi, îşi zise Diana, Marcellus este 
cel mai impunător dintre ei; şi dacă Isus, al cărui eroism a 
inspirat atât de puternic pe adoratul ei soţ, ar fi avut- 
cândva nevoie de unul care să lupte pentru el, nu putea să 
aleagă un bărbat mai desăvârşit decât pe Marcellus al ei. 

Îi fusese atât de frică şi se temuse atât de mult că el nu va 
înţelege motivul prezenţei ei în această sală alături de 
netrebnicul acesta beat, cu obrazul ca de cocă şi cu ochii 
mici şi cruzi. Dar nu, Marcellus înţelesese. Ochii li se 
întâlniră şi ai lui se aprinseră de un zâmbet de adoraţie. 
Buzele lui făcură o mişcare ca şi când ar fi vrut să-i trimită 
un sărut. 

Marcellus făcu un pas şi se opri în faţa împăratului. Toată 
lumea se uita încremenită şi fără să facă nici o mişcare. 
Tăcerea din sală părea chinuitoare, în faţa palatului 
începuse să se adune procesiunea celor care trebuiau să 
însoţească membrii Corpurilor Legiuitoare la templul lui 
Jupiter. Fanfarele cântau şi mulţimea adunată în lungul 
străzi bilaterale începuse să chiuie şi să aclame, dar în sala 
aceasta în care se ţinea banchetul nu se auzea nimic. 

— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula încercând să 
pară demn, eşti acuzat că te-ai asociat cu partidul 
revoluţionarilor care se numesc creştini. Se spune că aceşti 
urzitori ai revoluţiei, în mare parte sclavi şi tâlhari, au 
proclamat întemeierea împărăției lui Isus, evreul acela din 


Palestina care a fost osândit pentru trădare, blasfemie şi 
tulburarea ordinii publice. Ce ai de răspuns? 

Diana încercă să descifreze trăsăturile obrazului 
nepăsător al soţului ei, dar nu putu descoperi nici o urmă 
de spaimă. Judecând după atitudinea lui de acum, părea că 
s-a prezentat la împărat pentru a i se conferi o distincţie. 
Cât era de elegant în uniforma lui de tribun! Ce putea să fie 
Veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţinea păturit 
pe braţ? Diana simţi că ceva îi taie respiraţia când constată 
că este cămaşa galileeanului. O lacrimă fierbinte îi fugi în 
lungul obrazului. O... Hristoase... Îndură-te! Marcellus a 
adus cu el cămaşa Ta! Coboară mila Ta spre Marcellus, care 
Te adoră atât de mult! A renunţat la atâtea mulţumiri de 
dragul învăţăturii Tale! Acum este în faţa judecății şi 
încearcă să ispăşească într-un fel atât de cumplit ceea ce a 
greşit faţă de Tine! Rogu-le, Hristoase, ajută lui Marcellus 
al meu! 

— Este adevărat, maiestatea-voastră, răspunse Marcellus 
cu glasul sonor care putea fi auzit până în fundul sălii, că eu 
sunt creştin, dar nu eu sunt trădător. Nu am uneltit 
împotriva Imperiului Roman. Acest Isus, pe care eu l-am 
răstignit pe cruce, este un rege adevărat, dar împărăţia lui 
nu face parte din lumea aceasta. El nu are nevoie de un 
tron pământesc, împărăţia lui urmăreşte să se întemeieze în 
sufletul şi în inimile oamenilor, care încearcă să trăiască în 
pace, cu dreptate şi bună învoire între semenii lor. 

— Spui că tu ai osândit pe acest evreu la moarte? Întrebă 
Caligula. În cazul acesta ce te determină să-ţi primejduieşti 
viaţa în calitate de reprezentant al lui? 

— Asta este o problemă de echitate, maiestatea-voastră. 
Isus n-a săvârşit nici o crimă. Procuratorul care l-a judecat 
a stăruit pe lângă acuzatorii lui să-l libereze. Omul acesta 
nu făcuse altceva decât cutreierase regiunile rurale şi 
îndemnase oamenii să fie buni unii faţă de alţii, să fie cinstiţi 
şi iubitori de adevăr, miloşi şi îngăduitori. A vindecat pe cei 
bolnavi, a dat vedere celor orbi, iar pe cei trişti i-a 


îmbărbătat. Oamenii aceştia l-au urmat - mii de inşi - din 
loc în loc şi zi de zi ascultând cuvintele lui şi străduindu-se 
să ajungă cât mai aproape de el pentru a-şi găsi 
mângâierea în durerile lor. Au evitat sinagogile, ale căror 
preoţi nu se interesau de ei decât pentru banii şi animalele 
de jertfa pe care le aduceau; n-au vândut şi n-au mai 
cumpărat decât de la cei care vindeau şi cumpărau cu 
cântăreală dreaptă. 

Aici Marcellus se opri. 

— Continuă! Porunci împăratul. Constat că eşti un bun 
apărător al cauzei tale! Şi zâmbi dispreţuitor. Aproape m-ai 
convins şi pe mine ca să devin adept a! Acestei învățături. 

— Maiestate, continuă Marcellus cu glasul cutremurat de 
păreri de rău, eu am primit ordinul pentru ducerea la 
sfârşit a osândei de moarte împotriva lui. Judecata s-a 
pronunţat într-o limbă pe care eu n-o cunoşteam pe vremea 
aceea şi n-am fost în stare să-mi dau seama de enormitatea 
crimei pe care am săvârşit-o decât în momentul când nimic 
nu mai putea fi îndreptat. 

— Crimă? Ce fel de crimă? Întrebă Caligula în bătaie de 
joc. Nu cumva pentru tine era o crimă să te supui ordinelor 
primite de la conducătorii imperiului? 

— Imperiul, maiestate, este format din oameni slabi, care 
uneori pot săvârşi greşeli. Şi aceasta a fost cea mai mare 
greşeală ce s-a săvârşit vreodată de către conducătorul 
unui imperiu! 

— Aşa! Va să zică conducătorii imperiului săvârşesc 
greşeli! Rânji Caligula. Probabil vei fi destul de îndrăzneţ ca 
să afirmi că şi împăratul ar putea săvârşi greşeli! 

— Maiestate, eu sunt cel care stă în faţa judecății, nu 
împăratul, răspunse Marcellus. 

Caligula păru că nu s-a aşteptat la răspunsul acesta şi se 
aprinse la obraz ca o flacără. Din partea unde era, 
Salomeea se auzi un chicotit gutural, care-l făcu să devină 
şi mai întărâtat. 


— Ce este veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţii 
pe braţ? Întrebă el şi întinse arătătorul. 

— Este cămaşa lui, maiestate, răspunse Marcellus şi o 
desfăcu ca să o poată vedea. Cu aceasta a fost îmbrăcat în 
ziua când a făcut drumul spre răstignire. 

— Şi ai avut neruşinarea s-o iei cu tine şi s-o aduci aici în 
pretoriu, ei? Predă-o comandantului Gărzii! 

Marcellus se supuse. Centurionul întinse fără voie mâna 
după ea, dar când s-o primească, veşmântul îi scăpă din 
mână. Centurionul ridică fruntea cu mândrie ca Marcellus 
s-o ridice, dar el nu se mişcă. 

— Dă centurionului cămaşa! Porunci Caligula. 

Marcellus se plecă şi, ridicând-o, o oferi centurionului, 
care se feri la o parte şi făcu semn pretorianului de lângă el 
s-o primească. 

Soldatul întinse mâna şi, când o luă, o scăpă şi el pe 
mozaicul sălii. Cei din sala banchetului păreau că nu 
îndrăznesc nici să mai respire. 

— Adu-o încoace! Strigă Caligula cu trufie şi întinse mâna 
cu degetele răşchirate spre el. 

Marcellus se plecă din nou şi, după ce o ridică se apropie 
de el. În momentul acesta, Salomeea ridică privirea pe 
neaşteptate şi, întâlnind ochii împăratului, se încruntă ca 
să-l prevină să n-o primească. 

— Dă-o fiicei legatului Gallus, porunci Caligula. O va păstra 
ca pe o amintire de la tine. 

Urmă o clipă emoţionantă. Marcellus se ridică pe vârful 
picioarelor şi o dădu Dianei, care se întinsese peste masă ca 
s-o primească. Se uitară îndelung unul la altul şi-şi zâmbiră, 
ca şi când ar fi fost numai ei singuri în sală. Marcellus se 
întoarse din nou alături de comandantul Gărzii şi privirile 
tuturor erau acum spre Diana, care strângea cămaşa la 
piept şi părea extaziată. 

Împăratul Cizmuliţă nu era omul care să se lase 
impresionat cu uşurinţă, dar îşi dădu seama că situaţia 
aceasta începe să ia o întorsătură primejdioasă. Se 


aşteptase la un fel de dramă cu care să impresioneze pe 
senatori. Bătrânii aceştia trebuiau să se împace cu gândul 
că împăratul le cere credinţă şi supunere necondiționată, 
indiferent dacă este vorba despre un plebeu de pe stradă 
sau despre un membru din casa patricienilor. Obrazul 
începuse acum să-i tresară furios. Se întoarse şi se uită la 
Marcellus. 

— Se pare, că atribui o mare însemnătate acestui veşmânt 
vechi! 

— Da, maiestate, răspunse Marcellus cu glasu-i liniştit. 

— Vei fi oare destul de caraghios pentru a-ţi putea închipui 
că este vrăjit? 

— În cămaşa aceasta rezidă o forţă neobişnuită, maiestate, 
pentru toţi cei care cred c-a fost purtată de Isus, Fiul lui 
Dumnezeu! 

În largul sălii se simţi un fel de freamăt, ca o respiraţie 
intermitentă şi grăbită a celor care stătuseră până acum 
înmărmuriţi; sunete guturale şi nearticulate ale celor care 
ar vrea să spună ceva; ţăcănitul metalic al paloşelor care se 
loveau de armele vecinilor când cei prezenţi se întorceau să 
se uite la cei din apropierea lor. 

— Aceasta este blasfemie! Ţipă Caligula. Cum ai 
îndrăzneala să stai aici în faţa noastră într-o zi ca aceasta 
când se desfăşoară serbările în cinstea marelui Jupiter şi să 
afirmi cu toată liniştea că evreul tău răstignit este de 
origine divină? 

— Vorbele mele nu reprezintă lipsă de respect faţă de 
Jupiter, maiestate. Numeroasele generaţii ale neamului 
nostru şi-au recitat rugăciunile în templul lui Jupiter, dar 
împăratul meu nu l-a pizmuit din pricina cinstei ce i s-a 
făcut. El este binevoitor faţă de toţi oamenii care încearcă 
să se adăpostească sub aripa ocrotitoare a cuiva. Isus n-a 
venit în lume pentru a spulbera nădejdile oamenilor, ci 
pentru a determina pe toţi iubitorii de adevăr să asculte 
învăţătura sa şi să-l urmeze. 


Diana era mândră, atât de mândră de Marcellus, în 
realitate, cel care se găsea în faţa judecății nu era 
Marcellus! 'Ioţi cei care erau în această uriaşă sală de 
judecată, afară de Marcellus, se găseau aici pentru a fi 
judecaţi. Caligula tuna şi fulgera, dar acuzaţia lui nu se 
întemeia pe nimic. Ce împărat ar fi fost Marcellus, îşi zise 
ea. Era gata să se ridice în picioare şi să strige: „Senatori! 
Proclamaţi pe Marcellus împărat. El se va strădui să facă 
imperiul nostru din nou mare şi puternic!” 

Ecoul fanfarelor din piaţă păru că începe să crească în 
intensitate. Strigătele deveniseră ascuţite şi nerăbdătoare. 
Sosise timpul ca procesiunea să pornească la drum. 

— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula cu glasul 
sever, nu este intenţia noastră să te condamnăm la moarte 
de faţă cu părintele tău, care este bărbat în vârstă şi de faţă 
cu aceşti onorabili bărbaţi ce se găsesc alături de el şi 
slujesc interesele imperiului în Senat. Prin urmare, 
gândeşte-te bine înainte de a răspunde la ultima întrebare 
ce ţi-o voi pune. Vrei să renegi şi să renunţi pentru 
totdeauna la greşita alegere pe care ai făcut-o asociindu-te 
cu acest evreu din Galileea, care spune despre el însuşi că 
este rege? 

În sală se făcu din nou tăcere adâncă. Salomeea zâmbi 
dispreţuitoare şi, întinzându-se după brăţara de smaralde a 
împăratului, şi-o puse pe mână. 

— Maiestate, răspunse Marcellus, dacă imperiul doreşte 
ca între oameni să domnească pacea, dreptatea şi buna 
învoire, regele meu va fi de partea imperiului şi a 
împăratului. Dar dacă imperiul şi împăratul au de gând să 
continue îngenuncherea şi măcelărirea oamenilor, ceea ce a 
pricinuit atâta jale şi groază în toată lumea - şi glasul îi 
deveni mai puternic - dacă toată omenirea nu va putea să 
aştepte de la imperiu altceva decât lanţurile sclaviei şi 
foamea, regele meu îşi va continua drumul pentru stârpirea 
acestor rele. Asta nu se va întâmpla mâine! Maiestatea- 


voastră nu va avea norocul să vadă întemeierea împărăției 
Lui, dar aceasta va veni! 

— Acesta este ultimul tău cuvânt? Întrebă Caligula. 

— Da, maiestate! Răspunse Marcellus. Caligula îşi 
îndreptă trupul. 

— Tribune Marcellus Gallio, începu el, porunca noastră 
este să fii dus imediat în câmpul de exerciţii al arcaşilor 
palatului şi să fii executat pentru înaltă trădare. 

Dar în timpul cât pronunţă această osândă sala se înfiora 
de senzaţia unei întorsături neaşteptate. Diana se ridicase 
de pe scaunul de la masa împăratului şi acum cobora 
mândră treptele estradei ca să-şi ta locul alături de 
Marcellus, care-i petrecu braţul împrejurul mijlocului. 

— Nu, draga mea! Să nu faci aceasta, o imploră el ca şi 
când n-ar fi fost nimeni în apropiere. Ascultă vorbele mele, 
iubito! Nu trebuie să faci gestul acesta! Sunt gata să mor, 
dar nu văd nici un motiv ca tu să-ţi pierzi viaţa! Să ne luăm 
rămas bun unul de la altul şi după aceea mă vei părăsi! 

Diana se uită în ochii lui şi zâmbi, apoi se întoarse spre 
împărat. Când începu să vorbească, glasul ei păru 
neobişnuit de adânc pentru o fată de vârsta ei, dar destul 
de limpede pentru a putea fi auzit de toţi martorii muţi ai 
acestei drame. 

— Maiestate sunt şi eu creştină! Declară ea cu glas liniştit. 
Marcellus este soţul meu. Pot să-l însoțesc? 

Se auzi un murmur surd de proteste care fremăta în largul 
sălii. Caligula începu să-şi frământe mâinile care-i tremurau 
şi clătină din cap. 

— Fiica lui Gallus este curajoasă, răspunse el cu 
superioritate. Dar ea nu este acuzată de nimic. În acelaşi 
timp noi nici nu dorim s-o pedepsim, îşi iubeşte soţul... Dar 
iubirea aceasta nu-i va mai putea folosi după ce va muri. 

— Îi va folosi, maiestate, dacă voi pleca împreună cu el, 
stărui Diana, deoarece în felul acesta nu ne vom despărţi 
niciodată. Vom fi întotdeauna împreună... Într-o împărăție 
unde stăpâneşte dragostea şi buna înţelegere. 


— Într-o împărăție, ei? Zise Caligula şi începu să râdă 
sinistru. Va să zică şi tu crezi în prostia aceasta cu 
împărăţia, în sfârşit şi făcu un gest nepăsător cu mâna, ar fi 
mai bine să te dai la o parte. Tu n-ai fost judecată şi nu sa 
adus nici o acuzaţie împotriva ta. 

— Dacă maiestatea-voastră este de acord, vă voi oferi 
dovada că sunt vinovată, răspunse Diana, aşa că voi putea fi 
şi eu osândită. Nu doresc să mai trăiesc între hotarele unui 
imperiu care se îndreaptă vertiginos spre prăbuşire, 
lăsându-se condus de un om pe care nu-l interesează 
bunăstarea supuşilor săi. 

Cei din sală tresăriră, iar Caligula rămase cu gura căscată 
auzind cuvintele ei. 

— Cred că vorbesc în numele tuturor celor care se găsesc 
în această sală, continuă Diana categorică. Bărbaţii aceştia 
înţelepţi ştiu cu toţii că imperiul se îndreaptă spre pieire... 
Dar cunosc şi pricina pentru care se apropie sfârşitul, 
întrucât mă priveşte pe mine, eu am alt rege şi doresc să 
plec împreună cu soţul meu în împărăţia lui. 

Obrazul lui Cizmuliţă se făcu livid. 

— Pe toţi zeii... Vei pleca cu el! Zbieră împăratul. Plecaţi... 
Amândoi... În împărăţia voastră! 

Făcu semn comandantului pretorienilor. Acesta dădu un 
ordin. Apoi se auzi glas de goarnă. Iobele răpăiră prelung. 
Soldaţii voinici se rânduiră de plecare. Ordinul fusese dat. 
Marcellus şi Diana, ţinându-se de mână, îşi luară locul în 
careul pretorienilor, care înaintau încet spre ieşirea 
impunătoare a palatului. Bătrânul Gallio îşi făcu loc printre 
cei care se îmbulzeau să iasă, dar mâinile prietenilor lui se 
întinseră după el şi-l opriră. 

Procesiunea pretorienilor cu cei doi condamnaţi dispăru 
sub bolta de marmură a palatului. Cei din sală tresăriră 
auzind glasul bezmetic al lui Cizmuliţă, care era beat. 

Printre hohotele râsului său isteric se auzeau cuvintele 
batjocoritoare ale lui Cizmuliţă: 


— Au plecat spre o împărăție mai bună! Ha-ha-ha! Se duc 
împreună să întâlnească pe noul lor împărat! 

Dar nimeni afară de Cizmuliţă nu fu dispus să râdă. Pe 
obrajii celor din sală nu tremura nici un zâmbet. Toţi 
rămăseseră tăcuţi şi întunecaţi. Când băgă de seamă că 
nimeni nu împărtăşeşte veselia lui, Cizmuliţă se ridică în 
picioare şi se apropie împleticindu-se de treptele estradei, 
unde Quintus îl apucă de braţ. Afară fanfarele cântau imnul 
lui Jupiter. 

Marcellus şi Diana mergeau la pas cu escorta, ţinându-se 
de mână. Amândoi i erau palizi, dar amândoi zâmbeau. Cu 
paşi repezi procesiunea apucă în lungiţi coridorului, iar de 
aici cobori treptele de marmură şi ieşi în piaţa din faţa 
palatului. Mulțimea adunată, neştiind ce s-a întâmplat, dar 
închipuindu-şi că acesta este primul grup al patricienilor 
care se îndreptau spre templul lui luptter, îi primi cu 
aclamații. 

Bătrânul Marcipor apăru în faţa grupului de curioşi şi pe 
obrazul lui slăbit lacrimile fugeau una după alta. Marcellus 
spuse Dianei ceva în şoaptă. Ea zâmbi şi dădu din cap. 

Făcându-şi loc printre scuturile a doi pretorieni, aşeză 
cămaşa în braţele bătrânului sclav, care se întinse s-o 
primească. 

— Dă-o Marelui Pescar! 


SFÂRŞIT