Daniel Defoe — Moll Flanders

DANIEL DEFOE 


DANIEL DEFOE 


Moll Flanders 


Numele meu adevărat este atât de bine cunoscut în 
registrele şi catastifele din Newgate şi Old Bailey şi, în 
locurile acelea, se mai află încă mărturii atât de importante 
în legătură cu viaţa mea particulară, încât nu vă aşteptaţi 
să-mi aştern numele pe hârtie sau să vorbesc despre familia 
mea. Lucrurile vor fi poate mai bine cunoscute după ce voi 
muri, acum însă nu le-aş da pentru nimic în lume în vileag, 
nu, nici chiar dacă ar veni o amnistie generală pentru toţi 
răufăcătorii şi toate crimele. 

Deoarece însă câţiva dintre tovarăşii mei cei mai păcătoşi, 
care acum nu-mi mai pot face nici un rău (căci au părăsit 
lumea asta cu ajutorul scării şi al frânghiei, aşa cum adesea 
mă aşteptam s-o părăsesc şi eu) mă cunoşteau pe numele 
de Moll Flanders, îmi veţi îngădui să-l port, până când voi 
îndrăzni să mărturisesc cine am fost şi cine sunt. 

Am aflat că într-una din ţările vecine cu noi nu ştiu dacă în 
Franţa sau în altă parte dacă un criminal osândit la moarte, 
la galere, sau la deportare, lasă în urmă copii rămaşi fără 
sprijin din pricina confiscării bunurilor părinteşti, aceştia 
sunt, din porunca regelui, daţi în grija cârmuirii şi 
adăpostiţi în nişte clădiri numite orfelinate, unde sunt 
crescuţi, îmbrăcaţi, hrăniţi, învăţaţi iar, când le vine timpul 
să plece, daţi la meserii sau în slujbe, ca să fie în stare să se 
întreţină prin muncă cinstită şi cuviincioasă. 

Dacă aşa ar fi fost obiceiul şi la noi, nu mi-ar fi fost hărazit 
să rămân pe drumuri ca o biată fată necăjită, fără căpătâi, 
fără prieteni, fără haine, fără ajutor, fără un om pe lume 
care să mă ocrotească; în felul ăsta însă, nu numai c-am fost 
lăsată pradă celei mai mari răstrişti, încă înainte de a 


înţelege ce-i cu mine sau cum să ies din impas, dar şi 
azvârlită într-o viaţă de ruşine, a cărei desfăşurare firească 
m-a făcut să mă pierd repede cu trup şi cu suflet. 

Asta, fiindcă la noi lucrurile se întâmplă altfel. Mama mea 
fusese osândită pentru un furt atât de mărunt, încât nici nu 
face să-l pomenesc anume împrumutase trei bucăţi de 
olandă fină de la un pânzar oarecare din Cheapside. 
Împrejurările furtului sunt prea multe ca să le repet şi apoi 
le-am auzit spuse în atâtea feluri, că nici nu mai ştiu care-i 
povestea adevărată. 

Oricum ar fi fost, toţi se potrivesc când spun că maică-mea 
s-a apărat arătându-şi pântecul şi, când s-a văzut că-i 
însărcinată, pedeapsa s-a amânat cu vreo şapte luni, după 
care cum se zice, a fost readusă la prima judecată, i s-a 
făcut hatârul de a fi deportată la plantaţii, iar eu, care 
aveam vreo şase luni, am fost lăsată, după cum vă puteţi 
închipui, pe mâini rele. 

Toate astea sunt prea apropiate de primele clipe ale vieţii 
mele ca să pot istorisi despre mine altceva decât lucruri 
auzite; ajunge să amintesc însă că m-am născut într-un loc 
atât de păcătos, încât nu s-a găsit nici o parohie care să mă 
hrănească în primii ani ai copilăriei şi nu ştiu, zău, cum de- 
am scăpat cu zile atâta ştiu din auzite că o rudă de-a mamei 
m-a scos de acolo, dar pe socoteala sau cu sprijinul cui, 
habar n-am. 

Primul lucru de care-mi pot aminti sau pe care l-am aflat 
despre mine este că am rătăcit într-o bandă de oameni 
dintre cei care sunt numiţi ţigani sau faraoni, dar cred că n- 
am stat decât puţină vreme printre aceştia, pentru că nu 
mi-au schimbat culoarea pielii, cum fac ei de obicei cu copiii 
pe care-i fură, n-aş şti însă să spun nici cum m-am pripăşit 
pe acolo şi nici cum am scăpat. 

Ţiganii m-au lepădat la Colchester, în Essex şi parcă mi- 
amintesc că eu i-am părăsit (adică m-am ascuns şi n-am 
vrut să pornesc mai departe), dar n-aş fi în stare să dau 
amănunte în privinţa asta. Atât mi-amintesc că, fiind culeasă 


de nişte slujbaşi ai parohiei din Colchester, am povestit c- 
am venit în oraş cu ţiganii, că n-am vrut să mă mai ţin după 
ei, că ei m-au lepădat, dar că nu ştiu încotro au apucat-o, 
pare-se că, deşi s-au făcut cercetări prin ţinut, nu li s-a mai 
dat de urmă. 

Eram acum în situaţia de a primi ajutor; căci deşi, după 
lege, nu trebuia să cad în sarcina vreunei parohii dintr-o 
parte sau alta a oraşului totuşi, fiindcă povestea mea 
ajunsese să fie cunoscută şi fiindcă eram prea mică pentru 
a fi bună la vreo muncă n-aveam mai mult de trei ani mila i- 
a împins pe magistraţii oraşului să se îngrijească de mine, 
aşa că am ajuns şi eu una din ocrotitele lor, şi încă într-atâta 
de parc-aş fi fost născută în locurile acelea. 

A fost norocul meu că, în grija lor pentru mine, m-au dat în 
seama unei doici, cum i se spune, care era într-adevăr 
săracă, dar o dusese mai bine pe vremuri şi acum trăia din 
ce câştiga de pe urma unor copii de teapa mea, pe care-i 
creştea asigurându-le cele trebuincioase, până la o anumită 
vârstă, când copiii îşi puteau găsi o slujbă şi agonisi singuri 
pâinea. 

Femeia asta ţinea şi o mică şcoală, unde-i învăţa pe copii 
să citească şi să lucreze şi, cum spuneam, deoarece înainte 
dusese o viaţă mai aleasă, creştea copiii cu pricepere şi cu 
multă tragere de inimă. 

Important e că-i creştea cu frica lui Dumnezeu, fiindcă ea 
însăşi era o femeie foarte cumpătată şi pioasă, în al doilea 
rând, bună gospodină şi curată şi în al treilea rând, bine 
crescută şi cu purtări frumoase. Aşa încât, lăsând la o parte 
mâncarea care era simplă, locuinţa care era sărăcăcioasă şi 
hainele care erau grosolane, eram crescuţi cu atâta 
distincţie, de parc-am fi fost la o şcoală de dans. 

Am stat acolo până am împlinit opt ani, când am aflat cu 
groază că magistraţii (parcă aşa li se spunea) au poruncit 
să-mi găsesc slujbă. Oriunde m-aş fi dus, mare lucru nu 
eram în stare să fac, poate doar să alerg după comisioane 
sau să fac muncă de roabă pe lângă o bucătăreasă şi mi se 


vorbea atât de des despre asta, încât mă înspăimântasem 
rău de tot. Deşi eram atât de mică, aveam o sfântă groază 
de serviciu cum se spunea. l-am arătat doicii că aş putea să- 
mi agonisesc traiul, fără să intru în serviciu, dacă ar vrea 
ea, căci mă învățase să cos şi să torc lână din cea aspră care 
alcătuieşte negoţul cel mai de seamă al oraşului şi i-am 
făgăduit că, dacă mă ţine mai departe, voi lucra pentru ea şi 
încă din răsputeri. 

Aproape în fiecare zi îi făgăduiam că am să muncesc pe 
rupte într-un cuvânt, nu făceam toată vremea decât să 
lucrez şi să plâng, ceea ce o necăjea atât de mult pe biata 
femeie care era tare de ispravă şi mă şi iubea, încât până la 
urmă a început să-şi pună la inimă necazul meu. 

Aşa că, într-o bună zi, a intrat în odaia unde copiii sărmani 
lucrau laolaltă şi s-a aşezat, nu la locul ei obişnuit de 
profesoară, ci lângă mine, ca şi cum şi-ar fi pus în gând să 
mă observe ca să vadă cum mă descurc. Coseam ceva ce-mi 
dăduse ea, parcă mi-amintesc că însemnam nişte cămăşi; şi, 
după câtăva vreme, femeia începu să-mi vorbească. 

— Copil prost ce eşti, zice, mereu plângi (plângeam şi 
atunci). De ce, mă rog? 

— Fiindcă vor să mă ia de aici, zic eu, şi să mă trimită la un 
serviciu şi eu nu mă pricep la gospodărie. 

— Bine, fetiţo, spune ea, chiar dacă nu te pricepi la 
gospodărie, ai să înveţi cu timpul şi doar n-o să te pună la 
treburi grele de la început. 

— Ba da, spun eu, şi dacă n-o să mă descurc, au să mă 
bată până şi slujnicele ca să fac treburi grele, şi eu sunt o 
fetiţă mică şi nu mă pricep. Şi iar m-am pornit pe plâns 
până ce nici n-am putut să mai vorbesc. 

Cu inima ei de mamă, doica era atât de mişcată, încât a 
hotărât să nu mă lase încă la serviciu; m-a îndemnat să nu 
mai plâng, făgăduindu-mi că o să vorbească cu domnul 
primar şi încredinţându-mă că nu voi intra în serviciu decât 
după ce voi creşte mai mare. 


Dar vedeţi că nici asta nu mă mulțumea, fiindcă numai 
gândul de a intra în serviciu mă înspăimânta în aşa hal, 
încât dacă femeia m-ar fi încredinţat că nu voi pleca de la ea 
până la douăzeci de ani, tot la fel ar fi fost, aş fi plâns toată 
vremea, numai de teamă că, până la urmă, tot o să se 
întâmple. 

Când a văzut că nu mă potolesc, a început să se supere. 

— Ce-ai vrea? Îmi spunea. Nu ţi-am făgăduit că nu te duci 
la serviciu până nu mai creşti puţin? 

— Da, făcui eu, dar atunci tot o să trebuiască să mă duc. 

— Ce-o mai fi şi asta, a înnebunit fata? Ce! Nu cumva vrei 
să te faci cucoană? 

— Ba da, am spus eu, şi iar m-am pornit pe plâns, până 
când plânsul s-a făcut bocet. 

Vă închipuiţi că bătrânica a început să râdă de mine. 

— Zău, spunea ea, luându-mă în râs, vrei să te faci 
cucoană? Şi cum ai să faci ca s-ajungi? Cum? Mişcând din 
vârful degetelor? 

— Da, am spus eu cu nevinovăție. 

— Păi cât poţi câştiga pe zi din ce lucrezi? Mă întrebă. 

— Trei penny, dacă torc, şi patru cu cusutul. 

— Ei, sărmană cucoană, spuse ea râzând din nou, ce-ai să 
faci numai cu atât? 

— O să mă întreţin, am zis eu, dacă mă lăsaţi să locuiesc cu 
dumneavoastră. Şi am rostit cuvintele acestea cu glas atât 
de nenorocit şi de rugător, încât inima femeii s-a muiat, 
după cum mi-a mărturisit-o chiar ea, odată, mai târziu. 

— Dar, mi-a spus, asta nu-ţi ajunge şi pentru mâncare şi 
pentru haine; şi apoi, cine vrei să cumpere haine pentru 
micuța doamnă? Şi-mi zâmbea tot timpul. 

— Atunci o să lucrez mai mult, am spus eu, şio să vă dau 
dumneavoastră tot. 

— Sărmană copilă! N-o să-ţi ajungă. De-abia o să fie destul 
pentru hrană. 

— Atunci, n-am nevoie de hrană, am spus eu din nou cu 
nevinovăție. Lăsaţi-mă numai să stau cu dumneavoastră. 


— Cum, vrei să trăieşti fără hrană? M-a întrebat ea. 

— Da, am răspuns eu ca un copil ce eram, puteţi fi sigură 
c-aşa o să fac, şi iar am plâns cu năduf. 

Nu urmăream nici un scop, vedeţi şi dumneavoastră că 
vorbele veneau de la sine; dar se îmbinau cu atâta 
nevinovăție şi cu atâta patimă, încât n-a trecut mult şi biata 
fiinţă cu suflet de mamă s-a pornit şi ea pe plâns şi, până la 
urmă, hohotea la fel de tare ca mine. La sfârşit, m-a luat de 
mână şi m-a scos din odaia unde învăţam. 

— Hai, mi-a spus, n-ai să intri în serviciu; ai să rămâi cu 
mine, şi asta m-a potolit pentru câtva timp. 

Ducându-se, nu mult după aceea, să-l vadă pe primar, 
doica i-a spus povestea mea. Ela fost atât de încântat, când 
a auzit-o, încât şi-a chemat nevasta şi pe cele două fete s-o 
asculte şi puteţi să vă-nchipuiţi cum s-au veselit cu toţii pe 
seama mea. 

Nici o săptămână n-a trecut şi, într-o bună zi, vine doamna 
primăreasă cu fetele s-o vadă pe bătrâna mea doică şi să-i 
viziteze şcoala şi copiii. După ce s-au uitat puţin în jurul lor, 
spune primăreasa către doică: 

— Ei, doamnă... la spune-mi, te rog, care-i fetiţa care vrea 
să ajungă cucoană? 

Eu am auzit-o când a spus aşa şi mi s-a făcut tare frică, 
deşi nici eu nu ştiam de ce dar doamna primăreasă s-a 
apropiat de mine şi mi-a spus: 

— Ia zi, domnişoară, la ce lucrezi? 

Cuvântul „domnişoară” nu prea îl auzisem îi şcoala noastră 
şi mă întrebam ce nume nenorocit o mai fi şi ăsta; totuşi, m- 
am ridicat în picioare, m-am înclinat, iar ea mi-i luat lucrul 
din mână, s-a uitat la el şi a spus că e foarte frumos; pe 
urmă s-a uitat la mâinile mele. 

— S-ar putea să iasă o cucoană din ea, după câte înţeleg 
eu, a spus zău că are mâini de cucoană. 

Grozav mi-au plăcut vorbele astea; dar doamna 
primăreasă nu s-a oprit aici, ci a vârât mâna în buzunar, mi- 
a dat un şiling şi m-a îndemnat să-mi văd de treabă şi să 


învăţ să lucrez bine, fiindcă, după părerea ei, s-ar putea să 
ajung cucoană. 

În tot timpul acesta, buna şi bătrâna mea doică, doamna 
primăreasă şi toţi ceilalţi nici nu înțelegeau măcar ce voiam, 
fiindcă pentru ei cuvântul cucoană însemna un lucru, iar 
pentru mine cu totul altceva căci vai! Tot ce înţelegeam eu 
spunând că vreau să fiu cucoană era să pot lucra pentru 
mine şi să câştig de ajuns ca să mă întreţin, fără a fi nevoită 
să caut o slujbă, pe când ei credeau că vreau să trăiesc pe 
picior mare şi mai ştiu eu ce. 

Şi aşa, după ce s-a dus doamna primăreasă, au intrat în 
odaie cele două fete ale ei, au întrebat unde e cucoana şi au 
vorbit mult cu mine, iar eu le răspundeam în felul meu 
nevinovat dar de câte ori mă întrebau dacă eram hotărâtă 
să fiu cucoană, răspundeam: da. Până la urmă m-au 
întrebat ce este o cucoană? Asta m-a încurcat tare. Totuşi, 
am răspuns prin propoziţiuni negative, spunând că o 
cucoană e o persoană care nu se duce la slujbă, ci îşi vede 
de casă s-au arătat foarte încântate şi le-a plăcut, pesemne, 
pălăvrăgeala mea, căci mi-au dat şi ele nişte bani. 

Cât despre banii aceştia, îi dădui toţi stăpânei mele, doica, 
după cum îi spuneam eu, făgăduindu-i că va căpăta tot ce 
voi avea, la fel ca şi acum, şi atunci când voi fi cucoană. Tot 
auzindu-mă vorbind aşa, bătrâna începu să înţeleagă ce 
voiam să spun prin cuvântul cucoană şi că el nu însemna 
mai mult decât putinţa de a-mi câştiga pâinea prin munca 
mea. Până la urmă, m-a întrebat dacă aşa este. 

I-am spus că da şi am stăruit, arătându-i că a face aşa, 
înseamnă să fii cucoană: fiindcă, îi explicam eu, ştiu una din 
astea şi am numit o femeie care repara dantelă şi spăla 
bonetele brodate ale cucoanelor. Ea, spusei eu, e cucoană, 
şi i se spune „doamnă”. 

— Sărmană copilă, făcu bătrâna mea doică, nu e greu să 
ajungi curând o cucoană de soiul ăsta, cu nume prost şi doi 
copii din flori. 

Eu n-am înţeles nimic din vorbele ei, dar i-am răspuns: 


— Sunt sigură că i se spune „doamnă” şi nu se duce la 
slujbă şi nici treabă în casă nu face. Şi am stăruit că e 
cucoană i că vreau s-ajung ca ea. 

Cucoanele au aflat despre cuvintele mele şi iar s-au 
înveselit şi, una, două, fetele domnului primar veneau să mă 
vadă şi întrebau unde e cuconiţa, lucru de care eu eram 
tare mândră. Uneori domnişoarele, care veneau des, mai 
aduceau pe câte cineva cu ele, aşa încât eram cunoscută 
prin tot oraşul. 

Împlinisem aproape zece ani şi începeam să arăt ca o 
femeiuşcă, fiindcă eram tare serioasă şi cu purtări alese, şi 
auzind adesea cucoanele spunând că sunt drăguță şi că voi 
fi foarte frumoasă, vă închipuiţi că mă umflam în pene. 
Totuşi, mândria asta încă n-avea urmări proaste asupra 
mea; numai că, primind adesea bani şi dându-i pe toţi 
bătrânei mele doici care era atât de cumsecade, încât îi 
punea deoparte pentru mine şi-mi cumpăra boneţele, 
albituri şi mănuşi, umblam foarte curăţică. Şi chiar în 
vremea când eram îmbrăcată în zdrenţe, tot îmi plăcea să 
fiu curată, încât mi le spălam şi le clăteam singură. Dar, 
cum spuneam, ori de câte ori primeam bani, buna mea 
doică îi cheltuia cinstit pentru mine şi spunea regulat 
cucoanelor că lucrul ăsta sau ăla a fost cumpărat din banii 
lor şi atunci ele îmi dădeau şi mai mulţi. În cele din urmă 
însă, tot am fost chemată de magistrați, ca să intru în 
slujbă. Numai că, între timp, ajunsesem o lucrătoare atât de 
bună şi cucoanele erau atât de drăguţe cu mine, încât nici 
nu mai aveam nevoie de slujbă, căci mă simţeam în stare să 
câştig singură banii de care avea nevoie doica mea ca să mă 
întreţină. Aşa încât femeia le-a spus că, dacă i se îngăduie, e 
gata s-o ţină pe cuconiţă cum mi se spunea pe lângă ea, ca 
ajutor la creşterea copiilor, ajutor pe care eram în stare să 
îi dau, căci eram îndemânatică, măcar că eram atât de 
tânără. 

Dar bunătatea cucoanelor nu s-a oprit aici, fiindcă de cum 
înţeleseră că nu mai sunt întreţinută de oraş, ca mai 


înainte, au început să-mi dea bani şi mai des iar pe măsură 
ce creşteam, mi-aduceau de lucru, ca, de pildă, lenjerie de 
cusut, dantelă de reparat, bonete de potrivit şi nu numai că 
mă plăteau pentru ce făceam, dar îmi şi arătau cum să 
lucrez. 

lată că ajunsesem o cucoană, aşa cum înţelegeam eu 
cuvântul, căci nici nu împlinisem bine doisprezece ani şi nu 
numai că-mi făceam singură rost de îmbrăcăminte, dar îi 
plăteam doicii întreţinerea mea şi mai aveam şi bani de 
buzunar. 

Cucoanele îmi dădeau adesea haine de-ale lor sau de-ale 
copiilor, ciorapi, fuste, rochii, una un lucru, alta altul. Şi 
aceste daruri, doica le gospodărea ca o mamă şi mi le 
păstra, silindu-mă să le cârpesc şi să le folosesc cu cât mai 
multă socoteală, căci era o gospodină desăvârşită. 

Până la urmă, una dintre cucoane m-a îndrăgit atât de 
tare, încât a vrut să mă ia acasă la ea, să stau cu fetele ei, 
pentru o lună. 

Deşi era un lucru foarte frumos din partea ei, totuşi, după 
cum i-a spus bătrâna, dacă nu era hotărâtă să mă păstreze 
pentru totdeauna, putea să-mi facă mai mult rău decât bine. 

— Da, spuse cucoana, ai dreptate. Atunci o iau la mine 
numai pentru o săptămână, ca să văd cum se împacă fetele 
mele cu ea şi cum mă împac eu cu firea ei şi pe urmă îţi 
spun eu ce o să fie. Şi, dacă între timp, vine cineva s-o vadă, 
cum se întâmplă de obicei, spune c-ai trimis-o până la mine. 

Lucrurile erau destul de bine chibzuite şi m-am dus la casa 
cucoanei, unde m-am simţit atât de bine printre domnişoare 
şi ele atât de bine cu mine, încât nu mi-a fost uşor să plec, 
mai ales că nu voiau să-mi dea drumul. 

Totuşi, am plecat şi-am mai trăit aproape un an cu bătrâna 
cea cumsecade, căreia ajunsesem să-i fiu de mare ajutor, 
căci împlinisem aproape paisprezece ani, eram înaltă 
pentru vârsta mea şi arătam ca o femeiuşcă; dar în casa 
cucoanei prinsesem gust de viaţă aleasă şi, în vechea mea 
locuinţă, nu mă mai simţeam la largul meu ca înainte. Mă 


gândeam că într-adevăr ar fi minunat să fiu cucoană, căci 
acum aveam altă părere decât înainte despre ceea ce 
înseamnă să fii cucoană şi, fiindcă gândeam că ar fi minunat 
să fiu cucoană, îmi şi plăcea să mă aflu printre cucoane şi, 
prin urmare, tânjeam să mă întorc înapoi. 

Aveam vreo paisprezece ani şi trei luni când buna mea 
doică ar trebui să-i spun mamă căzu la pat şi se prăpădi. 
Starea mea era jalnică, fiindcă aşa cum familia unui sărac 
se împrăştie de îndată ce omul e băgat în groapă, tot aşa de 
îndată ce au îngropat-o pe sărmana femeie, copiii au şi fost 
duşi de epitropii parohiei. Se sfârşise cu şcoala şi externii n- 
aveau altceva de făcut decât să stea şi să aştepte până vor fi 
trimişi într-alt loc. Cât despre moştenirea bătrânei, o fiică 
de-a ei, o femeie măritată, a venit şi a luat totul. Şi în timp 
ce se cărau lucrurile, oamenii nu găseau ceva mai bun de 
făcut decât să mă ia în râs, spunând că micuța doamnă 
poate să se instaleze pe cont propriu, dacă are chef. 

Îmi ieşisem aproape din minţi de spaimă şi nu ştiam ce să 
fac; căci eram, ca să zic aşa, scoasă din casă şi azvârlită în 
lumea largă şi, ceea ce era mai rău, îi încredinţasem 
bătrânei aceleia de ispravă douăzeci şi doi de şilingi, adică 
toată averea micuţei doamne; dar când i-am cerut fiicei ei 
să mi-i dea, m-a ocărât şi mi-a spus că pe ea toate astea n-o 
privesc. 

E drept că buna bătrână îi vorbise fiică-si de ei şi-i spusese 
că-i pusese în cutare loc şi că erau banii copilului, ba mă şi 
chemase o dată sau de două ori ca să mi-i dea, dar din 
nefericire nu eram pe acolo şi când m-am întors, ea nu mai 
era în stare să-mi vorbească. Totuşi, până la urmă, fiică-sa s- 
a arătat cinstită şi mi i-a înapoiat, deşi la început m-a 
chinuit atâta din pricina lor. 

Acum eram într-adevăr o cucoană săracă şi, chiar în 
noaptea aceea, trebuia să fiu azvârlită în lumea largă; căci 
fiica răposatei cărase tot ce se afla în casă şi eu n-aveam 
unde să mă adăpostesc şi nici măcar un codru de pâine din 
care să mănânc. Se pare însă că unor vecini li s-a făcut milă 


şi-au înştiinţat-o pe cucoana în casa căreia locuisem ea a 
trimis îndată o slujnică după mine, iar eu m-am dus cu 
boccelele şi, fiţi siguri, cu bucurie în suflet. Spaima prin 
care trecusem mă zguduise atât de rău încât acum nu mai 
doream să fiu cucoană, ci eram mulţumită să fiu slujnică şi 
încă orice fel de slujnică ar fi socotit ei de cuviinţă să facă 
din mine. 

Dar mărinimoasa mea stăpână avea gânduri mai bune în 
ce mă privea. Şi spun mărinimoasă, pentru că o întrecea în 
toate pe bătrâna cea cumsecade pe lângă care trăisem 
înainte, aşa cum o întrecea şi în avere; spun în toate, în 
afară de cinste. Trebuie să amintesc în toate împrejurările 
că, deşi cucoana aceasta era foarte dreaptă, totuşi prima 
mea gazdă, aşa sărmană cum era, era cum nu se poate mai 
cinstită. 

Nici nu apucasem bine să ajung, cum am spus, la cucoana 
cea bună şi prima doamnă, adică primăreasa, şi-a şi trimis 
fetele să vadă ce-i cu mine şi mai era o familie ce-mi arătase 
interes în vremea când mi se spunea micuța doamnă, care a 
trimis de asemenea să mă caute, aşa încât nu eram lăsată în 
plata Domnului. Ba mai mult, unii, mai ales primăreasa, 
erau tare supăraţi că mă luaseră ceilalţi fiindcă, după cum 
spunea ea, eram de drept a ei, fiindcă ea fusese prima care 
mă luase în seamă. Dar cei care mă opriseră în casa lor n- 
au vrut să mă lase să plec cât despre mine, nici că aş fi 
putut nimeri mai bine decât nimerisem. 

Şi-am stat în casa asta până pe la şaptesprezece- 
optsprezece ani şi am avut parte de o educaţie cum nu se 
poate închipui mai bună. Cucoana aducea în casă profesori 
care-i învățau fetele să danseze, să vorbească franţuzeşte, 
să scrie, precum şi alţii care le învățau muzica, iar eu, fiind 
mereu prin preajmă, învăţam la fel de repede ca ele; şi, deşi 
profesorii nu erau tocmiţi să mă înveţe pe mine, totuşi am 
prins, prin imitație şi punând întrebări, tot ce prindeau ele 
prin învăţătură şi îndrumare aşa încât, în scurtă vreme, am 
învăţat dansul şi franceza la fel de bine ca ele, iar de cântat 


cântam cu mult mai bine, fiindcă aveam o voce mai bună 
decât a vreuneia din ele. N-a fost aşa uşor să învăţ a cânta 
la harpă sau spinetă, fiindcă n-aveam vreun instrument al 
meu pe care să mă exersez, iar de ale fetelor mă apropiam 
numai când ele le lăsau în părăsire; totuşi am învăţat destul 
de bine, iar cu timpul, domnişoarele au căpătat două 
instrumente, adică fiecare câte o harpă şi o spinetă, şi m-au 
învăţat chiar ele. Cât despre dans, cu greu m-ar fi putut 
opri să învăţ dansuri ţărăneşti, fiindcă mereu aveau nevoie 
de mine ca să fim perechi, iar pe de altă parte, ele erau la 
fel de dornice să-mi predea tot ce învăţaseră ele, cum eram 
şi eu să prind tot ce puteam. 

În felul acesta, am avut parte, cum spuneam, de toate 
binefacerile unei educaţii pe care aş fi primit-o desigur, 
dacă aş fi fost şi eu o domnişoară deopotrivă celor în 
mijlocul cărora trăiam. Şi, în unele privinţe, eram mai 
norocoasă decât domnişoarele mele, deşi ele îmi erau 
superioare, fiindcă eu eram înzestrată de natură cu daruri 
pe care, cu toată averea lor, ele nu şi le puteau însuşi. Mai 
întâi, pare-se că eram mai frumoasă decât oricare dintre ele 
în al doilea rând, eram mai bine făcută în al treilea rând, 
cântam mai bine, vreau să spun aveam un glas mai bun; 
spunând acestea, îngăduiţi-mi să vă asigur că nu vorbesc cu 
înfumurare, ci redau părerea tuturor celor care cunoşteau 
familia. 

Trebuie să spun însă că nu eram lipsită de deşertăciunea 
obişnuită sexului femeiesc căci, fiind socotită foarte drăguță 
sau, dacă vreţi, de o mare frumuseţe, ştiam că e aşa şi 
aveam despre mine o părere la fel de bună ca şi a celorlalţi 
îmi plăcea mai ales să aud lumea spunându-mi lucrurile 
astea, ceea ce se întâmpla adesea şi-mi făcea mare bucurie. 

Până aici povestea mea s-a desfăşurat neted şi, în tot acest 
răstimp al vieţii mele, mi se dusese faima nu numai fiindcă 
trăiam într-o familie de oameni cumsecade, o familie 
cunoscută şi respectată peste tot pentru virtutea şi 
cumpătarea ei şi pentru alte însuşiri de preţ, dar şi pentru 


că aveam cu adevărat firea unei fete foarte cuminţi, 
modeste, virtuoase, aşa cum şi fusesem până atunci. De 
altfel, nici n-avusesem prilejul de a mă gândi la alte alea sau 
de a şti ce înseamnă o ispită păcătoasă. 

Dar tocmai lucrurile de care eram atât de mândră aveau 
să mă ducă la pierzanie sau, mai bine zis, deşertăciunea 
mea a fost de vină. Doamna în casa căreia locuiam avea doi 
fii, tineri nespus de înzestrați şi cu purtări alese şi spre 
nenorocirea mea mă împăcam bine cu amândoi, dar ei s-au 
purtat cu mine în mod cu totul felurit. 

Cel mai vârstnic era un tânăr vesel, care ştia să petreacă 
la fel de bine la oraş ca şi la ţară şi, deşi destul de uşuratic 
pentru a se deda la fapte rele, avea totuşi destulă judecată 
pentru a nu-şi plăti prea scump plăcerile. Începu cu 
afurisita de momeală cu care prinzi de obicei femeile, 
anume observând, ori de câte ori se ivea prilejul, cât eram 
de drăguță cum spunea el cât de plăcută, de bine făcută şi 
câte şi mai câte. Era atât de priceput în treaba asta, de 
parc-ar fi fost tot atât de meşter la prins femei în laţ cum 
era la prins prepeliţe; se prefăcea anume că spune toate 
astea surorilor lui, când eu nu eram de faţă, deşi ştia că nu 
sunt atât de departe, încât să nu poată fi sigur că-l aud. 
Surorile lui îi răspundeau în şoaptă: „Pst, frăţioare, te aude; 
e doar în odaia alăturată”. Atunci el le asculta, vorbea mai 
încet şi recunoştea că greşise, ca şi cum până atunci n-ar fi 
ştiut. Pe urmă, ca dintr-o uitare, iar vorbea tare, iar eu, care 
eram atât de încântată să-l aud, fireşte că trăgeam cu 
urechea ori de câte ori puteam. 

După ce şi-a înfipt astfel momeala în undiţă şi a găsit cu 
uşurinţă mijlocul să mi-o întindă în cale, a început să joace 
cu cărţile pe masă; încât într-o zi, trecând prin odaia surorii 
lui, în timp ce mă aflam acolo, se îndreptă spre mine cu un 
aer bucuros: 

— Ei, coniţă Betty, mi-a spus, ce mai faci? Nu-ţi ard obrajii, 
coniţă Betty? 

Eu m-am înclinat şi am roşit, dar n-am răspuns nimic. 


— Ce-ţi vine să vorbeşti aşa, frate? Întrebă domnişoara. 

— Păi, răspunse el, de o jumătate de oră tot despre ea am 
vorbit în salonul de jos. 

— Bine, dar de vreme ce n-ai spus nimic rău, de asta sunt 
sigură, i-a răspuns soră-sa, nu importă ce aţi vorbit. 

— 'Te cred, zise el, că n-am spus lucruri rele pe socoteala 
ei, dimpotrivă, am spus o mulţime de lucruri bune, o 
mulţime de lucruri frumoase, poţi fi încredinţată; am spus, 
mai ales, că e cea mai frumoasă fată din Colchester şi că, în 
oraş, au şi început bărbaţii să închine în sănătatea ei. 

— Mă mir de tine, frate, că vorbeşti aşa, spuse soră-sa. Lui 
Betty nu-i lipseşte decât un singur lucru, dar e ca şi cum i- 
ar lipsi toate, fiindcă acum femeile nu sunt la preţ pe piaţă. 
Chiar dacă o fată e frumoasă, de neam bun, binecrescută, 
deşteaptă, chibzuită, are purtări frumoase, e modestă şi tot 
ce vrei, e ca şi cum n-ar fi nimic, dacă n-are bani; mai bine 
n-ar avea niciuna din toate însuşirile astea astăzi numai 
banii sunt de folos unei femei, iar bărbaţii ţin toate cărţile în 
mână. 

Fratele mai mic, care era de faţă, a strigat: 

— "Taci, surioară, prea ai luat-o repede. Eu fac excepţie de 
la regula ta. Te încredinţez că, dacă găsesc o femeie atât de 
desăvârşită ca cea despre care vorbeşti, nu-mi bat capul 
după bani. 

— Sigur, făcu soră-sa, dar ai să ai tu grijă să nu-ţi placă 
una fără bani. 

— Asta nu se ştie, spuse fratele ei. 

— Dar, surioară, se amestecă iute fratele cel mare, de ce 
atâta tărăboi pentru avere? i-or fi lipsind ţie multe altele, 
dar de avere nu duci lipsă. 

— 'Te înţeleg, frate, răspunse înţepată domnişoara, vrei să 
spui că am bani, dar duc lipsă de frumuseţe; numai că în 
timpurile noastre, banii sunt totul, aşa încât află că stau mai 
bine decât semenele mele. 

— Sigur, spuse cel mai tânăr, dar totuşi semenele tale ar 
putea fi pe picior de egalitate cu tine, pentru că frumuseţea 


vrăjeşte adesea pe un bărbat, în ciuda banilor şi, când se 
întâmplă ca servitoarea să fie mai frumoasă decât stăpâna, 
se prea poate să încheie un târg la fel de bun ca aceasta, ba 
chiar să se plimbe în caleaşcă înaintea ei. 

M-am gândit că e momentul să mă retrag şi aşa am şi 
făcut, dar nu m-am dus atât de departe încât să nu aud 
până la capăt convorbirea lor, care era plină de lucruri 
plăcute la adresa mea. Toate cele auzite îmi sporeau 
mândria, dar, după cum am descoperit curând, nu erau de 
natură să sporească şi bunăvoința familiei faţă de mine, 
fiindcă fratele cel mic şi sora s-au luat rău la harţă din 
cauza mea şi mi-am dat seama curând cât o dureau pe fată 
lucrurile usturătoare, pe care i le spusese el atunci, după 
purtarea ei faţă de mine, purtare foarte nedreaptă, la urma 
urmelor, fiindcă mie nu-mi trecuse niciodată prin minte 
vreun gând în legătură cu fratele ei mai tânăr, aşa cum 
bănuia ea. Desigur fratele ei mai mare spusese chipurile în 
glumă, în felul lui învăluit şi arogant, o mulţime de poveşti, 
pe care eu avusesem nesăbuinţa să le iau în serios, ba chiar 
îmi făcusem speranţe în legătură cu lucruri despre care ar 
fi trebuit să-mi închipui că lui nici nu-i trecuseră prin cap. 

Într-o zi, a urcat în goană scările spre odaia unde de obicei 
stăteau şi lucrau surorile lui; le-a strigat, înainte de a păşi 
pragul, aşa cum obişnuia el, iar eu care eram înăuntru 
singură, am ieşit în uşă şi i-am spus: 

— Domnule, domnişoarele nu sunt aici; s-au dus jos, în 
grădină, să se plimbe. 

În clipa în care eu am făcut un pas înainte ca să-i spun 
aceste cuvinte, el tocmai ajunsese în uşă şi m-a strâns în 
braţe, ca din întâmplare. 

— Vai, cuconiţă Betty, mi-a spus, aici erai? Cu atât mai 
bine. Mai mult cu dumneata ţineam să vorbesc decât cu ele. 

Şi, fiindcă eram în braţele lui, m-a sărutat de vreo trei- 
patru ori. Eu m-am zbătut să scap, dar destul de moale, iar 
el mă ţinea strâns şi mă tot săruta, până şi-a pierdut 
răsuflarea. Atunci s-a aşezat şi mi-a spus: 


— Dragă Betty, sunt îndrăgostit de tine. 

Trebuie să mărturisesc că vorbele lui mi-au aprins sângele 
am simţit cum îmi năvăleşte în inimă şi eram tare tulburată. 
După aceea, mi-a mai repetat de câteva ori cuvintele 
acelea, anume că era îndrăgostit de mine, iar inima mea 
răspundea limpede ca şi cum aş fi rostit cu vorba cât mă 
încânta acest lucru. Ba, mai mult, de câte ori el spunea: 
„Sunt îndrăgostit de tine”, roşeaţa din obrajii mei îi 
răspundea: „lare-aş vrea să fie aşa, domnule”. 

Totuşi, atunci, nu s-a întâmplat nimic. Fusesem luată prin 
surprindere şi curând mi-am venit în fire. Ela stat mai 
multă vreme cu mine, dar uitându-se, din întâmplare, pe 
fereastră şi văzând că surorile lui se întorc din grădină, şi-a 
luat rămas bun, m-a sărutat din nou, mi-a zis că are gânduri 
serioase, că foarte curând o să-mi mai spună el multe alte 
lucruri şi a plecat nespus de încântat. Şi, dacă n-aş fi avut 
ghinion, dreptatea ar fi fost de partea mea, dar din 
nenorocire cuconiţa Betty lua totul în serios, iar dumnealui 
ba. 

Din clipa aceea, gândurile mele o luară razna şi pot să 
recunosc, fără să mint, că-mi ieşisem din fire la gândul că 
un domn ca el îmi vorbise despre dragoste şi-mi spusese că 
sunt o făptură atât de încântătoare. Erau vorbe pe care nu 
ştiam cum să le iau, mi se urcaseră de-a binelea la cap. E 
adevărat că eram cum nu se poate mai mândră din cauza 
lor dar, neştiind cât era de păcătoasă lumea în care trăiam, 
gândul că virtutea mea se afla în joc nici nu-mi trecea prin 
minte. Dacă tânărul meu stăpân mi-ar fi făcut, din prima 
dată, propuneri, ar fi obţinut orice de la mine; dar el nu şi-a 
dat seama cât de prielnic îi era acel moment, ceea ce a fost, 
atunci, o fericire pentru mine. 

N-a trecut mult şi el a găsit din nou prilejul să mă prindă 
singură şi aproape în acelaşi fel ca şi rândul trecut. De fapt, 
se vedea că de data aceasta lucrurile fuseseră puse la cale, 
deşi eu n-aveam nici o vină. S-a întâmplat aşa: 
domnişoarele se duseseră într-o vizită cu mama lor; mezinul 


era în oraş; cât despre tatăl lor, era plecat la Londra de o 
săptămână. Mă pândise atât de bine, încât ştia unde mă 
aflu, deşi eu habar n-aveam că el e în casă. A suit scările în 
goană şi, văzând că lucrez, a intrat în odaie de-a dreptul; şi 
numai ce începe, ca şi în rândul trecut, să mă ia în braţe şi 
să mă sărute aproape un sfert de oră fără întrerupere. 

Eram în odaia surorii lui mai mici şi, pesemne fiindcă nu 
era nimeni acasă, în afară de servitoarea care stătea jos, a 
fost mai îndrăzneţ. Pe scurt, a început să devină stăruitor. I- 
oi fi părut o pradă prea uşoară pentru că, atâta timp cât m- 
a ţinut doar în braţe sărutându-mă, nu m-am împotrivit de 
loc. Adevărul e că-mi plăcea prea mult ca să mă 
împotrivesc. 

Ei dar când a obosit cu treaba asta, ne-am aşezat şi el a 
început să-mi vorbească. Mi-a zis că e vrăjit de mine, că nu 
va afla odihnă până n-o să-mi spună cât de îndrăgostit este, 
că dacă-l voi iubi şi eu şi-l voi face fericit, voi fi salvarea 
vieţii lui şi multe lucruri frumoase de felul acesta. Eu i-am 
răspuns cu vorbe puţine, dar nu era greu de văzut că sunt o 
proastă şi nu înţeleg de fel ce vrea el. 

Pe urmă, a început să se plimbe prin odaie şi, după ce m-a 
luat de mână, m-am plimbat şi eu alături de el; dar curând, 
folosindu-se de momentul potrivit, m-a aruncat pe pat şi a 
început să mă sărute cu furie ca să fiu dreaptă cu el, nu s-a 
arătat însă grosolan de loc, ci m-a sărutat numai timp 
îndelungat. Deodată i s-a părut că aude pe cineva urcând 
scara, astfel că s-a ridicat de pe pat şi m-a ridicat şi pe 
mine, tot vorbindu-mi mereu despre dragostea lui. Dar mi-a 
spus că era un sentiment cinstit şi că n-avea gânduri rele în 
ceea ce mă priveşte apoi mi-a pus cinci guinee în mână şi a 
coborât. 

Banii m-au pus în încurcătură mai mare decât cuvintele de 
dragoste şi m-a apucat o exaltare, de nu ştiam nici pe ce 
lume mă aflu. Stărui asupra acestui lucru, pentru ca, în 
cazul când povestea mea va ajunge să fie citită de o făptură 
tânără şi nevinovată, s-o ajute să se păzească de 


nenorocirile ce pândesc o prea timpurie conştiinţă a 
propriei frumuseți. Când o fată tânără ajunge să se creadă 
frumoasă, nu se îndoieşte de sinceritatea nici unui bărbat 
care-i spune că s-a îndrăgostit de ea fiindcă dacă se crede 
destul de încântătoare pentru a-l cuceri, e firesc să aştepte 
urmările farmecelor ei. 

Închipuirea tânărului domn se aprinse cum se aprinsese şi 
deşertăciunea mea şi, ca şi cum omul şi-ar fi dat seama c-a 
scăpat o ocazie şi ar fi regretat că nu s-a folosit de ea, s-a 
întors peste vreo jumătate de oră şi a început din nou să mă 
îmbie ca mai înainte, numai că, de data asta, cu mai puţine 
menajamente. 

Şi, mai întâi, de cum a intrat în odaie, s-a întors şi a încuiat 
uşa. 

— Coniţă Betty, mi-a spus, adineauri mi s-a părut că urcă 
cineva scara, dar a fost doar o părere; totuşi, a adăugat, 
dacă mă găseşte cineva în odaie cu dumneata, n-o să mă 
mai găsească sărutându-te. 

I-am spus că nu ştiu cine ar putea să urce scara, fiindcă nu 
era nimeni acasă în afară de bucătăreasă şi cealaltă 
slujnică, iar ele nu urcau niciodată. 

— Bine, draga mea, mi-a spus el; oricum e bine să fim 
siguri. 

S-a aşezat şi a început să vorbească. Acum, deşi eram încă 
înfierbântată de prima lui vizită şi nu prea vorbeam, totuşi 
parcă-mi vâra el cuvintele în gură, povestindu-mi ce 
nebuneşte mă iubea şi că, deşi nu putea face nimic până ce 
nu era stăpân pe averea lui, totuşi era hotărât, de îndată ce 
va fi în stare, să mă fericească şi pe el de asemenea; adică 
să se căsătorească cu mine şi alte lucruri din astea, a căror 
ţintă, eu, sărmană proastă, n-o înţelegeam. Şi mă purtam, 
de parcă n-ar fi existat altă dragoste, în afară de cea care 
duce la căsătorie. Şi chiar dacă mi-ar fi vorbit despre 
dragostea aceea, n-aveam nici temeiul şi nici puterea să 
spun nu dar încă nu ajunsesem atât de departe. 


N-am stat multă vreme aşa când, deodată, el s-a ridicat şi, 
înăbuşindu-mă cu sărutările lui, m-a aruncat din nou pe pat; 
dar, de data asta, a mers mai departe decât îmi dă voie 
buna-cuviinţă să amintesc e drept că nu mi-ar fi stat în 
puteri să-l resping în clipa aceea, chiar dacă şi-ar fi îngăduit 
cu mult mai mult decât şi-a îngăduit. 

Totuşi, deşi a mers destul de departe, n-a ajuns până la 
ceea ce se numeşte ultimele consecinţe, la care, ca să fiu 
dreaptă cu el, nici n-a încercat să ajungă. Dar această jertfă 
i-a servit drept scuză pentru toate libertăţile pe care avea 
să şi le ia faţă de mine în ocaziile următoare. După toate 
acestea, a mai stat puţin cu mine, mi-a pus aproape un 
pumn întreg de galbeni în mână şi mi-a făcut mii de 
jurăminte în legătură cu patima lui, spunând că mă iubeşte 
mai mult decât pe orice femeie din lume. 

N-o să vi se pară curios că de-abia acum am căzut pe 
gânduri, dar vai! Nu cu destulă chibzuinţă. Aveam o rezervă 
fără margini de deşertăciune şi mândrie şi numai o foarte 
mică rezervă de virtute. Uneori, ce-i drept, îmi închipuiam 
eu cam ce voia stăpânul meu cel tânăr de la mine, dar nu 
mă gândeam decât la cuvintele lui frumoase şi la aur; dacă 
avea sau nu de gând să se însoare cu mine, mi se părea o 
treabă fără însemnătate şi nici nu-mi trecea prin minte să- 
mi găsesc scuze ca să mă dau bătută, până când nu mi-a 
făcut el o propunere în lege, dar despre aceasta veţi afla 
îndată. 

Şi aşa, am apucat-o pe drumul pierzaniei, fără pic de 
păsare şi pot sluji drept exemplu grăitor tuturor fetelor 
tinere a căror deşertăciune e mai tare decât virtutea. 
Lucrurile s-au petrecut cum nu se poate mai prosteşte de 
ambele părţi. Dacă eu m-aş fi purtat cum se cuvenea, dacă 
m-aş fi împotrivit aşa cum cerea virtutea şi cinstea, el fie că 
ar fi renunţat la atac, neavând temei de a mai spera să-şi 
ducă planul la îndeplinire, fie că mi-ar fi făcut propuneri 
frumoase şi cinstite de căsătorie. Şi, în acest caz, chiar dacă 
el ar fi fost învinuit, nimeni n-ar fi putut să mă învinuiască 


pe mine. Pe scurt, dacă m-ar fi cunoscut şi ar fi ştiut ce uşor 
va căpăta fleacul pe care-l urmărea, nu şi-ar mai fi bătut 
capul, ci mi-ar fi dat patru sau cinci guinee, şi s-ar fi culcat 
cu mine de prima dată când ar fi venit din nou. Pe de altă 
parte, dacă eu i-aş fi cunoscut gândurile şi dac-aş fi ştiut cât 
de greu credea el că sunt de cucerit, aş fi putut să-i pun eu 
condiţii şi, chiar dacă nu m-aş fi lăsat biruită în vederea 
unei căsătorii grabnice, aş fi putut s-o fac pentru a fi 
întreţinută până la căsătorie şi tot aş fi obţinut ce voiam; 
căci era nespus de bogat, lăsând la o parte ceea ce mai 
spera să moştenească; dar eu părăsisem cu totul astfel de 
gânduri şi eram stăpânită doar de trufia frumuseţii mele şi 
de mândria de a fi iubită de un domn ca el. Cât despre banii 
de aur, petreceam ceasuri întregi uitându-mă la ei. Îi 
număram de mii de ori pe zi. Nici cea mai deşartă făptură 
n-a fost vreodată atât de prinsă în mrejele unei minciuni 
cum eram eu, fără să mă gândesc la ce mă aşteaptă şi cât 
de aproape e pierzania şi cred, într-adevăr, că mai degrabă 
doream acea pierzanie, decât că mă osteneam să mă feresc 
de ea. 

Între timp, mă arătam totuşi destul de şireată ca să nu dau 
loc la nici o bănuială în familie, cu privire la legăturile mele. 
În public de-abia dacă mă uitam la el, de-abia dacă îi 
răspundeam când îmi vorbea. Aveam totuşi, când şi când, 
câte o mică întâlnire, ca să schimbăm o vorbă sau două şi, 
din când în când, şi câte o sărutare, dar prilejul potrivit 
pentru fapta păcătoasă nu-l găsisem, cu atât mai mult cu 
cât el o lua mai pe ocolite decât ar fi fost nevoie. Şi 
deoarece cucerirea mea i se părea lucru anevoios, aşa a şi 
fost pentru el. 

Dar diavolul fiind un ispititor neobosit nu dă niciodată 
greş, când e vorba să găsească un prilej pentru ca 
păcătoşenia la care te îndeamnă să se înfăptuiască. Într-o 
seară, când mă aflam în grădină cu surorile lui mai mici şi 
cu el, a găsit mijlocul să-mi strecoare un bileţel, în care-mi 


scria că a doua zi va cere de faţă cu toţi să fiu lăsată să-i fac 
un comision şi că pe drum ne vom întâlni. 

Zis şi făcut. După masă, mi-a spus cu gravitate de faţă cu 
surorile lui: 

— Coniţă Betty, trebuie să-ţi cer un hatâr. 

— Despre ce e vorba? A întrebat mezina. 

— Surioară, a spus el serios, dacă nu te poţi lipsi astăzi de 
coniţa Betty, poate rămâne pe oricând, altă dată. 

Dar ele au spus că se pot lipsi de mine fără greutate, iar 
mezina şi-a cerut scuze. 

— Trebuie să o înştiinţezi însă pe coniţa Betty despre ce e 
vorba, a spus sora mai mare. Dacă ai cu ea vreo treabă 
personală, despre care noi nu trebuie să ştim, n-ai decât s-o 
chemi afară. Uite-o. 

— Ce vrei să spui, draga mea? A întrebat dumnealui cu 
asprime. Doresc doar să se ducă până în High Street (şi a 
arătat un pieptar de cămaşă), până la cutare prăvălie. 

A început să le toarne o poveste lungă cu nişte gulere 
elegante despre al căror preţ întrebase, spunând că vrea să 
mă trimită pe mine să cumpăr un guler pentru pieptarul pe 
care-l arătase şi că, dacă negustorii nu sunt mulţumiţi cu 
cât le dădeam eu pentru gulere, să ofer un şiling mai mult, 
dar mai întâi să mă tocmesc. Şi, după aceea, a mai născocit 
câteva comisioane şi a mai descoperit nişte mici treburi 
pentru mine, ca să fie sigur că pot lipsi mai multă vreme. 

După ce mi-a dat de îndeplinit comisioanele astea, le-a 
spus o poveste lungă despre o vizită pe care trebuia s-o facă 
el, într-o familie cunoscută, şi unde mai avea să fie cutare şi 
cutare domn, şi le-a poftit foarte ceremonios pe surorile lui 
să-l însoţească, dar ele s-au scuzat tot atât de ceremonios, 
fiindcă aşteptau vizite în după-amiaza aceea în treacăt fie- 
mi îngăduit să spun, toate astea le potrivise el anume. 

Şi uite că nici nu sfârşise bine cu vorba şi servitorul lui 
urcă scările ca să-i spună că trăsura lui Sir W. H. S-a oprit la 
poartă. El coboară scările în goană şi se întoarce îndată. 


— Vai! Spune cu glas tare, s-a dus toată bucuria. Sir W. H. 
A trimis trăsura după mine, fiindcă doreşte să-mi 
vorbească. Se pare că Sir W. H. Era un domn care locuia la 
o depărtare de trei mile şi cu care el se înţelesese să-i 
trimită caleaşca pentru o treabă anume, poruncind-o 
pentru ora trei, când şi sosise. 

A cerut numaidecât cea mai bună perucă, pălăria şi sabia 
şi, dând ordin valetului să se ducă în celălalt loc şi să ceară 
scuze în numele lui cu alte cuvinte, a găsit un pretext ca 
scape de servitor se pregătea să se suie în caleaşcă. În 
momentul când a ieşit pe uşă, s-a oprit o clipă şi, vorbindu- 
mi cu mare seriozitate despre treaba pe care mi-o dăduse, 
a găsit prilejul să-mi şoptească: 

— Vino după mine, draga mea, cât poţi mai curând. 

Eu n-am răspuns nimic, dar am făcut o reverență, ca şi 
cum aş fi încuviinţat cele spuse de el cu glas tare. După 
vreun sfert de oră, am plecat şi eu. Nu mi-am schimbat 
rochia mi-am pus doar un capişon şi un voal, mi-am luat un 
evantai şi o pereche de mănuşi în buzunar aşa încât nimeni 
din casă n-avea nici o bănuială. El mă aştepta într-o 
ulicioară dosnică, pe unde ştia că trebuie să trec, iar vizitiul 
ştia încotro să mâne caii, anume spre un loc numit Mile 
End, unde stătea un om de încredere al stăpânului meu şi 
unde trăsura s-a oprit, aşa încât am avut toate înlesnirile 
din lume pentru a ne păcătoşi cum nu se poate mai râu. 

Când am rămas singuri, a început să-mi vorbească foarte 
serios, spunându-mi că nu mă adusese acolo ca să mă 
înşele; ca pasiunea pentru mine nu-i îngăduia să mă 
amăgească că era hotărât să mă ia de nevastă, de îndată ce 
va pune mâna pe avere; că, între timp, dacă îi îndeplinesc 
dorinţa, mă va întreţine în toată cinstea şi m-a asigurat în 
fel şi chip despre sinceritatea şi dragostea lui pentru mine, 
spunând că n-o să mă părăsească niciodată şi, ca să zic aşa, 
a făcut de o mie de ori mai multe pregătiri decât ar fi fost 
nevoie. 


Totuşi, fiindcă mă îndemna să vorbesc, i-am spus că n- 
aveam de ce să pun la îndoială sinceritatea iubirii lui după 
atâtea asigurări, dar că... Şi aci m-am oprit, ca şi cum l-aş fi 
lăsat pe el să ghicească restul. 

— Dar ce e, draga mea? M-a întrebat el. Ghicesc ce vrei să 
spui: ce se întâmplă dacă rămâi însărcinată? Nu-i aşa? Ei 
bine, dacă se întâmplă una ca asta, a spus, am să am grijă 
de tine şi am să vă întreţin pe amândoi. Şi ca să vezi că nu 
glumesc, zice, uite ceva serios. Şi, spunând vorbele astea, a 
scos din buzunar o pungă de mătase cu o sută de guinee 
înăuntru şi mi-a dat-o. Şi-am să-ţi dau una la fel, în fiecare 
an, până când am să te iau de nevastă. 

Când am zărit punga, m-am schimbat de câteva ori la faţă 
şi, tulburată de înflăcărarea cu care-mi făcea propunerea, 
n-am mai putut scoate o vorbă, iar el şi-a dat seama fără 
greutate de ceea ce se întâmplă cu mine; aşa încât eu am 
băgat punga în sân şi nu m-am mai împotrivit, ci l-am lăsat 
să facă ce a vrut şi de câte ori a vrut. Şi aşa pierzania mea 
s-a înfăptuit dintr-o dată, căci, din ziua aceea, fiind lipsită 
de orice virtute şi cuviinţă, nu mai aveam nimic preţios care 
să mă ajute să câştig fie binecuvântarea lui Dumnezeu, fie 
mila oamenilor. 

Dar lucrurile nu s-au oprit aci. M-am întors în oraş, am 
făcut comisionul pe care mi-l încredinţase el şi m-am 
înapoiat acasă, mai-nainte de-a da cuiva de gândit că am 
stat prea mult. Cât despre stăpânul meu, ela rămas până 
noaptea târziu şi nu s-a iscat nici urmă de bănuială în 
familie, nici în ceea ce-l privea pe el, nici pe mine. 

Apoi, s-au ivit nenumărate prilejuri ca să repetăm 
nelegiuirea, mai ales acasă, când mama lui şi domnişoarele 
erau plecate în vizită, prilejuri pe care el le pândea cu 
multă grijă ca nu cumva să le piardă. Ştia totdeauna 
dinainte când plecau şi nu dădea greş în a mă găsi singură 
şi fără primejdie de a fi surprinşi. Aşa încât ne-am înfruptat 
cu prisosinţă din plăcerile noastre păcătoase, vreme de 


jumătate de an, şi, spre marea mea mulţumire, n-am rămas 
însărcinată. 

Dar, după mai puţin de jumătate de an, s-a întâmplat că i- 
am căzut cu tronc mezinului despre care am pomenit la 
începutul povestirii. Şi, găsindu-mă singură în grădină, într- 
o seară, îmi toarnă şi el aceeaşi poveste, mă asigură cu 
cuvinte sincere că e îndrăgostit de mine şi, pe scurt, îmi 
propune frumos şi cinstit să mă ia de nevastă. 

Eram atât de încurcată cum nu mi se mai întâmplase să fiu 
vreodată. M-am împotrivit cu îndărătnicie propunerii şi am 
început să născocesc argumente. I-am arătat nepotrivirea 
acestei căsătorii, i-am vorbit despre felul cum aş fi primită 
în familia lui, despre nerecunoştinţa de care aş da dovada 
faţă de tatăl şi mama lui, care mă luaseră cu mărinimie în 
casa lor, când mă aflasem într-o stare de plâns pe scurt, am 
făcut tot ce am putut ca să-i mut gândul, numai adevărul nu 
i l-am spus, care fireşte ar fi pus capăt stăruinţelor lui, dar 
de care eu nu îndrăzneam să pomenesc. 

S-a întâmplat însă un lucru la care într-adevăr nu mă 
aşteptam şi care m-a uluit căci tânărul, sincer şi deschis 
cum era, nu se gândea decât la lucruri cinstite şi, ştiindu-se 
nevinovat, n-a avut atâta grijă să-şi ascundă slăbiciunea 
pentru coniţa Betty cum avusese fratele său. Aşa încât, deşi 
n-a spus nimănui despre cele ce-mi vorbise, totuşi a arătat 
destul pentru ca surorile lui să-şi dea seama că mă iubeşte 
şi mama lui de asemenea, iar ele, măcar că mie nu-mi 
arătară că ştiu, i-au arătat în schimb lui şi curând am văzut 
că purtarea lor e alta faţă de mine decât fusese înainte. 

Eu am zărit norul, deşi nu prevedeam furtuna. Mi-era 
Uşor, cum spun, să-mi dau seama că purtarea lor faţă de 
mine se schimbă pe zi ce trece şi devine tot mai aspră, până 
când, într-o bună zi, am fost înştiinţată că ar fi de dorit să 
plec curând. 

Vestea nu m-a îngrijorat, sigură fiind că nu voi rămâne pe 
drumuri, cu atât mai mult cu cât aveam motive să mă aştept 


în orice zi la o sarcină şi ştiam că atunci tot voi fi silită să 
plec, fără să crâcnesc. 

După câtva timp, stăpânul cel tânăr a găsit prilejul să-mi 
spună că familia prinsese de veste despre slăbiciunea lui 
pentru mine. Zicea că nu mă învinuieşte, fiindcă ştie foarte 
bine cum ieşise totul la iveală. Mi-a spus că de vină era felul 
lui de a vorbi, căci nu făcuse o taină din stima ce-mi purta, 
aşa cum ar fi putut să facă, asta fiindcă socotea că, dacă eu 
primesc să fiu nevasta lui, momentul e prielnic să 
împărtăşească deschis familiei că mă iubeşte şi că are de 
gând să se căsătorească cu mine. E drept, zicea, că tatăl şi 
mama lui ar fi putut fi împotrivă şi s-ar fi putut purta urât 
cu mine, dar el avea acum mijloace de trai, căci studiase 
dreptul şi nu-l înspăimânta gândul că va trebui să mă 
întreţină. Pe scurt, aşa cum credea că eu nu mă voi ruşina 
de el, era şi el hotărât să nu se ruşineze de mine, ba chiar s- 
ar fi disprețuit, dacă n-ar fi recunoscut de pe acum pe 
aceea pe care avea de gând s-o recunoască drept soţie. Şi, 
prin urmare, n-aveam altceva de făcut decât să-i dau mâna, 
fiindcă de restul răspunde el. 

Mă aflam într-o situaţie cu adevărat îngrozitoare şi de-abia 
acum mă căiam din toată inima pentru uşurinţa de care 
dădusem dovadă faţă de fratele mai mare; asta nu din 
pricina vreunei tresăriri a conştiinţei, căci eram străină de 
astfel de lucruri, dar nu mă împăcam cu gândul să fiu târfă 
pentru un frate şi nevastă pentru celălalt. Mi-am adus 
aminte că fratele cel mare îmi făgăduise şi el să mă ia de 
nevastă, când va intra în stăpânirea averii, dar mi- 
aminteam acum de un lucru la care mă gândisem adesea, 
anume că nici o vorbă nu mai pomenise, după ce mă 
cucerise ca amantă. Deşi, după cum am spus, mă gândisem 
şi până acum adesea la asta, totuşi lucrul nu mă tulburase 
de fel, fiindcă după cum dragostea lui pentru mine nu părea 
să scadă, tot aşa nu scădea nici mărinimia lui. E drept că m- 
a rugat, din bună-cuviinţă, să nu cheltuiesc nici un ban pe 
îmbrăcăminte şi să nu mă împopoţonez, fiindcă nu era 


nevoie să stârnesc invidie în familie, unde fiecare ştia că n- 
aveam cum s-ajung la lux pe calea obişnuită, ci doar cu 
ajutorul vreunei legături tainice, căreia ei i-ar fi dat 
numaidecât de urmă. 

Mă aflam acum la mare strâmtoare şi nu ştiam ce să fac. 
Cel mai greu lucru era următorul: fratele cel tânăr nu 
numai că devenise mai stăruitor, dar nu se mai ascundea. 
Intra în odaia surorii sau mamei lui, se aşeza şi începea să- 
mi spună verzi şi uscate, chiar de faţă cu ele; aşa încât toată 
familia vorbea despre asta. Maică-sa ajunsese să-l 
dojenească, iar faţă de mine purtarea celor din casă se 
schimbase de-a binelea. Ba, maică-sa scăpase o vorbă, cum 
că ar vrea să mă scoată din rândul familiei, ceea ce, spus pe 
şleau, însemna să mă dea afară pe uşă. Eram sigură că 
fratele cel mare trebuia să fi aflat taina, atât doar că el 
putea să-şi închipuie (fiindcă altcineva n-avea cum să se 
gândească la asta) că fratele cel tânăr nu-mi făcuse nici o 
propunere; dându-mi cu uşurinţă seama că lucrurile vor 
merge mai departe, am înţeles că trebuie cu orice preţ să-i 
vorbesc fratelui mai mare, sau să-mi vorbească el mie nu 
ştiam însă dacă e mai bine să deschid eu vorba sau să las 
lucrurile aşa, până ce o va deschide el. 

După ce am chibzuit serios, fiindcă începusem să privesc 
lucrurile cu mare seriozitate, aşa cum nu făcusem niciodată 
până acum, m-am hotărât să deschid eu vorba; şi n-a trecut 
mult până s-a ivit prilejul, căci a doua zi fratele cel mic a 
plecat la Londra, după treburi, iar restul familiei fiind în 
vizită, aşa cum se întâmpla şi înainte şi chiar foarte des, 
fratele cel mare a venit, după obicei, să petreacă un ceas, 
două, cu coniţa Betty. 

N-a durat mult şi şi-a dat seama că e ceva schimbat în 
comportarea mea, fiindcă eram mai stânjenită cu el şi mai 
puţin voioasă ca de obicei şi, mai ales, fiindcă plânsesem nu 
i-a trebuit mult ca să observe toate astea şi m-a întrebat 
drăgăstos ce mi se întâmplase şi dacă mă supăra ceva. Eu 
aş fi amânat convorbirea, dac-aş fi putut, dar lucrurile nu se 


mai puteau ascunde. Aşa încât, după ce m-am lăsat greu, 
deşi doream din toată inima să dau totul la iveală, i-am spus 
că într-adevăr mă supăra ceva, ceva greu de ascuns, şi, 
totuşi, ceva ce nu ştiam cum să-i spun că era un lucru care 
nu numai că mă mira, dar chiar mă punea în mare 
încurcătură şi că nu ştiam ce cale s-apuc, decât dacă ar voi 
el să mă îndrume. El mi-a spus, cu multă dragoste că, orice- 
ar fi, să nu mă las doborâtă, fiindcă el mă va apăra 
împotriva lumii întregi. 

Atunci l-am luat pe ocolite şi i-am spus temerile mele că 
stăpânele au aflat câte ceva despre legătura noastră fiindcă 
era lesne de văzut că purtarea lor faţă de mine se 
schimbase simţitor; că se întâmpla adesea să-mi găsească 
pricină, ba câteodată mă şi certau, deşi nu le dădeam 
prilejul că, în timp ce înainte dormeam totdeauna în odaia 
surorii celei mari, în ultima vreme dormeam singură sau cu 
una dintre slujnice; că trăsesem cu urechea şi că le auzisem 
vorbind de câteva ori foarte urât despre mine dar, ceea ce 
îndreptăţea toate bănuielile mele, era mărturisirea uneia 
dintre slujnice care-mi spusese că, după cum auzise ea, 
aveau de gând să mă dea afară, fiindcă nu era cuminte să 
mai rămân în casa lor. 

El a zâmbit când a auzit toate astea, iar eu l-am întrebat 
cum poate să ia lucrurile atât de uşor, când ştie doar că, 
dacă se descoperă ceva, s-a sfârşit cu mine şi nici lui n-o să-i 
facă bine, măcar că n-o să-l doboare ca pe mine. L-am 
învinuit, spunându-i că nu se deosebeşte de restul 
bărbaţilor care, atunci când viaţa unei femei atârnă de ei, 
îşi bat adesea joc de ea sau o consideră ca pe un nimic, 
socotind distrugerea celei din care au făcut ce au voit drept 
un fleac. 

Când a văzut că mă aprind şi vorbesc serios, şi-a schimbat 
numaidecât purtarea; mi-a spus că-i pare rău că am o astfel 
de părere despre el, că nu-mi dăduse nici cel mai mic prilej 
să gândesc aşa, că fusese la fel de grijuliu pentru bunul 
meu nume ca şi pentru al lui, că era sigur că legătura 


noastră fusese tăinuită cu atâta iscusinţă încât nimeni din 
familie n-avea nici urmă de bănuială; că dacă zâmbeşte 
când îi spun ce gândesc, lucrul se datoreşte tocmai 
siguranţei dobândite în ultimul timp că nici urmă de 
bănuială nu există cu privire la înţelegerea dintre noi şi că, 
în clipa în care-mi va spune câte motive are să fie liniştit, voi 
zâmbi ca şi el, fiindcă desigur voi fi mulţumită. 

— E o taină pe care n-o pot pricepe, am spus eu; cum să 
fiu mulţumită, când vor să mă dea afară? Fiindcă, dacă 
legătura dintre noi nu s-a descoperit, nu ştiu ce altceva am 
făcut care ar fi putut să schimbe purtarea celor din familie, 
mai înainte atât de drăgăstoşi cu mine, de parc-aş fi fost 
copilul lor. 

— E drept, fetiţo, a spus el, că oamenii sunt cam îngrijoraţi 
din pricina ta, dar că ar bănui cât de cât ce se întâmplă de 
fapt între mine şi tine e atât de departe de adevăr, încât ei îl 
bănuiesc pe fratele meu Robin; mai mult, sunt încredinţaţi 
de-a binelea că e în dragoste cu tine; neghiobul le-a băgat-o 
chiar el în cap, fiindcă toată ziua se face de râs pălăvrăgind. 
Îţi mărturisesc că-l învinuiesc pentru asta, fiindcă vede doar 
că-i jigneşte pe cei din casă şi-i face să se poarte urât cu 
tine. Dar pe mine lucrul mă mulţumeşte, pentru că-mi dă 
asigurarea că bănuiala nici gând să cadă asupra mea şi 
nădăjduiesc că şi tu eşti mulţumită. 

— Da, ai dreptate, într-un fel, am zis eu, dar nu despre 
asta e vorba şi nu ăsta-i lucrul principal care mă supără, cu 
toate că şi asta m-a necăjit. 

— Dar atunci, ce e? A întrebat el. 

La aceste cuvinte, am izbucnit în lacrimi şi n-am mai fost în 
stare să spun nimic. El se silea cât putea să mă potolească 
şi stăruia să afle despre ce este vorba. În cele din urmă, i- 
am răspuns că socotesc cu cale să-i spun, fiindcă are 
dreptul să ştie; că, în afară de asta, aveam şi nevoie de 
îndrumarea lui, căci eram atât de încurcată, încât nu ştiam 
cum s-o scot la capăt. Şi i-am istorisit toată povestea. l-am 
spus ce nechibzuit se arătase fratele lui, dând totul în vileag 


fiindcă dac-ar fi păstrat taina, aş fi putut să-l refuz de-a 
dreptul, fără să-i dau nici un motiv şi el ar fi încetat pe dată 
dar mai întâi avusese deşertăciunea să creadă că eu nu-l voi 
respinge şi, în al doilea rând, îşi luase libertatea de a-şi 
împărtăşi planul întregii familii. 

I-am spus cât de tare mă împotrivisem şi cât de sincere şi 
cinstite fuseseră propunerile lui. 

— Dar, am zis, situaţia mea va fi de două ori mai grea; 
fiindcă dacă familia mi-o ia în nume de rău acum, când el 
doreşte să mă aibă, o să mi-o ia şi mai mult în nume de rău, 
când va afla că l-am respins se va spune că motivul nu poate 
fi altul decât că sunt măritată cu altcineva, căci altminteri 
cum aş refuza o căsătorie atât de strălucită pentru o biată 
fată ca mine. 

Cuvintele mele l-au mirat foarte mult. Mi-a spus că într- 
adevăr e greu să ies din încurcătura asta şi nici el nu ştie 
cum am s-o scot la capăt, dar că o să se gândească şi-o să- 
mi spună rândul viitor când ne-om întâlni la ce hotărâre a 
ajuns între timp însă mă ruga să nu-mi dau consimţământul 
fratelui său, dar nici să nu-l refuz de-a dreptul, ci să-l mai 
duc câtva timp cu vorba. 

Parcă am tresărit, când l-am auzit spunând să nu-mi dau 
consimţământul. I-am spus că ştie prea bine că n-am nici un 
consimţământ de dat; căci el făgăduise să mă ia de soţie şi 
că, prin urmare, eram legată de el; că toată vremea îmi 
spusese că sunt soţia lui, iar eu mă socoteam ca atare, 
întocmai ca şi cum cununia ar fi avut loc, fiindcă doar mă 
îndemnase tot timpul cu gura lui să mă numesc a sa 
nevastă. 

— Bine, draga mea, mi-a spus, nu te frământa acum, 
fiindcă dacă nu-ţi sunt soţ, voi fi ca un soţ pentru tine; şi nu 
te lăsa tulburată de gândurile astea, ci lasă-mă să cercetez 
povestea şi, rândul viitor când ne întâlnim, voi fi în stare să- 
ţi spun mai multe. 

Cu vorbele astea m-a mai potolit, dar mi s-a părut că a cam 
căzut pe gânduri şi, măcar că s-a purtat foarte drăguţ cu 


mine şi m-a sărutat de mii de ori, ba mi-a dat şi bani, s-a 
mulţumit totuşi numai cu atât în timpul cât a mai stat la 
mine, adică vreme de peste două ore, ceea ce m-a mirat, 
ţinând seama cum se întâmplau lucrurile înainte şi ce prilej 
bun aveam acum. 

Frate-său nu s-a înapoiat din Londra vreme de cinci sau 
şase zile şi au mai trecut două zile, după întoarcerea lui, 
până când cel mare a găsit momentul nimerit să-i 
vorbească; dar prinzându-l singur, într-o zi, i-a vorbit în 
mare taină şi, chiar în seara aceea, a găsit mijlocul (căci am 
avut o mare discuţie împreună) să-mi repete toată 
convorbirea, care, după câte îmi amintesc, a decurs cam 
aşa. Cel mare i-a spus mezinului că, de când acesta plecase 
la Londra, umblau zvonuri ciudate, cum că ar fi în dragoste 
cu coniţa Betty. 

— Ei, şi ce-i cu asta? l-a răspuns fratele ăl mic, cam 
supărat. Ce-i priveşte pe ceilalţi? 

— Nu-i chiar aşa, a spus cel mare. Nu fi supărat, Robin; eu 
nu zic că mă priveşte, dar văd că pe ceilalţi îi priveşte şi că 
s-au purtat urât cu sărmana fată, lucru care mă doare de 
parcă mi l-ar fi făcut mie. 

— Ce înţelegi prin ceilalţi? A întrebat Robin. 

— Păi, mama şi fetele, a spus cel mare. Acum ascultă-mă, a 
vorbit el mai departe, ai gânduri serioase? O iubeşti într- 
adevăr pe fată? 

— Dacă e vorba aşa, i-a răspuns „Robin, o să-ţi vorbesc 
deschis. O iubesc mai mult ca pe orice altă femeie din lume 
şi o să fie a mea, orice-ar zice şi ar face ceilalţi. Sper că fata 
n-o să mă respingă. 

M-a lovit în inimă când mi-a spus toate astea, fiindcă deşi 
era firesc să creadă că nu-l voi respinge, totuşi în cugetul 
meu ştiam că trebuie şi-mi dădeam seama că fiind silită să 
fac aşa, mă aşteaptă distrugerea. Ştiam însă că e de datoria 
mea să nu spun asta, în clipa aceea, aşa încât i-am întrerupt 
povestirea cu cuvintele: 


— Aşa? Îşi închipuie că nu pot să-l resping? O să vadă elcă 
totuşi pot să-l resping. 

— Stai, draga mea, a spus el, lasă-mă să-ţi istorisesc până 
la capăt cum a decurs convorbirea între noi şi apoi aisă 
spui care ţi-este voinţa. 

Pe urmă a vorbit mai departe şi mi-a spus că ela răspuns 
astfel fratelui său: 

— Dar, frate, ştii doar că ea n-are nici o leţcaie şi că tu poţi 
alege între mai multe femei cu avere frumugşică. 

— Nu mă interesează, a spus Robin. O iubesc pe fata asta 
şi n-am de gând să mă însor ca să fac plăcere buzunarului, 
ci ca să-mi fac mie plăcere. 

— Şi aşa, draga mea, a adăugat fratele cel mare, nu-i chip 
să i te împotriveşti. 

— Ba da, am spus eu, pot să mă împotrivesc; acum am 
învăţat să spun nu, deşi înainte nu ştiam; şi dacă primul 
domn din ţară m-ar cere în căsătorie, i-aş spune din toată 
inima: nu. 

— Bine, draga mea, a spus el, dar ce poţi să-i răspunzi? 
Ştii doar, după cum şi spuneai adineauri, că el o să-ţi pună o 
mulţime de întrebări şi toată casa o să se mire de răspunsul 
tău. 

— Păi, am răspuns eu zâmbind, pot să închid gura tuturor 
dintr-o singură lovitură, spunându-i şi lui şi celorlalţi că m- 
am şi măritat cu fratele lui mai mare. 

A zâmbit uşor, când a auzit aceste cuvinte, dar am văzut că 
a tresărit şi nu era în stare să-şi ascundă tulburarea. Totuşi, 
mi-a răspuns: 

— Deşi, într-un anumit sens, s-ar putea să fie adevărat, 
totuşi bănuiesc că glumeşti, când spui c-ai să le răspunzi 
aşa; ar fi nepotrivit în multe privinţe. 

— Nu, nu, am întors-o eu, voind să-i fiu pe plac, n-am de 
gând să dau taina în vileag, fără voia ta. 

— Dar ce-ai să le poţi spune, zice el, când ei au să te 
găsească hotărâtă să nu primeşti o căsătorie atât de 
ispititoare pentru tine, la prima vedere? 


— Păi, am zis eu, crezi c-o să-mi pierd capul? Mai întâi, nu 
sunt datoare să le dau socoteală; în al doilea rând, n-am 
decât să le spun că sunt măritată şi gata şi aşa i-am închis şi 
lui gura, fiindcă, după asta, nu mai are nici un rost să-mi 
pună vreo întrebare. 

— Da, a spus el, dar cu toţii or să te cicălească şi, dacă-l 
respingi cu hotărâre, au să se supere şi au să şi intre la 
bănuială pe deasupra. 

— Ei şi, am spus eu, ce pot să fac? Ce-ai vrea să fac? Doar 
ţi-am cerut sfatul şi ţi-am spus totul, tocmai fiindcă mă 
aflam la strâmtoare. 

— Draga mea, mi-a zis el, fii sigură că m-am gândit mult şi, 
cu toate că sfatul meu e dureros şi pentru mine şi poate să- 
ţi pară ciudat la prima vedere, totuşi, chibzuind bine, cred 
că nu există cale mai bună pentru tine decât să-l laşi să 
meargă mai departe şi, dacă vezi că e cinstit şi serios, să te 
măriţi cu el. 

La cuvintele astea m-am uitat îngrozită la el, m-am făcut 
palidă ca o moartă şi eram gata să cad de pe scaun. Ela 
tresărit şi m-a întrebat cu glas tare: 

— Draga mea, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? Ce-ai de gând? 
Şi alte lucruri de felul ăsta. 

Şi tot scuturându-mă şi strigându-mă pe nume, m-a făcut 
să-mi vin un pic în fire, măcar că a trecut timp până mi-am 
revenit şi că, vreme de câteva minute, n-am putut scoate o 
vorbă. 

După ce mi-am venit în simţiri, a început din nou. 

— Draga mea, mi-a zis, te rog să priveşti totul cu 
seriozitate. Doar vezi bine care e purtarea familiei şi, dacă 
în loc de frate-meu ar fi vorba de mine, ar turba cu toţii de- 
a binelea. După câte înţeleg eu, asta ar însemna să ne 
pierdem amândoi! 

— Ei! Am făcut eu cu năduf, va să zică praf se alege din 
făgăduielile şi jurămintele tale, fiindcă familia e împotrivă? 
Nu te-am prevenit eu de atâtea ori? Dar ai privit lucrurile 
cu uşurinţă, ca şi cum ai fi fost deasupra lor şi ele n-ar fi 


cântărit pentru tine, şi uite unde am ajuns acum. Unde ţi-e 
credinţa şi cinstea, dragostea, temeinicia făgăduielilor? 

EI a vorbit liniştit mai departe, cu toate imputările mele şi 
zău că nu-l cruţam. În cele din urmă, mi-a răspuns: 

— Draga mea, până acum nu mi-am călcat niciodată 
cuvântul faţă de tine ţi-am spus că te voi lua de nevastă, 
când voi avea averea mea, dar vezi doar că tata e un om 
zdravăn şi sănătos şi mai poate trăi încă treizeci de ani de 
aci înainte, fără să fie mai bătrân decât atâţia alţii din oraş; 
şi nici tu nu mi-ai cerut să mă însor cu tine înainte de 
moartea lui, fiindcă ai ştiut că asta ar însemna ruina mea; 
cât despre rest, nu ţi-am rămas dator cu nimic. 

Nu puteam să găsesc nici un neadevăr în vorbele lui. 

— Dar atunci, i-am spus, cum poţi să mă îndemni la un 
lucru atât de groaznic, să mă îndemni să te părăsesc, atâta 
vreme cât tu nu m-ai părăsit? Crezi că în ceea ce mă 
priveşte nu există dragoste şi credinţă, atunci când la tine a 
existat atâta? Nu ţi-am răspuns cu aceleaşi simţăminte? Nu 
ţi-am dovedit sinceritatea iubirii mele? Oare jertfirea cinstei 
şi modestiei mele nu vădeşte destul că sunt ataşată de tine 
cu legături prea puternice pentru a fi rupte? 

— Dar vezi, draga mea, că acum ai prilej să te căpătuieşti 
şi să poţi să te arăţi cu cinste în lume iar amintirea celor ce 
s-au petrecut între noi poate fi învăluită în tăcere veşnică, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ai să te bucuri 
totdeauna de dragostea mea sinceră, numai că ea va fi 
curată şi nu va aduce nici cea mai mică ştirbire fratelui meu 
vei fi scumpa mea soră, aşa cum eşti acum scumpa mea... Şi 
aici s-a oprit. 

— Scumpa ta târfă, am întregit eu, aşa ai vrut să spui şi 
mai bine ai fi spus-o dar te înţeleg. Totuşi, doresc să-ţi 
aminteşti câte discuţii ai avut cu mine şi câtă osteneală ţi-ai 
dat ca să mă faci să cred că sunt o femeie cinstită că sunt ca 
şi nevasta ta şi că ceea ce s-a petrecut între noi a fost de 
fapt o căsătorie, la fel ca şi cum am fi fost cununaţi în public 


de pastorul parohiei. Ştii doar că astea au fost cuvintele 
tale. 

Îmi dădeam seama că prea îl strâng cu uşa, dar am dres-o 
în ceea ce a urmat. Ela rămas încremenit câtăva vreme şi 
n-a spus nimic, iar eu i-am dat-o înainte cam aşa: 

— Îmi faci o mare nedreptate, am zis, gândind că m-am 
lăsat înduplecată de făgăduielile tale, fără să-ţi port o iubire 
ce nu poate fi pusă la îndoială, nici zdruncinată de orice s-ar 
întâmpla mai apoi. Dacă gândeşti lucruri atât de jignitoare 
despre mine, trebuie să te întreb ce motiv ţi-am dat să crezi 
aşa? Pe urmă, dacă m-am lăsat târâtă de dragostea mea şi 
am crezut că sunt, de fapt, nevasta ta, vrei să-mi dezmint 
credinţa şi să mă numesc târfa sau amanta ta, ceea ce este 
cam acelaşi lucru? Vrei să mă predai fratelui tău? Poţi să 
predai dragostea mea? Poţi să-mi porunceşti să încetez să 
te iubesc pe tine şi să-l iubesc pe el? Crezi că-mi stă în 
putinţă să fac un asemenea schimb la poruncă? Nu, 
domnule, am spus, fii sigur că e cu neputinţă, şi oricum te-ai 
fi schimbat tu, eu îţi voi rămâne credincioasă şi dac-am 
ajuns până aici, află că mi-e mai uşor să fiu târfa ta decât 
nevasta fratelui tău. 

Mi s-a părut că vorbele astea din urmă i-au plăcut şi l-au 
mişcat. Mi-a spus că el este tot cel dinainte; că n-a fost 
necredincios nici uneia dintre făgăduielile date, dar că 
atâtea lucruri îngrozitoare îi apăreau înaintea ochilor în 
legătură cu povestea mea, încât se gândise la fratele său ca 
la o izbăvire. Se mai gândise că asta n-ar însemna o 
despărţire deplină între noi, ci că ne vom putea iubi ca doi 
prieteni până la capătul zilelor şi poate chiar cu mai multă 
mulţumire decât am fi găsit în situaţia în care ne aflam 
acum. Mă îndemnă să nu mă tem că va da taina în vileag, 
căci dacă lucrurile s-ar descoperi, ne aştepta nenorocirea 
pe amândoi că numai o întrebare mai avea să-mi pună cu 
privire la ceva ce ar fi putut să stea în calea acestui plan şi, 
dacă răspunsul e cel aşteptat, crede că ăsta e singurul 
drum pe care trebuie să-l urmez. 


Am ghicit numaidecât întrebarea, anume dacă nu sunt 
însărcinată. Cât despre asta, i-am spus că nu trebuie să se 
neliniştească, fiindcă nu eram însărcinată. 

— Atunci, draga mea, mi-a spus, nu avem timp acum să 
mai lungim vorba. Gândeşte-te la ce ţi-am spus; eu nu pot 
avea altă părere decât că asta-i calea cea mai bună pentru 
tine. 

Şi cu asta şi-a luat rămas bun şi încă în mare grabă, fiindcă 
mama şi surorile lui sunaseră la poartă, tocmai în clipa când 
el se ridicase să plece. 

M-a lăsat cu gândurile răvăşite la culme; şi-a dat seama şi 
el de asta a doua zi şi în restul săptămânii, dar n-a avut 
prilej să vină la mine, până în duminica următoare, când eu, 
simţindu-mă prost, nu m-am dus la biserică, iar el a născocit 
un pretext ca să stea acasă. 

Şi iarăşi am stat singuri o oră şi jumătate şi iar am depănat 
aceleaşi discuţii, până când, la urmă, l-am întrebat cu năduf 
ce părere poate să aibă el despre cuviinţa mea, dacă-şi 
închipuie că-mi poate trece măcar prin minte să mă culc cu 
doi fraţi şi l-am încredinţat că una ca asta nu se va întâmpla 
niciodată. Am adăugat că, chiar de mi-ar propune să nu ne 
mai vedem niciodată, lucru decât care numai moartea poate 
fi mai groaznic, eu tot n-aş putea să nutresc un gând atât de 
umilitor pentru mine şi atât de josnic pentru el şi, prin 
urmare, l-am implorat, dacă i-a mai rămas o fărâmă de 
respect sau de dragoste pentru mine, să nu-mi mai 
vorbească despre asta sau, de nu, să-şi scoată sabia din 
teacă şi să mă ucidă. A rămas mirat de încăpăţânarea mea, 
cum o numea el; mi-a spus că sunt crudă şi cu mine şi cu el, 
că se abătuse asupra noastră o pacoste pe care nimeni n-o 
căutase, că el nu vede altă ieşire pentru amândoi şi că, prin 
urmare, mă socoteşte cu atât mai crudă. Şi a adăugat, cu o 
răceală neobişnuită, că nemaigăsind nimic de spus în 
legătură cu asta, nu vede ce-am mai avea de vorbit, şi s-a 
ridicat să plece. M-am ridicat şi eu, prefăcându-mă la fel de 
nepăsătoare, dar când s-a apropiat ca să-mi dea un sărut 


care semăna a sărut de despărţire, am izbucnit într-un 
plâns atât de desperat, încât de aş fi vrut să vorbesc, tot n- 
aş fi putut şi, strângându-i doar mâna, am încercat să-mi iau 
rămas bun, plângând în hohote sfâşietoare. 

EI era vădit mişcat, aşa încât s-a aşezat din nou şi a 
început să mă ia cu binişorul, dar tot mă mai îmboldea să 
fac ceea ce-mi propusese îmi repeta mereu că dacă refuz, el 
va avea totuşi grijă de mine, lăsându-mă să înţeleg însă 
limpede că mă va respinge ca amantă adică în ceea ce era 
principal. Îşi făcea o chestiune de onoare din a nu se culca 
cu femeia care, după câte ştia el, ar putea să devină, 
cândva, soţia fratelui său. 

Pierderea curtezanului nu mă întrista atât de mult cum mă 
întrista pierderea lui ca om, fiindcă într-adevăr îl iubeam ca 
o nebună; şi apoi pierdeam orice nădejde de a-l avea 
vreodată ca bărbat, mi se năruiau toate speranţele. Toate la 
un loc îmi răvăşeau mintea atât de tare, încât, în scurt timp, 
tot frământându-mă cu gândurile, m-am îmbolnăvit şi atâta 
timp au durat fierbinţelile, încât nimeni din familie nu mai 
credea că voi scăpa cu viaţă. 

Eram peste măsură de abătută şi adesea aiuram; dar ceea 
ce mă dobora cel mai mult era teama ca nu cumva să scap 
vreo vorbă care să-i aducă lui vreo neplăcere, atunci când 
nu eram cu mintea întreagă. Era dureros pentru mine chiar 
să-l şi văd, precum era pentru el să mă vadă pe mine, căci 
mă iubea într-adevăr cu patimă; dar nu mai aveam încotro 
nu mai era pic de dorinţă, nici dintr-o parte, nici din alta. 

Am zăcut în pat aproape cinci săptămâni şi, deşi după trei 
săptămâni fierbinţeala a scăzut, totuşi a revenit de câteva 
ori după aceea; iar doctorii au spus de vreo două sau trei 
ori că nu mai e nimic de făcut şi că natura şi boala trebuie 
lăsate să se lupte singure. După ce au trecut cinci 
săptămâni, starea mea s-a îmbunătăţit, dar eram atât de 
slăbită şi de schimbată, iar vindecarea mergea atât de 
încet, încât doctorii se temeau să nu dau în oftică. Şi, ceea 
ce mă supăra cel mai rău, îşi dădeau cu părerea că aveam 


ceva pe suflet, că mă tulbura ceva, pe scurt, că eram 
îndrăgostită. Atunci cei din casă s-au pus cu toţii pe capul 
meu, silindu-mă să spun dacă sunt sau nu îndrăgostită şi de 
cine; dar fireşte am tăgăduit c-aş fi îndrăgostită. 

Din pricina asta s-a iscat într-o bună zi, la prânz, o 
ciorovăială în legătură cu mine, de s-a aprins toată familia. 
Erau cu toţii la masă, în afară de tată cât despre mine, 
zăceam bolnavă, în odaia mea. La începutul discuţiei, 
cucoana cea bătrână, care-mi trimisese de mâncare, a pus-o 
pe slujnică să mă întrebe dacă mai vreau ceva fata s-a 
întors spunând că nu mâncasem nici jumătate din ceea ce 
mi se dăduse. 

— Sărmana fată! A zis doamna cea bătrână. Mă tem că n-o 
să-şi mai vină în fire. 

— Păi, a spus fratele cel mare, cum să-şi vină în fire coniţa 
Betty? Se zice că-i îndrăgostită. 

— Nu cred nimic din toate astea, a spus cucoana cea 
bătrână. 

— Nu ştiu nici eu ce să spun, a luat vorba fata cea mare 
prea s-a făcut mare vâlvă despre frumuseţea şi farmecul ei 
şi câte şi mai câte. Ba încă în auzul ei, de i s-a sucit fetei 
capul şi cine ştie ce închipuiri se pot isca în mintea ei după 
toate astea? În ceea ce mă priveşte, nu ştiu ce să cred. 

— Dar, surioaro, trebuie să recunoşti că e foarte frumoasă, 
a spus fratele cel mare. 

— Da, ba chiar cu mult mai frumoasă decât tine, surioaro, 
a spus Robin, şi mai ales asta te ustură. 

— Bine, dar nu despre asta e vorba, a răspuns soră-sa fata 
e destul de frumoasă şi-o ştie; nu mai trebuie să i se şi 
spună ca să i se suie la cap. 

— Aici nu era vorba dacă i s-a suit la cap, cidacă e 
îndrăgostită o fi îndrăgostită de ea însăşi; aşa par să creadă 
surorile mele. 

— Aş vrea să fie îndrăgostită de mine, a spus Robin. I-aş 
lua boala cu mâna într-o clipă. 


— Ce vrei să spui, fiule? A întrebat cucoana cea bătrână. 
Cum poţi să spui una ca asta? 

— Păi, doamnă, a spus Robin cu toată sinceritatea, crezi c- 
aş lăsa-o pe sărmana fată să se prăpădească din dragoste şi 
încă pentru mine, care sunt aici, la-ndemână? 

— Ruşine, frate, a spus sora cea mică, cum îţi vine să 
vorbeşti aşa? Eşti în stare să te însori cu o fiinţă care n-are 
o leţcaie? 

— lartă-mă, fetiţo, a spus Robin, frumuseţea-i un dar şi 
voia bună e altul măcar de ai avea jumătate cât ea din 
amândouă. Şi cu asta i-a închis gura. 

— Mi se pare, a spus sora cea mare, că dacă Betty nu e 
îndrăgostită, frate-meu, în schimb, este. Mă mir că nui-a 
mărturisit lui Betty; garantez că n-ar zice nu. 

— Cele care cedează când li se propune, a spus Robin, 
sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a propus 
niciodată să cedeze şi cu doi paşi înaintea celor care 
cedează înainte de li s-a propus; ăsta-i un răspuns pentru 
tine, scumpă soră. 

Soră-sa şi-a ieşit din pepeni, s-a înfuriat rău şi a spus că 
toate astea arătau că e timpul să fie dată afară din casă 
fetişcana asta, adică eu şi, fiindcă nu era momentul potrivit 
s-a dea afară atunci, nădăjduia că tatăl şi mama ei se vor 
gândi la asta, de îndată ce se va putea. 

Robin a răspuns că stăpânul şi stăpâna familiei n-aveau 
nevoie să fie dăscăliţi de o fiinţă cu aşa puţină judecată ca 
soră-sa cea mare. 

Lucrurile au mers mult mai departe; fata a început să 
ocărască, Robin să-şi bată joc şi s-o ia peste picior, iar biata 
Betty a pierdut mult de pe urma certei. Când mi s-a 
povestit, am plâns cu foc, iar doamna cea bătrână s-a urcat 
până la mine, fiindcă îi spusese cineva ce îndurerată eram 
de treaba asta. M-am văietat, spunând că-i nedrept ca 
doctorii să mă judece astfel, fără nici un temei; şi că era cu 
atât mai nedrept cu cât cunoşteau situaţia mea în casă 
nădăjduiam, am spus, că nu făcusem nimic pentru a 


micşora stima familiei faţă de mine sau pentru a da prilej 
acelei ciondăneli între fiii şi fiicele ei şi că mai bine m-aş 
gândi la sicriu decât la dragoste; o mai rugam să nu-şi 
schimbe în rău părerea despre mine din pricina greşelilor 
altora, ci numai alor mele. 

Ea a înţeles câtă dreptate aveam, dar mi-a spus că, 
deoarece se iscase tărăboi din pricina mea şi fiindcă fiu-său 
cel mic trăncănea atâta, mă roagă să am încredere în ea şi 
să-i răspund cu sinceritate la o singură întrebare. I-am spus 
că voi răspunde deschis şi cu toată sinceritatea. Ei bine, 
întrebarea era dacă exista ceva între fiul ei Robert şi mine. 
I-am răspuns cu toate asigurările de sinceritate de care mă 
simţeam în stare şi nu mi-a fost greu că nu exista nimic, nici 
nu fusese vreodată i-am spus că domnul Robert flecărise şi 
glumise, după cum ştia şi ea că îi era felul, iar eu socoteam 
cuvintele lui aşa cum îmi închipui că le socotea şi el, drept o 
vorbire zăpăcită şi zănatică, lipsită de orice temei; şi am 
asigurat-o că nu era nici urmă din ceea ce bănuia ea între 
noi doi; că cei care au lăsat să se înţeleagă că ar fi mi-au 
făcut un mare rău şi nici domnul Robert nu mi-a făcut un 
serviciu. 

Bătrâna s-a arătat pe deplin mulţumită, m-a sărutat, mi-a 
vorbit drăguţ şi m-a poftit să-mi văd de sănătate, să am 
grijă să nu duc lipsă de nimic şi pe urmă a plecat. Dar când 
a coborât, l-a găsit pe băiat încăierându-se cu surorile lui 
fetele erau supărate, ba chiar furioase, fiindcă el le dădea 
peste nas că-s urâte, că n-au avut niciodată curtezani, că nu 
li s-au făcut propuneri, că trebuiau să fie îndrăzneţe şi să 
propună ele mai întâi şi câte şi mai câte. Ba le şi compara în 
zeflemea cu coniţa Betty. Ce frumuşică, ce cumsecade era 
ea, ce mult mai bine ca ele cânta şi dansa, ce mult mai 
arătoasă era şi nu-i scăpa nici o răutate, care putea să le 
supere. Mama lor ajunse jos în toiul certei şi, ca să-i 
potolească, le povesti discuţia pe care o avusese cu mine şi 
cum îi răspunsesem eu că nu era nimic între domnul Robert 
şi mine. 


— Aici se înşală, zice Robert, fiindcă dacă n-ar exista 
atâtea lucruri între noi, am fi mai apropiaţi decât suntem. I- 
am spus c-o iubesc din toată inima, zice, dar n-am putut s-o 
fac pe fetişcana aia să înţeleagă că vorbesc serios. 

— Nici nu văd cum ai putea, a spus maică-sa. Nici un om în 
toate minţile n-o să te creadă că eşti serios, când e vorba de 
o fată săracă, a cărei situaţie o cunoşti prea bine. Dar rogu- 
te, fiule, a mai adăugat ea, de vreme ce n-ai putut s-o faci 
pe ea să creadă că eşti serios, ce trebuie să credem noi 
despre toate astea? Fiindcă ai luat-o razna în aşa hal, încât 
nimeni nu ştie dacă vorbeşti serios sau în glumă şi deoarece 
văd că fata, după propria ta mărturisire, a spus adevărul, 
te-aş ruga să faci şi tu la fel şi să-mi răspunzi cu seriozitate, 
aşa încât să mă pot încrede în răspunsul tău: e ceva în toate 
astea sau ba? Vorbeşti serios sau nu? Ţi-ai pierdut minţile 
sau nu? E o problemă care atârnă greu. Te rog să ne 
linişteşti. 

— Pe legea mea, doamnă, a spus Robin, n-are rost să 
despicăm firu-n patru sau să mai spunem minciuni. Sunt tot 
atât de serios ca şi un om care aşteaptă să fie spânzurat. 
Dacă cuconiţa Betty ar spune că mă iubeşte şi că vrea să 
mă ia de bărbat, aş lua-o mâine dimineaţă pe nepusă masă 
şi aş spune: „Ce-i în mână nu-i minciună”, asta în loc să-mi 
mănânc gustarea de dimineaţă. 

— Acestea fiind zise, a spus maică-sa, am pierdut un fiu. 
Vorbea cu glas de jale, ca un om tare întristat. 

— Sper că nu, doamnă, a spus Robin, nici un om nu-i 
pierdut când l-a găsit o nevastă bună. 

— Dar, copilule, a spus doamna cea bătrână, Betty e o 
cerşetoare. 

— Cu atât mai multă nevoie are de pomană, a spus Robin. 
O scot de sub oblăduirea parohiei şi o să cerşim împreună. 

— Nu se glumeşte cu lucruri din astea, a spus mama. 

— Nu glumesc, doamnă, a răspuns Robin, o să venim să 
cerşim iertarea dumitale şi binecuvântarea dumitale şi a 
tatii. 


— Vorbeşti aiurea, a spus mama. Dacă o iei în serios, eşti 
pierdut. 

— Mă tem că nu, spune el, fiindcă mi-e într-adevăr teamă 
că ea nu mă vrea. După toate palavrele jignitoare ale 
surorilor mele, cred că n-o să fiu niciodată în stare s-o 
CONviNg. 

— Frumoasă poveste. Dar n-avea frică, nu şi-a ieşit ea din 
minţi. Coniţa Betty nu-i proastă, a spus sora mai mică. Crezi 
că ştie să spună nu mai bine ca alţii? 

— Nu, deşteaptă domnişoară, a spus Robin. Coniţa Betty 
nu-i proastă, dar se poate ca domnişoara Betty să-şi fi dat 
cuvântul altuia şi atunci ce ne facem? 

— La asta, a răspuns sora cea mare, n-avem nimic de spus. 
Dar cine poate fi? Nu iese niciodată din casă, tot unul dintre 
voi trebuie să fie. 

— Eu nu mai am nimic de adăugat, a spus Robin. Pe mine 
m-aţi cercetat destul, e rândul lui frate-meu. Dacă trebuie 
să fie unul dintre noi doi, apucaţi-vă de el. 

Pe fratele cel mare asta l-a lovit din plin şi l-a făcut să 
creadă că Robin descoperise ceva. Totuşi s-a stăpânit şi nu 
s-a arătat tulburat. 

— Vă rog, a spus, nu începeţi să născociţi poveşti şi pe 
seama mea. Vă previn că eu nu mă ocup cu marfă din asta, 
n-am nimic cu vreo coniţă Betty din parohie şi cu asta s-a 
ridicat şi a şters-o. 

— Mă încumet să răspund eu pentru fratele meu, a spus 
sora cea mare. El cunoaşte lumea mai bine. 

Cu asta discuţia s-a sfârşit, dar de pe urma ei fratele cel 
mare a rămas cu totul nedumerit. A ajuns la convingerea că 
mezinul descoperise totul şi a început să se întrebe dacă n- 
aveam şi eu un amestec în treaba asta, dar cu toate 
şiretlicurile lui, n-a izbutit să ajungă până la mine. Până la 
urmă, de atâta nedumerire, a deznădăjduit de-a binelea şi 
s-a hotărât să mă vadă, fie ce-o fi. De aceea, a potrivit 
lucrurile în aşa fel, încât, într-o zi, după prânz, a pândit-o pe 


soră-sa mai mare până ce a văzut-o urcând scările şi s-a 
luat după ea. 

— la ascultă, surioară, i-a spus, unde-i femeia aia bolnavă? 
Nu-i chip s-o vadă omul? 

— Ba da, i-a răspuns soră-sa, cred că e chip; dar lasă-mă 
să intru eu mai întâi şi-ţi spun pe urmă dacă se poate. 

Fata a venit în fugă până la uşa mea, m-a vestit şi îndată l-a 
chemat şi pe el. 

— Frate, poţi intra, dacă vrei. 

El a intrat, dându-şi mai departe ifose: 

— Ei, a spus din uşă, unde-i femeia bolnavă şi 
îndrăgostită? Ce mai faci, coniţă Betty? 

Eu dădui să mă ridic din scaun, dar eram atât de slabă că 
n-am izbutit văzu şi el, văzu şi soră-sa şi ea îmi spuse: 

— Lasă, nu te osteni să te ridici frate-meu n-are nevoie de 
ceremonii, mai ales acum că eşti atât de slabă. 

— Nu, nu, coniţă Betty, stai liniştită, îmi spuse el. 

Şi s-a aşezat pe un scaun lângă al meu, arătând foarte 
vesel. 

A vorbit vrute şi nevrute cu soră-sa şi cu mine, bătând 
câmpii în fel şi chip, când despre una, când despre alta, 
tocmai ca s-o zăpăcească pe fată şi, niciuna, nici două se 
întorcea la vechea poveste: 

— Biata coniţă Betty, spunea, e trist să fii îndrăgostit; uite 
cum te-ai topit. 

La urmă, am spus şi eu câteva cuvinte: 

— Mă bucur că vă văd atât de voios, domnule, am zis, dar 
cred că doctorul ar fi putut să găsească ceva mai bun de 
făcut decât să-şi ia pacienţii în bătaie de joc. Cunosc prea 
bine zicala ca să-l fi lăsat să vină la mine, dacă n-aş fi avut 
altă boală. 

— Ce zicală? A întrebat el. Cumva: „Când amoru-i în joc, 
doctoru-i un dobitoc.” N-o fi asta, coniţă Betty? 

Eu am zâmbit şi n-am răspuns nimic. 

— Nu, nu, a spus el, urmările au dovedit că e vorba de 
dragoste, căci se pare că doctorul nu ţi-a fost de mare 


ajutor; te refaci încet, după câte am auzit. Am o bănuială că 
aici se ascunde ceva, coniţă Betty, am bănuiala că ai o boală 
ce nu se vindecă. Am zâmbit şi am spus: 

— Zău, domnule, că boala mea nu-i din astea. 

Am flecărit multă vreme despre lucruri dintr-acestea şi 
altele la fel de lipsite de noimă. La un moment dat, el m-a 
rugat să le cânt ceva, iar eu am zâmbit, spunând că pentru 
mine s-a sfârşit cu cântatul. Atunci el m-a întrebat dacă 
vreau să-mi cânte ceva din fluier soră-sa a zis că nu crede 
să fie bine pentru capul meu. 

Eu m-am înclinat şi am spus: 

— Vă rog, domnişoară, lăsaţi-l. Tare-mi place fluierul. 

Atunci soră-sa a zis: 

— Bine, frate. 

EI a scos cheia biroului lui: 

— Draga mea, i-a spus, mie mi-e tare lene, du-te şi adă-mi 
fluierul îl găseşti în cutare sertar - şi i-a spus un loc, unde 
era sigur că nu se află, pentru ca ea să zăbovească mai 
mult. 

De îndată ce fata a coborât, el mi-a istorisit toată povestea: 
ce a spus frate-său despre mine, amestecul lui în treaba 
asta, motivul pentru care potrivise această vizită. L-am 
încredinţat că nu deschisesem gura nici faţă de frate-său, 
nici faţă de alţii. I-am vorbit despre încurcătura groaznică 
în care mă aflam şi am adăugat că dragostea mea pentru el 
şi propunerea pe care mi-o făcuse să uit de ea şi s-o îndrept 
spre un altul mă doborâseră că doream de o mie de ori mai 
bine să mor decât să mă însănătoşesc şi să reîncep lupta 
împotriva aceloraşi greutăţi ca şi înainte. Am adăugat că, 
după cum prevăd, voi fi nevoită să părăsesc casa, de îndată 
ce mă voi însănătoşi; cât despre măritişul cu frate-său, după 
cele întâmplate între noi doi numai gândul la acesta mă 
îngrozea şi poate fi sigur că nici n-o să mai dau ochi cu 
frate-său, ca să discut povestea asta; că dacă el vrea să-şi 
calce toate legămintele, jurămintele şi făgăduinţele, n-are 
decât, e o treabă care îl priveşte pe el şi conştiinţa lui, dar 


nu va putea spune niciodată că eu, care m-am lăsat 
convinsă să mă numesc soţia lui şi care i-am dat lui 
îngăduinţa de a mă trata ca pe o soţie, nu i-am fost 
credincioasă, aşa cum se cuvine să fie o soţie, oricum s-ar fi 
purtat el cu mine. 

Era gata să-mi răspundă şi apucase să spună că-i pare rău 
că nu mă poate convinge şi mai voia să zică şi altele, dar a 
auzit-o, şi am auzit-o şi eu, pe soră-sa care se apropia; 
totuşi eu am mai apucat să-i răspund că nu mă va convinge 
nimeni niciodată să iubesc pe un om şi să mă căsătoresc cu 
frate-său. El a clătinat din cap şi-a spus: 

— Atunci sunt pierdut, dar în clipa aceea, soră-sa a intrat 
în odaie, spunând că nu găseşte fluierul. 

— Ei, făcu el voios, nu mai merge cu lenea. 

S-a ridicat, s-a dus să caute fluierul, dar s-a întors fără el; 
nu că nu l-ar fi găsit, dar nu-i era mintea la cântat, şi apoi 
comisionul după care o trimisese pe soră-sa fusese de fapt 
îndeplinit, dar în alt fel căci el voia doar să vorbească cu 
mine, ceea ce făcuse, dar nu spre mulţumirea lui. 

Eu însă eram mulţumită că-i spusesem ceea ce avusesem 
de spus, fără oprelişte şi cu sinceritatea pe care am redat-o 
şi deşi lucrul n-a avut urmarea dorită de mine, adică nu l-a 
legat pe el mai tare, totuşi l-a împiedicat să mă părăsească 
fără să-şi păteze prin asta onoarea de-a binelea şi să 
renunţe la cuvântul lui de gentleman, cuvânt pe care şi-l 
dăduse de atâtea ori când îmi făgăduise să nu mă 
părăsească niciodată, ci să mă ia de soţie, de îndată ce se va 
căpătui. 

N-au trecut multe săptămâni şi iată-mă din nou pe picioare 
dar eram tot tristă şi singuratică, ceea ce uimea întreaga 
familie, în afară de cel care cunoştea pricina stării mele; 
totuşi a durat mult până când ela băgat de seamă, iar eu, 
tot atât de silnică la vorbă ca şi el, mă purtam respectuos, 
fără să încerc vreodată a spune vreun cuvânt care să 
țţintească ceva şi aşa au mers lucrurile vreo şaisprezece sau 
şaptesprezece săptămâni; astfel încât, după cum mă 


aşteptam în fiecare zi să fiu dată afară, căci oamenii nu mă 
mai sufereau, dintr-un alt motiv decât cel adevărat şi 
pentru care eu n-aveam nici o vină, nu mai speram nimic 
altceva de la domnul cu pricina, cu toate jurămintele lui 
solemne, decât doar să fiu părăsită şi alungată. 

În cele din urmă, am deschis chiar eu discuţia în legătură 
cu plecarea; căci stând într-o zi serios de vorbă cu stăpâna 
despre situaţia mea şi spunându-i că boala îmi lăsase o 
descurajare care-mi apăsa sufletul, bătrâna doamnă spuse: 

— Mă tem, Betty, că ceea ce ţi-am spus despre fiu-meu a 
avut înrâurire asupra ta şi că de aceea eşti tristă; rogu-te, 
dacă nu ţi-e cu supărare, vrei să-mi spui şi mie cum stau 
lucrurile între voi doi? Fiindcă de câte ori îi vorbesc lui 
Robin despre asta, îmi răspunde luându-mă în zeflemea şi 
bătându-şi joc. 

— Păi, să vă spun adevărul, doamnă, am răspuns eu. 
Lucrurile nu prea stau cum aş dori eu şi am de gând să nu 
v-ascund nimic, orice mi s-ar întâmpla după aceea. Domnul 
Robert m-a cerut de câteva ori de soţie, lucru cu totul 
neaşteptat pentru mine, ţinând seama de situaţia mea 
nenorocită dar m-am împotrivit mereu şi poate cu cuvinte 
mai hotărâte decât mi-ar fi şezut mie bine, având în vedere 
respectul pe care-l datorez oricărui vlăstar din familia 
dumneavoastră fiindcă, vedeţi, doamnă, nu pot merge atât 
de departe, încât să-mi uit îndatoririle faţă de 
dumneavoastră şi faţă de întreaga familie şi să consimt la 
un lucru despre care ştiu că trebuie să vă fie neplăcut. Aşa 
încât i-am răspuns hotărât domnului Robert că nici prin 
gând nu-mi trece vina ca asta, dacă n-am încuviințarea 
dumneavoastră şi pe a tatălui său de asemenea, faţă de 
care am o datorie de recunoştinţă neştearsă. 

— Aşa să fie oare, coniţă Betty? A întrebat bătrâna 
doamnă. Înseamnă că ai fost mult mai dreaptă cu noi decât 
am fost noi cu tine fiindcă noi te-am privit cu toţii ca pe o 
ademenitoare a fiului nostru, ba, de teamă, voiam chiar să-ţi 
propunem să pleci dar nu-ţi pomenisem încă de asta, fiindcă 


mă temeam să nu te mâhnesc prea mult şi să nu te doboare 
boala iarăşi căci să ştii că noi te respectăm, deşi nu atât de 
mult încât să te lăsăm să ne pierzi băiatul; dar dacă 
lucrurile stau aşa cum spui, te-am nedreptăţit foarte tare. 

— Cât despre adevărul spuselor mele, doamnă, am zis, 
întrebaţi-l chiar pe fiul dumneavoastră. Dacă e drept cu 
mine, vă va spune povestea întocmai cum v-am spus-o şi eu. 

Şi bătrâna doamnă s-a dus la fetele ei şi le-a spus toată 
povestea, aşa cum i-am spus-o şi eu, şi puteţi fi siguri că s- 
au mirat, aşa cum mi-am şi închipuit c-o să se întâmple. Una 
a zis că nu s-ar fi gândit niciodată la asta, alta că Robin e un 
neghiob, a treia că nu crede nici o iotă din ce-am spus eu şi 
că garantează că Robin va povesti cu totul altceva. Dar 
bătrâna doamnă, care-şi băgase în cap să dea de miezul 
lucrurilor înainte ca eu să am prilejul de a-l înştiinţa pe fiu- 
său despre cele petrecute, s-a hotărât să vorbească pe loc 
cu băiatul, şi a trimis după el, căci tânărul plecase în oraş la 
un avocat şi, de îndată ce i-au trimis vorbă, s-a şi întors. 

Când băiatul s-a arătat în faţa lor, căci erau toate 
împreună, bătrâna doamnă i-a spus: 

— Stai jos, Robin. Am să-ţi vorbesc ceva. 

— Cu plăcere, doamnă, a spus Robin cu un aer voios. 
Nădăjduiesc că e vorba de o nevastă bună, căci sunt foarte 
încurcat în această privinţă. 

— Cum se poate? A întrebat maică-sa. Doar ai spus că eşti 
hotărât s-o iei pe coniţa Betty? 

— Sigur, doamnă, a spus Robin, dar a oprit cineva 
strigările. 

— A oprit strigările! Cine să fie? 

— Chiar coniţa Betty, a răspuns Robin. 

— Cum se poate? Zice maică-sa. Prin urmare ai cerut-o? 

— Sigur că da, doamnă, zice Robin. De cinci ori i-am 
propus să-mi fie nevastă după lege, de când s-a îmbolnăvit, 
dar mă dau învins. Fetişcana e atât de îndărătnică, încât nu 
vrea să capituleze şi pace; nu vrea să se dea bătută decât în 
condiţii pe care eu, într-adevăr, nu pot să i le ofer. 


— Lămureşte-mă, zice mama, fiindcă sunt tare mirată. Nu 
te înţeleg. Nădăjduiesc că glumeşti. 

— De ce, doamnă, zice el, lucrurile sunt destul de limpezi 
pentru mine, totul se explică. Spune că nu mă vrea nu-i 
destul de lămurit? Cred că e simplu şi destul de aspru. 

— Bine, zice maică-sa, dar ai pomenit despre condiţii pe 
care nu poţi să i le oferi ce vrea, o rentă? După cum e 
zestrea, aşa e şi renta; ce-ţi aduce ea? 

— Ei, cât despre zestre, spune Robin, ea e destul de 
bogată. În privinţa asta sunt mulţumit, dar vorba e că nu 
pot face faţă condiţiilor ei şi ea e neînduplecată; nu mă vrea 
dacă nu i le îndeplinesc. 

Aici s-au amestecat în vorbă şi surorile. 

— Doamnă, a spus cea de a doua, nu e chip să vorbeşti 
serios cu el; nu-ţi dă un răspuns fără ocolişuri la nici o 
întrebare. Lasă-l în plata Domnului şi sa nu mai vorbim 
despre asta, doar ştii cum s-o scoţi din calea lui. 

Robin s-a înfierbântat când a auzit ce aspră e soră-sa, şi a 
domolit-o numai decât. 

— Există două feluri de oameni, doamna, a spus el, 
întorcându-se spre maică-sa, cu care nu te poţi împăca: 
înţelepţi şi neghiobii. E cam greu pentru mine să am de-a 
face cu amândouă soiurile în acelaşi timp. 

Atunci a intrat în vorbă mezina. 

— Trebuie într-adevăr să trecem drept neghioabe în ochii 
fratelui nostru, a spus ea, dacă-l credem că a cerut-o serios 
de nevastă pe coniţa Betty şi că ea l-a respins. 

— Răspunde şi nu răspunde”, zice Solomon, i-a răspuns 
Robin. Când fratele vostru spune că a cerut-o nu mai puţin 
decât de cinci ori şi că ea l-a respins cu tărie, pare-mi-se că 
o soră mai mică nu trebuie să pună la îndoială cele spuse, 
atunci când mama ei le crede. 

— Vezi că maică-mea n-a înţeles, a spus sora cea mică. 

— E o deosebire, a răspuns Robin, între a mă ruga să vă 
lămuresc şi a spune că mama nu crede. 


— Bine, fiule, a spus bătrâna doamnă, atunci dezvăluie-ne, 
dacă vrei, taina cu privire la acele condiţii greu de împlinit. 

— Sigur, doamnă, spuse Robin, aş fi făcut-o şi până acum, 
dacă pisăloagele astea nu m-ar fi cicălit cu întreruperile. 
Condiţiile sunt că trebuie să vă conving, pe tata şi pe 
dumneata, să vă daţi consimţământul, fără de care ea nu 
mai vrea să discute cu mine despre acest lucru sunt condiţii 
pe care, cum spuneam, bănuiesc că nu voi fi niciodată în 
stare să i le ofer. Trag nădejdea că pătimaşele mele surori 
au primit răspuns şi că vor roşi puţin. 

Acest răspuns le-a mirat pe toate, deşi pe mamă nu chiar 
atât de tare, din pricina celor ce-i spusesem eu. Cât despre 
fete, au amuţit de-a binelea. Dar mama a spus cu oarecare 
patimă: 

— Am mai auzit despre asta, dar nu-mi venea să cred; 
dacă însă aşa stau lucrurile, am nedreptăţit-o cu toţii pe 
Betty, iar ea s-a purtat mai bine decât m-aş fi aşteptat. 

— Ba, dacă-i aşa, a spus sora mai mare, s-a purtat de-a 
dreptul frumos. 

— Mărturisesc, spuse mama, că ea n-are nici o vină, dacă 
el a fost atât de neghiob, încât să se îndrăgostească de ea 
dar un astfel de răspuns din partea ei dovedeşte mai mult 
respect faţă de noi decât am cuvinte să spun şi am s-o 
preţuiesc pentru asta, cât mi-o fi dat să am de-a face cu ea. 

— Dar eu nicidecum, dacă nu-ţi dai consimţământul, zise 
Robin. 

— Am să mă mai gândesc, a spus maică-sa. Fii sigur că 
dacă n-ar exista alte oprelişti, purtarea ei ar cântări greu în 
convingerea mea. 

— Aş dori să fie hotărâtoare, a spus Robin, şi dacă ai fi la 
fel de grijulie în ce priveşte mulţumirea mea, cum eşti în ce 
priveşte averea mea, ai consimţi curând. 

— Ia spune, Robin, a întrebat maică-sa din nou, chiar 
vorbeşti serios? Ţi-ar surâde s-o iei de nevastă? 

— Zău, mamă, a spus Robin, cred că e greu de înţeles dacă 
mă întrebi iarăşi. Nu-ţi pot spune că o s-o iau de nevastă, 


fiindcă nu pot hotări eu cu privire la lucrul ăsta; vezi doar 
că n-o pot lua fără consimţământul vostru. Dar ceea ce pot 
spune cu seriozitate e că nu voi lua niciodată pe alta, atâta 
vreme cât îmi stă în putinţă s-o iau pe ea. Betty sau nici o 
altă femeie, ăsta-i cuvântul meu şi care din două se va 
întâmpla e în puterea inimii dumitale să hotărască, doamnă, 
cu condiţia ca drăgălaşele mele surori să n-aibă cuvânt. 

Toate acestea erau îngrozitoare pentru mine, fiindcă 
mama începea să se dea bătută, iar Robin o tot îmboldea. Pe 
de altă parte, bătrâna doamnă s-a sfătuit cu băiatul cel 
mare, care a întrebuințat toate argumentele din lume ca s-o 
convingă să consimtă, amintind de iubirea pătimaşă a 
fratelui său pentru mine, de respectul meu generos faţă de 
familie, dovedit atunci când am refuzat să mă căpătuiesc 
din motive delicate de onoare, şi mii de alte lucruri. Cât 
despre tatăl lor, el era înfundat până peste cap în treburi şi 
chestiuni de bani; venea rar pe acasă, era cu gândul numai 
la afacerile lui şi lăsa tot restul pe seama nevestei. 

Vă închipuiţi uşor că acum, când buba se spărsese, cum 
credeau ei, nu mai era atât de greu sau de primejdios ca 
înainte pentru fratele cel mare, pe care nimeni nu-l bănuia 
de nimic, să pătrundă până la mine; ba chiar maică-sa îl 
îndemna să vorbească cu coniţa Betty, adică tocmai ceea ce 
dorea el. 

— Cine ştie, fiule, poate că vezi tu mai departe decât mine 
şi-ţi dai seama dacă fata a dat dovadă chiar de atâta 
hotărâre, cum spune Robin. 

El atâta aştepta şi, prefăcându-se că primeşte să-mi 
vorbească numai de dragul maică-si, a pus-o să mă aducă la 
ea în iatac acolo, doamna mi-a spus că fiu-său are de vorbit 
cu mine, la cererea ei, şi pe urmă ne-a lăsat singuri şi a 
închis uşa după ea. 

EI a venit spre mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat foarte 
drăgăstos; dar mi-a spus c-am ajuns la un moment de 
răscruce, când trebuie să hotărăsc dacă vreau să fiu fericită 
sau nenorocită pentru tot restul vieţii, că dacă nu mă voi 


supune dorinţei lui, vom fi pierduţi amândoi. Pe urmă mi-a 
povestit toată istoria, cum spunea el, dintre Robin, maică- 
sa, surorile lui şi el, aşa cum v-am povestit-o şi eu mai 
înainte. 

— Şi acum, fetiţo, mi-a zis, gândeşte-te ce înseamnă să te 
căsătoreşti cu un gentleman de familie bună, în împrejurări 
prielnice, cu consimţământul întregii familii şi să te bucuri 
de tot ceea ce îţi poate oferi lumea; şi, pe de altă parte, ce 
înseamnă să duci viaţa obscură a unei femei care şi-a 
pierdut bunul nume căci, deşi voi rămâne în taină prietenul 
tău cât voi trăi, totuşi fiind mereu bănuit, te vei teme să mă 
vezi, iar eu mă voi teme să te recunosc. 

Nu-mi dădu răgaz să-i răspund şi vorbi mai departe: 

— Ceea ce s-a întâmplat între noi, fetiţo, poate fi îngropat 
şi uitat, atâta vreme cât suntem amândoi înţeleşi în privinţa 
asta. Îţi voi fi totdeauna prieten credincios, fără să râvnesc 
a mă mai apropia de tine, din clipa când vei deveni sora 
mea, şi vom culege toate roadele unei prietenii cinstite, fără 
să ne imputăm că am călcat greşit. Te rog să te gândeşti la 
asta şi să nu stai în calea propriei tale salvări şi bunăstări; şi 
ca semn că sunt sincer, adăugă el, iată cinci sute de lire 
drept despăgubire pentru purtarea mea faţă de tine, pe 
care o vom privi ca pe una din nebuniile vieţii noastre şi de 
care sper că ne vom căi. 

Toate astea le-a spus în cuvinte mult mai mişcătoare decât 
pot eu să întrebuinţez, ceea ce vă puteţi uşor închipui de 
vreme ce m-a ţinut de vorbă mai mult de o oră şi jumătate a 
găsit răspuns la toate împotrivirile mele şi şi-a întărit 
vorbirea cu toate argumentele pe care le pot născoci 
mintea şi iscusinţa omenească. 

N-aş zice, totuşi, că vreunul din cuvintele lui m-a mişcat 
destul de tare ca să mă facă să mă răzgândesc, până când, 
în cele din urmă, mi-a declarat fără ocol că dacă refuz, 
trebuie să adauge cu părere de rău că niciodată nu va mai 
fi între noi ce a fost până atunci; că deşi mă iubeşte la fel ca 
şi înainte şi-i sunt la fel de dragă, totuşi virtutea nu l-a 


părăsit până într-atât, încât să se culce cu o femeie căreia 
fratele lui îi face curte cu gândul s-o ia de nevastă; că dacă, 
la despărţire, primeşte de la mine un refuz în această 
chestiune, să nu mă mir, chiar dacă-mi va da mai departe 
ajutor ca să-şi îndeplinească făgăduiala de a mă întreţine, 
că nu-şi va mai îngădui să mă vadă şi că, de altfel, nici nu 
mă pot aştepta la aşa ceva. 

Am ascultat partea asta din urmă dând semne de mirare şi 
tulburare şi a trebuit să mă încordez ca să nu cad jos, 
fiindcă într-adevăr îl iubeam ca o nebună; el însă a văzut 
tulburarea mea şi m-a implorat să mă gândesc serios, 
asigurându-mă că ăsta e singurul mijloc de a ne păstra 
afecțiunea reciprocă; că, în noua situaţie, ne vom putea iubi 
prieteneşte cu pasiune nemărginită şi cu o dragoste curată 
de rude, eliberaţi de propriile noastre remuşcări şi de 
bănuielile altora; că el va recunoaşte totdeauna că-mi 
datoreşte mie fericirea lui; că-mi va rămâne până la 
sfârşitul vieţii îndatorat şi-mi va plăti datoria câtă vreme va 
avea suflare. Pe scurt, m-a făcut să şovăi; îmi închipuiam în 
înfăţişări vii primejdiile acestui drum, primejdii pe care le 
sporea gândul că voi fi azvârlită în lumea largă ca o târfă 
fără căpătâi fiindcă de fapt asta eram, şi poate chiar aveam 
să fiu dată în vileag ca atare cu bani puţini, fără prieteni, 
fără să cunosc pe nimeni în toată lumea, dincolo de oraşul 
acesta unde n-aş fi putut să stau. Toate astea mă înfricoşau 
la culme, iar el avea grijă, de fiecare dată, să-mi arate 
lucrurile în culorile cele mai groaznice. Pe de altă parte, se 
pricepea să-mi zugrăvească şi viaţa lesnicioasă, plăcută, 
care mă aştepta. 

A găsit răspuns la tot ce-i spuneam despre dragostea şi 
făgăduielile trecute, amintindu-mi nevoia în faţa căreia ne 
aflam acum de a lua alte hotărâri; cât despre legământul de 
a mă lua în căsătorie, împrejurările îl dezlegaseră de el, 
căci se ivise posibilitatea pentru mine de a deveni soţia 
fratelui său, înainte de timpul la care se refereau toate 
făgăduielile lui. 


Într-un cuvânt, pot spune că m-a convins, împotriva 
tuturor convingerilor mele mi-a dărâmat toate argumentele 
şi-am început să văd o primejdie pe care n-o întrezărisem 
înainte, anume aceea de a fi părăsită de amândoi, de a 
rămâne singură pe lume, lăsată de capul meu. 

Acest gând şi stăruința lui m-au îndemnat, până la urmă, 
să primesc, deşi cu atâta silă, încât se vedea cât de colo că 
aveam să mă duc la cununie ca ursul la joc. Mă mai temeam 
întrucâtva ca nu cumva noul meu soţ, care, în treacăt fie 
spus, nu-mi era drag de fel, să fie destul de priceput pentru 
a-mi cere socoteală, când ne-om culca prima oară 
împreună; dar frate-său mai mare, nu ştiu dacă cu bună 
ştire sau nu, a avut grijă să-l îmbete bine înainte de culcare, 
aşa încât, în prima noapte, am avut plăcerea unui tovarăş 
de pat beat. N-aş şti să spun cum a făcut fratele cel mare, 
dar, până la urmă, m-am încredinţat că el a pus totul la cale 
pentru ca mezinul să nu-şi dea seama de deosebirea dintre 
o fată şi o femeie măritată; şi într-adevăr, omul n-a avut 
niciodată nici o bănuială şi nici nu şi-a frământat vreodată 
creierii cu istoria asta. 

Aci trebuie să mă întorc puţin înapoi de unde am lăsat 
povestea. După ce fratele cel mare m-a pus astfel la cale, 
următorul pas era s-o pună la cale şi pe maică-sa, şi nu s-a 
lăsat până n-a făcut-o să primească, să nu se mai 
împotrivească, ba chiar să nu-l înştiinţeze pe tată, altfel 
decât printr-o scrisoare trimisă prin poştă; ea a încuviinţat 
aşadar o cununie tainică, rămânând să se descurce după 
aceea cu bărbatu-său. 

Pe urmă, fiul cel mare s-a dat bine pe lângă frate-său, 
arătându-i ce serviciu îi făcuse şi lăudându-se că o 
înduplecase pe maică-sa să primească, lucru care, deşi 
adevărat, nu era un serviciu făcut lui frate-său, ci sie însuşi 
dar, priceput cum era la înşelătorie, s-a ales cu mulţumiri 
prieteneşti, fiindcă-şi aruncase târfa în braţele lui frate-său 
şi încă în calitate de nevastă. Într-atât li se pare oamenilor 


de firesc să se lepede de cinste şi dreptate, ba chiar de 
credinţă, numai ca să se ştie în siguranţă. 

Acum trebuie să mă întorc la Robin, cum îi spuneam noi, 
care după ce căpătase încuviințarea mamei sale, aşa cum 
am mai spus, a venit la mine plin de vestea cea mare şi mi-a 
istorisit toată povestea cu o bună-credinţă atât de izbitoare, 
încât mărturisesc că mă durea gândul că sunt folosită drept 
unealtă la înşelarea unui om atât de cinstit. Dar n-aveam 
încotro el mă voia cu orice preţ şi nu era de datoria mea să-i 
spun că fusesem târfa lui frate-său, deşi un alt mijloc de a-l 
îndepărta nu cunoşteam. Şi, încetul cu încetul, m-am 
obişnuit cu gândul şi iată-ne cununaţi. 

Cuviinţa mă împiedică să dezvălui tainele patului nupţial, 
dar nici că mi s-ar fi putut întâmpla ceva mai prielnic decât, 
cum spuneam mai înainte, să am parte de un soţ atât de 
afumat când s-a culcat, încât dimineaţa nu-şi mai amintea 
dacă se atinsese sau nu de mine, iar eu am fost nevoită să-i 
spun că da, deşi adevărul e că nu se atinsese, dar voiam să 
fiu sigură că omul n-o să se mai sinchisească de nimic. 

Amănuntele cu privire la viaţa familiei şi a mea în 
următorii cinci ani pe care i-am trăit cu bărbatul meu au 
prea puţin legătură cu povestea de faţă amintesc doar că 
am avut doi copii de la el şi că, după cinci ani, omul a murit. 
Fusese într-adevăr un soţ foarte bun pentru mine şi trăisem 
o viaţă frumoasă împreună; dar fiindcă nu primise mare 
lucru de la părinţi şi nu agonisise mult în timpul scurt pe 
care l-am petrecut cu el, nu prea stăteam eu pe roze acum 
şi nici n-aş putea spune că m-am pricopsit cu mare lucru de 
pe urma căsătoriei. Păstrasem, ce e drept, scrisoarea prin 
care fratele cel mare făgăduia să-mi plătească 500 lire, în 
schimbul consimţământului meu de a mă mărita cu mezinul, 
şi adăugând asta la ceea ce-mi rămăsese din banii pe care 
mi-i dăduse tot el mai înainte şi la încă o dată pe atâţia bani 
rămaşi de la bărbatu-meu, însemna că eram văduvă cu vreo 
1200 de lire în buzunar. 


Din fericire, părinţii soţului meu m-au scăpat de grija celor 
doi copii şi cu atât s-au ales oamenii aceia de la coniţa Betty. 

Mărturisesc că n-am fost îndurerată aşa cum s-ar fi 
cuvenit la moartea bărbatului meu nici n-aş putea spune că- 
| iubisem vreodată aşa cum ar fi trebuit sau că-l răsplătisem 
pentru purtarea lui frumoasă faţă de mine, căci era un om 
drăgăstos, plăcut, de treabă, aşa cum şi-ar fi putut dori 
orice femeie; dar frate-său fiindu-mi mereu sub ochi, cel 
puţin câtă vreme am locuit laolaltă, era pentru mine o ispită 
neîntreruptă şi n-am fost o dată în pat cu bărbatu-meu, fără 
să mă doresc în braţele lui frate-său. Măcar că acesta nu 
mi-a arătat nici o atenţie deosebită după ce m-am măritat, 
ci se purta aşa cum trebuie să se poarte un frate, totuşi mie 
mi-era cu neputinţă să-i răspund printr-o purtare de acelaşi 
fel: pe scurt, mă făceam vinovată, în fiecare zi, în gând, de 
adulter şi incest, ceea ce, fără îndoială, e o nelegiuire la fel 
de mare ca şi în faptă. 

Înainte de moartea bărbatului meu, fratele lui mai mare s- 
a însurat şi, fiindcă noi ne mutasem la Londra, bătrâna 
doamnă ne-a scris să venim ca să fim de faţă la cununie. 
Bărbatul meu s-a dus, dar eu am pretins că nu mă simt bine 
şi am rămas acasă căci nu puteam îndura să-l văd dăruindu- 
se altei femei, deşi ştiam că n-o să mai fie niciodată al meu. 

Şi acum eram, cum am spus mai înainte, de capul meu în 
lume. Tânără încă şi frumoasă, după spusele oamenilor şi 
după cum vă asigur că mă socoteam şi eu, şi cu o avere 
frumuşică în buzunar, aveam o înaltă părere despre mine. 
Mi-au făcut curte câţiva negustori cu vază şi unul mai ales, 
cu multă stăruinţă, un pânzar, în casa căruia m-am dus să 
locuiesc după moartea soţului meu; căci o cunoşteam pe 
sora pânzarului. Aci aveam libertatea şi prilejul să mă 
distrez şi să mă arăt în lumea care-mi plăcea, fiindcă sora 
proprietarului era una dintre făpturile cele mai zănatice şi 
mai vesele, şi nu chiar atât de stăpână pe virtutea ei, cum 
îmi închipuisem eu la început. Ea m-a introdus într-o 
societate de zăpăciţi, ba chiar a adus acasă câţiva bărbaţi, 


faţă de care se simţea îndatorată, pentru a le arăta nostima 
văduvioară. Şi, fiindcă vâlva şi prostia fac casă bună 
împreună, eram alintată cum nu se poate mai tare aveam o 
droaie de admiratori, dintre cei care-şi spun amorezi, dar 
niciunul dintre ei nu mi-a făcut vreo propunere cinstită. Cât 
despre scopul lor, înţelegeam eu prea bine ce vor, ca să mă 
las prinsă în cursă. Cu mine lucrurile stăteau altfel; aveam 
bani în buzunar şi deci n-aveam nimic să le spun. Mă 
lăsasem eu o dată prinsă cu înşelăciunea care se numeşte 
dragoste, dar jocul se sfârşise; acum voiam măritiş sau 
nimic, să mă mărit bine sau de loc. 

Fireşte că-mi plăcea societatea celor veseli şi cu duh şi 
stăteam adesea de vorbă cu oameni din aceştia şi cu alţii; 
dar uitându-mă bine, am descoperit că oamenii cei mai 
strălucitori urmăresc scopurile cele mai neinteresante, 
adică neinteresante faţă de ceea ce urmăream eu. Pe de 
altă parte, cei care veneau cu propuneri serioase erau cei 
mai plictisitori şi cei mai neplăcuţi din lume. N-aveam nimic 
împotriva negustorilor, dar aş fi dorit, zău aşa, un negustor 
care să arate a domn; aşa încât, dacă soţului meu i-ar fi 
trecut prin minte să mă ducă la curte sau la teatru, să fie în 
stare să poarte o spadă şi să arate cât de cât ca un 
gentleman şi nu ca unul care mai păstrează pe haină 
urmele şorţului şi pe perucă urma pălăriei, unul care parcă 
e agăţat de sabie când pune sabie şi căruia îi citeşti meseria 
pe mutră. 

Ei, dar până la urmă am descoperit această făptură cu 
două chipuri, acest animal de apă şi de uscat care se 
numeşte negustorul-gentleman şi ca o binemeritată 
pedeapsă dată nebuniei mele, m-am prins în cursa, pe care, 
ca să zic aşa, mi-o întinsesem singură. 

Şi ăsta era tot un pânzar, căci deşi prietena mea dusese 
tratative cu frate-său pentru mine, totuşi când s-a ajuns la o 
adică, s-a văzut că omul vrea o amantă, iar eu ţineam morţiş 
la părerea că o femeie care are destui bani ca să devină 
nevastă nu trebuie să se lase întreţinută ca amantă. 


Şi astfel trufia, nu principiile, banii, nu virtutea m-au 
păstrat cinstită; deşi după cum s-a dovedit, mai bine m-aş fi 
lăsat vândută de prietena mea lui frate-său, decât să mă 
vând singură, aşa cum am făcut, unui negustor, care era 
pungaş, gentleman, prăvăliaş şi cerşetor, toate împreună. 

Dar pasiunea mea pentru gentlemeni mă îndemnă să mă 
ruinez în chip mai grosolan decât se ruinase vreodată o 
femeie; fiindcă noul meu soţ, dând deodată de bani-buluc, s- 
a pus pe nişte cheltuieli atât de nebuneşti, încât tot ce 
aveam amândoi împreună nu putea să dureze mai mult 
decât un an. 

Vreme de un sfert de an s-a arătat foarte îndrăgostit de 
mine şi, de pe urma dragostei lui, m-am ales cu plăcerea de 
a-mi vedea o mare parte din bani cheltuiţi de dragul meu. 

— Vrei, draga mea, zice într-o zi, să facem o plimbare de o 
săptămână, prin ţinut? 

— Bine, dragul meu, zic eu, dar încotro vrei s-o luăm? 

— Mi-e totuna, zice, dar parcă mi-ar plăcea să fiu domn 
timp de o săptămână. Să mergem la Oxford, zice. 

— Cum să mergem? Întreb eu. Eu nu ştiu să călăresc şi e 
prea departe ca să luăm o caleaşcă. 

— Prea departe! Zice el. Nicăieri nu-i prea departe pentru 
o caleaşcă cu şase cai. Dacă te duc eu, ai să călătoreşti ca o 
ducesă. 

— Hm, am făcut eu, dragul meu, asta-i o trăsnaie: dar dacă 
ai tu chef, nu-mi pasă. 

Am hotărât ziua; am comandat o caleaşca eleganta, cai 
foarte buni, un vizitiu, un poştalion şi doi lachei în livrele 
frumoase, un gentleman călare şi un paj cu pană la pălărie 
pe alt cal. Lui, servitorii îi spuneau milord, iar eu eram 
înălţimea-sa contesa şi aşa am călătorit până la Oxford şi a 
fost o călătorie foarte plăcută, fiindcă, să fiu dreaptă cu el, 
nici un cerşetor din lume nu se pricepea mai bine decât 
bărbatul meu să facă pe lordul. Am văzut toate lucrurile 
rare din Oxford, am stat de vorbă cu vreo doi sau trei 
dascăli de colegii, despre un nepot, lăsat în grija înălţimii- 


sale, lordul, pe care voiam să-l dăm la universitate, 
rugându-l pe fiecare în parte să-i fie tutore. Ne-am distrat 
prostindu-i pe câţiva studenţi, cu speranţa că vor deveni cel 
puţin capelani ai lordului şi că vor purta brâu episcopal; şi 
aşa, după ce am trăit ca nişte oameni de seamă, măcar în 
ceea ce priveşte cheltuielile, ne-am dus spre Northampton, 
şi, pe scurt, după ce am bătut drumurile vreo douăsprezece 
zile, ne-am înapoiat acasă, uşuraţi de 93 de lire. 

Deşertăciunea e perfecțiunea filfizonilor. Bărbatu-meu era 
desăvârşit în felul cum nu ţinea seamă de nici o cheltuială. 
Şi, fiindcă povestea lui puteţi fi siguri că nu cântăreşte prea 
greu, ajunge să vă spun că, în răstimp de vreo doi ani şi un 
sfert, a dat faliment; a fost arestat, dus la închisoarea 
datornicilor fiindcă se încurcase într-un proces prea 
costisitor ca să poată depune garanţie, şi a trimis după 
mine. 

Eu nu m-am mirat, fiindcă de mult prevăzusem că totul se 
va duce de râpă şi avusesem grijă, pe cât îmi fusese cu 
putinţă, să-mi pun câte ceva deoparte pentru sufletul meu 
dar atunci când a trimis după mine, omul s-a purtat mai 
bine decât m-aş fi aşteptat. Mi-a spus fără înconjur că 
fusese un neghiob şi se lăsase luat prin surprindere, lucru 
pe care l-ar fi putut împiedica; acum prevedea că nu se va 
mai reface şi, de aceea, mă ruga să mă duc acasă şi, în 
timpul nopţii, să scot din casă ce e de valoare şi să pun totul 
la loc sigur; după aceea, mi-a spus că dacă pot scoate din 
prăvălie marfă de 100 sau 200 de lire, s-o fac. 

— Numai, zice, să nu mă înştiinţezi nici despre ce scoţi, 
nici unde duci lucrurile cât despre mine, zice, sunt hotărât 
să ies de aici şi să-mi iau valea; şi dacă nu mai auzi 
niciodată de mine, draga mea, zice, îţi doresc numai bine; 
îmi pare doar rău pentru neajunsurile pe care ţi le-am 
pricinuit. 

Mi-a mai spus câteva lucruri într-adevăr foarte frumoase 
la despărţire; căci vă spuneam doar că era un gentleman şi 
ăsta a fost tot profitul cu care m-am ales de pe urma 


însuşirilor lui, anume că s-a purtat foarte frumos până la 
urmă, numai că a cheltuit tot ce aveam şi m-a făcut să-i 
jefuiesc pe creditori ca să am din ce trăi. 

Totuşi, vă închipuiţi că am făcut cum m-a învăţat el; şi, 
după ce mi-am luat rămas bun, nu l-am mai văzut, fiindcă a 
izbutit să evadeze din casa ipistatului în noaptea aceea sau 
în următoarea; cum, nu ştiu, pentru că n-a fost chip să aflu 
mai mult decât că s-a întors acasă la trei dimineaţa, a pus 
de i s-a transportat marfa la Monetărie şi a tras obloanele 
prăvăliei şi, după ce a strâns câţi bani a putut, a trecut în 
Franţa, de unde am primit una sau două scrisori de la el şi 
atâta tot. 

N-am dat ochii cu el când s-a întors acasă, fiindcă după ce 
mi-a dat poruncile amintite mai sus, eu m-am grăbit cât am 
putut, iar pe acasă nu mai aveam nici o treabă, mai ales că 
mă temeam de creditori; cu atât mai mult cu cât, 
alcătuindu-se o comisie de faliment curând după aceea, aş fi 
putut: fi arestată cu mandat de la comisar. Bărbatul meu 
însă, desperat cum era, după ce a scăpat de la ipistat, 
făcându-şi vânt de pe acoperişul casei pe acoperişul altei 
clădiri şi sărind de acolo, de la o înălţime de aproape două 
caturi, de n-a lipsit, mult să-şi frângă gâtul, a ajuns acasă şi 
şi-a luat marfa, înainte să vină creditorii şi să pună mâna pe 
ea; adică înainte să se formeze comisia şi să se trimită 
slujbaşii care să ia totul în primire. 

Bărbatul meu s-a purtat atât de elegant cu mine, fiindcă, 
repet, avea multe trăsături de gentleman. În prima 
scrisoare, pe care mi-a scris-o, m-a înştiinţat unde 
amanetase pentru 30 de lire douăzeci de bucăţi de olandă 
fină care valorau 90 şi a băgat în plic chitanţa, ca să le pot 
scoate după ce voi plăti banii, ceea ce am şi făcut, căpătând, 
la un moment dat, peste 100 de lire pe ele, fiindcă am avut 
răgaz să le tai şi să le vând cu bucata prin familii, pe 
măsură ce se ivea ocazia. 

Totuşi, cu toţi banii aceştia şi cei pe care-i pusesem mai 
înainte la loc sigur, mi-am dat seama, făcându-mi socotelile, 


că lucrurile se schimbaseră, iar averea mea se împuţinase 
rău; căci, punând la socoteală olanda şi un pachet de 
mătăsuri fine, pe care-l luasem dinainte, şi ceva tacâmuri şi 
alte câteva lucruri, mi-am dat seama că anevoie pot aduna 
500 de lire; mă aflam, de altfel, într-o situaţie ciudată, 
fiindcă deşi n-aveam copii (avusesem unul cu pânzarul- 
gentleman, dar îl îngropasem), eram totuşi o văduvă 
fantomă; aveam bărbat şi totuşi n-aveam şi nu puteam să 
mă gândesc la alt măritiş, deşi ştiam bine că bărbatu-meu 
n-o să mai calce pe pământul Angliei, nici dac-ar mai trăi 
cincizeci de ani de acum încolo. Astfel, cum vă spuneam, nu 
mă puteam mărita, orice fel de propuneri mi s-ar fi făcut, şi 
n-aveam un prieten cu care să mă sfătuiesc în situaţia mea, 
adică un prieten căruia să mă fi putut destăinui căci dacă ar 
fi prins de veste comisarii unde mă aflu, ar fi pus mâna pe 
mine şi tot ce agonisisem mi-ar fi fost luat. 

Din pricina acestor temeri, primul lucru la care m-am 
gândit a fost să mă fac nevăzută pentru cei ce mă 
cunoşteau şi să-mi iau alt nume. Zis şi făcut. M-am dus în 
cartierul Monetăriei, mi-am luat locuinţă într-un loc foarte 
retras, m-am îmbrăcat ca o văduvă şi mi-am spus doamna 
Flanders. 

Aici m-am ascuns şi, măcar că noile mele cunoştinţe nu 
ştiau nimic despre mine, m-am trezit curând cu oameni 
mulţi în jurul meu şi, fie că femeile nu-s prea numeroase 
prin locurile acelea, fie că acolo, în mijlocul mizeriei, mai 
mult ca în alte locuri, e nevoie de mângâiere, fapt e că mi-a 
fost dat să descopăr în scurtă vreme că o femeie plăcută e 
la mare preţ printre fiii durerii şi că oameni ce nu erau în 
stare să plătească unui creditor o jumătate de coroană 
dintr-o liră şi se îndatorau ca să prânzească la „Iaurul” 
găseau totuşi bani ca să ofere o masă unei femei care le 
plăcea. 

Totuşi, mă ţineam încă tare, măcar că începeam să semăn 
cu iubita lordului Rochester, căreia deşi îi plăcea tovărăşia 
lordului nu-i îngăduia acestuia mai mult, cu alte cuvinte mă 


alegeam cu faima unei târfe, dar eram lipsită de bucuriile 
ei; aşa stând lucrurile, plictisită şi de locuinţă şi de 
tovărăşie, am început să mă gândesc la mutare. 

Mă bântuiau într-adevăr gânduri ciudate, când vedeam 
oameni puşi în împrejurări dintre cele mai încurcate, 
oameni mai mult decât ruinaţi, ale căror familii cunoşteau 
doar teroare din partea lor şi milă din partea altora, 
ostenindu-se, atâta vreme cât le mai rămânea un penny şi 
chiar când nu le mai rămânea, să-şi înece necazul în 
ticăloşie. Tot silindu-se să uite trecutul, tocmai acum când 
ar fi fost potrivit să şi-l amintească, se cufundau în 
nelegiuiri, adunau motive de căinţă şi păcătuiau mai 
departe, în chip de leac pentru păcatele trecute. 

Dar nu-mi şade mie bine să ţin predici, măcar că oamenii 
aceia erau prea păcătoşi chiar şi pentru mine. Era ceva 
înspăimântător şi fără de rost în felul cum păcătuiau, 
pentru că se lăsau doborâţi de o putere ce-i depăşea; nu 
numai că făptuiau lucruri împotriva conştiinţei lor, dar chiar 
şi împotriva naturii şi nimic nu era mai uşor decât să-ţi dai 
seama că suspinele le vor întrerupe cântecele, că paloarea 
şi spaima le vor năpădi frunţile, în ciuda zâmbetelor lor 
căznite; ba uneori, căinţa izbucnea în cuvinte, mai ales 
după ce azvârleau banii pe un chef dezgustător sau pe o 
îmbrăţişare păcătoasă. I-am văzut privind în jur, i-am auzit 
suspinând adânc şi strigând: „Câine ce sunt! Totuşi, beau în 
sănătatea ta, scumpa mea Betty!” adică a nevestei cinstite, 
care poate n-avea o jumătate de coroană în buzunar pentru 
ea şi pentru cei trei-patru copii. 

A doua zi de dimineaţă, erau iarăşi pocăiţi şi uneori venea 
biata nevastă plângând, cu veşti despre creditori sau 
despre cum a fost azvârlită în stradă împreună cu copiii sau 
altă ştire îngrozitoare; şi asta sporeşte remuşcările; dar, 
după ce omul se gândeşte şi-şi frământă mintea, până simte 
că înnebuneşte, lipsit cum e de principii care să-l sprijine, 
negăsind mângâiere nici în el, nici deasupra lui, ci nevăzând 
decât întuneric de jur împrejur, caută alinare tot în băutură 


şi destrăbălare. Şi fiindcă nimereşte în tovărăşia unor 
oameni de aceeaşi teapă, se ticăloşeşte mai departe şi 
astfel, cu fiecare zi, mai coboară o treaptă pe calea propriei 
lui nimiciri. 

Eu nu eram destul de păcătoasă pentru o astfel de 
tovărăşie. Dimpotrivă, mă gândeam foarte serios la ce 
aveam de făcut, la situaţia mea şi la drumul pe care trebuia 
să-l apuc. Ştiam că n-aveam prieteni, nu, nici un prieten, 
nici o rubedenie în lumea întreagă, şi puţinul pe care-l 
aveam se topea văzând cu ochii, iar după ce s-a dus totul, n- 
am mai văzut decât mizerie şi foame înaintea mea. Cu 
gândurile acestea, cum spuneam, şi cutremurată de 
grozăvia locului în care mă aflam, m-am hotărât să plec. 

Cunoscusem o femeie liniştită, de soi bun, văduvă ca şi 
mine, dar într-o situaţie ceva mai bună. Bărbatu-său fusese 
căpitan de vas şi avusese nenorocirea să sufere un 
naufragiu la întoarcerea din Indiile Apusene. Paguba îl 
doborâse într-atât, încât deşi scăpase cu viaţă atunci, omul 
se prăpădite după aceea de inimă rea, iar nevastă-sa fusese 
nevoită să se adăpostească la Monetărie de teama 
creditorilor. Curând însă, cu ajutorul prietenilor, se mai 
îndreptaseră lucrurile şi acum era din nou liberă. Când a 
priceput că eu îmi aflasem acolo o ascunzătoare, fără a fi 
fost urmărită în mod special şi şi-a dat seama că ne 
potriveam, căci pe amândouă ne îngrozeau şi locul şi 
localnicii, m-a pofitit la casa ei, până când voi fi în stare să- 
mi aflu vreun rost, după placul inimii; şi tot timpul mă 
asigura că, zece la unu, se va ivi în cartierul unde locuia ea 
vreun căpitan cumsecade de corabie care să mă placă şi să- 
mi facă curte. 

Am primit şi am stat cu ea jumătate de an şi aş fi locuit mai 
multă vreme, dacă în răstimpul ăsta nu i s-ar fi întâmplat ei 
ceea ce-mi prezisese mie, adică n-ar fi făcut o partidă bună. 
Dar în timp ce altora norocul le surâdea, al meu părea pe 
ducă; căci n-am găsit nimic decât vreo doi-trei şefi de 
echipaj sau alţii de teapa lor. Cât despre comandanţi, erau 


îndeobşte de două feluri: 1) dintre cei cu situaţie bună, 
adică având un vas bun şi hotărâți să nu încheie decât 
căsătorii bănoase; 2) dintre cei fără slujbă, cărora o nevastă 
trebuia să le înlesnească să capete un vas; căutau adică (1) 
o nevastă cu ceva bani, care să le permită să deţină o bună 
parte din vas şi să încurajeze şi alţi cumpărători; sau (2) o 
nevastă care dacă n-ar fi avut bani, ar fi avut cel puţin 
prieteni interesaţi în navigaţie, gata să-l ajute pe tânăr să 
pună mâna pe un vas bun; şi cum eu nu puteam fi niciuna, 
nici alta, se părea că voi lâncezi multă vreme. 

De pe urma experienţei, m-am ales curând cu 
încredințarea că lucrurile se schimbaseră cât priveşte 
măritişul, că aci căsătoria era legată de planuri bine 
chibzuite, interese, afaceri şi că dragostea n-avea ce căuta, 
sau prea puţin, în toată treaba asta. Mi-am dat seama că, 
aşa cum spunea cumnată-mea din Colchester, frumuseţea, 
duhul, manierele, bunul simţ, blândeţea, bunele purtări, 
educaţia, virtutea, evlavia sau orice alte înzestrări fie ele 
trupeşti sau sufleteşti n-aveau trecere; că numai banul face 
femeia plăcută; că bărbaţii îşi aleg într-adevăr amantele 
după pofta inimii şi de aceea o târfă trebuie să fie frumoasă, 
bine făcută, cu chip atrăgător şi purtări plăcute; cât 
priveşte însă o nevastă, nici o schilodire nu supără 
închipuirea, nici un cusur nu înspăimântă judecata banii 
sunt totul; e bine ca bucata să nu fie nici strâmbă, nici 
hidoasă, dar banii au fost de când lumea plăcuţi, oricum ar 
fi fost femeia. 

Pe de altă parte, cum piaţa era prielnică bărbaţilor, mi-am 
dat seama că femeile pierduseră dreptul de a spune nu; că-i 
făceai acum un hatâr unei femei dacă-i făceai propuneri şi 
dacă o domnişoară avea trufia de a se preface că refuză, a 
doua oară nu mai avea prilej să refuze şi cu atât mai puţin 
să câştige pasul pierdut şi să primească ceea ce păruse că 
respinge. Bărbaţii aveau atâta alegere peste tot, încât 
starea femeilor era de plâns ele parcă cerşeau la toate 


uşile, iar bărbatul, dacă din întâmplare era respins într-o 
casă, era sigur că va fi primit în cea de alături. 

Afară de asta, am băgat de seamă că un bărbat nu se 
ruşinează să spună pe faţă că se duce la vânătoare de 
zestre, cum zic ei, chiar când n-are o leţcaie în buzunar 
care să-l îndreptăţească să ceară sau să merite zestre; şi 
lucrurile au ajuns atât de departe, încât unei femei aproape 
că nu i se mai îngăduie să se intereseze de caracterul sau 
averea omului care a cerut-o. Am găsit o pildă chiar la o 
domnişoară, vecină cu mine, cu care mă împrietenisem bine 
îi făcea curte un căpitan tânăr şi, deşi fata avea o avere de 
aproape două mii de lire, când a îndrăznit să întrebe prin 
vecini despre caracterul, purtările şi mijloacele de trai ale 
tânărului, acesta i-a luat-o în nume de rău şi, la vizita 
următoare, a înştiinţat-o că n-o s-o mai supere cu vizitele 
lui. O cunoşteam pe fată, când am auzit de asta. M-am dus 
s-o văd; cu acest prilej, ea mi-a vorbit deschis şi şi-a vărsat 
focul fără oprelişte. Mi-am dat îndată seama că, deşi se 
socotea nedreptăţită, totuşi nu era destul de tare ca să se 
supere pe el; era foarte mâhnită că-l pierduse şi, mai ales, 
că o alta, cu mai puţină avere, îl cucerise. 

Eu i-am dat curaj faţă de o asemenea josnicie, cum o 
numeam eu; i-am spus că oricât aş fi de decăzută, aş 
dispreţui un bărbat care ar crede că trebuie să-l iau numai 
după propria lui recomandaţie; i-am mai spus că, de vreme 
ce are o avere frumuşică, nu e nevoită să se plece în faţa 
acestor vremuri nenorocite; ajunge că bărbaţii ne pot jigni 
pe noi, cele cu bani puţini; dacă până şi ea îndură o astfel 
de figură, fără să se supere, îşi va pierde pentru totdeauna 
preţul; i-am mai spus că unei femei nu-i lipseşte prilejul de a 
se răzbuna pe un bărbat care s-a purtat urât cu ea şi că un 
om ca ăsta poate fi umilit în fel şi chip; dacă n-ar fi aşa, 
femeile ar fi într-adevăr cele mai nenorocite făpturi din 
lume. 

Fetei i-a făcut plăcere vorbirea mea şi mi-a spus cu 
seriozitate că ar fi foarte bucuroasă să-l facă să simtă 


supărarea ei, fie aducându-l înapoi la ea, fie mândrindu-se 
cu o răzbunare cât se poate de publică. 

I-am spus că, dacă-mi urmează sfatul, o s-o învăţ cum să-şi 
îndeplinească ambele dorinţe; i-am făgăduit că-i voi aduce 
bărbatul la uşă şi că omul o să se roage să fie lăsat să intre 
în casă. Ea a zâmbit şi mi-a dat să înţeleg că, dacă îi va bate 
la uşă, supărarea ei nu era atât de mare, încât să-l lase 
multă vreme afară. 

Totuşi a primit cu bunăvoință sfaturile mele; i-am spus că 
primul lucru la care trebuie să gândească e să-şi facă ei 
însăşi dreptate, anume fiindcă el împrăştiase zvon printre 
cucoane că o părăsise şi că plăcerea de a refuza fusese a 
lui, ea să aibă grijă să împrăştie vorba printre femei şi 
prilejul se va ivi curând că luase informaţii despre el şi 
descoperise că nu e omul drept care se dădea. 

— Lasă-le să afle, domnişoară, zic eu, că nu e omul la care 
te aşteptai şi că te-ai gândit că e mai cuminte să n-ai de-a 
face cu el; spune-le c-ai auzit că are o fire păcătoasă, că se 
laudă cu femeile de care şi-a bătut joc de nenumărate ori şi, 
mai cu seamă, că e un desfrânat. Ultimul lucru nu era lipsit 
de o fărâmă de adevăr, dar nu mi s-a părut că, din cauza 
asta, fata îl place mai puţin. 

Încercarea i-a surâs şi s-a şi pus pe treabă, căutând 
mijloace de a pune planul în aplicare. Nu i-a fost greu să-şi 
spună povestea câtorva dintre tovarăşele ei de 
pălăvrăgeală, fiindcă în partea aceea a oraşului, oriunde te 
duci, te întâmpină bârfa de la masa de ceai. Şi, fiindcă se 
ştia că o cunosc pe fată, mi se cerea şi mie adesea părerea, 
iar eu îi întăream spusele cu exagerările trebuitoare şi 
descriam caracterul tânărului în cele mai negre culori; iar 
în chip de informaţie secretă, mai adăugam un lucru despre 
care bârfitoarele nu ştiau nimic, anume că o ducea greu, că 
avea nevoie de bani pentru interesele lui cu proprietarii 
vasului pe care-l comanda că partea lui nu era achitată şi că 
dacă nu scotea repede banii, proprietarii aveau să-l arunce 
de pe corabie, iar secundul lui avea să ia probabil comanda, 


fiindcă era gata să cumpere partea pe care urma s-o ia 
căpitanul. 

Mai adăugam, fiindcă eram furioasă de-a binelea împotriva 
ticălosului, cum îi spuneam eu, că auzisem un zvon cum că 
ar avea o nevastă în viaţă la Plymouth, şi alta în Indiile 
Apusene, lucru care nu părea foarte neobişnuit pentru soiul 
acesta de bărbat. 

Treaba a mers după dorinţa inimii noastre, pentru că, în 
curând, fata din vecini, căreia tatăl şi mama îi hotărau 
soarta şi-i administrau averea, a fost încuiată în casă, iar 
tânărului i s-a interzis să mai vină. lată că, de data asta, 
femeia a avut curajul să spună nu, oricât ar părea de 
ciudat; şi oriunde încerca tânărul, i se imputa trufia, fiindcă 
nu îngăduia fetelor să se informeze despre caracterul lui şi 
câte şi mai câte. 

Între timp, omul începu să-şi dea seama de greşeala lui, şi 
văzând că toate femeile de pe malul ăsta au luat foc, a 
trecut dincolo de Ratcliff şi a pătruns în casele câtorva 
doamne de acolo; dar deşi fetele de acolo erau şi ele, după 
obiceiul zilei, dornice de măritiş, totuşi într-atât îl persecuta 
ghinionul, încât l-a urmărit şi dincolo de apă, şi deşi omul ar 
fi putut să găsească neveste destule, totuşi n-a izbutit să 
prindă pe niciuna dintre femeile cu avere şi el doar asta 
căuta. 

Dar asta nu-i totul; fata a mai născocit ceva cu multă 
iscusinţă. A găsit un tânăr, o rudă de-a ei, care s-o viziteze 
de două sau de trei ori pe săptămână, într-o caleaşcă foarte 
elegantă cu lachei în livrele, iar doi oameni puşi de ea şi cu 
mine ne-am pornit să răspândim zvonul că tânărul îi face 
curte; că e un gentleman cu un venit de o mie de lire pe an, 
că s-a îndrăgostit de ea, iar ea are de gând să se mute la 
mătuşă-sa, în oraş, pentru că nu-i vine la îndemână 
tânărului să vină cu caleaşca la Rotherhithe, unde străzile 
sunt atât de înguste şi de anevoioase. 

Zvonul a prins numaidecât. Peste tot, în societate, lumea 
râdea de căpitan, de-i venea omului să se spânzure; a 


încercat în fel şi chip să se întoarcă la fată, a început să-i 
scrie cele mai pasionate scrisori din lume pe scurt, după 
multe osteneli, a căpătat îngăduinţa să vină din nou la ea, 
numai, cum spunea el, ca să-şi dreagă reputaţia. 

La această primă întâlnire, fata a avut parte de o 
răzbunare deplină; i-a spus că se întreabă drept cine o ia, 
când îşi închipuie că va încheia cu fiecine un contract atât 
de însemnat cum e cel de căsătorie, fără să ia mai întâi 
informaţii; că dacă el îşi închipuie că ea se va mărita cu unul 
care o ia de sus şi că se află în aceeaşi situaţie ca şi vecinele 
ei, cu alte cuvinte că e gata să se mărite cu primul creştin, 
se înşală într-un cuvânt, i-a spus că el are un caracter prost 
sau că e foarte prost văzut prin vecini şi că, dacă nu e în 
stare să limpezească unele lucruri neplăcute pentru ea, nu 
mai are nimic de vorbit cu el şi-i face plăcerea de a-l 
înştiinţa că nu se teme să spună nu lui sau oricărui alt 
bărbat. 

După asta i-a spus ceea ce aflase despre caracterul lui sau, 
mai bine zis, stârnise ea însăşi cu ajutorul meu: că nu şi-a 
plătit partea din corabia pe care o comanda şi despre care 
spunea că-i a lui, că proprietarii au de gând să-i ia comanda 
şi să-l pună pe secund în locul lui; că purtările lui iscaseră 
scandal că i se imputau lucruri în legătură cu cutare şi 
cutare femeie că are o nevastă la Plymouth şi alta în Indiile 
Apusene; şi, pe urmă, l-a întrebat dacă nu crede că ea are 
destule motive să-l respingă, în caz că lucrurile nu se 
lămuresc, şi să stăruie a primi satisfacţie în chestiuni atât 
de importante. 

El era atât de zăpăcit de cuvintele ei, încât n-a răspuns o 
vorbă, iar ea, văzându-l în încurcătură, a început să creadă 
că totul e adevărat, deşi ştia că ea însăşi scornise aceste 
poveşti. 

După câtva timp, omul şi-a venit în fire şi, de atunci încolo, 
a fost cel mai umil, modest şi de treabă pretendent. 

Fata l-a mai întrebat dacă el o socoteşte ajunsă la aşa 
ananghie încât să îndure astfel de purtări şi dacă nu-şi dă 


seama că ea n-are nevoie de cei care-şi închipuie că pot 
merge mai departe, în ceea ce o priveşte, decât ajunsese el 
asta era aluzie la tânărul, care din porunca ei, se prefăcea 
că-i trage clopotele. 

Cu astfel de şiretlicuri l-a adus la supunere în fapte şi în 
purtări faţă de hotărârile ei, fiindcă omul era dornic s-o 
mulţumească. l-a adus de aceea dovezi de netăgăduit că-şi 
plătise partea lui de corabie; i-a adus certificate de la 
proprietari cum că povestea despre intenţia lor de a-l da jos 
de la comanda vasului e falsă şi neîntemeiată; pe scurt 
purtarea lui de acum se deosebea ca de la cer la pământ de 
cea dinainte. 

Şi aşa am convins-o că, în ceea ce priveşte căsătoria, 
bărbaţii sunt biruitori faţă de femei, numai fiindcă-şi 
închipuie că au o alegere mare şi că femeile se câştigă uşor. 
Asta se datoreşte lipsei de curaj a femeilor în a-şi păstra 
poziţiile, fiindcă după cum spune lordul Rochester: 
„Nicicând nu-i o femeie atât de rău înfrântă, Încât să n-aibă 
parte de-o răzbunare cruntă.” 

După toate astea, fata şi-a jucat rolul atât de bine, încât 
deşi era hotărâtă să-l păstreze pe tânăr, cucerirea lui fiind 
principalul punct al programului ei, totuşi a făcut în aşa fel 
încât câştigarea ei să-i pară lui cel mai greu lucru din lume. 
A izbutit asta nu printr-o purtare trufaşă şi reţinută, ci 
printr-o politică înţeleaptă, jucând de fapt jocul lui; căci, 
după ce el o luase de sus, arătând că chestiunile privind 
caracterul nu-l ating, ea tocmai din asta a făcut motivul 
certei şi, silindu-l pe el să se supună oricărei cercetări în ce 
priveşte treburile lui, i-a închis drumul spre orice amestec 
în treburile ei. 

Acum el nu cerea altceva decât s-o ia de nevastă. Cât 
despre avere, ea i-a spus deschis că, de vreme ce elîi 
cunoaşte situaţia, era drept să i-o cunoască şieape alui; şi, 
deşi el nu-i cunoscuse situaţia decât din auzite, totuşi după 
ce-i tot cântase fetei despre pasiunea lui, tot ce-i putea cere 
acum era ca ea să-i potolească dorinţa cea mare şi alte 


fleacuri din astea cum obişnuiesc să spună îndrăgostiţii 
adică să ceară mâna ei. Pe scurt, nu şi-a mai îngăduit s-o 
întrebe despre avere, iar ea s-a folosit de împrejurare 
pentru a-şi da averea în grija unor împuterniciţi ai săi, 
scoţând-o astfel, fără ca el să ştie nimic, din mâinile lui, iar 
pe el l-a făcut să se mulţumească cu ce a rămas. 

E drept că şi aşa îi rămânea fetei destul, fiindcă avea 1400 
de lire bani lichizi, pe care i-a dat lui; iar restul l-a scos la 
iveală după câtva timp, ca pe un mic profit de-al ei, picat din 
cer şi pe care el avea să-l considere un plocon, fiindcă deşi 
banii nu erau ai lui, îl scuteau de cheltuielile ei personale; 
trebuie să adaug că, datorită acestor purtări, tânărul a 
devenit nu numai şi mai umil în stăruinţele sale de a o 
câştiga ca soţie, ci, după ce a câştigat-o, a fost un soţ cum 
nu se poate mai prevenitor. Nu pot decât să amintesc 
doamnelor cât de tare se coboară ele faţă de rangul de 
soţie, care şi aşa, fie-mi îngăduit să spun fără părtinire, e 
destul de umil. Spun că se coboară cu mult sub situaţia lor 
obişnuită şi-şi pregătesc singure jignirile, fiindcă îngăduie 
să fie insultate de bărbaţi înainte de căsătorie, lucru care 
mărturisesc că nu văd pentru ce trebuie să se întâmple. 

Povestea asta va arăta, prin urmare, femeilor că foloasele 
nu sunt toate de partea cealaltă, cum cred bărbaţii. Deşi s- 
ar putea să fie adevărat că bărbaţii au alegere prea mare 
printre noi şi că se găsesc femei care se dezonorează, prin 
ieftinătatea lor şi prin uşurinţa cu care se ajunge la ele, 
totuşi dacă bărbaţii vor femei dintre cele care merită să fie 
cucerite, vor vedea că ele sunt cum nu se poate mai greu de 
obţinut, iar cele care sunt altfel au adesea cusururi mari. 
Astfel de femei mai degrabă îndeamnă bărbaţii care s-au 
ales cu ele către femei greu de cucerit, decât îi încurajează 
să caute mai departe succese uşoare şi să se aştepte la 
femei de aceeaşi teapă care să răspundă la cea dintâi 
chemare. 

Nimic nu e mai sigur decât că o femeie are totdeauna de 
câştigat de pe urma bărbaţilor, când nu se pierde cu firea 


şi-l lasă pe aşa-zisul îndrăgostit să vadă că ei nu-i place să 
fie jignită şi că nu se teme să spună nu. Bărbaţii ne insultă 
mereu, vorbindu-ne despre mulţimea femeilor şi spunând 
că războaiele, marea, comerţul şi alte întâmplări au răpit 
atâţia bărbaţi, încât nu mai e nici o potriveală între numărul 
bărbaţilor şi al femeilor; eu însă sunt departe de a 
recunoaşte că numărul femeilor e atât de mare şi al 
bărbaţilor atât de mic, iar dacă vreţi să spun bărbaţilor 
adevărul, n-au decât să afle că acest ghinion al femeilor e o 
mare ruşine pentru bărbaţi, fiindcă se trage de aici: trăim 
vremuri atât de păcătoase şi neamul bărbătesc e atât de 
desfrânat, încât, pe scurt, numărul bărbaţilor cu care poate 
avea de-a face o femeie cinstită e foarte mic, într-adevăr, şi 
numai ici-colo mai găseşti câte un bărbat potrivit pentru o 
femeie aşezată. 

Dar urmarea chiar şi a acestui fapt nu poate fi decât că o 
femeie trebuie să fie mai năzuroasă, fiindcă altfel cum o să 
cunoaştem firea adevărată a bărbatului care ne face 
propuneri? Să spui că tocmai cu acest prilej o femeie 
trebuie să fie mai îngăduitoare înseamnă să susţii că 
trebuie să ne aventurăm noi cele dintâi, tocmai pentru că 
primejdia e foarte mare, ceea ce n-are nici o noimă. 

Dimpotrivă, femeile au de zeci de mii de ori mai multe 
motive să fie prevăzătoare şi să se lase greu, cu cât 
primejdia de a fi înşelate e mai mare; şi dacă femeile s-ar 
arăta mai cu luare-aminte, ar descoperi pe dată orice 
minciună; căci, ce mai vorbă lungă, sunt puţini bărbaţi în 
zilele noastre a căror viaţă dovedeşte caracter şi, dacă 
femeia ar cerceta cât de puţin, şi-ar da seama numaidecât 
despre ce fel de bărbat este vorba şi la nevoie s-ar 
descotorosi de el. Cât despre femeile care nu socotesc că 
liniştea lor merită un pic de chibzuială şi care, 
nerăbdătoare să scape de starea lor de azi, se aruncă în 
căsătorie ca un cal în bătălie, nu pot să le spun decât că, 
dintre toţi oamenii nesăbuiţi de pe lume, soiul ăsta de femei 
are cea mai mare nevoie de ajutorul cerului şi că seamănă 


cu oamenii care-şi pun averea la o loterie unde, dintr-o sută 
de mii de numere, numai unul e câştigător. 

Nici un om cu bun-simţ nu preţuieşte o femeie mai puţin, 
pentru că nu s-a dat biruită la primul atac sau fiindcă nu-i 
primeşte propunerea până nu cercetează care îi este firea 
şi caracterul; dimpotrivă, dacă n-ar face astfel, aşa cum 
stau lucrurile acum cu bărbaţii, el ar trebui s-o socotească 
cea mai neisprăvită făptură; pe scurt, ar trebui să aibă 
dispreţ pentru mintea ei, ştiind că, deşi numai o singură 
dată în viaţă dai cu zarul, ea îşi aruncă în joc viaţa dintr-o 
lovitură şi face din căsătorie, ca din moarte, o săritură în 
beznă. 

Tare mi-ar plăcea să văd seminţia femeiască ceva mai 
cumpătată în această privinţă, fiindcă pe acest tărâm 
socotesc că, în timpurile astea, suferim noi cel mai mult; 
totul se trage de la lipsa de curaj, de la teama de a rămâne 
nemăritate, teama de starea îngrozitoare de fată bătrână. 
Asta-i, cum ziceam, cursa în care cade femeia. Dar dacă 
femeile ar sfârşi o dată cu teama asta şi ar şti să se poarte, 
ar scăpa mai uşor de ce li-e frică, rămânând pe poziţie într- 
o împrejurare atât de hotărâtoare pentru fericirea lor, mai 
degrabă decât primejduindu-se, aşa cum fac şi chiar dacă 
nu s-ar mărita atât de repede, s-ar despăgubi măritându-se 
la adăpost de neplăceri. Cea care s-a ales cu un bărbat rău 
se mărită totdeauna prea devreme şi cea care se alege cu 
unul bun nu se mărită niciodată prea târziu într-un cuvânt, 
nu există femeie, în afară de cele schiloade şi de cele care 
şi-au pierdut bunul nume, care, dacă ştie cum să se poarte, 
să nu se mărite bine odată şi odată; dar dacă se pripeşte, 
zece mii la una că e pierdută. 

Dar ajung acum la situaţia mea care, în timpul acesta, era 
destul de delicată. În împrejurările în care mă aflam, un 
bărbat bun era lucrul cel mai trebuincios din lume pentru 
mine, dar îmi dădui în curând seama că pentru a-l căpăta 
calea cea mai bună nu era s-o las ieftin şi să primesc orice. 
Curând a ieşit la iveală că văduva n-are avere şi ăsta era 


singurul rău ce se putea spune despre mine, fiindcă eram 
binecrescută, frumoasă, deşteaptă, modestă şi plăcută toate 
însuşirile astea, cu care eu îmi împodobesc pe bună 
dreptate sau nu caracterul, n-au totuşi legătură cu povestea 
mea. Spuneam doar că ele nu înseamnă nimic, fără 
gologani. Pe scurt, zicea lumea, văduva n-are bani. 

Am hotărât, de aceea, că e nevoie să-mi schimb situaţia, să 
mă arăt în alte locuri, ba chiar, dacă se poate, să-mi schimb 
numele. 

Am împărtăşit gândurile acestea bunei mele prietene, 
nevasta căpitanului, pe care o slujisem cu atâta credinţă, 
când cu căsătoria ei, şi care era şi ea acum gata să mă ajute 
în aceeaşi măsură. Nu m-am ruşinat să-i spun totul deschis; 
rezervele îmi scăzuseră fiindcă, după ultima afacere, nu mai 
aveam decât 540 de lire şi o parte apucasem să şi risipesc; 
totuşi îmi rămâneau vreo 460 de lire, multe haine luxoase, 
un ceas de aur şi ceva bijuterii, e drept nu dintre cele de 
mare preţ, şi vreo 30 sau 40 de lire în pânzeturi, de care nu 
mă atinsesem. 

Scumpa şi credincioasa mea prietenă, nevasta căpitanului, 
era atât de mişcată de serviciile pe care i le făcusem în 
împrejurarea amintită mai înainte, încât nu numai că mi-a 
fost prietenă statornică, dar, cunoscându-mi situaţia, îmi 
făcea adesea daruri, când îi treceau bani prin mână, daruri 
cu care mă puteam întreţine de-a binelea, fără să fiu 
nevoită să cheltuiesc din ce era al meu. Până la urmă, mi-a 
făcut însă o propunere nefericită; anume, ţinând seama, 
cum spuneam mai înainte, că bărbaţii nu se ruşinează să 
facă pe oamenii cu stare pentru a câştiga o femeie cu avere, 
e foarte potrivit să le răspundem în limba lor şi, dacă se 
poate, să-i înşelăm pe înşelători. 

Pe scurt, soţia căpitanului mi-a vârât în cap planul acesta 
şi mi-a spus că, dacă mă las călăuzită de ea, cu siguranţă că 
mă voi alege cu un bărbat bogat, fără a-i da prilej să-mi 
impute vreodată lipsa mea de avere. l-am răspuns că mă las 
cu totul în voia ei şi că nu voi deschide gura să vorbesc şi 


nici nu voi face vreun pas decât sub îndrumarea ei, 
nădăjduind că mă va scoate ea cu obrazul curat din 
încurcăturile în care mă va băga, lucru pentru care ea a 
spus că răspunde. 

Primul pas la care m-a îndemnat a fost să-i spun verişoară 
şi să mă mut la ţară, în casa unei rude de-a ei spre care m-a 
îndreptat şi unde şi-a adus şi bărbatul să mă viziteze; şi tot 
numindu-mă verişoară, a potrivit lucrurile în aşa fel, încât 
ea şi soţul ei au ajuns să mă poftească stăruitor să vin la 
oraş şi să stau în casa lor, căci acum aveau cu totul altă 
locuinţă decât cea dinainte. În al doilea rând, i-a povestit lui 
bărbatu-său că am o avere de cel puţin 1500 de lire şi că, 
după toate semnele, voi avea mai mult. 

Era de ajuns să-i spună una ca asta lui bărbatu-său; eu nu 
mai aveam nevoie să fac nimic. Trebuia doar să stau liniştită 
şi să aştept norocul, fiindcă începuse să umble zvonul prin 
vecini că văduvioara care locuia la căpitanul X, e o mină de 
aur, că are cel puţin 1500 de lire şi poate chiar mai mult, de 
vreme ce aşa a zis căpitanul; şi ori de câte ori era întrebat, 
căpitanul răspundea fără şovăială că-i aşa, deşi habar n- 
avea de nimic în afacerea asta, în afară de ceea ce-i spusese 
nevastă-sa; şi nu socotea că face vreun rău, pentru că era 
încredinţat că lucrurile stau aşa. Cu o astfel de reputaţie de 
bogăţie, m-am văzut blagoslovită cu admiratori berechet 
(aveam de unde să aleg), cel puţin aşa-şi ziceau ei, ceea ce 
în treacăt fie spus, întăreşte cuvintele mele de mai sus. Aşa 
stând lucrurile, eu, care trebuia să joc fin, n-aveam nimic 
altceva de făcut decât să nimeresc între toţi pe omul cel mai 
potrivit scopului meu; cu alte cuvinte, omul în stare să se ia 
după zvonurile de bogăţie, fără să intre în prea multe 
amănunte; dacă nu izbuteam asta, nu făceam nimic, fiindcă 
situaţia mea nu prea îngăduia cercetări amănunțite. 

Nu mi-a fost greu să dibui omul, judecându-l după felul 
cum îmi făcea curte. L-am lăsat să-i dea înainte cu 
declaraţiile că mă iubeşte mai mult ca orice pe lume; că 
dacă-l fericesc, asta-i ajunge, vorbe despre care ştiam că se 


întemeiază pe presupunerea că sunt foarte bogată, măcar 
că eu nu-i suflasem un cuvânt despre averea mea. 

Ăsta mi-era omul, dar trebuia să-l pun zdravăn la 
încercare; era singurul mijloc de a mă asigura, pentru că 
dacă nu se arăta la înălţime, ştiam că s-a zis cu mine, aşa 
cum ştiam că, dacă mă ia de nevastă, s-a zis cu el; şi dacă 
nu făceam eu nazuri în legătură cu averea lui, era sigur că 
o să înceapă el să facă în legătură cu a mea. Prin urmare, 
mai întâi, mă prefăcui că mă îndoiesc de sinceritatea lui; îi 
spuneam că cine ştie, poate-mi face curte de dragul banilor. 
El mi-a tăiat vorba cu o ploaie de declaraţii, cum spuneam 
mai sus, dar eu tot mă prefăceam că mă îndoiesc. 

Într-o bună dimineaţă, îşi scoate inelul cu diamant şi scrie 
pe geamul odăii mele versul: 

Te iubesc numai pe tine. 

Eu citesc, îi cer să-mi împrumute inelul şi scriu dedesubt: 

Aşa spune orice-ndrăgostit. 

El ia din nou inelul şi mai scrie un vers: 

Virtutea singură-i avere. 

Eu i-l iau iarăşi şi scriu dedesubt: 

Banii-s virtute, aurul destin. 

S-a roşit ca para focului când a văzut că ţintesc bine şi, cu 
un soi de mânie în glas, mi-a zis că mă va birui şi a scris aşa: 

Banii ţi-i dispreţuiesc şi totuşi te iubesc. 

Am mizat totul pe ultima carte, după cum veţi vedea 
îndată, şi-am scris cu curaj, sub ultimul lui vers: 

Săracă sunt; să văd acum cât eşti de drăgăstos. 

Pentru mine acesta era tristul adevăr; n-aş putea spune 
dacă m-a crezut sau ba atunci îmi închipuiam că nu crede. 
Totuşi s-a repezit la mine, m-a luat în braţe şi, sărutându-mă 
înflăcărat şi cu cea mai neînchipuită patimă, m-a ţinut 
strâns şi pe urmă a cerut pană şi cerneală, fiindcă spunea 
că n-are răbdare să aştepte să ne scriem pe sticlă. A scos o 
bucată de hârtie şi a început din nou să scrie: 

A mea să fii, deşi săracă. 

Am luat pana şi am răspuns numaidecât: 


În taină speri că am minţit. 

El mi-a spus că nu-i frumos ce scriu, fiindcă sunt 
nedreaptă şi-i silesc să mă contrazică, ceea ce nu se 
potriveşte cu bunele maniere şi, de vreme ce, încetul cu 
încetul, l-am îndemnat spre mâzgăleli poetice, mă roagă să 
nu-l silesc să se oprească. Şi a scris mai departe: 

Să nu vorbim decât despre iubire. 

lar eu am scris: 

Iubeşte îndeajuns acea ce nu urăşte. 

EI a luat cuvintele astea drept o dovadă de bunăvoință şi a 
depus armele, adică pana. Spun că le-a socotit o dovadă de 
bunăvoință şi zău că aşa ar fi trebuit să le socotească, dac- 
ar fi ştiut totul. Iotugşi le-a luat aşa cum doream eu, care 
voiam să-l fac să creadă că sunt gata să merg mai departe 
cu el ceea ce şi voiam, fiindcă era omul cel mai cumsecade 
pe care-l întâlnisem vreodată; şi de multe ori m-am gândit 
că trebuie să fii de două ori criminal ca să înşeli un astfel de 
om dar nevoia, care mă îndemna să mă căpătuiesc, era 
poruncitoare Desigur că dragostea lui pentru mine şi firea 
lui de om cumsecade, deşi mă îndemnau să nu mă port urât 
cu el, îmi arătau totuşi fără putinţă de îndoială că el va 
primi dezamăgirea mai uşor decât unul violent din fire, care 
n-ar fi putut să mă atragă decât tocmai prin acele patimi ce 
nenorocesc femeile. 

În afară de asta, deşi glumisem (aşa îşi închipuia el) de 
atâtea ori cu privire la sărăcia mea, totuşi când avea să 
descopere că totul fusese adevărat, orice drum spre 
protestări avea să-i fie închis, având în vedere că, în glumă 
sau serios, omul se arătase gata să mă ia fără să se uite la 
zestre şi că, în glumă sau serios, eu îl prevenisem că sunt 
foarte săracă aşa încât, într-un cuvânt, oricum ar fi fost, îl 
aveam în mână; şi deşi mai târziu ar fi putut spune că a fost 
păcălit, totuşi niciodată n-ar fi putut spune că eu fusesem 
aceea care-l păcălisem. 

După întâmplarea asta, se ţinea scai de mine, iar eu, 
dându-mi seama că nu e primejdie să-l pierd, am făcut pe 


nepăsătoarea cu el, mai mult chiar decât ar fi fost cuminte; 
dar prevedeam că această nepăsare îmi va fi de mare folos, 
când voi ajunge să-i mărturisesc adevărul; şi făceam totul 
cu atât mai mare chibzuială, cu cât îmi dădeam seama că el 
înţelege din purtarea mea fie că am bani mai mulţi, fie că 
am judecată mai multă, şi că nu-mi place să risc. 

Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că, deşi îmi 
făcuse declaraţii de adevărat îndrăgostit, făgăduindu-mi că 
mă va lua fără să facă cercetări în privinţa averii mele, iar 
eu eram gata să-i răspund pe măsura făgăduielii sale şi deci 
să fac, pe cât îmi îngăduia înţelepciunea, cât mai puţine 
cercetări cu privire la averea lui, totuşi nădăjduiam că-mi va 
îngădui să-i pun câteva întrebări, la care el va răspunde sau 
nu va răspunde, după cum va crede de cuviinţă; una din 
întrebări privea felul cum vom trăi şi locul unde vom sta, 
fiindcă auzisem că are o mare plantație în Virginia şi i-am 
spus că nu-mi surâde să mă mut acolo. 

Întrebarea mea l-a făcut să-mi dea de bunăvoie amănunte 
în legătură cu treburile lui şi să-mi spună sincer şi deschis 
tot ce-l privea, iar eu am înţeles că era om cu trecere în 
lume, dar că cea mai mare parte a averii lui era alcătuită 
din trei plantaţii, pe care le avea în Virginia şi care-i 
aduceau venitul frumuşel de 300 de lire pe an; ba poate că 
dacă ar fi trăit acolo, i-ar fi adus de patru ori mai mult. 
„Foarte bine”, mi-am spus eu, „n-ai decât să mă duci acolo 
când pofteşti, măcar că eu n-o să te îndemn dinainte.” 

Am făcut haz de cum o să arate el în Virginia; dar mi-am 
dat seama că e gata să facă tot ce doresc eu, aşa încât am 
schimbat vorba. l-am spus că am temei să nu doresc a trăi 
acolo; fiindcă dacă plantațiile lui s-ar ridica până la aşa 
preţ, eu nu m-aş potrivi la avere cu un gentleman având un 
venit de 1200 de lire pe an, cât zicea el că va produce moşia 
lui. 

El mi-a răspuns că nici nu-i pasă de averea mea; îmi 
spusese doar de la bun început că nu-l interesează şi era 
hotărât să se ţină de cuvânt; dar orice ar fi, mă încredința 


că nu-mi va cere niciodată să plec în Virginia cu el şi nici nu 
se va duce acolo fără mine, decât la dorinţa mea. 

Vă închipuiţi că toate astea erau pe placul meu şi zău că 
lucrurile nu s-ar fi putut brodi mai bine. Am continuat deci 
jocul, dovedind acea nepăsare de care el se mira adesea, şi 
amintesc lucrul acesta mai ales ca să fac din nou femeile să 
înţeleagă că numai lipsa lor de îndrăzneală a coborât într- 
atâta preţul seminţiei femeieşti şi pricinuieşte tratamentul 
prost de care au parte femeile; dacă femeile ar risca din 
când în când să piardă câte un pretendent neghiob, dintre 
cei cu fumuri, cu siguranţă că ar fi mai rar jignite şi mai des 
curtate. Chiar dacă i-aş fi dezvăluit starea averii mele şi i-aş 
fi spus că n-aveam nici măcar 500 de lire, când el se aştepta 
la 1500, totuşi îl prinsesem atât de bine în plasă şi-l făcusem 
să joace atâta, încât aveam mulţumirea să cred că mă va lua 
în orice condiţii aşa s-a şi întâmplat şi când a aflat adevărul 
a fost mai puţin mirat decât aş fi crezut, pentru că, 
neputându-mă învinui cât de puţin pe mine, care păstrasem 
până la sfârşit un aer nepăsător, n-avea ce spune decât că 
se aşteptase la mai mult, dar chiar dac-ar fi fost şi mai 
puţin, tot nu s-ar fi căit de târgul încheiat; atât doar că n-ar 
fi fost în stare să mă ţină atât de bine cum ar fi dorit. 

Pe scurt, ne-am luat şi credeţi-mă că pentru mine a fost o 
căsătorie fericită; căci era bărbatul cel mai de treabă de 
care a avut parte vreodată o femeie, numai că nu stătea 
chiar aşa de bine cum îmi închipuiam, după cum, pe de altă 
parte, nici el nu s-a ales cu cât se aştepta. 

După căsătorie, şovăâiam să-i aduc mica mea avere, şi să-i 
arăt că n-am mai mult; dar mă simţeam datoare s-o fac, aşa 
încât într-o zi, când eram singuri, am găsit cu cale să 
deschid eu vorba. 

— Dragul meu, zic, suntem căsătoriţi de două săptămâni; 
nu crezi că e momentul să afli dacă ai luat o femeie cu ceva 
avere sau una fără nimic? 

— Oricând crezi de cuviinţă, draga mea, zice el. Sunt 
mulţumit c-am luat o femeie pe care o iubesc; nu te-am 


supărat, zice, cu prea multe cercetări. 

— E adevărat, i-am răspuns, dar vezi că e o încurcătură 
din care nu ştiu cum să ies. 

— Ce încurcătură, draga mea? Zice el. 

— Păi, zic eu, e cam greu pentru mâne şi mai greu încă 
pentru tine. Am aflat că te-a înştiinţat căpitanul (adică 
bărbatul prietenei mele) cum că sunt mai bogată decât am 
pretins vreodată că sunt, şi te rog să mă crezi că nu eu l-am 
pus să spună aşa. 

— Da, face el, poate că mi-o fi spus căpitanul dar ce-i cu 
asta? Dacă n-ai atât cât a spus el, vina e a lui, dar tu nu mi- 
ai spus niciodată care ţi-e averea, aşa încât nu te pot 
învinui, chiar dacă n-ai nici o leţcaie. 

— E atât de adevărat ce spui, zic eu, şi atât de mărinimos, 
încât gândul că am avere puţină e de două ori întristător 
pentru mine. 

— Cu cât ai mai puţin, draga mea, zice el, cu atât mai rău 
pentru amândoi dar nădăjduiesc că mâhnirea ta nu are 
nimic de-a face cu teama că nu mă voi purta frumos cu tine 
pentru că n-ai zestre. Nu, n-avea grijă dacă n-ai nimic, 
spune-mi deschis aş putea spune căpitanului că m-a înşelat, 
dar niciodată n-o să spun că m-ai înşelat tu, fiindcă nu mi-ai 
dat oare să înţeleg că eşti săracă? Şi-ar fi trebuit să mă 
aştept să fii. 

— Dragul meu, zic eu, mă bucur că nu sunt de vină c-ai 
fost înşelat înainte de căsătorie. Dacă te-oi înşela de aci 
înainte, va fi cum nu se poate mai rău; e, din păcate, 
adevărat că sunt săracă, dar nici aşa încât să n-am o leţcaie 
şi scoțând câteva hârtii, i-am dat vreo 160 de lire. Ţine ceva, 
dragul meu, i-am spus, şi află că asta nu-i tot. 

Cu vorbele mele dinainte îl făcusem aproape să nu se mai 
aştepte ia nimic, aşa încât banii aceştia, deşi puţini, au fost 
de două ori bineveniţi a recunoscut că e mai mult decât se 
aştepta fiindcă, după cele spuse de mine, nici nu se îndoia 
că hainele mele elegante, ceasul de aur şi un inel sau două 
cu diamante îmi alcătuiau toată averea. 


L-am lăsat să se bucure timp de două sau trei zile de cele 
160 de lire şi, pe urmă, într-o zi, când am ieşit în oraş, i-am 
mai adus un mic dar de 100 de lire în aur, ca şi cum m-aş fi 
dus anume ca să scot banii aceştia. I-am dat, spunându-i: 

— lată un pic de zestre. 

După încă o săptămână, i-am mai dat 180 de lire şi vreo 60 
în pânzeturi, despre care l-am făcut să creadă că fusesem 
nevoită să le primesc o dată cu cele 100 de lire în aur, în 
schimbul unei datorii de 600 de lire, din care nu scosesem 
mai mult decât cinci şilingi pe liră şi asta cu greutate. 

— Şi acum, dragul meu, zic, îmi pare rău, dar trebuie să 
ştii că ţi-am dat toată averea mea. Am adăugat că, dacă 
omul căruia îi împrumutasem 600 de lire nu m-ar fi înşelat, 
aş fi fost o femeie cu 1000 de lire, dar şi aşa cum stăteau 
lucrurile, fusesem credincioasă cuvântului meu, 
nepăstrându-mi nimic şi chiar dacă aş fi avut mai mult, totul 
ar fi fost al lui. 

EI s-a simţit atât de îndatorat, când a văzut cum mă port, 
şi atât de încântat de sumă fiindcă trecuse printr-o spaimă 
zdravănă, la gândul că n-o să se aleagă cu nimic încât primi 
totul cu recunoştinţă. Şi aşa am ieşit cu obrazul curat, deşi 
minţisem, şi am trecut drept bogată fără să am bani, după 
ce mulţumită acestei înşelăciuni mă alesesem cu un bărbat; 
un pas care, în treacăt fie spus, e, după părerea mea, unul 
dintre cele mai primejdioase pe care poate să-l facă o 
femeie şi de pe urma căruia se poate alege cu un tratament 
groaznic după măritiş. 

Bărbatu-meu, ca să fiu dreaptă cu el, era un om cu inimă 
de aur, dar nu era prost şi văzând că venitul lui nu se 
potriveşte cu felul de viaţă pe care şi-l propusese, dacă i-aş 
fi adus zestrea aşteptată şi, cam dezamăgit de profitul 
plantațiilor din Virginia, mi-a împărtăşit de multe ori gândul 
de a porni într-acolo şi a se statornici pe pământul lui şi 
adesea îmi zugrăvea în culori frumoase viaţa de acolo, 
spunând cât e de ieftină, de îmbelşugată, de plăcută şi 
multe altele. 


Eu am început să înţeleg încotro bate şi, într-o dimineaţă, 
l-am luat fără ocolişuri şi i-am spus că pricep ce urmăreşte; 
i-am spus că deoarece moşia lui nu aduce mare profit din 
cauza depărtării, în comparaţie cu ce ar aduce dacă elar 
sta acolo, înţeleg dorinţa lui de a se muta pe meleagurile 
acelea; că ştiindu-l dezamăgit de soţia lui şi cu speranţele 
înşelate, nu pot face altceva pentru a-l despăgubi decât să-i 
spun că sunt bucuroasă să plec în Virginia, ca să trăiesc cu 
el acolo. 

El a răspuns propunerii mele cu mii de drăgălăşenii. Mi-a 
mărturisit că, deşi fusese dezamăgit în aşteptările lui în 
ceea ce priveşte averea, nu fusese dezamăgit cât priveşte 
nevasta, că mai mult nici nu poate cere unei neveste, dar că 
propunerea mea era atât de frumoasă, încât nu găsea 
cuvinte să-mi mulţumească. 

Ca să nu mai lungesc vorba, ne-am înţeles să plecăm. Mi-a 
spus că are acolo o casă foarte bună, bine mobilată, în care 
trăieşte maică-sa împreună cu o soră şi că alte rubedenii nu 
mai are; că de îndată ce elva ajunge în Virginia, ele se vor 
muta în altă casă, care era a maică-si pe viaţă şi a lui după 
moartea ei, aşa încât casa va fi numai a mea şi într-adevăr 
lucrurile erau chiar cum spunea el. 

Am încărcat pe bordul vasului cu care am plecat multă 
mobilă de bună calitate pentru casa noastră, stocuri de 
pânzărie şi alte lucruri trebuincioase, de asemeni un 
transport de marfă pentru vânzare şi am pornit. 

N-are rost să vă istorisesc cum a decurs călătoria, care a 
fost lungă şi plină de primejdii; n-am ţinut jurnal nici cu, nici 
bărbatu-meu. Tot ce pot să vă spun e că, după o traversare 
îngrozitoare, după ce am trecut de două ori prin 
înspăimântătoare furtuni şi o dată printr-o spaimă şi mai 
cumplită, pricinuită de un pirat care a urcat pe puntea 
corăbiei şi ne-a jefuit de aproape toate proviziile şi, ceea ce 
ar fi pus capac la toate, îl luase şi pe bărbatu-meu, dar mi l- 
a lăsat în urma rugăminţilor mele cum spun, după toate 
întâmplările astea groaznice, am debarcat la York River în 


Virginia şi, ajunşi pe plantaţia noastră, am fost primiţi de 
mama soţului meu, cu cea mai mare duioşie şi dragoste. 

Am trăit cu toţii laolaltă, căci soacră-mea, la rugăminţile 
mele, a rămas mai departe în casă. Era o mamă prea 
cumsecade ca să ne despărţim de ea. La început, bărbatu- 
meu a fost aşa cum îl ştiam, iar eu mă socoteam cea mai 
fericită făptură în viaţă, când o întâmplare ciudată şi 
surprinzătoare a pus, cât ai clipi din ochi, capăt acestei 
fericiri şi m-a adus în starea cea mai nenorocită ce se poate 
închipui. 

Mama era o bătrână pot să-i spun aşa, căci fiu-său trecuse 
de treizeci de ani foarte veselă şi de ispravă. Era, cum spun, 
foarte plăcută în societate şi mă distra, când era numai cu 
mine, istorisindu-mi nenumărate poveşti, fie din ţara unde 
locuiam acum, fie de aiurea. 

Printre altele, mi-a povestit că cea mai mare parte a 
locuitorilor din colonia aceea ajunseseră acolo, venind din 
Anglia în împrejurări foarte grele; că erau, în general, de 
două feluri: fie aduşi de stăpânii corăbiilor pentru a fi 
vânduți ca servitori, fie deportaţi, după ce fuseseră 
descoperiţi vinovaţi de fapte ce se pedepsesc cu moartea. 

— Când ajung aici, zice, nu facem nici o deosebire între ei; 
plantatorii îi cumpără şi ei lucrează de-a valma la câmp, 
până li se împlineşte timpul. Când şi-au ispăşit pedeapsa, 
zice, sunt încurajați să devină şi ei plantatori; cârmuirea le 
dă un anumit număr de acri, iar ei se apucă să 
desţelenească pământul şi pe urmă cultivă tutun sau grâu, 
pentru folosinţa lor; şi cum negustorii le dau pe credit 
unelte şi cele trebuincioase înainte de recoltă, oamenii 
plantează în fiecare an ceva mai mult decât în anul trecut şi 
astfel îşi cumpără tot ce le trebuie cu ajutorul recoltei 
următoare. Şi aşa, fetiţo, zice ea, mulţi puşcăriaşi din 
Newgate ajung aici oameni mari, şi avem printre noi câţiva 
judecători de pace, ofiţeri de gardă civică şi magistrați de 
oraşe, care au fost pe vremuri însemnați cu fierul înroşit în 
palmă. 


Tocmai ajunsese la această parte a istorisirii, când s-a 
oprit, din pricină că nici ea nu era străină de povestea asta. 
Mi-a mărturisit apoi, cu multă voie bună, că făcea parte 
dintre locuitorii ce-şi datorau obârşia celei de a doua 
categorii; că fiindcă se întrecuse cu gluma într-o anume 
împrejurare şi ajunsese criminală, fusese şi ea îmbarcată. 

— Iată şi semnul, fetiţo, mi-a spus, arătându-mi o mână 
albă şi frumoasă, dar cu palma însemnată, aşa cum se 
întâmplă în astfel de cazuri. 

Povestea asta m-a mişcat mult, dar mama a spus 
zâmbindu-mi: 

— Nu trebuie să socoteşti lucrul ăsta ciudat, fata mea; 
câţiva dintre cei mai aleşi oameni din ţară sunt însemnați în 
palmă şi nu le e ruşine să mărturisească asta. De pildă, 
primarul, zice, a fost un vestit pungaş de buzunare 
judecătorul Ba... R a fost spărgător de prăvălii şi amândoi 
au fost arşi cu fierul roşu în palmă; şi-aş mai putea să-ţi 
numesc mulţi ca ei. 

Am mai avut discuţii de acest fel şi ea mi-a dat nenumărate 
exemple. După câtăva vreme, într-o zi când îmi depăna 
povestea unui deportat sosit doar de vreo două-trei 
săptămâni, am rugat-o, cu glas tainic, să-mi spună câte ceva 
din povestea ei; ea mi-a istorisit în chipul cel mai deschis şi 
mai simplu cum picase, în tinereţe, printre oameni 
deocheaţi, fiindcă maică-sa o trimitea adesea să ducă de 
mâncare unei rude închise la Newgate, care, fiind ţinută în 
foame şi mizerie şi osândită pe urmă la moarte, a fost 
păsuită numai spunând că-i însărcinată. Femeia s-a 
prăpădit totuşi mai târziu în temniţă. 

Aici soacră-mea a început o descriere lungă a obiceiurilor 
păcătoase din locul acela blestemat. 

— Şi bagă de seamă, fetiţo, zice, poate că tu nu ştii mare 
lucru sau poate nici n-ai auzit vreodată vorbindu-se despre 
asta; dar află, zice, şi aici o ştie toată lumea, că numai 
închisoarea Newgate face mai mulţi hoţi şi pungaşi decât 
toate cluburile şi societăţile de ticăloşi din ţară; e un loc 


blestemat, a mai zis, de unde se trage jumătate din colonia 
asta. 

Şi a mers mai departe cu povestea ei, istorisind atât şi cu 
atâtea amănunte, încât am început să mă simt foarte prost; 
şi când a ajuns la o întâmplare unde a trebuit să-şi spună 
numele, am crezut că voi cădea jos. Ea îşi dădu seama că 
sunt tulburată şi mă întrebă dacă nu mă simt bine şi ce mă 
doare. I-am răspuns că eram atât de mişcată de povestea 
tristă pe care mi-o istorisise, încât mă simţeam copleşită şi o 
rugam să nu-mi mai vorbească despre asta. 

— De ce, draga mea, m-a întrebat ea cu bunăvoință, de ce 
trebuie să te tulbure asemenea lucruri? Toate astea s-au 
întâmplat cu mult înainte de vremea ta, şi pe mine, acum, 
nu mă mai tulbură de fel; ba chiar privesc îndărăt la ele cu 
oarecare mulţumire, căci datorită lor am ajuns în locurile 
astea. 

Pe urmă, mi-a spus cum s-a pripăşit într-o familie de 
oameni de treabă, unde s-a purtat bine, iar la moartea 
stăpânei, stăpânul a luat-o pe ea de nevastă şi de la ell-a 
avut pe soţul meu şi pe soră-sa. Apoi, străduindu-se şi 
gospodărind bine, după moartea soţului său a adus 
îmbunătăţiri plantaţiei de a făcut-o să arate cum arată 
acum, aşa încât cea mai mare parte a averii se datora ei şi 
nu soţului, căci de şaisprezece ani era văduvă. 

Partea asta a istoriei am ascultat-o neatentă, fiindcă voiam 
morţiş să mă retrag şi să las frâu liber durerii; judece 
oricine care mi-a fost groaza, când am înţeles că femeia 
asta era nici mai mult, nici mai puţin decât mama mea, că 
aveam doi copii şi eram însărcinată cu al treilea de la 
fratele meu şi mă culcam cu el în fiecare seară. 

Eram acum cea mai nefericită femeie din lume. Doamne, 
totul ar fi fost (bine, dacă n-aş fi auzit niciodată povestea 
asta; că doar n-ar fi fost nici o crimă să mă culc cu soţul 
meu, dacă n-aş fi ştiut cine este. 

Mintea îmi era apăsată de o asemenea povară, încât nu 
mai puteam să adorm; n-avea nici un rost să dau totul la 


iveală, dar nici nu era cu putinţă să ascund adevărul, ba 
chiar eram sigură că voi vorbi în somn şi că, vrând-nevrând, 
tot îl va afla bărbatul meu din gura mea. Dacă mă trădam, 
pe bărbatul meu îl pierdeam sigur, căci prea era om bun şi 
cinstit ca să mai rămână bărbatu-meu, după ce va fi aflat 
că-i fusesem soră. Aşa încât eram în cea mai mare 
încurcătură. 

Las în seama fiecărui om să judece greutăţile care-mi 
stăteau în cale. Eram departe, nespus de departe de ţara 
mea, şi să mă întorc era de neînchipuit. Trăiam foarte bine, 
dar în împrejurări ce nu puteau fi îndurate. Dacă m-aş fi 
destăinuit mamei mele, ar fi fost greu s-o conving în ce 
priveşte amănuntele şi apoi, n-aveam dovezi. Pe de altă 
parte, dacă ea mă întreba şi intra la bănuială, eram 
pierdută, căci numai pomenirea unor astfel de lucruri m-ar 
fi despărţit pe dată de soţul meu, fără s-o câştig nici pe 
maică-mea, nici pe el, aşa încât mă zbăteam între uimire şi 
nesiguranţă. 

Între timp însă, deoarece nu mai aveam nici o îndoială, 
trăiam cu bună ştiinţă în incest şi curvie, sub înfăţişarea 
unei neveste cinstite; şi măcar că nu mă tulbura prea tare 
gândul că păcătuiesc, totuşi fapta avea ceva potrivnic 
naturii în ea, aşa încât simţeam silă faţă de bărbatul meu. 
Totuşi, chibzuind bine lucrurile, am hotărât că trebuie 
neapărat să ascund totul şi să nu destăinuiesc nimic nici 
mamei, nici soţului meu. Şi aşa am mai trăit trei ani, 
apăsată de o povară pe care cu greu v-o puteţi închipui. 

În timpul ăsta, maică-mea îmi spunea adesea poveşti vechi 
despre aventurile ei de pe vremuri, care, oricum, nu-mi 
făceau plăcere; căci, deşi nu-mi spunea deschis, eu 
înţelegeam din vorbele ei şi făcând legătură cu cele auzite 
de la primii mei tutori, că, în tinereţe, mama fusese o hoaţă 
şi o târfă; cred însă cu tărie că se căise din toată inima 
pentru amândouă păcatele şi că acum era o femeie foarte 
cucernică, credincioasă, cumpătată. 


Ei, dar oricum ar fi fost viaţa ei, e sigur că a mea mă apăsa 
rău; căci trăiam, cum am spus, în cea mai păcătoasă curvie 
şi, fiindcă nu mă puteam aştepta să iasă nimic bun din toate 
astea, lucrurile nici nu s-au sfârşit cu bine, acea bunăstare 
înşelătoare prefăcându-se în mizerie şi ruină. A mai trecut, 
ce e drept, timp până am ajuns aici, dar totul mergea pe 
dos, şi ceea ce era mai prost, bărbatu-meu s-a schimbat în 
chip ciudat, devenind arţăgos, gelos şi urâcios, iar eu, pe 
măsură ce purtarea lui se făcea mai neînţeleasă şi mai 
nedreaptă, îl răbdam tot mai puţin. Lucrurile au ajuns atât 
de departe şi ne duşmăneam atât de tare, încât i-am cerut 
să-şi îndeplinească o făgăduială dată mie de bunăvoie când 
primisem să plec cu el din Anglia, anume că dacă nu mi-o 
plăcea să trăiesc aici, să ne întoarcem în Anglia oricând oi 
vrea, prevenindu-l însă cu un an înainte şi lăsându-l să-şi 
orânduiască treburile. 

Prin urmare, i-am cerut să-şi îndeplinească făgăduiala, dar 
trebuie să mărturisesc că nu i-am cerut-o în cuvintele cele 
mai îndatoritoare; eu repetam mereu că el se poartă urât 
cu mine, că eu sunt departe de prietenii mei şi nu pot să-mi 
fac dreptate, că e gelos fără temei, căci purtarea mea e fără 
prihană, iar el nu-mi poate găsi pricină drept care plecarea 
în Anglia o să înlăture orice prilej de supărare între noi. 

Am stăruit cu atâta hotărâre, încât n-a avut încotro şi a 
trebuit să aleagă între a-şi ţine cuvântul sau a şi-l călca, 
măcar că, iscusit şi meşter la lucruri din astea cum era, a 
folosit-o pe maică-sa şi pe alţii pentru a mă face să-mi 
schimb gândul. Adevărul era însă că temeiul acestei 
hotărâri sălăşluia în inima mea şi, tocmai pentru că inima 
mea se înstrăinase de el, ostenelile lui erau zadarnice. Mă 
dezgusta gândul de a dormi în acelaşi pat cu el şi mă 
prefăceam de mii de ori bolnavă sau supărată ca să-l 
împiedic să se atingă de mine, căci nimic nu mă îngrozea 
mai mult decât teama de a rămâne din nou însărcinată, 
lucru ce putea fi împiedicat sau cel puţin amânat prin 
plecarea mea în Anglia. 


Totuşi, în cele din urmă, l-am scos în aşa hal din fire, încât 
l-am făcut să ia o hotărâre pripită şi nenorocită, anume să 
nu mă lase să plec în Anglia; fiindcă deşi îmi făgăduise, era 
un lucru nechibzuit, de pe urma căruia el avea să rămână 
ruinat, cu familia împrăştiată, fără rost pe lume; prin 
urmare, zicea el, nu trebuia să-i cer una ca asta şi nici o 
nevastă din lume, care ţine la familia ei şi la bunăstarea 
bărbatului, n-ar stărui într-o asemenea treabă. 

lar eram doborâtă deşi, chibzuind în linişte şi văzându-l pe 
bărbatul meu aşa cum era de fapt, un om harnic, grijuliu şi 
care habar n-avea de situaţia mea nenorocită, nu puteam 
decât să recunosc că propunerea mea era cu totul lipsită de 
noimă şi că nici o femeie căreia îi stătea la inimă binele 
familiei ei n-ar fi dorit una ca asta. 

Numai că nemulţumirile mele erau de alt soi; nu-l mai 
priveam ca pe un soţ, cica pe o rudă apropiată, ca pe fiul 
mamei mele, şi eram hotărâtă să scap într-un fel sau altul 
de el, dar cum - încă nu ştiam. 

Gurile rele spun despre noi femeile că, dacă ne intră ceva 
în cap, nu-i chip să ne muţi gândul; pe scurt, nici o clipă nu 
încetam să chibzuiesc mijloacele de a obţine călătoria şi am 
ajuns până acolo încât, în cele din urmă, i-am propus 
bărbatului meu să plec fără el. Asta l-a scos cumplit din fire 
şi omul mă învinuia nu numai de a fi o nevastă rea, ci şi o 
mamă potrivnică firii şi mă întreba cum puteam să mă 
gândesc fără a mă îngrozi să-i las pe cei doi copii (căci unul 
se prăpădise) fără mamă şi să nu-i mai văd niciodată. E 
drept că, dacă totul ar fi mers cum trebuie, n-aş fi făcut una 
ca asta, dar acum dorinţa mea era să nu-i mai văd niciodată 
nici pe ei, nici pe bărbatu-meu; cât despre învinuirea de a fi 
potrivnică firii, ştiam ce să-mi răspund mie însămi în 
privinţa asta, căci doar întreaga mea legătură cu el era cât 
se poate de potrivnică firii. 

Totuşi n-a fost chip s-o scot la capăt cu bărbatu-meu; nu 
voia în ruptul capului nici să mă însoţească, nici să mă lase 
să plec fără el şi nu-mi stătea în puteri s-o pornesc fără 


încuviințarea lui, după cum ştie oricine care cunoaşte 
constituţia acestei ţări. 

Au fost multe certuri în familie din pricina asta şi 
începuseră să se înteţească rău fiindcă din pricina 
înstrăinării mele, nu-mi mai măsuram cuvintele şi uneori 
scăpam vorbe care-l scoteau pe el din minţi; pe scurt, m-am 
străduit cât am putut să ajungem la despărţire, lucru pe 
care-l doream mai mult ca orice. 

El mi-a luat purtarea în nume de rău, ceea ce era şi cazul, 
fiindcă, până la urmă, n-am mai vrut nici să împart patul cu 
el şi, cum gândul rupturii mă făcea, cu orice prilej, să săr 
peste cal, omul a ajuns să-mi spună o dată că mă crede 
nebună şi că, dacă nu mă schimb, mă pune sub 
supraveghere; cu alte cuvinte, mă bagă într-o casă de 
nebuni. I-am răspuns c-o să descopere cât sunt de departe 
de nebunie şi că nu stă nici în puterea lui, nici a altui ticălos, 
să mă ucidă. Mărturisesc totuşi că gândul de a fi pusă într-o 
casă de nebuni mă înspăimânta de-a binelea, asta luându- 
mi dintr-o dată putinţa de a da la iveală adevărul, căci 
atunci nimeni n-ar fi crezut o vorbă din toată povestea. 

Gândul ăsta m-a împins la hotărârea de a da totul pe faţă 
orice s-ar întâmpla pe urmă; dar cum să fac şi cui să spun 
mi se păreau greutăţi de neînvins, până când a izbucnit o 
altă ceartă între mine şi bărbatu-meu, care a întins coarda 
atât de tare, încât gata eram să-i arunc totul în faţă; şi deşi 
m-am străduit să n-ajung la amănunte, totuşi am vorbit 
destul ca să-l neliniştesc la culme şi, până la urmă, am 
turnat toată povestea. 

El a început, întrebându-mă calm de ce sunt atât de 
hotărâtă să plec în Anglia; eu m-am apărat şi, fiindcă o 
vorbă răstită o aduce pe următoarea, cum se întâmplă de 
obicei în certurile de familie, mi-a spus că nu mă port cu el 
ca şi cum ar fi bărbatu-meu şi nu vorbesc despre copiii mei 
ca o mamă; pe scurt, că nu merit să fiu tratată ca o nevastă; 
că mă luase cu frumosul, că-mi explicase cu toată 
bunăvoința şi liniştea pe care e dator s-o arate un bărbat şi 


un creştin, dar că-i răspunsesem urâcios, că-l tratasem ca 
pe un câine nu ca pe un om, şică mă purtam cu el de parc- 
ar fi fost străinul cel mai vrednic de dispreţ, iar nu bărbatul 
meu; că deşi îi era urât să folosească violenţa, socotea că 
acum era nevoit s-o facă şi că pe viitor se vedea silit să ia 
măsuri care să mă oblige să-mi fac datoria. 

Mie mi se aprinsese rău sângele şi nici că se putea să 
arate cineva mai scos din minţi. l-am spus că dispreţuiam 
deopotrivă mijloacele lui blânde cât şi pe cele tari; că în ce 
priveşte plecarea mea în Anglia, eram hotărâtă să plec, 
întâmple-se ce s-o întâmpla; cât despre faptul că nu-l tratez 
ca pe un bărbat şi că nu mă port ca o mamă faţă de copiii 
mei, s-ar putea să fie mai mult adevăr în asta decât îşi 
închipuie el acum; dar că socoteam cu cale să-i spun doar 
atât că nici el nu-mi era bărbat legiuit, nici ei copii legiuiţi şi 
că aveam motive să nu-i socotesc pe niciunul dintre ei altfel 
decât cum îi socoteam. 

Mărturisesc că m-a cuprins mila de el în timp ce-i vorbeam 
aşa, fiindcă s-a făcut galben ca un mort şi a amuţit, de parcă 
l-ar fi lovit trăsnetul, ba chiar o dată sau de două ori mi s-a 
părut c-o să-şi piardă cunoştinţa; pe scurt, vorbele mele i-au 
provocat o criză care semăna a apoplexie; a început să 
tremure, broboane de sudoare îi alunecau pe obraji, deşi 
era rece ca gheaţa, aşa încât a trebuit să caut ceva care să-l 
aducă în simţiri. Când şi-a venit în fire, i s-a făcut greață şi a 
început să verse, încât a trebuit, puţin după aceea, să-l 
băgăm în pat, iar a doua zi dimineaţă avea fierbinţeli 
grozave. 

Dar totul a trecut şi omul s-a însănătoşit, deşi încet, iar 
când i-a fost un pic mai bine, mi-a spus că-l rănisem de 
moarte cu vorbele mele şi că numai un lucru voia să mă 
întrebe, înainte de a-mi cere o explicaţie. Eu l-am întrerupt, 
spunându-i că-mi pare rău că mersesem atât de departe, 
acum când vedeam în ce stare de tulburare îl aduseseră 
vorbele mele, dar că-l rugam să nu-mi pomenească de 


explicaţii, pentru că asta nu putea decât să înrăutăţească 
lucrurile. 

Cuvintele mele i-au sporit nerăbdarea şi l-au nedumerit 
dincolo de orice măsură; fiindcă acum i se trezea bănuiala 
că e la mijloc o taină care încă nu fusese dezvăluită, dar nu 
putea să ghicească câtuşi de puţin despre ce e vorba; prin 
mintea lui umbla gândul că aveam, şi un alt soţ în viaţă, dar 
eu l-am asigurat că nici pomeneală de aşa ceva nu putea fi. 
Într-adevăr, celălalt bărbat al meu era mort de-a binelea 
pentru mine şi-mi spusese doar să-l socotesc ca atare aşa 
încât, în privinţa asta, eram cu desăvârşire liniştită. 

Îmi dădeam seama acum că lucrurile ajunseseră prea 
departe ca să mai pot ascunde ceva, şi chiar bărbatu-meu 
mi-a dat, spre marea mea mulţumire, prilejul de a mă uşura 
de taină. Şi-a bătut capul cu mine trei sau patru săptămâni, 
dar fără rost, ca să afle doar dacă rostisem cuvintele acelea 
numai ca să-l scot din minţi sau dacă era vreo fărâmă de 
adevăr în ele. Dar eu mă ţineam tare şi nu voiam să 
lămuresc nimic, dacă nu consimţea mai întâi să plec în 
Anglia, ceea ce, zicea el, n-o să îngăduie cât o trăi; pe de 
altă parte, eu îi spuneam că stă în puterea mea să-l fac să 
vrea când mi-o place mie, ba mai mult, să-l fac să mă roage 
să plec; şi asta-i aţâţa curiozitatea şi-l făcea cicălitor la 
culme. 

În cele din urmă, îi povesteşte maică-si toată istoria şi o 
pune pe ea să scoată totul de la mine, treabă pentru care 
femeia şi-a pus în joc toată dibăcia. Dar eu i-am închis gura, 
în doi timpi şi trei mişcări, spunându-i că întreaga taină 
sălăşluieşte în ea, că dacă ascundeam ceva, asta se datora 
respectului ce i-l datoram ei, că pe scurt, nu puteam spune 
mai mult şi, prin urmare, o imploram să nu stăruie. 

Ea a amuţit când a prins încotro bat, neştiind ce să spună 
şi ce să creadă; dar, înlăturând bănuiala şi socotind totul o 
politică de-a mea, m-a cicălit mai departe de dragul fiului ei 
şi ca să dreagă, chipurile, ruptura dintre noi doi. Cât despre 
asta, i-am zis eu, gândul ei e bun, dar e cu neputinţă să se 


întâmple aşa; căci dacă i-aş dezvălui adevărul, pe care ea 
dorea să-l afle, ar recunoaşte ea însăşi că e cu neputinţă şi 
ar înceta să dorească una ca asta. În cele din urmă însă, 
parcă m-am lăsat biruită de cicălelile ei şi i-am spus că 
îndrăznesc să-i împărtăşesc o taină de cea mai mare 
însemnătate, după cum va vedea şi ea numaidecât, dar că 
primesc s-o încredinţez inimii ei, numai dacă se leagă 
solemn să nu-i spună nimic fiului ei fără consimţământul 
meu. 

A durat mult până mi-a făgăduit, dar a primit mai degrabă 
asta decât să nu afle taina cea mare şi, după multe 
pregătiri, m-am apucat de i-am depănat toată povestea. Mai 
întâi i-am spus că are o mare vină în ruptura nefericită 
dintre fiul ei şi mine, căci îmi istorisise povestea ei şi-mi 
dezvăluise numele pe care-l purta la Londra, iar că mirarea 
pe care o citise atunci pe chipul meu de acolo venea. După 
aceea i-am spus povestea mea şi numele meu adevărat, 
asigurând-o şi prin alte semne, pe care nu le putea tăgădui, 
că nu eram alta, că nu eram nici mai mult nici mai puţin 
decât copilul ei fiica ei, născută din trupul ei la Newgate; 
aceea care în pântece stându-i o scăpase de spânzurătoare 
şi pe care ea o lăsase în mâinile cutăruia şi cutăruia, când 
fusese deportată. 

E cu neputinţă să redau uimirea care o cuprinse; nu prea 
avea poftă să creadă povestea sau să-şi amintească 
amănuntele: căci prevăzu îndată în ce încurcătură va intra 
toată familia; dar totul se potrivea atât de minunat cu 
lucrurile pe care mi le istorisise dânsa, lucruri pe care, dacă 
nu mi le-ar fi spus, poate că acum ar fi fost încântată să le fi 
tăgăduit, încât i-am închis gura, iar ea n-a avut altceva de 
făcut decât să mă cuprindă în braţe, să mă sărute şi să 
plângă cu foc, fără să scoată multă vreme un cuvânt. În cele 
din urmă, a izbucnit: 

— Nefericită copilă! A zis, ce întâmplare nenorocită te-a 
putut aduce aci? Şi încă în braţele fiului meu! Nenorocito, 
zice, păi suntem cu toţii pierduţi! Căsătorită chiar cu fratele 


tău! Trei copii dintre care doi în viaţă, toţi din aceeaşi carne 
şi acelaşi sânge! Fiul şi fiica mea să se culce împreună ca 

soţ şi soţie! Ce încurcătură, ce sminteală! Nefericită familie! 
Ce-o să se întâmple cu noi? Ce-o să se spună? Ce-i de făcut? 

Şi-aşa a vorbit multă vreme; iar eu n-aveam putere să 
vorbesc şi chiar de-aş fi avut, nu ştiam ce să spun, caci 
fiecare vorbă îmi rănea sufletul. Şi cu această uluire în 
cuget ne-am despărţit după prima convorbire, şi maică-mea 
era încă mai uimită decât mine, fiindcă pentru dânsa 
lucrurile erau mai noi. Totuşi mi-a făgăduit încă o dată că 
nu-i va spune nimic fiului ei, înainte să mai stăm noi două de 
vorbă. 

Vă închipuiţi că n-a durat mult până la o nouă convorbire 
despre acelaşi subiect de data asta, ca şi cum ar fi vrut să 
uite povestea pe care mi-o spusese despre ea însăşi sau şi- 
ar fi închipuit că uitasem eu unele amănunte, maică-mea a 
început să mi-o spună din nou, schimbând unele lucruri şi 
trecând altele cu vederea dar eu i-am împrospătat 
amintirea cu multe fapte despre care bănuiam că le uitase 
şi, pe urmă, am repovestit cu atâta dibăcie toată istoria, 
încât i-a fost cu neputinţă să scape de adevăr; şi atunci iară 
s-a pornit pe văicăreli şi a început să se căineze pentru 
nenorocul ei. După ce s-a mai potolit ea un pic, ne-am 
apucat să socotim cu de-amănuntul ce trebuie făcut, înainte 
de a dezvălui totul bărbatului meu. Dar ce rost aveau toate 
consfătuirile noastre? Niciuna dintre noi nu vedea nici o 
ieşire şi nici cum ar fi fost mai cuminte să deschidem vorba 
cu el. Era cu neputinţă să judeci sau să ghiceşti dinainte 
cum va primi el povestea sau ce hotărâre va lua iar dacă 
avea să fie atât de nestăpânit încât să dea totul în vileag, ne 
era uşor să prevedem că asta va însemna ruina întregii 
familii iar dacă, până la urma, voia să se folosească de 
drepturile pe care i le dădea legea, putea să mă azvârle cu 
dispreţ şi să mă lase să mă judec pentru părticica de avere 
care-mi mai rămăsese, ba chiar poate s-o risipesc cu 
judecăţile şi, până la sfârşit, să rămân pe drumuri cine ştie, 


poate aveam să-l văd, după câteva luni, în braţele altei 
femei, iar eu să rămân cea mai oropsită făptură din lume. 

Maică-mea înţelegea toate astea la fel de bine ca şi mine; 
într-un cuvânt, nu ştiam ce să facem. După câtăva vreme 
ajunserăm la hotărâri mai chibzuite, dar şi atunci avurăm 
nenorocirea să fim de păreri cu totul deosebite şi care se 
ciocneau cap în cap; căci mama era de părere că trebuie să 
îngrop totul şi să trăiesc mai departe cu el ca soţ, până când 
s-o ivi vreun prilej care să îndulcească întrucâtva 
descoperirea acestui lucru; între timp, ea se va osteni să ne 
împace din nou şi să refacă tihna noastră şi pacea în familie, 
ca să putem fi iarăşi soţ şi soţie, iar povestea să rămână o 
taină, pecetluită ca mormântul. 

— Fiindcă, fata mea, zice, dacă iese la iveală, suntem 
pierdute amândouă. 

Ca să mă încurajeze, mi-a făgăduit tot soiul de înlesniri, 
mi-a spus că-mi lasă moştenire după ce-o muri tot ce-o 
putea, deosebit de ceea ce-i va lăsa bărbatului meu aşa 
încât, dac-o ieşi cumva totul la iveală mai târziu, să pot trăi, 
stând singură pe picioarele mele şi chiar să câştig, dacă m- 
oi judeca cu el. 

Propunerea asta nu-mi surâdea, deşi dovedea multă 
dragoste şi bunăvoință din partea mamei, căci eu aveam cu 
totul alte gânduri. 

I-am spus că-i cu neputinţă să închidem totul în noi şi să 
lăsăm lucrurile să rămână aşa cum erau; şi-am întrebat-o 
cum îşi închipuie că voi răbda gândul de a mă culca mai 
departe cu frate-meu. Apoi, că numai câtă vreme era ea în 
viaţă descoperirea aceasta era întemeiată şi că, atât timp 
cât ea mă recunoaşte drept copilul ei, şi avea motiv s-o facă, 
nimeni nu va îndoi de adevăr; dar că dacă ea moare, înainte 
de dezvăluirea adevărului, voi fi luată drept o făptură 
neruşinată, care a scornit povestea ca să poată fugi de la 
bărbatu-său, sau voi fi socotită drept o nebună şi o smintită. 
După aceea i-am spus cum mă ameninţase el că mă bagă 
într-o casă de nebuni, şi cât mă necăjisem din cauza asta, şi 


cum ăsta fusese lucrul care mă împinsese să-i dezvălui ei 
totul, cum făcusem. 

Şi, în sfârşit, i-am spus că, stând şi chibzuind în 
împrejurarea de faţă, cu toată seriozitatea de care eram în 
stare, luasem o hotărâre care nădăjduiam că-i va fi pe plac 
şi ei ca o mijlocitoare ce se afla între noi doi; anume ca ea 
să stăruie din răsputeri pe lângă fiu-său să mă lase să plec 
în Anglia, aşa cum doream eu, să mă înzestreze cu o sumă 
îndestulătoare, fie în mărfuri, fie în scrisori de schimb, ca să 
am din ce trăi, dându-i totodată şi lui să înţeleagă că, odată 
şi odată, s-ar putea să găsească şi el cu cale să vină după 
mine. 

I-am mai spus că, după ce voi fi eu plecată, ea va putea să-i 
dezvăluie lui, cu sânge rece, şi încetul cu încetul, adevărul, 
călăuzindu-se după mintea ei cea ohibzuită; aşa încât el să 
nu fie luat prin surprindere, să-şi iasă din fire şi să se dedea 
la fapte necugetate şi am mai rugat-o să aibă grijă să-l 
împiedice de a prinde pică pe copii sau de a se recăsători, 
înainte de a fi sigur că eu am murit. 

Ăsta mi-era planul şi vederile mele erau bine întemeiate; 
fiindcă, într-adevăr, tot ce se întâmplase mă înstrăinase de 
el, ba chiar ca bărbat îl uram de moarte şi mi-era cu 
neputinţă să înlătur sila care mi se cuibărise în suflet. Se 
mai adăuga la asta gândul că traiul nostru împreună era 
incestuos, nelegiuit, şi toate la un loc făceau ca viaţa cu el 
să-mi pară lucrul cel mai greţos din lume; şi cred, pe 
cinstea mea, că lucrurile merseseră atât de departe, încât 
aproape că mai bucuroasă aş fi îmbrăţişat un câine, decât 
să-l las pe el să se apropie de mine; de aceea nu răbdam 
nici gândul de a intra în aceiaşi aşternut cu el. Nu zic că 
aveam dreptate să împing lucrurile atât de departe, fără ca, 
în acelaşi timp, să mă hotărăsc să-i dezvălui totul dar eu 
istorisesc ce s-a întâmplat, nu ceea ce ar fi trebuit sau n-ar 
fi trebuit să se întâmple. 

Maică-mea şi cu mine am rămas, multă vreme, fiecare cu 
părerea ei şi potrivnică părerii celeilalte şi era cu neputinţă 


să ajungem la o înţelegere ne-am cârâit de multe ori şi 
niciuna nu se dădea bătută, dar nici pe cealaltă nu putea s-o 
aducă de partea ei. 

Eu îi tot cântam despre sila dea mă culca cu frate-meu şi 
ea îi tot dădea cu neputinţa de a-l face să consimtă la 
plecarea mea în Anglia. Nesiguranţa asta a mai durat, şi 
măcar că nu ajungeam chiar până la ceartă sau pe aproape, 
tot nu eram în stare să hotărâm ce era de făcut pentru a 
pune capăt acelei groaznice înstrăinări. 

În cele din urmă, am ales o cale desperată şi-am împărtăşit 
mamei hotărârea mea, anume să dezvălui totul eu singură. 
Mama s-a speriat la culme, numai la gândul c-aş putea face 
una ca asta; dar eu am liniştit-o, făgăduindu-i c-am s-o iau 
încetişor şi treptat, cu toată iscusinţa şi bllândeţea de care 
eram în stare şi c-am să caut momentul cel mai potrivit, 
când o fi şi el în toane bune. Nu mă îndoiam, i-am mai spus, 
că, dacă voi putea fi destul de făţarnică pentru a mă preface 
că ţin la el mai mult decât ţineam de fapt, îmi voi atinge 
ţinta şi ne vom putea despărţi prin bună înţelegere şi cu 
inima uşoară, căci mă simţeam în stare să-l iubesc ca frate, 
deşi nu-l mai puteam iubi ca soţ. 

Între timp, el se tot ţinea de mama ca să afle ce însemna 
vorba aceea groaznică cum spunea el pe care o rostisem 
eu, anume că nu-i eram nevastă după lege şi nici copiii mei 
nu erau, după lege, ai lui. Mama l-a tot amânat, i-a spus că 
nu poate afla nimic, că-şi dă seama că e ceva la mijloc care 
mă tulbură grozav şi că nădăjduieşte să scoată totul de la 
mine cu timpul, dar că, până una-alta, îl sfătuieşte din toată 
inima să se poarte mai blând cu mine şi să mă câştige cu 
purtările lui frumoase de totdeauna; i-a mai spus că sunt 
îngrozită şi înspăimântată de amenințările lui de a mă 
trimite la casa de nebuni şi altele de felul ăsta şi l-a prevenit 
că nu e bine să aduci o femeie la desperare, oricare ar fi 
pricina. 

El i-a făgăduit să se îmblânzească şi a rugat-o să mă 
încredinţeze şi pe mine că mă iubeşte la fel ca totdeauna şi 


că nici prin gând nu-i trece să mă trimită da casa de nebuni, 
chiar dacă spune aşa când îşi iese din fire; o ruga pe maică- 
mea să-mi împărtăşească şi mie toate astea şi aşa, spunea 
el, vom trăi mai departe ca şi până acum. 

Am văzut numaidecât urmările acestei înţelegeri. Bărbatu- 
meu şi-a schimbat îndată purtarea, a devenit alt om faţă de 
mine; era cum nu se poate mai drăguţ şi mai atent în toate 
împrejurările; şi mie nu-mi rămânea altceva de făcut decât 
să-i răspund în acelaşi fel, lucru pe care-l făceam cât 
puteam mai bine, dar totuşi cu multă stângăcie, pentru că 
nimic nu mă îngrozea mai mult decât mângăierile sale, iar 
teama de a purta în pântece un nou copil de-al lui mă 
înnebunea; toate astea îmi arătau că era neapărat nevoie să 
dau adevărul pe faţă, fără să mai zăbovesc, şi am făcut 
lucrul acesta cu cea mai mare socoteală şi grijă ce se pot 
închipui. 

De aproape o lună, avea faţă de mine purtări schimbate şi 
începusem o viaţă nouă, iar dacă eu m-aş fi putut mulţumi 
cu traiul ăsta, cred că lucrurile ar fi mers aşa cât am fi avut 
zile să trăim împreună. Într-o seară, când stăteam de vorbă 
într-un chioşc mic, care slujea drept umbrar la intrarea în 
grădină, fiind în toane foarte bune, el îmi spuse o mulţime 
de lucruri drăguţe despre frumuseţea noii noastre 
înţelegeri şi despre dezbinările care în trecut erau să ne 
despartă. Spunea cât de mulţumit este că avem motive a 
spera că lucruri din acestea n-au să se mai întâmple 
niciodată. 

Eu am oftat din adâncul rărunchilor şi i-am spus că nimeni 
pe lume nu putea fi mai încântată decât mine la gândul 
bunei înţelegeri dintre noi sau mai mâhnită la gândul unei 
învrăjbiri; dar, cu durere, trebuie să-i spun că, în cazul 
nostru, există o împrejurare nenorocită, care tare-mi stătea 
la inimă, măcar că nu ştiam cum să i-o mărturisesc şi că, din 
pricina asta, traiul meu era nenorocit şi nu mai aveam tihnă 
şi plăcere de nimic. 


EI începu să mă îmboldească să-i spun despre ce e vorba. 
Eu i-am răspuns că nu ştiu cum s-o iau; că atâta vreme cât 
el nu ştie nimic, sunt nenorocită doar eu, dar că de îndată 
ce va afla şi el, vom fi amândoi nefericiţi şi că, prin urmare, 
a-l ţine în neştire era lucrul cel mai bun pe care puteam să-l 
fac şi că numai din pricina asta ţineam o taină a cărei 
păstrare va fi, până la urmă, pieirea mea. 

E cu neputinţă să zugrăvesc uimirea lui la cuvintele mele 
şi cât a stăruit pentru a mă face să-i dezvălui secretul. Mi-a 
spus că nu pot fi socotită drăgăstoasă faţă de el şi nici 
măcar credincioasă, dacă-i ascund adevărul. l-am răspuns 
că aşa gândesc şi eu, dar că totuşi nu pot să fac una ca asta. 
EI şi-a amintit cuvintele mele dinainte şi mi-a spus că speră 
să nu fie vorba despre ceea ce-i spusesem la furie, fiindcă el 
se hotărâse să uite acele lucruri şi să le pună pe seama unei 
minţi înfierbântate şi mânioase. I-am răspuns că aş dori şi 
eu să uit de toate astea, dar că nu se putea, căci totul se 
întipărise prea adânc. 

Atunci el mi-a spus că era hotărât să nu ne mai certăm 
niciodată şi că, prin urmare, n-avea de gând să mă mai 
cicălească, ci era gata să încuviinţeze tot ce ziceam sau 
făceam eu numai că mă ruga să mă învoiesc ca, orice s-ar 
întâmpla, nimic să nu mai tulbure tihna şi buna noastră 
înţelegere. 

Nici nu putea să mă supere mai tare, fiindcă eu doream 
din suflet să fiu cicălită mai departe, tocmai pentru a fi silită 
să scot la lumină ceea ce, dac-aş fi ascuns mai departe, ar fi 
fost pentru mine mai rău decât moartea. Aşa încât i-am 
răspuns fără ocol că nu mă bucuram la gândul că n-o să mă 
mai cicălească, deşi habar n-aveam cum o să-i fac pe plac. 

— Ştii ce, dragul meu, zic eu, ce-mi promiţi dacă îţi 
dezvălui toată povestea? 

— Orice lucru din lume, zice el, pe care ţi-l poţi dori de la 
mine. 

— Bine, zic eu, fie, dă-mi în scris că dacă nu-mi găseşti nici 
o vină sau vezi că n-am ajuns, cu bună ştire, în nenorocirile 


pe care o să ţi fie povestesc, n-ai să mă învinovăţeşti, n-ai să 
te porţi urât cu mine, n-ai să-mi faci nici un rău, n-ai să mă 
faci să ispăşesc ceea ce nu s-a întâmplat din vina mea. 

— Asta, zice el, e cea mai cuminte dorinţă din lume; să nu 
te învinovăţesc pentru ceea ce nu s-a întâmplat din vina ta. 
Dă-mi o pană şi cerneală, zice eu am alergat după pană, 
cerneală şi hârtie, iar el a scris condiţiile, chiar în cuvintele 
pe care i le-am propus eu, şi a semnat cu numele lui. 

— Ei, zice, şi acum, draga mea? 

— Păi, zic eu, acum să-mi făgăduieşti că n-ai să-mi iei în 
nume de rău, fiindcă nu ţi-am dezvăluit taina înainte de a fi 
aflat-o şi eu. 

— Foarte bine, zice el, din toată inima; aşa încât a scris şi 
asta şi pe urmă a semnat. 

— Şi acum, dragul meu, zic eu, mai am să te rog un singur 
lucru fiindcă în treaba asta numai tu şi cu mine suntem 
amestecați, să nu dezvălui nimic nimănui decât mamei tale 
şi, fiindcă sunt tot atât de amestecată în treaba asta ca şi 
tine, deşi la fel de nevinovată, în măsurile pe care ai să le iei 
după ce vei afla totul, te rog să nu hotărăşti nimic la mânie, 
nimic în dauna mea sau a mamei tale, nimic fără ştirea şi 
consimţământul meu. 

Asta l-a cam uluit, dar a scris limpede cuvintele pe hârtie, 
apoi le-a citit şi le-a recitit, şovăind de câteva ori şi 
repetându-le, înainte de a semna: „În dauna mamei mele! 
În dauna ta! Ce mister zace aici?” Totuşi, în cele din urmă, a 
semnat. 

— Aşa, dragul meu, zic eu, acum nu te mai pun să semnezi 
nimic; dar, fiindcă ai să auzi poate lucrurile cele mai 
neaşteptate şi mai uimitoare din lume ce s-au întâmplat 
vreodată unei familii, te rog să-mi făgăduieşti că ai să 
primeşti totul cu stăpânirea şi cuminţenia ce se cade unui 
om cu judecată. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, zice el, cu condiţia să nu 
mă mai ţii cu sufletul la gură, fiindcă mă înspăimânţi cu 
toate pregătirile astea. 


— Ei, atunci, zic eu, lucrurile stau aşa: după cum ţi-am 
spus mai demult, la mânie, că nu sunt soţia ta legiuită şi nici 
copiii noştri nu sunt copii legiuiţi, tot aşa trebuie să te 
înştiinţez acum, în deplină linişte, cu blândeţe, dar cu 
destulă durere, că sunt sora ta, iar tu fratele meu şi că 
suntem amândoi copiii mamei noastre în viaţă, care trăieşte 
în această casă şi e încredinţată de adevărul celor spuse de 
mine, adevăr ce nu poate fi tăgăduit sau contrazis. 

L-am văzut cum păleşte şi cum priveşte rătăcit şi atunci i- 
am spus: 

— Aminteşte-ţi de făgăduiala dată şi primeşte totul cu 
cumpătare; căci cine ar fi putut să te pregătească mai 
îndelung pentru vestea asta decât am făcut eu? 

Totuşi am chemat o slujnică şi am cerut un păhărel de rom 
(care este folosit de obicei în ţara asta ca întăritor), căci 
omul era gata să leşine. 

După ce şi-a venit un pic în fire, i-am spus: 

— După cum îţi închipui, povestea asta cere lămuriri lungi 
şi, prin urmare, fii răbdător şi pregăteşte-te să asculţi totul, 
iar eu am s-o scurtez cât îmi va fi cu putinţă. Şi, după asta, 
i-am spus ceea ce era neapărat trebuincios pentru 
lămurirea poveştii şi, mai ales, cum a ajuns maică-mea să-mi 
dezvăluie totul, după cum am istorisit mai sus. 

— Şi acum, dragul meu, zic eu, ai să înţelegi de ce am 
bătut eu în retragere şi ai să-ţi dai seama că n-am nici o 
vina în povestea asta şi nici n-aş fi putut să am, fiindcă n- 
aveam cum să ştiu dinainte despre ce e vorba. 

— Despre asta sunt pe deplin lămurit, zice el, dar a fost o 
surpriză îngrozitoare pentru mine; totuşi cunosc un leac, şi 
încă un leac care să pună capăt tuturor greutăților tale, 
fără să fie nevoie să pleci în Anglia. 

— Ar fi ciudat, zic eu, ca şi tot restul. 

— Nu, nu, zice el, o să-ţi înlesnesc eu totul; nimeni nu-ţi stă 
în cale decât tot eu. Arăta cam tulburat când a spus asta, 
dar pe atunci nu mă temeam de nimic din partea lui, 
socotind, după cum se zice, că cei care fac lucruri din astea 


nu vorbesc niciodată despre ele şi că cei care vorbesc 
despre ele nu le fac niciodată. 

Dar cu asta nu s-a terminat: băgai de seamă că omul 
devine gânditor şi trist pe scurt, după cum mi se părea mie, 
i se cam tulburase mintea. Mi-am dat osteneala să-l aduc 
iarăşi în apele lui, ticluind un mijloc de a ieşi din 
încurcătură şi uneori părea zdravăn şi vorbea cu curaj dar 
povara îi apăsa prea tare gândurile şi lucrurile au mers atât 
de departe, încât a încercat de două ori să se omoare; o 
dată apucase să se spânzure şi dacă maică-sa n-ar fi intrat 
în clipa aceea în odaie, ar fi murit; dar cu ajutorul unui 
servitor negru, maică-sa a tăiat frânghia şi omul şi-a venit în 
simţiri. 

Lucrurile ajunseseră într-o stare de plâns. Din milă, 
dragostea pe care o avusesem la început pentru el începuse 
să renască şi încercam, din tot sufletul, prin purtări cât 
puteam mai frumoase, să împiedic ruptura; dar era prea 
târziu, omul se măcina din adânc şi a dat într-o oftică rea 
care a durat mult, măcar că nu l-a doborât. În toată 
nenorocirea asta, eu nu ştiam ce să fac, căci bărbatul meu 
părea că se topeşte, iar eu poate că aş fi putut să închei 
chiar acolo un măritiş foarte avantajos, dacă aş fi socotit că 
trebuie să rămân în ţara aceea; dar şi pe mine mă 
cuprinsese neliniştea; jinduiam să plec în Anglia şi nimic 
altceva nu m-ar fi putut mulţumi. 

Pe scurt, datorită unor îngrijiri neobosite, bărbatul meu 
care părea că se prăpădeşte, după cum am arătat, a biruit 
boala. Şi fiindcă soarta mă împingea într-acolo, calea mi s-a 
deschis şi, cu ajutorul mamei mele, am obţinut o 
încărcătură frumuşică de marfă pentru a mă putea întoarce 
în Anglia. 

În clipa despărțirii de fratele meu (căci de acum încolo aşa 
îl voi numi), ne-am înţeles ca după sosirea mea în Anglia, el 
să se prefacă a fi primit o veste cum că am murit acolo şi 
astfel să se poată recăsători când va dori. Mi-a făgăduit şi s- 
a legat faţă de mine să-mi scrie ca unei surori, să mă 


sprijine şi să mă ajute cât voi trăi; şi, dac-o fi să moară 
înaintea mea, să lase mamei sale destulă avere ca să se 
îngrijească de mine, ca de sora lui; în unele privinţe s-a 
ţinut de cuvânt, dar s-a purtat atât de ciudat încât, până la 
urmă, aveam să simt din plin ce înseamnă dezamăgirea, 
după cum veţi afla la timpul potrivit. 

Am plecat în luna august, după ce petrecusem opt ani în 
ţara aceea; dar şi acum mă aştepta un lanţ de nenorociri, 
cum le-a fost dat să trăiască puţinor femei. 

Călătoria s-a desfăşurat destul de bine până în apropiere 
de coasta Angliei, unde am ajuns după treizeci şi două de 
zile. Aci ne-au scuturat două sau trei furtuni, dintre care 
una ne-a împins până pe coasta Irlandei, unde am şi 
ancorat la Kinsale. Am zăbovit aci vreo treisprezece zile, am 
luat ceva provizii de pe țărm şi am pornit din nou, şi iarăşi 
am avut parte de o vreme foarte proastă, de pe urma căreia 
vasul s-a ales cu catargul cel mare rupt. Dar, în cele din 
urmă, am ajuns în portul Milford din Ţara Galilor. Aci, deşi 
eram departe de ţinta călătoriei mele, totuşi, fiindcă 
simţeam pământ englezesc sub picioare, m-am hotărât să 
nu mă mai aventurez pe marea care mă îngrozise atâta aşa 
încât, ducându-mi pe țărm hainele şi banii împreună cu 
conosamentele şi alte acte, m-am hotărât să plec spre 
Londra şi să las corabia să ajungă la destinaţie cum o putea; 
destinaţia ei era Bristol, unde locuia principalul om de 
afaceri cu care era în corespondenţă frate-meu. 

Am ajuns după trei săptămâni la Londra şi, curând după 
aceea, am auzit că vasul ancorase la Bristol, dar în acelaşi 
timp avui nefericirea de a afla că furtuna prin care trecuse 
şi ruperea catargului principal pricinuiseră mari pagube pe 
bord şi că mare parte din încărcătură se prăpădise. 

Păşeam pe un nou făgaş al vieţii mele şi tare urât mi se 
înfăţişa. Plecasem, după ce-mi luasem pentru totdeauna 
bun rămas. Ceea ce dusesem cu mine ar fi fost într-adevăr 
îndestulător, dac-ar fi ajuns în Anglia în stare bună, şi cu 
ajutorul acestei averi aş fi putut să mă remărit destul de 


bine: dar aşa cum stăteau lucrurile, trebuia să mă 
mulţumesc cu vreo două-trei sute de lire în total şi asta fără 
speranţa să-mi sporesc vreodată avutul. Eram cu totul 
lipsită de prieteni, ba chiar fără cunoscuţi, fiindcă-mi 
dădeam seama că n-ar trebui nici în ruptul capului să 
reînnod vechile legături; cât despre iscusita mea prietenă 
care mă împinsese, pe vremuri, pe drumul norocului, ea nu 
se mai afla în viaţă, şi bărbatul ei de asemenea. 

Curând după aceea, am fost silită să fac o călătorie până la 
Bristol, ca să văd ce se întâmplase cu încărcătura mea de 
mărfuri şi, în timp ce mă ocupam de treaba asta, mi-am 
îngăduit să mai răsuflu puţin, ducându-mă până la Bath, 
căci eram încă departe de bătrâneţe şi firea mea, veselă din 
totdeauna, era acum mai veselă ca oricând. Deoarece acum 
eram, cum s-ar zice, o femeie cu noroc, deşi n-aveam nici o 
avere, nădăjduiam c-o să se ivească ceva care să mai 
dreagă lucrurile, aşa cum se mai întâmplase şi altă dată. 

Bath este un loc unde găseşti destui curtezani; e un orăşel 
scump şi plin de capcane. Am plecat într-acolo, cu gândul să 
văd şi eu ce pică, dar trebuie să fiu dreaptă cu mine şi să 
arăt că nu mă gândeam decât la lucruri cinstite şi 
nicidecum s-o apuc pe căile către care m-am lăsat împinsă 
mai pe urmă. 

Am stat la Bath tot sfârşitul sezonului cum se spune acolo 
şi am făcut unele cunoştinţe nenorocite, ce au avut mai 
curând darul să mă împingă spre nebuniile cărora m-am 
dedat mai târziu, decât să mă întărească pentru ca să mă 
pot feri de ele. Duceam o viaţă destul de plăcută, eram 
înconjurată de lume bună, adică de oameni subţiri, numai 
că am descoperit cu descurajare că felul ăsta de viaţă mă va 
înfunda rău, fiindcă neavând un venit sigur şi tot cheltuind 
din capitalul meu, însemna să mă las să sângerez până îmi 
voi da sufletul. Din cauza asta mă şi băteau de multe ori 
gânduri triste. Totuşi, eu mă scuturam de ele şi mă tot 
mângâiam cu speranţa că s-ar putea ivi un prilej sau altul, 
care să mă scoată din încurcătură. 


Dar nu eram în locul potrivit pentru aşa ceva. Nu mă mai 
aflam la Redriff, unde dac-aş fi dus o viaţă cuviincioasă, s-ar 
fi găsit un căpitan cinstit de vas sau alt om care să-mi facă 
curte, cu gândul onorabil de a mă lua de nevastă, ci mă 
aflam la Bath unde un bărbat îşi mai găseşte când şi când 
vreo amantă, dar unde rar umblă să-şi caute o nevastă; şi, 
prin urmare, cunoştinţele la care se poate aştepta o femeie 
aci ţintesc toate într-acolo. 

Primul sezon l-am petrecut destul de bine; căci deşi 
făcusem cunoştinţă cu un domn care venise la Bath ca să se 
distreze, totuşi nu începusem nici o legătură ruşinoasă. Mă 
împotrivisem câtorva oferte amoroase şi ştiusem să mă 
descurc destul de bine. Nu eram destul de păcătoasă ca să 
mă ticăloşesc de dragul viciului şi nici n-am primit 
propuneri nemaipomenite, care să mă ispitească tocmai cu 
ce doream eu. 

Am izbutit totuşi, în primul sezon, să fac cunoştinţă cu o 
femeie, în casa căreia locuiam. Nu pot spune că ţinea o casă 
deocheată, dar nici uşă de biserică nu era femeia. Eu 
avusesem grijă să mă port, în toate împrejurările, în aşa fel, 
încât să nu-mi pătez câtuşi de puţin bunul meu nume, iar 
toţi bărbaţii cu care aveam de-a face aveau nume atât de 
bun, încât nici o umbră nu mi-a întunecat reputaţia, şi 
niciunul din ei nu părea să creadă că e rost de o legătură 
păcătoasă cu mine; totuşi, cum spuneam, era un domn, care 
mă prefera totdeauna pentru tovărăşia mea plăcută, cum 
zicea el, tovărăşie care, cum îi plăcea să spună, îl încânta 
foarte, dar pe atunci mai mult decât atât nu era între noi. 

După ce plecă lumea din Bath, începui să petrec ceasuri 
pline de tristeţe; căci, deşi mă repezeam uneori până la 
Bristol ca să-mi văd de treburi şi să mai fac rost de ceva 
bani, totuşi mă întorceam la Bath unde mă statornicisem, 
deoarece înţelegându-mă bine cu femeia în casa căreia 
locuiam vara, mi-am dat seama că şi iarna aş trăi mai ieftin 
la Bath decât în oricare alt loc. Aci, cum spuneam, am 
petrecut o iarnă pe atât de apăsătoare, pe cât fusese 


toamna de veselă; şi, fiindcă mă împrietenisem cu numita 
femeie în casa căreia locuiam, nu se putea să nu-i 
împărtăşesc câte ceva din ce-mi stătea mai pe inimă, şi mai 
ales strâmtoarea în care mă aflam. I-am spus că aveam în 
Virginia o mamă şi un frate, care o duceau bine; şi fiindcă-i 
scrisesem într-adevăr maică-mi, mai ales ca să-i descriu 
împrejurările în care mă aflam şi marea pagubă pe care o 
încercasem, am avut grijă să-i spun noii mele prietene că 
aşteptam un plocon din Virginia, ceea ce era adevărat; şi 
cum corăbiile ajungeau din Bristol la York River, în Virginia, 
şi înapoi mai repede decât din Londra, iar frate-meu avea 
legături de afaceri mai ales la Bristol, m-am gândit că-i mult 
mai bine să aştept răspunsul aci, decât să plec la Londra. 

Noua mea prietenă păru vădit mişcată de starea mea şi 
avu bunătatea să-mi reducă preţul pensiunii la o sumă atât 
de mică, în timpul iernii, încât izbuti să mă convingă că nici 
nu câştigă de pe urma mea; cât despre chirie, în timpul 
iernii nu plăteam nimic. 

Când a început sezonul de primăvară, femeia a fost mai 
departe la fel de drăguță, iar eu am locuit la ea o bucată de 
vreme, până când am crezut de cuviinţă că trebuie să fac 
altfel. Câteva persoane cu vază trăgeau adesea în casa ei şi 
printre ele domnul care, cum spuneam, îmi căutase 
tovărăşia în vara trecută acesta a sosit din nou, însoţit de un 
alt domn şi de doi servitori şi au tras tot aci. Eu bănuiam că 
gazda mea îl poftise la ea, înştiinţându-l că locuiam tot 
acolo; dar ea a tăgăduit. 

Într-un cuvânt, domnul cu pricina a sosit şi m-a ales mai 
departe ca amică preferată. Trebuie să recunosc că era un 
gentleman desăvârşit şi tovărăşia lui mi-era tot atât de 
plăcută, pe cât era a mea dacă e să-i dau crezare pentru el. 
Nu mi-a declarat altceva decât un respect nemărginit şi 
avea o atare părere despre virtutea mea, încât, după cum a 
mărturisit adesea, îşi închipuia că, dacă mi-ar propune 
altceva, l-aş respinge cu dispreţ. Curând a înţeles de la 
mine că sunt văduvă, că sosisem din Virginia la Bristol cu 


una dintre ultimele corăbii şi că aşteptam la Bath să 
sosească vasul următor din Virginia, care trebuia să-mi 
aducă bunuri importante. Am înţeles de la el că are nevastă, 
dar că femeia nu e zdravănă la cap şi se află sub 
supravegherea rudelor ei, lucru la care el consimţise 
pentru a fi scutit de bănuiala că n-o îngrijeşte bine; între 
timp omul venise la Bath ca să mai scape puţin de gândurile 
astea negre. 

Gazda mea, care încuraja, cu bună ştire, prietenia noastră, 
în toate împrejurările, mi l-a descris în culorile cele mai 
frumoase, ca pe un om de cinste, virtuos şi de asemenea 
foarte bogat. Într-adevăr, aveam şi eu temeiuri să cred 
acelaşi lucru despre el căci deşi locuiam amândoi la acelaşi 
cat şi el intra de multe ori în odaia mea, chiar când eram în 
pat, iar eu intram în odaia lui, totuşi n-a făcut niciodată mai 
mult decât să mă sărute şi, multă vreme, după cum veţi afla, 
nu mi-a cerut nimic. 

Deseori îi vorbeam gazdei despre marea lui cumpătare şi 
ea îmi spunea iarăşi că aşa îl cunoscuse de la început; totuşi 
socotea că ar trebui să-mi dăruiască o răsplată pentru 
tovărăşia mea, fiindcă omul mă cam rechiziţiona pentru el, 
cum se zice. l-am răspuns că nu i-am dat în nici un fela 
înţelege că doresc una ca asta sau că aş primi ceva de la el. 
Mi-a spus ca va lua treaba asta asupra ei şi a lucrat cu atâta 
pricepere, încât prima dată când am rămas singură cu el, 
după ce ea îi vorbise, omul a început să mă întrebe câte 
ceva despre situaţia mea, ca, de pildă, din ce trăiam de 
când debarcasem, sau dacă n-aveam nevoie de bani. Eu am 
fost îndrăzneață. l-am spus că, deşi transportul meu de 
tutun suferise pagube, totuşi nu era cu totul pierdut; că 
negustorul către care fusesem îndreptată se purtase atât 
de cinstit cu mine, încât nu dusesem lipsuri şi că 
nădăjduiam să mă descurc, dacă voi fi chibzuită, până voi 
primi mai mult, ceea ce aşteptam să se întâmple o dată cu 
sosirea următorului vas şi că, până una-alta, îmi 
restrângeam cheltuielile; că în timp ce în sezonul trecut 


avusesem o slujnică, acum trăiam fără şi că, în timp ce anul 
trecut ocupasem o odaie şi o sufragerie la etajul întâi, acum 
nu mai aveam decât o odaie la al doilea şi aşa mai departe. 
Dar trăiam, zisei eu, la fel de mulţumită acum ca şi atunci; 
şi am adăugat că tovărăşia lui m-a făcut să găsesc viaţa 
mult mai frumoasă decât aş fi găsit-o altfel, lucru pentru 
care îi eram foarte îndatorată; astfel i-am retezat orice 
propunere, pentru moment. N-a trecut mult şi m-a atacat 
din nou, imputându-mi că mă feresc să-i încredinţez 
adevărul despre situaţia mea, lucru de care lui îi părea rău; 
mă asigura că nu-mi pune întrebări cu scopul de a-şi potoli 
curiozitatea, ci numai pentru a mă ajuta, dacă se va ivi 
prilejul; dar de vreme ce nu mă socoteam în situaţia de a 
primi ajutor, nu dorea decât un singur lucru de la mine şi 
anume să-i făgăduiesc că dacă voi fi vreodată la strâmtoare, 
i-o voi mărturisi sincer şi mă voi folosi de el cu aceeaşi 
libertate cu care mi-a făcut el propunerea; mai adăugă că 
voi găsi totdeauna în el un prieten credincios, chiar dacă eu 
mă temeam poate să mă încredinţez lui. 

N-am uitat niciunul din cuvintele cu care se cuvine să 
răspunzi când eşti nespus de îndatorat, ca să-l fac să 
înţeleagă ca primesc aşa cum trebuie bunătatea lui; şi, într- 
adevăr, de atunci înainte, nu m-am mai arătat atât de 
reţinută ca până atunci, deşi niciunul dintre noi nu depăşea 
hotarele celei mai desăvârşite virtuţi; dar oricât de 
nestânjenită ar fi fost conversaţia noastră, tot nu puteam 
să-mi iau libertatea pe care o dorea el, anume să-i spun că 
am nevoie de bani, măcar că în taină mă bucura nespus 
propunerea lui. 

Trecuseră câteva săptămâni şi eu tot nu-i cerusem bani, 
când gazda mea, o făptură vicleană, care mă îmboldea 
mereu să cer, înțelegând că nu sunt în stare de aşa ceva, 
născoci o poveste şi năvăli peste noi, când eram împreună. 

— Săârmană văduvă! Zice, am veşti proaste pentru 
dumneata în dimineaţa asta. 


— Dar ce s-a întâmplat? Întreb eu. Au fost capturate de 
francezi corăbiile din Virginia? 

— Fiindcă de asta mă temeam. 

— Nu, nu, face ea, dar omul pe care l-ai trimis ieri după 
bani la Bristol s-a întors, spunând că n-a adus nimic. 

Nici de frică nu-mi plăcea planul ei. Mi se părea că prea-i 
dă omului ghes, lucru de care nu era nevoie, şi am văzut 
numaidecât că n-o să pierd nimic dacă o să mă împotrivesc, 
aşa încât am luat-o de scurt. 

— Nu-mi închipui de ce a spus una ca asta, zic eu, fiindcă 
te asigur că mi-a adus toţi banii după care l-am trimis, şi 
iată-i. Şi scoţându-mi punga, în care se găseau vreo 
douăsprezece guinee, am adăugat: Fiindcă veni vorba, 
aveam de gând să-ţi dau mai pe urmă cea mai mare parte 
din ei. 

Pe el l-a cam dezgustat felul cum a vorbit femeia, ca şi pe 
mine de altfel, căci o socoteam, aşa cum îmi închipuiam c-o 
s-o socotească şi el, cam îndrăzneață; dar când mi-a auzit 
răspunsul, i-a venit inima la loc. A doua zi de dimineaţă, a 
adus iarăşi vorba despre asta şi mi-am dat seama că e pe 
deplin mulţumit mi-a spus, zâmbindu-mi, că speră că nu duc 
lipsă de bani fără să-i spun şi lui, mai ales că-i făgăduisem 
asta. I-am răspuns că felul cum vorbise gazda în ajun, 
despre lucruri care n-o priveau, mă nemulţumise tare dar 
mi-am închipuit că are nevoie de banii pe care îi datoram, 
adică vreo opt guinee, drept care i le înapoiasem în aceeaşi 
seară. 

S-a înveselit auzind că-i plătisem şi pe urmă ne-am luat cu 
altele. Dar, în dimineaţa următoare, auzind că mă trezisem 
înaintea lui, m-a strigat şi eu i-am răspuns. M-a poftit să vin 
în odaia lui; era în pat când am intrat şi m-a rugat să şed pe 
marginea patului, fiindcă zicea că vrea să-mi spună ceva. 
După câteva drăgălăşenii, m-a întrebat dacă vreau să fiu 
foarte cinstită cu el şi să-i răspund sincer cu privire la un 
lucru, pe care vrea să-l afle de la mine. 


După ce am făcut un pic nazuri din pricina cuvântului 
„sincer”, întrebându-l dacă-i răspunsesem vreodată 
nesincer, i-am făgăduit. Şi aflaţi că dorinţa lui era să-l las să 
se uite în punga mea. Eu mi-am pus numaidecât mâna în 
buzunar şi, râzând, am scos punga în care se aflau trei 
guinee şi jumătate. Atunci el m-a întrebat dacă ăştia-s toţi 
banii pe care-i am. l-am răspuns, tot râzând, că n-am mult 
mai mulţi. 

Ei, atunci, mi-a cerut să-i promit că mă duc în odaia mea şi 
că-i aduc toţi banii pe care-i am, până la ultima leţcaie. I-am 
spus că mă supun şi m-am dus în odaia mea, de unde am 
adus un sertăraş secret, în care mai aveam vreo şase 
guinee şi ceva argint şi am aruncat totul pe pat, spunându-i 
că asta-mi era averea, pe cinstea mea, până la ultimul ban. 
EI s-a uitat puţin la bani, fără să-i numere, a azvârlit totul 
înapoi în sertar şi, pe urmă, scoțând o cheie din buzunar, m- 
a rugat să descui o casetă din lemn de nuc, de pe masă, şi 
să-i aduc cutare sertăraş, ceea ce am şi făcut. În sertarul 
ăsta era o groază de bani de aur, nu ştiu exact cât, dar cred 
să fi fost vreo două sute de guinee. A luat sertarul şi, 
apucându-mi mâna, mi-a vârât-o înăuntru şi m-a silit să-mi 
umplu pumnul; eu mă zbăteam, dar el îmi ţinea cu putere 
mâna în mâna lui şi mi-o împingea în sertar, silindu-mă să 
iau atâtea guinee, câte puteam să înşfac dintr-o dată. 

După ce m-am supus, m-a pus să deşert banii în poală, a 
luat sertăraşul meu şi a deşertat banii mei peste ceea ce 
luasem de la el; apoi m-a poftit să plec şi să duc totul în 
odaia mea. 

Istorisesc povestea asta cu atâtea amănunte pentru hazul 
ei şi ca să arăt voia bună ce domnea între noi. Nu a trecut 
mult şi omul începu să găsească tot felul de cusururi 
hainelor, dantelelor, pălăriilor mele şi, pe scurt, mă îndemna 
să cumpăr altele mai de soi, lucru pe care, în treacăt fie 
spus, zău că doream să-l fac, deşi mă prefăceam că n-am 
chef. Nimic nu-mi plăcea mai mult decât straiele frumoase; 
dar lui îi spuneam că trebuie să gospodăresc banii pe care 


mi-i împrumutase, fiindcă altfel n-o să fiu în stare să i-i 
înapoiez. El mi-a spus atunci, fără vorbă multă, că deoarece 
mă respecta din toată inima şi-mi cunoştea necazurile, nu- 
mi împrumutase banii, ci mi-i dăruise, socotind că meritam 
atâta lucru de la el, pentru tovărăşia mea, de care-i făcusem 
parte din plin. După asta m-a silit să-mi iau o slujnică, să 
duc gospodărie şi, fiindcă prietenul lui plecase, m-a pus să 
am grijă şi de gospodăria lui, ceea ce făceam cu plăcere, 
socotind, după câte văzusem, că n-aveam să pierd nimic, 
precum nici gazda nu s-a lăsat păgubită de pe urma trebii 
ăsteia. 

Am trăit aşa aproape trei luni, când societatea din Bath 
rărindu-se, a început să vorbească şi el de plecare şi tare ar 
fi vrut să mă ia cu el la Londra. Eu am făcut mofturi când 
am auzit propunerea, fiindcă nu ştiam în ce calitate o să 
trăiesc acolo şi nici cum o să se poarte el cu mine. Dar, în 
timp ce treaba asta mai era încă în discuţie, omul a căzut 
greu bolnav; se dusese într-un loc din Somersetshire, de-i 
spune Shepton şi acolo l-a pălit rău boala, aşa de rău că nici 
de călătorie nu mai era în stare; aşa încât şi-a trimis feciorul 
înapoi la Bath, rugându-mă să închiriez o butcă şi să vin 
până la el. Înainte de plecare, îşi lăsase banii şi alte lucruri 
de preţ în seama mea, şi acum zău că nu ştiam ce să fac cu 
toate astea; le-am pus la un loc cât am putut mai sigur, am 
încuiat casa şi am plecat la el. L-am găsit într-adevăr rău 
bolnav, şi de aceea, l-am înduplecat să se lase dus într-o 
lectică până la Bath, unde putea găsi îngrijire mai bună şi 
sfaturi mai pricepute. 

EI a încuviinţat şi l-am dus la Bath, cale de vreo 
cincisprezece mile, după câte îmi amintesc. Aici l-au ţinut 
mai departe fierbinţelile şi a zăcut în pat cinci săptămâni, în 
care timp am văzut de el şi l-am doftoricit cu atâta grijă, de 
parcă i-aş fi fost nevastă pe legea mea, că şi nevastă să-i fi 
fost, tot n-aş fi putut să fac mai mult. Am vegheat şezând 
lângă el atât de mult şi atât de des, încât la urmă nu m-a 
mai lăsat să mă obosesc şi atunci mi-am făcut rost de o 


saltea, pe care am adus-o la el în odaie şi am aşezat-o la 
picioarele patului lui. 

Starea lui îmi căşuna într-adevăr destulă supărare şi la 
gândul că voi pierde un prieten cum era şi vădea că avea 
să-mi fie el, stăteam lângă dânsul şi mă boceam ceasuri de- 
a rândul. În cele din urmă, şi-a revenit şi dădea semne bune 
că se va vindeca, aşa cum s-a şi întâmplat, măcar că foarte 
încet. 

Dacă lucrurile astea s-ar fi petrecut altfel decât cum le 
spun eu, n-aş sta la gânduri dacă să le dezvălui, cum se 
pare că mi s-a întâmplat altă dată; dar susţin sus şi tare că 
în tot timpul cât am fost cu el, în afară de momentele când 
el sau eu eram în pat şi de îngrijirile date lui zi şi noapte cât 
a fost bolnav, n-a fost nici urmă de vorbă sau faptă 
necuviincioasă între noi. Ei, dac-ar fi fost aşa până la sfârşit! 

După câtva timp, a început să prindă puteri şi să se 
întremeze văzând cu ochii, iar eu am vrut să mut salteaua, 
dar el nu m-a lăsat, până ce n-a fost în stare să se ridice 
singur fără ajutor şi atunci m-am mutat în odaia mea. 

Omul a găsit prilejuri multe să-şi arate recunoştinţa faţă 
de grija mea pentru el; şi când s-a însănătoşit mi-a dăruit 
cincizeci de guinee pentru îngrijirile mele sau, cum zicea el, 
pentru că mi-am primejduit viaţa ca s-o scap pe a lui. 

Şi acum îmi făcea declaraţii adânc simţite, vorbindu-mi 
despre dragostea lui sinceră şi de nestrămutat pentru mine, 
dar având mai departe cea mai mare grijă de virtutea mea 
şi de a lui. l-am răspuns că-s deplin mulţumită de purtarea 
lui. El a mers atât de departe, încât a ajuns să-mi spună că 
dac-ar sta gol în pat lângă mine, mi-ar păzi virtutea cu 
aceeaşi sfinţenie cu care ar apăra-o dac-ar încerca să mă 
siluiască altul. L-am crezut şi i-am spus-o dar el nu se 
mulţumi cu atât; aştepta, zice, un prilej, ca să-mi dea o 
dovadă de netăgăduit. 

Multă vreme după asta, a trebuit să plec la Bristol după 
treburi, cu care prilej el a închiriat o caleaşcă, vrând să mă 
însoţească; şi acum fireşte că ne-am apropiat mai mult unul 


de altul. De la Bristol m-a dus la Gloucester, într-o călătorie 
de plăcere, ca să ne mai aerisim un pic; şi aici s-a întâmplat 
că n-am găsit loc la han decât doar o odaie mare, cu două 
paturi. Hangiul, care ne arăta odăile, i-a spus foarte 
deschis, când a ajuns la odaia cu pricina: 

— Domnule, nu-i treaba mea să întreb dacă doamna e 
soţia dumneavoastră sau nu, dar dacă nu e, puteţi dormi 
cinstit în astea două paturi, ca şi cum aţi fi în două odăi 
despărțite şi, zicând aşa, a tras o perdea mare, care trecea 
prin mijlocul odăii şi într-adevăr despărţea cele două paturi. 

— Bine, făcu prietenul meu, arătându-se mulţumit, 
paturile astea îmi convin; cât despre restul, suntem rude 
prea apropiate ca să ne culcăm în acelaşi pat, deşi putem să 
locuim unul în apropierea celuilalt şi cu asta totul părea 
foarte cinstit. 

Când a venit momentul să ne ducem la culcare, ela ieşit 
cuviincios din odaie, până ce m-am băgat eu în pat, şi pe 
urmă s-a dus să se culce în celălalt pat, de unde a stat de 
vorbă cu mine multă vreme. 

În cele din urmă, se întoarce la vorba lui cum că e în stare 
să stea gol în pat lângă mine fără să mă jignească nici cu 
atâtica şi, sărind din pat, zice: 

— Şi acum, draga mea, ai să vezi cât de cinstit ştiu să fiu 
faţă de tine şi cum mă ţin de vorbă; şi o dată văd că dă să se 
culce în patul meu. 

Eu m-am împotrivit niţel, dar trebuie să mărturisesc că n- 
aş fi făcut nazuri, chiar şi fără făgăduielile lui; aşa încât, 
după puţină împotrivire, m-am liniştit şi l-am lăsat să vină în 
pat. Când s-a văzut lângă mine, m-a luat în braţe şi aşa am 
stat culcată toată noaptea alături de el, dar mai mult nu mi- 
a făcut şi zău că nu m-a îmbiat cu altceva în toată noaptea 
aceea decât cu îmbrăţişările lui, aşa cum am spus, iar 
dimineaţa s-a sculat şi s-a îmbrăcat, lăsându-mă la fel de 
nevinovată ca în ziua când m-a făcut mama. 

Era lucru de mirare pentru mine şi poate că va fi aşa şi 
pentru alţii care ştiu cum te îndeamnă legile firii, mai ales 


că omul era voinic şi plin de viaţă. Şi nici din temeiuri 
cucernice n-a făcut-o, ci numai din dragoste pentru mine, 
stăruind mereu că, deşi îi eram mai dragă decât toate 
femeile din lume, nu putea să mă jignească, tocmai fiindcă 
mă iubea. 


Recunosc că era un gând nobil, dar fiindcă până atunci nu 
mai văzusem una ca asta, mi se părea uluitor. Restul 
călătoriei a fost ca şi începutul şi ne-am întors la Bath, unde 
având prilejul să vină la mine ori de câte ori avea poftă, s-a 
arătat mai departe tot atât de cumpătat; şi mi-a fost dat să 
stau în pat adesea lângă el şi, deşi între noi se petreceau o 
mulţime de lucruri obişnuite între un bărbat şi nevasta lui, 
totuşi el nu mi-a propus niciodată să mergem mai departe şi 
era foarte mândru de purtarea lui. Nu pot spune că eu 
eram chiar atât de încântată de asta cum credea el că sunt, 
fiindcă trebuie să recunosc că eram mult mai păcătoasă 
decât dânsul. 

Şi-aşa am dus-o aproape doi ani, cu trei întreruperi, când 
el a plecat la Londra, unde într-un rând a stat patru luni; 
dar ca să fiu dreaptă cu el, îmi lăsa totdeauna bani ca să pot 
trăi în belşug. 

Dac-am fi dus-o tot aşa, mărturisesc că am fi avut cu ce să 
ne lăudăm; dar cum spune vorba înţeleaptă, nu-i bine să te 
joci prea mult cu focul. Lucrul ăsta l-am descoperit şi noi; şi 
acum din nou trebuie să fiu dreaptă cu el şi să mărturisesc 
că prima încălcare n-a venit din partea lui. Eram, într-o 
noapte, în pat împreună şi era cald şi bine. Cred că amândoi 
băusem ceva mai mult ca de obicei, deşi nu chiar atât ca să 
nu mai ştim de noi şi, după ce am făcut câtva timp diferite 
nebunii, pe care nu pot să le numesc, i-am spus, în timp ce 
el mă ţinea strâns în braţe, (repet cuvintele cu ruşine şi 
groază în suflet) că inima mă îndeamnă să-l dezleg de 
făgăduială pentru o noapte, dar nu mai mult. 

EI a luat-o numaidecât de bună şi după asta n-a mai fost 
chip să mă împotrivesc; şi de fapt nici prin gând nu-mi 
trecea să mă împotrivesc. 

Şi aşa s-a frânt cârma virtuţii noastre, iar eu am schimbat 
locul de prietenă cu titlul urât sunător de târfă. Dimineaţa, 
eram amândoi plini de căinţă; eu plângeam cu foc, iar el 
spunea că-i pare foarte rău; dar niciunul din noi nu putea 
face mai mult în clipa aceea şi acum că drumul era deschis, 


şi zăgazurile virtuţii şi ale conştiinţei rupte, nu mai aveam 
cu ce lupta. 

În toată săptămâna aceea, conversaţia dintre noi a lâncezit 
rău; eu mă uitam la el roşind şi, în fiecare clipă, se ivea 
trista întrebare: „Dacă rămân însărcinată? Ce-o să se 
întâmple cu mine?” El îmi dădea curaj, spunându-mi că, 
atâta vreme cât îi voi fi credincioasă, îmi va rămâne şi el 
credincios; şi că de vreme ce ajunsesem atât de departe 
(ceea ce nu fusese în gândul lui), dacă voi avea un copil, o 
să se îngrijească el de copil şi de mine. Toate astea ne 
înăspreau pe amândoi. Eu îl încredinţam că dacă rămân 
însărcinată, mai bine mor fără moaşă decât să spun că ele 
tatăl; iar el mă asigura că nu-mi va lipsi nimic, dacă rămân 
însărcinată. Aceste încredinţări pe care ni le dam unul 
altuia ne înrăiau în păcat şi, după asta, repetam 
nelegiuirea, de câte ori aveam chef, până când în cele din 
urmă, de ce mi-a fost frică n-am scăpat şi am rămas într- 
adevăr însărcinată. 

După ce am fost sigură că aşa este şi l-am convins şi pe el, 
începurăm să ne gândim la ce era de făcut, iar eu propusei 
să împărtăşim taina gazdei şi să-i cerem sfatul, lucru pe 
care el îl încuviinţă. Gazda, o femeie trecută prin ciur şi prin 
dârmon (după cum aveam să descopăr), a luat lucrurile 
uşor; zicea că ştiuse dinainte că, până la urmă, o să 
ajungem aici şi ne-a luat astfel o piatră de pe inimă. După 
cum spuneam înainte, am descoperit că-i vulpe bătrână, 
când e vorba de-alde astea; a luat totul asupra ei, a făgăduit 
să găsească o moaşă şi o doică, să ne mulţumească în toate 
şi să ne scoată basma curată, ceea ce, la drept vorbind, a şi 
făcut cu foarte multă pricepere. 

Când mi-a venit timpul, l-a rugat pe domnul meu să plece 
la Londra sau sa se prefacă a pleca. După ce el părăsi 
oraşul, i-a înştiinţat pe slujbaşii parohiei că în casa ei se află 
o doamnă gata să nască, dar că ea îl cunoaşte bine pe soţul 
doamnei şi le dădu şi un nume, Sir Walter Cleave. Le mai 
spuse că e un gentleman vrednic, că răspunde ea pentru 


orice informaţie şi alte baliverne. Cu asta, slujbaşii parohiei 
s-au declarat mulţumiţi pe dată şi eu am născut cu aceeaşi 
cinste cu care aş fi născut, dac-aş fi fost într-adevăr lady 
Cleave; am fost ajutată la facere de trei sau patru neveste 
de cetăţeni onorabili din Bath, drept care naşterea a fost 
mai costisitoare pentru el. De multe ori i-am pomenit de 
îngrijorarea mea în privinţa asta, dar el m-a rugat să nu mă 
sinchisesc de bani. 

Cum el îmi dăduse o sumă frumuşică pentru cheltuielile 
neobişnuite ale naşterii, aveam numai lucruri arătoase, dar 
nici nu m-am întrecut cu gluma în nebunii şi cheltuieli; pe 
de altă parte, trecută prin ciur şi prin dârmon cum eram şi 
ştiind că lucrurile astea nu durează cât lumea, puneam la o 
parte cât mai mulţi bani pentru zile negre, cum spuneam 
eu; pe el însă îl lăsam să creadă că banii se cheltuiseră pe 
risipa care a însoţit naşterea. 

În felul ăsta, punând la socoteală şi ce-mi dăduse el, după 
cum am amintit mai înainte, m-am văzut la sfârşitul lehuziei 
cu două sute de guinee în buzunar, în care se cuprindea şi 
ce-mi mai rămăsese din banii mei. 

Am născut un băiat voinic, un copil într-adevăr încântător; 
când a auzit vestea, el mi-a scris o scrisoare foarte 
drăgăstoasă, spunându-mi că ar fi mai potrivit, după cum 
credea el, să vin la Londra, de îndată ce voi fi din nou pe 
picioare şi în puteri; că-mi găsise locuinţă la Hammersmith, 
unde aş putea trece drept sosită de curând din Londra; şi 
după câtăva vreme puteam să mă înapoiez la Bath, unde mă 
va însoţi şi el. 

Propunerea asta surâzându-mi, am închiriat o caleaşca şi 
luându-mi copilul şi o doică de asemenea, care să-l 
îngrijească şi să-l alăpteze, precum şi o servitoare pentru 
mine, am pornit spre Londra. 

El m-a întâmpinat la Reading în trăsura lui, m-a luat lângă 
el, lăsând doica şi copilul în caleaşca şi aşa m-a dus până la 
noua mea locuinţă din Hammersmith, de care aveam de ce 


să fiu cu desăvârşire mulţumită, fiindcă avea încăperi foarte 
frumoase. 

Şi acum ajunsesem la ceea ce aş numi culmea belşugului şi 
nu-mi lipsea nimic decât să fiu nevastă, lucru care, în cazul 
meu, nu se putea întâmpla; şi tocmai de aceea mă foloseam 
de orice prilej ca să agonisesc cât mai mult, cum spuneam şi 
mai înainte, pentru zile grele; căci ştiam că noroace din 
astea nu ţin mult, fiindcă bărbaţii care întreţin amante le 
schimbă destul de des, se plictisesc de ele, devin geloşi sau 
mai ştiu eu ce; iar alteori, femeile care sunt ţinute bine n-au 
grijă să păstreze, printr-o purtare chibzuită, stima 
bărbaţilor, sau mai ales acel lucru gingaş care e credinţa, şi 
atunci bine păţesc când sunt azvârlite cu dispreţ. 

Dar eu, în privinţa asta, mă simţeam în siguranţă, fiindcă 
neavând de gând să schimb, n-aveam nici un fel de 
cunoştinţe şi prin urmare, nici ispita de a căuta altceva. N- 
aveam legături decât cu familia unde locuiam şi cu o 
nevastă de pastor, vecina mea; aşa încât, în lipsa lui, nu mă 
duceam la nimeni, iar când se întorcea mă găsea în odaia 
sau salonaşul meu, fiindcă nici să iau aer nu mă duceam 
fără el. 

Traiul meu cu el şi al lui cu mine a fost astfel, fără îndoială, 
lucrul cel mai lipsit de prefăcătorie din lume; el îmi spunea 
de multe ori că atunci când mă cunoscuse întâia oară, sau 
chiar în noaptea când ne călcasem legământul mai întâi, 
nici prin gând nu-i trecuse să se culce cu mine; că-i fusesem 
cu adevărat dragă, dar nu simţise câtuşi de puţin vreun 
îndemn să facă ceea ce făcuse. Eu l-am încredinţat că nu-l 
bănuiam de nimic, că, dacă l-aş fi bănuit, n-aş fi încuviinţat 
atât de uşor purtările care duseseră la ceea ce se 
întâmplase, dar că totul a venit pe neaşteptate şi se datora 
faptului că, în noaptea aceea, prea din cale-afară ne 
dădusem frâu liber pornirilor. Şi într-adevăr, de atunci am 
băgat adesea de seamă, şi o spun spre învăţătura cititorilor 
acestei istorii, că e mai bine să nu fim prea îngăduitori cu 
pornirile noastre către dezmăţ şi desfrânare, ca să nu ne 


trezim că hotărârea de a fi cumpătaţi slăbeşte tocmai atunci 
când avem cea mai mare nevoie de ea. 

E drept că, din ceasul când am început să vorbesc cu el, 
eram hotărâtă să-l las să se culce cu mine, dacă se va arăta 
doritor, dar asta pentru că aveam nevoie de ajutorul lui şi 
nu cunoşteam altă cale de a-l prinde. În noaptea aceea însă, 
când am dormit împreună şi, cum am spus, am mers atât de 
departe, mi-am dat seama de slăbiciunea mea; nu m-am 
putut împotrivi pornirii şi m-am văzut silită să cedez, chiar 
înainte ca el să-mi fi cerut. 

Totuşi, el s-a purtat atât de frumos cu mine, încât nu mi-a 
făcut niciodată imputări şi nici nu s-a arătat vreodată câtuşi 
de puţin scârbit de vreo purtare de-a mea, ci spunea cu 
mâna pe inimă că tovărăşia mea îl încântă la fel ca în primul 
ceas al întâlnirii noastre. 

E adevărat că n-avea nevastă, adică nevastă-sa nu-i era 
nevastă, dar adesea remuşcările îl smulg pe bărbat din 
braţele amantei, mai ales când omul e simţitor. Aşa cum s-a 
întâmplat la urmă şi cu el, deşi aceasta s-a întâmplat cu un 
alt prilej. 

Pe de altă parte, măcar că şi în culmea mulţumirii aveam şi 
eu, în taină, mustrări de cuget din pricina vieţii pe care o 
duceam, totuşi gândul înspăimântător al sărăciei şi al 
foamei, care mă urmărea ca o stafie îngrozitoare, mă 
împiedica să privesc înapoi şi aşa cum sărăcia mă adusese 
aici, tot aşa spaima de sărăcie mă ţinea pe loc, deşi mă 
hotărâm adesea să las totul baltă, cu condiţia însă să pun 
deoparte destui bani ca să am din ce trăi. Dar astea erau 
gânduri care nu cântăreau greu şi se spulberau de îndată 
ce venea el să mă vadă; căci tovărăşia lui era atât de 
fermecătoare, încât nu era chip să fii tristă alături de el; 
gândurile nu mă năpădeau decât în ceasurile de 
singurătate. 

Şase ani am dus viaţa asta fericită şi totodată nefericită şi, 
în vremea asta i-am născut trei copii, dar numai primul a 
avut zile; şi, deşi în ăşti şase ani m-am mutat de două ori, 


totuşi în al şaselea an m-am înapoiat la prima mea locuinţă 
din Hammersmith. Şi aici m-am trezit, într-o dimineaţă, cu o 
scrisoare politicoasă, dar tristă, de la domnul meu, care mă 
înştiinţa că se simte foarte rău, că se teme că iar îl păleşte 
boala, dar că rudele neveste-si locuind în aceeaşi casă cu el, 
nu-i chip să mă aducă şi pe mine acolo, lucru care-l 
nemulţumea tare, fiindcă ar fi dorit să-l pot îngriji şi 
doftorici ca pe vremuri. 

Pe mine povestea asta mă nelinişti şi eram tare 
nerăbdătoare să ştiu cum o duce. Am aşteptat vreo două 
săptămâni sau aşa ceva fără să aflu nimic, lucru care mă 
mira şi începea să mă îngrijoreze de-a binelea. Cred că nu 
greşesc când spun că, în următoarele două săptămâni, am 
fost ca nebună. Era cu atât mai greu cu cât nu ştiam anume 
unde se afla, pentru că, după câte înţelesesem la început, 
locuia în casele soacră-si; dar, plecând la Londra am aflat 
curând, cu ajutorul îndrumărilor pe care mi le dăduse el cu 
privire la locul unde să-i trimit scrisorile, cum să-i dau de 
urmă şi am descoperit că sta într-o casă din Bloomsbury, 
unde se mutase cu toată familia; că nevastă-sa şi mama 
neveste-si locuiau în aceeaşi casă, deşi neveste-si nu i se 
spusese că stă la un loc cu bărbatu-său. 

Înţelesei curând că era aproape să-şi dea sufletul şi la 
vestea asta spun drept că n-a lipsit mult ca să mi-l dau şi eu 
pe-al meu. Într-o seară, din curiozitate, m-am îmbrăcat ca 
slujnică, mi-am pus o bonetă rotundă şi o pălărie de pai 
deasupra şi m-am dus la uşa lui, ca şi cum m-ar fi trimis o 
doamnă din vecini, la care locuise el mai înainte. Am dat 
complimente pentru coniţe şi conaşi, am spus că am venit 
să aflu ce face domnul şi cum a petrecut noaptea. În felul 
ăsta, am găsit prilejul căutat, fiindcă oprind pe una din 
slujnice m-am întins la vorbă şi am aflat toate amănuntele 
bolii lui, care, după cum mi-am dat eu seama, era o 
aprindere de plămâni cu fierbinţeli şi tuse. Fata mi-a mai 
înşirat cine locuia în casă şi cum era cu nevastă-sa care, 
după câte spunea ea, dădea speranţe celor din jur că se va 


înzdrăveni la minte; în schimb despre conaşul, doctorii 
ziceau că-i slabă nădejde cu el, că în dimineaţa aceea 
crezuseră c-o să moară, că nici acum nu era mult mai bine 
şi că ei nu sperau sa. Apuce omul dimineaţa următoare. 

Erau veşti groaznice pentru mine; îmi dădeam seama că 
bunăstarea mea se apropia de sfârşit şi-mi spuneam că bine 
făcusem când gospodărisem cu chibzuială şi strânsesem 
bani albi pentru zile negre, fiindcă acum chiar că nu mai 
vedeam cum o să mi se aştearnă viaţa de-aci înainte. 

Mă mai apăsa şi gândul că aveam un fiu, un băieţaş frumos 
de cinci ani trecuţi şi nici un ban pus deoparte pentru el, cel 
puţin după câte ştiam eu. Cu gândurile astea şi cu inima 
grea, mă întorsei în seara aceea acasă şi începui să-mi 
închipui cum o să trăiesc şi în ce chip o să mă chivernisesc 
pentru restul zilelor mele. 

Vă daţi seama că n-am avut astâmpăr până ce n-am 
întrebat iarăşi, foarte curând, ce se mai aude cu el; şi, 
fiindcă nu mă încumetam să mă duc singură, am trimis 
chipurile câţiva soli, până când, după ce au mai trecut două 
săptămâni, am înţeles că sunt speranţe să scape omul cu 
viaţă, cu toate că mai era încă foarte bolnav; atunci am 
lăsat-o mai moale cu emisarii şi, după câtva timp, am aflat 
din vecini că omul stătea mai mult în preajma casei şi, pe 
urmă, că a început să iasă în oraş. 

Nici nu mă îndoiam c-o să-mi dea curând de ştire şi 
începeam să mă împac cu soarta, fiindcă, după cum 
socoteam eu, lucrurile începuseră să se îndrepte. Am 
aşteptat o săptămână, două apoi, spre uimirea mea, încă 
aproape două luni şi eu tot nu aflam nimic decât că, fiind 
vindecat, plecase la ţară deoarece avea nevoie de aer curat 
după boală. După asta au mai trecut două luni şi atunci am 
priceput că s-a întors iarăşi în oraş, dar încă nu primisem 
nici o ştire de la el. 

Îi scrisesem câteva scrisori, adresându-le ca de obicei, şi 
am aflat că vreo două-trei fuseseră ridicate, dar restul nu. I- 
am scris din nou, mai stăruitor ca niciodată şi, într-una din 


ele, l-am înştiinţat că sunt silită să-l caut, arătându-i în ce 
situaţie mă aflam: cu chiria neplătită şi fără rezerve pentru 
copil. Îi descriam starea mea jalnică, lipsa mijloacelor de 
trai, asta după ce el îmi făgăduise cu mâna pe inimă că se 
va îngriji de mine şi mă va întreţine. Am copiat scrisoarea şi, 
văzând că zace la adresa aceea de aproape o lună şi că 
nimeni n-o ridică, am făcut în aşa fel încât copia să-i ajungă 
în mână, în cafeneaua unde aflasem că avea obiceiul să se 
ducă. 

Scrisoarea asta l-a silit să-mi dea un răspuns, prin care, 
deşi am aflat că sunt părăsită, am mai aflat că-mi trimisese 
o scrisoare înainte, cerându-mi să mă înapoiez la Bath. 
Ajung îndată şi la cuprinsul scrisorii. 

E drept că pe patul de suferinţă priveşti în altă lumină şi 
vezi cu alţi ochi decât înainte legături ca a noastră; iubitul 
meu fusese la hotarele morţii şi în pragul veşniciei; se pare 
că-l năpădiseră remuşcări îndreptăţite şi gânduri triste cu 
privire la viaţa lui trecută, desfrânată şi uşuratică; şi, 
printre altele, legătura nelegiuită cu mine, care însemna 
nici mai mult, nici mai puţin decât o viaţă prelungită de 
adulter, îi apăruse în adevărata ei lumină, nu aşa cum o 
socotise înainte: acum o privea cu o scârbă îndreptăţită. 

Nu pot să nu bag de seamă, spre ştiinţa femeilor, cu 
privire la asemenea legături, că ori de câte ori o nelegiuire 
dintre acestea e urmată de câinţă sinceră, câinţa se 
însoţeşte totdeauna cu ura pentru obiectul plăcerii; şi ura e 
pe măsura dragostei dinainte. Aşa va fi totdeauna; nici n-ar 
putea să fie altfel, căci nu poate să existe dezgust adevărat 
şi sincer faţă de nelegiuire, laolaltă cu dragostea pentru 
cauza nelegiuirii; o dată cu groaza de păcat, apare şi 
groaza de tovarăşul de păcat; nici nu te poţi aştepta la 
altceva. 

Am înţeles că aşa se întâmpla şi aci, deşi manierele alese şi 
simţul dreptăţii îl împiedicau pe bărbatul acesta să ducă 
lucrurile prea departe. Pe scurt, iată cum s-a purtat în 
împrejurarea de faţă: dându-şi seama din ultima mea 


scrisoare şi din celelalte, pe care le-a ridicat după aceea, că 
eu nu plecasem la Bath şi că prima lui scrisoare nu-mi 
căzuse în mână, mi-a scris următoarele: 

Doamnă, mă mir că scrisoarea mea din ziua de 8 a lunii 
trecute nu v-a ajuns în mână; vă dau cuvântul meu că a fost 
predată la locuinţa dumneavoastră, în mâinile slujnicei. 

Nu e nevoie să vă mai spun care a fost starea mea în 
ultima vreme; şi cum, după ce am ajuns până la marginea 
mormântului, m-am însănătoşit, prin mila neaşteptată şi 
nemeritată a cerului. În starea în care m-am aflat, nu vi se 
va părea ciudat că legătura noastră nefericită n-a fost 
povara cea mai uşoară ce-mi apăsa conştiinţa. Nu-i nevoie 
să spun mai mult, lucrurile de care te căleşti trebuie să le 
îndrepţi. 

Aş dori să vă întoarceţi la Bath. Vă trimit un cec de 50 de 
lire ca să puteţi achita chiria şi plăti drumul şi nădăjduiesc 
că nu vă miră când adaug că, numai din această pricină şi 
nu din pricina vreunei jigniri pe care mi-aţi fi adus-o, nu vă 
mai pot vedea niciodată. Mă voi îngriji aşa cum se cuvine de 
copil; lăsaţi-l unde se afla acum sau luaţi-l cu 
dumneavoastră, cum credeţi de cuviinţă. Vă doresc gânduri 
asemănătoare cu ale mele şi ca acestea să fie spre folosul 
dumneavoastră. Rămân, etc. 

Scrisoarea asta m-a durut ca mii de răni; nu pot spune cât 
mă chinuiau remuşcările, căci nici eu nu eram oarbă faţă de 
crima mea; şi mă gândeam c-ar fi fost un păcat mai mic dac- 
aş fi rămas mai departe cu frate-meu, fiindcă cel puţin 
căsătoria aceea nu era păcătoasă, de vreme ce niciunul din 
noi doi nu ştiuse nimic. 

Dar nici o clipă nu mi-a trecut prin minte, că, în toată 
vremea asta, eu fusesem femeie măritată, soţia pânzarului, 
care, deşi mă părăsise silit de împrejurări, n-avea putere să 
dezlege contractul de căsătorie încheiat între noi sau să-mi 
dea, în chip legal, îngăduinţa de a mă remărita; aşa încât, în 
tot timpul ăsta, nu fusesem decât o târfă şi o femeie 
adulteră. După aceea îmi făceam imputări în legătură cu 


îndrăzneala mea şi felul cum îl momisem pe acest 
gentleman, spunându-mi că eu eram vinovată de toată 
crima; că acum el fiind, din mila Domnului care-i luminase 
mintea, smuls de la marginea prăpastiei, eu rămâneam, 
părăsită de Dumnezeu, să duc mai departe aceeaşi viaţă de 
stricăciune. 

Cu gândurile astea am trăit abătută şi tristă aproape o 
lună şi nu m-am dus la Bath, fiindcă n-aveam nici un chef să 
locuiesc la femeia unde locuisem înainte, pentru ca nu 
cumva, îmi spuneam eu, să mă îndemne ea din nou la vreo 
ticăloşie, aşa cum mai făcuse. Şi afară de asta, nu doream 
să afle că fusesem azvârlită, cum v-am povestit adineauri. 

Eram în mare încurcătură din pricina băieţaşului meu. 
Eram moartă la gândul să mă despart de copil, totuşi, 
socotind primejdia de a rămâne cândva cu el în grija mea, 
fără să am cu ce să-l ţin, m-am hotărât să-l părăsesc pe 
urmă însă m-am hotărât să rămân în preajma lui, ca să am 
mulţumirea de a-l vedea, dar nu şi grija de a-l întreţine. Aşa 
încât am trimis domnului meu un răvaş, în care-i spuneam 
că-i urmasem porunca în toate, atât doar că nu plecasem la 
Bath că deşi despărţirea de el îmi pricinuia o rană ce nu se 
va vindeca niciodată, totuşi eram pe deplin mulţumită, 
fiindcă el avea dreptate şi era departe de mine gândul să-i 
îngreunez pocăinţa. 

Pe urmă i-am înfăţişat starea mea în cuvintele cele mai 
mişcătoare. I-am spus că nenorocirile care l-au îndemnat la 
început spre o prietenie mărinimoasă îl vor îndemna, după 
cum nădăjduiam, să aibă puţină grijă de mine, acum că 
pusesem capăt la ceea ce era nelegiuit în legătura noastră, 
pe care niciunul din noi, cred, n-o dorise aşa când ne 
cunoscusem; că doream să mă căiesc la fel de sincer ca şi 
el, dar îl imploram să-mi dea putinţa de a nu cădea din nou 
în ispită, de groaza sărăciei şi a mizeriei şi dacă se temea 
câtuşi de puţin că-i voi aduce neplăceri, îl rugam să-mi 
înlesnească întoarcerea la mama mea, în Virginia, de unde 
ştia că venisem, şi cu asta va pune capăt tuturor temerilor 


lui în povestea asta. În încheiere, îi spuneam că dacă îmi 
mai trimite încă 50 de lire, ca să-mi uşureze plecarea, îi voi 
trimite chitanţă de descărcare şi făgăduiesc să nu-l mai 
tulbur niciodată cu stăruinţele mele; în afară doar ca să aflu 
de bunăstarea copilului, pe care, dacă mama trăieşte şi 
împrejurările o vor îngădui, voi trimite să-l aducă, 
scăpându-l pe el şi de grija asta. 

Sigur că totul era o păcăleală, fiindcă n-aveam de gând să 
plec în Virginia, aşa cum poate fi încredinţat oricine care 
cunoaşte ce-am păţit acolo; dar socoteala era să mai scot, 
dacă se putea, aceste ultime 50 de lire de la el, ştiind bine 
că erau ultimii bani la care mă mai puteam aştepta 
vreodată. 

Totuşi, propunerea mea de a-i da o chitanţă de descărcare 
şi de a nu-l mai supăra niciodată a fost hotărâtoare şi el mi- 
a trimis o poliţă pentru suma amintită cu un om care mi-a 
adus la semnat şi o chitanţă de descărcare, iar eu am 
semnat cu toată cinstea; şi astfel, deşi cu durere şi 
împotriva voinţei mele, s-a sfârşit şi povestea asta. 

Şi aici nu pot să mă împiedic de a cugeta la urmările 
nenorocite ale libertăţii prea mari pe care şi-o iau doi 
oameni în situaţia noastră, sub pretextul unor gânduri 
curate, al unei iubiri prieteneşti şi al altor lucruri de felul 
ăsta. Trupul are de obicei o parte atât de mare în astfel de 
prietenii, încât, din păcate, pornirea înfrânge până la urmă 
cele mai sfinte hotărâri; iar viciul pătrunde prin spărturile 
din zidul cuviinţei, aceea pe care prieteniile cu adevărat 
curate ar trebui s-o păzească cu sfinţenie. Dar îi las pe 
cititorii acestei istorii cu gândurile lor drepte, de pe urma 
cărora au să tragă mai mult folos decât mine care, ţinând 
seama că am uitat atât de curând hotărârile luate, nu pot fi 
un dascăl prea grozav. 

Şi iarăşi eram de una singură, cum se zice; dezlegată de 
orice legături, fie ele de soţie sau de amantă, în afară de 
legătura cu bărbatul meu, pânzarul, de care neaflând nimic 
vreme de cincisprezece ani, nimeni nu mă poate beşteli că 


mă simţeam slobodă cu desăvârşire, cu atât mai mult cu 
cât, la plecare, omul îmi spusese că dacă nu primesc multă 
vreme ştiri de la el, trebuie să înţeleg că a murit şi că sunt 
liberă să mă mărit din nou cu cine poftesc. 

Şi acum începui să-mi fac socotelile. După multe scrisori, 
neobosită stăruinţă şi prin mijlocirea maică-mi, mai 
primisem un transport de mărfuri de la frate-meu, cum îi 
spun eu acum, din Virginia, drept despăgubire pentru 
transportul pierdut la sosire; dar şi acesta în schimbul unei 
chitanţe de descărcare generală, lucru ce nu-mi venea la 
îndemână, dar a trebuit totuşi să înghit şi asta. M-am 
descurcat cu atâta pricepere, încât mi-am scos marfa, 
înainte de a semna descărcarea şi, după aceea, am făcut în 
aşa fel încât să scap de obligaţie, amânând cât puteam 
semnarea, până când, în cele din urmă, am pretins că 
trebuie să-i scriu lui frate-meu, înainte de a putea să 
semnez. 

Cu acest câştig şi încă înainte de a primi ultimele 50 de 
lire, averea mea se ridica, în total, la 400 de lire, deci, pu- 
nând la socoteală şi banii primiţi în urmă, 450 de lire. Mai 
agonisisem eu 100 de lire, dar mi s-a întâmplat următoarea 
nenorocire: un giuvaergiu, căruia îi încredinţasem această 
sumă, a dat faliment, aşa încât am pierdut 70 de lire din 
banii mei, fiindcă omul nu a putut să-mi înapoieze mai mult 
de 30 de lire din 100. Aveam şi ceva argintărie, dar nu mare 
lucru şi eram destul de bine căptugşită cu haine şi rufărie. 

Cu aceste fonduri trebuia să iau viaţa de la capăt nu uitaţi 
însă că nu mai eram femeia din vremea când locuiam la 
Rotherhithe; mai întâi fiindcă aveam douăzeci de ani mai 
mult şi nu arătam mai frumoasă după acest spor de ani şi 
după hoinărelile mele în Virginia şi înapoi în Anglia; şi, deşi 
nu mă dădeam în lături de la nimic care ar fi putut să mă 
înfrumuseţeze, în afară de sulemeneală, pentru că până la 
asta nu m-am înjosit niciodată, totuşi e o deosebire între 
douăzeci şi cinci şi patruzeci şi doi de ani. 


Am înjghebat nenumărate planuri cu privire la viaţa mea 
în viitor şi am început să mă gândesc foarte serios la ce 
aveam de făcut, dar nimic nu se ivea. Aveam grijă să las 
lumea să mă creadă mai cineva decât eram şi am dat sfoară 
în ţară că-s bogată şi stăpână pe averea mea; acest din 
urmă lucru era cât se poate de adevărat, celălalt aşa cum 
vă spuneam mai înainte. Nu cunoşteam pe nimeni şi asta a 
fost una din nenorocirile mele, căci n-aveam un sfătuitor şi, 
mai presus de toate, n-aveam cui să-i încredinţez între 
patru ochi taina stării în care mă aflam; şi experienţa mi-a 
arătat că a fi fără prieteni este, în afară de mizerie, cea mai 
rea stare în care poate ajunge o femeie, zic o femeie, fiindcă 
e limpede că bărbaţii îşi pot fi singuri sfătuitori şi călăuze şi 
se pricep să iasă din încurcături şi să-şi croiască drum mai 
bine decât femeile; dar când o femeie n-are un prieten, 
căruia să-i împărtăşească necazurile, care s-o sfătuiască şi 
s-o ajute, zece la unu că-i pierdută; şi cu cât are mai mulţi 
bani, cu atât e mai mare primejdia de a fi păgubită şi 
înşelată; aşa mi s-a întâmplat mie cu cele 100 de lire, date, 
cum spuneam mai înainte, pe mâna giuvaergiului, care 
după cât se pare, încă dinainte începuse să nu mai aibă 
credit pe piaţă, dar eu neavând pe nimeni cu care să mă 
sfătuiesc, habar n-aveam şi mi-am pierdut banii. 

Când o femeie e astfel părăsită şi lipsită de sfat, arată ca 
un sac cu bani sau ca un giuvaer pierdut pe drumul mare, 
pradă primului trecător; dacă se întâmplă să dea peste ele 
un om de treabă şi cu principii drepte, acesta dă sfoară în 
ţară şi poate că află şi proprietarul dar de câte ori nu se 
întâmplă ca astfel de lucruri să cadă în mâini care nu se 
sfiesc să şi le însuşească, până când se întâmplă odată să 
pice în mâini bune? 

Aşa era desigur şi cu mine, fiindcă acum eram o făptură 
slobodă şi lăsată de izbelişte, lipsită de ajutor, de îndrumare 
şi fără o călăuză în viaţă; ştiam la ce ţinteam şi ce voiam, 
dar habar n-aveam cum să-mi ating țelul pe căi neocolite. 
Voiam să mă căpătuiesc şi, dac-aş fi avut norocul să dau 


peste un bărbat bun şi chibzuit, aş fi fost o soţie atât de 
credincioasă, de parcă virtutea însăşi m-ar fi zămislit. Dacă 
s-a întâmplat altfel cu mine, pricina a fost că viciul intră 
totdeauna pe uşa nevoii, nu pe cea a bunului plac; şi acum 
că eram lipsită de o viaţă aşezată, îi cunoşteam bine preţul 
şi ştiam că merită să faci orice ca să nu scapi fericirea unei 
astfel de vieţi; ba chiar, tocmai datorită greutăților prin 
care trecusem, aş fi fost o nevastă mai bună; şi, ori de câte 
ori am fost nevastă, n-am prilejuit bărbaţilor mei nici cea 
mai mică neplăcere, prin purtarea mea. 

Dar toate astea erau vorbe de clacă; nu se ivea nimic care 
să-mi dea curaj. Aşteptam. Trăiam cuviincios şi într-o 
cumpătare potrivită cu împrejurările vieţii mele; dar nimic 
nu se arăta, nimic nu pica şi fondurile mele se subţiau 
văzând cu ochii. Nu ştiam ce să fac; groaza de sărăcia care 
se apropia îmi apăsa greu cugetul. Aveam ceva bani, dar nu 
ştiam în ce să-i plasez şi dobânda tot nu mi-ar fi dat mijloace 
îndestulătoare de trai, cel puţin la Londra. 

Până la sfârşit, s-a ivit totuşi ceva nou. În casa unde 
locuiam stătea o doamnă din ţinuturile de nord, care vorbea 
mereu despre cât de ieftină e hrana şi cât de uşoară e viaţa 
în ţinutul ei; ce belşug şi ce ieftinătate e pe acolo, ce 
societate plăcută avea ea şi altele; în cele din urmă, i-am 
spus că aproape mă ispitise să mă statornicesc în ţinutul de 
unde era ea, fiindcă eu, ca văduvă, deşi aveam slavă 
Domnului din ce să trăiesc, totuşi n-aveam cum să-mi 
sporesc averea; iar Londra era un oraş luxos, unde 
descoperisem că nu pot trăi cu mai puţin de 100 de lire pe 
an, decât dacă mă lipsesc de societate, de slujnică, de orice 
strălucire şi mă îngrop în sihăstrie, ca şi cum aş fi silită de 
nevoie. 

Trebuie să adaug că femeia ajunsese să creadă, ca toţi 
ceilalţi, că sunt putred de bogată sau cel puţin, că am pe 
mână o avere de trei sau patru mii de lire, dacă nu mai 
mult; şi grozav de dulce a fost cu mine, când i s-a părut că 
mă bate gândul să plec în ţinutul ei. Mi-a spus că are o soră, 


care trăieşte în apropiere de Liverpool că frate-său e un om 
cu vază acolo, ba are şi o moşie mare în Irlanda; că se duce 
şi ea într-acolo, până-n vreo două luni şi că, dacă vreau s-o 
însoțesc, voi fi la fel de binevenită ca şi ea, pentru o lună 
sau mai mult, până ce-mi voi da seama dacă mă împac cu 
acele locuri; şi dacă-mi va surâde să mă statornicesc acolo, 
are ea grijă, având în vedere că ea nu ţine oameni în gazdă, 
să mă recomande unei familii de oameni cumsecade, la care 
să-mi placă să stau. 

Dacă femeia asta mi-ar fi cunoscut situaţia adevărată, nu 
mi-ar fi întins atâtea curse şi nu s-ar fi ostenit atâta ca să 
prindă o biată făptură părăsită, care, o dată prinsă, nu prea 
era bună de nimic; iar eu, care ajunsesem aproape la 
desperare şi socoteam că mult mai rău nu pot să ajung, nu 
prea mă sinchiseam de ceea ce ar fi putut să mi se 
întâmple, cu condiţia de a nu mi se aduce vreo jignire; aşa 
încât m-am lăsat, după câteva marafeturi şi declaraţii de 
prietenie sinceră şi bunăvoință adevărată din partea ei zic, 
m-am lăsat îndemnată să plec cu ea şi, prin urmare, m-am 
pregătit de drum, deşi habar n-aveam încotro o apucam. 

Şi acum eram la mare ananghie; ce brumă de agoniseală 
aveam, totul era în bani, în afară, cum spuneam mai înainte, 
de câteva tacâmuri, ceva rufărie şi hainele mele; cât despre 
de-ale casei, n-aveam mai nimic sau chiar nimic, fiindcă 
locuisem mereu la alţii; dar n-aveam nici un prieten pe 
lumea asta, căruia să-i încredinţez puţinul pe care-l aveam 
sau care să-mi arate ce să fac cu el. Mă gândeam la bancă 
sau la alte companii din Londra, dar n-aveam un prieten 
căruia să-i încredinţez treaba, iar să port la mine acţiuni 
bancare, bonuri de credit, ordonanţe de plată şi alte lucruri 
de felul acesta, mi se părea nesigur; căci dacă le pierdeam, 
puteam să pun cruce banilor şi atunci se sfârşea cu mine; 
pe de altă parte, puteam fi prădată sau omorâtă în vreun 
loc dosnic. Deci habar n-aveam ce să fac. 

Într-o dimineaţă m-am gândit să mă duc chiar eu la bancă, 
unde mai fusesem deseori ca să-mi ridic dobânda unor 


acţiuni şi unde dădusem de un funcţionar foarte de ispravă 
şi care, mai ales, într-un rând fusese atât de cumsecade, 
încât atunci când eu mă încurcasem în socoteli şi luasem 
mai puţin decât mi se cuvenea, mi-a arătat greşeala în clipa 
când eram gata să plec, şi mi-a dat restul, pe care ar fi 
putut să-l pună în buzunarul lui. 

M-am dus la el şi l-am întrebat dacă şi-ar da osteneala să 
fie sfătuitorul meu, o biată văduvă fără prieteni, care nu ştie 
ce să facă. El mi-a răspuns că, dacă am nevoie de părerea 
lui în orice chestiune ce-i priveşte meseria, el îşi va da 
silinţa să nu fiu nedreptăţită; dar că mă va îndrepta de 
asemenea spre o cunoştinţă de-a lui, o persoană de treabă 
şi chibzuită, funcţionar în aceeaşi ramură, deşi nu lucra la 
aceeaşi firmă, om cu judecata sănătoasă şi pe a cărui cinste 
mă puteam bizui. 

— Căci, adăugă el, răspund eu de tot ce face; şi dacă vă 
păgubeşte măcar cu un ban, doamnă, pe mine să cadă vina; 
căci tare-i place să ajute oamenii în astfel de împrejurări şi 
face lucrul ăsta din milostenie. 

Eu am rămas cam nedumerită când am auzit cuvintele lui; 
şi după ce am stat puţin pe gânduri, i-am spus că mi-ar 
plăcea să aibă chiar el grijă de mine, fiindcă se arătase 
cinstit, dar că, dacă nu se poate, primesc îndrumarea lui 
mai curând decât pe a altuia. 

— Vă rog să mă credeţi, doamnă, zice el, că veţi fi tot atât 
de mulţumită de prietenul meu ca şi de mine şi că el poate, 
cu siguranţă, să vă ajute chiar acolo unde eu nu pot. 

Se pare că omul era copleşit de treburile băncii şi că 
făgăduise să nu se mai încurce şi cu alte treburi în afară de 
slujba lui; a mai adăugat că prietenul lui n-o să-mi ia nimic 
pentru sfatul sau ajutorul pe care mi-l va da şi asta desigur 
că mi-a dat curaj. 

Mi-a potrivit în aceeaşi seară, după închiderea băncii, o 
întâlnire cu el şi cu prietenul lui. Nici nu l-am văzut bine pe 
prieten şi nici n-a început acesta să vorbească despre 
afaceri, că m-am şi convins că am de-a face cu un om de 


bună-credinţă; cinstea i se citea pe faţă şi, după cum am 
aflat mai târziu, de peste tot, avea un caracter atât de bun, 
încât n-a mai fost loc pentru îndoieli. 

După prima întâlnire, în care eu n-am dezvăluit decât atât 
cât dezvăluisem şi înainte, el m-a poftit pentru ziua 
următoare, spunându-mi că, între timp, pot să mă liniştesc 
luând informaţii despre el, lucru pe care însă nu vedeam 
cum aş fi putut să-l fac, pentru că nu cunoşteam pe nimeni. 

Prin urmare, m-am întâlnit cu el a doua zi, când i-am 
dezvăluit cu mai multă încredere cum stăteau treburile 
mele; i-am spus că sunt o văduvă întoarsă din America, cu 
desă-vârşire singură şi fără prieteni că aveam ceva bani, 
dar foarte puţini şi că eram aproape înnebunită de frică să 
nu-i pierd, căci n-aveam nici un prieten pe lume căruia să-i 
încredinţez gospodărirea lor; că aveam de gând să plec în 
nordul Angliei, unde traiul era mai ieftin, pentru ca să nu mi 
se irosească rezervele; că mi-aş depune cu plăcere banii la 
bancă, dar că nu îndrăzneam să port hârtiile la mine; şi cum 
să potrivesc lucrurile prin corespondenţă sau cu cine, nu 
ştiam. 

Mi-a spus că pot să-mi depun banii în cont la bancă şi că, 
dacă sunt trecuţi în registru, am dreptul oricând la ei; că 
dacă mă mut în Nord pot să scot orice poliţă de la bancă şi 
să primesc suma corespunzătoare, când am nevoie; dar că 
atunci înseamnă că banii sunt depuşi în cont curent şi 
banca nu-mi dă dobândă pentru ei; aş putea de asemenea 
să cumpăr acţiuni cu banii mei, care mi-ar fi păstrate în 
depozit, dar că atunci, dacă aş avea nevoie de bani, ar 
trebui să mă întorc la oraş ca să preschimb acţiunile şi s-ar 
isca greutăţi la încasarea dividendului semestrial; iar dacă 
n-aş fi aici în persoană sau n-aş avea un prieten, pe numele 
căruia să trec acţiunile, atunci iarăşi s-ar isca aceeaşi 
greutate ca mai înainte; şi zicând asta, se uita pătrunzător 
la mine şi-mi zâmbea. La urmă, a zis: 

— De ce nu-ţi găseşti pe cineva care să gireze pentru 
dumneata, doamnă, un om care să te ia pe dumneata 


împreună cu banii dumitale şi atunci ai scăpat de grijă? 

— Da, domnule, zic eu, împreună cu banii, bine spus, căci, 
pe legea mea, e tot atâta primejdie şi într-un fel şi într-altul. 
Dar mi-amintesc că mi-am spus în gând: „Mai bine mi-ai 
face propunerea deschis; zău că m-aş gândi bine, înainte de 
a zice nu”. 

I-a dat înainte tot aşa şi, o dată sau de două ori mi s-a 
părut că are gânduri serioase, dar spre durerea mea am 
aflat, până în cele din urmă, că e însurat; când mi-a 
mărturisit însă aceasta, a clătinat din cap şi a spus cu 
oarecare tristeţe că are nevastă şi n-are. Mă gândeam c-o fi 
în situaţia ultimului meu amant, că nevastă-sa o fi smintită 
sau ceva de felul ăsta. Totuşi, în ziua aceea n-am mai 
sporovăit mult, fiindcă avea nişte treburi grabnice, dar mi-a 
spus că dacă vin la el după ce-şi termină treburile, o să vadă 
el ce-i de făcut, pentru ca averea să-mi fie pusă în 
siguranţă. l-am spus că voi veni şi l-am întrebat unde 
locuieşte. El mi-a dat ceva în scris şi când mi-a înmânat 
hârtia mi-a şi citit-o, spunând: 

— lată, doamnă, dacă te încumeţi a te încrede în mine. 

— Da, domnule, zic eu, socotesc că pot îndrăzni să mă 
încred în dumneata, fiindcă dumneata zici că ai nevastă, iar 
eu n-am nevoie de un bărbat; afară de asta îndrăznesc să-ţi 
încredinţez banii mei, care înseamnă tot ce mai am pe lume 
şi dacă şi ăştia se duc, nici că-mi mai pasă de altceva. 

EI a făcut nişte glume drăguţe şi politicoase care, dac-ar fi 
vorbit serios, mi-ar fi făcut multă plăcere; dar a trecut mai 
departe, iar eu am luat îndrumările şi am făgăduit să vin 
acasă la el, la orele şapte, în aceeaşi seară. 

Când am venit mi-a propus diferite chipuri în care să-mi 
plasez banii la bancă, pentru ca să mă aleg cu ceva 
dobândă, dar mereu se ivea câte o piedică şi el spunea că 
nu e un plasament sigur; iar eu descopeream atâta 
sinceritate dezinteresată şi atâta cinste în el, încât începui 
să mă gândesc că am dat peste omul de nădejde pe care-l 
căutam şi că nici nu se putea să încap pe mâini mai bune; 


de aceea i-am mărturisit deschis că încă nu întâlnisem un 
bărbat sau o femeie, în care să pot să mă încred, sau lângă 
care să mă simt în siguranţă, dar îmi dădeam seama că el 
are o grijă atât de dezinteresată de bunăstarea mea, încât 
eram gata să-i încredinţez gospodărirea puţinului ce-l 
aveam, dacă el primea să fie administratorul unei sărmane 
văduve, care nu-i putea plăti nici o leafă. 

Ela zâmbit şi, ridicându-se, mi-a făcut o plecăciune 
respectuoasă. Mi-a spus că nu-l poate decât bucura faptul 
că am o părere atât de bună despre el; că nu vrea să mă 
dezamăgească că va face tot ce-i stă în putere ca să mă 
slujească, fără să se aştepte la vreo plată; dar că în nici un 
chip nu putea primi o sarcină care va face ca lumea să-i 
bănuiască de interes şi că, dac-aş muri, ar avea de furcă cu 
moştenitorii mei, lucru pe care n-are chef să şi-l ia pe cap. 

I-am spus că dacă doar de asta îi e teamă, îl liniştesc eu 
niunaidecât şi-l asigur că n-are cum să se işte nici urmă de 
greutate, fiindcă, mai întâi, dacă-i vorba de bănuială, acum 
e momentul să fiu bănuitoare şi să nu-i încredinţez averea 
mea; şi oricând l-aş bănui, n-are decât să se lepede de totul 
şi să nu mai meargă mai departe. Cât despre moştenitori, |- 
am asigurat că n-am urmaşi, nici rude în Anglia, că nu voi 
avea alt moştenitor sau executor decât pe el, în afară de 
cazul că mi s-ar schimba situaţia şi atunci vor înceta dintr-o 
dată şi răspunderea şi grija lui, lucru pe care însă nu-l 
întrevedeam încă; dar i-am spus că, dacă mor în 
împrejurările de acum, averea mea va fi a lui şi că elo va 
merita, dacă-mi va fi credincios, aşa cum eram încredinţată 
că va i. 

La vorbele astea, s-a schimbat la faţă şi m-a întrebat cum 
de aveam atâta bunăvoință faţă de el; şi arătându-se 
încântat, a spus că ar avea temei să se dorească necăsătorit 
de dragul meu. Am zâmbit şi i-am spus că, de vreme ce nu 
era, nu urmăream prin propunerea mea nici un plan cu 
privire la el, că a dori nu însemna a avea voie, mai ales că ar 
fi fost o nelegiuire faţă de nevasta lui. 


El mi-a spus că greşesc. 

— Fiindcă, zice, după cum am mai spus, am nevastă şi nu 
am, şi n-aş păcătui dac-aş dori s-o văd spânzurată. 

— Nu cunosc împrejurările vieţii dumitale, domnule, zic 
eu, dar nu poate fi un lucru nevinovat să doreşti să-ţi vezi 
nevasta moartă. 

— Dacă-ţi spun, zice el, că e nevastă şi nu e nevastă 
dumneata nu ştii cine-s eu şi cine-i ea. 

— E adevărat, zic eu, că nu ştiu cine eşti, dar cred că eşti 
om cinstit şi tocmai de aceea mi-am pus toată încrederea în 
dumneata. 

— Foarte bine, zice, aşa şi sunt; dar mai sunt încă ceva, 
doamnă, ca să vorbesc deschis cu dumneata, sunt 
încornorat şi ea-i o târfă. 

El parcă vorbea în glumă, dar zâmbea atât de stânjenit, 
încât mi-am dat seama că-şi pusese asta la inimă; şi arăta 
jalnic când a rostit cuvintele acestea. 

— Asta desigur că schimbă lucrurile, domnule, zic eu, cu 
privire la ce spuneai dar vezi că un încornorat poate fi om 
cinstit şi, prin urmare, în privinţa asta nu se schimbă nimic. 
De altfel, zic, cred că dacă nevasta dumitale ţi-e atât de 
necredincioasă, eşti cu mult prea de treabă că o recunoşti 
drept soţie dar asta, zic eu, nu mă priveşte câtuşi de puţin. 

— Ba da, zice el, căci mă trudesc să scap de ea; fiindcă, să 
fiu cinstit cu dumneata, doamnă, nici mie nu-mi place să fiu 
încornorat; pe de altă parte, te asigur că mă scoate din fire, 
dar n-am ce-i face. Târfa tot târfă rămâne. 

Eu m-am ferit de discuţie şi am început să vorbesc de 
treburile mele; dar mi-am dat seama că nu-i chip cu el şi 
atunci l-am lăsat să vorbească, iar el s-a pornit să-mi 
povestească păţaniile lui, care sunt prea multe ca să le 
istorisesc acum pe toate; între altele că, plecând din Anglia, 
câtva timp înainte de a intra în slujba asta, ea a făcut doi 
copii cu un ofiţer. Întors în Anglia, el a primit-o din nou, la 
rugăminţile ei smerite, şi a ţinut-o foarte bine, totuşi femeia 
a fugit de acasă cu un ucenic de pânzar, după ce furase tot 


ce-i căzuse în mâini, iar acum trăia mai departe pe 
socoteala lui. 

— Aşa încât, doamnă, zice, s-a făcut târfă nu de nevoie, 
cum se întâmplă de obicei, ci din pornire, de dragul 
păcatului. 

Ei bine, eu l-am compătimit, i-am dorit să scape de ea şi 
iarăşi am dat să vorbesc despre treburile mele, dar el nu 
voia şi pace. În cele din urmă, m-a privit stăruitor şi mi-a 
ZIS: 

— Uite ce este, doamnă, ai venit să-mi ceri sfatul şi eu o să 
te servesc cu credinţa cu care aş servi-o pe sora mea, dar 
hai să schimbăm rolurile, fiindcă mă sileşti s-o fac şi eşti 
atât de bună cu mine. Dă-mi voie să-ţi cer eu un sfat. 
Spune-mi ce trebuie să facă un biet om înşelat cu o târfă? 
Cum să-mi fac dreptate? 

— Vai, domnule, zic eu, e o treabă prea gingaşă ca să-ţi 
dau eu sfaturi, dar pare-mi-se că dacă a fugit, ai scăpat 
foarte frumos de ea. Ce mai poţi să-ţi doreşti? 

— Da, sigur că a plecat, zice el, dar asta nu înseamnă de 
loc c-am scăpat de ea. 

— Adevărat, zic eu, ar putea să facă datorii în numele 
dumitale, dar legea îţi dă doar putinţa să te fereşti de asta; 
n-ai decât să dai sfoară în ţară, cum se zice. 

— Nu, nu, face el, nu-i vorba de asta am avut eu grijă de 
aşa ceva, nu despre asta vorbeam; aş vrea însă să scap de 
ea ca să mă pot însura din nou. 

— Foarte bine, domnule, zic eu, atunci trebuie să te 
desparţi; dacă poţi dovedi ce mi-ai spus mie adineauri, poţi 
să priveşti lucrul ca şi făcut şi atunci eşti liber. 

— Asta-i plicticos şi costă mulţi bani, zice el. 

— Păi, zic eu, dacă găseşti vreo femeie care-ţi place şi care 
te crede pe cuvânt, îmi închipui că nevasta dumitale n-o să 
te lipsească de libertatea pe care şi-o ia ea. 

— Da, zice el, dar e greu să convingi o femeie cinstită cât 
despre soiul celălalt, zice, sunt atât de sătul, că nu mai 
vreau să am de-a face cu târfe. 


Pe mine m-a fulgerat gândul: „Eu te-aş fi crezut din toată 
inima, dacă m-ai fi întrebat!” Dar am spus asta doar în 
gând. 

Lui i-am răspuns: 

— Păi atunci, îndepărtezi din capul locului orice femeie 
cinstită, de vreme ce le osândeşti pe toate care ţi-ar primi 
propunerile şi hotărăşti că o femeie care te vrea nu poate fi 
cinstită. 

— Uite, zice el, tare-aş vrea să mă convingi că o femeie 
cinstită mă poate vrea zău că atunci m-aş încumeta. Şi pe 
urmă, mă ia repede: Dumneata mă vrei, doamnă? 

— Asta nu-i o întrebare cuviincioasă zic eu după toate câte 
mi le-ai spus. 'Iotuşi, ca să nu-ţi închipui ca aştept să-ţi 
retragi cuvintele, îţi răspund deschis: nu, eu nu. Eu am 
altfel de treburi cu dumneata; şi nu mă aşteptam să prefaci 
într-o comedie sfatul serios pe care ţi l-am cerut în 
împrejurările mele nenorocite. 

— Dar, doamnă, zice el, împrejurările mele sunt la fel de 
nenorocite ca şi ale dumitale şi am tot atâta nevoie de un 
sfat ca şi dumneata, fiindcă dacă nu găsesc mângâiere 
nicăieri cred că înnebunesc şi te asigur că nu ştiu ce drum 
să apuc. 

— Bine, domnule, zic eu, dar e mai uşor să dai un sfat în 
cazul dumitale decât în al meu. 

— Atunci vorbeşte, zice el, te rog, fiindcă văd că-mi dai 
curaj. 

— Păi, zic eu, dacă lucrurile sunt atât de simple, poţi să te 
desparţi după lege şi atunci ai să dai peste o femeie destul 
de cinstită ca să-i poţi face o propunere cu toată cuviinţa 
nu-s atât de puţine femei bune, încât să rămâi fără nevastă. 

— Ei, atunci, zice, sunt hotărât. O să-ţi urmez sfatul dar 
înainte, am voie să-ţi pun o întrebare de om serios? 

— Orice întrebare, zic eu, în afară de cea de adineauri. 

— Răspunsul acela nu m-a mulţumit, zice el, şi pe scurt, 
asta-i întrebarea pe care vreau să ţi-o pun. 


— Poţi pune orice întrebare îţi place, dar cunoşti răspunsul 
meu la întrebarea aceea, zic eu; şi în afară de asta, 
domnule, zic, cum poţi avea o părere atât de proastă despre 
mine, încât să-ţi închipui că o să-ţi răspund la o astfel de 
întrebare dinainte? Cunogşti vreo femeie pe lume care să te 
creadă serios şi să-şi închipuie altceva decât că vrei s-o duci 
cu vorba? 

— Bine, bine, face el, dar eu nu te duc cu vorba, sunt 
serios, gândeşte-te la asta. 

— Bine, domnule, zic eu puţin supărată, dar eu am venit la 
dumneata cu treburile mele. Te rog să-mi spui cemă 
sfătuieşti să fac. 

— Voi fi pregătit să-ţi răspund, zice, rândul viitor când ai 
să vii. 

— Nu, zic eu, în felul ăsta mă împiedici să vin din nou. 

— Cum asta? Face el şi se uită la mine cu mirare. 

— Păi, zic, nu-ţi închipui c-am să mai calc pe la dumneata, 
după ce mi-ai spus ce mi-ai spus. 

— Bine, zice el, făgăduieşte-mi, totuşi, c-ai să mai vii, iar eu 
mă leg să nu mai pomenesc o vorbă despre asta, până ce nu 
m-am despărţit. Dar aş vrea să fii mai binevoitoare atunci, 
fiindcă dumneata vei fi soţia mea sau de nu nici nu mă mai 
despart datoresc cel puţin asta bunătăţii dumitale 
nesperate, dar mai am şi alte motive. 

Nici n-ar fi putut spune ceva care să-mi facă mai multă 
plăcere ştiam totuşi că singurul mijloc de a-l câştiga era să 
stau deoparte câtă vreme treaba asta era atât de nesigură, 
aşa cum mi se părea mie că este şi că va fi timp destul să 
primesc, când o fi el în stare să-şi ţină cuvântul. Aşa încât i- 
am spus cu mult respect că va fi timp destul să ne gândim la 
lucrurile astea, când el va fi în situaţia de a vorbi despre 
ele; între timp, i-am spus, eu voi pleca departe, iar el va găsi 
destule femei care să-i placă mai mult decât mine. 
Deocamdată ne oprirăm aici, iar el mă puse să-i făgăduiesc 
că voi reveni a doua zi, tot în legătură cu treburile mele şi, 


la stăruinţele lui, eu primii deşi dac-ar fi citit mai adânc în 
gândurile mele, ar fi văzut că nu era nevoie de stăruinţă. 

În a doua seară am revenit, prin urmare, şi mi-am adus şi 
slujnica, dorind să vadă şi el că ţin slujnică. EI ar fi vrut ca 
slujnica să rămână cu mine, dar eu n-am vrut şi-am poruncit 
fetei, cu glas tare, să vină să mă ia, pe la orele nouă. El însă 
n-a dat voie şi a spus că mă însoţeşte el până acasă, lucru 
care nu m-a încântat, fiindcă-mi închipuiam că face asta ca 
să afle unde locuiesc şi să se informeze pe urmă despre 
firea şi situaţia mea. Totuşi, m-am încumetat să primesc, 
căci tot ce ştia lumea despre mine, acolo, era spre lauda 
mea; iar el a aflat despre mine că sunt o femeie cu stare, o 
fiinţă foarte modestă şi cumpătată fie că lucrul acesta era, 
în linii mari, adevărat sau nu, veţi înţelege totuşi cât de 
trebuincios este pentru toate femeile care mai aşteaptă 
ceva pe lumea asta să păstreze înfăţişarea virtuţii, chiar 
dacă au jertfit virtutea de mult. 

Am descoperit, cu mare plăcere, că omul îmi pregătise o 
cină. Am mai descoperit că trăia destul de larg, că avea o 
casă frumos mobilată, lucru care, fireşte, mă bucura, de 
vreme ce priveam totul ca al meu. 

Şi avurăm o a doua convorbire despre acelaşi subiect ca 
rândul trecut. El n-a umblat cu ocolişuri; mi-a declarat 
dragostea lui şi, într-adevăr, n-aveam de ce s-o pun la 
îndoială mi-a mărturisit că-l cuprinsese din prima clipă când 
îi vorbisem şi mult înainte ca eu să fi pomenit că vreau să-mi 
las averea pe mâna lui. „Ce-are a face când a început”, mă 
gândeam eu, „numai să ţină”. Pe urmă mi-a spus cât de 
legat se simţea prin propunerea ce-i făcusem de a-i 
încredința averea mea. „Asta şi ţinteam”, mă gândeam eu, 
„numai că pe atunci te credeam burlac”. 

După cină, văzui că mă îndeamnă mereu să beau vreo 
două-trei pahare cu vin deşi l-am refuzat, un pahar, două 
tot am băut. Pe urmă, mi-a spus că vrea să-mi facă o 
propunere, dar trebuie să-i făgăduiesc că nu i-o voi lua în 
nume de rău, chiar dacă nu-i îndeplinesc dorinţa. I-am 


răspuns că sper să nu-mi facă vreo propunere necinstită, 
mai ales în casa lui şi că dacă asta avea de gând, îl rugam să 
se lase păgubaş, ca să nu fiu silită să-i arăt vreo supărare 
nepotrivită cu stima ce i-o purtam şi încrederea pe care i-o 
dovedisem venind în casa lui l-am mai rugat să-mi îngăduie 
să plec şi, ca urmare, am început să-mi pun mănuşile şi să 
mă pregătesc de plecare, deşi, în clipa aceea, nu eram mai 
dornică să plec decât era el să mă lase. 

Ei, dar ela stăruit să nici nu pomenesc de plecare; m-a 
asigurat că era departe de el gândul să-mi propună vreun 
lucru necinstit, iar dacă eu aşa-mi închipuiam, era gata să 
nu mai spună o vorbă. 

Asta nu mi-a plăcut nici de frică. l-am spus că-s gata să 
ascult orice-mi va spune, fiind încredinţată că nu va rosti 
nimic nevrednic de el sau nepotrivit pentru auzul meu. 
Atunci el mi-a propus următoarele: să mă mărit cu el, deşi 
el nu obținuse încă divorţul de târfa de nevastă-sa; şi, ca să 
fiu sigură că nu urmăreşte nimic necinstit, mi-a făgăduit că 
nu-mi va cere să trăiesc cu el, sau să mă culc cu el, înainte 
de a fi obţinut divorţul. Inima mea răspundea de la început 
da acestei propuneri, dar era nevoie să mai fac puţin pe 
făţarnica faţă de el; aşa încât m-am prefăcut că resping cu 
supărare cererea, ca fiind necuviincioasă, şi i-am spus că o 
astfel de propunere n-ar avea alt rost decât să ne vâre pe 
amândoi în mari greutăţi, fiindcă, dacă până la urmă, el nu 
obţine divorţul, noi totuşi nu vom putea desface căsătoria, 
dar nici să mergem mai departe; aşa încât dacă divorţul lui 
dă greş, îl las să-şi închipuie în ce stare vom ajunge 
amândoi. 

Pe scurt, m-am împotrivit atât de amarnic, încât l-am 
convins că propunerea lui n-are nici o noimă; atunci ela 
trecut la alta, anume să închei cu el un contract semnat şi 
pecetluit, cum că îl voi lua de bărbat de îndată ce va obţine 
divorţul, contractul fiind nul, în caz că nu-l va obţine. 

I-am spus că asta avea mai multă noimă decât cealaltă 
propunere dar, deoarece pentru prima oară mi se părea că 


dovedeşte destulă slăbiciune pentru a vorbi serios, i-am 
spus că nu vreau să primesc numaidecât şi că mă voi mai 
gândi. Mă jucam cu acest pretendent ca un pescar cu un 
păstrăv vedeam că-l ţin agăţat bine de cârligul undiţei, aşa 
încât începui să glumesc pe seama noii propuneri şi să-l 
amân. l-am spus că ştie prea puţine despre mine şi l-am 
poftit să ia informaţii; de asemenea l-am lăsat să mă 
însoţească până acasă, deşi nu l-am poftit înăuntru, fiindcă, 
ziceam, nu e cuviincios. 

Pe scurt, m-am încumetat să nu semnez contractul şi 
pricina era că doamna care mă poftea să plec cu ea în 
Lancashire stăruia mereu şi-mi făgăduia noroace atât de 
grozave şi atâtea minunăţii, încât eram ispitită să mă duc şi 
să încerc. Poate că, îmi ziceam eu, se drege situaţia; şi n- 
aveam mustrări de cuget la gândul c-o să-l părăsesc pe 
cetăţeanul meu cel de ispravă, de care nu eram însă chiar 
atât de îndrăgostită, încât să nu-l las pentru unul mai bogat. 

Ca să nu lungesc vorba, m-am ferit de contract, dar i-am 
spus că plec în nordul ţării, ca să ştie unde să-mi scrie în 
legătură cu treaba ce i-o încredinţasem; că-i dădeam o 
garanţie destul de mare a respectului ce i-l purtam, 
lăsându-i pe mână aproape tot ce aveam pe lume; şi-i 
dădeam cuvântul că dacă-mi trimite o dovadă de îndată ce 
sfârşeşte cu divorţul, mă întorc la Londra şi atunci vom 
vorbi serios despre chestiunea asta. 

Trebuie să mărturisesc că plecam cu un gând josnic, deşi 
eram poftită cu un gând şi mai josnic, cum vor arăta cele ce 
urmează. Şi aşa, am plecat cu prietena mea, cum o numeam 
eu, spre Lancashire. În tot timpul drumului, m-a copleşit cu 
manifestările celei mai sincere şi neprefăcute iubiri mi-a 
plătit toate cheltuielile drumului, în afară de costul 
rădvanului; iar frate-său ne-a primit la Warrington cu o 
caleaşcă de nobil şi de acolo am fost duse la Liverpool, cu 
toată pompa pe care mi-o puteam dori. 

Am fost frumos găzduite vreo trei-patru zile în casa unui 
negustor din Liverpool, al cărui nume mă feresc să-l dau, 


din pricina celor ce urmează. Pe urmă, ea mi-a spus că mă 
duce în casa unui unchi de-al ei, unde voi fi găzduită 
regeşte; şi unchiu-său, cum îi spunea ea, a trimis după noi o 
caleaşcă cu patru cai, care ne-a dus aproape patruzeci de 
mile, nici eu nu ştiu încotro. 

Până la sfârşit, am poposit în reşedinţa unui gentleman, 
care avea familie mare, un parc întins şi o societate într- 
adevăr nemaipomenită şi unde ei i se zicea verişoară. l-am 
spus că, dacă avea de gând să mă aducă într-o astfel de 
societate, ar fi trebuit să mă lase să-mi fac rost de haine mai 
bune. Doamnele au prins vorbele mele şi mi-au spus cu 
bunăvoință că, în ţinutul acela, oamenii nu erau atât de 
preţuiţi după haine, cum se întâmplă la Londra; că 
verişoara lor le înştiinţase despre rangul meu şi că n-aveam 
nevoie de haine ca să mă înfrumuseţez pe scurt, nu se 
purtau cu mine cum s-ar fi purtat cu femeia care eram într- 
adevăr, ci cum s-ar fi cuvenit să se poarte cu femeia care îşi 
închipuiau ele că eram, adică o văduvă cu mare avere. 

Prima descoperire pe care am făcut-o a fost că toată 
familia era catolică şi verişoara de asemenea; totuşi, nimeni 
nu s-ar fi putut purta mai frumos cu mine şi mi-au arătat tot 
respectul de care aş fi avut parte, dac-aş fi fost de o 
credinţă cu ei. Adevărul e că n-aveam principii de nici un 
fel, aşa că nu-mi stătea bine să mai fac nazuri cu privire la 
religie; şi curând am învăţat să vorbesc frumos despre 
biserica din Roma; le spuneam, mai ales, că nu vedeam 
altceva decât o prejudecată deprinsă prin educaţie în 
neînțelegerile dintre creştini cu privire la religie şi că, dacă 
s-ar fi întâmplat ca taică-meu să fie catolic, nu mă îndoiam 
că aş fi fost la fel de mulţumită cu credinţa lor cum eram cu 
a mea. 

Cuvintele astea i-au îndatorat la culme şi, fiind zi şi noapte 
asaltată de o societate aleasă şi de cuvinte plăcute, am avut 
parte şi de vreo două-trei doamne bătrâne, care mă tot 
pisau în legătură cu credinţa. Eram atât de binevoitoare, 
încât n-am şovăit să iau parte şi la o slujbă de-a lor, ba chiar 


să le imit toate gesturile, dar nici nu m-am vândut prea 
ieftin; i-am făcut doar să spere că mă voi converti la 
catolicism, după ce le voi cunoaşte doctrina, cum ziceau ei 
şi lucrurile au rămas aici. 

Am petrecut la ei vreo şase săptămâni; şi, după aceea, 
călăuza mea m-a dus înapoi într-un sat, la vreo şase mile 
depărtare de Liverpool, unde fratele ei, cum îi spunea ea, 
veni să mă vadă cu caleaşca lui, însoţit de doi lachei în 
livrele elegante; şi, niciuna nici două, s-a apucat să-mi facă 
curte. După câte mi se întâmplaseră, vă veţi închipui că nu 
era uşor să mă păcălească cineva, şi aşa credeam şi eu, mai 
ales că ce era al meu era pus deoparte acasă şi eram 
hotărâtă să nu las vrabia din mână pe cioara din par. Totuşi, 
după cum se arăta, fratele ăsta era o partidă la care merita 
să aplec urechea, iar moşia lui, care se afla toată în Irlanda, 
îi aducea cel puţin 1.000 de lire pe an, deşi soră-sa zicea că 
aduce 1.500 de lire. 

În ce mă priveşte, ca o femeie putred de bogată, fiindcă 
drept asta treceam, eram mai presus de întrebările cu 
privire la averea mea iar făţarnica mea prietenă, luându-se 
după un zvon prostesc, o ridicase de la 500 la 5.000 de lire, 
ba când am ajuns la ţară, ajunsese să vorbească despre 
15.000 de lire. Irlandezul, fiindcă asta înţelesesem eu că ar 
fi, era nebun de-a binelea după prada lui; pe scurt, îmi 
făcea curte, îmi trimitea daruri şi s-a îndatorat ca un 
zănatic ca să facă faţă cheltuielilor de curtezan. Ca să fiu 
dreaptă cu el, arăta ca un gentleman de soi; era înalt, bine 
făcut şi avea purtări minunate; vorbea atât de firesc despre 
parcul şi grajdurile lui, despre caii şi pădurarii lui, despre 
pădurile, arendaşii, servitorii lui, de parcă s-ar fi aflat chiar 
atunci într-un conac, iar eu aş fi văzut toate astea în jurul 
meu. 

Nici măcar nu m-a întrebat despre situaţia şi averea mea 
şi m-a asigurat că, de îndată ce vom ajunge la Dublin, va 
pune pe numele meu nişte pământuri cu un venit de 600 de 


lire pe an şi că se va lega să perfecteze acest lucru printr- 
un act de punere în posesiune sau printr-un contract. 

Zău că nu prea fusesem învățată cu limba asta, aşa încât 
am pierdut orice măsură; mai era şi diavoliţa aceea care se 
ţinea scai de mine, tot spunându-mi în fiecare ceas pe ce 
picior mare trăieşte frate-său. Câteodată ea venea ca să-i 
dau porunci, cum aş dori să mi se vopsească trăsura şi cum 
să mi-o căptuşească; altă dată, să spun cum vreau să-mi 
îmbrace pajul: pe scurt, îmi luase ochii, pierdusem orice 
putere de a mă împotrivi şi, ca să nu mai lungesc vorba, am 
primit să mă mărit dar ca totul să se petreacă mai intim, am 
fost duşi undeva, departe, la ţară şi cununaţi de un preot, 
despre care am fost asigurată că ne va cununa în lege ca 
orice pastor al bisericii anglicane. 

Nu pot spune că n-aveam mustrări de cuget când mă 
gândeam cât de necinstit îl părăsisem pe cetăţeanul meu 
cel cumsecade care mă iubea din toată inima şi, ostenindu- 
se să scape de o târfă neruşinată, o femeie care se purtase 
groaznic cu el, îşi făgăduia o fericire fără margini alături de 
noua lui aleasă; care aleasă se dădea altuia cu aproape tot 
atâta neruşinare ca şi o târfă. 

Dar strălucirea unei averi mari şi a unor lucruri frumoase, 
pe care înşelatul acum înşelătorul meu mi le flutura în 
fiecare clipă înaintea ochilor, mă zorea şi nu-mi dădea răgaz 
să mă gândesc la Londra, la nimic din ce lăsasem acolo şi, 
cu atât mai puţin, la datoria mea faţă de un om de mult mai 
mare preţ decât tot ce se afla acum în. Faţa mea. 

Dar lucrul se întâmplase; eram acum în braţele noului meu 
soţ, care mai era încă acelaşi ca înainte, darnic până la 
măreție, aşa încât îi trebuia o mie de lire pe an şi niciun 
ban mai puţin ca să întreţină luxul lui obişnuit. 

La vreo lună după căsătorie, începu să mă îndemne să plec 
la West Chester ca să mă îmbarc de acolo spre Irlanda. 
Totuşi, nu mă zorea, fiindcă am mai zăbovit vreo trei 
săptămâni, în care timp el a trimis la Chester după o 
caleaşca cu care trebuia să ne întâlnim la Black Rock, cum 


se numeşte locul, dincolo de Liverpool. Într-acolo ne-am 
îndreptat într-o barcă frumoasă cu şase vâsle, care prin 
partea locului se numeşte caic; servitorii lui, caii şi bagajele 
călătoreau pe un bac. El şi-a cerut scuze că nu cunoaşte pe 
nimeni la Chester, dar a spus că va merge el înainte ca să- 
mi găsească o locuinţă frumoasă într-o casă particulară. L- 
am întrebat cât o să stăm la Chester. El mi-a răspuns că în 
nici un caz mai mult de o noapte sau două, fiindcă va 
închiria numaidecât caleaşca până la Holyhead. Atunci i-am 
spus că nu face să-şi bată capul ca să găsească locuinţă într- 
o casă particulară, pentru o noapte sau două, fiindcă într-un 
oraş mare ca Chester, nu mă îndoiam că sunt hanuri bune şi 
destule locuri unde să înnoptezi aşa încât am tras la un han, 
care nu mai ţin minte ce firmă avea, nu departe de 
catedrală. 

Aci soţul meu, tot vorbindu-mi despre plecarea în Irlanda, 
mă întrebă dacă n-am treburi de lichidat la Londra, înainte 
de ne îmbarcăm. l-am răspuns că nu, nimic însemnat, doar 
lucruri ce se puteau orândui tot atât de bine din Dublin, 
prin scrisoare. 

— Doamnă, spuse el respectuos, îmi închipui că cea mai 
mare parte a averii dumitale, despre care soră-mea mi-a 
spus că se află mai toată în bani depuşi la Banca Angliei, se 
găseşte în siguranţă, dar în caz că e nevoie de vreun 
transfer sau schimbare de titluri, ar fi cu cale să ne repezim 
până la Londra şi să rânduim totul înainte de plecare. 

Eu am făcut ochii mari şi i-am spus că nu înţeleg ce spune; 
că, după câte ştiam, n-aveam nici un fel de efecte la Banca 
Angliei şi sper să nu susţină că a aflat una ca asta de la 
mine. Nu, mă asigură el, nu eu îi spusesem, dar soră-sa 
pomenise că cea mai mare parte a averii mele acolo s-ar 
afla. 

— Şi eu am amintit de asta, draga mea, zice, numai pentru 
cazul că ar fi nevoie să rânduim ceva sau să dăm vreo 
dispoziţie, ca să nu mai riscăm greutăţile unei alte călătorii; 


fiindcă, mai adăugă, nu-mi place să te ştiu încumetându-te 
prea mult pe mare. 

Pe mine vorbirea asta mă uimea şi mă osteneam să-i 
descopăr înţelesul mi-a trecut numaidecât prin minte că 
prietena mea, care-i spunea lui frate, mă zugrăvise în culori 
care nu mi se potriveau; şi mi-am zis că trebuie să descopăr 
adevărul, înainte de a pleca din Anglia şi înainte de a 
încăpea cine ştie pe mâinile cui, într-o ţară străină. 

Cu gândul ăsta, am chemat-o, a doua zi de dimineaţă, pe 
soră-sa în odaia mea şi, înştiinţând-o despre cele ce 
vorbisem în ajuţi cu frate-său, am rugat-o din tot sufletul să- 
mi dezvăluie ce-i spusese lui şi pe ce temeiuri încheiase ea 
căsătoria asta. Mi-a mărturisit a-i fi spus că sunt putred de 
bogată şi m-a încredinţat că aşa aflase şi ea la Londra. 

— Ai aflat? Am întrebat-o eu cu năduf ţi-am spus eu 
vreodată una ca asta? 

Nu, zice, e adevărat că eu nu-i spusesem niciodată, dar 
pomenisem de mai multe ori că sunt stăpână pe tot ce-i al 
meu. 

— Asta am spus, am răspuns eu repede, dar niciodată n- 
am suflat vreo vorbă că aş avea ceea ce se numeşte avere; 
nici măcar că aş avea 100 de lire sau ceva în valoare de 100 
de lire. Şi cum se potriveşte cu averea mea, zic eu, faptul că 
am venit în nordul Angliei cu dumneata, numai fiindcă aci 
se trăieşte mai ieftin? 

La cuvintele astea pe care le-am rostit tare, cu glas 
înfierbântat, bărbatul meu a intrat în odaie şi eu l-am pofitit 
să şadă, fiindcă am ceva important de spus în faţa 
amândurora şi el trebuie neapărat să audă. 

Omul s-a tulburat un pic când a auzit cu ce siguranţă 
vorbesc şi s-a aşezat lângă mine, după ce a închis mai întâi 
uşa după care eu am spus ce am avut de spus, fiindcă îmi 
ieşisem din pepeni. 

— Mă tem, zic, întorcându-mă spre el, dragul meu (cu el 
vorbeam politicos), că ai căzut pradă unei mari înşelăciuni 
şi că te-ai ales cu o pagubă de care n-ai să scapi niciodată 


prin căsătoria cu mine. Şi fiindcă eu n-am nici o vină în 
treaba asta, doresc să fiu dezvinovăţită aşa cum se cuvine, 
iar învinuirea să cadă pe cine trebuie nu pe altcineva, 
deoarece, cât mă priveşte, eu îmi spăl mâinile. 

— Cu ce pagubă mă pot alege, draga mea, zise el, 
căsătorindu-mă cu tine? Nădăjduiesc că va fi în toate 
privinţele spre cinstea şi folosul meu. 

— Am să te lămuresc numaidecât, zic eu, şi tare mă tem că 
n-o să ai de ce să socoteşti că te-ai ales cu vreun folos: dar 
am să te încredinţez, dragul meu, zic eu iarăşi, că eu n-am 
nici un amestec în treaba asta. 

Îl vedeam acum înspăimântat şi furios, fiindcă începea 
cred, să bănuiască ce avea să urmeze; totuşi, uitându-se la 
mine, a rostit numai atât: 

— Spune mai departe. 

Şi pe urmă a rămas tăcut, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
asculte ce mai aveam eu de spus; aşa încât eu am vorbit mai 
departe. 

— Te-am întrebat aseară, zic, uitându-mă spre el, dacă m- 
am lăudat vreodată faţă de tine cu averea mea sau dacă ţi- 
am spus vreodată că am bani la Banca Angliei sau în orice 
alt loc şi ai recunoscut că nu mă lăudasem niciodată şi ăsta-i 
adevărul adevărat; şi te rog să spui aici, de faţă cu sora 
dumitale, dacă ţi-am dat vreodată motiv să crezi una ca asta 
despre mine sau dacă a fost vreodată vorba între noi despre 
aşa ceva. 

Şi el iar a recunoscut că nu fusese vorba, dar a adăugat 
că-i părusem totdeauna o femeie cu avere şi el se bizuia pe 
acest lucru, nădăjduind că nu va fi păcălit. 

— Eu nu te întreb dacă ai fost păcălit, zic eu, deşi mă tem 
că ai fost, şi eu la fel, ci mă spăl pe mâini de orice amestec 
în păcăleala dumitale. Adineauri am întrebat-o şi pe sora 
dumitale dacă i-am pomenit vreodată de banii sau averea 
mea sau i-am dat vreun amănunt în privinţa asta; şi a 
recunoscut că nu-i pomenisem niciodată despre una ca 
asta. Şi te rog, doamnă, zic, să ai bunătatea dea mă învinui, 


dacă poţi, în caz că am susţinut vreodată că am avere; şi să 
spui de ce era nevoie, dacă aveam avere, să plec cu 
dumneata la ţară, tocmai ca să economisesc bruma de avut 
şi să trăiesc ieftin? 

Ea n-a putut să tăgăduiască nimic, dar o ţinea morţiş că la 
Londra aflase că am avere mare depusă la Banca Angliei. 

— Şi acum, scumpe domn, zic eu, întorcându-mă iarăşi 
spre noul meu soţ, fii bun şi spune-mi cine ne-a înşelat pe 
amândoi în aşa hal, încât te-a făcut să crezi că-s bogată şi 
te-a îndemnat să-mi faci curte cu gândul de a mă lua de 
soţie? 

El nu era în stare să scoată un cuvânt, dar arăta spre ea; 
apoi, după câteva clipe de tăcere, şi-a ieşit din minţi de 
furie, cum n-am mai văzut în viaţa mea un om ieşin-du-şi din 
minţi; o blestema şi o făcea de târfă şi de toate lucrurile 
îngrozitoare care-i treceau prin minte; îi spunea că-l 
nenorocise, că-l asigurase că am 15.000 de lire, ba ceruse 
chiar 500 de lire pentru că-i mijlocise partida. La urmă a 
adăugat, întorcându-se spre mine, că nu era soră-sa, ci că 
fusese târfa lui cu doi ani mai înainte; că el îi dăduse 100 de 
lire în contul târgului şi că, dacă lucrurile stăteau aşa cum 
spuneam eu, era pierdut; şi, în furia lui, se jura c-o s-o ucidă 
pe loc ceea ce o înspăimânta pe ea, şi pe mine de 
asemenea. Ea striga cât o ţinea gura că aşa aflase în casa 
unde locuiam eu. Dar asta l-a scos şi mai rău din minţi, 
fiindcă zicea că-l împinsese spre însurătoare şi dusese 
lucrurile atât de departe, nebizuindu-se pe nici un alt temei 
decât pe un zvon; după aceea, întorcându-se din nou spre 
mine, mi-a spus cu sinceritate că se teme că suntem 
pierduţi amândoi. 

— Fiindcă, draga mea, zice, ca să fiu cinstit, n-am nici o 
avere; puţinul pe care-l aveam l-am băgat, la îndemnul 
acestui diavol, în caleaşcă. 

Ea s-a folosit de momentul când el îmi vorbea în serios ca 
s-o şteargă din odaie şi de atunci n-am mai dat ochii cu ea. 


Acum eram şi eu la fel de înmărmurită ca şi el şi nu ştiam 
ce să spun. Crezusem că aflasem ce era mai rău; dar când 
mi-a spus că-i pierdut şi că nici el n-are nici o avere, am 
simţit că înnebunesc. 

— Bine, i-am spus eu, dar asta-i o înşelăciune drăcească, 
fiindcă iată-ne căsătoriţi pe baza unei îndoite coţcării; e 
drept că dumneata eşti pierdut, pare-se, de pe urma acestei 
dezamăgiri, dar dacă eu aş fi avut avere aş fi fost şi eu 
înşelată, fiindcă spui că n-ai leţcaie. 

— Ai fi fost într-adevăr înşelată, draga mea, zice el, dar n- 
ai fi fost pierdută, fiindcă, în ţinutul ăsta, am fi trăit amândoi 
foarte bine cu 15.000 de lire şi eram hotărât să nu-ţi 
drămuiesc nici un ban; nu te-aş fi păgubit nici cu un şiling, 
iar pentru rest te-aş fi despăgubit până la capătul zilelor 
prin dragostea şi grija mea pentru tine. 

Ce spunea el era foarte cinstit şi cred într-adevăr că aşa şi 
gândea şi că omul ar fi fost în stare, datorită firii şi 
purtărilor lui, să mă facă mai fericită decât oricare altul dar 
faptul că n-avea avere şi că se îndatorase în tot ţinutul, de 
dragul istoriei ăsteia caraghioase, făcea ca viitorul să-mi 
apară trist şi înfricoşător, de nu ştiam ce să mai zic şi ce să 
mai gândesc. 

I-am spus că e păcat ca atâta dragoste şi o fire atât de 
bună cum găsisem la el să sfârşească în nenorocire; că nu 
vedeam înaintea ochilor decât ruină; cât despre mine, eram 
îndurerată că puţinul pe care-l aveam nu ne putea ţine nici 
o săptămână şi, spunând asta, am scos din buzunar un bilet 
la purtător de 20 de lire cât şi unsprezece guinee, despre 
care i-am spus că le economisisem din micul meu venit căci, 
luându-mă după vorbele femeii aceleia despre traiul în 
ţinutul din nord, socotisem că o s-o duc cu atâţia bani vreme 
de trei sau patru ani; că dacă rămân şi fără banii ăştia sunt 
pe drumuri, şi el ştie ce se poate întâmpla cu o femeie care 
n-are un ban în buzunar; totuşi, dacă vrea să-i ia, ai lui să 
fie. 


El mi-a răspuns plin de grijă pentru mine şi mi s-a părut că 
văd lacrimi în ochii lui că nu se va atinge de ei, că-l îngrozea 
gândul să mă despoaie şi să mă nenorocească; că el mai 
avea cincizeci de guinee care erau tot ce-i mai rămăsese şi, 
scoțând banii, i-a aruncat pe masă. M-a rugat să-i iau, 
fiindcă lui nici nu-i pasă dacă rămâne muritor de foame. 

I-am răspuns cu aceeaşi grijă faţă de el, că nu puteam 
îndura să-l aud vorbind astfel că, dimpotrivă, dacă ştie vreo 
cale de a încropi o viaţă omenească, eu sunt gata să fac 
orice îmi stă în putinţă şi să trăiesc oricât de modest îmi va 
cere. 

E! M-a rugat să nu-i mai vorbesc aşa, fiindcă simte că 
înnebuneşte; zicea că fusese crescut ca un gentleman, dar 
că scăpătase, şi că nu se putea gândi decât la o singură 
cale, însă nici asta nu era bună, decât dacă-i puteam 
răspunde la o întrebare, la care totuşi nu stăruia să-i 
răspund. l-am spus că sunt gata să-i răspund cinstit, deşi nu 
ştiu dacă va fi sau nu spre mulţumirea lui. 

— Ei, atunci, draga mea, spune-mi deschis, zice el, dacă 
puţinul pe care-l ai ne poate ajunge la amândoi în orice 
situaţie şi în orice loc, sau ba? 

Spre fericirea mea, nu-i dezvăluisem nimic despre mine şi 
starea mea, nici chiar numele nu i-l spusesem; şi văzând că, 
oricât ar fi părut omul de cumsecade şi de cinstit, nu mă 
puteam aştepta la altceva decât să trăiesc din nişte bani 
despre care ştiam că se vor irosi curând, am hotărât să ţin 
totul ascuns, în afară de biletul de la bancă şi cele 
unsprezece guinee; şi tare aş fi fost mulţumită să pierd 
banii ăştia, dar să mă găsesc din nou în locul de unde mă 
luase el. E adevărat că mai aveam la îndemână un bilet la 
purtător de 30 de lire, dar asta era tot ce luasem cu mine, 
ca să am din ce trăi la ţară, gândindu-mă că nu se ştie ce se 
poate ivi; fiindcă femeia aceea, mijlocitoarea care ne 
trădase pe amândoi, îmi băgase în cap lucruri ciudate în 
legătură cu măritişurile bănoase ce se puteau ivi, şi nu 
voiam să rămân fără un ban, orice s-ar fi întâmplat. Biletul 


ăsta l-am ţinut ascuns, ceea ce mi-a îngăduit să fiu mai 
darnică cu restul, ţinând seama de starea în care se afla el 
şi fiindcă într-adevăr mi se rupea inima de mila lui. 

Dar să mă întorc la povestea noastră: i-am spus că 
niciodată nu-l înşelasem de bunăvoie şi nici nu-l voi înşela 
vreodată. Îmi părea rău să-i spun că puţinul pe care-l 
aveam nu ne va ajunge; că nici măcar pentru traiul meu 
singură în ţinutul de sud nu era de ajuns şi doar din pricina 
asta mă şi dădusem pe mâna acelei femei, care-i spunea lui 
frate, fiindcă ea mă încredinţase că pot trăi foarte bine cu 
vreo 6 lire pe an, într-un oraş cu numele de Manchester, 
unde eu încă nu fusesem niciodată; şi cum tot venitul meu 
nu depăşea 15 lire pe an, mă gândisem c-am s-o scot la 
capăt cu atât, în aşteptarea unor timpuri mai bune. 

EI a clătinat din cap în tăcere şi am petrecut amândoi o 
seară foarte tristă totuşi am luat masa împreună şi am 
dormit împreună în noaptea aceea şi, când masa era pe 
sfârşite, el arăta un pic mai bine şi mai voios şi a cerut o 
sticlă de vin. 

— Hai, dragă, zice el, deşi lucrurile stau prost, n-avem de 
ce să ne lăsăm doborâţi. Hai, ia-o cât poţi mai uşor, eu o să- 
mi dau osteneala să găsesc un mijloc sau altul de trai şi 
dacă tu poţi să te întreţii singură, tot e mai bine decât 
nimic. Eu trebuie să-mi croiesc deci un drum doar un 
bărbat trebuie să gândească bărbăteşte; să te descurajezi 
înseamnă să te laşi doborât de nenorocire. La aceste vorbe, 
a umplut paharul şi a închinat în sănătatea mea, ţinându-mă 
de mână cât timp vinul îi aluneca pe gât şi declarând mereu 
că singura lui grijă e pentru mine. 

Era un om cu adevărat sincer şi curtenitor şi durerea mea 
era cu atât mai mare. E totuşi o uşurare să te nenorocească 
un om de onoare, mai degrabă decât un ticălos; numai că, 
de data asta el fusese cel mai păgubit, fiindcă omul 
cheltuise o groază de bani şi e nemaipomenit de la ce 
temeiuri şubrede pornise femeia aceea. Mai întâi, băgaţi de 
seamă ce făptură josnică era de vreme ce, ca să se aleagă 


ea cu 100 de lire, fusese în stare să-lpună pe elsă 
cheltuiască de trei-patru ori pe atât, deşi poate că asta era 
tot ce avea omul, ba poate chiar mai mult decât avea; iar 
despre mine n-avea alt temei să spună că sunt bogată, sau 
am avere, sau mai ştiu eu ce, decât nişte palavre auzite la 
un ceai. E drept că şi planul de a trage pe sfoară o femeie 
bogată, aşa cum eram socotită eu, era destul de josnic să te 
făleşti cu lucruri grozave, când tragi mâţa de coadă, e o 
înşelăciune dintre cele mai urâte; dar totuşi exista o 
deosebire, şi asta în favoarea lui, fiindcă nu era un pungaş 
dintre cei a căror meserie e să tragă femeile pe sfoară, şi 
care, cum făcuseră unii, să adune şase sau şapte averi una 
după alta şi pe urmă să fugă cu banii el era un domn 
nenorocit şi scăpătat, care o dusese bine pe vremuri; şi 
deşi, dac-aş fi fost bogată, aş fi turbat de ciudă la gândul că 
paceaura aia mă trădase, totuşi gândindu-mă ce fel de om 
este el, îmi spuneam că nu i-ar fi stat rău să aibă avere, 
căci, ce-i drept, era plăcut, mărinimos, cu scaun la cap şi 
plin de voie bună. 

În noaptea aceea, am stat de vorbă mult şi cu sinceritate, 
fiindcă de niciunul nu se lipea somnul; el se căia în aşa hal 
de a fi pus la cale toată înşelăciunea asta împotriva mea, ca 
şi cum ar fi fost învinuit de înaltă trădare şi trimis la osândă 
mi-a oferit din nou să-mi dea ultimul ban pe care-l mai avea 
la el, spunând că se va înrola în armată şi va căuta să se 
rostuiască. 

L-am întrebat cum de-i venise gândul rău de a mă duce în 
Irlanda, când acolo puteam să aflu că elnu mă poate 
întreţine. Atunci mă luă în braţe. 

— Draga mea, zice, nici prin gând nu mi-a trecut să plec în 
Irlanda şi cu atât mai puţin să te duc pe tine acolo, dar am 
venit aici ca să scap de ochii oamenilor, care prinseseră de 
veste despre ce aveam de gând şi pentru ca nimeni să nu- 
mi ceară bani, înainte ca eu să fiu în stare să plătesc. 

— Dar atunci, zic eu, unde urma să ne ducem? 


— Uite, draga mea, zice el, am să-ţi dezvălui tot ce 
plănuisem: aveam de gând să te întreb despre averea ta, 
aşa cum ştii că am şi făcut şi după ce tu aveai să-mi dai, aşa 
cum mă aşteptam, o seamă de amănunte, m-aş fi scuzat că 
trebuie să amân călătoria noastră în Irlanda, pentru câtăva 
vreme, şi am fi plecat spre Londra. Pe urmă, draga mea, 
zice el, eram hotărât să-ţi mărturisesc adevărul despre 
situaţia mea şi să-ţi arăt de ce şiretlicuri mă folosisem ca să 
obţin mâna ta, spunând că acum nu-mi rămâne altceva de 
făcut decât să-ţi cer iertare şi să mă ostenesc din tot 
sufletul, spre a te face să uiţi trecutul prin fericirea 
viitorului. 

— Zău, i-am spus eu, că m-ai fi cucerit curând; durerea 
mea este că nu sunt în stare să-ţi arăt ce uşor m-aş fi 
împăcat cu tine şi ţi-aş fi trecut cu vederea toate 
înşelăciunile, ca răsplată pentru voia ta bună. Dar, dragul 
meu, zic, ce putem face acum? Suntem amândoi lefteri şi la 
ce ne foloseşte că ne-am împăcat, dacă n-avem din ce trăi? 

Ne-am gândit noi la o mulţime de căi, dar niciuna nu ne 
îngăduia să pornim de la nimic. Până la urmă, m-a rugat să 
nu mai vorbesc despre asta, fiindcă, zicea, îi sfâşiam inima; 
aşa încât am vorbit despre altele până când, într-un târziu, 
şi-a luat un rămas bun de bărbat de la mine şi s-a culcat. 

Dimineaţa, s-a sculat înaintea mea; iar eu, care fusesem 
trează aproape toată noaptea şi eram tare somnoroasă, am 
stat în pat până aproape de unsprezece. În timpul ăsta, el 
şi-a luat caii, cei trei servitori, toată rufăria şi bagajul şi dus 
a fost, după ce a lăsat pe masă pentru mine o scrisoare 
scurtă, dar mişcătoare, care suna aşa: 

Draga mea, sunt un câine; te-am înşelat dar am fost târât 
de o făptură josnică s-o fac, împotriva principiilor şi a 
obiceiurilor mele de viaţă. Iartă-mă, draga mea! Îţi cer din 
toată inima iertare; sunt omul cel mai nenorocit pentru că 
te-am minţit. Am fost atât de fericit să te ştiu a mea, şi acum 
sunt atât de nenorocit, fiindcă sunt silit să fug de lângă tine. 
lartă-mă, draga mea; încă o dată te rog, iartă-mă! Nu mă 


simt în stare să te văd ruinată din pricina mea şi pe mine în 
neputinţă să te ajut. Căsătoria noastră nu înseamnă nimic; 
niciodată nu voi fi vrednic de a te revedea. Te dezleg de 
căsătoria cu mine; dacă poţi face o partidă bună, n-o refuza 
din pricina mea. Îţi jur pe ce am mai sfânt şi-ţi dau cuvântul 
meu de cinste că n-am să-ţi tulbur niciodată tihna, dacă voi 
afla vreodată despre asta, ceea ce nu cred să se întâmple. 
Pe de altă parte, dacă nu te măriţi, iar asupra mea se abate 
norocul, sunt al tău, oriunde vei fi. Ţi-am pus în buzunar 
ceva din banii care mi-au rămas; ia locuri pentru tine şi 
slujnica ta în diligenţă şi pleacă la Londra. Sper că-ţi vor 
ajunge pentru cheltuieli şi că nu vei fi nevoită să intri în 
banii tăi. Îţi cer din nou iertare din toată inima şi voi face 
acest lucru, ori de câte ori mă voi gândi la tine. Adio, 
scumpa mea, pentru totdeauna! Rămân al tău, cu nesfârşită 
dragoste, ]. E. 

Nimic din tot ce mi s-a întâmplat în viaţă nu m-a tulburat 
atât de mult ca acest rămas bun. Îi imputam de mii de ori în 
gând că m-a părăsit, căci aş fi mers cu elpână la capătul 
pământului, chiar de-ar fi trebuit să cerşesc pentru o 
bucăţică de pâine. Mi-am pipăit buzunarele şi am găsit zece 
guinee, ceasul lui de aur şi două inele subţiri, unul cu un 
diamant mic, care făcea vreo şase lire, celălalt un inel 
obişnuit de aur. 

Am stat vreme de două ore, uitându-mă ia lucruşoareie 
astea şi abia dacă scoteam o vorbă, până când slujnica m-a 
întrerupt, spunându-mi că prânzul mă aşteaptă. Am mâncat 
puţin şi, după masă, m-a podidit plânsul şi-l strigam mereu 
pe numele lui care era James. „O, Jemmy! Ziceam, întoarce- 
te, întoarce-te. Îţi dau tot ce a o să cerşesc, o să rabd de 
foame de dragul tău.” Şi aşa am umblat ca turbată prin 
odaie câtva timp; din când în când, mă mai aşezam şi pe 
urmă iar începeam să umblu şi-l strigam să se întoarcă şi 
iarăşi plângeam; şi aşa a trecut după-amiaza, până pe la 
ceasurile şapte, când începu să se însereze, fiindcă eram în 


august şi când, spre mirarea mea nespusă, îl văd că se 
întoarce la han şi vine glonţ în odaia mea. 

Eram într-o tulburare de neînchipuit şi el la fel. Nu 
puteam ghici care să fie pricina înapoierii lui şi nu ştiam 
singură dacă să mă bucur sau să mă întristez; dar 
dragostea a biruit şi mi-a fost cu neputinţă să-mi ascund 
bucuria, care era prea mare pentru zâmbete, aşa încât am 
izbucnit în lacrimi. Cum a intrat în odaie, s-a repezit să mă 
ia în braţe şi m-a strâns tare, înăbuşindu-mă aproape cu 
sărutările, dar fără să spună o vorbă. În cele din urmă, am 
început eu: 

— Scumpul meu, cum ai putut să pleci de la mine? La care 
el nu mi-a dat nici un răspuns, căci nu era în stare să scoată 
un cuvânt. 

După ce încântarea noastră s-a mai potolit, mi-a spus că 
ajunsese la vreo cincisprezece mile depărtare, dar nu i-a 
stat în puteri să meargă înainte fără să mă mai vadă o dată 
şi să-şi mai ia o dată rămas bun. 

I-am povestit cum îmi petrecusem timpul şi cum îl strigam 
să vină înapoi. El mi-a spus că mă auzise foarte limpede în 
pădurea Delamere, într-un loc la o depărtare de vreo 
douăsprezece mile. Eu am zâmbit. 

— Nu, făcu el, să nu-ţi închipui că glumesc, fiindcă 
niciodată în viaţa mea nu ţi-am auzit glasul mai limpede şi 
tare ca atunci, ba mi se părea că te văd fugind după mine. 

— Atunci, zic eu, spune-mi ce strigam? Fiindcă nu-i 
pomenisem de cuvintele ce le rostisem. 

— Strigai tare, zice el, şi spuneai: „O, Jemmy! O, Jemmy! 
Întoarce-te, întoarce-te.” 

Eu am râs. 

— Draga mea, zice el, nu râde, fiindcă, pe legea mea, ţi-am 
auzit glasul la fel de lămurit cum îl auzi tu pe al meu acum; 
şi dacă vrei, pot să depun jurământ în faţa judecătorului. 

Eu începeam sa ma simt mirata, uluita, ba chiar înfricoşată 
şi i-am spus ce făcusem în după-amiaza aceea şi cum îl 


stricasem, întocmai cum am istorisit mai înainte. După ce 
ne-am înveselit câtva timp cu toate astea, i-am spus: 

— N-ai să mai pleci de la mine mai bine mă ţin eu după 
tine prin toată lumea. 

El mi-a răspuns că-i vine foarte greu să mă părăsească, 
dar, de vreme ce aşa trebuia să fie, speră să-i uşurez, pe cât 
îmi va fi cu putinţă, încercarea cât despre el, prevede că 
asta înseamnă pierzania lui. 

Mi-a spus că se mai gândise că mă lăsa să călătoresc 
singură până la Londra, ceea ce era cale lungă; şi, fiindcă 
lui îi era totuna încotro o apucă, era hotărât să mă 
însoţească până acolo sau pe aproape; mi-a mai spus să nu-i 
iau în nume de rău, dacă va pleca fără să-şi ia rămas bun; şi 
asta a trebuit să-i făgăduiesc. 

Mi-a povestit apoi cum dăduse drumul celor trei servitori, 
îşi vânduse caii şi trimisese oamenii să-şi încerce singuri 
norocul şi toate astea, într-un răstimp foarte scurt, la un 
popas, într-un orăşel de pe drum, nu ştiu cum îi zice. 

— Şi, zice, am vărsat câteva lacrimi, când am rămas 
singur, gândindu-mă cu cât erau ei mai fericiţi decât 
stăpânul lor, fiindcă ei puteau bate la prima uşă ca să 
găsească o slujbă, în timp ce eu nu ştiam încotro să mă duc 
şi ce să fac. 

I-am spus că fusesem atât de nefericită după despărţire, 
încât mai rău nici nu putea să fie; şi acum că se înapoiase, 
nu voiam să mă mai despart de el, dacă el era gata să mă ia 
cu dânsul, oriâncotro se duce. Am încuviinţat ca, până una- 
alta, să plecăm împreună la Londra dar n-am consimţit ca el 
să dispară fără să-şi ia rămas bun de la mine, ci i-am spus, 
în glumă, că dacă face asta îl voi chema iarăşi înapoi, 
strigându-l tot atât de tare ca şi prima oară. După aceea am 
scos din buzunar ceasornicul lui şi i l-am dat înapoi, de 
asemenea cele două inele şi cele 10 guinee, dar el n-a vrut 
nici în ruptul capului să le primească, ceea ce îmi dădea de 
bănuit că are de gând să plece în timpul călătoriei şi să mă 
lase. 


Adevărul e că situaţia lui, cuvintele pătimaşe ale scrisorii, 
purtarea lui frumoasă de gentleman, grija pe care mi-o 
arăta în toate împrejurările, felul cum se despărţise de o 
parte atât de însemnată a averii lui, dându-mi-o mie toate 
astea la un loc mă impresionaseră atât de tare, încât nu 
înduram gândul despărțirii. 

Două zile după asta, am plecat din Chester, eu în diligenţă, 
iar el călare. La Chester am dat drumul slujnicei. El era 
împotrivă ca eu să rămân fără slujnică, dar i-am spus ca fata 
fiind tocmită la ţară (la Londra nu ţineam slujnică), ar fi fost 
neomenos s-o iau sărmana cu mine şi să-i dau drumul de 
îndată ce voi ajunge la oraş; şi apoi asta ar fi încărcat fără 
nici un rost cheltuielile drumului, aşa că l-am împăcat în 
această privinţă. 

M-a însoţit până la Dunstable, mai puţin de treizeci de mile 
depărtare de Londra şi aci mi-a spus că soarta şi 
nenorocirile lui îl silesc să mă părăsească şi că n-are rost să 
meargă până la Londra, din pricini pe care nu era nevoie să 
le ştiu şi eu; şi l-am văzut pregătindu-se să plece. Diligenta 
cu care călătoream nu se oprea de obicei la Dunstable, dar 
rugând eu poştalionul să stea un sfert de oră, omul a fost 
mulţumit să se oprească puţin la poarta unui han, iar noi 
doi am intrat înăuntru. 

Când ne-am văzut la han, i-am spus că vreau să-i mai cer 
un singur hatâr, anume, fiindcă el nu poate merge mai 
departe, să-mi dea voie să stau cu el o săptămână sau două 
în oraşul acela, ca să putem, în răstimpul ăsta, să găsim o 
cale de a împiedica un lucru atât de nimicitor pentru 
amândoi cum era o despărţire definitivă; şi că voiam să-i 
propun un lucru însemnat, care i se va părea poate, şi lui, 
spre folosul nostru. 

Era o propunere prea cuminte pentru a fi respinsă, aşa 
încât el a chemat hangiţa şi i-a spus că soţia lui căzuse 
bolnavă, atât de bolnavă încât nu putea fi vorba să plece 
mai departe cu diligenţa, care o obosea de moarte, şi a 
întrebat dacă ne poate găsi adăpost vreo două-trei zile într- 


o casă particulară, unde eu să mă pot odihni un pic, fiindcă 
eram istovită de călătorie. Hangiţa, o femeie de treabă, bine 
crescută şi foarte îndatoritoare, a venit numaidecât să mă 
vadă mi-a spus că are două sau trei odăi foarte bune, într-o 
aripă a casei unde nu răzbeşte zgomotul şi nu se îndoieşte 
că, după ce le voi vedea, au să-mi placă a mai spus că-mi dă 
una din slujnicele ei, care n-o să aibă altceva de făcut decât 
să mă îngrijească pe mine. Era atât de drăguță, încât nu 
puteam decât să primesc; drept care m-am dus să văd 
odăile, care mi-au plăcut nespus pentru că erau minunat 
mobilate şi foarte bine aşezate am plătit aşadar diligenţa şi 
am coborât bagajele, hotărâți să zăbovim câtăva vreme aci. 

I-am mai spus bărbatului meu că voi rămâne cu el până ce- 
mi voi fi cheltuit toţi banii, dar că nu-i dau voie lui să 
cheltuiască nici un şiling. Ne-am ciorovăit foarte 
prieteneşte în legătură cu asta, dar eu i-am spus că, fiind, 
pare-se, ultima oară că mi-e dat să mă bucur de tovărăşia 
lui, îl rugam să mă lase să hotărăsc numai eu în privinţa 
asta, în tot restul fiind el stăpân; şi el a încuviinţat. 

Într-o seară, pe când ne plimbam pe câmp, i-am spus că 
acum vreau să-i fac propunerea despre care-i vorbisem; 
prin urmare, i-am povestit cum trăisem în Virginia, unde 
aveam o mamă încă în viaţă, după socoteala mea, deşi 
bărbatu-meu murise de câţiva ani. l-am spus că, dacă 
lucrurile nu s-ar fi pierdut pe mare, lucruri al căror preţ, 
între noi fie vorba, l-am umflat binişor, aş fi avut destulă 
avere ca să nu fim siliţi să ne despărţim în felul ăsta. După 
aceea i-am dat amănunte despre cum se căpătuiesc oamenii 
în ţara aceea, despre felul cum legea ţării le dă pământ 
mult, şi chiar dacă nu le dă, pământul poate fi cumpărat cu 
un preţ atât de mic, încât nici nu face să mai vorbim despre 
asta. 

Pe urmă, i-am istorisit în amănunţime cum e cu plantațiile 
în Virginia, cum transportând acolo mărfuri englezeşti în 
valoare nu mai mare decât două sau trei sute de lire, un om 


priceput, având câţiva servitori şi unelte, poate curând să 
întreţină o familie şi, în câţiva ani, să facă avere. 

I-am vorbit despre roadele pământului de acolo, i-am spus 
cum trebuie îngrijit şi pregătit ogorul, ce produce de obicei, 
şi i-am arătat că, după câţiva ani, dacă începem aşa, vom fi 
bogaţi - tot atât de sigur cum eram acum săraci. 

E] s-a mirat de cele auzite; şi n-am avut alt subiect vreme 
de aproape o săptămână, în care i-am arătat negru pe alb, 
cum se zice, că era din punct de vedere moral cu neputinţă, 
presupunând că ne vom purta ca nişte oameni chibzuiţi, să 
nu ajungem la o stare bună îşi înfloritoare. 

După aceea i-am spus ce măsuri aş lua eu ca să scot suma 
de 300 de lire sau cam pe aproape; şi am discutat cu el ce 
bine ar fi să punem capăt ghinioanalor noastre şi să 
câştigăm, în lume, rangul la care năzuisem amândoi şi am 
adăugat că, după şapte ani, s-ar putea să fim în stare să 
lăsăm plantaţia pe mâini bune şi să ne întoarcem în ţară, 
unde ne-am statornici, încasându-ne veniturile şi 
bucurându-ne de ele. Şi i-am dat pilde de oameni care 
făcuseră aşa şi trăiau acum foarte respectabil la Londra. 

Pe scurt, atâta l-am pisat că omul aproape a încuviinţat, 
dar mereu se ivea ceva care strica totul, până când, în cele 
din urmă, a răsturnat jocul şi a început să vorbească despre 
Irlanda, ţintind acelaşi scop la care ţintisem eu vorbind 
despre Virginia. 

Mi-a spus că un om care s-ar mulţumi cu viaţa la ţară, dacă 
are fonduri ca să cumpere pământ, poate obţine acolo 
pentru 50 de lire ferme pentru care aici plăteşti 200 de lire 
pe an; că recolta era de aşa fel şi pământul atât de mănos, 
încât chiar dacă nu vom pune mult la o parte, cu siguranţă 
că vom trăi acolo la fel de larg cum trăieşte în Anglia un 
gentleman cu 3000 de lire venit pe an; că el făcuse planul 
să mă lase la Londra şi să plece în Irlanda ca să încerce; şi 
că, dacă va vedea că pune temeliile unei vieţi îmbelşugate, 
potrivite cu respectul ce mi-l purta, aşa cum nu se îndoia că 
va face, va veni să mă ia. 


Eram înfricoşată de-a binelea la gândul că, după o astfel 
de propunere, omul se va bizui pe cuvântul meu, anume de 
a-mi preface micul venit în bani, urmând a-l lăsa să-i ducă în 
Irlanda ca să facă încercarea dar era un om prea drept ca 
să dorească una ca asta sau chiar să primească, dacă i-aş fi 
propus eu. Şi mi-a luat-o el înainte, adăugind că se va duce 
să-şi încerce norocul în felul acesta şi că, dacă va vedea că 
scoate destul pentru trai, atunci de-abia va adăuga averea 
mea la a lui, după ce voi fi eu acolo, ca să trăim omeneşte 
amândoi dar că nu va pune la bătaie nici un şiling din ce-i al 
meu, înainte de a face încercarea cu o sumă mică, şi mă 
asigura că, dacă în Irlanda va vedea că, nu-i nimic de făcut, 
atunci se va întoarce la cele spuse de mine şi se va alătura 
planului meu de a merge în Virginia. 

Era atât de serios în dorinţa de a încerca mai întâi planul 
lui, încât nu m-am putut împotrivi; totuşi mi-a făgăduit că- 
mi va trimite veşti puţin timp după ce va ajunge acolo, ca să 
aflu şi eu dacă lucrurile se potrivesc cu planurile lui şi 
pentru ca, dacă succesul nu se arată, să am eu răgaz să mă 
pregătesc pentru cealaltă călătorie, iar atunci, mă 
încredința el, mă va însoţi în America din toată inima. 

De aici n-am putut să-l urnesc şi cu discuţiile astea a trecut 
aproape o lună, în care timp m-am bucurat de tovărăşia lui, 
cea mai plăcută din câte îmi fusese dat să cunosc în toată 
viaţa mea de până atunci. 'Iot în timpul ăsta, am aflat 
crâmpeie din viaţa lui, o viaţă cu adevărat uimitoare şi plină 
de schimbări, care ar fi de ajuns ca să umple o poveste cu 
mult mai interesantă prin aventurile şi întâmplările ei decât 
oricare dintre cele tipărite vreodată. Dar o să am prilejul de 
a mai vorbi despre el mai încolo. 

În cele din urmă, ne-am despărţit, deşi cu mare mâhnire în 
ceea ce mă priveşte; şi nici el nu şi-a luat rămas bun cu 
inima uşoară, dar era silit s-o facă, fiindcă avea motive 
întemeiate ca să nu intre în Londra, după cum aveam să 
înţeleg cu prisosinţă în urmă. 


I-am spus unde să-mi scrie, deşi marea taină o mai 
păstram, cu alte cuvinte nu i-am dezvăluit numele meu 
adevărat, cine eram şi unde mă putea găsi; şi el m-a învăţat 
cum să-i scriu ca să fie sigur c-o să primească scrisoarea. 

Am ajuns la Londra a doua zi după ce ne despărţisem, dar 
nu m-am dus de-a dreptul la vechea mea locuinţă, ci dintr-o 
anumită pricină, m-am adăpostit într-o casă particulară de 
pe St. John's Street sau cum i se spune obişnuit St. John's, 
lângă Clerkenwell; şi aici, în singurătate, avui răgaz să stau 
să mă gândesc temeinic la cele şapte luni de rătăciri, fiindcă 
atâta fusesem plecată. Priveam înapoi cu nemărginită 
desfătare spre ceasurile plăcute petrecute alături de 
ultimul meu soţ; dar desfătarea asta a scăzut simţitor, când 
mi-am dat seama, câtva timp după aceea, că sunt 
însărcinată. 

Eram foarte încurcată din pricina greutăţii de a găsi un loc 
unde să pot naşte, fiindcă pe vremea aceea unul dintre cele 
mai gingaşe lucruri din lume pentru o femeie străină şi fără 
prieteni era să fie adăpostită în astfel de împrejurări 
primejdioase, iar eu eram lipsită de mijloacele de a-mi 
procura orice siguranţă. 

În tot timpul acesta, avusesem grijă să duc mai departe 
corespondenţa cu prietenul meu de la bancă, sau, mai bine 
zis, a avut el grijă, fiindcă-mi scria o dată pe săptămână; şi, 
măcar că nu-mi cheltuisem banii atât de repede încât să fie 
nevoie să-i cer lui, totuşi îi scriam destul de des ca omul să 
ştie că trăiesc. Lăsasem vorbă în Lancashire să mi se trimită 
scrisorile şi, în timpul sihăstriei din St. John's, am primit o 
scrisoare foarte drăguță în care el mă asigura că procesul 
de divorţ merge bine, deşi se lovise de unele piedici la care 
nu se aşteptase. 

Nu m-a necâjit ştirea că procesul se tărăgănează mai mult 
decât s-ar fi aşteptat el. Deşi nu eram în situaţia dea mă 
putea mărita, fiindcă nu eram atât de nesăbuită încât să mă 
mărit cu el când mă ştiam însărcinată de la altul, cum ştiu 
că au cutezat să facă unele femei, totuşi n-aveam chef să-l 


pierd într-un cuvânt, eram hotărâtă să-l iau, dacă el nu-şi 
schimbă gândul, de îndată ce voi fi din nou pe picioare. 
Miroseam eu că de celălalt bărbat n-o să mai aud nimic; şi, 
cum acela mă îmboldise tot mereu să mă căsătoresc, 
asigurându-mă că n-o să se supere şi nici n-osămă 
urmărească pentru a mă lua înapoi, n-aveam să am 
mustrări de cuget în cazul când prietenul de la bancă voia 
să mai facă târgul şi n-aveam temei să cred că nu va voi, 
după scrisorile ce mi le trimitea şi care erau cum nu se 
poate mai drăgăstoase şi mai îndatoritoare. 

Mă făceam din ce în ce mai voinică şi oamenii la care 
locuiam începură să bage de seamă, ba chiar, în măsura în 
care le îngăduia politeţea, să-mi dea de înţeles că trebuie să 
mă gândesc la mutare. Eram încurcată rău şi din ce în ce 
mai abătută, fiindcă zău nu ştiam ce cale să apuc; aveam 
bani, dar n-aveam prieteni şi se părea c-o să rămân cu un 
copil pe cap, o povară de care fusesem scutită în trecut, 
după cum a arătat povestea mea de până acum. 

Între timp am căzut rău bolnavă şi, de inimă rea, boala mi 
s-a înrăutățit. În cele din urmă, s-a dovedit că erau doar 
nişte friguri, dar mie mi-era teamă să nu lepăd. N-ar trebui 
să spun teamă, fiindcă, de fapt, aş fi fost bucuroasă să 
lepăd, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut vreodată să iau 
ceva pentru asta. Mizera groază, zău aşa, până şi de un 
astfel de gând. 

Totuşi venind o dată vorba despre starea mea, doamna la 
care locuiam m-a sfătuit să trimit după o moaşă. La început 
am făcut nazuri, dar după aceea am primit, spunându-i că 
nu cunosc nici o moaşă şi las totul în seama ei. 

Pare-se că gazda nu era chiar atât de străină de cazuri ca 
al meu, cum crezusem eu la început, şi asta se va vedea 
îndată; aşa încât a trimis după o moaşă potrivită adică 
potrivită pentru mine. 

Femeia părea pricepută în treaba ei, vreau să zic în 
meseria ei de moaşă; dar mai avea o meserie în care se 
pricepea la fel de bine ca cele mai multe femei, dacă nu 


cumva le întrecea pe toate. Gazda îi spuse că sunt foarte 
abătută şi că socoteşte că de aceea mă şi îmbolnăvisem, ba 
o dată i-o spuse chiar de faţă cu mine: 

— Doamnă B, cred că suferinţa acestei cucoane e de 
natură delicată şi te priveşte pe dumneata, aşa încât dacă îi 
poţi fi de folos, te rog nu te da în lături, căci e o femeie 
foarte cumsecade şi pe urmă a ieşit din odaie. 

Eu zău nu pricepeam ce vrea să spună, dar mătuşica 
începu să mă lămurească foarte serios de îndată ce ieşi 
gazda pe uşă. 

— Doamnă, zice ea, se pare că nu pricepi ce vrea să spună 
gazda dumitale şi dacă pricepi tot nu-i nevoie să-i arăţi c-ai 
priceput. Vrea să spună că, în situaţia dumitale, o naştere 
nu-i chiar un fleac şi că dumneata nu eşti prea încântată să 
afle lumea despre ce e vorba. Altceva nu mai e nevoie să-ţi 
spun şi, dacă crezi de cuviinţă să-mi împărtăşeşti câte ceva 
despre situaţia dumitale, atât cât socoteşti că e nevoie, 
fiindcă eu nu vreau să mă amestec unde nu-mi fierbe oala, 
poate că aş putea să te ajut, să te uşurez şi să-ţi alung toate 
gândurile negre. 

Fiecare cuvânt pe care-l rostea făptura asta era un balsam 
pentru mine şi-mi umplea inima cu viaţă nouă şi curaj 
sângele începu să-mi circule mai iute în vine şi parcă nu mai 
eram acelaşi om. Am început din nou să mănânc şi numai- 
decât m-am simţit mai bine. Mi-a mai spus ea multe, ţintind 
tot acolo şi, după ce m-a îndemnat să vorbesc mai slobod, 
jurându-se pe ce are mai sfânt că va păstra taina, s-a oprit 
un pic, ca şi cum ar fi aşteptat să vadă ce impresie a făcut 
asupra mea şi ce am de gând să spun. 

Îmi dădeam prea bine seama ce nevoie am de o femeie ca 
asta, ca să nu primesc. l-am spus că lucrurile stăteau în 
parte aşa cum le ghicise ea şi, în parte, nu, fiindcă eram de 
fapt măritată şi aveam bărbat, deşi el era dus atât de 
departe, încât nu putea să se arate. 

Ea mi-a curmat vorba, spunându-mi că asta nu e treaba ei; 
pentru ea, toate femeile care se dădeau în grija ei, erau 


femei măritate. Orice femeie însărcinată, mi-a zis, ştie de un 
tată al copilului şi dacă tatăl ăla e bărbat cu cununie sau ba, 
pe ea n-o priveşte treaba ei e să mă ajute în împrejurările 
de faţă, fie că am bărbat, fie că n-am. 

— Fiindcă, doamnă, mi-a zis, să ai un bărbat care nu se 
poate arăta înseamnă să n-ai bărbat, aşa încât fie că eşti 
nevastă, fie că eşti amantă, mie mi-e totuna. 

Mi-am dat numaidecât seama că fie că eram târfă, fie că 
eram nevastă, aici tot drept târfă aveam să trec; aşa încât 
am lăsat să treacă de la mine. l-am răspuns că are dreptate, 
dar că, totuşi, dacă-i vorba să-i destăinuiesc cazul meu, 
trebuie să-i spun întocmai cum a fost; aşa încât i-am 
povestit dandanaua cât am putut mai pe scurt, şi am 
încheiat cam aşa: 

— 'Te supăr cu toate astea, doamnă, zic, nu fiindcă, după 
cum spuneai adineauri, are vreo legătură cu treaba 
dumitale; ceea ce te priveşte pe dumneata e că mie puţin 
îmi pasă dacă află lumea, sau ba, fiindcă mi-e totuna; 
greutatea cea mare e însă că cu n-am nici o cunoştinţă în 
partea asta a ţării. 

— Te înţeleg, doamnă, zice ea; n-ai cum să astupi gura 
lumii şi să împiedici obrăzniciile celor din parohie, obişnuite 
în împrejurări din astea şi, poate, zice, nici nu ştii cum ai să 
te descurci cu copilul după ce o veni. 

— Ce-ai spus acum la urmă nu-mi dă atâtea griji ca ce 
spuneai mai înainte. 

— Doamnă, zice moaşa, cutezi să te dai pe mâna mea? Eu 
locuiesc în cutare loc; aşa încât măcar că eu nu pot face 
cercetări în legătură cu dumneata, dumneata însă poţi să te 
informezi despre mine. Mă numesc B. Locuiesc pe cutare 
stradă şi spune numele străzii şi am la poartă firma 
„Leagănul”. Sunt de meserie moaşă şi am de cliente multe 
doamne, care vin să nască la mine. Am dat parohiei o 
cauţiune generală, drept descărcare pentru tot ce vine pe 
lume sub acoperişul meu. În toată treaba asta, nu mai am 


de pus decât o întrebare, zice, şi dacă-mi răspunzi la ea, nu 
mai ai nici o grijă. 

Am înţeles numaidecât unde bate şi i-am spus: 

— Doamnă, cred că te înţeleg. Mulţumesc lui Dumnezeu, 
deşi duc lipsă de prieteni prin locurile astea, nu duc lipsă de 
bani, atât cât e nevoie, măcar că nu înot în ei. 

Am adăugat asta ca femeia să nu se aştepte la cine ştie ce. 

— Bine, doamnă, zice, ăsta e lucrul fără de care în 
asemenea cazuri nu poţi face nimic; totuşi, zice, ai să vezi 
că nu vreau nici să te jefuiesc, nici să-ţi propun ceva 
neplăcut şi prin urmare e bine să ştii totul dinainte, ca să te 
dai după împrejurări şi să fii cheltuitoare sau econoamă, 
după cum crezi nimerit. 

I-am spus că pare să fi înţeles atât de bine situaţia mea, 
încât nu-i ceream decât un lucru: anume, fiindcă aveam 
bani destui, deşi nu foarte mulţi, să rânduiască totul în aşa 
fel, încât să fie cât mai puţine cheltuieli. 

Mi-a răspuns că-mi va supune o listă de cheltuieli în vreo 
două-trei forme, iar eu voi alege pe cea care-mi va plăcea 
am rugat-o să facă aşa. 

A doua zi, mi-a adus socoteala, şi cele trei liste arătau aşa: 

L s p (lire, şilingi, penny) 

1) pentru trei luni găzduire în casa ei, inclusiv masa, cu 
zece şilingi pe săptămână6 002) pentru o doică cu luna şi 
chirie pentru rufărial 1003) pentru un pastor care să 
boteze copilul, naşil 10 04) pentru o masă cu ocazia 
botezului la care să invit cinci prieteni.l 005) pentru 
onorariul moaşei şi pentru ostenelile ei de a înlătura 
neplăcerile parohiei3 306) pentru slujnica ei care va ajuta.0O 
10 013 130 

Asta era prima listă; a doua suna cam la fel: 

1) pentru trei luni găzduire şi masă etc. Cu20 şilingi pe 
săptămână. 

12 0 02) pentru o doică cu luna, chirie pentru rufăria2 10 
03) pentru un pastor care să boteze copilul, naşi2 003 305) 
pentru onorariul moaşei ca mai sus.5 501 0025.18.0 


Asta era lista de categoria a doua; cea de atreiaerao 
clasă mai sus, mai ales pentru cazul când se va arăta tatăl 
sau niscai prieteni. 

1) pentru trei luni găzduire şi masă, cu două odăi şi o 
cămăruţă pentru servitoare.30 0 02) pentru o doică cu luna 
şi cea mai fină len-4 403) pentru pastorul care botează 
copilul etc.2 10 04) pentru ospăț şi cei care procură vinul.6 
0010 10 06) pentru servitoare, în afară de cea a lăuzei.0 10 
053 14.0 

Mi-am aruncat ochii pe cele trei liste, am zâmbit şi i-am 
spus că, după toate socotelile, găseam pretenţiile ei foarte 
chibzuite şi nu mă îndoiam că tot ce oferea ea era foarte 
bun. 

Ea mi-a răspuns că voi judeca după ce voi vedea totul. I- 
am spus că, din păcate, voi fi o clientă de categoria cea mai 
joasă: 

— Şi poate, zic eu, din cauza asta voi fi mai puţin 
binevenită. 

— Nu, de loc, a zis ea, pentru că la una de categoria a 
treia, am două cliente de a doua şi patru de întâia şi 
proporţia câştigului meu e aceeaşi; dar, dacă te îndoieşti că 
vei fi bine îngrijită, voi da -voie oricărui prieten de al 
dumitale să vină să vadă cum eşti servită. 

După aceea mi-a dat lămuriri cu privire la cele trei note. 

— În primul rând, doamnă, zice ea, te rog să bagi de 
seamă că te ţin trei luni cu numai 10 şilingi pe săptămână 
îmi îngădui să spun că n-ai să te plângi de masa mea. Îmi 
închipui, zice, că acolo unde eşti acum n-o scoţi la capăt mai 
ieftin? 

— Sigur că nu, zic eu, nu atât de ieftin, fiindcă plătesc 6 
şilingi pe săptămână camera şi-mi pregătesc singură masa, 
ceea ce mă costă cu mult mai mult. 

— Pe urmă, doamnă, zice, dacă nu trăieşte copilul, cum se 
întâmplă câteodată, ai economisit pastorul; şi dacă n-ai 
prieteni pe care să-i pofteşti, scapi şi de cheltuielile 
ospăţului aşa încât dacă scoţi astea, zice, naşterea n-o să te 


coste mai mult de 5 lire şi 3 şilingi peste ce cheltuieşti de 
obicei cu traiul. 

Era lucrul cel mai cuminte pe care-l auzisem vreodată; aşa 
încât i-am spus zâmbind că voi fi clienta ei; i-am mai spus 
că, deoarece mai erau două luni şi mai bine până la soroc, 
voi fi poate nevoită să stau la ea mai mult decât trei luni şi 
doream să ştiu dacă n-o să mă silească să mă mut, înainte 
de a fi în stare să plec. Nu, a zis ea avea casă mare şi, afară 
de asta, ea nu silea niciodată o femeie care născuse la ea să 
se mute înainte de dorea ea singură să plece şi chiar dacă 
se iveau mai multe cliente, nu se avea atât de rău cu 
vecinele, încât să nu poată găzdui şi douăzeci la nevoie. 

Am găsit că e o femeie minunată în felul ei şi, ca să nu mai 
lungesc vorba, m-am dat pe mâna ei. Ea a început atunci să 
vorbească de altele, s-a uitat cum locuiesc, a găsit că-mi 
lipsesc anumite îngrijiri şi înlesniri şi a spus că, în casa ei, 
nu voi fi tratată aşa. l-am răspuns că mă sfiam să vorbesc 
pentru că gazda se arătase mai rece, sau cel puţin aşa mi se 
părea, de când căzusem bolnavă, din pricină că eram 
însărcinată; şi mă temeam să nu mă jignească într-un fel 
sau altul, în caz că n-aş fi în stare să-i dau prea multe 
lămuriri despre persoana mea. 

— Vai de mine, dragă, spuse moaşa, dumneaei nu e străină 
de aceste lucruri; a încercat şi ea să găzduiască doamne în 
situaţia dumitale, dar n-a putut să dea garanţii parohiei de 
altfel e o doamnă foarte cumsecade, după cum ţi-ai dat 
seama. Totuşi, fiindcă ai de gând să pleci, nu te ciorovăi cu 
ea şi o să am eu grijă să fii ceva mai bine îngrijită cât timp 
mai stai aici, fără să te coste mai mult. 

Eu nu înţelegeam ce vrea să spună; totuşi, i-am mulţumit 
şi ne-am despărţit. A doua zi de dimineaţă, mi-a trimis un 
pui fript cald şi o (sticlă cu sherry şi a poruncit slujnicei să- 
mi spună că mă va servi zilnic, cât timp voi locui aci. Asta 
era surprinzător de drăguţ şi de plăcut, aşa încât am primit 
cu toată inima. Seara, a trimis din nou la mine ca să afle 
dacă-mi lipseşte ceva şi ca să poruncească slujnicei să vină 


la ea, dimineaţa, şi să ia mâncarea. Slujnica a primit ordin 
să-mi facă o ciocolată, dimineaţa, înainte de a pleca, iar la 
prânz mi-a adus nişte momiţe de vițel şi o farfurie cu supă; 
în felul ăsta, moaşa mă îngrijea de la depărtare, iar eu eram 
încântată şi m-am înzdrăvenit repede, pentru că într-adevăr 
cauza principală a bolii mele erau necazurile. 

Mă aşteptam, fiindcă aşa se întâmplă la oamenii de teapa 
asta, ca slujnica pe care mi-o trimisese să fie o fetişcană 
obraznică foc, crescută ca-n Drury Lane şi treaba nu-mi 
prea venea la socoteală; aşa încât, în prima noapte, nici n- 
am vrut s-o las să se culce cu mine în casă şi stăteam cu 
ochii pe ea, de parc-ar fi fost o hoaţă. 

Stăpâna ei a ghicit numaidecât despre ce este vorba şi a 
trimis-o înapoi cu un bileţel, în care scria că mă pot bizui pe 
cinstea slujnicei ei; că răspunde de ea în toate privinţele şi 
că ea nu (angajează servitori, dacă nu e sigură de ei. Mi s-a 
ridicat o piatră de pe inimă; şi într-adevăr purtarea fetei 
era grăitoare, fiindcă fiinţă mai modestă, mai liniştită, mai 
cumpătată încă n-a intrat în casă de oameni şi mi-am dat 
seama de asta şi mai târziu. 

De îndată ce m-am simţit destul de zdravănă ca să ies din 
casă, m-am dus cu slujnica sa văd locuinţa în care aveam să 
stau; totul era atât de dichisit şi de curat încât, ce mai 
încoace-ncolo, mi-a luat piuitul şi am rămas nespus de 
încântată de tot ce vedeam, lucru care, ţinând seama de 
împrejurările triste prin care treceam, era mai mult decât 
puteam să sper. 

Vă aşteptaţi poate să vă descriu de ce fel erau 
îndeletnicirile ticăloase ale femeii pe mâinile căreia 
încăpusem, dar prea aş încuraja viciul, dacă aş arăta lumii 
cu câtă uşurinţă erau scăpate aci femeile de povara unor 
copii din flori. Cucoana asta simandicoasă avea mai multe 
metode. Una dintre ele era ca atunci când un copil se 
năştea, dar nu în casa ei (fiindcă era chemată la multe 
naşteri, în case particulare), nişte oameni pregătiţi dinainte 
să ia în schimbul unei sume de bani copilul din seama 


mamei ca şi a parohiei ea zicea că aceşti copii sunt îngrijiţi 
cum se cuvine. Dar ce se întâmpla cu ei, având în vedere că 
erau atâţia, după câte am înţeles din spusele ei, nu pot să- 
mi închipui. 

Am stat adeseori de vorbă cu ea despre asta; şi ea îmi 
închidea gura, spunând că salva astfel viaţa unor mieluşei 
nevinovaţi, cum le zicea, care altfel ar fi fost poate omorâţi 
şi de asemenea viaţa multor femei căzute, de pe urma 
nenorocirilor, pradă deznădejdii, şi care ar fi fost altfel 
ispitite să-şi ucidă copiii. Am recunoscut că-i adevărat şi că 
face o faptă lăudabilă am întrebat numai dacă aceşti copii 
încap, după aceea, pe mâini bune şi nu sunt prost trataţi şi 
neglijaţi de îngrijitoarele lor. Ea mi-a răspuns că are 
totdeauna grijă de asta şi că nu ţine în slujba ei îngrijitoare 
care nu sunt femei foarte de treabă şi pe care nu se poate 
bizui. 

Eu n-aveam cum să-i tăgăduiesc spusele şi deci eram 
nevoită să răspund: 

— Doamnă, nu pun la îndoială că dumneata îţi faci datoria, 
dar vorba e ce fac ceilalţi? 

Şi iar îmi închidea gura, zicând că are cea mai mare grijă 
în privinţa asta. 

Singurul lucru în toată vorbăria ei care nu mi-a plăcut nici 
de frică a fost că, discutând o dată despre cât de înaintată e 
sarcina mea, mi-a spus ceva care suna cum că ar putea să 
mă ajute să scap mai curând de povara mea, dacă m-aş 
învoi; sau, mai limpede, că poate să-mi dea ceva ca să lepăd, 
dacă doresc să pun, în felul ăsta, capăt necazurilor mele; eu 
i-am arătat numaidecât că mi-e groază la gândul ăsta şi, ca 
să fiu dreaptă cu ea, a înlăturat chestiunea cu atâta 
iscusinţă, încât n-aş putea să spun dacă chiar se gândise la 
treaba asta sau dacă pomenise de ea numai ca de un lucru 
îngrozitor; căci ştia să-şi potrivească atât de bine cuvintele 
şi prindea gândul meu cu atâta repeziciune, încât a început 
ea singură să se împotrivească, înainte ca eu să am timpul 
de a vorbi. 


Ca să scurtez cât pot partea asta, mi-am părăsit locuinţa 
din St. Jones's şi m-am mutat la îngrijitoarea cea nouă aşai 
se spunea în casa ei şi aci am fost tratată cu atâta politeţe şi 
îngrijită atât de bine şi totul era atât de desăvârşit, încât mă 
cuprindea mirarea şi nu înţelegeam, la început, cu ce câştig 
se alege îngrijitoarea mea; mai încolo am descoperit că nu 
urmărea să se aleagă cu vreun câştig de pe urma mesei şi 
nici n-ar fi putut câştiga prea mult, dar ca din alte lucruri 
pe care le învârtea îşi scotea ea câştigul şi vă asigur că aici 
se alegea cu destul mai că nu-ţi venea să crezi ce clientelă 
avea, şi în casa ei şi în afară, numai în chestiuni delicate, 
sau, ca să vorbim deschis, de pe urma dezmăţului. 

Cât am locuit eu în casa ei, adică timp de aproape patru 
luni, n-au născut la ea mai puţin de douăsprezece femei 
uşoare şi cred că a avut sub supraveghere vreo treizeci şi 
două sau aşa ceva, în afara celor din casa ei; una dintre ele 
locuia la vechea mea gazdă din St. Jones's, care cu mine 
făcuse pe mironosiţa. 

Asta dovedea, în chip ciudat, creşterea viciului în 
vremurile noastre şi, oricât aş fi fost de ticăloasă, tot mă 
cutremuram; începuse să-mi fie greață de casa unde 
locuiam şi, mai ales, de meseria gazdei; şi totuşi trebuie să 
spun că n-am văzut niciodată şi nu cred că se putea vedea 
vreo urmă de necuviinţă în casa aceea, tot timpul cât am 
locuit acolo. 

N-am văzut o dată vreun bărbat urcând scările decât 
numai pentru a vizita vreo lăuză în prima lună după 
naştere; şi, chiar şi atunci nu se apropia niciunul neînsoţit 
de bătrână, care socotea că ţine de cinstea meseriei ei să 
nu lase bărbatul să atingă femeia, nici măcar pe nevasta lui, 
în prima lună după naştere. Şi nu lăsa, cu nici un chip, 
vreun bărbat să se culce în casa ei, nici chiar alături de 
soţia lui; avea ea o vorbă, că nu-i pasă câţi copii se nasc în 
casa ei, dar de conceput nu vrea să fie conceput niciunul 
aci. 


Poate că mergea prea departe, dar dacă greşea, greşea cu 
socoteală, fiindcă, în felul ăsta, păstra numele bun al 
meseriei ei, aşa cum şi-l câştigase, şi era ştiut că, deşi 
îngrijea femei care se destrăbălaseră, nu ajuta niciodată la 
destrăbălarea lor; şi totuşi se îndeletnicea cu o meserie 
ticăloasă. 

În timp ce locuiam la ea şi încă înainte de naştere, ara 
primit o scrisoare din partea omului meu de încredere de la 
bancă, o scrisoare plină de cuvinte drăguţe şi îndatoritoare, 
prin care el mă îndemna să mă întorc la Londra când am 
primit-o eu, scrisoarea era veche de aproape două 
săptămâni, fiindcă fusese mai întâi trimisă în Lancashire şi 
de acolo înapoi. Omul încheia, spunându-mi că obținuse o 
hotărâre împotriva neveste-si, că era gata să-şi ţină 
făgăduiala dată mie, dacă eu îl vreau, şi adăuga 
nenumărate declaraţii de bunăvoință şi dragoste, pe care 
cu siguranţă că le-ar fi păstrat pentru el, dacă ar fi ştiut în 
ce situaţie mă aflam, şi pe care declaraţii, aşa cum stăteau 
lucrurile, eu eram departe de a le merita. 

I-am răspuns ia scrisoare şi am datat-o la Liverpool, dar i- 
am trimis-o cu un curier, sub pretext că sosise într-un plic 
adresat unei prietene din oraş. l-am arătat bucuria mea la 
vestea că e slobod, dar şi îndoiala că o recăsătorire ar fi 
foarte legală şi-i spuneam că sper să cugete serios la lucrul 
acesta, înainte de a lua vreo hotărâre, urmările fiind prea 
grave, pentru ca un om cu judecată să se pripească; am 
încheiat, dorindu-i numai bine în tot ce va hotări, fără să-i 
dezvălui ce era în mintea mea şi fără să-i răspund la 
propunerea ce mi-o făcea de a veni la el la Londra, dar am 
pomenit, în treacăt, de gândul de a mă întoarce spre 
sfârşitul anului, scrisoarea fiind datată din aprilie. 

Am născut prin mijlocul lui mai şi iarăşi am făcut un băiat 
voinic, iar eu mă simţeam bine, ca de obicei în astfel de 
împrejurări. Îngrijitoarea mea şi-a îndeplinit treaba de 
moaşă cu cea mai mare îndemânare şi iscusinţă ce se pot 
închipui, întrecând tot ce-mi fusese dat să văd până atunci. 


A avut atâta grijă faţă de mine în timpul facerii şi după 
aceea, în timpul lăuziei, încât dacă mi-ar fi fost mamă, n-ar 
fi putut face mai mult. Dar nimeni să nu fie încurajat prin 
exemplul acestei cucoane îndemânatice spre o viaţă 
păcătoasă, fiindcă acum ea se află la locul de veci şi pot 
spune că n-a lăsat în urma ei nimic care să merite stimă. 

Cred că născusem, de vreo douăzeci de zile, când am 
primit din nou o scrisoare din partea prietenului meu de la 
bancă, cu ştirea surprinzătoare că obținuse hotărârea 
definitivă cu privire la despărţirea de nevastă-sa, că i-o 
împărtăşise şi ei în cutare zi şi că răspundea acum 
îndoielilor mele cu privire la căsătoria noastră, într-un fel 
neaşteptat şi nedorit nici de el; căci nevastă-sa, cuprinsă de 
remuşcări pentru felul cum se purtase cu el, auzind că el 
câştigase, se omorâse chiar în aceeaşi seară. 

Îmi scria în cuvinte frumoase, că-i pare rău de nenorocirea 
ei, dar se spală pe mâini de orice vină, fiindcă spunea că-şi 
făcuse doar dreptate, într-un caz în care fusese, în văzul 
lumii, jignit şi înşelat. Totuşi, spunea că e foarte abătut şi că 
nu i-a mai rămas altă mulţumire pe lumea asta decât 
nădejdea că voi reveni şi-l voi mângâia cu tovărăşia mea; şi 
stăruia tare să-i dau cel puţin speranţe că mă voi întoarce la 
oraş şi-i voi îngădui să mă vadă, şi atunci vom discuta totul 
mai în amănunţime. 

Eu am rămas înmărmurită la vestea asta şi am căzut serios 
pe gânduri cu privire la situaţia mea şi la nenorocirea de a 
avea un copil pe cap şi nu ştiam de loc cum s-o scot la capăt. 
În cele din urmă i-am vorbit îngrijitoarei, dar am luat-o pe 
departe. Câteva zile m-am arătat abătută, iar ea se ţinea 
scai de mine să-i spun ce mă tulbură. Nu puteam, pentru 
nimic în lume, să-i mărturisesc că eram cerută în căsătorie, 
după ce-i spusesem de atâtea ori că am bărbat, aşa încât nu 
ştiam cum să mă descurc cu ea. l-am mărturisit că era ceva 
care mă tulbura tare, dar, în acelaşi timp, i-am spus că-iun 
lucru despre care nu pot vorbi nimănui. 


Ea s-a mai ţinut de capul meu câteva zile, dar eu i-am spus 
că-i cu neputinţă să încredinţez taina asta oricui o fi. În loc 
să se mulţumească cu răspunsul meu, şi-a întețit stăruinţele 
îi dădea mereu zor că-i fuseseră încredințate cele mai mari 
taine de soiul ăsta, că era meseria ei să ascundă totul şi că, 
dacă ar fi dezvăluit taine de acest fel, s-ar fi dus pe copcă. 
M-a întrebat dac-o auzisem vreodată pălăvrăgind despre 
treburile altora, încât aş putea s-o bănuiesc. Mi-a spus că a 
mă destăinui ei era ca şi cum n-aş fi vorbit cu nimeni; că e 
tăcută ca un mormânt, însă că trebuie să fie un secret 
foarte neobişnuit, de vreme ce nu poate să-l scoată de la 
mine; a-l ascunde înseamnă să mă lipsesc însă de orice 
ajutor sau mijloc de ajutorare şi s-o lipsesc şi pe ea de 
prilejul de a mă sluji. Pe scurt, m-a vrăjit în aşa hal cu 
vorbăria şi cu puterea ei de convingere, încât n-a mai fost 
chip să-i tăinuiesc nimic. 

M-am hotărât să-i dezvălui totul. I-am spus povestea 
căsătoriei mele din Lancashire şi cum fusesem amândoi 
înşelaţi, cum ne întâlnisem şi cum ne despărţisem cum el 
mă dezlegase în ceea ce-l privea şi-mi dăduse deplină 
libertate să mă remărit, făgăduind că dacă va afla ceva, nu 
mă va cere înapoi, nu mă va tulbura, nu mă va trăda; că eu 
mă socoteam liberă, dar mi-era groaznic de frică să mă 
încumet de teama urmărilor, în caz că totul va fi descoperit. 

Pe urmă i-am spus ce partidă bună aveam în vedere; i-am 
arătat scrisorile prietenului meu, care mă poftea la Londra, 
şi a văzut cu câtă dragoste erau scrise, dar am acoperit 
numele, ascunzându-i de asemenea povestea cu 
nenorocirea neveste-si i-am spus numai că femeia murise. 

Ea s-a pornit pe râs când a auzit de şovăielile mele şi mi-a 
spus că cealaltă nici nu fusese căsătorie, ci o păcăleală de 
ambele părţi că, de vreme ce ne despărţisem prin bună 
înţelegere, contractul nu mai exista şi eram amândoi 
eliberaţi de îndatoriri. Avea pe vârful limbii argumente cu 
nemiluita; pe scurt, m-a dăscălit până m-a ameţit; nu spun 


însă că nu mi-a fost de ajutor, şi încă mult, pentru ceea ce 
năzuiam. 

Dar de-abia acum venea greutatea cea mare şi anume 
copilul acesta, a spus ea, trebuie înlăturat şi, în aşa fel, încât 
nimănui să nu-i fie cu putinţă să-i dea de urmă. Eu ştiam că 
n-o să fie chip să mă mărit, fără să tăinuiesc că am un copil, 
fiindcă omul ar fi descoperit cu ajutorul vârstei copilului că 
a fost născut acum, şi, deci, conceput după înţelegerea mea 
cu el şi cu asta praf s-ar fi ales de toată combinaţia. 

Dar atât de tare mă durea inima să mă despart pentru 
totdeauna de copil, ba chiar, după câte ştiam eu, să-l las să 
fie omorât sau să moară de foame prin nepăsarea sau 
cruzimea oamenilor, ceea ce de fapt tot aia era, încât numai 
gândul acesta mă umplea de groază. Doresc tuturor 
femeilor care primesc să li se ia copiii din cale, cum se 
spune, de dragul cuviinţei, să nu uite că ăsta nu e decâtun 
mijloc ticluit pentru a-i ucide; înseamnă să-şi omoare copiii, 
fără greş. 

E limpede pentru oricine se pricepe cât de cât la copii, că 
venim pe lume neajutoraţi, fără a fi în stare să facem faţă 
nevoilor, ba chiar să le facem cunoscute celor din jur; şi că, 
fără ajutor, suntem sortiţi pieirii acest ajutor presupune nu 
numai o mână binevoitoare, fie ea a mamei sau a altcuiva, ci 
şi două însuşiri şi anume: grijă şi iscusinţă; fără acestea, 
jumătate din copiii nou-născuţi mor, chiar dacă au mâncare, 
iar jumătate din cei care scapă cu viaţă rămân schilozi, 
neghiobi, ciungi, ologi sau poate smintiţi. Nu mă îndoiesc 
că, între altele, natura a semănat şi din aceste pricini 
dragostea faţă de copii în inimile mamelor; fără de care ele 
n-ar fi niciodată în stare să se dăruiască trup şi suflet, aşa 
cum trebuie să facă, grijilor şi durerilor neistovite de care e 
însoţită creşterea copiilor. 

Atâta vreme cât grija aceasta e trebuincioasă vieţii 
copilului, nepăsarea înseamnă ucidere şi iarăşi, să laşi 
copilul în seama unor oameni care nu simt acea dragoste 
neapărat trebuincioasă, fiindcă natura nu i-a înzestrat cu 


ea, înseamnă să-l nesocoteşti în ultimul hal. Ba unele femei 
merg mai departe, fiindcă ele urmăresc chiar pierderea 
copilului, aşa încât e crimă cu bună ştire, fie că pruncul 
moare, fie că trăieşte. 

Toate lucrurile acestea se perindau prin faţa ochilor mei şi 
încă sub înfăţişările cele mai negre şi mai înspăimântă- 
toare; şi fiindcă vorbeam foarte slobod cu îngrijitoarea mea, 
căreia mă învăţasem să-i spun mamă, i-am împărtăşit toate 
gândurile întunecoase care-mi treceau prin minte şi i-am 
spus cât sunt de nenorocită. Ea a luat lucrul ăsta mult mai 
serios decât pe celelalte; dar fiindcă era înrăită în aşa hal, 
încât n-o mişca nici frica de Dumnezeu, nici groaza de 
crimă, fireşte că nu pătrundeau până la ea nici vorbele 
despre dragoste. M-a întrebat dacă nu se arătase faţă de 
mine, în timpul lăuziei, grijulie şi drăgăstoasă ca o mamă. 
Am recunoscut că da. 

— Vezi, draga mea, zice, deşi după plecarea ta, ce mai 
însemni pentru mine? Ce mi-ar păsa dac-aş auzi c-ai fost 
spânzurată? Nu crezi că există femei care, fiindcă asta li-e 
meseria şi aşa îşi câştigă pâinea, se ostenesc să se 
îngrijească de nişte copii de parcă le-ar fi mame? Da, da, 
fetiţo, zice ea, nu te teme; doar noi cum am fost îngrijite? 
Eşti sigură c-ai fost îngrijită chiar de propria ta mamă? Şi 
totuşi eşti durdulie şi frumoasă, fetiţo, zice hoaşca; şi zicând 
aşa, mă mângâia pe obraji. Nu-ţi face gânduri, fata mea, 
zice, dându-i înainte tot pe aceeaşi strună. La mine nu 
există crime; eu întrebuinţez cele mai bune doici şi în 
mâinile lor se prăpădesc tot atât de puţini copii ca şi în 
mâinile mamelor. Nu ducem lipsă nici de îngrijire, nici de 
pricepere. 

Pusese degetul pe rană când întrebase dacă eu eram 
sigură că fusesem îngrijită de maică-mea; eram, dimpotrivă, 
sigură că nu fusesem şi când am auzit-o, am început să 
tremur şi să pălesc. Cu siguranţă, mi-am zis, că făptura asta 
nu e vrăjitoare şi nici n-are legătură cu vreun duh care să-i 
fi spus ce-i cu mine, înainte să fi aflat chiar eu şi mă uitam 


înspăimântată la ea dar gândindu-mă totuşi că nu-i cu 
putinţă să ştie ceva despre mine, mi-a trecut spaima şi am 
început să mă simt iarăşi la largul meu, dar nu chiar 
numaidecât. 

Ea şi-a dat seama de tulburarea mea, dar nu ştia ce 
înseamnă aşa încât îi dădea mai departe cu slăbiciunea de 
care dădeam dovadă, închipuindu-mi că pruncii sunt 
omorâţi când nu sunt crescuţi de mamele lor şi încerca să 
mă încredinţeze că acei copii de care se ocupă ea sunt la fel 
de bine îngrijiţi, ca şi cum ar fi crescuţi de mamele lor. 

— Se poate să fie aşa, mamă, zic, dar după câte ştiu eu, 
îndoielile mele sunt bine întemeiate. 

— Ia s-aud şi eu câteva îndoieli, zice ea. 

— Mai întăi, zic eu, dumneata dai bani oamenilor ăstora ca 
să ia copilul din mâinile părinţilor şi să se îngrijească de el 
cât o trăi. Dar ştim doar, mamă, zic eu, că ăştia-s oameni 
săraci şi sunt în câştig dacă scapă cât mai curând de povară 
cum pot să cred atunci, de vreme ce moartea copilului le 
convine cel mai bine, că vor fi foarte grijulii pentru viaţa lui? 

— Astea-s aiureli şi prăpăstii, zice ea. Îţi spun doar că 
bunul lor nume atârnă de viaţa copilului şi că au grijă de el 
ca oricare dintre mame. 

— Vai, mamă, zic eu, dac-aş putea fi sigură că pruncul meu 
va fi bine îngrijit şi tratat omeneşte, tare aş fi fericită; dar e 
cu neputinţă să mă liniştesc, până nu văd şi, în 
împrejurările mele, a vedea înseamnă a mă pierde; aşa 
încât nici eu nu ştiu ce să fac. 

— Frumoasă poveste! Zice îngrijitoarea. Vrei să vezi 
copilul şi nu vrei să-l vezi vrei să rămâi ascunsă şi totodată 
să te descoperi. E cu neputinţă, draga mea, aşa încât 
trebuie să iaci ce au mai făcut şi alte mame cu suflet 
înaintea ta şi să iei lucrurile aşa cum sunt, deşi nu sunt cum 
ai dori tu să fie. 

Am înţeles ce voia să zică prin mame cu suflet; voia să zică 
târfe cu suflet, dar nu voia să mă jignească, fiindcă de data 


asta, zău că nu eram târfă, ci măritată în lege, lăsând la o 
parte valabilitatea căsătoriei dinainte. 

Totuşi, orice aş fi fost, n-ajunsesem încă stană de piatră, 
cum sunt de obicei femeile de teapa asta; vreau să spun că 
nu puteam să fiu neomenoasă şi nepăsătoare faţă de soarta 
copilului meu; şi dragostea asta curată am purtat-o atâta 
vreme în suflet, că eram gata să mă las de prietenul meu de 
la bancă; dar el se ţinea în aşa hal scai de mine să mă întorc 
şi să-l iau de bărbat, încât mai că nu era chip să mă 
împotrivesc lui. 

În cele din urmă, bătrâna mea îngrijitoare mi-a spus cu 
siguranţa ei de totdeauna: 

— Uite, draga mea, zice, am găsit o cale ca să fii sigură că 
pruncul ţi-e bine îngrijit şi totuşi oamenii care-l îngrijesc să 
nu te cunoască niciodată. 

— Vai, mamă, zic eu, dacă faci asta, mă îndatorezi pentru 
toată viaţa. 

— Bine, zice, vrei să te prinzi la o cheltuială ceva mai mare 
pe an decât ceea ce dăm noi de obicei oamenilor cu care 
cădem la înţelegere? 

— Sigur, zic eu, din toată inima, numai să nu ştie nimeni de 
mine. 

— Cât despre asta, zice, fii pe pace, fiindcă dădaca nici n-o 
să îndrăznească să întrebe de tine; şi o dată sau de două ori 
pe an, ai să vii cu mine şi ai să vezi copilul şi felul cum e 
îngrijit şi ai să fii mulţumită că a încăput pe mâini bune, fără 
să ştie cineva cine eşti. 

— Bine, zic eu, dar crezi că atunci când oi veni să-l văd, o 
să fiu în stare să ascund că sunt mama lui? Crezi că e cu 
putinţă? 

— Ei, face ea, chiar dacă te trădezi, dădaca n-o să 
înţeleagă mare lucru; îi vom interzice să înţeleagă. Dacă 
îndrăzneşte, pierde banii pe care ştie că-i plăteşti tu şi i se 
ia copilul. 

Eu eram încântată de planul ăsta. Aşa încât, în săptămâna 
următoare, a fost adusă de la ţară, de prin Hertford sau de 


undeva de prin părţile acelea, o femeie care trebuia să ne 
scape de copil, pentru 10 lire, plătite în bani. Dacă îi 
dădeam cinci lire mai mult pe an, îşi lua obligaţia să aducă 
copilul la îngrijitoarea mea, ori de câte ori îi ceream, sau să 
ne lase să venim noi să-l vedem, ca să ne încredinţăm cât îl 
îngrijeşte de bine. 

Femeia arăta sănătoasă şi de treabă, era nevastă de 
plugar, dar hainele, rufăria şi tot ce purta erau foarte 
curate; cu inima grea şi lacrimi în ochi, i-am dat copilul. 
Fusesem mai dinainte la Hertford ca s-o văd pe ea şi casa ei 
şi-mi plăcuse destul de mult; i-am promis marea şi sarea 
dacă se poartă frumos cu pruncul, aşa încât a ştiut, de cum 
am deschis gura, că eu sunt mama lui. Dar cum părea că 
nici nu se sinchiseşte şi că n-are nici un temei să iscodească 
ce-i cu mine, m-am gândit că sunt în siguranţă. Pe scurt, am 
încuviinţat să ia copilul şi i-am dat cele 10 lire adică le-am 
dat îngrijitoarei, care le-a dat de faţă cu mine sărmanei 
femei, aceasta legându-se să nu-mi mai înapoieze niciodată 
copilul sau să mai ceară ceva pentru îngrijirea sau 
creşterea lui: atât doar că eu i-am făgăduit să-i mai dau 
ceva, ori de câte ori voi veni să-l văd, dacă bag de seamă că- 
l îngrijeşte foarte bine. Prin urmare, nu eram legată să 
plătesc cele 5 lire, atât doar că-i făgăduisem îngrijitoarei 
mele să le plătesc. Şi aşa am scăpat de o mare grijă, într-un 
fel care deşi nu mă mulțumea pe de-a-ntregul, era totuşi cel 
mai potrivit pentru mine din câte ar fi putut să-mi treacă 
prin minte, în situaţia de atunci. 

Am început apoi să-i scriu prietenului meu de la bancă 
într-un fel cu mult mai binevoitor şi, pe la începutul lui iulie, 
i-am trimis o scrisoare, înştiinţându-l că am de gând să mă 
întorc la Londra prin luna august. El mi-a răspuns în 
cuvintele cele mai pasionate ce se pot închipui, rugându-mă 
să-i dau de ştire din vreme, fiindcă vrea să-mi vină în 
întâmpinare cale de două zile. Asta mă încurca al naibii şi 
nu ştiam ce să-i răspund. Eram hotărâtă într-un rând să iau 
diligenţa până la West Chester, numai pentru ca la 


întoarcere el să mă vadă sosind fiindcă, deşi fără temei, 
gândul că el nu mă crede la ţară nu-mi dădea pace. 

M-am ostenit să mi-l scot din cap, dar în zadar; mi se 
întipărise atât de adânc în minte, încât eram neputincioasă 
în faţa lui. În cele din urmă se adăugă noului meu plan dea 
pleca la ţară şi gândul că, în felul ăsta, voi putea s-o 
prostesc minunat pe bătrâna mea îngrijitoare şi s-o scot la 
capăt cu toate celelalte încurcături, fiindcă ea habar n-avea 
dacă noul meu iubit locuieşte la Londra sau în Lancashire; 
şi vorbindu-i despre hotărârea mea, am încredinţat-o că 
omul e din Lancashire. 

După ce am rânduit totul în vederea călătoriei, i-am dat 
bătrânei de ştire şi am trimis servitoarea care mă slujea de 
la început să-mi oprească un loc în diligenţă. Bătrâna dorea 
ca fata să mă însoţească până la capătul călătoriei şi apoi să 
se întoarcă în trăsură, dar eu am convins-o că n-are rost. Lia 
plecare, mi-a spus că nu-i nevoie să ne înţelegem dinainte 
să ne scriem, fiindcă îşi dă seama că dragostea mea pentru 
copil mă va îndemna să-i scriu şi chiar să viu s-o văd, când 
mă voi reîntoarce. Am încredinţat-o că aşa va fi şi mi-am 
luat rămas bun, mulţumită că am scăpat dintr-o casă ca 
asta, măcar că fusesem bine îngrijită la ea. 

Locul în diligenţă nu l-am luat până la capăt, ci până într- 
un loc numit Stone, în Cheshire, unde nu numai că n-aveam 
nici o treabă, dar nu cunoşteam nici un suflet. Ştiam eu că 
dacă ai bani în buzunar eşti acasă oriunde; aşa încât am 
poposit aici vreo două-trei zile, până când, tot pândind o 
ocazie, am găsit loc într-o trăsură şi, după ce mi-am 
asigurat călătoria înapoi la Londra, am trimis o scrisoare 
domnului cu pricina, cum că voi fi în cutare zi la Stony 
Stratford, unde îmi spusese vizitiul că va opri. 

Nimerisem de fapt într-o trăsură care trecea din 
întâmplare pe acolo, fiind închiriată anume ca să ducă nişte 
domni ce călătoreau spre Irlanda, până la West Chester. 
Acum trăsura se întorcea şi nu era legată de ore şi locuri 
anumite, cum se întâmplă de obicei cu diligenţa aşa încât 


trăsura rămânând pe loc duminica, omul meu avusese timp 
să se pregătească a-mi ieşi în întâmpinare, ceea ce altfel n- 
ar fi putut face. 

Înştiinţarea i-a venit atât de târziu, încât n-a putut să 
ajungă până la Stony Stratford la timp pentru a petrece 
noaptea cu mine, aşa încât m-a întâmpinat, a doua zi 
dimineaţă, într-un loc numit Brickhill, tocmai în clipa când 
trăsura intra în oraş. 

Mărturisesc că m-am bucurat tare când l-am văzut, 
fiindcă, peste noapte, fusesem cam dezamăgită. Plăcerea a 
fost îndoită când am văzut cu ce alai soseşte, fiindcă a venit 
într-o caleaşcă elegantă cu patru cai şi însoţit de un 
servitor. 

M-a scos numaidecât din trăsura care se oprea la un han 
din Brickhill şi, trăgând la acelaşi han, a pus să se deshame 
caii de la caleaşcă şi a poruncit dejunul. L-am întrebat ce 
are de gând, fiindcă eu doream să-mi urmez călătoria. El 
mi-a răspuns că nu, că am nevoie de un pic de odihnă după 
oboseala drumului şi că hanul e foarte bun deşi orăşelul e 
raic şi că, prin urmare, orice s-ar întâmplă, nu vom pleca 
mai departe, în noaptea aceea. 

Eu n-am stăruit prea mult, fiindcă dacă omul făcuse cale 
atât de lungă ca să mă întâmpine şi se băgase în cheltuieli 
atât de mari, se cuvenea să-l răsplătesc şi eu niţel aşa încât 
nu mi-am frământat mintea pentru atâta lucru. 

După prânz, am pornit să vedem oraşul, să vedem biserica 
şi să privim câmpiile şi împrejurimile, aşa cum fac de obicei 
străinii, iar hangiul ne-a slujit drept călăuză la vizitarea 
bisericii. Am văzut că domnul meu întreabă cam stăruitor 
de pastor, aşa încât am priceput îndată unde vrea să 
ajungă, anume să-mi ceară să mă cunun cu el era cu ochi şi 
cu sprâncene că n-o să-l refuz; căci pentru a vorbi sincer, în 
situaţia mea nu-mi dădea mâna să spun nu; acum nu mai 
aveam de ce să risc. 

Dar, în timp ce gândurile astea îmi umblau prin cap, ceea 
ce nu ţinu mai mult de câteva clipe, văzui că hangiul îl ia 


deoparte şi-i şopteşte, dar nu foarte încet, fiindcă putui să 
prind cuvintele astea: 

— Sir, dacă aveţi nevoie de un pastor, am un prieten nu 
departe de aci, care vă va servi cât se poate de discret. 

Domnul meu a răspuns destul de tare ca să-l pot auzi: 

— Foarte bine, cred că vom avea nevoie. 

Nici nu apucasem să ne întoarcem bine la han şi omul se 
porni pe cuvinte pătimaşe, spunând că de vreme ce avusese 
norocul să mă întâlnească şi totul se potrivise bine, i-aş 
grăbi fericirea, dacă totul s-ar sfârşi pe loc. 

— Ce vrei să spui? Întreb eu, roşindu-mă puţin. Într-un 
han, pe drumul mare! Doamne fereşte, zic, cum îţi vine sa 
vorbeşti aşa? 

— Şi încă cum, zice, doar pentru asta am venit, ca să 
vorbesc aşa şi am să ţi-o dovedesc - şi scoate din buzunar 
un teanc mare de hârtii. 

— Mă înspăimânţi, zic eu, ce-s astea? 

— Nu te speria, draga mea, zice el şi mă sărută. 

Pentru prima oară îşi îngăduia să-mi spună „draga mea” 
pe urmă a repetat: 

— Nu te speria ai să vezi ce sunt toate astea şi a 
desfăşurat hârtiile. Era mai întâi sentinţa de divorţ şi 
dovada de netăgăduit că nevastă-sa fusese o târfă; pe urmă 
adeverinţa pastorului şi a epitropilor bisericii de care ţinea 
femeia, care adeverinţă dovedea că fusese îngropată şi 
declara şi felul cum murise; copia după hotărârea 
procurorului, prin care s cerea un juriu care să cerceteze 
cazul, şi verdictul juriului, verdict ce glăsuia: Non compos 
mentis. loate astea erau menite să mă mulţumească pe 
mine, deşi, în treacăt fie spus nu eram eu chiar atât de 
năzuroasă şi, dac-ar fi ştiut el totul, ar fi văzut că pot să-l 
iau de bărbat şi fără atâtea dovezi. Totuşi, le-am citit cum 
m-am priceput mai bine şi i-am spus că lucrurile erau cum 
nu se poate mai lămurite, dar că nu era nevoie să fi adus 
hârtiile cu el, fiindcă mai aveam timp destul. El mi-a zis că 


poate pentru mine o fi timp destul, dar pentru el nu putea fi 
mulţumitor decât momentul de faţă. 

Mai erau şi alte hârtii făcute sul şi eu l-am întrebat ce-i cu 
ele. 

— Păi, zice el, întrebarea asta aşteptam să mi-o pui. A scos 
atunci din hârtii o cutie de piele, iar dinăuntru un inel 
foarte fin cu diamant. 

Chiar dac-aş fi vrut cumva, n-aş fi putut să-l refuz, fiindcă 
mi-l vârâse în deget, aşa încât am făcut doar o plecăciune. 
Pe urmă, a mai scos un inel. 

— Ăsta, zice, e pentru altă ocazie şi-l bagă în buzunar. 

— Bine, dar lasă-mă, totuşi, să-l văd, zic eu şi zâmbesc; 
cam ghicesc eu ce este, cred că eşti nebun. 

— Aş fi fost nebun, dacă n-aş fi făcut aşa, zice el, şi tot nu 
mi-l arată, deşi eu ardeam să-l văd. 

I-am zis: 

— Hai, lasă-mă să-l văd. 

— Stai, zice, priveşte mai întâi aici şi iar scoate sulul şi-l 
citeşte şi ce să vezi? Era o autorizaţie de căsătorie. 

— Cum, fac eu, ţi-ai pierdut minţile? Erai pe deplin sigur 
că voi încuviinţa de la primul cuvânt şi hotărât să nu 
întâmpini nici o împotrivire? 

— Aşa e cum ai spus acum la urmă, zice el. 

— Dar s-ar putea să te înşeli, zic eu. 

— Nu, nu, zice, nu trebuie să mă refuzi, nu se poate să mă 
refuzi şi zicând aşa, se porneşte să mă sărute atât de 
vijelios că n-am putut scăpa de el. 

Era şi un pat în odaie, iar noi ne plimbam de colo până 
colo, discutând cu aprindere; în cele din urmă, mă ridică în 
braţe pe neaşteptate şi mă aruncă pe pat, trântindu-se 
alături de mine. Şi mă tot strângea cu putere, dar fără să- 
mi propună nici o necuviinţă, ci tot îndemnându-mă să 
primesc, cu rugăminţi repetate, cu argumente, cu declaraţii 
de dragoste, stăruind că nu mă lasă până nu-i făgăduiesc, 
aşa încât, până la urmă, i-am spus: 

— Va să zică, eşti hotărât să nu fii refuzat, aşa mi se pare? 


— Nu, nu, face el, nu trebuie să fiu refuzat, nu vreau să fiu 
refuzat, nu pot să fiu refuzat! 

— Bine, bine, zic eu şi-l sărut uşor, atunci n-ai să fii 
refuzat; lasă-mă să mă ridic. 

Consimţământul meu şi felul drăgălaş în care i-l dădusem 
îl făceau atât de nebun de fericire, încât începui să-mi 
închipui că el ia acest consimţământ drept căsătorie şi n-o 
să mai aştepte ceremonia; dar îl nedreptăţeam, pentru că 
omul m-a luat de mână, m-a ridicat şi, dându-mi un sărut 
sau două, mi-a mulţumit pentru bunăvoința cu care am 
primit. Era atât de copleşit de fericire, încât am văzut cum îi 
dau lacrimile. 

M-am întors cu spatele, fiindcă şi eu aveam ochii plini de 
lacrimi şi i-am cerut voie să mă închid puţin în odaia mea. 
Dacă am simţit vreodată o fărâmă de remuşcare pentru mai 
bine de douăzeci şi patru de ani de viaţă păcătoasă, atunci 
am simţit-o. Ce fericire pentru omenire, îmi spuneam, că 
oamenii nu pot citi unul în inima celuilalt! Ce bine ar fi fost, 
dacă aş fi fost de la bun început nevasta unui om atât de 
cinstit şi atât de îndrăgostit de mine! 

După aceea m-a fulgerat gândul: „Ce făptură ticăloasă 
sunt! Şi cât de înşelat va fi de mine omul acesta nevinovat! 
Nici prin minte nu-i trece că, după ce s-a despărţit de o 
târfă, se aruncă în braţele alteia! Că se însoară cu o femeie 
care s-a culcat cu doi fraţi şi are trei copii de la fratele ei! O 
femeie născută la Newgate, dintr-o mamă care a fost târfă 
şi deportată ca hoaţă o femeie care s-a culcat cu 
treisprezece bărbaţi şi a născut un copil de când mă 
cunoaşte el! Bietul om! Îmi spuneam, ce o să i se întâmple?” 
După ce mi-au trecut remuşcările, mi-am spus următoarele: 
„Ei, dacă mi-e scris să-i fiu nevastă şi dacă Dumnezeu mă 
ajută o să-i fiu cu adevărat nevastă şi am să-i iubesc pe 
măsura patimii lui nesăbuite pentru mine; îl voi despăgubi, 
prir ceea ce va vedea, pentru ruşinea cu care-l acopăr şi pe 
care n-o vede.” 


El aştepta nerăbdător să ies din odaia mea, dar văzând că 
zăbovesc, a coborât ca să vorbească cu hangiul despre 
pastor. 

Hangiul, om cumsecade, deşi cam băgăreţ, trimisese 
dinainte după pastor; şi când domnul meu începu să-l roage 
să trimită după el, îi răspunse: 

— Sir, prietenul meu se află aci şi, fără multă vorbă, i-a pus 
pe unul în faţa celuilalt. 

Când s-a văzut în faţa pastorului, omul meu l-a întrebat 
dacă se încumetă să cunune o pereche de străini, amândoi 
dornici să se căsătorească. Pastorul a spus că domnul X. Îi 
vorbise despre asta, că nădăjduieşte că nu-i vreo treabă 
necurată, că i se pare că are de-a face cu un om serios şi îşi 
închipuie că nici doamna nu e o fetiţă, aşa încât să fie 
nevoie de consimţământul prietenilor. 

— Ca să vă risipesc îndoiala, zice omul meu, citiţi hârtia 
asta şi scoate autorizaţia. 

— Nu mai am nimic de spus, zice pastorul unde e doamna? 

— Veţi vedea-o îndată, spune omul meu. 

Şi după vorbele astea, urcă scara; cum eu tocmai ieşisem 
din odaie, îmi spune că pastorul e jos şi că, după ce-i 
arătase autorizaţia, era gata să ne cunune din toată inima. 

— Dar cere să te vadă mai întâi şi mă întreabă dacă poate 
să-l aducă sus. 

— E timp destul, zic eu, mâine dimineaţa nu-i aşa? 

— Păi vezi, draga mea, zice el, îi e teamă să nu fie vorba de 
vreo fată tânără răpită de la părinţi şi eu l-am asigurat că 
suntem amândoi la vârsta când putem hotări singuri şi de 
aceea vrea să te vadă. 

— Bine, zic eu, cum vrei. 

Şi iată că-l aduce sus pe pastor, care era un bărbat plăcut 
şi voios. Aflase, pare-se, că ne-am fi întâlnit aci din 
întâmplare; că eu sosisem într-o diligenţă dinspre Chester, 
iar omul meu mă întâmpinase în caleaşca lui; că trebuia să 
ne întâlnim, în noaptea trecută, la Stony Stratford, dar că el 
nu apucase să ajungă până acolo. 


— Vezi, domnule, spune pastorul, că în fiecare ghinion e 
ascuns un noroc. Dezamăgirea, domnule, zice către omul 
meu, a fost a dumitale şi norocul e al meu, fiindcă dacă v-aţi 
fi întâlnit la Stony Stratford, n-aş fi avut cinstea să vă 
cunun. Hangiule, ai o carte de rugăciuni? 

Eu am tresărit ca de spaimă. 

— Sir, am spus, ce-aveţi de gând? Cum, să mă mărit într- 
un han, şi încă noaptea? 

— Doamnă, zice pastorul, dacă doreşti să se întâmple într- 
o biserică, aşa va fi; dar te asigur că această căsătorie va fi 
tot atât de trainică, dacă te cunun aici, ca şi dacă te cunun 
în biserică; noi nu suntem legaţi de canoane spre a nu 
cununa în altă parte decât în biserică; cât despre ceasul 
zilei, nu cântăreşte de fel în împrejurarea de faţă; prinții 
noştri se cunună în odăile lor, la ceasurile opt sau zece 
noaptea. 

A durat mult până m-a înduplecat, fiindcă mă prefăceam 
că ţin morţiş să nu mă cunun decât în biserică. Erau doar 
mofturi; aşa încât, în cele din urmă, m-am prefăcut că 
primesc şi atunci i-am chemat sus pe hangiu, pe nevastă-sa 
şi pe fiică-sa. Hangiul a fost naş, notar şi toate împreună şi 
aşa ne-am cununat şi ne-am înveselit foarte, deşi 
mărturisesc că mustrările de cuget care mă copleşiseră mai 
înainte erau încă prea aproape şi mă făceau, din timp în 
timp, să oftez adânc; ceea ce văzând mirele meu, se ostenea 
să-mi dea curaj gândind, bietul de el, că mai aveam încă 
şovăieli faţă de pasul pe care-i făcusem cu atâta grabă. 

Am petrecut minunat în seara aceea, dar totul a rămas 
atât de tăinuit la han, încât nici măcar vreo slujnică din casă 
n-a aflat nimic, căci hangiţa şi fiică-sa mă serveau şi nu 
lăsau pe niciuna din fete să urce la mine. Am numit-o pe 
fiica hangiţei domnişoară de onoare; iar a doua zi, am trimis 
după un negustor şi i-am dăruit fetei câteva panglici 
frumoase, atât de frumoase cât se puteau găsi în oraşul 
acela; apoi aflând că pe acolo se fac dantele, i-am dăruit 
maică-si o bucată de dantelă pentru o bonetă. 


Una din pricinile pentru care hangiul păstra atât de bine 
taina era teama ca nu cumva să afle pastorul parohiei; 
totuşi s-a aflat, pentru că, a doua zi, dis-de-dimineaţă, 
clopotele se porniră să bată, iar sub fereastra noastră se 
adunară nişte muzicanți, de soiul celor care se puteau găsi 
în oraş. Hangiul a trâmbiţat că ne cununasem încă înainte 
de a sosi la el, dar că, fiindcă-i mai fusesem şi altă dată 
oaspeţi, voiam să facem ospăţul în casa lui. 

A doua zi, n-am avut putere să ne urnim; dis-de-dimineaţă 
clopotele ne stricaseră somnul şi, cum parcă nici noaptea 
nu dormisem prea mult, eram atât de somnoroşi, încât am 
stat în pat până aproape de douăsprezece. 

Am rugat-o pe hangiţă să oprească muzica şi clopotele şi 
ea a tpotrivit lucrurile în aşa fel, încât avurăm linişte. Dar o 
întâlnire ciudată mi-a stricat, pentru câtăva vreme, cheful. 
Odaia cea mare a hanului privea spre stradă. Eu eram într- 
un capăt al odăii şi, fiind o zi plăcută şi caldă, deschisesem 
fereastra ca să iau puţin aer când deodată văzui trei domni 
călări, intrând în curtea unui han de peste drum. 

Nu-mi puteam crede ochilor şi totuşi nici nu încăpea 
îndoială că al doilea dintre cei trei bărbaţi era soţul meu din 
Lancashire. Eram înspăimântată de moarte; în viaţa mea nu 
fusesem atât de încurcată îmi venea să intru în pământ; 
sângele îmi îngheţă în vine şi începui să tremur, ca şi cum 
m-ar fi scuturat frigurile. Spuneam că nu mai încăpea 
îndoială îi recunoşteam îmbrăcămintea, îi recunoşteam 
calul, îi recunoşteam faţa. 

Primul meu gând a fost că bărbatul meu nu se afla lângă 
mine ca să-mi vadă tulburarea, lucru de care eram foarte 
bucuroasă. Nu trecuse mult de când intraseră cei trei 
bărbaţi în hanul de peste drum şi se şi arătară la fereastra 
odăii, aşa cum se obişnuieşte puteţi însă fi siguri că 
fereastra mea era închisă. Totuşi nu mă puteam opri de a 
trage cu ochiul şi iar l-am văzut şi l-am auzit pe el; 
poruncea ceva unuia din servitori şi m-am încredinţat astfel 
cu groază că e chiar fostul meu soţ. 


Ceea ce mă interesa acum era să aflu cu ce treabă venise, 
dar era cu neputinţă. Închipuirea mea îşi făurea rând pe 
rând o părere mai înspăimântătoare decât alta uneori mă 
gândeam că-mi dăduse de urmă şi că venise ca să mă 
învinuiască de nerecunoştinţa şi necinste şi mi se părea că 
suie scările ca să mă ocărască îmi treceau prin cap 
nenumărate gânduri despre lucruri care lui nu i-ar fi trecut 
şi nici nu-i puteau trece prin minte, decât dacă i le-ar fi 
dezvăluit diavolul. 

Aproape două ore a ţinut spaima asta. Nici nu-mi 
dezlipeam privirile de pe fereastra sau uşa hanului unde 
trăseseră ei. În cele din urmă, auzind zgomot mare în 
poarta hanului lor, am fugit la fereastră şi, spre marea mea 
uşurare, i-am văzut plecând pe toţi trei şi luând-o spre 
apus. Dacă ar fi luat-o spre Londra, aş fi rămas cu spaima c- 
o să-l întâlnesc iarăşi şi c-o să mă recunoască; dar ela luat- 
o în partea opusă şi aşa mi-a trecut neliniştea. 

Eram hotărâți să plecăm a doua zi, dar pe la şase seara ne 
sperie tărăboiul ce se stârnise pe stradă, unde vedeam 
oamenii alergând călări, de parcă şi-ar fi ieşit din minţi. Ce 
se întâmplase? Huiduiau trei hoţi de drumul mare, care 
jefuiseră două diligenţe şi pe câţiva călători lângă 
Dunstable Hill şi se dăduse, pare-se, de ştire că hoţii 
fuseseră văzuţi la Brickhill, în cutare casă, adică chiar casa 
unde trăseseră cei trei domni. 

Casa fu numaidecât înconjurată şi cercetată, dar se aflau 
destui care să depună mărturie cum că cei trei plecaseră de 
peste trei ceasuri. Deoarece se adunase mulţime mare de 
oameni, aflarăm şi noi îndată despre ce era vorba şi acum 
eram îngrijorată până în fundul sufletului, dar din altă 
pricină. Am spus pe dată oamenilor din casă că-mi îngădui 
să declar despre domnii aceia cum că sunt cinstiţi, fiindcă 
pe unul din ei îl cunoşteam drept om de onoare şi cu avere 
frumuşică în Lancashire. 

Comisarul venit să vadă ce-i cu huiduiala aceea a auzit 
îndată de spusele mele şi a urcat până sus ca să afle totul 


din gura mea; iar eu l-am încredinţat că-i văzusem pe cei 
trei bărbaţi de la fereastră; că pe urmă îi zărisem prin 
fereastra odăii unde prânzeam şi că, după aceea, îi văzusem 
încălecând; îl asiguram că pe unul dintre cei trei îl 
cunoşteam ce fel de om este, că era un gentleman cu mare 
avere şi de o cinste neîndoielnică, din Lancashire, de unde 
tocmai mă întorsesem eu. 

Siguranţa cu care rosteam aceste cuvinte potoli gloata şi-l 
mulţumi într-atâta pe comisar, încât sună numaidecât 
retragerea, spunând oamenilor că nu aceştia erau cei 
căutaţi, fiindcă aflase despre ei că sunt gentlemeni cinstiţi; 
şi aşa a plecat lumea. Nu ştiu care era adevărul, dar sigur e 
că diligentele fuseseră jefuite la Dunstable Hill de 560 de 
lire în bani; în afară de asta, câţiva dintre negustorii de 
dantele care călătoreau mereu pe acel drum fuseseră şi ei 
jefuiţi. Cât despre cei trei domni, asta am s-o lămuresc mai 
încolo. 

Tot tărăboiul ăsta ne-a ţinut în loc o zi, deşi s-a adeverit că 
e totdeauna cel mai sigur să porneşti în călătorie imediat 
după ce a avut loco tâlhărie, fiindcă nu încape îndoială că 
deja hoţii sunt departe; dar eu nu mă simţeam în siguranţă, 
mai ales de teamă ca nu cumva soţul meu cunoscut să mai 
fie încă pe drum şi să dea ochii cu mine. 

N-am trăit vreodată patru zile în şir mai plăcute, în tot 
lungul vieţii mele. În tot timpul ăsta eram mireasă în lege, 
iar noul meu soţ se ostenea să-mi facă pe plac în toate. O, 
dacă lucrurile ar fi mers mai departe tot aşa! Cum aş fi uitat 
de toate necazurile trecute şi cum m-aş fi ferit de 
suferinţele viitoare! Dar trebuia să dau socoteală, şi în 
lumea asta şi în cea de apoi pentru un trecut cum nu se 
poate mai păcătos. 

Plecarăm în ziua a cincea; şi, fiindcă mă vedea neliniştită, 
hangiul a încălecat şi a luat cu sine pe fiul său şi trei oameni 
de treabă din ţinut, toţi cu flintele încărcate şi, fără să ne 
spună nimic, o porniră în urma caleştii, ca să ne vadă ajunşi 
cu bine la Dunstable. 


Fireşte că se cuvenea să-i ospătăm frumos la Dunstable, 
ceea ce l-a costat pe soţul meu vreo zece sau doisprezece 
şilingi şi, pe deasupra, cât a dat oamenilor pentru că-şi 
pierduseră timpul; numai că hangiul n-a vrut să primească 
NIMIC. 

Lucrurile s-au potrivit cum nu se poate mai bine pentru 
mine; fiindcă, dac-aş fi sosit la Londra nemăritată, ar fi 
trebuit fie să mă adăpostesc la el în prima noapte, fie să-i 
mărturisesc că nu cunoşteam nici un suflet la Londra care 
să primească pe o biată mireasă cu mirele ei în noaptea 
nunţii. Dar acum nu mă ruşinam că mă ducea de-a dreptul 
la el acasă, şi aici am luat, din prima clipă, în primire o casă 
frumos mobilată şi un bărbat foarte înstărit, aşa încât mă 
aştepta o viaţă cât se poate de fericită, dacă ştiam să 
brodesc lucrurile. Avui răgaz să socotesc preţul adevărat al 
vieţii pe care se părea că aveam s-o trăiesc. Ce deosebire 
faţă de dezmăţul meu dinainte şi cu cât mai fericită e viaţa 
de virtute şi cumpătare decât aceea pe care o numim o 
viaţă de plăcere! 

Vai dacă acest răstimp al vieţii mele ar fi durat sau dacă aş 
fi învăţat, atunci când mi-a fost hărăzit să-l trăiesc, să-i gust 
adevărata dulceaţă şi dacă nu m-ar fi pândit sărăcia, care e 
o aaevarată otravă pentru virtute, ce fericită aş fi fost, nu 
numai în viaţa asta, ci pe vecie! Cum acum mă căiam din tot 
sufletul pentru trecutul meu. Priveam îndărăt cu groază şi 
nu mint când spun că mă învinuiam pe mine însămi pentru 
tot ce făcusem. Soţul meu chiar nici n-a vrut să mă mai 
vadă, cu toate că mă iubea nespus, iar eu, îmboldită de cel 
mai cumplit dintre diavoli, sărăcia, mă reîntorsesam la 
îndeletnicirile mele murdare şi folosisem farmecele mele ca 
să scap de nevoi, iar din frumuseţea mea făcusem o codoaşă 
a viciului. 

Acum însă păream ancorată într-un port sigur, după ce 
călătoria furtunoasă a vieţii mele se sfârşise şi începeam să 
simt recunoştinţă pentru această salvare. Stăteam ore în şir 
singură, plângând la amintirea nebuniilor din trecut şi a 


îngrozitoarelor rătăciri legate de o viaţă păcătoasă şi uneori 
mă linişteam cu gândul că mă căiam sincer. 

Dar sunt ispite cărora firii omeneşti nu-i stă în putere să li 
se împotrivească şi puţini sunt aceia care ştiu ce li s-ar 
întâmpla, dacă ar fi împinşi de nevoi. Şi după cum dorinţa 
stă la rădăcina oricărui păcat, tot aşa sărăcia este cea mai 
rea capcană. Dar să las la o parte filosofia asta şi să ajung la 
fapte. 

Am trăit cu bărbatul acesta în cea mai desăvârşită tihnă; 
era un om liniştit, simţitor, cumpătat, virtuos, modest, 
sincer, iar în meseria lui harnic şi drept. Avea o slujbă 
măruntă, dar veniturile lui ajungeau cu prisosinţă pentru 
un trai obişnuit. Nu zic că era în stare să ţină echipaje sau 
să facă faţă în înalta societate, cum se spune, dar nu mă 
aşteptam la asta şi nici nu doream să fie aşa; fiindcă, de 
vreme ce pe mine mă îngrozea viaţa uşuratică şi smintită pe 
care o trăisem înainte, acum eram hotărâtă să trăiesc 
retrasă, cumpătată în sânul familiei. N-aveam societate, nu 
făceam vizite îmi vedeam de casă şi căutam să fiu pe plac 
bărbatului meu şi felul ăsta de viaţă deveni o plăcere pentru 
mine. 

Am trăit cinci ani neîntrerupţi de bunăstare şi mulţumire, 
când o lovitură neaşteptată, dată de o mână nevăzută, îmi 
spulberă toată fericirea şi mă azvârli în lume într-o stare ce 
se deosebea ca de la cer la pământ de ceea ce fusese până 
atunci. 

Bărbatul meu încredinţase unui funcţionar dintre cei ce 
lucrau cu el o sumă de bani, prea mare pentru ca, la averea 
noastră, să ne putem îngădui s-o pierdem. Omul a dat 
faliment şi pierderea căzu greu de tot pe capul soţului meu. 
Totuşi, paguba nu era încă atât de mare încât bărbatul meu 
să nu se poată reface, ţinând seama că avea, cum spuneam, 
credit bun pe piaţă, dacă ar fi avut curajul să privească 
nenorocirea în faţă. Fiindcă să te laşi doborât de necazuri 
înseamnă să le dublezi povara şi cel ce vrea să piară sub 
apăsarea lor va pieri. 


Dar în zadar îl mângâiam eu, rana era prea adâncă; cuțitul 
pătrunsese în măruntaie; omul deveni trist, îşi pierdu 
curajul, apoi îl cuprinse nepăsarea şi muri. Eu prevăzusem 
lovitura şi mă simţeam nespus de copleşită, fiindcă ştiam cu 
siguranţă că, dacă el moare, eu voi fi pierdută. 

Aveam doi copii de la el şi atâta tot; doar se apropia timpul 
să mă las de copii; aveam patruzeci şi opt de ani şi-mi 
închipui că dacă el ar fi trăit, tot n-aş mai fi avut alţii. 

Rămâneam într-o stare de plâns, fără mângâiere şi, în 
unele privinţe, mai rău ca niciodată. Mai întăi, fiindcă 
trecusem de floarea vârstei şi nu mai speram să-mi găsesc 
un curtezan tot ce era frumos pierise şi acum nu mai 
rămăseseră decât ruinele a ceea ce fusese odată. Şi mai 
groaznic decât toate era faptul că mă simţeam cea mai 
nenorocită şi desperată făptură din lume. Eu, care-l 
îmbărbătasem pe soţul meu şi mă ostenisem să-l întăresc în 
mijlocul neaazuriilor, nu eram în stare să le îndur pe ale 
mele; îmi lipsea tăria aceea în durere, fără de care îi 
spuneam şi lui că nu poţi duce povara. 

Dar situaţia mea era într-adevăr jalnică, pentru că eram 
cu dasăvârşire lipsită de prieteni şi de ajutor, iar pierderea 
încercată de bărbatul meu îl adusese aproape la sapă de 
lemn, aşa încât, deşi nu aveam datorii, îmi dădeam cu 
uşurinţă seama că ceea ce-mi rămânea n-o să-mi ajungă 
pentru multă vreme căci banii se duceau zilnic pe 
întreţinere, şi în curând aveau să se topească, şi atunci nu 
mai vedeam înaintea ochilor decât mizeria neagră. Şi 
aceasta se înfăţişa gândurilor mele cu atâta tărie, încât 
chiar înainte de a se fi apropiat mi se părea că şi venise. 
Spaima sporea mizeria, fiindcă mi se părea că fiecare ban 
cheltuit pentru o bucată de pâine era cel din urmă, că 
mâine va trebui să postesc şi că voi muri de foame. 

În nenorocirea mea n-aveam nici un ajutor, nici un prieten 
care să mă mângâie sau să-mi dea vreun sfat şedeam 
plângând şi frământându-mă zi şi noapte, îmi frângeam 
mâinile şi uneori vorbeam într-aiurea ca o femeie smintită. 


Şi, zău, m-am mirat adesea c-am scăpat cu mintea teafără, 
fiindcă eram atât de năucă, încât gândurile mi se pierdeau 
adesea în închipuiri prăpăstioase. 

Doi ani am trăit în starea asta nenorocită, irosind puţinul 
pe care-l mai aveam, jelind fără încetare şi nefăcând altceva 
decât să sângerez de moarte, fără cea mai mică nădejde că 
voi primi ajutor; şi atâta plânsesem, încât lacrimile îmi 
secaseră şi mă cuprinsese deznădejdea, pentru că 
sărăceam văzând cu ochii. 

Ca să mai câştig răgaz, mi-am părăsit casa şi am închiriat 
o locuinţă; şi, pe măsură ce mă restrângeam, mi-am vândut 
cele mai multe lucruri, alegându-mă astfel cu ceva bani în 
buzunar, şi din asta am trăit aproape un an, cheltuind cu 
calicie şi înnodând banul cu zece noduri. Şi totuşi, când 
priveam în viitor mi se strângea inima, pentru că mizeria şi 
lipsa se apropiau nemiloase. Nimeni să nu citească această 
parte a istoriei mele, fără să se gândească adânc la ce 
înseamnă deznădejdea şi la cum s-ar zbate el (sau ea) fără 
prieteni şi fără pâine; s-ar gândi atunci nu numai să 
economisească ceea ce are, dar şi să ridice ochii spre cer 
după ajutor şi să rostească rugăciunea înţeleptului: „Nu-mi 
da, Doamne, sărăcie, ca să nu fur”. 

Să-şi amintească fiecare că mizeria înseamnă şi ispită 
îngrozitoare şi că, în astfel de îmiprejurări, eşti lipsit de 
puterea de a te împotrivi; sărăcia te îmboldeşte, sufletul e 
deznădăjduit de atâta nenorocire şi ce poţi face? Într-o 
seară, când pot spune că ajunsesem în aşa hal, încât nu mai 
aveam de ce să mă agăţ, că eram ca nebună şi cu mintea 
rătăcită, m-am simţit dintr-o dată împinsă de nu ştiu ce duh, 
m-am îmbrăcat cum se cuvine (căci mai aveam haine destul 
de bune) şi am ieşit din casă. Sunt sigură de tot ca nu 
plecasem cu nici un gând; nici nu ştiam şi nici nu mă 
întrebam încotro mă duc sau cu ce treabă dar, fiindcă 
diavolul mă împingea şi-mi aşeza momeli în drum, cu 
siguranţă că tot el m-a dus în locul acela, fiindcă eu habar 
n-aveam încotro merg sau ce fac. 


Tot rătăcind aşa fără să ştiu încotro, am trecut prin faţa 
unei spiţerii din Leadenhall Street şi am văzut pe un 
scăunel, în faţa tejghelei, o bocceluţă învelită în pânză albă 
alături stătea o slujnicuţă cu spatele la scăunel şi cu ochii în 
sus, spre fundul prăvăliei, unde ucenicul farmacistului, 
cred, stătea cocoţat ipe tejghea şi el tot cu spatele la uşă şi 
cu o lumânare în mână, căutând ceva în raftul cel mai de 
sus; aşa încât amândoi erau ocupați, iar în prăvălie nu mai 
era nimeni. 

Asta era momeala; iar diavolul care întinsese cursa mă 
îmboldea, ca şi cum mi-ar fi vorbit, fiindcă mi-amintesc şi n- 
am să uit niciodată că parcă „auzeam un glas, care-mi 
spunea peste umăr: „la bocceaua; mai repede; chiar în 
clipa asta.” De-abia încetă glasul că eu intrai în prăvălie şi, 
oprindu-mă cu spatele la fetişcană, de parc-aş fi aşteptat să 
treacă o căruţă, întinsei mina pe la spate, luai legăturica şi 
p-aci ţi-e drumul, fără ca fata sau băiatul sau altcineva să 
mă fi zărit. 

E cu neputinţă să dau grai spaimei din sufletul meu, în 
timp ce făceam asta. Când am ieşit din prăvălie, n-aveam 
putere să fug, ba nici chiar să grăbesc pasul. Am trecut, 
fireşte, strada şi am cotit la primul colţ şi cred că am dat 
într-o stradă care mergea până la Fenchurch Street; de 
acolo, am trecut drumul şi am cotit de atâtea ori, încât n-aş 
şti să spun pe unde mă aflam, nici ce drum am apucat nu 
mai simţeam pămâmtul sub picioare şi cu cât mă depărtam 
de primejdie cu atât mai iute mergeam, până când, ostenită 
şi cu răsuflarea tăiată, mă văzui silită să mă aşez pe o bancă 
mică lângă o poartă, şi atunci mi-am dat seama că intrasem 
pe Thames Street, lângă Billingsgate. M-am odihnit un pic 
şi am pornit mai departe; sângele îmi fierbea, inima îmi 
bătea, ca şi cum m-ar fi speriat ceva neaşteptat. Într-un 
cuvânt, eram pradă uimirii, de nu ştiam nici încotro 
mergeam, nici ce aveam de făcut. 

După ce am ostenit de atâta umblet înfrigurat, am început 
să mă gândesc şi atunci am pornit spre casă, unde am ajuns 


pe la orele nouă seara. 

Pentru ce fusese făcută legăturica şi cu ce prilej fusese 
lăsată acolo unde o zărisem eu nu ştiam, dar când am 
desfăcut-o, am găsit înăuntru un rând de aşternut de copil, 
foarte frumos, aproape nou, cu dantelă foarte fină; mai era 
un castronaş de argint, cu căniţă de argint şi şase linguri şi 
mai era ceva lenjerie, o cămaşă bună, trei batiste de 
mătase, iar în căniţă o hârtie cu 18 şilingi şi 6 penny în bani 
mărunți. 

Tot timpul cât desfăceam lucrurile astea măcar că eram în 
siguranţă deplină nu mă părăsea o teamă atât de groaznică 
şi o atare spaimă a minţii, încât nici nu pot să le dau grai. 
M-am aşezat şi am început să plâng amarnic. „Doamne, îmi 
ziceam, ce-am ajuns! O hoaţă! Bine, dar rândul viitor voi fi 
prinsă şi dusă la Newgate şi osândită!” Şi iar mă porneam 
pe plâns şi sunt sigură că, dacă nu mi-ar fi fost frică, aş fi 
dus lucrurile înapoi, măcar că eram atât de săracă; dar 
după un timp, mi-a trecut şi m-am dus la culcare. În 
noaptea aceea însă, am dormit puţin. Grozăvia faptei mele 
mă apăsa şi nici nu ştiam ce spun sau ce fac toată noaptea 
şi toată ziua următoare. Pe urmă m-a cuprins nerăbdarea 
să aflu ceva ştiri în legătură cu pierderea boccelei şi tare 
voiam să ştiu dacă erau lucruri de om bogat sau sărac. 

„Poate, îmi ziceam, o fi vreo văduvă sărmană ca mine, care 
şi-a strâns lucruşoarele astea ca să le vândă şi să-şi poată 
cumpăra niţică pâine pentru ea şi un copil sărac, şi acum 
flămânzesc şi se perpelesc de nevoia bănuţilor pe care i-ar 
fi primit.” 

Şi gândul ăsta m-a chinuit mai rău ca altele, vreo trei- 
patru zile. 

Dar gândurile astea amuţeau, când îmi aminteam că voi 
flămânzi şi eu, şi ideea asta, care devenea din zi în zi mai 
înspăimântătoare, îmi înăsprea, încetul cu încetul, inima. 
Mă apăsa mai ales gândul că ajunsesem să mă îndrept şi că, 
după cum nădăjduiam, mă căâisam de toată ticăloşia mea 
trecută, că trăisem, vreme de câţiva ani, o viaţă cumpătată, 


aşezată, retrasă, iar acum nevoia nemiloasă mă împingea 
iarăşi cu trupul şi cu sufletul spre porţile pierzaniei şi, de 
două sau trei ori, am căzut în genunchi, rugându-mă lui 
Dumnezeu, aşa cum mă pricepeam, să mă mântuie de rele; 
dar trebuie să recunosc că rugăciunile mele erau fără 
nădejde. Nu ştiam ce să fac. Afară era spaima, înăuntru, 
întunericul. Şi mă gândeam la viaţa mea trecută, ca şi cum 
nu m-aş fi căit niciodată, iar acum începea pedeapsa 
cerului, care avea să mă facă pe atât de nefericită pe cât 
fusesem eu de păcătoasă. 

Dacă aş fi mers mai departe tot aşa, poate că aş fi ajuns să 
mă pocăiesc cu adevărat dar în mine se cuibărise un 
sfătuitor rău, care mă îmboldea fără încetare să ies la liman 
pe căile cele mai păcătoase; şi aşa, într-o zi pe înserat, mă 
ispiti cu acelaşi glas ticălos, care mă îndemnase: „la 
bocceaua”, s-o pornesc din nou ca să văd ce s-o ivi. 

Am ieşit din casă pe lumina zilei şi hoinăream fără ţintă, 
fără să ştiu ce caut, când diavolul îmi întinse o capcană 
îngrozitoare, de un fal necunoscut mie până atunci şi nici de 
atunci înainte. Trecând prin Aldersgate Street, mi-a ieşit în 
cale o fetiţă drăguță, care se întorcea singură acasă venind 
de la şcoala de dans; şi cel ce mă ispitea, ca un adevărat 
diavol ce se găsea, mă asmuţi asupra acestei făpturi 
nevinovate. l-am vorbit şi fetiţa mi-a răspuns ciripind, iar eu 
am luat-o de mână şi am dus-o până ce am ajuns la o alee 
pietruită care ducea ia Bartholomew Close şi am intrat pe 
alee. Copilul mi-a spus că nu-i ăsta drumul spre casă. Eu i- 
am răspuns: 

— Ba da, drăguță, ăsta este; ţi-arăt eu cum să ajungi 
acasă. 

Avea fetiţa asta la gât un şirag de boabe de aur, pe care 
pusesem eu ochii şi, în întunericul aleii, m-am aplecat, pre- 
făcându-mă că vreau să-i leg saboţelul care i se desfăcuse şi 
aşa am desprins şiragul, fără ca micuța să simtă, şi pe urmă 
am dus-o mai departe. Vă spun, aci, că diavolul mă îndemna 
să ucid copilul în aleea aceea umbroasă, ca să nu înceapă 


cumva să ţipe, dar numai gândul ăsta mă înspăimânta atât 
de tare, încât îmi venea să cad jos. Am oprit fetiţa pe doc şi 
i-am spus să se înapoieze, fiindcă într-adevăr nu acesta era 
drumul spre casa ei. Ea mi-a răspuns că aşa va face, iar eu 
am trecut în Bartholomew Close, pe urmă am cotit în altă 
uliţă, care dă în Long Lane, şi după aceea, am intrat în 
Charterhouse Yard şi am ieşit în St. John's Street pe urmă 
am trecut dincolo, în Smithfield, am coborât Chick Lane, am 
dat în Field Lane, până am ieşit în Holborn Bridge şi m-am 
amestecat în aşa fel cu mullţimea care trece de obicei pe 
aici, încât era cu neputinţă să mă dibuie cineva. lacă aşa mi- 
am făcut a doua ieşire în lume. 

Gândul da ulltima pradă alunga toate gândurile stârnite 
de cea dintâi, iar remuşcările de atunci pieriră curând. 
Sărăcia îmi împietrea inima, iar nevoia mă făcea 
nepăsătoare faţă de orice. Ultima întâmplare nu prea o 
pusei la inimă, căci eu nu căşunasem fetiţei nici un rău şi 
mă gândeam că dădusem o lecţie binemeritată părinţilor 
pentru nepăsarea lor, fiindcă lăsaseră o biată mieluşea să se 
întoarcă singură acasă şi că, în felul ăsta, or să înveţe 
oamenii minte să fie mai grijulii altă dată. 

Şiragul făcea vreo 12 sau 14 lire. Bănuiesc că trebuie sa fi 
fost mai înainte al mamei, fiindcă era prea mare pentru a fi 
purtat de fetiţă, dar poate că din gândul plin de 
deşertăciune de a-şi găti copila pentru şcoala de dans i-l 
dăduse să-l poarte; fără îndoială, or fi trimis părinţii o 
slujnică să aibă grijă de copil, dar stricata aia s-o fi încurcat 
cu vreun bărbat pe drum şi aşa biata fetiţă a rătăcit pe 
străzi, până ce a picat în mâinile mele. 

Totuşi, nu făcusem nici un rău copilei; nici măcar n-o 
speriasem, fiindcă eram încă plină de duioşie şi pot spune 
că nu mă dedasem la rele, decât împinsă fiind de nevoie. 

După asta, am mai avut multe păţanii, dar eram proaspătă 
în meserie şi nu ştiam să fac altminteri decât cum mă 
împingea diavolul să fac; şi zău că nu se sfia să mă împingă. 
Una dintre întâmplări mi-a fost cu deosebire norocoasă. 


Mergeam, într-o zi, pe-nserate, prin Lombard Street, spre 
capătul unde se află Curtea celor Trei Regi când, deodată, 
trece în goană, ca un vârtej, pe lângă mine un om şi, cum 
stăteam eu sprijinită de colţul unei case, acolo unde coteşte 
aleea, lasă să-i pice o bocceluţă pe care o ţinea în mână, 
chiar în spatele meu. În clipa când a aruncat legătura a 
spus: „Dumnezeu să-ţi ajute, cucoană, las-o să zacă un pic 
acolo”. Şi dus a fost. După el, mai erau doi şi numaidecât, în 
urma lor, un tânăr în capul gol, care ţipa: „Săriţi, hoţul!” Pe 
ultimii doi i-au ajuns urmăritorii, astfel încât au fost siliţi să 
arunce tot ce furaseră, iar unul a şi fost prins; ceilalţi au 
scăpat. 

Eu am stat stană de piatră în tot timpul ăsta, până când 
urmăritorii s-au întors, trăgând după ei pe nenorocitul pe 
care-l prinseseră şi ţinându-şi lucrurile găsite, încântați că 
îşi recăpătaseră prada şi prinseseră hoţul şi, aşa au trecut 
pe lângă mine, fiindcă eu arătam ca una care a rămas să 
mai caşte gura, după ce mulţimea s-a depărtat. 

Am întrebat eu o dată sau de două ori ce se întâmplase, 
dar nimeni nu şi-a bătut capul să-imi răspundă, iar eu n-am 
stăruit prea mult; dar după ce mulţimea s-a împrăştiat cu 
totul, am prins momentul potrivit ca să mă întorc, să ridic 
ce era în spatele meu şi să-mi iau tălpăşiţa. De data asta 
eram mai puţin tulburată decât în alte rânduri, pentru că 
nu eu furasem lucrurile acestea, ci mi le dăduse cineva gata 
furate. Am ajuns cu bine acasă împreună cu încărcătura 
mea, care cuprindea o bucată frumoasă de mătase neagră 
lucioasă şi o bucată de catifea; aceasta din urmă era doar 
un cupon dintr-o bucată de vreo unsprezece iarzi mătasea 
era însă o bucată întreagă de aproape cincizeci de iarzi. Se 
pare că jefuiseră prăvălia unui mămular. Spun că jefuiseră 
căci numai cât pierduseră pe drum valora o groază de bani 
dar mărturile cu care se aleseseră erau cu mult mai multe 
şi cred că trebuie să se fi ridicat la vreo şase sau şapte 
bucăţi de mătase de tot felul. Cum putuseră să pună mâna 
pe o cantitate atât de mare habar n-am, dar fiindcă nu 


făcusem decât să fur de la hoţi, nu mă mustra conştiinţa şi 
mă bucuram foarte de marfă. 

Până aci avusesem destulă baftă şi, în afară de asta, am 
mai dat câteva lovituri care, deşi nu mi-au adus atât câştig, 
au fost totuşi norocoase. Mă cuprindea însă zilnic spaima c- 
o să intru la apă şi până la urmă o să ajung fără doar şi 
poate la spânzurătoare. Gândul acesta se întipărea prea 
puternic în mine ca să-l pot alunga şi el mă oprea de la 
lovituri care, după câte ştiu eu, ar fi putut fi încercate fără 
primejdie; dar nu pot să trec sub tăcere un lucru care 
devenise o ispită zilnică pentru mine. Dădeam adesea 
târcoale prin satele din împrejurimi, ca să văd dacă nu-mi 
pică nimic pe acolo trecând, odată, prin faţa unei case de 
lângă Stepney, am văzut pe marginea ferestrei două inele, 
unul cu un diamant mic, celălalt un inel obişnuit de aur, 
lăsate fără îndoială acolo, poate numai în timpul cât se spăla 
pe mâini, de o cucoană zăpăcită, care bani o fi avut, dar 
prevedere mai puţină. 

Am dat de câteva ori târcoale ferestrei ca să văd dacă e 
cineva în odaie sau nu, dar deşi nu vedeam pe nimeni, tot 
nu eram sigură. Mi-a trecut atunci prin minte sa ciocănesc 
în geam ca şi cum aş fi vrut să vorbesc cu vreunul de-ai 
casei; dacă era cineva înăuntru, cu siguranţă că avea să 
vină la fereastră, iar eu aveam să-i spun să ia inelele de 
acolo, fiindcă văzusem doi indivizi care-mi dădeau de 
bănuit, trăgând cu ochii la ele. Era o idee straşnică. Am 
ciocănit o dată sau de două ori, fără să se arate nimeni, şi 
atunci am izbit în geam, l-am spart fără prea mare zgomot, 
am pus mâna pe inele şi am tulit-o inelul cu diamant făcea 
vreo trei lire, iar celălalt vreo 5 şilingi. 

Nu ştiam unde să-mi desfac mărfurile şi mai ales cele două 
bucăţi de mătase. Nu mă înduram de fel să le dau pe nimica 
toată, cum fac de obicei bieţii hoţi care, după ce-şi pun viaţa 
în joc pentru un lucru ce poate fi de preţ, sunt siliţi să-l dea 
de pomană după aceea eu eram însă hotărâtă să nu fac ca 
ei, fie ce-o fi, totuşi nu prea ştiam ce cale să apuc. În cele 


din urmă, m-am hotărât să mă duc la bătrâna mea 
îngrijitoare şi să reînnoiesc cunoştinţa cu ea. Îi dădusem 
regulat cele 5 lire pe an pentru băieţaşul meu, cât timp 
fusesem în stare, dar în cele din urmă am fost silită să mă 
opresc. 'Totuşi, îi scrisesem o scrisoare, în care-i spuneam că 
sunt la strâmtoare; că mi se prăpădise bărbatul şi că nu mai 
eram în stare să plătesc şi o rugam ca bietul copil să nu 
sufere prea mult de pe urma nenorocirilor maică-si. 

Acum însă mă dusei s-o văd şi înţelesei că-şi mai face 
vechea meserie, dar că nu stă chiar pe roze ca pe vremuri, 
căci fusese pusă sub urmărire de un domn, căruia i se 
răpise fata; şi se pare că dăduse şi ea o mână de ajutor în 
treaba asta. Scăpase ca prin urechile acului de 
spânzurătoare. O secătuiseră însă cheltuielile, aşa încât 
casa îi rămăsese cam goluţă, iar ea îşi pierduse faima 
dinainte. Totuşi, se mai ţinea încă pe propriile ei picioare, 
cum se zice, şi fiindcă era femeie descurcăreaţă şi-i mai 
rămăseseră ceva fonduri, împrumuta bani pe amanet şi o 
ducea destul de bine. 

M-a primit foarte politicos şi, cu purtarea ei îndatoritoare 
din totdeauna, mi-a spus că n-o să-mi poarte mai puţin 
respect, fiindcă eram la strâmtoare; că făcuse ea în aşa fel 
ca băiatul meu să fie îngrijit bine, măcar că eu nu mai 
puteam să-i plătesc că femeia care-l luase o ducea bine, aşa 
încât nu era nevoie să mă frământ pentru copil, înainte de a 
fi în stare să fac într-adevăr ceva pentru al. 

I-am spus că nu-mi rămăseseră prea mulţi bani, dar că 
aveam unele lucruri care puteau să-mi aducă bani, dacă ştia 
ea să-mi spună cum să le prefac în bani. M-a întrebat ce 
aveam. Am scos şiragul de mărgele de aur, spunându-i că-l 
aveam în dar de la soţul meu pe urmă i-am arătat cele două 
bucăţi de mătase, despre care i-am spus că le aveam din 
Irlanda, de unde le adusesem la oraş şi i-am mai arătat 
inelul cel mic cu diamant. Cât despre pacheţelul cu castro- 
naşul şi lingurile, cu acesta mă descurcasem eu singură 
dinainte; iar în ceea ce priveşte aşternutul de copil, s-a 


oferit să-l cumpere chiar ea, crezând că fusese al meu. Mi-a 
spus că acum împrumuta bani pe amanet şi că vrea să-mi 
vândă lucrurile ca şi cum ar fi fost lăsate amanet la ea. A 
trimis apoi după nişte mijlocitori pricepuţi care le-au 
cumpărat, ba chiar i-au dat şi preţuri bune, fiindcă oamenii 
se aflau în mâna ei, iar ea n-avea milă de nimeni. 

Mă gândeam acum că femeia asta atât de folositoare ar 
putea să mă ajute puţin să ies din strâmtoare şi să mă apuc 
de ceva, fiindcă eram gata să pun mâna la orice treabă 
cinstită, dacă mi se dădea prilejul numai că ea nu prea se 
ocupa de treburi cinstite. Dacă aş fi fost mai tânără, poate 
că m-ar fi putut ajuta, dar îmi luasem gândul de la o viaţă în 
felul acesta, fiindcă la cincizeci de ani trecuţi, câţi aveam 
acum, nu mai era de mine, şi asta i-iam şi spus. 

Femeia m-a poftit să stau în casa ei până s-o ivi ceva, 
spunâindu-mi că o să mă coste foarte puţin şi eu am primit 
cu dragă inimă. Şi, fiindcă acum trăiam ceva mai uşor, am 
luat măsuri ca să-l scot din gazdă pe băiatul meu cel mai 
Mic, pe care-l aveam de la ultimul bărbat, şi ea mi-a înlesnit 
treaba, cerându-mi în schimb numai 5 lire pe an şi asta 
numai dacă voi fi în stare să le plătesc. Era un atât de mare 
ajutor pentru mine, încât o vreme m-am lăsat de meseria 
aceea ticăloasă, de care mă apucasem nu de mult şi m-aş fi 
apucat cu plăcere de-o muncă, dar asta e greu pentru 
cineva care nu cunoaşte pe nimeni. 

Totuşi, până la urmă, mi s-a dat să lucrez plăpumi pentru 
cucoane, fuste şi alte tlucruri de soiul ăsta; îmi plăcea mult 
şi lucram din greu şi am început să trăiesc din asta dar 
diavolul cel neobosit, care se hotărâse să mă păstreze mai 
departe în slujba lui, mă îmboldea mereu să ies din casă şi 
să mă plimb, adică să văd dacă nu se iveşte ceva în meseria 
mea de altădată. 

Într-o seară, ascultând orbeşte de porunca lui, am dat un 
ocol lung pe străzi, dar n-am făcut nici o afacere 
nemulțumită, am ieşit şi a doua seară, când, trecând pe 
lângă o berărie, văzui deschisă uşa unei odăiţe care dădea 


în stradă, iar pe masa dinăuntru o cană de argint, dintre 
cele care se foloseau pe atunci prin berării. Pesemne că 
băuseră ceva oaspeţi în odăiţa aceea, iar chelnerii, lăsători, 
uitaseră sa ia cana. 

Am intrat fără sfială în odăiţă şi, punând cana de argint la 
marginea băncii, m-am aşezat înaintea ei şi am izbit cu 
piciorul în podea. S-a arătat numaidecât un chelner, iar eu 
l-am rugat să-mi aducă o halbă de bere oaldă, fiindcă afară 
era frig băiatul ieşi în goană, iar eu îl auzii coborând în beci 
ca să scoată berea. În timp ce chelnerul era plecat veni un 
altul, care strigă: 

— M-aţi chemat? 

Eu i-am spus, vorbind cu un aer trist: 

— Nu, s-a dus un băiat să-mi aducă o halbă de bere. 

Şi cum şedeam aci, auzii femeia de la tejghea spunând: 

— S-au dus cu toţii, ăi de la numărul cinci? Adică odăiţa 
unde şedeam eu. 

Chelnerul îi răspunse: 

— Da. 

— Cine a adus înapoi cana? 

— Eu, face alt chelner, uite-o, zice, arătând, pesemne, altă 
cană pe care din greşeală o luase din altă odaie, sau poate 
că pungaşul uitase că n-o luase, ceea ce era lucru sigur. 

Am ascultat toate astea cu multă plăcere, fiindcă 
înţelegeam lămurit că nu se simte lipsa cănii, aşa încât mi- 
am băut berea, am strigat după plată şi, la plecare, am 
spus: 

— Ai grijă de argintărie, băieţaş, arătând spre o cană de 
argint pe care mi-o adusese ca să beau din ea. 

Băiatul spuse: 

— Da, doamnă, că bine ziceţi. 

Şi eu am tulit-o. 

M-am întors la îngrijitoarea mea, gândindu-mă că a venit 
timpul s-o pun la înaercare, ca să ştiu dacă m-ar ajuta, în 
caz că aş fi nevoită să mă dau pe faţă. După ce am ajuns 
acasă şi am găsit prilejul să deschid vorba, i-am spus că 


vreau să-i încredinţez o taină foarte însemnată, dar numai 
dacă mă respectă îndeajuns ca s-o păstreze. Mi-a spus că 
îmi mai păstrase şi alte taine cu credinţă; de ce m-aş îndoi 
c-ar păstra-o şi pe asta? l-am spus că mi se întâmplase, fără 
voia mea, cel mai ciudat lucru din lume şi i-am istorisit 
povestea cu cana. 

— Şi ai luat-o cu tine, draga mea? Zice ea. 

— Sigur că da, zic eu şi i-o arăt. Dar acuma ce mă fac? 
Urmez eu. Să n-o duc îndărăt? 

— S-o duci îndărăt? Zice ea. N-ai decât, dacă ţi s-a făcut 
de Newgate. 

— Cum asta, zic eu, doar n-or să fie atât de ticăloşi încât să 
mă aresteze, dac-o duc îndărăt? 

— Nu te pricepi la lucruri din astea, fetiţo, zice ea. Nu 
numai c-au să te ducă la Newgate, dar au să te spânzure, 
fără să le pese c-ai avut cinstea să duci lucru! Înapoi, şi-au 
să te pună să plăteşti pentru toate cănile pierdute. 

— Atunci ce să fac? Întreb eu. 

— Acu, zice ea, dac-ai făcut pe pungaşul şi ai furat trebuie 
s-o păstrezi; cale îndărăt nu există. Şi afară de asta, fetiţo, 
zice, n-ai tu mai mare nevoie de ea decât ei? Aş fi mulţumită 
să faci o dată pe săptămână o afacere ca asta. 

Am început s-o privesc pe îngrijitoarea mea într-o lumină 
nouă, înțelegând că, de când dădea bani pe amanet, avea 
de-a face cu oameni departe de a fi cinstiţi, ca cei pe care îi 
întâlnisem odinioară la ea. 

N-a trecut mult şi m-am dumirit de-a binelea, fiindcă 
niciuna, nici două dădeam cu ochii de mânere de sabie, 
linguri, furculiţe, căni şi tot felul de astfel de marfă, care nu 
era lăsată amanet, ci adusă pentru a fi vândută de-a 
dreptul; iar ea cumpăra de toate, fără să pună întrebări şi 
mi-am dat seama după vorbele ei că şi făcea afaceri bune. 

Am mai aflat că, îndeletnicindu-se cu acest negoţ, era 
nevoită să topească toate tacâmurile pe care le cumpăra, 
pentru ca să nu poată fi dovedite; şi, într-o bună dimineaţă, 
a venit la mine şi mi-a spus că are de gând să topească iar 


câte ceva şi că, dacă vreau, pune înăuntru şi cana mea, aşa 
ca să nu vadă nimeni. l-am dat-o cu toată inima; ea a 
cântărit-o şi mi-a înapoiat întreaga cantitate de argint; dar 
am văzut pe urmă că nu face aşa şi cu restul muşteriilor. 

Câtăva vreme după asta, într-o zi, pe când lucram şi eram 
grozav de abătută, mă întrebă ce-i cu mine. I-am răspuns 
că-mi era inima tare grea; de lucru era puţin, iar eu n- 
aveam din ce trăi şi nu ştiam ce cale să apuc. Ea a râs, 
spunându-mi că trebuie s-o pornesc din nou şi să-mi încerc 
norocul; cine ştie, poate dau din nou peste ceva argintărie. 

— Doamne! I-am spus eu, asta-i o meserie pentru care îmi 
lipseşte dibăcia şi, dacă mă-nhaţă, sunt pierdută. 

Dar ea de colo: 

— Pot să te îndrumez eu spre o dăscăliţă din mâinile căreia 
ai să ieşi la fel de pricepută ca şi ea. 

M-am cutremurat la auzul propunerii ei, fiindcă până 
atunci nu avusesem tovarăşi sau cunoştinţe de breaslă. Dar 
ea mi-a biruit şovăiala şi toate temerile; şi, în scurt timp, cu 
ajutorul acestei complice am ajuns o hoaţă la fel de 
neruşinată şi de pricepută cum a fost pe vremuri Moll Taie- 
Punga, deşi, dacă nu minte faima, nu eram nici pe jumătate 
atât de frumoasă. 

Tovarăşa asta de breaslă m-a ajutat să deprind trei ramuri 
din meserie, şi anume: să fur mărfuri din prăvălii, să 
şterpelesc registre de socoteli de-ale negustorilor şi carnete 
şi să scot ceasuri de aur de da cingătorile doamnelor; în 
această din urmă îndeletnicire era atât de pricepută, încât 
nici o femeie nu atinsese vreodată o atare desăvârşire a 
meşteşugului ca ea. Mie-mi plăcea grozav prima şi ultima 
îndeletnicire şi am ajutat-o câtăva vreme în munca ei, aşa 
cum o ucenică ajută o moaşă, fără plată. 

Cu timpul, a început să mă pună la încercare. Ea îmi 
arătase meşteşugul, iar eu îi desprinsesem, de câteva ori, 
cu mare îndemânare, un ceasornic de la cingătoare. În cele 
din urmă, mi-a arătat o pradă. Era o femeie tânără, 
însărcinată, care avea un ceas încântător. Treaba trebuia 


făcută la ieşirea din biserică. Dăscăliţa mea mergea alături 
de doamna cu ceasul şi, în clipa când a ajuns la scară, s-a 
prefăcut că alunecă şi a căzut cu atâta putere peste 
doamnă, încât a înspăimântat-o şi amândouă au început să 
strige cât le ţinea gura. În clipa când ea a îmbrâncit-o pe 
cucoană, eu am şi pus mâna pe ceasornic şi, ţinându-l aşa 
cum scrie la carte, cârligul s-a desfăcut când femeia a 
tresărit, fără ca ea să simtă câtuşi de puţin. Am tulit-o 
numaidecât, lăsându-mi dăscăliţa să-şi revină din spaimă 
încetul cu încetul, împreună cu cucoana; dar aceasta a 
băgat numaidecât de seamă că-i lipseşte ceasul. 

— Vai, face prietena mea, pun rămăşag c-au fost pungaşii 
care m-au trântit pe jos; mă mir că doamna nu şi-a dat 
seama mai curând că-i lipseşte ceasul, fiindcă atunci poate 
c-am fi pus mâna pe ei. 

A întors lucrurile atât de bine, încât nimeni n-a bănuit-o iar 
eu am apucat să ajung acasă cu o oră întreagă înaintea ei. 
Asta a fost prima mea treabă făcută în devălmăşie. Ceasul 
era într-adevăr foarte frumos şi avea o mulţime de fleacuri 
agăţate de el, iar îngrijitoarea mea ne-a dat 20 de lire în 
schimbul lui, din care eu m-am ales cu jumătate. Şi-aşa am 
devenit hoaţă în lege şi m-am înrăit cum nu-mi închipuisem 
vreodată că mă voi putea înrăi, de nici nu mă mai răscolea 
glasul conştiinţei sau al modestiei. 

lată cum diavolul, care începuse să mă îmboldească prin 
mijlocirea sărăciei mele crunte spre această ticăloşie, m-a 
făcut să ajung la o culme neatinsă de alţii, chiar atunci când 
nevoia nu mă mai silea; căci acum căpătam de lucru şi, cum 
mă pricepeam să mânuiesc acul, se părea că-mi voi putea 
câştiga cu destulă cinste pâinea. 

Trebuie să spun că, dacă aş fi avut speranţa unei astfel de 
munci de la bun început, când am simţit că se apropie 
mizeria va să zică, dacă atunci aş fi avut nădejdea de a-mi 
câştiga pâinea prin muncă, niciodată nu m-aş fi apucat de 
îndeletnicirea asta păcătoasă şi nici n-aş fi intrat într-o 
bandă atât de ticăloasă ca cea cu care mă înhăitasem; dar 


obişnuinţa mă înăsprise şi devenisem îndrăzneață la culme; 
cu atât mai mult cu cât am dus-o aşa multă vreme, fără să 
fiu prinsă. Într-un cuvânt, tovarăşa mea cea nouă întru 
nelegiuire şi cu mine am trăit mai departe în cârdăşie, timp 
îndelungat, fără să ni se dea măcar de urmă, aşa încât, nu 
numai că am prins curaj, dar ne-am şi îmbogăţit, fiindcă, la 
un moment dat, aveam în mână douăzeci şi unu de ceasuri 
de aur. 

Mi-amintesc că, într-o zi, când eram ceva mai cuminte 
decât de obicei, descoperind că am un fond de vreo 200 de 
lire în bani, partea mea, a pus stăpânire pe mine gândul 
trimis, fără îndoială, de vreun duh prielnic, dacă există aşa 
ceva, că de vreme ce sărăcia mă stârnise mai întâi şi mă 
îndemnase spre o meserie atât de groaznică, acum că 
nenorocirile mele trecuseră şi eram în stare să mă întreţin 
prin muncă, ba aveam şi o sumă frumuşică din care să mă 
ajut, aş face bine să mă las de treaba asta, câtă vreme 
lucrurile mai merg încă bine. Că doar nu mă puteam 
aştepta să umblu slobodă toată viaţa; şi numai o dată să mă 
înhaţe şi s-a zis cu mine. 

Dacă, în clipa asta, fără îndoială fericită, aş fi ascultat de 
sfatul binecuvântat, de oriunde ar fi venit el, ar mai fi fost 
loc să nădăjduiesc într-o viaţă uşoară. Dar mi-era scris 
altfel; diavolul neobosit, care mă îmboldise, mă ţinea prea 
tare încleştată ca să-mi mai dea drumul îndărăt, şi aşa cum 
sărăcia mă mânase, lăcomia m-a reţinut în loc, până când n- 
a mai fost chip să fac calea întoarsă. Câât despre poveţele 
pe care mi le dădea mintea mea, cerându-mi să las totul 
baltă, lăcomia se vâra la mijloc şi spunea: „Mergi mai 
departe, ai avut noroc mergi înainte până când ai să 
agoniseşti patru sau cinci sute de lire şi atunci ai să te 
opreşti şi ai să poţi trăi uşor, fără să mai lucrezi de loc.” 

Şi aşa, aflându-mă în ghearele diavolului, am rămas 
ţintuită pe loc ca de-o vrajă şi n-am avut putere să mă rup 
din cercul acela, până când m-am împotmolit în încurcături 
prea mari ca să mai pot ieşi la lumină. 


Totuşi, gândurile astea m-au tulburat întrucâtva şi m-au 
făcut să lucrez cu mai multă băgare de seamă decât înainte 
şi deoât lucrau cei ce mă îndrumau. Tovarăşa mea, cum îi 
spuneam eu (ar fi trebuit să-i spun dăscăliţa mea) cu o altă 
ucenică de-a ei a fost prima căreia i s-a înfundat; fiindcă, o 
dată când ele erau la vânătoare de marfă, şi-au încercat 
meşteşugul asupra unui pânzar din Cheapside, dar un 
vânzător cu ochi de şoim le-a înhăţat şi le-a prins cu două 
bucăţi de batist asupra lor. 

Asta a fost de ajuns ca să fie amândouă găzduite la 
Newgate, unde avură ghinionul să li se amintească şi câteva 
din păcatele lor trecute. Cum mai existau două învinuiri 
împotriva lor, şi faptele fiind dovedite, au fost amândouă 
osândite la moarte. Amândouă şi-au arătat pântecul şi au 
fost declarate însărcinate, deşi dăscăliţa mea nu era mai 
însărcinată decât mine. 

Eu mă duceam adeseori să le văd şi să jelesc alături de ele, 
gândindu-mă că în curând avea să-mi vină şi mie rândul; 
dar locul acela mă îngrozea atât de tare, la gândul că era 
locul nefericitei mele naşteri şi al nenorocirii mamei mele, 
încât n-am mai putut să îndur şi nu m-am mai dus să le văd. 

Vai, dacă aş fi luat aminte la nenorocirile lor, aş mai fi 
putut fi fericită, fiindcă eram încă slobodă şi nu exista nici o 
învinuire împotriva mea; dar nu se putea, fiindcă nu 
băusem încă paharul până la fund. 

Dăscăliţa mea fiind însemnată cu fierul roşu, ca o veche 
răufăcătoare ce era, a fost executată; hoaţa cea tânără a 
fost cruţată, fiindcă a obţinut o păsuire, dar a zăcut şi a 
flămânzit multă vreme la închisoare, până când numele ei a 
fost trecut pe o listă de grațiere şi aşa a scăpat. 

Pilda groaznică a prietenei mele m-a înfricoşat până în 
fundul sufletului şi multă vreme n-am mai ieşit la vânătoare. 
Dar, într-o noapte, aud că se strigă în apropiere de casa 
îngrijitoarei mele: „Foc!” Îngrijitoarea mea se uită afară, 
căci toată lumea era trează şi, numaidecât după aceea, 


strigă ci acoperişul casei cutărei cucoane era în flăcări, aşa 
cum şi era. După aceea îmi dă un ghiont. 

— Acum, fetiţo, zice, ai un prilej minunat; focul e atât de 
aproape, încât poţi să te duci într-acolo, înainte ca mulţimea 
să închidă intrarea pe stradă. 

Şi, pe dată, m-a învăţat ce am de făcut: 

— Te duci, fetiţo, zice, până la casa aceea, intri înăuntru în 
goană şi-i spui cucoanei sau oricui îţi iese înainte că ai venit 
să le ajuţi, trimisă de cutare cucoană, adică de o cunoştinţă 
de a ei, care stă mai încolo, în susul străzii. 

Am pornit-o şi, ajungând la casa cu pricina, i-am găsit pe 
toţi înnebuniţi, după cum vă puteţi închipui. Am intrat în 
goană înăuntru şi, dând peste una din slujnice, i-am spus: 

— Vai, scumpo, cum s-a întâmplat nenorocirea? Unde ţi-e 
stăpâna? E în siguranţă? Şi unde sunt copiii? Vin de la 
doamna X. Ca să dau o mână de ajutor. 

Fata pleacă alergând. 

— Coniţă, coniţă, zice ea, ţipând cât o ţinea gura, a venit o 
cucoană de la doamna X. Ca să dea o mână de ajutor. 

Biata femeie, pe jumătate scoasă din minţi, vine spre mine 
cu o legătură sub braţ şi doi copilaşi de mână. 

— Cucoană, zic eu, dă-mi voie să-ţi duc copiii la doamna 
mea te pofteşte să-i trimiţi acolo; o să vadă ea de bieţii 
puişori. Şi iau un copilaş de mână, iar pe celălalt îl saltă ea 
în braţele mele. 

— Da, ia-i pentru numele lui Dumnezeu, du-i şi 
mulţumeşte-! Pentru bunătate. 

— Mai ai ceva de pus la loc sigur, doamnă? Întreb eu. Are 
ea grijă de toate. 

— Doamne! Face ea, Dumnezeu s-o binecuvânteze; ia şi 
legătura asta cu argintărie şi du-i-o. Ce femeie cumsecade! 
Vai, suntem pierduţi de tot, pierduţi! 

Şi fuge iar înnebunită, cu slujnicele după ea, în timp ce eu 
o tulesc cu cei doi copii şi cu legătura. 

Nici nu ieşisem bine în stradă şi văd altă femeie, care vine 
spre mine. 


— Vai, cucoană, zice cu glas jalnic, o să-ţi scape copilul. 
Vai, vai, ce nenorocire, dă-mi voie să-ţi ajut; şi pune mâna 
pe legătură, dând s-o ia. 

— Nu, zic eu, dacă vrei să mă ajuţi, ia copilul de mâră şi 
du-l în locul meu, până în capătul de sus al străzii. Vin şi eu 
după dumneata şi te răsplătesc pentru osteneală. 

După cele spuse, nu mai putea să dea îndărăt. Ca să nu 
mai lungim vorba, femeia avea aceeaşi meserie ca mine şi 
n-o interesa decât legătura totuşi, a mers cu mine până la 
poartă, fiindcă nu se putea altfel. Când am ajuns acolo, i-am 
şoptit: 

— Du-te, fetiţo, zic, am înţeles care ţi-e meseria; ai să 
găseşti acolo marfă de ajuns. 

Ea m-a înţeles şi s-a îndepărtat. Când am ajuns cu copiii, 
am început să izbesc în poarta casei şi cum oamenii se 
deşteptaseră dinainte la hărmălaia cu focul, m-au lăsat 
numaidecât să intru, iar eu am spus: 

— Cucoana e trează? Vă rog, spuneţi-i că doamna o roagă 
să-i primească copiii; biata de ea rămâne pe drumuri, casa 
ei e toată în flăcări. 

Au primit copiii cu multă bunăvoință, s-au înduioşat de 
nenorocirea familiei, iar eu am şters-o cu bocceaua mea. 
Una dintre slujnice m-a întrebat dacă nu trebuie să las şi 
legătura. Eu însă am zis: 

— Nu, scumpo, asta trebuie să ajungă în alt loc, nu-i a lor. 

leşisem de mult din învălmăşeală, aşa încât am mers 
înainte şi am adus legătura cu tacâmuri, care era mare nu 
glumă, de-a dreptul în casa îngrijitoarei mele. Ea mi-a spus 
că nici nu vrea să se uite înăuntru, ci mă roagă să plec 
înapoi să văd dacă mai e rost de ceva. 

M-a învăţat să joc aceeaşi comedie la cucoana din casa 
alăturată de cea unde izbucnise focul şi eu am încercat să 
mă duc până acolo, dar între timp focul ajunsese în toi şi 
strada era plină de tulumbe şi de oameni care se 
înghesuiau, aşa încât nu puteam să mă apropii de casă, 
orice aş fi făcut. M-am întors la îngrijitoarea mea şi, după ce 


am dus legătura la mine în odaie, începui s-o cercetez. Vă 
povestesc îngrozită despre comoara pe care am găsit-o 
înăuntru. Ajunge să spun că, în afară de cea mai mare parte 
din argintăria familiei, care era o avere, am găsit un lanţ de 
aur de modă veche cu încheietoarea spartă, aşa încât mi-am 
închipuit că nu fusese folosit mulţi ani, dar asta nu 
împiedica aurul să fie foarte bun de asemenea o cutiuţă 
pentru inele, cu verigheta cucoanei şi câteva bucățele din 
nişte medalioane de aur, un ceas de aur şi o pungă cu 
monede vechi de aur, care făceau vreo 24 de lire şi alte 
câteva lucruri de preţ. 

Asta a fost prada cea mai bogată, dar şi cea mai 
blestemată, care mi-a căzut vreodată în mâini; căci, deşi, 
cum am spus mai înainte, eram cum nu se poate mai înrăită 
în alte împrejurări, totuşi acum mă simţeam mişcată până în 
fundul sufletului la vederea acestei comori, gândindu-mă la 
biata femeie nemângâiată, care şi aşa pierduse destul şi 
care se gândea, cu siguranţă, că cel puţin salvase argintăria 
şi lucrurile cele mai de preţ. Mă gândeam cât de uimită va fi 
când va afla că fusese înşelată şi că femeia care-i luase 
copiii şi lucrurile nu fusese trimisă, după cum spusese, de 
doamna din strada de alături, ci că micuţii îi fuseseră daţi 
vecinei în grijă, fără ştirea ei. 

Mărturisesc că nemernicia acestei fapte m-a tulburat 
foarte tare şi m-a muiat rău, ba chiar îmi dădură lacrimile 
dar, deşi îmi dădeam seama că e o faptă crudă şi nemiloasă, 
nu găseam tăria de a înapoia lucrurile. Pe urmă, gândurile 
s-au dus, iar eu am uitat repede împrejurările acestei 
întâmplări. 

Dar nici asta n-a fost tot; căci, deşi ajunsesem cu mult mai 
bogată decât înainte de pe urma acestei lovituri, totuşi 
hotărârea luată pe vremuri de a părăsi o meserie atât de 
groaznică, de îndată ce voi mai fi agonisit ceva, era moartă, 
fiindcă eu voiam tot mai mult şi lăcomia era atât de tare, 
încât nici nu mă mai gândeam să-mi schimb felul de viaţă 
cât mai era timp, măcar că traiul pe care-l duceam, nici 


linişte nu-mi dădea, şi nici nu mă bucuram în tihnă de ceea 
ce adunasem; „încă puţin, încă puţin”, aşa ziceam mereu. 

În cele din urmă, deprinzându-mă cu neplăcerile pricinuite 
de hoţiile mele, am înlăturat orice remuşcare şi nu mă mai 
gândeam decât că poate voi pune mâna pe încă o pradă, 
care să-mi ajute să-mi fac suma dar deşi puneam mâna pe 
prada aceea, totuşi fiecare lovitură chema după ea o alta şi 
mă simţeam atât de încurajată să-mi duc mai departe 
meseria, încât n-aveam nici un chef să mă las păgubaşă. 

Aşa stând lucrurile şi eu fiind înrăită de atâtea lovituri 
izbutite şi hotărâtă să nu mă las, am căzut în capcana care 
avea să-mi aducă răsplata cuvenită pentru o astfel de viaţă. 
Dar încă nu ajunsesem acolo şi mi-era dat să mai trăiesc 
câteva întâmplări norocoase pe acest drum. 

Câtăva vreme, îngrijitoarea mea a rămas foarte tulburată 
de nenorocirea prietenei mele, care fusese spânzurată, mai 
ales că aceasta ştia destule despre îngrijitoarea mea ca s-o 
tragă după ea, lucru nu prea liniştitor; şi într-adevăr femeia 
era tare înspăimântată. 

E drept că după ce prietena noastră ajunsese pe lumea 
cealaltă fără să spună ce ştia, îngrijitoarea mea s-a mai 
liniştit şi poate că se şi bucura că cealaltă fusese 
spânzurată, fiindcă i-ar fi stat în puteri să obţină o grațiere 
pe socoteala prietenelor. Totuşi, pierderea dăscăliţei mele, 
care avusese bunătatea de a nu vinde ceea ce ştia, a mişcat- 
o pe îngrijitoarea mea şi a făcut-o să jelească sincer. Eu am 
mângâiat-o cum m-am priceput, iar ea, în schimb, m-a oţelit 
bine, ca să devin cu desăvârşire vrednică de aceeaşi soartă. 

După cum spuneam însă, întâmplarea asta m-a făcut mai 
prevăzătoare şi mă feream cu deosebire să jefuiesc prăvălii, 
mai ales de-ale pânzarilor sau postăvarilor, un soi de 
oameni care stau tot timpul cu ochii în patru. M-am 
încumetat o dată sau de două ori în prăvălii de dantele şi în 
magazine de mode, mai ales într-o prăvălie de curând 
deschisă de două tinere femei, care nu prea se pricepeau la 
negoţ. M-am ales cu o bucată de dantelă care făcea vreo 


şase sau şapte lire şi cu un pachet de aţă. Dar asta mi-a 
mers o dată nu mai puteam repeta şmecheria. 

Când auzeam de vreo prăvălie nouă, socoteam totdeauna 
că mă aşteaptă o afacere bună, mai ales când cei care o 
deschideau nu erau învăţaţi cu negustoria. Oameni din ăştia 
puteau fi siguri că vor fi călcaţi o dată sau de două ori, la 
început, şi zău că trebuiau să fie foarte ageri ca să scape de 
asta. 

Pe urmă am mai dat o lovitură sau două, dar dintre cele 
mărunte. Şi, cum multă vreme nu s-a ivit nimic gras, am 
început să mă gândesc că ar fi bine să mă las de-a binelea 
de meserie. Dar îngrijitoarea mea, care nu voia să mă 
piardă şi aştepta lucruri mari de la mine, mi-a făcut într-o zi 
cunoştinţă cu o femeie tânără şi un ins care trecea drept 
bărbatu-său deşi, după cum s-a adeverit mai pe urmă, ea 
nu-i era nevastă, ci erau amândoi tovarăşi de meserie şi de 
altceva. Pe scurt, jefuiau împreună, se culcau împreună, au 
fost prinşi împreună şi spânzurați tot împreună. 

Am intrat în cârdăşie cu aceştia doi, prin mijlocirea 
îngrijitoarei mele şi ei m-au luat în trei sau patru expediţii, 
unde i-am văzut dedându-se la jafuri josnice şi 
neîndemânatice, în care n-au izbutit decât datorită 
neruşinării lor strigătoare la cer şi neglijenţei grosolane a 
celor jefuiţi. Aşa încât mi-am propus să fiu de aci înainte cu 
ochii-n patru când o pornesc cu ei şi, într-adevăr, am 
respins două sau trei planuri nefericite de-ale lor, ba chiar i- 
am convins şi pe ei să se lase păgubaşi. O dată, mai ales, 
aveau de gând să jefuiască un ceasornicar de trei ceasuri 
de aur pe care le ochiseră în timpul zilei când 
descoperiseră şi locul unde fuseseră ascunse. Unul dintre ei 
avea atâtea chei de toate felurile, încât nu era o greutate să 
ajungem la locul unde ascunsese ceasornicarul ceasurile; 
totul era aproape hotărât; dar când am cercetat lucrul mai 
de aproape, mi-am dat seama că ei plănuiseră o spargere, şi 
într-o treabă ca asta eu nu mă amestecam, aşa încât s-au 
dus fără mine. Au pătruns în casă cu forţa, au spart 


broaştele în locul unde se aflau ceasornicele, dar n-au găsit 
decât unul din ceasurile de aur şi un ceas de argint pe care 
le-au luat şi apoi au ieşit din casă fără să întâmpine vreo 
piedică. Numai că cei dinăuntru au prins de ştire şi au 
început să strige: „Săriţi, hoţii!” Bărbatul a fost prins în 
timpul urmăririi femeia a scăpat dar, din nefericire, a oprit- 
o cineva mai încolo şi s-au găsit ceasurile asupra ei. Şi aşa 
am scăpat eu a doua oară cu obrazul curat, iar ceilalţi doi 
au fost osândiţi şi spânzurați, căci erau răufăcători cu 
vechime, deşi oameni atât de tineri şi, după cum v-am spus 
că au furat împreună, tot aşa au fost acum spânzurați 
împreună şi cu asta s-a sfârşit noua mea tovărăşie. 

Acum, că scăpasem ca prin urechile acului, am început să 
fiu foarte prevăzătoare, mai ales că aveam înaintea ochilor 
o astfel de pildă; dar îngrijitoarea mea mă ducea în fiecare 
zi în ispită şi mă îmboldea, şi iată că se ivi iarăşi o pradă, 
care datorându-i-se ei, femeia se aştepta să fie părtaşa la 
câştig. Aflase că într-o casă particulară era ascunsă o 
cantitate mare de dantelă de Flandra şi, fiindcă dantela de 
Flandra era marfă oprită, prada era bună pentru orice 
vameş care ar fi pus mâna pe ea. Îngrijitoarea mi-a descris 
amănunţit atât cantitatea de dantelă cât şi locul unde era 
ascunsă; aşa încât eu m-am dus la un vameş, spunându-i că 
vreau să-i dezvălui ceva, dacă-mi făgăduieşte că voi avea şi 
eu partea mea de răsplată. Era o propunere atât de 
îndreptăţită, încât nici că s-ar putea lucru mai corect; omul 
a încuviinţat şi, luând cu el un comisar şi pe mine, am intrat 
toţi trei în casă. Deoarece eu îi spusesem vameşului că mă 
voi duce glonţ la locul cu pricina, omul a lăsat treaba pe 
seama mea; gaura unde era ascunsă dantela fiind foarte 
întunecoasă, m-am vârât înăuntru cu o lumânare în mână şi 
i-am întins omului bucăţile, având grijă să-mi păstrez mie 
cât puteam mai multe, fără să dau nimic de bănuit. Cu totul 
se afla acolo dantelă în valoare de aproape 300 de lire, iar 
eu mi-am oprit mie cam de vreo 50 de lire. Dantela nu era a 
oamenilor din casă, ci le fusese dată în păstrare de un 


negustor; astfel că n-au fost chiar atât de uimiţi cum îmi 
închipuiam eu că vor fi. 

L-am lăsat pe vameş încântat de prada lui şi deplin 
mulţumit cu ce căpătase şi ne-am înţeles să ne întâlnim într- 
un loc hotărât de el, unde m-am şi dus, după ce m-am 
îngrijit mai întâi de prada mea de care el habar n-avea. 
După ce am sosit acolo, ela început să dea înapoi, 
închipuindu-şi că eu nu-mi cunoşteam drepturile, ba chiar 
avea chef să scape de mine cu 20 de lire; dar eu i-am arătat 
că nu sunt chiar atât de neştiutoare cum îşi închipuie, 
bucurându-mă totuşi că cel puţin îmi oferă o sumă fixă. l-am 
cerut 100 de lire şi el s-a ridicat până la 30; eu am lăsat la 
80 de lire şi el a mai dat până la 40 pe scurt, mi-a oferit 50 
de lire şi eu am încuviinţat, mai cerând pe deasupra o 
bucată de dantelă, care socoteam eu că face vreo 8 sau 9 
lire, ca şi cum aş fi dorit s-o port chiar eu, iar omul a primit. 
Şi aşa am pus mâna, chiar în noaptea aceea, pe 50 de lire în 
bani şi cu asta s-a încheiat târgul; iar omul habar n-avea 
cine sunt sau unde să mă caute, şi chiar dacă s-ar fi 
descoperit că şterpelisem o parte din marfă, tot n-avea cum 
să-mi ceară socoteală. 

Am împărţit cinstit prada cu îngrijitoarea mea şi, de atunci 
înainte, am trecut în ochii ei drept o femeie foarte isteaţă, 
chiar şi în cazurile cele mai gingaşe. Mi-am dat seama că 
munca asta era cea mai plăcută şi mai uşoară pe care o 
puteam găsi, aşa încât am început să umblu după mărfuri 
dosite şi, de obicei, după ce cumpăram din ele, dădeam 
totul la iveală dar niciuna din aceste descoperiri nu mi-a 
adus mare lucru, aşa cum mi-adusese cea pe care am 
istorisit-o adineauri; căci mă temeam să risc prea mult, cum 
vedeam că fac alţii, care cădeau mesa în fiecare zi. 

Următoarea treabă mai însemnată a fost încercarea de a 
fura ceasul de aur al unei cucoane. Mă aflam într-o mare 
învălmăşeală, la intrarea unei biserici, şi n-a lipsit mult să 
fiu prinsă. Eram cu mâna pe ceas şi i-am dat femeii un 
ghiont, ca şi cum m-ar fi împins cineva peste ea. Trăgând 


uşurel de ceas şi văzând că nu vrea să se desfacă, i-am dat 
numaidecât drumul şi am început să ţip ca din gură de 
şarpe că am fost călcată pe picior şi că trebuie să se afle 
hoţi de buzunare prin apropiere, pentru că cineva trăsese 
de ceasul meu; trebuie să vă spun că, în astfel de expediţii, 
noi porneam totdeauna foarte bine îmbrăcaţi, iar eu aveam 
haine frumoase pe mine şi un ceas de aur la cingătoare ca 
orice cucoană. 

Nici n-apucasem bine să strig şi cucoana începu şi ea: 
„Hoţi de buzunare!” Spunea că şi ceasul ei încercase cineva 
să-l desprindă. 

În clipa când pusesem mâna pe ceas mă aflam alături de 
ea, dar când am început să strig m-am oprit deodată, iar pe 
ea mulţimea împingând-o puţin înainte, strigătul ei a 
răsunat la oarecare depărtare de mine, aşa încât nici prin 
gând nu-i trecea să mă bănuiască. Şi când ea a ţipat: „Hoţi 
de buzunare!” cineva a spus: 

— la te uită, şi aici se află unul. A vrut s-o fure şi pe 
cucoana asta. 

În clipa aceea, spre norocul meu, ceva mai încolo, în 
mulţime, s-a auzit strigându-se din nou: „Un hoţ de 
buzunare!” şi într-adevăr un băiat a fost prins cu mâţa-n 
sac. Nenorocitul a avut ghinion, dar pentru mine lucrurile s- 
au brodit cum nu se poate mai bine, măcar că şi până aci o 
scosesem la capăt destul de frumuşel; dar acum eram în 
afară de bănuială şi toţi gură-cască din mulţime au pornit în 
goană într-acolo, iar bietul băiat a căzut pradă furiei celor 
de pe stradă, care sunt de o cruzime pe care nu trebuie să 
v-o descriu; deşi e totuşi mai bine aşa decât să fii trimis la 
Newgate, unde zaci o veşnicie şi uneori eşti spânzurat, iar 
lucrul cel mai bun pe care-l poţi nădăjdui, odată osândit, e 
să fii deportat. 

Am scăpat ca prin urechile acului, dar m-am ales cu o 
spaimă care m-a făcut să nu mai râvnesc multă vreme la 
ceasuri de aur. În întâmplarea asta au fost multe 
împrejurări care m-au ajutat să scap, dar mai ales faptul că 


femeia pe ceasul căreia pusesem mâna era o proastă: vreau 
să spun că nu înţelegea natura atacului, ceea ce n-aş fi zis, 
văzând cu câtă dibăcie îşi prinsese ceasul, în aşa fel încât să 
nu poată fi şterpelit dar de spaimă femeia se prostise de-a 
binelea; fiindcă atunci când a simţit mişcarea, a început să 
ţipe, îmbrâncindu-se înainte şi făcând să se învălmăşească 
toată lumea din jurul ei dar n-a suflat o vorbă, timp de cel 
puţin două minute, despre ceas sau despre vreun hoţ de 
buzunare, ceea ce mi-a îngăduit mie să câştig timp fiindcă 
eu strigând, cum am spus în spatele ei şi dându-mă înapoi 
în mulţime în timp ce ea înainta, între mine şi ea s-au vârât 
câţiva oameni, cel puţin şapte sau opt, căci gloata era încă 
în mişcare. Şi pe urmă, deoarece eu am strigat înaintea ei, 
s-ar fi putut să fie ea persoana bănuită tot atât de bine ca şi 
mine, căci oamenii se zăpăciseră rău de tot, în timp ce dacă 
ea, cu iuţeala atât de trebuincioasă în astfel de împrejurări, 
în loc să ţipe când a simţit că-i umblă cineva la ceas, s-ar fi 
întors brusc şi ar fi pus mâna pe omul cel mai apropiat din 
spatele ei, m-ar fi prins fără greş. 

Sfatul ăsta nu va fi pe placul frăţiei hoţilor de buzunare, 
dar e, fără îndoială, o cheie pentru înţelegerea principiilor 
după care-şi călăuzeşte un hoţ de buzunare mişcările; şi 
cine îmi ascultă sfatul va prinde hoţul, cu aceeaşi siguranţă 
cu care-l va scăpa, dacă nu va asculta. 

Am mai trăit o întâmplare, care nu mai lasă nici o îndoială 
asupra chestiunii şi care poate folosi drept învăţătură 
hoţilor de buzunare în vecii vecilor. Buna mea îngrijitoare, 
ca să spun o vorbă şi despre istoria ei, deşi se lăsase de 
meserie, era, ca să zic aşa, o hoaţă de buzunare înnăscută, 
şi, după cum aveam să înţeleg mai târziu, trecuse prin toate 
stagiile acestui meşteşug. Totuşi nu fusese înhăţată decât o 
dată, când o prinseseră în aşa fel cu ocaua mică, încât o 
osândiseră la deportare; dar, fiind bună de gură şi având şi 
bani în buzunar, a găsit ea mijlocul să debarce, când vasul a 
ancorat în Irlanda ca să se aprovizioneze, şi acolo şi-a văzut 
câţiva ani de vechea ei meserie pe urmă, a intrat în altă 


cârdăşie, a devenit moaşă şi mijlocitoare şi a făcut sute de 
isprăvi, despre care mi-a istorisit în taină câte ceva, pe 
măsură ce ne împrieteneam mai bine. Acestei făpturi 
ticăloase îi datoram eu îndemânarea la care am ajuns şi în 
care mă întreceau puţini şi pe care pot spune că puţini au 
folosit-o atâta vreme fără să se nenorocească. 

După isprăvile astea din Irlanda, unde începuse să fie 
destul de cunoscută, a părăsit Dublinul şi s-a întors în 
Anglia, unde, neîmplinindu-se încă anii pe care trebuia să-i 
trăiască în deportare, s-a lăsat de meseria dinainte, de 
teamă să nu încapă iar pe mâini rele, fiindcă ştia că atunci 
nu mai avea scăpare. S-a apucat din nou de meseria cu care 
se îndeletnicea în Irlanda şi, fiind foarte întreprinzătoare, 
dar şi bună de gură, a ajuns curând la belşugul pe care vi l- 
am zugrăvit, ba chiar s-a îmbogăţit de-a binelea, deşi. În 
urmă, treburile i-au mers mai prost. 

Amintesc atâtea lucruri din povestea acestei femei, ca să 
lămuresc mai bine amestecul ei în viaţa păcătoasă pe care o 
duceam acum, viaţă în care ea m-a însoţit pas cu pas, 
ducându-mă, ca să zic aşa, de mină şi dându-mi sfaturi pe 
care le-am urmat cu atâta sfinţenie, încât am ajuns cea mai 
mare meşteră a timpului meu şi am scăpat cu atâta 
iscusinţă din toate primejdiile, încât în timp ce unii din 
tovarăşii mei au ajuns la Newgate după o jumătate de an de 
practică în meserie, eu lucram de mai bine de cinci ani şi 
cei de la Newgate nici măcar nu mă cunoşteau; desigur că 
auziseră de mine şi mă aşteptau, dar eu scăpam mereu, şi 
uneori din primejdii nespus de mari. 

Una din primejdiile cele mai mari care mă păşteau acum 
era faptul de a fi prea cunoscută printre oamenii de 
meserie şi unora dintre ei, a căror ură faţă de mine se 
datora mai degrabă pizmei ce mi-o purtau decât vreunei 
jigniri pe care le-aş fi adus-o eu, începu să le fie ciudă că eu 
scap mereu în timp ce ei erau mereu prinşi şi trimişi la 
Newgate. Ăştia mi-au dat numele de Moll Flanders, care 
semăna cu numele meu adevărat sau cu vreun nume purtat 


vreodată de mine cum seamănă albul cu negrul, atât doar 
că o dată, în vremea când mă adăpostisem la Monetărie, 
după cum am istorisit, trecusem drept doamna Flanders; 
dar despre asta habar n-aveau pungaşii şi n-am izbutit 
niciodată să aflu cum au ajuns să-mi dea numele ăsta şi în 
ce împrejurări. 

Câţiva dintre cei închişi la Newgate juraseră să mă dea de 
gol, după cum aflai curând, şi, fiindcă ştiam că vreo doi sau 
trei dintre ei erau în stare de una ca asta, mă cuprinse o 
mare nelinişte şi, o bună bucată de vreme, am stat mai mult 
pe acasă. Dar îngrijitoarea mea, care mi-era acum părtaşă 
la ce câştigam, fără însă să-şi pună pielea în joc, fiindcă la 
primejdii nu era părtaşă îngrijitoarea mea, cum vă spun, şi- 
a pierdut răbdarea văzând ce viaţă nefolositoare şi 
neaducătoare de câştig, cum zicea ea, duc eu. Atunci a 
născocit ceva nou ca să pot ieşi din casă, anume să mă 
îmbrac în straie bărbăteşti, şi m-a pus să învăţ deprinderi 
noi. 

Eram înaltă şi arătoasă, dar cu faţa cam netedă pentru un 
bărbat; totuşi, fiindcă o porneam de obicei noaptea, mergea 
destul de bine; numai că a trecut multă vreme, până m-am 
obişnuit să mă mişc în hainele mele noi. Mi-era cu neputinţă 
să fiu atât de sprintenă, de descurcăreaţă, de îndemânatică, 
în straie potrivnice firii şi, fiind stingherită în mişcări, n- 
aveam aceeaşi sorţi să scap uşor ca înainte; aşa încât m-am 
hotărât să mă las păgubaşă, hotărâre care mi-a fost întărită, 
curând după aceea, de următoarea păţanie. 

După ce m-a travestit în bărbat, îngrijitoarea mea m-a şi 
întovărăşit cu un bărbat, un tinerel destul de isteţ în 
meseria lui şi, vreme de trei săptămâni, ne-am descurcat 
bine împreună. Treaba noastră era să pândim tejghelele 
negustorilor şi să şterpelim orice fel de marfă lăsată pe 
deasupra din neglijenţă şi, în felul ăsta, am încheiat câteva 
afaceri bune, cum le ziceam noi. Cum eram mai toată 
vremea împreună, ne-am împrietenit bine, deşi lui nici prin 
gând nu-i trecea că sunt femeie, măcar că de câteva ori m- 


am dus la el acasă, fiindcă aşa cerea meseria, ba chiar de 
vreo patru sau cinci ori am dormit la el toată noaptea. Dar 
aveam alte scopuri şi, prin urmare, era neapărat nevoie să-i 
ascund că sunt femeie, aşa cum s-a şi dovedit mai târziu. De 
altminteri şi felul nostru de viaţă, faptul că ne întorceam de 
la lucru noaptea târziu şi că nu puteam, din pricina 
îndeletnicirii ăsteia, să lăsăm pe nimeni să intre în 
locuinţele noastre, mă silea să dorm la el, tocmai ca să nu 
fiu nevoită să-i dezvălui adevărul şi într-adevăr, am izbutit 
să nu mă dau de gol. 

Dar ghinionul lui şi norocul meu au pus capăt acestui fel 
de viaţă, de care trebuie să recunosc că mi se făcuse silă. 
Dădusem câteva lovituri în noua noastră meserie şi ultima 
ar fi fost nemaipomenită. Se afla pe o stradă oarecare o 
prăvălie, care avea în spate un depozit ce dădea spre altă 
stradă, deoarece casa era în colţ. 

Prin fereastra depozitului, am văzut cinci bucăţi de mătase 
precum şi alte stofe zăcând pe tejghea şi, în faţă, pe o masă; 
deşi se întunecase de-a binelea, oamenii dinăuntru, prinşi 
cu treburile în prăvălia din faţă, n-avuseseră răgaz să 
închidă ferestrele sau poate uitaseră de ele. 

Când a văzut asta, tinerelul s-a bucurat atât de tare, încât 
nu s-a mai putut stăpâni. Zicea că marfa stă înaintea nasului 
şi s-a jurat pe toţi sfinţii c-o să pună mâna pe ea, măcar de- 
ar dărâma şi casa. Eu am încercat să-i mut gândul, dar am 
văzut că nu-i chip, aşa încât omul s-a repezit, a scos un ochi 
de geam din cerceveaua ferestrei cu destulă îndemânare, a 
pus mâna pe patru bucăţi de mătase şi a venit spre mine cu 
ele, dar în urma lui s-a auzit numaidecât zgomot mare şi 
tărăboi. Stăteam bineînţeles unul lingă altul, dar eu nu-i 
luasem din mână nici o bucată de marfă, ci am apucat doar 
să-i spun: 

— S-a zis cu tine! 

Ela luat-o la goană ca scăpat din puşcă şi eu la fel, dar pe 
el îl urmăreau mai aprig, fiindcă marfa era la el. A lăsat să-i 
scape două bucăţi, ceea ce i-a oprit puţin pe urmăritori, dar 


mulţimea creştea şi ne urmărea pe amândoi. Curând după 
aceea, l-au prins cu celelalte două bucăţi, iar restul mulţimii 
alerga după mine. Am fugit până am ajuns în casa 
îngrijitoarei mele, dar câţiva oameni cu ochi de vultur m-au 
urmărit atât de aprig, încât m-au silit să mă opresc acolo. N- 
au bătut numaidecât în uşă, aşa încât avui timp să-mi azvârl 
hainele şi să mă îmbrac ca femeie; în afară de asta, când au 
dat să intre, îngrijitoarea mea, care avea o poveste gata 
pregătită, a ţinut uşa încuiată şi le-a strigat că, în casa ei, n- 
a intrat picior de bărbat. Oamenii ţineau morţiş că intrase 
un bărbat în casă şi se jurară c-au să spargă uşa. 

Fără să se arate mirată, îngrijitoarea mea le-a vorbit 
liniştită şi i-a poftit să cerceteze casa, dar însoţiţi de un 
comisar, care să nu lase să intre decât pe cine crede el de 
cuviinţă, fiindcă n-avea rost să năvălească toată mulţimea în 
casă. Şi măcar că se adunase o gloată, la asta n-au avut ce 
să răspundă. Aşa încât a fost numaidecât adus un comisar, 
iar femeia a deschis de bunăvoie; comisarul ţinea uşa, iar 
oamenii numiţi de el cercetau casa, îngrijitoarea mea 
însoţindu-i din încăpere în încăpere. Când a ajuns la odaia 
mea, m-a strigat şi mi-a spus cu glas tare: 

— Verişoară, deschide, te rog, uşa, sunt nişte domni aici 
care trebuie să se uite în odaia ta. 

Aveam lângă mine o fetiţă, nepoţica îngrijitoarei mele, cum 
îi zicea ea am rugat fetiţa să deschidă uşa, în timp ce eu îmi 
făceam de lucru cu un talmeş-balmeş de lucruri răspândite 
în jurul meu, ca şi cum toată ziua n-aş fi făcut altceva. Eram 
dezbrăcată, cu boneta de noapte pe cap şi doar cu un capot 
uşor pe mine. Îngrijitoarea mea şi-a cerut, chipurile, scuze 
că mă tulbură, spunându-mi pe scurt despre ce e vorba şi 
că n-are încotro, că trebuie să deschidă uşile pentru ca 
oamenii să se liniştească, fiindcă ea cu vorba nu-i putuse 
linişti. Eu am rămas pe loc şi i-am pofitit să caute cât le 
place, fiindcă dacă se strecurase cineva în casă, eram 
sigură că nu în odaia mea se afla; cât despre restul casei, 


despre asta n-aveam ce să le spun, fiindcă de fapt nici nu 
înţelegeam ce caută. 

Totul la mine părea atât de nevinovat şi de cinstit, încât 
oamenii au fost mai cuviincioşi decât m-aş fi aşteptat, dar 
nu înainte de a fi cercetat camera cu de-amănuntul, chiar 
sub pat şi în pat şi peste tot unde ar fi putut să se ascundă 
cineva. După ce au mântuit treaba fără să găsească nimic, 
şi-au cerut iertare şi au coborât. 

Când au isprăvit cu „cercetatul casei de jos în sus şi de sus 
în jos, fără să descopere nimic, au potolit destul de bine 
mulţimea, dar pe îngrijitoarea mea au dus-o în faţa 
judecății. Doi bărbaţi au jurat că-l văzuseră pe omul pe 
care-l urmăreau intrând în casă. Îngrijitoarea mea a făcut 
gălăgie, spunând că-i jignesc casa şi că ce vină are ea ca să 
fie tratată astfel; că dacă intrase într-adevăr un om, ar fi 
putut să iasă numaidecât, după câte ştie ea, fiindcă era gata 
să depună jurământ că nu ştie să-i fi călcat un bărbat în 
casă în ziua aceea, lucru cum nu se poate mai adevărat; că 
s-ar fi putut ca, în vreme ce ea era sus, orice om 
înspăimântat care ar fi găsit uşa deschisă să se fi adăpostit 
înăuntru, dar că ea habar n-avea de nimic; şi dacă aşa se 
întâmplase, omul ieşise cu siguranţă, poate că pe cealaltă 
uşă fiindcă mai era o uşă care dădea într-o alee şi scăpase 
astfel. 

Toate astea puteau fi crezute destul de bine şi judecătorul 
se mulţumi s-o pună să jure că nu primise, nici nu 
adăpostise vreun bărbat în casa ei, ca să-l ascundă, să-l 
apere sau să-l ferească de judecată. Asta putea să jure 
liniştită şi aşa a şi făcut, după care a fost lăsată slobodă. 

E uşor de înţeles în ce spaimă mă aflam eu în timpul ăsta şi 
i-a fost cu neputinţă îngrijitoarei mele să mă mai îmbrace 
din nou cu straiele acelea, fiindcă după cum îi spuneam, era 
sigur că mă voi da de gol. 

Bietul meu tovarăş pe care căzuse năpasta o păţise rău, 
fiindcă fusese dus în faţa primarului şi înălţimea-sa îl 
trimisese la Newgate, iar oamenii care-l prinseseră se 


arătau atât de dornici să-l urmărească mai departe, încât se 
oferiră să dea o mână de ajutor şi să apară la judecată, ca 
să susţină vinovăția lui. 

Totuşi a obţinut o amânare, cu condiţia să dezvăluie 
numele complicilor şi mai ales al băiatului care-l ajutase la 
hoţie; şi omul nu s-a dat în lături şi a trădat numele meu, 
adică Gabriel Spencer, cum mă ştia el şi aici se vede cât de 
înţeleaptă fusesem, când mă ascunsesem de el, fiindcă altfel 
aş fi fost pierdută. 

A făcut tot ce a putut ca să-l descopere pe acest Gabriel 
Spencer; m-a descris; a arătat locul unde ştia el că locuiesc; 
într-un cuvânt, a dat toate amănuntele pe care putea să le 
dea despre casa mea, dar fiindcă eu îi ascunsesem faptul de 
căpetenie, anume că sunt femeie, am avut noroc şi el nu m- 
a putut dibui. A băgat în încurcătura vreo două-trei familii, 
tot căznindu-se să mă găsească, dar oamenii nu puteau 
spune mai mult decât că el avusese un tovarăş, pe care-l 
văzuseră, dar de care nu ştiau nimic. Cât despre 
îngrijitoarea mea, deşi prin mijlocirea ei ajunsese omul la 
mine, totul se făcuse prin a doua mână şi nici despre ea 
omul nu ştia nimic. 

Toate astea s-au întors împotriva lui; fiindcă omul 
făgăduise descoperiri şi nu-şi ţinuse făgăduiala, aşa încât l- 
au ţinut drept neserios, iar negustorul l-a urmărit mai 
aprig. 

În toată vremea asta, eu mă simţeam tare neliniştită şi, ca 
să scap de primejdie, am plecat pentru câtva timp de la 
îngrijitoarea mea; neştiind încotro să mă îndrept, am luat o 
slujnică şi m-am urcat în diligenţa de Dunstable, spre 
hangiul şi hangiţa de pe vremuri, la care petrecusem zile 
atât de frumoase cu bărbatul meu din Lancashire. I-am 
spus femeii o poveste născocită, cum că îl aştept din zi în zi 
pe soţul meu, care se întoarce din Irlanda şi că-i trimisesem 
o scrisoare cum că vreau să ne întâlnim la Dunstable, în 
casa ei şi că, dacă vântul e prielnic, cu siguranţă că omul va 
debarca în câteva zile; voiam, aşadar, să petrec câteva zile 


cu ei până la sosirea lui, fiindcă el avea să sosească fie cu 
trăsura poştei, fie cu diligenţa de West Chester, nici eu nu 
ştiam cu care Dar, oricum va fi, e sigur că va trage la casa 
ei, ca să ne întâlnim. 

Gazda mea s-a bucurat tare când m-a văzut, iar bărbatu- 
său a făcut atâta tărăboi, că dac-aş fi fost o prinţesă n-aş fi 
putut fi primită mai bine. Aş fi fost binevenită în casa lor 
chiar şi o lună sau două, dac-aş fi crezut de cuviinţă să 
rămân. 

Dar eu aveam alte treburi. Mi-era teamă (deşi eram atât 
de bine deghizată, încât cu greu ar fi putut cineva să-mi dea 
de urmă) să nu mă descopere omul acela şi măcar că nu mă 
putea învinui de hoţie, fiindcă îl sfătuisem să nu se 
încumete, iar eu nu făcusem nimic, totuşi m-ar fi putut 
învinui de altele, răscumpărându-şi viaţa pe socoteala vieţii 
mele. 

Gândul ăsta mă umplea de o spaimă cumplită. N-aveam 
mijloace, n-aveam prieteni, n-aveam alt om de încredere 
decât pe îngrijitoarea mea, nu vedeam altă ieşire decât să- 
mi încredinţez viaţa ei aşa am şi făcut, înştiinţând-o unde 
mă poate găsi şi am primit, cât am stat aci, câteva scrisori 
de la ea. Unele dintre ele mă făceau să-mi ies din minţi de 
frică, dar în cele din urmă mi-a trimis veşti îmbucurătoare, 
anume că omul fusese spânzurat, ceea ce era cea mai bună 
ştire pe care o primisem de multă vreme încoace. 

Zăbovisem aici cinci săptămâni şi trăisem foarte tihnit, 
lăsând la o parte neliniştea mea. Dar când am primit 
scrisoarea cu pricina, m-am înveselit iarăşi; i-am spus 
gazdei că primisem răvaş de la soţul meu din Irlanda, că el 
mă vestea că e bine, dar că-mi dădea ştirea proastă cum că 
treburile nu-i îngăduiau să vină atât de curând cum s-ar fi 
aşteptat, şi prin urmare, trebuie să plec fără el. 

Gazda m-a felicitat totuşi pentru vestea că el e sănătos. 

— Fiindcă am băgat de seamă, doamnă, zice, că n-ai fost 
atât de veselă cum îţi stă în obicei; cred că erai îngrijorată 


până peste cap din pricina lui, zice biata femeie acum se 
vede cât de colo că-i o schimbare în bine. 

— Ei, tare-mi pare rău că nu poate veni şi dumnealui, zice 
hangiul mult m-ar fi bucurat să-l pot vedea. Când primiţi 
veşti mai sigure despre venirea lui, să vă repeziţi şi până la 
noi, doamnă, zice. Veţi fi bineveniţi oricând vă face plăcere 
să poftiţi. 

Ne-am despărţit cu aceste cuvinte frumoase şi m-am întors 
destul de voioasă la Londra, unde am găsit-o pe 
îngrijitoarea mea la fel de mulţumită ca şi mine. Mi-a spus 
că niciodată n-o să-mi mai dea un tovarăş, fiindcă a băgat 
de seamă, zicea, că norocul cel mai mare îl am când mă 
încumet singură. Şi chiar aşa şi era, fiindcă atunci când 
eram singură, rar intram în primejdii şi chiar dacă intram, 
mă descurcam cu mai multă îndemânare decât când mă 
încurcam în hotărârile prosteşti ale altora, care poate că 
aveau mai puţină prevedere şi erau mai nerăbdători decât 
mine; căci, deşi eram la fel de cutezătoare ca oricare dintre 
ei, totuşi mă gândeam mai bine înainte de a mă apuca de-o 
ispravă şi mă pricepeam mai bine să ies cu obrazul curat. 

M-am mirat de multe ori de îndrăzneala mea şi în altă 
privinţă căci, deşi toţi tovarăşii mei au fost prinşi şi au picat 
pe neaşteptate în mâinile poliţiei, eu totuşi n-am putut 
niciodată, în timpul ăsta, să iau hotărârea serioasă deamă 
lăsa de meserie, măcar că acum eram departe de a fi 
săracă, iar ispita nevoii, care te împinge de obicei spre 
ticăloşii, era înlăturată aveam aproape 500 de lire bani 
gheaţă cu care aş fi putut s-o duc foarte bine, dacă aş fi 
socotit potrivit să mă retrag. Dar vă spun că nici prin gând 
nu-mi trecea să las totul baltă nici măcar cât doream pe 
vremuri, când n-aveam decât 200 de lire puse deoparte şi 
nu vedeam înaintea ochilor pilde atât de înspăimântătoare. 
De aici reiese limpede că, după ce ne-au înăsprit 
nelegiuirile, nu ne mai mişcă frica de nimic şi nici o lecţie 
primită nu ne mai poate sluji drept pildă. 


Aveam eu o tovarăşă de meserie, a cărei soartă m-a privit 
multă vreme de aproape, deşi cu vremea s-a şters şi 
amintirea asta. A fost într-adevăr un caz foarte nenorocit. 
Pusesem mâna pe o bucată de damasc foarte bun în 
prăvălia unui negustor de mătăsuri şi scăpasem cu obrazul 
curat; în clipa când ieşirăm din prăvălie, am pus marfa în 
mâna prietenei mele. Ea a apucat-o într-o parte, iar eu în 
cealaltă. Nu trecuse mult de când ieşisem din prăvălie, şi 
negustorul îşi dădu seama de lipsa stofei şi trimise 
urmăritorii, unii într-o parte, alţii în cealaltă şi oamenii au 
pus numaidecât mâna pe femeia cu bucata de damasc la ea; 
cât despre mine, avui norocul să intru într-o casă, unde, sus 
pe o scară, se afla o prăvâălioară de dantelărie şi, spre 
mulţumirea sau poate mai curând groaza mea, am putut 
vedea prin fereastră cum o târăsc pe nenorocita aceea la 
judecată, de unde a fost numaidecât trimisă la Newgate. 

Am avut grijă să nu întreprind nimic în prăvălia de 
dantelă, dar am răvăşit multă vreme marfa ca să treacă 
timpul; după aceea, am cumpărat câţiva iarzi de dantelă cu 
colţişori, am plătit şi am plecat tristă rău, fiindcă biata 
femeie intrase la apă pentru marfa furată de mine. 

Şi aici mi-a fost iarăşi de folos prevederea mea; deşi 
jefuiam adesea împreună cu oameni din aceştia, totuşi nu le 
spuneam niciodată cine sunt şi nici ei nu puteau descoperi 
unde locuiesc, măcar că încercau să mă pândească. Mă 
cunoşteau cu toţii sub numele de Moll Flanders, deşi unii 
dintre ei mai degrabă bănuiau că eu sunt aceea decât ştiau 
cine sunt. Sigur că numele meu le era cunoscut, dar habar 
n-aveau cum să mă dibuiască şi nici măcar nu ştiau dacă 
locuiesc în capătul de răsărit sau de apus al oraşului; şi aşa, 
simţul prevederii mi-a fost scăparea în toate aceste 
împrejurări. 

După întâmplarea nenorocită cu femeia aceea, am stat 
închisă în casă o bună bucată de vreme. Ştiam eu că dacă 
ceea ce voi întreprinde va da greş şi voi ajunge la 
închisoare, ea va fi acolo, gata să mă înfunde cu mărturia ei, 


ba chiar să scape cu viaţă pe pielea mea. Îmi spuneam că 
începusem să fiu foarte bine cunoscută la Old Bailey pe 
numele de Moll Flanders, deşi habar n-aveau cum arăt la 
faţă, şi că, dacă le cad în gheare, mă vor trata ca pe una de 
mult certată cu legea; din pricina asta, eram hotărâtă să 
văd mai întâi care va fi soarta nenorocitei aceleia, înainte de 
a face vreun pas, măcar că de câteva ori i-am trimis 
sărmanei bani ca să-i îndulcesc nenorocirea. 


În cele din urmă, ajunse în faţa judecății. Se apără 
spunând că nu ea furase marfa, ci că o oarecare doamnă 
Flanders, cum auzise ea că i se spune (fiindcă de cunoscut 
n-o cunoştea), îi dăduse la ieşirea din prăvălie pachetul cu 
marfă, rugând-o să-l ducă acasă. Au întrebat-o unde era 
această doamnă Flanders, dar ea n-avea de unde s-o scoată 
şi nu era în stare să dea nici cea mai mică informaţie în 
legătură cu mine; şi, fiindcă oamenii negustorului jurau 
răspicat că ea se aflase în prăvălie în clipa furtului, că ei îşi 
dăduseră imediat seama de lipsa mărfii, că o urmăriseră şi 
că aflaseră marfa asupra ei, juriul a găsit-o vinovată; dar 
curtea, socotind că nu ea fusese de fapt cea care furase 
marfa şi că se putea întâmpla să n-o găsească pe această 
doamnă Flanders, adică pe mine, măcar că viaţa 
nenorocitei de asta atârna şi chiar aşa şi era a îngăduit să 
fie deportată; ăsta era cel mai mare hatâr cu care s-a putut 
alege; totuşi curtea i-a făgăduit că, dacă între timp ea o 
descoperă pe numita Moll Flanders, va pune o vorbă bună 
pentru iertarea ei; cu alte cuvinte, dacă mă găseşte pe 
mine, ca să fiu eu spânzurată, ea nu va fi deportată. Am 
avut eu grijă să nu se întâmple una ca asta, aşa încât, 
curând după aceea, femeia a fost îmbarcată ca să-şi 
ispăşească pedeapsa. 

Trebuie să spun din nou că soarta acestei femei m-a 
tulburat nespus şi cădeam pe gânduri de câte ori mi- 
aminteam că, de fapt, eu fusesem unealta nenorocirii ei; 
dar, la gândul că însăşi viaţa mea era atât de neîndoios 
primejduită, mă lepădam de duioşie; apoi, văzând că femeia 
a scăpat de moarte, mă bucuram de deportarea ei, fiindcă 
acum nu-mi mai stătea în cale pentru a-mi face vreun rău, 
orice s-ar fi întâmplat. 

Nenorocirea cu femeia asta s-a întâmplat cu câteva luni 
mai devreme decât ultima păţanie pe care v-am povestit-o şi 
a fost una din pricinile pentru care îngrijitoarea mea m-a 
pus să mă îmbrac în straie bărbăteşti, ca să trec 
neobservată; dar m-am plictisit curând de travestirea asta, 


după cum v-am mai spus, fiindcă mă punea în faţa prea 
multor greutăţi. 

Acum scăpasem de teama martorilor, care să depună 
împotriva mea, fiindcă toţi cei care avuseseră vreo treabă 
cu mine sau mă ştiau pe numele de Moll Flanders fuseseră 
fie spânzurați, fie deportaţi; aşa încât, dacă aş fi avut 
nenorocirea să fiu prinsă, puteam să-mi dau orice nume 
voiam tot aşa de bine ca şi pe cel de Moll Flanders, căci nici 
un păcat vechi nu putea să-mi fie pus pe seamă; de aceea 
am pornit-o iarăşi, fără grijă, şi am dat câteva lovituri 
frumoase, deşi nu atât de grozave ca cele pe care le 
dădusem înainte. 

Cam tot atunci a izbucnit iarăşi un foc, nu departe de casa 
unde locuia îngrijitoarea mea, şi mi-am încercat şi acolo 
norocul; dar fiindcă n-am ajuns la locul cu pricina destul de 
devreme, adică înainte să se îngrămădească lumea, în loc 
de câştig, m-am ales cu un ponos, care era cât pe ce să 
pună capăt vieţii şi tuturor păcatelor mele. Vâlvătaia era 
năprasnică şi oamenii îşi salvau lucrurile cu atâta groază, 
încât le aruncau pe fereastră şi o fetişcană a azvârlit pe 
fereastră un pat cu aşternut de puf drept în capul meu. E 
drept că patul fiind moale nu mi-a rupt oasele, dar fiindcă 
era greu, cu atât mai greu cu cât venea de sus, m-a doborât 
şi m-a lăsat ca moartă pe jos pentru câtăva vreme; iar 
oamenii nici nu-şi băteau capul să mă scoată de sub el şi să 
mă facă să-mi vin în simţiri. Şi am zăcut în părăsire ca o 
moartă multă vreme, până când cineva, vrând să dea la o 
parte patul din drum, mi-a ajutat să mă ridic. Mare minune 
că oamenii din casă n-au mai aruncat şi alte lucruri pe 
fereastră, care ar fi căzut tot peste mine şi m-ar fi omorât 
fără doar şi poate dar mi-era scris să mai îndur şi altele. 

De data asta, întâmplarea mi-a stricat târgul şi m-am 
întors acasă la îngrijitoarea mea, lovită şi speriată, aşa încât 
a trecut mult timp până ce ea m-a pus iarăşi pe picioare. 

Sosise timpul plin de veselie al bâlciului Bartholomew. Pe 
acolo nu mă abătusem încă şi, de pe urma bâlciului, nu mă 


alesesem niciodată cu mare lucru dar, în anul de care 
vorbesc, am dat o raită prin locurile acelea şi am nimerit 
într-una din dughenele cu loterie. Nu era mare lucru de 
făcut aici, dar a intrat acolo un domn foarte bine îmbrăcat şi 
arătând a om bogat şi cum, în prăvălii din astea, e obiceiul 
să intri în vorbă cu cine se nimereşte, el a pus ochii pe mine 
şi mi s-a adresat foarte drăguţ. Mai întâi, mi-a spus că 
depune el bani ca să trag eu la loterie şi aşa a şi făcut şi, 
fiindcă a câştigat un fleac, mi l-a oferit cred că era un 
manşon de pene; pe urmă mi-a vorbit mai departe cu un 
respect neobişnuit şi cu o politeţe de gentleman. 

M-a ţinut de vorbă până când m-a scos din dugheana cu 
loteria, pe urmă m-a însoţit prin barăci tot flecărind despre 
mii de lucruri, repede şi fără nici un rost. În cele din urmă, 
mi-a spus că e încântat de tovărăşia mea şi m-a întrebat 
dacă m-aş încumeta să urc împreună cu el într-o caleaşcă; 
mi-a spus că-i om de onoare şi nu-mi va propune nimic care 
să nu-i facă cinste. Eu am făcut niţel nazuri, m-am lăsat 
rugată şi pe urmă am primit. 

La început, nu prea înţelegeam ce urmăreşte domnul ăsta 
dar mi-am dat seama pe urmă că era cam băut şică nu l-ar 
fi supărat să mai bea puţin. M-a dus la Spring Garden, în 
Knightsbridge, unde ne-am plimbat prin grădină şi unde m- 
a tratat foarte frumos am văzut eu că-i place să tragă la 
măsea. Mă îmbia el şi pe mine, dar eu am refuzat. 

Până aici s-a ţinut de cuvânt şi nu mi-a făcut nici o 
propunere ruşinoasă. Ne-am întors tot cu caleaşca, m-a 
plimbat pe străzi şi se făcuse ora zece noaptea, când, 
deodată, a oprit trăsura în faţa unei case unde, pare-se, el 
era cunoscut. Cei de acolo nu s-au sfiit să ne ducă sus, într-o 
odaie cu un pat. La început, când a fost să urc scara am 
făcut mofturi dar după câteva cuvinte, am primit şi asta, 
fiind de fapt foarte dornică să văd unde vrea să ajungă şi 
plină de speranţă că până la urmă mă voi alege cu ceva. Cât 
despre pat şi celelalte, asta nu mă îngrijora prea tare. 


Aici omul începu să se poarte mai slobod cu mine decât 
făgăduise iar eu, încetul cu încetul, am încuviinţat totul, aşa 
încât, pe scurt, a făcut cu mine ce-a vrut, nu-i nevoie să 
spun mai mult. În tot timpul ăsta, trăgea din belşug la 
măsea şi, cam pe la orele unu noaptea, ne-am suit din nou 
în caleaşcă. Din cauza aerului şi a hurducăturilor, băutura i 
s-a urcat şi mai rău la cap şi omul a început să se foiască, 
voind să înceapă totul de la început dar eu, care acum mă 
simţeam tare, m-am împotrivit, l-am liniştit şi nici cinci 
minute n-au trecut până când omul a adormit tun. 

M-am folosit de acest prilej ca să-l cercetez cu de- 
amănuntul. Am pus mâna pe un ceas de aur, pe o pungă de 
mătase cu bani, pe peruca lui cu tichie, nişte mănuşi cu 
franjuri de argint, sabia şi o cutie de prizat tabac, apoi, 
deschizând încetişor uşa trăsurii, tocmai mă pregăteam să 
sar afară din mers; dar caleaşca oprindu-se în strada 
îngustă din spatele Temple Barului, spre a lăsa să treacă o 
altă caleaşcă, am coborât frumuşel, am închis uşa pe loc şi 
am spus adio domnului meu cu caleaşca lui cu tot. 

Asta era într-adevăr o lovitură nesperată şi de loc plănuită 
dinainte, măcar că nu lăsasem atât de mult în urmă 
plăcerile tinereţii, încât să fi uitat cum trebuie să mă port 
când un filfizon e atât de orbit de poftă, încât nu deosebeşte 
o femeie bătrână de una tânără. Adevărul e că arătam cu 
vreo zece-doisprezece ani mai tânără decât eram; totuşi nu 
eram o fetişcană de şaptesprezece ani şi era destul de uşor 
să vezi asta. Nimic nu e mai nefiresc, mai dezgustător, mai 
caraghios decât un bărbat cu capul încins de băutură şi 
îmboldit de pofte păcătoase îl stăpânesc atunci doi demoni 
dintr-o dată şi omul nu se mai poate conduce după glasul 
înţelepciunii, aşa cum nu poate o moară să macine fără apă 
viciul striveşte tot ce e bun în el, mai mult, îi orbeşte chiar 
simţurile din pricina acestei turbări şi omul se poartă într- 
aiurea, chiar şi în ochii lui de pilda, bea când e dinainte beat 
culege o femeie de pe stradă, fără să se întrebe ce e sau 
cine e; dacă e sănătoasă sau putredă, curată sau murdară, 


dacă e slută sau frumoasă, bătrână sau tânără e atât de 
orbit, că nu mai desluşeşte nimic. Un om dintre aceştia e 
mai rău ca unul scos din minţi; împins de capul lui păcătos 
nici nu mai ştie ce face, aşa cum n-a ştiut nici nenorocitul 
ăsta al meu, când i-am scos din buzunar ceasul şi punga de 
aur. 

Ăştia sunt oamenii despre care spune Solomon: „Se duc 
precum boul la tăiere, până când simt cuțitul în ficat” o 
minunată zugrăvire, în treacăt fie spus, a acestei boli 
scârboase, otravă ucigătoare ce se amestecă cu sângele, 
care izvorăşte din fântâna ficatului de unde, prin iuţeala cu 
care circulă acel amestec, boala asta groaznică şi greţoasă 
loveşte numaidecât în ficat şi de aci mintea se molipseşte şi 
ea, iar măruntaiele toate sunt străpunse ca de un pumnal. 

E drept că nenorocitul acela fără apărare n-avea să se 
teamă de nici o primejdie din partea mea, măcar că eu 
aveam la început mari temeri în legătură cu el dar, într-o 
privinţă, zău că era vrednic de milă, fiindcă nu părea să fie 
soi rău; era un gentleman cumsecade, un om de înţeles, cu 
purtări frumoase, bărbat chipeş, cu un aer cumpătat şi 
serios, un obraz cuceritor şi tot ce trebuie ca să placă; 
numai că, din nefericire, se îmbătase cu o seară înainte, şi 
cum nu se culcase de mult cu o femeie aşa mi-a spus când 
am fost împreună era înfierbântat, sângele i se aprinsese de 
atâta vin şi, în starea asta, mintea lui ca şi amorţită îl 
părăsise. 

Cât despre mine, treaba mea era să mă gândesc la banii 
lui şi la ce aş putea scoate de la el; după aceea, după ce mi- 
aş fi atins scopul, l-aş fi trimis sănătos la casa şi familia lui, 
pentru că pun rămăşag că omul avea o nevastă cinstită şi 
cuminte şi copii nevinovaţi, care erau îngrijoraţi din cauza 
lui şi s-ar fi bucurat să-l vadă acasă şi să aibă grijă de el, 
până când îşi va fi venit în fire; şi atunci, cu ce ruşine şi cu 
ce părere de rău ar fi privit el în urmă, la ceea ce făcuse! Ce 
imputări şi-ar fi făcut, fiindcă se însoţise cu o târfă, culeasă 
din coclaurile cele mai murdare, din dughenele bâlciului, 


din noroiul şi mocirla oraşului! Cum ar fi tremurat de teamă 
că s-a ales cu o boală, de teama acelui pumnal în ficat, cum 
s-ar fi urât pe sine, ori de câte ori şi-ar fi amintit de nebunia 
şi sălbăticia acelei destrăbălări! Cum, dacă mai era o 
fărâmă de cinste în el, s-ar fi îngrozit la gândul de a da din 
putreziciunea pe care ar fi putut s-o prindă şi ştia el bine că 
asta se poate întâmpla nevestei lui celei cuminţi şi 
virtuoase, semănând astfel molima în sângele urmaşilor. 

Dacă gentlemenii aceştia ar cunoaşte disprețul cu care-i 
privesc chiar femeile culese în astfel de împrejurări, poate 
că s-ar lecui. După cum spuneam mai înainte, femeile 
acestea nu preţuiesc plăcerea, nu sunt îndemnate de nici o 
pornire faţă de bărbat; o târfă din astea nici nu se gândeşte 
la desfătare, ci numai la bani; şi când bărbatul e afumat, ca 
să zic aşa, în uitarea de sine a plăcerii lui ticăloase, mâinile 
ei îi cotrobăiesc prin buzunare, lucru de care el nu poate 
să-şi dea seama în clipele acelea de nebunie, aşa cum nu 
poate să-l prevadă atunci când porneşte haihui. 

Am cunoscut o femeie care s-a dovedit atât de pricepută 
faţă de un bărbat, care de fapt nici nu merita ceva mai bun, 
încât în timp ce el se îndeletnicea cu altceva, ea i-a scos 
punga cu douăzeci de guinee din buzunăraşul unde elo 
ascunsese chiar de teama ei şi i-a vârât înăuntru o altă 
pungă, cu bani auriţi, în locul celei furate. După ce omula 
terminat, a întrebat-o: 

— Ei, nu m-ai buzunărit? 

Ea a început să glumească, spunându-i că nu-şi închipuie 
că e dintre cei care au prea mult de pierdut. Atunci el duce 
mâna la buzunar, pipăie cu degetele buzunarul, simte că 
punga e acolo, şi e pe deplin mulţumit; şi uite aşa i-a furat 
femeia banii. Asta era de fapt meseria ei; purta tot timpul în 
buzunar un ceas de aur fals şi o pungă cu bănuţi falşi, ca să- 
i aibă pregătiţi oricând, şi nu mă îndoiesc că lucra cu 
succes. 

M-am întors acasă la îngrijitoare cu prada şi zău că, 
auzind povestirea mea, femeia a fost mişcată până la 


lacrimi, la gândul că un gentleman ca acesta era în 
primejdie de a se pierde zilnic, ori de câte ori i se urca la 
cap un pahar de vin. 

Cât despre câştigul meu şi felul cum îl buzunărisem de tot 
ce avea, asta mi-a spus că i-a plăcut grozav. 

— Vezi, fetiţo, zice, o întâmplare ca asta poate să-l 
lecuiască mai bine, după câte ştiu eu, decât toate predicile 
pe care o să le audă în viaţa lui. 

Şi dacă restul istoriei e adevărat, înseamnă că ea a avut 
dreptate. 

A doua zi, îngrijitoarea mea mă tot întreba mereu despre 
gentlemanul cu pricina; felul cum i-am zugrăvit 
îmbrăcămintea, portul, faţa lui, toate o făceau să se 
gândească la un domn pe care-l cunoştea. A căzut pe 
gânduri şi, în timp ce eu îi dădeam înainte cu amănuntele, 
mi-a zis: 

— Fac prinsoare pe 100 de lire că-l cunosc pe omul ăsta. 

— Îmi pare rău, dacă-i aşa, zic eu, fiindcă, pentru nimic în 
lume, n-aş vrea să-l dau de gol; a păţit destule şi aşa şi nu 
vreau să-i mai căşunez vreun rău. 

— Nu, nu, face ea, n-am de gând să-i fac nimic rău, dar dă- 
mi voie să-mi potolesc un pic curiozitatea, fiindcă dacă ele, 
îţi garantez că ţi-l găsesc. 

M-am cam speriat când am auzit asta şi i-am spus, cu 
semne vădite de îngrijorare pe faţă că, în acelaşi fel, ar 
putea să mă găsească şi el pe mine şi atunci sunt pierdută. 

Ea mi-a răspuns cu însufleţire: 

— Cum îţi închipui c-am să te trădez, fetiţo? Nu, nu, zice, 
nu face pielea lui atâta. Ţi-am păstrat eu taine mai grele ca 
astea; poţi să ai încredere în mine şi acum. 

Eu n-am mai suflat nici o vorbă. 

Şi-a făcut ea planul ei şi, fără să-mi spună nimic, s-a 
hotărât să-i dea de urmă. S-a dus la o prietenă de-a ei, o 
cunoscută de-a familiei pe care o bănuia, spunându-i că are 
o treabă deosebită cu cutare domn (care, în treacăt fie 
spus, nu era nici mai mult, nici mai puţin decât baronet şi 


încă de foarte bună familie) şi că nu ştie cum să ajungă la el, 
fără să fie recomandată de cineva. Prietena ei i-a făgăduit 
numaidecât s-o recomande şi, după aceea, s-a şi dus la casa 
baronetului să vadă dacă gentlemanul e în oraş. 

A doua zi, prietena asta vine la îngrijitoarea mea cu vestea 
că baronetul e acasă, dar că i se întâmplase o nenorocire; 
zăcea rău bolnav şi nu era chip să i, se vorbească. 

— Ce nenorocire? Întreabă numaidecât îngrijitoarea mea, 
prefăcându-se foarte mirată. 

— Păi, zice prietena, s-a dus la Hampstead ca să viziteze o 
cunoştinţă şi, la întoarcere, a fost atacat şi jefuit; şi fiindcă 
era niţel băut, aşa se pare, bandiții l-au scărmănat şi acum 
e foarte bolnav. 

— Jefuit! Face îngrijitoarea mea, şi ce i-au furat? 

— Păi, zice prietena, i-au furat ceasul de aur şi cutia de 
prizat tabac, tot de aur, o perucă foarte frumoasă şi toţi 
banii pe care-i avea în buzunar şi care, poţi să fii sigură, nu 
erau de lepădat, pentru că domnia-sa nu iese niciodată fără 
o pungă cu guinee la el. 

— Pe naiba! Face în batjocură îngrijitoarea mea. Îţi 
garantez că s-a îmbătat, s-a încurcat cu o târfă care l-a 
buzunărit şi acum vine la nevastă-sa şi-i îndrugă c-a fost 
jefuit asta-i minciună veche; cu gogoşi din astea sunt duse 
de nas, în fiecare zi, sărmanele femei. 

— Las-o încolo! Zice prietena. Se vede că nu-l cunoşti; 
ăsta-i un domn subţire, altul mai cumsecade, mai cumpătat, 
mai modest nu găseşti în tot oraşul îi este silă de lucruri din 
astea, nimeni dintre cei care-l cunosc nu poate să creadă 
una ca asta despre el. 

— Bine, bine, face îngrijitoarea, doar nu-i treaba mea; dac- 
ar fi, îţi garantez c-aş dibui eu ce-i la mijloc; bărbaţii care 
trec în ochii lumii drept modeşti nu sunt, de cele mai multe 
ori, mai breji decât alţii, numai că îşi păstrează un nume 
mai bun sau, dacă vrei, sunt mai făţarnici. 

— Nu, nu, zice prietena ei, te asigur că Sir X. Nue 
făţarnic; e într-adevăr un bărbat cinstit şi cumpătat şi cu 


siguranţă c-a fost jefuit. 

— Bine, face îngrijitoarea mea, poate că aşa o fi, îţi spun că 
nu-i treaba mea numai că vreau să-i vorbesc. Am o altă 
treabă cu el. 

— Orice fel de treabă ai avea cu el, zice prietena ei, încă 
nu poţi să-l vezi, fiindcă nu-i în stare să primească; e rău 
bolnav şi plin de vânătăi. 

— Ei, face îngrijitoarea, o fi încăput pe mâini rele, cu 
siguranţă. Şi pe urmă întreabă cu seriozitate: Şi mă rog, pe 
unde are vânătăi? 

— Păi, la cap, zice prietena ei, pe una din mâini şi pe faţă, 
fiindcă au fost sălbatici rău cu el. 

— Bietul om, face îngrijitoarea mea. Atunci trebuie să 
aştept până se vindecă şi adaugă: Sper că n-o să dureze 
mult. 

Şi iat-o că vine la mine şi-mi spune toată povestea. 

— L-am dibuit pe domnul tău cel subţire şi să ştii că chiar 
că era un domn subţire, zice, dar vai de el, fiindcă e într-o 
stare jalnică. Mă întreb ce naiba ai putut să-i faci, aproape 
că l-ai omorât. 

M-am uitat la ea ca o zăpăcită. 

— L-am omorât! Zic; pesemne că ai nimerit la altul; sunt 
sigură că nu i-am făcut nimic rău; era zdravăn când l-am 
lăsat, zic, numai că era beat şi dormea tun. 

— De asta nu ştiu nimic, dar acum e într-o stare jalnică. Şi- 
mi spune tot ce a aflat de la prietena ei. 

— Atunci, zic eu, să ştii c-a încăput pe mâini rele, după ce 
l-am lăsat eu, fiindcă eu l-am lăsat în stare destul de bună. 

Cam vreo zece zile după asta, îngrijitoarea mea se duce 
iar la prietena ei ca să fie recomandată domnului cu 
pricina; între timp, întrebase prin alte locuri şi aflase că 
omul era iar pe picioare, aşa încât, de data asta, i-au dat 
voie să-i vorbească. 

De fapt, era o femeie cum nu se poate mai iscusită şi n- 
avea nevoie de nimeni ca s-o recomande; şi-a spus povestea 
mult mai bine decât voi fi eu în stare s-o spun, fiindcă era 


stăpână pe limba ei, cum am mai spus. I-a spus domnului că 
a venit la el, deşi nu-l cunoştea, doar cu gândul de a-i face 
un serviciu şi o să-şi dea seama şi el că alt scop nu are. Şi, 
fiindcă venea cu gânduri atât de prieteneşti, îl ruga să-i 
făgăduiască ceva, anume dacă el nu va primi propunerea ei 
prietenească, să nu-i ia în nume de rău că şl-a vârât nasul 
unde nu-i fierbe oala ea îl asigura, în schimb, că ceea ce 
avea să-i spună fiind o taină care nu-l privea decât pe el, va 
rămâne mai departe o taină pentru toată lumea, indiferent 
dacă el primeşte sau nu propunerea ei, fireşte dacă nu o dă 
el singur în vileag; şi faptul că el îi va respinge serviciile n-o 
va face să-şi piardă într-atât respectul faţă de el, încât să-i 
căşuneze vreun rău cât de mic, aşa încât el va fi slobod să 
se poarte cum va socoti de cuviinţă. 

La început, omul părea sfios şi spunea că nu ştie nimic 
care să-l privească pe el şi să trebuiască a fi tăinuit; că nu 
făcuse niciodată rău nimănui şi că nu-i păsa de gura lumii 
că nu-i stătea în fire să fie nedrept şi nici nu-şi putea 
închipui în ce privinţă ar putea cineva să-i facă vreun 
serviciu, dar că, dacă lucrurile stăteau aşa cum spunea ea, 
el nu putea lua în nume de rău nimănui care se străduia să-i 
facă un bine. Îi dădea prin urmare femeii libertatea să-i 
spună sau să nu-i spună ce are de spus, după cum socotea 
ea de cuviinţă. 

Văzându-l atât de nepăsător, îngrijitoarei mele aproape că 
i-a fost frică să deschidă vorba totuşi, după câteva cuvinte 
ocolite, i-a spus că, printr-o întâmplare ciudată şi greu de 
explicat, ajunsese să cunoască ultima lui aventură atât de 
nenorocită şi asta pe o cale care făcea ca nimeni pe lume în 
afară de ea şi el, nici măcar persoana care se aflase atunci 
cu dânsul, să nu ştie nimic. 

La început, el părea cam supărat. 

— Ce aventură? A întrebat-o. 

— Păi, domnule, zice ea, felul cum aţi fost jefuit când vă 
întorceaţi din Knightsbr adică, vreau să spun, zice, 
Hampstead. Nu vă miraţi, domnule, zice, că sunt în stare să 


vă redau pas cu pas ce aţi făcut în ziua aceea, de la 
dughenile bâlciului din Smithfield până la Spring Garden în 
Knightsbridge şi de acolo la adresa cutare, în cartierul 
Strand şi să vă descriu cum aţi fost lăsat dormind în 
trăsură, după aceea. Vă spun, nu vă miraţi, domnule, fiindcă 
nu vreau să mă aleg cu nimic de pe urma dumneavoastră; 
nu vă cer nimic şi vă asigur că femeia cu care aţi fost habar 
n-are cine sunteţi şi nici n-o să ştie vreodată şi, totuşi, s-ar 
putea să aveţi nevoie de serviciile mele, fiindcă n-am venit 
doar ca să vă înştiinţez că am aflat despre lucrurile acestea, 
ca şi cum aş aştepta mită ca să le ascund; liniştiţi-vă, 
domnule, zice, fiindcă orice veţi crede de cuviinţă să faceţi 
sau să-mi spuneţi, voi păstra taina ca un mormânt. 

EI s-a mirat de vorbele ei şi i-a spus cu seriozitate: 

— Doamnă, sunteţi o străină pentru mine, dar, din 
nenorocire, aţi aflat taina celei mai josnice fapte din viaţa 
mea, faptă de care mă ruşinez pe drept cuvânt şi cu privire 
la care singura mea mângâiere era gândul că numai 
Dumnezeu şi cugetul meu ştiau despre ea. 

— Vă rog, domnule, zice ea, să nu socotiți descoperirea 
mea drept o parte a nenorocirii dumneavoastră. În 
întâmplarea asta cred că aţi fost luat prin surprindere şi 
poate că femeia aceea şi-a folosit meşteşugul ca să vă 
îndemne spre o astfel de faptă. Totuşi, nu veţi fi niciodată 
îndreptăţit, zice, să vă căiţi c-am ajuns să aud şi eu despre 
lucrul ăsta; nici gura dumneavoastră nu poate fi mai tăcută 
decât am fost eu, şi voi fi şi de aci înainte. 

— Bine, zice el, dar trebuie să fiu drept şi cu femeia aceea; 
oricine o fi fost, vă asigur că nu m-a îmboldit la nimic 
dimpotrivă, mai degrabă m-a respins. Numai nesăbuinţa şi 
nebunia mea m-au aruncat în toate astea; şi, vai, au 
aruncat-o şi pe ea; trebuie să fiu drept cu ea, măcar în 
privinţa asta. Cât despre ceea ce mi-a furat, nu mă puteam 
aştepta la altceva în starea în care mă aflam şi nici până în 
ceasul ăsta nu ştiu dacă m-a jefuit ea sau vizitiul. Dacă a 
făcut-o ea, o iert. Cred că toţi bărbaţii care se poartă cum 


m-am purtat eu ar trebui să păţească la fel; dar mă 
frământă mai degrabă alte gânduri, decât gândul la 
lucrurile furate de ea. 

Acum îngrijitoarea mea începu să intre în subiect de-a 
binelea, iar el i-a vorbit foarte deschis. 

— Mai întâi, i-a spus ea, ca răspuns la cuvintele lui despre 
mine, mă bucur, domnule, că sunteţi atât de drept cu 
femeia care a fost cu dumneavoastră. Vă asigur că e femeie 
de neam nu una de pe străzile oraşului, şi, orice aţi fi 
obţinut de la ea vă asigur că nu asta-i meseria ei. Aţi trecut 
printr-o mare primejdie, domnule; dar dacă gândul acesta 
vă îngrijorează, vă puteţi linişti cu totul, fiindcă vă asigur că 
nici un bărbat în afară de soţul ei nu s-a atins de ea, şi 
acesta a murit de aproape opt ani. 

Se pare că tocmai asta îl frământa pe el şi că de aceea era 
foarte înspăimântat; totuşi când îngrijitoarea mea i-a spus 
ce i-a spus, omul s-a arătat foarte mulţumit şi a zis: 

— Doamnă, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, dacă în 
privinţa asta mă pot linişti, despre rest vă spun că ispita era 
mare şi femeia poate că era săracă şi avea nevoie de 
lucrurile acelea. 

— Dacă n-ar fi fost săracă, Sir, zice ea, puteţi fi sigur că nu 
v-ar fi cedat niciodată; şi aşa cum sărăcia a îndemnat-o să 
vă lase să faceţi ce-aţi făcut, tot sărăcia a îndemnat-o să-şi 
ia singură plata, la sfârşit, când a văzut în ce stare eraţi şi 
că, dacă n-ar fi făcut-o ea, poate că vizitiul sau însoţitorul ar 
fi făcut-o şi spre mai marea dumneavoastră pagubă. 

— Bine, face el, să-i fie de bine. Spun din nou că toţi 
bărbaţii care fac ca mine, ca mine să păţească, şi atunci or 
să fie mai prevăzători. Dar nu asta m-a îngrijorat, ci lucrul 
de care aţi pomenit adineauri. 

Şi aici a intrat faţă de ea în amănunte destul de deocheate 
cu privire la ce se petrecuse între noi, amănunte pe care nu 
se cade să le redea în scris o femeie. Şi a mai vorbit de 
groaza care-l apăsa în legătură cu nevastă-sa, de teama de 
a nu fi prins ceva de la mine şi a-i fi dat şi ei; în cele din 


urmă, a întrebat-o pe îngrijitoarea mea, dacă nu-i poate 
mijloci o întâlnire cu mine. Îngrijitoarea mea i-a dat mai 
departe asigurări că sunt o femeie curată de astfel de 
lucruri şi că, în privinţa asta, putea să fie la fel de liniştit cu 
mine ca şi cu doamna lui în ceea ce priveşte însă întâlnirea 
cu mine, ar putea să aibă urmări primejdioase; totuşi, îi 
făgăduia că-mi va vorbi şi-l va înştiinţa şi pe el, dar se 
străduia în acelaşi timp să-i abată gândul de la dorinţa asta, 
fiindcă lui nu-i putea fi de folos, având în vedere că, după 
cum spunea ea, el nu dorea să reînnoiască legătura, iar în 
ceea ce mă privea pe mine, asta ar fi fost un mijloc dea mă 
da pe mâna lui. 

El i-a spus că dorea nespus să mă vadă, că era gata să-i 
dea toate asigurările ce-i stăteau în puteri că nu voia să 
scoată nimic de la mine şi că, de la bun început, avea de 
gând să mă scutească de orice despăgubiri. Ea îi tot arăta 
că în felul ăsta taina ar putea să fie dezvăluită, ceea ce i-ar 
aduce lui neajunsuri şi-l ruga să nu mai stăruie, aşa încât, 
până la urmă, omul s-a lăsat păgubaş. 

Au mai vorbit despre lucrurile dispărute şi el se arăta 
foarte dornic să-şi recapete ceasul de aur. I-a spus că, dacă 
i-l aduce, e gata să plătească preţul ceasului. Ea i-a răspuns 
că o să-şi dea osteneală să i-l aducă şi-l va lăsa pe el să-l 
preţuiască. 

Drept care, a doua zi, i-a dus ceasul, iar eli-a plătit în 
schimb 30 de guinee, ceea ce era mai mult decât aş fi putut 
eu să capăt pe el, deşi se pare că ceasul făcea mult mai 
mult. Omul a mai amintit de perucă, care pare-se că-l 
costase 60 de guinee şi de cutia de tabac; câteva zile mai 
târziu, i le-a dus şi pe astea, iar el s-a arătat foarte îndatorat 
şi a mai plătit încă 30 de guinee. În ziua următoare, i-am 
trimis sabia cea frumoasă şi bastonul pe gratis şi nu i-am 
mai cerut nimic, dar de văzut n-aveam de gând să-l văd, 
decât dacă primea să aflu eu mai întâi cine e el, ceea ce el 
n-avea poftă. 


După aceea, a început s-o iscodească pe îngrijitoare 
pentru a afla cum de cunoştea ea toată povestea. Ea a 
născocit o istorie lungă, cum că aflase totul de la una, căreia 
îi spusesem eu toată păţania şi care trebuia să mă ajute pe 
mine să vând lucrurile furate cum deținătoarea tainei îi 
adusese lucrurile ei, care împrumuta bani pe amanet, iar 
ea, auzind despre nenorocirea înălţimii-sale, a ghicit 
numaidecât cum stau lucrurile şi, după ce a pus mâna pe 
obiecte, a hotărât să-ncerce a-l căuta, ceea ce şi făcuse. 
După aceea, l-a asigurat din nou că nimic nu va ieşi din 
gura ei şi că, deşi o cunoştea prea bine pe femeie, adică pe 
mine, totuşi nu-i spusese nici o vorbă despre cine era 
persoana cu pricina, ceea ce, în treacăt fie spus, era o 
minciună; totuşi el n-a păgubit nimic, fiindcă eu n-am suflat 
o vorbă nimănui. 

Mă gândeam mereu să-l revăd şi-mi părea rău că mă 
împotrivisem. Eram încredinţată că, dacă l-aş fi văzut şi i-aş 
fi spus că-l cunosc, m-aş fi ales cu ceva foloase de pe urma 
lui şi poate chiar m-ar fi întreţinut; şi deşi ar fi fost o viaţă 
destul de păcătoasă, totuşi n-ar fi fost atât de plină de 
primejdii ca cea în care mă vârâsem. Dar gândurile astea n- 
au durat mult şi am refuzat să-l mai văd, atunci; 
îngrijitoarea mea însă îl vedea adesea, iar el era foarte bun 
cu ea, dându-i câte ceva ori de câte ori o întâlnea. Mai ales, 
într-un rând, îngrijitoarea l-a găsit foarte vesel şi, după 
părerea ei, puţin cam afumat el a stăruit din nou să-l lase s- 
o revadă pe femeia care, zicea el, îl vrăjise în aşa hal, în 
noaptea aceea. Îngrijitoarea mea, care, de la bun început, 
era pentru întrevederea asta, i-a spus că dorinţa lui fiind 
atât de puternică, ea aproape că se dă bătută, dacă va 
putea să mă convingă şi pe mine; a adăugat că, dacă el 
binevoieşte să vină în seara aceea la ea, se face ea luntre şi 
punte să mă aducă şi pe mine, ţinând seama că el o 
încredinţase de atâtea ori a fi uitat tot ce se întâmplase. 

Prin urmare, femeia a venit la mine şi mi-a istorisit totul; 
pe scurt, mi-a smuls curând consimţământul, cu atât mai 


mult cu cât păstram în mine oarecare părere de rău, fiindcă 
refuzasem până atunci; şi-am început să mă pregătesc să-l 
revăd. Vă puteţi închipui că m-am gătit cum m-am priceput 
mai frumos şi, pentru prima oară, am folosit şi puţin 
suliman vă spun că pentru prima oară, fiindcă până atunci 
nu mă înjosisem până într-atât, având destulă deşertăciune 
ca să cred că n-am nevoie de asta. 

La ceasul hotărât, omul sosi; şi, după cum băgase de 
seamă şi îngrijitoarea mai înainte, era cu ochi şi cu 
sprâncene că omul era cherchelit, deşi era departe de a fi 
ceea ce numim noi criţă. Părea foarte încântat că mă vede 
şi s-a pornit pe o discuţie lungă cu mine în legătură cu 
povestea noastră. 

I-am cerut de câteva ori iertare pentru ceea ce făcusem, 
încredinţându-l că nici nu mă gândisem la una ca asta în 
clipa când îl întâlnisem că nu mersesem cu el decât fiindcă-l 
luasem drept un domn foarte politicos iar el îmi făgăduise 
de atâtea ori că va fi cuviincios. 

El a dat vina pe băutură, spunând că nici nu ştiuse ce-i cu 
el şi că de n-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi îngăduit niciodată să 
facă ceea ce făcuse. A declarat că nu se atinsese de nici o 
altă femeie în afară de mine de când se însurase, dar că eu 
îl uimisem mi-a făcut complimente pentru plăcerea pe care 
i-o dădusem şi alte lucruri de felul ăsta şi atât turuia 
întruna, încât mi-am dat seama că, de atâta vorbă, era gata 
s-o înceapă de la capăt. Dar eu l-am luat de scurt; i-am 
declarat că, de la moartea soţului meu, adică de aproape 
opt ani, nu îngăduisem nici unui bărbat să se atingă de 
mine. El mi-a spus că mă crede. Şi a adăugat că doamna îi 
dăduse să înţeleagă acest lucru şi, tocmai fiindcă asta era şi 
părerea lui, dorea atât de mult să mă revadă dar de vreme 
ce călcase o dată strâmb cu mine şi nu păţise nimic rău, 
putea, fără grijă, să mai îndrăznească o dată şi aşa, fără 
multă vorbă, îi tot da înainte cu ceea ce mă aşteptam eu c-o 
să spună, dar nu se poate povesti aci. 


Bătrâna mea îngrijitoare prevăzuse că aşa se va întâmpla, 
cum prevăzusem şi eu şi, de aceea, îl dusese într-o încăpere 
fără pat, dar care dădea într-o cămăruţă cu pat şi acolo ne- 
am retras noi pentru toată noaptea; pe scurt, după cea 
petrecut câtva timp cu mine, omul s-a culcat şi acolo a 
rămas. Eu m-am retras, dar, înainte de s-a făcut ziuă, m-am 
întors dezbrăcată şi m-am culcat lângă el până dimineaţa. 

lată cum păcatul pe care-l faci o dată e un imbold trist ca 
să păcătuieşti din nou; orice gând amuţeşte, când se 
reînnoieşte ispita. Dacă nu m-aş fi înduplecat să-l văd din 
nou, dorinţa cea păcătoasă din el s-ar fi istovit şi poate că n- 
ar mai fi căzut în ispită cu nici o altă femeie, aşa cum cred 
într-adevăr că nu căzuse nici înainte. 

La plecare, i-am spus că e mulţumit, sper, de a nu fi fost 
jefuit din nou. Mi-a răspuns că, în privinţa asta, era deplin 
mulţumit şi, vârând mâna în buzunar, a scos cinci guinee, 
care erau primii bani câştigaţi de mine în felul ăsta, după 
mulţi ani de zile. 

A mai venit pe la mine de câteva ori, în acelaşi fel, dar nu 
m-am ales cu vreun venit statornic, ceea ce grozav mi-ar fi 
plăcut. O dată, într-adevăr, m-a întrebat din ce trăiesc, iar 
eu m-am grăbit să-i răspund, încredinţându-l că nu mă 
îndeletnicisem niciodată cu ceea ce făcusem pentru el, dar 
că din lucrul pe care-l făceam cu acul încropeam ceva că 
atâta eram în stare să fac şi că uneori o duceam destul de 
greu. 

A rămas gânditor când a aflat că el era cel dintâi bărbat ce 
mă dusese pe calea, pe care, mă asigura, că nu se gândea 
nici el c-o s-o apuce vreodată, şi îl cam apăsa conştiinţa, 
zicea, că din vina lui păcătuim atât el cât şi eu. Uneori 
spunea lucruri înțelepte despre păcat în sine şi despre 
împrejurările în care avusese loc, în cazul lui; cum vinul îi 
stârnise pornirile, cum diavolul îl mânase spre locul acela şi- 
| dusese în ispită şi, la urmă, trăgea chiar el morala. 

Când îl năpădeau gânduri din astea pleca şi uneori nu se 
întorcea o lună întreagă sau mai mult; dar, pe urmă, când 


se sătura să tot fie serios, ieşea la iveală ceea ce era stricat 
şi atunci omul venea la mine, gata să păcătuiască. Aşa am 
trăit câtăva vreme şi, măcar că omul nu mă întreținea, cum 
se zice, totuşi nu se dădea în lături de la daruri frumoase şi 
îndestulătoare, ceea ce îmi îngăduia să trăiesc fără să 
lucrez şi, mai ales, fără să m-apuc de vechea mea meserie. 

Dar şi povestea asta a avut un sfârşit după vreun an de 
zile, am văzut că nu mai vine atât de des ca de obicei şi, în 
cele din urmă, m-a lăsat în părăsire, fără părere de rău şi 
fără rămas bun; şi aşa s-a isprăvit cu acest răstimp din viaţa 
mea, de pe urma căruia nu m-am ales cu mare lucru, în 
afară de remuşcări. 

Cât a durat asta, stăteam destul de mult pe acasă, şi, 
având din ce să trăiesc, cel puţin un sfert de an după aceea 
nu m-am mai încumetat s-o pornesc dar când am început să 
văd că veniturile lipsesc şi nevrând în ruptul capului să mă 
ating de capital, am început din nou să mă gândesc la 
vechea mea meserie şi şi scot capul pe stradă şi primul pas 
a fost destul de norocos. 

M-am îmbrăcat foarte sărăcăcios, căci aveam mai multe 
înfăţişări sub care mă arătam pusesem acum o rochie 
obişnuită de postav, un şorţ albastru şi o pălărie de pai; şi 
m-am aşezat în poarta hanului „La trei ceşti” din St. John's 
Street. La hanul ăsta trăgeau câţiva căruţaşi, iar diligenţele 
pentru Barnet, 'Totteridge şi alte oraşe din părţile acestea 
stăteau totdeauna în stradă, seara, când se pregăteau de 
plecare, aşa încât eu eram gata pentru orice s-ar fi ivit. 
Anume mă gândeam la asta: la hanuri de acest fel, oamenii 
vin adesea cu boccele şi pachete şi caută căruţaşi sau vizitii, 
după cum au nevoie, ca să-i ducă la ţară şi tot aici vin, de 
obicei, femei, neveste şi fiice de hamali, gata să ia în primire 
pachete pentru cei care le tocmesc. 

Era ciudat că, în timp ce eu stăteam în poarta hanului, o 
femeie din faţa mea, nevasta hamalului care servea 
diligenţa de Barnet, mă văzu şi mă întrebă dacă aştept vreo 
diligenţă. I-am spus că da, că-mi aştept stăpâna, care 


trebuia să pice îndată ca să plece la Barnet. Ea m-a întrebat 
cine e stăpâna mea şi eu i-am dat primul nume de cucoană 
care mi-a trecut prin minte. Pare-se că am nimerit numele 
unei familii care locuia la Hadley, lângă Barnet. 

Câtăva vreme, nu ne-am mai vorbit nimic, dar curând a 
strigat-o cineva din uşă, ceva mai încolo, iar femeia m-a 
rugat ca, dacă întreabă cineva de diligenţa de Barnet, să 
intru în casa alăturată, o berărie pare-se şi s-o vestesc. I-am 
spus da, din toată inima şi femeia a plecat. 

Nici n-apucase bine să plece şi vine o fetişcană împreună 
cu un copil, cu sufletul la gură şi năduşită toată, şi întreabă 
de diligenţa de Barnet. Am răspuns numaidecât: 

— Aici. 

— Dumneata serveşti diligenţa de Barnet? Zice ea. 

— Da, drăguță, zic eu, ce doreşti? 

— Îmi trebuie două locuri pentru două persoane, zice. 

— Unde sunt persoanele, drăguţo? Zic. 

— E fetiţa asta, dă-i voie, te rog, să intre în diligenţă, zice 
şi eu mă duc să-mi aduc stăpâna. 

— Atunci grăbeşte-te, drăguţo, zic eu, că altfel se umple. 

Fetişcana avea o legătură mare sub braţ; după ce a pus 
copilul în diligenţă, i-am spus: 

— Mai bine ai pune şi legătura înăuntru. 

— Nu, zice ea, mi-e frică să n-o şterpelească cineva de 
lângă fetiţă. 

— Atunci dă-mi-o mie, zic eu. 

— Bine, ia-o, zice fata; dar ai grijă de ea. 

— Răspund de ea, zic, chiar dacă face 20 de lire. 

— Ia-o atunci, zice fata şi se duce. 

De îndată ce am pus mâna pe legătură, după ce fata se 
depărtase, mă duc spre berăria unde intrase nevasta 
hamalului, aşa încât dac-aş fi întâlnit-o, aş fi zis că mă 
duceam să-i dau legătura şi s-o chem la treabă, fiindcă eu 
trebuia să plec şi nu mai puteam să stau; dar cum n-am 
întâlnit-o, am luat-o mai departe şi, intrând pe 
Charterhouse Lane, am trecut prin Charterhouse Yard, am 


dat în Long Lane, de acolo în Bartholomew Close, pe urmă 
în Little Britain şi, trecând prin Bluecoat Hospital, în 
Newgate Street. 

Ca să nu fiu recunoscută, mi-am scos şorţul albastru şi am 
înfăşurat în el legătura, care era făcută dintr-o bucată de cit 
înflorat; mi-am vârât înăuntru şi pălăria de paie şi mi-am 
pus bocceaua în cap; şi bine am făcut, pentru că trecând 
prin Bluecoat Hospital, nu credeţi c-o întâlnesc chiar pe 
fetişcana care-mi dăduse bocceaua în păstrare? Pare-se că 
se ducea spre diligenţa de Barnet cu stăpână-sa, pe care se 
dusese s-o ia. 

Fata se grăbea şi nu era treaba mea s-o opresc; ea s-a dus, 
iar eu am ajuns cu bine împreună cu bocceaua la 
îngrijitoarea mea. N-am găsit bani, tacâmuri sau bijuterii 
înăuntru, ci un costum foarte bun de damasc indian, o 
rochie şi o fustă, o bonetă de dantelă şi nişte manşete din 
cea mai bună dantelă de Flandra şi alte câteva mărunţişuri, 
despre care ştiam prea bine cât preţuiesc. 

Sistemul ăsta nu era născocirea mea, ci-mi fusese dat de 
una care-l folosea cu succes, iar îngrijitoarei mele grozav îi 
plăcea; într-adevăr l-am mai încercat de câteva ori, dar 
niciodată de două ori la rând în acelaşi loc. Următoarea 
dată, am încercat la Whitechapel, chiar lângă colţul cu 
Petticoat Lane, unde se opresc diligenţele care pleacă spre 
Stratford şi Bow şi partea aceea a ţării; altă dată la „Calul 
Zburător” dincolo de Bishopsgate, unde se opreau pe 
atunci diligenţele de Cheston; şi mereu am avut norocul să 
mă aleg cu ceva pradă. 

Altă dată, m-am aşezat în faţa unui depozit de pe malul 
apei, acolo unde vin vasele de coastă dinspre miazănoapte, 
adică de la Newcastle-pe-Tyne, Sunderland şi alte locuri. 
Depozitul era închis şi iată că se apropie un tinerel cu o 
scrisoare trebuia să ridice o cutie şi un coş, care sosiseră de 
la Newcastle-pe-Tyne. L-am întrebat dacă cunoaşte semnele 
şi băiatul îmi arătă scrisoarea care-l împuternicea să ridice 
lucrurile şi care spunea ce cuprind cutia şi coşul, prima 


fiind plină cu pânzărie, iar coşul cu sticlărie. Am citit 
scrisoarea şi am avut grijă să ţin minte numele, semnele, 
numele trimiţătorului şi al celui căruia îi era trimisă marfa 
pe urmă l-am rugat pe băiat să vină a doua zi de dimineaţă, 
pentru că în seara aceea magazionerul nu se mai întorcea. 

Am plecat şi eu şi m-am apucat să scriu o scrisoare de la 
domnul John Richardson din Newcastle către scumpul lui 
văr, Jemmy Cole din Londra, cu înştiinţarea că i-am trimis 
prin cutare vas (căci îmi aminteam cele mai mici amănunte) 
atâtea bucăţi de pânză groasă şi atâţia iarzi de olandă şi 
altele de felul ăsta, într-o cutie, de asemenea un coş cu 
cristaluri provenind din sticlăria domnului Henzill; cutia era 
însemnată I. C. Nr. 1, iar coşul avea o etichetă pe 
împletitură. 

Un ceas mai târziu, m-am întors la magazie l-am găsit pe 
magazioner şi am ridicat marfa, fără nici o mustrare de 
cuget; pânzăria făcea cam 22 de lire. 

Aş putea să umplu toată povestea asta cu mulţimea 
isprăvilor spre care mă împingeau zilnic născocirile mele, 
isprăvi pe care le duceam la capăt cu cea mai desăvârşită 
pricepere şi totdeauna cu bine. 

Până la urmă doar e ştiut că urciorul nu merge de multe 
ori la apă m-am amestecat în nişte tevaturi, care deşi nu m- 
au nenorocit de-a binelea, totuşi au făcut din mine o femeie 
cunoscută şi asta era cea mai mare pacoste ce se putea 
abate asupra mea, bineînţeles, afară de descoperirea 
vinovăţiei. 

Mă travestisem în straie de văduvă, nu cu vreun ţel 
anume, ci aşteptând să se ivească ceva, cum făceam adesea. 
S-a întâmplat că, în timp ce mergeam pe o stradă din 
Covent Garden, s-a stârnit strigătul: „Opriţi hoţul! Opriţi 
hoţul!” Se pare că nişte artiste furaseră pe un negustor şi, 
fiind urmărite, câteva o luaseră într-o parte, câteva în 
cealaltă. Una dintre ele, zicea lumea, purta straie de 
văduvă, drept care mulţimea se strânse în jurul meu, unii 
spunând că eu sunt hoaţa, alţii că nu. A sosit îndată şi 


vânzătorul din prăvălie, care a jurat pe toţi sfinţii că eu sunt 
hoaţa, ba chiar a pus mâna pe mine totuşi, când mulţimea 
m-a adus în prăvălia pânzarului, negustorul a spus fără 
şovăire că nu eu sunt femeia căutată şi mi-ar fi dat drumul 
numaidecât, dacă n-ar fi spus unul din mulţime, dându-şi 
ifose: „Ie rog să stai, până se întoarce vânzătorul, fiindcă el 
te cunoaşte”. Şi aşa m-au ţinut aproape o jumătate de oră. 

Aduseseră şi un comisar, care stătea în prăvălie şi mă. 
Păzea pe mine. Stând de vorbă cu comisarul, l-am întrebat 
unde locuieşte şi care-i este meseria; omul, neprevăzând 
nici pe departe ce avea să se întâmple, mi-a spus 
numaidecât numele lui şi unde locuieşte; ba mi-a zis în 
glumă c-o să aud cu siguranţă de el, când oi ajunge la Old 
Bailey. Până şi servitorii erau obraznici cu mine şi cu mare 
greutate şi-au ţinut mâinile acasă stăpânul lor se purta însă 
mai cuviincios decât ei dar nici el nu voia să-mi dea drumul, 
deşi recunoştea că nu-i călcasem până atunci în prăvălie. 

Eu am început să fac pe ţâfnoasa cu el, spunându-i că 
speram să nu-mi ia în nume de rău, dacă-i voi cere cândva 
despăgubiri pentru jignirile ce mi le aducea şi l-am rugat 
să-mi dea voie să trimit după nişte prieteni ca să mi se facă 
dreptate. El mi-a spus că nu-mi poate îngădui un asemenea 
lucru; voi putea să cer asta de-abia când vom ajunge în faţa 
judecătorului de pace; şi dacă-l mai ameninţ, are el grijă să 
ajung cu bine la Newgate. Eu i-am spus, stăpânindu-mă cât 
puteam mai bine, că acum e timpul lui, dar c-o să vină cu- 
rând şi al meu. Totuşi l-am rugat pe comisar să-mi aducă un 
comisionar, ceea ce el făcu şi, după aceea, am cerut pană, 
cerneală şi hârtie; dar n-au vrut să-mi dea. L-am întrebat pe 
comisionar cum îl cheamă şi unde locuieşte şi bietul om mi- 
a răspuns cu dragă inimă. L-am rugat să se uite şi să ţină 
minte felul cum sunt tratată acolo doar vedea şi el că sunt 
ţinuta cu forţa. I-am spus că voi avea nevoie de el în alt loc 
şi că, dacă va vorbi, nu va fi spre paguba lui. Omul mi-a 
răspuns că mă va sluji din toată inima. 


— Dar, cucoană, zice el, trebuie să aud că nu-ţi dau voie să 
pleci şi atunci voi fi în stare să vorbesc mai lămurit. 

Auzind asta, am spus cu glas tare către stăpânul prăvăliei: 

— Domnule, în fundul cugetului dumitale eşti încredinţat 
că nu sunt eu cea pe care o cauţi şi că nu ţi-am călcat în 
prăvălie până acum prin urmare, îţi cer să-mi dai drumul, 
sau de nu, să-mi spui pricina pentru care mă opreşti aci. 

Omul s-a supărat mai rău ca înainte şi mi-a răspuns că n-o 
să mişte un deget până nu va crede de cuviinţă. 

— Prea bine, am vorbit eu către comisar şi către 
comisionar, o să fiţi atât de buni, domnilor, să vă amintiţi de 
asta odată şi odată. Comisionarul a zis: 

— Da, cucoană. 

Şi comisarului a început să nu-i miroasă a bine şi s-a 
apucat să-l îndemne pe negustor să-l lase pe el să plece, iar 
mie să-mi dea drumul, de vreme ce, după chiar spusele lui, 
recunoştea că nu sunt eu cea pe care o căuta. 

— Stimate domn, i-a spus negustorul, luându-l peste picior, 
dumneata eşti judecător de pace sau comisar? Eu ţi-am 
încredinţat-o dumitale te poftesc să-ţi faci datoria. 

Comisarul i-a răspuns cam supărat, dar foarte politicos: 

— Îmi cunosc datoria şi ştiu cine sunt, domnule: mă tem 
însă că dumneata nu prea ştii ce faci. 

Au mai schimbat câteva vorbe stropşite, în timp ce 
vânzătorii, neobrăzaţi şi laşi în ultimul hal cum erau, se 
purtau ca nişte sălbatici cu mine, iar unul dintre ei, cel care 
pusese mai întâi mâna pe mine, începu să mă pipăie de-a 
binelea, prefăcându-se că vrea să mă cerceteze. Eu l-am 
scuipat în obraz, l-am strigat pe comisar şi l-am rugat să ia 
aminte cum se poartă oamenii cu mine. 

— Şi, vă rog, domnule comisar, luaţi numele acestui 
ticălos, am zis, arătând spre cel cu pricina. 

Comisarul l-a dojenit cuviincios, i-a spus că nu ştie ce face, 
fiindcă doar auzise pe stăpânu-său recunoscând că nu sunt 
eu cea pe care o căuta. 


— Afară de asta, mai zise comisarul, tare mă tem că 
stăpânul dumitale intră în încurcătură şi mă trage şi pe 
mine după el, dacă doamna asta dovedeşte cine este şi unde 
se afla atunci şi dacă iese la iveală că nu e femeia pe care o 
credeţi. 

— Dă-o naibii, face vânzătorul, cu o faţă obraznică şi 
înrăită; ea e, poţi să fii sigur; pot să jur că-i aceeaşi care a 
fost în prăvălie şi chiar eu i-am pus în mână bucata de satin 
furată. O să afli dumneata mai mult când s-or întoarce 
domnul William şi domnul Anthony (ăştia erau alţi 
vânzători) au s-o recunoască şi ei, aşa cum am recunoscut-o 
şi eu. 

Tocmai când ticălosul ăsta neruşinat îi vorbea astfel 
comisarului, pică şi domnul William cu domnul Anthony, 
cum le zicea el şi, după ei, o gloată de oameni, care o 
aduceau pe văduva cea adevărată, drept care fusesem luată 
eu au intrat în prăvălie năduşiţi şi cu sufletul la gură, 
îmbătaţi de triumf şi târând-o ca nişte măcelari pe 
nenorocita aceea spre stăpânul lor, care se afla în fundul 
prăvăliei. Strigau cât îi ţinea gura: 

— Uite-o pe văduvă, stăpâne; am prins-o până la urmă. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă stăpânul. Păi noi am şi pus 
mâna pe ea, uite-o că şade acolo, iar dumnealui e gata să 
jure că e ea. 

Celălalt, căruia îi ziceau domnul Anthony, a răspuns: 

— Dumnealui poate să zică ce-o vrea şi să jure cum vrea, 
dar asta-i femeia şi aici e bucata de satin pe care a furat-o i- 
am scos-o cu mâna mea de sub haină. 

Eu începeam să-mi vin în fire, dar zâmbeam şi nu spuneam 
nimic negustorul s-a făcut galben la faţă comisarul s-a 
întors şi m-a privit. 

— Lasă-i în pace, domnule comisar, zic eu, lasă-i să zică 
înainte. 

Lucrurile erau limpezi şi nu puteau fi tăgăduite, aşa încât 
comisarul a luat-o în primire pe hoaţa cea adevărată, iar 
negustorul mi-a spus foarte politicos că-i pare rău de 


încurcătură şi nădăjduieşte că n-o să i-o iau în nume de rău 
fiindcă li se întâmplau atâtea lucruri de felul ăsta în fiecare 
zi, încât nu li se putea face o vină din faptul că sunt atât de 
aprigi când îşi fac dreptate. 

— Să n-o iau în nume de rău, domnule? Am zis eu. Dar 
cum pot s-o iau altfel? Dacă mi-ai fi dat drumul după ce 
obraznicul ăsta de vânzător a pus mâna pe mine pe stradă 
şi m-a adus în faţa dumitale, iar dumneata ai recunoscut că 
nu sunt eu hoaţa, aş mai fi trecut-o cu vederea şi nu ţi-aş fi 
luat-o în nume de rău, tocmai ţinând seama de câte păţeşti 
zilnic dar de-abia după aceea dumneata, şi mai ales sluga 
dumitale, v-aţi purtat neruşinat cu mine; trebuie şi vreau să 
fiu despăgubită pentru asta. 

Atunci el a început să se tocmească cu mine, spunând că e 
gata să mă despăgubească cu chibzuială şi că ar fi mulţumit 
să-i spun ce aştept de la el. I-am răspuns că nu pot să fiu 
propriul meu judecător; legea să hotărască pentru mine şi 
cum tot trebuia să fiu dusă în faţa unui judecător, va avea 
prilejul să audă acolo ce aveam eu de spus. El mi-a răspuns 
că nu mai are rost acuma să ne ducem la judecată, că eu 
sunt slobodă să mă duc unde-mi place şi, strigându-l pe 
comisar, i-a spus să-mi dea drumul, pentru că sunt 
dezvinovăţită. Comisarul i-a răspuns liniştit: 

— Domnule, adineauri m-ai întrebat dacă ştiu ce sunt: 
comisar sau judecător, şi m-ai poftit să-mi fac datoria, 
dându-mi în seamă pe această femeie. Acum, domnule, văd 
că dumneata nu înţelegi care-i datoria mea, fiindcă vrei să 
mă prefaci în judecător dar află că asta nu stă în puterile 
mele eu n-am voie să dau drumul unui prizonier când îmi 
este dat în seamă numai legea şi judecătorul îl pot elibera 
prin urmare, acum greşeşti dumneata, domnule eu trebuie 
s-o duc înaintea judecătorului, fie că-ţi place, fie că nu. 

La început negustorul l-a luat pe comisar de sus, dar 
acesta, care din întâmplare, nu era doar un slujbaş, ci un 
om de ispravă şi cu temei (cred că era negustor de grâne) şi 
avea şi bun-simţ, şi-a văzut de datoria lui şi n-a vrut să-mi 


dea drumul, fără să mă ducă mai întâi în faţa judecătorului 
de pace, lucru pentru care stăruiam şi eu. Când a văzut 
negustorul asta, i-a zis comisarului: 

— Bine, n-ai decât s-o duci unde vrei, eu n-am nimic cu ea. 

— Dar, domnule, a zis comisarul, nădăjduiesc că ai să vii cu 
noi, pentru că doar dumneata mi-ai dat-o în seamă. 

— Nu, nu eu, zice negustorul, ţi-am spus doar că eu n-am 
nimic cu ea. 

— Te rog, domnule, să vii, zice comisarul, te rog pentru 
binele dumitale, fiindcă judecătorul nu poate face nimic fără 
dumneata. 

— Ia, te rog, omule, face negustorul, vezi-ţi de treabă îţi 
spun doar că n-am nimic cu doamna. În numele regelui, te 
însărcinez să-i dai drumul. 

— Domnule, zice comisarul, văd că nu ştii ce înseamnă să 
fii comisar; te rog, nu mă sili să fiu necioplit cu dumneata. 

— Cred că nu mai e nevoie, zice negustorul, eşti şi aşa 
destul de necioplit. 

— Nu, domnule, race comisarul, nu sunt necioplit; 
dumneata ai tulburat ordinea, oprind o femeie cumsecade 
pe stradă, în timp ce-şi vedea de treaba ei cinstită, 
închizând-o aici în prăvălie, unde slujitorii dumitale s-au 
purtat necuviincios cu ea; şi acum îndrăzneşti să spui că 
sunt necioplit cu dumneata? Cred că sunt politicos fiindcă 
nu-ţi poruncesc, în numele regelui, să mă însoţeşti şi nu-i 
pun pe toţi oamenii care trec prin faţa uşii dumitale să mă 
ajute să te duc cu forţa ştii doar că-mi stă în putere să fac 
treaba asta şi totuşi mă feresc şi te poftesc, încă o dată, să 
vii cu mine. 

Ei, dar omul n-a vrut nici acum şi s-a pornit să-l ocărască 
pe comisar. Totuşi, comisarul nu şi-a ieşit din fire şi nu s-a 
lăsat întărâtat. Atunci m-am băgat şi eu în vorbă şi am spus: 

— Staţi, domnule comisar, lăsaţi-l în plata Domnului, 
găsesc eu mijloace destule să-l aduc în faţa judecătorului; 
nu mă îngrijesc eu de asta; doar omul de colo, zic, e cel care 
a pus mâna pe mine, în timp ce umblam fără nici un gând 


rău pe stradă şi dumneavoastră aţi fost mai apoi martor al 
purtării lui samavolnice; îngăduiţi-mi să vi-l încredinţez fi vă 
rog să-l duceţi în faţa judecății. 

— Da, doamnă, face comisarul: şi, întorcându-se către 
vânzătorul cu pricina: Haide, tinere, trebuie să vii cu noi 
nădăjduiesc că nu eşti mai presus de puterea comisarului, 
aşa cum e stăpânul dumitale. 

Omul avea o mutră de spânzurătoare şi se lăsa greu, 
uitându-se la stăpânul lui după ajutor. lar acesta, ca un 
neghiob ce era, îl încuraja să fie mojic şi, într-adevăr, 
vânzătorul a ţinut piept comisarului, ba chiar l-a împins 
înapoi, cu un ghiont zdravăn, când acesta s-a pregătit să 
pună mâna pe el. Atunci comisarul l-a doborât şi a strigat 
după ajutor. În doi timpi şi trei mişcări, prăvălia s-a umplut 
de lume, iar comisarul a pus mâna pe stăpân, pe vânzător şi 
pe toţi slujitorii. 

Prima urmare nefericită a acestei încăierări a fost că hoaţa 
cea adevărată şi-a luat tălpăşiţa şi s-a făcut nevăzută în 
mulţime şi pe lângă ea încă două femei, care fuseseră 
prinse; de erau vinovate sau nu, despre asta n-aş putea să 
spun nimic. 

În timpul ăsta, câţiva vecini, care veniseră şi ei şi vedeau 
cum stau lucrurile, izbutiră să-i bage negustorului minţile în 
cap şi omul a început să-şi dea seama că greşise; aşa încât, 
în cele din urmă, ne-am dus cu toţii în tihnă la judecător, cu 
un alai de vreo cinci sute de oameni după noi; în tot timpul 
drumului, auzeam oamenii întrebând ce se întâmplase şi pe 
alţii răspunzând că un negustor oprise o doamnă în locul 
unei hoaţe şi că, după aceea, hoaţa fusese prinsă, iar acuma 
îl ducea doamna pe negustor înaintea judecătorului. Grozav 
le plăcea asta celor de pe stradă şi mulţimea creştea, 
strigând mai ales femeile în timp ce înainta: „Care-i hoţul? 
Care-i negustorul?” Şi când îl vedeau, strigau: „Asta-i, ăsta- 
i!” şi din când în când, omul se alegea cu un bulgăr zdravăn 
de noroi; şi aşa am mers câtva timp, până când negustorul a 
găsit cu cale a cere comisarului să oprească o trăsură, ca 


să-l apere de gloată aşa că restul drumului am mers pe sus, 
comisarul, eu, negustorul şi vânzătorul lui. 

După ce am ajuns la judecător, care era un domn bătrân 
din Bloomsbury şi după ce comisarul a povestit pe scurt 
despre ce era vorba, am fost poftită să vorbesc şi să spun ce 
aveam de spus. Mai întâi judecătorul m-a întrebat cum mă 
cheamă, ceea ce nu-mi făcea plăcere să-i spun, dar n-aveam 
încotro, aşa încât i-am spus că mă numesc Mary Flanders, 
că sunt văduvă şi că soţul meu, căpitan de vas, murise în 
timpul unei călătorii spre Virginia i-am mai dat câteva 
amănunte, pe care n-avea cum să le tăgăduiască şi i-am 
spus că acum locuiesc în oraş, la cutare persoană şi i-am 
dat numele îngrijitoarei mele, dar că mă pregătesc să plec 
în America, unde se află averea soţului meu şi că, în ziua 
aceea, mă duceam să-mi cumpăr straie pentru partea a 
doua a văduviei, dar că nu apucasem încă să intru în nici o 
prăvălie, când omul acela şi arătai spre vânzător s-a repezit 
ca un turbat la mine de m-a speriat rău şi m-a adus în 
prăvălia lui stăpânu-său, unde, deşi stăpânul recunoştea că 
nu sunt eu hoaţa, totuşi nu mi-a dat drumul şi am fost dată 
pe mâna unui comisar. 

După aceea am prins să povestesc cum s-au purtat 
vânzătorii cu mine; cum nu mi-au îngăduit să trimit după 
niciunul din prietenii mei; cum au descoperit după aceea 
hoaţa adevărată şi au găsit la ea lucrurile furate în sfârşit, 
toate amănuntele de mai sus. 

Pe urmă a spus şi comisarul ce avea de spus; cum i-a spus 
negustorului să mă lase slobodă, cum vânzătorul a refuzat 
să-l însoţească, când eu i-am cerut să-l ridice, cum stăpânul 
şi-a încurajat vânzătorul să nu meargă, cum a ajuns să dea 
în comisar şi tot ce v-am povestit şi eu. 

Pe urmă, judecătorul i-a ascultat pe negustor şi pe 
vânzătorul lui. Negustorul a depănat o cuvântare lungă 
despre pierderile zilnice pe care le încearcă din pricina 
pungaşilor şi a hoţilor; a spus ca nu era lucru greu să se 
înşele şi că, atunci când îşi dăduse seama de greşeală, se 


arătase gata să-mi dea drumul şi aşa mai departe, cum am 
spus mai înainte. Cât despre vânzător, el n-a avut prea mult 
de spus, doar atât că un alt slujitor i-a spus că eu aş fi 
hoaţa. 

Drept care, judecătorul mi-a spus, mai înainte de toate, 
foarte politicos, că sunt descărcată de orice vină; că-i pare 
foarte rău că, în focul urmăririi, vânzătorul a dovedit atât 
de puţină chibzuinţă, încât a luat un om nevinovat drept un 
hoţ că dacă n-ar fi împins nedreptatea atât de departe, 
încât să mă oprească şi după aceea, crede că eu i-aş fi iertat 
prima jignire că totuşi, lui nu-i stătea în putere să dea altă 
sentinţă de despăgubire decât osândindu-i pe vinovaţi la 
mustrare publică, ceea ce va face; dar că-şi închipuie că eu 
voi folosi mijloacele pe care mi le dă legea şi că, până una- 
alta, îl va sili pe om să depună o cauţiune. 

Cât despre dezordinea pricinuită de vânzător, mi-a spus că 
îmi va da oarecare satisfacţie, căci îl va trimite pe acesta la 
Newgate, fiindcă îl atacase pe comisar şi de asemenea şi pe 
mine. 

Şi, după cum a spus, l-a şi trimis pe vânzător la Newgate 
pentru atacul acela, iar, în urmă, stăpânu-său a plătit 
cauţiune şi au plecat cu toţii. Eu am avut plăcerea să văd 
mulţimea aşteptându-i pe amândoi afară, luându-i cu huo la 
ieşire şi aruncând cu pietre şi cu noroi în trăsura unde au 
urcat. Şi am ajuns şi eu acasă. 

După tot tărăboiul ăsta, când i-am istorisit povestea 
îngrijitoarei, ea a început să râdă de mine. 

— De ce eşti atât de veselă? Am întrebat-o eu; nu-i chiar 
aşa de râs povestea cum îţi închipui. Poţi să fii sigură că am 
trecut prin destule cu banda asta de pungaşi. 

— De râs? Zice îngrijitoarea. Râd, fetiţo, când văd ce 
făptură norocoasă eşti tu; păi treaba asta o să fie târgul cel 
mai bun din viaţa ta, dacă ştii să te descurci. Pun rămăşag 
că-l faci pe negustor să plătească 500 de lire despăgubiri, în 
afară de ce mai scoţi tu de la vânzător. 


Eu aveam alte păreri decât ea în privinţa asta; mai ales 
pentru că-mi dădusem numele judecătorului de pace şi 
ştiam doar că numele mi-era atât de bine cunoscut printre 
cei de la Hick's Hall, Old Bailey şi alte locuri din astea, încât 
dacă procesul meu se judeca în public şi se făceau cercetări 
cu privire la numele meu, nici un tribunal n-avea să 
recunoască despăgubiri unei femei de soiul ăsta. Totuşi, 
eram silită să încep un proces în lege, drept care 
îngrijitoarea mea a găsit un om de toată încrederea, un 
avocat care făcea treburi bune şi avea nume bun şi, fără 
îndoială, femeia avea dreptate să facă aşa, fiindcă dacă mi- 
ar fi găsit un avocăţel meşter în şicane mărunte, sau un 
necunoscut, n-aş fi ajuns la nimic. 

M-am întâlnit cu avocatul ăsta şi i-am dat toate 
amănuntele, aşa cum le-am istorisit mai înainte, iar el m-a 
încredinţat că e vorba de un caz în care, cum zicea, juriul va 
da, fără îndoială, despăgubiri serioase; aşa încât, după ce 
omul s-a lămurit pe deplin, a început acţiunea iar 
negustorul, fiind arestat, a plătit cauţiune. Câteva zile după 
plata cauţiunii, vine cu avocatul lui la avocatul meu, ca să-l 
înştiinţeze că doreşte să se împace; fiindcă totul se 
petrecuse în focul patimii, clienta lui, adică eu, având o 
limbă ascuţită, care l-a scos din fire a spus că eu îi 
insultasem, bătându-mi joc de ei şi luându-i peste picior, 
chiar atunci când ei mă credeau vinovată, că eu îi 
asmuţisem şi altele de felul ăsta. 

Avocatul meu nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce mă 
priveşte; i-a făcut să creadă că sunt o văduvă putred de 
bogată, că nu-mi era greu să-mi fac dreptate, fiindcă aveam 
prieteni sus-puşi gata să mă ajute şi că ei mă siliseră să 
făgăduiesc c-o să mă judec până-n pânzele albe, chiar dacă 
m-ar costa o mie de lire, pentru că jignirile care mi se 
aduseseră nu puteau fi răbdate. 

Totuşi, îl convinseră pe avocatul meu să nu mai pună sare 
pe rană; iar el a făgăduit că, dacă eu mă arăt prielnică 
împăcării, nu va fi el acela care să mă împiedice, ci mă va 


îndrepta mai degrabă spre pace decât spre război şi ei l-au 
asigurat că nu va fi în pagubă, dacă va face aşa; lucrurile 
astea avocatul mi le-a povestit cu toată cinstea şi mi-a spus 
că, dacă vor încerca să-l mituiască, cu siguranţă că voi afla 
şi eu. Mi-a spus însă cinstit că, dacă vreau să ţin seama de 
ce crede el, e de părere să ajung la înţelegere cu oamenii, 
fiindcă înspăimântați cum erau, dornici, mai presus de 
toate, să sfârşească odată cu treaba asta şi ştiind că, oricum 
ar ieşi procesul, tot ei trebuie să plătească cheltuielile, 
crede că-mi vor da, prin bună înţelegere, mai mult decât 
mi-ar oferi orice juriu prin judecată. L-am întrebat cât 
crede că s-ar putea scoate de la ei; mi-a răspuns că n-ar 
putea să-mi spună, dar că rândul viitor îmi va da mai multe 
amănunte. 

Câtva timp după aceea, oamenii au venit din nou, ca să 
afle dacă avocatul îmi vorbise. El le-a spus că da, că nu mă 
găsise chiar atât de potrivnică unei înţelegeri cum se arătau 
unii dintre prietenii mei care, suferind din pricina jignirii ce 
mi se adusese mie, mă stârneau că aceştia mă aţâţau în 
taină, îndemnându-mă să mă răzbun sau să-mi fac dreptate, 
cum ziceau ei, aşa încât nu prea ştie nici el ce să spună le-a 
făgăduit însă celor doi că se va strădui să mă convingă, dar 
că ar trebui să cunoască propunerile lor pentru a mi le 
împărtăşi. Ei spuneau că nu pot face propuneri, fiindcă ar fi 
putut fi folosite împotriva lor; iar el le-a răspuns că, din 
aceeaşi pricină, nu putea nici el să ofere nimic, fiindcă acest 
lucru ar fi putut fi folosit în faţa juriului, tocmai pentru ca 
despăgubirile propuse de acesta să fie micşorate. Totuşi, 
după multă vorbărie şi făgăduieli de amândouă părţile cum 
că niciunul nu va încerca să tragă foloase de pe urma 
învoielilor sau întâlnirilor de acum, au ajuns la un soi de 
înţelegere; dar erau atât de departe unul de altul, încât nu 
putea să iasă nimic bun de aici; căci avocatul meu cerea 
500 de lire plus cheltuielile, iar ei erau gata să dea 50 de 
lire fără cheltuieli; aşa încât s-au despărţit, iar negustorul a 


cerut să se întâlnească cu mine, ceea ce avocatul a 
încuviinţat uşor. 

Avocatul m-a învăţat să vin la întâlnirea asta în haine bune 
şi cu oarecare alai, pentru ca negustorul să vadă că sunt 
mai cineva decât păream atunci când mă văzuse el. Prin 
urmare, am pus un costum nou, din cele care se poartă în 
partea a doua a doliului, ca să mă potrivesc cu ce-i 
spusesem judecătorului. M-am gătit, atât cât îngăduie 
portul unei văduve îngrijitoarea mea mi-a făcut rost de un 
şirag frumos de perle, care se încheia la spate cu o 
încheietoare de diamante şi pe care ea le luase amanet; la 
brâu purtam un ceas frumos de aur; aşa încât eram 
arătoasă de-a binelea şi, fiindcă am stat acasă până ce fusei 
sigură că ei sosiseră, am venit cu trăsura la scară şi cu 
slujnica după mine. 

Când am intrat în odaie, negustorul a rămas uimit. S-a 
ridicat în picioare şi a făcut o plecăciune, de care eu am 
ţinut niţel seamă, dar nu prea mult şi m-am dus să mă aşez 
unde m-a poftit avocatul, fiindcă eram la el acasă. După 
câtva timp, negustorul a spus că nici nu mă mai recunoaşte 
şi s-a pornit pe complimente. l-am răspuns că, pare-se, nu 
acum ci la început nu mă recunoscuse; fiindcă, dacă m-ar fi 
recunoscut, nu s-ar fi purtat cu mine aşa cum se purtase. 

Mi-a spus că-i pare tare rău pentru tot ce se întâmplase şi 
că, tocmai pentru a-şi dovedi voinţa de a drege tot ce se 
poate drege, ceruse această întâlnire; că nădăjduieşte să nu 
merg prea departe, ceea ce nu numai că ar putea însemna 
pentru el o mare pagubă, dar i-ar putea distruge negustoria 
şi atunci eu aş avea plăcerea de a răsplăti o jignire cu un 
rău de zece ori mai mare, dar că atunci nu m-aş alege cu 
nimic, în timp ce acum el e gata să-mi facă dreptate, atât 
cât îi stă în puteri, scutindu-ne şi pe el şi pe mine de 
necazurile unui proces. 

I-am răspuns că mă bucură să-l aud vorbind într-un fel 
atât de mult mai potrivit cu un om cuminte decât cel 
dinainte că, de cele mai multe ori, e adevărat, 


recunoaşterea insultei e socotită drept despăgubire 
îndestulătoare dar că lucrurile merseseră prea departe ca 
să fie drese astfel; că nu sunt răzbunătoare şi nu urmăresc 
să-l nenorocesc nici pe el, nici pe altul, dar că toţi prietenii 
mei într-un glas erau hotărâți să nu-mi îngăduie atâta 
uşurinţă faţă de cinstea mea, încât să mă împac într-o 
chestiune ca asta fără despăgubiri că a fi luată drept hoaţă 
era o necinstire ce nu putea fi răbdată că toţi cei cemă 
cunoşteau ştiau că cinstea mea e deasupra unor astfel de 
jigniri dar, văduvă fiind şi nechibzuită, aş fi putut fi luată 
acum drept o făptură de teapa asta; cât priveşte purtarea 
de care am avut parte de la el mai târziu şi am repetat totul 
din nou mă scosese atât din fire, încât aproape că-mi făcea 
rău să pomenesc măcar despre ce se întâmplase. 

El a recunoscut totul şi era cu botul pe labe; s-a ridicat 
până la 100 de lire, plus plata tuturor cheltuielilor de 
judecată, şi a adăugat că-mi va dărui un rând de haine 
frumoase. Eu am lăsat până la 300 de lire şi am cerut să se 
publice un anunţ amănunţit în ziarele cele mai citite. 

Cu asta nu s-a împăcat de loc. Totuşi, până la urmă, s-a 
ridicat, datorită iscusinţei avocatului meu, până la 150 de 
lire şi un rând de straie negre de mătase şi atunci eu, 
chipurile, la cererea avocatului meu, am încuviinţat, el 
luând asupra lui socoteala avocatului şi cheltuielile şi 
dându-ne şi o masă îmbelşugată pe deasupra. Când a fost 
să primesc banii, am luat-o şi pe îngrijitoarea mea cu mine, 
gătită ca o ducesă, şi pe un domn, foarte bine îmbrăcat şi el, 
care ziceam noi că-mi trage mie clopotele noi însă îi 
spuneam vere, iar avocatul trebuia să le dea lor să 
înţeleagă între patru ochi că gentlemanul face curte 
văduvei. 

Negustorul s-a purtat foarte frumos şi a plătit banii cu 
inima destul de uşoară; cu totul l-a costat 200 de lire sau 
ceva mai mult. La ultima întâlnire, când ajunsesem la 
înţelegere, venise vorba şi despre vânzător, iar negustorul a 
stăruit foarte tare pentru el; zicea că omul ăsta avusese 


prăvălia lui şi făcuse afaceri frumoase, că avea nevastă şi 
câţiva copii şi acum era foarte sărac; că n-avea cu ce sămă 
despăgubească, dar că-şi va cere iertare în genunchi. Eu 
nu-i purtam pică acelei puşlamale neobrăzate şi nici n- 
aveam ce să fac cu umilinţa lui, de vreme ce tot nu puteam 
scoate nimic de la el, aşa încât m-am gândit că-i mai bine să 
fac pe mărinimoasa am spus că nu doresc să nenorocesc pe 
nimeni şi, prin urmare, la cererea stăpânului, îl iert pe 
nepricopsitul acela, căci e nevrednic de mine să urmăresc 
răzbunare. 

În timpul mesei, a fost adus şi nefericitul om ca să-şi 
recunoască greşeala, ceea ce a făcut cu o umilinţă la fel de 
josnică pe cât îi fusese de îngâmfată jignirea era o pildă de 
mârşăvie aşa cum poate da un om trufaş şi crud când se 
află sus, josnic şi slugarnic când e la pământ. Totuşi, eu am 
oprit ploconelile, i-am spus că-l iert şi l-am rugat să se 
retragă, ca şi cum vederea lui nu mi-ar fi făcut plăcere, 
măcar că-l iertasem. 

Acum aş fi dus-o într-adevăr bine dacă aş fi ştiut să mă 
opresc la timp şi îngrijitoarea mea îmi spunea adesea că 
sunt cea mai bogată femeie din Anglia, în meseria asta; şi 
cred că eram, căci aveam 700 de lire în bani, în afară de 
îmbrăcăminte, inele, ceva argintărie, două ceasuri de aur, 
furate toate; căci mai dădusem încă multe alte lovituri, în 
afară de cele pomenite aci. Doamne, dacă măcar acum aş fi 
cunoscut harul căinţei, aş mai fi avut răgaz să privesc înapoi 
spre nebuniile mele şi să mi le răscumpăr în parte. Dar 
părăsisem gândul că trebuie să plătesc pentru nelegiuirile 
mele şi nu mă puteam opri s-o pornesc iarăşi, cum ziceam 
eu, aşa cum nu mă putusem opri nici atunci când sărăcia şi 
foamea mă îmboldeau din urmă. 

Nu mult după ce povestea cu negustorul s-a încheiat, am 
pornit-o din nou sub o înfăţişare foarte deosebită de cea sub 
care mă arătasem înainte. M-am îmbrăcat ca cerşetoare, în 
zdrenţele cele mai grosolane şi mai de lepădat de care am 
putut face rost şi am început să umblu de colo-colo, 


vârându-mi nasul şi trăgând cu ochiul la toate uşile şi 
ferestrele de care mă apropiam; şi zău că eram în aşa hal, 
că mi-era mai greu decât oricând să mă descurc. Din fire, 
mi-era scârbă de murdărie şi zdrenţe; am fost crescută în 
ordine şi curăţenie şi nu puteam să mă schimb, oricare ar fi 
fost starea în care mă găseam aşa încât aceasta a fost 
pentru mine cea mai neplăcută travestire pe care am 
folosit-o vreodată. Mai întâi mi-am spus că treaba n-o să 
meargă, fiindcă toată lumea o să se ferească şi o să se 
teamă de înfăţişarea mea; şi mă gândeam că oamenii se 
uită la mine de parcă le-ar fi frică să mă apropii de ei, ca nu 
cumva să le iau ceva sau să se apropie ei, ca nu cumva să ia 
ceva de la mine. Prima dată când am ieşit din casă aşa, am 
hoinărit toată seara fără să fac nimic şi m-am întors acasă 
nădugşită, plină de noroi şi frântă de oboseală. Totuşi am 
pornit-o şi în seara următoare şi am avut parte de o mică în- 
tâmplare, care era să mă coste scump. Cum stăteam lângă 
uşa unei cârciumi, trece un domn călare, coboară la uşă şi, 
vrând să intre înăuntru, cheamă pe unul din servitori să-i 
ţină calul. A zăbovit destul de mult în cârciumă şi, când 
servitorul l-a auzit pe stăpânu-său chemându-l, a crezut că-i 
supărat pe el. Văzându-mă în apropiere, m-a strigat. 

— Ei, femeie, zice, ia ţine-mi puţin calul, până intru şi eu; 
când o ieşi conaşul, îţi dă ceva. 

— Bine, zic eu; iau calul, pornesc cuminte cu el şi-l duc la 
îngrijitoarea mea. 

Ar fi fost o pradă bună, pentru cineva care s-ar fi priceput 
ce să facă cu ea; dar n-a fost hoţ mai încurcat de un lucru 
furat decât eram eu atunci. Când m-am întors acasă, 
îngrijitoarea mea a rămas cu gura căscată şi niciuna din noi 
nu ştiam ce să facem cu dobitocul. Să-l trimitem la grajd n- 
avea rost, fiindcă era sigur că va apare un anunţ în Gazeta 
cu descrierea calului, aşa încât n-am fi îndrăznit niciodată 
să ne ducem să-l luăm. Tot ce se putea face în această 
întâmplare nenorocoasă era să găzduim calul la un han şi 
să trimitem vorbă printr-un comisionar la cârciumă cum că 


bidiviul pierdut în cutare zi se află la cutare han şi că de 
acolo domnul îl poate ridica că biata femeie care-l ţinuse îl 
plimbase pe străzi şi, neştiind cum să-l ducă înapoi, îl lăsase 
acolo. Am fi putut aştepta până ce proprietarul ar fi dat 
anunţul şi ar fi făgăduit o răsplată, dar nu ne încumetam să 
primim răsplata. 

Aşa încât asta era hoţie şi nu era hoţie, fiindcă, de pe urma 
ei, nimeni n-a pierdut mare lucru şi nimeni n-a câştigat 
nimic, iar mie mi se făcuse şi ia s-o mai pornesc în zdrenţe 
de cerşetoare; nu era bănos şi, în afară de asta, era cu 
ghinion, iar eu adulmecam primejdia. 

În timp ce umblam îmbrăcată aşa, m-am înhăitat cu o 
banda de oameni de un soi mai rău decât cunoscusem 
vreodată, ba chiar mi-am vârât puţin nasul în treburile lor. 
Erau falsificatori de bani şi mi-au făcut propuneri foarte 
ispititoare cât priveşte câştigul dar voiau să mă bage într-o 
treabă foarte primejdioasă, adică să mă pună să lucrez la 
turnatul banilor, cum spuneau ei, şi aci, dac-aş fi fost prinsă, 
numai moartea mă aştepta şi încă la stâlp cu alte cuvinte, aş 
fi fost arsă de vie la stâlp. Aşa încât, deşi la prima vedere nu 
păream decât o cerşetoare, iar ei mi-au făgăduit munţi de 
aur şi de argint dacă primesc, totuşi nu le-a mers. E drept 
că, dac-aş fi fost cu adevărat o cerşetoare sau 
deznădăjduită ca în vremurile de început, poate că aş fi 
bătut palma; fiindcă la ce s-ar sinchisi de moarte cei care n- 
au din ce trăi? Dar acum nu asta era situaţia mea; cel puţin, 
nu eram gata să-mi pun pielea în joc în felul cum făceau alţii 
afară de asta, numai la gândul de a fi arsă de vie la stâlp mi 
se strângea inima de spaimă, îmi îngheţa sângele şi mă 
treceau toate năduşelile în aşa hal, de mă apuca 
tremuriciul. 

Şi astfel s-a terminat şi cu îmbrăcămintea de cerşetoare. 
Totuşi, deşi nu-mi surâdea propunerea, nu le-am spus 
oamenilor nimic, ci m-am prefăcut încântată şi le-am 
făgăduit să mă întâlnesc din nou cu ei. Dar nu m-am 
încumetat să-i mai văd fiindcă, dacă i-aş fi văzut şi n-aş fi 


primit, măcar că i-aş fi refuzat cu cele mai sfinte făgăduieli 
de a păstra taina, cred că n-ar fi lipsit mult să mă omoare, 
ca să fie siguri şi să răsufle uşuraţi, cum zic ei. Ce fel de 
uşurare e aia pot judeca cei ce ştiu cât de bine se simt 
oamenii care îşi omoară semenii ca să se ferească de 
primejdii. 

Îndeletnicirea asta şi hoţia de cai nu erau pentru mine şi- 
mi era uşor să iau hotărârea de a nu mă mai băga în treburi 
din acestea. Alta era calea mea şi, măcar că şi acolo erau 
destule primejdii, treaba mi se potrivea mai bine, fiindcă 
cerea mai multă iscusinţă şi era mai uşor să scapi cu faţa 
curată, când intrai în bucluc. 

Tot în vremea aceea, mi s-au făcut mai multe propuneri de 
a intra într-o bandă de spărgători; dar şi asta era o treabă 
în care n-aveam de gând să mă vâr, aşa cum nu mă ispitea 
nici meseria de falsificator de monede. 

Am primit să mă întovărăşesc cu doi bărbaţi şi o femeie a 
căror meserie era să intre prin şiretlic în casele oamenilor 
Eram gata să mă încumet, dar ei erau trei şi nu voiau să se 
despartă şi nici eu nu voiam să fiu cu prea mulţi în bandă 
aşa încât nu m-am prins cu ei, iar ei au plătit scump la 
următoarea lor lovitură. 

În cele din urmă, m-am întovărăşit cu o femeie, care-mi 
istorisise de multe ori ce lovituri dăduse pe chei şi ce 
straşnic îi mersese. Am mers cu ea şi ne-am descurcat 
destul de bine. Într-o zi, ne-am amestecat printre nişte 
olandezi la St. Catherine unde ne duceam, chipurile, ca să 
cumpărăm mărfuri debarcate pe sub mână. Am fost de vreo 
două-trei ori într-o casă unde am văzut belşug de mărfuri 
dosite, iar într-un rând tovarăşa mea a şterpelit trei bucăţi 
de mătase olandeză neagră, pe care a luat bani frumuşei şi 
m-am ales şi eu cu partea mea. Dar, ori de câte ori am 
pornit-o singură, n-am izbutit să fac nimic, aşa încât m-am 
lăsat păgubaşă, fiindcă dădusem de atâtea ori pe acolo, 
încât oamenii începuseră să intre la bănuială. 


Am rămas cam plouată şi m-am hotărât să încerc altceva, 
căci nu eram învățată să mă întorc atât de des acasă cu 
mâinile goale drept care, a doua zi, m-am îmbrăcat elegant 
şi am dat o raită prin celălalt capăt al oraşului. Am trecut 
prin Strand, pe la Bursă, dar nu-mi trăsnea prin cap că ar fi 
ceva de făcut pe acolo, când, deodată, văd zarvă mare, 
buluc de oameni, negustori şi alţii, care se strânseseră şi se 
zgâiau la ceva ce să fie decât că o mare ducesă venise la 
Bursă şi umbla zvonul că vine şi regina. Eu m-am aşezat 
chiar lângă o prăvălie, cu spatele la tejghea, ca şi cum aş fi 
vrut să las mulţimea să treacă. Priveam ţintă la un pachet 
de dantelă pe care negustoreasa îl arăta unor cucoane de 
lângă mine, când, deodată, slujnica şi negustoreasa 
uitându-se curioase să vadă cine vine şi în ce prăvălie intră, 
eu găsii mijlocul să strecor un pachet de dantele în buzunar 
şi s-o şterg, aşa încât femeia a plătit destul de scump faptul 
că a căscat gura după regină. 

Am plecat din prăvălie ca şi cum aş fi fost împinsă de 
mulţime şi, amestecându-mă în înghesuială, am ieşit prin 
altă poartă a Bursei şi am scăpat înainte să-şi dea cineva 
seama de lipsa dantelei; şi, fiindcă nu aveam poftă să fiu 
urmărită, am oprit o trăsură şi m-am închis înăuntru. Nici n- 
apucasem să închid uşa trăsurii şi o văd pe slujnica 
negustoresei cu vreo cinci sau şase femei după ea, fugind 
cu toate pe stradă şi ţipând de parcă şi-ar fi ieşit din minţi. 
Nu strigau: Opriţi hoţul! Fiindcă nu văzuseră pe nimeni 
fugind, dar am auzit cuvintele: „furat” şi „dantelă” de vreo 
două-trei ori şi o vedeam pe fetişoară frângându-şi mâinile 
şi fugind încoace şi încolo ca minată de spaimă. Vizitiul care 
mă luase tocmai se suia pe capră, dar încă nu-şi găsise locul 
şi caii nu se urniseră. Eu stăteam ca pe ghimpi şi scosesem 
pachetul de dantelă, gata să-i dau drumul prin ferestruica 
din faţa mea, care se deschidea chiar în spatele vizitiului; 
dar, spre marea mea mulţumire, în mai puţin de un minut, 
vizitiul ajuns pe capră începu să-şi îndemne caii, trăsura se 


urni, iar eu mi-am adus acasă chilipirul, care făcea aproape 
20 de lire. 

A doua zi, m-am gătit iarăşi, dar cu alte haine şi am luat-o 
pe aceiaşi drum dar, până în parcul St. James, nu s-a ivit 
nimic. Aici în parc, am văzut o mulţime de cucoane elegante 
plimbându-se pe o alee şi, printre ele, o domnişoară 
nevârstnică de vreo doisprezece, treisprezece ani şi alături 
de ea soră-sa, cum îmi închipuiam eu, care să tot fi avut 
nouă ani. Am băgat de seamă că cea mai răsărită purta un 
ceas de aur şi un şirag frumos de perle, iar în urma lor 
mergea un valet în livrea; dar cum nu-i obiceiul ca valeţii să 
însoţească domnişoarele pe acolo, am băgat de seamă că 
valetul s-a oprit la intrarea în alee, iar sora cea mare i-a 
vorbit, poruncindu-i pesemne să se afle chiar în locul acela 
când s-or întoarce. 

Când am auzit-o dând drumul valetului, m-am apropiat de 
el şi l-am întrebat cine era domnişorica, ba chiar am început 
să pălăvrăgesc cu el, spunându-i cât de drăguță era copiliţa 
care o însoțea şi ce distinsă şi binecrescută pare să fie cea 
mare, o cuconiţă în toată legea. Iar neghiobul mi-a spus 
numaidecât cine era anume fata cea mai mare a lui Sir 
Thomas M. Din Essex mi-a spus că era foarte bogată, că 
maică-sa încă nu venise la oraş, iar că fata locuia la soţia lui 
Sir William T. În casa din Suffolk Street şi încă multe altele; 
că aduseseră cu ele o slujnică şi o femeie care să le 
servească, că le stătea la dispoziţie trăsura lui Sir Thomas, 
cu vizitiu cu tot şi cu el; că domnişoara aceea era stăpână 
pe întreaga familie, aci ca şi acasă şi mi-a mai spus multe 
alte lucruri, destule pentru ce-mi trebuia mie. 

Eram bine îmbrăcată şi aveam şi eu un ceas de aur ca şi 
ea, aşa încât m-am depărtat de valet şi am pornit-o în rând 
cu domnişoara, după ce am aşteptat mai întâi până cea 
cotit o dată şi a pornit-o iar înainte; am salutat-o 
numaidecât, spunându-i pe nume şi dându-i titlul de lady 
Betty. Am întrebat-o ce veşti mai are de la tatăl ei, când vine 
mama ei la oraş şi cum o mai duce. 


Îi vorbeam atât de familiar despre tot neamul, încât nici nu 
putea bănui că nu-i cunosc pe toţi de aproape. Am întrebat- 
o de ce iese la plimbare fără doamna Chime (aşa o chema 
pe femeie) care să aibă grijă de domnişoara Judith adică 
soră-sa. După aceea, am început să flecăresc despre soră- 
sa, minunându-mă ce domnişoară drăguță era şi am 
întrebat-o dacă ştie franţuzeşte şi mii de nimicuri din astea, 
când deodată apare garda şi mulţimea aleargă să-l vadă pe 
rege trecând spre Parlament. 

Domnişoarele au fugit şi ele spre marginea aleii, iar eu i- 
am ajutat celei mai mari să se suie pe bordura gardului, ca 
să fie destul de înaltă şi să poată vedea pe cea mică am 
ridicat-o eu. Între timp, am avut însă grijă să-i iau lui lady 
Betty ceasul cu o mişcare atât de uşoară, încât nici nu şi-a 
dat seama de lipsa lui, până când s-a împrăştiat mulţimea, 
iar ea e a din nou în mijlocul aleii. Eu mi-am luat rămas bun 
în plină înghesuială şi am spus, ca şi cum aş fi fost grăbită: 

— Dragă domnişoară Betty, ai grijă de surioara dumitale. 

Părea că mulţimea mă împinge înainte şi că eu aş mai fi 
vrut să rămân. În astfel de cazuri, vălmăşagul se risipeşte 
repede, iar locul se liberează de îndată ce a trecut regele. 
Dar, fiindcă în clipa când trece regele e totdeauna 
îmbulzeală şi tărăboi, după ce mi-am făcut treaba cu cele 
două domnişoare, fără să dau greş, am luat-o la goană prin 
mulţime, ca şi cum aş fi alergat să-l văd pe rege şi am rămas 
în fruntea mulţimii, până ce am ajuns la capătul aleii. 
Regele a luat-o spre Horse Guards, iar eu am trecut înainte 
spre străduţa care ducea până în capătul Haymarket-ului şi 
acolo mi-am făcut cinste cu o trăsură şi pe-aci ţi-e drumul. 
Trebuie să mărturisesc că nu m-am ţinut de cuvânt şi n-am 
vizitat-o pe lady Betty. 

Mi-a trecut prin minte să mă încumet a rămâne cu lady 
Betty până când va simţi că-i lipseşte ceasul, să fac şi eu 
gură împreună cu ea, s-o bag în trăsură, să mă sui alături şi 
s-o duc acasă, fiindcă părea că mă îndrăgeşte şi se lăsase 
atât de bine păcălită, când îi vorbisem despre toate 


rubedeniile, de gândeam că mi-ar fi uşor să împing lucrurile 
mai departe şi să pun mâna cel puţin pe şiragul de perle. 
Dar, socotind că, deşi copila nu mă băânuieşte, m-ar fi putut 
bănui alţii şi că, dacă sunt cercetată, se descoperă totul, mi- 
am spus că e mai bine să mă mulţumesc cu ceea ce am 
obţinut. 

Mai târziu am aflat, din întâmplare, că atunci când şi-a dat 
seama de lipsa ceasului, domnişoara a făcut tărăboi în oare 
şi a trimis valetul să mă caute în sus şi în jos, căci ea mă 
zugrăvise atât de bine încât omul a înţeles că e vorba de 
femeia care zăbovise flecărind cu el şi punându-i atâtea 
întrebări; dar eu ajunsesem departe şi scăpasem de 
urmărire încă înainte de a fi ajuns ea la valet şi de a-i fi spus 
povestea. 

După asta am mai dat o lovitură de un fel deosebit de tot 
ce făcusem vreodată şi asta s-a întâmplat într-o casă de joc 
de lângă Covent Garden. 

Vedeam oameni intrând şi ieşind; am zăbovit multă vreme 
într-o fundătură cu o altă femeie lângă mine şi, văzând un 
domn destui de distins urcând, i-am spus: 

— Domnule, vă rog, femeile n-au voie să urce? 

— Ba da, doamnă, zice el, şi chiar să şi joace, dacă le face 
plăcere. 

— Asta şi am de gând, domnule, zic eu. 

Când a auzit, a zis că mă recomandă el, dacă vreau; aşa 
încât am mers după elpână la uşă, iar ela spus după ce s-a 
uitat înăuntru: 

— Aici, doamnă, se află jucătorii, dacă vă încumetaţi. 

M-am uitat înăuntru şi am spus cu glas tare tovarăşei 
mele: 

— Nu-s decât bărbaţi şi nu mă încumet. 

La care, unul dintre domnii de acolo a strigat: 

— Nu trebuie să vă fie teamă, doamnă, aici nu sunt decât 
jucători cinstiţi, sunteţi binevenită, puteţi miza după plac. 

Eu m-am apropiat un pic, m-am uitat şi unul din ei mi-a 
adus un scaun pe care m-am aşezat şi am văzut cutia cu 


zaruri făcând înconjurul mesei după aceea, am spus 
tovarăşei mele: 

— Domnii ăştia joacă pe sume prea mari pentru noi, hai să 
mergem. 

Oamenii de aci erau cu toţii foarte politicoşi, iar unul 
dintre ei mă încuraja spunând: 

— Hai, doamnă, dacă vrei să te încumeţi, ai încredere în 
mine. Răspund eu că n-o să ţi se întâmple nimic. 

— Sigur, domnule, am răspuns eu zâmbind, cred că domnii 
n-au să înşele o femeie. Dar tot mai şovăiam să mizez, deşi 
am scos o pungă cu bani ca ei să vadă că nu-mi lipsesc 
gologanii. 

După ce-am mai stat câtva timp în cumpănă, un domn îmi 
spuse glumind: 

— Hai, doamnă, văd că ţi-e frică să mizezi pentru 
dumneata; eu am avut totdeauna noroc cu cucoanele, 
mizează dumneata pentru mine, dacă nu vrei să mizezi 
pentru dumneata. 

I-am spus: 

— Domnule, nu mi-ar face plăcere să-ţi pierd banii, deşi, 
am adăugat, sunt şi eu destul de norocoasă; dar domnii 
ăştia joacă pe sume aşa de mari, încât nu îndrăznesc să-mi 
pun banii la bătaie. 

— Bine, bine, zice el, uite zece guinee, pune-le pentru 
mine. 

Atunci am luat banii şi i-am pus pe masă, în timp ceel 
privea. Am pierdut guineele, câte una, câte două odată şi 
când cutia cu zaruri a ajuns la domnul de alături, 
gentlemanul meu mi-a mai dat zece guinee şi m-a îndemnat 
să pun de îndată pe masă cinci dintre ele, iar când domnul 
cu cutia a aruncat zarurile, a câştigat cinci guinee. Când a 
văzut asta, omul a prins curaj şi m-a îndemnat să iau cutia, 
ceea ce era o mare îndrăzneală; totuşi, am păstrat cutia 
până ce i-am câştigat toţi banii şi m-am văzut cu o grămadă 
de guinee în poală. Norocul cel mare a fost că, atunci când 
aruncam zarurile, mizam numai pe câte una sau două 


guinee din cele pe care mi le-a dat el să joc, aşa încât 
treaba a mers uşor. 

Când m-am văzut aci, l-am poftit pe gentleman să ia tot 
aurul, căci era al lui; şi l-am rugat să joace singur, spunând, 
chipurile, că nu pricep jocul destul de bine. Ela râs şi mi-a 
spus că, dacă am noroc, nu contează de pricep sau nu jocul, 
dar să nu mă las păgubaşă. Totuşi, a luat cele cincisprezece 
guinee pe care mi le dăduse la început şi m-a poftit să joc cu 
restul. Eu am vrut să-i arăt câţi bani aveam, dar ela spus: 

— Nu, nu, nu-i număra, cred că eşti de bună-credinţă, 
număratul banilor aduce ghinion; şi atunci eu am jucat mai 
departe. 

Pricepeam jocul destul de bine, măcar că făceam pe 
proasta şi am jucat cu chibzuială, ceea ce însemna că 
păstram în poală o grămăjoară frumuşică din care mutam, 
din când în când, câte ceva în buzunare, dar în aşa fel încât 
să fiu sigură că nu pot fi văzută. 

Am jucat multă vreme şi a fost cu noroc pentru domnul 
meu; ultima oară când mi-a ajuns cutia cu zaruri în mână, 
jocul era pe o sumă mare, dar şi eu am aruncat cu 
îndrăzneala şi am ţinut cutia până ce am câştigat aproape 
optzeci de guinee, numai că, la ultima aruncătură, am 
pierdut mai mult de jumătate din ce câştigasem; atunci m- 
am ridicat, fiindcă mi-era teamă să nu pierd totul şi am spus 
omului: 

— Acuma, domnule, vă rog să jucaţi singur, cred că am 
făcut ce am putut pentru dumneavoastră. 

El ţinea morţiş să joc mai departe, dar se făcuse târziu şi l- 
am rugat să mă ierte. Când i-am predat banii, i-am spus că 
acuma sper să-mi dea voie să număr, ca să văd cât câştigase 
şi cât noroc îi purtasem. La numărătoare, au ieşit şaizeci şi 
trei de guinee. 

— Ei, zic eu, dacă n-ar fi fost aruncătura aia cu ghinion, ţi- 
aş fi câştigat o sută de guinee. Şi i-am dat toţi banii, dar el 
n-a vrut să-i ia până ce nu m-a poftit să-mi vâr şi eu mâna în 
ei şi să iau ceva şi pentru mine. Eu m-am împotrivit, 


hotărâtă să nu mă servesc singură; dacă avea de gând să fie 
darnic, n-avea decât s-o facă cu mâna lui. 

Ceilalţi domni, văzând cum ne luptam, au strigat: 

— Dă-i toţi banii; dar eu am refuzat cu tărie. 

Atunci unul a zis: 

— Du-te naibii, Jack, împarte-i cu ea, nu ştii că trebuie să 
tratezi doamnele pe picior de egalitate? 

Pe scurt, omul a împărţit cu mine şi eu m-am ales cu 
treizeci de guinee, în afară de cele patruzeci şi trei furate 
pe ascuns, lucru de care mi-a părut rău, fiindcă omul s-a 
arătat atât de mărinimos. 

Şi aşa am adus acasă şaptezeci şi trei de guinee şi i-am 
povestit bătrânei mele îngrijitoare ce norocoasă fusesem la 
joc. Totuşi, ea m-a sfătuit să nu mă mai încumet iarăşi, iar 
eu i-am urmat sfatul şi n-am mai dat pe acolo niciodată, căci 
ştiam la fel de bine ca şi ea că, dacă mă prindea patima 
jocului, puteam să pierd ce câştigasem şi tot ce aveam pe 
deasupra. 

Avusesem atâta noroc şi mă îmbogăţisem atât de tare 
împreună cu îngrijitoarea mea, care avea partea ei în tot ce 
câştigam eu, încât într-adevăr bătrâna începu să spună că 
ar fi bine să ne lăsăm de meserie, cât o duceam bine, şi să 
ne mulţumim cu ce agonisisem; dar nu ştiu ce soartă mă 
îndemna, fiindcă mă împotriveam acum sfatului ei, cum se 
împotrivise ea, când îi propusesem eu pe vremuri. Şi aşa, 
până una-alta, am părăsit gândul acesta, într-un ceas rău, 
şi, ca să nu lungesc vorba, mă înrăisem şi devenisem din 
cale afară de îndrăzneață ba de atâtea succese mi se 
dusese faima ca nici unui hoţ de teapa mea. 

Uneori îmi îngăduiam să repet aceeaşi ispravă, de mai 
multe ori şi, deşi nu se obişnuieşte aşa ceva, totuşi n-am dat 
greş dar, mai totdeauna, încercam lucruri noi şi mă 
osteneam să apar sub înfăţişări noi, ori de câte ori o 
porneam. 

Era în plin sezon de petreceri şi, fiindcă toţi oamenii de soi 
plecaseră din oraş, Tunbridge şi Epsom şi alte locuri din 


astea erau pline de lume. Oraşul se cam golise şi cred că 
meseria noastră, ca şi altele, se cam resimțea de acest 
lucru; aşa încât, spre sfârşitul anului, m-am aciuat pe lângă 
o bandă care pleca în fiecare an la iarmarocul din 
Stourbridge şi de acolo la cel din Bury în Suffolk. Ne 
făgăduisem nouă înşine mai-ea şi sarea, dar când văzui cum 
stau lucrurile m-am şi scârbit; fiindcă, în afară de simpla 
hoţie de buzunare, n-aveai cu ce să-ţi pierzi timpul pe acolo; 
şi chiar când puneai mina pe o pradă, nu era chiar atât de 
uşor s-o transporţi şi apoi, pentru treaba noastră, nu ni se 
iveau prilejuri atât de bogate ca la Londra din toată 
călătoria asta nu m-am ales decât cu un ceas de aur cules la 
iarmarocul din Bury şi o bucată mică de pânză la 
Cambridge, ceea ce-mi dădu prilejul să-mi iau rămas bun de 
la locurile acelea. Am folosit o şiretenie veche, fiindcă 
socotisem că, într-o prăvălie de provincie, o să mai meargă, 
deşi la Londra nu mai mergea. 

În prăvălia unui pânzar, nu la târg, ci în oraşul Cambridge, 
am cumpărat de vreo şapte lire pânză fină de Olanda şi alte 
lucruri şi am rugat să-mi fie trimise la cutare han, unde 
trăsesem în dimineaţa aceea, ca şi cum aş fi avut de gând să 
înnoptez acolo. 

Am poruncit pânzarului să-mi trimită totul la cutare oră, la 
hanul unde locuiam, spunându-i că-i voi plăti atunci. La ora 
hotărâtă, pânzarul a trimis marfa, iar eu am pus pe una din 
bandă la uşa odăii. Când slujnica hangiului l-a adus ia uşă 
pe băiat, un ucenic, aproape un bărbat, femeia pusă de 
mine i-a spus că stăpână-sa doarme, dar că, dacă lasă 
lucrurile şi se întoarce peste un ceas, mă găseşte trează şi 
primeşte banii. Băiatul a lăsat fără împotrivire pachetul şi a 
plecat, iar peste vreo jumătate de ceas femeia şi cu mine 
am şters-o; chiar în seara aceea, am închiriat un cal şi un 
om care să mă însoţească şi m-am dus la Newmarket, unde 
mi-am oprit loc într-o diligenţă nu prea plină până la Bury 
St. Edmunds; aci, după cum spuneam, nu prea era rost să- 
mi văd de meseria mea; doar într-un mic teatru de 


provincie am şterpelit un ceas de la cingătoarea unei 
doamne, care nu era chiar afumată, ci numai un pic făcută, 
ceea ce mi-a uşurat mult munca. 

Cu prada asta mică, am tulit-o la Ipswich şi de acolo la 
Harwich, unde am tras la un han, ca şi cum atunci aş fi picat 
venind din Olanda, neîndoindu-mă că voi face ceva afaceri 
printre străinii care debarcau aici; am descoperit însă că, în 
generai, nu prea aveau lucruri de preţ, în afară de ceea ce 
ţineau în cufere şi coşuri olandeze şi acestea erau tot timpul 
păzite de valeţii lor. Totuşi, într-o seară, am scos frumuşel 
un cufăr de felul ăsta din odaia unde locuia stăpânul, fiindcă 
valetul dormea dus şi bănuiesc ca era beat turtă. 

Odaia în care locuiam eu era alături de a olandezului şi, 
după ce am tras cu mare greutate coşcogeamite cufăr în 
camera mea, am ieşit în stradă să văd dacă nu găsesc vreun 
mijloc să-l scot din han. Am umblat destul de mult, dar nu 
vedeam cum aş putea să scot cufărul sau să car lucrurile 
dinăuntru, căci oraşul era mic, iar eu cu desăvârşire 
străină. Şi tocmai mă întorceam hotărâtă să-l pun la loc şi 
să-l las unde-l găsisem, când aud un om strigând altora să 
se grăbească, fiindcă vasul e gata de plecare şi trebuie să 
prindă fluxul. l-am spus omului: 

— Pe care vas lucrezi dumneata? 

— Pe barca de Ipswich, doamnă, zice. 

— Când porniţi? Întreb eu. 

— Chiar acum, doamnă, zice, vreţi să mergeţi într-acolo? 

— Da, zic, dacă poţi aştepta până-mi iau lucrurile. 

— Unde sunt lucrurile dumneavoastră? Întreabă el. 

— La hanul cutare, zic eu. 

— Bine, vin cu dumneavoastră, zice, foarte politicos, şi vi le 
car eu. 

— Atunci hai, fac eu, şi-l iau cu mine. 

La han era mare zăpăceală, fiindcă tocmai venise cursa 
din Olanda, iar două trăsuri cu pasageri din Londra, care 
trebuiau să se îmbarce pe alt vas tot spre Olanda, abia 
picaseră şi ele, urmând să se înapoieze a doua zi cu 


pasagerii care tocmai debarcaseră. În învălmăşeala asta, m- 
am apropiat eu de tejghea şi mi-am plătit socoteala, 
spunând hangiţei că găsisem loc într-o barcă. 

Bărcile de soiul ăsta sunt de fapt vase încăpătoare, pentru 
transportul călătorilor de la Harwich la Londra şi, deşi sunt 
numite bărci, cum li se spune pe Ilamisa unor vase mici cu 
unul sau doi vâslaşi, totuşi pot transporta douăzeci de 
pasageri şi zece până la cincisprezece tone de mărfuri, ba 
sunt în stare să înfrunte chiar marea. Aflasem toate astea, 
în ajun, când cercetasem pe ce căi pot ajunge la Londra. 

Hangiţa a fost foarte politicoasă, mi-a luat banii pentru 
socoteală şi, numaidecât după aceea, a fost chemată în altă 
parte, fiindcă în casă totul era valvârtej. Aşa încât eu am 
lăsat-o, m-am dus cu omul în odaia mea, i-am dat cufărul 
sau mai bine zis valiza, fiindcă nu era prea mare, după ce 
am înfăşurat-o într-un şorţ vechi şi omul s-a dus de-a 
dreptul la vas, iar eu după el, fără ca nimeni să ne întrebe 
măcar un cuvinţel. Cât despre valetul beat al olandezului, el 
tot mai dormea, iar stăpânu-său se înveselea jos la masă, cu 
alţi câţiva străini, aşa încât eu am tulit-o la Ipswich şi, cum 
afară era noapte, nimeni n-a ştiut altceva decât că am 
plecat spre Londra cu barca de Harwich, aşa cum îi 
spusesem hangiţei. 

La Ipswich m-au sâcâit vameşii, care mi-au oprit cufărul 
cum îi ziceau ei, vrând să-l deschidă şi să-l cerceteze. Le 
spuneam că sunt gata să-l deschid, dar cheia e la soţul meu 
şi el încă nu se întorsese din Harwich am spus aşa pentru 
ca. Dacă se va descoperi la cercetare că toate lucrurile 
dinăuntru sunt bărbăteşti mai degrabă decât femeieşti, să 
nu li se pară oamenilor ciudat. Până la urmă, văzându-i 
hotărâți să deschidă cufărul, i-am lăsat să spargă broasca, 
adică s-o scoată, ceea ce nu era greu. 

N-au găsit nimic din ceea ce căutau, deoarece cufărul mai 
fusese vămuit înainte, dar au descoperit câteva lucruri care 
mi-au făcut mie multă plăcere şi, mai ales, un fişic cu 
galbeni franţuzeşti şi câţiva ducați olandezi sau dolari de 


argint în rest, erau ca lucruri mai importante două peruci, 
lenjerie de corp, brice, săpun, parfumuri şi alte lucruri 
trebuincioase unui domn, care au trecut toate drept ale 
soţului meu şi cu asta am scăpat. 

Se crăpase de ziuă, dar încă nu se luminase de-a binelea şi 
eu nu ştiam ce cale să apuc căci nu mă îndoiam că 
dimineaţa voi fi urmărită şi poate şi prinsă cu mâţa-n sac 
aşa încât m-am gândit la noi măsuri. M-am dus, în văzul 
tuturor, la un han din oraş cu cufărul meu, cum îi spuneam, 
şi, după ce am scos dinăuntru ce era de preţ, m-am gândit 
că nu merită să-mi bat capul cu ciurucurile; totuşi, l-am 
predat hangiţei, spunându-i să-l păstreze cu grijă să mă 
întorc şi am pornit-o pe stradă. 

Când am pătruns în oraş, depărtându-mă mult de han, am 
dat de o bătrână care tocmai deschisese uşa casei şi am 
început să pălăvrăgesc cu ea, punându-i tot felul de 
întrebări aiurite şi fără nici o legătură cu scopul meu. Şi 
aşa, din vorbă în vorbă, am aflat de la ea cum era aşezat 
oraşul şi că eu mă aflam pe o stradă care duce spre Hadley, 
în timp ce cutare stradă iese la mare, cealaltă se îndreaptă 
spre inima oraşului şi, în sfârşit, o alta spre Colchester, 
adică spre şoseaua care ducea la Londra. 

După ce am scos ce voiam de la bătrână, adică am aflat 
care-i şoseaua spre Londra, am luat-o la picior cât am putut 
mai iute; nu c-aş fi avut de gând s-o pornesc pe jos, fie la 
Londra, fie la Colchester, dar voiam s-o şterg fără zarvă din 
Ipswich. 

Am umblat vreo două sau trei mile, când m-am întâlnit cu 
un om simplu de la ţară, care se îndeletnicea cu o treabă 
gospodărească, nici eu nu ştiu cu ce. l-am pus tot felul de 
întrebări mai întâi, vrute şi nevrute, fără să urmăresc nimic, 
dar, în cele din urmă, i-am spus că mergeam spre Londra, 
că diligenţa era plină şi nu găsisem nici un loc şi l-am 
întrebat dacă nu ştie unde aş putea să închiriez un cal care 
să mă ducă iute şi un om cinstit care să mă însoţească până 
la Colchester, ca să pot găsi acolo un Ioc în diligenţă. 


Țăranul cel de ispravă s-a uitat serios la mine şi n-a scos o 
vorbă vreme de jumătate de minut, după care a zis, 
scărpinându-se în cap: 

— Un cal, zici, până la Colchester, care să te ducă iute? 
Păi, cucoană, vai de păcatele mele, cu bani capeţi cai câţi 
vrei. 

— Bine, omule, zic eu, se înţelege de la sine; doar nu m-am 
aşteptat să capăt cai fără să plătesc. 

— Păi, cucoană, zice, cât te gândeşti să plăteşti? 

— Păi, zic eu iarăşi, nu ştiu care-s preţurile în ţinutul ăsta, 
fiindcă-s străină; dar dacă poţi face rost de un cal, vezi să 
fie cât mai ieftin şi-ţi dau eu ceva pentru osteneală. 

— Ăsta-i târg cinstit, zice ţăranul. 

„Dac-ai şti tot, n-ai mai zice că-i aşa cinstit”, îmi spun eu în 
gând. 

— Păi, cucoană, zice el, am un cal care trage vârtos şi nu-i 
lucru mare să te însoțesc chiar eu, dacă nu ţi-e cu supărare. 

— Vrei? Zic eu bine, cred că eşti om cinstit dacă dumneata 
te prinzi, eu sunt bucuroasă şi te plătesc după cum se 
cuvine. 

— Uite, cucoană, zice, nu vreau să-ţi cer prea mult; dacă 
te duc până la Colchester, te costă cinci şilingi pentru mine 
şi cal, fiindcă o să-mi fie greu să mă înapoiez în astă noapte. 

Pe scurt, l-am închiriat pe omul ăsta cumsecade cu calul lui 
cu tot; dar pe drum, ajungând într-un oraş (nu-mi amintesc 
numele dar ştiu că era aşezat pe o apă), m-am prefăcut că- 
mi este foarte rău şi că nu pot merge mai departe în aceeaşi 
noapte, şi am zis că, dacă vrea să rămână cu mine, care 
sunt străină prin locurile astea, îi plătesc din toată inima, 
pentru el şi pentru cal. 

Am făcut asta, ştiind că olandezii cu servitorii lor vor fi pe 
drum în ziua aceea, fie în diligente, fie în trăsura poştei şi s- 
ar fi putut ca valetul cel beat sau altul care mă văzuse la 
Harwich să mă recunoască, aşa încât m-am gândit că, în 
ziua cât voi rămâne eu pe loc vor trece ei. 


Am rămas toată noaptea acolo, iar a doua zi de dimineaţă 
n-am pornit chiar cu noaptea-n cap, aşa încât am ajuns la 
Colchester pe la zece. A fost o mare plăcere pentru mine să 
revăd oraşul unde petrecusem atâtea zile frumoase şi m-am 
interesat în fel şi chip de bunii mei prieteni de odinioară, 
dar n-am putut afla mare lucru; erau fie morţi, fie plecaţi. 
Fetele se măritaseră toate sau plecaseră la Londra bătrânul 
şi bătrâna, binefăcătoarea mea de pe vremuri, muriseră; şi 
ceea ce m-a tulburat cel mai tare, tânărul care fusese 
primul meu iubit şi apoi cumnatul meu murise şi el; lăsase 
doi fii, oameni în toată firea, care se mutaseră la Londra. 

Am dat drumul ţăranului şi am rămas, fără să mă dau în 
vileag, trei sau patru zile la Colchester, iar după aceea mi- 
am luat un loc într-o căruţă, fiindcă nu cutezam să mă arăt 
în diligenţele de Harwich. Dar n-ar fi trebuit să fiu atât de 
prevăzătoare, fiindcă nu era om în Harwich, în afară de 
hangiţă, care să mă fi putut recunoaşte şi nici la ea n-avea 
rost să mă gândesc, ţinând seama că, după graba de atunci, 
cum nu mă văzuse decât o singură dată şi încă la flacăra 
lumânării, nu m-ar fi putut descoperi niciodată. 

Eram acum înapoi la Londra şi măcar că, din ultima 
lovitură, mă alesesem cu lucruri de preţ, totuşi nu mai 
aveam chef să bat drumurile de ţară; şi cred că nu m-aş mai 
fi încumetat să ies din oraş, nici chiar dacă m-aş fi ţinut 
până la moarte de aceeaşi meserie. I-am istorisit 
îngrijitoarei călătoriile mele; ei i-a plăcut povestea drumului 
la Harwich şi, vorbind între noi despre lucrurile astea, ea a 
băgat de seamă că un hoţ, fiind un om care urmăreşte să 
tragă foioase din greşelile altuia, e cu neputinţă ca o 
făptură atât de isteaţă şi prevăzătoare ca mine să nu 
găsească tot felul de prilejuri şi prin urmare, socotea că una 
atât de meşteră în meserie nu poate da greş oriunde s-ar 
duce. 

Pe de altă parte, orice crâmpei din povestea mea, dacă e 
judecat aşa cum se cuvine, poate fi de folos oamenilor 
cinstiţi şi le poate da de gândit asupra felului cum trebuie 


să se păzească în faţa neprevăzutului şi să deschidă ochii 
mari, când au de-a face cu străini de orice teapă, fiindcă rar 
se întâmplă să nu dea de capcane în drumul lor. Fireşte, las 
pe seama bunului-simţ şi a judecății cititorului să tragă 
morala întregii mele istorii nu-mi stă mie bine să ţin predici. 
Lasă să fie experienţa unei făpturi ticăloase până în măduva 
oaselor, şi nefericite pe deasupra, o comoară de învăţăminte 
folositoare pentru cei ce mă citesc. 

Mă apropii acum de un nou fel de viaţă; fiind înăsprită de 
un lung şir de nelegiuiri şi de biruinţi fără seamăn, nici nu 
mă gândeam, după cum spuneam, să mă las de o meserie, 
care, judecind după pilda altora, trebuia totuşi să 
sfârşească în mizerie şi suferinţă. 

Ca să ajung la capătul unei vieţi de ticăloşie, am pornit-o 
din nou în căutare de pradă. În seara de Crăciun a anului 
următor, trecând prin faţa unui argintar din Forster Lane, 
am văzut o momeală într-adevăr ispititoare şi căreia nu i se 
putea împotrivi una cu o meserie ca a mea: căci în prăvălie 
nu era nimeni, iar în vitrină şi pe masa negustorului, despre 
care îmi închipuiam că lucrează într-un colţ al prăvăliei, 
stăteau împrăştiate o mulţime de tacâmuri. 

Am intrat cu îndrăzneală, gata să pun mâna pe nişte 
tacâmuri, şi aş fi putut să fac treaba asta şi să fug în linişte, 
scăpând cu obrazul curat, deoarece cei din prăvălie nici nu 
se sinchiseau; dar un binevoitor dintr-o casă de peste drum, 
care mă văzuse intrând în prăvălia goală, trece strada în 
goană şi fără să mă întrebe cine sau ce sunt, mă înhaţă şi 
începe să strige pe cei din casă. 

Eu nu m-atinsesem încă de nimic şi, zărind pe cineva care 
se repede încoace, mi-a venit numaidecât în minte să izbesc 
tare cu piciorul în podea şi să strig, chiar în clipa când omul 
mă înşfăca. 

Şi cum totdeauna curajul cel mai mare l-am avut în cea 
mai mare primejdie, când a pus omul mâna pe mine, eu am 
început să spun sus şi tare că intrasem să cumpăr o 
jumătate de duzină de linguri de argint; şi, spre norocul 


meu, argintarul ăsta era dintre cei care şi vindea tacâmuri, 
pe lângă că le lucra pentru alţi negustori. Omul a izbucnit în 
râs când m-a auzit, fiind foarte mândru de serviciul pe care 
i-l făcuse vecinului şi o ţinea morţiş că nu intrasem să 
cumpăr ci să fur, iar eu strigam de se adunase lumea şi-i 
spuneam stăpânului prăvăliei, care fusese adus de alături, 
că-i degeaba tot tărăboiul, fiindcă nu aci se poate discuta 
cazul; omul acela îi tot dădea zor că intrasem cu gândul de 
a fura, dar lucrul trebuia dovedit şi eu doream să ne ducem, 
fără multă vorbă, înaintea judecătorului, căci simţeam cum 
mă apucă furiile împotriva celui ce mă înhăţase. 

Stăpânul şi stăpâna prăvăliei nu erau chiar atât de 
înverşunaţi ca omul de peste drum. Şi stăpânul spuse: 

— Cucoană, din partea mea se poate să fi păşit în prăvălie 
cu gând curat, dar pare-se că e primejdios să intri într-o 
prăvălie ca a mea, când vezi că nu-i nimeni înăuntru. Şi nu 
pot să-l nedreptăţesc în aşa hal pe vecinul meu, care a fost 
atât de săritor faţă de mine, încât să nu recunosc că are şi 
el dreptatea lui, deşi, în definitiv, nu mi se pare că ai 
încercat să furi ceva. Zău că nu ştiu cum să mă descurc în 
treaba asta. 

Eu îi tot dădeam ghes să meargă cu mine în faţa 
judecătorului, spunând că, dacă se va dovedi ceva împotriva 
mea, Chiar şi o intenţie numai, mă voi supune fără să 
crâcnesc, dar dacă nu, aştept despăgubiri. 

În timp ce ne ciorovăiam astfel, în faţa mulţimii strânse la 
uşă, apare Sir TI. B., consilier al oraşului şi judecător de 
pace şi, când giuvaergiul a auzit de asta, a şi rugat pe 
înălţimea-sa să intre şi să judece cazul. 

Ca să fiu dreaptă cu giuvaergiul, el a spus povestea cu 
multă nepărtinire şi cumpătare, iar omul care venise peste 
mine şi mă înhăţase şi-a spus-o pe a lui cu tot atâta 
înverşunare şi patimă prostească, ceea ce nu mi-a stricat de 
loc. După aceea a venit rândul meu să vorbesc, iar eu am 
spus înălţimii-sale că sunt străină la Londra, fiindcă mă 
înapoiasem de curând din nord că locuiam în cutare loc şi 


că, trecând pe stradă, intrasem în prăvălia argintarului ca 
să cumpăr o jumătate de duzină de linguri. Spre marele 
meu noroc, aveam o lingură veche de argint în buzunar pe 
care am scos-o şi am spus că o purtam la mine ca să găsesc 
încă şase linguri noi la fel, potrivite cu alte câteva pe care le 
aveam la ţară, că nevăzând pe nimeni în prăvălie am izbit 
cu piciorul în podea ca să mă audă cineva şi că am şi strigat 
cu glas tare; e drept că se aflau tacâmuri împrăştiate 
primprejur, dar nimeni nu putea spune că m-aş fi atins de 
ceva că un om a intrat în fugă de pe stradă şi m-a înhăţat cu 
furie, chiar în clipa când îi strigam pe oamenii din casă; că, 
dacă într-adevăr s-ar fi gândit să-i facă vecinului său un 
serviciu, ar fi trebuit să rămână la oarecare depărtare şi să 
urmărească în tăcere dacă mă ating de ceva sau nu şi 
numai atunci m-ar fi prins asupra faptului. 

— Asta-i adevărat, zice domnul consilier şi, întorcându-se 
spre omul care mă înhăţase, îl întreabă dacă-i adevărat că 
am izbit cu piciorul în podea. 

Omul a răspuns că da, izbisem, dar s-ar fi putut să fi făcut 
asta, fiindcă venise el. 

— Ba nu, zise consilierul, luându-l de scurt, acum te 
contrazici, fiindcă adineauri ziceai că stătea în prăvălie cu 
spatele la dumneata şi nu te-a văzut, până ce n-ai pus mâna 
pe ea. 

E adevărat că eu stăteam cu spatele puţin întors spre uşă, 
dar fiindcă în meseria mea trebuie să fii cu ochii-n patru, |- 
am surprins cu privirea când trecea strada, aşa cum am 
spus mai înainte, deşi el nu-şi dăduse seama. 

După ce a ascultat tot ce a fost de ascultat, consilierul şi-a 
dat cu părerea, anume că vecinul greşeşte şi că eu sunt 
nevinovată, iar argintarul a încuviinţat şi nevastă-sa la fel, 
aşa încât mi s-a dat drumul; dar tocmai când mă pregăteam 
să plec, domnul consilier spune: 

— Mai stai puţin, cucoană, de vreme ce doreai să cumperi 
linguri, nădăjduiesc că n-ai să-l lipseşti pe prietenul meu de 
un muşteriu, numai pentru că s-a iscat o greşeală. 


Eu am răspuns pe loc: 

— Nu, domnule, voi cumpăra totuşi lingurile, dacă mi le 
poate potrivi la lingura cea veche pe care am adus-o ca 
model. 

Argintarul mi-a arătat câteva linguri de acelaşi fel. Le-a 
cântărit şi făceau 35 de şilingi, aşa încât am scos punga în 
care se aflau aproape douăzeci de guinee ca să-i plătesc, 
pentru că nu ieşeam niciodată fără o astfel de sumă la mine, 
căci nu se ştie ce se poate întâmpla şi lucrul s-a arătat 
folositor în alte dăţi, ca şi acum. 

Când domnul consilier mi-a văzut banii, a spus: 

— Doamnă, acum sunt pe deplin sigur că ai fost 
nedreptăţită tocmai de aceea te-am îndemnat să cumperi 
lingurile şi am aşteptat până ce le-ai cumpărat fiindcă dacă 
n-ai fi avut bani ca să le plăteşti, aş fi bănuit că n-ai intrat în 
prăvălie cu gândul de a le cumpăra; căci cei ce umblă cu 
gândul de care ai fost învinuită nu prea au buzunarele pline 
de aur, cum văd că le ai dumneata. 

Am răspuns zâmbind că, în cazul ăsta, datorez ceva din 
bunăvoința domniei-sale banilor mei, dar nădăjduiesc că şi 
judecata pe care mi-o făcuse înainte avea temei. El spuse că 
da, dar că acum părerea iui era întărită, iar el era pe deplin 
încredinţat că fusesem jignită pe nedrept. Şi aşa am scăpat 
cu obrazul curat dintr-o treabă care mă dusese până la 
marginea prăpastiei. 

Nici trei zile nu trecură şi, fără să mă cuminţesc de pe 
urma primejdiei prin care trecusem, am început, după 
obiceiul meu, să-mi văd mai departe de meseria pe care o 
îmbrăţişasem de atâta vreme. M-am încumetat să intru într- 
o casă la care am văzut uşile deschise şi m-am aprovizionat, 
crezând că nu mă vede nimeni, cu două bucăţi de mătase 
înflorată, din cea fină care se numeşte brocart. Nu era o 
prăvălie şi nici magazia vreunui negustor de ţesături, ci 
arăta ca o casă de locuit şi pare-se că era locuită de un om 
care vindea mărfurile luate de la ţesători negustorilor, un 
fel de mijlocitor sau misit. 


Ca să nu lungesc partea cea mai întunecată a acestei 
istorii, am fost luată cu asalt de două fetişcane, care au dat 
buzna peste mine cu gura căscată, tocmai în clipa când 
ieşeam pe uşă. Una dintre ele m-a împins înapoi în odaie, 
iar cealaltă a închis uşa. Le-aş fi spus eu câteva, dar n-am 
avut răgaz, fiindcă nici două zmeoaice n-ar fi putut să fie 
mai furioase; mi-au smuls hainele, m-au ameninţat, au urlat 
de parc-ar fi vrut să mă ucidă; pe urmă a venit şi stăpâna 
casei, în urma ei şi stăpânul şi toţi erau furioşi. 

Am încercat să-l îmbunez pe stăpân, spunându-i că uşa era 
deschisă, că ispita fusese mare, că eram săracă şi 
nenorocită şi omul rabdă greu sărăcia; l-am rugat cu 
lacrimi în ochi să aibă milă de mine. Stăpâna casei s-a muiat 
şi era gata să-mi dea drumul, ba chiar aproape că-l muiase 
şi pe bărbatu-său, dar fetişcanele acelea înfipte fugiseră, 
fără să fie trimise, după un comisar şi, când l-a văzut, 
stăpânul i-a spus nevestei că acum nu mai e chip să dea 
înapoi, că trebuie să mă duc în faţa judecătorului de pace, 
fiindcă, dacă mă lasă să plec, intră chiar el în încurcătură. 
Când am văzut comisarul, am înlemnit şi credeam c-o să 
cad jos. Mi-am pierdut cunoştinţa şi chiar cei din jurul meu 
credeau c-o să mor, iar femeia a început din nou să stăruie 
pentru mine, rugându-l pe bărbatu-său să-mi dea drumul, 
pentru că tot nu păgubiseră nimic. Eu m-am arătat gata să 
plătesc cele două bucăţi, oricare le-ar fi fost preţul, deşi nu 
rămăsesem cu ele şi-i tot cădeam cu gura că, de vreme ce 
mărfurile i-au rămas şi de pierdut nu pierduse nimic, ar fi o 
cruzime să mă trimită la moarte şi să mă facă să plătesc cu 
sângele meu doar încercarea de-a fura. I-am băgat în cap şi 
comisarului că nu spărsesem uşa, nici nu luasem nimic, iar 
când am arătat şi în faţa judecătorului că nu făcusem o 
spargere ca să intru, nici nu luasem nimic cu mine, 
judecătorul era cât p-aci să-mi dea drumul; dar când cea 
dintâi dintre târâturile acelea obraznice, care mă opriseră, 
a spus că ieşeam pe uşă cu marfa, că ea m-a oprit şi m-a 
împins înapoi, judecătorul m-a condamnat pe temeiul ăsta şi 


am fost dusă la Newgate, locul acela îngrozitor! Îmi 
îngheaţă sângele în vine numai când îi rostesc numele; e 
locul unde atâţia dintre tovarăşii mei au fost închişi şi de 
unde au pornit spre pomul fatal locul unde maică-mea a 
suferit atâta, unde am venit eu pe lume şi de unde nu 
nădăjduiam să scap decât printr-o moarte ruşinoasă; în 
sfârşit, locul unde eram de atâta vreme așteptată şi de care 
mă ferisem timp îndelungat, cu atâta iscusinţă şi atâta 
noroc. 

Acum soarta mi-era pecetluită; e cu neputinţă să vă 
descriu spaima ce m-a cuprins când m-au băgat prima oară 
înăuntru şi când mi-am aruncat privirile spre grozăviile din 
locul acela jalnic. Mă socoteam pierdută şi nu mă mai 
gândeam decât la plecarea din lumea asta, ce avea să se 
petreacă în felul cel mai ruşinos cu putinţă zgomotul 
infernal, urletele, înjurăturile şi ţipetele, duhoarea şi 
murdăria, toate lucrurile groaznice şi copleşitoare pe care 
le vedeam acolo se uneau pentru a preface locul într-o 
icoană a iadului, un fel de intrare în iad. 

Acum îmi aminteam cu remuşcare că fusesem de 
nenumărate ori prevenită, după cum am şi spus mai înainte 
prevenită de mintea mea, de simţul propriei mele bunăstări 
şi de primejdiile din care scăpasem să mă las de meserie cât 
mai merge bine, îmi aminteam cum mă împotrivisem 
acestor semne şi îmi înăsprisem gândurile împotriva 
oricărei temeri, înţelegeam că fusesem împinsă spre 
această zi a nenorocirii de o soartă de neînlăturat şi că 
acum aveam să-mi ispăşesc prin ştreang toate păcatele; că 
aveam să-mi dau sângele spre împlinirea dreptăţii şi că 
ajunsesem acum la capătul vieţii şi al ticăloşiei mele. Toate 
gândurile astea se abăteau peste mintea mea într-un chip 
nelămurit şi mă lăsau copleşită de tristeţe şi deznădejde. 

După aceea m-am căit din toată inima pentru viaţa mea 
trecută, dar căinţa asta nu-mi aducea nici mulţumire, nici 
pace, nu, nici urmă de aşa ceva, pentru că, aşa cum îmi 
spuneam mie însămi, mă căiam după ce mi se luase putinţa 


de a mai păcătui. Jeleam, pare-se, nu fiindcă făptuisem 
atâtea nelegiuiri şi pentru că păcătuisem împotriva lui 
Dumnezeu şi a semenilor mei, ci fiindcă îmi primeam 
pedeapsa pentru tot ce făptuisem. Mă căiam, după cum îmi 
spuneam, nu fiindcă păcătuisem, ci fiindcă aveam să sufăr şi 
gândul ăsta îmi răpea mângăierea căinţei. 

Câteva nopţi şi zile după ce am intrat în locul acela 
blestemat, n-am putut închide ochii şi câtăva vreme aş fi 
fost bucuroasă să mor acolo, deşi nici moartea n-o priveam 
aşa cum s-ar fi cuvenit; într-adevăr, nimic nu putea să fie, 
pentru închipuirea mea, mai groaznic decât locul unde mă 
aflam, nimic mai respingător decât tovărăşia în care mă 
aflam. O, în orice loc din lume, afară de Newgate, aş fi fost 
trimisă, m-aş fi socotit fericită. 

Şi apoi cum se mai bucurau nenorociţii aceia înrăiţi care 
ajunseseră aci înaintea mea! Ce! Doamna Moll Flanders a 
sosit în sfârşit la Newgate? Doamna Mary, doamna Molly şi, 
curând nu mi-au mai spus decât pur şi simplu Moll 
Flanders! Credeau că mă ajuta însuşi diavolul, de domnisem 
atâta vreme, mă aşteptau de mulţi ani, ziceau, şi, în sfârşit, 
iată că în sfârşit venisem! M-au împroşcat cu batjocura lor, 
mi-au urat bun venit în locul acela, mi-au dorit numai 
bucurie, m-au poftit să am inima uşoară, să nu mă las 
doborâtă, fiindcă nu era chiar atât de groaznic cum mă 
temeam eu că o să fie şi altele de felul ăsta; după aceea, au 
cerut brandy şi au băut în cinstea mea, dar mi-au trecut 
totul în socoteală, fiindcă ziceau că eu tocmai „picasem”, 
cum se spunea pe acolo, şi cu siguranţă că sunt plină de 
bani, în timp ce ei sunt lefteri. 

Am întrebat-o pe una din liota asta de câtă vreme sta aici. 
Mi-a spus că de patru luni. Am întrebat-o cum i se păruse 
locul, când nimerise prima oară aici. Mi-a răspuns că la fel 
cum mi se părea şi mie acum, groaznic şi înspăimântător, 
un adevărat iad. 

— Şi acum tot aşa cred, a adăugat, dar acum, m-am 
obişnuit şi nu mă mai frământ. 


— Pesemne, zic eu, că nu te aşteaptă nici o primejdie? 

— Aici te înşeli, zice, fiindcă sunt osândită, dar am declarat 
că aştept un copil, măcar că nu sunt mai însărcinată decât 
judecătorul care m-a judecat, şi voi fi rechemată în sesiunea 
următoare. 

„A fi rechemată” înseamnă pentru o femeie să reintre sub 
puterea judecății, după ce a fost amânată pentru sarcină şi 
s-a dovedit că nu aşteaptă copil sau, dacă aştepta, că a 
născut. 

— Ei şi, întreb eu, atunci cum poţi să fii atât de liniştită? 

— Păi, zice, n-am încotro; la ce ajută să fii trist? Dacă m-or 
spânzura, s-a sfârşit cu mine şi pace. 

Şi începe să se învârtească şi să danseze, cântând acest 
cântec zămislit de duhul din Newgate: „De frânghie când oi 
atârna clopotele-oi auzi cum vor suna şi s-o sfârşi cu biata 
Jenny...” 

Amintesc de toate astea spre folosinţa oricărei femei care 
va cădea în aceeaşi nenorocire şi va fi închisă în locul acela 
înspăimântător, ca să ştie că timpul, nevoia şi legătura cu 
nenorociţii de aici te fac să te obişnuieşti, că până la urmă 
te împaci cu ceea ce, la început, părea cea mai mare 
grozăvie din lume şi ajungi să-ţi recapeţi în mijlocul acestei 
mizerii neruşinarea, veselia şi voioşia din vremea când erai 
liber. 

Nu pot spune cum fac unii că dracul acesta nu-i chiar atât 
de negru; căci, într-adevăr, cu nici o culoare nu poţi zugrăvi 
şi da viaţă acelui loc şi nici un suflet nu-şi poate închipui cu 
adevărat cum arată, în afară de cei ce au suferit înăuntru. 
Dar cum e cu putinţă ca iadul să devină, încetul cu încetul, o 
obişnuinţă cu care nu numai că te împaci, dar îţi devine 
chiar plăcută, e un lucru de neînțeles pentru toţi cei care au 
trecut prin câte am trecut eu. 

Chiar în noaptea când am fost trimisă la Newgate, am dat 
de ştire îngrijitoarei mele, care vă închipuiţi că a fost uimită 
şi a petrecut o noapte aproape la fel de proastă în afara 
zidurilor închisorii, cum am petrecut eu înăuntru. 


În dimineaţa următoare, a venit să mă vadă; a făcut tot ce 
a putut ca să mă mângâie, dar a văzut ea că n-are niciun 
rost; totuşi, aşa cum spunea ea, să te laşi doborâtă de 
povară înseamnă să sporeşti povara. Numaidecât s-a pus pe 
lucru şi a găsit mijloacele potrivite pentru a împiedica 
urmările de care ne temeam; mai întâi de toate, le-a găsit 
pe cele două fetişcane înverşunate care mă prinseseră cu 
mâţa-n sac. S-a târguit cu ele, le-a pisat, le-a oferit bani; pe 
scurt, a încercat în fel şi chip sa împiedice acţiunea de 
urmărire a oferit uneia dintre fete 100 de lire ca să plece de 
la stăpână-sa şi să nu depună mărturie împotriva mea, dar 
fata era atât de îndârjită, încât deşi nu era decât o slujnică 
cu o leafă de 3 lire pe an sau aşa ceva a refuzat şi ar fi 
refuzat, cum credea îngrijitoarea mea, chiar dacă i s-ar fi 
dat 500 de lire. Pe urmă, a încercat cu cealaltă fată. Asta nu 
era chiar atât de nemiloasă ca prima, ba uneori era gata să 
se moaie, dar cea dintâi o ţinea închisă şi nu-i dădea voie 
îngrijitoarei mele nici să-i vorbească, ba chiar o ameninţa c- 
o s-o denunțe pentru încercare de mituire a martorilor. 

După aceea, îngrijitoarea mea s-a dus la stăpân, adică la 
omul căruia îi furasem marfa şi, mai ales, la nevastă-sa, 
căreia la început i se făcuse milă de mine. Pe femeie o găsi 
neschimbată, dar omul o ţinea morţiş că trebuie să mă 
urmărească, fiindcă altfel pierde dreptul de a mai da pe 
cineva în judecată. 

Îngrijitoarea mea i-a propus să găsească prieteni care să-i 
scoată plângerea din catastife, aşa încât el să nu păţească 
nimic; dar nu era cu putinţă să-l convingă că poate trăi 
liniştit pe lumea asta altfel decât dându-mă pe mine în 
judecată. Aşa încât trei martori aveau să depună mărturie 
împotriva mea stăpânul şi cele două slujnice. Cu alte 
cuvinte, eram la fel de sigură c-o să intru la apă cum eram 
acum că trăiesc şi n-aveam altceva de făcut decât să mă 
gândesc la moarte. Şi, cum spuneam mai înainte, 
pregătirea mea pentru moarte se făcea pe o temelie foarte 
şubredă, fiindcă toată căinţa de care eram în stare îmi 


părea că nu-i altceva decât urmarea fricii de moarte. Nici 
urmă de părere sinceră de rău pentru viaţa ticăloasă pe 
care o dusesem şi care-mi căşunase atâta nenorocire sau 
pentru că-l supărasem pe creatorul meu, acel care avea 
acum să-mi devină dintr-o dată judecător. 

Şi am trăit, zile în şir, o viaţă de groază. Moartea îmi stătea 
în faţă, ca să zic aşa, iar eu nu mă gândeam zi şi noapte la 
nimic altceva decât la spânzurătoare, ştreanguri, duhuri 
rele şi diavoli. Nu găsesc cuvinte să spun cât de sfâşiată 
eram între groaza morţii şi chinurile conştiinţei, care mă 
mustra pentru viaţa mea păcătoasă din trecut. 

Pastorul din Newgate a venit la mine şi mi-a vorbit în felul 
lui obişnuit, dar toată sfinţenia asta nu urmărea decât să 
scoată de la mine mărturisirea crimei, cum îi zicea el 
(măcar că nici nu ştia pentru ce fusesem închisă), să mă 
facă să dau totul pe faţă şi câte altele, fără de care, spunea 
el, Dumnezeu nu mă va ierta niciodată; şi ca să mă aducă 
aici, îşi dădea atât de puţină osteneală, încât nu m-am ales 
cu nici o mângâiere de la el; şi apoi mi-era atât de silă să-l 
văd pe bietul om, îndrumându-mă să mă spovedesc şi să mă 
căiesc dimineaţa şi îmbătându-se cu brandy la prânz, încât 
mi s-a făcut scârbă de el şi, încetul cu încetul, şi de meseria 
lui, aşa încât l-am rugat să mă lase în pace. 

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar datorită stăruinţei 
neostenite a îngrijitoarei mele, n-am fost adusă la judecată 
în prima sesiune, adică în faţa juriului celui mare de la 
Guildhall; mai aveam deci înaintea mea o lună sau cinci 
săptămâni şi, fără îndoială, ar fi trebuit să privesc acest 
răstimp ca un prilej de a mă gândi la trecut şideamă 
pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Ar fi trebuit să 
socotesc acest răstimp ca un răgaz dat mie pentru a mă căi 
şi să-l fi folosit ca atare, dar nu-mi stătea în fire. Îmi părea 
rău, ca şi înainte, că nimerisem la Newgate, dar dădeam 
puţine semne de câinţă. 

Dimpotrivă, după cum apa din văgăunile munţilor 
întăreşte şi preface în piatră locurile peste care pică, tot aşa 


asupra mea statul laolaltă cu o bandă de ticăloşi avu aceeaşi 
înrâurire ca şi asupra celorlalţi. M-am prefăcut în stană de 
piatră, mai întâi am devenit proastă şi nesimţită, pe urmă o 
bestie fără gânduri şi, în cele din urmă, turbată ca oricare 
dintre cei de aici; pe scurt, locurile acelea mi s-au părut 
atât de fireşti şi de plăcute şi m-am împăcat atât de bine cu 
ele, de parcă într-adevăr m-aş fi născut aici. 

E greu să-ţi închipui că firea noastră e în stare să decadă 
în aşa hal, încât să socotească plăcut şi bun ceea ce, de fapt, 
înseamnă cea mai groaznică mizerie. Aproape că nu cred să 
existe o situaţie mai proastă decât cea în care mă aflam. 
Ajunsesem la culmea nenorocirii pe care o poate atinge un 
om care e în viaţă, sănătos şi având bani cu care să se 
descurce, aşa cum aveam eu. 

Mă apăsa povara unei vini destul de mari ca să strivească 
orice făptură cât de cât gânditoare şi înzestrată cu simţul 
fericirii de pe această lume şi al nenorocirii de pe lumea 
cealaltă. La început, mă încercaseră unele remuşcări, dar 
căinţă nu simţisem de fel. Acum însă nu simţeam nici 
remuşcări, nici căinţă. Eram învinuită de o nelegiuire, a 
cărei pedeapsă era moartea. Dovada era atât de sigură, 
încât nu mai exista pentru mine nici o putinţă să-mi 
tăgăduiesc vinovăția. Aveam renumele unei vechi 
răufăcătoare, aşa încât nu mă puteam aştepta la nimic 
altceva decât la moarte şi într-adevăr n-aveam nici o 
nădejde de scăpare: şi totuşi eram stăpânită de o ciudată 
amorţeală a sufletului. Nu eram tulburată, n-aveam temeri, 
n-aveam griji. Zguduirea surprinderii de la început trecuse; 
nici eu singură nu ştiu cum să spun că eram; simţurile, 
mintea, chiar şi conştiinţa mi-erau adormite. Vreme de 
patruzeci de ani, drumul vieţii mele fusese o împletire 
groaznică de ticăloşie, dezmăţ, adulter, incest, minciună, 
hoţie, pe scurt, încercasem totul în afară de omor şi 
trădare, de la vârsta de optsprezece ani până la şaizeci; şi 
acum eram covârşită de amarul pedepsei şi o moarte 
ruşinoasă mă aştepta; şi totuşi nu-mi dădeam seama de 


starea mea, nu mă gândeam nici la cer, nici la iad, nimic 
decât doar o simplă înfiorare fugară, ca o înţepătură sau o 
durere prevestitoare, dar care trece numaidecât. N-aveam 
inimă să cer îndurare Domnului sau măcar să mă gândesc 
la ea. Şi cu asta, cred că am zugrăvit, în câteva cuvinte, cea 
mai cruntă mizerie din câte pot exista pe pământ. 

Toate gândurile mele de spaimă trecuseră, cu grozăvia 
locului mă obişnuisem şi acum nu mă simţeam mai prost, 
când auzeam gălăgia şi ţipetele închisorii, decât se simțeau 
cei care ţipau; pe scurt, devenisem o puşcăriaşă la fel de 
păcătoasă şi de nesuferită ca oricare alta mai mult chiar: de 
abia dacă mai păstram ceva din deprinderea bunei creşteri 
şi a purtărilor alese pe care le vădise nu de mult vorbirea 
mea atât de desăvârşită era stricăciunea care pusese 
stăpânire pe mine, încât nu mai eram cea care fusesem, de 
parcă niciodată n-aş fi fost altfel decât cum eram acum. 

În toiul acestei vieţi înăsprite, am trăit o întâmplare 
neaşteptată şi mi-am reamintit puţin de ceea ce se numeşte 
mâhnire, mâhnire al cărei simţ îl pierdusem. Într-o seară mi 
s-a spus că, în ajun, noaptea târziu, fuseseră aduşi în 
închisoare trei hoţi de drumul mare, care se dedaseră la 
jafuri, undeva, cred că pe Hounslow Heath, şi fuseseră 
urmăriţi până la Uxbridge de toţi oamenii din ţinut, iar aci 
fuseseră prinşi, după o împotrivire vitejească, în care mulţi 
oameni de prin partea locului fuseseră răniţi şi câţiva 
omorâţi. 

Nu-i de mirare că noi, cei închişi, eram dornici să-i vedem 
pe aceşti viteji clasa întâi, fiindcă se spunea că alţii ca ei nu 
se mai văzuseră, cu atât mai mult cu cât era vorba ca, a 
doua zi dimineaţa, să fie mutaţi în partea dinspre curte, căci 
dăduseră bani directorului închisorii, ca să li se îngăduie să 
stea în locul acela mai bun. Aşa încât, noi femeile ne-am 
aşezat în drumul lor, ca să fim sigure c-o să-i vedem dar nu 
găsesc cuvinte să redau mirarea şi uluirea mea, când am 
cunoscut în primul bărbat ce se arătă pe soţul meu din 
Lancashire, acela cu care trăisem atât de bine la Dunstable, 


acela pe care-l văzusem mai târziu la Brickhill, când eram 
măritată cu ultimul meu bărbat, după cum am povestit. 

Am amuţit când l-am văzut şi nu ştiam nici ce să spun, nici 
ce să fac; el nu m-a recunoscut şi asta a fost singura mea 
mângâiere; mi-am părăsit tovarăşele, m-am ascuns, atât cât 
îţi îngăduie locul acela îngrozitor să te ascunzi şi am plâns 
cu foc multă vreme. „Făptură îngrozitoare, îmi spuneam, 
câţi bieţi oameni am nenorocit! Câţi deznădăjduiţi am dat 
pe mâna diavolului!” Puneam pe socoteala mea toate 
nenorocirile omului acestuia. El îmi spusese doar la Chester 
că, din pricina căsătoriei cu mine, se ruinase şi că averea lui 
era pierdută din cauza mea; numai crezându-mă pe mine 
bogată, îndrăznise să facă mai multe datorii decât era în 
stare să plătească; zicea c-o să intre în armată, c-o să 
poarte flintă, c-o să cumpere un cal şi-o să dea o raită prin 
ţară; şi, deşi eu nu-i spusesem niciodată că am avere, prin 
urmare nu-l înşelasem de fapt, totuşi îl lăsasem să creadă 
că am şi, deci, fusesem prilejul dintru început al nenorocirii 
lui. 

Întâmplarea asta neaşteptată m-a cufundat mai adânc în 
gândurile mele şi mi-a dat prilejul unor frământări mai 
aprige decât toate cele dinainte. Jeleam zi şi noapte, mai 
ales pentru că auzisem că el era căpitanul bandei, şi că 
făptuise atâtea jafuri; se zicea că Hind sau Whitney sau 
Fermierul de Aur erau nişte neghiobi pe lângă el că va fi 
spânzurat cu siguranţă, orice se va întâmpla; şi că vor fi 
oameni cu droaia care să depună mărturie împotriva lui. 

Eram copleşită de durere din pricina asta; cazul meu nici 
nu mă mai tulbura, gândindu-mă la al lui, iar remuşcările 
mă covârşeau. Jeleam nenorocirea mea şi decăderea lui în 
aşa hal, încât nu mă mai bucura nimic din tot ce mă 
bucurase înainte şi gândurile de la început cu privire la 
viaţa înspăimântătoare pe care o trăisem începeau să mă 
năpădească din nou; şi o dată cu întoarcerea lor, se întoarse 
şi groaza de locul acela şi de viaţa din închisoare; pe scurt, 
mă schimbasem cu desăvârşire şi devenisem altă fiinţă. 


În timp ce eram apăsată de durere din pricina lui, a venit 
înştiinţarea că, în sesiunea următoare, voi fi citată în faţa 
juriului celui mare şi că se va cere pentru mine pedeapsa cu 
moartea. Cum eram dinainte pleoştită, îndrăzneala pe care 
o dobândisem pieri şi sentimentul vinovăţiei mă cuprinse 
din nou. Pe scurt, începui să gândesc şi a gândi este un pas 
însemnat de la iad spre cer. Împietrirea aceea sufletească, 
de care am vorbit atâta mai înainte, nu era decât o lipsă de 
gândire; cel care-şi recapătă gândirea se recâştigă pe sine. 

Cum spuneam, de îndată ce începui să cuget, primul gând 
care-mi trecu prin minte izbucni astfel: „Doamne! Ce-o să 
se întâmple cu mine? Voi fi cu siguranţă osândită şi nu mă 
poate aştepta decât moartea! Prieteni n-am; ce să fac? Cu 
siguranţă că voi fi osândită! Doamne, îndură-te de mine! 
Ce-o să se aleagă de mine?” Veţi spune că e un gând trist, 
acest prim gând care s-a stârnit în sufletul meu, după atâta 
amar de vreme, dar nici asta nu însemna mare lucru, căci 
era doar frica de ceea ce avea să urmeze; nici urmă de 
căinţă adevărată în toate astea. Totuşi, eram îngrozitor de 
doborâtă şi nemângâiată fără seamăn şi, fiindcă n-aveam 
nici un prieten căruia să-i împărtăşesc aceste gânduri fără 
nădejde, eram atât de apăsată, încât mă apucau 
tremurăturile şi îmi pierdeam cunoştinţa de câteva ori pe zi. 
Am trimis după bătrâna mea îngrijitoare, iar ea, ca să fiu 
dreaptă, s-a purtat ca o prietenă credincioasă. A întors 
lumea pe dos ca să împiedice juriul cel mare să-mi judece 
cazul. S-a dus la câţiva din membrii juriului, le-a vorbit, s-a 
ostenit să-i înrâurească în favoarea mea, spunând că nu se 
furase nimic, nu se făcuse nici o spargere şi aşa mai 
departe, dar nimic n-a folosit; cele două fetişcane au depus 
jurământul, iar în faţa juriului a ajuns învinuirea de hoţie şi 
spargere, adică furt şi jaf. 

Eu am căzut în nesimţire când mi s-a adus vestea şi, după 
ce mi-am venit în fire, credeam c-o să mor sub povara ei. 
Îngrijitoarea mea s-a purtat ca o adevărată mamă îi era 
milă şi plângea cu mine şi pentru mine, dar de ajutat nu mă 


putea ajuta. Şi, ca să-mi sporească mie spaima, umbla vorba 
prin toată închisoarea că voi fi osândită la moarte. Auzeam 
oamenii vorbind adesea despre asta şi-i vedeam cum clatină 
din capete şi spun că le pare tare rău şi câte altele, cum se 
întâmplă prin închisori. Dar nimeni nu venea să-mi spună ce 
gândeşte, până când, în cele din urmă, un paznic s-a 
apropiat pe ascuns de mine şi mi-a spus cu un oftat: 

— Ei, doamnă Flanders, vineri vei fi judecată (era într-o 
miercuri) ce-ai de gând să faci? 

Eu m-am făcut albă ca varul şi am spus: 

— Dumnezeu ştie ce-am să fac, fiindcă eu nu ştiu. 

— Păi, zice el, nu vreau să te amăgesc; zic să te pregăteşti 
de moarte, pentru că mă tem că vei fi osândită; veche 
răufăcătoare cum eşti, tare mă îndoiesc că ai să afli 
îndurare. Se zice, a adăugat, că pricina dumitale e foarte 
simplă şi că martorii jură atât de înverşunat împotriva 
dumitale, încât nu va fi chip să scapi. 

Înfipsese parcă un pumnal în inima mea şi aşa strivită de 
povară şi, multă vreme, n-am putut scoate o vorbă, fie ea 
bună sau rea. În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi şi am 
spus: 

— Domnule, dar ce trebuie să fac? 

— Ce să faci? Zice el, trimite după un pastor şi vorbeşte cu 
el; fiindcă, zău, doamnă Flanders, dacă n-ai prieteni foarte 
buni, nu mai eşti de pe lumea asta. 

Omul vorbea foarte sincer, dar pentru mine vorbele lui 
sunau tare aspru cel puţin aşa mi se părea. M-a lăsat într-o 
stare de neînchipuită tulburare şi, toată noaptea aceea, am 
stat trează. Şi acum începui să-mi spun rugăciunea, ceea ce 
nu cred că mai făcusem de la moartea ultimului meu soţ sau 
chiar mai de mult. Şi zău că e bine zis că-mi spuneam 
rugăciunea, fiindcă eram atât de tulburată şi cugetul mi-era 
atât de plin de spaimă, încât deşi plângeam şi repetam 
cuvintele obişnuite: „Doamne, îndură-te de mine”, totuşi nu 
ajunsesem încă să pricep că sunt o păcătoasă nenorocită, 
aşa cum eram de fapt, şi să-mi mărturisesc păcatele lui 


Dumnezeu, cerându-mi iertare în numele lui Cristos. Eram 
covârşită de gândul la starea mea, de gândul că voi fi 
judecată şi de siguranţa că voi fi executată şi de aceea am 
strigat toată noaptea: „Doamne! Ce-o să se întâmple cu 
mine? Doamne! Ce să fac? Doamne, îndură-te de mine!” Şi 
tot aşa. 

Sărmana mea îngrijitoare era tare abătută, tot atât de 
abătută ca şi mine, iar câinţa ei era mai sinceră, deşi ea n- 
avea de ce să se teamă că va fi osândită. Nu că n-ar fi 
meritat-o, la fel ca şi mine, lucru pe care ea de altfel îl 
recunoştea; dar de mulţi ani nu făcuse altceva decât să 
primească cele furate de mine şi de alţii şi să ne dea ghes să 
furăm. Dar acum plângea şi se învinovăţea ca scoasă din 
minţi, frângându-şi mâinile şi strigând că e pierdută, că 
blestemul cerului a căzut asupra ei, c-o să ajungă în iad, că 
fusese piază-rea pentru toţi prietenii, că pe cutare şi cutare 
ea îi dusese la ştreang; şi, când ajungea aici, număra vreo 
zece-unsprezece oameni, dintre care pe unii i-am pomenit 
şi eu şi care o sfârşiseră rău. Şi zicea că pe mine ea mă 
nenorocise, fiindcă mă îmboldise să merg înainte, atunci 
când eu aş fi vrut să mă opresc. Aici eu îi tăiam vorba: 

— Nu, mamă, să nu vorbeşti despre asta, fiindcă dumneata 
ai vrut să mă opreşti, după ce am pus mâna pe banii 
negustorului de mătăsuri şi când m-am întors de la 
Harwich, dar eu n-am vrut să te ascult; prin urmare, nu eşti 
de osândit; eu singură mi-am făcut-o, eu singură m-am adus 
în halul ăsta de mizerie. Şi petreceam vorbind astfel ceasuri 
întregi. 

Ei, dar nu era nimic de făcut; procesul îşi urma cursul şi joi 
am fost dusă la Curtea cu juri şi acolo am fost citată, cum se 
spune, iar procesul a fost hotărât pentru a doua zi. Când am 
fost citată, am declarat că nu sunt vinovată şi bine am făcut, 
pentru că am fost învinuită de furt şi spargere; adică am 
fost învinuită de a fi furat două bucăţi de brocart în valoare 
de 46 de lire, marfă aparţinând lui Anthony Johnson şi de a 
fi pătruns prin spargere de uşă; dar reclamanţii, ştiam prea 


bine, nu puteau susţine că am spart uşa şi nici măcar că am 
ridicat zăvorul. 

Vineri am fost adusă în faţa judecății. Eram atât de istovită 
de cât plânsesem în ultimele două-trei zile, încât în noaptea 
de joi am dormit mai bine decât m-aş fi aşteptat şi am 
dovedit mai mult curaj la judecată decât aş fi crezut cu 
putinţă. 

După ce s-a început judecata şi s-a citit actul de acuzaţie, 
am vrut să vorbesc, dar mi s-a spus că trebuie să fie 
ascultați mai întâi martorii şi după aceea o să-mi vie şi mie 
timpul să vorbesc. Martorii erau cele două fetişcane, nişte 
caţe, într-adevăr, fiindcă deşi ce spuneau era în linii mari 
adevărat, totuşi au sărit peste cal, jurând că luasem marfa 
de-a binelea în stăpânire, că o ascunsesem sub haină, că mă 
pregăteam să plec cu ea, ba chiar că păşisem cu un picior 
peste prag când s-au arătat ele şi că, după aceea, am păşit 
şi cu celălalt, aşa încât ieşisem în stradă cu marfa, înainte 
ca ele să mă fi prins, că de-abia pe urmă mă înhăţaseră ele 
şi găsiseră marfa la mine. În general, totul era adevărat; eu 
însă am stăruit că le mă opriseră înainte ca eu să fi păşit 
pragul. Dar lucrul nu cântărea prea greu în favoarea mea, 
fiindcă eu luasem marfa şi aş fi plecat cu ea, dacă n-aş fi fost 
prinsă. 

M-am apărat, spunând că eu nu furasem nimic şi ei nu 
pierduseră nimic, că uşa era deschisă, iar eu intrasem cu 
gândul să cumpăr. Dacă, nevăzând pe nimeni, mă atinsesem 
de ceva, nu se putea trage concluzia că aveam de gând să 
fur; am spus că nu dusesem marfa mai departe de uşă, 
unde mă aflam; că o făcusem, numai fiindcă voiam să mă uit 
la ea în lumină. 

Curtea n-a vrut cu nici un chip să recunoască asta, ba 
chiar m-a luat în râs când am spus, că aveam de gând să 
cumpăr marfa, fiindcă aceea nu era prăvălie şi nu se vindea 
nimic acolo cât despre faptul că am dus marfa la uşă ca s-o 
văd mai bine, fetele şi-au bătut joc cu neruşinare de asta şi 
au făcut tot felul de glume au spus Curţii că m-am uitat bine 


la marfă, ba chiar mi-a plăcut, de vreme ce am împachetat-o 
şi mă pregăteam să plec cu ea. 

Pe scurt, am fost găsită vinovată de furt, dar de învinuirea 
de spargere am fost descărcată, ceea ce era slabă 
mângâiere pentru mine, fiindcă prima învinuire aducea 
sentinţa de moarte, aşa că a doua nu putea aduce mai mult 
decât atât. În ziua următoare, am fost dusă să ascult 
groaznica sentinţă şi când m-au întrebat ce am de spus spre 
uşurarea pedepsei, o clipă am rămas mută, dar cineva m-a 
îndemnat cu glas tare să vorbesc judecătorilor, pentru că ei 
ar putea să pună o vorbă bună pentru mine. Asta mi-a dat 
curaj şi le-am spus că n-am nimic de adăugat care să 
oprească osânda, dar că aş avea multe de spus ca să câştig 
îndurarea Curţii că nădăjduiesc că vor trece cu vederea 
unele lucruri, ţinând seama de împrejurări, că nu făcusem 
nici o spargere, că nu furasem nimic, că nimeni nu se 
alesese cu vreo pierdere; că omul căruia îi aparţinea marfa 
dorise să am parte de îndurare (şi spusese acest lucru cu 
toată sinceritatea) că, în cazul cel mai rău, era prima mea 
faptă de acest fel, fiindcă nu mai apărusem niciodată în faţa 
unui tribunal; într-un cuvânt, am grăit cu mai mult curaj 
decât aş fi crezut că voi fi în stare, cu glas mişcător şi parcă 
şi cu lacrimi în ochi, dar nu chiar atâtea încât să mă 
împiedice de la vorbă şi mi-am dat seama că ceilalţi sunt 
mişcaţi până la lacrimi de spusele mele. 

Judecătorii stăteau ţepeni şi muţi, ascultându-mă cu 
bunăvoință şi dându-mi timp să spun tot ce aveam de spus, 
dar, fiindcă n-au zis nici da, nici nu, s-a rostit sentinţa de 
moarte şi pe mine m-a îngrozit ca moartea însăşi. Eram 
zdrobită. Nu mai aveam curaj. Nu mai aveam limbă să 
vorbesc şi nici ochi să privesc spre Dumnezeu sau spre 
oameni. 

Sărmana mea îngrijitoare, care până atunci fusese 
sprijinul meu, era nemângâiată şi avea acum ea nevoie de 
mângâieri; de atâta jale şi turbare îşi ieşise din minţi, ca o 
nebună din Bedlam. Nu era nemângâiată numai din pricina 


mea, ci o cuprinsese groaza la gândul vieţii ei ticăloase, 
spre care privea acum cu alţi ochi decât mine, fiindcă ea se 
căia amarnic pentru păcatele ei şi-i părea rău de 
nenorocirea întâmplată. A trimis după o faţă bisericească, 
un om serios, pios, blând şi, cu ajutorul lui, s-a lăsat cu atâta 
sinceritate în voia pocăinţei, încât cred la fel ca şi pastorul 
că era o adevărată pocăită; ba mai mult, nu s-a pocăit 
numai atunci şi în legătură cu împrejurarea asta, ci a ţinut-o 
tot aşa, după cum am aflat, până în ziua morţii. 

E mai uşor să-ţi închipui decât să zugrăveşti starea în care 
mă aflam acum. În faţa mea nu era decât moartea; şi cum n- 
aveam prieteni care să mă ajute, n-aşteptam altceva decât 
să-mi găsesc numele trecut alături de alte cinci pe ordinul 
de execuţie pentru vinerea următoare. 

Între timp, nefericita mea îngrijitoare mi-a trimis un 
pastor, care m-a vizitat la cererea ei. El m-a îndemnat cu 
seriozitate să mă pocăiesc şi să nu-mi mai bat joc de sufletul 
meu să nu mă mai amăgesc cu nădejdea că voi trăi, fiindcă 
după câte ştie el, n-aveam de ce să mai sper, ci să privesc 
fără prefăcătorie şi cu tot sufletul spre Dumnezeu, cerând 
îndurare în numele lui Cristos. Şi-a întărit vorbele cu citate 
potrivite din Sfânta Scriptură, în care cei mai mari păcătoşi 
erau îndemnați să se căiască şi să nu mai apuce pe căi 
rătăcite şi, după toate astea, a îngenuncheat şi s-a rugat 
alături de mine. 

De-abia acum dădeam pentru întâia oară semne de căinţă. 
Acum începeam să privesc cu groază îndărăt spre viaţa mea 
trecută şi, fiindcă pătrundeam cu privirea în ceea ce e 
dincolo, lucrurile vieţii începeau să-mi apară într-o lumină 
nouă şi sub o înfăţişare cu totul deosebită de cum îmi 
apăruseră înainte, aşa cum cred că se întâmplă oricui în 
clipe din acestea. Părerile mele despre fericire, bucurie, 
durerile vieţii erau acum cu totul schimbate şi în mintea 
mea era loc numai pentru gânduri mult mai înalte decât tot 
ceea ce cunoscusem în viaţă, aşa încât mi se părea cea mai 


mare prostie să pun greutate pe ceva, fie chiar şi pe lucrul 
cel mai de preţ din lumea asta. 

Cuvântul „veşnicie” îmi apărea cu toate adaosurile lui ne- 
pătrunse şi înţelegerea mea despre el se lărgise într-atât, 
încât nici nu ştiam cum să-i dau grai. Între altele, cât de 
lipsite de noimă îmi apăreau toate lucrurile plăcute vreau 
să spun acelea ce treceau înainte drept plăcute acum când 
mă gândeam că, de dragul fleacurilor acestora josnice, ne 
pierdeam fericirea veşnică. 

O dată cu astfel de gânduri mă cuprindeau, în chip firesc, 
spre mustrări de cuget pentru purtarea mea păcătoasă din 
trecut; căci pierdusem orice speranţă de a fi fericită în 
veşnicia în care mă pregăteam să intru dimpotrivă, eram 
sortită tuturor nenorocirilor; şi la asta se adăuga gândul 
groaznic că nenorocirea va fi veşnică. 

Nu sunt în stare să dăscălesc pe nimeni, dar atât cât mă 
pricep, vreau să redau lucrurile întocmai cum mi-apăreau 
atunci, deşi sunt departe de a da grai simţămintelor vii care 
îmi năpădeau sufletul în clipele acelea într-adevăr, acele 
simţăminte nu pot fi lămurite prin cuvinte, sau dacă pot i, 
atunci nu sunt eu într-atâta stăpână pe cuvinte, încât să le 
pot împărtăşi. E treaba fiecărui cititor chibzuit să 
gândească cu rost asupra lor, aşa cum îl vor îndruma 
propriile lui împrejurări şi, cândva, fiecare om poate simţi 
ceva asemănător vreau să spun, să aibă o înţelegere mai 
limpede a lucrurilor viitoare decât a avut până atunci şi o 
teamă mai adâncă în legătură cu propria sa răspundere. 

Dar să mă întorc la povestea mea. Pastorul îmi dădea ghes 
să-i spun, în măsura în care socoteam de cuviinţă, cum 
stăteam eu cu credinţa în ceea ce va fi dincolo. Mi-a spus că 
n-a venit la mine ca un obişnuit al locului, a căruitreabă e 
să stoarcă mărturisiri de la puşcăriaşi, pentru ca să dea de 
urma altor răufăcători; că treaba lui este să mă îndemne să- 
i vorbesc atât de sincer, încât să-mi uşurez cugetul şi să-i 
îngădui lui să-mi aducă mântuire, atât cât îi stă în puteri; şi 
m-a încredinţat că orice i-aş spune va închide în el ca pe o 


taină cunoscută numai de Dumnezeu şi de mine; că nu 
doreşte să afle nimic decât numai pentru a fi în stare să-mi 
dea un sfat bun şi să se roage Domnului pentru mine. 

Această purtare cinstită şi prietenoasă a rupt zăgazurile 
patimilor mele. În felul ăsta, omul mi-a pătruns în suflet; iar 
eu i-am dezvăluit întreaga ticăloşie a vieţii mele. Pe scurt, i- 
am făcut un rezumat al acestei istorii, i-am zugrăvit, ca într- 
o miniatură, purtarea mea pe un răstimp de cincizeci de 
ani. 

Nu i-am ascuns nimic, iar el, în schimb, m-a sfătuit să mă 
căiesc sincer, mi-a explicat ce înţelege el prin căinţă şi, pe 
urmă, mi-a arătat ce nesfârşită e îndurarea hărăzită de cer 
păcătoşilor celor mai înverşunaţi, aşa încât eu n-am mai 
putut rosti nici o vorbă de deznădejde sau de îndoială că mă 
voi mântui; asta a fost starea în care m-a lăsat după prima 
noapte. 

A doua zi de dimineaţă, a venit din nou şi m-a lămurit mai 
departe despre felul cum lucrează îndurarea divină; după 
el, nu trebuia să fac altceva decât să o doresc din toată 
inima şi să fiu gata s-o primesc nu era nevoie decât de 
sinceră părere de rău şi ură faţă de acele fapte, care 
abătuseră, pe bună dreptate, asupra mea răzbunarea 
cerească. Nu mă simt în stare să repet cuvântările 
minunate ale acestui om neobişnuit; tot ce pot face este să 
spun că a dat viaţă nouă inimii mele şi m-a adus într-o stare 
pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Eram copleşită 
de ruşine şi durere la gândul vieţii mele trecute şi totuşi 
plină de o bucurie tainică, uimitoare, la gândul că sunt cu 
adevărat pocăită şi că primesc mângâierea cuvenită unei 
pocăite cu alte cuvinte plină de nădejdea iertării. Şi atât de 
repede îmi umblau gândurile şi atât de mare era înrâurirea 
lor asupra mea, încât mi se părea că, în clipa aceea, aş fi în 
stare să păşesc de bunăvoie spre osândă, fără nici o 
nelinişte, încredinţându-mi ca o pocăită ce eram sufletul 
întreg îndurării celei nesfârşite. 


Pastorul cel bun era atât de mişcat, văzând ce înrâurire au 
cuvintele lui, încât a binecuvântat numele Domnului, care 
pogorâse asupra mea, şi s-a hotărât să nu mă mai 
părăsească până în ultima clipă. 

A durat nu mai puţin de douăsprezece zile de la primirea 
sentinţei de către mai mulţi dintre noi şi până la venirea 
ordinului de execuţie, cum i se spune, când am aflat şi 
numele meu printre numele celor osândiţi. Ce lovitură 
groaznică pentru nobilele mele hotărâri! Parcă m-a 
înjunghiat în inimă şi, de două ori, una după alta, mi-am 
pierdut cunoştinţa, fără să fiu în stare să scot vreo vorbă. 
Pastorul cel de treabă era adânc mâhnit din pricina mea şi a 
făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă mângâie, cu aceleaşi 
cuvinte şi cu aceeaşi vorbire mişcătoare de mai-nainte, iar 
în seara aceea nu s-a mişcat de lângă mine până ce nu l-au 
poftit paznicii să plece, dacă nu cumva voia să rămână 
închis cu mine peste noapte, ceea ce n-a vrut. 

M-am mirat mult că nu l-am văzut toată ziua următoare, 
căci era ajunul zilei stabilite pentru execuţie; şi eram 
descurajată şi abătută, ba n-a lipsit mult să mă prăbuşesc 
din lipsa acelei mângăieri, pe care el în atâtea rânduri şi cu 
atâta succes mi-o adusese, ori de câte ori venise. Am 
aşteptat cu mare nerăbdare şi cu mintea nespus de 
împovărată până la patru, când s-a arătat şi el în odaia mea 
căci mi se făcuse hatârul, în schimbul banilor fiindcă acolo 
nu poţi face nimic fără bani să nu stau în temniţa celor 
osândiţi, printre ceilalţi prizonieri care aşteptau moartea, ci 
să locuiesc singură, într-o odăiţă murdară. 

Mi-a zvâcnit inima de bucurie, încă înainte de a-l vedea, 
când i-am auzit glasul la uşă dar să judece oricine ce s-a 
petrecut în inima mea când, după ce în puţine cuvinte şi-a 
cerut iertare că nu venise, mi-a arătat că folosise timpul 
acesta spre binele meu, că făcuse rost de la judecător de un 
raport favorabil cu privire la cazul meu şi că, pe scurt, mi- 
adusese o amânare. 


Mi-a împărtăşit cu multă prevedere vestea pe care, dac-ar 
fi ascuns-o, ar fi fost de două ori crud cu mine. Şi după cum 
mă lăsase înainte covârşită de durere, tot aşa acum, mă 
copleşi bucuria şi am căzut într-un leşin mai primejdios 
decât primul, şi n-a fost uşor să fiu readusă în simţiri. 

După ce m-a îndemnat creştineşte să nu alung din cugetul 
meu amintirea suferințelor trecute, din pricina bucuriei 
amânării, şi mi-a spus că trebuie să plece ca să treacă 
amânarea în registre şi s-o arate judecătorului, bunul 
pastor s-a ridicat şi, înainte de a pleca, s-a rugat din tot 
sufletul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca pocăinţa mea 
să fie neprefăcută şi sinceră şi pentru ca reîntoarcerea mea 
la viaţă, cum a zis, să nu fie o reîntoarcere la nebuniile unei 
vieţi pe care luasem atât de solemn hotărârea s-o părăsesc. 
M-am rugat şi eu din toată inima alături de el şi trebuie să 
spun că, în noaptea aceea, am fost mai adânc mişcată de 
îndurarea Domnului care-mi cruţase viaţa şi mai îngrozită 
de păcatele mele, tocmai din pricina acelei îndurări, decât 
fusesem vreodată în mijlocul suferințelor dinainte. 

Toate astea pot fi socotite fără rost şi prea depărtate de 
scopul acestei cărţi; mă gândesc mai cu seamă că mulţi 
dintre cei cărora le-a plăcut şi pe care i-a distrat povestirea 
ticăloşiilor din viaţa mea s-ar putea să nu guste partea asta, 
care e de fapt cea mai frumoasă, cea mai prielnică mie, cea 
mai bogată în învăţăminte pentru alţii. Totuşi, nădăjduiesc 
că şi aceştia îmi vor îngădui să-mi spun povestea până la 
capăt, care poveste ar fi altfel spre ruşinea celor ce spun că 
nu le place căinţa tot atât cât le-a plăcut nelegiuirea şi 
cărora le-ar plăcea ca istoria mea să fie o tragedie în lege, 
aşa cum s-ar fi putut să fie. 

Dar să spun mai departe. În dimineaţa următoare a avut 
loc în închisoare o scenă cu adevărat tristă. Am fost trezită 
dimineaţă de dangătul clopotului celui mare de la biserica 
Sf. Mormânt vestind ziua execuţiei. De îndată ce se porni să 
bată, strigăte groaznice se auziră din temniţa celor 
osândiţi, unde zăceau şase sărmane fiinţe ce trebuiau să fie 


executate în ziua aceea, una pentru o pentru o nelegiuire, 
alţii pentru furt şi doi pentru omor. 

Au răsunat apoi strigăte nedesluşite prin toată clădirea, 
strigăte ce veneau de la cei închişi care-şi arătau, fiecare în 
felul lui, jalea pentru sărmanele făpturi sortite morţii. Unii 
plângeau de jale, alţii le strigau vorbe grosolane şi le urau 
călătorie sprâncenată alţii blestemau şi-i afuriseau pe cei 
care-i aduseseră aci, mulţi se înduioşau şi câţiva, puţini, 
foarte puţini, se rugau pentru ei. 

Mi-era greu să găsesc stăpânirea trebuincioasă pentru a 
binecuvânta soarta îndurătoare ce mă smulsese, cum ar 
veni, din ghearele pierzării. Stăteam, ca să spun aşa, mută, 
copleşită de gândul acesta, fără să fiu în stare să dau glas 
simţămintelor din inima mea căci în asemenea împrejurări, 
simţămintele se învălmăşesc în aşa hal, încât nu eşti în stare 
nici măcar să le stăpâneşti desfăşurarea. 

În tot timpul cât bieţii osândiţi se pregăteau de moarte, iar 
capelanii, cum sunt numiţi, aveau de lucru cu ei, 
îndemnându-i să-şi primească osânda cu supunere va să 
zică în tot timpul ăsta, eu tremuram în aşa hal, de parcă m- 
aş fi aflat în aceeaşi situaţie ca în ajun mă scuturam de 
parcă aş fi fost bolnavă de friguri, încât nici de vorbit nu 
puteam vorbi, iar de arătat, arătam ca o smintită. De îndată 
ce-au fost cu toţii încărcaţi în căruţe şi duşi, lucru la care 
totuşi n-am avut inimă să privesc va să zică, de îndată ce 
plecară, m-am pornit fără voia mea pe plâns, aşa doar din 
slăbiciune, dar plângeam atât de tare şi m-a ţinut atât de 
mult, încât nu ştiam ce să fac, căci nu mă puteam opri sau 
stăpâni, oricât aş fi vrut şi mi-aş fi făcut curaj. 

Criza asta de plâns m-a ţinut aproape două ceasuri şi cred 
că a durat până ce osândiţii au ajuns pe lumea cealaltă, iar 
după aceea a urmat un fel de bucurie umilă, pocăită, gravă 
era o exaltare, un elan de recunoştinţă şi asta a ţinut 
aproape toată ziua. 

Seara, pastorul cel cumsecade a venit din nou şi mi-a spus 
vorbe frumoase, în felul lui obişnuit. M-a felicitat pentru că 


mai aveam un răgaz să mă căiesc, în timp ce destinul celor 
şase nenorociţi era pecetluit, căci le era luată acum putinţa 
să-şi mântuie sufletele m-a îndemnat să-mi păstrez în faţa 
vieţii aceleaşi sentimente pe care le avusesem când mă 
găseam în faţa veşniciei; şi, la urmă de tot, mi-a spus să nu 
socotesc că am scăpat, fiindcă amânarea nu însemna 
iertare, iar el nu putea răspunde pentru ce avea să se mai 
întâmple: totuşi, mi se făcuse hatărul de a mi se da un răgaz 
mai lung şi era treaba mea să mă folosesc de acest răgaz. 
Cuvântarea asta a lăsat un fel de tristeţe în mima mea, 
fiindcă înţelegeam că mă mai pot încă aştepta la un sfârşit 
nenorocit, lucru de care el însă nu era sigur totuşi, în ziua 
aceea, nu i-am mai pus întrebări, fiindcă omul spusese că va 
face tot ce-i va sta în puteri ca să ducă lucrul la bun sfârşit 
şi crede că va putea să facă asta, dar n-ar putea să-mi 
garanteze şi urmările au arătat că avea dreptate să 
vorbească aşa. Vreo două săptămâni după asta, m-a cuprins 
teama că voi fi trecută în ordinul următor de execuţie şi n- 
am scăpat decât cu mare greutate, până la urmă făcând o 
jalbă umilă, în care mă rugam să fiu deportată, într-atât de 
rău văzută eram şi atât de hotărâtor fusese renumele meu 
de veche răufăcătoare; deşi, în privinţa asta, nu mi se făcea 
dreptate, pentru că drept orice aş fi trecut în ochii 
judecătorului, după litera legii nu eram o veche 
răufăcătoare, căci nu fusesem niciodată înainte adusă în 
faţa judecății aşa încât judecătorul n-avea temei să mă 
socotească o veche răufăcătoare, măcar că magistratul 
oraşului a binevoit să prezinte cazul meu cum i-a plăcut lui. 
Acum eram, într-adevăr, sigură că am scăpat cu viaţă, dar 
asta în împrejurările grele ale condamnării la deportare, 
care luată în sine era într-adevăr o osândă grea, deşi, 
judecând prin comparaţie, nu părea să fie; drept care nici 
nu vreau să vorbesc despre osânda mea şi nici despre 
alegerea în faţa căreia am fost pusă. Cu toţii suntem gata să 
alegem orice mai degrabă decât moartea, mai ales când 


gândul la ceea ce va veni după aceea e neliniştitor, cum era 
cazul cu mine. 

Pastorul cel bun care, deşi un străin pentru mine, se 
ostenise să capete amânarea, a jelit din toată inima. Trăgea 
nădejde, după cum spunea, să-mi sfârşesc zilele sub 
înrâurirea bunelor lui învăţăminte, ca să nu uit de 
nenorocirile de odinioară, destrăbălându-mă în mijlocul 
liotei aceleia de nenorociţi trimişi în surghiun, unde, spunea 
el, trebuie să am parte, în chip neobişnuit, de harul 
Domnului, ca să nu mă păcătoşesc din nou ca înainte. 

N-am mai pomenit de mult de îngrijitoarea mea, care 
fusese greu bolnavă şi tot atât de aproape de moarte, prin 
această boală, pe cât fusesem şi eu datorită osândei mele. 
Se pocăise tare şi n-am mai pomenit de ea, fiindcă într- 
adevăr, în tot timpul ăsta, n-o văzusem de loc dar acum se 
însănătoşise şi, putând să iasă din casă, veni să mă vadă. 

I-am povestit despre situaţia mea şi despre valurile de 
teamă şi speranţă care mă năpădiseră; i-am spus de ce 
scăpaseră şi cu ce preţ; şi a fost de faţă când duhovnicul 
meu a dat grai temerii de a nu mă vedea cufundându-mă 
din nou în ticăloşie şi înhăitându-mă cu nemernicii care sunt 
de obicei deportaţi. Într-adevăr, îmi făceam şi eu gânduri în 
privinţa asta, pentru că ştiam ce lepădături plecau în 
surghiun şi i-am spus îngrijitoarei că temerile bunului 
pastor nu erau fără temei. 

— Bine, bine, făcu ea, dar nădăjduiesc că n-ai să te laşi 
ispitită de pilde atât de îngrozitoare. Şi de îndată ce ne 
părăsi pastorul, îmi spuse că nu trebuie să mă descurajez, 
fiindcă s-ar putea să se găsească pentru mine mijloace 
deosebite, lucru despre care-mi va vorbi mai târziu. 

Am privit-o cu gravitate, mi s-a părut că e mai veselă decât 
fusese în ultima vreme şi mi-au încolţit în minte mii de 
gânduri de salvare, dar pentru nimic în lume nu-mi puteam 
închipui pe ce cale se va întâmpla acest lucru sau ce mijloc 
ar fi cu putinţă; eram totuşi prea curioasă ca s-o las să plece 
fără să mă lămurească şi, măcar că nu avea nici un chef s-o 


facă, totuşi, la stăruinţele mele, mi-a răspuns în puţine 
cuvinte, cam aşa: 

— Ai bani, nu-i aşa? Te întreb eu, fetiţo, ai cunoscut 
vreodată, în viaţa ta, un om cu 100 de lire în buzunar care 
să fie deportat? 

Eu am înţeles numaidecât, dar i-am răspuns că nu vedeam 
cum aş putea să nădăjduiesc ceva, altfel decât prin 
supunere la poruncă şi că, de vreme ce asprimea pedepsei 
era totuşi socotită un semn de îndurare, fără îndoială că mă 
voi supune întocmai. Ea n-a zis decât atât: 

— O să încerc ce se poate face; şi cu asta a plecat. 

După aceea am mai stat în închisoare vreo cincisprezece 
săptămâni. Nu ştiu ce rost a avut, dar la capătul acestui 
răstimp am fost îmbarcată pe o corabie de pe Tamisa şi, o 
dată cu mine, o bandă de treisprezece răufăcători dintre cei 
mai înrăiţi pe care i-a dat Newgate-ul în vremea mea şi zău 
că ar fi nevoie de o poveste mai lungă decât a mea ca să 
istorisesc halul de neruşinare, de îndrăzneală şi ticăloşie la 
care ajunseseră acei treisprezece oameni, ca şi felul cum s- 
au purtat în timpul călătoriei; despre toate astea însă am 
mărturii foarte vesele primite de la căpitanul vasului, 
mărturii scrise pe larg din porunca acestuia de către 
secundul său. 

Poate că ar fi socotit neserios faptul să descriu toate 
întâmplările mărunte din acest răstimp al vieţii mele, adică 
între momentul când am primit ordinul de deportare şi cel 
al îmbarcării pe corabie de altfel, sunt prea aproape de 
sfârşitul istoriei mele ca să mai am răgaz şi pentru asta; 
totuşi nu trebuie să trec cu vederea ceva în legătură cu 
mine şi cu bărbatul meu din Lancashire. 

După cum am spus mai înainte, el fusese dus din temniţa 
obişnuită în partea dinspre curte a închisorii, împreună cu 
trei dintre tovarăşii lui, căci puţin timp după aceea, s-a mai 
găsit unul care a fost aruncat lângă ei aici, nu ştiu din ce 
pricină, au fost ţinuţi fără a fi duşi la judecată, vreme de 
aproape trei luni. Se pare că găsiseră mijlocul de a mitui 


sau de a cumpăra câţiva martori şi acum era lipsă de 
mărturii ca să poată fi condamnaţi. După multe încurcături 
iscate din pricina asta, s-au găsit dovezi destule împotriva a 
doi dintre ei, care au şi fost duşi dar cu privire la ceilalţi doi 
şi, între ei, soţul meu din Lancashire, nu se hotărâse încă 
nimic. Exista, pare-se, câte un martor hotărât împotriva 
fiecăruia din ei, dar fiindcă legea cerea doi martori, nu se 
putea face nimic. Totuşi, nu voiau să le dea drumul, fiind 
siguri că, până la urmă, se vor ivi şi alte mărturii şi cu 
gândul ăsta, mi se pare că s-a dat de ştire cum că fuseseră 
prinşi cutare oameni şi că oricine poate veni la închisoare 
să-i vadă. 

M-am folosit de prilejul ăsta ca să-mi potolesc curiozitatea 
şi am spus că fusesem jefuită în diligenţa de Dunstable şi că 
vreau să-i văd pe cei doi hoţi de drumul mare. Când am 
ajuns în curtea dinăuntru, m-am travestit şi mi-am acoperit 
faţa, aşa încât nu se vedea mai nimic şi nu se putea 
cunoaşte cine sunt, iar la întoarcere am spus în gura mare 
că ştiu cine sunt prizonierii. 

Îndată s-a răspândit vorba prin toată închisoarea că Moll 
Flanders va depune mărturie împotriva unuia dintre hoţii 
de drumul mare şi că, în felul ăsta, voi scăpa de deportare. 

Oamenii au auzit şi ei, şi bărbatul meu a dorit numaidecât 
s-o vadă pe această doamnă Flanders, care-l cunoaşte atât 
de bine, de e gata să depună mărturie împotriva lui prin 
urmare, mi s-a dat învoire să-l văd. M-am îmbrăcat elegant, 
atât -cât îmi îngăduiau cele mai bune haine pe care mă 
înduram să le port aici, şi cu faţa ascunsă într-o glugă, m- 
am dus în curtea interioară. La început omul mi-a vorbit 
puţin, dar m-a întrebat dacă-l cunosc. l-am spus: 

— Da, foarte bine; dar după cum îmi ascundeam faţa, tot 
astfel îmi prefăceam şi glasul, aşa încât n-a putut ghici cine 
sunt. 

M-a întrebat unde-l văzusem şi i-am răspuns că între 
Dunstable şi Brickhill; apoi, întorcându-mă spre temnicer, 


care era de faţă, l-am întrebat dacă nu mi se îngăduie să 
vorbesc cu prizonierul între patru ochi. Omul a zis: 

— Da, da, apoi s-a retras cuviincios. 

De îndată ce plecă temnicerul, eu am închis uşa, mi-am 
azvârlit gluga şi am spus izbucnind în lacrimi: 

— Dragul meu, nu mă cunoşti? 

Ela pălit şi a rămas mut, ca un om lovit de trăsnet şi, 
nefiind în stare să-şi stăpânească uluirea, n-a spus decât 
atât: 

— Dă-mi voie să mă aşez; şi, aşezându-se la masă, şi-a 
sprijinit capul în palmă apoi şi-a aţintit ochii în pământ ca 
un neghiob. 

Pe de altă parte, eu plângeam atât de tare, încât a trecut o 
bună bucată de timp înainte să ne putem vorbi; dar după ce 
m-am răcorit, am repetat aceleaşi cuvinte: 

— Dragul meu, nu mă recunoşti? La care ela răspuns: 

— Ba da. 

Şi iar n-a mai spus nimic câtăva vreme. După un timp, în 
care tot nu putea să-i treacă uimirea de la început, şi-a 
ridicat ochii spre mine şi a spus: 

— Cum ai putut să fii atât de crudă? 

Eu nu prea înţelegeam ce vrea să spună şi am răspuns: 

— Cum poţi să mă numeşti crudă? 

— Să vii să mă vezi într-un loc ca ăsta nu înseamnă oare să 
mă jigneşti? Eu nu te-am jefuit, cel puţin nu la drumul 
mare. 

Mi-am dat seama după spusele lui că habar n-avea de 
starea nenorocită în care mă aflam; el credea că, ştiindu-l 
aci, venisem să-i imput că mă părăsise. Dar eu aveam prea 
multe pe inimă ca să mă supăr şi i-am spus, în puţine 
cuvinte, că era departe de mine gândul de a-l jigni, ci că, 
mai degrabă, venisem ca să ne mângâiem unul pe altul; că 
va crede cu uşurinţă că nu ăsta e gândul meu, când îi voi 
spune că mă aflu într-o situaţie mai proastă ca a lui, şi asta 
în multe privinţe. A părut îngrijorat când am spus că starea 
mea e mai proastă ca a lui şi mi-a zis zâmbind uşor: 


— Cum e cu putinţă? Când mă vezi în lanţuri, şi încă ia 
Newgate, şi ştii că doi dintre tovarăşii mei au şi fost 
executaţi, poţi spune că situaţia ta e mai rea decât a mea? 

— Ei, dragul meu, zic eu, ar fi o treabă lungă să mă apuc 
să-ţi povestesc, şi tu să asculţi, istoria mea nenorocită; dar 
dacă vrei s-o auzi, ai să socoteşti şi tu că situaţia mea e mai 
proastă ca a ta. 

— Cum se poate una ca asta, când eu aştept să fiu osândit 
la moarte în prima sesiune? 

— Da, zic eu, uite că se poate şi află că eu am fost osândită 
acum trei sesiuni şi sunt şi acum sub puterea osândei de 
moarte. Aşa-i că stau mai prost ca tine? 

Când a auzit asta, a tăcut iarăşi de parc-ar fi amuţit şi, 
după câteva clipe, a ridicat capul. 

— Nenorocită pereche! Zice. Cum e cu putinţă? 

Eu l-am luat de mână. 

— Hai, dragul meu, zic, să şedem şi să asemuim suferinţele 
noastre. Sunt închisă aici şi mă aflu într-o situaţie mult mai 
proastă ca a ta, aşa încât când ţi-oi istorisi amănuntele, n-o 
să-ţi mai fie teamă că am venit să te jignesc. 

Şi ne-am aşezat amândoi, iar eu i-am spus din povestea 
mea atât cât am socotit de cuviinţă; am întors-o la urmă în 
aşa fel, încât el să creadă că ajunsesem în neagră sărăcie şi 
de aceea mă înhăitasem cu nişte oameni care, vrând să-mi 
uşureze nenorocirile, mă împinseseră pe o cale 
necunoscută mie înainte. Am mai spus că, încercând să fur 
pe un negustor, fusesem prinsă, căci mă aflasem chiar în 
uşă şi slujnica mă împinsese înăuntru; că nici nu spărsesem 
broasca, nici nu furasem nimic, dar, cu toate astea, fusesem 
socotită vinovată şi osândită la moarte; dar că judecătorii, 
aflând despre împrejurările grele în care mă aflasem, 
obţinuseră să fiu numai deportată. 

I-am spus că cel mai mult pătimisem fiindcă, la închisoare, 
fusesem luată drept una Moll Flanders, o hoaţă vestită prin 
loviturile ei, despre care toată lumea auzise, dar pe care n-o 
văzuse nimeni dar, după cum ştia şi el, pe mine nu mă 


chema aşa. Puneam totul în seama ghinionului, spunând că 
sub numele ăsta fusesem tratată ca o veche răufăcătoare, 
deşi eram la prima faptă de acest fel care se cunoştea 
despre mine. l-am istorisit pe larg tot ce mi se întâmplase 
de la ultima noastră întâlnire, dar i-am spus că-l mai 
întâlnisem o dată, din ziua când credea el că ne văzusem 
ultima oară pe urmă, i-am povestit cum îl zărisem la 
Brickhill, cum era urmărit şi cum, în urma declaraţiei mele 
că-l cunosc şi că e om cinstit, urmărirea fusese oprită iar 
comisarul plecase. 

El a ascultat cu cea mai mare luare-aminte, zâmbind la 
anumite amănunte, fiindcă loviturile mele erau mult sub 
cele pe care le condusese el; dar când ajunsei la 
întâmplarea din Little Brickhill, s-a mirat foarte: 

— Va să zică tu erai aceea, draga mea, zise, care ai oprit 
mulţimea din Brickhill? 

— Da, i-am răspuns, sigur că eu eram. Pe urmă i-am dat 
anumite amănunte care mă izbiseră în ziua aceea la el. 

— Dacă-i aşa, zise el, tu ai fost cea care mi-ai salvat atunci 
viaţa şi mă bucur că ţi-o datorez ţie, căci acum vreau să-mi 
plătesc datoria şi să te scap din situaţia în care te afli, 
măcar de m-ar costa şi viaţa. 

Eu n-am vrut cu nici un chip; primejdia era prea mare şi 
nu făcea să-şi pună pielea în joc pentru o viaţă care nu 
merita să fie salvată. El a spus că nu-i vorba de asta, fiindcă 
pentru el viaţa mea făcea cât o lume întreagă era o viaţă 
care îi dăduse lui viaţă nouă. 

— Căci, spuse, până în clipa din urmă când am fost prins, 
nu m-am aflat niciodată în primejdie adevărată decât numai 
atunci. 

Într-adevăr, în împrejurarea aceea, primejdia venea 
tocmai din siguranţa lui că nu e urmărit pe drumul acela; 
căci ei plecaseră cu totul pe alt drum din Hockley şi 
ajunseseră la Brickhill, trecând peste un ţinut de hăţişuri şi 
fiind siguri că nu-i văzuse nimeni. 


Şi aci începu să depene povestea vieţii lui, care ar putea să 
alcătuiască o istorie foarte ciudată şi nespus de distractivă. 
Mi-a spus că ieşise la drumul mare cu vreo doisprezece ani 
înainte de a se însura cu mine; că femeia care-i spunea lui 
frate nu-i era rubedenie, ci era una din bandă, care păstra 
legătura cu ei, dar trăia tot timpul la oraş unde avea 
cunoştinţe în lumea mare; că ea îi înştiinţa cu privire la 
oamenii care ieşeau din oraş, şi, mulţumită ei, se aleseseră 
cu câteva prăzi de soi că ea socotea că-i pregătesc o avere 
mare, când mă adusese la el dar, din întâmplare, se 
înşelase, lucru pentru care el nu-i putea purta pică că dacă 
eu aş fi avut avere, aşa cum i se spusese, el era hotărât să 
se lase de drumul mare şi să înceapă o viaţă nouă, fără să 
se arate însă în lume înainte de vreo amnistie generală sau 
înainte de a fi fost în stare să obţină cu bani graţierea lui, 
aşa încât să fie cu desăvârşire liniştit dar, fiindcă lucrurile 
luaseră o altă întorsătură, fusese nevoit să se apuce iar de 
vechea lui meserie. 

Mi-a povestit pe îndelete câteva din păţaniile lui şi mai ales 
una, când a jefuit diligentele de West Chester lângă 
Lichfield şi s-a ales cu o pradă grozavă după aceea mi-a 
povestit cum a jefuit cinci crescători de vite din vest, care se 
duceau să cumpere oi la bâlciul Burford din Wiltshire. Mi-a 
spus că în astea două rânduri, se alesese cu atâţia bani, 
încât, dacă ar fi ştiut unde să mă găsească, cu siguranţă că 
ar fi primit propunerea mea de a pleca împreună în Virginia 
sau de a ne statornici pe o plantație sau în vreo colonie 
englezească din America. 

Mi-a spus că-mi scrisese trei scrisori, pe care le adresase 
aşa cum îl învăţasem eu, dar că nu primise nici o veste de la 
mine. Ştiam că spune adevărul, dar cum scrisorile astea îmi 
picaseră în mână cât mai trăia ultimul meu bărbat, n- 
avusesem încotro şi nu-i răspunsesem la ele, tocmai ca să-şi 
închipuie el că se pierduseră. 

Mi-a spus apoi că, descurajat astfel, şi-a văzut mai departe 
de meseria lui, deşi după ce pusese mâna pe atâţia bani nu 


se mai arunca atât de orbeşte ca înainte în primejdie. După 
aceea, mi-a istorisit câteva întâlniri grele şi nebuneşti pe 
care le avusese la drumul mare cu diferiţi gentlemeni, 
dintre cei care se despart din cale-afară de greu de banii 
lor şi mi-a arătat câteva răni cu care se alesese; şi zău că 
una sau două erau înspăimântătoare, mai ales una făcută 
de un glonte care-i sfârtecase braţul şi alta de o sabie care-i 
străpunsese trupul, dar fiindcă nu pătrunsese în măruntaie, 
omul se vindecase. Unul din tovarăşii lui rămăsese atunci cu 
credinţă lângă el şi-l ajutase ca un adevărat prieten să 
străbată călare cale de aproape optzeci de mile până ce se 
găsise cine să-i pună braţul în nemişcare şi pe urmă tot 
tovarăşul lui îi adusese un chirurg, într-un oraş mare aşezat 
departe de locul unde căpătase soţul meu rana. Omul 
spusese că ei sunt nişte gentlemeni care călătoresc spre 
Carlisle, că pe drum fuseseră atacați de tâlhari şi ca unul 
dintre ei îl împuşcase pe tovarăşul lui în braţ. 

Toate astea, zicea, le potrivise prietenul lui atât de bine, 
încât nimeni nu-i bănuise de nimic şi el avusese astfel răgaz 
să stea liniştit până ce se vindecase. Mi-a mai istorisit atâtea 
despre păţaniile lui, încât îmi vine greu să nu le povestesc, 
dar asta e povestea mea şi nu a lui. 

După aceea, l-am întrebat care e situaţia lui în momentul 
de faţă şi la ce se aştepta când avea să ajungă în faţa 
judecății. El mi-a răspuns că n-aveau dovezi împotriva lui 
căci din cele trei jafuri care li se puneau în seamă, el nu 
fusese, spre norocul lui, amestecat decât într-unul şi că un 
singur martor fusese găsit pentru fapta asta, ceea ce nu era 
de ajuns dar era de aşteptat că se vor ivi şi alţii şi că atunci 
când mă văzuse mai întâi, crezuse că pentru asta venisem 
dar dacă nu se ivea nimeni care să depună împotriva lui, 
nădăjduia c-au să-i dea drumul prinsese el de ştire că, dacă 
primeşte să fie deportat, scapă de judecată, dar cu nici un 
chip nu se putea gândi la una ca asta şi i se părea mai uşor 
să se lase spânzurat. 


Eu l-am certat pentru asta, mai întâi pentru că, dacă-l 
deportează, se pot găsi nenumărate căi pentru un 
gentleman ca el şi un om atât de cutezător de a veni înapoi, 
ba chiar mijloace de a se întoarce încă înainte de a fi plecat. 
La vorbele astea a zâmbit, spunând că ultima cale îi surâde, 
fiindcă îl îngrozeşte gândul de a fi trimis pe vreo plantație, 
aşa cum romanii îşi trimiteau sclavii să muncească în mine; 
că trecerea pe un alt tărâm i se pare mai uşor de îndurat cu 
ajutorul ştreangului şi asta este părerea tuturor oamenilor 
de neam, împinşi de nevoi să apuce drumul mare, căci 
spânzurătoarea înseamnă, cel puţin, sfârşitul tuturor 
mizeriilor din viaţa asta; cât despre ceea ce va urma, un om 
se poate pocăi, după părerea lui, tot atât de sincer în 
ultimele două săptămâni ale vieţii, îndurând grozăviile 
temniţei şi ale gropii celor osândiţi, ca şi în pădurile şi în 
sălbăticia Americii; că supunerea şi munca grea sunt lucruri 
până la care nu se pot niciodată înjosi nişte gentlemeni că 
asta nu-i decât un mijloc de a-l sili să se omoare singuri, 
ceea ce e mult mai groaznic şi ca numai gândul la asta îl 
scoate din fire. 

Eu m-am străduit cât am putut să-i mut gândul şi m-am 
folosit de binecunoscutul mijloc retoric al femeilor adică de 
lacrimi. l-am spus că ruşinea unei execuţii publice este, fără 
îndoială, o povară mai grea asupra cugetului unui 
gentleman decât orice umilinţă care ar putea să-l întâmpine 
pe meleaguri străine, că dincolo are măcar putinţa de a 
rămâne în viaţă, în timp ce aici totul este pierdut că pentru 
el e lucrul cel mai uşor din lume să se descurce cu căpitanul 
vasului, fiindcă ăştia sunt de obicei oameni de înţeles şi e un 
fleac, mai ales dacă-şi face rost de ceva bani, să se 
răscumpere, după ce va fi ajuns în Virginia. 

El m-a privit cu jind şi eu am bănuit că n-are bani; dar mă 
înşelam căci altceva voia el să spună: 

— Adineauri mi-ai dat să înţeleg, draga mea, a zis, că 
există o cale de a mă întoarce încă înainte de a fi plecat şi 
eu am înţeles că ar fi cu putinţă să mă răscumpăr aici. Mai 


bine plătesc 200 de lire ca să nu plec, decât 100 de lire ca 
să mi se dea drumul, după ce am ajuns acolo. 

— Spui asta, dragul meu, i-am răspuns, fiindcă nu cunoşti 
locurile acelea atât de bine cum le cunosc eu. 

— Se poate, a spus el, dar cred totuşi că, deşi le cunoşti, ai 
face şi tu la fel, dacă n-ai avea, după cum mi-ai spus, o 
mamă acolo. 

I-am răspuns că, în ceea ce o priveşte pe maică-mea, 
trebuie să fi răposat de mulţi ani; cât despre alte rubedenii, 
pe care le-aş putea avea pe acolo, nu le cunosc, caci de 
când nenorocirile mă aduseseră în starea în care mă aflam 
de câţiva ani, nu mai păstrasem nici o legătură cu ele; şi că- 
şi poate închipui uşor că, în calitate de răufăcătoare 
deportată, aş avea parte de o primire rece, când aş călca 
prima oară pe la ele, aşa încât eram hotărâtă să nu le văd, 
în caz că aş ajunge acolo; dar aveam totuşi multe alte 
planuri, planuri care înlăturau tot ce era neplăcut, iar dacă 
el ar fi silit să plece, l-aş învăţa fără greutate cum să facă 
pentru ca să n-ajungă niciodată slugă, cu atât mai mult cu 
cât înţelesesem că nu duce lipsă de bani şi e ştiut că banul e 
singurul prieten în astfel de împrejurări. 

El zâmbi şi-mi răspunse că nu se lăudase a avea bani. Eu l- 
am luat de scurt, spunându-i că nu cred să fi înţeles din 
vorba mea că aştept să mă ajute el cu banii lui; că, pe de 
altă parte, deşi nici eu n-aveam prea mulţi, totuşi nu 
duceam lipsă şi, atâta timp cât aveam, eram gata să sporesc 
avutul lui şi nu să-l micşorez, ştiind că, oricât ar fi avui, în 
caz de deportare, va avea nevoie de toţi. 

El mi-a răspuns la asta foarte drăgăstos. Mi-a spus ca n- 
are mare lucru, dar că niciodată nu se va ascunde de mine, 
dacă eu voi avea nevoie, şi m-a încredinţat că nu la asta se 
gândise vorbind cum vorbise; ci doar că era frământat de 
ceea ce dădusem eu a înţelege; că ştie el ce are de făcut 
aici, dar că, dacă va ajunge acolo, va fi omul cel mai 
neajutorat şi cel mai nenorocit din lume. 


I-am spus că se sperie de lucruri care n-au nimic 
înfricoşător în ele; că dacă are bani, după cum avusesem 
bucuria de a afla, nu numai că va scăpa de umilinţele 
socotite a fi legate de deportare, dar va putea să înceapă 
viaţa pe temelii atât de noi, încât nu se poate să nu 
izbutească, chiar dacă nu dovedeşte mai mult decât 
priceperea obişnuită în astfel de împrejurări că-şi aminteşte 
cu siguranţă cum l-am îndemnat într-acolo cu ani în urmă, 
pentru ca să ne refacem averile pierdute. lar acum, pentru 
a-l încredința de temeinicia vorbelor mele şi de priceperea 
mea desăvârşită în această metodă, ca şi de credinţa mea 
desăvârşită în izbândă, îl rog să mă scape întâi pe mine de 
deportare şi, după aceea, îl voi însoţi de bunăvoie şi în 
libertate şi poate că voi aduce cu mine destui bani ca să-l 
mulţumesc şi pe el. I-am spus că nu-i propun toate astea 
fiindcă, fără ajutorul lui, nu sunt în stare să trăiesc, ci 
fiindcă socotesc că nenorocirile amândurora au fost de 
ajuns ca să ne împace pe amândoi cu gândul de a părăsi 
această parte a lumii şi de a trăi acolo unde nimeni nu ne 
mai poate imputa trecutul, unde nu va mai exista groaza de 
groapa osândiţilor, unde vom privi îndărăt spre toate 
nenorocirile trecute cu nespusă mulţumire, ştiind că 
duşmanii noştri ne-au dat cu totul uitării şi că putem trăi ca 
oameni noi într-o lume nouă, căci nimeni nu va avea nimic 
cu noi, nici noi cu nimeni. 

L-am încolţit cu atâtea argumente şi am răspuns la 
împotrivirea lui înverşunată cu atâta temeinicie, încât omul 
m-a îmbrăţişat, spunându-mi că i-am vorbit cu o sinceritate 
care l-a copleşit că-mi va urma sfatul şi se va strădui să se 
supună soartei, cu speranţa de a găsi mângâiere într-un 
sfătuitor atât de credincios şi un atât de devotat tovarăş în 
nenorocire. Dar, totuşi, mi-a amintit de ce pomenisem eu, 
anume că s-ar putea găsi o cale de a scăpa înainte de 
plecare şi că ar putea exista mijlocul de a nu mai pleca de 
loc, ceea ce, spunea el, ar fi mult mai bine. l-am spus c-o să 
vadă şi o să fie pe deplin mulţumit, fiindcă voi încerca să fac 


tot ce-mi va sta în puteri şi pe calea asta, dar că dacă nu voi 
izbuti, o să fie bine şi altfel. 

Ne-am despărţit după convorbirea asta lungă, cu dovezi 
de bunăvoință şi dragoste, care cred că nu erau mai prejos 
de cele prilejuite de despărţirea noastră din Dunstable, 
dacă nu cumva le şi întreceau şi de abia acum înţelegeam 
eu limpede pricina pentru care n-a vrut el să mă ducă 
atunci până la Londra şi pentru care mi-a spus la despărţire 
că e mai cuminte să nu vină cu mine, aşa cum ar fi făcut, de 
n-ar fi stat lucrurile astfel. 

Am mai amintit că istoria vieţii lui ar fi alcătuit o poveste 
mult mai plăcută decât a mea; şi cel mai straniu lucru din 
povestea asta este că, vreme de douăzeci şi cinci de ani 
încheiaţi, omul s-a îndeletnicit cu o meserie atât de 
nebunească fără să fie prins niciodată şi avusese parte de 
atâtea izbânzi, încât uneori trăia în tihnă şi cu cinste câte 
un an sau doi, în acelaşi loc, ţinând un valet care să-l 
servească, ba adesea se ducea prin cafenele şi-i auzea pe 
cei jefuiţi de el istorisind cum fuseseră jefuiţi, vorbind 
despre locurile şi împrejurările jafului, aşa încât el îi 
recunoştea cu uşurinţă. 

Pare-se că aşa trăia în apropiere de Liverpool în timpul 
când, socotindu-mă bogată, avu nenorocul să mă ia de 
nevastă. Dacă eu aş fi avut averea la care se aşteptase el, 
cred că într-adevăr s-ar fi statornicit şi ar fi trăit ca un om 
cinstit. 

Pe lângă atâtea ghinioane, avusese însă norocul să nu se 
afle chiar pe locul unde se petrecuse jaful pentru care 
fuseseră închişi, şi niciunul dintre cei jefuiţi nu putuse jura 
împotriva lui. Dar pare-se că atunci când a fost prins cu 
banda, un om din ţinut, rău de gură, a cerut osândirea lui; 
şi acum că se dăduse sfoară în ţară, se mai aşteptau şi alte 
mărturii împotrivă-i şi asta era pricina pentru care-l ţineau 
închis. 

Totuşi, propunerea de deportare se făcuse, după cum am 
înţeles eu, la stăruința unui om sus-pus, care-l îmboldea să 


primească; şi, fiindcă era de aşteptat că se vor ivi şi alţii 
care să depună împotriva lui, mi s-a părut că prietenul lui 
avea dreptate şi mă ţineam de el zi şi noapte ca să nu mai 
amâne. 

În cele din urmă, a primit cu mare greutate; dar, deoarece 
nu se citise încuviințarea de deportare în faţa Curţii şi la 
cererea lui, aşa cum era cazul meu, era greu să scape de 
îmbarcarea de bunăvoie, cum îi spusesem eu că ar trebui să 
facă căci prietenul lui garantase că omul va pleca de 
bunăvoie şi nu se va întoarce înainte de termen. 

Greutatea asta mi-a răsturnat toate planurile, căci 
măsurile pe care le-am luat după aceea ca să mă eliberez 
pe mine nu puteau duce la nimic, decât dacă-l părăseam şi-l 
lăsam să plece singur în America, iar el declara că decât 
asta mai bine spânzurătoarea. 

Să mă întorc acum la povestea mea. Se apropia şi pentru 
mine ceasul despărțirii; îngrijitoarea mea, care mi-a rămas 
până la urmă prietenă, încercase să mă scape, dar nu era 
chip decât cu cheltuieli prea mari pentru punga mea, 
ţinând seama de faptul că, dacă nu mă gândeam să mă apuc 
de vechea mea meserie, a rămâne fără leţcaie era mai rău 
decât deportarea, pentru că acolo aveam din ce trăi şi aici 
n-aveam. Pe de altă parte, bunul meu duhovnic făcea ce 
putea pentru a împiedica deportarea dar i s-a răspuns că, în 
urma primei lui cereri, mi se acordase viaţa şi, prin urmare, 
n-ar mai trebui să ceară nimic. Era vădit îndurerat de 
gândul acestei plecări, pentru că, îmi zicea, se temea că 
înrâurirea bună pe care o avusese gândul morţii asupra 
mea, înrâurire sporită de învăţămintele lui, se va pierde şi 
evlaviosul pastor era nespus de îngrijorat din pricina asta. 

Pe de altă parte, acum eu nu mai stăruiam atât de tare să 
rămân, dar îi ascundeam pastorului pricina, aşa încât, până 
la urmă, omul a ştiut că plec cu nespusă silă şi durere. 

În luna februarie, am fost predată împreună cu alţi 
treisprezece deţinuţi unui negustor care făcea negoţ cu 
Virginia şi apoi îmbarcată pe bordul unui vas ancorat la 


Deptford Reach. Ofiţerul închisorii ne-a predat pe bord, iar 
căpitanul vasului i-a dat în schimb dovadă de primire. 

În noaptea aceea, am fost băgaţi în cală şi stăteam atât de 
înghesuiți de credeam c-o să ne înăbuşim din lipsă de aer. 
În dimineaţa următoare, corabia a ridicat ancora şi a 
coborât pe fluviu până într-un loc numit Bugby's Hole şi 
asta în înţelegere cu negustorul, după cum ni s-a spus, ca să 
ni se ia orice mijloc de scăpare. Totuşi, după ce vasul a 
ajuns acolo şi a ancorat, ni s-a dat voie să ieşim pe punte, 
dar nu pe cea de sus, care era păstrată numai pentru 
folosul căpitanului şi al călătorilor. 

Când mi-am dat seama, după zgomotul pe care-l făceau 
oamenii deasupra capului meu şi după mişcarea vasului, că 
o pornisem, am rămas uimită. Mă temeam că vom pleca 
fără a se îngădui prietenilor noştri să ne vadă; dar curând 
după aceea, când am văzut că ancorăm, m-am liniştit, 
fiindcă ni s-a dat de ştire că a doua zi de dimineaţă vom fi 
liberi să ieşim pe punte şi să ne vedem prietenii. 

În noaptea aceea am dormit pe tare la fel ca ceilalţi 
osândiţi, dar pe urmă, cei care aveau ceva aşternut au 
primit cămăruţe pentru dormit şi un locşor pentru un cufăr 
sau o lădiţă cu haine sau rufe (trebuie să adaug: dacă 
aveau, căci unii n-aveau nici cămăşi, nici schimburi, fie ele 
de pânză sau de lână, ci numai ce era pe ei şi nici măcar un 
ban, cu care să se descurce; totuşi am văzut că şi ăştia o 
duceau destul de bine pe vas, mai ales femeile, fiindcă ele 
primeau de la marinarii cărora le spălau rufele destui bani 
ca să-şi cumpere tot ce le trebuie). 

A doua zi de dimineaţă, când ni s-a dat voie să ieşim pe 
punte, am întrebat pe unul dintre ofiţeri dacă mi se poate 
îngădui să trimit o scrisoare pe mal, ca să-mi înştiinţez 
prietenii unde mă aflu şi să mi se trimită câteva lucruri 
trebuincioase. S-a nimerit să vorbesc chiar cu şeful de 
echipaj, un om foarte politicos, curtenitor, care mi-a spus că 
mi se va îngădui tot ce doresc şi ce mi se poate încuviinţa 
fără risc. l-am spus că altceva nu doresc, iar el mi-a răspuns 


că barca se duce la Londra o dată cu fluxul următor, iar el 
va da poruncă să mi se ia scrisoarea. 

Prin urmare, când barca a fost gata de plecare, ofiţerul a 
venit să-mi spună că pleacă şi el cu barca şi că, dacă 
scrisoarea mea e scrisă, se îngrijeşte el de ea. Eu îmi 
pregătisem dinainte pană, cerneală şi hârtie şi aveam o 
scrisoare gata scrisă către îngrijitoarea mea. Şi am mai 
băgat în plic şi una pentru tovarăşul meu de odinioară, 
despre care nu i-am spus nici până la urmă îngrijitoarei că e 
bărbatul meu. În scrisoare, îi scriam îngrijitoarei unde se 
află vasul şi stăruiam să-mi trimită lucrurile pe care mi le 
pregătise pentru marea călătorie. 

O dată cu scrisoarea i-am dat şefului de echipaj şi un şiling 
pentru purtătorul scrisorii, rugându-l să o trimită mai 
departe de îndată ce coboară pe mal, pentru ca să mai pot 
primi prin acelaşi om un răspuns şi să aflu ce se întâmplă cu 
lucrurile mele. 

— Căci, domnule, i-am spus, dacă vasul porneşte înainte 
de le primesc, sunt pierdută. 

Am avut grijă, atunci când i-am dat şilingul să-l las să vadă 
că sunt ceva mai bine înzestrată decât ceilalţi prizonieri că 
am o pungă cu bani destui; şi mi-am dat seama numaidecât 
că, de îndată ce i-a văzut, am avut parte de un tratament 
deosebit de cel pe care l-aş fi avut altfel; căci deşi omul 
fusese într-adevăr binevoitor înainte, dintr-un soi de milă 
firească faţă de mine, o biată femeie în suferinţă, totuşi, 
după aceea, a fost neobişnuit de politicos şi mi-a făcut rost 
să fiu mai bine tratată pe vas decât aş fi fost altminteri. 
Lucrul se va vedea la momentul potrivit. 

Omul a predat cinstit scrisoarea chiar în mâinile 
îngrijitoarei mele şi mi-a adus răspunsul ei; şi o dată cu 
răspunsul, mi-a înapoiat şilingul. 

— Uite-ţi şilingul, zice, fiindcă am predat chiar eu 
scrisoarea. 

Eu nu ştiam ce să spun de mirată ce eram, dar după o 
tăcere am spus: 


— Domnule, eşti prea drăguţ; ar fi fost firesc atunci să-ţi 
plăteşti o trăsură. 

— Nu, nu, face el, sunt plătit cu vârf şi îndesat. Cine-i 
doamna aceea? E sora dumitale? 

— Nu, domnule, am răspuns, nu e rudă cu mine, dareo 
prietenă scumpă, e singura mea prietenă pe lumea asta. 

— Da, zice el, există puţini prieteni de felul ăsta. Plânge 
după dumneata ca un copil. 

— Da, zic eu iarăşi, ar da, cred, 100 de lire ca să mă scape 
din situaţia asta groaznică. 

— Adevărat? Întreabă el. Cred că pentru jumătate din 
banii ăştia te-aş putea îndruma să scapi. 

Cuvintele astea le-a rostit însă încet, ca să nu-l poată auzi 
nimeni. 

— Vai, domnule, am spus eu, pesemne că o fi vorba de o 
scăpare de aşa fel, încât dacă voi fi prinsă din nou, voi plăti 
cu viaţa. 

— Ei, făcu el, odată scăpată de pe corabia asta, trebuie să 
ai singură grijă de dumneata în privinţa asta, nu-ţi pot 
făgădui nimic. Şi pentru moment ne-am oprit cu vorba aici. 

Între timp, îngrijitoarea mea, credincioasă până-n ultima 
clipă, a trimis scrisoarea la închisoare bărbatului meu şi a 
primit răspuns, iar a doua zi a venit chiar ea la mine, 
aducându-mi mai întâi un hamac, împreună cu tot ce ţinea 
de el. Mi-a adus de asemenea un cufăraş dintre cele ce se 
fac pentru marinari, cu tot ce trebuia înăuntru şi plin cu tot 
ce mi-aş fi putut dori; şi, într-un colţ al cufărului, unde se 
afla o despărţitură tainică, mi-am găsit grămăjoara de bani, 
adică atât cât mă hotărâsem să iau cu mine, căci am 
poruncit ca o parte din rezervă să rămână în ţară şi să mi se 
trimită după aceea în mărfuri dintre cele ce-mi vor fi 
trebuincioase, când mă voi statornici acolo fiindcă nu prea 
ai ce face cu banii în ţara aceea, unde cu tutun poţi 
cumpăra orice; de aceea nici n-are rost să pleci cu bani. 

Situaţia mea însă era neobişnuită; nu se cădea să plec fără 
bani sau lucruri, dar pe de altă parte o biată osândită ce 


avea să fie vândută la debarcare ar fi atras luarea-aminte, 
dacă s-ar fi cărat cu un transport de mărfuri şi poate că 
mărfurile i s-ar fi confiscat; aşa încât am luat cu mine numai 
o parte din rezerve, iar restul le-am lăsat pe seama 
îngrijitoarei mele. 

Îngrijitoarea mea mi-ar mai fi adus multe alte lucruri, dar 
nu era chibzuit să apar prea înstărită, cel puţin nu înainte 
de a şti ce fel de om era căpitanul. Când s-a suit 
îngrijitoarea mea pe vas, am crezut c-o să moară i s-a strâns 
inima la vederea mea şi la gândul c-o să se despartă de 
mine, în astfel de împrejurări; şi a plâns atât de groaznic, 
încât multă vreme n-am putut vorbi cu ea. 

Am folosit acest timp ca să citesc scrisoarea tovarăşului 
meu de închisoare, care m-a lăsat rău nedumerită. Îmi 
spunea că-i va fi cu neputinţă să fie scos la timp pentru a 
pleca cu aceeaşi corabie şi, culmea, se întreba dacă-i vor 
îngădui să plece cu vasul cu care voia el, deşi se deporta de 
bunăvoie; spunea că-l vor sui într-o corabie, după alegerea 
lor, şi că va fi dat în seama căpitanului, la fel ca şi ceilalţi 
osândiţi aşa încât nu mai spera câtuşi de puţin să mă vadă 
înainte de vom ajunge în Virginia, ceea ce aproape că-l 
deznădăjduia; ţinând seama, pe de altă parte, că eu s-ar fi 
putut să pier de vreun naufragiu sau de vreo molimă, se 
socotea cea mai nefericită făptură din lume. 

Toate astea mă puneau grozav în încurcătură şi nu ştiam 
ce cale să apuc. l-am spus îngrijitoarei povestea cu şeful de 
echipaj şi ea a început să-mi dea ghes să mă înţeleg cu el; 
dar eu nici nu mă gândeam la una ca asta, înainte de a afla 
dacă bărbatul meu sau tovarăşul meu de închisoare, cum îi 
spunea ea, va fi slobod să mă însoţească. Până la urmă, am 
fost silită să-i dezvălui femeii totul, în afară doar de faptul 
că el mi-era bărbat. I-am spus că mă înţelesesem lămurit cu 
el să plece, dacă i se va da voie să se îmbarce pe acelaşi vas 
şi că descoperisem că omul are bani. 

Pe urmă, i-am spus ce ne propusesem să facem când vom 
ajunge acolo, cum vom lucra pământul şi ne vom statornici 


şi, pe scurt, cum ne vom îmbogăţi fără să mai încercăm vreo 
aventură; şi, ca o mare taină, i-am spus că aveam să ne 
căsătorim, de îndată ce va fi şi el pe bordul vasului. 

Când a auzit asta, ea a încuviinţat numaidecât din toată 
inima plecarea mea şi, din clipa aceea, şi-a pus în cap să mi- 
| scape şi pe el la timp din închisoare, pentru ca să se poată 
îmbarca pe aceeaşi corabie cu mine; lucru pe care, până la 
urmă, l-a izbutit, dar nu fără mari greutăţi, nu fără să fie 
îndeplinite toate formele ce ţin de îmbarcarea unui osândit 
la deportare, ceea ce el nu era de fapt, fiindcă încă nu 
fusese judecat şi de aceea lucrul îl şi umilea nespus. 

Şi acum soarta ne era pecetluită şi ne aflam amândoi pe 
bord, iar ţinta noastră era într-adevăr Virginia, numai că ne 
îndreptam într-acolo în situaţia nedemnă de osândiţi, sortiţi 
să fie vânduți ca sclavi, eu pentru cinci ani, iar el cu 
garanţia că nu se va mai întoarce toată viaţa lui în Anglia de 
aceea el era foarte abătut şi dărâmat. Jignirea de a fi adus 
pe bord aşa cum fusese, adică în chip de prizonier, l-a durut 
foarte tare; fiindcă la început i se spusese că se va deporta 
de bunăvoie, aşa încât să poată umbla slobod ca un 
adevărat gentleman. E drept că nu exista poruncă să fie 
vândut când va ajunge acolo, aşa cum era cazul cu noi 
ceilalţi, şi de aceea a şi fost silit să-i plătească pentru 
călătorie căpitanului, ceea ce noi nu trebuia să facem. Cât 
despre rest, bietul om era neştiutor ca un copil şi trebuia să 
i se spună tot timpul ce are de făcut. 

lar eu am stat în nesiguranţă vreme de trei săptămâni 
încheiate, neştiind dacă bărbatul meu va veni cu mine sau 
nu şi deci, neputându-mă hotări cum şi în ce fel să primesc 
propunerea acelui ofiţer de treabă, lucru care i-a părut 
omului cam ciudat. 

La capătul acestui răstimp, ce să vezi? Bărbatu-meu se 
arată pe bord. Privea în jur cu amărăciune şi descurajare, 
inima lui cea mare era plină de mânie şi dispreţ, fiindcă 
fusese târât de trei gealaţi din Newgate şi azvârlit pe 
corabie ca un osândit, când el nici măcar n-apucase să fie 


judecat. S-a plâns în dreapta şi în stânga prin prietenii lui, 
căci avea, pare-se, interes s-o facă; dar aceştia fuseseră 
împiedicaţi în demersurile lor. Li se spusese că omul 
avusese parte de destule hatâruri, mai ales că, în urmă, de 
când i se îngăduise deportarea, se primiseră astfel de 
rapoarte cu privire la el, încât ar face bine să se socotească 
norocos că nu fusese pus din nou sub urmărire. Răspunsul 
ăsta l-a mai domolit, fiindcă ştia el prea bine ce s-ar fi putut 
întâmpla şi la ce s-ar fi putut aştepta vedea el acum ce 
cuminte fusese sfatul care-l făcuse să primească 
deportarea. După ce i-a mai trecut necazul împotriva 
acestor porci de câini, cum le spunea el, a început să se 
liniştească şi să se înveselească şi când i-am spus cât mă 
bucur să-l ştiu scăpat din mâinile lor, m-a luat în braţe şi a 
recunoscut, cu multă duioşie, că-i dădusem cel mai bun sfat 
cu putinţă. 

— Draga mea, a spus, tu mi-ai scăpat de două ori viaţa; de 
aici înainte ţie îţi va fi închinată şi o să-ţi urmez totdeauna 
sfatul. 

Prima noastră grijă a fost să vedem cum stăm cu gologanii. 
EI a fost foarte cinstit cu mine şi mi-a spus că stătea destul 
de bine cu banii la intrarea în închisoare, dar că trăind 
acolo ca un gentleman şi, mai ales, încercând să-şi facă 
prieteni şi să-şi aranjeze procesul cheltuise mult; pe scurt, 
rămăsese cu 108 lire, în aur, pe care le avea lael. 

Eu i-am dat socoteală cu aceeaşi sinceritate, vreau să zic 
despre banii pe care-i aveam la mine; căci eram hotărâtă 
ca, orice s-ar întâmpla, să nu mă ating de ceea ce lăsasem 
în ţară ca rezervă; în cazul că aş fi murit, ceea ce aveam la 
mine ar fi fost de ajuns pentru el, iar ceea ce rămăsese în 
seama îngrijitoarei mele urma să fie al ei, căci merita pe 
deplin acest lucru. 

Eu aveam la mine 246 de lire şi ceva şilingi; aşa încât 
împreună aveam 354 de lire, dar de când lumea nu s-au 
adunat laolaltă bani strânşi prin mijloace mai păcătoase. 


Marea noastră nenorocire era că n-aveam asupra noastră 
decât bani, o marfă care n-aduce profit pe plantaţii. Cred, 
într-adevăr, că banii lui erau tot ce-i mai rămăsese pe lume, 
aşa cum îmi spusese dar eu, în afară de cele 700-800 de lire 
depuse la bancă atunci când dăduse nenorocirea peste 
mine, şi o prietenă credincioasă cum nu mai era alta pe 
lume, pricepută să gospodărească bani şi care nu se 
încurca în principii, mai aveam încă 300 de lire lăsate ei pe 
mână, în păstrare, după cum am spus; în afară de asta 
aveam la mine o seamă de lucruri de preţ şi, mai ales, două 
ceasuri de aur, puţină argintărie şi câteva inele toate de 
furat. Cu această avere şi aflându-mă în cel de-al 
şaizecişiunulea an al vieţii mele, m-am aventurat spre o 
lume nouă, fie-mi îngăduit să-i zic aşa, ca o sărmană 
osândită, deportată, după ce scăpasem de spânzurătoare. 
Aveam haine sărăcăcioase şi de rând, dar nu zdrenţuite, 
nici murdare şi nimeni de pe vas nu ştia că aveam vreun 
lucru de preţ la mine. 

Totuşi, fiindcă aveam o mulţime de haine foarte bune şi 
rufărie din belşug, poruncisem să-mi fie împachetate în 
două lăzi mari şi încărcate pe bord, nu ca lucruri de ale 
mele ci ca mărfuri trimise în Virginia pe numele meu cel 
adevărat iar chitanţele de încărcare le aveam în buzunar; în 
lăzile astea se aflau argintăria şi ceasurile şi tot ce aveam 
de preţ, în afară de bani, pe care-i ţineam separat, într-o 
deschizătură tainică din cufărul meu, ce nu putea fi găsită 
sau deschisă, dacă ar fi fost descoperită, decât după ce 
cufărul ar fi fost făcut bucățele. 

Corabia începea acum să se umple; s-au îmbarcat şi câţiva 
călători care nu erau osândiţi, şi acestora li s-au rezervat 
locuri în cabina cea mare şi în alte părţi ale vasului, în timp 
ce noi osândiţii eram azvârliţi jos, nici eu nu ştiu pe unde. 
Dar când a sosit şi bărbatu-meu pe corabie, am vorbit cu 
şeful de echipaj care-mi dăduse de la început semne de 
prietenie. l-am spus că mă servise de mai multe ori, iar eu 
nu-l răsplătisem cum se cuvine şi, spunând asta, i-am pus o 


guinee în mână. l-am spus că sosise pe bord şi soţul meu, că 
deşi acum eram loviți de nenorocire, totuşi fusesem alt soi 
de oameni decât nenorociţii în ceata cărora venisem şi 
doream să ştiu, dacă nu cumva căpitanul ar putea fi 
înduplecat să ne facă oarecare înlesniri pe vas, în schimbul 
cărora noi l-am răsplăti după cum va crede dumnealui de 
cuviinţă, iar pe el, şeful de echipaj, l-am cinsti pentru 
osteneala de a ne fi mijlocit toate astea. Ela luat guineea cu 
mare mulţumire, după cum mi s-a părut mie, şi mi-a 
făgăduit tot ajutorul lui. 

După aceea, mi-a spus că, în ce priveşte căpitanul, unul 
dintre oamenii cei mai de treabă din lume, nu se îndoieşte 
că se vă lăsa uşor convins să ne facă înlesnirile pe care le 
dorim şi, ca să mă liniştească, mi-a spus că la fluxul următor 
se duce la el anume ca să-i vorbească despre asta. A doua zi 
de dimineaţă, după ce am dormit ceva mai târziu decât de 
obicei, l-am văzut, de îndată ce m-am trezit şi am început să 
mă uit afară pe punte. Îşi vedea de treabă printre oamenii 
săi. M-am cam întristat când l-am văzut acolo şi m-am 
îndreptat către el; omul m-a zărit şi a venit spre mine, dar 
eu, nelăsându-l să vorbească el mai întâi, i-am spus 
zâmbind: 

— Mă tem, domnule, că m-ai uitat, fiindcă te văd foarte 
prins. 

El mi-a răspuns numaidecât: 

— Vino cu mine şi ai să vezi. 

M-a luat în cabina mare şt acolo şedea un domn bine, care 
scria cu un teanc de hârtii în faţă. 

— Uite-o, spuse şeful de echipaj către cel care scria, pe 
doamna, despre care ţi-a vorbit căpitanul. Şi zise, 
întorcându-se spre mine: Sunt atât de departe de a fi uitat 
de dumneata, încât am fost până la locuinţa căpitanului şi i- 
am repetat întocmai cele ce mi-ai spus cu privire la dorinţa 
de a avea parte, dumneata şi soţul dumitale, de unele 
înlesniri; iar căpitanul l-a trimis pe domnul acesta, care e 
secundul vasului, anume ca să-ţi arate tot ce trebuie şi să-ţi 


facă rost de toate înlesnirile dorite şi m-a mai rugat să te 
încredinţez că nu vei fi privită aşa cum te-ai fi aşteptat, ci cu 
respectul de care au parte şi ceilalţi călători. 

După aceea mi-a vorbit secundul şi, nedându-mi răgaz să 
mulţumesc şefului de echipaj, a întărit spusele acestuia şi a 
adăugat că era plăcerea căpitanului de a se arăta 
binevoitor şi milos, mai ales faţă de cei asupra cărora se 
abătuseră nenorociri; şi, spunând aşa, mi-a arătat câteva 
cabine, unele despărțite chiar din cabina mare, altele 
aparte, dincolo de locul cârmaciului, dar răspunzând în 
cabina mare şi făcute anume pentru călători şi mi-a dat voie 
să aleg după voie. Eu am ales cabina de lângă cârmă, în 
care era loc destul să ne aşezăm cufărul şi lăzile, ba mai era 
şi o masă pe care puteam să mâncăm. 

După aceea, secundul a adăugat că şeful de echipaj 
vorbise căpitanului atât de frumos despre mine şi despre 
soţul meu, încât primise poruncă să ne spună că vom lua 
masa cu el, dacă socoteam cu cale, în tot timpul călătoriei, 
aşa cum făceau călătorii că, dacă voiam, puteam să ne 
aducem ceva hrană proaspătă; sau dacă nu, puteam folosi 
proviziile obişnuite, pe care aveam să le împărţim cu el. 
Erau veşti foarte înviorătoare pentru mine, după atâtea 
greutăţi şi necazuri. I-am mulţumit, spunându-i că ar fi bine 
să ne înţelegem chiar cu căpitanul şi i-am cerut voie să-i 
împărtăşesc vestea şi soţului meu, care nu se simţea bine şi 
încă nu ieşise din cabină. Drept care m-am dus la el, iar 
soţul meu care mai era încă foarte abătut de jignirea ce i se 
făcuse (aşa zicea el) şi încă nu-şi venise în fire, se învioră 
într-atât când auzi de primirea ce ni se va face pe vas, încât 
părea alt om iar pe faţă i se citea o nouă vlagă şi un nou 
curaj. Într-atât este de adevărat că atunci când se lasă 
doborâte de durere, sufletele cele mai mari cad pradă celei 
mai crunte deznădejdi. 

După un scurt răgaz, în care-şi veni în fire, bărbatul meu 
urcă, împreună cu mine şi-i mulţumi secundului pentru 
bunăvoința ce ne-o arătase şi, tot prin el, trimise şi 


căpitanului mulţumirile cuvenite, arătându-se gata să 
plătească înainte costul călătoriei şi toate înlesnirile 
primite. Secundul i-a răspuns că, în după-amiaza aceea, 
căpitanul va fi pe bord şi deci va putea să-i împărtăşească 
chiar el toate acestea. Şi într-adevăr, în după-amiaza aceea, 
căpitanul se arătă, iar noi ne dădurăm seama că e omul 
curtenitor şi îndatoritor, pe care ni-l zugrăvise şeful de 
echipaj. Căpitanul s-a arătat atât de încântat de purtările 
bărbatului meu încât, fără multă vorbă, nu ne-a lăsat să 
păstrăm cabina aleasă de noi, ci ne-a dat una care, cum 
spuneam, dădea în cabina cea mare. 

Şi omul nu cerea mare lucru şi nici nu se arăta hulpav şi 
dornic să ne jupoaie, căci toată călătoria şi masa ne-au 
costat cincisprezece guinee şi tot în preţul ăsta am mâncat 
la masa căpitanului şi am petrecut bine. 

Căpitanul dormea în cealaltă parte a cabinei mari, căci îşi 
dăduse „foişorul” cum îi zicea el, unui plantator bogat, cu 
soţia lui şi cei trei copii, care mâncau separat. Mai erau 
câţiva călători obişnuiţi, în partea cârmei cât despre vechii 
noştri tovarăşi, aceştia erau ţinuţi în cală şi urcau foarte rar 
pe punte. 

Nu m-am putut stăpâni să nu-i împărtăşesc îngrijitoarei 
mele veşti despre tot ce ni se întâmplase; era drept ca ea, 
care avea atâta grijă de mine, să afle despre norocul meu. 
În afară de asta, aveam nevoie de ajutorul ei, ca să-mi facă 
rost de câteva lucruri trebuincioase pe care înainte mă 
sfiam să arăt că le am acum însă aveam o cabină şi loc unde 
să mi le ţin, încât am comandat o mulţime de bunătăţi, care 
să ne îndulcească drumul, ca de pildă: brandy, zahăr, lămâi 
şi altele. Ne gândeam să facem punch şi să-l ospătăm pe 
binefăcătorul nostru, căpitanul; am mai cerut nenumărate 
lucruri de băut şi de mâncat de asemenea un pat mai mare 
şi aşternut pe măsură; pe scurt, eram hotărâți să nu ducem 
lipsă de nimic. 

Dar nu făcusem încă rost de nimic care să ne folosească 
atunci când vom ajunge şi vom începe să ne numim 


plantatori; iar eu eram departe de a fi neştiutoare cât 
priveşte cele trebuincioase în astfel de împrejurări mai ales, 
tot soiul de unelte pentru munca plantatorului şi pentru 
clădit; tot felul de mobile, pe care, dacă le-am fi cumpărat 
acolo, la ţară, ne-ar fi costat cu siguranţă dublu. 

Am stat de vorbă în privinţa asta cu îngrijitoarea mea, iar 
ea l-a căutat pe căpitan şi i-a împărtăşit speranţa că 
nefericiţii ei de veri, cum ne spunea nouă, vor găsi o cale de 
a-şi recăpăta libertatea, când vor ajunge dincolo, şi aşa a 
început să pomenească despre mijloace şi condiţii, lucruri 
despre care va mai fi vorba la locul potrivit; şi după ce l-a 
iscodit astfel pe căpitan, i-a dat să înţeleagă că, deşi ne 
îmbarcasem în împrejurări nefericite, totuşi nu eram atât 
de lipsiţi de cele trebuincioase încât să nu ne putem apuca 
de lucru acolo, ba chiar i-a spus că eram hotărâți să ne 
statornicim şi să trăim ca plantatori. Căpitanul a făgăduit 
tot ajutorul lui, i-a spus pe ce cale te poţi apuca de astfel de 
treburi şi cât este de uşor, ba chiar sigur ca nişte oameni 
harnici să-şi refacă averea în felul ăsta. 

— Doamnă, zice, nu-i nici o ruşine ca un om să fie trimis în 
ţara aceea, chiar în împrejurări mai proaste decât cele în 
care văd că se află verii dumitale, dacă oamenii se apucă de 
treabă, cu cap, când ajung acolo. 

Pe urmă ea l-a întrebat ce lucruri ar fi potrivite să ducem 
cu noi, iar el, ca un cunoscător, i-a spus aşa: 

— Doamnă, verii dumitale trebuie să găsească întâi pe 
cineva care să-i cumpere ca servitori, aşa cum glăsuieşte 
regula deportării şi, pe urmă, în numele omului care i-a 
cumpărat, pot face ce vor; fie să cumpere o plantație 
cultivată dinainte, fie să cumpere pământul de la cârmuire 
şi să înceapă ei să lucreze unde le place şi amândouă 
lucrurile se pot face. 

Ea i-a cerut ajutorul pentru primul fel de înjghebare, iar el 
i-a făgăduit că o să ia totul asupra sa şi, într-adevăr, şi-a 
ţinut cu credinţă făgăduiala. Cât despre rest, a făgăduit că 
ne va pune în legătură cu oameni, care ne pot da sfatul cel 


mai bun fără a ne sili să-l urmăm, ceea ce era mai mult 
decât ne puteam dori. 

După aceea, ea l-a întrebat dacă n-ar fi bine să ne 
înzestreze cu unelte şi materiale trebuincioase 
plantatorilor, iar el a zis: 

— Sigur, neapărat. 

lar ea i-a cerut ajutorul pentru treaba asta şi a spus că ne 
va face rost de toate cele trebuincioase, fără să se uite la 
cheltuială. Drept care, eli-a dat o listă cu cele trebuincioase 
unui plantator, care se ridica, după socoteala lui, la vreo 
optzeci sau o sută de lire. Pe scurt, femeia s-a apucat să 
cumpere totul cu atâta pricepere, de parcă ar fi fost o veche 
negustoreasă din Virginia. Numai că, la cererea mea, a 
cumpărat cam de două ori mai mult din fiecare lucru trecut 
în listă. 

Toate astea le-a încărcat pe bord pe numele ei, a scos o 
chitanţă de încărcare pentru ele, a trecut-o pe numele lui 
bărbatu-meu şi a asigurat apoi încărcătura pe numele ei 
aşa încât orice s-ar fi întâmplat, orice nenorocire s-ar fi 
abătut asupra noastră, noi eram la adăpost. 

Ar fi trebuit să vă spun că bărbatu-meu i-a încredinţat ei 
toată averea lui de 108 lire pe care o purta la dânsul, după 
cum am mai spus, pentru ca ea s-o investească, iar eu i-am 
dat, la rândul meu, o sumă frumuşică pe deasupra; aşa 
încât n-am intrat de fel în rezerva pe care o lăsasem în 
seama ei, fiindcă după toate cheltuielile astea tot mai aveam 
aproape 200 de lire în bani, ceea ce era mai mult decât 
îndestulător pentru țelul nostru. 

În aceste împrejurări, veseli, ba chiar foarte voioşi de a ne 
vedea chivernisiţi atât de bine, am ridicat ancora din 
Bugby's Hole spre Gravesend, unde corabia a mai zăbovit 
vreo zece zile şi unde căpitanul s-a mutat de-a binelea pe 
bord. Aci căpitanul s-a dovedit faţă de noi de-o bunăvoință 
la care zău că nu ne puteam aştepta, anume ne-a lăsat să 
coborâm pe țărm ca să mai luăm aer, după ce ne-am dat 
cuvântul că nu vom fugi, ci că ne vom întoarce iarăşi 


cuminţi pe bordul corăbiei. Aceasta era o asemenea dovadă 
de încredere, încât bărbatu-meu se simţi copleşit şi îi spuse 
cu recunoştinţă că, deoarece nu va putea în nici un fel să 
răsplătească cum se cuvine o atare bunăvoință, nu se poate 
gândi s-o primească şi nici nu i-ar tihni să ştie că, din 
pricina lui, căpitanul riscă atât. După un schimb de 
politeţuri, i-am dat soţului meu o pungă cu optzeci de 
guinee şi el i-a pus-o căpitanului în mână. 

— Iată, căpitane, a zis, ceva care să te asigure în parte, de 
credinţa noastră; dacă ne purtăm necinstit cu dumneata în 
orice privinţă, a dumitale să fie. Şi după asta, am coborât pe 
țărm. 

Într-adevăr, căpitanul avea de ce să fie sigur că suntem 
hotărâți să plecăm; după ce adunasem atâtea lucruri ca să 
ne statornicim acolo, n-ar fi fost chibzuit să rămânem în 
Anglia, punându-ne şi vieţile în primejdie, fiindcă asta ar fi 
însemnat. Pe scurt, am coborât cu toţii pe mal împreună cu 
căpitanul, am cinat împreună la Gravesend, ne-am înveselit, 
am petrecut toată noaptea, am dormit tot în locul unde am 
cinat şi ne-am întors frumos pe bord, împreună cu el, a 
doua zi de dimineaţă. Am adus cu noi zece duzini de sticle 
cu bere bună, nişte vin, păsări şi alte lucruri din astea, 
despre care ştiam că nu strică pe corabie. 

În tot timpul ăsta, îngrijitoarea mea era mereu cu noi şi 
ne-a însoţit până la Downs, împreună cu nevasta 
căpitanului, cu care a plecat după aceea înapoi. N-am jelit 
când m-am despărţit de mama mea, aşa cum am jelit când 
m-am despărţit de ea şi de atunci n-am mai văzut-o 
niciodată. A treia zi, după sosirea la Downs, am avut un vânt 
bun de răsărit şi am pornit de acolo în ziua de zece aprilie. 
Nu ne-am mai oprit nicăieri, până când am fost împinşi pe 
coasta Irlandei de un vânt puternic şi atunci corabia a 
ancorat într-un golf mic, lângă un râu de al cărui nume nu- 
mi amintesc, dar oamenii ziceau că apele lui coboară de la 
Limerick şi că e râul cel mai mare din Irlanda. 


Şi, fiindcă aici vremea proastă ne-a oprit câtăva vreme, 
căpitanul, care rămăsese acelaşi om drăguţ şi vesel de la 
început, ne-a luat din nou pe amândoi pe țărm cu el. O 
făcea acum în semn de bunăvoință faţă de bărbatu-meu, 
care suferea din pricina mării, mai ales când sufla vântul 
atât de tare. Şi iar am cumpărat din belşug hrană 
proaspătă, carne de vacă, de porc, de oaie şi păsări, iar 
căpitanul a aşteptat până ce s-au pus la sărat vreo cinci- 
şase putini de carne, ca să asigure astfel cu provizii vasul 
pentru mai multă vreme. După nici cinci zile, vremea s-a 
liniştit şi, stârnindu-se un vânt prielnic, am ridicat pânzele 
din nou, iar după patruzeci şi două de zile am debarcat cu 
bine pe coasta Virginiei. 

Când ne-am apropiat de țărm, căpitanul m-a chemat la el 
şi mi-a spus că înţelesese din cuvintele mele că am rude 
prin locurile astea şi că, deoarece mai fusesem pe aici, îşi 
închipuie că îmi sunt cunoscute obiceiurile în legătură cu 
debarcarea celor osândiţi la deportare. l-am spus că nu; şi 
că în ceea ce priveşte rubedeniile mele din locurile acelea, 
putea fi sigur că nu mă voi arăta nici uneia, cât timp voi fi 
prizonieră, iar în ce priveşte restul, ne lăsăm cu totul pe 
seama lui şi a ajutorului pe care avusese bunăvoința să ni-l 
făgăduiască. Mi-a spus, că trebuie să găsesc pe cineva în 
locurile acelea, care să vină să mă cumpere ca slugă şi care 
să răspundă de mine faţă de guvernatorul ţării, dacă acesta 
îi va cere socoteală. I-am spus c-o să fac aşa cum mă învaţă 
el aşa încât ela adus un plantator cu care a început, 
chipurile, să se târguiască pentru cumpărarea mea ca 
slugă, căci bărbatul meu nu trebuia să fie vândut. Şi aşa am 
fost vândută de formă şi am plecat pe țărm cu plantatorul. 
Căpitanul ne-a însoţit, ne-a dus până la o casă, nu ştiu dacă 
trebuie să-i spun cârciumă sau nu, şi aici ni s-a dat câte o 
ceaşcă cu punch făcut din rom şi altele şi ne-am înveselit 
foarte. După câtva timp, plantatorul mi-a dat o hârtie de 
slobozenie şi o adeverinţă că l-am servit cu credinţă şi, încă 
de a doua zi, am fost liberă să mă duc încotro îmi place. 


Pentru acest serviciu, căpitanul mi-a cerut şase mii de 
funţi de tutun, pe care spunea că i le datorează armatorului 
lui şi noi le-am cumpărat numaidecât şi i-am dăruit pe 
deasupra douăzeci de guinee, cu care el s-a arătat mai mult 
decât mulţumit. 

N-are rost, din mai multe pricini, să spun amănunţit în 
care parte din colonia Virginia ne-am statornicit ajunge să 
pomenesc că am intrat pe fluviul cel mare Potomac, fiindcă 
vasul mergea într-acolo pe acolo aveam de gând la început 
să ne aşezăm, dar în urmă ne-am schimbat părerea. 

Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am coborât toate 
lucrurile pe țărm şi le-am pus într-o magazie închiriată 
împreună cu locuinţa în micul cătun sau sat unde am 
debarcat, zic, primul lucru pe care l-am făcut a fost să 
întreb de maică-mea şi de fratele meu (nenorocitul pe care 
l-am luat de soţ, după cum am povestit pe-ndelete). De la 
prima cercetare, am aflat că maică-mea murise; că fratele 
sau bărbatul meu trăia şi, ceea ce era mai neplăcut, am 
aflat că se 'mutase de pe plantaţia unde locuisem eu şi că 
acum trăia împreună cu unul din fiii săi pe o plantație, chiar 
în locul unde debarcasem şi închiriasem noi magazia. 

La început am rămas cam uimită, dar după ce m-am 
încredinţat că nu mă poate recunoaşte, nu numai că m-am 
liniştit de-a binelea, dar am şi simţit imboldul de-a-l vedea, 
dacă era cu putinţă fără ca el să mă vadă pe mine. Cu 
scopul ăsta, am întrebat în dreapta şi în stânga până ce-am 
aflat unde-i plantaţia lui şi, însoţită de o femeie din partea 
locului, pe care o luasem ca să mă ajute, femeie cu ziua cum 
se spune la noi, am pornit să cutreier ţinutul, ca şi cum n-aş 
fi avut alt gând decât să cunosc locurile şi să mă uit în jur. 
Până la urmă, m-am apropiat atât de tare, încât i-am văzut 
şi casa. Am întrebat femeia a cui e plantaţia mi-a răspuns 
că-i al unuia şi, căutând în juru-i cu privirea, mi-a zis: 

— Uite-l pe proprietarul plantaţiei împreună cu taică-său. 

— Cum le zice pe numele de botez? Întreb eu. 


— Nu ştiu, zice, cum îl cheamă pe bătrân, dar lui fiu-său îi 
zice Humphry şi cred, zice, că şi pe taică-său tot aşa îl 
cheamă. 

Vă închipuiţi, dacă puteţi, ce amestec de bucurie şi spaimă 
a pus stăpânire pe gândurile mele în clipa aceea, căci am 
înţeles numaidecât, după omul pe care mi l-a arătat femeia 
şi care era frate-meu, că băiatul nu era altul decât fiul meu. 
Nu purtam mască, dar mi-am tras gluga peste faţă ca să fiu 
sigură că, după peste douăzeci de ani şi neaşteptându-se să 
mă vadă pe meleagurile acelea, n-o să mă poată 
recunoaşte. Dar nici nu era nevoie de atâta prevedere, 
fiindcă omul nu mai vedea limpede din pricina unei boli de 
ochi şi de-abia era în stare să găsească drumul şi să se 
ferească de a intra într-un copac sau într-un şanţ. Când s-au 
apropiat de noi, am spus: 

— Pe dumneata te cunoaşte, doamnă Owen? (aşa i se 
spunea femeii). 

— Da, spuse ea, dacă mă aude vorbind, mă recunoaşte; 
dar de văzut nu vede destul de bine ca să mă recunoască pe 
mine sau pe oricine o fi şi mi-a spus povestea cu vederea lui, 
cum v-am spus-o şi eu. 

Asta m-a făcut să mă simt în siguranţă şi mi-am dat gluga 
pe spate, lăsându-i să treacă pe lângă mine. E un lucru 
groaznic pentru o mamă să-şi vadă fiul, cu chipul unui tânăr 
frumos, chipeş, înfloritor şi să nu îndrăznească să i se 
dezvăluie sau să-l recunoască. Le poftesc pe toate mamele 
cu copii care citesc aceasta să se gândească şi să-şi 
închipuie cu ce strângere de inimă m-am stăpânit cum 
tânjea sufletul în mine să-l îmbrăţişez, să plâng pe umărul 
lui; cum mi se părea că mi se răsucesc măruntaiele, că-mi 
tremură mădularele, dar nu ştiam ce să fac, tot aşa după 
cum acum nu ştiu cum să dau grai acelor chinuri! După ce 
s-a depărtat, am rămas tremurând, cu privirea aţintită, 
uitându-mă după el, până nu l-am mai văzut după aceea m- 
am aşezat pe iarbă, pe un loc pe care mi-l alesesem dinainte 
şi, prefăcându-mă că mă întind ca să mă odihnesc, m-am 


întors cu spatele la femeie şi am plâns cu faţa în jos, 
sărutând pământul pe care păşise el. 

N-am putut să-mi ascund atât de bine tulburarea, încât 
femeia aceea să nu-şi dea seama de nimic. Credea că nu mă 
simt bine şi am fost silită să mă prefac că-i adevărat atunci 
ea m-a îndemnat să mă ridic, căci pământul fiind jilav era 
primejdios să stau pe jos, iar eu am ascultat-o şi ne-am 
departat. 

Pe drumul de întoarcere, tot vorbind despre domnul acela 
şi fiul lui, s-a ivit un nou prilej de întristare pentru mine. 
Femeia a început, ca şi cum ar fi vrut să mă înveselească cu 
o poveste: 

— Se vorbesc lucruri foarte ciudate prin vecini, în locurile 
unde a trăit înainte domnul ăsta. 

— Ce anume? Zic eu. 

— Păi, zice ea, în tinereţea lui, bătrânul a fost în Anglia şi 
s-a îndrăgostit acolo de o fată tânără, una dintre femeile 
cele mai frumoase din câte s-au pomenit pe-aici; s-a însurat 
cu ea şi a adus-o la maică-sa, care pe atunci mai trăia. A 
trăit câţiva ani cu ea pe aici şi a avut câţiva copii, dintre 
care unul e tânărul care-l însoțea acum; dar, după câtva 
timp, bătrâna, mama lui, povestind lucruri ce o priveau pe 
ea, de pe timpul cât fusese în Anglia, care lucruri nu erau 
prea curate, noră-sa a început să se mire şi să se tulbure; 
pe scurt, când au cercetat lucrurile mai în adâncime, a 
apărut, fără putinţă de tăgadă, că ea, bătrâna, era mama 
noră-si şi că prin urmare fiu-său era fratele neveste-si, lucru 
care a îngrozit familia şi i-a tulburat într-atât, încât aproape 
că şi-au ieşit din minţi din pricina asta. Femeia cea tânără n- 
a mai vrut să trăiască cu bărbatu-său, el a umblat câtăva 
vreme ca smintit şi, în cele din urmă, cea tânără a plecat în 
Anglia şi de atunci nu s-a mai auzit de ea. 

E uşor de ghicit că povestea asta m-a tulburat în chip 
neobişnuit, dar mi-e cu neputinţă să-mi zugrăvesc 
tulburarea. Mă prefăceam mirată de poveste şi-i puneam 
femeii mii de întrebări, cerând amănunte pe care vedeam 


că le cunoaşte de-a fir a păr. În cele din urmă, am întrebat-o 
ce s-a întâmplat cu familia, când a murit doamna cea 
bătrână, adică maică-mea şi ce a rămas de pe urma ei căci 
maică-mea îmi făgăduise solemn că, înainte de a muri, se va 
gândi la mine şi va rândui lucrurile astfel încât, dacă voi fi în 
viaţă, să ajung într-un fel sau altul să am parte de 
moştenire, fără ca fiu-său, fratele şi soţul meu, să aibă 
putere să mă împiedice. Femeia mi-a răspuns că nu ştie 
prea bine cum fusese totul rânduit, dar i se spusese că 
maică-mea lăsase nişte bani, care proveneau din ipotecarea 
plantaţiei în folosul fetei ei, dacă vreodată se va afla de ea, 
fie în Anglia sau pe alte meleaguri, iar garant rămăsese 
tocmai acel fiu, pe care îl văzusem alături de taică-său. 

Veştile astea erau prea bune pentru mine ca să le trec cu 
vederea şi vă închipuiţi că m-au năpădit mii de gânduri 
despre calea pe care trebuie s-o apuc, despre felul cum 
trebuie să mă dezvălui sau dacă e bine să dezvălui totul. 

Era un nod pe care nu mă pricepeam să-l desfac şi nici nu 
ştiam măcar cum să încep. Trăiam sub o apăsare, zi şi 
noapte. Nu mai puteam nici să dorm, nici să vorbesc, aşa 
încât bărbatu-meu a băgat de seamă s-a întrebat ce m-o fi 
durând şi s-a străduit să mă înveselească, dar nimic nu-mi 
ajuta. Mă îndemna să-i spun ce mă tulbură, dar eu amânam 
mereu, până când, ca să scap de cicălelile lui, am fost silită 
să născocesc o poveste, care nu era lipsită de un miez de 
adevăr. l-am spus că sunt tulburată, fiindcă descoperisem 
că trebuie să ne mutăm şi să ne schimbăm planurile de 
statornicire, căci îmi dădeam seama că voi fi recunoscută 
dacă vom rămâne prin locurile astea i-am spus că, după 
moartea mamei, câteva rude de-ale mele se aşezaseră în 
ţinutul unde ne aflam noi acum şi că trebuie fie să mă 
descopăr, ceea ce în împrejurările de faţă n-ar fi chibzuit 
din mai multe pricini, fie să ne mutăm; că nici eu nu ştiam 
ce să fac şi asta era cauza tristeţii mele. 

El a fost de părerea mea, cum că nu e cuminte să mă fac 
cunoscută, în împrejurările în care venisem, şi, prin urmare, 


mi-a spus că e gata să se mute în orice parte a ţării şi chiar 
în altă ţară, dacă socot eu de cuviinţă. Dar acum se ivea altă 
greutate: anume dacă mă mutam în altă colonie, nu mai 
aveam cum să pornesc cercetările pentru a pune mâna pe 
ce-mi lăsase maică-mea. Dar nici vorbă nu putea fi să-i 
dezvălui soţului meu de acum taina căsătoriei mele de 
odinioară. Nu era o istorie ce se putea spune şi nici nu 
puteam să-mi închipui care ar fi fost urmările acestei 
dezvăluiri mai ales nu era cu putinţă să nu se împrăştie 
zvonul prin tot ţinutul şi să nu afle toţi cine eram şi ce eram 
acum. 

Frământarea asta a mai durat multă vreme şi l-a neliniştit 
tare pe bărbatu-meu fiindcă el credea că nu sunt sinceră cu 
el şi nu-i dezvălui tot ce mă doare; şi-mi spunea adesea că 
se întreabă cu mirare ce-o fi făcut el de nu-i încredinţez 
orice, mai ales ceea ce mă face să sufăr şi să mă întristez. 
Adevărul e că ar fi trebuit să-i încredinţez orice, căci nu 
cunoscusem bărbat mai vrednic de încredere; dar lucrul 
ăsta nu ştiam cum să-l dezvălui şi cum n-aveam pe nimeni 
faţă de care să-mi uşurez sufletul măcar în parte, povara 
era prea grea pentru cugetul meu; n-au decât să spună unii 
cât le-o plăcea că femeile nu-s în stare să păstreze o taină, 
dar viaţa mea e pentru mine dovada cea mai hotărâtă că 
nu-i aşa totuşi, fie că-i vorba de femei sau de bărbaţi, o 
taină trebuie oricând s-o destăinuieşti unui om de 
încredere, unui prieten apropiat, căruia să-i poţi împărtăşi 
bucuria sau durerea, oricare ar fi, căci altfel povara e 
îndoită şi uneori nici n-o mai poţi îndura; şi pentru adevărul 
spuselor mele cer oamenilor să depună mărturie. 

Din această pricină s-a întâmplat adesea ca atât bărbaţi 
cât şi femei, şi încă bărbaţi dintre cei mai înzestrați în alte 
privinţe, să se arate slabi în privinţa asta şi să nu fie în stare 
să poarte povara unei bucurii sau a unei dureri tainice, ci să 
fie siliţi s-o împărtăşească, uneori numai ca să se uşureze şi 
să-şi elibereze cugetul, apăsat de povară. Şi asta nu e 
nicidecum semn de nesăbuinţă, ci urmarea firească a 


lucrului; căci dacă oamenii aceştia s-ar fi luptat mai mult 
timp cu povara, cu siguranţă că ar fi vorbit în somn şi ar fi 
trădat taina, oricât ar fi fost ea de grozavă, fără să ţină 
seama de omul faţă de care o dau la iveală. Nevoia aceasta 
firească are uneori o înrâurire atât de puternică asupra 
cugetelor unor oameni vinovaţi de nelegiuiri fioroase, ca de 
pildă un omor înfăptuit pe ascuns, încât ei s-au văzut siliţi să 
dezvăluie totul, măcar că urmarea a fost pieirea lor. Acum, 
deşi e adevărat că gloria acestor dezvăluiri şi destăinuiri 
trebuie s-o aibă dreptatea cerească, totuşi e sigur că pronia 
divină, care lucrează de obicei mână în mână cu natura, se 
foloseşte de fapte fireşti pentru a produce urmări 
nemaipomenite. 

Aş putea să dau multe pilde însemnate spre întărirea celor 
de mai sus, pilde adunate din convorbirile mele lungi cu 
răufăcătorii. Am cunoscut unul, în vremea când eram 
închisă la Newgate, unul dintre cei ce erau numiţi păsări de 
noapte. Nu ştiu ce cuvânt se întrebuinţează acum pentru 
asta. Pot însă să vă spun că el se învârtise să plece din 
închisoare în fiecare noapte şi atunci îşi făcea poznele, dând 
de lucru pentru a doua zi acelor oameni preacinstiţi ce se 
numesc prinzători de hoţi şi care înapoiază, în schimbul 
unei recompense, ceea ce au furat în ajun. Despre omul 
acesta se ştia sigur că va spune în somn tot ce făcuse, până 
la ultimul pas, că va mărturisi ce furase şi de unde, ca şi 
cum ar fi făgăduit să mărturisească, treaz fiind. De aceea el 
era nevoit, după ce se întorcea din hoinăreala de noapte, să 
se încuie sau să fie încuiat de unul din paznicii care-l avea în 
grijă, pentru ca nimeni să nu-l poată auzi; pe de altă parte, 
după ce turna toate amănuntele şi-şi istorisea pe larg 
isprăvile şi izbânzile oricărui tovarăş sau frate întru hoţie 
sau chiar şi patronilor săi, cum ar fi mai potrivit să le spun, 
totul era în ordine şi omul dormea la fel de liniştit ca oricare 
altul. 

Deoarece supun cititorilor această istorie a vieţii mele de 
dragul moralei înțelepte ce se desprinde din fiecare 


părticică, pentru ca ea să poată folosi drept învăţătură, 
mijloc de prevedere şi îndreptare oricărui cititor, 
nădăjduiesc că cele spuse mai înainte nu vor trece drept un 
ocol fără rost, căci ele privesc pe unii oameni care sunt 
nevoiţi să dea pe faţă cele mai mari taine, fie ale lor, fie ale 
altora. 

Apăsată de această povară, mă zbăteam în împrejurările 
pe care le-am pomenit şi n-am găsit uşurare decât când am 
dezvăluit soţului meu atât cât credeam eu că e trebuincios 
ca să-l conving că trebuie să ne gândim a ne statornici în 
altă parte a lumii; şi următoarea întrebare ce se afla în faţa 
noastră era înspre care dintre aşezările englezeşti să ne 
îndreptăm. Bărbatul meu era străin de tot în ţara asta şi 
nici măcar n-avea idee despre situaţia geografică a 
diferitelor locuri; iar eu care. Până ce am scris rândurile 
astea, nici nu ştiam ce înseamnă cuvântul geografie, n- 
aveam decât cunoştinţe generale, prinse din convorbirile 
lungi cu oamenii care veneau sau plecau spre alte locuri; 
dar atâta ştiam că Maryland, Pennsylvannia, East şi West 
Jersey, New York şi New England se aflau toate la 
miazănoapte de Virginia şi că, prin urmare, erau toate 
ţinuturi cu climă mai rece din pricina asta, nici nu mă 
ispiteau. Căci fiind din fire iubitoare de vreme călduroasă, 
acum că înaintam în vârstă, mă feream şi mai tare de frig. 
De aceea mă gândeam să mă mut în Carolina, care este cea 
mai sudică dintre coloniile englezeşti de pe continent; şi 
într-acolo am propus să plecăm, cu atât mai mult cu cât de 
acolo puteam uşor să mă întorc, oricând aş fi găsit cu cale 
să cercetez ce s-a întâmplat cu lucrurile maică-mi şi să le 
cer. 

După ce am luat această hotărâre, am propus soţului meu 
să ne luăm toate lucrurile, să plecăm din locul unde ne 
găseam şi să ne statornicim în Carolina soţul meu a 
încuviinţat cu uşurinţă prima parte, anume că nu era 
potrivit să rămânem pe loc, căci eu îl încredinţasem că aici 
vom fi recunoscuţi restul i l-am ascuns. 


Dar acum altă greutate îmi stătea în cale. Lucrul cel mai 
de căpetenie îmi apăsa tot mai mult cugetul şi nu puteam să 
mă gândesc a pleca din acel ţinut, fără să fac, într-un fel sau 
altul, o cercetare cu privire la ce-mi lăsase maică-mea 
moştenire; şi nu eram în stare să îndur liniştită gândul că 
plec, fără să mă dau pe faţă fostului meu bărbat (fratelui 
meu) sau copilului meu, fiul lui; numai că tare bucuroasă aş 
fi făcut treaba asta, fără ca noul meu soţ să ia cunoştinţă de 
ei, şi fără ca ei să ia cunoştinţă de el. 

Mi-am bătut capul în fel şi chip cum să duc la îndeplinire 
treaba asta. L-aş fi trimis cu plăcere pe bărbatu-meu 
înainte, în Carolina şi aş fi venit în urma lui, dar lucrul nu se 
putea pune în fapt; el nu voia să se urnească fără mine, 
fiindcă nu cunoştea meleagurile şi nici mijloacele de a ne 
statornici în vreun loc. Pe urmă, m-am gândit să plecăm la 
început amândoi împreună şi, după ce ne vom fi aşezat, să 
mă întorc eu înapoi în Virginia, dar ştiam că nici aşa n-o să 
se despartă vreodată de mine şi n-o să rămână singur. 
Lucrurile erau simple omul era crescut ca un gentleman şi 
nu numai că nu cunoştea locurile, dar era şi nepăsător. Aşa 
încât, după ce ne vom fi statornicit, omul mai degrabă avea 
să se ducă în pădure cu puşca, după vânat, ceea ce este aici 
îndeletnicirea obişnuită a indienilor; vreau să spun că mai 
degrabă avea să facă asta decât să-şi vadă de treaba 
obişnuită de pe plantație. 


Toate astea erau piedici de neînvins şi, după câte îmi 
dădeam seama, nu era nimic de făcut în această privinţă. 
Nu puteam scăpa de dorinţa care-mi apăsa cugetul, anume 
de a mă arăta vechiului meu soţ, cu atât mai mult cu cât mă 
bătea gândul că, dacă nu fac asta cât mai este el în viaţă, în 
zadar mă voi strădui după aceea să-l încredinţez pe fiul 
meu că eu sunt femeia cu pricina, că eu sunt mama lui, aşa 
încât voi pierde atât mângâierea şi ajutorul pe care mi le 
putea aduce această rudenie, cât şi moştenirea maică-mi; şi 
totuşi, pe de altă parte, nu mi se părea chibzuit să dau în 
vileag situaţia mea, cu alte cuvinte că aveam un bărbat şi că 
ajunsesem aici ca puşcăriaşă deportată; din amândouă 
aceste pricini, era neapărat nevoie să plec din locurile 
acelea şi să mă întorc din nou, ca din alt loc şi în alt chip. 

Făcându-mi aceste socoteli, îi tot spuneam lui bărbatu-meu 
că eram siliţi să nu ne statornicim pe fluviul Potomac, 
fiindcă în curând vom fi descoperiţi; în timp ce, dacă ne 
mutăm în orice alt loc din lume, ne putem reîntoarce cu un 
nume tot atât de bun ca orice familie ce ar întemeia o 
plantație că, fiindcă cei din partea locului se bucurau 
totdeauna când se aşezau printre ei familii cu oarecare 
avere, venite pentru a lucra pe plantaţii, e sigur că vom 
avea parte de o primire bună, fără să existe primejdia ca 
situaţia noastră să fie dată în vileag. 

I-am mai spus că, având ceva rubedenii în locurile unde ne 
aflam dar neîndrăznind să mă arăt lor, pentru că atunci s-ar 
fi aflat curând cu ce prilej ajunsesem acolo, ceea ce m-ar fi 
dat cu totul de gol, aveam temei să cred că maică-mea, 
care-şi dăduse sfârşitul în ţinutul acesta, îmi lăsase vreo 
moştenire şi nu chiar ceva de lepădat; socoteam că ar fi cu 
cale să cercetez lucrurile, dar nu puteam face asta, ferindu- 
mă de ochii lumii, decât după ce vom fi plecat de aici; 
atunci, oriunde ne vom fi statornicit, mă voi putea întoarce, 
chipurile, să-mi văd fratele şi nepoţii, voi putea să mă arăt 
în lume, să cer ce mi se cuvine, să fiu primită cu cinste şi, în 
acelaşi timp, să-mi fac dreptate în timp ce, dacă încercam 


să fac toate astea acum, nu mă puteam aştepta decât la 
necazuri, ca, de pildă, să-mi iau partea cu forţa, să mi se 
dea ce-i al meu cu silă şi blestem şi câte alte jigniri, pe care 
el poate că n-o să le îndure că dacă voi fi silită să aduc 
dovezi legale cum că sunt într-adevăr fiica ei, s-ar putea să 
intru în încurcătură, să trebuiască să mă adresez în Anglia 
şi, cine ştie, poate că până la urmă voi da greş şi voi pierde. 
Cu astfel de argumente şi dezvăluindu-i soţului meu taina, 
în măsura în care trebuia ei s-o afle, l-am hotărât să plecăm 
şi să ne căutăm aşezarea în altă colonie şi, de la început, ne- 
am oprit asupra Carolinei. 

Ne-am apucat, prin urmare, să întrebăm ce vase pleacă 
spre Carolina şi, în scurt timp, am aflat că, de cealaltă parte 
a golfului, cum se spunea pe aici, şi anume la Maryland, se 
afla o corabie, care sosise din Carolina încărcată cu orez şi 
alte mărfuri şi se întorcea înapoi. Când am primit vestea 
asta, am închiriat o şalupă pentru lucrurile noastre şi 
luându-ne, chipurile, un ultim rămas bun de la Potomac 
River, am trecut dincolo la Maryland cu toată încărcătura. 

A fost o călătorie lungă şi neplăcută, iar bărbatu-meu zicea 
că era mai rea decât călătoria din Anglia încoace, fiindcă 
vremea era proastă, apa furtunoasă, iar vasul mic şi lipsit 
de înlesniri. În afară de asta, noi ne aflam la o sută de mile 
în sus pe Potomac, într-un ţinut numit Westmorland şi cum 
apa asta e fără îndoială cea mai mare din Virginia, ba chiar 
am auzit spunându-se că e cea mai mare apă din lume care 
se varsă în altă apă curgătoare şi nu în mare de-a dreptul, 
am avut parte de vreme foarte rea şi am trecut adesea prin 
mari primejdii. Măcar că i se spune râu, Potomacul e adesea 
atât de lat, încât atunci când ne aflam în mijloc nu vedeam 
pământ nici într-o parte, nici în alta, pe o distanţă de multe 
leghe. După aceea a trebuit să străbatem golful cel mare 
Chesapeake, care, în locul unde se varsă Potomacul, e lat de 
aproape treizeci de mile, aşa încât călătoria noastră s-a 
întins pe două sute de mile încheiate şi asta într-o biată 
şalupă nenorocită, în care ne băgasem toate comorile. Dacă 


ni s-ar fi întâmplat ceva, am fi putut să rămânem nişte 
nenorociţi; asta presupunând că ne-am fi pierdut numai 
averea şi am fi rămas cu viaţă, dar goi şi săraci, în nişte 
locuri sălbatice şi străine, neavând un singur prieten sau 
măcar o singură cunoştinţă în toată partea asta a lumii. Şi 
acum, când primejdia a trecut, mă cuprinde groaza numai 
când mă gândesc la ea. 

Ei şi am ajuns la capătul călătoriei, după cinci zile; cred că 
locul se chema Philip's Point şi, ce să vezi, când am ajuns 
acolo, corabia care trebuia să plece în Carolina terminase 
de încărcat şi ridicase ancora numai cu trei zile înainte. Vă 
închipuiţi cât eram de dezamăgiţi totuşi eu, care nu mă 
lăsam descurajată de nimic, i-am spus bărbatului meu că, 
de vreme ce tot nu puteam să ajungem în Carolina, iar 
ţinutul unde ne aflam era bun şi rodnic, să vedem dacă nu 
găsim ceva potrivit pe loc, iar dacă el e mulţumit ne putem 
statornici aici. 

Am debarcat numaidecât; pe țărm însă n-am găsit nimic 
potrivit, nici pentru noi, nici pentru a ne pune lucrurile la 
adăpost; dar un quaker foarte cinstit, peste care am dat 
acolo, ne-a îndreptat spre un loc aşezat la vreo şaizeci de 
mile depărtare spre est, adică ceva mai aproape de gura 
golfului, unde zicea că locuieşte şi el şi unde vom afla 
înlesniri, fie pentru a ne apuca de plantat, fie pentru a 
aştepta să găsim un pământ potrivit pentru plantaţii şi omul 
ne-a poftit cu atâta voie bună, încât am primit să mergem, 
iar quakerul ne-a însoţit chiar el. 

În locul acela, ne-am cumpărat două slugi, anume o 
englezoaică de curând debarcată, de pe un vas sosit din 
Liverpool, şi un negru, ceea ce e neapărat trebuincios 
pentru cine are de gând să se statornicească pe 
meleagurile acelea. Quakerul cel cinstit ne-a fost de mare 
ajutor şi, când am ajuns la locul propus de el, ne-a găsit o 
magazie pentru lucruri, cât şi o locuinţă pentru noi şi 
pentru servitori; şi cam vreo două luni după aceea, prin 
îndrumarea lui, am căpătat o bucată mare de pământ de la 


cârmuire, ca să întemeiem o plantație. Şi aşa am părăsit cu 
totul gândul de a pleca în Carolina, căci aici fusesem bine 
primiţi şi înzestrați cu locuinţă potrivită până ce vom fi 
desţelenit pământ destul, vom fi adunat materiale şi vom fi 
pregătit cele trebuincioase ca să ne clădim o casă. Toate 
astea le-am îndeplinit sub îndrumarea quakerului aşa încât 
până într-un an ne-am văzut cu cincizeci de acri de pământ 
desţelenit, o parte din el îngrădit, o parte, deşi nu prea 
mare, plantat cu tutun; în afară de asta, aveam loc de 
grădină şi roade destule ca să ne hrănim servitorii cu 
rădăcinoase, zarzavaturi şi pâine. 

Şi atunci l-am convins pe bărbatu-meu să mă lase să trec 
din nou golful să-mi caut prietenii. Acum era mai uşor să-l 
fac să încuviinţeze, fiindcă avea cu ce să-şi umple timpul, 
chiar şi în afară de puşca cu care se distra, ducându-se la 
ceea ce se numeşte aici vânătoare, o adevărată desfătare 
pentru el. Şi zău că ne uitam adesea unul la altul, uneori cu 
multă plăcere, gândindu-ne că e mult mai bine aşa, nu 
numai decât la Newgate, dar chiar decât în cele mai fericite 
momente pe care le apucasem în timpul cât ne 
îndeletnicisem amândoi cu meseria aceea ticăloasă. 

Treburile noastre mergeau strună; cumpărasem de la 
proprietarii coloniei cu 35 de lire, plătite în bani gheaţă, 
atât pământ cât ne-ar fi fost de ajuns pentru toată viaţa 
noastră cât despre copii, despre asta nu mai putea fi vorba. 

Dar norocul nostru nu s-a oprit aici. Am trecut golful cum 
spuneam, şi am ajuns în locurile unde trăia frate-meu, fostul 
meu bărbat dar nu m-am dus în satul unde locuisem mai 
înainte, ci urmând apa unui alt râu, la răsărit de râul 
Potomac şi numit Rappahannoc, am ajuns în spatele 
plantaţiei lui, care era foarte întinsă. Un braţ navigabil de 
râu, care se vărsa în Rappahannoc, m-a adus până foarte 
aproape. 

Eram hotărâtă să apar pe neaşteptate în faţa fratelui 
(soţului) meu şi să-i spun cine sunt; dar neştiind în ce ape se 
scaldă el, sau mai degrabă, cât de tare o să-l scoată din fire 


o vizită atât de neaşteptată, m-am gândit să-i scriu mai întâi 
o scrisoare, ca să-l înştiinţez cine sunt şi să-i spun că nu 
venisem ca să-l supăr cu privire la vechea noastră legătură, 
despre care nădăjduiam că uitase de tot. Voiam să-i spun că 
mă adresez lui ca o soră unui frate, rugându-l să mă sprijine 
în legătură cu moştenirea pe care o lăsase mama cu limbă 
de moarte, spre ajutorarea mea, moştenire cu privire la 
care eram sigură că el îmi va face dreptate, ţinând seama 
mai ales de faptul că venisem de departe ca s-o caut. 

Am mai adăugat câteva cuvinte duioase şi drăguţe cu 
privire la băiatul pe care îl ştie a fi copilul meu şi am spus 
că, nefiind vinovată cu nimic pentru că mă măritasem cu 
fratele meu, după cum nici el nu era vinovat că mă luase pe 
mine căci niciunul din noi nu ştiam pe atunci că ne înrudim 
nădăjduiam că-mi va îndeplini dorinţa cea mai arzătoare, 
aceea de a-mi vedea măcar o dată singurul meu copil şi de 
a-mi dovedi slăbiciunea de mamă, căci păstrasem o 
dragoste pătimaşă pentru acela care nu păstra nici o 
amintire de nici un fel despre mine. 

Îmi închipuiam că de îndată ce va primi scrisoarea, o va da 
să i-o citească fiului său, el având, după câte ştiam, ochii 
atât de slabi, încât nu putea citi; dar s-a brodit mai bine, 
fiindcă el având vederea slabă, îi dădea voie fiului său să 
deschidă toate scrisorile ce veneau pe numele lui. Bătrânul 
fiind plecat de acasă sau nefiind de faţă când sosi trimisul 
meu, scrisoarea căzu de-a dreptul în mâinile băiatului, care 
o deschise şi o citi. 

După câteva clipe l-a chemat pe omul trimis de mine şi l-a 
întrebat unde se află doamna care i-a dat scrisoarea. Omul 
i-a dat numele locului, care se afla la o depărtare de şapte 
mile; tânărul l-a rugat să mai stea şi, poruncind să se 
pregătească un cal şi doi servitori, a pornit-o spre mine 
împreună cu solul meu. Să judece oricine uimirea mea, 
când solul se întoarse spunându-mi că bătrânul nu era 
acasă, dar că el venise însoţit de fiul acestuia, care se 
îndrepta acum spre mine. Eram de-a dreptul încurcată, 


fiindcă habar n-aveam dacă băiatul vine cu gânduri de pace 
sau de război şi nici nu ştiam cum să mă port; prea mult 
timp de gândire n-am avut, căci fiu-meu era pe urmele 
solului şi, intrând în casa unde stăteam eu, a întrebat ceva 
pe omul de la uşă. Bănuiesc, fiindcă de auzit n-am auzit, că 
a întrebat care era doamna cu pricina, iar solul meu a 
răspuns: „Aceasta este, domnule!” după care băiatul vine 
glonţ la mine, mă sărută, mă ia în braţe, mă îmbrăţişează cu 
atâta foc, că nici o vorbă nu mai poate scoate, dar eu 
simţeam cum i se zbate pieptul ca unui copil, care plânge în 
hohote, dar nu poate ţipa. 

Nu găsesc cuvinte să zugrăvesc bucuria care mi-a cuprins 
sufletul, când mi-am dat seama, fiindcă nu era greu să-ţi dai 
seama, că băiatul venise nu ca un străin ci ca un fiu la 
mama lui, ba încă un fiu care nu ştiuse niciodată ce 
înseamnă să ai o mamă pe scurt, am plâns unul pe umărul 
celuilalt multă vreme, până când, într-un târziu, a izbucnit 
el cel dintâi. 

— Scumpă mamă, zice, mai eşti încă în viaţă? N-am 
nădâăjduit niciodată să te văd la faţă. 

Cât despre mine, eu multă vreme n-am fost în stare să scot 
un cuvânt. 

După ce ne-am mai venit puţin în fire amândoi şi ne-am 
simţit în stare să vorbim, el mi-a povestit cum stau lucrurile. 
Mi-a spus că nu-i arătase lui taică-său scrisoarea şi nici nu-i 
spusese nimic despre ea; că moştenirea pe care mi-o lăsase 
bunică-sa se afla în mâinile lui şi că el îmi va face dreptate, 
spre deplina mea mulţumire; că, în ceea ce-l priveşte pe 
taică-său, era un om nevolnic şi la minte şi la trup că era 
arţăgos şi pătimaş, aproape orb şi fără puteri şi băiatul se 
întreba dacă bătrânul ar şti cum să se descurce într-o 
treabă atât de gingaşă ca asta de aceea venise chiar el, atât 
pentru a-şi potoli dorinţa de a mă vedea, pe care n-o putuse 
stăpâni, cât şi pentru a-mi da putinţa de a judeca singură, 
după ce voi fi aflat cum stau lucrurile, dacă trebuie să mă 
arăt sau nu tatălui său. 


Toate astea erau înşirate cu atâta socoteală şi 
înţelepciune, încât mi-am dat seama că fiu-meu e un om cu 
cap şi n-are nevoie de îndrumarea mea. l-am spus că nu mă 
miră să aud că taică-său ajunsese în halul descris, fiindcă 
încă înainte de plecasem eu, nu era întreg la cap şi boala lui 
se trăgea mai ales din faptul că nu mă putuse convinge pe 
mine să trăiesc cu el ca nevastă şi bărbat, după ce aflasem 
că e fratele meu i-am spus că, de vreme ce el ştie mai bine 
decât mine în ce stare se află acum taică-său, îl voi sprijini 
cu dragă inimă în toate măsurile pe care le va lua, că nu 
ţineam chiar atât să-l văd pe bătrân, acum că îl văzusem pe 
el mai întâi şi că nici n-ar fi putut să-mi dea o ştire mai bună 
decât că moştenirea bunicii îi fusese încredinţată lui; nici nu 
mă îndoiam că el îmi va face, aşa cum spusese, dreptate, 
ştiind acum cine sunt eu. Pe urmă am întrebat de câtă 
vreme murise mama şi unde îşi dăduse sufletul şi i-am dat 
atâtea amănunte despre familie, încât băiatului nu i-a mai 
rămas loc să se îndoiască că eram cu adevărat mama lui. 

Pe urmă, fiu-meu m-a întrebat unde locuiesc şi cum îmi 
rânduisem viaţa. I-am spus că locuiesc în partea cealaltă a 
golfului, adică în Maryland, pe plantaţia unui prieten al 
meu, care venise din Anglia pe acelaşi vas cu mine, fiindcă 
pe partea astălaltă a golfului n-aveam locuinţă. Ei mi-a 
propus să viu în casa lui şi să locuiesc împreună cu el, dacă- 
mi place, cât oi mai trăi; cât despre taică-său, acesta nu mai 
recunoaşte pe nimeni, aşa încât nici vorbă nu putea fi să 
ghicească cine sunt. Am rămas puţin pe gânduri şi i-am 
spus că, deşi nu era uşor pentru mine să trăiesc la o 
depărtare atât de mare de copilul meu, totuşi n-aş putea 
spune că m-aş simţi foarte bine locuind în casa bătrânului şi 
avându-l tot timpul înaintea ochilor pe nefericitul acela, 
care dăduse pe vremuri o lovitură atât de dureroasă tihnei 
mele că, deşi aş fi fost bucuroasă să am parte de tovărăşia 
lui (a fiului meu) şi să trăiesc cât mai aproape de el, totuşi 
nu pot să suport gândul de a sta într-o casă, unde aş 
tremura tot timpul de teamă să nu mă trădez prin vorbă şi 


unde n-aş putea să mă opresc de a rosti, vorbind cu el, fiul 
meu, unele cuvinte, care ar putea da totul pe faţă, ceea ce 
ar fi foarte nepotrivit. 

EI a recunoscut că, în privinţa asta, am dreptate. 

— Dar atunci, scumpă mamă, mi-a spus, ai să locuieşti cât 
se poate mai aproape de mine. Şi m-a luat călare pe o 
plantație vecină, unde aş fi putut trăi tot atât de bine ca şi 
pe a lui. După ce m-a lăsat acolo, băiatul a plecat spre casă, 
spunându-mi că vom sta de vorbă despre treaba cea mai 
importantă, a doua zi şi zicându-mi mătuşă, dădu poruncă 
oamenilor de acolo pare-se arendaşii lui să se poarte cât se 
poate de respectuos cu mine. Vreo două ore după plecarea 
lui, mi-a trimis o slujnică şi un băiat negru, ca sămă 
servească şi prin ei mi-a trimis o cină gata pregătită; şi 
astfel mă simţeam ca într-o lume nouă şi aproape că-mi 
părea rău că-l adusesem cu mine din Anglia pe bărbatul 
meu din Lancashire. 

Totuşi, simţământul acesta nu venea din fundul inimii, 
fiindcă îl iubeam pe soţul meu mai mult decât îl iubisem 
vreodată şi în treacăt fie spus era mai vrednic ca oricare 
bărbat de iubirea asta. 

A doua zi de dimineaţă, aproape îndată după ce mă trezii, 
fiul meu veni din nou să mă vadă. După ce vorbirăm puţin, a 
scos o pungă din piele de căprioară cu cincizeci şi cinci de 
pistoli spanioli înăuntru şi mi-a dat-o, spunându-mi că asta e 
pentru a face faţă cheltuielilor călătoriei din Anglia, pentru 
că deşi nu era treaba lui să se amestece, totuşi era de 
datoria lui să-şi închipuie că nu adusesem prea mulţi bani 
cu mine, căci nu era obiceiul să vii în ţara aceea cu bani 
mulţi. După aceea a scos testamentul bunică-si şi mi l-a citit 
de la un capăt la altul. Din testament reieşea că ea îmi 
lăsase o plantație pe râul York împreună cu servitorimea şi 
turmele ce se aflau pe ea şi că o încredinţase acestui fiu al 
meu ca să-mi fie mie de folosinţă, de îndată ce el va auzi de 
mine, apoi urmaşilor mei, dacă am copii, şi, în lipsă de 
moştenitori, oricui voi crede eu de cuviinţă să o las 


moştenire; iar venitul plantaţiei era lăsat numitului meu fiu, 
până când se va afla de mine; iar dacă eu nu voi mai fi în 
viaţă, să-i rămână lui şi moştenitorilor lui. 

Plantaţia aceasta, deşi aşezată destul de departe, zicea 
băiatul că n-o dase în arendă şi o gospodărea cu ajutorul 
unui administrator, la fel ca şi o altă plantație alăturată, 
care era a lui taică-său; iar el se ducea acolo când şi când, 
de trei sau patru ori pe an. L-am întrebat cât crede elcă 
face plantaţia. Mi-a răspuns că dacă o arendez pot căpăta 
60 de lire pe an, dar dacă locuiesc eu acolo atunci merită 
mult mai mult şi el crede că-mi va aduce vreo 150 de lire pe 
an. Având însă în vedere că eu mă voi statornici în cealaltă 
parte a golfului sau poate mă gândesc să mă întorc în 
Anglia, dacă-i îngădui lui să fie administratorul meu, o s-o 
gospodărească pentru mine aşa cum făcuse şi pentru el şi 
nădăjduia că va fi în stare să-mi trimită tutun strâns de pe 
plantație în valoare de 100 de lire pe an şi poate chiar mai 
mult. 

Toate astea erau veşti ciudate, erau lucruri cu care nu 
fusesem obişnuită şi într-adevăr, gândul meu începea să se 
îndrepte cu mai multă seriozitate şi recunoştinţă ca 
niciodată către pronia divină ce îndeplinise astfel de minuni 
pentru mine, care fusesem poate cea mai mare minune de 
păcătoşenie din câte au fost răbdate să trăiască pe lume. Şi 
trebuie să spun din nou că, nu numai cu acest prilej, ci 
oricând mă cuprindea recunoştinţa, ticăloşia mea trecută şi 
viaţa mea păcătoasă nu mi se păreau niciodată în mijlocul 
mustrărilor ce mă cuprindeau atât de monstruoase, şi nu le 
uram cu atâta înverşunare ca atunci când simţeam cum 
pronia divină este mărinimoasă cu mine, în timp ce eu îi 
răspundeam cu atâta josnicie. 

Dar îl las pe cititor să adâncească singur aceste gânduri, 
de vreme ce, fără îndoială, le va vedea temeiul iar eu mă 
întorc la fapte. Purtarea duioasă a fiului meu şi dărnicia lui 
mi-au stors lacrimi, aproape tot timpul cât mi-a vorbit. Într- 
adevăr nu puteam scoate un cuvânt decât între două 


izbucniri totuşi, până la urmă mi-am dat drumul, spunând 
cu uimire cât sunt de fericită că ceea ce mi-a rămas este 
încredinţat pe mâna fiului meu iar în privinţa moştenirii, n- 
aveam alt copil pe lume decât pe el, iar de mă voi mărita, 
trecusem de vârsta când o femeie mai poate naşte. Şi, prin 
urmare, îl rugam să facă un zapis, pe care eu îl voi semna 
şi, prin care, după moartea mea, îi lăsam totul moştenire lui 
şi urmaşilor săi; în treacăt, l-am întrebat zâmbind cum se 
face c-a rămas atâta vreme holtei. Mi-a răspuns numaidecât 
şi cu bunăvoință că, deoarece în Virginia nu era belşug de 
neveste şi fiindcă eu spuneam că mă voi întoarce în Anglia, 
mă roagă să-i trimit o nevastă din Londra. 

Asta am vorbit în prima zi, cea mai plăcută zi ce mi-a fost 
hărăzit să trăiesc în viaţă, zi care mi-a dat cea mai deplină 
mulţumire. După asta, băiatul venea să mă vadă zilnic, îşi 
petrecea o bună parte din timp cu mine, ba chiar m-a dus 
pe la casele câtorva prieteni, unde am fost primită cu mare 
respect. De asemenea, am prânzit de câteva ori acasă la el, 
iar el a avut grijă să-l îndepărteze pe taică-său, cel pe 
jumătate mort, astfel încât nu l-am văzut niciodată şi nici el 
pe mine. I-am dat în dar băiatului tot ce aveam mai de preţ, 
adică unul din ceasurile de aur dintre cele două pe care, 
cum spuneam, le păstram în cufărul meu. Pe acesta îl 
aveam din întâmplare la mine şi i l-am dăruit la cea de-a 
treia vizită. I-am spus că n-am nimic de preţ să-i dăruiesc în 
afară de asta şi că doresc să-l sărute din când în când de 
dragul meu. Fireşte, nu i-am destăinuit că-l furasem de la o 
doamnă, la o adunare religioasă din Londra. Asta, în treacăt 
fie spus. 

EI a stat puţin în cumpănă, ca şi cum s-ar fi îndoit dacă 
trebuie să-l primească sau nu. Dar eu am stăruit şi l-am 
făcut să-l primească şi zău că nu preţuia mult mai puţin 
decât punga lui de piele, plină cu aur spaniol; asta dacă 
socotim ca la Londra, fiindcă aici merita de două ori pe atât. 
În cele din urmă, a primit, a sărutat ceasul, şi a spus că se 
îndatorează astfel pentru toată viaţa faţă de mine. 


Câteva zile mai târziu, a adus actele de danie şi un notar, 
iar eu am semnat hârtiile de bunăvoie şi i le-am dat, 
sărutându-l de sute de ori; şi cred că niciodată nu s-a 
încheiat un astfel de târg între o mamă şi fiul ei respectuos 
cu mai multă dragoste. A doua zi, mi-a adus o hârtie cu 
semnătura şi pecetea lui, prin care se obliga să 
gospodărească plantaţia în numele meu şi să-mi predea 
venitul oriunde m-aş afla şi afară de asta lua asupră-şi să 
ridice acest venit până la 100 de lire pe an. După aceea, mi- 
a spus că, deoarece venisem înainte de strângerea recoltei, 
aveam dreptul la venitul din anul acela şi mi-a plătit 100 de 
lire în monede spaniole de opt, rugându-mă să-i dau o 
chitanţă pe anul acela, care se sfârşea la Crăciunul următor 
asta se întâmpla spre finele lui august. 

Am zăbovit în locurile acelea peste cinci săptămâni şi nici 
atunci nu mi-a fost uşor să plec. Ba băiatul voia să vie cu 
mine dincolo de golf, dar eu nu voiam să-l las nici în ruptul 
capului. Totuşi, m-a trimis pe o şalupă de-a lui, construită ca 
un iaht şi care-i folosea lui şi pentru distracţie şi pentru 
treburi. Asta am primit şi astfel, după ce şi-a făcut cu vârf şi 
îndesat datoria şi şi-a arătat dragostea, m-a lăsat să plec, 
iar eu am ajuns teafără, după două zile, la prietenul meu 
quakerul. 

Am adus cu mine, pentru munca de pe plantație, trei cai 
cu hamuri şi şei, câţiva porci, două vaci şi mii de alte 
lucruri, daruri ale celui mai bun şi mai drăgăstos copil de 
care a avut vreodată parte o mamă. l-am istorisit bărbatului 
meu toate amănuntele călătoriei, atât doar că fiului meu i- 
am spus văr; şi cel dintâi lucru pe care i l-am spus a fost că 
mi-am pierdut ceasul, întâmplare pe care ela privit-o ca pe 
o nenorocire, dar, după aceea i-am spus ce drăguţ a fost 
vărul meu, fiindcă mi-a păstrat plantaţia lăsată moştenire 
de mama, cu nădejdea că odată şi odată va afla de mine pe 
urmă i-am spus. Că l-am lăsat să-mi gospodărească 
plantaţia şi că el îmi va da socoteală întocmai de venitul ei 
apoi am scos cele 100 de lire de argint, venitul primului an 


şi pe urmă, arătându-i punga de piele de căprioară cu 
pistolii, zic: 

— Uite, dragul meu, ceasul de aur! 

Iar el îmi răspunde: 

— Aşa călăuzeşte cerul în bunătatea sa toate minţile 
înțelepte, acolo unde inima e atinsă de har! 

Apoi ridicându-şi amândouă mâinile, a spus beat de 
bucurie: 

— Cum răsplăteşte Dumnezeu, zice, pe un câine 
nerecunoscător ca mine! 

Atunci eu i-am înşirat ce mai adusesem în şalupă adică trei 
cai, porcii, vacile şi alte lucruri pentru plantație; şi mirarea 
lui sporea iar inima i se umplea de recunoştinţă; şi cred că 
din clipa aceea a fost cel mai sincer dintre pocăiţi şi cel mai 
temeinic convertit dintre toţi cei pe care, în bunătatea lui, 
Dumnezeu i-a întors de pe drumul desfrâului, hoţiei, 
tâlhăriei. Aş putea să umplu o istorie mai lungă decât asta 
cu dovezi despre acest adevăr, dar mă tem că partea 
aceasta nu va fi la fel de distractivă ca cea ticăloasă. 

Şi apoi asta trebuie să fie povestea mea, nu a soţului meu. 
De aceea mă întorc la ceea ce mă priveşte pe mine. Am 
lucrat mai departe pe plantație şi am gospodărit-o cu 
ajutorul şi sub îndrumarea prietenilor de prin locurile 
acelea, mai ales a cinstitului quaker, care s-a dovedit un 
prieten credincios, mărinimos şi statornic; şi ne-a mers din 
plin, pentru că pornind la drum cu un fond frumugşel, sporit 
cum am spus de cele 150 de lire în bani, am mărit numărul 
servitorilor, ne-am clădit o casă foarte bună şi desţeleneam, 
în fiecare an, o bucată mare de pământ. În cel de-al doilea 
an, am scris îngrijitoarei mele, împărtăşindu-i bucuria 
izbânzii şi spunându-i cum să investească banii pe care-i 
lăsasem, adică cele 250 de lire de care am pomenit mai 
înainte am rugat-o să ni-i trimită în mărfuri, ceea ce eaa 
îndeplinit cu bunăvoința şi credinţa ei obişnuite şi lucrurile 
au ajuns toate în bună stare până la noi. 


Se aflau printre ele tot felul de haine pentru bărbatul meu 
şi pentru mine şi am avut o grijă deosebită să-i cumpăr ceea 
ce ştiam că-i face plăcere să aibă, de pildă: două peruci 
lungi, două săbii cu mâner de argint, trei sau patru puşti de 
vânătoare, o şa frumoasă cu tocuri de pistoale şi nişte 
pistoale foarte frumoase, o pelerină purpurie, într-un 
cuvânt tot ce-mi închipuiam că o să-l îndatoreze şi o să-l 
facă să arate ca un gentleman ce era. Am mai comandat o 
mulţime de lucruri, de care aveam nevoie pentru casă şi 
rufărie pentru amândoi. Cât despre mine, eu aveam nevoie 
de foarte puţine haine sau rufe, pentru că eram dinainte 
bine înzestrată. Restul încărcăturii cuprindea tot felul de 
obiecte de fier, apoi hamuri pentru cai, unelte, haine pentru 
servitori, ţesături de lână, stofe, saiale, ciorapi, 
încălţăminte, pălării şi alte lucruri pe care le poartă 
servitorii de asemenea haine de gata, spre folosul slugilor; 
toate acestea le cerusem după sfatul quakerului; întreaga 
încărcătură a sosit cu bine, fără pagubă, împreună cu trei 
slujnice, nişte fetişcane vesele, pe care mi le dibuise 
îngrijitoarea mea, destul de potrivite pentru locurile acelea 
şi munca pe care voiam să le-o dăm. Una dintre ele s-a 
întâmplat că a venit dublă, fiindcă un marinar de pe corabie 
o lăsase însărcinată înainte ca vasul să fi ajuns la 
Gravesend, după cum a mărturisit pe urmă. Şi ne-a născut 
un băiat voinic, vreo şapte luni după debarcare. 

Vă puteţi închipui că bărbatul meu a fost cam mirat la 
sosirea acestui transport din Anglia; şi într-o zi mi-a spus, 
după ce a văzut totul în amănunţime: 

— Draga mea, ce înseamnă toate astea? Mă tem că aisă te 
înfunzi în datorii. Cum o să fim în stare să le plătim? 

Am zâmbit, spunându-i că totul fusese plătit şi, după 
aceea, i-am mărturisit că neştiind ce ne aşteaptă în această 
călătorie şi gândindu-mă la tot ce ni s-ar putea întâmpla în 
situaţia noastră, nu luasem toţi banii la mine, că lăsasem 
atâta şi atâta în mâna prietenei mele, care bani cerusem să- 


mi fie trimişi acum când ne aflam în siguranţă şi statorniciţi 
pentru un anumit fel de viaţă, după cum putea să vadă şi el. 
El a rămas uluit şi a început să numere pe degete fără să 

spună nimic. În cele din urmă, a început aşa: 

— Stai, să vedem, zice, tot socotind pe degete şi ridicând 
mai întâi degetul gros: Va să zică mai întâi 246 de lire în 
bani, pe urmă cele două ceasuri de aur, inelele cu diamant 
şi tacâmurile, zice ridicând arătătorul. Pe urmă a ridicat 
degetul următor: Asta-i plantaţia de pe York River, 100 de 
lire pe an, pe urmă cele 150 de lire în bani, pe urmă şalupa 
plină cu cai, vaci, porci şi alte rezerve. Şi începe iarăşi cu 
degetul gros: Acuma, zice, un transport care costă 250 de 
lire în Anglia, iar aici face de două ori pe atât. 

— Bine, zic eu, ce vrei să spui cu asta? 

— Ce vreau să spun? Zice. Păi cine mai poate spune c-am 
fost înşelat când m-am însurat în Lancashire? Cred că am 
luat o bogătaşă şi încă o bogătaşă de soi bun, zice. 

Într-un cuvânt, o duceam grozav acum şi, cu fiecare an, 
averea noastră sporea, fiindcă în mâinile noastre plantaţia 
cea nouă creştea pe nesimţite şi, în cei opt ani cât am trăit 
acolo, am ajuns la atâta prosperitate, încât am putut scoate 
300 de lire sterline pe an; vreau să zic că atât ar fi valorat 
în Anglia. 

După ce am petrecut un an acasă, am trecut iarăşi golful 
ca să-mi văd fiul şi să încasez venitul altui an de pe 
plantație; şi, chiar în clipa când am debarcat, am aflat cu 
mirare că fostul meu bărbat murise şi nu trecuseră nici 
paisprezece zile de la înmormântare. Mărturisesc că vestea 
nu era rea, fiindcă acum mă puteam arăta aşa cum eram, 
adică în chip de femeie măritată aşa încât i-am spus fiului 
meu înainte de plecare că am de gând să mă mărit cu un 
gentleman de pe plantaţia vecină cu a mea şi că, deşi după 
lege eram slobodă să mă mărit, fiind liberă de orice 
legătură dinainte, mă temeam ca nu cumva povestea cea 
veche să iasă la iveală şi să-l tulbure pe bărbatul meu. Fiul 
meu, drăguţ, respectuos şi îndatoritor ca totdeauna, m-a 


primit în casa lui, mi-a plătit cele 100 de lire şi m-a trimis 
din nou acasă încărcată cu daruri. 

Câtva timp după aceea, l-am înştiinţat pe fiul meu că mă 
căsătoresc şi l-am poftit la noi, iar bărbatul meu i-a scris o 
scrisoare foarte îndatoritoare, poftindu-l să vină să-l vadă 
drept care, câteva luni mai târziu, băiatul a venit şi s-a 
nimerit să fie acolo tocmai când a sosit şi transportul din 
Anglia, despre care l-am lăsat să creadă că ţine de averea 
bărbatului meu, nu de a mea. 

Trebuie să amintesc că, la moartea sărmanului meu frate 
(soţ), i-am spus bărbatului meu toată istoria şi i-am 
mărturisit că văru-meu, cum îi spuneam înainte, e fiul meu 
din acea căsătorie nepotrivită. El a luat lucrurile foarte uşor 
şi mi-a spus că tot aşa le-ar fi luat, dacă bătrânul, cum îi 
ziceam noi, ar mai fi fost în viaţă. 

— Căci, zice el, n-a fost nici vina ta, nici a lui, a fost o 
greşeală ce nu putea fi împiedicată. Îi imputa numai 
bătrânului că mi-a cerut s-o ascund şi să trăiesc mai 
departe cu el ca soţie, după ce aflasem că-mi este frate; 
asta, spunea, a fost urât. Şi aşa toate greutăţile mărunte s- 
au netezit şi am trăit împreună în cea mai mare tihnă şi 
înţelegere ce se pot închipui. Acum suntem bătrâni m-am 
întors în Anglia la aproape şaptezeci de ani, soţul meu 
având şaizeci şi opt, după ce am depăşit anii pentru care 
am fost osândită. Şi, cu toate oboselile şi mizeriile prin care 
am trecut amândoi, suntem sănătoşi şi cu inima uşoară. 
Soţul meu a mai rămas în Virginia ca să încheie socotelile şi, 
la început, mă gândeam să mă întorc şi eu la el, dar, la 
dorinţa lui, mi-am schimbat gândul şi a venit şi el în Anglia, 
unde suntem hotărâți să ne petrecem restul zilelor, căindu- 
ne sincer pentru viaţa ticăloasă pe care am dus-o. 

Scrisă în anul 1683 


SFÂRŞIT