Albert Camus — Strainul

Albert Camus 
Strâinul 


Partea întâi, 

i: 

&stăzi a murit mama, Sau poate ieri, nu ghu, Ar prurit o 
telegramă de la azil: „Marna decedată. Înmormântarea mâine. 
sincere condoleanţe,” Asta nu înseamnă nimic, Poate că a fost ieri, 

&zilul de bătrâru e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Yu 
lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-armezu, Astfel, 
vai putea sta de priveghu şi mă voi întoarce măine seară. l-am cerut 
patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze 
având a asemenea scuză. Dar nu părea încântat, l-am spus: „N-am 
nici o wină”, Nu rmi-a răspuns. Atunci m-am gândit că n-ar îi trebuut 
să-i spun asta. În fond, n-avearn de ce să mă scuz. Mai degrabă el 
ar h trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără 
îndoială, poumăine, când mă va vedea în doliu. Deocamdată e ca şi 
cum mara n-ar Îi murit. După înmormântare, dimpotrivă, va îi un 
lucru încheiat şi totul va h căpătat o întățişare ohoială. 

fm luat autobuzul la ora două. Era foarte cald, Am mâncat la 
restaurant, la Celeste, ca de abicei. Taţi erau foarte tristi din cauza 
mea şi Celeste mi-a spus: „Avern numai a mamă”, Când arm plecat, 
m-au condus pănă la ugă, Eram cam zăpăcit pentru că a trebuut să 
urce până la Ernmanuel să împrurnut o cravată neagră și o panglică 


Fi Aaa Pi —- 


Albert Camus 


Strainul 


Partea întâi. 

[. 

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o 
telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea 
mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. 
Poate că a fost ieri. 

Azilul de bătrâni e la Marengo, la optzeci de kilometri de 
Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul 
după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi 
întoarce mâine seară. l-am cerut patronului meu două zile 
de concediu şi nu putea să mă refuze având o asemenea 
scuză. Dar nu părea încântat. l-am spus: „N-am nici o vină”. 
Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gândit că n-ar fi trebuit să-i 
spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă 
el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va 
prezenta, fără îndoială, poimâine, când mă va vedea în 
doliu. Deocamdată e ca şi cum mama n-ar fi murit. După 
înmormântare, dimpotrivă, va fi un lucru încheiat şi totul va 
fi căpătat o înfăţişare oficială. 

Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mâncat 
la restaurant, la Celeste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti 
din cauza mea şi Celeste mi-a spus: „Avem numai o mamă”. 
Când am plecat, m-au condus până la uşă. Eram cam 
zăpăcit pentru că a trebuit să urc până la Emmanuel să 
împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mânecă. 
Lui i-a murit un unchi, acum câteva luni. 


Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, 
goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, 
mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m- 
au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, când 
m-am trezit, eram înghesuit lângă un soldat care mi-a 
zâmbit şi care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus 
„da”, ca să închei discuţia. 

Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am 
vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că 
trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat 
puţin. Portarul a vorbit tot timpul cât am aşteptat şi, în 
sfârşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un 
bătrânel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la 
mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strâns 
mâna pe care a ţinut-o atât de mult în mâna lui, încât nu 
prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a 
spus: „Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. 
Dumneata erai singurul ei sprijin.” Am crezut că-mi 
reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a 
întrerupt: „N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit 
dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea 
nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sunt mici. Şi, la 
urma urmelor, era mai fericită aici.” Am spus: „Da, domnule 
director”. El a adăugat: „Ştii, avea prieteni, oameni de 
vârsta ei. Putea să le împărtăşească preocupări care sunt 
din alte vremuri. Eşti tânăr şi ei i-ar fâ fost urât cu 
dumneata.” 

Aşa era. Când era acasă, mama îşi petrecea vremea 
urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile când a 
venit la azil, plângea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. 
După câteva luni, ar fi plâns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot 
din pricina obişnuinţei. Puțin şi din această cauză, în ultimul 
an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta 
îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efortul 
de a merge până la autobuz, de a lua bilet şi de a face două 
ceasuri pe drum. 


Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l 
ascultam. Apoi mi-a spus: „Presupun că vrei s-o vezi pe 
mama dumitale”. M-am ridicat fără să spun nimic şi ela 
luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: „Am 
transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm 
pe ceilalţi. Ori de câte ori un pensionar de-al nostru moare, 
ceilalţi sunt nervoşi timp de două, trei zile. Şi asta 
îngreunează serviciul”. Am trecut printr-o curte în care 
sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrâni. Când treceam 
noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din 
nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La 
intrarea unei clădiri micuţe, directorul s-a despărţit de 
mine: „Ie las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia 
dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormântarea este 
fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gândit că astfel o 
vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvânt: mama 
dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei 
dorinţa de a i se face înmormântare religioasă. M-am 
îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent”. I- 
am mulţumit. Cât trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, 
nu se gândise niciodată la religie. 

Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon 
de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe 
două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu 
capacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrânse, 
sclipind pe scândurile vopsite cu coajă de nucă. Lângă 
sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu 
o basma colorată. 

În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase 
pesemne. S-a cam bâlbâit: „Am acoperit-o, dar trebuie să 
deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea”. Se apropia de 
sicriu când l-am oprit. Mi-a spus: „Nu vreţi?” Am răspuns: 
„Nu!” EL s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi 
dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un 
timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „De ce?”, dar fără 
reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus: 


„Nu ştiu”. Atunci, muşcându-şi mustaţa albă, a declarat fără 
să mă privească: „Înţeleg”. Avea ochi frumoşi, de un 
albastru deschis şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a 
aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe 
s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci 
portarul mi-a spus: „Are un şancru”. Cum nu înţelegeam, m- 
am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o 
legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura 
era plată. Nu se vedea decât albeaţa bandajului pe obrazul 
ei. 

După ce a ieşit, portarul a spus: „O să vă las singur”. Nu 
ştiu ce gest am făcut eu, dar ela rămas în picioare, înapoia 
mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. 
Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi 
simţeam că mi se face somn. l-am spus portarului, fără să 
mă întorc spre el: „De mult eşti aici?” A răspuns imediat: 
„Cinci ani” - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la 
întrebarea mea. 

Pe urmă a pălăvrăgit mult. Ar fi fost foarte mirat dacă i s- 
ar fi spus că va sfârşi ca portar la azilul din Marengo. Avea 
şaizeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am 
întrerupt: „A, nu eşti de-aici?” Apoi mi-am amintit că, 
înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi 
spusese că trebuie să o înmormântăm foarte repede, 
deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci 
îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La 
Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, 
nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gândul că a murit, 
că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese 
atunci: „laci din gură, astea nu sunt lucruri pe care să le 
spui domnului”. Bătrânul roşise şi-şi ceruse scuze. 
Intervenisem spunând: „Ba nu. Ba nu.” Mi se părea 
adevărat şi interesant ceea ce spunea el. 

În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din 
sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această 
slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el 


un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul 
lui de a spune: „ei”, „ceilalţi” şi mai rar „bătrânii”, vorbind 
despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vârstă ca 
el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o 
oarecare măsură, avea drepturi asupra lor. 

Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată 
seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlâcului. 
Portarul a învârtit comutatorul şi eu am fost orbit de 
strălucirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în 
sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus 
atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi 
place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a 
întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit 
atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam 
dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gândit, n-avea nici 
o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat 
amândoi. 

La un moment dat, el mi-a spus: „Ştiţi, prietenii doamnei, 
mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e 
obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră.” 
L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. 
Strălucirea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus 
că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori 
niciuna. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a 
aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în 
jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de 
măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu 
vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să 
cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă 
încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de 
noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin. 

Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa 
camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se 
vedea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate 
curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. 
Atunci au intrat în cameră prietenii mamei. Erau în total 


vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină 
orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scârţâie. Îi 
vedeam aşa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un 
amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi 
scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în 
realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul 
cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief 
pântecele bombat. Până atunci nu băgasem niciodată de 
seamă ce pântecoase pot fi femeile bătrâne. Bărbaţii erau 
aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu 
vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiţă lipsită de 
strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Când s-au aşezat, 
cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap 
stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura 
fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau 
dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. 
În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa 
mea, clătinând din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă 
impresia ridicolă că veniseră să mă judece. 

Puțin după aceea, una dintre femei a început să plângă. 
Şedea în rândul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei şi 
n-o vedeam prea bine. Plângea cu sughiţuri mici, la 
intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească 
niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, 
posomorâţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor 
sau la orice altceva, dar nu se uitau decât la acel lucru. 
Femeia plângea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o 
cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam 
să-i spun să tacă. Portarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar 
ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plângă 
cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a 
aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a 
informat, fară să mă privească: „Era foarte bună prietenă 
cu doamna, mama dumneavoastră. Zice că era singura ei 
prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni.” 


Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele 
femeii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele 
din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă 
dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi 
făcea rău. Auzeam numai din când în când un zgomot 
ciudat şi nu puteam înţelege ce anume este. Cu timpul, am 
reuşit să pricep că dintre bătrâni câţiva îşi sugeau interiorul 
obrajilor, făcând astfel să se audă aceste plescăituri bizare. 
Ei nici nu-şi dădeau seama, atât erau de cufundaţi în 
gândurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, 
întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum 
însă cred că era o impresie falsă. 

Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai 
ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment 
dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrânii dormeau 
ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de 
mâinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar 
fi aşteptat decât să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M- 
am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. 
Lumina zilei se strecura prin plafonul de sticlă. Puțin după 
aceea, un bătrân s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa într-o 
batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia 
că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a 
spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest 
priveghi incomod le făcuse chipurile pământii. La ieşire, 
spre marea mea mirare, mi-au strâns cu toţii mâna, ca şi 
cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvânt 
sporise intimitatea dintre noi. 

Eram obosit. Portarul m-a dus la el şi am putut să mă spăl 
şi să mă dichisesc puţin. Am băut iar o cafea cu lapte, care 
era foarte bună. Când am ieşit, se făcuse ziuă de-a binelea. 
Deasupra dealurilor care despart satul Marengo de mare, 
cerul se înroşise foarte tare. Iar vântul care trecea pe 
deasupra colinelor aducea aici un miros de sare. Începea o 
zi frumoasă. Trecuse vreme îndelungată de când nu mai 


fusesem la ţară şi simţeam ce mult mi-ar fi plăcut să mă 
plimb dacă n-ar fi fost mama. 

Dar am aşteptat în curte, sub un platan. Respiram mirosul 
pământului umed şi nu-mi mai era somn. M-am gândit la 
colegii mei de birou, la această oră se sculau ca să meargă 
la lucru: pentru mine, ăsta era întotdeauna momentul cel 
mai greu. M-am mai gândit puţin la aceste lucruri, dar 
atenţia mi-a fost atrasă de un clopot care răsuna în 
interiorul clădirilor. S-a iscat o forfotă îndărătul ferestrelor, 
apoi totul s-a liniştit. Soarele se înălţase ceva mai sus pe 
cer: începea să-mi încălzească picioarele. Portarul a 
traversat curtea şi mi-a spus că mă cheamă directorul. M- 
am dus în biroul lui. M-a pus să semnez o serie de hârtii. Am 
văzut că purta haină neagră cu pantaloni în dungi. A pus 
mâna pe telefon şi mi-a spus: „Au sosit cioclii adineaori. Am 
să le spun să închidă coşciugul. Înainte de asta, vrei s-o vezi 
pentru ultima oară pe mama dumitale?” Am răspuns că nu. 
El a poruncit în telefon, coborând vocea: „Figeac, spune 
oamenilor tăi că pot să-i dea drumul”. 

Pe urmă mi-a spus că va asista la înmormântare şi eu i-am 
mulţumit. S-a aşezat în spatele biroului, şi-a încrucişat 
picioarele scurte. M-a prevenit că nu vom fi decât noi doi, 
împreună cu infirmiera de serviciu. În principiu, pensionarii 
nu trebuia să asiste la înmormântări. El le dădea voie să 
stea de priveghi numai: „E o chestiune de omenie”, a spus. 
Dar în cazul de faţă a permis unui vechi prieten al mamei să 
urmeze convoiul: „Ihomas Perez”. Aici directorul a zâmbit. 
Mi-a spus: „Înţelegi, e un sentiment cam pueril. Dar el şi cu 
mama dumitale erau tot timpul împreună. La azil, lumea îi 
tachina, i se spunea lui Perez: «E logodnica dumitale!». El 
râdea. Le făcea plăcere. Şi adevărul e că moartea doamnei 
Meursault l-a îndurerat foarte mult. Dar, după sfatul 
medicului curant, i-am interzis priveghiul de ieri.” 

Am rămas tăcuţi destul de multă vreme. Directorul s-a 
ridicat şi s-a uitat pe fereastra biroului. La un moment dat a 
spus: „Uite, a sosit şi preotul din Marengo. A venit mai 


devreme.” M-a prevenit că ne vor trebui cel puţin trei 
sferturi de ceas ca să ajungem la biserica ce se găsea chiar 
în sat. Am coborât. În faţa clădirii se afla preotul cu doi copii 
care-l ajută în timpul slujbei. Unul dintre aceştia ţinea o 
cădelniţă şi preotul se apleca spre el să potrivească 
lungimea lanţului de argint. Când am sosit noi, preotul s-a 
ridicat. Mi-a zis „fiule” şi mi-a adresat câteva cuvinte. A 
intrat înăuntru, eu l-am urmat. 

Am observat imediat că şuruburile coşciugului erau 
strânse şi că în încăpere se aflau patru oameni negri. L-am 
auzit în acelaşi timp pe director spunându-le că dricul 
aşteaptă în drum şi pe preot începând rugăciunile. Din 
acest moment, totul a mers foarte repede. Oamenii s-au 
apropiat de sicriu cu un prapur. Preotul, ajutoarele lui, 
directorul şi cu mine am ieşit cu toţii afară. În faţa uşii am 
găsit o doamnă pe care nu o cunoşteam: „Domnul 
Meursault”, a spus directorul. N-am auzit numele acelei 
doamne, am înţeles numai că era infirmiera de serviciu. A 
dat din cap fără un zâmbet pe faţa ei osoasă şi prelungă. 
Apoi ne-am retras cu toţii de o parte ca să facem loc să 
treacă mortul. Am luat-o în urma celor ce purtau sicriul şi 
am ieşit din azil. În faţa porţii aştepta dricul. Lăcuit, 
lunguieţ şi lucitor, te făcea să te gândeşti la un penar. 
Alături stătea maestrul de ceremonie, un omuleţ îmbrăcat 
ridicol şi un bătrân care-şi luase un aer de circumstanţă. 
Am înţeles că era domnul Perez. Purta o pălărie de fetru 
moale, cu calota rotundă şi boruri largi (a scos-o când 
sicriul a ieşit pe poartă), un costum ai cărui pantaloni îi 
cădeau armonică peste pantofi şi o cravată de stofă neagră, 
prea mică pentru cămaşa cu guler mare alb. Buzele îi 
tremurau dedesubtul unui nas împănat cu puncte negre. 
Prin părul alb destul de moale ieşeau la iveală nişte urechi 
ciudate, blegi şi cu marginile crestate, a căror culoare de 
un roşu aprins, contrastând cu obrazul palid, mă izbi. 
Maestrul de ceremonie ne indică locurile. Preotul mergea 
înainte, apoi dricul. Împrejurul dricului, cei patru oameni. 


În urmă, directorul, eu şi, încheind convoiul, infirmiera de 
serviciu şi domnul Perez. 

Soarele se urcase sus pe cer. Începea să apese deasupra 
pământului şi dogoarea lui creştea cu repeziciune. Nu ştiu 
de ce am aşteptat destul de mult înainte de a porni. Îmi era 
cald în hainele mele de culoare închisă. Bătrânelul, care-şi 
pusese pălăria, a scos-o din nou. Mă întorsesem către el şi-l 
priveam când directorul mi-a vorbit despre el. Mi-a spus că 
adesea mama mea şi domnul Perez mergeau să se plimbe 
seara prin sat, întovărăşiţi de o infirmieră. Eu priveam 
câmpia din jurul meu. Văzând şirurile de chiparoşi care 
urcau pe dealuri până aproape de cer, pământul acesta 
roşu şi verde, casele acestea rare şi bine conturate, o 
înţelegeam pe mama. În acest ţinut seara trebuia să 
semene cu un răgaz melancolic. Astăzi însă, soarele 
copleşitor, care făcea să tresară peisajul, îi dădea un aspect 
inuman şi deprimant. 

Am pornit. În acel moment am băgat de seamă că P&rez 
şchiopăta puţin. Dricul îşi sporea încet-încet viteza şi 
bătrânul rămânea în urmă. Unul dintre oamenii care 
înconjurau dricul rămăsese şi el în urmă şi mergea acum în 
rând cu mine. Eram surprins de repeziciunea cu care 
soarele se înălța pe cer. Am observat că de mult câmpia 
zumzăia de cântecul insectelor şi trosnetul ierburilor. 
Sudoarea îmi curgea pe obraji. Cum n-aveam pălărie, îmi 
făceam vânt cu batista. Cioclul mi-a spus atunci ceva ce n- 
am auzit. În acelaşi timp, îşi ştergea şi el craniul cu o batistă 
pe care o ţinea în mâna stângă, cu dreapta ridicând puţin 
marginea şepcii. I-am spus: „Poftim?” Ela repetat, 
arătându-mi cerul: „Frige”. I-am spus iar: „Da”. „Era 
bătrână?” Am răspuns: „Aşa şi aşa”, pentru că nu ştiam 
cifra exactă. Pe urmă a tăcut. Am întors capul şi l-am văzut 
pe bătrânul Perez la vreo cincizeci de metri în urma 
noastră. Se grăbea legănându-şi pălăria în mâna care 
atârna fără vlagă. M-am uitat şi la director. Mergea plin de 


demnitate, fără un gest de prisos. Câteva picături de 
sudoare îi îmbroboneau fruntea, dar nu le ştergea. 

Mi se părea că acum convoiul merge ceva mai repede, 
împrejurul meu se întindea mereu aceeaşi câmpie 
luminoasă, suprasaturată de soare. Strălucirea cerului era 
de nesuportat. La un moment dat, am trecut peste o 
porţiune a drumului care fusese recent refăcută. Soarele 
topise smoala. Picioarele se afundau în ea şi lăsau deschisă 
pulpa ei lucioasă. Deasupra dricului, pălăria vizitiului, de 
piele fiartă, părea plămădită din acest noroi negru. Mă 
simţeam oarecum pierdut între cerul albastru şi alb şi 
monotonia acestor culori, negrul cleios al smoalei 
desfundate, negrul posomorit al hainelor, negrul lăcuit al 
dricului. Toate acestea, soarele, mirosul de piele şi de 
balegă al dricului, acela de lac şi de tămâie, oboseala unei 
nopţi de nesomn îmi tulburau privirea şi ideile. Am mai 
întors o dată capul: Perez mi s-a părut foarte departe, 
pierdut într-un val de căldură, apoi nu l-am mai zărit. L-am 
căutat cu privirea şi am văzut că lăsase drumul şi o luase 
peste câmp. Am mai constatat că în faţa mea drumul făcea o 
cotitură. Am înţeles că Perez, care cunoştea locurile, tăia în 
linie dreaptă, ca să ne ajungă din urmă. La cotitură ne 
ajunsese. Apoi l-am pierdut. A luat-o iar peste câmp şi asta 
de câteva ori la rând. Cât despre mine, eu simţeam cum îmi 
zvâcnesc tâmplele. 

Totul s-a petrecut pe urmă cu atâta grabă, siguranţă şi 
firesc, încât nu-mi amintesc nimic. Un lucru numai: în capul 
satului, infirmiera de serviciu mi-a vorbit. Avea o voce 
ciudată, care nu se potrivea cu faţa ei, o voce melodioasă şi 
tremurătoare. Mi-a spus: „Dacă mergem încet riscăm să 
facem insolaţie. Dacă mergem prea repede, transpirăm şi în 
biserică răcim.” Avea dreptate. Nu era nici o ieşire. Am mai 
păstrat câteva amintiri din această zi: de exemplu, figura lui 
Perez când, pentru ultima oară, ne-a ajuns din urmă 
aproape de sat. Lacrimi grele de enervare şi durere îi 
curgeau pe obraji. Dar din pricina ridurilor nu se scurgeau. 


Se răspândeau, se întâlneau şi stârneau un luciu apos pe 
această faţă descompusă. Au mai fost biserica şi ţăranii pe 
marginea drumului, muşcatele roşii pe mormintele din 
cimitir, leşinul lui Perez (ai fi zis, o paiaţă dezmembrată), 
pământul de culoarea sângelui care se aşezase pe sicriul 
mamei, pulpa albă a rădăcinilor care se prinseseră de el, 
din nou lume, glasuri, satul, aşteptarea în faţa unei 
cafenele, neîntreruptul zumzet al motorului şi bucuria mea 
când autobuzul a pătruns în cuibul de lumini al Algerului şi 
când m-am gândit că aveam să mă culc şi să dorm 
douăsprezece ore în şir. 

II. 

Trezindu-mă, am înţeles de ce patronul meu n-a fost 
încântat când i-am cerut cele două zile libere: astăzi e 
sâmbătă. Ca să zic aşa, uitasem, dar, trezindu-mă, mi-a 
venit această idee. Patronul meu, fireşte, s-a gândit că eu 
voi avea astfel cu duminica patru zile de vacanţă şi asta nu 
putea să-i facă plăcere. Dar, pe de o parte, nu e vina mea 
dacă mama a fost înmormântată ieri în loc de azi şi, pe de 
altă parte, oricum aş fi avut sâmbăta şi duminica libere. 
Bineînţeles, asta nu mă împiedica totuşi să-l înţeleg pe 
patronul meu. 

Mi-a venit greu să mă scol, pentru că eram obosit după 
ziua de ieri. În timp ce mă bărbieream, m-am întrebat ce 
aveam să fac şi m-am hotărât să mă duc să mă scald. Am 
luat tramvaiul ca să merg la stabilimentul de băi din port. 
Acolo m-am aruncat în apa golfuleţului. Era o mulţime de 
tineret. M-am întâlnit în apă cu Maria Cardona, o fostă 
dactilografă de la mine de la birou, care îmi plăcuse cândva. 
Şi eu ei, cred. Dar ea a plecat îndată după aceea şi n-am 
avut timp destul. Am ajutat-o să se urce pe o baliză şi, în 
această mişcare, i-am atins sânii. Eu mai eram în apă când 
ea se şi instalase cu burta pe baliză. A întors capul spre 
mine. Părul îi căzuse în ochi şi râdea. M-am căţărat lângă ea 
pe baliză. Era plăcut şi, ca în glumă, mi-am lăsat capul pe 
spate şi l-am sprijinit de pântecele ei. Ea n-a protestat şi eu 


am rămas aşa. Aveam în ochi tot cerul şi era albastru şi 
auriu. Sub ceafă simţeam pântecele Mariei respirând 
uşurel. Am stat mult pe baliză, aproape adormiţi. Când 
soarele a devenit prea tare, ea s-a aruncat în apă, iar eu 
după ea. Am prins-o, i-am încolăcit mijlocul cu braţul şi am 
înotat împreună. Râdea tot timpul. Pe mal, în timp ce ne 
uscam, mi-a spus: „Sunt mai bronzată ca dumneata”. Am 
întrebat-o dacă voia să vină în seara aceea la cinematograf. 
A râs iar şi mi-a spus că avea chef să vadă un film cu 
Fernandel. Când ne-am îmbrăcat a fost foarte mirată 
văzându-mă cu cravată neagră şi m-a întrebat dacă sunt în 
doliu. I-am spus că murise mama. Cum ea voia să ştie când, 
i-am răspuns: „leri”. A tresărit, dar n-a zis nimic. Mi-a venit 
să-i spun că nu e vina mea, dar m-am oprit pentru că m-am 
gândit că la fel îi spusesem şi patronului meu. Asta nu 
însemna nimic. Oricum, întotdeauna eşti puţin vinovat. 

Seara, Maria uitase totul. Filmul avea haz pe alocuri, dar, 
în rest, era cu adevărat stupid. Ea îşi lipise piciorul de al 
meu. Îi mângâiam sânii. Spre sfârşitul spectacolului am 
sărutat-o, dar incomod. După cinematograf, a venit la mine. 

Când m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie 
să se ducă la mătuşa ei. M-am gândit că e duminică şi asta 
m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe 
partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe 
care părul Mariei îl lăsase şi am dormit până la zece. Am 
fumat apoi, stând tot culcat, până la prânz. Nu voiam să 
mănânc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi 
s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi- 
am pregătit nişte ouă şi le-am mâncat direct din tigaie, fără 
pâine, pentru că nu aveam şi pentru că nu voiam să cobor 
ca să-mi cumpăr. 

După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo 
până colo prin apartament. Era comod apartamentul când 
era aici mama. Acum e prea mare pentru mine şi a trebuit 
să aduc masa din sufragerie în camera mea. Nu mai stau 
decât în această cameră, între scaunele de pai puţin cam 


desfundate, dulapul a cărui oglindă s-a îngălbenit, măsuţa 
de toaletă şi patul de alamă. Restul e în părăsire. Puțin mai 
târziu, ca să fac ceva, am luat un ziar vechi şi l-am citit. Am 
tăiat din el o reclamă a sărurilor Kruschen pe care am lipit- 
o într-un vechi caiet în care strâng ceea ce mă amuză de 
prin ziare. M-am spălat pe mâini şi, drept încheiere, am 
ieşit pe balcon. 

Camera mea dă pe strada principală a cartierului. După- 
amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii 
rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rând familii care 
mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, 
cu pantaloni scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene şi o 
fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma 
lor, o mamă enormă, în rochie de mătase cafenie şi tatăl, un 
omuleţ destul de plăpând, pe care-l cunoşteam din vedere. 
Purta pălărie de pai, papion şi baston în mână. Văzându-l cu 
nevastă-sa, am înţeles de ce se spunea în cartier că e 
distins. Ceva mai târziu au trecut tinerii din mahala - păr 
pomădat şi cravată roşie, haină foarte ajustată cu batistă 
brodată şi pantofi cu boturi pătrate. M-am gândit că se 
duceau la cinematografele din centru. De aceea plecau atât 
de devreme şi se grăbeau spre tramvai, râzând zgomotos. 

În urma lor, strada a devenit pe încetul pustie. 
Spectacolele începuseră peste tot, cred. Nu mai erau pe 
stradă decât negustorii şi pisicile. Cerul era senin, dar fără 
strălucire, deasupra şirurilor de ficuşi plantați de-a lungul 
străzii. Pe trotuarul din faţă, tutungiul a scos un scaun, l-a 
instalat în faţa uşii şi s-a aşezat călare pe el, sprijinindu-şi 
braţele pe spătar. Tramvaiele puţin mai înainte înţesate, 
erau acum aproape goale. În cafeneaua „La Pierrot”, alături 
de tutungiu, chelnerul mătura rumeguşul din sala pustie. 
Era într-adevăr duminică. 

Am întors scaunul şi l-am aşezat ca tutungiul, pentru că 
am găsit că e mai comod. Am fumat două ţigări, am intrat în 
casă ca să iau o bucăţică de ciocolată şi m-am întors s-o 
mănânc la fereastră. Puțin după aceea cerul s-a întunecat şi 


am crezut că o să avem o furtună de vară. S-a limpezit 
totuşi încetul cu încetul. Dar trecerea norilor lăsase 
deasupra străzii un soi de făgăduială de ploaie, care a făcut- 
o mai întunecată. Am stat mult timp privind cerul. 

La ora cinci, câteva tramvaie au sosit cu zgomot. Aduceau 
de la stadionul suburbiei ciorchini de spectatori cocoţaţi pe 
trepte şi pe platforme. Tramvaiele următoare au adus 
jucătorii, pe care i-am recunoscut după geamantănaşele lor. 
Urlau şi cântau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi 
dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: „l-am 
bătut”. Şi eu am făcut „da”, din cap. Din acest moment, 
automobilele au început să vină grămadă. 

Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a 
înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care 
fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut 
printre alţii pe domnul distins. Copiii plângeau sau se lăsau 
târâţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din 
cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre 
aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m- 
am gândit că văzuseră un film de aventuri. Cei care se 
întorceau de la cinematografele din oraş sosiră ceva mai 
târziu. Păreau mai gravi. Râdeau încă, dar din când în când, 
păreau obosiţi şi gânditori. Au rămas în stradă, plimbându- 
se pe trotuarul din faţă. Fetele din cartier, cu capul 
descoperit, se ţineau de braţ. Băieţii potriviseră aşa ca să se 
întâlnească faţă în faţă cu ele şi le aruncau glume de care 
fetele râdeau întorcând capul. Câteva dintre ele, pe care le 
cunoşteam, mi-au făcut cu mâna. 

Luminile de pe stradă s-au aprins atunci brusc şi au făcut 
să pălească primele stele care se înălţau în noapte. Am 
simţit că mă dor ochii tot privind aşa trotuarele cu 
încărcătura lor de oameni şi lumini. Lămpile făceau să 
strălucească pavajul ud şi tramvaiele, la intervale regulate, 
îşi aruncau reflexele pe un păr lucios, pe un zâmbet sau pe 
o brățară de argint. Puțin după aceea, o dată cu tramvaiele 
mai rare şi cu noaptea de-acum neagră deasupra pomilor şi 


a lămpilor, cartierul s-a golit pe nesimţite, până ce prima 
pisică a traversat încet strada din nou pustie. M-am gândit 
atunci că ar trebui să cinez. Mă durea puţin gâtul pentru 
că-l ţinusem mult timp rezemat de speteaza scaunului. Am 
coborât să cumpăr pâine şi macaroane, le-am preparat şi 
am mâncat în picioare. Am vrut să fumez o ţigară la 
fereastră, dar aerul se răcise şi mi s-a făcut niţel frig. Am 
închis ferestrele şi, întorcându-mă în cameră, am văzut în 
oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se 
învecina cu nişte resturi de pâine. M-am gândit că mai 
trecuse o duminică, de bine, de rău, că mama era acum 
înmormântată, că aveam să-mi reiau lucrul şi că, pe scurt, 
nimic nu se schimbase. 

III. 

Astăzi am lucrat mult la birou. Patronul a fost binevoitor. 
M-a întrebat dacă nu eram prea obosit şi în afară de asta a 
vrut să ştie câţi ani avea mama. Am spus „vreo şaizeci” ca 
să nu greşesc şi nu ştiu de ce a părut să respire uşurat şi să 
considere asta o afacere încheiată. 

O mulţime de conosamente se adunau necontenit pe masa 
mea şi a trebuit să le rezolv pe toate. Înainte de a pleca de 
la birou ca să iau masa, m-am spălat pe mâini. La prânz, îmi 
place foarte mult această clipă. Seara îmi face mai puţină 
plăcere, pentru că prosopul rulant pe care-l folosim e umed 
de tot: a fost întrebuințat toată ziua. I-am spus într-o zi 
patronului. El mi-a răspuns că este regretabil, dar că nu-i 
totuşi decât un amănunt lipsit de importanţă. Am plecat 
cam târziu, la douăsprezece şi jumătate, cu Emmanuel, 
care lucrează la expediţie. Biroul dă spre mare şi am stat 
un timp să privim cargourile din port sub soarele arzător. În 
acest moment, un camion a sosit cu mare zgomot de lanţuri 
şi explozii. Emmanuel m-a întrebat „ce-ar fi dacă ne-am 
urca”'şi eu am început să alerg. Camionul ne-a depăşit şi 
noi ne-am avântat pe urmele lui. Eram înecat în zgomot şi 
praf. Nu mai vedeam nimic şi nu simţeam decât elanul 
dezordonat al goanei, printre troleuri şi maşini, catarge 


care dansau pe cer şi corăbii de-a lungul cărora fugeam. M- 
am prins cei dintâi şi am sărit din mers. Apoi i-am ajutat lui 
Emmanuel să se aşeze. Ni se tăiase răsuflarea, camionul 
sălta pe pavajul desfundat al cheiului, prin praf şi soare. 
Emmanuel râdea de se strâmba. 

Am sosit lac de sudoare la Celeste. Era, ca de obicei, la 
poartă, cu pântecele lui mare, cu şorţul şi mustăţile albe. M- 
a întrebat dacă „mă simţeam bine totuşi”. I-am spus că da şi 
că mi-era foame. Am mâncat foarte repede şi am băut o 
cafea. Apoi m-am dus acasă, am dormit puţin pentru că 
băusem prea mult vin şi, trezindu-mă, mi s-a făcut poftă să 
fumez. Era târziu şi am fugit ca să prind un tramvai. Am 
lucrat toată după-amiaza. Era foarte cald în birou şi seara, 
plecând, am fost bucuros să mă întorc acasă mergând încet 
de-a lungul cheiurilor. Cerul era verzui, mă simţeam bine. 
Totuşi, m-am dus direct acasă, pentru că voiam să-mi fierb 
cartofi. 

Urcând scara întunecată, m-am ciocnit de bătrânul 
Salamano, vecinul meu de palier. Era cu cânele lui. De opt 
ani sunt mereu văzuţi împreună. Câinele de vânătoare are o 
eczemă, jigăraie cred, care face să-i cadă aproape tot părul 
şi care-l umple de plăgi şi de coji negricioase. Tot trăind 
împreună cu el, numai ei doi într-o cămăruţă, bătrânul 
Salamano a început să-i semene. Are cruste roşietice pe 
obraz şi părul gălbui şi rar. Cât priveşte câinele, el a luat de 
la stăpân un fel de a merge cocârjat, cu botul întins înainte 
şi gâtul ţeapăn. Par de aceeaşi rasă şi totuşi se detestă unul 
pe altul. De două ori pe zi, la ora unsprezece şi la şase, 
bătrânul scoate câinele la plimbare. De opt ani, nu şi-au 
schimbat itinerariul. Poţi să-i vezi de-a lungul străzii Lyon, 
câinele trăgând omul până ce bătrânul Salamano se 
împiedică. Atund bate câinele şi-l ocărăşte. Câinele, de 
teamă, se face mic şi se lasă dus de zgardă. Acum e rândul 
bătrânului să-l tragă. După ce a uitat, câinele îl târăşte din 
nou pe stăpânul său şi e din nou bătut şi ocărât. Atunci stau 
amândoi pe trotuar şi se privesc, câinele cu spaimă, omul cu 


ură. Şi aşa în fiecare zi. Când vrea câinele să urineze, 
bătrânul nu-l aşteaptă şi-l trage, ogarul semănând în urma 
lui o dâră de picături. Dacă din întâmplare câinele îşi face 
nevoile în cameră, atunci e din nou bătut. De opt ani 
durează asta. Celeste spune întotdeauna „urâtă treabă”, 
dar în fond nimeni nu poate să ştie. Când l-am întâlnit pe 
scară, Salamano tocmai îşi ocăra câinele. Îi spunea 
„ticălosule, stârvul dracului!” şi câinele scâncea. Am spus 
„bună seara”, dar bătrânul continua să înjure. Atund l-am 
întrebat ce făcuse câinele. Nu mi-a răspuns. Spunea numai 
„ticălosule, stârvul dracului!” Ghiceam prin întuneric că sta 
aplecat spre câine, potrivindu-i ceva la zgardă. Am vorbit 
mai tare. Atunci, fără să se întoarcă spre mine, mi-a răspuns 
cu un soi de furie reţinută: „lot aici e”. Apoi a plecat 
trăgând animalul care se lăsa târât pe cele patru labe ale 
lui şi gemea. 

Chiar în acest moment a intrat în casă al doilea vecin al 
meu de palier. În cartier se spune că e întreţinut de femei. 
Când îl întrebi ce meserie are, e totuşi „magaziner”. În 
general nu e prea simpatizat. Dar cu mine stă de vorbă 
adesea şi uneori îmi face vizite scurte, pentru că eu îl 
ascult. Găsesc că ceea ce spune e interesant. De altfel, eu n- 
am nici un motiv să nu vorbesc cu el. Se numeşte Raymond 
Sintes. E mic, cu umerii largi şi cu nas de boxer. E îmbrăcat 
întotdeauna foarte corect. Şi el mi-a spus, vorbind despre 
Salamano: „Urâtă treabă!” M-a întrebat dacă asta mă 
scârbeşte şi i-am spus că nu. 

Am urcat amândoi scara şi eram pe punctul de amă 
despărţi de el când mi-a spus: „Am acasă cârnaţi şi vin. Nu 
vrei să mănânci cu mine?” M-am gândit că asta mă scutea 
să mai gătesc şi am primit. Are şi el numai o cameră şi o 
bucătărie fără fereastră. Deasupra patului se află un înger 
de ghips alb şi roz, fotografii de campioni şi două sau trei 
poze de femei goale. Camera era murdară şi patul desfăcut. 
A aprins mai întâi lampa de gaz, apoi a scos un pansament 
nu prea curat din buzunar şi s-a legat la mâna dreaptă. L- 


am întrebat ce are. Mi-a spus că se bătuse cu un tip care-i 
caută pricină. 

„Mă înţelegi, domnu Meursault, mi-a spus el, nu că sunt 
om rău, dar mă aprind iute. Ăla mi-a zis: «Coboară din 
tramvai, dacă eşti bărbat». l-am zis: «la vezi-ţi de treabă». 
Mi-a zis că nu sunt bărbat. Atunci am coborât şi i-am spus: 
«Destul! Sau te linişteşti sau te ating». Mi-a răspuns: «Nu 
zău!». Atunci i-am ars una. A căzut. Eu tocmai dădeam să-l 
ridic. Dar el m-a lovit cu picioarele, aşa lungit cum era. 
Atunci l-am lovit cu genunchiul şi i-am dat doi pumni. L-a 
umplut sângele. L-am întrebat dacă-i ajunge. Mi-a zis: «Da» 
În tot acest timp, Sintes îşi potrivea pansamentul. Eu 
şedeam pe pat. Mi-a spus: „Vezi că nu eu am căutat ceartă. 
El m-a insultat.” Era adevărat şi am recunoscut. Atunci mi-a 
declarat că tocmai voia să-mi ceară un sfat cu privire la 
această afacere, că eu eram un adevărat bărbat, cunoşteam 
viaţa, că puteam să-l ajut şi că după aceea elva fi prietenul 
meu. N-am spus nimic şi el m-a mai întrebat dacă vreau să 
fiu prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna; a părut 
mulţumit. A scos nişte cârnaţi, i-a prăjit în tigaie, a pus 
pahare, farfurii, tacâmuri şi două sticle de vin. Totul în 
tăcere. Apoi ne-am aşezat la masă. Mâncând, el a început 
să-mi spună povestea lui. Ezita puţin la început. „Am 
cunoscut o doamnă... Era, ce mai încolo-încoace, amanta 
mea.” Bărbatul cu care se bătuse era fratele acestei femei. 
Mi-a spus că o întreţinuse. Eu n-am răspuns nimic şi totuşi 
el a adăugat imediat că ştia ce se spune în cartier, dar că el 
are conştiinţa curată şi că e magaziner. 

„Ca să ajung la povestea mea, mi-a spus, am băgat de 
seamă că era o înşelătorie la mijloc.” Îi dădea atât cât să 
aibă din ce trăi. Plătea el însuşi chiria camerei şi-i dădea 
douăzeci de franci pe zi pentru mâncare. „Irei sute de 
franci pentru cameră, şase sute de franci pentru mâncare, 
o pereche de ciorapi din când în când, asta tăcea o mie de 
franci. Şi doamna nu lucra. Dar îmi spunea că era puţin, că 


nu putea s-o scoată la capăt cu ce-i dădeam eu. Totuşi, eu îi 
spuneam: «De ce nu lucrezi şi tu măcar o jumătate de zi? 
M-ai uşura puţin de toate aceste fleacuri. Ţi-am cumpărat 
un costum nou luna asta, ţi-am dat douăzeci de franci pe zi, 
îţi plătesc chiria şi tu, tu stai şi bei cafea după-amiaza cu 
prietenele tale. Le dai pe degeaba cafeaua şi zahărul. Din 
banii mei. M-am purtat bine cu tine şi tu te porţi urât cu 
mine.». Dar ea nu lucra, spunea totdeauna că nu reuşea şi 
am băgat eu de seamă că e o înşelătorie la mijloc.” 

Mi-a povestit atunci că găsise în geanta ei un bilet de 
loterie şi că ea nu putuse să-i explice cum îl cumpărase. 
Ceva mai târziu găsise o chitanţă de la muntele de pietate, 
care arăta că amanetase două brățări. Până atunci nu ştiuse 
de existenta acestor brățări. „Am văzut eu bine că era o 
înşelăciune la mijloc. Atunci, am părăsit-o. Dar mai întâi am 
bătut-o. Şi pe urmă i-am spus totul verde în faţă. l-am spus 
că ea nu voia decât să-şi facă de cap. Cum i-am spus, 
înţelegi, domnu” Meursault: «Nu vezi că lumea te invidiază 
pentru felul cum te tin?! Abia mai târziu ai să-ţi dai seama 
ce-ai pierdut».” 

O bătuse până la sânge. Înainte n-o bătea. „O plesneam, 
dar cu milă, ca să zic aşa. Ea ţipa un pic. Eu trăgeam 
obloanele şi totul se sfârşea ca de obicei. Dar acuma, nu e 
glumă. Şi după mine, încă n-am pedepsit-o îndeajuns.” 

Mi-a explicat atunci că de aceea avea nevoie de un sfat. S- 
a oprit ca să potrivească fitilul lămpii care fila. Cât despre 
mine, eu îl ascultam mereu. Băusem aproape un litru de vin 
şi-mi ardeau tâmplele. Fumam ţigările lui Raymond pentru 
că eu nu mai aveam. Ireceau ultimele tramvaie şi duceau 
cu ele zgomotele acum îndepărtate ale mahalalei. Raymond 
a continuat. Ceea ce-l supăra „era că mai avea chef să se 
culce cu ea”. Dar voia s-o pedepsească. Se gândise întâi s-o 
ducă într-un hotel şi să cheme poliţia de moravuri ca să 
provoace scandal şi s-o pună să-şi scoată condicuţă. Pe 
urmă se adresase unor prieteni pe care-i avea printre 
borfaşi. Aceştia nu găsiseră nimic. Şi, după cum îmi atrăgea 


Raymond atenţia, nu era aşadar nici o pricopseală să fii de- 
al lor. Le-a spus asta şi ei au propus atunci s-o „însemneze”. 
Dar nu asta voia el. Avea să se gândească. Mai întâi voia să- 
mi ceară un serviciu. De altfel, înainte de a mi-l cere, voia să 
ştie ce credeam despre această poveste. I-am răspuns că nu 
credeam nimic, dar că era interesant. M-a întrebat dacă eu 
credeam că e vreo înşelătorie la mijloc şi mie mi se părea 
clar că e, dacă eu găseam că trebuia pedepsită şi ce aş face 
în locul lui; i-am spus că nu puteai şti niciodată, dar că e 
firesc să o pedepsească. Am mai băut puţin vin. Ela aprins 
o ţigară şi mi-a dezvăluit planul lui. Voia să-i scrie o 
scrisoare „plină de înjurături şi în acelaşi timp de lucruri 
care s-o facă să regrete”. După aceea, când ea se va 
întoarce la el, are să se culce cu ea şi „chiar în momentul 
culminant” are să o scuipe în obraz şi s-o dea afară. Eu am 
găsit că într-adevăr, în felul acesta, ea avea să fie pedepsită. 
Dar Raymond mi-a spus că nu se simte în stare să scrie 
scrisoarea de care avea nevoie şi că se gândise la mine să i- 
o ticluiesc. Cum eu nu spuneam nimic, m-a întrebat dacă m- 
ar deranja s-o facem pe loc şi am răspuns că nu. 

Atunci, după ce a mai băut un pahar de vin, s-a ridicat în 
picioare. A dat deoparte farfuriile şi restul de cârnat rece 
pe care nu-l mâncasem. A şters cu grijă muşamaua de pe 
masă. A luat dintr-un sertar al noptierei o foaie de hârtie cu 
pătrăţele, un plic galben, un toc de lemn roşu şi o călimară 
pătrată cu cerneală violetă. Când mi-a spus numele femeii, 
am văzut că era o maură. Am făcut scrisoarea. Am scris-o 
cam la întâmplare, dar m-am străduit să-l mulţumesc pe 
Raymond, pentru că nu aveam nici un motiv să-l 
nemulţumesc. Apoi am citit scrisoarea cu voce tare. M-a 
ascultat fumând, clătinând din cap, apoi mi-a cerut s-o 
citesc încă o dată. A fost foarte mulţumit. Mi-a spus: „Ştiam 
eu că tu cunoşti viaţa”. Întâi nu mi-am dat seama că mă 
tutuieşte. Numai când mi-a declarat: „Acum eşti un 
adevărat prieten”, asta m-a frapat. A repetat fraza şi eu i- 
am spus: „Da”. Mi-era totuna să fiu sau să nu fiu prietenul 


lui şi el părea să dorească într-adevăr acest lucru. A lipit 
scrisoarea şi am terminat de băut vinul. Apoi am mai stat 
puţin fumând, fără să spunem nimic. Afară, totul era liniştit, 
am auzit mersul lin al unui automobil care trecea. Am spus: 
„E târziu”. Raymond socotea şi el la fel. A făcut observaţia 
că timpul trece repede şi, într-un sens, era adevărat. Mi-era 
somn, dar îmi venea greu să mă ridic în picioare. Trebuie să 
fi avut o înfăţişare tare obosită, pentru că Raymond mi-a 
spus că nu trebuie să mă las cuprins de deznădejde. Întâi, 
n-am înţeles. Mi-a explicat atunci că aflase de moartea 
mamei, dar că era un lucru care trebuia să se întâmple într- 
O zi. Asta era şi părerea mea. 

M-am ridicat, Raymond mi-a strâns mâna cu putere şi mi-a 
spus că bărbaţii se înţeleg întotdeauna între ei. leşind de la 
el, am închis uşa şi am rămas puţin în întuneric, pe palier. 
Casa era liniştită şi din adâncurile scării în spirală urca o 
adiere nedesluşită şi umedă. N-auzeam decât cum îmi 
zvâcneşte sângele care-mi vâjâia în urechi. Am stat 
nemişcat. Dar în camera bătrânului Salamano câinele a 
gemut surd. 

IV. 

Am lucrat bine toată săptămâna. Raymond a venit şi mi-a 
spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema 
cu Emmanuel, care uneori nu înţelegea ce se petrece pe 
ecran. Trebuia atunci să-i dau explicaţii. leri a fost sâmbătă 
şi Maria a venit aşa cum ne înţelesesem. Am simţit o mare 
dorinţă văzând-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu 
dungi roşii şi albe şi sandale de piele. 1 se ghiceau sub 
rochie sânii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o 
înfăţişare de floare. Am luat un autobuz şi ne-am dus la 
câţiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stânci şi 
mărginită de trestii înspre țărm. Soarele de ora patru nu 
era prea fierbinte, dar apa era călduţă, cu valurile lungi şi 
leneşe. Maria m-a învăţat un joc. Înnotând, trebuia să bei 
creasta valurilor, să iei în gură toată spuma şi să te întorci 
apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Ţâşnea atunci o dantelă 


spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie 
caldă pe obraz. Dar, după câtva timp, aveam gura arsă de 
amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci şi s-a lipit de 
mine în apă. Şi-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi 
răcorea buzele şi ne-am rostogolit un timp în valuri. 

În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi 
strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. 
Am strâns-o lângă mine şi ne-am grăbit să găsim un 
autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine şi să ne 
aruncăm pe pat. 

Lăsasem fereastra deschisă şi era plăcut să simţi noaptea 
de vară curgând pe trupurile noastre arse de soare. 

Azi dimineaţă Maria a rămas la mine şi eu i-am spus că 
vom lua masa împreună. Am coborât ca să cumpăr carne. 
Pe când urcam înapoi, am auzit o voce de femeie în camera 
lui Raymond. Puțin după aceea, bătrânul Salamano şi-a 
certat câinele, am auzit zgomot de paşi şi de gheare pe 
treptele de lemn ale scării şi apoi: „Licălosule, stârvul 
dracului!” Au ieşit în stradă. I-am povestit Mariei istoria 
bătrânului şi a râs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea 
ale cărei mâneci le suflecase. Când a râs, am simţit că o 
doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o 
iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, 
dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce 
pregătea masa şi fără legătură, a râs iar, în aşa fel încât am 
sărutat-o. În clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la 
Raymond. 

S-a auzit mai întâi o voce ascuţită de femeie şi apoi 
Raymond care spunea: „Nu mă respecţi, nu mă respecţi. 
Am să te învăţ eu să mă respecţi!” Câteva zgomote surde şi 
femeia a urlat, dar atât de îngrozitor, că imediat palierul s-a 
umplut de lume. Maria şi cu mine am ieşit şi noi pe palier. 
Femeia continua să ţipe şi Raymond să lovească. Maria mi-a 
spus că e îngrozitor şi eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să 
mă duc după un poliţai, dar eu i-am spus că nu-mi plac 
poliţaii. Totuşi, a venit unul cu locatarul de la etajul al 


doilea, care e instalator. A bătut la uşă şi s-a făcut tăcere. A 
bătut mai tare şi, după puţin timp, femeia a plâns şi 
Raymond a deschis. Avea o ţigară în gură şi o expresie 
dulceagă. Femeia s-a repezit la uşă şi i-a spus poliţaiului că 
Raymond o bătuse. „Numele”, a spus poliţaiul. Raymond a 
răspuns. „Lasă ţigara din gură când vorbeşti cu mine”, a 
spus poliţaiul. Raymond a şovăit, s-a uitat la mine şi a tras 
un fum. În acest moment, poliţaiul i-a tras o palmă zdravănă 
cu o mână mare şi grea, drept în obraz. Ţigara a sărit la 
câţiva metri. Raymond s-a schimbat la faţă, dar n-a spus 
nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă 
poate să-şi ia chiştocul. Poliţaiul a răspuns că poate şi a 
adăugat: „Pe viitor ai să ştii că un poliţai nu e un caraghios”. 
În acest timp femeia plângea şi a repetat: „M-a bătut. E un 
peşte.” „Domnule poliţai, a întrebat atunci Raymond, legea 
dă voie să-l faci pe un om peşte?” Dar poliţaiul i-a poruncit 
„să-şi ţină fleanca”. Raymond s-a întors atunci spre femeie 
şi i-a spus: „Aşteaptă tu, fetiţo, ne mai vedem noi”. Poliţaiul 
i-a spus să-şi ţină gura, că femeia trebuia să plece şi el să 
rămână în camera lui să aştepte să fie convocat la 
comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie 
ruşine să se îmbete în asemenea hal, încât să tremure aşa 
cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: „Nu sunt beat, 
domnule poliţai. Numai că sunt aici, în faţa dumneavoastră, 
şi tremur, e ceva nervos.” A închis uşa şi toată lumea a 
plecat. Maria şi cu mine am terminat de preparat masa. Dar 
ei nu-i era foame, eu am mâncat aproape totul. Ea a plecat 
la ora unu şi eu am dormit puţin. 

Pe la ora trei cineva a bătut la uşă şi a intrat Raymond. Eu 
am rămas întins. El s-a aşezat pe marginea patului. A stat 
un timp fără să vorbească şi eu l-am întrebat cum s-au 
petrecut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse aşa cum plănuise, 
dar că ea îi dăduse o palmă şi că atunci o bătuse. Restul îl 
ştiam. l-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de 
pedepsită şi că poate să fie mulţumit. Asta era şi părerea lui 
şi a făcut observaţia că degeaba intervenise poliţaiul, tot n- 


are să-i ia înapoi bătaia pe care o mâncase. A adăugat că el 
îi cunoştea bine pe poliţai şi că ştia cum trebuie să te porţi 
cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă aşteptasem ca el să 
răspundă la palma poliţaiului. Am răspuns că eu nu mă 
aşteptasem deloc şi că de altfel nu puteam suferi poliţaii. 
Raymond a părut foarte mulţumit. M-a întrebat dacă voiam 
să mergem undeva împreună. M-am sculat şi am început să 
mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept 
martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu ştiam ce trebuie să 
spun. După Raymond, era deajuns să declar că femeia l-a 
insultat. Am acceptat să-i fiu martor. 

Am ieşit şi Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a 
vrut să joace o partidă de biliard şi m-a bătut la limită. Voia 
să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru 
că nu-mi place aşa ceva. Atunci ne-am întors acasă agale şi 
el îmi spunea ce mulţumit e că reuşise s-o pedepsească pe 
amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine şi 
m-am gândit că e un moment foarte plăcut. 

De departe l-am zărit în pragul uşii pe bătrânul Salamano 
care părea foarte tulburat. Când ne-am apropiat, am văzut 
că nu avea câinele. Se uita în toate părţile, se învârtea în 
jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea 
coridorului, mormăia cuvinte fără şir şi începea iar să 
cerceteze strada cu ochişorii lui roşii. Când Raymond; -a 
întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că 
mormăia: „Licălosule, stârvul dracului!” şi continua să se 
agite. L-am întrebat unde e câinele. Mi-a răspuns brusc că 
plecase. Şi apoi a devenit deodată volubil: „L-am dus pe 
Câmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă 
împrejurul barăcilor de bâlci. M-am oprit să mă uit la 
«Regele evadării». Şi, când am vrut să plec, nu mai era. 
Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strâmtă. Dar 
n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aşa.” 

Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit şi că 
avea să se întoarcă. I-a dat exemple de câini care 
parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpânii 


lor. Cu toate astea bătrânul părea şi mai tulburat. „Dar mi-l 
vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strângă 
de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe toată 
lumea cu bubele lui. Poliţaii îl vor lua cu siguranţa.” I-am 
spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că i-l vor da 
înapoi dacă plăteşte o taxă. M-a întrebat dacă această taxă 
e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: „Să dau bani pentru 
hoitul ăsta. Aaa, n-are decât să crape!” şi a început să-l 
înjure. Raymond a râs şi a intrat în casă. Eu l-am urmat şi 
ne-am despărţit pe palierul etajului nostru. Puţin după 
aceea am auzit paşii bătrânului şi el a bătut la uşa mea. 
Când am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a spus: 
„lertaţi-mă, iertaţi-mă”. L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. 
Se uita în jos la vârfurile pantofilor şi mâinile lui pline de 
zgârieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat: 
„N-au să mi-l ia, nu-i aşa, domnule Meursault? Au să mi-l 
dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac?” I-am spus că hingherii 
ţineau câinii trei zile la dispoziţia proprietarilor şi că pe 
urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă. S-a uitat la mine 
în tăcere. Apoi mi-a spus: „Bună seara”. A închis uşa lui şi l- 
am auzit plimbându-se în lung şi-n lat. Patul lui a trosnit. Şi, 
după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că 
plângea. Nu ştiu de ce m-am gândit la mama. Dar trebuia 
să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame şi m-am 
culcat fără să mănânc. 

V, 

Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prieten 
de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să 
petrec duminica în vila lui, lângă Alger. Am răspuns că aş 
primi cu plăcere, dar că aveam întâlnire cu o prietenă! 
Raymond mi-a declarat imediat că o invită şi pe ea. Nevasta 
prietenului său ar fi încântată să nu fie singură într-un grup 
de bărbaţi. 

Am vrut să închid imediat, pentru că ştiu că patronului nu-i 
place să ni se telefoneze din oraş. Dar Raymond mi-a cerut 
să aştept şi mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această 


invitaţie seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt 
lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, 
printre care se afla fratele fostei lui amante, „Dacă-l vezi pe 
aproape de casă astă-seară când te întorci, înştiinţează- 
mă.” Am spus că e în regulă. 

Puțin după aceea, patronul a trimis să mă cheme şi pentru 
moment m-am indispus, crezând că avea să-mi spună să 
telefonez mai puţin şi să lucrez mai mult. Nici vorbă de aşa 
ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect 
încă foarte vag. Voia numai să ştie părerea mea în această 
problemă. Avea intenţia să-şi instaleze un birou la Paris 
care să trateze afacerile direct şi pe loc cu marile companii 
şi voia să ştie dacă sunt dispus să plec acolo. Asta mi-ar 
permite să stau la Paris, dar şi să călătoresc o bună parte 
din an. „Eşti tânăr şi cred că asta e o viaţă care ţi-ar 
plăcea.” Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a 
întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. 
Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz 
toate vieţile sunt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea 
deloc. A părut nemulţumit, mi-a spus că eu răspund 
întotdeauna aiurea, că nu am ambiţie şi că asta e 
dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. 
Aş fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca 
să-mi schimb viaţa. Gândindu-mă bine, nu eram nefericit. 
Când eram student, aveam multe asemenea ambiţii. Dar 
când a trebuit să mă las de studii, am înţeles repede că 
toate astea nu aveau o importanţă reală. 

Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă 
vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că 
puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o 
iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu 
înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. „Atunci de 
ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. l-am explicat că asta nu 
are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne 
căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă 
mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un 


lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: „Nu”. Ea a tăcutun 
timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi 
simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind 
din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am 
spus: „Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cât 
despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. 
După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, 
că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi 
am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, 
neavând nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a 
declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne 
vom căsători când va voi ea. I-am vorbit atunci de 
propunerea patronului şi Maria mi-a spus că i-ar plăcea să 
vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cândva acolo şi m- 
a întrebat cum e. l-am spus: „E murdar. Sunt porumbei şi 
curţi întunecoase. Oamenii au pielea albă.” 

Apoi am pornit-o mai departe şi am străbătut oraşul pe 
străzile principale. Femeile erau frumoase şi am întrebat-o 
pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da şi că 
mă înţelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuşi să rămână cu 
mine şi i-am spus că puteam cina împreună la Celeste. Ea ar 
fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă 
şi i-am spus la revedere. S-a uitat la mine: „Nu vrei să ştii 
ce treabă am?” Sigur că voiam să ştiu, dar nu mă gândisem 
şi asta părea ea să-mi reproşeze. Atunci, văzându-mă 
stingherit, a râs iar şi s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi 
întindă buzele. 

Am cinat la Câleste. Începusem să mănânc când a intrat o 
femeiuşcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se aşeze 
la masa mea. Putea, fireşte. Avea gesturi sacadate şi ochi 
strălucitori pe un obraz ca un măr. Şi-a scos jacheta, s-a 
aşezat şi a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe 
Celeste şi-a comandat imediat toate felurile pe care le 
dorea cu o voce în acelaşi timp precisă şi grăbită. Aşteptând 
aperitivele, a deschis geanta, a scos din ea un pătrăţel de 
hârtie şi un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos 


dintr-un portmoneu, sporită cu un bacşiş, suma exactă, pe 
care a pus-o în faţa ei. În acel moment i-au sosit aperitivele 
pe care le-a înfulecat în mare viteză. Aşteptând felul 
următor, a mai scos din geantă un creion albastru şi o 
revistă care dădea programul de radio al săptămânii în 
curs. Cu multă grijă, a însemnat una câte una aproape toate 
emisiunile. Cum revista avea vreo douăsprezece pagini, a 
continuat meticulos această operaţie în tot timpul mesei. Eu 
terminasem de mâncat când ea bifa în continuare cu 
aceeaşi sârguinţă. Apoi s-a ridicat şi-a pus jacheta cu 
aceleaşi gesturi precise de automat şi a plecat. Cum n- 
aveam nici o treabă, am ieşit şi eu şi am urmărit-o un timp. 
O luase pe marginea trotuarului şi, cu o viteză şi o 
siguranţă neverosimile, îşi vedea de drum fără să se abată 
cu nici o iotă şi fără să întoarcă capul. În cele din urmă am 
pierdut-o din vedere şi m-am întors. M-am gândit că e 
ciudată, dar am uitat-o destul de repede. 

În pragul uşii mele, l-am găsit pe bătrânul Salamano. L-am 
invitat să intre şi el mi-a spus că se pierduse câinele lui, 
pentru că nu era la hingheri. Funcţionarii îi spuseseră că, 
poate, fusese călcat de o maşină. Întrebase dacă nu e cu 
putinţă să afle asta la comisariatele de poliţie. I s-a răspuns 
că nu rămâne nici o urmă după asemenea întâmplări, care 
se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrânului Salamano că ar 
putea să ia un alt câine, dar ela avut dreptate să-mi atragă 
atenţia că se învățase cu acela. 

Şedeam ghemuit în pat şi Salamano se aşezase pe un 
scaun în faţa mesei. Mă privea drept în faţă şi-şi ţinea 
mâinile pe genunchi. Nu-şi scosese pălăria lui veche. 
Morfolea frânturi de frază pe sub mustaţa îngălbenită. Mă 
cam plictisea, dar n-aveam nimic de făcut şi nu-mi era 
somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre câine. Mi-a 
spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul 
de târziu. În tinereţe voise să se facă actor: la regiment juca 
în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile 
ferate şi nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. 


Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obişnuise 
cu ea. Când a murit, s-a simţit foarte singur. Atunci ceruse 
unui tovarăş de atelier un câine şi-l luase pe acesta când 
era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar 
cum un câine trăieşte mai puţin decât un om, în cele din 
urmă ajunseseră amândoi bătrâni. „Avea un caracter urât, 
mi-a spus Salamano. Din când în când ne luam la harţă. Dar 
era un câine de treabă, totuşi.” I-am spus că era de rasă şi 
Salamano a părut mulţumit. „Şi încă, a adăugat el, nu l-ai 
cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era 
părul.” În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă de când 
câinele căpătase această boală de piele, Salamano îl dădea 
cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrâneţea şi 
bătrâneţea n-are leac. 

În acel moment am căscat şi bătrânul m-a anunţat că are 
de gând să plece. l-am spus că poate să mai stea şi că-mi 
pare rău de ce se întâmplase cu câinele lui: mi-a mulţumit. 
Mi-a spus că mama mea ţinea mult la câinele lui. Vorbind 
despre ea, îi zicea „biata dumitale mamă”. A emis 
presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de când a 
murit mama şi cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte 
repede şi cu stinghereală, că în cartier lumea mă 
condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar elmă 
cunoştea şi ştia că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, 
însă nu ştiu de ce, că până acum nu ştiam că lumea mă 
condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrâni îmi 
păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca 
s-o întreţin pe mama. „De altfel, am adăugat, de mult nu 
avea să-mi spună nimic şi se plictisea singură.” „Da, mi-a 
spus el şi la azil, cel puţin, îţi faci prieteni.” Apoi a cerut voie 
să plece. Dorea să se culce. Viaţa lui se schimbase acum şi 
nu prea ştia ce să facă. Pentru prima oară de când îl 
cunoşteam, cu un gest furişat, mi-a întins mâna şi eu am 
simţit solzii de pe pielea lui. A zâmbit uşor şi, înainte de a 
pleca, mi-a spus: „Sper să nu latre în noaptea asta câinii. 
Întotdeauna mi se pare ca latră al meu.” 


VI. 

Duminică mi-a venit greu să mă trezesc şi Maria a trebuit 
să mă strige şi să mă zgâlţâie. N-am mâncat, pentru că 
voiam să ne scăldăm devreme. Mă simţeam cu totul gol pe 
dinăuntru şi mă durea puţin capul. Ţigara avea un gust 
amar. Maria a râs de mine pentru că zicea că am „o mutră 
ca de înmormântare”. Îşi pusese o rochie de pânză albă şi-şi 
desfăcuse părul. l-am spus că e frumoasă şi ea a râs de 
plăcere. 

Coborând am bătut la uşa lui Raymond. Ne-a răspuns că 
vine îndată. În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar şi 
pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum 
însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie şi 
nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simţit 
mai bine şi mi-am dat seama că mi-e foame. l-am spus asta 
Mariei, care mi-a arătat geanta de muşama în care pusese 
costumele noastre de baie şi un prosop. Nu aveam ce face 
decât să aştept şi l-am auzit amândoi pe Raymond încuind 
uşa. Purta o pereche de pantaloni albaştri şi o cămaşă albă 
cu mâneci scurte. Dar îşi pusese pe cap o pălărie de pai, 
ceea ce a făcut-o pe Maria să râdă, iar braţele lui acoperite 
de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, 
văzându-l. 

Fluiera coborând scara şi părea foarte încântat. Mi-a spus: 
„Salut, amice” şi i s-a adresat Mariei cu „domnişoară”. 

În ajun fusesem amândoi la comisariat şi eu depusesem 
mărturie că femeia nu „fusese cuviincioasă” cu Raymond. 

S-a ales numai c-un avertisment. Afirmația mea n-a fost 
verificată, în faţa uşii am vorbit puţin despre asta cu 
Raymond, apoi ne-am hotărât să luăm autobuzul. Plaja nu 
era prea departe, dar altfel am ajunge mai repede. 
Raymond era de părere că prietenul său ar fi încântat să ne 
vadă sosind devreme. 

Eram gata să plecăm când deodată Raymond mi-a făcut 
semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care 
stăteau sprijiniți de vitrina tutungeriei. Ne priveau în 


tăcere, dar după obiceiul lor, ca şi cum n-am fi fost altceva 
decât nici mai mult nici mai puţin nişte bolovani sau nişte 
pomi uscați. Raymond mi-a spus că al doilea din stânga era 
omul lui şi a părut îngrijorat. A adăugat că, totuşi, povestea 
se încheiase. Maria nu prea înţelegea despre ce e vorba şi 
m-a întrebat ce se întâmplă. l-am spus că erau nişte arabi 
care au pică pe Raymond. Ea a vrut să plecăm imediat. 
Raymond şi-a revenit şi a râs, spunând că trebuie să ne 
grăbim. 

Am mers spre staţia autobuzului care era ceva mai 
departe şi Raymond m-a anunţat că arabii nu ne urmăreau. 
Am întors capul. Stăteau în acelaşi loc şi se uitau cu 
indiferenţă la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat 
autobuzul. Raymond, care părea că răsuflă uşurat, nu mai 
contenea să facă glume cu Maria. Am simţit că-i place, dar 
ea aproape că nu-i răspundea. Din când în când se uita la el 
râzând. 

Am coborât la periferia Algerului. Plaja nu este departe de 
staţia autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic platou 
care se înalţă deasupra mării şi coboară apoi spre piajă. Era 
acoperit de pietre gălbui şi de tufe albe de aişor, profilate 
pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al 
cerului. Maria se juca împrăştiind petalele cu geanta ei de 
muşama pe care o flutura larg. Am mers printre şiruri de 
vilişoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu 
verandele lor sub tamarisc, altele golaşe, printre pietre. 
Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări 
marea nemişcată şi mai departe o peninsulă somnolentă şi 
masivă în apa limpede. Un zgomot uşurel de motor a urcat 
prin aerul liniştit până la noi. Şi am văzut, foarte departe, 
un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea 
strălucitoare. Maria a cules câţiva stânjenei de piatră. De 
pe panta care cobora spre mare, am văzut că lumea 
începuse să se scalde. 

Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuță de lemn la 
capătul plajei. Căsuţa era lipită cu spatele de stânci şi stâlpii 


care o susțineau în faţă erau înfipţi în apă. Raymond ne-a 
prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, 
cu statură şi umeri masivi şi avea o femeiuşcă bondoacă şi 
drăguță, care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat 
imediat să ne facem comozi şi că avea nişte peşte fript, pe 
care îl pescuise în dimineaţa aceea. Eu i-am spus ce 
frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să- 
şi petreacă sâmbăta, duminica şi toate zilele libere. 
„Nevastă-mea şi cu mine ne înţelegem bine”, a adăugat el. 
Nevastă-sa tocmai râdea cu Maria. Pentru prima oară, 
poate, m-am gândit cu adevărat că aveam să mă însor. 

Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa şi Raymond nu 
voiau să vină şi ei. Am coborât toţi trei şi Maria s-a aruncat 
imediat în apă! Masson şi cu mine am aşteptat puţin. 
Vorbea rar şi am observat că avea obiceiul să completeze 
tot ceea ce afirma cu un „şi as spune chiar mai mult” şi 
chiar atunci când, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. 
Despre Maria mi-a spus: „E grozavă şi aş zice chiar 
fermecătoare.” Pe urmă n-am mai dat nici o atenţie acestui 
tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. 
Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amânat 
puţin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele 
din urmă i-am spus lui Masson: „Intrăm?” Am plonjat. Ela 
intrat în apă treptat şi s-a aruncat numai când n-a mai atins 
fundul. Înnota bras şi destul de prost, aşa că l-am lăsat, ca 
să mă duc după Maria. Apa era rece şi eram încântat să 
înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de țărm, 
simţindu-ne de acord atăt în gesturile cât şi în mulţumirea 
noastră. 

În larg am făcut amândoi pluta şi pe obrazul meu întors 
către cer soarele usca ultimele pânze de apă care mi se 
scurgeau în gură. L-am văzut pe Masson ieşind pe plajă, ca 
să se întindă la soare. De departe părea uriaş. Maria a vrut 
să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de 
talie şi ea înainta numai cu ajutorul braţelor în timp ce eu o 
ajutam dând din picioare. Zgomotul uşor al apei lovit ritmic 


ne-a urmărit în clarul dimineţii până ce m-am simţit obosit. 
Atunci i-am dat drumul Mariei şi m-am întors înnotând 
normal şi respirând bine. Pe plajă m-am întins pe burtă 
lângă Masson şi mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că 
„e foarte plăcut” şi el a fost de aceeaşi părere. Puțin după 
aceea a venit Maria. M-am întors pe faţa ca s-o văd venind. 
Şiroia toată de apa sărată şi avea părul dat pe spate. S-a 
întins alături, lipindu-şi soldul de al meu şi căldura trupului 
ei şi a soarelui m-au făcut să aţipesc. 

Maria m-a zgâlţâit şi mi-a spus că Masson se întorsese 
acasă, trebuia să mâncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru 
că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai 
sărutasem de dimineaţă. Aşa era şi totuşi doream s-o sărut. 
„Hai în apă”, mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în 
primele vălurele. Am făcut câteva mişcări de bras şi ea s-a 
lipit de mine. Am simţit picioarele ei încolăcite de ale mele 
şi în mine s-a trezit dorinţa. 

Când ne-am întors, Masson ne şi striga. Am spus că mi-era 
tare foame şi el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte 
mult. Pâinea era bună, am devorat porţia mea de peşte. 
După aceea era friptură şi cartofi prăjiţi. Mâncam toţi fără 
să vorbim. Masson bea des vin şi-mi turna şi mie fără 
încetare. La cafea aveam capul cam greu şi am fumat foarte 
mult. Masson, Raymond şi cu mine am făcut planul să 
petrecem împreună luna august pe plajă, împărțind 
cheltuielile. Maria ne-a spus deodată: „Ştiţi cât e ceasul? E 
unsprezece şi jumătate.” Eram cu toţii miraţi, dar Masson a 
spus că am mâncat prea devreme şi că era normal, pentru 
că ora de mâncare e ora la care ţi-e foame. Nu ştiu de ce 
asta a făcut-o pe Maria să râdă. Cred că băuse puţin cam 
mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb 
pe plajă cu el. „Nevastă-mea doarme întotdeauna după 
masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun 
mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei 
să facă ce vrea.” Maria a declarat că rămâne s-o ajute pe 
doamna Masson să spele vasele. Micuța pariziană a spus că 


pentru asta trebuie să fie daţi afară bărbaţii. Am coborât 
toţi trei. 

Soarele cădea aproape vertical pe nisip şi strălucirea lui 
pe mare îţi lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilişoa- 
rele care mărgineau platoul şi care dominau marea se 
auzea zgomot de farfurii şi tacâmuri. Abia puteai respira de 
căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, 
Raymond şi Masson au vorbit despre întâmplări şi oameni 
pe care eu nu-i cunoşteam. Am înţeles că se cunoşteau de 
mult şi că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am 
îndreptat spre apă şi am mers de-a lungul mării. Uneori, 
câte un val mai lung decât celelalte venea să ne scalde 
pantofii de pânză. Eu nu mă gândeam la nimic pentru că 
eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea 
capul gol. 

În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n- 
am auzit bine. Dar am zărit în acelaşi timp, la capătul plajei 
şi foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau 
spre noi. M-am uitat la Raymond şi el mi-a spus: „El e”. Am 
continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să 
ne urmărească până aici. M-am gândit că trebuie să ne fi 
văzut luând autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus 
Nimic. 

Arabii înaintau încet şi erau acum mult mai aproape. Noi 
nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: „Dacă iese 
cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul 
meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, altău să fie.” 

Eu am spus „da” şi Masson şi-a băgat mâinile în buzunar. 
Nisipul supraîncălzit îmi părea roşu acum. Înaintam în pas 
egal spre arabi. Distanţa dintre noi a scăzut treptat. Când 
am ajuns la câţiva paşi unii de alţi, arabii s-au oprit. Masson 
şi cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la 
omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l 
lovească cu capul în pântece. Raymond i-a dat atunci o 
primă lovitură şi imediat l-a chemat pe Masson. Masson s-a 
dus la cel care-i fusese indicat şi a lovit de două ori cu toată 


puterea. Arabul s-a prăbuşit în apă, cu faţa în jos şi a rămas 
aşa câteva secunde, bulele de aer spărgându-se la 
suprafaţă, împrejurul capului său. În acelaşi timp Raymond 
a lovit şi el şi l-a umplut şi pe celălalt de sânge. Raymond s-a 
întors spre mine şi mi-a spus: „O să vezi ce-o să încaseze”. 
Eu i-am strigat: „Atenţie, are un cuţit!” Dar Raymond avea 
deja braţul rănit şi gura ciopârţită. 

Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se 
ridicase şi se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N- 
am îndrăznit să ne mişcăm. Ei s-au retras încet, fără a 
înceta să ne privească şi să ne ţină la respect cu cuțitul. 
Când au văzut că luaseră destulă distanţă au fugit foarte 
repede, în timp ce noi rămâneam ţintuiţi sub soare şi în 
timp ce Raymond îşi ţinea braţul şiroind de sânge. 

Masson a spus imediat că este un doctor care-şi petrece 
duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la 
el. Dar ori de câte ori deschidea gura ca să vorbească, 
sângele rănii îi gâlgâia în gură. L-am sprijinit şi ne-am 
întors la vilă cât mai repede cu putinţă. Aici, Raymond a 
spus că rănile lui sunt superficiale şi că putea să meargă 
până la doctor. A plecat cu Masson şi eu am rămas să explic 
femeilor ce se întâmplase. Doamna Masson plângea şi 
Maria era foarte palidă. Pe mine unul mă plictisea să le 
explic. În cele din urmă am tăcut şi am fumat privind 
marea. 

Pe la unu şi jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea 
braţul bandajat şi un plasture în colţul gurii. Doctorul îi 
spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte 
posomorât. Masson a încercat să-l facă să râdă. Dar el nu 
scotea o vorbă. Când a spus că se îndreaptă spre plajă, ram 
întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. 
Masson şi cu mine am spus că-l însoţim. Atunci el s-a 
înfuriat şi ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie 
contrazis. Eu l-am urmat totuşi. 

Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se 
fărâmiţa în bucățele pe nisip şi pe mare. Am avut impresia 


că Raymond ştie unde merge, dar fără îndoială mă înşelam. 
Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfârşit la un izvor care 
curgea în nisip, în spatele unei stânci mari! Aici i-am găsit 
pe cei doi arabi ai noştri. Şedeau lungiţi în salopetele lor 
albastre unsuroase. Păreau perfect liniştiţi şi aproape 
mulţumiţi. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l 
lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt 
sufla într-o trestie şi repeta fără încetare, privindu-ne cu 
coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din 
instrumentul său. 

În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decât soarele şi 
această tăcere, cu susurul izvorului şi cele trei note. Apoi 
Raymond a dus mâna la buzunarul de la spate, dar celălalt 
nu a făcut nici o mişcare şi se uitau mereu unul la altul. Am 
observat că cel care cânta din fluier avea degetele de la 
picioare foarte răşchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe 
adversarul său, Raymond m-a întrebat: „Îl omor?” M-am 
gândit că dacă spun nu, el se va întărâta singur şi va trage 
cu siguranţă. I-am spus numai: „Încă nu ţi-a vorbit. Ar fi 
necinstit să tragi astfel.” S-a auzit iar susurul apei şi al 
fluierului în inima tăcerii şi a căldurii. Apoi Raymond a spus: 
„Atunci am să-l insult şi când va răspunde, îl omor”. Am 
răspuns: „Aşa. Dar dacă nu scoate cuțitul, nu poţi să tragi.” 
Raymond a început să se enerveze puţin. Celălalt cânta 
mereu şi amândoi pândeau fiecare gest al lui Raymond. 
„Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte şi dă-mi 
mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate 
cuțitul, îl împuşc.” 

Când Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. 
Totuşi, am rămas un timp nemişcaţi, ca şi cum totul s-ar fi 
închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alţii fără să 
plecăm ochii şi totul se oprea aici, între mare, nisip şi soare, 
dubla tăcere, a fluierului şi a apei. M-am gândit atunci că 
puteam să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a- 
nda-ratelea, s-au strecurat după stâncă. Raymond şi cu 


mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai 
mulţumit şi a vorbit despre autobuzul de întoarcere. 

L-am însoţit până la vilă şi, în timp ce elurca scara de 
lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul 
plesnind de soare, descurajat în faţa efortului pe care 
trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn şi să mai dau ochii 
cu femeile. Dar căldura era atât de mare, încât îmi era greu 
să stau aşa, nemişcat, sub ploaia orbitoare care cădea din 
cer. A rămâne aici sau a pleca era acelaşi lucru. După un 
timp, m-am întors pe plajă şi am început să merg. 

Era aceeaşi explozie roşie. Pe nisip, marea răsufla cu toată 
respiraţia rapidă şi înăbuşită a valurilor ei mici. Mergeam 
încet spre stânci şi simţeam cum mi se umflă tâmplele sub 
razele soarelui. 

Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării 
mele. Şi, de fiecare dată când simţeam vasta ei răsuflare 
caldă pe obraz, strângeam din dinţi, strângeam pumnii în 
buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să 
înving soarele şi toată această beţie opacă pe care o abătea 
asupra mea. La fiecare sabie de lumină ţâşnită din nisip, 
dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele 
mi se crispau. Am mers multă vreme. 

Vedeam de departe pata întunecată a stâncii înconjurată 
de o aureolă orbitoare de lumină şi spumă de mare. Mă 
gândeam la izvorul rece dindărătul stâncii. Doream să mai 
aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi de 
plânsul femeilor, doream să găsesc umbra şi odihna stâncii. 
Dar când am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui 
Raymond se întorsese. 

Era singur. Stătea trântit pe spate, cu mâinile sub cap, cu 
capul la umbra stâncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi 
fumega în aerul fierbinte. Am fost puţin surprins. Pentru 
mine, era o poveste încheiată şi venisem aici fără nici un 
gând. 

Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot şi a dus mâna la 
buzunar. EU, fireşte, am încleştat mâna pe revolverul lui 


Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou 
pe spate, dar fără să scoată mâna din buzunar. Eram destul 
de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea 
uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, 
imaginea lui dansa în faţa ochilor mei, în aerul încins. 
Zgomotul valurilor era şi mai leneş şi mai monoton decât la 
prânz. Era acelaşi soare, aceeaşi lumină pe acelaşi nisip 
care se prelungea până aici. Trecuseră două ceasuri de 
când ziua nu mai înainta, două ceasuri de când aruncase 
ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut 
un vaporaş şi mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul 
privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab. 

M-am gândit că n-aveam decât să fac stânga împrejur şi 
totul s-ar sfârşi. Dar o plajă întreagă vibrând de soare mă 
împingea din spate. Am făcut câţiva paşi spre izvor. Arabul 
nu s-a mişcat. Cu toate astea era încă destul de departe. 
Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că 
râde. Am aşteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii şi 
am simţit picături de sudoare adunându-se în sprâncene. 
Era acelaşi soare din ziua în care o înmormântasem pe 
mama şi, ca atunci, mă durea mai ales fruntea şi toate 
vinele ei zvâcneau împreună sub piele. Din cauza acestei 
arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mişcare 
înainte. Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare 
deplasându-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur 
pas înainte. Şi, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos 
cuțitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţâşnit din 
oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. 
În aceeaşi clipă, sudoarea adunată în sprâncene a curs 
dintr-o dată pe pleoape şi le-a acoperit cu un val călduţ şi 
gros. Ochii îmi erau orbiţi îndărătul acestei perdele de 
lacrimi şi sare. Nu mai simţeam decât chimvalele soarelui 
pe frunte şi, indistinct, păiosul strălucitor ţâşnit din cuțitul 
aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi 
ardea genele şi-mi scormonea ochii îndureraţi. Atunci s-a 
clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă şi fierbinte. Mi 


s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să 
slobozească o ploaie de foc. Toată fiinţa mi s-a încordat şi mi 
s-a crispat mâna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins 
pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul 
deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat 
de sudoare şi de soare. Am înţeles că sfărâmasem echilibrul 
zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem 
fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup 
inert în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca 
şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta nenorocirii. 

Partea a doua 

I. 

Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe 
interogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare 
care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu 
părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămână, 
judecătorul de instrucţie, dimpotrivă, m-a privit cu multă 
curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele 
şi adresa, profesiunea, data şi locul naşterii. Apoi a voit să 
ştie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu şi l- 
am întrebat dacă este neapărat necesar să am unul. „De 
ce?” a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte 
simplu. El a zâmbit spunând: „Asta e o părere. Totuşi, aşa e 
legea. Dacă nu vă luaţi un avocat, noi vom desemna unul 
din oficiu.” Am găsit foarte comod că justiţia se îngrijeşte de 
aceste amănunte. l-am spus asta. El m-a aprobat şi a 
conchis că legea e bine făcută. 

La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o cameră 
cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina 
fotoliul pe care mi-a spus să mă aşez în timp ce el rămânea 
în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărţi şi 
totul mi s-a părut un joc. După discuţia noastră, dimpotrivă, 
m-am uitat la el şi am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu 
ochi albaştri înfundaţi, înalt, cu o lungă mustață sură şi cu 
păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade şi, în 
totul, simpatic, în ciuda câtorva ticuri nervoase care-i 


strâmbau gura. La plecare era cât pe ce să-i strâng mâna, 
dar mi-am adus aminte la timp că omorâsem un om. 

A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic 
şi rotofei, destul de tânăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deşi 
era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un costum 
închis, un guler cu vârful întors şi o cravată cu dungi mari, 
negre şi albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub 
braţ, s-a prezentat şi mi-a spus că studiase dosarul meu. 
Situaţia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam 
încredere în el. l-am mulţumit şi el mi-a spus: „Să intrăm în 
miezul problemei”. 

S-a aşezat pe pat şi mi-a spus că fuseseră luate informaţii 
asupra vieţii mele particulare. Se aflase că mama murise de 
curând la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei 
însărcinaţi cu cercetările fuseseră informaţi că „dădusem 
dovadă de insensibilitate” în ziua în care fusese 
înmormântată mama. „Înţelegeţi, mi-a spus avocatul, îmi 
vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Şi 
ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aş 
avea ce să răspund.” Voia să-l lajut. M-a întrebat dacă 
fusesem îndurerat în ziua aceea. Această întrebare m-a 
mirat foarte mult şi mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte 
greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuşi 
că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza şi că mi-era 
greu să-l lămuresc. Fără îndoială, ţineam mult la mama, dar 
asta nu însemna nimic. Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai 
mult sau mai puţin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, 
avocatul mi-a tăiat vorba şi a părut foarte neliniştit. M-a pus 
să-i promit că nu voi spune asta în instanţă şi nici 
judecătorului de instrucţie. Totuşi, i-am explicat că eram 
astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea 
sentimentele, în ziua în care am înmormântat-o pe măicuţa 
eram foarte obosit şi mi-era somn. Aşa că nu mi-am dat 
seama de ce se întâmplă. Ceea ce puteam să spun cu 
siguranţă e că aş fi preferat ca mama să nu moară. Dar 


avocatul meu nu părea mulţumit. Mi-a spus: „Asta nu-i 
deajuns”. 

S-a gândit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea 
îmi înfrânsesem sentimentele fireşti. I-am spus: „Nu, pentru 
că e fals”. S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca şi cum i-aş 
fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate 
că în orice caz directorul şi personalul azilului vor fi audiaţi 
ca martori şi că „asta putea să-mi joace o festă foarte 
urâtă”. l-am atras atenţia că această poveste nu are nici o 
legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cât 
de colo că n-avusesem până în prezent de-a face cu justiţia. 

A plecat având aerul că e supărat. Aş fi vrut să-l rețin, să-i 
explic că doream să-i câştig simpatia, nu ca să fiu mai bine 
aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales 
vedeam că-l pun în încurcătură. Nu mă înţelegea şi era cam 
supărat pe mine. Doream să-l asigur că sunt la fel ca toată 
lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu 
erau de mare folos şi am renunţat din lene. 

Puțin după aceea, m-am dus din nou în faţa judecătorului 
de instrucţie. Era ora două după-amiază şi de astă dată 
biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de 
voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aşez şi foarte politicos 
mi-a declarat că avocatul meu, „în urma unei întâmplări 
neprevăzute”, nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu 
răspund la întrebările lui şi să aştept ca avocatul să mă 
poată asista. Am spus că puteam să răspund şi singur. A 
apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tânăr grefier 
a venit să se instaleze chiar în spatele meu. 

Ne-am aşezat amândoi mai comod în fotolii. Interogatoriul 
a început. Mi-a spus mai întâi că lumea mă descria ca pe un 
om tăcut şi închis şi a voit să ştie ce părere am despre asta. 
Am răspuns: „Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. 
De aceea tac.” A zâmbit ca şi prima dată, a recunoscut că 
era cea mai bună explicaţie şi a adăugat: „De altfel n-are 
nici o importanţă”. A tăcut, m-a privit şi s-a îndreptat destul 
de brusc ca să-mi spună precipitat: „Pe mine, dumneata mă 


interesezi”. Eu nu am înţeles prea bine ce înţelegea prin 
aceasta şi n-am răspuns nimic. „Sunt în gestul dumitale, a 
adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sunt convins că mă vei 
ajuta să le înţeleg.” I-am spus că totul era foarte simplu. El 
m-a poftit cu insistenţă să-i descriu iar ziua aceea. l-am 
spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, 
plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele şi cele cinci 
focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: „Bine, bine”. 
Când am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunând: 
„Bun”. În ceea ce mă priveşte, obosisem tot repetând astfel 
aceeaşi poveste şi mi se părea că niciodată nu vorbisem atât 
de mult. 

După o pauză, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că voia să 
mă ajute, că îl interesam şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va 
face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună 
câteva întrebări. Fără tranziţie, m-a întrebat dacă o iubeam 
pe mama. Am spus: „Da, ca toată lumea” şi grefierul care 
până atunci bătea regulat la maşină trebuie să fi apăsat 
greşit pe clape, fiindcă s-a încurcat şi a fost silit să se 
întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a 
întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver 
unul după altul. Eu m-am gândit puţin şi am precizat că 
trăsesem mai întâi unul şi, după câteva secunde, celelalte 
patru focuri. „De ce ai aşteptat între primul şi al doilea foc, 
a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roşie şi am 
simţit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am 
răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, 
judecătorul a părut să se agite. S-a aşezat, şi-a răvăşit 
părul, şi-a pus coatele pe birou şi s-a aplecat puţin spre 
mine cu o expresie ciudată: „De ce, de ce aitras într-un om 
căzut?” Nici la asta n-am ştiut ce să-i răspund. Judecătorul 
şi-a trecut mâinile peste frunte şi a repetat întrebarea cu o 
voce puţin alterată: „De ce? Trebuie să-mi spui. De ce?” Eu 
tăceam în continuare. 

Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu paşi mari 
spre un colţ al biroului şi a deschis sertarul unui clasor. A 


scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, 
întorcându-se spre mine. Şi cu o voce complet schimbată, 
aproape tremurândă, a exclamat: „Oare pe ăsta-l cunoşti?” 
Am spus: „Da, fireşte”. Atunci el mi-a spus repezit şi cu 
pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că 
nici un om nu e atât de vinovat încât Dumnezeu să nu-l 
ierte, dar că pentru asta trebuie ca omul, prin câinţa lui, să 
devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi 
gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste 
masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept 
vorbind, nu urmărisem atent raţionamentul lui, mai întâi 
pentru că îmi era cald şi pentru că în cabinetul lui erau 
muşte mari care mi se aşezau pe obraz şi de asemenea 
pentru că îmi era frică de el. Recunoşteam în acelaşi timp 
că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram 
criminalul. El a continuat totuşi. Cam aşa am înţeles, că 
după părerea lui nu era decât un singur punct nelămurit în 
mărturisirea mea, faptul că aşteptasem puţin înainte de a 
trage al doilea foc de revolver. În ce priveşte restul, totuşi 
era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe. 

Eram gata să-i spun că greşea încăpăţânându-se: acest 
ultim punct nu avea mare importanţă. Dar el mi-a tăiat 
vorba şi m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicându-se în 
picioare şi întrebându-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am 
răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, 
că toţi oamenii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc 
faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge 
vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici 
un sens. „Dumneata vrei, a exclamat el, ca viaţa mea să nu 
aibă sens?” După părerea mea asta nu mă privea pe mine şi 
i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu şi 
exclama într-un mod neraţional: „Eu unul sunt creştin. Îi 
cer iertare pentru greşelile tale, Lui. Cum poţi să crezi că 
nu a suferit pentru tine?” Am băgat de seamă că mă 
tutuieşte, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai 
mare. Ca întotdeauna, când vreau să scap de cineva pe care 


abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre 
surprinderea mea, a triumfat: „Vezi, vezi, spunea el. Nu-i 
aşa că şi tu crezi şi că o să-ţi pui nădejdea în El?” Evident, 
am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbuşit din nou în fotoliu. 

Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce 
maşina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai 
prelungea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu 
atenţie şi cu oarecare tristeţe. A murmurat: „N-am văzut 
niciodată un suflet atât de împietrit ca al dumitale. 
Criminalii care au venit în faţa mea au plâns întotdeauna în 
faţa acestei imagini a durerii.” Era să-i răspund că tocmai 
din pricină că erau criminali. Dar m-am gândit că şi eu 
eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă 
obişnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca şi 
cum mi-ar fi dat a înţelege că interogatoriul se terminase. 
M-a întrebat numai, cu acelaşi aer puţin obosit, dacă 
regretam fapta mea. M-am gândit şi am spus că nu simţeam 
atât regret veritabil, cât o oarecare plictiseală. Am avut 
impresia că nu mă înţelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au 
mers mai departe. 

După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucţie. 
Dar de fiecare dată mă însoțea avocatul meu. Discuţia 
urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din 
declaraţiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzaţiile 
cu avocatul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine 
în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul 
interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se 
mai interesează de mine şi că a clasat într-un fel cazul meu. 
Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în 
starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că 
discuţiile noastre au devenit mai cordiale. Câteva întrebări, 
puţină conversaţie cu avocatul meu şi interogatoriile erau 
gata. Procesul meu îşi urma cursul, după expresia aceluiaşi 
judecător. Uneori, de asemenea, când conversaţia era de 
ordin general, luam şi eu parte. Începeam să mă simt 
uşurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. 


Totul era atât de firesc, de bine orânduit şi de sobru jucat 
încât aveam impresia ridicolă că „fac parte din familie”. Şi, 
la capătul celor unsprezece luni cât a durat instrucţia, eram 
aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată 
de altceva decât de aceste clipe rare în care judecătorul mă 
ducea până la uşa cabinetului său, bătându-mă pe umăr şi 
spunându-mi prieteneşte: „Gata pentru astăzi, domnule 
Antihrist”. Eram atunci din nou dat pe mâna jandarmilor. 

II. 

Sunt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să 
vorbesc. Când am intrat la închisoare, după câteva zile am 
înţeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această 
perioadă a vieţii mele. 

Mai târziu n-am mai dat importantă acestor aprehensiuni, 
în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: 
aşteptam vag să se întâmple ceva nou. Abia după prima şi 
singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am 
primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să 
vină pentru că nu era soţia mea), din ziua aceea am simţit 
că eram acasă în celula mea şi că viaţa mea se oprea aici. În 
ziua arestării mele, am fost mai întâi închis într-o cameră în 
care se aflau mai mulţi deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Au râs, 
văzându-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că 
omorâsem un arab şi au amuţit. Dar puţin după aceea s-a 
făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez 
rogojina pe care aveam să mă culc. Făcând sul unul din 
capete, puteai să-ţi faci din el o pernă. Toată noaptea 
ploşniţele mi-au umblat pe obraz. După câteva zile am fost 
izolat într-o celulă în care dormeam pe scândură. Aveam un 
hârdău pentru nevoi şi un lighean de tablă. Închisoarea era 
în capătul de sus al oraşului şi printr-o ferestruică puteam 
să văd marea. Într-o zi, pe când stăteam agăţat de zăbrele, 
cu faţa întinsă spre lumină, a intrat un gardian şi mi-a spus 
că am o vizită. M-am gândit ca e Maria. Într-adevăr, ea era. 

Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi 
am luat-o pe o scară şi, în sfârşit, pe un alt coridor. Am 


intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. 
Sala era împărţită în trei părţi de două grilaje mari, care o 
tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spaţiu de 
opt până la zece metri care despărţea vizitatorii de 
prizonieri. Am zărit-o pe Maria în faţa mea cu rochia ei în 
dungi şi cu faţa arsă de soare. De aceeaşi parte cu mine se 
aflau vreo zece deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Maria era 
înconjurată de femei maure şi se afla între două vizitatoare: 
o bătrânică cu buzele strânse, îmbrăcată în negru şi o 
femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare şi 
gesticula mult. Din cauza distanţei dintre grilaje, vizitatorii 
şi prizonierii erau nevoiţi să vorbească foarte tare. Când am 
intrat, zgomotul vocilor care ricoşau, ciocnindu-se de 
zidurile mari şi despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea 
din cer pe geamuri şi ţâşnea iar în sală mă cam zăpăciră. 
Celula mea era mai liniştită şi mai întunecoasă. Mi-au 
trebuit câteva secunde ca să mă obişnuiesc. Totuşi, în cele 
din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina 
puternică. Am observat că un gardian şedea la capătul 
culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor 
arabi ca şi familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în faţa 
altora. Aceştia nu strigau. În ciuda tumultului reuşeau să se 
înţeleagă vorbind foarte încet. Murmurul lor surd, pornit 
mai de jos, forma un fel de acompaniament continuu pentru 
conversațiile care se încrucişau peste capetele lor. Toate 
astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam 
spre Maria. Se lipise de grilaj şi îmi zâmbea din răsputeri. 
Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am ştiut să i-o spun. 

„Aşadar?” mi-a spus ea foarte tare. - „Aşadar, asta-i!” - 
„Eşti sănătos, ai tot ce-ţi trebuie?” - „Da, tot.” 

Am tăcut amândoi şi Maria zâmbea mereu. Femeia cea 
grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un 
tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei 
conversații începute. „Jeanne n-a vrut să-l ia”, striga ea în 
gura mare. „Da, da”, spunea bărbatul. „l-am spus că o să-l 
iei tu din nou când ieşi, dar ea n-a vrut să-lia.” 


Maria a strigat şi ea că Raymond îmi transmitea salutări şi 
eu am spus: „Mulţumesc”. Dar vocea mi-a fost acoperită de 
vecinul meu care a întrebat „dacă e sănătos”. Nevastă-sa a 
râs spunând „că era mai sănătos ca niciodată”. Vecinul meu 
din stânga, un tinerel micuţ cu mâini fine, nu spunea nimic. 
Am observat că era în fata bătrânicii şi că amândoi se 
priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult 
pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd 
speranţa. Am spus: „Da”. În acelaşi timp, o priveam şi 
simţeam dorinţa să strâng în palmă umărul ei acoperit de 
rochie. Doream să simt în mână țesătura suplă şi nu ştiam 
prea bine ce trebuie să sper în afară de această țesătură. 
Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că 
zâmbea întruna. Nu mai vedeam decât strălucirea dinţilor 
ei şi cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: „Ai să ieşi de- 
aici şi o să ne căsătorim!” Am răspuns: „Crezi?” dar asta 
mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede şi 
tot foarte tare că da, că voi fi achitat şi că ne vom scâălda iar 
împreună. Dar cealaltă femeie urla şi ea şi spunea că lăsase 
un coş la grefă. Enumera tot ce pusese în coş. Trebuia 
verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin 
al meu şi maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul 
arabilor continua pe dedesubt. Afară, lumina a părut gata 
să ia cu asalt geamul. 

Nu mă simţeam prea bine şi aş fi vrut să plec. Zgomotul 
îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur 
puţin de prezenţa Mariei. Nu ştiu cât timp a trecut. Maria 
mi-a vorbit de munca ei şi zâmbea mereu. Murmurul, 
strigătele, conversațiile se încrucişau. Singura insuliţă de 
tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuţ 
şi de această bătrână care se priveau unul pe altul. Încetul 
cu încetul au fost scoşi afară toţi arabii. Aproape toată 
lumea a tăcut de îndată ce a ieşit primul. Bătrânica s-a 
apropiat de zăbrele şi în aceeaşi clipă un paznic a făcut 
semn fiului ei. Ela spus: „La revedere, măicuţă”, şi ea şi-a 


trecut braţul printre două bare, ca să fluture încet şi 
prelung mâna în urma lui. 

A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mână intra şi-i 
lua locul. A fost adus un deţinut şi şi-au vorbit cu animaţie, 
dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar 
linişte. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta şi 
nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca şi cum n-ar fi 
observat că nu mai era necesar să strige: „Ai grijă de tine şi 
fii atent”. Apoi a venit rândul meu. Maria mi-a făcut semn că 
mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe uşă. Ea 
şedea nemişcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu acelaşi 
zâmbet răvăşit şi crispat. 

Mi-a scris la puţin timp după această vizită. Şi de atunci au 
început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să 
vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat şi mie mi-a 
venit mai uşor decât altora. La începutul detenţiei mele, 
totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gânduri 
de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă şi să 
cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri 
sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă şi senzaţia 
de libertate pe care astfel aş fi aflat-o, simţeam deodată cât 
de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat 
numai câteva luni. După aceea nu mai aveam decât gânduri 
de prizonier. Aşteptam plimbarea zilnică pe care o făceam 
în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea 
foarte uşor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aş fi 
fost nevoit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă 
ocupaţie decât să privesc culoarea cerului deasupra capului 
meu, încetul cu încetul m-aş fi obişnuit. Aş fi aşteptat 
trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor 
aşa cum aşteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu 
şi aşa cum, într-o altă lume, răbdam până sâmbăta ca să 
strâng în braţe trupul Mariei. Ori, gândindu-mă bine, nu 
eram într-un pom uscat. Alţii erau mai nenorociţi decât 
mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta 
adesea, că până la urmă te obişnuieşti cu toate. 


Ei altminteri, nu mergeam de obicei atât de departe. 
Primele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a 
trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia 
dorinţa de a avea o femeie. Era normal, eram tânăr. Nu mă 
gândeam niciodată la Maria în special. Dar mă gândeam 
atât de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le 
cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încât 
celula mea se umplea de toate chipurile şi se popula de 
dorinţele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într- 
altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă 
câştigasem simpatia gardianului-sef care îl însoțea la ora 
meselor pe ajutorul de bucătar. EI, cel dintâi, mi-a vorbit de 
femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se 
plângeau ceilalţi. I-am spus că eram la fel cu ei şi că găseam 
acest tratament nedrept. „Dar, mi-a spus el, tocmai de asta 
sunteţi băgaţi la închisoare.” - „Cum, de asta?” - „Păi da, 
libertatea, asta e. Vi se ia libertatea.” Nu mă gândisem 
niciodată la aşa ceva. l-am dat dreptate: „E adevărat, i-am 
spus, altfel care ar fi pedeapsa?” - „Da, văd că dumneata 
pricepi cum stau lucrurile. Ceilalţi, nu. Dar în cele din urmă 
se uşurează singuri.” Apoi paznicul a plecat. 

Au mai fost de asemenea ţigările. Când am intrat la 
închisoare, mi s-a luat cureaua, şireturile de la pantofi, 
cravata şi tot ce aveam în buzunare, în special ţigările. 
Când am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar 
mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. 
Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam aşchii de 
lemn, pe care le smulgeam din scândura patului. Aveam 
toată ziua o greață continuă. Nu înţelegeam de ce eram 
lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai 
târziu am înţeles că şi asta făcea parte din pedeapsă. Dar în 
acel moment mă şi obişnuisem să nu mai fumez şi această 
pedeapsă nu mai exista pentru mine. 

În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată 
dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am 
terminat definitiv cu plictiseala din momentul în care am 


învăţat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gândesc la 
camera mea şi, în închipuire, plecam dintr-un colţ ca să 
ajung din nou la el, enumerând în minte tot ce se găsea în 
drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare 
dată când o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă 
îmi aminteam de fiecare mobilă şi, pentru fiecare mobilă, de 
fiecare obiect care se afla pe ea şi, pentru fiecare obiect, de 
toate detaliile înseşi şi pentru detaliile înseşi, o incrustaţie, 
o crăpătură sau o margine ştirbită, de culoarea sau de 
consistenţa lor. În acelaşi timp, încercam să nu pierd şirul 
inventarului meu, să fac o enumerare completă. Aşa încât, 
după câteva săptămâni, puteam să petrec ore întregi numai 
înşirând ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cât mă 
gândeam mai mult, cu atât lucruri neglijate şi uitate îmi 
veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi 
trăit decât o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o 
sută de ani în închisoare. Ar avea destule amintiri ca să nu 
se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj. 

Mai era şi somnul. La început, dormeam prost noaptea şi 
deloc ziua. Cu timpul, nopţile mele au devenit mai bune şi 
am putut să dorm şi ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, 
dormeam între şaisprezece şi optsprezece ore pe zi. Îmi 
rămâneau astfel şase ore de omorât cu mesele, nevoile 
fizice, amintirile şi povestea cehului. 

Între mindirul meu şi scândura patului găsisem, într- 
adevăr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pânză, 
îngălbenită şi subţiată. Povestea unui fapt divers al cărui 
început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în 
Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă 
avere. După douăzeci şi cinci de ani, bogat, se întorsese cu 
nevasta şi copilul. Maică-sa ţinea un han cu sora lui în satul 
natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta şi copilul la 
un alt han şi se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse 
când intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le 
arătase că are bani. Noaptea, mama şi sora lui îl 
asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască şi îi 


aruncaseră trupul în râu. Dimineaţa nevasta venise, dăduse 
în vileag identitatea călătorului. Mama se spânzurase. Sora 
se aruncase în fântână. Cred că am citit această poveste de 
mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era 
firească. În orice caz, eram de părere că drumeţul o cam 
meritase şi că nu trebuie niciodată să te prefaci. 

Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu 
divers şi alternanţa luminii cu întunericul, timpul a trecut. 
Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă 
pierzi noţiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înţeles 
pentru mine. N-am înţeles în ce măsură zilele puteau să fie 
în acelaşi timp lungi şi scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, 
dar atât de lungite încât în cele din urmă se revărsau unele 
asupra altora. Îşi pierdeau numele. Cuvintele ieri şi mâine 
erau singurele care îşi păstrau pentru mine un sens. 

Când, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci 
luni, l-am crezut, dar nu l-am înţeles. Pentru mine, era 
mereu aceeaşi zi care se desfăşura în celulă şi acelaşi ţel pe 
care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, 
m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura 
mea rămânea serioasă chiar când încercam să-i zâmbesc. 
Am fluturat-o pe dinaintea ochilor. Am zâmbit, dar ea a 
păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă. Ziua se sfârşea şi 
venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără 
nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate 
etajele închisorii într-un cortegiu de linişte. M-am apropiat 
de lucarnă şi în lumina târzie mi-am contemplat încă o dată 
chipul. Era tot serios şi ce e de mirare, de vreme ce în acel 
moment eram şi eu la fel? Dar în acelaşi timp şi asta pentru 
prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii 
mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe 
zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp 
vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce 
spunea infirmiera la înmormântarea mamei. Nu, nu există 
nici o scăpare şi nimeni nu-şi poate închipui ce sunt serile la 
închisoare. 


III. 

Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul 
primăverii. Ştiam că o dată cu apariţia primelor călduri va 
interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era 
programat pentru ultima sesiune a curţii cu juraţi şi această 
sesiune se termina la sfârşitul lunii iunie. Dezbaterile au 
început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. 
Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau 
trei zile. „De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru 
că procesul dumitale nu e cel mai important din această 
sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta.” 

La ora şapte jumătate dimineaţa, au venit să mă ia şi duba 
m-a transportat la Palatul de Justiţie. Cei doi jandarmi m-au 
dus într-o cămăruţă în care era răcoare. Am aşteptat cu 
toţii aşezaţi lângă o uşă îndărătul căreia se auzeau voci, 
chemări, zgomote de scaune şi un întreg talmeş-balmeş 
care mi-a amintit de acele petreceri de cartier când, după 
concert, se pregăteşte sala pentru dans. Jandarmii mi-au 
spus că trebuie să aşteptăm Curtea şi unul dintre ei mi-a 
oferit o ţigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată 
după aceea „dacă am trac”. Am răspuns că nu. Şi, într-un 
sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem 
niciodată ocazia în viaţă: „Da, a spus al doilea jandarm, dar 
până la sfârşit te oboseşte”. 

Puțin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. 
Atunci mi-au scos cătuşele. Au deschis uşa şi m-au dus în 
boxa acuzaților. Sala era plină până la refuz. Deşi storurile 
erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri şi aerul era chiar 
de pe acum înăbuşitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel 
moment am văzut un şir de chipuri în faţa mea. Toate mă 
priveau: am înţeles că erau juraţii. Dar nu pot să spun ce îi 
deosebea pe unii de alţii. O singură impresie mă stăpânea: 
mă aflam în faţa unei banchete de tramvai şi toţi aceşti 
călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere 
aspectele lui ridicole. Ştiu bine că era o idee stupidă de 
vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuşi 


deosebirea nu e mare şi, oricum, aceasta-i ideea care mi-a 
venit. 

Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această 
sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici 
un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem 
seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. 
De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a 
trebuit un efort ca să înţeleg că eu eram cauza întregii 
agitaţii. I-am spus jandarmului: „Ce de lume!” El mi-a 
răspuns că era din pricina ziarelor şi mi-a arătat un grup 
care se afla la masă, sub banca juraţilor. Mi-a spus: „Uite- 
le”. Am întrebat: „Pe cine?” şi el a repetat: „Ziarele.” Îl 
cunoştea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit 
şi s-a îndreptat spre noi. Era un om în vârstă, simpatic, cu 
obrazul uşor crispat. I-a strâns mâna jandarmului cu multă 
căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea 
se întâlnea, se interpela, făcea conversaţie, ca într-un club 
în care eşti încântat să te regăseşti cu oamenii din acelaşi 
cerc. Mi-am explicat totodată şi ciudata impresie pe care o 
aveam că sunt de prisos, aproape un intrus. Totuşi, ziaristul 
mi s-a adresat zâmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul 
bine pentru mine. l-am mulţumit şi el a adăugat: „Ştiţi, am 
dat oarecare proporţii cazului dumneavoastră. Vara e un 
sezon mort pentru ziare. Şi numai povestea dumneavoastră 
şi a patricidului prezintă oarecare interes.” Mi-a arătat pe 
urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleţ care 
semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă 
neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din 
Paris: „N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum 
e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut 
să transmită şi cazul dumneavoastră cu acelaşi prilej.” Şi de 
astă dată era cât pe ce să-i mulţumesc. Dar m-am gândit că 
ar fi ridicol. A fluturat amical mâna spre mine şi a plecat. 
Am mai aşteptat câteva minute. 

Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulţi alţi 
confraţi. S-a dus la ziarişti, le-a dat mâna. Ei au glumit, au 


râs şi părea că se simt foarte bine, până în momentul când 
soneria a răsunat la masa juraţilor. Toată lumea şi-a reluat 
locul. Avocatul a venit la mine, mi-a strâns mâna şi m-a 
sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, 
să nu iau iniţiative şi să las în seama lui restul. 

În stânga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt şi am 
văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roşu, purtând lor-nion, 
care se aşeza aranjându-şi cu grijă roba. Era procurorul. 
Un aprod a anunţat Curtea. În aceeaşi clipă, două 
ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în 
negru, al treilea în roşu, au intrat purtând dosare şi s-au 
îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în 
robă roşie s-a aşezat în fotoliul din mijloc, şi-a pus în faţa lui 
pe masă toca, şi-a şters capul mic şi chel cu batista şi a 
declarat deschisă şedinţa. 

Ziariştii ţineau stilourile pregătite. Aveau toţi acelaşi aer 
indiferent şi cam zeflemitor. Totuşi, unul dintre ei, mult mai 
tânăr, într-o haină de flanelă cenuşie, cu cravată albastră, 
lăsase stiloul în faţa lui pe masă şi se uita la mine. Pe chipul 
lui puţin asimetric nu distingeam decât doi ochi de culoare 
deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva 
care să poată fi definit. Şi am avut impresia ciudată că sunt 
privit de mine însumi. Poate din pricina asta şi, de 
asemenea, poate din pricină că nu cunoşteam obiceiurile 
locului, nu am înţeles prea bine tot ce s-a întâmplat după 
aceea, tragerea la sorţi a juraţilor, întrebările puse de 
preşedinte avocatului, procurorului şi juriului (de fiecare 
dată, toate capetele juraţilor se întorceau în acelaşi timp 
spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care 
recunoşteam nume de locuri şi de persoane şi din nou 
întrebări puse avocatului meu. 

Dar preşedintele a spus că avea să procedeze la apelul 
martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras 
atenţia. Din mijlocul acestui public, până atunci inform, am 
văzut ridicându-se unul câte unul, ca să dispară apoi pe o 
uşă laterală, directorul şi portarul azilului, bătrânul Thomas 


Perez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a 
făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. Încă mă mai 
miram că nu-i văzusem mai dinainte când, la apelul numelui 
său, ultimul, Celeste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lângă el 
pe femeiuşcă de la restaurant cu jacheta şi cu aerul ei 
precis şi hotărât. Se uita la mine cu mare atenţie. Dar n-am 
avut timp să mă gândesc, pentru că preşedintele a luat 
cuvântul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă 
şi că socoteşte inutil să recomande publicului să fie calm. 
După cât spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire 
dezbaterile unui caz pe care voia să-l cântărească în mod 
obiectiv. Sentința dată de juriu va fi luată într-un spirit de 
dreptate şi, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai 
mic incident. 

Căldura creştea şi vedeam lumea în sală făcându-şi vânt cu 
ziare. Asta producea un foşnet continuu de hârtie şifonată. 
Preşedintele a făcut un semn şi aprodul a adus trei evantaie 
de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat 
în mişcare. 

Interogatoriul meu a început de îndată. Preşedintele m-a 
chestionat calm şi chiar, mi s-a părut, cu o nuanţă de 
cordialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea şi, deşi asta 
mă irita, m-am gândit că în fond era destul de firesc, pentru 
că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, 
preşedintele a reluat povestea celor făptuite de mine, 
adresându-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: „Aşa e, 
nu-i aşa?” De fiecare dată am răspuns: „Da, domnule 
preşedinte”, aşa cum mă învățase avocatul meu. Asta a 
durat mult, pentru că expunerea preşedintelui era foarte 
amănunţită. În tot acest răstimp, ziariştii scriau. Simţeam 
asupră-mi privirea celui mai tânăr dintre ei şi a femeiuştii 
automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime 
spre preşedinte. Acesta a tuşit, a frunzărit dosarul şi s-a 
întors spre mine, făcându-şi vânt cu evantaiul. 

Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme 
aparent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau 


de foarte aproape. Am înţeles că iar o să vorbească de 
mama şi în acelaşi timp am simţit ce tare mă plictisea acest 
lucru. M-a întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am 
răspuns că n-aveam bani ca s-o întreţin şi s-o îngrijesc. El 
m-a întrebat dacă suferisem din această cauză şi eu am 
răspuns că nici mama nici eu nu mai aşteptam nimic unul 
de la altul, nici de la altcineva de altfel şi că ne obişnuisem 
amândoi cu viaţa noastră nouă. Preşedintele a spus atunci 
că nu voia să insiste asupra acestui punct şi l-a întrebat pe 
procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare. 
Acesta şedea cu spatele pe jumătate întors la mine şi, fără 
să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea 
preşedintelui, să ştie dacă mă întorsesem singur la izvor cu 
intenţia de a-l ucide pe arab. „Nu”, am spus. „Atunci de ce 
era înarmat şi de ce să se întoarcă tocmai în acel loc?” Am 
spus că era o întâmplare. Şi procurorul a precizat cu o 
nuanţă amenințătoare: „Atât, deocamdată”. Totul după 
aceea a fost cam tulbure, cel puţin pentru mine. Dar după 
câteva conciliabule, preşedintele a declarat că şedinţa se 
ridică şi se reia după-masă pentru audierea martorilor. 
N-am avut timp să mă gândesc. Am fost scos, urcat în dubă 
şi dus la închisoare, unde am mâncat. După foarte puţin 
timp, atâta cât să-mi dau seama că sunt obosit, au venit iar 
să mă ia; totul a început din nou şi m-am aflat în aceeaşi 
sală, în faţa aceloraşi chipuri. Numai căldura era mult mai 
mare şi, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul 
meu şi câţiva ziarişti erau şi ei înarmaţi cu evantaie de pai. 
Tânărul ziarist şi femeiuşca erau şi ei acolo. Dar ei nu-şi 
făceau vânt şi se uitau iar la mine tot fără un cuvânt. 
Mi-am şters sudoarea care-mi acoperea faţa şi am devenit 
întrucâtva conştient de locul în care mă aflam şi de mine 
însumi abia când am auzit că e chemat directorul azilului. A 
fost întrebat dacă mama se plângea de mine şi el a spus că 
da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se 
plângă de rudele lor. Preşedintele i-a cerut să precizeze 
dacă ea îmi reproşa că o trimisesem la azil şi directorul a 


spus iar: „Da”. Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La 
altă întrebare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu 
în ziua înmormântării. A fost întrebat ce înţelege prin calm. 
Directorul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui şi a spus 
că nu voisem s-o văd pe mama, nu plânsesem deloc şi 
plecasem îndată după înmormântare, fără să mă reculeg la 
mormântul ei. Încă un lucru îl surprinsese: un dricar îi 
spusese că nu ştiam ce vârstă are mama. A fost un moment 
de tăcere şi preşedintele l-a întrebat dacă era sigur că 
despre mine vorbise. Cum directorul nu înţelegea 
întrebarea, i-a spus: „Aşa e legea”. Apoi preşedintele l-a 
întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări 
martorului şi procurorul a exclamat: „O, nu, e destul”, cu o 
asemenea izbucnire şi cu o asemenea privire triumfătoare 
în direcţia mea încât, pentru prima oară de ani de zile, am 
simţit nevoia stupidă să plâng pentru că mi-am dat seama 
cât de mult mă urau toţi aceşti oameni. 

După ce a întrebat juriul şi pe avocatul meu dacă aveau 
întrebări de pus, preşedintele l-a ascultat pe portar. Şi cu 
el, ca şi cu ceilalţi, s-a repetat acelaşi ceremonial. Sosind, 
portarul s-a uitat la mine şi şi-a ferit privirea. A răspuns la 
întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe 
mama, că fumasem, că dormisem şi că băusem cafea cu 
lapte. Am simţit atunci ceva care revolta toată sala şi, 
pentru prima oară, am înţeles că sunt vinovat. Portarul a 
fost pus să repete povestea cafelei cu lapte şi aceea a 
ţigării. Procurorul general m-a privit cu o sclipire ironică în 
ochi. În acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar 
dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a 
ridicat cu violenţă împotriva acestei întrebări: „Cine e 
criminalul aici şi ce metodă-i asta de a jigni martorii 
acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămân mai 
puţin zdrobitoare!” Cu toate astea, preşedintele i-a cerut 
portarului să răspundă la întrebare. Bătrânul a răspuns 
stingherit: „Ştiu bine că am greşit. Dar n-am îndrăznit să 
refuz ţigara pe care domnul mi-a oferit-o.” În ultimă 


instanţă, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. 
„Nimic, am răspuns, decât că martorul are dreptate. E 
adevărat că i-am oferit o ţigară.” Portarul s-a uitat atunci la 
mine cam mirat şi cu un fel de recunoştinţă. A ezitat, apoi a 
spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a 
triumfat zgomotos şi a declarat că juraţii vor aprecia. Dar 
procurorul a tunat deasupra capetelor noastre şi a spus: 
„Da, domnii juraţi vor aprecia. Şi vor conclude că un străin 
putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în 
faţa corpului neînsufleţit al celei care-l adusese pe lume.” 
Portarul s-a întors la locul lui. 

Când a venit rândul lui Thomas Perez, un aprod a trebuit 
să-l sprijine până la bară. Perez a spus că el a cunoscut-o 
bine pe mama şi că pe mine nu mă văzuse decât o singură 
dată, în ziua înmormântării. A fost întrebat ce făcusem în 
ziua aceea şi a răspuns: „Ştiţi, eu însumi eram prea 
îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica 
să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Şi 
chiar am leşinat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul.” 
Procurorul general l-a întrebat dacă, cel puţin, mă văzuse 
plângând. Perez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la 
rândul lui: „Domnii juraţi vor aprecia.” Dar avocatul meu s- 
a supărat. Ell-a întrebat pe Perez, pe un ton care mi s-a 
părut exagerat, „dacă văzuse că nu plâng”. Perez a spus: 
„Nu”. Publicul a râs. Şi avocatul meu, suflecându-şi o 
mânecă a spus pe un ton peremptoriu: „lată imaginea însăşi 
a acestui proces. Totul e adevărat şi nimic nu e adevărat ,,. 
Procurorul era încruntat şi împungea cu un creion titlurile 
dosarelor lui. 

După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu 
mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost 
audiat Celeste, care era citat de apărare. Apărarea eram 
eu. Celeste arunca din când în când câte o privire înspre 
mine şi învârtea în mână o pălărie de pai. Purta costumul 
nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica 
la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-şi pună şi 


gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i 
ţinea încheiată cămaşa. A fost întrebat dacă eram clientul 
lui şi a spus: „Da, dar eram şi prieteni”; ce credea despre 
mine şi el a răspuns că sunt un adevărat bărbat; ce înţelege 
prin aceasta şi el a declarat că toată lumea ştie ce vrea să 
zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă şi ela 
recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul 
general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Celeste a 
râs şi a declarat: „Astea erau mici amănunte între noi”. A 
mai fost întrebat ce crede despre crima mea. Ela pus 
atunci mâinile pe bară şi se vedea că pregătise ceva. A 
spus: „Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată 
lumea ştie ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred 
că e o nenorocire.” Avea de gând să continue, dar 
preşedintele i-a spus că e destul şi că-i mulţumeşte. Atunci 
Celeste a rămas puţin descumpănit. Dar a declarat că mai 
voia să vorbească. 1 s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e 
o nenorocire. Şi preşedintele i-a spus: „Da, am înţeles. Dar 
noi suntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest 
fel. Vă mulţumim.” Ca şi cum ar fi ajuns la capătul ştiinţei şi 
bunăvoinţei lui, Celeste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a 
părut că ochii îi erau plini de lacrimi şi că buzele îi 
tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cât 
despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, 
dar pentru prima oară în viaţa mea aş fi vrut să îmbrăţişez 
un bărbat. Preşedintele l-a poftit să plece de la bară. 
Celeste s-a dus să se aşeze în pretoriu. Tot restul şedinţei a 
stat acolo, puţin aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu 
panamaua în mâini, ascultând tot ce se spune. A intrat 
Maria. Îşi pusese pălăria şi era tot frumoasă. Dar mie îmi 
plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, 
ghiceam povara uşoară a sânilor ei şi recunoşteam buza de 
jos întotdeauna puţin umflată. Părea foarte nervoasă. 
Imediat a fost întrebată de când mă cunoştea. Ea a indicat 
perioada când lucra la noi. Preşedintele a vrut să ştie care 
erau relaţiile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La 


altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se 
mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat- 
o brusc de când data legătura noastră. Ea a spus data. 
Procurorul a atras atenţia cu un aer indiferent că i se pare 
că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o 
oarecare ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situaţii 
delicate, că înţelegea scrupulele Mariei, dar (şi aici vocea 
lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice 
deasupra convenienţelor. I-a cerut Mariei să rezume 
această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să 
vorbească dar, la insistența procurorului, a povestit baia 
noastră, cinematograful şi întoarcerea la mine acasă. 
Procurorul general a spus că, în urma declaraţiilor Mariei 
din timpul instrucției, el consultase programele 
cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăşi va 
spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, 
într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O linişte 
desăvârşită s-a făcut în sală când a terminat. Procurorul s-a 
ridicat atunci foarte grav şi, cu o voce care mi s-a părut cu 
adevărat emoţionată, cu degetul îndreptat spre mine, a 
articulat rar: „Domnilor juraţi, a doua zi după 
înmormântarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, 
începea o legătură nelegitimă şi se ducea să râdă la un film 
comic. Nu mai am nimic să vă spun.” S-a aşezat tot într-o 
tăcere desăvârşită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plâns, 
a spus că nu era aşa, că era altfel, că o puneau să spună 
tocmai pe dos decât gândea, că ea mă cunoştea bine şi că 
nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al 
preşedintelui, a luat-o de acolo şi şedinţa a continuat. 

După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a 
declarat că sunt un om cinstit „şi că ar spune chiar mai 
mult, sunt un om cumsecade.” Abia l-au mai ascultat pe 
Salamano când a amintit că mă purtasem bine cu câinele lui 
şi, când a răspuns la o întrebare despre mama şi mine, 
spunând că eu n-aveam nimic să-i spun mamei şi că o 
dusesem la azil din această pricină. „Trebuie să înţelegem, 


spunea Salamano, trebuie să înţelegem.” Dar nimeni nu 
părea să înţeleagă. A fost scos afară. 

Apoi a venit rândul lui Raymond, care era ultimul martor. 
Raymond mi-a făcut discret semn cu mâna şi a spus imediat 
că sunt nevinovat. Dar preşedintele a declarat că nu i se 
cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aştepte întrebările 
înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relaţiile lui 
cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că 
aceasta din urmă pe el îl ura de când o pălmuise pe soră-sa. 
Preşedintele l-a întrebat totuşi dacă victima nu avea motive 
să mă urască. Raymond a spus că prezenţa mea pe plajă se 
datora unei întâmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum 
se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese 
scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întâmplare. 
Procurorul a replicat că întâmplarea avea prea multe 
păcate pe conştiinţă în această istorie. El a vrut să ştie dacă 
din întâmplare nu intervenisem când Raymond o pălmuise 
pe amanta lui, din întâmplare îi servisem de martor la 
comisariat, dacă tot din întâmplare declaraţiile mele cu 
ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură 
complezentă. În încheiere, l-a întrebat pe Raymond care 
sunt mijloacele lui de existenţă şi, cum acesta din urmă 
răspundea: „Magaziner”, procurorul general a declarat 
juraţilor că de notorietate martorul exercita profesiunea de 
peşte. Eu eram complicele şi prietenul lui. Era vorba de o 
dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul 
că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se 
apere şi avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că trebuie 
să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: „Nu mai am 
mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră?” l-a 
întrebat pe Raymond. „Da, a spus acesta, era amicul meu.” 
Avocatul general mi-a pus atunci aceeaşi întrebare şi eu m- 
am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am 
răspuns: „Da”. Procurorul s-a întors atunci spre juriu şi a 
declarat: „Acelaşi om care a doua zi după moartea mamei 
sale se deda celui mai ruşinos desfrâu a ucis pentru motive 


uşuratice şi pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de 
moravuri”. 

Apoi s-a aşezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a 
exclamat ridicând braţele, aşa încât mânecile căzându-i au 
descoperit cutele unei cămăşi apretate: „Mă rog, e acuzat 
că şi-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om?” 
Publicul a râs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în 
roba lui şi a declarat că trebuia să ai candoarea onorabilului 
apărător ca să nu simţi că există între aceste două şiruri de 
fapte o legătură profundă, patetică, esenţială: „Da, a 
exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că şi-a 
înmormântat mama cu un suflet de criminal”. Această 
declaraţie a părut să producă un efect considerabil asupra 
publicului! Avocatul meu a dat din umeri şi şi-a şters 
sudoarea de pe frunte. Dar el însuşi părea tulburat şi am 
înţeles că lucrurile mergeau prost pentru mine. 

Şedinţa a fost suspendată. leşind din Palatul de Justiţie ca 
să mă urc în maşină, am recunoscut o clipă mirosul şi 
culoarea serii de vară. În întunericul închisorii mele 
călătoare, am regăsit unul câte unul, ca din adâncul oboselii 
mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraş pe care-l 
iubeam şi al unui ceas anume în care mi se întâmpla să mă 
simt împăcat. Strigătele vânzătorilor de ziare în aerul 
dezmorţit, ultimele păsări în scuar, strigătele vânzătorilor 
de sandvişuri, tânguielile tramvaielor la cotiturile povârnite 
ale oraşului şi acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se 
aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru 
mine un itinerar de orb, pe care-l ştiam prea bine înainte de 
a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse 
foarte mult de-atunci, mă simţeam împăcat. Pe atunci mă 
aştepta întotdeauna un somn uşor şi fără vise. Şi totuşi, 
ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu aşteptarea zilei 
de mâine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca şi cum 
drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau 
tot atât de bine să ducă la închisoare ca şi la somnul 
nevinovat. 


IV. 

Chiar şi pe banca acuzării e întotdeauna interesant să auzi 
vorbindu-se despre tine. În timpul pledoariilor procurorului 
şi ale avocatului meu, pot să spun că s-a vorbit mult despre 
mine şi poate mai mult despre mine decât despre crima 
mea. Erau ele oare atât de diferite, de altfel, aceste 
pledoarii? Avocatul ridica braţele şi recunoştea vina, dar cu 
scuze. Procurorul întindea mâinile şi denunța vina, dar fără 
scuze. Un lucru totuşi mă cam stingherea, în ciuda 
preocupărilor mele, eram uneori tentat să intervin şi 
avocatul îmi spunea atunci: „Iaci din gură, e mai bine 
pentru cauza dumitale”. Într-un fel, cauza mea părea să fie 
tratată în afara mea. Totul se desfăşura fără intervenţia 
mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea. Din 
când în când, îmi venea să întrerup pe toată lumea şi să 
spun: „lotuşi, cine e acuzatul? E important să fii acuzatul. 
Şi eu am ceva de spus!” Dar gândindu-mă bine, n-aveam 
nimic de spus. De altfel trebuie să recunosc că interesul pe 
care ţi-l trezeşte faptul de a da de lucru oamenilor nu 
durează prea mult. De exemplu, pledoaria procurorului m-a 
obosit foarte repede. Numai anumite fragmente, gesturi 
sau tirade întregi, dar desprinse din ansamblu, m-au izbit 
sau mi-au trezit interesul. 

Fondul raţionamentului său, dacă am înţeles bine, era că 
premeditasem crima. Cel puţin, asta a încercat să 
demonstreze. Cum spunea chiar el: „Voi face proba, 
domnilor şi o voi face de două ori. În orbitoarea limpezime a 
faptelor mai întâi şi pe urmă în lumina sumbră pe care mi-o 
va furniza psihologia acestui suflet criminal.” A rezumat 
faptele începând cu moartea mamei. A reamintit 
insensibilitatea mea, neştiinţa în care eram în ceea ce 
priveşte vârsta mamei, baia de a doua zi cu o femeie, 
cinematograful, Fernandel şi în sfârşit întoarcerea acasă cu 
Maria. Mi-a trebuit atunci un timp până să înţeleg, pentru 
că zicea „amanta lui” şi, pentru mine, ea era Maria. Pe 
urmă a ajuns la povestea cu Raymond. Am găsit că felul lui 


de a privi întâmplările nu era lipsit de claritate. Ceea ce 
spunea era plauzibil. Scrisesem scrisoarea de acord cu 
Raymond ca s-o atrag pe amanta lui şi să o las pradă unui 
om de o „moralitate dubioasă”, care a bătut-o. Îi 
provocasem pe plajă pe adversarii lui Raymond. Acesta 
fusese rănit. Îi cerusem revolverul. Mă întorsesem singur ca 
să fac uz de el. Îl omorâsem pe arab, aşa cum plănuisem. 
Aşteptasem un timp. Şi apoi, „ca să fiu sigur că treaba era 
bine făcută”, trăsesem încă patru gloanţe, fără grabă, la 
sigur, oarecum cu chibzuială. 

„Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am 
reconstituit în faţa dumneavoastră şirul evenimentelor care 
l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoştinţă de 
cauză”. Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru câănue 
vorba aici de un asasinat obişnuit, de un gest necugetat pe 
care l-aţi putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, 
domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aşa? Ştie 
să răspundă. Cunoaşte valoarea cuvintelor. Şi nu se poate 
spune că a acţionat fără să-şi dea seama de ceea ce face. 

Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar 
nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau 
deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel 
puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe 
procuror până în momentul când l-am auzit spunând: „A 
arătat măcar vreodată că regretă? Niciodată, domnilor. Nici 
măcar o singură dată în cursul instrucției acest om n-a 
părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s- 
a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuând să 
mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără 
îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are 
dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atâta 
înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, 
aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem niciodată în stare 
să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea 
ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mâme. Dar, 
fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi 


nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, 
să am bunăvoință. Şi am încercat, în continuare, să mai 
ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de 
sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise 
nimic, „domnilor juraţi”. Zicea că într-adevăr eu nu aveam 
deloc suflet şi nimic omenesc şi că niciunul din principiile 
morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. 
„Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest 
lucru. Nu putem să ne plângem că-i lipseşte ceea ce nu 
poate dobândi. Dar când este vorba de această curte, 
virtutea cu desăvârşire negativă a toleranţei trebuie să se 
preschimbe într-aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a 
dreptăţii. Cu atât mai mult, cu cât lipsa de suflet aşa cum ni 
se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care 
societatea se poate prăbuşi.” Atunci a vorbit despre 
atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în 
timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decât despre 
crima mea, atât de mult că, în cele din urmă, n-ara mai 
simţit altceva decât căldura acelei dimineţi. Cel puţin până 
în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un 
moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi 
foarte tulburată: „lot această Curte, domnilor, va judeca 
mâine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată”. 
După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei 
crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va 
pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe 
care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia 
pe care o resimțea în faţa insensibilităţii mele. Tot după 
părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se 
excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o 
mână ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, 
primul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un 
fel şi le justifica. „Sunt convins, domnilor, a adăugat el 
ridicând vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea 
îndrăzneață, dacă voi spune că omul care stă pe această 
bancă e vinovat şi de crima pe care această curte va trebui 


s-o judece mâine. Trebuie pedepsit în consecinţă.” Aici 
procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în 
sfârşit că datoria lui era dureroasă, dar că o va împlini cu 
fermitate. A declarat că eu n-aveam nimic de-a face cu o 
societate ale cărei reguli esenţiale le nesocoteam şi că nu 
puteam să fac apel la această inimă umană, ale cărei reacţii 
elementare îmi erau necunoscute. „Vă cer capul acestui om, 
a spus el şi vi-l cer cu inima uşoară. Deoarece, dacă mi s-a 
mai întâmplat în cursul carierei mele destul de îndelungate 
să cer pedepse capitale, n-am simţit niciodată atât de mult 
ca astăzi această îndatorire compensată, răscumpărată, 
luminată de conştiinţa unui comandament imperios şi sfânt 
şi de oroarea pe care o simt în faţa unui chip omenesc pe 
care nu citesc altceva decât monstruozitate. 

După ce s-a aşezat procurorul, a urmat un moment destul 
de lung de tăcere. În ce mă priveşte, eu eram zăpăcit de 
căldură şi mirare. Preşedintele a tuşit puţin şi pe un ton 
foarte scăzut m-a întrebat dacă nu aveam ceva de adăugat. 
M-am ridicat şi cum voiam să vorbesc, am spus, puţin la 
întâmplare, de altfel, că nu avusesem intenţia să-l ucid pe 
arab. Preşedintele a răspuns că asta era o afirmaţie, că 
deocamdată nu prea înţelegea sistemul meu de apărare şi 
că ar fi fericit, înainte de a-l asculta pe avocatul meu, să mă 
facă să precizez motivele care inspiraseră fapta mea. Am 
spus repede, încurcând puţin cuvintele şi dându-mi seama 
că sunt ridicol, că din pricina soarelui. S-au auzit râsete în 
sală. Avocatul meu a dat din umeri şi imediat după aceea i s- 
a dat cuvântul. Dar ela declarat că e târziu, că avea de 
vorbit câteva ceasuri şi că cere reluarea şedinţei după- 
amiază. Curtea a fost de acord. 

După-amiază, marile ventilatoare răscoleau fără încetare 
aerul încins al sălii şi micile evantaie multicolore ale 
juraţilor se agitau toate în acelaşi sens. Pledoaria avocatului 
meu mi se părea că nu va lua niciodată sfârşit. La un 
moment dat, totuşi, l-am ascultat pentru că zicea': „E 
adevărat că eu am ucis”!'. Apoi a continuat pe acest ton, 


spunând: „Eu” de fiecare dată când vorbea despre mine. 
Eram foarte mirat M-am aplecat spre unul dintre jandarmi 
şi l-am întrebat de ce. Mi-a spus să tac şi, după o clipă, a 
adăugat: „Ioţi avocaţii fac la fel”. Eu însă m-am gândit că în 
felul acesta mă îndepărta şi mai mult de fapta mea, mă 
reducea la zero şi, într-un anume sens, mi se substituia. Dar 
cred că eram atunci foarte departe de sala tribunalului. De 
altfel avocatul meu mi s-a părut ridicol. A pledat foarte 
repede şi pe urmă a şi vorbit despre sufletul meu. Dar mi s- 
a părut că avea mult mai puţin talent decât procurorul. „Şi 
eu, a spus el, m-am aplecat asupra acestui suflet, dar, 
contrar eminentului reprezentant al ministerului public, am 
găsit ceva şi pot să spun că am citit în el ca într-o carte 
deschisă”. Citise că eram un om cinstit, un muncitor 
conştiincios, neobosit, devotat firmei care-l folosea, iubit de 
toţi şi plin de compătimire faţă de suferinţele altuia. Pentru 
el eram un fiu model care-şi întreţinuse mama atât cât 
putuse. În cele din urmă sperasem că o casă de odihnă i-ar 
da bătrânei confortul pe care mijloacele mele nu-mi 
îngăduiau să i-l procur. „Mă mir, domnilor, a adăugat el, că 
s-a făcut atâta zgomot în jurul acestui azil. Pentru că, în 
sfârşit, dacă ar trebui să aducem o dovadă în ceea ce 
priveşte utilitatea şi generozitatea unor asemenea instituţii, 
ar trebui neapărat să spunem că statul însuşi le 
subvenţionează.” Numai că el n-a vorbit de înmormântare şi 
eu am simţit că asta constituie o lipsă în pledoaria lui. Dar 
din pricina tuturor acestor fraze lungi, a tuturor acestor 
zile şi a acestor ore interminabile în cursul cărora se 
vorbise de sufletul meu, am avut impresia că totul devenea 
o apă incoloră în care simţeam că mă cuprinde ameţeala. 
Despre sfârşitul şedinţei, îmi aduc aminte numai că, în 
timp ce avocatul meu continua să vorbească, a răsunat 
până la mine, străbătând tot spaţiul sălilor şi pretoriilor, 
trompeta unui vânzător de îngheţată. M-au năpădit 
amintirile unei vieţi care nu-mi mai aparţinea, dar în care 
aflasem cele mai sărace şi mai durabile bucurii: miresme de 


vară, cartierul care-mi plăcea, un anumit cer de seară, râsul 
şi rochiile Mariei. 'Tot ce făceam de prisos în acest loc mi s-a 
urcat atunci ca un nod în gât şi n-am mai avut decât o grijă, 
să se termine o dată şi să mă întorc în celula mea ca să 
dorm. Abia dacă l-am ascultat pe avocatul meu exclamând, 
în încheiere, că juraţii n-or să vrea să trimită la moarte un 
lucrător cinstit, pierdut de o clipă de rătăcire şi cerând 
circumstanţe atenuante pentru o crimă al cărui veşnic 
regret îl şi târam după mine ca pe cea mai sigură pedeapsă 
a mea. Curtea a suspendat şedinţa şi avocatul s-a aşezat 
sfârşit de oboseală. Dar colegii lui au venit să-i strângă 
mâna. Am auzit: „Minunat, dragă”. Unul dintre ei m-a luat 
chiar drept martor: „Ce zici?” mi-a spus el. Am aprobat, dar 
complimentul meu nu era sincer, pentru că eram prea 
obosit. 

Totuşi, afară ziua se apropia de sfârşit şi căldura nu mai 
era atât de mare. După câteva zgomote care ajungeau până 
la mine din stradă, ghiceam farmecul serii. Noi eram aici, 
cu toţii, în aşteptare. Şi ceea ce aşteptam împreună nu mă 
privea decât pe mine. M-am uitat iar în sală. Totul era ca în 
prima zi. Am întâlnit privirea ziaristului cu haina cenuşie şi 
a femeii-automat. Asta m-a făcut să mă gândesc că n-o 
căutasem cu privirea pe Maria în tot timpul procesului. N-o 
uitasem, dar eram foarte ocupat. Am văzut-o între Celeste 
şi Raymond. Ea mi-a făcut discret cu mâna, ca şi cum ar fi 
spus: „În sfârşit” şi am văzut faţa ei uşor neliniştită care-mi 
zâmbea. Dar îmi simţeam inima ferecată şi nici n-am putut 
să răspund zâmbetului ei. 

Curtea a intrat din nou. Foarte repede li s-a citit juraţilor o 
serie de întrebări. Am auzit „vinovat de crimă”... 
„premeditare”... „circumstanţe atenuante”. Juraţii au ieşit 
şi eu am fost dus în cămăruţa în care mai aşteptasem. 
Avocatul a venit la mine: era foarte volubil şi mi-a vorbit cu 
mai multă încredere şi cordialitate ca niciodată. Credea că 
totul va merge şi că voi scăpa cu câţiva ani de închisoare 
sau de ocnă. L-am întrebat dacă erau şanse de casare în 


cazul unei sentinţe defavorabile. El mi-a spus că nu. Iactica 
lui fusese să nu depună concluzii scrise, ca să nu indispună 
juriul. Mi-a explicat că nu se casa o sentinţă ca asta, fără 
motiv. Asta mi s-a părut evident şi i-am dat dreptate. Privind 
lucrurile la rece, era cât se poate de firesc. Altminteri, ar fi 
prea multe hârţoage inutile. „În orice caz, mi-a spus 
avocatul meu, mai avem şi recursul. Dar sunt convins că 
sentinţa va fi favorabilă.” 

Am aşteptat foarte mult, aproape trei sferturi de oră, cred. 
După aceea, s-a auzit o sonerie. Avocatul a plecat 
spunându-mi: „Preşedintele juriului are să citească 
răspunsurile. Nu te vor duce în sală decât la citirea 
sentinţei.” S-au auzit uşi trântite. Fugeau oameni pe nişte 
scări despre care nu ştiam dacă sunt aproape sau departe. 
Apoi am auzit o voce înăbuşită citind ceva în sală. Când a 
răsunat iar soneria, când uşa boxei s-a deschis, a urcat spre 
mine tăcerea sălii, tăcerea şi această ciudată senzaţie pe 
care am avut-o când am constatat că tânărul ziarist îmi 
ocoleşte privirea. Nu m-am uitat în partea în care se afla 
Maria. N-am avut timp pentru că preşedintele mi-a spus 
repede şi într-o formă ciudată că mi se va tăia capul într-o 
piaţă publică în numele poporului francez. Mi s-a părut 
atunci că înţeleg sentimentul pe care-l citeam pe toate 
chipurile. Sunt convins că era respect. Jandarmii erau 
foarte blânzi cu mine. Avocatul şi-a pus mâna pe mâna mea. 
Eu nu mă gândeam la nimic. Dar preşedintele m-a întrebat 
dacă n-aveam nimic de adăugat. M-am gândit puţin. Am 
spus: „Nu”. Atunci m-au scos afară. 

V. 

Pentru a treia oară am refuzat să-l primesc pe preot. N-am 
să-i spun nimic, n-am chef să vorbesc, o să-l văd şi aşa 
destul de curând. În acest moment nu mă interesează 
altceva decât să scap din angrenajul mecanismului, să ştiu 
dacă inevitabilul poate avea o ieşire. Mi-au dat altă celulă. 
Din ea, când stau întins, văd cerul şi nimic altceva. Îmi 
petrec zilele privind pe faţa lui declinul culorilor care 


preface ziua în noapte. Lungit, îmi pun mâinile sub cap şi 
aştept. M-am întrebat poate de zeci de ori dacă există 
precedente de condamnaţi la moarte care să fi scăpat 
mecanismului implacabil, să fi dispărut înainte de execuţie, 
să fi rupt cordoanele poliţiştilor. Îmi reproşam atunci că nu 
acordasem destulă atenţie poveştilor despre execuţii. Ar 
trebui să ne interesăm întotdeauna de aceste probleme. Nu 
se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Ca toată lumea, 
citisem asemenea relatări prin ziare. Dar existau cu 
siguranţă lucrări de specialitate pe care n-avusesem 
niciodată curiozitatea să le consult. Acolo, poate, aş fi găsit 
poveşti cu evadări. Aş fi aflat că, într-un caz cel puţin, roata 
se oprise, că în această premeditare irezistibilă, 
întâmplarea şi norocul, o singură dată numai, schimbaseră 
ceva. O singură dată! Într-un sens, cred că asta mi-ar fi fost 
deajuns. Inima mea ar fi făcut restul. Ziarele vorbeau 
adesea de o datorie faţă de societate. Trebuia, după ele, s-o 
plăteşti. Dar acest lucru nu vorbeşte imaginaţiei. 
Importanță avea numai o posibilitate de evadare, un salt în 
afara ritualului implacabil, o încercare iraţională care să 
ofere toate şansele speranţei. Fireşte, speranţă însemna să 
fii doborăt la coltul unei străzi, în plină goana şi de un glonţ 
în zbor. Dar gândindu-mă bine la toate, nimic nu-mi 
îngăduia acest lux, totul ni-l interzicea, mecanismul mă lua 
iar în stăpânirea lui. 

În ciuda bunăvoinţei pe care o aveam, nu puteam să 
accept această certitudine insolentă. Pentru că, în sfârşit, 
era o disproporţie ridicolă între sentinţa care o provocase şi 
desfăşurarea ei imperturbabilă din clipa în care această 
sentinţă fusese pronunţată. Faptul că sentinţa fusese citită 
la orele douăzeci mai degrabă decât la orele şaptesprezece, 
faptul că ea ar fi putut fi cu totul alta, că ea fusese dată de 
oameni care schimbă rufele, că fusese dată în numele unei 
noţiuni atât de imprecise ca poporul francez (sau german 
sau chinez), mi se părea că toate acestea ştirbeau mult 
seriozitatea unei asemenea hotărâri. Totuşi, eram nevoit să 


recunosc că din secunda în care fusese luată, efectele ei 
deveniseră tot atât de sigure şi de serioase ca prezenţa 
acestui zid de-a lungul căruia îmi striveam trupul. 

Mi-am amintit, în acele momente, de o poveste pe care 
mama mi-o povestea în legătură cu tata. Eu nu-l 
cunoscusem. Nu ştiam nimic precis despre acest om decât, 
poate, ceea ce-mi spunea atunci mama: se dusese să asiste 
la execuţia unui asasin. Era bolnav numai la gândul de a se 
duce. O făcuse totuşi şi, la întoarcere, vomitase aproape 
toată dimineaţa. lata mă dezgusta puţin pe atunci. Acum 
înţelegeam, era atât de firesc. Cum de nu observasem că 
nimic nu era mai important decât o execuţie capitală şi că, 
pe scurt, era singurul lucru cu adevărat interesant pentru 
un om! Dacă voi ieşi vreodată din această închisoare, mă voi 
duce să văd toate execuțiile capitale. Greşeam, cred, 
gândindu-mă la această posibilitate. Pentru că la gândul de 
a mă vedea liber într-o zi, în zori, îndărătul unui cordon de 
poliţişti, de partea cealaltă într-un fel, la gândul de a fi 
spectatorul care vine să privească şi care va putea vărsa 
după aceea un val de bucurie otrăvită îmi năpădea inima. 
Dar nu era înţelept din partea mea. Greşeam lăsându-mă 
târât astfel de asemenea presupuneri pentru că în clipa 
următoare îmi era atât de frig, încât mă ghemuiam sub 
pătură. Îmi clănţăneau dinţii fără să mă pot stăpâni. 

Dar, fireşte, nu poţi să fii întotdeauna înţelept. Alteori, de 
pildă, făceam proiecte de legi. Reformam pedepsele. 
Observasem că esenţial e să dai o şansă condamnatului. 
Una singură la mie, atâta ajungea ca să aranjezi o mulţime 
de lucruri. Astfel mi se părea că s-ar putea găsi o 
combinaţie chimică a cărei absorbţie să ucidă pacientul 
(gândeam: pacientul) în nouă cazuri din zece. El ar şti acest 
lucru, asta era condiţia. Deoarece, gândindu-mă bine, 
privind lucrurile cu calm, constatam că partea proastă a 
ghilotinei era că nu-ţi lăsa nici o şansă, absolut niciuna. O 
dată pentru totdeauna, pe scurt, moartea pacientului fusese 
hotărâtă. Era o afacere clasată, o combinaţie definitivă, un 


acord încheiat şi asupra căruia nu mai era chip să revii. 
Dacă, prin absurd, lovitura dădea greş, urma s-o luăm de la 
început. În consecinţă, penibil era faptul că victima trebuia 
să dorească tocmai buna funcţionare a maşinii. Spun că 
aceasta era partea proastă. E adevărat, într-un sens. Dar, în 
alt sens, eram nevoit să recunosc că tot secretul unei bune 
organizări aici era. Pe scurt, condamnatul era obligat să 
colaboreze moralmente. Era în interesul său ca totul să 
decurgă fără nici o complicaţie. 

Eram de asemenea nevoit să constat că până atunci 
avusesem asupra acestor probleme idei care nu erau 
îndreptăţite. Mult timp am crezut - şi nu ştiu de ce-că 
pentru a merge la ghilotină trebuie să urci pe eşafod, să 
urci trepte. Cred că era din pricina Revoluţiei din 1789, 
vreau să zic din pricina a tot ceea ce mă învăţaseră sau mă 
făcuseră alţii să văd în aceste probleme. Dar într-o 
dimineaţă mi-am amintit de o fotografie publicată de ziare 
cu ocazia unei execuţii care a făcut vâlvă. 

În realitate, maşina era aşezată direct pe pământ, în 
modul cel mai simplu din lume. Era mult mai îngustă decât 
credeam. Era destul de curios că nu-mi dădusem seama de 
asta mai dinainte. Maşina aceea din fotografie mă 
impresionase prin aspectul ei de operă de precizie, bine 
finisată şi strălucitoare. Îţi faci întotdeauna idei exagerate 
despre ceea ce nu cunoşti. Eram nevoit să constat că, 
dimpotrivă, totul era simplu: maşina este la acelaşi nivel cu 
omul care se îndreaptă spre ea. Ai merge spre ea aşa cum 
ai merge în întâmpinarea unui om. Şi asta era de asemenea 
penibil. Urcarea pe eşafod, ascensiunea în plin cer, 
imaginaţia găsea în acest caz de ce să se agate. Dar aici, 
mecanismul strivea totul: erai ucis cu discreţie, cu puţină 
ruşine şi multă precizie. 

Mai erau două lucruri la care mă gândeam mereu: zorile şi 
recursul meu. Mă stăpâneam totuşi şi încercam să nu mă 
mai gândesc. Mă culcam, priveam cerul, mă străduiam să- 
mi concentrez atenţia asupra lui. Căpăta culoarea verde, 


era seară. Mai făceam un efort ca să mă gândesc la altceva. 
Îmi ascultam inima. Nu puteam să-mi închipui că zgomotul 
acesta care mă însoțea de atâta vreme ar fi putut vreodată 
să înceteze. N-am avut niciodată cu adevărat imaginaţie. 
Încercam totuşi să-mi închipui o anumită secundă în care 
bătaia acestei inimi nu se va prelungi în mintea mea. Dar în 
zadar. Zorile sau recursul meu erau aici. În cele din urmă 
îmi spuneam că cel mai înţelept ar fi să nu mă mai ostenesc 
degeaba. 

În zori veneau, ştiam. Pe scurt, mi-am petrecut nopţile 
aşteptând aceste zori. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu luat 
prin surprindere. Când mi se întâmpla ceva, prefer să fiu de 
Faţă. De aceea, în cele din urmă n-am mai dormit decât 
puţin ziua şi, de-a lungul nopţilor, am aşteptat răbdător ca 
lumina să se arate pe sticla cerului. Cel mai greu era ceasul 
incert în care ştiam că el acţionează de obicei. Miezul nopţii 
o dată trecut, aşteptam şi pândeam. Niciodată urechea mea 
nu percepuse atâtea zgomote, nu distinsese sunete atât de 
neînsemnate. Pot să spun, de altfel, că, într-un anumit fel, 
am avut noroc în toată această perioadă, de vreme ce n-am 
auzit niciodată un pas. Mama spunea adesea că nu eşti 
niciodată pe deplin nenorocit. Îi dădeam dreptate în 
închisoare, când cerul se colora şi când o zi nouă se 
strecura în celula mea. Pentru că, tot atât de bine, aş fi 
putut auzi paşi şi inima mea ar fi putut să plesnească. Chiar 
dacă cel mai mic foşnet mă făcea să mă reped la uşă, chiar 
dacă, cu urechea lipită de lemn, aşteptam nebuneşte până 
ce auzeam propria mea respiraţie, speriat să constat că e 
răguşită şi asemănătoare unui horcăit de câine, până la 
sfârşit inima nu plesnea şi eu mai câştigasem douăzeci şi 
patru de ore. 

În timpul zilei, eram ocupat cu recursul. Cred că am 
profitat cel mai mult de pe urma acestei idei. Îmi calculam 
efectele şi obţineam din gândurile mele cel mai mare 
randament. Presupuneam întotdeauna cazul cel mai rău: 
recursul meu era respins. „Aşadar voi muri.” Mai repede 


decât alţii, era evident. Dar toată lumea ştie că viaţa nu 
merită să fie trăită. În fond, eu nu ignoram faptul că a muri 
la treizeci de ani sau la şaptezeci de ani nu are importantă 
deoarece, în mod firesc, în ambele cazuri, alţi bărbaţi şi alte 
femei vor trăi şi asta timp de mii de ani. Nimic nu era mai 
limpede, pe scurt. Tot eu muream, fie acum, fie peste 
douăzeci de ani şi clipa aceea mă stingherea puţin în 
raţionamentul meu, acest gol teribil pe care-l simţeam în 
mine la gândul a douăzeci de ani de viaţă care va să vie. 
Dar n-aveam decât să-l înăbuş, închipuindu-mi ce ar fi 
gândurile mele peste douăzeci de ani, când va trebui totuşi 
să ajung acolo. Devreme ce murim, cum şi când n-are 
importanţă, e evident. Deci (şi greu e să nu pierzi din 
vedere tot ceea ce acest „deci” reprezenta ca raţionament), 
deci, trebuia să accept respingerea recursului meu. 

Atunci, numai atunci aveam, ca să zic aşa, dreptul, îmi 
îngăduiam într-un fel, să arborez cea de-a doua ipoteză: 
eram grațiat. Penibil era că trebuia să-mi stăpânesc acest 
elan aprig al sângelui şi al trupului care-mi frigea ochii cu o 
bucurie nebunească. Trebuia să mă străduiesc să înăbuş 
acest țipăt, să-l controlez. Trebuia să fiu chiar şi în această 
ipostază, firesc, ca să fac mai plauzibilă resemnarea mea 
din prima ipoteză. Ori de câte ori reuşeam, câştigam un 
ceas de linişte. Asta, totuşi, era de luat în consideraţie. 

Într-un asemenea moment am refuzat încă o dată să-l 
primesc pe preot. Şedeam culcat şi ghiceam apropierea 
serii de vară după o oarecare paloare a cerului. Tocmai 
respinseseră recursul meu şi puteam să-mi aud undele 
sângelui circulând normal prin trup. N-aveam nevoie să văd 
preotul. Pentru prima oară după multă vreme, m-am gândit 
la Maria. De mult nu-mi mai scria. În seara aceea m-am 
gândit şi mi-am spus că poate se plictisise să mai fie iubita 
unui condamnat la moarte. Asemenea lucruri se întâmplă. 
Cum aş fi putut să ştiu, când, în afara trupurilor noastre 
acuma despărțite, nimic nu ne lega şi nu ne amintea unul 
altuia. Din acest moment de altfel, amintirea Mariei mi-ar fi 


fost indiferentă. Moartă, nu m-ar mai fi interesat. Găseam 
asta firesc, aşa cum înţelegeam foarte bine ca oamenii să 
mă uite după moartea mea. Nu mai aveau nimic de-a face 
cu mine. Nici nu puteam măcar să spun că era trist să te 
gândeşti la asta. 

Exact în acest moment a intrat preotul. Când l-am văzut, 
m-a scuturat un fior. Ela băgat de seamă şi mi-a spus să nu 
mă sperii. l-am spus că el venea de obicei în alt moment. 
Mi-a răspuns că era o vizită prietenească şi n-avea nimic de- 
a face cu recursul meu despre care nu ştia nimic. S-a aşezat 
pe pat şi m-a poftit să mă aşez lângă el. Am refuzat. Găseam 
totuşi că are o înfăţişare foarte blândă. 

A stat un timp jos, cu braţele pe genunchi, cu capul plecat, 
privindu-şi mâinile. Erau fine şi muşchiuloase, mă făceau să 
mă gândesc la două fiare agile. Şi le-a frecat încet una de 
alta. Apoi a rămas aşa, cu capul mereu plecat, atât de multă 
vreme, încât eu am avut o clipă impresia că-l uitasem. 

Dar şi-a ridicat brusc capul şi m-a privit drept în faţă: „De 
ce, mi-a spus el, refuzi să mă primeşti?” Am răspuns că nu 
cred în Dumnezeu. A voit să ştie daca sunt sigur de asta şi 
am spus că nu aveam îndoieli asupra acelui lucru: asta mi 
se părea o problemă fără importantă. El s-a lăsat atunci pe 
spate şi s-a sprijinit de perete punându-şi palmele pe 
coapse. Aproape fără să pară că-mi vorbeşte, mi-a atras 
atenţia că uneori erai sigur de ceva şi, în realitate, nu erai. 
Eu nu spuneam nimic. El s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 
„Ce părere ai?” I-am răspuns că e posibil. În orice caz, eu 
poate nu eram sigur de ceea ce mă interesează cu 
adevărat, dar ştiam precis ceea ce nu mă interesează. Şi 
tocmai lucrul despre care-mi vorbea el nu mă interesa. 

Şi-a întors privirea de la mine şi, tot fără să-şi schimbe 
poziţia, m-a întrebat dacă nu vorbeam astfel din prea mare 
disperare. l-am explicat că nu eram disperat. Mi-era numai 
frică, asta era firesc. „Dumnezeu te-ar ajuta atunci, a 
observat el. Toţi cei pe care i-am cunoscut în situaţia 
dumitale se întorceau spre El”. Eu am convenit că acesta 


era dreptul lor. Asta dovedea de asemenea că ei aveau timp. 
Cât despre mine, eu nu voiam să fiu ajutat şi îmi lipsea 
tocmai timpul ca să mă interesez de ceea ce nu mă interesa. 

Atunci mâinile lui au avut un gest de enervare, dar s-a 
stăpânit şi şi-a aranjat cutele sutanei. După ce a terminat, 
mi s-a adresat numindu-mă „prietene”: dacă îmi vorbea 
astfel nu o făcea din pricină că eram condamnat la moarte; 
după părerea lui, toţi eram condamnaţi la moarte. Dar l-am 
întrerupt spunându-i că nu e acelaşi lucru şi că, de altfel, nu 
putea să fie, în nici un caz, o consolare. Desigur, a 
recunoscut el. „Dar vei muri mai târziu dacă nu vei muri 
azi. Aceeaşi problemă se va pune atunci. Cum vei întâmpina 
această grea încercare?” Am răspuns că o voi întâmpina 
exact cum o întâmpin acum. 

El s-a ridicat în picioare la aceste cuvinte şi m-a privit 
drept în ochi. Era un joc pe care-l cunoşteam bine. Mă 
distram aşa adesea cu Emmanuel sau cu Celeste şi, în 
general, ei coborau întâi ochii. Preotul cunoştea şi el bine 
acest joc, mi-am dat seama imediat: privirea lui nu şovăia. 
Şi nici vocea nu i-a şovăit când mi-a spus: „N-ai aşadar nici 
o speranţă şi trăieşti cu gândul că vei muri cu totul?” „Da”, 
am răspuns. 

Atunci a lăsat capul în jos şi s-a aşezat la loc. Mi-a spus că 
mă compătimeşte. Socotea asta imposibil de suportat 
pentru un om. În ce mă priveşte, am simţit numai că începe 
să mă plictisească. M-am întors la recursul meu şi m-am dus 
sub lucarnă. Mă sprijineam cu umărul de zid. Fără să-l 
urmăresc cu atenţie, am auzit că începea iar să-mi pună 
întrebări. Vorbea cu o voce neliniştită şi insistentă. Am 
înţeles că era emoţionat şi l-am ascultat mai atent. 

Era convins, spunea el, că recursul meu va fi admis, dar 
purtam povara unui păcat de care trebuia să mă eliberez. 
După el, justiţia oamenilor era nimic, iar justiţia lui 
Dumnezeu era totul. I-am atras atenţia că cea dintâi mă 
condamnase. Mi-a răspuns că, în felul acesta, ea nu-mi 
spălase păcatul. 


I-am spus că nu ştiam ce este păcatul. Mi se spusese 
numai că eram vinovat. Eram vinovat, plăteam, nu mi se 
putea cere nimic mai mult. În clipa aceea ei s-a ridicat iar în 
picioare şi m-am gândit că în această celulă atât de strâmtă, 
dacă voia să se mişte, n-avea de ales. Trebuia să se aşeze 
sau să se scoale în picioare. 

Ţineam ochii aţintiţi în pământ. A făcut un pas spre mine şi 
s-a oprit, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să se apropie. Privea 
cerul printre zăbrele. „Le înşeli, fiule, mi-a spus, ţi s-ar 
putea cere mai mult. [i se va cere, poate.” - „Şi ce anume?” 
- „[i s-ar putea cere să vezi.” - „Să văd, ce?” 

Preotul s-a uitat în jurul lui şi a răspuns cu o voce care mi 
se părea deodată foarte obosită: „Din toate aceste pietre 
picura durere, o ştiu prea bine. Nu le-am privit niciodată 
fără tulburare. Dar în fundul sufletului ştiu că cei mai 
păcătoşi dintre voi au văzut ieşind din întunericul lor un 
chip dumnezeiesc. Acest chip ţi se cere să-l vezi.” 

M-am enervat puţin. l-am spus că erau luni de când 
priveam aceste ziduri. Nu era nimic şi nimeni pe lume pe 
care să-l cunosc mai bine. Poate, e mult de atunci, am 
căutat aici un chip. Dar acest chip avea culoarea soarelui şi 
flacăra dorinţei: era acela al Mariei. Îl căutasem în zadar. 
Acum se sfârşise. Şi în orice caz, nu văzusem apărând nimic 
din sudoarea pietrei. 

Preotul m-a privit cu un soi de tristeţe. Stăteam acum cu 
tot spatele sprijinit de zid şi lumina zilei mi se scurgea pe 
frunte. El a spus câteva cuvinte pe care nu le-am auzit şi m- 
a întrebat foarte repede dacă îi dau voie să mă îmbrăţişeze. 
„Nu”, am răspuns. El s-a întors şi s-a îndreptat spre 
peretele peste care şi-a trecut încet mâna: „lubeşti deci 
atât de mult acest pământ?” a şoptit. Eu n-am răspuns. 

A rămas aşa mult timp, cu spatele la mine. Prezenţa lui mă 
stingherea şi mă irita. Eram gata să-i spun să plece, să mă 
lase singur, când a exclamat deodată cu un soi de furie, 
întorcându-se spre mine: „Nu, nu pot să te cred. Sunt sigur 
că ţi s-a întâmplat să doreşti o altă viaţă.” l-am răspuns că 


bineînţeles, dar asta nu avea mai multă importantă ca a 
dori de pildă să fii bogat, să înoţi foarte repede sau să aio 
gură mai frumoasă. Era de acelaşi ordin. Dar el m-a oprit şi 
voia să ştie cum vedeam eu această viaţă. Atunci am strigat: 
„O viaţă în care aş putea să-mi amintesc de aceasta de aici” 
şi pe loc i-am spus că mă săturasem. Ar mai fi vrut să-mi 
vorbească, dar eu m-am apropiat de el şi am încercat să-i 
explic pentru ultima oară ca nu-mi mai rămânea decât puţin 
timp. Nu voiam să-l pierd cu Dumnezeu. A încercat să 
schimbe subiectul, întrebându-mă de ce-i spuneam 
„domnule” şi nu „părinte”. Asta m-a enervat şi i-am răspuns 
că nu era părintele meu: era de partea celorlalţi. 

— Nu, fiule, a spus el punându-mi mâna pe umăr. Sunt cu 
tine. Dar nu poţi să ştii asta pentru că ţi-e sufletul orbit. Mă 
voi ruga pentru tine. 

Atunci, nu ştiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să 
urlu din toate puterile, l-am insultat şi i-am spus să nu se 
roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra 
lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie şi 
furie. Avea o înfăţişare atât de sigură de el, nu-i asa? Totuşi, 
niciuna din certitudinile lui nu făcea cât un fir de păr din 
capul unei femei. Nici nu era măcar sigur că e în viaţă de 
vreme ce trăia ca un mort. Pe când eu parcă aveam mâinile 
goale. Dar eram sigur de mine, sigur de orice, mai sigur 
decât el, sigur de viaţa mea şi de moartea ce avea să vie. 
Da, n-aveam decât atât. Dar cel puţin stăpâneam acest 
adevăr tot atât cât mă stăpânea şi el pe mine. Avusesem 
dreptate, mai aveam încă dreptate, aveam întotdeauna 
dreptate. Trăisem într-un fel şi aş fi putut trăi într-alt fel. 
Făcusem ceva şi nu făcusem altceva. Nu făcusem un lucru, 
dar făcusem altul. Ei şi? Era ca şi cum aşteptasem tot 
timpul această clipă şi aceşti zori în care voi da socoteală. 
Nimic, nimic nu avea importanţă şi ştiam bine de ce. Şiel 
ştia de ce. Din străfundul viitorului meu, în tot timpul 
acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur 
urca spre mine străbătând anii care încă nu veniseră şi 


acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea 
atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam. Ce 
importanţă avea pentru mine moartea celorlalţi, dragostea 
de mamă, ce importanţă avea Dumnezeul preotului, vieţile 
pe care le alegem, destinele pe care le alegem, când un 
singur destin trebuia să mă aleagă pe mine însumi şi o dată 
cu mine miliarde de privilegiați care, ca şi el, se considerau 
fraţii mei. Înţelegea el oare? Toată lumea era privilegiată. 
Nu erau decât privilegiați. Ceilalţi, de asemenea, vor fi 
condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă 
avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu 
plânsese la înmormântarea mamei sale? Câinele lui 
Salamano tăcea tot atât cât nevastă-sa. Femeiuşca-automat 
era la fel de vinovată ca şi parizianca pe care Masson o 
luase de nevastă sau la fel ca Maria, care voia ca eu s-o iau 
de nevastă. Ce importanţă avea faptul că Raymond era 
amicul meu, ca şi Celeste, care valora mai mult decât el? Ce 
importanţă avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui 
alt Meursault? Înţelegea el oare acest condamnat şi că din 
străfundul viitorului meu... Mă înnecam urlând toate astea. 
Dar paznicii îmi şi smulseseră preotul din mâini şi mă 
amenințau. Totuşi, el i-a liniştit şi m-a privit un timp în 
tăcere. Avea ochii plini de lacrimi. S-a întors şi a dispărut. 
După plecarea lui m-am calmat. Eram epuizat şi m-am 
trântit pe pat. Cred că am dormit, pentru că m-am trezit cu 
stelele în faţă. Zgomotele câmpiei urcau până la mine. 
Miresme de noapte, de pământ şi de sare îmi răcoreau 
tâmplele. Încântătoarea pace a acestei veri adormite 
pătrundea în mine ca o maree. În acel moment şi la capătul 
nopţii, sirenele au început să urle. Ele anunțau plecări spre 
o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru 
prima oară, după foarte multă vreme, m-am gândit la 
mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfârşitul vieţii îşi 
luase un „logodnic”, de ce se jucase iar de-a începutul. 
Acolo, acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care 
vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atât de 


aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi 
pregătită să trăiască iar totul de la început. Nimeni, nimeni 
n-avea dreptul s-o plângă. Şi eu, la rândul meu, m-am simţit 
gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această 
furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în 
faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă 
deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. 
Simţind-o atât de asemănătoare mie, atât de frăţească în 
sfârşit, mi-am dat seama că fusesem fericit şi că mai eram. 
Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai 
puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua 
execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu 
strigăte de ură. 


SFÂRŞIT