Tom Smith — Ferma

k 


E 


Aici 


TOM ROB SMITH 


FERMA 


Original: The Farm (2014) 


Traducere de: 
CARMEN SCARLAT 


virtual-project.eu 


2012 


VP - 


Până să primesc telefonul acela fusese o zi obișnuită. Încărcat 
de cumpărături, eram în drum spre casă. Acasă înseamnă 
Londra, la sudul Tamisei, un cartier cu câteva dintre cele mai 
mici parcuri din oraș ascunse printre fabrici și depozite 
transformate în locuințe. Era o seară înăbușitoare de august, 
fără nicio adiere de vânt. Eram obosit și atunci când a sunat 
telefonul m-am gândit să nu răspund, pentru că-mi doream să 
ajung cât mai repede acasă și să fac un duș. Curiozitatea nu mi- 
a dat pace, așa că am încetinit, am scos telefonul din buzunar și 
l-am dus la ureche - mânjind ecranul cu picături de transpiraţie. 
Era tatăl meu. Se mutase de curând în Suedia și era ceva 
neobișnuit să mă sune, își folosea rareori mobilul și ar fi fost 
scump să sune la Londra. M-am oprit brusc și am dat drumul din 
mână sacoșei. Tata plângea. Nu-l mai auzisem plângând până 
atunci. Părinţii mei fuseseră întotdeauna atenți să nu se certe 
sau să-și piardă cumpătul în prezenţa mea. La noi în casă nu 
aveau loc discuţii aprinse sau certuri care să se lase cu lacrimi. 
Uneori îmi dădeam seama că e ceva în neregulă - se simţea 
tensiunea, dar, orice probleme ar fi avut, nu vorbeau despre ele 
de faţă cu mine. Am spus: 

— Tată? 

— Maică-ta... Nu se simte bine. 

— Mama e bolnavă? 

— E o situaţie așa de tristă. 

— Tristă pentru că e bolnavă? Cum adică bolnavă? Cum adică 
mama e bolnavă? 

Tata încă mai plângea. Nu am avut ce să fac altceva decât să 
aștept în tăcere până când a spus: 

— De ceva timp își imaginează niște chestii - chestii 
îngrozitoare, îngrozitoare. 

Faptul că vorbise despre imaginaţie, și nu despre vreo 
suferinţă fizică, a fost atât de ciudat și de surprinzător, încât am 
simţit nevoia să mă las pe vine, m-am sprijinit cu o mână de 
trotuarul de ciment, cald și crăpat, și am observat o pată de sos 
roșu care se scurgea prin fundul sacoșei pe care o scăpasem din 
mână. În cele din urmă am întrebat: 

— De cât timp? 

— De la începutul verii. 

Luni întregi în care eu nu știusem nimic - trăisem aici, în 
Londra, fără să am vreo idee, iar tatăl meu, conform tradiţiei, 


VP- 3 


îmi ascunsese asemenea lucruri. Citindu-mi gândurile, a 


adăugat: 
— Am crezut că o pot ajuta. Poate că am așteptat prea mult, 
dar simptomele au apărut încetul cu încetul - neliniște și 


remarci ciudate, cu toţii putem trece prin asta. Apoi au început 
acuzaţiile. Nu vrea să asculte nici de mine, nici de altcineva. 
Susţine că are dovezi, vorbește despre probe și suspecți, dar nu 
sunt decât absurdităţi și minciuni. 

Vocea tatei părea mai puternică, mai sfidătoare, mai apăsată, 
nu mai plângea. Işi recăpătase cursivitatea. Simţeam în vocea 
lui ceva mai mult decăt tristeţe. 

— Speram să-i treacă, sau că are nevoie doar de timp să se 
obișnuiască cu viaţa în Suedia, la fermă. Numai că s-a agravat 
din ce în ce mai tare. lar acum... 

Părinţii mei făceau parte dintr-o generaţie care nu mergea la 
doctor decât dacă era vorba de o rană pe care s-o poţi vedea cu 
ochii sau pipăi cu degetele. Să împovăreze un necunoscut cu 
detalii intime din viaţa lor era ceva de neînchipuit. 

— Tată, spune-mi, a fost la vreun doctor? 

— Doctorul spune că trece printr-un episod psihotic. Daniel... 

Mama și tata erau singurii oameni din lume care nu-mi 
spuneau Dan. 

— Maică-ta e la spital. A fost internată. 

Când am primit această ultimă veste, am deschis gura ca să 
vorbesc, fără să am vreo idee ce să spun, poate doar să strig, 
dar până la urmă n-am spus nimic. 

— Daniel? 

— Da. 

— Ai auzit? 

— Am auzit. 

O mașină cu caroseria lovită a trecut pe lângă mine, șoferul a 
încetinit să vadă ce e cu mine, dar n-a oprit. M-am uitat la ceas. 
Era opt seara, nu aveam prea multe șanse să prind vreun avion 
atunci - aveam să plec a doua zi, dimineaţa devreme. In loc să 
cad pradă emoţiilor, m-am adunat și m-am hotărât să fiu 
eficient. Am mai vorbit puţin. După tulburarea din primele 
minute, ne veneam amândoi în fire - reţinuţi și echilibraţi. l-am 
spus: 

— Am să-mi rezerv bilet pentru dimineaţă. După ce fac asta te 
sun. Ești la fermă? Sau la spital? 


VP- 4 


Era la fermă. 

După ce am terminat de vorbit am început să răscolesc 
printre cumpărăturile din sacoșă - am scos fiecare articol, le-am 
înșirat pe trotuar până am ajuns la borcanul spart de suc de 
roșii, l-am scos cu grijă - cioburile se mai ţineau doar în 
etichetă. L-am aruncat la un coș de gunoi din apropiere și m-am 
întors la cumpărăturile mele împrăștiate. Am folosit șerveţele de 
hârtie ca să șterg sucul rămas și poate părea că nu mai 
contează - la dracu’ cu sacoșa, mama e bolnavă -, dar borcanul 
crăpat ar fi putut să se spargă de tot și să murdărească totul cu 
suc de roșii, și oricum găseam o oarecare alinare în simplitatea 
stupidă a operaţiunii de curăţare. Am luat sacoșa și am mers 
mai grăbit restul drumului spre casă, la ultimul etaj al unei foste 
fabrici de plăcintă de carne transformată în bloc de locuinţe. Am 
rămas în picioare sub dușul rece și m-am gândit să plâng - n-ar 
trebui să plâng, m-am întrebat, ca și cum ar fi fost la fel ca a te 
hotărî să fumezi o ţigară? Nu era datoria mea de fiu? Plânsul ar 
trebui să vină din instinct. Dar înainte de a-mi exterioriza 
emoțiile am obiceiul să-mi iau un răgaz. In ochii necunoscuţilor 
dau impresia că aș fi prudent. In cazul acesta nu era vorba de 
precauţie - era circumspecţție. Gândul că mama se află sub 
supravegherea medicilor într-un azil era de necrezut. Nu puteam 
atașa un răspuns emoţional unei situaţii pe care nu o 
înţelegeam. Nu aveam să plâng. Erau prea multe întrebări fără 
răspuns ca să plâng. 

După ce am ieșit de la duș m-am așezat la calculator să 
studiez e-mailurile trimise de mama în ultimele cinci luni, 
întrebându-mă dacă existau aluzii pe care nu le observasem. 
Nu-i mai văzusem pe ai mei de când se mutaseră în Suedia, în 
aprilie. La petrecerea de rămas-bun le-am urat pensie lipsită de 
griji. Dintre toți invitaţii, prietenii cei mai apropiaţi ai părinţilor 
mei au rămas în faţa casei lor, cândva și casa mea, și le-au făcut 
călduros cu mâna. Nu am frați sau surori, nici unchi sau mătuși. 
Când vorbesc despre familie mă refer la noi trei, mama, tata, eu 
- un triunghi, ca jumătatea de jos a unei constelații, trei stele 
strălucitoare foarte apropiate, cu mult spaţiu gol în jurul nostru. 
Nu am discutat niciodată în amănunt despre absenţa rudelor. Au 
existat aluzii - ambii mei părinţi au avut parte de copilării 
nefericite, înstrăinaţi de părinţii lor, și eram convins că 
legământul lor de a nu se certa niciodată de faţă cu mine avea 


VP- 5 


la bază o dorinţă puternică de a-mi oferi mie o copilărie diferită 
de a lor. Motivul nu era reținerea specific britanică. Nu se 
zgârceau niciodată când era vorba de dragoste, sau de fericire, 
asemenea lucruri erau exprimate ori de câte ori aveau ocazia. 
Dacă vremurile erau bune sărbătoreau, dacă vremurile nu erau 
așa de bune erau optimiști. De aceea unii mă consideră 
cocoloșit - nu am văzut decât vremurile bune. Momentele 
neplăcute mi le ascundeau. Eram și eu părtaș la acest 
aranjament. Nu puneam nimic la îndoială. Petrecerea de rămas- 
bun fusese un moment frumos, mulţimea adunată aplaudase în 
timp ce camioneta în care se afla toată avuţia alor mei pornea 
pe calea unei mari aventuri, iar mamei i se citea pe chip 
încântarea și nerăbdarea de a se întoarce în ţara pe care o 
părăsise când avea doar șaisprezece ani. 

Curând după stabilirea lor la ferma îndepărtată, situată chiar 
în sudul Suediei, mama începuse să-mi scrie periodic. E- 
mailurile descriau în amănunt cât de minunată este viaţa lor la 
fermă, frumuseţea peisajului, căldura cu care i-au primit 
localnicii. Dacă exista cumva vreo aluzie că ar fi fost ceva în 
neregulă, era una subtilă, iar eu nu o sesizasem. E-mailurile ei 
se scurtau pe măsură ce treceau săptămânile, iar rândurile care 
exprimau încântarea erau din ce în ce mai puţine. În sinea mea, 
am luat asta ca pe un lucru bun. Mama trebuie să se fi 
acomodat și nu mai avea prea mult timp liber. Ultimul ei e-mail 
mi-a apărut pe ecran astfel: 


Daniel! 


Nimic altceva, doar numele meu, un semn al exclamării - 
reacţia mea fusese să-i trimit repede un răspuns în care i-am 
spus că apăruse o eroare, mesajul ei nu ajunsese și să mi-l 
retrimită - am interpretat e-mailul ei de un cuvânt ca pe o 
greșeală, neluând nicidecum în calcul posibilitatea să fi fost 
trimis într-un moment de impas. 

Am trecut în revistă întreaga corespondenţă, frământat de 
ideea că fusesem orb și preocupat de întrebarea: ce altceva aș fi 
putut trece cu vederea? Cu toate acestea, nu erau niciun fel de 
indicii care să-mi dea de gândit, nu erau greșeli de ortografie, 
nici derapaje surprinzătoare de fantezie, stilul ei rămăsese cel 
obișnuit, scria în general în engleză pentru că, spre rușinea mea, 


VP- 6 


uitasem cea mai mare parte din suedeza pe care o învăţasem 
de la ea în copilărie. Un e-mail avea atașate două fișiere mari, 
dar niciun mesaj. Erau fotografii. Probabil că mă mai uitasem la 
ele și înainte, dar acum în mintea mea era un vid. A apărut pe 
ecran prima - un hambar sumbru cu acoperișul din tablă 
ruginită, un cer cenușiu, un tractor parcat afară. Mărind 
imaginea pe fereastra hambarului, am văzut reflexia parțială a 
fotografului - mama - cu chipul acoperit de bliţul aparatului de 
fotografiat, ca și cum capul i-ar fi explodat în așchii strălucitoare 
de lumină albă. Cea de-a doua îl înfățișa pe tata în fața casei, 
vorbind cu un necunoscut înalt. Părea să fi fost făcută fără ca 
tatăl meu să știe. Luată de la distanţă, arăta mai mult a 
fotografie făcută în timpul unei urmăriri decât a poză de familie. 
Nu se potrivea nici cu descrierile frumuseţilor din e-mailurile 
anterioare, deși, desigur, nu pusesem întrebări în legătură cu 
această discordanţă și răspunsesem că abia aştept să vizitez și 
eu ferma. Asta era o minciună. Nu eram nerăbdător să merg 
acolo și deja îmi amânasem vizita în câteva rânduri, de la 
începutul verii la sfârșitul verii, apoi la începutul toamnei, 
oferind explicaţii vagi, care ascundeau o bună parte din adevăr. 
e 

Adevăratul motiv al amânării era că mă temeam. Nu le 
spusesem că trăiesc cu partenerul meu, că ne cunoaştem de 
trei ani și că ne gândim să ne căsătorim. Înșelăciunea dura de 
atâta timp, încât eram convins că nu pot să fac dezvăluirea fără 
să-mi rănesc familia. Mă întâlneam cu fete în facultate, părinții 
mei pregăteau cina pentru acele fete, îmi declaram seriozitatea 
în legătură cu ele și părinţii mei erau încântați de alegerile mele 
- fetele erau frumoase, amuzante și deștepte. Dar, nu-mi bătea 
mai repede inima când se dezbrăcau și în timpul partidelor de 
sex manifestam o concentrare profesională față de sarcina de 
îndeplinit, o credinţă că dacă sunt în stare să ofer plăcere 
însemnă că nu sunt gay. Abia după ce m-am mutat de acasă am 
acceptat adevărul, le-am spus prietenilor, dar nu și părinţilor, nu 
de rușine, ci dintr-o lașitate bine intenţionată. Mi-era groază să 
distrug amintirea copilăriei mele. A fost perfectă așa cum a fost. 
Părinţii mei se străduiseră din răsputeri să-mi asigure un cămin 
fericit, făcuseră sacrificii, încheiaseră un legământ al liniștii, 
juraseră să-mi ofere un adăpost departe de suferinţe și nu se 
abătuseră niciodată de la această cale, nici măcar o dată, și îi 


VP- 7 


iubesc pentru asta. Dacă ar fi aflat adevărul, sigur ar fi 
considerat că au dat greș. S-ar fi gândit la toate minciunile pe 
care trebuie să le fi spus eu. Și-ar fi imaginat că sunt singur și 
chinuit, hărțuit și luat în râs, când nimic din toate astea nu era 
adevărat. Am avut o adolescenţă ușoară. In timp ce unii prieteni 
de-ai mei au avut o perioadă de nesiguranţă în relaţiile sociale, 
eu am trecut de la adolescenţă la maturitate plin de încredere în 
mine însumi - părul meu blond deschis și-a pierdut doar puţin 
din strălucire, ochii mei albaștri nu și-au pierdut-o deloc. Eram 
suplu și aveam o alură atletică, aparent fără efort, și odată cu 
înfățișarea plăcută am câștigat o popularitate nemeritată. Anii 
aceia au trecut de parcă pluteam. Chiar și secretul mi l-am 
purtat cu ușurință. Nu mă întrista. Pur și simplu nu mă gândeam 
foarte serios la el. In cele din urmă mi-am dat seama că n-aș fi 
suportat gândul ca părinţii mei să se întrebe dacă m-am îndoit 
vreodată de dragostea lor. Mi se părea atât de nedrept față de 
ei. Mă auzeam cum spun cu o voce disperată, fără să cred nici 
măcar eu ce spun: 

— Asta nu schimbă nimic! 

Eram convins că-mi vor accepta cu căldură partenerul, că se 
vor bucura de relaţia noastră așa cum se bucurau de tot ce-i 
înconjoară, însă o umbră de tristeţe ar rămâne. Amintirea 
perfectă ar muri și noi am plânge-o, la fel cum am plânge 
dispariţia unei persoane pe care o iubim. Așa că adevăratul 
motiv pentru care îmi amânasem plecarea în Suedia era acela 
că îi promisesem partenerului meu că va fi momentul în care să 
le spun părinţilor mei adevărul, în care, în sfârșit, după atâţia 
ani, le voi împărtăși numele partenerului meu. 

e 

Când Mark a ajuns acasă în seara aceea, m-a găsit în fața 
calculatorului căutând bilete de avion spre Suedia și, înainte de 
a putea să spun vreo vorbă, a zâmbit, presupunând că 
minciunile vor lua sfârșit. Nu m-a dus mintea ce să fac ca să-l 
împiedic să își închipuie asta, așa că m-am văzut obligat să-l 
corectez: 

— Mama e bolnavă. 

Am adoptat eufemismul tatălui meu. A fost dureros să-l 
privesc pe Mark cum se reţine, cum își ascunde dezamăgirea de 
parcă ar fi făcut vreo greșeală arătându-se fericit. Era cu 
unsprezece ani mai în vârstă decât mine, tocmai împlinise 


VP- 8 


patruzeci de ani și apartamentul era al lui, unul dintre privilegiile 
pe care le avea ca avocat specializat în drept corporatist. Imi 
dădeam silința să fiu pe picior de egalitate în relaţie, străduindu- 
mă să contribui la chirie cu cât de mult îmi puteam permite. 
Dar, în realitate, nu-mi permiteam prea mult. Lucram ca 
designer liber-profesionist pentru o companie care transformă 
spaţiile de pe acoperiș în grădini și eram plătit doar din 
comisioane. Firma o ducea greu în perioada asta de recesiune, 
nu aveam angajamente. Ce găsește Mark la mine? Bănuiesc că 
tânjește după viaţa liniștită de familie în care eu sunt expert. Nu 
mă cert. Nu mă ciondănesc. Le calc pe urme alor mei și îmi dau 
toată silinţa să fac din căminul nostru un loc de refugiu, departe 
de lume. Mark a fost căsătorit cu o femeie timp de zece ani, dar 
totul s-a încheiat cu un divorț dureros. Fosta lui soţie a declarat 
că el i-a răpit cei mai frumoși ani din viaţă și că și-a irosit iubirea 
pe el, iar acum, la treizeci și ceva de ani, nu va mai putea să-și 
găsească un partener serios. Mark recunoaște că acesta este 
adevărul - faptul că i-a răpit zece ani din viaţă. Sentimentul de 
vină îl apasă greu. Sunt convins că nu va scăpa niciodată de el. 
Am văzut fotografii cu el la douăzeci și ceva de ani, plin de 
siguranţă și de optimism, arătând grozav în costume scumpe - 
se antrena mult la sală și avea umerii largi, brațele groase. 
Mergea la cluburi de striptease și organiza petreceri ale 
burlacilor deocheate pentru colegii lui. Râdea zgomotos la 
glume și bătea oamenii cu palma pe spate. Când își descrie 
comportamentul de pe vremea aceea parcă vorbește despre 
altcineva. În conflictul care a urmat, părinţii lui i-au luat partea 
fostei lui soţii. Tatăl lui, mai ales, a fost dezgustat de Mark. Nu-și 
mai vorbesc. Mama lui îi trimite câte o felicitare de Crăciun, 
adesea una muzicală, ca și cum ar vrea să spună mai multe, dar 
nu știe cum. Tatăl lui nu le semnează niciodată. O parte din 
mine se întreabă dacă nu cumva Mark îi privește pe părinţii mei 
ca pe o a doua șansă. De prisos să mai spun că are tot dreptul 
să pretindă ca ei să facă parte din viaţa lui. Singurul motiv 
pentru care a acceptat amânarea a fost că, după ce și lui i-a 
trebuit atâta timp să recunoască, nu s-a mai simţit în stare să 
aibă vreo pretenţie de la mine în acest sens. Dintr-un anumit 
punct de vedere probabil că am profitat de asta. M-a eliberat de 
presiune. Mi-a permis să ascund adevărul în continuare. 


VP- 9 


A rămas în picioare lângă mine, fără să întrebe dacă am de 
gând să le spun alor mei despre el. Cu toate astea, am simţit 
nevoia să-i spun: 

— Știu cât de mult înseamnă pentru tine. Dar nu este 
momentul potrivit. 

A încuviinţat din cap: 

— Acum trebuie să te ocupi de mama ta. Vreau doar să fiu 
alături de tine. Orice ai avea nevoie. 

E unul dintre cei mai afectuoși oameni pe care i-am cunoscut 
vreodată. 

— Îmi pare foarte rău, Mark. 

Fără vreun angajament la orizont, nu era nicio problemă să 
plec în Suedia atât de repede. Rămânea doar întrebarea cum 
îmi voi permite să plătesc biletul de avion. E de la sine înțeles că 
nu se punea problema să mi-l plătească Mark, atâta timp cât eu 
nici nu le-am spus alor mei despre el. Mi-am scos de la bancă 
toate economiile, mi-am mărit descoperirea de pe card și, cu 
biletul rezervat, l-am sunat pe tata să-i spun detaliile. Primul 
avion disponibil pleca de pe Heathrow la nouă treizeci dimineaţă 
și sosea pe aeroportul de la Göteborg, în sudul Suediei, la 
amiază. Nu a spus decât câteva cuvinte, părând sfârșit și învins. 
Gândindu-mă îngrijorat dacă se descurcă singur la ferma izolată, 
l-am întrebat ce face. Mi-a răspuns: 

— Fac ordine. A căutat prin fiecare sertar, prin fiecare dulap. 

— Ce căuta? 

— Nu știu. Nu are nicio logică. Daniel, a scris pe pereţi. 

L-am întrebat ce a scris. Mi-a spus că nu contează. După ce 
am convenit asupra planului de acţiune, ne-am spus noapte 
bună. 

Nu aveam nicio șansă să adorm. Amintirile despre mama mi 
se tot derulau în minte, concentrându-se asupra momentului 
când eram împreună în Suedia, cu douăzeci de ani în urmă, 
singuri pe o mică insulă de vacanţă dintr-un arhipelag de la nord 
de Göteborg, și stăteam unul lângă altul pe o stâncă, cu 
picioarele în mare. În depărtare, un cargobot naviga în apele 
adânci, iar noi priveam cum vine spre noi valul format de provă, 
o mică ridicătură pe marea de altfel liniștită, fără ca vreunul 
dintre noi să se miște, ne-am luat de mâini, așteptând impactul 
inevitabil, în timp ce valul creștea în dimensiuni pe măsură ce 
trecea peste apa puţin adâncă, până când s-a izbit de baza 


VP - 10 


stâncii și ne-a udat până la piele. Alesesem această amintire 
pentru că era din perioada în care fusesem cel mai apropiat de 
mama, când nu-mi imaginam că aș putea lua o decizie majoră 
fără să o consult. În noaptea aceea, la culcare, probabil că am 
mai văzut același val izbindu-se de stânca noastră încă de o mie 
de ori sau mai bine. 

e 

A doua zi, de dimineață, Mark a insistat să mă conducă până 
la Heathrow, deși știam amândoi că aș fi ajuns mult mai rapid cu 
transportul public. Am acceptat pentru că era modul în care 
putea face și el ceva pentru mine în situaţia asta. Când treceam 
prin zone foarte aglomerate nu mă plângeam, nici măcar nu mă 
uitam la ceas, conștient fiind cât de mult și-ar fi dorit Mark să 
vină cu mine și cât de imposibil îi era, din cauza mea, să se 
implice mai mult decât conducându-mă cu mașina la aeroport. 
Când am ajuns acolo unde trebuia să cobor din mașină, m-a 
îmbrățișat, aproape cu ochii în lacrimi - simțeam zbuciumul 
înăbușit din pieptul lui, dar și-a ţinut în frâu emoţiile. M-am 
simţit ușurat, pentru că, dacă ar fi plâns, aș fi plâns și eu și 
trebuia să fiu stăpân pe mine. L-am asigurat că nu are rost să 
mă conducă până la poarta de îmbarcare și ne-am luat la 
revedere afară. Aveam să-l sun din Suedia. 

Când eram gata să mă prezint la ghișeul de înregistrare, cu 
biletul și pașaportul pregătite, mi-a sunat telefonul - era tata, 
care a exclamat: 

— Daniel, nu-i aici! 

— Nu e unde, tată? 

— La spital! Au externat-o. Am adus-o ieri. De una singură n- 
ar fi venit. Dar nu a protestat, așa că a fost o internare 
voluntară. Apoi, după ce am plecat, i-a convins pe medici să o 
externeze. 

— Mama i-a convins? 

— Asta mi-au spus ei. 

— Ai spus că medicii au dat diagnosticul de episod psihotic. 

Tata n-a răspuns. Am insistat: 

— Personalul nu a discutat externarea ei cu tine? 

— Nu. 

A continuat, cu voce scăzută: 

— Probabil le-a spus să nu stea de vorbă cu mine. 

— De ce ar fi făcut asta? 


VP- 11 


— Sunt unul dintre cei la adresa cărora face acuzaţii. 

După care a adăugat grăbit: 

— Nimic din ceea ce susține nu e adevărat. 

A venit rândul meu să nu răspund. Aș fi vrut să întreb de 
acuzaţii, dar n-am îndrăznit. Până la urmă m-am hotărât pentru: 

— Și acum ce spun medicii? 

A răbufnit: 

— Ti-am spus - nu mai stau de vorbă cu mine! 

M-am așezat pe valiză, cu capul în mâini, făcându-le semn 
celor de la coadă să treacă pe lângă mine. 

— Are telefon? 

— Și-a sfărâmat telefonul acum câteva săptămâni. Nu are 
încredere în ele. 

Am zăbovit cu îndoială asupra imaginii în care mama mea cea 
cumpătată ar zdrobi, fără nicio noimă, un telefon. Tata descria 
acțiunile unei persoane pe care pur și simplu nu o recunoșteam. 

— Bani? 

— Probabil are ceva bani - poartă la ea o geantă mică din 
piele. Nu o scapă niciodată din ochi. 

— Ce are în ea? 

— Tot felul de nimicuri pe care ea le consideră importante. 
Spune că sunt dovezi. Dar nu sunt decât niște prostii fără nicio 
valoare. 

— Cum a plecat din spital? 

— Cei de la spital nu vor să-mi spună nici măcar cum a plecat. 
Ar putea fi oriunde! 

Simţind pentru prima dată că intru în panică, i-am spus: 

— Tu și mama aveți conturi comune. Poţi să suni la bancă și 
să întrebi de tranzacţiile din ultimul timp. Îi iei urma după card. 

Mi-am dat seama după tăcerea care a urmat că tata nu mai 
sunase niciodată la bancă: întotdeauna lăsase chestiunile legate 
de bani în seama mamei. În cadrul afacerii lor de familie, ea se 
ocupase de contabilitate, plătise facturile și depusese 
declaraţiile de impozit pe profit, fiind pricepută la calcule și 
înzestrată cu concentrarea necesară pentru a petrece ore întregi 
punând cap la cap chitanţele și cheltuielile. Parcă-i văd și acum 
registrul demodat, din vremea dinaintea apariţiei foilor de 
calcul. Apăsa așa de tare cu pixul pe foaie, încât cifrele păreau 
scrise în alfabetul Braille. 

— Tată, vorbește la bancă și sună-mă imediat. 


VP - 12 


În timp ce aşteptam, am plecat de la coadă, am ieșit din 
clădirea terminalului și mă plimbam de colo-colo prin mulţimea 
de fumători. Mă chinuia gândul că mama rătăcea pe undeva 
prin Suedia. Mi-a sunat din nou telefonul. Eram surprins că tata 
și-a îndeplinit așa de repede misiunea, doar că nu era tata. Am 
dus telefonul la ureche: 

— Daniel, asculta-mă cu atenţie... 

Era mama. 

— Vorbesc de la un telefon public și nu am prea mult credit. 
Sunt sigură că taică-tău a vorbit cu tine. Tot ce ţi-a spus omul 
ăla e o minciună. Nu sunt nebună. N-am nevoie de niciun medic. 
Am nevoie de poliție. Urmează să urc într-un avion spre Londra. 
Așteaptă-mă la Heathrow, terminalul... 

A făcut pentru prima dată o pauză ca să verifice informaţiile 
de pe bilet. Profitând de ocazie, n-am putut să spun decât un 
jalnic... 

— Mamă! 

— Daniel, nu vorbi, am foarte puţin timp la dispoziţie. Avionul 
sosește la Terminalul Unu. Aterizez în două ore. Dacă sună 
taică-tău, ţine minte... 

Convorbirea s-a întrerupt. 

Am încercat să sun înapoi la telefonul public, în speranța că 
va răspunde mama, dar n-a răspuns nimeni. Pe când mă 
pregăteam să mai încerc o dată, a sunat tata. Fără niciun 
preambul, a început să vorbească. Părea că citește niște notițe: 

— Azi dimineaţă la șapte și jumătate a cheltuit patru sute de 
lire la aeroportul Goteborg. A cumpărat un bilet de la 
Scandinavian Airways. Urmează să ia primul avion către 
Heathrow. Daniel, e în drum spre tine! Daniel? 

— Da. 

De ce nu i-am spus că tocmai mă sunase mama și că știam că 
e pe drum? O credeam pe ea? Păruse fermă și convingătoare la 
telefon. Mă așteptasem la bâiguieli, la remarci incoerente, nu la 
informaţii concrete și la fraze concise. Eram contrariat. Eram 
dezorientat. Mi se părea că aș fi fost agresiv și arțăgos dacă aș fi 
repetat declaraţiile ei că tata era un mincinos. Am bolborosit un 
răspuns: 

— Am s-o aștept aici. Tu când vii? 

— Nu vin. 

— Rămâi în Suedia? 


VP - 13 


— Dacă știe că sunt în Suedia, o să se liniștească. Dacă va 
crede că sunt în Marea Britanie, o s-o ia razna. l-a intrat în cap 
că o urmăresc. Dacă rămân aici o să câștigi ceva timp. Trebuie 
s-o convingi să ceară ajutor. Eu nu am reușit... 

Avântul i s-a domolit: 

— Eu nu pot s-o ajut. Pe mine nu mă lasă. Du-o la doctor. Ai 
mai multe șanse dacă nu-și face probleme în legătură cu mine. 

Nu-i înțelegeam raționamentul. Nimic nu mai avea sens. 

— Te sun când ajunge. O să stabilim atunci un plan. 

Am încheiat convorbirea luându-mi la revedere încordat, cu 
gândurile măcinate de îndoieli. Dacă mama trecea printr-un 
episod psihotic, de ce-i dăduseră medicii drumul? Chiar dacă n-o 
puteau reţine, din cauza vreunui detaliu de legislaţie, ar fi 
trebuit să-l anunţe pe tata, și totuși refuzaseră să facă asta, 
tratându-l ca pe o forță ostilă și ajutând-o pe ea să fugă nu 
numai din spital, ci și de el. Altora probabil li se părea că este în 
regulă. Angajaţii aeroportului îi vânduseră biletul de avion, 
agenţii de pază o lăsaseră să treacă de controlul de securitate - 
nu o oprise nimeni. Am început să mă întreb ce scrisese pe 
pereţi, nemaiputând să-mi scot din minte imaginea aceea 
ciudată pe care mi-o trimisese mama prin e-mail, cu tata stând 
de vorbă cu un alt bărbat, un necunoscut. 


Daniel! 


Acum, în mintea mea suna ca un strigăt de ajutor. 

S-a actualizat ecranul - aterizase avionul mamei. S-au deschis 
ușile automate și m-am grăbit să ajung în faţa barierelor, 
uitându-mă la etichetele de pe bagaje. In curând au început să 
se perinde pasagerii de la Goteborg. Primii au apărut oamenii de 
afaceri care își căutau numele pe plăcuţele de plastic laminat, 
urmaţi de cupluri, apoi de familii cu bagaje voluminoase, 
așezate unele peste altele, pasagerii avionului apărând în 
funcţie de viteza cu care debarcaseră. Nu era nici urmă de 
mama, deși avea un mers sprinten și nu-mi imaginam că ar 
putea avea bagaje de cală. A trecut pe lângă mine un bărbat în 
vârstă, cu siguranţă unul dintre ultimii pasageri de la Göteborg. 
Mă gândeam foarte serios să-l sun pe tata, să-i explic că s-a 
întâmplat ceva, când ușile uriașe s-au deschis cu un șuierat și a 
apărut silueta singuratică a mamei. 


VP - 14 


Mergea cu capul plecat, ca și cum ar fi urmărit cu privirea o 
dâră de firimituri de pâine de pe jos, cu o geantă de piele uzată 
pe umăr, plină ochi, care atârna greu pe bareta roasă. N-o mai 
văzusem până atunci: nu era genul de chestie pe care ar fi 
cumpărat-o mama în mod normal. Ca și geanta, hainele trădau 
semne ale trecerii timpului. Avea pantofii scâlciaţi. Pantalonii 
erau boţiţi în zona genunchilor. Îi lipsea un nasture de la mijlocul 
cămășii. Mama are obiceiul de a se îmbrăca prea elegant - la 
restaurant, la teatru, chiar și la cinema. Partea cea mai nostimă 
e că se îmbrăca elegant și la serviciu - amuzant pentru că ea și 
tata deţinuseră un centru de grădinărit în nordul Londrei. Era 
amplasat pe o porţiune de pământ în formă de T, între case 
impunătoare cu tencuiala albă, cumpărată la începutul anilor 
șaptezeci, când pământul era ieftin la Londra. In timp ce tata își 
vedea de treburi în niște blugi ponosiţi, cu bocanci butucănoși și 
pulovere lăbărţate, mama purtase întotdeauna cămăși albe 
apretate, pantaloni din stofă de lână iarna și pantaloni din 
bumbac vara. Clienţii comentau despre îmbrăcămintea ei 
imaculată de la serviciu, întrebându-se cum reușește să-și 
păstreze hainele fără pată, având în vedere că și ea făcea la fel 
de multă muncă fizică precum tata. Râdea când o întrebau și 
ridica nevinovată din umeri ca și când ar fi spus: Habar n-am! 
Dar totul era bine ticluit. Avea întotdeauna haine de schimb 
pregătite. Îmi spunea că, fiindcă clienţii o identificau cu 
imaginea firmei, era important să păstreze aparențele. 

Am lăsat-o pe mama să treacă, curios să văd dacă mă 
observă. Era vizibil mai slabă decât atunci când ne luaserăm 
rămas-bun, în aprilie, nesănătos de slabă. Avea pe ea niște blugi 
largi, care-mi aminteau de hainele de pe o marionetă de lemn, 
atârnând fără nicio formă. Părea să nu mai aibă deloc rotunjimi 
naturale, arăta mai degrabă ca o schiță făcută în grabă după 
imaginea mamei mele decât ca persoana adevărată. Părul ei 
scurt și blond părea umed, periat spre spate, lucios și neted, 
aranjat nu cu ceară sau gel, ci cu apă. Probabil se oprise la vreo 
toaletă după ce coborâse din avion și se străduise să-și pună la 
punct înfățișarea, ca să se asigure că fiecare fir de păr e la locul 
lui. Chipul ei, care avea în mod normal un aer tineresc, 
îmbătrânise în ultimele luni. Ca și hainele, pielea ei purta semne 
ale trecerii timpului. Avea pete închise la culoare pe obraji. 
Cearcănele i se adânciseră. În schimb, ochii ei de un albastru 


VP- 15 


deschis păreau mai luminoși decât oricând. În timp ce treceam 
dincolo de barieră, instinctul m-a împiedicat s-o ating, de teamă 
să nu tipe: 

— Mamă. 

Și-a ridicat privirea, speriată, dar văzând că sunt eu - fiul ei, i- 
a trecut frica. A zâmbit triumfător: 

— Daniel. 

Mi-a rostit numele la fel ca atunci când o făceam să fie 
mândră de mine - cu o fericire tăcută, intensă. În timp ce ne 
îmbrățișam, și-a lipit faţa de pieptul meu. S-a retras și m-a prins 
de mâini, iar eu i-am pipăit pe ascuns degetele cu degetele 
mele mari. Avea pielea aspră. Unghiile îi erau rupte și 
neîngrijite. Mi-a șoptit: 

— S-a terminat. 

În ciuda schimbărilor îngrijorătoare în privinţa aspectului, a 
dovedit rapid că avea mintea ageră. Mi-a observat imediat 
bagajul: 

— Pentru ce-i ăsta? 

— M-a sunat tata aseară să-mi spună că ești în spital... 

M-a întrerupt: 

— Nu-i mai spune spital. Era un azil. M-a dus la o casă de 
nebuni. A zis că acolo e locul meu, în saloane cu oameni care 
urlă ca niște animale. Apoi te-a sunat pe tine și ţi-a spus același 
lucru. Că maică-ta e nebună. Nu-i așa? 

A durat ceva timp până să răspund, fiindu-mi greu să mă 
obișnuiesc cu furia ei arțăgoasă: 

— Tocmai voiam să pornesc spre Suedia când m-ai sunat. 

— Atunci înseamnă că l-ai crezut? 

— De ce nu l-aș fi crezut? 

— Se baza pe asta. 

— Spune-mi ce se întâmplă. 

— Nu chiar acum. Nu aici. Nu cu oamenii ăștia. Trebuie să 
facem asta așa cum se cuvine, de la început. Să fie făcut cum 
trebuie. Te rog, fără întrebări? Nu încă. 

Felul în care vorbea avea o concizie formală, o politeţe 
excesivă când mi se adresa, articulând cu grijă fiecare silabă și 
accentuând fiecare semn de punctuație: dându-și toată silinţa 
să lase impresia de coerență. Am fost de acord: 

— Fără întrebări. 

Mi-a strâns mâna în semn de multumire, înmuindu-și glasul: 


VP - 16 


— Du-mă acasă. 

Ea nu mai avea casă în Londra. O vânduse și se mutase lao 
fermă în Suedia, fermă care trebuia să-i fie cea din urmă și cea 
mai fericită casă. Nu puteam decât să presupun că se referea la 
apartamentul meu, apartamentul lui Mark, un bărbat pe care 
nu-l întâlnise niciodată și de care nici măcar nu auzise. 

Vorbisem deja cu Mark în timp ce așteptam să aterizeze 
avionul mamei. După părerea lui, lucrurile o luaseră razna. 
Inainte, situaţia era tristă, dar se afla sub control. Acum 
incertitudinea era uriașă. Pentru el era groaznic să o aibă pe 
mama sub același acoperiș, când ea nici măcar nu știa cum îl 
cheamă, dar oricât l-ar fi îndurerat asta, era mai preocupat de 
faptul că nu se mai afla sub supravegherea medicilor. Singurul 
care putea să stabilească adevărul eram eu. l-am spus că am 
să-l sun ori de câte ori pot ca să-l ţin la curent. Promisesem să-l 
sun și pe tata, dar nu aveam cum să fac asta cu mama lângă 
mine. Nu îndrăzneam s-o las singură și mă temeam că dacă 
vorbesc cu el în prezenţa ei, o să pară că-i ţin lui partea, un risc 
pe care nu eram dispus să mi-l asum - mama ar fi putut să-și 
piardă încrederea în mine, sau, mai rău, să fugă, idee care nu 
mi-ar fi trecut prin cap niciodată dacă nu mi-ar fi sugerat-o tata. 
O asemenea perspectivă mă îngrozea. Am strecurat mâna în 
buzunar și am închis sonorul telefonului. 

Mama a rămas foarte aproape de mine cât am cumpărat 
bilete de tren pentru centrul Londrei. M-am surprins verificând-o 
des, zâmbind în încercarea de a masca faptul că se afla sub 
atenta mea supraveghere. Din când în când mă lua de mână, 
ceva ce nu mai făcuse de când eram mic. Strategia mea era să 
mă comport cât mai neutru posibil, să nu fac supoziţii, să-i ofer 
posibilitatea să-și spună povestea, să fiu pregătit s-o ascult 
nepărtinitor. După cum stăteau lucrurile, nu mai avusesem 
ocazia să fiu de partea mamei sau a tatei, pur și simplu pentru 
că nu trădaseră vreun conflict în care să fiu nevoit să iau partea 
cuiva. Presupun că, una peste alta, eram mai apropiat de mama 
doar pentru că ea era mai implicată în aspectele cotidiene ale 
vieții mele. Tata se mulţumise întotdeauna să se bazeze pe 
discernământul ei. 

După ce ne-am urcat în tren, mama a ales niște locuri în 
spatele vagonului și s-a cuibărit la fereastră. Locul, mi-am dat 
apoi seama, avea cel mai bun unghi de observaţie. Nimeni nu 


VP - 17 


putea s-o ia prin surprindere. Și-a așezat geanta în poală, 
ținând-o strâns - de parcă ar fi fost curier și ar fi avut de livrat 
un colet extrem de important. Am întrebat-o: 

— Doar cu atât ai venit? 

A pus mâna cu gravitate pe geantă: 

— Doar de atât am nevoie. Sunt dovezile care demonstrează 
că nu sunt nebună. Dovezi ale fărădelegilor care au fost 
mușamalizate. 

„Fărădelege” și „mușamalizare” erau niște cuvinte atât de 
străine de viața obișnuită, încât în urechile mele aveau o 
rezonanţă absurdă. Cu toate acestea, au fost spuse cu toată 
seriozitatea: 

— Pot să mă uit? 

— Nu aici. 

Și-a dus un deget la buze, dându-mi de înțeles că nu este un 
subiect despre care să vorbim într-un loc public. Gestul în sine 
era ciudat și de prisos. Deși petrecuserăm deja mai bine de 
jumătate de oră împreună, încă nu-i puteam intui starea de 
spirit. Mă așteptasem să-mi dau seama imediat. Era schimbată 
fizic și personalitatea ei era oarecum diferită. Era imposibil să fii 
sigur dacă schimbările apăruseră în urma unei experiențe reale 
sau dacă acea experienţă avusese loc în întregime în mintea ei. 
Multe depindeau de ce avea să scoată la iveală din geanta 
aceea - multe depindeau de dovezile ei. 

e 

În timp ce ne apropiam de staţia Paddington, pregătiţi să 
coborâm, mama m-a apucat de braț, cuprinsă de o teamă vie și 
bruscă: 

— Promite-mi că vei asculta tot ce spun fără idei 
preconcepute. Nu-ţi cer decât să nu ai idei preconcepute. 
Promite-mi că așa o să faci, de-asta am venit la tine. Promite- 
mi! 

Mi-am așezat mâna peste a ei. Tremura, îngrozită că aș putea 
să nu fiu de partea ei: 

— Promit. 

În spaţiul strâmt de pe bancheta din spate a unui taxi, mâinile 
ni s-au îngemănat ca ale unor îndrăgostiţi care fug împreună în 
lume și i-am simţit respiraţia. Avea un miros abia perceptibil - 
metalic, îmi amintea de oţelul răzuit, dacă ar exista un 
asemenea miros. Am văzut că buzele ei erau vineţii pe margine, 


VP - 18 


de parcă i-ar fi fost foarte frig. Mama mi-a ghicit gândurile și a 
deschis gura, scoțând limba la mine. Avea vârful vânăt, de 
culoarea cernelii de sepie. Mi-a spus: 

— Efectele secundare ale fricii. Îmi vezi limba. Mi-ai simţit 
respirația? 

Nu exista vreo explicaţie evidentă. Mă întrebam ce analize îi 
făcuseră medicii din Suedia și ce concluzii trăseseră. 

e 

Taxiul a oprit în fața blocului meu, doar la câţiva metri 
distanță de locul în care îmi abandonasem cumpărăturile cu o 
seară în urmă. Mama nu mai fusese niciodată la mine acasă, 
descurajată de obiecţia mea că e stânjenitor, când ai colegi de 
apartament, să-ţi vină părinţii în vizită. Nu știu cum de 
înghiţiseră o minciună atât de jalnică sau cum de am avut eu 
inimă s-o spun. Deocamdată, nu aveam să mă abat de la 
povestea pe care o inventasem, nedorindu-mi să-i distrag 
atenţia mamei cu dezvăluiri despre mine. Am condus-o până în 
apartament, dându-mi seama prea târziu că oricine ar fi fost 
atent ar fi observat că nu e folosit decât un singur dormitor. 
Celălalt dormitor era amenajat ca birou. După ce am descuiat 
ușa, am luat-o grăbit înainte. Mama își dădea întotdeauna jos 
pantofii când intra într-o casă, așa că aveam destul timp să 
închid ușile de la dormitor și birou. l-am explicat: 

— Voiam să văd dacă e cineva acasă. Dar e în regulă, suntem 
singuri. 

Mama a fost încântată. Cu toate acestea, s-a oprit în dreptul 
celor două uși închise. Voia să verifice chiar ea. Încercând să nu- 
mi trădez încordarea prin voce, am cuprins-o cu braţul, am 
condus-o la etaj și i-am spus: 

— Îți garantez, suntem numai tu și cu mine. 

Rămasă în picioare în zona necompartimentată a bucătăriei și 
livingului, inima apartamentului lui Mark, mama era fascinată 
după primul contact cu casa mea. A început să analizeze 
diferitele piese de mobilier. Mark spusese întotdeauna despre 
sine că are un gust minimalist, bazându-se ca priveliștea asupra 
zonei din jur să dea personalitate apartamentului. Când m-am 
mutat la el nu avea mobilă mai deloc. Departe de a fi stilat, 
apartamentul părea pustiu și trist. Mark dormea acolo, mânca 
acolo, dar nu trăia cu adevărat. Puțin câte puţin, am început să 
fac sugestii. Lucrurile lui nu trebuiau ascunse. Cutiile trebuiau 


VP - 19 


desfăcute. Au fost montate rafturi. Încetul cu încetul, 
apartamentul a început să spună mai multe despre noi. Priveam 
cum mama identifică obiectele care aveau legătură cu mine, 
recunoscându-mi influenţa cu o exactitate nemaipomenită. A 
luat o carte de pe un raft, una pe care mi-o făcuse cândva 
cadou, mulţumită să o găsească expusă atât de vizibil. 

— E un apartament frumos. Probabil că îţi merge foarte bine. 

— Nu e al meu. 

— Dar chiria trebuie să fie scumpă. 

Minţisem ani întregi, minţisem fără efort și fără ezitare, dar 
astăzi era dureros, ca și cum aș fi alergat cu o gleznă luxată. 
Mama m-a luat de mână și mi-a spus: 

— Arată-mi grădina. 

Mark apelase la firma la care lucrez să proiecteze și să 
amenajeze grădina de pe acoperiș. Pretindea că-și dorise 
dintotdeauna asta, dar fusese o favoare faţă de mine, un gest 
de condescendenţă. Părinţii mei avuseseră mereu o nedumerire, 
neexprimată însă, față de profesia pe care am ales-o, crezând 
că eu voi face altceva decât ei. Amândoi se lăsaseră de școală la 
șaisprezece ani, în timp ce eu făcusem facultate, ca să ajung 
până la urmă să am aceeași slujbă pe care au avut-o ei toată 
viaţa, mai mult sau mai puţin, diferența fiind o diplomă și o 
datorie de douăzeci de mii de lire. Desigur, planurile pe care le 
făceam eu pentru grădini erau mai precise - ei își făceau 
schițele în minte sau, în cel mai bun caz, pe câte un șerveţel de 
hârtie. Îmi petrecusem toată copilăria printre plante și flori, 
moștenisem priceperea alor mei la grădinărit, la combinarea 
plantelor care se potrivesc, iar munca, atunci când are rezultate, 
mă face fericit. Momentul când aveam să-i arăt mamei grădina 
trebuia să fie unul de mândrie. Mi-a spus: 

— E frumoasă. 

Era ușor să uiţi că exista vreo problemă când stăteai pe 
acoperiș, admirând panorama Londrei, printre plante, privind 
albinele. Îmi doream să stăm așa pe veci, scăldaţi de soare, unul 
lângă celălalt, în tăcere. Apoi mama s-a uitat la ceas, cuprinsă 
brusc de o mare neliniște: 

— Nu avem mult timp la dispoziţie. 

Înainte să ascult versiunea ei despre cele întâmplate, i-am 
oferit ceva de mâncare. A refuzat politicos, dorind să continue 
cu povestirea. 


VP - 20 


— Am atâtea să-ți spun. 

Am insistat. Erau multe incertitudini, dar unul dintre 
adevărurile incontestabile era că slăbise. Nereușind să aflu când 
mâncase ultima oară - mama ocolea subiectul -, m-am apucat 
să fac un suc de banane, căpșune și miere la blender, în timp ce 
ea urmărea procesul, stând în picioare: 

— Mă crezi, nu-i așa? 

instinctul îi dicta să se poarte cu extremă prudenţă și maximă 
neîncredere, dându-mi voie să folosesc doar fructe pe care le 
verificase. Ca să-i dovedesc că băutura din banane și căpșune 
era inofensivă, am gustat-o eu înainte de a-i da paharul. A luat 
cea mai mică înghiţitură posibilă. S-a uitat în ochii mei, 
înțelegând că îi puneam la încercare starea de spirit. Și-a 
schimbat atitudinea și a început să bea în grabă, cu înghiţituri 
mari. După ce a terminat de băut, m-a anunţat: 

— Am nevoie la baie. 

Mă temeam să nu-și provoace singură voma, dar nu se punea 
problema să insist să intru cu ea. 

— E la parter. 

A ieșit din bucătărie, ţinând strâns geanta de care nu se 
dezlipea niciodată. 

Mi-am scos telefonul și am găsit treizeci sau chiar mai multe 
apeluri pierdute de la tata. L-am sunat și i-am spus în șoaptă: 

— Tată, a ajuns, e în siguranţă. Nu pot să vorbesc... 

M-a întrerupt: 

— Stai! Sunt atâtea lucruri pe care nu ți le-am spus. 

Era riscant să vorbesc așa cu el și mi-era teamă să nu fiu 
surprins. M-am întors, cu intenţia să mă apropii de capătul 
scărilor ca să aud când vine mama. Dar era deja acolo, la 
capătul încăperii, privindu-mă. Nu ar fi avut când să meargă 
până la baie atât de repede. Probabil că mă minţise, punându- 
mă la rândul ei la încercare, să vadă ce fac în timpul în care 
rămân singur. Dacă fusese un test, îl picasem. Se uita fix la 
mine într-un fel pe care nu-l mai văzusem niciodată. Nu mai 
eram fiul ei, ci o ameninţare - un dușman. La telefon, îl auzeam 
pe tata: 

— Daniel? 

Eram prins la mijloc, între ei doi. Mama a zis: 

— El este, nu-i așa? 


VP - 21 


Aerul formal dispăruse - acum era incriminatoare și agresivă. 
Sfidarea era ceva atât de nou în atitudinea ei, încât m-a lăsat 
fără suflare. Tata a i-a auzit vocea pe fundal: 

— E acolo? 

Nu mă puteam mișca, paralizat de ezitare, cu telefonul lipit de 
ureche - cu ochii la mama. Tata mi-a zis: 

— Daniel, poate deveni violentă. 

Auzind ce spune, am scuturat din cap - nu, nu credeam asta. 
Mama nu lovise pe nimeni în viaţa ei. Era incapabilă de așa 
ceva. Tata se înșela. Mama a făcut câţiva pași înainte, arătând 
spre telefon: 

— Închide. Altfel plec. 

M-am hotărât: 

— Trebuie să închid. 

În timp ce încă îl mai auzeam pe tata vorbind, am închis. 

Ca și cum aș fi predat o armă, i-am dat telefonul mamei. Mi- 
am pledat apărarea cu voce stinsă: 

— l-am promis tatei că-l sun când ajungi. Doar ca să-i spun că 
ești în siguranţă. Exact cum am promis să te ascult și pe tine. 

Făcând un mic pas înainte, am ridicat mâinile, imitând gestul 
universal de negociere pașnică: 

— Te rog, mamă, hai să ne așezam amândoi. Voiai să-mi 
povestești. Eu vreau să te ascult. 

— M-au examinat niște medici. Asta ţi-a spus? M-au examinat, 
au ascultat ce le-am povestit și mi-au dat drumul. Specialiștii m- 
au crezut. Nu au crezut versiunea lui asupra evenimentelor. 

A venit spre mine, oferindu-mi geanta ei - dovezile ei. Primind 
a doua șansă, am pornit și eu spre ea și ne-am întâlnit în 
mijlocul camerei, unde am apucat geanta de piele crăpată. A 
fost nevoie de un act de voinţă din partea mamei ca să-i dea 
drumul din mână. Am fost surprins să văd cât de grea era 
geanta. Tocmai când o așezam pe masa din sufragerie, a sunat 
din nou telefonul, iar imaginea tatei a apărut pe ecran. Mama i-a 
văzut chipul și a mai înaintat cu un pas: 

— Poţi să răspunzi la telefon. Sau să deschizi geanta. 

Ignorând telefonul, am pus mâna pe geantă și am apăsat ca 
să deschid catarama, iar pielea a scârțâit când am deschis clapa 
ca să mă uit înăuntru. 

Mama a căutat în geantă, a scos o oglindă mică de puarieră și 
mi-a dat-o să mă privesc în ea, ca și cum ar fi fost prima probă 


VP - 22 


dintre dovezile ei. Păream obosit, dar mama a făcut altă 
remarcă. 

— Ți-e frică de mine, îmi dau seama de asta. Îți cunosc chipul 
mai bine decât pe al meu și dacă asta ţi se pare o exagerare 
sentimentală, gândește-te de câte ori ţi-am șters lacrimile sau 
te-am privit când zâmbeai. Daniel, în toţi anii ăia nu m-ai privit 
niciodată ca acum... Convinge-te singur! 

Dar nu trebuie să mă supăr. Nu e vina ta. Mi s-a făcut o 
înscenare - ca să par nu o infractoare, ci o nebună. Instinctul îți 
dictează să fii de partea tatălui tău. N-are niciun rost să negi 
asta, trebuie să fim sinceri unul cu altul. De câteva ori te-am 
surprins cum te uitai la mine cu neliniște. Dușmanii mei susțin 
că sunt un pericol pentru mine însămi și pentru ceilalţi, un 
pericol chiar și pentru tine, fiul meu. Atât de lipsiţi de scrupule 
sunt, încât distrug cea mai scumpă relaţie din viața mea, gata 
să facă orice doar ca să mă oprească. 

Dă-mi voie să-ți amintesc că acuzaţia de alienaţie mintală 
este o metodă de a reduce femeile la tăcere, probată și testată 
de sute de ani, o armă care să ne discrediteze atunci când 
luptam împotriva abuzurilor și ne apăram drepturile în faţa 
autorităților. 

Recunosc că înfățișarea mea e îngrijorătoare. Am braţele 
slăbite, hainele ponosite, unghiile rupte și respiraţia urât 
mirositoare. Toată viaţa m-am străduit să arat prezentabil și 
astăzi la aeroport te-ai uitat la mine din cap până-n picioare și ți- 
ai spus... E bolnavă! 

Nu e adevărat, și oricum arăt, gândesc mai lucid decât 
oricând înainte. 

Uneori vocea mea poate să-ți pară neobișnuită. Te-ai putea 
gândi că nu mai semăn cu mine însămi. Dar nu te poți aștepta 
să vorbesc cu aceeași ușurință de fiecare zi atâta timp cât 
există consecinţe atât de grave dacă nu reușesc să te conving. 
Și nu te poţi aștepta nici să sar direct la cele mai șocante 
întâmplări și să-ţi spun doar în câteva cuvinte ce se petrece. 
Dacă-ţi povestesc pe scurt o să fii copleșit. Ai să cilatini 
neîncrezător din cap și-ai să-ţi dai ochii peste cap. Un rezumat 
n-o să fie de-ajuns. Ai să auzi cuvinte precum „crimă” și 
„conspiraţie” și n-ai să le poţi accepta. Așadar, trebuie să-ţi 
prezint detaliile pe rând. Trebuie să vezi cum se potrivesc între 
ele piesele de puzzle. Dacă nu ai tabloul complet, o să mă 


VP - 23 


consideri nebună. O să mă duci la vreun azil construit în epoca 
victoriană din vreun colţ uitat al Londrei și o să le spui doctorilor 
că sunt dementă. De parcă eu aș fi criminalul, de parcă eu aș fi 
cel care a săvârșit nelegiuirile acelea oribile, or să mă ţină 
închisă până când o să fiu atât de disperată să scap de acolo, 
atât de amorţită de medicamentele lor, încât o să fiu de acord 
că tot ce urmează să-ţi spun ţie că sunt niște minciuni. Ținând 
cont de puterea pe care o ai asupra mea, ar trebui să-mi fie frică 
de tine. Și uită-te la mine, Daniel, uită-te la mine! Chiar îmi este 
frică. 
(J 

Nu se putea numi vorbire obişnuită, erau mai degrabă nişte 
cuvinte dezlănțuite. Frazele care se acumulaseră, pline de 
frustrare, în mintea mamei, se revărsau acum asupra mea, cu 
repeziciune, dar nicidecum scăpate de sub control. Avea 
dreptate: nu mai părea ea însăși - vorbea tare, pe un ton pe cât 
de ciudat, pe atât de impresionant. Uneori părea precaută, 
alteori afabilă. Nu vorbise așa la aeroport sau în drum spre casă. 
Nu mai auzisem niciodată un asemenea discurs din partea ei, 
din punctul de vedere al energiei, al expresivităţii, sau pur și 
simplu al cantităţii covârșitoare. Era mai degrabă o 
reprezentaţie decât o conversaţie. Chiar îi era mamei frică de 
mine? Mâinile îi tremurau când a pus oglinda pe masă, nu înapoi 
în geantă, dând de înțeles că va scoate tot conţinutul acesteia, 
rând pe rând. Dacă înainte nu mă temusem, acum mă temeam. 
Dintr-un anumit punct de vedere, probabil că sperasem să 
putem găsi o rezolvare în această încăpere, doar noi doi, fără 
implicarea medicilor sau a detectivilor - un final liniștit, o 
aterizare lină și o întoarcere calmă la vieţile noastre, așa cum 
erau înainte. Cu toate astea, mama dovedea o hotărâre atât de 
extraordinară și atât de tumultuoasă, încât fie că era bolnavă, 
fie că în Suedia se întâmplase ceva într-adevăr îngrozitor care 
să-i determine acest comportament. 

e 

— Multe depind de reacția ta - dacă mă crezi sau nu, mai 
multe decât ar fi drept să fie lăsate în seama ta. Recunosc, 
având în vedere cât de mare e miza, că ar fi tentant să mă 
folosesc de relația noastră și să profit de sentimentele tale. 
Totuși, am să mă abțin, deoarece cazul meu trebuie să stea 
singur în picioare, susținut de dovezi, nu sprijinit de 


VP - 24 


devotamentul tău faţă de mine. Din acest motiv nu ar trebui să 
mă privești ca pe mama ta, ci ca pe Tilde, cea care acuză... 

Nu te supăra! Fii obiectiv. E singura ta obligaţie acum. 

Tot timpul te vei întreba cum Chris, un bărbat blajin și pașnic, 
minunatul tău tată, bărbatul căruia-i plac singurătatea, pescuitul 
și plimbările în natură, cum poate fi tatăl tău ţinta unor 
asemenea acuzaţii? Gândește-te la asta. Caracterul lui are o 
slăbiciune de care alţii pot profita. Preferă compromisul 
conflictului. Se dă bătut ușor. Se lasă convins de opinii 
exprimate în mod convingător. Și are impulsuri, la fel ca oricare. 
Eu cred că a fost dus pe un drum greșit, manipulat în special de 
un om - un ticălos. 

Tata era un bărbat care putea spune pe nume oricărei plante 
sau flori, un om care nu ridica niciodată tonul, un om căruia-i 
plăcea să hoinărească prin păduri - acuzaţiile de fărădelegi nu 
se potriveau cu el. Mama mi-a sesizat ezitarea și a răspuns cu o 
sensibilitate impresionantă: 

— Nu-ţi place cuvântul? 

Ticălos. 

Crezi că sună ireal? 

Ticăloșii există în realitate. Se află printre noi. Îi poţi găsi pe 
orice stradă, în orice oraș, în orice casă - la orice fermă. 

Ce este un ticălos? Sunt oameni care nu se dau înapoi de la 
nimic ca să-și împlinească dorinţele. Nu știu cu ce alte cuvinte 
aș putea descrie bărbatul la care mă gândesc. 

In geanta asta se află o parte dintre dovezile pe care le-am 
adunat de-a lungul verii. Erau mai multe, dar numai pe astea am 
reușit să le iau pe furiș când am fugit din Suedia. E firesc să-ţi 
prezint fiecare articol în ordine cronologică și să încep cu asta... 

e 

Mama a scos din buzunarul din faţă al genţii un caiet mecanic 
cu coperta din piele, genul care se purta acum douăzeci de ani. 
Avea înăuntru hârtii, fotografii și articole decupate din ziare. 

— Deși la început intenţionasem ca aici să-mi scriu gândurile, 
caietul ăsta s-a dovedit a fi cel mai important obiect pe care l- 
am cumpărat vreodată. Dacă-l răsfoiești, ai să vezi că mi-am 
notat tot mai multe lucruri pe măsură ce treceau lunile. Uită-te 
la paginile din aprilie, luna în care am ajuns la fermă. Am făcut 
doar câteva însemnări, din când în când. Compară-le cu cele din 
iulie, trei luni mai târziu, când am scris înghesuit, pe fiecare 


VP - 25 


rând. Caietul ăsta a fost un mod dea mă lămuri ce se întâmplă 
în jurul meu. A devenit tovarășul meu. Orice ar spune alţii, aici 
se află informaţiile scrise în momentul când au avut loc 
întâmplările, sau cel mult cu câteva ore mai târziu. Dacă ar 
putea fi identificată vechimea însemnărilor după cerneala 
folosită, atunci criminalistica mi-ar susține afirmaţia. 

Am să mă opresc din când în când și am să apelez la aceste 
notițe ca să evit orice greșeală. Nu este permisă nicio licență 
artistica. Dacă nu reușesc să-mi amintesc un amănunt și nu este 
notat aici, nu voi încerca să completez spațiul liber. Trebuie să 
crezi că fiecare cuvânt pe care îl spun e adevărat. Nici măcar o 
inofensivă înfloritură descriptivă nu e acceptabilă. De exemplu, 
nu voi afirma că erau niște păsări care cântau în copaci decât 
dacă sunt absolut sigură de asta. Dacă ai vreo bănuială că 
înfloresc în loc să prezint adevărul gol-goluț despre ce s-a 
întâmplat, atunci credibilitatea mea va avea de suferit. 

În cele din urmă, dă-mi voie să adaug că aș da orice să știu că 
toate necazurile din ultimele luni sunt doar în mintea mea. 
Doamne, ce simplă ar fi explicaţia asta. Groaza unui azil și 
umilința de a fi etichetată ca fantezistă ar reprezenta un 
sacrificiu foarte mic dacă asta ar însemna că nelegiuirile pe care 
urmează să le descriu nu s-au întâmplat niciodată. 

Rămăseserăm în picioare cu geanta pe masă, iar acum mama 
mi-a făcut semn să mă așez, dându-mi de înţeles că relatarea ei 
va dura ceva timp. M-am conformat și m-am așezat faţă în faţă 
cu ea, cu geanta între noi, de parcă ar fi fost miza unui joc de 
poker. În loc să mai scoată altă probă din geantă, mama a 
început să-și studieze jurnalul, concentrată să găsească 
însemnarea relevantă. Preţ de câteva clipe mi-am adus aminte 
de vremea când îmi citea la culcare și m-a întristat discrepanța 
dintre liniștea acelor amintiri din copilărie și neliniștea pe care o 
simțeam acum. Poate părea că-mi lipsea curiozitatea sau 
curajul, dar un imbold foarte puternic îmi spunea să o implor să 
nu-mi citească, să prelungesc tăcerea. 

— Ultima dată m-ai văzut la petrecerea de rămas-bun. Pe 15 
aprilie. Ne-am îmbrățișat și ne-am luat la revedere lângă dubita 
albă încărcată cu toate bunurile noastre pământești. A fost o zi 
din aceea în care toată lumea era foarte bine dispusă, cu atâtea 
râsete - o zi fericită, cu adevărat fericită, într-adevăr una dintre 
cele mai fericite zile din viața mea. Cu toate astea, chiar 


VP - 26 


fericirea aceea este acum subiectul unei dispute. Privind înapoi, 
Chris susţine că eu alergam după o viaţă perfectă în Suedia și că 
în mintea mea s-a căscat un hău între așteptări și realitate, un 
hău care s-a adâncit pe măsură ce treceau lunile, și că din 
dezamăgirea mea s-a născut convingerea că, în locul paradisului 
așteptat, am găsit un infern al blestemâţiilor și al decăderii 
umane. E un argument amăgitor. Și e o minciună, o minciună 
deșteaptă, pentru că dincolo de râsetele de la petrecere, eu 
înțelegeam mai bine decât oricine greutățile care mă așteptau. 

Uite ce nu știi tu, Daniel. Suntem faliţi. Familia noastră nu are 
niciun ban. Deloc. Știai că am avut greutăţi în timpul recesiunii. 
A fost mult mai grav decât am lăsat să se vadă. Afacerea 
noastră era ruinată. A trebuit să-ţi ascundem asta pentru că eu 
și Chris ne simţeam umiliţi și nu voiam să ne oferi bani. Lasă-mă 
să fiu sinceră - astăzi e ziua sincerităţii și nimic altceva - mi-a 
fost rușine. Încă îmi este. 

Obrajii îmi ardeau, inundaţi de un amalgam de emoţii pe care 
nu le puteam identifica exact - și eu simţeam rușine, tristețe și 
tulburare. Nu știusem. Nu-mi dădusem seama. Era o zi a 
sincerităţii, și dacă așa era, atunci nu puteam să stau și să 
ascult mărturisirea ei că-i este rușine fără să-i răspund imediat 
„Mamă, îmi pare atât de rău, și mie mi-e rușine”. Dar și-a dat 
seama că am de gând s-o întrerup și și-a pus mâna pe mâna 
mea ca să mă oprească. 

— Lasă-mă să termin. Poţi să vorbești într-un minut. 

Eu m-am ocupat întotdeauna de contabilitate. M-am 
descurcat fără probleme timp de treizeci de ani. Ne mergea 
bine. Nu am câștigat niciodată mult din centrul de grădinărit. 
Dar nu alergam după averi. Ne menţineam pe linia de plutire. 
lubeam ceea ce făceam. Dacă nu plecam în vacanțe în 
străinătate câţiva ani, mergeam câte o zi la mare. Ne-am 
descurcat tot timpul. Aveam datorii mici, cheltuieli puține și ne 
pricepeam la ceea ce făceam. Aveam clienţi fideli. Am 
supraviețuit chiar și atunci când s-au deschis centrele de 
grădinărit mari, din afara orașului. 

Te mutaseși de acasă când am primit o scrisoare de la o 
agenţie imobiliară. Ne explicau care e valoarea reală a micului 
nostru centru de grădinărit. Era incredibil. Nici în vis nu mi-aș fi 
putut imagina asemenea bogăţie. Ne trâiserăm viața muncind 
multe ore pe zi, cultivând plante și câștigând doar strictul 


VP - 27 


necesar, în timp ce sub picioarele noastre, pământul asupra 
căruia nu interveniserăm în niciun fel își multiplicase valoarea 
atât de spectaculos, încât acum făcea mai mulţi bani decât 
câștigaserăm vreodată prin muncă. Pentru prima dată în viaţă 
eu și Chris eram îmbătaţi de gândul îmbogăţirii. Ne duceam la 
restaurante de lux. Jubilam ca niște nebuni. În loc să vindem pur 
și simplu pământul, eu am hotărât să împrumutăm câteva sute 
de mii și să-l punem garanţie. Toată lumea a zis că e firesc. De 
ce să rămânem doar cu banii aceia? O proprietate ar fi făcut 
minuni: putea aduce averi fără muncă. Am început să neglijăm 
centrul de grădinărit, am angajat oameni care să facă fără 
tragere de inimă treburile pe care le făcuserăm noi întotdeauna 
cu atâta pasiune și am început să cumpărăm apartamente ca să 
le închiriem. În aparenţă eu și Chris luam deciziile împreună, dar 
îl știi - pe el nu-l interesează cifrele. M-a lăsat pe mine să mă 
ocup. Eu am găsit apartamentele. Eu le-am ales. In șase luni 
aveam deja cinci și intenţionam să cumpărăm în total zece, un 
număr la care m-am gândit fără vreun motiv anume, doar 
pentru că suna mai bine decât nouă. Incepuserăm să folosim 
expresii precum „portofoliul nostru de imobile”. Roșesc când mă 
gândesc la asta. Vorbeam despre apartamentele acelea de 
parcă le construiserăm cu mâna noastră. Ne minunam cum le-a 
crescut valoarea cu șapte procente într-un singur an. 

În apărarea mea, trebuie să spun că nu a fost doar lăcomie. 
Pregăteam retragerea noastră din activitate. Un centru de 
grădinărit înseamnă muncă fizică istovitoare. Nu puteam face 
asta la nesfârșit. Nu eram siguri că mai rezistăm măcar încă un 
an. Nu aveam bani economisiţi. Nu aveam contribuţii la fondul 
de pensii. Asta era salvarea noastră. 

Se spune că acum sunt nebună, dar acum cinci ani am fost 
nebună, sau atinsă de un fel de nebunie. E singurul mod în care- 
mi pot explica. Mi-am pierdut minţile. M-am aventurat să încep o 
afacere despre care nu știam nimic și am abandonat un mijloc 
de a ne câștiga traiul pe care-l aveam în sânge. 

Când a început recesiunea, banca noastră era în pragul 
falimentului. Aceeaşi instituție care ne convinsese să 
împrumutăm și să investim ne privea acum ca pe o 
monstruozitate. Eram creația lor! Voiau să-și primească banii 
înapoi chiar mai repede decât ni-i dăduseră. Am fost nevoiţi să 
vindem tot, toate cele cinci apartamente, știai asta, dar nu ai 


VP - 28 


avut idee despre pierderile pe care le-am înregistrat la fiecare 
dintre ele. Dăduserăm avansul pentru o construcție nouă. 
Pentru că nu am reușit să finalizăm achiziţia, am pierdut banii. 
Definitiv! Ar fi fost același lucru dacă le dădeam foc, pur și 
simplu. Eram legaţi de mâini și de picioare. Ne-am vândut casa 
și centrul de grădinărit. Susţineam în faţa tuturor, nu doar a ta, 
că totul face parte dintr-un plan măreț. Ne-am anunţat 
retragerea sub pretext că eram sătui de toată afacerea. A fost o 
minciună. Nu am avut de ales. 

Cu puţinii bani rămași, am cumpărat ferma din Suedia. De 
aceea am nimerit la una atât de îndepărtată și deteriorată. Ție 
ţi-am prezentat-o ca pe o încercare de a găsi un peisaj idilic. Și 
asta e adevărat, dar am și cumparat-o la un preț mic, mai mic 
decât preţul unui garaj din Londra. Chiar așa ieftină cum a fost, 
după ce am inclus și costurile mutării, am rămas cu nouă mii de 
lire. Dacă spui de suma asta oricărui consilier financiar, o să-ţi 
spună că nu ne ajung banii ăștia, că suntem doi oameni, câte 
patru mii cinci sute de lire de fiecare, că avem doar șaizeci de 
ani și am mai putea trăi încă treizeci. Nu mai aveam nimic 
altceva pus deoparte. Ne încercam norocul la o fermă uitată de 
Dumnezeu, în mijlocul pustietăţii, într-o ţară despre care nu mai 
știam nimic de patruzeci de ani. 

În Londra, dacă nu ai bani, ești pierdut. Dacă te urci într-un 
autobuz te costă două lire. O pâine cumpărată de la piaţă poate 
să coste patru lire. La ferma noastră aveam de gând să rescriem 
regulile vieţii moderne, fericire fără să avem nevoie de cărți de 
credit sau de bani gheaţă. Aveam să mergem cu bicicleta peste 
tot. Benzina urma să o păstrăm doar pentru urgențe. Nu mai 
aveam nevoie de vacanțe. Ce rost avea să mai plecăm în 
vacanţă când urma să trăim într-unul dintre cele mai frumoase 
locuri din lume? Vara aveam un râu în care să înotăm, iarna 
aveam zăpadă pentru schi - activităţi care nu costă nimic. 
Aveam să restabilim legăturile cu natura, să ne cultivăm singuri 
hrana și aveam planuri pentru o grădină mare de legume, la 
care să adăugăm ceea ce puteam găsi în împrejurimi, coșuri de 
fructe de pădure și bureţi, pe care am fi plătit mii de lire dacă le- 
am fi cumpărat de la magazin. Eu și taică-tău urma să revenim 
la ceea ce făcuserâm dintotdeauna, la ceea ce știam să facem 
cel mai bine, la lucrul pentru care existam pe acest pământ - să 
cultivăm plante. 


VP - 29 


În ciuda felului cum sună, nu a fost ceva trist să facem aceste 
planuri. Nu mă deprima. Ne reduceam existenţa la lucrurile 
strict necesare nu datorită vreunei filosofii evlavioase de viaţă 
conform căreia cumpătarea ar fi bună pentru suflet. Să ne 
întindem doar atât cât ne ţinea plapuma era singura noastră 
cale de a fi cu adevărat independenţi. Eram pelerini în căutarea 
unei vieţi noi, în care să scăpăm de apăsarea datoriilor. Pe vapor 
în drum spre Suedia, eu și Chris ne-am petrecut seara pe punte, 
privind stelele, cu o pătură pe genunchi și cu un termos de ceai, 
punând la punct strategii economice gospodărești de parcă ar fi 
fost vorba despre o operaţiune militară, pentru că ne-am jurat 
să nu mai împrumutăm bani niciodată, să nu mai primim nicio 
scrisoare de ameninţare din partea băncii, să nu ne mai 
sufocăm, neajutoraţi, în faţa unui morman de facturi, niciodată, 
niciodată de acum înainte! 

e 

M-am ridicat în picioare ca s-o întrerup, copleșit de uriașa 
mea ignoranță în ceea ce priveşte situația alor mei. Am mers la 
fereastră și mi-am sprijinit capul de geam, privind panorama 
Londrei. Fusesem convins că se vor putea întreţine cu ușurință 
după pensionare. După raţionamentele mele vechi, ar fi trebuit 
să aibă o sumă frumușică în cont. Vânduseră cinci apartamente, 
casa familiei și centrul de grădinărit. Recesiunea scăzuse 
valoarea proprietăţilor, asta era adevărat, dar nu păruseră 
niciodată să ia decizii forțate. Zâmbeau și glumeau tot timpul. 
Jucaseră teatru, iar eu îi crezusem întrutotul. Işi prezentaseră 
decizia ca și cum ar fi făcut parte dintr-un plan bine pus la 
punct. Mutarea în Suedia era o schimbare a stilului de viaţă, nu 
o soluţie de supravieţuire. În mintea mea, viaţa lor la fermă era 
una tihnită, în care își cultivau singuri hrana din plăcere, și nu 
dintr-o nevoie disperată. Și, lucrul cel mai umilitor dintre toate, 
mă bătuse gândul să le cer un împrumut, încrezător fiind că s-ar 
putea lipsi fără prea multe probleme de o sumă de două mii de 
lire, chiar dacă ar fi fost să le-o returnez pe o perioadă mai 
lungă, de câţiva ani. M-am cutremurat la gândul că le-aș fi putut 
cere banii fără să am vreo idee câtă suferință le-aș provoca. 

Dacă aș fi fost bogat, la vremea aceea, i-aș fi oferit mamei 
toți banii mei, până la ultimul sfant, și aș fi implorat-o să mă 
ierte. Dar nu aveam nimic să-i ofer, niciun fel de mijloace 
materiale ca să-mi cumpăr dezlegarea. Mă întrebam dacă îmi 


VP - 30 


permisesem să fiu relaxat în legătură cu faptul că eu nu aveam 
bani pentru că fusesem convins că toţi cei apropiaţi mie - 
părinţii și Mark - au o situaţie sigură. Neglijenţa cu care îmi 
tratam situația financiară fusese o dovadă de răsfăț. Mama a 
venit lângă mine la fereastră, înțelegându-mi greșit reacția. 

— În acest moment, banii sunt ultima noastră grijă. 

Asta era doar parțial adevărat. Familia mea se afla într-o criză 
financiară, dar nu despre criză voia mama să vorbească, nu 
criza o făcuse să se urce în avion de dimineaţă. Brusc m-am 
întrebat: dacă nu știam despre situaţia lor financiară, ce altceva 
nu mai știam despre ei? Doar cu câteva minute în urmă 
refuzasem să accept descrierea lui Chris făcută de mama. 
Greșeam fiind atât de sigur. Incă nu găsisem răspunsul la 
întrebarea dacă puteam crede ce-mi povestea mama. Dar îmi 
mai pusesem o întrebare și acum știam, cu certitudine, că 
propria mea putere de discernământ este eronată. 

Din moment ce nu aveam niciun drept să fiu supărat, la urma 
urmei, și eu îi minţisem, la rândul meu, mulţi ani la rând, am 
încercat să-mi mențin tonul calm și să obţin un răspuns: 

— Când aveaţi de gând să-mi spuneţi? 

— Intenţionam să-ţi spunem totul când aveai să vii în vizită. 
Ne temeam că dacă am fi vorbit pe când eram încă în Londra 
despre faptul că aveam să ne întreţinem din munca la fermă, 
planurile noastre ţi s-ar fi părut deplasate și irealizabile. Dar 
odată ce aveai să ajungi la fermă, ai fi văzut grădina de legume 
și ai fi mâncat hrană care nu ne costase nimic. Aveam să ne 
plimbăm printre pomii noștri fructiferi. Aveai să culegi coșuri 
întregi de ciuperci și fructe care cresc din belșug în pădure. 
Aveai să vezi o cămară plină de gem și de murături de casă. 
Tatăl tău avea să pescuiască un somon din râu și aveam să ne 
ospătăm regește, cu burta plină de cea mai delicioasă mâncare 
din lume, și toată gratis. Faptul că nu aveam bani gheață ar fi 
părut un amănunt nesemnificativ. Am fi fost bogaţi în alte 
sensuri. Lipsa banilor nu ar fi fost o ameninţare pentru 
bunăstarea noastră. E mai ușor să demonstrezi decât să explici. 
De aceea ne bucuram în sinea noastră că-ţi amâni vizita, pentru 
că asta ne lăsa timp la dispoziţie să facem niște schimbări, să 
pregătim ferma și să construim o argumentaţie convingătoare 
că ne va fi bine și că nu ai motive de îngrijorare. 


VP - 31 


Prima mea vizită ar fi fost un festin de produse cultivate la 
fermă și de minciuni cultivate - de ai mei și de mine. Nu e de 
mirare că ai mei nu insistaseră mai mult la auzul scuzelor mele 
neconvingătoare de a-mi amâna vizita. Era și în avantajul lor să 
câștige timp, toţi trei pregătindu-ne să ne dăm pe față 
minciunile. Insistenţa mamei de a mă ţine departe de griji era o 
dovadă usturătoare în plus a nevolniciei pe care mi-o atribuiau. 
Cu toate acestea, intervenise o schimbare - intenţia de a mă 
proteja era de domeniul trecutului, era un principiu căruia îi 
fusese fidelă timp de douăzeci de ani, dar nu mai era cazul. Fie 
că eram pregătit sau nu, azi nu mai avea să mă menajeze 
nicicum. M-a luat de mână și m-a condus înapoi la scaunul pe 
care stătusem, iar nerăbdarea ei mi-a dat de înţeles că această 
revelaţie era o nimica toată faţă de subiectul pe care voia cu 
adevărat să-l abordeze. A tras afară din geantă o hartă boţită a 
Suediei și a desfăcut-o pe masă. 

— Cum am ajuns să locuim chiar în această regiune din 
Suedia - o regiune necunoscută pentru mine, o zonă unde nu 
am deloc rude sau prieteni, unde nu am mai fost niciodată? 

Ferma se află aici... 

Chris și cu mine am căutat ferme în nenumărate regiuni, mai 
ales în nordul îndepărtat, dincolo de Stockholm, unde preţurile 
erau mai mici. În timp ce noi încercam să găsim ceva, Cecilia, 
proprietara de atunci a fermei, o femeie în vârstă, ne-a ales să 
fim cumpărătorii ei. Ți-am spus că a fost o întâmplare foarte 
norocoasă. Am primit un telefon de la o agenţie imobiliară și am 
fost întrebaţi dacă vrem să vedem proprietatea. Lucru mai puţin 
obișnuit, proprietara voia să ne cunoască personal. Dăduserăm 
datele noastre agenţiilor din zonă, dar provincia sudică Halland 
e căutată, mulți au case de vacanţă acolo și e scumpă. După ce 
am spus că dispunem de un buget limitat nu am primit nicio 
ofertă, până la acest telefon. Am analizat detaliile. Totul părea 
perfect. Trebuia să fie o bubă pe undeva. 

Când am vizitat-o, așteptările noastre nu s-au confirmat. Chiar 
era perfectă! Îți amintești ce încântați eram? Ferma era aproape 
de mare, la mai puţin de treizeci de minute de mers cu bicicleta, 
o regiune cu plaje pline de nisip alb, gelaterii de modă veche și 
hoteluri de vară. Proprietatea includea o mică livadă, un ponton 
pe râul Atran, cunoscut pentru pescuitul de somon. Totuși, 
prețul era incredibil de mic. Proprietara Cecilia era văduvă și nu 


VP - 32 


avea copii. Era nevoită să se mute într-un cămin din cauza unei 
probleme medicale și de aceea voia să vândă rapid. Pe 
parcursul întrevederii nu am pus mai multe întrebări. Eram atât 
de fermecată de proprietate, încât mi-am spus că e un semn că 
întoarcerea mea în Suedia e de bun augur și că, în sfârșit, ni s-a 
schimbat norocul. 

Probabil că te-ai mirat de ce nu am luat legătura cu tata în tot 
acest timp. O parte din mine înţelege de ce nu m-ai întrebat 
niciodată. Ti-am lăsat impresia că aș considera copilăria mea un 
subiect tabu. lar ţie ţi-a plăcut întotdeauna faptul că eram doar 
noi trei în familie. Poate că-ţi imaginai că trei legături sunt mai 
puternice decât patru sau cinci. Cu toate acestea, îmi pare rău 
că bunicul tău este un străin pentru tine și că nu a făcut parte 
niciodată din viața noastră de familie. Incă mai trăieşte la 
aceeași fermă unde am crescut. Ferma nu e în Halland, unde ne- 
am cumpărat noi casa, ci în provincia Varmland, la nord de noi, 
de partea cealaltă a marelui lac Varnern, între orașele Göteborg 
și Stockholm... 

Aici... 

Eram la distanţă de șase ore de mers cu mașina. 

Distanţa vorbește de la sine. Tristul adevăr este că nu am vrut 
să încerc să mă întâlnesc cu el. Trecuse prea mult timp. Mă 
întorsesem în Suedia, nu la el. Acum are peste optzeci de ani. 
Unii ar putea crede că e o cruzime să-mi doresc să stau departe. 
Dar motivul înstrăinării noastre nu este un secret. Când aveam 
șaisprezece ani i-am cerut ajutorul. M-a refuzat. Și nu am mai 
putut rămâne. 

Nu-ţi bate capul cu însemnările pe care le-am făcut pe hartă. 
Ajungem și la ele mai târziu. De fapt, dacă tot le-ai văzut, ar 
merita să-ţi faci o idee despre proporţiile acestor fărădelegi. 
Conspirația se întinde de-a lungul întregii regiuni și implică 
multe persoane, printre care reprezentanţi ai autorităţilor și 
instituţiilor locale, politicieni și polițiști din zonă. 

Am atât de multe să-ți spun și atât de puţin timp la dispoziţie. 
În timp ce noi vorbim, Chris sigur îşi rezervă bilet de avion spre 
Londra. În foarte scurt timp va ajunge la ușa apartamentului 
tău, va bate tare la ușă și va pretinde... 

O întrerup, ridicând mâna ca la școală: 

— Tata nu vine. Rămâne în Suedia. 


VP - 33 


— Așa ţi-a spus? Vrea să crezi că nu consideră că e necesar 
să vină aici și să-și apere punctul de vedere pentru că nu are 
nicio îndoială că nu vei crede nimic din ce-ţi spun eu. Este 
absolut convins că vei ajunge la singura concluzie posibilă - că 
sunt nebună. 

Ei bine, indiferent ce a susținut despre faptul că va rămâne în 
Suedia, omul ăsta o să se consulte de zor cu ceilalți complotiști. 
Împreună îl vor trimite la Londra cu prima ocazie ca să se 
asigure că sunt internată. Dintr-o clipă în alta o să sune să 
spună că s-a răzgândit, că și-a cumpărat bilet, că e la aeroport, 
gata să se îmbarce. O să mascheze această schimbare de 
planuri invocând o cauză nobilă, pretinzând că-și face griji 
pentru tine. Așteaptă și-ai să vezi! Faptele lui vor demonstra că 
am dreptate și de aceea minciuna a fost greșit gândită. Sunt 
sigură că-și dă pumni în cap pentru că în curând o să ai dovezi 
clare ale înșelătoriei lui... 

Fără să-și termine fraza, mama s-a ridicat de pe scaun și a 
coborât în grabă scările. Am urmat-o până la ușa de la intrare, 
temându-mă că am făcut ceva greșit și că are de gând să plece. 

— Stai! 

În loc de asta, a pus lanţul de siguranţă la ușă și s-a întors cu 
faţa la mine, tăcută și hotărâtă. Am fost atât de ușurat să văd că 
n-a fugit din apartament, încât am zăbovit o clipă ca să-mi 
liniștesc vocea: 

— Mamă, ești în siguranţă aici. Te rog, scoate lanţul de la ușă. 

— De ce să nu-l lăsăm pus? 

Nu-mi venea în cap niciun motiv să o contrazic în afară de 
starea de neliniște pe care mi-o dădea lanţul. Era o 
recunoaștere tacită a faptului că tata reprezenta o ameninţare - 
ceva ce nu credeam încă și încă nu fusese dovedit. Ca să ies din 
impas, am cedat: 

— Lasă-l, dacă vrei. 

Mama mi-a aruncat o privire avizată. Ar fi putut înregistra o 
victorie minoră acum, dar ar fi atârnat până la urmă împotriva 
ei. A ridicat lanţul și i-a dat drumul. lritată, mi-a făcut semn să 
urc, venind și ea în urma mea. 

— Faci aceeași greșeală pe care am făcut-o și eu. L-am 
subestimat pe Chris. Exact ca tine, i-am acordat prezumția de 
nevinovăție, din nou și din nou, până a fost prea târziu. Probabil 


VP - 34 


că s-a urcat deja în avion. Era unul care urma să plece la câteva 
ore după al meu. S-ar putea să nu ne dea niciun avertisment. 

Intoarsă la masă, încă nemulțumită de reacția mea, mama a 
desfăcut harta și și-a luat din nou jurnalul, reorientându-se după 
întrerupere. A rămas în picioare, cu jurnalul deschis larg, ca și 
când ar fi citit dintr-o piesă de teatru. Am ales alt scaun, mai 
aproape de ea, ca să nu ne mai despartă masa. Mi-a arătat 
însemnarea datată cu 16 aprilie, ziua când au ajuns la fermă. Pe 
pagină nu era scris decăt... „cer ciudat care se mișcă repede”. 

— In drum spre Suedia, în dubita noastră albă, eram 
nerăbdătoare, dar mi-era și teamă, teamă că mi-am asumat o 
provocare imposibilă încercând să mă mut din nou în ţara asta, 
după atâţia ani. Responsabilitatea apăsa pe umerii mei. Chris nu 
vorbea deloc limba. Nu avea decât o idee foarte vagă despre 
tradițiile suedeze. Eu urma să fiu puntea dintre culturile noastre. 
Chestiunile astea nu-l afectau pe el - el era străin, identitatea lui 
era clară. Dar eu ce eram? Eram străină sau autohtonă? Nici 
englezoaică, nici suedeză, o venetică în propria mea ţară - cum 
m-aș putea numi? 

Utlander. 

Așa mi s-ar fi spus! Este un cuvânt suedez jignitor, unul dintre 
cele mai jignitoare cuvinte, care înseamnă persoană din afara 
țării. Deși m-am născut și am crescut în Suedia, comunitatea m- 
ar fi considerat o străină, o străină în propria mea casă - aș fi 
fost și acolo o ut/ander așa cum am fost și în Londra. 

Utlander aici! 

Utlander acolo! 

Utlander oriunde! 

Uitându-mă pe fereastră, mi-am amintit cât de pustiu e 
peisajul de aici. In Suedia, în afara orașelor domnește sălbăticia. 
Oamenii merg sfioși în vârful degetelor pe marginea ei, 
înconjurați de brazi înalţi până la cer și de lacuri mai mari decât 
țări întregi. Nu uita că acesta e peisajul care a inspirat mitologia 
trolilor, povești pe care ţi le citeam, despre fiinţe uriașe și 
greoaie care mănâncă oameni, cu negi cât ciupercile pe nasurile 
coroiate și cu burțţile cât niște bolovani. Braţele lor vânjoase pot 
să sfâșie un om, să-i frângă oasele și să-și scobească zgârciurile 
dintre dinţii ascuţiţi cu așchiile rămase. Doar în păduri întinse ca 
astea s-ar putea ascunde asemenea monștri, cu ochi galbeni 
care te urmăresc. 


VP - 35 


De-a lungul ultimei porţiuni de drum pustiu dinainte de fermă 
erau câmpuri maronii mohorâte, zăpada iernii se topise, dar 
pământul avea o pojghiță de gheaţă. Nu se vedea niciun semn 
de viaţă, nicio cultură, niciun tractor, niciun fermier. In contrast 
cu neclintirea pământului, deasupra norii se mișcau incredibil de 
rapid, de parcă soarele ar fi fost un plug care fusese tras dincolo 
de orizont, iar norii, odată cu ultimele urme de lumină, erau 
absorbiți de o gură de scurgere. Nu-mi puteam lua ochii de la 
cerul acesta care se mișca atât de rapid. După puţin timp am 
început să mă simt ameţită, să simt că se învârte pământul cu 
mine. L-am rugat pe Chris să oprească mașina pentru că mi-era 
greață. A mers mai departe, spunându-mi că mai avem puţin și 
că n-are rost să oprească. l-am spus din nou, de data asta nu 
atât de politicos, să oprească mașina, dar el nu a făcut decât să- 
mi repete că suntem foarte aproape și în cele din urmă am 
bătut cu pumnii în bord și i-am cerut să oprească mașina chiar 
în clipa aceea! 

M-a privit așa cum mă privești și tu acum. Dar s-a conformat. 
Am sărit din dubiță și am vărsat la marginea drumului. M-am 
simţit mai bine, dar numai pentru scurt timp. Eram furioasă pe 
mine, îmi făceam griji că am stricat momentul sosirii, care ar fi 
trebuit să fie un prilej de bucurie. Fiindu-mi prea greață ca să 
mă mai urc în mașină, i-am spus lui Chris să meargă mai 
departe, iar eu o să vin pe jos restul drumului. A refuzat, pentru 
că voia să ajungem amândoi odată. A motivat că momentul are 
o importanţă simbolică. De aceea am căzut de acord ca el să 
conducă dubiţa cu viteza melcului, iar eu să merg pe jos, în faţa 
mașinii. 

Ca și cum aș fi deschis un cortegiu funerar, am pornit pe 
scurta porţiune de drum rămasă până la noua noastră casă, 
până la ferma noastră, cu dubiţa pe urmele mele - un spectacol 
ridicol, recunosc, dar cum altfel am fi putut împăca nevoia mea 
să merg pe jos, nevoia lui să conducă dubiţa și dorinţa comună 
să ajungem în același timp? 

Chris, plângând cu lacrimi de crocodil în faţa medicilor de la 
azilul din Suedia, a prezentat episodul acesta ca dovadă că aș 
avea o minte rătăcită. Dacă ar fi să povestească acum, cu 
siguranţă ar începe versiunea lui din momentul acesta, fără să 
pomenească nimic despre cerul ciudat care se mișca rapid. In 
schimb, m-ar descrie pe mine ca fiind dezorientată și fragilă, 


VP - 36 


instabilă încă de la început. Asta susţine el, cu vocea gâtuită de 
o tristețe prefăcută. Cine s-ar fi gândit că e așa un actor? 
Indiferent ce susține acum, la vremea respectivă mi-a înțeles 
emoţiile trezite de întoarcerea în ţară, un sentiment neobișnuit 
după patruzeci de ani, la fel de neobișnuit ca și cerul care m-a 
întâmpinat la sosirea acasă. 

Odată ajunși la fermă, a coborât din mașină și a lăsat-o oprită 
în mijlocul drumului. M-a luat de mână. Când am trecut pragul 
fermei am pășit împreună, ca doi parteneri, ca un cuplu iubitor 
care începe un nou capitol emoţionant din viaţă. 

e 

Îmi aminteam expresiile astea - „dinți ascuțiți” și „burți cât 
bolovanii” - erau dintr-o culegere suedeză de poveşti despre 
troli care ne plăcea amândurora. Cartea nu mai avea copertă și 
nu mai rămăsese decât o singură ilustrație, aproape de început, 
cu un trol cu ochii ameninţări, galbeni, cu priviri viclene, 
pândind din adâncurile unei păduri. Erau cărţi mai frumoase 
despre troli, povești adaptate pentru copii, dar această 
antologie veche și zdrenţuită, care fusese publicată demult, 
găsită într-un anticariat, era plină de povești înfiorătoare. Era de 
departe preferata mamei dintre cărţile de citit la culcare și 
auzisem fiecare poveste de multe ori. Mama păstra cartea la ea 
în dormitor, printre cărţile ei, poate pentru că era atât de 
deteriorată încât se temea să nu se rupă în mâinile mele. Era o 
contradicție în faptul că mă ferise întotdeauna de șocuri 
emoţionale, și totuși, când venea vorba de povești, le căutase 
intenţionat pe cele mai tulburătoare, ca și cum ar fi încercat să 
compenseze, să-mi arate prin ficţiune ceea ce se străduia atât 
de mult să-mi ascundă în viața reală. 

Mama a desprins trei fotografii din jurnal și le-a așezat una 
lângă alta pe masă, în faţa mea. Se completau una pe alta și 
compuneau o panoramă a fermei lor. 

— Păcat că n-ai apucat să vii niciodată în vizită. Sarcina mea 
de azi ar fi fost mult mai ușoară dacă ai fi văzut ferma cu ochii 
tăi. Poate că văzând aceste fotografii consideri că nu mai e 
necesară o descriere a împrejurimilor. Exact asta speră 
dușmanii mei să crezi, pentru că ei prezintă peisajul de ţară ca 
fiind exact stereotipul promovat de broșurile pentru turiști 
despre zona rurală a Suediei. Vor să ajungi la concluzia că o 
reacţie negativă e atât de bizară, încât nu ar putea fi declanșată 


VP - 37 


decât de boală sau de paranoia. Nu te lăsa înșelat: au tot 
interesul să prezinte peisajul ca fiind pitoresc, pentru că 
frumusețea poate fi ușor confundată cu inocenţa. 

Dacă stai în locul de unde au fost făcute aceste fotografii, ești 
învăluit de cea mai incredibilă liniște. E ca și cum te-ai afla pe 
fundul mării, doar că în locul unei epave ruginite este o fermă 
foarte veche. Chiar și gândurile mi se păreau zgomotoase, iar 
uneori mă trezeam că inima-mi bate tare fără alt motiv decât ca 
reacţie la liniștea profundă. 

Nu-ţi dai seama din fotografii, dar acoperișul de stuf era viu, 
era cu adevărat viu, o entitate vie, cu pete de mușchi și flori 
micuțe, casă pentru insecte și păsări - un acoperiș de basm într- 
un decor de basm - folosesc termenul cu precauţie pentru că 
basmele implică pericole și întuneric în aceeași măsură în care 
cuprind frumuseţe și lumină. 

Exteriorul acestei case foarte vechi nu mai fusese modificat 
de la construcţie, de două sute de ani. Singurele dovezi ale 
existenței lumii moderne erau mulțimea de puncte roșii din 
depărtare, ochi ameninţători ca de şobolan în vârful morilor de 
vânt, abia vizibile în semiîntuneric, tresărind pe cerul sumbru de 
aprilie. 

lată momentul crucial. Pe măsură ce devenim conștienți de 
izolare ne schimbăm, nu de la început, ci încet, treptat, până 
când o acceptăm ca pe ceva normal, trăind zi de zi fără 
prezența autorităţilor, fără ca lumea exterioară să ne sâcâie și 
să ne amintească de datoria pe care o avem unii faţă de ceilalți, 
fără trecători străini sau vecini apropiaţi, fără nimeni care să se 
uite peste umăr la noi - o stare permanentă de nesupraveghere. 
Ne modifică părerile despre cum ar trebui să ne purtăm, despre 
ce e acceptabil și, mai presus de toate, despre ce putem face 
fără să fim trași la răspundere. 

e 

Nu mă surprindea melancolia din descrierea mamei. Nu avea 
cum să aibă parte doar de fericire absolută la întoarcerea în 
Suedia. La șaisprezece ani fugise de acasă și continuase să 
fugă, prin Germania, Elveţia și Olanda, lucrând ca dădacă și 
chelneriță, dormind în paturi libere sau pur și simplu pe podele, 
până când a ajuns în Anglia, unde l-a cunoscut pe tata. Desigur, 
nu era prima dată când se întorcea în Suedia, merseserăm 
deseori în vacanţă acolo și închiriaserăm case izolate pe insule 


VP - 38 


sau în apropierea lacurilor, fără să petrecem mai mult de o zi în 
orașe, pe de o parte din cauza preţurilor, dar mai ales pentru că 
mama voia să stea în mijlocul naturii, printre păduri. La câteva 
zile după ce ajungeam, borcanele de gem goale erau pline de 
flori sălbatice. Castroanele erau doldora de mure și zmeură 
sălbatică. Cu toate astea, nu încercaserăm niciodată să ne 
întâlnim cu rudele. Deși eram încântat să-mi petrec timpul doar 
cu mama și tata, din când în când până și eu - chiar așa de naiv 
cum eram - simţeam tristețea de a nu avea și alți oameni în 
jurul nostru. 
e 

Mama s-a întors la jurnal și părea frustrată în timp ce răsfoia 
paginile. 

— Nu-mi amintesc exact ziua. Era cam la o săptămână după 
ce am ajuns acolo. La vremea aceea încă nu aveam obiceiul să 
fac multe însemnări. Nu-mi trecuse prin cap că-mi va fi pus la 
îndoială cuvântul, de parcă aș fi fost un copil cu imaginaţie 
bogată care născocește povești ca să primească atenţie. Din 
mulțimea de umilințe pe care le-am îndurat în aceste ultime 
luni, printre care să fiu legată de mâini și de picioare, de 
departe cea mai gravă a fost neîncrederea din ochii oamenilor în 
momentul în care spuneam ceva. Să vorbesc, să fiu ascultată, 
dar nu crezută. 

Pe parcursul primei săptămâni la fermă, starea de spirit a lui 
Chris a fost îngrijorătoare, nu a mea. El nu mai trăise niciodată 
decât la oraș și se străduia din răsputeri să se obișnuiască cu 
situaţia. Aprilie era mult mai friguros decât ne așteptaserăm. 
Fermierii au o expresie - Nopți de Fier - atunci când iarna nu se 
dă dusă și primăvara nu reușește să răzbată. Pământul e încă 
înghețat. Zilele sunt aspre și scurte. Nopțile sunt crâncene și 
lungi. Chris era deprimat. lar depresia lui mi se părea o acuzaţie 
că eu eram vinovată pentru faptul că-l adusesem într-o casă 
fără dotări moderne, departe de tot ce-i era cunoscut, pentru că 
eu sunt suedeză și ferma era în Suedia. In realitate, luaserăm 
decizia ca o soluţie disperată la problemele noastre. Nu aveam 
de ales. Ori stăteam acolo, ori nicăieri altundeva. Dacă am fi 
vândut ferma, am fi avut destui bani să închiriem ceva în Anglia 
timp de doi-trei ani, dar apoi am fi rămas fără nimic. 

Într-o seară nu i-am mai suportat durerea. Casa nu e mare - 
tavanul e jos, pereţii groși, camerele sunt mici și ne petreceam 


VP - 39 


tot timpul împreună, închiși în casă ca într-o capcană, alungați 
de vremea dușmănoasă. Nu aveam încălzire centrală. In 
bucătărie era o sobă de gătit din oţel, unde puteai să coci pâine, 
să gătești mâncare și să fierbi apă - inima casei. Când nu 
dormea, Chris ședea în faţa ei, cu mâinile întinse, o caricatură a 
ţăranului gârbovit de corvezi. Mi-am ieșit din fire și am ţipat la el 
să nu mai fie așa un nemernic posac, după care am ieșit val- 
vârtej și am trântit ușa în urma mea... 

Probabil că am avut o anumită reacţie imaginându-mi cum 
mama ţipă la tata. 

— Daniel, nu fi așa de surprins. Eu și taică-tău ne certăm, nu 
așa de des, nu în mod obișnuit, dar, la fel ca oricare alt cuplu, ne 
ieşim din fire. Doar că am fost atenţi ca tu să nu auzi niciodată. 
Erai așa de sensibil când erai mic. Dacă ridicam tonul, stăteai 
supărat ore întregi. Nu mai voiai să dormi. Nu mai voiai să 
mănânci. Odată, la micul dejun, am bătut cu pumnul în masă. M- 
ai imitat! Ai început să te lovești cu pumnii tăi micuţi în cap. A 
trebuit să te ţinem de braţe ca să te oprim. Foarte repede ne-am 
obișnuit să ne ţinem firea. Discuţiile în contradictoriu erau 
evitate, amânate, le lămuream când erai tu plecat. 

Printr-o simplă digresiune, mama a spulberat toată imaginea 
pe care o aveam despre viaţa noastră de familie, ca un părinte 
care dărâmă din greșeală castelul din cuburi de lemn al 
copilului. Nu-mi aminteam să mă fi purtat așa - să mă lovesc 
singur, să refuz să mănânc, să nu pot să dorm, tulburat de furie. 
Crezusem că părinţii mei încheiaseră de bună voie un pact al 
tăcerii. Adevărul era că fuseseră obligaţi să mă menajeze nu 
pentru că așa ar fi considerat ei că e bine, ci pentru că liniștea 
era una dintre necesitățile mele vitale, la fel ca mâncarea și 
căldura.  Adăpostul căminului nostru fusese marcat de 
slăbiciunea mea în aceeași măsură ca și de forţa lor. 

Mama m-a luat de mână: 

— Poate că am greșit venind la tine. 

Chiar și acum se temea că nu voi face faţă situației. Și avea 
dreptate să se îndoiască de mine. Doar cu câteva minute în 
urmă avusesem un impuls puternic de a-i spune să tacă, să lase 
liniștea să ne învăluie. Mi-am mișcat mâna astfel încât să o ţin 
eu pe ea de mână, nu invers: 

— Mamă, vreau să ascult. Sunt pregătit. 


VP - 40 


Ea era nesigură. În realitate, și eu eram nesigur. Făcând un 
efort să-mi ascund neliniștea, am încercat s-o încurajez: 

— Ai ţipat la tata. Ai ieșit. Ai trântit ușa. Apoi ce s-a mai 
întâmplat? 

A fost o mișcare inspirată să readuc discuţia la cele 
întâmplate. Dorinţa ei de a vorbi despre acuzaţii era atât de 
puternică, încât am văzut clar cum i s-au risipit îndoielile în 
privinţa mea pe măsură ce era din nou absorbită de relatare. S- 
a așezat pe scaunul de lângă mine, cu genunchii lipiţi de ai mei, 
și a început să vorbească mai încet, ca și cum mi-ar fi divulgat 
un complot. 

— Am pornit spre râu. Malul râului era una dintre părțile cele 
mai importante ale proprietăţii noastre. Mai aveam nevoie de 
ceva bani lichizi ca să supraviețuim. Nu ne produceam singuri 
energia electrică și mai erau și impozitele anuale pe teren. 
Soluţia noastră era somonul. Puteam să mâncăm somon vara, 
să-l afumăm și să-l păstrăm pentru iarnă. Puteam să vindem o 
parte comercianților de pește, dar eu întrevedeam și mai multe 
posibilităţi. Aveam să amenajăm dependinţele proprietăţii - 
cândva adăpostiseră animalele de la fermă, dar puteau fi 
transformate ușor în camere rustice care să găzduiască turiști. 
Aveam să facem amenajările cu un minimum de angajaţi plătiţi, 
din moment ce și eu, și Chris eram foarte pricepuţi. Odată 
treaba terminată, aveam să deschidem ferma ca destinaţie de 
vacanţă, ademenind turiștii către locșorul nostru neștiut cu 
promisiunea că vor avea parte de mâncare proaspătă și 
naturală, peisaj pitoresc și posibilitatea de a pescui unii dintre 
cei mai frumoși somoni din lume la un preţ de nimic faţă de 
pescuitul în Scoţia sau Canada. 

In ciuda faptului că era ceva atât de important atunci, în 
prima perioadă, Chris refuza să se ducă la râu. Spunea că e prea 
sumbru. Nu vedea cum ne-am fi putut pune în practică planurile. 
Nimeni n-ar fi plătit vreodată ca să vină la noi la fermă. Așa 
spunea. Recunosc că nu era totul frumos ca într-o ilustrată când 
am ajuns acolo. Malul râului era năpădit de buruieni, iarba ne 
ajungea până la genunchi și n-am văzut în viaţa mea limacși 
atât de mari, groși cât degetul meu mare, maro și negri. 

La râu aveam un debarcader mic din lemn. În aprilie era 
încâlcit în alge. În seara aceea am stat singură pe el și am plâns. 
Mă simţeam obosită și singură. Era doar un petic de lumină pe 


VP- 41 


cer. După câteva minute m-am adunat și am hotărât că e timpul 
să înot și să declar oficial râul deschis pentru afaceri! M-am 
dezbrăcat, mi-am lăsat hainele grămadă pe mal și am sărit în 
apă. Temperatura mi-a provocat un șoc. Când am ieșit la 
suprafață am inspirat adânc. Apoi am început să înot din toate 
puterile spre mal, încercând să mă încălzesc. Deodată am 
încremenit... 

Pe malul celălalt se mișcau crengile de jos ale unui copac. Nu 
avea cum să fie vântul, pentru că vârfurile copacilor erau 
nemișcate, era altceva - o persoană care mă urmărea, încolăcită 
pe o creangă, încercând să mă vadă mai bine. Singură și goală 
în apă, eram vulnerabilă. De la asemenea distanţă Chris nu m-ar 
fi auzit nici dacă strigam. Apoi crengile de pe malul râului s-au 
mișcat din nou, s-au desprins de copac și au început să 
plutească pe apă, să vină spre mine. Ar fi trebuit să mă 
îndepărtez, să înot cât mai repede, dar corpul nu mă asculta, 
așa că am rămas acolo unde eram și am călcat apa în timp ce 
crengile se apropiau. Numai că nu erau crengi! Erau coarnele 
unui elan uriaș. 

Nu mi se întâmplase niciodată în anii copilăriei petrecuţi în 
Suedia să mă aflu atât de aproape de un elan. Am fost atentă să 
nu pleoscăi sau să fac vreun zgomot. Elanul a trecut chiar prin 
fața mea, atât de aproape încât aș fi putut să întind braţele și să 
mă prind de gâtul lui, să mă ridic și să mă urc călare pe el, 
întocmai ca în poveștile pe care ţi le citeam, în care o prinţesă 
goală a pădurii merge călare pe un elan, iar lumina lunii se joacă 
în părul ei lung și argintiu. Probabil că am exclamat de uimire, 
pentru că elanul s-a răsucit, s-a întors cu faţa spre mine - cu 
capul uriaș îndreptat direct spre mine, cu ochii negri pironiţi în ai 
mei, cu respiraţia lui caldă aproape de faţa mea. Simţeam în 
jurul coapselor apa răscolită de picioarele lui puternice. Apoi a 
forăit, a înotat până pe malul nostru de râu și a ieșit din apă pe 
proprietatea noastră pe lângă  debarcaderul de lemn, 
dezvăluindu-și proporţiile impresionante, un adevărat rege al 
acestui ţinut. Și-a scuturat apa de pe blană în timp ce de pe 
pielea lui se ridicau aburi, apoi s-a îndreptat fără grabă înapoi 
spre pădure. 

Am rămas în mijlocul râului preţ de mai multe minute, călcând 
apa, fără să-mi mai fie frig, fericită să constat cu certitudine că 
luaserăm decizia potrivită să ne mutăm aici. Exista un motiv 


VP - 42 


pentru care ne aflam la această fermă. Aici ne era locul. Am 
închis ochii, imaginându-mi mii de somoni colorați care înotau în 
jurul meu. 

Mama a băgat mâna în geantă și a scos un cuţit. M-am ferit 
instinctiv, sprijinindu-mă de spătarul scaunului, reacţie care a 
îngrijorat-o pe mama. 

— Te-am speriat? 

Era o învinuire. Modul în care îmi fluturase brusc cuțitul prin 
față, fără să mă prevină, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva 
mă pusese intenţionat la încercare, la fel ca mai devreme, când 
mă lăsase singur. Mi-am pus în gând să mă feresc de orice astfel 
de încercare în viitor. 

A întors cuțitul, cu mânerul spre mine. 

— la-l în mână. 

Cuţitul era în întregime cioplit din lemn, inclusiv lama, care 
era vopsită cu argintiu ca să imite metalul. Era bont și inofensiv. 
Pe mâner avea niște gravuri complicate. Pe o parte era o femeie 
goală scăldându-se lângă stânci, la marginea unui lac, cu sânii 
mari și părul lung și cu sexul sugerat printr-o simplă crestătură. 
Pe cealaltă parte era chipul unui trol, cu limba atârnându-i ca 
unui câine care gâfâie și cu nasul făcut în glumă să semene cu 
un falus grotesc. 

— E un gen de umor pe care probabil că-l recunoști, răspândit 
în zona rurală a Suediei, unde fermierii sculptează figurine 
grosolane, precum un bărbat care se ușurează, cu o porţiune 
subţire de lemn curbată ca să sugereze o șuviță de urină. 

Rotește cuțitul în palmă, înainte și înapoi. Dacă-l învârți așa, 
mai repede, poţi să vezi ambele figuri în același timp, trolul care 
tânjește după femeie, femeia care nu-și dă seama că e privită - 
amândouă imaginile suprapuse. Aluzia este clară. Faptul că 
femeia nu e conștientă de pericol intensifică plăcerea sexuală a 
trolului. 

Cuţitul a fost un dar, un dar ciudat, sunt sigură că ești de 
acord cu asta, pe care l-am primit de la vecinul meu când ne-am 
întâlnit prima oară. În ciuda faptului că locuiam la o distanţă de 
zece minute de mers pe jos, acea întâlnire s-a produs abia la 
două săptămâni de când locuiam în Suedia - două săptămâni, și 
în tot acest timp nici măcar o vorbă de la fermierii din 
împrejurimi. Ne ignorau. Primiseră indicaţii să nu ne abordeze. 
În Londra sunt nenumărați vecini care nu schimbă niciodată 


VP - 43 


vreo vorbă. Dar anonimitatea nu există în Suedia rurală. Nu e 
posibil să trăieşti așa. Aveam nevoie de încuviințarea 
comunităţii să ne stabilim în zonă, nu puteam rămâne îmbufnaţi 
în colţișorul nostru de ţară. Erau chestiuni practice de rezolvat. 
Fosta proprietară - curajoasa Cecilia - îmi spusese că puteam da 
în arendă pământul pe care nu-l puteam cultiva noi înșine 
fermierilor din zonă. În mod obișnuit plăteau o sumă modică. 
Totuși, eu eram de părere că îi puteam convinge să ne asigure 
produsele alimentare pe care nu le puteam produce noi. 

Hotărând că două săptămâni sunt de ajuns, m-am trezit într-o 
dimineaţă și i-am spus lui Chris să le batem noi la ușă dacă ei nu 
ne bat nouă. În ziua aceea am fost foarte atentă cum arăt, am 
ales o pereche de pantaloni din bumbac, pentru că o rochie ar fi 
dat de înţeles că nu sunt capabilă să muncesc cu mâinile. Nu 
voiam să părem săraci. Nu puteam mărturisi cât de grave erau 
problemele noastre financiare - adevărul ne-ar fi făcut să părem 
demni de milă, și ei ar fi considerat o asemenea informaţie o 
insultă și ar fi tras concluzia că ne-am mutat în zonă doar pentru 
că nu ne permiteam altundeva. Pe de altă parte, nici nu puteam 
lăsa impresia că vrem să ne cumpărăm vecinii ca să ne accepte 
în comunitate. Sub impulsul momentului, am dat jos micul steag 
suedez pe care-l arborasem pe zidul casei și l-am transformat 
într-o eșarfă cu care mi-am prins părul. 

Chris a refuzat să meargă cu mine. Nu vorbea suedeza și era 
prea mândru să stea lângă mine și să aștepte să-i traduc. Ca să 
fiu sinceră, m-am bucurat. Prima impresie este esenţială și nu 
eram foarte convinsă că un englez care abia dacă lega o vorbă 
în suedeză ar fi fost întâmpinat cu căldură. Voiam să le 
dovedesc acestor fermieri că nu eram niște prăpădiţi de orășeni 
străini care nu dau doi bani pe tradiţie. Abia așteptam să văd 
cum li se luminează chipurile când aveam să le vorbesc într-o 
suedeză fluentă și să le explic că am crescut la o fermă retrasă, 
precum cea pe care o aveam acum. 

Ferma cea mai apropiată de a noastră aparţinea celui mai 
mare proprietar de terenuri din zonă și cu acest fermier se 
înţelesese Cecilia să-i dea pământul în arendă. Îndreptându-mă 
către fermă, am ajuns la un adăpost uriaș pentru porci, care 
funcţiona la scară industrială, fără ferestre, cu acoperișul din 
oțel ruginit și coșuri înguste și negre și un miros de balegă de 
porc și de chimicale pentru îngrășat porcii. Dar temerile legate 


VP - 44 


de creșterea animalelor în regim intensiv nu aveau să-i câștige 
de partea mea pe localnici. Mai mult decât atât, Chris declarase 
hotărât că nu ar putea supraviețui ca vegetarian, regimul nostru 
alimentar cuprindea foarte puţine proteine, iar în cont aproape 
că nu mai aveam niciun ban, așa că dacă asta era singura 
noastră sursă de carne în afară de somon, atunci nu-mi puteam 
permite să o refuz pe baza eticii alimentare. O atitudine 
moralistă m-ar fi făcut să par arogantă, susceptibilă și, mai grav 
decât orice, străină. 

Casa lor se afla la capătul unei alei lungi cu pietriș. Toate 
ferestrele de pe latura din faţă dădeau spre uriașul adăpost 
întunecat pentru porci, ciudat dacă stai să te gândești că sunt 
câmpuri și copaci în celelalte direcţii. Spre deosebire de ferma 
noastră, care a fost construită acum două sute de ani, ei au 
dărâmat clădirea originală și au construit în locul ei o casă 
modernă. Prin modernă nu vreau să spun un cub de sticlă, beton 
și otel, avea o formă tradiţională, cu două etaje, faţada din lemn 
de un albastru pal, verandă și acoperiș din plăci de ardezie. Își 
doreau aparenţa tradiţiei, dar cu toate avantajele modernităţii. 
Ferma noastră, în ciuda numeroaselor sale neajunsuri, era mai 
agreabilă, o piesă autentică din patrimoniul arhitectural suedez, 
nu o simplă imitație. 

Când am bătut la ușă nu a răspuns nimeni, dar Saab-ul lor 
argintiu strălucitor - și Saab nici măcar nu mai este o companie 
suedeză - era pe alee. Erau acasă, cel mai probabil pe afară pe 
teren, așa că am pornit spre râu, încercând să apreciez 
adevărata imensitate a proprietăţii lor. Era un regat al 
agriculturii - poate de cincizeci de ori mai mare decât mica 
noastră fermă. 

Aproape de râu, am ajuns la o construcţie ciudată. De la 
distanţă părea o movilă naturală, cu o pantă lină acoperită de 
ierburi, o ridicătură în peisaj. Doar că era făcută de mâna 
omului. Sub movilă se afla acoperișul unui adăpost destul de 
asemănător cu  adăposturile împotriva bombardamentelor 
construite la Londra în timpul războiului sau adăposturile 
împotriva tornadelor din America. Avea o ușă din oțel. Am 
presupus că e un spaţiu de depozitare, poate pentru 
îngrășăminte sau erbicide, chimicale periculoase folosite în 
agricultură. Ușa nu era încuiată. Lacătul atârna, deschis. Mi-am 
încercat norocul și am bătut la ușă. Am auzit zgomot înăuntru. 


VP - 45 


După câteva clipe s-a deschis ușa. Era prima dată când îl 
vedeam pe Hakan Greggson. 
e 

Mama a scos din geantă un articol decupat dintr-un ziar. L-a 
ridicat ca să-l analizeze, brăzdând cu unghia ei crăpată capul lui 
Hakan Greggson. ÎI mai văzusem în fotografia pe care mi-o 
trimisese mama pe e-mail - necunoscutul înalt care stătea de 
vorbă cu tata. 

— Articolul este de pe prima pagină din Hallands Nyheter. 
Majoritatea oamenilor din zonă sunt abonați la el. Când noi am 
refuzat să ne abonăm, pentru că nu ne puteam permite, s-au 
iscat bârfe în legătură cu motivul pentru care întorceam spatele 
unei instituţii locale. Nu aveam altă variantă decât să ne 
abonam și noi. Chris s-a înfuriat. l-am explicat că nu se poate 
negocia preţul adaptării. 

Îți arăt asta pentru că trebuie să înţelegi puterea omului cu 
care mă lupt. Hakan este în mijloc. La dreapta lui este Marie 
Eklund, despre care se crede că va deveni liderul Creștin- 
Democraților. O femeie severă, într-o zi va fi un mare om politic, 
dar pe mine m-a dezamăgit. Am mers personal la ea cu 
acuzaţiile mele, în momentul de vârf al crizei. Cei de la biroul ei 
au refuzat să-mi acorde o audienţă. Nici n-a vrut să audă ce 
aveam de spus. 

La stânga lui Hakan e primarul din Falkenberg, orașul de pe 
malul mării cel mai apropiat de ferma noastră. II cheamă 
Kristofer Dalgaard. Când te întâlneşti cu el e tot timpul 
prietenos. Atitudinea lui prietenoasă este atât de exagerată, 
încât nu are cum să nu-ţi ridice semne de întrebare. Râde prea 
zgomotos la glumele tale. Este mult prea interesat de părerile 
tale. Spre deosebire de Marie Eklund, nu are altă ambiţie decât 
să rămână exact acolo unde este, dar să menţii un statu-quo 
poate fi o motivaţie la fel de puternică precum dorința de a 
avansa. 

Și iată-l pe Hakan. E chipeș. Nu contest asta. Este și mai 
impresionant când îl întâlnești în persoană. Înalt și lat în umeri, 
din punct de vedere fizic este extrem de puternic. Are pielea 
aspră și bronzată. Corpul lui nu are nimic delicat - nicio 
slăbiciune. Este destul de bogat încât să poată angaja o armată 
de oameni, iar el să stea, ca un împărat decadent, și să dea 
ordine de pe verandă. Dar nu e stilul lui. El se trezește în zori și 


VP - 46 


nu termină lucrul până seara. Când te afli în prezenţa lui e greu 
să-ți imaginezi că ar putea să fie vreodată vulnerabil. Când te 
prinde, nu poți scăpa din strânsoarea lui. Deși are cincizeci de 
ani, are vigoarea unui tânăr, dublată de viclenia unui om copt - 
o combinaţie periculoasă. Mi s-a părut intimidant, chiar din 
prima zi. 

În timp ce ieșea din întunericul bârlogului său subteran, m-am 
grăbit să mă lansez în prezentarea mea. Am spus ceva de genul 
- Bună, mă numesc Tilde, sunt foarte încântată să te cunosc, m- 
am mutat la ferma din josul șoselei - și da, aveam emoții. 
Vorbeam prea mult și prea repede. În toiul bâiguielii mele pline 
de politeţuri, mi-am adus aminte de steagul cu care-mi legasem 
părul. M-am gândit: ce ridicol! Am roșit ca o școlăriță și m-am 
împotmolit în propriile mele cuvinte. Și știi ce-a făcut? Gândește- 
te la cel mai crud răspuns. 

Mama pusese până atunci câteva întrebări retorice. De data 
asta aștepta un răspuns, să vadă dacă-mi puteam imagina 
cruzimea. Mi-au trecut prin cap mai multe posibilităţi, dar erau 
atât de improbabile și fără temei, încât m-am hotărât să 
răspund: 

— Nu știu. 

— Hakan mi-a răspuns în engleză. M-am simţit umilită. Poate 
că suedeza mea suna un pic învechit, dar eram amândoi 
suedezi. De ce ne vorbeam într-o limbă străină? Am încercat să 
continuu conversaţia în suedeză, dar el a refuzat să schimbe 
limba. Eram dezorientată, dar nu voiam să par nepoliticoasă. 
Amintește-ți, la vremea aceea voiam să-i fiu prietenă acestui 
om. În cele din urmă, am răspuns în engleză. De îndată ce am 
făcut asta, a zâmbit de parcă ar fi înregistrat o victorie. A 
început să vorbească în suedeză și nu mi-a mai vorbit niciodată 
în engleză cât timp am stat în Suedia. 

Ca și cum nu m-ar fi insultat mai devreme, mi-a prezentat 
adăpostul. Era un atelier. Pe jos era talaş. Pe pereți erau unelte 
ascuţite. Peste tot erau troli ciopliți în lemn. Trebuie să fi fost 
sute. Unii erau vopsiți. Alţii nu erau terminaţi - câte un nas lung 
ieșind dintr-un buștean, care aștepta să i se cioplească și faţa. 
Hakan susţinea că nu le vinde. Erau oferite în dar. Se lăuda că 
toate casele, pe o rază de douăzeci de mile, au cel puţin câte un 
trol de-ai lui, iar unii dintre prietenii lui apropiaţi au câte o 
familie întreagă de troli. Înţelegi ce face? Folosește trolii ăia din 


VP - 47 


lemn pe post de medalii, acordându-le aliaţilor lui de încredere. 
Când treci pe lângă oricare fermă vezi troli la ferestre, aliniaţi, 
unul, doi, trei, patru - tata, mama, fiica, fiul, un set complet, o 
familie completă de troli, cea mai înaltă distincţie pe care o 
putea oferi Hakan, etalată ca un jurământ de credinţă. 

Mie nu mi-a dat un trol. În schimb, mi-a înmânat cuțitul și mi-a 
urat bun venit în Suedia. Nu am dat prea multă atenţie cuțitului, 
pentru că mi s-a părut deplasat să mi se ureze bun venit în 
propria mea ţară. Nu eram un musafir. lritată de tonul lui, n-am 
observat gravurile de pe mânerul cuțitului, nici n-am stat să mă 
gândesc de ce mi-a dat un cuţit și nu o figurină de trol. Acum e 
evident că nu voia să etalez un trol la fereastră, ca să nu-l 
interpreteze lumea ca pe un semn că am fi prieteni. 

In timp ce mă conducea afară, am zărit încă o ușă, în spatele 
adăpostului. Avea un lacăt mare și greu. Acea a doua încăpere 
va deveni importantă mai târziu în poveste. Ține minte asta și 
întreabă-te de ce mai avea nevoie de încă un lacăt, din moment 
ce era deja unul la ușa din faţă. 

Hakan a pornit să mă însoţească înapoi la alee. Nu m-a invitat 
în casă. Nu mi-a oferit cafea. Mă escorta până la ieșirea de pe 
proprietate. Am fost nevoită să abordez problema arendei în 
drum spre alee, pomenindu-i despre ideea mea de a accepta 
carne în schimbul pământului. El avea altă idee. 

— Ce-ai zice să vă cumpăr eu toată ferma, Tilde? 

N-am râs, pentru că nu mi se părea că glumește. Era serios. 
Doar că n-avea niciun sens. De ce nu cumpărase pur și simplu 
ferma de la Cecilia? L-am întrebat direct. Mi-a explicat că a 
încercat, a susţinut că i-a oferit de două ori cât am plătit noi și i- 
ar fi oferit și de trei ori suma, dar Cecilia l-a refuzat categoric. L- 
am întrebat de ce. Mi-a spus că neînțelegerile dintre ei nu erau 
treaba mea. Cu toate astea, ar fi fost încântat să-mi facă 
aceeași ofertă, întreaga fermă la un preţ de trei ori mai mare 
decât plătiserăm noi. Ne-am fi triplat banii în câteva luni. Înainte 
să apuc să răspund, a adăugat că viaţa la fermă poate fi grea, 
că nu e pentru oricine, și m-a sfătuit să discut problema cu soțul 
meu, ca și cum aș fi un simplu mesager din partea lui. 

Dă-mi voie să fiu explicită. 

Inainte de conversaţia aceea avuseserăm parte de greutăți și 
de probleme, dar niciodată de mister. Acum eram măcinată de o 
întrebare, o întrebare care nu mă lăsa să dorm noaptea. De ce 


VP - 48 


vânduse Cecilia ferma unor venetici fără nicio legătură 
personală cu zona, atâta timp cât cel mai mare latifundiar din 
regiune, un stâlp al comunităţii și vecinul ei de mulţi ani, își 
dorea proprietatea și era dispus să plătească mult mai mult? 

Nu vedeam ce anume ar fi împiedicat-o pe mama să afle 
adevărul: 

— De ce n-ai sunat-o pe Cecilia s-o întrebi? 

— Tocmai asta am făcut. M-am întors repede la fermă și am 
sunat la cămin - Cecilia lăsase adresa de contact și numărul de 
telefon al unui cămin de bătrâni din Göteborg. Dar dacă te 
gândești că o simplă întrebare avea să rezolve misterul, te 
înșeli. 

Cecilia se aștepta să sun. M-a întrebat fără ocolișuri de Hakan. 
l-am spus că s-a oferit să cumpere ferma. A devenit agitată. A 
susținut că ne-a vândut nouă ferma pentru că voia să devină 
casa noastră. Dacă aș fi vândut-o ca să obţin un profit rapid, ar 
fi însemnat să-i înșel încrederea. Acum lucrurile au devenit 
limpezi! De aceea le ceruse agenţiilor imobiliare să găsească 
niște cumpărători de departe. De aceea apelase la agenţii din 
Goteborg, situat la mai mult de o oră de mers cu mașina - nu 
avea încredere în agenţiile locale. Insistase să stea de vorbă cu 
noi ca o măsură de siguranţă în plus, ca să se convingă că nu 
suntem dispuși să o vindem, forţaţi de împrejurări. A spus, și-mi 
amintesc întocmai cuvintele: 

— Acelui om nu trebuie să i se permită să aibă totul. 

La sfârșitul conversaţiei, l-am sunat pe Hakan la numărul pe 
care mi-l dăduse. În timp ce suna telefonul, plănuiam să-i 
vorbesc calm și politicos. Dar de îndată ce i-am auzit vocea mi- 
au ieșit din gură cuvintele: 

— Ferma noastră nu e de vânzare! 

Nici măcar nu discutasem problema cu Chris. 

Când a intrat în bucătărie, Chris a luat în mână cuțitul 
dezgustător din lemn al lui Hakan. S-a uitat la femeia goală. S-a 
uitat la trolul ahtiat după sex. Și a chicotit. M-am bucurat că nu 
i-am spus despre ofertă. Nu mă puteam baza pe starea lui de 
spirit. Chris ar fi vândut ferma. Ar fi vândut-o pe mai puţin decât 
oferea Hakan. 

Trei zile mai târziu, apa de la robinet s-a făcut maro, plină de 
impurități, ca apa murdară dintr-o băltoacă. Aceste ferme sunt 
atât de izolate, încât nu sunt racordate la un sistem centralizat 


VP - 49 


de alimentare cu apă curentă. Apa se extrage din puturi 
separate. Nu aveam altceva de făcut decât să angajăm un 
specialist să sape un puț nou și să cheltuim jumătate din fondul 
nostru de rezervă de nouă mii de lire. În timp ce Chris se 
plângea, disperat, de ghinionul pe care-l aveam, eu nu credeam 
că este vorba despre ghinion, momentul era prea evident, 
coincidenţa era prea suspectă. N-am spus nimic atunci, n-am 
vrut să-l alarmez. Nu aveam nicio dovadă. Nu aveam cum să 
ignorăm faptul că s-ar putea să nu mai avem bani până la iarnă. 
Trebuia să grăbim planurile de a face ferma să fie rentabilă dacă 
voiam să supraviețuim. 

Folosindu-se de amândouă mâinile, mama a scos din geantă o 
cutie din oțel ruginit. Era de mărimea unei cutii metalice de 
biscuiţi și foarte veche, pătată de rugină. Era de departe cel mai 
vechi obiect din geantă. 

— Când a venit echipa de muncitori să sape puţul, am găsit 
asta îngropată la câţiva metri adâncime. Chris și cu mine 
asistam la lucrări de parcă am fi fost la o înmormântare, stând 
gravi pe buza gropii și luându-ne adio de la jumătate din banii 
noștri. In timp ce săpau, am zărit ceva strălucind. Le-am strigat 
să se oprească și le-am făcut semn cu braţele. Muncitorii au 
văzut că mă agit, au oprit foreza și, înainte să mă poată opri 
Chris, am coborât în groapă. A fost un gest prostesc. Puteam să- 
mi pierd viața. Dar trebuia să recuperez ce văzusem acolo, jos. 
Când am ieșit din groapă, ţinând cutia strâns în mână, Chris era 
roșu la față de cât strigase. Muncitorii erau furioși, țipau cu toții. 
Nimănui nu-i păsa de cutie. Nu am avut ce să fac decât să-mi 
cer scuze și să mă retrag în casă, unde mi-am studiat 
descoperirea în taină. 

Ridică-i capacul. 

Nu asta am descoperit în ziua aceea. Lasă-mă să-ți explic. 
Cutia avea, într-adevăr, hârtii înăuntru. Avea aceleași hârtii, dar 
nu scrise. După cum vezi, metalul e mâncat de rugină în mai 
multe locuri. Cutia nu le apărase de umiditate, așa că cerneala 
de pe paginile originale dispăruse de mult. Nu se mai înțelegeau 
decât câteva cuvinte și o parte dintr-o semnătură cu multe 
bucle și înflorituri. Probabil că erau documente oficiale. Ar fi 
trebuit să le arunc în foc. In mintea mea, ele făceau parte din 
istoria fermei. Nu mi se părea corect să le distrug, așa că le-am 
pus înapoi în cutie și le-am lăsat sub chiuvetă. Următorul meu 


VP - 50 


comentariu este foarte important: nu m-am mai gândit deloc la 
ele. 

Vreau să repet asta pentru că nu-mi dau seama dacă ai 
reținut aspectul. 

Ca să-i demonstrez că sunt atent, am intervenit: 

— Nu te-ai mai gândit deloc la ele. 

A dat din cap, în semn de mulțumire. 

— Când am ieșit din nou din casă, Hakan stătea pe locul în 
care stătusem eu. Era prima dată când se afla la ferma noastră 
de când sosiserăm... 

— Cu excepţia momentului când v-a sabotat puţul, vrei să 
spui? 

Mama a interpretat intervenţia mea ca o dovadă a seriozității 
cu care îi tratam relatarea, nu a unui scepticism de tipicar. 

— La asta n-am fost martoră. Așa că era prima dată când îl 
vedeam acolo cu ochii mei. Dar da, ai dreptate, e posibil să se fi 
ocupat chiar el de sabotaj sau să fi angajat pe cineva care să 
facă asta pentru el. 

In orice caz, în ziua aceea, atitudinea lui sugera un puternic 
simţ al proprietăţii, de parcă ferma i-ar fi aparţinut deja. Chris 
era alături de el. Cei doi nu se mai întâlniseră niciodată. Pe 
măsură ce mă apropiam, sperând să citesc precauţie și 
neîncredere în privirile lor, n-am văzut niciuna, nici alta. Îi 
spusesem lui Chris cât de mult mă supărase acest om. Dar el 
era mult prea încântat de perspectiva de a avea un prieten 
vorbitor de engleză ca să mai înţeleagă adevărul - omul acesta 
voia să dăm greș. L-am auzit pe Chris răspunzând bucuros la 
întrebările lui Hakan despre planurile noastre. Hakan ne spiona! 
Nici măcar n-au observat că sunt lângă ei. Nu, nu-i adevărat, 
Hakan m-a observat - doar se prefăcea că nu sunt acolo. Pentru 
Chris, eram invizibilă. 

In cele din urmă, Hakan s-a întors spre mine, prefăcându-se 
că mă vede pentru prima oară. Făcând-o ostentativ pe 
prietenosul, ne-a invitat la primul grătar din sezonul de vară, 
care urma să aibă loc pe malul râului. Anul acesta voia să dea 
petrecerea în cinstea sosirii noastre. Era absurd! După ce ne 
evitase o lună întreagă și ne sabotase puţul, acum eram invitaţii 
lui de onoare. Chris a acceptat invitaţia fără să se gândească la 
motive ascunse. l-a strâns mâna lui Hakan și i-a spus că 
așteaptă petrecerea cu mare nerăbdare. 


VP - 51 


Când a venit momentul să plece de la noi de la fermă, m-a 
rugat să-l conduc ca să stabilim detaliile petrecerii. Mi-a explicat 
că tradiţia cere ca fiecare invitat să aducă un fel de mâncare. 
Cunoșteam foarte bine tradiţia și i-am spus asta, apoi l-am 
întrebat ce vrea să aduc. S-a prefăcut că se gândește la mai 
multe posibilităţi, apoi a sugerat o salată de cartofi și mi-a 
explicat că are întotdeauna mare succes. Am acceptat și l-am 
întrebat la ce oră să ajungem acolo, iar el mi-a spus că 
mâncarea se servește începând cu ora trei. l-am mulțumit din 
nou pentru oferta generoasă, iar el a plecat. După câţiva pași s- 
a uitat înapoi. 

Știi ce-a făcut atunci? 

Mama și-a dus un deget la buze ca și cum ar fi fost o 
bibliotecară care-i face semn unui cititor zgomotos să tacă. Era 
gestul pe care-l făcuse mai devreme. Acum susţinea că și Hakan 
îl făcuse. Părându-mi-se curioasă coincidenţa, am întrebat-o: 

— Te tachina? 

— Își bătea joc de mine! Conversaţia nu fusese decât o 
șaradă. Invitația la petrecere nu era un act de bunăvoință. Era o 
capcană. 

Lasă-mă să-ţi explic. La petrecere n-a făcut nimic rău. După- 
amiaza am pornit în sus pe malul râului, un drum mai frumos 
decât dacă am fi mers pe șosea, iar eu eram sigură că vom fi 
printre primii sosiți, pentru că ajungeam exact la timp. Doar că 
n-am fost primii, petrecerea era în toi. Erau pe puţin cincizeci de 
persoane și nu erau abia sosiți. Grătarul era aprins. Mâncarea 
era pe foc. Stând așa la marginea zonei unde se ţinea 
petrecerea, cu o găletușă zdravănă de salată de casă în mână, 
arătam ca niște idioţi. Preţ de câteva minute nu ne-a salutat 
nimeni, până când Hakan ne-a condus prin mijlocul mulțimii 
adunate până la masă, unde am lăsat mâncarea. În întârziere și 
defilând cu salata de cartofi în braţe, nu asta era prima impresie 
pe care-mi doream să o lăsăm, așa că l-am întrebat pe Hakan 
dacă am înţeles eu greșit ora, un mod politicos de a spune că 
probabil el greșise. El mi-a zis că eu am înțeles greșit, 
petrecerea a început la unu. Apoi a adăugat că nu e cazul să ne 
facem griji, nu se simţea ofensat - probabil reţinusem că mi-a 
spus că începe să pregătească mâncarea de la trei. 

Ai putea să treci asta cu vederea și s-o consideri o încurcătură 
neînsemnată. Dar ai greși. Sunt eu genul de persoană care să-și 


VP - 52 


facă probleme dacă aș fi făcut o asemenea greșeală? Nu, mi-aș 
fi cerut scuze și cu asta basta. Dar nu fusese o încurcătură, 
pentru că el nu-mi spusese decât o oră. Hakan voia să întârziem 
și sa ne simţim stingheriţi. Și a reușit. Am fost foarte nervoasă 
pe tot parcursul petrecerii. Nu am putut să port nicio 
conversaţie până la capăt și în loc să mă liniștesc cu un pahar 
de băutură, alcoolul mai tare m-a agitat. Le tot repetam 
oamenilor că m-am născut în Suedia, că am pașaport suedez, 
dar asta nu le-a schimbat părerea că nu eram decât o 
englezoaică aiurită care ajunsese târziu și adusese o salată de 
cartofi. 

Cu siguranţă îţi dai seama de măiestria dramatică a lui Hakan 
când a pus asta la cale? Mi-a spus să aduc salată de cartofi. In 
momentul respectiv nu am dat importanță rugăminţii. Dar era 
cel mai puţin solicitant fel de mâncare pe care ar fi putut să mi-l 
ceară - un fel care n-ar fi putut primi niciun compliment fără să 
pară ridicol. Nici măcar n-am putut folosi cartofi de la noi din 
grădină, pentru că nu era gata recolta. Soţia lui Hakan lăuda cu 
generozitate mâncarea adusă de ceilalţi, file de somon, 
deserturi spectaculoase din foi suprapuse, mâncare cu care te 
puteai mândri. Nu a spus nimic despre salata de cartofi, pentru 
că nu era nimic de spus. Nu arăta cu mult diferit de cea produsă 
în masă, pe care o poţi cumpăra de la supermarket... 

Am remarcat cu blândețe: 

— E prima dată când pomenești de soția lui Hakan. 

—E o omisiune grăitoare. Nu a fost intenţionată, dar e 
nimerită. De ce? Femeia nu este decât o lună care orbitează în 
jurul soţului ei. Punctul de vedere al lui Hakan e și punctul ei de 
vedere. Importanţa ei nu constă în felul în care acţiona, ci în 
felul în care refuza să acţioneze, nu în ceea ce făcea, ci în ceea 
ce nu făcea. E o femeie care mai degrabă și-ar scoate singură 
ochii decât să-i deschidă și să vadă realitatea - că această 
comunitate este implicată într-o conspirație. 

Am întâlnit-o de multe ori. Când mă gândesc la ea, nu pot să 
văd în faţa ochilor altceva decât masivitatea ei - o masă solidă, 
cu un mers greoi, care nu știe să danseze, să se joace, să se 
distreze, să facă glume. Erau bogaţi, și cu toate acestea ea 
muncea încontinuu. Prin urmare, avea un fizic robust, se 
descurca la câmp la fel de bine ca orice bărbat. E ciudat ca o 
femeie să fie atât de puternică și în același timp atât de supusă, 


VP - 53 


atât de capabilă și în același timp incapabilă. O cheamă Elise. 
Nu eram prietene. Măcar atât se poate spune cu siguranţă. Dar 
îmi era greu să simt împunsătura antipatiei ei, din moment ce 
nu ei îi aparținuse decizia. Părerile ei erau conturate în 
întregime de Hakan. Dacă el i-ar fi spus că ne agreează, m-ar fi 
invitat la cafea și mi-ar fi permis să pătrund în cercul ei de 
prietene. Mai târziu, dacă Hakan i-ar fi spus că nu mă agreează, 
invitaţiile ar fi încetat, cercul de prietene ar fi strâns rândurile. 
Singurul aspect consecvent din comportamentul ei era 
încrederea fanatică în judecata dreaptă a lui Hakan în orice 
privinţă. Când ni se întâlneau drumurile, făcea remarci anoste 
despre recoltă sau despre vreme, apoi pleca sub pretext că este 
extrem de ocupată. Era întotdeauna ocupată, n-o vedeam 
niciodată citind vreo carte pe terasă sau înotând în râu. Chiar și 
petrecerile pe care le dădea erau o modalitate de a se menţine 
ocupată. La ea conversaţia era o formă de muncă - punea 
întrebările corecte cu precizie, dar fără niciun fel de curiozitate 
autentică. Era o femeie care nu cunoștea plăcerea. Uneori mi- 
era milă de ea. De cele mai multe ori îmi venea s-o zgâlţăi de 
umeri și să-i strig: Deschide dracului ochii odată! 

Mama înjura rareori. Nu că ar fi fost vreo mironosiţă. Dacă 
scăpa vreo farfurie, sau se tăia, se putea întâmpla să o ia gura 
pe dinainte și să înjure, dar niciodată nu înjura ca să accentueze 
o idee. Era mândră de felul cum vorbea engleza, în mare parte 
învățată pe cont propriu prin bibliotecile din zonă. In acest caz, 
înjurătura ei a sunat ca o exteriorizare a unei izbucniri de furie, 
o străfulgerare de trăire intensă care ieșise la suprafaţă în 
cadrul relatării ei de altfel chibzuite. În încercarea de a restabili 
echilibrul, s-a repliat rapid în zona declaraţiilor presărate cu 
termeni juridici, ca și cum și-ar fi săpat tranșee care s-o apere 
împotriva suspiciunilor de nebunie. 

— Nu cred și nici nu am probe că Elise ar fi fost direct 
implicată în infracțiunile care s-au întâmplat. Cu toate acestea, 
convingerea mea este că știa de ele. Munca era cea care îi 
distrăgea atenţia, îi menținea mintea și trupul atât de ocupate, 
încât nu mai avea energia să pună indiciile cap la cap. 
Imaginează-ţi un înotător în ocean care nu îndrăznește să-și 
desprindă ochii de pe orizontul însorit pentru că sub el se întinde 
cel mai întunecos abis și curenţii reci îi șerpuiesc pe lângă 
glezne. A ales să trăiască o minciună, cu alte cuvinte a ales de 


VP - 54 


bună voie să fie oarbă. Eu n-aș fi acceptat așa ceva. Eu nu 
aveam de gând să ajung ca ea - ci să fac descoperirile de care 
ea n-a fost în stare. g 

Abia dacă am schimbat două vorbe cu Elise la petrecere. Imi 
arunca din când în când câte o privire. Dar nu a făcut niciun 
efort să-și împartă prietenele cu mine. În timp ce petrecerea se 
apropia de sfârșit, trebuia fie să accept că introducerea mea în 
societate fusese un eșec, fie să ripostez. 

Planul meu era să povestesc ceva palpitant. M-am hotărât la 
întâmplarea cu elanul. Mi se părea o alegere bună, pentru că 
era o poveste din zonă și pentru că eu interpretasem incidentul 
ca un semn că venirea noastră la fermă a fost un moment 
binecuvântat și poate că și alții ar fi interpretat-o în același fel. 
Am testat povestea pe un grup restrâns, din care făcea parte și 
jovialul primar. Mi-au spus că a fost remarcabilă. 

Mulțumită de cum a fost primită povestea, mă gândeam cărui 
grup să mă adresez în continuare. Atunci, Hakan s-a apropiat de 
mine și mi-a cerut să spun din nou povestea, ca s-o audă toată 
lumea. Vreun spion, probabil primarul cu două feţe, trebuie să-i 
fi transmis ce efect pozitiv a avut relatarea asta asupra atitudinii 
mele. Hakan a făcut semn să se facă liniște și m-a condus în 
mijlocul invitaţilor. Nu mă pricep să vorbesc în public. Mă 
intimidez când mă aflu în faţa multor oameni. Cu toate astea, 
miza era mare. Dacă-mi ieșea reprezentaţia, intrarea mea 
stângace ar fi fost dată uitării. Povestea asta avea potenţialul de 
a deveni definitorie pentru imaginea mea în ochii lor. 

Am tras adânc aer în piept. Am început să povestesc. Poate 
că aveam prea multe emoţii, am dat amănunte pe care aș fi 
putut să le omit, de pildă faptul că m-am dezbrăcat complet, 
imagine pe care nu era cazul s-o împărtășesc cu toată lumea, 
sau faptul că eram convinsă că după copaci se afla un voyeur 
periculos - lucru care m-a făcut să par paranoică. In general 
publicul meu a fost captivat de poveste, nu a căscat nimeni și 
nici nu și-a verificat telefonul. La sfârșitul povestirii, în loc de 
aplauze, Hakan a mărturisit că trăise toată viaţa în zonă și că nu 
văzuse niciodată un elan în râu. Probabil că mă înșelasem. Când 
m-am uitat la chipul lui, mi-am dat seama că acest om mă 
încurajase să povestesc întâmplarea în faţa tuturor doar cu 
scopul de a mă contrazice în public. Nu știu cât de probabil este 
să vezi un elan în râu. Poate că se întâmplă o dată la zece ani, 


VP - 55 


poate o dată la o sută de ani. Tot ce știu e asta - că mie mi s-a 
întâmplat. 

De îndată ce Hakan și-a exprimat îndoiala, toată lumea a 
trecut de partea lui. Primarul, care doar cu câteva minute 
înainte îmi declarase cât de remarcabilă i s-a părut întâmplarea, 
acum confirma că elanii nu ar veni atât de aproape. S-au 
formulat ipoteze care să explice faptul că m-am înșelat, păreri 
cum că ar fi fost din cauza luminii slabe, a umbrelor înșelătoare, 
și alte presupuneri puţin plauzibile despre felul în care o femeie 
își poate imagina că pe lângă ea înoată un elan uriaș când, de 
fapt, nu e nimic acolo în afară de niște lemne care plutesc pe 
râu. 

Stând deoparte de miezul petrecerii, nu eram sigură cât 
înţelesese Chris, pentru că discuţia avusese loc în suedeză. M- 
am îndreptat spre el căutându-i sprijinul. În loc să susţină sus și 
tare că nu sunt o mincinoasă, mi-a șuierat printre dinţi: 

— Mai tacă-ţi gura cu elanul ăla! 

Îmi trecuse cheful de luptă. 

Savurându-și victoria, Hakan m-a luat de după umăr cu un 
braţ împăciuitor. Mi-a promis să meargă cu mine prin păduri, 
unde puteam să vedem într-adevăr un elan. Voiam să-l întreb de 
ce se poartă atât de îngrozitor. Câștigase o bătălie neînsemnată. 
Dar greșea dacă avea impresia că mă poate intimida ca să plec 
de pe pământul meu. Răutatea dublată de viclenie nu avea să-l 
ajute să obţină ferma. 

Am fost tristă în ziua aceea, tristă că petrecerea nu a fost un 
succes, tristă că nu aveam niciun număr de telefon al vreunei 
prietene noi pe care s-o sun, tristă că nu am primit nici măcar o 
singură invitaţie la cafea la altcineva acasă. Voiam să mă duc 
acasă. 

Eram pe punctul de a-i spune lui Chris că plec, când am văzut 
o tânără care se îndrepta spre petrecere. Venea dinspre ferma 
lui Hakan și era îmbrăcată cu haine largi și nepretenţioase. Era 
fără îndoială una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am 
văzut vreodată, cu nimic mai prejos decât fotomodelele care 
bucură ochiul în revistele de modă, în reclamele la parfum sau 
la haine de colecţie. Când am văzut-o apropiindu-se de noi am 
uitat complet de Hakan. Mi s-a părut că mă holbez la fata asta și 
că s-ar cuveni să-mi maschez interesul. Când m-am uitat în jur, 
toată lumea se holba, fiecare bărbat și fiecare femeie de la 


VP - 56 


petrecere se întorsese spre ea, ca și cum ea ar fi oferit 
divertismentul din acea seară. Am început să mă simt 
stânjenită, de parcă luam parte la ceva supărător. Nu se purta 
nimeni necuviincios, dar prin minţile celor prezenţi treceau 
gânduri care nu-și aveau locul. 

Fata era foarte tânără - avea șaisprezece ani, după cum am 
descoperit mai târziu. Ai dreptate dacă ai presupus că toţi cei de 
la petrecere erau albi. Dar fata aceasta era de culoare, iar eu 
eram curioasă să văd cu cine o să vorbească, dar a trecut 
printre invitaţi fără să spună vreo vorbă nimănui, fără să-și ia 
nimic de mâncat sau de băut, și a mers mai departe, până la 
râu. Pe debarcaderul din lemn a început să se dezbrace, și-a 
desfăcut fermoarul de la bluza cu glugă și a dat-o jos, și-a scos 
pantalonii de trening și și-a aruncat șlapii din picioare. Sub 
hainele acelea largi nu avea decât un costum de baie, mai 
potrivit pentru scufundări în mări exotice decât pentru apele 
reci ca gheaţa ale Râului Elanului. Cu spatele la noi, a sărit cu 
graţie în apă și a dispărut într-o învolburare de bule. A ieșit la 
suprafață la câţiva metri depărtare și a început să înoate, fie 
neștiind că are spectatori, fie foarte conștientă de asta. 

Hakan nu-și putea ascunde furia. Reacţia lui m-a speriat. Avea 
încă brațul pe umărul meu. Avea mușchii încordați. Și-a luat 
brațul, pentru că-i trăda adevăratele trăiri, și și-a băgat mâinile 
în buzunare. L-am întrebat cine este tânăra și mi-a spus că o 
cheamă Mia. 

— E fiica mea. 

Mia călca apa, cu vârfurile degetelor de la mâini ieșite la 
suprafaţa apei, și ne analiza. Ochii i s-au oprit direct asupra mea 
și a lui Hakan. Sub privirea ei am simţit cea mai ciudată dorinţă, 
dorinţa să strig și să-i explic că nu sunt cu el, că nu-i sunt 
prietenă. Eram pe cont propriu - exact ca ea. 

În avion, în drum spre Londra, mi-a trecut prin minte că s-ar 
putea să crezi că am prejudecăți în privinţa adopţiei. Nu-i 
adevărat. Cu toate astea, mi se părea că e ceva în neregulă în 
ceea ce-i privește pe Hakan și pe Mia. Părerile mele nu au nicio 
legătură cu rasa, te rog să mă crezi. N-aș putea avea vreodată 
gânduri atât de urâte. Ilnima-mi spunea că e ceva în neregulă. 
Nu părea să fie adevărat că sunt tată și fiică, trăiesc în aceeași 
casă, mănâncă la aceeași masă, că el o alină în momente grele 
și că ea caută la el vorbe înțelepte. Recunosc că această 


VP - 57 


revelaţie m-a făcut să-l privesc altfel pe Hakan. ÎI catalogasem 
ca fiind un xenofob necioplit. Mă înșelasem. În mod evident, 
avea un caracter mai nuanţat. Concepţia lui despre identitatea 
suedeză nu se reducea la semne distinctive simpliste precum 
părul blond sau ochii albaștri. Depindea și de protecţie. În ochii 
lui Hakan, renunțasem la naționalitatea mea și intrasem sub 
protecția unui soț englez. Mia fusese naturalizată prin faptul că 
o alesese Hakan. Simţul proprietăţii înseamnă totul pentru omul 
ăsta. Instinctul meu, chiar din acea primă zi, a fost că fata se 
află într-un pericol foarte mare. 
e 

O tânără care înoată în râu într-o zi de vară nu mi se părea 
nici pe departe că ar fi în pericol. Mi-am asumat riscul și am 
întrebat-o: 

— De ce era fata în pericol? 

Întrebarea a iritat-o pe mama. 

— Cred că n-ai ascultat cum trebuie. Ți-am spus că Mia era 
privită cu o dorinţă nedisimulată. Poate că nu ai conștientizat 
niciodată asta, dar e periculos să fii dorit, să fii acel gând care 
distrage atenţia cuiva, preocuparea care-l stârnește. Nimic nu e 
mai primejdios decât asta. 

Gândește-te cum s-a purtat Mia. A ieșit din râu, fără să 
privească pe nimeni de la petrecere, deși ea era urmărită de 
privirile lor. Acestea nu sunt niște gesturi firești. S-a îmbrăcat 
fără să se usuce și apoi a trecut din nou prin mijlocul mulţimii, 
cu capul sus - fără să se atingă de mâncare sau băutură, fără să 
spună vreo vorbă -, și s-a întors în casă. Refuz să ascult pe 
oricine îmi spune că asta n-a însemnat nimic. Cum de sunt atât 
de sigură? Am revăzut-o cu o săptămână mai târziu, când 
lucram în grădina de legume. Nu știu unde era Chris în ziua 
aceea. Dăruirea cu care se ocupa de fermă se manifesta în 
salturi. Uneori muncea de dimineaţă până seara, alteori 
dispărea timp de mai multe ore. În orice caz, nu era cu mine 
când am auzit zgomot, am ridicat privirea și am văzut-o pe Mia 
care venea cu bicicleta pe șosea. Făcea mișcări dezordonate, 
aproape necontrolate, și pedala cu o viteză ameţitoare, de parcă 
ar fi fost urmărită. Când a trecut prin dreptul porţii, i-am văzut 
chipul. Se vedea că a plâns. Mi-am lăsat uneltele și am alergat 
până la șosea, temându-mă că o să se accidenteze. Doar bunul 


VP - 58 


Dumnezeu a ajutat-o să nu cadă de pe bicicletă, a virat cu greu 
la stânga și s-a făcut nevăzută. 

N-aș fi putut să lucrez în continuare ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, așa că am abandonat grădina de legume, m- 
am dus în grabă să-mi iau bicicleta din șopron și am pornit în 
căutarea ei. Am presupus că se duce în oraș pe aleea retrasă 
pentru cicliști care urmează cursul Râului Elanului. Trece printre 
copaci, pe lângă jgheabul în trepte pentru mi- graţia peștilor, și 
duce până în Falkenberg. 

Păcat că nu ai fost niciodată în vizită, pentru că nu e acum 
momentul să descriu Falkenberg, un orășel cochet de pe litoral, 
când adevărata problemă este starea de spirit a Miei și încerc să 
subliniez existenţa pericolului mai degrabă decât să descriu 
căsuțele vechi din lemn, vopsite în galben pal, și podurile de 
piatră. E suficient să spun că, înainte de a se vărsa în mare, râul 
se lărgește și pe malurile lui se află cele mai renumite hoteluri, 
restaurante și magazine. Acolo a coborât Mia de pe bicicletă și a 
mers mai departe pe jos, adâncită în gânduri, prin grădina 
publică impecabil îngrijită. M-am dat și eu jos de pe bicicletă și 
am mers după ea până la strada principală cu magazine, unde 
am pus la cale o întâlnire care să pară întâmplătoare. Efectul 
combinat al apariţiei mele bruște și al hainelor murdare, pline 
de pământ din grădină, nu avea cum să fie unul impresionant. 
Nu credeam că Mia îmi va adresa mai mult de un salut politicos. 
Fie și-așa: aveam să mă asigur că e bine și apoi să mă întorc 
acasă. Imi amintesc că purta șlapi roz. Părea atât de veselă și 
frumoasă, încât era greu de crezut că plânsese. Nu a trecut pe 
lângă mine fără să se oprească. Imi știa numele și știa că sunt 
din Londra. Probabil că Hakan îi vorbise despre mine. Unii copii 
preiau automat ideile părinţilor. Dar nu și Mia, nu-mi arăta 
niciun fel de ostilitate. Simţindu-mă încurajată, am invitat-o să 
bem o cafea la cafeneaua Ritz, aflată pe promenadă. În ciuda 
denumirii, avea prețuri rezonabile și un separeu unde puteam 
sta de vorbă. Spre surprinderea mea, a acceptat. 

Cafeneaua este cu autoservire și am ales o felie de Princess 
Torta, cu un strat gros de cremă sub o glazură subțire din 
marțipan, de un verde intens. Am luat două furculițe ca să 
putem mânca amândouă, o cană de cafea și, pentru Mia, o cola 
dietetică. Când m-am dus să plătesc mi-am dat seama că 
plecasem de la fermă în așa mare grabă, încât uitasem să-mi 


VP - 59 


iau bani la mine. Am fost nevoită s-o întreb de femeia de la casă 
dacă pot să plătesc altă dată. Proprietara cafenelei nu a fost 
nesuferită. Doar mi-a spus că nu știe sigur cine sunt, așa că Mia 
a garantat pentru mine. Fiind fiica lui Hakan, cuvântul ei avea 
greutate și femeia ne-a făcut semn să trecem, cu prăjitura, 
cafeaua și cola luate pe datorie. Mi-am cerut scuze și am promis 
să revin în aceeași zi, mai pe seară, pentru că nu-mi doream să 
rămân mai mult decât era cazul cu datorii, mai ales că exact 
ăsta fusese motivul mutării noastre în Suedia - ca să nu mai 
facem niciodată datorii. 

In timp ce mâncam amândouă din prăjitură, eu am vorbit 
mult. Mia asculta captivată când povesteam despre viața mea, 
dar era precaută când vorbea despre viaţa ei în Suedia. Asta era 
ceva neobișnuit, m-am gândit, de obicei adolescenţii preferă să 
vorbească despre ei înșiși. Nu am văzut la ea niciun pic de 
înfumurare, în ciuda frumuseţii ei excepţionale. Spre sfârșitul 
conversaţiei m-a întrebat dacă am făcut cunoștință cu toţi 
vecinii, inclusiv cu Ulf, pustnicul de pe câmp. Nu auzisem 
niciodată de Ulf. Mia mi-a explicat că fusese cândva fermier, dar 
acum nu mai era. Acum nu mai ieșea niciodată de pe 
proprietatea lui. Hakan avea pământul lui în arendă. O dată pe 
săptămână el îi ducea tot ce-i trebuia ca să supravieţuiască. 
După ce mi-a oferit această ultimă informaţie, s-a ridicat și mi-a 
spus la revedere, mulțumindu-mi politicos pentru prăjitură și 
cola. 

In timp ce Mia pleca am observat că femeia de la casă ne 
urmărea cu privirea. Avea prins de ureche un microfon. Sunt 
foarte convinsă că vorbea cu Hakan, să-i spună că tocmai 
băusem o cafea cu Mia. Poţi să-ți dai întotdeauna seama din 
privirea cuiva dacă vorbește despre tine. 

Am întrebat: 

— Chiar așa? Poţi să-ţi dai seama întotdeauna? 

Răspunsul mamei a fost plin de emfază: 

— Da. 

Ca o mașină care gonește și trece peste o denivelare, cu roţile 
ridicându-i-se doar puţin de pe șosea, s-a întors la povestirea ei, 
fără să mai ofere vreun amănunt suplimentar. 

— Am repetat cuvintele Miei în minte și mi s-au părut un mod 
straniu de a încheia o conversaţie. Faptul că pomenise de 
pustnic era un mesaj încifrat că ar trebui să-i fac acestui om o 


VP - 60 


vizită. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai convinsă 
ca asta fusese intenția Miei. Nu aveam de gând să mai aştept. 
Aveam să-l vizitez imediat. 

În loc să mă întorc acasă, am mers cu bicicleta pe șosea în 
sus, am trecut de ferma mea și de a lui Hakan. După câteva 
minute, am văzut casa pe care o descrisese Mia, izolată în 
mijlocul câmpiei, ca un animal fără adăpost. Era greu să-mi 
imaginez că locuia cineva acolo, pentru că era atât de 
dărăpănată și neîngrijită. Aleea de la intrare era total diferită de 
intrarea perfect întreţinută către ferma lui Hakan. Bălăriile până 
la brâu ieșeau dintre pietrele desprinse. Câmpurile de pe o parte 
și de pe cealaltă aproape se uneau, terenul arabil înghițea 
aleea. Unelte agricole abandonate stăteau răzlețe pe calea de 
acces, stranii și jalnice, ca niște rămășițe ale unui teren agricol 
de luptă antic. Erau și urmele unui hambar demolat. Se vedeau 
conturul și resturile fundaţiei. 

Am coborât de pe bicicletă. Cu fiecare pas pe care-l făceam 
îmi spuneam că nu e cazul să verific dacă mă urmărește Hakan. 
Aproape că ajunsesem la casă când am început să șovăi - nu 
mai eram la fel de sigură. M-am întors, doar ca să mă asigur că 
îmi fac griji degeaba. Era acolo, cu tractorul lui uriaș la orizont, 
profilat pe cerul cenușiu. Deși nu-i distingeam chipul de la 
asemenea distanță, nu aveam nicio îndoială că era Hakan - 
stăpânul acestui ţinut, pe tronul lui din tractor, stând în cabină 
aplecat peste volan. O parte din mine voia să fug, să plec și să 
nu mă mai întorc niciodată, și îl uram pentru că mă făcea să mă 
simt atât de lașă. 

În timp ce băteam la ușa pustnicului, nu știam la ce să mă 
aștept, poate la un interior sumbru cu pânze de păianjen și 
muște moarte. Nu mă așteptam la un uriaș blând, încadrat de 
un hol curat și îngrijit. ÎI chema Ulf Lund, un bărbat cu puterea și 
dimensiunile lui Hakan, dar cuprins de tristețe, cu o voce atât de 
slabă încât trebuia să fac eforturi ca să-l aud. M-am prezentat și 
i-am explicat că sunt nou venită în zonă și că speram să 
devenim prieteni. M-a invitat înăuntru, s-a dat înapoi să-mi facă 
loc să intru și m-a condus până la bucătărie. Am observat că 
părea să prefere lumina lumânărilor celei electrice. Casa lui 
avea ceva din solemnitatea unei biserici. Mi-a oferit cafea și a 
scos din congelator un rulou cu scorţişoară, l-a băgat la cuptorul 
cu microunde și și-a cerut scuze că va dura un pic până se 


VP - 61 


decongelează. Părea mulțumit să stea față în față cu mine în 
tăcere, în timp ce ruloul se încălzea în cuptor. Mi-am adunat 
curajul și l-am întrebat dacă e căsătorit, deși știam foarte bine 
că trăiește singur. Mi-a spus că soţia lui a murit. Nu a vrut să-mi 
spună cum. Nu a vrut să-mi spună nici măcar cum o chema. 

Cafeaua pe care mi-a servit-o a fost cea mai tare pe care am 
băut-o vreodată și atât de amară, încât a trebuit s-o îndulcesc. 
Zahărul brun din zaharniţa lui se întărise. A trebuit să înfig 
lingurita în suprafaţa tare și mi-am dat seama că nu-l mai vizita 
nimeni. Mi-a oferit îndatoritor ruloul pe o farfurie, iar eu i-am 
multumit din inimă, deși mijlocul nu se dezghețase de tot. Am 
mâncat, zâmbind în timp ce înghiţeam un bulgăre de aluat rece, 
dulce și cu mirodenii. 

După aceea, pe când stăteam în hol și-mi puneam pantofii, 
am studiat locul și am fost surprinsă să constat două lucruri. Nu 
era niciun trol, niciuna dintre figurinele cioplite de Hakan. În 
schimb, pereţii erau plini de citate din Biblie înrămate, citate 
brodate pe pânză, fiecare decorat cu scene biblice, faraoni și 
profeţi brodaţi, Grădina Edenului cu fir colorat, despărţirea Mării 
Roșii cu fir colorat, un tufiș în flăcări cu fir colorat și așa mai 
departe. L-am întrebat dacă el a făcut toate astea. Ulf a clătinat 
din cap în semn că nu: erau opera soţiei lui. Trebuie să fi fost 
mai bine de o sută, de la podea până sus la tavan, printre care 
și asta... 

Mama a scos din geantă un citat biblic brodat, rulat și legat cu 
o frânghie aspră. L-a desfăcut în faţa mea, ca să pot studia 
textul brodat cu fir negru subţire. Avea marginile arse și o parte 
din fir deteriorată din cauza focului. 

— E ars pentru că doar acum câteva zile Chris l-a aruncat în 
sobă și a ţipat la mine că nu înseamnă nimic și... m-a întrebat: 
„Te rog, te rog, te rog, aș putea să-l las să ardă dracului, pur și 
simplu?” 

Reacţia mea a fost să înșfac un vătrai și să-l scot din flăcări, 
pe jumătate arzând, în timp ce Chris se năpustise asupra mea și 
încerca să mi-l ia din nou, așa că am fost nevoită să mă retrag în 
living, fluturând bucata de material care încă ardea, de parcă 
mă apăram în faţa unui lup care mă ataca. A fost prima oară 
când mi-a spus în față că sunt nebună, pentru că sunt sigură că 
pe la spatele meu spunea deja asta. Dar nu e o nebunie să 
salvezi din foc o probă, mai ales când e vorba despre o dovadă 


VP - 62 


că era ceva putred chiar în inima acestei comunități, așa că nu, 
n-aveam de gând „s-o las să ardă dracului”, pur și simplu. 

Mama a subliniat în mod special că această ieșire i-a aparţinut 
tatei. Reţinuse reacţia mea la exclamaţia ei - „Deschide dracului 
ochii odată!” - observând cu atenţie surprinderea mea. Asta m-a 
făcut să-mi aduc aminte de registrul ei meticulos scris, cu 
cerneală neagră pe o parte și cerneală roșie pe partea cealaltă. 
Fusese înscris un punct împotriva ei și voia să egaleze scorul. 
Era din ce în ce mai evident că felul în care-i ascultam povestea 
schimba povestea însăși, iar eu mi-am reconfirmat intenţia de a 
mă menţine pe un front neutru și de a trăda foarte puţin din 
ceea ce cred. 

— Acest citat din Biblie este diferit de celelalte din hol. Pânza 
nu este împodobită, de aceea mi-a atras atenţia. Pe când 
celelalte erau înconjurate de ilustraţii biblice oarecum comice, 
acesta este un text simplu. Ulf mi-a spus că soția lui lucra la el 
atunci când a murit. Lipsesc câteva cuvinte, care au ars. Să-ţi 
traduc. 


„Căci-lupta-mea-este-impotriva-trupului-și-a- 
sângelui-impotriva-începătoriilor-împotriva-stăpâniilor- 
împotriva-stăpânitorilor-întunericului-acestui-veac- 
împotriva-duhurilor- răutății-care-sunt-pe-pământ.” 


Era brodată și sursa exactă. Poţi să citeşti aici - Efeseni, 
Capitolul 6, Versetul 12. În copilărie citeam din Biblie în fiecare 
zi. Părinţii mei erau enoriași importanţi la biserica din parohie, 
mai ales mama. Mergeam la orele de religie de duminică. Imi 
plăceau orele de Biblie. Eram evlavioasă. O să ţi se pară o 
noutate, pentru că acum nu mai merg la biserică decât de 
Crăciun și de Paște, dar biserica era un mod de viaţă la țară. Cu 
această ocazie cunoștințele mele nu m-au ajutat. Nu-mi 
aminteam Epistola către Efeseni. Ştiam că este din Noul 
Testament. Majoritatea covârșitoare a celorlalte citate de pe 
perete erau scene cunoscute din Vechiul Testament, iar eu eram 
curioasă de ce schimbase soţia lui macazul în ultimele ei zile de 
viaţă și alesese un pasaj necunoscut. 

Încet-încet, mi s-a înfiripat în minte întrebarea cum de 
ajunsese acest citat brodat pe pânză - cândva înrămat și expus 
pe un perete - în posesia mamei mele. Nu-mi venea să cred că 


VP - 63 


pustnicul ar fi dat de bună voie un obiect atât de preţios precum 
broderia la care lucra soţia lui când a murit: 

— Mamă, ai furat-o? 

— Da, am furat-o, dar nu de la Ulf, ci de la cineva care a furat- 
o de la el, cineva care era conștient de importanța ei. Nu vreau 
să vorbesc despre asta deocamdată. Trebuie să mă lași să 
respect cronologia, altfel o s-o luăm pe sărite și am să ajung să- 
ți povestesc ce s-a întâmplat în august înainte de a termina luna 
mai. 

Când am ajuns înapoi la fermă, primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să caut Biblia mea suedeză veche de cincizeci de ani 
pe care mi-a făcut-o cadou tata, cu dedicaţia scrisă de el, cu 
scrisul lui frumos, de modă veche - întotdeauna scria cu stiloul. 
Am căutat Efeseni, Capitolul 6, Versetul 12, pe care l-am 
memorat acum. 

Ascultă din nou versiunea brodată de ea! 


„Căci-lupta-mea-este-impotriva-trupului-și-a- 
sângelui-impotriva-începătoriilor-împotriva-stăpâniilor- 
împotriva-stăpânitorilor-întunericului-acestui-veac- 
împotriva-duhurilor-răutății-care-sunt-pe-pământ.” 


Acum ascultă versiunea corectă din Biblie. Am să accentuez 
cuvintele care diferă. 


„Căci-lupta-NOASTRĂ-NU-este-impotriva-trupului-și- 
a-sângelui-ci-impotriva-incepătoriilor-impotriva- 
stăpâniilor-impotriva-stăpânitorilor-intunericului- 
acestui-veac-impotriva-duhurilor-răutății-care-sunt-În- 
văzduhuri'-NU-pe-pământ.” 


Soţia lui a schimbat citatul! A brodat propria ei versiune în așa 
fel încât acum scria că lupta noastră este împotriva trupului și a 
sângelui și a luat duhurile răutăţii și le-a plasat nu în văzduhuri, 
ci pe pământ. Pe pământ! Ce demonstrează asta? Era un mesaj, 
nu o greșeală. Cum putea această biată femeie să se asigure că 


1 Traducere citată din Biblia tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Teoctist, 
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe 
Române, București, 1991- Epistola către efeseni a Sfântului Apostol Pavel 6:12, 
p.1332. 


VP - 64 


mesajul va supravieţui, că nu va fi distrus după moartea ei? L-a 
expus pe perete - amestecat cu celelalte citate, un mesaj către 
cei care eram atenţi, un mesaj, nu o greșeală, un mesaj! 

Eram nerăbdătoare să-i împărtășesc lui Chris descoperirea, 
așa că am ieșit în fugă din casă și l-am strigat. N-am primit 
niciun răspuns. Mă întrebam unde ar putea fi, și atunci am 
observat niște pete roșii pe pietrișul de pe alee. Era sânge. 
Petele nu se uscaseră. Erau recente. Sângele era proaspăt. 
Temându-mă ca nu cumva Chris să fie rănit, m-am luat după 
urme până la pivniţa de piatră a casei. Dâra de picături continua 
pe sub ușă, așa că am pus mâna pe clanţă și am dat ușa de 
perete ca să descopăr, atârnat într-un cârlig, un porc tăiat, un 
animal întreg tăiat în două și deschis ca o carte, care se legăna 
înainte și înapoi - un fluture cu carcase însângerate în loc de 
aripi. 

Nu am ţipat. Am crescut la ţară și am văzut multe animale 
tăiate. Dacă tremuram și eram palidă, asta nu se întâmpla 
pentru că aș fi fost șocată de imaginea unui animal mort, ci de 
semnificaţia din spatele acestui porc măcelărit. 

Era o ameninţare! 

Recunosc, pe de o parte, că Hakan pur și simplu își respecta 
partea lui din învoială. În schimbul faptului că-l lăsam să se 
folosească de pământul nostru, îi cerusem carne de porc. 
Corect. Dar mă așteptasem la niște cârnaţi și la niște bucăţi de 
șuncă, nu la un porc întreg. Da, era o afacere bună, pentru că 
era multă carne pe carcasa asta, dar de ce s-o aducă în 
momentul ăla, de ce trebuia livrată în timp ce eu stăteam de 
vorbă cu pustnicul? Nu ţi se pare ciudată sincronizarea? 
Gândește-te la succesiunea întâmplărilor: succesiunea e totul. 

Mai întâi, Hakan a primit un telefon de la femeia de la 
cafenea, care i-a spus că eu port o discuţie cu fiica lui. 

Apoi a văzut că-l vizitez pe pustnicul de pe câmpie, lucru pe 
care l-a pus pe seama conversaţiei cu Mia. Ce face în 
continuare? 

Alege o carcasă de porc, sau taie chiar el un porc, era 
proaspăt tăiat pentru că-i picura sângele, și vine până la noi la 
fermă, lasă o dâră de sânge la noi pe alee și o agaţă într-un 
cârlig, nu ca să respecte un contract, ci ca să-mi dea de înţeles 
să stau în banca mea, să nu mai pun întrebări, să-mi văd de 
treabă. 


VP - 65 


Chris, trebuie să spun asta, susţine că incidentul cu porcul 
tăiat nu s-a întâmplat când m-am întors din vizita la pustnicul de 
pe câmpie, ci că s-ar fi întâmplat în cu totul altă zi și că eu am 
combinat două întâmplări total diferite în mintea mea, făcând 
legături între amintiri care n-aveau nicio legătură între ele. Vrea 
să arunce îndoiala asupra acestei succesiuni provocatoare, 
tocmai pentru că succesiunea în sine este atât de grăitoare. 

Amenințarea lui Hakan a avut exact efectul opus celui dorit. 
M-a făcut să fiu și mai hotărâtă să aflu ce se petrece. Eram 
convinsă că Mia vrea să vorbească. Nu știam despre ce vrea să 
vorbească. Nici măcar nu-mi închipuiam. Dar trebuia să vorbesc 
cu ea din nou, mai bine mai devreme decât mai târziu. Vânam 
ocazii să fac asta, dar până la urmă m-a găsit Mia pe mine. 

Mama mi-a dat un fluturaș-invitaţie la o seară de dans în 
hambar. 

— Serile acestea de dans erau organizate lunar într-un 
hambar comunal, echivalentul unei primării de la oraș, situat pe 
șosea, la scurtă distanţă. Se adresează bărbaţilor și femeilor de 
o anumită vârstă, oamenilor cărora puţin le pasă de ce ar putea 
fi considerat la modă. Biletele sunt scumpe, o sută cincizeci de 
coroane de persoană, cam cincisprezece lire. Pentru că locuiam 
atât de aproape de locul respectiv și se auzea muzica de la noi, 
am primit bilete gratuite, în compensație. Eu și Chris ne-am 
hotărât să mergem. După nereușita petrecerii de la grătar, 
începuse să ne fie dor de viaţa socială dinamică dintr-un mare 
oraș. Petrecerea nu ne crease un cerc de prieteni. Nu 
primiserăm nicio invitaţie. Nu era nicio persoană la care să pot 
apela. 

Dar mai exista un motiv pentru care eu și Chris ne-am hotărât 
să mergem. Înainte să ne mutăm în Suedia nu mai avuserăm 
relaţii intime de câţiva ani. 

Faptul că am rămas rigid și nefiresc de impasibil îmi trăda 
stânjeneala tot atât de rău ca și când aș fi căscat gura de uluire. 
Nu era vorba despre subiectul legat de sex - ci despre 
sinceritatea debordantă a mamei. Nu-i puteam face faţă, nu 
încă, nu chiar acum. Mama a văzut dincolo de figura mea 
inexpresivă. Cu toate acestea, fără să aibă informaţiile corecte, 
a confundat stânjeneala mea cu o simplă reacţie imatură. 


VP - 66 


— Poate să fie jenant pentru tine, dar ca să înţelegi ce s-a 
întâmplat în Suedia trebuie să cunoști fiecare detaliu, chiar și pe 
cele dificile, mai ales pe cele foarte dificile. 

După prăbușirea situaţiei noastre financiare mi-am pierdut 
interesul pentru sex. În ceea ce privește sexul, foarte multe 
depind de încredere și de starea de bine, nu doar unul faţă de 
celălalt, ci și în raport cu propria viață, în general. Multe cupluri 
se luptă să menţină relaţiile sexuale pe parcursul unei căsnicii 
îndelungate. Chris și cu mine fuseserăm norocoși. El era un 
tânăr britanic chipeș, cu părul negru, care ura ideea de 
autoritate, iar eu eram o tânără suedeză frumoasă și blondă, 
care nu mai cunoscuse niciodată vreo persoană cu un asemenea 
spirit anarhic. Eram suflete pierdute care ne regăseam când 
eram împreună. Pentru noi sexul a devenit o consfinţire a 
faptului că eram o echipă, noi doi împotriva tuturor celorlalţi. 
Atâta timp cât ne aveam unul pe celălalt nu aveam nevoie de 
nimeni altcineva. 

Lucrurile au început să scârţâie când am cumpărat 
apartamentele alea. Chris a avut încredere în mine, voia să se 
retragă - muncise din greu toată viața, era gata să se mai și 
relaxeze. A acceptat bucuros deciziile mele. A început să 
meargă la pescuit mai des, petrecea ore întregi planificând 
vacanțe în străinătate, citind ghiduri de călătorie, dorindu-și să 
viziteze locurile pe care nu le mai văzuserăm. Nu avusese 
niciodată de-a face cu băncile sau cu agenţiile imobiliare. Când 
s-a prăbușit piața a rămas acasă, neajutorat și mut, în timp ce 
eu încercam să găsesc soluţii pentru problema investiţiilor 
noastre. Nu mai eram o echipă. Eram singură. Și el era singur. 
Am început să mă culc devreme ca să mă pot trezi devreme. El 
se culca târziu și se trezea târziu. Vieţile noastre nu se mai 
sincronizau. Una dintre ambițiile noastre legate de Suedia era să 
ne recuperăm ritmul, atât camaraderia, cât și pasiunea, să 
redescoperim sexul ca și cum ar fi fost o comoară arheologică 
îngropată sub praful și molozul a patru ani îngrozitori. 

Pe drumul cu feribotul spre Suedia, la lumina stelelor, eu și 
Chris ne-am sărutat, nu a fost un sărut pe obraz, nu sărutul 
emoţionat al unor tineri îndrăgostiți, ci sărutul unor îndrăgostiţi 
care se cunosc mult prea bine și care se tem că s-ar putea să nu 
mai fie vreodată capabili de aceeași pasiune pe care o aveau 
cândva. Nu doar ne-am sărutat: am făcut sex, într-un loc public, 


VP - 67 


pe puntea de sus, într-un colţișor ascuns, după o barcă de 
salvare, pe un feribot în mijlocul Canalului Mânecii. Mi-era 
teamă, puteam fi surprinși, dar atunci când Chris mi-a făcut 
avansuri, m-am gândit că mă pune la încercare. Vedeam că se 
așteaptă să spun nu, să inventez vreo scuză, să-mi fac griji, așa 
că am acceptat, mai mult decât orice ca un simbol al schimbării, 
ca să-i dau de înţeles că lucrurile aveau să se schimbe între noi 
- că aveam să fim din nou o echipă indestructibilă. 

Mai târziu, în timp ce stăteam la prora navei, așteptând să 
răsară soarele și să vedem uscatul pentru prima oară, credeam 
cu sinceritate că venise vremea noastră - cea mai mare 
aventură a noastră, dar în același timp, eram realistă, și ultima 
noastră aventură împreună. Așa că avea să ne iasă de minune, 
pentru că era timpul să avem și noi parte de mulțumire. Toată 
lumea merită o porţie de fericire, sună sentimental, fericirea nu 
este un drept al omului, dar ar trebui să fie. 

Cu stresul de la fermă, contaminarea puțului, problemele cu 
Hakan, erau mai multe lucruri care ne distrăgeau atenţia, dar 
asemenea lucruri existaseră dintotdeauna. Eu și Chris am făcut 
o învoială să fim disciplinaţi, să planificăm sexul - să facem 
programări pe care să nu le putem anula. Nu trebuia să 
acceptăm scuze. Aveam de gând să folosim asemenea ocazii 
precum seara de dans ca să ne introducă în atmosferă. 

In seara aceea am purtat o rochie roz pal care trebuie să fi 
avut treizeci de ani, păstrată de pe vremea când eu și Chris 
mergeam să dansăm în cluburile din Londra. Chris era îmbrăcat 
cu o cămașă de mătase deschisă la culoare, nu atât de veche 
precum rochia mea, dar faptul că se îmbrăcase cu orice altceva 
decât o pereche de blugi și un pulover era un semn bun. Nu 
aveam niciun parfum și nici nu ne permiteam să cumpărăm unul 
nou, așa că mi-am făcut singură unul zdrobind ace de pin din 
pădure, care lăsau un ulei cu miros puternic, și m-am dat cu el 
după urechi. 

Am plecat de la fermă ţinându-ne de mână, am mers pe șosea 
printre câmpiile întunecate, pe unde în mod obișnuit era atâta 
liniște, dar în seara aceea ne-am luat după sunetul muzicii. Am 
ajuns târziu și nu vedeam înăuntru, pentru că hambarul n-avea 
nici măcar o fereastră. Deasupra ușii era prinsă o instalaţie cu 
beculețe portocalii slabe și pline de molii uriașe care marca 
intrarea, o ușă glisantă enormă, din lemn masiv. Chris a fost 


VP - 68 


nevoit s-o apuce cu amândouă mâinile ca s-o deschidă și ne-am 
trezit acolo, ca niște călători din alte timpuri care ajung la un 
han de ţară ticsit, în căutarea unui adăpost în calea furtunii. 

Înăuntru mirosea a distracţie: alcool și transpiraţie. Erau atât 
de mulţi oameni care dansau, încât toată podeaua se zguduia și 
paharele de pe mese zdrăngăneau. Nimeni nu s-a oprit să se 
holbeze la noi: erau prea prinși cu dansul. Formaţia era pe scenă 
- cinci bărbaţi în costume negre ieftine, cu cravate negre 
înguste și ochelari negri, o formaţie care le aducea un omagiu 
celor de la Blues Brothers. Oricât de ridicol ar fi arătat pentru 
niște priviri răutăcioase, cântau chiar bine și erau hotărâți să ne 
facă să ne distrăm de minune. Cei care voiau doar să asculte 
muzica stăteau în spate, la mese, și se înfruptau din mâncarea 
pe care și-o aduseseră, dar mai ales beau. Nu era niciun bar de 
unde să-ţi cumperi de băut, pentru că localul nu avea autorizaţie 
să vândă alcool, așa că trebuia să-ţi aduci singur. Asta ne-a luat 
prin surprindere pe mine și pe Chris, pentru că nu ne 
aduseserăm nimic și abia așteptam să bem ceva. N-a fost nicio 
problemă. În doar câteva minute ceilalţi ne-au oferit pe săturate 
- șnaps dintr-un termos uriaș amestecat cu cafea neagră, pe 
care ni-l serveau făcându-ne cu ochiul complice, de parcă am fi 
fost într-un bar care vinde alcool pe vremea prohibiţiei și, 
Doamne, ce tare era, cofeină și zahăr și alcool, și în scurt timp 
m-am îmbătat. 

Hakan nu era proprietarul barului, nici nu avea vreo legătură 
cu organizarea acestei seri de dans. Mă asigurasem de asta din 
cursul săptămânii. După ce i-am mulţumit frumos pentru 
livrarea porcului, fără să dau vreun semn de tulburare sau 
neplăcere, l-am întrebat dacă-i place să danseze. A pufnit 
dispreţuitor și mi-a spus că în niciun caz. Puteam să stau 
liniștită. Nu avea să apară. După câteva pahare de lichior de 
mure și cafea am început să râd din ce în ce mai tare, până 
când nici măcar eu nu mai știam de ce râd. Toată lumea părea 
să râdă mai mult decât să vorbească. Oamenii erau acolo cu un 
singur scop - să se distreze. Erau din toată regiunea. Spre 
deosebire de politica locală respectată la petrecerea de la 
grătar, grupul acesta eterogen accepta pe oricine avea aceeași 
dispoziţie, pe oricine voia să danseze. Aici nimeni nu era tratat 
ca un străin. 


VP - 69 


După câteva pahare, eu și Chris ne-am dus pe ringul de dans. 
Ori de câte ori se oprea muzica, simţeam un fâlfâit plăcut prin 
cap și toată lumea din jurul meu se simțea la fel, își trăgeau 
răsuflarea și în același timp luau în braţe pe oricine se nimerea 
să fie în preajmă. Pe ringul de dans toată lumea avea dreptul să 
sărute pe oricine. Atunci am văzut-o pe Mia la ușă. Nu știu de 
cât timp era în hambar. Stătea sprijinită de peretele negru, 
îmbrăcată cu niște blugi scurți, franjuraţi, și o cămașă albă. Era 
singura tânără de acolo, singura femeie sub douăzeci de ani. Era 
singură. Nu-l vedeam pe Hakan, nici pe soţia lui, nici pe prietenii 
lor. În ciuda faptului că purtaserăm o conversaţie lungă, mă 
simțeam intimidată. Până la urmă a venit ea la noi, l-a bătut pe 
Chris pe umăr și l-a întrebat dacă-i acordă următorul dans. 
Evident că am crezut că vrea să danseze cu Chris, ei doi 
împreună, așa că am zâmbit și i-am zis să danseze, iar eu m-am 
retras spre mesele din spate. Dar Mia a făcut semn din cap că 
nu și a spus că de fapt cu mine vrea să danseze! Chris a râs șia 
zis că-i o idee excelentă - iar el o să meargă afară să fumeze. 

A început să cânte formaţia. Melodia era ritmată, cea mai 
ritmată pe care o cântaseră până atunci, iar noi dansam - eu și 
Mia. Eram beată și mă întrebam dacă Mia venise acolo ca să 
vorbească cu mine. Ca să-mi verific ipoteza, am întrebat-o dacă 
vine des la astfel de ocazii, iar ea a făcut semn din cap că nu și 
mi-a spus că e prima dată când vine. În momentul acela am 
întrebat-o dacă se simte bine. Stăpânirea și siguranţa ei de sine 
au dispărut și deodată a părut mică și pierdută. Am simţit cum 
mă apasă cu degetele pe spate - așa... 

Mama m-a ridicat de pe scaun și m-a dus în mijlocul 
sufrageriei, ca și cum am fi fost parteneri de dans. Și-a pus 
mâinile pe spatele meu, ca să recreeze scena. 

— Am dansat în continuare, dar nu mi-a mai spus nimic. Când 
s-a terminat muzica, Mia mi-a dat drumul. S-a întors spre 
formaţie și a început să fluiere și să bată zgomotos din palme, 
arătându-și entuziasmată aprecierea, și nu s-a mai oprit decât 
ca să-și dea părul după ureche. 

Oamenii se uitau la noi. 

Fără să-i spun vreo vorbă Miei, m-am întors la mesele din 
spatele hambarului și am lăsat-o acolo, fluierând și aplaudând. 
Chris ţinea un pahar plin de șnaps la gură, doar îl ţinea așa, 
sprijinit de buza de jos, fără să bea din el. Mă privea ciudat, de 


VP - 70 


parcă m-aș fi purtat necuviincios. Mi-am pus un pahar, l-am 
ridicat și l-am băut până la fund, apoi m-am întors spre ringul de 
dans. Mia dispăruse. Ușile enorme erau deschise. Molii uriașe 
intrau în local cu fâlfâit de aripi. 

e 

Mama s-a desprins din poziția de dans și s-a dus la fereastră. 
Preţ de câteva clipe a părut că a uitat de mine. A căzut pe 
gânduri pentru prima dată și abia când am pus mâna pe umărul 
ei și-a continuat povestirea, la început vorbind mai rar, apoi 
grăbind ritmul, recăpătându-şi însuflețirea. 

— Am mai dansat cu Chris câteva melodii. Mie nu-mi mai 
făcea la fel de multă plăcere. Nu-mi mai stătea mintea la asta. 
Alcoolul nu mă făcea să mă simt fericită. Mă făcea să mă simt 
obosită. Nu am mai stat mult și am pornit cu Chris spre casă. 
Cât despre sex, am încercat. Speram ca totul să fie așa cum își 
dorea el. Dar până atunci nu mi se mai păruse niciodată a fi un 
efort. Chris mi-a propus să fumez o ţigară, ca să mă relaxez. A 
început să ruleze un joint. Nu mă deranja ideea. Nu mai 
fumasem marijuana de mulţi ani. Poate m-ar fi ajutat. In orice 
caz, era o noapte de distracţie. Așa că l-am așteptat să termine 
și am tras un fum, numărând clipele până când am început să 
mă simt ameţită. Când s-a întâmplat asta, m-am ridicat în 
picioare, cearșaful a alunecat de pe mine și, stând așa, goală, 
am suflat fumul încercând să-mi iau un aer seducător. Chris 
stătea întins pe o parte și mă privea. Mi-a spus să fumez toată 
tigara pentru că voia să vadă ce aveam să fac în continuare. 
Încercam să-mi dau seama ce altceva aș putea să fac, ce ar fi 
fost sexi - cândva știam, știam instinctiv, fără să fie nevoie să 
stau pe gânduri - și atunci mi-am adus aminte că de la Londra. 
Chris luase doar puţină marijuana. Aceea sigur se terminase: 
eram deja de o lună la fermă. M-am întrebat de unde ar fi putut 
să facă rost de alta și de unde ar fi avut bani s-o plătească. L-am 
întrebat, fără supărare, fără să-l acuz, dar curioasă, de unde 
avea marijuana. Mi-a luat ţigara. Abia am auzit când mi-a 
răspuns, printre rotocoalele de fum. Am auzit doar numele: 

— Hakan. 

În timp ce Chris îmi făcea semn să mă întorc în pat, în mintea 
mea informaţia s-a ramificat: acum erau două - faptul că Hakan 
îi dăduse iarba însemna că ei doi se întâlniseră fără să știu eu. 
Aceste două informaţii s-au ramificat din nou, acum erau patru. 


VP- 71 


Probabil că se împrieteniseră îndeajuns încât să discute despre 
marijuana și că erau în relaţii destul de apropiate încât Chris să 
discute cu el despre situaţia noastră financiară, din moment ce 
nu avea bani pentru droguri și nici nu avea cum să scoată de la 
bancă fără știrea mea. Rezultă că trebuie să-i fi vorbit despre 
greutăţile noastre lui Hakan, omul care plănuia să ne fure ferma. 
Eram sigură că Hakan i-a dăruit lui Chris drogul nu din 
generozitate, ci ca răsplată pentru indiscreţia lui. Aceste 
informaţii tulburătoare au început să se multiplice, fără încetare, 
să se ramifice și să încolţească, încărcându-mi mintea până 
când n-am mai suportat să stau în cameră, nu cu mirosul de fum 
de la iarba împuţită a lui Hakan în casa noastră - la ferma 
noastră! 

Am aruncat în grabă pe mine niște haine și am fugit afară, iar 
Chris a rămas gol pe trepte, zbierând după mine: 

— Întoarce-te! 

Nu m-am oprit, am alergat cât de repede am putut, am trecut 
pe lângă hambarul pustiu în care dansaserăm mai devreme, pe 
lângă ferma lui Hakan, pe lângă casa pustnicului de pe câmpie 
și am ajuns până la poalele dealului în jurul căruia erau situate 
toate fermele noastre. 

Pe coastă erau pășuni sălbatice, în vârf pădure deasă. Până 
să ajung la marginea pădurii, eram plină de transpiraţie și m-am 
prăbușit în iarba înaltă, mi-am tras sufletul și am privit lung 
peste ţinut. Am rămas acolo întinsă până am început să tremur. 
Atunci am văzut lumini de faruri pe șosea, nu o pereche, ci 
două, nu două, ci trei, nu trei, ci patru perechi de faruri. La 
început am crezut că este efectul drogului și mi se pare, așa că 
am numărat din nou - patru mașini care mergeau una după alta, 
se furișau încet printre câmpuri, în convoi, în puterea noptii, într- 
o parte de lume unde în mod obișnuit nu vedeai decât patru 
mașini trecând pe șosea toată ziua. Șerpuind pe drumurile 
înguste de ţară, se mișcau de parcă ar fi fost legate una de alta, 
un monstru nocturn care-și căuta prada. Când au ajuns la aleea 
de intrare spre ferma lui Hakan au virat și au parcat toate patru 
pe aleea lui. Farurile s-au stins. Lumea a fost inundată de 
întuneric din nou. Apoi, una câte una, fascicule de lumină de la 
patru lanterne au luminat câmpul și, în cele din urmă, li s-a 
alăturat și a cincea dinspre casă și a preluat conducerea. Nu 
vedeam oamenii, doar luminile lanternelor, și i-am urmărit cum 


VP - 72 


au mers spre râu în șir indian, doar că n-au ajuns până acolo, ci 
au dispărut în pivniţă, în adăpostul de cioplit lemn - cinci 
lanterne s-au stins pe cărare și au dispărut în pivniţa aceea, în 
toiul nopţii, o pivniţă plină de troli și cuțite și o ușă cu un lacăt 
pentru care nu exista nicio explicaţie... 

Mi-a sunat telefonul. Deși îi închisesem sonorul, poza tatei a 
apărut pe ecran. Era prima dată când suna de când îl 
întrerupsesem brusc. Am lăsat telefonul pe masă și i-am spus 
mamei: 

— Dacă nu vrei, nu răspund. 

— Răspunde. Vorbește cu el. Știu deja ce-o să spună - s-a 
răzgândit. Nu mai intenţionează să rămână în Suedia. Are 
bagajul făcut. E gata să pornească spre aeroport. la un avion 
spre Londra. Răspunde. Să vezi că așa e. 

e 

Mie mi se părea mult mai probabil ca tata să sune ca să vadă 
ce mai facem. Având în vedere împrejurările, dăduse dovadă de 
o răbdare remarcabilă. Ca să fiu mai exact, fusese ideea lui să 
rămână în Suedia și să-mi ofere mie posibilitatea să stau de 
vorbă cu mama. Să vină la Londra ar fi fost o provocare. Acum 
înţelegeam asta. Măcar atât recunoscuse. El n-o putea ajuta. De 
el ar fi fugit. Dacă tata ar fi venit la mine acasă, ea ar fi încercat 
să-și piardă urma. 

Până la urmă am stat atâta pe gânduri încât a închis. Mama a 
arătat spre telefon: 

— Sună-l tu. Vreau să-l suni. Lasă-l să dovedească singur că e 
un mincinos. O să pretindă că e îngrijorat cum faci tu faţă să-mi 
asculți acuzaţiile sinistre. O să încerce să te liniștească, nu s-a 
întâmplat nicio crimă, nu e nicio conspirație, nu sunt victime și 
poliția nu va face nicio investigaţie. Nu e nevoie să se întâmple 
nimic altceva decât să înghit eu pastile până când îmi dispar din 
minte ideile astea. Sună-l! 

e 

Tata îmi lăsase un mesaj. În ciuda faptului că de multe ori nu-i 
răspunsesem, nu-mi mai lăsase niciodată vreun mesaj până 
atunci. Atent să nu-i mai ascund nimic mamei, i-am spus: 

— A lăsat un mesaj. 

— E pe drum, Daniel, îți garantez. 

Am ascultat mesajul de la tata. 


VP - 73 


„Daniel, sunt tata, nu știu ce se întâmplă cu voi - nu pot să 
mai stau aici, degeaba. Sunt la aeroportul Landvatter. Avionul 
meu pleacă în treizeci de minute, dar nu e direct. Am escală la 
Copenhaga. Aterizez la Londra la patru după-amiază. Nu mă 
aștepta la aeroport. Nu-i spune mamei. O să vin eu la tine. Tu 
stai acasă. Ține-o acolo. N-o lăsa să plece... 

Sunt atâtea lucruri pe care ar fi trebuit să ţi le spun până 
acum. Chestiile pe care le tot spune - dacă o asculți destul de 
mult timp începe să pară adevărat, dar nu e. 

Sună-mă, dar numai dacă nu o tulbură pe ea. Nu trebuie să 
știe că sunt pe drum. Ai grijă. Poate să-și piardă cumpătul. Știu 
că sună imposibil, dar poate deveni violentă. 

O s-o facem bine, promit. O să găsim cei mai buni medici. Am 
fost un pic depășit de situaţie. Nu puteam să vorbesc cum 
trebuie cu medicii suedezi. O să fie altfel în Anglia. O să se facă 
bine. Să nu uiţi asta. Pe curând. Te iubesc.” 

e 

Am lăsat telefonul jos, zăpăcit de faptul că tata se răzgândise. 
Pronosticul mamei se adeverise. Nu numai că venea încoace, 
era deja la aeroport, cu biletul gata cumpărat, deși, după cum 
chiar el știa, dacă ar fi intrat în apartament și ar fi luat-o pe 
mama prin surprindere, exista posibilitatea unei confruntări 
violente. Mama avea să se întoarcă împotriva amândurora. 

Mama a întrebat: 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

Tata declanșase o bombă cu ceas, tulburând liniștea deja 
fragilă. Nici nu-mi trecea prin cap să fac ce-mi spusese tata. Ca 
să-mi menţin statutul privilegiat de persoană de încredere, i-am 
dat mamei telefonul. 

— Ascultă și tu. 

A primit telefonul ca și cum ar fi fost un dar de preţ, ţinându-l 
cu ambele mâini desfăcute. Nu l-a dus la ureche, ci mi-a spus: 

— Această dovadă de loialitate îmi dă speranţe. Știu că nu 
mai suntem apropiaţi de mulți ani. Dar putem fi din nou. 

M-am gândit la observaţia mamei că nu mai suntem apropiați. 
N-aș fi exprimat-o, în niciun caz, în aceleași cuvinte, dar avea 
dreptate. Ne întâlneam mai rar. Vorbeam mai puţin timp la 
telefon. Faptul că o minţeam în legătură cu viaţa mea personală 
mă obligase să mă îndepărtez, ca să limitez numărul minciunilor 
pe care eram nevoit să i le spun. Orice interacțiune era 


VP - 74 


ameninţată de riscul descoperirii. Uneori simțeam o tristeţe 
covârșitoare. Nu mai eram apropiaţi. Cum se întâmplase asta? 
Nu printr-o ruptură, printr-o ceartă teribilă, ci cu pași mici, 
fiecare dintre ei abia perceptibil. lar acum, privind înapoi peste 
umăr, convins că mama este la doar câţiva pași în urma mea, o 
vedeam foarte departe. 

În timp ce asculta mesajul, mă aşteptam la o reacţie violentă 
din partea ei, dar cu toate astea eu eram cel care mă luptam să- 
mi stăpânesc emoţiile. Chipul mamei a rămas fără expresie. 
După ce a terminat de ascultat, mi-a dat înapoi telefonul, pentru 
prima dată neatentă la trăirile mele, distrasă de veste. A tras 
adânc aer în piept, a luat cuțitul de lemn și l-a băgat în buzunar, 
înarmându-se pentru sosirea tatei. 

— E un monstru. Un om gata să-și plătească libertatea cu 
viaţa soţiei lui - ce e ăsta, nu un om, ci un monstru. De ce să mă 
avertizeze? De ce să nu vină pe furiș? Să-ţi spun de ce. Vrea să 
mă facă s-o iau razna, să fac spume la gură. De asta ţi-a lăsat 
mesajul. Nu lua în seamă ce ţi-a spus despre păstrarea 
secretului. E o minciună. A vrut să ascult și eu mesajul. Vrea să 
știu că vine! 

Chiar dacă era din lemn și era bont, nu suportam gândul că 
are un cuţit în buzunar. 

— Mamă, te rog să-mi dai cuțitul. 

— Tu încă-l mai privești ca pe tatăl tău. Dar e un pericol. Mi-a 
făcut rău. M-a ţinut închisă. O să-mi mai facă rău. Am dreptul să 
mă apăr. 

— Mamă, nu mai ascult nicio vorbă până nu lași cuțitul pe 
masă. 

A scos încet cuțitul din buzunar, mi l-a dat ţinându-l de mâner 
și mi-a spus: 

— Până acum te-ai înșelat în privința lui. 

Cu un pix pe care l-a scos din geantă, a făcut câteva calcule 
la sfârșitul jurnalului. 

— Mai avem cel mult trei ore până ajunge. Am făcut calculele 
pentru situaţia în care vine cu un zbor direct. El a spus că are 
escală la Copenhaga, dar asta-i o minciună, așa că poate să 
ajungă mai devreme și să ne surprindă cu garda jos. Timpul 
trece împotriva noastră! Nu ne permitem să pierdem nici măcar 
o clipă. Se mișcă mai repede chiar și decât mă așteptam eu. 
Totuși, mai e o minciună pe care trebuie s-o corectez. Medicii 


VP - 75 


din Suedia vorbeau excelent engleza. Nu-i adevărat că nu-l 
înțelegeau pe Chris - îl înțelegeau perfect, înțelegeau fiecare 
dintre cuvintele lui mincinoase. Problema este că nu l-au crezut. 
Sună-i chiar acum pe medici și minunează-te de engleza lor 
fluentă, vorbește-le în fraze complexe și numără câte cuvinte nu 
înțeleg. Totalul va fi zero, sau pe-acolo. Sună-i oricând, în orice 
moment, când simţi că ți se zdruncină încrederea în mine, și-ţi 
vor confirma spusele mele. Specialiștii m-au considerat aptă să 
fiu externată și au fost de acord cu solicitarea mea să nu-i spună 
nimic lui Chris, oferindu-mi timpul să pot ajunge la aeroport. 

Cât despre mijlocul mesajului, momentul când îi tremură 
vocea lui Chris - nu a fost un semn de iubire sau de 
compasiune, nu înseamnă că avea ochii înecaţi în lacrimi; dacă 
a fost autentic, a fost vocea unui om aflat pe marginea 
prăpastiei, epuizat de disperarea cu care se chinuie să-și 
acopere nelegiuirile. Ar trebui să punem sub semnul întrebării 
calitatea minţii lui sfâșiate între instinctul de conservare și 
sentimentul de vinovăţie. Este un om aflat cu spatele la zid. Cei 
ca el sunt cel mai periculos gen de animale. Cu toţii suntem în 
stare să ne coborâm până la uneltiri de care cândva păream 
absolut incapabili. Chris a ajuns până acolo încât a folosit 
împotriva mea propria-mi copilărie, secrete pe care i le-am spus 
în mare taină, pe care i le-am șoptit după câte o noapte de 
dragoste, lucruri intime pe care nu i le-ai împărtăși vreodată 
decât unei persoane în care ai încredere pentru că o consideri 
sufletul tău pereche - șoapte rostite către o armă îndreptată 
spre tine. 

Felul în care-l descria pe tata nu prea semăna cu el. El nu 
suporta indiscreţiile. Rareori citea ziarele și privea cu dispreţ 
comentariile malițioase. Nu l-ar fi bârfit nici măcar pe cel mai de 
temut dușman al lui, darămite să se folosească de un secret 
împărtășit de mama, întorcându-l împotriva ei. l-am spus: 

— Dar tata pur și simplu nu este așa. 

Mama a încuviințat din cap. 

— Sunt de acord cu tine. De aceea am avut încredere totală în 
el. El nu este așa, după cum spui tu. Decât atunci când este 
disperat. Cu toţii suntem alţi oameni atunci când suntem 
disperaţi. 

Nu eram convins. Acest argument putea fi aplicat pentru orice 
însușire care părea neobișnuită. Stânjenit, am întrebat-o: 


VP - 76 


— Despre ce secrete este vorba? 

Mama a scos din geantă un dosar de carton care părea să 
conţină documente oficiale. Pe copertă avea o etichetă cu 
numele mamei, data și adresa azilului din Suedia. 

— Ca să convingi un doctor cinstit că o persoană este nebună, 
una dintre primele investigaţii care se întreprind vizează familia 
subiectului. În cazul meu nu există antecedente medicale în 
acest sens. Totuși, multe nu au fost consemnate, așa că încă nu 
au fost înfrânți cei care complotează împotriva mea. Mai au o 
variantă la dispoziţie. Își îndreaptă atenţia către copilăria mea, 
oferă pe tavă o traumă nediagnosticată, sugerând că nebunia 
mea datează dinainte de acuzaţiile pe care le-am formulat 
împotriva lor. O asemenea abordare presupune ca unul dintre 
ticaloși sa-mi fie apropiat, să fie cineva care să aibă acces la 
informaţii foarte personale, precum soțul meu. Dacă vor să-și 
păstreze libertatea, trădarea lui Chris devine esenţială. Acum 
poţi să-ți faci o idee despre presiunea sub care se afla? A fost o 
hotărâre nefirească pentru el, dar la vremea respectivă era deja 
mult prea implicat ca să mai poată da înapoi. Nu a avut de ales. 

În perioada în care am fost închisă în azilul din Suedia, am 
stat de vorbă cu niște medici într-o celulă, doi bărbaţi au stat 
față în faţă cu mine la o masă fixată în podea, înarmaţi cu o 
relatare de-a lui Chris despre copilăria mea, nu o relatare 
generală, mai exact un incident care a avut loc în vara lui 1963. 
N-am să-l numesc ficțiune, a fost altceva, mai sinistru, nu o 
poveste născocită, pur și simplu, nu - a fost ceva mai subtil - o 
adaptare a adevărului, ca să fie siguri că povestea lor nu poate 
fi infirmată categoric. Medicii mi-au prezentat povestea asta 
măiestrită ca și cum ar fi fost adevărată și mi-au cerut un 
răspuns. Temându-mă să nu rămân închisă permanent în azilul 
acela și realizând importanţa răspunsului meu, le-am cerut un 
creion și un caiet. Trebuie să înţelegi că eram șocată să mă 
trezesc închisă. Aveam de-a face cu nebunie de jur împrejurul 
meu, nebunie adevărată. Eram îngrozită. Nu știam dacă aveam 
să mai plec de acolo vreodată. Medicii aceștia erau cei care-mi 
decideau destinul. Mă îndoiam de capacitatea mea de a vorbi 
limpede. Începeam să mă încurc între engleză și suedeză. În loc 
să devin incoerentă, am propus o alternativă. Aveam să scriu 
exact ce s-a întâmplat în 1963, nu să vorbesc, ci să scriu, iar ei 


VP - 77 


puteau să judece după documentul scris îngrijit dacă incidentul 
din copilărie era relevant. 

Ții în mână declaraţia pe care le-am scris-o în seara aceea. 
Medicii mi-au înapoiat-o la cererea mea atunci când am plecat 
de la azil. Cred că au păstrat o fotocopie în dosarele lor, în caz 
că vrei să verifici, sau poate că asta e o copie... 

Da, n-am observat până acum, dar asta e copia, ei au păstrat 
originalul. 

Noi doi n-am vorbit foarte mult despre copilăria mea. Ti-am 
povestit una-alta despre faptul că am crescut în Suedia. Nu ţi-ai 
cunoscut niciodată bunicul. Bunica ta nu mai trăiește acum. Intr- 
un anumit sens, ea nu a fost niciodată vie pentru tine. Ai putea 
deduce din asta că n-am avut o copilărie fericită. Ei bine, nu-i 
adevărat - am avut parte de fericire, de multă fericire, de mulți 
ani de fericire. In adâncul sufletului am rămas un copil de la 
țară, cu gusturi simple și cu dragoste pentru viaţa în aer liber. 
Nu a fost o viaţă nefericită. 

În vara lui 1963 o întâmplare mi-a schimbat viaţa. Mi-a 
zguduit viaţa și m-a transformat într-o străină în propria mea 
familie. Acum acea întâmplare este distorsionată și interpretată 
eronat, pentru ca dușmanii mei să mă poată interna. Ca să mă 
pot apăra, nu am de ales decât să-ţi dezvălui trecutul meu. 
Dușmanii mei au creat cu rea intenţie o versiune a întâmplărilor 
atât de tulburătoare, încât dacă îi auzi o să-ţi schimbi total felul 
în care mă privești. lar când vei avea și tu un copil, n-o să ai 
niciodată încredere să mă lași singură cu el. 

e 

Pur și simplu nu-mi puteam imagina o întâmplare atât de 
îngrozitoare încât să-mi schimbe întreaga percepţie asupra 
mamei. In orice caz, am fost nevoit să recunosc că știam foarte 
puţine despre copilăria mamei. Nu-mi aminteam să-mi fi 
povestit ceva anume despre vara lui 1963. Incordat, am deschis 
dosarul. lnăuntru era o introducere scrisă de mama înainte de 
partea principală a textului: 

— Vrei să citesc asta acum? 

Mama a făcut semn din cap că da: 

— E vremea. 


„Dragi medici, 


VP - 78 


Poate veți fi curioși să știți de ce scriu în engleză și nu în 
suedeză. De-a lungul vietii mele în străinătate mi-am 
perfecționat scrisul în engleză și am neglijat scrisul în suedeză. 
Am părăsit școala suedeză la șaisprezece ani și nu am mai 
folosit aproape deloc suedeza în perioada în care am trăit la 
Londra. Pe de altă parte, m-am străduit din răsputeri să-mi 
îmbunătățesc cunoștințele de engleză, perfecționându-mă cu 
ajutorul bibliotecilor și al literaturii de calitate. Faptul că folosesc 
limba engleză nu este o formă de a renega Suedia. Nu exprimă 
niciun fel de resentimente față de tara mea natală. 

Aș dori să declar oficial că nu doresc sub nicio formă să discut 
despre copilăria mea. Această problemă a fost invocată pentru a 
abate în mod cinic atentia de la adevăratele fărădelegi care au 
avut loc. Nu există nicio legătură între trecut și prezent, dar îmi 
dau seama că negarea mea vă va face să credeți că există. 

Dușmanii mei au prezentat un incident care a avut loc în vara 
lui 1963. Ei speră să mă țină închisă în acest azil până îmi retrag 
acuzațiile împotriva lor sau până când acuzațiile mele nu vor 
mai fi luate în seamă, fiindcă credibilitatea mea va fi distrusă 
pas cu pas. Recunosc că anumite elemente din povestea lor 
sunt adevărate. Nu pot pretinde că sunt numai minciuni. Dacă 
ar fi să investigati versiunea lor, ati descoperi că amănunte 
precum locul, numele și datele sunt corecte. Cu toate acestea, 
așa cum eu nu aș pretinde că sunt prietenă cu cineva care a 
trecut pe lângă mine într-un tren aglomerat doar pentru că ni s- 
au atins umerii, nici ei nu pot pretinde că povestea lor e 
adevărată doar pentru că are vagi legături cu adevărul. 

Ceea ce urmează să citiți este relatarea adevărată a ceea ce 
s-a întâmplat. Totuși, sunt fapte vechi de peste patruzeci de ani 
și nu-mi amintesc cuvânt cu cuvânt ce s-a spus la vremea 
respectivă. Prin urmare, ați putea considera că orice dialog este 
născocit și de aceea veti pune la îndoială întregul conținut al 
declarației mele. Recunosc, dinainte, că dialogul folosește doar 
la surprinderea spiritului general al conversatiei, deoarece 
cuvintele exacte au dispărut pentru totdeauna, la fel ca si 
câteva dintre persoanele care le-au rostit. 

Cu sinceritate, 

Tilde” 


Adevărul despre fermă 
VP - 79 


Ferma noastră nu era cu nimic diferită de mii de alte ferme 
din Suedia. Era izolată și frumoasă. Cel mai apropiat oraș era la 
douăzeci de kilometri distanță. În copilărie, zgomotul unei 
mașini care trecea pe lângă fermă era de ajuns să mă scoată 
din casă. Nu aveam televizor. Nu călătoream. Pădurile, lacurile 
și câmpiile erau singurul peisaj pe care-l cunoșteam. 


Adevărul despre mine 


Mama era să moară la nașterea mea. Din cauza complicatiilor 
n-a mai putut avea alti copii. Din acest motiv nu am frați sau 
surori. Prietenii mei locuiau departe de mine. Recunosc că 
uneori mă simteam singură. 


Adevărul despre părinții mei 


Tatăl meu era sever, dar nu o bătea niciodată pe mama și nici 
pe mine. Era un om bun. Lucra pentru autoritățile locale. Tata se 
născuse în zonă. A construit ferma cu mâinile lui când avea doar 
douăzeci și cinci de ani. De atunci a locuit acolo. Pasiunea lui 
era apicultura. Tinea pășuni sălbatice pentru stupi. Amestecul 
neobișnuit de flori dădea o miere rară, albă, cu care a câștigat 
multe premii. Pereții sufrageriei noastre erau plini de premii 
naționale pentru apicultori și articole de ziar înrămate despre 
mierea lui. Mama muncea alături de el, dar numele ei nu apărea 
pe etichetele mierii. Amândoi părinții mei erau membri 
importanți ai comunității. Mama era foarte implicată în 
activitățile bisericii. 

Pe scurt, copilăria mea a fost tihnită și am fost crescută în 
spiritul tradiţiei. Aveam întotdeauna mâncare pe masă. Nu 
aveam motive să mă plâng. 

Astfel ajungem la vara lui 1963. 


Adevărul despre vara lui 1963 


Împlinisem cincisprezece ani. Se terminase școala. Aveam 
înainte lunga vacanță de vară. Nu aveam alte planuri în afara 
distracțiilor și sarcinilor obișnuite, să ajut la fermă, să merg cu 
bicicleta la lac, să înot, să culeg fructe și să explorez. Totul s-a 


VP - 80 


schimbat într-o zi când tata mi-a spus că în zonă s-a mutat o 
familie nouă. Cumpăraseră o fermă din apropiere. Era o familie 
neobișnuită, pentru că era formată dintr-un tată și o fiică, dar 
fără mamă. Plecaseră din orașul Stockholm ca să înceapă o 
nouă viață la țară. Fata era de vârsta mea. După ce am auzit 
vestea am fost prea entuziasmată ca să mai dorm și m-am 
gândit mult timp la perspectiva de a avea o prietenă care să 
locuiască în apropiere. Aveam emoții pentru că poate ea nu voia 
să fie prietena mea. 


Adevărul despre Freja 


Ca să obțin prietenia fetei celei noi petreceam cât de mult 
timp puteam în apropierea fermei ei. Prea timidă ca să le bat la 
ușă, am recurs la metode indirecte care ar putea părea ciudate, 
dar dusesem o viață cocoloșită și nu aveam experiență socială. 
Intre fermele noastre era un pâlc de copaci, prea mic ca să se 
poată numi pădure. Era o porțiune de pământ sălbatic, imposibil 
de cultivat din cauza unor bolovani mari. Mergeam acolo în 
fiecare zi. Stăteam în vârful unui copac și priveam ferma fetei 
celei noi. În fiecare zi asteptam ore la rând şi scrijeleam scoarța 
copacului. După o săptămână sau cam așa ceva am început să 
mă îndoiesc că această fată voia să fie prietena mea. Eram 
abătută. 

Intr-o zi l-am văzut pe tatăl ei venind peste câmp. S-a oprit 
sub copacul meu și mi-a strigat: 

— Bună, ție de acolo de sus. 

Am răspuns: 

— Bună, ție de acolo de jos. 

Erau primele noastre cuvinte. 

— Hej dar uppa! 

— Hej dar nerra! 

— De ce nu cobori să faci cunoștință cu Freja? 

Era prima dată când îi auzeam numele. 

M-am dat jos din copac și am mers cu el până la ferma lor. 
Freja ne aștepta. Tatăl ei a făcut prezentările. Mi-a explicat cât 
de mult îşi dorește să fim prietene, pentru că Freja e nouă în 
zonă. Deși Freja era de vârsta mea, era mult mai frumoasă. 
Avea deja sânii mari și iși aranja atent părul. Era genul de fată 
căreia orice băiat îi dădea atenţie. Arăta mai puțin a copil și mai 


VP - 81 


mult a adult, pe când eu eram încă un copil. l-am propus să 
construim un loc de joacă în pădure, nesigură dacă va strâmba 
din nas dezgustată de idee, pentru că era de la oraș și eu nu 
cunoșteam fete mari de la oraș. Poate că lor nu le plăcea să 
construiască adăposturi în copaci. A fost de acord. Așa că am 
alergat până la pâlcul de copaci. l-am arătat cum se face un 
acoperiș, aplecând puieti și legânadu-i la un loc. Dacă pare o 
treabă de băiețoi și nu una pentru două fete de cincisprezece 
ani, atunci poate chiar era. Dar activitatea fizică era ceva 
obișnuit pentru mine. Era singura distracție pe care o 
cunosteam. Freja era mai sofisticată. Ea știa tot felul de lucruri 
despre sex. 

Până la mijlocul verii, Freja devenise prietena pe care mi-o 
dorisem dintotdeauna. Îmi imaginam că o să-i spun până la 
sfârșitul verii că este sora pe care n-am avut-o niciodată și că 
vom fi prietene pentru tot restul vieții. 


Adevărul despre trol 


Am ajuns în pădure într-o dimineață și am găsit-o pe Freja 
stând pe jos. Își ținea braţele strânse în jurul genunchilor. S-a 
uitat la mine şi mi-a spus: 

— Am văzut un trol. 

Nu eram sigură dacă e o poveste inspăimântătoare sau 
vorbește serios. Ne spuneam adesea povești inspăimântătoare. 
Eu îi spuneam de obicei povești cu troli. Așa că am întrebat-o: 

— Ai văzut trolul în pădure? 

Ea a spus: 

— L-am văzut la ferma noastră. 

Era de datoria mea să-mi cred prietena atunci când îmi 
spunea că un lucru e adevărat. Am luat-o de mână. Tremura. 

— Când l-ai văzut? 

— leri, după ce ne-am jucat pe câmp. M-am dus acasă, dar 
eram prea murdară ca să intru, așa că am folosit furtunul de 
afară ca să mă spăl de noroi pe picioare. Atunci am văzut trolul, 
în fundul grădinii, după tufele de coacăze. 

— Cum arăta? 

— Avea pielea albicioasă, groasă ca pielea tăbăcită. Avea un 
cap uriaș. Și în loc de doi ochi avea unul singur, care nu clipea. 
Se holba la mine și nu-și mai muta privirea. Am vrut să-l strig pe 


VP - 82 


tata, dar mi-era teamă că n-o să mă creadă. Așa că am lăsat 
furtunul și am fugit în casă. 

Freja nu s-a jucat în ziua aceea. Am stat una lângă cealaltă și 
ne-am ținut de mână până când s-a oprit din tremurat. După ce 
am îmbrăţișat-o pe Freja la despărțire în seara aceea, am privit- 
o în timp ce se îndrepta spre casă peste câmp. 

A doua zi Freja era atât de fericită încât m-a sărutat și m-a 
îmbrățișat și mi-a spus că trolul n-a mai venit și și-a cerut scuze 
pentru că m-a speriat, probabil că îi jucase feste imaginația. 

Dar trolul s-a întors și Freja n-a mai fost niciodată la fel. Nu se 
simțea niciodată în siguranță. Îi era tot timpul frică. A devenit o 
altă persoană. Era mai tristă și mai tăcută. De multe ori nu voia 
să se joace. Íi era frică să se întoarcă acasă în fiecare seară. Íi 
era frică de ferma ei. 


Adevărul despre oglinzi 


La câteva săptămâni după ce Freja văzuse trolul pentru prima 
dată, am găsit-o în pădure cu o oglindă în mână. Era sigură că 
trolul cu un singur ochi folosește oglinzi ca s-o urmărească pe 
furiș. În dimineata aceea se trezise și întorsese toate oglinzile cu 
fața la perete, fiecare oglindă din casă în parte, mai puțin pe cea 
de la ea din dormitor. Mi-a propus să o spargem și să îngropăm 
cioburile în pământ. Am fost de acord. A lovit-o cu un băț greu și 
când s-a spart a inceput să plângă. Când s-a întors acasă în 
acea seară, Freja a găsit toate oglinzile așezate la loc. Tatăl ei 
nu tolera un asemenea comportament. 


Adevărul despre lac 


Planul meu era simplu. Freja văzuse trolul doar la ferma ei. Ce 
ar fi fost să fugim împreună departe, în pădure? Am fi putut 
supraviețui ușor câteva zile dacă am fi păstrat destulă mâncare. 
Dacă nu vedeam trolul, atunci era clar că solutia ar fi fost să 
plece de la fermă. Freja a fost de acord cu planul meu, așa că 
ne-am întâlnit pe șosea, la șase dimineața, și am pornit la drum 
pe biciclete. Nu puteam rămâne în pâlcul de copaci din 
apropiere pentru că am fi fost descoperite ușor. Trebuia să 
ajungem la pădurile din jurul marelui lac. Acolo erau păduri atât 
de întinse, încât puteai să dispari și să nu mai fii găsit niciodată. 


VP - 83 


Părinții mei erau obișnuiți să stau afară toată ziua. Nu aveau să 
înceapă să-și facă griji decât în momentul când constatau că nu 
apar la cină. 

Pe la prânz s-a iscat o furtună. A plouat torențial. Trebuia să 
strigi ca să te faci auzit. Curând, Freja a obosit prea tare ca să 
meargă mai departe. Ude leoarcă, am scos bicicletele în afara 
drumului. Odată ajunse în pădure, le-am ascuns sub niște frunze 
și crengi. Am făcut un adăpost sub trunchiul unui copac 
prăbușit. Am mâncat brioșe cu scorţişoară și glazură de zahăr și 
am băut suc de coacăze. Mâncarea care după calculele mele 
trebuia să țină trei zile aproape că se terminase după o singură 
masă. Din două în două minute o întrebam pe Freja: 

— Vezi troluh 

Ea se uita de jur împrejur. Apoi clătina din cap în semn că nu. 
Deși eram ude și obosite, eram şi fericite. Înfăşurate în mantiile 
de ploaie, am așteptat până când a adormit Freja și abia apoi 
mi-am îngăduit să închid ochii. 

Când m-am trezit, Freja dispăruse. 

M-am  rostogolit de sub trunchiul copacului. Pădurea era 
întunecată. Am strigat-o. Nu mi-a răspuns. Trolul venise după 
Freja. Am început să plâng. Apoi m-am speriat, pentru că trolul 
ar fi putut veni și după mine. Am alergat cât am putut de repede 
până am ajuns la marele lac și nu am putut să merg mai 
departe. Eram prinsă ca într-o capcană la malul apei, convinsă 
că trolul e doar la câțiva metri în urma mea. Mi-am dat jos 
mantaua și am început să înot. Logica mea era simplă. Nu 
citisem niciodată vreo poveste în care unui trol să-i placă să 
înoate. Erau ființe îndesate, greoaie, iar eu eram o înotătoare 
rezistentă pentru vârsta mea. 

În seara aceea am înotat prea departe. Când m-am oprit, în 
cele din urmă, eram mai departe de mal decât fusesem oricând. 
Pinii uriași de pe malul lacului erau atât de îndepărtați, încât 
păreau niște așchii. Cel putin eram singură. La început gândul 
acesta m-a liniștit. Trolul nu era pe urmele mele. Eram în 
siguranță. Apoi gândul m-a întristat foarte tare. Mi-am amintit 
că-mi pierdusem prietena. Freja dispăruse și când aveam să mă 
întorc la mal urma să fiu singură din nou. Imi simteam picioarele 
grele. Eram atât de obosită. Bărbia mi s-a scufundat, apoi nasul, 
apoi ochii și în cele din urmă tot capul. Mă înecam. Nu voiam să 
mor. Dar nu mai aveam energie să înot. 


VP - 84 


M-am scufundat. Ar fi trebuit să mor în seara aceea. Am avut 
noroc. Deși eram la sute de metri depărtare de mal, întâmplarea 
a făcut ca acea zonă a lacului să nu fie adâncă. M-am odihnit 
preț de o clipă, sub apă, pe fundul mâlos al lacului, apoi am 
împins cu picioarele și am ieșit la suprafață. Am luat o gură 
mare de aer și m-am scufundat din nou până pe fundul apei. M- 
am odihnit un pic, apoi m-am ridicat, am ieșit la suprafață și am 
mai luat o gură de aer. Am tot repetat procedeul, apropiindu-mă 
de mal. Prin această metodă neobișnuită am reușit să mă întorc 
pe uscat, unde am stat întinsă pe spate un timp și m-am uitat la 
stele. i 

Când mi-am recăpătat puterea am intrat în pădure. In cele din 
urmă am găsit drumul, dar n-am mai găsit bicicletele ascunse. 
Udă leoarcă, am pornit spre casă. Am văzut în fată farurile 
puternice ale unei mașini. Era un fermier din zonă. Mă căuta. Și 
părinții mă căutau. Toată lumea mă căuta, inclusiv poliția. 


Minciuna 


Când am ajuns înapoi la fermă spuneam întruna același lucru: 

— Freja a murit! 

Am povestit despre trol. Nu-mi păsa dacă poveștile li se 
păreau niște scorneli. Ea nu mai era. Nu mai aveau nevoie și de 
alte dovezi. Nu m-am oprit din poveștile despre trol până nu m- 
au dus acasă la Freja. In cele din urmă, tata a fost de acord să 
cerceteze problema. Nu știa cum altfel să mă liniștească. M-a 
dus la ei la fermă. Freja era acasă. Era îmbrăcată în pijama. 
Avea părul pieptănat. Era curată. Era frumoasă. Arăta de parcă 
nici nu fugise vreodată de acasă. l-am spus: 

— Povestește-le despre trol. 

Freja le-a spus: 

— Nu există niciun trol. N-am fugit niciodată. Și nu sunt 
prietenă cu fata asta. 


Dragi medici, 
Am scris toată noaptea, nu mi-a fost ușor și sunt epuizată. 


Urmează să ne întâlnim din nou în curând. Nu mai am mult timp 
la dispoziție și aș vrea să dorm înainte de a discuta cu 


VP - 85 


dumneavoastră ce am scris în aceste pagini, așa că despre 
următoarele întâmplări voi face doar niște însemnări sumare. 


După minciuna Frejei am fost bolnavă săptămâni întregi. Mi- 
am petrecut restul verii în pat. Când, în cele din urmă, m-am 
refăcut, părinții nu mi-au mai dat voie să plec singură de la 
fermă. Mama se ruga pentru mine în fiecare seară, ingenunchea 
lângă patul meu și se ruga, uneori pret de o oră întreagă. La 
școală copiii mă ocoleau. 

Vara următoare, într-una dintre primele zile călduroase ale 
anului, Freja s-a înecat în lac, nu departe de locul unde ne 
adăpostiserăm împreună sub trunchiul unui copac. Faptul că și 
eu înotasem în lac în aceeași zi a dat naștere unor zvonuri că aș 
fi fost implicată. Copiii de la școală susțineau că eu am omorât- 
o. Li se părea suspect că nu aveam niciun alibi. Aceste povești 
s-au răspândit de la o fermă la alta. 

Nici până în acest moment nu sunt sigură dacă părinții mei m- 
au crezut că sunt nevinovată. Și ei se întrebau dacă nu cumva 
se întâmplase să mă întâlnesc cu Freja la lac în ziua aceea 
călduroasă de vară, poate că ne certaserăm și în toiul acelei 
certe mă făcuse ciudată și poate că eu mă înfuriasem atât de 
tare încât am băgat-o cu capul sub apă și am tinut-o acolo, și 
am tot tinut-o și-am tinut-o acolo, dorind s-o fac să tacă, până 
când n-a mai putut să spună nimănui minciuni despre mine. 

Zilele care au urmat au fost cele mai rele din viața mea. 
Stăteam în vârful copacului inalt, mă uitam lung la ferma Frejei 
și mă întrebam dacă să sar. Am numărat toate crengile de care 
aveam să mă lovesc. Îmi imaginam că aș zăcea, zdrobită, sub 
copac. Mă holbam la pământ și tot spuneam: 

— Bună, ție de acolo de jos. 

— Bună, ție de acolo de jos. 

— Bună, ție de acolo de jos. 

Dar dacă m-aș fi sinucis, toată lumea ar fi fost convinsă că eu 
am omorât-o pe Freja. 

Când am împlinit şaisprezece ani, chiar de ziua mea, la cinci 
dimineața, am plecat de la fermă. Am plecat de la părinții mei. 
Am plecat din acea zonă a Suediei pentru totdeauna. Nu mai 
puteam trăi într-un loc unde nu mă credea nimeni. Nu mai 
puteam trăi într-un loc unde toată lumea mă credea vinovată de 
crimă. Am luat la mine puținii bani pe care îi economisisem și 


VP - 86 


am mers cu bicicleta, cât de repede am putut, până la stația de 
autobuz. Am aruncat bicicleta pe câmp, am luat un autobuz 
până în oraș și nu m-am mai întors niciodată. 

Cu sinceritate, 

Tilde 


Deși terminasem, am mai ținut în mână paginile și m-am 
prefăcut că încă citesc, ca să mai câștig ceva timp să-mi adun 
gândurile. Nu existase niciun moment în viața mea în care să o 
văd pe mama ca pe fata singuratică descrisă în această 
povestire, care-și dorea cu disperare să aibă parte de dragoste 
măcar de la o singură prietenă. Observasem alte trăsături, 
devotamentul față de cei pe care-i iubea, curajul ei, dar nu 
tristețea. Nu le pusesem alor mei nici măcar cele mai simple 
întrebări despre identitatea lor. Ce cicatrice ascundeţi? Ce dureri 
aţi simţit? Lipsa mea de curiozitate fusese atât de completă și 
deplină, încât trebuia să-mi pun mie o întrebare. Imi cunoșteam 
măcar cât de cât părinţii? Afecțiunea mea pentru ei se 
transformase cu timpul într-o formă de ignorare. O scuză ar fi 
putut fi faptul că mama și tata nu-mi oferiseră niciodată 
informaţii stânjenitoare sau incomode. Își doriseră să lase în 
urmă trecutul și să-și construiască identități mai pozitive. Poate 
că-mi justificasem atitudinea susținând că nu era cazul să 
răscolesc amintiri dureroase. Dar eram fiul lor, singurul lor copil 
- singura persoană care ar fi putut să întrebe și ar fi trebuit să 
întrebe. Poveștile lor erau poveștile mele. Trecutul lor era 
trecutul meu. Nu-mi trecuse prin minte că dau dovadă de lene - 
confundasem obișnuința cu puterea de pătrundere. 
Considerasem orele petrecute împreună o modalitate de a-i 
înţelege. Mai grav decât atât, acceptasem confortul fără să pun 
întrebări, mă lăfăisem în tihnă fără să-mi doresc să știu ce se 
ascundea dincolo de dorinţa alor mei de a crea o viaţă 
domestică atât de diferită de a lor. 

Mama și-a dat seama că trăgeam de timp, că terminasem de 
citit. Mi-a pus mâna pe bărbie și mi-a ridicat privirea până am 
întâlnit-o pe a ei. Am văzut în ochii ei hotărâre și un scop foarte 
precis. Nu era fetița pierdută despre care citisem. 

— Ai o întrebare pentru mine, o întrebare pe care unui fiu îi 
este greu s-o adreseze unei mame, poate cea mai grea 
întrebare pe care mi-ai pus-o vreodată. Dar n-am să răspund la 


VP - 87 


ea decât dacă mă întrebi. Trebuie să pronunțţi cuvintele. Trebuie 
să ai curajul să mă privești în ochi și să mă întrebi dacă am 
omorât-o pe Freja. 

Atingerea mamei era delicată. Totuși, dacă aș fi încercat să 
mă îndepărtez sau să evit întrebarea, îmi închipuiam că și-ar fi 
încleștat mâna pe maxilarul meu și mi-ar fi ţinut faţa spre ea. 
Avea dreptate. Voiam să pun întrebarea, sau, mai bine zis, 
voiam să aflu adevărul, ceea ce nu este neapărat același lucru. 
În timp ce citeam paginile îmi pusesem întrebări în legătură cu 
ce se întâmplase în ziua aceea în lac. Nu era greu să-mi 
imaginez o ciocnire spontană - mama cu un fizic puternic după 
ani de muncă la fermă, orășeanca Freja frumoasă și cu o 
constituție mai fragilă. Drumurile li se întâlniseră. Mama își 
pierduse cumpătul, furioasă după luni întregi de izolare și 
nefericire, o zgâlțâise pe fosta ei prietenă, o ţinuse cu capul sub 
apă, copleșită de umilinţa de a-i fi căzut în dizgrație. 
Recăpătându-și stăpânirea de sine, rușinată de ceea ce făcuse, 
mama se întorsese la mal și văzuse că Freja nu ieșise la 
suprafaţă - inconștientă sub apă. lInnebunită, mama se 
întorsese, încercase s-o salveze, dar în zadar. Apoi intrase în 
panică, fugise de la locul faptei, lăsând trupul prietenei ei să 
plutească pe lac. 

Am mormăit, nevenindu-mi să cred ce o întrebam pe mama: 

— Ai avut vreo legătură cu moartea Frejei? 

Mama și-a luat mâna de pe bărbia mea și a clătinat din cap 
dezaprobator: 

— Nu-i destul de bine. Pune întrebarea. Eu am omorât-o pe 
Freja? întreabă-mă! 

A început să repete întrebarea, de nenumărate ori: 

— Eu am omorât-o pe Freja? Eu am omorât-o pe Freja? Eu am 
omorât-o pe Freja? 

Mă provoca, ciocănind cu degetele în masă de fiecare dată 
când pronunța numele. Era răscolitor. N-am mai suportat, 
înainte să lovească din nou în masă i-am prins pumnul, energia 
loviturii s-a transferat asupra brațului meu, și am întrebat-o: 

— Tu ai omorât-o? 

— Nu, n-am omorât-o. 

Du-te la orice școală, oriunde în lume, și o să găsești un copil 
nefericit. Despre acel copil nefericit vor exista bârfe răuvoitoare. 
Bârfele vor fi în cea mai mare parte minciuni. Deși sunt 


VP - 88 


minciuni, nu contează, pentru că atunci când trăiești într-o 
comunitate care crede acele minciuni, care duce mai departe 
acele minciuni, minciunile devin adevărate - adevărate pentru 
tine, adevărate pentru alţii. Nu poți scăpa de ele pentru că nu se 
pune problema dovezilor, e vorba de răutate, și răutatea nu are 
nevoie de dovezi. Singura scăpare e să dispari chiar în capul 
tău, să trăiești printre propriile tale gânduri și fantezii, dar asta 
nu ţine prea mult timp. Nu te poţi izola de lume pentru 
totdeauna. Când începe să te tulbure din nou, atunci trebuie să 
evadezi cu adevărat - îţi faci bagajele și fugi. 

Dacă stau să privesc în urmă, Freja era tulburată sufletește. 
Mama ei murise. Lumea ei fusese zdruncinată din temelii. După 
ce m-a trădat pe mine, a avut o relaţie intimă cu un tânăr, un 
angajat de la o fermă mai mare. Au existat zvonuri că era 
însărcinată. O perioadă nu a venit la școală. Mirosea a scandal 
public. Nu mă întreba ce-i adevărat. Nu știu. Nu-mi păsa ce spun 
oamenii despre ea. Am plâns atunci când Freja a murit. Am 
plâns, chiar dacă mă trădase, chiar dacă-mi întorsese spatele, 
am plâns. Aș putea să plâng din nou, chiar și azi, așa de mult 
am iubit-o. 

Acum că ai auzit adevărul despre vara lui 1963, trebuie să 
accepţi faptul că acele întâmplări nu au nicio legătură cu 
nelegiuirile care au avut loc astă-vară. Nu există nicio legătură. 
Vorbim despre alți oameni, într-un alt loc, într-un alt moment. 

e 

Frustrat de referința cifrată la „nelegiuiri” și simțindu-mă 
încurajat, am provocat-o cu o întrebare directă: 

— Mia e moartă? 

Mama a tresărit. Până atunci ea deținuse controlul asupra 
fluxului de informatii. Fusesem docil și înţelegător. Nu mai era 
cazul, voiam un rezumat a ceea ce discutam înainte de a merge 
mai departe. Îi permisesem să fie rezervată și evazivă prea mult 
timp. Mama a spus: 

— Tu despre ce credeai că este vorba? 

— Nu știu, mamă. Tot vorbeşti despre nelegiuiri și conspirații, 
dar nu spui niciodată exact la ce te referi. 

— Cronologia înseamnă o judecată sănătoasă. 

A spus asta de parcă ar fi fost o vorbă de duh cunoscută și 
general acceptată. 

— Asta ce mai vrea să însemne? 


VP - 89 


— Când sari de la o întâmplare la alta, ba înainte, ba înapoi, 
oamenii încep să se îndoiască de judecata ta. Mie mi s-a 
întâmplat! Cel mai sigur mod este să începi cu începutul și să 
mergi până la sfârșit. Să urmezi cursul evenimentelor. 
Cronologia înseamnă o judecată sănătoasă. 

Mama vorbea despre judecata sănătoasă de parcă ar fi fost 
vechiul test al poliţiei pentru un șofer beat, în care suspectului i 
se cere să meargă în linie dreaptă. 

— Înţeleg, mamă. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat cum vrei tu. 
Dar mai întâi trebuie să știu despre ce vorbim. Spune-mi într-o 
frază. Apoi am să ascult detaliile. 

— N-ai să mă crezi. 

Riscam fiind atât de direct. Nu eram sigur dacă nu cumva 
mama ar fi fost în stare să plece dacă forțam prea tare nota. 
Oarecum îngrijorat, i-am spus: 

— Dacă-mi spui chiar acum, promit să nu am nicio părere 
preconcepută până nu aud toată povestea. 

— Este evident că încă mai crezi că nu s-a întâmplat nimic în 
Suedia. Toate aceste probe, însemnările, tot ce am strâns - 
toate astea nu înseamnă nimic pentru tine. 

Ți-am spus de la început, e vorba despre o nelegiuire. A 
existat o victimă. Au fost multe victime. Vrei mai multe 
informaţii? Da, Mia e moartă. O fată la care am ajuns să ţin a 
murit. A murit. 

Pune-ţi câteva întrebări. În ce speculaţii fanteziste am mai 
crezut eu până acum? Caut comploturi în fiecare poveste de la 
știri? Am acuzat vreodată pe cineva de vreo nelegiuire pe 
nedrept? Nu mai am mult timp la dispoziţie. Trebuie să merg la 
poliţie astăzi. Dacă merg singură la o secţie de poliție, polițiștii 
vor lua legătura cu Chris. El o să le spună povestea bolii mele. O 
să le-o spună convingător. Acești polițiști vor fi aproape sigur 
bărbaţi, bărbaţi la fel cum e Chris. Or să-l creadă. S-a mai 
întâmplat asta. Am nevoie de un aliat, preferabil un membru al 
familiei mele, care să fie de partea mea, cineva care să mă 
susțină, și nu mai am pe nimeni în afară de tine. Imi pare rău că 
asta apasă pe umerii tăi. 

M-ai întrebat direct, ţi-am răspuns. Acum te întreb eu direct. E 
prea mult pentru tine? Pentru că dacă tragi de timp până vine 
taică-tău, dacă tactica ta e să mă faci să vorbesc, iar tu să nu 
asculţi nicio vorbă, ci doar să mă ţii aici sub un pretext fals, 


VP - 90 


pentru ca voi doi să mă duceti la un azil, atunci dă-mi voie să te 
avertizez că aș considera asta o trădare atât de gravă, încât 
relaţia noastră n-ar mai putea fi salvată niciodată. Nu ai mai fi 
fiul meu. 

e 

Fusese tot timpul de la sine înțeles că dacă n-o credeam, 
atunci relația noastră ar avea de suferit. Mama vedea totul în 
termeni mult mai duri. Ca să fiu în continuare fiul ei, trebuia s-o 
cred. Dacă situația n-ar fi fost atât de neobișnuită, amenințarea 
ar fi părut exagerată. Doar că mama nu mai folosise niciodată 
asemenea cuvinte. Noutatea lor le făcea să fie adevărate, în 
ciuda faptului că exprimau o problemă pe care nu mi-o pusesem 
niciodată - ca mama să nu mă mai iubească. M-am gândit la 
felul în care plecase de acasă în copilărie, în care fugise de la 
părinţii ei fără să le mai trimită vreo scrisoare, să le mai dea 
vreun telefon, cum dispăruse fără urmă. Mai tăiase legături 
strânse și înainte. Putea să facă asta din nou. Cu toate astea, își 
contrazicea flagrant propriile indicaţii de a nu-mi lăsa 
sentimentele să mă influenţeze. Era pusă în joc relaţia noastră. 
Nu puteam promite s-o cred pe mama doar ca s-o liniștesc. 

— Mi-ai cerut să fiu obiectiv. 

Am adăugat repede: 

— Pot să repet promisiunea pe care ţi-am făcut-o deja: să nu 
am idei preconcepute. În momentul ăsta, când stau aici, nu știu 
ce-i adevărat. Dar ceea ce știu sigur, mamă, indiferent ce se va 
întâmpla în următoarele câteva ore, indiferent ce-mi spui, este 
că am să fiu mereu fiul tău. Și am să te iubesc mereu. 

Atitudinea ostilă a mamei s-a înmuiat. Nu eram sigur dacă 
fusese descumpănită de declaraţia mea de dragoste sau de 
faptul că-și dăduse seama că a comis o greșeală tactică. Părând 
dezamăgită de sine, a repetat vorbele mele: 

— Să nu ai idei preconcepute, atât îţi cer. 

Nu doar atât, mi-am spus în sinea mea, în timp ce ea își 
îndrepta din nou atenţia spre jurnal. 

— Am vorbit mai devreme despre fosta proprietară a fermei, 
Cecilia, doamna în vârstă, și despre misterul motivului pentru 
care ne vânduse ferma. Misterul e chiar mai adânc de atât. A 
lăsat în urmă o șalupă legată la pontonul de lemn, o barcă 
scumpă cu vâsle, dar și cu motor. Amândouă erau noi. Te întrebi 
de ce ar fi cheltuit Cecilia, care avea sănătatea atât de fragilă, 


VP- 91 


atâţia bani pe o barcă dacă plănuia să vândă ferma și să se 
mute la oraș? ` 

Sunt multe lucruri despre care nu știu nimic. Inainte de a mă 
întoarce în Suedia nu mă gândisem nicio clipă la motoarele de 
șalupă. De îndată ce mi-am dat seama că barca era un indiciu 
esențial, m-am apucat să mă documentez. A fost o revelație să 
aflu că barca în sine se cumpără fără motor - motorul 
presupune o cheltuială suplimentară, mai mult decât atât, așa- 
numitul Motor-Electric E-Thrust pe care-l alesese Cecilia nu era 
dintre cele mai ieftine, nici pe departe. Este evaluat la patru 
sute de euro. În urma cercetărilor mele, am descoperit că poți 
găsi altele cu două sute și am dovedit, dincolo de orice îndoială, 
că alte câteva motoare mai ieftine ar fi fost compatibile cu 
barca. Următoarea întrebare este: de ce ne-a lăsat chiar acest 
motor electric? 

Vreau să te uiţi la fișa tehnică a motorului. Răspunsul se 
găsește undeva în listă - motivul pentru care a ales acel motor 
și ni l-a lasat nouă. Vezi dacă-l găsești. 

Mama a scos din jurnal o fișă printată de pe internet și mi-a 
dat-o. 


Motoarele electrice E-THRUST 55 livre forță. 

Pentru prima dată disponibile în Europa! 

Bazându-se pe un design și o tehnologie americană 
SUPERIOARA, aceste motoare oferă putere și performanţe 
deosebite - ani de-a rândul. 

Putere Maximă: 55 livre forță 

Tensiune de alimentare: 12V (Bateria de alimentare nu este 
inclusă) 

Monitor LCD cu 7 setări 

Capacitate de rotaţie 360 de grade 

Otel inoxidabil 

Lungime: 133cm/52” 

Lăţime: 12cm/4.7! 

Adâncime: 44cm/17.3! 

Greutate: 9.7 kg-21lbs. 

Control viteză telescopic: 5/2 (înainte/inapoi) 

Elice: cu montaj în trei pale 

Manual de instrucțiuni: Da. Instrucţiuni în limbile: 
engleză/germană/franceză 


VP - 92 


Mărimea recomandată a bărcii: Maximum 3850 livre/1750 kg. 
Aprobată CE: Da 


I-am dat înapoi foaia și am mărturisit: 

— Nu știu. 

— E ușor de trecut cu vederea în lista aceea, nu-ți atrage 
atenţia - e a treia caracteristică, monitorul LCD cu 7 setări. 

Dă-mi voie să-ți explic. 

Eram la fermă de două luni și Chris nu ieșise pe râu nici 
măcar o dată. Nici măcar pentru cinci minute. Ca să putem oferi 
găzduire turiștilor, aveam nevoie de dovezi că Râul Elanului e 
potrivit pentru pescuit. Dar undițele lui Chris zăceau în șopron. 
Ce-i ceream să facă? Nu vreo treabă legată de gospodărie pe 
care n-o suporta. Îi plăcea foarte tare să pescuiască. Când a 
auzit despre râu, se hotărâse repede să cumpărăm ferma. || 
cercetase. Îi spuneam mereu: te rog să mergi la pescuit. El 
ridica din umeri, își făcea o ţigară și spunea că poate a doua zi. 

După săptămâni întregi în care mi-a ignorat rugăminţile, Chris 
m-a anunţat că merge la pescuit cu Hakan. La vremea aceea ei 
doi erau deja prieteni. Își petreceau deseori timpul împreună. Nu 
mă plângeam. Prietenia îi prindea bine. Dispoziţia lui Chris se 
îmbunătăţise faţă de dimineţile acelea întunecate și reci de 
aprilie, când nici măcar nu se dădea jos din pat sau nu se urnea 
din faţa sobei. În sinea mea, eram invidioasă, nu din cauza 
relaţiei lui cu Hakan, în care nu aveam încredere și care îmi 
displăcea, ci din cauza felului cum fusese el acceptat într-un 
grup de prieteni, printre care și primarul cel jovial și cu două 
fețe, oameni de afaceri importanţi și membri ai consiliului local. 
Chris fusese propulsat rapid chiar în mijlocul comunităţii locale. 
Mă întrebam dacă nu cumva Hakan era excesiv de amabil cu 
soţul meu ca să mă chinuie pe mine. Dar nu sunt meschină sau 
răzbunătoare. Sunt practică și pragmatică. Aveam nevoie de 
relaţii bune cu comunitatea, și dacă acele relaţii erau construite 
în jurul lui Chris, și nu al meu, nu era nicio problemă. Desigur, 
m-a deranjat un pic faptul că, după ce mi-a ignorat atâta timp 
rugăminţile de a se duce la pescuit, a răspuns cu atâta 
promptitudine la propunerea lui Hakan. Chiar și așa, n-am 
comentat nimic. În schimb, mi-am exprimat încântarea că, în 
sfârșit, avea să-mi aducă un somon ca să-l fotografiez. 


VP - 93 


După micul dejun Chris a luat motorul electric din șopron. Îmi 
aduc aminte cu plăcere de dimineata aceea. Nu eram 
suspicioasă. Nu eram paranoică. l-am pregătit lui Chris 
sandvișuri cu pâine făcută în cuptorul nostru. l-am făcut un 
termos de ceai. L-am sărutat și i-am urat noroc. De la capătul 
debarcaderului nostru i-am făcut cu mâna, încrezătoare în 
priceperea lui și plină de speranțe legate de râu. Am strigat la el 
să-mi aducă un pește minunat. Și exact asta a făcut. 

Mama a scos o fotografie din jurnal, a patra până acum. 

— Asta a fost făcută la scurt timp după ce Chris și Hakan s-au 
întors de la pescuit, uită-te la ora și la data inscripţionate în colț. 
Ce motive aveam să mă plâng? l-am cerut lui Chris să-mi aducă 
un pește minunat și a reușit. Fotografia e un material 
promoțional perfect pentru camerele noastre de închiriat - doi 
bărbaţi care-și ţin cu mândrie trofeul. Dar e ceva foarte putred 
în legătură cu fotografia asta. 

Uită-te mai atent. Studiază expresia lui Chris. Ceea ce vezi nu 
e mândrie sau entuziasm. Are buzele strânse, de parcă a fost 
nevoie de mult efort ca să-și menţină zâmbetul. Acum uită-te la 
expresia lui Hakan. Observă direcţia privirii lui - e îndreptată în 
lateral, spre Chris. Totul e regizat. Fotografia nu surprinde un 
moment de bucurie. De ce? Unde este veselia? Amintește-ţi 
miza noastră. Banii noștri aveau să se termine până la sfârșitul 
anului și acest pește ar fi trebuit să fie dovada că am fi putut 
câștiga alţii. 

Dacă te gândești că poate am stricat eu atmosfera prin 
suspiciunea mea nejustificată și că acești bărbați au reacţionat 
la un gest nepotrivit din partea mea, te înșeli. l-am felicitat din 
toată inima. Am reușit chiar să fiu drăguță cu Hakan și să-l invit 
la noi când aveam să-l gătim. Iniţial ușurată, foarte curând am 
fost dezorientată. Bărbaţii aduseseră un pește extraordinar, și 
cu toate astea reacţia lor era mult prea reținută. M-am apropiat 
de Chris să iau somonul, iar el a dat instinctiv să se retragă. l- 
am explicat că trebuie să-l ambalez și să-l pun la frigider. Abia 
atunci m-a lasat să iau peștele. Străduindu-mă să-mi ţin 
echilibrul cu greutatea peștelui în braţe, un deget mi-a alunecat 
sub urechea lui. Știi ce-am descoperit? 

Gheaţă! 

Am simţit-o pe vârful degetului - un cristal rece, și apoi a 
pierit, topit de căldura atingerii mele, a dispărut înainte să pot 


VP - 94 


cerceta. Dovada dispăruse, dar o simţisem, eram sigură. Acest 
pește nu era din râu. Fusese cumpărat. 

M-am grăbit să intru și am lăsat peștele pe masa din 
bucătărie. Singură, am studiat ambele urechi. Nu mai aveau 
gheață pe ele, dar carnea era rece ca gheața. Nu am băgat 
somonul la frigider. În schimb, m-am strecurat în sufragerie și 
m-am ascuns după draperii. li priveam pe fereastră pe Chris și 
Hakan stând de vorbă. Nu știu să citesc pe buze, așa că nu-ți 
pot spune ce-și spuneau. Cu toate astea, pot să-ţi spun că nu 
arătau ca doi pescari triumfători. Hakan i-a pus lui Chris o mână 
pe umăr: Chris a încuviinţat încet din cap. S-a întors spre casă, 
obligându-mă să mă retrag brusc. 

In bucătărie m-am prefăcut că sunt veselă și ocupată, în timp 
ce a trecut Chris. N-a aruncat nici măcar o privire spre somon, 
marele lui trofeu. A făcut un duș și s-a dus în pat, spunând că e 
obosit. 

N-am putut să dorm în noaptea aceea, și nici Chris, nu 
imediat, deși ar fi trebuit să fie extenuat. A stat întins, lângă 
mine, prefăcându-se că doarme. Imi doream să mă pot strecura 
printre gândurile lui, să văd ce-l ţine treaz. De ce cumpăraseră 
un somon atât de scump pe post de alibi? Folosesc cuvântul 
„alibi” intenţionat - un somon pe post de alibi. Acesta era scopul 
somonului, să constituie un alibi, unul pe care probabil că-l 
plătise Hakan, pentru că un pește întreg trebuie să fi fost 
scump. Poate că o fi costat cinci sute de coroane sau cincizeci 
de lire sterline. Noi eram prea strâmtarăţi ca să-și poată permite 
Chris să cheltuiască o asemenea sumă fără să aflu eu. Probabil 
că-l cumpărase Hakan și i-l dăduse lui Chris. 

Nu puteam să fac niciun fel de cercetări până când nu eram 
sigură că doarme Chris. Am așteptat până la două noaptea, 
când mi-am dat seama că a adormit după cum respira. 
Subestimase profunzimea suspiciunii mele, neștiind că am simţit 
bucata de gheaţă și indus în eroare de bucuria cu care am 
primit peștele. M-am furișat jos din pat și am mers în vârful 
degetelor, mi-am pus pe mine o haină groasă și m-am îndreptat 
spre șopron, unde tineam motorul electric. 

Stând în șopron, la ora două noaptea, și uitându-mă lung la 
motor, primul meu gând a fost că poate Chris nu mersese decât 
câteva sute de metri în sus pe râu și coborâse din barcă pe 
debarcaderul lui Hakan. Apoi cei doi dispăruseră altundeva cu 


VP - 95 


mașina lui. Am început să studiez motorul, fără să fac altceva 
decât să-l pipăi la exterior, să apăs pe toate butoanele, până 
când am văzut că monitorul se aprinde. Butonând printre cele 
șapte setări, am găsit cantitatea de energie rămasă în baterie 
reprezentată ca procent. Motorul era încărcat complet înainte ca 
Hakan și Chris să plece pe râu. Acum bateria arăta șase la sută. 
Cu alte cuvinte, consumaseră nouăzeci și patru la sută din 
energie. Prima mea presupunere fusese greșită. Merseseră pe o 
distanță lungă și consumaseră aproape toată bateria. Fuseseră 
pe râu, dar nu pescuiseră. 

Mi-a revenit în minte generozitatea Ceciliei. De ce-mi lăsase 
barca asta? Voia să explorez râul! Particularităţile specifice 
acestui motor făceau parte din planul Ceciliei. Folosind 
monitorul LED ca un ghid aproximativ, puteam să refac drumul 
lor și să văd până unde pot să ajung consumând aceeași 
cantitate de energie. M-am hotărât să nu mai aștept. Aveam să 
fac asta chiar în noaptea aceea, în timp ce Chris dormea, înainte 
de ivirea zorilor, aveam să merg cu barca în sus pe râu și să aflu 
unde au fost ei - trebuia să fac asta imediat! 

Am ridicat mâna și am întrerupt-o, ca să verific dacă am 
înţeles corect: 

— Ai plecat cu barca în toiul nopţii? 

— Da, a doua zi putea să plouă cu găleata, dovezile puteau să 
fie distruse de ploaie - trebuia să se întâmple în aceeași noapte 
și trebuia să fac asta fără ca Hakan și Chris să afle. 

A durat mai mult de o oră să reîncarc motorul. Am rămas în 
șopron și am urmărit cum se schimbă cifrele. Cu bateriile 
încărcate sută la sută, am pornit să duc motorul la râu, nevoită 
să folosesc roaba ca să-l trec peste câmp, încercând să nu fac 
zgomot, speriată să nu-l răstorn. Dacă s-ar fi trezit Chris, nu 
aveam nicio explicaţie. Din fericire, am ajuns la debarcader 
neobservată. Am văzut că e ușor să montezi motorul pe barcă. 
Probabil că Cecilia ţinuse cont și de asta când l-a ales. M-am 
uitat la ceas și am estimat că până la opt cel mai devreme Chris 
nu avea să se trezească. Ca să fiu sigură, am calculat că aveam 
cinci ore la dispoziţie să explorez și să mă întorc. 

Fixând viteza undeva pe la jumătate, m-am desprins de 
debarcader. Ei nu merseseră în josul râului - asta știam sigur. 
Râul fusese îndiguit ca să alimenteze o centrală hidroelectrică 
neobișnuită, proiectată în așa fel încât să semene cu o moară de 


VP - 96 


apă de pe vremuri. Nicio barcă nu putea să treacă pe acolo. Nu 
aveau cum să meargă decât în susul râului. Singura mea 
îngrijorare era cât de departe ajunseseră. 

Mi-am fixat lanterna ieftină din plastic de capătul bărcii și am 
îndreptat lumina spre suprafaţa apei, unde s-a adunat un nor de 
insecte. Eram îngrozită să nu mă vadă cineva, dar m-am ţinut 
tare, în mica mea barcă, în mijlocul acelui râu întunecat, în timp 
ce restul lumii dormea, singura persoană trează, singura 
persoană aflată în căutarea adevărului. 

Nu-mi dădeam seama unde ar fi putut opri Chris sau de ce ar 
fi oprit. Râul cotea ușor printre câmpurile care aparţineau 
fermelor. Pe cursul stabilit de oameni și fără meandre, am mers 
mai departe în susul râului până am ajuns la marginea pădurii. 
De aici înainte malurile râului erau năpădite de copaci. Monitorul 
mă îndruma înainte - ei merseseră mai departe pe râul care 
trecea prin pădure. La fel trebuia să fac și eu. A 

Am pătruns pe alt tărâm. Sunetele erau diferite. In timp ce 
fermele erau tăcute, această pădure forfotea de viaţă care 
fusese pusă în mișcare de sosirea mea. Tufișurile foșneau. 
Vietăţile mă urmareau. 

În cele din urmă, cu numai patruzeci la sută din energia 
bateriei rămasă, am oprit motorul și am lăsat barca să 
plutească. Era logic că ajunsesem în punctul final al destinaţiei 
lor, pentru că dacă aș fi mers mai departe nu aș mai fi avut 
destulă energie să ajung înapoi la fermă. Motivul pentru care nu 
m-am oprit la cincizeci la sută era că drumul de întoarcere 
necesita mai puţină energie, din moment ce barca mergea în 
sensul curentului. 

Cu ajutorul lanternei, am cercetat locul, cu barca legănându- 
se ușor sub mine. Sub fasciculul de lumină am surprins licăriri 
de ochi luminoși care au dispărut, dintr-o clipire. Aerul nopţii era 
limpede. Nici urmă de ceaţă. Când m-am uitat pe cer am văzut o 
întindere nesfârșită de stele și m-am gândit că răspunsurile pot 
fi tot atât de numeroase câte stele erau pe cer. Chris și Hakan 
ar fi putut să-și lege barca de oricare dintre copaci și să meargă 
prin pădure până la destinaţie. Nu aveam cum să fiu sigură. M- 
am așezat, cumplit de frustrată, trăgând concluzia că eram 
nevoită să mă întorc fără să aflu un răspuns. 

În timp ce fixam la loc lanterna pe capătul bărcii, am observat 
chiar în faţă o creangă care stătea în mijlocul râului, îndreptată 


VP - 97 


spre mine. Curioasă, m-am chinuit să văd prin întuneric și am 
distins silueta unui copac care creștea de pe o insulă - o insulă 
în formă de lacrimă. Am pornit din nou motorul, am înaintat, am 
apucat creanga și am legat barca în colţul Insulei Lacrimii. 

Erau semne pe trunchiul copacului, dungi pe scoarță acolo 
unde fuseseră legate alte bărci, prea multe ca să le pot număra, 
o porţiune întreagă din trunchi tocită de o serie lungă de vizite. 
Pe bucata de mal noroioasă aflată chiar deasupra nivelului apei, 
erau perechi de urme de tălpi, unele vechi, altele noi - numărul 
mare și diversitatea formelor sugerându-mi că mult mai mulți 
oameni decât Chris și Hakan trecuseră pe acolo. Chiar dacă era 
în toiul nopţii, exista posibilitatea să nu fiu singură. M-am gândit 
să dezleg barca și să-mi continuu cercetările de la o distanţă cât 
de cât sigură, cu o întindere de apă între barcă și insulă. Dar 
trebuia să văd insula de aproape, nu de la depărtare. M-am 
îndreptat spre pâlcul de copaci din spatele insulei, de la capătul 
rotunjit al lacrimii. 

Între copaci era o construcţie întunecată, în colţuri. Era un 
adăpost făcut de om, o baracă, un refugiu construit departe de 
ochii lumii, făcut din cherestea, nu lemne din pădure, ci scânduri 
fixate în cuie. Acoperișul părea rezistent la apă. Era opera unor 
bărbaţi, nu a unor copii. M-am dus pe o parte și am văzut că nu 
avea ușă, ci doar o deschizătură și o draperie zdrenţuită. Am 
tras draperia și am văzut un preș, un sac de dormit cu fermoarul 
deschis, desfăcut ca o plapumă, și o lampă cu kerosen cu 
geamul înnegrit. Nu puteai să nu remarci dimensiunile spaţiului, 
nu era destul de înalt ca o persoană să poată sta în picioare, dar 
era destul de lat ca să stea culcată. Mirosul era fără îndoială de 
sex. Erau mucuri de ţigară pe jos. Unele aveau marcă, altele 
erau făcute de mână. Am luat una și mirosea a marijuana. Cu o 
creangă am râcâit prin cenușa a o mie de focuri și am găsit 
alături rămășițele topite ale unui prezervativ - o dâră scârboasă 
de muci de plastic. 

e 

Era vorba despre un loc revoltător și simțeam că mama se 
învârte în jurul unei acuzații revoltătoare, că face aluzie la ea, 
fără să spună explicit la ce se gândește. Nu-i puteam permite să 
fie ambiguă, nu era cazul să fac presupuneri sau să completez 
spaţii libere: 

— Ce crezi că s-a întâmplat pe insulă? 


VP - 98 


Mama s-a ridicat în picioare, a deschis dulapurile de la 
bucătărie și a căutat până a găsit zahărul. A băgat mâna în 
borcan, a scos un pumn de zahăr și l-a presărat cu grijă pe 
masă, împrăștiindu-l uniform în fața mea. Cu vârful degetului a 
desenat forma unei lacrimi în mijlocul granulelor fine și albe. 

— Când vine vorba despre sex, știi care e fantezia pe care o 
au cei mai mulţi oameni? Nu o persoană, ci un spaţiu intim, doar 
al lor, un spaţiu în care să poată face orice, cu oricine, și restul 
lumii să nu știe niciodată. Fără să fie judecați, făra să le fie 
rușine, fără dezaprobarea altora și fără repercusiuni. Dacă ești 
bogat, poate fi un iaht în largul mării. Dacă ești sărac, poate e 
subsolul unde-ţi ascunzi revistele deocheate. Dacă trăieşti la 
țară, e o insulă în pădure. Vorbesc despre futut, nu despre a 
face dragoste. Toată lumea vrea să-și ţină futaiurile secrete. 

Ca și cum ar fi fost purtată de un reflex puternic, mâna mi-a 
țâșnit și am șters de pe masă insula de zahăr, făcând forma să 
dispară. Prea târziu mi-am dat seama cât de stupidă și de 
transparentă a fost reacţia mea. Mișcarea bruscă trăda furie și a 
luat-o pe mama cu totul prin surprindere. S-a ferit, făcând ochii 
mari și studiindu-mi expresia. Fără îndoială că interpretase 
gestul meu ca o sfidare nerușinată la adresa teoriei ei. De fapt, 
era o confirmare destul de patetică a faptului că avea dreptate. 
Îmi creasem propria mea versiune de insulă. Mama stătea acum 
în ea - în acest apartament. Fuseseră multe dăţi când mă 
întrebasem dacă nu ar fi posibil să-mi păstrez orientarea 
sexuală ascunsă de părinţi, dar în același timp să continuu 
relația cu Mark. El nu ar fi acceptat niciodată asta, și tocmai de 
aceea a rămas un gând nerostit. Dacă aș fi putut, aș fi trăit tot 
restul vieţii pe o insulă creată de mine, îndepărtându-mă tot mai 
tare de doi oameni pe care-i iubeam foarte mult. 

Cu vârfurile degetelor pline de zahăr, mi-am cerut scuze: 

— Îmi pare rău. Mi-e greu să accept. În legătură cu tata, vreau 
să spun. 

Mama nu s-a liniștit, simțind că e ceva în neregulă, un lucru 
despre care nu-și dădea încă seama sau pe care nu-l putea 
înțelege. Am întrebat-o, temându-mă de ce urma să aud: 

— Crezi că Hakan și Chris au fost pe insula asta? 

— Știu sigur că au fost. 

Am ezitat, făcându-mi curaj să aud răspunsul: 

— Ce au făcut acolo? 


VP - 99 


— Întrebarea nu este ce. Întrebarea este cine - pe cine 
altcineva mai duceau acolo? Știm sigur că nu s-au dus acolo să 
pescuiască. Am cercetat fiecare colţișor de insulă, dar n-am 
găsit niciun indiciu. Îmi era greu să plec fără un răspuns, dar 
când m-am uitat la ceas mi-am dat seama în ce pericol mă aflu. 
Soarele urma să răsară în câteva minute. 

Drumul în josul râului dura mult mai puţin, dar chiar și așa, 
era dimineaţă și începea să se lumineze. Hakan și Elise probabil 
se treziseră. Întotdeauna se trezeau la răsăritul soarelui. Nu 
puteam decât să sper că nu sunt pe malul râului. Am trecut de 
debarcaderul lui Hakan, foarte ușurată că nu l-am văzut nici pe 
el, nici pe soţia lui. Când tocmai credeam că am scăpat de 
pericol, s-a oprit motorul. Se terminase bateria. Pluteam în 
derivă, la mijlocul râului. 

Înainte să spui că dacă mi s-a oprit motorul, înseamnă că 
Hakan și Chris nu aveau cum să ajungă la Insula Lacrimii, pune 
la socoteală și ezitările mele de la dus. Am cârmit de multe ori 
barca de pe o parte a râului pe cealaltă, ca să găsesc un loc în 
care ar fi putut să coboare ei. Mai târziu, când m-am întors pe 
Insula Lacrimii, am reușit să fac drumul dus-întors fără să mai 
rămân fără baterie. În orice caz, în dimineaţa aceea, cum Chris 
urma să se trezească în curând, am fost nevoită să vâslesc 
restul drumului. Nu mai vâslisem de mulţi ani. Cu cât încercam 
să vâslesc mai repede, cu atât mă descurcam mai greu. Când 
am ajuns pe debarcader, mă dureau bratele. Voiam să mă 
prăbușesc și să-mi recapăt suflul, dar nu aveam timp. Era 
aproape opt dimineaţa. _ 

Am demontat motorul și l-am scos din barcă. In timp ce 
împingeam roaba la deal, spre fermă, mi s-au înmuiat picioarele. 
Chris se trezise deja! Fuma afară. M-a văzut. Mi-a făcut cu 
mâna. M-am oprit, năucită, apoi i-am făcut și eu cu mâna, 
chinuindu-mă să-i zâmbesc. Motorul era în roabă. Mi-am aruncat 
haina pe el, dar poate că-l văzuse deja. Îmi trebuia o scuză. Era 
ceva plauzibil să fi folosit roaba într-un alt scop, așa că mi-am 
continuat drumul spre fermă, uitându-mă în jos la roabă și 
dându-mi seama că forma motorului se vedea prin haină. N-ar fi 
scăpat neobservat nici măcar de o privire fugară, așa că am 
luat-o de-a dreptul peste câmp și am lăsat roaba în spatele 
șopronului. 


VP - 100 


Când am ajuns la Chris l-am sărutat - m-am forțat să fac asta 
- Și i-am spus bună dimineaţa. M-am apucat să studiez grădina 
de legume și am născocit o poveste cum că aș fi lucrat pe malul 
râului și că am smuls buruienile. El a vorbit foarte puţin, și-a 
terminat ţigara și a intrat în casă să-și mănânce micul dejun. Am 
profitat de ocazie și am fugit înapoi, am împins roaba și am 
intrat în șopron, am lăsat motorul înăuntru și l-am pus la 
încărcat. Când m-am întors, Chris era la ușă. Fără să știu cât 
văzuse, i-am spus că a uitat să-l bage în priză. Nu mi-a răspuns. 
Am luat niște chestii pentru spălat și am pornit spre casă, 
uitându-mă înapoi peste umăr. Chris era la ușa șopronului și se 
uita fix la motor. 

e 

Părinţii mei se comportau precum un cuplu pe care nu-l 
recunoșteam. Încercând să-mi dau seama cum li se schimbase 
întregul mod de a interacţiona peste vară, am întrebat: 

— Dacă te-a surprins tata, de ce nu a spus nimic? De ce nu te- 
a întrebat ce faci? Nu înţeleg tăcerea asta. 

— Ce-ar fi putut să spună? M-a surprins în șopron, lângă 
motor. Era în interesul lui să nu atragă atenţia asupra bărcii. 

Ceea ce voiam eu să insinuez era mai profund de atât: 

— Din câte povestești pare că nu vă mai vorbeaţi, pur și 
simplu. 

Tocmai voiam să insist și mai mult cu următoarea întrebare, 
când mama a ridicat mâna și mi-a făcut semn să tac, apoi a 
întrebat: 

— Te referi la relaţia noastră? 

— Eraţi atât de apropiaţi. 

— Ai spus corect. Eram. 

— Patruzeci de ani împreună nu se pot prăbuși în câteva luni. 

— Poate să dureze mult mai puţin de atât. Tânjești după 
siguranţă, Daniel. Întotdeauna ai făcut asta. Lasă-mă să-ţi spun. 
Nu există siguranţă. O mare prietenie se poate șterge cu 
buretele într-o seară, un iubit se poate transforma într-un 
dușman cu o simplă recunoaștere, o viaţă întreagă de fericire 
conjugală se poate preschimba în amărăciune într-o singură 
săptămână. 

A fost, dintr-un anumit punct de vedere, un avertisment - asta 
avea să ni se întâmple și nouă dacă nu credeam ce-mi 
povestește. Mi-a spus: 


VP - 101 


— Nimic nu-i veșnic. 

l-am spus: 

— Te cred. 

Mama a încuviințat din cap: 

— Eu și taică-tău ne prefăceam amândoi. Eu mă prefăceam că 
nu știu de Insula Lacrimii. El se prefăcea că nu observă cât de 
serios începusem să cercetez problema. 

Mama a luat în mână jurnalul ca să caute o însemnare anume. 

— Hai să-ţi dau un exemplu. 

Aruncând o privire spre agendă, am văzut că însemnările 
deveniseră mult mai detaliate. 


„Pe 10 iunie m-am trezit devreme, am sărit peste micul dejun, 
am mers cu bicicleta până la gară și am luat primul tren spre 
orașul Goteborg. Plecam într-o călătorie și nu aveam de gând 
să-i spun lui Chris. In mod normal discutam totul, dar acum 
trebuia să ţin secretul, pentru că planul meu era să o vizitez pe 
Cecilia și s-o întreb despre Insula Lacrimii personal, nu la 
telefon, cu teama că ar putea auzi Chris, ci să-i pun aceste 
întrebări direct - de ce-mi lăsase barca, ce bănuieli avea, ce nu- 
mi spunea. 

Cecilia se mutase la un cămin de bătrâni în Göteborg, un oraș 
cu multe amintiri dureroase pentru mine. Am trăit acolo câteva 
luni, în adolescenţă, și am strâns destui bani cât să-mi cumpăr 
un bilet de vapor până în Germania. În acele luni am fost 
chelneriță în barul unui hotel de pe Kungsportavenyen - 
principala promenadă. Îmi imaginam că mă caută poliţia, că se 
hotărâseră să mă acuze de uciderea Frejei. Aveam mentalitatea 
unui fugar. M-am tuns scurt, mi-am schimbat hainele și mi-am 
luat un nume fals. Îmi amintesc că serveam la un moment dat 
un client cu cafea pe terasă și am văzut doi polițiști care 
patrulau. A început să-mi tremure mâna atât de tare, încât am 
vărsat cafea pe client și m-a mustrat managerul. Am fost 
salvată doar de faptul că bărbaţilor le plăcea să flirteze cu mine 
și lăsau bacșișuri mari, pe care le păstra întotdeauna 
managerul. 

Când am ajuns în oraș în dimineaţa aceea, m-am hotărât să 
merg pe jos până la căminul de bătrâni. Așa am economisit ceva 
bani, soarele era de partea mea și voiam să trec pe lângă barul 
de pe Kungsportavenyen, pentru că nu mai eram o tânără 


VP - 102 


speriată acum. Căminul era la marginea orașului, dincolo de râu, 
departe de centru. Am mers tot drumul pe jos, întrebându-mă 
ce avea să spună Cecilia. Clădirea era primitoare. În jurul ei erau 
grădini bine îngrijite, un iaz ornamental înconjurat de bănci pe 
care oamenii stăteau de vorbă. Înăuntru, în zonele folosite în 
comun era curățenie, la recepţie ordine, iar femeia de la birou 
prietenoasă. După ce m-am prezentat, am întrebat dacă Cecilia 
are mulți vizitatori. Femeia mi-a mărturisit că nu a avut niciunul, 
nici măcar unul, nici măcar un singur vizitator în toată perioada 
de când trăia la cămin. Am fost cuprinsă de furie când am auzit 
asta. Ni se băgase pe gât o poveste despre comunitate, despre 
pretenţia de apartenenţă. Realitatea era cu totul alta. Cum se 
putea să nu o fi vizitat nimeni pe femeia asta? Era un exil 
dureros. Hakan o pedepsea pentru că nu-i vânduse lui ferma. EIl 
ordonase să nu i se mai acorde nici cel mai mic gest de 
bunăvoință. 

Cecilia stătea pe un scaun la ea în cameră, cu genunchii 
sprijiniți de calorifer, și se uita afară, în grădină. Nu citea. Nu se 
uita la televizor. Pur și simplu stătea. E posibil să fi stat așa de 
ore întregi. E trist să vezi o persoană care stă într-o cameră și 
privește fix afară, la o grădină însorită. Cât despre cameră, era 
absolut banală. Cu două ore de muncă ar fi putut fi pregătită 
pentru altcineva. Nu era un cămin. Era un loc de tranzit - o 
cameră de așteptare între viață și moarte. Nu puteam vorbi aici. 
Trebuia să-i amintesc de lumea de afară. Aveam să stăm de 
vorbă în grădină. Când m-am lăsat pe vine lângă ea, am 
observat cât se schimbase. Când ne cunoscuserăm la fermă, 
avea o constituţie fizică delicată, dar avea un spirit puternic. 
Avea ochii luminoși și mintea ascuţită. Acum, când s-a uitat la 
mine, avea ochii umezi, de parcă întreaga ei personalitate 
fusese diluată într-o mie de măsuri de nimic. Era pustiită pe 
dinăuntru. Dar m-a recunoscut, ceea ce a fost o ușurare, și a 
fost de acord să meargă cu mine pe malul iazului. 

Un tribunal ar putea pune la îndoială mărturia Ceciliei. 
Recunosc că avea ceva scăpări - uneori era foarte conștientă și 
răspundea prompt, alteori era cu gândul departe și trebuia să 
dai dovadă de răbdare până primeai un răspuns. Nu am scăpat 
din vedere digresiunile și ocolișurile, și am încercat s-o duc cu 
vorba în așa fel încât să ajung la misterul motivului pentru care 
îmi vânduse ferma. Fără să aduc eu vorba despre asta, m-a 


VP - 103 


întrebat dacă am descoperit adevărul despre Anne-Marie, soţia 
pustnicului de pe câmpie. Era un subiect pe care nici măcar nu-l 
pomenisem! l-am spus pe scurt tot ce știam - fusese o femeie 
credincioasă, broda citate din Biblie, murise și soţul ei părea 
distrus de pierderea ei. Cecilia s-a arătat foarte iritată de 
ignoranța mea, de parcă o dezamăgisem. Mi-a spus că Anne- 
Marie s-a sinucis. 

Aflată într-o pasă de luciditate, Cecilia a început să-mi 
povestească. Anne-Marie avea patruzeci și nouă de ani și nu 
avea probleme de sănătate. Cecilia ţinea la ea, îi era prietenă, o 
femeie pe care o cunoștea de mulţi ani. Această prietenă 
binevoitoare s-a trezit într-o dimineaţă, a făcut duș, s-a îmbrăcat 
cu hainele de lucru, a ieșit din casă, s-a dus în coteţul porcilor și 
a legat o frânghie de grindă. S-a spânzurat chiar la ivirea zorilor, 
în timp ce soțul ei dormea. Ulf a coborât să ia micul dejun, a 
văzut ușa de la coteț deschisă și era sigur că au ieșit porcii. A 
ieșit în fugă din casă, a traversat curtea, a intrat în coteț și a 
găsit toate animalele înghesuite în cel mai îndepărtat colț, 
speriate și nemișcate. Abia în acel moment, după cum spune 
versiunea oficială a poveștii, s-a întors și și-a văzut soţia. Nu a 
existat niciun bilet, nicio explicaţie, niciun avertisment și niciun 
motiv de griji privind situaţia financiară. 

După câte spunea Cecilia, ceea ce a urmat a fost o reacție 
tipică din partea comunităţii, care a înghiţit vestea cea rea la fel 
cum un ocean înghite o corabie care se scufundă. Au măcelărit 
porcii de parcă ar fi fost martori la o crimă. Au dărâmat coteţul 
scândură cu scândură. La înmormântarea lui Anne-Marie, Cecilia 
l-a luat pe Hakan de braţ și l-a întrebat de ce, nu pe un ton 
acuzator, ci mai degrabă ca o întrebare melancolică, la care 
doar Dumnezeu putea răspunde. Hakan i-a dat furios mâna la o 
parte și i-a spus că nu are nicio idee. Poate că nu avea nicio 
idee, dar nu avea nici vreo remușcare că urma să tragă foloase 
din moartea ei. Hakan și-a extins împărăţia, preluând și 
pământul lui Ulf. Iși explica gestul ca pe un act de caritate, ca pe 
o mână de ajutor întinsă unui om doborât de durere. 

Cecilia avea buzele uscate și crăpate. Îngrijorată să nu o 
obosesc, i-am spus să rămână pe bancă cât mă duc eu să aduc 
ceva de băut. A fost o decizie pe care am s-o regret 
întotdeauna. N-ar fi trebuit s-o întrerup. Când m-am întors cu o 
cafea dulce nu mai era acolo. Banca era goală. Am văzut o 


VP - 104 


mulțime de oameni adunându-se în jurul apei. M-am dus și eu 
acolo. Cecilia era în mijlocul iazului. Apa îi venea până la talie. 
Avea braţele încrucișate peste sâni. Halatul ei alb de la cămin se 
făcuse transparent în zonele unde era ud. Postura ei mi-a 
amintit de un botez în râu, ca și cum aștepta preotul să-i 
coboare capul sub apă. În loc de asta a apărut un asistent care a 
intrat repede în apă, a luat-o pe Cecilia în brațe și a ridicat-o. Nu 
avea cum să fie prea grea. l-am urmat până în cămin, unde au 
dus-o de urgenţă să-i facă un examen medical. 

Am profitat de faptul că nu erau atenți la mine și m-am întors 
în camera ei. Am răscolit-o de sus până jos, uluită de cât de 
puţine lucruri părea să aibă. Probabil tot ce a avut fusese 
vândut. În sertare erau cărţi și ziare. Avea numai povești pentru 
copii, nicio Biblie și niciun roman, din câte vedeam. In șifonier 
am găsit geanta asta de piele. Cecilia a fost cândva învăţătoare 
și presupun că își ducea în ea manualele. Am furat-o pentru că 
aveam nevoie de o geantă, nu de o poșetă care nu mi-ar fi 
folosit la nimic, ci de o geantă de dimensiuni rezonabile, în care 
să-mi pot ţine însemnările și orice dovezi... 

e 

Eu și mama ne-am ridicat în același timp. Cineva încerca să 
intre în apartament. Ușa din faţă se deschisese. Am auzit când 
s-a oprit în lanţ, prima dată cu zgomot, apoi mai încet, la a doua 
încercare, mai grijulie. O văzusem pe mama scoțând lanţul la 
cererea mea, dar probabil că-l pusese la loc când eram cu 
spatele, convinsă că tata o să apară pe neașteptate. Auzeam 
cum o mână bâjbâie de după ușă și încearcă să scoată lanţul. 
Mama a ţipat: 

— A ajuns! 

A început să strângă, disperată, dovezile. Se mișca rapid, și 
fiecare articol avea locul lui bine stabilit în geantă. Obiectele 
mai mici se potriveau în buzunarele din faţă, iar cele mai mari, 
inclusiv cutia ruginită de oțel, intrau în compartimentul 
principal, bine ordonate, fără să se irosească vreun spaţiu. Era 
evident că mai făcuse asta și înainte, că își păstra dovezile gata 
să fie prezentate și strânse la loc foarte rapid, pentru a fi duse 
altundeva. Mama s-a uitat la ușa de acces spre grădina de pe 
acoperiș: 

— Trebuie să ieșim prin altă parte! 


VP - 105 


Tata ne păcălise. Ne minţise și luase un zbor direct, ajunsese 
mai devreme și ne luase prin surprindere, exact cum susţinuse 
mama - asta m-am gândit la început, afectat de reacția mamei. 
Cu toate acestea, mi-am dat seama repede că nu avea cum să 
fie așa. Tata nu avea chei de la apartamentul meu. Nu avea cine 
altcineva să fie decât Mark. 

Cu geanta umplută, mama era gata să și-o pună pe umăr. Am 
pus mâna pe geantă și am oprit-o. 

— Nu e tata. 

— El este! 

— Mamă, nu este el. Nu este el. Te rog, așteaptă aici. 

M-am răstit la ea, nemaiputând să-mi păstrez calmul - doi 
oameni pe care mă străduisem să-i țin departe unul de celălalt 
urmau să se întâlnească în cele mai neobișnuite împrejurări. l- 
am făcut semn mamei să rămână pe loc, deși mă îndoiam că se 
va conforma, și am coborât în grabă în holul de la intrare. Mark 
nu se mai lupta cu ușa, doar o ţinea deschisă cu piciorul și avea 
în mână telefonul, gata să mă sune. Nu-l ţinusem la curent, 
uitasem că am promis să-l sun, fiind prins cu totul de povestea 
mamei. Ar fi trebuit să mă aştept la reacția lui - deja își 
exprimase îngrijorarea că sunt singur. l-am spus, în șoaptă: 

— Îmi pare rău că nu te-am sunat, dar nu e un moment 
potrivit. 

Nu intenţionasem să par agresiv. L-am luat prin surprindere 
pe Mark. Intrasem în panică - după ani întregi în care îmi 
clădisem minciuna, întreaga construcţie putredă urma să se 
prăbușească, fără să am ocazia să-i regizez cu grijă ieșirea din 
scenă. Fără să-mi mai stăpânesc emoţiile, i-am făcut semn să se 
dea înapoi, am închis ușa, am scos lanţul și am deschis-o larg. 
Mark tocmai voia să spună ceva, dar s-a oprit, cu privirea peste 
umărul meu. 

Mama era la capătul celălalt al holului, ţinând strâns geanta. 
În buzunarul din faţă al blugilor vedeam conturul cuțitului de 
lemn. Stăteam toţi trei nemișcaţi, fără să spunem nimic. In cele 
din urmă, mama a făcut un mic pas în față, s-a uitat cu atenţie 
la costumul și pantofii scumpi ai lui Mark și l-a întrebat: 

— Eşti medic? 

Mark a clătinat din cap: 

— Nu. 


VP - 106 


Mark, în mod obișnuit politicos și vorbăreţ, nu a putut să dea 
acum mai mult decât un răspuns monosilabic, nefiind sigur ce 
voiam eu să spună. 

— Te-a trimis Chris? 

— Locuiesc aici. 

Am adăugat: 

— El este Mark. E apartamentul lui. 

Mi-am dat seama, prea târziu, ce prezentare seacă i-am făcut. 
După ani întregi în care așteptase să-i cunoască pe ai mei, 
cuvintele pe care le-am folosit l-au făcut să pară mai degrabă 
proprietarul decât iubitul meu. Mama a repetat numele: 

— Mark. 

A înclinat foarte puţin capul într-o parte, ca și cum și-ar fi 
revizuit viziunea asupra lumii. Își îndreptase atenţia de la haine 
la chipul lui. l-a spus: 

— Mă numesc Tilde. Sunt mama lui Daniel. 

Mark a zâmbit, cât pe ce să înainteze, dar s-a oprit, sesizând 
starea precară de echilibru emoţional. 

— Incântat să te cunosc, Tilde. 

Încercând să schimbe câteva vorbe, a făcut semn spre 
geantă: 

— Ți-aş strânge mâna dacă n-ar fi ocupată. 

Era o glumă. Dar mamei nu i-a făcut plăcere să se 
pomenească de geantă. l-a stârnit bănuieli. S-a dat cu un pas 
înapoi. Stăpânindu-și emoția, i-a spus: 

— A fost foarte drăguţ din partea ta să ne lași să stăm în 
apartamentul tău. 

— Cu plăcere. 

— Ai vrea să plecăm acum? 

— Puteţi rămâne oricât timp vreţi. 

— Rămâi și tu? 

Mark a clătinat din cap: 

— Nu, doar un minut și plec. 

Mama se uita fix la el. În alte împrejurări, ar fi fost un gest 
nepoliticos. Mark i-a răspuns la privire cu un zâmbet inexpresiv. 
Din nou, nimeni n-a mai spus nimic un timp. Mama a coborât 
privirea spre podea și a zis: 

— Am să aștept sus. 

Înainte de a pleca din hol, mama i-a mai aruncat o privire lui 
Mark, ca și cum ar fi vrut să verifice ceva. 


VP - 107 


Am așteptat tăcuţi cât timp a urcat mama încet treptele și i- 
am ascultat pașii greoi. Rămași singuri, m-am întors spre Mark. 
Întâlnirea de care eram îngrozit de atâta timp se produsese într- 
un mod în care nu mi-aș fi închipuit niciodată - mama îl 
cunoscuse pe partenerul meu și totuși, nu chiar, nu întrutotul, 
schimbaseră nume și priviri. Ascunsesem în continuare 
adevărul, incapabil să pronunţ cuvintele - acesta este bărbatul 
cu care trăiesc -, spusesem, în schimb: bărbatul acesta trăiește 
aici. Nu era o minciună, dar era la fel de grav ca și cum aș fi 
minţit. Mark era dezamăgit de prezentare. Absurditatea situaţiei 
îl rănise - avusese așteptări atât de mari de la acest moment. 
Vorbind încet, a lăsat deoparte sentimentele lui și m-a întrebat: 

— Cum se simte? 

Eram un pic ametit și absent: 

— Încerc să-mi dau seama... 

M-am corectat: 

— Nu știu. 

Nu mi se părea că are vreun rost să-i fac un rezumat a ceea 
ce discutaserăm până atunci. Mi-a spus: 

— Dan, trebuia să mă asigur că ești bine. 

A adoptat un ton neutru: 

— Vrei să afli adevărul? 

— Adevărul? 

Simţeam că mă cuprinde un acces de isterie. Voiam să râd de 
cuvânt. 

— Sunt aici pentru că nu eram sigur că faci față. 

A adăugat, grăbit, ca să atenueze șocul: 

— E greu pentru oricine să facă față unei asemenea situaţii. 

N-ar fi venit în niciun caz doar ca să se amestece, sau pentru 
că s-ar fi simţit exclus. Venirea lui acasă fusese necesară. Era 
aici ca măsură de precauţie în caz de dezastru, ca să mă sprijine 
dacă situația ar fi scăpat de sub control. El și mama ar fi fost de 
aceeași părere, că nu eram călit pentru vremuri grele. Am 
încuviințat din cap: 

— Ai avut dreptate să vii. Dar sunt bine. Mă descurc. 

Mark nu era convins. 

— Care-i planul? 

— Am de gând să ascult până la capăt și abia apoi să hotărăsc 
dacă are nevoie de tratament. Sau dacă e nevoie să mergem la 
poliție. 


VP - 108 


— La poliţie? Serios? 

— E atât de greu să fii sigur. 

Am adăugat: 

— Vine și tata. S-a răzgândit. Avionul lui urmează să aterizeze 
foarte curând. 

— O să vină aici? 

— Da. 

— Ar putea fi complicat. 

— O să fie... 

— Sigur vrei să plec? 

— N-o să mai vorbească dacă ești aici. Nu deschis, nu așa 
cum a vorbit până acum. 

Mark s-a mai gândit: 

— Bine. Plec. Dar uite ce-o să fac. Rămân la cafeneaua de 
după colț. Pot să citesc, sau să lucrez ceva. Sunt la două minute 
depărtare. Mă chemi dacă se întâmplă ceva. 

Mark a deschis ușa. Mă așteptam să-mi spună că mă iubește, 
dar mi-a spus: 

— Lămurește lucrurile. 

e 

Mă așteptam s-o găsesc pe mama trăgând cu urechea. Darnu 
era în hol. Am urcat și am găsit-o la fereastră. O deschisese și se 
uita peste acoperișul unei foste fabrici de produse din piele. 
Chiar dacă apartamentul lui Mark era la înălțime și ferestrele se 
întindeau din podea până la tavan, era încă o zi înăbușitoare și 
nu adia vântul. M-am dus lângă ea. M-a luat de mână și i-a 
pronunțat numele de parcă nu-l mai spusese niciodată până 
atunci: 

— Mark. 

Am încuviinţat din cap: 

— Da. 

Și apoi, ca și cum tocmai i-a trecut prin cap ideea: 

— De ce nu vorbești tu un pic? 

Știam că dacă aș fi răspuns, vocea m-ar fi dat de gol și aș fi 
început să plâng. Așa că i-am strâns pur și simplu mâna, de trei 
ori, ca și cum am fi comunicat prin alfabetul Morse. A înțeles, 
pentru că mi-a răspuns înclinând încet din cap, și a vorbit în 
locul meu: 

— Îmi amintesc de o vacanţă pe care am petrecut-o pe coasta 
de sud. Erai foarte mic. Aveai șase ani. Prima zi a fost 


VP - 109 


călduroasă, cu un cer albastru strălucitor. În drum spre plaja de 
la Little Hampton eram convinși că va fi un început perfect de 
vacanţă. Când am ajuns, ne-am dat seama că bate tare vântul. 
In loc să renunţăm, ne-am refugiat după o dună de nisip, o 
ridicătură ferită de pe plajă. Atâta timp cât stăteam culcaţi, nu 
simțeam vântul. Adăpostul nostru era liniștit. Soarele de 
deasupra noastră era cald, la fel și nisipul de dedesubt. Am stat 
întinși acolo mult timp, moţăind și bronzându-ne. Până la urmă 
am spus că nu putem să rămânem acolo pentru totdeauna și tu 
te-ai uitat la mine și ai întrebat: de ce? 

Cât timp a vorbit mama, am reușit să-mi revin. l-am spus: 

— Mamă, vreau să aud ce s-a întâmplat după ce ai vizitat-o pe 
Cecilia. Trebuie să ne grăbim. Despre viaţa mea putem vorbi 
altă dată. 

Mama a răspuns: 

— Când termin, după ce mergem la poliţie, vreau să vorbești 
și tu la fel de mult cât am vorbit eu, ore întregi. Vreau să ascult. 
Vreau să te ascult. 

— Și eu mi-aş dori. 

— Înainte ne spuneam totul. 

— O să facem asta din nou. 

M-a întrebat: 

— Eşti gata să asculţi mai departe? 

— Sunt gata. 

— Cu toţii facem greșeli. Pe unele le putem ierta. Pe altele nu. 
Eu am comis în vara asta o eroare de judecată de neiertat. 

O dată pe săptămână mergeam cu bicicleta pe plajă - nu pe 
plaja pentru turiști, ci pe o plajă mai îndepărtată, dinspre nord. 
Era o zonă sălbatică, neîngrijită, cu dune și pâlcuri de ferigi, la 
marginea unei păduri dese, nu era o plajă de vacanţă. Niciun 
turist nu venea vreodată aici. Alergam pe nisip. Intr-o seară 
alergasem cam jumătate de oră și mă pregăteam să mă întorc, 
când am văzut ceva mișcându-se în pădure. Era ceva alb, 
luminos, ca pânza unei mici corăbii care trecea printre 
trunchiurile de pini. In mod obișnuit plajele și pădurile acestea 
erau pustii. leșind dintre copaci, Mia a pășit pe plajă îmbrăcată 
ca o mireasă, cu flori în păr și în mâini. Purta o rochie de vară. 
Era așa de straniu, încât îmi dădea fiori, așa că m-am ascuns 
după o tufă de ferigi ca să văd ce are de gând să facă în 


VP - 110 


continuare. A mers mai departe pe plajă, până a ajuns la un far 
părăsit. A prins florile de ușă și a intrat. 

Mă simţeam de parcă aș fi fost martoră la o poveste cu 
fantome, doar că fata era adevărată și urmele de tălpi erau 
clare pe nisip. Mia aștepta pe cineva. Florile erau un semn 
pentru cineva care privea cum ea a intrat în clădirea farului, flori 
albe care se vedeau chiar și de unde eram eu ascunsă. Eram 
hotărâtă să văd cine venea să se întâlnească cu Mia la far. Dar 
nu a venit nimeni. Cu cât așteptam mai mult, cu atât eram mai 
dezorientată, o parte din mine era convinsă că cealaltă 
persoană mă văzuse. Poate că se ascundea undeva în pădure și 
nu avea să apară decât după plecarea mea. După aproape o 
oră, am început să mă îndoiesc de mine. In mod clar Mia nu era 
neliniștită. Se dusese spre far voioasă, calmă, de bună voie. 
Eram curioasă, dar îmi era și frig. Temându-mă să nu mă 
îmbolnăvesc înainte de festivalul de la mijlocul verii, am hotărât 
să plec și am alergat până la bicicletă. 

N-am să-mi iert niciodată această eroare de judecată. Sunt 
convinsă ca bărbatul care a venit, în cele din urmă, era ucigașul 
Miei. 

Deși instinctul îmi spunea s-o întrerup și să cer mai multe 
informaţii, am sesizat că mama nu mai evita detaliile, ci se 
îndrepta, fără ocolișuri, către explicaţia pentru evenimentele din 
preajma uciderii Miei și a crimei în sine. Nu se așezase și nu 
părea să aibă de gând să facă asta. Cu geanta încă pe umăr, a 
deschis-o și a luat jurnalul. A deschis la paginile despre 
petrecerea de la miezul verii și a scos o invitaţie. 

— In fiecare an orașul organizează două petreceri separate la 
miezul verii, una pentru turiștii aflaţi în vacanţă în zonă și una 
mai selectă, exclusiv pentru localnici. Aceasta este o invitaţie la 
prima petrecere, un pliant distribuit pe plaje și la hoteluri. Deși 
este ilustrată cu copii cu flori în părul auriu, dansând în jurul 
unei prăjini cu panglici colorate, și promite o sărbătoare a 
inimilor curate, este de fapt o ocazie de a scoate bani. 

Locul ales anul acesta a fost pe un câmp deţinut de Hakan 
chiar la ieșirea din oraș. Festivităţile sunt planificate și realizate 
pe bani puţini. Cum de știu asta? Am lucrat acolo. Mia a trecut 
pe la fermă și mi-a spus că e o ocazie să muncesc pe bani. 
Probabil știa că suntem strâmtorați. Incerca să ne ajute. Am luat 


VP - 111 


legătura cu organizatorii și mi-au dat o slujbă în cortul de bere și 
șnaps. 

În ziua petrecerii am ajuns pe câmp dimineaţa devreme 
imaginându-mi o mulțime de oameni motivaţi să găzduiască un 
eveniment grandios. Aveam o responsabilitate mare pe umeri. 
Acest festival marchează iubirea faţă de ţara noastră și își are 
originea într-o veche sărbătoare a recoltelor, exprimând 
afecțiunea noastră profundă pentru Suedia. Lucrurile la care am 
fost martoră în acea zi m-au dezamăgit. Cortul din pânză albă în 
care se servea mâncarea era slinos și vechi. Erau coșuri mari de 
gunoi peste tot. Erau afișe scrise de mână care dădeau ordine în 
stânga și-n dreapta. Nu face asta. Trebuie să faci aia. Un șir lung 
de toalete portabile din plastic atrăgeau atenţia mai mult decât 
prăjina cu panglici. Mâncarea și băuturile nealcoolice erau 
incluse în preț. Dacă stai să te gândești că biletul era doar două 
sute de coroane, sau aproximativ douăzeci de lire sterline, pare 
rezonabil. Totuși, mâncarea e preparată la grămadă, cu o 
strategie evidentă: mult amidon și multă sare. Îţi amintești când 
mi-a spus Hakan să aduc salată de cartofi la petrecerea lui. Am 
văzut pe pielea mea cât de desconsiderată e salata de cartofi, 
pregătită în găleți, pusă în farfurii cu niște linguroaie, o mâncare 
potrivită pentru turiști. De aceea îmi spusese Hakan să aduc 
asta la petrecerea lui, un fel de mâncare pentru turiști, pentru 
că el așa mă vedea, o turistă în Suedia. Felul principal era 
hering cu patru sosuri diferite, prezentate în vase de inox care- 
mi aminteau de cantina școlii. Feliile de hering se pierdeau într- 
un ocean de sos sintetic, mult prea dulce. Fiecare lingură 
aducea o baltă roșie sau galbenă sau albă pe o farfurie pe care 
se afla poate o singură bucăţică de pește, servită cu cartofi fierți 
prea tare și niște baghete uriașe, necomestibile, la care 
mestecai la nesfârșit, pâine care ţine o veșnicie și nu se usucă 
niciodată, plină de chimicale și tăiată în felii groase. 

În cortul de băuturi alcoolice serveam bere și băuturi tari cu 
mai mult personal decât în cortul de mâncare, unde cozile se 
întindeau pe sute de metri. Era o tactică deliberată de a 
descuraja oamenii să mai vină după a doua sau a treia porție. 
De prisos să mai spun că mai ales bărbaţii se reorientau rapid 
spre cortul de băuturi. La noi a fost plin de la început. Indiferent 
ce credeam eu despre organizare, oamenii se simțeau bine. 
Vremea era călduroasă și oaspeţii hotărâți să se distreze. 


VP - 112 


În timpul pauzei de prânz m-am aventurat până la prăjina cu 
panglici colorate să privesc spectacolul în cinstea miezului verii. 
Dansau niște elevi îmbrăcaţi în costume populare. În timp ce mă 
uitam, cineva m-a bătut pe umăr și când m-am întors am văzut- 
o pe Mia, nu îmbrăcată în alb și cu flori în păr, așa cum fusese 
pe plajă, ci cu un sac de gunoi din plastic în mână. Primise 
sarcina să adune gunoiul. Mi s-a părut ciudat că tocmai cea mai 
frumoasă fată din oraș a fost pusă să se ocupe de curățenie. Mi- 
a spus că ea a cerut în mod expres această sarcină, pentru că 
nu voia să se holbeze lumea la ea. Chiar și atunci, înainte să fie 
ucisă, acest comentariu mi-a atras atenţia și m-a pus pe 
gânduri. De ce se temea atâta această femeie frumoasă să fie 
privită? Mia mi-a povestit despre festivalul Sfintei Lucia de anul 
trecut, sărbătoarea luminii în cea mai întunecoasă zi a anului. 
Biserica a hotărât să pregătească nu doar o procesiune la 
lumina lumânărilor, ci și o piesă special concepută, despre 
procesul de selecţie a fetei potrivite care să primească rolul 
Sfintei Lucia - sfânta cu lumânări în păr. În această piesă de 
ficţiune, unul dintre personaje era un dirijor de cor habotnic, 
care alege o fată conform stereotipului de frumuseţe suedeză. 
Fata pe care o alege e rea, dar e frumoasă și blondă. Fata pe 
care o interpretează Mia nu este băgată în seamă pentru că e 
de culoare, deși are inima cea mai curată. In timpul ceremoniei, 
fata cea rea din fruntea procesiunii se împiedică și părul îi ia foc, 
pentru că folosește prea mult fixativ. Personajul Miei stinge 
flăcările și se arde la mâini. Mi s-a părut o piesă cam curioasă. 
Lucru și mai ciudat, după această piesă despre o procesiune 
falsă a Sfintei Lucia, a început adevărata procesiune, la care Mia 
a primit locul fruntaș. Mia a spus că întreaga experiență a fost 
înfiorătoare. De la acel moment jenant și-a jurat să nu mai joace 
în faţa unui public în viața ei. 

În timp ce stăteam de vorbă, Mia a reacţionat brusc la 
vederea cuiva din spatele meu. M-am întors și l-am văzut pe 
Hakan intrând în cortul unde se servea mâncare. Mia a plecat 
deodată și a fugit după el. Am urmat-o, neînțelegând ce se 
întâmplă. În cort era mare agitaţie. Hakan prinsese un tânăr de 
guler, un bărbat frumos de douăzeci și ceva de ani, cu părul 
lung și blond și un cercel în ureche. Deși tânărul era înalt și avea 
o alură atletică, nu avea cum să-i facă faţă fizic lui Hakan, care-l 
împingea în pânza cortului și-l acuza că-și făcuse de cap cu fiica 


VP - 113 


lui. Mia a intrat în fugă și l-a apucat pe Hakan de braţ, 
spunându-i că nici nu-l cunoaște pe bărbatul acela. Hakan nu 
era convins și aștepta un răspuns de la tânăr, care s-a uitat la 
Mia și a început să râdă, spunând că dacă Hakan vorbește 
despre fata aceea, trebuie să fie nebun, pentru că lui nu-i plac 
fetele negre. Tânărul a folosit niște cuvinte de-a dreptul 
jignitoare. Probabil că toată lumea din cort îl dispreţuia din 
cauza asta, cu excepţia unei persoane - a lui Hakan, pentru că 
s-a calmat imediat, dându-și seama că acel tânăr este rasist. 
Informațiile adunate de Hakan de la spionii lui erau eronate. Era 
limpede că Hakan se liniștise. După cum ţi-am mai spus, nimic 
nu e mai important pentru el decât noţiunea de posesie. În loc 
să-l mustre pe acest tânăr pentru limbajul murdar pe care-l 
folosise, Hakan și-a cerut scuze pentru că-l acuzase pe nedrept. 

Mia a fost afectată de această confruntare în public. A ieșit în 
fugă din cort, aruncând din mână sacul de gunoi. M-am dus la 
Hakan și i-am sugerat să se ducă după Mia. Hakan s-a holbat la 
mine cu o ură nestăpânită. Avea ochii roșii. Băuse. Mi-a spus să- 
mi văd dracului de treaba mea. In timp ce trecea pe lângă mine 
prin mulțime, ţinându-și braţele pe lângă corp, și-a strâns o 
mână în pumn și mi-a apăsat tare cu pumnul peste pizdă, a 
împins cu încheieturile degetelor prin rochia mea de bumbac 
încât m-a făcut să icnesc, apoi a plecat mai departe ca și cum ar 
fi fost un accident. Dacă aș fi ţipat, ar fi negat. M-ar fi făcut 
mincinoasă. Sau ar fi spus că era aglomeraţie în cort și doar s-a 
înghesuit să treacă pe lângă mine. 

Întoarsă în cortul de băuturi, încă îi mai simţeam încheieturile 
degetelor, de parcă aș fi fost făcută din cocă moale și mi-ar fi 
rămas imprimate pentru totdeauna. 

e 

Mă întrebam dacă mama folosise cuvântul acela - pizdă - ca 
să simt și eu ceva din șocul pe care l-a avut ea, ca să sugereze 
senzația persistentă pe care i-o lăsaseră degetele lui. Dacă asta 
fusese intenţia ei, chiar reușise, pentru că n-o mai auzisem 
folosindu-l până atunci. Oare mai existase și alt motiv? Poate se 
gândise că mă relaxasem prea tare. După momentul de 
tandreţe de mai devreme, poate mă avertiza să nu mă aştept să 
fiu ferit de adevăr și-mi amintea că, după părerea ei, aveam de- 
a face cu niște acte de violenţă și secrete pe care le va dezvălui 
fără menajamente. 


VP - 114 


De la pagina următoare din jurnal a scos a doua invitație, 
vizibil mai scumpă, și a așezat cele două invitaţii una lângă alta 
pe masă, ca să le pot analiza. 

— Aceasta este invitația la a doua petrecere în cinstea 
miezului verii, cea exclusivistă. Nu mai este cazul să-ți atrag 
atenția la diferenţa de calitate. Observă numele meu, scris cu 
negru, de mână, cu o caligrafie elegantă. Au trecut și al doilea 
prenume al meu - Elin -, dar nu și pe al lui Chris, lucru ciudat, 
pentru că de unde ar fi obținut o asemenea informaţie și de ce 
nu ar fi fost consecvenţi? Nu-l spusesem nimănui. Nu este un 
secret, dar nu aveam cum să-l spun cuiva fără să-mi dau seama. 
Acest amănunt nu poate fi interpretat decât ca un avertisment. 
Pot dezgropa informaţii confidenţiale despre mine. Era modul lui 
Hakan de a-mi spune că investigaţiile se pot desfășura în 
ambele sensuri, și că dacă îl atac, ar fi bine să fiu pregătită 
pentru lupta vieții mele. 

Nu înțelegeam natura amenințării: 

— Mamă, ce este de aflat despre tine? 

— Ar fi putut afla despre Freja! Dacă ar fi aflat asta, aș fi fost 
terminată. Zvonurile acelea m-au obligat să plec de acasă și în 
trecut. În ochii părinţilor mei, îmi omorâsem cea mai bună 
prietenă. Nu conta că nu era adevărat. Hakan ar fi spus în 
șoaptă povestea soţiei lui, la cină, convins că ea le-o va șopti 
prietenelor ei la o cafea. Curând ar fi fost o sută de oameni care 
ar fi șușotit în același timp. S-ar fi schimbat priviri și ocheade. N- 
aș fi putut să trăiesc printre asemenea minciuni, nu din nou, 
orice, numai minciunile alea nu. Aș fi încercat să fiu puternică, 
aș fi încercat să le ignor, dar, până la urmă, nu poţi să te izolezi 
de lume. Nu aș fi avut altă variantă decât să vând ferma și să 
găsesc altă casă. Dacă Hakan ar fi aflat de Freja, ar fi câștigat 
ferma. 

Aveam de gând să-mi continuu investigația înainte ca acele 
povești despre Freja să fie descoperite. Nu aveam să trăiesc cu 
frica în sân și această petrecere îmi dădea ocazia să observ 
comunitatea interacționând cu oamenii, ocazie de care eram 
hotărâtă să profit la maximum. Deși mă așteptam ca petrecerea 
să înceapă cu o atmosferă mai rezervată, în curând avea să 
curgă băutura, să se dezmorțească limbile, să iasă la iveală 
secretele, iar eu eram gata să rețin ce urma să se întâmple. 
Spre deosebire de apariţia mea împiedicată de la grătarul lui 


VP - 115 


Hakan, unde eram preocupată de felul cum voi fi văzută, de 
data aceasta eu aveam să fiu observatorul. Nu aveam să mai 
dau niciun ban pe reputaţia sau pe imaginea mea. Nu-mi păsa 
câtuși de puţin dacă le place de mine sau nu. Obiectivul meu 
era să văd ce bărbaţi se ţin după Mia. 

La început am promis să nu pierd vremea cu descrieri decât 
dacă este necesar. Dacă-ţi spun că pe cer se citea ameninţarea 
unei furtuni, asta te va ajuta să înţelegi de ce ziua aceea a fost 
cea mai tulburătoare zi de miez de vară din viaţa mea. Norii 
erau deși și întunecațţi. Așteptam să se deschidă cerul dintr-o 
clipă în alta. Din cauza vremii plutea printre invitaţi un 
resentiment mocnit. Cu o zi în urmă, petrecerea pentru turiști 
avusese parte de o vreme absolut perfectă de vară, de un soare 
splendid și de cer albastru, senin. Petrecăreţii băuseră bere 
până seara târziu și adormiseră pe iarbă. In această zi aerul era 
rece și vântul bătea în rafale. Toate aspectele asupra cărora 
aveau control organizatorii erau minunate, doar vremea nu era 
potrivită. 

In ciuda faptului că stătea să plouă, am vrut să merg pe jos la 
petrecere. Hotărâsem să mă îmbrac în costum popular suedez, 
cu un buchet de flori culese de acasă, cu părul în cozi împletite. 
Faptul că-mi folosiseră al doilea prenume mă făcuse să mă simt 
neliniștită. Vestimentaţia mea era o încercare de a mă 
transforma într-o ţintă inofensivă a ironiilor. Dacă existau 
suspiciuni că aș fi aproape de aflarea adevărului, costumul meu 
avea să le spulbere. Aveau să râdă pe înfundate de femeia 
îmbrăcată în rochie albastră și șorţ galben. Chris a vociferat, 
spunând că mă fac de râs. Nu vedea cum putea asta să ne 
apropie mai mult de comunitate. Nu-și dădea seama că 
renunțasem de mult la ambiția asta, era în zadar și nu aveam să 
fim priviţi niciodată ca unii de-ai lor. Și, mai exact, nici nu mai 
voiam să fac parte din acel grup. Poziţia care mi se potrivea era 
cea de outsider. Incapabilă să dau glas motivelor pentru care 
alesesem o asemenea înfățișare caraghioasă, am fost nevoită să 
răspund la protestele lui Chris pretinzând, neconvingător, că era 
prima mea sărbătoare cu prilejul miezului verii în Suedia de 
mulți ani și că voiam să mă bucur la maximum de ea. A fost atât 
de supărat, încât a plecat de la fermă fără mine și a mers cu 
Hakan, cu mașina. Mi-a spus că dacă am de gând să mă 
comport copilărește, el nu vrea să aibă de-a face cu mine. In 


VP - 116 


timp ce-l priveam plecând, îmi doream să fi participat și el la 
investigaţie, așa cum făcuserăm împreună aproape toate 
lucrurile importante din viața noastră. Adevărul era că nu aveam 
încredere în el. Așa că am plecat singură, în costumul popular, 
însoţită, în schimb, de geanta de piele cea veche și uzată. 

Când am ajuns la petrecere, toată lumea s-a uitat la mine și 
am îndurat privirile pline de milă din partea câtorva femei 
măritate. Mi s-au adresat pe un ton blând, de parcă ar fi vorbit 
cu o femeie cu mintea dusă, și m-au felicitat pentru că am fost 
atât de îndrăzneață. După cum mă așteptam, cei din comunitate 
și-au dat ochii peste cap și au lăsat garda jos. 

Fără îndoială că locul ales era pitoresc. Petrecerea a avut loc 
pe o fâșie de pământ de-a lungul Râului Elanului, mai jos de 
jgheabul în trepte pentru migraţia somonilor, nu departe de 
teatrul în aer liber unde dădeau reprezentații trupe itinerante 
pentru publicul de vară. Terenul fusese pregătit cu mare grijă. 
Erau toalete de lux și corturi elegante unde se servea mâncare. 
Erau buchete din flori de vară. Și mai impresionantă era prăjina 
cu panglici colorate, exact aceeași structură folosită cu o zi 
înainte, dar numărul florilor era dublu sau triplu. Era așa de 
frumoasă încât pentru scurt timp am uitat de nedreptatea pe 
care o reprezenta. Ar fi putut folosi aceeași prăjină frumoasă 
pentru ambele petreceri. Această sărbătoare a vieţii și a verii 
era pătată de meschinărie și micime sufletească. 

Elise era prezentă și mă măsura din cap până-n picioare. Deși 
ţi-am spus mai devreme că nu aveam de gând să fiu oarbă, 
precum Elise, în anumite zile, când eram cu moralul la pământ, 
înţelegeam alegerea ei și recunosc, rușinată, că starea ei de 
orbire deliberată îmi surâdea. Ce ușurare ar fi fost să-mi reprim 
mintea  suspicioasă și să-mi redirecţionez energiile către 
adorarea acestei comunități. N-aș mai fi pierdut nopţi, n-aş mai 
fi avut de ce să-mi fac griji - nu mi-aş mai fi petrecut nicio clipă 
întrebându-mă ce se petrece în susul râului, în adâncul pădurii. 
Dacă aș fi ales să fiu oarbă, sunt foarte sigură că Hakan ar fi 
savurat alegerea mea, s-ar fi bucurat să vadă că mă dau bătută 
și m-ar fi recompensat, deschizându-mi un cerc larg de prieteni. 
Dar orbirea nu-i o cale ușoară. Necesită seriozitate și dăruire. 
Prețul este mult prea mare: m-ar fi schimbat. M-aș fi transformat 
într-o imitație de-a lui Elise, poate că și ea imita o femeie 
dinaintea ei, poate că acest model de orbire era vechi de 


VP - 117 


generaţii, femei obligate să-și golească minţile de întrebări sau 
critici, care jucau un rol la fel de vechi precum aceste ferme - 
rolul de loialitate și de devotament - un rol care mi-ar fi adus 
acceptarea de către comunitate, poate chiar fericire într-un 
anumit sens. Mai puţin când eram singură. M-aș fi urât. Felul în 
care ne vedem atunci când suntem singuri e cel care ar trebui 
să ne călăuzească hotărârile. 

La fel ca mine, Mia a venit singură. Și mai surprinzător era 
faptul că, tot la fel ca mine, și ea era îmbrăcată deosebit, într-o 
rochie albă ca de mireasă, și avea flori în mână. Erau exact 
aceleași haine pe care le purtase pe plajă, doar că nu mai erau 
imaculate. Aveau urme de murdărie și rupturi. Din flori cădeau 
petale. Nu făcuse niciun efort să mascheze părţile unde avea 
hainele sfâșiate. Arăta de parcă fusese atacată în pădure, pe 
drumul de întoarcere de la far. 

La început Mia nu m-a băgat în seamă, nici pe mine și nici pe 
altcineva, ci a stat pe malul râului, cu spatele la petrecere, și s-a 
uitat îndelung la apă. Am lăsat-o în pace, pentru că nu voiam să 
atrag atenţia ieșind din formaţie. Mai târziu am observat ceva în 
neregulă cu felul în care se mișca. Pășea cu prea multă grijă. Işi 
dădea prea mult silinţa. Într-adevăr, intuiţia mea a fost corectă, 
pentru că atunci când am salutat-o, în sfârșit, am văzut că avea 
ochii injectaţi. Era beată! Probabil că-și adusese ceva de băut, 
pentru că la petrecere nu ar fi servit-o nimeni. Bineînţeles, 
adolescenţii se îmbată uneori, nu e cazul să dramatizezi, dar să 
te îmbeţi turtă în toiul zilei, la o asemenea ocazie, nu era o 
dovadă de frivolitate sau de distracții exagerată: era beţia unei 
minţi agitate. 

Pe când ne pregăteam să ne așezăm să dansăm în jurul 
prăjinii, Mia deja nu-și mai putea ascunde starea, sau nu mai 
voia să o ascundă. Chiar și alţi oameni care nu erau familiarizați 
cu nuanțele comportamentului ei începuseră să-și dea seama că 
se întâmpla ceva cu ea. L-am văzut pe Hakan pregătind terenul 
ca s-o ducă acasă. O asemenea măsură drastică avea să creeze 
ceva vâlvă. A considerat probabil că ar fi de preferat o scurtă 
întrerupere controlată a petrecerii decât o scenă din partea ei 
mai târziu. Nu-l puteam lăsa să o ia de la petrecere. Mia băuse 
cu un motiv. Trebuia să rămână acolo. Intuiţia îmi spunea clar că 
se îmbătase ca să poată înfrunta pe cineva, că băuse ca să-și 


VP - 118 


facă curaj. Era esenţial să câștig destul timp ca ea să-și ducă 
planul la îndeplinire. 

Am luat-o ușor pe Mia de braț, am condus-o în mijlocul 
invitaţilor și le-am spus tuturor să se apropie. Improvizând, am 
început să vorbesc despre istoria festivalului în cinstea miezului 
verii. Cu toți invitaţii în jurul meu, inclusiv Hakan, am explicat că 
aceasta este noaptea din an când magia are cea mai mare 
putere în Suedia, că în această noapte strămoșii noștri dansau 
într-un ritual al fertilităţii pentru a face pământul să rodească și 
să aducă recolte bogate la ferme. In acel moment am dat 
fiecărui copil câte o floare din buchetul meu și le-am spus că, 
potrivit tradiţiei, aceste flori ar trebui puse sub pernă și în acea 
noapte or să-i viseze pe viitorii iubiţi, pe viitorul soț sau viitoarea 
soție. Invitaţii au chicotit în timp ce copiii își primeau florile. Lor 
probabil că le-am părut o vrăjitoare inofensivă, dar exista un 
motiv în spatele gestului meu neobișnuit. Am ajuns la Mia, și i- 
am dat ce-mi mai rămăsese din buchet. Pentru că vorbisem 
despre iubiţi și soţi, cum avea să reacționeze? Mia a ridicat 
florile. Avusesem dreptate! Era doar la un pas să denunțe 
această comunitate și secretele pe care le ascundea. Toți 
rămăseseră ţintuiți locului de încordare și se holbau la ea, 
așteptând să vadă ce va face în continuare. A aruncat florile în 
sus, așa cum ar face o mireasă în ziua nunţii. Le-am urmărit 
cum descriau un arc în aer, în timp ce li se slăbea legătura și 
buchetul se desfăcea, iar florile se împrăștiau, într-o ploaie de 
petale peste capetele noastre. 

Hakan și-a făcut drum prin mulţime și a apucat-o pe Mia de 
braţ, cerându-și scuze de la toată lumea. A avut grijă să nu o 
tragă după el sau să o bruscheze în vreun fel. Ea nu a opus 
rezistență și s-a retras spre Saab-ul lui argintiu strălucitor. A 
așezat-o pe locul din faţă. Ea a coborât fereastra și s-a uitat 
înapoi la noi. Speram să strige ceva. Dar când mașina a 
accelerat, părul ei lung, negru, frumos, i-a venit peste faţă și i-a 
acoperit-o cu totul. 

Atunci a fost ultima dată când am văzut-o pe Mia în viață. 

Nu aveam nicio scuză să nu verific ce susținea mama în acel 
moment. Dacă-mi foloseam telefonul era foarte simplu să tastez 
numele Mia Greggson în motorul de căutare. Dacă fata fusese 
ucisă, ar fi trebuit să existe articole de ziar și multe comentarii 
din partea publicului. Dacă nu erau articole, atunci însemna că 


VP - 119 


nu avusese loc nicio crimă. După multe ore în care gândurile 
mele oscilaseră ba într-o direcţie, ba în cealaltă, mi se 
deschidea înainte perspectiva certitudinii. 

Am luat în considerare opţiunea transparenţei. Ar fi fost o idee 
bună să-mi fac cunoscute intenţiile numai dacă mama știa că 
există asemenea articole. Ar fi putut să-mi ofere și cópii din 
jurnalul ei, indignată de îndoielile mele stăruitoare. Dacă nu 
existau articole, ar fi intrat în panică, trăgând concluzia că nu o 
credeam fără să le văd. Ar fi putut să fugă. Sinceritatea totală, 
în acest caz, nu era o dovadă de nobleţe - era riscantă. l-am 
spus: 

— Vreau să verific dacă a aterizat avionul tatei. 

De când ne întrerupsese Mark, mama devenise agitată. 
Apartamentul nu mai era un loc sigur. Refuzase să se mai așeze 
sau să-și dea jos geanta de pe umăr. Se plimba de colo-colo în 
timp ce vorbea și am observat o intensificare semnificativă a 
ritmului povestirii. Cu mișcări lente, ca să n-o alarmez, am luat 
telefonul, am verificat ecranul și apoi i l-am arătat: 

— Nu a sunat. 

Nu aveam mesaje sau apeluri pierdute. Mamei nu i s-a părut 
relevant. 

— N-o să sune până nu ajunge în fața blocului. Sau n-o să 
sune deloc. 

Și-a pus jurnalul la loc în geantă și a spus: 

— Avionul lui trebuie să fi aterizat până acum. 

— Pot să verific pe site-ul aeroportului? 

Mama mi-a făcut semn să verific. 

Am deschis încă o pagină într-o fereastră separată de căutare 
în așa fel încât puteam să mut înapoi la informaţiile despre 
sosirile de la Heathrow dacă mama mi-ar fi cerut pe neașteptate 
să-i arăt telefonul. Luându-mi toate măsurile de precauție, am 
scris numele fetei, bâjbâind cu degetele pe taste. Nu prea 
reușeam să-mi ascund neliniștea. Până atunci, mama se 
dovedise a fi o observatoare ageră. A venit mai aproape de 
mine. 

— Ce scrie? 

— Încă mai tastez informaţii. 

Am adăugat locul presupusei crime și am apăsat pe butonul 
de „căutare”. Ecranul s-a albit. Se procesau informațiile. 


VP - 120 


Conexiunea era slabă. Am aruncat o privire spre mama. Era 
doar la câţiva metri distanţă: 

— A aterizat? 

— Încă se încarcă. 

A ridicat mâna și aștepta telefonul: 

— Dă-mi să văd. 

Cu o mișcare imperceptibilă a degetului mare am dat înapoi la 
site-ul aeroportului și i-am dat telefonul. S-a uitat lung și atent la 
ecran. 

— Avionul a aterizat acum douăzeci de minute. 

Nu puteam decât să sper că n-o să observe sau că n-o s-o 
intereseze pictograma din josul ecranului care trăda faptul că 
mai era deschisă încă o fereastră de căutare. Ea nu avea 
smartphone. Dar mintea ei era atât de atentă la posibile 
șiretlicuri de orice fel, încât și-ar fi putut da seama sau ar fi 
putut deschide din greșeală cealaltă fereastră. A ridicat un 
deget și a atins ecranul. Din unghiul meu nu-mi dădeam seama 
dacă studiază doar lista avioanelor dinspre Suedia. Eram tentat 
să mă apropii și să-i cer înapoi telefonul, dar mă temeam că 
astfel m-aș fi dat de gol, așa că m-am hotărât să mă abţin și să 
aștept. 

Mama mi-a dat înapoi telefonul. Până acum căutarea 
informaţiilor despre Mia se va fi încheiat. Ar fi trebuit să fie deja 
pe ecranul telefonului. Dar nu mă puteam uita, nu încă, pentru 
că mama îmi vorbea: 

— Chris sigur nu are bagaj. Va pleca în fugă de la aeroport și 
va chema un taxi. Va traversa în viteză orașul și ne va lua prin 
surprindere. Odată ajuns aici, va fi imposibil să mai scap, cel 
puţin nu fără să mă lupt cu el. Prin a mă lupta cu el nu vreau să 
spun că o să ne certăm. Vreau să spun că o să încerce să mă 
lege din nou de mâini și de picioare, dar spre deosebire de data 
trecută, n-o să mă mai las așa de ușor, de data asta o să-l 
lovesc cu pumnii și picioarele. Ești pregătit pentru așa ceva, 
Daniel? Trebuie să plecăm acum. 

Ideea de a-i vedea pe ai mei implicaţi într-o scenă de violenţă 
domestică era de neconceput pentru mine. Cu toate astea, am 
crezut-o pe mama când a spus că ar fi inevitabil să se ajungă la 
agresiune fizică dacă s-ar întâlni. Avea dreptate. Trebuia să 
plecăm. Confruntarea trebuia evitată. Am uitat, preţ de o clipă, 


VP - 121 


de telefonul de lângă mine. Aveam nevoie de câteva momente 
să văd rezultatele căutării. 

— Mamă, plecăm acum. 

Mama a mai verificat o dată dacă nu cumva a uitat vreo probă 
prin apartament. Tentaţia de a mă uita la telefon era puternică, 
dar ea se mișca atât de haotic încât mă temeam să nu mă 
surprindă. Am așteptat până când a coborât scările, iar eu am 
urmat-o. Nu mai puteam rezista. M-am uitat la ecran. 

Telefonul afișa o listă de rezultate posibile ale căutării. Erau 
din ziare suedeze. Am rămas șocat. Probabil că mă așteptam să 
nu găsesc nimic, niciun articol de ziar - o pagină goală. Mă 
înșelasem. Deși promisesem să fiu obiectiv și să nu am 
prejudecăţi, în adâncul sufletului meu crezusem, probabil, că de 
fapt nu se întâmplase nimic și că Mia nu murise. Am deschis 
primul link. A început să se încarce pagina. A apărut un 
fragment de imagine care se completa încetul cu încetul. Nu 
puteam să mai risc. Am lăsat telefonul cu fața în jos și l-am 
băgat în buzunar chiar la ţanc, pentru că mama s-a întors spre 
mine când a ajuns la capătul scărilor. Am întins mâna și i-am 
pus-o pe umăr, fără să am vreo idee încotro să pornim. 

— Mamă, unde să mergem? Nu te simţi în largul tău când 
vorbeşti în public. 

— Putem să ne hotărâm mai târziu unde să mergem. 
Deocamdată hai să plecăm de-aici. 

— Și să stăm, pur și simplu, pe stradă? 

Mama a izbucnit: , 

— Încerci să mă duci cu vorba? Ăsta-i planul tău? Tragi de 
timp ca să mă prindă taică-tău? 

— Nu. 

— Minti! 

Acuzaţia era tăioasă. Devenea din ce în ce mai agitată. 
Trebuia să o scot din apartament. 

— Nu vreau să văd o confruntare între tine și tata. Vreau să te 
ascult până la capăt. Asta-i adevărul. 

Mama a deschis uşa din față. 

Mi-am luat în grabă portofelul și cheile. Am ieșit pe coridor. Ca 
şi cum ar fi fost urmărită, mama a apăsat de mai multe ori 
butonul ca să cheme liftul. Când a văzut că începe să urce de la 
parter s-a dat Înapoi. 

— S-ar putea să fie în lift! 


VP - 122 


— Puțin probabil. 

— Hai să mergem pe scări. 

Nu m-am împotrivit și am urmat-o pe scara de urgenţă, pe 
care a coborât în mare grabă, aproape în fugă. l-am strigat, iar 
pereţii de beton au purtat ecoul vocii mele: 

— Mamă, îl sun pe Mark. Are un birou. Poate știe el un loc în 
care să putem sta de vorbă. Ne trebuie un loc retras. 

Mama mi-a răspuns: 

— Grăbește-te! 

Mi-am scos telefonul și am privit ecranul. Articolul din ziarul 
local suedez era despre Mia. Era o poză de-a ei, exact așa cum o 
descrisese mama. În articol scria că era dată dispărută. M-am 
uitat mai jos. Se oferea recompensă pentru furnizarea de 
informaţii. Vocea mamei s-a auzit, purtată de ecou pe casa 
scării de beton: 

— Daniel! 

Articolul nu era concludent. Nu pomenea despre vreo crimă. 
Dar declararea unei persoane ca fiind dispărută de obicei 
preceda știrea despre o crimă. Nimic din articol nu infirma ce-mi 
povestise mama. Mama s-a uitat din nou în urmă după mine. L- 
am sunat pe Mark. A răspuns imediat. l-am spus: 

— Tata e pe drum. Avionul lui a aterizat. Mama nu vrea să 
mai rămână în apartament. Avem nevoie de alt loc în care să 
stăm de vorbă. Un loc retras. Un loc în care să nu ne găsească 
tata. Nu știu unde să mergem. 

— Eşti sigur că nu vrei să-l aștepți? 

— Ar fi un dezastru. 

Mark a gasit imediat soluţia. 

— Vă rezerv o cameră la hotel. Comandă un taxi. Te sun eu 
să-ți dau amănuntele. Eşti bine? Mama ta e bine? 

— Suntem bine. 

— Lasă hotelul în seama mea. Te sun eu. 

A închis. 

Mama era aproape de ieșire. l-am strigat: 

— Mamă, oprește-te! 

În comparaţie cu viteza ei, eu mă mișcăm precum un om care 
băuse mai mult decât era cazul. Luasem decizia corectă sau ar fi 
trebuit să trag de timp și să-l las pe tata să ne ajungă din urmă? 
După ce am vorbit cu Mark mi se reînnoiseră îndoielile că aș fi 
fost persoana potrivită pentru o asemenea responsabilitate. Nici 


VP - 123 


măcar nu-mi trecuse prin cap să rezerv o cameră la hotel, 
soluția evidentă pentru problema noastră. Chiar dacă mi-ar fi 
venit ideea, oricum nu aveam bani s-o plătesc. Tata ar fi putut fi 
de folos. Dacă mama era, într-adevăr, bolnavă, tata știa despre 
boala ei mai multe decât oricine altcineva. Aș fi putut să mă 
retrag pe o poziţie secundară și să ofer doar sprijin. Pe de altă 
parte, o privire aruncată pe fugă la articol nu era o dovadă 
concludentă că mama fabula. Mai mult decât atât, mi-era greu 
să înțeleg de ce nu mă sunase tata când ajunsese la aeroport. 
Doar câteva minute ne despărțeau de perspectiva unei 
confruntări violente. Să-l las pe Chris să ne ajungă din urmă ar fi 
fost un act de trădare, ar fi însemnat că nu credeam nimic din 
tot ce mi se spusese. Fie că voiam să-mi asum sau nu 
responsabilitatea, mă trezisem cu ea pe umeri și nu avea cine 
altcineva s-o preia. Fără vreo dovadă că povestea ei ar fi fost 
neadevărată, o crezusem pe mama pe cuvânt. Mai devreme îmi 
spusese că e de datoria noastră să credem oamenii pe care-i 
iubim. În acest caz, ea îmi cerea timp și un loc în care să-mi 
povestească până la capăt ce se-ntâmplase cu Mia. Nu puteam 
să-i refuz asta. 

Am ajuns-o din urmă la capătul scărilor: 

— Așteaptă. 

S-a oprit. Am sunat la firma locală de taxiuri. Fără să știu 
numele hotelului, le-am spus că vrem să mergem spre centrul 
Londrei. Au trimis o mașină imediat. Între timp mama a stat 
ridicată pe vârfuri și s-a uitat prin ochiul mic de geam în holul de 
la intrare. Văzând că este gol, a hotărât: 

— Rămânem aici până vine taxiul. Nu vreau să așteptăm pe 
stradă. 

Șoferul taxiului a sunat după câteva minute și atunci am ieșit 
cu luare-aminte în hol, apoi ne-am furișat afară din clădire. Era o 
porţiune de teren deschis între blocul meu și poarta principală. 
Fără să avem unde ne ascunde, eram expuși, incapabili să luăm 
vreo măsură de precauţie în eventualitatea în care ne-am fi 
întâlnit cu tata. Simţeam tensiunea imensă sub care se afla 
mama știind că are de parcurs chiar și acea distanţă scurtă. 
Amândoi am fost ușuraţi să ajungem la taxi, dar înainte de a 
putea propune un plan, mama s-a aplecat în faţă și i-a spus 
șoferului: 

— Mergi până la capătul străzii și oprește acolo. 


VP - 124 


Șoferul s-a uitat la mine ca să-i confirm traseul. Am fost 
surprins că mi se cere asta, dar am încuviinţat din cap. Mama 
m-a întrebat în șoaptă: 

— De ce a trebuit să-ți ceară ţie confirmarea? Nu pentru că ar 
ști că există dubii privind sănătatea mea mintală, nu are de 
unde să știe asta, atunci de ce? Iți spun eu de ce. Pentru că sunt 
femeie. 

Şoferul a parcat la capătul străduţei înguste care ducea de la 
blocul meu la strada principală. l-am sugerat mamei că motivul 
pentru care șoferul așteptase confirmarea mea era că i se 
păruse ciudat ce i-a cerut ea. Mama n-a fost de acord cu ipoteza 
mea: 

— Nu-i ciudat. Vreau să-l vezi când vine. 

— Pe cine? 

— Pe taică-tău. 

— Vrei să așteptăm aici până apare tata? 

— E important să-l vezi și tu. Tu păstrezi amintirea lui Chris de 
când era un om obișnuit. Din cauza asta ai rezerve. Dar nu mai 
e același om. Ai să vezi limpede chiar și de aici. Nu putem risca 
să stăm mai aproape. Odată ce-ai să-l vezi ai să înţelegi. 

I-am explicat, în termeni voalaţi, cerințele noastre neobișnuite 
șoferului, care părea de acum neliniștit. li cumpăram timpul. 
Voiam să așteptăm în locul acela o vreme și apoi să plecăm. 
Mama a adăugat: 

— La semnalul nostru. 

Şoferul ne-a privit cu atenţie. Fără îndoială că mai avusese 
de-a face cu pretenţii bizare și vagi din partea clienţilor. A sunat 
la firma de taxiuri, care a garantat pentru mine. După ce am 
căzut de acord asupra prețului, s-a apucat să citească dintr-un 
ziar. 

In afara apartamentului, simțindu-se expusă, atitudinea 
mamei s-a schimbat radical. Nu voia să vorbească nimic altceva 
decât să dea câte o comandă sau o indicație. N-a putut sta 
liniștită nici măcar preţ de-o clipă, se tot întorcea și se uita pe 
geamul din spate spre poarta principală, unde avea să oprească, 
fără îndoială, un taxi. Nu o puteam face să se concentreze la o 
conversaţie. Am așteptat într-o tăcere aproape totală, filând 
intrarea în blocul meu. 

Mi-a sunat telefonul. Era Mark. Mi-a dat adresa unui hotel 
scump din Canary Wharf. Plătise în avans pentru cameră și 


VP - 125 


eventuale alte cheltuieli. Nu aveam nevoie de card în momentul 
cazării. Mi-a sugerat că ar putea să ne aștepte la hotel, în 
vestibul, sau la restaurant, să fie în apropiere. l-am zis: 

— E o idee bună. 

Am închis telefonul și i-am prezentat mamei planul. Urma să 
mergem la hotel, unde își putea încheia povestea, fără teama să 
fim găsiţi. Canary Wharf era destul de departe. Era o alegere 
neobișnuită. Chris nu s-ar fi așteptat să mergem acolo, într-o 
zonă din fericire anonimă pentru noi, o parte a Londrei de care 
nu ne legau niciun fel de amintiri. Mama avea ochii aţintiţi 
asupra porţii. Într-un târziu, după ce am insistat să-mi dea un 
răspuns, mi-a făcut semn din cap, încuviințând planul. 

Deodată, m-a prins de mână și m-a tras mai jos de fereastră. 
A trecut un taxi pe lângă noi. Cu faţa aproape de a mamei, 
stăteam ghemuiţi în spaţiul dintre banchete. Mama își ţinea 
respiraţia. Motorul celeilalte mașini se auzea mai slab. Incetișor, 
a făcut semn că putem să ne ridicăm. Ne-am ițit pe geamul din 
spate ca și cum ne-am fi ridicat capetele peste marginea unui 
tranșeu. Lângă poartă a oprit un taxi negru. Din ela ieșit tata. 

Era prima dată când îl vedeam din aprilie. Era schimbat. 
Slăbise. Părea agitat și neîngrijit, în privinţa aceasta semănând 
cu mama. S-a oprit în stradă și și-a aprins o ţigară, de parcă 
întreaga lui existență atârna de aportul acela de fum, și a 
studiat clădirea. Îmi părea bine să-l văd, îl iubeam foarte tare, 
sentimentul acesta era puternic, instinctul îmi spunea să am 
încredere în el, să ies din ascunzătoare și să-l strig. Chiar cred 
că aș fi făcut asta dacă ar fi fost singur. 

Din taxi a mai ieșit un bărbat. Mama a exclamat: 

— Nu! 

Bărbatul i-a pus tatei o mână pe umăr. Am fost atât de 
surprins, încât m-am ridicat, așa încât puteam fi văzut, până 
când mama m-a tras în jos și mi-a spus printre dinţi: 

— Or să te vadă! 

Celălalt bărbat era cam de aceeași vârstă cu tata, dar 
îmbrăcat îngrijit. Nu era niciunul dintre bărbaţii pe care-i 
văzusem în fotografii sau în articolele din ziare. Tata nu spusese 
că vine cu cineva, o omisiune atât de flagrantă încât mă 
întrebam dacă am ascultat cum trebuie mesajul lui. Acest 
bărbat necunoscut a plătit taxiul negru, apoi și-a pus portofelul 


VP - 126 


elegant din piele înapoi în buzunar. Am simţit cum degetele 
mamei se încleștează pe brațul meu. li era frică. 

— Cine e, mamă? 

S-a întors, l-a atins pe șofer pe umăr și l-a implorat: 

— Porneşte! Porneşte! Pornește! 

Neobişnuit să joace rolul unui şofer care ajută nişte fugari, 
omul și-a strâns fără grabă ziarul, spre disperarea mamei, care 
părea gata să se repeadă peste banchetă și să-i ia locul la volan. 
M-am uitat înapoi și i-am văzut pe tata și pe însoţitorul lui 
neidentificat la poartă, stând de vorbă. In timp ce șoferul nostru 
pornea motorul, tata s-a uitat spre noi, iar mama s-a lăsat din 
nou în jos, unde nu putea fi văzută. 

— Ne-a văzut! 

Mama a refuzat să se ridice până când nu am asigurat-o, 
după câteva minute, că nu ne urmărea nimeni. Am ajutat-o să 
se așeze la loc pe banchetă și am întrebat-o: 

— Cine era bărbatul acela? 

A clătinat din cap și a refuzat să răspundă, ducându-și un 
deget la buze, exact la fel cum făcuse în tren, pe drum de la 
Heathrow, exact așa cum susţinea că făcuse Hakan când venise 
în vizită. M-am trezit că-mi doream să imit gestul, să-l analizez 
la rândul meu, ca și cum era ceva ce nu înțelegeam la el. 

Mama a rămas cu privirea în urmă tot drumul, nescăpând din 
ochi nicio mașină care depășea și se apropia de noi. Şoferul s-a 
uitat la mine în oglindă, întrebându-mă din priviri dacă mama se 
simte bine. l-am evitat privirea. Nu știam - într-un moment eram 
convins, era bolnavă de paranoia și de frică. În clipa următoare 
paranoia și frica păreau justificate, și m-am trezit că le simţeam 
și eu, că încă mă întrebam de ce tata nu-mi spusese că o să mai 
fie cineva cu el la sosire - un necunoscut bine îmbrăcat. 

Mi-a sunat telefonul. Era tata. M-am uitat la mama. 

— Probabil că se întreabă unde suntem. 

— Nu răspunde. 

— Ar trebui să-i spun că suntem bine. 

— Nu-i spune nimic despre planurile noastre! 

— Trebuie să-i explic ce facem. 

— Fără să-i dai vreun detaliu. 

Am răspuns la telefon. Tata era nervos: 

— Mi-a spus portarul că aţi plecat. 

Mama avea faţa lângă a mea și asculta conversaţia. 


VP - 127 


— Mama nu se simţea în largul ei să stăm de vorbă acolo. 
Mergem altundeva. 

— Unde? 

Mama mi-a făcut semn să nu-i spun. l-am răspuns: 

— Nu contează. 

— Ba contează! 

— Vrea să stea de vorbă doar cu mine. Te sun imediat ce 
terminăm. 

— Îi dai apă la moară, Daniel. Faci o greșeală - cu cât mai 
mult te convinge pe tine, cu atât mai mult se convinge și ea. 
Înrăutăţești și mai tare situaţia. 

Nici nu-mi trecuse prin cap că aș putea să agravez starea 
mamei. Începeam să șovăi. 

— Tată, te sun eu mai târziu. 

— Daniel... 

Am închis. A sunat din nou. N-am răspuns. N-a mai lăsat 
niciun mesaj. Mama era mulţumită de felul cum am pus 
problema la telefon. A spus: 

— A fost o răutate din partea lui să-ţi spună că-mi agravezi 
starea. Știe cum să manipuleze oamenii. 

Temându-mă să nu fi făcut vreo greșeală, i-am spus: 

— Gata, fără atacuri personale. Să ne limităm la informaţii 
clare. Și eu i-aș spune la fel dacă am vorbi așa despre tine. 

— Doar informaţii atunci. De ce nu ţi-a spus că mai e cineva 
cu el? 

M-am uitat la ea: 

— Cine era bărbatul acela? 

Mama a clătinat din cap și și-a dus din nou degetul la buze. 

Ajunși la hotel, am plătit șoferul. Am coborât, înconjurați de 
siluetele de oţel și sticlă din Canary Wharf. Am însoţit-o pe 
mama până la recepție, trecând pe lângă aranjamente florale 
opulente. Angajaţii hotelului erau îmbrăcaţi în cămăși albe 
apretate. M-am grăbit să termin formalităţile de cazare, cu 
mama lângă mine, sprijinită cu spatele de biroul de la recepţie și 
cu privirea aţintită asupra intrării, așteptându-se să fim urmăriţi 
de conspiratori. M-a luat de braţ, părând să nu-i pese de cei din 
jur, și m-a întrebat: 

— Dacă sună la firma de taxiuri să întrebe unde am ajuns? 

— Nu știe cu ce firmă de taxiuri am mers. Și chiar dacă ar ști, 
sau ar bănui, firma nu i-ar da asemenea informații. 


VP - 128 


Mama a clătinat din cap când m-a văzut atât de naiv: 

— Pot fi cumpăraţi ca oricine altcineva. 

— Chiar dacă ar veni aici, nu ar găsi camera, cei de la hotel 
nu i-ar spune-o. 

— Ar trebui să luăm alt taxi, de la o altă firmă, să le dăm un 
nume fals, să ne ducem cu taxiul până în apropiere de alt hotel, 
dar nu chiar până la intrare, și să mergem pe jos restul 
drumului. Așa i-ar fi imposibil să ne găsească. 

— Camera e plătită. 

Faptul că am pomenit de bani se pare că a făcut o impresie 
destul de puternică. Am adăugat: 

— Chris sună întruna. N-ar face asta dacă ar ști unde suntem. 

Mama a cântărit situaţia și a încuviinţat din cap fără tragere 
de inimă. Angajaţii hotelului se prefăceau că nu ascultă. l-am 
refuzat când s-au oferit să ne conducă până în cameră și am 
luat cartela de la ușă, spunându-le că nu avem bagaje. 

Ştiam că nu are rost să încerc să vorbesc până nu suntem 
ajunși cu bine în cameră, în spatele ușii încuiate. Trebuia ca 
mama să-și exprime acordul faţă de noul loc. Eram la etajul 
șase. Camera era modernă, confortabilă, iar mama a fost pentru 
scurt timp distrasă de faptul că probabil fusese scumpă. S-a dus 
până la canapeaua din nișa de la fereastră, care era încărcată 
de perne moi și viu colorate, și de unde se putea vedea în susul 
Tamisei, spre centrul orașului. Și-a îngăduit doar preţ de câteva 
clipe plăcerea, pentru că apoi a început să cerceteze camera, să 
ridice receptorul telefonului, să deschidă fiecare sertar și dulap. 
M-am așezat în nișă și l-am sunat pe Mark. Era deja în vestibul. 
Nefiind sigur cum să-mi exprim recunoștința, i-am spus: 

— Am să-ţi dau banii înapoi. 

Nu mi-a răspuns. Adevărul e că nu aveam idee cât costase și 
nici nu-mi permiteam să-i dau banii înapoi. Între timp, mama se 
dusese din dormitor în baie și verifica, în cele din urmă, holul, 
uitându-se la harta celorlalte camere, la scara de urgenţă - căile 
de ieșire. Odată încheiate cercetările, a lăsat geanta cu dovezi 
pe măsuţa de cafea, lângă platoul cu fructe și sticla elegantă cu 
apă de izvor care fuseseră lăsate în cameră. 

După conversaţia cu Mark, mă simțeam epuizat. M-am dus la 
minibar și mi-am ales o băutură energizantă cu cofeină și zahăr, 
am turnat-o peste niște cuburi de gheaţă și am sorbit din ea. 

— Tu vrei ceva, mamă? 


VP - 129 


Mi-a făcut semn din cap că nu. 

— De ce nu iei niște fructe? 

A studiat platoul și a ales o banană. Ne-am așezat pe 
canapeaua de la fereastră, unul lângă altul, iar ea a decojit-o și 
a tăiat felii subțiri, pe care le-am împărțit. 

— Mamă, cine era bărbatul acela? 

Mama a deschis geanta, a luat din ea jurnalul, din care a scos 
o listă cu nume, scrisă de mână. Dintr-o privire am numărat 
șase. 

— Bărbatul care a venit din Suedia după mine, bărbatul care-l 
însoțește pe taică-tău, bărbatul din faţa blocului tău se află pe 
această listă de suspecți. Ți-aș fi arătat-o mai demult, dar eram 
sigură că ai s-o consideri o fantasmagorie. Cu toate acestea, 
acum lista prinde viață, unul dintre aceste nume a venit până 
aici după mine, gata să se dea peste cap numai ca să mă 
oprească. 

În capul listei sunt Hakan și Chris. Tatăl tău este unul dintre 
suspecți. Îmi pare rău, dar așa este. Mai este Ulf Lund, pustnicul 
de pe câmp. Mai este primarul cu două feţe, Kristofer Dalgaard, 
ţi-am povestit deja despre el - i-a spus de povestea mea despre 
elan lui Hakan. Apropo, toate numele de pe această listă au fost 
prezente la sărbătoarea în cinstea miezului verii la care Mia a 
apărut beată și care a fost ultimul loc unde a fost văzută în 
viață. Acești șase bărbaţi erau în mulţime când ea și-a aruncat 
buchetul. Trecându-mi amintirile în revistă, am încercat să-mi 
dau seama unde ar fi căzut florile dacă nu s-ar fi împrăștiat în 
aer, dacă nu s-ar fi desfăcut legătura, la picioarele cui ar fi 
căzut. Deși nu am cum să fiu sigură, cred că Mia a vrut să-l 
nimerească pe următorul nume de pe listă. 

Stellan Nilson este detectiv, unul dintre polițiștii cu cea mai 
mare experienţă din zonă. Va deveni o figură foarte importantă 
în întâmplările care urmează. Lui Hakan îi este mai degrabă 
frate decât prieten. Chiar și seamănă cu el - înalt, robust, sobru. 
Când sunt împreună, lumea îi întreabă adesea dacă nu sunt 
rude și lor le face plăcere ideea, zâmbesc și spun că ar fi trebuit 
să fie. 

Ultimul nume de pe listă este Olle Norling, vedetă de radio și 
televiziune, medic, pe hârtie, căci în realitate nu are nici 
cabinet, nici pacienţi. Este un showman de succes, un animator, 
și numărul lui de circ cuprinde sfaturi înțelepte pentru suflet, 


VP - 130 


rubrici pe teme de sănătate la emisiuni TV foarte populare, cărți 
publicate despre cum să slăbești zâmbind de cincizeci de ori pe 
zi, sau alte concepții trase de păr despre puterea minţii. E un 
doctor de iluzii, un șarlatan, adorat însă de public, care a căzut 
în plasa imaginii lui cultivate de vrăjitor bonom. În realitate, a 
ajuns pe culmile gloriei făcându-și singur reclamă prin viclenii și 
fără pic de rușine. Doctorul Norling a fost primul care m-a 
declarat nebună. „Nu ești bine, Tilde.” Asta mi-a spus, în 
engleză, clătinând încet din cap, dintr-o parte în cealaltă, de 
parcă nu avea cum să-mi dorească altceva decât binele. 

Unul dintre acești bărbaţi este acum în Londra, împreună cu 
Chris, pe urmele mele. Cine crezi că este? 

O asemenea listă mi s-ar fi părut ridicolă la început. Acum, 
însă, nu mai era atât de evident, nu în condiţiile în care unul 
dintre acești bărbaţi făcuse mai mult decât s-ar aștepta oricine 
de la un prieten sau o cunoștință nouă într-o situaţie de urgență. 
Luându-mă după vehemența cu care l-a prezentat, am 
presupus: 

— Doctorul? 

— Bărbatul din faţa blocului tău, care complotează împreună 
cu taică-tău, este doctorul Olle Norling. De ce se află aici? 
Pentru că nu au reușit să mă interneze în Suedia, planul lor este 
să încerce din nou. Nu și-au schimbat strategia, în ciuda 
externării mele din azil, în ciuda faptului că adevărații medici m- 
au declarat sănătoasă și în deplinătatea capacităţilor mintale, ei 
rămân la planul lor de a mă vedea închisă, ameţită de 
medicamente și cu credibilitatea desfiinţată. Au ajuns prea 
târziu ca să te împiedice să auzi adevărul. Singura lor 
posibilitate este să ne distrugă relaţia și să te silească să treci 
de partea lor - să mă nimicească pe mine ca forță capabilă să-i 
aducă în fața justiţiei. Conspiratorii au, pe bună dreptate, 
îndoieli în privința capacităţii tatălui tău de a rezolva situaţia. 

Nu știu dacă Norling a venit primul cu ideea de a-mi pune 
capacităţile mintale la îndoială. Dar cu siguranţă Norling a fost 
primul care a făcut asta cu voce tare, folosindu-se de reputaţia 
și de cunoștințele lui medicale împotriva mea. Problema 
sănătăţii mele mintale a fost ridicată abia atunci când am 
refuzat să accept explicaţia lor cu privire la ce i se întâmplase 
Miei. 


VP - 131 


După petrecere am sperat să pot vorbi cu Mia despre ziua 
aceea tulburătoare. Dar nici urmă de ea. Eram speriată. Era 
vacanţa de vară. Trebuia să fie afară, pe teren. Am început să 
mă plimb pe câmpii dimineaţa, noaptea, să mă uit lung spre 
ferma lui Hakan, sperând s-o văd pe Mia pe verandă, sau la 
fereastra dormitorului. Dar nu a apărut deloc. 

După o săptămână a venit, în cele din urmă, răspunsul. Mă 
trezisem dimineață și lucram la camerele pentru închiriat, 
zugrăveam zidul șopronului, urcată pe o scară înaltă, când am 
văzut Saab-ul lucios al lui Hakan venind în mare viteză. Hakan 
nu este un șofer nesăbuit și nu-i place să se dea în spectacol, 
punându-se în pericol. Nu-l mai văzusem niciodată imprudent la 
volan. Sigur era o urgenţă. Mă așteptam ca mașina să treacă în 
goană pe lângă ferma noastră și am rămas uluită când am 
văzut-o intrând la noi pe alee și pe el sărind din mașină și 
intrând în fugă în casă, fără să mă vadă. M-am prins mai bine de 
scară ca să nu cad, pentru că nu mă gândeam că ar putea 
exista altă explicaţie decât că se întâmplase ceva îngrozitor cu 
Mia. 

Am coborât repede și am auzit voci răstite. l-am văzut pe 
fereastră pe Chris și pe Hakan. Hakan s-a întors și s-a repezit 
afară din casă, urcând înapoi în mașină. Am lăsat din mână cutia 
de vopsea, am alergat după el și am pus mâna pe geam, lăsând 
urme galbene de degete. Trebuia să-l aud pe el spunând asta. A 
coborât geamul și mi-a spus: 

— Mia a dispărut! 

Următoarea mea amintire e că stăteam întinsă pe pietrișul 
aleii și mă uitam la cer. Chris îmi ţinea capul în poală. Mașina lui 
Hakan plecase. Leșinasem. Îmi pierdusem cunoștința doar 
pentru scurt timp. Mia mi-a revenit imediat în gând și speram ca 
vestea să fi fost doar un coșmar, poate căzusem de pe scară și 
mă lovisem la cap, poate că Mia era în siguranţă, numai că 
știam adevărul, știusem dintotdeauna adevărul. 

Dușmanii mei îţi vor spune că leșinul a fost un moment de 
răscruce. Mintea mea a luat-o razna și nimic din ce am spus sau 
am gândit sau am susținut după aceea nu poate fi luat în serios. 
Vorbe bolnave de la o minte bolnavă. lată adevărul. Leșinul nu a 
însemnat absolut nimic. Recunosc, m-a făcut să par slabă și 
vulnerabilă, dar starea care m-a cuprins nu era nebunie, ci un 
sentiment copleșitor al eșecului. Fusesem conștientă de-a lungul 


VP - 132 


ultimelor două luni că Mia este în pericol și nu făcusem nimic ca 
s-o apăr. 

Hakan a povestit ce s-a întâmplat în noaptea în care a 
dispărut Mia. lată explicaţia lui. 

S-au certat. 

Ea era furioasă. 

A așteptat până când toată familia a adormit, și-a făcut două 
valize și a dispărut în puterea nopţii, fără să-și ia rămas-bun și 
fără să lase vreun bilet de adio. 

Asta ni s-a spus. Asta i s-a spus comunităţii și asta a crezut 
comunitatea. 

La fermă a sosit Stellan, detectivul, cel mai apropiat prieten al 
lui Hakan. S-a nimerit să fiu pe câmp în momentul acela. l-am 
văzut mașina la Hakan pe alee. Nu am observat niciun fel de 
distanţă impusă de funcţie. l-am cronometrat. Șaptesprezece 
minute mai târziu, detectivul Stellan a plecat, după ce au dat 
mâna, o investigaţie de șaptesprezece minute încheiată cu o 
bătaie prietenească pe spate. 

Hakan a oprit pe la noi a doua zi să ne spună că a fost 
anunţată poliţia din orașele mari - Malmö, Goteborg, Stockholm. 
O căutau pe Mia. Cu toate astea, nu puteau face foarte multe. 
Nu era copil, și urmărirea persoanelor care fugiseră de acasă 
era un proces dificil, care adesea depindea de greșelile pe care 
le-ar fi făcut subiectul. În timp ce ne oferea aceste informaţii, 
Hakan și-a ţinut capul plecat, ca să ne dea de înţeles că nu mai 
are cuvinte, că e măcinat de durere, sau asta trebuia să credem 
noi. Chris l-a contrazis, spunându-i că e sigur că Mia se va 
întoarce, că nu e ceva ieșit din comun la adolescenţi. 

Conversaţia lor nu era reală! Era o făcătură - ei doi jucau 
teatru în fața mea, Hakan în rolul tatălui răpus de durere, Chris 
dându-i apă la moară. Doar că era mai mult decât un spectacol, 
era un test, mă puneau la încercare. Aveam să mă duc la Hakan 
și să-l cuprind pe după umeri? Nu puteam face asta. Am rămas 
în colţul camerei, cât se putea mai departe de el. Dacă aș fi fost 
prefăcută și vicleană, l-aș fi îmbrățișat, aș fi vărsat lacrimi 
mincinoase pentru durerea lui mincinoasă, dar nu am darul 
prefăcătoriei, așa că, în loc de asta, i-am arătat clar și răspicat 
că nu-l cred, făcându-i pe faţă o declaraţie deschisă de sfidare. 
Privind în urmă, îmi dau seama ce greșeală am făcut. Din acel 
moment înainte m-am aflat într-un pericol incredibil. 


VP - 133 


Revenind la geantă, mama a scos un afiș. L-a întins pe 
măsuța de cafea și s-a așezat la loc lângă mine. 

— Astea n-au fost făcute la calculatorul lui Hakan. A apelat la 
o imprimerie profesională, care a folosit hârtie de cea mai bună 
calitate. Chiar și dispunerea fotografiei dă dovadă de stil, de 
parcă ar fi mai degrabă un supliment scos din vreo revistă 
Vanity Fair sau Vogue - cel mai extravagant afiș pentru o 
persoană dispărută din lume. Erau peste tot. Am mers o zi 
întreagă în căutarea lor și am numărat peste treizeci, lipite pe 
trunchiul copacilor, pe un avizier pe plajă, în biserică și în 
vitrinele magazinelor de pe promenadă. Plasarea lor mi se părea 
curioasă, pentru că Mia nu avea cum să se ascundă în niciunul 
dintre locurile acestea. Dacă într-adevăr ar fi fugit, s-ar fi aflat 
într-unul dintre orașele mari. Dacă ar fi fugit, s-ar fi aflat 
departe-departe, nu aici, nu la nicio milă de casă. Și, în cele din 
urmă, dacă ar fi fugit, nu ar fi spus nimănui, pentru că acea 
informaţie ar fi ajuns într-o secundă la Hakan, așa că aceste 
afișe nu aveau alt scop decât să facă să pară că Hakan a făcut 
lucrul corect, că juca rolul pe care lumea se aștepta să-l joace. 

Uită-te în josul afișului, recompensa grasă pentru indicii utile. 
Nu e o greșeală de tipar: o sută de mii de coroane suedeze, zece 
mii de lire sterline! Ar fi fost totuna dacă oferea un milion de 
dolari, sau un cufăr plin cu aur, știa foarte bine că n-o să obţină 
niciun fel de informaţii. Era doar declaraţie despre el: „Uite câţi 
bani sunt dispus să dau! Dragostea mea pentru Mia are un preţ 
și acesta e mai mare decât orice sumă ați văzut vreodată scrisă 
pe un afiș cu o persoană dispărută!” 

După expresia de pe chipul tău, ai privit aceste afișe ca o 
dovadă a nevinovăţiei lui, așa cum îi și era intenţia. 

Am clătinat din cap la presupunerea mamei că știa mereu ce 
gândesc. Avea deseori dreptate, dar nu și în acest caz. l-am 
spus: 

— Nu cred că aceste afișe dovedesc că e nevinovat. Nu 
dovedesc nimic. Poţi folosi afișele ca argument în ambele 
sensuri. Dacă n-ar fi cheltuit niciun ban, dacă n-ar fi pus niciun 
afiș, sau dacă ar fi pus doar un afiș ieftin, l-ai fi putut acuza că e 
insensibil. Sau prea ros de remușcări... 

— Dar nu pot judeca un lucru pe care nu l-a făcut. 

— Vreau doar să spun... 


VP - 134 


— Deci nu-l accepţi ca dovadă. Foarte bine. Nu-l acceptăm. 
Nu avem nevoie de el. N-ar trebui să te îndoiești de nevinovăția 
lui pentru că așa-ţi spun eu. N-ar trebui să te îndoiești datorită 
acestor afișe. Indoiește-te pentru că ceea ce a povestit Hakan 
despre noaptea în care a dispărut Mia nu are niciun sens. 

Se presupune că a plecat de la fermă pe 1 iulie. Ce-ar fi putut 
să facă această fată de șaisprezece ani? Mia nu avea mașină, nu 
a fost chemat niciun taxi, cum a plecat ea de la o fermă din 
mijlocul pustiului în toiul nopţii? Nu era la gară a doua zi 
dimineaţă. Bicicleta ei a rămas la fermă. Nu a mers pe jos - nu 
aveai unde să mergi pe jos, distanţele erau prea mari. Eu am 
fugit de la o fermă izolată. Crede-mă, vorbesc din proprie 
experienţă, ai nevoie de un plan. 

După spusele lui Hakan, a fost o marjă de zece ore în care ar 
fi putut să dispară, dar acele zece ore au fost într-un interval în 
care totul era închis. Pe o rază de mile întregi în orice direcţie 
lumea era în întuneric, oamenii dormeau, niciun magazin nu era 
deschis, niciun mijloc de transport. Mia pur și simplu a dispărut 
fără urmă. Asta se dorea să credem noi. 

Era de datoria mea să vorbesc cu poliţia, să le spun despre 
bănuielile mele, și i-am abordat fără să mă consult cu Chris, 
dorind să văd cu câtă seriozitate tratează problema. Am mers cu 
bicicleta până în centrul orașului. Magazinele erau pline de 
oameni. Promenada era aglomerată. În cafeneaua unde 
mâncasem prăjitura cu Mia doar cu câteva săptămâni în urmă 
stăteau acum alţi oameni, care beau și râdeau. Unde era 
durerea pentru această fată dispărută? Comoditatea este una 
dintre marile tare ale timpului nostru. Hakan înțelegea asta 
perfect, înţelegea că atâta timp cât nu exista un cadavru, nicio 
dovadă a unei crime, nimeni nu se va sinchisi. Toată lumea va 
crede mai degrabă că Mia a fugit de acasă decât să ia în calcul 
posibilitatea să fi fost ucisă. 

In secţia locală de poliţie era mai liniște decât la bibliotecă. 
Era o curăţenie exagerată, de parcă cei de acolo n-ar fi făcut 
nimic altceva toată ziua decât să lustruiască podeaua și să 
șteargă geamurile. E de la sine înțeles că acești polițiști nu 
avuseseră în viaţa lor de-a face cu o crimă. Erau niște novici. În 
Stockholm poate aș fi avut vreo șansă, aș fi putut găsi un aliat, 
pe cineva cu experienţă în ceea ce privește inimile întunecate 
ale oamenilor. Dar nu aici, aici erau oameni care-și doreau 


VP - 135 


slujbe căldute, femei și bărbaţi care știau foarte bine să se 
plieze după politica unui orășel de provincie. 

La recepţie am cerut să vorbesc cu detectivul Stellan. Mă 
așteptam să fiu nevoită să aștept mult, câteva ore, dar abia 
dacă apucasem să citesc o pagină sau două din notițele mele, 
când Stellan m-a și strigat pe nume și m-a invitat în biroul lui. 
Poate faptul ca semăna atât de bine cu Hakan îl făcea să pară 
că locul lui nu e într-un birou, printre pixuri și agrafe de hârtie. A 
rămas în picioare, dominându-mă cu înălțimea lui, mi-a oferit 
politicos cafea și m-a întrebat cu ce mă poate ajuta. L-am 
întrebat de ce nu mi-au spus și mie despre dispariţia Miei. El m-a 
întrebat direct dacă știu unde este Mia. l-am spus că nu, nu 
știam, sigur că nu știam, dar i-am spus și că eu cred că 
povestea este mai complicată decât că o fată a fugit de acasă. 
Nu aveam curajul să spun clar și răspicat ipoteza mea la secția 
de poliție, nu încă, nu fără destule dovezi. Interesant era faptul 
că Stellan nu s-a holbat la mine de parcă aș fi fost nebună, sau 
ca și cum aș fi spus prostii, s-a uitat la mine așa. 

Mama mi-a aruncat o privire care ar fi putut însemna că e 
tristă, sau că ascultă cu atenţie, sau că e plictisită. 

(J 

— S-a uitat la mine ca și când aș fi fost o amenințare! 
Cântărea în ce măsură aveam să devin o problemă. Această 
secție de poliție și cei mai vechi polițiști de acolo nu aveau nicio 
intenţie să scoată la iveala adevărul. Era o instituţie care lucra la 
ascunderea adevărului. Acest caz necesita o persoană sceptică - 
pe cineva din afară. l-am mulţumit lui Stellan pentru timpul 
acordat, hotărând că următorul pas, singura continuare logică a 
investigaţiei mele, în lipsa unor reprezentanţi vrednici ai poliţiei, 
în lipsa unui mandat de percheziţie, era să intru prin efracţie în 
casa lui Hakan. 

Întorcându-se la geantă, mâinile mamei au dispărut în cel mai 
adânc buzunar. N-am văzut ce făcea acolo până când nu a 
ridicat încet mâinile. Își pusese o pereche de mănuși cu un 
singur deget, de un roșu aprins, și le întindea spre mine, ca să le 
studiez de parcă erau niște dovezi la fel de concludente ca niște 
mănuși pline de sânge. Momentul avea un aer absurd, datorită 
discrepanţei dintre seriozitatea mamei și aspectul ciudat al 
mănușilor, dar nu-mi venea să zâmbesc, neliniștit de gândul că 
mama ar fi fost în stare să intre prin efracţie în casa cuiva. 


VP - 136 


— Ca să nu las amprente! Erau singurele mănuși pe care le 
aveam, mănuși groase de Crăciun. Am început să umblu cu ele 
în buzunar, în miezul verii, așteptând un moment prielnic să 
intru în casa lui Hakan. După cum poți confirma, n-am mai făcut 
niciodată așa ceva. Nu aveam de gând să intru pe furiș în toiul 
nopții, așa cum ar fi făcut un hoț profesionist. Aveam de gând să 
fiu oportunistă, să profit de un moment când și Elise, și Hakan 
erau plecaţi. Nu uita, e vorba despre o zonă rurală a Suediei, 
nimeni nu-și încuie ușa, nu există alarme - nu aveam nimic 
altceva de făcut decât să intru. 

Hakan și soția lui erau în mod obișnuit plecaţi din casă 
perioade lungi în timpul verii. Cu toate astea, comportamentul 
lui Elise se schimbase dramatic de la dispariţia Miei. Nu mai 
muncea. Stătea pe verandă, dusă pe gânduri. Mai înainte ţi-am 
prezentat-o ca fiind tot timpul ocupată. Nu mai era așa. Înainte 
să mă întrerupi din nou, sunt de acord, și acest aspect poate fi 
interpretat în multe feluri. Indiferent cum privești schimbarea 
caracterului ei, îmi era mai greu să intru, pentru că acum stătea 
mai mult timp acasă. 

Într-o zi i-am văzut pe Elise și pe Hakan plecând împreună. Nu 
știam unde se duc sau cât timp vor lipsi, poate plecau doar 
pentru câteva minute, sau poate pentru ore întregi, dar era 
singura mea șansă, așa că am profitat de ea, mi-am lăsat 
munca din grădina de legume, am fugit peste câmp și am bătut 
la ușa lor doar ca să mă asigur că nu e nimeni în casă. N-am 
primit niciun răspuns, așa că am bătut din nou, întrebându-mă, 
în timp ce-mi puneam mănușile astea groase, dacă am, într- 
adevăr, curajul să deschid ușa și să intru la ei în casă. La fel ca 
orice om cu capul pe umeri, sunt dispusă să încalc legea dacă e 
nevoie, dar asta nu înseamnă că mi se pare ușor să fac asta. 

e 

Probează mănușile. 

la paharul în mână. 

Vezi? 

Nu poți să ţii nimic în mână cu ele. Sunt inutile. Niciun hoţ 
profesionist nu le-ar alege vreodată. Stăteam în faţa casei lor și 
am început să mă îngrijorez, pentru că purtam mănuși de 
Crăciun cu un singur deget în miezul verii și încercam să intru în 
casa cuiva, când eu nici măcar nu puteam să deschid ușa. 
Mânerul rotund și neted din oţel nu se întorcea ușor. Am 


VP - 137 


încercat de mai multe ori. În cele din urmă a trebuit să strâng de 
mâner cu ambele mâini. În sfârșit, ușa s-a deschis și am intrat la 
ei în casă. 

Acei câţiva metri de la intrare, de la ușă până la capătul 
scărilor, au fost unii dintre cei mai grei pași pe care i-am făcut în 
viaţa mea. Îmi tremurau picioarele. Atât de bine întipărite 
aveam în minte obiceiurile suedeze și eticheta legată de vizita 
în casa cuiva, încât mi-am scos pantofii, un lucru prostesc din 
partea unui intrus, mi-am lăsat saboţii pe ultima treaptă de jos, 
dându-mi în vileag prezenţa oricui s-ar fi întors acasă. Nu mai 
fusesem niciodată la etajul casei lor. Ce am descoperit? la o 
broșură de la orice magazin de mobilă cu preţuri medii și aș 
putea să-ţi arăt dormitorul lui Hakan. Era ordonat și curat, cu un 
pat din lemn de pin, șifonier din lemn de pin, imaculate, fără 
lucruri lăsate în dezordine pe noptiere, fără medicamente, fără 
cărţi, fără grămezi de haine murdare. Elementele decorative 
erau puţine și discrete, ca și cum ar fi fost aprobate de un 
comitet, lucrări ale artiștilor din zonă înrămate pe pereți. Era un 
colț de magazin unde se expune mobilă, nu un dormitor, și fac 
următoarea precizare cu grijă, nu ca o critică, nu ca un atac 
personal, ci ca o observaţie din partea unei persoane căsătorite 
de patruzeci de ani - eram foarte convinsă, stând în mijlocul 
acestui dormitor, lângă o vază cu lalele din lemn pictat, că 
nimeni nu făcea sex acolo. Era o zonă lipsită de sex, și da, ai 
dreptate, nu am dovezi, dar îţi poţi da seama de asta când vezi 
o cameră, și încă o presupunere nedovedită de-a mea este că 
Hakan își căuta satisfacerea nevoilor sexuale altundeva. 
Probabil că Elise se resemnase cu situația și pentru prima dată 
am plâns pentru ea, credincioasa Elise, ea era prizoniera acestui 
dormitor din lemn de pin. Sunt foarte convinsă că soluția 
grosolană de a se culca cu alţii nu era valabilă și pentru ea. Ea 
era a lui. Elnuera alei. 

Am dedus că ultima cameră de la etaj era a Miei. M-am uitat 
la ea cu atenţie, convinsă că era vreo greșeală la mijloc - nu 
avea cum să fie camera Miei. Mobila era identică cu cea din 
camera anterioară, același șifonier din lemn de pin, chiar și 
același pat din lemn de pin ca al părinţilor ei. Mia nu-și 
personalizase în niciun fel camera, cu excepţia unei oglinzi cu o 
lucrătură migăloasă. Nu avea postere, nici vederi sau fotografii. 
Nu semăna cu nicio cameră de adolescentă pe care o mai 


VP - 138 


văzusem vreodată. Ce cameră însingurată era, nu era un loc în 
care Miei să i se fi oferit libertatea de a face cum își dorea, nu, 
era amenajată și îngrijită conform standardelor Elisei. Camera 
părea un ordin - o comandă, trebuia să devină ca ei. Poate că 
Mia dormise în camera aceea, dar nu îi aparţinea, nu îi reflecta 
personalitatea. Nu era cu nimic diferită de o cameră de oaspeţi 
confortabilă. 

Atunci m-a izbit mirosul! În cameră se făcuse curăţenie cu 
mare grijă, patul era făcut, cearșafurile proaspete și călcate, 
erau noi, nu dormise nimeni în ele, se dăduse cu aspiratorul - 
mirosea a levănţțică. Cu siguranţă, în priză era un aparat electric 
de împrospătare a aerului fixat la maximum. Dacă ar fi venit 
niște criminaliști să facă investigaţii, nu ar fi găsit nici măcar o 
particulă minusculă din pielea Miei. Era o curăţenie sinistră, 
dusă la extrem. 

Am verificat șifonierul. Era plin. Am verificat sertarele. Erau 
pline. După spusele lui Hakan, își făcuse două valize. Mă 
întrebam ce pusese în ele, din moment ce nu lipsea mare lucru. 
N-am de unde să știu câte haine erau în șifonier înainte de a 
pleca, așa că nu pot să fac o comparaţie, dar nu arăta a cameră 
care să fi fost răscolită de o fată pe fugă. Pe noptieră era o 
Biblie - Mia era creștină. N-am idee dacă într-adevăr credea în 
Dumnezeu sau nu, dar cu siguranţă nu-și luase Biblia cu ea. Am 
verificat paginile: nu erau notițe, nici pagini rupte, am dat și la 
citatul pe care Ann-Marie îl brodase în zilele dinainte de a se 
sinucide. Nu era însemnat. 

Sub Biblie era un jurnal. L-am frunzărit și am văzut întâmplări 
trecute în revistă, erau notate teme de la școală, dar nicio 
expunere plină de furie, nicio referire la sex, nume de iubiţi, de 
prietene, nicio frustrare. Nicio adolescentă din lumea asta nu 
are un asemenea jurnal. Probabil că Mia știa că părinţii ei îi 
umblă prin lucruri. Tinea jurnalul ăsta știind că este citit - era 
jurnalul pe care voia să-l citească Elise și Hakan. Jurnalul era o 
cacealma, o diversiune care să liniștească un părinte băgăcios, 
și ce fel de adolescent produce un asemenea document ingenios 
pentru inducerea în eroare a cititorului decât cineva care are 
multe de ascuns. 

Mă jurasem să nu stau mai mult de treizeci de minute. 
Treizeci de minute trec repede. Nu găsisem nicio probă. Nu 
puteam să plec cu mâna goală. Aveam să rămân până găseam 


VP - 139 


ceva, indiferent de riscuri! Mi-am dat seama că trecusem cu 
vederea oglinda. Era o oglindă ciudată, nu era dintr-un magazin 
de antichităţi, nici dintr-un magazin de mobilă, ci era o operă de 
artă, lucrată manual și ambițioasă - în formă de oglindă magică, 
ovală, cu rama din lemn. Apropiindu-mă, am observat că sticla 
nu era lipită de ramă: avea cleme de oțel sus și jos. Le-am 
întors, ca pe niște chei, și sticla a ieșit ușor din ramă. M-am 
repezit înainte să o prind și să nu o las să se zdrobească de 
podea. In spatele oglinzii era un spaţiu adânc, decupat în 
perete. Persoana care făcuse această oglindă neobișnuită 
avusese un motiv ascuns. Crease o ascunzătoare, făcută special 
pentru Mia. 

Uite ce am găsit înăuntru. 

e 

Mama mi-a dat rămășițele ferfenițite ale unui mic jurnal. Avea 
coperta din faţă și spate, dar paginile dintre ele fuseseră rupte. 
Pentru prima dată am simţit o reacție emoțională puternică la 
probele mamei, ca și cum acest obiect ar fi păstrat urme 
incontestabile de violență. 

— Imaginează-ţi-l pe făptaș în acţiune, rupând cu mâinile lui 
puternice paginile, aerul încărcat de cuvinte. Focul ar fi fost o 
modalitate mult mai bună de a distruge această probă, sau ar fi 
putut să fie aruncată în adâncurile Râului Elanului. Aceasta nu 
era o încercare raţională de a distruge proba. Era o reacţie 
sălbatică la gândurile scrise pe aceste pagini, o expresie a urii 
care purta cu sine o aluzie la o crimă care avea să se întâmple, 
sau la o crimă deja comisă. 

Uită-te și tu. Nu s-a păstrat aproape nimic, niciuna dintre 
însemnări, doar fragmente de-a lungul cotorului, dinţi de hârtie 
cu bucăţi de cuvinte. Am numărat exact cincizeci și cinci de 
litere răzlețe și trei cuvinte întregi. 

„Han”, cuvântul din suedeză pentru Al lui. 

„Rok”, cuvântul din suedeză pentru Fum, și te rog să ţii 
seama de cine fumează și cine nu fumează. 

„Rad” - nu e un cuvânt întreg, era pe o bucăţică de hărtie, și 
nu există niciun asemenea cuvânt în suedeză, cred că al doilea 
D a fost rupt, ar fi trebuit să fie radd - cuvântul din suedeză 
pentru speriat. Mia era speriată. 

Jurnalul era prea important ca să-l pun la loc. Dar să fur ce 
mai rămăsese din jurnalul Miei era o provocare periculoasă. Era 


VP - 140 


o dovadă inechivocă a intenţiilor mele de a găsi vinovatul și de a 
face orice era necesar pentru a descoperi adevărul. Când Hakan 
avea să descopere că lipsește tocmai cea mai concludentă 
dovadă că Mia nu fugise de acasă, avea să dea iama prin toată 
ferma și să ardă toate probele incriminatorii. Aceasta era 
singura mea șansă să adun dovezi. 

Rămasă în dormitorul Miei, întrebându-mă unde să caut în 
continuare, m-am uitat peste câmpie și am văzut ridicătura de 
pământ, adăpostul subteran unde Hakan cioplea trolii ăia 
scârboși, locul celei de-a doua uși cu lacăt. A doua zi adăpostul 
ar putea fi gol sau șters de pe faţa pământului. Trebuia să văd 
ce era în spatele acelei uși chiar acum. 

Cu rămășițele de la jurnalul Miei în buzunar, am căutat cheile. 
La ferme se găsesc întotdeauna multe, pentru diferitele 
șoproane și tractoare, le-am luat pe toate la rând, niciuna nu era 
însemnată, mi-ar fi luat ore întregi să le încerc pe toate, așa că 
am alergat până la magazia lui de scule, care era chiar lângă 
casă, și i-am furat lui Hakan cleștele de tăiat sârmă. Cu 
mănușile mele roșii încă în mâini, ca să nu las amprente, m-am 
grăbit să ajung la adăpostul subteran, am tăiat primul lacăt și 
am deschis ușa. Am bâjbâit să găsesc întrerupătorul și ceea ce 
am văzut înăuntru a fost atât de șocant încât a trebuit să mă 
abţin să n-o iau la fugă. 

În colţul adăpostului era un maldăr de troli - trolii care înainte 
fuseseră pe rafturi și pe bancurile de lucru, strânși ca o grămadă 
de cadavre, desfiguraţi îngrozitor, tăiaţi în două, cu ochii scoși, 
decapitați, spintecaţi, despicaţi. 

Călcând peste așchiile de lemn, am mers până la următoarea 
ușă, încuiată cu un alt lacăt. Era altă marcă de lacăt, unul mult 
mai rezistent, și în timp ce mă luptam să-l tai, cleștele scotea un 
scrâșnet îngrozitor. A trebuit să mă străduiesc din răsputeri. În 
cele din urmă, lama a tăiat oţelul, am apucat a doua ușă și am 
deschis-o. 

Mama a tăcut, oprindu-se brusc din povestit, deși eu n-o 
întrerupsesem și nici nu avusesem vreo reacţie care să necesite 
vreun comentariu. Părea dusă pe gânduri, ca și cum amintirea 
celei de-a doua camere era deosebit de tulburătoare. Totuși, 
momentul pauzei m-a frapat - era prea bine ales, încerca să mă 
manipuleze, voia s-o întreb ce era în a doua încăpere, să-mi 
exprim nerăbdarea de a afla. Am refuzat să fac asta și am lăsat 


VP - 141 


să se prelungească momentul de tăcere. În cele din urmă a fost 
nevoită să reia firul povestirii, fără niciun semnal din partea 
mea. 

— În încăpere era o masă. Pe masă era o cutie neagră din 
plastic. În cutie era o cameră video digitală. Am verificat dacă 
avea ceva în memorie. Fusese ștearsă. Era prea târziu. 
Răspunsurile dispăruseră. In locul lor rămăseseră și mai multe 
întrebări. Camera era dotată cu prize - cinci la rând. Pentru ce? 
Pereţii erau placați cu spumă pentru protecţie antifonică. 
Podeaua era imaculată... 

În acel moment, înainte să fi mers mai departe cu cercetările, 
l-am auzit pe Hakan strigând insistent. Se întorseseră. 

Am lăsat la loc camera și m-am grăbit să ajung la ușa de 
afară, am întredeschis-o și am aruncat o privire afară. Adăpostul 
se vedea din casă. Eram prinsă ca într-o cursă. Nu erau copaci în 
apropiere, nici tufișuri, niciun loc în care să mă ascund. ll 
vedeam pe Hakan la magazia de scule. Făcusem prostia să las 
ușa deschisă și acum el cerceta locul, întrebându-se, fără 
îndoială, dacă avusese loc un furt. Avea să descopere curând că 
lipsește cleștele. Avea să cheme poliţia. Aveam foarte puţin 
timp la dispoziţie. De îndată ce Hakan s-a întors cu spatele, am 
fugit peste câmp, cât de repede am putut. Când am ajuns la 
marginea lanului de grâu, m-am aruncat la pământ. Am așteptat 
printre spice să-mi recapăt suflul, până am avut curaj să mă uit 
pe deasupra lanului. Hakan se îndrepta spre adăpost, la numai o 
sută de metri depărtare. Nu mă văzuse. Când a intrat în 
adăpost, mi-am asumat riscul și am început să mă târăsc pe 
burtă prin lanul de grâu, folosindu-mă de coate să înaintez. 

Când am ajuns la marginea terenului nostru mi-am dat seama 
că, dintr-un oarecare motiv, păstrasem ambele lacăte, așa că le- 
am îngropat adânc în pământ, mi-am scos mănușile, mi le-am 
îndesat în buzunar, peste jurnal, și m-am întors, scuturându-mă 
de praf. Am luat coșul pe care-l lăsasem în grădina de legume, 
încărcat deja cu cartofi, și am intrat în casă, spunând tare că am 
strâns niște cartofi tare frumoși pentru cină! Dar Chris nu era 
acasă, așa că alibiul meu - ei folosiseră un somon pe post de 
alibi, eu de ce n-aș fi folosit niște cartofi - s-a dus pe apa 
sâmbetei. M-am apucat să spăl și să curăţ cartofii, care erau o 
groază, încercând să fac cât mai mulţi, ca să am o explicaţie 


VP - 142 


pentru ce am făcut toată dimineaţa, în caz că aș fi fost 
întrebată. 

O oră sau cam așa ceva mai târziu, cu un munte de cartofi 
lângă mine, destui să hrănească zece fermieri înfometați, l-am 
auzit pe Chris la ușă și m-am întors să-i povestesc despre 
dimineața mea nevinovată, când am văzut silueta impunătoare 
și sobră a detectivului Stellan la intrare. 

Îmi dădusem demult mănușile jos și le lăsasem pe masă, 
lângă celelalte probe. Dar mama nu terminase cu ele. Le-a luat 
și le-a băgat în buzunarul de la blugi, în așa fel încât se vedea o 
bucată de material. 

— Detectivul voia să stea de vorbă cu mine și eu aveam încă 
mănușile în buzunar. Așa! 

Cu un deget roșu ițindu-se din buzunar și sub ele era jurnalul 
Miei, pe care-l furasem. Îngropasem lacătele, dar uitasem de 
mănuși, și era miezul verii, așa că nu aveam niciun motiv să le 
țin în buzunar. Dacă le-ar fi văzut, aș fi fost prinsă, pentru că 
mănușile ar fi dus la jurnal. Dacă mi-ar fi cerut să-mi golesc 
buzunarele, aș fi ajuns la închisoare. Ca să-mi maschez panica, 
am început să-mi fac de lucru prin bucătărie, încercând să le 
distrag atenţia de la buzunarul meu. 

Chris era chiar în spatele detectivului. Stellan nu vorbea prea 
bine engleza. În această situaţie trebuia să comunice în 
suedeză, ca să fie absolut sigur de ceea ce spune și de ce i se 
spune, așa că l-am rugat pe Chris să aibă răbdare cât timp stăm 
de vorbă. Aveam să-i traduc la sfârșit. 

M-am așezat la masa din bucătărie, faţă în faţă cu Stellan, iar 
Chris a rămas în picioare. Cumva, începuse să arate a 
interogatoriu, cu acești doi bărbaţi împotriva mea. Chris nu 
stătea alături de mine, ci lângă detectiv. Am întrebat dacă 
discuţia are legătură cu Mia. Detectivul a spus că nu, nu e vorba 
despre Mia - a fost categoric în privința asta -, și a descris 
intrarea prin efracţie pe proprietatea lui Hakan. Cineva îi tăiase 
lacătele de la Adăpostul cu Troli. Probabil că am spus ceva de 
genul „ce îngrozitor” înainte să întreb ce s-a furat, iar el mi-a 
spus că nu s-a furat nimic, că lacătele au fost tăiate, dar nu 
lipsea nimic, în afară de lacăte. Am spus că e curios, foarte 
curios, poate că hoţii căutau ceva anume, încercând să-l fac pe 
Stellan să spună ceva despre cea de-a doua încăpere, dar nu a 
mușcat din momeală. În schimb, detectivul Stellan s-a aplecat 


VP - 143 


spre mine și mi-a spus că în regiunea asta din Suedia nu au loc 
furturi. Incidentele de genul acesta sunt extrem de rare. Nu-mi 
plăcea felul în care mă privea. Postura lui era acuzatoare și 
agresivă. Nu-mi plăcea felul cum se exprimase în legătură cu 
acea regiune din Suedia, de parcă el ar fi fost paznicul acestui 
ținut, iar eu o străină care nu putea fi privită cu încredere, de 
parcă eu aș fi adus infracţionalitatea în zonă chiar prin faptul că 
eram o străină, deși sunt suedeză prin naștere! Nu aveam de 
gând să mă las intimidată de el, indiferent de statura lui sau de 
poziţia lui în comunitate, așa că i-am imitat postura și m-am 
aplecat și eu spre el, cu umflătura din buzunarul de la blugi 
apăsându-mi pe coapsă, și l-am întrebat cum de e sigur că s-a 
comis o infracțiune, din moment ce nu s-a furat nimic. Stellan a 
spus că sigur cineva a intrat prin efracţie, pentru că lipseau 
două lacăte. lar eu i-am răspuns, încântată de logica mea, că 
dacă a dispărut ceva, asta nu dovedește o infracţiune. A 
dispărut și o fată - o fată frumoasă, a dispărut Mia, dar ei nu 
credeau că a avut loc o crimă. De ce ar trebui să fie altfel de 
data asta? De ce ar trebui să trateze cu mai multă atenție 
dispariţia a două lacăte decât a unei fete? De ce cazul lacătelor 
dispărute ar fi indiscutabil și indubitabil o infracţiune gravă, de 
care nu s-a mai pomenit vreodată prin locurile astea? lar 
celălalt, al unei fete dispărute în toiul nopţii, fără urmă, acela 
este doar o chestiune de familie, care le-a luat doar câteva 
minute de investigații? Nu înțelegeam, două lacăte care puteau 
fi înlocuite, care puteau fi cumpărate de oriunde, două lacăte 
fără nicio valoare, pe care nu le iubește nimeni, și ei se 
comportau de parcă ar fi trebuit să stăm cu frică în case, pentru 
că prin părţile astea nu mai dispăruse niciodată vreun lacăt 
până acum. Poate că e adevărat, poate că este cel mai sigur loc 
de pe pământ pentru lacăte, dar nu-i puteam ajuta la 
dezlegarea misterului lacătelor dispărute, oricât de grav ar fi 
fost cazul. Dacă acceptau sfatul meu, trebuiau să dragheze Râul 
Elanului sau să facă săpături, să caute prin păduri, pentru că la 
noi la fermă nu aveam lacăte dispărute. 

Ce puteau să-mi facă? Să mă aresteze? 

e 

Ritmul și intensitatea povestirii crescuseră constant, în ciuda 
străduinţei mamei de a-și menţine relatarea echilibrată. Soarele 
se apropia de asfinţit, aruncând văpăi roșiatice peste fluviu, iar 


VP - 144 


mama era nestrămutată în hotărârea ei să mergem cu probele 
la poliţie înainte să se încheie ziua. Jurnalul distrus fusese 
elocvent, dar numai atât, următoarele probe aveau o importanţă 
crucială. 

M-am uitat cum mama scoate cu grijă o cutie de chibrituri din 
cel mai mic buzunar al genții. Și-a așezat-o cu atenţie în palmă. 
Cu un deget a deschis-o într-o parte. Am văzut o ciupercă 
galbenă-aurie, un burete comestibil, pe un strat de vată: 

— O ciupercă? 

— Este doar jumătate de probă. Cealaltă jumătate este în 
cealaltă parte a cutie de chibrituri. 

— Arată-mi. 

— Stai! 

Mama s-a așezat lângă mine, și era una dintre puţinele situații 
în care o vedeam chinuindu-se să prezinte cât mai bine proba. 

— Noi doi mergeam des să culegem bureţi când erai mic. 
Eram o echipă grozavă. Tu te mișcai așa de repede printre 
copaci și îi găseai mereu ușor. Stăteam la cules toată ziua și ne 
întorceam acasă doar când aveam coșurile pline ochi. Dar 
niciodată nu ţi-a plăcut gustul lor, nici măcar când doar le 
frigeam și le serveam pe pâine cu unt. O dată chiar ai plâns, 
pentru că erai atât de dezumflat că nu poţi să spui împreună cu 
mine cât de delicioase sunt. Erai sigur că m-ai dezamăgit. Dintre 
toţi oamenii din lume, tu ești cel care poate să-mi confirme 
priceperea: nu am cules niciodată vreo ciupercă periculoasă, 
pădurea era a doua casă pentru mine. 

După ce au plecat polițiștii, Chris a sugerat că muncesc prea 
mult și că sunt prea stresată de pregătirea camerelor pentru 
turiști. Munceam paisprezece ore pe zi, șapte zile pe 
săptămână. Susţinea că am slăbit și că trebuie să mă bucur mai 
mult de viața în Suedia. Ca și cum tocmai atunci i-a venit ideea, 
mi-a propus să mergem în pădure ca să ne relaxăm și să 
culegem ciuperci. Nu eram convinsă că propunerea lui e 
dezinteresată, dar a formulat-o atât de iscusit, încât nu aveam 
niciun motiv să refuz. 

e 

Referirea la copilăria mea a părut calculată şi am făcut o 
încercare, nu întrutotul încununată de succes, să-mi stăpânesc 
reacția emoţională pe care mi-a provocat-o. În compensație, am 
întrerupt-o și i-am spus: 


VP - 145 


— Tata apelează adesea la plimbări lungi ca soluţie la 
probleme. 

— Tocmai de aceea am acceptat să merg. 

— Voiam să spun - el te invită să mergi într-o plimbare, ceea 
ce el face foarte des, și tu ești suspicioasă de la bun început? 

— l-am acordat prezumția de nevinovăție, bineînțeles că am 
făcut asta. Am trecut cu vederea toate indiciile că era ceva 
necurat la mijloc. A doua zi urma să plouă. Chris a zis că nu 
contează - ţinea neapărat să nu ne anulăm planurile. Din 
moment ce nu mă deranja un pic de ploaie, am mers cu 
bicicletele spre nord, spre pădure, spre aceeași pădure unde era 
situată și Insula Lacrimii. Am încercat să nu mă gândesc la 
insulă sau la vizitele lui Chris acolo. Am ieșit de pe șosea și am 
mers în continuare pe o cărare de pământ. Zonele cele mai 
accesibile nu erau bune. Trebuia să mergem mai în adâncul 
pădurii, să ne abatem de la cărări, să ajungem în zone care nu 
mai fuseseră călcate de picior de om, în locurile mai 
îndepărtate. Ne-am lăsat amândoi bicicletele la adăpostul unui 
copac de pe malul Râului Elanului. Ne-am luat coșurile de la 
biciclete, tapetate cu ziare ca să nu se strivească primul strat de 
ciuperci. Ploaia răcorise aerul, mirosul pădurii era puternic, iar 
eu eram fericită. 

Am ajuns la o pantă formată din stânci uriașe, bolovani mari 
cât niște mașini. Unii erau complet acoperiți de mușchi. Nu-mi 
imaginam că ar urca mulţi oameni panta ca să găsească 
ciuperci, așa că am arătat spre vârf și i-am zis lui Chris că mă 
duc să caut acolo. Fără să aștept să-mi răspundă, am început să 
urc, căţărându-mă pe bolovani - picioarele-mi alunecau pe 
mușchi. Din vârf se vedeau vârfurile a sute de mii de copaci - 
brazi, pini și mesteceni albi cât cuprindeai cu ochii, fără drumuri, 
fără oameni, fără case, fără cabluri electrice, doar pădurea așa 
cum era ea de când eram eu mică și așa cum avea să fie mereu, 
chiar și după ce eu nu voi mai fi. Chris a venit după mine în vârf 
și admira, fără suflare, priveliștea. Aflându-mă departe de 
fermă, am uitat de necazuri. Pentru scurt timp am fost din nou 
același cuplu pe care-l formaserăm dintotdeauna. 

Chris nu a luat niciodată culesul ciupercilor la fel de în serios 
ca mine sau ca tine. El merge la cules fără prea mare tragere de 
inimă. Îi place să ia multe pauze și să fumeze. Nu se schimbase 
nimic în privinţa asta. Nu voiam să mă tragă înapoi. Ne-am 


VP - 146 


înţeles să ne întâlnim la biciclete. Am fixat o oră spre seară. L- 
am lăsat repede în urmă și în scurt timp am găsit primii bureţi, 
un mic pâlc de ciuperci tinere. Le-am tăiat cu cuțitul meu special 
în loc să le smulg, ca să crească din nou. In câteva minute îmi 
intrasem deja în ritm, și aproape că nici nu mă mai ridicam să- 
mi îndrept spatele, doar mă strecuram să le găsesc sub 
rădăcinile copacilor, unde se ițeau din pământ. Fără să iau 
pauză de prânz, m-am oprit abia când coșul meu era plin, o 
moviliţă aurie multumitoare, precum cele pe care le culegeam 
noi doi mereu împreună. Ai fi fost mândru de mine. 

La sfârșitul zilei aveam mult de mers pe jos înapoi și eram 
obosită. Ploaia ușoară nu se oprise deloc pe parcursul zilei, și 
după câteva ore aveam părul ud leoarcă. Chris probabil că se 
oprise din cules de mult - eram convinsă de asta. Mă gândeam 
că am să-l găsesc la biciclete, poate cu un foc aprins, pe malul 
râului - așa speram. 

Când am ajuns la biciclete, nu era niciun foc aprins. Chris 
stătea pe malul râului, pe un trunchi de copac prăbușit, și fuma 
iarbă de la Hakan, cu spatele la mine, cu gluga pe cap. Mi-am 
lăsat coșul lângă bicicletă, alături de al lui, care era gol complet, 
nu avea nicio ciupercă în el, și m-am dus lângă el, pe malul 
râului. S-a întors la mine și a zâmbit, ceea ce m-a surprins, 
pentru că mă așteptam să fie furios. Probabil că aștepta de mai 
multe ore. Mi-a zis să stau jos și s-a oferit să-mi aducă un pahar 
de ceai din termos. Aveam mâinile umede și începuseră să-mi 
amorțească degetele, așa că abia aşteptam să beau ceva cald. 
Au trecut câteva minute și ceaiul nu mai sosea. In cele din urmă 
l-am auzit strigându-mă: 

— Tilde? 

Se întâmplase ceva. 

M-am ridicat și l-am văzut pe Chris lângă biciclete, uitându-se 
atent la coșul meu. Acum va fi întinsă cursa, mi-am spus. Nu-mi 
dădeam seama în ce anume va consta, dar îi simţeam ghearele 
strângându-se în jurul meu. Eram singuri. Speriată, m-am 
apropiat încetișor de el, neștiind la ce să mă aștept. S-a aplecat 
și a ridicat coșul meu. In loc de bureţi, era plin de astea... 

Mama a deschis cealaltă latură a cutiei de chibrituri și a scos 
o frunză aurie de mesteacăn alb, care stătea pe un strat de 
vată. A continuat să împingă cutia până când s-a deschis 


VP - 147 


complet și a lăsat-o în faţa mea, ca să pot compara buretele cu 
frunza. 

— Coșul era plin de frunze! Chris mă privea cu o milă 
prefăcută. Mi-a luat câteva clipe să înțeleg situația. Nu era o 
farsă. El pretindea că am cules frunze toată ziua. Am apucat 
stratul de deasupra, le-am zdrobit în palme și am căutat până la 
fundul coșului. Toate ciupercile dispăruseră. Cu o smucitură, am 
aruncat toate frunzele în aer. Chris a rămas țintuit locului cât 
timp frunzele au plutit în jurul nostru. Întreaga situaţie era 
strigătoare la cer. Era imposibil să fi făcut o asemenea confuzie 
groaznică. Atunci mi-am adus aminte de cuţit. Era murdar de la 
codiţele ciupercilor. Așa că i-am fluturat prin faţă lama, ca 
dovadă. Chris s-a tras brusc înapoi, de parcă l-aș fi ameninţat. 
Prea târziu, am înţeles în ce a constat cursa. Rămânea valabilă o 
singură explicaţie - Chris înlocuise bureții cu aceste frunze. Le 
adunase cât timp am stat despărțiți. Ştia că o să ne despărţim. 
Ştia că o să aibă timp să se întoarcă și să facă pregătirile. In 
timp ce eu îl așteptam să vină cu ceaiul, el a făcut schimbul. 

Acesta era primul atac la adresa credibilităţii mele, provocat 
de intrarea prin efracţie. Am ţipat și i-am cerut să spună unde 
sunt ciupercile. l-am pipăit buzunarele. Ciupercile nu aveau cum 
să fie prea departe. Poate că făcuse o groapă, le răsturnase în 
ea și le acoperise cu pământ afânat. Am început să sap, ca un 
câine care-și caută osul, dar când am ridicat privirea l-am văzut 
pe Chris venind spre mine cu braţele întinse, de parcă ar fi vrut 
să mă sugrume. De data asta am folosit cuțitul, am schiţat niște 
tăieturi în aer și i-am spus să nu se apropie. Incerca să mă 
liniștească de parcă aș fi fost un cal speriat, dar vocea lui îmi 
provoca greață, trebuia să scap de el, așa că am fugit în pădure. 

Când m-am uitat în urmă, am văzut că fuge după mine. Am 
fugit și mai repede, căutând o zonă în pantă. Pe teren drept nu-l 
puteam întrece, dar eu eram mai sprintenă dacă aveam de 
urcat, el e fumător, eu sunt mai rezistentă pe distanțe lungi. 
Aproape că mă ajunsese din urmă, își întindea mâinile, cu 
degetele aproape de poalele impermeabilului meu. Am ţipat, 
când am ajuns la poalele pantei cu bolovani, și am căzut în 
patru labe. Am simţit că mă prinde de picior așa că am lovit și 
am tot lovit până l-am nimerit în față. Astfel am câștigat ceva 
timp. Din josul pantei m-a strigat, de data asta nu pe ton de 
întrebare, ci plin de furie: 


VP - 148 


— Tilde! 

Ecoul numelui meu a răsunat prin pădure, dar nu m-am uitat 
înapoi, am ajuns în vârf și am fugit cât am putut de repede în 
pădure, lăsându-l pe Chris să ţipe la poalele dealului. 

In cele din urmă m-am prăbușit, epuizată, și m-am întins sub 
un copac pe mușchiul umed, cu ploaia curgându-mi pe faţă, cu 
plămânii arzând, încercând să înţeleg pe deplin dedesubturile 
planului care începuse să fie pus în aplicare împotriva mea. În 
timp ce se întuneca cerul, mi-am auzit numele, strigat nu de o 
voce, ci de mai multe. M-am uitat cu atenţie în direcţia din care 
se auzeau vocile, spre zona cu bolovani, și am văzut lumini de 
lanternă întretăindu-se printre copaci. Le-am numărat - una, 
două, trei, patru, cinci, șase, șapte - șapte fascicule de lumină, 
șapte oameni care mă căutau. Era o întreagă echipă de căutare. 
In doar câteva ore de la cearta mea cu Chris fusese mobilizată o 
echipă de căutare. Era o reacţie exagerată. Nu era cazul să se 
mobilizeze atâția oameni, decât dacă aveai nevoie de martori, 
decât dacă ţineai ca acest incident să fie consemnat oficial. 
Chris probabil dăduse o declaraţie, le arătase bicicletele, coșul 
plin cu frunze, le înregistrase ca probe, le arătase locul unde îl 
amenințasem cu cuțitul. Se mișcase rapid și inteligent. Eu mă 
purtasem nebunește și stupid. 

Gândește-te la caracterul lui Chris. După cum poţi confirma 
când ajungem la poliţie, n-a suportat niciodată autorităţile, 
urăște medicii și nu a avut niciodată încredere în poliţie. Dacă ar 
fi fost nevinovat, m-ar fi căutat singur. Ce motive ar fi avut 
acum să sune la poliţie și să organizeze oficial o echipă de 
căutare? Niciunul. Nu eram rănită, nici nu mă rătăcisem - sunt 
adult și nu aveam în niciun caz nevoie să fiu însoţită în drum 
spre casă ca un copil rătăcit. 

Ca să-mi recapăt autoritatea și să-mi dovedesc limpezimea 
minţii, aveam o singură posibilitate, să pornesc singură înapoi 
spre fermă. Asta avea să demonstreze că sunt capabilă. Există 
un termen legal pentru asta, un termen pe care l-am auzit de 
multe ori în ultimele săptămâni, un termen din latină - non 
compos mentis -, pentru cineva lipsit de discernământ. Dacă aș 
fi fost găsită rătăcind prin pădure, pierdută și îngheţată, aș fi 
fost declarată lipsită de discernământ. Dar nu mă rătăcisem, 
eram Compos Mentis și odată ce ajungeam la Râul Elanului era 
ușor să-i urmez cursul până acasă. 


VP - 149 


Era miezul nopţii când am ajuns la fermă. Dacă drumul până 
acasă fusese solicitant din punct de vedere fizic, ceea ce a 
urmat a fost și mai dur. 

Pe alee erau câteva mașini. M-am oprit să mă uit la ele. Mă 
așteptau ca niște prădători, asta este imaginea pe care mi-o 
făcusem în minte. Am recunoscut Saab-ul lui Hakan, era și 
mașina detectivului Stellan, dar a treia mașină era un mister 
pentru mine. Era scumpă și impresionantă. Eram depășită 
numeric. Dușmanii mei erau mulţi. Preţ de o clipă m-am gândit 
să fug, dar era un gând copilăresc. Nu aveam niciun plan. Nu 
aveam geanta și nici jurnalul. Mai mult decât atât, nu-mi 
puteam abandona responsabilitatea faţă de Mia. Dacă aș fi fugit, 
dușmanii mei ar fi folosit asta tocmai ca să-și susţină 
argumentele. Ar fi susținut că sunt zbuciumată și iraţională. Am 
intrat în casă, așteptându-mă la o ambuscadă. Chiar și așa, ceea 
ce a urmat m-a luat cu totul prin surprindere. 

Mașina misterioasă și scumpă era a doctorului Nolle Norling, 
medicul vedetă. Dacă până atunci poate că trecuserăm unul pe 
lângă celălalt la petreceri, dar nu fusesem vrednică de atenţia 
lui - aceasta era prima dată când ne vorbeam. Chris stătea în 
colţul camerei, cu un plasture pe sprânceană. Am presupus că 
era vorba despre rana pe care i-o făcusem când încercam să 
scap de el și l-am lovit în cap cu piciorul. Acum era una dintre 
probele împotriva mea, alături de frunzele aurii de mesteacăn 
alb. 

L-am întrebat ce se întâmplă, pe un ton calm, fără să dau 
semne de tulburare, trebuia să fiu stăpână pe mine și să mă 
exprim clar, să nu cad pradă emoțiilor. Acești bărbaţi m-ar fi 
prins cu garda jos dacă mă lăsam purtată de emoţii. M-ar fi 
provocat și apoi ar fi strigat în gura mare că sunt isterică. Nu am 
așteptat să răspundă. In schimb, am povestit despre cearta 
noastră banală și prostească din pădure. Mă enervasem și 
plecasem acasă pe jos. Asta se întâmplase, pe scurt, nimic 
deosebit, așa că nu înţelegeam ce caută poliţia acolo, de ce 
detectivii nu o caută pe Mia, de ce marele doctor Norling nu-și 
face emisiunea de la radio, sau de ce puternicul Hakan nu se 
ocupă de imperiul lui financiar, de ce sunt adunaţi toți acolo, în 
casa noastră modestă, cu un aer grav, ca la un priveghi? 

Primele cuvinte ale lui Norling au fost: 

— Îmi fac griji pentru tine, Tilde. 


VP - 150 


Vorbea perfect engleza. Avea o voce atât de catifelată, ca o 
pernă - puteai să-ți sprijini capul și să adormi pe sunetul 
acuzațiilor lui. Mi-a pronunțat numele de parcă îi eram o 
prietenă dragă. Nu-i de mirare că publicul îl adoră. Ar putea 
imita ireproșabil sunetul afecțiunii adevărate. A trebuit să mă 
ciupesc singură ca să nu-l cred. Dar era o minciună, un tertip din 
partea unui showman profesionist. 

Văzându-mi dușmanii aliniaţi în faţa mea, am devenit 
conștientă de profunzimea experienței lor. După cum am mai 
spus, eram în mare pericol, depășită numeric, izolată, iar ei 
aveau un om din interior, pe Chris, un aliat care le putea furniza 
o groază de detalii personale, poate că făcuse deja asta, poate 
că le spusese despre Freja. Gândul acesta m-a îngrozit. Dar 
lucrul care m-a surprins cel mai tare a fost prezenţa cutiei de 
oțel ruginite în mijlocul camerei, pe o masă, între conspiratori, 
cutia ruginită de oțel pe care o pusesem sub chiuvetă cu multe 
luni înainte, cutia pe care o salvasem de cei care săpau puţul, 
cutia pe care o găsisem la un metru sub pământ și care nu avea 
înăuntru decât niște foi vechi goale, distruse de apă. 

Ce căuta această cutie fără nicio valoare într-un loc atât de 
expus? 

Doctorul Norling a observat că mă holbam la ea. A luat cutia 
și mi-a oferit-o, ca și cum ar fi fost un cadou. Vocea lui amabilă 
și catifelată mi-a ordonat: 

— Deschide-o pentru noi, Tilde. Deschide-o! 

Mama a scos din nou cutia ruginită de oţel din geantă. Mi-a 
pus-o mie în poală. 

— Norling m-a întrebat de ce cred că ar putea fi importantă 
cutia. Nu știam. Și asta i-am și spus. Nu avea niciun sens. 
Norling nu m-a crezut și m-a întrebat dacă sunt sigură. Ce 
întrebare! Bineînţeles că eram sigură. Oricine poate fi sigur de 
ceea ce nu știe. S-ar putea să nu fie sigur de ceea ce știe. Dar 
eu nu știam nimic despre motivele pentru care acești bărbați 
erau deodată atât de serioși în privinţa unor foi vechi de hârtie 
deteriorate de apă, încreţite și decolorate și vechi de mai bine 
de o sută de ani, pagini care erau complet goale atunci când a 
fost descoperită prima dată cutia. 

Haide, deschide cutia. 

Scoate foile. 

Uită-te la ultimele. 


VP - 151 


Vezi? 

Nu mai sunt goale! Sunt scrise, cu un scris frumos, ca pe 
vremuri, în suedeză, desigur, suedeză tradițională, suedeză ca 
pe vremuri. Norling mi le-a dat mie. Eram șocată. Era posibil să 
nu fi văzut paginile scrise de la sfârșit și să fi presupus că erau 
toate goale? Se întâmplase de atâta timp, încât nu-mi mai 
aduceam aminte exact dacă verificasem fiecare pagină în parte 
sau nu. Norling mi-a cerut să le citesc. Am exclamat, în engleză: 

— E o înscenare! 

Nu știam expresia în suedeză. Norling a făcut câţiva pași 
înainte, s-a apropiat de mine și m-a întrebat de ce credcă eo 
înscenare, repetând expresia în engleză și traducând-o pentru 
detectivul Stellan, cu o privire de cunoscător, ca și cum expresia 
îi susţinea ipoteza. Intenţia lui era să sugereze că am mintea 
distrusă de paranoia și capul plin de conspirații. Am declarat că 
paginile erau goale atunci când le-am găsit. Nu era nimic scris 
pe ele. Norling mi-a cerut din nou să citesc paginile cu voce 
tare. 

Dă-mi voie să-ţi citesc eu paginile, pentru că tu nu te mai 
descurci cu suedeza la fel de bine ca mai demult. Imi va fi greu 
să traduc. Suedeza folosită nu e modernă. Vreau să adaug, 
înainte de a începe, că nimeni nu pretinde că aceste pagini ar fi 
autentice - nici eu, nici dușmanii mei. Cineva le-a scris de 
curând, pe parcursul verii. Sunt contrafăcute. Nu asta se pune la 
îndoială. Întrebarea la care trebuie să răspunzi este cine le-a 
contrafăcut și de ce. 

Am tras cu ochiul la scris, frumos așezat pe hârtie, cu o 
cerneală neobișnuită, maro, care părea să fi ieșit cu eleganță 
din peniţa unui stilou. Mama mi-a surprins privirea: 

— Intenţionam să-ţi pun întrebarea după ce termin de citit 
jurnalul. Dacă tot mi-ai luat-o înainte, te întreb acum. 

Mi-a dat o foaie: 

— E scrisul meu? 

Folosindu-mă de jurnalul ei, am comparat cele două scrisuri, 
dar înainte de a da un verdict, i-am spus: 

— Nu sunt expert. 

Mama nu a vrut să ia asta în seamă. 

— Eşti fiul meu. Cine ar putea fi un expert mai bun decât tine? 
Cine altcineva îmi cunoaște scrisul mai bine decât tine? 


VP - 152 


Cele două stiluri nu aveau nimic în comun. Din câte știam, 
mama nu folosise niciodată un stilou, darămite să scrie cu el 
atât de ușor, prefera în schimb pixurile de unică folosință, care 
erau adesea roase la capăt în timp ce trudea la socotelile ei. Și 
mai important de-atât, scrisul nu părea să fie o imitație 
deliberată sau un fals grosolan. Nu erau litere tremurate sau 
dezordonate. Era un scris care părea să aibă propria 
personalitate, completă și consecventă. Nu m-am grăbit, 
încercând să găsesc o legătură, chiar și numai la o singură 
literă. Nu am reușit. Mama și-a pierdut răbdarea: 

— Este scrisul meu? Pentru că dacă spui că nu, atunci trebuie 
să recunoști că sunt victima unei conspirații. Înţelegi câte 
depind de răspunsul tău? 

— Mamă, din câte văd eu, nu este scrisul tău. 

Mama s-a ridicat și a lăsat hârtiile pe măsuţă. S-a dus în baie. 
Am mers după ea: 

— Mamă? 

— Nu trebuie să plâng. Am promis, fără lacrimi. Dar sunt atât 
de ușurată. De-asta am venit acasă, Daniel. De-asta am venit 
acasă! 

A umplut chiuveta cu apă fierbinte, a despachetat bucăţica de 
săpun din partea hotelului și s-a spălat pe mâini și pe faţă. A 
observat teancul frumos așezat de prosoape, l-a luat pe cel de 
deasupra și s-a șters pe faţă. Când a terminat, a împăturit cu 
grijă prosopul. Mi-a zâmbit, de parcă fusese restabilită ordinea 
în lume. Zâmbetul m-a luat prin surprindere, mi-a amintit de 
marea ei capacitate de a fi fericită. Cu toate acestea, azi părea 
mai degrabă apariţia unei păsări rare și exotice, pe care o 
zărești preţ de-o clipă, înainte să se facă din nou nevăzută în 
frunzișul întunecos. Mi-a spus: 

— Mi s-a luat o piatră de pe suflet. 

Dacă ei i se luase piatra de pe suflet, acum era pe sufletul 
meu. 

A stins lumina, s-a întors în camera principală și m-a luat de 
mână când a ajuns în dreptul meu, ducându-mă înapoi la 
fereastră, unde am privit cum ultima fărâmă de soare dispare 
după orizont. 

— Acele pagini sunt o înșelăciune bine pusă la punct. Scopul 
lor este să dea de înțeles că eu sunt autoarea, și prin urmare că 
sunt grav bolnavă și că am nevoie de ajutor. Când am să le 


VP - 153 


citesc cu voce tare, o să-ţi dai seama de gravitatea falsului. Sunt 
aluzii la viaţa mea. N-o să fie cazul să-ți atrag atenţia - o să le 
auzi și singur. Dar scrisul nu are nici în clin, nici în mânecă cu 
scrisul meu, iar când vei spune asta la poliţie, atunci vom avea 
dovada, nu doar presupunerea, că dușmanii mei sunt vinovați. 
Ei susțin că aceste însemnări sunt doar produsul imaginaţiei 
mele bolnave, că am creat jurnalul unui personaj fictiv, o femeie 
care a trăit la ferma noastră acum mai bine de o sută de ani, în 
1899, o femeie care suferea din cauza singurătăţii și a izolării. 
Este un atac plin de îndrăzneală și creativitate din partea 
conspiratorilor, recunosc asta, mult mai subtil decât tertipul cu 
ciupercile, din pădure. Cu toate astea, nu te-au luat pe tine în 
considerare, nu s-au gândit că aș putea să fug din Suedia și să 
vin la tine, scumpul meu fiu, la cineva care nu a avut nicio 
legătură cu cele întâmplate astă-vară și care să confirme că nu 
este scrisul meu, că nu eu am scris acest jurnal. 

Fără să se așeze, mama a luat foile. A luat postura unei 
actriţe care citește textul unei piese, dar al unei piese pe care 
nu o apreciază, arătând că disprețuiește și se dezice de ceea ce 
citește. 


„1 decembrie - Mă simt singură la această fermă. 
Abia aștept ziua în care soțul meu se va întoarce din 
călătoriile lui. Sper că asta se va întâmpla foarte 
curând. 


4 decembrie - Nu mai am lemn uscat nici măcar 
pentru încă o săptămână. Va trebui să-mi iau inima-n 
dinți și să mă duc în pădure să mai tai, dar pădurea e 
departe și e un ger cumplit. Sunt troiene uriașe. Îmi 
voi drămui ultimele lemne, cu speranța că ninsoarea 
se va mai potoli și că soțul meu se va întoarce acasă. 


7 decembrie - Am nevoie disperată de lemn și nu 
mai pot amâna. Incă ninge. Va fi greu să ajung în 
pădure și chiar și mai greu să mă întorc cu lemnul pe 
care voi reuși să-l tai. M-am hotărât să trec peste râul 
înghețat, pentru că e calea cea mai scurtă spre 
pădure. Odată ce adun lemnul, îl pun în sanie şi îl trag 


VP - 154 


până acasă. Am să pornesc mâine, oricum ar fi 
vremea. Nu am de ales. Nu mai pot aștepta. 


8 decembrie - Primul meu drum în pădure a fost o 
reușită. Am tras sania goală în susul râului îngheţat. 
Zăpada nu e la fel de mare pe gheață ca pe pământ. 
Am înaintat încet, dar sigur. La marginea pădurii 
aveam de gând să caut copaci care se prăbușiseră în 
timpul furtunilor, pentru că pe aceștia mi-ar fi fost cel 
mai ușor să-i tai pentru foc. După câtva timp am găsit 
un astfel de copac și l-am tăiat cât de bine m-am 
priceput. Plină ochi, sania era mult prea grea ca să o 
trag înapoi, așa că am fost nevoită să descarc cea mai 
mare parte din lemne. Am să pornesc din nou după ele 
mâine. Dar sunt fericită și astă seară, pentru prima 
dată de săptămâni întregi, m-am bucurat de căldura 
focului meu. 


9 decembrie - La întoarcerea în pădure am văzut un 
elan uriaș în mijlocul râului înghețat. Când a auzit 
zgomotul saniei mele pe gheață s-a întors și s-a uitat 
la mine, apoi a dispărut printre copaci. Bucuria mea a 
durat până am descoperit că lemnele pe care le 
tăliasem nu mai erau acolo. Cineva le furase. Se 
vedeau urme de picioare pe zăpadă. Era îngrozitor de 
frig, așa că n-ar fi trebuit să mă mire faptul că și alti 
oameni caută lemne, doar că ferma noastră este 
izolată, nu e nimeni în apropiere, iar urmele duceau în 
adâncul pădurii, nu înapoi spre zona locuită. Ar putea 
să trăiască cineva în aceste păduri? 


10 decembrie - Am văzut din nou urmele de tălpi. 
Chiar dacă duceau spre adâncul pădurii, m-am hotărât 
să mă iau după ele, sperând să-mi găsesc grămada de 
lemne, sau pe cel care mi le furase. Urmele m-au dus 
la o insulă din mijlocul râului înghețat, adânc în inima 
pădurii. Pe această insulă micuță era o baracă de 
lemn. Era mult mai mică decât o casă. Nu se vedea 
lumină la ferestre și nu sunt sigură la ce folosea 
baraca. Era prea mică ca să locuiască cineva în ea. 


VP - 155 


Afară, lângă ea, erau lemnele tăiate de mine. Am bătut 
la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Pentru că lemnul 
era al meu, am luat din el cât de mult am putut. 
Temându-mă să nu fiu prinsă, am plecat în grabă de 
lângă baraca aceea ciudată. 


14 decembrie - Câteva zile mi-a fost prea frică să 
mă mai duc în pădure, ca să nu dau peste cine o fi 
locuind în baraca aceea. Cu toate astea, rezerva mea 
de lemne s-a consumat și am fost nevoită să mă 
întorc, hotărâtă să mai recuperez din lemnul de la 
baracă. Aveam să-l înfrunt pe cel care mi-a furat 
lemnul, dacă era nevoie. Când am ajuns pe insulă, am 
văzut lumină la fereastra barăcii. Inăuntru era un 
bărbat. Mi-era frică și am hotărât că e prea periculos. 
M-am întors și am plecat în grabă, trăgând sania după 
mine, doar că tălpigii de oțel au scrâșnit pe gheață, și 
când m-am întors, am văzut silueta unui bărbat în fața 
barăcii. A pornit spre mine. Mi-a fost atât de frică încât 
mi-am lăsat sania și am fugit cât am putut de repede, 
alunecând pe gheață și fără să mă uit înapoi până am 
ieșit din pădure. A fost o prostie din partea mea. Acum 
nu mai am nici lemne, nici sania. Sunt disperată. 


17 decembrie - Casa e înghețată. Nu mă pot încălzi. 
Unde este soțul meu? Nu am nicio veste de la el. Sunt 
singură. Degetele mele abia mai reușesc să tină 
stiloul. Trebuie să-mi recuperez sania. Am să-l înfrunt 
pe omul din baracă. Nu are niciun drept să păstreze un 
lucru care-mi aparține. De ce am intrat în panică? 
Trebuie să fiu puternică. 


18 decembrie - M-am întors pe insulă, la baracă, 
pregătită să mă apăr cu toporul la nevoie. De la 
depărtare am văzut lumină la fereastră. Pe horn ieșea 
fum. M-am apropiat, spunându-mi să fiu curajoasă. In 
colțul insulei mi-am găsit sania plină de lemne. Se 
pare că mă înşelasem în privința acestui bărbat. Nu-mi 
era dușman. Mi-era prieten. Cu o bucurie uriașă, am 
hotărât să-i mulțumesc pentru efortul mărinimos pe 


VP - 156 


care-l făcuse pentru mine. Poate că tot ce-și dorea, în 
schimb, era să-i țin companie. Probabil că te simti 
foarte singur dacă trăieşti în pădurea asta. Am bătut la 
ușă. Nu a răspuns nimeni. Am deschis ușa. În fața mea 
a apărut o femeie diformă, cu burta umilată și cu 
brațele subțiri ca niște bete, era cât pe ce să tip, când 
mi-am dat seama că femeia era chiar imaginea mea 
reflectată într-o oglindă strâmbă. Ce ciudat să ai o 
asemenea oglindă! Dar am mai descoperit și alte 
lucruri ciudate în baracă. Nu era niciun pat. În schimb, 
într-un colț era o grămadă uriașă de talaș. Nu era 
nimic de mâncare în baracă, și nici bucătărie. Ce fel de 
casă era asta? Nu mă simțeam în largul meu și am 
plecat. Nu mai voiam să-i multumesc acestui om. 
Ajunsă acasă, după ce am făcut și eu focul, am 
observat că toate lemnele pe care le adusesem acasă 
aveau chipuri cioplite. Erau niște chipuri grotești, cu 
ochi înfiorători și dinti ascutiti. Nu le puteam păstra. 
Mă  speriau. Le-am aruncat pe toate pe foc, o 
adevărată risipă, și s-a format un rug uriaș de chipuri 
în flăcări. Deodată am simţit o mâncărime cumplită pe 
spate, de parcă mă mușca ceva de piele. Mi-am sfâșiat 
cămașa și am aruncat-o pe jos, dar nu a căzut din ea 
nicio insectă, doar o bucată de talaș gros. Am luat-o și 
am aruncat-o în foc, făgăduindu-mi ca oricât de frig 
mi-ar fi, să nu mă mai întorc niciodată la baraca aceea. 
Dar mă tem că mă voi întoarce. Mă tem că nu am de 
ales. Și mă tem de ce se va întâmpla când mă voi 
întoarce acolo." 


În timp ce citea, disprețul mamei faţă de cele scrise pe foi se 
atenuase. Până să ajungă la final, devenise chiar implicată, 
vizibil prinsă de intrigă și incapabilă să păstreze distanța iniţială 
față de subiect. Aveam impresia că mama era conștientă de 
semnalele contradictorii pe care le transmite. Fără să mai aibă 
dispreț în glas, a pus foile la loc în cutie. 

— Asta a fost ultima însemnare. 

A închis capacul și s-a uitat la mine. 

— Cum ţi s-a părut? 


VP - 157 


Întrebarea era periculoasă, era ca și când ar fi întrebat dacă 
mergem la poliţie sau la medic. 

— E bine ticluită. 

— Așa de serioşi și de hotărâți sunt dușmanii mei. 

— Chiar ar fi putut Chris să scrie așa ceva? 

— Nu a fost taică-tău. A fost doctorul Norling. Hakan l-a 
sfătuit. 

— De ce ar fi acceptat să facă asta? 

— Este și el implicat. 

— Implicat în ce? 

— Mia este doar vârful aisbergului. 

— Ai să-mi explici ce vrei să spui cu asta? 

— Foarte curând. 

M-am întors la cronologia evenimentelor, după cum le 
prezentase ea: 

— Ce s-a întâmplat în continuare? Erai la fermă, în sufragerie. 
Mai erau acolo detectivul și doctorul. Mai erau și Chris și Hakan. 
Te-au pus să citeşti paginile astea în faţa lor. Te-au urmărit. Și 
apoi? 

— Eram speriată. Dar mă prefăceam că sunt calmă. Am 
refuzat să mușc din momeală și să susțin că sunt scrise de 
Hakan. Jurnalul era o capcană. Voiau să mă provoace. Se 
așteptau să mă înfurii, să susțin că fusese scris de unul dintre ei. 
Nu aveam dovezi că ar fi fost implicaţi. Tactica mea era să par 
uluită și un pic stupidă. Am spus că aceste pagini sunt o analiză 
fascinantă a vieţii la această fermă, ca și cum aș fi crezut că 
sunt autentice. Cu un căscat teatral, am declarat apoi că sunt 
obosită, că fusese o zi lungă și că vreau să dorm. 

Așteptam să mă înșface și să mă târască afară. Norling m-a 
întrebat dacă sunt dispusă să-i fac o vizită a doua zi, la el acasă, 
ca să stăm de vorbă - doar noi doi - fără nimeni altcineva, și 
dându-mi seama că era singura cale prin care să pot scăpa de 
toţi, am fost de acord. Aș fi fost bucuroasă să ne vedem a doua 
zi, după o noapte odihnitoare. După ce am promis asta, au 
plecat. l-am sugerat lui Chris să-și petreacă noaptea într-una 
dintre camerele neterminate pentru turiști, pentru că n-aş fi 
putut să dorm alături de el după felul cum se purtase. 

Dar nu m-am culcat. Am așteptat până tărziu, la trei sau patru 
dimineaţa. M-am dat încetișor jos din pat, am pornit calculatorul 
și ţi-am trimis un e-mail. Eram atât de stresată de lumina 


VP - 158 


puternică a monitorului, încât n-am avut curajul să tastez prea 
mult timp. Aveam atât de multe să-ţi spun. Eram prudentă, 
pentru că activitatea de pe Internet nu e protejată, poate fi 
monitorizată și interceptată, nimic nu e în siguranţă, pot afla 
orice, chiar și după ce a fost șters, nu dispare, nimic nu dispare 
niciodată, așa că în cele din urmă m-am rezumat la un singur 
cuvânt, la numele tău. 

Toată vara vieţile noastre se intersectaseră doar de puţine ori. 
Tata urma sfaturile lui Hakan și ale doctorului Norling de mult 
timp în momentul în care m-a informat despre ce se întâmplă. În 
acest consiliu de război al bărbaţilor întrunit la fermă eu nu 
avusesem un loc rezervat și niciun cuvânt de spus. Asta fie 
pentru că, după cum susținea mama, lucrau împreună ca să 
acopere o nelegiuire, fie pentru că mă auto- exclusesem în 
asemenea măsură din viaţa alor mei, încât tata considerase că 
n-aș fi de mare ajutor în acest moment de ananghie. 
Raționamentul lui ar fi putut fi că nu aveam nimic de oferit și că 
poate și eu, la rândul meu, aș fi avut nevoie de atenţie atunci 
când el nu era dispus să-mi ofere. Prin urmare, varianta 
conspirației mă flata - mă absolvea de responsabilitate, fusesem 
exclus ca să nu aflu adevărul, nu pentru că aș fi avut un 
caracter slab. Mă întrebam, îngrijorat, dacă mama văzuse 
absenţa mea ca o dovadă în plus a conspirației împotriva ei. 
Absența mea i-a oferit o proptea pe care să-și sprijine 
presupunerea că acei bărbaţi erau porniţi împotriva ei dintr-un 
anumit motiv legat de întâmplări din zonă. Până în acel moment 
îmi fusese rușine că nu avusesem niciun rol în cele întâmplate. 
Dar mă înșelam. Prin faptul că nu am fost acolo am jucat un rol 
foarte precis. Dacă cei pe care-i iubea mama s-ar fi întâlnit în 
seara aceea la fermă, atât cei din Anglia, cât și cei din Suedia, 
ar mai fi fost atât de convinsă că suntem toţi împotriva ei? Dacă 
aș fi fost și eu acolo, cu partenerul meu Mark alături, mamei nu 
i-ar fi fost ușor să integreze în povestea ei sprijinul nostru pentru 
tata, la care până acum doar făcuse aluzie, și care părea să aibă 
legătură cu exploatarea sexuală a unei tinere vulnerabile. Mi-am 
văzut limpede numele în e-mailul în care nu mai scrisese nimic: 


Daniel! 


VP - 159 


Reacţia mea la e-mail-ul ei disperat fusese una de 
complezenţă degajată. Nu aveam idee că mintea ei mă contura 
ca pe alternativa la tatăl meu, o persoană dragă care o va 
crede. Conspirația ei prinsese deja viață prin mine. 

M-am așezat pe canapeaua de la fereastră, cu spatele întors 
spre Londra, și i-am cerut, îndurerat, iertare: 

— Mamă, ar fi trebuit să vin în Suedia după e-mailul acela. 

Mama s-a așezat lângă mine: 

— Hai să nu ne facem griji în legătură cu asta acum. Ce-i făcut 
e bun făcut. Putem uita de asta. Aproape că am ajuns la capăt. 
Nu a mai rămas decât o singură probă. 

Mama și-a deschis portofelul, de parcă ar fi vrut să-mi dea 
niște bani de buzunar. 

— Deschide palma. 

l-am dat mâna. Mi-a pus în palmă un dinte ars. 

— E un dinte de om. Niciun dinte de animal nu arată așa, ars 
până se face negru complet, fără să rămână nicio urmă de carne 
sau țesut. 

Acum ai să mă întrebi dacă eu cred că acesta este dintele 
Miei. Vrei să-mi pui întrebarea pentru că dacă spun da, atunci ai 
dovada. Sunt nebună și trebuie să mă duci la spital. 

Este un dinte de lapte, un dinte de copil. Mia avea șaisprezece 
ani, așa că nu are cum să fie dintele ei și nici n-am susținut 
vreodată așa ceva. 

Am intrat în posesia dintelui cu câteva ore înainte de 
evaluarea din partea doctorului Norling. Intrevederea noastră 
era programată în după-amiaza aceea - el a ales ora, nu eu, un 
lucru care mie nu mi s-a părut relevant, dar a avut de fapt o 
mare importanţă, ordinea întâmplărilor este crucială, o ordine 
care sperau ei să mă înnebunească. După cum cronologia 
înseamnă echilibru mintal, ea poate fi folosită și ca să genereze 
nebunie. 

Având dimineaţa la dispoziţie, m-am hotărât să nu mai 
muncesc. Trebuia să fiu bine odihnită și să stau cu ochii în patru. 
Dacă nu mă descurcam bine la evaluarea doctorului Norling, 
eram terminată, și ca investigator, și ca persoană liberă. Era în 
joc libertatea mea, hotărâtă nu de un public imparţial, ci dirijată 
de unul dintre dușmanii mei. Aveam discernământ? Dacă n-aș fi 
reușit să trec de încercările lor, m-ar fi dus de la casa lui de pe 
plajă direct la spital, unde Norling s-ar fi ocupat personal de 


VP - 160 


internarea mea. Nu puteam să nu mă duc la întâlnire, deși era 
de la sine înţeles că era o capcană. Dacă nu m-aș fi dus, acest 
lucru ar fi fost interpretat ca o dovadă de nebunie și aș fi fost 
vânată și prinsă în cele din urmă. Așa că aveam să mă duc, la 
timp, punctuală, frumos îmbrăcată - aveam să mă prezint și să 
nu le ofer nimic - asta era cheia - să nu le ofer nimic! Să intru în 
capcana lor și să mă strecor apoi afară! Nu aveam să vorbesc 
despre crimă sau conspirație, nici să le pomenesc, în schimb 
aveam să vorbesc despre planurile mele în legătură cu ferma, 
transformarea hambarului în camere de închiriat, despre 
pescuitul de somoni, despre grădina de legume, gemul de casă, 
aveam să joc rolul soţiei docile și inofensive, întrutotul împăcată 
cu noua ei viaţă, încercată, într-adevăr, obosită de atâta muncă 
grea, desigur, dar așteptând plină de speranţă mulți ani fericiţi. 
Nu aveam să le ofer nimic, nicio sprânceană încruntată, nici 
măcar o acuzaţie, niciun gând negru, și atunci ce ar fi putut să 
facă doctorul? 

Planul meu era bun. Intenţionam să-mi petrec următoarele 
câteva ore evitând pe oricine ar fi putut să mă tulbure. M-am 
plimbat cu barca, am înotat, m-am relaxat pe debarcader, cu 
picioarele în apă, și la un moment dat am văzut, în depărtare, 
vălătuci de fum negru ridicându-se din pădure spre cer. Știam - 
pur și simplu eram sigură - că fumul vine dinspre Insula 
Lacrimii. 

Am sărit în barcă, desculță, și am pornit în susul râului, cu 
motorul electric fixat la viteză maximă, am trecut pe lângă 
ferma lui Hakan și am observat că barca lui nu era la mal. 
Probabil că era și el pe râu. Poate că era deja acolo. Am mers 
mai departe, cu ochii aţintiţi pe fumul care se înălța. Când am 
ajuns în pădure se simțea un miros de chimicale. Nu era un foc 
natural. Era foc de benzină. În susul râului, Insula Lacrimii era în 
flăcări, întreaga insulă ardea. Baraca de la capătul ei era 
înghițită de flăcări, de două ori mai înalte decât mine. Cenușa 
ateriza pe suprafaţa râului cu un sfârâit, dar nu am oprit barca, 
nu am încetinit, am cârmit și m-am îndreptat spre colțul insulei, 
m-am înfipt cu barca în malul plin de mâl cu o bufnitură, am 
sărit pe uscat și am rămas în faţa flăcărilor, ferindu-mă de 
căldura dogoritoare. Din fericire, aveam în barcă o găleată 
pentru scos apa de ploaie, am umplut-o cu apă din râu și 
aruncat câteva găleți la baza focului, din care au izbucnit dâre 


VP - 161 


de abur. Întreaga baracă s-a prăbușit curând, am folosit o vâslă 
ca să dărâm câteva scânduri în râu, unde au trosnit și au sfârâit. 

Concluzia mea inițială a fost una evidentă. Focul fusese 
provocat dintr-un motiv simplu - ca să fie distruse probele. 
Aproape sigur cei care dăduseră foc erau în pădure, se uitau 
cum arde focul și acum se uitau la mine. 

N-aveau decât să se uite! 

Nu mi-era frică. Când am văzut că insula începe să ardă 
înăbușit, m-am apucat să torn cu grijă apă peste cenușă, până 
când s-a răcorit zona. De îndată ce am făcut asta și am văzut că 
apa nu mai scotea abur, am început să scormonesc printre 
rămășițe, căutând cu degetele prin cenușă și prin băltoacele 
pline de funingine, prin apa neagră, și am găsit o bucăţică de 
ceva - era dintele pe care-l ţii acum în mână. Dacă aș fi fost 
nebună, aș fi tras cine știe ce concluzie senzaţionalistă și aș fi 
strigat în gura mare: Crimă! Crimă! 

Dar nu am făcut asta. M-am așezat pe Insula Lacrimii și m-am 
uitat lung la dinte, am tot stat și m-am tot gândit, m-am gândit 
profund, și m-am întrebat - ce căuta ăsta acolo? Nu fusese ars 
niciun cadavru pe insulă, unde era craniul, unde erau oasele? O 
asemenea idee era ridicolă. De unde apăruse dintele acesta, 
acest dinte minuscul, acest dinte de lapte, care nu era dintele 
Miei, ci dintele unui copil mic? Abia atunci mi-am dat seama că 
adevăratul motiv al incendiului era nu ca să distrugă dovezile, ci 
ca să mă distrugă pe mine. 

Dintele fusese pus special acolo, poate împreună cu alţii, o 
mână de dinţi, ca să fie siguri că am să găsesc măcar unul. 
Dușmanii mei puseseră special această probă șocantă și 
provocatoare acolo înainte să incendieze insula. 

Gândește-te la ordinea întâmplărilor. De ce acum? De ce ar fi 
dat foc acum, astăzi, dimineaţa? De ce n-au așteptat până 
ajungeam acasă la Norling, pe malul mării, departe - n-aş fi 
văzut fumul, n-aș fi putut face nimic. Incendiul n-ar fi avut niciun 
sens ca încercare de distrugere a dovezilor! Descoperirea 
dintelui a fost prea facilă, prea senzaţionalistă. Adevăratul motiv 
al incendiului fusese să mă tulbure pe mine înainte de întâlnirea 
cu Norling. Voiau să intru în casa lui duhnind a fum și a cenușă, 
cu părul plin de funingine, ca al unei nebune, cu mâna încleștată 
pe dintele ăsta ars, voiau să susţin că dintele e dovada unei 
crime - să strig în gura mare: Crimă! Crimă! 


VP - 162 


O simplă analiză de laborator ar fi dovedit că era dintele 
vreunei fetițe care era vie și nevătămată la o altă fermă. Il 
adusese pe insulă să i-l arate vreunei prietene, sau altă 
minciună de genul ăsta. În ce postură m-aș fi aflat atunci? Ce-aș 
fi putut spune? Aș fi fost trimisă direct la azil. 

Le-am arătat pumnul și i-am blestemat pe dușmanii mei care 
stăteau ascunși printre copaci. Nu eram proasta care credeau ei 
că sunt: „Nu sunt o proastă!” 

Dar deja înregistraseră o mică victorie. Aveam să întârzii la 
întâlnirea cu doctorul. Am urcat, grăbită, înapoi în barcă, 
observând, abia atunci, că aveam partea laterală a labei 
piciorului arsă de la tăciunii încinși, plină de bășici. N-avea 
importanţă. Nu aveam timp de pierdut. 

M-am întors spre fermă cât de repede am putut, deja în 
întârziere la întâlnirea cu doctorul, m-am dezbrăcat și mi-am 
aruncat deoparte hainele care duhneau a fum și am înotat în 
râu, spălându-mă în grabă. Nu puteam să mai pun aceleași 
haine pe mine, așa că am alergat goală până acasă, unde m-am 
schimbat în haine curate și am ascuns dintele ars în geantă. 

Chris era lângă dubiţa albă, îmbrăcat cu hainele lui cele mai 
bune. Când se îmbracă taică-tău cu altceva decât cu blugi și un 
pulover? Motivul era evident. Se gătise pentru rolul lui de la 
spital, pentru apariţia în faţa medicilor și a asistentelor, soţul 
devotat și iubitor, care voia să arate cât se poate de bine - 
vreau să spun, cât se poate de convingător. Dispăruseră 
tricourile care miroseau a marijuana. Dispăruseră ghetele vechi 
și urâte. La fel ca un tâlhar care împrumută un costum care nu-i 
vine bine pentru o înfățișare la tribunal, Chris își căutase hainele 
pe care în mod normal nu le poartă niciodată. Nu a pomenit 
nimic despre fumul de pe cer, nu m-a întrebat unde am fost, nu 
a întrebat de ce am luat barca. M-a analizat cu atenţie, 
dezamăgit să vadă că am discernământ. S-a oferit să mă ducă 
cu mașina. Nu aveam încredere să accept oferta, mă așteptam 
să se întâmple ceva neprevăzut, urma să aibă loc un alt 
incident, vreun obiect înspăimântător lăsat pe banchetă sau în 
torpedou, ceva care să mă șocheze, așa că am refuzat. l-am 
spus că avem benzina drămuită, ceea ce chiar era adevarat, și 
foarte puţini bani, ceea ce era, de asemenea, adevărat. Eram 
mai mult decât încântată să merg cu bicicleta și am mai 
pomenit niște amănunte neînsemnate de care trebuia să mă 


VP - 163 


ocup la fermă, la întoarcere, de parcă era inevitabil să mă întorc 
repede, viaţa avea să-și continue cursul, nu era acesta sfârșitul! 
Se gătise cu cele mai bune haine în zadar. Nu urma să aibă loc 
nicio vizită la azil azi! 

Am plecat de la fermă pe bicicletă după ce mi-am aruncat 
geanta pe umăr, refuzând s-o las în urmă ca s-o studieze ei. Am 
îndrăznit chiar să mă întorc, pentru că deja căpătasem o 
ușurință de a amăgi, ca să-i fac cu mâna lui Chris, aparent 
lipsită de griji, și să-i strig un „Te iubesc!” nesincer. 

e 

Mi s-a părut că n-are rost să cer detalii despre incendiu sau 
despre dinte, trebuia pur și simplu să mă decid dacă să le cred 
sau nu. Cu toate acestea, amânasem o întrebare importantă și 
acum trebuia pusă: 

— Mamă, nu-l mai iubești pe tata? 

Fără să stea pe gânduri, a clătinat din cap: 

— Nu. 

— Nu? 

— A fost soțul meu cândva. Dar nu mai este. 

A fost categorică. Nu m-am mulțumit cu răspunsul: 

— Dintre toate lucrurile pe care le-ai spus azi, cel mai greu de 
crezut mi se pare faptul că nu-l mai iubești pe tata. 

Mama a încuviinţat din cap, ca și cum o asemenea dovadă de 
sentimentalism era de așteptat din partea mea: 

— Daniel, nu e vorba despre ce vrei tu să fie adevărat. Mi-am 
dorit să îmbătrânesc la ferma aceea, împreună cu taică-tău. Mi- 
am dorit să construiesc căminul pe care l-am visat de când eram 
mică. Mi-am dorit ca ferma aceea să fie colţișorul de lume al 
familiei noastre și să fie atât de specială, încât să începi și tu să 
ne vizitezi din nou, așa cum n-ai mai făcut de mult. 

Ultima remarcă nu era menită să fie un atac la adresa mea, 
era doar dorinţa ei sinceră. Ce vis minunat era. Incercând să nu- 
mi abat atenţia către propriile mele sentimente, am întrebat-o: 

— Nu și-a dorit și tata același lucru? 

— A fost visul meu, nu al lui, el doar m-a urmat. Nu ar fi avut 
altceva de făcut decât să se poarte așa cum s-a purtat 
întotdeauna, să fie bărbatul care a fost întotdeauna, dar nu s-a 
putut abţine. Au existat ispite. Și a fost ispitit. 

— Mamă, înainte de a vă muta, tu și tata aveaţi cea mai 
incredibilă relaţie. Recunosc că mă fac vinovat că nu am 


VP - 164 


observat problemele, dar aș fi fericit dacă aș avea parte măcar 
de jumătate din ceea ce ați avut voi doi. Ai spus-o și tu. Eraţi o 
echipă de nedespărțit. Asta nu are cum să fi dispărut. Nu are 
cum, într-o singură vară. Refuz să cred asta. 

Emfatic, aproape dogmatic, mă temeam să nu fi întrecut 
măsura. Spre surprinderea mea, mama nu părea iritată. A 
cântărit comentariile mele o vreme, apoi a spus: A 

— L-am iubit pe bărbatul pe care îl cunoști tu ca tatăl tău. Il 
iubesc pe bărbatul pe care tu îl porţi cu atâta dragoste în inimă. 
Îl iubesc pe bărbatul căruia îi iei tu apărarea. Dar nu-l iubesc pe 
bărbatul pe care l-am descoperit în Suedia. N-aș putea niciodată 
să-l iubesc pe acel bărbat. Nici tu n-ai putea. Orice om are 
anumite impulsuri. Odată ce le lași să te conducă, te schimbă 
pentru totdeauna. De acum înainte, Chris va fi mereu bărbatul 
de astă-vară. Nu există cale de întoarcere. 

— Pentru că tu crezi că a fost implicat în uciderea Miei? 

La o remarcă pe care eu am considerat-o pur și simplu neutră, 
sau, mai degrabă, despre care credeam că pur și simplu repeta 
ceea ce considera ea ca fiind adevărat, mama s-a înfuriat: 

— Nu vorbi tu în numele meu. Lasă-mă să termin. Libertatea 
mea depinde de tine, măcar lasă-mă să povestesc cum vreau 
eu. Ti-am spus - fără rezumate, nu vreau să sar peste nimic. 
Cronologia înseamnă o judecată sănătoasă. 

Întelegeam ce voia mama să spună. Înţelegeam că este 
posibil ca oamenii să se poarte într-un anumit fel care să-i 
schimbe pentru totdeauna. Ințelegeam că până și cele mai mari 
iubiri se pot destrăma iremediabil. Din punct de vedere 
intelectual, puteam accepta tot ce spusese. Doar că nu simţeam 
așa, nu încă. 

Era târziu și angajaţii hotelului urmau să apară să ne ofere 
serviciile dinainte de culcare, să aducă gheaţă în cameră și să 
facă patul. l-am spus mamei: 

— O să pun semnul pe ușă ca să nu ne întrerupă nimeni. 

Mama a venit după mine cât am pus semnul pe mânerul ușii. 
A verificat holul, apoi s-a întors în cameră. l-am spus: 

— Trebuia să te întâlnești cu doctorul Norling. 

— Da. 

A rămas în picioare în mijlocul camerei și a închis ochii, ca și 
cum gândurile i s-ar fi întors la momentul acela. Am ales să stau 
pe marginea patului, intuind că e puţin probabil ca mama să se 


VP - 165 


mai așeze, iar pe canapeaua de la fereastră aș fi fost prea 
departe de ea. În timp ce așteptam, n-am putut să nu-mi aduc 
aminte de câte ori îmi spusese mama câte o poveste la culcare. 
A deschis ochii și a vorbit repede de la bun început: 

— În ciuda faptului că eram în întârziere, am mers cu bicicleta 
ușurel, respirând profund și încercând să-mi recapăt o parte din 
calmul de dimineaţă. Îmi pregătisem un plan bun. Nu aveam 
altceva de făcut decât să mă prefac, să zâmbesc, să vorbesc ca 
o soţie mulțumită și ca o fermieră muncitoare, să povestesc 
despre speranţele și visurile mele, să spun cât de mult iubesc 
regiunea asta și să pomenesc cât de prietenoși sunt oamenii. 

Doctorul Norling trăiește pe malul mării, într-o casă situată 
chiar pe plajă, printre dune și tufișuri, pe porţiunea pustie de 
coastă pe unde alergam eu. Reușise cumva să-și construiască 
vila extravagantă pe o zonă de coastă protejată prin lege - o 
casă atât de intimidantă, încât oamenii nu se simțeau în largul 
lor să treacă pe lângă ea. Intuiau că trebuie să fie protejată - nu 
vă apropiaţi, transmitea casa, pentru că nu ar fi avut cum să 
obţină autorizaţia de construcţie decât prin corupţie și legături 
strânse cu puterea. Oamenii obișnuiți nu trăiau în astfel de case. 

Când am ajuns în apropiere am încetinit, dar nu era nevoie, 
pentru că poarta s-a deschis automat înainte să mă pot da jos 
de pe bicicletă. Văzuse că vin. Am început să șovăi. Oare chiar 
puteam să joc rolul unei soţii care nu bănuiește nimic și să-mi 
țin gura? Nu eram sigură. 

În fața casei mi-am lăsat bicicleta pe aleea cu pietriș și am 
așteptat. Nu era nicio sonerie. Erau două uși uriașe, uși enorme 
din lemn - uși ca de castel - de două ori mai înalte decât statura 
unui om. Amândouă ușile s-au deschis ușor, în același timp, și a 
ieșit el, renumitul și respectatul doctor Olle Norling. 

Era îmbrăcat lejer. Avea cămașa descheiată, dându-mi cu 
ipocrizie de înţeles că nu am motive să mă tem de această 
întâlnire, semnal pe care l-am reinterpretat, înțelegând exact pe 
dos. Aveam toate motivele să mă tem! În timp ce Chris nici nu 
observase că eram rănită, Norling a văzut imediat că șchiopătez 
și m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dar l-am asigurat că nu 
e nimic - o zgârietură, probabil că asta e minciuna pe care i-am 
spus-o, nedorind să pomenesc despre incendiu, un subiect care 
trebuia evitat. Îmi tot spuneam: Nu te abate de la plan! 


VP - 166 


Eram hotărâtă să nu mă las impresionată, o prostie să 
hotărăști așa ceva, și oricum, nu am reușit. Casa lui era 
splendidă, nu opulentă, nu era genul de bogăţie ostentativă la 
care să-ți dai ochii peste cap, ci avea un stil simplu, minimalist, 
dacă poţi folosi termenul minimalist atunci când ai de-a face cu 
ferestre uriașe, ferestre ca de catedrală care par că lasă marea 
și plaja să intre în casă, și mă întrebam de ce sunt atât de uluită 
când tocmai am trecut cu bicicleta pe pista de pe coastă prin 
dreptul aceluiași peisaj. Dar acum era cu totul altceva, ferestrele 
încadrau marea ca și cum ar fi fost o operă de artă personală, 
punând stăpânire pe ceva ce nu poate fi stăpânit, transformând 
în ceva personal un lucru care până atunci a fost al tuturor - 
acest peisaj reprezenta putere și, deși nu era soare, nu era un 
cer albastru orbitor, ci doar o mare liniștită și cenușie, e posibil 
să fi rămas fără suflare, nu în faţa frumuseții, ci a puterii, a 
puterii de a încadra marea. Doar o mână de oameni din toată 
lumea au puterea asta. Norling era unul dintre ei. 

Mai era cineva acolo, un bărbat, un intendent, îmbrăcat în 
uniformă, de care ţi-ar fi venit să râzi dacă n-ar fi avut un aer 
atât de solemn. Era un bărbat frumos, de treizeci și ceva de ani, 
cu părul dat într-o parte, ca un majordom din Anglia din anii 
1930, un majordom blond, care mi-a vorbit respectuos, 
întrebându-mă dacă vreau ceva de băut. Am refuzat, prea 
categoric - pe un ton defensiv, temându-mă să nu-mi pună ceva 
în băutură. Lui Norling nu i-a scăpat nimic, mi-a înregistrat 
reacția și a cerut imediat o sticlă de apă și două pahare. A 
specificat că sticla de apă trebuie să fie îmbuteliată și 
nedesfăcută și să nu fie gheaţă în pahar. Mă așteptasem să mă 
ducă într-o încăpere mică, într-un spaţiu intim și însufleţit, dar 
m-a condus afară pe terasă, pe platforma impresionantă care se 
întindea deasupra dunelor de nisip. 

Afară m-am văzut pusă în faţa primei încercări. Aveau să fie 
trei în total. A luat un chibrit și a aprins un foc, o șmecherie 
modernă cu gaz într-un butoiaș de cupru, în jurul căreia se aflau 
scaune tapiţate, unde se puteau aduna grupuri. Flăcările s-au 
repezit în sus și Norling a arătat spre scaunele din jurul focului, 
făcându-mă să mă așez chiar lângă flăcări. Trebuie să recunoști 
că a fost o aluzie la incendiul de pe Insula Lacrimii, o încercare 
ostentativă să exploateze incendiul pe care-l provocaseră mai 
devreme, pentru că nu ar fi existat altă explicaţie logică pentru 


VP - 167 


a face un foc într-o zi de vară. A vrut să văd flăcările și să scot 
dintele negru, a vrut să sar și să strig în gura mare: Crimă! 
Crimă! 

Dar nu am făcut așa ceva. M-am așezat, simțind dogoarea 
focului pe faţă a doua oară în acea zi, m-am străduit să zâmbesc 
și am spus că este plăcut, foarte plăcut. M-am jurat să nu mă 
dau de gol. Nu avea cum să mă prindă, nu avea ce să-mi spună 
sau ce să-mi facă, mi-au desconsiderat discernământul, nu sunt 
atât de vulnerabilă, atât de ușor de manipulat, se bizuiau pe 
dintele ars ca să mă scoată nebună. In schimb, cu judecata 
limpede, m-am arătat cumpătată și politicoasă, lăudându-i 
eleganța casei. 

Doctorul m-a întrebat apoi dacă nu prefer să vorbesc în 
engleză. Probabil îi spusese Hakan cât de tare mă irita insulta 
asta, dar căzusem o dată în plasă, nu aveam de gând să o 
păţesc din nou, așa că am zâmbit, am râs și i-am spus că e 
foarte drăguţ din partea lui să mă lase să aleg în ce limbă să 
vorbim, dar că sunt la fel de suedeză ca și el, aveam pașapoarte 
la fel, așa că ar fi ciudat să comunicăm în engleză, la fel de 
ciudat ca doi suedezi care își vorbesc în latină. Apoi a arătat 
spre scaunele libere din jurul focului și mi-a spus că organizează 
multe petreceri acolo. Mi-am spus: 

„Sunt convinsă că așa este, doctore, sunt convinsă că așa e”. 

Dându-și seama că n-are sorţi de izbândă, Norling a pus la 
cale cea de-a doua încercare, și mai perfidă decât cea cu focul. 
S-a oferit să-mi arate peisajul cu binoclul instalat pe terasă, 
susținând că voi putea să privesc bărcile din larg. Nu aveam 
cine știe ce chef, dar i-am făcut pe plac și mi-am dus binoclul la 
ochi, gata să-i spun că e plăcut, că e foarte plăcut, dar m-am 
trezit în fața unei imagini mărite a farului părăsit, vechea clădire 
de piatră a farului unde așteptase Mia, îmbrăcată în alb ca o 
mireasă, farul unde pusese florile pe ușă ca să-și dea cineva 
seama că este înăuntru. Florile erau încă acolo, ofilite, negre și 
veștejite ca florile pe care le vezi pe marginea drumului într-un 
loc unde a fost un accident. Norling fixase binocilul, el alesese 
unghiul. Provocarea a fost inteligentă și puternică. Am apucat 
binoclul, am căutat și am găsit locul de pe plajă unde mă 
ascunsesem după un tufiș, exact acel loc. Puteam fi văzută - de 
aceea el nu apăruse în acea zi. Încetișor, am revenit la poziţia 
iniţială, hotărâtă să nu mă dau de gol. M-a întrebat ce părere 


VP - 168 


am. l-am spus că vederea mi se pare revelatoare, cu adevărat 
revelatoare. 

Cele două încercări la care m-a supus eșuaseră. Cu o falcă-n 
cer și cu una-n pământ, Norling m-a condus deodată în casă, a 
apăsat pe un buton și a stins flăcările din butoiașul de cupru ca 
un vrăjitor care s-a săturat de propria lui vrajă, m-a dus prin hol, 
pe lângă ferestrele ca de catedrală, până într-un birou. Nu era o 
încăpere unde să se întreprindă cercetări intense, nu era un 
birou autentic, plin de hârtii împrăștiate și notițe și cărți cu 
colţurile îndoite, ci era un birou conceput de o firmă de design 
interior, genul de birou amenajat cu un buget nelimitat. Cărţile 
erau la fel de frumoase ca și priveliștea, rafturi de la podea până 
la tavan cu scări de bibliotecă în stil retro pentru rafturile de 
sus. Dintr-o privire am văzut cărți în mai multe limbi. Cine știe 
dacă le citise pe toate, sau dacă citise vreuna dintre ele, cărțile 
astea nu erau acolo ca să fie citite, ci ca să se holbeze lumea la 
ele, o propagandă pentru mintea lui Norling. Inainte îl crezusem 
pe Norling un discipol al lui Hakan, dar poate că mă înșelasem, 
poate Hakan era subordonatul. 

Erau mai multe scaune dintre care puteam să aleg și mă 
gândeam pe care să mă așez, estimându-le înălțimea și unghiul 
de înclinare, nedorindu-mi să stau așezată prea jos, sau într-o 
poziţie de inferioritate. În acest moment am observat că pe 
măsuţa din sticlă pentru servit cafea, atent așezată în mijlocul 
încăperii, se afla una dintre probe. E una pe care ai văzut-o deja, 
una din geanta mea. Bănuiești care, bănuiești ce etalase acest 
om ca să mă supună la cea de-a treia și ultima provocare? 

M-am gândit la probele pe care le văzusem și mi-am dat cu 
părerea: 

— Citatul biblic de la ferma pustnicului? 

Mama a fost încântată. A scos triumfătoare citatul din geantă 
și l-a așezat pe pat, lângă mine: 

— L-am furat, dar nu de la Ulf, ci de la Norling! 

— Ce căuta la doctor? 

— Exact! Era acolo, pe măsuta lui! Desfășurat, citatul, cu 
greșelile misterioase, brodat în zilele dinainte ca ea să se 
spânzure în hambarul care nu mai există, în faţa unui public 
alcătuit din porci. L-am înșfăcat, uitând de făgăduiala de a-mi 
păstra calmul, m-am întors spre Norling, cu pumnul încleștat, și 
i-am cerut să-mi spună cine i l-a dat. 


VP - 169 


Cu ultima încercare, cu provocarea finală, a câștigat. Mi-am 
pierdut cumpătul. Norling a profitat de avantajul asupra mea, 
mi-a savurat reacţia emoţională și, cu vocea lui blajină 
strângându-se ca niște mâini în jurul gâtului meu, a pretins că 
fusese pus în temă de Chris în legătură cu fascinația mea faţă 
de aceste cuvinte, că el îi povestise cum scrisesem aceste 
rânduri de sute de ori, cum le murmuram, cum le recitam ca pe 
o rugăciune. Norling m-a întrebat ce înseamnă aceste cuvinte 
pentru mine, întărâtându-mă să-i spun ce cred că se întâmplă în 
colţul acela liniștit din Suedia: 

— Vorbește cu mine, Tilde, vorbește cu mine. 

Vocea lui era așa de blajină, așa de amăgitoare, și avea 
dreptate, nu voiam nimic mai mult decât să-i spun tot adevărul, 
deși știam că e o capcană. Dându-mi seama că încep să șovăi, 
am închis ochii și mi-am spus să nu uit că nu trebuie să vorbesc. 

Nu te abate de la plan! 

Norling a luat sticla de apă. Mi-a turnat un pahar. Am acceptat 
apa fără să protestez, deși mă temeam să nu folosească 
substanţe care pot afecta judecata, invizibile ochiului, fără gust, 
chimicale care să mă facă să vorbesc și să mă incriminez 
singură. Mi-era așa de sete, încât am dus paharul la gură și am 
băut. După câteva secunde, am simţit brusc un impuls 
copleșitor de a vorbi, nu o dorinţă care pornea din inima mea, ci 
una artificială, stimulată chimic. Mi-a trecut prin cap că acea 
încăpere e plină de camere de filmat camuflate, camere 
minuscule, de mărimea unor nasturi, sau ascunse în capacele 
pixurilor. Dar impulsul de a vorbi devenea din ce în ce mai 
puternic. Încercam să-mi rețin cuvintele, dar fără folos. Dacă nu- 
mi puteam controla pornirea de a vorbi, puteam să controlez, 
cel puţin, conţinutul a ceea ce spuneam, așa că am început să 
vorbesc despre ceea ce nu putea să mă afecteze, despre 
grădina mea de legume, că era cea mai mare grădină de 
legume pe care o avuseserăm vreodată, că aveam salată, 
morcovi, ridichi, ceapă, ceapă roșie, ceapă albă, arpagic și 
verdețuri proaspete, busuioc, rozmarin și cimbru. 

Norling a rămas așezat exact în aceeași poziție, pe canapeaua 
aceea superbă din piele, dându-mi impresia că e dispus să 
aștepte o veșnicie. Capacitatea mea de rezistenţă s-a spulberat. 
l-am spus totul. 


VP - 170 


Mama a scos din jurnalul ei un articol decupat dintr-un ziar, al 
doilea pe care mi-l arăta în ziua aceea. Mi l-a așezat cu grijă în 
poală. Era din Hallands Nyheter, ziarul local, datat la sfârșitul lui 
aprilie, la numai câteva săptămâni de la sosirea lor în Suedia. 
Mi-am amintit că mama spusese că s-a simţit obligată să se 
aboneze ca să fie acceptată mai bine în comunitate. Acesta era 
probabil unul dintre primele articole pe care le citise. 

— Nu e cazul să-ţi traduc. Este un studiu critic în legătură cu 
sistemul de adoptii, în care se pune întrebarea dacă e cazul să 
se revizuiască procedurile, în urma sinuciderii unei fete. Fata se 
născuse în Angola, aceeași țară din care fusese adoptată și Mia, 
și adusă în Suedia pe când avea doar șase luni. Ajunsă la vârsta 
de treisprezece ani, s-a sinucis cu arma tatălui adoptiv. Ziaristul 
discută despre greutăţile pe care le întâmpini când crești în 
zone rurale izolate ale Suediei. Articolul a făcut senzaţie. Când |- 
am sunat pe ziarist ca să-l întreb despre subiect, a refuzat să 
vorbească, spunându-mi că nu mai vrea să comenteze. Părea 
speriat. Avea dreptate să fie. Acest articol abordează doar la 
suprafaţă subiectul unui scandal mult mai profund. 

Am întrebat: 

— Mamă, despre ce scandal e vorba? 

— Trebuie să-ţi dai seama singur. 

Işi ţinuse permanent sub control relatarea, care fusese 
detaliată, precisă și convingătoare, dar când a venit momentul 
pentru concluzii, cu siguranţă cea mai importantă parte, părea 
că s-a împotmolit, ca și cum s-ar fi așteptat s-o prind de braț și 
s-o sprijin până mi le expune. Aveam impresia că mai degrabă 
ar prefera să mi le prezinte fără formă, ca niște seturi de 
machete de jucărie, care trebuiau asamblate. Indiferent cât de 
vinovat mă simţeam pentru lipsa mea de implicare din timpul 
verii, sau din ultimii ani, nu puteam fi părtaș la acuzaţiile ei: 

— Poliţia va pune întrebări directe. Ce s-a întâmplat? Cine a 
fost implicat? Nu poţi face aluzii. Nu le poți cere să deducă. Nu 
au fost acolo. Nici eu nu am fost. 

Mama a vorbit rar și cu atenţie, dar fără prea mult aplomb, în 
ciuda gravităţii declaraţiilor ei: 

— Copiii erau molestaţi. Copiii adoptați erau molestați. 
Sistemul de adopţie este corupt. Acești copii sunt vulnerabili. 
Sunt consideraţi o proprietate. 

— Inclusiv Mia? 


VP - 171 


— Mai ales Mia. 

— De aceea a fost ucisă? 

— Era puternică, Daniel. Urma să-i demaște. Urma să cruţe 
alți copii de suferinţa prin care trecuse ea. Era inteligentă. Era 
curajoasă. Ştia că dacă nu ia atitudine, se va întâmpla din nou. 
Și din nou. 

— Cine a ucis-o? 

— Unul dintre bărbaţii de pe lista mea, poate Hakan. Era fiica 
lui, problema lui, și probabil simțea că e de datoria lui să se 
ocupe personal de ea. Sau e posibil să fi fost unul dintre ceilalţi - 
o întâlnire care a mers prost, poate vreunul dintre ei a devenit 
obsedat de ea. Nu știu. 

— Cadavrul? 

— Nu știu! De-asta avem nevoie de poliţie - să facă cercetări. 

— Dar nu a fost implicată doar Mia. 

— Nu toate adopţiile, nici măcar majoritatea, dar o parte, o 
parte importantă. Ți-am arătat mai devreme o hartă a Suediei. 
Cazurile nu sunt toate dintr-un singur sat sau oraș. Sunt 
răspândite pe o zonă uriașă. Ziaristul avea dreptate: statisticile 
nu mint. Rata lor de eșec era ridicată. Uită-te la cifre, cifrele nu 
mint. 

M-am așezat mai bine pe pat, cu spatele sprijinit, și am 
început să citesc articolul, folosindu-mă de cunoștințele mele 
limitate de suedeză. Împinsă de la spate, mama îmi oferise un 
rezumat al acuzațiilor ei. Exista o insinuare de pedofilie legată 
de sistemul de adopţii. Exista o conspirație care încerca să 
acopere acest fenomen. Totuși, în timp ce și-a prezentat 
concluziile, mama a fost cel mai puţin convingătoare, ca și cum 
era sigură de veridicitatea informaţiilor, dar nu era sigură de 
cum pot fi puse cap la cap. Articolul confirma faptul că existau 
probleme de integrare și dădea câteva exemple de eșec, 
inclusiv o moarte tragică, dar aceste probleme nu erau singulare 
în Suedia. Am întrebat-o: 

— Crezi că au fost implicaţi în conspirație mulţi dintre bărbaţii 
despre care ai vorbit? Detectivul, primarul, chiar dacă ei nu 
aveau copii adoptați? 

— Au fost petreceri. Așa a devenit și taică-tău implicat. A fost 
invitat la una dintre ele. Asta-i sigur. Nu știu ce se întâmpla la 
petrecerile astea, așa că nu pot decât să presupun. Unele aveau 
loc la casa lui Norling de pe plajă. Altele aveau loc dincolo de 


VP - 172 


acea a doua ușă cu lacăt. Era băutură. Luau droguri. Era adusă 
câte o fată. 

— ÎI crezi pe tata în stare de așa ceva? 

— Da. 

— Nu-i cunosc pe ceilalţi, așa că nu pot să comentez. Dar pe 
tata îl cunosc. 

— Crezi că-l cunoști. Dar nu-i așa. 

Acuzaţia prezenta o situaţie care nu era imposibilă. Totuși, nu 
existau dovezi suficiente. Mama pusese cap la cap o serie de 
puncte, dintre care unele, recunoșteam, erau foarte grăitoare și 
tulburătoare. Cu toate acestea, liniile pe care le trasase între ele 
îi aparţineau. 

e 

Am încercat să adun toate firele, încercând să găsesc fie un 
argument care să poată fi contrazis fără îndoială, fie unul care 
să nu poată fi eliminat ca nefiind fondat. Am întrebat-o: 

— Femeia care s-a sinucis în hambar? 

— Probabil că a descoperit adevărul. Asta trebuie să se fi 
întâmplat! La asta se referea mesajul ei - căci-lupta-mea-este- 
împotriva-trupului-și-a-sângelui-împotriva-începătorii-lor- 
împotriva-stăpâniilor-împotriva-stăpânitorilor-întunericului- 
acestui-veac-împotriva-duhurilor-răutăţii-care-sunt-pe-pământ. 
Poate că și soțul ei era implicat. Ea nu era puternică precum 
Mia. A murit de rușine. 

— N-ai cum să știi asta sigur... 

— Tot ce ţi-am povestit se leagă de conspirația asta. De ce 
am fost aduși în acel loc? Cecilia știa. Dar era prea 
neputincioasă ca să se lupte. A înţeles că numai cineva din 
exterior ar fi putut să dea totul în vileag. 

— Mamă, nu spun că nu ai dreptate. Dar îmi este imposibil și 
să-ţi spun că ai dreptate. Cecilia nu ţi-a spus niciodată așa ceva. 

Raspunsul ei a fost straniu și abstract: 

— Este vreun loc mai periculos decât cel din spatele unor uși 
închise? Oamenii vor găsi întotdeauna un mod de a-și satisface 
dorințele. Mia era exploatată. Nu știu de câți. Nu era o fiică. Era 
un bun. Era o proprietate. Și acum, te rog, Daniel, hai să 
mergem la poliţie. 

Mama a împăturit pânza brodată și a băgat-o la loc în geantă. 
Era gata de plecare. Mi-am pus mâna pe a ei: 

— Așază-te lângă mine, mamă. 


VP - 173 


Nu s-a mișcat din loc. 

— Te rog. 

S-a așezat pe pat împotriva voinţei ei, atât de ușoară și de 
mică încât salteaua s-a lăsat aproape imperceptibil sub 
greutatea ei. Stăteam amândoi cu faţa înainte, ca doi copii care 
se prefac că merg pe un covor fermecat. Părea obosită și și-a 
coborât privirea spre covorul scump. Vorbind către ceafa ei, i- 
am spus: 

— Ce s-a mai întâmplat? l-ai spus doctorului Norling ipoteza 
ta? 

— Da. 

— Ai susţinut că este și el implicat? 

— Da. 

— El ce-a spus? 

— N-a spus nimic. Eu am rămas pe scaun și el m-a privit lung. 
Avea o figură inexpresivă. A fost vina mea. Nu am spus 
povestea cum trebuie. Am început cu concluziile, am povestit pe 
scurt, fără detalii sau context. Am învăţat din greșelile de atunci, 
și de aceea am fost mai riguroasă cu tine, am început cu 
începutul, cu sosirea mea în Suedia, am respectat cronologia 
întâmplărilor, nu mi-am îngăduit să sar peste episoade, în ciuda 
faptului că tu-mi cereai răspunsuri rapide. 

In timp ce vorbeam, a intrat în cameră majordomul cel blond. 
Stătea în spatele meu, convocat cumva, printr-un buton de 
alarmă poate, pentru că Norling nu scosese niciun cuvânt. Am 
întrebat dacă pot să merg la baie, mai întâi cu sfială, ca o 
școlăriță care-i cere voie profesorului, apoi cu mai multă 
îndrăzneală - aveam nevoie la toaletă și nu-mi puteau refuza 
asta. 

Norling s-a ridicat în picioare și mi-a acceptat cererea, primele 
cuvinte pe care le rostea de la acuzaţia mea. l-a făcut semn 
majordomului să mă conducă. Am spus că nu e nevoie, dar 
Norling nu m-a băgat în seamă și a ţinut ușa de la birou 
deschisă. L-am urmat pe tânăr. Era puternic. Avea brațele 
musculoase și cu vene proeminente. Deodată m-am întrebat 
dacă nu cumva acest bărbat era vreun infirmier de la spital, 
deghizat în majordom, cu medicamentele la el, gata să mă 
imobilizeze. M-a însoţit până la baie, fără să mă lase să mă abat, 
eu i-am mulțumit, iar el m-a privit în ochi, plin de milă. Sau o fi 


VP - 174 


fost dispreţ, milă sau dispreţ, și nu am putut îndura asta, așa că 
am încuiat ușa după mine. 

Planul meu eșuase. În loc să nu spun nimic, spusesem prea 
multe. Singura mea șansă era să fug. M-am uitat la fereastră, 
dar la fel ca toate lucrurile din casa aceea, era făcută la 
comandă și nu se deschidea. Geamul gros, mat, nu putea fi 
spart prea ușor, cu siguranţă nu fără să faci o groază de zgomot. 
Nu aveam scăpare. 

Aveam încă în mână citatul brodat, l-am împăturit cu grijă și l- 
am strecurat în geantă, fără să am vreo intenţie să-l dau înapoi, 
era cea mai importantă dintre probele pe care le adunasem. Nu 
aveam încotro decât să ies din baie. 

Credeam că mă așteptau amândoi bărbaţii, cu braţele întinse. 
Dar nu era nimeni în hol. M-am uitat și i-am văzut în fața 
biroului, stând de vorbă. M-am gândit să fug în cealaltă direcție 
și să găsesc altă ieșire. Dar Norling și-a ridicat privirea și m-a 
văzut, așa că m-am îndreptat spre el. Aveam să-i explic, pur și 
simplu, că sunt obosită și că vreau să merg acasă. Nu aveau 
niciun fel de autoritate legală asupra mea. Nu mă puteau reţine 
acolo. Am lansat provocarea - aveam să plec. Norling a stat un 
pic pe gânduri. A încuviinţat dând din cap și s-a oferit să mă 
ducă cu mașina. Chiar avea să fie atât de ușor? l-am refuzat 
oferta, explicându-i că am nevoie de aer curat și că prefer să 
merg cu bicicleta. Norling a protestat cu delicateţe și mi-a 
amintit că tocmai spusesem că sunt obosită. Nu m-am abătut de 
la hotărârea mea, aproape nevenindu-mi să cred că supliciul 
meu se apropie de sfârșit. 

Deși nu erau deschise, m-am îndreptat spre ușile enorme din 
lemn de stejar, așteptându-mă ca cei doi bărbaţi să sară asupra 
mea sau să mă înţepe cu acul unei seringi, dar servitorul a 
apăsat, îndatoritor, pe un buton, și ușile masive din lemn de 
stejar s-au deschis, iar eu am ieșit, simțind briza mării. Eram 
liberă. Cumva, reușisem să supraviețuiesc. M-am grăbit să cobor 
treptele până la bicicletă. 

Odată ajunsă pe pista de pe coastă, am început să pedalez 
cât am putut de repede și m-am uitat în urmă. Mașina scumpă a 
lui Norling ieșea din garajul ascuns, ca un păianjen care se 
furișează afară dintr-o gaură. Mă urmărea. Am revenit cu 
privirea înainte, am ignorat durerea de la arsuri, mi-am fixat mai 
bine picioarele pe pedale și am accelerat. Norling ar fi putut să 


VP - 175 


mă depășească, dar a menţinut distanţa, venind pe urmele mele 
spre oraș. Am gonit spre pod, cotind brusc pe pista pentru 
biciclete care urma cursul râului, și am privit peste umăr cum 
Norling a fost nevoit să iasă cu mașina pe șoseaua principală. 

In cele din urmă scăpasem de el, chiar dacă temporar, pentru 
că eram sigură că se îndreaptă spre fermă. Poate că doctorul 
avea nevoie de consimțământul lui Chris înainte de a mă duce la 
spital. Am pus frână și m-am oprit ca să mă întreb de ce mă mai 
duceam la fermă, de câtă siguranţă aveam parte acolo, vechiul 
meu plan era compromis, le spusesem totul. Lucrurile nu mai 
puteau continua în mod obișnuit, nu aveam cum să mă mai 
întorc la viaţa de la fermă, visul nostru luase sfârșit, ferma, 
hambarul, pescuitul de somon, totul luase sfârșit, mă minţisem, 
prefăcându-mă cumva că cele două vieţi pot coexista, dar nu 
era posibil. Era fie investigaţie, fie negare, nu exista cale de 
mijloc, iar eu alesesem deja. 

Eram singură. Aveam nevoie de un aliat. Singura persoană la 
care puteam să mă gândesc, din moment ce tu erai la Londra, 
singurul care ar fi putut să mă asculte fără să fie părtinitor, fără 
legătură cu întâmplările din sânul acestei comunităţi, era tatăl 
meu. 

Alegerea mamei m-a surprins: 

— Nu l-ai mai văzut pe bunicul de mai bine de patruzeci de 
ani. El nu știa că ai o fermă. Nu știa nici măcar că ești în Suedia. 

— Nu aveam de gând să mă duc la el pentru că am fi fost 
apropiaţi. Aveam de gând să mă duc la el pentru moralitatea lui. 

— Și pe ce te bazai? Pe amintirile pe care le aveai despre el 
din copilărie? 

— Nu avea cum să se schimbe de atunci. 

— După câte spui, și Chris s-a schimbat. Și doar pe parcursul 
unei veri. 

— Chris e altfel. 

— În ce sens? 

— Este slab. 

Având în vedere că tata a fost acuzat de cele mai grave 
infracţiuni de natură sexuală, nu știu de ce această insultă 
anume mi s-a părut extrem de maliţioasă. Poate din cauza 
impresiei pe care o lăsa mama că, dintre toate metehnele, cel 
mai tare dispreţuia slăbiciunea. Și, poate, pentru că, dacă tata 
era slab, și eu eram la fel: 


VP - 176 


— Tatăl tău este puternic? 

— Este incoruptibil. Nu bea. Nu fumează. A fost implicat în 
viaţa politică din regiune, și, deși asta poate părea o glumă 
pentru unii, în acea parte a ţării însemna că era cinstit și foarte 
respectat. Imaginea și reputaţia însemnau totul pentru el. Nu 
conta că ne îndepărtaserăm. El ar fi fost de partea dreptății. 

— Mamă, el a crezut că ai fost implicată în moartea Frejei. 

Eram rezervat. Am reformulat ideea: 

— A crezut că ai omorât-o. 

Mama a oftat: 

— Da. 

— De ce te-ai fi dus tocmai la el când căutai pe cineva care să 
te creadă? De la el ai plecat tocmai pentru că nu te-a crezut! 

Ca să nu vorbească peste umăr, mama s-a întors spre mine, 
așa încât acum stăteam amândoi pe pat, cu picioarele 
încrucișate, și ne priveam în ochi, cu genunchii lipiţi, ca doi 
prieteni adolescenţi care-și puneau sufletele pe tavă: 

— Ai dreptate să-mi pui la îndoială decizia. Totuși, în acest 
caz, eu nu eram acuzată de nimic. Era vorba despre nelegiuirile 
altora. Și, spre deosebire de data trecută, aveam dovezi și 
informaţii, date și nume. Îi ceream să fie obiectiv. 

Am îndrăznit să-i lansez o provocare: 

— Singura variantă în care decizia ta are sens este cea în care 
accepţi că a judecat corect cele întâmplate în vara lui 1963. A 
judecat corect atunci. Așa că tu crezi că va judeca la fel de 
corect și acum. 

Mama și-a ridicat ochii spre tavan: 

— Și tu crezi că am omorât-o pe Freja! 

— Nu cred, mamă. Dar dacă tatăl tău te-a judecat greșit 
atunci, de ce te-ai mai fi dus la el acum? 

Ochii mamei s-au umplut de lacrimi: 

— Fiindcă am vrut să-i mai acord o șansă! 

e 

Pentru că explicația era una sentimentală, m-am hotărât să n- 
o mai provoc, ci doar să încerc să înțeleg ceva din logistica 
evenimentelor. Poate că mai comunicaseră pe parcursul verii și 
eu nu știam de asta: 

— Când ai luat ultima dată legătura cu el? 

— Mi-a scris când a murit mama. 


VP - 177 


Mi-am amintit-o pe mama, cu zece ani în urmă, citind 
scrisoarea la masa din bucătărie, printre resturile de la micul 
dejun. Eram elev. Era semestrul de vară. Îngrijorată că vestea ar 
putea să-mi distragă atenţia înainte de examene, a încercat să 
ascundă scrisoarea, dar am văzut scrisul în suedeză peste 
umărul mamei și am întrebat-o despre ea. Mie vestea mi se 
păruse foarte îndepărtată de viaţa noastră. Bunica nu ne 
vizitase niciodată și nu comunicase în niciun fel cu noi. Era o 
străină pentru noi. Scrisoarea fusese trimisă după 
înmormântare, pentru ca mama să nu poată ajunge și să 
participe. Din moment ce asta era ultima ocazie cu care 
comunicaseră, am întrebat: 

— Cum puteai să fii sigură că locuia tot acolo? 

— Nu s-ar fi mutat niciodată. Și-a construit ferma cu mâinile 
lui. Avea de gând să moară acolo. 

— Ai sunat înainte să ajungi? 

— Am hotărât să nu fac asta. E mai greu să-i trântești cuiva 
ușa în nas decât să-i închizi telefonul. Așa că, după cum vezi, 
aveam și eu îndoielile mele. 

— N-ai mers cu bicicleta până acolo, nu? 

— Planul meu era să fur dubiţa noastră, dubiţa noastră albă, 
și să traversez Suedia cu ea. Mi-am abandonat bicicleta pe 
câmp și m-am apropiat de fermă printre terenurile cultivate, în 
caz că supravegheau șoseaua. Dacă te-ai îndoit mai devreme că 
Norling mă urmărea, te-ai înșelat. Mașina lui era la fermă, 
parcată pe aleea noastră - asta nu m-a surprins. Problema era 
că o parcase în faţa dubiței. Nu aveam cum să plec! Planul meu 
era compromis. Nu mă puteam resemna că acesta era sfârșitul. 
Aveam să pornesc dubita, să dau cu spatele cât puteam de mult 
și apoi să ies de acolo, împingând mașina scumpă a lui Norling 
până în șosea. 

M-am uitat înăuntru pe fereastră și i-am văzut pe Norling și pe 
Chris. Hakan nu era încă acolo, dar urma să vină cât de curând. 
Nu era nevoie să intru în casă, pentru că aveam cheile în 
geantă. Am alergat cât de repede am putut până la dubiţă, am 
deschis portiera, am trântit-o după mine și m-am blocat pe 
dinăuntru. Am pornit motorul și vechea dubiță s-a cutremurat cu 
zgomot. Chris a ieșit în fugă din casă. In timp ce dădeam cu 
spatele, a bătut cu pumnul în portieră, încercând să intre. L-am 


VP - 178 


ignorat, am băgat în viteză, am accelerat și am pornit direct 
spre mașina lui Norling. 

În ultima clipă m-am răzgândit și i-am ocolit mașina - altfel ar 
fi chemat poliţia și aș fi fost acuzată de distrugere a unui bun. 
Așa că am preferat să trec cu dubiţa prin grădina noastră de 
legume, grădina mea cea dragă, strivind ceapa și dovleceii, luni 
întregi de muncă, am trecut prin gardul viu și am ieșit pe șosea. 

Dubita pierduse mult din viteză și s-a oprit în mijlocul 
drumului. Chris alerga după mine. Îl vedeam în oglinzile laterale, 
alături de legumele distruse, priveliștea îmi rupea sufletul, dar 
visul luase sfârșit - povestea fermei luase sfârșit. In timp ce 
Chris se apropia, am accelerat și m-am îndepărtat de el. 

Era inevitabil să mă urmărească, cu mașini scumpe, să 
gonească încolo și-ncoace pe drumurile de țară, să mă 
hăituiască, și o dubiţă albă ar fi fost ușor de găsit, așa că am 
mers repede, alegând traseul la întâmplare, în drum către 
nicăieri. Dacă nici măcar tu nu știi încotro te îndrepţi, nici alţii nu 
au cum să știe. 

Odată scăpată de urmăritori, înarmată cu o hartă a Suediei, 
am plănuit o rută spre ferma tatălui meu, estimând că va dura 
cam șase ore. A fost un drum obositor. Dubiţa e dificil de 
condus, e lentă și greu de manevrat. Vremea s-a schimbat 
simţitor, de la soare blând și strălucitor la rafale de ploaie. Am 
traversat graniţa regională, părăsind Halland și intrând pe 
teritoriul Vastergotland, unde am fost nevoită să alimentez. La 
benzinărie, vânzătorul m-a întrebat dacă mă simt bine. Avea o 
voce blândă. Sunetul blândeţii aproape că m-a făcut să plâng. l- 
am spus că mă simt mai mult decât bine. Eram entuziasmată. 
Pornisem într-o mare aventură, ultima aventură a vieţii mele, 
călătoream de multe luni, de aceea păream un pic întoarsă pe 
dos, dar acum aproape că ajunsesem acasă. 

În toaleta de la benzinărie mi-am studiat imaginea din 
oglindă, recunoscând că slăbisem mult în ultimele săptămâni și 
că-mi  neglijasem înfățișarea. Femeile, dacă-și neglijează 
înfățișarea, sunt tratate cu neîncredere în mai mare măsură 
decât bărbaţii. Înfăţișarea este importantă când încerci să 
convingi pe cineva că ești întreg la minte. M-am spălat pe faţă 
cu săpun lichid foarte parfumat, mi-am aranjat părul, îmblânzind 
șuvițele rebele, mi-am pus cât am putut de bine la punct 
înfățișarea pentru întâlnirea cu tatăl meu, curăţțându-mi 


VP - 179 


unghiile, pentru că era un om care punea mare preț pe o 
curățenie exemplară. Doar pentru că trăiam la ţară nu însemna 
că trăiam ca porcii, așa spunea el. 

Ultimele raze ale soarelui se stingeau și mi-ar fi fost greu să 
mă descurc ca o străină într-o ţară necunoscută doar cu o hartă. 
Dar aici eram acasă. Aici nu eram o străină. Chiar dacă 
trecuseră patruzeci de ani, nu se schimbase. Am recunoscut 
punctele de reper ca și cum ar fi fost semne din naștere, 
podurile, marile ferme de familie din regiune, râurile și pădurile, 
vechile orășele care mi se păreau, în vremea copilăriei, niște 
metropole, care adăposteau magazine exotice, un magazin 
universal întins pe trei etaje, pieţe publice aglomerate, buticuri 
de unde preţioșii își cumpărau parfum franțuzesc și tutungerii 
întunecoase de la care bărbaţii se aprovizionau cu trabucuri și 
tutun de mestecat. Acum treceam printr-un orășel de provincie, 
deja adormit la ora zece, cu un singur bar pe o stradă retrasă, 
cu o fațadă modestă, deschis pentru o mână de oameni care nu 
mergeau la culcare odată cu lăsarea întunericului. 

Am mers pe drumul de ţară pe care-mi abandonasem 
bicicleta și de unde luasem autobuzul cu atâţia ani în urmă, 
refăceam în sens invers traseul pe care fugisem de acasă, am 
trecut de pajiștile pline de flori sălbatice ale tatălui meu și am 
virat spre ferma lui. Era exact la fel, căsuţa roșie, construită de 
tatăl meu cu mâna lui înainte să mă nasc eu, având alături 
obișnuitul suport pentru steag și în spate heleșteie și tufe de 
coacăz, cu un singur bec slab deasupra ușii, în jurul căruia roiau 
musculiţe și țânțari, singura lumină pe o rază de mile întregi. 

Am coborât din dubiţă și am așteptat. Nu era nevoie să bat la 
ușă, pentru că în asemenea locuri izolate sunetul unei mașini în 
trecere era de-ajuns ca să scoată pe cineva din casă, iar tata 
sigur auzise dubița apropiindu-se. Probabil a așteptat la 
fereastră să vadă încotro se îndreaptă, uluit să vadă că vine 
spre fermă, uluit din nou să vadă că se oprește în faţa ușii, un 
oaspete neașteptat - târziu în noapte. 

In timp ce se deschidea ușa, am simţit impulsul de a fugi. 
Oare făcusem o greșeală îngrozitoare venind aici? Tata era 
îmbrăcat în costum. Intotdeauna stătea îmbrăcat cu haină și 
vestă în casă, se îmbrăca sobru mereu, mai puţin când muncea 
pe câmp, niciodată lejer. Aș fi putut chiar să recunosc costumul 
maroniu, din stofă aspră. Dar costumele lui arătaseră 


VP - 180 


întotdeauna la fel - greoaie, aspre și incomode, haine pioase 
pentru un suflet pios. Totul mi se părea cunoscut, mai puţin 
starea de degradare - asta era ceva nou. Tufele de coacăz 
crescuseră prea mari, cu excepţia uneia, care murise. 
Heleșteiele nu mai erau curate, alge dese sufocau nuferii. 
Vopseaua de pe șopron era scorojită. Utilajele folosite la munca 
pe câmp începuseră să ruginească. Spre deosebire de 
împrejurimi, tata părea să fie într-o formă excelentă, încă drept 
și în putere, la optzeci și unu de ani, un bărbat în vârstă, dar nu 
neputincios, nu slab, ci viu, incredibil de viu - viguros și cu 
mintea ageră. Avea părul alb. Era proaspăt tuns. Fusese la o 
frizerie din zonă. Avea grijă de el, mirosea a parfum de lămâie 
verde, singurul pe care-l folosise vreodată. 

Mi-a spus pe nume: 

— Tilde. 

Nicio urmă de uimire, de surprindere, doar numele meu, 
numele pe care el îl alesese, pronunţat ca o declarație apăsată, 
un lucru care nu-i aducea nicio bucurie. Am încercat să imit 
tonul, doar că eu nu am reușit să nu par surprinsă: 

— Tată! 

Plecasem de la el de la fermă cu o bicicletă. După patruzeci 
de ani mă întorceam cu o dubiţă. l-am explicat că nu mă aflam 
acolo ca să mă cert cu el sau să fac scandal, nu mă dusesem 
acolo ca să-i creez probleme. A spus cel mai neobișnuit lucru: 

— Am îmbătrânit. 

M-am prefăcut că nu înţeleg ce vrea să zică, am râs și i-am 
spus: 

— Și eu am îmbătrânit! 

Măcar atâta lucru aveam în comun. 

Interiorul casei era o capsulă a timpului, Suedia anilor o mie 
nouă sute șaizeci, dar imperfect conservată, ca un borcan de 
murături uitat în fundul cămării. Murdăria adunată mă întrista. 
Tata fusese obsedat de igienă și de o imagine imaculată. Dar 
mama era cea care se ocupase de curăţenia casei. El nu ridicase 
niciodată vreun deget în acest sens. De la moartea ei nu-i 
preluase sarcinile. Prin urmare, deși el arăta foarte îngrijit, în 
jurul lui ferma se cufundase în mizerie. In baie dușul era ruginit, 
scurgerea era înfundată cu păr și era o bucăţică de rahat care 
plutea prin toaletă. 


VP - 181 


Mirosul era același. Era o clădire în mijlocul câmpului, cu cel 
mai curat aer din lume, și totuși aerul din interior era greu și 
stătut, pentru că ferestrele aveau trei rânduri de geam, cu 
garnituri ca să nu lase frigul aspru al iernii să pătrundă. Tata nu 
deschidea niciodată ferestrele, nici măcar vara. Casa era un 
spaţiu închis, ușa nu era niciodată lăsată larg deschisă ca să 
intre o gură de aer proaspăt. Vezi tu, tata ura muștele. După 
patruzeci de ani, încă mai erau atârnate în toate camerele benzi 
de hârtie adezivă pentru prins muște, unele pline de muște 
moarte sau care trăgeau să moară, altele noi, iar tata nu putea 
să stea locului dacă era vreo muscă în casă, o urmărea până o 
prindea, așa că nicio ușă nu rămânea vreodată deschisă mai 
mult decât era nevoie, iar dacă voiai aer curat ieșeai din casă. 
Mirosul acesta - hârtie de muște și mobilă veche și aer încălzit 
electric -, mirosul acesta, pentru mine, însemna nefericire. Am 
început să mă simt tulburată în timp ce stăteam în sufragerie, 
respirând mirosul acesta, lângă un televizor pe care trebuie să-l 
fi cumpărat după ce am fugit eu - un cub negru uriaș cu două 
antene de oțel deasupra, ca un cap supradimensionat de 
insectă, cu un singur ochi curbat, aproape sigur primul și 
singurul televizor pe care l-a cumpărat vreodată. 

Stăteam faţă în față. O să sune ciudat, dar nu părea că nu ne 
mai văzuserăm de patruzeci de ani. Nu simţeam nevoia să 
vorbim despre anii în care nu fuseserăm împreună. Nu erau 
relevanţi. Nu mi-a pus întrebări. Nu m-a întrebat despre tine. Nu 
m-a întrebat despre Chris. Am înţeles. Unele răni nu se pot 
vindeca. Îl umilisem fugind de acasă. Era un om orgolios. 
Articolele decupate din ziare despre mierea lui albă, acum 
îngălbenite de vreme, erau încă pe perete. Purtarea mea fusese 
o pată pe reputaţia lui, sau dacă nu o pată, atunci un semn de 
întrebare, era tatăl unei fete cu probleme. Nu intenţionasem să-l 
mâhnesc fugind de acasă. Ceea ce s-a întâmplat cu Freja nu 
fusese din vina lui. Niciuna dintre aceste probleme nu putea fi 
discutată. 

Era de datoria mea să-mi explic apariţia. 

De ce mă aflam acolo? 

Nu ca să fac conversaţie. Nu ca să mă prefac că putem repara 
trecutul. Aveam nevoie de ajutorul lui în prezent. Am început să- 
i povestesc întâmplările de astă-vară, dar nici pe departe atât 
de amănunţit pe cât le-ai auzit tu astăzi. Cu toate astea, am 


VP - 182 


făcut o încercare mai reușită decât cea de la doctorul Norling. 
Am început cu începutul, nu cu concluziile. Am încercat să 
prezint câteva detalii și contextul, dar nu am povestit pe 
îndelete, era târziu, condusesem șase ore, nu mă puteam 
concentra, am sărit peste episoade, am comprimat luni întregi 
în câteva minute. Pe măsură ce făceam aceste greșeli, învăţam 
lecţii esenţiale despre cum trebuie spusă povestea ca să fie 
crezută, lecţii pe care le-am aplicat azi. Rezumatele nu sunt 
bune de nimic, dau impresia de superficialitate. Fără dovezi, 
cuvintele mele păreau vagi și neîntemeiate. Atunci mi-am dat 
seama că trebuie să-mi construiesc cazul în jurul unor probe din 
geanta mea, și să-mi folosesc și însemnările din jurnal ca să-mi 
susțin spusele, să le dau greutate. Aveam nevoie de cronologie. 
Și de cifre, unde era posibil. Toată lumea are încredere în cifre. 

În mai puţin de o oră am ajuns la bănuiala mea că Mia a fost 
ucisă pentru a fi acoperite infracţiuni de natură sexuală în care 
erau implicate autorităţile locale și reprezentanţii poliţiei. La 
sfârșit, tata s-a ridicat în picioare. Nu a spus nimic despre 
întâmplări sau despre bănuiala mea, nicio vorbă care să-mi 
susţină ipoteza sau să mi-o combată. Mi-a spus că pot să dorm 
în vechea mea cameră - aveam să vorbim a doua zi, când eram 
mai odihnită. Am recunoscut că era o idee bună să dorm, eram 
extenuată. Trebuia să o iau de la capăt refăcută și cu mintea 
limpede. Aveam să-i povestesc mai bine a doua zi. Aveam să-i 
explic că am dovezi. Urma să primesc o nouă șansă. Și el la fel. 

Dormitorul meu fusese reamenajat, nemaipurtând nicio 
amintire despre mine. Nu mă deranjau schimbările, pentru că 
oamenii merg mai departe, chiar și părinţii trec peste 
despărţirea de copiii lor, iar tata mi-a explicat că dormitorul a 
fost folosit pe post de cameră de oaspeți după ce am plecat eu, 
pregătit pentru pelerinii pe care-i trimitea biserica frecvent la el 
la fermă, unde erau găzduiţi, uneori și săptămâni la rând. Nu era 
niciodată singur. Mă bucur pentru tine, mi-am zis. Nu aș dori 
nimănui să fie singur. 

M-am întins pe pat, îmbrăcată complet. Nu puteam să mă 
dezbrac și să mă bag sub pătură. Am hotărât să mă asigur că 
tata nu-l sună pe Chris cât timp dorm eu. Tata nu mă crezuse - 
îmi dădusem seama de asta. Nu eram proastă. Era o reacţie pe 
care o cunoșteam foarte bine - și anume neîncrederea tatei. 
După o oră de stat întinsă pe pat, m-am hotărât să aștept în 


VP - 183 


sufragerie, lângă singurul telefon din casă, ca să văd dacă tata 
vine pe furiș în timpul nopţii să sune. În fotoliul de lângă telefon, 
pe întuneric, probabil că am închis ochii preţ de câteva minute, 
pentru că-mi amintesc că am visat-o pe Freja. 

În zori nu era nici urmă de tata. Nu-l sunase pe Chris. Mă 
înșelasem. Nu mă trădase! Îmi spusese adevărul când mi-a zis 
că putem sta de vorbă la micul dejun, poate că avea de gând să 
afle de la mine amănunte pe care le omisesem. Era o nouă zi în 
relaţia noastră. 

M-am dus în bucătărie - în dulap erau cești de cafea care nu 
fuseseră spălate bine și am fiert o oală de apă, cu gândul să 
spăl fiecare ceașcă și farfurie din dulap, să curăţ chiuveta, să fac 
curat în cameră, să arunc hârtia de muște de pe pervaz și să 
schimb aerul de acolo, în sfârșit, pentru prima dată în patruzeci 
de ani. În timp ce făceam asta l-am strigat pe tata și l-am 
întrebat dacă vrea să-i servesc cafeaua la pat. Nu mi-a răspuns. 
Am bătut la ușă. Nu mi-a răspuns. Era târziu pentru o 
gospodărie de la ţară. El era un om care se trezea în zori. Am 
încercat clanţa de la ușa lui, dar era încuiată. Am încercat din 
nou și l-am strigat. 

Am ieșit din casă și i-am bătut la fereastră. Avea draperia 
trasă. Nu știam dacă nu cumva a păţit ceva, dacă îi este rău, și 
am făcut drumuri de la ușa lui la fereastră și înapoi minute 
întregi, tot strigându-l, până am auzit o mașină. Am rămas pe 
verandă cu mâna streașină la ochi, ferindu-mă de soarele 
strălucitor care se ridica pe cer. Doctorul Norling se apropia de 
fermă. 

Chris trebuie să-mi fi ghicit planul și să-l fi sunat înainte să 
ajung. Tata probabil că l-a sunat când a auzit dubiţa și le-a spus 
să vină dimineaţa, mă ţinuse acolo, mă trădase dinainte de a 
auzi măcar vreun cuvânt, crezându-l pe soțul meu și nu pe 
mine, pe un om pe care nici măcar nu-l întâlnise vreodată. 
Presupun că aș fi putut să fug sau să sar în dubiţă și să încerc să 
scap de ei. Dar nu am făcut asta. M-am așezat pe marginea 
heleșteului, mi-am scos pantofii și șosetele și mi-am băgat 
picioarele în apă, unde algele mi s-au încolăcit în jurul gleznelor. 

Când au sosit nu ne-am spus prea multe. M-au tratat ca pe un 
copil. Am fost docilă și supusă. M-au așezat pe bancheta din 
spate, cu mâinile legate, ca să nu-i lovesc sau să încerc să sar 
din mers din mașină. 


VP - 184 


Norling m-a dus acasă. Chris a luat dubiţa și a mers în urma 
lui. A spus că l-ar fi tulburat prea tare să conducă mașina în care 
eram eu prizonieră. Pe tata nu l-am mai văzut. Nu a mai ieșit din 
dormitorul încuiat. Probabil a considerat că temerile mele în 
privinţa Miei nu erau decât o revenire a sentimentului de 
vinovăţie în legătură cu implicarea mea în moartea Frejei - așa 
credea el, sunt convinsă de asta, era o nebunie pe care mi-o 
creasem singură, nebunia unei ucigașe care-și imaginează o altă 
crimă; credea că eram incapabilă să-mi recunosc propria faptă, 
că o înecasem pe Freja în lac, că-i ţinusem capul frumos sub apă 
până când n-a mai putut să vorbească. Incă mai credea asta. 
După patruzeci de ani, încă mă mai credea o ucigașă! 

Mama a închis jurnalul și l-a lăsat pe pat, în faţa mea. 

— Acum îţi aparține. 

Renunţa la cea mai prețioasă dintre probele ei, la însemnările 
și articolele decupate din ziare, la fotografii și la hărți, 
încredințându-mi-le mie - suflete pereche care aveau în comun 
un jurnal secret. Mă întrebam dacă îi trecuse și mamei același 
gând prin minte - își căutase doar un aliat, termen care 
presupunea o strategie, sau, în termeni care ţin mai mult de 
afectivitate, dorise să-și găsească un confident? Mi-am amintit 
de descrierea din episodul cu mama și Freja în pădure, cum își 
povestiseră una alteia și juraseră să fie prietene pentru 
totdeauna, cum crezuseră că trolii există doar pentru că una 
dintre ele susținea asta. Am pus mâna pe jurnal: 

— Dar cu azilul din Suedia cum a fost? 

— Daniel, mai degrabă m-aș omori decât să mă întorc într-un 
asemenea loc. 

Nefiind sigur cum să reacţionez, incapabil să înţeleg această 
ameninţare - ca și cum ar fi fost niște simple cuvinte -, mi-am 
coborât privirea spre jurnalul ei și l-am deschis la întâmplare, 
fără să citesc, ci doar plimbându-mi degetele peste însemnările 
scrise apăsat. Încetul cu încetul am ajuns la concluzia că 
amenințarea era reală, dar cu toate astea a rămas dincolo de 
capacitatea mea de a înţelege. Nu am reușit să găsesc niciun fel 
un răspuns. Mama a dezvoltat ideea: 

— Nu din cauza condiţiilor concrete din clădire. Era curat. 
Personalul azilului și medicii erau amabili cu mine. Mâncarea pe 
care mi-o aduceau, deși nu m-am atins de ea, părea 
acceptabilă. Dar să fiu o persoană pe care n-o crede nimeni, o 


VP - 185 


persoană pe care n-o ascultă nimeni, o voce care nu reprezintă 
nimic mai mult decât o bâiguială sau o femeie care e 
considerată incapabilă - n-am fost niciodată o asemenea 
femeie. Și nici nu voi fi vreodată. Dacă n-am încotro și mă văd 
ajunsă din nou în aceeași situaţie, am să dovedesc că sunt 
capabilă să-mi iau singură viaţa. 

— Mamă, nu poţi să vorbeşti așa. Mie nu mi-ai da voie să 
vorbesc așa - niciodată. 

Acest contraargument a prins-o cu garda jos. A văzut lucrurile 
din perspectiva mea. Dar nu a fost suficient. A clătinat din cap. 

— N-aș mai fi mama ta într-un asemenea loc. 

— Dacă eu aș fi internat, aș înceta să mai fiu fiul tău? 

— Bineînţeles că ai fi fiul meu. Şi aș face orice mi-ar sta în 
putinţă să te apăr. 

— Cum ar trebui să reacţionez când te aud vorbind așa? Tu ce 
ai face dacă rolurile noastre ar fi invers? 

— Te-aș crede. 

Am lăsat jurnalul, i-am luat mâna mamei și am întors-o cu 
palma în sus, urmărind liniile cu degetul: 

— Povestește-mi despre spital. 

— Nu vreau să vorbesc despre locul ăla. 

Nu am ţinut cont de ce a zis. 

— Te-au dus direct acolo? 

— Nu, m-au dus înapoi la fermă. Chris îl convinsese pe 
doctorul Norling să încercăm un tratament la domiciliu. Să nu 
crezi că asta a fost o dovadă de bunăvoință. Au vrut să facă în 
așa fel încât să pară că spitalul era ultima soluţie și că au 
încercat mai întâi toate variantele posibile. Altfel ar fi bătut la 
ochi. 

Ferma a fost transformată într-o închisoare. Doar Chris avea 
cheile. Computerul a fost deconectat ca să nu-ţi pot trimite 
niciun e-mail. Nu aveam acces la telefon. Într-o zi, în timp ce era 
plecat, studiam probele pe care le adunasem, când s-a întors și 
m-a luat prin surprindere. Și-a ieșit din fire și a aruncat citatul 
brodat în foc. L-am scos, chiar la ţanc, cu vătraiul, când încă 
ardea. Atunci s-a hotărât să mă interneze. Exista riscul să dau 
foc casei. 

Împreună cu doctorul Norling, m-a dus la azil. A fost un plan 
inteligent. Odată internat într-un azil, credibilitatea îţi este 
compromisă. Nu mai contează dacă ești externat a doua zi. Nu 


VP - 186 


mai contează dacă medicii declară că ești în toate minţile. Un 
avocat ar putea să te întrebe oricând, în faţa judecătorului și a 
juraţilor, dacă ai fost vreodată internat într-un azil. 

Ironie a soartei, vizita la spital a fost și cel mai bun lucru care 
mi s-ar fi putut întâmpla la vremea aceea. Inainte să fiu 
internată, eram înfrântă. Cea de-a doua trădare a tatălui meu 
mă pustiise. Nu mai aveam puterea să lupt. Nu credeam că voi 
mai avea vreodată forța să încerc să conving pe altcineva. 

În acea seară doctorul mi-a spus cum îi povestise Chris despre 
copilăria mea, insinuând că am fost implicată în moartea Frejei. 
Am fost atât de furioasă, încât am stat toată noaptea să scriu 
cum s-au petrecut exact lucrurile, declaraţia pe care ai citit-o, 
care a fost suficientă pentru ca medicii să-mi dea drumul. 
Încrederea medicilor m-a ajutat să-mi revin. Fusesem o proastă 
sentimentală când am apelat la tata. Cu tine trebuia să vorbesc 
- fiul meu, scumpul meu fiu! Tu aveai să asculţi. Aveai să fii 
nepărtinitor. De tine aveam nevoie. De îndată ce mi-am dat 
seama de asta, am fost fericită așa cum nu mai fusesem de luni 
întregi. 

Am luat un taxi de la spital. Aveam tot ce-mi trebuia în 
geantă, pașaportul și cardul de debit, așa că am mers cu taxiul 
până la aeroport. Nu-mi păsa cât costă. Mi-am cumpărat bilet la 
primul avion care pleca din Suedia. 

De data asta aveam să povestesc cum trebuie, să-mi sprijin 
relatarea pe dovezi. De data asta aveam să i-o spun cuiva care 
mă iubește. Și, de data asta, aveam să fiu crezută. 

l-am dat mamei drumul la mână. Stăteam privindu-ne ochi în 
ochi. 

— Mamă, ai încredere în mine? 

— Te iubesc foarte mult. 

— Și eu te iubesc. Dar ai încredere în mine? 

S-a gândit o vreme la întrebare și, în cele din urmă, a zâmbit. 

o... 

Asupra sudului Suediei se abătuse un viscol puternic, care 
produsese întârzieri ale zborurilor și, până să aterizeze avionul 
meu pe aeroportul Landvatter din Göteborg, era deja aproape 
miezul nopții. Pilotul le-a comunicat pasagerilor înghesuiți și 
irascibili că este extrem de frig pentru mijlocul lui decembrie, 
chiar și după standardele suedeze. Erau minus cincisprezece 
grade. Dincolo de gardul de delimitare a pistei de aterizare era o 


VP - 187 


pădure de copaci albi, strălucitori. Încă mai cădeau, alene, 
câţiva fulgi. Priveliștea i-a liniștit pe mulţi dintre cei nervoși de la 
bordul avionului. Chiar și stewardesa extenuată și-a îngăduit să 
se oprească o clipă și să admire peisajul. Eram ultimul zbor care 
sosea în noaptea aceea. Aeroportul era aproape gol, cu excepţia 
unei siluete  singuratice de la biroul de verificare a 
pașapoartelor. Până să mi se facă semn să trec, valizele mele 
apăruseră deja pe bandă. Spre deosebire de majoritatea 
oamenilor, aveam cu mine o cantitate considerabilă de bagaje. 
Am ieșit din vamă și am trecut de familii și de cupluri reunite. 
Vederea lor mi-a amintit de ultima ocazie cu care fusesem pe un 
aeroport, în zona de așteptare pentru sosiri, și tristeţea pe care 
mi-a provocat-o amintirea m-a prins cu garda jos. 
e 

Trecuseră patru luni de la internarea mamei. Era ținută într- 
un spital bine păzit din nordul Londrei. Nu se putea spune, sub 
nicio formă, că era sub tratament. Mama refuza medicamentele. 
De îndată ce și-a dat seama că doctorii nu o vor externa, a 
încetat să mai vorbească cu ei. În consecință, nu urma nicio 
terapie semnificativă. În ultimul timp începuse să sară peste 
mese, crezând că i se pun medicamente antipsihotice în 
mâncare. Nu avea încredere în apa de la robinet. Din când în 
când sorbea din câte un suc îmbuteliat, doar dacă avea dopul 
sigilat. Era frecvent deshidratată. Simptomele ei fizice, care 
erau deja atât de îngrijorătoare când am luat-o de la aeroport în 
timpul verii, se agravau. Cu fiecare săptămână care trecea, 
pielea i se întindea și mai tare pe oasele feţei, ca și cum corpul i 
se retrăgea din lume. Mama era pe moarte. 

Deși nu pusesem niciun moment la îndoială detaliile din 
povestea mamei, nu fusesem convins de interpretarea pe care o 
dăduse întâmplărilor. Făcuse, în cadrul cronologiei ei, salturi pe 
care nu le-am putut urmări. Concluziile ei erau exagerate. Pe de 
altă parte, dovezile aduse de ea erau ambigue. Nu mă dusesem 
la poliţie, de teamă ca, în cazul în care acuzațiile ei ar fi fost 
nefondate, dacă polițiștii i-ar fi sunat pe colegii lor suedezi și ar 
fi auzit că nu a avut loc nicio crimă, acest lucru să nu aibă 
repercusiuni asupra libertăţii mamei. Îmi dorisem ca noi trei, cu 
tot cu tata, să stăm de vorbă cu un doctor, o persoană neutră, 
care nu ar fi avut cum să fie acuzată de corupţie. Până la urmă, 


VP - 188 


soluţia mea, spitalul, a dus exact la rezultatul pe care eu 
încercasem să-l evit - internarea mamei. 

În timpul drumului cu mașina prin Londra, mama mă ţinuse de 
mână. A presupus că am aranjat ca o mașină de la hotel să ne 
ducă la o secţie de poliţie și, deși n-am minţit-o, nici nu am 
corectat-o, nu din lașitate, ci ca o măsură practică. Îmi vorbise 
cu entuziasm despre visele ei legate de viitor, despre cum ne 
vom petrece timpul împreună și vom ajunge la fel de apropiaţi 
ca în copilăria mea. Avea atâta încredere în mine încât, atunci 
când mașina a parcat, în cele din urmă, în faţa spitalului, nu și-a 
dat seama că o trădasem. l-a spus șoferului că a greșit și că ne- 
a dus la altă adresă. Privea cu suspiciune pe toată lumea, dar cu 
toate acestea avusese încredere în mine. Când a înţeles că nu a 
fost o greșeală, tot corpul a început să-i tremure de durere. 
Fusesem salvatorul și susținătorul ei, ultima persoană la care a 
putut să apeleze. In cele din urmă, mă purtasem ca toți ceilalţi, 
soțul, tatăl și acum fiul ei - uniţi prin neîncrederea în ea. În fata 
unei asemenea lovituri, și-a adunat puterile. Rezistenţa ei era 
remarcabilă. Asta nu mai reprezenta un obstacol pentru ea. Nu 
mai eram aliatul ei. Nu mai eram fiul ei. Nu a fugit, nici nu a 
intrat în panică. Am anticipat ce socoteli își făcea. Îi convinsese 
deja pe medicii din Suedia, ar fi putut să facă același lucru și 
aici. Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi fost prinsă, declarată 
nebună și ar fi fost închisă pentru totdeauna. Mi-a dat drumul 
mâinii și mi-a luat geanta, lăsându-mă fără dovezile și fără 
jurnalul ei. Și-a pus bareta pe umăr și a coborât din mașină. În 
timp ce rezolvam formalitățile legate de internare, nu s-a uitat 
deloc la mine, nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Am fost 
nevoit să pomenesc despre amenințările la adresa propriei sale 
vieți pe care le făcuse și am plâns din cauza asta. La această 
manifestare emoțională din partea mea și-a dat ochii peste cap, 
plină de dispreţ. In concepţia ei jucam teatru, și chiar foarte 
prost. Când medicii au condus-o în salon, nu mi-a spus la 
revedere. 

Când am ieșit din spital m-am așezat pe un zid scund din 
cărămidă, cu picioarele atârnându-mi deasupra tăbliței cu 
numele străzii, și am așteptat să vină tata. Era o noapte 
călduroasă. Am izbucnit în lacrimi și după vreo treizeci de 
secunde m-am oprit. De atunci n-am mai plâns. Tata a sosit cu 
un taxi, dezorientat și extenuat, pierdut fără mama. Când m-a 


VP - 189 


îmbrățișat, mi-am făcut mari griji să nu se prăbușească. ÎI 
însoțea doctorul Norling, care era parfumat discret și îmbrăcat 
impecabil. Și-a cerut scuze cu vorbe măiestrite, amintindu-mi de 
un dandy dintr-o epocă apusă. Nu informase personalul de la 
azilul suedez că mama ar putea fi un pericol pentru ea însăși 
sau pentru alţii. Omisiunea lui plină de diplomaţie se datora 
rugăminţii bine intenţionate din partea tatei de a prezenta 
starea mamei ca fiind mai puţin gravă decât era de fapt, în așa 
fel încât să fie ţinută la azil cât mai puţin timp posibil. În 
consecinţă, angajaţii azilului i-au subestimat profilul de risc - un 
termen pe care aveam să-l aud repetat la infinit. Când mama a 
amenințat că-i dă în judecată, au externat-o. Nu mai aveau 
niciun temei să o reţină. Practic, se internase de bună voie. Se 
purtase bine. Declaraţia ei scrisă despre acel episod din trecut 
era coerentă. Norling se hotărâse să vină la Londra ca să-și 
repare greșelile. Deși îmi dădeam seama că grija lui principală 
era propria-i reputaţie, nu vedeam să aibă vreun alt motiv, mai 
josnic. A vorbit cu medicii englezi plin de aplomb, dând o 
reprezentaţie în fața lor. Nu mi-a devenit simpatic, în ciuda 
faptului că făcuse atâtea să ne ajute. Descrierea pe care i-o 
făcuse mama era fidelă, era într-adevăr înfumurat și arogant, 
dar nu mi s-a părut genul ticălosului. 

Spitalul este curat. Medicii și asistentele sunt dedicați și 
amabili. Imaginile şocante pe care suntem obișnuiți să le vedem 
când vine vorba despre aziluri nu-și au locul aici. Este o încăpere 
pentru vizitatori, în care mama stă deseori pe pervazul de la 
fereastră și se uită lung afară pe fereastra sigilată, care nu se 
deschide și nu poate fi spartă. Priveliștea, dincolo de gardul din 
sârmă ghimpată, este cea a unui parc. In apropiere, dar nu la 
vedere, este un loc de joacă pentru copii, și râsul lor se aude 
adesea în zilele de vară. Nu vrea să se uite la mine, nici să-mi 
vorbească, nici tatei. De îndată ce plecăm, le spune asistentelor 
că o vizităm doar ca să ne asigurăm că acuzaţiile ei nu sunt 
luate în seamă. Nu știu ce ipoteză și-o fi creat ca să explice 
implicarea mea. Priveşte cu dispreț orice medicament 
antipsihotic, considerând că pastilele ar însemna recunoașterea 
faptului că întâmplările din timpul verii nu s-au petrecut așa 
cum și le-a imaginat ea. În mintea ei, a lua medicamentele 
echivalează cu a-i abandona pe copiii adoptați care au nevoie 
de ajutorul ei. Doctorii n-o pot forța să-și ia tratamentul. Au 


VP - 190 


nevoie de consimţământul mamei. Mama nu acceptă faptul că e 
bolnavă. Mintea ei este împrejmuită de un zid pe care nu-l 
putem dobori. La început, în cadrul terapiei, își prezentase 
dovezile și își exprimase acuzaţiile. Acum tace. Dacă apare o 
figură nouă, fie din personalul azilului, fie dintre pacienţi, își 
spune din nou povestea. De fiecare dată relatarea este mai 
lungă. Talentul ei de povestitoare se perfecţionează, de parcă s- 
ar afla în spital doar pentru că nu a prezentat cum trebuie 
cadrul acţiunii sau pe vreunul dintre suspecți. Fără excepţie, 
ceilalți pacienţi o cred. Unii dintre ei m-au abordat în timpul 
vizitelor și m-au dojenit pentru că nu am rezolvat cazul uciderii 
Miei. 
e 

Astfel au trecut zile și săptămâni întregi. Uneori mergeam 
singur, alteori cu tata, din când în când cu Mark. El aștepta 
întotdeauna afară, considerând că nu se cade s-o vadă pe 
mama în această stare, fără ca ea să știe cine este și de ce se 
află acolo. La început am fost optimişti. Starea mamei se 
ameliora și noi, ca familie, deveneam mai puternici și mai 
apropiaţi. Distanţele dintre noi aveau să dispară. Aveam să 
întoarcem această situaţie în favoarea noastră, s-o transformăm 
într-o ocazie de a ne reașeza și de a ne regrupa. Dar vedeam, în 
ochii mamei, că nu poate trece nicicum peste trădarea mea. 
Faptul că nu-și schimba atitudinea m-a făcut să iau o decizie. 
Eram mâhnit. 

Într-o zi, spre sfârșitul toamnei, în timp ce mă plimbam de 
colo-colo prin încăperea pentru vizite, îngrijorat de schimbarea 
anotimpului și de faptul că în starea mamei nu se observa niciun 
progres, am spus din impuls: 

— Plec în Suedia. Am să aflu adevărul chiar eu. 

A fost singurul moment în care mama a reacţionat. S-a întors 
și m-a privit drept în ochi, cântărind declaraţia mea. Preţ de 
câteva clipe ochii ei au fost la fel ca atunci când m-a văzut la 
aeroport - exista o speranţă. Preţ de câteva clipe am fost din 
nou fiul ei. Și-a dus un deget la buze și l-a apăsat ca și cum mi- 
ar fi făcut semn să tac. Era a patra oară când o vedeam făcând 
asta. Lăsându-mă pe vine lângă ea, am întrebat-o: 

— Ce înseamnă asta? 


VP - 191 


A dat să spună ceva. A deschis un pic buzele. l-am văzut 
limba cu vârful negru. Apoi s-a schimbat ceva la ea. A început să 
se îndoiască de sinceritatea interesului meu. Și-a închis buzele. 

— Mamă, te rog? Vorbește cu mine. 

Dar nu mi-a vorbit, ci s-a întors spre fereastră. A fost o 
dovadă a faptului că, indiferent cât de bolnavă era, mintea ei 
avea o putere de pătrundere remarcabilă. Nu mă gândeam 
serios să mă duc în Suedia când m-a luat gura pe dinainte. 
Voiam doar să-i provoc o reacție. Până în momentul acela îmi 
concentrasem atenția asupra medicilor, a terapiei și a 
tratamentului. 

După aceea am discutat despre idee cu tata și cu Mark. 
Momentul în care făcuseră cunoștință a fost unul total 
nespectaculos, petrecut în cele mai triste împrejurări. Dăduseră 
mâna, ca și cum ar fi încheiat o afacere. Tata i-a mulțumit 
pentru ajutor. Când am rămas singuri, tata și-a cerut iertare în 
caz că a făcut ceva care să dea impresia că nu mă acceptă așa 
cum sunt. Gestul lui mi s-a părut sfâșietor și am clătinat din cap, 
cerându-mi iertare la rândul meu. Suferea nu pentru că aflase 
adevărul, ci pentru anii în care i-l ascunsesem, întocmai cum mă 
așteptasem. În ciuda amărăciunii, îl cunoscuse, în cele din urmă, 
pe Mark. Puteam să termin cu minciunile. Cu toate acestea, nu 
ne puteam bucura fără mama. Era de neconceput să ne 
bucurăm de ceva, ca o familie, fără ea. Nici Mark, nici tata nu au 
fost de părere că e o idee bună să mă duc în Suedia. Nu aveam 
ce mistere să dezleg. Mia era o fată nefericită care fugise de 
acasă. Dacă m-aș fi dus în Suedia, m-aș fi împotmolit într-o 
căutare imposibilă, care m-ar fi abătut de la adevăratul obiectiv 
- acela de a o convinge pe mama să-și urmeze tratamentul și 
terapia. Mai grav decât atât, i-aș fi hrănit și mai mult rătăcirile, 
în loc să le descurajez, și aș fi putut să-i fac mai mult rău decât 
bine. Am renunţat la idee, sau, cel puţin, am renunțat s-o mai 
aduc în discuţie, pentru că începusem din nou să învăţ suedeza, 
să-mi petrec multe ore citind din manualele mele vechi și 
amintindu-mi listele cu vocabular, să-mi  împrospătez 
cunoștințele despre o limbă pe care o vorbisem fluent în 
copilărie. 

In preajma celei mai întunecate nopţi a anului, medicii au pus 
în discuţie posibilitatea de a o hrăni pe mama intravenos, 
scoțând în evidenţă aspectele legale și implicaţiile etice. În acel 


VP - 192 


moment mi-am exprimat deschis intenţia de a călători în 
Suedia. Mark a considerat-o o formă de negare, care-mi era în 
multe privinţe caracteristică, un mod de a fugi de probleme - o 
cale de evadare. Tata era atât de deznădăjduit de deteriorarea 
sănătăţii mamei, încât nu s-a mai împotrivit ideii, dispus să ia în 
considerare orice soluţie. Planul meu era să descopăr ce s-a 
întâmplat cu Mia. Indiferent care ar fi fost adevărul, exista 
posibilitatea de a relua legăturile cu mama dacă aș fi adus 
informaţii proaspete. Singura provocare la care ar fi reacţionat 
ar fi fost niște dovezi noi. Eram convins de asta. Deși Mark nu 
era de acord, când a văzut că eram hotărât, a încetat să-mi mai 
dea contraargumente și mi-a împrumutat banii pentru drum. 
Iniţial am refuzat, propunându-mi să fac un credit la bancă, dar 
asta l-a înfuriat pe Mark atât de tare, încât m-am hotărât să trec 
peste orgoliul meu și să accept. Nu se întrevedea niciun 
angajament prea curând. Compania de amenajări la care lucram 
se zbătea, la limita falimentului. Nu mă mai ocupasem de niciun 
proiect de luni întregi. Eram lefter. Și, în momente în care mă 
simțeam mai deprimat, mă întrebam și eu dacă nu cumva 
fugeam de probleme. 

Dacă-mi drămuiam cum trebuie banii, am estimat că aș fi 
avut suficienţi cât să supraviețuiesc timp de trei săptămâni, cu 
condiţia să fiu cumpaătat. Mark nu putea să-și ia concediu, dar 
avea de gând să vină și el de Crăciun, dacă nu mă întorceam eu 
până atunci. Își masca bine îndoielile. Mintea lui era raţională și 
disciplinată. Motivele pentru care mă duceam eu în Suedia 
țineau de instinct. Mark se ocupa de probleme care puteau fi 
probate într-o sală de tribunal. Eu mă lăsam ghidat de 
sentimente. Mie instinctul îmi spunea că există un miez de 
adevăr în spusele mamei. 

eoo 

Când am ieșit din aeroport, aerul rece ca gheata mi s-a părut 
înviorător. Am stat o vreme pe loc, simțind cum frigul îmi 
pătrundea până în plămâni, și am încercat să mă trezesc. Mă 
aștepta un drum lung. Mașina pe care o închiriasem era un 
patru ori patru lucios și puternic, ales de Mark ca să facă față 
vremii potrivnice. La Londra nu aveam mașină, așa că mă 
simțeam ca un impostor la volan. Dar eram recunoscător pentru 
alegerea lui. Condiţiile meteo erau dificile. Autostrăzile nu 
fuseseră curățate complet. Ca măsură temporară, fusese 


VP - 193 


eliberată o singură bandă, care avea pe margine zăpada căzută 
în timpul zilei. Am fost nevoit să merg încet și să mă opresc la 
mai multe benzinării ca să-mi iau câte o cafea neagră tare și 
câte un hotdog cu muștar dulce și batoane de lemn-dulce cu 
sare. La patru dimineața am ieșit, în sfârșit, de pe autostradă, și 
am mers mai departe pe drumurile înguste de ţară, până când 
sistemul de navigaţie de la bord m-a anunţat că am ajuns la 
destinaţie. 

Aleea către fermă era plină de zăpadă. Nu aveam de gând să 
o curăţ, așa că am dat cu spatele și am intrat cu viteză în 
zăpada afânată înaltă până la genunchi, auzind cum se turtește 
brusc sub cauciucuri. Am deschis portiera și am coborât, privind 
lung la casa cu obloanele trase. După atâtea promisiuni 
încălcate, ajunsesem, în sfârșit, acolo. Stratul de zăpadă de pe 
acoperiș începuse să alunece și bucăţi din el cădeau când 
ajungeau la streașină. Un stejar se cuibărea lângă casa veche 
de două sute de ani, de parcă cei doi se bucurau de o prietenie 
veche, bazată pe loialitate. Zăpada era neatinsă. Amenințarea 
pe care mama o întrezărise în acest tablou era absentă, sau cel 
puţin invizibila pentru mine. Liniștea extraordinară care ei i se 
păruse sufocantă era minunată, deschiderea acestei lumi părea 
exact opusul uneia apăsătoare, și numai luminile roșii 
îndepărtate ale morilor de vânt - ochii de șobolan, după cum le 
numise mama - m-au împiedicat să ignor întrutotul viziunea ei 
de coșmar asupra acestui peisaj. 

Privind în jur, am recunoscut rapid diferite locuri pe care le 
pomenise în relatarea ei - hambarul reamenajat pentru turiștii 
care n-au mai apucat să vină, pivnita din piatră în care găsise 
atârnat porcul tăiat. Am încercat să-mi dau seama unde este 
grădina de legume, acum ascunsă sub zăpadă, ca și urmele 
stricăciunilor provocate de mama când a trecut cu dubiţa prin 
grădină ca să fugă. Doar partea care lipsea din gardul viu mai 
amintea de zbuciumul din ziua aceea. 

In casă rămăseseră urmele unei plecări în pripă. O cană 
întreagă de ceai rămăsese pe masa din bucătărie. Îngheţase la 
suprafaţă. Am spart gheaţa subţire și maronie cu degetul și am 
amestecat lichidul de dedesubt. Am gustat de pe vârful 
degetului. Nu avea lapte și fusese îndulcit cu miere. Niciunul 
dintre ai mei nu bea ceaiul așa. Recunoscând că asta eo 
deducție banală, m-am simţit deodată deznădăjduit cu privire la 


VP - 194 


șansele mele de succes. Sosirea mea acolo era o dovadă de 
grandomanie, extravaganţa asta era menită să-mi mascheze 
slăbiciunea și disperarea. 

In ciuda faptului că bătusem drum lung, nu aveam nicio șansă 
să mă duc direct la culcare. Era prea frig. Mintea mea nu avea 
astâmpăr. Am aprins focul în căminul casei, o sobă superbă din 
oțel, iar articulațiile au început să-i țăcănească pe măsură ce se 
încălzea metalul. Așezat în fața ei, am zărit un chip de drac 
cioplit în lemn. Am pus mâna pe vătrai și l-am scos din foc, doar 
ca să-mi dau seama că am confundat un nod de lemn cu un nas 
coroiat. Cu speranţa să-mi mai liniștesc gândurile, am căutat în 
bibliotecă o carte pe care s-o citesc și am găsit Biblia mamei. 
Am deschis la Efeseni, Capitolul 6, Versetul 12. Pagina nu era 
însemnată. Când am pus-o la loc am văzut culegerea de povești 
despre troli din care-mi citea mama în copilărie, cartea veche 
fără prima copertă și cu o singură ilustrație, cu un trol stând la 
pândă în pădure. Nu mai văzusem de mulţi ani cartea și, pentru 
că-mi era dragă, am frunzărit poveștile în timp ce stăteam la 
gura sobei. Chiar și după atâţia ani, le mai știam pe de rost și, în 
timp ce citeam cuvintele, auzeam vocea mamei. Asta mă 
întrista prea tare, așa că am lăsat-o. Mi-am întins mâinile spre 
foc și mă întrebam ce speram, sincer, să realizez. 

A doua zi dimineață m-am trezit pe scaun, în faţa tăciunilor 
stinși. Corpul meu luase forma scaunului și m-am ridicat cu 
greu. Când m-am uitat pe fereastră m-au durut ochii de la albul 
zăpezii. După ce am făcut un duș cu apă călduță, mi-am făcut o 
cafea tare. N-am găsit niciun pic de mâncare, cu excepţia 
sutelor de borcane de murături și de gem de casă pe care le 
pregătiseră ai mei pentru iarna cea lungă. In timp ce stăteam la 
masa din bucătărie și mâneam dintr-un gem delicios de mure, 
atât de moale încât picura de pe lingură, mi-am scos din geantă 
un caiet nou și un creion ascuţit - instrumentele unui detectiv. 
Le-am privit cu scepticism. Am scris data sus, pe prima pagină. 

Era evident că ar fi trebuit să încep cu Hakan. Tata își sunase 
prietenul înainte de sosirea mea și-l anunţase în legătură cu 
intenţiile mele și i se spusese că nu primise vești de la Mia, că 
investigația nu mai progresase și că nu aveam ce să obţin 
venind aici. Tata se hotărâse de curând să vândă ferma. Rămas 
cu o mie de lire, locuia în apartamentul lui Mark, în birou, fără 
niciun venit, incapabil să privească spre viitor. Fără mama nu 


VP - 195 


avea niciun plan, fiind susţinut doar de speranţa că starea ei se 
va ameliora. Pe măsură ce ea se simţea mai râu, și el se 
șubrezea. Erau o echipă de nedespărţit, unită chiar și când 
lucrurile se înrăutățeau. Deși eu îmi făceam multe griji în 
legătură cu înstrăinarea fermei, nu erau foarte clare și ţineau de 
superstiție, iar din punct de vedere practic nu aveam motive 
întemeiate să mă opun vânzării. Pentru familia mea, ferma era 
un loc care le adusese amărăciune: simţeam asta acut, în timp 
ce mă aflam sub acoperișul ei vechi din lemn. Hakan își 
menținea oferta generoasă, când ar fi putut foarte ușor să scadă 
din preţ și să profite de situaţia delicată în care ne aflam. Era un 
învingător mărinimos. La începutul Anului Nou, ferma urma să 
fie a lui. 

Nu voiam să mă întâlnesc cu Hakan în starea în care mă 
aflam, neliniștit și abătut. Instinctul îmi spunea să am încredere 
în caracterizarea pe care i-o făcuse mama, mai ales pentru că 
tata fusese de atâtea ori incapabil să-și dea seama de lipsurile 
oamenilor. Era foarte posibil ca Hakan să se fi purtat frumos cu 
tata și îngrozitor cu mama. Nu aveam nicio îndoială că acest om 
impunător mă va considera nevolnic și neînsemnat. Era mai 
interesant de văzut cum avea să-mi privească obiectivul. Dacă l- 
ar fi iritat, aș fi dorit foarte tare să aflu de ce. M-am hotărât să 
arunc o privire prin oraș și să-mi fac ceva provizii de mâncare. 
Aveam amintiri dragi despre cum mergeam la cumpărături cu 
mama în magazinele din Suedia și-mi plăceau multe dintre 
produsele alimentare care se găseau numai acolo. Eram convins 
că-mi voi recăpăta încrederea odată ce voi fi sătul, cu cămara 
aprovizionată și voi face casa să fie mai primitoare. 

Cu portbagajul plin de cumpărături, am plecat pe jos să fac o 
plimbare prin centrul orașului, pe promenada principală de care 
vorbise mama. Pentru că era deja pe înserate, luminiţe electrice 
de Crăciun, cu temporizatoare automate, au început să se 
aprindă la ferestre. M-am oprit în fața cafenelei „Ritz”, în care 
stătuseră de vorbă mama și Mia. Fără să-mi dau seama exact de 
ce, am intrat și m-am uitat la sortimentele nesfârșite de prăjituri 
și sandviciuri cu creveţi, felii de ou și salată de sfeclă roșie. 
Vânzătoarea m-a măsurat din cap până-n picioare, fără să-și 
ascundă curiozitatea faţă de înfățișarea mea. Nu aveam prea 
multe haine groase. În Londra era foarte rar atât de frig. 
Încercând să mă protejez de temperatura de minus 


VP - 196 


cincisprezece grade pentru prima dată în viaţă, pusesem la 
repezeală pe mine mai multe lucruri care nu se potriveau între 
ele, inclusiv o jachetă pe care o cumpărasem dintr-un magazin 
second-hand, o haină reiată, care nu se compara nici pe departe 
cu gecile de firmă pentru zăpadă pe care le purtau majoritatea 
oamenilor de acolo. 

Prefăcându-mă că nu observ că sunt studiat, mi-am ales o 
sticlă de apă minerală, un sandvici cu caşcaval și, dintr-o toană, 
aceeași prăjitură pe care mama o împărţise cu Mia, o Princess 
Torta, un blat cu un strat gros de cremă albă și unul subţire de 
marţipan verde. Primele îmbucături au fost delicioase, dar în 
curând a devenit greţos, consistenţa prea moale, ca și cum ai fi 
mâncat zăpadă îndulcită, și am dat-o într-o parte, sperând ca 
proprietarul localului să nu fie ofensat. M-am sprijinit de spătar 
și am văzut afișul cu Mia pe avizier. Începuseră să apară alte 
afișe și anunţuri în jurul lui, semn că nu mai era de actualitate. 
M-am ridicat, m-am apropiat de el și l-am analizat cu atenţie. 
Aveam o senzaţie ciudată să văd o probă de-a mamei în 
context. Erau bucățele perforate cu numărul de telefon al lui 
Hakan, care puteau fi desprinse. Nu fusese luată niciuna. 

Când m-am întors, vânzătoarea se holba la mine și, cu o 
convingere iraţională, eram sigur că avea să-l sune pe Hakan de 
îndată ce aveam să ies din cafenea, genul de declaraţie pe care- 
| făcuse atât de des mama și genul pe care-l puneam eu la 
îndoială. Era o senzaţie, nimic mai mult de-atât. Dar aș pune 
pariu pe orice că aveam dreptate. În timp ce-mi luam haina, m- 
am abținut cu greu să-i spun „Du-te și tu dracului” când am ieșit 
și mi-am tras gluga pe cap cu un aer sfidător. 

Era abia patru după-amiază când am ajuns înapoi la fermă, 
dar deja se întunecase. Fusesem avertizat în legătură cu 
efectele depresive ale întunericului din timpul iernii, mai ales 
când trăieşti singur într-o zonă izolată. Prin urmare, 
cumpărasem multe lumânări. Lumina lor îmi oferea alinare și 
căldură în comparaţie cu becurile electrice. Când m-am dus să 
deschid portbagajul, am rămas țintuit locului. Am văzut pe lângă 
mine urme de pași în zăpadă, urme adânci care veneau dinspre 
câmp. Am lăsat cumpărăturile și le-am urmărit până la intrarea 
în casă. O scrisoare scrisă de mână fusese înfiptă în tocul ușii de 
lemn. 


VP - 197 


Daniel 


Scrisul era îngrijit. Am băgat scrisoarea în buzunar, m-am 
întors la mașină și am dus cumpărăturile în casă. Cu o ceașcă de 
ceai și câteva lumânări aprinse în jur, am deschis plicul. 
înăuntru era o coală de carton crem, cu marginile decorate cu 
spiriduși de Crăciun. Era de la Hakan, care mă invita să beau un 
pahar de vin fiert la el acasă, în seara aceea. 

La fel ca mama, m-am frământat în legătură cu ţinuta mea, 
optând până la urmă să mă îmbrac elegant. M-am hotărât să nu- 
mi iau la mine caietul și creionul, pentru că nu eram un reporter 
care lua un interviu, și m-am întrebat dacă nu cumva fusese o 
prostie să le aduc în Suedia, pur și simplu. Am pornit devreme, 
pentru că voiam să ajung la timp și nu știam cât durează mersul 
pe jos. Când am ajuns la hambarul uriaș pentru porci care 
marca locul unde trebuia să cotesc, m-am gândit la sumbra hală 
industrială pe care o descrisese mama. Sub un strat de zăpadă 
totul părea liniștit, dar mirosul era înţepător și nu am zăbovit 
prea mult pe acolo. În timp ce mergeam pe aleea atent curățată 
de zăpadă, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i aduc un cadou. 
M-am gândit să mă întorc la ferma alor mei, dar nu aveam nimic 
să-i ofer de acolo, în afară de gem și murături. Nu puteam să-i 
fac cadou o conservă de-a mamei. 

Casa lui Hakan avea un aer primitor. La toate ferestrele erau 
luminițe de Crăciun și perdeluțe brodate, cu spiriduși 
împachetând cadouri sau mâncând terci din boluri. Simţeam că 
încep să mă relaxez și m-am împotrivit senzației. Mi-am scuturat 
zăpada de pe ghete și am bătut la ușă. A deschis Hakan. Era 
aproape cu un cap mai înalt decât mine și lat în umeri. Mi-a 
zâmbit și mi-a strâns mâna, lăsându-mă să-mi dau seama de 
forţa strânsorii. În timp ce mă descălţam în hol, a început să-mi 
vorbească în engleză. Deși suedeza mea nu era tocmai fluentă, 
i-am spus că aș prefera să vorbim în suedeză. Presupun că asta 
a fost versiunea mea pentru o strângere de mână puternică. 
Fără vreo reacţie vizibilă, mi-a luat jacheta, haina mea reiată, și 
a ridicat-o spre lumină, analizând-o preţ de câteva clipe, după 
care a agăţat-o în cuier. 

Ne-am așezat în sufragerie, lângă un brad elegant împodobit. 
Pe crengi atârnau turte dulci ţesute din pânză. În vârf, în loc de 
înger, era o stea din carton. Beculeţele erau înfășurate într-un 


VP - 198 


material pufos ca vata, care le atenua strălucirea, transformând- 
o într-o lumină difuză. Suportul bradului era cioplit manual, cu 
trei chipuri de troli finisate cu grijă - bărbiile lor pline de negi 
formând picioarele pe care se sprijinea bradul. Alături de suport 
erau mai multe cadouri împachetate în hârtie aurie lucioasă cu 
funde roșii de mătase. Hakan mi-a spus: 

— Sunt pentru Mia. Sperăm să vină acasă de Crăciun. 

Fiecare element din această încăpere era splendid, luat în 
parte. Dar, nu știu din ce motiv, nu se potriveau toate la un loc. 
Arăta mai degrabă ca o ilustrație dintr-o felicitare de Crăciun 
decât ca o casă adevărată. 

Deși vorbeam deja cu Hakan de câteva minute, Elise, soţia lui, 
nu a apărut decât ca să ne servească vinul fiert. A ieșit din 
bucătărie, a înclinat din cap către mine, în timp ce aducea o 
tavă cu două pahare frumos decorate, un bol de migdale tocate 
și stafide mărunţite și o carafa aburindă de vin fiert. Fără să 
spună nimic, mi-a pus câteva migdale și stafide pe fundul 
paharului, după care l-a umplut cu vin și mi l-a oferit. l-am 
mulțumit, dar mi s-a părut ciudat faptul că a evitat să mă 
privească direct și că nu a rămas cu noi, ci s-a retras în 
bucătărie după ce a terminat. 

Hakan a dat noroc cu mine și a ţinut un mic toast: 

— Însănătoșire grabnică mamei tale. 

Cu intenţia de a-l provoca un pic, i-am răspuns: 

— Și fie ca Mia să se întoarcă acasă curând. 

Hakan a ignorat replica mea și mi-a spus: 

— Vinul fiert este o veche rețetă de familie. Lumea mi-o cere 
în fiecare an, dar nu o divulgăm niciodată. Este un amestec 
secret de mirodenii și tipuri diferite de alcool, nu doar vin, așa 
că ai grijă, chestia asta e tare. 

Simţeam cum băutura îmi încălzește stomacul. Deși prudenţa 
îmi spunea să nu iau mai mult de o înghiţitură, în curând 
băusem tot paharul. Migdalele și stafidele mărunţite formaseră 
un strat moale, dulce și delicios. Mă bătea gândul să iau din el 
cu degetul, când am observat că pe tavă erau niște linguriţe 
minuscule exact pentru asta. Hakan a comentat: 

— Venirea în Suedia este un gest emoţionant. Poate că gestul 
în sine va fi suficient să o ajute pe biata Tilde. Căci, practic 
vorbind, nu înțeleg ce crezi tu că poţi realiza. 


VP - 199 


Faptul că a numit-o pe mama „biata Tilde” m-a iritat și eram 
convins că asta și intenţionase. 

— Sper să aduc o perspectivă nouă asupra celor întâmplate. 

Hakan a luat carafa și mi-a umplut paharul: 

— Călătoria asta este pentru tine și pentru mama ta. Nu e 
spre binele meu. 

Am sorbit din al doilea pahar de vin fiert. Voiam să văd cum 
reacţionează la întrebare, deși știam deja răspunsul: 

— Ai primit vreo veste de la Mia? Ceva ce-aș putea să-i spun 
mamei? 

A clătinat din cap: 

— Nicio veste. 

Bratul liber i-a căzut moale pe lângă fotoliu și a atins cu 
degetele ambalajul auriu al cadoului care se afla cel mai 
aproape de el. Deși l-a atins ușor, cadoul s-a mișcat un pic de la 
locul lui și atunci mi-a trecut prin cap că poate era gol, doar o 
cutie împachetată frumos. Tăcerea lui mi s-a părut o provocare. 
Aveam să depășesc măsura și să-l presez să-mi vorbească 
despre un subiect pe care el nu era dispus să-l deschidă? Am 
acceptat provocarea și i-am spus: 

— Îmi pare rău că trebuie să vorbim despre o întâmplare atât 
de tristă. Probabil că-ţi faci multe griji pentru ea. Este foarte 
tânără. 

Hakan și-a terminat paharul, dar nu l-a mai umplut la loc, 
dându-mi de înţeles că-și dorește să plec cât de curând. 

— Chiar e tânără? Eu am început să muncesc la ferma asta 
când aveam nouă ani și de-atunci tot muncesc aici. 

Mi s-a părut un răspuns straniu. 

În timp ce ne luam la revedere, m-am hotărât brusc să mă 
furișez până la adăpostul subteran unde-și cioplea trolii. După 
ce am auzit că se închide ușa în urma mea, am mers până la 
alee, dar, odată ce nu mai puteam fi văzut, m-am aplecat, am 
mers pe vine pe câmpul acoperit de zăpadă și am ţâșnit lângă 
zidul casei, în dreptul bucătăriei, unde am rămas un minut-două, 
încercând să ascult ce vorbesc Hakan și Elise. Dar nu se auzea 
nimic prin ferestrele cu trei rânduri de geam. Am renunţat și m- 
am grăbit să ajung la adăpost. Ușa de afară era încuiată. Fusese 
cumpărat un nou lacăt. Era gros, cu cauciuc dur în jurul 
belciugului - nu putea fi spart de un băgăcios amator. Am plecat 
înapoi spre casă peste câmp, prin zăpadă. M-am uitat, cu 


VP - 200 


îngrijorare, înapoi, spre casa lui Hakan, și l-am văzut la fereastra 
dormitorului, o siluetă întunecată. Luminiţe îi licăreau în jurul 
mijlocului. Nu mi-am dat seama dacă mă văzuse sau nu. 

o... 

A doua zi m-am trezit devreme, când încă nu se luminase, cu 
gândul să profit la maximum de perioada scurtă cu lumină din 
timpul zilei. inconjurat de lumânări, am luat micul dejun: iaurt cu 
seminţe de dovleac și măr feliat cu scorțișoară măcinată. Am 
avut grijă să mă îmbrac gros și am ieșit în zăpada care-mi venea 
până la genunchi. Când am ajuns la Râul Elanului, am constatat 
că apa era complet îngheţată. In graba cu care plecase de la 
fermă, tata uitase că trebuia să scoată barca pe mal în timpul 
iernii. Acum râul o prinsese în apele lui îngheţate și elicea 
rămăsese blocată sub gheaţă. Sub presiunea gheții, apăruseră 
crăpături în carenă. Primăvara gheaţa avea să se topească, iar 
barca avea să ia apă și să se scufunde. Fusese cumpărată, din 
câte îmi spusese tata, nu ca o ambarcaţiune cu care să se caute 
dovezi, ci pentru că bătrânica Cecilia era senilă. După spusele 
lui Hakan, dementa ei se agravase - avea zile când se credea o 
tânără cu mulți ani fericiţi de trăit la fermă înainte. 

Am coborât de pe debarcader în barcă. Așa cum îl descrisese 
mama, motorul avea atașat un panou cu leduri. Dar era mort: 
era complet descărcat, nu mai putea fi pornit nici măcar 
ecranul. Mi-am adus aminte de cristalul de gheaţă pe care-l 
găsise mama în urechea somonului. Avusese dreptate, chiar era 
gheață - tata cumpărase peștele. Cu toate astea, nu din motivul 
pe care-l bănuia ea. În Râul Elanului nu trăiau somoni. Jgheabul 
în trepte pentru migraţia somonilor construit pe lângă 
hidrocentrala cu aspect de moară veche nu funcţionase. Nu 
fusese proiectat cum trebuie. Somonii nu mai migrau în susul 
râului - nu aveai ce pești maiestuoși să prinzi, doar ţipari agitați 
și știuci nărăvașe. In graba lui, entuziasmat de preţul mic care li 
se cerea pe fermă, tata o asigurase pe mama că râul e bun. 
Numeroasele cărţi despre pescuit, care prezentau râul ca fiind 
excelent în acest sens, fuseseră scrise toate înainte de 
construcţia hidrocentralei. Dându-și seama prea târziu de 
greșeala lui, a încercat să o acopere, îngrijorat că asta ar fi putut 
să agraveze starea de agitaţie a mamei provocată de problema 
cu puțul. Fusese o gafă motivată de cele mai bune intenţii. 


VP - 201 


Hakan plătise somonul, pe care-l alesese de la un vânzător local, 
un pește mincinos, prins în apele Norvegiei. 

Am aruncat un bulgăre de pământ întărit peste gheaţă, ca să 
văd cât de rezistentă era. Nu mi-am putut da seama, așa că mi- 
am lăsat picioarele peste marginea bărcii și am încercat-o cu 
talpa. Gheaţa nu s-a spart. Am pus și celălalt picior și m-am 
ridicat, pregătit să mă las înapoi în barcă dacă ar fi crăpat 
gheaţa. Dar era groasă și rezistentă. Am pornit pe drumul cel 
lung către Insula Lacrimii pe râul îngheţat. 

e 

Înaintam greu. Pășeam cu grijă. Mi-a luat trei ore să ajung la 
marginea pădurii și mi-a părut rău că nu mi-am luat la mine 
mâncare sau ceva cald de băut. Inainte de a intra în pădure m- 
am oprit preț de câteva clipe, dându-mi seama că mă aflu în 
fața peisajului descris în cartea mamei despre troli - atemporal 
și fabulos. Cerul era de un alb tulbure și o ceață înghețată 
plutea în jurul copacilor. Din loc în loc, din râu ieșeau bolovani și 
gheața luase forme ciudate, vârtejuri și vălurele surprinse de 
îngheţ. Zăpada era brăzdată de urme de animale, dintre care 
unele erau late, făcute de nişte animale mari, ca elanii. Poate că 
mama chiar văzuse unul în apă - poate că trecuse atât de 
aproape de ea, încât ar fi putut să întindă mâna și să-i atingă 
coama. Fără îndoială că Insula Lacrimii există cu adevărat. Am 
apucat aceeași creangă care-i atrăsese atenţia mamei. Erau 
semne pe trunchiul copacului unde fuseseră legate bărcile care 
veniseră până acolo. 

Am început să explorez insula și am dat la o parte zăpada 
care acoperea cioturile înnegrite de lemn de pe locul unde se 
înălțaseră flăcările incendiului. Tata susținea că era un loc 
renumit unde se duceau tinerii să bea, să-și facă de cap și să 
fumeze iarbă. Incendiul nu izbucnise din greșeală. Mama îl 
provocase. Descoperiseră o canistră de combustibil în barcă. 
Hainele pe care și le lăsase pe malul râului miroseau a benzină. 
Cât despre dintele de lapte, dintele ars - ultima ei probă șocantă 
- provenea din propria ei gură. Era dintele de lapte al mamei, 
păstrat, alături de diverse alte nimicuri din copilăria ei, într-o 
cutiuță muzicală din lemn. Tata credea că probabil aruncase 
toată cutiuţa în foc. Mama o privise arzând și stătuse atât de 
aproape de foc, încât făcuse bășici, iar toate obiectele din cutie 
dispăruseră în flăcări, cu excepţia dintelui, care se înnegrise. 


VP - 202 


Acasă, în seara aceea, m-am uitat prin corespondenţa 
nedeschisă. Printre plicuri fără importanţă și câteva facturi 
neplătite, am găsit două bilete la festivalul Sfintei Lucia din oraș, 
o sărbătoare a luminii în cea mai întunecoasă noapte din an, în 
contrapunct cu festivalul miezului verii. Era tipic pentru mama 
să cumpere bilete cu atâta timp în avans. Era ordonată și 
chibzuită. Mai mult decât atât, ar fi fost îngrozită să lipsească. 
Întregul oraș avea să participe, inclusiv mulţi dintre suspecţii 
mamei. 

În așteptarea acestei reuniuni, am petrecut următoarele 
câteva zile vânând informaţii despre Mia. Am stat de vorbă cu 
profesori de la școala ei, vânzători de la magazinele de pe 
promenadă și chiar cu trecători de pe stradă. Oamenii erau 
consternaţi de interesul meu. Mulţi dintre ei știau despre mama. 
Povestea ei se răspândise prin tot orașul, spusă în șoaptă. Dar 
nu înțelegeau de ce mă interesez de fiica altcuiva. Eforturile 
mele erau neprofesioniste, din toate punctele de vedere. La un 
moment dat, am oferit chiar și biletul disponibil pentru festivalul 
Sfintei Lucia în schimbul unor informaţii. Fără să am vreo 
putere, prestaţia mea era jalnică, chiar ridicolă, dacă n-aș fi fost 
atât de disperat. Cea mai promițătoare întrevedere a mea 
fusese cu Stellan, detectivul din secţia de poliţie adormită. Spre 
deosebire de întâlnirea cu mama, pe mine m-a lăsat să aștept și 
a acceptat să stea de vorbă cu mine doar cât a ieșit din birou și 
a mers până la mașină, nefăcând altceva decât să-mi repete sec 
spusele lui Hakan, că nu are noutăți. In speranţa că aș putea 
avea mai mult succes cu pustnicul cel binevoitor, i-am făcut o 
vizită lui Ulf. A deschis ușa, dar a refuzat să mă primească în 
casă, așa că abia am putut să arunc o privire spre peretele pe 
care ar fi trebuit să se afle și ultimul citat brodat de soţia lui. 

În seara aceea, când l-am sunat pe tata, mi-a spus că mama a 
leșinat din cauza deshidratării. Medicii susțineau că, potrivit 
Legii sănătăţii mintale, nu are dreptul să refuze lichidele sau 
mâncarea. Dacă hotărau să-i facă o perfuzie și ea și-o scotea din 
braţ, ar fi legat-o. Mai târziu, când am vorbit cu Mark, a fost mai 
mult tăcut, dar îi auzeam gândurile nerostite care mă chemau 
acasă. Spera să iau singur această hotărâre. 

Când mă aflam în culmea deznădejdii și pe punctul de a 
renunţa, am auzit un ciocănit la ușă. Era doctorul Norling. 
Farmecul și vorbele măiestrite dispăruseră, deși parfumul 


VP - 203 


delicat de santal persista. Era agitat și mi-a spus că nu poate sta 
mult: 

— N-ar fi trebuit să vii. N-ai să realizezi nimic. Tilde trebuie să- 
și revină la realitate. Nu-i mai trebuie alte născociri. 

A arătat spre caietul meu gol de pe masă. 

— Asta-i o născocire. 

A adăugat: 

— Ştii asta, nu-i așa? 

Se simţea o ameninţare voalată în întrebarea lui, ca și cum se 
referea la problema sănătăţii mele mintale - așa mamă, așa fiu. 
Acela a fost momentul în care m-am hotărât să rămân. 

Dacă mama s-ar mai fi aflat în Suedia, atunci Santa Lucia ar fi 
fost un episod cheie în cronologia ei și ar fi cuprins, în viziunea 
ei, vreun incident de maximă importanţă. Intenţionam să ajung 
devreme, cu speranţa să găsesc un loc în spate, ca să-i analizez 
pe membrii comunităţii locale pe măsură ce intrau și să încerc 
să-mi imaginez la ce relaţii ar fi putut reacţiona mama. 

Biserica era situată într-o piață istorică, cel mai vechi și cel 
mai înalt loc din oraș, în vârful unei mici coline. Cu ziduri din 
piatră albă și un turn alb înalt, clădirea părea să se înalțe din 
zăpadă mai degrabă ca un element al naturii decât ca o 
construcţie ridicată de mâna omului. Indoindu-se că eu, un 
străin, aș fi putut avea un bilet atât de valoros, femeia de la 
intrare mi-a spus, înțepată, că nu mai sunt bilete. Când am scos 
biletul, l-a verificat cu atenţie, apoi m-a lăsat să intru, fără 
tragere de inimă. 

În interior nu era lumină electrică, doar licărul a mii de 
lumânări pe pereţii decoraţi cu scene biblice pictate pe scânduri 
desprinse din carena vaselor vechi de pescuit. Din pliantul pe 
care-l luasem de la intrare, am aflat că această biserică fusese 
cândva locul unde se rugau soțiile și fiii și fiicele pentru 
întoarcerea cu bine a soţilor și taţilor lor de pe marea 
învolburată, locul perfect de rugăciune pentru întoarcerea unei 
fiice plecate sau, în cazul meu, a unei mame prezente și plecate 
în același timp. 

Aveam în poală, ascunsă între foile cu cântece, o copie a listei 
cu suspecți a mamei. Primarul a fost primul suspect care a sosit, 
cu admirabila intenţie strategică de a se întâlni și a-i saluta pe 
cei prezenţi. M-a văzut și a fost foarte atent să mă ignore - 
singura clipă de întrerupere din jovialitatea lui de altfel 


VP - 204 


neîncetată. Primul rând de scaune era rezervat și primarul a luat 
loc, celelalte scaune fiind ocupate, printre alţii, de detectiv și de 
doctor. Biserica era plină când au intrat Hakan și soţia. Mi-am 
dat seama că-i făcea plăcere ca întreaga adunare să-l 
urmărească cu privirea până a ajuns la locul lui rezervat din 
faţă. 

Odată ce s-au așezat aceste personalităţi locale, a început 
slujba. O procesiune de tinere și tineri îmbrăcați în alb au 
început să se perinde pe culoarul din mijloc, bărbaţii purtând în 
mâini stele aurii și femeile lumânări, cu toţii cântând minunat în 
timp ce pășeau încet, ca în cele din urmă să se adune în șiruri în 
partea din faţă. Prima fată avea lumânări montate într-un cerc 
de oțel, o cunună de flăcări în părul blond, Sfânta Luminii, rol pe 
care-l jucase Mia la ceremonia din anul anterior. Slujba a durat o 
oră. Enoriașii au adus slavă luminii și căldurii nu ca unei idei 
abstracte, ci precum unei dorinţe arzătoare, unei persoane dragi 
care nu e prezentă. In ciuda acestei ocazii evidente, nu s-a făcut 
nicio referire la Mia. Omisiunea mi s-a părut flagrantă. Cu 
siguranţă fusese intenţionată, nu era doar o simplă scăpare, așa 
se ceruse, iar preotul fusese de acord să nu pomenească despre 
asta. Nu putea fi considerată o dovadă, dar era ceva neobișnuit, 
mai ales că Hakan stătea chiar în faţă, iar Mia fusese ultima care 
jucase rolul Sfintei Lucia. 

După slujbă am așteptat afară, lângă șirul de felinare care 
licăreau din zăpadă, nerăbdător să schimb câteva vorbe cu 
Hakan. Il vedeam prin ușa deschisă a bisericii cum stătea de 
vorbă cu membri ai comunităţii, dădea mâna cu ei, purtându-se 
mai degrabă ca un om de stat decât ca un cetăţean obișnuit. 
Când m-a văzut s-a oprit, prea stăpânit ca să trădeze vreo altă 
reacție decât pauza în sine. În cele din urmă a ieșit, cu soția lui. 
In timp ce mă apropiam de Hakan, el s-a întors la Elise și i-a 
făcut semn să se ducă înainte la o recepţie privată. Ea m-a privit 
și poate că doar mi s-a părut mie, dar am citit ceva în privirea 
aceea, nu milă sau ostilitate, ci altceva - remușcare, sau 
vinovăţie. A fost doar o clipă, e posibil să mă fi înșelat, și apoi a 
plecat grăbită pe aleea luminată de felinare. 

Amabilitatea lui Hakan a durat puţin și a fost 
neconvingătoare: 

— Sper că ţi-a plăcut slujba. 


VP - 205 


— Foarte mult. E o biserică superbă. Dar m-a mirat faptul că 
nu ne-am rugat pentru întoarcerea cu bine a fiicei tale. 

— Eu m-am rugat, Daniel. Mă rog pentru ea în fiecare zi. 

Hakan, alături de părinţii mei, era unul dintre puţinii oameni 
din lume care nu-mi spunea Dan. Deși instinctul îmi dicta să evit 
un conflict, trebuia să-l provoc din nou. Mi-am amintit un lucru 
pe care mi-l spusese mama: 

— Doar o întrebare scurtă. Mă tot frământă felul cum a plecat 
Mia de la fermă. Nu știa să conducă. Nu a luat bicicleta. Nu 
putea să meargă pe jos. Nu avea la dispoziţie niciun mijloc de 
transport public. Acum, că sunt aici, înţeleg cât de izolată este 
zona. 

Hakan a făcut un pas în lateral, în zăpadă, ca să nu se audă 
ce vorbeam. Mi-a spus, mai încet: 

— Eu și tatăl tău ne-am apropiat pe parcursul verii. 

— Da, mi-a spus că v-aţi împrietenit. 

— Era îngrijorat în legătură cu tine. Te deranjează că-ţi spun 
asta? 

Pentru Hakan nu era suficient să mă atace. Voia să aibă și 
permisiunea mea ca să facă asta. 

— Nu, spune. 

— După spusele lui, cariera ta e în derivă. După câte ocazii ai 
avut, dintre care niciuna nu a fost pe placul părinţilor tăi, nu ţi-ai 
construit singur o carieră, ci ai călcat pe urmele lor, alegând 
calea cea mai ușoară. Se întreba dacă din cauza acestui eșec te- 
ai rupt de familie. Nu sunai decât rar. Nu ai venit niciodată în 
vizită. Când l-am auzit pe Chris că repetă pretextele tale, mi-am 
spus: Omul ăsta minte. Nu vrea să vină. Chris a suferit mult 
pentru că n-ai venit. La fel și Tilde. Nu înțelegeau cu ce-au 
greșit. Se temeau că n-ai să vii deloc anul ăsta. Dar cel mai greu 
de crezut mi se pare faptul că tu ai fost convins că sunt bogaţi! 
E posibil așa ceva? 

Simţeam că mi se înroșesc obrajii de rușine. M-am gândit să-i 
dau o replică iscusită, să mă apăr, dar în cele din urmă m-am 
hotărât să recunosc, pur și simplu: 

— Așa este. 

— Cum e posibil? Eu mi-am dat seama de cum au venit că 
sunt strâmtorați. De aceea plăteam eu mereu când beam ceva 
cu tatăl tău, de aceea, când îi invitam la petreceri, nu le ceream 
niciodată să aducă ceva scump, cum ar fi somon sau carne. 


VP - 206 


În ciuda faptului că mă simţeam umilit, măcar am lămurit 
misterul cu salata de cartofi pe care-i ceruse mamei s-o aducă. 
A fost un gest de indulgență, dublat de o notă de aroganță. 
Hakan a făcut o pauză, ca să vadă cum reacţionez. Nu puteam 
să ripostez. După ce și-a încheiat atacul, a trecut la propria-i 
apărare: 

— Nimeni nu este mai mâhnit decât mine în legătură cu Mia. 
Am făcut tot ce era de așteptat din partea mea. Să-mi fie pus în 
mod public la îndoială rolul de către un om care nu a făcut nimic 
pentru părinţii lui, un om care nici măcar nu avea idee că maică- 
sa strigă în gura mare „crimă” la fiecare umbră pe care o vede 
mișcând, ei bine, asta este o jignire. O mâhnești pe soţia mea. Îi 
insulți pe prietenii mei. 

— Nu am intenţionat să insult pe nimeni. 

Punându-și mănușile, Hakan avea aerul unui om dezamăgit 
de faptul că lupta fusese atât de ușoară. Dar înainte să plece am 
adăugat rapid: 

— Nu caut decât niște răspunsuri, nu pentru mine, ci pentru 
mama, și acum, în ciuda eforturilor tale, acestea nu există. Nu 
știm nici măcar cum a plecat Mia de la fermă. 

Hakan m-a studiat cu atenţie și poate că a văzut în mine o 
scânteie din convingerea mamei, pentru că a fost singura dată 
când l-am văzut că nu-și mai stăpânește cuvintele: 

— N-ai fost în stare să-ţi dai seama nici măcar că părinţii tăi 
sunt faliți. Cum ai putea tu să fii de ajutor? N-ai venit aici ca s-o 
ajuţi pe maică-ta, și cu siguranţă nu ca să mă ajuţi pe mine. Te 
simţi vinovat. Încerci să te împaci cu tine însuţi. Dar nu poţi să 
faci asta cotrobăind prin viaţa mea, prin comunitatea mea, 
insinuând că am făcut ceva necuvenit. N-am să permit asta! 

Revenindu-și, Hakan a mai întors o dată cuțitul în rană: 

— Spre deosebire de mulți dintre cei de aici, eu nu credcă eo 
rușine să-ți pierzi minţile. Și poate că ea n-a știut asta, dar îmi 
place de Tilde. Era puternică. Problema ei a fost că era prea 
puternică. N-ar fi trebuit să mi se împotrivească cu atâta tărie. 
Nu avea niciun motiv să facă asta. l-a intrat în cap că-i eram 
dușman. l-aș fi putut fi prieten. Văd ceva din maică-ta pe chipul 
tău. Dar nu văd nimic din forţa ei. Chris și Tilde te-au crescut să 
fii moale. Copiii se strică dacă le oferi prea multă dragoste. Du- 
te acasă, Daniel. 

Și, spunându-mi asta, m-a lăsat în zăpadă și a plecat. 


VP - 207 


Întorcându-mă la fermă, nu simţeam furie faţă de Hakan. 
Observațiile lui fuseseră răutăcioase, dar juste. Cu toate astea, 
se înșela într-o privinţă. Motivația mea nu era sentimentul de 
vinovăție. Sarcina mea nu era lipsită de sens. Aici existau 
răspunsuri. 

La fermă m-am apucat să caut cuvintele pe care le scrisese 
mama pe pereți. Nu le văzusem pe nicăieri toată săptămâna. 
Acum, căutându-le cu adevărat, am observat în cele din urmă că 
un dulap fusese mutat. Se vedeau mici zgârieturi pe podea, în 
jurul picioarelor lui. Când l-am dat la o parte, am fost dezamăgit 
să văd că nu erau porțiuni mari de perete scrise. Era doar un 
cuvânt. 

Freja! 

Un singur cuvânt, un singur nume, în mijlocul unui spațiu gol, 
întocmai ca e-mail-ul pe care mi-l trimisese... 


Daniel! 


Discutasem deja cu tata despre scrisul mamei, căci voiam să 
aflu cine a scris jurnalul pierdut, tulburătorul jurnal găsit în cutia 
din oțel ruginit. Tata mi-a explicat că mama este ambidextră. Pe 
parcursul verii o surprinsese noaptea, târziu, scriind pe hârtiile 
vechi găsite sub pământ. Işi redactase jurnalul imaginar cu 
mâna stângă. 

Am luat telefonul și l-am sunat pe tata. A fost surprins că-l sun 
atât de târziu. Fără amabilităţile obișnuite, l-am întrebat: 

— Tată, de ce ai mutat dulapul ca să acoperi scrisul de pe 
perete? De ce nu voiai să-l vadă nimeni altcineva? 

Nu mi-a răspuns, așa că am continuat: 

— Nu ai lăsat casa în ordine. Dar ţi-ai găsit timp să acoperi un 
cuvânt. 

Nu mi-a răspuns, așa că i-am spus: 

— Tată, când m-ai sunat din Suedia, să-mi spui că mama e 
bolnavă, mi-ai spus că sunt multe lucruri pe care nu le știu. Ai 
spus că mama poate fi violentă. Dar pe parcursul verii nu a fost 
violentă. Și nu a făcut rău nimănui. Ce voiai să spui? 

Nici de data asta nu a răspuns. 

— Tată, mama a omorât-o pe Freja? 

În cele din urmă a răspuns: 

— Nu știu. 


VP - 208 


A adăugat, cu voce stinsă: 
— Dar dacă așa este, asta ar explica multe. 
o... 

Nu aveam somn, așa că m-am dat jos din pat și m-am 
îmbrăcat. Mi-am făcut un termos de cafea tare și mi-am încălzit 
la jăraticul din soba de la bucătărie o chiflă umplută cu mai 
multe felii groase de cașcaval suedez, pe care le-am lăsat să se 
înmoaie. Mi-am făcut un bagaj mic, în care mi-am pus un rând 
de haine de schimb, caietul și creionul pe care le purtam după 
mine pe post de talisman, de simboluri ale intenţiei, mai 
degrabă decât ca pe niște obiecte care ar fi avut și vreun scop 
practic. Am plecat de la fermă în cea mai întunecoasă noapte a 
anului și am pornit să traversez țara, îndreptându-mă spre nord- 
est, către marele lac în care înotase mama și în care se înecase 
Freja. _ 

Pe cea mai mare porțiune de drum am fost singur pe șosea. In 
loc să mă simt epuizat, eram nefiresc de calm. Când am ajuns la 
ferma bunicului meu, se iveau zorii, iar cerul era împărțit în 
două între noapte și zi. Becul slab de deasupra ușii de la șopron 
era singura lumină artificială pe o rază de mile întregi. 

După cum descrisese mama viaţa la această fermă, probabil 
că bunicul auzise mașina apropiindu-se. Am bătut doar o dată la 
ușă și a și apărut, de parcă ar fi stat la pândă în spatele ei. Noi 
doi ne întâlneam pentru prima dată. Avea părul de un alb 
strălucitor, părul unui vrăjitor arătos, dar și-l dăduse cu pomadă, 
iar acum forma țurțuri inegali, unsuroși. La ora opt dimineaţa 
era îmbrăcat cu costum negru și vestă, cu cămașă gri și cravată 
neagră - ţinută de înmormântare. M-a cuprins o dorință 
deplasată să-l îmbrăţișez, ca și cum ar fi fost vorba de o 
reuniune sentimentală. Un străin pe care nu-l întâlnisem în viața 
mea, dar care era totuși un membru al familiei, și eu pusesem 
întotdeauna mare preţ pe familie. Cum să nu simt o pornire 
călduroasă către el? Orice probleme ar fi existat în trecut, voiam 
să facă parte din cercul nostru restrâns. In acest moment aveam 
nevoie de el. Cu mama internată, el reprezenta singura noastră 
legătură cu trecutul. Poate datorită faptului că eram străin, sau 
a familiarităţii mele, poate că, după cum susţinea Hakan, aveam 
ceva din mama pe chip, în sfârșit - a știut cine sunt. Mi-a spus în 
suedeză: 


VP - 209 


— Ai venit să cauţi niște răspunsuri. Nu le vei găsi aici. Cu 
excepţia unuia pe care-l știi deja. Micuța Tilde este bolnavă. 
Dintotdeauna a fost bolnavă. 

A numit-o pe mama „Micuța Tilde” fără dispreţ sau afecţiune. 
Avea o voce neobișnuit de inexpresivă. Rostea fraze șlefuite, ca 
și cum le-ar fi avut deja pregătite, și le pronunţa cu o seriozitate 
atât de corect echilibrată, încât părea complet lipsită de emoție. 

Am intrat în casa bunicului meu, clădită cu mâna lui când era 
mai tânăr decât mine. Construită pe un singur nivel, fără scări 
sau pivniţă, avea un aer demodat și era surprinzător de mică, 
având în vedere cât pământ deţinea. Decoraţiunile nu mai 
fuseseră schimbate de mai multe zeci de ani. În sufragerie am 
observat mirosul despre care-mi vorbise mama, pe care-l 
numise mirosul tristeţii - aer închis, încins de calorifere electrice 
uzate și de hârtia de prins muște. M-a lăsat singur cât a făcut 
cafeaua, așa că am studiat pereţii, premiile pentru mierea lui 
albă de pășune sălbatică, pozele cu el și bunica. Ea era 
îmbrăcată simplu, robustă - îmi amintea de soţia lui Hakan. Cât 
despre bunicul, era evident că se mândrise întotdeauna cu 
înfățișarea lui. Avea hainele bine croite. Indiscutabil, fusese un 
bărbat chipeș și extrem de sobru, nu zâmbea niciodată, nici 
măcar atunci când i se înmâna câte un trofeu, un tată sever, 
fără îndoială, și un politician local integru. Nu erau fotografii cu 
mama pe pereți. Nu rămăsese nicio urmă a ei în această casă. 

Revenind cu cafeaua și cu doi biscuiţi subţiri cu scorţișoară, 
fiecare pe o farfurie separată, mi-a spus că îi aștepta pe cei care 
stăteau în camera lui de oaspeţi să se întoarcă de la biserică, 
așa că, din păcate, nu putea să-mi acorde mai mult de o oră. Era 
o minciună, o născocise în bucătărie ca să-mi limiteze timpul în 
care puteam să stau de vorbă cu el. Nu aveam dreptul să mă 
supăr. Apărusem neanunţat și pe neașteptate. Cu toate astea, 
faptul că mi se stabilise o limită de timp era echivalent cu o 
respingere, iar asta mă durea. Am zâmbit: 

— Nicio problemă. 

In timp ce turna cafeaua, i-am făcut un rezumat în linii mari al 
vieții mele în loc de prezentare, sperând să-i atragă atenţia 
vreun amănunt. Și-a luat biscuitul de pe farfurie, l-a rupt cu grijă 
în două și a așezat ambele jumătăţi lângă cafea. A sorbit din 
cafea, a mâncat o jumătate de biscuit și m-a întrebat: 

— Cum se mai simte Tilde? 


VP - 210 


Eu nu-l interesam. Nu avea rost să-mi pierd vremea încercând 
să construiesc o legătură. Eram doar doi străini. Și cu asta 
basta. 

— E foarte bolnavă. 

Dacă nu putea oferi emoție, trebuia să mă mulţumesc cu 
informaţii: 

— Este foarte important să aflu ce s-a întâmplat în vara lui 
1963, vara în care a plecat de la fermă. 

— De ce? 

— Medicii cred că ar putea fi de ajutor în cadrul tratamentului 
ei. 

— Nu văd cum. 

— Păi, eu nu sunt medic... 

A ridicat din umeri: 

— Vara lui '63... 

A oftat: 

— Maică-ta a descoperit dragostea. Sau, mai bine zis, pofta 
trupească. Bărbatul era cu zece ani mai mare decât ea, lucra la 
o fermă din apropiere, un muncitor sezonier din oraș. Micuța 
Tilde nu avea nici măcar șaisprezece ani pe vremea aceea. S-a 
aflat despre relaţie. S-a stârnit un scandal. 

M-am mișcat mai în față și am ridicat mâna, așa cum făcusem 
și când mama îmi povestea versiunea ei asupra întâmplărilor. 
Mai auzisem povestea asta o dată. Dar fusese spusă despre 
Freja. Poate că bunicul încurcase numele. 

— Nu cumva vrei să spui că Freja s-a îndrăgostit de un 
muncitor de la fermă? 

Bunicul a devenit deodată prezent în discuţie. Până acum mi 
se adresase cuprins de o plictiseală melancolică, dar acum nu 
mai era așa: 

— Freja? 

— Da, mama mi-a spus că Freja s-a îndrăgostit de muncitorul 
de la fermă. Freja - fata de la ferma apropiată, fata de la oraș, în 
scandal a fost implicată Freja, nu mama. 

Bunicul părea tulburat, se freca pe față, repetând numele: 

— Freja. 

— A fost cea mai apropiată prietenă a mamei. Au fugit 
împreună la un moment dat. 

Numele îi spunea ceva. Nu-mi dădeam seama ce. 

— Nu ţin minte numele prietenelor ei. 


VP - 211 


Replica lui mi s-a părut curioasă. 

— Trebuie să-ţi amintești! Freja s-a înecat în lac! Mama nu a 
putut niciodată să treacă peste faptul că tu ai crezut-o vinovată 
pentru moartea Frejei. De aceea a plecat. De aceea mă aflu eu 
aici. 

A privit în sus la tavan, încruntându-se, de parcă i-ar fi atras 
atenţia o muscă. Mi-a spus: 

— Tilde e bolnavă. Nu pot să-ţi explic eu poveștile ei. N-am de 
gând să stau și să găsesc o noimă în prostiile ei. Am făcut asta 
destul de-a lungul vieții. E o mincinoasă. Sau își imaginează tot 
felul de lucruri, cum vrei să-i spui. Chiar crede în propriile ei 
povești. Tocmai de-asta e bolnavă. 

Eram contrariat, în parte de vehemenţa reacției lui, dar în 
principal de inadvertenţă. l-am spus: 

— Nu trebuia să te întrerup. Te rog să-mi spui ce s-a întâmplat 
în continuare. 

Această rugăminte l-a mai liniștit, dar nu de tot, și și-a 
încheiat povestirea cu o vioiciune nou descoperită: 

— Mama ta avea o mulţime de vise în cap. Işi imagina că va 
trăi fericită până la adânci bătrâneţe, la o fermă, cu iubitul ei, 
doar ei doi. La naiba cu regulile societății și ale decenţei! 
Muncitorul îi umpluse capul cu minciuni romantice ca s-o 
convingă să se culce cu el și ea le crezuse. Era naivă. După ce s- 
a încheiat aventura, muncitorul a fost alungat. Doborâtă de 
durere, Tilde a încercat să se sinucidă înecându-se în lac. A fost 
scoasă din apă și a stat multe săptămâni la pat. Corpul ei și-a 
revenit, dar mintea nu i s-a mai vindecat niciodată. A fost 
respinsă de comunitate. Era o paria. La școală prietenele o 
renegaseră. Profesorii o bârfeau. La ce se aștepta? M-a făcut de 
rușine cum nu se poate mai rău. M-a făcut să cad în dizgrație. 
Am renunţat la visele mele de a candida pentru un loc în 
parlament. Scandalul mi-a năruit ambițiile. Cine ar vota un 
politician cu o asemenea fiică? Dacă nu-mi pot educa propriul 
copil, ce drept aș avea să fac legile pentru ceilalţi? Imi era greu 
s-o iert. De aceea a plecat. Acum e prea târziu pentru regrete. 
Unele răni nu mai pot fi vindecate. Va rămâne întotdeauna 
bolnavă. Consideră-te norocos că a avut căderea asta vara 
trecută și nu mai demult, când erai mic. Trebuia să se întâmple 
odată și-odată. 


VP - 212 


Faptul că mama mă crescuse cu atâta dragoste și tandrețe 
era remarcabil - nu ar fi avut cum să înveţe aceste sentimente 
de la el. 

Deși vorbeam doar de patruzeci de minute din ora alocată, 
bunicul s-a ridicat în picioare și a pus capăt discuţiei noastre: 

— Te rog să mă scuzi. Oaspeţii mei trebuie să sosească dintr- 
o clipă în alta. 

În holul întunecat mi-a făcut semn să aştept. Sprijinindu-se pe 
un dulap lateral, și-a scris numărul de telefon pe un cartonaș, cu 
un stilou pe care l-a înmuiat într-o călimară de cerneală: 

— Te rog să nu mai vii neinvitat. Dacă mai ai întrebări, sună- 
mă. E trist că lucrurile trebuie să rămână așa. Facem parte din 
aceeași familie. Și totuși, nu vom fi niciodată o familie. Acum 
avem vieţi separate, eu și Tilde. Ea a ales calea asta. Acum 
trebuie să suporte consecințele hotărârii ei. Fiind fiul ei, și tu 
trebuie să faci la fel. 

e 

M-am îndreptat spre mașină și m-am întors ca să arunc o 
ultimă privire spre casă. Bunicul era la fereastră. A lăsat jos 
draperia, dovadă a hotărârii cu care își luase adio. Voia să mă 
facă să înţeleg că nu aveam să ne mai vedem niciodată. Când 
am scos cheile, am observat că aveam o pată de cerneală pe 
deget de la cartonașul cu adresa. La lumina zilei am văzut că nu 
era cerneală neagră, ci maro deschis - aceeași culoare 
neobișnuită pe care o folosise și mama când scrisese jurnalul ei 
imaginar. 

e 

Am închiriat singura cameră disponibilă dintr-un orășel din 
apropiere, într-o casă de oaspeţi administrată de o familie. M- 
am așezat pe marginea patului și am studiat pata de cerneală 
maro de pe degetul meu. N-ar fi trebuit să mă surprindă faptul 
că bunicul m-a tratat cu ostilitate. Dar nu puteam să mă împac 
cu gândul că nu-și amintea de Freja. Cu intenţia să-mi pun 
ordine în gânduri, m-am întins în pat și m-am trezit după câteva 
ore, în beznă. Dezorientat, am orbecăit prin camera 
necunoscută și am pus mâna pe mai multe obiecte, încercând 
să-mi amintesc unde mă aflu. 

După ce am făcut un duș și am luat un mic dejun rece - salată 
de cartofi, pâine de secară și cașcaval -, l-am sunat pe tata. Nu 
știa nimic despre presupusa aventură a mamei cu tânărul 


VP - 213 


muncitor la fermă. Ca și mine, a pus la îndoială memoria 
bunicului, repetând că mama i-a spus că Freja a avut acea 
aventură. L-am întrebat cum se numea școala la care a învăţat 
mama. 

Situată la marginea orașului, școala părea nouă, vechea 
clădire fiind demolată, și mă temeam că trecuse prea mult timp. 
Orele se terminaseră și nu mai erau copii în curte. Am bătut la 
poartă, așteptându-mă să fie încuiată, dar s-a deschis. Am intrat 
în școală și am început să străbat coridoarele, simţindu-mă ca 
un intrus, nesigur dacă ar fi cazul să strig, până când am auzit 
slab niște voci care cântau, așa că am mers după sunet, la etaj. 
Două profesoare făceau o oră suplimentară de muzică, cu un 
grup mic de elevi. Am bătut la ușă și am explicat rapid că sunt 
din Anglia și încerc să aflu informaţii despre mama, care fusese 
elevă acolo cu mai bine de patruzeci de ani în urmă. 
Profesoarele erau tinere și lucrau la școală doar de câţiva ani. 
Mi-au explicat că nu sunt autorizat să primesc accesul la arhiva 
școlii, așa că nu mă pot ajuta cu nimic. Deznădăjduit, am mai 
zăbovit la ușă, neștiind cum aș putea depăși acest obstacol. 
Uneia dintre femei i s-a făcut milă de mine: 

— Mai e o profesoară de pe vremea aceea. Este foarte 
bătrână acum, desigur, dar s-ar putea să-și amintească de 
mama dumitale, și dacă este așa, s-ar putea să accepte să-ţi 
vorbească. 

Mi-a dat adresa. Numele profesoarei era Caren. 

e 

Caren locuia într-un sat atât de mic, încât cred că nu avea mai 
mult de o sută de case, un singur magazin și o biserică. Am 
bătut la ușă și am răsuflat ușurat când s-a deschis. Profesoara 
pensionară era încălţată cu mocasini tricotaţi. În casă mirosea a 
pâine cu mirodenii, proaspăt scoasă din cuptor. De îndată ce am 
pomenit de mama, Caren a reacţionat: 

— Eşti fiul lui Tilde? 

— Da. 

— Ce cauţi aici? 

l-am spus că va dura ceva vreme să-i explic. Mi-a cerut să-i 
arăt o fotografie cu mama. l-am arătat telefonul, unde am găsit 
o poză făcută în primăvara dinaintea plecării în Suedia. Caren și- 
a pus ochelarii și i-a studiat chipul mamei înainte să întrebe: 

— S-a întâmplat ceva? 


VP - 214 


— Da. 

N-a părut surprinsă. 

— Mai bine ai intra. 

Avea o casă călduroasă, dar, spre deosebire de căldura 
electrică din casa bunicului, căldura de aici era îmbietoare, 
venind dinspre un foc de lemne din sufragerie. Decoraţiunile de 
Crăciun erau făcute de mână. Mi-am dat seama, cu întârziere, 
că în casa bunicului nu erau decorațiuni de Crăciun, nici măcar 
vreo luminiţă la geam. Mai mult decât atât, tot spre deosebire 
de casa bunicului, ea avea fotografii cu copiii și nepoţii pe 
pereţi. În ciuda faptului că, din câte mi-a spus, soţul ei decedase 
cu un an în urmă, această casă era plină de viaţă și de dragoste. 

Caren mi-a făcut o ceașcă de ceai negru îndulcit cu miere, 
refuzând să vorbească în timp ce pregătea ceaiul și obligându- 
mă să am răbdare. Ne-am așezat lângă șemineu. Din pantalonii 
mei ieșeau aburi, pentru că se udaseră de la zăpadă. Cu un aer 
de învățătoare, Caren m-a îndemnat să nu mă grăbesc, să-i 
spun totul, în ordinea corectă - indicaţiile ei amintindu-mi de 
regulile după care-și organizase mama povestirea. Tilde fusese 
una dintre primii ei elevi. 

l-am spus povestea mamei. La sfârșit, cu pantalonii uscați, i- 
am explicat că am călătorit până acolo ca să-mi verific ipoteza 
că moartea Frejei, accidentală sau nu, ar putea fi o întâmplare 
definitorie care stătuse la baza îmbolnăvirii mamei. Caren a 
privit fix spre foc cât a vorbit: 

— Lui Tilde îi plăcea viaţa la ţară mai mult decât oricărui alt 
elev pe care l-am avut. Era mult mai fericită să se joace într-un 
copac decât să stea într-o clasă. Înota în lacuri. Culegea seminţe 
și fructe sălbatice. Animalele o iubeau. Dar nu-și făcea prieteni 
prea ușor. 

Am întrebat-o: 

— Cu excepţia Frejei? 

Caren s-a întors spre mine și m-a privit drept în ochi: 

— N-am avut nicio elevă pe nume Freja. 

o... 

La lumina lunii pline, m-am întors la ferma bunicului și am 
parcat destul de departe încât să nu poată auzi motorul. Am 
străbătut câmpul acoperit de zăpadă și am ajuns la pâlcul de 
copaci de lângă casă, locul unde mama construise o baracă și 
unde își petrecea timpul împreună cu Freja, după cum îmi 


VP - 215 


spusese. Cam o sută de pini se înălțau dintre niște bolovani 
acoperiţi de mușchi, o porţiune de pământ sălbatic care nu 
putea fi cultivat. Nu era nicio baracă acolo. Și, deși mama îmi 
povestise cum se urca în copac și se uita la ferma Frejei, nu era 
nicio clădire prin apropiere. M-am hotărât să urc oricum, să văd 
lumea așa cum o văzuse și mama. Crengile pinilor erau în unghi 
drept cu trunchiul, ca treptele unei scări din lemn, și mi-au 
permis să urc două treimi din înălţimea copacului înainte ca 
ramurile să devină prea fragile. Cocoţțat acolo, privind până 
departe, mi-am dat seama că mă înșelasem. Era o clădire în 
apropiere, mult mai mică decât o casă, camuflată de stratul gros 
de zăpadă. De acolo, de sus, am văzut muchia acoperișului - o 
tăietură neagră în albul zăpezii. 

Când am coborât, clădirea s-a făcut din nou nevăzută. M-am 
îndreptat cu aproximaţie în direcţia ei și nu după mult timp i-am 
distins, dincolo de nămeţi, pereţii de lemn. Fusese construită din 
lemn de mesteacăn alb. După dimensiuni am presupus ca era o 
magazie de unelte, sau un atelier, și că probabil se ajungea 
până acolo de la casa bunicului pe o potecă de pământ. Avea un 
lacăt ruginit la ușă. M-am folosit de muchia brelocului ca să 
deșurubez zăvorul de pe tocul ușii, am scos lacătul și am intrat. 
Pentru că găsisem baraca la lumina lunii, era prima dată când 
aveam nevoie de lanternă. Sub fasciculul puternic de lumină am 
văzut, chiar în faţă, imaginea mea, distorsionată. Părea că am 
burta umflată, încolăcită în jurul peretelui curbat al unui 
recipient uriaș din oţel. Aici își ţinea bunicul mierea albă. Spaţiul 
acesta era funcţional. Singurul element decorativ era un ceas cu 
cuc, meșteșugit lucrat, pe perete. Nu mai indica ora corectă. M- 
am jucat cu el până când mecanismul s-a trezit la viaţă. Avea 
două ușițe, câte una de fiecare parte a cadranului, una sus și 
una jos. Când a bătut ceasul, ușițele s-au deschis în același timp 
și din ele au ieșit două figurine din lemn, un bărbat și o femeie. 
Bărbatul era cel de sus și se uita în jos, la femeia din lemn, care 
privea în sus, la el. instinctiv, am adăugat dialogul: 


— Bună, ţie de acolo de sus! 
— Bună, ţie de acolo de jos! 


Cei doi au intrat la loc și peste baracă s-a lăsat din nou 
liniștea. 


VP - 216 


În spatele recipientului din oţel am văzut, atârnat într-un 
cuier, costumul de apicultor al bunicului, hainele de protecție pe 
care le purta când scotea mierea din stupi. Costumul era făcut 
dintr-un material alb, care semăna cu pielea. Am lăsat lanterna 
pe podea și m-am îmbrăcat cu costumul, cu pantalonii, haina și 
mănușile. Mi-am pus și pălăria cu plasa neagră de protecţie, 
apoi m-am întors să-mi studiez reflexia distorsionată și am văzut 
trolul pe care-l descrisese mama, cu piele groasă ca de 
dinozaur, mâini palide, cu membrane între degetele lungi și, în 
loc de chip, un singur ochi negru uriaș care privea lung, 
neîncetat, și nu clipea niciodată. 

După ce mi-am dat jos costumul, demontând legenda trolului 
cu un singur ochi, energia mea s-a concentrat cu totul asupra 
înțelegerii, ca și cum înţelegerea în sine ar fi fost o emoție, una 
caracterizată de atenţie sporită și seninătate. Când am observat 
încă o ușă încuiată, nu m-am mai obosit să intru pe furiș, ci am 
lovit ușa cu talpa bocancului meu greu, până când lemnul a 
crăpat. M-am strecurat înăuntru și am îndreptat lanterna spre 
podeaua plină de talaş. Erau acolo ferăstraie și dălţi - acesta era 
locul unde bunicul repara și recondiţiona stupii. Tot acolo făcea 
și ceasurile cu cuc. Erau mai multe ceasuri neterminate pe jos și 
un morman de figurine pe jumătate finalizate. Chipuri ieșeau în 
relief din scânduri de lemn. Am luat una în mână și mi-am 
plimbat degetul de-a lungul nasului lung și coroiat. Unele 
figurine păreau prietenoase. Altele nu. Câteva erau ființe 
fantastice - care dovedeau o imaginaţie pe care nu i-aș fi 
atribuit-o niciodată bunicului. Era un spaţiu în care să fie creativ, 
să închidă ușa după el și să se izoleze de lume, să-și manifeste 
personalitatea. M-am lăsat pe vine și am luat de jos o așchie de 
lemn în formă de spirală. 

Nu știu de cât timp stătea bunicul la intrare și mă privea. În 
subconștientul meu știam că va veni, poate faptul că am 
dărâmat ușa a fost o modalitate de a-l chema, de a-l face să 
vină de acasă. Fără să mă grăbesc, am terminat de inspectat 
atelierul, imaginându-mi că se folosise de frică în trecut, în 
vremuri îndepărtate, când o aducea pe mama aici, dar acum nu 
mai avea frica la dispoziţie. Am strivit așchia aspră de lemn în 
mână și am simţit cum îmi irită pielea în timp ce l-am auzit cum 
închidea ușa de afară. 


VP - 217 


M-am întors și am ridicat lanterna. A făcut semn din mână să-i 
iau lumina din ochi. M-am conformat, am lăsat fasciculul în jos și 
am deșurubat capătul lanternei în așa fel încât becul să 
răspândească lumina în toate direcţiile și să ne putem vedea 
unul pe celălalt. Bunicul era îmbrăcat în costum. Chiar și la 
miezul nopţii, când m-a auzit afară, s-a îmbrăcat în costum. l-am 
spus: 

— O aduceai pe mama aici. Doar că aici nu era Tilde, i-ai dat 
un alt nume. li spuneai Freja. 

— Nu. 

Avea de gând să nege. Eram pe punctul de a răbufni de furie, 
când a adăugat: A 

— Ea a ales numele. L-a găsit într-o carte. li plăcea cum sună. 

Era un amănunt uluitor, care implica ideea de complicitate. M- 
am oprit ca să-l reconsider pe acest om impresionant. Fiind un 
politician abil, își semnalase apropierea. Nu avea de gând să 
respingă acuzaţiile. În mod mai subtil de atât, intenţiona să 
transfere o parte din responsabilitate asupra mamei. Nu puteam 
permite asta: 

— l-ai spus o poveste - povestea ta. Tu jucai rolul soțului ei. Ei 
i-ai ordonat să joace rolul soției tale. Locul ăsta, îi spuneai tu, 
avea să fie ferma voastră. 

Am așteptat să vorbească, dar n-a spus nimic. Voia să vadă 
cât îmi dădusem seama singur. 

— Tilde a rămas însărcinată. Era copilul tău. 

Caren, profesoara, îmi spusese despre rușinea pe care a 
îndurat-o mama din cauza sarcinii. Ea se purtase frumos cu 
Tilde, dar alţii nu. Minciunile bunicului fuseseră atât de 
convingătoare, încât Caren credea chiar și acum că vinovat 
fusese muncitorul de la fermă: 

— Ai dat vina pe un biet muncitor. Și-a pierdut slujba din 
cauza ta. Ești o persoană importantă. Toate minciunile tale erau 
crezute. Au devenit adevărate. 

— Incă sunt adevărate. Intreabă pe oricine e destul de în 
vârstă ca să-și amintească și vor spune povestea așa cum o știu 
de la mine. 

Puterea de a comite o fărădelege și puterea de a nu fi tras la 
răspundere, și în timp ce eu nu puteam suporta ideea că încă îi 
făcea plăcere să-și amintească de prima lui fărădelege, era 
evident că el savura încă puterea de a fi crezut. 


VP - 218 


— Mama a vorbit cu soția ta? Sau măcar a încercat? Și ea a 
refuzat s-o creadă? 

A clătinat din cap: 

— Nu, soția mea a crezut-o pe Tilde. Dara urât-o pentru că i-a 
spus adevărul. Prefera minciunile mele. Ei i-a luat mai mult timp 
decât celorlalți, dar până la urmă a învăţat și ea să uite 
adevărul. Asta ar fi trebuit și Tilde să înveţe. Eu și soția mea am 
trăit la ferma asta, am avut o căsnicie fericită și am fost iubiţi de 
toată lumea din jurul nostru timp de mai bine de șaizeci de ani. 

— Ce s-a întâmplat cu copilul? 

De îndată ce am pus întrebarea, răspunsul a venit de la sine. 
Am înțeles, în sfârșit, dorința copleșitoare a mamei de a o 
proteja pe Mia - o fiică adoptivă. 

— A fost dată spre adopţie. 

Pe măsură ce lucrurile prindeau contur, mă simţeam 
decepţionat și pustiit. Cu o tristeţe adâncă în glas, l-am întrebat: 

— Și acum ce urmează, bunicule? 

Am privit cum își duce un deget la buze, gestul pe care mi-l 
arătase mama la spital - indiciul pe care-mi ceruse să-l caut. Nu 
însemna tăcere: însemna că era adâncit în gânduri. Mă întrebam 
dacă-și ducea degetul la buze și când născocea diferitele 
elemente ale scenariului său care implica interpretarea unor 
roluri, dacă acea expresie gânditoare dădea de înţeles că îi mai 
băga mamei pe gât ceva fantezii. Din acest motiv ajunsese să o 
îngrozească degetul lui dus la buze. In cele din urmă, și-a luat 
degetul de la buze și și-a băgat mâinile în buzunare, luându-și 
aerul unui om relaxat: 

— Acum? Acum nu mai urmează nimic. Tilde este la azil. 
Nimeni n-o să creadă vreo vorbă de-a ei. Este bolnavă, 
întotdeauna va fi așa. Vorbește despre troli și alte tâmpenii. 
Povestea asta e încheiată. S-a încheiat cu secole în urmă. 

Considera internarea mamei un triumf care-i oferea 
certitudinea că nu va fi demascat niciodată. Ce puteam face? Nu 
venisem să caut răzbunare. Venisem să caut informaţii. Îmi 
treceau prin minte gânduri violente, dar nu erau serioase, erau 
doar niște idei, și încă unele copilărești, aș fi avut nevoie de 
hotărâre, dar, în realitate, eu eram lipsit de tărie. Frustrarea m-a 
copleșit. Mă străduiam să nu uit că singurul meu scop era s-o 
ajut pe mama. Intenţia mea nu era răzbunarea, și nici nu eram 
eu cel care trebuia s-o pretind. 


VP - 219 


În timp ce mă îndreptam spre ușă, pentru că nu suportam să 
mai rămân în locul acela nici măcar o clipă, m-am gândit că ar 
mai fi un amănunt care mi-ar fi util: 

— Tu ce nume ţi-ai ales? Ea era Freja. lar tu erai... 

— Daniel. 

Răspunsul m-a luat pe nepregătite. M-am oprit și l-am privit în 
ochi pe când adăuga: 

— l-a pus singurului ei copil numele lui. Indiferent ce crezi tu 
despre mine, asta înseamnă că i-a plăcut un pic ce se întâmpla 
aici. 

Era o minciună, o improvizație, una plină de râutate - o 
mostră a cruzimii și a creativităţii lui, pentru că răutatea poate fi 
și creativă. Bunicul era un povestitor, și încă unul iscusit, povești 
spuse mai întâi din plăcere, apoi din instinct de conservare. 

Intors la mașină, cu capul sprijinit de volan, mi-am spus să 
plec, să pornesc motorul și să mă duc, dar când am închis ochii 
am văzut dintele ars, o rămășiță din copilăria mamei care n-a 
putut fi distrusă, oricât s-a străduit, așa că am coborât și m-am 
dus la portbagaj să iau canistra de benzină de rezervă. 

Inainte să mă părăsească curajul, am pornit înapoi prin 
zăpadă, folosindu-mă de urmele mele ca să ajung din nou la 
baraca din lemn de mesteacăn alb. M-am mișcat repede și am 
curățat zăpada de pe acoperiș cu un băț. Așteptându-mă ca 
bunicul să se întoarcă dintr-o clipă în alta, am turnat benzina 
peste talaș și peste ceasurile cu cuc, peste unelte și peste 
bancul de lucru, peste costumul de protecţie și pe sub butoiul de 
oțel. Am lăsat canistra înăuntru și am rămas în prag, cu mâinile 
tremurându-mi în timp ce mă străduiam să aprind un chibrit. În 
cele din urmă, cu chibritul aprins în mână, m-am întrebat dacă 
într-adevăr era cazul să fac asta și dacă aveam de câștigat ceva 
astfel. Flacăra mi-a ajuns la deget. Nu mă puteam hotărî. 
Flacăra mi-a ars pielea și am aruncat chibritul în zăpadă, unde 
nu putea face nimic rău. 

— Dă-mi-le mie. 

Bunicul era lângă mine, cu mâna întinsă. La început n-am 
înţeles ce-mi cere. A repetat: 

— Dă-mi-le mie. 

l-am dat cutia de chibrituri. A aprins un băț ușor, la prima 
încercare, și l-a ţinut nivelul ochilor: 


VP - 220 


— Crezi că sunt un monstru. Uită-te de jur împrejur. Nu e 
nimic aici. Ce altceva era să fac cu o soție frigidă? Am fost un 
tată bun timp de paisprezece ani. Și unul rău timp de doi. 

Mama o descrisese pe Freja ca pe o femeie, nu ca pe o fată. 
În pragul maturității, cu sâni și conștientă de sexualitatea ei, îi 
atrăsese atenţia bunicului. Dăduse vina pe schimbarea ei pentru 
schimbarea lui. Când a descris violenţa închipuită a tatei, a 
accentuat faptul că se schimbase, că devenise alt om, brusc, pe 
parcursul unei singure veri - întocmai cum făcuse tatăl ei în vara 
lui 1963. 

Cu o mișcare din încheietură, bunicul a aruncat chibritul în 
baracă. Flăcările alimentate de benzină s-au întins repede, 
bucățelele de lemn și talașul s-au aprins primele, apoi chipurile 
din lemn neterminate. Costumul cerat de protecţie s-a topit lent, 
pielea trolului arzând cu flăcări verzi și albastre. Pe măsură ce 
focul se înteţea, butoiul metalic se îndoia și se schimonosea. În 
scurt timp au luat foc pereţii și apoi acoperișul. Am fost nevoiți 
să ne retragem din calea dogorii. O dâră de fum a acoperit un 
pâlc de stele. Am întrebat: 

— O să vină cineva? 

Bunicul a clătinat din cap: 

— N-o să vină nimeni. 

In timp ce se prăbușea acoperișul, bunicul mi-a spus: 

— Am renunţat să mai fac miere cu mult timp în urmă. Clienţii 
preferau mereu mierea galbenă. Mierea mea albă avea un gust 
delicat, care se pierdea dacă o puneai în ceai sau pe pâine. 
Oamenii cumpărau câte un borcan, de curiozitate, și-l lăsau în 
cămară, neatins. Asta-mi rupea inima. Tilde mi-a înţeles durerea 
mai bine decât oricine altcineva. Ea nu mânca niciodată mierea 
decât fără nimic altceva. 

Am rămas acolo împreună, lângă foc, bunicul și nepotul, 
încălziți de văpaie. Era cea mai lungă perioadă de timp pe care 
o petrecuserăm împreună și cea mai lungă perioadă pe care 
aveam s-o petrecem vreodată împreună. In cele din urmă, 
zăpada topită a stins flăcările. Fără vreun cuvânt de bun rămas, 
s-a întors la casa lui, singur, la mirosul de calorifere electrice și 
de hârtie de prins muște, și indiferent ce susţinea el despre 
finalul acesta optimist, nu credeam o iotă. 


VP - 221 


Pe când mă îndepărtam de fermă, mi-o imaginam pe mama 
pedalând pe drumul acela cât de repede putea, cu monedele pe 
care le pusese deoparte în buzunar. Am trecut pe lângă staţia 
de autobuz unde așteptase, izolată și expusă pe drum, putând fi 
văzută de la mile întregi depărtare și având alături doar un stâlp 
de metal cu orarul atașat, într-un loc prin care nu trecea nimic 
altceva decât vreo câteva autobuze în fiecare zi. Mi-am imaginat 
ușurarea pe care a simţit-o când a plătit biletul și s-a așezat în 
spatele autobuzului, privind în urmă să vadă dacă nu e urmărită. 
Luase cu ea o cutiuță muzicală din lemn, plină cu mărunțișuri, 
printre care și un dinte, amintiri din acest loc - amintiri din acei 
paisprezece ani. 

Am urmat același traseu pe care a mers și autobuzul ei ca să 
iasă din această regiune, șoseaua principală către sud, și am 
trecut pe lângă un indicator care marca ieșirea din acea 
provincie. In spatele acestui indicator era un afloriment de 
stânci, dintre care unele aveau treizeci de metri înălţime și 
vârfurile acoperite de copaci. Undeva printre copacii de la 
margine, aproape de panta celei mai înalte stânci, stătea un 
elan maiestuos. Am frânat brusc și am parcat mașina. 
Majoritatea stâncilor erau abrupte. Am găsit totuși un loc prin 
care să pot urca spre vârf. Acolo era elanul. Nici măcar nu s-a 
clintit din loc, deși făceam mișcări destul de stângace în timp ce 
mă apropiam. l-am atins spatele, gâtul și coarnele. Era făcut din 
oțel modelat, cu picioarele fixate în piatră cu șuruburi ruginite, 
cu capul sus, aruncând o privire protectoare peste acest ţinut. 

o... 

Am condus toată noaptea, oprindu-mă des să mă spăl pe faţă 
cu zăpadă ca să rămân treaz. Când am ajuns la fermă era 
dimineață, prea devreme ca să sun la Londra și, oricum, nu 
dormisem deloc și mă îndoiam că aș fi putut să-i prezint tatei 
mai mult decât un rezumat al celor întâmplate. M-am hotărât să 
dorm câteva ore înainte de a suna. Când m-am trezit, am 
constatat că dormisem, fără întrerupere, o zi întreagă. Ninsese 
din nou. Urmele mele din ultima săptămână fuseseră acoperite. 
Simţindu-mă ca și cum m-aș fi trezit după o perioadă de 
hibernare, am făcut focul și mi-am încălzit niște terci pe sobă, 
dându-i gust cu un praf de cuișoare măcinate. 

Am sunat la ora unsprezece dimineaţa. Din nu știu ce motiv, 
am așteptat până la ora fixă să fac asta. Tata a tăcut în 


VP - 222 


majoritatea timpului. S-ar putea să fi plâns. Nu aveam cum să 
știu sigur, pentru că nu scotea niciun sunet. Mi-am dat seama că 
eu nu plânsesem, nici nu-mi exprimasem în alt fel vreo emoție, 
asta dacă faptul că am turnat benzină pe baraca din lemn de 
mesteacăn argintiu nu se poate numi exprimare. Când am vorbit 
cu Mark, a ţinut să se asigure că bunicul aprinsese focul - îl 
auzeam cum își pregătește pe tăcute apărarea mea. După cea 
auzit detaliile celor întâmplate, m-a întrebat: 

— Tu cum te descurci? 

Tot ce simţeam, în momentul acela, era o conștienţă acută a 
faptului că descoperirile mele erau incomplete. Ceea ce lipsea 
din informaţiile pe care le aflasem era ca lipsa unui dinte din 
gura mea - o bucată de gingie goală cu care limba mea nu se 
putea obişnui. În urechile lui Mark, răspunsul meu n-a fost pe 
măsura așteptărilor lui: 

— Nu sunt pregătit să vin acasă. 

— Dar ai răspunsurile? 

— Nu. 

Mi-a repetat răspunsul sub formă de întrebare, încercând să 
înțeleagă: 

— Nu? 

— Mama nu crede că trecutul are vreo legătură cu prezentul. 
Are o fixaţie în legătură cu prezentul. Soluţia noastră nu poate fi 
să legată de trecut. 

— Chiar și după tot ce-ai aflat? 

— Nu cred că legătura dintre cele două veri există doar în 
mintea ei. S-a întâmplat ceva aici, ceva adevărat. Sunt convins 
de asta. 

Mintea raţională a lui Mark nu putea admite legătura, din 
moment ce nu aveam dovezi pentru ipoteza mea, ba chiar 
aceasta era în contradicţie cu descoperirile pe care le făcusem. 
Cu toate astea, nu mai dădea impresia că ar vrea să mă 
contrazică, fiind convins de spusele mele cum că cele două veri 
formează un ciclu. Una o deblocase pe cealaltă. 

Am trecut cu mașina pe lângă plajele pentru turiști, destinaţia 
mea fiind zona sălbatică și pustie de pe coastă pe unde alerga 
mama deseori. Cu un rucsac mic în spate, am pornit printre 
tufișuri de mure și dune, înfofolit ca să mă apăr de vântul 
nemilos dinspre mare. Aveam gluga de la haina mea reiată 
trasă și legată bine cu șnurul în jurul capului, ca să n-o zboare 


VP - 223 


vântul. M-am șters la nas cu un șervețel de hârtie și, în scurt 
timp, chiar și șervețelul a înghețat luând o formă ţeapănă care 
putea să stea în picioare în palma mea. În cele din urmă, cu 
ochii care-mi lăcrimau de ger, am văzut ruina unui far vechi. 

Valurile brăzdaseră stâncile cu gheaţă neagră. Din când în 
când alunecam atât de tare, încât mă trezeam pe jos, în patru 
labe. Îngheţat și plin de vânătăi, am ajuns la ușa unde Mia își 
pusese cândva florile. Acum nu mai erau, fiind înlocuite de o 
arcadă de ţurțuri acolo unde stropiseră valurile. Am lovit ușa cu 
umărul și ţurțurii au căzut în jurul meu, spărgându-se de stânci. 

Înăuntru erau mucuri de ţigară și cutii de bere. La fel cum 
făcuseră și cu Insula Lacrimii, tinerii își revendicaseră acest 
spaţiu, aflat departe de ochii adulţilor. Mai fusesem o dată 
acolo, în prima săptămână de când sosisem, și nu găsisem 
nimic. Dar ceva mă frapase. Podeaua era murdară - farul fusese 
părăsit -, dar pereţii interiori erau proaspăt văruiţi. 

Mi-am dat jos rucsacul, mi-am turnat din termos o cafea 
fierbinte și dulce și am ţinut paharul strâns în mâini ca să mă 
încălzesc. Planul meu era să curăţ stratul de var de deasupra și 
să scot la iveală ce se afla dedesubt. Discutasem despre 
proiectul meu într-un magazin de articole de menaj, departe de 
zona aceasta. Neavând curent electric la dispoziţie, am fost 
nevoit să apelez la un curăţitor chimic. După ce mi-am băut 
cafeaua și m-am simţit revigorat, mi-am stabilit câteva porțiuni 
cu care să încep. Până seara, scosesem deja la lumină câteva 
fragmente dintr-o pictură murală. Un element anume mi-a atras 
atenția, o pată de culori vii - un buchet din flori de vară. 

A doua zi m-am concentrat asupra zonei din jurul florilor și am 
pornit de acolo spre zonele dimprejur. Incetul cu încetul am scos 
la lumină o pictură care o înfățișa pe Mia, îmbrăcată în alb, în 
miezul verii. Avea flori în păr și sub tălpi. În entuziasmul meu, 
am deteriorat pictura. Departe de fi o lucrare profesională de 
restaurare, era totuși destul de bună cât să poată oferi o dovadă 
a calităţii artistice excepţionale a picturii. Deși îi văzusem chipul 
pe afișul pentru persoane dispărute, această pictură îmi dădea 
pentru prima dată ocazia să o cunosc pe Mia ca om. Era mândră 
și puternică, dar și o visătoare, cu capul sus în timp ce se plimba 
agale prin pădure. 

Mi-am amintit de fuga Miei în toiul nopţii, și mama avea 
dreptate, nu avea nicio noimă, decât dacă a fost ajutată. A luat- 


VP - 224 


o cineva de acolo - un iubit. După părerea mea, era vorba 
despre cel care o pictase pe peretele farului. Derulând înapoi 
povestea mamei, mi-a trecut prin cap că iubitul Miei ar fi putut fi 
cel care aruncase insulta rasistă la prima petrecere cu ocazia 
miezului verii, descris ca un tânăr cu părul lung și cercel, ceea 
ce sugera opoziţie față de opiniile ortodoxe general acceptate și 
nu-l făcea să fie un rasist credibil. De ce ar fi apelat la o 
asemenea măsură extremă, de a folosi niște expresii rasiste, 
oricum? Rolul remarcilor lui era să-l deruteze pe Hakan, iar Mia 
ieșise în fugă din cort nu pentru că se simţise insultată, căci știa 
că rasismul lui era doar un rol pe care era necesar să-l joace, ci 
pentru că era furioasă din cauza intervenţiei lui Hakan. Faptul că 
acest bărbat era angajat sezonier, pe perioada afluxului de 
turiști din timpul verii, sugera faptul că era student. 

Mark are un prieten care lucrează la o galerie de artă 
contemporană din estul Londrei și, în înţelegere cu el, folosindu- 
mă de adresa lui de e-mail, am trimis mesaje către fiecare 
universitate și colegiu de artă din Suedia, la care am atașat o 
serie de fotografii cu pictura pe care le-am făcut în farul părăsit, 
cu explicaţia că respectiva galerie de artă ar dori să stabilească 
o întâlnire cu artistul care o realizase. Răspunsurile au început 
să apară, cu ţărâita, pe parcursul mai multor zile - toate 
negative, până când a venit un e-mail din partea unui profesor 
de la Konstfack, cea mai mare universitate de arte, meșteșuguri 
și design din Suedia, situată un pic mai la sud de capitală. Era 
sigur că pictura era opera unui fost student de-al lui. Artistul 
absolvise de curând. Dacă profesorul respectiv ar fi fost o fire 
suspicioasă, s-ar fi putut întreba cum de o galerie privată din 
Londra aflase despre un far părăsit din Suedia, dar am presupus 
că va fi atât de flatat și de entuziasmat de e-mail, încât i se vor 
risipi îndoielile. A fost stabilită o întâlnire la Stockholm. Numele 
artistului era Anders. 

Am mers spre Stockholm în noaptea dinaintea întâlnirii și m- 
am cazat în camera cea mai ieftină dintr-un hotel mic, dar 
select, de pe faleză. Cea mai mare parte din noapte mi-am 
repetat rolul, citind despre tineri artiști obscuri. A doua zi 
dimineaţa, am așteptat în vestibul, cu faţa spre ușă. Anders a 
ajuns devreme, era înalt, frumos, îmbrăcat cu blugi negri strâmţi 
și cămașă neagră. Avea un cercel în ureche și își adusese un 
portofoliu. Am stat de vorbă o vreme despre opera lui. 


VP - 225 


Aprecierea mea față de talentul lui era sinceră. Cu toate astea, 
am spus multe minciuni despre mine, minunându-mă cât de 
bine învățasem să mint de-a lungul anilor. Dar se schimbase 
ceva. Uram fiecare minciună pe care i-o spuneam. Doar 
perspectiva eșecului m-a împiedicat să-i spun adevărul. S-ar fi 
putut întâmpla să n-o găsesc pe Mia. Dacă riscam și spuneam 
adevărul, Anders ar fi putut pleca. 

Jucându-mi în continuare rolul, am făcut progrese, încetul cu 
încetul, până la momentul când îl puteam ruga să-mi arate pe 
viu operele - picturile adevărate, care erau prea mari ca să le 
aducă la hotel. Am presupus că nu-și permite un studio. Probabil 
că picta acasă, și dacă Mia fugise cu el însemna că o voi vedea 
și pe ea acolo, sau, cel puţin, niște semne ale prezenţei ei. 
Capcana a prins. Mi-a explicat, jenat, că va trebui să merg la el 
acasă și și-a cerut scuze că apartamentul e atât de departe de 
centru, pentru că nu-și permitea prețurile ridicate din 
Stockholm. l-am spus: 

— Putem lua o mașină de la hotel. 

Am plătit cafelele cu o bancnotă de o sută de coroane și am 
observat că pe bancnotă nu era vreo figură celebră, a unui 
inventator sau politician, ci o albină. Am luat bancnota și am 
studiat albina la lumină. Anders se îndepărtase deja de masă 
când i-am spus în suedeză: 

— Așteaptă. 

Mi-am amintit de zăpada curată și netedă de la fermă și de 
speranţa mea că acesta ar putea fi un nou început. Nu aveam să 
clădesc descoperirea aceasta pe niște minciuni. 

Am început să povestesc, rugându-l pe Anders să nu plece 
până nu termin. A fost de acord, nedumerit de schimbarea 
tonului meu. Am văzut cum l-a cuprins furia când i-am dezvăluit 
cum l-am păcălit. S-a simţit, într-o oarecare măsură, tras pe 
sfoară, dar mai ales dezamăgit că opera lui nu ajunsese să 
prezinte interes pentru o galerie de artă, am văzut că era tentat 
să plece, dar, fiind om de cuvânt, a rămas pe loc. Furia lui s-a 
transformat în tristeţe când i-am prezentat, pe scurt, relaţia 
mamei cu Mia și întâmplările de după plecarea Miei. Până să-mi 
termin povestirea, furia aproape că-i dispăruse. l-a mai rămas o 
urmă de dezamăgire că nu fusese încă descoperit ca artist. L-am 
asigurat, ca un profan ce eram, că aprecierea mea e sinceră, ca 
și cea a proprietarului galeriei a cărui adresă de e-mail o 


VP - 226 


folosisem. La sfârșit am întrebat dacă aș putea sta de vorbă cu 
Mia. Mi-a spus să aştept în foaier. Voia să dea un telefon. În mod 
straniu, nici nu mi-a trecut prin cap că ar putea să nu se mai 
întoarcă. Am închis ochii și am așteptat, simţindu-mă mai ușor, 
în ciuda riscului pe care tocmai mi-l asumasem. 

Am ajuns la un bloc, departe de centrul orașului. Anders a 
murmurat: 

— E de așteptat ca artiștii să trăiască în sărăcie. 

Era un romantic, genul de temperament care ar face o fată să 
fugă de acasă cu el. Am urcat pe niște scări de ciment, pline de 
gheață, unul în spatele celuilalt, pentru că fuseseră date cu nisip 
doar pe mijloc și liftul era defect. Când am ajuns la ultimul etaj 
și-a scos cheile. Glumind că locuiește în penthouse, m-a condus 
înăuntru. Anders mi-a spus, vorbind acum în suedeză: 

— Mia se întoarce curând. 

Am așteptat în sufragerie, înconjurat de picturile lui. Aveau 
puţină mobilă, nu aveau televizor, doar un radio mic conectat la 
priza din perete. Ca să treacă timpul mai repede, a început să 
picteze. După jumătate de oră s-a auzit cheia în ușă. M-am dus 
în coridor și am văzut-o pe Mia pentru prima dată. Părea mai 
mare de șaisprezece ani, îmbrăcată gros ca să se apere de ger. 
Simţeam cum ochii ei o căutau pe mama în trăsăturile mele. A 
închis ușa și și-a scos fularul. Când și-a dat jos haina groasă, am 
văzut că e însărcinată. Era cât pe ce să întreb al cui este copilul, 
dar m-am oprit la timp. 

Ne-am așezat toţi trei în bucătăria micuță și linoleumul cu 
model de pe podea a scârţâit sub scaunele noastre. Am băut 
ceai negru îndulcit cu zahăr alb pentru că mierea, am presupus, 
era un lux pe care nu și-l puteau permite. Fiind pe cale să aud 
adevărul despre cele întâmplate în timpul verii, mă temeam ca 
mama să nu se fi înșelat, pur și simplu. Mia mi-a spus: 

— Nu am fugit. Hakan mi-a cerut să plec. După ce i-am spus 
că sunt însărcinată, mi-a făcut programare pentru avort. Dacă 
voiam să rămân la ferma lui, ca fiica lui, trebuia să mă comport 
într-un mod pe care el să-l considere acceptabil. A pretins că 
este îngrijorat pentru viitorul meu. Chiar era. Dar cel mai mult îl 
îngrijora reputaţia lui. Eram o rușine, nu mai eram fiica pe care 
și-o dorea. Nu știam ce să fac. Eu și Anders nu avem prea mulți 
bani. Nu suntem proști. Am putea fi părinți? Aproape că am 
cedat, aproape că am acceptat avortul. Intr-o noapte, am văzut- 


VP - 227 


o pe mama ta trecând pe câmpul nostru. Nu știu ce făcea acolo. 
Dar mi-am adus aminte de discuţiile noastre lungi. Era atât de 
diferită de toţi ceilalţi. Îmi povestise cum a plecat de la ferma 
părinţilor, la numai șaisprezece ani, nu avea nimic, și a ajuns în 
Anglia, și-a pus o afacere pe picioare și și-a făcut o familie. 
Atunci m-am gândit - iată o femeie pe care o admir. E atât de 
puternică. Toată lumea se înclină în faţa lui Hakan, dar nu și ea. 
O ura din cauza asta. l-am spus lui Hakan că dacă nu mă lasă să 
păstrez copilul, atunci plec. O parte din mine era convinsă că o 
să se răzgândească dacă vedea cât de hotărâtă sunt. Dara 
acceptat. Nici măcar n-a vorbit despre asta cu Elise. Era mama 
mea și nu a avut niciun cuvânt de spus în privinţa viitorului meu. 
A fost mâhnită. Îmi scrie în fiecare săptămână. Mă și vizitează 
des, și de fiecare dată când vine ne umple frigiderul cu 
mâncare. Îi e foarte dor de mine. Și mie mi-e dor de ea. 

Miei a început să-i tremure vocea de emoție. O iubea cu 
adevărat pe Elise. 

— Are inimă bună. Întotdeauna a fost blândă cu mine. Dar pe 
el nu-l înfruntă niciodată. Este servitoarea lui. lar eu nu am vrut 
să cresc și să devin la fel ca ea. 

Am întrebat dacă Mia ciopârţise trolii lui Hakan de furie. A 
clătinat din cap: 

— N-am făcut eu asta. 

Prin deducție, nu avea cine să fie decât cealaltă persoană: 

— Atunci Elise. 

Mia a zâmbit la gândul că mama ei ar fi putut lovi cu toporul 
trolii lui Hakan și a spus: 

— Poate că m-am înșelat în privinţa ei. Poate că, într-o zi, îl va 
părăsi. 

Am întrebat-o despre momentul când a venit beată la cea de- 
a doua petrecere în cinstea miezului verii. A clătinat din cap. 
Dacă păruse beată, asta s-a-ntâmplat pentru că era ziua când 
descoperise că era însărcinată. Era într-o stare de buimăceală. 
În următoarele zece zile a fost ţinută prizonieră la fermă - cele 
mai urâte zece zile din viața ei. După ce a văzut că ea s-a 
hotărât, Hakan a stabilit un plan. A vrut ca ea să dispară. Nua 
vrut să dea nicio explicaţie comunităţii locale. N-ar fi putut 
suporta o asemenea rușine. Mia a spus: 

— l-a venit ideea să înscenăm o poveste în care eu să fug de 
acasă, în așa fel încât el să pară victima. 


VP - 228 


Mama a avut dreptate: existase o conspirație. Detectivului 
Stellan i se spusese că Mia nu a dispărut. Nu o căuta nimeni. 
Afișele fuseseră puse doar în locuri unde nu erau de niciun folos. 
Hakan îi trimite bani Miei la sfârșitul fiecărei luni. El plătește și 
chiria. Ar putea veni în vizită oricând dorește. Până acum, n-a 
venit niciodată. 

Când a terminat de vorbit, am întrebat-o dacă a fost vreodată 
în pericol în vreun fel. Mama fusese convinsă că Mia era în 
primejdie. În acest moment esenţial, Mia a clătinat din cap: 

— Hakan nu mi-a făcut niciodată vreun rău, nu m-a bătut, nu 
s-a atins de mine nici cu un deget, nu era așa. Nici măcar nu a 
ridicat vreodată tonul la mine. Dacă-mi doream niște haine noi, 
mi le cumpăra chiar în ziua în care le cerusem. Imi oferea tot ce- 
mi doream. Îmi spunea că sunt răsfăţată. Avea dreptate. Chiar 
eram răsfăţată. Dar nu mă iubea. Nu cred că el înțelege ce 
înseamnă să iubeşti. Pentru el, dragostea înseamnă control. Imi 
umbla prin lucruri. Mi-a găsit jurnalul în oglinda pe care mi-a 
sculptat-o Anders. Mi-l punea la loc ca să scriu în continuare în 
el și să poată să citească mai departe. Când mi-am dat seama 
ce face, l-am rupt pe tot și l-am pus la loc ca să-l găsească el. 
Asta l-a înfuriat, de parcă i-aș fi aparţinut. 

Am întrebat-o despre sinuciderea lui Ann-Marie și despre 
pustnicul din câmpii. Mia a ridicat din umeri: 

— N-am cunoscut-o atât de bine. Era prietenă cu Cecilia, 
femeia care i-a vândut ferma mamei tale, și Cecilia îl considera 
pe Hakan vinovat pentru moartea ei, dar nu știu de ce. Poate că 
Ann-Marie se culca cu el. Nu e niciun secret că Hakan avea 
amante. Pentru el, nevestele tuturor erau o pradă care i se 
cuvenea. Elise știa asta. Ann-Marie era evlavioasă, atunci când 
era trează. Ai văzut toate citatele acelea din Biblie, nu? Dar 
nimeni nu flirta mai mult ca ea când bea, făcea asta chiar și de 
față cu soțul ei, îl tortura cu asta, întotdeauna considerase că nu 
e decât un ţărănoi și-un găligan. Se purta îngrozitor cu el când 
era beată și o măcinau remușcările când era trează. Sub tot 
acest comportament se ascundea o mare tristețe. 

— De ce-și dorește Hakan așa de tare ferma noastră? 

— Fără vreun motiv anume, doar că deţine tot terenul din 
jurul ei. Se uita pe hartă și ferma voastră era o pată pe regatul 
lui, un petic de pământ pe care nu pusese stăpânire. Era un 
stigmat. Îl scotea din minţi de furie. 


VP - 229 


— O va avea cât de curând. 

Mia s-a gândit la asta: 

— Fie că-ţi place de el, fie că nu, Hakan este un învingător. E 
greu să nu ai un sentiment de respect faţă de un om care obţine 
de fiecare dată ce-și dorește. 

M-am întristat, gândindu-mă cum va jubila Hakan cu harta 
sub ochi, dar asta nu era lupta mea. 

e 

Mia vorbea de o oră. Când s-a oprit, s-a lăsat tăcerea. Ea și 
Anders se întrebau amândoi ce aș mai putea dori. l-am rugat să 
aștepte să dau un telefon. Am ieșit din apartament și l-am sunat 
pe tata de pe coridor. El a insistat, sec, că mama nu va crede 
nimic din ce-i spune el sau din ce-i voi spune eu: 

— Trebuie să vină Mia la Londra. Tilde trebuie să audă de la 
ea. 

După ce am închis, l-am sunat pe Mark să-l întreb dacă pot să 
le cumpăr cu banii rămași bilete de avion pentru Londra Miei și 
lui Anders. În timpul conversaţiei, tonul lui Mark mi s-a părut 
schimbat. Primisem dovada multor sentimente calde din partea 
lui, dar niciodată a admiraţiei. A fost de acord să cumpăr 
biletele. l-am spus că-l iubesc și că ne vom vedea în curând. 

Întors în apartament, le-am prezentat planul: 

— Aş vrea să veniţi la Londra. Vă plătesc drumul și hotelul. 
Chiar și așa, știu că vă cer mult. Mia, trebuie să vorbești cu 
mama. Mama trebuie să te vadă. Nu e destul să-i transmit eu 
informaţiile astea, n-o să creadă nimic din ce-i spun, nici din ce-i 
spune tata, nu mai vorbește cu mine de astă-vară, nu vrea să 
vorbească cu mine, nu vrea să mă asculte, trebuie să audă de la 
tine. 

Au discutat problema preţ de câteva clipe. Nu am auzit ce-au 
vorbit, dar mi-am imaginat că Anders avea reţineri, că era 
îngrijorat de agitația pe care o presupune călătoria - Mia era 
însărcinată în șase luni. S-au întors și Mia a spus: 

— Și Tilde ar fi făcut asta pentru mine. 

o... 

În avion, în drum spre Londra, Mia a văzut în geanta mea 
Biblia mamei și colecția ei de povești suedeze despre troli. Când 
a întins mâna să le ia, eram convins că Biblia îi atrăsese atenţia. 
În schimb, a luat cartea de povești cu troli și s-a uitat pe 
ilustrație: 


VP - 230 


— E a lui Tilde, nu-i așa? 

— De unde știi? 

— A vrut să mi-o împrumute. A spus că este o poveste anume 
pe care ţinea s-o citesc. Mama ta s-a purtat minunat cu mine, 
dar nu mi-am dat niciodată seama de ce credea că m-ar 
interesa să mai citesc povești cu troli. Am auzit destule cât 
pentru o viaţă. l-am promis că voi veni să iau cartea, dar n-am 
mai ajuns. 

Am fost surprins de faptul că insistase asupra unei povești 
anume, curios să aflu la care se referise. Nu mai dăduse 
niciodată o atenţie specială unei anumite povești. Mă întrebam 
dacă nu cumva folosise asta doar ca pretext ca să stea de vorbă 
cu Mia despre alte lucruri. 

La mijlocul volumului am dat peste o poveste intitulată 
„Prinţesa trol”. După ce am citit primele rânduri, mi-am dat 
seama că-mi erau necunoscute, nu-i mai auzeam vocea mamei, 
deși eram convins că-mi citise toată cartea de multe ori. Am 
verificat și restul culegerii și am constatat că era singura 
poveste pe care o sărise. Conform informaţiilor din apendice, o 
parte a cărții pe care nu o studiasem niciodată, nici nu știusem 
că există, această legendă cu troli era una dintre cele mai vechi. 
Se găseau numeroase versiuni ale ei în Germania, Italia și 
Franța, în volume de povești de Italo Calvino, Charles Perrault și 
Fraţii Grimm. Varianta suedeză avea o origine necunoscută. M- 
am apucat să o citesc pentru prima oară. 


PRINȚESA TROL 


A fost odată un Rege măreț, care domnea cu cinste 
peste supușii lui. Alături de el stăteau o Regină mai 
frumoasă decât oricare altă femeie și o fiică mai 
drăgălașă decât oricare alt copil din țară. Regele a 
trăit fericit până când Regina lui a căzut la pat, grav 
bolnavă. Aflată pe patul de moarte, l-a pus să-i 
făgăduiască că nu se va mai însura decât cu o femeie 
la fel de frumoasă ca ea. Când Regina a murit, Regele 
a început s-o jelească, încredințat că nu se va mai 
însura niciodată. Curtenii au stăruit că țara lor are 
nevoie de o Regină și că trebuie să-și caute altă 


VP - 231 


nevastă. Hotărât să nu-și încalce făgăduiala, Regele nu 
găsea nicio femeie la fel de frumoasă ca nevasta lui. 

Într-o zi, Regele privea pe fereastra castelului. A 
văzut-o pe fiica sa jucându-se în livada regală. 
Crescuse. Se făcuse la fel de frumoasă ca mama ei. 
Regele a sărit în picioare și a dat de veste că ea îi va fi 
nevastă. Curtenii au fost năuciti și l-au implorat să se 
răzgândească. Un Prezicător înțelept a prevestit că o 
asemenea căsătorie va duce tara la pieire. Fata l-a 
implorat pe Rege să se mai gândească, dar el n-a vrut 
s-o asculte. S-a hotărât ziua nuntii. Fiica a fost închisă 
în turn ca să nu fugă. 

În noaptea dinaintea nunţii, unul dintre curteni, 
temându-se că țara va fi blestemată dacă se întâmpla 
o asemenea nelegiuire, a ajutat-o pe fata regelui să 
fugă în pădurea fermecată. În ziua nunții, Regele a 
văzut că fiica lui a fugit. A pus să fie ucis curteanul. 
Apoi și-a trimis oastea să o caute pe fată prin pădure. 

Fata nu avea scăpare. A implorat pădurea fermecată 
s-o ajute. O ciupercă a răspuns la strigătul ei. Dacă 
prințesa făgăduia să îngrijească pădurea, ciuperca 
avea s-o ajute. Îi cerea însă un singur lucru. Să rupă 
orice legătură cu oamenii și să se pună doar în slujba 
lumii pădurii. Prințesa s-a învoit și ciuperca i-a suflat 
spori vrăjiți peste față, prefăcânad-o într-un trol pocit. 
Când oștenii regelui au găsit-o ascunsă după o stâncă, 
s-au dat înapoi cuprinși de silă și au căutat mai 
departe. 

Prințesa Trol a petrecut mulţi ani îngrijind pădurea și 
s-a împrietenit cu păsările și cu lupii și cu urșii. În 
vremea asta, domnia tatălui ei s-a dus de râpă. Regele 
a înnebunit tot căutându-și fiica. În cele din urmă, cu 
castelul prefăcut în ruine și cu vistieria goală, bătrânul 
Rege nebun nu mai avea slujitori cărora să le 
poruncească, nici supuși peste care să domnească. A 
pornit în pădure să-și găsească singur fiica. Luni 
întregi s-a târât prin mușchi și a mâncat scoarță de 
copac până când, într-o zi, Regele s-a prăbușit. Era pe 
moarte. 


VP - 232 


Prințesa Trol a auzit de la păsări despre soarta 
tatălui ei. S-a dus să-l vadă, dar n-a-ndrăznit să se 
apropie prea mult. Când i-a văzut ochii galbeni printre 
copaci, Regele s-a rugat de trol să-l îngroape ca să nu-i 
sfâșie corbii leșul și ca să poată, în sfârșit, în moarte, 
să-și găsească din nou pacea. Prințesa Trol avea inima 
curată. Și-a amintit de dragostea pentru tatăl ei și s-a 
gândit că trebuie să-i îndeplinească ultima dorință. S-a 
Îînvoit. Însă, de îndată ce a încuviintat din cap, și-a 
încălcat făgăduiala și a fost prefăcută la loc în delicata 
Prințesă, mai frumoasă acum ca oricând înainte. 

La vederea fiicei lui, Regele cel bolnav s-a 
înzdrăvenit. Clătinându-se pe picioare, a fugit după ea. 
Prințesa a strigat după ajutor. Lupii și corbii și urșii au 
răspuns la chemarea ei și l-au sfâșiat pe rege, ducând 
câte o bucată din trupul lui în colțurile îndepărtate ale 
pădurii, să se ospăteze din ea. 

Pe urmă, prințesa și-a luat rămas-bun de la prietenii 
ei din pădure și s-a întors la castel. A pus totul din nou 
în rânduială. Prințesa a luat de soț un Prinț chipeș. La 
alaiul de nuntă s-au alăturat urșii și lupii. Acoperișul 
castelului nu se mai vedea de păsări. Țara a fost adusă 
din nou pe culmile măreției și noua Regină a domnit cu 
dreptate și a trăit fericită până la adânci bătrâneți. 


M-am ridicat de la locul meu și m-am dus în dreptul bucătăriei 
din spatele avionului. În Suedia reușisem să nu mă pierd cu firea 
și refuzasem să mă las prea tare afectat de emoția pe care mi-o 
provocau toate descoperirile mele, concentrându-mă asupra 
procesului de strângere a informaţiilor pentru a i le prezenta 
mamei la spital. Cu toate astea, pe măsură ce citeam această 
poveste, nu puteam să mă gândesc decât la mama stând pe 
patul meu, cu degetele zăbovind asupra poveștii și apoi sărind 
peste ea, refuzând să mi-o citească, de teamă că-și va trăda 
trăirile, de teamă să nu-i pun vreo întrebare sau să observ vreo 
urmă din tristețea pe care se luptase atâţia ani din viaţa ei s-o 
ascundă, nu numai de noi, ci și de ea însăși. Ar fi trebuit să 
citesc singur aceste povești cu mult timp în urmă și mă 
întrebam dacă nu cumva mama își dorise, în taină, să fac asta. 
Ar fi putut să scape ușor de carte, dar o ţinuse aproape, 


VP - 233 


revenind la ea din vreme în vreme, dând de înțeles că are o 
mare însemnătate, dar în același timp refuzând să dezvăluie de 
ce. În timp ce îmi îngăduiam să analizez această tristeţe, să o 
simt în întregime, mă gândeam la felul cum ne împărtășiserăm 
unul altuia fericirea, convinși fiind că astfel momentul va fi avea 
o strălucire mai intensă și mai îndelungată; dar și tristețea poate 
fi împărtășită, poate dac-o împărtășești o faci să fie mai puţin 
intensă și mai puţin durabilă. Dacă era, într-adevăr, așa, măcar 
asta-i puteam oferi. 

Crezând că am rău de înălţime, stewardesa mi-a oferit un 
pahar cu apă și m-a întrebat dacă mă simt bine. Am făcut semn 
din cap că da și i-am mulţumit pentru amabilitate. Pe fereastră 
am văzut cum norii se despart și dintre ei a apărut Tamisa, care 
ne călăuzea spre casă. 

o... 

La aeroport ne-a așteptat Mark. Ne-am dus direct la spital, 
așa cum ne rugase tata. Pe drum i-am spus că, înainte de a 
pleca în Suedia, trimisesem un e-mail prin care-mi dădusem 
demisia. În noul an aveam să-mi construiesc o altă carieră. Dacă 
ideea ar fi fost cumva fantasmagorică, Mark și-ar fi exprimat 
îndoielile. Dar a primit vestea fără să protesteze, sugerându-mi 
că și el se gândea la același lucru de ceva vreme. M-a întrebat: 

— Ce-ţi dorești să faci? 

— Nu știu. Trebuie să aflu mai întăi. 

S-a uitat la mine: 

— Cum te simţi? 

— Mă simt plin de speranţă. 

— Speriat? 

— Da, și speriat. 

Tata era în faţa spitalului. A salutat-o pe Mia și a îmbrăţișat-o. 
l-am citit disperare pe chip. Am simţit-o și în trupul lui, când m-a 
îmbrățișat - slăbise, avea umerii și spatele încordate. Deși el 
voia să intrăm imediat, am propus să luăm întâi prânzul 
împreună. Nu voiam să se simtă nimeni grăbit. Și mai aveam 
ceva de lămurit cu Mia. 

Am găsit o cafenea în stil retro aproape de spital. Ne-au servit 
mâncarea cu un platou de felii de pâine albă unse cu unt și 
ceainice de inox cu ceai atât de tare, că Anders chiar a râs când 
a gustat din el. În afară de izbucnirea asta de veselie, nimeni n-a 
vorbit prea mult. Mie îmi rămăsese gândul la felul în care 


VP - 234 


pericolul ocupa un loc atât de important în viziunea mamei 
asupra evenimentelor. Nu era vorba doar de nefericire. Ea 
simţise că o tânără se află în primejdie. Existase un ticălos. Am 
rupt tăcerea și am întrebat-o pe Mia din nou dacă fusese 
vreodată în pericol în vreun fel. A clătinat din cap în semn că nu. 
Cu toate astea, era un lucru pe care îl trecuse sub tăcere. Am 
presupus că motivul era că nu i-l spusese nici lui Anders. 

M-am hotărât să-mi încerc norocul și i-am dat Miei culegerea 
de povești despre troli, indicându-i-o pe cea pe care dorise 
mama s-o citească. Un pic nedumerită, a început să citească. 
Probabil că ţinea mult la mama, pentru că la sfârșitul poveștii a 
plâns. Am promis că n-am s-o mai întreb despre asta niciodată 
și i-am pus pentru ultima oară întrebarea: 

— Ai fost vreodată în pericol? 

Mia a făcut semn din cap că da. Anders s-a uitat la ea. 
Avusesem dreptate. Era ceva nou și pentru el. Am întrebat-o: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Primarul era un nemernic. Toată lumea știa asta. Că făcea 
remarci despre corpul meu, despre picioarele mele, despre sânii 
mei. Se ducea la toaletă și lăsa ușa deschisă, aștepta acolo și 
spera să trec prin dreptul lui. l-am spus lui Hakan. l-am spus și 
Elisei. Ea a recunoscut că primarul e un boșorog pervers. Dar 
era unul dintre susținătorii lui Hakan. Ar fi făcut orice-i cerea 
Hakan. Așa că Hakan mi-a spus să mă îmbrac mai puţin 
provocator în preajma lui. 

Mi-am amintit de prima oară când o văzuse mama pe Mia și i- 
am spus: 

— La petrecerea de la grătar, din mai, te-ai dezbrăcat și ai 
intrat în apă să înoţi, de față cu toţi invitaţii. 

— A fost felul meu de a-i spune lui Hakan că o să port ce 
poftesc și că n-am de gând să mă acopăr din cap până-n 
picioare doar pentru că primarul e o lepădătură libidinoasă sau 
pentru că așa mi-a spus Hakan. Principiul era corect. Dar 
primarul era prea prost să înţeleagă. El a crezut că flirtez cu el. 
Mai târziu în cursul verii, citeam la birou într-o seară, târziu, 
când l-am văzut pe primar la ușa mea. Hakan jucase cărți cu 
niște prieteni și plecase să-l ducă acasă cu mașina pe unul 
dintre ei pentru că băuseră prea mult. Hakan nu se îmbăta 
niciodată. Niciodată. Dar îi încuraja pe ceilalţi să se îmbete. In 
orice caz, Elise era plecată. Cumva, rămăsesem singură în casă 


VP - 235 


cu primarul. Înainte de asta nu-mi mai fusese niciodată frică de 
el, mi se păruse doar un tip jalnic, dar în seara aceea m-am 
speriat. Stătea sprijinit de tocul ușii. M-am străduit să zâmbesc 
și i-am spus primarului că-i fac o cafea. Nu eram sigură dacă o 
să mă lase să ies din cameră, pentru că nu s-a mișcat din loc. l- 
am luat mâna și m-am prefăcut că mă joc, l-am tras după mine 
afară din cameră, pentru că știam cumva că el credea că-l 
doresc și că va deveni periculos abia când îi voi da clar de 
înțeles că nu-i așa. l-am spus că putem să bem amândoi ceva, 
nu cafea, ceva cu alcool, iar ela zis că e o idee bună. De îndată 
ce a pus piciorul pe treaptă, m-am întors și am luat-o la fugă. 
Ușa de la camera mea nu se încuia, dar aveam zăvor la ușa de 
la baie, așa că am trântit-o în urma mea și am încuiat-o, 
strigându-i că nu mă simt bine și că o să fac o baie, el putea să 
se servească cu cafea și cu orice mai dorea. N-a spus nimic. Dar 
îi auzeam pașii apropiindu-se - îl auzeam cum vine spre mine. 
Mă întrebam dacă avea să dărâme ușa, nu era o ușă prea solidă 
și încuietoarea nu era decât un simplu zăvor. Am văzut cum se 
rotește mânerul ușii, am văzut cum se împinge în ușă și forțează 
zăvorul. Am așteptat, cu o foarfecă de unghii în mână. Cred că a 
rămas acolo vreo cinci minute. Apoi a plecat. Dar eu n-am ieșit 
din baie. Am rămas acolo până a venit Hakan acasă. 

Primarul era al patrulea pe lista de suspecți a mamei. 

Anders a luat-o de mână pe Mia și a întrebat-o încet: 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Pentru că ai fi încercat să-l omori. 

Am adăugat: 

— Mia, când o să vorbeşti cu mama, poți să începi cu asta? 

La mama în salon se intra pe două uși securizate, gravitatea 
stării ei era sugerată de bâzâitul soneriei care asigura accesul și 
de zăngănitul puternic al încuietorilor care se deschideau și se 
închideau. Tata i-a convins pe medici să amâne folosirea 
perfuziei până la întoarcerea mea. Am stabilit ca Mia să intre 
singură, pentru că nu voiam ca mama să aibă impresia că se 
afla în mijlocul unei ambuscade. Mia a fost de acord, dovedind 
că era foarte puternică, aparent netulburată de împrejurimi sau 
de pacienții care cutreierau coridoarele. Era o tânără 
remarcabilă. Anders a sărutat-o. O asistentă a însoțit-o pe Mia 
până în camera de vizite. 


VP - 236 


Mi-am scos de la mână ceasul, ca să nu mai număr minutele. 
Stăteam lângă Mark, care stătea lângă tata, care stătea lângă 
Anders, toţi patru unul lângă altul, niciunul dintre noi capabil să 
citească vreun ziar sau să-și verifice telefonul, niciunul dintre noi 
capabil să facă altceva decât să privească fix podeaua sau 
pereţii. Din când în când, la intervale neregulate, asistenta ne 
ținea la curent cu ce se petrece înăuntru. Se uita pe fereastra de 
supraveghere de la ușă și ne spunea că mama și Mia stăteau 
așezate una lângă alta și că se ţineau de mână, adâncite în 
conversaţie. Nu se mișcaseră de acolo. Când s-a întors a cincea 
oară, asistenta ni s-a adresat ca și cum am fi fost o singură 
familie: 

— Mama ta vrea să vă vorbească. 


VP - 237 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


VP - 238