Daniel Defoe — Colonelul Jack

Editura Univers 


Stimulat, în urma succesului lui Robinson Crusoe, să ofere noi 
romane de aventuri şi călătorii, Daniel Defoe scrie Căpitanul 
Singleton (1720) şi Colonelul Jack (1722), explorînd lumea 
peripeţiilor piratereşti în primul, şi a subteranelor Londrei în 
cel de-al doilea. 

Defoe transfigurează artistic, cu un adevărat cult al detaliului 
concret, cele două medii care au exercitat o adevărată fascinație 
asupra romancierilor englezi din secolul al XVII-lea, 


şt) 


CĂPITANUL SINGLETON 
= 
COLONELUL JACK LEI 24 


Editura Univers 


Daniel Defoe 


COLONELUL JACK 


În româneşte de ION CARAION 


Bucureşti 1972 
Editura Univers 


Coperta colecţiei: Vasile Socoliuc 


DANIEL DEFOE 
THE LIFE 
OF 
COLONEL JACK 
Everyman's Library 


VIAŢA COLONELULUI JACK 


CAPITOLUL I 


Introducere - Mă părăsesc părinții 
aproape îndată după naştere - Doica mea 
îmi dă porecla de Colonel Jack - Firile 
celor trei Jack - Colonelul Jack, Căpitanul 
Jack şi Maiorul Jack - Doica se prăpădeşte, 
iar nouă ni se dă drumul în lumea largă - 
Căpitanul Jack biciuit pentru tâlhărie - Ne 
facem hoți de buzunare - 


Având în vedere că viaţa mea a fost ca un joc de şah al 
naturii şi că pot privi acum îndărăt, asupra ei, de la o mai 
mare depărtare decât cei din tagma căreia şi eu cândva i- 
am aparţinut, cred că povestea mea ar putea avea pe lume 
un sens tot aşa de potrivit ca şi multe povestiri citite cu 
plăcere zi de zi, după câte văd, cu toate că n-au ceva la fel 
de distractiv sau de plin de învăţăminte cum sunt 
încredinţat că veţi întâlni în istorisirea ce urmează. 

Obârşia mea poate fi de o aşa de înaltă treaptă ca a 
orişicui, căci - după câte am auzit - mamă-mea frecventa 
numai buna societate, însă asta ţine mai mult de povestea 
ei decât de a mea; tot ce ştiu eu în legătură cu lucrurile de 
mai sus, am aflat numai prin tradiţie din gură în gură. Doica 
mi-a povestit despre mamă-mea că era o doamnă din 
lumea bună şi că tatăl meu era un om nobil, iar ea - doica - 
primise o frumuşică sumă de bani ca să mă ia de pe capul 
lor, salvându-l şi pe el şi pe mamă-mea de necazurile legate 
îndeobşte de nenorocul de a avea de întreţinut un copil, 
despre care mai bine ar fi să nu se vadă şi să nu se audă 
nimic. 

Tatăl meu, pare-se, i-a dat doicii întrucâtva mai mult 
decât se înţelesese cu maică-mea, numai ca ea să-i promită 


solemn că se va purta bine cu mine şi că mă va da la 
şcoală; şi a însărcinat-o ca, dacă îmi va fi dat să trăiesc 
până voi creşte cât de cât mai mare şi până voi fi în stare 
să înţeleg ce însemna asta, doica să aibă întotdeauna grijă 
să mă facă să nu uit că eram un gentleman; iar acest lucru, 
ar fi spus el, era toată educaţia pe care ar dori ca doica să 
mi-o strecoare în suflet; căci nu se îndoia, întărise tată- 
meu, de faptul că mai curând sau mai târziu această simplă 
aluzie avea să mă inspire cu gânduri pe potriva baştinii 
mele, făcându-mă cu siguranţă să mă port ca un 
gentleman, dacă reuşeam să duc în mine credinţa că asta 
şi sunt. 

Însă nenorocirile abătute peste mine nu erau ursite să se 
sfârşească atât de repede cum începuseră. Foarte rar li se 
întâmplă celor peste care s-a abătut nenorocirea, ca să-i 
încerce doar pentru o zi; după cum cei mari se înalţă pe 
trepte de măreție până la culmea gloriei, unde strălucesc, 
tot aşa cei amărâţi se scufundă printr-o serie de dezastre 
până la adâncul mizeriei lor, şi rămân vreme îndelungată în 
chinurile şi agoniile acelei disperate situaţii, până când vreo 
întorsătură a norocului, dacă vreodată li se întâmplă şi lor 
aşa ceva, le oferă o cale de scăpare. 

Doica mea s-a dovedit atât de cinstită faţă cu legământul 
făcut cât ai fi putut să te aştepţi de la cineva de teapa ei şi, 
mai ales, atât de cinstită cât i-o îngăduia situaţia sa; căci 
femeia m-a crescut cu multă grijă dimpreună cu propriul ei 
fiu şi cu o altă odraslă a ruşinii, ca şi mine, la creşterea 
căreia se înhămase în aceleaşi condiţii. 

Numele meu era John, după cum am aflat de la ea, dar 
nici doica nici eu habar n-aveam despre vreun nume de 
familie care să-mi aparţină; aşa că slobod am fost să mă 
numesc, după propriul meu chef, „domnul Oricine” - nume 
care mi se potrivea chiar şi dacă soarta mi-ar fi hărăzit să 
trăiesc în mai prielnice împrejurări. 

Dar s-a întâmplat ca propriu-i fiu (căci avea şi ea un băie- 
ţel al ei, cam cu vreun an mai mare) să se cheme tot John; 
iar după vreo doi ani a mai luat încă o odraslă a ruşinii, cum 
v-am zis mai sus, ca să îngrijească de ea ca şi de mine, şi al 


cărei nume era de asemenea John. 

Şi după cum eram, aşadar, cu toţii John, aveam cu toţii, 
ca nume de răsfăţ Jack şi în curând am ajuns să ni se şi 
spună aşa; căci prin acea parte a oraşului unde am fost noi 
crescuţi, adică pe lângă Goodman'sfields, Johni-lor li se 
spune în genere Jack; însă doica mea, nelipsită de 
îngăduinţa de a şi-l deosebi întrucâtva pe propriu-i fiu de 
ceilalţi, obişnuia să-i spună Căpitane, deoarece el era ce-i 
drept - cel mai mare dintre noi. 

O simţeam ca o jignire, în ceea ce mă priveşte, că îi dase 
băiatului ei numele de căpitan şi am plâns şi i-am zis doicii 
că voiam eu să mi se spună căpitan; fiindcă ea mă 
asigurase că eram un gentleman şi eu, dinspre mine, voiam 
să fiu căpitan, aşa îmi căşunase mie: încât blânda femeie, 
ca să nu strice pacea dintre noi, mi-a întărit că da, da, eram 
un gentleman şi de aceea eu ar trebui să fiu de fapt mai 
presus decât un căpitan, ar trebui să fiu chiar colonel, ceea 
ce, în definitiv, era cu mult mai bine decât căpitan; 
„deoarece, dragul meu, îmi vorbi ea, oricărui lup de mare - 
dacă nu ajunge să fie doar simplu locotenent pe o 
corăbioară - i se spune căpitan, pe câtă vreme coloneii sunt 
militari şi numai gentlemenii sunt făcuţi colonei; în afară de 
asta, urmă ea, am auzit şi de colonei care au ajuns lorzi, şi 
generali, deşi la început erau nişte bastarzi şi, prin urmare, 
ţie îţi vom spune colonel.” 

Ei bine, deocamdată, ce-i drept, asta m-a potolit, deşi tot 
nu eram întru totul împăcat, până când, în sfârşit, la un 
timp mai apoi, am auzit-o spunându-i băiatului ei că eu 
eram un gentleman şi prin urmare trebuia ca mie să-mi 
spună colonel; veste la care propriu-i băiat s-a pornit pe 
plâns şi cerea morţiş ca să i se spună lui colonel, 
întâmplarea, pe legea mea, m-a încântat, m-a încântat că 
el plângea ca să i se spună colonel, căci atunci m-am 
convins într-adevăr că un colonel era mai presus de un 
căpitan; atât de adânc este înrădăcinată ambiția în inimile 
oamenilor, încât până şi un mic cerşetor nu e lipsit de 
fărâma sa de ambiţie. 

Aşadar, acum existau Colonelul Jack şi Căpitanul Jack; cât 


despre al treilea băiat, el a rămas pur şi simplu Jack, încă 
vreo câţiva ani după aceea, până ce a ajuns să avanseze 
datorită baştinii sale, după cum veţi auzi la momentul 
potrivit. 

Toţi trei copiii eram plini de speranţe şi promiteam tare 
de timpuriu, în multe şi repetate împrejurări ale vieților 
noastre, să ieşim cu toţii nişte tâlhari; totuşi, n-aş putea 
spune dacă lucrurile ce le-am auzit despre firea doicii mele 
or fi fost adevărate, că femeia aceasta într-adevăr cinstită 
n-a făcut tot ce putea ea ca să împiedice o atare 
nenorocire. 

Înainte de a vă înşira mai departe povestea noastră, ar fi 
foarte la locul său să vă spun câte ceva despre felurile 
noastre de a fi, aşa cum mi s-au păstrat de în amintire, 
coborând cât mai mult cu putinţă în trecut şi vorbindu-vă 
fie despre mine însumi, fie despre fraţii mei Jack, fără ca 
spusele mele să fie altfel decât scurte şi nepărtinitoare. 

Căpitanul Jack era cel mai vârstnic dintre noi toţi, mai 
mare ca noi cu un an. Era un băiat îndesat, vânjos, bine 
făcut şi care făgăduia să fie voinic când o să ajungă bărbat, 
dar nu era şi înalt. Avea un fel de a fi viclean, ursuz, ascuns, 
pizmaş şi răzbunător; iar pe deasupra mai era şi brutal, 
sângeros şi crud; iar în ceea ce priveşte comportarea lui, se 
purta aidoma neciopliţilor şi bădăranilor; crescut ca un 
birjar; însă isteţ, aşa cum se cade să fie un copil al străzii 
căci - încă de mic - era ignorant şi incapabil să înveţe. Avea 
în mare măsură firea unui buldog, îndrăzneţ şi înverşunat, 
însă câtuşi de puţin generos; niciuna dintre învăţătoarele la 
care am fost noi daţi la şcoală n-au putut - ţi-ai găsit! - să-l 
facă să înveţe nici măcar literele; şi de parcă ar fi fost hoţ 
din scăldătoare, prinsese obiceiul de a fura orice îi cădea la 
îndemână, aproape de îndată ce începuse a vorbi; iar de 
furat nu fura numai de la maică-sa, ci de la oricine şi chiar 
şi de la noi, care îi eram fraţi şi tovarăşi de joacă. Se 
pomenise pungaş din fire, căci era în stare de lucrurile cele 
mai dezgustătoare şi mai josnice, numai şi numai pentru că 
aşa îi era năravul; nu avea niciun fel de obraz ori de simţ al 
cinstei, nici măcar - după cum v-am spus - faţă de fraţii săi 


pungaşi, lucru din care alţi hoţi îşi fac un punct de virtute; 
vreau să spun, adică, de a fi cinstiţi măcar unul faţă de 
altul. 

Celălalt John, cel mai tânăr dintre noi trei, era numit Ma- 
iorul Jack, dată fiind întâmplarea următoare: doamna care îl 
dăduse doicii noastre în grijă îi mărturisise acesteia că tatăl 
copilului era un maior din gardă, dar că era silită să-i 
dosească numele, şi asta era pentru doică de-ajuns. Aşa că 
băiatului i s-a zis mai întâi John Maiorul, apoi Maiorul şi în 
cele din urmă - când am ajuns noi să hoinărim împreună - 
Maiorul Jack, asemeni celorlalţi, căci numele lui era John, 
aşa cum am mai amintit. 

Maiorul Jack era un băiat vesel, glumeţ, simpatic, bine 
înzestrat la minte şi dotat îndeosebi cu prezenţă de spirit - 
cum se spune; era glumeţ şi bine dispus, aşa cum v-am tot 
pomenit-o, avea în el ceva din purtarea unui gentleman. 
Dădea semne de un curaj cu adevărat bărbătesc, nu se 
temea de nimic şi putea privi moartea în faţă, fără nicio 
şovăială; iar dacă, totuşi, se întâmpla să fie favorizat într-o 
situaţie, rămânea cea mai generoasă şi mai plină de milă 
inimă de pe lume. Avea principii înnăscute de cavalerism, 
fără nimic din brutalitatea îngrozitoare a Căpitanului; şi, pe 
scurt, nu-i lipsea nimic decât cinstea, ca să devină un om 
desăvârşit. Învăţase să citească aşa cum învăţasem şi eu; 
şi, după cum vorbea foarte bine, tot aşa şi scria, curgător şi 
într-o limbă tare frumoasă, aşa cum o să reiasă din însăşi 
povestea vieţii lui. 

Cât despre umilul dumneavoastră supus, Colonelul Jack, 
el părea un biet căţel nefericit şi ascultător, destul de 
dornic şi de destoinic să înveţe orice, dacă ar fi avut ca 
dascăl pe oricine altcineva decât diavolul; el a pornit-o în 
lume atât de devreme, că atunci când a început a face rău 
nici nu înţelegea măcar ceva din blestemăţia aceea şi cu 
atât mai puţin la ce trebuia să se aştepte pentru una ca 
asta. Imi amintesc foarte bine că o dată, când am fost dus 
în faţa unui judecător, pentru un furt de care într-adevăr nu 
eram vinovat, şi când m-am apărat eu de unul singur 
dovedind cu argumente greşelile învinuitorilor mei şi 


arătând felul cum se contraziceau ei înşişi, judecătorul mi-a 
spus că era păcat că nu fusesem mai bine îndrumat, cât ca 
învăţătură primisem desigur o învăţătură mai bună; în care 
privinţă, totuşi, lInălţimea sa greşea, căci niciodată nu 
primisem niciun fel de învăţătură decât pe aceea de a fi 
hoţ; afară de faptul că, după cum am spus, învăţasem să 
citesc şi să scriu, iar toate astea se întâmplaseră înainte de 
a împlini zece ani; însă aveam un firesc talent al vorbirii şi 
puteam depăna din gură tot atât de mult când se ivea 
prilejul, ca şi mulţi dintre oamenii care primiseră cu mult 
mai multă învăţătură decât mine. 

Printre tovarăşii mei, treceam drept un băiat îndrăzneţ şi 
hotărât, care ar fi fost în stare să lupte cu oricine; dar eu 
aveam altă părere despre mine şi de aceea mă feream cât 
puteam mai mult de luptă, cu toate că uneori am şi riscat şi 
s-a întâmplat să ies cu succes la capăt, fiind un copilandru 
foarte bine legat şi, în acelaşi timp, sprinten. Totuşi, de 
multe ori ieşeam din încurcătură numai cu vorba, dacă 
mâinile nu-mi erau de-ajuns; asta, atât după ce am ajuns 
bărbat cât şi pe când nu eram decât un băietan. 

Eram prudent şi îndemânatic la treabă şi nu am fost prins 
atât de des ca tovarăşii mei de pungăşie, pe vremea când 
eram, vreau să spun, mic, după cum nici mai apoi, când 
devenisem bărbat; o! nu, niciodată, timp de douăzeci şi 
şase de ani, fiind om cu vechime într-ale meseriei, şi care, 
după cum veţi auzi, n-a ajuns în ştreang. 

Cât despre persoana mea, pe vremea când eram doar un 
zoios flăcăiandru de la fabrica de sticle, dormind în cenuşa 
de acolo şi trebăluind mereu prin gozul străzii, nimeni nu 
putea să se aştepte din partea mea la altceva decât să arăt 
a ceea ce eram, aşa cum eram cu toţii; adică a lustragiu 
(„veniţi să vă lustruiesc ghetele Ilnălţimea voastră!”), sau a 
cerşetor şi şarlatan, sau a orice veţi fi vrând 
dumneavoastră, vrednic de dispreţ şi jalnic în ultimul hal; şi 
totuşi, îmi aduc aminte că oamenii spuneau despre mine: 
„Băiatul ăla are o faţă plăcută: dacă ar fi spălat şi bine 
îmbrăcat, ar fi un băieţel drăguţ; priviţi-l numai ce ochi are, 
ce expresie plăcută şi zâmbitoare; mai mare păcatul! Mă 


întreb cine or fi fost tatăl şi mama ştrengarului ăsta?” În 
fine, şi alte asemenea lucruri: apoi mă chemau şi mă 
întrebau cum mă cheamă, iar eu le spuneam că mă 
cheamă Jack. 

— Dar care ţi-e numele de familie, domnişorule? se in- 
teresau ei. 

— Nu ştiu, răspundeam eu. 

— Cine-s tatăl şi mama ta? 

— N-am, făceam eu. 

— Cum, şi n-ai avut niciodată? mă întrebau. 

— Nu, ziceam, sau cel puţin eu nu ştiu. 

Atunci, oamenii dădeau din cap şi exclamau: „Bietul bă- 
iat!” şi „Ce păcat!” şi câte altele de felul ăsta; apoi mă 
lăsau să plec în voia mea. Dar eu am păstrat ascunse toate 
aceste lucruri undeva în adâncul inimii. 

Aveam aproape zece ani, Căpitanul unsprezece, iar Maio- 
rul vreo opt, când buna doică s-a prăpădit. Soţul ei era 
marinar şi se înecase ceva mai înainte cu fregata 
Gloucester, una dintre corăbiile regelui, care naufragiase în 
drum spre Scoţia, având la punte pe Ducele de York, pe 
când domnea Regele Carol al Il-lea, iar cinstita femeie, 
doica noastră, stingându-se din viaţă foarte săracă, 
înmormântarea ei a căzut pe seama parohiei; cu prilejul 
acela, cei trei Jack au avut grijă de trupul răposatei, iar eu, 
Colonelul (căci treceam cu toţii drept copiii ei adevăraţi), 
am fost purtătorul cel de temei al doliului, deoarece 
Căpitanul, care era cel mai mare dintre noi, s-a întors acasă 
foarte bolnav. 

După ce buna femeie s-a săvârşit din viaţă, noi cei trei 
Jack am rămas fără niciun rost pe lume. Cât despre grija 
parohiei faţă de noi, nu prea ne băteam capul cu afacerea 
asta; hoinăream tustrei împreună, iar cum oamenii din 
fundacul Rose Mary şi Ratcliff şi de prin părţile acelea ne 
cunoşteau destul de bine, primeam destul de uşor mâncare 
de la ei, fără să prea trebuiască să cerşim. 

În ceea ce mă privea pe mine, căpătasem o oarecare 
faimă de băiat grozav de politicos şi de cinstit! Căci dacă mi 
se da să fac un comision, îl aduceam întotdeauna la 


îndeplinire cu punctualitate şi grijă, căutând să vin cât mai 
degrabă înapoi; iar dacă mi se încredința ceva, nu mă 
atingeam niciodată de nimic, ci îmi făceam un punct de 
onoare din a fi corect, ori ce mi s-ar fi încredinţat, cu toate 
că de fapt, în oricare altă situaţie, eram un mic pungaş, la 
fel de sfruntat ca oricare dintre noi trei. 

Astfel se întâmpla ca unii dintre cei mai săraci negustori 
să mă lase adeseori de pază la ei la uşă, ca să am grijă de 
prăvăliile lor când se duceau să ia masa, ori când se 
repezeau la berăria de peste drum, ori în alte atari situaţii, 
iar eu o făceam întotdeauna cu bunăvoință, fără să le 
pretind bani, şi cu deplină cinste. 

Căpitanul Jack, dimpotrivă, era un băiat ursuz, urâcios şi 
grosolan, şi n-ar fi ieşit din gura lui niciodată o vorbă care 
să aducă a bună purtare sau a bună dispoziţie; el spunea 
„da” sau „nu” dacă i se punea o întrebare şi atâta tot, însă 
nimeni nu putea scoate de la dânsul ceva, un semn cât de 
cât binevoitor. Dacă i se da să facă un comision, uita 
jumătate din el, iar dacă se întâlnea cu alţi băieţi, mergea 
să se joace şi uita cu totul şi cu totul de orice treabă; ori 
dacă o pornea încotro fusese mânat, apoi nu se mai 
întorcea cu răspunsul. Ceea ce era un fel de a se purta atât 
de lipsit de respect şi de bunăvoință, încât nimeni nu avea 
despre el un cuvânt bun şi toată lumea spunea că seamănă 
la mutră cu un pungaş, prevestindu-i că va ajunge în 
ştreang. Pe scurt, el nu căpăta de plăcere nimic de la 
nimeni, aşa încât - cum s-ar spune - s-a văzut silit să 
ajungă hoţ, din simplă nevoie de pâine; căci şi dacă cerşea, 
o făcea pe un ton atât de nepotrivit, de parcă mai curând 
le-ar fi poruncit oamenilor să-i dea de mâncare, decât i-ar fi 
rugat; astfel încât, într-o bună zi, cineva care îl cunoştea ori 
îl miluise cu ceva, i-a spus: 

— Căpitane Jack, dacă de pe acum, de copil, nu eşti 
decât un biet cerşetor neîndemânatic şi hâd, apoi mă tem 
că atunci când vei fi mare o să fii mai potrivit să ceri omului 
punga din buzunar, decât să-l faci pe careva să-ţi arunce un 
ban de milă. 

Maiorul era un tip vesel şi fără griji, întotdeauna bine dis- 


pus: fie că avea sau nu de mâncare, el nu se plângea 
niciodată; şi făcea o impresie atât de bună prin ţinuta şi 
purtarea sa, încât vecinii îl iubeau şi căpăta de mâncare 
berechet, ba de ici, ba de colo. Aşa că, deşi eram atât de 
mici, ne descurcam cu toţii, cât să nu ne topim de foame; 
cât despre vreun adăpost, vara ne culcam prin preajma 
gheretelor de paznici, sau pe sub pontoane, sau pe lângă 
uşile prăvăliilor ai căror stăpâni ne cunoşteau; cât despre 
pat, apoi noi chiar că n-am cunoscut - încă mulţi ani după 
moartea doicii mele - ceva care să semene cu o mobilă de 
soiul ăsta; pe timp de iarnă, ne aciuiam pe vetrele 
cuptoarelor şi pe sub bolțile unde se depozitau clondirele 
de la fabrica de sticlă, căreia i se spunea „Fabrica de sticlă 
a lui Dallow din fundacul Rose Mary”, sau de la o altă 
fabrică de sticlă, aflată pe şoseaua Ratcliff. 

Am trăit astfel câţiva ani; şi trăind în felul ăsta, 
bineînţeles că ne-a fost dat să picăm în mijlocul unei bande 
de pungaşi tot aşa de goi şi de zdrenţăroşi ca şi noi şi într- 
atâta de stricaţi, cum nu şi i-ar putea dori nici diavolul mai 
stricaţi la o atât de fragedă vârstă, şi mai gata în toate 
privinţele pentru fel de fel de răutăţi ce li se potriveau tot 
mai mult, pe măsură ce înaintau în vârstă. 

Imi aduc aminte că într-o noapte rece de iarnă am fost 
tulburaţi în odihna noastră de un poliţai şi de ciracii lui, 
urlând cu toţii după un oarecare Gât Sucit, care săvârşise, 
pare-se, vreo pungăşie, de vreme ce ieşise cu atâta chiu şi 
vai; iar paznicii oraşului fuseseră informaţi că el putea fi 
găsit printre cerşetorii de sub bolțile fabricii de sticlă. 

Când s-a dat alarma, noi am fost treziţi în miez de 
noapte, cu „leşiţi afară, adunătură de diavoli, făceţi-vă- 
ncoace şi arătaţi-vă la lumină!”, aşa că ne-am ivit rând pe 
rând cu toţii: unii au ieşit frecându-se la ochi şi 
scărpinându-se în cap, iar alţii au fost traşi cu forţa afară de 
pe unde erau; şi cred că număram laolaltă vreo 
şaptesprezece, însă Gât-Sucit, cum îi spuneau celui căutat, 
nu se găsea printre noi. Se pare că ăla era un băiat ceva 
mai mare, care venea de obicei printre locatarii de acolo de 
la sticlărie şi care fusese amestecat într-un furt, săvârşit cu 


o noapte înainte, iar tovarăşul său de potlogării - pe care 
poliţaii îl prinseseră - în speranţa de a scăpa de pedeapsă, 
îl dăduse de gol şi pe el şi se arătase darnic în a le arăta pe 
unde sălăşluieşte îndeobşte; totuşi, se pare că făptaşul 
prinsese de veste şi se pusese la adăpost, cel puţin 
deocamdată. Aşa că ni s-a dat voie la toţi să ne întoarcem 
în apartamentul nostru călduros, în aceeaşi cenuşă şi praf 
de Cărbune, unde am dormit mai departe multe nopţi 
friguroase de iarnă; ba, aş putea spune, multe ierni, la fel 
de adânc şi de confortabil ca şi oricând de-atunci încoace, 
chiar prin locuinţe ceva mai bune. 

Aşa ne-am trăit viaţa şi aşa am dus-o o bună bucată de 
vreme, cred că vreo doi ani, şi niciodată nu m-am dedat la 
vreun rău, nici n-am avut vreun gând bicisnic. Umblam de 
obicei tustrei nedespărţiţi; căci, mai pe scurt, Căpitanul, din 
lipsă de îndemânare sau prin felul său de a ajunge să le fie 
tuturora neplăcut, şi-ar fi dat ortul de foame, dacă nu l-am 
fi ţinut pe lângă noi. Şi, deoarece eram de dimineaţa până 
seara împreună, lumea ne cunoştea, în general, sub 
numele de cei trei Jack; dar Colonelul Jack s-a bucurat 
totdeauna de un regim preferenţial, dintr-o sumedenie de 
pricini. După cum am spus, maiorul era vesel şi simpatic, 
însă colonelul stătea mereu de vorbă cu lumea cea mai 
bună, vreau să spun cu cei mai de vază oameni dintre cei 
care conveneau să stea de vorbă cu un mic cerşetor. In 
soiul ăsta de discuţii, eu căutam zi şi noapte să-mi 
îmbogăţesc cunoştinţele punând întrebări despre lucrurile 
de interes public, ca şi despre cele personale; îmi plăcea 
mai ales să stau la taifas cu marinarii şi cu soldaţii, despre 
război şi despre marile lupte navale, sau despre bătăliile de 
pe țărm, la care unii dintre ei chiar luaseră parte; şi cum nu 
uitam niciodată nimic din ceea ce-mi povesteau, am ajuns 
în curând, adică în vreo câţiva ani, să pot la rândul meu 
istorisi şi eu despre războiul cu olandezii, despre luptele de 
pe mare şi bătăliile din Flandra, despre cucerirea 
Maestrichtului şi despre câte altele asemănătoare, la fel de 
bine ca şi cei care chiar fuseseră pe acolo; iar asta îi 
îndemna pe acei bătrâni soldaţi şi marinari să le fie drag să 


stea de vorbă cu mine şi să-mi înşire toate istoriile şi veştile 
ce le puteau trece lor prin cap, nu numai despre războaiele 
de pe acea vreme, ci şi despre războaiele de pe timpul lui 
Oliver, ori despre moartea Regelui Carol | şi despre altele. 

Incât, aşa tânăr cum eram, devenisem un fel de istoric; şi 
cu toate că nu citisem niciun soi de cărţi şi nici n-am avut 
vreodată niscai cărţi de citit, totuşi, puteam povesti destul 
de bine ce se întâmplase şi ce se întâmpla pe atunci în 
lume, mai ales în privinţa lucrurilor în care era amestecat 
poporul nostru. Ştiam numele oricărei corăbii din flotă şi pe 
cine avea ea comandant şi toate acestea înainte de a 
împlini patrusprezece ani, sau doar la o scurtă vreme după 
aceea. 

Cam pe atunci, Căpitanul Jack s-a înhăitat cu nişte afuri- 
siţi de stricaţi şi a şters-o de la noi şi a trecut o destul de 
bună bucată de vreme până să mai auzim vreo veste- 
poveste despre el, până ce, după vreo jumătate de an, sau 
cam atâta cred eu, am aflat că era într-o bandă de 
Kidnapers, aşa cum erau numiţi pe atunci soiul ăsta de 
descreieraţi care ademeneau copiii oamenilor; adică îi furau 
pe întuneric, le astupau gura şi îi duceau în nişte case unde 
aşteptau tâlhari gata pregătiţi să-i primească şi să-i ducă 
apoi cu corăbiile pe care le îndreptau spre Virginia, unde - o 
dată ajunşi - îi vindeau. 

Asta era o meserie pentru care se arăta foarte potrivit 
Jack cel groaznic, căci aşa îi spuneam eu după ce ne-am 
mărit şi noi; îndeosebi i se potrivea pentru violenţa 
îndeletnicirii; căci dacă lui îi cădea în gheare câte un 
copilaş, în loc să-i astupe gura, îi oprea pur şi simplu 
respiraţia şi niciodată nu-şi bătea capul cu faptul că - spre 
a-l împiedica să ţipe - aproape că îl strângea de gât. Se 
pare că, pe atunci, banda aceea săvârşise vreun lucru tare 
infam, fie că omorâseră un copil, fie că-l torturaseră; însă 
victima, pe cât se credea, era copilul unui cetăţean de 
vază, iar părinţii lui dăduseră cumva de urmele mişeliei, 
aşa că şi-au recăpătat copilul, deşi într-o stare jalnică şi 
aproape ucis. Eu eram prea tânăr şi e prea multă vreme de 
atunci ca să-mi pot aminti întreaga poveste, dar ştiu că au 


fost prinşi cu toţii şi trimişi la Newgate, iar Căpitanul Jack 
împreună cu ceilalţi, deşi era tânăr, căci pe atunci nu avea 
mai mult de treisprezece ani. 

Ce pedeapsă li s-a sortit tâlharilor din acea bandă, nu vă 
pot spune, dar Căpitanul fiind doar un băieţandru, a fost 
condamnat să fie de trei ori biciuit straşnic la Bridewell; pri- 
marul sau magistratul oraşului Londra i-a adus la cunoştinţă 
că asta s-a făcut numai din milă pentru el, ca să-l ferească 
astfel de a fi trimis la spânzurătoare, neuitând să-i spună 
însă că avea o mutră numai bună de săltat în ştreang şi să-i 
poruncească să fie pe viitor mai grijuliu în privinţa unor 
astfel de blestemăţii; atât de tare sărea în ochi înfăţişarea 
Căpitanului, încă de pe când era foarte tânăr - şi despre 
asta i-a mai fost lui dat să audă de multe ori după aceea. Pe 
când se găsea, deci, la Bridewell, mie mi-a fost dat să aud 
de nenorocirea lui şi a auzit de asemenea şi Maiorul; şi m- 
am dus să-l văd, căci era cea dintâi veste pe care o aflasem 
despre ce se mai întâmplase cu Căpitanul. 

Chiar în ziua aceea când ne-am dus noi să-l vedem, Căpi- 
tanul a fost chemat să se prezinte la „corectare”, precum 
se spunea, ca urmare a osândei primite; şi deoarece se 
dăduse ordin ca pedeapsa să se aplice cu nădejde, 
executorii s-au dovedit cu adevărat credincioşi literei 
sentinţei; căci consilierul municipal, care era preşedinte la 
Bridewell şi pe care cred că-l chema Sir William Turner, i-a 
ţinut Căpitanului o predică despre cât era de tânăr, şi ce 
păcat ar fi fost ca tinereţea lui să ajungă să se legene în 
spânzurătoare, şi i-a mai spus o mulţime de alte lucruri 
despre cum să ţină seama de cele întâmplate, şi ce urâtă 
faptă era aceea de a fi furat nişte bieţi copii nevinovaţi şi 
altele de felul acesta; iar în tot timpul cât îi vorbea, omul cu 
insignă albastră îl biciuia fără milă, căci nu trebuia să se 
oprească până când Sir William nu avea să bată cu un 
ciocănel în masă. 

Căpitanul dădea din picioare şi sărea şi urla ca un nebun; 
trebuie să vă mărturisesc că am fost înspăimântat de 
moarte; căci deşi n-am putut, fiind doar un biet băiat sărac, 
să mă apropii destul ca să pot vedea cum s-au purtat cu el, 


totuşi l-am văzut după aceea, cu spatele în întregime 
dungat de urmele biciului şi sângerând ici-colo, în câte un 
loc, şi mă dădeam de pragul morţii numai văzându-l; dar 
după aceea am ajuns a cunoaşte mai îndeaproape aceste 
lucruri. 

Din parte-mi, am făcut tot ce am putut ca să-l încurajez 
pe bietul Căpitan, când mi s-a dat voie mai târziu să mă 
duc la el. Dar nu scăpase încă de ce era mai rău, căci urma 
să mai fie biciuit de două ori în acelaşi fel, până să se 
termine cu toată pedeapsa; şi ce-i drept, l-au bătut cu atâta 
severitate, încât l-au făcut să se sature de meseria de hoţ 
de copii pentru multă vreme; dar s-a înhăitat pe urmă din 
nou cu blestemaţii ăia de răpitori şi a rămas printre ei cât 
timp au mai durat prădălniciile lor, căci la vreo câţiva ani 
după aceea ele au încetat. 

Maiorul şi cu mine, deşi eram foarte tineri, am fost 
grozav de impresionați, pentru câtăva vreme, de severul 
tratament aplicat Căpitanului şi am putea foarte bine spune 
că am fost corectaţi şi noi ca şi el, deşi nu aveam niciun 
amestec în crimă, dar în cursul anului acela Maiorul, băiat 
bun din fire cu toate că uşuratic, fusese atras prin şiretlicuri 
de o pereche de tineri pungaşi care frecventau 
„apartamentele” de la fabrica de sticlă, să-i însoţească într- 
o „plimbare”, cum le plăcea lor să-i zică; domnişorii aceştia 
erau foarte bine puşi la punct, Maiorul n-avea decât vreo 
doisprezece ani, iar cel mai mare dintre cei doi pungaşi ce-i 
suciseră mintea să tot fi avut şi el patrusprezece: treaba lor 
era să meargă şi să dea raite prin bâlciul Bartholomew mai 
pe scurt, se ocupau cu furtul - erau pungaşi de buzunare. 

Maiorul nu ştia o iotă din toate şuruburile meseriei aces- 
teia şi de aceea nici nu avea nimic de făcut, dar i-au 
făgăduit să-i dea totuşi partea sa de pradă, ca şi când 
Maiorul ar fi fost la fel de expert ca şi ei; aşa că au plecat. 
Cei doi mici pungaşi îndemânatici s-au descurcat atât de 
bine, încât seara pe la ora opt s-au întors la locuinţa 
noastră cea prăfuită de la fabrica de sticlă şi, aşezându-se 
jos într-un colţ, au început să-şi împartă „recolta” la lumina 
focului din fabrică. Maiorul a scos la iveală marfa, căci de 


îndată ce achiziţionau ceva, şterpelitorii se descărcau de ea 
şi-i strecurau la repezeală lui totul, pentru ca - dacă ar fi 
fost prinşi - asupra lor să nu se poată găsi nimic. 

Fusese pentru ei o zi a naibii de norocoasă, numai 
diavolul ajutându-i cu siguranţă să-şi găsească prada, ca să 
poată astfel atrage în plasă încă o muscă tânără şi s-o 
încurajeze pe un atare drum, tocmai în clipa în care maiorul 
devenise ceva mai timid, de când cu nenorocirea 
Căpitanului. Lista agoniselii lor din prima seară cuprindea 
cele ce urmează: 

1. Un batic alb de la o ţărăncuţă, dat la stânga pe când 
fata se apuca de înfulecat o plăcintă; într-un colţ al 
năframei ea îşi legase trei şilingi şi şase bani, alături de 
nişte biete ace. 

2. O batistă colorată, scoasă din buzunarul unui băiat de 
la ţară, în timp ce încerca să-şi cumpere o portocală. 

3. O pungă cu panglici, în care erau unsprezece şilingi şi 
trei bani şi-un degetar de argint, pungă scoasă din 
buzunarul unei femei, în timp ce un cetăţean tocmai dădea 
să intre în vorbă cu ca. 

N. B. Femeia şi-a dat numaidecât seama că-i lipsea 
punga, dar din cauză că nu observase hoţul, l-a acuzat pe 
cel ce se arătase doritor să o cunoască şi a strigat „săriţi! 
un pungaş de buzunare!” iar omul a picat pe mâinile 
mulţimii şi dacă totuşi până la urmă a scăpat, apoi cu mare 
greutate a putut scăpa şi numai datorită faptului că era o 
persoană cunoscută pe strada aceea. 

4. Un cuţit şi o furculiţă, pe care tocmai le cumpăraseră 
nişte băieţi să le ducă şi ei acasă; micul pungaş care le-a 
făcut nevăzute a pus mâna pe ele chiar în clipa când 
băiatul le vârâse în buzunar. 

5. O cutiuţă de argint cu şapte şilingi, mici monede de 
argint. 

N. B. - Cutioara aceea se pare că o scosese din buzunar o 
fată, ca să plătească intrarea la o panoramă unde se dădea 
un spectacol, şi fata vruse să vadă drăcovenia aceea, iar 
puiul de hoţ şi-a strecurat mâna şi i-a scos cutioara cu 
bănuţi de îndată ce fata o aşezase acolo unde trebuia. 


6. Altă batistă de mătase, scoasă din buzunarul unui 
domn. 

7. Şi alta, după aceea. 

8. O păpuşă articulată şi o oglinjoară, furate de pe 
tejgheaua unui negustor de jucării din bâlci. 

Trebuie să mărturisesc fără ocol că pentru mine era 
extraordinar ca toată această încărcătură să fie adusă 
acasă într-o singură după-amiază ori seară şi numai de doi 
pungaşi atât de juni; iar a doua zi, Maiorul a fost înălţat la 
un grad la care nici nu se aştepta. 

Drept care a venit foarte devreme la mine, care 
dormeam alături, şi mi-a pus: 

— Colonele Jack, vreau să stau de vorbă cu tine. 

— Bine, am zis eu, ce-ai de spus? 

— Nu aşa, m-a întrerupt el, e o treabă importantă, nu pot 
vorbi cu tine aici. 

Prin urmare, am ieşit împreună afară. Şi de îndată ce am 
ieşit într-o străduţă îngustă de lângă fabrica de sticlă, ce-l 
aud? 

— Uite, zice el, uită-te aici, şi scoase din buzunar pumnul 
său mic, aproape plin de bani. 

Am fost foarte surprins văzând asta, iar el şi-a vârât banii 
la loc, scoțând apoi din nou mâna. 

— Uite, mi-a spus, am să-ţi dau şi ţie ceva din ei; şi mi-a 
dat o monedă de şase pence şi câteva monede mici de 
argint în valoare de un şiling. 

Gestul era foarte binevenit pentru mine, care, pe cât 
eram de gentleman şi pe cât de bună părere aveam despre 
propria-mi persoană, pe atât nu avusesem în toată viaţa 
mea un şiling în mână de care să pot spune că era al meu. 

Atunci am devenit dornic să aflu cum de a ajuns el să 
aibă o asemenea avere, căci era în posesia a şapte şilingi şi 
şase pence, bani peşin, a degetarului de argint şi a unei 
batiste de mătase, ceea ce pe scurt însemna o adevărată 
avere pentru el, care - ca şi mine - nu avusese niciodată în 
viaţă, după cum v-am spus-o, un şiling întreg al său. 

— Şi ce-ai să faci cu ei acum, Jack? l-am întrebat. 

— Ce să fac? mi-a răspuns; cel dintâi lucru pe care îl am 


de făcut va fi să mă duc la „Bâlciul de Zdrenţe”, de unde 
să-mi cumpăr o pereche de pantofi şi una de ciorapi. 

— Ai dreptate, am încuviinţat, asta am să fac şi eu; aşa 
că am plecat împreună şi, în primul rând, ne-am cumpărat 
fiecare câte o pereche de ciorapi de la hala de vechituri, cu 
cinci pence, - nu cinci pence perechea, ci cinci pence 
amândouă perechile - şi să ştiţi că erau nişte ciorapi destul 
de buni, mult mai buni - vă asigur - decât cei pe care-i 
purtam noi atunci. 

A fost ceva mai greu să găsim pantofi care să ni se potri- 
vească; dar, în cele din urmă, după ce ne zgâisem o 
mulţime până să găsim în sfârşit unii destul de buni pentru 
noi, am dat de o dugheană foarte bine aprovizionată şi de 
acolo am cumpărat două perechi cu şasesprezece pence. 

l-am încălţat pe dată, bucurându-ne ce potrivit ne 
cădeau, pentru că niciunul dintre noi nu mai avusesem de 
multă vreme în picioare pantofi cu talpă; eu m-am simţit 
atât de bine, încălţat cu o pereche de ciorapi călduroşi şi cu 
o pereche de pantofi uscați - lucruri cu care, după cum 
spun, nu mai făcusem cunoştinţă de multă vreme, încât am 
început să-mi aduc aminte că eram un gentleman şi acum 
mi se părea că şi arăt a ceea ce sunt. După ce ne-am gătit 
în felul ăsta, am spus: 

— la ascultă, Maior Jack, tu şi cu mine n-am avut nici- 
odată bani în viaţa noastră şi niciodată în viaţa noastră n- 
am luat o masă ca lumea; ce-ar fi să mergem undeva să 
mâncăm ceva? Mie mi-e grozav de foame. 

— Aşa vom şi face, a spus Maiorul, şi eu sunt flămând; 
aşa că ne-am dus la o ospătărie din fundătura Rose Mary, 
unde ne-am îndestulat boiereşte şi, după cum gândeam eu, 
am început să trăim ca nişte gentlemeni, căci am mâncat 
rasol de vită care costa trei pence, budincă de doi pence şi 
o cărămidă (cum zic ei pâinii) de un penny, în afara unei 
halbe de bere tare, ceea ce ne-a scos în total la vreo şapte 
pence. 

N. B. Tot pentru banii ăştia am primit şi o bunătate de 
tocană; iar ceea ce m-a bucurat mult în inima mea, tot 
timpul cât am stat la masă, a fost că fata şi băiatul din 


prăvălie, de câte ori treceau pe lângă boxa deschisă unde 
şedeam noi la masă, întorceau privirile spre noi şi ne 
întrebau: 

— M-aţi chemat cumva, domnilor? 

Şi pe urmă iar: 

— M-aţi chemat, domnilor? 

Zău că mie asta mi-a făcut tot atâta plăcere cât şi 
întreaga mâncare. 

Nici cel mai destoinic gospodar din parohia Stepney, nici 
primarul Londrei, nu, nici chiar cel mai mare om din lume 
nu s-ar fi putut simţi mai fericiţi în închipuirea lor şi mai fără 
umbră de supărare şi de gând ceţos, decât eram eu în 
clipele acelor fărâme de fericire; deşi partea mea de avut 
era destul de mică în comparaţie cu aceea a maiorului Jack, 
deţinător al unei adevărate averi faţă de mine, totuşi 
aveam şi eu acum o adevărată comoară în comparaţie cu 
ceea ce avusesem mai înainte; într-un cuvânt, nimic 
altceva decât o deplină ignoranță a unei fericiri mai mari, 
ceea ce şi era cazul meu, nu l-ar fi putut face pe vreun om 
să se simtă într-al nouălea cer, ca mine atunci, deşi din 
toată acea pradă partea mea nu fusese decât de 
optsprezece pence. 

In acea noapte, Maiorul şi cu mine am triumfat în noua 
noastră bucurie şi am dormit şi ne-am odihnit netulburaţi, 
la locul nostru obişnuit, înconjurați de căldura focurilor 
fabricii de sticlă de deasupra noastră, ceea ce era o 
compensație deplină pentru toată cenuşa şi zgura în care 
ne lăfăiam noi dedesubt. Cei care cunosc aşezarea 
fabricilor de sticlă şi bolțile în care se aşază sticlele după ce 
au fost făcute, ştiu că firidele acestea în care se prinde 
cenuşa şi înlăuntrul cărora dorm bieţii golani, sunt nişte 
scobituri în ziduri, perfect închise, cu excepţia uşii de la 
intrare, şi prin urmare calde ca o cabină de baie de aburi, 
aşa că este cu neputinţă ca ei să simtă acolo frigul, chiar 
de-ar fi în Groenlanda sau în Nova Zembla; şi de aceea 
vagabonzii dorm acolo nu numai în siguranţă, ci şi foarte 
confortabil, dacă nu punem la socoteală pacostea cenușii, 
care însă pentru ei nu e o pricină de supărare. 


A doua zi, Maiorul şi tovarăşii săi au pornit-o iar la lucru şi 
iar au avut noroc; ba nu li s-a întâmplat nicio nenorocire nu 
ştiu câte luni în şir; deci, prin molipsire şi repetată îndru- 
mare, Maiorul Jack a ajuns un pungaş de buzunare la fel de 
îndemânatic ca oricare dintre ei, şi a trecut printr-un şir de 
întâmplări felurite, mult prea lung pentru ca să încep a-i 
depăna acuma firul, căci zorul meu e deocamdată să-mi 
istorisesc povestea mea, lucru de care trebuie să mă şi 
apuc. 

Maiorul avea grijă să-mi arate în fiecare zi rezultatele noii 
sale prosperităţi şi era atât de slobod la mână, încât uneori 
îmi arunca în dar câte o monedă de şase pence şi alteori 
câte un şiling; ba am putut băga de seamă că începuse să 
aibă haine pe el şi să părăsească vatra de cenuşă, 
deoarece îşi făcuse rost de o locuinţă (despre care vă voi 
da o lămurire de sine stătătoare cu alt prilej). Mai mult încă, 
s-a apucat să poarte şi cămaşă, ceea ce nici el nici eunu ne 
mai încumetaserăm să facem de mai bine de trei ani. 

Dar în tot acest timp, am observat că, deşi Maiorul Jack 
era atât de înfloritor şi o ducea atât de bine şi cu toate că 
era tare binevoitor şi chiar generos faţă de mine, dându-mi 
de multe ori bani, totuşi nu mă poftise niciodată să intru şi 
eu în şleahta lor, nici s-o pornesc alături de el indiferent 
încotro, ca să ajung şi eu tot aşa de fericit; nu! şi nici nu m- 
a povăţuit vreodată să mă vâr în aşa ceva. 

Nu eram prea mulţumit că are atâtea rezerve faţă de 
mine; aflasem de la el, în linii mari, că îndeletnicirea lor era 
pungăşie de buzunare sadea şi-mi închipuiam că, deşi 
iscusinţa meseriei sta în mare măsură în iuţeala mâinii, în 
îndemânare şi în priceperea de a fi cât mai sprinten cu 
putinţă, totuşi ea nu părea de loc anevoie de învăţat; şi, 
mai ales, mă gândeam că se iveau atât de multe prilejuri, 
oamenii de la ţară care veneau la Londra erau atât de 
neghiobi, atât de gură-cască şi de zeloşi să vadă tot în jurul 
lor, încât meseria se dovedea a fi fără prea mari riscuri şi 
putea fi lesne deprinsă, dacă aş fi ştiut, măcar în general, 
cum se procedează şi cum o porneau ei la treabă. 


CAPITOLUL II 


Fac cunoştinţă cu unul din cel mai de 
faimă pungaşi de buzunare din oraş - 
Furăm un portofel plin de polite - Sunt 
groaznic de îngrijorat, neştiind ce pot face 
cu partea mea de pradă - Tovarăşul meu 
îmi propune să înapoiez polițele şi să 
capăt în schimb recompensa făgăduită 
găsitorului - Cum am procedat în acea 
împrejurare - 


Diavolul cel ager la minte, care nu lipseşte niciodată de 
la treburile lui, ci e gata în toate împrejurările să-şi 
încurajeze slugile, a dat la o parte toate piedicile şi m-a 
făcut să mă împrietenesc la toartă cu unul din cei mai 
experţi manglitori sau pungaşi de buzunare din oraş; iar 
prietenia noastră a ajuns atât de fierbinte şi de aşa fel, 
încât - dat fiind că şi eu aveam înclinații să devin la fel de 
stricat ca oricare dintre ei - cel cu care mă unisem a avut 
grijă să nu rămân dezamăgit. 

Meşterul meu era deasupra mărunţeilor care se fâţâiau 
de colo-colo şterpelind nimicuri şi fleacuri pe la bâlciul 
Bartholomew şi riscând să fie zdrobiţi de pumnii mulţimii 
pentru trei-patru şilingi. Ambiţia lui mergea către ţinte mai 
înalte, adică nici mai mult nici mai puţin decât spre sume 
însemnate de bani şi polite grase. 

El a stăruit cu cerul şi cu pământul să mergem să facem 
o plimbare, aşa cum vă spuneam şi mai sus, adăugând că, 
după ce o să mă înveţe niţeluş meseria, îmi va slobozi 
pornirile şi apoi n-am decât să fiu râu cât îmi va căşuna; 
adică, după cum s-a exprimat el, după ce voi fi ajuns în 
stare să mă descurc pe cont propriu, dacă o să am poftă, şi 
atunci el îmi va dori doar mult noroc. 


Prin urmare, după cum se înhăitase şi Maiorul Jack cu 
gentlemanul său, numai ca să vadă cum se lucrează şi 
pentru a i se strecura în buzunar cele ciupite de ici şi de 
colo, primind cu toate acestea o bună parte din pradă, tot 
aşa - mi-a spus el - dacă o să aibă noroc, îmi voi primi şi eu 
tainul, ca şi când aş fi luat parte direct la proba de foc; şi 
m-a asigurat că asta era unul din obiceiurile meseriei lor, ca 
să-i încurajeze pe proaspeţii începători şi să-i deprindă în 
meserie cu curaj, căci, altminteri, dacă omul nu are o 
adevărată inimă de leu - nu se putea face nimic. 

Am şovăit multă vreme, tot spunând că era riscam şi po- 
vestind întâmplarea Căpitanului Jack, fratele meu mai 
mare, căci oare cum i-aş fi putut spune altfel? 

— Ei bine, Colonele, mi-a spus el, găsesc că eşti slab de 
înger şi a fi temător înseamnă a fi nepotrivit pentru o mese- 
rie ca a noastră, căci numai o inimă îndrăzneață poate duce 
la bun sfârşit acest hamalâc; dar, totuşi, deoarece tu nu ai 
nimic de făcut, prima dată nu te expui la niciun risc. Dacă s- 
o întâmpla ca eu să fiu prins, pe tine te vor lăsa slobod, căci 
nu vei fi amestecat în niciun fel; se va vedea cu lesniciune 
că, orice aş fi făcut eu, tu n-ai pus mâna pe nimic. 

Lăsându-mă convins de aceste argumente, m-am 
încumetat să merg cu el; dar mi-am dat seama în curând că 
noul meu prieten era un hoţ de o treaptă superioara şi un 
pungaş de buzunare; era de, o mai înaltă clasă decât hoţii 
obişnuiţi şi cu țeluri care le depăşeau pe acelea ale fratelui 
meu Jack. Era un băietan mult mai mare decât mine: căci 
eu, deşi aveam aproape cincisprezece ani acum, nu arătam 
prea înalt pentru vârsta mea, iar în privinţa hoţiei, eram cu 
totul străin de aşa ceva. De fapt, ştiam ceea ce la început 
nu ştiusem, căci a trecut multă vreme până să pricep că 
lucrul pe care-l făptuiam era un delict. Eu priveam hoţia de 
buzunare ca pe o meserie în care urma să intru drept 
ucenic. Ce-i drept, asta se întâmpla pe când eram tânăr în 
vârtejurile societăţii şi încă şi mai tânăr ca vârstă, dar chiar 
şi pe atunci înţelegeam atâta lucru, că treaba de care 
voiam să ne apucăm noi era ceva pentru care - dacă ne-ar 
fi prins - riscam să intrăm la apă sau s-o înfundăm, şi după 


aceea avea să se termine totul: şi nu că ne-ar fi păsat cine 
ştie cât dacă ni se udau niţel zdrenţele; dar numai la multă 
vreme după aceea m-am lămurit că încercarea noastră 
însemna o crimă capitală, pentru care ne puteau trimite la 
închisoarea Newgate din Londra - şi asta nu mi-a intrat în 
cap decât după ce un băiat ceva mai mare, aproape un 
bărbat, făcând parte din ceata noastră, a fost spânzurat 
pentru ceva asemănător, şi atunci am fost grozav de 
înspăimântat, după cum veţi şi afla încetul cu încetul. 

Ei bine, convins de băiatul acela, am plecat în plimbare 
cu el; eram un biet puşti nevinovat şi, deoarece îmi 
amintesc limpede gândurile mele, pot spune că nu aveam 
nimic rău în intenţie; nu furasem niciodată nimic în viaţa 
mea; şi dacă un bijutier m-ar fi lăsat în prăvălia lui, cu 
grămezi de bănet împrăştiat pretutindeni jur împrejur şi m- 
ar fi rugat să am grijă de prăvălie, nu m-aş fi atins de nimic, 
atât eram de cinstit; însă dibaciul meu ispititor pusese în 
cârlig o momeală pentru mine, care nu eram altceva decât 
un copil, şi-o potrivise firii mele copilăreşti, căci nu mi-am 
dat seama nicidecum că speța aia de pungăşie de buzunare 
ar fi o necinste, ci - aşa cum spuneam şi mai sus - o 
priveam ca pe un fel de meserie pe care urma s-o învăţ; şi 
astfel, m-am apucat de ea, până ce am ajuns un înrăit, 
dincolo de puterea de a mă mai smulge pornirii; am devenit 
astfel, fără voia mea, hoţ şi am continuat un atât de lung 
timp cu ticăloşiile mele, cum puţini alţi băieţi o mai fac fără 
a ajunge la limanul obişnuit al acestui fel de viaţă, adică la 
corabia de deportare sau în ştreang. 

In cea dintâi zi când am pornit-o împreună cu noul meu 
dascăl, el m-a dus de-a dreptul în oraş şi, cum o 
apucaserăm mai întâi pe malul apei, m-a condus în marea 
sală a Vămii; în cel mai bun caz, nu eram amândoi altceva 
decât o pereche de băieţi în zdrenţe, dar eu arătam cu mult 
mai zdrenţăros decât el; îndrumătorul meu purta pălărie, 
cămaşă şi fular; cât despre mine, nici pomeneală de aşa 
ceva, lasă că nici nu mi-aş fi bătut joc de „manierele” mele 
în aşa hal, încât să port vreun soi de pălărie, de când îmi 
murise doica, adică de vreo câţiva ani buni. Porunca lui a 


fost să mă ţin la vedere şi în apropierea sa, dar nu chiar 
lângă el şi să nu-l prea bag în seamă, până ce nu se va 
apropia de mine; iar dacă se întâmpla cumva vreo 
învălmăşeală, apoi eu nu trebuia să-l recunosc şi nici să 
spun că aveam ceva de-a face cu el. 

l-am respectat poveţele primite, de-a fir-a-păr. Pe când el 
scruta cu privirea toate colţurile şi nu pierdea pe nimeni din 
ochi, nici eu nu-l pierdeam pe el, dar mă ţineam într-una la 
oarecare distanță, de cealaltă parte a sălii mari, 
prefăcându-mă că mă uit după ace pe care le culegeam de 
prin praful de jos; pe măsură ce dădeam de vreunul, mi-l 
înfigeam în mânecă unde, în cele din urmă, am ajuns să am 
patruzeci-cincizeci de ace bune; privirile nu mi se dezlipeau 
însă nicio clipă de tovarăşul meu care, am observat, se 
strecura foarte preocupat printre grupurile de oameni care 
stăteau în picioare la tejghea, văzându-şi de treburile lor cu 
funcţionarii care înregistrează de obicei intrările şi care 
eliberează certificate vamale etc. În cele din urmă, numai 
ce-l văd că vine la mine şi, aplecându-se ca şi când ar vrea 
să ridice un ac de la picioarele mele, îmi strecoară ceva în 
mână, spunându-mi: 

— la-o şi urmează-mă repede în jos pe scări; totuşi n-a 
luat-o la fugă, ci doar a pornit-o iute, cu paşii târşâiţi prin 
mulţime şi a coborât nu pe scara cea mare, pe care 
intraserăm, ci pe o altă scară, mică şi îngustă, de la capătul 
celălalt al sălii mari; eu l-am urmat, iar el văzând că-l 
urmez, a ţinut-o înainte, fără să se oprească nici după ce- 
am ajuns jos, aşa cum mă aşteptasem, şi fără să-mi 
adreseze un cuvânt, până ce, furişându-se prin nenumărate 
treceri înguste, alei şi cărări întunecate, am ajuns în 
Fenchurch-street şi apoi, prin Billiter-lane, înspre 
Leadenhall-street şi de acolo în piaţa Leadenhall. 

Nu era zi de târg de carne, aşa că am avut loc să ne 
aşezăm pe una din stănoagele măcelarilor, iar el m-a rugat 
să scot la iveală marfa. Ceea ce-mi dăduse era o mică 
geantă de piele care avea înlăuntru un almanah franțuzesc 
şi între paginile almanahului, multe hârtii de diferite feluri. 

Ne-am uitat la ele şi am găsit că în geantă erau mai 


multe hârtii de valoare, ca bunăoară bilete de schimb, alte 
feluri de poliţe, la care eu nu mă pricepeam; dar printre 
altele, se afla şi o poliţă de bijutier, aşa cum se numea, a 
unui oarecare Sir Stephen Evans, pentru trei sute de lire 
plătibile la purtător şi la cerere; afară de asta, mai era o 
altă poliţă pentru douăsprezece lire şi zece şilingi, şi ea o 
poliţă de bijutier, unul căruia însă i-am uitat numele; mai 
erau şi vreo două bilete bancare scrise în franţuzeşte, pe 
care nu le-am înţeles niciunul dintre noi, dar care se pare 
că erau lucruri de valoare, fiind numite polite străine 
acceptate. 

Dascălul meu, pungaşul, se pricepea destul de bine la 
cambiile de bijutier şi am băgat de seamă că atunci când a 
citit cambia lui Sir Stephen a spus: 

— Asta e prea mare pentru mine, în aşa ceva nu mă 
amestec; însă când a ajuns la biletul de douăsprezece lire şi 
zece şilingi, mi-a spus: 

— Asta e bun, vino încoace Jack! 

Aşa că a luat-o la fugă spre Lombard-street, şi eu după 
el, îngrămădind celelalte hârtii în geantă. Ajungând acolo, 
el s-a interesat imediat de numele cu pricina şi a şi intrat în 
prăvălie, luând o mutră gravă; într-adevăr i s-au plătit banii 
fără nicio şovăire şi fără să i se pună vreo întrebare; eu 
rămăsesem de cealaltă parte a drumului, uitându-mă încolo 
şi încoace pe stradă, ca şi când n-aş fi avut nimic de-a face 
cu nimeni de pe acolo, însă am observat că atunci când a 
prezentat poliţa, el a scos geanta ca şi când ar fi fost un 
băiat de negustor, cunoscător într-ale treburilor astea, şi ca 
şi când ar mai fi avut şi alte poliţe la el. 

| s-au plătit banii în aur, iar el s-a grăbit cât a putut să-i 
numere şi a plecat, trecând pe lângă mine şi ducându-se de 
cealaltă parte a drumului, la Three-King-court; apoi 
amândoi luând-o îndărăt spre Clement's-Lane, ne-am grăbit 
cât am putut spre Cole-Harbour şi, ajunşi pe malul apei, am 
plătit un penny unui barcagiu ca să ne treacă apa, la 
biserica Sfânta Maria de pe scări, unde am poposit, aflându- 
ne în perfectă siguranţă. 

Acolo, „maestrul” s-a întors către mine: 


— Colonele Jack, mi-a spus, cred că eşti un băiat norocos; 
ceea ce am izbutit e o treabă bună; vom merge pe câmp la 
St. George să ne împărţim prada. Ne-am dus pe câmp şi, 
aşezându-ne jos în iarbă, destul de departe de cărare, el a 
scos banii; uite aici, Jack, zice, ai mai văzut tu vreodată aşa 
ceva în viaţa ta? 

— Nu, niciodată, i-am răspuns şi am adăugat cu toată ne- 
vinovăția: 

— Trebuie să-i luăm noi pe toţi? 

— Da’ te cred! m-a asigurat el, cine altcineva să-i ia? 

— Cum, am urmat eu, omul care i-a pierdut nu trebuie să 
mai primească nimic dintr-înşii? 

— Sunt ai noştri, mi-a răspuns. Dar tu ce vrei să spui cu 
asta? 

— Nici eu nu ştiu, am îngăimat; spuneai mai înainte că ai 
să-i dai înapoi celălalt bilet, care ziceai că e prea mare 
pentru tine. 

A râs, auzindu-mă. 

— E drept că eşti numai un copil, mi-a vorbit el, însă n-aş 
fi crezut să fii chiar atât de copil. 

Aşa că mi-a explicat cât se poate de grav lucrurile în felul 
următor; 

— Poliţa lui Sir Stephen e o poliţă mare, de trei sute de 
lire, şi dacă eu, care nu sunt decât un băiat sărac, m-aş 
duce să iau banii, platnicii se vor întreba imediat cum oare 
de am ajuns să pun mâna pe o asemenea poliţă şi vor 
socoti, desigur, că am găsit-o sau că am furat-o; aşa că m- 
ar priponi şi mi-ar lua-o ba s-ar putea să ajung şi în cine ştie 
ce încurcătură din pricina asta; aşa că, mi-a explicat el, am 
spus că e prea mare ca să mă amestec eu în aşa ceva şi că 
i-aş da-o înapoi omului aceluia, dacă aş şti însă cui; dar, în 
ceea ce priveşte banii, Jack, banii de care am făcut noi rost, 
îţi garantez că din ăştia el nu va avea nimic; şi pe lângă 
asta, a adăugat, oricine ar fi cel care a pierdut gentuţa cu 
noroc, apoi poţi fi tu sigur că de îndată ce şi-a dat seama 
că-i lipseşte, va fi alergat la bijutier şi va fi anunţat că dacă 
vine cineva să ridice banii, patronii să-l şi înhaţe; dar în 
privinţa asta sunt eu prea bătrân, ca să pună mâna pe 


mine. 

— Cum, l-am întrebat, şi ce-ai să faci cu poliţa? Ai s-o 
arunci? Dacă aşa ai de gând, o va găsi altcineva care se va 
duce să scoată banii. 

— Nu, nu, nu, m-a liniştit, căci şi aceia vor fi opriţi şi cer- 
cetaţi aşa cum ţi-am spus că aş fi şi eu, dacă aş face-o. 

Nu ştiam prea bine ce însemnau toate acestea, aşa că n- 
am mai vorbit despre ele şi ne-am apucat să împărţim 
banii. Cât despre mine, nu văzusem atâţia gologani la un 
loc în toată viaţa mea, nici nu ştiam pentru nimic în lume ce 
pot face cu ei şi, o dată sau de două ori, am fost pe punctul 
să-l rog să mi-i ţină în păstrare el, ceea ce ar fi însemnat 
chiar o copilărie din partea mea, căci cu siguranţă că n-aş 
mai fi auzit niciun cuvânt despre dânsul, chiar dacă n-ar fi 
fost să i se întâmple nimic. 

Totuşi, fiindcă mi-am ţinut în cele din urmă gura în pri- 
vinţa asta, a împărţit foarte corect banii cu mine; doar la 
sfârşit de tot mi-a spus că, deşi era adevărat că-mi 
promisese jumătate, totuşi - cum eu de-abia făcusem 
botezul şi nu-i ajutasem cu nimic altceva decât că privisem 
- găsea că ar fi bine să iau ceva mai puţin decât el; aşa că 
a împărţit banii - era vorba de douăsprezece lire şi zece 
şilingi -, în două părţi egale de câte şase lire şi cinci şilingi, 
iar apoi din partea mea şi-a retras o liră, desluşindu-mă că 
atâta trebuia să-i dau aldămaş. 

— Bine, m-am învoit, ia-i, căci în cazul ăsta i-ai merita 
cred eu pe toţi. 

Cu toate acestea, pe ceilalţi mi i-a lăsat mie în întregime. 

— Şi ce am să fac eu acuma cu ei, căci nici n-am unde-i 
pune? 

— Da' ce, tu n-ai buzunare? a făcut el. 

— Ba da, dar sunt pline de găuri. 

Şi, de multe ori de atunci încoace, m-am gândit cu 
oarecare veselie că aveam mai multă avere decât minte cu 
care să pricep ce am de făcut cu averea, căci de locuinţă 
eram lipsit, vreo cutie sau vreun sertar în care să-mi 
ascund banii n-aveam şi nici măcar - aşa cum v-am spus - 
buzunare nu aveam, căci buzunarele mi-erau pline de 


găuri; de asemenea nu cunoşteam pe nimeni pe lume, la 
care să mă pot duce să-l rog a-mi ţine în păstrare banii; 
deoarece, fiind un biet băiat gol şi zdrenţăros, ar fi mirosit 
numaidecât că jefuisem pe cineva şi poate că m-ar fi 
arestat, în afară de faptul că înşişi banii mei ar fi fost o 
dovadă împotrivă-mi, aşa cum se spune de multe ori că se 
întâmplă prin ţări străine; aşa încât acum, când mă 
pomenisem cu atâta bănet, iată că eram plin de griji, căci 
habar n-aveam ce trebuie făcut ca să-mi pun banii în 
siguranţă; iar asta a durat atât de mult şi a fost un lucru 
atât de supărător pentru mine a doua zi, încât cu adevărat 
m-am aşezat jos şi am plâns. 

Nimic n-ar fi putut să mă încurce mai mult decât banii 
ăia, întreaga noapte. O bună bucată de timp i-am dus în 
mână, căci toată suma - afară de patrusprezece şilingi - 
era în aur; adică erau patru guinee, dar cei patrusprezece 
şilingi se dovedeau mai greu de dus decât guineele; în cele 
din urmă, m-am aşezat jos, mi-am scos un pantof şi am 
vârât în pantof cele patru guinee; însă după ce am mers 
aşa un timp, am simţit că pantoful mă bătea la picior, astfel 
că n-am mai putut merge şi a trebuit să mă aşez din nou 
jos, să scot banii şi să-i iau în mână; apoi am dat pe stradă 
de o cârpă murdară; am luat cârpa, am învelit banii în ea şi 
i-am purtat astfel o bună bucată de drum. De atunci, am 
auzit adesea pe mulţi spunând când vorbeau de bani pe 
care nu-i puteau încasa: 

— Aş vrea să-i am înveliţi într-o zdreanţă murdară. 

Pe ai mei îi păstram într-adevăr într-o zdreanţă murdară, 
căci murdară era, vorba zicalei, dar lucrul mi-a fost de folos, 
până ce am ajuns într-un loc tinde am putut spăla cârpa 
aceea într-un şanţ şi mi-am învelit din nou banii în ea. 

Ei! In sfârşit, mi i-am luat acasă, în locuinţa mea de la 
fabrica de sticlă, iar când a fost la culcare, tot nu ştiam ce 
să fac cu ei; dacă aş fi împărtăşit taina banilor cuiva din 
toată adunătura celor între care trăiam pe atunci, aş fi fost 
sugrumat acolo în cenuşă, sau jefuit, sau m-ar fi ameţit cu 
vreo şmecherie sau alta numai ca să mi-i ia; aşa că nu 
ştiam cum să mă descurc altfel, decât să mă culc noaptea 


cu banii în mână şi cu mâna vârâtă în sân, dar o dată cu 
asta somnul s-a îndepărtat şi el de ochii mei: o, cât de 
grele-s grijile omeneşti! Eu, un biet copil cerşetor, n-am mai 
putut dormi de îndată ce am avut grija doar a câtorva bani, 
eu care mai înainte vreme aş fi putut dormi şi pe o 
grămadă de cărămizi tari, şi pe pietre ori zgură, orişiunde, 
nu mai puţin adânc decât doarme un bogat pe patul lui de 
puf, ba chiar şi mai adânc. 

Aţipind din când în când, visam că mi-am pierdut banii şi 
tresăream înspăimântat; apoi, găsindu-mi-i strânşi în mână, 
încercam să adorm din nou, dar nu pentru multă vreme, şi 
iar aţipeam şi iar tresăream. În cele din urmă, mi-a intrat în 
cap că dacă aş adormi, aş visa despre bani şi aş vorbi 
despre ei în somn şi aş spune că am bani; şi dacă aş face 
aşa ceva şi m-ar auzi vreunul dintre pungaşi, mi i-ar lua 
sigur din sân şi din mână, fără să mă trezească; şi la gândul 
acesta n-am mai putut dormi nicio clipă; aşa încât am 
petrecut noaptea aceea în destulă nelinişte şi grijă; şi pot 
spune cu siguranţă că ea a fost prima mea noapte de 
odihnă pierdută din pricina grijilor vieţii şi a înşelăciunii 
bogățiilor. 

De îndată ce s-a luminat de zi, am ieşit din gaura în care 
dormeam şi am hoinărit departe pe câmp, spre Stepney, iar 
acolo m-am gândit şi am luat în consideraţie ce ar trebui să 
fac eu cu banii ăia şi, de mai multe ori, am dorit ca mai bine 
să nu-i fi avut; căci după ce am cugetat asupra lor şi m-am 
gândit la ce mi-ar folosi şi unde să-i pun, tot n-am fost în 
măsură să găsesc nicio soluţie, niciun mijloc de a mi-i pune 
în siguranţă, şi eram atât de încurcat încât, în cele din 
urmă, după cum v-am mai spus, m-am aşezat jos şi am 
izbucnit într-un plâns din străfundul rărunchilor. 

După ce m-am săturat de plâns, situaţia era ca şi la înce- 
put; tot mai aveam banii şi tot nu ştiam ce să fac cu ei. În 
cele din urmă, mi-a trecut prin cap să mă uit după vreo 
scorbură de copac şi să-i ascund acolo, până ce voi avea 
prilejul să-i iau. Mândru de această descoperire, aşa cum mi 
se parca ea atunci, am început să mă uit împrejur, căutând 
un arbore; dar prin câmpiile de la Stepney sau Mile-end nu 


erau de loc arbori care să mi se pară potriviţi scopului meu; 
şi dacă totuşi se vedeau câte unii spre care începeam să 
mă uit mai îndeaproape, apoi câmpiile erau atât de pline de 
oameni, încât ar fi băgat de seamă că mă duceam să 
ascund ceva acolo, iar mie mi se părea că oamenii se uitau 
ţintă la mine şi că în special doi inşi m-au urmărit ca să 
vadă ce aveam eu de gând să fac. 

Asta m-a împins mai departe şi am traversat drumul la 
Mile-end, iar o dată pomenit în mijlocul oraşului, am 
coborât pe o alee care duce de la Blind Begar la Bednal- 
Green; după ce am mers puţin pe acea alee, am găsit o 
cărăruie peste câmp, şi în acele câmpii erau mai mulţi 
copaci care mi s-au părut potriviţi scopului meu; cel puţin 
unul dintre copaci avea o mică scorbură, destul de sus ca 
să nu pot ajunge la ea, şi a trebuit să mă caţăr pe copac ca 
să pot ajunge totuşi, iar când m-am căţărat acolo, am vârât 
mâna înăuntru şi am dat de un loc (aşa cum mi s-a părut 
mie) foarte potrivit, aşa că mi-am aşezat acolo comoara şi 
eram cât se poate de satisfăcut; dar, ce să vezi, vârând 
iarăşi mâna în scorbură ca să aşez şi mai bine banii, ei mi- 
au alunecat dintr-o dată din mâna şi atunci mi-am dat 
seama că tot arborele, de sus până jos, era găunos, iar 
micul meu pacheţel căzuse înăuntru şi nu-l mai puteam 
ajunge, iar cât de departe putuse să cadă, nici asta nu 
ştiam; aşa că, într-un cuvânt, banii mei erau cu totul duşi, 
pierduţi şi nerecuperabili; nici măcar nu puteam spera să-i 
mai văd vreodată, căci copacul era într-adevăr foarte mare. 

Cât eram eu de tânăr, totuşi atunci mi-am dat seama ce 
neghiob fusesem mai înainte, că n-am putut găsi nicio cale 
de a-mi păstra banii şi că a trebuit să vin atât de departe ca 
să-i arunc într-o gaură unde nu mai puteam da de ei. Mi-am 
vârât mâna până la cot în scorbură, însă n-am dat de fundul 
ei; am rupt apoi o creangă din copac şi am băgat-o adânc 
înăuntru, scociorând încoace şi încolo, dar toi aia a fost; 
atunci am plâns, ba nu, am urlat, atât de furios eram; pe 
urmă am coborât din copac şi iar m-am urcat şi iar mi-am 
vârât mâna înăuntru, până ce mi-am zgâriat braţul până la 
sânge şi tot timpul plângeam de ţi-era mai mare mila; apoi 


am început să mă gândesc că nu-mi rămăsese nicio 
jumătate de penny să-mi cumpăr barem Un corn şi că eram 
şi flămând, aşa că iarăşi am bocit; după care am plecat 
disperat, văicărindu-mă şi urlând ca un băieţel care tocmai 
atunci ar fi fost biciuit; pe urmă m-am întors la copac şi iar 
m-am suit în el şi asta am făcut-o de mai multe ori. 

Ultima oară însă când m-am urcat în copac, s-a întâmplat 
să nu mai cobor pe aceeaşi parte pe care urcasem şi 
coborâsem înainte ci pe cealaltă parte a copacului şi a 
malului; şi, ce să vezi, arborele avea o bortă mare deschisă 
de partea aceea, chiar jos la rădăcină, aşa cum au adesea 
copacii bătrâni şi găunoşi; şi zgâindu-mă în deschizătura 
aceea, spre nespusa mea bucurie am dat acolo de banii 
mei şi de zdreanţa în care erau înveliţi, exact aşa cum îi 
împăturisem, căci copacul fiind complet găunos de jos până 
sus, legăturica întâmpinase o uşoară piedică din ceva 
muşchi sau putregaiuri firave (pe mine nu mă ducea mintea 
să le desluşesc), şi piedica respectivă cedase în momentul 
când scăpasem banii din mână, aşa că ei alunecaseră de 
îndată până la pământ. 

Eram doar un copil şi m-am bucurat ca un copil, căci m- 
am pomenit strigând în gura mare când i-am văzut; apoi 
am alergat, i-am luat în mână şi am sărutat de o sută de ori 
zdreanţă aceea zoioasă; pe urmă am ţopăit şi am sărit de 
colo-colo, alergând de la un capăt la altul al câmpului şi nu 
mai ştiu ce n-am făcut, deşi nu voi uita niciodată lucrul ăsta 
şi nici adânca mâhnire care mă cuprinsese când am socotit 
că-i pierdusem, şi nici valul de bucurie care m-a năpădit 
când mi i-am recăpătat. 

In primele clipe ale bucuriei mele, după cum am spus, 
am alergat de colo până colo şi nici eu nu mai ştiam ce fac; 
dar după asta, m-am aşezat jos, am desfăcut zoioasa 
zdreanţă în care erau legaţi banii, m-am uitat la ci, am 
văzut că erau toţi acolo şi am început apoi să plâng la fel ca 
mai înainte, când crezusem că i-am pierdut. 

L-aş obosi pe cititor dacă aş mai stărui asupra jocurilor 
copilăreşti pe care le-am jucat în culmea bucuriei şi 
satisfacţiei mele, după ce mi-am regăsit banii; aşa că 


întrerup aici. Bucuria este la fel de nemaipomenită ca şi 
mâhnirea şi târziu, după ce am ajuns şi eu bărbat în 
deplinătatea cuvântului, m-am mai gândit de multe ori că 
dacă i s-ar fi întâmplat unui om în toată firea să-şi fi pierdut 
banii şi să nu-i mai rămână nicio bucăţică de pâine, iar apoi 
să-i regăsească în chip atât de ciudat, după ce renunţase 
complet la ei, dacă s-ar fi întâmplat - spun - aşa ceva cu un 
om în toată firea, asta l-ar fi putut face să recurgă la cine 
ştie ce hotărâre disperată. 

Ei bine, am plecat de acolo cu averea mea în pumn şi, 
luând şase penny din cârpa în care mi-am legat şi ceilalţi 
gologani, m-am dus la o băcănie din Mile-end şi am 
cumpărat un corn de o jumătate de penny şi brânză de altă 
jumătate de penny şi m-am aşezat la uşă şi am mâncat cu 
toată pofta şi am cerut şi nişte bere pe lângă mâncare, 
bere de care buna şi darnica femeie nu m-a lipsit. 

Apoi am pornit-o spre oraş, să văd dacă-i puteam găsi pe 
careva din tovarăşii mei şi m-am hotărât să nu mai caut 
copaci scorburoşi în care să-mi păstrez comoara. Când am 
ajuns pe la Whitchapel, am trecut pe lângă o dugheană din 
faţa bisericii, unde se vindeau haine vechi, căci eu n-aveam 
pe mine decât nişte rupturi dintre cele mai jalnice; aşa că 
m-am oprit la dugheana aceea şi stăteam şi mă uitam la 
hainele agăţate în uşă. 

— Ei bine, tinere, zice un om care şedea şi el în prag, pa- 
re-se că ai dori ceva; dacă vezi ceva ce-ţi place, poate că 
buzunarul tău va face rost acum de nişte straie ca lumea, 
căci arăţi de parcă ai face parte din regimentul 
zdrenţăroşilor. M-am simţit jignit de vorbele individului 
ăluia. 

— Ce-ţi pasă dumitale, i-am răspuns, cât sunt eu de 
zdrenţăros? Dacă aş fi văzut ceva care să-mi placă, apoi 
află că am bani să plătesc; dar pot să mă duc undeva unde 
nu voi fi batjocorit numai pentru că am cutezat şi eu să mă 
uit. 

Pe când îi vorbeam astfel, cu destulă îndrăzneală, 
individului ăluia, iată că numai ce iese afară o femeie. 

— Ce te-a apucat, se răsteşte ea la bărbatul din prag, să-l 


alungi pe clientul nostru, speriindu-l? Banii unui băiat sărac 
sunt la fel de buni ca şi ai primarului; dacă săracii n-ar cum- 
păra ei haine vechi, apoi ce s-ar alege de prăvălia noastră? 

După care, întorcându-se spre mine, mi-a zis: 

— Vino, copile, încoace, dacă ai poftă de orice îţi pot eu 
oferi; n-are să se mai răţoiască domnul ăsta la mine; e un 
băiat drăguţ, te asigur eu, i s-a adresat apoi unei alte 
femei, care venise între timp la ea. 

— Da, aşa e, a întărit şi cealaltă, pare un copil foarte dră- 
guţ, dacă ar fi îngrijit şi bine îmbrăcat; ar putea fi chiar - 
după câte ne-au trecut nouă pe la ureche - fiu de gentle- 
man, sau în orice caz un băiat asemenea oricărora din cei 
bine îmbrăcaţi. 

— Vino, dragul meu, continuă atunci negustoreasa, şi 
spune-mi mie ce ai vrea tu să cumperi? 

Mi-a făcut o grozavă plăcere s-o aud spunând că aş fi 
odrasla unui gentleman, iar asta mi-a adus aminte de 
lucruri de odinioară; însă când am auzit-o vorbind că nu 
eram îngrijit şi că umblu în zdrenţe, atunci am izbucnit în 
plâns. 

Ea a stăruit să-i spun dacă vedeam vreun lucru de îmbră- 
căminte care să-mi placă; i-am spus că nu, că toate hainele 
la care priveam acolo erau prea mari pentru mine. 

— Vino copile încoace, stărui ea atunci, am aici două 
lucruşoare care ţi se vor potrivi şi tare sunt sigură că ai 
nevoie de amândouă; iată, mai întâi, o pălărioară, zise ea 
(aruncându-mi-o), pe asta am să ţi-o dau degeaba, iar aici 
uite o pereche de pantaloni bufanţi şi călduroşi; cred, ba 
chiar pot jura că or să-ţi vină bine şi or să-ţi cadă strânşi pe 
picior, iar de calitate îţi garantez eu; şi, urmă ea, dacă ţi s-o 
întâmpla vreodată să ai atât de mulţi bani încât să nu ştii ce 
să faci cu ei, apoi uite pantalonii au aici nişte buzunare 
minunate, şi încă un mic buzunar de ceas, în care să-ţi poţi 
păstra banii de aur, sau chiar ceasul, dacă ai să ai vreodată 
aşa ceva. 

M-a lovit un fel de bucurie ciudată, prin faptul că aveam 
unde să-mi ţin banii şi că nu trebuia să mă mai duc să-i as- 
cund într-o scorbură de copac, aşa încât am fost cât pe-aci 


sa-i smulg pantalonii din mână, şi mă miram cum de-am 
putut fi atât de neghiob încât să nu mă fi gândit ceva mai 
înainte să-mi cumpăr o pereche de pantaloni bufanţi, ca să 
am un buzunar în care să-mi ţin banii şi să nu-i mai port 
două zile la rând strânşi în mână şi pitiţi în gheată, ori mai 
ştiu eu pe unde; într-un cuvânt, i-am dat femeii doi şilingi 
pentru pantaloni şi am trecut peste drum, în cimitir, de mi i- 
am tras pe mine; apoi mi-am vârât banii în noile mele 
buzunare şi eram la fel de încântat cum e un prinţ de 
caleaşca sa cu şase cai. l-am mulţumit bunei femei şi 
pentru pălărie şi i-am spus că voi mai trece pe acolo când o 
să mai fac rost de ceva bani, ca să cumpăr şi alte câteva 
lucruri de care aveam încă nevoie; şi astfel am plecat. 

Nu eram deck un băieţel, ce-i drept, dar mă şi credeam 
bărbat, acum că aveam şi eu un buzunar în care să-mi ţin 
banii, şi am plecat puşcă de acolo să-l găsesc pe tovarăşul 
meu cu ajutorul căruia făcusem rost de bani; era să-mi ies 
din minţi de spaimă, când am auzit însă că fusese dus la 
Bridewell; nici n-am pus la îndoială că din pricina gentuţei 
aceleia şi eram convins că voi fi dus şi eu acolo; mai apoi 
mi-a trecut prin minte întâmplarea bietului meu frate, 
Căpitanul Jack, şi m-am gândit că o dată nimerit acolo, voi fi 
biciuit la fel de crud ca şi el, ceea ce m-a speriat în aşa hal, 
încât nu mai ştiam ce să fac. 

Dar în cursul după-amiezii l-am întâlnit; fusese într- 
adevăr dus la Bridewell, şi chiar pentru această treabă, se 
pare, dar îi dăduseră drumul. Lucrurile se petrecuseră 
astfel: deoarece cu o zi înainte îi mersese atât de bine la 
Vamă, el o pornise iar la plimbare într-acolo, iar pe când se 
învârtea de acolo-colo prin sala cea mare, căscând gura şi 
ochii în toate părţile, numai ce pune mâna pe el un individ 
şi începe să strige către careva din funcţionarii care şedeau 
în spate. 

— lată-l, zbiară el, acelaşi tânăr pungaş de care v-am 
spus că l-am văzut zilele trecute, când şi-a pierdut domnul 
acela geanta şi poliţele de bijutier. Tare-mi vine a crede că 
el este cel care le-a furat. 

Pe loc, tot alaiul lumii de acolo s-a strâns în jurul său şi l- 


a învinuit cu furie; dar el era prea hârşit în de-ale astea, ca 
să se lase în aşa hal înspăimântat încât să mărturisească 
lucruri pe care ştia că ei nu au cum le dovedi, căci nu se 
găsea asupra lui nimic în legătură cu aşa ceva, nici măcar 
bani, în afară de şase pence şi de câţiva bănuţi murdari. 

Lumea l-a ameninţat şi l-a îmbrâncit şi l-a tras încoace şi 
încolo, până ce aproape că i-au smuls jos hainele de pe el, 
iar funcţionarii l-au căutat peste tot; însă tot aia a 
însemnat; el n-a vrut să recunoască nimic, ci a spus că 
umbla şi el pe acolo prin sală numai ca să vadă cum este, 
atât în ziua aceea cât şi cu o zi înainte, căci recunoscuse 
totuşi că a mai fost prin sala aceea şi altă dată, aşa că - 
deoarece nu exista nicio probă împotriva lui, niciun fapt şi 
nicio împrejurare în legătură cu geanta pierdută - în cele 
din urmă s-au văzut obligaţi să-i dea drumul să plece; s-au 
prefăcut cu toate acestea că-l duc la Bridewell, şi chiar l-au 
dus până la poartă, ca să vadă dacă nu l-ar putea face să 
scoată astfel măcar o vorbă; dar el n-a vrut să 
mărturisească nimic, iar învinuitorii săi nu aveau mandat de 
trimitere la închisoare; aşa că n-au îndrăznit să-l ducă 
înăuntru, iar cei de acolo presupun că nici nu l-ar fi primit, 
dacă totuşi l-ar fi dus, căci nu aveau mandat să-l vâre la 
başca. 

Ei bine, când au văzut că nu pot scoate nimic de la el, l- 
au dus la o berărie, şi acolo i-au spus că geanta avea în ea 
polite de foarte mare valoare, care nu i-ar fi de niciun folos 
pungaşului în ale cărui mâini se găseau, dar care 
păgubiseră peste măsură pe domnul ce le pierduse; şi că 
domnul acela lăsase vorbă funcţionarului către care 
strigase omul ce-l înhăţase pe tovarăşul meu în sala Vămii, 
şi care era acolo împreună cu el, îi lăsase deci vorbă că era 
dispus să dea treizeci de lire oricui i-ar aduce înapoi geanta, 
după cum ar fi în stare să acorde orice alte garanţii i s-ar 
cere că nu-i va pricinui aducătorului niciun fel de greutăţi, 
oricine ar fi el. 

Când m-am întâlnit cu tovarăşul meu, tocmai scăpase din 
mâinile mulţimii, aşa că mi-a povestit întreaga întâmplare. 

— Dar, m-a asigurat, n-am vrut să mărturisesc nimic, şi 


aşa am scăpat şi am ieşit basma curată. 

— Bine, i-am spus, şi ce-ai să faci acuma cu geanta şi cu 
poliţele, n-ai să aranjezi oare în aşa fel ca bietul om să-şi 
capete poliţele înapoi? 

— Nu, zău că jiu, mi-a răspuns el, n-am nicio încredere în 
ei, ce-mi pasă mie de poliţele lor? 

Mie, atunci, aşa tânăr cum eram, mi-a venit în cap că era 
mare păcat să-i iei unui om nişte poliţe valorând bani şi nici 
măcar să nu ai vreun câştig de pe urma lor; ajunsesem la 
concluzia că domnul căruia-i aparținuseră poliţele trebuia 
să piardă toţi banii, şi era ciudat ca tovarăşul meu să 
păstreze poliţele şi să-l facă pe gentleman să piardă pe 
degeaba atâtea parale. Imi aduc aminte că am rumegat 
foarte mult cu privire la asta şi, cu toate că nu înţelegeam 
prea bine, totuşi lucrul tu sine mă apăsa şi-o şi spuneam 
din când în când. 

— Hai, lasă-l şi pe gentleman să-şi recapete poliţele, te 
rog eu, fă-o. 

Ei, l-am tot necăjit astfel, cu hai, şi te rog, şi iar hai, până 
când în cele din urmă am şi izbucnit în plâns din pricina 
asta. 

El a sărit cu gura atunci: 

— Cum?! Tu ai vrea să mă vezi descoperit şi trimis la 
Bridewell ca să fiu biciuit, aşa cum a fost fratele tău, 
Căpitanul Jack? 

— Nu, i-am răspuns, nu vreau să fii biciuit; dar aş vrea ca 
omul să-şi recapete poliţele, căci ţie nu-ţi vor fi de niciun 
folos, pe câtă vreme gentlemanul acela ar putea fi distrus 
din pricina pierderii lor. 

Şi iar am adăugat: 

— Hai, zău! Dă-i-le înapoi! 

El mi-a răspuns scurt şi tăios: 

— În ce fel adică, prin ce mijloc să le fac să ajungă îndă- 
răt la el? Cine ar îndrăzni să i le ducă? Eu nu mă-ncumet, de 
asta poţi fi sigur, căci mă vor înhăţa şi-l vor aduce pe bi- 
jutier să vadă dacă nu cumva mă cunoaşte şi dacă nu 
susţine că mie mi-a dat banii, dovedind astfel furtul, iar pe 
mine gătindu-mă spânzurătorii; tu ai vrea ea eu să atârn în 


ştreang, Jack? 

Cu asta mi-a închis gura pentru o bună bucată de vreme, 
căci atunci când mi-a spus „tu ai vrea ca eu să atârn în 
ştreang, Jack?” n-am mai ştiut ce să-i răspund; dar a doua 
zi a venit la mine chiar el, spunându-mi: 

— M-am gândit, Colonele Jack, la o soluţie prin care gen- 
tlemanul să-şi recapete poliţele; iar tu şi cu mine să facem 
astfel rost de o mulţime de bani, bineînţeles, dacă ai să fii 
cinstit faţă de mine, aşa cum am fost şi eu faţă de tine. 

— Poţi fi întru totul încredinţat, Robin, i-am spus, deoa- 
rece ăsta îi era numele, că mă voi dovedi cât se poate de 
cinstit cu line; numai spune-mi ce trebuie făcut, căci tare aş 
vrea să-l fac pe păgubaş sa-şi recapete poliţele. 

— Ei bine, mă lămuri el, s-a spus că ăl de le-a pierdut a 
lăsat vorbă funcţionarului din sala cea mare a Vămii că va 
dărui treizeci de lire oricui ar deţine poliţele şi ar binevoi să 
i le restituie, şi că nu va pune niciun fel de întrebări în 
legătură cu ele. Acum, dacă vrei să te înfăţişezi tu, ca un 
biet băiat nevinovat, aşa cum de fapt şi eşti, în sala cea 
mare şi să stai de vorbă cu funcţionarul, poate că învârteala 
asta ar merge; spune-i că dacă gentlemanul va face aşa 
cum de fapt a făgăduit, credinţa ta e că ai putea să-i spui la 
cine se găseşte gentuţa; şi dacă se poartă frumos cu tine şi 
sunt dispuşi să se ţină de cuvânt, eu îţi garantez că vei 
avea geanta şi le-o vei da. 

Nici n-am mai stat la gânduri. 

— Da, l-am liniştit, vreau să mă duc, o doresc din toata 
inima. 

— Colonele Jack, a întors-o el atunci, dar ce-ar fi dacă ar 
pune mâna pe tine şi te-ar ameninţa că te vor biciui; spune- 
mi, n-ai să mă dai de gol faţă de ei? 

— Nu, l-am asigurat cu sufletul la gură, nici de-ar fi să mă 
omoare în bătaie cu biciul, tot n-am să fac aşa ceva. 

— Bine, atunci, s-a învoit el, uite geanta, hai du-te! 

Şi astfel mi-a arătat cum trebuie să mă port şi ce să 
spun; dar eu n-am vrut să iau geanta cu mine, ca nu cumva 
cei interesaţi să se dovedească nesinceri, şi să pună mâna 
pe mine, cu gândul că o vor găsi asupra, mea, scoţându-mă 


astfel vinovat; aşa că am lăsat geanta la el, iar a doua zi 
dimineaţa m-am dus la vamă, după cum ne înţelesesem; 
care erau recomandările primite de mine se va vedea din 
cele întâmplate, ca să nu mă tot repet; de fapt mi se 
încredinţase o sarcină de prea mare însemnătate pentru un 
băiat nu numai atât de tânăr cum eram eu, ci şi atât de 
puţin hoţoman cum fusesem până atunci. 

Eram înarmat îndeosebi cu două gânduri, asupra cărora 
hotărârea mea n-avea şovăieli: 

1. Că omul trebuia să-şi recapete poliţele; căci mi se 
părea ceva îngrozitor să-şi piardă banii, aşa cum 
presupuneam că trebuie să se întâmple, pur şi simplu din 
cauză că noi nu voiam să ducem geanta înapoi. 

2. Că orice mi s-ar fi întâmplat, nu trebuia cu niciun preţ 
să spun numele tovarăşului meu Robin, principalul fâptaş. 

Inarmat cu aceste două gânduri curate (căci asta şi erau 
de fapt amândouă: nişte gânduri cinstite), şi cu o inimă 
curajoasă, de adevărat bărbat, deşi mintea mi-era de copil, 
am intrat a doua zi în lunga sală a Vămii. De îndată ce am 
ajuns la locul unde avusese loc întâmplarea, l-am şi văzut 
pe funcţionarul cu pricina, care şedea exact în locul unde 
stătuse şi mai înainte, când cu furtul, şi mi-a trecut prin cap 
că de atunci încoace nu se mai dezlipise de acolo; la mai 
mult nici nu mă ducea mintea; aşa că m-am apropiat şi am 
stat în picioare chiar la marginea mesei de scris aşezate în 
acea parte a camerei, şi eram destul de înalt ca să mă pot 
numai bine sprijini cu braţele de ea. 

Cât am stat acolo, unul mă împingea într-o parte, altul în 
alta, iar funcţionarul de dincolo de masă a început să nu mă 
mai scape din ochi; în cele din urmă, a ţipat la mine: 

— Ce face acolo băiatul ăla? la-o tu din loc, domnişorule, 
nu cumva îmi eşti vreunul din pungaşii ăia care au şterpelit 
geanta unui domn, lunea trecută? 

Apoi se apucă să-i îndruge povestea unuia din inşii care 
aranja nişte afaceri cu el, şi-i tot da înainte cam astfel: 

— Domnul a avut un mare ghinion lunea trecută, n-aţi 
auzit ce s-a întâmplat? 

— Nu, eu nu, i se răspunse. 


— Ei bine, să vă spun! Cum stătea exact acolo unde staţi 
dumneavoastră acum, îi arăta funcţionarul, şi cum îşi făcea 
înregistrările, şi-a scos omul geanta şi a pus-o jos, după 
cum ne spune el, dar chiar la îndemâna sa, şi pe când se 
întindea până la pupitrul acesta, ca să-şi înmoaie peniţa în 
cerneală, cineva i-a subtilizat geanta. 

— Geanta lui! a sărit cel căruia i se povestea; ce, şi avea 
în ea ceva poliţe!? 

— Da, explica funcţionarul, avea o cambie de la Sir 
Stephen Evans pentru trei sute de lire şi încă o poliţă de la 
un alt bijutier pentru vreo douăsprezece lire, iar ceea ce e 
şi mai rău pentru gentlemanul acela, că avusese în geantă 
şi două poliţe străine acceptate pentru o sumă mare, nu 
ştiu cât, cred că una dintre ele era o poliţă franţuzească 
pentru 1200 de coroane. 

— Şi cine ar putea să fie făptaşul? 

— Nu ştie nimeni, dar unul din oamenii noştri de serviciu 
spune că a văzut o pereche de tineri pungaşi, cam ca ăla 
de colo - şi mă arătă cu degetul pe mine - care dădeau 
târcoale pe aici, şi dintr-o dată duşi au fost amândoi. 

— Ticăloşii! a exclamat ascultătorul; şi ce pot face ei cu 
poliţele, căci nu le vor fi de niciun folos? Presupun că păgu- 
başul s-a dus imediat şi a anunţat să se oprească plăţile. 

— Da, a întărit funcţionarul, aşa a şi procedat; însă pun- 
gaşii au fost mai iuți decât el în ceea ce priveşte mica poliţă 
de douăsprezece lire bani mărunți; s-au dus şi au preschim- 
bat-o în bani, însă toate celelalte sunt - bineînţeles - oprite; 
totuşi e o pagubă nespusă pentru el, căci omul are nevoie 
de bani. 

— Ei bine, ar trebui să anunţe şi el că da o recompensă 
de încurajare celor care le-au şterpelit, numai să i le aducă 
înapoi; ei le-ar aduce bucuroşi, v-o garantez eu. 

— Păi a şi afişat un anunţ la uşă în sensul ăsta, făgăduind 
că va da în schimbul lor, ca recompensă, treizeci de lire. 

— Da, însă ar trebui să adauge că făgăduieşte să nu 
reţină pentru cercetări pe aducătorul genţii şi că nici nu-i va 
face vreun fel de dificultăţi. 

— Dar a şi făcut asta! Mă tem totuşi că şarlatanii nu vor 


avea încredere, de teamă ca el să nu-şi calce cuvântul. 

— Cum adică, e posibil ca el să-şi calce cuvântul dat? 
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nimeni n-ar trebui să 
procedeze aşa! Căci atunci niciun pungaş nu se va mai 
încumeta să restituie vreun lucru furat, aşa că le-ar face rău 
şi altora, în afara sa, procedând astfel. Ca şi cum eu mi-aş 
amaneta viaţa pentru el, iar el ar îndrăzni s-o ia în râs. 


CAPITOLUL III 


Sunt cercetat de gentleman cu privire la 
polite şi la geantă şi obțin recompensa de 
treizeci de lire - Unul dintre gentlemeni 
se oferă cu bunăvoință să-mi țină el în 
păstrare banii - Mai comitem şi alte 
furturi - Tovarăşul meu îmi face rost de 
haine ceva mai arătoase - jefuiesc pe un 
evreu de un portofel plin de polite şi 
diamante - Will cade de acord asupra 
unei recompense, ca să dea înapoi cele 
furate - 


Cam atâta au discutat despre asta, fiindcă pe urmă au 
trecut la altceva. Eu am auzit totul, dar multă vreme n-am 
ştiut ce să fac; totuşi, în cele din urmă, urmărindu-l cu 
privirea pe domnul care pleca, am luat-o la fugă după el, 
când era tocmai gata să iasă din sala cea mare, ca să-i 
vorbesc, şi aveam de gând să-i dau pe faţă vestea, însă 
omul a intrat grăbit într-o altă cameră, plină de lume, aflată 
la capătul celălalt al sălii celei mari; iar când am vrut să-l 
urmez, uşierii m-au întors înapoi şi mi-au spus că nu trebuie 
să intru acolo; aşa că m-am întors îndărăt şi am tot dat 
târcoale pe lângă funcţionarul din spatele mesei şi num-am 
dezlipit de acolo până ce nu am constatat că orologiul 
bătea orele douăsprezece, iar marea sală a început să se 
golească de lume; până la urmă slujbaşul tot nu se 
desprinsese de masa lui, şedea şi tot scria, dar în faţa sa la 
tejghea nu mai era nimeni; atunci m-am apropiat puţin şi 
m-am lipit chiar de masă, aşa cum făcusem şi mai înainte; 
până când el, ridicându-şi ochii de pe hârţoage şi văzându- 
mă, mi s-a adresat cu vorbele: 

— Ai tot umblat brambura în sus şi în jos, pe aici, toată 


dimineaţa, domnişorule, ia spune-mi ce doreşti? Ai vreo 
treabă necurată pe aici, căci cam aşa mi se pare. 

— Nu, n-am, i-am răspuns. 

— Nu? Ei bine, dacă n-ai, atunci cam ce socoteli, rogu-te, 
învârţi pe aici prin marea sală, jupânaşule? li fi cumva 
negustor? 

— AŞ dori să vă vorbesc, am zis eu. 

— Mie? făcu el. Şi cam ce-ai dori să-mi spui? 

— Am totuşi ceva de spus, l-am asigurat, însă numai 
dacă îmi făgăduiţi că nu-mi veţi face niciun rău pentru asta. 

— Eu să-ţi fac ţie un rău, copile dragă, ce rău să-ţi fac eu 
ţie? - şi vorbi de data aceasta foarte blând. 

— Zău că n-o să-mi faceţi nimic, domnule, zău? l-am 
întrebat. 

— Nu, zău că nu, copile dragă; n-am să-ţi fac niciun rău; 
dar ce este? Ştii cumva ceva despre geanta gentlemanului? 

Eu am răspuns oarecum, dar vorbeam încet, aşa că el nu 
m-a auzit; şi atunci iată-l că ocoleşte imediat scaunul şi 
deschide o portiţă anume, şi mă pofteşte la el înăuntru; iar 
eu... ce mai încoace şi încolo - am intrat. 

Atunci slujbaşul m-a întrebat din nou dacă ştiam într- 
adevăr cumva ceva despre geantă. 

Eu iar am vorbit încet şi i-am spus că o să-l audă lumea. 

Atunci, în şoaptă, m-a întrebat din nou. 

Şi i-am răspuns că, după câte bănuiam, aş cam şti ceva; 
dar că de fapt geanta nu era la mine, eu nici nu fusesem 
amestecat în furt, însă ea ajunsese în mâinile unui băiat, 
care - de n-aş fi fost eu - ar fi ars-o; şi că îl auzisem 
spunând că gentlemanul ar fi bucuros să capete înapoi 
poliţele şi că ar da chiar o mulţime de bani pentru ele. 

— Într-adevăr, aşa am spus, copile dragă, iar dacă le poţi 
salva pentru el, gentlemanul acela îţi va da o bună răsplată, 
nu mai puţin de treizeci de lire, după cum a şi făgăduit. 

— Dar i-aţi mai spus, domnule, unui gentleman, chiar mai 
adineauri, că sunteţi sigur că nu i se va întâmpla nicio 
neplăcere celui care va aduce lucrurile pierdute. 

— Nu, n-are să ţi se întâmple nicio neplăcere; pentru 
asta, îmi pun eu obrazul. 


Băiatul: Nici n-or să mă facă să-i azvârl pe alţii în necaz? 

Gentlemanul: Nu, nu vei fi întrebat de numele nimănui, 
nici nu ţi se va cere să spui cine sunt făptaşii. 

Băiatul: Eu nu-s decât un sărman băiat şi tare aş vrea ca 
gentlemanul să-şi capete înapoi poliţele, şi zău că nu le-am 
luat eu şi nici nu-s la mine. 

Gentlemanul: Dar îmi poţi spune cum va putea păgubaşul 
să le recapete? 

Băiatul: Dacă le pot obţine, am să le aduc eu la dumnea- 
voastră mâine dimineaţă. 

Gentlemanul: Oare n-o poţi face chiar în seara asta? 

Băiatul: Cred că aş putea, dacă aş şti unde să vin. 

Gentlemanul: Vino la mine acasă, copile dragă. 

Băiatul: Păi nu ştiu unde locuiţi. 

Gentlemanul: Haide cu mine acum şi ai să vezi. 

Aşa că m-a luat cu el pe Tower-street şi mi-a arătat casa 
în care locuia şi mi-a poruncit să vin acolo înspre scară, pe 
la ceasurile cinci, ceea ce am şi făcut, aducând cu mine şi 
geanta. 

Când am sosit, slujbaşul de la Vamă m-a întrebat dacă 
am adus cartea, cum îi spunea el. 

— Nu e o carte, am zis eu. 

— Nu, geanta, tot una e, ai adus-o? 

— Dar mi-aţi făgăduit, am zis eu, că n-o să-mi faceţi 
niciun rău, şi am şi izbucnit în lacrimi. 

— Nu-ţi fie teamă, copile, zice el, n-am să-ţi fac niciun 
rău, bietul de tine; nimeni n-o să-ţi facă vreun rău. 

— lat-o, am zis atunci, şi am scos geanta la iveală. 

În clipa aceea a plecat şi s-a întors cu un alt gentleman, 
care se pare că era însuşi stăpânul genţii şi l-a întrebat 
dacă o recunoştea, iar păgubaşul a spus că da. 

Apoi m-a întrebat pe mine dacă nu lipseşte vreo poliţă. 

Eu i-am spus că îl auzisem pe băiatul ăla la care fusese 
că lipsea una, dar încolo credeam că tot restul este acolo. 

— De ce crezi asta? 

— Fiindcă l-am auzit pe băiatul care cred că le-a furat 
spunând că erau prea mari pentru el, ca să se amestece în 
aşa ceva. 


Atunci gentlemanul care le pierduse a intervenit: 

— Şi unde e băiatul ăla? 

Dar slujbaşul nu l-a mai lăsat să continue, ci a şi sărit: 

— Nu, nu trebuie să-l întrebaţi una ca asta; eu mi-am dat 
cuvântul că n-o s-o faceţi; şi că nu va fi obligat să răspundă 
la asta nimănui. 

— Bine, copile, s-a resemnat păgubaşul, vrei să ne laşi să 
deschidem geanta şi să vedem dacă sunt toate poliţele, în 
ea? 

— Da, am zis eu. 

Atunci primul gentleman a întrebat; 

— Câte poliţe aţi avut în ea? 

— Numai trei, a precizat el, afară de poliţa aceea de 
douăsprezece lire şi zece şilingi; era poliţa lui Sir Stephen 
Evans pentru trei sute de lire şi două poliţe străine. 

— Bine, atunci, dacă ele se află în geantă, băiatul va 
primi treizeci de lire nu-i aşa? 

— Da, a convenit gentlemanul, le va avea necondiţionat. 

— Haide atunci, copile-, mi-a cerut, lasă-mă s-o deschid. 

Aşa că eu i-am înmânat-o, iar el a deschis-o şi înăuntru 
erau toate cele trei poliţe şi diferite alte hârtii, corect şi în 
perfectă stare, nimic stricat sau în lipsă, iar gentlemanul a 
spus: 

— Totul e în ordine. 

— In cazul acesta, l-am auzit pe funcţionar spunând: eu 
sunt cauţiune pentru bietul băiat în privinţa banilor. 

— Bine, bine, a făcut gentlemanul, dar pungaşii au pus 
mâna pe cele douăsprezece lire şi zece şilingi; ar trebui să 
fie socotite şi scăzute din întregul celor treizeci de lire 
făgăduite. 

Dacă m-ar fi întrebat şi pe mine, aş fi consimţit la asta de 
la primul cuvânt; însă primul domn mi-a rămas până la 
capăt prieten. 

— Ba nu, s-a opus el, după ce aţi aflat că de fapt cele 
douăsprezece lire şi zece şilingi au fost încasaţi, abia după 
aceea aţi oferit dumneavoastră treizeci de lire în schimbul 
celorlalte poliţe, şi asta aţi anunţat-o prin crainic şi aţi afi- 
şat-o la uşa Vămii, iar eu i-am promis băiatului, azi de di- 


mineaţă, treizeci de lire în cap. 

S-a prelungit multă vreme discuţia, iar eu chiar am crezut 
că aveau să se ia la ceartă din neînţelegerea aceea. 

Totuşi, până la urmă, au cedat amândoi câte un pic, iar 
gentlemanul mi-a dat douăzeci şi cinci de lire în guinee 
garantate. Când mi le-a dat, mi-a poruncit să întind mâna şi 
mi-a numărat banii în mână; iar după ce a terminat cu 
număratul m-a întrebat dacă era exact? l-am răspuns că nu 
ştiu, dar eu cred că este exact. 

— Cum adică, s-a mirat el, nu ştii să numeri? 

Şi eu l-am lămurit: 

— Nu; n-am văzut în viaţa mea atâţia bani, şi adevărul 
era că într-adevăr nu cunoşteam banii. 

— Cum adică, s-a aprins el, tu nu ştii că acestea sunt gui- 
nee? 

— Nu, i-am spus, şi ăsta era adevărul: habar n-aveam cât 
valorează o guinee. 

— Atunci, m-a întrebat el, de ce ai spus că totuşi crezi că 
e corect? 

l-am răspuns că din cauză că nu-mi venea a crede că el 
mi i-ar putea număra greşit. 

— Biet copil, a exclamat funcţionarul, tu chiar că ştii prea 
puţine despre lume; ce eşti, ce faci? 

— Sunt un băiat sărac, zic, şi plângeam. 

— Cum te cheamă? a urmat; dar stai - uitasem; îţi pro- 
misesem că nu te voi întreba cum te cheamă, aşa că nu-i 
nevoie să-mi spui. 

— Numele meu e Jack, i-am spus. 

— Cum adică, nume de familie n-ai? s-a mirat el iar. 

— Ce-i aia? am făcut eu. 

— Mai ai şi alt nume în afară de Jack, nu-i aşa? s-a căznit 
el atunci s-o ia pe altă parte. 

— A, da, i-am răspuns, mi se spune Colonelul Jack. 

— Şi în afară de ăsta n-ai niciun alt nume? 

— Nu, am spus eu. 

— Păi cum, rogu-te, ai ajuns tu să fii numit Colonelul 
Jack? 

— Se spune, i-am explicat, că numele tatălui meu era 


Colonelul. 

— Tatăl tău, sau mama ta, sunt în viaţă? m-a întrebat. 

— Nu, am spus, tatăl meu a murit. 

— Atunci, unde e mama ta? 

— Eu mamă n-am avut de loc, niciodată, i-am răspuns. 

Asta l-a făcut să râdă. 

— Ce, s-a amuzat el, n-ai avut niciodată mamă, cum 
adică? 

— Am avut o doică, i-am spus, dar ea nu era mama mea. 

— Ei bine, s-a adresat atunci gentlemanului, mie nu-mi 
vine a crede că băiatul ăsta a fost hoţul care să vă fi furat 
poliţele. 

— Păi chiar aşa, domnule, nici nu le-am furat - şi am 
început iar să plâng. 

— Nu, nu, copile, a rostit funcţionarul, noi nu credem că 
tu ai făcut-o. E un băiat foarte isteţ, s-a întors el din nou 
către celălalt gentleman, şi totuşi tare neştiutor şi cinstit; 
mare păcat că nu are cineva grijă de el, cât de cât, ar 
trebui făcut ceva pentru dânsul; hai să stăm mai ca lumea 
de vorbă cu el. 

Aşa că s-au aşezat jos şi au început să bea vin, ba chiar 
mi-au dat şi mie puţin, iar apoi primul domn mi s-a adresat 
din nou. 

— Ei bine, m-a întrebat, ce vrei să faci tu cu banii pe 
care-i ai acum? 

— Nu ştiu, i-am spus. 

— Unde ai să-i pui? m-a întrebat iar. 

— În buzunar, am spus. 

— În buzunar, a repetat el; buzunarul tău e întreg? N-ai 
să-i pierzi? 

— Da, zic eu, e întreg buzunarul. 

— Şi unde ai să-i pui, după ce ajungi acasă? 

— Eu n-am casă, i-am spus, şi iar am început să ud coada 
pisicii. 

— Sărman copil! a rostit el, atunci din ce trăieşti? 

— Fac comisioane, i-am răspuns, pentru lumea din Rose- 
Mary-Lane. 

— Şi unde dormi noaptea? 


— Noaptea, am spus eu, mă culc la fabrica de sticlă, 

— Cum te culci la fabrica de sticlă? Au paturi acolo? 

— Nu m-am culcat într-un pat niciodată în viaţa mea, i- 
am spus, după câte îmi aduc eu aminte. 

— Cum adică, atunci pe ce te culci la fabrica de sticlă? 

— De-a dreptul pe pământ, am răspuns, şi uneori pe câte 
o mână de paie, sau pe cenuşa caldă. 

Atunci gentlemanul care pierduse poliţele a spus: 

— Vederea acestui sărman copil e de-ajuns ea singură ca 
să-l facă pe-un om să plângă de mizeriile naturii omeneşti 
şi să fie recunoscător propriei sale soarte. lată că ne-a 
vorbit în aşa fel, încât mie mi-au şi dat lacrimile. 

— Şi mie la fel, a recunoscut celălalt. 

— Bine, dar ia ascultă, Jack, s-a interesat primul gentle- 
man, când oamenii te trimit după comisioane, ei nu-ţi dau 
şi ţie ceva bani? 

— Îmi dau de mâncare, i-am răspuns, şi asta-i mai bine. 

— Dar, nu s-a lăsat el, cu îmbrăcămintea cum te des- 
curci? 

— Îmi dau câteodată lucruri vechi de-ale lor, pe care le 
au de prisos. 

— Dar cum aşa, făcu el, tu ai avut vreodată cămaşă pe 
tine sau ba? 

— Nu, am răspuns, n-am purtat niciodată cămaşă, de 
când a murit doica. 

— Şi cam cât e de atunci? m-a întrebat. 

— Şase ierni, când o fi să se termine şi asta. 

— Aşadar, tu câţi ani ai? 

— lată că nu v-aş putea spune, am ridicat eu din umeri. 

— Ei bine, a zis gentlemanul, dar acum că ai banii aceş- 
tia, n-ai să-ţi cumperi nişte haine şi o cămaşă din ei? 

— Ba da, am spus eu, aş vrea să-mi cumpăr ceva haine. 

— Şi cu restul ce-ai să faci? 

— Nu ştiu, am spus iarăşi, pentru că simţeam că-mi dau 
iar lacrimile. 

— De ce plângi, Jack? m-a întrebat. 

— Mi-e frică, am spus; şi tot plângeam. 

— De ce ţi-e frică? 


— Ei or să ştie că am bani. 

— Îmda, şi atunci?! 

— Atunci, n-am să mai pot dormi la căldură, la fabrica de 
sticlă, şi am să mor de frig. Or să-mi ia banii. 

— Dar de ce n-ai să mai poţi dormi acolo? 

Aici amândoi domnii au discutat între ei, aşa cum discută 
în chip firesc toţi cei care au bani şi peste care deodată se 
abate neliniştea şi îndoiala. 

— Vă garantez, spunea funcţionarul, că pe vremea când 
acest sărman băiat n-avea o para chioară în buzunar 
dormea toată noaptea în paie, sau pe cenuşa aceea caldă 
de la fabrica de sticlă, adânc şi fără griji, atâta cât este 
posibil pentru o fiinţă omenească; dar acum, de cum s-a 
procopsit cu banii ăştia, grija de a-i păstra îi aduce lacrimi 
în ochi şi spaimă în inimă. 

Mi-au mai pus după aceea amândoi o mulţime de 
întrebări, la care am răspuns în felul meu copilăresc, pe cât 
am putut şi eu de bine, dar într-un fel care lor le-a plăcut 
foarte mult; în cele din urmă, am plecat, cu buzunarul greu, 
şi vă asigur că nici inima nu-mi era mai uşoară, căci eram 
atât de speriat de faptul că aveam atâţia bani, încât nu 
ştiam ce o să se aleagă de mine pe faţa pământului; am 
plecat, aşadar, şi am mers o scurtă bucată de drum, dar nu 
ştiam ce să fac; aşa că, după ce am hoinărit vreo două ore 
sau cam aşa ceva, m-am întors îndărăt şi m-am aşezat la 
uşa gentlemanului; iar acolo am bocit toate lacrimile pe 
care le aveam şi care puteau izvori din mine, însă de bătut 
n-am bătut de loc la uşă. 

Bănuiesc totuşi că nu şezusem cu acolo chiar prea multă 
vreme, când cineva din familie a prins de veste şi o fată în 
casă a venit şi mi-a vorbit; dar nu prea i-am spus eu mare 
lucru, ci doar îi dădeam înainte cu plânsul; în cele din urmă 
vestea a ajuns la urechile gentlemanului. Cât despre 
negustor, negustorul plecase. Când gentlemanul a auzit de 
mine, m-a chemat înăuntru şi a început să stea iar să mă 
întrebe şi să mă descoasă, ca să se lămurească pentru ce 
rămăsesem acolo? 

l-am spus că nu rămăsesem acolo tot răstimpul, că mai 


fusesem plecat o vreme şi că mă întorsesem pe urmă. 

— Bine, m-a ascultat el, dar pentru ce te-ai întors? 

— Nu ştiu, am zis. 

— Şi de ce plângi aşa? m-a întrebat. Sper că nu ţi-ai pier- 
dut banii, sau i-ai pierdut cumva? 

— Nu, i-am spus eu, încă nu i-am pierdut, însă mi-e frică 
să nu-i pierd. 

— Şi asta te face să plângi? 

— Da, i-am spus, căci ştiam că nu voi fi în stare să-i păs- 
trez; ei or să mă înşele şi or să mi-i ia ori o să mă ucidă şi 
tot or să mi-i ia. 

— Ei, a exclamat el, care ei? Cu ce fel de neamuri de in- 
divizi umbli? 

l-am spus că erau cu toţii numai băieţi, dar nişte băieţi 
foarte înrăiţi; hoţi şi pungaşi de buzunare; de soiul celor 
care furaseră geanta, adică o urâtă adunătură pe care eu n- 
o puteam suferi. 

— Bine, Jack, a rostit el, ce se poate face pentru tine? 
Vrei să-i laşi la mine, să ţi-i păstrez eu? 

— Da, am strigat, din toată inima, dacă binevoiţi 
dumneavoastră. 

— Hai, atunci, dă-mi-i încoace; şi ca să fii sigur că sunt la 
mine şi că-i vei căpăta înapoi în chip cinstit, am să-ţi dau o 
poliţă în schimb, pentru bani şi pentru dobânda lor, iar 
polita asta o poţi păstra în deplină siguranţă. Ba, a adăugat 
el, chiar dacă o pierzi sau ţi-o ia cineva, nimeni nu va primi 
în locul tău banii, ori măcar vreo parte dintr-înşii, nimeni 
altcineva decât numai tu însuţi. 

Am şi scos pe nerăsuflate toţi banii şi i-am dat lui, 
păstrându-mi doar vreo cincisprezece şilingi, ca să-mi 
cumpăr nişte haine; şi astfel s-a încheiat convorbirea între 
noi cu ocazia aceea; cel puţin prima noastră convorbire. 

După ce mi-am asigurat astfel banii, spre deplina mea 
satisfacţie, m-am simţit iar în largul meu, şi prin urmare 
gândurile triste care îmi mâhniseră sufletul ceva mai 
înainte, au pierit din mintea mea. 

Intâmplarea asta a fost destul de plină de învăţăminte, 
ca să poată vedea oricine cum vin peste noi toate 


supărările şi grijile vieţii omeneşti; cum se ivesc ele din 
năvala fără de odihnă a oamenilor doritori să dobândească 
bani şi din grijile fără odihnă pe care ei şi le fac pentru ca 
să-i păstreze după ce i-au dobândit. Eu care nu aveam 
nimic şi nici nu ştiusem ce înseamnă să ai ceva, eram 
dincolo de orice grijă fie de a dobândi, fie de a păstra banii; 
eu care duceam lipsă de tot nu duceam de fapt lipsă de 
nimic; puţin îmi păsa de orice şi fără nicio preocupare eram 
unde şi cum aş putea face rost de mâncare, sau cum aş 
putea găsi o locuinţă; nu ştiam ce sunt banii, ori ce trebuie 
să fac cu ei; şi n-am ştiut niciodată ce înseamnă aia să nu 
dormi, până când n-am avut bani de păstrat, şi până ce nu 
m-a încercat frica de a-i pierde. 

Am avut atunci, fără îndoială, (dacă n-aş fi fost prea ne- 
ghiob şi mult prea copil pentru ca să-mi cunosc interesul), 
am avut - spuneam - o ocazie să fi intrat în slujba acelui 
gentleman sau poate să fiu în oarecare măsură sub grija şi 
ocrotirea domnilor acelora; căci ei păreau foarte dornici să 
poată face pentru mine ceva şi au fost surprinşi de nevino- 
văţia felului meu de a le vorbi, precum şi de (cum o 
socoteau amândoi) mizeria situaţiei mele. 

Dar m-am purtat într-adevăr ca un copil; lăsându-mi banii 
acolo, nu m-am mai apropiat, de ei niciodată, timp de 
câţiva ani după aceea. Pe ce drum am luat-o şi ce mi s-a 
întâmplat în răstimp, sunt lucruri atât de deosebite şi 
poartă atât de multe învăţăminte într-însele, încât ar fi 
nevoie să fie povestite fiecare în parte. 

Prima şansă fericită care mi s-a oferit de la sine în lume, 
trecuse acum; aveam bani, dar nu le ştiam nici valoarea, 
nici cum să-i folosesc; felul de viaţă pe care-l începusem 
părea pentru mine atât de firesc, încât nici nu-mi trecea 
prin gând să caut a-l îmbunătăţi; nu-mi dădea ghies nici 
barem dorinţa de a-mi cumpăra haine, nu-mi doream nici 
măcar o cămaşă, şi cu atât mai puţin m-ar fi muncit jindul 
de a-mi face rost de altă locuinţă decât cea de la fabrica de 
sticlă, şi de a hoinari pe străzi, aşa cum făcusem; căci nu 
cunoşteam binele şi nu gustasem răul; adică, vreau să spun 
că viaţa pe care o dusesem nu era - după socoteala mea - 


viaţa unui netrebnic. 

Într-o astfel de stare de nevinovăție, ni-am reîntors la 
traiul meu cu adevărat mizerabil, căci aşa era de fapt şi nu- 
mai mic nu mi se părea aşa, deoarece nu mă pricepeam să 
judec şi nici nu cunoscusem nimic altceva mai bun. 

Tovarăşul meu, care mi-a dat înapoi poliţele ca să le res- 
titui păgubaşului şi care, dacă n-aş fi stăruit eu, avea inten- 
ţia să nu i le mai restituie niciodată, nu m-a întrebat în nicio 
împrejurare ce anume primisem în schimbul lor, deoarece 
îmi spusese că dacă voi primi ceva, acela va fi darul meu; 
căci, după spusa lui, el nu s-ar expune riscului de a fi văzut 
cum le dă înapoi, aşa că eu meritam răsplata, dacă avea să 
fie vreuna; nici nu şi-a bătut capul să mă întrebe ce am 
primit, sau dacă am primit ceva ori nu; aşa că dreptul meu 
de a păstra ceea ce primisem era un drept limpede, ca 
lumina zilei. 

Umblam şi acum în sus şi în jos, la fel ca şi înainte; 
aveam ce-i drept bani în buzunar, dar n-am lăsat pe nimeni 
să afle de asta; umblam voios, ca şi înainte, să fac unora şi 
altora comisioane şi mă mulţumeam cu orice căpătăm, 
rămânând la fel de recunoscător ca totdeauna; singura 
diferenţă în ce mă privea era că - dacă mă nimeream 
flămând şi dacă nimeni nu mă punea la treabă şi nu-mi 
dădea ceva de mâncare - nu mai cerşeam acum din uşă în 
uşă, ca la început, ci intram la o ospătărie, cum v-ani mai 
spus o dată, şi căpătăm o supă de vită şi o bucată de pâine 
în schimbul unei jumătăţi de penny; carne mâncam rareori, 
iar dacă mă ospătam, îmi îngăduiam să cer şi nişte brânză 
de o jumătate de penny; toate aceste cheltuieli nu se 
ridicau la mai mult de două-trei pence pe săptămână; căci, 
spre deosebire de obiceiurile restului tribului, eu mâncam 
foarte uşor şi nu cheltuisem niciuna din guineele agonisite 
la început; de altfel, după cum i-am spus şi gentlemanului 
de la Vamă, nu ştiam din ce era făcută o guinee, nici cât 
putea ea să valoreze. 

După ce stătusem aşa cam o lună, fără să mai întreprind 
ceva, tovarăşul meu, aşa cum obişnuiam eu a-i spune, s-a 
înfiinţat la mine într-o dimineaţă. 


— Ei, Colonele Jack, m-a întrebat, când o să mai mergem 
iar într-o plimbare, tu şi cu mine? 

— Oricând ai chef, i-am răspuns. 

— Zici că nu ai nicio altă treabă? a urmat el. 

— Nu, l-am asigurat. 

Şi tot aşa, din vorbă în vorbă, mi-a spus că eram un păcă- 
tos cu noroc, iar credinţa lui era că tot aşa voi rămâne 
mereu; însă acum zicea că trebuie să facă o nouă învoială 
cu mine. 

— Căci, Colonele dragă, dintâi noi lăsăm totdeauna pe 
orice fârtat încă necopt să se înfrupte dintr-o parte egală 
când e la împărţit, pentru ca astfel să-l încurajăm; dar după 
aceea, restul depinde de bunăvoința noastră, în afară de 
cazul când ucenicul dovedeşte stofă, luând-o prin propriile 
lui forţe înainte, şi de cazul în care se expune deopotrivă cu 
noi riscurilor; dar, deoarece suntem gentlemani, noi ne 
purtăm întotdeauna foarte onorabil unii faţă de alţii; iar 
dacă eşti dispus să ai încredere în mine, ori să laşi totul pe 
seama mea, apoi am să mă port frumos cu tine. Te poţi 
bizui pe ceea ce-ţi promit. 

l-am spus că cu singur nu eram în stare de nimic, asta 
fără doar şi poate, căci nu mă pricepeam, şi prin urmare nu 
mă puteam aştepta să obţin ceva, dar voi face aşa cum îmi 
propune el; aşa că am pornit-o iar împreună. 

Nu ne-am dus la Vamă, ar fi fost prea îndrăzneţ din 
partea noastră; şi, în afară de asta, eu n-aveam chef să mă 
mai arăt pe acolo, mai ales în tovărăşia lui; dar ne-am dus 
direct la Bursă şi am făcut-o pe bancherii prin împrejurimi, 
prin Castle-alley şi Swithin's-alley, şi pe la uşile cafenelelor. 
A fost o zi foarte nenorocoasă, căci n-am făcut rost toată 
ziua de nimic, în afară de două sau trei batiste, şi ne-am 
întors mofluzi acasă, la vechea locuinţă de la fabrica de 
sticlă; nici nu avusesem la noi, toată ziulica, nimic altceva 
de mâncare sau de băut, decât o bucată de pline pe care 
mi-a dat-o stricăciunea aceea de tovarăş şi nişte apă de la 
cişmeaua aflata la poarta Bursei. Aşa că după ce ne-am 
despărţit, căci el nu dormea la fabrica de sticlă, ca mine, 
am intrat la vechea mea ospătărie să-mi iau obişnuita 


gustare, şi m-am odihnit, iar a doua zi, devreme, am plecat 
să-l întâlnesc din nou, după cum îmi fixase el. 

Fiind încă  dis-de-dimineaţă, maistoraşul şi-a făcut 
plimbarea spre Billings-gate, unde se pare că sunt două 
feluri de oameni care se tot înghesuie de cum se crapă de 
ziuă, iar în perioada aceea a anului chiar înainte de 
revărsatul zorilor: şi aceşti oameni sunt pe de o parte 
recrutorii de marinari, militari şi comandanţi ai vaselor 
carbonifere, cărora li se zice stăpâni-cărbunari; şi, pe de 
altă parte, negustori de peşte, vânzători şi cumpărători 
laolaltă. 

Cei pe care însoţitorul meu pusese ochii erau din prima 
categorie. Aşa că mi-a dat următoarele instrucţiuni: 

— Du-te tu şi intră prin toate berăriile pe lângă care tre- 
cem şi observă bine unde se cam văd oameni care numără 
ceva bani; iar când dai de urma vreunora din ăştia, vino 
repede şi spune-mi. 

Aşa că el stătea în picioare pe la uşă, iar eu intram prin 
localuri. Deoarece comandanții vaselor carbonifere îşi vând 
de obicei cărbunii la poartă, cum spun ei, banii li se 
înmânează prin acele berării; şi, într-adevăr, n-a trecut cine 
ştie câtă vreme până ce i-am adus de veste despre mai 
mulţi asemenea clienţi. Atunci a intrat el înăuntru şi a 
scrutat cu băgare de seamă toate ponturile, dar părea că 
nu găseşte nimic pe măsura lui; în cele din urmă i-am adus 
vestea că dădusem de un anumit om, într-o anumită 
crâşmă, care primise o mulţime de bani de la cineva - cred 
că de la mai multă lume - şi că toţi banii se aflau pe masă 
în grămezi, iar insul respectiv era foarte ocupat cu notarea 
sumelor şi cu aşezarea lor în fel de lei de săculeţe. 

— L-ai văzut tu cu ochii tăi? 

l-am garantat-o, amintindu-i că era vorba să am şi eu 
ceva din pradă; şi atunci iată că intră el înăuntru. Se plimbă 
întâi în sus şi în jos prin crâşmă, prin dreptul meselor şi 
boxelor celor mai îngrămădite, şi tot ascultă să audă, dacă 
s-ar putea, cum îl cheamă pe omul ce i-l semnalasem; şi a 
auzit pe cineva că-l striga Cullum, sau un alt nume cam de 
felul ăsta. Atunci, îndemânaticul meu tovarăş găseşte o 


ocazie şi se apropie de Cullum ăla şi-i îndrugă o poveste 
lungă, cum că erau doi domni în taverna „La Tunul”, şi 
aceia l-au trimis să întrebe de el şi să-i spună că doreau să-i 
vorbească. 

Intocmai cum i-l descrisesem eu, comandantul vasului 
carbonifer îşi avea banii întinşi pe masă, în faţa lui, iar 
două-trei porcoaie mici de gologani le aşezase separat, în 
nişte mici săculeţe negre şi zoioase; şi cum încă nici nu se 
luminase bine de ziuă, Robin a reuşit, în timp ce-i înşira 
moşi pe groşi, să pună mâna pe una din acele pungi şi s-o 
şteargă din loc, absolut neobservat. 

După ce a înhăţat punga, a ieşit afară, venind la mine, 
care stăteam în dreptul uşii. 

— la-o la goană Jack, mi-a şoptit, trăgându-mă de 
mânecă, e pur şi simplu vorba de vieţile noastre; - şi iată-l 
că o tuleşte din loc, iar eu după el, fără să ne dăm răgaz o 
clipă şi aproape fără a ne uita în jur, până ce am ajuns sus 
de tot în Fenchurch-street, trecând prin Lime-street în 
Leadenhall-street, apoi în jos pe St. Mary-Axe, până la 
London-wall, şi după aceea prin Bishopsgate-street şi în jos 
pe Old Bedlam, până la Moorfields. Între timp, niciunul 
dintre noi nu mai era în stare să alerge prea repede, însă 
nici nu am fi avut nevoie să ne depărtăm atât de mult, căci 
n-am observat nicidecum să ne fi urmărit cineva. Când am 
ajuns totuşi la Moorfields şi a început să ne vină sufletul la 
loc, l-am întrebat de ce se speriase atât de tare. 

— Să mă sperii, prostule, m-a potolit el, dar nu vezi că 
am făcut rost de un sac cu bani al dracului de mare. 

— De-un sac? am ţipat eu. 

— Da, da, mi-a răspuns, hai să ieşim afară din oraş, unde 
nu ne poate vedea nimeni, şi am să ţi-l arăt. 

Aşa că m-a purtat după el, prin Lonog-alley, şi peste 
Hoglane şi Holloway-lane, până în largul întinsului câmp 
care s-a numit mai târziu Farthing Pie-house Fields!. Acolo 
am fi vrut să ne aşezăm jos, dar era numai o apă jur- 
împrejur cât vedeai cu ochii, aşa că am întins-o mai 
departe, am tăiat drumul la Aniseed Clear şi am intrat pe 


1 Câmpul plăcintăriei de un gologan. 


cuprinsurile ogoarelor unde acum se înalţă marele spital; şi 
găsind în sfârşit acolo un loc totuşi mai retras, ne-am 
aşezat jos, iar căpetenia isprăvii iată că scoate săculeţul. 

— Eşti un băiat norocos, măi Jack, zice Robin, meriţi o 
bună parte din agoniseala asta, într-adevăr, căci totul se 
datoreşte norocoasei veşti pe care tu mi-ai adus-o. Aşa că, 
uite - şi răstoarnă totul în pălăria mea - fiindcă, după cum 
v-am povestit, acum purtam şi eu pălărie. 

Cum o fi făcut ca să şterpelească, dintr-o singură 
lovitură, un asemenea sac cu bani, de la un om treaz şi în 
toate simţirile, asta n-aş putea să v-o mai spun; dar sigur 
este că erau mulţi bani acolo şi, printre altele, şi un ditai 
fişic. Când a căzut fişicul ăla din săculeţ, parcă-l aud pe 
Robin: 

— Stai aşa! Asta-i aur! a strigat el şi a început să cânte 
cucurigu şi să urle ca un nebun. 

Dar n-o nimerise totuşi, căci înăuntrul fişicul ui erau doar 
monede vechi de o jumătate de penny, de treisprezece şi 
paisprezece pence, monede de jumătăţi şi de sferturi, ori 
de câte nouă pence, toate numai bani vechi şi fără valoare, 
bani scoțieni şi irlandezi; aşa că în privinţa asta a fost 
dezamăgit; însă, aşa cum stăteau lucrurile, în săculeţ se 
găseau cam 17-18 lire, după câte am înţeles de la el; căci - 
aşa cum aţi aflat - eu nu cunoşteam banii. Vă jur că nu! 

Ei bine, Robin a împărţit prada în trei; adică în trei părţi, 
două pentru el şi una pentru mine şi m-a întrebat dacă 
eram sau nu mulţumit. Eu i-am spus că da, aveam toate 
motivele să fiu mulţumit; pe lângă asta, erau atât de mulţi 
bani, adăugaţi la ceea ce-mi mai rămăsese din cealaltă 
escapadă, încât nici nu ştiam ce să fac cu ei, ori cu mine 
însumi, atâta vreme cât aveam aşa de mulţi asupra mea. 

Robin era un hoţ desăvârşit, căci avea cea mai mare 
îndemânare în a face să se deplaseze orice obiect de la 
locul său, aşa încât de îndată ce-şi arunca ochii pe câte 
ceva, cât ai clipi şi izbutea să aibă lucruşorul acela în mână, 
şi porumbel se făcea; sau cel puţin eu nu ştiu ca vreodată 
să-şi fi greşit ţinta ori să fi fost prins asupra faptului. 

Era un grozav pungaş de buzunare, foarte dibaci mai ales 


la ceasurile de aur ale doamnelor; în general, însă, tindea la 
mai mult, vârându-se în aventuri disperate ca - bunăoară - 
cele pe care vi le-am povestit; şi ieşea din toate cât se 
poate de strălucit, cu cel mai mare succes imaginabil; iar 
eu, tot ajutându-l în păienjenişurile blestematei arte a 
furtului, am ajuns a-i fi astfel ucenic. 

Şi acum, că deveniserăm atât de bogaţi, n-a vrut să mă 
mai lase să dorm la fabrica de sticlă ori să umblu gol şi 
zdrenţăros, ca mai înainte; şi m-a hotărât să-mi cumpăr 
două cămăşi, o jiletcă şi o manta mare; căci o manta mare 
era, dintre toate, lucrul cel mai nimerit necuratelor noastre 
țeluri. 

Aşa că m-am îmbrăcat după sfaturile lui, iar el mi-a luat o 
locuinţă în aceeaşi casă cu dânsul şi am locuit împreună 
într-o mică mansardă, potrivită stării noastre sociale. 

Curând mai apoi, am plecat iar în escapadă şi, pentru a 
doua oară, ne-am încercat norocul în locurile de prin 
preajma Bursei. Acolo am început să lucrăm separat, eu 
încumetându-mă să umblu de unul singur; şi primul lucru 
pe care l-am reuşit fără greş a fost un şiretlic nu tocmai 
uşor, care cerea o oarecare dibăcie din partea unui ucenic, 
deoarece niciodată nu mai văzusem cum se face o ispravă 
de felul ăsta. Am zărit doi domni grozav de înfierbântaţi, 
stând de vorbă, iar unul dintre ei a scos, de două sau de 
trei ori, un portofel pe care după aceea l-a pus la loc în 
buzunarul de la haină; şi iar îl scotea, şi arăta din el nişte 
hârtii şi punea înăuntru alte hârtii; şi apoi iar îl vâra în 
buzunar, şi tot aşa, de mai multe ori, omul fiind prins în 
aceeaşi înfierbântată discuţie cu un alt domn şi cu încă vreo 
doi-trei, care stăteau foarte aproape de dânşii. Ultima dată 
când şi-a vârât portofelul în buzunar s-ar putea spune că 
mai curând l-a aruncat înăuntru decât l-a strecurat frumos 
cu mâna, iar portofelul stătea în picioare, ţeapăn, 
sprijinindu-se cred eu de vreun alt carnet sau de altceva din 
buzunar, aşa încât n-a lunecat cu totul înăuntru, ci i se mai 
vedea un colţ ieşit în afară, deasupra buzunarului. 

Acest fel pe care îl au oamenii de a-şi vâri fără pic de 
atenţie portofelul într-un buzunar de la haină, în care se 


poate strecura cu atâta lesniciune mâna oricărui băieţel, 
cât de mic, obişnuit măcar niţeluş cu meseria, nu va putea 
fi niciodată criticat îndeajuns. Gentlemenii sunt cât se poate 
de grăbiţi, cu mintea şi gândurile într-altă parte, şi este cu 
neputinţă să fie îndeajuns de preveniţi împotriva unor mici 
creaturi cu ochi de şoim, cum eram noi; şi, de aceea ar 
trebui ca ei să nu-şi deschidă niciodată portofelele, fie să şi 
le deschidă numai când sunt ceva mai în siguranţă, fie să 
nu ţină nimic de valoare în ele. S-a întâmplat ca eu să mă 
aflu chiar în faţa acelui domn, pe străduţa Swithin's-alley; 
sau, mai curând, pe acea alee care se află între Bursa şi 
Swithin's-alley, chiar lângă un pasaj care duce din alee 
înăuntru în Bursă; când am zărit portofelul cum trecea ca 
suveica încolo şi încoace, fâţâindu-se înăuntru şi în afara 
buzunarului, mi-a venit imediat în minte că dacă aş fi 
sprinten de mână, apoi desigur că aş putea sustrage acel 
portofel, după cum mai mult ca sigur că Robin ar fi pus 
mâna repede pe el, dacă l-ar fi văzut cum îl văzusem eu, 
tot intrând şi ieşind din buzunar; însă când am zărit portofe- 
lul aninând drept sub nasul meu, aşa după cum v-am spus, 
atunci, mi-am zis: „acuma îmi aparţine”, şi, traversând 
aleea, am trecut, frecându-mă încet, foarte de-aproape, pe 
lângă domnul acela, cu mâna lăsată în jos şi lipită de mine; 
şi, apucând portofelul de colţul ieşit în afară, cadoul mi-a 
alunecat atât de uşor în podul palmei, încât era imposibil că 
păgubaşul să fi simţit cea mai mică mişcare sau ca măcar 
altcineva să mă fi văzut cum i l-am luat. Am mers după 
aceea drept înainte, spre piaţa largă din partea de nord a 
Bursei, apoi am şters-o şerpeşte în jos pe Bartholomew- 
lane, până la Tokenhouse-Yard, în aleile care trec de acolo 
înspre zidul Londrei şi, astfel, străbătând Moorgate, m-am 
aşezat jos pe iarbă în a doua parcela de la Moorfields, cam 
pe la mijlocul câmpului, locul unde îmi dădusem întâlnire cu 
Will Robin, dacă unul dintre noi ar fi reuşit să pună mâna pe 
vreo prada. Când am ajuns acolo, Will încă nu venise, dar l- 
am văzut sosind şi pe el cam peste vreo jumătate de oră. 
De îndată ce Will a fost lângă mine, l-am întrebat de ce 
pradă făcuse rost. Era palid şi părea speriat; dar mi-a răs- 


puns: 

— M-am întors cu mâna goală; dar tu, căţel băftos ce 
eşti, tu cu ce te-ai ales? N-ai ciupit cumva portofelul 
domnului ăla din Swithin's-alley? 

— Ba da, i-am răspuns râzând; de unde ştii? 

— De unde ştiu i sare atunci Will; - dar află că păgubaşul 
spumegă şi aiurează şi e pe jumătate, sărit de pe fix; omul 
bate din picioare şi strigă şi-şi sfâşie hainele de pe el; zice 
că e cu totul distrus şi ruinat, iar oamenii de pe alee spun 
că avea în portofel nu ştiu câte mii de lire; cam ce poate fi 
înăuntru? la hai să căutăm! 

Ei bine, ne-am trântit pe burtă în iarbă, acolo în mijlocul 
parcelei, în aşa fel ca nimeni să nu ne dea atenţie; şi am 
deschis portofelul în care erau o mulţime de poliţe şi bilete 
semnate de diferiţi oameni; unele de pe la bijutieri şi altele 
aparţinând unor birouri de asigurare, cum li se spune, şi 
câte altele de felul ăsta; dar ceea ce se pare că era mai de 
preţ decât tot, e că într-o cută a pereţilor portofelului - un 
fel de teacă, însă cu mai multe despărţituri - am dat de un 
plic plin cu diamante nemontate. Păgubaşul, după câte am 
înţeles după aceea, era un evreu care făcea comerţ cu aşa 
ceva şi care de fapt ar fi putut să aibă mai multă grijă de 
ele şi să şi le păstreze cum trebuie. 

De data aceasta prada era prea mare chiar şi pentru Will 
Robin; căci, deşi între timp ajunsesem şi eu să pricep lucru- 
rile mai ca lumea decât înainte, pe când habar n-aveam 
cum e cu banii, totuşi Will era de departe mai dibaci decât 
mine în asemenea lucruri. Dar norocul de acum îl încurca şi 
pe el ca şi pe mine. Ne aflam, de astă dată, amândoi cam în 
situaţia cocoşului din fabulă, căci toate poliţele, şi cred că 
una era a lui Sir Henry Furness, de 1200 de lire - şi toate 
diamantele, care valorau cam o mie cinci sute de lire, după 
cât se spunea, toate aceste lucruri, zic, nu erau de nicio 
valoare pentru noi. O singură punguţă cu bani de aur ne-ar 
fi prins mult mai bine decât întreg avutul acela. 

— Dar, hai, a stăruit Will, hai să ne uităm niţeluş la poliţe, 
poate că dăm totuşi de vreuna mai mică. 

Ne-am uitat la toate poliţele şi printre ele am găsit una 


de 32 de lire. 

— Haidem, a vrut Will, hai să mergem să ne interesăm 
unde locuieşte omul ăsta. 

Aşa că ne-am repezit din nou în oraş şi Will a mers la 
poştă şi a întrebat; i-au spus că omul căutat locuia la 
Temple-bar. 

— Bine, a hotărât WIII, am să risc. Am să mă duc să pri- 
mesc banii; poate că nu şi-a adus încă aminte să trimită 
vorbă şi acolo ca să oprească plata. 

Dar lui Will i-a venit în cap să procedeze altfel. 

— Stai, s-a răzgândit el, am să mă duc mai întâi îndărăt 
pe alee, să văd dacă nu pot auzi ceva despre cele ce s-or fi 
întâmplat, căci cred că încă nu s-a potolit zarva. 

Se pare că domnul care a rămas fără portofel a fost dus 
în taverna „King's-Head” de la capătul aleii, unde se 
strânsese la uşă o mulţime de lume. 

Şi iată că Will o porneşte, şi iată că stă de pază, şi iată-l 
aşteptând pe colo, pe dincolo; iar apoi, desluşind mai mulţi 
oameni adunaţi pilc, fiindcă nu se risipiseră încă toţi, îl în- 
treabă şi el pe unul într-o doară că oare ce s-a întâmplat; 
iar oamenii încep a-i povesti o lungă istorie despre un domn 
ce-şi pierduse portofelul în care avea un plic ghiftuit cu 
diamante şi polite de câteva mii de lire şi cu nu mai ştiu ce 
şi că tocmai anunţase asta prin strigare publică şi oferise 
suma de o sută de lire răsplată oricui avea să descopere 
portofelul şi să i-l aducă înapoi. 

— AŞ dori, s-a propus Will singur unuia dintre cei cu care 
stătea de vorbă, să ştiu doar cine i l-o fi luat. Nu am nicio 
îndoială că eu l-aş putea ajuta să şi-l capete înapoi; nu-şi 
aminteşte oare nimic, niciun detaliu despre cineva, despre 
vreun băiat sau de vreun individ care să fi trecut pe lângă 
dânsul? Dacă ar putea să mi-l descrie, m-aş descurca eu 
singur pe urmă. 

Cineva care l-a auzit vorbind astfel, precum că ar fi atât 
de dornic să-l ajute pe bietul păgubaş, s-a dus la acesta şi i- 
a dat de veste că un tânăr, adică Will, îndrugase ceva pe 
acolo pe la uşă; şi iată că vine la el un alt domn, din partea 
păgubaşului, şi, luându-l la o parte pe Will îl întreabă ce 


anume a spus. Will Robin era de felul său un tânăr grav, 
care deşi cătană veche într-ale meseriei, totuşi - după 
aspect - nu arăta de loc a se ocupa cu aşa ceva; şi i-a 
răspuns curiosului că el lucra undeva pe unde bântuiau o 
mulţime de stricaţi din bandele micilor pungaşi de buzunare 
şi că dacă ar avea doar o cât de mică descriere a persoanei 
pe care ei o bănuiau, ar îndrăzni să spună că el s-ar face 
luntre şi punte să-l descopere şi poate că ar fi în măsură să 
obţină a i se înapoia lucrurile. Atunci intermediarul l-a rugat 
să meargă împreună cu el înaintea păgubaşului, ceea ce 
Will a şi făcut; şi după câte mi-a spus, l-a găsit pe 
nenorocosul acela stând cu capul sprijinit de spătarul 
scaunului, palid ca un cearşaf şi nemângâiat în ultimul hal, 
după cum îl descria Robin, de parcă ar fi fost un adevărat 
condamnat. 

Când a venit să-l întrebe dacă nu văzuse cumva vreun 
băiat sau vreun individ jerpelit stând la pândă prin preajma 
locului unde se produsese furtul sau trecând pe acolo de 
mai multe ori, jefuitul a răspuns că nu, nu văzuse pe 
nimeni, nu-şi putea aminti să fi trecut cineva prin 
apropierea lui. 

— Atunci, a ridicat Will din umeri, va fi foarte greu, dacă 
nu chiar imposibil, de descoperit ceva. Totuşi, a continuat 
el, dacă socotiți că merită osteneala, eu am să mă amestec 
printre pungaşii aceia, să vedem ce se aude, cu toate că - i- 
a spus - nu-mi face plăcere să fiu văzut în mijlocul lor; însă 
mă voi amesteca printre ei şi dacă portofelul e )a careva 
din vreo bandă din acelea, există zece şanse la una că o să- 
mi ajungă ceva la ureche despre asta. 

Atunci l-au întrebat dacă auzise ce recompensă a oferit 
domnul ca să i se restituie paguba; Will a răspuns că nu 
(deşi lui i se spusese încă de la uşă); prietenii păgubaşului i- 
au precizat că oferise o sută de lire. 

— Asta e prea mult, a făcut Will; dar dacă binevoiţi să 
lăsaţi totul pe seama mea, eu am să pot să vi-l obţin cu mai 
puţin decât atâta, sau poate că n-am să reuşesc a-l obţine 
deloc. 

Atunci domnul care pierduse portofelul i-a spus unuia din 


ceilalţi: 

— Încredinţează-l că dacă-l va putea obţine cu mai puţin, 
plusul îi va rămâne lui. 

William a răspuns că el ar fi foarte bucuros să-i poată 
face domnului un asemenea serviciu, iar răsplata urmează 
ca s-o decidă păgubaşul însuşi. 

— Bine tinere, i s-a adresat unui dintre gentlemeni, ori- 
care ar fi suma pe care o stabileşti cu junele „artist” care a 
reuşit această pungăşie (căci garantez, eu că e un artist, 
oricine ar fi el), i se va plăti, dacă nu cere peste o sută de 
lire; iar domnul pe care l-a jefuit e de acord să-ţi dea şi ţie 
cincizeci de lire în plus pentru osteneală. 

— Într-adevăr, domnule, a vorbit Will foarte grav, a fost o 
simplă întâmplare ca eu trecând pe lângă uşă să văd mulți- 
mea şi să întreb ce s-a întâmplat; dar dacă aş putea fi 
instrumentul prin care nefericitul domn să-şi regăsească 
portofelul şi lucrurile din el, apoi voi fi foarte bucuros; şi nu 
sunt atât de bogat încât să nu merite să mă ostenesc 
pentru cincizeci de lire. Apoi, Robin a primit indicaţia la cine 
să vină şi cui să-i dea raportul, dacă o să afle ceva şi aşa 
mai departe. 


CAPITOLUL IV 


Will înapoiază portofelul şi obține recom- 
pensa - Furăm un săculeț cu bani de la un 
bătrân cavaler -  Conştiinţa mea 
nestrămutată că sunt un gentleman mă 
împiedică de la băutură, de la înjurături şi 
de la alte vicii de acest fel - Will mă 
hotărăşte să mă fac tâlhar de drumul 
mare - Lovituri la drumul mare - 


Will a întârziat atât de mult încât, după cum 
rămăseserăm înţeleşi, eu m-am dus acasă, iar el nu s-a 
întors decât noaptea târziu; căci ne sfătuiserăm dinainte că 
n-ar fi bine să vină direct de la ei la mine, ca nu cumva să 
fie urmărit şi eu să mă pomenesc astfel înşfăcat. Dacă n-ar 
fi făcut niciun pas spre o înţelegere, desigur că s-ar fi întors 
într-o jumătate de oră, cum şi conveniserăm; dar văzând că 
întârzie, ne-am regăsit la locul întâlnirii noastre de noapte, 
care era în fundacul Rose Mary. 

Când a venit, mi-a adus la cunoştinţă toate discuţiile 
avute şi îndeosebi cât era de topit cu firea cel care-şi pier- 
duse portofelul; Will nu se îndoia că vom primi drept răs- 
plată o frumoasă şi rotundă sumă. 

Ne-am sfătuit toată seara în fel şi chip şi am ajuns la con- 
cluzia că nu trebuia să le dea nimic de veste a doua zi; iara 
treia zi să se înfăţişeze totuşi, dar să nu le spună decât că 
mirosise ceva şi credea că ar putea recăpăta portofelul, 
făcând să pară lucrul acesta cât mai greu cu putinţă şi 
născocind cât mai multe dificultăţi. Prin urmare, după trei 
zile, Will s-a întâlnit din nou cu păgubaşul, pe care l-a găsii 
foarte neliniştit de întârzierea lui şi care i-a spus cât de 
speriaţi fuseseră că el a vrut doar să-i linguşească pentru a 
scăpa de dânşii; şi că fuseseră prea blânzi lăsându-l să 


plece cu atâta uşurinţă, fără să-l cerceteze mai 
îndeaproape ce şi cum. 

Will n-a fost lipsit de cutezanţa de a deveni dintr-o dată 
foarte grav faţă de ei şi le-a spus că dacă asta era tot ce 
urma să capete ca răsplată pentru că avusese bunăvoința 
de a le spune că el crede că i-ar putea servi, apoi se puteau 
convinge singuri că-l nedreptăţiseră şi că au greşit prin 
însuşi faptul că el - iată - a venit din nou, nerugat, în faţa 
lor; dar dacă totuşi credeau că-şi pot atinge scopul dorit 
luându-l pe el la cercetări, atunci n-aveau decât, poftim, în 
cazul că le face plăcere, să înceapă a-l descoase chiar 
acum, pe loc; fiindcă el nu avea nimic de spus altceva 
decât că ştie pe unde bântuie câţiva din tinerii pungaşi 
faimoşi în astfel de lovituri; şi credea că prin câteva 
întrebări încoace şi încolo, momindu-l cu bani şi cu lucruri 
de felul ăsta, vor ajunge poate să se trădeze unul pe altul 
şi, prin acest mijloc, ar putea căpăta portofelul şi l-ar putea 
aduce înapoi; iar toate acestea putea să le spună şi în faţa 
unui judecător de pace, dacă găseau ei de cuviinţă; şi apoi, 
la urma urmelor, nu mai avea să le spună nimic decât ca el 
şi-a pierdut o zi sau două ca să-i servească şi că nu s-a ales 
cu nimic decât - poftim! - să fie bănuit pentru osteneala de 
a le fi de folos; şi, cu asta, Will a terminat cu ei - aşa le-a 
spus - n-au decât să caute singuri cele pierdute şi să le gă- 
sească ei pe unde i-o tăia capul. 

Atunci, gentlemenii au început să-i acorde o altfel de as- 
cultare şi l-au întrebat dacă măcar le putea da ceva 
speranţe să-şi recupereze ceea ce pierduseră; Will le-a spus 
că nu-i era frică a le mărturisi că i se pare să fi auzit ceva 
veşti şi că prin ceea ce a întreprins pe propriu-i cont, el 
împiedicase deocamdată ca vreuna din poliţe să fie arsă cu 
portofel cu tot; dar că mai departe şi n-ar trebui să-i mai 
pună nicio întrebare, până ce nu vor avea bunăvoința de a-i 
răspunde lui la una sau două întrebări. l-au făgăduit că-i vor 
da satisfacţie în măsura în care vor putea, rugându-l să le 
spună ce doreşte. 

— Bine, domnilor, aşa le-a spus, cum vă puteţi aştepta ca 
un hoţ care v-a jefuit de lucruri de o asemenea valoare să 


vină şi să se predea în mâinile dumneavoastră, să 
mărturisească pe şleau că bunurile dumneavoastră sunt la 
el şi să vi le dea înapoi, dacă nu-l asiguraţi nu numai că-i 
veţi da răsplata cuvenită, dar şi că nu-l veţi reţine, 
chestiona sau trimite în faţa unui magistrat? 

Ei s-au arătat gata să-i dea orice asigurare posibilă în pri- 
vinţa asta. 

— Ba nu, le-a replicat, eu nu ştiu ce asigurare îmi puteţi 
da; căci atunci când o să aveţi în ghearele dumneavoastră 
un biet băiat, după ce vă va fi arătat bunurile ce vă lipsesc, 
îl puteţi lesne aresta drept hoţ şi va fi limpede ca lumina 
zilei că el este hoţul; atunci dumneavoastră vă veţi lua 
lucrurile pierdute, pe el îl veţi trimite la închisoare şi ce 
compensație o să mai poată avea oare de la 
dumneavoastră după aceea? 

Oamenii erau complet încurcaţi în faţa acestei dificultăţi; 
l-au rugat să încerce dacă n-ar putea să pună el mâna pe 
lucrurile dispărute, iar ei îi vor da banii înainte de a i le lua 
din mână şi-l vor lăsa să plece cu o jumătate de oră înainte 
de a ieşi ei din cameră. 

— Nu, domnilor, s-a împotrivit din nou Robin, asta nu mai 
merge acum. Dacă mi-aţi fi vorbit aşa înainte de a pomeni 
de arestarea mea pe de-a surda, atunci eu v-aş fi crezut pe 
cuvânt; însă acum este clar că aţi avut în minte un gând 
necurat şi atunci cum pot eu să cred că mă aflu sută în sută 
în siguranţă? 

S-au gândit ei împreună la multe detalii, dar nimic nu se 
potrivea; în cele „din urmă, ceilalţi oameni care mai erau de 
faţă au propus să-i dea garanţie, printr-o poliţă de o mie de 
lire, că nu vor căuta să facă niciun fel de greutăţi persoanei 
respective. Will a pretins că ei nu se puteau obliga şi că 
obligaţia lor nu avea nicio valoare şi că, de îndată ce-şi vor 
vedea bunurile în mână, ei puteau să i le confişte. 

— Şi oare ce ar însemna, a adăugat el, să-l faci pe-un 
biet pungaş de buzunare să dea în judecată că nu i-ai 
înmânat răsplata chipurile promisă? 

Ei nu ştiau ce să mai spună, şi i-au sugerat să ia Will bu- 
nurile aflate în mâinile băiatului acela, dacă era vorba de 


un băiat, făgăduind că ei se obligau să-i plătească banii de 
care pomeniseră de la început. Însă tovarăşul meu le-a râs 
în nas: 

— Nu, domnilor, dat fiind că nu sunt eu hoţul, mi-ar fi 
foarte urât să mă aşez eu în locul său şi să stau eu la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Atunci toţi acei gentlemeni au ridicai din umeri 
spunându-i că altceva nu ştiau ce să facă şi că era foarte 
greu dacă el nu voia să aibă de loc încredere într-înşii. 
Argument la care Will le-a cerut să priceapă că era foarte 
dornic să aibă încredere într-înşii, după cum dorea de 
asemenea să-i servească; dar că ar fi nespus de greu 
pentru el să se pomenească nimicit şi acuzat de furt, doar 
pentru că se ostenise de bună voie să-i servească. 

Gentlemenii s-au oferit să-i dea scris de mâna lor că nu-l 
bănuiau niciun dram şi că niciodată nu-l vor învinui de ni- 
mic în privinţa asta; recunoşteau că el a făcut, la cererea 
lor, cercetări cu privire la bunurile dispărute; iar dacă le 
aducea, îi vor plăti atâţia bani - şi-i precizau cât - în 
momentul când le va preda sau chiar şi mai înainte, fără a-l 
obliga să numească ori să aducă înaintea lor pe cel de la 
care le căpătase. Cu această scrisoare semnată de cei trei 
domni care se găseau de faţă şi de persoana care pierduse 
portofelul, tânărul meu tovarăş le-a spus că el se va duce şi 
va încerca tot posibilul ca să capete îndărăt portofelul cu 
toate cele ce erau în el. 

Apoi şi-a exprimat dorinţa ca ei să-i dea în scris dinainte 
o listă despre toate lucrurile care se găseau în portofel; ca 
nu cumva să i se spună când îl va aduce că lipseşte ceva 
din el; şi a cerut ca scrisoarea să fie sigilată, după cum va 
sigila şi el portofelul când i se va înmâna. Cu asta au fost de 
acord şi, prin urmare, păgubaşul a întocmit o listă cu toate 
poliţele pe care îşi amintea că le-a avut în portofel, precum 
şi cu mimatul diamantelor, după cum urmează: 

— O poliţă semnată de Sir Henry Furness pentru 1 200 
lire. 

— O poliţă semnată de Sir Charles Duncomb pentru 800 
lire, din care se încasaseră 250 lire, deci pentru valoarea de 


550 lire. 

— O poliţă semnată de J. Tassel, bijutier, 165 lire. 

— O poliţă a lui Sir Francis Child, 39 lire. 

— O poliţă a unui oarecare Stewart, care ţinea un birou 
de garanţii şi asigurări, 350 lire. 

— O hârtie conţinând treizeci şi şapte de diamante 
remontate, în valoare de aproximativ 1 500 lire. 

— O hăârtiuţă conţinând trei diamante mari neşlefuite şi 
unul mare şlefuit şi tăiat, în valoare de 850 lire. 

In schimbul acestor lucruri ei i-au promis în primul rând 
să-i dea orice sumă s-ar conveni cu hoţul, dar nu mai mult 
de 50 lire şi să adauge la acea sumă alte 50 lire, pentru el 
personal, că s-a zbătut să procure bunurile furate. 

Acum, Will avea acoperirea principală şi a venit la mine şi 
mi-a povestit toată istoria foarte cinstit, aşa cum v-am în- 
făţişat-o şi eu mai sus; i-am încredinţat portofelul, şi el mi-a 
spus că, după părerea sa, era rezonabil să luăm toată suma 
ce ni se oferea; căci astfel va părea că, le-a făcut un 
serviciu şi se va înţelege mai uşor cu dânşii. Am căzut de 
acord cu toate propunerile lui; aşa că s-a înfiinţat acolo a 
doua zi, iar domnii care îl aşteptau au fost foarte punctuali 
la întâlnire. 

Robin i-a vestit de cum a deschis gura că le făcuse servi- 
ciul promis şi, după cum spera, chiar aşa cum o doriseră 
dânşii; şi le-a spus că dacă n-ar fi fost diamantele, ar fi 
putut căpăta totul în schimbul celor zece lire, dar că 
diamantele, cu strălucirea lor, aprinseseră imaginaţia 
băiatului, aşa încât el începuse a vorbi de o fugă în Franţa 
sau în Olanda, unde să-şi trăiască tot restul zilelor ca un 
gentleman; veste la care gentlemenii au râs. 

— Totuşi, domnilor, le-a spus Will, iată portofelul; şi l-a 
scos învelit într-o bucată de batistă colorată, zoioasă, atât 
de terfelită cât o putea face strada, şi sigilată cu nişte ceară 
mizerabilă, în chip de pecete. 

Şi, scoţându-se peceţile de pe listă în acelaşi timp, a des- 
păturit zdreanţă aceea zoioasă şi i-a arătat păgubaşului 
portofelul; la care nenorocosul domn a fost atât de surprins 
şi năpădit de bucurie, în ciuda tuturor vorbelor 


pregătitoare, încât a trebuit să ceară un pahar cu vin sau cu 
coniac, să-l bea imediat, ca să nu-i vină leşin. 

A fost deschis portofelul şi s-a scos mai întâi plicul cu dia- 
mante şi s-a văzut că erau toate acolo, doar că hârtiuţa 
mică era separată, iar diamantele nemontate din ea 
fuseseră amestecate cu celelalte; totuşi a recunoscut că nu 
lipsea niciunul şi că erau în bună stare. 

Apoi au fost verificate poliţele, una câte una, şi la un mo- 
ment dat au găsit o poliţă de 80 de lire în plus faţă de cele 
menţionate la socoteală; pe lângă ele, de asemenea, mai 
multe hârtii nu de comerţ, dar totuşi importante pentru 
gentleman, iar el a recunoscut că totul i s-a restituit în chip 
cât se poate de cinstit. 

— Şi acum, tinere, i-au vorbit ei, te vei convinge ca şi noi 
vom proceda la fel de onest cu tine. 

Rostind acestea, i-au înmânat întâi 50 de lire partea lui, 
iar apoi i-au numărat şi cele 50 de lire pentru mine. 

Will a luat cele 50 de lire oferite lui şi le-a vârât în 
buzunar, învelindu-le în hârtie, toată suma fiind în monede 
de aur; apoi a început să numere celelalte 50 de lire; dar 
după ce a numărat 30 de lire, s-a oprit: 

— Staţi o clipă, domnilor, căci aşa cum până în clipa 
aceasta m-am purtat corect faţă de dumneavoastră, doresc 
să nu aveţi motive de a spune că până la sfârşit mi-am 
schimbat purtarea. Am numărat şi am oprit 30 de lire, căci 
la atâta m-am înţeles cu băiatul; aşa că iată, vă înapoiez 20 
de lire din banii dumneavoastră. 

Ei au rămas o bună bucată de vreme surprinşi, uitându- 
se unul la altul, în faţa acestui model de cinste; căci până în 
momentul acela, într-adevăr, nu fuseseră chiar cu totul 
lipsiţi de o oarecare tainică bănuială că el ar fi hoţul, ori 
demonstraţia de diplomaţie a lui Robin a contribuit în ochii 
lor să le spulbere şi ultima îndoială. Gentlemanul care îşi 
recăpătase poliţele i-a şoptit unuia dintre prietenii săi: 

— Daţi-i toţi banii. 

Celălalt i-a răspuns însă tot în şoaptă: 

— Nu, atâta vreme cât el a scăzut singur preţul şi este 
mulţumit cu cele 50 de lire pe care i le-aţi dat, este foarte 


bine, lăsaţi să fie aşa. 

Însă nu vorbise atât de încet încât Robin să nu-l audă, 
aşa că a intervenit şi el în acelaşi sens: 

— Eu sunt foarte mulţumit; mă bucur că am putut-o face 
pentru dumneavoastră. N 

Şi, rostind aceste vorbe, Will se pregătea să plece. Insă 
chiar în clipa când da să iasă, auzi pe unul din gentlemeni 
rugându-l: 

— Vezi cât de drepţi suntem faţă de tine, tinere dragă, şi 
cât de corect ne-am purtat, de altminteri ca şi tine, ferindu- 
ne a-ţi cere să ne spui cine este vicleanul hoţoman care a 
ştiut pune mâna pe o asemenea pradă; însă, deoarece tu ai 
stat de vorbă cu el, nu ne poţi oare povesti nimic despre 
felul cum a reuşit s-o şparlească, barem pentru a ne putea 
feri pe viitor de alţi asemenea indivizi? 

— Domnule, a început Will, când am să vă povestesc 
cum s-au întâmplat lucrurile, gentlemanul păgubit se va 
învinovăţi pe sine mai mult decât pe oricine altcineva, sau 
cel puţin în egală măsură. Tânărul pungaş care a pus mâna 
pe această pradă ieşise, pare-se, împreună cu unul din 
tovarăşii săi care este un ager şi experimentat pungaş de 
buzunare, cum sunt majoritatea celor din Londra; dar în 
clipa aceea maistoraşul era altundeva, ceva mai departe, 
iar acest băietan nu „culesese” încă până atunci niciodată 
în viaţa lui ceva din vreun buzunar; dar, după câte spune 
singur, el s-ar fi aflat pe partea dinspre Bursă a pasajului, 
iar gentlemanul stătea undeva chiar în preajmă; vorba vine, 
căci de fapt nu stătea, ci era peste măsură de aprins de 
discuţia cu un alt gentleman, şi adeseori tot scotea acest 
portofel, şi-l deschidea, şi scotea din el hârtii, şi punea în el 
alte hârtii, şi vâra portofelul la loc în buzunarul hainei; 
băiatul susţine că ultima dată portofelul s-ar fi agăţat de 
gura buzunarului, ori s-ar fi împiedicat de ceva dinăuntru şi 
că atârna puţin în afară, lucru pe care observându-l, 
zgâmboiul ăla de puştan, care îl urmărise pe gentleman o 
bună bucată de vreme, a trecut foarte pe aproape de 
dânsul şi a tras încetişor portofelul, fără ca domnul să-şi 
dea câtuşi de puţin seama. 


Şi Robin a continuat, spunând: 

— E foarte ciudat că se întâmplă ca gentlemenii să-şi 
vâre - şi mai ales cu atâta de nebăgare de seamă - 
portofelele de o asemenea valoare, prin fel de fel de 
buzunare desfăcute. 

— Tot ce spui e foarte adevărat, a recunoscut 
gentlemanul. 

Şi astfel, după alte câteva schimburi de vorbe fără mare 
importanţă, Will a pornit-o îndărăt spre mine. 

Eram acum în aşa hal de bogaţi, încât aproape că nu 
ştiam ce să facem cu atâţia bani; cel puţin eu chiar că nu 
ştiam, căci nu aveam niciun fel de rude, niciun fel de 
prieten, pe nimeni, nicăieri, căruia să-i fi putut încredința 
ceva din ceea ce aveam, pe nimeni în afară de buzunarul 
meu; în privinţa lui Will, el tot mai avea o biată mamă 
săracă, dar la fel de păcătoasă ca şi el, pe care însă a 
îmbogăţit-o şi a făcut-o să se bucure de noroacele lui. 

De data aceea am împărţit prada în părţi egale căci, deşi 
fusese câştigată de mine, Will ştiuse a o rotunji, iar felul 
cum întorsese el toate cele ne ajutase a pune mâna pe 
bani; căci altminteri nici el nici eu nu ne-am fi ales nici cu o 
para chioară din toată scofala, urmând oricare altă cale. In 
privinţa poliţelor, fără doar şi poate că dacă ele n-ar fi fost 
duse chiar în aceeaşi clipă la bijutier, ca să se încaseze 
banii pe ele, păgubaşul ar fi anunţat să se oprească plata şi 
poate că ar fi sosit la faţa locului chiar în timp ce se încasau 
banii şi ar fi pus mâna pe făptaş. Şi apoi, în privinţa 
diamantelor, n-ar fi existat nicio posibilitate să le oferim 
spre vânzare tocmai noi, nişte bieţi săraci, altcuiva decât 
cel mult acelora care erau tăinuitorii noştri cunoscuţi, iar 
aceştia nu ne-ar fi dat mai nimic pe ele, în comparaţie cu 
valoarea lor reală; căci, după cum am înţeles mai târziu, 
acei care îşi fac o meserie din a cumpăra bunurile furate, 
au destulă grijă să folosească greutăţi false şi să înşele pe 
amărâtul care le aduce, cu cel puţin o uncie la trei. 

În general, am făcut cea mai bună afacere posibilă chiar 
şi în multe alte privinţe. Aveam pe vremea aceea o ciudată 
conştiinţă morală, aşa needucat cum eram; căci, cu toate 


că nu-mi făceam niciun scrupul din a obţine orice de la 
oricine prin furt, totuşi nu puteam suferi să distrug poliţele 
şi hârtiile păgubaşilor, socotind că asta le-ar fi făcut foarte 
mult rău, iar mie nu mi-ar fi adus niciun folos; şi eram atât 
de frământat cu privire la rezolvarea chestiei acestea, încât 
nu mă puteam odihni nici noaptea nici ziua, până nu-i 
linişteam pe cei de la care fuseseră şterpelite lucrurile. 

Acum eram deci bogat, atât de bogat încât nu ştiam ce 
să fac nici cu banii şi nici cu mine. Trăisem aşa de modest 
şi de sărac lipit pământului, încât cu toate că - după cum v- 
am spus - cheltuiam din când în când câte doi-trei pence 
pur şi simplu ca să-mi potolesc foamea, totuşi existau 
atâţia oameni care - v-am mai amintit-o - îmi foloseau 
serviciile şi care îmi dădeau de mâncare şi uneori şi haine, 
încât într-un an întreg nu cheltuisem nimic din cei 
cincisprezece şilingi obţinuţi din banii celui jefuit la Vamă; şi 
încă mai aveam în buzunar şi cele patru guinee, de la 
penultima pradă, vreau să spun adică banii aceia pe care îi 
lăsasem să cadă în scorbura copacului. 

Dar acum am început să-mi înalţ ochii ceva mai sus; şi cu 
toate că Will şi cu mine ieşisem de mai multe ori împreună, 
totuşi atunci când ni se ivea prilejul vreunor nimicuri, ca de 
pildă batiste sau alte fleacuri asemănătoare, nici nu mai 
voiam să avem de-a face cu ele, neavând chef să ne 
expunem la riscuri pentru nişte asemenea chestii mărunte. 
S-a întâmplat într-o zi, într-o vineri, pe când ne plimbam noi 
tacticoşi prin West Smithfield, s-a întâmplat zic să fi nimerit 
printre clientela pieţei şi un bătrân boiernaş de ţară care 
vindea nişte boi uriaşi; se pare că omul era de fel din 
Sussex. Înălţimea sa, căci aşa i se spunea, primise banii pe 
boi într-o tavernă, de a cărei firmă iată că am uitat cum se 
numea şi, vârându-şi o parte a banilor într-o taşcă şi fiind 
cu taşca aia în mână, l-a apucat pe bietul om o criză bruscă 
de tuse şi iată-l că se opreşte bătrânul să tuşească, 
sprijinindu-şi mâna în care ţinea punga pe peretele de 
scânduri al unei prăvălii, chiar lângă Cloistergate sau Poarta 
cu Arcade cum ar veni, adică la vreo trei sau patru case 
depărtare de ea; noi amândoi eram chiar în spatele său. 


Will îmi zice: 

— Fii gata! 

Şi iată-l că se şi preface a se împiedica şi cade cu capul 
drept peste bătrânul boiernaş, chiar în momentul când el 
tuşea, mai gata-gata să se sufoce şi cu totul sleit de 
oboseală, din pricină că se înăbuşea. 

Violenţa loviturii l-a rostogolit la pământ; punga într- 
adevăr nu i-a zburat imediat din mână, dar eu am alergat s- 
o apuc şi am smucit-o la repezeală, smulgându-i-o 
frumuşel, şi am început să alerg la vale, iute ca vântul, 
printre arcade; cum am trecut de arcade, am luat-o la 
stânga şi am tăiat-o prin Little Britain, ajungând astfel în 
Bartholomewnose, apoi traversând Aldersgate-street, prin 
Paul's-alley, în Redcross-street, şi tot aşa, tăind stradă după 
stradă, prin nenumărate alei, nu m-am oprit de loc până n- 
am ajuns în a doua parcelă de la Moorfields, vechiul nostru 
loc de întâlnire. 

Will, între timp, a alunecat şi el jos, o dată cu bătrânul, 
dar s-a ridicat la iuţeală; bătrânul cavaler, căci se pare că 
asta era boiernaşul nostru, s-a speriat de cădere, iar 
respiraţia îi era atât de întretăiată de tuse, încât nu şi-a 
putut reveni ca lumea să poată vorbi încă un timp; timp în 
care, însă, sprintenul Will se şi ridicase şi o tulise; jefuitul n- 
a putut nici să strige „prindeţi hoţul”, nici să povestească la 
nimeni că pierduse ceva, încă o bună bucată de vreme; ci 
doar tuşind sălbatic şi înroşindu-se, până ce s-a făcut 
aproape negru la faţă, striga într-una: punga... hm, hm, hm, 
pung... mi-a luat... hm, hm, hm, hm, hm, hm, apoi îşi mai 
trăgea niţel sufletul şi-i dădea iar drumul: pungaşii!... hm, 
hm... şi, după o mulţime de hm-uri şi de puuungașii, a 
reuşit s-o scoată la capăt. 

— Mi-au luat punga cu bani! 

In tot răstimpul, nimeni din toată lumea adunată acolo nu 
înţelesese nimic; iar cât despre pungaşi, ce-i drept, ei 
avuseseră destulă vreme s-o ia din loc, şi cam peste o oră 
Will s-a înfiinţat la întâlnire; acolo ne-am aşezat iar, 
amândoi, jos în iarbă, şi am scos banii: era vorba de opt 
guinee, cinci lire şi doisprezece şilingi în monede de argint, 


adică la un loc tocmai paisprezece lire în cap. Le-am 
împărţit pe loc şi am pornit-o iar la treabă, chiar în ziua 
aceea, sperând că poate aveam să mai câştigăm ceva; şi 
fie că prea eram înflăcăraţi de norocul nostru, fie că n-am 
prea mai fost noi cu ochii în toate părţile sau că nu ni s-a 
mai oferit niciun prilej ademenitor, nu ştiu nici eu bine, dar 
sigur este că n-am mai făcut rost de nimic în noaptea 
aceea, nici măcar nu ni s-a mai ivit ceva în cale care să ne 
ademenească. 

Am făcut multe şi multe escapade de soiul ăsta, uneori 
împreună, la mică distanţă unul de altul, şi am şi dat câteva 
lovituri bune; dar eram atât de copleșiți de bal ta noastră, 
încât într-adevăr nu ne mai înjoseam să ne pierdem vremea 
cu mărunţişuri, după cum v-am şi spus-o mai înainte; nu, 
nici chiar cu lucruri care pe alţii i-ar fi bucurat poate; pe noi 
nu ne mai putea urni nimic altceva decât genţile şi sumele 
grase de bani. 

Lovitura următoare a avut loc pe înserat, într-o curte prin 
care se trece din Gracechurch-street în Lombard-street şi 
unde se afla casa de rugăciuni a Quaker-ilor; a fost vorba 
de un tânăr care, după cum am aflat noi după aceea, era 
ucenic la un negustor de postavuri din Gracechurch-street; 
se pare că ucenicul primise o foarte mare sumă de bani şi 
iată-l că vine cu părăluţele la prăvălia unui bijutier din 
Lombard-street; acolo a lăsat cea mai mare parte din acea 
sumă; între timp, se întunecase, iar bijutierul s-a apucat să 
închidă prăvălia şi au început să se aprindă luminile; noi l- 
am urmărit câtă vreme a stat înăuntru şi l-am aşteptat de 
partea cealaltă a străzii, ca să vedem ce face. După cea 
plătit toţi banii pe care-i avea de dat bijutierului, a mai 
zăbovit un timp, poate ca să primească fireştile chitanţe, şi 
între timp s-a întunecat şi mai tare ca înainte; în cele din 
urmă, iată-l că iese din prăvălie, dar tot mai ducea sub braţ 
un săculeţ destul de dolofan, şi iată-l că traversează şi intră 
în curte, o curte care pe vremea aceea mai era încă destul 
de întunecată; în mijlocul curţii se afla o intrare acoperită 
cu scânduri, iar ceva mai departe, la celălalt capăt, un 
prag; şi de îndată ce ar fi pus piciorul pe prag, el urma s-o 


ia la stânga, pe Gracechurch-street. 

— Ţine-te bine, zice Will către mine, fii ager; şi de îndată 
ce a terminat de spus asta, s-a şi repezit ca în zbor la tânăr 
şi numai ce văd că-i aplică o atât de violentă lovitură, încât 
l-a zvârlit înainte cu o forţă prea mare ca ucenicul să-i fi 
putut cumva rezista; dar cum flăcăiandrul se străduia, 
totuşi să-şi revină, picioarele i s-au împiedecat pe prag şi a 
căzut înainte, înspre cealaltă parte a curţii, ca şi când ar fi 
zburat prin aer, cu mâna întinsă înspre casa de rugăciuni a 
Quakeri-lor. Eu eram dinainte pregătit şi, cât ai clipi, am şi 
dibuit sacul cu bani, pe care îl auzisem căzând, căci îi 
zburase din mână, băiatul fiind preocupat să-şi salveze 
viaţa, nu paralele. Eu am şters-o înainte cu banii, iar Will, 
care-l azvârlise la pământ, văzând că eu înhăţasem punga, 
a rupt-o şi el de fugă înapoi; pe când treceam pe 
Fenchurch-street, m-a ajuns din urmă şi am grăbit-o 
împreună spre casă. Bietul tânăr s-a izbit puţin în cădere şi 
i-a mărturisit stăpânului său că a fost doborât la pământ 
într-o adevărată încăierare, ceea ce nu era adevărat, căci 
nici eu nici Will n-avuseserăm niciun fel de ciomag în mână; 
dar stăpânul tânărului a fost, pare-se, atât de mulţumit că 
ucenicul nu căzuse victimă înainte de a fi plătit bijutierului, 
Sir John Sweetaple, o parte din bani - se pare că mai mult 
de 100 de lire - încât; n-a făcut prea mare zarvă pe chestia 
pierderii suferite; ci, după cum am auzit mai târziu, l-a 
prevenit doar pe ucenicul său să fie cu mai multă grijă pe 
viitor şi să nu mai apuce asemenea poteci prin parc; de fapt 
băiatul nu scăpase chiar atât de uşor cum îşi închipuia, căci 
noi îl văzuserăm şi ceva mai înainte, când avea toţi banii 
asupra lui; dar fiind prea devreme, nu era încă un timp al 
zilei potrivit unei trebi ca a noastră, aşa că atunci nu-l 
păscuse vreo primejdie. 

Prada ce ne picase în labe se cifra la douăzeci şi nouă de 
lire şi şaisprezece şilingi, ceea ce revenea câte paisprezece 
lire şi optsprezece şilingi de căciulă şi adăuga nespus de 
mult vistieriei mele, mult prea mare pentru a mai fi 
administrată de mine; am început într-adevăr să mă 
îngrijoreze cum voi fi în măsură a-mi păstra ceea ce 


dobândisem. Aveam nevoie de un prieten de încredere 
căruia să-i pot încredința agoniseala mea, dar oare cum şi- 
ar fi putut găsi asemenea prieteni un biet băiat ca mine, 
crescut între hoţi? Dacă aş fi îngăduit oricăruia dintre 
oamenii cu adevărat cinstiţi să afle că aveam atât de mulţi 
bani, sigur că m-ar fi întrebat cum de-am ajuns în posesia 
lor şi le-ar fi fost frică să se atingă de ei, ea nu cumva, dacă 
vreodată aş fi fost prins cu ocaua mică, să poată fi socotiți 
tăinuitori de bunuri furate şi încurajatori la hotie. 

Totuşi, între timp noi am avut o mulţime de întâmplări 
încununate de noroc, unele de un fel, altele de altul, şi nici- 
odată n-am fost nici măcar în pericol de a fi arestaţi; însă 
tovarăşul meu Will, care acum devenise om în toată firea, 
încurajat de aceste rezultate fericite, a căzut cu lotul în 
mrejele altei stricăciuni şi mai ticăloase, înhăitându-se cu o 
bandă de derbedei blestemaţi care erau gata de cele mai 
josnice fapte. 

Will Robin era un ins voinic şi bine făcut şi totodată 
îndrăzneţ şi cutezător, în stare să se lupte cu oricine şi să 
se hazardeze la orice şi am descoperit că începea să aspire 
mai sus de meschinul rang al unui biet pungaş de 
buzunare, aşa că eu nu-l mai vedeam decât arareori; totuşi, 
o dată venind la mine, luându-mă foarte prietenos şi 
întrebându-mă cum îmi mai merge, i-am spus că mă 
îndeletniceam tot cu vechea meserie, că reuşisem două-trei 
şuste foarte bune; una, cu o tânără femeie, căreia îi 
culesesem din buzunar unsprezece guinee; alta cu o 
ţărancă, tocmai când cobora dintr-o diligenţă, şi am văzut-o 
scoţându-şi punga să plătească surugiului; am urmărit-o 
apoi până ce am prins o ocazie bună şi i-am tras atât de 
frumuşel punga afară, încât deşi erau în ea opt lire şi şapte- 
sprezece şilingi, totuşi ţăranca nici n-a simţit-o cum s-a dus. 

l-am mai povestit lui Will şi despre câteva alte daraveri, 
din care mă alesesem cu destul de bune achiziţii. 

— Ti-am spus eu mereu că eşti băiat norocos, Colonele 
Jack, a făcut el; dar hai, acum ai crescut mare şi eşti 
aproape bărbat în toată firea, n-o să rămâi mereu să te joci 
tot de-a împunsăturile de ac; uite, eu am intrat într-o 


afacere mai bună, te asigur, şi ai să vii şi tu cu mine. Am să 
te vâr într-o bandă de viteji, Jack, mi-a aprins el sângele, 
unde vei vedea că o să fim cu toţii gentlemeni. 

Şi mi-a explicat cum stau lucrurile cu tagma aceea care, 
pe scurt, era o ceată de indivizi ce se îndeletniceau cu doua 
dintre cele mai disperate apucături din câte aparţin întregii 
seminţii a hoţiei; adică erau seara tâlhari la drumul mare, 
iar noaptea spărgători. Will mi-a înşirat atât de multe istorii 
vrednice de crezut şi vorbea despre lucruri aut de măreţe, 
încât, pe scurt, eu care fusesem întotdeauna obişnuit să fac 
orice îmi cerea el, n-am mai stat pe gânduri, şi l-am şi 
însoţit. 

Nimic altceva nu este mai sigur decât că până atunci, 
parte din cauza marii ignorante a copilăriei mele fără 
învăţătură, după cum notam şi mai înainte, parte din 
pricina asprimii şi stricăciunii celor cu care mă înhăitasem 
(şi să se mai adauge la toate astea şi faptul că hoţia fusese 
unica meserie pentru care am fost, pare-se, crescut); zic, în 
tot timpul de până atunci, nimic altceva nu este mai sigur 
decât că n-avusesem niciun fel de noţiune cu privire la 
binele sau răul de care mă apucasem; în consecinţă, îmi 
lipsea orice simţ al conştiinţei şi n-aveam niciun fel de 
remuşcări sufleteşti pentru greşelile săvârşite. 

Totuşi, era în mine ceva care, nu ştiu prin ce secretă 
înrâurire, mă reţinea măcar de la unele trepte ale desfrâului 
şi viciului şi, pe scurt, de la stricăciunile mai tuturor 
celorlalţi tovarăşi ai mei; bunăoară, nu foloseam niciodată 
cuvinte urâte, nimeni nu m-a auzit vreodată înjurând, nici 
nu aveam darul beţiei, nici nu eram înclinat să-mi placă 
băuturile tari; şi nu pot să trec peste o împrejurare care a 
folosit foarte mult ca să mă ferească de aceste lucruri. 
După cum am şi spus la locul potrivit, aveam o ciudată idee 
înnăscută despre faptul că eu eram un gentleman; şi, din 
întâmplare, mai multe lucruri contribuiseră a face să 
crească în mine această fantezie. S-a întâmplat ca într-o zi, 
pe când eram în curtea fabricii de sticlă, între Rose Mary- 
lane şi Racliffhighway, să apară un om foarte bine îmbrăcat, 
cu o trăsură care-i stătea la dispoziţie, aşteptându-l, iar el 


presupun că venise să cumpere niscai sticle, sau altceva 
din mărfurile care se vindeau acolo; dar pe când se tocmea 
pentru mărfurile ce îl interesau, înjura ca la uşa cortului, 
izbucnind cu câte o năprasnică sudalmă la fiecare două-trei 
cuvinte. În cele din urmă, stăpânul fabricii de sticlă, un 
domn în vârstă şi grav, şi-a luat libertatea să-l dojenească, 
lucru care la început l-a făcut pe client să înjure şi mai rău; 
după un timp, gentlemanul se mai calmase, dar tot înjura 
de mama focului, deşi parcă mai puţin sălbatic decât la 
început. La un moment dat, stăpânul fabricii de sticlă s-a 
întors către el cu vorbele următoare: 

— Într-adevăr, domnule, a zis bătrânul şi bunul 
gentleman, înjuraţi în aşa hal şi luaţi într-atât numele lui 
Dumnezeu în deşert, că eu unul nu mai pot suporta să stau 
de vorbă cu dumneavoastră; aş prefera să renunţaţi la 
marfa mea şi să mergeţi să târguiţi din altă parte; sper că 
nu mi-o veţi lua în nume de rău, dar eu nu doresc să am de- 
a face cu nimeni dintre cei care se poartă astfel; mă şi tem 
ca nu cumva să vă cadă în cap fabrica mea de sticlă, cât 
timp încă vă aflaţi sub acoperişurile ei. 

Gentlemanul s-a înveselit de mustrarea primită şi a spus: 

— Bine, hai, lasă, nu pleca, n-am să mai înjur, dacă m-oi 
putea stăpâni; căci recunosc, a înghiţit-o el, că n-ar trebui 
s-o fac. 

Cu asta, bătrânul gentleman s-a uitat în sus, la el, şi i-a 
răspuns: 

— Ce-i drept, domnule, păcat de dumneavoastră, care 
păreţi a fi un gentleman fin şi binecrescut, să fiţi obişnuit a 
vorbi atât de urâcios; căci, vai, nu-i şade bine unui 
gentleman să înjure; asta-i prea mult şi pentru nenorociţii 
mei de negri care lucrează acolo la cuptor, sau pentru 
secăturile astea de copii zdrenţăroşi şi desculți - iar 
stăpânul fabricii a arătat spre mine - şi pentru alţi câţiva 
aşijderea din cea murdară adunătură care zace prin cenuşa 
de aici; ceea ce şi pentru ei e destul de rău, a adăugat el, 
căci şi ei ar trebui să fie corectaţi pentru a se abţine s-o 
facă; însă pentru un om cu educaţie, domnule, a zis 
fabricantul, pentru un gentleman, acest obicei este şi mai 


de disprețuit; gentlemenii ştiu mai multe şi sunt mai 
învăţaţi, or e clar că dumneavoastră aveţi oarecare ştiinţă; 
vă implor, de aceea, domnule, când sunteţi ispitit să 
înjuraţi, întrebaţi-vă întotdeauna: „Se potriveşte asta cu un 
gentleman? Imi stă bine aşa ceva mie, ca gentleman ce 
sunt?”  Puneţi-vă doar această întrebare şi raţiunea 
dumneavoastră va învinge şi în curând vă veţi lăsa de 
meteahna asta. 

Am ascultat înlemnit tot ce-i spunea şi mi-a îngheţat 
sângele în vine când am auzit că înjurăturile erau potrivite 
numai pentru unii ca noi. Pe scurt, vorbele lui au făcut o 
impresie tot atât de mare asupra mea, cât şi asupra gentle- 
manului; şi totuşi şi el a luat-o fără supărare şi i-a mulţumit 
bătrânului gentleman pentru sfat. 

De atunci încolo, eu n-am mai avut niciodată nici cea mai 
mică înclinare spre înjurături sau cuvinte urâte şi mă 
scârbea când îi auzeam pe ceilalţi băieţi vorbind cum le 
venea la gură. Cât despre băutură, n-aveam nicio ocazie să 
beau şi n-aveam de băut altceva decât apă, sau bere slabă, 
pe care mi-o dădea câte cineva de pomană, căci arareori ar 
fi dat vrunii pe degeaba niscai bere tare; şi chiar după ce 
am avut bani, nici nu-mi doream bere tare, nici nu eram 
dispus să mă despart de bani ca să cumpăr aşa ceva. 

Apoi, cât despre principii, e drept că nu am avut niciun 
fel de reazim şi de temelie de acest fel, durată în mine prin 
educaţie; ba fiind de timpuriu împins de soartă înspre rău, 
îmi lipsea şi cea mai slabă pricepere prin care să-mi dau 
seama ce e rău; dar când am ajuns la o oarecare vârstă a 
înţelegerii şi am putut astfel şti ca eram un hoţ care mă 
scald în fel de fel de ticăloşii, pe cale de a mă îndrepta cu 
repeziciune către spânzurătoare, atunci mă gândeam 
adesea că o apucasem anapoda, că merg de-a dreptul spre 
braţele deschise ale satanei şi de câte ori nu mi se întâmpla 
să mă opresc brusc şi să mă întreb dacă viaţa pe care o 
duceam eu era într-adevăr o viaţă de gentleman!? 

Insă aceste mărunţişuri treceau tot atât de iute pe cât şi 
veneau, iar eu mă reîntorceam la vechea mea îndeletnicire, 
mai ales când se ivea Will cu ademenirile lui, aşa cum v-am 


spus; căci el era pentru mine un fel de călăuză în 
deprinderea tuturor acestor nemernicii; iar eu, prin 
deprindere şi silinţă, tot văzând felul său de a se descurca, 
am învăţat să fiu un meşteşugar la fel de dibaci ca şi 
maestrul meu. 

Dar să mă întorc înapoi de unde întrerupsesem firul po- 
vestirii. Will a venit la mine, după cum vă amintiţi, şi 
povestindu-mi în ce combinaţie cu mult mai grozavă se 
vârâse el, ar fi vrut să-i ţin tovărăşie, ca să devin - zicea - 
un gentleman. Se pare însă că Will înţelegea acest cuvânt 
într-un fel cu totul diferit de acela pe care îl înţelegeam eu; 
căci aşa zisul său gentleman nu era nici mai mult nici mai 
puţin altceva decât un gentleman... tâlhar, un ticălos mai 
versat şi mai înrăit decât orice pungaş de buzunare, o 
vietate care putea făptui ceva mai mult rău, cucerindu-şi 
astfel într-o mai grabnică şi mai mare măsură dreptul la 
spânzurătoare, decât cei rămaşi ca noi doar pe umila 
treaptă a furtişagurilor; pe câtă vreme gentlemanul meu, 
acela adică pe care-l aveam eu în vedere, era cu totul 
altceva, deşi de fapt nu prea m-aş fi priceput să-l descriu. 

Totuşi, îndemnurile lui Will m-au molipsit, şi m-am dus cu 
el. Nu eram prea vârstnici, niciunul dintre noi; Will avea 
vreo douăzeci şi patru de ani, iar cât despre mine, eu 
număram acum optsprezece, însă eram destul de înalt 
pentru vârsta mea. 

Prima dată când l-am însoţit, mi-a făcut cunoştinţă cu 
încă doi tineri. Ne-am întâlnit la capătul străduţei Gray's- 
Inn-Lane, cu vreo oră înainte de apusul soarelui şi am ieşit 
pe câmp spre un loc numit Pindar of Wakefield, pe unde se 
află o mulţime de cuptoare de ars cărămizi; acolo ne 
înţelesesem să ne împrăştiem între cărarea de peste câmp 
şi drumul cel mare, pe aripa dinspre biserica Pancras, ca să 
observăm orice vânat întâmplător, cum îi spuneau ei, care 
s-ar putea împuşca din zbor. Pe cărare, dar dincoace de dig, 
pe drumul ce ducea la Kentish-town, doi din banda noastră, 
Will şi careva din ceilalţi, au întâlnit un domn singur, care 
iuţea pasul spre oraş; deoarece se făcuse aproape 
întuneric, Will a strigat: 


— Păzea! 

Asta era pare-se parola stabilită, la auzul cărora noi tre- 
buia să alergam spre el şi să ne oprim la o oarecare 
distanţă, ca - dacă ar fi nevoie - să-i sărim în ajutor sau să 
dam semnalul, în caz că se ivea vreo primejdie. 

Will s-a îndreptat spre gentleman, l-a oprit şi l-a somat: 

— Domnule, banii dumneavoastră! 

Acela, văzându-l singur, l-a altoit cu bastonul, dar Will, 
bărbat sprinten şi puternic, s-a repezit la el şi, luptându-se 
în parte, l-a doborât la pământ; atunci victima s-a rugat să-i 
cruţe viaţa, căci Will îl ameninţase înjurându-l că-i va tăia 
gâtul. În clipa aceea, în timp ce întâmplările acestea aveau 
doc, iată că se aude apropiindu-se pe drumul mare o 
trăsurică iar al patrulea din banda noastră, care patrula în 
direcţia aceea, Strigă la el: - Păzea! vrând astfel să ne 
vestească o pradă, nu o surpriză; aşadar încă unul din noi a 
alergat în ajutorul celui ce dăduse de veste şi au oprit 
amândoi trăsura, în care se aflau un medic şi un chirurg; 
fuseseră să viziteze vreun pacient de seamă şi presupun că 
aveau asupra lor onorarii considerabile: căci ai noştri au 
pus mâna pe două pungi bune, una cu unsprezece- 
douăsprezece guinee, cealaltă doar cu şase, în afara de 
câţiva bani de buzunar şi de două ceasuri, de un inel cu 
diamant şi de trusa chirurgului, plină în mare parte tot cu 
instrumente de argint. 

In timp ce ei operau astfel de mai mare dragul, Will con- 
tinua să-l ţină trântit la pământ pe cel doborât şi cu toate 
că-i promisese să nu-l ucidă decât dacă ar încerca să facă 
vreun zgomot, totuşi n-a vrut să-l lase să se mişte până ce 
nu a auzit zgomotul trăsurii care se îndepărta din nou, 
adică până când nu şi-a dat seama că în partea cealaltă 
treaba se terminase. Apoi l-a tras puţin mai la o parte din 
drum, i-a legat mâinile la spate şi i-a poruncit să stea liniştit 
acolo şi să nu facă nicio gălăgie, că el va veni peste o 
jumătate de oră şi-l va dezlega; şi-a dat chiar cuvântul; dar 
dacă va zbiera, i-a spus, atunci se va întoarce şi-l va ucide. 

Nenorocitul a făgăduit să stea liniştit şi să nu facă nicio 
larmă, după cum nici n-a făcut; nu avea în buzunar decât 


11 şilingi, 6 pence pe care Will i-a luat şi s-a întors la 
ceilalţi; dar pe când se aflau cu toţii împreună, eu care 
patrulam în partea dinspre Pindar of Wakefield. am strigat 
la rândul meu: 

— Păzea! 

Ceea ce văzusem erau două femei sărmane, una un soi 
de infirmieră, iar cealaltă vreo slujnică poate, mergând spre 
Kentish-town. Deoarece Will ştia că eram foarte nou în me- 
serie, el a venit în fugă la mine şi, văzând ce treabă uşoară 
îmi revine, mi-a poruncit: 

— Haide, Colonele, fugi şi apucă-te de treabă! 

M-am apropiat de femei şi adresându-mă celei mai în 
vârstă, i-am zis: 

— Hei, surată, nu fi atât de grăbită, vreau să stau de 
vorbă cu dumneata. 

La vorbele acestea, amândouă s-au oprit şi păreau cam 
speriate, 

— Nu te speria drăguţo, m-am adresat fetei; câţiva din 
banii de pe fundul buzunarului dumitale vor ajuta ca totul 
să meargă uşor şi fiţi sigure că n-o să vă fac niciun rău. 

Între timp, Will - pe care ele nu-l văzuseră până atunci - 
a ajuns la noi; atunci amândouă au început să ţipe ca din 
gură de şarpe. 

— Gura! le-am sfătuit eu, încetaţi-o cu gălăgia, dacă nu 
cumva vreţi să ne siliţi să vă ucidem cu sau fără voia 
voastră; daţi-mi repede banii, fără multă tevatură, şi vă 
asigur că nu vă vom face niciun rău. 

După ce a auzit vorbele acestea, biata fată a scos 5 
şilingi şi 6 pence, iar bătrâna o guinee şi un şiling, plângând 
din toată inima, după banii ei şi spunând că erau tot ce-i 
mai rămăsese pe lume. Ei bine, le-am jefuit cu toate astea, 
deşi mie îmi sângera inima văzând cât era de chinuită 
sărmana femeie despărţindu-se de acei băânuţi, şi am 
întrebat-o unde locuia; mi-a spus că o chema Smith şi că 
locuia la Kentish-town; nu i-am spus nimic, ci doar le-am 
poftit să-şi vadă de drum şi de treaba lor, iar banii i-am dat 
lui Will; aşa că, în câteva minute, am fost din nou împreună, 
toţi cei din bandă. Unul dintre pungaşi a luat cuvântul: 


— Acuma haideţi să mergem, e destul de bine pentru un 
singur drum, timpul cere s-o luam din loc. 

Zis şi făcut, am pornit-o de acolo tot împiedicându-ne, 
peste câmp, departe de cărare, către Tottenham-court. 

— la opriţi-vă niţel! sare deodată Will, eu trebuie să mă 
duc să-l dezleg pe omul ăla. 

— Naiba să-l ia, zice careva, lasă-l să zacă acolo. 

— Nu, refuză Will, nu vreau să-mi calc cuvântul, am sa-i 
dezleg. 

Aşa că Will s-a dus ca să-l dezlege, da omul plecase; fie 
că s-o fi dezlegat singur, fie că o fi trecut cineva pe acolo şi 
că el a strigat după ajutor, aşa s-au întâmplat lucrurile, 
Robin nu l-a mai găsit şi nici nu l-a mai putut face să-i audă, 
cu toate că s-a încumetat de două ori să strige cu glas tare 
după el. 

Asta ne-a făcut să ne grăbim şi mai şi s-o ştergem de 
acolo şi, ajungând în drumul spre Tottenham-court, ceilalţi 
au fost de părere că era puţin cam prea aproape, aşa că au 
intrat în oraş pe la St. Giles şi, traversând spre Piccadilly, s- 
au dus la Hyde-Park-gate; acolo nu i-a putut lăsa inima să 
nu jefuiască încă o trăsură, adică unul din cei doi pungaşi a 
făcut asta, împreună cu Will, între Hyde-Park şi Knights- 
bridge; în trăsură nu se afla decât un gentleman şi o târfă 
agăţată pare-se de el la „grădina de primăvară” niţel mai 
departe de acolo. l-au luat gentlemanului banii, ceasul şi 
sabia cu mâner de argint; dar când au ajuns şi la târâtura 
aceea, muierea i-a afurisit şi i-a blestemat pentru că 
jefuiseră gentlemanul şi nu mai lăsaseră nimic pentru ea, 
care, întrucât o privea - deşi era de fapt destul de bine 
îmbrăcată - n-avea asupră-i nicio monedă de şase pence. 

După ce am terminat şi cu această mică plăcere, am 
părăsit şi drumul acela şi am luat-o peste câmp către 
Chelsea. Pe drum, de la Westminster la Chelsea, ne-am 
întâlnit cu trei gentlemani, dar erau prea puternici ca să ne 
îngăduim a avea de-a face cu ei; se temuseră s-o ia drept 
peste câmp aşa de târziu (deoarece între timp se făcuse 
ora opt şi cu toate că luna răspândea ceva lumină, era 
totuşi prea târziu şi prea întuneric pentru ca oamenii să se 


simtă în siguranţă), aşa că au tocmit trei oameni la 
Chelsea, doi cu furci şi un al treilea, un barcagiu, cu o 
prăjină cu cârlig pentru bărci, ca să-i păzească; noi am fi 
vrut să ne păstrăm cât mai departe de drumul lor, n-aveam 
nicio poftă să ne vadă dacă i-am fi putut ocoli, însă tot ne- 
au văzut şi au strigat la noi: 

— Hei, cine-i acolo? 

Le-am răspuns. 

— Prieteni; aşa că ei şi-au văzut mai departe de drum, 
spre marea noastră bucurie. 


CAPITOLUL V 


Noua mea îndeletnicire imi e foarte urâtă - 
Will se pomeneşte în mare primejdie de a fi 
prins pentru o spargere la Hounslow - EI îşi 
ascunde prada sub patul meu - Îl întâlnesc 
din întâmplare şi mă îndrumă ce trebuie 
făcut cu bunurile furate - Îl întâlnesc şi pe 
Căpitanul Jack, de la care aflu că Will e la 
închisoare la Newgate - Fac o vizită vechiu- 
lui meu prieten pomenit în capitolul al 
treilea - Convorbire cu el - Sunt arestat - 
Consecințele acestui fapt - 


Când am ajuns la Chelsea, se pare că aveam altă treabă 
de făcut, despre care mie nu mi se destăinuise încă nimic şi 
treaba aceea era să jefuim o anumită casă. Ceilalţi - pe cât 
am înţeles - aveau o înţelegere cu un servitor de-al casei, 
care făcea parte din banda lor; pungaşul era om de serviciu 
sau valet şi Stabilise o parolă cu care să-i lase să intre 
înăuntru, iar puşlamaua - nu că doar n-ar fi fost un ticălos 
adevărat - ci din pricină că se îmbătase, nu s-a ţinut de 
cuvânt până la urmă şi astfel ne-a încurcat: căci promisese 
să se scoale la ora două noaptea şi să ne dea drumul la toţi 
înăuntru, dar deoarece era beat criţă şi pe la ceasurile 
unsprezece încă nu se întorsese acasă, stăpânul poruncise 
să fie lăsat afară şi să se încuie uşile, dând dispoziţie 
celorlalte slugi să nu-l lase să intre cu niciun chip. 

Noi am ajuns în recunoaştere în dreptul casei pe la ora 
unu, cu gândul de a merge să ne ascundem la adăpostul 
zidului de la Beaufort House, până ce va bate de ora două, 
iar alunei să ne întoarcem; dar când colo, o dată ajunşi în 
faţa casei, iată că flăcăul nostru zăcea pe jos, beat turtă. 
Will, care, după cum am descoperit - era şeful nostru în 


toate aceste escapade, l-a trezit pe individ care, fiindcă 
apucase totuşi să doarmă vreo două ore şi acum îşi mai 
revenise puţin, a încercat să ne înşire ce ghinion - cum 
zicea el - avusese şi ne-a spus că, aşa stând lucrurile, nu 
putem intra. Ceilalţi aveau asupra lor ceva unelte, cu 
ajutorul cărora ar fi putut forţa intrarea, însă Will - 
deoarece nu era vorba decât să mai aştepte câtva timp, 
până data viitoare, când avea să ni se deschidă în linişte - a 
hotărât ca deocamdată mai bine să renunţăm. 

Dar parcă totul a fost spre norocul proprietarilor, căci 
nefericitul ăla de slugoi, complicele nostru, scăpase câteva 
vorbe la beţie (am uitat să vă spun că pe cât era de beţiv, 
pe atâta se dovedea şi de obraznic şi vorbea într-aiurea), 
ameninţându-şi stăpânii că mai bine ar fi fost dacă-i dădeau 
drumul să intre, decât încuindu-l afară, pentru că aşa o să-i 
facă el să plătească scump una ca asta, ori câte alte lucruri 
asemănătoare o mai fi îndrugat, fiindcă stăpânu-său auzind 
ce-l duce mintea, l-a dat de tot afară, chiar în dimineaţa 
zilei următoare, şi nu l-a mai lăsat să intre în casă 
niciodată; aşa că, vă spuneam, beţia aceea a fost o beţie 
fericită pentru familia cu pricina, căci i-a salvat pe toţi de a 
mai fi jefuiţi, ba poate chiar ucişi, ţinând seama că banda în 
care mă vârâsem eu era tare blestemată şi sângeroasă şi, 
după cum am aflat, alcătuită din vreo treisprezece inşi 
dintre care trei aveau poruncă să intre în serviciul diferiților 
gentlemeni, pentru ca astfel să deschidă noaptea uşile şi 
să-i lase să năvălească înăuntru, peste stăpânii caselor, pe 
ceilalţi pungaşi, ca să-i jefuiască şi să-i piardă. 

Am hoinărit împreună cu haimanalele celelalte toată 
noaptea. De la Chelsea, unde se aleseseră cu dezamăgirea, 
după cum am arătat mai sus, ei au pornit-o spre 
Kensington; acolo au intrat prin spargere într-o berărie şi 
într-o spălătorie, şi din spălătorie în bucătăria de vară a 
unei case boiereşti, de unde au coborât din cui un cazan 
mic de aramă, l-au scos cu ei şi au furat vreo cincizeci de 
kilograme de vase de cositor, fără să li se întâmple nimic; şi 
fiecare a apucat-o la plecare pe propriile lui drumuri ocolite, 
reuşind să ajungă toţi nevătămaţi la diferiţii lor tăinuitori, 


unde obişnuiau să-şi dosească lucrurile furate. 

În ziua următoare am stat liniştiţi şi am împărţit cele 
furate în noaptea aceea, partea mea ridicându-se la opt lire 
şi nouăsprezece şilingi. După ce arama şi cositorul au fost 
cântărite şi topite, s-a găsit la îndemână o persoană care să 
le ia în loc de bani, preţuite cam la jumătate din valoarea 
lor, iar în cursul după-amiezii eu şi cu Will am plecat în 
recunoaştere, doar noi singuri. Will era încântat de bafta pe 
care o avusesem şi de cât de siguri am putea să fim astfel, 
zi de zi, dând alte lovituri asemănătoare. Dar a observat că 
eu nu păream la fel de încântat ca de obicei de rezultatele 
hoinărelii din noaptea aceea şi, de asemeni, că nu prea 
făceam mare caz de speranţele lui cu privire la câte aveau 
să mai urmeze, şi de data aceea nu prea-i răspundeam la 
vorbă. 

Din inima mea nu mai puteam alunga mai ales 
întâmplarea cu sărmana femeie de la Kentish-town şi m-am 
hotărât, dacă va fi cu putinţă cândva, s-o găsesc şi să-i dau 
banii înapoi. lar pe lângă sila ce-mi umplea sufletul cu 
privire la cruzimea acelei fapte, firesc urma şi dezgustul 
faţă de lucrul în sine; şi din ce în ce mai puternic îmi stăruia 
în minte gândul că drumul pe care apucasem ducea chiar în 
braţele dracului şi că asta nu era desigur viaţa unui 
gentleman. 

Deocamdată, în ziua aceea, ne-am despărţit, însă a doua 
zi dis-de-dimineaţă ne-am întâlnit din nou, iar Will era tare 
vioi şi părea grozav de vesel. 

— Ei, de acum încolo, află Colonele Jack, m-a asigurat el, 
vom deveni foarte repede nişte oameni bogaţi. 

— Bine, bine, i-am răspuns, şi ce vom face după ce vom 
fi bogaţi? 

— Ce vom face! a izbucnit el în râs; vom cumpăra o 
pereche de cai buni şi vom întinde-o mai departe pe câmpii. 

— Ce vrei să spui, prin „mai departe pe câmpii”? 

— Ce vreau să spun? m-a lămurit el, - că vom ieşi la 
drumul mare ca nişte gentlemeni, şi atunci chiar că vom 
face rost de o grămadă de bani. 

— Bine, am stăruit eu, şi după aceea? 


— Ei bine, după aceea, a rostit Will, vom trăi ca nişte 
gentlemeni. 

— Dar Will, l-am întrebat iarăşi, dacă facem rost de o 
grămadă de bani, n-o să ne lăsăm pe urmă de meseria 
asta, să ne aşezăm şi noi pe la casele noastre şi să ducem 
o viaţă în siguranţă şi linişte? 

— Ba da, mi-a răspuns Will, când vom ajunge să avem o 
avere mare, vom dori să ne lăsăm de meserie. 

— Dar, i-am adus aminte, unde o să ajungem până să 
vină vremea aceea, dacă îi tot dăm cu blestematele astea 
de apucături? 

— Rogu-te să nu te gândeşti niciodată la asta, mi-a cerut 
Will: dacă te gândeşti la astfel de lucruri, nu te vei dovedi 
niciodată în măsură a deveni gentleman. 

Aici m-a cam atins, ce-i drept, căci mie nu-mi trecea me- 
reu prin minte altceva decât că eu trebuie, cu cerul şi 
pământul, să fiu un gentleman, încât vorbele lui m-au făcut 
să amuţesc pentru un timp; mi-am venit însă în fire după 
un oarecare răgaz şi i-am întors-o destul de tăios: 

— Cum adicătelea, Will, tu chiar numeşti de-a adevărat 
acest fel de viaţă o viaţă de gentleman? 

— Dar bineînţeles! mi-a spus Will. De ce nu? 

— De ce nu?! Păi crezi că a fost într-adevăr o faptă de 
gentleman din partea mea să iau cei douăzeci şi doi de 
şilingi de la o biată bătrână, când ea m-a rugat în genunchi 
să nu i-i iau şi când, săraca de ea, mi-a spus că erau tot ce 
încropise pe lume, ca să-şi cumpere pâine pentru ea şi 
pentru un soţ ce-i zăcea bolnav, acasă? ţi închipui oare că 
eu aş fi putut fi atât de crud, dacă n-ai fi fost tu lângă mine 
şi nu m-ai fi îndemnat la asta? Atunci află că, după ce am 
făcut-o, am plâns la fel de mult ca şi acea biată femeie, 
deşi pe tine nu te-am lăsat să mă vezi. 

— Neghiob ce eşti, a exclamat atunci Will, într-adevăr că 
nu vei fi niciodată în stare să faci faţă îndeletnicirii noastre, 
dacă te mişcă lucruri de felul ăsta; am să te dezvăţ eu 
repede de asemenea metehne. Păi bine, omule, dacă vrei 
să te potriveşti tagmei noastre, trebuie să înveţi să calci 
peste oameni când îţi stau în drum şi să le tai beregata 


când nu ţi se supun; trebuie să înveţi să le opreşti 
răsuflarea, ca să nu mai tot cerşească milă ori să te 
implore. Ce înseamnă mila, mă rog ţie? Cui îi va fi milă de 
noi când vom ajunge la Old Bailey?? Îți garantez eu că 
bătrâna aceea plângăreaţă, care cerşea cu atâta însufleţire 
cei douăzeci şi doi de şilingi ai ei, te-ar lăsa şi pe tine şi pe 
mine să ne rugăm în genunchi şi tot n-ar vrea să ne salveze 
vieţile refuzând să apară ca martor împotriva noastră. l-ai 
văzut oare vreodată pe vreunii din ei plângând când văd 
gentlemeni trimişi la spânzurătoare? 

— Bine, Will, i-am răspuns, dar tot ai face mai bine dacă 
ne-ai lăsa să ne vedem de preocupările noastre de mai 
înainte. Furând numai, cel puţin nu săvârşim cruzimi, iar cu 
şparleala şi pungăşia tu ştii ca făceam rost de mai mulţi 
bani decât cred că o să căpătăm ieşind la drumul mare. 

— Nu, nu, m-a oprit Will, eşti un prost, habar n-ai tu ce 
lucruri frumoase vom realiza noi în scurtă vreme. 

După această convorbire ne-am despărţit iar; însă eu m- 
am hotărât în sinea mea să nu mai am niciodată de-a face 
cu ei şi să nu mă mai amestec în astfel de treburi. Adevărul 
este că erau o bandă atât de îngrozitoare, nişte ticăloşi atât 
de înspăimântători şi de barbari, încât chiar în acel scurt 
răstimp cât m-am aflat printre ei, îmi îngheţa sângele în 
vine de cele ce auzeam, şi mai ales de certurile lor turbate 
şi de blestemele pe care fiecare, le arunca celorlalţi şi 
asupră-şi, la mai fiecare vorbă ce le zbura din gură; unde 
mai pui groaznicele lor juruinţe de omor şi de tăieri de 
beregată, la care îmi dădeam seama că le sunt cu 
statornicie gândurile, în indiferent ce ocazie s-ar fi găsit! 
Pornirea asta le-am descoperit-o mai întâi cu prilejul 
dezamăgirii ce o încercaseră după eşuarea loviturii plănuite 
la Chelsea, când cei doi pungaşi care erau cu noi, ba şi Will, 
înjurau şi turbau că n-au putut intra în casă şi s-au legat că- 
i vor tăia gâtul gentlemanului, dacă nu cumva i-or omori 
toată familia, de îndată ce Tom (ăsta era servitorul) va 
putea găsi un prilej ca să le dea drumul înăuntru. 

Două zile mai târziu, m-am pomenit cu Will la mine 


2 Marea Curte Criminală din Londra. 


acasă; căci acum aveam o cameră în care locuiam singur, 
îmi cumpărasem haine destul de bune şi câteva cămăşi şi 
începeam să arăt şi eu în rândul lumii; dar s-a întâmplat să 
fiu plecat în recunoaştere în altă parte, căci, deşi nu eram 
destul de înăsprit pentru un ticălos atât de întunecat la 
inimă, cum ar fi voit Will să devin, totuşi nici nu ajunsesem 
la vreo convingere morală îndeajuns de puternică încât să 
mă împiedice de la o viaţă destul de stricată în felul ei şi 
care tot la pieire mă împingea, deşi poate nu chiar cu o atât 
de accentuată violenţă şi grabă. 

Mi-a ajuns la ureche dorinţa lui, care era aceea de a-i 
întâlni în seara următoare într-un anumit loc şi, deoarece 
am ajuns acasă la timp ca să mai pot merge la locul indicat, 
m-am dus acolo unde mi se cerea, dar cu hotărârea 
anticipată de a nu mă mai însoţi cu cei din banda lui. 

Totuşi, spre marea mea satisfacţie, nu l-am găsit, căci 
Will n-a venit la întâlnire, ci s-a dus cu banda în altă parte, 
deoarece ăi cu care se încârdăşise trimiseseră după el în 
grabă, având ştire despre ceva pradă; şi astfel o porniseră 
cu toţii împreună. Era, pare-se, o chemare urgentă din 
partea unuia dintre tipii trimişi direct pe teren, undeva într- 
o familie unde li se oferea prilejul de a comite un jaf mai 
baban, în afară de oraş, tocmai pe la Hounslow, unde l-au 
rănit în aşa hal pe grădinarul unui gentleman, încât cred că 
omul a murit, şi apoi au jefuit casa de argintărie şi de o 
foarte mare sumă de bani. 

Totuşi, acolo n-au scos-o la capăt prea uşor, şi nici n-au 
reuşit să intre atât de lesne înăuntru, ba dimpotrivă; iar prin 
rezistenţa întâmpinată, au alarmat toţi vecinii, aşa că „gen- 
tlemenii” pungaşi au fost urmăriţi şi, după ce au ajuns la 
Londra cu pradă cu tot, unul dintre ei a fost chiar prins. Will, 
ins abil, care era căpetenia bandei, a reuşit să scape şi, 
deşi era mai încotoşmănat şi căra o mare greutate, atât în 
bani cât şi în argintărie, s-a aruncat în Tamisa şi a trecut 
înot până undeva unde nu se vedea nicio cărare nici vreun 
drum spre râu; aşa că nimeni nu a bănuit că ar fi putut 
cineva trece pe acolo. lar după ce s-a văzut ajuns cu bine 
de partea cealaltă, şi-a făcut drum, aşa ud cum era, printr-o 


pădurice de pe malul apei, după cum mi-a povestit el mai 
târziu, nu departe de Chertsey, şi a stat ascuns prin 
pădurile şi buruienişurile câmpurilor din părţile acelea, până 
când i s-au zbicit hainele; apoi, tot în timpul nopţii, a 
coborât la Kingston şi de acolo la Mortlake, de unde a luato 
barcă până la Londra. 

Habar n-avea însă că unul dintre tovarăşii săi fusese 
prins; ştia doar că fuseseră urmăriţi atât de aproape, încât 
au fost obligaţi să se împrăştie şi să se descurce fiecare pe 
cont propriu. S-a întâmplat ca el să sosească seara, după 
cum l-a ocrotit norocul, chiar îndată după ce poliţiştii 
veniseră să-l caute, deoarece tovarăşul său, pe care îl 
înhăţaseră, la făgăduiala anumitor favoruri precum şi la 
asigurarea că va scăpa de spânzurătoare, îi denunţase pe 
toţi ceilalţi şi pe Will în primul rând, ca făptaşi la acea 
lovitură. 

Will a primit vestea despre toate astea tocmai la timp ca 
să mai apuce să fugă şi să nu fie prins, şi a venit să mă 
caute şi pe mine; norocul meu însă a făcut să nu mă aflu 
acasă nici de data aceea. Totuşi, el şi-a depozitat la mine 
întreaga pradă, a învăluit-o într-o haină veche aflată sub 
pat, şi a lăsat vorbă că fusese pe acolo fratele meu Will ca 
să-şi lase haina ce i-o împrumutasem şi că o vârâse sub 
pat. 

Ştiam bine ce trebuie să înţeleg din asta, şi am urcat sus 
la mine să mă culc; dar găsind pachetul acela, am fost 
foarte înspăimântat, văzând, învelite în acea haină mai 
mult de o sută de lire în argintărie şi bani; şi totuşi nu am 
mai aflat nimic despre fratele Will, cum îşi spusese el, nici 
n-am mai auzit ceva de el vreme de trei-patru zile. 

Din întâmplare, a patra zi însă mi-a fost dat să aflu că 
Will, care era văzut de obicei împreună cu mine şi care îmi 
spunea frate, fusese prins şi urma să fie spânzurat. A doua 
zi, un om sărman, un cizmar, care mai înainte se arătase de 
obicei binevoitor faţă de mine şi mă trimitea să-i fac unele 
comisioane, iar uneori mă şi miluia cu câte ceva de 
mâncare, văzându-mă întâmplător prin fundătura Rose 
Mary, m-a înşfăcat de braţ, când treceam pe lângă el: 


— Ascultă, băiete, mi-a spus el, aşa-i că te-am prins? ŞI 
mă târa de parcă aş fi fost un hoţ, de parcă eram arestat, 
iar el ar fi fost însuşi polițistul. Ascultă, Colonele Jack, a 
urmat iar, ia hai cu mine, că trebuie să-ţi spun nişte 
vorbuliţe, jupâne. Ce, nu cumva ai intrat şi tu în banda 
asta? Ce, şi tu te-ai făcut spărgător? Lasă, lasă că te fac eu 
să fii şi săltat în ştreang, n-avea nicio grijă de asta. 

Cuvintele lui mi s-au părut îngrozitoare şi, cu toate că nu 
eram vinovat de fapta în chestiune, spaima - o cumplită 
spaimă - pusese de-a binelea stăpânire pe fiinţa mea, încă 
dinainte, căci nu ştiam de ce mă va învinui Will, dacă era 
adevărat că-l prinseseră, aşa după cum auzisem chiar în 
acea dimineaţă. 

Cu vorbele pe care le-aţi auzit, cizmarul a început să mă 
târască şi să mă tragă după el, cum obişnuia s-o facă pe 
când eram doar un plod. 

Totuşi, venindu-mi în fire şi jignit în cel mai înalt grad, am 
tipat: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? Lăsaţi-mă în pace, sau 
mă siliţi să vă oblig eu la asta! 

Şi rostind cele de mai sus, am pus capăt pornirii lui ne- 
săbuite, făcându-l în scurt timp să priceapă că eram totuşi 
acum niţel cam mare ca să mai fiu târât de colo-colo, ca pe 
vremea când alergam să-i fac lui comisioane, şi am mai 
schiţat şi o mişcare cu mâna cealaltă, ca şi când aş fi vrut 
să-i ard una între luminile ochilor. 

— Cum, Jack! a strigat el, vrei să dai în mine? Vrei să 
loveşti pe bătrânul tău prieten? - şi abia atunci mi-a dat 
drumul la braţ şi a început chipurile să râdă. Bine, dar 
ascultă Colonele, zice el, acuma vorbesc serios, aud unele 
veşti rele despre tine, se spune că te-ai înhăitat cu nişte 
dihănii de oameni şi că Will ăsta îţi spune frate; e un mare 
ticălos şi se spune că e acuzat de un jaf sângeros şi-o să-l 
pască spânzurătoarea, dacă l-or prinde. Sper că tu n-ai de-a 
face cu el; dacă ai, te sfătuiesc să bagi de seamă ce ai de 
făcut, căci polițistul şi primarul sectorului sunt acum pe 
urmele lui, şi dacă el poate cumva să arunce vina pe tine, 
de asta poţi fi sigur că o va face şi, ca să se salveze pe el, 


va lăsa să fii tu spânzurat. 

Era o atitudine binevoitoare din partea lui, aşa că i-am 
mulţumit; dar i-am spus că vorbea de un lucru prea serios 
şi cu prea mare greutate ca să glumească cu aşa ceva, aşa 
cum făcuse mai înainte şi că, luându-se după el, vreun 
străin neştiutor ar fi putut pune mâna pe mine chiar ca pe o 
persoană vinovată, deşi eu nu eram amestecat în toată 
povestea cu nimic mai mult decât doar că-l cunoşteam pe 
Will şi astfel, din te miri ce, aş fi putut avea necazuri pe 
degeaba, chiar dacă s-ar fi redus doar la bănuiala 
oamenilor că m-aş fi aflat şi eu printre vinovaţi, indiferent 
dacă lucrul era adevărat sau nu, şi astfel, pe o simplă 
suspiciune, să am de suferit fără a fi făcut realmente ceva. 

Cizmarul a recunoscut că aveam dreptate; mi-a spus că a 
glumit doar şi că încolo îmi vorbise tocmai ca şi altădată. 

— Totuşi, Colonele, a adăugat el, n-am să mai glumesc 
cu tine într-o chestiune atât de importantă şi de 
periculoasă; te sfătuiesc doar să nu te mai întovărăşeşti cu 
acea hahaleră. 

Din partea mea i-am mulţumit şi am plecat, dar mă gă- 
seam în cea mai mare încurcătură pe care v-aţi putea-o în- 
chipui; şi neştiind în momentele acelea ce să fac nici cu 
mine şi nici cu puţina avere pe care o aveam, agonisită pe 
căi atât de lăturalnice, am pornit gânditor şi singur pe câmp 
înspre Stepney, plimbarea mea obişnuită, şi acolo am 
început să chibzuiesc încotro s-o apuc; deoarece Will îşi 
lăsase rodul prăzii în mansarda mea, am început a socoti că 
de-ar fi fost să-l prindă şi ar fi mărturisit, trimițând poliţiştii 
să percheziţioneze acolo după bunurile furate, iar poliţiştii 
ar fi dat de acele bunuri, apoi mă puteam socoti ca şi 
pierdut, pentru că aş fi fost arestat drept complice, deşi 
habar n-aveam de lovitura dată şi cu toate că nu fusesem 
personal amestecat în ea. 

Pe când stam şi meditam astfel, găsindu-mă în mare în- 
curcătură, am auzit deodată că mă strigă cineva; şi, 
uitându-mă în jur, l-am văzut pe Will cum aleargă după 
mine. La început n-am ştiut ce să cred; dar văzându-l totuşi 
singur, am prins oarecare curaj şi m-am oprit să-l aştept. 


Când am ajuns la mine, l-am întrebat: 

— Ce s-a întâmplat, Wiil? 

— Întâmplat! face el, ba ce mai întâmplare, frate! Sunt ca 
şi distrus. De când n-ai mai trecut pe acasă? 

— Am văzut ce-ai lăsat acolo, i-am răspuns eu; dar ce 
înseamnă toate alea? Şi de unde naiba ai făcut rost de ele? 
Aşa ceva înseamnă la tine că eşti ca şi distrus? 

— Ba află că-i chiar aşa cum îţi spun eu, m-a încredinţat 
Will, sunt distrus; căci poliţiştii umblă pe urmele mele; şi 
dacă mă înhaţă apoi sunt un câine mort, căci pe George |- 
au umflat şi ne-a turnat pe mine şi pe toţi ceilalţi, ca să-şi 
salveze viaţa. 

— Viaţa! fac eu: şi de ce ar trebui să-ţi pierzi viaţa, dacă 
te-ar prinde? Rogu-te, spune-mi şi mie ce crezi că ti-ar 
face? 

— Ce mi-ar face? M-ar spânzura, chiar dacă regele n-ar 
mai avea niciun alt soldat în garda lui; or să mă spânzure, 
asta e tot atât de sigur precum e sigur că încă sunt în viaţă. 

Cuvintele lui m-au înspăimântat groaznic şi l-am întrebat: 

— În cazul ăsta, ce ai de gând să faci? 

— Zău că nu ştiu, mi-a răspuns; aş fugi din ţară, dacă aş 
şti cum; dar nu mă pricep în astfel de treburi şi nu ştiu, zău, 
ce trebuie să fac; sfătuieşte-mă tu, Jack, a stăruit el, mă rog 
ţie, spune-mi încotro să apuc; mare poftă aş mai avea să 
mă fac marinat. 

— Vorbeşti de plecare, am zis, dar ce ai să faci cu tot ce- 
ai ascuns în mansardă la mine? Lucrurile alea nu trebuie să 
stea acolo; căci dacă m-ar aresta şi s-ar descoperi că ăia 
sunt bani furaţi de tine, atunci mă trimiţi şi pe mine la 
spânzurătoare. 

— Nu-mi pasă de ce se întâmplă cu lucrurile şi cu banii; 
eu voi fi plecat; ia-le tu, dacă vrei, şi fă ce vrei cu ele, eu 
trebuie să fug şi nu le pot lua cu mine. 

— Dar eu nu le vreau crede-mă, zău că nu, i-am spus, am 
să mă reped acasă ca să ţi le aduc, dacă vrei să le iei, dar 
eu nu doresc să am de-a face cu ele; afară de asta, acolo e 
nişte argintărie, ce să fac eu cu argintăria? Dacă aş încerca 
s-o vând, ori şi unde m-aş duce, n-aş face decât să mă las 


arestat. 

— Cât despre argintărie, a spus Will, eu aş putea s-o 
vând destul de bine, dacă aş avea-o la mine, dar tu nu 
trebuie să fii văzut nicăieri printre vechile mele cunoştinţe, 
căci în clipa asta sunt în aer şi mă vor trăda cu toţii; am să- 
ţi spun însă unde să te duci s-o vinzi, dacă vrei, iar acolo 
nu-ţi vor pune niciun fel de întrebări, dacă le spui parola pe 
care ţi-o dau eu acum. Aşa că mi-a dat parola şi m-a 
îndreptat să mă duc la un cămătar, de lângă Hala de 
vechituri; parola era Marfă buna de turn. După ce mi-a dat 
aceste instrucţiuni, mi-a spus: 

— Colonele Jack, sunt sigur că tu n-ai să mă trădezi; şi îți 
promit că, dacă voi fi prins, nici de-ar fi să mă spânzure n- 
am să le spun numele tău; eu mă duc acum la casa aceea 
(şi mi-a pomenit de o casă la Bromley lângă Bow, unde fu- 
sesem adeseori împreună cu el) şi o să stau acolo, până se 
întunecă; noaptea p să ies, şi o să stau culcat la adăpostul 
acelei căpiţe de fân (un loc pe care de asemenea îl 
cunoşteam foarte bine); şi dacă nu poţi să termini la timp 
ca să vii la mine acolo, o să mă întorc la Bow. 

M-am înapoiat, am luat „marfa” şi m-am dus la locul in- 
dicat de lângă Hala de vechituri, iar acolo am rostit parola 
Marfă bună de turn şi, fără nicio vorbă, negustorii mi-au 
cumpărat argintăria, au cântărit-o şi mi-au plătit-o la preţul 
de doi şilingi uncia; aşa că am plecat să mă întâlnesc cu 
Will; însă era prea târziu ca să mai dau de el în primul 
dintre locurile ce mi le indicase; aşa că m-am dus până la 
claia de fân şi l-am găsit acolo, dormind adânc. 

l-am înmânat banii; la cât se ridica de fapt preţul argin- 
tăriei nu ştiam, căci nu-i numărasem; şi am ajuns acasă la 
locuinţa mea foarte târziu şi foarte obosii. Mai întâi m-am 
culcat, dar cu toate că eram atât de ostenit, n-am putut 
dormi decât puţin sau chiar de loc, timp de câteva ore; în 
cele din urmă, fiind copleşit de somn, am aţipit, dar am fost 
iute trezit de zgomotul făcut de nişte oameni care băteau în 
uşă, de parcă ar fi vrut s-o doboare, strigând şi poftindu-i 
afară pe cei din casă. 

— Sculaţi-vă şi daţi drumul poliţiei să intre, venim după 


chiriaşul vostru de la mansardă! 

Am fost înspăimântat în ultimul hal şi am sărit în sus din 
pat; dar după ce m-am trezit, n-am mai auzit niciun fel de 
zgomot, decât semnalul a doi paznici care băteau cu bas- 
toanele lor, anunțând cât e ceasul; trecuse de ora trei, şi 
am văzut că dimineaţa se vestea umedă şi ploioasă. Am 
fost bucuros să descopăr că totul fusese doar un vis, şi m- 
am culcat la loc, dar m-am pomenit în curând trezit a doua 
oară, de exact acelaşi zgomot şi de aceleaşi cuvinte; 
atunci, trezindu-mă mai brusc decât prima dată, am sărit 
din pat şi am alergat la fereastră şi mi-am dat seama că se 
mai scursese o oră, nici mai mult nici mai puţin, şi că 
veniseră iar paznicii, anunțând că era trecut de patru; şi 
după aceea plecaseră foarte împăcaţi; aşa că iarăşi m-am 
culcat şi am adormit tot restul nopţii destul de liniştit. 

Nu puneam prea mare temei pe ceea ce numim „un vis”, 
nici nu înţelesesem până atunci că visele pot avea vreo 
importanţă; dar sculându-mă a doua zi şi ieşind în oraş cu 
hotărârea de a mă întâlni cu fratele Will, cu cine mi-a fost 
dat să mă întâlnesc, decât cu fostul meu frate, căpitanul 
Jack, care, văzându-mă, s-a apropiat de mine, brutal cum 
era el, şi mi-a spus: 

— Ai auzit vestea? 

— Nu, i-am răspuns, ce veste? 

— Vechiul tău învăţător şi tovarăş a fost prins azi de di- 
mineaţă şi dus la Newgate. 

— Cum, l-am întrebat eu, azi de dimineaţă? 

— Da, zice el, în dimineaţa asta, chiar la ora patru. E 
acuzat de jaf şi de omor, undeva dincolo de Brentford şi, 
aceea ce-i mai rău, e că a fost turnat de unul din bandă, 
care - ca să-şi salveze viaţa - a depus mărturie şi, prin ur- 
mare, ar fi mai bine să chibzuieşti, mi-a atras atenţia 
Căpitanul Jack, ce ai tu de făcut. 

— Ce am eu de făcut? am tresărit; ce vrei să spui cu 
asta? 

— Ei, Colonele, a întors-o el, nu te supăra, dar ştii tu 
singur mai bine decât mine; dacă însă crezi că nu eşti în 
primejdie, eu îs bucuros de asta, însă n-am nicio îndoială că 


ai fost şi tu cu ei. 

— Nu, zău că nu, i-am spus din nou; te asigur că n-am 
fost. 

— Bine, a făcut el, dar dacă n-ai fost cu ei de data asta, 
ai fost cu ei în alte rânduri; şi tot una este. 

— Nu, l-am oprit eu, eşti cu totul greşit, eu nu fac parte 
din banda lor; ei sunt cu câteva trepte mai sus decât aceea 
pe care mă aflu eu. 

Cu aceste cuvinte şi după ce am mai stat niţel de vorbă, 
cam tot în felul acesta, ne-am despărţit şi Căpitanul Jack a 
plecat; dar în timp ce se îndepărta, am băgat de seamă că 
dădea din cap şi părea mai îngrijorat decât s-ar fi cuvenit să 
fie numai din cauza mea, lucru despre care - foarte curând 
- multe vom mai auzi. 

În mine s-a furişat o nemaipomenită spaimă când am 
auzit că Will era la Newgate şi, dacă aş fi ştiut unde să mă 
duc, aş fi fugit cât mă ţineau picioarele undeva în lumea 
largă; dârdâiam din toate încheieturile şi-mi venea să intru 
în pământ; şi toată seara aceea, ca şi în noaptea 
următoare, am fost cu totul şi cu-totul dărâmat. Nu-mi 
umbla prin cap nimic altceva decât Newgate şi 
spânzurătoarea şi faptul că voi fi spânzurat; ceea ce îmi 
spuneam că merit, de n-ar fi fost decât pentru că luasem 
cei douăzeci şi doi de şilingi de la biată bătrâna aceea. 

Primul lucru de care am putut să mă îngrijesc în starea 
de confuzie în care mă aflam au fost banii mei. De fapt, ei 
nu ocupau prea mult loc şi de obicei îi purtam asupra mea. 
Adunasem laolaltă, după cum vă veţi da seama din 
socotelile trecute, mai mult de 60 de lire (căci nu 
cheltuisem nimic) şi nu ştiam ce pot face cu ei; în cele din 
urmă, mi-a venit în cap să mă duc la binefăcătorul meu, 
funcţionarul de la Vamă, dacă puteam să-l găsesc, şi să văd 
dacă n-aş fi în stare a-l convinge să-mi ia în păstrare şi 
restul banilor. Tot greul trebii era să-i îndrug o poveste, ca 
să nu se mire cum de-am ajuns eu să am atât de mulţi 
bani. 

Dar imaginaţia mea a dezlegat repede şi această încurcă- 
tură; la una din casele gazdelor noastre se găsea un rând 


de haine, lăsate acolo să le îmbrace oricine din bandă, în 
anumite ocazii, deghizându-se; era vorba de o livrea verde, 
brodată cu galoane roz şi căptuşită cu acelaşi material; o 
pălărie cu boruri mari, o pereche de cizme, şi un bici. M-am 
dus şi m-am îmbrăcat, cu livreaua aceea şi am pornit-o spre 
gentlemanul meu, la casa lui din Tower-street şi acolo l-am 
găsit bine sănătos, acelaşi cinstit gentleman de totdeauna. 

El m-a privit mai întâi fix când m-am apropiat de el (căci 
mi-a fost dat a-l întâi ni chiar la uşa casei); zic, m-a privit fix 
când m-a văzut că-l salut şi că îi fac de mai multe ori 
plecăciuni, cu pălăria mea brodată pe care acum o ţineam 
sub braţ; în cele din urmă, nerecunoscându-mă de loc şi de 
loc, mi s-a adresat cu vorbele: 

— Doreşti să vorbeşti cu mine, tinere? 

Eu i-am răspuns: A 

— Da, domnule, deşi cred că lnălţimea voastră nu mă 
mai cunoaşte; sunt acel sărman, Jack. 

S-a uitat îndelung la mine şi apoi, amintindu-şi deodată, a 
exclamat: 

— Cine, Colonelul Jack? Păi cum adică, unde mi-ai fost în 
timpul ăsta? O, dar sunt cinci sau şase ani de cânt nu te-am 
mai văzut, măi băiete. 

— Mai mult de şase ani, cu voia Înălţimii voastre, am răs- 
puns eu. 

— Bine, şi unde ai fost în tot acest răstimp? m-a întrebat. 

— Am fost la ţară, domnule, am rostit eu, într-o slujbă. 

— Bine, Colonele Jack, a murmurat vechiul funcţionar, ai 
făcut credit pe termen lung; din ce cauză nu ţi-ai luat însă 
banii, în tot acest timp, şi nici măcar dobânda? Că la un 
moment dat n-ai să mai ştii ce să faci cu ei. 

La asta n-am spus nimic, ci am făcut o mulţime de plecă- 
ciuni şi de reverenţe. 

— Ei bine, hai, Colonele Jack, zise el, intră o clipă şi am 
să-ţi restitui banii cu dobândă cu tot. 

Eu m-am ploconit şi am salutat şi i-am spus că n-am 
venit la el ca să-mi iau banii, deoarece avusesem între timp 
una sau două slujbe bune şi nu-mi făceau trebuinţă banii. 

— Bine, Colonele Jack, a spus el, şi la cine locuieşti 


acum? 

— La Sir Jonathan Loxham, domnule, am spus cu, în 
Somersetshire, cu voia Înălţimii voastre. 

Acesta era un nume despre care auzisem şi eu, dar nu 
ştiam nimic de fapt despre niciun gentleman de felul 
acesta, nici despre ţinutul pomenit. 

— Bine, zise el, dar nu vrei să-ţi iei banii, Jack? 

— Nu, domnule, i-am răspuns, dacă lnălţimea voastră ar 
binevoi, căci am avut o slujbă bună. 

— Ce să binevoiesc să fac, rogu-te? Banii tăi, îţi spun, te 
aşteaptă. 

— Nu, domnule, am repetat eu, căci am avut o slujbă 
bună. 

— Bine, bine şi ce vrei să spui Jack? Nu prea te înţeleg. 

— Ei iată, cu voia Înălţimii voastre, îngăduiţi-mi să vă 
spun că bătrânul meu stăpân, tatăl lui Sir Jonathan, mi-a 
lăsat 30 de lire când a murit, şi un costum de doliu, şi... 

— Şi ce, rogu-te, Jack, ce, iar mi-ai adus niscai bani? 

Căci, în sfârşit, el începuse să înţeleagă ce aveam de 
gând- î 

— Da, domnule, am spus eu, iar lnălţimea voastră să 
binevoiţi să fiţi atât de bun să-i luaţi în păstrare şi să-i 
puneţi pe toţi la un loc; am mai economisit şi câte ceva din 
leafă. 

— Ţi-am spus eu, Jack, a exclamat el, că ai să ajungi 
bogat; şi cât ai economisit? Hai, arată-mi şi mie, să văd. 

Ca să scurtez povestea, am scos banii, iar el a fost 
mulţumit să-i ia în păstrare, dându-mi o poliţă cu dobândă, 
pentru întreaga sumă, cane se ridica la 94 de lire, adică: 

25 de lire - primii bani 

9 lire dobânda lor pe şase ani 

60 de lire achitaţi lui acum 

total: 94 de lire. 

Am plecat din cale afară de bucuros, i-am făcut o mul- 
time de plecăciuni şi de reverenţe şi am dispărut ca din 
puşcă, să-mi schimb iar hainele, cu hotărârea de a fugi din 
Londra, şi să n-o mai văd multă vreme; dar am fost foarte 
uimit, chiar a doua zi de dimineaţă, când - traversând Rose 


Marylane pe la capătul Halei de vechituri - am auzit pe 
cineva strigând în gura mare: „Jack a mai spus el ceva şi 
înainte, n-am auzit ce, dar auzind rostindu-se numele de 
Jack, m-am uitat în jurul meu şi am văzut imediat trei 
oameni şi în urma lor un poliţist, îndreptându-se spre mine, 
toţi patru grozav de furioşi. Am rămas foarte surprins şi nu 
ştiu de ce am luat-o la fugă, dar unul dintre ei s-a şi repezit 
să mă lovească, a pus mâna şi, într-o clipă, m-au înconjurat 
şi ceilalţi şi am fost prins. l-am întrebat ce doresc, şi anume 
ce rău le făcusem? Ei mi-au spus că nu era locul potrivit ca 
să vorbim despre asta acolo; ci mi-au arătat doar mandatul 
şi m-au invitat să-l citesc, iar restul voi afla eu când voi 
ajunge în faţa judecătorului; aşa că în graba mare m-au şi 
trecut la mijloc, între ei. 

Am luat mandatul acela în mână, dar spre marea mea 
mâhnire nu puteam afla nimic din cuprinsul său, căci nu 
ştiam să citesc; aşa că mi-am exprimat dorinţa să-l citească 
ei, şi mi l-au citit: rezulta că aveau de arestat un hoţ 
cunoscut de la Hala de vechituri, purtând numele unuia din 
cei trei Jack; cel cu pricina era acuzat sub depunere de 
jurământ că ar fi fost părtaş la un mare jaf, cu spargere şi 
omor, comis aşa şi aşa, în cutare loc şi în cutare zi. 

Pentru mine, nu avea niciun rost să neg ori u spun că nu 
ştiam nimic despre aşa ceva; asta - ziceau - nu e treaba 
lor; mi-au comunicat că urma s-o discut numai în faţa jude- 
cătorului, unde voi constata că s-a depus jurământ 
neîndoielnic împotriva mea şi, atunci poate voi reuşi să fiu 
ceva mai lămurit. 

Nu aveam altă soluţie decât răbdarea şi, cum inima mi- 
era plină de groază şi vinovăţie, în timp ce mă duceau 
astfel cu ei, doar ca nu-mi venea să mor de apăsarea ce o 
simţeam pe suflet, căci tot aşa de bine cum ştiam că eram 
vinovat de faptele din prima zi a cârdăşiei cu ei, deşi nu şi 
de cele din ultima zi, tot aşa nu mă îndoiam că voi fi trimis 
la Newgate şi era de la sine înţeles că, o dată ajuns acolo 
trebuia să fiu spânzurat, căci a merge la Newgate şi a fi 
spânzurat erau pentru mine, la vremea aceea, două lucruri 
care-şi urmau în chip necesar unul altuia. 


Dar mai aveam de trecut printr-o încercare dureroasă 
înainte de a ajunge acolo, şi asta s-a petrecut chiar în faţa 
judecătorului; când am ajuns la locul mai sus amintit şi 
când polițistul m-a băgat înăuntru, am fost întrebat de 
către judecător cum mă cheamă. 

— Dar ia stai, tinere, şi-a luat el seama; înainte de a te 
întreba eu cum le cheamă, hai să procedăm conform legii; 
nu eşti obligat să răspunzi până ce nu vin aici de faţă 
acuzatorii tăi; aşa că, întorcându-se spre poliţist, i-a cerut 
mandatul. 

— Bine, zice judecătorul, mi l-aţi adus pe acest tânăr în 
virtutea mandatului acesta; dar sunteţi siguri că el este per- 
soana împotriva căreia s-a emis mandatul? 

Polițistul: Aşa cred, cu voia Înălţimii voastre. 

Judecătorul: Aşa crezi! Cum adică, dumneata nu eşti 
sigur de asta? ` 

Polițistul: Cu voia Inălţimii voastre, aşa spuneau oamenii 
de pe acolo, de unde l-am înşfăcat. 

Judecătorul: Mandatul ăsta este un mandat ceva mai de- 
osebit; el a fost emis pentru arestarea unui tânăr cunoscut 
sub numele de Jack, dar fără niciun alt nume de familie; se 
menționează doar că i se spune Căpitanul Jack, sau ceva 
cam în felul ăsta. Acum, rogu-te pe dumneata, tinere, spu- 
ne-mi, numele pe care îl porţi este acela de Căpitanul Jack? 
Sau măcar ţi se spune cumva de obicei şi aşa? 

Mi-am dat seama cât ai clipi că omul care mă înhăţase nu 
ştia nimic precis despre mine, că polițistul mă arestase 
doar după indicii din auzite, aşa că am prins dintr-o dată 
curaj şi i-am spus judecătorului, încercând să par cât mai 
umil, că deocamdată problema nu era aceea de a se stabili 
care este numele meu ci de a şti ce fel de acuzaţii ridicau 
împotrivă-mi oamenii care mă aduseseră sau oricine 
altcineva, şi dacă eu eram ori nu persoana pe care 
mandatul îi împuternicea s-o aresteze. 

Judecătorul a zâmbit, 

— Asta-i foarte adevărat, tinere, a găsit el, e foarte ade- 
vărat, şi ai cuvântul meu că dacă te-au luat fără să te 
cunoască şi dacă nu există nimeni care să te acuze, apoi 


asta va fi greşeala lor şi au s-o plătească. 

Mi-am exprimat atunci faţă de lnălţimea sa speranţa că 
nu voi fi obligat să-mi spun numele, până ce nu va fi adus 
învinuitorul meu care să arate ce rău i-am pricinuit şi atunci 
- fireşte - nu voi şovăi să-mi dau numele. 

— Asta e drept, a găsit iarăşi Înălţimea sa. Şi, întorcându- 
se către poliţişti, i-a întrebat: Sunteţi siguri că dânsul este 
persoana indicată în mandatul dumneavoastră? Dacă nu 
sunteţi, atunci trebuie să aduceţi înaintea mea persoana 
care îl acuză şi pe al cărei jurământ a fost emis mandatul. 

Poliţiştii au bolborosit fel de fel de vorbe, ca să insinueze 
că eu aş fi cel căutat şi că de fapt ştiam asta prea bine şi că 
ar trebui să fiu obligat să-mi spun numele. 

Insă eu am stăruit să arăt că aşa ceva e nedrept şi că nu 
puteam fi silit să mă acuz singur; iar judecătorul i-a lămurit 
că el nu mă putea forţa la una ca asta, însă că, de fapt, aş 
putea s-o fac, numai dacă aş vrea eu de la mine. 

— Dar, vedeţi dumneavoastră, a adăugat judecătorul, el 
a înţeles prea bine că ar putea fi tras pe sfoară în acest caz. 

Aşa că, pe scurt, după o oră de dezbateri în faţa Înălţimii 
sale judecătorul, în care timp eu am pledat împotriva 
tuturor celor patru, el le-a spus că trebuie să-l aducă 
înaintea sa pe acuzator, altfel e nevoit să mă elibereze. 

Am fost foarte încurajat de vorbele lui şi am argumentat 
cu şi mai multă tărie în favoarea mea; în cele din urmă, 
acuzatorul a fost adus de la închisoare, aşa încătuşat cum 
era, şi tare bucuros m-am simţit când l-am văzut şi am 
constat că nu-l cunoşteam; adică, să fiu mai clar, el nu era 
unul sau altul dintre cei doi pungaşi cu care ieşisem 
împreună la drumul mare, în noaptea când am jefuit-o pe 
biată bătrâna aceea. 

Când arestatul a fost adus în cameră, i s-a cerut să se 
aşeze faţă în faţă cu mine. 

— II cunoşti, pe tânărul acesta? l-a întrebat judecătorul. 

— Nu, domnule, a răspuns deţinutul, nu l-am văzut nici- 
odată în viaţa mea. 

— Hm! a făcut judecătorul, nu l-ai acuzat dumneata pe 
unul cunoscut sub numele de Jack, sau de Căpitanul Jack, 


precum ca ar fi implicat în jaful şi omorul pentru care eşti 
închis? 

Deţinutul: Ba da, cu voia Înălţimii voastre. 

Judecătorul: Şi este acesta omul acuzat, sau nu este el? 

Deţținutul: Nu este acesta, domnule judecător; pe omul 
ăsta nu l-am văzut niciodată. 

— Foarte bine. Domnule poliţist, a rostit în clipa aceea 
judecătorul, spuneţi-mi ce trebuie să facem acum? 

— Sunt uimit, a rostit polițistul. Eu însumi am fost înă- 
untru la casa cutare - şi a spus numele respectivei case - 
iar acest tânăr tocmai trecea prin apropiere, când oamenii 
care l-au văzut au început să strige: „Uite-l pe Jack, omul pe 
care-l căutaţi”! Şi inşii aceştia pe care îi vedeţi au alergat 
într-o clipă după el şi l-au prins. 

— Bine, a zis judecătorul, şi dumnealor, pe care îi văd, au 
ceva de spus despre el? Au ei cum face dovada că tânărul 
aici de faţă este persoana în cauză? 

lar cei care mă aduseseră târâş acolo au început să 
spună unul - nu, celălalt - nu, şi tot aşa; pe scurt, cu toţii au 
spus nu. 

— Ei bine, a grăit atunci judecătorul, ce-i de făcut? Tână- 
rul acesta trebuie să fie eliberat, iar eu trebuie să vă spun 
dumneavoastră, domnule poliţist, şi dumneavoastră, 
domnilor care l-aţi adus încoace, că tânărul aici de faţă vă 
va cere satisfacţie, dacă găseşte de cuviinţă, pentru că aţi 
fost atât de pripiţi procedând cum aţi procedat. lată însă, 
tinere dragă, a urmat judecătorul, că în ciuda celor 
petrecute, nu ţi s-a întâmplat un rău mai mare, iar 
polițistul, deşi e drept că a greşit, nu a avut nici el rele 
intenţii, căci n-a urmărit altceva decât să-şi facă datoria: 
aşa încât cu aş crede că trebuie să treci şi dumneata cu 
vederea. 

l-am făgăduit Înălţimii sale că da, voi trece cu vederea, 
aşa după cum mă îndrumează dânsul; dar găseam de 
cuviinţă că polițistul şi ceilalţi ar putea măcar să se prezinte 
acolo, pe uliţa de unde mă luaseră bruftuluindu-mă în fel şi 
chip, şi să declare public în acelaşi loc, tuturor, că am fost 
eliberat în chip onorabil şi că nu eu eram vinovatul pe care 


dânşii îl caută. Înălţimea sa judecătorul a spus că pretenţia 
mea era foarte îndreptăţită, iar polițistul şi ajutoarele sale 
au promis ca o vor repara în sensul cerut, aşa că am plecat 
cu toţii buni prieteni, iar eu am fost dezvinovăţit în chip de- 
a dreptul triumfător. 

NOTA - Aceasta a fost împrejurarea în care, aşa cum v- 
am amintit undeva mai înainte, judecătorul mi-a vorbit şi 
mi-a spus că eram născut pentru lucruri ceva mai bune şi 
că prin faptul că mi-am susţinut atât de dibaci propria-mi 
apărare, nu se îndoia că fusesem un copil bine educat; şi a 
adăugat părerea lui de rău că îmi fusese dat să am un ase- 
menea ghinion, dar - spera el - asta nu va fi pentru mine o 
dezonoare, deoarece fusesem eliberat în chip atât de 
strălucitor. 


CAPITOLUL VI 


ÎI vizitez la Newgate pe Will, dascălul meu 
într-ale deşertăciunii - Will este executat 
- Căpitanul Jack îmi propune să fugim în 
Scoţia - li înapoiez sărmanei bătrâne banii 
de care o jefuisem mai înainte, - 
Căpitanul Jack şi cu mine o pornim într-o 
călătorie spre miază-noapte - Pungăşiile 
căpitanului şi diferite aventuri pe drum - 


Deşi Înălţimea sa era greşit în părerile cu privire la edu- 
caţia mea, totuşi măcar atâta efect bun au avut ele asupră- 
mi, că m-am hotărât, dacă s-ar putea, să învăţ şi eu să 
citesc şi să scriu, ca să nu mai fiu pe lume o făptură atât de 
neputincioasă, încât să nu mă aflu în stare a citi un mandat 
sau a vedea dacă eu eram ori ba persoana ce trebuie 
arestată. Şi mai era ceva pe deasupra tuturor acestora, un 
lucru pe care nu-l observasem la început; reieşea clar, la 
urma urmelor, că fratele meu, Căpitanul Jack, care avusese 
obrăznicia să mă întrebe făţiş dacă m-am aflat sau nu 
printre vinovaţi, fratele meu participase el însuşi la lovitura 
aceea şi avea toate motivele să fie el însuşi speriat şi să 
caute să fugă, chiar în acele clipe în care mă sfătuia să am 
chipurile grijă de mine. 

Şi pentru că mi-au trecut aceste gânduri prin minte, m- 
am apucat să cercetez încoace şi încolo, ca să-l găsesc şi 
să-i dau de veste. 

Între timp, acum fiind liniştit cu privire la siguranţa mea, 
nu mai aveam pe suflet nicio îngrijorare în ceea ce mă 
priveşte, însă am început a fi îngrijorat pentru bietul Will, 
maestrul şi dascălul meu într-ale deşertăciunii, care zăcea 
acum în fiare la Newgate, pe când eu eram liber şi fericit şi 
dornic de a mă duce să-l văd, ceea ce la urma urmelor am 


şi făcut. 

L-am găsit, bietul de el într-o stare jalnică, încătuşat în 
fiare grele şi neavând nicio perspectivă ori speranţă de 
scăpare; mi-a spus că nu-i rămâne decât să-şi primească 
moartea, însă m-a rugat să-mi ţin calmul; căci, deoarece nu 
i-ar folosi la nimic să mă învinuiască şi pe mine, care de 
fapt nu fusesem cu ei decât o singură dată, puteam avea 
încredere în el că nu mă va târî în propria-i nenorocire; cât 
despre ticălosul care-i trădase pe toţi, acela nu era în stare 
să-mi facă mie niciun rău, căci puteam fi convins că nu mă 
văzuse niciodată în viaţa lui: 

— Insă, Colonele Jack, mi-a şoptit el, am să-ţi spun eu 
cine a fost cu noi; e vorba de fratele tău, Căpitanul, iar 
nemernicul ce ne-a trădat mai mult ca sigur că a rostit şi 
numele lui: de aceea, m-a sfătuit Will, dacă poţi să-i dai de 
veste din timp despre asta, fă-o atunci, ca omul să poată 
scăpa. 

Şi mi-a mai spus o mulţime de lucruri, spre a mă preveni 
să nu urmez drumul spre care m-au mânat paşii lui. 

— M-am înşelat amarnic, Jack, mi-a mărturisit Will, când 
ţi-am Spus că a fi un hoţ de seamă ar însemna să trăieşti ca 
un gentleman. 

Şi, îndeosebi, mi-a mărturisit îngrijorarea şi teama lui la 
gândul că poate l-o fi ucis pe grădinarul gentlemanului je- 
fuit ultima oară, şi mai ales că-l rănise adânc la gât, rană de 
care se temea că omul va muri. 

Avea asupra sa o însemnată sumă de bani, monede în 
aur, chiar paralele pe care de fapt i le adusesem eu, în 
noaptea aceea la claia de fân; îşi ascunsese atât de bine 
avutul, încât cei care-l arestaseră nu l-au ştiut găsi, iar el 
mi-a dat mie cea mai mare parte din bani, ca să-i duc 
mamei lui, ceea ce am şi făcut, cu toată cinstea cuvenită; şi 
am plecat de acolo, de lângă el, cu inima grea; şi nu l-am 
mai văzut niciodată de atunci, căci a fost executat după 
vreo trei săptămâni, fiind condamnat chiar în următoarea 
sesiune a tribunalului. 

Acum nu mai aveam altceva de făcut decât să-l găsesc 
pe Căpitan, despre care - nu fără oarecare bătaie de cap - 


am primit în sfârşit veşti; m-am dus şi i-am istorisit întreaga 
poveste, de-a fir a păr, şi cum fusesem arestat în locul său, 
şi cum, în sfârşit, scăpasem, ceea ce nu însemna că 
mandatul pentru el nu era încă valabil şi că nu se făceau 
cercetări foarte îndeaproape, umblându-se pe urmele sale; 
când i-am înşirat unele după altele toate astea, şi-a dat în 
vileag numaidecât vinovăția, prin aceea că arăta surprins 
şi, după alte câteva cuvinte, mi-a şi mărturisit limpede că 
totul era într-adevăr adevărat şi că luase parte la jaf; mi-a 
spus de asemenea că avea în păstrare cea mai mare parte 
din pradă, dar nu ştia ce să facă cu ea, şi nici cu el însuşi; 
ar fi dorit să-l învăţ eu cum să procedeze, eu care eram atât 
de nepotrivit s-o fac, fiindcă oare ce ştiam eu despre lume? 
Nimic! Atunci mi-a destăinuit că lui îi trecea prin gând să 
fugă în Scoţia, ceea ce era foarte lesne, şi m-a întrebat 
dacă n-aş vrea să-l însoțesc. l-am spus că aş face-o din 
toată inima, dacă aş avea destui bani ca să suport 
cheltuielile. Dar din răspunsul său, am înţeles că el tot se 
mai bizuia pe îndemânarea de a fura. 

— Îţi garantez eu, m-a îmbrobodit, că vom aranja noi în 
aşa fel ca însăşi călătoria să ne suporte cheltuielile. 

— Nu mai îndrăznesc să mă gândesc a o porni iar pe 
aventuri, i-am răspuns şi, în afară de asta, dacă - fără să ne 
aşteptăm - am da peste vreun ghinion, apoi nu vom mai 
reuşi niciodată s-o scoatem la capăt şi vom fi pur şi simplu 
zdrobiţi. 

— Ba nu, a replicat el, aici - dacă sticleţii reuşesc să ne 
prindă - nu vom găsi nici dram de îndurare; pe câtă vreme 
în străinătate nu ne pot face nimic prea rău; eu-s de părere 
să ne aventurăm, cu orice risc. 

— Bine, Căpitane, l-am întrebat, dar tu ţi-ai bătut joc oare 
de timpul tău într-aşa hal, încât nu ai bani de loc ca să te 
descurci într-o situaţie ca asta? 

— De fapt, am; dar am foarte puţini, mi-a răspuns, căci 
m-au tot urmărit ghinioanele în ultimul timp. 

Minţea însă, căci pe mâinile lui încăpuse o mare parte din 
prada pe care puseseră mâna la ultima lor spargere, după 
cum v-am spus mai înainte, şi după cum se plângeau 


ceilalţi; el şi Will luaseră aproape tot, iar celorlalţi nu le 
dăduseră partea cuvenită, ceea ce îf şi predispunea, eu atât 
mai mult, să-i denunțe. 

Oricum, el a recunoscut că dispunea de vreo 22 de lire în 
bani şi încă de unele lucruri pe care s-ar fi putut lua de ase- 
menea bani; bănuiesc eu că era vorba de niscai argintărie, 
dar Căpitanul n-a vrut să-mi spună nici ce lucruri erau şi 
niciunde se aflau, ci a zis doar că nu îndrăzneşte să se duca 
să le ia de unde sunt, căci în cazul acesta ar putea fi trădat 
şi arestat, aşa că se va aventura în călătoria plănuită fără 
să le preschimbe în bani. 

— Desigur, n-a uitat el să completeze, ne vom întoarce 
noi cândva înapoi. 

Eu am scos şi i-am arătat exact toţi banii pe care îi 
aveam şi care numărau la un loc şaisprezece lire şi vreo 
câţiva şilingi. 

— Dacă vom fi cumpătaţi şi chibzuiţi în timpul călătoriei, 
i-am spus, banii mei ne pot ajunge până ce ne vom afla cu 
totul în afara pericolului. 

Căci ni se spusese cu hotărâre amândurora că, o dată 
ieşiţi din Anglia, ne vom afla în siguranţă şi nimeni nu va 
mai putea să ne pricinuiască vreun rău, chiar dacă ne-ar 
recunoaşte; dar nu ne gândeam, niciunul dintre noi, că vom 
face atât de mulţi paşi trudiţi până în Scoţia, cum ne-am 
dat seama curând mai apoi. 

Vorbesc despre mine ca şi când m-aş fi aflat în aceeaşi 
situaţie periculoasa ca şi fratele meu Jack; dar, de fapt, iată 
cum stăteau lucrurile: eram la fel de înspăimântat ca şi el, 
fără a fi cuprins chiar atât de mult în ghearele primejdiei. 

Nu pot ocoli faptul că, în intervalul dintre toate câte vi le- 
am povestit, cu câteva zile mai înainte de a-mi fi depus 
banii la gentlemanul din Tower-street, am făcut o plimbare 
de unul singur în largul câmpiilor, ca să mă duc Kentish- 
town şi să-i fac dreptate sărmanei dădace bătrâne pe care 
cândva o prădasem; s-a întâmplat ca, fără să-mi dau eu 
seama, tăind de-a curmezişul un câmp, să ajung drept unde 
o jefuisem pe biata bătrână şi pe fata aceea sau - ar fi mai 
nimerit să spun - chiar acolo unde mă îndemnase Will ca să 


tabăr să le jefuiesc; de multe ori mă mustrase inima de a fi 
săvârşit acea cruzime şi de multe ori îmi făgăduisem că voi 
găsi eu într-o zi o cale de a repara durerea doicii şi de a-i 
restitui banii; iar ziua aceea sosise şi iată că o rezervasem 
acestei trebi; am fost totuşi niţel surprins, văzând că 
ajunsesem atât de pe neaşteptate chiar în acel nefericit loc 
al vinovăţiei mele. 

Şi fiindcă locul cu pricina mi-a readus în minte ticăloşia 
făptuită acolo şi a trezit în mine un fel de dorinţă (nu pot 
spune de rugăciune către Dumnezeu, căci încă nu ştiam ce 
înseamnă aşa ceva) să mă las, dacă s-ar putea, de 
blestemata-mi îndeletnicire, mi-am făgăduit în gând că de- 
ar fi să am vreo meserie din care să pot trăi, apoi n-aş mai 
fura niciodată, căci desigur furtul e un lucru urât şi 
îngrozitor. 

Era una din clipele în care am simţit cu adevărat lipsa a 
ceea ce adevărații părinţi fac şi e de datoria lor să facă faţă 
de copiii lor; vreau să spun, adică, să-i crească în aşa fel 
încât ei să înveţe o meserie, sau o profesie - şi de câte ori 
n-am plâns că nu ştiam ce să fac, nici de ce să mă apuc, 
deşi eram hotărât să las naibii greşita cale pe care o 
urmasem. 

Dar hai să mă întorc la țelul meu din acele momente; am 
întrebat, prin urmare, de drumul spre Kentish-town şi s-a 
întâmplat să dau peste o sărmană care mi-a spus că ea 
locuieşte chiar acolo; auzind asta, am întrebat-o şi dacă nu 
cunoaşte cumva o femeie de asemeni de pe acolo al cărei 
nume era Smith? 

Mi-a răspuns: 

— Ba da, domnule o cunosc foarte bine, dar cu toate că e 
din locuitorii de acolo, de fapt ea stă cu chirie în oraş, însă e 
o femeie cinstită, săracă şi harnică, iar din munca şi sufe- 
rinţele ei întreţine un soţ bolnav, care de câţiva ani nu mai 
poate să vadă de el însuşi. 

„Ce ticălos am fost, mi-am şoptit în gând, să jefuiesc eu o 
femeie atât de sărmană ca asta şi să adaug mâhnire şi 
lacrimi la mizeria şi supărările din casa ei!” 

Asta mi-a întărit hotărârea de a-i înapoia cât mai grabnic 


banii şi nu numai atât, ci de a-i mai da şi ceva în plus, peste 
cât pierduse; aşa că am mers înainte şi, cu ajutorul îndru- 
mării primite, am găsit locuinţa cu pricina, fără prea multă 
bătaie de cap; şi întrebând de ea, femeia a venit de îndată 
la uşă, căci mă auzise rostindu-i numele către o fetiţă care 
- mai iute de picior - fusese înaintea sa la uşă. 

Şi am început să-i vorbesc: 

— Doamnă, am zis eu, n-aţi fost cumva dumneavoastră 
jefuită acum vreun an, cam pe la Pindar of Wakefield, pe 
când vă întorceaţi noaptea acasă de la Londra? 

— Da, e adevărat, am fost, a răspuns ea, şi pe deasupra 
m-au şi băgat în sperieţi, de nici nu mai ştiam ce e eu mine. 
— Şi cu cât v-au păgubit, doamnă? m-am interesat eu. 

— De fapt, mi-a mărturisit ea, mi-au luat toţi banii ce-i 
aveam şi eu pe lume; desigur că muncisem din greu pentru 
ei, erau bani primiţi pentru întreţinerea unui copil pe care îl 
aveam pe atunci în îngrijire, ca doică: şi fusesem la Londra 
ca să iau banii aceia. 

— Dar câţi erau, doamnă? 

— Ei bine, a precizat ea, erau 22 şilingi şi 6 pence şi 
jumătate; 21 şilingi încasasem; iar banii mărunți, aceia erau 
ai mei dinainte. 

— Bine, uite ce e, mătuşică, ce-ai zice dacă eu te-aş ajuta 
să-ţi recapeţi banii; căci, după bănuiala mea, individul care 
ţi i-a luat este urmărit acum îndeaproape şi cine ştie dacă 
nu ţi-ai putea face un serviciu în privinţa asta; chiar pentru 
serviciul ăsta am şi venit să te văd. 

— Vai, dragă, a exclamat bătrâna, înţeleg ce vrei să spui, 
dar de fapt eu n-aş putea jura că pot recunoaşte chipul 
băiatului acela, căci se făcuse întuneric, dragul meu, şi 
afară de asta nici n-aş vrea ca să-l spânzure pe biet 
păcătosul ăla pentru bănuţii mei; lasă-l să trăiască şi el şi 
să se pocăiască. 

— Eşti foarte bună, am recunoscut, în ceea ce-l priveşte, 
mai mult decât merită el dar nu trebuie să-ţi faci griji 
despre asta, căci el tot va fi spânzurat, fie că apari sau nu 
ca martor împotriva lui; dar spune-mi, bătrânico, ai vrea să 
primeşti înapoi banii de care te-au păgubit? 


— Da, ce să mai vorbim, a zis femeia, de asta aş fi tare 
bucuroasă, căci de multă vreme n-am mai dus-o atât de 
greu cu banii ca acum, anevoie găsesc şi de pâine, deşi 
trudesc din greu din zori până noaptea târziu; - şi, 
spunându-mi-o, plângea. 

Mi se rupea inima gândindu-mă cum muncea ca o roabă 
acea biată fiinţă, la aproape şaizeci de ani ai ei, iar eu, un 
flăcăiandru care nici nu împlinisem bine douăzeci de ani, o 
jefuisem de pâine, ca să-mi întreţin trândăvia şi viaţa mea 
stricată; şi m-au podidit lacrimile, în ciuda luptei mele de a 
mi le stăvili, iar bătrâna a observat şi ea asta. 

— Biată femeie, am grăit atunci, e un jalnic lucru pe 
lumea asta ca asemenea făpturi să jefuiască şi să despoaie 
o fiinţă atât de sărmană cum eşti dumneata! Dar bine, 
acum el are timp să se căiască de ceea ce a făcut, te asigur 
eu. 

— Bag de seamă, domnule, mi-a răspuns, că sunteţi într- 
adevăr foarte milos; aş dori ca el să se poată îndrepta în 
timpul pe care i l-au mai hărăzit proniile şi să se pocăiască, 
iar eu mă rog lui Dumnezeu să-i dea puterea de pocăire; 
oricine ar fi, eu îl iert, chiar dacă poate sau nu să mă despă- 
gubească şi pe mine cu ceva, şi mă rog lui Dumnezeu să-l 
ierte din parte-mi; n-aş vrea să-i fac niciun rău, zău că nu. 

Şi tot a continuat să se roage astfel pentru mine. 

— Bine, mătuşico, vino încoace, am rugat-o să se 
apropie; şi, spunând acestea, mi-am vârât mâna în buzunar 
şi, când s-a apropiat de mine, i-am zis: 

— Întinde palma! 

A întins-o, iar eu i-am numărat nouă jumătăţi de coroană 
în mână. 

— lată mătuşă, am grăit eu, cei 22 de şilingi şi 6 pence 
de care ai fost jefuită; te asigur că eu am fost acela care a 
smuls de la hoţ banii pentru dumneata, căci de când mi-a 
povestit această întâmplare, printre alte bicisnicii ale lui, nu 
l-am mai lăsat în pace până nu l-am făcut să-mi promită că 
ti-i va restitui. 

— Tot timpul cât i-am ţinut palma în mâna mea şi i-am 
numărat banii, m-am uitat la chipul doicii şi am văzut cum îi 


fugea şi-i venea sângele în faţă şi că era cuprinsă de cea 
mai mare uimire şi de o bucurie de neînchipuit. 

— Bine, Dumnezeu să-l binecuvânteze, zicea ea, şi să-l 
ferească de nenorocirea de care e înspăimântat, dacă va fi 
cu voia Domnului, căci desigur fapta lui de acum e una de 
mare dreptate, şi atât de cinstită, cum nu m-aş fi aşteptat 
eu vreodată. 

Şi i-a mai dat înainte tot aşa multă vreme şi a plâns 
pentru el, când i-am spus că nu credeam să mai fie vreo 
speranţă de a scăpa cu viaţă. 

— Bine, a suspinat, atunci să ne rugăm lui Dumnezeu să-i 
dea putere de pocăință şi să-l primească la el în cer, căci 
desigur trebuie să aibă un fond bun într-însul, poartă în 
suflet aburul cinstei, asta-i sigur, oricât ar fi rătăcit el pe căi 
rele, împins de tovarăşi răi, de pilde netrebnice sau de alte 
ispite; dar eu îndrăznesc să cred că va ajunge la pocăință, 
mai curând sau mai târziu, înainte de a închide pleoapele. 

Toate acestea scurmau în mine mai adânc decât îşi putea 
ca închipui, căci de fapt eu eram cel pentru care se ruga tot 
timpul, deşi fără s-o ştie, iar în inima mea spuneam „amin” 
la fiece rugăciune, căci îmi dădeam seama că săvârşisem 
una dintre cele mai josnice fapte de pe lume, atacând o 
biată făptură într-o asemenea situaţie, fără să-mi pese de 
jelaniile ei când se ruga din toată fiinţa să nu-i iau 
părăluţele de care o jefuisem. 

Într-un cuvânt, buna femeie m-a mişcat atât de mult cu 
milostivele sale rugăciuni, încât am vârât încă o dată mâna 
în buzunar pentru ea şi i-am spus: 

— Mătuşă, eşti atât de miloasă în rugăciunile pe care le 
înalţi pentru acea creatură josnică, încât mi-a venit în minte 
să fac încă un lucru pentru el, chiar dacă nu m-a dezlegat 
într-un fel sau altul, adică să-ţi cer iertare în numele hoţului 
de faptul că te-a jefuit; căci a fost o sălbăticie şi un păcat 
săvârşite împotriva dumitale, mătuşă dragă, pe lângă 
paguba pricinuită, şi de aceea îţi cer cu iertare în locul său; 
vrei sincer şi din toată inima să-l ierţi, bună doamnă? Eu îmi 
exprim, în tot cazul, această vie dorinţă faţă de dumneata; 
şi rostind aceste cuvinte, m-am ridicat în picioare şi, 


scoţându-mi pălăria, i-am cerut iertare. 

— Vai, domnule, m-a rugat, nu staţi în picioare şi cu pălă- 
ria scoasă în faţa mea! Eu sunt o biată femeie săracă, îl iert 
pe el şi pe toţi cei care or fi fost cu el; căci am văzut că mai 
era cu unul, ori cu mai mulţi; îi iert din toată inima şi mă 
rog lui Dumnezeu să-i ierte. 

— Bine, doamnă, atunci, am rostit eu, uite, ca o mică 
răsplată pentru mila dumitale, primeşte din partea mea şi 
această recunoştinţă, adică mai mult decât ai pierdut; şi i- 
am mai dat o coroană de la mine. 

Apoi am întrebat-o cine era persoana care fusese jefuită 
împreună cu ea. Mi-a spus că era o fată în casă care locuia 
pe atunci în oraş, dar care plecase din slujba avută şi că nu 
ştia unde locuieşte acum. 

— Bine, doamnă, am povăţuit-o eu, dacă totuşi o să auzi 
vreodată de ea, spune-i să lase vorbă unde poate fi găsită; 
şi dacă ajung să mai vin să te văd, voi obţine banii de la el 
şi pentru ea, cred că n-o fi fost o sumă prea mare, nu-i aşa? 

— Nu, mi-a răspuns, erau doar 5 şilingi şi 6 pence (lucru 
pe care-l ştiam de altminteri la fel de bine şi eu). 

— E-n regulă, doamnă, am asigurat-o, interesează-te aşa- 
dar de ea, dacă ai vreo ocazie; bătrâna mi-a făgăduit că aşa 
va face, iar eu mi-am văzut de drum. 

Satisfacţia pe care mi-a dat-o această faptă a fost mare; 
dar urmată de o consecinţă firească şi care m-a pus pe 
gânduri după aceea; anume că, urmând aceleaşi reguli, s- 
ar fi căzut să restitui ceea ce furasem tuturor celor pe care 
îi păgubisem, procedând în acelaşi chip; dar ce puteam 
face în privinţa asta? Lucru la care nu ştiam răspunde şi 
astfel gândul mi s-a şters din minte cu timpul; căci, mai pe 
scurt, era ceva cu neputinţă. Nu aveam nicio posibilitate, 
nici nu cunoşteam pe nimeni din oamenii cărora le făcusem 
rău, şi cum constatarea mă satisfăcea pentru moment, am 
lăsat totul baltă. 

Ei, şi ajung acum la călătoria mea împreună cu Căpitanul 
Jack, presupusul meu frate. Am pornit de la Londra pe jos şi 
am călătorit în prima zi până la Ware, căci atâta aflasem 
despre itinerariul nostru, că drumul trece pe acolo; eram 


tare trudiţi în prima zi, căci nu fusesem de loc deprinşi a 
călători; totuşi, am reuşit să ne plimbăm o dată prin oraş în 
sus şi în jos, după ce-am ajuns acolo. 

In curând, am descoperit că plimbarea Căpitanului, ca să 
vadă chipurile oraşul, nu era ea atât pentru a-şi satisface 
curiozitatea de a vedea locurile, căci lui nici nu-i trecea prin 
cap ceva de felul ăsta; ci ca să vadă în ce măsură ar putea 
descoperi niscai ponturi; căci el era prin propria-i fire un hoţ 
înnăscut, şi nu se putea abţine ea zărind cutare sau cutare 
lucru în drumurile lui să nu-i dea prin gând că lesne ar fi ca 
să şterpelească lucrul acela, sau să nu calculeze cu câtă 
dibăcie ar fi în măsură s-o facă, şi alte daraveli de soiul 
asta. 

In Ware nu i s-a oferit nimic să-l tenteze, nefiind în ziua 
aceea zi de târg; cât despre mine, deşi nu-mi făceam prea 
mari scrupule din a mânca şi a bea pe socoteala pungăşiei 
lui, totuşi m-am hotărât să nu întreprind nimic, cum 
obişnuiau să spună hoţomanii ăştia în limbajul lor, şi să nu 
mă ating de niciun lucru al altcuiva. 

Când Căpitanul m-a văzut hotărât la o atât de îndărătnică 
împotrivire, m-a întrebat cum aveam de gând, atunci, să 
călătoresc? La care l-am întrebat ce părere avea despre 
propria lui persoană, el care putea fi sigur că va fi 
spânzurat, dacă l-ar prinde, oricât de mic ar fi fost delictul 
pentru care ar fi picat în laţ. 

— Cum se poate una ca asta? a făcut el; păi în afara Lon- 
drei, sau la ţară, mai ales în regiunea asta, nu mă cunoaşte 
nimeni. 

— Da, da, i-am răspuns, dar îţi închipui oare că ei nu 
trimit vorbă la Newgate de îndată ce este prins orice hoţ în 
tară, ca să se intereseze cine a evadat de la dânşii, sau cine 
a fugit, ca să-l poată prinde? Fii încredinţat că temnicerii îşi 
dau de veste unii altora cu cea mai mare precizie care se 
poate închipui şi dacă ai fi prins aici, vinovat doar pentru 
furtul unui coş cu ouă, or să-l şi trimită pe învinuitorul tău 
încoace să vadă dacă te cunoaşte. 

Asta l-a speriat puţin, pentru un răstimp, şi l-a făcut să se 
abţină vreo trei-patru zile; dar frica n-a durat, ce-i drept, 


decât puţin, căci el continua să se ţină de o mulţime de 
şmecherii şi pungăşii de care habar n-aveam, până când, în 
cele din urmă, şi-a găsit sfârşitul tot fără mine, dar asta nu 
s-a întâmplat decât mulţi ani mai târziu, după cum veţi auzi 
când o să vină vorba; cum însă aceste isprăvi nu fac parte 
din şirul poveştii mele, ci din povestea lui, a cărui viaţă şi 
ale cărui isprăvi ar fi de-ajuns ca să alcătuiesc numai din 
ele un volum mai mare decât cel de faţă, voi lăsa la o parte 
totul, afară de faptele în care am fost implicat şi eu; în 
cursul obositoarei noastre călătorii. 

De la Ware ne-am dus la Cambridge, deşi nu în drum di- 
rect; iată şi cu ce prilej, trecând în calea noastră printr-un 
sat numit Puckeridge, am poposit la un han, cu firma „La 
Şoimul”; şi pe când ne aflam noi acolo, numai ce vine un 
ţăran şi îşi priponeşte calul la uşă, cât timp avea să intre să 
bea şi el ceva; noi şedeam în poartă, după ce poruncisem 
să ni se aducă o cană de bere pe care o şi băusem. 
Stătusem de vorbă cu hangiul despre drumul către Scoţia, 
iar el ne spusese să ne interesăm de drumul spre Royston. 

— Dar, a ţinut să adauge, este o cotitură chiar undeva pe 
aici, niţel mai departe; nu trebuie s-o luaţi în direcţia aceea, 
căci drumul duce la Cambridge. 

Plătisem pentru bere şi şedeam la uşă numai ca să ne 
odihnim, când deodată apare trăsura unui gentleman, cu 
vreo trei-patru călăreţi; călăreţii au intrat în curte, iar 
hangiul a trebuit să-i însoţească; şi zice hangiul către 
Căpitanul Jack. 

— la dumneata, rogu-te, calul (era vorba de calul ţăranu- 
lui, de care am vorbit mai înainte) şi dă-l mai la o parte din 
drum, ca să se poată apropia trăsura. 

Aşa a şi procedat Căpitanul Jack, dar mi-a făcut şi mie 
semn să-l urmez; am mers împreună amândoi până la 
cotitura drumului şi acolo mi-a şoptit aşa: 

— Tu continuă drumul şi ia-o pe cărarea aceea cotită, iar 
eu am să te ajung din urmă. 

Aşa că am pornit-o pe poteca arătată de el şi, după vreo 
câteva minute a apărut şi Căpitanul în urma mea, călare. 

— Hai, suie-te în spatele meu să mai mergem puţin şi pe 


sus, dacă nu cumva căpătăm şi calul tot în banii ăştia. 

N-am făcut mofturi şi am încălecat şi eu în spatele său şi 
am pornit-o zdravăn la pas, căci era un cal bun şi puternic. 
N-am pierdut timp de loc, călărind pe ruptele o oră sau 
poate chiar mai mult, după care ne-am gândit că ieşiserăm 
din raza de urmărire şi că ţăranul, în momentul când îşi va 
da seama că-i lipseşte calul, avea să audă că noi ne-am 
interesat de drumul înspre Royston şi ne va urmări cu 
siguranţă în direcţia aceea, iar nu spre Cambridge. După 
prima oră de călărie, am început să mergem şi noi mai 
încet şi, trecând prin unul sau două oraşe, coboram rând pe 
rând; numai prin sate călăream câte doi pe cal. 

Acum, fiindcă pentru Căpitan era cu neputinţă să treacă 
pe lângă vreun lucru pe care ar fi putut pune mâna şi să nu 
pună; şi fiindcă avea şi un cal în spatele căruia să poată 
căra prada, ispita era cu atât mai puternică. Trecând 
bunăoară printr-un sat unde o bună gospodină spălase 
rufele şi le agăţase pe un gard de lângă drum, nu l-a lăsat 
inima să nu ia o pereche de cămăşi bune, doar pe jumătate 
uscate, şi apoi m-a ajuns din urmă, căci mergeam înaintea 
lui pe jos; am încălecat la iuţeală în spatele său şi am 
pornit-o repede amândoi în galop, cât putea goni calul. Cu 
prilejul întâmplării aceleia, norocul, fie al lui fie al meu, ne-a 
făcut să rătăcim cu totul drumul şi, deoarece nu întâlneam 
pe nimeni să întrebăm şi să ne orientăm, am bărzăunit şi 
ne-am abătut nu ştiu câte mile mai la dreapta, până când, 
poate chiar din această cauză şi în parte ca urmare a luării 
calului, am ajuns chiar în drumul diligenţei care ducea deja 
Londra spre Cambridge, prin Bishop-Stratford. Ceea ce ne-a 
făcut să rătăcim mai departe a fost următoarea pricină: tot 
ţinutul era numai ogoare întinse de grâu, fără garduri; când 
am ajuns pe creasta unei moviliţe ceva mai înalte l-am 
rugat să oprească niţel calul, căci voiam să cobor şi să 
merg puţin pe jos, ca să-mi mai dezmorţesc picioarele, fiind 
obosit de atâta călărie fără scări, cumpănit în spatele lui; 
însă când m-am dat jos şi m-am uitat jur-împrejur, am 
văzut clar, la vreo două mile depărtare de noi, drumul cel 
mare şi alb, pe care de fapt ar fi trebuit să mergem. 


Şi deodată, uitându-mă puţin în urmă, mai spre stânga, 
am zărit pe drumul acela pâlcul a vreo patru-cinci călăreţi, 
gonind în plină viteză, unii cu mult înaintea celorlalţi şi 
grăbindu-se ca nişte oameni în plină urmărire. 

Asta m-a şi izbit. 

— Hei! Frate Jack, zic, n-auzi?! Sări jos de pe cal şi după 
aceea să mă întrebi de ce. 

Aşa că sare Căpitanul jos şi mă întreabă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ce s-a întâmplat? fac eu; ia te uită şi tu în partea aia! 
Bine cel puţin că am rătăcit drumul; îi vezi cum călăresc? 
Pe noi ne caută, de asta poţi fii sigur; fie că te caută cei din 
ultimul sat, am urmat eu, pentru şparlirea celor două 
cămâăşi, fie că ne aleargă cei din Puckeridge pentru furtul 
calului. 

A avut atâta prezenţă de spirit, încât - fără să i-o mai fi 
spus eu - să ascundă calul după un stufos tufiş de mărăcini 
cu flori albe, care creştea chiar în apropierea lui; aşa că 
urmăritorii nu puteau nicidecum să vadă calul, ceea ce ar fi 
schimbat lucrurile, deoarece noi eram acum chiar pe vârful 
dealului, în bătaia privirii lor; altfel ei ar fi luat-o pe acelaşi 
drum cu noi, la întâmplare. Dar, cum le era cu neputinţă să 
vadă calul, tot atât de imposibil le era să ne vadă şi pe noi, 
la distanţa aceea, aşa cum stăteam lungiţi jos pe pământ, 
uitându-ne foarte siguri de noi la dânşii. 

Şi deoarece drumul făcea o cotitură, i-am văzut. Încă 
multă vreme, călărind cât puteau ei de năprasnic să alerge 
caii. Când ne-am dat seama că ajunseseră cu totul afară din 
văz, am încălecat şi am tot mers şi noi cât am putut de 
bine; şi ce-i drept, cu toate că eram doi pe-un singur cal, 
totuşi nu micşoram de loc viteza, pe unde drumul ne-o 
îngăduia, şi nu ne-am interesat de la nimeni de drum, până 
când - după vreo două ore de călărie - am ajuns la un oraş 
de care am întrebat şi ni s-a spus că se numea Chesterford; 
şi acolo ne-am oprit, însă nu am întrebat pe unde s-o luăm 
ca să ajungem într-un anumit loc, ci doar încotro ducea 
drumul acela şi ni s-a spus că era drumul diligenţei spre 
Cambridge; şi că era de asemenea şi drumul spre 


Newmarket, spre St. Edmund's-bury, spre Norwich şi 
Yarmouth, spre Lynn şi spre Ely - şi aşa mai departe. 

Am zăbovit acolo destul de mult, socotindu-ne în 
siguranţă; şi după aceea, către seară, am pornit-o mai 
departe, până la o localitate numită Bournebridge, unde 
drumul spre Cambridge face o cotitură şi se desparte de 
drumul spre Newmarket şi unde nu sunt decât două case şi 
alea amândouă - nişte hanuri. Acolo, Căpitanul îmi spune 
aşa: 

— la ascultă, vezi că înspre Cambridge suntem urmăriţi şi 
dacă mergem acolo or să ne aresteze; ori Newmarket e 
doar la depărtare de zece mile de aici, iar la Newmarket 
vom fi în siguranţă şi poate că vom avea ocazia să facem şi 
ceva treabă. 

— Uite, Jack, i-am spus eu, nu mai vorbi de făcut 
„treabă”, căci eu nu mai mă întovărăşesc cu tine la nimic 
de felul ăsta; tare aş vrea să te fac să ajungi în Scoţia 
înainte de a ţi se pune ştreangul de gât; n-am să las să te 
spânzure în Anglia, dacă pot împiedica totuşi una ca asta şi 
de aceea n-am să merg la Newmarket, decât dacă-mi vei 
făgădui că n-ai să faci niciun pas greşit. 

— Bine, a oftat el, dacă nu trebuie, atunci n-am încotro; 
dar sper că ai să-mi dai măcar voie să facem rost de încă 
un cal, nu-i aşa, ca să putem călători mai repede? 

— Nu, m-am opus, eu, mă împotrivesc la aşa ceva, însă 
dacă îmi vei da voie să trimit înapoi acest cal, aşa cum de 
fapt cinstea o cere, atunci am să-ţi spun eu cum putem 
închiria după aceea cai, pentru o etapă sau două, şi apoi să 
călărim cu ei cât vei pofti de departe: trebuie numai să-l 
vestim printr-o scrisoare pe stăpânul acestui animal, ca să 
trimită după el şi apoi - chiar dacă ne opreşte cineva - nu 
ne poate face prea mult rău. 

— Eşti un gentleman prudent şi-un mare diplomat, a con- 
statat Căpitanul, dar părerea mea este că stăm mai bine 
decât crezi tu, căci ne aflăm în afară de orice pericol de a fi 
opriţi din drum, după ce vom pleca de aici. 

Înainte de a termina discuţia, deşi era miezul nopţii, s-a 
înfiinţat un om la uşa celuilalt han, căci - după cum vă 


spuneam ceva mai înainte - erau două hanuri în locul acela, 
şi a cerut să i se dea o cană cu bere, dar toţi hangiii se 
culcaseră şi n-au vrut să se mai scoale; atunci el i-a întrebat 
dacă nu văzuseră cumva doi inşi trecând pe drum, călare 
amândoi pe un singur cal. | s-a răspuns că da, fuseseră 
văzuţi, trecuseră pe acolo în cursul după-amiezii şi 
întrebaseră de drumul înspre Cambridge, dar că nu s-au 
oprit decât ca să bea câte o cană cu bere. 

— O, a exclamat insul din noapte, la Cambridge s-au dus 
va să zică? Atunci, am să-i ajung repede din urmă. 

Eu eram încă treaz, într-o mică mansardă din hanul de 
alături, unde trăseserăm, şi auzindu-l pe călătorul acela 
strigând la uşă, m-am sculat şi m-am dus la fereastră, 
deoarece mă neliniştea orice zgomot pe care-l auzeam; şi 
astfel urechile mele au fost martore la întreaga poveste. 
Acum era clar că nu ne bătuse încă ceasul, că soarta 
noastră hotărâse alte lucruri pentru noi şi că ne păstra în 
vederea lor. lată care era povestea: când ajunseserăm întâi 
la Bournbridge, e adevărat că ne-am oprit la primul han, 
prima casă, că am întrebat de drumul înspre Cambridge, 
am băut o cană cu bere şi am plecat pi ai departe, iar cei 
care ne orientaseră ne-au văzut cotind ca spre a o lua pe 
drumul ce ni-l arătaseră ei; însă, deoarece se înnopta, iar 
noi eram foarte obosiţi, ne-am gândit că nu vom putea găsi 
drumul şi ne-am întors cam pe când se întuneca şi am 
intrat la hanul celălalt, deoarece acesta era prima casă, 
acum când ne înapoiam, după cum hanul la care ne 
opriserăm întâi fusese prima casă întâlnită la dus. Puteţi fi 
siguri că eram alarmat, aşa cum (ce-i drept) aveam şi motiv 
să fiu. 

Lungit în pat, Căpitanul dormea adânc, dar eu l-am trezit 
şi l-am făcut să se scoale, cu un zgomot care de altminteri 
l-a speriat destul de tare: 

— Scoală Jack, i-am spus, ne-am nenorocit amândoi, căci 
au venit după noi încoace. 

De fapt, cam greşeam îngrozindu-l în aşa hal; căci ela 
tresărit, a sărit din pat şi a alergat de-a dreptul la fereastră, 
neştiind unde se afla şi, fără să se trezească de tot, era 


gata-gata să sară pe geam, dacă nu l-aş fi oprit eu: 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Nu vreau să mă prindă, mi-a spus, lasă-mă în pace, 
unde-s? 

Se produsese o întreagă încurcătură, iar el era atât de 
scos din minţi de spaimă, fiind şi buimac de somn, încât mi- 
a fost foarte greu să-l împiedic de a sări pe geam. Totuşi, l- 
am ţinut cu străşnicie şi l-am trezit mai întâi de-a binelea, 
iar după aceea - dezmeticit - a fost iarăşi ca mai înainte şi 
s-a calmat imediat. 

După aceea, i-am povestit totul şi ne-am aşezat amândoi 
alături pe marginea patului, să ne gândim cam ce putem 
face; la urma urmelor, deoarece individul care trecuse pe 
acolo părea să o fi apucat spre Cambridge, nu aveam de ce 
să ne temem, şi era mai bine să stăm liniştiţi până avea să 
se lumineze de ziuă, iar apoi să încălecăm şi duşi să fim. 

De la prima geană de lumină, am şi fost în picioare a 
doua zi şi, cum din fericire ne informasem asupra drumului 
la celălalt han şi ni se spusese că drumul spre Cambridge 
cotea spre stânga, iar drumul spre Newmarket mergea 
drept înainte, zic, deoarece aflasem asta, Căpitanul mi-a 
spus că el o va lua înaintea mea, pe jos, înspre Newmarket; 
şi astfel, când o să ies eu, le voi apărea tuturora ca un 
călător singuratic; prin urmare, Căpitanul a plecat imediat 
şi a întins-o la picior şi a umblat atât de repede încât atunci 
când l-am ajuns eu din urmă, eram gata-gata să cred că mă 
părăsise, căci, deşi am călărit repede, n-am dat cu ochii de 
el mai bine de o oră. In cele din urmă, după ce am trecut de 
zăgazul mare numit Râpa Diavolului, l-am găsit şi l-am luat 
călare în spatele meu şi am călărit aşa împreună până când 
am ajuns aproape de marginea oraşului Newmarket. Chiar 
la casa cea mai din margine a oraşului, la o poartă, stătea 
un cal, aşa cum se întâmplase şi la Puckeridge. 

— Acum, s-a foit Jack, dacă animalul ăsta ar fi la capătul 
celălalt al oraşului, mi ţi-aş pune mâna pe el cu tot atâta 
siguranţă ca şi la Puckeridge; dar n-o să meargă. Aşa că s-a 
dat jos şi a mers, câtă vreme am tăiat noi în curmeziş 
oraşul, pe partea dreaptă a drumului. 


Dar nu străbătusem nicio jumătate din oraş, când calul - 
care, cine ştie cum, ajunsese să se dezlege - a venit în trap 
uşurel, de bună voia lui, fără să-l urmeze nimeni, după noi. 
Veteran în astfel de treburi, Căpitanul, de îndată ce calul 
ajunsese la o bună distanţă în faţa lui, văzând că nu-l 
urmărea nimeni, o ia la fugă după cal, şi calul auzind că-l 
urmăreşte cineva, aleargă şi mai năprasnic. Atunci 
Căpitanul strigă: „Opriţi calul!” Între timp, animalul 
ajunsese însă aproape de celălalt capăt al oraşului; oamenii 
din casa la a cărei poartă îl văzusem noi legat nu şi-au dat 
seama de lipsa dobitocului în tot acest timp. 

Când Jack a strigat „Opriţi calul!”, bieţii pietoni de pe 
stradă, cei care se aflau adică mai prin apropiere, au 
alergat din amândouă părţile şi au oprit calul, cât mai 
repede posibil, şi i l-au ţinut până ce Jack a ajuns la el; şi 
iată că Jack vine foarte grav, se apropie de cal, îi arde vreo 
două lovituri şi-l face porc de câine că a luat-o la goană, îi 
înmânează două pence omului care-l prinsese, încalecă şi 
numai ce mă pomenesc că vine după mine. 

Era cea mai ciudată aventură ce se putea întâmpla, căci 
de data aceea calul l-a furat pe Căpitan, nu invers. Când m- 
a ajuns din urmă, parcă-l aud: 

— Ei, acum, Colonele Jack, ce părere ai de norocul cel 
bun? Ai vrea să fi refuzat calul, când el a venit atât de 
politicos ca să mă roage să încalec? 

— Nu, nu, i-am răspuns eu, calul ăsta l-ai obţinut cu 
deşteptăciunea ta, fără vreun gând ascuns; şi acum, cred 
că poţi merge înainte; dacă om fi prinşi, tu ai să te afli mai 
în siguranţă decât mine. 

Ceea ce ne interesa acum era pe ce drum s-o luăm; în 
faţa noastră se deschideau patru drumuri şi noi eram la fel 
de străini de tuspatru; în primul rând, spre dreapta, doar la 
o milă distanţă de oraş, pornea un drum mare, înspre St. 
Edmund's-bury; drept înainte, dar cotind-o apoi la dreapta, 
se afla drumul mare înspre Barton Mills şi Thetford, iar de 
acolo spre Norwich; drept în faţa noastră, se găsea şi 
drumul mare înspre Brandon şi Lynn iar spre stânga se afla 
un drumeag înspre oraşul Ely şi spre mlaştini. 


Pe scurt, cum nu ştiam pe care dintre ele s-o luăm, nici 
pe unde să ajungem la drumul mare dinspre Miază-Noapte, 
pe care-l părăsiserăm, s-a întâmplat ca la voia întâmplării s- 
o apucăm spre Brandon şi de acolo spre Lynn. La Brand, 
sau Brandon, ni s-a spus că dacă am traversa pe lao 
localitate numită Downham-bridge, am putea străbate 
mlăştinoasa regiune până la Wisbeach; şi de acolo, am 
putea merge de-a lungul malului râului Nyne la 
Peterborough şi apoi de acolo la Stamford, unde ne-am găsi 
iarăşi pe drumul către Miază-Noapte; şi, de asemeni că, de 
la Lynn, am putea trece prin mlaştini în Lincolnshire şi 
călători astfel înspre nord. Dar, îndeobşte, procedeul nostru 
era ca atunci când ne interesam de un drum într-o anume 
direcţie, în mod sigur n-o apucam niciodată pe drumul 
acela, ci pe câte un altul despre care auzeam accidental, în 
timpul convorbirii; şi aşa am făcut şi atunci, căci după ce în- 
trebaserăm anume de drumul către Miază-Noapte, ne-am 
hotărât să ne îndreptăm direct spre Lynn. 


CAPITOLUL VII 


Alte aventuri - Nu-i chip să-l împiedic pe 
tovarăşul meu de a-şi practica meseria de 
hot - Suntem martori la o biciuire, în Edin- 
burgh - Căpitanul îşi ia tălpăşița - Eu 
înapoiez calul omului de la care fusese 
furat - Învăţ să citesc şi să scriu - Sunt 
angajat şi înşelat de un stăpân scoțian - 
Mă întâlnesc din nou cu Căpitanul - Mă 
înrolez ca soldat - Dezertăm - Aventuri cu 
prilejul acesta - 


Am ajuns foarte lesne şi în deplină siguranţă, iar pe când 
noi reflectam pe ce drum ar trebui să ne urmăm călătoria 
mai departe, am descoperit - ce credeţi? - că ajunsesem 
într-un punct de unde nu ne mai rămânea alt drum decât 
acela prin mlaştini, spre Lincolnshire, iar despre acest unic 
drum ni se spusese că ar fi nespus de primejdios; aşa că, 
ivindu-ni-se prilejul să dăm de un om care călătorea de-a 
curmezişul mlaştinilor, ni l-am luat drept călăuză şi am 
mers cu el la Spalding, şi de acolo la un oraş numit Deeping 
şi astfel, până la Stamford, în Lincolnshire. 

Lincolnshire este un mare şi populat oraş şi era tocmai zi 
de târg când am ajuns noi acolo; aşa că am poposit la o 
căsuţă de la intrarea în oraş şi am pornit-o pe jos de-a 
lungul străzilor. 

De data asta n-a fost însă cu putinţă să-l împiedic pe 
Căpitan de a-şi desfăşura în voie îndemânările, iar mie mi 
se perpelea inima de grija lui; i-am spus că nu vreau să-l 
mai însoțesc, fiindcă refuză a-mi promite că o să renunţe la 
meteahna sa, iar eu eram atât de îngrijorat de relele 
presimţiri cu privire la felul său nesăbuit de a fi, încât nici 
nu voiam să mă mişc din casă; dar în zadar am încercat să-l 


conving. Jack s-a dus la târg şi acolo a dat de o baracă de 
saltimbanci, adică tocmai ceea ce îşi dorea mai mult. Cum 
a furat acolo din două buzunare într-un sfert de oră şi cum 
a adus acasă o bucată de pânză nouă, de Olanda, lungă de 
vreo opt-nouă coţi, şi o bucată de stofă şi a mai făcut şi alte 
vreo trei-patru pozne în mai puţin de două ore; cum, după 
aceea, l-a jefuit pe un doctor şi totuşi a ieşit basma curată 
din toate astea; iată - v-am şi spus - acestea sunt 
amănunte şi istorii ce ţin de povestea lui, nu de a mea. Cât 
despre mine, eu l-am ocărit din adâncul inimii când s-a 
întors, şi iar i-am spus că se va nenoroci cu siguranţă şi că 
mă va nenoroci şi pe mine, înainte de a pleca de acolo, şi |- 
am ameninţat pur şi simplu că am să-l părăsesc şi am să 
mă întorc să duc calul la Puckeridge, de unde îl 
împrumutaserăm, şi apoi am să mă întorc singur la Londra. 

El mi-a făgăduit că o să se îndrepte; dar, deoarece 
hotărâsem (acum că ne aflam pe drumul mare) să 
călătorim numai noaptea şi cum încă nu era noapte, Jack 
din nou a şters-o; şi nici nu lipsise o jumătate de oră, când 
se înfiinţează înapoi cu un ceas de aur: 

— Ei, hai! strigă la mine, de ce nu eşti gata? Eu îţi stau la 
dispoziţie în orice clipă; şi cu asta, scoate şi-mi arată ceasul 
de aur. 

Am fost uluit să văd aşa ceva într-un târg de provincie; 
dar se pare că se făceau rugăciunile de seară la una din 
bisericile oraşului, iar el aşezându-se - după cum s-a 
întâmplat, chipurile - lângă o doamnă, a reuşit să fie atât 
de aproape de dânsa încât i-a şparlit ceasul şi a ieşit fără 
să-l vadă nimeni. 

În aceeaşi noapte am şi plecat, pe lumină de lună, după 
ce am avut satisfacția de a auzi că se anunţa dispariţia 
ceasului şi că se ofereau în schimbul său nu mai puţin de 
zece guinee; Căpitanul ar fi fost bucuros să aibă, în loc de 
ceas, zece guinee, dar n-a îndrăznit să rişte a-l duce înapoi. 

— Bine, i-am spus, ţie ţi-e frică, şi e drept, că ai motive; 
însă dă-mi-l mie, eu pot risca să-l duc înapoi; dar n-a vrut să 
mă lase şi mi-a spus că, ajungând în Scoţia, acolo vom pu- 
tea vinde orice, fără niciun pericol, ceea ce desigur era ade- 


vărat, căci acolo nu ne-a pus nimeni niciun fel de întrebări. 

Am pornit-o, aşadar, după cum v-am spus, seara, pe 
lumina lunii, şi am mers repede, deoarece, drumul era 
foarte drept şi neted, până ce am ajuns la Grantham, iar 
între timp se făcuse două noaptea şi întreg oraşul dormea 
adânc; aşa că ne-am continuat călătoria spre Newmark, 
unde am ajuns pe la opt dimineaţa, şi acolo ne-am culcat şi 
am dormit cea mai mare parte a zilei şi doar aşa, cu 
dormitul acela mai tot timpul zilei, am reuşit să-l opresc de 
la o mulţime de fapte rele pe care le-ar fi săvârşit 
altminteri. 

De la Newmark, am urmat sfatul unuia care din 
întâmplare cumpănea între diferite drumuri şi am ajuns la 
concluzia că, pentru noi, cel mai bun ar fi drumul prin 
Nottingham; aşa că am cotit, ieşind din drumul mare, şi am 
luat-o în sus, pe malul râului Trent, până la Nottingham. 
Acolo, Jack, iar s-a ţinut de pozne, în aşa fel încât eram cât 
se poate de tu mit că n-au pus mâna pe el şi totuşi a ieşit 
iar basma curata; însă adunase acum şi avea atât de multe 
obiecte voluminoase, încât a trebuit să-şi cumpere un 
geamantan în care să şi le care. In zadar mă străduiam eu 
să încerc să-l rețin, că după asta şi-a dat drumul. La 
Nottingham, cum vă spun, a avut atâta baftă în tot soiul de 
potlogării, încât ne-a silit să fim şi mai zoriţi şi s-o luăm cât 
mai repede din loc, aşa cum n-am fi procedat altminteri, ca 
să nu cădem cumva în cursă şi să fim prinşi; de acolo, am 
lăsat drumul care ducea spre miază-noapte şi am trecut 
prin Mansfield, spre Scarsdale, în Yorkshire. 

Nu voi mai scurta din propria-mi poveste, înşirându-vă 
boroboaţe şi pozne de-ale lui, care merită îndeajuns să fie 
povestite ele singure, separat, ci voi pomeni doar de 
întâmplările strâns legate de călătoria amândurora. Într-un 
cuvânt, l-am târât după mine cât am putut de repede, până 
am ajuns la Leeds, în Yorkshire. Acolo, deşi Leeds e un oraş 
mare, populat, nu s-a putut mişca în voie; şi n-a avut 
succes nici la Wakefield; într-un cuvânt, mi-a spus că 
oamenii ăştia, de prin ţinuturile de miază-noapte, cu 
siguranţă că erau ei înşişi cu toţii, nişte hoţi. 


— De ce aşa? l-am întrebat; par a fi şi ei oameni la fel cu 
toţi ceilalţi. 

— Nu, nu, mi-a răspuns Jack, ăştia atâta se tot zgâiesc cu 
ochii în toate părţile, atâta sunt de ageri şi se uită aşa de 
atent la oricine se apropie de ei, de parcă ar fi nişte 
adevăraţi pungaşi de buzunare, altfel n-ar sta mereu în 
gardă; şi pe urmă, a adăugat ea, sunt atât de săraci, încât 
nici n-ai ce lua de la ei; şi tare mă tem, a spus mai departe, 
că tot continuându-ne drumul spre miază-noapte, vom 
întâlni situaţii şi mai amare. 

— Bine, l-am întrebat şi ce deduci tu de aici? 

— Deduc doar, adică susţin, că ajunşi acolo nu vom fi în 
măsură să facem nimic şi că mai bine m-aş înapoia în sud, 
să fiu spânzurat, decât în miază-noapte, unde să ajung să 
mor de foame. 

Ei bine, am sosit în cele din urmă la Newcastle-upon- 
Tyne. Acolo, într-o zi de târg, era o mare îngrămădeală, de 
popor, cu mulţi orăşeni care se duceau la târg să cumpere 
una şi alta; şi la Newcastle-upon-Tyne el şi-a văzut în voie 
de şmecheriile lui, l-a înşelat pe un negustor de marfă cu 
vreo 15-16 lire şi a scos-o la liman cu ele; a furat un cal şi |- 
a vândut pe cel pe care călărise până atunci şi s-a ţinut de 
atâtea alte  drăcii, încât eram peste măsură de 
înspăimântat, pentru el; zic pentru el, căci cu nu eram de 
loc amestecat, hotărât să nu mă mişc niciodată din casa 
unde trăgeam ori cel puţin să nu ies împreună cu el şi nici 
fără câte cineva de la han, care să poată depună mărturie 
pentru mine, la o adică. 

Şi aveam să constat că nu degeaba fusesem atât de 
precaut; căci Căpitanul ajunsese atât de bine cunoscut prin 
pungăşiile lui, încât era pândit peste tot să fie prins şi, dacă 
n-ar fi lăsat să se creadă mai întâi, cu multă şiretenie, că 
venise din Scoţia şi că mergea spre Londra, întrebând de 
drumul într-acolo şi folosind multe atari tertipuri, care i-au 
înşelat pe urmăritorii săi în, prima zi, apoi chiar că ar fi fost 
prins şi, după toate probabilitățile, spânzurat acolo pe loc; 
dar prin coţcăria asta a câştigat o jumătate de zi şi totuşi 
era atât de grăbit, încât a fost obligat să se azvârle cu cal 


cu tot în râul Tweed şi să treacă dincolo înot şi numai astfel 
a scăpat. E adevărat că ajunsese în felul acesta pe pământ 
scoţian (cum se spune) şi, în consecinţă, autorităţile nu mai 
aveau nicio putere să i-l ia înapoi, dacă cineva l-ar fi 
reclamat; dar cum erau în plină urmărire după el, dacă l-ar 
fi putut ajunge din urmă, urmăritorii săi ar fi riscat orice 
înşfăcându-l, şi n-ar fi avut decât să-l elibereze apoi, dacă-i 
întreba cineva de ce s-au întrecut cu măsura. Totuşi, 
deoarece Jack reuşise a trece râul Tweed şi ajunsese teafăr 
pe celălalt mal, nu mai puteau nici să-l urmărească, 
deoarece apa era prea mare la vaduri, nici să încerce să-l ia 
înapoi, chiar dacă l-ar fi prins. Locul unde s-a azvârilit el în 
râu a fost la un vad ceva mai jos de Kelso, dar apa fiind 
cam crescută, nu se putea trece prin vad, însă el n-a mai 
avut când să meargă la bac - bacul se afla la depărtare de 
o optime de milă, de cealaltă parte a oraşului. 

lar după ce a reuşit să scape în acest fel, s-a dus la Kelso, 
unde-mi dăduse întâlnire să-l urmez. 

Cu inima grea, l-am urmat, aşteptându-mă în orice clipă 
să-l întâlnesc pe drum escortat de poliţişti sau de cine ştie 
ce alte soiuri de paznici ori să aud că a ajuns la închisoare; 
dar când am sosit eu la una din localităţile de graniţă, 
Wollerhaugh-head, acolo am aflat numai că fusese fugărit şi 
că reuşise să scape în cele din urmă. 

O dată sosit însă la Kelso, era destul de uşor să dau de 
Jack; căci singur faptul că trecuse la disperare înot Tweedul, 
un râu mare şi repede, făcea să se vorbească destul de el, 
deşi se pare că oamenii încă nu aflaseră în ce fel de 
împrejurări se petrecuse aventura şi nici vreun detaliu 
esenţial despre firea şi apucăturile lui; iar asta, fiindcă 
avusese destulă minte să ascundă orice amănunt în 
legătură cu el şi să trăiască cât mai retras, până la venirea 
mea. 

Nu m-am bucurat atât că l-am găsit în siguranţă, cât am 
fost de supărat de purtarea lui; şi cu atât mai mult, că - 
după câte vedeam - nici nu era în măsură să-şi dea limpede 
seama cât de lipsit de bun simţ se dovedise cu privire la 
propria-i situaţie, lasă că în acelaşi timp îşi călcase şi 


promisiunile făcute mie. Totuşi, cum lui Jack nu i se putea 
vâri nimic în devlă cu vorbă bună, mi-am exprimat doar 
bucuria că în sfârşit ajunsese într-un loc sigur şi l-am 
întrebat cum avea de gând să-şi aranjeze viaţa în această 
nouă ţară. Mi-a răspuns în puţine cuvinte, că încă nu ştia şi 
se cam îndoia că o să se poată descurca, deoarece oamenii 
de aici erau foarte săraci; dar că dacă totuşi aveau cât de 
cât ceva bani, apoi era hotărât să se înfrupte şi el din 
paralele lor. 

— Dar ştii tot atât de bine, i-am atras eu din nou atenţia, 
că scoţienii sunt oamenii cei mai aspri din lume faţă de cri- 
minalii de teapa ta? 

El nu dădea importanţă însă lucrului ăsta, aşa cel puţin 
mi-a spus, răspunzându-mi scurt şi grosolan, cum ştia Căpi- 
tanul să răspundă, şi a adăugat că are de gând să rişte; 
ştire la auzul căreia eu i-am spus că, dacă aşa stăteau 
lucrurile, şi dacă el avea de gând să se expună unor 
asemenea riscuri, apoi îmi voi lua rămas bun şi voi pleca 
îndărăt în Anglia. 

Părea morocănos, ori mai degrabă asprimea era însăşi fi- 
rea lui, cu care nu te puteai înţelege; a convenit că eu n-a- 
veam decât să fac ce vreau, dar în ceea ce-l priveşte, el va 
proceda după cum o să vadă că e situaţia; totuşi nu ne-am 
despărţit chiar de îndată, ci ne-am continuat împreună 
drumul spre capitală. Şi-n drumul nostru n-am întâlnit 
altceva decât prea multă sărăcie şi prea puţină lume ca lui 
Jack să i se dea ocazia de a spera să-i pice vreo mură în 
gură; deşi îşi tot rotea de jur-împrejur ochii ascuţiţi ca de 
uliu, totuşi a văzut şi el clar că nu era nimic de făcut; 
fiindcă, în privinţa bărbaţilor, aceştia nu păreau să aibă 
prea mulţi bani asupra lor; iar cât priveşte femeile, 
costumul lor era în aşa fel de dichisit pe trup, încât chiar 
dacă ar fi avut bani sau niscai buzunare pe undeva, ar fi 
fost absolut cu neputinţă de ajuns la ele, căci femeile fiind 
înfăşurate într-un soi de fote mari, care le ajungeau până la 
genunchi, umblau atât de strâns împachetate, încât nu 
puteai ajunge să faci nici cea mai mică încercare de a pă- 
trunde în ascunzişurile lor. 


Kelso era de fapt un oraş potolit şi cu o mulţime de locui- 
tori, şi totuşi a stat acolo o duminică şi a văzut biserica, o 
biserică foarte mare şi gemând de lume, dar n-a fost în 
stare să zărească - după cum el însuşi mi-a povestit - în 
toată biserica, nicio femeie cu vreo altă îmbrăcăminte 
decât fotele acelea înfăşurate; excepţie făceau doar două 
aşezate în strane, părând de viţă nobilă şi care, când au 
ieşit de la slujbă, erau înconjurate de atâţia valeţi şi 
servitori, încât nu se putea ajunge în apropierea lor, aşa 
cum nu se poate ajunge în preajma regelui înconjurat de 
garda sa personală. 

De aceea, am pornit-o mai departe, cu această 
descurajare de care eu mă bucuram într-ascuns, şi am 
mers tot înainte spre Edinburgh. Întreg drumul până acolo, 
n-am trecut prin niciun oraş mai mare, şi a fost o călătorie 
foarte aspră pentru noi, care eram nişte străini; căci am 
întâlnit ape care erau tare primejdioase de trecut, venite 
mari din cauza unor ploi repezi, într-un loc numit 
Lauderdale, unde Căpitanul a fost într-adevăr aproape gata 
să se înece, calul rostogolindu-i-se din pricina şuvoaielor, 
iar Jack pomenindu-se dedesubtul calului, ceea ce a şi făcut 
să i se ude şi să i se strice lucrurile de furat, pe care le 
cărase cu el de la Newcastle şi pe care - ciudat - le 
păstrase până atunci neatinse de umezeală ţinându-le 
ridicate sus, în braţe, când fusese să treacă la disperare 
Tweedul; dar de data asta, aici, puţin a lipsit ca să nu se 
înece cu cal cu tot, nu atât fiindcă apa era foarte mare, cât 
din pricina furiei curentului; totuşi, avea zicala de partea lui 
şi a ieşit la mal, deşi cu destulă anevoinţă, nefiindu-i dată 
moartea prin înec, aşa cum veţi afla din continuarea 
povestirii, ci o altă moarte. 

Am ajuns la Edinburgh a treia zi după plecarea din Kelso, 
deoarece poposiserăm o zi întreagă la un han, într-o 
localitate numită Soutrahill, ca să ne mai zbicim straiele şi 
să ne odihnim. La Edinburgh am fost întâmpinați cam bizar, 
a doua zi după ce am ajuns acolo; Căpitanul având chef şi 
mâncărici să se plimbe şi să privească jur-împrejur, m-a 
întrebat şi pe mine dacă n-aş vrea cumva să merg să văd 


oraşul? l-am răspuns că da; aşa că am plecat împreună şi, 
trecând printr-o poartă, căreia băştinaşii îi spun Nether- 
bow?, în strada mare, High-Street, care urca până la 
răspântia drumurilor, am fost foarte uimiţi să vedem că 
strada gemea de un puhoi de oameni. 

— Aha! exclamă Căpitanul meu, uite, asta îmi convine. 

Totuşi, deoarece îl făcusem să-mi promită că nu va 
încerca nicio şarlatanie sau altceva în ziua aceea, l-am 
prevenit că altminteri nici să nu-şi închipuie că ies cu el, şi 
l-am ţinut de mânecă tot timpul, nevrând să-l las să se 
mişte de lângă mine. 

Apoi am ajuns până la încrucişarea de străzi din piaţă şi 
acolo, pe lângă numărul mare de oameni care treceau în 
toate părţile, am văzut şi o mare paradă sau un fel de 
întâlnire, parcă un schimb de gentlemeni de toate rangurile 
şi calităţile, ceea ce l-a încurajat din nou pe Căpitan şi 
spectacolul i-a făcut mare plăcere. 

Dar pe când ne uitam şi ne miram de ceea ce ni se arăta 
ochilor, am fost uimiţi de un alt spectacol, la care chiar că 
nu ne aşteptasem de loc: am observat că oamenii încep să 
alerge dintr-o dată, ca şi când ar fi vrut să vadă ceva 
ciudat, care tocmai se apropia. Şi ceea ce a urmat ţinea 
într-adevăr de ciudăţenie, cel puţin pentru noi; căci am 
văzut gonind pe lângă noi, iute ca vântul, doi oameni goi de 
la brâu în sus, şi nu ne-am putut închipui altceva decât că 
erau doi inşi care se întreceau în vreo alergare pentru cine 
ştie ce grozav pariu. Deodată însă am văzut şi două frânghii 
sau funii mici, care la început atârnaseră parcă în jos, şi 
acum se încordaseră şi iată că alergătorii s-au oprit, 
aşteptând în linişte unul lângă altul. Nu ne puteam închipui 
ce însemnau toate acestea, dar cititorul poate judeca 
surpriza noastră când am observat că pe cei doi dintâi îi 
urma un alt om care ţinea capetele funiilor şi care, ajuns 
lângă ei, le-a aplicat fiecăruia câte două lovituri groaznice, 
cu un fel de bici de sârmă sau cu o cravaşă pe care o avea 
în cealaltă mână; apoi cei doi nenorociţi dezbrăcaţi de la 
brâu în sus au început să alerge din nou, atâta cât le 


3 Arcada de jos. 


îngăduia lungimea funiilor sau a priponului lor, aşteptând 
aceeaşi răsplată; şi în felul ăsta, dănţuiau de-a lungul 
întregii străzi, lungă de vreo jumătate de milă. 

Spectacolul oferea o perspectivă întunecată Căpitanului 
meu şi-l făcea să ia aminte nu numai la ceea ce l-ar fi 
aşteptat şi pe el, dacă l-ar fi muşcat şarpele de inimă să 
facă pe acolo, în domeniul îndeletnicirii lui, vreun pas greşit 
dar să-şi aducă aminte ce avusese de suferit pe când - 
copil încă - fusese biciuit în acel faimos loc al cărui nume e 
Bridewell. 

Dar asta nu era încă totul; căci, privind noi la execuția 
pedepsei, am fost curioşi să aflăm câte ceva şi despre ceea 
ce făptuiseră; şi l-am întrebat pe un tânăr de lângă noi care 
anume era vina celor doi oameni, şi pentru ce erau oare su- 
puşi la osânda-aceea? Javra de el, un nenorocit de scoţian 
rău la suflet, şi-a dat seama probabil, din felul nostru de a 
vorbi, că eram englezi, iar din întrebarea noastră că eram 
străini - şi cu o pornire duhnind de răutate, ne-a spus că 
biciuiţii erau doi englezi şi că fuseseră supuşi acelei 
pedepse deoarece făceau pe pungaşii de buzunare şi 
săvârşiseră diferite furturi mărunte, iar după primirea 
lecţiei la care ne nimeriserăm martori, urma să fie trimişi la 
graniţă, în Anglia. 

Acum adevărul e că toată povestea ce ne-o înşira nouă 
era o născocire de-a fir a păr, izvorâtă numai din cotloanele 
agerei lui închipuiri, doar aşa, ca să ne insulte ca englezi; 
fiindcă, după ce ne-am interesat mai departe, am aflat că 
nefericiţii aceia erau amândoi scoțieni şi că erau bătuţi 
astfel pentru unele delicte obişnuite, pedepsite şi la noi în 
Anglia în acelaşi fel; iar cel ce ţinea în mână frânghia şi-i 
lovea, ăla era călăul oraşului; care (fiindcă veni vorba) este 
acolo un funcţionar de seamă, are o leafă a lui, statornică, 
şi e unul dintre oamenii cu bună stare; ba nu numai atât, 
dar este un ins foarte îndemânatic în treaba ce o are de 
îndeplinit şi scoate o mulţime de bani din exercitarea ei. 

Spectacolul oferit era totuşi foarte şocant pentru noi; iar 
Căpitanul s-a întors cam acru înspre mine, spunându-mi: 

— Haide, vino să mergem, nu vreau să mai zăbovesc aici. 


M-am bucurat să-l aud vorbindu-mi astfel, dar nu 
credeam că s-a gândit serios ori că în ceea ce a spus 
pâlpâia sămânţa gândului bun; totuşi, ne-am întors acasă şi 
am stat destul de mult nedezilipiţi de odaia noastră, doar 
atâta că seara uneori ne mai plimbam şi noi; însă chiar şi 
atunci, Căpitanul meu nu şi-a scornit că are vreo treabă şi 
nu s-a mai încurcat la nicio nătângie; ce-i drept, în vreo 
două-trei rânduri, tot a sustras el câteva articole de modă şi 
de mercerie, dar când le-a adunat la un loc şi s-a uitat ca 
lumea la ele, a văzut că n-avea ce face cu niciunul din ele, 
aşa că, pe scurt - s-a văzut silit să nu fie necinstit, în ciuda 
voinţei lui, fireşte. 

Am rămas acolo, la Edinburgh, cam vreo lună, când dintr- 
o dată Căpitanul meu a dispărut cu cal cu tot şi habar n- 
aveam ce s-a întâmplat cu el; eu nici nu l-am văzut şi nici n- 
am mai auzit de el vreme de optsprezece luni; în afară de 
asta, nici nu mi-a lăsat măcar o cât de mică veste încotro 
pornise ori dacă avea sau nu de gând să se mai întoarcă la 
Edinburgh. 

l-am luat în nume de rău felul ăsta de a mă părăsi, 
neştiind bine ce trebuie să fac, eu nefiind decât ceea ce 
eram un străin în locul acela; iar, pe de altă parte, banii mei 
scădeau şi ei văzând cu ochii. Ca să nu mai spun că, pe 
deasupra cea mai mare parte a timpului am mai avut pe 
cap şi calul, de care trebuia fireşte să îngrijesc; şi cum pe 
un cal nu se ia decât un preţ mizerabil în Scoţia, n-am găsit 
nicio ocazie să pot scoate ceva mai mult pe el; iar pe de 
altă parte, luasem sufleteşte o tainică hotărâre ca, dacă m- 
aş fi întors în Anglia, să-l înapoiez proprietarului său de la 
Puckeridge, lângă Ware; nu l-aş fi păgubit, astfel, decât că i 
l-am întrebuințat atâta vreme; dar am găsit un prilej să-mi 
aduc la îndeplinire planul cu privire la cal, în chip 
convenabil pentru mine. 

A venit un om la grăjdar - căci aşa le spun ei, la Edin- 
burgh celor care primesc cai în îngrijire - şi a dorit să ştie 
dacă n-ar putea afla despre ceva cai care trebuie să se 
întoarcă în Anglia. Proprietarul, cum obişnuiam eu a-i zice, 
a venit într-o buna zi de-a dreptul la mine să mă întrebe de 


cal, dacă era chiar al meu. Întrebare ciudată, în situaţia în 
care mă găseam, şi care la început m-a încurcat; şi l-am 
întrebat că de ce, rugându-l să-mi explice totuşi ce s-a 
întâmplat. 

— Din cauză că, mi-a răspuns el, dacă ar fi un cal închi- 
riat din Anglia, aşa cum se întâmplă de multe ori cu englezii 
care sosesc la noi în Scoţia, te-aş putea ajuta să-l trimiţi în- 
apoi şi să şi capeţi ceva în schimb pentru că ţi-l călăreşte. 

Asta a fost lămurirea pe care mi-a dat-o. 

Cât despre mine, am fost foarte bucuros de prilejul ivit şi, 
pe scurt, luându-mi toate asigurările asupra persoanei ama- 
toare, şi anume că va livra calul teafăr şi în bună stare, am 
primit 15 şilingi pentru timpul cât avea să-l călărească. Şi, 
conform acestei înţelegeri, am dat ordin să lase calul la 
hanul „Şoimul” din Puckeridge, unde am auzit - mulţi ani 
mai târziu - că a şi fost lăsat, în chip cinstit, iar proprietarul 
său l-a căpătat înapoi, doar atâta că n-a primit şi chirie 
pentru el. 

Uşurat astfel de cheltuiala calului şi neavând nimic de fă- 
cut altceva, am început în sinea mea să mă gândesc ce o 
să se întâmple cu mine şi cam de ce aş putea să mă apuc 
pe lume. Nu-mi scăzuse chiar prea mult rezerva de bani, 
căci - deşi tot drumul am fost foarte prudent şi nu 
vrusesem a mă întovărăşi cu Căpitanul în privinţa 
disperatelor lui planuri şi încercări - totuşi nu-mi făceam 
niciun scrupul din a trăi pe cheltuiala lui, ceea ce, deoarece 
plecasem din Anglia numai ca să-i ţin lui tovărăşie, ar fi fost 
şi drept, dacă n-aş fi ştiut în acelaşi timp că tot ce avea el 
de cheltuit pentru mine era tocmai ceea ce jefuia de la unii 
oameni cinstiţi, aşa că tot timpul eu n-am fost altceva decât 
un fel de primitor de bunuri furate; dar, pe atunci, nu 
ajunsesem atât de departe, încât să-mi fac mustrări în 
privinţa asta şi a rolului pe care de fapt îl jucam. 

Apoi dacă nu eram atât de îngrijorat că mi se împuţinau 
banii, nu eram şi pentru că ştiam ce rezervă îmi făcusem la 
Londra; totuşi, aş fi vrut să mă angajez în orice fel de slujbă 
corectă, ca să-mi câştig astfel cinstit existenţa; căci eram 
cu adevărat sătul de haimanalâcul vieţii duse şi luasem 


hotărârea să nu mai fur; atunci, numai din pricină că nu 
ştiam să scriu şi să citesc, mi-au fugit printre degete vreo 
două trei propuneri care mi se făcuseră. 

Asta m-a mâhnit foarte mult şi nu pentru scurtă vreme; 
dar grăjdarul, cum v-am spus că i se zicea, m-a scăpat de 
îngrijorare în această privinţă, mergând cu mine la un tânăr 
de treabă, dar scăpătat, care şi-a luat obligaţia să mă 
înveţe în scurtă vreme să scriu şi să citesc şi nu cu cine ştie 
ce cheltuială, cu condiţia însă ca eu să-mi dau toată silinţa. 
l-am promis să fiu cât mai harnic cu putinţă şi m-am apucat 
de treabă, dar am găsit că îmi venea mult mai anevoie cu 
scrisul decât cu cititul. 

Totuşi, cam în vreo jumătate de an, puteam scrie şi citi 
destul de bine, sau măcar în aşa măsură încât m-am gândit 
că nu mi-ar strica să mă apuc de mici afaceri; şi, astfel, am 
intrat în slujba unui funcţionar de la Vamă, care s-a folosit 
de mine o vreme, dar nu mă prea punea el să fac mare 
lucru, decât să mă tot duc şi să mă întorc, între Leeds şi 
Edinburgh, purtând socotelile ţinute de el pentru perceptorii 
de acolo, însă lăsându-mă să trăiesc în timpul serviciului 
ăsta pe contul meu până când avea să-mi dea el salariul; 
iar până atunci, mi-am cheltuit puţinii bani ce-mi mai 
rămăseseră, pe haine şi pe alimente, iar cu niţel timp 
înainte de sfârşitul anului, când urma de fapt să încasez 
douăsprezece lire în bani englezeşti, stăpânul meu a fost 
dat afară din slujbă; şi, ceea ce era şi mai rău, fiind acuzat 
de nişte deturnări de fonduri, el a fost obligat să se 
refugieze în Anglia, aşa că noi, slujitorii săi - şi eram trei 
asemenea slujitori - am fost lăsaţi la voia întâmplării, să ne 
descurcăm cum om şti. 

Asta era o situaţie grea pentru muie, într-un loc străin şi 
din pricina asta, am ajuns la capătul puterilor. Îmi rămânea 
să fi plecat în Anglia, deoarece se afla acolo o corabie 
englezească al cărei căpitan (când i-am istorisit nenorocirea 
mea) mi-a propus să mă transporte până în ţară şi 
crezându-mă pe cuvânt că-i voi plăti zece şilingi la sosirea 
pe țărm, dar Căpitanul Jack s-a aflat chiar atunci într-o nouă 
situaţie nefericită, care îl obliga să şteargă putina, iar mie 


nu-mi prea venea să-l părăsesc; se pare că eram făcuţi să 
ne mai ducem încă o altă bucată de vreme soarta 
împreună. 

V-am amintit că mă părăsise şi că nu l-am mai văzut 
creme de optsprezece luni. Hoinărelile şi aventurile lui au 
fost multe, în acest timp; s-a dus la Glasgow, a făcut acolo 
câteva pozne de mai mare dragul, a scăpat ca prin minune 
de spânzurătoare, a trecut în Irlanda, a hoinărit şi pe acolo, 
s-a făcut bandit şi a săvârşit câteva ticăloşii şi în Irlanda, a 
fugit de la Londonderry în sus, tăind înaltele ţinuturi de la 
Highlands, ca să ajungă în nordul Scoției; iar acum, cu o 
lună înainte de a mă fi pomenit eu lăsat nevoiaş şi lipsit de 
stăpânul meu la Leith, iată că a răsărit acolo şi nobilul 
Căpitan Jack, venind cu bacul de la Fife şi ajuns - după 
toate boroboaţele, pocinoagele şi noroacele - în demnitatea 
de soldat infanterist într-un corp de recruți de prin nord, 
pentru regimentul lui Douglas. 

După nenorocirea îndurată, aflându-mă într-o situaţie 
aproape la fel de proastă ca şi a lui, n-aveam în faţă nicio 
altă cale mai bună, cel puţin deocamdată, decât să mă 
înrolez şi cu ca soldat; şi, astfel, iată-ne aliniaţi împreună, 
fiecare dintre noi având o muschetă pe umeri şi, vă 
mărturisesc, nici nu-mi stătea chiar atât de rău cum 
crezusem eu la început; căci, deşi o duceam greu 
(îndeosebi cu mâncarea) şi cu toate că locuiam în condiţii 
proaste (căci la urma urmelor asta este soarta bieţilor 
soldaţi în acea parte a lumii), totuşi pentru mine, care 
fusesem obişnuit să dorm în cenuşă la fabrica de sticlă, 
chinul ăsta nu era chiar mare lucru; aveam o tainică satis- 
facţie de a nu mai fi acum nevoit să fur şi să trăiesc tot cu 
frica închisorii şi a biciului călăului; lucru care, de când vă- 
zusem cu ochii mei, la Edinburgh cum arată, mă îngrozea 
atât de mult, că nici nu mă puteam gândi la el fără să mă 
înfior; şi era o uşurare nespusă pentru mintea mea că 
duceam acum un trai cinstit, despre care puteam spune că 
nu i-ar fi stat rău niciunui gentleman. 

Ori care ar fi fost bucuria mea în această privinţă, totuşi 
alte împrejurări nu se dovedeau la fel de prielnice spre a-mi 


face viaţa aceea potrivită; căci, după ce mă aflasem 
aproape şase luni în situaţia pe care v-am înfăţişat-o, am 
aflat că urma ca toţi recruţii să pornim în marş spre Anglia 
şi să fim îmbarcaţi la Newcastle sau la Hull, ca să fim duşi 
apoi să ne întâlnim regimentul aflat pe atunci în Flandra. 

Ar trebui să vă povestesc că, înainte de asta, eram 
grozav de încântat de viaţa de soldat şi că făceam 
instrucţie cu atâta drag, încât sergentul care ne învăţa să 
mânuim armele, văzându-mă atât de bine pregătit pentru 
asta, m-a şi întrebat dacă mai umblasem cumva cu arme 
înainte vreme. l-am spus că nu l-a care el m-a înjurat în 
glumă. 

— Ţi se spune Colonel, a zis el, şi eu cred că vei fi colonel 
ori că trebuie să fii prăsila vrunui colonel, căci altfel n-ai 
putea mânui armele cu atâta îndemânare cum o faci, după 
ce nu ţi-am arătat decât o dată sau de două ori. 

Asta mi-a făcut o nemaipomenită plăcere şi m-a încurajat 
şi eram grozav de atras de viaţa de soldat; însă când a 
venit Căpitanul Jack şi mi-a dat de veste că urma să plecăm 
în marş către Anglia şi să ne îmbarcăm pentru Flandra la 
Newcastle-upon-Tyne, atunci am fost ca picat din lună şi au 
început să-mi înmugurească noi gânduri în minte; în primul 
rând, situaţia Căpitanului era una cu totul specială, căci el 
nu îndrăznea să apară în mod public la Newcastle, aşa cum 
ar fi trebuit s-o facă dacă ar fi fost să vină în marş cu 
batalionul (căci formam un corp de peste 400 de oameni şi 
de aceea ne numeam batalion, deşi eram doar recruți şi 
aparţineam feluritelor companii din străinătate); după cum 
vă spun, ar fi trebuit să mărşăluiască împreună cu soldaţii 
ceilalţi şi să fie văzut în public, în care caz el ar fi fost 
arestat şi predat justiţiei. Afară de asta, mi-am amintit că şi 
eu aveam la Londra aproape o sută de lire în bani şi, dacă 
s-ar fi pus fiecărui soldat din regiment întrebarea care din ei 
ar vrea să meargă în Flandra în chip de ofiţer particular, în 
schimbul sumei de o sută de lire, apoi sunt aproape sigur 
că niciunul dintre ei nu ar fi putut răspunde afirmativ; o 
sută de lire era pe vremea aceea o sumă suficientă ca să-ţi 
cumperi gradul în orice regiment nou înfiripat, cu toate că 


nu şi în regimentul nostru, care era organizat după tipul 
vechi. Asta mi-a ştirbit ambiția şi nu mai visam nimic 
altceva decât să devin un gentleman ofiţer, aşa după cum 
eram un gentleman soldat. 

Imbinându-se aceste două împrejurări, am început să mă 
simt foarte neliniştit şi foarte puţin dispus, în făurirea pla- 
nurilor mele, de a trece în Flandra doar ca simplu 
muşchetar sărman şi de a mă pomeni dându-mi-se în cap în 
schimbul a 3 şilingi pe săptămână. În timp ce meditam zi de 
zi - după cum v-am şi spus mai sus - la condiţiile în care 
urma să fiu trimis în străinătate, şi pe când mă tot 
gândeam ce anume să fac, într-o seară vine la mine 
Căpitanul. 

— Ascultă Jack, zice el, trebuie să vorbesc ceva cu tine. 
Hai să facem o plimbare pe câmp, puţin mai încolo de 
zidurile caselor. Eram încartiruiţi într-o localitate numită 
Park-End, lângă oraşul Dunbar, cam la douăzeci de mile de 
Bervick-upon-Tweed şi cam la şaisprezece mile de râul 
Tweed, socotind drumul cel mai scurt. 

Ne-am plimbat împreună şi am stat de vorbă serios 
despre toată situaţia; Căpitanul mi-a spus cam cum stătea 
cazul cu el şi că nu îndrăznea să mărşăluiască cu batalionul 
la Newcastle; fiindcă, dacă ar fi făcut-o, ar fi putut fi scos 
din rânduri şi condamnat la moarte, lucru pe care îl ştiam şi 
eu la fel de bine ca şi el. 

— Aş putea cel mult merge pe cont propriu la Newcastle, 
mi-a spus Jack, şi să trec nevătămat prin oraş, dar aşa, să 
mă expun public, asta înseamnă să mă arunc singur în 
braţele nenorocirii. 

— Ai dreptate, am chibzuit, asta e foarte adevărat, însă 
altceva ce ai de gând să faci? 

— Cum ce să fac? Crezi oare că sunt atât de legat de 
onoarea mea de gentleman soldat, încât să mă las 
spânzurat de dragul lor? Nu, nu, sunt hotărât s-o iau din loc 
şi aş vrea să mergi şi tu cu noi. 

— Ce înţelegi prin noi? l-am întrebat. 

— Ei, păi mai este cineva, un băiat de treabă, tot englez, 
care e de asemeni hotărât să dezerteze, a fost multă vreme 


în armată şi zice că ştie el cum se vor purta cu noi în 
străinătate şi că n-are câtuşi de puţin de gând să meargă în 
Flandra. 

— O, dar voi nu vă gândiţi, i-am atras atenţia, că veţi fi 
împuşcaţi ca dezertori, dacă sunteţi prinşi, şi sigur că vor şi 
trimite cercetaşi după voi, dis-de-dimineaţă, prin tot ţinutul 
ăsta, aşa că le veţi Cădea în mod sigur în palmă. 

— In privinţa asta, m-a oprit el, tovarăşul meu cunoaşte 
la perfecţie drumul şi şi-a luat obligaţia să ne ducă până la 
malul râului Tweed înainte de a putea fi ajunşi din urmă, iar 
după ce trecem de partea cealaltă a Tweed-ului, nu ne mai 
pot prinde. 

— Şi când aţi vrea să plecaţi? l-am întrebat. 

— In clipa asta, mi-a răspuns; nu e de loc timp de pierdut 
şi e o noapte frumoasă, cu lună plină. 

— Dar nu mi-am luat niciun bagaj la mine, am făcut eu; 
lasă-mă barem să mă întorc înapoi să-mi iau lenjeria şi alte 
lucruri. 

— Presupun că n-ai prea multă lenjerie, a spus el, şi vom 
face noi rost cu uşurinţă de alta în Anglia, după metoda 
noastră. 

— Nu, l-am prevenit, nu mai vreau să aud de vechile tale 
metode, căci din pricina lor ne aflăm acum la asemenea 
strâmtoare. 

— Bine, bine, a rânjit el, însă vechile deprinderi erau to- 
tuşi ceva mai bune decât viaţa asta de gentleman, cum îi 
spunem noi, în care văd că se moare de foame. 

— Şi apoi, am adăugat eu, n-avem niciun ban în buzunar; 
cum o să călătorim? 

— Am eu ceva bani, mi-a spus Căpitanul; destul ca să ne 
ajute să ajungem până la Newcastle şi, dacă nu mai putem 
face rost de nimic pe drum, vom găsi noi poate vreun vas 
de cărbuni care să ne ia pe bord şi să ne ducă pe mare 
până la Londra. 

— Asta îmi place mai mult din tot ceea ce aţi gândit până 
acum; şi spunându-i-o, am consimţit să-i însoțesc, şi am 
plecat împreună cu el. 

Vicleanul pungaş avusese însă din vreme grijă să-şi as- 


cundă tovarăşul undeva, tocmai la o milă depărtare de locul 
unde ne găseam, la adăpostul dealurilor şi, tot stând el de 
vorbă cu mine, mă târâse aşa pe nesimţite, puţin câte 
puţin, în direcţia aceea, până când, chiar în momentul în 
care eu în sfârşit consimţisem, să-l şi zăresc pe cel dinainte 
ascuns acolo, iar Jack n-a mai făcut decât să adauge: 

— Ei, uite-l şi pe tovarăşul meu! 

Pe care de fapt cu îl şi recunoscusem, deoarece într- 
adevăr îl mai văzusem printre noi, soldaţii. 

lată-ne, astfel, la adăpostul dealurilor şi la o milă 
depărtare de drumul nostru; tocmai se înserase, iar noi am 
continuat să mergem repede, hotărâți - dacă am fi putut - 
să ieşim din raza de acţiune a urmăritorilor noştri, înainte 
ca ei să-şi fi dat seama că lipsim. 

Am folosit timpul atât de bine şi am mers atât de iute, 
încât pe la ceasurile cinci dimineaţa am ajuns la un mic sat, 
al cărui nume l-am uitat; dar ni s-a spus că ne aflăm la mai 
puţin de opt mile de Tweed şi că, de îndată ce vom trece 
râul, vom fi pe pământ englez. 

Ne-am odihnit puţin acolo şi am întins-o apoi mai 
departe, cu mici opriri, şi totuşi se făcuse opt şi jumătate 
dimineaţa înainte de a ajunge noi la Tweed, aşa că de fapt 
ne aflaserăm la cel puţin douăsprezece mile de râu atunci 
când ne-au spus ei că eram doar la opt. Acolo i-am ajuns 
din urmă pe alţii, din acelaşi regiment cu noi, care 
dezertaseră şi ei de la Haddington, unde era cartiruită o 
alta parte a recruţilor. 

Erau doi scoțieni şi amândoi săraci lipiţi pământului, fără 
niciun penny în buzunar; iar în momentul când fugiseră nu 
aveau nici atunci decât opt şilingi: când însă ne-au văzut, 
recunoscând în noi nişte oameni din acelaşi regiment cu ci, 
scoţienii ne-au luat drept urmăritori, veniţi să pună mâna 
pe dânşii; aşa că s-au şi pregătit de apărare, având asupra 
lor - ca şi noi de altminteri - săbiile cu care plecaseră de la 
regiment dar încolo niciun fel de harnaşamente ori de 
uniformă; căci uniforma ar fi urmat s-o primim abia după ce 
am fi ajuns la cazarma regimentului din Flandra. 

N-a trecut însă mult până să-i facem să înţeleagă că ne 


găseam în aceeaşi situaţie cu ei şi curând ne-am 
întovărăşit, iar după o scurtă odihnă pe malul englez al 
râului (căci eram tare obosiţi, iar ceilalţi la fel de fără vlagă 
şi ei), după ce ne-am odihnit un pic, spuneam, am pornit-o 
mai departe spre Newcastle, de unde eram hotărâți să ne 
continuăm călătoria pe mare până la Londra, căci nu mai 
aveam bani pentru altceva. 

Banii noştri se împuţinaseră foarte; deşi eu aveam în 
buzunar moneda de aur pe care o ţineam ca ultimă 
rezervă, totuşi valoarea ei era doar de o jumătate de 
guinee, iar Căpitanul meu - cât i-au ajuns şi lui banii - 
suportase singur toate cheltuielile; încât atunci când furăm 
în sfârşit la Newcastle nu mai aveam, mari şi laţi, în total, 
decât şase pence pentru toţi, iar de-a lungul drumului cei 
doi scoțieni mai şi cerşiseră, bieţii de ei. 

Am reuşit să ajungem la Newcastle pe înserat şi nici 
atunci nu am îndrăznit a ne hazarda către străzile cele mai 
populate ale oraşului, ci am luat-o în jos, spre râu, puţin 
mai devale de oraş, unde se aflau câteva fabrici de sticlă. 
Acolo e drept că nu prea ştiam de ce să ne apucăm, dar 
mânaţi de soarta noastră, am pornit să facem haz de 
necaz, şi am intrat într-o berărie, unde ne-am aşezat şi noi 
pe scaune şi am cerut câte o bere. 

Localul era ţinut de o singură femeie, adică noi n-am 
văzut pe nimeni altcineva; şi cum femeia ne-a părut o inimă 
foarte deschisă şi s-a întreţinut cu noi tare voioasă, i-am 
spus până la urmă cum şi ce e cu situaţia noastră şi am 
întrebat-o dacă nu ne-ar putea ajuta să facem cunoştinţă cu 
vreun comandant de vas de cărbuni, care ar vrea să ne ia 
cu el pe mare până la Londra. 

Diavoliţa cea şmecheră, care şi-a dat la iuţeală seama ca 
eram peşte bun pentru cârligul ei, ne-a luat cu cele mai 
blânde vorbe de pe lume şi ne-a spus că era mâhnită din 
toată inima că nu ne întâlnise cu o zi mai devreme; fiindcă 
înainte cu o zi se afla pe acolo stăpânul unui vas de cărbuni 
pe care ea îl cunoştea bine şi care urma să plece dis-de- 
dimineaţă; acum era cu corabia ceva mai jos, la Shields, 
dar credea că încă nu ieşise cu totul din radă şi avea să 


trimită la el acasă, pentru a vedea dacă suise pe bord, căci 
uneori comandanții vaselor comerciale nu se urcă pe 
corabie decât după flux, şi era sigură că dacă nu plecase 
încă, ea o să-l poată convinge să ne ia pe toţi; dar se temea 
că va trebui să urcăm imediat pe bord, chiar în noaptea 
aceea. 

Am rugat-o deci să trimită după el acasă, căci nu ştiam 
ce să facem şi - dacă ea îl putea convinge să ne ia pe bord 
- nouă nu ne păsa la ce oră din noapte ar fi să plecăm căci, 
întrucât, nu aveam bani şi nici locuinţa, nu doream nimic 
mai mult decât să ne vedem o dată pe bord. 

Ni se părea o favoare grozavă că a trimis acasă la co- 
mandantul vasului şi, spre marea noastră bucurie, după o 
oră, ne-a adus răspuns că nu plecase şi că era la o tavernă 
în oraş, iar băiatul hangiţei se dusese acolo să-l cheme; co- 
mandantul trimisese vorbă că în drum spre casă va trece 
pe la hanul unde poposisem. 

Toate astea erau în favoarea noastră şi ne socoteam 
peste măsură de mulţumiţi. Şi un ceas mai târziu, în timp 
ce stăpâna localului se găsea cu noi în cameră, a venit 
servitoarea ei să dea de ştire despre comandant, că era jos; 
aşa că hangiţa plecă jos la el, spunându-ne că se va duce 
să-i vorbească despre noi şi să-l convingă să ne ia pe toţi 
pe bord. După câtva timp, iat-o că vine sus cu el şi-l aduce 
la noi în cameră. 

— Unde sunt aceşti cinstiţi domni soldaţi, întrebă - cre- 
deam noi - comandantul peste care s-a abătut aşa de tare 
necazul? 

Ne-am ridicat cu toţii în picioare, şi i-am adus respectele 
noastre. 

— Bine, domnilor, a zis el, şi v-aţi cheltuit chiar toţi banii? 

— Într-adevăr toţi, a rostit unul dintre noi, şi vă vom fi 
nesfârşit de recunoscători, domnule, dacă vreţi să ne luaţi 
cu dumneavoastră; vom fi gata - fără îndoială - să facem 
tot ce am putea noi face pe corabie, deşi nu suntem 
marinari şi nu ne prea pricepem. 

— Cum adică, s-a mirat el, nimeni dintre voi n-a fost ni- 
ciodată pe mare, chiar niciodată în viaţa voastră? 


— Nu, i-am răspuns noi, nimeni dintre noi. 

— Atunci n-o să fiţi în stare să-mi faceţi niciun serviciu, a 
zis el, căci veţi zăcea cu toţii bolnavi. În sfârşit, a adăugat 
totuşi, de dragul bunei doamne de aici, eu am să trec peste 
toate; dar trebuie să vă duceţi să urcați cu toţii imediat pe 
bord, căci şi eu urc în noaptea asta chiar. 

— Da, domnule, am rostit, suntem gata să mergem dacă 
vreţi, şi în minutul ăsta. 

— Nu, nu, ne-a liniştit el, foarte amabil, vom bea mai 
întâi un pahar împreună: haide, doamnă, prepară-le 
domnilor acestora un punci. 

Ne-am uitat unii la alţii, căci ştiam că n-avem nicio 
lescaie, iar el a băgat de seamă. 

— Haide, ne-a îndemnat generos, nu vă necăjiţi că n- 
aveţi bani; doamna noastră şi cu mine nu ne despărţim 
niciodată cu buzele uscate. Haide, gospodină, a poruncit 
iarăşi, fă punciul cum îţi spun eu. 

Noi i-am mulţumit şi am spus de o sută de ori 
„Dumnezeu să vă binecuvânteze, nobile căpitan”, căci 
eram grozav de bucuroşi de cât noroc dăduse peste capul 
nostru. Şi-n timp ce ne beam punciul, el o chemă pe 
proprietăreasă spunându-i: 

— Uite, acum eu am să trec pe acasă ca să-mi iau 
bagajele şi să-mi iau rămas bun şi am să dau ordin să vină 
barca la flux şi să mă ia de aici; aşa că te rog, gospodină, 
pregăteşte-mi ceva pentru cină; desigur că dacă le pot oferi 
acestor cinstiţi inşi călătoria pe mare, pot să le dau şi ceva 
de mâncat, poate că ei nici n-au luat masa. 

Şi cu vorbele acestea, omul a plecat, iar după puţin timp, 
am auzit cum se roteşte frigarea şi careva dintre noi, 
ducându-se jos să spioneze, ne-a adus vorba că a văzut 
învârtindu-se în bătaia jăratecului o pulpă de berbec 
răspânditoare de ispite. În mai puţin de o oră, căpitanul 
nostru s-a înfiinţat şi el înapoi şi a venit la noi sus şi ne-a 
dojenit că nu terminasem de băut întreg punciul. 

— Haide, ne-a îndemnat blând, nu fiţi timizi, dacă sfârşim 
cu ăsta, mai cerem unul; dacă fac un serviciu unor oameni 
necăjiţi, mie îmi place să-l fac frumos până la capăt. 


Am băut şi ne-am războit cu tot punciul şi s-a mai adus 
alt punci şi tot aşa îi dădeam înainte; apoi a sosit şi pulpa 
de berbec şi n-am nevoie să spun că am înfulecat cu poftă, 
deoarece ni s-a spus de multe ori că noi nu trebuie să plă- 
tim nimic. lar după sfârşitul cinei, a poruncit crâşmăriţei să 
întrebe dacă a venit barca. Ea a adus răspuns că nu, că mai 
era mult încă până la flux. 

— Nu?! Ei bine, atunci mai dă-ne nişte punci; aşa că iar s- 
a mai adus nişte punci şi, după cum ni s-a mărturisit ceva 
mai târziu, s-a pus în el ceva, poate mai mult coniac decât 
de obicei, încât după ce am băut şi punciul acela ne-a 
pocnit pe toţi o mahmureală clasa întâi, iar cât despre 
mine, am şi adormit buştean. 

Cam în acelaşi timp, ni s-a spus că venise barca, aşa că 
am ieşit îngrămădindu-ne unul peste altul în barcă şi am 
plecat împreună cu Căpitanul. Cei mai mulţi dintre noi, 
dacă nu chiar toţi, au adormit, până când - după câtva timp 
- deşi noi nu ştiam nici cât timp a trecut, nici cât de departe 
merseserăm, barca s-a oprit, iar noi am fost treziţi şi ni s-a 
spus că am ajuns la corabie, ceea ce era adevărat; şi, eu 
mult ajutor şi ţinându-ne bine, ca să nu lunecăm peste 
bord, am ajuns cu toţii pe corabie. Singurul lucru pe care 
mi-l mai amintesc a fost că, de îndată ce ne-am văzut pe 
bord, căpitanul nostru, cum îi spuneam noi, a strigat: 

— Hei, şefule de echipaj, ai grijă de aceşti domni şi dă-le 
cabine bune şi lasă-i să se culce şi să doarmă, căci sunt 
foarte obosiţi; şi chiar aşa eram şi mai eram şi foarte beti, 
căci pentru prima dată în viaţa noastră, băusem punci. 


CAPITOLUL VIII 


Suntem răpiți şi duşi pe corabie de un 
căpitan din Virginia - Ajungem pe coasta 
Virginiei în treizeci şi două de zile - 
Căpitanul Jack reuşeşte să fugă - O privire 
în viitor - Sunt vândut împreună cu ceilalți 
unui plantator bogat - Stăpânul meu are 
o lungă discuție cu mine şi ca urmare a 
bunei mele purtări, îmi dă un post de 
încredere - 


Ei bine au avut grijă de noi, după cum li se dăduse ordin, 
şi am fost duşi în nişte foarte bune cabine unde, cu 
siguranţă, că am adormit buştean, de îndată, cu toţii. Intre 
timp, corabia, care era cu adevărat gata să pornească şi 
numai fiindcă fusese anunţată să mai întârzie ancorase ea 
să ne aştepte la Shields, a ridicat ancora, a ieşit din radă şi 
a pornit-o pe mare; iar când ne-am trezit şi am început să 
privim în jur, ceea ce nu s-a întâmplat decât a doua zi pe la 
amiază, am văzut că ne găseam în largul mării; ce-i drept, 
se vedea coasta, însă la distanţă mare şi o pornisem cu toţii 
veseli spre Londra, după cum credeam că ne 
înţeleseserăm. Toata lumea se purta foarte frumos cu noi şi 
eram foarte satisfăcuţi de situaţie timp de vreo trei zile, 
după care am început să ne interesăm dacă nu ajungem în 
curând şi cât va mai dura până s-o luăm în sus pe râu? 

— Care râu? zice unul dintre marinari. 

— Cum, care? Tamisa! a spus Căpitanul Jack. 

— Tamisa! face atunci marinarul; ce vrei să spui cu asta? 
Ce, încă nu te-ai trezit de-a binelea nici până acum? 

Din clipa aceea, Căpitanul Jack n-a mai scos o vorbă, ci a 
rămas uitându-se în jurul lui ca un neghiob, până când, 
după câtva timp, un altul dintre noi a pus aceeaşi întrebare, 
iar marinarii, care habar n-aveau de toată înşelătoria 
petrecută, au început să miroasă că la mijloc e vorba de 


ceva şmecherie; şi, întorcându-se spre celălalt englez care 
venise cu noi, l-au întrebat: 

— Rogu-te, ia spune-ne, încotro vă închipuiţi voi că mer- 
geţi, de ne tot întrebaţi atât de des despre asta? 

— Cum adică unde, la Londra, a răspuns omul, unde să 
mergem în altă parte? Ne-am înţeles cu căpitanul să ne 
ducă până la Londra. 

— Nu cu căpitanul, zice atunci un matelot, asta pot să v-o 
spun eu: sărmanii de voi, aţi fost cu toţii înşelaţi; şi aşa am 
şi presupus, când v-am văzut că veniţi pe bord însoţiţi de 
acel pungaş, Kidnapper Gilliman; bieţii oameni! repetă el, v- 
a trădat pe toţi; ei bine, aflaţi acum că mergeţi spre Virginia 
şi că destinaţia corăbiei acesteia este chiar Virginia. 

Englezul meu începu să se înfurie şi să urle ca un nebun, 
iar noi, adunându-ne în jurul lui, oricine poate ghici cât de 
mare ne-a fost stupoarea şi ce uluire ne-a cuprins, când ni 
s-a adus la cunoştinţă cum stăteau lucrurile; pe scurt, am şi 
scos cât ai clipi săbiile din teacă şi am început să lovim în 
dreapta şi în stânga, stârnind atâta zarvă şi îmbulzeală pe 
corabie, încât în cele din urmă marinarii s-au văzut siliţi să 
strige după ajutor. În primul rând, căpitanul a dat ordin să 
fim dezarmaţi, ceea ce totuşi n-a fost foarte simplu, căci 
ne-am ales şi unii şi alţii cu răni, iar după aceea a pus să 
fim aduşi la el în cabina cea mare. 

Acolo ne-a vorbit foarte calm, cum că lui îi părea într- 
adevăr destul de rău de cele întâmplate; că-şi dădea seama 
cărei înşelăciuni îi picaserăm pradă şi că individul care ne 
adusese pe bord era un pungaş în slujba unui soi de 
negustor ticălos, care îi semăna leit; bănuia - ne-a spus el - 
că ni s-o fi prezentat cumva drept căpitanul corăbiei şi ne-a 
şi întrebat dacă nu se întâmplase aşa. l-am răspuns că da, 
şi i-am povestit pe larg despre noi şi cum de ajunsesem în 
localul femeii aceleia, ea să ne interesăm de un comandant 
al vreunui vas de cărbuni şi să-l rugăm să ne ia cu el până 
la Londra; iar omul recomandat de hangiţă se angajase să 
ne ducă la Londra pe vasul său şi, în fine, i-am înşirat toate 
celelalte lucruri, aşa cum vi le-am povestit mai sus. 

Căpitanul corăbiei ne-a spus că îi părea foarte rău, dar el 


n-a avut niciun amestec în toată porcăria asta; şi că era 
peste puterile lui acum să ne ajute, arătându-ne foarte clar 
care ne era situaţia; anume, că ne aflam pe bordul corăbiei 
lui, ca sclavi care urmau să fie livraţi la Maryland, unui anu- 
mit ins, al cărui nume ni l-a şi spus; dar că, totuşi, dacă 
vom fi liniştiţi şi nu-i vom crea tulburări pe punte, el se va 
purta omenos cu noi în timpul traversării şi va avea grijă să 
fim bine trataţi când vom ajunge acolo şi că va face pentru 
noi tot ce-i stătea lui în putere; dimpotrivă, dacă vom fi 
nedisciplinaţi şi refractari, atunci trebuia să ne aşteptăm 
din partea sa, în mod obligatoriu, să ia anumite măsuri, 
spre a ne determina să fim paşnici; şi că, pe scurt, va trebui 
să ne pună cătuşe, să ne ducă jos între punți şi să ne ţină 
acolo ca prizonieri, căci treaba lui era să aibă grijă să nu se 
petreacă nicio tulburare pe corabie. 

Căpitanul Jack al meu turba ca un nebun, l-a şi înjurat pe 
comandantul vasului, asigurându-l că nu va da greş în 
hotărârea de a-i tăia gâtul, fie acolo pe bord, fie pe țărm, 
când o fi să-i cadă în mână; iar dacă nu o putea face acum, 
o va face după ce s-o întoarce în Anglia, dacă totuşi 
căpitanul va îndrăzni cândva să-şi mai arate mutra pe 
acolo; fiindcă, dacă-l ducea în Virginia, putea să fie sigur, el 
tot va găsi o cale de a se întoarce în Anglia, şi chiar de-ar fi 
s-o facă peste douăzeci de ani, apoi tot îi va cere 
satisfacţie. 

— Bine, tinere, i-a răspuns căpitanul zâmbind, ai vorbit 
foarte sincer şi asta înseamnă, prin urmare, că eu trebuie 
să am grijă de tine câtă vreme te am aici, iar după aceea 
va trebui să am grijă de mine. 

— Fă tot ce poţi mai rău, i-a întors-o Jack foarte îndrăz- 
neţ, dar - mai curând sau mai târziu - acasă tot vei plăti 
pentru povestea asta. 

— În definitiv, trebuie să risc, tinere, i-a răspuns coman- 
dantul, însă tot calm: pentru moment, noi doi trebuie să 
stăm totuşi niţel de vorbă; aşa că i-a poruncit şefului de 
echipaj, aflat în preajmă, să se asigure de el (probabil să-l 
lege), ceea ce matelotul a şi făcut; eu am vorbit cu Jack şi i- 
am spus s-o ia mai cu uşorul şi să aibă răbdare, deoarece 


căpitanul vasului nu avea niciun amestec direct în 
nenorocirea noastră. 

— Te rog, niciun amestec al tău în asta! Fir-ar el afurisit 
să fie, a răcnit Jack; ce, tu crezi că el nu este complice la 
ticăloşia săvârşită? Ar accepta oare un om cinstit să 
primească oameni nevinovaţi pe bordul corăbiei lui şi să nu 
se intereseze de situaţia lor, şi să-i ducă aşa, fără a sta de 
vorbă cu ei? lar acum, când află în ce mod barbar am fost 
trataţi, de ce nu ne întoarce imediat la țărm? Îţi spun eu, e 
un ticălos şi nimeni nu e mai ticălos ca el. De ce nu-şi duce 
barem până la cap ticăloşia, omorându-ne, că atunci ar 
scăpa de răzbunarea noastră? Dar nimic altceva n-o să-l 
scape din mâinile mele decât fie să ne trimită el pe noi la 
dracu, fie să se ducă singur acolo; iar eu, sunt mai cinstit 
că-i spun asta pe faţă, decât a fost el faţă de mine, şi nu-s 
cu nimic mai anapoda la minte decât el. 

Pe comandant l-a cam şocat îndrăzneala lui, căci Jack a 
mai spus o mulţime de alte lucruri de felul ăsta, cu mult nă- 
duf şi foc, şi totuşi fără să pară că bate câmpii, cum îi era 
obiceiul; de fapt, pe mine chiar m-a surprins, căci niciodată 
nu-l auzisem vorbind atât de legat şi atât de mult, în 
vederea unui anume scop, de când îl ştiam eu pe lume. 
Comandantul a fost, după cum vă spun, puţin cam şocat; 
totuşi i-a răspuns foarte frumos şi i-a spus: 

— Uită-te ce e, tinere; eu rabd mai mult din partea ta, 
deoarece îmi dau seama că te afli într-o situaţie foarte 
grea; şi totuşi, nu-ţi pot îngădui nici să mă ameninţi, căci 
mă obligi, prin asta, să fiu mai sever cu tine decât aveam 
de gând; cu toate acestea, nu-ţi voi face nimic decât ceea 
ce este strict necesar, ţinând cont că mă ameninţi cu 
moartea. Şeful de echipaj a strigat să fie pus în hamuri, 
cum se exprimau ei în limbajul lor, şi să i se dea să guste 
din pisica cu nouă cozi; toţi aceşti termeni noi nu i-am 
înţeles decât ceva mai târziu, când ni s-a explicat că Jack ar 
fi trebuit să fie biciuit şi ţinut în apă sărată, căci - spuneau 
marinarii - purtarea lui era ceva de neîngăduit. Dar 
căpitanul vasului s-a opus: 

— Nu, nu, tânărul ăsta a fost într-adevăr năpăstuit şi are 


dreptate să fie din cale afară de mânios; dar nu eu l-am nă- 
păstuit. 

Şi apoi, s-a dezvinovăţit iarăşi că el n-a avut niciun 
amestec în toată ticăloşia, că - la fel cu noi toţi - Jack fu- 
sese adus pe bord de către codoşii proprietarului şi pe 
contul lor. Ce-i drept, echipajul său făcea întotdeauna 
afaceri cu sclavi şi transportau foarte mulţi, cu ocazia 
fiecărei călătorii; dar asta nu-i aducea lui, în calitate de 
comandant, niciun profit, căci victimele erau întotdeauna 
îmbarcate de către proprietari şi nu era treaba lui să pună 
întrebări în legătură cu ele; şi, ca să ne arate că el nu era 
amestecat în toată murdăria asta şi că îl tulbura foarte un 
lucru atât de josnic, la care nu voia să fie complice, 
transportându-ne împotriva voinţei noastre, ne-a promis că 
dacă vântul şi vremea i-o vor îngădui, ne va cobori din nou 
pe țărm, deşi - aşa cum sufla vântul atunci, el bătând 
înspre sud-vest şi fiind destul de puternic - şi cum ne 
găseam prin dreptul insulelor Orcade, aşa ceva ar fi fost 
chiar cu neputinţă. 

Dar Jack ştia una şi bună; i-a spus să lase în pace vântul 
să sufle cum o vrea el, important este că tot n-ar trebui să 
ne transporte fără consimţământul nostru: iar cât despre 
poveştile sale cu privire la proprietari şi alte chestii de soiul 
ăsta, lui toate la un loc nu-i spuneau nimic, fiindcă omul 
care ne transporta era el; căpitanul vasului, şi oricine ar fi 
fost şarlatanul care ne-a înşelat pe noi şi ne-a adus pe bord 
(acum când el ştie asta), n-ar trebui să ne mâne mai 
departe, tot aşa după cum n-ar trebui să ne omoare; şi că 
el, Jack, cerea să fie înapoiat la țărm sau, altfel, căpitanul 
vasului nu se dovedea a fi altceva decât un tâlhar şi un 
ucigaş. 

Comandantul a continuat cu aceeaşi blândeţe; iar apoi 
m-am vârât şi eu în vorbă, cu un argument care poate că 
ne-ar fi adus pe toţi înapoi, dacă n-ar fi fost adevărat că 
vremea împiedica posibilitatea acestui lucru; ceea ce, când 
am ajuns să înţeleg mai bine treburile marinăreşti, mi-am 
dat seama că nu era minciună şi că într-adevăr fusese cu 
neputinţă să ne debarce. lată ce i-am spus eu căpitanului 


vasului: îmi părea rău de fratele meu că s-a înfierbântat 
atât de tare, dar că am fost trataţi în mod ticălos, ceea ce 
comandantul nu putea tăgădui. Apoi mi-am dat nişte aere 
care nu se potriveau cu veşmintele mele; i-am spus că noi 
nu eram oameni de vândut ca sclavi, că - deşi avusesem 
nenorocul de a ne găsi într-o situaţie care ne-a obligat să 
ne ascundem, deoarece ne-am deghizat spre a scăpa de 
armată, din pricină că refuzam să mergem în Flandra - 
totuşi eram oameni cu avere şi în stare să ne eliberăm de 
sclavie, dacă de asta era vorba; iar ca să-l conving de 
spusele mele, i-am adăugat că-i voi da garanţii suficiente 
că-i voi plăti câte douăzeci de lire de căciulă pentru fratele 
meu şi pentru mine; şi, cât vom putea de repede, vom 
comunica din locul unde ne va cobori el, la Londra, şi vom 
primi de acolo răspunsul. lar ca să-i arăt că eram în măsură 
s-o fac, am scos poliţa mea de 94 de lire, primită de la 
funcţionarul de la Vamă, căreia - spre satisfacția mea 
nemărginită - el i-a recunoscut de îndată valabilitatea. A 
fost foarte uimit pare-se, de asta şi, ridicând mâinile în sus, 
a şi exclamat: 

— O, dar prin ce vrăjitorie aţi fost voi aduşi, oamenilor, 
încoace?! 

— Cât despre ceea ce s-a întâmplat, am urmat eu, v-am 
istorisit întreaga poveste şi nu mai avem nimic de adăugat 
la ea, dar stăruim ca măcar de acum încolo să ni se facă 
dreptate. 

— Bine, a ridicat el din umeri, îmi pare foarte rău, dar eu 
nu-mi pot lua răspunderea de a întoarce corabia înapoi; 
chiar dacă aş putea, lucrul nu e cu putinţă în fapt. 

Cât a durat această convorbire, cei doi scoțieni şi celălalt 
om, englezul, au tăcut; dar tocmai când eu păream să cad 
de acord, scoţienii au început să vorbească şi ei, cam în ve- 
derea aceluiaşi scop, aşa că nu e nevoie să repet ce au 
spus şi nici n-aş mai fi amintit de asta, decât pentru un 
pasaj amuzant care a urmat. După ce scoţienii au îndrugat 
şi ei tot ce au putut îndruga, iar comandantul încă nu 
contenea de a le spune că trebuie să se supună, a urmat 
acest dialog: 


— Şi atunci ai să ne duci în Virginia? 

— Da, răspunse comandantul. 

— Şi când o să ajungem acolo, vom fi vânduți? 

— Da, a răspuns comandantul. 

— Ei bine, domnule, a rostit un scoţian, atunci pe dum- 
neata o să te ia dracu' la sfârşitul acestui târg. 

— Dacă aşa spui dumneata, a făcut zâmbind 
comandantul, bine, bine, lasă-ne în pace pe dracu şi pe 
mine, să ne înţelegem noi între noi cu privire la asta: iar 
voi, până una-alta, să fiţi liniştiţi şi să va purtaţi cuviincios, 
căci atunci veţi fi trataţi cu blândeţe, atât aici cât şi acolo, 
pe cât e la îndemâna mea acest lucru. Bietul scoţian nu 
prea avea ce să răspundă la asta, şi nici cu, şi nimeni dintre 
noi; căci vedeam că nu există niciun alt remediu, decât să-l 
lăsăm pe căpitan şi pe dracu să se înţeleagă ei între ei, aşa 
după cum singur spusese, cu privire la curăţenia sau 
necurăţenia întregii afaceri. 

Astfel, pe scurt, am fost eu toţii siliţi să ne resemnăm, în 
afară de Căpitanul meu, care a fost cu atât mai încăpățânat 
când a auzit că eu dispuneam de un fond pe baza căruia să- 
mi îngădui a face o asemenea ofertă; toată puterea mea de 
convingere nu l-a mai putut linişti. Căpitanul vasului şi cu el 
au avut multe ciocniri amuzante, pe chestia asta, în tot 
restul călătoriei, dialoguri în timpul cărora Jack nu stătea de 
vorbă cu el altfel decât făcându-l răpitor şi ticălos şi nu 
vorbea decât de cum se va răzbuna pe el; dar trec peste 
acest episod, deşi e foarte distractiv, deoarece nu face 
parte din povestea mea. 

Pe scurt, vântul a continuat să sufle puternic, deşi 
vremea era foarte frumoasă, până când, după cum 
spuneau marinarii, am trecut de insulele din nordul Scoției 
şi am început să cârmim înspre Vest (lucru pe care am 
ajuns să-l înţeleg abia mai târziu); cum nu era niciun fel de 
uscat în nicio direcţie pe multe sute de leghe, nu ne 
rămânea altceva decât să răbdăm şi să fim cât mai supuşi; 
numai ursuzul meu Căpitan Jack a continuat să nu se 
schimbe cu nimic, tot drumul. 

Am avut o călătorie foarte bună, fără furtuni, câtă vreme 


am mers şi a suflat vânt dinspre nord, aproape douăzeci de 
zile în şir: aşa că, într-un cuvânt, am ajuns la promontoriile 
Virginiei în treizeci şi două de zile, din ziua când 
începuserăm a ne îndrepta - după cum v-am spus - spre 
vest, ceea ce se întâmplase la-latitudinea de 60 grade şi 30 
minute, când ne găseam la nord de insula Marea Britanie; 
şi, pe cât socoteam noi, fusese o traversare destul de 
rapidă. 

Mie nu mi s-a întâmplat nimic important în timpul călă- 
toriei; şi, de fapt, o dată ajuns acolo, am fost obligat să mă 
mişc între nişte hotare atât de strimte, încât nici nu mi se 
putea întâmpla ceva de o prea mare importanţă. Când am 
coborât pe țărm, ceea ce s-a petrecut la malul unui mare 
fluviu, căruia ei îi zic Potomac, toţi am fost întrebaţi de 
către căpitanul vasului, dar eu în mod special, dacă aveam 
cumva să-i propunem ceva? 

Jack a răspuns: 

— Da, am eu ceva să-ţi propun, căpitane; şi anume, ţi-am 
promis să-ţi tai gâtul şi poţi fi încredinţat că am să mă ţin 
de cuvânt. 

— Bine, bine, i-a închis gura căpitanul, dacă nu pot să te 
împiedic, ai s-o faci. 

Apoi s-a întors spre mine. Am înţeles foarte bine ce era în 
mintea lui; dar mă găseam acum prea departe, ea să mai 
pot primi vreun ajutor; cât despre polita mea, ea nu 
devenise acum decât o bucăţică de hârtie fără valoare, căci 
banii nu-i putea primi nimeni în afară de mine. Nu vedeam 
nicio altă cale, aşa că i-am vorbit despre asta cu multă 
răceală, ca despre un lucru care-mi era indiferent; şi chiar 
că începusem să fiu indiferent; căci, tot timpul călătoriei, 
m-am gândit că aşa cum crescusem ca vagabond, cum 
fusesem pungaş de buzunare şi soldat şi dezertasem de 
sub steag, şi cum nu aveam pe lume nici cămin, nici vreo 
meserie din care să pot câştiga ceva, afară de păcătoasa 
de îndeletnicire pe care o învăţasem şi după care se ţinea 
pas cu pas spânzurătoarea, nu vedeam de ce noua mea 
soartă n-ar fi la fel de bună ca oricare alta. lar ceea ce mă 
satisfăcea îndeosebi era faptul de a mi se fi spus că, după 


ce voi fi slujit ca sclav cei cinci ani, voi primi darul ţării (cum 
îi spuneau ei), adică o anumită bucată de pământ, pe care 
s-o cultiv şi s-o plantez eu pe contul meu. Aşa că măcar 
acum, se părea, aveam să învăţ o meserie din care să pot 
trăi scutit de acest mizerabil beteşug căruia i se zice furt, 
de care se îngrozea sufletul meu şi la care renunţasem 
pentru totdeauna, după cum v-ara spus, chiar din clipa 
aceea nenorocită când am jefuit-o pe sărmana văduvă din 
Kenitsh-town. 

Cam într-o astfel de dispoziţie sufletească eram când am 
ajuns în Virginia; şi, astfel, când căpitanul a vrut să afle ce 
intenţionam să fac şi dacă aveam vreo propunere, adică, 
voia el să spună, dacă aveam de gând să-i dau polita pe 
care grozav dorea să o aibă în mână, i-am răspuns cu 
răceală: 

— Poliţa ce v-am arătat-o nu-mi mai poate fi de nici un 
folos acum, deoarece nimeni nu va avansa niciun sfanţ pe 
baza ei.; 

Atâta i-am adăugat, că dacă ar vrea să ne ia pe mine şi 
pe Căpitanul Jack înapoi în Anglia şi să ne ducă la Londra, i- 
aş plaţi din acea poliţă câte douăzeci de lire pentru fiecare 
dintre noi. Dar aşa ceva el nu avea de gând. 

— Cât îl priveşte pe fratele tău, mi-a spus el, nu l-aş mai 
lua pe corabie nici dacă mi-ar da de două ori câte douăzeci 
de lire; e un ticălos atât de înrăit şi de disperat, încât m-aş 
vedea în situaţia de a-l pune în cătuşe, aşa cum l-am şi 
adus încoace. 

Astfel, ne-am despărţit de căpitanul sau de răpitorul nos- 
tru, cum doriţi să-i spuneţi. Apoi am fost livraţi negustorilor 
cărora le eram destinaţi şi care aveau să dispună de noi 
cum găseau ei de cuviinţă; iar după câteva zile, am fost 
despărțiți. 

Cât îl priveşte pe Căpitanul Jack al meu, ca să-i spun po- 
vestea pe scurt, acest nărăvit pungaş, a avut norocul de a 
nimeri la un stăpân foarte bun şi îngăduitor, de a cărui 
bunătate şi de ale cărui afaceri el a abuzat peste măsură; 
şi, îndeosebi, a prins o ocazie ide a fugi, împreună cu altul, 
într-o barcă încredinţată de stăpânul său ca să care nişte 


provizii în josul râului, la o alta dintre plantațiile pe care le 
avea acolo proprietarul. Cu acea barcă şi eu acele provizii 
au fugit şi au navigat până în fundul golfului, cum i se 
spune prin părţile acelea şi de acolo pe un râu numit 
Susquehanna, unde, părăsind barca, au rătăcit prin păduri 
până ce au ajuns în Pennsylvania; din Pennsylvania au 
căutat să dea peste un mijloc de transport care să-i ducă în 
Noua Anglie şi din Noua Anglie, acasă; acasă unde, 
înhăitându-se iar cu vechii lui tovarăşi şi apucându-se de 
vechea lor îndeletnicire, în cele din urmă a fost prins şi 
spânzurat, eu vreo lună înainte de a ajunge eu la Londra, 
lucru care s-a întâmplat cam după vreo douăzeci de ani. 

Partea mea de destin a fost mai aspră la început, deşi 
mai bună până la urmă: am fost livrat, adică vândut, unui 
plantator bogat cu numele de Smith şi, împreună cu mine, 
s-a nimerit să cadă şi celălalt englez, tovarăşul meu de 
dezertare, pe care-l momise Jack atunci când fugiserăm 
împreună de la Dunbar. 

Acum eram şi unul şi altul sclavi şi soarta noastră a fost 
să fim duşi în susul unui mic râu sau a unei guri de râu care 
se varsă în fluviul Potomac, la vreo opt mile de marele 
fluviu. Acolo am fost repartizaţi la o plantație şi puşi la 
muncă împreună cu vreo cincizeci de alţi sclavi negri şi albi; 
şi, fiind daţi în primire şefului, director sau administrate al 
plantaţiei, el a avut grijă să ne aducă la cunoştinţă că 
trebuie să ne aşteptăm să muncim şi încă foarte din greu; 
căci pentru acest scop cumpărase stăpânul său sclavi şi nu 
pentru altceva. Eu i-am răspuns cu multă supunere că, 
deoarece avusesem nenorocirea să ajungem într-o situaţie 
atât de mizerabilă, nici nu ne aşteptam la altceva; doar că 
doream să ni se arate ce avem de făcut şi să ni se îngăduie 
să învăţăm treptat truda ce ne aştepta, deoarece putea fi 
sigur că nu fuseserăm obişnuiţi cu munca grea; şi am 
adăugat că, dacă ar şti el prin ce metode am fost aduşi şi 
trădaţi ca să ajungem într-o asemenea situaţie, poate ar 
găsi totuşi că este cazul să ne facă măcar această favoare, 
dacă nu mai mult. Acestea le-am rostit pe un ton atât de 
mişcător, încât l-am făcut curios să se intereseze de 


detaliile întâmplării care ne adusese acolo şi pe care i-am 
istorisit-o pe larg, trăgând spuza pe turta noastră mai mult 
decât ne-o îngăduiau faptele goale. 

Această poveste, aşa cum şi speram, l-a mişcat, făcându- 
| să fie mai blând cu noi; totuşi, ne-a declarat că treaba 
stăpânului său trebuia îndeplinită, iar el se aştepta de la noi 
să muncim, după cum ne-o spusese; că de aşa ceva nu ne 
putea scuti, oricare ar fi povestea vieţii noastre. Prin 
urmare, ne-am apucat de muncă; şi, cu adevărat, am avut 
parte de trei amarnice împrejurări; anume - munceam din 
greu, locuiam în condiţii nenorocite şi mâncam prost. De 
primul din aceste lucruri eu habar n-avusesem până atunci, 
cu celelalte mă puteam însă descurca destul de bine. 

In acest nou decor al vieţii, am avut timp să reflectez la 
ceasurile vieţii mele trecute şi la faptele săvârşite de mine 
de când eram pe lume; şi cu toate că nu aveam o prea 
mare capacitate de a judeca limpede, iar conştiinţa mea nu 
era obişnuită să reflecteze, mi-am făcut totuşi unele soiuri 
de impresii; şi îndeosebi că fusesem adus în acea 
mizerabilă situaţie de sclav prin cine ştie ce stranie putere 
ce ne conduce, drept pedeapsă pentru stricăciunea mea din 
anii de tinereţe; iar acest gând mi s-a înrădăcinat şi mai 
adânc în suflet cu următoarea ocazie: stăpânul, în a cărui 
slujbă mă aflam acum angajat, era un om cu avere şi o 
figură de seamă a ţării lui şi avea o mulţime de sclavi, atât 
negri cât şi englezi; cred că erau cu toţii aproape două 
sute; şi printre atât de mulţi, unii ajungeau an de an infirmi 
şi incapabili să muncească, alţii plecau pentru că terminau 
de ispăşit cei cinci ani pe cât fuseseră vânduți, iar alţii 
mureau: din aceste pricini, ca şi datorită altor accidente, 
numărul lor ar fi scăzut, dacă n-ar fi fost recrutaţi continuu 
alţi şi alţi sclavi; aşa fiind, proprietarul era obligat să 
cumpere în fiecare an sclavi noi. 

Şi s-a întâmplat, pe când eram eu acolo, să sosească de 
la Londra o corabie cu diferiţi sclavi şi, printre alţii, cu 
şaptesprezece criminali deportaţi, unii însemnați cu fierul 
roşu pe mână, alţii nu; dintre aceştia, stăpânul meu a 
cumpărat opt, pentru timpul specificat în mandatul lor de 


deportare, respectiv unii pentru un termen mai lung, alţii pe 
termen scurt. 

Stăpânul nostru trecea drept un om de mare faimă în ti- 
nutul acela şi era şi judecător de pace; deşi arareori venea 
în plantaţia unde lucram eu, totuşi de data aceea, când s- 
au adus noii sclavi şi când au fost predaţi plantaţiei noastre, 
Inălţimea sa a venit acolo pentru un fel de ceremonie, ca 
să-i vadă şi să-i primească. lar când au fost aduşi în faţa lui, 
m-a chemat şi pe mine, printre alţii, ca un fel de gardă, 
spre a-i lua în primire după ce-i va vedea el şi spre a-i 
conduce la locul de muncă. Veniseră escortaţi de o gardă 
de marinari de pe corabie, iar secundul vasului îi însoţise şi 
i-a predat stăpânului nostru împreună cu mandatul de 
deportare, după cum v-am spus. 

După ce Înălţimea sa a citit mandatele, i-a strigat pe 
nume, unul câte unul şi, citind din nou mandatul fiecărui 
om în parte, le-a adus la cunoştinţă că ştia pentru ce delicte 
fuseseră deportaţi şi a stat de vorbă foarte grav cu fiecare 
dintre ei, ochi în ochi, lămurindu-i ce mare milostivire li s-a 
făcut că au fost scăpaţi de spânzurătoare, lucru care li s-ar 
fi cuvenit - după lege - pentru crimele lor, căci fuseseră 
osândiţi nu la deportare, ci la ştreang, iar deportarea nu li 
s-a acordat decât în baza cererii şi umilei lor jalbe. 

Apoi le-a spus că ar trebui să privească viaţa în care 
intrau acum ca pe un început de viaţă nouă; că dacă vor 
găsi de cuviinţă să fie harnici şi cumpătaţi, după ce se va 
sfârşi durata osândei la muncă forţată, vor fi încurajați - 
prin constituţia ţării - să se poată stabili acolo şi să aibă 
plantaţii pe cont propriu; iar el în persoană, dacă va trăi şi 
va ajunge să-i vadă terminându-şi cu credinţă osânda, va 
avea grijă de ei, căci era obiceiul lui să-şi ajute foştii 
servitori să se stabilească în acea ţară, după cum o meritau 
prin comportarea lor; şi că vor vedea şi vor cunoaşte mai 
mulţi plantatori de prin împrejurimi, care acum erau ajunşi 
într-o foarte bună situaţie, dar care ceva mai înainte nu 
fuseseră altceva decât servitori la el, în aceeaşi situaţie în 
care se găseau şi ei acum şi care veniseră tot din acelaşi 
loc, adică de la Newgate; iar unii dintr-înşii erau însemnați 


cu fierul roşu pe mână, dar acum deveniseră oameni cinstiţi 
şi cu o foarte bună reputaţie. 

Printre ceilalţi sclavi noi, proprietarul a ajuns şi la un 
tânăr care n-avea mai mult de şaptesprezece sau 
optsprezece ani, dar în mandatul său se menţiona că - deşi 
atât de tânăr - era totuşi un vechi infractor, că fusese 
condamnat de mai multe ori, dar îl iertaseră sau i se 
amânase pedeapsa, iar el continuase totuşi să fie un 
incorijibil pungaş de buzunare; că delictul pentru care 
fusese acum deportat era acela de a fi furat din buzunarul 
unui negustor un portofel sau o mapă cu scrisori în care se 
găseau poliţe de bursă pentru o foarte mare sumă de bani; 
că, după aceea, ridicase banii pe unele din acele poliţe, dar 
ducându-se cu o alta din ele la un bijutier din Lombard- 
street a fost arestat când a cerut să i se preschimbe poliţa 
în bani, căci între timp se anunţase pierderea mapei; fusese 
condamnat la moarte pentru acest delict, şi fiind atât de 
bine cunoscut ca vechi infractor, cu siguranţă că ar fi fost 
omorât, însă negustorul ceruse cu mult zel şi obținuse să 
fie numai deportat, cu condiţia de a i se înapoia toate 
poliţele, lucru pe care vinovatul l-a făcut. 

Stăpânul nostru a stat multă vreme de vorbă cu tânărul 
acela; a menţionat cu oarecare uimire că el, care era atât 
de tânăr, se ţinuse de această urâtă apucătură atâta vreme 
încât să ajungă să fie considerat ca vechi infractor la o 
vârstă atât de crudă, şi să fie etichetat drept incorijibil, 
ceea ce însemna că, deşi fusese biciuit de două ori sau de 
trei ori şi pedepsit în mai multe rânduri cu închisoarea, iar o 
dată chiar ars cu fierul roşu pe mână, totuşi nimic nu îi 
ajutase şi el rămăsese la fel. Stăpânul i-a vorbit foarte 
blând şi i-a spus că Dumnezeu nu numai că îl cruţase de 
spânzurătoare, dar în milostivirea lui l-a mântuit şi de 
prilejul de a păcătui din nou în acelaşi fel şi i-a dat 
posibilitatea să trăiască o viaţă cinstită, ceea ce poate mai 
înainte vreme n-ar fi ştiut cum să facă; şi, cu toate că o 
parte din viaţa lui de acum putea fi foarte grea, el ar putea 
s-o privească mai mult ca pe o ucenicie într-o meserie 
cinstită, în care - după ce-şi va termina pedeapsa - se va 


putea chivernisi în aşa fel încât să ducă un trai de om 
onest. 

Apoi i-a spus că atâta timp cât va munci acolo, nu va 
avea prilejul să fie necinstit, iar când va ajunge să lucreze 
pe cont propriu, nu va mai simţi ademenirea de a fi; şi, 
astfel, după ce le-a mai spus multe lucruri foarte 
binevoitoare, lui şi celorlalţi, le-a dat drumul să plece. 

Pe mine m-au mişcat din cale afară cele auzite din gura 
stăpânului, după cum poate judeca oricine, pentru că 
vorbele sale erau adresate unui fur atât de crud la minte, 
născut pentru hoţie şi învăţat ca şi mine să fie pungaş de 
buzunare; mi se părea că tot ce-i spusese stăpânul de fapt 
mie îmi spusese şi uneori îmi trecea prin cap că stăpânul 
meu era negreşit vreun om extraordinar, care pe toate le 
ştia şi care cunoştea probabil şi potlogăriile făcute de mine 
în viaţă. 

Şi am fost uimit în ultimul hal, când stăpânul meu - 
dându-le celorlalţi drumul să se ducă - a arătat cu degetul 
înspre mine şi s-a adresat funcţionarului său cel mai de 
seamă cu vorbele: 

— Acum, i-a cerut el, aduceţi-l încoace la mine pe tânărul 
acela. 

Lucram la el de aproape un an şi folosisem atât de bine 
timpul, încât funcţionarul sau şeful plantaţiei mă linguşea 
sau credea de-a binelea că mă purtam foarte bine; însă m- 
am speriat grozav auzindu-mi numele strigat cu glas tare, 
aşa cum erau strigaţi îndeobşte cei care făcuseră vreo 
faptă rea şi urma să fie biciuiţi ori să primească altfel de 
pedepse. 

Când am intrat, arătam chiar ca un răufăcător şi cred că 
semănam cu cineva prins asupra faptului, de parcă m-ar fi 
dus în faţa unui judecător; deci, când am intrat, căci am 
fost dus într-o cameră dinăuntrul casei ori într-un cabinet 
(celorlalţi li se vorbise într-o sală mare, unde stăpânul 
nostru stătea în fotoliu, ca un lord judecător sau ca un mic 
rege pe tronul său); când am intrat, ziceam, stăpânul a 
ordonat celui ce mă adusese să se retragă, şi cum eu 
stăteam în picioare lângă uşă, pe jumătate despuiat, cu 


capul descoperit şi cu săpăliga în mână (în poziţia şi în 
costumul în care eram la muncă), el m-a invitat să las jos 
săpăliga şi să vin ceva mai aproape de dânsul. Apoi a 
început să arate întrucâtva mai puţin posomorât şi ame- 
ninţător decât mi se păruse mie că arăta înainte, sau poate 
că înfăţişarea sa şi atunci şi mai înainte se datorase doar 
imaginaţiei mele, văzându-l cu totul altfel decât era în 
realitate; căci lucrurile acestea nu le judecăm întotdeauna 
după adevăratul caracter al persoanei, ci după măsura 
temerilor noastre. 

— Ascultă, tinere, câţi ani ai? m-a întrebat stăpânul meu, 
şi aşa a şi început dialogul: 

JACK: Drept să vă spun, domnule, nu ştiu. 

STĂPÂNUL: Cum te cheamă? 

JACK: Aici mi se spune Colonelul, dar numele meu, cu 
voia Înălţimii voastre, este Jack. 

STĂPÂNUL: Dar cum te cheamă, rogu-te? 

JACK: Jack. 

STĂPÂNUL: Atunci numele tău de botez e Colonelul şi 
numele tău de familie Jack? 

JACK: Sincer să fiu, domnule, spre a mărturisi Înălţimii 
voastre adevărul, eu nu ştiu aproape nimic despre mine, 
nici măcar numele meu real, doar atâta că - de când mi- 
aduc aminte - aşa mi s-a spus; acuma, care mi-e numele de 
botez şi care cel de familie, sau dacă am fost vreodată 
botezat ori nu, asta nu v-o pot spune. 

STĂPÂNUL: Bine, oricum, ai răspuns cinstit. Te rog, vino 
încoace şi spune-mi de ce ai ajuns aici, sclav. 

JACK: Aş dori ca lnălţimea voastră să aibă răbdare să 
asculte întreaga-mi poveste; căci este desigur lucrul cel mai 
aspru şi mai nedrept ce vi s-a înfăţişat vreodată ochilor şi 
auzului. 

STĂPÂNUL: Zău aşa? Atunci istoriseşte-mi pe larg; am să 
te ascult, ţi-o făgăduiesc, chiar de-ar fi să dureze şi-un 
ceas. 

Asta m-a încurajat şi am început a-i înşira de când eram 
soldat şi cum fusesem convins ca să dezertez la Dunbar - şi 
i-am dat toate detaliile, aşa cum vi le-am povestit mai îna- 


inte, ajungând până în momentul când sosiserăm pe ţărmul 
Virginiei şi căpitanul corăbiei, după ce debarcaserăm în 
sfârşit acolo, îmi vorbise de poliţă. Pe măsură ce 
povesteam, stăpânul şi-a ridicat de mai multe ori mâinile 
spre cer, exprimându-şi astfel groaza şi sila faţă de felul 
cum fusesem tratat la Newcastle şi s-a interesat de numele 
comandantului de vas; căci, spunea el, acel căpitan, în 
ciuda tuturor vorbelor lui dulci, trebuie să fie totuşi un 
şarlatan. Aşa că n-am avut de ce să-i ascund atât numele 
lui, cât şi numele vasului, iar stăpânul şi le-a notat într-un 
carnet şi apoi discuţia a continuat astfel: 

STĂPÂNUL: Dar, te rog să-mi răspunzi la fel de cinstit încă 
la o întrebare, ce te-a făcut să fii atât de preocupat de felul 
cum i-am vorbit aceluia, pungaşul de buzunare? 

JACK: Cu voia Înălţimii voastre, m-a mişcat faptul că v-am 
auzit vorbind atât de blând unui biet sclav. 

STAPANUL: Şi asta a fost tot? Spune adevărul acum. 

JACK: N-am, într-adevăr, altceva să vă spun, decât că mi- 
a trecut prin minte o tainică dorinţă în privinţa 
dumneavoastră, care aţi fost atât de bun cu o făptură de 
teapa lui; dacă nu s-ar putea să aflaţi în vreun fel oarecare 
şi de cazul meu, căci desigur dumneavoastră v-ar fi milă de 
mine şi aţi încerca să faceţi ceva pentru mine. 

STĂPÂNUL: Bine, dar nu era oare nimic în cazul lui care 
să se potrivească în vreun fel şi cu al tău - şi nu cumva 
tocmai lucrul acesta te-a făcut să fii atât de impresionat? 
Căci am văzut că aveai lacrimi în ochi şi asta a fost ceea ce 
m-a făcut să te chem să-ţi vorbesc. 

JACK: Ce-i drept, domnule, vă spun că am fost un băiat 
trândav şi stricat şi m-am pomenit neajutorat pe lume; însă 
băiatul căruia i-aţi vorbit este un hoţ şi e condamnat la 
spânzurătoare; eu n-am apărut în faţa unui tribunal 
niciodată în viaţa mea. 

STĂPÂNUL: Bine, n-am să te cercetez prea mult; dacă n- 
ai fost niciodată în faţa unui tribunal şi nu eşti un criminal 
deportat, eu nu mai am de ce să te cercetez. Ai fost tratat 
rău, asta e sigur, şi, bineînţeles, asta e ceea ce te-a şi 
impresionat? 


JACK: Da, într-adevăr, cu voia Înălţimii voastre (cu toţii îi 
spuneam Înălţimea sa ori Măria sa). 

STĂPÂNUL: Bine; acum, după ce îţi cunosc situaţia, 
spune-mi ce pot face pentru tine? Vorbeşti despre o poliţă 
de 94 de lire din care ai fi dorit să-i dai căpitanului 40 de 
lire pentru eliberarea ta; mai ai această poliţă? 

JACK: Da, domnule, iat-o. Şi am scos-o de la brâul 
pantalonilor, unde reuşisem întotdeauna s-o păstrez, 
învelită într-o bucată de hârtie prindă cu ace chiar de brâu 
şi totuşi aproape complet roasă, din pricină ca o tot 
prindeam în ace şi o scoteam atât de des; aşa că i-am 
înmânat-o s-o citească şi stăpânul a citit-o. 

STĂPÂNUL: Şi oare mai trăieşte acest gentleman care ţi-a 
dat poliţa? 

JACK: Da, domnule, era viu şi bine sănătos când am 
plecat eu de la Londra, ceea ce puteţi vedea după data de 
pe poliţă, căci eu am plecat chiar a doua zi după ce el mi-a 
eliberat-o. 

STĂPÂNUL: Nu mă miră că domnul căpitan de corabie era 
dispus să pună mâna pe această poliţă, când aţi ajuns aici 
pe țărm. 

JACK: l-aş fi dat-o, dacă ar fi vrut să ne înapoieze pe mine 
şi pe fratele meu în Anglia, atunci ar fi putut să ia de la noi 
cât voia el pe baza politei. 

STĂPÂNUL: Da, dar nu s-a prins el la aşa ceva; ştia prea 
bine că dacă avea prieteni acolo, prietenii l-ar fi chemat să 
dea socoteală de ce v-a întors înapoi; însă mă mir că totuşi 
nu ţi-a luat-o fie prin înşelăciune, fie cu forţa, câtă vreme 
aţi fost încă pe mare. 

JACK: Ce-i drept, n-a încercat aşa ceva. 

STĂPÂNUL: Bine, tinere, în acest caz voi căuta sa-ţi fac 
un serviciu, de-o să fie cu putinţă. Dacă banii se pot încasa 
şi-i poţi primi în bună stare aici, ai cuvântul meu că te-aş 
putea îndruma să ajungi mai bine decât stăpânul tău pe 
care îl ai în faţă în această clipă, presupunând, bineînţeles, 
că vei fi cinstit şi harnic. 

JACK: Sper, Înălţimea voastră, că veţi judeca restul după 
comportarea mea în slujba dumneavoastră. 


STĂPÂNUL: Dar poate că eşti dornic să te reîntorci în 
Anglia. 

JACK: Nu, zău, stăpâne, n-am niciun chef să merg în 
Anglia, dacă mi-aş putea câştiga aici pâinea în mod cinstit; 
căci acolo nu ştiu cum o să mi-o câştig; dacă aş fi ştiut, nu 
m-aş fi înrolat ca soldat. 

STĂPÂNUL: Bine, însă mai târziu va trebui să-ţi pun 
câteva întrebări şi despre chestiunea aceasta; ce-i drept, e 
cam ciudat că te-ai înrolat ca soldat, când aveai în buzunar 
94 de lire. 

JACK: Voi lămuri lucrul ăsta Înălţimii voastre la fel de 
amănunţit, dacă doriţi, cum v-am explicat şi restul vieţii 
mele, numai că este o foarte lungă poveste. 

STĂPÂNUL: Bine, atunci o lăsăm pentru altă dată; dar în 
chestiunea de care e vorba, spune-mi: doreşti să trimit pe 
cineva la Londra să stea de vorbă cu domnul care ţi-a dat 
polita? Nu ca să ia banii de la el, ci numai să-l întrebe dacă 
are aceşti bani ai tăi în mâna lui şi dacă e dispus să ti-i dea 
când ai să ceri tu şi ai să-i trimiţi fie poliţa fie un duplicat al 
ei? Adică (mi-a explicat el) o copie; şi a făcut bine că mi-a 
explicat, căci din cuvântul duplicat eu nu înţelesesem chiar 
nimic. 

JACK: Da, domnule, dacă doriţi am să vă dau chiar poliţa, 
în dumneavoastră pot să am încredere, în comandant nu 
puteam avea. 

STĂPÂNUL: Nu, nu, tinere, n-am să ţi-o iau. 

JACK: Aş dori totuşi că Înălţimea voastră să binevoiască a 
mi-o ţine în păstrare, căci dacă aş pierde-o, aş fi complet 
distrus. 

STĂPÂNUL: Am să ţi-o păstrez, Jack, dacă vrei tu, dar în 
cazul acesta vei primi o chitanţă scrisă de mâna mea, cu 
precizarea că mi-ai încredinţat-o şi ţi-o voi da înapoi la 
cerere, ceea ce va fi un lucru la fel de sigur pentru tine ca şi 
poliţa; altfel, nici nu vreau să mă ating de ea. 

Aşa că i-am înmânat stăpânului meu poliţa, iar el mi a 
dat în schimbul ei o chitanţă; şi s-a dovedit un 
administrator fidel faţă de mine, aşa cum veţi afla când va 
veni vorba. După această convorbire mi-a dat drumul să 


plec şi m-am dus la lucru; însă peste vreo două ore, 
administratorul sau supraveghetorul plantaţiei a venit 
călare şi, apropiindu-se de mine, pe când lucram, a scos din 
buzunar o sticlă şi chemându-mă la el mi-a dat să beau o 
duşcă de rom; după cum cerea buna cuviinţă, eu n-am luat 
decât o mică înghiţitură, dar mi-a întins-o iar şi m-a poftit 
să mai iau; şi mi-a vorbit uimitor de politicos, cu totul altfel 
decât avea el obiceiul. 

Asta m-a încurajat şi m-a însufleţit foarte mult, cu toate 
că nu aveam în vedere nimic anume, ca să spun că din 
pricina aia sau ailaltă mă simţeam cu inima ceva mai 
uşoară. 

După o zi sau două, pe când ieşeam cu toţii la lucru dimi- 
neaţa, supraveghetorul m-a chemat din nou la el şi mi-a dat 
de băut şi mai a întins o halcă de pâine, spunându-mi să vin 
de la lucru cam pe la ora unu şi să trag la el acasă, căci 
trebuie să stea de vorbă cu mine. 

Când am sosit la el, am venit îmbrăcat, fireşte, în straiele 
obişnuite ale unui biet sclav, adică pe jumătate gol. 

— Vino încoace, tinere, a rostit el, şi dă-mi săpăliga aia. 
Bine, a spus apoi după ce i-am dat-o, tu n-ai să mai lucrezi 
în această plantație. 

M-am uitat la el surprins şi niţel cam speriat. 

— Dar ce-am făcut, domnule? l-am întrebat; şi unde 
urmează ca să fiu trimis? 

— Nu, nu, m-a potolit privind la mine foarte bine dispus; 
nu te speria, e pentru binele tău, asta nu-i ca să ţi se facă 
rău; am ordin să te fac supraveghetor, aşa că de azi încolo 
n-ai să mai fii sclav. 

— Vai! am exclamat atunci, eu supraveghetor? Dar nu 
sunt în situaţia să mă apuc de aşa ceva, n-am nici măcar ce 
îmbrăca, mie îmi lipsesc şi lenjeria şi cele de trebuinţă. 

— Lasă, lasă, mă linişti el, s-ar putea să ne purtăm cu 
tine mai bine decât îţi dai tu seama; vino încoace cu mine. 

Şi m-a condus la o magazie mare, sau mai degrabă la un 
grup de magazii îmbucate una în alta şi, chemându-l pe 
magazioner, i-a spus: 

— Uite, trebuie să-l îmbraci pe omul acesta şi să-i dai 


toate cele necesare de categoria cincea şi să-mi faci apoi 
mie chitanţă. Stăpânul nostru mi-a dat ordin să-i avansez 
totul, în contul plantaţiei de vest. 

Se pare că era plantaţia unde urma să mă duc eu. 


CAPITOLUL IX 


Piedici în calea noii mele slujbe - Încerc a- 
i face pe negri să asculte fără pedeapsă şi 
reuşesc - Stăpânul vizitează plantaţia - 
Convorbire cu el - Îi câştig din ce în ce 
mai mult bunăvoința - Fidelitatea unui 
negru - 


Aşadar, magazionerul a mers cu mine într-o magazie 
interioară, unde se găseau mai multe costume de haine de 
soiul amintit în ordinele primite, care nu erau altceva decât 
nişte haine simple, însă de calitate, haine de gata, dintr-un 
foarte bun postav, care în Anglia costă în jur de unsprezece 
şilingi - şi mi-a dat şi trei cămăşi bune şi două perechi de 
pantofi, şi ciorapi şi mănuşi, apoi o pălărie, şase batiste şi, 
pe scurt, tot ce mi-aş fi putut eu dori; şi după ce le-a scos 
pe toate din rafturi şi mi le-a potrivit, m-a lăsat să intru într- 
o mică odaie separată. 

— Aici, mi-a spus, intri ca sclav şi-o să ieşi ca gentleman. 

Şi cu vorbele acestea, a dus toate lucrurile în odaia 
aceea, a închis uşa şi m-a poftit să mă îmbrac, ceea ce am 
şi făcut cu foarte mare plăcere; din clipa aceea, vă daţi 
seama, am început să sper şi eu în lucruri mai bune decât 
cele cu care fusesem obişnuit. 

La puţin timp mai apoi, a venit supraveghetorul şi m-a 
felicitat pentru hainele cele noi şi mi-a spus că trebuie să-l 
însoțesc; aşa că am fost dus la o altă plantație, mai mare 
decât cea în care lucrasem înainte şi unde erau doi 
supraveghetori sau funcţionari, unul lucra înăuntru, iar altul 
afară; cel din urmă fusese mutat şi el la altă plantație; iar 
eu am fost plasat acolo în locul lui, să-mi fac slujba; treaba 
mea era să fiu mereu cu ochii după servitori şi după negri, 
să am grijă să se ţină de treabă, să le fac rost de mâncare, 


adică, pe scurt, să-i administrez şi să-i conduc. 

Mă simţeam în sinea mea înălţat în cel mai înalt grad, 
prin această avansare, şi mi-e cu neputinţă să-mi exprim 
bucuria trăită cu acea ocazie; dar am întâmpinat o greutate 
care m-a izbit atât de violent şi care se opunea atât de mult 
însăşi firii mele, încât aproape că era să las totul baltă din 
cauza asta; după toate aparențele, stăpânul meu fusese 
deosebit de generos cu mine; când mi-am luat în primire 
slujba, mi s-a dat un cal şi un bici lung, de soiul celor care 
în Anglia se cheamă bice de vânătoare. Calul îmi trebuia ca 
să alerg în sus şi în jos prin toată plantaţia, să văd cum îşi 
făceau datoria servitorii şi negrii, iar plantaţia fiind foarte 
mare, treaba asta nu se putea face umblând pe jos, cel 
puţin nu atât de iute şi cu folos cum trebuia; cât despre 
bici, el mi s-a dat ca să-i strunesc şi să-i biciui pe sclavi şi 
pe servitori când se dovedeau neglijenţi, ori puşi pe harţă 
sau, mai pe scurt, când greşeau cu ceva. Rolul ăsta făcea 
să-mi îngheţe sângele în vine şi nici nu puteam să mă 
gândesc la aşa ceva cu felul meu de a fi - eu care, până 
mai ieri, fusesem tot servitor şi sclav ca ei, şi tot sub autori- 
tatea biciului, să trebuiască să ridic mâna acum spre a 
săvârşi acelaşi lucru crud care mă îngrozise pe mine însumi 
doar cu o zi înainte. Ei! Asta, v-o mărturisesc, n-o puteam 
face; în aşa măsură, încât negrii şi-au dat seama şi, în 
scurtă vreme, au ajuns a-mi dispreţui autoritatea în aşa hal, 
încât pas de-i mai înfrânează şi conduce. 

Nerecunoştinţa lor pentru mila pe care le-o arătasem a 
avut darul să mă jignească şi mărturisesc aici că mi-a cam 
asprit inima; aşa că am început-o cu negrii, fiind obligat a 
pedepsi pe doi dintre ei; şi crezusem că am făcut-o cât se 
poate de crud, dar, după ce i-am biciuit până ce fiecare 
lovitură pe care le-o dădeam aproape că mă durea şi pe 
mine şi eram gata să leşin, păcătoşii mi-au râs în nas, iar 
unul dintre ei a avut neruşinarea să şoptească în spatele 
meu că - dacă ar fi să mă biciuiască el pe mine - apoi mi-ar 
arăta el cum se biciuieşte un negru. 

Ei bine, totuşi nu aveam puterea de a o face într-un mod 
prea barbar, cum am văzut că se cerea; iar acest defect a 


început să fie în dauna treburilor stăpânului nostru. 

Dar, în acelaşi timp, am început să bag de seamă că 
temperamentul acesta recalcitrant al negrilor, nu era nici el 
bine strunit; că stăpânii nu foloseau mijlocul cel mai nimerit 
faţă de ei, ca să-i facă simţitori fie la milă, fie la osândă; iar 
pentru mine era limpede că şi cel mai îndărătnic dintre ei 
putea fi făcut, să se îmblânzească fără bici, sau cel puţin 
fără atâta folosire a biciului pe cât se făcea în genere. 

Om foarte de treabă stăpânul nostru, şi uneori atât de 
plin de bunătate, încât interzicea supraveghetorilor şi 
administratorilor săi severităţile; dar şi el observa că bătaia 
era necesară şi, în cele din urmă, se vedea obligat să lase 
treaba asta pe mâna servitorilor mai sus-puşi; totuşi, 
adesea le poruncea să fie miloşi şi să ţină seama de 
deosebirile de constituţie fizică a negrilor, unii dintre ei 
dovedindu-se mai puţin capabili să suporte chinurile 
pedepsei decât alţii, iar o parte a lor fiind mai puţin 
încăpăţânaţi. 

Totuşi s-a găsit cineva care să-i aducă la cunoştinţă 
despre mine cum mă port în privinţa asta şi să-i spună că îi 
neglijam afacerile şi că lucrătorii nu erau de loc ţinuţi în 
frâu, aşa că plantaţia lui nu era administrată chipurile aşa 
cum se cuvine, toate celea mergând brambura. 

Aceasta era o învinuire gravă pentru un tânăr 
supraveghetor, iar lnălţimea sa a venit asemeni unui 
judecător, cu toţi subalternii lui, să vadă cum stăteau 
lucrurile şi să audă cazul. Totuşi, s-a purtat destul de corect 
cu mine, şi înainte de a mă sancţiona, s-a hotărât să mă 
asculte să-i vorbesc pe larg, nu numai în public, ci şi în 
particular; această ultimă încuviinţare a fost spre norocul 
meu, căci cum el îmi îngăduise altă dată să-i vorbesc liber, 
am avut şi acum deplina îngăduinţă să mă explic şi să mă 
apăr. 

Habar n-aveam de plângerea împotriva mea, până ce n- 
am auzit-o chiar din gura sa; nici nu ştiusem nimic de 
venirea lui, până când nu l-am văzut chiar sosit pe 
plantație, inspectând munca şi diferitele porţiuni de teren 
care urmau să fie plantate; şi, după ce ocolise o dată călare 


plantaţia şi văzuse lucrurile aşa cum erau ele, că adică totul 
se afla în ordine, iar servitorii şi negrii erau cu toţii la 
muncă şi i s-a părut în sfârşit că toate sunt aşa cum şi le 
dorea, după aceea a intrat în casă. 

Când l-am văzut venind pe alee, i-am alergat înainte şi |- 
am salutat şi i-am mulţumit cu umilinţă pentru bunătatea 
pe care mi-o arătase, scoţându-mă din situaţia mizerabilă 
în care mă aflasem mai înainte şi folosindu-mă cu încredere 
în treburile lui; iar el părea destul de bine dispus, deşi la 
început nu mi-a vorbit prea mult; l-am însoţit prin toată 
plantaţia şi i-am dat o dare de seamă despre toate, 
mergând alături de dânsul, şi i-am răspuns la toate 
obiecţiunile şi întrebările, în aşa fel cum pare-se că el nici 
nu se aştepta; şi, după cum aveam să recunosc după 
aceea, toate cele păreau spre mulţumirea sa. 

După cum v-am spus însă, mai era un supraveghetor pe 
aceeaşi plantație, care, deşi nu-mi era cu nimic superior, 
îndeplinea totuşi o muncă mai grea decât a mea; căci 
sarcina lui era să supravegheze împachetarea tutunului şi 
fie să-l predea pe bordul goeletelor fie să facă altceva cu el, 
după cum primea ordine de la stăpân, precum şi să scoată 
mărfuri englezeşti de la magazia cea mare, aflată pe 
cealaltă plantație, din cauză că plantaţia aceea era mai 
aproape de ţărmul mării; pe scurt, el ţinea socotelile. 

Acest supraveghetor, om cinstit şi corect, n-a făcut nicio 
plângere că treaba căzută în grija mea ar fi fost neglijată 
sau ceva de felul ăsta, deşi stăpânul s-a interesat la el, 
amănunt cu amănunt. 

Dar trebuie să spun că pe când mergea el aşa călare prin 
plantație, a ajuns şi la locul unde erau pedepsiţi de obicei 
lucrătorii ce săvârşiseră vreo greşeală; şi a dat acolo peste 
doi negri cu mâinile legate la spate, fiind, ca să spunem 
aşa, osândiţi; când s-a apropiat stăpânul, ei au căzut în 
genunchi şi i-au făcut semne vrednice de milă, ca să-i ceară 
îndurare. 

— Vai, vai! a rostit el, întorcându-se înspre mine, de ce 
m-ai adus pe aici? Mie nu-mi plac asemenea spectacole, 
acuma cum naiba să scap? Trebuie sa-i iert; dar spune-mi, 


rogu-te, ce-au făcut? 

l-am înşirat greşelile pentru care se aflau aduşi acolo; 
unul dintre ei furase o sticlă cu rom şi se îmbătase, iar după 
ce s-a îmbătat, făcuse o mulţime de boroboaţe şi încercase 
cu o rangă să spargă capul unuia dintre servitori; celălalt 
evitase însă lovitura ei, pocnindu-l pe negru peste călcâie, 
pusese laba pe el şi-l adusese prizonier acolo unde se 
găsea şi unde a stat de altminteri şi peste noapte; şi i-am 
adus la cunoştinţă stăpânului că urma să fie biciuit în ziua 
aceea şi în următoarele trei zile de câte două ori pe zi. 

— Şi-ai putea să fii atât de crud? m-a întrebat Înălţimea 
sa; păi bine, dar l-ai omori pe biet nenorocitul ăsta; şi astfel, 
pe lângă sângele de care ar trebui să dai seamă, m-ai 
păgubi şi pe mine de un negru viguros, care mă costă cel 
puţin treizeci sau patruzeci de lire, şi ai revărsa ruşinea 
asupra întregii mele plantaţii; ba, mai mult decât atât, ca 
răzbunare, unii dintre ceilalţi ar fi în stare să mă ucidă, 
fireşte, dacă le-ar sta în putinţă. 

— lnălţimea voastră, i-am spus, dacă indivizii ăştia nu 
sunt ţinuţi în frâu prin violenţă, cred că sunteţi convins că 
nu se poate face nimic cu ei; iar pe plantațiile 
dumneavoastră se spune despre mine că am fost mai 
curând batjocura decât groaza lor, din pricină că nu i-am 
tratat aşa cum o meritau; şi eram chiar hotărât să devin 
mai aspru, oricât ar fi lucrul ăsta împotriva firii mele, numai 
ca slujba dumneavoastră să nu aibă de suferit din cauza 
unei indulgenţe nelalocul ei; de aceea, chiar dacă l-aş fi 
bătut până l-aş fi omorât... 

— Stai, m-a întrerupt el; nu, nu, te rog să nu se întâmple 
asemenea lucruri pe pământurile mele. Aminteşte-ţi, tinere, 
că ai fost şi tu sclav; poartă-te aşa cum ai recunoaşte că ar 
fi drept să fii tu tratat dacă te-ai afla în locul unuia dintre 
aceştia şi întotdeauna mai adaugă şi un pic de îndurare. 
Este ceea ce doresc eu, iar consecinţele faptului de a fi fost 
prea blând, pe acelea lasă-le pe socoteala mea. 

Era tocmai ce puteam să-mi doresc şi chiar mai mult 
decât atâta, deoarece întâmplarea avusese loc în public şi o 
auziseră urechile mai multora, atât negri cât şi sclavi albi, 


precum şi cei care mă acuzaseră fără sa ştiu. 

— Supraveghetorul ăsta e un câine de om, l-am auzit 
rostind despre miile pe unul din albii din spate; l-ar fi biciuit 
pe bietul Cap-de-glonţ (aşa îi ziceau ei negrului care urma 
să fie pedepsit), dacă nu s-ar fi întâmplat să vină Inălţimea 
sa chiar astăzi. 

Totuşi, eu am stăruit asupra marii vinovăţii a negrului şi 
asupra pericolului pe care-l aducea o asemenea îndurare, 
am exagerat puţin necesitatea de a se da asemenea pilde. 

— Bin, bine, a grăit stăpânul nostru, aşa să faci data vii- 
toare, dar nu acum. 

lar eu n-am mai spus nimic. 

Greşeala celuilalt negru era neînsemnată în comparaţie 
cu a primului; iar Înălţimea sa a mers înainte, vorbind cu 
mine şi eu l-am urmat, până am ajuns şi am intrat o dată cu 
dânsul; după ce se odihnise puţin, Inălţimea sa m-a chemat 
la el şi, nelăsându-i să se apropie pe învinuitorii mei, înainte 
de a-mi auzi apărarea, a început astfel: 

STAPANUL: Ascultă tinere, trebuie să stau puţin de vorbă 
cu tine. Lumea se plânge de purtarea ta, de când te-am pus 
ca să  supraveghezi această plantație; credeam că 
sentimentul datoriei pe care o ai faţă de mine nu-mi va da 
griji privitoare la hărnicia şi credinţa ta. 

JACK: Îmi pare foarte rău că v-au venit plângeri 
împotrivă-mi, deoarece datoria pe care o am faţă de 
Inălţimea voastră şi pe care v-o mărturisesc fără urmă de 
umbrire, mă leagă într-adevăr de interesele dumneavoastră 
în cel mai puternic mod cu putinţă; şi chiar dacă am greşit 
în treburile mele, sunt sigur că intenţionat nu am neglijat 
nimic. 

STAPANUL: Bine, eu n-am să te pedepsesc fără să te 
ascult, şi de aceea te-am chemat acum să-ți vorbesc 
despre asta. 

JACK: Mulţumesc, plin de umilinţă, Înălţimii voastre; dar 
am şi eu o cerere şi anume, să ştiu de ce sunt învinuit şi, 
dacă binevoiţi, şi cine sunt învinuitorii mei. 

STĂPÂNUL: Primul lucru îl vei auzi şi acesta este şi 
motivul pentru care vreau să stau de vorbă cu tine în 


particular; iar dacă va fi nevoie să discutăm mai mult, ai să- 
ţi cunoşti şi acuzatorii. Lucrul de care eşti acuzat vine în 
contradicţie cu cel pe care l-am văzut chiar mai adineauri şi 
de aceea, tu şi cu mine trebuie să ajungem împreună la o 
nouă înţelegere privitoare la asta, căci am crezut că eram 
eu mai şiret decât tine, iar acum cred că tu ai fost mai şiret 
ca mine. 

JACK: Sper că Înălţimea voastră nu veţi fi jignit, dacă vă 
spun că nu vă înţeleg bine. 

STAPANUL: Cred că nu mă înţelegi; hai, spune-mi cinstit, 
chiar aveai de gând să-l biciuieşti de două ori pe zi, timp de 
patru zile, pe biet negrul ăla, adică să-l omori în bătaie, căci 
asta ar fi însemnat pe şleau în cele din urmă. 

JACK: Dacă-mi daţi voie să ghicesc, stăpâne, cred că ştiu 
ce învinuiri s-au adus împotriva mea; cred că Înălţimii 
voastre i s-a povestit că am fost prea blând cu negrii şi cu 
ceilalţi servitori; şi că atunci când au meritat să fie trataţi 
cu asprimea obişnuită acestei ţări, eu nu i-am pedepsit nici 
pe jumătate din cât meritau; şi că din această pricină ei n- 
ar avea grijă de treburile dumneavoastră, iar plantaţia 
aceasta nu este bine îngrijită şi alte lucruri de acest fel. 

STAPANUL: Aşa e, ai ghicit fără greş; continuă! 

JACK: Prima parte a învinuirii o recunosc, dar ultima - nu; 
şi cer Înălţimii voastre să mă controleze cât mai amănunţit, 
în tot ceea ce am făcut. 

STAPANUL: Dacă într-adevăr ceea ce ai afirmat în ultima 
parte ar fi aşa, aş fi bucuros să se întâmple şi cele de mai 
înainte; deoarece ar fi pentru mine o nesfârşită satisfacţie 
ca - fără a mi se neglija interesele şi fără a mi-se pune în 
pericol siguranţa - aceşti bieţi nenorociţi să poată fi trataţi 
omenos; căci, prin firea mea, eu urăsc cruzimea, este lucrul 
cel mai nesuferit şi care mă tulbură cel mai mult în buna 
mea stare. 

JACK: Recunosc sincer, stăpâne, că la început era cu 
neputinţă pentru mine să mă hotărăsc la acest îngrozitor 
lucru. Cum aş fi putut eu, care de-abia ieşisem de sub, 
teroarea biciului şi care doar cu o zi înainte fusesem nu 
altceva decât un biet sclav despuiat şi nenorocit, ceea ce a 


doua zi puteam fi din nou; cum aş fi putut folosi această (şi 
am arătat către o cravaşă) armă îngrozitoare pe carnea 
dezgolită a semenilor mei, care-şi împart cu mine sclavia? 
Chiar şi atunci, Înălţimea voastră, când sentimentul de 
datorie făcea ca măsura aceasta să fie absolut necesară din 
partea mea, nu puteam recurge la ea decât cu cea mai 
mare repulsie. Vă implor să mă iertaţi dacă firii mele î-i 
dată o asemenea blândeţe, încât deşi poate că ar fi potrivit 
a mă chema sluga dumneavoastră, nu mă dovedesc în 
stare a fi călău. 

STĂPÂNUL: Bine, dar atunci cum s-ar putea să mi se 
aducă la îndeplinire treburile? Şi cum e de stăpânit această 
cumplită încăpățânare a sclavilor, despre care mi se 
povesteşte că nu poate fi altfel ţinută în frâu, ca ei să nu se 
lase pe tânjeală sau chiar să treacă de la obrăznicie la 
revoltă? 

JACK: Răspunsul mă poartă, stăpâne, către cea de a doua 
parte a apărării mele; şi aici sper că Înălţimea voastră va 
binevoi să-i cheme pe învinuitorii mei, fiindcă astfel vă veţi 
da osteneala să vă formaţi o cât mai exactă privire 
generală asupra plantaţiei dumneavoastră şi să vedeţi ori 
să-i lăsaţi să vă arate ei, de faţă cu mine, dacă într-adevăr 
a fost neglijat ceva, dacă interesele dumneavoastră au avut 
sau nu de suferit, sau dacă negrii ori ceilalţi servitori ai 
dumneavoastră sunt mai puţin bine struniţi decât erau 
înainte; vă veţi convinge dacă nu cumva dimpotrivă, chiar 
eu sunt cel care a găsit fericitul secret de a menţine 
ordinea, îngrijindu-mă de toate treburile plantaţiei, iar asta 
cu hărnicie şi fără vreo zăbavă în nimic, sclavii fiind ţinuţi la 
respect, firea lor adusă la supunere, iar siguranţa şi pacea 
familiei dumneavoastră păstrate în netulburare, la fel de 
bine prin aceste mijloace blânde ca şi altă dată prin cele 
aspre, prin pedepsele moderate de acum ca şi altă data 
prin tortură şi barbarie, prin respectul cuvenit unei rânduieli 
drepte ca şi prin groaza faţă de chinurile cele mai de 
neîndurat, şi, sper că auzind Înălţimea dumneavoastră 
adevărul, nu-mi va mai pune în sarcină acest mare păcat. 

STĂPÂNUL: Nu, ce-i drept; în cazul ăsta, cel mai potrivit 


administrator pe care l-am avut vreodată în slujba mea ai fi 
tu; însă cum se potriveşte atunci cruda sentinţă pe care ai 
pronunţat-o împotriva bietului ins care se află acolo, în 
ţarcul condamnaților, şi care ar fi urmat să fie biciuit de opt 
ori în patru zile, cu toate afirmaţiile tale celelalte? 

JACK: Foarte bine, domnule; în primul rând, el rămâne 
astfel sub crâncena apăsare a fricii de pedeapsă, o atât de 
severă pedeapsă cum nu a mai primit niciun negru înaintea 
sa; pe păcătosul ăsta, cu voia dumneavoastră, aveam de 
gând să-l slobozesc mâine, fără a fi de loc biciuit, însă 
numai după ce voi fi stat de vorbă cu el într-un anumit fel 
despre greşeala comisă, trezind în mintea sa un simţ al 
valorii iertării; iar dacă asta va face din el un mai bun sclav 
decât ar izbuti cea mai neînduplecată biciuire, atunci 
presupun că veţi admite că am câştigat un punct. 

STĂPÂNUL: Da, dar ce se întâmplă dacă n-o să iasă aşa? 
Căci indivizii ăştia nu au nicio urmă de simţ al recunoştinţei. 

JACK: Asta, domnule, din pricină că nu sunt niciodată 
iertaţi; dacă au făcut o greşeală, ei nu ştiu niciodată ce este 
îndurarea, şi atunci pentru ce ar avea să fie recunoscători? 

STĂPÂNUL: Ai dreptate, într-adevăr; devreme ce nu li s-a 
arătat îndurare, nu au de ce să se simtă îndatoraţi. 

JACK: Afară de asta, lnălţimea voastră, dacă s-a 
întâmplat uneori ca ei să fie lăsaţi în pace, lucru foarte rar 
dealtminteri, nu li s-a spus şi pentru ce, şi nici cum stau 
lucrurile; nu-şi bate nimeni capul cu ei ca să le imprime în 
minte ideea recunoştinţei, să le spună ce bunăvoință li s-a 
arătat şi la ce sunt îndatoraţi prin asta, ori ce-ar putea 
câştiga până la urmă prin ea. 

STĂPÂNUL: Dar crezi că un asemenea procedeu ar 
merge? Le-ar face oare vreo impresie? Tu cauţi să te 
convingi că aşa ar fi, dar vezi bine că asta este împotriva 
ideilor înrădăcinate în toată ţara asta. 

JACK: S-ar putea să existe aici şi unele greşeli sau păcate 
publice, ori cu caracter naţional, iar ăsta este unul din ele. 

STĂPÂNUL: Ai făcut încercarea?, Nu poţi spune că este o 
greşeală, până ce nu ai încercat-o şi nu ai putut dovedi că 
aşa este. 


JACK: Întreaga dumneavoastră plantație este o pildă a 
încercării mele. Chiar şi cel pe care l-aţi văzut, n-ar fi 
săvârşit niciodată aiurerile pe care le-a săvârşit, dacă nui 
se urca romul la cap şi nu şi-ar fi ieşit astfel din fire; aşa că 
de fapt, singura vinovăţie pentru care ar trebui să-l 
pedepsesc ar fi că a furat o sticlă de rom şi că a băut-o 
până la fund; în care caz, ca şi Noe, sigur este că el nu i-a 
cunoscut tăria, iar după ce i s-a urcat la cap a fost ca un 
zăltat care delira şi nu ştia ce mai face; cât pentru tot 
restul, el merită mai curând milă decât pedeapsă. 

STAPANUL: Ai dreptate, cu siguranţă că ai dreptate, iar 
dacă vei reuşi să pui în practică ideile tale, atunci eşti un 
om cum rar se-ntâlneşte. Eu aş dori să faci încercarea într- 
un caz special, pe un anumit negru, ca să pot vedea şi eu 
rezultatele; aş oferi cinci sute de lire să văd că sistemul 
ăsta dă roade bune. 

JACK: Nu caut altceva, stăpâne, decât favoarea 
dumneavoastră şi mulţumirea de a vă face un serviciu; am 
să vă arăt o asemenea pildă chiar printre negrii 
dumneavoastră, şi întreaga plantație vă va fi martoră. 

STAPANUL: Faci să mi se umple inima de bucurie, Jack, 
auzindu-te; dacă poţi reuşi ca sistemul acesta să dea roade, 
apoi ai cuvântul meu, nu numai că am să-ţi redau 
libertatea, dar am să fac om din tine pe lumea asta, cât vei 
trăi. 

Atunci, cu o plecăciune plină de respect, i-am relatat ur- 
mătoarea poveste: 

— Trăieşte aici, pe plantație, stăpâne, un negru care a 
fost servitorul dumneavoastră timp de mai mulţi ani înainte 
de a veni eu; el a săvârşit o greşeală fără prea mare 
importanţă în sine, dar putea ieşi mai rău, dacă ar fi 
continuat; eu însă am poruncit să fie adus la locul obişnuit 
şi l-am legat aşa cum sunt ei îndeobşte legaţi pentru 
pedeapsă, şi i s-a spus că va fi biciuit şi pus la saramură 
într-un chip cumplit. După ce exercitasem asupra minţii lui 
impresia cuvenită despre groaznica pedeapsă ce-l aştepta, 
şi când am socotit că era îndeajuns de umilit, am intrat 
înăuntru şi am dat ordin să fie scos afară, exact aşa cum se 


procedează cu negrii în asemenea ocazii, când sunt duşi la 
pedeapsă; după ce a fost dezbrăcat şi legat, i s-au dat două 
lovituri de bici, cu adevărat foarte crude, apoi am strigat la 
ei să oprească. 

„Opriţi!” le-am spus celor doi executori, care tocmai în- 
cepuseră să lovească în bietul om. „Opriţi! am strigat, 
lăsaţi-mă să stau de vorbă cu el.” 

Aşa că negrul a fost dezlegat; apoi am început să-i explic 
cât de binevoitor aţi fost faţă de el dumneavoastră, care 
eraţi stăpânul lui cel mare (aşa îl numesc negrii pe 
proprietarul plantaţiei, sau cel puţin aşa îi spuneau lui din 
pricină că era un mare om al ținutului acela, având trei sau 
patru plantaţii întinse); că dumneavoastră nu-i făcuserăţi 
niciodată niciun rău, că v-aţi purtat totdeauna cu blândeţe 
faţă de el şi niciodată nu i-aţi aplicat această pedeapsă în 
atâţia şi atâţia ani, deşi mai săvârşise el câteva greşeli şi 
înainte; că era o vinovăţie grozavă faptul că furase nişte 
rom şi că se îmbătase până la nebunie cu încă doi negri (a 
fi beat la un negru înseamnă a fi nebun; căci dacă fac rost 
de rom, sunt mai răi decât turbaţii şi în stare de orice fel de 
grozăvie); cel de care vorbeam, violase două femei negre ai 
căror soţi se aflau în serviciul stăpânului nostru, dar pe o 
altă plantație; şi făcuse diferite alte bicisnicii, drept care 
hotărâsem să i se aplice pedeapsa aceea. 

Negrul a clătinat din cap şi a făcut semne că e tare 
necăjit - cum se exprima el. „Şi ce-ai zice, ori ce-ai face, l- 
am întrebat eu, dacă l-aş convinge pe marele stăpân să te 
ierte? Am de gând să mă duc să văd dacă pot să mă rog 
pentru tine!” El mi-a spus că ar fi în stare să se culce la 
pământ şi să mă lase să-l ucid: „Eu, zice el, alergăm să 
cărăm şi aducem tot ca un câine la tine cât eu trăim”. Era 
tocmai ocazia pe care o doream, de a încerca să aflu dacă 
nu cumva negrii - care au toate trăsăturile creaturilor fireşti 
- nu-s cumva înzestrați şi cu un oarecare simţ al blândeţii, 
dacă nu au vreun principiu de generozitate înnăscută, care 
pe scurt, stă la baza recunoştinţei, căci recunoştinţa este 
un produs, al principiilor generoase. 

— Îmi place începutul acestei poveşti, a rostit stăpânul 


meu, şi sper ca ai dus experienţa mai departe. 

— Da, stăpâne, experienţa a fost dusă poate chiar mai 
departe dacă vă închipuiţi dumneavoastră, sau decât veţi 
crede că ar fi fost cu putinţă într-un asemenea caz. 

Dar n-am fost atât de obraznic încât să-mi asum mie 
meritul. De aceea, Înălţimii-sale i-am spus că-i 
răspunsesem negrului: 

— Nu, nu, nu-ţi cer să umbli sau să alergi pentru mine, 
trebuie să faci toate acestea pentru stăpânul nostru cel 
mare, numai de la el îţi va veni toată iertarea, căci 
împotriva lui ai greşit şi toată recunoştinţa ta către el 
trebuie să se îndrepte, aşa că pentru el vei alerga, vei 
umbla să cari şi să aduci, cât o fi să trăieşti, aşa cum ai 
spus că ai s-o faci pentru mine. 

— Da, cu adevărat, a spus el, şi muuuult eu face muuuult 
şi pentru tine (nu voia să mă lase la o parte), numai tu rogi 
la ei pentru mie. 

Aşadar, cum şi-era de datoria mea, lăsând la o parte 
toată recunoştinţa pe care mi-o promitea, am trecut-o pe 
seama dumneavoastră; i-am spus că eu ştiam că 
dumneavoastră sunteţi tare milostiv şi voi căuta să vă 
conving, dacă am să pot; i-am făgăduit astfel că am să 
merg la dumneavoastră şi că el nu va mai fi biciuit până mă 
întorc eu. 

— Dar ia seama, tu, Mouchat, am adăugat (aşa îl chema 
pe negru: Mouchat), când am venit eu aici mi s-a spus că 
nu-i chip să vi se arate vreo urmă de blândeţe vreunuia 
dintre voi, negrii; pentru că, atunci când vă cruţăm de 
biciuire, râdeţi de noi şi deveniți şi mai răi. 

El s-a uitat la mine foarte serios şi a spus: 

— Vai, asta nu aşa; stăpânii zice aşa, dar nu aşa este, nu 
aşa zăăău, zăăăău; şi astfel a lungit-o încă mult timp. 

JACK: Atunci stăpânii de ce cred asta? Desigur că ei or fi 
încercat-o cu voi şi s-au convins. 

NEGRUL: Nu, nu, ei nu cercat, numa zice, dar nu cercat. 

JACK: Totuşi, eu îi aud pe toţi că aşa spun. 

NEGRUL: Eu ţie spune adevărul; ei nu au niciun îndurare, 
ei bat noi crud, ei toţi crud, niciodată nu arătat un îndurare. 


Cum spune ei că noi nu este mai bun? 

JACK: Păi cum, ei nu vă cruţă niciodată? 

NEGRUL: Stăpâne, eu vorbeşte adevăr; ei niciodată nu dă 
un îndurare, ei mereu biciuul, biciuul, doboară pământ, toţi 
ei crud; negrul atunci om mult mai bun este, el face muncă 
mult mai bun atunci, dar ei nu dau niciun îndurare. 

JACK: Şi cum, ei nu vă arată pic de milă niciodată? 

NEGRUL: Nu, niciodată; nu, niciodată; crud, mai rău de 
cum biciuui cal, mai rău decât biciuui câine. 

JACK: Şi crezi oare că ar fi negrii mai buni dacă stăpânii 
ar fi îndurători? 

NEGRUL: Da, da, negrul mult mai bun este dacă ei dau 
un îndurare; când ei biciuui, biciuui, negrul mult plânge, 
mult ură, ar ucide dacă ar ave puşca; dar când milă, atunci 
negrul le spune mare mulţumire, şi munceşte cu drag, şi 
face mult muncă, pentru că el bun stăpân la ei este. 

JACK: Stăpânii spun însă că nu, că voi râdeţi de ei şi vă 
bateţi joc de dânşii atunci când vă arată milă. 

NEGRUL: Cum zic ei că dat milă! Ei nu dat un îndurare 
niciodată, eu nu văzut pe ei dat la negru îndurare de când 
eu trăit. 

— Şi acum, domnule, am urmat către stăpânul meu, dacă 
o fi aşa, atunci supraveghetorii procedează de fapt contrar 
înclinațiilor dumneavoastră, căci eu văd că dumneavoastră 
nu sunteţi decât prea plin de milă pentru cel nenorocit; asta 
am constatat-o chiar în cazul meu; şi presupun că aţi pre- 
fera ca treburile dumneavoastră să se facă mai degrabă din 
dragoste, decât de frică, fără ca sclavii dumneavoastră să 
fie făcuţi să sângereze pentru orice fleac, dacă s-ar putea; 
pe baza acestei presupuneri, aşadar, am procedat cu 
Mouchat după cum veţi auzi. 

STĂPÂNUL: N-am întâlnit niciodată ceva asemănător, de 
când am „eu plantaţii, adică de mai bine de patruzeci de 
ani; sunt încântat de această poveste; continuă, mă aştept 
la o concluzie plăcută. 

JACK: Concluzia, stăpâne, cred că va fi tot atât de mult 
spre satisfacția dumneavoastră, ca şi începutul povestirii; 
căci ea a corespuns în toate privinţele aşteptărilor mele şi 


va corespunde şi aşteptărilor dumneavoastră; şi vă va arăta 
cum aţi putea fi slujit cu credinţă, dacă aţi avea plăcerea, 
căci este sigur că acum nu sunteţi slujit astfel. 

STĂPÂNUL: Nu, ce-i drept, cei ce mă slujesc o fac doar 
aşa cum l-ar sluji pe dracu', de frică să nu se aleagă din 
partea mea cu vreun rău; dar este cu neputinţă ca o fiinţă 
luminată la minte să fie mulţumită cu un astfel de serviciu; 
mie-mi displace cumplit, numai că nu ştiu cum să pot 
obţine altfel de servicii. 

JACK: Este uşor, stăpâne, să vă arăt că puteţi fi slujit pe 
temeiul unor mai bune principii şi, în consecinţă, să fiţi mai 
bine slujit, într-un chip care să vă dea mai multă satisfacţie; 
iar eu îndrăznesc să risc a vă convinge de spusele acestea. 

STĂPÂNUL: Bine, continuă deci povestea. 

JACK: După ce-i vorbisem astfel lui Mouchat, l-am 
prevenit: „Bine, Mouchat, o să văd cum te vei purta după 
aceea, dacă-l conving pe marele nostru stăpân să fie 
îndurător cu tine de data aceasta.” 

NEGRUL: Da, ai să văd, tu muult ai să văd, muult ai să 
văd. 

După asta am strigat să mi se aducă la iuţeală calul şi am 
dispărut de lângă el, prefăcându-mă că plecasem călare 
până la dumneavoastră, care eraţi - după cum mi s-a spus 
- în plantaţia de alături; şi după ce am lipsit vreo patru sau 
cinci ore, m-am întors şi am stat iar de vorbă cu el, 
spunându-i că vă aşteptasem şi că dumneavoastră 
auziserăţi de greşeala lui şi eraţi foarte supărat, hotărându- 
vă să daţi ordin ca el să fie pedepsit sever, drept pildă 
pentru toţi ceilalţi negri de pe plantație; dar că eu vă 
povestisem cât era de pocăit şi cât de bun va fi dacă aţi 
vrea ca de data aceasta să-l iertaţi; şi i-am spus că 
reuşisem în cele din urmă să vă conving. Dar dumnea- 
voastră îmi spuseserăţi ce povesteau toţi oamenii despre 
negri; cum că a le arăta îndurare însemna să-i faci să 
creadă că nu eşti niciodată într-adevăr serios faţă de ei, şi 
că nu faci altceva decât să te ţii de fleacuri şi să te joci cu 
dânşii. Totuşi, v-am povestit ce făgăduise el despre sineşi, 
cum spusese că nu era adevărat ce se vorbea despre negri, 


ci doar că aşa voiau să răspândească vorba oamenii albi, 
dar că albii nu puteau şti adevărul, deoarece ei refuzaseră 
totdeauna a le arăta vreo îndurare, şi deci nu-i puseseră 
niciodată la încercare; în sfârşit, că eu reuşisem a vă 
îndupleca să fiţi îndurător, ca să vedeţi în ce măsură 
blândeţea ar putea avea aceeaşi putere de convingere ca şi 
cruzimea. Şi acum, Mouchat, i-am dat eu de veste, ţi se va 
da drumul; te rog să-l faci pe marele nostru stăpân să se 
convingă într-adevăr că eu nu l-am minţit. 

Aşa că am poruncit să fie dezlegat, i-am oferit o duşcă de 
rom din sticla mea de buzunar şi am ordonat să i se dea 
ceva de mâncare. 

lar când a fost dezlegat, Mouchat a venit la mine şi a 
îngenuncheat în faţa mea şi mi-a îmbrăţişat picioarele şi și- 
a lipit capul de pământ şi hohotea în lacrimi, plângea ca un 
copil care fusese bătut, dar de vorbit nu putea vorbi pentru 
nimic în lume şi a continuat astfel multă vreme. Aş fi vrut 
să-l ridic, dar el nu voia să se ridice; şi eu plângeam la fel 
de tare ca şi el, căci nu puteam îndura să văd un biet 
nenorocit zăcând la pământ la picioarele mele, eu care 
până atunci fusesem doar un sclav ca şi el. În cele din 
urmă, dar nu înainte de un sfert de oră, l-am hotărât să se 
ridice în picioare şi l-am ascultat vorbindu-mi astfel: „Eu 
mult ştie bun marele stăpân, muult bun tu stăpân, eu 
moare pentru el, el aşa muult bine făcut la mine”. 

Atunci i-am spus să plece şi l-am poftit să se ducă la ne- 
vasta lui (căci era căsătorit) şi să nu lucreze în după-amiaza 
aceea; dar în timp ce se îndepărta, l-am chemat înapoi şi i- 
am vorbit astfel: 

— Acum, Mouchat, tu vezi că oamenii albi pot arăta şi 
îndurare, de azi încolo tu trebuie să le povesteşti tuturor 
negrilor, ce se spune despre ei, cum că negrii nu respectă 
nimic altceva decât biciul; şi că dacă sunt trataţi cu 
blândeţe se fac mai răi, nicidecum mai buni; şi că ăsta este 
motivul pentru care albii nu le arată negrilor nicio îndurare; 
iar tu să-i convingi că ar fi mult mai bine trataţi şi mai cu 
blândeţe dacă ei s-ar arăta la fel de îmbunaţi pentru 
îndurarea primită, pe cât de umili sunt după tortură; şi vezi 


dacă poţi înrâuri asupra inimii lor. 

— Eu merge, eu merge, mi-a făgăduit el, şi mult vorbeşte 
la ei; ei mult veseli vor fi, cum eu, şi face muncă mare ca să 
fie bun trataţi de stăpân mare. 

STAPANUL: Ei da, da, însă ce dovadă ai tu acum despre 
această recunoştinţă mereu amintită; ai constatat după 
aceea vreo schimbare printre ei? 7 

JACK: Ajung numaidecât şi la partea asta, Inălțimea voas- 
tră. Cam la o lună după aceea, am făcut să se 
răspândească prin toată plantaţia un zvon, cum că eu 
greşisem ceva împotriva dumneavoastră, marele stăpân, şi 
că fusesem dat afară de pe plantație, urmând să fiu 
spânzurat. lnălţimea voastră ştie că, nu e mult de atunci, 
m-aţi trimis într-o zi pentru nişte treburi personale ale 
dumneavoastră, undeva pe râul Potuxent, aşa că am lipsit 
douăsprezece zile; atunci am folosit prilejul ca să fac să se 
răspândească printre negri zvonul de care vă spuneam, 
numai spre a vedea reacţia lor. 

STAPANUL: Cum? Pentru ca să vezi cum avea s-o ia 
Mouchat? 

JACK: Da, domnule, şi într-adevăr rezultatul a fost pentru 
mine ceva uluitor; bietul om n-a crezut pe loc, dar văzând 
că eu continuam să lipsesc, s-a dus la primul supraveghetor 
şi, stând în picioare la uşa lui, nu scotea o vorbă, dar arăta 
ca un neghiob de băiat de zece ani. După câtva timp, 
supraveghetorul-şef a ieşit afară şi, văzându-l că tot mai 
stătea acolo, la început n-a spus nimic, presupunând omul 
că fusese trimis probabil să facă vreun comision; dar 
observând până la urmă că împietrise țintuit locului şi că se 
afla încă în aceeaşi poziţie şi în acelaşi loc tot timpul cât s-a 
învârtit el cu treburi încolo şi încoace, de vreo două sau de 
trei ori, numai ce se opreşte brusc la un moment dat în 
dreptul său şi-l întreabă: 

— Tu ce doreşti, de-ai înţepenit aici fără treaba de atâta 
vreme? 

— Eu vorbeşte, eu zice ceeva, a răspuns el. 

Atunci supraveghetorul s-a gândit că era pe punctul de a 
face vreo descoperire şi a început să-l asculte ce vrea să 


spună. 

— Ce voiai să-mi spui? îl întrebă. 

— Eu ziicee, rog, unde-i ălalant stăpân? 

Căuta a-i da de înţeles că voieşte să întrebe unde eram, 
eu. 

— Ce alt stăpân vrei să spui? face supraveghetorul. Cum, 
tu vrei să stai de vorbă cu stăpânul cel mare? Nu se poate 
să vorbeşti cu el; rogu-te, lămureşte-mă pe mine, cam ce 
treabă ai, nu mi-o poţi spune mie? 

— Nu, nu, eu nu vorbeşte la stăpân mare, la stăpân 
ălalant, i-a explicat Mouchat. 

— Care, Colonelul? îl întrebă iar supraveghetorul. 

— Da, da, Colonelul, a dat el din cap. 

— Cum adică, nu ştiai că el urmează să fie spânzurat 
mâine, îi anunţă vestea supraveghetorul-şef, pentru că l-a 
supărat pe marele nostru stăpân? 

— Da, da, oftează Mouchat, eu ştiie, eu ştiie, dar eu 
doresc vorbiit, doresc spus ceva. 

— Bine, ce voiai să-i spui? îl iscodeşte supraveghetorul 
şef. 

— Vai! Eu nu lasă pe el face supărare la marele stăpân; şi 
spunând-o, a îngenuncheat în faţa funcţionarului. 

— Ce te-a apucat? l-a întrebat acesta; îţi spun că el tre- 
buie să fie spânzurat. 

— Nu, nu, a răspuns, stăpânul nu spânzurat la el, eu 
îngenunchezi pentru el la stăpânul mare. 

— Tu să îngenunchezi pentru el! a făcut supraveghetorul, 
dar ce crezi tu, că stăpânul cel mare o să se uite la tine? El 
l-a supărat pe marele nostru stăpân şi trebuie să fie 
spânzurat, îţi spun; ce crezi tu că poate să însemne rugatul 
tău! 

NEGRUL: Vai! Eu rogi, eu rogi, stăpân mare pentru el. 

SUPRAVEGHETORUL: De ce, ce te-a apucat, de vrei să te 
rogi pentru el? 

NEGRUL: Vai! El ruugat stăpân mare pentru mine, acum 
eu rogi pentru el; stăpân mare muult bun; muult bun, el 
iertat la mine când stăpân ălălant ruugat; acum el iartă la 
el când eu rogi pentru stăpân ălălant. 


SUPRAVEGHETORUL: Nu, nu; nu poţi face nimic cu ru- 
gatul tău; vrei să te spânzure pe tine în locul lui? Dacă da, 
atunci asta s-ar cam putea. 

NEGRUL: Da, da, eu vrei spânzur pentru biet stăpân care 
rugat pentru mine; Mouchat vrei spânzurat, stăpân mare 
poate spânzurat la mine, biâciuit la mine, orice, ca să scapi 
biet stăpân care rugat la mine, da, da, zău, da. 

SUPRAVEGHETORUL: Vorbeşti serios, Mouchat? 

NEGRUL: Da, zău, cu ziice adevăr, stăpân mare va ştiie, 
cu zi ce adevărul, căci el va vede că om alb spânzură 
Mouchat; biet negru Mouchat fi spânzurat, fi biiciuit, orice 
pentru biet stăpân care rugat pentru mine. 

Spunând acestea, plângea sărmanul de el de ţi-era mai 
mare mila şi nici vorbă nu putea fi să i se pună la îndoială 
sinceritatea; când deodată m-am ivit eu, căci fusesem 
chemat să fiu de faţă la toată aceasta tranzacţie. La 
început lipsisem din casă, dar tocmai în clipa întoarcerii de 
la treaba la care mă trimiseserăţi dumneavoastră, tocmai 
atunci am auzit totul, şi, cei drept, nici supraveghetorul nici 
eu n-am mai putut îndura în continuare multă vreme, aşa 
că supraveghetorul a venit afară la mine, spunându-mi: 
„Du-te şi vorbeşte cu el, ai dovedit că un negru poate fi 
recunoscător; du-te la el, a stăruit, căci eu nu mai pot să-i 
ţin piept.” Aşa că am apărut eu şi am intrat imediat în 
vorbă şi l-am făcut să vadă că eram liber; dar auzind cum s- 
a purtat bietul om, Înălţimea voastră nu puteţi fi decât 
mulţumit. 

STĂPÂNUL: Povesteşte, rogu-te, mai departe, sunt foarte 
mulţumit de toate acestea; este pentru mine un aspect cu 
totul nou din viaţa negrilor şi foarte impresionant. 

JACK: O bună bucată de vreme a stat pe loc, de parcă ar 
fi fost lovit de trăsnet şi prostit; însă, uitându-se mereu la 
mine, cu un fel de râs, a început aşa: 

— Ai, ai, Mouchat vede, Mouchat nu vede, eu treaz, eu nu 
treaz; nu spânzurat, nu spânzurat, el viiu adevărat, foarte 
viiu. 

Şi apoi deodată a alergat înspre mine, m-a luat în braţe, 
de parcă aş fi fost un băieţel de zece ani, m-a săltat în 


spate şi a alergat cu mine, până ce am fost silit să ţip la el 
să se oprească; atunci m-a aşezat jos şi s-a uitat iar la 
mine, apoi s-a apucat să ţopăie în jurul meu, de parcă ar fi 
fost vrăjit, întocmai aşa cum i-aţi văzut şi dumneavoastră 
dănţuind în jurul nevestelor şi copiilor lor, când sunt foarte 
veseli. 

Ei bine, apoi a început să-mi vorbească şi mi-a povestit 
ceea ce i se spusese, cum că urma să fiu spânzurat. 

— Bine, Mouchat, l-am întrebat eu, şi chiar ai fi fost îm- 
păcat să te spânzure în locul meu? 

— Da, da, mi-a răspuns, eu vrei cu adevărat spânzuurat, 
ca să scape tu. 

— Dar de ce mă iubeşti atât de mult, Mouchat? 

— Nu ceerut tti pe mine, zice el, la stăpân mare? Tu 
saalvat mine, făcut mare stăpân muult bun, muult blând, 
nu biiciuit la mine; eu nu uita; eu fi biiciuit, eu fi spânzuurat, 
ca tu nu spânzuurat; eu moare, ca tu nu moare; eu nu lasă 
ceva rău la tine tot timp cât trăit eu. 

— Acum, lnălţimea-voastră poate judeca, stăpâne, dacă 
blândeţea mânuită cu pricepere nu i-ar putea înmuia şi 
supune pe aceşti oameni la fel de bine ca şi cruzimea şi 
dacă ei pot avea sau nu sentimente de recunoştinţă. 

STAPANUL: Dar atunci, ia spune-mi, pentru care motiv 
noi nu am crezut niciodată că ar putea fi aşa? 

JACK: Ei, domnule, mă tem într-adevăr că Mouchat a pus 
degetul pe rană. 

STĂPÂNUL: Şi care ar fi aceea, rogu-te? Crezi oare că am 
fost prea cruzi? 

JACK: Cred că niciodată nu li s-a arătat niciun pic de în- 
durare; că niciodată noi nu am încercat să vedem dacă ar fi 
recunoscători sau nu; că dacă făceau o greşeală, niciodată 
nu erau cruţaţi, ci pedepsiţi cu cea mai aspră cruzime; aşa 
că ei nu aveau niciun alt motiv, niciun alt sentiment pe 
baza căruia să acţioneze, decât teama, care în mod 
necesar aducea cu ea şi ura; dar am convingerea că dacă s- 
ar folosi faţă de dânşii mila, negrii ar sluji cu dragoste la fel 
ca şi alţi sclavi. Natura este aceeaşi şi raţiunea stăpâneşte 
cu cumpănire mintea făpturilor toate; dar, deoarece 


niciodată n-au fost lăsaţi să guste ce este îndurarea, ei nu 
ştiu cum să se poarte cu iubire faţă de noi. 

STAPANUL: Sunt convins că aşa este; dar acum, te rog 
să-mi spui tu cum ai aplicat acest principiu faţă de acei 
bieţi negri, care zac deocamdată legaţi acolo unde i-am 
văzut azi, când singur i-ai sortit unei pedepse atât de crude, 
aceea de a fi biciuiţi zilnic de câte două ori, timp de patru 
zile în şir; asta înseamnă că le arăţi îndurare? 

JACK: Metoda mea nu s-a schimbat; iar dacă aveţi bună- 
voinţa de a vă interesa de la domnul... celălalt slujitor al 
dumneavoastră, vă veţi încredința asupra afirmațiilor mele, 
căci eu cu el am căzut de acord asupra unor măsuri asemă- 
nătoare acelora luate şi faţă de Mouchat; anume ca întâi 
să-i îngrozim, să-i umplem de o nemaipomenită groază şi 
nelinişte, făcându-i să se aştepte la cea mai crudă 
pedeapsă de care au auzit ei vreodată şi, prin asta, să 
sporim valoarea iertării lor, care urmează să vină ca din 
partea dumneavoastră, dar nu fără o mare intervenţie 
chipurile din partea noastră. Apoi, ar urma ca eu să stau de 
vorbă cu ei şi să le modelez înţelegerea, spre a face ca 
îndurarea ce li se arăta să pătrundă adânc în minţile lor şi 
să le lase nişte sentimente durabile; să le arăt ce înseamnă 
recunoştinţa, care este preţul unei obligaţii şi alte 
asemenea lucruri, aşa cum am făcut-o cu Mouchat. 

STAPANUL: Acesta şi este răspunsul meu; desigur, 
metoda folosită de tine e nimerită şi vreau să mergi înainte 
cu ea, căci personal nu doresc nimic mai mult din partea 
cerului decât ca toţi negrii mei să mă servească din 
recunoştinţă pentru blândeţea ce le-o arăt. Urăsc să fiu 
temut ca un leu ori ca un tigru; ar fi o violenţă împotriva firii 
mele, oricum aş lua-o, şi ăsta e lucrul cel mai neplăcut din 
lume pentru un spirit generos. 

JACK: Dar, stăpâne, s-ar putea să nu mă credeţi, totuşi, 
că întocmai aşa aveam de gând să procedez faţă de acei 
bieţi oameni; de aceea vă şi implor trimiteţi după domnul... 
ca să vă spună şi el cum intenţionam să procedăm, şi 
aceasta chiar înainte de a apuca să vorbesc eu cu el. 

STAPANUL: Dar ce motiv aş avea să mă îndoiesc de 


spusele tale? 

JACK: Sper într-adevăr să nu aveţi niciunul, dar eu aş fi 
totuşi foarte mâhnit dacă dumneavoastră m-aţi crede în 
stare să execut o asemenea sentinţă, pronunţată - 
recunosc - împotriva lor; şi nu există nicio altă cale decât 
aceea propusă de mine pentru a clarifica definitiv care este 
adevărul faptelor mele. 

STAPANUL: Bine, văd că dai atâta importanţă acestui 
lucru, încât am să-l chem. 

(Celălalt administrator a fost chemat şi stăpânul 
poruncindu-i să povestească anume ce măsuri ne 
înţeleseserăm între noi ca să luăm pentru pedepsirea şi 
strunirea acelor negri, opiul a înşirat exact ceea ce spusese 
şi Jack mai înainte). 

JACK: Sper, stăpâne, că în sfârşit acum sunteţi nu numai 
convins de adevărul mărturisirilor mele cu privire la mijlocul 
asupra căruia noi căzuserăm de acord, ci şi de faptul că 
metoda, este foarte potrivită şi, probabil, corespunzătoare 
scopului care vă convine. 

STAPANUL: Da, sunt pe deplin satisfăcut şi voi fi bucuros 
să văd dacă planul îşi va atinge scopul; căci, după cum am 
spus, altceva n-ar putea fi mai plăcut pentru mine; nimic nu 
mi-a răpit atât de mult din bucuria tuturor fericirilor mele, 
decât cruzimea revărsată în numele meu asupra trupurilor 
acestor bieţi sclavi. 

JACK: Desigur că este greşit, stăpâne; greşit nu numai în 
sensul că faptul în sine e crud şi barbar, greşit şi în sensul 
că este cea mai proastă cale de mânuire a oamenilor şi de 
aducere la îndeplinire a intereselor dumneavoastră. 

STAPANUL: Este şi ceea ce urăsc eu de fapt şi îmi umple 
sufletul de groază; cred că dacă s-ar întâmpla să nimeresc 
o dată în timp ce se aplică atari cruzimi asupra acelor biete 
făpturi, fie că m-aş prăbuşi văzând aşa ceva, fie că m-aş 
înfuria şi l-aş ucide pe cel care loveşte, chiar dacă mi-ar 
spune că o face în numele meu. 

JACK: Dar, domnule, îndrăznesc să cred că vă voi 
convinge Şi asupra răului pricinuit intereselor 
dumneavoastră; şi vă  încredinţez că afacerile 


dumneavoastră vor fi mai bine rezolvate; plantaţia 
dumneavoastră va merge mai bine şi negrii vor munci mai 
mult, îndemnați prin îndurare şi milă, decât mânaţi silnic, 
loviți de bicele, ori scrâşnind în lanţurile unui călău fără 
inimă. 

STĂPÂNUL: Socot că natura lucrului vorbeşte de la sine; 
fără îndoială ca aşa ar trebui să fie, şi eu m-am gândit de 
multe ori că ar trebui, şi de o mie de ori am dorit să şi poată 
fi aşa; dar toţi englezii pretind că altfel stau lucrurile şi că 
este imposibil să-i determini pe negri să-şi dea seama ce 
înseamnă blândeţea şi-n consecinţă nu e de sperat că s-ar 
putea obţine de la ei o supunere din dragoste. 

JACK: Ce-i drept, domnule, s-o fi găsind ici şi colo şi câte 
un negru lipsit de judecată, nerod şi murdar din fire, cu 
care nu se poate sta de vorbă, neascultător şi neputincios 
de a se purta cum se cuvine, mai ales incapabil de a ilustra 
principiile generoase de care vorbesc eu. Ştiţi foarte bine şi 
dumneavoastră că există astfel de oameni şi printre albi, ca 
şi printre negri; altfel, de unde ar fi venit proverbul 
englezesc „scapă hoţul de la spânzurătoare şi o să sară 
primul să te-omoare”. Dar, domnule, dacă ne iese în cale 
un asemenea ins neascultător şi îndărătnic, el trebuie luat 
mai întâi cu blândeţe, ca să-l încercăm, şi numai după 
aceea cu pumnul şi biciul, ca să-i îmblânzim năravurile, 
cum se spune despre câte un cal; şi dacă nimic nu-i de 
folos nici aşa, atunci un asemenea nenorocit trebuie vândut 
şi cumpărat altul în locul său, căci pacea plantaţiei nu 
trebuie tulburată din pricina unui ins care are pe dracul în 
el; iar dacă s-ar proceda aşa, n-am nicio îndoială că toate 
plantațiile ar merge bine şi interesele dumneavoastră ar fi 
îndeplinite şi n-o să mai fie pe toată plantaţia niciun negru 
şi niciun alt sclav care nu numai să nu vrea să lucreze 
pentru dumneavoastră, ci chiar să şi moară pentru 
dumneavoastră, dacă s-ar ivi prilejul, aşa cum aţi auzit că 
ar fi fost în stare să facă pentru mine bietul Mouchat. 

STĂPÂNUL: Bine, dă-i înainte cu măsurile pe care le so- 
coteşti tu bune şi fie să ai norocul să reuşeşti; eu îţi promit 
că te voi răsplăti din plin pentru acest lucru. Doresc foarte 


mult să dispară aceste cruzimi, îndeosebi de pe plantaţia 
mea; cât despre ceilalţi proprietari, lasă-i să se poarte cum 
vor voi ei. 


CAPITOLUL X 


Stăpânul meu mă eliberează şi mă aşază 
stăpân pe o plantație - Lucrările mele ca 
plantator - Vechea-mi poliţă este încasată 
la Londra şi mi se trimite în contul ei o 
încărcătură de mărfuri bine alese - Cea 
mai mare parte din mărfuri se pierd la 
gura golfului - Reflecțiuni - 


După ce stăpânul nostru a plecat, m-am dus la negrii 
care zăceau în lanţuri şi, mai întâi, am admis să li să spună 
că marele nostru stăpân fusese pe acolo şi că eu îl 
înduplecasem ca să-i ierte, până când el a aflat care le era 
vinovăția, dar după ce a aflat, spusese că greşeala lor era o 
greşeală atât de mare încât trebuia pedepsită; pe lângă 
asta, omul care le-a vorbit le-a atras atenţia că, după 
spusele marelui stăpân, ştia el prea bine că, dacă i-ar fi 
iertat, pentru ei acest lucru n-ar fi însemnat altceva decât 
un motiv în plus de a se înrăi şi mai mult, căci negrii nu 
erau niciodată recunoscători că i-ai cruțat şi că nu existau 
alte căi pentru a-i aduce la ascultare decât asprimea. 

Unul dintre acei bieţi inşi, cu mai multă minte decât 
celălalt, a răspuns că dacă vreun negru se va înrăi pentru 
că a fost tratat cu blândeţe, apoi atunci n-au decât să-i 
biciuiască până se vor face mai buni; dar că el n-a auzit 
niciodată în viaţa lui de aşa ceva, pentru că niciodată nu 
ştie ca vreunui negru să i se fi arătat un dram de blândeţe. 

Pomenea aşadar cam de acelaşi lucru ca şi celălalt şi, de 
fapt, vorbele lui nu erau decât prea adevărate, căci supra- 
veghetorii chiar că nu cunoşteau niciun fel de îndurare; şi 
aceea idee că negrii n-ar putea fi stăpâniţi altfel decât prin 
cruzime dăduse încuviinţare pornirii atâtora ca să nu 
încerce niciodată cu ei o altă metodă. 


Şi iarăşi, dacă din când în când fuseseră struniţi cu o 
mână ceva mai slabă, nici lucrul ăsta nu se făcuse cu 
discreţie sau ca un semn de îngăduinţă faţă de ei, şi o 
asemenea purtare nu fusese nici ea însoţită de discuţii care 
să-i convingă pe negri de natura şi de motivele procedeului 
şi să li se arate ce erau datori să facă şi ei, în schimb; ci 
totul era poate un simplu efect al neglijenţei, proastei 
conduceri sau lipsei de interes şi de sârguinţă în treburile 
plantaţiei; ori, atunci, nicio mirare că negrii profitau de 
acest fapt. 

Ei bine, am dus mai departe strădania de a-i lămuri pe 
cei doi negri, aşa cum încercasem şi cu Mouchat, încât nu e 
nevoie să mai repet toate cele în amănunt; închei 
spunându-vă că negrii au fost eliberaţi cu nesfârşite dovezi 
de recunoştinţă şi mulţumiri din partea lor, ajungându-se 
până la toate neaşteptatele izbucniri de bucurie obişnuite la 
astfel de oameni în asemenea ocazii; iar recunoştinţa lor, a 
celor iertati, a fost atât de mare, încât s-au arătat continuu, 
mai apoi, cei mai credincioşi şi mai harnici sclavi de pe 
toată plantaţia, exceptându-l bineînţeles pe Mouchat. 

Şi am ţinut eu astfel mai departe frânele plantaţiei, întru 
totul spre satisfacția stăpânului; nu trecuse niciun an, că în 
lungul şi latul plantaţiei aproape că nu mai era cunoscută 
pedeapsa, dacă e să trecem desigur peste cazul câtorva 
flăcăiandri, incapabili să tresară sufleteşte în faţa unui 
tratament bun; totuşi, mai târziu, au ajuns chiar ei să-şi dea 
seama de diferenţă. 

lar la câtva timp după convorbirea pe care v-am povestit- 
o, stăpânul nostru cel mare, cum îl numeam, a trimis din 
nou după mine, de data asta m-a poftit chiar la locuinţa lui 
şi mi-a spus că primise răspuns din Anglia de la prietenul 
său, căruia îi scrisese în legătură cu poliţa mea. Mi-era 
puţin cam frică, să nu-mi ceară voie s-o trimită la Londra, 
dar el n-a amintit nimic despre asta, ci doar mi-a spus că 
prietenul său fusese pe la acel gentleman, care a 
recunoscut polita şi că avea în păstrare la el toţi banii 
menţionaţi în poliţă; dar că el, funcţionarul de la Vamă, 
făgăduise tânărului care-i dăduse banii în păstrare (adică 


mie) să nu încredinţeze în mâna nimănui altuia banii aceia, 
chiar dacă i s-ar înfăţişa într-o bună zi poliţa, din pricină că 
eu nu ştiam cine ar putea reuşi eventual să mi-o 
şterpelească. 

— Dar acum, Colonele Jack, a urmat a-mi vorbi proprieta- 
rul plantaţiei, deoarece tu i-ai scris relatându-i unde eşti, 
prin ce înşelăciune ai fost tras pe sfoară şi că ar fi imposibil 
să-ţi recapeţi libertatea până ce nu vei primi banii cu care 
să-ţi poţi plăti răscumpărarea, prietenul meu de la Londra 
mi-a scris că, făcând o copie după poliţa de aici, atestată de 
un notar şi trimisă lui, împreună cu o declaraţie a ta, prin 
care să te obligi să-i predai originalul după ce vei încasa 
banii, păstrătorul economiilor tale este dispus ca să-i achite 
lui suma respectivă. 

l-am răspuns că eram gata să fac orice îmi poruncea 
Înălţimea-sa; şi, astfel, s-au întocmit copiile corecte, aşa 
cum mi s-a lămurit că se cereau. 

— Dar ia spune-mi acum, ce ai de gând să faci cu aceşti 
bani, Jack? m-a întrebat el zâmbind; vrei să-ţi răscumperi 
libertatea de la mine şi să te apuci de plantat? 

Am fost însă ceva mai şiret decât el, căci mi-am adus 
aminte ce-mi promisese; şi-i cunoşteam prea bine cinstea şi 
principiile, precum şi bunăvoința ce o avea faţă de mine, ca 
să mă îndoiesc o iotă că s-ar putea să nu se ţină de cuvânt; 
aşa că am întors toată această convorbire, ca să-i aduc 
aminte pe o altă cale de făgăduiala făcută. Ştiam că 
întrebându-mă dacă vreau să-mi răscumpăr libertatea şi să 
mă apuc de plantat, el voia de fapt să mă încerce dacă am 
de gând să-l părăsesc; aşa că iată ceea ce i-am răspuns: 

— În ce priveşte răscumpărarea libertăţii, domnule, adică 
să ies din slujba dumneavoastră, eu mai curând aş vrea să 
mai cumpăr o prelungire de slujbă la dumneavoastră şi sunt 
nefericit la gândul că nu mai am decât doi ani de stat aici. 

— Haide, haide, Colonele, m-a prins el, nu mă linguşi; 
mie, să ştii, îmi plac afacerile cinstite; libertatea este pre- 
ţioasă pentru toată lumea; dacă ai de gând să-ţi aduci banii 
aici în Virginia, apoi vei fi liber să începi a lucra pe cont 
propriu, iar eu o să am grijă ca toată lumea să se poarte 


bine cu tine în această ţară şi am să-ţi fac rost de o bună 
plantație. 

Încă am mai stăruit că eu, chipurile, n-aş dori să părăsesc 
slujba pe care o aveam la el, nici pentru cea mai bună plan- 
tație din Maryland; şi încă i-am subliniat că fusese atât de 
bun cu mine, încât socoteam că i-aş putea fi mai departe 
util şi că nici nu mă puteam gândi la o despărţire de el, iar 
în cele din urmă am adăugat că speram din partea lui să 
creadă că pot fi în stare şi eu măcar de tot atâta 
recunoştinţă câtă are un negru. 

A zâmbit şi mi-a spus că nu voia să fie slujit în asemenea 
condiţii; că el n-a uitat ceea ce mi-a promis, nici ce am 
realizat cu în cuprinsul plantațiilor sale; şi că era hotărât, în 
primul rând, să-mi redea libertatea, aşa că-l văd că scoate 
o bucată de hârtie şi mi-o aruncă înainte: 

— Uite, zice, ăsta este un certificat în care e specificat 
faptul că ai venit pe țărm şi că mi-ai fost vândut mie pentru 
cinci ani, dintre care trei ai locuit la mine, iar de acum 
încolo eşti liber. 

Am făcut o plecăciune şi i-am spus că dacă eram într- 
adevăr slobod, apoi să fie sigur că totuşi mă voi considera 
în continuare servul său, atâta timp cât voia să-mi accepte 
încă serviciile; iar până la urmă, deoarece nu mai terminam 
cu schimburile de amabilităţi, m-a asigurat că voi continua 
să rămân în serviciul său, dar cu două condiţii: în primul 
rând îmi va plăti câte treizeci de lire pe an, casă şi masă, 
pentru administrarea plantaţiei la care lucram acum şi, în al 
doilea rând, îmi va face rost de o nouă plantație, ca să 
încep să lucrez şi eu pe cont propriu. 

— Căci, Colonele Jack, a zâmbit el, deşi eşti încă tânăr, 
totuşi e timpul să începi să faci şi pentru tine câte ceva. 

l-am răspuns că n-aş fi în stare de prea mare lucru la o 
plantație pe cont propriu, decât dacă ar fi să neglijez 
treburile lui, lucru pe care eram hotărât să nu-l fac în niciun 
caz; dar că îl voi sluji cu credinţă, dacă voia să accepte asta 
de la mine, atâta vreme câtva trăi. 

— Aşa vei face, mi-a spus-o din nou, şi te vei servi şi pe 
tine. 


Şi aşa ne-am despărţit de data aceea. 

Ajunşi aici, trebuie să menţionez, în general, ca să nu 
trebuiască să tot stărui în cursul povestirii acesteia care nu 
s-a terminat, că mereu după aceea - mă refer la cei doi 
negri salvaţi de pedeapsă - mereu după aceea ei s-au do- 
vedit cei mai harnici şi sârguincioşi oameni de pe tot cu- 
prinsul plantaţiei, după cum v-am mai spus-o, fireşte cu 
excepţia lui Mouchat, despre care pe viitor voi vorbi mai 
mult; şi nu numai că s-au arătat recunoscători de felul în 
care erau trataţi, dar au înrâurit în bine întreaga plantație; 
aşa că blândeţea şi indulgenţa faţă de dânşii au avut de o 
mie de ori mai multă influenţă ca să-i îndemne la hărnicie 
decât toate palmele şi loviturile de picior, decât toate 
biciuirile şi torturile cu care se obişnuiseră până atunci; 
plantaţia noastră ajunsese acum, tocmai pentru asta, 
vestită; aşa că, mai mulţi alţi plantatori au început să 
procedeze la fel, deşi n-aş putea spune că şi cu aceleaşi 
rezultate, ceea ce era poate din cauză că nu-şi dăduseră 
osteneala cu ei şi nu ştiuseră a le câştiga, aşa cum trebuie, 
sentimentele. Era vădit lucru acum că se putea discuta cu 
negrii şi că ei puteau fi convinşi în mod raţional de cutare 
sau cutare lucru, la fel ca şi alţi oameni şi cea mai grea 
parte a treburilor s-a putut face îndrumându-i astfel, cu o 
chibzuită judecată. 

Totuşi, cum-necum, plantațiile din Maryland au ieşit mai 
bine din această experienţă şi până în ziua de azi au 
renumele unei comportării mai puţin crude şi barbare faţă 
de negrii lor, decât cele din Barbados şi Jamaica; şi se 
observă că în coloniile acestea, negrii nu sunt la fel de 
disperaţi ca-n alte părţi, nici nu evadează aşa de des, nici 
nu uneltesc de atâtea ori împotriva stăpânului lor, cum fac 
negrii din celelalte colonii. 

Am stăruit mai mult asupra acestui lucru, pentru ca - 
dacă s-o putea - posteritatea să fie convinsă să încerce căi 
mai blânde de comportare cu aceste făpturi fără noroc şi să 
le trateze omenos; asigurându-i că dacă vor face aşa, 
bineînţeles cu prudenta obişnuită, impusă de fiecare caz în 
parte, negrii îşi vor aduce la îndeplinire - cu fidelitate şi 


bunăvoință - munca; şi cred că nu s-ar mai descoperi 
atunci la ei semnele niciunui caracter aşa zis refractar şi 
ursuz, de care pretind acum albii că au a se plânge, iar 
negrii ar semăna atunci servitorilor creştini, doar atâta că ei 
ar fi pe deasupra cei mai recunoscători, şi mai supuşi şi mai 
muncitori. 

Am continuat astfel vreo cinci-şase ani şi în tot acel timp 
nu a fost biciuit niciun negru, afară doar de câte un necăjit 
de flăcău, după cum v-am spus şi mai înainte, iar acela 
numai pentru niscai fleacuri; nu pot spune că n-am dat şi 
de câţiva negri cu o fire tare urâtă, imposibil de ţinut în 
frâu; dar dacă ei săvârşeau anumite greşeli, prima dată 
erau iertaţi în chipul descris mai sus, iar a doua oară se or- 
dona să fie daţi afară de pe plantație; şi e de reţinut că se 
temeau mai mult să nu fie daţi afară decât să fie biciuiţi, 
căci la argumentul biciului păreau doar ursuzi şi greoi; ba, 
în cele din urmă, am descoperit că frica de a fi daţi afară de 
pe plantație avea tot atât de puternic efect ca să-i îndrepte, 
adică îi făcea mai harnici decât orice tortură; iar motivul 
sărea în ochi, fiindcă pe plantaţia noastră erau trataţi ca 
nişte oameni, iar pe celelalte plantaţii - ca nişte câini. 

Stăpânul meu a recunoscut că e nespus de bucuros de - 
aşa-i spunea el - binecuvântata schimbare petrecută sub 
ochii săi, cât a avut de trăit; şi că se simţea atât de 
îndatorat văzându-i pe negri recunoscători, încât le arăta 
aceeaşi gratitudine celor care îl serveau, câtă aştepta să i 
se arate şi lui de către cei pe care-i servea el; iar asta 
îndeosebi faţă de mine, după cum vă voi ajuta să aflaţi pe 
scurt în această parte a povestirii. Cel dintâi lucru pe care l- 
a făcut după ce mi-a dăruit libertatea, aşa cum vă spuneam 
înainte, şi după ce mi-a acordat o leafă, a fost acela de a 
obţine pentru mine un premiu de încurajare din partea ţării, 
adică o bucată de pământ pe care să încep să plantez pe 
cont propriu. 

Dar asta a aranjat-o într-un anume fel; după cum a fost 
ca să descopăr mai târziu, a achiziţionat pe numele meu 
vreo trei sute de acri de pământ, într-un loc mai bun decât 
mi s-ar fi alocat altfel mie, izbândă la care a ajuns fiindcă 


avea interese comune cu acelea ale proprietarului 
pământului; aşa că mi s-a repartizat o bucată de teren nu 
chiar alături, dar foarte aproape totuşi de una din plantațiile 
sale. Când i-am arătat recunoştinţa mea pentru asta, mi-a 
spus deschis că nu-i eram câtuşi de puţin obligat, deoarece 
procedase aşa ca să nu fiu silit să-i neglijez nici treburile lui, 
ocupându-mă totodată de ale mele; şi, de aceea, mi-a spus 
că nici nu-mi va pune la socoteală banii pe care i-a plătit şi 
care de altfel, după datina ţării, nu se ridicau la o sumă 
prea mare, cred că vreo patruzeci sau cincizeci de lire. 

Mi-a redat astfel libertatea în chip foarte generos, a 
avansat acei bani pentru mine, m-a instalat într-o plantație 
pe cont propriu şi mi-a hărăzit o leafă de treizeci de lire pe 
an, ca să am grijă de una din plantațiile lui. 

— Dar, Colonele, m-a prevenit el, faptul că ţi se dă 
această plantație nu ar însemna mai nimic pentru tine, 
dacă nu te ajut s-o şi întreţii şi s-o duci mai departe; de 
aceea îţi voi face credit pentru toate de câte ai nevoie ca s- 
o lucrezi, unelte, alimente pentru servitori şi diferite altele 
de tot felul, şi ca să-ţi cumperi porci, vaci, cai şi vite pentru 
şeptel şi eu am să-mi iau îndărăt cele ce-mi datorezi din 
încărcătura ta de mărfuri, care urmează să vină de la 
Londra, în schimbul banilor de pe poliţă. 

Asta era ceva foarte îndatoritor şi de o copleşitoare bună- 
voinţă, ceea ce avea să se vadă cu atât mai mult după 
aceea. Mi-a încredinţat doi dintre servitorii săi, care erau 
dulgheri; cât despre obţinerea lemnului, a scândurilor, a 
grinzilor şi a altora de felul acesta, într-o ţară toată aproape 
numai păduri, nu putea fi lipsă de aşa ceva; aşadar, în mai 
puţin de trei săptămâni, mi-au tocmit o căsuţă de bârne cu 
trei camere, o bucătărie, o magazie şi două şoproane mari, 
la oarecare distanţă de casă, folosite drept depozite de 
provizii, aproape ca nişte hambare, cu grajduri în părţi; şi 
astfel, iată ca stăteam pe propriile-mi picioare în lume şi, 
mai pe scurt, păşind treptele pe care le cunoaşteţi, ajuns 
din pungaş de buzunare un nenorocit de sclav în Virginia 
(căci vorbind aşa, de la distanţă, Maryland-ul e tot una cu 
Virginia), apoi din sclav, funcţionar şef, apoi supraveghetor 


de sclavi, şi în sfârşit, stăpân plantator. 

După cum v-am spus mai sus, aveam acum o casă, un 
grajd, două magazii şi trei sute de acri de pământ; dar, 
vorba ceea, pereţii goi te fac să-ţi iei lumea în cap; n- 
aveam nici topor şi nici secure să tai copacii, n-aveam nici 
cal, nici câine, nici vacă să le dau drumul pe câmp; nici tu 
sapă, nici tu cazma ca să desfund pământul şi nicio altă 
pereche de mâini, în afara celor ale mele, ca să mă apuc de 
muncă. 

Insă pronia şi stăpânii cei buni au ei grijă să înzestreze cu 
toate astea pe un servitor destoinic; şi o spun mai ales din 
cauză că oamenii deportaţi în acele locuri sau care ajung 
cumva prin vreo înşelăciune oarecare acolo, se socotesc în- 
deobşte nenorociţi şi distruşi; pe când eu, pe temeiul celor 
întâmplate nu altuia, ci mie însumi, i-aş încuraja, din contră, 
să fie siguri că dacă hărnicia lor în timpul slujirii acolo le 
face rost măcar de o recomandaţie bună, ceea ce vor şi 
obţine cu siguranţă dacă sunt în stare s-o merite, apoi nu 
există niciun criminal, oricât ar fi el de sărman şi de vrednic 
de dispreţ, când ajunge în sclavie, care să nu poată - după 
ispăşirea osândei - să înceapă a lucra pe cont propriu şi, cu 
timpul, poate fi sigur că-şi va ridica o plantație pe cinste. 

Voi lua bunăoară un om aflat în cea mai nenorocită si- 
tuaţie, aceea a unui sclav care şi-a ispăşit cei cinci ani, ori 
şapte, să zicem, de osândă; să luăm cazul unui păcătos de- 
portat acolo pentru şapte ani. Obiceiul pământului era pe 
atunci, nu ştiu cum o mai fi acum, ca pe baza unui certificat 
al stăpânului unde se spunea că omul îşi făcuse cu credinţă 
slujba, să i se dea cincizeci de acri de pământ pentru o 
plantație şi el putea astfel începe să se înfiripe. 

Unora li se dădea sau, mai precis, li se împrumutau câte 
un cal, o vacă şi trei porci, ca vite pentru pământul căpătat 
şi pe care le plăteau într-un anumit timp, cu un anumit preţ. 

De asemenea exista obiceiul ca unor astfel de începători 
să li se acorde credit pentru unelte, haine, cuie, fierărie şi 
alte lucruri necesare plantaţiei; iar celor care le acordau 
creditele urma să li se restituie împrumutul din recolta de 
tutun plantată de noii împroprietăriți; în felul acesta debi- 


torul nu are nicio putere să-l înşele pe creditor şi să nu-i 
plătească; şi cum tutunul este moneda şi produsul lor, toate 
lucrurile se achiziţionează evaluate la o anumită cantitate 
de tutun, astfel, fixându-se preţul. 

Aşa încât, chiar gol-goluţ, plantatorul are credit de la în- 
ceput şi se apucă imediat de lucru, curăţând terenul şi 
plantând tutun; la un atare mărunt început s-au ridicat 
câţiva dintre cei mai de seamă plantatori din Virginia şi din 
Maryland, şi de unde în dimineaţa încumetării nu aveau nici 
pălărie în cap ori ghete în picioare, ei au ajuns după o 
vreme la averi de câte patruzeci-cincizeci de mii de lire; şi 
pot adăuga fără greş că niciun om vrednic nu a zbârcit-o 
urmând această cale, bineînţeles dacă a avut sănătate să 
poată lucra şi dacă s-a dovedit un bun gospodar; căci el 
câştigă puţin câte puţin, an de an, şi în fiecare an mai 
adăugând o halcă de pământ, cultivând ceva mai mult 
tutun - care, desigur, înseamnă bani - omul îşi sporeşte 
treptat-treptat avutul, până ce, cu timpul, are destul capital 
să-şi cumpere negri şi alţi sclavi, şi atunci nu mai munceşte 
singur. 

Într-un cuvânt, orice păcătos de la Newgate, orice făptură 
disperată şi părăsită, omul cel mai nenorocit şi mai demn 
de dispreţ de pe lume, are aici pusă la îndemâna lui o 
ocazie de a-şi începe viaţa de la început, şi asta chiar cu 
oarecare câştig şi după o metodă întru totul cinstită, cu o 
reputaţie asupra căreia nu mai are efect niciuna dintre 
isprăvile trecutului său; şi nenumărați au fost oamenii care 
s-au ridicat din situaţiile cele mai rele de pe lume, unii chiar 
din celulele de la Newgate. 

Dar mă întorc la povestea mea; acum, deci, eram 
plantator şi încurajat de un binefăcător plin de bunăvoință; 
căci, ca să nu fiu complet absorbit de noua mea plantație, 
mi l-a liberat, spre a mă ajuta - fără niciun fel de învoială - 
pe negrul meu, Mouchat, cei mai recunoscător negru din 
câţi am cunoscut pe lume. Mi-a spus că era chiar o datorie, 
faţă de afecțiunea pe care acel amărât o avusese 
întotdeauna pentru mine - şi de fapt nu era un neadevăr; 
căci bietul om, aşa cum cândva ar fi fost gata să primească 


să fie spânzurat de dragul meu, din clipa aceea şi până în 
ultima zi a vieţii lui m-a iubit atât de mult, încât se vedea 
cât de colo că tot ce făcea el pentru mine făcea într-adevăr 
cu plăcere; iar când a auzit că urma să fie negrul meu, a 
fost atât de copleşit de bucurie, încât oamenii de la 
plantație au crezut că, fără doar şi poate, îşi va pierde 
minţile şi va înnebuni de veselie. 

Pe lângă Mouchat, mi s-au mai trimis doi servitori, un 
bărbat şi o femeie, dar pe aceştia fostu-mi stăpân mi i-a 
pus la socoteală după datină. Şi de îndată cei doi şi cu 
Mouchat s-au şi apucat de lucru, începând-o cu vreo doi 
acri de pământ pe care era doar o spulberătură de pădure, 
cea mai mare parte a copacilor fiind tăiaţi de dulgherii care- 
mi construiseră casa ori - mai bine zis - cabana, căci aşa ar 
cam trebui numită. 

Slujitorii mei au adus în stare foarte bună cei doi acri de 
pământ cultivați cu tutun, deşi pe o parte a lor a trebuit să 
punem grădinărie, ca să nu ne lipsească totuşi cartofii, 
morcovul, varza, mazărea, fasolea şi altele. 

Ce mare avantaj pentru mine că aveam un stăpân atât 
de darnic, care m-a ajutat în orice situaţie, căci chiar din 
primul an mi-a fost dat să primesc o teribilă lovitură; după 
cum v-am spus, polita mea fusese copiată şi atestată cu 
toate formele cerute şi trimisă la Londra, iar cumsecadele 
meu prieten, gentlemanul de la Vamă, mi-a plătit corect 
banii şi negustorul din Londra, după indicaţiile bunului meu 
stăpân, i-a investit pe toţi într-o încărcătură de mărfuri bine 
alese pentru mine, care m-ar fi făcut desigur om dintr-o 
lovitură; însă, spre nesfârşita mea spaimă şi uimire, corabia 
s-a dus la fund - şi asta s-a întâmplat chiar în apropierea 
promontoriilor, adică la gura golfului. Unele dintre mărfuri 
au mai fost recuperate, dar s-au stricat şi, pe scurt, numai 
cuiele, uneltele şi fierăria au mai rămas bune la câte ceva; 
şi cu toate că valoarea lor nu era atât de considerabilă în 
raport cu restul, totuşi pierderea era ireparabil de mare, 
mărimea ei constând în chiar faptul că era ireparabilă. 

Am fost cu totul zdrobit la aflarea primei ştiri despre cele 
întâmplate, ştiind mai ales că aveam datorii, la patronul sau 


stăpânul meu, atât de multe, încât de-abia în câţiva ani le- 
aş fi putut achita; şi deoarece el însuşi îmi adusese vestea 
cea rea, şi-a dat seama de disperarea mea, adică a văzut 
că eram extrem de zăpăcit şi într-un fel de uluit, căci chiar 
aşa şi eram, ştiindu-mă atât de îndatorat; însă el mi-a vorbit 
vesel: 

— Ei, hai, mi-a spus, nu fii atât de descurajat, ai să te poţi 
reface. 

— Nu, domnule, i-am răspuns, asta nu se va mai putea 
niciodată, căci mărfurile înecate constituiau toată averea 
mea şi n-am să mă mai văd ieşit niciodată din datorii. 

— Înţeleg, mi-a spus, dar totuşi n-ai alt creditor decât pe 
mine; şi aminteşte-ţi că ţi-am spus cândva că am să fac om 
din tine, ori nu vreau să te dezamăgesc din cauza acestei 
nenorociri. 

l-am mulţumit şi am făcut-o în mod mai ceremonios şi 
mai respectuos ca niciodată, căci mă consideram acum şi 
mai îndatorat faţă de el decât fusesem înainte. Dar s-a ţinut 
de cuvânt şi nu m-a lăsat să duc lipsă de nimic; şi, 
deoarece reuşisem să salvez de pe corabie mai multă 
fierărie decât aveam nevoie, i-am dat lui o parte dintr-însa, 
luând în locul ei ceva lenjerie, haine şi alte lucruri necesare. 

Şi de atunci a început să crească bunăstarea mea văzând 
cu ochii; am defrişat o mare suprafaţă de pământ, adică am 
curăţat-o de copaci, în vederea unei foarte bune recolte de 
tutun; am mai angajat trei albi şi un negru, aşa că aveam 
cinci albi şi doi negri şi, sprijinit pe ajutorul lor, afacerile 
mele mergeau foarte bine. 

Ce-i drept, în primul an mi-am luat leafa, adică treizeci de 
lire pe an, din cauză că aveam o cumplită nevoie de bani; 
dar în al doilea şi în al treilea an m-am hotărât să n-o iau, 
orice s-ar fi întâmplat şi să las banii aceia binefăcătorului 
meu, ca să-mi plătesc astfel datoria. 

Acum, trebuie să-i cer scuze cititorului pentru o scurtă 
digresiune: aş vrea să  menţionez că, în ciuda 
dezavantajelor unei educaţii cât se poate de nenorocite, 
totuşi - după ce am început să devin, ca să spun aşa, 
conştient de ceea ce ajunsesem şi la o situaţie de om 


independent - presimţind că aş putea spera să fiu şi eu cu 
timpul ceva de seamă; acum, vă mărturisesc, descopeream 
fel de fel de sentimente şi de judecăţi privitoare la lucruri 
care se petreceau în mintea mea; în primul rând, aveam un 
temeinic principiu de dreptate şi cinste şi mă încerca o silă 
tainică faţă de faptele mele din trecut, ori de câte ori îmi 
aruncam ochii îndărăt, peste anii vieţii de altădată; acel 
ceva înnăscut, nici eu singur nu ştiam ce, care mă oprise 
odinioară de la primele josnicii ale tinereţii şi care îmi 
poruncea lăuntric, pe când nu eram decât copil, şoptindu- 
mi că eu trebuie să fiu un gentleman, n-a încetat să 
înrâurească asupră-mi, de data aceasta într-un chip de 
nedrescris; şi nu-mi ieşeau din minte nicio clipă cuvintele 
bătrânului sticlar către domnul pe care-l mustrase odinioară 
pentru că înjura, anume că a fi gentleman însemna a fi un 
om cinstit; că, fără cinste, firea omenească era decăzută şi 
degenerată; gentlemanul îşi bătea singur joc de îndatorirea 
de demnitate a obârşiei sale şi se aşeza mai prejos decât 
un cerşetor cu bun simţ. Aceste idei prinzând acum aripi în 
mintea mea, date fiind şi noile împrejurări, picurau în mine 
o tainică satisfacţie pe care nici n-o pot descrie. Era o 
bucurie nespusă pentru mine că păream să devin acum nu 
numai om, ci şi un om cinstit; şi-mi făcea mai mare plăcere 
că mă răscumpărasem din starea de vagabond înclinat la 
hoţii şi fărădelegi, cum mi se întâmplase de mic copil, decât 
că am fost slobozit din sclavie şi din mizerabila soartă a 
unui servitor vândut în Virginia. În minte aveam din plin 
înţelegere pentru toate greutăţile servitorului sau sclavului, 
căci simţisem acele greutăţi pe propria-mi piele şi îmi 
croisem  anevoie drum prin viaţă, amintindu-mi ce 
însemnase munca amară şi supunerea, greutăţile şi 
suferinţa. Dar partea cealaltă a vieţii mele îmi tulbura însăşi 
pacea sufletului, îmi îngheţa sângele în vine şi îmi întorcea 
sufletul pe dos; gândurile la ea erau ca o reflecţiune asupra 
iadului şi a sufletelor sortite afuriseniei; mă izbeau cu 
groază, îmi era odioasă acea parte a vieţii mele şi mă 
înspăimântam să privesc înapoi, spre ea, încercând un fel 
de zvârcoliri ale inimii sau de tulburări nervoase, foarte 


neplăcute liniştii mele lăuntrice. 

Dar hai să privesc înainte, să cuget cum s-au schimbat 
lucrurile, ce fericit eram că puteam trăi prin propria-mi 
sârguinţă şi că nu mai aveam nevoie să fiu un ticălos şi să- 
mi câştig pâinea riscându-mă pe mine şi ruinând cine ştie 
ce familii cinstite; o! acest lucru avea în el ceva 
extraordinar de plăcut şi era mai ales o plăcere despre care 
nu ştiusem până atunci nimic. Ce lucru trist, să fii nevoit să 
faci rău ca să-ţi agoniseşti îmbucătura zilnică, de care nu te 
poţi lipsi; să fii obligat să te expui riscului de a legăna în 
ştreang mai iute decât celui de a muri de foame, şi să nu 
încetezi o clipă de a fi rău, de frică şi de nevoie. 

Nu pot spune că aveam gânduri religioase cât de cât 
vrednice să fie luate în serios, ori că starea aceea ar fi 
izvorât dintr-o nelinişte a conştiinţei, ci era pur şi simplu 
consecinţa propriilor mele judecăţi şi urmarea faptului că 
ajunsesem a fi în stare de o dreaptă judecată asupra lu- 
crurilor, într-o mai mare măsură decât înainte; mărturisesc 
totuşi că aveam o asemenea oroare faţă de viaţa plină de 
stricăciune pe care o dusesem, încât eram - în taină - 
uşurat şi simţeam un fel de plăcere gândindu-mă la 
nenorocirea abătută asupră-mi când cu înecarea mărfurilor 
de pe corabie, dar - deşi era o pierdere - nu puteam să nu 
fiu bucuros că bunurile acelea obţinute pe căi întunecate se 
duseseră şi că de fapt pierdusem ceea ce furasem; căci 
lirele acelea nu le privisem nicidecum ca ale mele, 
asemuindu-le focului într-un fuior, dacă le-aş fi amestecat 
cu ceea ce realizasem acum, lucruri dobândite în mod 
cinstit şi trimise parcă din cer ca să pună temelie 
prosperității mele; pe când cele pierdute ar fi fost doar ca o 
molie făcută să le consume. 

În acelaşi timp, ceva îmi spunea că deşi asta era temelia 
noului meu început de viaţă, ea trebuia socotită totuşi 
numai ceva de suprafaţă, că nu era exclus ca să fi fost 
născut pentru lucruri chiar şi mai măreţe; că cinstea şi 
virtutea erau singurele în măsură să-i facă pe oameni 
bogaţi şi înălţători, să le dea în lume faimă şi importanţă şi 
că, prin urmare, pe ele trebuia să-mi aşez adevărata 


temelie şi să aştept la timpul potrivit ceea ce putea să 
urmeze. 

Pentru a-mi fi de folos în mărăcinişul tuturor acestor 
gânduri, deoarece învăţasem să citesc şi să scriu pe când 
eram încă în Scoţia, au început cam tot pe atunci să-mi 
placă mult cărţile şi mai ales am avut ocazia de a citi unele 
foarte vrednice de luat în seamă, cum ar fi /storia romanilor 
de Tit Liviu, /storia turcilor, Istoria englezilor de Speed şi 
alţii; /storia războaielor din Țările de Jos, Istoria lui Gustavus 
Adolphus, regele Suediei, şi Istoria cuceririi Mexicului de 
către spanioli, împreună cu încă multe altele, dintre care pe 
unele le-am cumpărat de la casa unui plantator care se 
prăpădise de curând, parte din lucrurile lui vânzându-se, iar 
altele le-am împrumutat. 

Socoteam starea de acum ca fiind pur şi simplu însăşi 
tinereţea mea, deşi trecusem de treizeci de ani, deoarece 
în tinereţe nu învăţasem nimic, iar dacă treburile mele 
zilnice - care se dovedeau acum destul de multe - mi-ar fi 
permis, mulţumit aş fi fost chiar să mă duc asemenea 
copiilor la şcoală. 

Totuşi soarta, care-mi mai rezerva şi altceva, mi-a scos în 
cale un prilej; anume, un foarte ager ins, venit ca infractor 
deportat de la Bristol, a căzut în mâna mea şi printre servi- 
torii mei. Dusese o viaţă desfrânată, o recunoştea, şi 
ajungând într-o situaţie foarte amarnică, devenise omul 
tâlhar de drumul mare, lucru pentru care - dacă era prins - 
ar fi fost spânzurat; însă mai târziu, apucându-se de nişte 
pungăşii de rând, fiindcă îi lipseau ocaziile mai grase, a 
picat în capcană, a fost osândit şi deportat şi - după cum 
spunea el - era bucuros că totuşi scăpase doar cu atât. 

Era un om foarte instruit şi observând eu asta, l-am 
întrebat dacă mi-ar putea indica o metodă cum să învăţ 
limba latină. El mi-a răspuns, zâmbind, că m-ar putea 
învăţa în trei luni, dacă i-aş face însă rost de cărţi sau chiar 
şi fără cărţi, dacă ar avea timp. l-am spus că - după câte 
cred - o carte ar fi mult mai potrivită în mâinile lui decât o 
săpăligă; şi i-am mai spus că dacă el îmi făgăduia să mă 
facă să pricep măcar atâta latină încât să pot citi şi înţelege 


şi alte limbi cu ajutorul ei, apoi eu i-aş înlesni munca la care 
eram acum obligat să-l supun, mai ales dacă mă asigura că 
se va dovedi vrednic să primească o asemenea favoare din 
partea unui stăpân binevoitor. Pe scurt, l-am făcut să 
însemne pentru mine ceea ce însemnasem eu pentru 
binefăcătorul meu şi de la el m-am ales cu un fond de 
cunoştinţe infinit mai valoros decât preţul unui sclav şi 
decât plătisem eu pentru el, dar despre asta vom vorbi mai 
târziu. 

În voia acestor gânduri, îmi vedeam cu voioşie de munca 
mea. Şi cum dispuneam acum de cinci servitori, plantaţia 
se dezvolta, încet dar sigur, şi creştea treptat, deşi nu 
repede; însă în al treilea an, cu ajutorul fostului meu 
binefăcător, am achiziţionat încă doi negri, aşa că aveam 
acum şapte servitori; şi deoarece defrişasem suficient teren 
ca să-i pot hrăni, nu mi-era de loc greu să le asigur 
întreţinerea; încât plantaţia mea a început să se mărească 
şi fiindcă trăiam fără nicio cheltuială personală, căci eram 
întreţinut pe socoteala fostului meu stăpân, cum încă îl mai 
numeam, şi aveam, în afară de asta, şi treizeci de lire 
anual, tot câştigul meu era investit spre a-mi spori 
plantaţia. 


CAPITOLUL XI 


Urc iute pe scara bogățiilor şi a onoarei, 
vreme de doisprezece ani - Binefăcătorul 
meu moare - Pedagogul meu îmi înşiră 
felurite episoade din viața lui - Mă îmbarc 
pentru Anglia - Sunt luat prizonier de o 
corabie de pirați francezi - Se mai pune 
mâna şi pe o corabie engleză - Cu privire 
la încărcătura ei - 


Am continuat să-mi duc astfel viaţa timp de doisprezece 
ani şi foarte mult noroc am avut cu plantaţia mea, iar prin 
favoarea fostului stăpân, pe care acum îl numeam prietenul 
meu, mi-am găsit un corespondent la Londra cu care 
făceam negoţ: îi trimiteam tutunul meu cu corăbiile şi 
primeam în schimb mărfuri europene dintre cele de care 
aveam nevoie ca să fac să prospere plantaţia, mărfuri în 
cantităţi îndestulătoare ca să am de unde vinde şi altora. 
Intre timp, bunul meu prieten şi binefăcător s-a stins din 
viaţă, iar eu am rămas foarte nemângâiat de această 
lovitură, căci moartea lui era într-adevăr o mare pierdere 
pentru mine; îmi fusese ca un tată, iar fără el eram acuma 
ca un străin părăsit, deşi cunoşteam şi ţara şi meseria 
destul de bine şi, de câtva timp în special, condusesem 
pentru el toate afacerile; totuşi acum, când sfătuitorul şi 
principalul meu sprijinitor pierise, mă simţeam ca pierdut, 
căci nu aveam niciun confident căruia să mă destăinui în 
toate ocaziile, ca mai înainte; şi-mi lipsea un leac. Mă 
găseam în orice caz într-o situaţie mai bună ca oricând, 
fiindcă rezistam prin propriile mele forţe; aveam o plantație 
foarte întinsă şi dispuneam de aproape şaptezeci de negri 
şi de alţi servitori. Intr-un cuvânt, ajunsesem într-adevăr 
bogat, luând în consideraţie situaţia mea de la început, eu 


care începusem - aş putea spune - de la nimic; adică nu 
plecasem de la niciun fel de rezervă, însă izbutisem să am 
un început, căci mă sprijineam pe prietenia şi umerii unui 
asemenea om; aşa că, de fapt, ce-mi mai trebuia alt fond? 
Căci dacă aş fi avut cinci sute de lire cu care să încep şi mi- 
ar fi lipsit în schimb ajutorul, sfatul şi sprijinul moral al unui 
asemenea om, nu m-aş fi găsit bineînţeles într-o mai bună 
situaţie: el însă mi-a făgăduit să facă om din mine şi aşa a 
făcut, iar într-o privinţă, pot spune că am meritat-o din 
partea sa, căci i-am adus plantaţia într-o asemenea stare 
de înflorire şi de rânduială, iar pe negrii săi într-atâta i-am 
făcut de ascultători, că de-ar fi plătit într-adevăr cinci sute 
de lire ca să se realizeze aşa ceva, putea să considere că 
făcuse o bună investiţie cu banii lui; munca era întotdeauna 
fără reproş, prosperă, în sfârşit aşa cum dorea el, şi toate 
lucrurile mergeau ca bobul după ploaie, toţi servitorii îl 
iubeau, ba chiar şi toţi negrii, cu toate că printre ei nu se 
mai cunoştea nimic despre natura vreunei crude pedepse 
ori severităţi. 

lar pe plantaţia mea proprie se întâmpla acelaşi lucru; 
am stăruit în aşa fel asupra judecății şi vibraţiilor inimii 
negrilor mei, încât ei mă slujeau cu voioşie şi, prin urmare, 
cu credinţă şi hărnicie; pe când, prin plantațiile vecine, nu 
trecea nicio săptămână fără tot felul de ţipete, urlete şi 
vaiete de-ale sclavilor, fie în timp ce erau supuşi la tortură, 
fie numai de frica torturii, încât negrii lor, când stăteau de 
vorbă cu ai noştri, nu-şi doreau decât să moară şi să se 
ducă o dată - aşa cum se pare că socot ei că va fi după 
moarte - în ţara lor. 

Dacă uneori dădeam peste un nerod şi ursuz, aşa cum 
este câteodată şi inevitabil, renunţam totdeauna la el şi-l 
vindeam, căci nu voiam să păstrez printre ei niciunul pe 
care sentimentul că este bine tratat să nu-l oblig să fie 
recunoscător; însă rareori întâlneam câte unii atât de răi, 
căci vorbindu-le simplu şi rezonabil, am constatat că până 
şi firea celor mai aspri dintre ei tot se supunea şi se 
îmblânzea; simţul propriului lor interes îi convingea mai 
curând sau mai târziu; iar dacă totuşi nu era aşa, apoi 


starea de spirit contrarie era atât de generală printre 
oamenii mei, încât propriii lor tovarăşi ori compatrioți le-ar 
fi fost împotrivă, lucru care ajuta să-i facă mai de înţeles, 
cel puţin într-o egală măsură cu toţi ceilalţi; şi toţi cei care 
găsesc că merită s-o încerce şi ei, vor descoperi cu uşurinţă 
că, după ce l-ai convins efectiv pe unul dintre negri, care 
prin autoritatea sa îi stăpâneşte pe toţi ceilalţi, să fie supus, 
îndatoritor şi cu recunoştinţă, el îi va face şi pe semenii lui 
la fel, iar asta în timp scurt, cu mai multă uşurinţă decât vă 
puteţi măcar închipui. 

Acum eram şi plantator şi şcolar. Dascălul meu, după 
cum v-am arătat ceva mai înainte, era tare destoinic şi s-a 
dovedit a fi cu adevărat un om extraordinar; îmi dădea 
lecţii nu numai cu multă silinţă, dar şi cu un tact admirabil 
în ceea ce priveşte pedagogia, încât de pe atunci încă am 
putut să-mi dau seama că nu orice bun savant este potrivit 
şi de profesor şi că arta de a preda este cu totul diferită de 
aceea de a cunoaşte limba predată. 

Dar omul meu era înzestrat cu amândouă darurile şi s-a 
dovedit a-mi fi de mare folos, iar eu am găsit motive în va- 
loarea persoanei lui să mă arăt foarte binevoitor cu el, 
ţinând seamă de situaţia sa. O dată mi-am îngăduit să-l în- 
treb cum s-a putut întâmpla ca el, care trebuie să fi avut o 
educaţie liberală şi nişte mari posibilităţi de a urca treptele 
vieţii, fusese capabil să ajungă în situaţii atât de mizerabile 
ca - bunăoară - aceea în care îl găsisem când l-a debarcat 
acolo pe țărm? Am fost însă destul de precaut, punându-i o 
serie de întrebări care, după cum şi spuneam, ar fi putut să 
nu fie prea plăcute pentru el; dar, în compensație, i-am 
atras luarea aminte că dacă nu dorea să discute cu mine 
despre aşa ceva, îl voi scuza imediat şi nu-i voi lua-o în 
nume de rău; aşa am procedat, deoarece faţă de nişte 
oameni atât de mâhniţi trebuie să fim întotdeauna milostivi 
şi să nu-i punem să ne povestească despre persoana lor 
ceva ce i-a durut, sau lucruri pe care ei ar prefera să le ţină 
ascunse. 

Pedagogul meu însă nu s-a ferit să-mi spună că, într- 
adevăr, a privi în urmă asupra vieţii sale trecute, însemna 


un fel de renovare dolorem’; totuşi, găsea el, asemenea 
supărări îi erau folositoare acum, pentru a-l ajuta să se 
adâncească în acea pocăință la porţile căreia spera că se 
află cu sinceritate; şi cu toate că nu putea privi decât cu 
groază înapoi, la timpul ce şi-l cheltuise atât de greşit şi la 
însuşirile lui anapoda întrebuințate, însuşiri cu care îl 
binecuvântaseră darnic proniile şi care l-ar fi sortit unei mai 
bune vieţi, totuşi el trebuia să se încarce de ruşine atât cât 
avea să fie voia Domnului şi partea hărăzită umerilor săi, 
deoarece mai înainte vreme se încărcase - neruşinat - cu 
vinovăţie; până când Dumnezeu, în a cărui milostivire încă 
mai spera, i-o tăiase scurt şi-l expusese dizgraţiei publice, 
deşi el n-ar fi putut spune de fapt că i se făcuse dreptate 
aşa cum merita, căci în cazul acela ar fi fost trimis spre 
veşnica disperare, iar nu în Virginia, unde să se pocăiască 
de cea mai stricată viaţă dusă pe lume de un om vreodată. 
Şi pedagogul meu ar fi continuat tot aşa, dar mi-am dat 
seama că vorbele lui sunt întrerupte de o încleştată luptă 
interioară, între mâhnire şi lacrimi. 

Am încetat de a mai da vreo atenţie acestui lucru şi i-am 
spus doar că-mi pare rău de a-i fi pus atari întrebări, dar că 
fusese o simplă curiozitate a mea. Când vedeam că unele 
fiinţe ignorante, care n-au învăţat nimic şi cu care nu se 
poate discuta, ajung la mizerie şi ruşine, nu încercam în 
niciun fel să le scormonesc ungherele vieţii; când însă dăm 
de oameni învăţaţi, care avuseseră parte de altceva în 
viaţă, şi-i întâlneam pe nişte astfel de trepte joase, atunci 
ajungeam la concluzia că nenorocirea lor trebuie să fi fost 
pricinuită de ceva fără măsură de rău. 

— Chiar aşa şi este, a recunoscut el, chiar aşa mi-a spus 
şi judecătorul când i-am cerut iertare în limba latină; el mi-a 
spus că atunci când un om cu asemenea învăţătură 
coboară până la săvârşire de fărădelegi, atunci el este mai 
puţin de iertat decât alţii, deoarece învăţătura pe care o 
avea i-ar fi dat posibilitatea să nu ducă lipsă de 
dezmierdările vieţii şi să fie mai puţin ademenit spre 
nelegiuiri. 


+ Reînnoire a durerii (lat.). 


— Dar, domnule, a adăugat apoi, eu cred că în cazul meu 
s-a întâmplat ceea ce se întâmplă în cazul celor mai mulţi 
din răii lumii, anume că, fiind în mizerie e pentru că eşti 
rău; deoarece nevoia nu este numai o ispită, ci şi o ispită 
din acelea împotriva cărora firea omenească nu are puterea 
să reziste. Deci, cu atât mai bun - a urmat el - este acel 
Dumnezeu care îţi ia şi ispita, scăpându-te de nevoie. 

Îmi dădeam prea bine seama de adevărul celor spuse, 
cunoscându-le din propriul meu caz, aşa că n-am mai 
adâncit discuţia; el însă a continuat, de bună voie: 

— De acest lucru, domnule, a zis, îmi dau seama atât de 
bine, încât consider că situaţia în care am ajuns este cu 
mult mai puţin mizerabilă decât viaţa pe care o duceam 
înainte, fiindcă m-am eliberat de groaznica trebuinţă de a 
mai săvârşi blestemăţii, care a fost cândva ruina şi 
nenorocirea mea, deoarece trebuia să recurg la asemenea 
lucruri ca să-mi câştig pâinea, iar acum iată că nu sunt 
obligat să răpesc pâinea de la gura altora, prin jaf şi 
scandaluri; căci îmi primesc hrana, deşi o câştig muncind 
din greu, cu propriile-mi braţe, şi mulţumesc lui Dumnezeu 
pentru aceasta deosebire de situaţii. 

Aici s-a oprit, apoi a continuat astfel: 

— O, cât de mult este de preferat viaţa unui sclav din 
Virginia, faţă de a celui mai norocos hoţ din lume! Aici eu 
trăiesc mizerabil, însă cinstit; mi se face rău, dar eu nu fac 
rău, trupul meu este pedepsit, însă conştiinţa mea nu este 
încărcata. Şi, deoarece mă tot plângeam că nu am şi euo 
dată răgaz, dar că voi începe să chibzuiesc de cum voi fi 
ceva mai despovărat de griji şi deci voi dispune de timp 
liber, iată că Dumnezeu mi-a dat acum timp berechet să 
mă căiesc. 

În felul acesta a continuat mai multă vreme, multumind 
lui Dumnezeu, cred că din toată inima, pentru că fusese 
salvat din nenorocita viaţă pe care o dusese, chiar dacă 
mizeria lui ar fi fost acum de zece ori mai mare decât era. 

M-am simţit în mod sincer mişcat de mărturisirea lui; 
cunoscusem atât de bine eu însumi deosebirea reală dintre 
cele două stări de conştiinţă, încât nu puteam rămâne de 


piatră, deşi până atunci ştiam - trebuie s-o mărturisesc - 
prea puţin despre cele religioase. Fusesem şi eu un 
infractor în aceeaşi măsură ca şi el, deşi poate nu chiar atât 
de mare, numai că habar n-aveam de pocăință; nici nu 
priveam la nimic îndărăt ca la o fărădelege, ci ca la o viaţă 
ruşinoasă şi nepotrivită cu un gentleman, lucru care îmi 
venea mereu şi mereu în minte, după cum v-am spus-o de 
atâtea şi atâtea ori. 

— Bine, am rostit eu, acum vorbeşti cu multă pocăință şi 
sper să fii sincer; dar care ar fi situaţia ta dacă ai fi eliberat 
din jalnica stare de acum, aceea a unui sclav care poate fi 
vândut pentru bani? Nu crezi că ai redeveni oare acelaşi 
nemernic? 

— Martor mi-e Dumnezeu, mi-a răspuns el, că dacă aş 
crede aşa ceva, m-aş ruga din străfundul inimii să nu mai 
fiu eliberat niciodată, şi mai bine să rămân pe vecie sclav, 
decât să redevin un ticălos. 

— Bine, m-am făcut eu că-l înţeleg, dar presupunând că 
ai fi din nou la ananghie, din nou în aceeaşi situaţie de a 
trebui să mori de foame, oare n-ai porni-o pe acelaşi drum? 

Mi-a răspuns foarte tăios: 

— Asta ne arată câtă nevoie avem de rugăciunea către 
Tatăl nostru cu „şi nu ne duce pe noi în ispită” şi de 
rugăciunea lui Solomon sau a lui Agar, cu „nu mă lăsa în 
sărăcie, ca nu cumva să fur”. Eu ar trebui să mă rog 
întotdeauna lui Dumnezeu să nu mă lase a recădea în 
capcanele cărora firea omenească nu le poate rezista. Dar, 
în oarecare măsură, sper că aş risca mai degrabă să mor de 
foame, decât să mă mai apuc de furat; totuşi, mă rog de 
asemenea, să fiu izbăvit de o astfel de primejdie, căci încă 
nu-mi cunosc puterile. 

Acesta era, ce-i drept, un fel cinstit de a-mi vorbi şi cu 
adevărat desluşeam în el semne ale sincerităţii, o 
sinceritate vădită dealtminteri în tot ceea ce spusese, aşa 
încât nu-l puteam bănui. Cu ocazia altei convorbiri asupra 
aceluiaşi subiect, el a scos din buzunar un carneţel murdar, 
cu scoarţe de hârtie, în care cărcălise un fel de rugăciune în 
versuri, astfel ticluită încât cred puţini creştini de pe lume 


ar putea subscrie la ea; şi mi-ar fi greu să nu amintesc de 
rugăciunea aceea, căci n-am mai întâlnit ceva asemănător 
niciodată în viaţa mea; versurile sunau după cum urmează: 


Doamne! oricare-ar fi mâhnirile ce-mi sfâşie pieptul, 
Pân' fărdelegea mea nu se-ndepărtează şi ea, nu-mi da tihnă,; 


Oricât de-ntunecată mi-ar fi ziua sau de ascuțită durerea, 
O, nu lăsa ca necazul să înceteze şi păcatul să rămână. 
In numele lui lisus nu-mi îndepărta nenorocirea, 

Până ce slobod şi triumfător harul nu va relua-n stăpânire 


Tronul gol de unde păcatele mele pleca-vor 

Și nu va face din inima mea un ostatec de voie; 
Până când harul nu-mi va supune-ntru totul sufletul, 
Fie cucerirea ta deplină şi-adevărată supunerea. 


Mai erau şi alte versuri asupra aceluiaşi subiect, dar ăsta 
era începutul; şi prin faptul că ele mă pătrunseseră până în 
măduva conştiinţei, mi le-am amintit de-atunci într-una, 
foarte clar, şi cred că mi le-am repetat mie însumi de peste 
o mie de ori. 

Puteţi fi siguri însă că n-am mai stăruit să-mi vorbească, 
după ce mi-a răspuns aşa de neobişnuit, zguduindu-mi su- 
fletul; lesne de observat că omul era un penitent sincer şi 
că mâhnirea lui nu izvora din pricina pedepsei pe care o 
îndura; deci starea sa nu constituia o parte din supărarea 
sa, ci mai curând era chiar recunoscător pentru ea, aşa 
cum aţi şi văzut; însă grija i-o da faptul că ajunsese să 
simtă şi-l durea înţelesul simţirii; i-o da gândul la viaţa 
stricată şi îngrozitoare pe care o dusese; gândul 
fărădelegilor săvârşite împotriva lui Dumnezeu şi a omului, 
gândul - mai ales - că nu-şi dăduse seama de adevărata 
mocirlă în care se găseşte până când nu ajunsese acolo 
unde se afla acum. 

L-am întrebat dacă n-a avut astfel de reflecţii şi înainte 
sau curând după condamnare? Mi-a spus că Newgate 
(deoarece se pare că închisoarea de la Bristol se numeşte 
tot ca şi cea de la Londra) era un loc care arereori îi 


îndemna pe oameni să se pocăiască, făcându-i în schimb 
adesea pe ticăloşi ceva mai ticăloşi, până ce învățau să 
scuipe în derâdere şi pe Dumnezeu şi pe dracu. Dar că el 
putea totuşi privi în urmă cu satisfacția de a putea spune că 
nici chiar atunci, acolo, nu se dovedise cu totul insensibil; 
nu  simţise însă nimic atât de puternic încât să 
cumpănească măcar cât o privire smerită în sus spre cer; 
că, de fapt, privise adesea în sinea sa, chiar şi înainte de a 
ajunge la închisoare şi cugetase la viaţa lui trecută, 
cheltuită în zadar, atunci când intervalele dintre 
păcătoşeniile lui îi lăsau ceva timp de gândire şi uneori se 
întreba: „Încotro mă duc? La ce mă vor împinge în cele din 
urmă toate aceste lucruri? Şi unde se vor sfârşi? Păcatul şi 
ruşinea se urmează rând pe rând şi, cu siguranţă, că voi 
ajunge la spânzurătoare” Atunci, îmi dădu el asigurări, mă 
loveam cu pumnii în piept şi-mi spuneam: „O, stricăciunea 
stricăciunilor; când te vei pocăi?” şi, la fel de des, îmi 
răspundeam singur: „Niciodată! Niciodată, niciodată! Poate 
doar la închisoare sau în ştreang!” 

— Apoi, îmi destăinui el, plângeam şi suspinam şi 
priveam cât priveam în urmă, la mizerabila mea viaţă, a 
cărei istorie poate că ar uimi lumea; dar, vai, ceea ce 
vedeam era atât de întunecat şi mă umplea de atâta 
groază, încât nu putem suporta; şi atunci mă refugiam în 
vin şi în tovărăşii vesele, ca să mă mai uşurez; acel vin 
ducea la excese, iar acele tovărăşii fiind întotdeauna cu 
făpturi la fel de stricate ca şi mine, rechemau ispita şi 
atunci toate reflecţiile mele se spulberau şi eu redeveneam 
acelaşi diavol ca şi mai înainte. 

Rostise toată această mărturisire cu atâta aprindere 
încât chipul îi era zâmbitor, în timp ce vorbea, şi în acelaşi 
timp lacrimile îi tremurau totuşi în ochi, aproape continuu t 
căci trăia un fel de mâhnire încântătoare, dacă expresia 
asta ar putea fi nimerită când vorbim de aşa ceva. 

Povestirea lui conţinea ceva ciudat pentru mine, şi a în- 
ceput să mă răvăşească într-un mod pe care nu-l 
înţelegeam; îmi plăcea să-l aud vorbind în legătură cu el şi 
totuşi, după aceea, îmi rămânea întotdeauna pe inimă un 


fel de greutate, căreia nu-i puteam găsi niciun motiv şi nici 
nu-mi închipuiam spre ce tinde; sigur este că aveam o 
greutate pe suflet fără a fi în măsură s-o descriu ori să spun 
ce mă doare. Ei bine, el şi-a continuat povestirea. 

— După asta; zice, am căzut în labele unui judecător 
pentru un lucru de altminteri neînsemnat, mai mult o 
bagatelă pe lângă nelegiuirile noastre celelalte; şi eu, care 
pentru o sută de jafuri, atât la drumul mare, cât şi altfel, cu 
istorisirea cărora s-ar umple o carte dacă le-aş înşira aici pe 
toate, ar fi trebuit, dacă eram înhăţat, să fiu pus în lanţuri şi 
dat spânzurătorii, iar dacă aş fi fost prins în public, fără 
îndoială că s-ar fi înfăţişat cel puţin douăzeci de inşi care să 
depună mărturie împotriva mea, eu, zic, am fost dus de 
graba şi pe ascuns într-o închisoare de la ţară, sub un nume 
greşit; eu, acela, ni-am pomenit judecat pentru o faptă 
măruntă, în iţele căreia nu eram vinovatul principal, şi 
bucurându-mă de privilegiul ordinului preoţesc, am obţinut 
favoarea de a fi deportat. Şi care credeţi, a urmat el, că a 
fost lucrul ce m-a mişcat cel mai puternic aducând 
binecuvântata schimbare despre care sper să pot spune că 
Dumnezeu a operat-o în sufletul meu? Nu alaiul 
fărădelegilor, ci minunile acelei providenţe pline de milă, 
care, atunci când a hotărât să se îndure de un om, adeseori 
îl poartă prin mărăcini, jale şi nenorocire pentru păcate mai 
mărunte, pentru ca prin el restul oamenilor să poată fi 
aduşi să vadă cum sunt cruţaţi de pedeapsa ce li se cuvine 
în numele vinilor mai mari de care ei ştiu că apasă asupră- 
le. Credeţi oare că atunci când mi s-a acordat favoarea 
deportării puteam rămâne într-adevăr nepăsător, când mă 
gândeam ce minune a bunătăţii divine trebuie să fie un 
asemenea lucru pentru unul ca mine, care meritasem în 
atâtea rânduri spânzurătoarea şi care ar fi trebuit să mor 
fără nicio tocmeală, dacă adevăratul meu nume ar fi fost 
cunoscut? Ori dacă s-ar fi dat de veste că dihania prinsă era 
un tâlhar atât de faimos ca mine? Cu asta a început întâia 
scânteie de pocăință căci fără îndoială mare e bunătatea 
creatorului nostru care ne cruţă atunci când ne pierdem 
dreptul asupra vieților noastre şi plin de milostivire e felul 


prin care el ne salvează din nenorocirile în care ne 
scufundăm noi-înşine, când nu mai avem nicio cale de a ieşi 
singuri din încurcătură; faptul că el face din înseşi aceste 
mizerii mijloacele noastre de eliberare, şi scoate binele din 
rău pentru noi, în timp ce noi scoatem şi alegem însuşi răul 
din binele lui; zic, toate aceste lucruri sunt cu siguranţă 
cele mai puternice motive de pocăință de pe lume; şi 
cruţarea hotilor de spânzurătoare aduce la pocăință pe mai 
mulţi decât spânzurătoarea însăşi. 

— Este adevărat, a continuat el că groaza de pedeapsă 
lucrează puternic asupra minţii; la vederea morţii, 
oamenilor li se umplu sufletele de groază şi numaidecât 
aleargă la acea pocăință care - pe câte bănuiesc - este 
adeseori greşit înţeleasă, ea fiind de fapt numai un fel de 
nelinişte lăuntrică din ale cărei seminţe se naşte mâhnire 
pentru pedeapsa ce oamenii urmează s-o îndure; o uluire 
motivată de îngrozitoarea viziune a ceea ce va urma. Dar 
sentimentul de înţelegere a îndurării este cu totul altceva; 
el cuprinde toate pasiunile şi vibraţiile inimii şi provoacă o 
sinceră, neprefăcută groază, faţă de păcatul în sine; 
deoarece  fărădelegea este o jignire Împotriva 
binefăcătorului nostru, un act de josnicie şi ingratitudine 
față de el, care ne-a dat viaţa şi toate binecuvântările şi 
mângâierile vieţii şi care ne-a cucerit prin faptul că a con- 
tinuat să ne facă bine, chiar şi după ce avea tot dreptul să 
ne nimicească. 

Acesta, domnule, a subliniat el, a fost izvorul acelei po- 
căinţe întru care mă desfătez atât de mult acum, iată 
încântătoarea mâhnire, despre care am vorbit adineaori; ea 
este aceea care face ca pe chipul meu să se aşeze 
zâmbetul, în vreme ce din ochi îmi picură lacrimi, o bucurie 
pe care n-o pot exprima altfel decât mărturisindu-vă, 
domnule, că n-am trăit nicicând vreo mai fericită zi, de 
când am ajuns la vârsta de a mă putea mişca şi eu pe 
lume, ca aceea în care am debarcat în această ţară şi am 
început a munci pe plantaţia dumneavoastră, gol şi 
flămând, ostenit şi sleit de puteri, chinuit de frig într-un 
anotimp şi de căldură în altul; atunci am prins să judec căile 


vieţii mele şi să văd deosebirea dintre suferinţele trupului şi 
zvârcolirile sufletului. Mai înainte mă desfătasem în belşug, 
iar aici mă lupt cu gustul hranei aspre; atunci mă lăfăiam în 
trândăvie şi dulce uşurinţă; acum, aici, muncesc până ce 
mădularele îmi cad uneori frânte; dar cu deosebirea 
aceasta privitoare la două feluri de fericiri în fiecare din 
cele două cazuri, anume că altă dată şi acolo aveam iadul 
în suflet, înotam în groază şi ruşine, eram o spaimă zilnică 
pentru mine însumi şi tot timpul nu aşteptam altceva decât 
un sfârşit nenorocit - pe când aici şi acum duc în suflet un 
calm binecuvântat, pecete şi prevestire a cerului, simţindu- 
mă plin de recunoştinţă şi umilit, adorând acea îndurare 
care m-a smuls din fălcile diavolului; cu deosebirea ori 
deosebirile acestea toate, care îmi umplu azi fiinţa, 
gândurile şi ceasurile mele trudite îmi sunt plăcute, munca 
mea a ajuns ca să-mi fie uşoară şi inima veselă. Azi nu mă 
culc niciodată pe culcuşul meu tare, fără să-l laud pe 
Dumnezeu cu cea mai aprinsă dragoste, nu numai pentru 
că nu mă aflu în groapa osândiţilor şi pentru că am fost 
salvat de la o moarte pe care o meritasem, ci şi pentru că 
nu mai hoinăresc pe dealul de la Shooter's-hill, că nu mai 
sunt un tâlhar, o sperietoare şi o spaimă a oamenilor cinstiţi 
şi drepţi, un jefuitor al nevinovaţilor şi săracilor, un hoţ şi un 
ticălos care ar fi trebuit stârpit de pe pământ pentru 
siguranţa altora; dar şi pentru că am fost salvat de 
groaznica ispită de a păcătui ca să-mi întreţin desfrâul, şi 
de a face ca un viciu să fie necesar altui viciu; şi asta, 
depun eu mărturie, este suficient ca să îndulcească şi cea 
mai amară mâhnire şi să-l facă pe oricare om să fie recu- 
noscător că se află în Virginia sau indiferent în ce alt loc şi 
liman chiar şi mai rău, dacă poate exista aşa ceva. 

Mi-a dezvoltat apoi o părere a lui, că dacă s-ar putea dez- 
vălui chipul cerului şi al iadului şi să fie arătate aşa cum 
sunt ele, iar oamenii ar fi în stare să le vadă clar şi distinct, 
de o parte bucuriile şi slava şi copleşitoarea fericire a unuia, 
de cealaltă - ororile celuilalt, şi să facă o judecată asupra 
amândurora după omeneasca putere a raţionamentului 
nostru, cerul ar avea un mai puternic şi înrâuritor efect 


pentru îndreptarea lumii, decât iadul; dar despre lucrul ăsta 
am mai stat noi de vorbă după aceea de multe ori. 

In cazul în care m-ar întreba cineva cum am fost în stare 
să ascult toate acestea şi să nu mă tulbur de loc, mai ales 
când ele se potriveau în atâtea privinţe cu propriul meu caz 
şi cu prima parte a vieţii mele, voi răspunde singur la 
întrebarea asta imediat. Totuşi, faţă de el nu luam seamă la 
zbuciumul din mine, căci el avea cu totul alte păreri despre 
stăpânul său decât aveam cu însumi; şi nici nu m-am 
apucat, aşa cum uneori se obişnuieşte în asemenea cazuri, 
să-i fac vreo destăinuire legată de propria mea poveste, 
doar că din când în când nu scăpăm prilejul de a-l informa 
că eu nu venisem în Virginia în calitate de răufăcător şi că 
nu fusesem deportat, lucru care era destul de necesar să 
fie precizat, având în vedere câţi dintre locuitorii de pe 
acolo aparţineau acestor categorii, cu toate că trăiau acum 
foarte bine. 

Cât despre mine însumi, era suficient că mă aflam azi 
într-o bună situaţie materială, nu era treaba nimănui să ştie 
ce fusesem mai înainte şi - cum în mare măsură de-abia 
dacă-mi mai aduceam şi eu aminte de pe urma cărei 
nenorociri iniţiale ajunsesem în această ţară, sau că 
fusesem vreodată servitor altfel decât de bunăvoie; şi cum 
nu era câtuşi de puţin în interesul meu să mă dau singur de 
gol, am păstrat în taină şi sub tăcere acest capitol al vieţii 
mele; şi totuşi, îmi era imposibil să ascund tulburarea în 
care mă aflam de fiecare dată când el aducea vorba despre 
cele povestite. Până atunci continuasem să trăiesc pe 
temeiul unei păreri asupra lucrurilor, izvorâtă doar din 
aparenţa lor, după cum lucrurile mă influenţau în bine sau 
în rău, socotind că partea fericită şi cea nefericită a vieţii ar 
alcătui-o cele care îmi dădeau mie plăcere sau mâhnire. 

După cum nu aveam niciun fel de educaţie, decât atâta 
cât aţi auzit, tot aşa nu aveam niciun fel de învăţătură şi 
nicio cunoştinţă în legătură cu religia şi însemnătatea ei; şi 
cu toate că acum eram oarecum în căutarea religiei, ea era 
doar o căutare - ca să zicem aşa - asupra lumii, ca să văd 
ce fel de lucru sau ce fel de tărâm e lumea, şi ce se făptuise 


în ea; cât şi despre cel care a făptuit-o, zău că nu a existat 
vreodată creatură dintre toate cele ieşite din mâinile lui, cu 
suflet în ea, care să fie atât de total lipsită de cunoaşterea 
lui Dumnezeu, cum eram eu, şi care de asemenea să se fi 
interesat atât de puţin de el. 

Insă felul de a vorbi, serios şi plin de căldură al acestui 
tânăr, a început să aibă felurite efecte asupra mea şi m-am 
pomenit spunându-mi mie însumi: „Cugetările acestui om 
sunt cu siguranţă foarte juste; dar ce fel de făptură sunt eu 
şi cum am dus-o în lume până acum?! Eu care nu mă 
dumirisem ca el asupra atâtora, nici măcar o dată în toată 
viaţa; care nu spusesem nici măcar: „Doamne, îţi 
mulţumesc pentru toate cele de la care am fost salvat, sau 
pentru toate lucrurile la care am ajuns în lume; şi totuşi, 
viaţa mea a fost la fel de plină de peripeții şi am fost salvat 
în mod la fel de miraculos de primejdii şi de la fapte rele, şi 
de câte alte lucruri de acest fel, ca şi tânărul acesta; şi dacă 
puterea care a făcut să treacă toate acestea a fost aceea a 
unei mâini invizibile, şi dacă ea a făcut-o în semn de 
îndurare faţă de mine, eu ce am făcut în schimb? Şi unde 
am trăit eu!? Să-mi fie oare dat să fiu cea mai necugetată şi 
mai nerecunoscătoare dintre toate făpturile? 

Acest lucru a început cu adevărat să mă preocupe din ce 
în ce mai mult, şi să mă facă foarte melancolic; dar în ce 
priveşte religia, pricepeam atât de puţin din tainele ei, încât 
dacă m-aş fi hotărât la ceva de soiul unui nou fel de viaţă, 
ori să mă apuc de o schimbare lăuntrică a mea, după 
canoane religioase, n-aş fi ştiut nici cu ce să încep, nici ce 
să fac în privinţa asta. 

Intr-o zi s-a întâmplat că tânărul meu mentor sau dascăl, 
căci aşa îl numeam întotdeauna, să aibă Biblia în mână şi 
să se uite în ea, aşa cum făcea el de obicei, de mai multe 
ori pe zi, fără ca eu să pricep de ce. Văzând Biblia, i-am 
luat-o din mână şi m-am apucat să mă uit înăuntru, lucru 
pe care îl făcusem atât de puţin mai înainte vreme, încât 
cred că pot spune fără a greşi, că nu citisem niciodată un 
capitol întreg dintr-însa, toată viaţa mea. Tânărul vorbea 
despre Biblie doar ca despre o carte, spunând de unde o 


avea, şi cum o adusese în Virginia, iar la un moment dat, 
într-un fel de extaz, a luat-o şi a sărutat-o. „Această 
binecuvântată carte! a rostit, ea e singura comoară pe care 
am adus-o cu mine din Anglia; şi a fost pentru mine o 
comoară întremătoare, căci n-aş fi vrut să rămân fără ea în 
mâhnirile mele pentru niciun alt tezaur din lume”, şi a 
continuat să vorbească astfel. 

Eu care nu aveam nicio noţiune despre ce voia să spună, 
ci numai - după cum vă aminteam - câteva gânduri copilă- 
reşti în legătură cu semnele providenţei în lume şi cu 
purtarea ei milostivă faţă de mine, am luat - cum spun - 
cartea aceea din mâna lui şi m-am apucat să mă uit într- 
însa, iar cartea s-a deschis la Faptele Apostolilor XXVI, unde 
Agripa grăieşte către Sf. Pavel: „cu puţin de nu mă 
îndupleci să mă fac şi cu creştin”. 

— Cred, am spus eu, că aici este o frază care mi se potri- 
veşte întrutotul, ca urmare a lungii tale istorii despre tine 
însuţi, şi mai că trebuie să rostesc şi eu înaintea ta aceste 
cuvinte, aşa cum le-a rostit guvernatorul din cartea aceasta 
înaintea lui Pavel; şi i-am citit cuvintele acelea. 

El a roşit auzind textul şi a răspuns: 

— V-aş putea răspunde exact cu cuvintele cu care i-a 
răspuns apostolul în versul următor: „Aş vrea ca tu să fii 
întrutotul cu mine, doar fără de aceste lanţuri”. 

Eram acum trecut de treizeci de ani, după propriul meu 
calcul, pe cât îmi era mie cu putinţă să-mi ţin socoteala 
vârstei. Întrucât nu aveam pe nimeni care să-mi fi ştiut 
vreodată începutul; eram, zic, trecut de treizeci de ani şi 
înfruntasem destule încercări de toate felurile; însă cum 
fusesem părăsit cu totul, încă de prunc şi total lipsit de 
învăţătură în juneţea mea, tot aşa eram cu desăvârşire 
neştiutor de orice cunoştinţă pe lume care să merite cât de 
cât numele de religie; şi clipa aceea era prima din viaţa 
mea când în inimă îmi pătrundea o noţiune privitoare la 
lucrurile religioase. Eram surprins de felul de a vorbi al 
acestui om şi surprins în mai multe chipuri, îndeosebi de 
faptul că el vorbea cu atâta simţire despre împrejurări 
apuse ale vieţii sale, iar acestea erau atât de asemănătoare 


cu ale propriei mele vieţi încât de câte ori făcea o deducție 
din propria lui stare de acum sau motiva trecerea sa dintr-o 
situaţie în alta, în mintea mea izbea ceva ca un glonte ieşit 
dintr-o puşcă, dat fiind că nu aveam nicio cunoştinţă - aşa 
cum avea el - despre altceva mai bun, pentru care să fiu 
recunoscător; în schimb, fusesem eliberat şi ridicat în lume, 
făcut stăpân, şi înstărit, şi mă aflam într-o situaţie bună, 
deşi ridicat din exact aceeaşi viaţă nenorocită şi plină de 
umilinţă în care era acum el, aceea adică de sclav vândut: 
doar că el încă mai rămăsese să se zbată în apele ei, deci 
dacă păcatul său fusese mai mare decât al meu, apoi şi 
nenorocirea lui era - iată - cu mult mai mare. 

Acest motiv de recunoştinţă a sfredelit adânc în mintea 
mea şi a apăsat greu asupră-mi; şi iar mi-am amintit că îi 
eram recunoscător în cel mai înalt grad vechiului meu 
stăpân, care mă ridicase de jos şi că trebuia să iubesc până 
şi numele lui sau, cum s-ar spune, până şi pământul pe 
care călca el; dar nu mă gândisem nici măcar o data la o 
recunoştinţa ceva mai înaltă, nu, nici atâta cât să rostesc 
măcar o dată, ca fariseul, „Doamne, îţi mulţumesc”, pentru 
înrâurirea pe care providenţa trebuie s-o fi avut asupra 
întregii mele vieţi. 

lată ce mă încurca nespus, încât eram foarte gânditor şi 
trist; însă în privinţa aceasta, noul meu dascăl îmi era un 
reazim reconfortant şi zi de zi învăţam câte ceva de la el; 
drept care i-am spus într-o dimineaţă părerea mea, că ar 
trebui poate să se lase de a mă mai pregăti la latină şi să 
mă înveţe mai bine religia. 

Mi-a vorbit cu multă modestie că el nu ar fi în stare să mă 
informeze asupra niciunui lucru pe care cu să nu-l ştiu şi 
mi-a propus să citesc zilnic scripturile, drept cel mai sigur 
izvor de învăţătură, l-am răspuns la acestea cu vorbele 
famenului către Sf. Filip, când apostolul l-a întrebat dacă 
înţelegea ce citeşte: „Cum aş putea, dacă nu mă călăuzeşte 
cineva?” 

Stăteam de vorbă adesea despre subiectul acesta şi am 
găsit atâtea motive să cred că aveam în faţă un sincer 
pocăit, încât nici nu pot vorbi altfel despre el în tot ce am 


de spus privitor la persoana lui. Totuşi, n-aş putea spune că 
gândurile mele ajunseseră într-adevăr a se fi pârguit pentru 
o preschimbare sufletească înaltă; simţeam oarecare 
nelinişte cugetând la viaţa mea trecută, iar acum trăiam - 
ca şi înainte de a-l cunoaşte pe el - o viaţă foarte la locul ei 
şi sobră, veşnic prins de treburile mele şi fără să mă 
dăruiesc niciunei patimi de niciun fel; cât despre a mă 
pocăi, aşa cum făcuse acest om, n-aş putea spune că 
aveam în minte toate acele convingeri care să mă împingă 
la aşa ceva şi-mi lipsea şi un fond de cunoştinţe religioase 
care să mă sprijine la străbaterea unui astfel de drum; aşa 
că pornirea aceasta mi s-a şters pe încetul din suflet, cum 
se întâmplă în genere cu atari lucruri, acolo unde primele 
vibrații nu cunosc o destul de adâncă rezonanţă. 

Între timp, cum el îmi tot vorbea la nesfârşit despre 
propriile-i nenorociri şi încerca să mi le tâlcuiască pe toate 
în chip foarte metodic, convorbirile noastre erau 
întotdeauna serioase şi cu greutate şi nu ne îngăduiau 
niciun fel de hlizeală ori de glumă între noi, chiar şi când nu 
ne preocupau musai discuţiile religioase. El îmi citea din 
istorie; şi acolo unde duceam lipsă de cărţi, îmi dădea 
noţiuni despre lucrurile omise din istoriile noastre moderne 
sau - cel puţin - pentru care numărul cărţilor noastre nu era 
încă îndestulător. Prin astfel de lucruri, a trezit în mine o 
sete nepotolită de a vedea câte ceva din ceea ce se 
întâmplă pe lume, cu atât mai mult cu cât pe vremea aceea 
întreaga lume era încleştată mai mult sau mai puţin în 
luptă, căci era pe timpul marelui război în care regele 
Franţei se poate zice că lupta împotriva tuturor puterilor din 
Europa.” 

Acum ajunsesem să mă consider ca un om îngropat de 
viu într-o îndepărtată parte a lumii, unde nu puteam vedea 
absolut nimic şi unde nu auzeam decât foarte puţin din 
ceea ce era de văzut, iar puţinul acesta, abia la peste o 
jumătate de an după ce se întâmplase, iar uneori după un 
an sau chiar şi mai mult; şi, într-un cuvânt, adesea îmi 
venea iar în minte vechea mustrare, anume că nici viaţa pe 


5 Aluzie la războaiele lui Ludovic al XIV-lea (1638-1715). 


care o duceam acuma nu era încă o viaţă de gentleman. 
Era, ce-i drept, mult mai aproape de aşa ceva decât viaţa - 
să spunem - a unui borfaş ori, ca să luăm un şi mai 
apropiat exemplu, decât viaţa unui sclav vândut; dar, mai 
pe scurt, ea nu se potrivea cu ceea ce trebuie şi nu-mi da 
nicio satisfacţie. Acum aveam şi o a doua plantație, foarte 
întinsă, şi treburile mergeau foarte bine. Dispuneam pe 
cuprinsul ei de aproape o sută de servitori de diferite feluri 
şi de un supraveghetor care pot spune că nu-mi oferea 
niciun motiv de a nu avea încredere în el şi dacă n-aş fi 
avut şi a treia plantație, trecută în mâinile mele de curând, 
pe care trebuia să mă strădui s-o pun însă pe roate, apoi n- 
ar fi existat nimic altceva care să mă împiedice să plec 
încotro aveam chef. 

Totuşi, am început acum să-mi fac în gând planuri pentru 
o călătorie în Anglia, hotărându-mă să procedez după cum 
voi găsi de cuviinţă, dar cu o hotărâre tainică de a căuta să 
văd cât mai mult din lume, dacă îmi va fi cu putinţă, şi să 
mă bucur cu mintea de acele lucruri despre care până 
atunci nu aveam decât idei vagi, de prin cărţi. 

Prin urmare, am dat bătaie să pun bine pe picioare cea 
de a treia plantație, ca după aceea să poată fi ori dată în 
arendă ori lăsată în grija unui supraveghetor, după cum 
aveam să cred că e mai nimerit. 

lar dacă m-aş fi hotărât s-o las în seama unui 
supraveghetor sau a unui administrator, nimeni de pe lume 
nu putea fi mai potrivit pentru asta decât mentorul meu; 
însă nu mă puteam gândi încă să mă despart de el, de omul 
care trezise în mine dorinţa de a călători şi pe care 
hotărâsem să mi-l fac tovarăş de călătorie. 

Totuşi, au mai trecut încă trei ani până să reuşesc să pun 
totul în ordine, ca să pot părăsi apoi ţara. Între timp, l-am 
eliberat pe mentorul meu de obligaţiile lui şi aş fi voit să-i 
redau şi libertatea, însă - spre marea mea dezamăgire - am 
aflat că nu puteam obţine pentru el împuternicirea de a 
pleca în Anglia până când nu-i expira osânda notată în 
certificatul de deportare, care era înregistrat; aşa că l-am 
făcut supraveghetor deocamdată şi prin aceasta l-am 


ridicat încetul cu încetul înspre o perspectivă de a trăi în 
acelaşi fel ca şi mine, suind aceleaşi trepte pe care şi eu le 
suisem, ajutat de binefăcătorul meu, doar că nu i-am 
înlesnit să se apuce de plantat pe cont propriu, aşa cum îmi 
înlesnise mie fostu-mi stăpân, şi nici n-aş fi fost în situaţia 
s-o fac; hărnicia însă şi sârguinţa onestă a acestui om l-au 
făcut să se elibereze chiar fără a fi fost ajutat mai mult, prin 
aceea că - după cum v-am spus - l-am numit 
supraveghetor, ceea ce era pentru el doar o uşurare de 
moment şi o slobozire din cătuşele muncii grele şi ale ane- 
voiosului trai pe care-l îndurase ca sclav. 

Totuşi, în postul încredinţat el s-a purtat cu atâta credinţă 
şi hărnicie, încât şi-a făcut o bună reputaţie în tot ţinutul; 
iar când m-am întors eu înapoi, l-am găsit într-o situaţie cu 
totul diferită de aceea în care îl lăsasem, afară de faptul că 
a rămas administratorul meu principal timp de aproape 
douăzeci de ani, după cum veţi afla treptat. 

Menţionez aceste lucruri mai pe larg, pentru ca - dacă s- 
ar întâmpla ca vreunuia dintre amarnicii păcătoşi ce ar 
avea nenorocirea să ajungă în împrejurări asemănătoare cu 
acestea, să-i cadă în mână şi să vadă cele înşirate de mine 
aici - să poată învăţa următoarele scurte lecţii din pildele 
de mai sus. 

|. Că Virginia şi deportarea ar putea fi cel mai fericit loc şi 
cea mai fericită stare în care s-au găsit ei vreodată pe 
lume, deoarece, printr-o sinceră pocăință şi o sârguinţă 
activă în munca la care sunt puşi, se văd efectiv abătuţi de 
la o viaţă de adevărată stricăciune şi aşezaţi într-un 
angrenaj cu totul nou, în care nu mai întâlnesc niciun fel de 
ispită la vreuna din nelegiuirile săvârşite mai înainte, însă 
au o perspectivă de viitor indiscutabil avantajoasă. 

II. Ca în Virginia, chiar cea mai josnică făptură şi mai 
demnă de dispreţ, după ce i-a expirat osânda, poate fi 
sigură, dacă vrea totuşi să se străduie, cu destoinicie şi 
bună gospodărire în munca de acolo - că o să trăiască bine 
şi (presupunând ca are parte de viaţă şi de sănătate) o să 
se îmbogăţească. 

Fiindcă acesta este un bun la care are dreptul şi cel mai 


nefericit păcătos de pe lume (după a mea părere un 
criminal deportat este mult mai fericit decât cel mai 
înfloritor hoţ care nu a fost încă prins) - şi asta în întreaga 
ţară; iar acei sărmani tineri care trec oceanul de bună voie, 
să se ducă în ţinuturile de care vă spun, nu sunt nici ei atât 
de greşiţi cum o cred poate unii; căci, pentru a obţine să fie 
transportaţi până acolo şi plasați, ei se obligă de bună voie 
la muncă forţată şi nu sunt greşiţi, admițând mai ales că 
personajele pe mâna cărora ajung se poartă cât de cât 
cinstit cu dânşii; căci, deoarece e de presupus că toţi aceşti 
bieţi oameni habar nu au de mai înainte pe ce drum s-o 
apuce, sau că au greşit în comportarea de până atunci, în 
Virginia sunt siguri că de la început li se va purta de grijă şi, 
după ce le expiră osânda, li se va asigura posibilitatea ca 
să-şi poarte ei singuri de grijă. Dar mă întorc la povestea 
mea, în care începe acum un nou capitol. 

Îmi făceam, în sfârşit, pregătirile pentru plecarea în An- 
glia. După ce pusesem la punct situaţia plantaţiei, dând-o 
pe nişte mâini credincioase şi întru totul pe pofta inimii 
mele, cea dintâi grijă a fost să mă aprovizionez cu un stoc 
de mărfuri şi cu bani suficienţi pentru a face faţă oricăror 
împrejurări ivite în străinătate şi care să-mi permită 
îndeosebi să fac un mare transport la înapoierea în 
Maryland, cu mărfuri pentru nevoile şi aprovizionarea 
tuturor plantațiilor mele; când însă am ajuns ca să 
examinez mai de aproape călătoria, mi-a venit în minte că 
n-ar fi prudent să-mi îmbarc toată încărcătura pe bordul 
aceleiaşi corăbii cu care plecam; aşa că am expediat în mai 
multe rânduri vreo cinci sute de lăzi de tutun, cu diferite 
corăbii care se îndreptau spre Anglia, dându-i de veste 
corespondentului meu că aveam să mă îmbarc şi eu 
aproximativ la cutare dată, ca să traversez oceanul, şi 
dându-i dispoziții să mă asigure pentru o sumă 
considerabilă, proporţională cu valoarea încărcăturii mele. 

Cam la vreo două luni mai apoi, am plecat şi m-am 
îmbarcat pentru Anglia, pe o corabie solidă, cu douăzeci şi 
patru de tunuri, pe care încărcasem vreo şase sute de lăzi 
de tutun şi am părăsit promontoriile Virginiei în ziua de 1 


august. Am făcut o călătorie foarte mohorâtă şi aspră, în 
primele două săptămâni, deşi călătoream într-un anotimp 
atât de bine cunoscut pentru vremea lui bună. 

După ce plutisem pe mare vreo unsprezece zile, iar în 
cea mai mare parte a timpului vântul suflase foarte 
puternic dinspre vest, sau între vest şi nord-vest, ceea cea 
făcut să fim duşi mult mai departe înspre est decât merg 
marinarii în cursa lor obişnuită către Anglia, am avut parte 
de o furtună grozavă, care ne-a ţinut cinci zile, cea mai 
mare parte din timp suflând năpraznic de tare, din care 
cauză am fost nevoiţi să fugim cu vântul drept în spate, 
cum spun marinarii, indiferent unde ne era dat să ajungem. 
De pe urma furtunii aceleia, corabia noastră a avut mult de 
suferit şi ne-am ales şi cu câteva spărturi, dar nu atât de 
grave încât să nu poată fi astupate prin sârguinţa 
marinarilor; totuşi, căpitanul, după ce a mers un timp, cum 
a putut, împotriva vremii rele şi a valurilor care se ridicau 
foarte înalte, s-a hotărât în cele din urmă să se îndrepte 
spre Bermude. 

Nu eram destul de bun marinar ca să înţeleg bine motivul 
certurilor dintre ei, dar în cursa lor spre insule au depăşit - 
pare-se - latitudinea şi apoi n-au mai putut ajunge de loc 
înapoi la insulele Bermude. Căpitanul şi secundul aveau 
păreri foarte diferite cu privire la asta, calculele lor 
deosebindu-se unul de altul mult mai mult ca de obicei, căci 
furtuna îi împinsese puţin mai departe decât şi-au dat ei 
seama. Căpitanul, care era un om categoric, l-a insultat pe 
secund cu privire la greşeala asta şi l-a ameninţat c-o să-l 
denunțe pentru greşeala sa de îndată ce vor ajunge în 
Anglia. Secundul era însă un excelent cunoscător în ale 
mării şi un marinar cu experienţă, dar pe lângă asta era şi 
un ins modest; şi cu toate că a stăruit foarte asupra faptului 
că avea dreptate, omul a făcut-o în termeni totuşi plini de 
respect şi aşa cum de fapt îi şedea bine; după mai multe 
zile de ceartă, însă, când vremea a început să se 
domolească şi cerul să se mai însenineze, astfel încât să 
poată să-şi facă observaţiile şi să ştie exact unde se aflau, 
atunci s-a văzut că adevăratul calcul corect fusese acela al 


secundului, iar căpitanul cel ce greşise, căci - iată - se aflau 
la latitudinea de 29 grade, eu totul în afara drumului spre 
Bermude. 

Secundul n-a făcut nicidecum uz în mod necuviincios de 
această descoperire, iar căpitanul, convingându-se, a recu- 
noscut cavalereşte - faţă de el - greşeala şi astfel s-a ter- 
minat cu mânia dintre ei; dar întrebarea următoare era ce 
trebuia făcut acum. Unii erau de părere s-o ia într-o di- 
recţie, alţii în alta, cu toţii recunoscând însă că nu erau în 
stare să-şi continue cursa direct spre Anglia, decât dacă ar 
fi avut un vânt dinspre sud sau sud-vest, ceea cenu ne 
fusese dat de soartă de când o pornisem pe mare. 

Până la urmă, au hotărât de comun acord să cârmească 
spre insulele Canare, care erau uscatul cel mai apropiat 
unde puteam totuşi ajunge, în afară de insulele Capului 
Verde, situate prea departe spre sud, aşa încât era 
preferabil să le evităm. Prin urmare, s-au îndreptat spre 
nord-est, iar vântul continuând să bată dinspre vest, sau 
dinspre nord şi vest, am mers bine şi, cam în cincisprezece 
zile de plutire, am ajuns la Pico Tenerife, un uriaş munte de 
pe una din insulele Canare. Acolo ne-am odihnit, am făcut 
rost de apă proaspătă, de ceva provizii tot proaspete şi de 
un vin excelent şi din belşug, dar n-am găsit niciun port în 
care să intrăm ca să putem avea grijă de corabie, care 
acum era plină de spărturi şi lipsită de rezistenţă, după 
atâta vreme rea; aşa că am fost obligaţi să ne descurcăm 
cum am putut şi noi mai bine şi s-o pornim iarăşi pe mare, 
după ce n-am plutit pe lângă insulele Canare decât patru 
zile. 

De la Canare am avut vreme acceptabilă şi o mare liniş- 
tită, până ce am ajuns în strâmtori, cum îi spun marinarii in- 
trării în canalul Britanic, iar vântul bă tind puternic dinspre 
nord şi nord-vest, ne-a obligat să ne menţinem departe în 
larg, după expresia folosită la intrarea noastră în Canal, 
când - ce să vezi? - în zorii zilei a apărut un vas francez, 
crucişător sau vas-pirat, nu ştiu, cu douăzeci şi şase de 
tunuri şi s-a luat după noi, cu toate pânzele pe care le 


€ Canalul Mânecii. 


putea el întinde. Pe scurt, căpitanul nostru a schimbat cu ei 
una sau două salve laterale, ceea ce a fost îngrozitor pentru 
mine, căci nu mai văzusem niciodată asemenea 
demonstraţie, iar tunurile francezilor au făcut ravagii 
printre noi, ucigând şi rănind şase dintre oamenii noştri cei 
mai buni. 

Pe scurt, după o luptă destul de lungă ca să ne arate clar 
că - dacă nu voiam să fim luaţi prizonieri - nu ne rămânea 
decât să ne scufundăm lângă corabia lor, căci nu era chip 
să mai aşteptăm de undeva vreo scăpare, duelul fiind şi aşa 
de o durată menită să salveze onoarea căpitanului; după o 
astfel de luptă, spun, am căzut prizonieri, iar corabia 
noastră a fost dusă la St. Malo, 

Nu eram prea îngrijorat de pierderea lucrurilor de pe 
corabie, căci ştiam că dispun de destulă avere, aflată într- 
un loc sau în altul; dar m-am speriat de felul cum am fost 
despuiat tu o mare îndemânare de tot ce aveam asupra 
mea şi cum mi s-au luat aproape toate hainele de pe mine, 
eu neputându-mă nici măcar mişca; iar după ce s-a găsit 
cineva care să-l informeze pe căpitanul vasului-pirat că cu 
nu eram decât un pasager şi că eram în acelaşi timp 
negustor, căpitanul m-a chemat la el şi s-a interesat de 
situaţia mea şi, auzind chiar de la mine cum se purtaseră ai 
săi, i-a obligat pe marinari să-mi dea îndărăt o haină, o 
pălărie şi o pereche de ghete, pe care mi le scoseseră şi 
smulseseră, iar el mi-a dat un halat de-ai lui pe care să-l 
port cât timp aveam să rămân pe corabia sa şi, ca să 
recunosc totuşi ceea ce se cade recunoscut, m-a tratat 
foarte bine. 

Totuşi, pe lângă faptul că am fost făcut prizonier, am 
avut şi neplăcerea de a fi deţinut pe bordul crucişătorului şi 
de a vedea cum corabia în care călătorisem a fost dată pe 
mâna unui echipaj francez şi trimisă, după cum v-am spus, 
către St. Malo; ei, asta a însemnat o mare supărare pentru 
mine după aceea, când fiind şi eu dus la St. Malo, am aflat 
în legătură cu corabia noastră că fusese luată înapoi de 
către un vas de război englez, şi dusă la Portsmouth. 

După ce corabia ne-a fost trimisă mai departe, piratul şi- 


a continuat croaziera la gura Canalului încă o vreme, dar n- 
a mai pus laba pe nicio altă pradă; în cele din urmă, au 
reperat o pânză care s-a dovedit a fi de aceeaşi 
naţionalitate cu a lor, şi tot a unor pirați ca şi ei, de la care 
au aliat că, deoarece în Anglia ajunseseră veşti despre 
faptul că prin strâmtori umblau de colo până colo nişte 
vase-pirat franceze, plecaseră trei vase de război engleze, 
din Plymouth, cu scopul de a patrula prin Canal şi de a ne 
ieşi cu siguranţă în cale. Aflând vestea, iată că francezul, un 
tip îndrăzneţ şi viteaz, departe de a se da în lături de la 
treaba lui, cârmeşte către nord-est, spre Canalul St. George 
şi la latitudinea de 48 grade şi jumătate, din nefericire 
pentru el, îi iese în cale o corabie engleză, mare şi bogată, 
ce se îndrepta spre casă venind din Jamaica; era în zori de 
zi şi cer foarte senin, când un om din vârful catargului a 
strigat: „O pânză!” Eu de fapt speram să fie vasul de război 
englez şi, după graba şi îngrămădeala în care îi vedeam, 
pregătind totul pentru luptă, am tras concluzia că aşa era şi 
am ieşit din hamacul meu, căci nu aveam o cabină în care 
să mă culc, pentru ca să văd ce se petrece; dar în curând 
mi-am dat seama că speranţele mi se dovediseră deşarte şi 
că lucrurile stăteau exact pe dos; căci corabia se îndrepta 
în momentul acela spre nord, ca să ajungă la coasta 
Irlandei, şi se afla la tribord faţă de corabia noastră, iar 
până să mă alunge de acolo, am putut vedea că piraţii îşi 
întinseseră toate pânzele în plin vânt şi începuseră s-o 
urmărească, apropiindu-se foarte repede. Pe de altă parte, 
era clar că şi corabia aceea îi văzuse pe ei şi că marinarii de 
pe ea ştiau cu cine au de-a face; iar ca să scape de pirati, 
mergeau înainte cu toate pânzele sus, îndreptându-se către 
coasta Irlandei, ca să se adăpostească acolo în port. 

Era foarte clar că vasul nostru pirat o depăşea de departe 
ca viteză, parcurgând câte două picioare la unul, iar către 
seară a ajuns-o din urmă. Dacă englezii ar fi fost în stare să 
mai reziste măcar încă vreo şase ore, ar fi atins râul 
Limerick, ori s-ar fi aflat undeva prin apropiere de coastă, 
astfel că noi nu ne-am mai fi aventurat să-i atacăm; dar i- 
am ajuns din urmă, iar căpitanul urmăriţilor - când a văzut 


că alt leac nu există - a oprit vitejeşte şi s-a pregătit de 
luptă. Era o corabie cu treizeci de tunuri, dar cufundată 
adânc în mare, deoarece spaţiul dintre punți îl avea 
încărcat cu mărfuri şi marea era şi ea destul de agitată, aşa 
că victimele nu-şi puteau pune în funcţie tunurile de pe 
puntea inferioară; totuşi, în cele din urmă, au riscat să 
deschidă uşile sălii de mese a ofiţerilor şi să tragă cu trei 
tunuri pe o parte; dar cel mai rău lucru pentru corabia 
aceea a fost că era greoaie la plutit, fiind prea încărcată, 
aşa că francezul meu, care venise repede chiar în 
apropierea ei, a şi dat drumul la o salvă laterală, 
pregătindu-se apoi numaidecât pentru alta. Totuşi, cum şi 
cei atacați aveau echipaj bun, marinarii englezi n-au stat 
nici ei cu braţele în sân, ci ne-au trimis şi ei salve laterale, 
cu multă dibăcie şi din toată inima şi, dacă la primul atac, 
văzusem că francezii au avut o mulţime de oameni ucişi, 
apoi la al doilea a fost şi mai groasă, căci corabia engleză, 
deşi nu naviga atât de bine ca francezul, era o corabie mai 
mare şi mai solid construită, iar când noi (francezii) ne-am 
repezit din nou spre ei, englezii s-au apropiat cu îndrăz- 
neală şi s-au aşezat cumva de-a curmezişul prorei noastre, 
legându-se strâns de noi. Atunci căpitanul englez şi-a pus în 
funcţiune panionul de tunuri de jos şi, ce-i drept, i-a 
sfărâmat pe francezi în aşa hal, încât - dacă ar fi continuat- 
o la fel - vasul-pirat ar fi păţit-o rău de tot. Dar francezii, cu 
promptitudine şi curaj, ce-i drept, căpitanul ivindu-se în 
toate părţile, pretutindeni cu sabia în mână, s-au mişcat 
iute şi s-au desfăcut de corabia engleză, îmbrâncind-o cu 
cângile şi trimițând asupra lor o atât de deasă ploaie de 
gloanţe, încât ceilalţi nu mai puteau pentru nimic în lume 
să iasă pe punte. Eliberându-se, cum zic, astfel, au ajuns să 
se afle unii de alţii la distanţă de o bătaie de tun, până când 
- printr-un tir de lungă durată - corabia engleză a fost în 
cele din urmă scoasă din competiţie, arborele artimon şi 
bompresul fiind sfărâmate de împuşcături şi, ceea ce a fost 
cel mai rău din toate, căpitanul ucis; astfel că, după o luptă 
care durase toată noaptea, căci s-au luptat şi pe întuneric, 
şi o parte din ziua următoare, englezii au fost siliţi să se 


predea. 

Căpitanul francez şi-a exprimat în mod politicos dorinţa 
ca eu să cobor jos în cală, câtă vreme va dura lupta şi, pe 
lângă politeţe, mi-am dat seanţa că nu era câtuşi de puţin 
dispus să mă vadă pe punte; se gândea, cine ştie, că aş 
putea avea ocazia să le pricinuiesc vreun rău, deşi nu 
pricep cum aş fi făcut-o. Totuşi, eram foarte dispus şi eu să 
cobor, căci nu aveam de loc poftă să fiu ucis, mai ales de 
către propriii mei prieteni, aşa că m-am dus jos, m-am 
aşezat lângă chirurg şi am avut ocazia să descopăr că, la 
prima salvă laterală trasă de englezi, au fost coborâţi acolo 
la chirurg şapte oameni răniţi, iar după aceea încă treizeci 
şi trei, atunci când englezii se aşezaseră de-a curmezişul 
prorei lor, iar după ce s-au dezangajat, au mai sosit încă 
unsprezece răniți; aşa că francezii au avut cincizeci şi unu 
de oameni răniţi şi vreo douăzeci şi doi ucişi; din partea 
englezilor, au căzut optsprezece oameni ucişi şi răniţi, 
printre care şi căpitanul. 

Totuşi căpitanul francez era triumfător, în ceea ce pri- 
veşte prada, căci pusese mâna pe o corabie din cale-afară 
de bogată, având pe bord argint din belşug; şi după ce 
vasul a fost capturat şi au prădat tot ce oferea cabina 
mare, ceea ce într-adevăr merita să fie luat în seamă, 
secundul englez i-a făgăduit căpitanului că - dacă îi va reda 
libertatea - îi va destăinui în mare taină, lui şi numai lui, 
unde se aflau ascunşi şase mii de galbeni, ca să nu afle 
niciunul dintre oamenii ceilalţi; căpitanul a primit târgul şi i- 
a dat în scris cu mâna lui că îl va pune în libertate de îndată 
ce va ajunge pe țărm. Prin urmare, noaptea, după ce toţi s- 
au dus la culcare, sau erau ocupați cu paza, căpitanul şi cu 
secundul de pe corabia prădată s-au dus pe bord şi, după 
ce, ţinându-se de cuvânt, secundul i-a arătat banii aflaţi 
într-un loc anume făcut spre a-i ascunde, căpitanul s-a 
hotărât să-i lase acolo până la sosirea în port, iar apoi i-a 
transportat pe țărm pentru inimioara sa; aşa că nici stăpânii 
corăbiei nici marinarii francezi n-au ajuns ca să se înfrupte 
din ei, ceea ce - fiindcă veni vorba - era o potlogărie din 
partea căpitanului lor; secundul însă şi-a plătit 


răscumpărarea prin această destăinuire, iar căpitanul pirat 
l-a eliberat în mod foarte corect, aşa cum îi promisese, 
dându-i şi două sute de galbeni ca să-i ajungă până în 
Anglia şi să-i compenseze pierderile. 

După capturarea acelei prăzi, căpitanul nu s-a mai gândit 
la nimic decât cum să ajungă el şi prada cu bine în Franţa, 
căci corabia jefuită avea cum să-i îmbogăţească pe toţi 
oamenii lui şi, desigur, şi pe stăpânii lor? Inventarul 
încărcăturii vasului, după registrele căpitanului - căci mi- 
am făcut şi eu o copie - era cam următorul: 

260 butoaie de zahăr 

187 butoiaşe de zahăr 

176 putini de indigo 

28 butoiaşe de piper roşu 

42 coşuri de bumbac brut 

80 chintale colţi de elefant 

60 butoiaşe de rom 

18.000 de galbeni, în afară de cei şase mii ascunşi. 

Diferite pachete cu medicamente, baga, fructe, ciocolată, 
suc de lămâie şi alte lucruri de mare valoare. 

A fost o pierdere nemaipomenită pentru negustorii 
englezi şi o pradă babană pentru tâlharii care au înhăţat-o; 
dar cum totul se întâmplase în chip de război declarat şi 
prin luptă dreaptă, după socotinţa lor când vorbesc de 
astfel de banditisme, nu li se putea face o obiecţie şi, ca să 
nu fim nedrepţi, să recunoaştem ceea ce e al lor: luptaseră 
vitejeşte. 


CAPITOLUL XII 


Debarcăm la Bordeaux în Franța - 
Reuşesc să scap de căpitanul meu fără să 
plătesc răscumpărarea şi sosesc la Gand, 
unde intru în armată - Întâmplări acolo - 
Sosesc la Londra şi aud veşti despre 
Maiorul Jack - Mă îndrăgostesc - Dibăciile 
iubitei mele de a mă prinde în capcana 
căsătoriei - Mă căsătoresc şi mă căiesc de 
a fi făcut-o - 


Căpitanul nu fusese nici mai înainte atât de îndrăzneţ 
încât să întâmpine corabia de război engleză, iar acum era 
cu atât mai prudent; căci având în mâinile sale o pradă aşa 
de valoroasă, ţinea cu străşnicie la hotărârea de a n-o 
pierde, dacă putea reuşi acest lucru; aşa că s-a îndreptat 
spre sud şi atât de departe înspre sud, încât la un moment 
dat am crezut că se hotărâse să intre în Strâmtori” şi să se 
întoarcă la el acasă prin Marsilia. Dar, după ce a plutit până 
la latitudinea de 45* 45', sau cam aşa ceva, a cârmit spre 
est şi a intrat în Golful Biscaei şi ne-a dus pe toţi pe râul de 
la Bordeaux, unde, aflându-se de sosirea lui cu o asemenea 
pradă, proprietarii ori şefii săi au şi venit să-l vadă şi s-au 
sfătuit ce au de făcut cu corabia. Fireşte că au pus bine 
bănişorii şi ceva din încărcătură; însă corabia a pornit-o 
apoi de-a lungul coastei, spre St. Malo, profitând de ivirea 
în cale a câtorva vase franceze de război, care patrulau pe 
coastă şi care i-au servit de convoi până la Ushant. 

Acolo, căpitanul l-a răsplătit pe secundul englez şi l-a 
concediat, iar englezul - după câte am auzit - a reuşit să 
treacă pe mare de acolo până la Dieppe şi după aceea să 


7 Gibraltar. 


ajungă în Anglia, cu ajutorul unui paşaport din Flandra, spre 
Ostende; căpitanul a fost, pare-se, cu atât mai dornic să-l 
îmbarce şi să-l pornească, pentru a nu da în vileag şi altora 
ceea ce îi destăinuise lui. 

Eram acum la Bordeaux, în Franţa şi, într-o dimineaţă, 
căpitanul m-a întrebat ce aveam de gând să fac. La început 
n-am prea priceput, dar el mi-a dat a înţelege imediat că 
acum trebuia ori să fiu predat statului ca prizonier englez, 
şi astfel să fiu dus la Dinam, în Bretania, ori să găsesc 
posibilitatea unui schimb de prizonieri, ori să-mi plătesc 
răscumpărarea, iar preţul răscumpărării - mi-a spus-o făţiş 
de la început - era de trei sute de coroane. 

Nu ştiam nici eu ce să fac, dar mi-am exprimat dorinţa ca 
să-mi dea timp să le scriu prietenilor mei din Anglia; căci 
aveam o încărcătură de mărfuri pe care le-o trimisesem din 
Virginia, însă nu ştiam dacă nu cumva a căzut şi ea tot pe 
mâini ca ale lui, iar dacă era aşa, atunci habar n-aveam 
care îmi va fi soarta. Căpitanul mi-a permis imediat acest 
lucru, aşa că am scris prin poştă şi, ca răspuns, am avut 
satisfacția să aflu că vasul de pe care mă luase ca ostatec 
fusese smuls din mâini] e lor şi dus la Portsmouth; lucru de 
care mă gândeam că ar putea să-l facă pe noul meu stăpân 
mai sever şi poate mai obraznic, dar căpitanul nu mi-a 
pomenit nimic despre asta şi nici eu lui, deşi - după cum 
am înţeles mai apoi - el o aflase dinainte. 

Totuşi, întâmplarea a fost pentru mine un adevărat ajutor 
şi mi-a servit mai mult decât plata răscumpărării faţă de 
căpitan; iar din Londra, corespondentul meu aflând că eram 
în viaţă şi că mă aflam la Bordeaux, mi-a trimis imediat o 
scrisoare de credit la un negustor englez din Bordeaux 
pentru orice mi-ar fi trebuit. De îndată ce am primit-o, m- 
am şi înfăţişat la negustorul englez, care a onorat scrisoare 
de credit şi mi-a spus că putea să-mi dea mai departe 
oricâţi bani voiam. Dar eu, care ceva mai înainte mă 
simţisem cu totul străin prin acele meleaguri şi care nu 
ştiam bine pe ce cale s-o apuc, izbuteam acum să am un fel 
de prieten căruia să-i comunic starea afacerilor mele şi cu 
care să mă consult, aşa că i-am povestit pe loc toată 


situaţia. 

— Stai, zise el, dacă aşa stau lucrurile cu dumneata s-ar 
putea să găsesc eu o cale de a te elibera fără să plăteşti 
răscumpărarea. 

Se pare că exista o corabie care, îndreptându-se spre 
casă, în Franţa, dinspre Martinica, fusese prinsă pe la Capul 
Finisterre de către un vas de război englez, iar un negustor 
de la Rochelle, care era doar pasager, fusese luat pe 
corabie şi dus la Plymouth. El făcuse prin intermediul 
prietenilor săi mari intervenţii ca să fie schimbat, arătând 
că era sărac şi incapabil să plătească un preţ de 
răscumpărare; amicul cu care vorbeam mi-a povestit ceva 
despre asta, dar nu prea mult, şi m-a rugat doar să nu mă 
grăbesc a-i plăti niciun ban căpitanului, ci să pretind că n- 
am primit încă răspunsul din Anglia. Aşa am şi procedat, 
până ce căpitanul a început să pară cam nerăbdător. 

După un timp, mi-a spus că mă purtasem cum nu trebuie 
faţă de dânsul; că-l făcusem să se aştepte la un preţ de răs- 
cumpărare, iar el mă tratase în mod politicos şi cheltuise cu 
întreţinerea mea, câtă vreme eu îl tineam în suspensie, dar 
că - pe scurt - dacă nu făceam rost de bani, avea să mă 
trimită la Dinant, peste zece zile, ca să zac acolo, în calitate 
de prizonier al regelui, până se va face un schimb de 
prizonieri. Negustorul meu îmi furnizase însă unele indicaţii 
şi, potrivit acestora, am răspuns că îmi dădeam seama 
foarte bine de politeţea ce mi se arătase şi îmi părea rău ca 
el să piardă ceea ce cheltuise cu mine; dar descoperisem 
că prietenii mei m-au dat uitării şi nu ştiam ce să fac, iar 
mai degrabă decât să-l înşel, trebuia să mă resemnez a 
merge la Dinant sau oriunde va găsi el de cuviinţă să mă 
trimită; dar, dacă vreodată îmi voi obţine libertatea şi voi 
ajunge în Anglia, cu siguranţă că îi voi rambursa - îl 
asiguram eu - cheltuielile făcute pentru a mă întreţine; şi 
astfel, pe scurt, în tot ce am vorbit, am făcut să se priceapă 
că situaţia mea, după toate aparențele, e foarte proastă. El 
a clătinat din cap şi a vorbit foarte puţin, însă a doua zi m-a 
înscris pe lista prizonierilor englezi care urmau să fie 
întreţinuţi pe contul regelui, aşa cum stabilea intendentul 


local, şi să fie trimişi în Bretania. 

Atunci am ieşit de sub puterea căpitanului şi, imediat, ne- 
gustorul englez, împreună cu alţi doi, care erau prieteni cu 
celălalt negustor luat prizonier la Plymouth, s-au dus la in- 
tendent şi au obţinut un ordin de schimb, iar prietenul meu 
dând garanţie că mă voi întoarce în caz că celălalt nu era 
eliberat, am obţinut libertatea pe loc şi m-am dus la el 
acasă. 

Astfel, l-am tras pe sfoară pe căpitan de preţul răscumpă- 
rării; totuşi prietenul meu s-a prezentat la căpitan şi, 
aducându-i la cunoştinţă că fusesem schimbat prin ordinul 
guvernatorului, i-a plătit tot ce pretindea el că ar fi cheltuit 
cu mine; şi în felul acesta, nu mai era în puterea căpitanului 
să obiecteze ori să ceară ceva drept preţ de răscumpărare. 

lar acolo, am trecut pe bordul unui vas francez până la 
Dunkerque şi, având de la intendentul din Bordeaux un 
certificat de prizonier schimbat, mi s-a înmânat un paşaport 
cu care să mă pot duce în Ţările de Jos spaniole şi, de acolo, 
mai departe, unde voiam. 

Am ajuns, prin urmare, la Gand, prin aprilie - tocmai când 
armatele erau gata să pornească în campanie. Mie nu-mi 
displăcea profesiunea de militar, dar mă gândeam că 
situaţia mea acum era mai presus de acest lucru, şi că 
aveam alte chestiuni de care să mă ocup; căci, socoteam 
eu, în campanie nu se ducea nimeni dintre cei care aveau 
din ce trăi acasă; şi, totuşi, m-am hotărât să văd puţin cam 
cum merge şi treaba asta; aşa că am făcut cunoştinţă cu un 
ofiţer englez cartiruit la Gand, i-am destăinuit intenţiile 
mele, iar el m-a invitat să-l însoțesc şi mi-a oferit protecţia 
sa ca voluntar, hotărând să fiu cartiruit împreună cu el în 
cortul său, să trăiesc aşa cum voiam eu şi - după 
împrejurări - să port arme sau nu. 

Campania nu era nicidecum una dintre cele mai grele şi 
nici nu părea că o să fie, într-o bună zi; aşa că aveam 
distracţia să privesc instructajul, ca să spun aşa, fără prea 
multe riscuri; de fapt, ca să fiu sincer, n-am văzut nicio 
acţiune importantă, căci nu s-a luptat prea mult în acea 
campanie. Cât despre meritul cauzei, de o parte sau de 


alta, despre asta chiar că nu ştiam nimic, nici nu obişnuiam 
ca harţelor de natura asta să le îngădui a ocupa vreun loc 
în gândurile mele. Prinţul de Orania fusese făcut Rege al 
Angliei, iar trupele engleze erau toate de partea sa; am 
auzit o mulţime de înjurături şi de blesteme la adresa 
Regelui William, printre soldaţi; dar în ce priveşte lupta, am 
observat că francezii i-au bătut de mai multe ori şi, în 
special regimentul căruia îi aparţinea prietenul meu, fusese 
înconjurat într-un sat unde erau postați, nu ştiu cu ce 
ocazie, şi au fost luaţi cu toţii prizonieri. Dar printr-o 
întâmplare foarte fericită, eu care nu eram înrolat, aşa că 
nu aveam serviciu comandat, plecasem chiar în ziua aceea 
la plimbare, să-mi dau seama cum arată ţinuturile din jur; 
căci îmi plăcea grozav de mult să vad oraşele fortificate şi 
să observ frumuseţea fortificațiilor; şi pe când mă delectam 
eu astfel, am scăpat în chip fericit, şi de data aceea n-am 
mai picat în mâinile francezilor. 

Însă când m-am întors, am găsit că inamicul ocupase ora- 
şul: totuşi, cum eu nu eram soldat, nu mi-au făcut niciun 
rău şi, deoarece aveam în buzunar paşaportul francez, mi- 
au dat voie să mă duc la Neuport, de unde am luat 
pachebotul şi am traversat până în Anglia, debarcând la 
Deal în loc de Dower, deoarece vremea ne-a forţat să 
trecem prin Downs? şi astfel s-a terminat scurta mea 
campanie, aceasta fiind cea de a doua încercare a mea de 
a intra în viaţa ostăşească. 

La Londra, când am ajuns, am fost foarte bine primii de 
prietenul meu căruia îi trimisesem mărfuri şi mă aflam 
acum într-o foarte bună situaţie; căci toate mărfurile 
expediate - aşa cum v-am spus-o - pe numele lui, cu 
diferite corăbii, ajunseseră cu bine, iar supraveghetorii mei 
lăsaţi acasă mai trimiseseră în absenţa mea, prin diferite 
ocazii, încă patru sute de baloturi de tutun pentru 
corespondentul meu, adică producţia întregii mele plantaţii 
sau măcar o parte din ea, pe timpul cât mă aflasem cu în 
străinătate; aşa că dispuneam acum de mai mult de o mie 
de lire, bani aflaţi în mâinile agentului meu şi, în plus, de 


8 Dunele - cale maritimă în Marea Mânecii. 


încă două sute de baloturi de tutun care încă nu se 
vânduseră. 

Nu aveam, prin urmare, nimic altceva de făcut decât să 
mă ascund cât mai bine de toţi cei care avuseseră altădată 
vreo oarecare cunoştinţă despre mine, iar ăsta era lucrul 
cel mai uşor din lume, căci mă maturizasem doar şi nu mă 
mai recunoştea nimeni, după cum nici eu nu-i mai ştiam pe 
cei mai mulţi dintre foştii mei cunoscuţi. Despre Căpitanul 
Jack, plecat împreună cu mine, sau mai bine zis care mă 
luase cu sine, am aflat, interesându-mă la locul potrivit, că 
vagabondase prin toată lumea, ajunsese la Londra, se 
apucase iarăşi de meteahna lui, beteşug de care nu se mai 
putea lipsi şi, devenind un faimos tâlhar de drumul mare, îşi 
făcuse ieşirea din viaţă săltând în spânzurătoare, după ce 
mai dusese timp de patrusprezece ani o viaţă de foarte 
iscusite şi norocoase pungăşii, ale căror detalii - după cum 
v-am mai spus - ar alcătui o istorie de toată frumuseţea. 
Celălalt frate al meu Jack, pe care îl numeam Maiorul, a 
urmat şi el căile aceleiaşi stricate îndeletniciri, dar s-a 
dovedit un ins cu mai mult cavalerism şi generozitate; şi, 
după ce a săvârşit nenumărate furturi şi prădăciuni de-a 
rândul, nu i-a lipsit totuşi niciodată atâta îndemânare, încât 
să nu scape cu bine, până când, în cele din urmă, a fost 
legat la Newgate şi pus în fiare grele, încât cu siguranţa ca 
ar fi mers pe acelaşi drum cu Căpitanul; dar el era un 
bandit atât de meşter încât nicio închisoare şi niciun fel de 
cătuşe nu-l puteau ţine locului; aşa că, împreună cu alţi doi, 
au găsit mijloacele să-şi scoată fiarele, şi-au făcut drum 
prin zidul închisorii şi au coborât pe partea din afară a zidu- 
lui, în timpul nopţii; evadând în felul acesta, ei au reuşit să 
ajungă în Franţa, unde Maiorul s-a ţinut de aceleaşi 
bicisnicii şi cu atât de multă baftă, încât a ajuns faimos sub 
numele de Anthony şi a avut onoarea, împreună cu alţi trei 
dintre tovarăşii săi pe care-i învățase sistemul englezesc de 
a jefui - cum ziceau ei - cu generozitate, adică fără să 
ucidă, să rănească ori să-i maltrateze pe cei jefuiţi, zic, a 
avut onoarea să fie tras pe roată în Piaţa Grève, la Paris. 

Despre toate aceste lucruri am reuşit să mă informez pe 


deplin şi să capăt o lungă relatare privind amănuntele com- 
portării condamnaților, de la câţiva dintre tovarăşii lor care 
au avut norocul să scape cu bine şi pe care eu i-am 
cunoscut, fără să-i las nici pe departe a ghici cumva cine 
eram sau pentru ce mă interesam. 

Mă aflam la ora aceea în culmea norocului; de fapt ajun- 
sesem într-o situaţie cât se poate de bună şi, fiind 
cumpătat din fire, de când mă ştiam, economiseam 
sumedenie de lucruri şi, afară de asta, o duceam ca-n sinul 
lui Avram; aveam îndeosebi reputaţia de a fi un foarte mare 
negustor, care venise grozav de bogat din Virginia; şi, 
deoarece  cumpăram adesea însemnate cantităţi de 
alimente pentru diferitele familii de pe plantațiile mele, 
când primeam scrisori ca să le trimit iarăşi provizii, 
treceam, după cum v-am spus, drept mare negustor. 

Locuiam singur, ce-i drept, într-o casă cu chirie, dar am 
început să fiu foarte bine cunoscut şi, cu toate că în 
corespondenţa mea particulară semnam numai cu numele 
de Jack, totuşi francezii printre care trăisem aproape un an, 
după cum ştiţi că v-am povestit, neînţelegând ei ce 
însemna Jack, mă numeau Monsieur Jacques sau Colonel 
Jacques şi apoi, treptat, numai Colonel Jacques; aşa cum 
eram numit şi în certificatul meu de schimb cu celălalt 
prizonier, aşa că, sub acest nume, am apărut şi în Flandra; 
iar apoi, având în vedere certificatul de schimb de mai sus, 
chiar şi prietenul meu din Anglia, căruia îi spuneam 
corespondentul meu, chiar şi el mi-a zis Colonel Jacques; şi 
astfel, treceam drept străin şi drept francez, iar mie îmi 
făcea o nespusă plăcere ca toată lumea să mă ia drept 
francez; iar cum vorbeam franţuzeşte foarte bine, deoarece 
învăţasem, stând atâta timp printre ei, tot aşa îmi făcusem 
obiceiul de a mă duce la biserica franceză din Londra şi 
vorbeam franţuzeşte în toate ocaziile, cât puteam mai mult; 
şi, spre a rotunji această aparenţă, mi-am făcut rost şi de 
un servitor francez, ca să se ocupe de treburile mele, vreau 
să spun de treburile negustoreşti, care de fapt se reduceau 
la a primi tutunul şi a-l livra mai departe - tutun din care 
primeam vreo 500-600 de butoaie pe an, recoltat pe 


întinsul plantațiilor mele - şi la a-i aproviziona pe oamenii 
de acolo cu toate cele trebuitoare, după dorinţa lor. 

Un astfel de trai rezervat am continuat să duc încă vreo 
doi ani, până când diavolul - care mă ţinea dator cu o nă- 
pastă încă de pe când mă lăsasem de hoţit o dată pentru 
totdeauna - mi-a plătit la mine acasă, cu dobândă cu tot, 
întinzându-mi o capcană în care am căzut, ruinându-mă 
complet. Peste drum de casa în care stăteam eu locuia o 
doamnă care, de ce n-aş spune-o? părea o extraordinară 
apariţie; femeia umbla foarte bine îmbrăcată şi era o 
făptură deosebit de frumoasă. Bine crescută, cânta 
admirabil, şi uneori puteam să o aud foarte bine, deoarece 
casele noastre erau peste drum una de alta, într-o curte 
îngustă, destul de asemănătoare cu Three-King-Court din 
Lombard-Street. 

Acea doamnă îmi ieşea atât de des în cale, încât n-aş fi 
dat dovadă de bune maniere dacă m-aş fi făcut că n-o bag 
în seamă, aşa că atunci când o vedeam la fereastră sau la 
uşă, sau când treceam pe lângă ea prin curte, îmi scoteam 
pălăria în faţa ei şi aproape că am ajuns ca să facem 
cunoştinţă aşa, de la distanţă. Uneori, ea venea în vizită în 
casa unde locuiam eu şi, de obicei, locatarii aveau grijă să 
fiu şi eu pe acolo când apărea ea şi, astfel, încetul cu 
încetul, am făcut cunoştinţă mai intim şi adeseori stăteam 
de vorbă în familie, dar întotdeauna faţă de alţii, cel puţin 
pentru un lung răstimp. 

Eu eram ca un zgâmboi în privinţa dragostei şi, din toate 
cele ca aparţin unei femei, ştiam mai puţin decât orice 
bărbat, la vârsta mea, din întreaga Europă; a mă gin di lao 
soţie, sau măcar la o amantă, nici nu-mi trecuse vreodată 
prin cap până atunci şi eram încă la fel de necunoscător în 
privinţa sexului celălalt, şi de nepăsător cu privire la femei, 
ca şi pe vremea când aveam doar zece ani şi când 
dormeam pe un muşuroi de cenuşă la fabrica de sticlă. 

Dar, nu ştiu prin ce vrăjitorie, conversaţia acestei femei şi 
faptul că ea părea să arate că există o deosebire între mine 
şi ceilalţi, deosebire subliniată în diferite ocazii, m-au făcut 
să încep a mă lăsa prins în capcană, nu-mi dam seama nici 


eu cum, cu ce scop; şi, deodată, am ajuns să mi se tulbure 
atât de tare gândurile în ceea ce o privea, încât - ca prin 
farmec - femeia mă avea întotdeauna prin preajma sa. 
Dacă n-ar fi fost una dintre cele mai subţiri femei din lume, 
n-ar fi putut să-mi sucească niciodată capul şi să mă facă 
să-i arunc măcar o privire, dar am fost atras de vraja unui 
geniu în stare să înşele chiar pe cineva cu mult mai prudent 
decât mine, şi mi-a fost imposibil să-i rezist. 

Mă ataca fără încetare, cu frumuseţea purtării sale şi cu 
artificii care nu s-ar fi putut să nu aibă efect; mi-era mereu 
în faţa ochilor, adesea şi în tovărăşia mea şi totuşi se purta 
atât de rezervat, şi totdeauna înconjurată de fel de fel de 
piedici în drumul meu, încât vreo câteva luni, după ce a ob- 
servat că tot căutam un prilej de a-i vorbi, a făcut să fie cu 
neputinţă acest lucru şi n-am avut niciodată cum s-o iau 
prin surprindere, atât de bine ştia să se pună în gardă. 

O astfel de comportare rigidă era pentru mine unul din 
cele mai mari mistere, având în vedere totodată că nu 
refuza nicicând să mă vadă ori să stea de vorbă cu mine în 
public; însă ţinea seama să nu se aşeze niciodată lângă 
mine, ca să nu-i pot strecura niciun bileţel în mână, nici să-i 
vorbesc în şoaptă; întotdeauna se îngrijea să fie cineva 
între noi, ca să nu mă pot apropia de ea; şi astfel, ca şi 
când ar fi fost într-adevăr hotărâtă să nu aibă nimic de-a 
face cu mine, m-a ţinut la distanţă câteva luni. 

În tot acest timp, nimic nu era mai sigur decât că ea avea 
intenţia să mă cucerească, dacă ar fi putut să mă prindă în 
lat, şi era într-adevăr un joc de-a prinselea între noi, căci 
ştia să conducă totul cu artă şi mă atrăgea cu cea mai 
hotărâtă aparenţă de sfiiciune, aşa că era aproape 
neomeneşte să nu te laşi înşelat de toate astea. Pe de altă 
parte, nici nu părea să fie de disprețuit ca femeie, nu era 
nici săracă, nici într-o situaţie care s-o împingă să irosească 
atâta artă ca să atragă un bărbat; însă, de fapt, cea care se 
înşela era ea; căci, din nefericire, i se povestise că eram 
grozav de bogat, un mare negustor, şi că ca cucerindu-mă 
va trăi ca o regină, lucru pe care de fapt nu aveam de loc 
posibilitatea să i-l ofer şi nici nu ştiam că ăsta îi era motivul. 


Era prea şireată ca să mă lase să observ cât de uşor ar 
putea cineva să o aibă; dimpotrivă, se expunea la riscul de 
a mă face să o neglijez total, pe toate căile bănuite a sta la 
îndemâna închipuirilor unei femei; şi, de atunci încoace, m- 
am întrebat de multe ori cum oare n-am ajuns să-mi fie 
complet antipatică, căci eu aveam o impecabilă indiferenţă 
faţă de sexul frumos şi niciodată până atunci nu-mi 
făcusem niciun fel de idee despre femei, nu-mi păsa de 
niciuna mai mult decât de un tablou atârnat pe un perete. 

Cum faţă de alţii stăteam adeseori de vorbă cu multă li- 
bertate, ea folosea orice ocazie să-şi bată joc de bărbaţi şi 
de slăbiciunea de care se făceau ei vinovaţi, lăsându-le pe 
femei să-i insulte aşa cum o şi făceau. Ea gândea că dacă 
bărbaţii n-ar fi fost nişte neghiobi, căsătoria ar fi fost numai 
un tratat de pace între doi vecini, un sistem de alianţe 
ofensive sau defensive, care în mod necesar trebuiau duse 
uneori prin întrevederi şi tratative personale, dar mai 
adeseori prin ambasadori, agenţi şi emisari ai ambelor 
părţi; dar că femeile ne întrecuseră la minte pe noi, 
bărbaţii, şi ne făcuseră să îngenunchiem, să suspinăm după 
ele şi să ne înjosim în aşa hal, încât niciodată n-am putea 
pretinde să ne recâştigăm egalitatea. 

Eu i-am spus doar atât: că, după părerea mea, era o 
chestie de bună-cuviinţă faţă de doamne să le dăm 
avantajul de a tăgădui că li s-ar putea face curte şi că mie 
nu mi-ar displace o femeie numai pentru că mă refuză. 

— La aşa ceva mă şi aştept, doamnă, am prevenit-o, 
când am să vă văd mâine. 

Prin asta voiam să insinuez că aveam de gând s-o 
întâlnesc. 

— Nu veţi fi decepţionat, domnule, mi-a răspuns, căci vă 
voi refuza chiar de pe acum, înainte de a mi se pune între- 
barea. 

Mi-a tăiat-o atât de scurt, cu un răspuns atât de maliţios, 
atât de viclean, încât am simţit nevoia s-o întorc pe 
pământ, cu o voce puţin cam ursuză: 

— Doamnă, încă n-am de gând să abuzez de dumnea- 
voastră şi, voi avea destulă grijă să nu vă jignesc. 


— Este, mi-a replicat, din partea dumneavoastră, 
domnule, cel mai mare semn de respect pe care puteţi să 
mi-l acordaţi şi-mi parc că şi cel mai plăcut, cu excepţia 
unui singur lucru, pe care am oarecari speranţe să-l obţin 
de la dumneavoastră în scurt timp. 

— Orice e în puterea mea să fac, doamnă, spre a vă 
servi, am asigurat-o eu îmi puteţi porunci oricând, mai ales 
dat fiind modul în care vorbim noi despre aceasta; - şi 
puneam în cuvintele mele o foarte sinceră pulbere de 
umbra. 

— E vorba, domnule, să-mi promiteţi că mă veţi uri cu tot 
atâta sinceritate câtă mă voi strădui şi eu să vă ofer în 
schimb. 

— Această cerere, doamnă, a obţinut asigurarea mea cu 
şapte ani înainte de a mi-o cere dumneavoastră, i-am 
răspuns, căci am urât din toată inima sexul frumos şi nici 
nu ştiu cum am ajuns dea mă abate de la această înclinare 
nativă la mine, însă recomandabilă în genere; am făcut-o, 
poate, ca un omagiu adus conversaţiei dumneavoastră; dar 
vă asigur că abaterea mea este atât de insignifiantă, încât 
ca nu dăunează cu nimic propunerii dumneavoastră. 

— E un mister în asta, ce-i drept, domnule, a zis ea, căci 
eu aş fi dorit să vă ajut în aversiunea dumneavoastră faţa 
de femei, chiar într-un chip special, şi speram ca nu vă veţi 
abate niciodată de la ea din pricina mea. 

După asta, am mai spus şi unul şi altul o mic de lucruri 
răutăcioase, dar ea m-a întrecut, căci avea o asemenea 
provizie de boabe amare pe limbă, de n-ar fi putut-o întrece 
nicio altă femeie, totuşi rămânând în acelaşi timp cea mai 
plăcută şi învăluitoare creatură, în tot timpul conversaţiei 
noastre, fără să ia în serios niciun cuvânt din ceea ce 
spunea, dar chiar niciunul. Trebuie să mărturisesc totuşi că 
asta n-a corespuns de loc ţelului pe care îl urmărea în 
realitate, căci a spălăcit într-adevăr vâlvătaia gândurilor 
mele cu privire la dânsa, aşa că eu - care trăisem într-o 
indiferenţă deplină faţă de sexul slab întreaga-mi viaţă - m- 
am întors cu uşurinţă la atitudinea de mai înainte şi am 
început să devin foarte rece şi neglijent în respectul pe care 


i-l arătasem de obicei, până atunci, în mai toate ocaziile. 

Femeia şi-a dat seama în curând că mersese prea 
departe şi că exagerase în manevrele sale; că avea de-a 
face cu unul care încă nu era înscris pe lista amanţilor din 
soiul plângăreţilor şi care nu ştia ce înseamnă să adori o 
iubită ca s-o înşeli până la urmă; a mirosit că, în ceea cemă 
priveşte, nu era ca în cazurile obişnuiţilor îndrăgostiţi pe 
care-i poate încălzi răceala şi a căror pasiune creşte atunci 
când doamnele devin rezervate în răspunsul lor. 
Dimpotrivă, a putut observa că mă schimbasem cu totul; 
eram politicos cu ea, desigur, ca şi mai înainte, dar fără să 
fac avansuri; când o vedeam la fereastra camerei sale, nu 
mă grăbeam să deschid fereastra odăii mele, ca mai 
înainte, spre a-i vorbi; când se apuca să cânte în salon, de 
unde puteam s-o aud foarte lesne, nu ascultam; când 
venea în vizită în casa unde locuiam eu, nu mai coboram 
chiar întotdeauna sau chiar dacă o făceam, curând aveam 
chipurile treabă şi trebuia să plec în oraş; altminteri, în 
întreg acest timp, când ne întâlneam în societate, eram la 
fel de curtenitor cu ea ca întotdeauna. 

Am putut vedea cu uşurinţă că asta o făcea să 
înnebunească şi că era derutată în ultimul hal, căci şi-a dat 
seama că trebuia să-şi ia tot jocul de la început; că o 
rezervă atât de absolută, mergând chiar până la mojicie şi 
maniere urâte, era puţin prea mult; dar în dragoste ea era 
stăpână pe situaţie şi putea să apuce orice cale dorea. 

Era prea înţeleaptă ca să arate vreo rază de drăgălăşenie 
ori să facă avansuri care să semene a bunăvoință; ştia că 
ăsta era cel mai meschin pas pe care-l poate face o femeie 
şi ultimul pe care se cuvine să-l facă, deoarece ar fi aşezat- 
o la picioarele bărbatului pe care-l voia; dar nici pe departe 
nu ajunsesem într-o asemenea situaţie. Cameleonul a luat 
altă culoare, s-a făcut că devine dintr-o dată cea mai gravă, 
sobră şi majestuoasă doamnă, aşa încât îţi venea să crezi 
că într-o săptămână a îmbătrânit de la douăzeci şi doi de 
ani la cincizeci şi asta i-a reuşit cu atâta stăpânire de sine, 
încât nu părea să fie nimic artificial la mijloc; şi, cu toate că 
era numai un spectacol, părea atât de aproape de natural, 


încât nimeni pe lume n-ar fi putut vedea deosebirea. Foarte 
ades cânta în salonaşul ei, fie singură, fie cu încă două 
domnişoare care veneau s-o vadă. După caietele de note şi 
după chitara din mâna ei, puteam desluşi cum cântă, dar 
nu mai deschidea niciodată fereastra, aşa cum obişnuise să 
facă altă dată; şi când mă iveam eu la fereastră, rămânea 
întotdeauna cu geamul închis, sau chiar dacă se întâmpla 
să fie deschis, ea şedea şi lucra şi nu-şi mai ridica ochii de 
pe lucru nici măcar o dată la o jumătate de oră. 

Dacă mă vedea din întâmplare, în tot acest răstimp, 
zâmbea şi vorbea cu tot atâta voioşie ca întotdeauna, dar 
nu cheltuia decât una sau două vorbe, iar apoi mă saluta şi 
pleca; aşa că, într-un cuvânt, am ajuns iar să conversăm 
întocmai ca pe vremea când mă aflam acolo numai de o 
săptămână. 

În felul acesta, m-a istovit sufleteşte cu totul; căci, deşi 
eu începusem să mă înstrăinez, totuşi n-aveam nicidecum 
intenţia să merg pe calea aceasta atât de departe; darea a 
tinut-o aşa înainte, exact cum o începuse. Venea ca de 
obicei în casa unde locuiam eu şi eram adeseori împreună, 
luam masa de seară împreună, jucam cărţi şi dansam; căci 
în Franţa eu mă desăvârşisem în toate cele necesare ca să 
mă facă să devin ceea ce credeam eu încă de fraged copil 
că aş fi, vreau să spun un gentleman; zic, stăteam de vorbă 
ca şi mai înainte, însă ea era acum atât de complet altfel 
decât obişnuise să fie în orice moment al conversaţiei sale, 
încât în curând mi-a venit gândul că purtarea sa de mai 
înainte nu fusese decât vorbărie goală sau poate o criză; că 
o fi fost fie efectul vreunei frivolităţi teribile, dar trecătoare, 
fie că o făcuse doar ca să le imite pe cochetele oraşului, 
crezând că asta mi-ar putea plăcea mie, deoarece mă 
credea francez şi ştia că mi-ar fi agreabil aşa ceva; dar că 
noua gravitate era de fapt caracterul ei adevărat şi chiar îi 
stătea mult mai bine aşa, sau - cum să vă spun - juca acest 
rol atât de bine, încât m-a făcut nu numai să mă gândesc 
tot atât de mult la ea, ci chiar şi mai mult decât înainte. 

Totuşi, a trecut vreme destulă până să-mi dau pe faţă 
pornirile şi, ce-i drept, am aşteptat să văd, pe cât posibil, 


dacă schimbarea ei era reală ori se prefăcea; căci nu-mi 
venea să cred prea uşor că veselia de mai înainte putea fi 
prefăcătorie. Aşadar, a trecut un an şi aproape încă trei 
luni, până ce m-am hotărât în intenţile mele privitoare la 
ea, când - printr-o simplă întâmplare - am ajuns să stăm 
puţin de vorbă numai între patru ochi. 

Venise în vizita la noi acasă, ca de obicei, şi s-a întâmplat 
ca toate doamnele să fie plecate în oraş; dar când s-a 
petrecut aceasta, eu eram tocmai pe coridor, la intrarea în 
casă, îndreptându-mă spre scări, şi-n clipa aceea mâna ei a 
bătut la uşă; aşa că m-am întors înapoi de-am deschis uşa, 
iar ea, fără niciun fel de ceremonie, a intrat şi a alergat 
spre salonaş, presupunând că doamnele erau acolo; am 
intrat şi eu după dânsa, căci nu puteam face altfel, ea 
neştiind că toată familia plecase de acasă. 

Când am intrat şi eu, m-a întrebat unde sunt doamnele; î- 
am răspuns că sperasem a fi venit acum în vizită la mine, 
căci toate doamnele erau duse în oraş. 

— Au plecat? a făcut ea, ca şi când ar fi fost foarte sur- 
prinsă, deşi după aceea am înţeles că ştiuse totul dinainte, 
după cum ştiuse şi că eu eram acasă; şi atunci s-a ridicat să 
plece. 

— Nu, doamnă, am rostit eu atunci, vă rog să nu plecaţi; 
când vin doamne în vizită la mine, de obicei nu se plictisesc 
atât de repede în tovărăşia mea. 

— Ceea ce spuneţi e atât de răutăcios, găsi dânsa, cât vă 
stă dumneavoastră în putinţă să fiţi de răutăcios când 
vorbiţi; şi vă rog să nu pretindeţi că am venit în vizită la 
dumneavoastră. Eu ştiu foarte bine la cine am venit în 
vizită şi sunt convinsă că ştiţi şi dumneavoastră. 

— Da, doamnă, am spus, dar dacă se întâmplă că din 
toată familia numai eu sunt acasă, atunci înseamnă că la 
mine aţi venit în vizită. 

Intrucât mă priveşte, nu primesc niciodată vizite de la cei 
pe care-i urăsc, mi-a amintit ea. 

— Aici e drept că m-aţi învins, am recunoscut, însă nici- 
odată nu mi-aţi îngăduit să vă spun de ce v-am urât. V-am 
urât din pricină că nu mi-aţi dat niciodată ocazia să vă spun 


că vă iubesc; desigur că m-aţi luat drept o ființă 
îngrozitoare, aşa că n-aţi vrut niciodată să vă apropiaţi de 
mine atâta încât să vă pot şopti că vă iubesc. 

— Nici n-am chef să aud ceva atât de neplăcut, a spus 
ea, oricât de în şoaptă mi-aţi spune-o. 

Am glumit aşa amândoi, timp de o oră; pe scurt, ea şi-a 
arătat din plin sclipirile spiritului, iar eu i-am dovedit cât de 
mult îmi lipsea al meu; căci, cu toate că de trei sau patru 
ori m-a jignit în ultimul hal, aşa încât la un moment dat 
eram aproape să-i spun că m-am săturat de tovărăşia ei şi 
că dacă dorea, am s-o conduc până la uşa, totuşi ea 
răspândea continuu o asemenea vrajă, încât mereu ieşea 
din încurcătură; până ce, ca să scurtez povestea, în cele din 
urmă am ajuns şi unul şi altul să vorbim serios despre 
căsătorie, iar ea a auzit limpede sincera mea propunere şi 
mi-a răspuns direct în multe privinţe. 

De pildă, mi-a spus că probabil aveam s-o iau în străină- 
tate, în Franţa sau în Virginia, şi că ea nici nu se gândea să 
părăsească Anglia, ţara sa natală. Eu am rugat-o să mă lase 
să sper că nu mă ia drept un hoţ de copii. Fiindcă veni 
vorba, nu i-am mai povestit cum fusesem eu însumi răpit. 
Mi-a răspuns la rândul ei că nu mă crede un vrăjitor însă, 
dată fiind importanţa afacerilor mele, pe care, în 
majoritatea lor, se părea că le am în străinătate, s-ar putea 
ca ele să mă oblige să plec şi ea nu se putea gândi să se 
mărite cu un bărbat decât dacă ar fi fost să-l însoţească în 
toată lumea, în cazul că el avea să călătorească. Se 
exprima foarte frumos, ce-i drept; eu am liniştit-o cu privire 
la acest punct şi astfel am început marea noastră discuţie, 
în mrejele căreia m-a atras cu cea mai mare artă şi 
subţirime, aşa cum firea ei o făcea să se priceapă, ăsta fiind 
şi neîntrecutul său avantaj în tratativele noastre despre 
căsătorie; căci m-a hotărât cu cea mai mare dibăcie să-i fac 
curte, deşi intenţia sa era să-mi facă ea mie, şi atât a fost 
de îndemânatică, încât scopurile ei mi-au rămas de 
nepătruns până în ultimul moment. 

Pe scurt, ne-am apropiat din ce în ce mai mult, de câte 
ori ne întâlneam, şi după încă vreo câteva vizite 


întâmplătoare, în care mi s-a făcut marea favoare de a sta 
singur de vorbă cu ea, am început să mă duc zilnic la 
locuinţa ei, unde stătea cu chirie, şi acolo am pus lucrurile 
la punct, iar cam peste o lună, am tras pe toată lumea pe 
sfoară şi ne-am căsătorit pe ascuns, ca să evităm 
ceremonia şi inconvenientele publice ale unei nunţi. 

In curând am găsit şi o casă potrivită ca locuinţă şi ne-am 
apucat de gospodărie: nu fusesem prea multă vreme 
împreună, când am descoperit că temperamentul frivol al 
soţiei mele revenise şi ca şi-a aruncat cât colo masca de 
gravitate şi de aparentă bună purtare, despre care 
crezusem atâta vreme că ar fi pur şi simplu caracterul ei 
adevărat; acum, nemaiavând niciun motiv să se deghizeze, 
s-a hotărât să nu mai pară a fi decât ceea ce propriu-zis 
era, adică o mânzoaică sălbatică şi nărăvaşă, pe de-a- 
ntregul desfrânată şi fără nicio grijă de a-şi ascunde vreuna 
din apucăturile ei, nici măcar pe cele mai rele. 

Această uşurinţă a împins-o până la neruşinări de 
asemenea natură, încât nu puteam să nu fiu nemulţumit, 
căci se întovărăşea cu oameni care mie nu-mi plăceau, 
cheltuia peste cât puteam eu suporta şi uneori pierdea la 
joc mai mult decât eram eu dispus să irosesc, lucru în 
legătură cu care am prins într-o zi prilejul şi i-am făcut 
observaţie, dar uşor; şi i-am spus în glumă că duceam o 
viaţă foarte veselă, atâta cât avea ca să mai dureze. S-a 
întors atunci brusc spre mine: 

— Ce vrei să spui? Cum adică, doar nu pretinzi cumva că 
te afli în jenă financiară? 

— Nu, nu, doamnă, eu... absolut de loc; nu-i treaba mea, 
ştii asta prea bine, să cercetez cât cheltuieşte soţia mea 
sau dacă ea cheltuieşte mai mult decât îmi pot eu permite, 
ori mai puţin; aş dori doar să am favoarea de a şti, atât cât 
poţi să-ţi dai seama de exact, cam care îţi va fi bunăvoința 
de a mă suporta încă în apropiere, înainte de a dori să scapi 
de mine, căci mie nu-mi mai rămâne mult până ce simt că 
voi crăpa. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, a făcut ea; poţi crăpa în voie, 
mai târziu sau mai degrabă, cum pofteşti, când ţi-o veni 


timpul; eu, după câte ştiu, n-am de gând să te omor. 

— Dar ai de gând să mă faci să mor de foame, doamnă, i- 
am replicat, şi să ştii că de foame se moare tot aşa de sigur 
ca şi de trasul pe roată. 

— Eu să te fac să mori de foame! Cum adică, nu eşti un 
mare negustor din Virginia şi nu ţi-am adus şi eu dotă o mie 
cinci sute de lire? Ce-ai mai vrea altceva? Desigur că poţi 
să-ţi întreţii soţia din asta, sau crezi că nu poţi? 

— Da, doamnă, am zis eu, aş putea întreţine o soţie, dar 
nu un jucător de jocuri de noroc, chiar dacă mi-ai adus o 
mie cinci sute de lire pe an; nicio avere nu e destul de mare 
pentru cutia de zaruri. 

La asta, a luat foc dintr-o dată şi a făcut o pătimaşă criză, 
iar după multe vorbe otrăvite, mi-a spus pe scurt că ea nu 
găsea necesar să-şi schimbe comportarea; cât despre 
faptul că eu n-aş putea-o întreţine, să fiu sigur că atunci 
când am să ajung să n-o mai pot întreţine, va descoperi ea 
o cale să se întreţină şi singură, într-un fel sau altul. 

La câtva timp după primul scandal de acest fel, a găsit 
de cuviinţă să mă anunţe că era foarte bucuroasă de a-mi 
aduce la cunoştinţă că e însărcinată; la început m-am 
bucurat foarte mult, sperând ca asta o va ajuta să mai 
renunţe la nebunii; dar totuna părea a fi, şi faptul că era 
însărcinată s-a adăugat doar la rest, căci a început să facă 
atâtea pregătiri pentru lehuzie şi pentru toate celelalte 
ceremonii legate de naşterea unui copil, încât am găsit că 
înnebunise cu totul; şi, într-o bună zi, mi-am luat libertatea 
să-i spun că în curând purtarea ei ne va duce de râpă, şi pe 
ea şi pe mine, şi am implorat-o să se gândească la faptul că 
cifre de soiul celor cheltuite de ea depăşeau posibilităţile 
noastre şi erau în afara celor de o teapă cu noi; pe scurt, i- 
am adus la cunoştinţă că eu unul nici nu puteam şi nici nu 
voiam să îngădui asemenea cheltuieli şi că, la un astfel de 
preţ, dacă vom avea doi sau trei copii, mă voi pomeni cu 
totul ruinat, deci doream ca ea să se gândească bine ce 
face. 

Mi-a răspuns dispreţuitor că nu era nicidecum treaba ei 
să ia în consideraţie nimicuri de felul ăsta şi că dacă nu i le 


puteam permite, atunci şi le va permite ea singură, iar eu 
n-am decât să fac ce vreau. 

Am rugat-o totuşi să ia lucrurile în serios şi să nu mă 
împingă la hotărâri extreme; că mă căsătorisem cu ea ca s- 
o iubesc şi să-mi fie dragă şi să mă port cu dânsa cum tre- 
buie să te porţi cu o soţie bună, dar nu ca să mă ruineze şi 
să mă distrugă. 

Într-un cuvânt, nimic n-a putut-o înmuia şi niciun argu- 
ment nu a convins-o să cugete la moderație, ba - pe deasu- 
pra - mi-a şi luat totul în nume de rău şi cu atâta ură, că 
voisem să-i restrâng risipele, încât mi-a spus de-a dreptul 
că îmi va lăsa mie greutatea, adică copilul şi apoi, dacă nu- 
mi plăcea, se va îngriji singură de sine, fără a mai accepta 
să trăiască lângă mine nicio oră; căci ea n-avea de gând să 
se restrângă, Doamne fereşte! - şi gura i-a mers ca o 
meliţă, în felul ăsta, încă multă vreme. 

l-am precizat că, în ceea ce privea copilul, pe care ea-l 
socotea o greutate, pentru mine n-ar fi nicio povară; iar cât 
despre rest, apoi n-avea decât să facă ce voia, dar măcar 
atâta favoare îmi putea acorda, să nu mă coste fiecare din 
lehuziile ei câte o sută treizeci şi şase de lire cum am văzut 
că avea intenţia pentru debut. Mi-a spus că aşa ceva nu 
putea să-mi promită şi că, dacă nu va mai avea bani de la 
mine, spera să poată avea de la altcineva. 

— Nu, zău, doamnă?! Păi atunci, n-au decât cei care-ţi 
vor face copii, să ţi-i şi crească. 

Nici de o atare posibilitate nu ştia, mi-a spus, şi a întors-o 
astfel, rânjind şi începând să-şi bată joc de mine. 

Această ultima convorbire, trebuie să vă mărturisesc, pe 
mine m-a învins, mai ales că, în mare măsură şi foarte des 
ea s-a repetat, până când am început să discutăm 
prieteneşte despre despărţire. 

Nimic n-ar putea fi mai hidos decât diferitele discuţii pe 
care le-am avut pe tema asta; mi-a cerut o pensie viageră 
de 300 de lire pe an, iar eu i-am cerut asigurări că nu va 
face datorii în contul meu; a cerut pentru întreţinerea 
copilului o sută de lire anual, iar eu i-am cerut asigurarea 
că nu mă voi vedea în situaţia de a întreţine copiii pe care i- 


ar putea avea cu altcineva, aşa cum mă ameninţase. 

Intre timp, cât au tot ţinut aceste ciocniri, şi-a lepădat 
povara, cum o numea şi mi-a dăruit un fiu, un copil foarte 
frumos. 

In timpul lehuziei, a fost înduplecată să-şi mai scadă 
pretenţiile, deşi de fapt foarte puţin; şi, cu oarecare greu- 
tate, s-a mulţumit cu un trusou pentru copil de numai 1.5 
lire în loc de unul de 60 de lire, cum avusese întâi de gând, 
şi sacrificiul acesta l-a exagerat grozav, spre a ilustra 
condescendenţa şi faptul că ea cedase - spunea - din 
pricina firii mele zgârcite. 

Dar, după ce a fost în măsură să coboare din nou din pat, 
a luat-o iarăşi de la început, şi a ajuns până acolo cu neruşi- 
narea, încât, în scurtă vreme nu s-a mai oprit nici de la alte 
nesăbuinţe, şi au început să vină în vizită la ea acasă un soi 
de indivizi care mie nu-mi plăceau, iar o dată mi-a lipsit de 
acasă toată noaptea. A doua zi, când s-a întors, a început 
tot ea să ţipe întâi; mi-a apus unde dormise (nu folosea alt 
cuvânt) şi că lucrurile se petrecuseră cu ocazia unui botez, 
la care a fost o sindrofie şi unde întârziase prea mult; iar 
dacă nu eram satisfăcut cu explicaţia, apoi mă putea 
informa de toate detaliile - adică unde a dormit şi alte 
chestii de felul ăsta. 

l-am răspuns cu răceală: 

— Doamnă, bine faci că-mi sugerezi să fiu nesatisfăcut, 
căci poţi fi sigură că şi sunt şi cred că nici nu te-ai putea 
aştepta la altceva; cât despre a mă duce eu prin vizuinile 
tale să mă informez, asta nu e treaba mea; e treaba ta să 
aduci martori despre purtarea ta şi să dovedeşti unde ai 
dormit şi în tovărăşia cui; pentru mine e destul că ai dormit 
în altă parte decât acasă, fără ştirea şi fără consimţământul 
soţului tău, şi nici nu stau de vorbă cu tine până nu mă 
conving de toate detaliile. 

Mi-a răspuns cu foc în inimă că era la fel de indiferentă şi 
ea ca şi mine şi, deoarece îi luam în nume de rău faptul că 
dormise la o prietenă într-o astfel de ocazie deosebită, mi-a 
dat de înţeles că n-aveam decât să mă mai aştept pe viitor 
la aşa ceva şi că ea îşi va lua libertatea să se poarte mai 


departe aşa cum va crede de cuviinţă. 

— Bine doamnă, am avertizat-o, dacă trebuie să mă 
aştept la ceea ce eu nu pot permite, apoi trebuie să te 
aştepţi şi dumneata ca eu să închid peste zi uşile celor care 
te ţin afară din casă noaptea. 

A întors-o la iuţeală, pretinzând că avea de gând să mă 
încerce; şi că dacă îi închideam uşile casei, tot va găsi ea o 
cale să mă facă să le deschid. 

— Bine, doamnă, am luat act, mă ameninţi destul de 
tare, totuşi eu te-aş sfătui să te mai gândeşti înainte de a 
lua asemenea măsuri căci, întrucât mă priveşte, eu am să 
mă ţin de cuvânt. 

Bineînţeles că n-am putut trăi prea multă vreme 
împreună în asemenea relaţii; am descoperit foarte repede 
cu cine se înhăitase şi că apucase un drum pe care eu nu 
trebuia să-l suport; aşa că am început întâi eu despărţirea 
şi am refuzat s-o mai primesc în pat; de fapt, lichidasem 
orice formă de relaţie de la soţ la soţie, cam cu vreo două 
luni mai înainte, căci i-am spus-o pe şleau că n-aveam de 
gând să servesc drept tată unor plozi făcuţi de altcineva; şi 
astfel, lucrurile ajungând treptat la un impas de unde nu 
mai puteam continua ea a şters-o într-o după-amiază şi mi- 
a lăsat câteva rânduri scrise, cum că între noi totul 
evoluase în aşa fel, încât ea nu găseşte de cuviinţă să-mi 
dea ocazia de a-i închide uşa în nas şi că, prin urmare, a 
părăsit casa şi s-a retras în cutare loc; în continuare îmi 
pomenea de o rudă de-a ei cu purtări la fel de scandaloase; 
şi mai spunea că speră că n-am s-o las a-şi bate capul să 
mă dea în judecată pentru întreţinerea sa conform legilor şi 
că, în diverse ocazii, după cum va avea nevoie, o să 
semneze în numele meu polite pe care se aştepta să nu le 
refuz. 


CAPITOLUL XIII 


Mă despart de soția mea - Sunt insultat de 
un emisar al ei - leşind în oraş seara, sunt 
pândit şi rănit - Obţin o companie într-un 
regiment şi trec în Franţa - Aventuri acolo - 


Am fost cât se poate de satisfăcut de procedeu şi am 
avut grijă să audă şi ea acest lucru, deşi scrisorii ce mi-o 
trimisese nu i-am dat niciun fel de răspuns; şi deoarece 
avusesem grijă dinainte ca, oricând ar săvârşi o asemenea 
poznă, să nu poată lua prea multe lucruri cu ea, îndată 
după ce a plecat, mi-am desfăcut gospodăria, am vândut 
mobilele la licitaţie publică şi în special toate lucrurile care 
nu-i aparţineau ei şi am pus un bilet pe uşă, dându-i de 
înţeles prin asta că trecuse Rubiconul şi că, deoarece 
făcuse un asemenea pas de bunăvoie, nu mai avea niciun 
rost să se gândească vreodată a se întoarce. 

Oricine ar putea socoti ca nu s-ar fi cuvenit să procedez 
aşa, şi nici n-aş fi făcut-o, dacă aş fi văzut cât de cât că mai 
este cu putinţă vreo îndreptare; dar ea îmi dăduse atâtea 
dovezi că sufletul îi era înstrăinat de mine, exagerând mai 
ales cu nesuferitul ei fel de a fi uşuratică, încât cu adevărat 
nu mai exista nicio posibilitate să ajungem la vreo 
înţelegere, după ce pusese capac la toate. 

Şi totuşi, tocmisem o pereche de agenţi demni de 
încredere ca s-o urmărească îndeaproape, aşa încât nu mi- 
a lipsit o amănunţită dare de seamă asupra comportării 
sale, iar despre mine i-am îngăduit să afle doar că 
plecasem în Franţa; cât priveşte poliţele pe care spusese că 
le va semna în contul meu, s-a şi ţinut de cuvânt şi a tras o 
poliţă de treizeci de lire, pe care însă am refuzat s-o accept 
şi nu i-am mai îngăduit niciodată să mă deranjeze cu altele. 

Ce-i drept, trebuie să recunosc deschis că toate acestea 


constituiau pentru mine un foarte amar spectacol al vieţii şi 
că dacă ea n-ar fi ţinut să coboare până la ultima treaptă a 
provocării şi să mă jignească fără contenire, aş fi fost 
incapabil să recurg atât de hotărât la gestul despărțirii, căci 
o iubeam foarte sincer şi aş fi acceptat să fiu lângă ea 
orice, afara de cerşetor sau încornorat, căci amândouă 
aceste lucruri erau pentru mine intolerabile, mai ales 
impuse cu atâtea ocări şi cu atâta grosolănie. 

Dar soţia mea a întins în cele din urmă coarda până la un 
punct de unde toate lucrurile deveneau uşoare pentru 
mine, căci după mai mult de un an de despărţire, în care 
timp s-a tot înhăitat cu cine a crezut ca de cuviinţă, a găsit 
cu cale să rămână din nou însărcinată, păstrându-şi totuşi 
măcar atâta rest de cinste încât să nu pretindă că 
întâmplarea ar fi avut în vreun chip de-a face cu mine; ce 
viaţă nenorocită a dus după aceea şi cum a tot coborât 
până la ultima limita a mizeriei şi nenorocirii, despre asta 
vă voi vorbi mai târziu. 

La scurtă vreme după despărţirea noastră, descoperisem 
că am avut dreptate din plin să-mi asigur de la început ast- 
fel treburile, încât să nu mă poată trage pe sfoară; căci am 
aflat foarte iute că se îndatorase considerabil, în mai multe 
locuri şi asta, bazându-se pe presupunerea că i-aş plăti 
datoriile; eu plecasem însă şi era absolut necesar să 
procedez astfel; ca urinare, s-a văzut obligată să-şi achite 
singură cea mai mare parte a datoriilor din câştigurile ei 
josnice ori o priveşte cum şi-o fi procurat banii ca să le 
plătească. 

De cum a născut, lucru de care am fost informat la ţanc, 
aşa încât am avut suficiente probe, am dat-o în judecată în 
faţa tribunalului bisericesc, pentru ca să obţin divorţul; şi, 
deoarece şi-a dat seama că era imposibil să câştige, nici nu 
a încercat să se apere, aşa că s-a pronunţat în favoarea 
mea o decizie legală de divorţ, sau cum s-o fi numind 
chestia asta, în obişnuitul timp util pentru aşa ceva; deci 
mă consideram acum un nou om, un om liber, şi am 
început să fiu scârbit din toată inima de ceea ce înseamnă 
lanţurile căsătoriei. 


Trăiam retras, deoarece ştiam că soţia mea făcuse datorii 
pe care aş fi fost obligat să le plătesc şi eram hotărât să 
plec şi să ies din sfera relaţiilor ci, cât mai repede cu 
putinţă; însă trebuia să rămân totuşi până la sosirea flotei 
din Virginia, căci aşteptam să primesc de acolo cel puţin 
trei sute de baloturi de tutun, care ştiam că-mi vor vindeca 
toate pagubele pricinuite; căci, într-adevăr, extravaganţa 
celor trei ani petrecuţi împreună cu amintita doamnă mă 
dărâmaseră cu totul, ea cheltuind mult peste averea sa 
personală, considerabilă de altminteri, deşi nu se ridica 
totuşi chiar la o mie cinci sute de lire, după cum pretindea. 

Dar încă nu se terminaseră toate pacostele picate pe 
capul meu de când cu această căsnicie; căci la vreo trei luni 
după ce mă despărţisem de ea şi refuzasem să accept 
polita aceea de treizeci de lire, despre care v-am vorbit mai 
înainte, cu toate că mă mutasem din locuinţa mea şi 
credeam că reuşisem să nu mai fiu găsit, totuşi într-o zi s-a 
prezentat la noua mea locuinţă un domn bine îmbrăcat şi a 
fost lăsat să intre înainte de a afla eu despre una ca asta, 
căci desigur că nu i-aş fi dat drumul atât de uşor. 

Domnul cu pricina a fost introdus într-un salonaş, iar eu 
am coborât la dânsul în halat şi papuci; când am intrat în 
cameră, m-a strigat pe nume cu atâta familiaritate, de 
parcă m-ar fi cunoscut de cel puţin douăzeci de ani şi, 
scoțând un portofel iată-l că-mi arată o poliţă pe numele 
meu, redactată de soţia mea, aceeaşi poliţă de treizeci de 
lire pe care o refuzasem şi mai înainte. 

— Domnule, i-am spus, această poliţă mi-a mai fost pre- 
zentată şi v-am răspuns atunci la ea. 

— Răspuns, domnule! face el, cu un fel de aer sarcastic şi 
ironic; nu înţeleg ce vreţi să spuneţi prin „răspuns”: asta 
numeşte o întrebare, domnule, este o poliţă care trebuie 
plătită. 

— Bine, domnule, i-am spus la rândul meu, este o poliţă, 
ştiu asta şi mi-am dat răspunsul mai înainte. 

— Domnule, domnule, ridică el tonul, foarte obraznic, 
hm! răspunsul dumneavoastră! Nu există niciun fel de 
răspuns la o poliţă, ea trebuie plătită; poliţele sunt făcute 


ca să fie plătite, nu ca să se răspundă la ele; se spune că 
sunteţi negustor; negustorii îşi achită întotdeauna poliţele. 

Am început şi eu să mă supăr puţin, fiindcă nu-mi plăcea 
omul meu şi vedeam că începea să caute ceartă. 

— Totuşi, i-am atras atenţia, domnule, observ că nu 
sunteţi prea obişnuit cu operaţia prezentării poliţelor; o 
poliţă, domnule, este întotdeauna mai întâi prezentată şi 
prezentarea constituie o întrebare, este întrebarea dacă voi 
accepta-o, adică dacă o voi plăti; şi atunci, fie că eu spun 
da sau nu, ceea ce spun este un răspuns de un fel sau de 
altul; după ce a fost acceptată, într-adevăr polita nu mai 
are nevoie de niciun răspuns decât de plată, la data 
cuvenită; dacă aveţi plăcerea să vă informaţi şi 
dumneavoastră, aceasta este uzanţa tuturor negustorilor 
sau comercianților de orice fel, în numele cărora se trag 
polite. 

— Bine, domnule, a reluat, şi atunci cum? Ce legătură are 
asta cu obligaţia de a mi se plăti mie cele treizeci de lire? 

— Ce legătură, întrebaţi? Cum adică, domnule? Păi asta 
înseamnă că eu i-am declarat persoanei ce mi-a adus poliţa 
că n-am de gând s-o plătesc. 

— Să n-o plătiţi! izbucneşte el, dar o veţi plăti; da, da, o 
veţi plăti! 

— Persoana care a tras această poliţă, i-am explicat, nu 
are niciun drept să tragă polite asupra mea, de asta vă 
asigur; iar eu nu voi achita niciuna din poliţele trase de ea, 
vă asigur din nou. 

La cuvintele din urmă, el se întoarse scurt spre mine: 

— Domnule, cea care a tras această poliţă este o 
persoană prea onorabilă că să tragă o astfel de poliţă fără 
niciun drept şi este o ofensă ca să vorbiţi astfel despre ea; 
reţineţi că-mi veţi da satisfacţie, mă aştept să-mi daţi 
satisfacţie pentru această insultă; dar mai intri poliţa, 
domnule, poliţa, trebuie să plătiţi polita, domnule! 

l-am răspuns la fel de scurt: 

— Domnule, eu nu insult pe nimeni; persoana despre 
care vorbiţi sper, că îmi e la fel de bine cunoscută ca şi 
dumneavoastră, iar ceea ce m-aţi auzit afirmând despre ea 


nu este o ofensă; ea nu poate avea niciun drept să tragă 
poliţa pe numele meu, căci nu-i datorez nimic. 

Omit să mai amestec în povestirea acestei scene şi 
înjurăturile cu care îşi împodobea peroraţia, deoarece sunt 
prea scârboase ca să le aştern pe hârtie; dar m-a ameninţat 
că mă va face el să ştiu că soţia mea avea prieteni care să-i 
ţină partea, şi că o înşelasem, şi că el mă va constrânge să 
nu uit asta şi să-i dau dreptate; însă, în primul rând, că 
trebuie să-i plătesc poliţa. 

l-am răspuns pe scurt că n-aveam s-o plătesc şi că n-am 
să plătesc nicio altă poliţă semnată de ea. 

Atunci, iată-l că păşeşte spre uşă, întoarce cheia în 
broască şi, înjurând ca la uşa cortului, îmi spune că mă va 
face s-o plătesc chiar înainte de a ne despărţi; şi a pus şi 
mâna pe sabie, fără s-o scoată însă. 

Vă voi mărturisi că eram peste măsură de speriat, 
deoarece eu n-aveam sabie şi, chiar dacă aş fi avut, trebuie 
să recunosc că - deşi în Franţa învăţasem o mulţime de 
lucruri elegante, care să mă facă să arăt ca un gentleman - 
uitasem totuşi importantul amănunt de a deprinde 
mânuirea spadei, lucru atât de curent acolo; şi, ca să vă 
spun chiar mai mult, eram perfect neştiutor cum să rezolv 
asemenea hărţuială; aşa că am fost luat cu totul prin 
surprindere, când l-am văzut încuind uşa, şi nu ştiam ce să 
spun sau ce trebuie să fac. 

S-a întâmplat totuşi ca oamenii din casă, auzindu-ne vor- 
bind aşa de tare, să se apropie de uşă şi au făcut şi ceva 
zarvă la intrare, ca să-mi dea de veste că erau pe aproape; 
iar careva dintre servitori, încercând să deschidă uşa şi 
găsind-o încuiată, a strigat: 

— Domnule, pentru numele lui Dumnezeu, deschideţi 
uşa! Ce s-a petrecut? Să chemăm un poliţist? 

Eu n-am răspuns nimic, dar asta mi-a dat curaj, aşa că 
m-am aşezat calm într-un fotoliu şi i-am spus: 

— Domnule, nu aceasta este calea ca să mă faceţi să plă- 
tesc poliţa; aţi proceda mult mai bine s-o luaţi cu uşurelul şi 
să vă căutaţi satisfacţie pe altă cale. 

A crezut că voiam să vorbesc de duel, ceea ce, pe 


cuvântul meu că nu-mi venise câtuşi de puţin în gând, ci 
voiam doar să spun că ar fi mai bine să se adreseze legii. 

— Din toată inima, s-a repezit el; se vorbeşte că sunteţi 
un gentleman şi vi se spune Colonel; acum, dacă sunteţi 
gentleman, eu accept provocarea dumneavoastră, 
domnule, şi dacă vreţi să ieşiţi pe teren împreună cu mine, 
asta am s-o iau drept o deplină plată a poliţei şi vom 
deschide duelul aşa cum trebuie să procedeze nişte 
gentlemeni. 

— Eu să vă provoc, domnule! m-am mirat; dar zău, că 
nu! N-ar fi din parte-mi niciun soi de provocare; v-am spus 
doar că nu aceasta este calea de a mă face să plătesc o 
poliţă pe care n-am acceptat-o; asta înseamnă că ar fi mai 
bine să vă căutaţi satisfacţie prin lege. 

— Lege! zice el, lege! Legea mea este legea gentlemanu- 
lui; pe scurt, domnule, mă veţi plăti sau de nu, veţi avea de 
luptat cu mine; - şi apoi, ca şi când ar fi greşit cumva, iată-l 
că se întoarce scurt: Ba nu, repetă el, o să vă luptaţi cu 
mine şi o să-mi şi plătiţi, căci vreau să apăr onoarea unei 
femei; şi, spunând-o, şi-a însoţit cuvintele de alte vreo şase- 
şapte ocări şi înjurături, în paranteză. 

Dar acel interval de timp a reuşit să mă salveze, căci pe 
când spunea „o să vă luptaţi cu mine, căci eu vreau să apăr 
onoarea unei femei”, servitoarea a dat drumul înăuntru 
unui poliţist, împreună cu trei sau patru vecini veniţi în 
ajutor. 

Când i-a auzit intrând, a început să se înfurie şi m-a în- 
trebat dacă aveam intenţia să-l dau pe mâna mulţimii în loc 
să binevoiesc a plaţi; apoi, punând mâna pe sabie, m-a 
prevenit că dacă încerca să intre cineva cu forţa, în primul 
rând are să mă străpungă pe mine, ca să aibă de-a face cu 
mai puţini după aceea. 

l-am răspuns că, ştia prea bine, eu nu chemasem pe 
nimeni în ajutor (mai sperând în sinea mea că doar n-o lua 
în serios propria-i ameninţare) şi că dacă cineva încerca să 
intre cu forţa peste noi, apoi o făcea doar ca să evite 
nesăbuinţele cu care mă ameninţa el şi faţă de care putea 
să vadă limpede că mie îmi lipsea orice armă de apărare. 


Între timp s-a auzit somaţia poliţistului, care ne-a 
poruncit amândurora, în numele regelui, să deschidem uşa; 
eu şedeam în fotoliu şi am încercat să mă ridic; el a făcut o 
mişcare ca şi când ar fi vrut să scoată sabia, la care cu m- 
am aşezat la loc şi, deoarece uşa nu se deschidea, polițistul 
a buşit cu piciorul în ea şi a intrat. 

— Bine, domnule, s-a repezit gentlemanul meu, asta ce 
mai este? Ce cauţi dumneata aici? 

— Domnule, i-a răspuns polițistul, am să-ţi spun ce caut 
aici; eu sunt un funcţionar apărător al ordinii şi tot ceea ce 
am de făcut intrând este pentru ca să păstrez pacea-; ori i- 
am găsit pe oamenii din casă speriaţi de cele ce se 
întâmplau între voi doi şi ei mi-au cerut să vin să evit orice 
nesocotinţă. 

— Ce nesocotinţă au presupus ei că veţi găsi aici? 

— Bănuiesc, a spus polițistul, că s-au speriat la presupu- 
nerea că aţi avea de gând să vă bateţi în duel. 

— Asta, pentru că vecinii lui nu l-au cunoscut pe individul 
ăsta de aici; el nu luptă niciodată; i se spune Colonelul, a 
râs el batjocoritor; bănuiesc că poate s-o fi născut colonel, 
dar tare aş spune că s-a născut mai degrabă laş; el nu luptă 
niciodată, nici nu îndrăzneşte să se uite în ochii omului; 
dacă ar fi vrut să se lupte, ar fi ieşit pe teren împreună cu 
mine, dar uite-l că-şi bate joc de virtutea vitejiei; nu vi s-ar 
fi vorbit niciodată despre duel, dacă oamenii ar fi ştiut cu 
cine au de-a face; vă spun eu, domnule poliţist, că ăsta e 
un laş, iar un laş este şi nemernic. 

Şi, rostind aceasta, a venit la mine şi mi-a dat un 
bobârnac peste nas, destul de tare, şi râdea şi îşi bătea joc 
într-un chip oribil de faptul că eu eram laş. Acum, pe câte 
ştiam, se poate să fi fost adevărat ceea ce spunea, însă 
eram ceea ce se numeşte un laş ajuns la disperare, adică 
unul dintre cei mai răi oameni din lume când îţi iese în cale, 
căci înfuriat cum eram, m-am azvârlit cu capul în el şi, 
lovindu-l din răsputeri, l-am aruncat cât colo pe spate, şi 
dacă n-ar fi intervenit polițistul, care m-a tras deoparte, 
desigur că m-aş fi repezit să-l calc şi să-l joc în picioare, 
până-l omoram, căci acum îmi luase tot sângele foc, iar 


oamenii din casă erau la fel de speriaţi de data aceasta, ca 
nu cumva să-l omor eu pe el, deşi nu aveam niciun fel de 
armă în mână. 

La rândul său, polițistul m-a mustrat; clar i-am spus: 

— Domnule poliţist, nu credeţi că mi-ajunge cât am fost 
provocat? Poate oare cineva să suporte asemenea lucruri? 
Doresc să ştiu cine este acest ins şi cine l-a trimis încoace? 

— Eu sunt, a răspuns el, un gentleman, şi vin la el cu o 
poliţă să încasez bani şi el refuzară plătească. 

— Ei bine, a glăsuit polițistul foarte prudent, asta nu e de 
loc treaba mea, eu nu sunt judecător de pace ca să ascult 
procesul vostru; aranjaţi-o între voi, dar nu mai ridicaţi 
mâna unul la altul, asta e tot ce doresc, de aceea, domnule, 
a continuat polițistul către el, dacă pot să vă dau un sfat, 
având în vedere că el nu vrea să plătească poliţa şi că 
lucrul ăsta rămâne de hotărât între dumneavoastră, după 
cum indică legea, aş dori să renunţaţi pentru moment la a 
vă brusca şi să plecaţi de aici în linişte. 

Furiosul personaj a mai bodogănit mult şi bine o serie de 
urâciuni despre poliţă şi a insistat ca era semnată de 
propria mea soţie; i-am răspuns mâniat, ca s-o ştie, că era 
semnata de o târfă; el m-a lovit pentru asta şi mi-a spus să 
nu îndrăznesc s-o mai repet nicăieri; i-am pus în vedere că 
foarte curând voi face cunoscut la toată lumea cine este ca; 
şi aşa am continuat să ţipăm unul la altul aproape încă o 
jumătate de oră, căci prinsesem curaj cu polițistul de faţă, 
ştiind că el nu ne va lăsa să ne batem, lucru pe care nici n- 
aveam de gând să-l fac, iar în cele din urmă am scăpat de 
scandalagiu. 

Însă am fost foarte jignit de această ciocnire, cu atât mai 
mult, cu cât îmi descoperise noua locuinţă unde credeam 
că reuşisem să mă ascund; totuşi, am hotărât să mă mut 
chiar a doua zi şi, între timp, am rămas în casă toată ziua, 
până către seară, când am ieşit cu intenţia de a nu mă mai 
întoarce acolo niciodată. 

Când am ajuns în Gracechurch-Street, am observat însă 
că mă urmărea un om care avea la unul din picioare o 
legătură de frânghie, iar din celălalt şchiopăta, sprijinindu- 


se în două cârji; mi-a cerşit un gologan, dar cum nu i-am 
dat nimic, individul a continuat să se ţină după mine, până 
ce am ajuns în dreptul unei curţi, unde i-am spus la 
repezeală: 

— N-am nimic să-ţi dau! Te rog să nu mă mai plictiseşti 
atâta! 

La aceste cuvinte, el m-a lovit cu cârjele, doborându-mă 
la pământ. Ameţit de lovitură, n-am ştiut ce mi s-a mai 
întâmplat după aceea; dar când mi-am revenit, am văzut că 
eram rănit foarte tare în, mai multe locuri şi aveam, printre 
altele, o tăietură deasupra nasului, o ureche mi-era tăiată 
aproape în întregime şi primisem şi o lovitură de cuţit, dar 
nu prea periculoasă. 

Cine mai fusese lângă mine sau cine mă mai lovise în 
afară de schilodul care m-a doborât cu cârja, asta nu ştiam, 
şi nici până azi n-am aflat, dar eram rănit zdravăn şi am 
zăcut la pământ câtva timp, până ce, revenindu-mi, am 
avut puterea să strig după ajutor; atunci au venit câţiva 
oameni în jurul meu şi unii dintre ei mi-au fost de sprijin, 
căci m-au dus acasă, unde am zăcut mai bine de două luni, 
până să mă fac bine şi să pot ieşi din nou, iar când am ieşit, 
am avut motive să cred că tot mă mai urmăreau nişte 
ticăloşi, care nu pândeau decât o nouă ocazie să poată 
repeta figura, atacându-mă. Asta m-a îngrijorat foarte şi m- 
am hotărât să mă îndepărtez pe cât posibil de primejdie şi 
să plec fără întârziere în Franţa, sau acasă - cum spuneam 
eu - în Virginia, ca să mă pot feri din calea ticăloşilor şi a 
ucigaşilor; căci ori de câte ori mă mişcăm undeva 
îndepărtându-mă de casă, mi se părea că-mi pun viaţa în 
pericol; şi de aceea, după cum înainte vreme ieşeam numai 
noaptea, crezându-mă ceva mai apărat, acum, dimpotrivă, 
ieşeam numai ziua, ca să fiu în siguranţă, şi niciodată nu 
plecam neînsoţit de unul sau de doi servitori care să mă 
păzească. 

Dar aici trebuie să fiu drept cu soţia mea şi să spun că, 
de îndată ce a auzit ce mi se întâmplase, mi-a trimis o 
scrisoare în care mă trata mai cu perdea ca altă dată şi 
decât îi era în obicei; spunea că i-a părut foarte rău să audă 


ceea ce mi se întâmplase, cu atât mai mult cu cât a înţeles 
că lucrurile păreau a fi în legătură cu prezentarea poliţei ei; 
adăuga speranţa sa că - oricât de pornit aş fi - n-aş putea 
gândi atât de aspru despre ea, încât să presupun că asta s- 
a făcut cu ştiinţa sau consimţământul său, ori, mai ales, din 
dispoziţiile şi sub girul ei; că personal detesta asemenea 
lucruri şi protesta, asigurându-mă că dacă ar fi avut 
cunoştinţă cât de cât, sau măcar dacă ar fi putut să 
ghicească cine erau ticăloşii, mi i-ar fi denunţat; mi-a adus 
de asemenea la cunoştinţă numele persoanei căreia-i 
dăduse polita şi mi-a indicat unde locuia, lăsând la 
latitudinea mea să-i oblig ori nu de a da pe faţă cine era 
persoana care se înființase cu poliţa şi care se purtase atât 
de ordinar cu mine; iar ea dorea să-l pot găsi şi să-l dau în 
judecată şi să fie pedepsit cu cea mai mare asprime a legii. 

Am primit cu atâta bunăvoință acel semn din partea 
soţiei mele, încât în conştiinţa mea cred că, dacă, după 
aceea, ar fi venit ea în carne şi oase să vadă cum mă simt, 
apoi cu siguranţă că aş fi primit-o înapoi şi ne-am fi 
împăcat; însă ea s-a mulţumit numai cu politeţea de a-mi 
mai trimite o scrisoare şi de a-şi exprima dorinţa să afle cât 
mai des veşti în legătură eu sănătatea mea, adăugând că 
ar fi nesfârşit de bucuroasă dacă ar auzi că m-am 
însănătoşit, după lovitura primită, şi că secătura care 
făcuse asta a fost spânzurat la Tyburn. A folosit şi unele 
expresii care indicau durerea cu privire la despărţirea 
noastră, precum şi respectul ce - zicea - îl are pentru mine, 
dar n-a făcut nicio încercare de a se reîntoarce. Apoi, totuşi, 
n-a ocolit câteva argumente spre a mă îndupleca să-i 
plătesc poliţele, insinuând ca-mi adusese ca dotă o mare 
avere, iar acum nu mai avea din ce trăi şi că o ducea foarte 
greu. l-am expediat un răspuns la această scrisoare, cu 
toate că la cealaltă nu răspunsesem, şi i-am povestit cu de- 
amănuntul cum fusesem tratat; şi că eram convins, după 
scrisoarea ei, că într-adevăr nu fusese de loc amestecată în 
porcăria aceea, că nici nu era în firea ei să se poarte astfel 
cu mine, care nu-i făcusem niciodată rău, care nu mă 
purtasem violent, mai ales că nu eu am fost cauza 


despărțirii noastre, pe care, îşi aduce aminte, n-am dorit-o; 
ci, în schimb, în ceea ce priveşte polita, ştie prea bine că 
felul ei de viaţă cheltuitor mă adusese şi pe mine la 
strâmtoare şi, dacă ar fi continuat astfel, m-ar fi ruinat cu 
totul; că, în mai puţin de trei ani, ea cheltuise mult mai 
mult decât îmi adusese şi nu voise niciodată să se 
restrângă, deşi eu i-am propus-o cu blândeţe, argumentând 
că nu puteam suporta nişte cheltuieli atât de mari, însă ea 
preferase să-şi distrugă familia şi să plece de la mine, decât 
să se chibzuiască în limitele rezonabile ale câştigurilor 
mele, deşi nu mă purtasem violent cu ea, ci doar căutând s- 
o conving şi rugând-o cu toată seriozitatea, folosind 
argumentele bunului simţ; îi adusesem la cunoştinţă cum 
stăteam cu averea mea şi căutasem s-o conving că, în cele 
din urmă, vom ajunge să sărăcim amândoi; că totuşi, dacă 
ea va renunţa la poliţa, am să-i trimit acea sumă de treizeci 
de lire şi, pe cât îmi va sta în putinţă, nu o voi lăsa să ducă 
lipsă de nimic, în presupunerea că va avea bunăvoința să 
trăiască în limitele cuvenite; dar apoi, îi aduceam la 
cunoştinţă că mi se relataseră lucruri foarte proaste despre 
purtarea ei şi auzisem că se înhăitase iu un tip de care 
vorbea rău toată lumea şi al cărui nume i-l şi spuneam; 
precizam cât de urât îmi era să cred asemenea lucruri 
despre ea, dar - ca să punem capăt la toată povestea şi să 
refac buna ei reputaţie - o anunţam că totuşi, după toate 
cele ce-mi veniseră la ureche, dacă ca s-ar hotărî să 
trăiască în chip cumpătat, adică după măsura puterilor 
mele, şi să mă trateze cu aceeaşi bunăvoință, afecţiune şi 
tandreţe cum am tratat-o cu întotdeauna şi cum aş fi 
hotărât să fac şi în continuare, eram dispus s-o primesc 
înapoi şi să dau uitării întreg trecutul; dar, dacă mă refuza 
acum, refuzul va fi pentru totdeauna; căci dacă nu primea 
oferta mea, eram hotărât să nu mai rămân în Anglia, unde 
avusesem atâtea de îndurat în felurite ocazii, şi mă 
pregăteam să mă duc în ţara mea, unde îmi voi petrece 
zilele în linişte, retras de lume. 

Ea nu mi-a dat răspunsul pe care îl aşteptam; fiindcă, 
deşi mi-a mulţumit pentru cele treizeci de lire, stăruia totuşi 


să se justifice în toate celelalte privinţe; şi cu toate că nu 
refuza făţiş să se întoarcă la mine, nici nu pomenea pe de 
altă parte ceva în acest sens; pe scurt, nu spunea aproape 
nimic serios, ci doar cerea să i se restabilească reputaţia 
atinsă şi altele de acest fel. 

La început lucru m-a surprins, căci crezusem că orice 
femeie în situaţia ei ar fi fost dispusă să pună capăt tuturor 
mizeriilor şi reproşurilor care apăsau asupră-i, printr-o îm- 
păcare, mai ales având în vedere că o ducea tare prost în 
vremea aceea. Dar avea ea un motiv special care o 
împiedica să se întoarcă şi pe care nu-l putea mărturisi în 
scrisoare, iar acest motiv era întemeiat, de vreme ce o 
făcea să nu primească o ofertă de care în fond era 
bucuroasă; motivul era că, după cum v-am spus, picase 
într-o tovărăşie păcătoasă şi o feştelise iarăşi ca femeie, 
cedând cine ştie cărui buze-dulci din jurul ei, adică - pe 
scurt - era din nou însărcinată, aşa că de aceea nu 
îndrăznea să primească oferta mea. 

Totuşi, după cum aţi înţeles de mai sus, nici n-a refuzat-o 
făţiş, deoarece avea de gând, aşa cum am înţeles mai apoi, 
să nu renunţe la propunere, continuând să întreţină 
tratative cu mine, până când reuşea să se descarce de 
„povară” (vechea sa expresie, folosită când era vorba de 
sarcină), bineînţeles cumva într-ascuns, şi pe urmă să 
primească propunerea mea; ce-i drept, asta ar fi fost şi cel 
mai prudent pas ce-l putea face, ba chiar singurul care îi 
mai rămânea. Dar aici i-am luat-o eu înainte, căci 
lăturalnicele mele informaţii despre ea erau mult prea 
serioase ca să le fi scăpat o asemenea situaţie, decât doar 
dacă ar fi plecat înainte ca starea ei să ia proporţii vizibile 
ori dacă se ducea mult mai departe decât a făcut-o; mie 
însă mi s-a relatat până în cele mai mici amănunte când a 
născut, şi unde, şi ce, aşa că atunci am pus capăt ofertelor 
de a o primi înapoi, deşi ea mi-a scris mai multe scrisori 
pocăite, mărturisindu-şi fapta şi rugându-mă s-o iert; 
mintea mea depăşise însă aceste preocupări şi nici n-am 
mai vrut să aud nimic despre ea după aceea, ci am 
continuat divorţul pe care l-am şi obţinut, după cum v-am 


povestit. 

Lucrurile ajungând într-un asemenea impas, m-am 
hotărât, după cum vă spuneam, să plec în Franţa, după ce 
îmi voi fi primit transportul pe care îl aşteptam din Virginia; 
şi, prin urmare, am ajuns la Dunkerque în anul 1700 şi 
acolo m-am întovărăşit cu nişte ofiţeri irlandezi din 
regimentul lui Dillon, care, puţin câte puţin, m-au introdus 
în armată; şi, datorită locotenentului general Connor, un 
irlandez, şi cu ajutorul unor bani, am obţinut o companie în 
regimentul lui, intrând astfel direct în militărie. 

Eram deosebit de încântat de noua mea situaţie şi acum 
îmi tot spuneam în sinea mea că ajunsesem la situaţia 
pentru care eram născut şi că, până atunci, nu trăisem 
niciodată o viaţă de gentleman. 

Regimentul nostru, după câtva timp de la intrarea mea în 
el, a primit ordin de plecare în Italia, iar una din cele mai de 
seamă acţiuni la care am luat parte a fost vestitul atac 
asupra oraşului Cremona, din ducatul Milan, unde germanii, 
fiind introduşi în oraş în timpul nopţii, pe ascuns şi prin 
trădare, strecurându-se printr-un fel de canal de scurgere 
comun, au atacat prin surprindere oraşul şi l-au ocupat în 
cea mai mare parte, luându-l ca din oală pe mareşalul duce 
de Villeroy şi făcându-l prizonier în momentul când acesta 
ieşea din locuinţa lui, şi biruind puţinele trupe franceze care 
mai rămăseseră în citadelă; dar în toiul victoriei au fost 
atacați cu atâta îndrăzneală şi hotărâre de două regimente 
irlandeze, cartiruite în strada care ducea spre fluviul Pad şi 
care aveau în posesia lor poarta spre apă sau poarta 
Padului, pe unde ar fi trebuit să-şi facă intrarea întăriturile 
germane, încât, după o luptă extrem de disperată, 
germanilor li s-a smuls victoria din mână şi, nefiind în stare 
să-şi taie drum printre noi, ca să le dea drumul înăuntru 
prietenilor lor, în cele din urmă au fost obligaţi să pă- 
răsească din nou oraşul, spre gloria eternă a acelor 
regimente irlandeze şi, de fapt, a întregii lor naţiuni, lucru 
pentru care noi am primit foarte frumoase felicitări din 
partea regelui Franţei. 

Aveam satisfacția de a şti pentru prima dată în viaţa mea 


că nu mai eram - iată - acel nemernic, josnic şi laş ins, lipsit 
de inimă, ca pe vremea când mă terorizase individul acela 
cu polita de 30 de lire, la mine acasă; dacă m-ar fi mai 
atacat acum, chiar de m-aş fi găsit exact în aceeaşi situaţie, 
dezbrăcat şi dezarmat cum eram, apoi m-aş fi repezit la el 
drept în faţă şi l-aş fi călcat în picioare; dar oamenii nu se 
cunosc pe el înşişi până ce nu-s puşi la încercare, iar curajul 
se dobândeşte cu timpul şi prin experienţă. 

Philippe de Comines ne povesteşte că, după bătălia de la 
Monteleri, contele de Charolois, care până atunci avea o 
aversiune extremă faţă de război, fiindu-i groază de el şi de 
toate lucrurile care ţin de război, a suferit o atât de mare 
schimbare lăuntrică în urma gloriei pe care o obținuse în 
acea acţiune şi a linguşirii ce a urmat din partea celor din 
jurul său, încât, după aceea, armata a devenit pentru el ca 
o amantă, iar oboselile războiului erau cea mai mare 
plăcere a sa; este un exemplu prea măreț pentru mine ca 
să încerc vreo asemuire cu cazul meu; dar s-a întâmplat să 
fiu lăudat atâta pentru vitejia mea, cum o considerau ei, 
dovedită cu ocazia acelei acţiuni, încât am ajuns să-mi 
închipui eu însumi că eram viteaz, indiferent dacă aşa eram 
sau nu, iar mândria asta m-a făcut curajos şi îndrăzneţ 
peste măsură, în toate ocaziile; ceea ce s-a adăugat însă la 
asta a fost că nu ştiu cine a înaintat un raport special la 
curte despre faptul că eu am contribuit la salvarea cetăţii 
Cremona şi a întregii regiuni prin chipul extraordinar în care 
am apărat poarta Padului şi prin felul cum am ştiut să 
conduc apărarea, după uciderea locotenent-colonelului care 
comanda trupa; urmarea a fost că regele mi-a trimis o 
înştiinţare oficială că mă accepta în serviciul său în armată 
şi am primit un brevet de locotenent-colonel, iar prin 
curierul următor mi s-a adus chiar numirea de locotenent- 
colonel în regimentul... 

Inainte de asta mai avuseseră loc câteva încăierări şi 
mici bătălii prin care am câştigat reputaţia de a fi un bun 
ofiţer, dar mi s-a întâmplat să fiu şi în câteva posturi 
speciale care mi-au înlesnit să fac rost de ceva care-mi 
plăcea mult mai mult şi anume de o sumedenie de bani. 


Regimentul nostru a fost trimis din Franţa în Italia, pe 
mare; ne-am îmbarcat la Toulon şi am debarcat la Savona, 
pe teritoriul Genovei, iar de acolo am mărşăluit până la 
Ducatul Milanez. În primul oraş pe care urma să-l ocupăm şi 
care a fost Alexandria, cetăţenii s-au revoltat împotriva 
ostaşilor noştri cu cea mai mare furie şi au alungat întreaga 
garnizoană, formată din opt sute de oameni, adică francezi 
şi soldaţi în serviciul Franţei, scoţându-i cu totul în afara 
oraşului. 

Eu eram cartiruit în casa unui târgoveţ, chiar lângă una 
din porţile cetăţii, împreună cu opt oameni de-ai mei şi cu 
un servitor. Şi, ţinând un scurt consiliu cu dânşii, ne-am 
hotărât să păstrăm cu orice preţ casa în care eram, până 
vom primi de la ofiţerul comandant ordin ca s-o părăsim. 
Când am văzut că ostaşii noştri nu-şi puteau menţine 
poziţiile pe străzi, fiind presaţi de cetăţeni, am evacuat 
toată familia târgoveţului şi am apărat casa, ca pe o cetate 
în care aş fi fost eu guvernatorul; şi, deoarece casa era 
chiar în apropiere de poarta oraşului, m-am hotărât s-o 
păstrez cu dinţii, aşa încât să fiu ultimul care va părăsi 
oraşul, deoarece propria mea retragere era asigurată de 
însumi faptul că eram atât de aproape de porţi. 

După ce am golit astfel casa de locuitorii ei, nu ne-am 
făcut niciun fel scrupule să ne umplem buzunarele cu tot ce 
am putut găsi şi noi pe acolo; într-un cuvânt, n-am lăsat 
nimic din ceea ce am fi putut lua cu noi, mie revenindu-mi 
osteneala de a scormoni prin biroul stăpânului casei, de 
unde mi-am înfundat buzunarele cu vreo două sute de 
pistoli în bani, ceva argintărie şi alte lucruri de preţ. S-a 
făcut o mare plângere către prinţul Vaudemont, care era pe 
atunci guvernatorul Ducatului Milanez, cu privire la acest 
act de violenţă; dar, deoarece faptul că locuitorii cetăţii ne 
respinseseră era un lucru contrar ordinelor sale şi planului 
general al prinţului, care pe atunci era cu trup şi suflet de 
partea regelui Filip, păgubaşii n-au putut obţine nimic şi ne- 
am dat seama că dacă am fi jefuit întregul oraş ar fi fost tot 
acelaşi lucru; guvernatorul primise ordin să facă o bună 
primire regimentului nostru în oraş şi fusese din partea sa 


un act de rebeliune făţişă acela de a ne rezista, aşa cum 
încercase; totuşi, noi aveam dispoziţii să nu tragem asupra 
târgoveţilor, decât dacă am fi constrânşi de vreo necesitate 
evidentă şi am preferat să părăsim oraşul, cum am şi făcut, 
decât să-l disputăm cu un grup de indivizi disperaţi, care nu 
doreau nici mai mult nici mai puţin de la noi decât să ia în 
posesie două bastioane şi poarta prin care ne retrăgeam; în 
primul rând, ei erau de trei ori mai numeroşi, căci locuitorii 
oraşului - la care s-au adăugat şapte companii din trupele 
ordonate - făceau un număr de peste o mie şase sute de 
oameni, afară de adunătura cealaltă, şi mai numeroasă, pe 
când noi eram vreo opt sute de oameni cu toţii; pe 
deasupra, ei aveau şi citadela în mână şi mai multe tunuri, 
aşa că n-am fi putut realiza nimic dacă i-am fi atacat; dar, 
după trei sau patru zile, s-au supus altor forţe, deoarece 
soldaţii dinăuntru s-au întors împotriva lor şi le-au ocupat 
oraşul. 

După asta am stat liniştiţi pe poziţiile noastre, timp de 
opt luni, deoarece prinţul asigurase întregul Ducat Milanez 
pentru regele Filip, şi câtva timp n-a apărut niciun inamic, 
aşa că nu avea nimic altceva de făcut, decât să primească 
trupele de ajutor din Franţa şi, pe măsură ce veneau, să le 
răsfire în toate direcţiile, cât putea mai mult, pentru a-i 
menţine pe partizanii împăratului (care se pregăteau să 
atace Italia cu o mare armată) la o cât mai mare distanţă, 
lucru pe care l-a şi făcut, ocupând cetatea Mantua şi cele 
mai multe dintre oraşele din partea aceea, până la lacul 
Guardia şi râul Adige. 

Am stat în Mantua câtva timp, dar apoi ne-am retras din 
ordinul contelui de Tesse (mai târziu mareşal al Franţei), ca 
să formăm armata franceză până la sosirea Ducelui de 
Vendôme, care urma să fie comandantul şef al ei. Acolo, în 
1701, am trăit zilele unei campanii grele, având de-a face 
cu prinţul Eugen de Savoia şi cu o armată de patruzeci de 
mii de germani, toţi vechi soldaţi; şi, cu toate că armata 
franceză era cu douăzeci şi cinci de mii de oameni mai 
numeroasă decât a duşmanului, totuşi, fiind în defensivă, 
având atât de multe poziţii de acoperit şi neştiind exact 


unde ne va ataca prinţul de Savoia, care comanda armata 
imperială, francezii erau obligaţi să-şi ţină trupele atât de 
împărţite şi atât de îndepărtate unele de altele. Încât 
germanii şi-au adus la îndeplinire planul cu mare succes, 
aşa cum ne relatează pe larg istoria acelor timpuri. 

Eu unul am luat parte la bătălia de la Capri, din iulie 
1701, unde germanii ne-au înfrânt, ce-i drept, silindu-ne să 
părăsim tabăra şi să-i cedăm prinţului întreg râul Adige, şi 
unde regimentul nostru a avut câteva pierderi; însă 
duşmanii au capturat puţine lucruri de la noi, iar Monsieur 
Catinat, care comanda pe vremea aceea, s-a aşezat în 
ordine de bătaie a doua zi sub ochii armatei germane şi i-a 
provocat, dar nemţii nu s-au mişcat, deşi noi le-am propus 
lupta timp de două zile în şir; nu s-au clătinat de acolo, 
deoarece ei îşi împliniseră misiunea, câştigaseră trecerea 
peste Adige, prin aceea că noi părăsiserăm Rivoli, parc 
devenise atunci inutil. 

Văzându-i că refuză o acţiune decisivă, generalii noştri i- 
au împins pe poziţiile lor, obligându-i să lupte pentru fiecare 
petec de pământ pe care-l câştigau şi, în cele din urmă, 
prin septembrie, i-am atacat în tranşee la Chiari. Acolo am 
pătruns prin surprindere chiar în inima taberei lor, unde am 
făcut un măcel îngrozitor; dar nu ştiu prin ce greşeală a 
generalilor noştri, sau prin ce defecţiune în executarea 
ordinelor, brigada din Normandia şi brigada noastră 
irlandeză, care năvăliseră cu atâta vitejie în poziţiile, 
fortificate germane, nu au fost ajutate după cum ar fi 
trebuit, aşa că ne-am văzut obligaţi să susţinem noi singuri 
lovitura de şoc a întregii armate germane şi, în cele din 
urmă, să renunţăm la avantajul câştigat şi asta nu fără 
pierderi; însă, fiind întăriţi la timp de o mare trupă de cava- 
lerie, i-am bătut la rândul nostru pe duşmani şi i-am 
alungat înapoi în tabăra lor. Germanii s-au lăudat că au 
avut acolo o mare victorie şi, ce-i drept, prin faptul că ne-au 
respins după ce le cuceriserăm tabăra, câştigul a fost al lor; 
dar dacă Monsieur de Tesse ne-ar fi ajutat la timp, aşa cum 
spunea moş Catinat că ar fi trebuit, cu douăsprezece mii de 
infanterişti pe care-i avea sub comanda lui, bătălia din ziua 


aceea ar fi fost sfârşitul războiului, iar prinţul Eugen ar fi 
fost bucuros să se întoarcă în Germania în şi mai mare 
grabă decât venise, dacă nu cumva i-am fi tăiat noi drumul. 

Soarta a făcut însă ca lucrurile să ia o altă întorsătură şi 
nemţii au continuat să atace şi să înainteze în toată acea 
campanie, cucerind post cu post, până ce ne-au scos cu 
totul din Ducatul Milan-ului. 

In ultima parte din această campanie, noi am făcut doar 
un fel de război în glumă; francezii, după firea lor schimbă- 
toare, o porneau în fiecare zi brambura fie să prade, fie să-i 
surprindă pe duşmani la pradă; jefuiau sau îi prindeau în 
cursă pe ceilalţi jefuitori; dar foarte adesea ne pomeneam 
repede cu ei îndărăt, căci nemţii îi întreceau în numeroase 
ocazii; şi, de fapt, atât de mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa 
în aceste încăierări mărunte, încât cred că numărându-i şi 
pe cei care au murit de bolile datorate serviciului militar, 
care nu era uşor, şi de bolile datorate încartiruirii proaste, 
fiindcă au stat afară în câmp până spre mijlocul lunii 
decembrie, între fluvii şi mlaştini, într-un ţinut plin de 
canale şi de râuri, cum se ştie că este această parte a 
Italiei; zic, datorită tuturor acestora, am pierdut şi noi şi 
inamicul mai mulţi oameni decât ar fi putut cădea într-o 
bătălie generală decisivă. 

Ducele de Savoia, ca să-i recunoaştem ceea ce i se 
cuvine, a ţinut din răsputeri să ajungă la o zi decisivă şi să 
dea bătălia eu prinţul Eugen; însă Ducele de Villeroy, 
Monsieur Catinat şi contele de Tesse erau cu toţii împotrivă 
şi motivul principal era că ei cunoşteau bine slăbiciunea 
trupelor care suferiseră atât de mult în felurite alte 
împrejurări, încât nu erau în stare să dea o bătălie cu 
germanii; aşa că, precum vă spun, după vreo trei luni în 
care ne hărţuisem unii pe alţii cu tot soiul de incursiuni, am 
intrat în cartiruirea de iarnă. Înainte de a părăsi câmpul, 
regimentul nostru împreună cu un detaşament de şase sute 
de dragoni şi vreo două sute cincizeci de cavalerişti, am 
pornit cu scopul de a tăia calea Prințului Commercy, un 
general de seamă în slujba Prințului Eugen de Savoia; de- 
taşamentul trebuia să fie format numai din cavalerie şi dra- 


gorii; dar, din cauză că imperialii avuseseră bafta să ne 
bată în destul de multe încăierări şi, după cum s-a văzut, 
mai abitir decât i-am bătut noi pe ei; precum şi fiindcă se 
credea că Prinţul, care era un ofiţer bine apreciat de către 
ei, nu avea să pornească decât cu puţini oameni, 
regimentul irlandez de pedestraşi a primit ordin să se 
adauge şi el aceloraşi trupe, pentru ca - de va fi posibil - să 
se măsoare unii cu alţii ca de la egal la egal. 

Eu am primit ordin, cam cu vreo două ore înainte, să trec 
împreună cu vreo două sute de pedestraşi şi cincizeci de 
dragorii lângă o mică pădurice, unde generalul nostru 
fusese informat că Prinţul avea să-şi posteze câţiva oameni 
să-i asigure trecerea, ceea ce am şi făcut, dar Contele 
Tesse a fost de părere că trupa noastră nu era destul de 
puternică şi a venit să ne sprijine şi el cu alţi o mie de 
călăreţi şi cu trei sute de grenadieri, şi foarte bine a făcut; 
căci Prinţul Commercy fiind informat despre primul nostru 
detaşament pornit în întâmpinarea lui, a venit mai devreme 
decât era aşteptat şi i-a atacat şi i-ar fi distrus cu totul 
dacă, auzind împuşcăturile, n-ar fi înaintat şi contele Tesse 
împreună cu cei o mie de călăreţi ai lui, dar atât de rapid, 
încât şi-a putut sprijini oamenii chiar în toiul luptei, aşa că 
nemţii au fost învinşi şi obligaţi să se retragă; însă Prinţul a 
reuşit o retragere destul de nedezastruoasă şi, după luptă, 
s-a îndreptat spre pădurea unde stăteam eu la pândă, însă 
surpriza înfrângerii îl împiedicase să trimită înainte un, 
detaşament care să-i asigure trecerea prin pădure, aşa cum 
de fapt intenţionase. 

Contele de Tesse aflând că noi fuseserăm trimişi în 
pădurea aceea, i-a urmărit de aproape, spre a-i împiedica 
să ne înconjoare şi pentru ca, dacă ar fi fost posibil, noi să-i 
ţinem în şah, iar ei să-i atace şi să angajeze astfel încă o 
luptă cu dânşii; până să ajungă ei în pădure, se înnoptase 
aproape de tot, aşa că desigur nu şi-au putut da seama de 
numărul nostru; însă când au intrat în pădure, cincizeci de 
dragoni au fost trimişi înainte să cerceteze trecerea şi să 
vadă dacă totul era liber; noi i-am lăsat să înainteze prin 
defileul sau cărarea care trecea prin pădure şi apoi, 


repezindu-ne între ei şi ulucul prin care pătrunseseră, le-am 
tăiat retragerea cu atâta cerbicie, că în momentul când ne- 
au descoperit şi au început să tragă, au şi fost pe loc 
înconjurați şi făcuţi harcea-parcea; şi doar ofiţerii care-i 
comandau, împreună cu opt dragoni, au fost făcuţi pri- 
zonieri. 

Asta l-a determinat pe Prinţ să se oprească, neştiind ce s- 
a întâmplat, nici cât eram noi de puternici; şi, ca să obţină 
informaţii ceva mai bune, a trimis două sute de cavalerişti 
să înconjure ori să scotocească pădurea şi să descopere 
poziţia noastră, iar între timp în spatele lui iată că a picat 
Contele de Tesse. Ne-am dat seama că Prinţul era la 
strâmtoare, după zgomotul făcut de propriile noastre trupe, 
la o oarecare depărtare de acolo, aşa că ne-am hotărât să 
angajam imediat lupta cu cei două sute de călăreţi; prin 
urmare, mica noastră trupă de cavalerie s-a ivit la gâtlejul 
cărării şi încăierarea a începui fierbinte, în vreme ce 
pedestraşii noştri - ascunşi după tufişurile ce înconjurau 
pădurea - stăteau gata de a sări şi ci, de îndată ce avea să 
se ivească prilejul; cavaleriştii fiindu-le atacați, germanii au 
cedat şi s-au retras pe cărare; şi acolo ei au fost mai vicleni 
decât noi; s-au mulţumit să ne împingă până la intrarea în 
pădure, dar nu s-au lăsat atraşi în lungul vreunei cărări 
înguste, fără a şti sigur dacă în dosul tufişurilor erau sau nu 
oameni la pândă. 

Prinţul descoperindu-i însă pe franceză în spatele său şi 
nefiind destul de puternic ca să reînceapă lupta, s-a hotărât 
să taie cu forţa, în curmeziş, pădurea şi le-a dat ordin 
dragonilor săi să coboare şi să pătrundă în pădure ca să 
curețe tufişurile de amândouă părţile cărării, pentru ca el 
să poată apoi trece cu cavaleria prin ulucul acela; şi asta a 
făcut-o cu o dârzenie aşa de neînduplecată, şi cu o risipă de 
putere atât de categorică în comparaţie cu noi, încât deşi 
am rezistat pe poziţii multă vreme, totuşi aproape jumătate 
din oamenii noştri au pierit sfârtecaţi. Insă în felul acesta le- 
am dat timp cavaleriştilor francezi să ajungă din urmă şi să 
atace trupele Prințului, tăindu-le retragerea şi luând un 
mare număr de prizonieri, după care - la rândul nostru - ne- 


am retras, deschizându-le drum şi cavaleriştilor; trei sute 
de dragoni au fost ucişi şi două sute din ei luaţi prizonieri. 

În primul moment al fierbinţelii luptei, un ofiţer german 
de dragoni, urmat de mulţi oameni, îi doborâse pe trei de-ai 
noştri, aflaţi lângă mine; iar mie oferindu-mi să mă cruţe, 
am fost obligat să accept şi, mi-am predat sabia în mâinile 
lui, căci oamenii noştri erau mai curând gata să-şi 
părăsească poziţia, descurcându-se fiecare cum putea; dar 
s-a întors foaia, căci cavaleria noastră atacând, după cum 
am mai spus, dragonii au fost şi ei nimiciţi, iar ofiţerul care 
mă făcuse prizonier întorcându-se către mine a spus: 

— Suntem cu toţii pierduţi. 

Eu l-am întrebat dacă l-aş putea ajuta cu ceva. 

— Stai liniştit, mi-a cerut, căci oamenii săi luptau, ce-i 
drept, pe disperatele; însă în momentul când au răsărit în 
spatele său vreo două sute de cavalerişti francezi, el mi s-a 
adresat în franţuzeşte: 

— Acum mă fac eu prizonierul domniei-tale; - şi, 
înapoindu-mi sabia luată, mi-a înmânat-o şi pe a lui; un 
dragon de lângă el era tocmai pe punctul de a proceda şi el 
în acelaşi chip, când l-a culcat la pământ un glonte, iar 
cavaleria înaintând, câmpul de luptă a fost curăţit într-o 
clipă; dar Prinţul Commercy a plecat cu restul trupei sale, 
fără a fi urmărit mai departe. 

Incă şaisprezece - sau şaptesprezece de-ai noştri au mai 
fost făcuţi prizonieri ca şi mine şi eliberaţi apoi; dar ei n-au 
avut acelaşi noroc să-l facă la rândul lor prizonier pe ofiţerul 
care-i prinsese; omul meu fusese atât de generos faţă de 
mine, încât nici nu m-a întrebat ce bani aveam asupra mea, 
deşi, chiar dacă m-ar fi întrebat, tot n-aveam cine ştie câţi; 
dar, prin politeţea lui am avut de pierdut, căci nici eu n-am 
putut pe urmă să am obrăznicia de a-i cere banii ce-i avea 
asupra lui, deşi am înţeles că avea la el aproape o sută de 
pistoli; dar omul s-a purtat foarte frumos şi, în timpul nopţii, 
când ne-am întors la corturile noastre, mi-a dat în dar 
douăzeci de pistoli, eu în schimb obţinând pentru el 
permisiunea de a fi lăsat să se ducă, pe cuvânt de onoare, 
până la tabăra Prințului Eugen, pentru a obţine un schimb 


de prizonieri, ceea ce a şi reuşit. 

După acea campanie, am fost cartiruit la Cremona şi 
acolo s-a întâmplat povestea istorisită mai înainte, 
regimentul nostru irlandez s-a distins prin atât de mari 
servicii, încât a salvat oraşul de a fi luat prin surprindere şi 
i-a înfrânt pe nemți, obligându-i să se retragă, după ce timp 
de şase ore ei fuseseră stăpâni pe vreo trei sferturi din 
cuprinsul oraşului, iar prin asta, regimentele noastre şi-au 
câştigat o foarte mare faimă. 


CAPITOLUL XIV 


Alte operații în cursul campaniei - Sunt 
cartiruit la Trent şi mă căsătoresc cu fiica 
proprietarului - Îmi vând gradul şi trec în 
flota franceză -  Amănunte despre 
expeditia lor - Mă întorc pe neaşteptate la 
Paris şi fac o descoperire neplăcută cu 
privire la soția mea - Il provoc la duel şi îl 
rănesc pe amantul ei - 


Dar mă grăbesc să merg mai departe cu propria-mi 
poveste, căci doar n-am de gând să scriu jurnalul unor 
războaie, la care nici n-am luat parte prea multă vreme. 

In vara următoare, cele două regimente irlandeze ale 
noastre au înaintat afară, în câmp deschis, şi au avut multe 
ciocniri usturătoare cu germanii; căci Prinţul Eugen, un 
general vigilent, nu prea ne da odihnă şi a câştigat de 
multe ori numai pentru că se mişca permanent în sus şi în 
jos, hărţuindu-şi atât oamenii lui cât şi pe ai noştri; şi cel ce 
vrea să le facă dreptate francezilor, sau cel ce ştie cum s- 
au purtat, are de recunoscut că ei n-au şovăit de a înfrunta 
niciodată atacurile nemţeşti, ci s-au bătut în indiferent ce 
situaţii, cu aprigă hotărâre şi curaj; deşi acest lucru a costat 
sângele a nenumărați nobili de seamă, precum şi soldaţi de 
rând, totuşi Ducele de Vendôme, care era acum 
comandant, în ciuda faptului că regele Filip a luat el însuşi 
parte la această campanie, i-a răspuns în plin şi cu propria 
lui monedă prinţului de Savoia şi l-a urmărit din loc în loc, 
până ce l-a determinat să părăsească definitiv Italia; 
întreagă acea vitează armată adusa de Prinţul Eugen cu el 
în Italia, şi care fără îndoială că era cea mai bună în privinţa 
calităţii trupelor dintre toate armatele care au trecut 
vreodată pe acolo, şi-a lăsat în întregime oasele în acea 


ţară ca şi încă multe alte mii de oameni apoi, până când 
treburile Franţei începând să meargă prost în alte părţi, au 
fost obligaţi şi francezii, la rândul lor, să se supună soartei, 
după cum se poate vedea din istoria acelor timpuri şi după 
cum v-am spus şi eu; dar asta nu e, fireşte, treaba mea. 
Amestecul meu în toate chestiunile astea a fost de scurtă 
durată şi sub o zodie aspră: am deschis frontul pe la 
începutul lunii iulie 1702, iar Ducele de Vendôme a dat 
ordin ca întreaga armată să se adune la un loc şi cât mai 
repede, ca să elibereze oraşul Mantua, blocat de imperiali. 
Prinţul Eugen era bun politician şi de fapt un prinţ 
norocos şi, cu un an înainte, respinsese armata noastră în 
multe rânduri; dar soarta lui cea bună a început acum să-l 
trădeze puţin câte puţin, căci nu numai că oştirea noastră 
era mai numeroasă decât a lui, dar Ducele a ieşit în plin 
câmp înaintea lui; şi cum Prinţul ţinuse Mantua blocată 
aproape toată iarna, Ducele s-a hotărât să elibereze oraşul 
cu orice preţ. După cum v-am spus, Ducele s-a arătat 
primul în câmp, iar Prinţul nu era în situaţia de a-l împiedica 
să ridice blocada cu forţa; aşa că şi-a retras trupele şi, 
lăsând câteva corpuri puternice să protejeze Bersello, unde 
îl ameninţa ducele de Vendôme, şi Borgo Fort, unde îşi 
avea depozitul de muniții, şi-a strâns toate celelalte forţe, 
ca să ni se opună. Între timp, intrase în armată şi regele 
Spaniei, iar Ducele de Vendôme se găsea cu vreo treizeci şi 
cinci de mii de oameni lângă Luzara, pe care se hotărâse s- 
o atace, ca să-l oblige pe Prinţul Eugen să dea o bătălie; 
Prinţul de Vaudemont se găsea pe poziţii întărite, cu încă 
douăzeci de mii de oameni, la Rivalto, în spatele oraşului 
Mantua, ca să acopere frontierele Milanului şi mai erau 
aproape douăsprezece mii de oameni chiar în Mantua; iar 
Monsieur Pracontal se găsea cu alţi zece mii de oameni 
chiar în bătaia tunului unuia dintre forturile care apără 
drumul pietruit înspre cetatea Mantua; aşa că dacă toţi 
aceştia s-ar fi unit, şi lucrul era posibil în câteva zile, atunci 
Prinţul ar fi fost obligat să se descurce cum putea şi i-ar fi 
fost destul de greu să se mai menţină în Italia; căci el nu 
era stăpân pe niciun oraş din toată ţara, care să poată 


rezista la un asediu de cincisprezece zile, şi asta o ştia 
foarte bine; de aceea se pare că, Ducele de Vendôme era 
hotărât pe cât posibil să-l oblige să se angajeze într-o luptă, 
şi în acest scop dăduse dispoziţii să se atace Luzara; în ziua 
de 15 iulie 1702, am rămas uimiţi să vedem întreaga 
armata imperială apărând în ordine de bătaie şi în marş 
forţat, ca să ne atace. 

S-a întâmplat că întreaga noastră oştire mărşăluia în co- 
loană spre ci, aşa cum făcusem continuu în ultimele două 
zile; ar fi trebuit să vă spun că, în urmă cu trei zile. Ducele 
primise veste că Generalul Visconti, cu trei regimente 
imperiale de cavalerie şi unul de dragoni, era postat la 
Santa Vittoria, pe râul Tessona, aşa că el hotărâse să-i 
atace; şi acest plan a fost pus în aplicare în mod atât de 
secret, încât Monsieur Visconti, în timp ce trecea spre 
Ducatul Modena, deşi armata noastră se găsea la trei leghe 
în altă direcţie, s-a pomenit pe neaşteptate atacat de şase 
mii de cavalerişti şi dragoni din armata franceză. El s-a 
apărat cu multă vitejie, timp de aproape o oră, după care, 
fiind copleşit de forţa lor superioară şi dându-şi seama că 
va fi obligat să se retragă în dezordine, a sunat retragerea, 
dar escadroanele lui, care tocmai făcuseră stânga împrejur 
retrăgându-se cam de un sfert de oră, s-au trezit deodată 
înconjurate de o mare trupă de infanterie, care le tăiase 
complet retragerea, afară de trecerea peste podul Tessona, 
blocat de mulţimea bagajelor lor, astfel că nu puteau trece 
pe el nici înainte, nici înapoi; şi atunci s-au repezit unii în 
alţii şi s-au împiedicat unii pe alţii, în aşa fel încât nu se mai 
putea păstra niciun fel de ordine, şi o mulţime dintre ei au 
căzut în râu şi s-au înecat, mulţi au fost ucişi, iar şi mai 
mulţi făcuţi prizonieri; într-un cuvânt, toate cele trei 
regimente de cavalerie şi unul de dragoni au fost cu 
desăvârşire înfrânte. 

Aceasta era o mare lovitură pentru Prinţ, din pricină că 
trupele pierdute fuseseră unele dintre cele mai alese din în- 
treaga lui armată. Noi am luat vreo patru sute de prizonieri 
şi toate muniţiile şi efectele lor, o pradă însemnată, căreia i 
se adăugau vreo opt sute de cai; şi fără îndoială că s-a 


simţit foarte mult lipsa acestor trupe, în bătălia care a 
urmat în ziua de 15, după cum am spus. Pe când armata 
noastră era în plin marş, ca să atace Luzara, a apărut un 
detaşament german, cam vreo şase sute de călăreţi, şi apoi 
în mai puţin de o oră s-a ivit întreaga lor armată, în ordine 
de bătaie. 

Oştirea noastră a luat poziţie imediat, iar ducele rânduia 
regimentele, pe măsură ce ele soseau, în chip atât de 
îndemânatec, încât Prinţul Eugen a fost silit să-şi modifice 
ordinele, având pe cap acest dezavantaj special de a ataca 
o armată superioară faţă de a lui, deţinând poziţiile-cheie 
cele mai bune cu putinţă; pe când, dacă el ar fi găsit de 
cuviinţă să mai aştepte măcar încă o zi, noi i-ara fi ieşit în 
cale la jumătatea drumului; dar asta s-a întâmplat datorită 
mândriei generalilor germani şi faptului că ei aveau o 
părere atât de înfumurată despre calitatea trupelor lor. 
Armata regală era postată cu flancul spre fluviul Pad, pe 
celalalt mal, unde se găsea armata Prințului de Vaudemont, 
bătând cu tunurile în fortificațiile făcute de armata 
împăratului la Borgo Fort; şi auzind că probabil se va da o 
bătălie generală, el a detaşat douăsprezece batalioane şi 
cam vreo mie de călăreţi, ca să sprijine armata regală: şi, 
spre marea noastră încurajare, au avut cu toţii timp să 
ajungă până la noi, în timp ce Prinţul Eugen îşi aranja noile 
dispoziţii pentru atac; şi totuşi, tocmai sosirea acestor trupe 
l-a făcut pe Prinţul Eugen să se hotărască a începe lupta, 
sporind să poată intra în acţiune înainte de sosirea lor; dar 
a fost dezamăgit în această privinţă, adică a motivului 
pentru care începuse lupta, şi lotuşi a fost obligat să se 
bată, ceea ce a fost greşeala sa, dar acum era prea târziu 
ca s-o mai repare. 

Până să-şi aducă el întreaga linie în luptă, s-a făcut ora 
cinci seara, şi apoi, dună ce timp de o jumătate de oră au 
tras cu tunurile în noi, fără cine ştie ce rezultat, flancul 
drept al armatei sale, de sub comanda Prințului de 
Commercy, a atacat cu mare furie aripa noastră stângă. 
Ostaşii noştri i-au primit atât de bine şi s-au secondat unii 
pe alţii atât de precis, încât atacatorii au fost respinşi cu un 


amarnic măcel, iar Prinţul de Commercy fiind - din 
nefericire pentru nemți - ucis în primul asalt, şi regimentele 
nemaiprimind ordine şi fiind surprinse de dispariţia unui om 
de o atât de mare însemnătate, au fost respinse în 
dezordine, iar o brigada întreagă a fost în întregime 
nimicită. 

A doua linie a lor însă, care înainta sub comanda Gene- 
ralului Herbeville, a îmbunătăţit din nou situaţia în linia 
întâi; batalioanele s-au regrupat şi au pornit la asalt cu 
multă îndrăzneală, pentru a doua oară, şi fiind secondate 
de întărituri proaspete din partea corpului principal de 
armată, a venit rândul alor noştri să fie respinşi până la un 
canal, care se găsea în flancul stâng al lor, între ei şi fluviul 
Pad; în spatele acelui canal, ci s-au regrupat şi, sprijiniți de 
trupe noi, atât călări cât şi pe jos, au luptat de ambele părţi 
cu o extremă încăpățânare şi cu atâta curaj şi dibăcie, încât 
n-ar fi fost posibil să se spună cine biruise, dacă ei ar fi fost 
capabili să ducă lupta până la sfârşit. 

În flancul drept al armatei regale, era postată floarea ca- 
valeriei franceze; anume jandarmii, carabinierii regali şi 
garda călare a reginei, cu încă patru sute de călăreţi, în 
afară de infanterie, în rândurile căreia se număra şi brigada 
noastră; mai întâi, au înaintat şi atacat călăreţii şi au mers 
drept înainte cu săbiile scoase, primind focul a două 
regimente imperiale de cuirasieri, fără să tragă niciun 
glonte, însă repezindu-se apoi printre ei, doborându-i sub 
copitele cailor, semănând dezordinea în rândurile lor şi 
lăsând câmpul atât de deschis acţiunii iniţiate de noi, care-i 
urmam, încât prima linie a infanteriei noastre avea loc să se 
alinieze pe terenul aflat la început în posesia inamicului. 

În acest prim atac a fost ucis Marchizul de Crequi, care 
comanda întregul liane drept, o pierdere care echilibra pe 
deplin moartea Prințului de Commercy, suportată de tabăra 
germană. După ce am respins cavaleria inamicului, după 
cum v-am spus, trupele lor fiind regrupate prin dibăcia 
generalilor şi sprijinite de trei regimente imperiale de 
pedestraşi, germanii au pornit-o iarăşi la atac şi cu atâta 
furie, încât nimic nu le putea rezista; atunci, două 


batalioane din regimentele noastre irlandeze au fost făcute 
val-vârtej şi o mulţime dintre ostaşii noştri - ucişi; acolo am 
avut şi eu nenorocul să primesc un glonte de muschetă, 
care mi-a frânt braţul stâng; şi nu numai atâta, ci am fost 
doborât la pământ de un soldat german, mare cât un uriaş 
care, crezând că m-a omorât, s-a suit cu picioarele pe mine, 
dar a fost imediat împuşcat de unul dintre oamenii mei şi, 
prăbuşindu-se cât era de namilă, a căzut acoperindu-mă, 
ceea ce însemna o mare nenorocire pentru mine, care 
aveam braţul rupt; căci greutatea animalului acela de 
neamt care era cât un cal de mare, aproape că mă făcea să 
nu mă mai pot mişca. 

După aceea, ai noştri au fost obligaţi să se retragă din 
locul unde erau şi, astfel, eu am rămas pe teritoriul 
inamicului, dar n-am fost făcut prizonier; adică n-am fost 
găsit decât a doua zi dimineaţă, când s-a trimis ca de obicei 
o patrulă însoţită de chirurgi, ca să caute răniții printre 
morţi şi m-au găsit aproape sufocat, cu hoitul neamţului 
prăvălit peste mine şi cu alţii zăcând jur-împrejurul meu; 
totuşi, ca să fim drepţi cu ei, m-au tratat foarte omeneşte şi 
chirurgii lor mi-au pus foarte bine braţul la loc şi cu multă 
dibăcie; iar după vreo patru sau cinci zile, mi s-a dat 
libertatea să plec la Parma, sub cuvânt de onoare. 

Amândouă armatele au continuat să lupte, mai ales în 
stânga noastră, până s-a întunecat atât de tare, încât le era 
imposibil să ştie cine în cine trage şi nici generalii nu mai 
vedeau ce fac; aşa că intensitatea focului a scăzut treptat şi 
pe drept cuvânt se poate spune că numai noaptea i-a 
despărţit. 

Amândouă părţile revendicau victoria şi amândouă îşi as- 
cundeau, pe cât posibil, pierderile, dar este sigur că 
nicicând nu s-a luptat într-o bătălie cu mai mare vitejie şi 
tenacitate decât în bătălia aceea; şi, dacă ar fi mai durat 
lumina zilei, ca ei să poată lupta până la sfârşit, fără 
îndoială că de amândouă părţile ar mai fi fost ucişi multe 
mii de oameni. 

Singurul lucru pe care l-au obţinut nemţii, ca să le dea 
dreptul să se considere victorioşi, era că au determinat 


flancul nostru stâng să se restrângă, după cum v-am spus, 
până la canal şi până la malurile înalte sau la colinele de pe 
malul fluviului Pad; dar în retragerea lor, au avut poziţii atât 
de avantajoase, încât de acolo au continuat să tragă în 
inamic şi nu au putut fi forţaţi să şi le abandoneze. 

Cea mai concludentă mărturie a victoriei cu care se fălea 
armata regală, şi care era cu siguranţă cea mai bună dintre 
cele două armate, a fost aceea că la două zile după bătălia 
pe care o descriu, ostaşii ei au atacat Guastalia - ca să 
zicem aşa - sub ochii armatei germane, şi au obligat 
garnizoana să se predea şi pe oamenii ei să jure că nu vor 
mai purta arme timp de şase luni, ceea ce era o pierdere 
mare pentru germani, deoarece se aflau acolo o mie cinci 
sute de oameni, şi totuşi Prinţul Eugen nici n-a încercat să-i 
despresoare; iar după aceea am mai ocupat şi alte poziţii, 
care erau în stăpânirea imperialilor, numai că ei au fost 
obligaţi să le părăsească la apropierea armatei franceze, 
nefiind în măsură să dea încă o bătălie în acel an. 

Campania mea ajunsese acum la sfârşit şi, cu toate că m- 
am pomenit invalid, totuşi soarta mea a fost mai bună 
decât aceea a multor alţi gentlemeni, căci în sângeroasa 
bătălie de care vă vorbesc au fost răniţi şi ucişi mai mult de 
patru sute de ofiţeri, dintre care trei generali. 

Campania a continuai până în decembrie, iar Ducele de 
Vendôme a ocupat Burgo Fort şi diferite alte localităţi care 
fuseseră stăpânite de germani, aceştia - pe scurt - 
pierzând teren în fiecare zi, în Italia; am stat prizonier multă 
vreme, şi deoarece nu se ajunsese la nicio convenţie cu 
privire la un schimb de ostateci, Prinţul Eugen a dat ordin 
ca prizonierii francezi să fie trimişi în Ungaria, ceea ce era o 
cruzime care li s-a aplicat fără niciun motiv; totuşi, prin 
acest exil, mulţi dintre ei au reuşit să scape tulind-o la turci, 
care i-au primit cu bunăvoință, iar ambasadorul francez de 
la Constantinopol a avut grijă de ei şi i-a îmbarcat 
trimiţându-i înapoi în Italia, pe cheltuiala regelui. 

Dar, între timp, Ducele de Vendôme a luat atât de mulţi 
prizonieri germani, încât Prinţul Eugen s-a săturat să-şi mai 
trimită prizonierii în Ungaria şi a fost obligat chiar să-i 


aducă pe câţiva înapoi, pe cheltuiala lui, şi să cadă de 
acord pentru un schimb general de ostateci. 

După cum am spus, mie mi s-a îngăduit să mă duc 
pentru un timp la Parma, sub cuvânt de onoare, şi acolo am 
stat patruzeci de zile, până ce mi s-a tămăduit braţul rupt, 
iar apoi am fost obligat să mă predau ofițerului comandant 
de la Ferrara, unde, sosind în scurt timp după aceea şi 
Prinţul Eugen, am fost luat împreună cu alţi prizonieri de 
război şi trimis la păstrare în Ducatul Milanez, în vederea 
unui schimb de prizonieri. 

Asta s-a întâmplat în oraşul Trent, unde am stat vreo opt 
luni; omul în a cărui casă m-au cartiruit s-a purtat cât se 
poate de cuviincios cu mine, îmi purta atent de grijă, pot 
spune că o duceam chiar foarte bine. Şi am ajuns în casa 
aceea la un fel de familiaritate, care nu era de loc în 
intenţiile mele, cu fata târgoveţului acela, şi nu ştiu prin ce 
fatalitate, veghind asupră-mi, m-am lăsat convins după 
aceea să mă şi căsătoresc cu ea; asta a fost din partea mea 
o dovadă de cinste, de care n-am avut niciodată intenţia să 
mă fac vinovat, trebuie s-o recunosc: însă fata a fost mai 
şireată decât mine, căci ea a reuşit, să facă să mi se urce la 
cap ceva mai mult vin decât obişnuiam eu să beau şi, cu 
toate că n-am fost atât de tulburat încât să nu mai ştiu ce-i 
cu mine, totuşi într-o stare de neobişnuită bună dispoziţie 
am consimţit să mă căsătoresc. Dovada mea de cinste, cu 
totul lipsită de diplomaţie, mi-a adus însă multe neplăceri, 
căci nici nu ştiam ce am de făcut cu povara aceasta, de 
bună voie luată pe cap; nu puteam nici rămâne cu ea, nici 
s-o iau cu mine, aşa ea eram afară din cale de încurcat. În 
scurtă vreme apoi, a venit timpul să fiu eliberat, prin 
convenţia de schimb de prizonieri, şi astfel atu fost obligat 
să mă prezint la regimentul meu, care pe atunci era 
cartiruit în Ducatul Milanez şi de acolo am primit permi- 
siunea să plec la Paris, pe temeiul unei promisiuni că voi 
aduce pentru regimentele irlandeze o seamă de recruți din 
Anglia, cu ajutorul corespondentului meu de acolo. Având 
astfel permisiunea de a merge la Paris, am cerut un 
paşaport de la armata inamică, pentru ca să mă duc la 


Trent, şi, făcutei un foarte lung circuit, m-am întors înapoi 
acolo şi, în chip cât se poate de corect, mi-am împachetat 
bagajul, cu nevastă cu tot, şi am dus-o prin Tirol în Bavaria 
şi apoi prin Suabia şi prin Pădurea Neagră, până în Alsacia, 
de unde am trecut în Lorena şi apoi am ajuns la Paris. Acum 
aveam un plan secret, să las naibii războiul, căci de fapt mă 
săturasem de atâtea lupte, dar se considera un lucru atât 
de dezonorant să părăseşti armata în timpul campaniei, 
încât nu puteam săvârşi una ca asta; a intervenit însă o 
întâmplare care mi-a uşurat intenţia; se reluase războiul 
dintre Franţa, Anglia şi Olanda, întocmai cum fusese 
înainte; iar regele Franţei, care nu se gândea la nimic mai 
mult decât cum să le ofere englezilor o diversiune, a 
echipat la Dunkerque escadrile de corăbii de război şi 
fregate, pe bordul cărora a îmbarcat un corp de trupe de 
vreo şase mii cinci sute de oameni, în afară de voluntari; iar 
noul, rege, cum îl numeam noi, deşi în general era nuntit 
Cavalerul de St George, s-a îmbarcat împreună cu ei, 
pornind-o cu toţii înspre Scoţia. 

M-am prefăcut plin de zel pentru această armată, şi am 
spus că dacă mi s-ar permite să vând gradul de ofiţer avut 
în regimentul irlandez din care făceam parte, şi dacă aş 
primi din partea Cavalerului de St. George un brevet de 
colonel, în schimbul unui angajament de a recruta pentru 
el, după sosirea sa, trupe în Marea Britanie, bucuros m-aş 
îmbarca voluntar şi l-aş servi pe propria-mi cheltuială. 
Această ultimă ispită mi-a creat mari avantaje pe lângă 
Cavaler; căci acum eram considerat drept un om de seamă, 
care trebuie să fi avut interese considerabile în ţara mea; 
aşa că am obţinut îngăduinţa de a-mi vinde gradul; şi după 
ce mi s-a remis prin Olanda o sumă rotundă de bani din 
Londra, mi-am pregătit un foarte frumos echipament şi m- 
am dus la Dunkerque să mă îmbarc. 

Am fost cât se poate de bine primit de către Cavaler; şi, 
deoarece i se relatase că fusesem ofiţer în brigada 
irlandeză şi că luptasem în Italia, aşadar că eram un ostaş 
cu experienţă, toate aceste lucruri s-au adăugat la 
reputaţia mea de mai înainte şi au făcut să fiu tratat cu 


destul de multe onoruri, deşi din parte-mi eu nu aveam 
niciun ataşament special pentru persoana sau pentru cauza 
lui şi de fapt nici nu prea am stat să examinez dacă 
dreptatea e de o parte sau de alta; dacă aş fi făcut-o, 
probabil că nu mi-aş fi riscat numai viaţa, ci şi o serie de 
bunuri despre care - din acel moment - puteam spune că 
erau cu toatele cedate guvernului englez şi nu era decât 
prea evident că ei puteau să le confişte după bunul lor plac. 

Totuşi, după ce tocmai primisem de la Londra o sumă de 
trei sute de lire sterline şi îmi vândusem - pentru o sumă 
aproape la fel de mare - gradul avut în regimentul irlandez, 
nu numai că m-am lăsat atras pe nesimţite, dar chiar am 
acceptat să particip de bună voie la această cauză stupidă 
şi am pornit-o cu ei, înfruntând toate riscurile; n-are niciun 
rost să încarc povestea mea istorisindu-vă această 
expediţie fără vreun rezultat, decât să vă spun doar că, 
fiind urmăriţi în chip atât de eficace şi de aproape de flota 
engleză, care era superioară ca forţă celei franceze, pot 
mărturisi că o dată cu scăparea de ei, am scăpat şi de 
spânzurătoare. 

Norocul francezilor a fost că au depăşit din greşeală 
portul spre care o porniseră şi, având intenţia să se 
îndrepte spre estuarul de la Forth sau - cum îl numeau ei - 
Estuarul de la Edinburgh, primul loc unde au reuşit să 
ancoreze a fost mult mai la nord, într-o localitate numită 
Montrose, unde nu aveau niciun interes să debarce, fiind 
siliţi astfel să se întoarcă la estuar; au ajuns la intrarea în 
el, şi au ancorat, aşteptând fluxul; dar întârzierea sau 
împiedicarea asta le-a dat timp englezilor, sub comanda lui 
Sir George Bing, să ajungă la estuar şi au ancorat şi ei ca şi 
noi, aşteptând să treacă în sus, prin estuar, o dată cu fluxul. 

Dacă noi nu am fi depăşit portul, cum v-am spus, toată 
flotila noastră ar fi fost distrusă în două zile şi n-am fi putut 
face altceva decât să intrăm în port la Leith cu fregatele 
mai mici, ca să debarcăm trupele şi muniţia; însă ar fi 
trebuit să dăm foc vasului de război, căci flotila engleză nu 
era la mai mult de douăzeci şi patru de ore în urma noastră 
sau cam aşa ceva. 


Ca urmare a surprizei acesteia, amiralul francez a întins 
pânzele din partea de nord a estuarului, unde ne aflam, şi 
grăbindu-se cât a putut spre nord, s-a îndepărtat de flotila 
engleză şi a reuşit să scape pierzând numai o corabie, care 
- aflându-se în spatele celorlalte - nu a mai putut pleca. 
Când ne-am convins că englezii au renunţat să ne mai 
urmărească, ceea ce nu s-a întâmplat decât în a treia 
noapte după ce ne-am schimbat direcţia, şi după ce nu i-am 
mai văzut de loc, ne-am îndreptat spre coasta Norvegiei şi, 
având tot timpul coasta la orizont, am mers până la 
intrarea în Marea Baltica, unde am ancorat din nou şi am 
trimis două vase în cercetare, ca să ne aducă veşti şi să 
vadă în ce măsură marea era liberă şi, convingându-ne că 
inamicul nu ne urmărea, am tinut-o drept înainte, cu viteză 
mai mică, şi ne-am înapoiat la Dunkerque, simţindu-mă 
tare bucuros când am pus din nou piciorul pe uscat; căci, în 
tot timpul cât fugeam în felul acesta, ca să ne salvăm viaţa, 
eram cuprins de cea mai mare groază imaginabilă şi nu-mi 
treceau prin cap decât ştreanguri şi spânzurători, ajungând 
la concluzia că, dacă aş fi fost prins, cu siguranţă că aş fi 
fost aninat într-o funie. 

Dar grija aceasta se dusese acum, aşa că mi-am luat 
rămas bun de la Cavaler şi de la armată şi m-am grăbit a 
mă întoarce la Paris. Am ajuns la Paris şi la propria mea 
locuinţă pe neaşteptate, atât de pe neaşteptate încât am 
avut ghinionul să fac o descoperire de loc satisfăcătoare 
pentru mine, privitoare la soţia mea; căci am aflat că 
domnia ei se întovărăşise cu o lume despre care aveam 
toate motivele să cred că nu se alcătuia din persoane cu 
care s-ar fi cuvenit să stea de vorbă o femeie cinstită, şi 
cum eu îi cunoşteam clocotul sângelui din proprie 
experienţă, am devenit foarte gelos şi frământat în privinţa 
ei; trebuie să vă mărturisesc că lucrul ăsta mă neliniştea 
foarte, căci tare începusem s-o îndrăgesc, în timp ce 
purtarea ei era de-a dreptul aceea a unei desfrânate, mai 
ales după ce am adus-o în Franţa; dar purtând în vine 
sânge uşuratec, era imposibil s-o împiedic de-a se azvârli în 
comedii de acest fel, într-un oraş cum este Parisul, atât de 


plin de ceea ce numesc franţuzii galanterie. 

Mă jignea şi ideea că soarta mea era să fiu încornorat, şi 
în străinătate şi acasă, şi uneori mă înfuriam atât de tare, 
încât nu mă puteam stăpâni; zile întregi şi, pot spune, că 
uneori şi nopţi întregi mi le petreceam gândindu-mă şi 
socotind cam ce ar trebui să-i lac ei şi îndeosebi ce să-i fac 
ticălosului, oricine ar fi fost el, care m-a înşelat şi m-a călcat 
astfel în picioare. Într-adevăr, mă vedeam în stare şi de 
crimă, ba chiar nu numai de una, ci de o sută de crime, în 
imaginaţia mea; şi cum, cu siguranţă, diavolul te îndeamnă 
la fapte rele, şi de fapt chiar el este cel ce le pune în 
mişcare în minţile noastre, diavolul mă tot ispitea zi şi 
noapte, cu gândul de a-mi ucide soţia. 

Şi atât de departe a ştiut satana să împingă acest oribil 
plan, făcând să-mi fiarbă sângele în vine şi să mi se 
trezească fel de fel de gânduri fioroase, doar când mă 
gândeam la cuvântul încornorat, că pe scurt - am încetat 
de a mă mai zbuciuma dacă s-o ucid sau nu, ca şi când ăsta 
n-ar fi mai fost un lucru de discutat, ci ceva hotărât; şi toată 
mintea mi s-a umplut atunci numai de planuri: cum anume 
s-o omor şi cum să scap de urmări după aceea. 

Dar în tot acest timp al zvârcolirilor mele nu aveam nicio 
dovadă suficientă a vinovăţiei sale şi nici măcar nu o 
învinuisem, ba nici n-am lăsat-o să-şi dea seama că o 
bănuiam, decât prin ce putea ea să vadă în purtarea mea 
generală şi în schimbarea atitudinii faţă de ea, schimbare 
atât de mare, încât nu s-ar fi putut să nu priceapă că mă 
tulbura ceva; şi totuşi nu a băgat nimic de seamă şi m-a 
primit foarte bine, şi s-a arătat foarte bucuroasă că mă 
întorsesem; ba nici nu am putut descoperi să fi făcut 
cheltuieli extravagante în lipsa mea; dar, cum spune omul 
înţelept, gelozia este mânia omului; chiar faptul că 
gospodărise atât de bine banii pe care-i lăsasem, chiar asta 
a făcut ca imaginaţia mea bolnavă să-şi spună că probabil 
fusese întreţinută de alţii şi de aceea nu avusese ocazia să 
cheltuiască. 

Trebuie mărturisit că ăsta era un punct foarte dificil 
pentru ea, chiar dacă ar fi fost cinstită în realitate; căci, 


deoarece în mintea mea eram dinainte convins de 
necinstea ei, dacă ar fi fost cheltuitoare aş fi spus - fireşte - 
că a cheltuit banii cu gentlemenii ei; iar dacă se arăta 
cumpătată, spuneam că a fost întreţinută de ei; astfel că, 
vă spun drept, mintea mi-era cu totul răvăşită; mă credeam 
înşelat şi nimic nu putea, zi şi noapte, să mi-o scoată din 
minte. 

In toată această perioadă, nu ne-am despărţit pe faţă, 
dat eu eram stăpânit întru totul de ceea ce mă chinuia pe 
mine, încât parcă nici n-aş mai fi avut nevoie de dovezi şi 
mă uitam cu ochi răi la oricine se apropia de ea sau îi 
vorbea. In aceeaşi casă cu noi locuia un ofiţer din gardă, un 
gentleman foarte cinstit şi de familie bună; s-a întâmplat ca 
eu să mă aflu într-un salonaş, perete în perete cu alt 
salonaş în care se afla soţia mea şi unde a venit şi acel 
domn, care - fiind ca şi cineva din familie - putea veni 
oricând, fără vreo supărare; el neştiind însă că eu eram în 
odaia de-alături, s-a aşezat în voie să stea la taifas cu soţia 
mea. Am auzit fiecare cuvânt pe care şi-l spuneau, căci uşa 
între cele două camere era deschisă şi n-aş putea spune că 
au vorbit altceva decât lucruri obişnuite; au pălăvrăgit 
despre tot felul de întâmplări, despre o domnişoară de 
nouăsprezece ani, fată de burghez, care se măritase cu o 
săptămână înainte cu un avocat, membru al parlamentului 
din Paris, foarte bogat, în vârstă de treizeci şi şase de ani; 
şi despre alta, o văduvă bogată, din Paris, care se măritase 
după moartea soţului ei cu valetul său şi alte lucruri de felul 
ăsta, în care nu-i puteam găsi ei nicio vinovăţie. 

Insă capul meu bolborosea de gânduri geloase şi firea 
mea a luat foc; ba mi se părea că el a fost prea slobod faţă 
de ea, ba că ea prea slobodă faţă de el şi o dată sau de 
două ort, am fost gata-gata să intru prin surprindere şi să-i 
înfrunt pe amândoi, dar m-am stăpânit; în cele din urmă, el 
a vorbit foarte vesel despre duduia care şi-a amanetat 
fecioria unui bătrân, după câte am înţeles; dar nici în asta 
nu era nimic necuviincios: însă eu, care eram înfierbântat, 
n-am mai putut suporta şi am năvălit în cameră, prinzându- 
i soţiei mele cuvintele din zbor: 


— Aşa spui, doamnă, am întrebat-o, că era prea bătrân 
pentru ea? şi aruncându-i ofițerului o privire care cred că 
semăna cu desenul firmei Taurul şi Gura din Aldersgate, am 
ieşit afară în stradă. 

Marchizul, căci aşa era el numit, om de onoare şi de 
spirit, a înţeles ce voiam şi m-a urmat numaidecât, venind 
după mine în stradă; acolo m-am oprit, iar el s-a apropiat 
de mine, spunându-mi: 

— Domnule, situaţia la noi în Franţa e foarte nefericită, 
căci nu ne putem face dreptate aici, fără a ne expune la 
cea mai severă pedeapsă din lume; dar, orice ar fi, trebuie 
să-mi explicaţi de ce v-aţi purtat aşa cu mine adineaori. 

Mă mai răcorisem în pornirea faţă de el, în cele câteva 
clipe care trecuseră, şi îmi dădeam seama foarte bine că 
greşisem în ceea ce-l privea, aşa că i-am spus foarte 
deschis: 

— Domnule, sunteţi un gentleman pe care eu îl cunosc 
foarte bine şi am foarte mult respect pentru 
dumneavoastră; dar am fost cam neliniştit cu privire la 
purtarea soţiei mele, încât mă întreb cum aţi fi procedat 
dacă aţi fi dumneavoastră în situaţia asta? 

— Imi pare foarte rău de orice neînțelegere între 
dumneavoastră şi soţia dumneavoastră, mi-a răspuns el, 
dar ce-mi pasă mie de asta? Puteţi să mă învinuiți de vreo 
necuviinţă faţă de ea, afară de faptul că am vorbit aşa şi 
aşa (şi a repetat cuvintele) şi, deoarece ştiam că eraţi în 
cealaltă cameră şi că aţi auzit orice cuvânt şi uşile erau 
deschise, m-am gândit că niciun om nu ar putea să ia în 
nume de rău o expresie atât de nevinovată. 

— N-am putut-o lua altfel în nume de rău, decât că m-am 
gândit că implica o prea mare familiaritate, greu de 
suportat de un om de onoare, pe cât vă puteţi şi 
dumneavoastră aştepta; totuşi, domnule, eu i-am vorbit 
numai soţiei mele; dumneavoastră nu v-am adresat niciun 
cuvânt, ci numai v-am salutat trecând pe lângă 
dumneavoastră. 

— E drept, a spus el, şi mi-aţi aruncat o privire plină de 
furie, ca a unui diavol; oare în asemenea priviri nu sunt şi 


cuvinte? 

— Despre asta n-am ce zice, i-am răspuns, căci eu nu-mi 
pot vedea propriul chip; dar furia mea, cum o numiţi dum- 
neavoastră, era adresată soţiei mele, nu vă privea pe dum- 
neavoastră. 

— Însă luaţi seama, domnule, mă avertiză el, încălzindu- 
se pe măsură ce eu mă calmam, mânia dumneavoastră 
faţă de soţia dumneavoastră se datora convorbirii sale cu 
mine şi eu cred că asta mă priveşte şi pe mine şi că e cazul 
să fiu supărat. 

— Cred că nu, domnule, am spus eu, căci nici dacă v-aş fi 
găsit. In pat cu soţia mea, nu m-aş fi certat cu dumnea- 
voastră; dacă soţia mea vă îngăduie să vă culcaţi cu ea, ea 
este cea care greşeşte, şi ce am eu cu dumneavoastră, prin 
urmare? N-aţi fi putut să vă culcaţi cu ea, dacă ea nu era 
dispusă; iar dacă vrea să fie o târfă, pe ea artrebui - fireşte 
- s-o pedepsesc; însă cu dumneavoastră n-ar trebui să am 
niciun fel de ceartă; am să mă culc şi eu cu soţia 
dumneavoastră, dacă pot, şi atunci sunt chit faţă de 
dumneavoastră. 

Toate astea le-am rostit cu multă bună dispoziţie, ca să-l 
liniştesc, însă n-a fost chip; vroia neapărat să-i dau satisfac- 
ţie, cum spunea el. l-am spus că eram străin în ţara aceea 
şi poate ca voi găsi prea puţină îndurare în procedura lor 
juridică; şi că nu era treaba mea să mă bat cu niciun bărbat 
pentru justificarea faptului că el i-a ţinut de urât soţiei 
mele, căci ofensa era a mea, prin aceea că aveam de-a 
face cu o femeie rea; că nu exista nicio rațiune în faptul că, 
după ce un bărbat îşi va fi găsit drum să intre în patul meu 
conjugal, eu - care sunt ofensat - să mă duc să-mi expun 
viaţa la riscuri împotriva celui care m-a înşelat. 

Cu toate acestea, nimic nu l-a putut convinge să se liniş- 
tească; susţinea că îl jignisem şi că nu i se va putea da 
niciun fel de satisfacţie, decât cu tăişul spadei; aşa că ne- 
am înţeles să plecăm împreună la Lisle, în Flandra. Eram 
acum destul de soldat, ca să nu mă tem de-a mă uita la un 
om drept în faţă; şi cum furia împotriva soţiei mele îmi 
inspira curaj, el a mai şi lăsat să-i scape un cuvânt care m-a 


făcut să iau foc şi m-a jignit peste marginile răbdării; căci, 
referindu-se la neîncrederea mea în soţie, a spus că, dacă 
nu aveam informaţii bune, n-ar fi trebuit s-o bănuiesc. l-am 
lămurit că dacă aş fi avut informaţii bune, aş fi trecut de 
mult din starea bănuielilor; mi-a răspuns că dacă ar fi el 
fericitul care să aibă parte de favoare ci, atunci ar avea 
grijă să mă facă într-adevăr să trec dincolo de bănuială; eu 
i-am întors-o atât de grosolan cât putea să şi-o dorească, 
iar răspunsul său în franţuzeşte a fost: „Nous verrons à 
Lisle”, adică „Om vedea noi la Lisle”. l-am arătat că nu 
realizam nici pentru el nici pentru mine folosul de a ne duce 
tocmai până la Lisle, pentru a decide într-o astfel de 
neînțelegere, deoarece acum îmi dădeam seama că el era 
omul pe care-l căutam, şi deci am putea hotărî 
neînţelegerea „au champ”, adică pe loc, iar cine va avea 
norocul să-l doboare pe celălalt, putea să fugă la Lisle tot 
aşa de bine după aceea, ca şi înainte. 

Astfel ne-am continuat drumul, vorbind cu multă răutate, 
şi totuşi foarte manierat, până ce ne-am îndepărtat de sub- 
urbiile Parisului, pe drumul spre Charenton; atunci, văzând 
că aveam cale liberă, i-am spus arătând cu degetul spre un 
şir de copaci de pe lângă zidul grădinii domnului... că sub 
copacii aceea era foarte potrivit pentru noi; aşa că ne-am 
dus într-acolo şi ne-am apucat fără zăbavă de treabă; după 
câteva fente, el mi-a dat o lovitură directă şi m-a nimerit în 
braţ, pricinuindu-mi o lungă rană oblică, dar în acelaşi timp 
s-a pomenit cu vârful spadei mele în plin corp şi puţin după 
aceea a căzut; înainte însă de a se prăbuşi, a bolborosit 
câteva cuvinte; în primul rând mi-a spus că îl omorâsem; 
apoi a spus că era cu adevărat vinovat faţă de mine şi 
deoarece ştia asta, n-ar fi trebuit să se bată cu mine; şi-a 
exprimat apoi dorinţa ca eu să fug imediat, ceea ce am şi 
făcut, până în oraş, dar nu mai departe, fiindcă - după cum 
credeam eu - nu ne văzuse nimeni împreună. 

În cursul după-amiezii, cam la vreo şase ore după ter- 
minarea luptei, feluriţi mesageri, unul după altul, au adus 
veşti, cum că marchizul era rănit de moarte şi că fusese 
transportat într-o casă la Charenton; această relatare, care 


preciza că de fapt nu murise, m-a uimit niţel, şi nu mă 
îndoiam că el crezând că fugisem, avea să mărturisească 
cine îl rănise; totuşi nu mi-am destăinuit îngrijorarea, că 
urcându-mă sus, în camera mea, am luat dintr-un scrin toţi 
banii pe care-i aveam şi care nu erau de fapt mai mulţi 
decât gândeam că mi-ar trebui pentru cheltuieli; dar 
deoarece aveam o poliţă acceptată pentru două mii de lire, 
m-am dus calm până la un negustor care mă cunoştea şi 
am căpătat de la el cincizeci de pistoli pe baza poliţei 
aceleia, aducându-i la cunoştinţă că treburile mele mă 
chemau de urgenţă în Anglia şi că aveam să încasez restul 
de la el după ce va fi primit banii. 


CAPITOLUL XV 


Nenorocirile soției mele - Mă despart de ea 
şi plec călare spre Lorena - Ajung cu bine la 
Londra - Veşti de la soția mea, căreia îi 
trimit o mică sumă de bani - Amantul ei se 
face bine şi mi-o ia de pe cap - Mă întâlnesc 
într-o diligență cu o tânără văduvă pe care o 
plac şi ne căsătorim, cu toate perspectivele 
de fericire - Ea se apucă de băutură şi 
moare - 


Astfel aprovizionat, mi-am făcut rost de un cal pentru 
servitorul meu, căci, pentru mine aveam unul grozav şi apoi 
m-am mai aventurat încă o dată până la locuinţa mea, unde 
am auzit din nou că marchizul nu murise. Nevastă-mea, în 
tot acest timp, şi-a ascuns atât de bine îngrijorarea cu 
privire la marchiz, încât n-a dat loc la niciun prilej de a-i 
face vreo observaţie; dar a văzut în schimb limpede din 
purtarea mea semnele de furie şi adâncu-mi resentiment şi, 
dându-şi seama că făcusem pregătiri pentru o călătorie, m- 
a întrebat: 

— Pleci afară din oraş? 

— Da, doamnă, i-am răspuns, ca să ai timp să jeleşti 
după prietenul dumitale, marchizul; la care a tresărit şi a 
arătat că era, ce-i drept, îngrozitor de speriată şi, făcându- 
şi cruce de o mie de ori, cu o mulţime de invocări către 
Sfânta Fecioară şi către ceilalţi sfinţi din ţara ei, a izbucnit 
în cele din urmă: 

— Dar e oare cu putinţă! Tu eşti omul care l-a ucis pe 
marchiz! Atunci te-ai nenorocit şi pe tine şi pe mine. 

— S-ar putea, doamnă, ca dumneata într-adevăr să fii în 
pierdere, prin faptul că marchizul a fost ucis; cât despre 
mine, eu am să am grijă să fiu cât mai puţin în pierdere de 


pe urma dumitale; e destul că marchizul şi-a mărturisit în 
mod cinstit vinovăția, aşa că am terminat cu dumneata. 

Ea ar fi vrut să mi se arunce în braţe, strigând că e ne- 
vinovată şi mi-a spus că ar vrea să fugă cu mine şi că mă 
va convinge de fidelitatea ei, prin dovezi în urma cărora nu 
se poate să nu mă las convins, dar eu am împins-o cât colo, 
îndepărtând-o de mine cu violenţă: 

— Allez, infâme! i-am spus, du-te, făptură infamă şi 
scapă-mă de obligaţia care mi s-ar impune, dacă aş rămâne 
aici, de a te trimite să-i ţii companie scumpului tău prieten, 
marchizul. 

Şi am îmbrâncit-o cu atâta putere, încât a căzut pe spate 
izbindu-se de duşumea, şi a ţipat îngrozitor; de fapt avea şi 
motiv, căci se lovise destul de tare. 

Eram cu adevărat mâhnit că o îmbrâncisem atât de tare, 
dar trebuie să aveţi în vedere că eram acum în situaţia unui 
om turbat şi ca scos din minţi, furios şi înnebunit. Totuşi, 
am ridicat-o de jos şi am întins-o în pat, strigând apoi la 
cameristă şi poruncindu-i să vină şi să aibă grijă de stăpâna 
sa; după aceea, ieşind din casă, am încălecat şi am dat zor 
cât am putut, îndreptându-mă nu spre Calais, Dunkerque 
sau Mandra, încotro se putea crede că fugisem şi în care 
direcţie m-au şi urmărit, începând chiar din acea seară, ci 
luând-o drept spre Lorena şi călărind noaptea întreagă din 
răsputeri; a doua zi spre seară am trecut râul Maine la 
Chalons şi în cea de a treia zi am ajuns sănătos pe 
teritoriile Ducelui de Lorena; acolo m-am odihnit o singură 
zi, ca să-mi fac planul încotro s-o iau, căci încă era foarte 
anevoie de trecut pe oriunde fără a ajunge fie în ţinuturile 
stăpânite de regele Franţei, fie în mâinile aliaţilor 
francezilor, ca supus francez; dar am primit un sfat bun de 
la un preot de la Bar-le-Duc, care - deşi nu i-am povestit 
amănuntele cazului meu - totuşi a ghicit el cam cum 
stăteau lucrurile, căci, după cum mi-a dat de înţeles, era un 
lucru foarte obişnuit ca gentlemenii aflaţi în situaţia mea s- 
o şteargă din ochii urmăritorilor apucând acel drum. 
Întemeindu-se deci pe presupunerea lui, în ceea ce mă 
privea, binevoitorul preot mi-a făcut rost de un paşaport 


bisericesc, adică m-a dat drept furnizor al Mânăstirii... şi, în 
această calitate, a obţinut pentru mine un paşaport ca să 
ajung la Deux Ponts, care aparţinea regelui Suediei. De 
acolo, având o asemenea împuternicire şi o recomandaţie a 
sa către un cleric din localitate, am primit paşaport în 
numele regelui Suediei până la Colonia şi, apoi, am fost cu 
desăvârşire în siguranţă; şi continuându-mi fără nicio 
dificultate, în felul acesta, drumul prin Ţările de Jos, am 
ajuns la Haga şi de acolo - în mare taină şi sub diferite 
nume - am trecut în Anglia, scăpând astfel de soţia mea 
italiancă - târfa ar fi trebuit să-i spun de fapt; căci, după ce 
chiar eu o avusesem în asemenea chip, oare cum m-aş fi 
putut aştepta la o altă purtare din partea ei? 

După ce am ajuns la Londra, i-am scris prietenului meu, 
negustorul din Paris, dar mi-am ticluit scrisorile ca venind 
de la Haga, unde i-am poruncit să-mi adreseze 
răspunsurile. Principalul scop al corespondenţei era să aflu 
dacă i se achitase poliţa ce i-o lăsasem, să mă interesez 
dacă eram sau nu urmărit şi să aflu ce alte ştiri mai are 
privitoare la mine sau la soţia mea şi mai ales, cum 
decurseseră lucrurile cu marchizul. 

In numai câteva zile, am primit un răspuns care arăta că 
primise banii pe poliţa lăsată şi era gata să mi-i transmită 
după indicaţiile mele; că marchizul nu murise, dar - zicea - 
l-ai omorât în altfel, căci şi-a pierdut slujba în gardă, care 
era de douăzeci de mii de livre şi mai este şi acuma deţinut 
la Bastilia; că se ordonase urmărirea mea, pe bază de bă- 
nuieli; că mă căutaseră până la Amiens, pe drumul spre 
Dunkerque şi până la Chasteau de Cambresis, pe drumul 
spre Flandra, dar, deoarece nu mă prinseseră pe niciunul 
din acele drumuri, au renunţat; că marchizul era prea 
cunoscător în materie ca să se apuce a mărturisi că se 
luptase cu mine, încât spusese că a fost atacat pe când 
mergea pe drum şi, dacă eu nu aveam să fiu prins, el avea 
să treacă prin proces şi va fi achitat, din lipsa de probe; că 
fuga mea era o circumstanţă care agrava puternic situaţia 
lui, deoarece se ştia că avuseserăm între noi un schimb de 
cuvinte în ziua aceea şi că fusesem văzuţi împreună; însă 


pentru că nu se putea dovedi nimic, nici de o parte nici de 
alta, el avea să scape doar cu pierderea slujbei, lucru pe 
care putea să-l suporte destul de bine, deoarece era foarte 
bogat. 

Cât despre soţia mea, mi-a scris negustorul, ea era 
inconsolabila şi a plâns de era aproape să i se şi tragă 
moartea: dar lot negustorul mai adăuga, de fapt cu multă 
răutate, că n-ar putea să-mi spună dacă a plâns după mine 
ori după marchiz. Îmi povestea, de asemeni, despre ea, că 
era într-o situaţie foarte proastă şi o ducea foarte greu, aşa 
că dacă nu aveam cât de cât grijă de dânsa, avea să ajungă 
într-un cumplit hal de nenorocire. 

Ultima parte din toată această poveste m-a mişcat într- 
adevăr, căci mă gândeam că - dincolo de orice s-ar fi 
întâmplat - n-ar trebui s-o las să piară de foame; şi pe 
lângă asta, sărăcia este însoţită de tentaţii cărora nu le 
poate rezista cu uşurinţă o femeie, iar eu n-ar trebui să lin 
unealta care s-o împingă la cine ştie ce fapte criminale, 
dintr-o groaznică nevoie, dacă totuşi puteam să o previn de 
la ele. Prin urmare, i-am scris din nou că să se ducă şi să 
stea de vorbă cu dânsa, aflând cât mai multe despre 
situaţia ei şi, dacă descoperea că într-adevăr are nevoie şi, 
mai ales, că nu ducea o viaţă scandaloasă, să-i înmâneze 
douăzeci de pistoli şi să-i spună că dacă ar făgădui cu 
seriozitate să ducă o viaţă retrasă şi cinstită, eu voi dispune 
să i se dea aceşti bani anual, ceea ce era o suma 
îndestulătoare spre a-i asigura existenţa. 

Ea n-a refuzat prima sumă de douăzeci de pistoli, dar l-a 
rugat să-mi comunice că o nedreptăţisem şi că am învinuit- 
o pe nedrept, aşa încât ar trebui să-i fac dreptate; mai 
spusese că o ruinasem, prin aceea că am denunţat-o public 
în felul în care am făcut-o, fără să am vreo dovadă a 
acuzaţiei mele sau vreo bază a bănuielilor; iar cât despre 
cei douăzeci de pistoli oferiţi anual, asta era o sumă de-a 
dreptul meschină pentru o soţie care-şi însoţise bărbatul 
peste ţări şi mări, aşa cum făcuse ea pentru muie - şi alte 
lucruri de felul ăsta; se tocmea cu el şi argumenta, pentru 
ca să obţină de la mine patruzeci de pistoli pe an, lucru la 


care totuşi am consimţit; dar ea nu m-a tulburat să-i plătesc 
mai mult de un an această asistenţă; căci, după aceea, 
marchizul a început din nou să ţină atât de mult la dânsa, 
încât a luat-o la el; şi, după cum mi-a trimis răspuns 
prietenul meu, a depus pe numele ei patru sute de coroane 
pe an, aşa că n-am mai auzit niciodată nimic despre soţia 
mea. 

Mă aflam acum la Londra, dar eram obligat să trăiesc 
foarte retras şi să-mi schimb numele şi să nu las pe nimeni 
din toţi englezii să afle cine eram, în afară de negustorul 
meu, prin intermediul căruia corespondam cu oamenii din 
Virginia; şi, în special, cu fostul meu mentor, care ajunsese 
acum administratorul principal al afacerilor mele şi era şi el 
într-o situaţie foarte prosperă graţie ajutorului meu; însă 
merita, în orice caz, tot ce am făcut şi tot ce aş fi mai putut 
face pentru el, căci se dovedise cel mai fidel prieten şi 
slujitor pe care îl putea avea cineva, şi mai ales în ţara 
aceea. 

N-aş putea jura că eram cel mai liniştit om de pe lume în 
traiul retras şi solitar pe care-l duceam acum; ba chiar am 
experimentat adevărul zicalei că nu e bine pentru cineva să 
fie singur, căci eram foarte-foarte melancolic şi cu inima 
grea şi, de fapt, nici nu ştiam ce să fac, mai ales că mă re- 
tineam de la unele lucruri şi-mi era şi frică să plec în 
străinătate; în cele din urmă, m-am hotărât să plec totuşi 
undeva departe de tot, şi să mă reîntorc în Virginia, iar 
acolo să trăiesc cât mai retras. 

Dar când am ajuns mai în amănunt la stabilirea acestui 
plan, atunci nu m-am putut hotărî să mă resemnez la o 
viaţă retrasă. Căpătasem un fel de gust de pribegie, iar 
cunoaşterea unor lucruri mă condusese la dorinţa de a-mi 
spori şi mai mult cunoştinţele. Şi asta îmi dădea o 
deosebită plăcere, deşi nu aveam nimic de făcut în armată 
sau în război şi nu aveam de gând să mă mai amestec 
nicidecum vreodată în aşa ceva; totuşi, nu puteam trăi în 
lume fără să mă interesez ce se întâmplă în ea; nici nu mă 
puteam gândi să trăiesc în Virginia, unde ar fi urmat să 
primesc ultimele ştiri de două ori pe an şi să citesc 


publicaţiile despre situaţia bursei ca pe o istorie a unor 
lucruri trecute. 

Cel puţin asta era părerea mea; iată, mă aflam în ţara 
mea natală, unde o duceam bine şi, cu toate că avusesem 
ghinion în străinătate, căci m-am întors cu foarte puţini bani 
acasă, totuşi, cu puţină bună gospodărire, puteam strânge 
în scurtă vreme alţi bani. Nu aveam de întreţinut pe nimeni, 
decât propria mea persoană, iar plantațiile din Virginia îmi 
aduceau de obicei între 400 până la 600 de lire pe an, şi 
într-un an mi-au revenit chiar mai mult de 700 de lire, încât 
am ajuns la concluzia că a o porni iar înţr-acolo însemna să 
mă îngrop de viu; aşa că am dat la o parte orice gânduri în 
legătură cu asta şi m-am hotărât să mă stabilesc undeva în 
Anglia, unde aş putea cunoaşte pe toată lumea, fără să mă 
cunoască nimeni. N-a durat mult până să mă hotărăsc unde 
să mă aşez, căci, întrucât vorbeam la perfecţie franceza, 
după ce fusesem atâţia ani printre ei, era acum uşor pentru 
mine să trec drept francez; aşa că m-am dus la Canterbury, 
unde m-am dat drept englez printre francezi şi francez 
printre englezi; şi, în felul acesta, eram cum nu se poate 
mai la adăpost, dându-mi numele de Monsieur Charnot faţă 
de englezi şi de Mr. Charnock faţă de francezi. 

Acolo, ce-i drept, am trăit cu totul incognito; n-am făcut 
nicio cunoştinţă mai deosebită, n-am ajuns intim cu cineva 
şi totuşi cunoşteam pe toată lumea şi toată lumea mă 
cunoştea. Stăteam de vorbă în public, vorbeam franţuzeşte 
cu valonii şi englezeşte cu englezii; şi trăiam retras şi 
cumpătat, fiind destul de bine primit de tot soiul de oameni; 
dar, cum nu mă amestecam în treburile nimănui, tot aşa 
nimeni nu se amesteca în treburile mele; şi socoteam ca o 
duc destul de bine. 

Totuşi nu eram pe deplin satisfăcut; lucrul la care ţineam 
eu era o viaţă aşezată, de familie; după cum aţi văzut, fă- 
cusem două încercări pentru aşa ceva, dar fără niciun 
noroc; totuşi nereuşita celor petrecute nu mă descuraja 
câtuşi de puţin şi am hotărât să mă căsătoresc; căutam o 
femeie cât mai potrivită mie, dar întotdeauna găseam câte 
ceva care să-mi displacă; afară de o singură dată, când am 


întâlnit fiica unui gentleman care arăta foarte bine; încolo - 
am dat de atâtea respingeri de tot felul, încât am fost 
obligat să renunţ şi, cu toate că se poate spune că am fost 
îndrăgostit şi că mă înţelesesem atât de bine cu 
domnişoara aceea, încât nu mai rămâneau alte greutăţi 
care să nu poată fi aranjate în scurt timp, totuşi tatăl ei s-a 
dovedit atât de dificil, a făcut atât de multe obiecţiuni - azi 
voia una şi mâine alta, şi nu-şi menținea propriile-i 
propuneri, neputând fi convins a se statornici la o aceeaşi 
părere măcar două zile la rând că până în cele din urmă, 
am pus capăt strădaniilor noastre, căci fata nu voia să se 
căsătorească fără consimţământul tatălui, iar cu n-am vrut 
s-o fur, aşa că totul s-a terminat. 

N-aş putea spune că n-am fost un pic jignit de această 
dezamăgire, aşa că am părăsit oraşul Canterbury şi am 
plecat cu diligenţa la Londra; aici mi s-a prezentat în faţa 
ochilor o scenă foarte ciudată în felul ei. 

In diligenţă se afla o tânără femeie cu camerista sa; po- 
ziţia în care era aşezată, căci urcase în trăsură înaintea 
mea, îi da un aer foarte melancolic şi a suspinat cât se 
poate de amar tot drumul, şi de câte ori îi vorbea camerista 
ea, femeia izbucnea în lacrimi; n-a trecut mult de când 
eram şi eu în aceeaşi trăsură, până ce - văzând-o că face o 
figură atât de disperată - am încercat s-o încurajez puţin şi 
m-am interesat de pricina mâhnirii sale, dar ea n-a vrut să 
scoată niciun cuvânt; camerista însă, plângând şi ea pe 
răzbunatele, mi-a spus că stăpânul său murise, iar la auzul 
acestor cuvinte, doamna a izbucnit într-o nouă criză de 
plâns şi, nici de la stăpână nici de la cameristă, mai mult 
de-atâta n-am putut scoate în toată dimineaţa acelei zile. 
Când am ajuns să luăm masa, i-am spus acelei doamne - 
deoarece presupuneam că nu e dispusă să stea la masă cu 
toată lumea - că, dacă i-ar face plăcere să ia masa cu mine, 
aş comanda bucatele într-o cameră separată; deoarece toţi 
ceilalţi călători erau străini. Camerista mi-a mulţumit în 
numele stăpânei sale, dar doamna nu putea să mănânce 
nimic şi dorea să stea retrasă. 

Totuşi, acolo am stat puţin de vorbă cu camerista, de la 


care am aflat că stăpâna ei era soţia unui căpitan de 
corabie care pornise spre o direcţie oarecare prin strâmtori, 
cred că înspre Zanta şi Veneţia, dar nu ajunsese nici până 
la Downs, căci se îmbolnăvise şi - după ce a zăcut vreo 
zece zile - şi-a găsit sfârşitul zilelor la Deal; soţia, auzind de 
boala lui, s-a dus la Deal să-l vadă şi a ajuns tocmai la timp 
ca să se uite la el cum se stinge; rămăsese acolo ca să-l 
înmormânteze, iar acum se întorcea, spre Londra, într-o 
stare sufletească într-adevăr tristă şi nemângâiată. 

Mie mi-era milă din toată inima de tânăra doamnă şi, în 
trăsură, i-am spus câte ceva spre a-i împărtăşi această 
mâhnire, dar ea nu m-a învrednicit cu niciun răspuns ci, 
numai din politeţe, dădea din cap când şi când, fără a-mi 
oferi măcar o dată cea mai mică ocazie să-i văd faţa, ori 
măcar să ştiu dacă avea chip sau nu, cu atât mai puţin să 
ghicesc cum arăta la înfăţişare. Era iarnă şi diligenţa a făcut 
un popas la Rochester, neputând să străbată tot drumul 
într-o singură zi, ca de obicei în timpul verii; şi, cu puţin 
înainte de a ajunge la Rochester, i-am spus doamnei că - 
pe cât am înţeles - ea nu mâncase nimic toată ziua, că o 
asemenea purtare o va face să se îmbolnăvească şi, 
făcându-şi sie rău, totuşi nu-i putea face niciun bine soţului 
său mort; şi de aceea am implorat-o că - deoarece eu nu 
eram decât un străin care-i făceam o propunere politicoasă, 
cu scopul doar de a o împiedica să-şi facă singură rău - să 
accepte măcar să luăm masa de seară împreună, ca simpli 
tovarăşi de călătorie; căci în ceea ce-i privea pe străini, se 
pare că ei nu înțelegeau obiceiul ăsta ori nu doreau să şi-l 
însuşească. 

Ea a înclinat din cap, dar n-a dat niciun răspuns şi numai 
după ce am stăruit şi stăruit cu argumentele pe care nu le 
putea învinui că nu-s foarte politicoase şi binevoitoare, a 
răspuns că-mi mulţumeşte, dar că nu poate mânca. 

— Bine, doamnă, am continuat eu, atunci doar să vă aşe- 
zaţi la masă şi, cu toate că vi se pare că nu puteţi mânca, 
poate că totuşi o să ciuguliţi ceva; de fapt trebuie să 
mâncaţi, căci dacă v-aţi apucat s-o duceţi aşa, apoi vă veţi 
distruge, mai ales acum când sunteţi şi la drum; într-un 


cuvânt, vă veţi îmbolnăvi de-a adevăratelea. 

Tot discutam şi argumentam; camerista a intervenit şi 
ea, spunând: 

— Acceptaţi, doamnă, vă rog încercaţi să vă gândiţi puţin 
şi la altceva. 

Şi eu iarăşi am început să stărui, iar doamna mi-a făcut o 
nouă plecăciune, cu mult respect, spunându-mi iarăşi că 
nu, ea nu poate să mănânce; camerista a continuat s-o 
bată la cap şi-i tot spunea: 

— Scumpă doamnă, vă rog mâncaţi, domnul este un gen- 
tleman politicos, vă rog doamnă; - şi apoi, întorcându-se 
către mine, mi-a făgăduit: Stăpâna mea va accepta, 
domnule, aşa sper - şi se părea că-i face plăcere ca eu să- 
mi dau seama că aşa şi era. 

Totuşi, n-am încetat la rândul meu s-o conving şi, fără a 
ţine seamă de făgăduiala cameristei, am asigurat-o că 
eram un om politicos şi i-am spus: 

— Doamnă, eu sunt un străin pentru dumneavoastră, dar 
dacă aş şti cumva că vă intimidez, din indiferent care motiv 
de bunăcuviinţă, v-aş trimite cina sus în camera dumnea- 
voastră, iar eu aş rămâne aici jos; atunci a înclinat de două 
ori din cap şi a ridicat ochii în sus, lucru pe care-l făcea pen- 
tru întâia oară şi a spus că nu avea nicio bănuială de acest 
gen; că invitaţia mea era atât de politicoasă, încât îi era tot 
atât de ruşine s-o refuze, cât i-ar fi fost de ruşine s-o 
accepte dacă s-ar fi aflat undeva unde ar cunoaşte-o 
lumea; şi că ea avea impresia că nu-i eram cu totul străin, 
căci mă mai văzuse undeva; că avea să primească invitaţia 
mea şi se va aşeza la masă, deoarece aşa doream eu, dar 
nu putea să-mi promită că va mânca, sperând că eu voi 
înţelege în ce măsură accepta din constrângere, doar ca un 
răspuns la amabilitatea mea. 

Când mi-a spus că mă mai văzuse undeva, m-a făcut să 
tresar, căci eu n-o cunoşteam absolut de loc şi nu-mi 
aminteam în niciun caz să fi auzit de numele ei, notând aici 
că o întrebasem pe cameristă cum o cheamă; şi, de fapt, 
aproape că mi-a părut rău de complimentul meu, căci 
pentru mine era din multe puncte de vedere un lucru 


esenţial să nu fiu cunoscut. Totuşi, nu mai puteam da 
înapoi şi, pe lângă asta, dacă eram cunoscut, aveam nevoie 
să aflu cum mă cunoştea şi prin ce împrejurări, aşa că i-am 
dat înainte cu amabilităţile. 

Am ajuns la han puţin înainte de a se întuneca de tot. Eu 
am întins mâna s-o ajut pe văduvă să coboare din trăsură, 
lucru pe care nu mi-l putea refuza dar, cu toate că în mo- 
mentul acela nu avea gluga pe faţă, totuşi - fiind întuneric - 
n-am put s-o văd prea bine. Am condus-o până la scări şi în 
sus, pe treptele hanului, până la o sală de mese, pe care 
ne-a arătat-o stăpânul casei pentru tot grupul de călători; 
dar ea a refuzat să intre acolo şi a spus că prefera să 
meargă direct în camera ei şi, întorcându-se spre 
cameristă, i-a poruncit să-i ceară hangiului s-o conducă; aşa 
că eu am însoţit-o până la uşă şi mi-am luat rămas bun, 
spunându-i că am s-o aştept la cină. 

Ca s-o tratez destul de bine, dar fără a sări peste cal, 
(căci nu mă gândeam la nimic mai mult decât la politeţe, ca 
semn de compătimire pentru nefericirea celei mai 
nemângâiate femei pe care o  întâlnisem vreodată) 
spuneam, aşadar, ca s-o tratez frumos, dar fără a sări peste 
cal, comandasem ceea ce oferea hanul, adică o pereche de 
potârnichi şi o mâncare foarte buni de stridii fierte; după 
aceea ne-au mai adus şi o limbă de vită şi un jambon, dar 
noi n-am mai mâncat nimic din acestea, căci restul ne 
ajunsese din plin la amândoi, iar camerista şi-a luat şi ea 
pentru cină stridiile lăsate de noi, care i-au fost de-ajuns. 
Menţionez aceste lucruri ea să se vadă că n-am tratat-o ca 
pe o persoană căreia îi făceam curte, căci nu-mi mai erau 
gândurile la aşa ceva, ci pur şi simplu mi-era milă de biata 
femeie pe care o vedeam într-o situaţie cu adevărat foarte 
nefericită. 

Când am anunţat-o pe cameristă că cina era gata, a pof- 
tit-o pe stăpâna ei, mergând înaintea sa cu o lumânare în 
mână ca să-i arate drumul, şi atunci i-am văzut faţa; căci de 
data aceasta văduva era într-un capot, aşa că nu avea nici 
gluga pe ochi, nici voal negru pe cap, şi am privit cu sur- 
prindere la unul din cele mai frumoase chipuri din lume. M- 


am înclinat şi, fiind vreme friguroasă, am condus-o lângă 
foc, deoarece masa fusese pusă prea departe de sobă. 

Acum era ceva mai sociabilă, deşi încă foarte gravă şi 
suspina mereu, dată fiind durerea ei sufletească; dar îşi 
stăpânea atât de frumos mâhnirea, amestecându-i totuşi 
nuanțele în toată convorbirea ei, încât purtarea sa plăcea 
nespus, din orice punct de vedere, şi era cât se poate de 
amabilă; am stat îndelung de vorbă cu dânsa despre o 
mulţime de lucruri şi, treptat-treptat am făcut-o să-mi 
spună şi numele ei, pe care eu îl ştiam de la cameristă, şi 
unde locuia, anume lângă Ratcliff sau mai curând Stepney, 
unde am cerut voie să vin să-i fac o vizită, când va găsi de 
cuviinţă să primească lume, lucru despre care se părea să 
dea a înţelege că nu se va întâmpla prea curând. 

Este prea plictisitor să întreţii oamenii cu frumuseţea 
unei făpturi pe care nu o vor vedea niciodată; e de-ajuns să 
vă spun că era cea mai frumoasă întrupare a sexului ei, 
dintre toate cele pe care le văzusem ori le-am mai văzut eu 
după aceea, şi nu e de loc de mirare că m-a fermecat din 
prima clipă în care mi-am dat seama cum arată; purtarea 
sa era deasemeni cu totul cuceritoare şi atât de fără reproş, 
încât nici n-o pot descrie. 

A doua zi, a părut faţă de mine ceva mai liberă decât în 
prima seară, şi am vorbit mai mult cu ea şi cu mai multe 
detalii din partea amândurora; şi mi-a îngăduit să vin la ea 
acasă ca s-o văd, lucru pe care totuşi nu l-am făcut decât 
peste vreo două săptămâni, deoarece nu ştiam dacă ar fi 
dispusă ca să treacă peste convențiile ce se cer respectate 
cu rigoare la începutul doliului. 

Totuşi am venit, dându-mă drept un om care avea treabă 
cu ea în legătură cu corabia pe cate îi fusese dat soţului ei 
să moară şi am fost primit de cum am venit şi, pe scurt, de 
la întâia mea vizită i-am şi făcut declaraţii de dragoste; ea 
mi-a primit avansurile cu oarecare dispreţ; n-aş putea 
spune că m-a tratat cu lipsă de respect, dar mi-a spus că 
detesta o asemenea propunere şi nici nu voia să audă 
despre aşa ceva. Cum de ajunsesem să-i fac o asemenea 
propunere în momentul acela nici eu nu-mi dădeam seama, 


deşi de fapt fusese gândul meu chiar de la început. 

Între timp m-am interesat de situaţia şi caracterul ei şi n- 
am auzit altceva decât lucruri foarte plăcute; şi, mai ales, 
am descoperit că avea reputaţia de a fi o doamnă cu cel 
mai frumos caracter, care trecea drept cea mai bine 
crescută din toată acea parte a oraşului; şi m-am gândit 
atunci că în sfârşit găsisem ceea ce-mi dorisem de atâtea 
ori spre a mă face fericit şi pentru care riscasem două 
încercări nereuşite, aşa că m-am hotărât să n-o pierd 
cumva din mână, iar - dacă era posibil - s-o cuceresc. 

Mi-a aburit puţin prin minte gândul că de fapt eram căsă- 
torit şi că a doua soţie a mea era încă în viaţa şi, cu toate 
că se dovedise necinstită faţă de mine şi era o târfă, totuşi 
nu eram divorţat de ea în mod legal, fiindu-mi, la urma 
urmelor - în continuare - soţie; dar am trecut repede peste 
acest scrupul, în primul rând fiindcă se purtase ca o haită şi 
marchizul mi-o mărturisise doar pe şleau, aşa că eram 
divorţat în faţa legii şi aveam dreptul s-o alung; dar, 
deoarece am avut ghinionul să mă bat în duci şi am fost 
obligat să părăsesc ţara, nu-, am putut intenta procesul 
legal care ar fi fost un drept al meu, şi de aceea puteam 
trage concluzia că eram ca şi divorţat, era ca şi cum aş fi 
făcut-o în mod efectiv, aşa că pentru mine scrupulul acesta 
a încetat. 

Am lăsat pe urmă să treacă două luni, fără a mai stărui 
pe lângă văduvă, doar că îi supravegheam mişcările ca să- 
mi dau seama dacă nu mai avea cumva şi vreun alt 
pretendent, iar la sfârşitul celor două luni m-am dus din nou 
în vizită pe la ea şi am descoperit că m-a primit ceva mai 
expansiv şi fără suspine şi hohote de plâns cu privire la 
răposatul ei soţ; şi, cu toate că n-a vrut să mă lase să insist 
asupra propunerii mele, aşa cum aş fi avut eu de gând, mi- 
a îngăduit totuşi să mai vin s-o văd şi discuţia între noi nu 
mai era de fapt decât o chestiune de bună cuviinţă, la care 
ţinea mai presus de orice; mi-am dat seama că nu-i 
displăceam, iar faptul că mă purtasem atât de frumos cu ea 
când o întâlnisem pe drum, mă-a aşternut un loc privilegiat 
în inima ei. Am continuat aşa, treptat, lăsând-o să mă ţină 


A 


încă două luni la distanţă: dar după aceea i-am spus că, în 
ceea ce privea buna cuviinţă, aceasta nu era decât o 
ceremonie, nu trebuia să intre în competiţie cu afecțiunea 
şi că, pe scurt, eu nu mai puteam suporta nicio amânare, 
iar dacă era de acord aşa, apoi am putea să ne căsătorim 
chiar şi în taină; şi, ca să scurtez povestea, n-am încetat să- 
i fac curte şi, cam peste cinci luni, am convins-o în sfârşit şi 
ne-am căsătorit pe ascuns şi atât de bine am tăinuit lucrul 
acesta, încât nici camerista ei, care fusese de fapt 
mijlocitoarea întregii poveşti, nici ea n-a ştiut nimic, decât o 
lună mai târziu. 

Acum eram nu numai în imaginaţia mea, ci şi în realitate, 
cel mai fericit om, deoarece eram nespus de satisfăcut de 
soţia mea, cu adevărat femeia cu cel mai frumos caracter 
de pe lume, o fiinţă desăvârşită şi frumoasă cum nu mai era 
o alta, cu o minunată educaţie şi fără niciun cusur; şi 
această fericire a continuat fără întrerupere vreo şase ani. 

Dar mie mi-era dat să fiu cel mai ghinionist om din lume 
în privinţa căsătoriei, aşa că, până la urmă, o dezamăgire 
dintre cele mai amare mă pândea şi de data aceasta. Am 
avut cu ea trei copii frumoşi, însă după ultimul copil, în 
timpul lăuziei, a răcit şi n-a mai putut să se dea jos din pat 
multă vreme şi a devenit foarte bolnăvicioasă. Fiind mereu 
suferindă şi nesimţindu-se bine, a deprins blestematul 
obicei de a lua băuturi întăritoare şi calde. Băutura e ca şi 
diavolul, când pune oricât de puţin stăpânire pe cineva; 
apoi, încetul cu încetul îl duce la pieire; aşa s-a întâmplat şi 
cu soţia mea. Fiind foarte slabă şi fără putere, a luat mai 
întâi ba un întăritor, ba altul, până când nici nu mai putea 
trăi fără aşa ceva şi, de la o picătură la o înghiţitură, de la o 
înghiţitură la o duşcă, de la o duşcă la un pahar, apoi la 
două, până când, în cele din urmă, s-a apucat de beţivănie 
în lege. 

Am comparat băutura cu diavolul, plecând de la faptul că 
ea pune treptat stăpânire pe obiceiuri şi pe om, dar îi 
seamănă şi mai mult satanei prin felul cum ştie să ne ţină 
în gheare după ce ne-a toropit simţurile; pe scurt, frumoasa 
mea soţie, cu caracter atât de minunat, modestă şi bine 


crescută, a devenit ca un animal, sclavă băuturilor tari; se 
îmbăta chiar şi stând la masă, ba chiar şi singură la ea în 
cameră, până când - în loc de formele ei frumoase şi bine 
făcute - a ajuns grasă ca o hangiţă; mândru-i chip a început 
să se buhăiască şi să se păteze, din cea mai ameţitoare 
fiinţă de pe lume nu mai rămăsese nici urmă, nimic decât 
ochii, frumoşii ei ochi pe care - ce-i drept - şi i-a păstrat 
până în ultima clipă. În scurtă vreme, şi-a pierdut 
frumuseţea, silueta, manierele şi, până la urmă, şi virtutea; 
şi apucându-se de băutură, a ajuns să se omoare cam într- 
un an şi jumătate de când prinsese acest blestemat nărav, 
iar între timp s-a dat în spectacol de două ori, în cel mai 
scandalos hal posibil, cu căpitanul unui vas care - ticălosul 
- a profitat de faptul că a găsit-o beată şi că nu ştia ce face; 
însă urmarea cea mai jalnică a fost că, în loc să se ruşineze 
şi să se pocăiască, după ce s-a trezit, s-a înticăloşit şi mai 
mult, ajungând în cele din urmă la fel de lipsită de ruşine ca 
şi de cumpătare. 

Vai, ce putere are lipsa de cumpătare! Cum prinde în 
gheare cel mai frumos caracter din lume; cum pune încet- 
încet, pe nesimţite, stăpânire pe noi şi ce îngrozitoare 
efecte are asupra bunului simţ, schimbând chiar şi 
temperamentul cel mai virtuos, mai cumpătat, mai cu bună 
creştere şi nobile înclinări, într-unul ce depăşeşte răutatea 
brutelor! Era cândva o poveste cu tâlc, de o fi fost 
adevărată sau închipuită, despre chipul în care l-a ispitit 
dracul pe un tânăr să-şi ucidă tatăl: „Nu, a spus el, asta e 
împotriva firii”. „Bine, a zis diavolul, atunci să te culci cu 
maică-ta”. „Nu, s-a împotrivit, asta e îngrozitor”. „Ei, haide! 
atunci, i-a cerut diavolul, dacă nu vrei să te hotărăşti la 
nimic altceva, ca să-mi faci şi mie o plăcere, du-te şi te 
îmbată”. „Asta, da, da, s-a învoit băiatul, primesc”; - aşa că 
s-a dus şi s-a îmbătat ca un porc şi după ce s-a îmbătat şi-a 
omorât tatăl şi s-a culcat şi cu mumă-sa. 

Nici când vreo femeie n-a fost mai virtuoasă, mai 
modestă, mai castă şi mai cumpătată; pentru nimic în lume 
n-ar fi pus ca gura pe vreo băutură tare; cu mari rugăminţi, 
de-abia o puteam convinge să bea un pahar cu vin sau 


două, şi asta foarte rar; nici chiar la petreceri, n-ar fi 
ademenit-o o mie de ani aşa ceva. Niciodată nu i-a ieşit din 
gură un cuvânt neruşinat şi nici n-ar fi suferit să audă 
vorbind buruienos pe careva, căci o năpădea sila şi 
supărarea; dar după boala şi slăbiciunea ei, după ultima-i 
naştere, infirmiera a insistat ca, de câte ori se simţea 
slăbită şi prost dispusă, să ia un întăritor, să ia câte o duşcă 
pentru ca să-şi revină, până ce a ajuns chiar să aibă nevoie 
de asta, căci altfel nu mai putea trăi; şi treptat, s-a obişnuit 
până-ntr-atâta, că băutura nu mai era pentru ea o doctorie, 
ci o hrană. Şi-a pierdut pofta de mâncare şi se hrănea pe 
sponci, până ce a ajuns în aşa hal încât - vă spuneam - o 
puteai găsi beată în camera ei de toaletă la unsprezece 
dimineaţa, iar în cele din urmă nu mai era niciodată trează. 

În această stare de patimă nenorocită, după cum vă 
aminteam, s-au spulberat rând pe rând toate preţioasele ei 
însuşiri şi un ticălos - căci aşa trebuie să-i spun unui 
asemenea om - care era bine cunoscut casei noastre, a 
venit într-o zi chipurile în vizită şi le-a îmbătat criţă şi pe ca 
şi pe cameristă, batjocorindu-le pe amândouă. Oricine 
poate judeca în ce situaţie mă găseam eu acum. Eu, care 
timp de şase ani mă crezusem cel mai fericit om din lume, 
iată-mă fiinţa cea mai mizerabilă şi mai nenorocită. Cât 
despre soţia mea, o iubeam atât de mult şi-mi dădeam 
seama atât de bine că totul a fost numai din pricină că 
picase la darul şi nenorocirea beţiei, încât nici nu i-am luat- 
o în nume de rău, aşa cum o făcusem cu înaintaşa ei, ci mi- 
era milă de dânsa de mi se sfâşia inima; totuşi, am dat 
afară toate slugile şi o ţineam aproape tot timpul încuiată, 
adică, mai exact, am angajat oameni noi s-o păzească şi să 
nu îngăduie nimănui să se apropie de ea fără ştirea mea. 


CAPITOLUL XVI 


Mă întâlnesc cu căpitanul ei, mă încaier cu 
el şi-i trag o mamă de bătaie s-o 
pomenească toată viața - Moartea soției 
mele - Chibzuiesc la o a patra soție - Fac 
curte fiicei agentului meu şi mă însor cu ea 
- Dau de o soție minunată, care însă moare 
după patru ani - Mă întorc în Virginia şi-mi 
jese în cale o surpriză de necrezut - 


Îmi rămânea de văzut ce să fac cu ticălosul care-şi 
bătuse joc în felul acesta şi de ea şi de mine; mi se părea 
cam deplasat să mă bat cu el în condiţii de egalitate; căci, 
după ce un om se purtase cu mine aşa cum a făcut-o el, nu 
merită să fie tratat în mod corect, ca să-şi apere viaţa; aşa 
că m-am hotărât să-l aştept pe câmp la Stepney, pe un 
drum pe care adeseori se întorcea acasă destul de târziu, şi 
să-l atac astfel cu pistolul, pe întuneric, şi, dacă va fi 
posibil, să-l las să-şi dea seama pentru ce l-am omorât; însă 
când am ajuns a mă gândi mai bine, nu mi-a venit să fac 
aşa ceva, căci era şi împotriva firii şi a principiilor mele, 
neputându-mă cobori la apucăturile unui ucigaş, chiar dacă 
orice altceva aş fi putut ori puteam fi determinat să devin. 

Totuşi, pe de altă parte, m-am hotărât să-i aplic o 
zdravănă corecție pentru ceea ce făcuse, şi n-a trecut mult 
până am avut ocazia să mă ţin de cuvânt; deoarece auzind 
într-o dimineaţă că plecase, tăind-o peste câmp, de la 
Stepney la Shadwell, pe un drum pe care ştiam că-l bate 
adesea, l-am aşteptat la întoarcerea acasă şi i-am ieşit de-a 
dreptul în cale. 

N-am discutat cine ştie eh cu el, ci i-am spus ca-l aştep- 
tam de mult; că ştia prea bine de ce ticăloşie se făcuse vi- 
novat faţă de familia mea şi, deoarece aflase că eu am fost 


informat de fapta lui, nu vream să creadă că nu eram decât 
un încornorat şi un mare laş, ci, dimpotrivă, intenţionam să 
mă răzbun şi acum era momentul potrivit să-i cer să dea 
socoteală; şi, de aceea, l-am poftit că dacă îndrăzneşte să 
privească în faţă ce a făcut şi să-şi apere numele de căpitan 
de vas, aşa cum pretindea că fusese, să scoată sabia. 

A părut surprins şi a început să parlamenteze şi ar fi voit 
să facă propria-i murdărie să pară mai puţin gravă, însă eu 
l-am poftit să priceapă că nu era momentul sa-mi pălă- 
vrăgească aşa, deoarece n-avea cum tăgădui ticăloşia să- 
vârşită; iar a încerca să-şi micşoreze vina însemna s-o 
arunce şi mai mult asupra femeii despre care eu eram sigur 
că, dacă n-ar fi desfrânat-o mai întâi cu băutura, nu ar fi 
convins-o niciodată la asemenea neruşinare; şi văzându-l 
că refuza să scoală sabia, i-am cârpit una cu bastonul şi l- 
am doborât la pământ; însă n-am vrut să-l mai lovesc atât 
timp cât era la pământ, ci am aşteptat să-şi revină, căci se 
vedea clar că nu l-am ucis. În câteva minute, el şi-a revenit 
şi atunci l-am înşfăcat de-o mână şi l-am bătut cu bastonul 
cât am putut de tare şi până m-am răcorit, dar nu l-am lovit 
în cap, căci votam să-l fac să simtă bătaia; în cele din urină, 
a cerut îndurare, dar eu eram surd şi fără milă, până când a 
început să strige ca un copil straşnic biciuit. Atunci i-am 
luat sabia şi i-am rupt-o în nas, şi l-am lăsat întins la 
pământ, dându-i încă vreo două-trei lovituri de picior în 
spate, şi spunându-i că n-arc decât să se ducă să mă dea în 
judecată, dacă o găsi de cuviinţă. 

Acum îmi acordasem toată satisfacția ce-o puteam râvni 
din partea unui laş şi nu mai aveam ce să-i spun altceva; 
dar, deoarece ştiam că isprava mea va face mare vâlvă prin 
oraş, m-am mutat imediat cu toată familia şi, ca sa mă pot 
mai bine ascunde; m-am dus tocmai în nordul Angliei, 
instalându-mă într-un orăşel nu departe Lancaster, unde 
am trăit retras. De acolo nu s-a mai auzit nimic de mine 
vreo doi ani. Soţia mea - deşi mai izolată acum decât 
fusese obişnuită şi mai ferită astfel de uşuraticele ei 
apucături, de care cred că-i era şi ei ruşine şi silă cu 
adevărat - în răstimpurile când devenea mai cumpătată - a 


continuat totuşi să bea, băutura ajungând până la urmă să-i 
fie absolut necesară, şi, în curând, şi-a distrus cu totul 
sănătatea şi a murit, cam la un an şi jumătate după ce ne 
mutaserăm noi în nord. 

Mă pomeneam, astfel, din nou liber şi părea clar că ar fi 
trebuit să fiu, în sfârşit, pe deplin convins că mie nu-mi era, 
dată fericirea în căsătorie. 

Ar trebui să menţionez că ticălosul de căpitan, pe care-l 
bătusem - aşa cum am spus mai sus - a avut tupeul să facă 
mare scandal, pe motiv că l-am atacat la drumul mare şi că 
mă repezisem asupra lui cu trei bătăuşi, intenţionând să-i 
ucid; şi a început să afle crezare la oamenii de prin veci- 
nătate; eu i-am trimis vorbă că auzisem şi că speram că n-a 
ieşit aşa ceva din gura lui, dar dacă mă înşelasem, atunci 
mă aşteptam ca el să dezmintă public şi să declare că era o 
minciună sfruntată; altfel voi fi obligat să-i aplic a doua 
oară, aceeaşi lecţie, până ce îl voi învăţa să se poarte mai 
bine; şi că, putea fi sigur, dacă va continua să pretindă că 
eu mal eram cu cineva chici l-am ciomăgit, apoi am să 
încredinţez tiparului toată povestea şi, afară de asta, am 
să-l bat iarăşi, oriunde îl voi întâlni şi ori de câte ori îl voi 
mai întâlni, până ce va găsi, de cuviinţă să se apere cu 
sabia, ca un gentleman. 

El nu mi-a răspuns la această scrisoare şi, drept satis- 
facţie, am scos vreo douăzeci sau treizeci de copii după ea, 
făcându-le să circule printre vecini, lucru care i-a înlesnit o 
la fel de mare publicitate ca şi când aş fi tipărit-o (vreau să 
spun, printre cunoştinţele lui şi ale mele) şi care a contribuit 
ca să fie urât şi huiduit într-o aşa de mare măsură, încât a 
fost obligat să se mute în altă parte a oraşului, nu m-am 
mai interesat unde. 

Acum că soţia îmi murise, nu ştiam ce să mă fac şi am 
ajuns atât de nemângâiat şi descurajat, încât aproape că 
îmi pierdeam firea şi, uneori, cu adevărat mi se parca că 
mintea mea a luat-o razna. Dar s-a dovedit că din toată 
această poveste nu erau de vină decât închipuirea şi obida 
mea şi, după vreun an, starea aceea mi-a trecut. Rătăcisem 
încoace şi încolo, foarte amar la suflet şi tare nehotărât la 


minte, v-am spus, aproape un an, şi apoi am stat să mă 
gândesc că aveam totuşi trei copii nevinovaţi şi nu reuşeam 
să mă îngrijesc de ei, că ar trebui ori să plec şi să-i las 
singuri în lumea largă, ori să mă stabilesc totuşi acolo şi să 
iau pe cineva care să aibă grijă de ei, căci tot ar fi fost mai 
bine să aibă o mamă vitregă, decât să nu aibă de loc mamă 
şi să ajungă să ducă o viaţă de haimanale; aşa că m-am 
hotărât să mă recăsătoresc, mulţumindu-mă cu orice 
partidă mi-o ieşi în cale, chiar de-ar fi fost vorba de ceva 
foarte modest, ba chiar cu cât mai modestă o să fie femeia 
întâlnită, cu atât mai bine. Am ajuns la concluzia că pe 
următoarea mea soţie ar trebui s-o iau numai ca pe un fel 
de servitoare ceva mai sus pusă, ca pe o dădacă, adică, 
pentru copiii mei şi ca pe o menajeră pentru mine şi - fie 
cum o fi, târfă sau femeie cinstită, ziceam cu, după bunul ei 
chef - m-am hotărât să nu-mi fac multe griji din asta; căci 
acum eram disperat şi nu-mi mai păsa cum merg lucrurile. 

Într-o astfel de dispoziţie indiferentă şi, de fapt, necuge- 
tată şi neghioabă, îmi vorbeam mie însumi cam aşa: „dacă 
mă căsătoresc cu o femeie cinstită, va avea cine să aibă 
grijă de copiii mei; dacă se întâmplă să dau peste o haită şi 
să-şi bată joc de mine, aşa cum văd că sunt toate, am s-o 
fac să dispară şi am s-o trimit în Virginia, la plantațiile pe 
care le am acolo şi unde va munci din greu şi o va duce 
destul de amarnic, păzindu-şi astfel castitatea, asta i-o 
garantez eu. 

De la început, mi-am dat seama destul de bine că ideile 
mele erau însă nişte idei nesăbuite şi nebuneşti, pe care nu 
le-aş fi putut lua nici cu în serios, cum nu m-aş fi putut 
gândi să fiu omul din lună; dar nu ştiu cum s-a întâmplat, 
că m-am tot gândit şi mi-am tot vorbit mie însumi atâta 
vreme în acest chip haotic, încât am ajuns să fiu într-adevăr 
disperat, adică să mă hotărăsc la o altă căsătorie, cu toate 
presupunerile de nefericire ce se puteau imagina că îmi vor 
fi sortite. 

Şi totuşi, această necugetată hotărâre a simţurilor, 
tocmai pe ea nu am pus-o imediat în aplicare; căci după 
aceea a mai durat o jumătate de an până să mă hotărăsc în 


sfârşit la ceva; dar, în cele din urmă, cum insul care-şi 
caută singur necazurile zice-se că le va găsi, aşa a fost să 
se întâmple şi cu mine. Cum-necum, în târgul vecin era o 
tânără sau mai curând o femeie la jumătatea vârstei, care, 
locuind numai la o milă depărtare, venea de obicei pe la 
mine pe acasă şi stătea toată ziua şi în fiecare zi cu copiii, 
când era cât de cât vreme bună; şi, cu toate că venea doar 
ca o vecină oarecare, ca să ne vadă, totuşi se dovedea 
întotdeauna de mare ajutor în mânuiala şi rânduirea 
lucrurilor ce-i privea pe copii, fiind grozav de pricepută la 
asta şi arătându-şi din plin măiestria, atât înainte de 
moartea soţiei mele, cât şi după aceea. 

Tatăl vecinei ăsteia era un om folosit adeseori de mine ca 
să-l trimit la Liverpool şi uneori la Whitehavan pentru unele 
afaceri; căci, deoarece mă stabilisem în partea de miază- 
noapte a Angliei, dădusem ordin ca o parte din 
transporturile mele să fie trimise, după cum se oferea 
ocazia, cu diferite corăbii, la câte unul din aceste oraşe, în 
care era şi mai sigur de ajuns decât prin Canal până la 
Londra, din pricina piraţilor, şi deoarece războiul continua 
îndârijit. În cele din urmă, mi-a intrat în cap că tânăra 
aceasta ar putea corespunde scopului meu, mai ales că o 
vedeam atât de folositoare copiilor; pe de altă parte, şi 
copiii o iubeau tare mult, aşa că m-am hotărât s-o iubesc şi 
cu, mângâindu-mă cu gândul că, deoarece mă căsătorisem 
cu două nobile şi cu o burgheză şi descoperisem că toate 
trei nu au fost altceva decât nişte târfe, n-ar fi poate 
imposibil să aflu ceea ce doream tocmai din partea unei ne- 
vinovate fete din provincie. 

Mi-a trebuit tare mult timp ca să-mi bată în geamul minţii 
gândul acesta; de fapt, aproape niciuna din căsătoriile mele 
nu fusese făcută fără o matură gândire; şi dintre toate, cea 
de a doua fusese cea mai nefericită, însă de data asta am 
chibzuit foarte serios, cred că vreo patru luni, înainte de a 
mă hotărî, şi însăşi prudenţa mea a stricat toată treaba; 
hotărându-mă, totuşi, în cele din urmă, am oprit-o pe 
doamna Margaret într-o zi când luneca pe lângă uşa 
salonaşului meu, am chemat-o înăuntru şi i-am spus că 


doream să stau de vorbă cu ea; femeia a intrat numaidecât, 
dar s-a roşit grozav, când am rugat-o să ia loc pe un scaun, 
chiar în apropiere de mine. 

N-am risipit cu ea prea multe gesturi ceremonioase, ci i- 
am spus că, pe câte observasem se purtase minunat de fru- 
mos cu copiii mei, că era foarte tandră cu prichindeii, că 
toţi o iubeau şi că, dacă ar fi de acord, aveam de gând să 
fac dintr-însa mama lor, dacă nu cumva era logodită cu alt- 
cineva. Margaret a stat liniştită şi n-a scos niciun cuvânt, 
până ce nu am spus eu „dacă nu cumva era logodită cu alt- 
cineva”; atunci a părut că tresare. Totuşi, m-am făcut că nu 
bag de seamă şi i-am spus doar atât: 

— Uite, Meggy (aşa li se spune lor pe acolo), dacă i-ai 
promis ceva cuiva, mie trebuie să-mi spui. 

Căci se ştia în oraş că un tânăr, fiul cel rău al unui bun 
pastor, se ţinuse de ea multă vreme, vreo doi-trei ani, şi-i 
tot făcea declaraţii de dragoste, dar se pare că n-a putut-o 
convinge nicio dată să-l ia. 

Ştia la rândul ei că aflasem şi eu de lucrul ăsta şi de 
aceea, după ce i-a trecut prima surpriză, mi-a spus că 
domnul..., după cum bine ştiam, s-a ţinut mult de ea, însă 
că ea nu i-a făgăduit niciodată nimic şi timp de mai mulţi 
ani în şir 1-a refuzat, deoarece tatăl ei îi spusese într-una că 
era un om rău şi că va fi nenorocirea ei dacă l-ar lua de 
bărbat. 

— Bine, Meggy, am trecut eu mai departe, atunci mie ce 
răspuns îmi dai? Eşti liberă să-mi fii soţie? 

Ea a roşit şi s-a uitat în pământ şi n-a vrut să scoată 
niciun cuvânt, o bună bucată de vreme; dar când am 
insistat să-mi răspundă, a ridicat ochii şi mi-a spus că - pe 
cât presupune - glumeam probabil cu dânsa; ei bine, am 
trecut peste asta şi am asigurat-o că eram foarte serios şi 
că o consideram ca pe o fată cumpătată, cinstită şi 
modestă, pe care - după cum v-am şi spus - copiii o iubeau 
grozav de tare, iar eu eram foarte serios cu ea; dacă - 
aşadar - consimţea, i-aş da cuvântul meu că o voi lua şi că 
ne vom căsători chiar a doua zi de dimineaţă. A ridicat ochii 
din nou şi a zâmbit uşor şi mi-a spus că e prea repede 


pentru ea ca să-mi răspundă „da”; spera că-i voi lăsa câtva 
timp să se gândească şi să stea de vorbă şi cu tatăl ei 
despre asta. 

Am stăruit să reţină că n-avea nevoie de prea mult timp 
ca să se gândească, dar totuşi o voi lăsa până a doua zi di- 
mineaţa, ceea ce eu consideram că e foarte mult. Intre 
timp, o sărutasem pe Meggy de vreo două-trei ori şi ea a 
început să fie mai slobodă faţă de mine; iar când am 
insistat să ne căsătorim chiar a doua zi dimineaţă, a şi râs 
şi mi-a spus că nu-i va purta noroc să se mărite în hainele 
ei vechi. La asta i-am închis imediat gura, făgăduindu-i că 
nu se va mărita în vechile-i straie, căci am să-i dau cu altele 
noi. 

— Da, poate mai târziu, a făcut Meggy, tot râzând. 

— Ba nu, chiar acum, i-am răspuns; ia vino cu mine 
Meggy. 

Aşa că am dus-o sus pe scări în camera fostei mele soţii 
şi i-am arătat o rochie nouă de dimineaţă, pe care soţia 
mea n-o îmbrăcase nici de două-trei ori, şi alte lucruri 
frumoase. 

— Uite aici, Meggy, i-am spus, asta e o rochie de nuntă 
pentru tine; dă-mi mâna acum, asigurându-mă că vrei să ne 
căsătorim mâine dimineaţă; iar cât despre tatăl tău, ştii că 
el e dus la Liverpool pentru niscai treburi ale mele, dar îţi 
garantez că la întoarcerea acasă nu se va supăra ca trebuie 
să-i spună stăpânului său ginere şi nici nu-i voi cere zestre; 
de aceea dă-mi mâna, Meggy, m-am aplecat eu foarte 
vesel către ea şi iar am sărutat-o; şi lata mi-a dat mâna, 
foarte drăguţ şi, mă puteţi crede pe cuvânt că era nespus 
de maniată. 

La vreo trei case mai departe de noi locuia un bătrân 
domn care se dădea drept medic, dar de fapt era preot 
romano-catolic, cum sunt mulţi în acea parte a ţării; am 
trimis, chiar în seara aceea, după el. Omul ştia că eu 
cunosc adevărul în legătură cu profesiunea lui, că trăisem 
în ţări catolice şi, într-un cuvânt, mă credea şi pe mine 
romano-catolic, din pricină că eram străin. Când a venit la 
mine, i-am spus pentru ce trimisesem după dânsul şi ce 


urma să fie a doua zi dimineaţa; mi-a mărturisit imediat că 
dacă aş vrea să vin la el chiar în seara aceea şi s-o aduc şi 
pe Meggy cu mine, ne va cununa la el acasă şi că asta se 
putea face mai în taină şi mai bine seara decât dimineaţa; 
aşa că am chemat-o din nou pe Meggy la mine şi i-am spus 
că, deoarece şi ea şi eu căzuserăm de acord pentru a doua 
zi de dimineaţă, era şi mai bine s-o facem chiar în noaptea 
aceea şi i-am relatat spusele doctorului... 

Meggy iar s-a roşit şi mi-a spus că trebuie totuşi să se 
ducă mai întâi pe acasă şi că nu putea fi gata decât a doua 
zi. 

— Uite, Meggy, i-am răspuns, eşti soţia mea acum şi n-ai 
să mai pleci de la mine ca o servitoare: înţeleg ce vrei să 
spui, vrei să te duci acasă să te schimbi. Vino însă! Hai din 
nou cu mine sus. 

Aşa că am dus-o la un scrin cu lenjerie unde se găseau 
mai multe schimburi de ale fostei mele soţii, unele pe care 
mi le purtase niciodată şi alte câteva purtate. 

— Uite aici o cămaşă curată pentru tine. Meggy, şi mâine 
le vei avea pe toate. Acum, i-am spus, îmbracă-te! - aşa că 
am închis-o înăuntru şi eu am coborât. Să baţi la uşă, i-am 
adus eu aminte, când ai să fii gata îmbrăcată. 

După câtva timp, Meggy n-a bătut, ci a venit jos în 
camera unde eram eu, gata îmbrăcată, căci mai erau şi alte 
lucruri pe care o rugasem să şi le ia, şi toate îi veneau ca 
turnate; se pare că Meggy trăsese zăvorul şi descuiase 
singură. 

— Bine, Meggy, am făcut eu. Acuma vezi şi tu că n-ai să 
ti măriţi în straie vechi. 

Aşa că am luat-o în braţe şi am sărutat-o şi eram la fel de 
mulţumit ca de orice lucru bun făcut vreodată în viaţă. Şi, 
de cum s-a întunecat, Meggy a plecat pe furiş mai înainte, 
aşa cum ne înţelesesem cu doctorul, şi s-a dus de a ciocănit 
la menajera bătrânului domn; am venit şi eu acolo după 
vreo jumătate de oră, şi ne-am cununat acasă la doctor, 
adică în oratoriul sau capela pe care le avea el acasă - o 
cămăruţă din locuinţa lui - iar apoi am rămas şi am cinat 
împreună cu pastorul. 


Pe urmă, după ce am mai stat niţel, m-am întors întâi cu 
acasă, căci voiam să trimit copiii la culcare şi să-i alung din 
calea noastră pe ceilalţi servitori, iar ceva mai târziu a venit 
şi Meggy şi în noaptea aceea am dormit împreuna. A doua 
zi dimineaţă, am adus la cunoştinţa întregii familii că Meggy 
era soţia mea, iar tustrei copilaşii mei s-au bucurat din cale 
afară. Şi, iată-mă, deci, căsătorit pentru a patra oară; ca să 
nu lungesc vorba, vă voi mărturisi că, de fapt, am fost mai 
fericit cu această fată simplă de provincie decât cu oricare 
dintre soțiile pe care le avusesem mai înainte. Nu era ea 
chiar tânără, având mai mult de treizeci şi trei de ani, clar 
mi-a dăruit un fiu încă din primul an; era însă foarte dră- 
guţă, bine făcută şi cu o fire veselă, dar nu era o frumuseţe; 
ca gospodină se comporta admirabil, iubea copiii şi nu s-a 
purtat deloc mai urât cu ei după ce a avut şi ea copii. Intr- 
un cuvânt, mi-a fost o minunată soţie, însă păcat că n-a 
trăit cu mine decât patru ani, căci a murit dintr-o lovitură 
primită în timpul sarcinei - când s-a întâmplat să cadă, şi 
asta a fost pentru mine într-adevăr o mare pierdere. 

Dar ce să-i faci, asta a fost soarta mea în ceea ce 
priveşte nevestele; uite, cazul ei - cu toată roşeaţa şi 
timiditatea de la început, se pare totuşi că Meggy făcuse 
cândva, în tinereţea sa, un pas greşit, şi că avusese un 
copil cu vreo zece ani mai înainte, cu un domn înstărit din 
ţinutul acela, care-i făgăduise c-o va lua în căsătorie, şi pe 
urmă o părăsise; dar, deoarece asta se întâmplase multă 
vreme înainte de venirea mea prin acele părţi, iar copilul 
era mort de mult şi dat uitării, oamenii au fost atât de buni 
cu ea şi atât de binevoitori faţă de mine, încât auzind că mă 
căsătorisem cu dânsa, nimeni nu a pomenit vreodată 
despre asta, aşa că n-am auzit şi n-am bănuţ nimic decât 
după ce ea coborâse în mormânt şi, oricum ar fi fost, nu 
mai avea desigur nicio importanţă pentru mine; însă 
Meggy, s-a dovedit a-mi fi o soţie credincioasă, virtuoasă şi 
bună. Cât am trăit împreună, am avut de înfruntat şi o 
foarte mare lovitură, deoarece mi s-a îmbolnăvit familia de 
vărsat, o boală groaznică de prin părţile acelea şi mi-au 
pierit, unul după altul, trei copii şi o servitoare; aşa că nu 


mi-a mai rămas decât un copil de la fosta mea soţie şi unul 
de la Meggy: primul, un băiat şi al doilea o fată. 

lar în timp ce aveau loc toate aceste întâmplări, hop! 
invazia scoţienilor şi apoi lupta de la Preston; trebuie să 
binecuvântez amintirea scumpei mele Meggy, căci eu mă 
înflăcărasem de tot, luându-le partea, şi eram gata-gata să 
plec cu cal şi cu arme, să mă alătur lordului Derwentwater; 
dar Meggy m-a salvat (altfel n-am cum spune) şi atâta s-a 
agăţat de mine, cu lacrimi şi cu rugăminţi, încât până la 
urmă am stat liniştit şi am privit la cele întâmplate, lucru 
pentru care am avut toate motivele să-i fiu după aceea 
recunoscător. 

Eram un tată cu adevărat mâhnit şi, dacă pierderea co- 
piilor a fost pentru mine o lovitură cumplită, apoi stingerea 
din viaţă a soţiei m-a lovit şi mai crâncen; iar amărăciunea 
nu mi-a scăzut şi bunele mele sentimente faţă de ea nu s- 
au modificat de loc, în momentul când am auzit de greşelile 
ce le săvârşise cândva în trecut, poate tocmai fiindcă ele se 
întâmplaseră cu atâta vreme înainte de a o cunoaşte şi 
fiindcă prin propriile-mi antene nu le-am descoperit, iar ea - 
câtă vreme trăiserăm împreună - nu mi le destăinuise. 

Toate aceste lucruri adunate laolaltă mă lăsaseră tare 
nemângâiat. Şi acum, doar la atâta mă mai gândeam că 
era porunca proniilor să mă retrag în Virginia - locul (şi aş 
putea spune: chiar singurul loc) unde fusesem binecuvântat 
de soartă şi întâlnisem ceva care merita numele de noroc şi 
unde afacerile mele, aflându-se pe mâini bune, rodul 
plantațiilor crescuse în aşa măsură încât de vreo câţiva ani 
venitul meu de acolo se ridicase la opt sute de lire şi, într- 
un an, la aproape o mie de lire; aşa că m-am hotărât să-mi 
părăsesc încă o dată ţara natală şi, luându-mi cu mine 
băiatul, iar pe fata lui Meggy lăsând-o la bunicul ei, am 
făcut din fostu-mi socru primul meu agent de încredere şi i- 
am lăsat o considerabilă sumă de bani pentru întreţinerea 
copilului, în afară de un testament prin care hotărâm că - 
dacă ar fi să mor înainte de a fi ajuns ca să am grijă de fata 
lui Meggy - atunci îi lăsam o zestre de două mii de lire, pe 
care să i-o plătească fiul meu din averea pe care o aveam 


în Virginia: iar dacă băiatul avea să se prăpădească şi el 
înainte de a se căsători, îi rămânea fetei întreaga avere. 

M-am îmbarcat pentru Virginia în anul... în oraşul 
Liverpool şi am făcut o călătorie destul de frumoasă până 
acolo, daci trec peste faptul că pe la latitudinea de 48°, ne- 
am întâlnit cu un vas pirat care ne-a jefuit de tot ce a vrut, 
adică de provizii, muniții, arme mărunte şi bani; dar ca să le 
recunoaştem pungaşilor şi ceea ce li se cuvine, deşi erau 
cei mai nemernici ticăloşi întâlniți vreodată, vă voi spune ca 
nu s-au purtat rău cu noi, iar cât priveşte pierderea suferită 
de mine, nu era nici ea prea mare, deoarece bagajul pe 
care-l aveam eu pe bord era în mărfuri care lor nu li s-au 
părut de niciun folos şi nici n-ar fi putut să dea de ele, fără 
a răscoli întreaga corabie, lucru pe care totuşi nu şi-au dat 
osteneala să-l facă. În Virginia, mi-am găsit toate treburile 
într-o splendidă ordine, plantațiile crescuseră prodigios, iar 
administratorul meu, care-mi dăduse primele impulsuri la 
călătorie şi care mă înfruptase pe lume din toate 
cunoştinţele vrednice de luat în seamă, m-a primit cu o 
explozie de bucurie, după o hoinăreală de douăzeci şi patru 
de ani. 

Mă simt dator să amintesc asta, spre încurajarea inimii 
tuturor servitorilor credincioşi, că omul mi-a făcut o dare de 
seamă pe care am crezut-o întru totul adevărată, despre 
întreg pulsul plantațiilor, fiecare luată în parte, cu bilanţul 
fiecărui an, câştigurile rezultate după scăderea cheltuielilor 
fiind trimise, an de an, la dispoziţia mea, la Londra. 

Eram, şi aveam toate motivele să fiu cât se poate de 
satisfăcut de felul cum îmi administrase averea şi de felul 
cum îşi administrase şi treburile lui, lucru pe care pot spune 
că-l făcuse în chip cinstit. Îşi realizase o plantație foarte 
mare, pe propriu-i cont, folosind terenul primit din partea 
statului şi sprijinul meu. 

După ce mi-a făcut acea dare de seama, care mi-a stârnit 
atâta bucurie, nu vi se va părea curios din parte-mi că am 
dorit să văd şi eu plantațiile şi pe toţi sclavii care, în 
cuprinsul celor două plantaţii, treceau de trei sute de 
oameni; şi deoarece mentorul meu cumpăra sclavi de la 


fiecare nou transport venit din Anglia, am avut umilinţa de 
a-i întâlni acolo pe doi sau trei dintre nobilii gentlemeni de 
la Preston care, ca prizonieri de război, fuseseră cruţaţi de 
execuţia publică şi deportaţi în acea sclavie ce trebuie să fi 
fost pentru ei mai rea decât moartea. 

Nu voi menţiona ce am făcut sau ce am spus în legătură 
cu ei sau cu privire la ei; am să vă vorbesc mai pe larg 
despre asta, când o să apuc a povesti şi de venirea 
celorlalţi, care mă privea mai îndeaproape. Dar mi s-a 
întâmplat un lucru care m-a surprins şi îngrozit peste 
măsură; inspectând personalul, după cum v-am spus, şi 
cercetând cu de-amănuntul plantațiile în mai multe rânduri, 
am ajuns într-o bună zi într-un loc unde munceau câteva 
femei. Mă gândeam foarte grav la mizeria vieţii omeneşti, 
privind la unele din acele nenorocite; mă gândeam că poate 
au trăit şi ele altădată o viaţă mai veselă şi mai plăcută 
undeva în lume şi totuşi, prin diferite nenorociri, iată-le că 
ajunseseră acolo; şi de s-ar fi istorisit povestea lor înaintea 
unei adunări de oameni, poate că ar fi fost cea mai 
mişcătoare şi mai potrivită predica pe care ar putea-o ţine 
orice preot din ţară. 

Pe când meditam astfel şi pe când priveam la acele 
femei, deodată am auzit o frământare într-un pâlc de femei, 
din spatele meu, care strigau după ajutor, deoarece una 
dintr-însele leşinase; toate se rugau s-o ajutăm cumva, ca 
să nu-şi dea sufletul acolo, pe loc. Nu aveam la mine decât 
o sticluţă cu rom, pe care o purtam cu noi ca să dăm câte o 
duşcă sclavilor ce meritau favoarea aceasta; aşa că mi-am 
întors calul şi ni-am îndreptat într-acolo, apropiindu-mă, 
însă, deoarece biată făptura aceea zăcea la pământ, cu 
femeile celelalte îmbulzite în jurul ei n-am putut-o zări; le- 
am dat însă sticluţa cu rom şi ele au frecat-o la tâmple şi au 
făcut-o să-şi vină în lire, iar apoi au ajutat-o să ia o 
sorbitură, dar ea nu putea să bea şi i-a fost foarte rău, aşa 
că au transportat-o la infirmerie; infirmerii se numesc în 
mănăstirile din Italia camerele unde sunt duse călugărițele 
sau călugării bolnavi, dar aici în Virginia cred că ele ar 
trebui numite „gropi ale condamnaților”, căci infirmeria era 


un loc nimerit ca oamenii să-şi dea duhul, nu să fie îngrijiţi 
să se vindece. 

Deoarece bolnava cu pricina a refuzat băutura, una 
dintre celelalte femei mi-a adus înapoi sticla, iar cu le-am 
îndemnat s-o bea ele, lucru pentru care erau aproape să se 
ia la bătaie, căci nu le ajungea că să înghită fiecare câte o 
dată. M-am întors fără întârziere acasă, gândindu-mă ce 
nenorocite măsuri se luau de obicei pentru bieţii servitori 
când cădeau bolnavi, şi l-am întrebat pe administratorul 
meu dacă tot aşa stăteau lucrurile cum le ştiusem. Mi-a 
spus că, din câte credea el, la mine era totuşi mai bine 
decât pe orice altă plantație din ţară, recunoscând în 
acelaşi timp că - desigur - încăperea aşa-zisei infirmerii se 
reducea la o simplă odaie, hurte mohorâtă; el mi-a 
făgăduit, cu toate acestea, că se va duce imediat să vadă 
ce se petrece. 

Cam după vreo oră, s-a întors la mine şi mi-a spus că fe- 
meia era într-adevăr grav bolnavă şi speriată de urmările 
stării sale; că părea-să fie tare pocăită pentru nişte lucruri 
săvârşite cândva în trecut şi care-i apăsau cugetul, mai ales 
că se credea ajunsă în pragul morţii; că îl întrebase pe el 
dacă nu existau preoţi care să vină să-i mângâie pe bieţii 
sclavi muribunzi, iar el i-a spus că ştia prea bine că preot nu 
se află decât la o distanţă destul de mare de acolo: dar îi 
făgăduise că - dacă va apuca să o ducă până a doua zi 
dimineaţa - vor trimite după un preot. Mi-a mai spus, de 
asemeni, că o mutase într-o cameră în care locuia şeful 
muncitorilor, că-i dăduse cearceafuri şi tot ce putuse şi 
crezuse el că are nevoie şi că pusese o altă femeie să stea 
în preajma ei şi să o îngrijească. 

— Bine, am zis, asta e bine, căci nu pot suporta ca 
bietele făpturi să bolească şi să piară numai din pricina 
asprimii condiţiilor de aici şi a locului unde ajung să zacă, 
dacă se îmbolnăvesc şi au nevoie de ajutor. Afară de asta, 
am adăugat, unele dintre aceste nenorocite fiinţe cărora li 
se spun condamnaţi, pot fi şi ei oameni crescuţi cândva în 
condiţii ceva mai bune. 

— Intr-adevăr, domnule, a vorbit el, şi mie mi s-a părut 


continuu că fiinţa asta nefericită are într-însa ceva de 
doamnă nobilă, văzând-o cum se poartă, şi le-am auzit şi pe 
celelalte femei spunând că ar fi trăit când va foarte bine şi 
că a avut zestre o mie cinci sute de lire când s-a măritat; 
personal, aş îndrăzni să vă spun că a fost la vremea ei o 
femeie frumoasă şi că mai are încă o mână fină, de 
doamnă, chiar aşa tăbăcită de vreme cum este; şi mai 
îndrăznesc să constat că n-a fost crescută să muncească 
din greu, aşa cum face acum aici - şi, biata de ea tot le 
spune celorlalte că truda asta o va ucide. 

— Adevărat, am rostit, s-ar putea să fie aşa şi nu ar fi 
exclus ca aici să se afle motivul pentru care leşină. 

Pe urmă l-am întrebat: 

— N-ai cumva vreo muncă prin casă la care s-o pui, ca să 
n-o distrugă în aceeaşi măsură şi s-o ocrotească oarecum 
de arşiţă şi de frig? 

Administratorul mi-a răspuns că da, ar putea s-o facă 
menajeră, deoarece femeia care a fost în acest serviciu îşi 
ispăşise osânda, s-a măritat şi s-a apucat de plantat pe 
cont propriu. 

— Bine, atunci, am zis eu, dacă vezi că se face bine, să-i 
dai ei slujba asta şi între timp du-te şi anunţ-o chiar; cine 
ştie, poate că însăşi mângâierea asta o va ajuta să se 
însănătoşească. 

Aşa a făcut şi, sclava fiind bine îngrijită, şi dându-i-se şi 
mâncare bună, caldă, s-a mai întremat şi în scurt timp a 
fost din nou pe picioare; căci se îmbolnăvise pur şi simplu 
de munca prea aspră şi din cauză că fusese expusă la 
condiţii proaste de cazare şi mâncase mizerabil, după ce 
fusese crescută atât de delicat; ori toate acestea o 
istoviseră, de aceea a leşinat. 

După ce i s-a încredinţat slujba de menajeră, a devenit 
însă şi ea alt om; a adus toată gospodăria într-o atât de 
bună rânduială şi s-a ocupat atât de bine de aprovizionare, 
încât mentorul meu îi admira purtarea şi din când în când 
îmi vorbea cu căldură despre ea, lăudând-o că era o 
excelentă gospodină. 

— Garantez eu, spunea el, că a fost crescută ca o 


adevărată doamnă şi că a fost femeie frumoasă la vremea 
ei. 

Într-un cuvânt, mi-a spus atâtea lucruri bune despre ea, 
încât am dorit s-o văd şi eu; aşa că într-o bună zi, am 
profitat de ocazia că mă duceam la casa plantaţiei, cum o 
numeau cei de acolo şi, într-un salonaş rezervat pentru 
stăpânul plantaţiei, dorinţa ce o aveam mi s-a împlinit; ea 
mai avusese ocazia să mă zărească înainte de a o vedea eu 
şi, de cum mă zărise, m-a recunoscut; eu însă, chiar dacă 
aş fi văzut-o şi de o sută de ori, tot n-aş fi recunoscut-o. Se 
pare că femeii i-a fost foarte ruşine şi a fost peste măsură 
de surprinsă descoperind cine eram eu; iar când i-am dat 
ordin administratorului s-o poftească în salonaş, a găsit-o 
plângând şi l-a rugat s-o ierte, ca îi era frică şi că va muri 
pe loc, dacă o chem acolo. Eu, fără să-mi închipui altceva 
decât ca nenorocitei îi era frică de mine (căci în Virginia 
stăpânii silit ceva îngrozitor), i-am poruncit să-i spună că nu 
trebuie să-şi facă griji zadarnice pentru faptul că ani 
chemat-o, fiindcă nu eram supărat şi nu era vorba de nicio 
neplăcere, ci doar voiam să-i dau personal nişte dispoziţii; 
aşa că administratorul, crezând că a încurajat-o, deşi 
adevărata ei îngrijorare provenea din cu totul alte motive, a 
adus-o în cameră. Când a intrat, ţinea o batistă în mână şi 
îşi ştergea ochii, ca şi când ar fi plâns: 

— Doamnă menajeră, m-am adresat eu, vorbindu-i cu 
voie bună, să nu fii îngrijorată că am trimis după dumneata, 
am informaţii foarte bune despre felul cum conduci 
gospodăria şi te-am chemat ca să-ţi aduc la cunoştinţă că 
sunt foarte mulţumit; şi, dacă pot avea ocazia să-ţi fac un 
bine, în cazul că situaţia dumitale mi-o îngăduie, aş fi 
dispus să te ajut să poţi ieşi din mizerie. 

Femeia mi-a făcut adânci plecăciuni, dar de spus nu 
spunea nimic: apoi a mai prins totuşi curaj şi şi-a luat mâna 
de la ochi şi i-am văzut în întregime; cred că a făcut-o din 
dorinţa ca eu să descopăr cine era, dar n-am putut-o 
recunoaşte de parcă nici n-aş fi văzut-o vreodată în viaţă, ci 
doar am continuat s-o încurajez pe acelaşi ton, aşa cum 
aveam de altminteri obiceiul să procedez cu oricine 


vedeam că merită osteneală. 

Intre timp, mentorul meu, care era şi el în cameră, a ieşit 
să se ducă după treburi şi, îndată după plecarea lui, ea a 
izbucnit în lacrimi şi a căzut la picioarele mele: 

— Vai! Domnule, a zis, văd că nu mă recunoşti, fie-ţi milă 
de mine, că nu-s altcineva decât păcătoasa dumitale soţie 
de care ai divorţat! 

Eram într-adevăr uimit, speriat şi tremuram ca lovit, de 
fri guri, pe lângă faptul că nu mai puteam scoate un cuvânt, 
fiindcă - zic - împietrisem ca pietrele. Am avut doar atâta 
prezenţă de spirit să mă duc să închid uşa, ca mentorul 
meu să nu se mai poată înapoia acolo; apoi, întorcându-mă 
către ea, am ridicat-o de jos şi i-am vorbit încurajator şi i- 
am spus că nu am recunoscut-o, de parcă n-aş fi văzut-o 
niciodată, până atunci. 

— Vai! Domnule, a rostit, necazurile sunt ceva îngrozitor 
şi suferinţele pe care le-am suferit eu au fost de-ajuns ca 
să-mi schimbe cu totul înfăţişarea; însă, pentru numele lui 
Dumnezeu, te rog să ierţi răul pe care ţi l-am făcut. Am 
plătit scump răutatea mea şi este drept - aşa mi se şi 
cuvine că - Dumnezeu m-a adus la picioarele tale să-ţi cer 
iertare pentru toate păcatele. lartă-mă, domnule, le implor, 
a continuat ea, lasă-mă să-ţi fiu sclavă sau servitoare cât 
am să mai trăiesc, doar asta e tot ce-ţi cer. 

Şi, cu aceste cuvinte, s-a prăbuşit din nou în genunchi, 
plângând cu hohote, de nici nu se mai putea opri şi nu mai 
era în ilare să articuleze un cuvânt. Eu am ridicat-o iarăşi de 
jos, am ajutat-o să se aşeze, mi-am exprimat dorinţa ca să 
se stăpânească pe cât poate şi să asculte ce voiam să-i 
spun, cu toate că de fapt eram şi cu atât de mişcat, încât 
aproape că nu puteam vorbi nici cât ea. 

Mai întâi i-am spus că era o asemenea surpriză pentru 
mine, încât nici nu eram în stare să-i înşir deocamdată prea 
multe şi adevărul este că îmi curgeau şi mie lacrimile, 
aproape la fel ca şi ei. l-am mărturisit că doar atât voiam să 
ştie începând din clipa aceea, că - deoarece încă nu aflase 
nimeni nimic despre cele întâmplate - trebuia nici să nu se 
afle pe viilor; că pentru ea nu va fi altfel decât bine că, în 


situaţia în care se afla acum, ajunsese din nou să se 
găsească în mâinile mele; dar că, dacă suflă vreun cuvânt, 
n-aş mai putea face nimic s-o ajut; încât soarta sa, bună 
sau rea, va depinde pe viitor de propria-i pricepere de a 
ascunde cu totul ceea ce acum ştiam amândoi; şi deoarece 
administratorul meu urma să se înapoieze din clipă în clipă, 
ea va trebui să se întoarcă în camerele de care se ocupa şi 
să-şi vadă de treabă ca şi mai înainte; şi i-am făgăduit că 
voi veni la ea şi vom sta de vorbă mai pe larg, peste o zi 
sau două. 

Aşa că femeia s-a retras, după ce m-a asigurat că nu va 
scoate nicio vorbă în legătură cu toată povestea; şi, de fapt, 
era şi foarte doritoare să se retragă înainte de a se 
reîntoarce mentorul meu, pentru ca el să nu o vadă în halul 
acela de tulburare. 

Eram atât de contrariat de toată această întâmplare, 
care mă uimise, încât nu ştiam nici ce fac, nici ce vorbesc, 
toată seara aceea şi, până dimineaţa, încă n-am reuşit să 
hotărăsc limpede cum trebuie să procedez. Totuşi, în cursul 
dimineţii l-am chemat pe mentorul meu şi i-am spus că 
eram din cale afară de îngrijorat-cu privire la acea biată 
fiinţă nenorocită, menajera; că desluşisem câte ceva din 
povestea ei, care era o istorie nespus de jalnică; cândva 
femeia se găsise într-o situaţie cât se poate de bună şi se 
vede că se bucurase de o educaţie deosebită, încât eram 
încântat că de la truda câmpului a fost mutată să lucreze în 
casă; dar totuşi, aproape că n-avea ce îmbrăca, aşa încât 
doream ca el să se ducă la magazie şi să-i dea ceva 
lenjerie, haine şi alte mărunţişuri - o glugă de pus pe cap, 
mănuşi, ciorapi, pantofi, jupoane şi, în fine, de toate, şi s-o 
lase să-şi aleagă ea singură; să-i dea şi o rochie de stambă, 
de purtat dimineaţa, şi un halat de stambă ceva mai bună 
adică, pe scurt, s-o îmbrace complet: lucru pe care 
administratorul - desigur - l-a făcut, dar mi-a adus răspuns 
că a găsit-o în lacrimi, că plânsese toată noaptea şi că până 
la urmă, credea el, o să şi piară de atâta boceală; cică îi 
curseseră lacrimile tot timpul cât i-a înmânat el lucrurile 
ordonate de mine şi, cu toate că din când în când se lupta 


cu sineşi, punând stavilă lacrimilor, mai apoi - din câte un 
singur cuvânt - izbucnea din nou într-un hal, că îndurera pe 
toată lumea care a văzut-o. Eram fără doar şi poate 
tulburat la auzul cazului, dar mă luptam din greu cu mine 
însumi ca să-mi ascund sentimentele şi am schimbat vorba; 
între timp, am lăsat să treacă ziua următoare şi nu m-am 
dus la ea decât a treia zi; studiasem totuşi zi şi noapte cum 
şi ce ar trebui să fac în această situaţie cu totul deosebită. 

Trei zile mai târziu, când m-am dus la casa plantaţiei, 
acolo unde ştiam că lucrează, ea a intrat în camera unde o 
aşteptam, îmbrăcată cu lucrurile care poruncisem să i se 
dea şi mi-a spus că mulțumea lui Dumnezeu de a-mi fi din 
nou servitoare şi de a purta livreaua mea; mi-a mulţumit 
pentru straiele ce dispusesem să i se dea şi mi-a spus că 
ele însemnaseră mai mult decât merita din partea mea. 

Atunci am început să stăm de vorbă, neaflându-se nimeni 
de faţă în afară de noi; şi, în primul rând, i-am cerut să nu 
mai reamintească de neplăcutele lucruri trecute, căci se 
umilise mai mult decât se cădea în legătură cu asta, iar eu, 
la rându-mi nu-i voi reproşa niciodată nimic din cele ce au 
fost. Îmi dădeam seama că dintre noi doi, totuşi ea fusese 
cea care avusese de suferit mai amarnic; i-am spus că era 
imposibil pentru mine, în situaţia în care mă aflam, s-o 
întâmpin acolo ca soţie, pe ea care venise trimisă ca 
osândită, şi, desigur, că nici ea nu era atât de fără judecată, 
încât să mi-o ceară; dar am adăugat că m-aş putea face 
unealta care să pună capăt nefericirilor ei pe lume şi 
îndeosebi jalnicului rol care apăsa deocamdată pe umerii 
săi, cu condiţia să nu-şi piardă cumpătul şi niciodată să n-o 
muşte şarpele de limbă să şoptească vreo vorbă cuiva, 
pentru că ziua în care ar face-o, ar putea fi socotită drept 
data unei ireparabile ruine pentru ea. 

Îşi dădea singură seama cât era de necesar acest lucru, 
tot atât de bine ca şi mine, şi mi-a mărturisit că singura ei 
dorinţă, ar fi numai s-o scap de nenorocirea în care se afla, 
fiindcă nu era în stare s-o mai suporte; şi că, apoi, dacă eu 
aveam plăcere, putea să ducă o viaţă în care să-şi dedice în 
întregime timpul pocăinţei; că, pentru mine, era gata să în- 


deplinească şi slujba cea mai înjositoare din lume şi că, deşi 
se bucura să audă că voiam s-o iert pentru viaţa sa din 
trecut, totuşi, nu se gândea să privească mai sus decât să- 
mi fie servitoare cât va mai trăi ea; iar între timp, puteam fi 
pe deplin convins că nu va îngădui nimănui să afle nici 
măcar că o mai văzusem vreodată înainte. 

Am întrebat-o dacă voia să-mi spună ceva din povestea 
vieţii ei, de când ne despărţiserăm, dar n-am stăruit să aflu 
mai mult decât a crezut ea singură de cuviinţă să-mi spună. 
Mi-a mărturisit că, aşa după cum despărţirea ei de mine în- 
cepuse mai întâi cu o nebunie şi se sfârşise în păcat, tot aşa 
întreaga-i viaţă, după aceea, n-a fost altceva decât o serie 
continuă de calamităţi, josnicii şi fiere, de păcate şi ruşini, 
iar, în cele din urmă, de mizerie; că fusese atrasă prin înşe- 
lăciune într-o tovărăşie veselă, cu trai costisitor, care a 
împins-o la diferite apucături şi desfrânări, pentru ca să-şi 
poată suporta cheltuielile; că, după o mie de necazuri şi 
greutăţi, nefiind în stare să se întreţină, a ajuns aproape să 
nu mai aibă după ce bea apă. Că adesea ar fi vrut să vină 
să se umilească în faţa mea, cu smerenia cea mat sinceră 
de pe lume şi cu multă supuşenie, căindu-se într-adevăr 
sincer pentru prima ei greşeala, dar că niciodată nu i-a fost 
dat nici măcar să mai a uda de mine, încotro plecasem; că 
în felul acesta a ajuns atât de părăsită, încât ducea până şi 
lipsă de pline, iar aceste lipsuri şi necazuri au zvârlit-o în fel 
de fel de tovărăşii proaste, pomenindu-se picată până la 
urmă în mijlocul unei bande de hoţi cu care a cutreierat 
încoace şi încolo mai multă vreme, făcând rost de destui 
bani, dar trăind continuu în cea mai mare spaimă şi 
îngrijorare ce se poate închipui, temându-se cu ruşine 
totdeauna că se apropia funia de par: că, după aceea, i s-a 
întâmplat tocmai ceea ce se temea şi, pentru o coţcărie 
foarte mică, în care nici măcar nu era ea făptaşul principal, 
a fost implicată şi trimisă în aceste locuri. Mi-a istorisit, că 
viaţa ei era o asemenea colecţie de destine amestecate, 
când sus şi când jos, de la belşug la mizerie, în închisoare şi 
în libertate, la largul ei sau în chinuri, încât i-ar trebui zile şi 
zile ca să-mi înşire toată povestea; că, iată, eu ajunsesem 


să-i văd sfârşitul, după cum îi văzusem şi strălucirea 
începutului; că eram dintre cei ce ştiau că fusese crescută 
cu duioşie şi obişnuită cu un trai delicat; dar că ajunsese 
acum asemenea risipitorilor din scripturi, să dorească 
roşcove alături de porci şi să ducă lipsa chiar şi de ele. In 
timp ce vorbea astfel. Îi şiroiau atât de tare lacrimile, încât. 
Îi întrerupeau vorbele de multe ori; aşa ca nu putea 
continua decât cu greutate şi, în cele din urmă, nu a mai 
putut vorbi deloc, aşa că i-am spus că, deocamdată, o 
scutesc să-mi mai istorisească detalii din povestea ei, 
deoarece vedeam că asta nu-i ajută decât la o 
reîmprospătare a durerii, iar eu doream mai curând s-o fac 
să uite trecutul şi aş fi vrut ca să nu-mi mai povestească 
nimic din ceea ce a fost; aşa că am întrerupt discuţia. Intre 
timp, i-am spus că - deoarece providenţa o aruncase din 
nou în mâna mea - o să am grijă să nu simtă lipsă de nimic 
şi să n-o ducă nici prea greu, deşi mai mult nu puteam face 
deocamdată; şi astfel, ne-am despărţit de data aceea, iar 
ea şi-a continuat slujba de menajeră; numai că, pentru ca 
să-i fie ceva mai uşor, i-am dat şi o ajutoare; şi, cu toate că 
nu voiam să fie numită aşa, ajutoarea aceea nu era nici mai 
mult nici mai puţin decât o slujnică numită pe lângă ea ca 
să-i poarte de grijă şi să facă toată treaba în locul ei; iar eu 
i-am şi spus că de aceea o numisem. 


CAPITOLUL XVII 


Fostul meu mentor se îndrăgosteşte de 
fosta mea soție - Dificultăţi în legătura cu 
aceasta - O iau din nou de nevastă eu 
însumi - O privire retrospectivă însoţită 
de consecințe dezagreabile - Echipez o 
goeletă şi mă imbarc spre Insulele 
Madere - 


După ce fusese un timp în această situaţie, ea şi-a recă- 
pătat buna dispoziţie şi a redevenit veselă; carnea fleşcăită 
s-a făcut iar durdulie, iar părţile căzute şi scobite ale 
trupului s-au rotunjit la loc; aşa că a început să-şi recapete 
ceva din fosta ei vioiciune şi din chipul fermecător care-mi 
fusese cândva atât de drag; şi uneori nu mă puteam 
împiedica de a simţi că o dorinţă caldă mă atrage către ea 
şi că mă munceşte gândul de a o readuce în situaţia sa de 
mai înainte; însă au intervenit multe dificultăţi, peste care 
n-am putut trece încă destulă vreme. 

Între timp, a avut loc mai întâi o altă întâmplare ciudată, 
care m-a pus în mare încurcătură, mult mai mult decât aş fi 
crezut eu cu putinţă. Fostul meu mentor, om de spirit, 
învăţat şi plin de principii generoase, care de la început 
fusese mişcat de starea nenorocită a osânditei şi care chiar 
şi pe atunci descoperise în ea multe lucruri ce-i păreau 
ieşite din comun, după cum v-am şi arătat, acum - când 
femeia îşi revenise şi era într-o dispoziţie vioaie şi plină de 
curaj - s-a lăsat aşa de vrăjit de felul ei de a discuta, încât, 
pe scurt, şi-a dat seama că o iubeşte. 

În povestirea mea de mai înainte despre ea, am lăsat - 
cred - să se înţeleagă îndeajuns că avea o conversaţie 
încântătoare, că ştia să fie spirituală şi cânta răpitor de 
frumos, pe lângă faptul că era foarte bine crescută: toate 


aceste însuşiri şi le păstrase şi acestea făceau dintr-însa o 
persoană foarte agreabilă; ca să nu mai lungim vorba, 
administratorul a venit la mine într-o seară şi mi-a spus că 
dorea să-mi ceară voie să se căsătorească, bineînţeles, cu 
menajera. 

Am fost din cale afară de încurcat de rugămintea ce mi-o 
făcea, totuşi nu l-am lăsat să-şi dea seama de asta. 
Speram, i-am spus eu, că se gândise bine înainte de a veni 
să-mi ceară ceea ce îmi cerea şi presupuneam că îşi dădea 
seama în ce măsură nu era cazul să-mi dau 
consimţământul la aşa ceva, decât cel mult trecând peste 
faptul că femeia mai avea de făcut în serviciul meu încă 
patru ani de slujbă. Mi-a răspuns că, dimpotrivă, el mă 
respecta atât de mult, încât n-ar face niciun pas într-o 
astfel de problemă fără ştirea mea şi m-a asigurat că ei nu-i 
spusese încă nimic. Într-adevăr, nu ştiam ce răspuns să-i 
dau dar, în cele din urmă, m-ara hotărât să o pun pe ea în 
faţa problemei, căci aş fi avut astfel ocazia să vorbesc mai 
întâi cu dânsa; aşa că tot ce i-am răspuns a fost ca el era 
absolut slobod să acţioneze în chestiunea aceasta aşa cum 
singur credea de cuviinţă; că eu nu-i puteam spune nici da, 
nici ba şi nici nu aveam vreun drept să mă amestec; iar cât 
despre timpul, ce era obligată să-mi slujească, asta era o 
problemă fără mare importanţă, despre care nici nu merita 
să mai discutăm, însă speram că el se va gândi bine la 
toate amănuntele, înainte de a întreprinde un asemenea 
gest. 

M-a asigurat că se gândise bine la totul şi că era hotărât, 
văzând şi că eu n-aveam nimic împotrivă, s-o ia de soţie, 
orice s-ar fi întâmplat, căci se închipuia cel mai fericit om 
din lume dacă ar fi cu ea; apoi a început să vorbească 
despre felul cum o vedea în visele lui, şi ce femeie 
inteligentă era, şi ce pricepută în conducerea treburilor de 
tot felul, cât de atrăgător ştia să converseze, ce spirit, ce 
memorie, ce cunoştinţe vaste - şi altele de felul ăsta, 
lucruri despre care ştiam că-s cu toatele adevărate, dar 
numai până unde era vorba de caracterul ci; căci toate 
celelalte calităţi le avusese şi mai înainte, pe când era soţia 


mea, dar acum progresase mult la şcoala suferinţei, aşa 
încât calităţile ei strălucitoare li se mai adăugau, într-o 
mare măsură, cumpătarea, prudenţa, judecata şi toate cele 
de care fusese lipsită înainte vreme. 

Vă puteţi imagina că ardeam de nerăbdare s-o văd pe 
cinstita mea menajeră, să-i aduc la cunoştinţă taina şi să 
văd pe ce cale va apuca, într-o atât de ispititoare ocazie; 
dar m-am îmbolnăvit pe neaşteptate de o răceală şi, timp 
de doua zile, nici n-am putut ieşi din casă; iar între timp 
totul s-a făcut şi s-a terminat, căci fostul meu mentor s-a 
dus chiar în acea seară să dea atacul, dar a fost primit de la 
început cu răceală, ceea ce l-a surprins nespus, 
nepresupunând omul o singură clipă că ea nu îşi va da 
consimţământul de la primul său cuvânt. Totuşi, 
administratorul a revenit şi a doua zi, şi a treia zi şi atunci 
femeia, dându-şi seama că era serios, în timp ce ea nici nu 
se putea gândi la aşa ceva, i-a spus în câteva cuvinte că îi 
era foarte recunoscătoare pentru o atare mărturie a 
respectului său faţă de ea şi că ar fi fost dispusă s-o 
primească, cum singur putea presupune că ar face oricine 
în situaţia ei, dar că nu voia să-l înşele; fiindcă trebuia să 
recunoască în faţa lui că avea unele obligaţii care o 
împiedicau de a-i răspunde favorabil. Pe scurt, că era 
căsătorita şi că soţul ei trăia încă. Acesta era un răspuns 
atât de sincer, dar atât de definitiv, încât administratorul 
nu-i putea reproşa absolut nimic, decât că-i părea foarte 
rău şi că era o mare mâhnire pentru el şi o dezamăgire 
dintre cele mai mari din câte îi fuseseră hărăzite vreodată. 

A doua zi, după ce a fost astfel respins, am ajuns şi eu la 
casa plantaţiei şi, trimițând după menajeră, am început prin 
a-i spune că, din câte ştiam, i se va face o propunere foarte 
ispititoare pentru ea şi că aş vrea să se gândească bine la 
asta, iar apoi, i-am relatat ce-mi spusese fostul meu 
pedagog. 

Pe ea a podidit-o numaidecât plânsul, ceea ce m-a mirat 
foarte. 

— Vai, domnule! mi-a spus, dar cum poţi să-mi vorbeşti 
mie de aşa ceva? 


l-am răspuns că puteam foarte bine să-i vorbesc astfel, 
cu atât mai mult cu cât eu şi fusesem căsătorit de când ne 
despărţiserăm. 

— Da, domnule, a recunoscut ea, dar situaţia se schimbă; 
greşeala fiind a mea, eu sunt aceea care n-ar trebui să mă 
căsătoresc; dar, a continuat, motivul nu e ăsta, nicidecum, 
ci doar că eu nu mai pot face aşa ceva. 

M-am prefăcut ca insist să primească, deşi trebuie să 
recunosc, nu prea eram sincer, căci de câtva timp inima 
mea se întorsese iarăşi spre ea şi în minte o iertasem pe 
deplin pentru purtările din trecut; dar, zic, ni-am prefăcut 
că insist să accepte şi atunci ea a izbucnit cu pasiune: 

— Nu, nu, mi-a spus, lasă-mă să-ţi fiu sclavă, mai curând 
decât să devin soţia chiar a celui mai bun om din lume. 

Am discutat cu ea raţional asupra situaţiei şi i-am arătat 
cum o asemenea căsătorie ar aşeza-o din nou într-o bună- 
stare socială şi într-un belşug real şi nimeni din lume nu ar 
putea să afle ori s-o suspecteze cine sau ce fusese mai 
înainte; însă femeia n-a putut să suporte şi, plângând şi 
ridicând vocea, încât chiar mă temeam că o s-o audă 
cineva, m-a rugat: 

— Te implor, nu-mi mai vorbi despre asta: am fost 
cândva a ta şi nu vreau să mai aparţin altui om pe lume; 
lasă-mă aşa cum sunt, sau fă orice ai plăcerea să faci din 
mine, dar nu îmi cere să devin soţia altui bărbat în afară de 
tine. 

Am fost atât de mişcat de pasiunea cu care vorbea, încât 
o vreme nici n-am ştiut ce să spun şi ce să fac; în cele din 
urmă, m-am pomenit rostind: 

— Mare păcat că n-ai fost atât de sinceră şi pe vremuri, 
cum eşti acum; ar fi fost mai bine pentru noi amândoi; 
totuşi, dacă aşa stau lucrurile, n-ai să fii obligată să accepţi 
ceva împotriva voinţei tale şi nici n-ai să fii mai rău tratată 
pentru acest refuz; dar cum vei reuşi să-i respingi 
propunerea? Fără îndoială că el se aşteaptă să fii de acord 
şi s-o primeşti ca pe-o ocazie avantajoasă, şi, pentru că 
omul nu cunoaşte situaţia reală, aşa şi este. 

— Vai, domnule, a exclamat ea, dar am şi lămurit-o; 


dânsul şi-a primit răspunsul şi este pe deplin satisfăcut; nu- 
ţi mai bate niciodată capul cu asta; şi apoi mi-a destăinuit şi 
ce răspuns îi dăduse. 

Din minutul acela, m-am hotărât s-o iau din nou de soţie, 
ca mai înainte; consideram că îşi compensase într-adevăr 
purtarea urâtă din trecut şi că merita să fie iertată (fără 
doar şi poate că o merita, dacă a meritat-o vreodată vreo 
femeie, având în vedere prin ce ispăşire groaznică trecuse 
şi câtă vreme trăise zbătându-se în mizerie şi nenorocire); 
iar providenţa mi-o aruncase, ca să zicem aşa, din nou în 
cale şi mai ales, se născuse în ea o asemenea afecţiune 
pentru mine şi o hotărâre atât de fermă, încât putuse 
refuza o ispititoare ofertă de eliberare, mai degrabă decât 
să rămână iarăşi despărțită de mine. 

Deoarece luasem această hotărâre, m-am gândit ca era o 
cruzime să i-o ascund prea multă vreme şi, de fapt, nici nu 
m-am mai putut stăpâni, ci am îmbrăţişat-o: 

— Bine, am grăit, prin asta mi-ai dat o asemenea dovadă 
de afecţiune, încât nu mai pot rezista; de aceea, te iert 
pentru tot ce a fost vreodată între noi; şi, deoarece nu vrei 
să fii a nimănui decât a mea, vei fi din nou a mea, ca la 
început. 

— Dar asta - deşi într-alt fel - era prea mult pentru nervii 
ei, o copleşea faptul că-i cedasem, încât dacă nu şi-ar fi dat 
frâu liber frământărilor din ea, izbucnind în hohote de plâns, 
poate că ar fi murit de emoție în braţele mele; iar eu a 
trebuit s-o iau şi s-o aşez într-un fotoliu, unde nu i-au mai 
contenit lacrimile un sfert de oră, înainte de a fi în stare să 
mai scoată un cuvânt. 

Când şi-a revenit atâta încât să poată vorbi ca lumea, i- 
am spus că trebuie să ne gândim la o soluţie de a ne pune 
în aplicare gândul şi că nu trebuie să dăm acolo, faţă de 
nimeni, în vileag faptul că-mi fusese altă dată soţie, fiindcă 
aceasta ne-ar da de gol pe amândoi: cu mă voi căsători din 
nou cu ea, în mod deschis, fără a bate însă toaca; a fost de 
acord că asta era foarte raţional şi, prin urmare, ne-am 
căsătorit din nou peste vreo două luni şi niciun om din 
lume, după aceea, nu a avut parte de o soţie mai bună, nici 


n-a trăit mai fericit decât am trăit noi doi, mulţi ani mai 
apoi. 

Şi iată că de acum încolo începeam să cred că destinul 
mi se hotărâse, în sfârşit, pe lume şi că nu mai aveam 
înaintea mea nimic altceva de făcut decât să termin o viaţă 
atât de variată cum fusese a mea, într-un refugiu 
confortabil, deoarece acum deveniserăm şi unul şi celalalt 
mai înţelepţi, prin suferinţele şi greutăţile îndurate, şi mai 
capabili să judecăm ce trai se potrivea cel mai mult situaţiei 
noastre prezente şi în ce postură ne putem socoti pe deplin 
fericiţi. 

Dar, în cel mai bun caz, omul rămâne o făptură cu 
vederea scurtă, mai ales când e vorba de a-şi hotări 
propria-i fericire sau, cum am putea spune, de a-şi alege 
singur soarta. Oricine ar fi crezut, şi aşa îmi spunea adesea 
soţia mea, că viaţa pe care o duceam acum era fără greş 
cumpănită ca să-l facă pe un om cu totul fericit, atât cât 
poate fi de fericit omul pe lume. Aveam o avere mai mult 
decât îndestulătoare şi care creştea zilnic, aşa că ne 
puteam permite orice nazuri şi cheltuieli pe care ni le-am 
dorit pe acele meleaguri şi mai mult nici că puteam visa; 
aveam de toate, tot ce ne făcea plăcere, fără nicio supărare 
sau umilinţă în niciun fel de împrejurare; lot ce-i dulce, fără 
nimic în stare să-l amărască; tot ce-i bun, neamestecat cu 
răul; nu era în calea paşilor noştri nicio prăpastie deschisă, 
de unde să ne întâmpine cele mai mici temeri că s-ar putea 
abate asupra noastră vreo năpastă; şi, de fapt, pentru 
niciunul dintre noi n-ar fi fost uşor, în starea noastră 
flegmatică şi melancolică, să ne imaginăm cât de cât că ni 
s-ar fi putut întâmpla ceva dezastruos în curgerea firească 
a lucrurilor, dacă n-ar fi intervenit ceva cu totul neobişnuit 
în socotelile providenţei sau în felul cum lucrează ea în 
lume. 

O nevăzută mână a făcut să explodeze toată aceasta li- 
nişte aparentă şi, dintr-o dată, fără să îndepărteze de mine 
treburile mele de acolo, m-a îndepărtat totuşi pe mine de 
ele şi m-a trimis din nou să rătăcesc în lungul şi largul 
pământului; o situaţie plină de riscuri şi însoţită pururi, 


pentru om, de primejdioase împrejurări, când este lăsat el 
singur să-şi aleagă propriile-i destine şi să fie condus numai 
de propriile lui hotărâri de fiinţă cu vederea scurtă. 

Trebuie să mă întorc deocamdată la o anume împrejurare 
din viaţa mea, la o întâmplare petrecută mai demult şi 
legată de felul cum mă purtasem ultima oară când fusesem 
în Anglia. 

Vă spusesem cum credincioasa mea soţie Meggy, prin 
lacrimile şi rugăminţile ei, mă convinsese atunci să nu fac 
pe grozavul şi să nu mă alătur pe faţă rebeliunii, împreună 
cu răposatul lord Derwentwater şi cu partidul său, când sco- 
ţienii intraseră în Lancashire; prin asta, pot spune că ea mi- 
a salvat viaţa. Dar, în cele din urmă, curiozitatea mă 
împinsese totuşi atât de mult, încât fără ştirea ei am şters-o 
de acasă şi, când rebelii au ajuns la Preston, m-am gândit 
ca măcar să mă duc să mă uit la ei şi să văd şi eu ce şanse 
ar putea avea. Insistenţele fostei mele soţii, după cum v-am 
spus-o m-au împiedicat ce-i drept să mă vâr direct în acea 
acţiune şi să mă alătur lor cu arme cu tot, pe faţă adică, şi 
astfel - ziceam - e sigur ca ea mi-a salvat viaţa, căci 
altminteri aş fi luat parte direct la rebeliune şi s-ar fi ştiut că 
m-am aflat printre ei, lucru care putea să-mi fie fatal după 
aceea, indiferent dacă aş fi fost sau nu luat prizonier în 
luptă. Dar când rebelii au înaintat şi au ajuns mai aproape 
de noi, la Preston, şi când în rândurile populaţiei s-a iscat o 
mai mare fierbere în favoarea lor, bătrânul meu doctor, 
despre care v-am mai vorbit şi care era preot romano- 
catolic şi ne cununase, mi-a inspirat un nou zel şi nu m-a 
lăsat în pace până nu m-a obligat să iau măcar un cal bun 
şi câteva arme şi să mă alătur lor în ziua când au intrat la 
Preston, aventurându-se şi el o dată cu mine. 

Eu, desigur, nu eram atât de cunoscut acolo, încât să mă 
poală recunoaşte cineva care să fi ştiut cât de cât de mine 
în ţinutul unde locuiam; şi de fapt, asta a şi fost salvarea 
mea după aceea, după cum o să vedeţi în curând; dat 
totuşi, eram cunoscut printre ostaşi mai ales printre 
scoțieni, căci fusesem alături de câţiva dintre ei în armatele 
străine. Cu aceştia am stat de vorbă mai mult, fiind luat 


drept un ofiţer francez. Am vorbit cu ei despre formarea 
unui detaşament de elită, care să apere trecerea între 
Preston şi râul de peste pod: eu o ţineam una şi buna, că de 
menţinerea acestei treceri depinde siguranţa întregii 
formaţii. 

Şi despre afacerea asta am vorbit cu oarecare căldură; 
iar deoarece treceam printre ei, cum zic, drept ofiţer 
francez şi drept om cu experienţă, părerea mea a iscat 
felurite discuţii; dar sugestia n-a fost urmată, după cum se 
ştie prea bine şi, din acea clipă am renunţat a-i urma, 
considerându-i pierduţi, şi nu m-ara mai gândit la nimic 
decât cum să scap de ei, lucru pe care l-am reuşit cu o 
noapte înainte de a fi împresuraţi de cavaleria regală. Acest 
lucru nu l-am putut tace decât cu mare anevoinţă, trecând 
înot râul Ribble, printr-un punct prin care - deşi tăiasem cu 
bărbăţie apa - n-am putut găsi totuşi multă vreme un loc 
pe unde să pot ieşi la mal cu calul, adică un loc unde 
uscatul să fie destul de solid ca animalul să se încumete; 
totuşi, în cele din urmă, am ajuns pe mal şi, călărind foarte 
repede, în seara următoare mi-a fost dat să zăresc la 
orizont casa mea: acolo, pe mal, după ce am stat ascuns 
într-o pădure până s-a înnoptat de tot, mi-am împuşcat 
calul şi l-am lăsat într-un fel de groapă de pietriş sau o 
varniţă, unde l-am acoperit cu pământ şi, pornind-o singur 
pe jos, am ajuns pe la două, noaptea acasă, unde soţia mea 
mi-a dat drumul înăuntru, surprinsă şi bucuroasă, dar în 
acelaşi timp îngrozitor de înspăimântată, iar eu am luat 
măsuri neîntârziate ca să mă pun în siguranţă împotriva 
oricărei neplăceri ce s-ar fi putut ivi; însă, aşa cum s-au 
desfăşurat lucrurile, n-am avut nevoie de măsuri speciale, 
căci rebelii au fost înfrânți cu totul şi au fost cu toţii ucişi 
sau luaţi prizonieri şi nimeni din iot ţinutul acela n-a ştiut că 
mă aflasem şi eu printre ei; nu, n-am fost nici măcar bănuit, 
şi am scăpat astfel ca prin urechile acului din cea mai 
primejdioasă acţiune în care mă vârâsem cu atâta 
neghiobie, mai nătâng decât în toate cele în care fusesem 
vreodată angajat. 

A fost un mare noroc pentru mine că-mi împuşcasem 


calul şi, că l-am îngropat, fiindcă altminteri el ar fi fost prins 
şi cu siguranţă că ar fi fost recunoscut de cei care mă 
văzuseră călare la Preston; dar aşa, cum nimeni habar n- 
avea că lipsisem de acasă şi cum nu exista nicio 
conjunctură care să mă dea de gol, am stat ascuns şi, 
deoarece escapada mea fusese scurtă şi vecinii nu-mi 
observaseră lipsa, dacă ar fi venit acum cineva să stea de 
vorbă cu mine, iată că eram acasă. 

Totuşi, în mintea mea nu-mi găsisem deplin liniştea şi, în 
taina, îmi doream să mă văd cât mai degrabă pe plantațiile 
din Virginia, unde în scurt timp, întrucât s-au întâmplat şi 
alte lucruri, chiar m-am pregătit să mă mut împreună cu 
întreaga familie. 

Intre timp, după cum v-am mai spus, a avut loc însă lupta 
de la Preston şi nenorociţii s-au predat trupelor regelui; 
câţiva au fost executaţi, ca să servească drept exemplu, 
cum se procedează. In asemenea cazuri, iar ceilalţi, fiind 
graţiaţi de guvern, au fost închişi în fortăreaţa Chester şi 
prin alte locuri, multă vreme, până ce s-au luat hotărâri în 
privinţa lor, unii apucând-o pe o cale, alţii pe alta, după 
cum veţi auzi. 

Mai multe sute dintre ei au fost deportaţi, conform cererii 
lor - aşa cum se spune în mod obişnuit - la plantaţii, adică 
trimişi în Virginia şi prin alte colonii britanice, ca să fie 
vânduți, aşa cum se obişnuieşte, aidoma criminalilor 
condamnaţi sau a ocnaşilor - după expresia noastră, a celor 
de acolo - ca să execute un anumit timp de muncă forţată 
în acea ţară, urmând să fie apoi eliberaţi. Despre unii dintre 
aceştia am vorbit şi mai sus; dar acum, lucru care m-a cam 
pus cu sufletul pe jăratic, am constatat că după o vreme au 
mai sosit încă două corăbii cu mai mulţi asemenea 
condamnaţi, intrând chiar pe râul unde se aflau plantațiile 
mele. 

De îndată ce am auzit de una ca asta, primul meu pasa 
fost hotărârea de a nu îngădui să se cumpere niciunul 
dintre ei pentru lucrările noastre, pe niciuna din plantaţii; şi 
asta am făcut-o pretinzând că nu voiam să-mi sporesc 
numărul sclavilor, ziua-n amiaza mare, cu nişte gentlemeni 


nefericiţi care ajunseseră în starea aceea numai din cauza 
Zelului faţă de partidul lor - şi altele de felul ăsta; dar 
adevăratul motiv era că mă temeam ca unii dintre ei să nu 
mă cunoască şi poate să mă trădeze, dând în vileag faptul 
că şi eu mă numărasem printre ei; dar că reuşisem să fug, 
ceea ce ar fi putut să-mi pricinuiască necazuri; căci chiar 
dacă nu mi s-ar fi luat viaţa, puteau să-mi confişte în 
schimb toată averea şi să recad iar, dintr-o dată, într-o 
mizerie şi sărăcie lucie, lucru pe care de fapt îl cam 
meritam. 

Aceasta era o precauţiune justă; dar am descoperit 
repede că - aşa cum stăteau lucrurile - ea nu era suficientă 
pentru siguranţa mea, căci, deşi eu însumi nu cumpărasem 
niciunul dintr-înşii, totuşi mai mulţi vecini de-ai mei o 
făcuseră şi aproape că nu exista nicio plantație de prin 
împrejurimi care să nu aibă câţiva; aşa că într-un cuvânt, 
nu mai puteam să-mi arunc măcar o privire prin vecini, fără 
a mă afla în pericol de a fi văzut şi recunoscut de unul sau 
altul dintre ei. 

Mi se poate îngădui să spun că asta începea a fi o viaţă 
foarte neliniştită pentru mine şi că, pe scurt, mi-am dat 
seama că n-aveam s-o pot suporta; căci acum, din situaţia 
mea de om cu vază, de judecător, guvernator şi stăpân 
peste trei plantaţii care numărau trei-patru sute de sclavi, 
eram redus la destinul unui biet rebel care se condamna 
singur; nu mai îndrăzneam să scot nasul în lume: şi aş fi 
putut, cu tot atâta siguranţă, ba poate chiar cu mai multă, 
să mă ascund undeva prin Lancashire, unde şi fusesem, ori 
să mă fi întors la Londra şi să fi trăit în taină acolo, până se 
linişteau lucrurile; dar acum pericolul venise la mine acasă, 
chiar la uşa mea, încât nu mă aşteptam la nimic altceva - în 
fiecare zi - decât să se dea informaţii împotrivă-mi, să fiu 
ridicat şi trimis în Anglia în fiare şi să mi se confişte toate 
plantațiile, ca o avere asupra căreia coroana regală avea 
drept de confiscare. 

Nu-mi rămăsese decât o singură nădejde în care să mă 
pot încrede şi aceasta era că, deoarece nu mă aflasem 
printre ei decât un răstimp atât de scurt, nu-i ajutasem cu 


nimic şi treceam drept un străin în ochii lor - poate că ei 
nici nu-mi ştiau numele, ci doar că mi se spunea Colonelul, 
sau Ofiţerul, iau gentlemanul francez, de către cei mai mulţi 
dintr-înşii, dacă nu chiar de către toţi; iar cât despre 
doctorul care mersese cu mine, vă spun că reuşise şi el să 
scape, deşi nu tot pe aceeaşi cale, găsind ca şi mine că nu 
era cu putinţă să fi se sprijine cauza, şi că trupele regelui se 
adunau în jurul rebelilor din toate părţile, ca un nor, 
împresurându-i. 

Dar să mă întorc la mine; mie toate acestea nu-mi 
umpleau sufletul de nicio fericire; şi zău că nu ştiam ce să 
mă fac; deoarece mă aflam într-o mare încurcătură în 
privinţa găsirii unei soluţii de rezolvare a unui caz atât de 
nenorocit că ăsta, acum că ameninţarea era mai aproape 
de mine, decât oricând altă dată, în oricare dintre 
dificultăţile vieţii mele. Ceea ce am făcut mai întâi a fost să 
mă reped acasă şi să-i destăinuiesc toate acestea soţiei 
mele; şi, cu toate că am făcut-o în chip generos, fără 
condiţii, totuşi n-am uitat să-i atrag înainte de toate atenţia 
că în clipa aceea îmi încredinţam de fapt viaţa în mâinile ei 
şi că stătea în puterea ei ca să-mi plătească pentru tot ceea 
ce credea că fusese aspru în purtarea mea de până atunci 
faţă de dânsa; în sfârşit, pe scurt, putea să mă dea pe 
mâna duşmanilor mei, dar i-am spus ca mă voi încrede în 
generozitatea, precum şi în afecțiunea ei reînnoită şi, 
întemeindu-mi întreaga mărturisire pe fidelitatea sa, fără 
alte precauţiuni suplimentare, i-am dat pe faţă toată 
întâmplarea, subliniindu-i primejdia în care mă aflam. 

Un sfătuitor credincios este ca viaţa redată celui coborât 
între morţi; el dă curaj, acolo unde inima se prăbuşeşte şi 
face ca mintea să folosească soluţiile cele mai potrivite cu 
putinţă; şi chiar aşa a fost ea pentru mine, în fiecare din 
mărunţişurile acestei încurcături, şi după indicaţiile sale m- 
am orientat pas cu pas în cele ce am făcut, pentru a reuşi 
să ies din tot acest labirint. 

— Ei, haide, haide, dragul meu, m-a încurajat ea, dacă 
asta-i tot, apoi nu e câtuşi de puţin cazul să recurgi la fapte 
disperate, numai de teama a ceea ce ar putea să ţi se 


întâmple. 

Căci am uitat să vă amintesc, eu eram de părere să-mi 
vând numaidecât plantațiile şi toate vitele şi să mă îmbarc 
fără întârziere spre a ajunge în insulele Madera sau în orice 
alt loc din afara dominicanelor regelui. 

Dar soţia mea era de o cu totul altă părere şi 
încurajându-mă din alt motiv, a propus două lucruri: fie să 
închiriez o goeletă cu provizii, spre Indiile de Vest şi astfel, 
de acolo, să traversez oceanul spre Londra, fie s-o las pe ea 
să se ducă direct în Anglia şi să se străduiască să obţină 
pentru mine graţierea regelui, oricât ar fi trebuit să coste. 

Personal, înclinam spre ultima propunere: căci, deşi din 
nefericire mă lăsasem convins să iau partea unei cauze 
rele, totuşi am avut totdeauna o părere tainică şi justă 
despre clemenţa şi atitudinea plină de îndurare a majestăţii 
sale şi, dacă aş fi fost în Anglia, cred că m-aş fi lăsat uşor 
convins să mă arunc la picioarele regelui. 

Dar, ca să mă duc în Anglia, aşa cum era situaţia mea 
acum, se cerea ori să mă ofer tuturor privirilor, să fac toate 
pregătirile necesare călătoriei, să apar în public, să aştept 
până ce era gata recolta şi să plec după ce rânduiam fiece 
lucru, cu toate formele în regulă, ca de obicei, ori - 
dimpotrivă - să procedez ca şi când s-ar fi întâmplat ceva 
extraordinar; şi, în al doilea caz, desigur aş fi dat de gândit 
oamenilor de acolo, lăsându-i să presupună lucruri pe care 
ei nu le ştiau. 

Dar soţia mea, prin propria-i iscusinţă, a înlesnit toate 
acestea, făcându-mi-le mai uşoare, căci fără să mă 
încunoştinţeze de nimic, iat-o că vine la mine, veselă, într-o 
bună dimineaţă, înainte de a mă fi dat jos din pat, şi-mi 
zice; 

— Dragul meu, îmi pare foarte rău că am auzit că nu te 
simţi bine în dimineaţa asta, însă i-am poruncit lui Pennico 
(asta era o tânără negresa pe care i-o dădusem ei) să facă 
foc la tine în cameră, aşa că te rog să stai pentru moment 
culcat liniştit, aici unde te afli, până se aprinde focul; şi în 
acelaşi moment a intrat şi mica negresă cu lemne, cu o pe- 
reche de foaie şi cu toate cele de trebuinţă ca să aţâţe 


focul, iar soţia mea, fără a-mi lăsa timp să răspund, îmi 
şopteşte la ureche să nu mă foiesc şi să nu spun nimic, 
până ce nu va veni ea înapoi sus la mine. 

Eram tare înspăimântat, vă asigur, şi nu mă gândeam la 
nimic altceva decât că voi fi descoperit, trădat şi dus în 
Anglia, spânzurat, tras pe roată şi tot ce putea fi mai 
îngrozitor, de se zvârcolea şi inima din mine. Nevastă-mea 
şi-a dat seama de tulburarea mea, căci s-a întors curând 
asigurându-mă că nu se întâmplase nimic rău, că dorinţa ei 
este să nu-mi fac nicio grijă, şi va veni îndărăt numaidecât 
şi-mi va da explicaţiile dorite, pe toate şi în amănunt; aşa 
că m-am stăpânit şi eu cât am putut mai bine, dar n-am 
putut suporta starea aceea decât o scurtă vreme; şi am şi 
trimis-o pe negresă jos pe scări, ca s-o găsească pe 
stăpâna ei şi să-i comunice că mi-e foarte rău şi că trebuie 
să-i vorbesc numaidecât; de-abia ieşise Pennico din 
cameră, că am şi sărit jos din pat şi am început să mă 
îmbrac, spre a fi gata de orice eventualitate. 

Soţia mea se ţinuse de cuvânt, căci şi urca scările, în 
timp ce fata cobora. 

— Văd că nu mai ai răbdare, dar eu te rog să ţi-o regă- 
seşti şi să fii stăpân pe tine; ia mai bine acest evantai şi 
ţine-l în aşa fel încât să-ţi ascundă faţa şi du-te la fereastră, 
să vezi dacă-i recunoşti pe careva din scoţienii ăia din 
curte, căci sunt acolo vreo şapte-opt; au venit cu ceva 
treburi la administratorul tău. M-am dus şi m-am uitat prin 
evantai şi am privit clar chipurile tuturor, dar n-am putut 
să-mi dau seama de nimic altceva, decât că într-adevăr 
erau scoțieni, lucru de altminteri uşor de observat; totuşi 
faptul că nu le cunoşteam chipurile nu era de loc o 
asigurare pentru mine, căci tot aşa de bine s-ar fi putut ca 
ei sa-l recunoască totuşi pe-al meu, după cum spune 
vechiul proverb al englezilor, că: „pe Tom Nebunul îl ştiu 
mai mulţi decât îi ştie Tom Nebunul”; aşa că am rămas 
închis în camera mea până ce am aflat că plecaseră cu 
toţii. 

Mai apoi, soţia mea a avut grijă să dea de veste în toată 
casa că nu mă simţeam bine; şi după ce această stare 


proastă durase vreo trei-patru zile, mi s-a înfăşurat piciorul 
într-o bucată mare de flanelă, mi l-au aşezat pe un scăunel 
- şi iată-mă ologit de gută; iar de trucul ăsta m-am folosit 
timp de vreo şase săptămâni, până când soţia mea mi-a 
spus vestea care se răspândise: că guta pe care o aveam 
era mai degrabă reumatică, decât cronica, aşa că mă 
hotărâsem să iau una din goelete, să mă duc la Nevis ori la 
Antigua, pentru un tratament cu băi calde, căci acolo, 
exista aşa ceva. 

Toate acestea erau foarte bune şi am socotit născocirea, 
plină de agerime, ca să mă ţină închis în casă la început 
timp de opt sau zece săptămâni, iar apoi să fiu dus de 
acolo, fără să se facă mare zarvă cu privire la asta: dar încă 
nu ştiam spre ce tindeau toate aceste maşinaţii şi care era 
planul final, căci soţia mea îşi exprimase dorinţa de a-i lăsa 
asta în seama ei, ceea ce am şi făcut, iar ea a îndeplinit 
totul cu o prudenţă impecabilă; după ce mă ţinuse cu 
picioarele înfăşurate în flanele aproape trei luni, a venit şi 
mi-a spus că goeleta era gata şi toate mărfurile încărcate 
pe bord. 

— lar acum, dragul meu, mi-a adăugat ea, hai să-ţi 
povestesc întreg restul planului meu-; căci, sper că nu te 
gândeşti că am de gând să te răpesc şi să te deportez 
undeva în afară de Virginia, aşa cum sunt deportaţi alţi 
oameni în Virginia, ori că am chibzuit să te alung şi să devin 
eu stăpână pe averea ta; ci mă vei afla oricând aceeaşi 
făptură credincioasă cum ar fi trebuit să rămân chiar dacă 
aş mai fi încă sclava ta şi mi-ar lipsi orice speranţă de a-ţi 
deveni soţie; în tot planul pe care l-am urzit numai şi numai 
pentru siguranţa ta, n-am de gând ca tu să faci măcar un 
singur pas fără ca eu să te însoțesc îndeaproape, fără să te 
ajut şi să te slujesc în toate ocaziile ce s-ar ivi, împărtăşind, 
alături de tine, aceeaşi soartă, oricare ar fi ca. 

Aceasta era o mărturisire de fidelitate atât de 
copleşitoare şi de frumoasă şi, în acelaşi timp, un semn al 
temeinicei sale judecăţi în felul ei de a privi lucrurile care-i 
stăteau în faţă, precum şi cele direct legate de situaţia mea 
momentană, încât, începând din acea clipă, m-am 


abandonat fără nicio strângere de inimă în minţile ei şi fără 
măcar vreo urmă de şovăire, iar după vreo zece zile de 
pregătiri, ne-am îmbarcat pe una din marile mele goelete, 
care avea vreo şaizeci de tone. 

Ar fi trebuit să menţionez aici că în fruntea treburilor 
mele se afla în continuare tot credinciosul fost dascăl sau 
mentor - cum obişnuiam să-i spun - şi deoarece omul ştia şi 
să corespondeze şi cum să conducă toată corespondenţa 
mea cu Anglia, am lăsat în întregime această răspundere 
pe seama lui, ca şi mai înainte; iar asta am făcut-o pe 
deplin convins de priceperea, ca şi de integritatea lui; e 
drept că administratorul fusese puţin mâhnit de povestea 
cu soţia mea, care - după cum am lăsat să se înţeleagă mai 


înainte - se căsătorise cu mine după ce-l refuzase, 
răspunzând la propunerile lui că ea de fapt are un soţ încă 
în viaţă. 


Acum, deşi ceea ce-i răspunsese era de fapt punct cu 
punct adevărul adevărat, totuşi secretul situaţiei reale nu i-l 
puteam destăinui lui, aşa că m-am văzut obligat să-l îm- 
brobodesc în fel şi chip, cât am putut mai bine, ba poate 
chiar cu o prea mare abilitate şi, desigur, că nu întru totul 
spre lăuntrica lui mulţumire, aşa încât presupun că omul s-o 
fi socotit tratat - din unele puncte de vedere - nu tocmai 
prisositor de amabil. 

Dar începuse să treacă peste asta şi să fie ceva mai 
liniştit mai ales la plecarea noastră, când a văzut că s-a 
încredinţat iarăşi totul, ca şi mai înainte, mâinilor şi grijii lui. 

După ce soţia mea mi-a explicat astfel toate cele în legă- 
tură cu călătoria şi când păream a fi gata de plecare, ea a 
venit la mine într-o dimineaţă şi mi-a spus că de data 
aceasta vroia să-mi povestească despre celelalte măsuri pe 
care le luase, ca să-mi asigure definitiv salvarea; şi iată ce 
gândise: în timp ce noi aveam să facem această excursie, 
cum îi spunea ea, la izvoarele calde de la Nevis, să-i scrie 
unui anumit prieten din Londra, pe care putea pune temei, 
ca el să încerce a obţine graţierea unei persoane, în 
legătură cu rebeliunea trecută şi cu toate împrejurările 
legate de cazul meu, spunându-i anume că nu acţionasem 


de loc alături de scoțieni, ci mă aflasem doar pentru numai 
trei zile în localitate; şi câtă vreme aveam să lipsim noi, 
spera fără doar şi poate că va şi primi un răspuns - 
aranjase de altminteri ca răspunsul să poată veni pe mai 
multe căi - încât era sigură că-l vom primi curând după ce 
vasele noastre plecate aveau să se reîntoarcă şi, în acelaşi 
timp, spera ea de asemeni, cheltuiala va fi foarte mică, căci 
soţia mea voia să aibă în primul rând un răspuns la marea 
întrebare, dacă se putea în principiu obţine sau nu 
graţierea; şi după aceea, un calcul referitor la cheltuielile ce 
erau necesare; ca astfel, eu să pot judeca singur dacă eram 
sau nu dispus să mă despart de suma respectivă, înainte de 
a se trece la cheltuiala propriu-zisă a vreunui ban în contul 
meu. 

Nu puteam decât să fiu cu totul satisfăcut, bineînţeles, de 
strădania ei în această privinţă şi nu aveam nimic de 
adăugat la tot acest plan, decât că nu aş fi voit ca ea să-şi 
oblige atât de mult prietenul, gândindu-mă că dacă el 
vedea o cale posibilă şi era sigur de obţinerea graţierii, ar fi 
putut trece la treabă, în caz că nu era vorba să cheltuie mai 
mult de două, trei sau patru sute de lire, şi că, anunțând în 
ce măsură lucrul este realizabil, ar fi avut la dispoziţie poliţe 
plătibile de o anumită persoană, o dată cu prezentarea 
deciziei de grațiere. 

Ca să întăresc valoarea acestor spuse, am inclus în 
pachetul curierului trimis de soţia mea o scrisoare către 
unul din corespondenţii de la Londra, în care puteam avea 
deosebită încredere, cu, indicarea unui credit, în condiţiile 
respective; dar cinstea şi integritatea prietenului soţiei 
mele au fost de aşa natură, încât s-au evitat orice fel de 
cheltuieli, iar eu am primit graţierea dorită, ca şi când totul 
ar fi fost plătit, după cum veţi şi auzi. 

O dată aceste lucruri aranjate, în sfârşit, aşa cum ne do- 
risem, fără griji cu privire la cele de acasă, lăsate ca de 
obicei pe mâini bune şi dătătoare de încredere, ne-am 
îmbarcat amândoi şi am pornit pe mare, profitând de 
prilejul pe care ni-l oferea o corabie de război engleză, 
aliată pe coastă, în urmărirea piraţilor, şi care tocmai atunci 


o pornea către golful Florida, dându-ne toate asigurările că 
ne poate duce fără bătaie de cap până la New Providence, 
sau până-n insulele Bahama. 


CAPITOLUL XVIII 


Suntem fugăriți de o brigantină şi de o 
goeletă, două vase-pirat - In timpul 
urmăririi, ei observă un vas de război englez 
şi apucă largul - Sosesc în sfârşit cu bine la 
Antigua - Soţia mea se înapoiază în Virginia 
cu goeleta, ca să aştepte veşti din Anglia - 
Vasul se întoarce prădat de pirați, dar cu 
veşti despre salvarea mea - Tranzacţii în 
timpul călătoriei mele spre Virginia - 


Şi având acum, vreme bună, iar călătoria fiind plăcută, cu 
oblojelile de flanelă scoase de pe picioare, trebuie să vă 
spun cam ce încărcătură aveam cu mine; căci deoarece 
situaţia mea în Virginia era foarte bună, n-am plecat la un 
asemenea drum, cu sorții atât de nehotărâţi în privinţa 
celor ce s-ar mai fi putut întâmpla după aceea, fără o 
încărcătură suficientă pentru întreţinerea noastră şi pentru 
orice alte cerinţe s-ar mai fi ivit. 

După cum v-am spus, goeleta noastră era de vreo şaizeci 
sau şaptezeci de tone; şi deoarece tutunul, care este 
produsul numărul unu al Virginiei, nu era nicidecum o marfa 
căutată la Nevis, adică nu se putea vinde în mare cantitate, 
am luat cu noi foarte puţin tutun, în schimb încărcasem 
goeleta cu grâne, mazăre, făină şi cu câteva putine de 
carne de porc, aveam o încărcătură grozavă, cea mai mare 
parte din ca provenind de pe întinsul propriilor mele 
plantaţii, şi am luat cu noi şi o însemnată sumă de bani în 
aur spaniol care - după cum v-am pomenit - nu erau pentru 
făcut negoţ, ci pentru înfruntat orice eventualitate. Şi am 
dat ordin să se mai închirieze încă o goeletă, care să mă 
urmeze, încărcată şi ca cu aceleaşi mărfuri, de îndată ce 
vor fi primit veste de la mine că ajunsesem sănătos. 


Şi am ajuns la latitudinea insulei Antigua, care era foarte 
apropiată de Nevis, unde intenţionasem noi să mergem, în 
cea de a optsprezecea zi după ce trecusem de 
promontoriile Virginiei, dar n-am dat cu ochii de insulă, ci 
doar căpitanul nostru ne-a asigurat că, dacă urma aceeaşi 
direcţie pe care o apucase şi dacă vântul nu-şi schimba nici 
el direcţia, era sigur că va ajunge acolo în mai puţin de 
cinci ore. Aşa ca navigarăm într-acolo. Totuşi calculul său îl 
înşelase, căci am mers aşa tot înainte întreaga seară, fără 
să ajungem la niciun uscat, şi am înaintat tot aşa întreaga 
noapte, când - în zorii zilei - am descoperit, de pe vârful 
arborelui gabier, o brigantina şi o goeletă care veneau după 
noi cu pânzele întinse, aflându-se doar la o distanţă cam de 
cel mult şase leghe, cu vreme bună şi vânt puternic dinspre 
sud-est. 

Căpitanul nostru a înţeles curând ce se întâmplă şi a 
venit la mine jos în cabină, ca să mă încunoştinţeze. Puteţi 
fi siguri că am fost foarte surprins în faţa primejdiei, dar 
biata mea soţie mi-a înlăturat orice grijă privitoare la mine, 
căci trebuia să am grijă de ea, în aşa hal era de 
înspăimântată, de-am şi crezut la un moment dat că nu 
vom mai fi în stare s-o menţinem în viaţă. 

Pe când ne aflam în această situaţie, sub cuţitele şi 
pintenii primei grabe şi surprize provocate de trista veste, 
deodată un alt zgomot de pe punte ne-a chemat sus ca să 
privim în zare - şi toţi strigau: 

— Pământ! Pământ! 

Căpitanul şi cu mine (căci între timp ieşisem din cabină) 
am alergat pe punte şi de acolo am văzut foarte clar cum 
stăteau lucrurile. Cei doi bandiți care se ţineau de capul 
nostru ridicaseră toate pânzele şi ne urmăreau pe 
disperate; însă, după cum v-am spus, erau la o depărtare 
de vreo şase leghe, sau chiar ceva mai bine: pe de altă 
parte, uscatul reperat se afla cam la vreo nouă leghe drept 
înaintea noastră; aşa că, dacă piraţii puteau cotiga distanţă 
asupra noastră, în aşa chip încât să plutească cu o viteză 
de trei picioare faţă de numai două ale noastre, apoi era 
evident că ne vor ajunge din urmă înainte de a fi noi în 


insulă; dacă nu reuşeau atunci aveam să scăpăm şi să 
ajungem cu bine acolo; dar chiar şi ajunşi, nu aveam prea 
mari speranţe de a putea face altceva, decât să tragem 
corabia la țărm, ca să ne salvăm vieţile şi apoi, făcând-o să 
naufragieze, să stricăm şi goeleta şi să sacrificăm şi 
încărcătura. 

Pe când calculam astfel, căpitanul nostru a intrat voios şi 
mi-a spus că ridicase mai multe pânze şi constatase că 
goeleta e în stare să le poarte fără teamă, şi că, după câte 
crede el, bandiții n-ar fi câştigat încă prea multă distanţă 
faţă de noi mai era şi un alt fapt, anume că dacă măcar 
unul dintre vasele piraţilor nu reuşea să se apropie, de pildă 
goeleta, el era de părere că de brigantină putea uşor să se 
descotorosească. Aşa că le-am servit - după termenii 
folosiţi de marinari - o urmărire severă, iar după ce piraţii 
se străduiseră drăceşte ca să ne ajungă din urmă, până 
spre amiază, deodată amândouă vasele lor au pornit-o în 
larg, renunțând la noi, spre marea noastră satisfacţie - de 
asta vă pot asigura. 

Se pare însă că nu sesizaserăm la timp cauza salvării 
noastre, sau cel puţin nu cu aceeaşi promptitudine ca 
piraţii; căci pe când înaintam spre una dintre insule, în 
bătaia vântului, cu cei doi pinteni înfipţi în coastă, adică 
avându-i la pupă, ameninţători, pe bandiți, în drumul spre 
Nevis se găsea un vas de război englez, căci Nevis era chiar 
insula de pe care îi urmăreau ei pe pirați, dar cum între noi 
şi ei se găsea uscatul, nu putuserăm să-i vedem. 

De îndată însă ce i-a descoperit, vasul de război şi-a lăsat 
imediat să alunece parâmele şi şi-a întins pânzele pornind 
a-i fugări pe tâlhari, ceea ce ei au şi observat la iuţeală; şi, 
deoarece erau în bătaia vântului, s-au îndreptat repede în 
direcţia lui, ca să scape de urmărirea vasului de război; în 
felul acesta am fost salvaţi, iar după încă o jumătate de oră 
am aflat cine fusese salvatorul nostru, deoarece am zărit 
vasul de război, care înainta drept încotro se cădea, lăsând 
în urmă coastele insulei şi luând-o pieptiş pe urmele 
piraţilor, care acum nu mai ştiau cum să fugă de noi, cuo 
repeziciune tot aşa de mare ca şi aceea cu care ne 


alergaseră mai înainte, şi iată-ne astfel cu bine la Antigua, 
după îngrozitoarea spaimă prin care trecusem, aceea de a 
nu fi cumva prinşi. Temerile noastre de a fi capturați erau 
acum mult mai mari decât ar fi fost pe bordul unei corăbii 
încărcate, venind dinspre sau mergând spre Londra, căci în 
cazul acestor corăbii, de cele mai multe ori, piraţii nu fac 
altceva decât le jefuiesc, iau aşadar tot ce este de valoare 
pe ele sau tot ce poate fi transportat şi apoi le dau drumul 
să se ducă în pace; dar cum vasul nostru era doar o 
goeletă, iar încărcătura noastră consta din nişte provizii 
grozave, tocmai din acelea de care duceau ei lipsă, apoi cu 
siguranţă că - pentru a se aproviziona - piraţii ne-ar fi luat 
cu ei, cu vas cu tot, ar fi luat încărcătura şi oamenii şi poate 
că ar fi dat foc goeletei; aşa că, în ceea ce priveşte 
încărcătura noastră de aur, ea s-ar fi pierdut fără doar şi 
poate, iar noi am fi fost capturați în foarte mare grabă, duşi 
cine ştie unde şi trataţi aşa cum sunt obişnuiţi aceşti 
barbari să-i trateze pe nevinovaţii care le cad în mână. 

Dar acum scăpasem din labele lor şi am avut satisfacția, 
după câteva zile, să auzim că vasul, de război i-a urmărit 
foarte de aproape, deşi bandiții şi-au schimbat direcţia în 
cursul nopţii, aşa încât a doua zi au fost obligaţi să se des- 
partă, pentru a se descurca fiecare pe cont propriu; iar 
vasul de război a şi capturat una dintre corăbiile piratereşti, 
anume brigantina, şi a dus-o la Jamaica, însă cealaltă, adică 
goeleta, a reuşit să scape. 

După ce am ajuns la Antigua, am livrat imediat 
încărcătura, obţinând un preţ destul de bun chiar; iar acum 
era de ştiut ce trebuie să lac mai departe. Acolo unde 
ajunsesem mă consideram în siguranţă, scăpat de spaimele 
care mă stăpâniseră, de a nu fi cumva denunţat ca rebel, 
ceea ce chiar şi eram; dar, între timp, lipsisem de acasă 
cinci luni; am trimis vasul înapoi cu o încărcătură de rom şi 
melasă, de care ştiam că era nevoie pe plantațiile mele, şi 
am primit în schimb îndărăt acelaşi vas, încărcat ca şi prima 
oară, cu provizii. 

Impreună cu noua încărcătură, soţia mea a primit şi 
răspuns din Londra, de la prietenul solicitat - aşa cum v-am 


spus - ca să ceară grațiere, şi care îi spunea foarte cinstit 
că el n-ar voi să fie atât de incorect faţă de bărbatul soţiei 
mele, oricine ar fi fost dânsul, încât să-l pună la cheltuială 
pentru o cerere personală: mai ales că i se dăduseră toate 
asigurările că majestatea sa hotărâse, din proprie iniţiativă, 
să recurgă la acte de demenţă şi îndurare faţă de supuşii 
săi şi să acorde o grațiere generală, cu câteva excepţii 
referitoare la unele cazuri speciale, iar corespondentul 
spera că omul pentru care se interesa soţia mea nu făcea 
parte din cazurile speciale, ce urmau să fie exceptate. 

Asta era pentru noi amândoi ca o înviere din morţi, încât 
ne-am hotărât ca soţia mea să se întoarcă înapoi cu goeleta 
direct în Virginia, unde urma să aştepte veşti din Anglia şi 
să-mi trimită o relatare despre conţinutul acelor veşti, de 
îndată ce le va primi. 

Prin urmare ea s-a înapoiat şi a ajuns nevătămată, cu 
goeleta şi cu încărcătura, la plantaţia noastră, de unde - 
după o aşteptare de mai bine de patru luni - iată că goeleta 
a venit din nou la mine, însă goală şi prădată de tot ce 
avusese pe bord, în afară de vreo sută de saci de malţ 
nemăcinat, cu care piraţii - neştiind să fabrice bere - nu 
aveau ce face, şi astfel îi lăsaseră pe corabie. Totuşi, spre 
nemărginita mea satisfacţie, venise în schimb un pachet de 
scrisori de la soţia mea, împreună cu un altul, ce fusese 
adresat din Anglia, o epistolă de la prietenul ei şi alta de la 
corespondentul meu, amândouă dând de veste că regele 
semnase un act de grațiere, adică o iertare generală, fără 
condiţii, şi îmi trimiteau câte o copie după actul în care era 
clar că eram şi eu inclus pe deplin. 

lar o dată ajuns aici cu povestirea, să-mi fie îngăduit a 
lăsa să se priceapă că - deoarece acum, ca să zic aşa, îmi 
primisem viaţa din mâna regelui George, ba încă într-un 
mod atât de convenabil aşteptărilor mele - asta a făcut din 
mine un convertit generos şi am, devenit un sincer devotat 
al intereselor Regelui George, dintr-un principiu de 
recunoştinţă, bineînţeles, şi dintr-un simţ al datoriei, pe 
care se cădea să le am faţă de majestatea sa, fiindcă îmi 
dăruise viaţa; şi devotamentul meu n-a încetat niciodată de 


atunci, aşa cum nu va putea să dispară din mine atâta timp 
cât voi mai avea un dram de simţ al onoarei şi al datoriei de 
a fi recunoscător. Menţionez aceasta pentru a sublinia în ce 
măsura ne stăpâneşte în asemenea cazuri dreptatea şi 
datoria faţă de noi înşine; pentru cei care cu îngăduinţă ne 
dăruiesc vieţile, atunci când ar fi de fapt în puterea lor să ni 
le ia, vieţile noastre devin pentru totdeauna o datorie faţă 
de răsplătitori, aşa încât ele ar trebui să fie puse, ca în 
păstrare, la o parte, spre a-i sluji ori a le veghea interesele, 
datorie care nu încetează niciodată, atâta timp cât rămâne 
binele primit; iar dacă prinţul meu mi-a dăruit viaţa, eu nu- 
mi pot plăti niciodată pe deplin datoria, decât dacă ar fi să 
intervină o astfel de împrejurare, încât viaţa prinţului meu 
să se afle în puterea mea, iar cu să i-o apăr în chip tot atât 
de generos; şi totuşi nici chiar atunci datoria mea n-ar fi 
poate plătită, căci situaţia ar fi cu totul alta: dinspre mine, a 
păstra viaţa prinţului meu, ar fi o datorie firească, pe câtă 
vreme prinţul, în ceea ce-l priveşte - dat fiind că viaţa mea 
i-a stat la dispoziţie fără ca el să mi-o curme - prinţul n-a 
avut alt motiv de a n-o face decât numai clemenţa şi 
bunătatea lui. 

Poate că acest principiu ar putea să nu le fie pe plac tutu- 
ror celor care citesc rândurile acestea, dar deoarece eu m- 
am hotărât să-mi conduc paşii în viaţă, atunci când e vorba 
de atari lucruri, după regulile strictei virtuţi şi după 
principiile onoarei, trebuie să formuleze ca pe o regulă de 
onoare faptul ca un om a cărui viaţă s-a aflat la discreţia 
legilor ţării şi în mâinile suveranului său şi, care a primit-o 
apoi de la el, ca pe un dar al graţiei regeşti, un asemenea 
om nu mai poate niciodată ridica mâna împotriva acelui 
suveran fără a-şi dezice virtutea şi fără o ireparabila ştirbire 
a onoarei şi pătare a datoriei lui, după care n-ar mai merita 
nicio iertare, nici de la Dumnezeu nici de la oameni. Dar 
toată această aprinsă pledoarie este o simplă digresiune; 
cu o las însemnată aici ca pe o schiţă a legilor onoarei, 
imprimate de legile naturii în pieptul oricărui ostaş, sau al 
oricărui om de onoare, şi cred ca la ea vor subscrie toţi cei 
imparţiali, care înţeleg într-adevăr ce înseamnă aceea 


onoare. 

Dar hai să mă întorc, este şi timpul, din nou la mine: 
soţia mea plecase, iar o dată cu ea, părea să mă fi părăsit 
cu totul şi norocul şi succesul în afaceri; o! mai aveam de 
trecut printr-un nou şir de nenorociri, după ce crezusem că, 
în sfârşit, toate necazurile încetaseră şi ajunseseră la capăt. 

Goeleta mea, după cum v-am povestit, a sosit, însă deoa- 
rece picase în drumul unui ticălos de vas-pirat, în golful 
Florida, mai întâi bandiții o  capturaseră, iar apoi 
descoperind că întreaga încărcătură se reducea numai la 
alimente de care ei duc pururea lipsă, au curăţat-o 
frumuşel de tot ce avea, în afară de vreo sută de saci de 
malt - după cum vă spusei - cu care chiar că nu se 
pricepeau ce să facă; şi, ceea ce era mai rău, i-au luat şi pe 
toţi oamenii, afară de căpitan şi pe doi băieţi, pe care i-au 
lăsat la bord numai ca să conducă vasul până la Antigua, 
încotro spuseseră ei că le-ar fi destinaţia. Dar cea mai 
valoroasă parte a încărcăturii mele, adică un pachet de 
scrisori din Anglia, pe acelea le-au lăsat, spre nespusa mea 
consolare şi bucurie, mai ales că prin ele îmi vedeam 
deschisă calea spre posibilitatea de a mă întoarce la soţia 
mea şi plantațiile mele, de care îmi făgăduisem să nu mă 
mai îndepărtez niciodată. În acest scop m-am îmbarcat, 
împreună cu toate lucrurile ce le aveam, pe bordul goeletei, 
hotărnici să plutim direct spre promontoriile Virginiei. 
Căpitanul meu, care se grăbea să ajungă la canalul 
Bahama, nu plutise pe mare nici două zile, când iată-ne 
surprinşi de o furtună turbată, care ne-a împins departe 
spre coasta Floridei, astfel încât de două ori ne-am lovit de 
țărm şi, dacă ne-am fi lovit şi a treia oară, am fi fost 
pierduţi în mod sigur. După o zi sau două, furtuna 
potolindu-se puţin, am continuat să plutim, însă vântul 
potrivnic bătea atât de puternic, împiedicându-ne să 
trecem golful, iar talazurile erau atât de înalte, încât n-am 
mai putut rezista multă vreme; astfel încât am fost obligaţi 
să ne abatem din drum şi să ne descurcăm cum vom putea. 
În această situaţie nenorocită, după a cincea zi, am ajuns la 
un țărm, însă am descoperit ca era partea de nord vest a 


insulei Cuba. Acolo am fost nevoiţi să ne apropiem de 
coastă, spre a ne adăposti, deşi nu ancoraserăm, deci nu 
ne atinsesem câtuşi de puţin de teritoriile regelui Spaniei. 
Totuşi, în cursul dimineţii ne-am pomenit înconjurați de 
cinci ambarcaţii sau bărci spaniole, din acelea pe care ei le 
numesc barco longos, pline de oameni; aceştia au venit 
imediat la noi pe bord. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus la 
Havana, cel mai important port aparţinând, în acea parte a 
lumii, spaniolilor. 

La Havana, goeleta ne-a fost imediat capturată şi, prin 
urmare, jeluită, aşa cum poate lesne ghici oricine îi 
cunoaşte pe spanioli, mai ales pe spaniolii din ţara aceea, 
iar oamenii noştri au fost făcuţi prizonieri şi trimişi la 
închisoarea comună; cât despre mine şi căpitan, am fost 
duşi în faţa Alcadelui Major, sau a intendentului de acolo, în 
calitate de infractori. 

Eu vorbeam foarte bine spaniola, deoarece servisem sub 
ordinele regelui Spaniei în ltalia şi, în împrejurarea dată, 
acest lucru mi-a fost de mare ajutor; căci am argumentat 
atât de competent nedreptatea purtării lor faţă de mine, 
încât guvernatorul, sau oricum o fi trebuind să-l numesc, a 
mărturisit cu sinceritate că ei nu ar fi trebuit să mă 
oprească, avându-se în vedere că eram în largul mării, 
urmându-mi corect călătoria, că nu greşisem împotriva 
nimănui, nu debarcasem şi nici nu încercasem să debarc 
nicăieri în dominionul majestăţii sale catolice. 

A fost o mare favoare că am putut obţine măcar atât; dar 
am descoperit că era mai uşor să obţin o recunoaştere a 
faptului că fusesem nedreptăţit, decât vreo reparaţie a 
nedreptăţii şi, cu atât mai puţin, speranţa vreunei 
perspective de restituire a celor luate şi a noastră; mi s-a 
adus la cunoştinţă că urma să aştept până ce se va putea 
trimite un raport către viceregele Mexicului şi până se vor 
primi ca răspuns ordinele lui despre felul cum să se 
procedeze în această problemă. 

Eu puteam să prevăd cu uşurinţă spre ce tindeau toate 
maşinaţiile lor, anume spre o confiscare a corăbiei şi a măr- 
furilor, prin procedeul obişnuit în locurile acelea, iar faptul 


că eram lăsat la discreţia hotărârii viceregelui Mexicului, nu 
era decât o falsă prezentare a lucrurilor în faţa guvernului 
de către corregidorele sau judecătorul din oraş. 

Totuşi nu aveam ah leac decât acea veche şi fără 
importanţă soluţie care se cheamă răbdare; şi cu răbdare 
eram mai bine aprovizionat, deoarece pierderea bunurilor 
nu reprezenta pentru mine cine ştie ce, cum însă îi făcusem 
pe ei să creadă. Cele mai mari temeri ale mele erau că ar 
vrea să mă închidă şi să mă ţină ostatec pe viaţă, ori poate 
să mă trimită la minele lor din Peru, cum au făcut cu mulţi 
şi cum pretindeau să procedeze cu toţi cei care încercau să 
debarce în coloniile lor, oricât de mari nenorociri i-ar fi 
împins într-acolo, din care pricină - forţaţi să debarce - 
comiseseră la rândul lor toi felul de acte de violenţă asupra 
spaniolilor, numai să nu ajungă să le cadă în mâini, oricât 
de scump ar fi fost să-şi vândă vieţile. 

Eu însă am fost mai bine cartiruit la ei, lucru datorat - 
după cum v-am spus - în mare măsură faptului că vorbeam 
spanioleşte şi că le-am povestit că luptasem în atâtea şi 
atâtea ocazii pentru cauza majestăţii sale catolice, în Italia: 
şi printr-un mare noroc, aveam pe deasupra în buzunar 
numirea din partea regelui Franţei ca locotenent-colonel în 
brigada irlandeză, cu menţiunea că numita brigadă slujea 
pe atunci în armatele Franţei, sub ordinele majestăţii sale 
catolice, în Italia. 

N-am pierdut prilejul de a lăuda vitejia şi bravura perso- 
nală a majestăţii sale catolice în toate ocaziile, şi mai ales 
în multe bătălii, la care - fiindcă veni vorba - majestatea sa 
nici nu luase parte. In vreun fel, plus alte câteva la care nu 
luasem parte nici eu; dar mi-am dat seama că stăteau de 
vorbă cu oameni care habar n-aveau despre toată afacerea, 
aşa că la ei se prindea orice, dacă aveam doar grijă să-l 
laud pe regele Spaniei şi să rostesc vorbe mari despre 
cavaleria spaniolă, din care - e martor Dumnezeu - nu 
existase nici măcar un singur regiment în toată armata, cel 
puţin câtă vreme m-am aliat eu acolo. 

Totuşi, acest fel de a mă comporta m-a făcut să obţin 
dreptul de a umbla liber prin oraş, în schimbul cuvântului 


de onoare că nu voi încerca să evadez; am mai obţinut, de 
asemenea, ceea ce era o mare favoare, să mi se îngăduie 
să iau trei sute de galbeni din vânzarea încărcăturii mele, 
pentru a mă întreţine, până ce voi putea să-mi negociez 
afacerile la Mexico; cât despre oamenii mei, ei erau 
întreţinuţi ca prizonieri, din fondurile publice. 

Ei bine, după câteva luni de solicitări şi stăruinţe, tot ce 
am putut obţine a fost satisfacția de a-mi vedea corabia şi 
încărcătura confiscată şi pe bieţii mei marinari cât pe-aci să 
fie trimişi la minele din Peru. Acest ultim lucru am reuşit 
până la urmă să-l împiedic, totuşi, clar numai obligându-mă 
de a filaţi trei sute de galbeni drept răscumpărare pentru ca 
oamenii să fie depuşi pe țărm la Antigua, iar eu să rămân 
ostatec până voi plăti cele trei sute de galbeni primiţi 
înainte, cărora li se adăugau încă cinci sute de galbeni 
pentru propria-mi răscumpărare, asta numai dacă - la 
primirea răspunsului din Mexic - sentinţa de confiscare de 
mai sus avea să fie confirmată de vicerege. 

Erau, ce-i drept, condiţii aspre, dar eram obligat să le 
suport; şi, deoarece starea mea materială era mai presus 
de chestiile astea, nici nu prea le-am pus la inimă; cea mai 
mare dificultate care-mi stătea în cale era că nu ştiam cum 
să corespondez cu prietenii mei, din oricare parte a lumii, 
sau în ce fel să mă aprovizionez cu cele necesare şi cu bani 
pentru răscumpărările de care am pomenit, căci spaniolii îşi 
păzeau atât de bine porturile, încât nu îngăduiau nimănui 
să vină la țărm, din nicio parte a lumii, sub pedeapsa 
capturării şi confiscării, aşa cum se întâmplase şi în cazul 
meu. Cu privire la această dificultate, am început să discut 
cu corregidorele, spunându-i că el ne impunea lucruri 
imposibile, care veneau în contradicţie cu obiceiurile 
poporului; că dacă un om era prizonier la Alger, i se 
îngăduia să le scrie prietenilor lui să-i plătească 
răscumpărarea, iar persoanei care aducea preţul de 
răscumpărare i se permitea să vină şi să plece în mod liber, 
ca unei persoane oficiale, şi i-am arătat că - dacă nu 
procedau şi ei la fel - mi se putea încheia nicio înţelegere 
asupra răscumpărării unui sclav, nici nu se puteau realiza 


condiţiile asupra cărora se cădea de acord. 

Apoi am adus în discuţie propriul meu caz şi mi-am ex- 
primat dorinţa să ştiu, presupunând că - în limita timpului 
stabilit în înţelegerea noastră - aş putea pregăti sumele de 
bani cerute răscumpărării mele şi a oamenilor, cum aş 
putea ajunge să mi se dea de veste despre asta? Sau cum 
ar putea să mi se aducă banii, avându-se în vedere că 
înseşi persoanele care ar aduce vestea, ori s-ar încumeta să 
aducă şi banii, risca să devină la rândul lor prizonieri şi să li 
se confişte bunurile, aşa cum se întâmplase şi cu mine, iar 
sumele aduse de ei ar deveni o a doua pradă, în loc să 
folosească la răscumpărările noastre? 

Deşi dorinţa mea era o cerere atât de judicioasă, încât nu 
i se putea rezista cu argumente, totuşi spaniolul a dat din 
umeri şi mi-a spus că ei nu aveau suficientă putere ca să 
acţioneze într-un asemenea caz; că legile regelui erau atât 
de severe împotriva oricărui străin care ar fi pus piciorul pe 
dominioanele majestăţii sale catolice din America, încât ei 
nu puteau să se abată nici cu o iota de la reguli, fără 
prezenţa unui ass/ento special, cum îi spuneau, de la 
consulado sau de la camera de comerţ din Sevilla; ori, fără 
un ordii purtând semnătura şi sigiliul viceregelui Mexicului. 

— Cum! señor corregidore, am exclamat cu, cu oarecare 
căldură şi prefăcându-mă uimit, nu aveţi dumneavoastră 
autoritate suficientă ca să semnaţi un paşaport pentru un 
agent, sau pentru un sol, ca să vină aici pe țărm, din partea 
indiferent cărui guvernator al regelui Marii Britanii aflat prin 
părţile acestea, şi sub un steag alb de pace, să stea de 
vorbă cu guvernatorul acestor locuri, sau cu orice altă 
persoană, asupra unor treburi pe care guvernatorul 
dumneavoastră le-ar avea de comunicat? Cum adică, am 
continuat eu, păi dacă dumneavoastră nu puteţi face asta, 
atunci nu puteţi proceda în conformitate cu legea 
naţiunilor. 

El a tot clătinat din cap, dar a continuat să spună că nu, 
nu putea face nici măcar atâta lucru; aici a intervenit însă 
unul dintre guvernatorii militari şi l-a contrazis şi s-au com- 
bătut cu mare aprindere; primul stăruind să-mi spună că 


ordinele lor erau neputincioase în această privinţă, al doilea 
spunându-mi că, deoarece erau legaţi faţă de aceste 
ordine, nu putea fi în puterea lor să acţioneze altfel, şi că 
erau răspunzători de eventualele consecinţele reale. 

— Bine, a vorbit guvernatorul către corregidore, dar 
acum că l-ai ţinut pe englezul ăsta ca ostatec pentru 
răscumpărarea oamenilor cărora le-ai dat drumul să plece, 
să presupunem că el te-ar anunţa că banii sunt pregătiţi în 
cutare, sau cutare, sau cutare loc, spune-mi, cum are să-i 
poată aduce el încoace? Dumneata îi vei lua prizonieri pe 
toţi cei care s-ar oferi să-i aducă; şi el ce trebuie să facă? 
Dacă spui că vei trimite dumneata să se aducă banii, ce 
garanţie are el că îşi va recăpăta libertatea după ce banii ţi 
se vor plăti? Ori de ce să aibă atâta încredere în dumneata, 
încât el să plătească banii şi totuşi să rămână aici prizonier? 

Argumentul era atât de just încât corregidorele nu a ştiut 
să spună altceva decât că aşa era legea, iar el nu putea să 
acţioneze altfel decât aşa cum e litera legii; şi fiecare dintre 
cei doi era atât de îndârijit pe poziţia sa, încât nimic nu 
putea fi hotărâtor decât un alt raport care să fie trimis 
expres viceregelui Mexicului. 

In urma acestei discuţii, guvernatorul a avut bunăvoința 
să spună că-mi va obţine el, prin propria sa autoritate, un 
paşaport pentru oricine urma să aducă banii şi pentru orice 
vas pe care s-ar afla persoanele respective, cât şi pentru în- 
toarcerea în siguranţă a acestora împreună cu mine, fă- 
găduindu-i pe propria mea răspundere ca ei nu vor aduce 
cu dânşii mărfuri europene sau orice altfel de mari uri, şi că 
nu vor păşi pe uscat fără permisiunea legală a 
guvernatorului, asta bineînţeles dacă el nu va primi între 
timp niscai ordine în sens contrar, de la vreo autoritate 
superioara; şi, chiar într-un asemenea caz, solii tot vor avea 
libertatea de a se întoarce cu bine de unde au venit sub 
protecţia unui steag alb. 

Am făcut o plecăciune foarte respectuoasă în faţa 
guvernatorului, ca semn că recunoaştem dreptatea lui, iar 
apoi i-am prezentat umila mea cerere, aceea de a binevoi 
să le permită oamenilor mei să ia propria lor goeletă: care 


să fie preţuită la o anumită valoare, iar ei să fie obligaţi să 
aducă bani gheaţă pe bord, fie plătind pentru goeletă, fie 
lăsând-o iarăşi acolo. 

Atunci s-a interesat în ce ţară urma să-i trimită după o 
atât de mare sumă de bani, şi dacă eu îl puteam asigura de 
plată; şi când a înţeles că nu era vorba de mers mai 
departe decât până în Virginia, a părut foarte mulţumit; şi 
ca să-l satisfacă pe corregidore, care încă se mai menținea 
în rezerva lui, cramponându-se de litera legii cu o 
încăpățânare într-adevăr spaniolă, iată-l pe guvernator că 
strigă către mine: 

— Señor, zice el, voi înlesni toată această chestiune pen- 
tru dumneata, dacă eşti de acord cu următoarea 
propunere: oamenii dumitale să ia goeleta, cu condiţia ca 
dumneata să-mi rămâi ostatec până la întoarcerea lor; însă 
n-o vor lua ca pe o goeletă a dumitale, deşi ea devine a 
dumitale o dată cu plata banilor; veţi lua însă pe bord doi 
oameni de-ai mei, bazându-mă pe cuvântul dumitale cu 
privire la întoarcerea lor în deplină siguranţă pe pământul 
spaniol, iar la întoarcerea goeletei, ea va purta culorile 
majestăţii sale catolice şi va fi înregistrată ca una din 
goeletele aparţinând portului Havana; unul dintre spanioli 
urmează să fie comandant şi vasul să se numească aşa 
cum va hotărî el. 

Cu propunerea asta a fost imediat de acord şi 
corregidorele, şi a spus că ea intra în litera instrucţiunilor 
sau perceptelor regelui, cu condiţia, totuşi, ca vasul să nu 
aducă pe bord mărfuri europene. Dorinţa mea a fost ca 
formularea acestei clauze să fie o alta, precizându-se că 
goeleta nu trebuia să aducă /a țărm niciun fel de mărfuri 
europene. A urmat o dezbatere de două ore între cei doi, 
dacă trebuia să se menţioneze că nu se vor aduce niciun fel 
de mărfuri europene pe vas, ori pe țărm; dar după ce am 
găsit mijloacele de a lăsa să se priceapă că nu aveam de 
gând să fac negoţ acolo, i-am lăsat a înţelege că nici nu 
voiam să fiu împiedicat de a aduce un mic cadou unei 
anumite persoane, drept recunoştinţă pentru favorurile ce 
mi le va arăta; iar după ce am găsit prilejul, v-am spus, ca 


să plasez o aluzie de felul ăsta exact acolo unde se 
cuvenea plasată, am descoperit că totul devine mult mai 
uşor pentru mine şi s-a căzut la iuţeală de acord ca - o dată 
răscumpărarea plătită şi corabia cumpărată şi ea - să mi se 
îngăduie, aşa era drept, să am libertatea de a face negoţ în 
orice altă ţară, în afara de dominioanele regelui Spaniei, ca 
să-mi compensez pierderile; şi s-a recunoscut că ar fi 
nedrept să-i oblige pe oamenii mei să vină cu corabia 
goală, pierzând astfel preţul călătoriei, la care se adăugau 
şi necazurile noastre de mai înainte; aşa că, atâta vreme 
cât nu se aduceau niciun fel de mărfuri pe țărm în acea ţară 
aparţinând dominioanelor majestăţii sale catolice, ceea ce 
era singurul lucru pe care îl aveau ei de apărat, restul nu-i 
mai privea pe ei câtuşi de puţin. 

Acum începeam să-mi întrevăd calea spre ieşirea din 
acea nenorocire şi să descopăr că aşa cum banii aveau să 
mă scoată din încurcătură, tot numai ei aveau să aducă pe 
altă cale şi goeleta la un bun sfârşit; drept pentru care am 
trimis goeleta sub drapel spaniol şi i-am dat numele de 
Nuestra Señora de la Val de Grace, punând-o sub comanda 
lui Señor Giraldo de Nesma, unul dintre cei doi spanioli. 

O dată cu goeleta am trimis scrisori către soţie şi către 
administratorul meu, dându-i ordine cum şi cu ce să încarce 
vasul la întoarcere. Adică am dat poruncă să se îmbarce 
două sute de butoiaşe de făină, cincizeci de butoiaşe de 
mazăre şi, pentru alte scopuri ale mele, am cerut să se facă 
şi o sută de baloturi din tot felul de mărfuri europene, nu 
numai din cele ce se găseau în propria-mi magazie, ci şi din 
cele cu care se puteau aproviziona din alte părţi, unde 
ştiam că au credit pentru orice. 

Aflat la ananghie, am dat poruncă să se împacheteze 
cele mai bogate şi mai valoroase mărfuri englezeşti pe care 
le aveau, sau de care puteau face rost - ţesături de in, de 
lână sau de mătase; le-am atras atenţia ca lucrurile mai 
grosolane, din cele pe care le folosim noi în Virginia pentru 
îmbrăcămintea servitorilor, să fie lăsate acasă, pentru uzul 
plantaţiei. In mai puţin de şapte săptămâni, goeleta mea s- 
o întors, iar eu care zilnic, bineînţeles, mă duceam pe plajă 


să mă uit în calea sa, am fost primul care am reperat-o pe 
mare de la distanţă şi am recunoscut-o după pânze, iar 
când s-a apropiat, am recunoscut-o chiar după semnalele 
ei. 

Întoarsă, goeleta a pătruns în raza portului, fluturându-şi 
drapelul spaniol şi a ancorat după indicaţiile primite; dar 
eu, care o văzusem cu câteva ore mai înainte, m-am dus 
de-a dreptul la guvernator şi i-am raportat că sosise şi 
grozav aş fi vrut să obţin favoarea ca excelența sa, cum îi 
spuneam eu, să meargă pe bord chiar el în persoană, ca să 
poată constata cât de bine i-au fost respectate ordinele; dar 
guvernatorul a refuzat, pretextând că n-ar putea justifica o 
astfel de plecare de pe insulă, ceea ce ar fi însemnat, în alţi 
termeni, să lipsească de la însăşi comanda fortului, pe care 
în cazul acesta nu şi-ar mai putea-o asuma la întoarcere 
decât printr-o nouă nuntire semnată de însăşi mâna 
regelui. 

Atunci i-am cerut voie să mă duc pe bord eu însumi, ceea 
ce mi-a îngăduit, iar la-întoarcere am adus cu mine pe țărm 
întreaga sumă (în galbeni) pe care acceptasem s-o plătesc 
pentru răscumpărarea oamenilor mei şi a mea, şi pentru 
achiziţionarea goeletei; şi deoarece mi s-a dat voie ca vasul 
să ancoreze altundeva, guvernatorul meu şi-a trimis fiul, 
împreună cu şase soldaţi, să mă întâmpine şi să mă 
conducă apoi, cu bani cu tot, la fortăreaţa unde era el 
comandant, iar acolo am fost introdus chiar în propria sa 
locuinţă. Rânduisem banii în pachete grele, ca şi când ar fi 
fost monede de argint, şi le-am predat la doi dintre oameni 
mei de pe goeletă; ordonându-le să le care în aşa fel, încât 
să facă să se creadă că sunt mult mai grele decât erau în 
realitate; asta o făcusem spre a putea astfel ascunde trei 
pachete de mărfuri, pe care le pusesem laolaltă cu banii, ca 
să-i fac un cadou guvernatorului, aşa cum aveam de gând. 

După ce banii au sosit înăuntru şi au fost aşezaţi pe o 
masă, guvernatorul le-a poruncit oamenilor mei să se 
retragă, iar eu le-am dat soldaţilor câte un taler la fiecare, 
ca să tragă şi ei câte o duşcă, lucru pentru care ostaşii mi- 
au fost destul de recunoscători, iar guvernatorul părea şi el 


tare plăcut impresionat. Atunci l-am întrebat, fără să mai 
zăbovesc, dacă ar binevoi să primească banii; mi-a răspuns 
că nu, n-avea să-i primească decât în prezenţa 
corregidorelui şi a celorlalte persoane interesate; şi l-am 
mai rugat pe excelența sa, cum îi spuneam eu, să-mi 
îngăduie să desfac pachetele în prezenţa lui, căci voiam să 
am cinstea de a merita cât mai din plin pentru favorurile ce 
mi le arătase. 

Mi-a repetat că nu, că nu putea admite să se aducă pe 
țărm altceva, în afara banilor, dar că dacă adusesem ceva 
pentru uzul meu personal, atunci - desigur - el nu avea să 
fie atât de strict încât să întreprindă cercetări în privinţa 
aceasta, aşa că puteam dispune în ce mod voiam de 
lucrurile mele. 

Atunci am intrat în cameră, m-am încuiat pe dinăuntru şi, 
după ce am despachetat totul, am aşezat lucrurile aşa după 
cum am socotit eu de cuviinţă. Erau acolo cinci pachete 
mici, după cum urmează: 

1 şi 2 - Conţinând o bucată de douăzeci de iarzi de 
postav fin englezesc; cinci iarzi de postav de culoare 
neagră, cinci iarzi de postav stacojiu, toate într-un singur 
pachet, iar restul o țesătură din fire de mai multe culori - în 
alt pachet. 

3 - Conţinând o bucată de treizeci de coţi de pânză fină 
de Olanda. 

4 - Conţinând o bucata de optsprezece iarzi de brocart 
fin englezesc. 

5 - Conţinând o bucată de stofă neagră de Colchester. 

După ce aşezasem aceste lucruri separat, am găsit o 
modalitate - prin câteva prefăcute stinghereli şi cu multe 
strâmbături şi semne - să-i aduc la cunoştinţă că acestea 
erau un cadou pentru el personal. Şi după ce s-a terminat, 
în sfârşit, şi cu întreg teatrul ăsta, el păru că le acceptase; 
aşa mi-a dat a înţelege, învârtindu-se în jurul lor prin 
cameră de mai bine do o sută de ori şi aruncându-şi peste 
ele pălăria, pe care o ţinea sub braţ, şi făcând şi o 
plecăciune foarte ţeapănă; după aceea, zic, mi-a dat a 
înţelege că vrea să se retragă pentru un timp, iar eu am 


rămas să aştept într-o anticameră; când am fost rechemat 
înăuntru, am constatat că examinase totul amănunţit şi că 
ordonase ca lucrurile să fie luate de acolo. 

Însă atunci când m-am întors, am dat peste un cu totul 
alt om; mi-a mulţumit pentru darul meu; mi-a spus că era o 
comoară cuvenită unui vicerege al Mexicului, mai curând 
decât unui simplu guvernator de fort; că el nu-mi făcuse 
nici ţin fel de servicii care să merite o asemenea 
recompensă, dar că se gândea să mă mai ajute şi pe viitor, 
înainte de a pleca de acolo, dacă îi va sta în putinţă. 

După ce am terminat şi eu cu complimentele, am reuşit 
să fac să se trimită după corregidore, care a venit, şi, în 
prezenţa lui, s-au numărat banii, adică suma stipulată 
pentru răscumpărarea corăbiei, a mea şi a oamenilor. 

Dar aici corregidorele a arătat că voia să fie la fel de 
drept faţă de mine cât şi faţă de ei, căci el nu a vrut să 
primească banii drept răscumpărare pentru noi, în calitate 
de prizonieri, ci numai ca un depozit în valoare de atât, cu 
cât urma adică să fim răscumpăraţi, dacă se va confirma de 
viceregele Mexicului sentinţa conform căreia fuseserăm 
făcuţi prizonieri. 

Şi apoi, guvernatorul şi corregidorele, împreună au trimis 
un raport asupra întregii chestiuni, cel puţin aşa mi s-a spus 
către viceregele Mexicului; iar mie mi s-a sugerat în particu- 
lar că aş face bine să rămân până se va întoarce aviso, 
adică o barcă pe care o trimit ei peste golf până la Vera 
Cruz, cu un curier pentru Mexico, a cărei întoarcere se 
realizează în general în vreo două luni. 

N-aveam nimic împotrivă să rămân, deoarece mi se 
sugerase în taină că aş putea găsi vreo cale de a mă duce 
cu goeleta mea chiar eu însumi spre Vera Cruz, unde mi-ar 
fi putut fi oferit vreun prilej de negoţ pe cont propriu, cu 
încărcătura pe care o aveam acum la bord; dar totul s-a 
petrecut ceva mai simplu; căci la vreo două zile după ce 
banii fuseseră depuşi, cum vă spuneam, fiul guvernatorului 
s-a invitat singur pe bordul goeletei mele, unde eu îi 
spusesem că mi-ar face mare plăcere să-l văd şi unde a 
adus în acelaşi timp cu el şi trei mari negustori spanioli, 


dintre care doi nu locuiesc în localitate. 

Ajunşi pe bord, ei s-au arătat foarte simpatici şi bine dis- 
puşi, iar eu i-am tratat într-un chip care le-a plăcut atât de 
mult, încât - ca s-o scurtez - n-au mai fost în stare să se 
întoarcă pe țărm în noaptea aceea, ci s-au mulţumit să 
tragă un pui de somn pe nişte covoare, pe care avusesem 
cu grijă să le întind ca să le fie la îndemână; iar pentru ca 
fiul guvernatorului să considere că m-am purtat frumos cu 
el, i-am adus o cămaşă de noapte de mătase foarte bună şi 
o bonetă de catifea purpurie, cu care să se culce, iar 
dimineaţa mi-am exprimat dorinţa ca el să binevoiască a le 
primi în dar, ceea ce a şi făcut cu multă bunăvoință. 

În cursul acelei vesele seri, unul dintre negustori - care 
nu era atât de pişcat de băutură ca tânărul meu gentleman, 
nici aşa de pilit încât să nu-i mai pese pentru ce venise -a 
profitat de o ocazie ca să se retragă din cabina mare şi să 
înceapă o negociere cu căpitanul goeletei, în scopul de a 
cumpăra ceva din mărfurile europene pe care noi le aveam 
la bord. Căpitanul a prins aluzia şi mi-a dat de veste ce se 
urmărea, iar eu l-am învăţat ce să spună şi ce să facă; 
conform instrucţiunilor mele, ei n-au avut nevoie de multă 
sfădeală, ci au cumpărat mărfuri de vreo cinci mii de taleri 
şi le-au transportat de acolo pe propriul lor risc. 

Târgul a fost foarte plăcut pentru mine, căci întrevedeam 
cum o să mă refac prin vânzarea încărcăturii şi cum o să-mi 
iau o compensație deplină de pe urma lui Jack Spaniolul, 
pentru toate pagubele pe care mi le făcuse la începutul 
acestei din urmă povestiri; în care scop, i-am dat 
căpitanului  goeletei instrucţiuni şi pentru vânzarea 
celorlalte mărfuri şi l-am lăsat să se descurce singur, lucru 
pe care l-a făcut atât de bine, încât chiar a doua zi le-a 
vândut celor trei spanioli întreaga încărcătură, cu singura 
diferenţă că şi-au exprimat dorinţa ca goeleta să le 
transporte mărfurile, aşa cum se aflau ele pe bord, până 
într-un anumit loc de pe țărm, pe care aveau să-l 
stabilească ei, undeva între Honduras şi coasta La Vera 
Cruz. 

Pentru mine era greu să aduc la îndeplinire această parte 


a tocmelii; dar găsind că preţul asupra căruia se căznise de 
acord ar corespunde foarte bine călătoriei, am consimţit; 
mai era totuşi încă o dificultate - anume cum să trimit 
goeleta la drum, iar eu să rămân printre spanioli, acum 
când eram un om liber, adică răscumpărat; şi altă 
dificultate provenea din indecizia de a pleca fără să aştept 
un răspuns favorabil din partea viceregelui Mexicului; 
totuşi, în cele din urmă, m-am hotărât a o porni cu goeleta, 
întâmple-se ce s-o întâmpla, aşa că m-am duş la guvernator 
şi i-am înfăţişat situaţia, explicându-i că - deoarece acum 
rămânea să aştept un răspuns favorabil de la Mexico - ar fi 
pentru mine o mare pierdere să ţin goeleta acolo tot timpul 
şi că îmi exprimam dorinţa ca el să-mi îngăduie să mă 
deplasez până la Antigua, să vând şi să livrez încărcătura 
pe care ştia prea bine că eram obligat să n-o aduc pe țărm 
la Havana şi adăugându-i, de asemeni, că marfa era în 
pericol de a se strica, dacă sta atâta vreme pe bord. 

Ingăduinţa cerută am obținut-o cu  lesniciune, 
asigurându-l că mă voi întoarce cu goeleta în apele 
portuare; cât despre mine personal, eu puteam veni şi la 
țărm, ca să aştept hotărârea viceregelui în cazul meu, aflat 
încă în suspensie. 


CAPITOLUL XIX 


Fac o călătorie cât se poate de fructuoasă - 
Mă îmbarc pentru O aventură 
asemănătoare, însoțit de nevasta mea - Imi 
armez  goeleta în vederea apărării şi 
pornesc spre Indiile de Vest - Călătoria mea 
se dovedeşte a fi o mare izbândă - După 
felurite vicisitudini ale soartei, mă înapoiez 
ca om înstărit în Anglia, unde vine şi soția 
mea după mine - Încheiere - 


Obţinând astfel o autorizaţie sau paşaport pentru goeleta 
şi pentru mine însumi, am pornit în larg, luând cu mine pe 
bord pe cei trei neguţători spanioli. Mi-au spus că nu locu- 
iesc la Havana, dar îmi pare că unul dintre ei locuia totuşi 
acolo; iar câţiva negustori bogaţi din Havana ori de prin lo- 
curile acelea ale insulei făceau afaceri cu ei, pentru că au 
adus pe bord în scara plecării o mare sumă de bani în 
taleri; şi după cum am aflat mai târziu, aceşti neguţători 
mi-au cumpărat încărcătura şi, cu toate că mi-au plătit pe 
ea un preţ de seamă, încă au mai putut-o revinde 
negustorilor celorlalţi, pe care i-au găsit pe coasta de la 
Vera Cruz, obţinând profituri grase; aşa încât s-au ales eu 
mai bine de sută la sută, după ce şi eu câştigasem, mai 
înainte, din plin. 

Am mers de la Havana dâra dreptul la Vera Cruz. Am 
şovăit mai întâi să mă aventurez în port, ca nu cumva să-mi 
mai facă spaniolii vreo farsă; dar fiindcă navigam sub pavi- 
lion spaniol, ne-au arătat documente atât de autentice din 
partea ofiţerilor competenţi, încât nu încăpea loc de teamă 
pentru noi. 

Oricum, atunci când am ajuns în largul coastei spaniole, 
mi-am dat seama că aveau de adus la îndeplinire un 


comerţ clandestin la care, deşi practicat în ascuns, ei se 
pricepeau atât de bine încât era pentru dânşii o adevărată 
joacă. Lucrurile stăteau aşa: ne aflam aproape de mal 
noaptea, la vreo şase leghe nord de port, unde doi din cei 
trei neguţători s-au dus la țărm într-o barcă şi, la vreo trei 
ceasuri după aceea, sau cam aşa ceva, s-au înapoiat cu 
cinci canoe şi cu încă şapte ori opt negustori care-i însoțeau 
şi, de cum au sosit, am şi pornit cu toţii în larg, astfel încât 
când s-a luminat de ziuă nu mai puteam fi văzuţi de la 
țărm. 

Ar fi trebuit să menţionez că de îndată ce ieşirăm din por- 
tul Havana şi cât timp a ţinut călătoria noastră în golful 
Mexico - adică opt zile - am scotocit întreaga încărcătură şi 
am deschis toate baloturile, după dorinţa negustorilor spa- 
nioli; apoi ne-am învoit cu ei pentru toată încărcătura, cu 
excepţia butoaielor de făină şi mazăre. 

Incărcătura era destul de mare, deoarece socoteala ori 
factura pe care mi-o trimisese soţia, redactată de mentorul 
şi administratorul meu, se ridica la 2864 de lire şi 10 şilingi, 
iar eu am vândut totul, inclusiv ce dădusem de cu seară, 
când cei trei veniseră după cum v-am spus - mai întâi pe 
bord în schimbul a treizeci şi opt de mii cinci sute nouăzeci 
şi trei de taleri pentru frahtul goeletei; plus, ei au făcut 
căpitanului şi marinarilor cadouri dintre cele mai frumoase, 
şi le-au putut face cu uşurinţă, aşa cum se va vedea în 
curând. 

După ce n-am mai putut fi zăriţi de la țărm, spaniolii s-au 
apucat a neguţători şi cei trei negustori ai noştri şi-au 
deschis ei prăvălia, cum vine vorba, căci chiar prăvălia lor 
era; cu unul n-am avut nimic de-a face nici cu treaba nici cu 
mărfurile lor; şi s-au terminat daraverile în câteva ore, iar 
scara am pornit-o iar spre țărm; atunci, cele cinci canoe au 
dus o bună parte din mărfuri la mal şi au adus înapoi bani 
peşin, atât pentru ce căraseră cât şi pentru tot restul, iar în 
al doilea drum pe care l-au făcut au terminat de cărat totul, 
nemailăsând nimic pe bord decât butoaiele mele cu făină şi 
mazăre, pentru care mi-au oferit de asemeni bani, dar nu 
chiar atât cât mă aşteptam eu. 


Acum aflasem că neguţătorii spanioli realizaseră mai 
bine de şaptezeci de mii de taleri de pe urma încărcăturii 
pe care le-o vândusem; drept care m-am hotărât să rămân 
în legătură şi pe terra ferma cu ceilalţi negustori, care 
fuseseră ultima mână; căci mi-am dat repede seama că 
uşor puteam porni cu o goeletă din Virginia şi, luând o 
încărcătură special comandată din Anglia - în valoare de 5 
000 până la 6 000 lire - aş putea cu lesniciune să-mi 
împătresc capitalul; în acest scop, am început să fac 
oarecum cunoştinţă cu spaniolii care veniseră în canoe şi- 
am ajuns cu ei în relaţii atât de bune, că în cele din urmă, 
cu acordul şi al celor trei spanioli din Havana, am acceptat 
o invitaţie pe uscat, la dânşii acasă; am dat de o mică vilă, 
ori mai degrabă de o plantație unde aveau un „ingenio”, 
adică o fabrică de manufactură de zahăr şi unde ne-au 
primit şi ospătat ca pe nişte prinți. Am folosit prilejul acelei 
invitaţii spre a le spune că - în cazul în care aş reuşi să mai 
găsesc din nou drumul într-acolo eu i-aş vizita o dată sau 
de două ori pe an, spre marele lor avantaj, precum de 
altminteri şi al meu. Unul dintre spanioli a înţeles aluzia şi, 
luându-mă de o parte într-o altă încăpere, îmi spuse: 

— Señor, dacă vă poartă gândul să mai veniţi pe aceste 
meleaguri, am să vă dau cu îndrumări care n-au cum da 
greş; fie că veniţi pe uscat noaptea şi apoi urcați până aici, 
fie că faceţi semnalele pe care vi le voi indica eu, noi nu 
vom întârzia să vă întâmpinăm şi să vă aducem bani 
îndestulători pentru orice fel de încărcătură - ori cargo, cum 
spun ei - veţi socoti de cuviinţă să aduceţi. 

Am reţinut toate îndrumările lor, şi şi-au dat cuvântul de 
onoare că nu voi păţi nimic şi, fără a mai ţine seama de pri- 
mii trei neguţători, am ticluit totul în gândurile mele cele 
mai ascunse, luând hotărârea de a-i vizita din nou cât mai 
curând cu putinţă; şi aşa, isprăvind-o noi în vreo cinci zile 
cu toată neguţătoria, am pornit iar în larg, îndreptându-ne 
către insula Cuba, unde i-am lăsat la mal pe cei trei spanioli 
ax mei, cu toată comoara lor şi cu inima împăcată, şi m-am 
zorit către Antigua unde, pe cât mai repede cu putinţă, mi- 
am vândut cele două sute de butoaie de făină, care oricum 


suferiseră niţel de pe urma prelungirii călătoriei, iar după ce 
mi-am încărcat goeleta cu rom, melasă şi zahăr, m-am 
îndreptat iarăşi către Havana. 

Eram acum, ce-i drept, foarte îngrijorat de teama pirați- 
lor, pentru că aveam un vas bogat; în afara mărfurilor, mai 
erau şi şaizeci de mii de taleri de argint. Când m-am 
înapoiat la Havana, am coborât să le fac o vizită 
guvernatorului şi corregidore-lui şi să aflu ce răspuns 
venise de la Vicerege, având bucuria să mi se spună că 
viceregele anulase acea parte a hotărârii prin care eram 
osândiţi ca prizonieri şi ni se fixa o răscumpărare, el 
stăruind asupra faptului că aşa ceva nu putea să aibă loc 
decât în vreme de război; cât priveşte însă problema 
confiscării, îşi declina competenţa în favoarea camerei ori 
consiliului de comerţ de la Sevilla, ori o lăsa în seama unui 
apel la rege, dacă am prefera să luăm calea aceasta. 

Asta era, la drept vorbind, o sentinţă destul de judicioasa 
a viceregelui; deoarece de vreme ce nu puseserăm piciorul 
pe uscat, nu puteam fi întemnițați în chip legal; pentru cele- 
lalte fapte, cu unul cred că dacă m-aş fi ostenit să merg 
până în Vechea Spanie şi dacă mi-aş fi prezentat acolo 
reclamaţia atât pentru vas cât şi pentru încărcătură, le-aş fi 
obţinut înapoi şi pe acestea. 

Oricum, până una-alta mă aflam acum în situaţia de om 
liber şi fără a datora vreo răscumpărare, iar marinarii nici 
erau liberi şi ei, aşa încât toţi banii pe care îi depusesem, 
după cum v-am arătat mai sus, mi-au fost restituiţi; mi-am 
luat aşadar rămas bun de la Havana şi n-am mai stat pe 
gânduri, ci am plecat în Virginia, unde am sosit după o lipsă 
de un an şi jumătate; şi cu toate pierderile suferite, am 
ajuns acasă îmbogăţit cu mai bine de patruzeci de mii de 
taleri. 

Cât despre vechea daravelă cu prizonierii de la Preston, 
aceasta se terminase de-a binelea, deoarece graţierea 
generală votată de parlament mă scăpă şi pe mine de orice 
grijă, aşa că n-am mai dat nicio atenţie întregii tărăşenii. S- 
ar cuveni să arăt acum - şi nu fără rost - cât de necesar şi 
nedespărţit soţ al vinovăţiei este simţământul fricii; nici nu 


trecuseră câteva luni de când vederea unui nenorocit de 
convoi de la Preston mă speria de-mi pierdeam minţile; 
spre a-i evita, m-am prefăcut bolnav şi mi-am înfăşurat 
picioarele în flanelă, de parcă aş fi avut gută, pe când acum 
ei nu mai constituiau o surpriză pentru mine şi nici nu mă 
sinchiseam de ei, văzându-i, nu mai mult decât m-aş fi 
sinchisit văzând pe oricare dintre ceilalţi sclavi ai plantaţiei. 

Şi ceea ce este mai ciudat decât orice e că deşi înainte 
mi se părea că fiecare dintre ei mă va recunoaşte, îşi va 
aminti de mine şi în consecinţa mă va trăda şi învinovăţi, 
acum, deşi mă aflam adeseori printre ei şi-i vedeam când şi 
duci pe cei mai mulţi, de nu chiar pe toţi, şi cu toate că îmi 
şi reaminteam de câteva chipuri şi chiar şi de unele nume, 
totuşi nu s-a întâmplat că măcar unul dintre ei să mă bage 
ca lumea în seamă sau să arate că mă cunoaşte ori că mă 
văzuse şi mai înainte. 

Dar bine mi-ar fi prins ca s-o fi ştiut de la început, căci m- 
ar fi scutit de toată oboseala, păţaniile şi nenorocirile care 
s-au abătut asupră-mi după aceea; omul însă, o făptură 
scurtă de vedere, vede atât de puţin înaintea sa, încât nu-şi 
poate nici anticipa bucuriile nici prevedea nenorocirile, 
chiar de-ar fi ele doar la o foarte mică depărtare de el. 

Mi-era acum mintea tobă de proiectele privind Indiile de 
Vest şi am început să mă pregătesc în acest sens; ştiam 
amănunţit care-s mărfurile europene cele mai căutate în 
Noua Spanie; şi, spre a mă zori şi mai mult, ştiam că 
spaniolii duceau lipsă de mărfuri europene, galioanele 
spaniole ajungând acolo, în ultimii doi ani, cu foarte mare 
întârziere. Aflând care e situaţia şi nemaiavând timp, aşa 
cum de fapt plănuisem, să cer să mi se trimită din Anglia o 
corabie încărcata cu mărfurile cele mai potrivite, m-am 
hotărât să-mi încarc goeleta cu tutun şi rom - romul îl 
adusesem din Antigua - şi să mă duc până la Boston în 
Noua Anglie şi până la New York, să văd dacă n-aş putea 
găsi o încărcătură după placul meu. 

Aşa fiind, m-am înarmat cu douăzeci de mii de taleri, 
bani gheaţă, goeleta am încărcat-o cum v-am arătat şi 
luând-o cu mine şi pe nevastă-mea am pornit; era lucru 


ciudat şi nemaipomenit în Noua Anglie, să se vadă atâtea 
mărfuri aduse acolo de o goeleta din Virginia şi mai ales să 
li se plătească toate cele cumpărate în bani peşin, aşa cum 
am procedat pentru cele mai multe din mărfurile mele; 
ceea ce i-a pus pe jăratec pe toţi grangurii negustorimii ca 
să cerceteze cine şi ce sunt, la care au şi primit răspunsul 
neîntârziat şi nemijlocit: anume că eram un plantator de 
vază din Virginia - şi măcar atâta putea spune oricare din 
marinarii mei de pe goeletă despre mine, atâta era însă de 
ajuns. 

Mă rog, s-au iscat tot felul de presupuneri printre ei, după 
cum mi-a fost dat să aud din a doua sau a treia mână; unii 
ziceau: merge desigur în Jamaica, alţii: merge să facă negoţ 
cu spaniolii; alţii încă: merge în mările sudului să se lacă 
juma’ negustor juma’ pirat, pe coasta din Chile şi Peru; unii 
una, alţii alta, după cum sporovăială le mâna închipuirea; 
noi însă ne-am văzut de treabă mai departe, şi am vândut 
de douăsprezece mii de taleri în afara încărcăturii noastre 
de rom şi tutun; iar de acolo am mers la New York unde am 
desfăcut restul de mărfuri. 

Principalele mărfuri pe care le-am cumpărat acolo au fost 
stofă englezească fină, serj, carpete, stofa de Norwich, aba, 
ţesături fine şi tot felul de manufacturi din lână, precum şi 
tot soiul de pânze de in, şi o foarte mare cantitate aproape 
de 1 000 lire - de felurite mătăsuri. 

Fiind astfel aprovizionat, m-am înapoiat cu bine în 
Virginia şi, adăugând, doar foarte puţine încărcăturii mele, 
am început pregătirile pentru călătoria spre Indiile de Vest. 

Ar fi trebuit să arăt că făcusem unele reparaţii pe 
goeletă,  înălţând-o niţel, întărind-o să poată duce 
douăsprezece tunuri şi că am amenajat-o în vederea unei 
apărări, pentru că m-am gândit să fac să nu mai poată fi 
atacată şi asaltată de niscaiva „barco longos” spaniole, 
cum mi se mai întâmplase; şi mi-a prins tare bine după 
aceea, după cum veţi afla. 

Am plecat la începutul lui august şi dat fiind că fusesem 
atacat de două ori de pirați pe când treceam prin golful 
Floridei sau printre insulele Bahamas, am hotărât, deşi 


aceasta însemna un ocol, să navighez în largul mării şi să 
mă menţin după cât credeam - în afara căilor obişnuite ale 
piraţilor. 

Am trecut tropicul, pe cât ne-am putut da noi seama, 
foarte aproape de locul unde vestitul Sir William Phipps a 
pescuit argintul rămas de pe urma naufragierii metalelor 
preţioase spaniole şi, tot ţinând-o printre insule, ne-am 
îndreptat către vest prin sud, la adăpostul insulei Cuba şi 
ferindu-ne astfel de „comerţ” - cum i se zice - până ce am 
ajuns în marele golf al Mexicului, lăsând insula Jamaica spre 
sud şi sud-est, evitând în felul acesta - credeam eu - pe toţi 
spaniolii din Cuba şi Havana. 

Pe când treceam prin dreptul promontoriului vestic al 
Cubei, trei vase spaniole veniră să ne bareze drumul, cum 
mai făcuseră şi înainte, de cealaltă parte a insulei acesteia; 
dar nu le-a mers, eram prea numeroşi pentru ei, şi ne-am 
pus în funcţiune tunurile, pe care încă nu ni le zăriseră şi, 
deîndată ce-am tras trei sau patru salve asupră-le, s-au 
retras. 

A doua zi dimineaţă, s-au înfăţişat din nou; de data 
aceasta cinci corăbii mari şi una mică, şi-au început să ne 
vâneze, noi însă am ridicat drapelul spaniol şi, de asemeni, 
ne-am arătat gata de luptă; drept care s-au retras, aşa 
încât am scăpat de primejdie datorită întăririlor de pe vas, 
fiindcă fusesem prevăzători. 

Aveam acum cale deschisă până la portul nostru şi, deoa- 
rece obţinusem îndrumări exacte, am pornit spre nord de 
Sf. loan de Ulva şi apoi, îndreptându-mă către țărm, am 
găsit cu precizie locul fixat; şi debarcând, am trimis pe 
căpitanul goeletei de-a dreptul la „ingeni”, şi l-a găsit pe 
negustorul spaniol acasă, unde locuia ca un prinţ; acesta l-a 
primit bine şi, aflând că mă găseam pe vasul meu în dreptul 
gurii râului, veni numaidecât cu el, aducând cu sine şi pe un 
alt spaniol dintr-o vilă nu prea depărtată de a sa; în mai 
puţin de patru ore, au ajuns la mine. Ei ar fi dorit să mă 
convingă să vin la ei acasă şi să fi stat acolo până noaptea 
următoare, poruncind ca goeleta să mă aştepte ca de 
obicei în larg, dar nu m-am învoit să las goeleta să iasă în 


larg fără mine, aşa încât ne-am urcat de îndată pe bord; şi 
cum noaptea aproape că trecuse, am pornit în larg, aşa 
încât în zori ne aflam la o depărtare la care nu mai puteam 
fi văzuţi de pe țărm. 

Acolo am început, după cum v-am mai spus, să 
negoţătorim şi i-am putut vedea pe spanioli tare miraţi 
dând cu ochii de o asemenea încărcătură, adicălea atât de 
mare; de fapt nu s-ar fi supărat ei nici dacă ar fi fost chiar 
de patru ori mai mare. Fără a mai pierde timpul, au 
cercetat conţinutul tuturor baloturilor pe care le-am deschis 
în scara aceea şi, fără a se tocmi mult asupra preţului, s-au 
învoit şi le-a plăcut tot ce le-am arătat; spunând însă că nu 
aveau hani pentru baloturile mai mari, a rămas ca să 
meargă în seara următoare pe uscat spre a mai lua ceva 
bani. 

Oricum, ne-am petrecut restul nopţii recontrolând şi 
întocmind inventare şi facturi ale întregii încărcături, aşa 
încât ei să poată vedea mărfurile, să le cunoască valoarea 
şi să ştie câţi bani urmau să aducă. 

Şi ne-am îndreptat, prin urmare, la căderea serii, înspre 
țărm, ei şi-au luat parte din încărcătură cu dânşii, noi 
încredinţându-le cu împrumut barca goeletei, ca să le fie de 
ajutor, iar după ce şi-au debarcat şi depozitat marfa, s-au 
întors pe bord, aducând alţi trei sau patru negustori cu ci; 
aceştia se arătaseră dinainte interesaţi şi aveau bani 
îndeajuns ca să cumpere întreaga încărcătură, ba chiar şi 
vasul - ce mai încoace şi-ncolo - dacă eu m-aş fi învoit să li- 
| vând. 

Trebuie să recunosc însă că s-au purtat cu mine ca nişte 
oameni de onoare; şi-au dat într-adevăr seama că de la 
mine cumpărau mult mai ieftin decât de la cei trei 
neguţători din Havana; aceia fuseseră, ca să zic aşa, 
speculanţii, care întâi cumpăraseră de la mine şi apoi, după 
cum v-ani mai spus, au ridicat sută la sută preţul ce-l 
dăduseră; şi totuşi, am mărit şi cu preţul faţă de ceea ce 
luasem întâia oară de la zişii spanioli, şi aceasta nu fără 
temei, din pricina lungimii călătoriei şi a primejdiilor ei atât 
la venire cât şi la plecare, toate acum revenindu-mi în 


întregime mie. 

Pe scurt, le-am vândut lor întreaga încărcătura şi am 
primit pe ca aproape două sute de mii de taleri, bani 
gheaţă; în afară de aceasta, când au venit a doua oara pe 
bord, ei şi-au adus toate bărcile încărcate cu provizii 
proaspete: porci, oi, păsări, dulciuri şi altele, îndeajuns 
pentru toată călătoria mea; acestea toate mi le-au dăruit, 
încheind astfel negoţul nostru spre mulţumirea reciprocă a 
tuturora şi despărţindu-ne cu făgăduiala că vom mai lucra 
împreună; m-au asigurat că pot conta din partea lor pe 
orice prietenie şi ajutor, în cazul în care m-ar paşte vreo 
nenorocire în cursul încumetărilor mele; ceea ce nici nu era 
de fel improbabil, având în vedere stricteţea şi severitatea 
vămii lor, când erau prinşi asupra faptului oamenii ce 
făceau comerţ pe acele ţărmuri. 

Am convocat de îndată la sfat micul meu echipaj pentru a 
stabili pe ce cale să ne întoarcem; secundul a fost de 
părere să ne lăsăm duşi de vânt şi să ne îndreptăm către 
Jamaica, dar cum eram prea bogaţi ca să dorim a ne 
expune vreunui risc şi voiam să mergem pe calea cea mai 
sigură pentru ca să ajungem teferi acasă, eu am fost de 
părere - şi tot aşa şi căpitanul goeletei - că cel mai bun 
lucru pentru noi era s-o ţinem de-a lungul coastei golfului 
şi, fără a ne depărta de malurile Floridei, să trecem cât mai 
repede prin golf, ajungând pe coasta Carolinei şi ancorând 
acolo în primul port în care am nimeri; aveam să aşteptăm 
orice vas de război englez ce s-ar putea afla pe coastă, ca 
sub escorta lui să ajungem teferi şi nevătămaţi până la 
promontorii. 

Aceasta era cea mai bună cale pe care o puteam lua şi s- 
a şi dovedit cea mai sigură pentru noi, exceptând faptul că 
în apropierea capului Florida şi pe coasta acelui golf, până 
ce am ajuns în dreptul punctului Sf. Augustin, am fost de 
mai multe ori vizitaţi de nişte barco /ongos spaniole şi de 
alte ambarcaţiuni mai mici, care sperau să ne captureze, 
dar i-am înşelat pe cei mai mulţi abordând drapelul spaniol; 
un tir susţinut al tunurilor noastre i-a ţinut pe ceilalţi la 
distanţă, aşa încât am trecut cu bine, deşi o dată sau de 


două ori ne-am aflat în primejdie de a fi azvărliţi la țărm de 
o vijelie, dar am ajuns până la urmă nevătămaţi în Charles 
River în Carolina. 

Acolo am găsit mijlocul de a trimite o scrisoare acasă, po- 
vestind cu de-amănuntul soţiei toate izbânzile; şi aducându- 
mi-se la cunoştinţă că pe întreaga coastă nu se afla picior 
de pirat, deşi nu patrulau vase de război prin acele locuri, 
m-am aventurat mai departe şi, ca să nu mai lungim vorba, 
am ajuns bine sănătoşi în golful Chesapeake, cu alte 
cuvinte în apropiere de promontoriile Virginiei şi, după alte 
câteva zile, la mine acasă, de unde lipsisem trei luni şi 
patru zile. 

Nicicând n-a făcut vreun alt vas în această parte a lumii o 
mai bună călătorie, într-un timp atât de scurt, cum am făcut 
eu cu goeleta aceea; căci, evaluând în chipul cel mai 
moderat, am realizat în acele trei luni 25 000 lire sterline în 
numerar, socotind şi toate cheltuielile călătoriei în Noua 
Anglie. Acum sosise şi timpul să mă liniştesc, declarându- 
mă mulţumit cu ceea ce aveam, de i-ar fi dat omului să ştie 
anume când se află în culmea norocului. Ba mai mult, 
prevăzătoarea mea soţie mi-a arătat că, după a ei părere, 
s-ar cuveni să stau liniştit şi mulţumit şi să nu mă 
străduiesc mai departe cu afacerile; în cele din urmă, cu 
toată seriozitatea, chiar m-a rugat să procedez cum îmi dă 
ea povaţă. Eu însă care aveam după cât mi se părea - uşa 
deschisă înspre uriaşe comori, eu care găsisem calea să fac 
râurile de aur din Mexic să curgă spre plantaţia mea din 
Virginia şi care nu puteam ghici alte riscuri decât cele 
obişnuite în calea unor astfel de întreprinderi, eu - zic - 
vedeam lucrurile altminteri şi nu voiam nimic alta decât 
milioane şi sute de mii, aşa încât în ciuda cumpătării, m-am 
pregătit de o altă călătorie, adunând un întreg stoc de 
mărfuri de tot felul, pe care le-am putut aduna, bune de 
negoţ. Nu ne-am mai dus ce-i drept în Noua Anglie, căci de 
data aceasta am primit o minunată încărcătură din Anglia, 
ca urmare a unei comenzi făcute cu vreo câteva luni 
înainte; aşa încât, pe scurt, încărcătura mea, potrivit 
facturilor, se ridică la peste 10 000 lire sterline preţ de cost 


şi reprezenta o încărcătură atât de bine asortată şi de 
chibzuit cumpărată încât mă aşteptam să agonisesc în 
schimbul ei proporţional mai mult decât obţinusem pe 
încărcăturile precedente. 

Cu aceste speranţe, ne-am început a doua călătorie în 
aprilie, adică la vreo cinci luni după întoarcerea noastră din 
prima călătorie; ce-i drept, n-am avut parte de aceeaşi 
viteză, chiar de la început, cum avusesem în celălalt rând; 
căci, deşi nu ne-am îndepărtat de mal la mai mult de şase 
leghe, ca să nu nimerim în drumul piraţilor, totuşi nici nu 
trecuseră cinci zile de când ne aflam în larg, că am şi fost 
vizitaţi şi atacați de două ambarcaţiuni de pirați care, 
îndreptându-se spre miazănoapte, cu alte cuvinte înspre 
țărmurile din Newfoundland, ne-au scuturat de toate 
proviziile, de toate muniţiile şi armele noastre mai mici, 
lăsându-ne astfel foarte prost utilaţi pentru a ne mai 
continua călătoria; şi cum ne aflam încă toarte aproape de 
cosă, am socotit cu cale să facem cale întoarsă şi să ne 
îndreptăm iarăşi către promontorii, spre a ne reface şi a ne 
aproviziona cu tot felul de lucruri trebuincioase drumului 
plănuit; asta ne-a tot luat vreo zece zile, după care iar am 
ieşit în larg; cât despre încărcătura noastră, piraţii nu s-au 
atins de ea, constând mai-toată din baloturi de care nu 
aveau atunci nevoie şi nici nu ştiau ce-ar fi putut face cu 
ele dacă ar fi intrat în stăpânirea lor. 

De altă păţanie vrednică a fi pomeniră aici nu am mai 
avut parte, până ce, urmând aceeaşi cale pe care 
mersesem şi înainte, am ajuns în golful Mexic; şi prima 
nenorocire de care am dat acolo a fost că, în spatele Cubei, 
călătorind către terra ferma, pe coasta din Yucatan, ne-a 
ieşit în faţă Hota din Noua Spanie, adică vasele care vin de 
la Cartagina şi Porto Bello şi merg la Havana, spre a-şi urma 
itinerariul către Europa. 

Era acolo un vas de război spaniol şi trei fregate; două 
dintre fregate s-au ţinut după noi; fiind însă tocmai către 
lăsarea serii, i-am pierdut curând din vedere şi, mânând 
spre  miază-noapte, de-a curmezişul golfului Mexico, 
întocmai ca şi cum ne-am fi îndreptat către gura fluviului 


Mississippi, ne-am pierdut cu totul şi după alte câteva zile 
am ajuns în fundul golfului, adică tocmai în portul unde 
mergeam. 

Am ancorat ca de obicei noaptea şi i-am înştiinţat pe pri- 
etenii noştri; ei însă, în loc de a se arăta grăbiţi să vină la 
noi, ne-au trimis vorbă-că fuseserăm văzuţi în golf şi 
semnalaţi la Vera Cruz şi-n alte locuri şi ca mai multe 
fregate porniseră după noi, alte trei urmând să pornească 
în cercetarea noastră a doua zi dimineaţă. 

Nu ne-am putut închipui cum de se întâmplase una ca 
asta; însă mi s-a spus mai apoi că grupul celor trei fregate 
ce ne urmăriseră, pierzându-ne din vedere noaptea, se 
dusese la mal, şi dăduse alarma, prezentându-ne drept 
pirați. Mă rog, oricum ar fi fost, acum nu ne rămânea 
altceva de făcut decât să chibzuim ce măsuri să luăm fără 
zăbavă. Sfatul negustorilor spanioli era foarte bun, dacă l- 
am fi urmat, şi anume: să fi descărcat cât mai multe 
baloturi chiar în timpul nopţii aceleia cu ajutorul bărcii 
noastre şi al canoelor lor şi să străbatem o cât mai mare 
parte din golf în cursul dimineţii mergând spre nord şi 
încercându-ne norocul. 

Părerea aceasta a fost socotită foarte bună de 
comandantul sau căpitanul meu dar de îndată ce am 
început s-o punem în aplicare, ne-am dat seama că suntem 
atât de zăpăciţi şi de grăbiţi, deoarece nici nu eram pe 
deplin hotărâți ce să facem, încât nu am putut scoate mai 
mult de şaisprezece baloturi cu mărfuri amestecate, înainte 
de a se crăpa de ziuă şi de a mai putea pleca; până la 
urmă, căpitanul a propus o soluţie de compromis şi anume 
să merg eu pe uscat, cu barca următoare, în care mai erau 
încă cinci baloturi de marfă şi să rămân pe țărm dacă 
negustorii spanioli vor găsi cu cale să mă ascundă, iar pe ei 
să-i las în larg şi să-şi încerce norocul. 

Negustorii n-au precupeţit să-mi întindă mâna, fiindu-le 
foarte uşor de-altfel să mă dea drept spaniol de baştină; m- 
au luat aşadar pe mal cu douăzeci şi unu de baloturi de 
marfă, iar goeleta a luat largul. Dacă aveau să dea de 
duşmanii mei, urmau să se îndrepte spre țărm în noaptea 


următoare şi, desigur, că i-am însoţit cu gândurile noastre 
cele mai bune, fără niciun rezultat însă, căci în ziua 
următoare au fost descoperiţi şi cele două fregate spaniole 
au pornit-o în urmărirea lor; au început s-o gonească şi 
goeleta fiind iute a izbutit să le lase în urmă şi desigur că ar 
fi scăpat de ele o dată cu venirea nopţii, dacă o nenorocită 
de goeletă de pirați nu s-ar fi ţinut după ei, în ciuda tuturor 
strădaniilor lor şi, în două-trei rânduri, fu aproape gata să-i 
atace spre a da astfel fregatelor timp să-i ajungă din urmă; 
goeleta însă îşi cată de drum, lăsându-i s-o urmărească trei 
zile şi trei nopţi, bucurându-se de vânt nou puternic din 
sud-vest, până ce a ajuns la Rio Grand, sau Mississippi - 
cum îi spun francezii; acolo neştiind ce să facă au tras vasul 
la mal, nu departe de portul căruia spaniolii îi spun 
Pensacola şi în care, la vremea aceea se afla o garnizoană 
franceză; ai mei ar fi intrat pe gura fluviului ca într-un port, 
însă, neavând pilot şi curentul apei venind cu putere 
împotriva lor, goeleta a eşuat pe țărm, iar oamenii s-au 
salvat şi ei, care cum a putut, în bărci. 

Eu unul, în răstimp, mă aflam într-o situaţie cât se poate 
de ciudată, deşi împrejurările îmi erau într-un fel prielnice; 
mă găseam, adică, alături de prieteni, deoarece prieteni 
într-adevăr îmi erau şi atât de fideli, încât nimeni nu s-ar fi 
putut îngriji de propria lui siguranţă mai vârtos decât se 
îngrijeau ei de a mea; şi ceea ce ameliora şi mai mult buna 
stare a noii mele situaţii era preţul mărfurilor mele aduse la 
țărm, după sfatul şi îndrumarea lor, şi care se dovedea 
suficient de important ca să mă întreţină la ei tot timpul cât 
se presupunea că voi rămâne acolo; iar primul negustor în 
a cărui casă am fost primit, m-a încredinţat că-mi face 
credit, până la douăzeci de mii de taleri, dacă am să i-o cer. 

Supărarea cea mai mare era că nu ştiam cum să-i dau de 
veste soţiei mele despre situaţia în care mă aflam şi că, în 
pofida multora din necazurile călătoriei, scăpasem totuşi 
teafăr şi încăpusem pe mâini bune. 

In privinţa aceasta nu aveam leac la îndemână, în afara 
marelui remediu universal al tuturor durerilor incurabile şi 
care se numeşte răbdare; şi-ntr-adevăr, aş fi avut pricini de 


a fi nu numai răbdător, ci şi plin de recunoştinţă, de-aş fi 
cunoscut starea în care mă puteam găsi dacă ar fi pus 
spaniolii laba pe mine; cel mai bun lucru pe care l-aş fi 
putut nădăjdui, în cazul acela, ar fi fost să mă văd trimis la 
mine sau - ceea ce era de zece mii de ori mai rău - predat 
inchiziţiei; iar dacă aş fi scăpat de spanioli, după cum au şi 
scăpat marinarii goeletei mele, greutăţile cărora s-au văzut 
ei expuşi, pericolele prin care au trecut şi necazurile pe 
care le-au îndurat bieţii oameni au fost încă şi mai rele; căci 
au pribegit printre sălbatici, printre şi mai sălbaticii 
francezi, care i-au jefuit şi i-au despuiat în loc de a le veni în 
ajutor şi de a le da de mâncare în timpul lungii lor călătorii 
prin munţii vrăjmaşi, până ce ajuns în părţile de sud-vest 
ale Carolinei de Sud - o călătorie care într-adevăr merită să 
fie povestită separat; toate lucrurile acestea, zic, dacă le-aş 
fi ştiut, mi-ar fi dat putinţa să înţeleg că aveam puternice 
motive de a fi nu numai răbdător, în situaţia în care mă 
aflam, ci şi mulţumit şi recunoscător. 

Aici, aşa cum v-am spus, gazda mea, negustorul, mă 
întreținea ca pe un prinţ, se îngrijea nespus ca să mă aflu în 
siguranţă şi-n vreme ce ne aşteptam să fie capturată 
goeleta şi dusă la Vera Cruz, el mă adăpostea, retras, într-o 
căsuţă din pădure, unde avea o foarte frumoasă crescătorie 
de păsări, cu tot felul de soiuri americane, din care trimetea 
an de an drept daruri prietenilor săi din Vechea Spanie. 

Retragerea mea era necesară, pentru ca nu cumva dacă 
totuşi capturau goeleta şi aveau s-o ducă la Vera Cruz, iar 
pe marinari aveau să-i facă prizonieri, unii sau alţii dintr- 
înşii să fie ispitiţi să mă dea drept negustorul ori stăpânul 
încărcăturii, arătând în ce loc mă adăpostisem împreună cu 
cele douăzeci şi patru de baloturi. Cât despre mărfuri, 
gazda mea le-a rostuit degrabă: căci toate au fost deschise, 
scoase din baloturi şi sortate, iar apoi amestecate cu alte 
mărfuri europene venite cu galioanele; şi astfel, ambalate 
în pachete noi, ele au fost trimise în Mexic sub forma a 
diverse colete, unele către un negustor, altele către alt 
negustor; aşa încât ar fi fost imposibil să mai fie 
descoperite chiar de s-ar fi aflat de ele. 


În situaţia aceasta, şi tot temându-mă cu de veşti proaste 
cu privire la goeletă, am rămas în vila ori casa din vale, căci 
aşa i se zicea, vreme de vreo cinci săptămâni. Aveam doi 
negri care fuseseră trimişi să mă servească, dintre care 
unul era însărcinat cu aprovizionarea şi gătirea bucatelor, 
iar celălalt îmi era valet; iar prietenul meu, stăpânul tuturor, 
venea fără greş seară de seară să mă vadă, cinând cu 
mine, cu care prilej ne şi plimbam prin crescătoria de 
păsări, care în genul ei era cel mai frumos lucru pe care-l 
văzusem vreodată pe lume. 

După o astfel de retragere de vreo cinci săptămâni, 
gazda a primit ştiri sigure despre soarta goeletei şi anume 
că două fregate şi o goeletă o urmăriseră până ce eşuase 
pe uscat, în apropiere de fortul Pensacole; că fusese văzută 
naufragiind şi sfărâmându-se în bucăţi de puterea valurilor, 
iar oamenii îşi găsiseră scăparea cu ajutorul bărcii. 

Ştirile acestea fuseseră aduse de cele două fregate la 
Vera Cruz, unde prietenul şi adăpostitorul meu mersese 
dinadins, ca să fie pe deplin informat, şi unde primise acest 
raport de la careva din căpitanii de pe fregate şi a stat 
îndelung de vorbă cu el în chestiunea aceasta. 

Mai mulţumit am fost aflând de pierderea goeletei şi a în- 
tregii mele încărcături - oamenii ajungând la mal şi 
salvându-se - decât dacă aş fi salvat pe de-a-ntregul 
încărcătura, iar pe marinarii mei ar fi pus mâna spaniolii; 
deoarece acum eram în siguranţă, pe când altminteri, dacă 
ei ar fi fost constrânşi să mă denunte într-un fel sau altul, ar 
fi trebuit să fug şi desigur că mi-ar fi venit foarte greu să 
evadez orice ar fi încercat prietenii mei să facă pentru 
mine. 

Acum însă mă simţeam cu totul liniştit, iar prietenul meu, 
care nu mai socotea necesar să mă ţină închis în casa din 
vale, mă adusese la el acasă ziua în amiaza mare, dându- 
mă drept un negustor sosit din Vechea Spanie o dată cu 
ultimele galioane şi care, după ce fusese în Mexic, venise 
acum să stea la dânşii. 

Mi s-au dat veşminte de spaniol înstărit, trei negri au fost 
puşi să mă servească şi mi s-a spus Don Ferdinand de Villa 


Moresa din Castilia Feja adică din Vechea Castilie. 

În noua mea locuinţă nu aveam nimic alta de făcut decât 
să mă plimb şi să călăresc prin păduri şi apoi să mă 
înapoiez acasă unde să mă bucur de cea mai plăcută şi 
îmbietoare retragere din lume; căci nu încape îndoială că 
nimeni în lumea asta nu trăieşte în mai mare splendoare şi 
nimeni nu se lăfăie în aşa de uriaşe comori ca negustorii din 
părţile acelea. 

Trăiesc, precum spusei, într-un fel de retragere la ţară în 
vilele lor sau, cum le-am spune noi în Virginia, pe plantațiile 
lor şi, cum le zic ei, în acele „ingenios” ale lor, unde-şi 
fabrica indigoul şi zahărul; au însă casc şi depozite şi la 
Vera Cruz, unde se duc de două, ori pe an, când sosesc 
galioanele din Vechea Spanie şi de asemeni, când aceste 
galioane încarcă din nou în vederea plecării; am rămas tare 
surprins când am mers la Vera Cruz cu ei, să văd uriaşele 
transporturi pe care le primeau de la agenţii lor din Vechea 
Spanie şi cât de repede dispuneau de ele; pentru că abia 
erau aduse lăzile, pachetele şi baloturile cu mărfuri 
europene în depozitele lor, că şi erau deschise şi 
reambalate de hamali şi ambalatori, adică de sclavi negri şi 
indieni; şi o dată refăcute în noi baloturi şi în alte pachete 
separate, erau din nou expediate cu caii în Mexic şi 
îndreptate diverşilor lor negustori de acolo; ceea ce 
rămânea se ducea la ei acasă, adică în acele ingenios unde 
locuiau ei - după cum am arătat - şi care se aflau la 
aproape treizeci de mile engleze de Vera Cruz, astfel încât 
în vreo douăzeci de zile depozitele lor se aflau din nou 
goale. lată, la Vera Cruz toate afacerile erau terminate; 
aşadar, împreună cu toţi slujitorii, ei se retrăgeau; deoarece 
n-ar fi rămas acolo mai mult decât era neapărat nevoie, din 
pricina climei nesănătoase. 

După ce mărfurile fuseseră astfel expediate, era de 
asemenea de mirare să vezi cât de iute şi cu ce precizie 
negustorii din Mexic, cărora aceste încărcături le fuseseră 
trimise separat, îşi achitau, datoriile şi cum totul sosea în 
argint sau în aur, aşa încât, după vreo câteva luni, 
depozitele se găseau pline, uneori până-n tavan, cu 


grămezi de taleri şi bare de argint. 

Dar este cu neputinţă să descrii în cadrul restrâns al 
acestei lucrări cu câtă precizie şi ordine, şi totuşi fără niciun 
fel de grabă şi fără vreo umbră de neglijenţă, se petrecea 
totul şi cât de repede tranzacţii comerciale de o atât de 
mare importanţă şi valoare erau tratate şi încheiate; după 
care mărfurile erau reîmpachetate, facturile redactate şi 
toate cele expediate şi rezolvate; aşa încât, în aproape cinci 
săptămâni, toate mărfurile pe care le primiseră din Europa, 
aduse pe galioane, erau lichidate şi trecute în registrele lor 
contabile în contul respectivului negustor căruia-i fuseseră 
expediate; de aceea şi aveau contabili care întocmeau 
facturi şi scriau scrisori pe care negustorul însuşi doar le 
citea şi semna, urmând apoi ca alte mâini să le copieze şi 
să le consemneze iar în alte registre. 

Nu pot aprecia de fel valoarea diverselor transporturi pri- 
mite cu flota; ţin minte însă că atunci când galioanele au 
plecat, ci au încărcat pe bord, în câteva rânduri, un milion 
trei sute de mii de taleri, în numerar, în afară de una sută şi 
opt baloturi ori saci de coşenilă şi aproape trei sute de 
baloturi de indigo; erau însă atât de modeşti încât spuneau 
că acestea erau pentru ei şi prietenii lor; cu alte cuvinte, 
diverşii negustori din Mexic le expediau mari cantităţi de 
metal preţios spre a fi încărcate pe vase şi expediate 
potrivit ordinelor lor; dar am mai aflat că pentru acestea 
toate le era îngăduit să perceapă un comision, aşa încât 
profitul lor era însemnat chiar şi pe această cale. 

Fusesem, aşadar, cu ei la Vera Cruz şi mă înapoiasem 
mai înainte de a fi întocmit un inventar al mărfurilor aduse 
pe mal în cele douăzeci şi unu de baloturi care, în temeiul 
socotelii noastre (lăsând ca preţul per unitate al fiecăreia 
dintre mărfuri să fie cel al ultimei tranzacţii), valorau vreo 
opt mii cinci sute şaptezeci de taleri; pentru toţi aceşti bani, 
prietenul meu, căci astfel s-ar cuveni să-i spun de acum 
încolo, mi-a dat metal, punându-şi negrii să-l stivuiască într- 
un ungher al camerei mele; aşa încât tot mai eram încă 
foarte bogat, dacă stăm să mă gândesc, şi ţineam seama 
de toate cele întâmplate. 


Mai era un balot ce fusese anume ambalat în Virginia şi 
pentru care scrisesem de fapt în Anglia; el conţinea în spe- 
cial stofă englezească de lână fină, mătase, ţesături din 
lână cu fir de mătase şi felurite alte stofe din cele mai fine, 
precum şi nişte olandă de cea mai bună calitate; balotul 
acesta îl pusesem cu deoparte pentru cadouri când s-ar fi 
ivit ocazia de făcut cadouri. Oricât de grăbit aş fi fost să duc 
cele douăzeci şi unu de baloturi pe uscat, n-am uitat totuşi 
ca printre ele să se găsească şi balotul cu pricina. Când ne- 
am înţeles pentru vânzare, le-am spus cumpărătorilor că 
balotul acela conţinea veşminte şi alte lucruri menite a fi 
purtate şi folosite de mine însumi, aşa încât doresc să nu 
fie deschis o dată cu celelalte, lucru de care ei au şi ţinut 
cont iar balotul sau pachetul respectiv - dacă vreţi să-i 
spuneţi aşa a fost dus în cameră la mine. 

El era, la drept vorbind, alcătuit după îndrumările date de 
mine, din mai multe pachete mici, astfel încât să am de 
unde face diverse cadouri, aşa cum aveau să mi-o ceară 
împrejurările. Oricum, fiecare pachet mic în parte era de o 
importantă valoare, şi socoteam că preţul întregului balot 
se apropia de 2 000 de lire sterline în Anglia. Cu toate că 
împrejurările îmi impuneau acum să-mi mărginesc 
mărinimia în privinţa darurilor, obligaţia pe care o 
contractasem era şi ea mare, mai ales faţă de acest 
generos spaniol, prietenul meu; aşa încât, m-am gândit că 
nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să deschid două 
din pachetele mai mici, contopindu-le conţinutul, şi să fac 
binefăcătorului meu un dar pe măsura întregii consideraţii 
ce mi-o arătase. Am luat aşadar cele două pachete şi, 
aşezând lucrurile dinăuntrul lor laolaltă, am constatat că 
noul colet se alcătuia acum din următoarele; două bucăți 
stofă de lână englezească, din cea mai fină ce se putea găsi 
atunci la Londra, împărţită tocmai ca şi aceea dată 
guvernatorului din Havana în: țesătură fină stacojie, 
amestec fin de culori deschise şi negru fin; două bucăţi de 
olandă fină, a 7-8 şilingi, preţ de vânzare la Londra; 
douăsprezece bucăţi de linuri şi catifea din mătase fină 
pentru uz bărbătesc; şase bucăţi de mătase dublu lată, 


două bucăţi damasc, două bucăţi brocart de mătase şi două 
mantăi, precum şi o cutie cu şase panglici şi o cutie cu 
dantele, preţul acestora din urmă suind la vreo 40 lire 
sterline în Anglia. 

Acest prea frumos colet nou l-am lăsat deschis în camera 
mea şi mi-am poftit sus prietenul, chipurile ca să-şi ia cu 
mine ciocolata cu lapte, aşa cum obişnuia adesea; şi-aşa, 
pe când ne beam ciocolata şi ne aflam bucuroşi împreună, 
i-am spus că deşi îi vândusem toată încărcătura mea şi 
primisem în schimbul ei bani, adevărul era că nu s-ar fi 
cuvenit să-i vând mărfurile, ci să i le fi pus pe toate la 
picioare, deoarece numai îndrumărilor lui datoram faptul că 
izbutisem să mai salvez ceva. 

Gazda mea zâmbi şi, vădind pe chip o expresie foarte 
prietenească, mi-a răspuns că a nu le fi plătit ar fi însemnat 
din partea lui totuna cu a fi prădat un vas naufragiat, ceea 
ce ar fi fost mai rău decât dacă ar fi jefuit un spital. 

În cele din urmă, i-am destăinuit că am două rugăminţi 
faţă de el cerându-i să nu mi le refuze. l-am spus că aş vrea 
întâi să-i fac un mic dar, şi că am să-i arăt şi motivul pentru 
care el nu se cuvine să spună că nu-l primeşte, iar cea de a 
doua rugăminte i-o voi aduce la cunoştinţă după ce va fi ac- 
ceptat-o pe prima. Răspunsul său a fost că ar fi primit un 
dar din partea mea, dacă nu m-aş fi aflat în nenorocirea în 
care mă aflam; dar fiindcă aşa fusese să se întâmple, ar fi 
crud şi lipsit de generozitate din partea lui să accepte. L-am 
rugat să asculte atunci motivul pentru care eu stărui şi 
pentru care el se cuvenea să accepte. Apoi i-am spus că 
pachetul cu pricina fusese anume pregătit pentru el de 
soţia mea şi de mine, încă de la plecarea din Virginia, iar 
numele lui fusese trecut chiar pe sigilii şi, ca dovadă, i-am 
arătat şi sigiliile aflate într-adevăr pe unul din pachete, 
numai că cu îi dublasem conţinutul după cum v-am 
povestit-o mai înainte, aşa încât i-am spus că toate cele 
dinăuntru erau ale lui; şi, pe scurt, am tot stăruit să le 
accepte, până când mi-a făcut în sfârşit o plecăciune şi cu 
n-am mai spus nimic, decât doar că am dat poruncă negru- 
lui, adică valetului negru care mă slujea, să care toate 


mărfurile, cu excepţia celor două cutii, în apartamentul 
stăpânului casei; ce anume cuprindea balotul nu l-am lăsat 
să vadă, până ce n-a fost cărat totul. 

La vreun sfert de oră după ce plecase de la mine, spanio- 
lul s-a întors tunând şi fulgerând, nu lipsea mult să înceapă 
a şi înjura, şi era furios nevoie mare, dar am putut lesne să- 
mi dau seama că era nespus de mulţumit; mi-a spus că 
dacă ar fi ştiut că ce se află în balot, apoi pentru nimic în 
lume n-ar fi acceptat să-l primească; până la urmă a folosit 
însă aceeaşi formula de mulţumire pe care o întrebuinţase 
şi guvernatorul din Havana, şi anume că o asemenea 
comoară era mai curând potrivită pentru viceregele 
Mexicului decât pentru el. 

lar după ce a terminat, mi-a spus că-şi aminteşte a-i fi 
pomenit de două rugăminţi şi că a doua urma s-o formulez 
numai după ce prima va fi fost adusă la îndeplinire, 
adăugând speranţa sa că acum îi voi cerc ceva pe măsura 
îndatoririi ce recunoaşte că o are faţă de mine. 

— Ştiu, i-am spus, că deşi în Spania nu se obişnuieşte ca 
un străin să facă daruri doamnelor şi nu mă voi îndoi câtuşi 
de, puţin că de orice lucru ar avea nevoie pentru folosinţa 
lor doamnele casei lui, el şi numai el era acela care să le 
împlinească vrerea aşa după cum va socoti de cuviinţă, dar, 
am adăugat cu, în balot se află şi două mici cutii pe care 
soţia mea le pregătise ca cu mâna ei, anume pentru 
doamne. 

Şi l-am rugat să binevoiască a i le transmite el, cu mâna 
sa, din partea şi numele soţiei mele, cu unul nefiind mai 
mult decât un sol, care însă nu s-ar purta cinstit dacă nu ar 
încredința celor în drept ceea ce îi fusese încredinţat. 

Acestea erau chiar cele două cutii cu panglici şi dantele, 
pe care - cunoscând rafinamentul doamnelor din Spania, 
sau mai degrabă al spaniolilor în ceea ce le priveşte pe 
femeile lor - o pusesem pe nevastă-mea să le împacheteze 
şi să le trimită titirite şi aranjate de ea, după cum v-am mai 
spus. 

Spaniolul meu zâmbi şi-mi spuse că într-adevăr cei din 
neamul său nu admiteau libertate pentru femei ca alte 


popoare. 

— Dar cred că pot nădăjdui, a adăugat el, că-mi vei îngă- 
dui a nu te număra printre cei care au convingerea că toţi 
spaniolii îşi socotesc femeile nişte târfe ori că toţi sunt 
geloşi pe soțiile lor. 

Cât priveşte darul meu, de vreme ce se hotărâse să-l 
accepte, mi-a spus că voi putea să-l împart aşa cum doresc, 
soţiei şi fiicelor sale, căci gazda mea avea trei fete. 

Aici din nou am stăruit în chip foarte curtenitor, 
arătându-i că nici prin gând nu-mi trece să fac cu una ca 
asta, ci doar îl rog să ofere cu propria-i mână darul trimis 
de soţia mea pentru doamna ori donna sa; şi îl mai rugam 
să ofere darul cu menţiunea că e în numele soţiei mele, 
acum aflătoare în Virginia. Gazda s-a arătat foarte 
mulţumită de formulele mele de politeţă; l-am văzut cum a 
înmânat darul şi am putut constata, la deschiderea 
pachetului, cât de încântată a fost soţia lui, cum de altfel 
nici nu-i de mirare, deoarece în ţara lor valoarea acelor 
lucruşoare se ridica la o sumă foarte mare de bani. 

Deşi avusesem parte şi până atunci de cea mai 
neobişnuită prietenie, cum nici că mi-aş fi putut dori mai 
mult, totuşi felul în care-mi manifestasem aprecierea, 
printr-un atât de strălucit cadou, n-a rămas fără urmări, şi 
întreaga familie îmi arăta cât de mişcaţi erau cu toţii; aşa în 
cât socotesc că-mi este îngăduit a trage concluzia aceasta: 
darurile, când pot fi făcute în felul de mai sus, nu rămân 
fără plăcute urmări fireşte dacă oamenii cu care ai de-a 
face nu au cu totul şi cu totul nişte suflete de mercenari, fie 
înainte fie după încheierea tranzacţiei. 

Aveam deci acum un fericit şi cât se poate de plăcut loc 
de retragere, deşi mă aflam oarecum în surghiun; 
dispuneam aici de tot ce-mi puteam dori, de tot ce era 
plăcut şi îmbietor, afară doar de libertatea de a mă duce 
acasă la mine, ceea ce - poate tocmai din pricină că nu-mi 
era îngăduit - ajunge a fi singurul lucru din lume pe care 
nu-l doream; într-atâta este de adevărat că lipsa uneia 
singure dintre plăcerile vieţii poate uneori otrăvi toate 
celelalte desfătări. 


Am dispus aici de clipe unice, pe care niciodată nu 
ştiusem a le folosi; vreau să spun că acolo m-am deprins 
să-mi întorc privirea gândurilor asupra unei vieţi irosite, 
dăruită cu tot felul de binecuvântări, pe care până atunci 
nu-mi dăduse ghes inima să le folosesc; tot acolo am putut 
chibzui în chip drept asupra adevăratelor mari fericiri ale 
vieţii. 

In  surghiunul acela am scris şi aceste memorii, 
adăugându-mi-se la plăcerea de a privi înapoi cu mai multă 
înţelepciune şi foloasele unui violent acces de gută care, 
după cum ştie mai toată lumea, limpezeşte mintea, 
întăreşte memoria şi ne îndeamnă să facem cele mai 
cumpănite şi mai de folos observaţii cu privire la propriile 
noastre fapte. 

Poate că atunci când am notat acestea n-am prevăzut că 
redactarea în scris a propriilor noastre întâmplări va deveni 
o modă în Europa şi nici că ele vor fi socotite de alţii drept o 
lectură atât de plăcută, precum am putut apoi constata că 
a devenit plăcerea şi capriciul epocii noastre. Dacă cineva 
dintre cei care citesc povestea vieţii mele va găsi de 
cuviinţă să facă acele rezonabile reflecţii pe care recunosc 
că ar fi trebuit să le fac eu, aceia va culege roadele 
nenorocirilor mele; şi, cine ştie, poate chiar mai bine decât 
am făcut-o cu. Este evident, după lungul şir de schimbări şi 
prefaceri care au apărut în cadrul restrâns al unei singure, 
oarecari şi meschine vieţi, că relatarea vieţii oamenilor 
poate deveni folositoare şi instructivă pentru cei care o 
citesc, dacă şi cei care o scriu dovedesc a fi făcut progrese 
morale şi reflecţii înțelepte. 

Mai rămân de o parte multe lucruri din şirul nefericitei 
mele vieţi, deşi am lăsat doar atât de puţin loc spre a vorbi 
de ele, încât ar merita să li se acorde o parte de atenţie mai 
mare şi mai deosebită. Ele presupun însă reflecţii de un soi 
pe care încă nu-l cunosc. 

Eu care până atunci trăisem, cum prea drept s-ar putea 
spune, fără niciun Dumnezeu, am început să văd mai adânc 
decât fusesem până atunci în stare s-o fac, în miezul 
tuturor lucrurilor; am ajuns astfel până la urmă să privesc 


roşind şi ruşinat toate acele fărădelegi nenumărate pe care 
le săvârşisem pe lumea, asta. Ce-i drept, nu primisem 
niciun fel de educaţie morală; ceea ce am putut afla şi eu 
despre aceasta, se datora în primul rând scurtei perioade 
de viaţă potolită pe care o petrecusem în Scoţia, unde 
oroarea inspirată de ticăloşiile Căpitanului şi fratelui meu, 
precum şi tovărăşia unor oameni de treabă pe care i-am 
cunoscut, mi-au dat primele cunoştinţe despre bine şi rău şi 
mi-au arătat frumuseţea unei vieţi sobre şi cinstite; ce-i 
iarăşi drept, pierind din acea ţară, curând am uitat şi de 
cele văzute şi aflate acolo. In al doilea rând, discretele aluzii 
şi înţeleptele reflecţii ale administratorului meu - căruia îmi 
place să-i spun mentorul meu - om cu sincere simţăminte 
cucernice, cu sănătoase principii şi care cu adevărat se căia 
de trecutele sale greşeli. O! De m-aş fi căit, o dată cu el, în 
mod sincer de trecutul meu, n-aş mai fi dus după-aceea alţi 
douăzeci şi patru de ani de viaţă uşuratică şi risipitoare. 

Aici însă, cum vă spuneam, am avut răgaz să reflectez şi 
să mă căiesc şi să-mi aduc aminte de trecut şi, îngrozindu- 
mă pe drept cuvânt de mine însumi, să învăţ, ca şi lov, a 
mă acoperi cu praf şi cenuşă. 

In nişte astfel de dispoziţii sufleteşti am scris povestea 
mea. Aş dori ca toţi cei care-şi propun s-o citească să se 
pregătească a o face în spirit de căinţă şi să ţină minte că e 
mult mai bine să chibzuieşti şi să te căieşti la tine acasă, 
bucurându-te sub scutul providenţei de linişte, belşug şi 
pace, decât printre străini, supus asprimii vieţii de deportat 
( ca soţia şi mentorul meu), ori îndurând mizeriile şi 
nenorocirile pribeagului naufragiat, cum a fost cazul 
căpitanului meu, comandantul goeletei; care, după cât am 
auzit, a murit căindu-se amarnic, pe cinei se străduia în 
pustiuri şi printre munţi să-şi afle drumul spre casa din 
Virginia. (Încercase şi el să treacă prin Carolina, împreună 
cu ceilalţi din echipaj, care după nenumărate greutăţi şi 
primejdii au ajuns totuşi să-şi revadă căminele). Ori în exil - 
cum am trăit şi eu, însă în împrejurări deosebit de 
favorabile, dar tot departe de familia mea şi crezând vreme 
îndelungată că nu voi mai ajunge să-i văd pe cei dragi. 


Unii ca aceştia, zic, se pot căi în voie, dar cât de puţini 
sunt cei care privesc înăuntru în sufletul lor, până când 
calea le este închisă şi nu mai au unde privi în altă parte. 

Aici, zic, am avut timp să mă pocăiesc; în ce măsură este 
pe placul lui Dumnezeu să dea şi harul pocăinţei acolo unde 
dă prilej pentru ea, asta n-o pot spune eu despre mine 
însumi; este însă de-ajuns că le recomand tuturor celor 
care citesc această poveste ca atunci când vor vedea că 
viaţa lor ajunge în oarecare măsură la impasuri oarecum 
asemănătoare, să se plece cu cercetătoare atenţie peste 
exemplul vieţii mele şi să se întrebe, nu este oare acum 
timpul să mă pocăiesc? Poate că răspunsul ar putea să-i 
influenţeze. 

Mai am de adăugat la ceea ce am scris atunci doar faptul 
că bunii mei prieteni, spaniolii, negăsind niciun mijloc de a 
mă trimite acasă, adică în Virginia, au obţinut o autorizaţie 
pentru mine ca să mă îmbarc în viitoarea flotă de galioane, 
ca negustor spaniol, cu destinaţia Cadiz, unde am şi ajuns 
sănătos, cu întreaga comoară, căci gazda mea nu mi-a 
îngăduit să cheltuiesc nimic, atâta vreme cât m-am aliat 
sub acoperişul casei lui; iar de la Cadiz, ana trecut curând 
pe bordul unui vas comercial englez până la Londra, de 
unde i-am trimis soţiei mele o relatare despre toate 
peripeţiile pe care vi le-am înşirat şi acolo, după vreo cinci 
luni, a venit ea la mine, lăsând cu deplină împăcare 
conducerea tuturor afacerilor noastre din Virginia în 
aceleaşi credincioase mâini ca şi mai înainte. 


SFÂRŞITUL VIEŢII COLONELULUI JACK