Jonathan Swift — Calatoriile lui Gulliver

Jonathan Swift 


Jonathan Swift 


Calatoriile lui Gulliver 
GULLIVER'S IRAVELS 


PARTEA ÎNTÂI - CĂLĂTORIA ÎN LILLIPUT. 

PARTEA A DOUA - CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG. 

PARTEA A TREIA - CĂLĂTORIA ÎN LAPUTA, BALNIBARBI, 
GLUBBDUBDRIB, LUGGNAGG ŞI JAPONIA. 

PARTEA A PATRA - CĂLĂTORIA ÎN ŢARA HOUYHNHNM- 
ILOR. 


PARTEA ÎNTÂI. 

CĂLĂTORIA ÎN LILLIPUT. 

CAPITOLUL 1. 

Câteva cuvinte ale autorului despre el însuşi şi familia sa. 
Primele îndemnuri la călătorie. Naufragiază şi scapă cu 
viaţă, înotând. Ajunge cu bine la ţărmul Liliput-ului. E luat 
prizonier şi dus în interiorul ţării. 

Tatăl meu avea o mică moşie în Nottinghamshire; eu eram 
al treilea din cei cinci fii ai săi. La vârsta de patrusprezece 
ani el m-a trimis la colegiul Emanuel din Cambridge, unde 
am stat trei ani, văzându-mi de învăţătură cu mare 
sârguinţă; cum însă întreţinerea mea - cu toate că mi se 
trimiteau foarte puţini bani - era prea costisitoare pentru 
bruma noastră de avere, am fost dat în ucenicie la domnul 
James Bates, un vestit chirurg din Londra, la care am lucrat 
patru ani. În acest răstimp, primind din când în când mici 
sume de bani de la tatăl meu, i-am cheltuit învățând 
navigația şi alte părţi ale matematicii, folositoare celor ce-şi 
pun în gând să călătorească - lucru pe care nădăjduiam să-l 
realizez mai devreme sau mai târziu. După ce am plecat de 


la domnul Bates, m-am înapoiat în casa tatălui meu, unde, 
cu ajutorul lui, al unchiului John şi al altor câtorva rude, am 
obţinut patruzeci de lire şi totodată, făgăduiala că voi primi 
treizeci de lire pe an, necesare pentru întreţinerea mea la 
Leyda. 

Acolo am studiat medicina vreme de doi ani şi şapte luni, 
ştiind cât de bine o să-mi prindă această ştiinţă în călătorii 
îndelungate. Curând după întoarcerea mea de la Leyda, 
bunul meu dascăl, domnul Bates, m-a recomandat în 
calitate de chirurg pe vasul Swallow, de sub comanda 
căpitanului Abraham Pannell. Cu el am lucrat trei ani şi 
jumătate, făcând câteva călătorii în Levant şi în alte 
ţinuturi. La înapoiere, m-am hotărât să mă stabilesc la 
Londra. Domnul Bates, profesorul meu, m-a sprijinit, 
recomandându-mă câtorva pacienţi. Am închiriat o aripă 
într-o casă modestă în vechiul cartier evreiesc, şi, fiind 
sfătuit să-mi schimb felul de viaţă, m-am căsătorit cu 
domnişoara Mary Burton, a doua fiică a domnului Edmund 
Burton, negustor de ciorapi din strada Newgate. Soţia mi-a 
adus o zestre de patru sute de lire. 

Cum însă doi ani mai târziu iubitul meu profesor Bates 
muri şi cum, pe de altă parte, nu prea aveam prieteni, 
treburile începură să-mi meargă din ce în ce mai prost - 
deoarece conştiinţa nu mi-ar fi îngăduit să imit practicile 
ruşinoase ale unui număr, vai! prea mare de confraţi. Aşa se 
face că, după ce m-am sfătuit cu soţia mea şi cu câţiva 
dintre cunoscuţii mei, am luat hotărârea de a pleca din nou 
pe mare. Am fost chirurg pe două corăbii la rând şi, în şase 
ani, am făcut mai multe călătorii în Indiile de Est şi de Vest 
şi astfel am mai agonisit câte ceva. Ceasurile de răgaz mi le 
petreceam citind operele celor mai buni scriitori antici sau 
moderni, căci aveam întotdeauna la îndemână un mare 
număr de cărţi, iar când mă aflam pe uscat, observam 
obiceiurile şi firea oamenilor şi, totodată, le învăţam limba; 
în privinţa aceasta dovedeam multă uşurinţă, datorită unei 
foarte bune memorii. 


Întrucât ultima din aceste călătorii n-a fost prea 
norocoasă, m-am săturat de mare şi m-am hotărât să rămân 
acasă alături de soţie şi copii. M-am mutat din vechiul 
cartier evreiesc în Fetter Lane şi de acolo în Wapping, în 
nădejdea să găsesc de lucru printre marinari; dar mi-a 
mers prost. După o aşteptare zadarnică de trei ani, sperând 
că doar-doar se vor îndrepta lucrurile, am primit o 
propunere avantajoasă din partea căpitanului William 
Prichard, proprietarul vasului Antelope, care urma să facă o 
călătorie în mările sudului. Am ridicat pânzele din portul 
Bristol, la 4 mai 1699, iar începutul călătoriei noastre a fost 
cât se poate de promiţător. 

N-ar fi potrivit, din anumite motive, să-l plictisesc pe cititor 
cu amănuntele peripeţiilor noastre în mările acelea; e de 
ajuns să-i spun că în timp ce ne îndreptam spre Indiile de 
Est, am fost împinşi de o furtună cumplită către coasta de 
nord-vest a Ţării Van-Diemen(1). În urma unei măsurători, 
am constatat că ne aflăm la 30 de grade şi 2 minute 
latitudine sudică. Doisprezece oameni din echipaj muriseră 
din pricina muncii istovitoare şi a hranei proaste; ceilalţi 
erau peste măsură de slăbiţi. La 5 noiembrie (dată la care 
în ţinuturile acelea începe vara), pe o vreme foarte ceţoasă, 
marinarii descoperiră o stâncă la o jumătate de cabluţ2) 
depărtare de vas, dar vântul bătea cu atâta furie, încât ne-a 
mânat drept spre ea şi, ca urmare, vasul s-a sfărâmat. Şase 
oameni din echipaj, printre care şi eu, am coborât barca în 
mare şi am izbutit să ne îndepărtăm de corabie şi de stâncă. 
După socotelile mele, am vâslit cam vreo trei leghe, până 
când n-am mai putut trage la lopeţi, fiind şi aşa istoviţi de 
munca de pe corabie. Ne-am lăsat deci în voia valurilor, iar 
după vreo jumătate de oră, un vânt năprasnic dinspre 
miazănoapte ne-a răsturnat barca. Ce s-a întâmplat cu 
tovarăşii mei din barcă, precum şi cu cei care s-au adăpostit 
pe stâncă sau au rămas pe corabie, n-aş putea spune; 
presupun însă că au pierit cu toţii. 


Cât despre mine, am înotat la voia întâmplării, împins de 
vânt şi de flux. De mai multe ori am încercat zadarnic să 
ating fundul cu picioarele; şi tocmai când eram cu 
desăvârşire sleit şi nu mai puteam lupta, am dat de fund; 
între timp, furtuna slăbise mult. Panta era atât de lină, încât 
am mers aproape o milă(3) până să ajung la țărm, ceea ce 
cred că s-a întâmplat pe la ora opt seara. 

Am înaintat după aceea vreo jumătate de milă, fără să 
descopăr urmă de aşezare omenească sau picior de locuitor 
- e adevărat, eram atât de slăbit, încât se poate să nu-i fi 
văzut. 

Din pricina oboselii, căldurii şi a vreo jumătate de 
pintă(4) de brandy, pe care o băusem când am părăsit 
vasul, m-am pomenit picotind. M-am tolănit pe iarba foarte 
măruntă şi moale şi am adormit mai adânc decât îmi 
amintesc să mi se fi întâmplat vreodată, după socotelile 
mele cam la vreo nouă ceasuri, pentru că la deşteptare 
tocmai se crăpa de ziuă. 

Am încercat să mă scol, dar nu m-am putut mişca, 
deoarece cum stam aşa culcat pe spate, mi-am simţit atât 
braţele cât şi picioarele legate zdravăn de pământ de o 
parte şi de alta, iar părul meu lung şi des, prins şi el în 
acelaşi fel. Am simţit de asemenea că tot trupul, de la 
subsuori până la coapse, e legat cu fire subţiri. Puteam privi 
numai în sus; soarele începea să dogorească, iar lumina îmi 
supăra ochii. Auzeam în jurul meu un zgomot nedesluşit, 
dar din poziţia în care mă găseam nu izbuteam să văd 
altceva decât cerul. N-a trecut mult şi am simţit ceva ca o 
vietate mişcându-se pe piciorul meu stâng, înaintând 
binişor pe piept şi oprindu-mi-se în dreptul bărbiei; 
plecându-mi ochii pe cât puteam, am desluşit o făptură 
omenească ce n-avea nici şase incii(5) înălţime, cu un arc 
şi o săgeată în mâini şi cu o tolbă de săgeți la spate. Între 
timp, am simţit cel puţin patruzeci de alte fiinţe 
asemănătoare (aşa am bănuit) urmând-o pe cea dintâi. 
Cuprins de o uimire fără margini, am răcnit atât de tare, 


încât au luat-o cu toţii la fugă înapoi, înfricoşaţi, iar câţiva 
dintre ei, după cum mi s-a spus mai târziu, au fost răniţi în 
urma căzăturilor, când au încercat să sară de pe mine jos, 
pe pământ. Aceasta nu i-a împiedicat, totuşi, să se întoarcă 
peste puţin timp, iar unul din ei care se avântase până într- 
un loc de unde putea să-mi vadă toată faţa, şi-a ridicat 
braţele şi ochii în semn de mirare şi a strigat cu o voce 
piţigăiată, dar desluşită: Hekinah degul! Ceilalţi au repetat 
aceste cuvinte de mai multe ori. dar atunci nu le-am putut 
pricepe înţelesul. 

Îşi poate lesne închipui cititorul că în tot acest timp eram 
într-o poziţie foarte neplăcută; în cele din urmă, zbătându- 
mă ca să mă eliberez, am avut norocul să rup legăturile şi 
să smulg ţăruşii ce-mi ţintuiau braţul stâng de pământ, 
pentru ca, ridicându-l până în dreptul ochilor, să descopăr 
metodele pe care le folosiseră ca să mă lege. Totodată, cu o 
smucitură violentă care îmi pricinui o durere cumplită, am 
desfăcut puţin firele ce-mi legau părul pe partea stângă, 
atât cât era nevoie ca să pot întoarce capul cu vreo două 
incii. Omuleţii o rupseră însă la fugă pentru a doua oară, 
înainte ca eu să-i pot prinde; apoi îndată începură să scoată 
nişte ţipete puternice şi foarte ascuţite, iar când acestea 
încetară, unul dintre ei strigă din răsputeri: 'Tolgo fonac. 

O clipă mai târziu, am simţit mai mult de o sută de săgeți 
înfigându-mi-se în mâna stângă şi înţepându-mă ca tot 
atâtea ace. Pe urmă, au tras o altă salvă în aer, aşa cum 
facem noi cu bombele în Europa. Multe din aceste săgeți au 
căzut, cred, pe trupul meu (cu toate că nu le-am simţit), iar 
câteva pe faţă, pe care mi-am acoperit-o îndată cu mâna 
stângă. Când încetă această ploaie de săgeți, am început să 
gem de necaz şi de durere şi când am încercat din nou să 
mă eliberez, au tras o altă salvă, mai puternică decât prima, 
în timp ce câţiva căutau să mă împungă cu suliţele în 
coaste: dar, din fericire, eram îmbrăcat cu o scurtă din piele 
de bivol, pe care nu au putut-o străpunge. Am socotit că 
lucrul cel mai cuminte este să stau nemişcat şi mă gândeam 


să rămân aşa până la căderea nopţii, când aş fi putut să-mi 
desfac legăturile cu ajutorul mâinii stângi. Cit despre 
localnici, eram îndreptăţit să-mi închipui că voi putea face 
faţă celei mai mari oştiri pe care ar fi fost în stare să o 
aducă împotriva mea, dacă erau toţi de mărimea omuleţului 
pe care-l văzusem. Soarta însă voi altfel. Văzând că stau 
liniştit, omuleţii încetară să mai arunce săgeți; totuşi, după 
zgomotul pe care îl auzeam, mi-am dat seama că numărul 
lor sporise, iar la o depărtare de vreo patru yarzi!6) de 
mine, în dreptul urechii mele drepte, timp de o oră am auzit 
un ciocănit ca acela pe care îl fac oamenii când construiesc. 
Întorcând capul într-acolo, în măsura în care îmi îngăduiau 
ţaruşii şi firele, am văzut o estradă ridicată cam la un picior 
şi jumătate deasupra pământului, în stare să ţină patru 
localnici, precum şi câteva scări sprijinite de ea. De pe 
această estradă, unul dintre ei, după toate semnele o 
persoană cu vază, ţinu o cuvântare lungă din care n-am 
înţeles o iotă. Am uitat să amintesc că înainte de a-şi începe 
discursul, importantul personaj strigă de trei ori Langro 
dehul sân (atât aceste cuvinte cât şi primele mi-au fost mai 
apoi repetate şi explicate). După care, vreo cincizeci de 
omuleţi veniră îndată şi tăiară firele care-mi legau partea 
stângă a capului, ceea ce mi-a dat putinţa să-l întorc spre 
dreapta şi să cercetez înfăţişarea şi gesturile celui ce urma 
să vorbească. Părea de vârstă mijlocie şi era mai înalt decât 
ceilalţi trei care-l însoțeau: dintre aceştia, pajul care-i ţinea 
trena era ceva mai mare decât degetul meu mijlociu; ceilalţi 
doi stăteau de o parte şi de alta ca să-l ajute. 

Ai fi zis că vorbitorul e un orator înnăscut; după câte am 
înţeles, recurgea când la ameninţări, când la făgăduieli, 
când la milă şi bunătate47). Am răspuns prin câteva 
cuvinte, dar în modul cel mai umil cu putinţă, ridicându-mi 
mâna stângă şi amândoi ochii către soare, ca pentru a-l lua 
drept martor; şi cum eram hămesit de foame, căci ultima 
dată când îmbucasem ceva fusese cu câteva ore înainte de a 
părăsi vasul, natura îşi cerea drepturile atât de stăruitor, 


încât nu m-am putut stăpâni şi mi-am arătat nerăbdarea 
(poate împotriva regulilor stricte ale buneicuviinţe), 
ducându-mi de mai multe ori degetul la gură ca să-i fac să 
priceapă că mi-e foame. 

Hurgo (aşa-i spun ei unui mare dregător, după cum am 
aflat mai târziu) m-a înţeles numaidecât. El cobori de pe 
estradă şi porunci să se ridice mai multe scări de o parte şi 
de alta a trupului meu; peste o sută de localnici urcară 
treptele şi se îndreptară spre gura mea, încărcaţi cu coşuri 
pline de carne, trimise la porunca regelui de îndată ce 
acesta fusese înştiinţat de sosirea mea. Mi-am dat seama că 
era carnea unor animale felurite, dar nu le-am putut 
deosebi după gust; ciosvârte, muşchi şi pulpe aducând cu 
cele de oaie, foarte bine pregătite, dar mai mici decât 
aripile unei ciocârlii. Înghiţeam câte două-trei dintr-o 
singură îmbucătură, precum şi câte trei pâini odată, mari 
cât nişte alice. Omuleţii mă îndopau de zor şi-şi arătau în fel 
şi chip mirarea şi uimirea faţă de un om atât de mare şi de 
mâncăcios. 

Am făcut apoi un alt semn, ca să le arăt că mi-e sete. După 
felul cum mâncasem şi-au făcut socoteala că o cantitate 
mică nu va fi de ajuns; şi cum era un popor foarte ingenios, 
au ridicat cu ajutorul frânghiilor unul din cele mai mari 
poloboace de-ale lor, apoi l-au dat de-a dura spre mâna mea 
şi l-au desfundat; iar eu l-am băut dintr-o sorbitură - nimic 
mai lesne, pentru că nu conţinea mai mult de o jumătate de 
pintă şi aducea la gust cu un vin slab de Burgundia, dar 
mult mai plăcut. Mi-au adus şi al doilea butoi, pe care l-am 
sorbit în acelaşi fel; apoi le-am făcut semn să mai aducă, 
însă nu mai aveau, Săvârşind cu aceste minuni, au scos 
chiote de bucurie şi au încins un dans pe pieptul meu, 
repetând de mai multe ori cuvintele Hekinah degul. Mi-au 
dat să înţeleg prin semne că trebuie să arunc cele două 
butoaie, după ce mai întâi, prin strigăte de Boiach mevolah, 
îi preveniră pe oameni să se dea la o parte; iar când au 
văzut butoaiele rostogolindu-se prin aer, izbucniră toţi într- 


un singur glas: Hekinah degul. Mărturisesc că în timp ce 
omuleţii forfoteau încoace şi încolo pe trupul meu, tare mă 
simţeam ispitit să apuc vreo patruzeci-cincizeci dintre 
primii pe care i-aş fi putut ajunge şi să dau cu ei de pământ. 
Dar amintirea celor ce păţisem - şi nu era, de bună seamă, 
lucrul cel mai rău ce mi-l puteau face - precum şi făgăduiala 
prin care mă legasem în faţa lor - pentru că aşa îmi 
tălmăceam eu supunerea - izgoni curând aceste gânduri. 
De altfel, mă socoteam acum legat prin legile ospitalităţii 
de un popor care mă omenise cu atâta cheltuială şi 
dărnicie. Şi totuşi, în sinea mea, nu mă puteam îndeajuns 
dumiri asupra curajului acestor muritori pricâjiţi, care 
cutezau să se caţăre şi să mişune pe trupul meu când 
aveam o mână liberă, şi care nu tremurau la vederea unei 
fiinţe atât de uriaşe, cum trebuie să le fi părut eu. Nu trecu 
mult şi văzând că nu le mai cer carne, înaintea mea se 
înfăţişă un dregător de seamă venind din partea Majestății 
Sale împăratul. Excelenţa sa mi se urcă pe partea mai 
subţire a pulpei piciorului drept, înainta spre faţa mea 
urmat de vreo doisprezece curteni şi, prezentându-mi o 
hârtie cu sigiliul regal pe care mi-o vâri sub nas, vorbi vreo 
zece minute fără să dea vreun semn de mânie, totuşi cu un 
fel de nestrămutată hotărâre, arătând adesea cu degetul 
drept înainte. După cum am aflat mai târziu, arăta spre 
capitala ţării, aşezată la vreo jumătate de milă mai departe, 
unde urma să fiu dus potrivit încuviinţării date de rege în 
Consiliu. Am răspuns prin câteva cuvinte, rostite de-a 
surda, şi mi-am dus mâna liberă spre cealaltă, trecând-o 
peste capul Excelenței Sale, ca nu cumva să-l rănesc pe el 
sau pe cineva din suită, apoi spre cap şi trup, ca să-l fac să 
priceapă că doresc să fiu liber. Mi s-a părut că m-a înţeles 
destul de bine, căci a dat din cap dezaprobator şi a făcut o 
mişcare cu mâna, ca să arate că trebuie să fiu dus ca 
prizonier. Mai făcu totuşi şi alte semne ca să înţeleg eu că 
mă aşteaptă destulă mâncare şi băutură, precum şi un 
tratament foarte bun. La acestea, m-am gândit iarăşi să 


încerc să-mi desfac legăturile, dar când am simţit din nou 
usturimea săgeţilor care îmi băşicaseră faţa şi mâinile, 
precum şi rănile în care unele din ele rămăseseră înfipte, şi 
când am observat de asemenea că numărul duşmanilor mei 
sporise, am încercat să le arăt prin semne că pot face cu 
mine ce vor. Hurgo şi suita lui s-au retras atunci, foarte 
curtenitori şi cu chipurile voioase. Puțin după aceea 
mulţimea scoase un strigăt şi cuvintele Peplom selan fură 
rostite de câteva ori în şir. Totodată, am simţit cum un mare 
număr de oameni îmi desfăceau legăturile de pe partea 
stângă, astfel încât am fost în stare să mă întorc pe partea 
dreaptă şi să mă uşurez de apă, spre marea uimire a 
oamenilor care, bănuind după mişcările mele ce aveam de 
gând să fac, au croit de îndată o pârtie, dându-se la dreapta 
şi la stângă ca să se ferească-de şuvoiul ce ieşea din mine 
cu zgomot şi putere. 

Mai întâi, însă, mi-au uns faţa şi mâinile cu un fel de alifie 
foarte plăcută la miros şi care, după câteva minute, 
îndepărtă usturimea pricinuită de săgeți. Toate acestea, 
precum şi mâncarea şi băutura lor întremătoare, m-au 
moleşit şi îmbiat la somn. După cum am fost încredinţat mai 
târziu, am dormit vreo opt ceasuri; şi nu e de mirare, 
pentru că doctorii, la porunca împăratului, amestecaseră o 
băutură adormitoare în butoaiele de vin. 

Se pare că din prima clipă când am fost descoperit 
dormind pe țărm, după naufragiu, împăratul a şi fost 
înştiinţat printr-o ştafetă şi a hotări în Consiliu să fiu legat 
în chipul arătat (lucru care s-a petrecut noaptea, în timp ce 
dormeam), să mi se aducă mâncare şi băutură din belşug şi 
să se construiască o maşină care să mă transporte în 
capitală. 

Hotărârea aceasta poate să pară îndrăzneață şi 
primejdioasă şi sunt încredinţat că nici un cap încoronat din 
Europa, într-o situaţie asemănătoare, n-ar proceda în felul 
acesta. Totuşi, după părerea mea, a fost o hotărâre cât se 
poate de înţeleaptă şi mărinimoasă, deoarece, presupunând 


că oamenii aceştia ar fi încercat să mă omoare cu lăncile şi 
săgețile lor în timp ce dormeam, eu m-aş fi trezit fără 
îndoială de la prima înţepătură şi m-aş fi înfuriat atât de 
rău, încât, cu puteri înzecite, aş fi rupt firele ce mă legau; şi 
cum ei nu ar fi fost în stare să se opună nu puteau s-aştepte 
milă şi îndurare din partea mea. 

Oamenii aceştia sunt matematicieni neîntrecuţi şi au ajuns 
la o mare desăvârşire în domeniul mecanicii, datorită 
sprijinului şi încurajării împăratului, un vestit proteguitor al 
învăţăturii, împăratul are mai multe maşini, aşezate pe roţi, 
pentru transportul copacilor şi al altor obiecte grele. Cele 
mai mari vase de război ale sale, dintre care unele de nouă 
picioare lungime, şi le făureşte adesea în pădurile cu lemn 
bun de construcţii, apoi le transportă cu ajutorul acestor 
maşini, ce străbat o distanţă de trei-patru sute de yarzi 
până la mare. Cinci sute de dulgheri şi ingineri s-au pus 
imediat pe lucru, pentru a construi cel mai mare vehicul de 
până atunci. Era o construcţie de lemn, înaltă de trei incii, 
lungă de şapte picioare şi lată de patru, mişcându-se pe 
douăzeci şi două de roţi. 

Strigătul pe care îl auzisem se datora sosirii acestei căruţe 
care, dacă nu greşesc, pornise la drum la vreo patru ore 
după naufragiul meu. Lucrul cel mai greu, după ce au adus 
căruţa şi au aşezat-o paralel cu mine (cum stăteam culcat), 
era să mă ridice pe ea. În acest scop, au fost bătuţi în 
pământ optzeci de stâlpi, fiecare înalt de un picior, şi 
odgoane foarte rezistente, de grosimea sforii de 
împachetat, au fost prinse cu cârlige de nenumărate benzi 
cu care lucrătorii îmi legaseră gâtul, mâinile, trunchiul şi 
picioarele. A fost nevoie de nouă sute de oameni dintre cei 
mai voinici, ca să tragă în sus aceste odgoane cu ajutorul a 
numeroase macarale fixate pe stâlpi; şi astfel, în mai puţin 
de trei ore, am fost ridicat şi aruncat în căruţă şi, acolo, 
legat fedeleşi 8). Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, 
pentru că în timpul cât au lucrat, eu zăceam cufundat într- 
un somn adânc, datorită licoarei aceleia adormitoare, 


turnată în băutură. O mie cinci sute dintre cei mai vânjoşi 
cai ai împăratului, fiecare înalt cam de patru incii şi 
jumătate, au fost înhămaţi, ca să tragă căruţa spre capitală, 
care, aşa cum am spus, se afla la o jumătate de milă 
depărtare. 

La vreo patru ore după ce-am pornit, m-am deşteptat din 
pricina unei întâmplări din cale afară de caraghioase. Cum 
căruţa se oprise puţin, căci trebuia dreasă pe alocuri, doi 
sau trei locuitori mai tineri, împinşi de curiozitate, au vrut 
să vadă cum arăt când dorm. După ce s-au urcat în căruţă şi 
au înaintat tiptil înspre faţa mea, unul din ei, un ofiţer din 
gardă, vâri capătul ascuţit al suliţei sale destul de adânc în 
nara mea stângă, şi mă gâdilă de parcă mi-ar fi băgat un 
pai, făcându-mă să strănut violent; omuleţii au luat-o la 
goană şi s-au făcut nevăzuţi, iar eu abia trei săptămâni mai 
târziu am aflat de ce m-am trezit aşa de brusc. După 
drumul lung străbătut în a doua jumătate a zilei, am făcut 
un popas peste noapte, eu fiind păzit de fiecare parte de 
câte cinci sute de străji, jumătate cu torţe, jumătate cu 
arcuri şi săgeți, gata să tragă în mine la cea mai mică 
mişcare. A doua zi, o dată cu răsăritul soarelui, ne-am 
reluat călătoria şi pe la amiază am ajuns la vreo două sute 
de yarzi de porţile oraşului. 

Împăratul şi toată curtea veniră în întâmpinarea noastră, 
dar ofiţerii lui superiori nu voiau cu nici un chip să lase pe 
Majestatea Sa să-şi pună persoana în primejdie, urcându-se 
pe trupul meu. În locul unde se oprise căruţa, se ridica un 
vechi templu, socotit cel mai mare din întreaga împărăție. 
Cu câţiva ani în urmă, fiind pângărit de un omor nefiresc, 
templul, datorită evlaviei oamenilor acelora, era socotit 
acum un lăcaş profanat şi de aceea fusese dat spre 
folosinţă, iar toate ornamentele şi mobila fuseseră scoase. 
Se hotări ca eu să locuiesc în acest edificiu. Marea poartă 
dinspre miazănoapte avea o înălţime de vreo patru picioare 
şi o lăţime de aproape două picioare, aşa că mă puteam 
strecura cu uşurinţă. Fiecare canat al porţii avea câte o 


ferestruică, la o înălţime de mai mult de şase incii de la 
pământ; prin cea din stânga, fierarul regelui vâri nouăzeci 
şi unu de lanţuri, asemănătoare ca formă şi mărime cu 
acelea care atârnă la ceasul doamnelor din Europa, apoi le 
fixă de piciorul meu stâng cu treizeci şi şase de lacăte. În 
faţa templului, pe partea cealaltă a şoselei şi la o depărtare 
de douăzeci de picioare, era un turn de cel puţin cinci 
picioare înălţime. În acest turn se urcă împăratul şi mulţi 
dregători de frunte ai curţii sale, ca să mă poată vedea - 
lucru pe care l-am aflat mai târziu - pentru că eu nu-i 
puteam zări pe ei. După socotelile lor, mai mult de o sută de 
mii de locuitori ieşiseră din oraş în acelaşi scop; şi, în ciuda 
paznicilor, cred că nu mai puţin de zece mii de oameni s-au 
urcat cu ajutorul scărilor, în mai multe rânduri, pe trupul 
meu. În curând însă fu publicată o proclamaţie, interzicând 
aceasta sub pedeapsa cu moartea. Când lucrătorii şi-au 
făcut socoteala că eu nu mai pot scăpa, au tăiat toate sforile 
care mă ţineau legat, iar eu m-am sculat în picioare, abătut 
cum nu mai fusesem niciodată. Larma şi uimirea oamenilor 
când m-au văzut sculându-mă şi umblând nu pot fi 
zugrăvite. Lanţurile care îmi ferecau piciorul stâng, lungi 
de vreo doi yarzi, nu numai că-mi dădeau libertatea să mă 
mişc încoace şi încolo, ci, fiind fixate la patru incii de poartă, 
îmi îngăduiau să mă strecor înăuntru şi să mă întind cât 
eram de lung pe pardoseala templului. 

CAPITOLUL II. 

Împăratul Liliput-ului, însoţit de mai mulţi nobili, vine să-l 
vadă pe autor în captivitate. Sunt descrise persoana şi 
obiceiurile împăratului. Câtorva cărturari li se dă 
însărcinarea să-l înveţe pe autor limba lor. Câştigă în ochii 
liliputanilor prin firea lui blajină. I se scotocesc buzunarele 
şi i se iau sabia şi pistoalele. 

Când m-am sculat în picioare, am privit de jur împrejur şi 
trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost dat să văd un tablou 
mai încântător. Întreg ţinutul părea o grădină nesfârşită, iar 
ogoarele, îngrădite, în cea mai mare parte având patruzeci 


de picioare pătrate, semănau cu tot atâtea straturi de flori. 
Printre ogoare erau presărate păduri de o jumătate de 
stang19), iar pomii cei mai mari, după câte îmi puteam da 
seama, erau înalţi de vreo şapte picioare. Am întors capul 
spre stânga şi oraşul mi-a apărut ca un decor de cetate pe 
scena unui teatru. 

Cum, totuşi, de câteva ceasuri mă cuprinsese oboseala, m- 
am furişat în casă şi am închis uşa după mine. Dar 
încercarea mea de a scăpa de mulţimea aceea de oameni fu 
zadarnică. A trebuit să ies din nou, şi, ca să-mi mai omor 
urâtul, am început să mă plimb încoace şi încolo, atât cât 
îmi îngăduiau lanţurile. Între timp, împăratul se dăduse jos 
din turn şi acum se îndrepta călare înspre mine - lucru 
pentru care putea să plătească scump, fiindcă animalul, 
deşi bine dresat, în faţa unei privelişti atât de neobişnuite, 
amintind de un munte în mişcare, se ridică în două picioare; 
dar împăratul, un călăreț neîntrecut, sejinu bine în şa până 
când alergară câţiva slujitori şi apucară calul de căpăstru, 
iar Majestatea Sa putu să descalece. După ce cobori, mă 
cercetă plin de admiraţie; totuşi nu se apropie de locul până 
unde putea ajunge lanţul. Le porunci apoi bucătarilor şi 
chelarilor să-mi dea să mănânc şi să beau; iar ei împinseră 
spre mine un fel de care pline cu de-ale gurii, pregătite de 
mai-nalte. Când le-am putut ajunge cu mâna, m-am grăbit 
să le golesc; douăzeci erau încărcate cu carne şi zece cu 
băutură. Din două-trei îmbucături nu mai rămânea nimic 
dintr-un car cu carne; cât despre băutură, toate cele zece 
vase de pământ câte erau într-un singur car, le-am sorbit 
dintr-o înghiţitură; şi aşa am făcut şi cu celelalte. 

Împărăteasa, prinții şi prinţesele, însoţiţi de nenumărate 
doamne, şedeau la o oarecare depărtare, în jilţurile lor; dar 
văzând ce s-a întâmplat cu calul împăratului, s-au sculat şi 
s-au apropiat de monarh, pe care-l voi descrie în cele ce 
urmează, împăratul e mai înalt aproape cu un lat de unghie 
decât oricare din curtenii săi, ceea ce e de ajuns ca să 
umple de teamă pe privitori. Are trăsături energica şi 


bărbăteşti, o gură de austriac şi nasul acvilin, tenul 
măsliniu, statura dreaptă, trupul şi membrele bine 
proporţionate, mişcările graţioase şi ţinuta maiestoasă. 
Trecuse de floarea vârstei, având douăzeci şi opt de ani şi 9 
luni, dintre care şapte ani şi-i petrecuse domnind fericit şi, 
în general, victorios. Ca să-l văd mai bine, m-am culcat într- 
o rână, aşa că faţa mea era paralelă cu a lui, el stând doar 
la trei yarzi mai departe; de altfel, nu mă pot înşela în 
descrierea împăratului, pentru că de atunci l-am ţinut 
adesea în palmă, îmbrăcămintea lui era foarte simplă, croită 
după o modă jumătate asiatică, jumătate europeană; doar 
pe cap purta un coif uşor de aur, împodobit cu pietre 
nestemate şi cu o pană în vârf. 'Ţinea sabia scoasă ca să se 
apere, dacă m-aş fi smuls cumva din lanţuri; era o sabie 
lungă de aproape trei incii, cu minerul şi teaca din aur 
încrustat cu diamante, împăratul avea glasul piţigăiat, dar 
foarte desluşit; îl puteam auzi lămurit chiar, atunci când mă 
sculam în picioare. Doamnele şi curtenii purtau veşminte 
bogate, astfel că locul unde stăteau semăna cu o fustă 
brodată cu figuri de aur şi argint, întinsă pe pământ. 
Majestatea Sa îmi vorbi în mai multe rânduri, şi eu i-am 
răspuns, dar niciunul din noi nu pricepu o iotă. De faţă erau 
şi mai mulţi preoţi şi avocaţi (judecând după îmbrăcăminte), 
cărora li s-a poruncit să-mi vorbească; eu le-am răspuns în 
toate limbile în care le puteam îngăima ceva, adică în 
olandeza de sus şi de jos, în latină, franceză, spaniolă, 
italiană şi lingua franca, însă fără nici un rezultat. După 
vreo două ceasuri, curtea se retrase, iar eu am fost lăsat cu 
o gardă puternică, pentru ca aceasta să stăvilească 
neobrăzarea şi, poate, răutăţile gloatei. Oamenii erau 
nerăbdători să se înghesuie cât mai aproape de mine; şi 
cum stam culcat pe pământ lângă uşa casei mele, unii din ei 
au avut neruşinarea să tragă în mine cu săgeți, din care una 
mai-mai să mă nimerească în ochiul stâng. Colonelul ordonă 
atunci să fie prinşi şase vinovaţi, pentru care nu găsi o 
pedeapsă mai potrivită decât să mi-i dea pe mână, legaţi 


fedeleş, lucru pe care soldaţii lui l-au executat întocmai, 
împingându-i înspre mine cu vârful lăncilor până când i-am 
putut apuca. 

I-am luat pe toţi în mâna dreaptă şi am băgat cinci în 
buzunarul hainei; cât despre al şaselea, m-am prefăcut că 
vreau să-l mănânc. Bietul omuleţ începu să urle cât îl ţinea 
gura, iar colonelul şi ofiţerii lui se mohorâră la chip, mai 
ales când m-au văzut scoțând briceagul. I-am liniştit însă 
numaidecât, pentru că privindu-l cu bunătate şi tăindu-i 
firele cu care era legat, l-am pus binişor jos şi omuleţul o 
luă la sănătoasa. M-am purtat şi cu ceilalţi la fel, scoţându-i 
unul câte unul din buzunar; şi am văzut că atât soldaţii cât 
şi norodul au fost mişcaţi de acest gest de clemenţă, care a 
fost relatat la curte într-o lumină foarte favorabilă pentru 
mine. 

Înspre seară, cu chiu, cu vai, m-am aciuat în casă unde m- 
am culcat pe pardoseală, ceea ce am făcut încă vreo două 
săptămâni, în care timp, împăratul porunci să mi se 
pregătească un pat. Şase sute de aşternuturi de mărime 
obişnuită au fost aduse cu căruțele şi desfăcute în casa 
mea; o sută cincizeci de saltele cusute una de alta au 
alcătuit lungimea şi lăţimea patului. Şi deşi au fost puse 
câte patru, una peste alta, totuşi, n-aş putea spune că mă 
apărau îndeajuns de pardoseala aspră, făcută din lespezi de 
piatră. În acelaşi chip, mi-au făcut rost de cearşafuri, pături 
şi cuverturi, destul de bune pentru cineva deprins de atâta 
vreme cu lipsurile. 

Cum vestea sosirii mele se răspândise în lungul şi latul 
ţării, nenumărați bogătaşi, gură-cască şi pierde-vară veniră 
să mă vadă. Satele se goliră aproape cu totul şi cred că 
ogoarele şi gospodăriile ar fi fost lăsate în paragină, dacă 
Majestatea Sa nu ar fi curmat această neplăcută stare de 
lucruri, dând câteva proclamaţii şi edicte. El porunci ca acei 
care mă văzuseră să se întoarcă la casele lor şi să nu 
îndrăznească să se apropie mai mult de cincizeci de yarzi 


de casa mea fără o încuviinţare specială a curţii, cu care 
prilej, secretarii de stat s-au ales cu câştiguri frumuşele. 

Între timp, împăratul ţinea consilii peste consilii, ca să se 
ajungă la o hotărâre cu privire la mine; mai târziu, un 
prieten intim al meu, un dregător de seamă şi cunoscător a 
toate tainele, m-a încredinţat că dădusem mult de furcă 
palatului. Se temeau că o să rup lanţurile, că întreţinerea 
mea fiind foarte costisitoare ar putea pricinui izbucnirea 
foametei. Uneori, erau hotărâți să mă lase să mor de foame, 
sau, cel puţin, să-mi ciuruiască faţa şi mâinile cu săgeți 
otrăvite care m-ar fi omorât în scurtă vreme, dar şi-au făcut 
socoteala că mirosul unui leş atât de uriaş ar putea 
dezlănţui în capitală o molimă care s-ar răspândi, probabil, 
în întreaga ţară. În mijlocul dezbaterilor, mai mulţi ofiţeri 
au bătut la uşa marii săli de consiliu şi doi dintre ei fiind 
primiţi înăuntru au povestit cum m-am purtat cu cei şase 
criminali amintiţi, ceea ce făcu o impresie atât de favorabilă 
asupra Majestății Sale şi asupra întregului consiliu, încât pe 
loc se institui o comisie imperială care obligă toate satele 
aflate până la nouă sute de yarzi jur împrejurul capitalei să 
dea în fiecare dimineaţă şase boi, patruzeci de oi şi alte 
alimente pentru întreţinerea mea; aceasta, pe lângă o 
cantitate potrivită de pâine şi vin, precum şi alte băuturi, 
pentru a căror plată Majestatea Sa dădu vistieriei ordinele 
cuvenite. 

Împăratul, pasămite, trăieşte mai ales din veniturile 
propriilor sale domenii şi rareori, numai în împrejurări 
neobişnuite, se întâmplă să ia dajdie de la supuşi, aceştia, în 
schimb, fiind obligaţi să-l însoţească în războaie pe propria 
lor cheltuială. S-a mai hotări de asemenea să mi se dea şase 
sute de slujitori, plătiţi cu leafă ca să se poată întreţine, 
care să locuiască în corturi prevăzute cu tot dichisul, 
ridicate de o parte şi alta a uşii mele. S-a mai poruncit 
iarăşi ca trei sute de croitori să-mi coasă un rând de haine 
după moda ţării, ca şase dintre cei mai mari cărturari ai 
Majestății Sale să mă înveţe limba lor, şi, în sfârşit, caii 


împăratului, cei ai nobililor şi ai trupelor din gardă sa facă 
adesea exerciţii în prezenţa mea, pentru a se deprinde cu 
mine. Toate aceste ordine au fost aduse la îndeplinire 
întocmai; şi în vreo trei săptămâni am progresat foarte mult 
cu învățatul limbii lor, împăratul onorându-mă adesea cu 
vizitele lui şi arătându-se încântat să dea o mână de ajutor 
dascălilor mei. De bine, de rău, am putut înjgheba în curând 
o conversaţie şi primele cuvinte pe care le-am învăţat au 
dat glas dorinţei mele „să binevoiască a-mi da libertatea”, 
rugăminte ce o rosteam zilnic în genunchi. Răspunsul lui, 
pe cât am putut desluşi, mi-a dat să înţeleg că această 
chestiune cere răgaz şi nu poate fi hotărâtă fără sfatul 
consiliului şi că,. mai întâi, eu trebuie „lumos kelmin pesso 
desmar Ion emposo” - adică să fac legământ de pace cu 
dânsul şi cu împărăţia lui; totuşi, mă încredința că voi fi 
tratat cu cea mai mare bunăvoință. M-a sfătuit de asemenea 
ca prin răbdare şi purtare cuviincioasă să câştig respectul 
lui şi al supuşilor săi. Dorea să nu-i iau în nume de rău dacă 
va porunci unor ofiţeri să mă perchiziţioneze, pentru că se 
prea poate să port asupra mea mai multe arme - lucruri de 
bună seamă primejdioase, dacă erau pe măsura unui om 
atât de mare. l-am răspuns că Majestatea Sa va fi mulţumit, 
deoarece eram gata să mă dezbrac şi să-mi golesc 
buzunarele în faţa lui. Acestea i le-am împărtăşit, parte prin 
cuvinte, parte prin semne. Dânsul mi-a răspuns că, potrivit 
legilor împărăției, urma ca eu să fiu cercetat de doi ofiţeri ai 
săi, că lucrul acesta, după cum ştia el foarte bine, nu se 
putea face fără încuviințarea şi ajutorul meu, şi că avea o 
părere atât de bună despre mărinimia şi simţul meu de 
dreptate, încât mi-i va încredința pe cei doi ofiţeri, că tot ce- 
mi vor lua îmi va fi înapoiat când voi părăsi ţara sau 
răscumpărat la preţul hotări de mine. 

I-am luat pe cei doi ofiţeri în palmă, i-am vârât mai întâi în 
buzunarele hainei, apoi în toate celelalte buzunare, afară 
de cele două buzunăraşe de la pantaloni şi un alt buzunar 
secret pe care n-aş fi vrut să-l scotocească pentru că ţineam 


în el câteva lucruri de care mă puteam sluji numai eu. Într- 
unul din buzunăraşele de la pantaloni era un ceas de argint, 
iar în celălalt o mică cantitate de aur într-o pungă. Domnii 
aceştia, având asupra lor condei, cerneală şi hârtie, au 
întocmit un inventar exact de tot ce au văzut, iar când au 
isprăvit, m-au rugat să-i aşez jos, ca să-l înfăţişeze 
împăratului. Inventarul acesta l-am tradus mai târziu în 
engleză; cuvânt cu cuvânt suna astfel: 

Imprimis. În buzunarul drept al hainei Omului-Munte (aşa 
tălmăcesc eu cuvintele quinbus flestrin), după o perchiziţie 
extrem de minuțioasă, am descoperit numai o bucată mare 
de ştofă aspră, destul de mare pentru a fi folosită drept 
covor în sala cea mare a Majestății Voastre. În buzunarul 
stâng, am văzut o ladă uriaşă de argint, cu capac din acelaşi 
metal, pe care noi, cercetătorii, nu l-am putut ridica. Am 
rugat să ni se deschidă capacul şi unul din noi, pătrunzând 
înăuntru, s-a pomenit cu picioarele până la genunchi într-un 
fel de praf, din care o parte zburându-ne în faţă ne-a făcut 
să strănutăm de mai multe ori. În buzunarul său drept de la 
piept, am. găsit un pachet uriaş făcut din nişte materiale 
albe şi subţiri, împăturite unul peste altul, cam de grosimea 
a trei oameni, legate cu un odgon gros şi însemnate cu 
figuri negre, despre care cu umilinţă credem că sunt nişte 
scrieri, fiecare literă fiind aproape cât jumătatea palmei 
noastre. În cel stâng, era un fel de maşină, având înfipţi în 
spatele ei douăzeci de stâlpi lungi, asemănători palisadelor 
din faţa curţii Majestății Voastre, cu care Omul-munte îşi 
piaptănă părul, după câte bănuim noi, pentru că nu l-am 
supărat prea mult cu întrebările, dându-ne seama că e 
foarte greu să ne facem înţeleşi. În buzunarul cel mare din 
partea dreaptă a acoperământului său de mijloc (aşa traduc 
cuvântul raniu-lo, adică pantalonii mei), am văzut o ţeava de 
fier cam de lungimea unui om, fixată de o bucată solidă de 
lemn, mai mare decât ţeava. 

Iar pe o parte a ţevii erau bucăţi mari de fier ieşite în afară 
şi reprezentând figuri ciudate despre care nu ştim ce să 


credem. În buzunarul din stânga, o altă maşină de acelaşi 
fel. În buzunarul mic din partea dreaptă erau mai multe 
bucăţi de metal alb şi roşu, turtite şi rotunde, de mărimi 
diferite. Câteva din bucăţile albe şi care păreau de argint 
erau aşa de mari şi de grele, încât tovarăşul meu şi cu mine 
de-abia am izbutit să le ridicăm. În buzunarul stâng, am 
găsit doi stâlpi negri de o formă neregulată; numai cu mare 
greutate am putut să le atingem vârful din fundul 
buzunarului unde stăteam. Unul din ei avea un capac şi 
părea făcut dintr-o singură bucată, dar la capătul de sus al 
celuilalt, am văzut ceva alb şi rotund, cam de două ori mai 
mare decât capetele noastre. În fiecare din aceşti stâlpi era 
câte o placă uriaşă de oţel, pe care i-am poruncit să ne-o 
arate, pentru că ne temeam că ar putea fi nişte maşini 
primejdioase. El le-a scos din cutiile lor şi ne-a spus că în 
ţara lui avea obiceiul să-şi radă barba cu una din ele şi să 
taie carnea cu cealaltă. Mai erau două buzunare, în care nu 
am putut intra. Acestora el le spunea „buzunăraşe”; erau 
două mari tăieturi făcute în partea de sus a 
acoperământului de mijloc, strâns lipite de corp datorită 
apăsării pântecelui. Din buzunăraşul drept atârna un mare 
lanţ de argint, cu un fel de maşinărie minunată la capăt. I- 
am spus să scoată tot ce se găsea la capătul lanţului, şi 
anume ceva ce se dovedi a fi un glob, jumătate de argint, 
jumătate dintr-un metal străveziu, pentru că pe partea 
străvezie am văzut nişte figuri ciudate, desenate în cerc, pe 
care am crezut că le putem atinge, până când ne-am dat 
seama că degetele noastre sunt oprite de materialul acela 
străveziu. Omul-munte a pus maşinăria la urechile noastre. 
Făcea un zgomot neîncetat, ca huruitul unei mori de apă, şi 
presupunem că este ori vreun animal necunoscut, ori zeul 
căruia i se închină; înclinăm totuşi mai curând spre această 
din urmă părere, fiindcă ne-a încredinţat (dacă l-am înţeles 
bine, pentru că se exprimă foarte imperfect) că rareori 
întreprinde ceva fără să-l consulte. L-a numit oracolul său şi 
zicea că arată timpul pentru fiecare acţiune a vieţii sale. Din 


buzunăraşul stâng a scos apoi o plasă, destul de mare 
pentru un pescar, dar făcută în aşa fel, încât să se închidă şi 
să se deschidă ca o pungă şi care-i servea şi pentru acest 
Scop. 

Înăuntru. am găsit mai multe bucăţi masive de metal 
galben care, dacă sunt aur adevărat, trebuie să aibă o 
valoare extraordinară. După ce, dând ascultare poruncilor 
Majestății Voastre, i-am cercetat cu grijă toate buzunarele, 
am observat în jurul mijlocului sau o cingătoare, făcută din 
pielea unui animal monstruos, de care, pe partea stângă, 
atârna o sabie uriaşă, cât cinci oameni puşi cap la cap, iar 
pe dreapta, un sac sau o tolbă cu două despărţituri, în 
fiecare din ele încăpând câte trei din supuşii Majestății 
Voastre. În una din aceste despărţituri erau mai multe 
globuri sau sfere dintr-un metal foarte greu, cam de 
mărimea capetelor noastre, pe care numai o mână 
puternică le-ar putea ridica. În cealaltă despărţitură se afla 
o grămadă de boabe negre, nu prea mari şi destul de 
uşoare pentru că puteam ţine mai mult de cincizeci în 
palmele noastre. 

Acesta este inventarul exact a ceea ce am găsit asupra 
Omului-Munte, care s-a purtat cu multă curtenie şi cu 
respectul cuvenit faţă de însărcinarea dată nouă de 
Majestatea Voastră. Semnat şi sigilat în cea de a patra zia 
celei de a optzeci şi noua lună a binecuvântatei domnii a 
Majestății Voastre. 

Flessen Frelock. 

Marsi Frelock. 

După ce i s-a citit inventarul, împăratul mi-a cerut, într-un 
chip cât se poate de curtenitor, să predau obiectele. Mi-a 
cerut întâi sabia, pe care am scos-o cu teacă cu tot. Între 
timp, porunci ca trei mii de soldaţi din cele mai alese trupe 
ale sale (care îl însoțeau în acea clipă) să mă înconjoare la 
oarecare distanţă, cu arcurile pregătite, lucru ce mi-a 
scăpat, deoarece privirile mele erau aţintite asupra 
Majestății Sale. Împăratul m-a rugat apoi să scot din teacă 


sabia care, deşi cam ruginise pe-alocuri din pricina apei 
sărate a mării, era încă destul de lucitoare. I-am îndeplinit 
dorinţa, şi pe dată toţi soldaţii scoaseră un strigăt de groază 
amestecată cu uimire, pentru că soarele strălucea puternic 
şi în timp ce eu fluturam sabia încoace şi încolo, oglindirea 
lui le lua vederile. Majestatea Sa, un ocârmuitor cu suflet 
mare, fu mai puţin înfricoşat decât m-aş fi putut aştepta: mi- 
a poruncit să bag din nou sabia în teacă şi s-o arunc jos cât 
mai încet, la vreo şase picioare departe de capătul lanţului 
meu. 

Lucrul următor pe care mi-l ceru fu una din ţevile de fier - 
adică pistoalele mele de buzunar. Am scos unul din pistoale 
şi la dorinţa lui, i-am explicat cum m-am priceput mai bine 
la ce foloseşte; apoi l-am încărcat numai cu praf de puşcă - 
acesta, mulţumită pungii mele bine închise, nu fusese udat 
de apa mării (un neajuns împotriva căruia toţi marinarii 
prevăzători iau măsuri speciale de siguranţă). După ce l-am 
prevenit pe împărat să nu-i fie teamă, l-am descărcat în aer. 
De data aceasta, uimirea fu mult mai mare decât la vederea 
săbiei. Sute de oameni căzură la pământ ca trăsniţi; ba 
chiar împăratul, cu toate că nu se clinti din loc, nu-şi veni în 
fire câtăva vreme. 

După sabie, aşadar, veni rândul pistoalelor, apoi al pungii 
cu pulbere şi gloanţe; totodată, eu l-am rugat pe împărat să 
ferească pulberea de foc, pentru că se va aprinde la cea mai 
mică scânteie şi-i va arunca palatul în aer. Am predat de 
asemenea ceasul, pe care monarhul era foarte curios să-l 
vadă, poruncind ca doi din cei mai voinici ostaşi din gardă 
să-l ducă pe umeri cu ajutorul unei prăjini - aşa cum poartă 
cărăuşii din Anglia butoaiele cu bere. Era uluit de zgomotul 
neîntrerupt al ceasornicului şi de mişcarea minutarului pe 
care o urmărea cu uşurinţă, căci vederea lor e cu mult mai 
ageră decât a noastră. El ceru părerea învăţaţilor săi, care, 
după cum îşi poate lesne închipui cititorul, dădură 
răspunsuri felurite şi departe de adevăr, cu toate că, ce-i 
drept, nu i-am putut înţelege perfect. Am scos banii de 


argint şi de aramă, punga cu nouă galbeni mari de aur şi 
câţiva mai mici, cuțitul şi briciul, pieptenele şi tabachera de 
argint, batista şi jurnalul zilnic. Sabia, pistoalele şi punga cu 
pulbere şi gloanţe au fost transportate în căruţe spre 
arsenalul Majestății Sale; celelalte lucruri mi-au fost însă 
înapoiate. 

După cum am mai amintit, aveam un buzunar secret care 
a scăpat controlului. În el erau nişte ochelari (având 
vederea slăbită, îi pun din când în când), un ochean de 
buzunar şi alte câteva lucruri de folos. Neprezentând nici o 
însemnătate pentru împărat, nu m-am socotit legat prin 
cuvântul de onoare să le dau în vileag; mă temeam că, 
odată înstrăinate, s-ar putea pierde sau strica. 

CAPITOLUL III. 

Autorul îl distrează într-un chip cu totul neobişnuit pe 
împărat şi nobilimea de ambe sexe. Cum îşi petrec vremea 
curtenii din Lilliput. Autorul îşi redobândeşte libertatea cu 
anumite condiţii. 

Mulțumită blândeţei şi bunei mele purtări, câştigasem atât 
de mult în ochii împăratului şi ai curţii - ce zic eu, chiar în 
ochii armatei şi ai poporului - încât am început să nutresc 
speranţa de a-mi redobândi libertatea în scurtă vreme. Am 
folosit toate mijloacele cu putinţă pentru a întreţine această 
stare de spirit favorabilă mie. Încetul cu încetul, băştinaşii 
începură să se teamă din ce în ce mai puţin de mine. Uneori 
mă culcam pe pământ şi lăsam cinci-şase din ei să-mi 
danseze pe mână; până la urmă, băieţii şi fetele îşi luară 
inima în dinţi şi veniră să se joace de-a v-aţi ascunselea în 
părul meu. Între timp, făcusem progrese vădite: înţelegeam 
şi vorbeam destul de bine limba lor. 

Într-o zi, împăratul se gândi să mă distreze organizând 
câteva spectacole care, în ce priveşte îndemânarea şi 
pitorescul, întrec tot ceea ce am putut vedea până azi la 
diferitele popoare cunoscute de mine. Nimic nu m-a 
încântat mai mult ca dansul acrobaţilor, executat pe un fir 
alb, subţire, întins la o înălţime de două picioare şi 


douăsprezece incii de la pământ. Cu îngăduinţa cititorului, 
voi stărui puţin asupra acestui subiect. 

Jocul acesta e practicat numai de cei care aspiră la mari 
dregătorii şi la înaltele favoruri ale curţii. Ei sunt puşi să 
înveţe această artă încă din tinereţe şi nu întotdeauna sunt 
de neam mare, după cum nu întotdeauna se bucură de o 
educaţie aleasă. Când un post înalt devine vacant, prin 
deces sau prin căderea în dizgrație a cuiva (ceea ce se 
întâmplă adesea), cinci sau şase din aceşti candidaţi 
adresează o petiție împăratului, ca să li se permită să-l 
distreze atât pe el cit şi pe curteni cu un dans pe frânghie, 
iar cel care sare mai sus fără să-şi frângă gâtul e numit în 
postul respectiv. Adeseori li se porunceşte chiar şi 
principalilor miniştri să-şi arate îndemânarea pentru a-l 
convinge pe împărat că nu şi-au pierdut talentele. Toată 
lumea ştie că Flimnap, vistiernicul, sare pe frânghie cu cel 
puţin o incie mai sus decât orice alt nobil din întreaga 
împărăție. L-am văzut odată făcând mai multe tumbe pe o 
scândură prinsă de o frânghie nu mai groasă decât 
obişnuita sfoară de împachetat din Anglia. 

Prietenul meu Reldresal, Prim Secretar al Consiliului 
Privat, este, după părerea mea - dacă nu cumva sunt 
părtinitor - al doilea după vistiernic; ceilalţi mari dregători 
sunt cam deopotrivă între ei. Distracţiile acestea sunt 
adesea însoţite de accidente fatale; numărul lor e foarte 
ridicat. Eu însumi am văzut câţiva candidaţi frângându-şi 
câte un mădular. Dar primejdia este cu mult mai mare 
atunci când miniştrii înşişi primesc poruncă să arate ce pot 
pentru că, în strădania lor de a se depăşi pe sine şi de a-i 
întrece şi pe colegii lor, fac sforţări atât de mari, încât nu se 
află aproape unul care să nu fi căzut o dată, iar alţii chiar 
de două sau de trei ori. Mi s-a povestit că Flimnap, cu un an 
sau doi înainte de sosirea mea, hotărât şi-ar fi rupt gâtul, 
dacă una din pernele regelui, aflată întâmplător pe jos, nu 
ar fi amortizat forţa căderi. 


Mai există şi un alt spectacol care se reprezintă numai în 
faţa împăratului, a împărătesei şi a primului ministru, în 
împrejurări cu totul neobişnuite, împăratul pune pe masă 
trei fire subţiri de mătase, lungi de şase incii: unul e 
albastru, al doilea roşu şi al treilea verde. Aceste fire sunt 
premii pentru persoanele cărora împăratul doreşte să le 
acorde un semn special al bunăvoinţei sale. Ceremonia are 
loc în marea sală de audienţă a Majestății Sale, unde 
candidaţii urmează să-şi arate măiestria într-un chip cu 
totul deosebit de cel descris mai sus şi pentru care nu pot 
găsi nici cea mai mică asemănare în nici o altă ţară din 
lumea nouă sau veche. Împăratul ţine în mâini un băț, 
aşezat paralel cu orizontul, în timp ce candidaţii înaintează 
unul câte unul, sărind uneori peste băț, iar alteori trecând 
pe sub el, când înainte, când înapoi, de mai multe ori, după 
cum băţul e ridicat sau coborât. Uneori, împăratul ţine de 
un capăt al băţului şi primul ministru de celălalt; alteori, 
ministrul ţine singur de amândouă capetele. Acela care dă 
dovadă de mai multă agilitate şi rezistă mai mult la sărituri 
şi târâturi e răsplătit cu firul de mătase albastru i firul roşu 
i se dă următorului şi firul verde celui de al treilea. Ei toţi le 
poartă încinse de două ori în jurul mijlocului, şi puţine sunt 
persoanele din preajma acestei curţi care să nu fie 
împodobite cu astfel de cingători. 

Caii armatei şi cei din grajdurile împărăteşti, fiind purtaţi 
zilnic prin faţa mea, nu se mai speriau, ci se apropiau de 
picioarele mele fără teamă. Călăreţii îi puneau să sară peste 
mâna mea, în timp ce eu o ţineam pe pământ; iar unul din 
vânătorii împăratului, călare pe un armăsar falnic, a sărit 
peste pantoful din piciorul meu - un salt cu adevărat 
prodigios. 

S-a-ntâmplat într-o zi să-l distrez pe împărat într-un chip 
cu totul neobişnuit. L-am rugat să poruncească să mi se 
aducă mai multe bețe de două picioare lungime şi de 
grosimea unui baston obişnuit, împăratul îi porunci marelui 
administrator al pădurilor să dea dispoziţii în consecinţă, 


iar a doua zi şase pădurari sosiră cu tot atâtea căruţe, trase 
fiecare de câte opt cai. Am luat nouă bețe şi le-am înfipt cu 
nădejde în pământ, închizând suprafaţa unui dreptunghi de 
două picioare pătrate şi jumătate; am pus alte patru bețe 
pe fiecare latură a dreptunghiului, cam la două picioare de 
pământ; mi-am prins apoi batista de cele nouă bețe aşezate 
vertical şi am întins-o în toate direcţiile până când începu să 
semene cu pielea unei tobe; cele patru bețe paralele, 
ridicându-se cu vreo cinci incii mai sus decât batista, 
serveau ca un fel de parapet de fiecare parte. 

Când am isprăvit, l-am rugat pe împărat să permită unui 
detaşament de cavalerişti - douăzeci şi patru în total - să 
vină şi să facă exerciţii pe batistă. Majestatea Sa încuviinţă 
această propunere, iar eu am ridicat caii unul câte unul, în 
mână, înşeuaţi cum erau, cu ofiţerii înarmaţi până în dinţi şi 
pregătiţi pentru instrucţie. De îndată ce s-au aliniat, s-au 
împărţit în două grupuri, s-au prefăcut că se hărţuiesc, au 
tras cu săgeți boante, şi-au scos săbiile, au galopat şi au 
urmărit inamicul, au atacat şi s-au retras - într-un cuvânt, 
au dat dovadă de cea mai desăvârşită disciplină militară pe 
care am văzut-o vreodată. Beţele paralele îi fereau pe ei şi 
caii lor să cadă de pe batistă; iar împăratul, încântat la 
culme, a poruncit ca spastacolul să fie repetat timp de mai 
multe zile. Odată binevoi chiar să se lase ridicat pe batistă 
ca să dea el însuşi comanda de începere, şi, cu mare 
greutate, o convinse pe împărăteasă să-mi îngăduie s-o ţin 
într-un jilţ, la doi yarzi de scenă, de unde a putut urmări 
desfăşurarea spectacolului în cele mai mici amănunte. Spre 
norocul meu, în timpul acestor spectacole nu s-a petrecut 
nici un accident. O singură dată, calul nărăvaş al unui 
căpitan, bătând cu copita, îmi găuri batista şi lunecându-i 
piciorul prin spărtură, se prăbuşi cu călăreț cu tot. l-am 
ridicat însă îndată pe amândoi şi, acoperind gaura cu o 
mână, am coborât detaşamentul cu cealaltă, în acelaşi fel în 
care îl urcasem. Calul care căzuse îşi scrântise şoldul stâng, 
dar călăreţul era teafăr; eu mi-am cârpit batista cum m-am 


priceput, totuşi nu mai aveam încredere în trăinicia ei 
pentru astfel de îndeletniciri primejdioase. 

Cu două-trei zile înainte de a fi pus în libertate, pe când 
distram curtea cu astfel de isprăvi, sosi un curier pentru a 
informa pe Majestatea Sa că nişte supuşi de-ai săi, călărind 
prin preajma locului unde fusesem descoperit, au văzut pe 
pământ un obiect mare şi negru, de o formă foarte ciudată, 
cu margini rotunde, încăpător cât dormitorul Majestății 
Sale, iar la mijloc, înalt cât un om; că nu era o fiinţă vie, 
cum au crezut la început, deoarece zăcea nemişcat în iarbă, 
în timp ce câţiva din ei l-au ocolit de câteva ori; că, urcându- 
se unul pe umerii celuilalt, au ajuns în vârf şi vârful era 
întins şi neted; tropăind cu picioarele, au descoperit că e 
gol pe dinăuntru; că după umila lor părere, era probabil 
ceva care aparţinea Omului-Munte, şi dacă Majestatea Sa 
binevoieşte, ei îl vor aduce cu ajutorul a numai cinci cai. 

Mi-am dat seama numaidecât despre ce era vorba şi m-am 
bucurat în sinea mea la auzul acestei veşti. Se pare că în 
clipa când am pus piciorul pe țărm după naufragiu eram 
atât de buimac, încât înainte de a ajunge la locul unde m- 
am culcat, pălăria mea pe care mi-o prinsesem cu o sfoară 
de gât în vreme ce vâsleam şi care nu s-a desprins tot 
timpul cât am înotat, s-a dezlegat după ce am ajuns la mal; 
sfoara, bănuiesc, s-a rupt la un moment dat fără ca eu să 
observ, încredinţat fiind că pălăria mea plutea de mult pe 
valuri. Am rugat stăruitor pe Majestatea Sa să poruncească 
să-mi fie adusă cât mai repede cu putinţă, descriindu-i 
totodată cum arată şi la ce foloseşte; a doua zi, căruţaşii 
sosiră cu pălăria care însă nu era într-o stare prea bună. 
Oamenii îi găuriseră borurile în două locuri la o incie şi 
jumătate de margine şi fixaseră două cârlige în găuri; 
cârligele acestea au fost legate de hăţuri printr-o funie 
lungă şi astfel pălăria a fost târâtă mai bine de o jumătate 
ele milă engleză; dar cum în regiunea aceea terenul este 
foarte neted, a fost vătămată mai puţin decât mă aşteptam. 


Două zile mai târziu, împăratul porunci ca o parte din 
armata sa aflată în capitală şi în împrejurimi să se 
pregătească pentru o paradă militară: pasămite, îşi pusese 
în gând să se distreze într-un chip ciudat. Elmă rugă să 
stau ca un colos, cu picioarele cât mai răşchirate; apoi îi 
dădu ordin generalului său (un comandant bătrân şi 
încercat şi un bun prieten al meu) să-şi alinieze trupele în 
şiruri strânse şi să le conducă în marş pe sub mine; 
infanteriştii, câte douăzeci şi patru în rând, iar cavaleriştii 
câte şaisprezece, în bătaia tobelor, cu drapelele fluturând şi 
lâncile ridicate. Erau trei mii de infanterişti şi o mie de 
cavalerişti. Majestatea Sa dădu poruncă, sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea, ca în timpul marşului, fiecare soldat 
să se poarte cât mai cuviincios faţă de mine; ceea ce totuşi 
nu i-a împiedicat pe câţiva ofiţeri tineri să-şi arunce ochii în 
sus în timp ce treceau pe sub mine; şi ca să spun adevărul, 
pantalonii mei erau atunci într-un hal fără de hal, încât au 
stârnit râsete şi uimire. 

Trimisesem atâtea memorii şi petiţii prin care ceream 
libertatea, încât, în cele din urmă, Majestatea Sa aminti 
chestiunea, mai întâi în cabinet, apoi în plin consiliu, unde 
nu se opuse nimeni afară de Skyresh Bolgolam care, fără ca 
eu să-i fi făcut vreun rău, binevoia să mă duşmâănească de 
moarte. 

Toţi ceilalţi membri ai consiliului fură însă de partea mea şi 
împăratul sprijini hotărârea lor. Ministrul amintit mai sus 
era galet sau amiral al împărăției, o persoană foarte 
pricepută în treburile ţării şi care se bucura de încrederea 
stăpânului său, însă avea o fire morocănoasă şi acră. Cu 
toate acestea, până la urmă a fost convins să cedeze, dar a 
cerut ca articolele şi condiţiile în baza cărora urma să fiu 
lăsat în libertate şi pe care trebuia să jur, să fie întocmite de 
el însuşi. Aceste articole mi-au fost aduse la cunoştinţă chiar 
de Skyresh Bolgolam, însoţit de doi subsecretari şi mai 
multe personalităţi de vază. După ce mi-au fost citite, mi s-a 
cerut să jur că le voi respecta. A trebuit să jur, mai întâi aşa 


cum se obişnuieşte în ţara mea, apoi potrivit legii lor, şi 
anume, ţinându-mi piciorul drept în mâna stângă şi 
punându-mi degetul mijlociu al mâinii drepte pe creştetul 
capului şi degetul mare pe lobul urechii drepte. Dar cum s- 
ar putea ca cititorul să vrea să-şi facă o idee despre stilul şi 
modul de exprimare caracteristic poporului aceluia, precum 
şi să cunoască articolele în baza cărora mi-am recăpătat 
libertatea, am făcut cum m-am priceput mai bine o 
traducere cuvânt cu cuvânt a întregului document pe care-l 
ofer aici publicului 10). 

GOLBASTO MOMAREM EVLAME GURDILO SHEFIN 
MULLY ULLY GUE, preaputernicul împărat al Liliput-ului, 
încântarea şi spaima universului, a cărui stăpânire se 
întinde pe cinci mii de blustrugi (cam douăsprezece mile în 
circumferință) până la capătul pământului; monarh al 
tuturor monarhilor, mai înalt decât fiii oamenilor, ale cărui 
picioare ating centrul globului şi al cărui creştet atinge 
soarele; carele numai dacă-şi clatină capul îi face pe 
împărații pământului să le tremure genunchii; plăcut ca 
primăvara, liniştitor ca vara, roditor ca toamna, cumplit ca 
iarna. Prea sublima Sa Majestate îi propune Omului-munte, 
sosit de curând în cereştile noastre ţinuturi, următoarele 
articole pe care, sub jurământ solemn, el va fi obligat să le 
respecte: 

I. Omul-munte nu va părăsi tărâmurile noastre fără 
încuviințarea noastră scrisă şi pecetluită cu marele nostru 
sigiliu. 

II. El nu va îndrăzni să vină în capitala noastră fără ordinul 
nostru expres, şi atunci locuitorii vor fi încunoştinţaţi cu 
două ore mai înainte, pentru a nu ieşi din casă. 

III. Susnumitul Om-munte îşi va limita plimbările la 
şoselele noastre şi nu va căuta să se plimbe sau să se culce 
prin livezi sau pe ogoare. 

IV. În timp ce se va plimba pe drumurile sus-amintite, va 
avea cea mai mare grijă să nu calce în picioare pe vreunul 
din iubiții noştri supuşi, caii sau căruțele lor; de asemenea îi 


este oprit cu desăvârşire să ia în mână pe vreunul din 
supuşii noştri fără consimţământul lor. 

V. Dacă vreo ştafetă are de îndeplinit o misiune grabnică, 
Omul-munte va fi obligat o dată pe lună să ducă în 
buzunarul său pe sol şi calul acestuia cale de şase zile şi să-l 
aducă înapoi teafăr pe Susnumitul sol (dacă este nevoie) în 
faţa Majestății Noastre. 

VI. El va fi aliatul nostru împotriva duşmanilor noştri de pe 
insula Blefuscu şi va face tot ce-i stă în putere ca să le 
nimicească flota care, în momentul de faţă, se pregăteşte să 
ne cotropească. 

VII. Susnumitul Om-munte, în timpul său liber, îi va ajuta 
pe lucrătorii noştri să ridice pietrele mari de care va fi 
nevoie la construirea zidului din parcul principal şi a altor 
clădiri imperiale. 

VIII. În două luni de zile, Susnumitul Om-munte va 
prezenta date exacte cu privire la circumferința pământului 
pe care-l stăpânim, numărând paşii ce-i va face de jur 
împrejurul coastelor. 

În fine, după ce va jura solemn să respecte articolele de 
mai sus, Susnumitul Om-munte va primi o porţie zilnică de 
mâncare şi băutură îndestulătoare pentru întreţinerea a 
1728 de supuşi de ai noştri: totodată el va avea cinstea de a 
se înfăţişa oricând Augustei Noastre persoane, bucurându- 
se şi de alte dovezi ale bunăvoinţei noastre. Dat în palatul 
nostru din Belfaborac, în cea de a douăsprezecea zi a celei 
de a nouăzeci şi una lună a domniei noastre. 

Am jurat şi am iscălit aceste articole cu multă voioşie şi 
mulţumire, deşi unele din ele nu erau atât de vrednica de 
cinste pe cât aş fi dorit, ceea ce se datora numai şi numai 
răutăţii lui Skyresh Bolgolam, marele amiral. 

Lanţurile mi-au fost scoase neîntârziat şi eu m-am pomenit 
în deplină libertate, împăratul însuşi îmi făcu cinstea de a 
lua parte la această ceremonie. Mi-am arătat recunoştinţa 
prosternându-mă la picioarele Majestății Sale, dar el îmi 
porunci să mă scol; apoi rosti multe cuvinte frumoase pe 


care, pentru a nu fi învinuit de vanitate, eu nu le voi repeta. 
Nădăjduia că mă voi dovedi un slujitor credincios şi voi 
binemerita toate favorurile pe care mi le-a arătat până 
acum sau pe care mi le va arăta în viitor. 

Cititorul e rugat să observe că în ultimul articol al 
documentului prin care-mi recăpătăm libertatea, împăratul 
stipula să mi se dea o cantitate de hrană şi băutură, 
îndestulătoare pentru întreţinerea a 1728 de lilliputani. 
După câtva timp, în trebându-l pe un prieten de la curte 
cum de s-au oprit la cifra aceasta precisă, el mi-a spus că 
matematicienii Majestății Sale, măsurând înălţimea corpului 
meu cu ajutorul unui cua-drant şi văzând că o întrece pe a 
lor în proporţie de doisprezece la unu, au socotit, pe baza 
asemănării cu corpurile IOT, că într-al meu trebuie să 
încapă cel puţin 1728 de ale lor şi, prin urmare, va fi nevoie 
de o cantitate de hrană necesară pentru întreţinerea 
acestui număr de lilliputani. De unde cititorul poate să-şi 
facă o idee despre ingeniozitatea acestui popor, precum şi 
despre înțeleptul spirit gospodăresc al unui atât de mare 
cârmuitor. 

CAPITOLUL, IV. 

Autorul descrie Mildendo, capitala Liliput-ului, precum şi 
palatul împăratului. O convorbire între autor şi un prim 
secretar cu privire la treburile împărăției. Autorul e gata 
să-l slujească pe împărat în războaie. 

Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi s-a redat 
libertatea, a fost să cer îngăduinţa de a vedea Mildendo, 
capitala ţării, iar împăratul mi-a dat de îndată încuviințarea, 
atrăgându-mi însă în mod deosebit atenţia să nu aduc nici o 
vătămare caselor sau locuitorilor. 

Printr-o proclamaţie, aceştia din urmă au fost înştiinţaţi de 
intenţia mea de a vizita oraşul. Zidul care-l înconjoară e 
înalt de două picioare şi jumătate şi lat de cel puţin 11 incii, 
astfel încât o trăsură cu cai poate întoarce fără nici o 
primejdie; din zece în zece picioare, zidui e prevăzut cu 
turnuri trainice. Am păşit cu grijă peste marea poartă 


dinspre asfinţit şi peste cele două străzi principale, 
îmbrăcat numai în vestă, de teamă să nu stric acoperişurile 
şi streşinile caselor cu poalele hainei. Umblam cu foarte 
multă băgare de seamă ca nu cumva să strivesc vreun 
locuitor răzleţ, rămas pe străzi în ciuda ordinelor foarte 
severe, potrivit cărora, toţi cei ce-ar fi ieşit în stradă o 
făceau pe propria lor răspundere. Ferestrele podurilor şi 
acoperişurile caselor erau atât de înţesate de spectatori, 
încât cred că în niciuna din călătoriile mele nu am văzut o 
localitate mai populată. Oraşul este un pătrat perfect, 
fiecare latură a zidului având o lungime de cinci sute de 
picioare. Cele două străzi mari care-l străbat în cruce şi-l 
împart în patru cartiere sunt largi de câte cinci picioare. 
Uliţele şi aleele în care nu am putut intra - mulţumindu-mă 
doar să le privesc în trecere - au o lăţime între 
douăsprezece şi optsprezece incii. În oraş pot încăpea cinci 
sute de mii de suflete; casele au trei până la cinci etaje; 
magazinele şi pieţele sunt bine aprovizionate. 

Palatul împăratului se află în centrul oraşului, în locul unde 
se încrucişează cele două străzi. E înconjurat de un zid înalt 
de două picioare şi aşezat la o distanţă de douăzeci de 
picioare de clădiri. Aveam încuviințarea Majestății Sale de a 
păşi peste acest zid, iar spaţiul dintre zid şi palat fiind atât 
de larg, am putut privi nestingherit în toate părţile. Curtea 
exterioară este un pătrat de patruzeci de picioare şi 
cuprinde alte două curţi; în curtea centrală sunt 
apartamentele împărăteşti, pe care ţineam foarte mult să le 
văd, dar nu a fost de loc uşor, pentru că lăţimea porţilor 
mari dintre o curte şi cealaltă era de numai optsprezece 
incii. Clădirile din curtea exterioară aveau cel puţin cinci 
picioare înălţime şi mi-ar fi fost cu neputinţă să păşesc 
peste ele fără să aduc pagube mari corpului de clădiri, cu 
toate că zidurile erau trainice, durate din piatră cioplită şi 
groase de patru incii. Totuşi, împăratul ţinea foarte mult să- 
mi arate splendorile palatului său; dar lucrul acesta nu l-am 
putut face decât abia peste trei zile pe care le-am petrecut 


tăind cu briceagul câţiva din cei mai mari pomi din parcul 
împărătesc, la vreo sută de yarzi depărtare de capitală. 

Din aceşti pomi am făcut două scăunaşe, fiecare înalt de 
vreo trei picioare şi destul de solide ca să mă poată susţine. 
După ce locuitorii au fost înştiinţaţi a doua oară, am trecut 
din nou prin oraş spre palat cu scăunaşele în mână. 

Când am ajuns aproape de curtea exterioară, m-am urcat 
în picioare pe primul scăunaş şi l-am luat pe celălalt în 
mână; pe acesta l-am ridicat pe deasupra acoperişului şi |- 
am aşezat binişor în spaţiul dintre curtea întâia şi a doua, 
aceasta din urmă lată de opt picioare. Am păşit apoi fără 
greutate peste clădire, de pe un scăunaş pe celălalt, şi l-am 
tras pe primul după mine cu ajutorul unui băț cu cârlig. În 
felul acesta am ajuns până în curtea interioară şi, culcându- 
mă într-o rână, mi-am lipit faţa de ferestrele de la etajul de 
mijloc, lăsate întradins deschise, şi privirilor mi s-au 
înfăţişat apartamentele cele mai frumoase ce se pot 
închipui. 

Împărăteasa şi tinerii prinți, înconjurați de suită, stăteau 
fiecare în odăile lor. Majestatea Sa binevoi să-mi zâmbească 
foarte grațios şi-mi întinse mână pe fereastră ca să i-o 
sărut. 

Să nu stărui însă prea mult asupra descrierilor de acest fel 
- le păstrez pentru o lucrare de proporţii mai mari care în 
momentul de faţă e aproape gata de tipar. Ea cuprinde 
istoria acestei împărăţii, de la întemeierea ei şi până azi, de- 
a lungul unui şir lung de cârmuitori, cu o descriere 
amănunţită a războaielor, politicii, legilor, învăţăturii şi 
religiei acestui popor, a plantelor şi animalelor, a 
moravurilor şi datinilor lor, precum şi a altor lucruri foarte 
ciudate şi folositoare; deocamdată, nu intenţionez să 
povestesc decât numai întâmplările şi faptele de seamă la 
care au luat parte oamenii de acolo sau eu însumi, în timpul 
unei şederi de vreo nouă luni de zile în ţara lor. 

Într-o dimineaţă, cam la vreo două săptămâni după ce-mi 
redobândisem libertatea, Reldresal, primul secretar pentru 


afaceri private (aşa-l numeau ei), veni la mine, însoţit numai 
de un servitor. El porunci vizitiului să aştepte la o oarecare 
depărtare şi mă rugă să-i acord o audienţă de o oră, lucru 
la care am consimţit bucuros, atât din pricina rangului său 
şi a meritelor sale personale, cât şi a nenumăratelor servicii 
pe care mi le făcuse în legătură cu intervenţiile mele la 
curte. 

I-am spus că sunt gata să mă culc pe pământ, ca să poată 
fi mai aproape de urechea mea; dar el preferă să-l ţin în 
mână în timpul convorbirii. Începu prin a mă felicita pentru 
faptul că-mi redobândisem libertatea, arătându-mi totodată 
că avea şi el partea lui de merit în asta; totuşi, se grăbi să 
adauge că dacă n-ar fi fost actuala stare de lucruri de la 
curte, poate că nu aş fi căpătat-o atât de curând. „Pentru că 
- spunea el - oricât de înfloritoare ar putea să pară în ochii 
străinilor starea în care ne aflăm, suntem ameninţaţi de 
două urgii: pe de o parte o cumplită dezbinare lăuntrică, pe 
de altă parte primejdia de a fi cotropiţi de un duşman 
extraordinar de puternic. Cu privire la dezbinare, trebuie 
să ştii că de mai bine de şaptezeci de luni în ţara aceasta se 
războiesc două partide: Tramecksan şi Slamecksan(11), 
denumite astfel după tocurile înalte sau joase ale pantofilor 
lor, ceea ce de altfel îi şi deosebeşte. Se pretinde că tocurile 
înalte se potrivesc mai bine cu vechea noastră constituţie; 
totuşi, oricum ar sta lucrurile, Majestatea Sa e hotărât să se 
folosească în conducerea treburilor obşteşti şi în toate 
slujbele ce depind de coroană numai de tocurile joase, după 
cum, fără îndoială, ţi-ai putut da seama, precum şi de faptul 
că tocurile Majestății Sale sunt mai joase cu cel puţin un 
drurr decât ale oricărui curtean (drurr e o unitate de 
măsură ce reprezintă cam a patrusprezecea parte dintr-o 
incie). Duşmănia dintre aceste două partide merge până 
acolo, încât nu mănâncă, nu beau şi nu vorbesc unii cu alţii. 
După socotelile noastre, 'Tramecksan sau tocurile înalte ne 
întrec la număr, dar puterea este cu totul de partea 
noastră. Ne temem că Alteța Sa moştenitorul tronului are o 


oarecare înclinaţie spre tocurile înalte; cel puţin pentru noi 
e limpede faptul că unul din tocurile lui e mai înalt decât 
celălalt, ceea ce îl face să şchioapete puţin când merge. Ei 
bine, în mijlocul acestor frământări interne, suntem 
ameninţaţi să fim cotropiţi de cei din insula Blefuscu, a doua 
mare împărăție a universului, aproape tot atât de puternică 
şi de mare ca aceea a Majestății Sale. 

În legătură cu ceea ce te-am auzit afirmând, cum că pe 
lume ar mai fi şi alte împărăţii şi state locuite de fiinţe 
omeneşti tot atât de mari ca dumneata, filosofii noştri se 
îndoiesc foarte şi presupun mai curând că ai picat din lună 
sau dintr-o stea; pentru că e sigur că o sută de muritori de 
mărimea dunaitale ar nimici în scurtă vreme toate fructele 
şi vitele de pe moşiile Majestății Sale; şi-apoi de şase mii de 
luni cronicile noastre nu pomenesc alte ţinuturi în afară de 
cele două mari împărăţii, Lilliput şi Blefuscu. 

Care două mari împărăţii sunt de treizeci şi şase de luni 
încăierate - după cum voiam să-ţi spun - într-un război 
înverşunat. lată care-i pricina: e lucru ştiut că odinioară, 
ouăle erau sparte la capătul mai turtit înainte de a fi 
mâncate; dar pe când era copil, bunicul Majestății Sale 
voind să mănânce un ou şi spărgându-l după vechiul obicei, 
s-a tăiat la deget; drept urmare, împăratul, tatăl său, a dat 
un edict prin care poruncea tuturor supuşilor săi, sub 
ameninţarea cu pedepse cumplite în caz de nesupunere, să 
spargă ouăle la capătul mai ascuţit. 

Într-atâta s-a înverşunat poporul împotriva acestei legi, 
încât, după cum ne spun istoricii, au izbucnit nu mai puţin 
de şase răscoale din această pricină; cu care prilej, un 
împărat şi-a pierdut viaţa, iar altul coroana. Aceste 
tulburări lăuntrice au fost veşnic aţâţate de monarhii din 
Blefusoa, iar când erau înăbugşite, surghiuniţii căutau 
întotdeauna adăpost în împărăţia aceea. S-a făcut socoteala 
că, în total, unsprezece mii de oameni au preferat să moară 
decât să se supună şi să spargă ouăle la capătul ascuţit. 
Multe sute de tomuri groase au fost publicate în legătură cu 


această controversă, dar cărţile Capetelor-turtite au fost de 
mult interzise şi, prin lege, ei nu mai pot deţine nici o 
slujbă. În cursul acestor tulburări, împărații din Blefuscu 
ne-au făcut adesea imputări pe care ni le-au transmis prin 
ambasadorii lor, învinuindu-ne de a fi provocat o schismă în 
religie prin nesocotirea doctrinei fundamentale a marelui 
nostru profet Lustrog, înscrisă în cel de al cincizeci şi 
patrulea capitol al Blundecralului, care este Alcoranul 
lor412). Se crede, totuşi, că nu e vorba decât deo 
răstălmăcire a textului, cuvintele sunând astfel: „Ioţi drept- 
credincioşii să spargă ouăle la capătul potrivit”; dar care 
anume este capătul potrivit, s-ar părea, după umila mea 
părere, că trebuie să hotărască fiecare după conştiinţa lui 
sau dacă nu, judecătorul suprem. 

Aflaţi în surghiun, Capetele-turtite au găsit atâta solitudine 
la curtea din Blefuscu şi atâta ajutor şi încurajare de la 
partidul lor de aici de-acasă, încât de treizeci şi şase de luni 
un război sângeros se poartă între cele două împărăţii, cu 
sorţi schimbători de izbândă; până acum noi am pierdut 
patruzeci de vase mari şi un număr mult mai mare de vase 
mici, o dată cu treizeci de mii dintre cei mai buni marinari şi 
soldaţi ai noştri; se pare însă că pierderile suferite de 
duşman sunt: ceva mai mari decât ale noastre. Totuşi, ei au 
echipat acum o flotă puternică şi se pregătesc să ne atace. 
Majestatea Sa împăratul, având multă încredere în vitejia şi 
puterea dumitale, m-a însărcinat să-ţi zugrăvesc această 
stare de lucruri.” 

L-am rugat pe secretar să-i transmită împăratului omagiile 
mele şi să-l încunoştinţeze că după părerea mea, nu se cade 
ca eu, un străin, să mă amestec în lupta dintre partide; dar 
că sunt gata, cu riscul vieţii, să-i apăr persoana şi statul 
împotriva oricărui cotropitor. 

CAPITOLUL V. 

Mulțumită unei stratageme extraordinare, autorul 
preîntâmpină o invazie. 1 se conferă un înalt titlu de onoare. 
Din partea împăratului din Blefuscu sosesc ambasadori 


pentru a cere pace. Întâmplarea face ca apartamentele 
reginei să ia foc; autorul scapă de flăcări cealaltă aripă a 
palatului. 

Lilliput-ul face parte dintr-un continent; împărăţia 
Blefuscu însă este o insulă aşezată spre nord-estul 
continentului de care e despărțită doar printr-un canal lat 
de opt sute de yarzi. Nu o văzusem încă; şi aflând că s-a pus 
la cale o invazie, m-am ferit să apar în acea parte a coastei 
ca nu cumva să fiu descoperit de vreun vas al inamicului 
care nu auzise despre mine, deoarece, dat fiind starea de 
război, orice legătură între cele două împărăţii fusese 
interzisă sub ameninţarea pedepsei cu moartea, iar 
împăratul oprise ieşirea din port a tuturor vaselor, fără 
osebire. Am făcut cunoscut Majestății Sale planul alcătuit 
de mine în scopul de a captusa întreaga flotă a inamicului, 
ancorată în port şi gata să ridice pânzele la primul vânt 
prielnic, după cum ne-au încredinţat iscoadele. I-am 
consultat pe cei mai încercaţi marinari cu privire la 
adâncimea canalului, pe care ei îl sondaseră adeseori, şi 
aceştia mi-au spus că în larg, pe timpul fluxului, apa are o 
adâncime de şaptezeci de glumgluffi, adică de vreo şase 
picioare; în rest, nu trecea de cincizeci de glumgluffi. M-am 
îndreptat apoi spre coasta de nord-est şi îndată ce am ajuns 
în dreptul insulei Blefuscu, m-am culcat pe burtă în spatele 
unui deluşor, mi-am scos ocheanul şi am urmărit cu privirea 
flota din portul inamic, alcătuită din vreo cincizeci de vase 
de război şi un mare număr de vase de transport. M-am 
întors apoi acasă şi am cerut să mi se dea (aveam 
împuternicire pentru aceasta) o mare cantitate de odgon 
din cel mai trainic şi drugi de fier. Odgonul era cam de 
grosimea sforii de împachetat, iar drugii, lungi şi mari ca 
nişte andrele. Am împletit odgonul în trei ca să fie mai gros 
şi, în acelaşi scop, am răsucit şi drugii de fier, îndoind 
capetele în formă de cârlig. 

După ce am prins cincizeci de cârlige de tot atâtea 
odgoane, m-am înapoiat pe coasta de nord-est, unde mi-am 


scos haina, pantofii şi ciorapii şi am intrat în mare, cu scurta 
de piele pe mine, cam la vreo jumătate de oră înainte de 
flux. Am mers cât am putut de repede, înotând cam vreo 
treizeci de yarzi, până când am dat de fund. În mai puţin de 
jumătate de oră am ajuns la flotă. Când m-au văzut, inamicii 
s-au înspăimântat atât de rău, încât au sărit din corăbii şi în 
mare grabă s-au îndreptat înot spre țărm, unde se 
adunaseră nu mai puţin de treizeci de mii de suflete. Am 
luat atunci odgoanele şi, fixând câte un cârlig în gaura din 
prova fiecărui vas, am legat toate odgoanele la un loc. În 
timp ce-mi vedeam de treabă, inamicul trase mai multe mii 
de săgeți, dintre care multe îmi împunseră mâinile şi faţa; 
înafară de usturimea grozavă pricinuită, săgețile mă 
stânjeneau de la lucru. Mă temeam mai ales pentru ochi pe 
care fără doar şi poate i-aş fi pierdut, dacă nu mi-ar fi trecut 
prin minte o idee. Printre alte lucruri, aveam la mine o 
pereche de ochelari într-un buzunar secret, care, după cum 
am mai amintit, scăpase perchiziţiei ordonate de împărat. I- 
am scos şi i-am fixat cum am putut mai bine pe nas, şi astfel 
înarmat mi-am văzut de treabă, cu toate săgețile inamice, 
din care multe loveau sticlele ochelarilor, reuşind doar să le 
zgârie puţin. Am prins toate cârligele într-un singur nod şi 
am început să trag; dar nici o corabie nu se urni din loc, 
căci erau bine ancorate, aşa că partea cea mai grea urma s- 
o fac de aci înainte. De aceea am dat drumul odgoanelor, 
lăsând însă cârligele fixate de corăbii, şi m-am apucat să tai 
fără zăbavă cu briceagul parâmele ancorelor; în acest timp 
vreo două sute de săgeți îmi împunseră faţa şi mâinile; am 
înşfăcat apoi capetele înnodate ale odgoanelor de care erau 
prinse cârligele şi fără nici o greutate am început să trag 
după mine cincizeci din cele mai mari vase de război ale 
inamicului. 

La început, cei din Blefuscu, cărora nici prin cap nu le 
trecea ce aveam de gând să fac, au încremenit. Văzând că 
tai parâmele şi-au închipuit că vreau doar să las vasele în 
voia valurilor sau să le ciocnesc unele de altele; când însă 


m-au văzut trăgând o întreagă flotă după mine, au scos un 
urlet de durere şi deznădejde cu neputinţă de descris sau 
de imaginat. De îndată ce m-am aflat înafară oricărui 
pericol, m-am oprit puţin ca să scot săgețile care-mi 
înghimpau mâinile şi faţa, şi să mă ung cu alifia ce-o 
căpătasem la sosire, după cum am mai spus. 

Mi-am scos apoi ochelarii şi am aşteptat cam o oră până 
când a început refluxul, şi trecând prin mijlocul apei cu 
încărcătura după mine am ajuns teafăr în împărătescul port 
al Liliput-ului. 

Împăratul şi întreaga curte stăteau pe țărm, aşteptând să 
vadă cum se va sfârşi această nemaipomenită ispravă. Ei au 
zărit corăbiile înaintând aidoma unei uriaşe semilune, dar 
pe mine nu m-au văzut, pentru că eram în apă până la 
piept. Când am ajuns în mijlocul canalului, li s-a făcut inima 
cât un purice, fiindcă apa îmi ajunsese până la bărbie şi ei 
tot nu mă vedeau. Împăratul crezu chiar că m-am înecat şi 
că flota inamică se apropie cu gânduri vrăjmaşe; curând, 
însă, se linişti. Cu fiecare pas, canalul devenea mai puţin 
adânc aşa încât peste câteva clipe am ajuns destul de 
aproape de țărm ca să pot fi auzit. 

Ridicând capătul odgonului de care era legată flota, am 
strigat din răsputeri: „Trăiască nebiruitul împărat al Liliput- 
ului!” Când am păşit pe țărm, împăratul nu mai conteni cu 
laudele, făcându-mă pe loc nardac - cel mai înalt titlu de 
onoare al lor. 

Majestatea Sa îşi exprimă dorinţa să fac tot ce-mi stă în 
putere ca să aduc şi restul corăbiilor în porturile sale. Într- 
atât de nemăsurată este ambiția monarhilor, încât 
împăratul Liliput-ului se gândea să prefacă întreaga 
împărăție Blefuscu într-o simplă provincie şi s-o pună sub 
conducerea unui viceâmpărat, să-i nimicească pe 
surghiuniţii din tabăra Capetelor-turtite şi să silească 
poporul din Blefuscu să spargă ouăle la capătul ascuţit, 
rămânând astfel singurul monarh al întregii lumi. Eu însă 
m-am străduit să-l abat de la astfel de gânduri, folosind 


argumente din domeniul politicii şi al dreptului şi susţinând 
făţiş că „nu voi fi niciodată o unealtă a înrobirii unui popor 
liber şi curajos”; iar atunci când chestiunea s-a dezbătut în 
consiliu, cei mai înţelepţi dintre miniştri au fost de părerea 
mea. 

Această declaraţie deschisă şi îndrăzneață stătea într- 
atâta de-a curmezişul planurilor şi politicii împăratului, 
încât acesta nu m-a putut ierta niciodată. Am aflat că 
folosind cuvinte bine ticluite, Majestatea Sa a amintit acest 
lucru la un consiliu unde vreo câţiva dintre cei mai înţelepţi 
păreau, cel puţin prin tăcerea lor, să-mi împărtăşească 
ideile; totuşi, alţii, duşmanii mei într-ascuns, nu s-au putut 
abţine să nu facă unele aluzii răutăcioase la adresa mea. De 
atunci, Majestatea Sa împreună cu un grup de miniştri 
care-mi purtau sâmbetele au început să urzească împotriva 
mea, fapt ce a ieşit la lumină în mai puţin de două luni de 
zile şi care s-ar fi putut sfârşi prin nimicirea mea. Atât de 
puţin cântăresc în ochii împăraţilor cele mai mari servicii 
aduse coroanei, atunci când în celălalt taler al balanței 
atârnă refuzul de a li se satisface patimile. 

La vreo trei săptămâni după această ispravă sosi din 
Blefuscu o solie solemnă, cu oferte umile de pace. Şi într- 
adevăr, în curând fu încheiată o pace în condiţii foarte 
avantajoase pentru împăratul nostru, condiţii cu care nu-l 
voi plictisi pe cititor. Erau şase ambasadori cu o suită de 
vreo cinci sute de persoane; sosirea lor a fost 
impresionantă, întru totul potrivită cu grandoarea 
stăpânului lor şi cu însemnătatea misiunii ce aveau de 
îndeplinit. 

După încheierea tratatului, la alcătuirea căruia eu le-am 
adus oarecare servicii, datorită trecerii de care mă 
bucuram acum la curte - sau cel puţin aşa păreau să stea 
lucrurile - excelenţele lor, aflând de la unul şi de la altul că 
au în mine un prieten, mi-au făcut o vizită oficială, începură 
să mă măgulească lăudându-mi curajul şi mărinimia, şi în 
numele împăratului şi stăpânului lor, mă poftiră să le vizitez 


ţara; apoi mă rugară să le dau câteva dovezi de uimitoarea 
mea putere, despre care auziseră atâtea lucruri 
nemaipomenite. I-am îndatorat bucuros, dar nu-l voi plictisi 
pe cititor cu amănuntele. 

După ce i-am distrat câtva timp spre marea lor mulţumire 
şi surprindere, am rugat pe excelenţele lor să-mi facă 
cinstea de a prezenta omagiile mele cele mai respectuoase 
împăratului lor, ale cărui virtuţi - şi pe drept cuvânt - 
umpluseră lumea de admiraţie, şi a cărui augustă persoană 
eram hotărât să o văd înainte de a mă înapoia în patria 
mea. Aşadar, de îndată ce am avut cinstea de a-l vedea pe 
împăratul nostru, l-am rugat să-mi îngăduie să-l vizitez pe 
monarhul din Blefuscu, încuviinţare pe care mi-a dat-o - 
după câte am băgat de seamă - cu foarte multă răceală. 
Totuşi, n-am putut ghici motivul, până în clipa când mi-a 
şoptit cineva la ureche cum că Flimnap şi Bolgolam au 
descris întrevederea mea cu ambasadorii drept lipsă de 
dragoste faţă de suveran - învinuire cu totul şi cu totul 
nedreaptă. Pentru prima oară în viaţa mea, mi-am format o 
idee nu tocmai favorabilă despre curţi şi miniştri. 

Trebuie să amintesc că aceşti ambasadori mi-au vorbit cu 
ajutorul unui tâlmaci, limbile celor două împărăţii 
deosebindu-se între ele ca oricare alte două limbi europene, 
fiecare popor fălindu-se cu vechimea, frumuseţea şi 
vigoarea propriei sale limbi şi arătând cel mai făţiş dispreţ 
faţă de aceea a vecinului; totuşi, împăratul nostru, avantajat 
de faptul că pusese stăpânire pe flota lor, îi obligă să-şi 
prezinte scrisorile de acreditare şi să-şi ţină discursurile în 
limba liliputană. Ori, trebuie să recunoaştem, că datorită 
strânselor legături comerciale dintre cele două împărăţii, al 
veşnicului du-te vino de surghiuniţi dintr-o ţară în alta, 
precum şi obiceiului împământenit în ambele ţări de a 
trimite pe fiii nobililor şi ai moşierilor în ţara vecină pentru 
a se desăvârşi cutreierând lumea şi cunoscând oamenii şi 
obiceiurile, puţin sunt dregătorii, sau negustorii, sau 
marinarii care să locuiască în preajma mării şi să nu poată 


întreţine o conversaţie în amândouă limbile, după cum mi- 
am dat seama câteva săptămâni mai târziu, când am plecat 
să-mi prezint omagiile împăratului din Blefuscu, ceea ce, în 
mijlocul unor mari nenorociri care s-au abătut asupra mea, 
datorită răutăţii duşmanilor mei, s-a dovedit a îi o 
întâmplare fericită pentru mine, după cum voi arăta la locul 
cuvenit. 

Cititorul îşi aminteşte poate că atunci când am semnat 
articolele în baza cărora mi-am recăpătat libertatea, au fost 
unele pe care le-am privit chiorâş, deoarece erau prea 
slugarnice şi numai o mare nevoie m-a silit să mă supun. 
Cum însă acum eram un nardac de cel mai înalt rang, multe 
din obligaţiile pomenite în acele articole nu mai cadrau cu 
demnitatea mea, iar împăratul, ce e drept, nu mi-a amintit 
niciodată de ele. Totuşi, nu trecu mult şi se ivi prilejul de a-i 
face Majestății Sale un serviciu foarte mare - cel puţin aşa 
am socotit eu atunci. Într-un miez de noapte am fost 
deşteptat de sute de oameni care strigau la uşa mea; trezit 
brusc din somn, mărturisesc că m-a cuprins un fel de 
groază. Am auzit cuvântul burglum repetat neîncetat; mai 
mulţi curteni, făcându-şi drum prin mulţime, m-au rugat să 
vin imediat la palat, unde apartamentul Majestății Sale 
împărăteasa era în flăcări, datorită neglijenţei unei doamne 
de onoare care adormise în timp ce citea un roman de 
dragoste. M-am sculat îndată şi cum era o noapte cu lună, 
iar locuitorii primiseră ordin să se dea la o parte din drumul 
meu, am izbutit să ajung la palat fără să strivesc pe nimeni. 
De zidurile apartamentului fuseseră sprijinite scări, iar 
găleți se găseau din belşug, însă apa era cam departe. 
Găleţile aveau aproximativ mărimea unor degetare mari, 
iar bieţii oameni mi le dădeau cât puteau de repede, dar 
flăcările erau atât de puternice încât găleţile nu ajutau 
aproape la nimic. Aş fi putut stinge focul uşor cu haina, 
dacă din nefericire n-aş fi uitat-o, plecând în grabă numai 
cu scurta de piele. Situaţia părea de-a dreptul 
deznădăjduită şi tragică, iar palatul acesta măreț ar fi ars, 


fără îndoială, până în temelii dacă, mulţumită prezenţei de 
spirit, care de obicei nu mă caracterizează, nu m-aş fi 
gândit la o soluţie neaşteptată. În ajun, băusem o cantitate 
considerabilă de glimigrim - un vin delicios căruia cei din 
Blefuscu îi spun ilunec (al nostru e socotit însă superior 
pentru că e şi foarte diuretic). 

Printr-un noroc extraordinar, eu nu mă uşurasem de vinul 
băut, iar dogoarea văpăilor precum şi sforţările mele de a 
stinge focul au făcut ca vinul să se ceară golit; şi atât de 
mare a fost cantitatea de urină, şi atât de bine am 
îndreptat-o înspre locurile unde era nevoie, încât peste trei 
minute focul era cu desăvârşire stins, iar restul acelei 
măreţe zidiri, pentru construirea căreia fusese nevoie de 
atâtea veacuri, scăpă de distrugere. 

Între timp se luminase de ziuă; fără să mai aştept 
felicitările împăratului, m-am întors acasă pentru că, deşi îi 
făcusem un serviciu excepţional, nu ştiam cum va primi 
Majestatea Sa ştirea despre noua mea ispravă. Potrivit 
legilor fundamentale ale împărăției, orice persoană, 
indiferent de rangul ei, se făcea vinovată de crimă capitală, 
dacă urina în interiorul zidurilor palatului. M-a liniştit însă 
întrucâtva un mesaj din partea Majestății Sale, în care se 
spunea că „va da dispoziţii marelui judecător să fiu absolvit 
după toate formele legale”, lucru pe care, totuşi, nu l-am 
putut obţine; în taină am aflat că împărăteasa, scârbită la 
culme de ceea ce făcusem, se mutase în aripa cea mai 
îndepărtată a palatului, ferm hotărâtă ca acele clădiri să nu 
mai fie reparate pentru folosinţa sa, şi în prezenţa 
confidentelor ei cele mai apropiate nu se putuse stăpâni să 
nu jure răzbunare. 

CAPITOLUL VI. 

Despre locuitorii Liliput-ului. Învățătura, legile şi 
obiceiurile lor. Felul cum îşi cresc copiii. Viaţa autorului în 
această ţară. Autorul apără onoarea unei doamne de neam. 

Certurile şi intrigile sunt atât de obişnuite la curţile 
monarhilor, încât nu e nevoie să stărui asupra calomniilor 


puse la cale de cei invidioşi pentru a o aţâţa şi mai mult pe 
împărăteasă împotriva mea şi de aceea mă voi ocupa de un 
alt subiect. Cu toate că am de gând să las descrierea acestei 
împărăţii pe seama unui tratat special, aş dori deocamdată 
să potolesc curiozitatea cititorului făcând câteva 
consideraţiuni de ordin general. 

Cum înălţimea obişnuită a localnicilor este ceva mai mică 
de şase incii, proporţia se păstrează la toate celelalte 
animale, precum şi la plante şi copaci. Aşa, de pildă, cei mai 
mari cai şi boi au între patru şi cinci incii înălţime, oile cam 
o incie şi jumătate şi gâştele sunt cam de mărimea unor 
vrăbii şi tot aşa, până la cele mai mici vietăţi, aproape 
invizibile pentru mine. Natura însă a potrivit ochii 
lilliputanilor în raport cu lucrurile care se înfăţişează privirii 
lor; ei au o vedere cât se poate de ageră, dar numai când e 
vorba de distanţe mici. Pentru a vă da seama cât de bine 
văd ei obiectele din imediata apropiere, trebuie să spun că 
m-am distrat grozav când am privit un bucătar jumulind o 
ciocârlie mai mică decât o muscă obişnuită, sau o fetiţă 
vârând în urechea unui ac invizibil un fir de mătase invizibil. 

În Liliput, cei mai înalţi arbori sunt de vreo şapte picioare 
- mă refer la cei din marele parc imperial, ale căror vârfuri 
le puteam atinge cu mina strânsă pumn. Celelalte plante au 
cam aceleaşi proporţii; las însă aceasta pe seama 
imaginaţiei cititorului. 

Nu vă voi spune decât puţine lucruri despre cultura lor 
care, în toate privinţele, cunoaşte o înflorire de secole. Felul 
lor de a scrie e foarte ciudat, nici de la stânga la dreapta, ca 
al europenilor, nici de la dreapta la stânga, ca al arabilor, 
nici de sus în jos, ca al chinezilor, ci oblic, de la un colţ la 
altul al hârtiei, ca scrisul doamnelor din Anglia. 

Liliputanii îşi îngroapă morţii cu capul în jos, căci, după 
credinţa lor, morţii vor învia după unsprezece mii de luni, în 
care timp pământul (turtit în concepţia lor) se va întoarce 
cu susul în jos şi astfel, în ziua învierii, ei se vor trezi stând 
în picioare; învățații lor susţin că doctrina aceasta e 


absurdă; practica, totuşi, continuă din pricina 
prejudecăţilor înrădăcinate în mintea oamenilor de rând. 

Există în această împărăție unele legi şi obiceiuri foarte 
ciudate; şi dacă nu ar fi în directă contradicţie cu cele din 
scumpa mea patrie, aş fi ispitit să spun câte ceva în 
apărarea lor. Ar fi numai de dorit ca ele să fie aplicate 
întocmai. 

Prima pe care am s-o amintesc se referă la denunţători. 
Toate crimele împotriva statului sunt pedepsite aici cu cea 
mai mare străşnicie; dar dacă la judecată, acuzatul reuşeşte 
să-şi dovedească nevinovăția în chip neîndoielnic, 
acuzatorul este imediat osândit la o moarte ruşinoasă, în 
vreme ce nevinovatul este de patru ori despăgubit din 
pământurile sau bunurile acuzatorului: o dată pentru 
timpul pierdut, o dată pentru primejdia în care s-a aflat, 
încă o dată pentru viaţa grea din închisoare şi în sfârşit 
pentru toate cheltuielile făcute spre a se agăra; dacă acest 
fond e neîndestulător, e compensat din plin de coroană. 

De asemenea, împăratul îi acordă un semn public al 
bunăvoinţei sale şi nevinovăția lui e trâmbiţată prin tot 
oraşul. 

Înşelăciunea este privită la ei ca o crimă mai mare decât 
hoţia şi de aceea rar se întâmplă să nu fie pedepsită cu 
moartea; îndeobşte ei socotesc că grija şi paza atentă, 
însoţite de oarecare pricepere, pot feri avutul oamenilor de 
tâlhari, dar cinstea nu are cum să se apere împotriva 
vicleşugului; şi cum zilnic oamenii contractează între ei 
cumpărări şi vânzări, adesea chiar pe datorie, acolo unde 
înşelăciunea este îngăduită sau sprijinită, sau unde nu 
există lege care s-o pedepsească, negustorul cinstit pierde 
întotdeauna, în timp ce ticălosului toate îi merg în plin. Îmi 
aduc aminte că odată am intervenit pe lângă împărat 
pentru un criminal care se făcuse vinovat de furtul unei 
mari sume de bani, pe care stăpânul său îl împuternicise s-o 
încaseze şi cu care se făcuse nevăzut, şi cum, căutând să 
găsesc circumstanţe atenuante, i-am spus împăratului că 


delictul comis e doar un abuz de încredere, împăratul a 
socotit că e monstruos din partea mea să-l apăr, folosind 
tocmai temeiul care constituia cea mai agravantă 
circumstanţă a nelegiuirii făptuite; adevărul e că nu i-am 
putut da monarhului decât răspunsul obişnuit, că popoare 
diferite au şi obiceiuri diferite - pentru că, mărturisesc, mă 
simţeam adânc ruşinat. 

Cu toate că şi noi numim răsplată şi pedeapsă cei doi poli 
în jurul cărora gravitează orice formă de guvernământ 
totuşi, în afara liliputanilor, la nici un alt popor nu am văzut 
să se aplice în mod practic această maximă. La ei, acela 
care poate face dovada că vreme de şaptezeci şi trei de luni 
a respectat cu sfinţenie legile ţării, are dreptul la anumite 
privilegii, potrivit cu rangul şi poziţia sa socială, pe lângă o 
sumă proporţională de bani dintr-un fond destinat acestui 
scop; totodată, el primeşte titlul de snilpall sau om al legii, 
care îi însoţeşte numele, dar care nu se transmite 
urmaşilor. Oamenii aceştia, în urma relatărilor mele, au 
considerat ca o mare lipsă a politicii noastre, faptul că la noi 
legile sunt respectate numai de frica pedepselor şi că 
nicăieri nu se face nici o menţiune cu privire la răsplată. 

Ca urmare a acestui lucru, în tribunalele lor imaginea 
justiţiei este reprezentată ca o statuie cu şase ochi, doi în 
faţă, doi la spate şi câte unul de fiecare parte, simbolizând 
prevederea; în mâna dreaptă ţine deschis un săculeţ cu aur, 
iar în stânga o sabie vârâtă în teacă pentru a arăta că e 
gata mai curând să răsplătească decât să pedepsească. 

Atunci când aleg oameni pentru diferite slujbe, lilliputanii 
pun mai mult preţ pe calităţile morale decât pe aptitudini 
deosebite, căci, de vreme ce omenirea are nevoie să fie 
cârmuită, ei socotesc că orice om înzestrat cu o inteligenţă 
obişnuită poate face faţă unei funcţii sau alteia; că nu a fost 
nicicând în intenţia Providenţei de a face din conducerea 
treburilor publice o taină care să fie înţeleasă numai de 
câteva genii neîntrecute, genii ce se nasc rareori câte trei 
într-un veac. Ei socotesc că adevărul, dreptatea, 


cumpătarea şi celelalte virtuţi stau în puterea fiecăruia, şi 
că practicarea acestor virtuţi, ajutată de experienţă şi de 
bune intenţii, dă dreptul oricărui om să-şi slujească ţara, în 
afară de cazurile unde e nevoie de studii speciale. După 
părerea lor, însă, lipsa virtuţilor morale este atât de departe 
de a fi compensată de o minte bine înzestrată, încât slujbele 
nu sunt niciodată încredințate unor mâini atât de 
periculoase ca cele ale oamenilor astfel înzestrați; după 
părerea lor, greşelile săvârşite din neştiinţă de către cei 
virtuoşi nu au niciodată urmări atât de nefaste asupra 
binelui obştesc ca faptele unui om corupt, care se pricepe 
de minune să-şi întreţină, să-şi sporească şi să-şi apere 
metehnele. 

De asemenea, un om care nu crede în Pronia cerească, nu 
are ce căuta într-o slujbă publică; deoarece regii se 
socotesc reprezentanţi ai Proniei cereşti, liliputanii cred că 
nu poate fi nimic mai absurd decât ca un monarh să 
folosească în serviciul său oameni care tăgăduiesc 
autoritatea ce-l călăuzeşte în faptele sale. 

Aş vrea să fie limpede pentru cititor că atunci când 
vorbesc despre aceste legi, precum şi despre altele pe care 
le voi pomeni mai încolo, am în vedere instituţiile în forma 
lor primară şi nu smintelile în care au căzut liliputanii 
datorită degenerării naturii omeneşti. Pentru că, în ceea ce 
priveşte obiceiul ruşinos de a dobândi posturi înalte 
dansând pe frânghie, sau semne de favoare şi distincţie 
sărind peste bețe şi târându-se pe sub ele, cititorul este 
rugat să reţină că aceste obiceiuri au fost introduse de 
bunicul împăratului care domneşte astăzi şi au ajuns la 
înflorirea de acum din pricina luptelor ce se înteţesc 
neîncetat între partide şi grupări politice. 

Nerecunoştinţa este socotită drept o crimă capitală, după 
cum citim că a fost şi în alte câteva ţări, căci ei judecă în 
felul următor: oricine se poartă rău cu binefăcătorul său 
este probabil un duşman al celorlalţi oameni faţă de care nu 


se simte îndatorat cu nimic şi de aceea un astfel de om nu 
merită să trăiască. 

Concepţiile lor privitoare la îndatoririle părinţilor şi 
copiilor se deosebesc foarte mult de ale noastre. Întrucât 
legătura dintre bărbat şi femeie se întemeiază pe marea 
lege a firii care urmăreşte răspândirea şi perpetuarea 
speciei, lilliputanii înţeleg ca bărbaţii şi femeile să se 
unească, asemenea altor animale, numai atunci când le vine 
pofta. Dragostea faţă de copiii lor izvorăşte dintr-un 
principiu natural asemănător, în numele căruia ei nu 
îngăduie cu nici un chip ca un copil să-i fie în vreun fel 
îndatorat tatălui său pentru că l-a zămislit sau mamei sale 
pentru că l-a adus pe lume - ceea ce, ţinând seamă de 
mizeriile vieţii omeneşti, nu a fost o binefacere şi nici nu a 
fost privită ca atare de părinţi, ale căror gânduri, în timpul 
drăgăstoaselor întrevederi, erau îndreptate în altă parte. În 
urma unor astfel de raționamente au ajuns la concluzia că 
părinţii sunt ultimii cărora ar trebui să li se încredinţeze 
educaţia copiilor lor, şi de aceea, în fiecare oraş, ei au 
crescătorii de copii, unde toţi părinţii, cu excepţia 
plugarilor, sunt obligaţi să-şi trimită copiii, băieţi şi fete, ca 
să fie crescuţi şi instruiți după ce ating vârsta de douăzeci 
de luni, când se presupune că au început să ştie ce 
înseamnă ascultarea. Şcolile acestea sunt de mai multe 
feluri, după aptitudini şi sexe. Profesori foarte pricepuţi îi 
pregătesc pe copii pentru locul ce urmează să-l ocupe în 
viaţă, potrivit cu rangul părinţilor lor şi cu propriile lor 
aptitudini şi inteligenţă. Voi spune mai întâi câte ceva 
despre crescătoriile de băieţi, apoi despre cele de fete. 

Crescătoriile pentru băieţii coborâtori din părinţi de viţă 
nobilă sau cu rang înalt au profesori serioşi şi învăţaţi, 
precum şi mai mulţi înlocuitori ai acestora, îmbrăcămintea 
şi hrana copiilor sunt cât se poate de simple. Ei sunt 
crescuţi în spiritul onoarei, dreptăţii, curajului, modestiei, 
mărinimiei, religiei şi dragostei de patrie; sunt veşnic 
ocupați cu câte ceva, în afara timpului rezervat meselor şi 


somnului care este foarte scurt, şi au două ore de distracţii, 
când fac exerciţii fizice. 

Până la vârsta de patru ani, sunt ajutaţi la îmbrăcat de 
bărbaţi; după aceea trebuie să se îmbrace singuri, oricât de 
înalt le-ar fi rangul social; iar îngrijitoarele, a căror vârstă 
corespunde vârstei de cincizeci de ani a femeilor noastre, 
se îndeletnicesc numai cu ale gospodăriei. 

Copiilor nu li se dă voie niciodată să stea de vorbă cu 
servitorii, iar când se duc să se distreze, merg întotdeauna 
împreună, în grupuri mai mari sau mai mici, însoţiţi de un 
profesor sau de un înlocuitor al acestuia; astfel ei sunt feriţi 
de timpuriu de prostiile şi viciile cărora le cad adesea 
victimă copiii noştri. Părinților li se îngăduie să-i vadă numai 
de două ori pe an şi vizita durează o singură oră; li se dă 
voie să sărute copilul la sosire şi la plecare, dar un profesor 
care e întotdeauna de faţă în astfel de ocazii, nu le permite 
să-i alinte sau să-i giugiulească, ori să le aducă daruri - 
jucării, bomboane şi altele de acest fel. 

În cazul când nu sunt plătite la timp, taxele datorate de 
fiecare familie pentru educaţia şi întreţinerea unui copil 
sunt încasate cu forţa de slujbaşii împăratului. 

Crescătoriile pentru copiii gentilomilor obişnuiţi, ai 
negustorilor cu amănuntul şi ridicata, precum şi ai 
meşteşugarilor sunt organizate cam în acelaşi fel, cu 
deosebirile respective; astfel, cei care urmează să 
îmbrăţişeze o meserie devin ucenici la vârstă de unsprezece 
ani, în timp ce copiii oamenilor de rang îşi continuă 
instrucţia până la cincisprezece ani, ceea ce corespunde 
vârstei de douăzeci şi unu de ani la noi; dar severitatea 
slăbeşte treptat în ultimii trei ani. 

În crescătoriile pentru fete, copilele de viţă nobilă sunt 
educate cam în acelaşi fel ca şi băieţii, atât că sunt 
îmbrăcate de servitoare tocmite anume, însă întotdeauna 
de faţă cu o profesoară sau înlocuitoare, până la vârstă de 
cinci ani când ajung să se îmbrace singure. Dacă se 
constată că aceste îngrijitoare au îndrăznit cumva să 


distreze fetele cu poveşti înfricoşătoare sau absurde, ori cu 
neghiobii aşa cum obişnuiesc servitoarele noastre, ele sunt 
biciuite în public, în trei locuri diferite ale oraşului, 
întemniţate pentru un an de zile şi surghiunite pe viaţă în 
cea mai pustie regiune a ţării. Astfel, tinerelor domnişoare 
din ţara aceasta le este tot atât de ruşine ca şi băieţilor să 
fie fricoase sau proaste; ele dispreţuiesc orice podoabe care 
depăşesc cuviinţa şi curăţenia. lară în ceea ce priveşte 
educaţia lor, nu am văzut nici o diferenţă care să fi fost 
pricinuită de deosebirea de sex - atât numai că exerciţiile 
fizice ale fetelor nu erau chiar aşa de grele. 

Tinerele învaţă, de asemeni, unele reguli privitoare la viaţa 
casnică şi li se cere un număr mai limitat de cunoştinţe; 
lilliputanii consideră că în mijlocul unei societăţi alese, o 
soţie trebuie să fie întotdeauna o interlocutoare înţeleaptă 
şi., plăcută, fiindcă nu poate fi veşnic tânără. Când fetele 
împlinesc doisprezece ani - vârsta când se pot mărita - 
părinţii sau tutorii lor le iau acasă, exprimându-şi în fel şi 
chip recunoştinţa faţă de profesori, în timp ce tânăra 
domnişoară şi tovarăşele ei rareori îşi pot stăpâni lacrimile. 

În crescătoriile pentru fete de condiţie mai modestă, 
copilele învaţă fel de fel de lucruri potrivite cu sexul lor şi 
lumea din care fac parte; cele destinate uceniciei pleacă la 
vârsta de şapte ani, celelalte sunt ţinute până la unsprezece 
ani. 

Familiile mai puţin înstărite care au copii la aceste 
crescătorii sunt obligate, în afară de taxa anuală, foarte 
mică de altfel, să plătească lunar administratorului 
crescătoriei o parte neînsemnată din câştigurile lor, ceea ce 
alcătuieşte dota copilului; de aceea, legea îngrădeşte 
cheltuielile părinţilor. Liliputanii consideră că nimic nu e 
mai nedrept decât ca oamenii, ascultând de poftele lor, să 
aducă pe lume copii şi să lase povara întreţinerii lor pe 
seama statului. Cât priveşte persoanele de viţă nobilă, 
acestea dau garanţii că vor vărsa în mod regulat o anumită 
sumă de fiecare copil, după situaţia pe care o au. Fondurile 


acestea sunt întotdeauna administrate cu pricepere şi cu 
cea mai desăvârşită nepărtinire. 

Ţăranii îşi ţin copiii acasă, şi cum singura îndeletnicire a 
acestora urmează să fie cultivarea pământului, educaţia lor 
are puţină importanţă pentru stat; totuşi, bătrânii şi 
bolnavii sunt întreţinuţi de spitale, căci cerşetoria e 
necunoscută în această ţară. 

Poate că cititorului curios i-ar face plăcere să afle acum 
câte ceva despre cei care m-au slujit şi despre traiul meu în 
Liliput în timpul unei şederi de nouă luni şi treisprezece 
zile. Cum mă pricepeam întrucâtva să meşteresc şi, pe de 
altă parte, fiindcă m-a silit nevoia, mi-am făcut o masă şi un 
scaun, destul de confortabile amândouă, din cei mai mari 
copaci ai parcului imperial. Au fost angajate două sute de 
croitorese pentru a-mi confecţiona cămăşi şi albituri pentru 
pat şi masă, toate din materialul cel mai rezistent şi mai 
aspru pe care l-au putut găsi şi pe care, totuşi, au trebuit 
să-l împăturească de mai multe ori, pentru că cel mai gros 
era de câteva ori mai subţire decât batistul nostru. 

Pânza lor e de obicei lată de trei incii şi un top are trei 
picioare. Croitoresele mi-au luat măsura în timp ce stăteam 
culcat pe pământ: una s-a aşezat lângă gâtul meu şi alta la 
mijlocul gambei, ţinând amândouă de capetele unei frânghii 
întinse, în timp ce oa treia măsură lungimea frânghiei cu o 
linie lungă de o incie. Mi-au măsurat apoi degetul mare de 
la mâna dreaptă şi asta le-a fost de ajuns, pentru că, potrivit 
unui calcul matematic, de două ori circumferința degetului 
mare reprezintă grosimea încheieturii mâinii, şi aşa mai 
departe pentru gât şi talie; cu ajutorul cămăşii mele vechi 
pe care am aşternut-o jos, pe pământ, drept model, mi-au 
luat măsura exactă. 

Trei sute de croitori s-au îndeletnicit în acelaşi timp cu 
cusutul hainelor; au folosit însă un alt procedeu ca să-mi ia 
măsură. Eu am îngenuncheat, iar ei au adus o scară pe care 
au sprijinit-o de gâtul meu. Unul din ei s-a urcat pe această 
scară lăsând un fir cu plumb să cadă de la guler până la 


podea, ceea ce corespundea întocmai lungimii veşmântului 
meu, talia şi braţele le-am măsurat singur. Când au fost 
gata hainele - le-au isprăvit de cusut în casa mea, pentru că 
n-ar fi încăput nici în cea mai mare locuinţă a lor - semănau 
cu un costum de arlechin, atât că peticele din care era făcut 
aveau o singură culoare. 

Trei sute de bucătari îmi pregăteau mâncarea, în nişte 
bordeie mici, special construite lângă casa mea; aici locuiau 
ei cu familiile lor şi în fiecare bordei se găteau câte două 
feluri odată. Luam câte douăzeci de chelneri în mână şi-i 
aşezam pe masă; alţi o sută aşteptau jos, unii cu tăvi cu 
mâncare, alţii cu butoaie de vin şi alte băuturi purtate pe 
umăr; atunci când doream să beau, sau să mănânc, 
chelnerii de pe masă le trăgeau în sus, într-un chip cât se 
poate de ingenios, cu ajutorul unor sfori - aşa cum noi în 
Europa scoatem apa din fântână. O porţie de mâncare era 
numai bine o îmbucătură, şi un butoi cu vin, o duşcă. 
Carnea lor de berbec n-o întrece pe a noastră, în schimb 
cea de vacă e minunată. S-a întâmplat odată să dau peste o 
ciosvârtă atât de mare, încât am fost nevoit să muşc din ea 
de trei ori; dar asta se întâmpla rar. Servitorii mei au rămas 
uluiţi văzând că mănânc carnea cu oase cu tot, aşa cum 
mâncăm noi în Anglia un picior de ciocârlie. Gâştele şi 
curcanii îi înghiţeam de obicei dintr-o şi mărturisesc că 
erau cu mult mai gustoşi ca ai noştri. Dintre orătăniile mai 
mici, puteam lua câte douăzeci-treizeci pe un vârf de cuţit. 

Într-o zi, Majestatea Sa, fiind informat despre felul meu de 
viaţă, îşi exprimă dorinţa ca, atăt el, cât şi augusta lui soţie, 
precum şi prinții şi prinţesele de sânge împărătesc să aibă 
fericirea”, cum a binevoit el să se exprime, „de a lua masa 
cu mine”. Au venit aşadar şi eu i-am aşezat pe masă în faţa 
mea, în jilţurile lor împărăteşti, ocrotiţi de garda palatului. 
Flimnap, marele vistiernic, era şi el de faţă, cu sceptrul său 
alb în mână, şi am observat că se uită adesea la mine cu o 
privire acră; eu însă m-am prefăcut că nu bag de seamă şi 
am mâncat mai mult ca de obicei, pentru a face cinste 


patriei mele, precum şi pentru a stârni admiraţia curţii. Am 
motivele mele să cred că această vizită a Majestății Sale i-a 
dat lui Flimnap prilejul de a-mi face câteva servicii proaste 
pe lângă stăpânul lui. Acest ministru fusese dintotdeauna 
duşmanul meu într-ascuns, cu toate că în faţă mă măgulea 
mai mult decât era în firea lui ursuză. 

EI îi descrise împăratului „starea jalnică a vistieriei”, 
spunându-i că „a fost silit să împrumute bani cu dobândă 
mare”, că bonurile de tezaur scăzuseră sub nouă la sută din 
valoarea nominală, că întreţinerea mea îl costase pe 
Majestatea Sa mai mult de un milion şi jumătate de sprugi 
(cea mai mare monedă de aur a lor, de mărimea unui 
fluturaş) şi că, în general, ar fi bine ca împăratul să se 
folosească de cel dinţii prilej pentru a se descotorosi de 
mine în mod cavaleresc. 

Simt nevoia aici să iau apărarea reputației unei doamne 
care, fără nici o vină, a avut de suferit din pricina mea. 
Vistiernicului i se năzărise să fie gelos pe soţia sa, datorită 
unor guri rele care i-au şoptit că dumneaei s-ar fi 
îndrăgostit nebuneşte de mine; ba mai mult, la palat umblă 
de câtva timp zvonul cum că ar fi venit odată în secret la 
locuinţa mea. Declar solemn că a fost o minciună sfruntată, 
fără alt temei decât faptul că luminăţia ei a binevoit să-mi 
dea cele mai nevinovate dovezi de prietenie. Recunosc că 
venea adesea în casa mea, dar o făcea întotdeauna în mod 
public şi niciodată singură în caleaşca, ci însoţită de cel 
puţin trei persoane - de obicei sora, fiica ei mai mică şi o 
prietenă oarecare; dar lucrul acesta îl făceau în mod 
obişnuit multe alte doamne de la curte. Îi iau pe toţi 
servitorii mei martori şi-i întreb dacă au văzut vreodată o 
trăsură la uşa casei mele fără să ştie cine anume se afla 
înăuntru. 

În astfel de ocazii, când un servitor îmi anunţa sosirea 
vreunui oaspe, obiceiul meu era să mă duc de îndată la uşă, 
şi după ce îmi prezentam omagiile, luam în mână, cu cea 
mai mare grijă, trăsura şi doi cai (dacă erau şase cai, vizitiul 


deshăma întotdeauna patru din ei) şi-i aşezam pe o masă 
împrejmuită cu un parapet înalt de cinci incii, ca să 
preîntâmpin accidentele. Nu rareori s-a întâmplat să am 
câte patru trăsuri cu cai pe masă - era o societate întreagă. 
Eu şedeam pe scaun, cu faţa aplecată spre ei, iar când eram 
ocupat cu un grup, vizitiii îi plimbau binişor pe ceilalţi de jur 
împrejurul mesei. Mi-am petrecut multe după-amieze în 
chipul cel mai plăcut stând de vorbă cu unii şi cu alţii. Dar îl 
desfid pe vistiernic sau pe cei doi informatori ai săi (treaba 
lor, o să le dau numele în vileag), Clustril şi Drunlo, să facă 
dovada că cineva ar fi venit la mine incognito, afară de 
secretarul Reldresal, trimis din porunca Majestății Sale, 
după cum am arătat. 

Nu aş fi stăruit atât asupra acestui amănunt, dacă n-ar fi 
fost vorba de reputaţia unei nobile doamne, ca să nu mai 
vorbesc de propria mea reputaţie, cu toate că pe atunci 
aveam cinstea de a fi nardac, ceea ce vistiernicul nu era, 
căci toată lumea ştie că el era doar glumglum, titlu mai jos 
cu o treaptă decât al meu, aşa cum în Anglia este un 
marchiz faţă de un duce; recunosc totuşi că trecea înaintea 
mea mulţumită situaţiei sale. Aceste zvonuri care au ajuns 
la urechile mele în urma unei întâmplări pe care nu e cazul 
s-o amintesc, l-au făcut pe vistiernic să-şi privească soţia cu 
ochi râi o bucată de vreme, ca să nu mai vorbesc de mine; şi 
cu toate că până la urmă şi-a dat seama de adevăr şi s-a 
împăcat cu ea, eu nu am mai avut nici un fel de trecere în 
ochii lui, ba chiar şi împăratul, care se lăsa prea mult 
influenţat de acest favorit, a început să-şi piardă din ce în ce 
mai mult interesul faţă de mine. 

CAPITOLUL VII. 

Aflând că urmează să fie acuzat de înaltă trădare, autorul 
se refugiază în» Blefuscu. Cum e primit acolo. 

Înainte de a vorbi despre plecarea mea din Liliput, vreau 
să amintesc de amănuntele unei intrigi, care de vreo două 
luni de zile se urzea în taină împotriva mea. Până atunci, nu 
avusesem prilejul să cunosc viaţa de la curte, datorită 


umilei mele stări sociale. Ce e drept, auzisem şi citisem 
destule despre felul de a se purta al monarhilor şi 
miniştrilor, dar nu m-aş fi aşteptat niciodată să cunosc 
cumplitele sale urmări într-o ţară atât de îndepărtată, 
condusă - după cum credeam eu - de principii foarte 
deosebite de cele din Europa. 

Tocmai pe când mă pregăteam să-mi prezint omagiile mele 
împăratului din Blefuscu, o persoană cu vază la curte 
(căreia îi făcusem multe servicii într-o vreme când se afla în 
cea mai mare disgrație a Majestății Sale) veni în taină, 
noaptea, la locuinţa mea, într-o lectică închisă, şi ceru să mă 
vadă, fără să-şi spună numele, servitorului. Am dat drumul 
purtătorilor şi am vârât lectica cu Luminăţia Sa în 
buzunarul hainei; apoi, după ce am poruncit unui servitor 
de încredere să spună că sunt indispus şi că m-am dus la 
culcare, am zăvorât uşa casei, am pus lectica pe masă, 
potrivit obiceiului meu, şi m-am aşezat şi eu lângă masă. 

După salutările de rigoare, văzând că faţa Luminăţiei Sale 
e foarte îngrijorată, l-am întrebat care-i pricina, iar el m-a 
rugat să-l ascult cu răbdare, într-o chestiune care privea 
îndeaproape cinstea şi viaţa mea. Mi-a vorbit cam în felul 
următor (mi-am însemnat spusele lui de îndată ce a plecat): 
„Află, zise el, că nu de mult au fost convocate în taină din 
pricina dumitale mai multe şedinţe ale consiliului, iar 
Majestatea Sa a ajuns la o hotărâre definitivă abia acum 
două zile. 

Îţi dai seama, cred, că Skyresh Bolgolam (galbet sau mare 
amiral) ţi-a fost duşman de moarte aproape din prima clipă 
a sosirii dumitale aici. Din ce pricină, nu ştiu; dar ura lui a 
sporit de când cu marea dumitale victorie repurtată asupra 
țarii Blefuscu, ceea ce i-a umbrit mult faima lui de amiral. 
Acest domn, împreună cu Flimnap, marele vistiernic, a 
cărui duşmănie împotriva dumitale e bine cunoscută din 
cauza soţiei sale, generalul Limtoc, şambelanul Lalcon şi 
judecătorul suprem Balmuff au pregătit un act de acuzare 
prin care eşti învinuit de trădare şi alte crime capitale”. 


Această introducere mă făcu să-mi pierd într-atât 
cumpătul, conştient de meritele şi nevinovăția mea, încât 
am vrut să-l întrerup, dar elmă rugă să tac, urmând astfel: 
„Fiindu-ţi recunoscător pentru binele pe care mi l-ai făcut, 
am căutat să capăt informaţii precise cu privire la şedinţele 
consiliului, precum şi o copie a învinuirilor ce ţi se aduc; 
făcând aceasta, mi-am pus viaţa în primejdie ca să-ţi fiu de 
folos. 

ACT DE ACUZARE Împotriva lui QUINBUS FLESTRIN, 
OMUL-MUNIE. 

Articolul 1. 

Având în vedere că printr-un statut întocmit în timpul 
domniei Majestății Sale împăratul Calin Deffar Plune s-a 
hotărât că oricine va urina în interiorul zidurilor palatului 
regal va fi supus la pedeapsa cuvenită pentru înaltă 
trădare; că, totuşi, sus-numitul Quinbus Flestrin a încălcat 
cu bună ştiinţă sus-numita lege, sub pretextul de a stinge 
focul din apartamentul scumpei şi augustei soţii a Majestății 
Sale, şi astfel, în chip viclean, trădător şi diabolic, a stins 
sus-numitul foc din sus-amintitul apartament, aflat 
înăuntrul zidurilor sus-amintitului palat regal, împotriva 
statutului privitor la un astfel de caz etc. împotriva 
îndatoririlor etc. 

Articolul 2 

Că sus-numitul Quinbus Flestrin, după ce a adus flota 
imperială din Blefuscu în portul nostru imperial şi după cei 
s-a poruncit mai târziu de către Majestatea Sa împăratul să 
captureze toate celelalte vase ale sus-numitei împărăţii 
Blefuscu şi să reducă această împărăție la o provincie, care 
să fie de acum înainte guvernată de un vicerege, şi să 
nimicească şi să omoare nu numai pe toţi exilaţii Capete- 
turtite, ci şi pe toţi locuitorii din acea împărăție care nu se 
vor lepăda imediat de erezia Capetelor-turtite, el, sus- 
numitul Flestrin, ca un trădător perfid al milostivei şi 
Augustei Sale Majestăţi împăratul, a rugat să fie scutit de 
sus-numita însărcinare sub pretextul că nu vrea să forţeze 


cugetul nimănui şi nici să distrugă libertatea şi viaţa unui 
popor nevinovat. 

Articolul 3 

Având în vedere că atunci când de la curtea împărăției 
Blefuscu au sosit la curtea Majestății Sale ambasadori ca să 
ceară pace, el, sus-numitul Flestrin, ca un trădător perfid, a 
ajutat, a instigat, a încurajat şi distrat pe sus-numiţii 
ambasadori, cu toate că ştia că sunt slujitorii unui monarh 
care a fost de curând inamicul declarat al Majestății Sale 
împăratul, şi a purtat război deschis împotriva Majestății 
Sale mai sus-amintite. 

Articolul 4 

Că acelaşi Quinbus Flestrin, contrar îndatoririlor unui 
supus credincios, se pregăteşte acum să întreprindă o 
călătorie la curtea împărăției Blefuscu, pentru care a 
căpătat numai o încuviinţare verbală din partea Majestății 
Sale împănatul şi, sub pretextul sus-amintitei încuviinţări, 
intenţionează, ca un perfid şi trădător ce e, să facă sus- 
amintita călătorie şi astfel să ajute, să încurajeze şi să aţâţe 
pe împăratul din Blefuscu, până nu de mult duşmanul 
nostru, care a purtat război (desdais împotriva Majestății 
Sale împăratul mai sus-amintit... 

Mai sunt şi alte câteva articole, dar acestea sunt cele mai 
importante şi ţi le-am citit în rezumat. 

În cursul mai multor dezbateri în legătură cu aceste 
acuzaţii, trebuie să recunosc că Majestatea Sa a dat multe 
dovezi de bunăvoință, amintind în mai multe rânduri 
serviciile pe care i le-ai adus şi căutând să-ţi micşoreze 
crimele. Dar vistiernicul şi amiralul au insistat să fii 
condamnat la cea mai crudă şi ruşinoasă moarte, prin 
incendierea casei dumitale în timpul nopţii, urmând 
totodată ca generalul să fie de faţă, însoţit de douăzeci de 
mii de oameni înarmaţi cu săgeți otrăvite, care să ţintească 
faţa şi mâinile dumitale. Câţiva din servitorii dumitale vor 
căpăta ordinul secret de a turna pe cămăşile şi cearşafurile 
dumitale un suc otrăvitor ce te va face să-ţi rupi carnea şi 


să mori în chinuri groaznice. Generalul a împărtăşit această 
propunere, astfel că o bucată de vreme a existat o 
majoritate împotriva dumitale; dar Majestatea Sa, hotărât 
să-ţi cruţe viaţa, de va fi cu putinţă, l-a câştigat până la 
urmă de partea sa pe şambelan. 

Cu acest prilej, Reldresal, primul secretar pentru afacerile 
private, care s-a socotit întotdeauna prietenul dumitale 
credincios, a primit poruncă de la împărat să-şi spună 
punctul de vedere, lucru pe care l-a făcut, îndreptăţind 
astfel buna părere pe care o ai despre el. A recunoscut că 
într-adevăr crimele dumitale sunt grave, dar că mai există 
şi iertare - virtutea cea mai de laudă a unui cârmuitor şi cea 
pentru care Majestatea Sa a fost pe bună dreptate slăvit de 
atâtea ori. A spus că prietenia dintre dumneata şi el e atât 
de bine cunoscută de toată lumea, încât s-ar putea ca prea 
cinstitul consiliu să-l socotească părtinitor; totuşi, 
supunându-se poruncii primite, va spune fără ocol tot ce 
gândeşte. Astfel a arătat că dacă Majestatea Sa, ţinând 
seamă de serviciile dumitale şi ascultând de îndemnul firii 
sale milostive, ar binevoi să-ţi cruţe viaţa şi ar porunci doar 
să-ţi scoată amândoi ochii, după umila sa părere, s-ar face 
oarecum dreptate prin această măsură şi toată lumea ar 
slăvi mărinimia împăratului, precum şi generosul spirit de 
dreptate al celor care au cinstea de a fi sfetnicii săi. 

A mai spus că de pe urma pierderii ochilor, puterea 
dumitale fizică n-ar avea de suferit şi ai mai putea fi de folos 
Majestății Sale, că orbirea face să sporească curajul pentru 
că ne ascunde primejdiile, că numai teama de a-ţi pierde 
vederea te-a oprit să porneşti şi să aduci încoace şi restul 
flotei vrăjmaşe şi că ar fi de ajuns pentru dumneata să vezi 
cu ochii miniştrilor, deoarece nici cei mai mari monarhi nu 
fac altfel. 

Această propunere a fost primită cu cea mai mare 
dezaprobare de către întregul consiliu. Bolgolam, amiralul, 
şi-a ieşit din sărite şi, sculându-se furios, a întrebat cum de 
a avut secretarul îndrăzneala să propună ca viaţa unui 


trădător să fie cruţată, când serviciile aduse de dumneata 
au constituit, dacă se ţine seama de cele mai înalte raţiuni 
de stat, crimele cele mai grave; că dumneata, care ai fost în 
stare să stingi focul urinând în apartamentul Majestății 
Sale, împărăteasa, (lucru pe care l-a amintit cu scârbă) ai 
putea într-o bună zi să provoci o inundație prin aceleaşi 
mijloace, înecând întregul palat, şi aceeaşi forţă care ţi-a 
permis să capturezi flota inamicului ţi-ar putea sluji, cu 
prilejul primei nemulțumiri, s-o duci înapoi; că are motive 
temeinice să creadă că în adâncul inimii dumitale eşti un 
Cap-turtit, şi cum trădarea înainte de a se arăta în fapte îşi 
face loc mai întâi în inimă, te-a acuzat de trădare pe acest 
temei şi a stăruit să fii condamnat la moarte. 

Vistiernicul a fost de aceeaşi părere; el a arătat în ce stare 
jalnică a ajuns tezaurul datorită cheltuielilor făcute cu 
întreţinerea dumitale, cheltuieli care foarte curând vor 
deveni o povară greu de îndurat; că propunerea 
secretarului de a ţi se scoate ochii, departe de a fi un leac 
împotriva răului ce ne paşte, va spori primejdia, căci e lucru 
ştiut că scoțând ochii unor păsări, ele mănâncă mai mult şi 
se îngraşă mai repede; că prea slăvită Sa Majestate şi 
consiliul, judecătorii dumitale, sunt în adâncul conştiinţei 
lor convinşi de vinovăția dumitale, ceea ce e de ajuns ca să 
fii condamnat la moarte fără dovezile formale cerute de 
litera strictă a legii. 

Totuşi, Majestatea Sa împăratul, opunându-se cu hotărâre 
pedepsei capitale, a binevoit să spună că de vreme ce, după 
părerea consiliului, pierderea ochilor este o pedeapsă prea 
uşoară, ti s-ar putea aplica şi alte pedepse mai târziu. 
Atunci, prietenul dumitale, secretarul, rugând cu umilinţă 
să fie ascultat din nou şi răspunzând obiecţiilor 
vistiernicului cu privire la cheltuielile Majestății Sale făcute 
pentru întreţinerea dumitale, a spus că excelența sa, ca 
unul ce dispune singur de veniturile împăratului, ar putea 
lesne înlătura acest rău, micşorânduc-ţi treptat raţia; din 
lipsă de hrană suficientă, dumneata vei slăbi, te vei ofili şi-ţi 


vei pierde pofta de mâncare, iar peste câteva luni te vei 
stinge de-a binelea. În felul acesta, nici mirosul cadavrului 
dumitale nu va mai fi atât de primejdios, pentru că trupul se 
va fi redus la jumătate, iar îndată după moartea dumitale, 
cinci-şase mii de supuşi ar putea în două-trei zile să-ţi taie 
carnea bucățele, să le încarce în căruţe şi să le îngroape în 
regiuni îndepărtate ca să împiedice izbucnirea unei molime, 
păstrând scheletul ca monument pentru posteritate. 

Astfel, mulţumită marii prietenii a secretarului, toate s-au 
sfârşit cum nu se poate mai bine. S-a poruncit cu străşnicie 
ca planul acesta de a fi lăsat să mori de foame încet, încet, 
să fie ţinut în mare taină, dar sentinţa prin care se hotăra 
să ţi se scoată ochii a fost trecută în registre. Toţi au fost de 
acord, afară de Bolgolam, amiralul, care, fiind omul 
împărătesei, era mereu aţâţat de Majestatea Sa să stăruie 
asupra condamnării dumitale la moarte, ea duşmănindu-te 
fără cruţare din pricina mijloacelor josnice şi nelegiuite pe 
care le-ai folosit ca să stingi focul din apartamentele ei. 

Până în trei zile prietenul dumitale secretarul va primi 
instrucţiuni să vină acasă la dumneata şi să-ţi citească actul 
de acuzare, apoi să-ţi arate mărinimia şi graţia Majestății 
Sale şi a consiliului care te-au condamnat numai la 
pierderea vederii, pedeapsă la care Majestatea Sa e 
încredinţat că te vei supune recunoscător şi plin de 
umilinţă. Douăzeci de chirurgi ai Majestății Sale vor fi de 
faţă, pentru ca operaţia să decurgă în bune condițiuni. 
Săgeţi foarte ascuţite vor fi aruncate în globurile ochilor 
dumitale, în timp ce vei sta culcat pe pământ. 

Las pe seama înţelepciunii dumitale măsurile ce urmează 
să le iei, iar pentru a nu da loc la bănuieli, trebuie să mă 
întorc neîntârziat, tot aşa de tainic precum am venit.” 

Aşa şi făcu excelența sa, iar eu am rămas singur, ros de 
îndoieli şi adânc tulburat. 

După ce curtea ordona executarea unei sentinţe crude, 
care potolea ura monarhului sau răutatea vreunui favorit, 
exista un obicei introdus de împăratul actual şi de miniştrii 


săi (foarte deosebit de obiceiurile de altădată, după cum am 
fost încredinţat), potrivit căruia împăratul ţinea întotdeauna 
o cuvântare în faţa întregului consiliu, vorbind despre 
marea sa îngăduinţă şi bunătate ca de nişte însuşiri 
cunoscute şi trâmbiţate de lumea întreagă. Cuvântarea 
aceasta era publicată imediat în toată împărăţia, dar nimic 
nu îngrozea mai mult poporul decât laudele aduse 
clemenţei Majestății Sale, pentru că se ştia că cu cât se 
stăruia mai mult asupra acestor laude, cu atât pedeapsa era 
mai neomenoasă şi osânditul mai nevinovat. În ceea ce mă 
priveşte, trebuie să mărturisesc că deoarece nu fusesem 
hărăzit să devin curtean, nici prin naştere, nici prin 
educaţie, eram atât de nepriceput să judec lucrurile, încât 
n-am izbutit să descopar clemenţa şi mărinimia acestei 
sentinţe, socotind-o (greşit, poate) mai curând aspră decât 
milostivă. 

De câteva ori m-am gândit să mă înfăţişez la judecată, 
pentru că, deşi nu puteam tăgădui faptele amintite de cele 
câteva articole, nădăjduiam totuşi să mi se îndulcească 
pedeapsa. Cum însă în cursul vieţii mele citisem multe 
procese de stat - care întotdeauna se terminau în felul dorit 
de judecători - îmi era teamă să mă bizui pe o hotărâre atât 
de primejdioasă, într-o situaţie atât de critică şi împotriva 
unor duşmani atât de puternici. La un moment dat, eram 
hotărât să opun rezistenţă, pentru că atâta timp cât eram în 
libertate, cu greu ar fi putut să-mi vină de hac toate forţele 
împărăției aceleia, şi nimic n-ar fi fost mai lesne pentru 
mine decât să arunc cu pietre şi să dărâm capitala; totuşi 
am îndepărtat cu scârbă astfel de înduri, aducându-mi 
aminte de jurământul făcut împăratului, de favorurile de 
care mă bucurasem din partea lui şi de înaltul titlu de 
nardac ce mi-l conferise. Pe de altă parte, nu mă 
deprinsesem încă îndeajuns de temeinic cu recunoştinţa 
curtenilor spre a mă încredința că asprimea Majestății Sale 
faţă de mine mă scutea de toate obligaţiile din trecut. 


Până la urmă, m-am oprit la o hotărâre pentru care voi fi 
probabil criticat întrucâtva, şi nu pe nedrept, căci, 
mărturisesc, datorez păstrarea ochilor şi în consecinţă, 
libertatea mea, propriei mele nesăbuinţe şi lipsei de 
experienţă; deoarece, dacă aş fi cunoscut atunci firea 
monarhilor şi a miniştrilor (pe care am studiat-o mai târziu 
la multe alte curţi), precum şi felul în care îi tratau pe 
criminalii mai puţin periculoşi decât mine, m-aş fi supus 
fără zăbavă şi fără şovăire unei pedepse atât de uşoare, 
împins însă de pripeala tinereţei şi având încuviințarea 
Majestății Sale împăratul de a face o vizită de curtoazie 
împăratului din Blefuscu, m-am folosit de acest prilej, şi 
înainte să fi trecut trei zile, i-am trimis o scrisoare 
prietenului meu, secretarul, prin care-l înştiinţam că luasem 
hotărârea de a pleca încă în dimineaţa aceea spre Blefuscu, 
potrivit cu permisiunea ce o căpătasem; şi fără să mai 
aştept vreun răspuns, m-am îndreptat spre partea insulei 
unde se afla flota noastră. Am înhăţat un vas mare de război 
şi am legat un odgon de prova, apoi am ridicat ancorele, m- 
am dezbrăcat, mi-am pus în corabie hainele (împreună cu 
pătura pe care o purtam sub braţ) şi, trăgând nava după 
mine, am ajuns, când mergând prin apă, când înotând, în 
împărătescul port din Blefuscu, unde poporul mă aştepta de 
mult; aici mi s-au dat două călăuze care să mă ducă spre 
capitala ţării, ce se numeşte tot Blefuscu. 

I-am ţinut în mână pe cei doi însoțitori ai mei până am 
ajuns la vreo două sute de yarzi de porţile oraşului, apoi i- 
am rugat să anunţe pe unul din secretari despre sosirea 
mea şi să-i spună că aştept acolo ordinele Majestății Sale... 
După vreo oră am primit răspunsul că Majestatea Sa, însoţit 
de familia regală şi de marii dregători a ieşit în 
întâmpinarea mea. Am înaintat încă o sută de yarzi. 
Împăratul şi suita descălecaseră, împărăteasa şi doamnele 
se dădură jos din căleşti, fără ca eu să observ vreo umbră 
de teamă sau îngrijorare pe feţele lor. M-am lungit la 
pământ ca să sărut mâna împăratului şi a împărătesei. I-am 


spus Majestății Sale că am venit, potrivit făgăduielii mele şi 
cu încuviințarea împăratului, stăpânul meu, pentru a avea 
cinstea să văd un monarh atât de puternic şi pentru a-i oferi 
orice serviciu de care sunt capabil şi care nu ar fi împotriva 
îndatoririlor ce le am faţă de împăratul meu —, nu am 
pomenit nici un cuvânt despre dizgraţia în care căzusem, 
deoarece până în clipa aceea eu nu fusesem informat oficial 
şi aveam tot dreptul să mă socotesc cu desăvârşire 
neştiutor; de asemeni, nu aveam nici un temei să cred că 
împăratul va descoperi taina cât timp mă aflam în afara 
puterii lui; totuşi, m-am înşelat, după cum se dovedi în 
curând. 

Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a 
primirii ce mi s-a făcut la această curte, întru totul pe 
măsura generozităţii unui monarh atât de mare, şi nici 
asupra impasului în care m-am găsit neavând la îndemână o 
casă şi un pat, fiind nevoit să dorm pe pământ, înfăşurat în 
pătura mea. 

CAPITOLUL, VIII. 

Printr-o întâmplare fericită, autorul găseşte mijlocul de a. 
pleca din Blefuscu şi, după câteva peripeții, se înapoiază 
teafăr în patria sa. 

Trei zile după sosirea mea, ducându-mă din curiozitate pe 
coasta de nord-est a insulei, am văzut în larg, la vreo 
jumătate de leghe depărtare de țărm, ceva ce semăna cu o 
barcă răsturnată. 

Mi-am scos pantofii şi ciorapii şi înaintând prin apă cam 
două-trei sute de yarzi, mi-am dat seama că obiectul se 
apropia datorită fluxului; şi atunci am văzut limpede că era 
o barcă adevărată, azvârlită departe de corabie, după câte 
am bănuit, de vreo furtună. M-am înapoiat numaidecât în 
oraş şi am rugat pe Majestatea Sa împăratul să-mi 
împrumute douăzeci din cele mai mari vase care-i mai 
rămăseseră după pierderea flotei, precum şi trei mii de 
marinari, sub comanda vice-amiralului său. Flota făcu un 
ocol în timp ce eu am pornit pe drumul cel mai scurt spre 


locul de pe coastă de unde văzusem prima oară barca. Între 
timp, fluxul o adusese şi mai aproape. Ioţi marinarii aveau 
la ei frânghii, pe care eu le împletisem din mai multe funii 
ale lor pentru a fi mai rezistente. Când au sosit vasele, m- 
am dezbrăcat şi am mers prin apă până ce am ajuns cam la 
o sută de yarzi de barcă, de unde am fost silit să înot ca să 
ajung la ea. Marinarii mi-au aruncat capătul unei frânghii 
pe care-l prinsei de-o gaură din prova bărcii, iar celălalt 
capăt de un vas de război. Mi-am dat seama însă că toată 
truda mea era zadarnică, deoarece neatingând fundul cu 
picioarele, nu puteam lucra mai departe. Am fost silit să 
înot în spatele bărcii şi s-o împing, atunci când puteam, cu 
mâna; cum fluxul îmi era prielnic, am înaintat aşa până 
când ţinându-mi bărbia ridicată, am dat cu picioarele de 
fund. M-am odihnit două-trei minute, apoi iar am împins 
barca, şi tot aşa până ce apa nu-mi mai trecu de subsuori. 
Terminându-se astfel treaba cea mai anevoioasă, am luat 
celelalte odgoane aflate pe unul din vase şi le-am fixat mai 
întâi de barcă, apoi de nouă din corăbiile ce mă însoțeau. 
Vântul fiind prielnic, marinarii au remorcat şi eu am împins 
până când am ajuns la patruzeci de yarzi de coastă; după ce 
fluxul a încetat, m-am dus până la barcă şi cu ajutorul a 
două mii de oameni, toţi cu odgoane şi maşinării, am reuşit 
s-o întorc cu fundul în sus, descoperind că nu avea decât 
stricăciuni neînsemnate. 

Nu-l voi plictisi pe cititor descriindu-i cum m-am necâjit 
când, cu ajutorul unor vâsle la care lucrasem zece zile, am 
încercat să-mi duc barca în portul imperial Blefuscu, unde, 
la sosirea mea, s-a adunat o mare mulţime de oameni, 
cuprinşi de uimire la vederea unui vas atât de uriaş. l-am 
spus împăratului că norocul mi-a scos în cale această barcă 
pentru a mă duce într-un loc de unde aş putea să mă întorc 
în patrie i l-am rugat pe Majestatea Sa să dea ordin să mi se 
pună la îndemână tot ce-mi trebuie spre a-mi echipa nava; 
totodată i-am cerut şi încuviințarea de a pleca, lucru pe 


care l-am obţinut, după ce, foarte curtenitor, a căutat să mă 
înduplece să rămân. 

În tot acest răstimp, eram peste măsură de uluit că la 
curtea din Blefuscu nu se înfăţişase încă nici un sol din 
partea împăratului meu. Mai târziu însă mi s-a dat să 
înţeleg în taină că Majestatea Sa, neputând să-şi închipuie 
că eu aş şti cât de cât ceva despre planurile sale, era 
încredinţat că am plecat în Blefuscu, potrivit cu 
încuviințarea ce mi-o dăduse şi despre care ştia întreaga 
curte, numai pentru a-mi ţine făgăduiala, urmând să mă 
înapoiez peste câteva zile, când ceremoniile de la curtea din 
Blefuscu vor fi luat sfârşit. În cele din urmă, însă, 
îndelungata mea absenţă începu să-l supere pe suveran, şi 
după ce se consultă cu vistiernicul şi cu ceilalţi uneltitori, un 
dregător fu trimis cu o copie a actului de acuzare împotriva 
mea. Solul avea instrucţiuni de a-i zugrăvi monarhului din 
Blefuscu „marea îngăduinţă a stăpânului său, care se 
mulțumea să mă pedepsească doar cu pierderea vederii”; 
să-i spună de asemenea „că am fugit de judecată, şi dacă nu 
mă voi înapoia în două ore, mi se va lua titlul de nardac şi 
voi fi declarat trădător”. Trimisul mai adăugă că „pentru 
menţinerea păcii şi prieteniei între cele două împărăţii, 
stăpânul său aşteaptă ca fratele său din Blefuscu să 
poruncească să fiu trimis înapoi în Liliput, legat de mâini şi 
de picioare, pentru a fi pedepsit ca trădător”. 

Împăratul din Blefuscu, după ce se sfătui trei zile cu 
dregătorii săi, trimise un răspuns plin de curtenie şi de 
scuze. El spunea că „fratele său ştie că e cu neputinţă ca să 
fiu trimis legat; că deşi eu îl lăsasem fără flotă, îmi era 
totuşi nespus de îndatorat pentru multe servicii aduse în 
legătură cu încheierea păcii. Că nu va trece mult şi amândoi 
împărații vor răsufla uşuraţi, deoarece am găsit pe țărm un 
vas uriaş care să mă poarte în larg; că a dat ordin ca vasul 
să fie echipat cu ajutorul şi sub îndrumarea mea şi 
nădăjduia ca peste câteva săptămâni, amândouă împărăţiile 
să scape de năpastă”. 


Trimisul se înapoie cu acest răspuns în Liliput, iar 
monarhul din Blefuscu mi-a povestit după aceea tot ce s-a 
întâmplat, oferindu-mi totodată (în chipul cel mai 
confidenţial) binevoitorul său sprijin dacă voi rămâne în 
serviciul său. 

Dar cu toate că l-am crezut sincer când mi-a făcut această 
propunere, eram hotărât să nu mă mai încred în monarhi 
sau miniştri, ori de câte ori puteam să mă feresc; de aceea, 
mulţumindu-i cum se cuvine pentru intenţiile sale 
binevoitoare, l-am rugat cu umilinţă să mă ierte. l-am spus 
că, „de vreme ce soarta, bună sau rea, îmi scosese o barcă 
în cale, eram hotărât să înfrunt oceanul, mai curând decât 
să fiu prilej de dihonie între doi monarhi atât de puternici”. 
N-aş putea spune că împăratul s-a arătat nemulţumit, ba 
mai mult, din întâmplare am aflat că era chiar foarte 
bucuros de hotărârea mea, ca de altfel cea mai mare parte 
dintre miniştrii săi. 

Toate acestea m-au făcut să-mi grăbesc întrucâtva 
plecarea, iar curtea, nerâbdătoare să se vadă odată 
scăpată, m-a ajutat cu dragă inimă. Cinci sute de lucrători, 
sub îndrumarea mea, s-au îndeletnicit cu confecţionarea a 
două pânze pentru barcă, unind treisprezece fâşii de pânză 
din cea mai tare. Eu m-am chinuit să fac funii şi odgoane, 
împletind câte zece, douăzeci sau treizeci din cele mai 
groase şi rezistente funii ale lor. Un pietroi, găsit pe coastă 
după îndelungate cercetări, mi-a slujit drept ancoră. Aveam 
la îndemână seul a trei sute de vaci ca să-mi ung barca, 
precum şi pentru alte scopuri. După multă caznă, am izbutit 
să dobor câţiva din cei mai mari copaci pentru a-mi face 
vâsle şi catarge; iar constructorii de vase ai Majestății Sale 
m-au ajutat mult, netezindu-le după ce eu făcusem munca 
brută. 

La vreo lună de zile, când totul fu gata, am trimis vorbă 
împăratului că-i aştept poruncile şi că vreau să-mi iau 
rămas bun. Împăratul şi familia regală ieşiră din palat; eu 
m-am culcat pe burtă ca să-i sărut mâna, pe care monarhul 


mi-a întins-o grațios; la fel a făcut şi împărăteasa şi prinții. 
Majestatea Sa mi-a dăruit cincizeci de pungi cu câte două 
sute de sprugi fiecare, precum şi portretul său în mărime 
naturală, pe care l-am băgat imediat în mănuşă ca să-l 
feresc de stricăciuni. Ceremoniile prilejuite de plecarea 
mea au fost prea multe, ca să-l mai plictisesc pe cititor 
zugrăvindu-i-le. 

Am încărcat barca cu carnea a o sută de boi şi trei sute de 
Oi, cu o cantitate corespunzătoare de pâine şi băutură, 
precum şi cu hrana pregătită de patru sute de bucătari. Am 
luat cu mine şase vaci şi doi boi vii şi un număr egal de oi şi 
berbeci, cu gândul de a-i duce în ţara mea şi de a-i prăsi; iar 
pentru întreţinerea lor aveam pe bord un mănunchi bunicel 
de fân şi un săculeţ cu grâu. 

Aş fi luat bucuros o duzină de locuitori, dar împăratul, de 
bună seamă, nu ar fi încuviinţat aşa ceva; şi, în afară de 
faptul că mi s-au scotocit cu grijă buzunarele, Majestatea 
Sa mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu voi răpi 
nici un supus de al său, chiar dacă acesta ar dori să plece 
de bunăvoie şi din proprie dorinţă. 

După ce mi-am pregătit aşadar lucrurile cum m-am 
priceput mai bine, am ridicat pânzele în a douăzeci şi patra 
zi a lunii septembrie 1701, la şase dimineaţa, iar după ce 
am străbătut vreo patru leghe în direcţia nord, vântul 
bătând dinspre sud-est, la şase seara am zărit o insulă mică 
la vreo jumătate de leghe înspre nord-vest. M-am îndreptat 
într-acolo şi am aruncat ancora în partea mai adăpostită a 
insulei care părea nelocuită. Am îmbucat câte ceva şi m-am 
culcat. Am dormit dus, cel puţin şase ceasuri după câte 
bănuiesc, pentru că la două ore după ce m-am deşteptata 
început să se lumineze de ziuă. Noaptea era senină. Mi-am 
luat gustarea de dimineaţă înainte de a răsări soarele, apoi 
am ridicat ancora pe un vânt prielnic şi am plutit în aceeaşi 
direcţie ca şi în ajun, fiind îndrumat de busola pe care o 
aveam în buzunar. Intenţia mea era să ajung, dacă se putea, 
la una din insulele despre care aveam motive să cred că se 


găsesc la nord-est de Ţara Van Diemen. În ziua aceea nu am 
descoperit nimic, dar în cea următoare, pe la trei după 
amiază, când, după calculele mele, străbătusem douăzeci şi 
patru de leghe de la Blefuscu, am zărit o corabie plutind în 
direcţia sud-est; eu mă îndreptam spre est. Am strigat şi i- 
am făcut semne, dar nu am primit nici un răspuns; totuşi 
mi-am dat seama că mă apropiam de ea, fiindcă vântul sufla 
mai încet. Am întins toate pânzele şi peste o jumătate de 
oră cei de pe corabie m-au zărit; au înălţat un steag şi au 
tras cu tunul. E greu să descriu bucuria ce m-a cuprins la 
gândul neaşteptat că-mi voi revedea patria şi pe cei dragi. 
Vasul şi-a încetinit mersul şi eu l-am abordat între cinci şi 
şase seara, în ziua de douăzeci şi şase septembrie; şi mi-am 
simţit inima săltând de bucurie la vederea pavilionului 
englez. Mi-am vârât vacile şi oile în buzunarele hainei şi m- 
am urcat pe bord cu mica mea încărcătură de provizii. Era 
un vas englez de comerţ care se întorcea din Japonia prin 
mările nordului şi sudului; căpitanul, domnul John Biddel 
din Deptford, era un om foarte îndatoritor şi un marinar 
neîntrecut. 

Ne găseam acum la 30 de grade latitudine sudică; pe bord 
se aflau vreo cincizeci de oameni, iar printre ei mi-a fost dat 
să întâlnesc un vechi camarad de al meu, Peter Williams, 
care m-a descris căpitanului în culori cât se poate de 
frumoase. Căpitanul m-a tratat cu bunăvoință şi m-a rugat 
să-i spun de unde vin şi unde vreau să mă duc. l-am povestit 
totul în câteva cuvinte, însă omul şi-a închipuit că aiurez şi 
că primejdiile prin care trecusem mi-au tulburat minţile. 
Atunci am scos din buzunar vitele şi oile, iar căpitanul, după 
ce s-a minunat îndeajuns, s-a convins că-i spusesem 
adevărul. l-am arătat apoi aurul pe care mi-l dăruise 
împăratul din Blefuscu, portretul în mărime naturală al 
Majestății Sale, precum şi alte rarităţi din ţara aceea. l-am 
dat două pungi de câte două sute de sprugi fiecare şi i-am 
făgăduit că la sosirea în Anglia îi voi dărui o vacă şi o oaie 
gata să fete. 


Nu-l voi plictisi pe cititor cu descrierea amănunţită a 
acestei călătorii, netulburată de nimic în cea mai mare 
parte a ei. Am ajuns la Downs la 13 aprilie 1702. Pe drum 
mi s-a întâmplat o singură nenorocire, şi anume că şobolanii 
de pe vas mi-au mâncat o oaie; i-am găsit oasele într-o 
gaură, curățate de toată carnea. Celelalte animale le-am 
debarcat cu bine şi le-am lăsat să pască pe o pajişte din 
Greenwich, unde s-au apucat să mănânce cu poftă iarba 
mătăsoasă, cu toate că mă temusem că n-o să le placă. Pe 
de altă parte, n-aş fi izbutit să le ţin în viaţă de-a lungul unei 
călătorii atât de lungi, dacă îndatoritorul căpitan nu mi-ar fi 
dat o parte din biscuiţii lui cei mai buni care, pisaţi şi 
amestecați cu apă, au alcătuit hrana lor regulată. În scurtul 
răstimp cât am stat în Anglia, am realizat câştiguri 
frumoase arătând animalele multor persoane de vază 
precum şi altora; înainte de a întreprinde a doua călătorie a 
mea, le-am vândut cu şase sute de lire. Întorcându-mă din 
ultima mea călătorie, am constatat că aceste soiuri s-au 
înmulţit considerabil, mai ales oile, ceea ce, sper, va fi de 
mare folos fabricilor de lână, datorită fineţei firului. 

Nu am stat decât două luni cu soţia şi cu familia mea, 
pentru că dorinţa nepotolită de a călători prin ţări străine 
nu-mi da pace. l-am lăsat soţiei mele o mie cinci sute de lire 
şi am instalat-o într-o casă frumoasă din Redriff. Restul 
capitalului l-am luat cu mine, parte în bani, parte în mărfuri, 
în speranţa că-mi voi spori avutul. 

Unchiul meu John îmi dăruise o moşie lângă Epping cu un 
venit de vreo treizeci de lire anual şi am închiriat pe o 
perioadă îndelungată hanul „La Taurul negru” din Fetter 
Lane, care îmi aducea încă odată pe atât; aşa că primejdia 
de a-mi lăsa familia pe drumuri fusese înlăturată. Fiul meu 
Johnny, botezat astfel după unchiul lui, urma la şcoală şi era 
un copil sârguitor. Fiica mea Betty (care acum e măritată şi 
are copii) învăţa pe atunci să coasă. M-am despărţit de 
soţie, băiat şi fată, şi unii şi alţii cu lacrimi în ochi, şi m-am 
urcat pe bordul unui vas comercial de trei sute de tone, 


Adventure, cu destinaţia Surat, comandat de căpitanul John 
Nicholas din Liverpool. Dar descrierea acestei călătorii va fi 
cuprinsă în partea a doua a cărţii mele. 

PARTEA A DOUA. 

CĂLĂTORIA ÎN BROBDINGNAG 

CAPITOLUL 1. 

Descrierea unei furtuni năprasnice; o şalupă fiind trimisă 
să aducă apă; autorul se îmbarcă pe ea pentru a cerceta 
ţinutul. E lăsat pe țărm, capturat de unul din băştinaşi şi 
dus în casa unui fermier. Primirea făcută. Câteva întâmplări 
prin care trece. Descrierea locuitorilor. 

Deoarece firea şi soarta îmi hărăziseră o viaţă zbuciumată, 
după două luni de la întoarcere mi-am părăsit din nou 
patria şi m-am îmbarcat la Downs cu destinaţia Surat, în a 
douăzecea zi a lunii iunie, anul 1702, pe Adventure, 
comandată de căpitanul John Nicholas, de fel din Cornwall. 

Vântul ne-a fost foarte prielnic până când am ajuns la 
Capul Bunei Speranţe, unde am debarcat ca să 
reîmprospătăm provizia de apă de băut, dar, descoperind 
că vasul ia apă, am descărcat mărfurile pe țărm şi am iernat 
acolo; şi cum căpitanul s-a îmbolnăvit de friguri n-am putut 
părăsi Capul Bunei Speranţe până la sfârşitul lui martie. 
Atunci am ridicat pânzele şi am navigat în bune condiţii 
până când am trecut prin strâmtoarea Madagascar; dar 
după ce am ajuns la nord de insulă, cam pe la cinci grade 
latitudine sudică, vânturile, care în mările acelea suflă cu 
aceeaşi tărie dinspre nord-vest de la începutul lui 
decembrie până la începutul lui mai, la 19 aprilie au început 
să bată mult mai violent şi mai dinspre vest ca de obicei, 
vreme de douăzeci de zile în şir. În acest timp, am fost 
împinşi puţin spre coasta de est a insulelor Moluce, la vreo 
trei grade nord de ecuator, după cum a constatat căpitanul 
nostru în urma calculelor făcute la 2 mai, când vântul încetă 
şi un calm desăvârşit îi luă locul, fapt care pe mine m-a 
bucurat nespus. Căpitanul, însă, cunoscând bine navigația 
pe mările acelea, ne-a sfătuit să ne pregătim a înfrunta o 


furtună care, într-adevăr, se dezlănţui a doua zi, când 
începu să bată un vânt de la sud numit musonul de sud. 

Temându-ne că vântul s-ar putea înteţi, am strâns pânza 
bompresului( 13) şi ne-am pregătit să dăm jos trinca; şi 
cum vântul bătea cu tot mai multă furie, am legat tunurile şi 
am strâns arborele artimon. Cum vasul se afla departe în 
larg, am crezut că e mai bine să fugim din faţa vântului 
decât să navigăm în derivă cu pânzele întinse sau strânse. 
Am redus trinca şi am întins scota; timona era sub vânt şi 
vasul se ţinea bine. Am scos vela latină, dar pânza fiind 
ruptă, am dezvergat-o şi am dus-o înăuntrul vasului. 
Furtuna se dezlănţuise năprasnic, ridicând valuri uriaşe. Cu 
ajutorul unor parâme am tras de mânerul timonei, ca să 
uşurăm munca cârmaciului. Nu am coborât arborele gabier, 
ci am lăsat totul cum era, pentru că vasul se descurca mai 
bine navigând spre larg. Cum se potoli furtuna, am ridicat 
trinca şi vela mare şi am luat capa. Apoi am ridicat randa, 
gabierul mare şi gabierul mic. Vântul bătea dinspre sud- 
vest, împingându-ne înspre est-nord-est. După ce am virat 
spre tribord, am molat braţele şi balansinele; am braţat sub 
vânt, am braţat bulinele, le-am legat strâns, am tras murele 
sub vânt şi vasul a început să gonească cu toate pânzele 
întinse. 

În timpul acestei furtuni, urmată de un vânt puternic 
dinspre vest-sud-vest, am fost mânaţi, după calculele mele, 
vreo cinci sute de leghe spre est, încât nici cel mai bătrân 
marinar de pe bord n-ar fi fost în stare să ne spună în ce 
parte a lumii ne aflam. Stăteam bine cu proviziile, vasul nu 
fusese avariat şi echipajul era sănătos, dar sufeream 
cumplit de sete. Am socotit că e mai bine să urmăm aceeaşi 
direcţie, decât să cârmim mai spre nord, ceea ce ne-ar fi 
putut duce înspre coasta de nord-vest a Marii Tartarii şi 
Oceanul Îngheţat. 

În a şasesprezecea zi a lunii iunie 1703, băiatul care se 
cocoţase în vârful catargului descoperi un petic de pământ. 
La 17 iunie, ne aflam în faţa unei insule mari sau a unui 


continent (nu ne puteam da seama); în partea de sud a 
țărmului, se vedea o mică limbă de pământ înaintând în 
mare, precum şi un golfuleţ prea puţin adânc pentru un vas 
de mai bine de o sută de tone. Am ancorat la o depărtare de 
o leghe de golf, iar căpitanul trimise spre țărm o şalupă cu 
vreo zece oameni înarmaţi şi prevăzuţi cu vase pentru apă, 
în cazul când ar fi găsit. I-am cerut voie să-i însoțesc, ca să 
cercetez ţinutul şi să fac niscaiva descoperiri. După ce am 
debarcat, n-am văzut nici urmă de râu sau de izvor, şi nici 
picior de om. Marinarii noştri porniră să cutreiere ţărmul, 
doar, doar vor găsi apă de băut pe lângă mare, iar eu m-am 
dus singur în direcţie opusă, cercetând ţinutul acela pustiu 
şi stâncos. Începusem să mă plictisesc şi, nevăzând nimic 
care să-mi astâmpere curiozitatea, am luat-o agale înapoi 
către golf; şi cum marea se întindea nestingherită în faţa 
ochilor mei, i-am văzut pe oamenii noştri în barcă şi vâslind 
din răsputeri înspre corabie. Era cât pe ce să strig, cu toate 
că ar fi fost zadarnic, când, deodată, am zărit o făptură 
uriaşă, urmărindu-i cu repeziciune prin apă; apa nu-i 
ajungea decât până la genunchi şi uriaşul făcea nişte paşi 
uluitor de mari; cum însă oamenii noştri i-o luaseră înainte 
cu vreo jumătate de milă şi în locul acela marea era 
presărată cu stânci ascuţite, monstrul nu reuşi să ajungă 
barca. 'Toate acestea mi s-au povestit mai târziu, deoarece 
atunci n-am mai stat să văd cum se vor sfârşi lucrurile, ci 
am rupt-o la fugă pe unde venisem, căţărându-mă apoi pe 
coastele repezi ale unui deal, ceea ce mi-a îngăduit să am o 
vedere mai cuprinzătoare asupra ținutului. 

Tot pământul era cultivat, dar ceea ce m-a uimit în prima 
clipă a fost lungimea ierbii care, pe o întindere rezervată, 
pare-se pentru fân, avea o înălţime de vreo douăzeci de 
picioare. 

În cele din urmă am dat de ceea ce am socotit eu că este o 
şosea, deşi localnicilor le slujea drept potecă printr-un lan 
de orz. Am mers aşa o bucată de vreme, dar n-am prea 
văzut mare lucru de o parte sau de cealaltă a drumului, căci 


era aproape de vremea secerişului şi grâul se ridica la vreo 
patruzeci de picioare pe puţin. Mi-a trebuit un ceas ca s- 
ajung la capătul lanului, împrejmuit cu un gard, înalt de cel 
puţin o sută douăzeci de picioare, pomii, pe de altă parte, 
erau atât de uriaşi încât nu puteam să-mi dau seama de 
înălţimea lor. Între un lan şi celălalt se afla un pârleaz. Avea 
patru trepte şi, în partea de sus, o piatră peste care trebuia 
să sari. Mi-a fost cu neputinţă să trec pârleazul pentru că 
fiecare treaptă era înaltă de şase picioare, iar piatra de sus 
de vreo douăzeci. Mă căzneam să descopăr vreo spărtură în 
gard, când deodată am zărit în lanul vecin un localnic 
venind înspre pârleaz. Era cam tot atât de mare ca cel pe 
care-l văzusem urmărind barca în larg; cred că era înalt cât 
o clopotniţă obişnuită şi, după socotelile mele, făcea nişte 
paşi de zece yarzi. Cuprins de o groază de nedescris, am 
fugit să mă ascund în grâu, de unde l-am văzut în vârful 
pârleazului, privind înapoi spre lanul din dreapta, şi l-am 
auzit strigând cu glas mai răsunător decât o pâlnie de 
vorbit; dar zgomotul venea de la o înălţime atât de mare, 
încât la început am fost încredinţat că e un tunet. Apoi, alte 
şapte namile se îndreptară spre el, cu secere în mâini, 
fiecare seceră fiind cât şase coase de-ale noastre. Aceştia 
nu erau atât de bine îmbrăcaţi ca primul, părând a fi mai 
degrabă slugile sau argaţii lui, căci, după ce le spuse câteva 
cuvinte, oamenii începură să secere grâul din lanul unde 
mă aflam eu. Am căutat să mă ţin cât mai departe de ei, dar 
mă mişcam anevoie, căci pe alocurea tulpinele de grâu nu 
erau nici la un picior depărtare unele de altele, aşa încât de 
abia reuşeam să mă strecor printre ele. Totuşi, am izbutit să 
înaintez, până când am ajuns într-o parte a câmpului unde 
grâul fusese culcat de ploaie şi de vânt. De aici încolo n-am 
mai putut face un pas; tulpinele erau atât de încâlcite, încât 
mi-a fost cu neputinţă să mă furişez printre ele, iar 
mustăţile spicelor culcate - atât de tari şi ascuţite, încât îmi 
sfâşiau hainele şi carnea. 


Totodată, de secerători nu mă despărţeau nici o sută de 
yarzi. Trudit, abătut şi cuprins de deznădejde, zăceam între 
două brazde, dorind din toată inima să mor. Mi-am câinat 
nemângâiata văduvă şi bieţii copii orfani şi mi-am blestemat 
nebunia şi încăpăţânarea de a mă avânta într-o nouă 
călătorie, împotriva tuturor poveţelor prietenilor şi rudelor 
mele. În această stare de spirit, n-am putut să nu mă 
gândesc la Liliput, ţară ai cărei locuitori vedeau în mine un 
uriaş şi unde cu o singură mână am fost în stare să trag 
după mine toată flota imperială şi să fac toate isprăvile 
acelea oare vor rămâne de-a pururi în cronicile împărăției, 
în timp ce posteritatea le va da cu greu crezare, deşi le-au 
stat mărturie milioane de oameni. M-am întristat la gândul 
că s-ar putea să par tot atât de mic în ochii acestui popor ca 
şi un liliputan în ochii noştri. Mi-am spus, totuşi, că asta ar fi 
ultima dintre nenorociri. E lucru constatat că sălbăticia şi 
cruzimea oamenilor sunt proporţionale cu mărimea lor; 
atunci, la ce mă puteam aştepta decât să fiu un simplu 
dumicat în gura celui dintâi dintre aceşti monştri care ar fi 
pus mâna pe mine? Filosofii au fără îndoială dreptate, 
atunci când ne spun că nimic nu e mare sau mic decât prin 
comparaţie. Printr-un capriciu al soartei, s-ar putea prea 
bine ca liliputanii să dea peste oameni tot atât de mici în 
raport cu ei pe cât erau ei faţă de mine. Şi cine ştie dacă în 
vreun colţ îndepărtat de lume, pe care noi încă nu l-am 
descoperit, n-or fi trăind poate făpturi şi mai uriaşe decât 
acest neam de uriaşi? 

Înfricoşat şi ameţit cum eram, mă lăsasem furat de astfel 
de gânduri, când, deodată, văzând pe unul din secerători 
doar la vreo zece yarzi de brazda unde mă aflam, mi-am dat 
seama că la următorul pas voi fi strivit sub piciorul lui sau 
tăiat în două de seceră. Aşa se face că în clipa când era gata 
să pornească mai departe, am ţipat ca din gură de şarpe; 
matahala făcu un pas înapoi şi, iscodind locul jur împrejur 
cu privirea, m-a descoperit în cele din urmă, cum zăceam 
pe pământ. Stătu puţin în cumpănă ca unul care, 


prevăzător, caută să pună mâna pe o lighioană mică şi 
primejdioasă, în aşa fel încât aceasta să nu-l poată zgăria 
sau muşca, întocmai cum făceam şi eu uneori în Anglia cu 
câte o nevăstuică. Într-un târziu, se hotărî să mă apuce de 
mijloc, ţinându-mă între arătător şi degetul mare, şi mă 
ridică până la trei yarzi în dreptul ochilor ca să mă poată 
cerceta mai bine. 

I-am ghicit gândul şi am avut întâmplător atâta prezenţă 
de spirit, încât să nu mă zbat de loc în timp ce mă ţinea în 
aer la mai bine de şaizeci de picioare de la pământ, de 
teamă să nu-i lunec printre degete, deşi mă strângea ca- 
ntr-un cleşte. Tot ce am îndrăznit să fac a fost să-mi ridic 
ochii către soare, să-mi împreunez mâinile într-un gest 
rugător şi să rostesc câteva cuvinte cu o voce umilă şi 
plângătoare, potrivită cu starea în care mă găseam, căci mă 
temeam să nu dea cu mine de pământ, aşa cum facem noi 
de obicei cu orice jivină mică şi scârboasă, pe care vrem s-o 
omorâm. Dar zodia mea norocoasă a vrut ca namilei să-i 
placă vocea şi gesturile mele, aşa că începu să se uite la 
mine ca la o ciudăţenie, uimit peste măsură să mă audă 
rostind cuvinte articulate, măcar că nu înţelegea nimic. 
Între timp, nu m-am putut opri să nu gem, să nu vărs câteva 
lacrimi şi să nu-mi bălăngănesc capul într-o parte şi-n alta, 
căutând să-l fac să priceapă cât de rău mă strângea în cele 
două degete ale sale. Păru că înţelege, pentru că, 
ridicându-şi poalele hainei, mă aşeză binişor înăuntru, apoi 
o luă la fugă spre stăpânul său, un fermier chivernisit, şi 
care nu era altul decât făptura pe care o văzusem prima 
oară în lanul de grâu. 

După ce servitorul îi povesti fermierului (aşa am presupus 
eu din conversaţia lor) tot ce ştia despre mine, fermierul luă 
un pai de mărimea unui baston şi-mi ridică pulpana hainei, 
închipuindu-şi, pesemne, că e un fel de învelitoare cu care 
mă înzestrase natura. Suflă apoi şi-mi dădu părul la o parte 
ca să mă vadă mai bine la faţă. Îi chemă pe cosaşi la el şi-i 
întrebă (după cum am aflat mai târziu) dacă au mai văzut 


pe câmp vreo făptură care să semene cu mine, apoimă 
aşeză jos, încetişor, în patru labe. Eu m-am ridicat însă 
imediat în picioare şi am început să mă plimb încoace şi 
încolo, ca să-i fac să priceapă că n-am de gând să fug. Cât 
despre uriaşi, s-au aşezat cu toţii roată în jurul meu, spre a- 
mi urmări mai bine mişcările. Eu mi-am scos pălăria şi am 
făcut o plecăciune adâncă în faţa fermierului. Am 
îngenunchiat, mi-am ridicat ochii şi mâinile şi am rostit mai 
multe cuvinte, cât am putut de tare; am scos apoi o pungă 
cu aur din buzunar şi i-am întins-o plin de umilinţă. Elo luă 
în podul palmei, o duse aproape de ochi ca să vadă ce este, 
apoi o întoarse de câteva ori pe o parte şi pe alta cu vârful 
unui bold (pe care-l scoase din mânecă), dar tot nu se 
dumiri. Atunci i-am făcut semn să-şi pună mâna pe pământ; 
am luat punga şi, deschizând-o, i-am răsturnat tot aurul în 
palmă. 

Erau şase monede spaniole a câte patru pistoli fiecare, în 
afară de vreo douăzeci-treizeci de monede mai mici. L-am 
văzut umezindu-şi vârful degetului mic cu limba şi ridicând 
una din monezile cele mai mari, apoi alta; dar părea că nu 
înţelege de loc ce sunt. Îmi făcu apoi semn să le pun înapoi 
în pungă şi să vâr punga în buzunar ceea ce până la urmă 
am socotit că e bine să fac, după ce i-am oferit-o de mai 
multe ori. 

Între timp, fermierul se convinsese că trebuie să fiu o 
creatură raţională. Îmi vorbi în mai multe rânduri, dar 
vocea lui îmi spărgea urechile ca vuietul unei mori de apă; 
totuşi, cuvintele-i erau destul de articulate. I-am răspuns, 
strigând în mai multe limbi, iar el şi-a plecat de câteva ori 
urechea până la doi yarzi de mine; totul a fost însă în zadar, 
căci nu ne puteam înţelege de fel unul cu altul. 

Îşi trimise oamenii înapoi la lucru, iar el, scoţându-şi 
batista din buzunar, o împături în două şi o aşternu în 
palma stângă pe care o puse pe pământ, făcându-mi semne 
să păşesc în palmă - nimic mai lesne, deoarece mâna lui nu 
era mai groasă de un picior. Am socotit că e de datoria mea 


să-l ascult şi de teamă să nu cad, m-am lungit pe batistă; m- 
a înfăşurat, pentru mai multă siguranţă, până peste cap, şi 
în felul acesta m-a dus la el acasă. Acolo a strigat-o pe 
nevastă-sa şi m-a arătat; ea însă a scos un țipăt şia dat să 
fugă, aşa cum fac femeile în Anglia la vederea unei broaşte 
râioase sau a unui păianjen. Totuşi, după ce a văzut cum mă 
port şi cum ascult de semnele pe care mi le făcea bărbatul 
ei, s-a liniştit repede şi, încetul cu încetul, m-a îndrăgit 
foarte mult. 

Era vremea amiezii şi un servitor aduse prânzul - un 
singur fel de mâncare cu carne (potrivit cu viaţa simplă a 
unui ţăran), într-o strachină de vreo douăzeci şi patru de 
picioare diametru. În odaie se aflau fermierul şi soţia lui, 
trei copii şi o bunică bătrână. După ce s-au aşezat să 
mănânce, fermierul m-a pus pe masă la oarecare depărtare 
de el; masa era înaltă de treizeci de picioare. Nu mai 
puteam de frică şi mă ţineam cât mai departe de margine, 
de teamă să nu cad. Soţia fermierului tăie câteva felioare 
subţiri dintr-o bucată de carne, apoi fărâmiţă puţină pâine 
într-o strachină de lemn şi-mi puse totul dinainte. l-am făcut 
o plecăciune adâncă, mi-am scos cuțitul şi furculiţa şi am 
început să mănânc, în hazul tuturor. Stăpâna trimise 
servitoarea după o ceşcuţă, care avea vreo doi galloniţ 14), 
şi o umplu cu băutură; am ridicat vasul anevoie, cu 
amândouă mâinile, şi în chipul cel mai respectuos am băut 
în sănătatea stăpânei, rostind cuvintele în englezeşte cât 
am putut de tare, ceea ce îi făcu pe toţi să râdă cu atâta 
poftă, încât aproape mă asurziseră. Băutura avea gust de 
cidru slab şi era destul de plăcută. Apoi stăpânul îmi făcu 
semn să mă apropii de farfuria lui, dar în timp ce mergeam 
pe masă, mereu cu frica în oase - cum cititorul poate prea 
bine să-şi dea seama - m-am împiedicat de o coajă de pâine 
şi am căzut cu faţa-n jos, fără ca totuşi să mă rănesc. M-am 
sculat îndată şi văzând că bieţii oameni sunt foarte 
îngrijoraţi, mi-am luat pălăria (pe care, ca o persoană bine 
crescută, o ţineam sub braţ) şi fluturând-o pe deasupra 


capului, am strigat de trei ori ura ca să le arăt că nu mi s-a 
întâmplat nimic grav. 

În timp ce mă îndreptam către stăpânul meu (aşa îi voi 
spune de acum înainte), fiul lui cel mai mic, care şedea 
lângă el, un ştrengar de vreo zece ani, mă apucă de 
picioare şi mă ţinu atârnat în aer atât de sus, încât începui 
să tremur din toate mădularele; dar taică-său mă smulse 
din mâinile lui şi-i trase peste obrazul stâng o palmă ce ar fi 
culcat la pământ un escadron de cavalerişti europeni, 
poruncindu-i să plece de la masă. lemându-mă însă că 
băiatul ar putea să prindă pică pe mine şi amintindu-mi cât 
de răi sunt băieţii noştri cu vrăbiile, iepurii de casă, 
pisicuţele şi căţeii, am căzut în genunchi şi arătând spre 
băiat, l-am făcut pe stăpânul meu să înţeleagă că doresc ca 
fiul lui să fie iertat. Tatăl încuviinţă şi băiatul îşi reluă locul; 
eu m-am dus şi i-am sărutat mâna copilului, iar tatăl i-a luat- 
O şi l-a făcut să mă mângâie cu ea. 

Pe la mijlocul mesei, pisica favorită a stăpânei mele îi sări 
în poală. Am auzit în spatele meu un zgomot ca acela făcut 
de vreo zece torcătoare şi, întorcându-mi capul, am văzut 
că nu era decât pisica - pasămite, torcea. Pisica aceasta era 
de trei ori mai mare decât un bou, după cum am socotit eu, 
cercetându-i capul şi una din labe în timp ce stăpâna ei o 
hrănea şi o mângâia. Înfăţişarea fioroasă a animalului m-a 
umplut de groază, deşi stăteam în celălalt capăt al mesei, la 
o distanţă cam de vreo cincizeci de picioare, şi deşi stăpâna 
o ţinea strâns ca nu cumva să sară şi să mă înhaţe în 
gheare. Din fericire, nu era nici o primejdie, căci pisica nu 
mă băga câtuşi de puţin în seamă, nici chiar atunci când 
stăpânul meu mă aşeză la trei yarzi de ea. Şi cum mi se 
spusese întotdeauna şi ştiam şi eu din experienţa 
călătoriilor mele că a fugi din faţa unui animal fioros sau a-i 
arăta că ţi-e frică înseamnă să-l faci negreşit să te 
urmărească sau să se repeadă la tine, am hotărât să nu 
trădez nici un fel de îngrijorare în această periculoasă 
situaţie. Curajos, m-am plimbat de cinci-şase ori chiar pe 


sub nasul lighioanei şi m-am apropiat la o jumătate de yard 
de ea; pisica se dădu înapoi, ca şi cum i-ar fi fost frică de 
mine. De câini mă temeam mai puţin, măcar că în odaie 
intrară vreo trei-patru, cum se întâmplă de obicei în casele 
fermierilor; unul din ei era un dulău, mare cât patru 
elefanţi, iar altul, un ogar, ceva mai înalt decât dulăul, dar 
nu atât de voinic. 

Când prânzul era pe sfârşite, intră în odaie doica, cu un 
copil de un an în braţe. De îndată ce mă zări, ţâncul, 
crezând că sunt o jucărie, începu să scâncească aşa de tare, 
în legea lui, încât s-ar fi auzit de la Podul Londrei până la 
Chelsea(15). Maică-sa căută să-i intre în voie; mă luă de pe 
masă şi mă arătă copilului care, înşfăcându-mă îndată de 
mijloc, îmi vâri capul în gură. Am început să urlu atât de 
tare, încât mititelul se sperie şi-mi dădu drumul; cu 
siguranţă mi-aş fi rupt gâtul dacă maică-sa nu m-ar fi prins 
în şorţ. Pentru a potoli copilul, doica scutură o zornăitoare - 
un vas cu câteva pietroaie înăuntru şi prins cu un odgon de 
mijlocul copilului; dar totul fu în zadar, aşa că se văzu 
nevoită să recurgă la ultimul remediu, dându-i să sugă. 
Mărturisesc că nimic nu m-a dezgustat vreodată mai mult 
decât vederea monstruoşilor ei sâni pe care nu ştiu cu ce i- 
aş putea compara, pentru ca cititorul să-şi facă o idee 
despre mărimea, forma şi culoarea lor. leşeau în afară cu 
vreo şase picioare şi nu aveau mai puţin de şaisprezece în 
circumferință. Sfârcul era cât jumătate din capul meu, şi 
atât sfârcul cât şi sânul erau plini de pete, bube şi pistrui 
de-ţi făcea silă; puteam s-o văd pe doică deaproape căci ea 
stătea jos, ca să-i vină mai uşor să alăpteze copilul, iar eu 
stăteam pe masă. Această privelişte m-a făcut să mă 
gândesc la pielea catifelată a doamnelor noastre din Anglia, 
care ne par atât de frumoase numai pentru că sunt la fel de 
mari ca noi, iar defectele nu li se pot vedea decât cu lupa; e 
lucru ştiut că pielea cea mai netedă şi mai albă văzută cu 
lupa este aspră, grosolană şi urâtă la culoare. 


Îmi amintesc că pe când mă aflam în Liliput, tenul 
omuleţilor acelora îmi părea cel mai frumos din lume; şi 
discutând acest subiect cu un cărturar de al lor - un prieten 
intim al meu - acesta îmi spuse că faţa mea părea mult mai 
frumoasă şi mai netedă când mă privea de jos decât când îl 
luam în mână şi-l apropiam de obraz; mi-a mărturisit că la 
început priveliştea i s-a părut dezgustătoare, îmi spuse că în 
pielea mea se văd ditai găuri, că firele din barbă sunt de 
zece ori mai groase decât ţepii unui mistreţ, iar obrazul are 
culori diferite, lucru foarte neplăcut la vedere, deşi, după 
părerea mea - să-mi fie îngăduit s-o spun - sunt la fel de 
blond ca cei mai mulţi bărbaţi din ţara mea şi, în ciuda 
călătoriilor, prea puţin ars de soare. 

Pe de altă parte, aducând vorba despre doamnele de la 
curtea împăratului, prietenul avea obiceiul să-mi spună că 
una are pistrui, alta o gură prea mare, alta un nas prea 
gros, în timp ce eu nu vedeam nimic din toate astea. 
Recunosc că observaţia lui era perfect adevărată şi nu am 
amintit-o de la început, întrucât mi-a fost teamă ca cititorul 
să nu-şi închipuie că uriaşii aceia erau de-a dreptul pociţi. 
Adevărul e că erau un neam de oameni frumoşi; mai ales 
trăsăturile stăpânului meu, un simplu fermier doar, mi se 
păreau foarte bine proporţionate când îl priveam de la o 
distanţă de şaizeci de picioare. 

Îndată ce se sculă de la masă, stăpânul se duse la argaţi şi, 
după câte mi-am putut da seama din glasul şi gesturile sale, 
îi ceru cu străşnicie nevesti-si să aibă grijă de mine. Eram 
foarte obosit şi picam de somn; văzând aceasta, stăpâna m- 
a culcat chiar în patul ei şi m-a acoperit cu o batistă albă şi 
curată, dar mai mare şi mai aspră decât vela mare a unui 
vas de război. 

Am dormit vreo două ore şi am visat că sunt acasă cu soţia 
şi copiii mei, ceea ce mi-a sporit şi mai mult amărăciunea 
când m-am deşteptat şi m-am văzut singur într-o încăpere 
nesfârşită, lată de vreo două-trei sute de yarzi şi înaltă de 
vreo două sute, culcat într-un pat, lat şi el de douăzeci de 


yarzi. Stăpâna se dusese să-şi vadă de ale gospodăriei, 
închizându-mă în casă. Patul era la opt yarzi deasupra 
duşumelei. O nevoie firească îmi dădea ghes să mă cobor. 
Nu îndrăzneam să strig, şi chiar dacă aş fi strigat ar fi fost 
în zadar cu glasul meu şi la o distanţă atât de mare ca 
aceea dintre camera unde mă aflam şi bucătăria unde era 
familia fermierului. Între timp, doi şobolani se căţărară pe 
perdele şi începură să alerge prin pat de colo până colo, cu 
nările dilatate. Unul din ei se apropie de faţa mea, aşa că m- 
am sculat îngrozit şi mi-am scos pumnalul ca să mă apăr. 
Scârboasele lighioane avură îndrăzneala să mă atace din 
amândouă părţile, iar una din ele dădu să mă înhaţe de 
guler cu labele din faţă; din fericire, i-am spintecat burta 
înainte de a-mi putea face vreun rău. Şobolanul se prăvăli la 
picioarele mele, iar celălalt, văzând soarta tovarăşului său, 
o luă la sănătoasa, nu însă fără a se alege cu o rană în 
spinare pe care i-am făcut-o în timp ce o tulea; fugind lăsa 
dâre de sânge în urma lui. 

După această ispravă, am început să mă plimb încolo şi- 
ncoace pe pat, ca să-mi vin în fire. Jivinile acestea erau de 
mărimea unui zăvod, dar mult mai sprintene şi mai fioroase. 
Dacă înainte de a adormi mi-aş fi scos cingătoarea, aş fi fost 
cu siguranţă sfâşiat în bucăţi şi mâncat. Am măsurat coada 
şobolanului ucis şi am constatat că avea doi yarzi fără o 
incie; dar mi s-a-ntors stomacul pe dos când m-am gândit să 
dau leşul jos din pat, unde zăcea sângerând întruna. 
Văzând că tot mai are un dram de viaţă într-însul, l-am 
omorât tăindu-i beregata. 

Nu trecu mult şi în cameră intră stăpâna care, văzându- 
mă plin de sânge, alergă spre mine şi mă luă în mână. Am 
arătat spre şobolanul mort, zâmbind şi făcând fel şi fel de 
semne ca să priceapă că sunt viu şi nevătămat; ea se 
bucură nespus şi chemă servitoarea să ia cu un vătrai 
lighioana ucisă şi s-o arunce afară pe fereastră. Mă aşeză 
apoi pe masă, iar eu îi arătai pumnalul plin de sânge, pe 
care după ce l-am şters cu poalele hainei, l-am vârât în 


teacă. Cum trebuia să fac neapărat ceva ce altul n-ar fi 
putut face în locul meu, m-am căznit în fel şi chip să-i dau 
stăpânei mele a înţelege că vreau să fiu pus jos, pe podea; 
după ce mi-a îndeplinit rugămintea, ruşinea m-a împiedicat 
să-mi trădez gândurile, aşa că m-am mulţumit să arăt 
înspre uşă, făcând mai multe plecăciuni. Cu multă greutate, 
buna femeie îşi dădu în sfârşit seama ce vreau şi luându-mă 
în mână, mă duse în grădină unde mă aşeză jos. M-am 
depărtat cam la vreo două sute de yarzi şi făcându-i semn 
să nu se uite la mine sau să mă urmeze, m-am ascuns între 
două frunze de măcriş şi acolo mi-am făcut nevoile. 

Nădăjduiesc că cititorul binevoitor mă va ierta pentru că 
stărui asupra acestor amănunte şi a altora asemănătoare 
care, oricât de neînsemnate ar putea să pară în ochii celor 
de rând, vor ajuta, fără îndoială, unui filosof să-şi lărgească 
orizontul şi să-şi îmbogăţească imaginaţia, folosindu-le spre 
binele vieţii publice şi private, ceea ce a fost singura mea 
ţintă când m-am gândit să înfăţişez lumii descrierea acestei 
călătorii şi a altora; totdeauna m-am străduit să zugrăvesc 
doar adevărul adevărat, fără zorzoane de stil. Tot ce mi s-a 
întâmplat în această călătorie a făcut o impresie atât de 
puternică asupra mea şi atât de adânc mi s-a întipărit în 
minte, încât atunci când am încredinţat hârtiei peripeţiile 
mele, nu am scăpat nici un fapt important. 

Totuşi, la o revizie atentă, am scos câteva pasaje de mai 
mică însemnătate care se aflau în prima formă a lucrării, de 
teamă să nu fiu socotit plictisitor sau chiţibuşar - lucru de 
care călătorii sunt adesea învinuiți, şi poate pe bună 
dreptate. 

CAPITOLUL II. 

Descrierea fiicei fermierului. Autorul e dus la târg într-un 
oraş, apoi în capitală. Amănunte asupra călătoriei. 

Stăpâna mea avea o fată de nouă ani, un copil înzestrat 
pentru vârsta ei, foarte pricepută în a mânui acul şi meşteră 
când era vorba să-şi înfaşe păpuşa. Mama şi fata s-au sfătuit 
cât s-au sfătuit, apoi mi-au făcut un culcuş în leagănul 


păpuşii: leagănul a fost aşezat într-un sertar mic al 
scrinului, şi sertarul pus pe o poliţă, de teama şobolanilor. 
Acesta mi-a fost patul tot timpul cât am stat la ei; treptat- 
treptat, mi l-am făcut mai comod, pe măsură ce le-am 
deprins limba şi mi-am putut exprima dorinţele. Fetiţa era 
atât de îndemânatică, încât după ce mi-am scos hainele de 
vreo două ori în faţa ei, a putut să mă îmbrace şi să mă 
dezbrace, cu toate că nu o supăram cu asemenea treabă 
atunci când mă lăsa să fac şi una şi alta singur. Mi-a cusut 
şapte cămăşi şi alte câteva rufe, din cel mai fin material pe 
care l-a putut găsi şi care era mai aspru ca pânza de sac. 
Ea, cu mâinile ei, îmi spăla întotdeauna rufele şi tot ea mi-a 
fost şi profesoară, căci m-a învăţat limba lor. Când arătam 
vreun lucru, îmi spunea cum se cheamă, astfel că în câteva 
zile am putut să cer tot ce am dorit. Era destul de scundă 
pentru vârsta ei - cam de vreo patruzeci de picioare - şi 
avea o inimă foarte bună. M-a botezat Grildrig, nume pe 
care l-a adoptat şi familia, apoi toată ţara. Cuvântul exprimă 
ceea ce latinii numesc nanunculus, italienii homunceletino 
şi englezii mannikin( 16). Acestei fetiţe îi datorez în primul 
rând faptul că am scăpat cu viaţă în ţara aceea; căci nu ne- 
am despărţit o singură dată cât am stat acolo. Eu îi 
spuneam Glumdalclitch, sau mica dădacă, şi m-aş face 
vinovat de adâncă nerecunoştinţa, dacă nu aş aminti cu 
cinstea cuvenită grija şi dragostea ei pentru mine, pe care 
aş dori din toată inima să le pot răsplăti aşa cum merită, în 
loc să fiu unealta nevinovată, dar nenorocită a dizgraţiei ei, 
după cum am prea multe motive să mă tem că am fost. 
Prin vecini se aflase şi se vorbea că stăpânul meu a găsit 
pe câmp un animal ciudat cam de mărimea unui 
splancnuck, dar încolo semănând întru totul cu o fiinţă 
omenească; că acest animal imită omul în toate acţiunile lui, 
că vorbeşte, după câte se pare, într-o limbă ciudată, că a şi 
învăţat mai multe cuvinte de ale lor, că umblă în două 
picioare, că e blând şi potolit, vine când e chemat, face cei 
se spune, are mădularele cele mai gingaşe din lume, şi un 


obraz mai frumos decât o copilă de viţă nobilă în vârsta de 
trei ani. Un alt fermier, care locuia nu departe şi era bun 
prieten cu stăpânul meu, îi făcu o vizită ca să afle adevărul 
cu privire la zvonurile acestea. M-au adus îndată şi m-au 
aşezat pe o masă, unde am început să umblu de colo, colo, 
după cum mi s-a poruncit, mi-am scos pumnalul, l-am pus la 
loc, i-am făcut o plecăciune musafirului stăpânului meu, l- 
am întrebat, în limba lui ce mai face şi i-am urat „bine ai 
venit”, întocmai cum mă învățase mica mea dădacă. 
Deoarece omul era bătrân şi avea vederea slabă, şi-a pus 
ochelarii ca să mă vadă mai bine, lucru la care eu nu m-am 
putut stăpâni să nu râd cu hohote, pentru că ochii lui erau 
aidoma lunei pe care aş fi văzut-o prin două ferestre 
deodată. Ai casei, ghicind pricina veseliei mele, au început 
şi ei să râdă, ceea ce îl făcu pe ghiuj să se supere şi să-şi 
iasă din fire. Trecea drept un calic fără seamăn. Şi nu mă 
îndoiesc că era adevărat, deoarece, spre nenorocirea mea, 
i-a dat o povaţă blestemată stăpânului meu, şi anume să mă 
arate ca pe altă minunăţie într-o zi de târg în oraşul vecin - 
o jumătate de oră de mers călare (cam la vreo douăzeci şi 
două de mile de casa noastră). Am bănuit eu că se pune la- 
cale ceva rău când l-am văzut pe stăpân şi pe prietenul lui 
tot şoptindu-şi ceva unul altuia şi arătând din când în când 
spre mine; de frică ce mi-era, mi-am închipuit că am auzit şi 
am înţeles câteva din cuvintele lor. A doua zi dimineaţă, 
însă, Glumdalclitch, mica mea dădacă, îmi povesti tot ce 
izbutise ea să afle prin şiretlicuri de la maică-sa. Biata 
copilă mă luă la pieptul ei şi începu să plângă de ruşine şi 
durere. Se temea ca oamenii aceia grosolani să nu-mi facă 
vreun rău, să mă strivească sau să-mi rupă vreun mădular 
luându-mă în mâinile lor. Ea îşi dăduse seama cât de modest 
eram din fire, cât de mult ţineam la cinstea mea, şi nu-i fu 
greu să-şi închipuie ce ocară ar fi fost pentru mine să fiu 
arătat la bâlci, pentru bani, oamenilor celor mai de jos. 
Spunea că maică-sa şi taică-său i-au făgăduit ca Grildrig să 
fie al ei; acum însă vedea ea bine că vor s-o înşele ca şi anul 


trecut când i-au dăruit un miel, dar de îndată ce mielul s-a 
îngrăşat, l-au vândut unui măcelar. În ce mă priveşte, 
mărturisesc cinstit că eram mai puţin îngrijorat decât 
dădaca mea. Nutream orbeşte speranţa, care de altfel nu 
m-a părăsit niciodată, că într-o bună zi îmi voi recâştiga 
libertatea. Cât despre ocara de a fi dus de colo până colo în 
chip de monstru, mă socoteam cu totul străin în ţara aceea 
şi-mi închipuiam că nimeni nu m-ar putea învinui pentru o 
astfel de năpastă, dacă m-aş întoarce vreodată în Anglia; 
căci însuşi regele Marii Britanii de-ar fi fost în locul meu, n- 
ar fi avut încotro şi s-ar fi supus acestei năpaste. 

În prima zi de târg, stăpânul meu, ascultând de povaţa 
prietenului, m-a dus într-o cutie în oraşul învecinat, luând-o 
cu el şi pe Glumdalclitch, dădaca mea, pe care o aşeză pe o 
pernă în spatele şeii. Cutia era închisă din toate părţile şi 
avea o uşiţă prin care puteam intra şi ieşi, precum şi câteva 
găuri făcute cu burghiul ca să intre aerul. Fetiţa avusese 
grijă să pună înăuntru plapuma păpuşii, ca să am pe ce să 
mă întind. Totuşi, am fost grozav de zgâlţâit şi de 
zdruncinat în timpul călătoriei, deşi a ţinut numai o 
jumătate de oră; calul făcea nişte paşi de patruzeci de 
picioare şi sărea aşa de sus că hurducăturile semănau cu 
tangajul şi ruliul unei corăbii pe o vijelie cumplită, atât 
numai că erau mult mai dese. Drumul a fost ceva mai lung 
decât de la Londra la St. Albans417|. Stăpânul meu trase la 
hanul unde poposea de obicei, şi după ce stătu puţin de 
vorbă cu hangiul şi făcu unele pregătiri necesare, tocmi un 
grulttud sau crainic să dea de veste prin tot oraşul că la 
hanul „Vulturul Verde” poate fi văzută o fiinţă ciudată, nu 
mai mare decât un splacnuck (un animal de prin partea 
locului, foarte frumos şi lung de vreo şase picioare), 
semănând întru totul cu o fiinţă omenească şi care putea să 
articuleze mai multe cuvinte şi să facă fel de fel de 
giumbuşlucuri. 

Am fost pus pe o masă în odaia cea mai mare a hanului - 
să tot fi avut vreo trei sute de picioare pătrate. Mica mea 


dădacă stătea pe un scăunaş jos lângă masă şi avea grijă să- 
mi spună ce trebuie să fac. Stăpânul meu, ca să 
preîntâmpine îmbulzeala, nu lăsa înăuntru mai mult de 
treizeci de persoane. M-am plimbat pe masă după cum mi-a 
cerut fetiţa; apoi tot ea mi-a pus întrebări pe măsura 
cunoştinţelor mele, la care eu îi răspundeam cât puteam de 
tare. M-am îndreptat de mai multe ori către cei de faţă, am 
făcut plecăciuni şi le-am spus „bine aţi venit” şi alte câteva 
cuvinte pe care le învăţasem. Am ridicat un degetar plin cu 
băutură, dat de Glumdalclitch în chip de pahar, şi am băut 
în sănătatea lor. Mi-am scos pumnalul şi l-am fluturat prin 
aer, cum fac spadasinii în Anglia. Dădaca mea îmi dădu un 
pai pe care-l mânuii ca pe o suliță, întrucât învăţasem 
această artă în tinereţe. Douăsprezece grupuri de 
spectatori s-au perindat în ziua aceea prin faţa mea şi tot de 
atâtea ori am fost silit să repet aceleaşi caraghioslâcuri 
până când am simţit că-s mort de oboseală şi de silă. 

Cei care mă văzuseră povesteau lucruri atât de minunate 
despre mine, încât oamenii erau gata-gata să dărâme uşile 
ca să intre. Gândindu-se la propriul lui folos, stăpânul nu 
lăsa pe nimeni să pună mâna pe mine afară de dădaca mea, 
şi pentru a preîntâmpina orice primejdie, în jurul mesei au 
fost aşezate bănci la o distanţă la care nu mă putea atinge 
nimeni. Totuşi, un nenorocit de şcolar mă ţinti cu o alună 
care era cât pe ce să mă lovească; o aruncase cu atâta 
putere, încât fără îndoială mi-ar fi turtit ţeasta, aluna fiind 
mare cât ţin dovleac. Am avut însă mulţumirea să-l văd pe 
ştrengar bătut măr şi dat afară din cameră. 

Stăpânul meu dădu de veste că mă va arăta din nou în 
viitoarea zi de târg. Între timp, îmi pregăti un mijloc de 
transport mai potrivit, şi n-a făcut rău, căci eram atât de 
obosit după drum şi după ce-i distrasem pe oameni opt 
ceasuri în şir, că de abia mă mai puteam ţine pe picioare 
sau îngăima o vorbă. Mi-au trebuit nu mai puţin de trei zile 
ca să-mi revin; şi ca să n-am pic de odihnă nici acasă, toţi 
cetăţenii din ţinutul învecinat până la o sută de mile jur 


împrejur, auzind de faima mea, veniră să mă vadă în casa 
stăpânului. Nu cred să fi fost mai puţin de treizeci de 
oameni, cu nevestele şi copiii lor (ţara are o populaţie foarte 
deasă) şi ori de câte ori mă arăta cuiva, stăpânul meu cerea 
un preţ ca şi cum odaia ar fi fost ticsită de lume, chiar dacă 
de faţă era o singură familie; aşa că o bucată de vreme, deşi 
nu m-au mai dus la târg, n-am avut răgaz în nici ozia 
săptămânii (afară de miercuri, care e ziua lor de odihnă). 

Stăpânul meu, dându-şi seama că s-ar putea îmbogăţi de 
pe urma mea, luă hotărârea să mă poarte prin cele mai 
mari oraşe ale ţării. Aşadar, după ce pregăti toate cele 
trebuincioase pentru o călătorie îndelungată şi puse la 
punct rosturile gospodăriei, îşi luă rămas bun de la nevastă- 
sa şi la 17 august 1703, cam două luni de la sosirea mea, 
pornirăm spre capitala ţării, aşezată în inima împărăției, la 
vreo trei mii de mile departe de casa noastră. Stăpânul meu 
o aşeză pe Glumdalclitch pe cal, la spatele lui. Ea mă ţinea 
în poală, într-o cutie pe care şi-o legase de mijloc. Fetiţa 
căptuşise cutia cu stofa cea mai moale pe care o putuse 
găsi, aşternuse pe jos pătura, pusese înăuntru pătuţul 
păpuşii, îmi făcuse rost de rufărie şi cele trebuincioase, 
pregătind totul cum se pricepuse mai bine. 

Nu eram însoţiţi decât de un băiat de-al casei, care călărea 
în urma noastră, ducând bagajele. 

Planul stăpânului meu era să mă arate în toate oraşele din 
drum şi chiar să se abată într-o parte sau alta cu cincizeci 
sau o sută de mile, spre orice sat sau conac unde nădăjduia 
să găsească muşterii. Călătoria nu a fost anevoioasă, pentru 
că făceam între o sută patruzeci şi o sută şaizeci de mile pe 
zi; Glumdalclitch, cu gând să mă cruţe, se plângea întruna 
că a obosito trapul calului! Când o rugam, mă scotea din 
cutie ca să mai respir puţin şi să-mi arate ţara, dar mă ţinea 
mereu legat de o cureluşă. Am trecut peste cinci sau şase 
râuri, cu mult mai late şi mai adânci decât Nilul sau 
Gangele, şi aproape că n-am întâlnit vreun pârâiaş atât de 
mic cum e lamisa sub podul Londrei. Călătoria noastră a 


ţinut zece săptămâni şi am fost arătat în optsprezece oraşe 
mari, în afară de nenumărate sate şi case particulare. 

La 26 octombrie am sosit în capitală, numită în limba lor 
Lorbiulgrud sau Mândria Universului. Stăpânul meu 
închirie o casă pe strada principală a oraşului, nu departe 
de palatul regal, punând ca de obicei afişe care descriau 
întocmai persoana şi talentele mele. Locuinţa aceasta avea 
o cameră mare, lată cam de vreo trei-patru sute de 
picioare. Stăpânul făcu rost de o masă cu un diametru de 
60 de picioare, pe care urma să-mi joc rolul, şi o îngrădi jur 
împrejur, la o distanţă de trei picioare de la margine, cu un 
gard având aceeaşi înălţime, ca nu cumva să cad. Eram 
arătat oamenilor de zece ori pe zi spre uimirea şi 
mulţumirea tuturor. Acum puteam vorbi limba destul de 
bine şi înţelegeam perfect orice cuvânt care-mi era adresat. 
Pe lângă aceasta, învăţasem alfabetul lor şi uneori izbuteam 
chiar să descifrez o propoziţiune, două, căci Glumdalclitch 
îmi fusese dăscăliţă atât acasă, cât şi în ceasurile de răgaz 
din timpul călătoriei noastre. În buzunar, ea purta o 
cărticică, nu cu mult mai mare decât Atlasul lui Sanson. Era 
un tratat obişnuit pentru folosinţa tinerelor fete, în care se 
vorbea pe scurt despre religia lor. Cu ajutorul acestui 
manual, ea m-a învăţat literele, tălmăcindu-mi cuvintele. 

CAPITOLUL III. 

Autorul este chemat la curte. Regina îl cumpără de la 
stăpânul său fermierul şi îl prezintă regelui. Discută cu 
marii învăţaţi ai Majestății Sale. Autorului i se dă un 
apartament la curte. Se bucură de înalta favoare a reginei. 
Apără onoarea ţării sale. Certurile lui cu piticul reginei. 

Munca la care eram supus zi de zi, pricinui în câteva 
săptămâni o schimbare serioasă în starea sănătăţii mele. Cu 
cât stăpânul meu câştiga mai mult de pe urma mea, cu atât 
devenea mai nesăţios, îmi pierdusem cu totul pofta de 
mâncare şi ajunsesem un adevărat schelet. Văzând aceasta 
şi făcându-şi socoteala că nu mai am mult de trăit, fermierul 
se hotări să stoarcă din mine tot ce se mai putea stoarce. În 


timp ce punea la cale astfel de lucruri, sosi de la curte un 
sardral sau lacheu, poruncindu-i stăpânului meu să mă 
ducă de îndată la palat pentru a distra pe regină şi pe 
doamnele ei de onoare. De altfel, câteva dintre doamne mă 
şi văzuseră şi povestiseră lucruri extraordinare despre 
frumuseţea, purtarea cuviincioasă şi bunul meu simţ. 
Majestatea Sa şi însoţitoarele ei au fost mai mult decât 
încântate de purtarea mea. Am căzut în genunchi şi am 
implorat să mi se acorde onoarea de a săruta piciorul ei 
împărătesc; dar graţioasa regină, după ce am fost aşezat pe 
masă, mi-a întins degetul ei mic, pe care eu l-am îmbrăţişat 
cu amândouă mâinile şi plin de adânc respect i-am atins 
vârful cu buzele. Regina mi-a pus câteva întrebări generale 
despre ţara mea şi despre călătoriile pe care le făcusem, la 
care eu am căutat să răspund cât mai clar şi în cât mai 
puţine cuvinte. M-a întrebat dacă aş fi mulţumit să trăiesc la 
curte. Am făcut o plecăciune adâncă, atingând masa cu 
capul, şi am răspuns umil că sunt robul stăpânului meu, dar 
dacă ar sta în puterea mea să aleg aş fi mândru să-mi închin 
viaţa Majestății Sale. Atunci, regina îl întrebă pe stăpânul 
meu dacă doreşte să mă vândă la un preţ bun. El, care se 
temea că nu voi trăi mai mult de o lună, fu gata să se 
despartă de mine şi ceru o sută de piese de aur, care i-au 
fost înmânate pe loc, fiecare piesă valorând cât opt sute de 
moidores118|. Dacă ţinem seama de proporţia dintre toate 
lucrurile din ţara aceea faţă de cele din Europa, precum şi 
de preţul aurului, mai ridicat la ei, de abia dacă toată suma 
echivala cu o mie de guinee (197 în Anglia. 

Am spus apoi reginei că de vreme ce eram acum cel mai 
supus vasal al ei, îi cer favoarea ca Glumdalclitch, care mi-a 
purtat întotdeauna de grijă cu atâta sârguinţă, bunătate şi 
pricepere, să fie primită în serviciul ei şi să fie şi mai 
departe dădaca şi profesoara mea. 

Majestatea Sa îmi încuviinţă cererea şi obţinu cu uşurinţă 
consimţământul fermierului, bucuros să-şi vadă fiica la 
curte, în timp ce biata fată nu-şi putea ascunde bucuria. 


Fostul meu stăpân plecă luându-şi rămas bun de la mine şi 
spunând că mă lasă în mâini bune, la care eu nu i-am 
răspuns nimic, ci am făcut doar o uşoară plecăciune. 
Reginei nu-i scăpă răceala mea şi, după ce fermierul părăsi 
apartamentul, m-a întrebat care e pricina. Mi-am luat 
atunci inima în dinţi şi i-am spus Majestății Sale că fostului 
meu stăpân nu-i datoram nimic afară doar de faptul că nu a 
zdrobit creierii unei biete fiinţe inofensive, descoperită 
întâmplător pe câmp - mărinimie răsplătită din belşug de 
banii pe care i-a câştigat purtându-mă prin jumătate din 
împărăție, precum şi de preţul cu care mă vânduse acum. 
Că viaţa pe care o dusesem a fost îndeajuns de chinuitoare 
ca să ucidă un animal de zece ori mai puternic ca mine, că 
sănătatea mea se şubrezise mult, datorită nesfârşitei 
corvezi de a distra gloata ceasuri în şir, şi, dacă stăpânul 
meu nu ar fi socotit că zilele-mi sunt numărate, Majestatea 
Sa nu ar fi făcut un târg atât de ieftin. Cum însă nu mă 
temeam câtuşi de puţin că voi fi prost tratat sub oblăduirea 
unei regine atât de mari şi de bune, podoaba firii, 
nestemata lumii, încântarea supuşilor ei, fenix a creaţiunii - 
speram că temerile fostului meu stăpân se vor dovedi 
neîntemeiate, căci simţeam cum îmi recapăt puterea sub 
înrâurirea augustei sale prezenţe. 

Aceasta e în rezumat cuvântarea mea, rostită cu multe 
greşeli şi poticnindu-mă adesea. Cât despre ultima parte, 
am ticluit-o cu totul şi cu totul în stilul caracteristic acestui 
popor, Glumdalclitch învăţându-mă câteva cuvinte pe de 
rost, în timp ce mă ducea la curte. 

Regina s-a arătat foarte îngăduitoare faţă de greşelile 
mele şi a rămas surprinsă de atâta duh şi bun simţ la un 
animal aşa de mic. M-a luat în mână şi m-a dus la rege, care 
se zăvorâse în camera lui de lucru. Majestatea Sa, un 
monarh cu o înfăţişare gravă şi severă, nedându-şi seama la 
început cu cine are de a face, a întrebat-o pe regină cu 
răceală, „de când a îndrăgit un splacnuck?” căci pesemne 
aşa i-am părut eu, cum stăteam culcat pe burtă în mâna 


dreaptă a Majestății Sale. Regina, însă, o fiinţă poznaşă şi 
plină de duh, mă puse binişor în picioare pe birou şi-mi 
porunci să-i spun Majestății Sale povestea vieţii mele, lucru 
pe care l-am făcut în foarte puţine cuvinte, iar 
Glumdalclitch care stătea la uşă, pentru că nu înţelegea să 
mă scape din ochi, fiind primită înăuntru, adeveri toate cele 
întâmplate din clipa când poposisem în casa tatălui ei. 

Cu toate că regele era un om foarte învăţat şi studiase 
filosofia şi mai ales matematica, după ce mă cercetă cu 
luare-aminte şi mă văzu umblând în două picioare, îşi 
închipui, înainte ca eu să fi deschis gura, că sunt o figurină 
de ceasornic (ceasurile au ajuns la o mare perfecţiune în 
ţara lor), născocită de vreun artist ingenios. Când însă îmi 
auzi glasul şi văzu că tot ce spun e firesc şi raţional, nu-şi 
putu ascunde uimirea. Dar nu se arătă de loc mulţumit de 
relatările mele cu privire la felul în care venisem în ţara lui, 
crezând că e o poveste ticluită de Glumdalclitch şi de tatăl 
ei, care mă învăţaseră un număr de cuvinte ca să mă vândă 
pe un preţ mai bun. Stăpânit de aceste gânduri, îmi mai 
puse câteva întrebări şi primi din nou răspunsuri 
inteligente, răspunsuri ce păcătuiau doar printr-un accent 
străin şi o cunoaştere imperfectă a limbii, împănată cu 
câteva fraze rustice, învăţate de mine în casa fermierului şi 
nepotrivite cu vorbirea aleasă de la curte. 

Majestatea Sa trimise după trei cărturari, care, potrivii 
obiceiului ţării, urmau să fie primiţi la curte în săptămâna 
aceea. Aceşti domni, după ce m-au cercetat cu multă luare- 
aminte, se dovediră a avea păreri deosebite. Au căzut cu 
toţii de acord că n-am putut fi zămislit după legile obişnuite 
ale firii deoarece n-aveam putinţa să-mi apăr viaţa, nici prin 
iuţeala picioarelor, nici căţărându-mă în copaci şi nici 
săpându-mi vizuini în pământ. 

După dinţi, pe care mi i-au examinat cu multă atenţie, şi- 
au dat seama că sunt un animal carnivor; cum însă cele mai 
multe patrupede mă întreceau cu mult, iar şoarecii de câmp 
şi alte animale erau mult mai sprintene ca mine, nu-şi 


puteau închipui cum reuşesc să nu mor de foame, afară 
doar dacă nu mă hrăneam cu melci şi alte insecte, ceea ce 
ei erau gata să dovedească prin nenumărate argumente 
savante că nu este cu putinţă. Unul din aceste capete 
luminate fu de părere că s-ar putea ca eu să fiu un embrion 
sau un avorton. Ipoteza aceasta fu respinsă de ceilalţi doi, 
care vedeau că am mădularele perfect de bine dezvoltate şi 
fără nici un cusur şi că am trăit mai mulţi ani, după cum o 
dovedea limpede barba mea, ale cărei fire le-au descoperit 
cu ajutorul unei lupe. Nu voiau să admită că aş fi un pitic, 
pentru că micimea mea întrecea orice închipuire, iar piticul 
favorit al reginei, cel mai mic pitic cunoscut în întreaga 
ţară, era înalt de aproape treizeci de picioare. După multe 
discuţii, au ajuns la concluzia unanimă că sunt doar un 
relplum scalclath, ceea ce, cuvânt cu cuvânt, înseamnă 
lusus naturae120Y, concluzie întru totul pe placul filosofiei 
moderne din Europa, ai cărei învăţaţi, dispreţuind vechea 
portiţă de scăpare a cauzelor oculte, cu ajutorul căreia 
discipolii lui Aristotel căutau în zadar să-şi ascundă 
ignoranţa, au născocit această minunată soluţie a tuturor 
dificultăţilor spre negrăitul progres al cunoştinţelor 
omeneşti. 

După această concluzie hotărâtoare, am rugat stăruitor să 
mi se îngăduie să spun şi eu două cuvinte. M-am adresat 
regelui şi l-am asigurat pe Majestatea Sa că vin dintr-o ţară 
cu mai multe milioane de cetăţeni de statura mea, unde 
animalele, pomii şi casele sunt toate proporţionate şi unde, 
în consecinţă, aş putea, la fel de bine ca şi supuşii Majestății 
Sale, să mă apăr şi să mă hrănesc; socoteam că e un 
răspuns complet la argumentele domnilor acelora. La 
acestea, ei s-au mulţumit să zâmbească dispreţuitor, zicând 
că fermierul a ştiut să mă dădăcească foarte bine. Regele 
însă, minte mult mai luminată, dădu drumul învăţaţilor şi 
trimise după fermier care, din fericire, nu plecase încă din 
oraş. Şi după ce-l descusu mai întâi între patru ochi, şi-l 
puse apoi de faţă cu mine şi cu fetiţa lui, Majestatea Sa 


începu să-şi spună că s-ar putea ca tot ce-i povestisem să fie 
adevărat. 

O rugă pe regină să poruncească să fiu bine tratat şi fu de 
părere ca Glumdalclitch să continue a mă îngriji, deoarece 
băgase de seamă că ţineam mult unul la celălalt. Fetei i se 
dădu un apartament confortabil la curte, un fel de 
guvernantă care să o educe, o servitoare ca s-o îmbrace şi 
încă două pentru felurite alte treburi; dar îngrijirea mea fu 
lăsată numai şi numai în seama ei. Regina porunci 
tâmplarului ei să facă o cutie care să-mi servească drept 
dormitor, după modelul indicat de Glumdalclitch şi de mine. 
Omul acesta era un meşter foarte iscusit şi, sub îndrumările 
mele, îmi construi în trei săptămâni o cameră de lemn de 
şaisprezece picioare pătrate, înaltă de douăsprezece 
picioare, cu ferestre, o uşă şi două firide, aidoma unui 
dormitor londonez. Scândura care alcătuia tavanul putea fi 
ridicată şi lăsată în jos cu ajutorul a două ţâţâni; pe acolo fu 
coborât un pat pregătit de tapiţerul Majestății Sale. 
Glumdalclitch îl scotea în fiecare zi la aer şi păturea 
aşternutul cu mâna ei. Noaptea, după ce-l cobora în 
cameră, închidea capacul deasupra mea. Un alt meşter 
foarte priceput, vestit pentru iscusinţa cu care executa tot 
felul de nimicuri, se apucă să-mi facă două scaune cu 
spetează dintr-un material asemănător cu fildeşul, precum 
şi două mese şi un scrin în care să-mi pun lucrurile. Camera 
era căptuşită cu plăpumi de toate părţile - pereţi, duşumea 
şi tavan - pentru a preîntâmpina orice accident pricinuit de 
neatenţia celor ce m-ar fi purtat şi pentru a mai îndulci 
hurducăturile când aş fi fost dus cu trăsura. Am rugat să mi 
se facă un lacăt să pun la uşă, ca să împiedic intrarea 
şobolanilor şi a şoarecilor. După mai multe încercări, 
fierarul făuri cel mai mic lacăt ce se văzuse vreodată în ţara 
aceea; mărturisesc că mie mi-a fost dat să văd chiar unul 
mai mare la poarta casei unui gentilom din Anglia. Până la 
urmă, am păstrat cheia la mine în buzunar, de teamă că 
Glumdalclitch ar putea s-o piardă. Regina porunci de 


asemenea să fie adusă mătasea cea mai subţire ce putea fi 
găsită ca să mi se facă haine - ceva mai groasă decât 
păturile englezeşti - şi care m-au stânjenit nespus până ce 
m-am obişnuit cu ele. Erau croite după moda ţării, 
semănând întrucâtva cu hainele persanilor, şi ale chinezilor 
- o îmbrăcăminte cuviincioasă şi sobră. 

Regina mă îndrăgi atât de mult, încât nu mai putea mânca 
fără mine. Aveam o măsuţă aşezată pe masa pe care mânca 
Majestatea Sa, chiar lângă cotul ei stâng, şi un scaun pe 
care să stau jos. 

Glumdalclitch şedea pe un scaun nu prea departe, ca să 
mă ajute şi să aibă grijă de mine. Avea un şir întreg de vase 
de argint, precum şi alte lucruri trebuincioase care, în 
comparaţie cu ale reginei, nu erau mai mari decât cele pe 
care le văzusem într-un magazin de jucării din Londra, 
pentru o căsuţă de păpuşi. Mica mea dădacă le ţinea în 
buzunar într-o cutie de argint şi mi le dădea la masă când 
aveam nevoie de ele, spălându-le întotdeauna singură. Cu 
regina nu lua masa nimeni, în afară de cele două 
principese, cea mai mare în vârstă de şaisprezece ani şi cea 
mai mică de treisprezece ani şi o lună. Majestatea Sa 
obişnuia să-mi pună în farfurie un dumicat de carne, pe 
care mi-l tăiam singur, şi grozav îi plăcea să mă vadă 
mâncând fărâmiţele acelea, căci regina (cu tot stomacul ei 
plăpând) lua dintr-o îmbucătură atât cât puteau mânca la o 
masă vreo zece fermieri englezi, privelişte care uneori îmi 
făcea silă. Zdrobea între dinţi o aripă de ciocârlie, cu oase 
cu tot, deşi era de nouă ori mai mare decât aripa unui 
curcan zdravăn de la noi, şi băga în gură un dumicat de 
pâine cât două jimble de doisprezece penny fiecare. Dintr-o 
sorbitură golea o cupă de aur, în care încăpea mai mult de 
un butoi de vin de al nostru. Cuţitele pe care le folosea erau 
de două ori mai lungi decât lamele coaselor noastre, 
aşezate în prelungirea cozii. Lingurile, furculiţele şi toate 
celelalte aveau cam aceleaşi dimensiuni. Îmi aduc aminte că 
odată Glumdalclitch m-a dus la palat să-mi arate nişte mese 


pe care vreo zece-douăsprezece cuțite şi furculiţe uriaşe 
dintr-acestea erau puse grămadă în picioare. O privelişte 
mai înspăimântătoare nici că-mi fusese dat să văd până 
atunci. 

În fiecare miercuri (care, după cum am amintit, e ziua lor 
de sărbătoare), regele şi regina, împreună cu vlăstarele 
regale de ambele sexe, obişnuiau să ia masa în 
apartamentele Majestății Sale, al cărui favorit eram acum, 
şi cu acest prilej măsuţa şi scăunaşul meu erau aşezate în 
stânga sa, în faţa unei solniţe. Regelui îi făcea plăcere să 
stea de vorbă cu mine, întrebându-mă despre obiceiurile, 
religia, legile, forma de guvernământ şi învăţătura din 
Europa, iar eu mă străduiam să-l lămuresc cât puteam mai 
bine. Suveranul avea o minte limpede şi o judecată atât de 
precisă, încât făcea reflecţii şi observaţii foarte înțelepte 
asupra a tot ce-i spuneam. 

Dar trebuie să mărturisesc că, după ce am vorbit poate 
prea amănunţit despre scumpa mea patrie, despre 
comerţul şi războaiele noastre pe mare şi pe uscat, despre 
schismele religioase şi despre partidele din ţară, 
prejudecățile educaţiei sale au triumfat şi el nu s-a putut 
stăpâni să nu mă ia în mâna dreaptă şi, lovindu-mă uşor cu 
cealaltă, să nu mă întrebe, râzând din toată inima, dacă 
sunt Whig sau Tory. Apoi întorcându-se către primul 
ministru, care aştepta în spatele lui cu un sceptru alb în 
mână, lung aproape cât catargul vasului Royal Sovereign, îi 
atrase atenţia cât de vrednic de disprețuit este dorul de 
mărire, dacă şi nişte biete gângănii ca mine se pot 
maimuţări de dragul lui. „Şi totuşi, - adăugă el, - fac 
rămăşag că vietăţile astea îşi au şi ele titlurile şi onorurile 
lor, clădesc şi ele cuiburi şi vizuini pe care le numesc case şi 
oraşe, se grozăvesc şi se împopoţonează, iubesc, luptă, se 
ceartă, înşală şi trădează.” Şi tot aşa mai departe, în timp 
ce eu făceam feţe-feţe de indignare, auzind cum nobila 
noastră ţară, stăpâna artelor şi armelor, spaima Franţei, 


arbitrul Europei, patria virtuţilor, a evlaviei, cinstei şi 
adevărului, fala şi pizma lumii, e tratată cu atâta dispreţ. 

Dar cum nu eram în situaţia de a mă arăta jignit, după ce 
am cumpănit mai bine, am început chiar să mă îndoiesc 
dacă am fost jignit cu adevărat. Căci după trecerea câtorva 
luni, când mă mai deprinsesem cu înfăţişarea şi felul de a 
vorbi al acestor oameni, dându-mi seama că fiecare lucru 
asupra căruia îmi aruncam privirile e proporţional, oroarea 
pe care o încercasem la început, datorită mărimii şi 
aspectului lor, scăzuse într-atâta, încât dacă mi-ar fi fost dat 
atunci să văd o societate de doamne şi lorzi din Anglia, 
îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi jucându-şi cu toţii 
rolurile care mai de care mai manierat, împăunându-se, 
ploconindu-se şi flecărind - tare aş mai fi fost ispitit să râd 
de ei cum râdeau de mine regele şi marii dregători. Ba, ce 
Zic, eu însumi nu mă puteam stăpâni să nu râd de mine, 
când regina mă lua în palmă şi se aşeza în faţa oglinzii, în 
care mă vedeam alături de dânsa! Şi cum nu putea fi nimic 
mai ridicol decât o astfel de comparaţie, am început cu 
adevărat să mă închipui micşorat cu mult faţă de mărimea 
mea obişnuită. 

Nimic nu mă înfuria şi nu mă umilea mai mult decât piticul 
reginei, care, fiind creatura cea mai scundă din ţara aceea 
(cred că nu avea nici chiar treizeci de picioare), devenise 
atât de obraznic la vederea unei făpturi mult mai mici decât 
el, încât se umfla veşnic în pene şi se grozăvea când trecea 
pe lângă mine spre anticamera reginei, în timp ce eu 
stăteam pe vreo masă discutând cu lorzii sau doamnele de 
la curte, şi rareori se întâmpla să nu arunce vreo vorbă 
usturătoare pe socoteala micimii mele; singura-mi 
răzbunare era să-l numesc „frate”, să-l provoc la luptă şi să- 
i arunc cuvinte obişnuite în gura pajilor. 

Într-o zi pe când ne aflam la masă, flecuşteţul ăsta 
răutăcios se înfurie atât de tare la auzul unor vorbe pe care 
i le aruncasem, încât se urcă pe scaunul Maiestăţii Sale, mă 
înhaţă de mijloc în timp ce eu şedeam liniştit, fără a bănui 


nimic, şi mă zvârli într-un castron mare de argint plin cu 
smântână, apoi o rupse la fugă cât îl ţineau picioarele. Am 
intrat în smântână până peste cap şi dacă n-aş fi fost un bun 
înotător, mi s-ar fi înfundat cu siguranţă, căci în clipa aceea 
Glumdalclitch se afla întâmplător în celălalt capăt al 
camerei, iar regina se sperie atât de rău, încât i-a lipsit 
prezenţa de spirit să-mi dea o mână de ajutor. Dar mica 
mea dădacă alergă într-un suflet să mă scape şi mă scoase 
după ce înghiţisem mai mult de un quart(21) de smântână. 
M-au culcat în pat; n-am păţit altceva decât c-am prăpădit 
un rând de haine. Piticul a fost straşnic biciuit şi, ca o 
pedeapsă în plus, silit să bea toată smântână din castronul 
în care mă aruncase. După această întâmplare, el nu s-a 
mai bucurat de nici o trecere în ochii reginei care l-a şi dat 
unei doamne de neam, aşa că spre marea mea mulţumire 
nu l-am mai văzut de atunci. Altfel cine ştie până unde ar fi 
putut merge răzbunarea unui pitic atât de răutăcios. 

Îmi mai jucase el odată o festă care a făcut-o pe regină să 
râdă, dar care totodată a şi indignat-o. Atunci, cu siguranţă 
l-ar fi izgonit de la curte, dacă eu n-aş fi fost îndeajuns de 
mărinimos ca să intervin. Majestatea Sa luase un os cu 
măduvă şi după ce a scos măduva, a pus din nou osul pe 
farfurie, aşa cum stătuse mai înainte. Piticul, pândind clipa 
prielnică, când Glumdalclitch se îndrepta spre bufet, se 
urcă pe scaunul pe care şedea ea ca să aibă grijă de mine în 
timpul mesei, mă înhaţă cu amândouă mâinile şi 
strângându-mi picioarele, mă vâri în os până la brâu; am 
stat aşa câtva timp ca un caraghios. Cred că s-a scurs 
aproape un minut fără ca cineva să-şi dea seama de cele 
întâmplate, căci socoteam că nu e de demnitatea mea să 
strig. Şi numai datorită faptului că monarhii nu prea au 
obiceiul să mănânce mâncarea fierbinte nu mi-am fript 
picioarele; numai ciorapii şi pantalonii erau într-un hal fără 
hal. La stăruinţele mele, singura pedeapsă cu care s-a ales 
piticul a fost o bătaie zdravănă. 


Adeseori, regina mă lua peste picior pentru că-i păream 
fricos şi mă-ntreba dacă toţi compatrioţii mei seamănă cu 
mine. Dar iată despre ce-i vorba. În timpul verii, ţara e 
năpădită de muşte, iar insectele astea scârboase, mari cât 
nişte ciocârlii de Dunstable, nu-mi dădeau pace în timpul 
mesei, necăjindu-mă cu bâzâitul lor pe la urechi. Din când 
în când, se aşezau pe mâncare, lăsându-şi acolo 
excrementele lor scârboase sau ouăle, întru totul vizibile 
pentru mine, dar nu şi pentru locuitorii acelei ţări, a căror 
vedere nu era atât de ageră la perceperea obiectelor mai 
mici. Câteodată mi se aşezau pe nas sau pe frunte şi mă 
înţepau până la sânge, ba pe deasupra mai aveau şi un 
miros respingător. Mie mi-era uşor să văd materia aceea 
vâscoasă care, după cum ne spun naturaliştii, îngăduie 
acestor creaturi să umble pe tavan şi să nu cadă. Am avut 
mult de furcă apărându-mă împotriva acestor lighioane 
hidoase şi tresăream fără voie ori de câte ori poposeau pe 
faţa mea. Piticul avea obiceiul să prindă muşte - aşa cum 
fac şcolarii noştri - şi pe neaşteptate să le dar drumul sub 
nasul meu, ca să mă sperie pe mine şi s-o distreze pe 
regină. Eu le făceam de petrecanie tăindu-le în bucăţi cu 
cuțitul, în timp ce zburau prin aer, îndemânarea mea 
stârnind admiraţie. 

Îmi amintesc că într-o dimineaţă, Glumdalclitch aşezase 
cutia mea pe fereastră, cum făcea de obicei în zilele 
frumoase când mă scotea la aer (eu n-o lăsam să atârne 
cutia în cui, aşa cum facem noi în Anglia cu coliviile). După 
ce am deschis geamul şi m-am aşezat la masă ca să mănânc 
o felie de cozonac (era micul meu dejun), peste douăzeci de 
viespi, ademenite de miros, năvăliră în odaie, bâzâind mai 
tare decât tot atâtea cimpoaie. Câteva din ele s-au năpustit 
asupra cozonacului şi au plecat cu câte o fărâmă; altele 
zburau în jurul capului şi obrazului meu, înnebunindu-mă 
cu zgomotul şi băgându-mă în sperieţi cu acele lor. Totuşi, 
am avut curajul să mă ridic şi, scoțând pumnalul, să le atac 


în aer. Am căsăpit patru din ele, căci celelalte şi-au luat 
zborul şi eu am închis fereastra. 

Gângăniile astea erau mari cât potârnichile, le-am scos 
acele şi am văzut că sunt lungi de o incie şi jumătate şi 
ascuţite ca nişte ace de cusut. Le-am păstrat pe toate; iar 
mai târziu, le-am arătat, laolaltă cu alte rarităţi, în diferite 
ţări ale Europei. La înapoierea mea în Anglia, am dăruit trei 
din ele colegiului Gresham, iar pe-al patrulea l-am păstrat 
pentru mine. 

CAPITOLUL IV. 

Autorul descrie ţara. O propunere pentru corijarea 
hărților moderne. Palatul regelui şi câteva cuvinte despre 
capitală. Cum călătorea autorul. Descrierea marelui templu. 

Cum în urma călătoriilor cu Glumdalclitch îmi făcusem o 
oarecare idee despre ţară, am de gând acum să i-o descriu 
cititorului, atât cât mi-au îngăduit peregrinările mele ce nu 
au depăşit niciodată mai mult de două mii de mile jur 
împrejurul capitalei Loibrulgrud, căci regina, pe care o 
însoţeam întotdeauna, nu mergea niciodată mai departe 
când îl întovărăşea pe rege şi aştepta acolo până ce 
Majestatea Sa se întorcea din vizitele lui la hotarele ţării. 
Regatul acestui monarh atingea cam şase mii de mile în 
lungime şi între trei şi patru mii de mile în lăţime, de unde 
am ajuns la concluzia că geografii noştri fac o mare 
greşeală când îşi închipuie că între Japonia şi California nu 
există nimic altceva decât întinsul mării; eu am fost 
întotdeauna de părere că trebuie să existe un ţinut care să 
slujească drept cumpănă marelui continent al Asiei, şi de 
aceea ei ar trebui să-şi corecteze hărţile, unind această 
vastă întindere de pământ cu regiunile de nord-vest ale 
Americii, eu fiind gata să le dau o mână de ajutor. 

Regatul Brobdingnag este o peninsulă, care se sfârşeşte în 
partea de nord-est cu un şir de munţi înalţi de treizeci de 
mile, munţi inaccesibili din cauza vulcanilor de pe culmile 
lor. Nici cei mai învăţaţi oameni nu ştiu ce fel de vietăţi 
trăiesc dincolo de aceste culmi sau dacă măcar ţinutul este 


locuit. Oceanul înconjură ţara din trei părţi. În tot regatul 
nu există nici un port la mare, iar coastele unde fluviile se 
varsă în ocean sunt mai totdeauna bântuite de furtuni şi 
presărate cu sumedenie de stânci ascuţite, aşa încât nici 
cele mai mici corăbii nu se încumetă să se avânte în larg; 
prin urmare oamenii aceştia nu au nici o legătură cu restul 
lumii. 

Pe marile fluvii însă plutesc nenumărate corăbii şi apele 
lor mişună de peşte de soi. Băştinaşii pescuiesc rareori în 
mare, căci peştii de mare sunt la fel cu cei din Europa, deci 
nu merită osteneala. Asta dovedeşte în chip limpede că 
atunci când natura a zămislit plante şi animale atât de 
uriaşe, s-a mărginit numai la acest continent: determinarea 
cauzelor o las pe seama filosofilor. Din când în când, totuşi 
ei prind câte o balenă aruncată de valuri pe stânci; de altfel 
oamenii de rând se hrănesc bucuros cu balene. Acestea 
sunt aşa de mari, încât un om de abia poate să ducă una pe 
umeri, iar uneori, ca nişte ciudăţenii ce sunt, băştinaşii le 
transportă în coşuri la Lorbrulgrud. Odată am văzut şi eu 
una pe-o farfurie, servită la masa regelui ca raritate, dar nu 
mi s-a părut că monarhul ar fi fost prea încântat; cred că-l 
scârbea mărimea ei, cu toate că în Groenlanda mi-a fost dat 
să văd o balenă şi mai mare. 

Ţara are o populaţie deasă, căci numără nu mai puţin de 
cincizeci şi unu de oraşe mari, aproape o sută de cetăţi 
întărite, precum şi foarte multe sate. Pentru a satisface 
curiozitatea cititorului, cred că e de ajuns să descriu 
Lorbrulgrudul. Fluviul care-l străbate, împarte oraşul în 
două jumătăţi aproape egale. Lorbrulgrudul are peste 
optzeci de mii de case şi vreo şase sute de mii de locuitori. 
E lung de trei glomlungi (ceea ce înseamnă, aproximativ, 
cincizeci şi patru de mile engleze) şi lat de doi şi jumătate; l- 
am măsurat eu însumi pe harta regală, întocmită la porunca 
regelui şi întinsă pe jos anume pentru mine, pe o lungime 
de o sută de picioare. Am măsurat de mai multe ori 
diametrul şi circumferința hărţii, umblând desculţ şi făcând 


calculele la scară, până când am ajuns la o măsurătoare 
destul de exactă. 

Palatul regal nu e o clădire prea armonioasă, ci o 
îngrămădire de construcţii care se întind pe o rază de vreo 
şapte mile; camerele principale sunt în general înalte de 
două sute patruzeci de picioare, având lăţimea şi lungimea 
proporţionale. Lui Glumdalclitch şi mie ni s-a pus la 
dispoziţie o trăsură în care guvernanta ei o ducea adesea la 
plimbare, ca să vadă oraşul sau să viziteze magazinele. 
Purtat în cutia mea, eram nelipsit de la aceste plimbări, iar 
fata, la rugămintea mea, mă scotea afară şi mă ţinea în 
mână ca să văd mai bine casele şi oamenii, în timp ce 
treceam pe străzi. 

Cred că trăsura noastră nu era mai puţin încăpătoare 
decât sala palatului Westminster, dar nu chiar atât de 
înaltă; şi totuşi, n-aş putea spune cu precizie. Într-o zi, 
guvernanta porunci vizitiului să oprească la mai multe 
magazine, iar cerşetorii, care atâta aşteptau, înconjurară 
trăsura, oferind cea mai înfricoşătoare privelişte pe care au 
văzut-o vreodată ochii unui englez. Printre ei se afla o 
femeie cu un cancer la sân, un sân îngrozitor de umflat şi 
plin de găuri. Într-una din aceste găuri m-aş fi putut 
ascunde cu uşurinţă, cât sunt de mare. Mai era acolo şi un 
om cu o umflătură la gât, mai voluminoasă decât cinci saci 
cu lână, şi un altul cu picioare de lemn, fiecare înalt de vreo 
douăzeci de picioare. Dar lucrul cel mai înviorător erau 
păduchii care mişunau pe hainele nenorociţilor. Puteam 
vedea foarte bine cu ochiul liber mădularele acestor 
lighioane, mult mai bine decât se văd la microscop cele ale 
unui păduche de la noi; le distingeam şi râturile cu care 
râmau ca porcii. Erau primii păduchi pe care îi văzusem 
vreodată şi aş fi fost curios să disec unul din ei, dacă aş fi 
avut instrumente potrivite, dar din nefericire, le lăsasem pe 
corabie. Priveliştea m-a scârbit atât de mult, încât mi s-a 
întors stomacul pe dos. Pe lângă cutia cea mare în care 
eram purtat de obicei, regina porunci să mi se facă una mai 


mică, de vreo douăsprezece picioare pătrate şi înaltă de 
zece, în vederea călătoriilor, deoarece cealaltă fiind prea 
mare, Glumdalclitch n-o putea ţine în poală şi încurca locul 
în trăsură; cutia a fost făcută de acelaşi meşter, căruia eu i- 
am dat toate îndrumările, până în cele mai mici amănunte. 
Avea forma unui cub, trei din pereţi fiind prevăzuţi cu câte 
o fereastră şi fiecare fereastră cu gratii pentru a 
preîntâmpina accidentele în timpul drumurilor lungi. În al 
patrulea perete, care nu avea fereastră, au fost bătute două 
scoabe trainice. Ori de câte ori aveam chef să merg călare, 
cel care mă purta în şa trecea o chingă de piele prin aceste 
scoabe şi apoi şi-o lega de mijloc. Când trebuia să însoțesc 
pe rege sau pe regină în călătoriile lor, ori când doream să 
mă plimb prin grădinile palatului sau să fac o vizită unei 
doamne de viţă nobilă ori unui ministru, iar Glumdalclitch 
nu se simţea bine, eram dat în grija vreunui servitor bătrân, 
un om de încredere, pe care mă puteam bizui. 

N-a trecut mult şi-am început să fiu cunoscut şi stimat de 
cei mai înalţi degători - cred mai degrabă că datorită 
trecerii de care mă bucuram în ochii regelui decât vreunui 
merit al meu personal. În timpul călătoriilor, când mă 
săturam să tot merg cu trăsura, un slujitor prindea cutia în 
chingi şi o aşeza în şa pe-o pernă în faţa lui. În felul acesta 
puteam să admir priveliştea prin toate trei ferestrele 
deodată. În cutie aveam un pat şi un hamac atârnat de 
tavan, două scaune şi o masă înşurubate cu nădejde în 
duşumea, ca să nu fie aruncate de colo, colo, în galopul 
calului sau în hurducăturile trăsurii. Şi cum eram deprins 
cu călătoriile pe mare, zgâlţăielile acestea, deşi uneori 
foarte violente, nu mă supărau prea mult. 

Ori de câte ori doream să văd oraşul, tot din cutie îl 
admiram. Glumdalclitch se aşeza într-un fel de lectică, 
construită după moda ţării, şi lua cutia în poala ei. Lectica 
era purtată de patru slujitori şi însoţită de alţi doi îmbrăcaţi 
în livrea cu insignele reginei. Oamenii, care auziseră atâtea 
despre mine, se îmbulzeau în jurul nostru, curioşi peste 


măsură, iar fata, destul de binevoitoare, oprea lectica şi mă 
lua în mână ca toţi să mă poată vedea bine. 

Ţineam foarte mult să văd marele templu şi mai ales turnul 
lui, socotit cel mai înalt din întreaga împărăție. Drept care, 
într-o bună zi, mica mea dădacă mă duse acolo. Trebuie să 
mărturisesc însă că m-am întors dezamăgit, căci turnul nu 
avea mai mult de trei mii de picioare, socotind de la bază şi 
până sus în vârf, ceea ce, dacă ţinem seama de proporţia 
dintre înălţimea acestor oameni şi noi, cei din Europa, nu e 
câtuşi de puţin un lucru care să stârnească admiraţia, şi nu 
atinge nici pe departe, de nu cumva mă înşel eu, 
dimensiunile clopotniţei din Salisbury. Dar, ca să nu vorbesc 
de rău un popor faţă de care voi rămâne îndatorat toată 
viaţa, trebuie să recunosc că ceea ce faimosul templu 
pierde în înălţime câştigă de fapt în frumuseţe şi soliditate; 
căci zidurile, cioplite în piatră, sunt groase de aproape o 
sută de picioare - fiecare lespede având o suprafaţă de vreo 
patruzeci de picioare pătrate - şi sunt împodobite 
pretutindeni cu straturi uriaşe de zei şi împărați, dăltuite în 
marmură şi aşezate în firide. Am măsurat degetul cel mic al 
unei statui, care se rupsese şi zăcea nebăgat în seamă în 
gunoaie şi am văzut că are exact patru picioare şi o incie. 
Glumdalclitch îl înfăşură în batistă şi-l duse acasă în 
buzunar, ca să-l păstreze împreună cu alte nimicuri la care 
fata ţinea foarte mult, cum se întâmplă adesea cu copiii de 
vârsta ei. 

Bucătăria regelui este, într-adevăr, o clădire impunătoare, 
boltită şi înaltă de aproape şase sute de picioare. Cuptorul 
cel mare e mai mic cu vreo zece paşi decât cupola 
catedralei Sf. Pavel, căci după ce m-am întors în ţară, am 
măsurat-o înadins. Dar dacă m-aş apuca să descriu grătarul 
din bucătărie, oalele uriaşe, ciosvârtele de carne ce se 
învârteau în frigări şi o mulţime de alte lucruri, nu ştiu, zău, 
dacă voi fi crezut; se va găsi oricând un critic sever care să 
afirme că am exagerat puţin, aşa cum se presupune că fac 
adesea călătorii. Totuşi, mă tem că, ferindu-mă să nu fiu şi 


eu judecat astfel, am căzut prea mult în cealaltă extremă, 
iar dacă s-ar întâmplă ca această lucrare să fie tradusă 
vreodată în limba celor din Brobdingnag (numele împărăției 
aceleia) şi înmânată lorregele şi supuşii săi ar avea motiv să 
se plângă că i-am nedreptăţit zugrăvind lucrurile în chip 
mincinos şi înfăţişându-i cu mult prea mărunți. 

Rareori se întâmplă ca Majestatea Sa să ţină mai mult de 
şase sute de cai în grajdurile sale. Caii sunt înalţi cam de 
cincizeci şi patru, şaizeci de picioare. În ocaziile solemne, 
regele apare însoţit, pentru mai multă pompă, de o gardă 
de cinci sute de călăreţi. Credeam, şi pe drept cuvânt, că 
este cea mai splendidă privelişte ce se poate vedea până 
când, într-o bună zi, am văzut o parte din armata sa 
pregătită de luptă, lucru despre care voi vorbi cu alt prilej. 

CAPITOLUL V. 

Câteva peripeții ale autorului. Execuţia unui criminal. 
Autorul îşi arată priceperea în arta navigaţiei. 

Pot spune, pe bună dreptate, că aş fi dus un trai fericit în 
ţara aceea, dacă micimea mea nu m-ar fi expus la mai multe 
întâmplări ridicole şi supărătoare, dintre care îmi voi lua 
libertatea să povestesc câteva. Glumdalclitch mă ducea 
adesea în grădinile palatului, în cutia mea cea mică, şi 
uneori mă scotea afară şi mă ţinea în mână sau mă lăsa jos 
ca să mă plimb. 

Mi-aduc aminte că odată, înainte de a fi izgonit de regină, 
piticul s-a luat după noi în grădină. Dădaca mea tocmai mă 
lăsase jos, şi cum şi eu şi el ne aflam foarte aproape unul de 
celălalt lângă nişte meri pitici, am vrut să-i arăt că sunt un 
om de duh şi am făcut o comparaţie prostească între el şi 
înălţimea copacilor - comparaţie ce se potriveşte 
întâmplător şi în limba lor ca şi într-a noastră. Pârdalnicul 
de pitic aşteptă prilejul potrivit, când tocmai mă aflam sub 
unul din aceşti pomi, şi începu să-l scuture drept în capul 
meu. Vreo zece mere, mari cât nişte butoaie de Bristol, 
căzură pe lângă urechile mele. Unul mă lovi în spate, în 
timp ce stăteam aplecat, şi mă pomenii trântit cu faţa la 


pământ. De altfel, nu s-a întâmplat nimic rău, iar piticul a 
fost iertat în urma stăruinţelor mele, fiindcă de fapt, eu îl 
stârnisem. 

Într-altă zi, Glumdalclitch mă lăsă singur pe un răzor cu 
iarbă moale, în timp ce ea se plimba mai încolo cu 
guvernanta ei. Între timp se porni o ploaie cu o grindină 
atât de năprasnică, încât imediat am fost trântit la pământ; 
şi cum stăm aşa, grindina mă lovea fără milă, de parcă aş fi 
fost bombardat cu mingi de tenis; totuşi, am reuşit să mă 
târăsc de-a buşilea şi să mă adăpostesc, culcat pe burtă, 
sub nişte frunze de cimbru; din cap până-n picioare am fost 
tot o vânătaie, aşa că zece zile n-am mai putut ieşi din casă. 
De altfel, nu e de mirare, deoarece natura păstrând 
aceleaşi proporţii în toate manifestările ei, în ţara aceea un 
bob de grindină este aproape de o mie opt sute de ori mai 
mare decât în Europa - lucru verificat de mine, ca unul ce 
am fost curios să le cântăresc şi să le măsor. 

În aceeaşi grădină mi s-a întâmplat însă un accident mai 
grav. Într-o zi, mica mea dădacă, socotind că m-a aşezat 
într-un loc ferit (ceea ce o rugam adeseori să facă spre a mă 
putea gândi în voie) şi cum, pe de altă parte, lăsase cutia 
acasă, la palat, ca să n-o tot poarte cu ea, s-a dus împreună 
cu guvernanta şi câteva doamne pe care le cunoştea într-alt 
colţ al grădinii. Pe când se afla la o depărtare de unde nu m- 
ar fi putut auzi, un câine mic şi alb al unuia din grădinari, 
intrând din întâmplare în grădină, începu să adulmece locul 
unde mă aflam eu. Conducându-se după miros, câinele veni 
drept spre mine şi luându-mă în gură, alergă la stăpânul 
său dând vesel din coadă şi mă aşeză binişor pe pământ. 
Din fericire, fusese atât de bine dresat că m-a dus în dinţi 
fără să-mi pricinuiască nici cel mai mic rău şi fără să-mi 
strice măcar hainele. 

Dar bietul grădinar care mă cunoştea bine şi-mi arăta 
multă bunăvoință se înspăimântă grozav. Mă luă uşurel cu 
amândouă mâinile şi mă întrebă cum mă simt; eu eram însă 
atât de buimăcit că mi se tăiase răsuflarea şi-mi pierise 


graiul. Peste câteva clipe mi-am venit în fire şi el m-a dus, 
bun-zdravăn, la Glumdalclitch care, între timp, se întorsese 
la locul unde mă lăsase; biata fată, văzând că nu sunt 
nicăieri şi nici nu răspund la chemările ei, a fost cuprinsă de 
o durere fără margini. Ea îl dojeni aspru pe grădinar din 
pricina câinelui. Am tăinuit cu toţii cele întâmplate şi la 
curte nu s-a aflat nimic, căci fata se temea de mânia 
reginei; ce-i drept, mărturisesc că şi eu m-am gândit că 
pentru reputaţia mea n-ar fi de loc nimerit să se afle 
păţania. 

Întâmplarea asta a hotărât-o pe Glumdalclitch să nu mă 
mai slăbească o clipă din ochi. De mult mă temeam eu deo 
astfel de hotărâre şi de aceea îi tăinuisem cu grijă unele 
mici peripeții prin care trecusem de fiecare dată când mă 
lăsase singur. Într-o zi, un uliu ce se tot rotea pe deasupra 
grădinii se năpusti asupră-mi şi dacă n-aş fi scos repede 
pumnalul şi nu m-aş fi adăpostit în fugă sub un gard, m-ar fi 
înhăţat cu siguranţă în ghearele lui. Altădată, pe când mă 
urcam spre vârful unui muşuroi de cârtiţă, am intrat până-n 
gât în gaura prin care animalul aruncase afară pământul; a 
trebuit să născocesc o minciună gogonată pentru a lămuri 
cum mi-am murdărit hainele. Tot astfel, mi-am rupt într-o zi 
fluierul piciorului drept, poticnindu-mă în cochilia unui 
melc, în vreme ce mă plimbam singur şi mă gândeam la 
sărmana Anglie. 

N-aş putea spune dacă am fost încântat sau necăjit când în 
timpul acelor plimbări singuratice mi-am dat seama că 
păsărelele nu păreau de loc speriate la vederea mea, ci 
ţopăiau doar la un pas de mine, căutând viermişori sau alte 
vietăţi, fără să le pese, de parcă n-ar fi fost ţipenie de om în 
preajmă-le. Îmi amintesc că un sturz a îndrăznit chiar să-mi 
smulgă din mână o bucată de prăjitură, pe care 
Glumdalclitch tocmai mi-o dăduse la micul dejun. Când 
încercam să prind vreo păsărică, ele se apărau cu îndârjire, 
căutând să-mi ciugulească degetele, pe care le feream din 
calea lor, apoi ţopăiau nepăsătoare şi-şi vedeau mai departe 


de melci sau de viermişori. Într-o zi, însă, am pus mâna pe o 
bâtă şi ţintind un cânepar am zvârlit-o cu atâta putere, 
încât l-am doborât; înşfăcând prada de gât cu amândouă 
mâinile, am alergat triumfător la Glumdalclitch. 

Totuşi, pasărea fiind doar ameţită, îşi veni curând în fire şi 
începu să mă lovească atât de nemilos cu aripile în cap şi-n 
coaste, măcar că o ţineam departe de mine să nu mă zgârie 
cu ghearele, încât puţin a lipsit să nu-i dau drumul. Din 
fericire, un servitor m-a scos din impas, sucind gâtul 
păsării; a doua zi, din porunca reginei, câneparul mi-a fost 
servit la masă. După câte-mi amintesc, era ceva mai mare 
decât o lebădă de-a noastră. 

Doamnele de onoare o invitau pe Glumdalclitch în 
apartamentele lor şi o rugau să mă aducă şi pe mine, căci 
grozav le plăcea să mă vadă şi să mă mângâie. Ele mă 
dezbrăcau adesea în pielea goală şi mă vârau în sân, ceea 
ce mă scârbea la culme, căci, trebuie s-o spun, pielea lor 
mirosea foarte urât - lucru pe care, fireşte, nu-l amintesc 
aici pentru a ponegri aceste minunate făpturi faţă de care 
am cel mai mare respect. Bănuiesc însă că simţurile mele 
erau mai ascuţite tocmai datorită micimii mele şi că prea 
cinstitele doamne nu erau cu nimic mai prejos în ochii 
iubiţilor lor sau ai celor din jur, decât ne sunt nouă în Anglia 
fiinţele de-o seamă cu noi. Şi-apoi, la urma urmei găsesc că 
mirosul lor natural era mult mai uşor de îndurat decât 
atunci când foloseau parfumuri, din pricina cărora eu 
leşinam imediat. Nu pot să uit că odată în Liliput, într-o zi 
călduroasă, când umblasem mult, un prieten intim de al 
meu şi-a îngăduit să se plângă de mirosul puternic ce 
stăruia în preajma mea, deşi sunt tot atât de puţin vinovat 
pentru acest lucru ca cei mai mulţi de sexul meu; cred însă 
că mirosul lui era la fel de fin în raport cu al meu, cum era 
al meu în raport cu al celor din Brobdingnag. Cu acest 
prilej, trebuie să fac dreptate stăpânei mele, regina, şi 
dădacei mele Glumdalclitch, ale căror trupuri miroseau tot 
atât de plăcut ca al oricărei doamne din Anglia. 


Ceea ce mă stingherea cel mai mult în societatea acestor 
doamne de onoare (când mă aflam la ele în vizită, dus de 
Glumdalclitch) era să le văd purtându-se cu mine fără nici o 
sfială, de parcă aş fi fost o fiinţă lipsită de dorinţe; ele se 
despuiau în faţa mea, apoi îşi puneau cămaşa, în timp ce eu 
stăteam pe măsuţă, chiar în faţa trupurilor lor goale - 
privelişte ce nu mă ispitea câtuşi de puţin şi nu-mi deştepta 
alte simţăminte decât de groază şi de scârbă; când le 
priveam de aproape, pielea lor mi se părea foarte aspră, 
zbârcită şi pătată. 

Ici colo aveau câte o aluniţă, mare cât un fund de tăiat 
pâine, şi cu peri mai groşi decât sfoara de împachetat - ca 
să nu mai pomenesc de altele. Unde mai pui că nici nu se 
sinchiseau de mine şi se uşurau de cantitatea de lichid 
băută (cam vreo două butoaie de ale noastre) într-o oală în 
care puteau să încapă mai mult de trei poloboace. Cea mai 
frumoasă dintre aceste doamne de onoare, o fată zglobie de 
vreo şaisprezece ani, mă aşeza uneori călare pe unul din 
sfârcurile sânului ei şi făcea fel de fel de năzbâtii, asupra 
cărora cititorul mă va ierta că nu stărui prea mult. Într-atât 
mă dezgustau astfel de lucruri, încât am rugat-o pe 
Glumdalclitch să născoceasă o scuză oarecare, ca să nu o 
mai văd pe fata aceea. 

Într-o zi, un tânăr, nepotul guvernantei dădacei mele, veni 
şi le pofti pe amândouă să asiste la o execuţie. Era vorba de 
un om care omorâse pe un prieten de-al tânărului. Până la 
urmă, Glumdalclitch se lăsă înduplecată împotriva voinţei 
sale, căci era foarte miloasă din fire; cât despre mine, cu 
toate că mi-era groază de asemenea privelişti, curiozitatea 
mă îndemna să mă duc, fiindcă, după părerea mea, 
spectacolul avea să fie cu totul neobişnuit. Răufăcătorul fu 
aşezat într-un scaun, pe un eşafod, anume ridicat în acest 
Scop, şi călăul îi reteză capul dintr-o singură lovitură, cu o 
sabie lungă de vreo patruzeci de picioare. Şuvoaie de sânge 
ţâşniră din venele şi arterele lui şi se înălţară atât de sus, 
încât întreceau cu mult apele marii fântâni arteziene de la 


Versailles; când capul se rostogoli pe podeaua eşafodului, 
făcu un salt, încât mă cutremurai, cu toate că mă aflam la 
cel puţin o jumătate de milă engleză depărtare. 

Regina, căreia îi povesteam adesea călătoriile mele pe 
mare şi care nu pierdea niciodată prilejul să mă 
înveselească ori de câte ori mă vedea abătut, mă întrebă 
într-una din zile dacă mă pricep să manevrez o pânză sau o 
vâslă şi dacă vâslitul nu mi-ar face bine. l-am răspuns că mă 
pricep de minune şi la una şi la alta, căci deşi pe corabie 
eram de fapt chirurg sau doctor, adesea, la nevoie, am fost 
silit să fac pe marinarul. Totuşi mă întrebam cum ar fi fost 
cu putinţă să mă îndeletnicesc cu aşa ceva în ţara lor, unde 
cea mai mică luntre era cât cel mai mare vas de război de-al 
nostru, iar barca pe care eu aş fi putut s-o conduc nu ar fi 
rezistat pe niciunul din râurile lor. Majestatea Sa îmi spuse 
că dacă îi voi face planul unui vas, tâmplarul ei îl va 
construi, iar dânsa îmi va găsi un loc unde să navighez. 

Tâmplarul era un om priceput şi, sub îndrumările mele, 
construi în zece zile un mic vas cu tot greementul necesar, 
în care puteau să încapă cu uşurinţă opt europeni. Când fu 
terminat, regina se arătă atât de încântată, încât dădu fuga 
cu el în poală la rege; acesta porunci ca vasul (eu eram pe 
bord) să fie pus într-un bazin cu apă, spre a fi încercat. Din 
lipsă de spaţiu, însă nu am putut mânui vâslele. Regina însă 
întocmise încă dinainte un alt plan. Ea porunci tâmplarului 
să facă un jgheab de lemn, lung de trei sute de picioare, lat 
de cincizeci şi adânc de opt; jgheabul fu bine smolit, ca să 
nu curgă; şi apoi aşezat pe duşumea, de-a lungul peretelui, 
într-o încăpere mărginaşă a palatului. Aproape de fund, 
jgheabul avea un cep prin care să se scurgă apa atunci 
când începea să se învechească; doi servitori puteau să-l 
umple cu uşurinţă într-o jumătate de oră. Aici obişnuiam să 
vâslesc adesea pentru plăcerea mea şi a reginei, precum şi 
a doamnelor sale pe care, pare-se, le încânta nespus de 
mult îndemnarea şi sprinteneala mea. Uneori ridicam 
pânzele şi atunci nu aveam altceva de făcut decât să 


cârmesc, în timp ce doamnele îmi făceau vânt cu evantaiele; 
când oboseau, câţiva paji le luau locul şi suflau în vele, iar 
eu îmi arătam arta, manevrând când la tribord, când la 
babord, după cum doream. Când plimbarea se sfârşea, 
Glumdalclitch ducea întotdeauna vasul în camera ei şi-l 
agăța într-un cui să se usuce. 

Odată, în timpul acestor exerciţii, mi s-a întâmplat un 
accident care putea să mă coste viaţa. Unul din paji pusese 
vasul în jgheab, iar guvernanta care o însoțea pe 
Glumdalclitch mă ridicase cu multă grijă, ca să mă aşeze la 
bord. Nu ştiu cum s-a făcut că i-am lunecat printre degete 
şi aş fi căzut cu siguranţă de la o înălţime de patruzeci de 
picioare pe duşumea dacă, printr-un noroc cu totul 
neaşteptat, nu aş fi rămas agăţat într-un ac prins de şorţul 
bunei doamne. Gămălia acului se opri între cămaşă şi 
cingătoarea pantalonilor mei, şi am stat aşa spânzurat în 
aer până când Glumdalclitch veni să mă scape. 


Altădată, unul din servitori, care avea sarcina să umple 
jgheabul din trei în trei zile cu apă proaspătă, lăsă din 
nebăgare de seamă să-i scape din găleată o broască uriaşă. 
Broasca stătu pitită până când apa fost aşezat pe vas; 
atunci, zărind un locşor unde se putea odihni, se caţără pe 
bord şi-l aplecă atât de mult pe-o coastă, încât am fost 
nevoit să trec în partea cealaltă şi să-l cumpănesc cu toată 
greutatea trupului, ca să nu se răstoarne. Îndată ce se văzu 
pe vas, dihania făcu un salt până-n mijlocul lui, apoi sări 
peste capul meu, şi tot aşa de colo, colo, mânjindu-mi faţa şi 
hainele cu murdăria ei scârboasă. Era atât de mare, încât 
părea cel mai hidos animal ce se poate închipui. Totuşi, am 
rugat-o pe Glumdalclitch să mă lase să mă descurc singur. I- 
am dat câteva lovituri zdravene cu una din vâsle şi până la 
urmă am silit-o să sară în apă. Dar cea mai mare primejdie 
prin care am trecut vreodată în ţara aceea mi-a prilejuit-o 
maimuța unuia din băieţii de la bucătărie. Glumdalclitch mă 
închisese în camera ei, du-cându-se după treburi sau într-o 
vizită. Afară era foarte cald; fereastra camerei fusese lăsată 
deschisă, de asemenea ferestrele şi uşa cutiei mele celei 
mari în care locuiam de obicei, fiind spațioasă şi 
confortabilă. Pe când şedeam la masă, cufundat în gânduri, 
mi s-a părut că cineva sare înăuntru pe fereastră şi zburdă 
încoa şi încolo. Deşi cuprins de spaimă, am îndrăznit totuşi 
să privesc afară, dar fără să mă clintesc de la locul meu; şi 
mi-a fost dat să văd jivina aceea neastâmpărată 
zbenguindu-se şi ţopăind de colo, colo; în cele din urmă 
lighioana se apropie şi de cutia mea; părea s-o cerceteze cu 
multă luare-aminte, iţindu-se când la uşă, când pe la 
ferestre. Am fugit spre cel mai îndepărtat ungher al 
camerei sau al cutiei. Tot iscodind cu privirea, maimuța mă 
băgase atât de rău în sperieţi, încât nu mi-a mai dat prin 
minte să mă ascund sub pat - lucru pe care, de altfel, aş fi 
putut să-l fac cu uşurinţă. După ce se uită câtva timp prin 
odaie, rânjind şi bolborosind, maimuța dădu cu ochii de 
mine, vâri laba pe uşă, căutând să mă ajungă, aşa cum face 


pisica atunci când se joacă cu un şoarece, şi cu toate că 
fugeam dintr-un colţ într-altul, până la urmă tot izbuti să 
mă înhaţe de pulpana hainei (mătasea din ţara aceea era 
foarte groasă şi rezistentă) şi să mă tragă afară. Mă ridică 
în laba dreaptă şi mă ţinu aşa cum ţine o doică un copil 
când vrea să-l alăpteze, sau cum văzusem eu în Europa o 
maimuţă făcând acelaşi lucru cu o pisică. Am încercat să mă 
zbat, dar lighioana mă strânse aşa de tare, încât am socotit 
mai înţelept să mă supun. Am toate motivele să cred că mă 
luase drept un pui de maimuţă, deoarece, plină de gingăşie, 
îmi tot mângâia faţa, cu cealaltă labă. În timp ce se distra 
astfel, maimuța fu întreruptă de un zgomot ce se auzea la 
uşa camerei, ca şi cum cineva ar fi încercat s-o deschidă; 
cât ai clipi, dihania se făcu nevăzută pe unde venise, apoi 
ţinându-mă strâns cu o labă, se caţără pe burlane şi pe 
streşini cu ajutorul celorlalte trei, până ajunse pe acoperişul 
clădirii vecine. În clipa când se pregătea s-o şteargă, am 
auzit-o pe Glumdalclitch scoțând un țipăt. Biata fată era 
înnebunită; întreaga aripă a palatului fu cuprinsă de panică, 
servitorii alergară după scări; sute de oameni de la curte au 
putut vedea cum maimuța, cocoţată sus pe acoperiş mă 
ţinea în braţe ca pe un copil şi mă îndopa de zor cu 
mâncare scoasă din fălcile ei; şi ori de câte ori nu voiam să 
mănânc, mă mângâia drăgăstos. 

Mulţi din cei ce căscau gura au pufnit în râs, şi eu unul nu 
le găsesc nici o vină căci, fără îndoială, priveliştea era 
destul de caraghioasă, numai că mie nu mi se părea de loc 
astfel. Câţiva aruncară cu pietre, doar-doar maimuța va 
cobori, dar lucrul acesta li se interzise cu stricteţe, fiindcă 
s-ar fi putut prea bine să m-aleg cu ţeasta zdrobită. 

Mai mulţi oameni rezemară scările de ziduri şi începură să 
urce. Maimuţa băgă de seamă, şi văzându-se împresurată şi 
neputând să alerge îndeajuns de repede în trei labe, mă 
lepădă pe o ţiglă a acoperişului şi o luă la sănătoasa. Am 
stat aşa câtva timp, la o înălţime de cinci sute de yarzi, 
aşteptând din clipă în clipă să mă sufle vântul sau să-mi vină 


ameţeală şi să mă rostogolesc din vârful acoperişului până 
la streaşină, dar un băiat de treabă, unul din servitorii 
dădacei mele, se urcă până la mine, mă băgă în buzunarul 
pantalonilor şi mă dădu jos cu bine. 

Aproape că mă înecasem din pricina porcăriilor pe care mi 
le vârâse în gură maimuța; dar drăguţa mea dădacă mi le 
scoase din gât cu un ac mic, după care am început să vomit, 
ceea ce m-a uşurat foarte mult. Eram totuşi atât de slăbit şi 
plin de vânătăi din pricina strânsorii hidosului animal, încât 
am fost nevoit să stau în pat două săptămâni. Regele, regina 
şi întreaga curte trimiteau în fiecare zi să se intereseze de 
starea sănătăţii mele, iar regina mă vizită de mai multe ori 
în timpul bolii. Maimuţa fu ucisă şi se dădu ordin ca niciun 
animal de acest fel să nu mai fie ţinut prin preajma 
palatului. 

După ce m-am însănătoşit m-am dus la rege să-i 
mulţumesc pentru bunătatea sa, iar suveranul a binevoit să 
facă fel de fel de glume pe socoteala păţaniei mele. M-a 
întrebat la ce anume mă gândeam în timp ce mă aflam în 
labele maimuţei, cum îmi plăcuse mâncarea şi felul în care 
mă hrănise dihania şi dacă nu cumva aerul proaspăt de pe 
acoperiş mi-a deschis pofta de mâncare. De asemenea voia 
să ştie ce aş fi făcut într-o astfel de împrejurare în propria 
mea ţară. I-am răspuns Majestății Sale că în Europa nu se 
găsesc maimuțe, afară doar de cele aduse de prin alte 
meleaguri, ca rarităţi, dar că ele sunt aşa de mici, încât m- 
aş încumeta să mă bat cu zece odată, dacă ar îndrăzni să 
mă atace. Cât despre monstruosul animal cu care avusesem 
de furcă (adevărul e că era mare cât un elefant), dacă 
groaza mi-ar fi îngăduit să mă gândesc la pumnal (în timp 
ce vorbeam, priveam fioros şi-mi zăngăneam pumnalul) în 
clipa când şi-a vârât laba în camera mea, l-aş fi rănit poate 
atât de tare, încât l-aş fi făcut să şi-o retragă mai repede 
decât o vârâse. Toate acestea le-am spus cu glas hotărât ca 
un om care se teme să nui se pună la îndoială curajul. 


Totuşi, vorbele mele nu făcură altceva decât să stârnească 
un hohot de râs pe care, cu tot respectul cuvenit Maiestăţii 
Sale, toţi cei de faţă nu şi l-au putut stăpâni. Aceasta m-a 
făcut să mă gândesc cât de zadarnică este strădania omului 
care se căzneşte să se ridice în ochii celor ce nu sunt nici pe 
departe egalii săi. Şi totuşi, după ce m-am înapoiat în 
Anglia, nu rareori mi-a fost dat să văd lucruri 
asemănătoare, când câte un biet caraghios, vrednic de 
dispreţ, fără cel mai mic drept pe care-l poate oferi 
naşterea - un fizic plăcut, spirit sau bun simţ, - cutează să- 
şi dea aere şi să se măsoare cu cele mai de seamă 
personalităţi ale regatului. 

Nu trecea zi ca eu să nu dau curţii prilej să facă haz pe 
socoteala mea, iar pe Glumdalclitch, cu toate că mă iubea 
nespus de mult, o tăia capul s-o vestească pe regină ori de 
câte ori făceam câte o boroboaţă care, după părerea ei, ar 
fi putut s-o înveselească pe Majestatea Sa. Într-o zi, cum nu 
se simţea prea bine, fata plecă împreună cu guvernanta să 
facă o plimbare afară din oraş, cam la vreo treizeci de mile, 
cale de un ceas cu trăsura. Coborâră pe un câmp lângă o 
potecă, iar Glumdalclitch puse jos cutia mea de călătorie, să 
pot ieşi să mă plimb. Pe potecă era o baligă de vacă, iar eu 
mi-am pus în gând să-mi încerc puterile sărind peste ea. Mi- 
am luat. avânt, dar din nefericire saltul a fost prea scurt şi 
m-am pomenit, drept în mijlocul balegii, înfundat până la 
genunchi. Cu chiu cu vai am izbutit să ies din murdărie, iar 
unul din servitori mă şterse cât putu mai bine cu batista, 
căci eram mânjit tot. Glumdalclitch mă închise în cutie şi 
nu-mi mai dădu drumul până acasă. Regina fu informată 
curând despre cele petrecute, iar servitorii avură grijă să 
povestească păţania, aşa că timp de câteva zile la curte s-a 
făcut haz nespus pe socoteala mea. 

CAPITOLUL VI. 

Mai multe născociri de ale autorului pentru a face plăcere 
regelui şi reginei. Îşi arată priceperea în muzică. Regele se 


interesează de starea lucrurilor în Anglia şi autorul i-o 
descrie. Observațiile regelui cu acest prilej. 

Cum şi eu mă număram printre curteni, o dată sau de 
două ori pe săptămână eram de faţă când regele se 
deştepta din somn. 

De asemenea, l-am văzut adesea sub mâna bărbierului 
său, ceea ce la început mi s-a părut un spectacol înviorător, 
căci briciul era aproape de două ori mai lung decât o coasă 
obişnuita. Majestatea Sa, potrivit obiceiului ţării, se 
bărbierea numai de două ori pe săptămână. L-am rugat 
odată pe bărbier să-mi dea nişte olăbuc din care am cules 
vreo patruzeci-cincizeci de fire de păr aspru. Am luat după 
aceea o bucată de lemn subţire şi am tăiat-o după modelul 
unui pieptene, găurindu-l la distanţe egale cu acul cel mai 
mic pe care l-am putut găsi la Glumdalclitch. Am vârât apoi 
firele de păr în găurele, răzuindu-le cu cuțitul şi ascuţindu- 
le la vârf, până când am izbutit să-mi fac un piepten cât se 
poate de arătos. De altminteri, era şi timpul, deoarece dinţii 
pieptenului meu se cam rupseseră şi nu prea mă mai 
puteam folosi de el; pe de altă parte, nu cunoşteam în ţara 
aceea nici un meşter atât de iscusit care să-mi poată face 
altul. 

Aceasta îmi aminteşte de o îndeletnicire cu care mi-am 
petrecut multe din ceasurile mele de răgaz. O rugasem pe 
camerista reginei să-mi păstreze smocurile de păr ce 
rămâneau după ce Majestatea Sa se pieptăna, şi cu timpul 
strânsesem o cantitate destul de mare; într-o zi, sfătuindu- 
mă cu prietenul meu, tâmplarul, care avea poruncă să-mi 
îndeplinească micile mele dorinţe, i-am arătat cum să facă 
două schelete de scaun, nu mai mari decât cele pe care le 
aveam în odaia mea, şi cum să găurească cu o sulă subţire 
marginea spetezelor şi a fundului; prin găurile acestea am 
trecut firele cele mai groase din părul reginei, exact în felul 
în care se împletesc scaunele de trestie în Anglia. Când au 
fost gata, le-am dăruit Majestății Sale regina, care le păstra 
în iatacul ei, arătându-le tuturor ca pe nişte lucruri rare - 


şi, într-adevăr, se minunau toţi cei care le vedeau. Regina ar 
fi dorit să mă vadă şezând pe unul din aceste scaune, dar eu 
m-am împotrivit să-i dau ascultare, spunându-i că prefer să 
mor de o mie de ori decât să-mi aşez o parte atât de 
necuviincioasă a trupului meu pe firele acelea preţioase de 
păr, care au împodobit odată capul Majestății Sale. Având 
din totdeauna o aplicaţie deosebită spre meşteşugărie, am 
mai făcut din fire de păr şi o punguliţă, lungă de vreo cinci 
picioare, cu numele Majestății Sale scris cu litere de aur; pe 
aceasta, cu încuviințarea reginei, am dăruit-o lui 
Glumdalclitch. La drept vorbind era mai curând un lucru 
plăcut la vedere decât folositor, nefiind îndeajuns de 
rezistent ca să poată ţine monede mai mari şi de aceea 
Glumdalolitch nu păstra într-însa decât câteva jucărioare 
care plac fetiţelor. 

Regele fiind un mare iubitor de muzică, la palat aveau loc 
adesea concerte pe care uneori le ascultam şi eu din cutia 
mea, aşezată pe o masă; dar zgomotul orchestrei era atât 
de mare, încât de abia puteam desluşi melodiile. Sunt 
încredinţat că toate tobele şi trompetele unei armate 
regale, de-ar fi să bată şi să-ţi sune în urechi, n-ar putea 
întrece zgomotul acela. De aceea rugam întotdeauna să mi 
se mute cutia cât mai departe de orchestră, iar după ce 
închideam uşile şi ferestrele şi trăgeam perdelele, n-aş 
putea spune că muzica lor era cu totul neplăcută. 

În tinereţea mea învăţasem să cânt puţin la spinetă(22). 
Glumdalclitch avea una în camera ei şi un profesor venea 
de două ori pe săptămână să-i dea lecţii. Îi spun spinetă, 
fiindcă semăna întrucâtva cu acest instrument şi se cânta 
cam în acelaşi fel. 

Într-o zi m-am gândit să-l distrez pe rege şi pe regină, 
cântând un cântec englezesc la acest instrument. Dar lucrul 
se dovedi nespus de greu, deoarece spinetă avea cam 
şaizeci de picioare lungime şi fiecare clapă era lată de 
aproape un picior, astfel încât chiar atunci când întindeam 
braţele nu puteam cuprinde mai mult de cinci clape; iar ca 


să le apăs, era nevoie de o lovitură zdravănă cu pumnul - 
muncă anevoioasă şi zadarnică. M-am gândit atunci la 
următoarea soluţie: am luat două bețe rotunde cam de 
mărimea unor ciomege obişnuite, mai groase la unul din 
capete, şi am înfăşurat capetele în bucăţi de piele de 
şoarece, pentru ca lovind cu ele să nu stric nici clapele şi să 
nu alterez nici sunetul. În faţa spinetei, cam la patru 
picioare dedesubtul claviaturii, s-a pus o bancă, iar eu am 
fost urcat pe ea. Alergând încoace şi încolo cât puteam de 
repede, loveam clapele cu cele două bețe; în felul acesta am 
reuşit să execut un jig123), spre marea mulţumire a 
Maiestăţilor Lor. A fost cea mai obositoare muncă pe care 
am făcut-o vreodată; cum totuşi nu puteam cuprinde mai 
mult de şaisprezece clape, n-am reuşit să armonizez basul 
cu soprano, cum fac alţi artişti, ceea ce a constituit un mare 
neajuns al concertului meu. 

Regele, care, după cum am mai spus, era un monarh 
foarte înţelept, poruncea adesea să fiu adus în cutia mea şi 
aşezat pe masă în odaia lui de lucru, îmi cerea apoi să-mi 
iau un scaun şi să mă aşez la vreo trei yarzi pe birou, aşa 
încât să fiu cam în dreptul feţei sale. În felul acesta am stat 
de vorbă în mai multe rânduri. Într-o zi, am cutezat să-i 
spun Maiestăţii Sale că disprețul pe care-l nutreşte faţă de 
Europa şi faţă de restul lumii nu se potriveşte cu 
minunatele sale însuşiri spirituale; că inteligenţa nu este 
proporţională cu mărimea trupului; că, dimpotrivă, în ţara 
noastră, noi am observat că persoanele cele mai înalte sunt 
de obicei şi cele mai puţin înzestrate cu inteligenţă; că 
printre celelalte făpturi, albinele şi furnicile sunt vestite 
pentru hărnicia şi iscusinţa lor, întrecând cu mult chiar 
animale mai mari: şi că, aşa mic şi neînsemnat cum mă 
socoteşte el, nădăjduiam să trăiesc pentru a-i aduce 
Maiestăţii Sale un serviciu nepreţuit. Regele mă ascultă cu 
luare-aminte şi din clipa aceea începu să aibă o părere mult 
mai bună despre mine decât avusese înainte. El mă rugă să- 
i descriu cât mai exact cu putinţă felul în care e guvernată 


Anglia; căci, deşi monarhii ţin îndeobşte atât de mult la 
obiceiurile ţării lor (aceasta e părerea ce şi-o făcuse el 
despre ceilalţi monarhi în urma celor spuse de mine), totuşi 
era bucuros să audă lucruri care ar merita să fie imitate. 

Închipuieşte-ţi dar, binevoitorul meu cititor, cât de mult aş 
fi vrut să am graiul unui Demostene sau Cicerone, pentru a. 
fi în stare să preamăresc scumpa mea patrie, într-un stil 
vrednic de meritele şi fericirea ei. 

Mi-am început cuvântarea prin a arăta Maiestăţii Sale că 
împărăţia noastră este alcătuită (în afară de coloniile 
noastre din America) din două insule care formează trei 
regate puternice conduse de un singur suveran. Am stăruit 
mult asupra fertilităţii solului nostru, asupra temperaturii şi 
climei noastre. Am vorbit apoi pe larg despre alcătuirea 
parlamentului englez, reprezentat în parte de un corp 
ilustru numit Camera Lorzilor - persoane de viţă nobilă, 
urmaşi ai celor mai vechi şi mai ilustre familii. l-am zugrăvit 
apoi grija deosebită ce se acordă educării lor în privinţa 
artelor şi armelor, pentru a putea deveni sfetnici înţelepţi ai 
regelui şi ai ţării, pentru a-şi spune cuvântul la întocmirea 
legilor, pentru a fi membri ai celei mai înalte curţi 
judecătoreşti, unde nu mai poate fi apel, şi pentru a fi gata 
să-şi apere oricând regele şi ţara prin vitejia, purtarea şi 
credinţa lor. 

I-am mai spus Maiestăţii Sale că ei sunt podoaba şi pavăza 
țarii, urmaşi destoinici ai celor mai renumiţi strămoşi, a 
căror faimă a fost şi răsplata vredniciei lor, vrednicie de la 
care urmaşii nu s-au abătut, niciodată. Că acestora li s-au 
alăturat mai mulţi oameni sfinţi, făcând şi ei parte din 
adunare şi având titlul de episcopi; că sarcina lor este de a 
se îngriji de religie şi de cei care o propovăduiesc 
poporului. Că monarhul şi sfetnicii săi cei mai înţelepţi, 
după îndelungate cercetări de-a lungul şi de-a latul ţării, 
aleg din sânul preoţimii pe cei care s-au învrednicit de o 
viaţă mai neprihănită şi de o învăţătură mai adâncă, pe cei 


care sunt cu adevărat părinţii duhovniceşti ai clerului şi ai 
norodului. 

I-am arătat apoi regelui că cealaltă parte a parlamentului 
e formată dintr-o adunare numită Camera Comunelor - cu 
toţii gentilomi de seamă, aleşi în mod liber chiar de popor 
pentru virtuțile lor deosebite şi dragoste de ţară, ca să 
reprezinte înţelepciunea întregii naţiuni. Şi că aceste două 
corpuri alcătuiesc cea mai augustă adunare din Europa 
căreia, împreună cu regele, îi este încredinţată întreaga 
legiuire a ţării. 

Am trecut apoi la curţile judecătoreşti, unde prezidează 
judecătorii, venerabilii înţelepţi şi tălmăcitori ai legii, care 
hotărăsc asupra drepturilor şi proprietăţilor aflate în litigiu, 
şi care pedepsesc viciul şi apără nevinovăția. Am amintit 
despre gospodăria înţeleaptă a vistieriei noastre, despre 
vitejia şi faptele glorioase ale armatelor noastre pe mare şi 
pe uscat. Am socotit numărul locuitorilor ţării noastre, 
gândindu-mă cam câte milioane ar putea cuprinde fiecare 
sectă religioasă sau partid politic. Nu am trecut cu vederea 
nici chiar sporturile şi petrecerile noastre sau orice alt 
amănunt care, după părerea mea, putea fi spre lauda ţării 
mele. Apoi am încheiat, cu o scurtă privire istorică asupra 
situaţiei şi evenimentelor din Anglia în ultima sută de ani. 

Pentru aceasta mi-au trebuit nu mai puţin de cinci 
întrevederi, fiecare durând mai multe ore în şir, în care 
timp regele m-a ascultat cu deosebită luare-aminte, luându- 
şi adesea note şi însemnându-şi întrebările pe care avea de 
gând să mi le pună. 

După ce am terminat aceste lungi expuneri, Maiestatea 
Sa, în cursul celei de a şasea întrevederi, consultându-şi 
însemnările, a formulat o serie de nedumeriri, întrebări şi 
obiecţii în legătură cu fiecare punct. El m-a întrebat ce 
metode se folosesc pentru a cultiva minţile şi trupurile 
tinerilor nobili şi cu ce anume se îndeletnicesc ei în prima 
parte a vieţii lor, când pot fi lesne instruiți? Ce măsuri se iau 
pentru completarea Adunării, atunci când se stinge vreo 


familie nobilă? Ce anume calităţi trebuie să întrunească cei 
care urmează să fie făcuţi lorzi? S-a întâmplat vreodată ca 
astfel de ridicări în rang să fie determinate de vreo favoare 
a monarhului, de o sumă de bani dăruită unei doamne de la 
curte sau de dorinţa de a consolida un partid potrivnic 
intereselor obşteşti? În ce măsură cunosc lorzii legile ţării şi 
cum ajung ei să-şi însuşească cunoştinţele care le îngăduie 
să hotărască în ultima instanţă asupra drepturilor 
semenilor lor? Dacă sunt într-atâta feriţi de lăcomie, 
părtinire sau lipsuri încât mita sau alte mijloace odioase să 
nu-şi afle niciodată loc printre ei? Dacă sfintele feţe de care 
am amintit sunt întotdeauna promovate în rangul acela înalt 
datorită cunoaşterii temeinice a chestiunilor religioase 
precum şi datorită vieţii lor neprihănite; dacă, fiind încă 
simpli preoţi, nu au fost robii vremurilor sau dacă nu au 
îndeplinit rolul de capelani vânduți, slujind pe vreun nobil 
ale cărui păreri continuă să le urmeze slugarnic după ce au 
fost primiţi în acea adunare? 

A dorit apoi să afle în ce fel sunt aleşi cei pe care eu îi 
numeam membri ai Camerei Comunelor; dacă nu cumva un 
străin gros la pungă i-ar putea influenţa pe alegătorii de 
rând să-l aleagă pe el şi nu pe seniorul lor sau pe cel mai de 
vază gentilom din ţinut? Cum se face că oamenii doresc cu 
atâta râvnă un loc în această adunare, funcţie legată - după 
cum a trebuit să mărturisesc - de multă bătaie de cap şi 
cheltuială, adesea spre ruina familiilor lor, fără leafă sau 
pensie; dorinţa aceasta izvora dintr-o virtute atât de 
exagerată şi era o dovadă atât de neobişnuită de spirit de 
sacrificiu pentru binele obştesc, încât Majestatea Sa părea 
să se îndoiască de sinceritatea ei. Şi, iarăşi, dorea să ştie 
dacă nu cumva astfel de domni zeloşi se gândeau că-şi pot 
recupera cheltuielile şi eforturile la care erau supuşi 
sacrificând binele public planurilor unui monarh slab şi 
vicios, mână în mina cu un cabinet de miniştri corupți? 

Regele şi-a înmulţit întrebările şi m-a cercetat amănunţit 
în legătură cu fiecare aspect al acestei probleme, formulând 


nenumărate întrebări şi obiecţii, pe care nu socotesc că ar fi 
prudent sau cu cale să le repet aici. 

În legătură cu cele ce i-am spus despre curţile noastre 
judecătoreşti, Maiestatea Sa a cerut lămuriri în mai multe 
privinţe - lucru pe care l-am putut face mai lesne, deoarece 
odinioară puţin a lipsit să nu fiu ruinat de un proces care a 
ţinut vreme îndelungată la curtea lordului cancelar, şi 
pentru care am fost silit să plătesc despăgubiri. M-a 
întrebat cât timp se pierde de obicei spre a se hotări ce e 
drept sau ce e strâmb şi ce cheltuieli se fac? Dacă avocaţii şi 
oratorii au libertatea să pledeze pentru cauze despre care 
toată lumea ştie că sunt nedrepte, ruşinoase şi silnice? Dacă 
convingerile religioase sau politice ale împricinatului atârnă 
greu în cumpăna dreptăţii? Dacă oratorii sunt oameni care 
cunosc legile universale după care se împarte dreptatea 
sau se limitează numai la cunoaşterea obiceiurilor 
provinciale, naţionale şi alte obiceiuri locale? Dacă oratorii 
sau judecătorii participă în vreun fel oarecare la întocmirea 
legilor pe care tot ei îşi iau libertatea de a le tălmăci sau 
răstălmăci după plac? Dacă se întâmplă din când în când ca 
ei să pledeze pentru şi împotriva aceleiaşi cauze, citind 
cazuri precedente pentru a dovedi contrariul? Dacă ei 
alcătuiesc o breaslă de oameni avuţi sau săraci? Dacă 
primesc vreo răsplată bănească pentru că au pledat sau şi- 
au exprimat părerile? Şi, mai ales, dacă sunt vreodată 
admişi ca membri în camera inferioară 4247? 

Trecu apoi la gospodărirea vistieriei noastre şi spuse că, 
după părerea sa, memoria m-a trădat, deoarece am evaluat 
impozitele la vreo cinci-şase milioane pe an, iar când am 
amintit de cheltuieli, constatase că ele se ridicau uneori la o 
cifră dublă; însemnările pe care şi le luase asupra acestui 
punct erau foarte amănunțite, deoarece, după cum mi-a 
mărturisit, nădăjduia că cunoaşterea metodelor noastre i-ar 
fi de folos, deci nu putea să se înşele în calculele sale. 
Totuşi, dacă cele ce-i spusesem eu erau adevărate, nu 


înţelegea cum poate un regat să cheltuiască mai mult decât 
câştigă, aşa cum face un om oarecare? 

M-a întrebat cine sunt creditorii noştri şi de unde luăm 
bani ca să-i plătim? A fost foarte mirat când m-a auzit 
vorbind despre războaie atât de costisitoare, adăugând că, 
probabil, suntem un popor războinic sau că trăim în 
mijlocul unor vecini foarte răi, iar generalii noştri sunt de 
bună seamă mai bogaţi decât regii noştri. M-a întrebat ce 
alte pricini ne făceau să ieşim în afara insulelor noastre, pe 
lângă comerţ, tratate sau apărarea coastelor cu ajutorul 
flotei? Dar mai mult decât de orice, se minună când mă auzi 
vorbind despre o armată permanentă de mercenari pe timp 
de pace, în sânul unui popor liber. Majestatea Sa spuse că 
dacă suntem guvernaţi cu consimţământul nostru, prin 
reprezentanţii noştri, nu-şi putea închipui de cine ne era 
frică sau împotriva cui urma să luptăm, şi mă întrebă, 
dorind să-mi cunoască părerea, dacă nu cumva casa unui 
om oarecare poate fi mai bine apărată de el însuşi 
împreună cu copiii şi cu toţi ai lui, decât de o mână de 
ticăloşi, culeşi la întâmplare de pe stradă, în schimbul unei 
simbrii neînsemnate, şi care ticăloşi ar fi de o sută de ori 
mai câştigaţi dacă li s-ar tăia gâturile? 

Regele râse de „aritmetica mea ciudată”, cum o numea el, 
potrivit căreia socoteam numărul locuitorilor ţării ţinând 
seama de numărul membrilor din diferite secte religioase şi 
partide politice. Dânsul nu putea pricepe de ce oamenii 
care nutresc idei dăunătoare poporului să fie siliţi să şi le 
schimbe şi să nu fie siliţi mai degrabă să şi le-ascundă. Căci 
după cum cârmuirea care ar pretinde oamenilor să-şi 
schimbe părerile ar putea fi învinuită de tiranie, tot astfel a 
nu cere cuiva să-şi ascundă opiniile vătămătoare ar însemna 
slăbiciune: pentru că unui om i se poate îngădui să ţină 
otravă în casă, dar nu să şi-o vândă drept doctorie de leac. 

Mai băgă de seamă că printre distracţiile nobililor cu şi 
fără titlu, eu amintisem jocurile de noroc. Dorea să ştie la ce 
vârstă începe de obicei această distracţie şi când încetează 


să se mai practice; cât timp le ia; dacă lucrurile merg până 
acolo, încât să-şi ruineze averile; dacă nu cumva oamenii 
josnici şi vicioşi, datorită iscusinţei lor în această artă, pot 
face avere, ajungând uneori să-i ţină pe nobilii noştri în 
stare de dependenţă şi să-i deprindă cu tovărăşii proaste, 
să-i îndepărteze de la orice progres spiritual şi să-i silească, 
în urma pierderilor suferite, să înveţe acest meşteşug 
ruşinos şi să-l practice pe spinarea altora. 

Mirarea lui n-a mai cunoscut margini când a auzit istoria 
ţării noastre din ultimul secol, susţinând că nu este altceva 
decât un şir de conspirații, răscoale, asasinate, masacre, 
revoluţii, exiluri, adică cele mai dăunătoare urmări pe care 
le poate avea zgârcenia, dezbinarea, făţărnicia, 
prefăcătoria, cruzimea, furia, nebunia, ura, invidia, 
desfrâul, răutatea şi ambiția. 

Într-o altă întrevedere, Majestatea Sa se osteni să 
recapituleze tot ceea ce îi spusesem eu; compară 
întrebările puse cu răspunsurile primite, apoi, luându-mă în 
mână şi mângâindu-mă cu blândeţe, rosti următoarele 
cuvinte pe care nu le voi uita niciodată, după cum nu voi 
uita niciodată felul în care le-a spus: „Micul meu prieten 
Grildrig, ai rostit o minunată cuvântare de laudă la adresa 
patriei tale; ai arătat în chipul cel mai limpede că neştiinţa, 
trândăvia şi viciul pot fi uneori însuşirile cele mai potrivite 
ale unui legiuitor; că legile sunt cel mai bine explicate, 
talmăcite şi aplicate de către aceia care au tot interesul şi, 
totodată, priceperea, să le răstălmăcească, să le încâlcească 
şi să le ocolească. Desluşesc la voi urmele unei instituţii 
care, la originea ei, poate să fi fost bună, dar urmele 
acestea sunt pe jumătate şterse, iar restul e acoperit de 
murdărie şi ros de putreziciune. 

Din toate câte le-ai spus nu reiese de loc că ar fi nevoie de 
vreo virtute pentru a obţine un post de seamă la voi, şi încă 
şi mai puţin că oamenii ar fi înălţaţi în rang datorită 
virtuţilor lor, preoţii pentru cucernicia sau învăţătura lor, 
soldaţii pentru purtarea sau vitejia lor, judecătorii pentru 


integritate, senatorii pentru dragostea de ţară, sfetnicii 
pentru înţelepciune. Cât despre tine, - continuă regele, - 
care ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în călătorii, 
tare mi-ar place să cred că până acum ai scăpat de multe 
vicii ale compatrioţilor tăi. Dar judecând după spusele tale 
şi după răspunsurile pe care ţi le-am smuls cu multă caznă, 
nu pot decât să trag concluzia că cei mai mulţi dintre 
semenii tăi sunt cel mai primejdios soi de mici paraziți 
scârboşi, cărora natura le-a îngăduit vreodată să se târască 
pe faţa pământului.” 

CAPITOLUL VII. 

Dragostea de patrie a. autorului. El face regelui o 
propunere foarte avantajoasă, care e respinsă. 
Nepriceperea regelui în politică. Învățătura din ţara aceea, 
foarte şubredă şi mărginită. Legile, treburile militare şi 
partidele din Brobdingnag. 

Numai dragostea de adevăr m-a împiedicat să tăinuiesc 
cititorului această parte a povestirii mele. În zadar îmi 
arătam eu supărarea - regele mă lua în râs; aşa că a trebuit 
să rabd în tăcere şi să aud cum scumpa şi nobila mea ţară e 
batjocorită. Şi mie, ca oricăruia dintre cititorii mei, îmi pare 
rău că s-a ivit un astfel de prilej, dar monarhul acesta era 
atât de curios şi atâta stăruia asupra tuturor amănuntelor, 
încât aş fi dat dovadă de nerecunoştinţa sau de proastă 
creştere refuzând să-l lămuresc în măsura în care eram în 
stare s-o fac. Să-mi fie totuşi îngăduit să spun în apărarea 
mea că am ocolit cu îndemânare multe din întrebările lui, 
zugrăvind de fiecare dată lucrurile mai favorabil decât o 
îngăduia adevărul adevărat. Pentru că întotdeauna am dat 
dovadă de părtinire faţă de ţara mea, lucru pe care, de 
altfel, Dionisius Halicarnassensis îl recomandă, şi pe bună 
dreptate, unui istoric: cât am putut am ascuns slăbiciunile şi 
metehnele Angliei, în timp ce virtuțile şi frumuseţile ei le- 
am înfăţişat în lumina cea mai prielnică. 

Şi m-am străduit să fac aşa în tot timpul numeroaselor 
convorbiri avute cu monarhul acela, cu toate că, din păcate, 


am dat greş. 

Să fim însă îngăduitori faţă de un rege care trăieşte cu 
totul izolat de restul lumii şi, prin urmare, nu cunoaşte 
obiceiurile şi tradiţiile ce se bucură de atâta trecere la alte 
popoare. Lipsa acestor cunoştinţe va zămisli întotdeauna 
nenumărate prejudecăţi şi va determina un fel îngust de a 
privi lucrurile de care noi şi ţările mai civilizate din Europa 
suntem cu desăvârşire scutiţi. Şi ar fi cât se poate de 
dureros dacă părerile despre ce e bine şi ce e rău ale unui 
monarh atât de îndepărtat ar trebui să fie date drept pildă 
întregii omeniri. 

Pentru a întări cele spuse până acum, precum şi pentru a 
arăta încă o dată urmările nefaste ale unei educaţii 
mărginite, voi mai aminti aici câteva lucruri care cu greu 
vor găsi crezare. În nădejdea de a câştiga mai mult în ochii 
Maiestăţii Sale, i-am povestit despre o invenţie născocită cu 
vreo trei-patru sute de ani în urmă - fabricarea unei pulberi 
care, la cea mai mică scânteie se aprinde într-o clipită şi 
aruncă totul în aer, chiar dacă ar fi un munte, bubuind mai 
năprasnic decât tunetul. I-am mai spus că o anumită 
cantitate din această pulbere vârâtă într-o ţeava de alamă 
sau fier, ar zvârli o minge de fier sau de plumb cu atâta 
putere şi iuţeală că nimic nu i-ar putea sta în cale. Că 
mingile cele mai mari astfel slobozite nu numai că ar nimici 
dintr-o dată şiruri întregi de soldaţi, dar ar dărâma zidurile 
cele mai puternice, sau ar scufunda corăbii cu câte o mie de 
oameni pe bord; iar dacă ar fi legate cu ajutorul unui lanţ ar 
trece prin catarge şi greement, sfârtecând trupurile 
oamenilor şi pustiind totul în calea lor. Că noi punem adesea 
această pulbere în mingi mari de fier pe care le aruncăm cu 
ajutorul unei maşini asupra cetăţii împresurate, iar mingea 
desfundă străzile, preface casele în ruine, azvârlind ţăndări 
şi sfărâmături în toate părţile, şi zboară creierii tuturor 
celor aflaţi în preajmă. Că eu cunosc foarte bine substanţele 
din care e făcută pulberea; că ele sunt ieftine şi se găsesc 
uşor; că eu ştiu cum trebuie să le amestec şi că aş putea să 


arăt meşterilor săi cum să fabrice ţevile acelea pe măsura 
tuturor lucrurilor din regatul Majestății Sale, cea mai lungă 
dintre ele nedepăşind o sută de picioare; cu douăzeci- 
treizeci de ţevi dintr-acestea, încărcate cu o cantitate 
potrivită de pulbere şi mingi, va distruge în câteva ceasuri 
zidurile celui mai întărit oraş din ţară sau va preface în praf 
şi pulbere capitala, dacă supuşii s-ar împotrivi vreodată 
poruncilor sale. 

Toate acestea i le-am spus Majestății Sale cu umilinţă, ca 
un neînsemnat prinos al recunoştinţei mele faţă de 
nenumăratele dovezi de regească bunătate şi ocrotire. 

Regele fu cuprins de groază ascultând descrierea acestor 
maşini grozave, precum şi propunerea pe care i-o făcusem. 
Ca să folosesc cuvintele sale, era „uluit că o biată gânganie 
neputincioasă cum eram eu, poate să nutrească gânduri 
atât de sălbatice, să le dea în vileag cu atâta uşurinţă şi să 
nu pară câtuşi de puţin mişcată de toate vărsările de sânge 
şi pustiirile pe care le descrisesem ca fiind urmările fireşti 
ale acestor maşini distrugătoare, pe care, - adăugă el, - le-a 
născocit desigur vreun duh rău, vrăjmaş al omenirii”. În 
ceea ce-l privea pe el, mai spuse monarhul, cu toate că erau 
puţine lucruri pe lume care să-l încânte atât de mult ca 
noile descoperiri în domeniul artei sau în natură, ar fi 
preferat mai curând să-şi piardă jumătate din împărăție 
decât să fie iniţiat într-un astfel de secret, despre care, dacă 
ţineam la viaţa mea, mi-a poruncit să nu-i mai pomenesc 
niciodată. 

Ciudate urmări ale unor principii şi concepţii înguste! Un 
monarh înzestrat cu toate calităţile vrednice de adâncă 
venerație, dragoste şi cinste, un monarh talentat, înţelept şi 
cu o învăţătură temeinică, plin de minunate daruri şi adorat 
de supuşi, să-şi facă scrupule fără noimă de care noi cei din 
Europa nu avem habar şi să scape din mână prilejul care l-a 
fi făcut stăpân absolut pe viaţa, libertatea şi soarta 
poporului său! Departe de mine gândul de a spune toate 
acestea cu intenţia de a umbri nenumăratele virtuţi ale 


acestui minunat monarh, care, îmi dau foarte bine seama, 
va scădea totuşi mult în ochii cititorului englez; socotesc 
însă că defectul acesta al lor provine din neştiinţă, din 
faptul că nu au transformat încă politica în ştiinţă, aşa cum 
au făcut spiritele cele mai luminate din Europa. Îmi 
amintesc foarte bine că într-o convorbire pe care am avut-o 
într-o zi cu regele, când i-am spus că la noi s-au scris mai 
multe mii de volume despre arta de a guverna, el şi-a făcut 
o părere foarte proastă despre înţelepciunea noastră - 
contrar intenţiilor mele. 

Mi-a mărturisit făţiş că dispreţuieşte şi urăşte din adâncul 
sufletului intrigile, urzelile tainice şi rafinamentul, fie că e 
vorba de un monarh sau de un sfetnic. Nu pricepea ce 
înţeleg eu prin secrete de stat, de vreme ce nu era vorba de 
un duşman sau de un popor vrăjmaş. El îngrădea arta de a 
guverna în hotare foarte înguste. O mărginea la bun simţ şi 
rațiune, dreptate şi îngăduinţă, la rezolvarea grabnică a 
proceselor de drept civil şi de drept penal şi la alte câteva 
considerente simple de acest fel care nici nu merită să fie 
amintite. Părerea lui era că „acela care poate face să 
crească două spice de grâu sau două fire de iarbă pe un 
petic de pământ unde mai înainte creştea numai unul, este 
mai vrednic de recunoştinţa omenirii şi aduce un serviciu 
mai însemnat ţării sale decât tot neamul politicienilor 
laolaltă.” 

Învăţământul la acest popor are multe lipsuri; el se 
mărgineşte numai la morală, istorie, poezie şi matematică, 
în care, trebuie să recunosc, sunt neîntrecuţi. Ei aplică 
matematica numai şi numai la ceea ce poate fi folositor în 
viaţă, la îmbunătăţirea agriculturii şi a tuturor 
meşteşugurilor, astfel că la noi s-ar bucura de prea puţină 
trecere. Cât despre idei, entităţi, abstracţiuni şi categorii 
transcendentale, nu am reuşit niciodată să-i fac să-şi 
formeze o idee cât de mică despre el. 

În ţara lor, nici o lege nu poate fi exprimată într-un număr 
de cuvinte mai mare decât numărul literelor din alfabetul 


lor - douăzeci şi două cu totul. Adevărul e că numai foarte 
puţine legi au această lungime. Ele glăsuiesc în cuvintele 
cele mai simple, iar oamenii nu sunt destul de ageri la minte 
pentru a-i da mai mult decât o interpretare; a scrie un 
comentariu la vreo lege oarecare este o crimă capitală. Cât 
priveşte rezolvarea proceselor de drept civil sau urmărirea 
criminalilor, precedentele sunt atât de puţine, încât nu prea 
au motive să se laude cu vreo pricepere deosebită în una 
sau alta. 

Ca şi chinezii, folosesc arta tiparului din timpuri străvechi. 
Totuşi, bibliotecile lor nu sunt prea mari. Biblioteca regelui, 
socotită cea mai mare, nu are mai mult de 1000 de volume, 
aşezate într-o galerie lungă de 1200 picioare, de unde 
aveam libertatea să împrumut cărţile care-mi plăceau. În 
una din camerele Glumdalclitchei, tâmplarul reginei 
construise un fel de scară de lemn înaltă de vreo 25 de 
picioare; fiecare treaptă avea o lungime de 50 de picioare; 
era de fapt o scară mobilă cu capătul de jos aşezat la 6 
depărtare de 10 picioare de peretele camerei. 

Cartea pe care doream s-o citesc era rezemată de perete: 
eu mă urcam mai întâi pe prima treaptă a scării şi 
întorcându-mă cu faţa spre carte, începeam să citesc în 
partea de sus a paginii, făcând vreo opt-zece paşi spre 
dreapta sau spre stânga, după lungimea rândurilor, până 
când ajungeam ceva mai jos de nivelul ochilor, apoi 
coboram treptat până când ajungeam în partea de jos; apoi 
mă urcam din nou şi începeam altă pagină în acelaşi chip; 
foaia o întorceam cu amândouă mâinile pentru că era 
groasă şi tare ca de carton; cele mai mari pagini erau de cel 
mult optsprezece-douăzeci de picioare. 

Stilul scriitorilor e clar, viguros şi totodată plăcut, dar fără 
înflorituri, căci nimic nu le displace mai mult decât cuvintele 
de prisos sau expresiile variate. Am citit multe din cărţile 
lor, îndeosebi cărţi de istorie şi de morală. Printre altele m-a 
încântat nespus un tratat ce stătea veşnic în dormitorul lui 
Glumdalclitch şi aparţinea guvernantei ei, o bătrânică gravă 


căreia îi plăceau scrierile morale şi religioase. Cartea 
zugrăveşte slăbiciunile omeneşti şi se bucură de oarecare 
trecere numai la femei şi la cei de rând. Totuşi, eram curios 
să ştiu ce anume poate spune despre acest subiect un 
scriitor, din ţara aceea. Autorul trecea în revistă toate 
subiectele obişnuite ale moraliştilor europeni, arătând „cât 
de mărunt, neputincios şi vrednic de dispreţ este omul prin 
firea sa; cum nu e în stare să se apere de protivniciile 
văzduhului sau de furia fiarelor sălbatice; cum îl întrec alte 
creaturi, una în forţă, alta în repeziciune, a treia în 
prevedere, a patra în hărnicie.” El adăuga că „natura a 
degenerat în ultima vreme şi nu mai zămislea acum decât 
stârpituri în comparaţie cu oamenii de altădată.” Spunea că 
„e cât se poate de firesc să ne închipuim că la început 
oamenii nu numai că erau mai mari, dar că în vremurile de 
demult pământul trebuie să fi fost locuit de uriaşi, lucru 
confirmat de istorie şi de tradiţie şi adeverit de oasele şi 
ţestele uriaşe descoperite întâmplător în mai multe părţi ale 
ţării, depăşind cu mult neamul sfrijit al oamenilor din zilele 
noastre”. El susţinea că „înseşi legile naturii cereau în mod 
categoric ca noi să fi fost zidiţi de la început mai mari şi mai 
robuşti, nu atât de uşor supuşi pieirii, ameninţaţi la tot 
pasul de accidente neînsemnate, ca de pildă o ţiglă care 
cade de pe casă, o piatră aruncată de un băiat sau un pârâu 
în care ne putem îneca”. 

Pe baza unor astfel de raționamente, autorul ajungea la o 
serie de învăţăminte morale, folositoare pentru conduita în 
viaţă, dar pe care nu are rost să le înşir aici. Eu unul nu m- 
am putut stăpâni să nu reflectez cât de răspândit este 
obiceiul de a ticlui predici morale sau, mai curând, de a găsi 
pricini de nemulţumire şi văicăreală din certurile noastre cu 
natura. Dar dacă am privi lucrurile mai îndeaproape, ne-am 
putea da seama cât de puţin întemeiate sunt aceste certuri, 
la noi, ca şi la ei. 

Cât priveşte treburile lor militare, ei se fălesc că armata 
regelui este alcătuită din o sută şaptezeci şi şase de mii de 


pedestraşi şi treizeci şi două de mii de soldaţi călări, dacă 
poate fi numită armată o oştire alcătuită din negustorii 
câtorva oraşe şi din fermierii de la ţară, comandaţi de nobili 
cu şi fără titlu, neprimind nici soldă, nici altă răsplată. În 
privinţa instrucției sunt într-adevăr desăvârşiţi, iar 
disciplina e foarte bună, deşi nu am văzut un merit deosebit 
în asta, căci cum ar putea fi altfel când fiece fermier se 
găseşte sub ordinele seniorului său şi fiecare cetăţean sub 
acelea ale oamenilor de vază din oraşul său, aleşi prin vot, 
întocmai ca la Veneţia? Am văzut adesea miliția din 
Lorbrulgrud ieşind la instrucţie pe un câmp mare, de vreo 
douăzeci de mile pătrate, aflat lângă oraş. Nu erau mai 
mult de douăzeci şi cinci de mii de pedestraşi şi şase mii de 
călăreţi; mi-a fost cu neputinţă să socotesc numărul lor 
exact din pricina spaţiului pe care-l ocupau. Un călăreț 
călare pe uriaşul său armăsar măsura cam vreo nouăzeci de 
picioare. La o comandă, toată această liotă de călăreţi şi-a 
scos săbiile şi le-a fluturat în aer. Mintea omenească nu-şi 
poate închipui ceva mai măreț, mai uimitor, mai minunat! Ai 
fi zis că zeci de mii de fulgere ţâşniseră în acelaşi timp 
dinspre toate zările cerului! 

Doream nespus de mult să ştiu cum oare ajunsese acest 
monarh, la ale cărui pământuri nimeni nu putea răzbate din 
nici o parte a lumii, să se gândească la armată sau să-şi 
deprindă supuşii cu disciplina militară. Am aflat însă 
curând, atât din spusele unora cât şi citind istoria ţării lor, 
că de-a lungul veacurilor i-a năpăstuit şi pe ei aceeaşi boală 
care nu cruţă niciodată omenirea: nobilimea lupta adesea 
pentru putere, poporul pentru libertate şi regele pentru 
stăpânire absolută. 

Şi oricât ar fi încercat legea să-i ţină în frâu, fiecare din 
cele trei părţi a încălcat drepturile semenilor săi, prilejuind 
adesea războaie civile; ultimul război a fost curmat din 
fericire de bunicul monarhului, prin bună înţelegere; şi de 
atunci, oastea ţării, înfiinţată cu consimţământul tuturor, a 
fost supusă mereu unei discipline de fier. 


CAPITOLUL, VIII. 

Regele şi regina fac o călătorie la graniţele ţării. Autorul îi 
însoţeşte. Felul în care părăseşte ţara, descris foarte 
amănunţit. Se înapoiază în Anglia. 

Primejdiile din care scăpasem m-au făcut de multe ori să 
doresc cu înfocare să-mi recapăt libertatea, cu toate că nu- 
mi puteam de fel închipui prin ce anume mijloace, şi nici nu 
puteam făuri vreun plan care să aibă cât de cât sorţi de 
izbândă. Corabia cu care venisem era primul vas ce 
navigase în apropierea coastei, iar regele poruncise cu 
străşnicie „ca orice alt vas care s-ar întâmpla să se ivească 
pe mare să fie de îndată tras la țărm, iar echipajul şi 
călătorii să fie aduşi într-o cotiugă la Lorbrulgrud”. Ţinea 
foarte mult să-mi găsească o femeie de teapa mea, ca să pot 
zămisli făpturi la fel cu mine; eu însă aş fi preferat să mor 
mai degrabă decât să îndur ocara de a lăsa urmaşi care să 
fie ţinuţi în colivii ca nişte canari şi, cu timpul, vânduți poate 
prin ţară, feţelor simandicoase, drept rarităţi. E adevărat că 
toţi se purtau cu mine cât se poate de frumos: eram doar 
favoritul unui mare suveran şi al reginei sale şi încântarea 
întregii curţi; totuşi, lucrurile se petreceau în aşa fel, încât 
nu se potriveau cu demnitatea omenească! Nu puteam 
nicicând uita preţioasele zăloguri pe care le lăsasem în 
căminul meu. Doream să fiu iar printre oameni cu care să 
pot sta de vorbă pe picior de egalitate şi să mă plimb pe 
străzi şi să străbat câmpii fără să-mi fie teamă că voi fi 
strivit ca o broască sau ca un biet căâţeluş. Dar scăparea mi- 
a venit mai curând decât m-aş fi aşteptat şi într-un chip nu 
prea obişnuit; împrejurările în care a fost cu putinţă le voi 
povesti întocmai. 

Trecuseră doi ani de când mă aflam în ţara aceea, când pe 
la începutul celui de al treilea, Glumdalclitch şi cu mine l-am 
însoţit pe rege şi pe regină într-o călătorie spre regiunile de 
miazăzi ale regatului. Eu, ca de obicei, călătoream în cutia 
mea care, după cum am mai spus, era o cameră foarte 
confortabilă, lată de douăsprezece picioare. Pe de altă 


parte, la rugăminţile mele, un hamac fusese atârnat cu 
frânghii de mătase de cele patru colţuri ale tavanului ca să 
îndur mai uşor zdruncinăturile galopului, atunci când vreun 
servitor mă lua în şa, cum doream uneori; în timpul 
drumului, mi se întâmpla adesea să adorm în hamac. Sus, în 
acoperişul camerei mele, dar nu chiar deasupra hamacului, 
îi poruncisem tâmplarului să facă o gaură de un picior 
pătrat, ca să am aer pe vreme călduroasă în timpul cât 
dormeam; gaura aceasta o puteam închide după plac, cu 
ajutorul unei scânduri ce se mişca încoace şi încolo pe un 
falţ. 

Când ne apropiam de sfârşitul călătoriei, regele socoti de 
cuviinţă să petrecem câteva zile într-un palat al său de 
lângă Flanflasnic, un oraş aşezat la optsprezece mile de 
țărmul mării. Glumdalclitch şi cu mine eram istoviţi de 
drum; eu mă alesesem cu o mică răceală, dar biata fată era 
aşa de bolnavă, încât a trebuit să stea în pat. Nu mai 
puteam de dorul oceanului - singura mea posibilitate de a 
scăpa, dacă acest lucru avea să se întâmple vreodată. M-am 
prefăcut că mi-e mai rău decât îmi era în realitate şi am 
cerut să fiu dus pe țărm, ca să respir aerul proaspăt al 
mării. Am plecat însoţit de un paj pe care-l îndrăgisem 
foarte mult şi în grija căruia eram dat adesea. Nu voi uita 
niciodată cu câtă greutate a consimţit Glumdalclitch să se 
despartă de mine, nici porunca straşnică pe care i-a dat-o 
pajului să fie cu ochii în patru, izbucnind în cele din urmă în 
hohote de plâns, de parcă ar fi presimţit ce avea să se 
întâmple. Băiatul luă cutia în care mă aflam şi merse cale de 
o jumătate de ceas, îndreptându-se spre stâncile de pe 
malul mării. Ajuns aici, i-am cerut să mă aşeze jos şi, 
deschizând fereastra, am privit trist spre mare. Nu mă 
simţeam prea bine şi i-am spus pajului că aş vrea să aţipesc 
puţin în hamacul meu, nădăjduind să-mi treacă. M-am urcat 
în hamac şi băiatul închise bine fereastra căci era frig. 
Curând am adormit şi tot ce pot să-mi închipui e că, în timp 
ce dormeam, pajul, crezând pesemne că nu mi se poate 


întâmpla nimic rău, s-a dus să caute ouă de păsări - cu 
puţin înainte de a aţipi, îl văzusem pe fereastră căutând şi 
culegând câteva, din crăpăturile stâncilor. 

Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, fapt e că m-am deşteptat 
deodată trezit de o smucitură violentă; simţeam cum cineva 
trage cu putere de inelul cutiei, prins de capac pentru a 
putea fi lesne transportată, apoi am simţit cutia ridicându- 
se sus, tot mai sus în văzduh, cu o iuţeală ameţitoare. La 
prima smucitură era cât pe-aci să cad jos din hamac, dar 
după aceea, mişcările deveniră mai line. Am strigat de mai 
multe ori din răsputeri, dar în zadar. Mi-am aruncat 
privirea pe fereastră, dar n-am văzut altceva decât norii şi 
cerul. Deasupra capului am auzit un zgomot aidoma unui 
fâlfâit de aripi şi de abia atunci am început să-mi dau seama 
de jalnica situaţie în care mă aflam: un vultur apucase 
frânghia cutiei mele în cioc, cu gândul de a o lăsa sa cadă 
pe vreo stâncă, aşa cum ar fi făcut, de pildă, cu o broască 
ţestoasă - iar după aceea să se năpustească asupra trupului 
meu şi să-l sfâşie cu ciocul; agerimea şi mirosul acestei 
păsări îi îngăduie să-şi descopere prada la mari depărtări, 
chiar atunci când aceasta e mai bine ascunsă decât eram eu 
între nişte pereţi, groşi de două incii. 

N-a trecut mult şi mi-am dat seama că zgomotul şi bătăile 
aripilor sporesc din ce în ce, iar cutia mea e aruncată în sus 
şi în jos ca o firmă într-o zi cu vânt. Apoi mi s-a părut că 
vulturul primeşte câteva lovituri zdravene (eram convins că 
frânghia cutiei mele se află în ciocul unui vultur) şi îndată 
după aceea am simţit cum mă prăvălesc în gol timp de un 
minut şi mai bine, însă cu o iuţeală atât de 
înspăimântătoare, încât aproape nu mai puteam respira. 
Deodată încetai să mă mai prăbuşesc; un zgomot mai 
năprasnic decât al Niagarei îmi asurzi urechile; o clipă m- 
am pomenit învăluit într-o beznă de nepătruns, apoi cutia 
începu să urce repede şi, prin partea de sus a ferestrelor, 
am zărit lumină. De-abia atunci mi-am dat seama că mă 
prăbuşisem în mare. Cutia, datorită greutăţii trupului meu, 


mobilei care se afla în ea, precum şi plăcilor de fier, fixate 
pentru a o întări la cele patru colţuri, sus şi jos, plutea în 
apă la o adâncime de cinci picioare. Şi astăzi, ca şi, atunci, 
presupun că vulturul care îşi luase zborul cu cutia mea în 
cioc a fost urmărit de alţi doi sau trei vulturi şi silit să-mi 
dea drumul, în timp ce se apăra de ceilalţi, care nădăjduiau 
să aibă şi ei parte din pradă. Plăcile de fier, fixate în partea 
de jos (erau cele mai trainice), au păstrat echilibrul cutiei în 
timpul căderii şi au împiedicat-o să se sfarme de suprafaţa 
apei. Toate încheieturile cutiei erau bine fălţuite, iar uşa nu 
era prinsă în ţâţâni, ci se ridica şi se lăsa ca un oblon, ceea 
ce făcea ca înăuntru să intre doar foarte puţină apă. Numai 
cu multă greutate am reuşit să cobor din hamac, după ce 
mai întâi m-am încumetat să dau la o parte capacul ce 
astupa deschizătura din acoperiş, despre care am amintit, 
făcută anume pentru a lăsa aerul să pătrundă înăuntru, căci 
începusem să mă înăbuş. 

Cât de mult aş fi dorit atunci să fiu iarăşi lângă buna mea 
Glumdalclitch, de care un singur ceas mă îndepărtase atât 
de mult! Şi vă mărturisesc că, în mijlocul propriilor mele 
nenorociri, nu m-am putut stăpâni să nu o plâng din inimă 
pe biata mea dădacă, gândindu-mă la durerea ce i-o va 
pricinui pierderea mea, la nemulţumirea reginei şi la 
spulberarea norocului copilei. 

Nu cred că sunt mulţi călători care să fi trecut prin 
greutăţi şi suferinţe mai mari ca acelea pe care le încercam 
eu atunci când, dintr-o clipă într-alta, aşteptam să văd cutia 
sfărâmată în bucăţi sau, cel puţin, răsturnată la prima 
suflare mai puternică a vântului, sau de primul talaz mai 
mare. Un singur geam de s-ar fi spart, ar fi însemnat 
moartea fără dor şi poate; şi numai zăbrelele puternice, 
fixate acolo ca să mă ferească de accidente în timpul 
călătoriilor, au apărat ferestrele, împiedicându-le să se 
spargă. Văzând că apa se strecoară înăuntru prin câteva 
crăpături mici, m-am căznit, de bine, de rău, să le astup. Nu 
eram în stare să ridic capacul cutiei, lucru pe care de 


altminteri l-aş fi făcut ca să mă cocoţ deasupra: acolo, cel 
puţin, mi-aş fi prelungit viaţa cu câteva ceasuri, mai mult 
decât dacă aş fi rămas zăvorât (căci nu pot să spun altfel) în 
cuşcă. Şi chiar de-aş fi scăpat de astfel de primejdii o zi sau 
două, la ce mă puteam, aştepta dacă nu tot la o moarte 
cumplită din cauza frigului şi a foamei? Timp de patru 
ceasuri am stat aşa, aşteptând şi chiar dorind ca fiece clipă 
să fie cea din urmă. 

I-am mai spus cititorului că în peretele fără fereastră al 
cutiei mele se aflau prinse două scoabe; prin ele, servitorul, 
însărcinat să mă poarte călare, trecea o curea de piele pe 
care apoi şi-o încingea de mijloc. Şi cum stăteam aşa 
copleşit de tristeţe şi deznădejde, am auzit, sau mai 
degrabă mi s-a părut că aud, un fel de râcâit ce venea 
dinspre peretele unde erau prinse scoabele. Nu trecu mult 
şi am avut impresia că sunt împins sau remorcat pe mare, 
deoarece din când în când simţeam un fel de smucituri care 
făceau ca valurile să se înalțe şi să acopere ferestrele cutiei 
mele, lăsându-mă aproape în întuneric. Nădejdea că aş 
putea fi salvat prinse a licări în sufletul meu, deşi nu-mi 
puteam închipui ce anume se va întâmpla. Am deşurubat 
unul din scaunele fixate în podea şi după ce, cu chiu, cu vai, 
am izbutit să-l înşurubez din nou chiar în dreptul capacului 
pe care nu de mult îl dădusem la o parte, m-am urcat pe 
scaun şi, apropiindu-mi cât mai mult gura de deschizătură, 
am strigat din răsputeri după ajutor, în toate limbile pe care 
le cunoşteam. Am legat apoi batista în vârful unui baston pe 
care-l purtam de obicei cu mine şi, scoţându-l prin 
deschizătură, am început să-l agit prin aer, ca în cazul când 
vreo barcă sau vreo corabie s-ar fi aflat prin apropiere, 
marinarii să-şi închipuie că un biet muritor nefericit se 
găseşte închis în cutie. 

Toate încercările mele rămaseră fără nici un rezultat; în 
schimb, îmi dădeam limpede seama cum cutia mea 
înaintează; peste un ceas şi mai bine, peretele fără ferestre, 
acela unde se aflau scoabele, se lovi de ceva tare. Mi-am 


închipuit că e o stâncă şi m-am pomenit zgâlţâit mai rău ca 
oricând. Sus, deasupra cutiei, am auzit desluşit un zgomot 
ca de odgon, precum şi hârâitul ce-l făcea trecând prin inel. 
Apoi, încet, încet, m-am pomenit ridicat cu cel puţin trei 
picioare mai sus decât eram înainte, ceea ce m-a făcut să 
scot din nou băţul cu batista şi să strig după ajutor, până 
când aproape am răguşit. Drept răspuns, am auzit trei 
chiote puternice care m-au umplut de o bucurie fără 
seamăn pe care nu o poate înţelege decât cel care a trăit-o. 
Apoi, paşii cuiva tropotiră deasupra capului meu şi o voce 
puternică strigă prin deschizătură în limba engleză: „Dacă 
e cineva înăuntru, să vorbească!” Am răspuns că sunt un 
englez năpăstuit de soartă şi azvârlit în cea mai cumplită 
dintre nenorociri, hărăzită vreodată unei fiinţe omeneşti, şi 
rugam, în numele a tot ce e viu, să fiu eliberat din temniţa 
în care zăceam. Vocea răspunse că sunt în siguranţă, 
deoarece cutia e remorcată de corabia lor şi că îndată va 
sosi şi tâmplarul ca să ferestruiască o deschizătură 
îndeajuns de mare, spre a putea fi scos afară. M-am grăbit 
să le-arăt că nu-i nevoie de aşa ceva şi că-i păcat să-şi 
piardă timpul; era de ajuns ca un marinar s-apuce de inel şi 
să ridice cutia pe corabie, iar apoi s-o ducă în cabina 
căpitanului. La auzul unor vorbe atât de nesăbuite, unii 
dintre ei îşi închipuiră că au de-a face cu un nebun, alţii 
începură să râdă; într-adevăr, nici prin minte nu-mi trecuse 
că m-aş fi putut afla printre oameni la fel ca mine. Între 
timp sosi şi tâmplarul, şi în câteva clipe tăie cu ferăstrăul o 
deschizătură pătrată, largă de vreo patru picioare, apoi 
cobori înăuntru o scară pe care m-am urcat; am fost luat şi 
dus pe vas într-o stare de plâns. 

Marinarii rămaseră uluiţi şi-mi puseră o mie de întrebări la 
care eu nu mă simţeam de fel îndemnat să răspund. 

La rândul meu, eram uimit văzând în juru-mi atâţia 
pigmei, căci aşa i-am socotit la început după ce atâta amar 
de vreme îmi obişnuisem ochii cu făpturile acelea uriaşe pe 
care le părăsisem. Dar căpitanul, domnul Thomas Wilcocks, 


un om de treabă, de fel din Shropshire, băgând de seamă 
că sunt gata să leşin, mă luă în cabina lui, îmi de-te un leac 
întăritor şi mă pofti să mă culc în patul său, sfătuindu-mă să 
mă odihnesc puţin, lucru de care într-adevăr aveam mare 
nevoie. Înainte de a adormi, i-am spus că în cutia mea se 
află câteva mobile care ar fi fost păcat să se piardă: un 
hamac de toată frumuseţea, un pat, două scaune, o masă şi 
un scrin; de asemenea, că odaia e tapetată, sau mai 
degrabă căptuşită cu mătase şi bumbac, şi dacă el ar 
binevoi să îngăduie unui marinar să aducă cutia în cabină 
eu aş deschide-o în faţa lui să-i arăt mobilierul. Auzindu-mă 
spunând asemenea năzdrăvănii, căpitanul crezu că delirez; 
totuşi îmi făgădui (pesemne ca să mă liniştească) că îmi va 
îndeplini dorinţa; urcându-se pe punte, trimise câţiva 
oameni în camera mea, de unde (după cum am aflat mai 
târziu) aceştia luară toată mobila şi desfăcură căptuşeala de 
pe pereţi; dar scaunele, scrinul şi patul fiind înşurubate în 
podea au suferit mari stricăciuni, deoarece marinarii nu s- 
au priceput să umble binişor cu ele, ci le-au smuls din 
locurile lor. Au scos apoi şi câteva scânduri de care aveau 
nevoie pe corabie; în sfârşit, după ce au luat tot ce au 
socotit ei că le-ar putea fi de folos, lăsară cutia să se 
scufunde, iar aceasta, din pricina nenumăratelor spărturi 
de la fund şi din pereţi, fu numaidecât înghițită de valuri. 
Mărturisesc că am fost bucuros să nu asist la nenorocirea 
pe care au pricinuit-o; sunt încredinţat că aş fi suferit 
nespus de mult, deoarece mi s-ar fi deşteptat în suflet 
amintirea unor lucruri pe care preferam să le uit. 

Am dormit câteva ore în şir, chinuit de vise; vedeam aievea 
meleagurile pe care abia le părăsisem şi retrăiam 
primejdiile din care scăpasem. Totuşi, la deşteptare, m-am 
simţit mult mai întremat. Era cam pe la ceasurile opt seara 
şi căpitanul ordonă să mi se aducă cina, închipuindu-şi că 
am postit destul până acum. Mi-a ţinut tovărăşie cu multă 
bunăvoință şi a văzut că privirile-mi sunt limpezi, iar 
cuvintele au şir; când am rămas singur, m-a rugat să-i 


povestesc peripeţiile călătoriilor mele şi să-i spun prin ce 
întâmplare am fost lăsat în voia valurilor, închis în cutia 
aceea uriaşă de lemn. 

El îmi istorisi că pe la amiază, uitându-se prin ochean, a 
văzut-o plutind la o oarecare depărtare şi şi-a închipuit că e 
o corabie spre care avea de gând să se îndrepte, deoarece 
nu era prea mult în afara drumului său, în speranţa de a 
cumpăra biscuiţi, ai lui fiind pe sfârşite. Apropiindu-se mai 
mult şi dându-şi seama de greşeală, a trimis o şalupă ca să 
afle ce anume era; oamenii s-au întors înfricoşaţi, jurând că 
au văzut o casă plutitoare. Căpitanul a râs de prostia lor şi a 
pornit el însuşi cu şalupa, poruncind marinarilor să ia cu ei 
un odgon mai gros. Vremea fiind liniştită, mi-au dat ocol de 
câteva ori, cercetând ferestrele şi zăbrelele de fier care le 
apărau. A zărit apoi cele două scoabe pe peretele fără nici o 
deschizătură pentru lumină. Atunci, a poruncit oamenilor să 
vâslească înspre partea aceea şi, legând odgonul de una din 
scoabe, le-a ordonat să-mi remorcheze lada. cum îi spuneau 
ei, spre corabie. Odată ajunşi la navă, le-a dat ordin să lege 
un alt odgon de inelul fixat pe acoperiş şi să-mi ridice lada 
cu scripetele, dar toţi marinarii la un loc nu au fost în stare 
s-o ridice mai mult de două sau trei picioare din apă. Mi-a 
spus că văzuse bastonul şi batista scoase afară prin 
deschizătură şi trăsese concluzia că vreun nefericit se afla 
desigur închis înăuntru. L-am întrebat dacă el sau cineva 
din echipaj nu zăriseră cumva păsări uriaşe zburând în 
văzduh cam în vremea când m-au descoperit, la care mi-a 
răspuns că stând de vorbă cu marinarii în timp ce eu 
dormeam, unul din ei i-a istorisit că observase trei vulturi 
îndreptându-se spre miazănoapte, dar omul n-a amintit 
nimic de faptul că ar fi fost mai mari decât sunt vulturii de 
obicei - ceea ce, după părerea mea, trebuie pus pe seama 
înălţimii mari la care zburau. Căpitanul n-a priceput rostul 
întrebării mele. L-am întrebat apoi cam la ce depărtare 
socoteşte el că ne aflăm de uscat. Mi-a răspuns că după 
calculele cele mai exacte, ne aflăm la cel puţin o sută de 


leghe. L-am încredinţat că a greşit probabil cu aproape 
jumătate, deoarece nu părăsisem ţara de unde veneam, 
decât cu două ore înainte de a fi fost aruncat în mare, ceea 
ce îl făcu din nou să-şi închipuie că mi-e mintea tulburată, 
ba chiar îmi dădu să înţeleg lucrul acesta, apoi mă sfătui să 
mă duc să mă culc într-o cabină care îmi fusese pregătită. 

L-am asigurat că plăcuta lui societate m-a înviorat nespus 
de mult şi că sunt în toate minţile. Atunci căpitanul deveni 
serios şi mă rugă să-i răspund sincer dacă nu cumva 
cugetul îmi era tulburat de vreo crimă făptuită, nelegiuire 
pentru care fusesem osândit din poruncă împărătească să 
fiu închis în lada aceea, aşa cum în alte ţări criminalii erau 
zvârliţi pe mare şi lăsaţi să plutească la voia întâmplării pe 
un vas plin de spărturi, fără nici un fel de merinde la ei, şi 
deşi i-ar fi părut rău să ştie că a luat pe bord un nelegiuit, 
totuşi îmi dădea cuvântul de onoare că mă va debarca viu şi 
nevătămat în primul port unde vom ancora. 

El adăugă că bănuielile sale sporiseră în urma unor vorbe 
fără noimă pe care le spusesem mai întâi marinarilor apoi 
lui însuşi, în legătură cu odaia sau lada mea, precum şi 
datorită privirilor şi comportării mele ciudate în timpul 
cinei. 

L-am rugat să aibă răbdare şi să asculte povestea mea pe 
care i-am istorisit-o amănunţit, din clipa când am părăsit 
Anglia, până în clipa când am fost găsit. Şi cum adevărul îşi 
face întotdeauna loc în minţile cu judecată, acest gentilom 
de treabă, cu un pospai de învăţătură, dar înzestrat cu mult 
bun simţ, se convinse numaidecât de sinceritatea şi buna 
mea credinţă. Şi ca să întăresc spusele mele, l-am rugat să 
dea poruncă să fie adus scrinul meu a cărui cheie o aveam 
în buzunar; între timp el îmi povestise ce au făcut marinarii 
cu cutia mea. Am deschis scrinul în faţa lui şi i-am arătat 
mica colecţie de rarităţi adunate în ţara din care scăpasem 
în chip atât de ciudat. Se afla acolo pieptenele făcut din 
firele de păr din barba regelui şi un altul din acelaşi 
material, dar de astă-dată cu firele fixate într-o bucată din 


unghia reginei. l-am mai arătat şi o colecţie de ace de cusut 
şi cu gămălie, lungi între un picior şi o jumătate de yard, 
patru ace de viespe, mari cât nişte cuie de tâmplărie, 
smocuri din părul reginei, un inel de aur pe care ea mi-l 
dăruise într-o zi scoţându-l din degetul cel mic şi 
aruncându-mi-l peste cap, întocmai ca pe un colac de 
salvare. L-am rugat pe căpitan să primească acest inel în 
semn de recunoştinţă pentru bunătatea lui, dar n-a fost 
chip să-l conving. l-am arătat apoi o bătătură pe care o 
tăiasem cu mâna mea de la degetul piciorului unei doamne 
de onoare; era cam de mărimea unui măr de Kent şi se 
întărise atât de mult, încât la întoarcerea în Anglia am 
scobit-o pe dinăuntru în chip de cupă, şi am montat-o în 
argint. În sfârşit, l-am rugat să cerceteze pantalonii cu care 
eram îmbrăcat şi care erau făcuţi din piele de şoarece. 

N-am izbutit să-l fac să primească decât dintele unui 
servitor pe care l-a examinat cu multă curiozitate şi care am 
văzut că-l interesează. 

L-a primit, mulţumindu-mi de mii de ori, de parcă i-aş fi 
dat cine ştie ce lucru de preţ. Deşi dintele era perfect 
sănătos, fusese scos din greşeală de un felcer nepriceput 
din gura unui slujitor al Glumdalclitchei, care se văieta într- 
una de dureri. Eu l-am curăţat şi l-am pus bine în scrin. Era 
lung cam de un picior şi avea patru incii în diametru. 

Căpitanul se arătă foarte mulţumit de povestirea mea 
sinceră şi-mi spuse că nădăjduieşte că la înapoierea noastră 
în Anglia voi face şi semenilor mei cinstea de a le-o 
împărtăşi, aşternând-o pe hârtie. I-am răspuns că, după 
părerea mea, lumea e sătulă de cărţi de călătorii, că astăzi, 
în ochii oamenilor au trecere numai lucrurile cu adevărat 
extraordinare, şi bănuiesc că de aceea unii scriitori se 
gândesc mai puţin la adevăr decât la vanitatea sau interesul 
lor, sau la plăcerea cititorilor neştiutori; că povestirea mea 
cuprinde prea puţine întâmplări neobişnuite şi este lipsită 
de acele descrieri ornamentale de plante, pomi, păsări şi 
alte lighioane ciudate, sau obiceiuri barbare de-ale 


sălbaticilor ce se închină la idoli, lucruri zugrăvite atât de 
des de cei mai mulţi scriitori în cărţile lor. Totuşi, i-am 
mulţumit pentru buna părere pe care o avea despre mine şi 
i-am făgăduit că o să mă gândesc la propunerea lui. 

Mi-a spus că-l miră foarte mult un lucru, şi anume că 
vorbesc prea tare; ba m-a şi întrebat dacă nu cumva regele 
şi regina din ţara aceea erau tari de ureche. I-am răspuns 
că aşa m-am obişnuit să vorbesc în ultimii doi ani şi mai bine 
şi că mă minunez de glasul lui şi al oamenilor din echipaj 
care-mi fac impresia că doar şoptesc şi totuşi îi aud destul 
de limpede. I-am arătat că în ţara aceea când trebuia să 
rostesc vreun cuvânt, era ca şi cum un cetăţean ar fi vorbit 
din stradă unuia cocoţat într-o clopotniţă, în afară de cazul 
când eram aşezat pe masă sau ţinut în palmă. Şi i-am mai 
spus ceva, anume că în clipa când am pus piciorul pe bordul 
vasului şi m-am văzut înconjurat de marinari, aceştia mi s- 
au părut cele mai mici creaturi pe care le văzusem vreodată 
şi vrednice de tot disprețul. Adevărul e că în vreme ce mă 
aflam în ţara regelui aceluia, nu puteam să sufăr să mă 
privesc în oglindă, după ce ochii mei se deprinseseră cu 
lucruri atât de uriaşe, deoarece comparaţia mă făcea să am 
o părere foarte puţin măgulitoare despre mine însumi. 

Căpitanul mi-a mărturisit că în timpul cinei, observase că 
mă uit la toate într-un fel cam ciudat şi că adesea păream 
să-mi stăpânesc cu greu râsul, pe care el nu ştia cum să-l 
interpreteze, punându-l pe seama unei tulburări a minţii. I- 
am răspuns că era cât se poate de adevărat, şi mă întrebam 
cum de am reuşit totuşi să mă stăpânesc, când am văzut 
farfurii mari cât o monedă de argint de trei penny, un picior 
de porc - tocmai bine să-ţi ajungă pentru o îmbucătură, o 
ceaşcă mai mică decât o coajă de nucă; şi am continuat 
zugrăvindu-i în acelaşi chip celelalte obiecte şi mâncări 
aflate în cabina lui. Căci deşi regina, în tot timpul cât m-am 
aflat în slujba ei, poruncise ca toate lucrurile de care aveam 
nevoie să fie făcute pe măsura mea, totuşi mintea mi-era 
copleşită de ceea ce vedeam în jur şi mă uitam chiondorâş 


la micimea mea, întocmai cum se uită oamenii la greşelile 
lor. Căpitanul îmi înţelese foarte bine gluma şi-mi răspunse 
vesel cu vechiul proverb englezesc că se teme că ochii mei 
sunt mai mari decât burta: nu prea îi plăcea cum mâncam, 
deşi postisem o zi întreagă. Continuând să glumească, 
afirmă că ar fi dat bucuros o sută de lire ca să-mi vadă cutia 
în ciocul vulturului şi apoi căzând în apă de la o înălţime 
atât de mare: o privelişte, hotărât, dintre cele mai uluitoare, 
vrednică de a fi zugrăvită şi lăsată moştenire timpurilor 
viitoare; şi asemănarea cu Phaeton(25 7 i se păru atât de 
izbitoare, încât nu se putu stăpâni să nu o amintească, deşi 
gluma nu mă încânta prea mult. 

Căpitanul se întorcea de la Tonkin; în drum spre Anglia, 
fusese împins spre nord-est până la 44 grade latitudine şi 
143 grade longitudine. Întâlnind însă un alizeu, la două zile 
după îmbarcarea mea, am navigat multă vreme spre sud şi 
după ce am trecut prin dreptul coastelor Noii Olande, ne- 
am urmat drumul spre vest-sud-vest, până când am trecut 
de Capul Bunei Speranţe. Călătoria noastră a fost cât se 
poate de plăcută, dar nu-l voi plictisi pe cititor cu un jurnal 
de bord. 

Căpitanul s-a oprit în vreo două porturi şi a trimis şalupa 
după provizii şi apă de băut. Eu însă nu m-am dat jos 
niciodată de pe corabie până la Downs, unde am ajuns în 
cea de a treia zi a lunii iunie 1706, cam la vreo nouă luni 
după ce scăpasem din Brobdingnag. Am fost gata să-mi las 
lucrurile zălog până când aş fi achitat costul călătoriei, dar 
căpitanul nu voi în ruptul capului să primească un ban. Ne- 
am despărţit ca doi buni prieteni şi nu m-am lăsat până ce 
nu mi-a făgăduit că mă va vizita, acasă la mine, în Redriff. 
Cu cinci şilingi împrumutaţi de la căpitan, am închiriat un 
cal şi o călăuză. 

Pe drum, văzând cât de mici sunt casele, pomii, vitele şi 
oamenii, am început să cred că sunt în Liliput. Mi-era teamă 
să nu calc în picioare călătorii întâlniți şi adesea le strigam 
să se dea la o parte din drum, aşa încât în vreo două 


rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din 
pricina obrăzniciei mele. 

Când am ajuns în sfârşit acasă, întrebând pe unii şi pe alţii, 
un servitor mi-a deschis uşa, iar eu m-am aplecat ca să intru 
(cum fac gâştele când vor să treacă pe sub poartă), de 
teamă să nu mă aleg cu vreun cucui. Soţia mea a alergat să 
mă îmbrăţişeze, dar eu m-am aplecat mai jos de genunchii 
ei, socotind că altfel ea n-ar putea ajunge să mă sărute. 
Fiica mea îngenunche ca s-o binecuvântez, dar eu n-am 
văzut-o până în clipa când s-a ridicat, deprins fiind de atâta 
amar de vreme să-mi ţin capul şi ochii aţintiţi în sus, la mai 
mult de şaizeci de picioare înălţime; după ce s-a sculat în 
picioare, am cuprins-o cu o mână pe după mijloc. Am privit 
de sus la servitori şi la cei câţiva prieteni care erau în casă, 
de parcă ei ar fi fost nişte pitici, iar eu un uriaş. l-am spus 
soţiei mele că prea a fost econoamă; găseam că atât ea cât 
şi fiică-mea erau pipernicite, fiindcă nu se hrăniseră cum 
trebuie. Pe, scurt, m-am purtat într-un chip atât de ciudat, 
încât toţi au crezut ceea ce crezuse şi căpitanul când mă 
văzuse prima data, ajungând la concluzia că mi-am pierdut 
minţile. Amintesc toate acestea pentru a dovedi cât de mare 
este puterea obişnuinţei şi prejudecata. 

Peste puţin timp, eu, familia mea şi prietenii noştri ne-am 
înţeles foarte bine j soţia mea însă stăruia să nu mai plec 
niciodată pe mare; totuşi, destinul meu neîndurător 
hotărâse ca ea să nu aibă puterea dea mă opri, după cum 
va vedea cititorul mai departe. Până atunci, închei Partea a 
Doua a nefericitelor mele călătorii. 

PARTEA A TREIA. 

CĂLĂTORIA ÎN LAPUTA, BALNIBARBI, GLUBBDUBDRIB, 
LUGGNAGG ŞI JAPONIA. 

CAPITOLUL 1. 

Autorul porneşte în cea de a treia călătorie. E prins de 
pirați. Răutatea unui olandez. Soseşte pe o insulă. E primit 
în Laputa. 


Nu trecuseră nici zece zile de când mă aflam acasă, şi 
căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, 
comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute 
de tone, îmi făcu o vizită. Odinioară, în timpul unei călătorii 
în Levant, fusesem chirurg pe bordul unui vas, al cărui 
căpitan şi totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă 
tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe 
un inferior şi, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, 
mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu 
la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară 
de cele obişnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de 
mult. 

Dar vizitele lui se îndesiră şi de fiecare dată omul îşi 
exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă 
totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini şi 
adăugând că peste vreo două luni el are de gând să 
pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene. În cele 
din urmă, mi-a spus deschis, după ce mai întâi şi-a cerut mii 
de scuze, că ar dori să fiu chirurg pe vasul lui; spunea că voi 
avea un alt chirurg sub ordinele mele, în afară de alte două 
ajutoare, iar leafa pe care o voi primi va fi de două ori mai 
mare ca de obicei; şi întrucât constatase că ştiinţa mea în 
ale navigaţiei e cel puţin egală cu a sa, era gata să se lege 
că va asculta de sfaturile mele, ca şi cum eu aş fi fost un al 
doilea comandant pe vas. 

Mi-a spus atâtea alte lucruri îndatoritoare, iar pe de altă 
parte, eu îl ştiam un om atât de cumsecade, încât nu am 
putut să-i refuz propunerea. În ciuda nenorocirilor prin 
care trecusem, setea mea de a vedea lumea era mai aprigă 
ca oricând. Lucrul cel mai greu era acum s-o conving pe 
soţia mea, al cărei consimţământ l-am obţinut totuşi până la 
sfârşit, când i-am arătat foloasele pe care le puteau trage 
copiii de pe urma acestei călătorii. 

Am plecat în ziua de 5 august 1706 şi am sosit la fortul Sf. 
Gheorghe la 11 aprilie 1707. Aici am rămas trei săptămâni 
pentru ca oamenii să se mai întremeze, căci mulţi erau 


bolnavi. Ne-am îndreptat apoi spre 'Tonkin, unde căpitanul 
hotări să mai zăbovim câtva timp, deoarece multe din 
mărfurile pe care avea de gând să le cumpere nu erau 
pregătite şi nu se putea aştepta să le capete până în câteva 
luni. De aceea, în speranţa că-şi va scoate măcar o parte din 
cheltuielile pricinuite de întârziere, cumpără un cuter, îl 
încarcă cu fel de fel de mărfuri cu care tonkinezii fac de 
obicei negoţ în insulele învecinate şi urcând pe bord 
patrusprezece oameni dintre care trei băştinaşi, mă numi 
pe mine comandant al cuterului dându-mi împuternicire să 
fac negoţ, în timp ce el avea să-şi vadă de treburi la Tonkin. 

Nu trecuseră nici trei zile de când ne aflam pe mare şi, 
stârnindu-se o furtună, am fost minaţi vreme de cinci zile 
spre nord-nord-est, apoi spre est; după aceea cerul se 
însenină, deşi tot mai bătea o briză puternică dinspre vest. 
În cea de a zecea zi am fost urmăriţi de două vase de pirați 
care ne-au ajuns în curând; cuterul meu era atât de 
încărcat, încât înainta foarte încet, iar noi nu eram în stare 
să ne apărăm. 

Cei doi pirați ne-au abordat cam în acelaşi timp, urcându- 
se pe punte furioşi în fruntea oamenilor lor, dar găsindu-ne 
pe toţi culcaţi cu faţa la pământ (aşa le poruncisem eu 
oamenilor mei să stea), ne-au legat cu funii trainice şi ne-au 
lăsat în seama unei gărzi; apoi începură să cerceteze 
cuterul. 

Printre ei am văzut un olandez care părea să se bucure de 
oarecare trecere, cu toate că nu comanda niciuna din cele 
două corăbii. Ne-a recunoscut după înfăţişare că suntem 
englezi şi răstindu-se la noi într-o englezească stricată, jură 
că vom fi legaţi spate în spate şi aruncaţi în mare. Eu 
vorbeam binişor limba olandeză. I-am spus cine suntem şi l- 
am rugat să ţină seamă că suntem creştini protestanți, că 
ţările noastre sunt vecine şi aliate, şi să-i înduplece pe 
căpitani să se milostivească de noi. Asta l-a întărâtat şi mai 
mult; şi-a repetat amenințările şi, întorcându-se înspre 


tovarăşii săi, le-a vorbit plin de mânie, în limba japoneză, 
bănuiesc, pronunţând adesea cuvântul Christianas. 

Cea mai mare dintre cele două corăbii ale piraţilor era 
comandată de un căpitan japonez care vorbea limba 
olandeză, însă foarte prost. El se apropie de mine şi după 
ce-mi puse mai multe întrebări la care am răspuns cu 
negrăită umilinţă, mă încredința că ne va cruța viaţa. M-am 
închinat adânc în faţa căpitanului, apoi întorcându-mă către 
olandez, i-am spus că-mi pare rău să aflu mai multă omenie 
la un păgân decât la un frate creştin. Dar în curând aveam 
să mă căiesc de aceste cuvinte nesocotite, căci ticălosul, 
după ce stăruise în zadar să-i convingă pe amândoi 
căpitanii să fiu aruncat în mare (aceştia nu s-au lăsat 
înduplecaţi după făgăduiala ce mi-o făcuseră că nu voi fi 
omorât), a izbutit totuşi să obţină promisiunea că mi se va 
da o pedeapsă mai cumplită, judecând omeneşte, decât 
moartea însăşi. Oamenii mei, împărţiţi în două grupuri, au 
fost duşi pe cele două vase ale piraţilor, iar pe cuterul meu 
s-a îmbarcat un nou echipaj. Cât despre mine, au hotărât să 
fiu lăsat în voia valurilor într-o luntre mică, prevăzută cu 
vâsle şi o pânză, şi merinde pentru patru zile. Căpitanul 
japonez avu bunătatea să-mi dubleze raţia de merinde din 
propriile sale provizii, neîngăduind nimănui să mă 
scotocească prin buzunare. Am coborât în luntre, în timp ce 
olandezul mă împroşca de pe punte cu toate blestemele şi 
cuvintele urâte pe care i le punea la îndemână limba lui. 

Cu vreo oră înainte de a-i fi văzut pe pirați, eu făcusem un 
calcul şi constatasem că ne aflăm la 46 grade latitudine 
nordică şi la 183 grade longitudine, îndată ce m-am 
depărtat puţin de pirați, am descoperit cu ajutorul 
ocheanului meu de buzunar mai multe insule înspre sud- 
est. Vântul fiind prielnic, am ridicat pânzele cu gândul de a 
ajunge la cea mai apropiată dintre ele, lucru pe care am 
izbutit să-l fac în vreo trei ceasuri. Insula era numai stânci; 
totuşi, am găsit multe ouă de păsări; aprinzând un chibrit, 
am făcut un foc de buruieni şi alge de mare uscate şi am 


copt ouăle. Ele au fost singura mea hrană, deoarece eram 
hotărât să cruţ cât mai mult proviziile. Mi-am petrecut 
noaptea la adăpostul unei stânci, pe un aşternut de iarbă 
neagră, şi am dormit destul de bine. A doua zi am pornit 
spre altă insulă, iar de acolo spre a treia şi a patra, 
întrebuinţând când pânzele, când vâslele. Dar pentru a nu-l 
plictisi pe cititor cu o descriere prea amănunţită a 
necazurilor mele, voi spune doar că în cea de a cincea zi am 
ajuns la ultima insulă pe care o mai puteam vedea, aşezată 
la sud-sud-est de prima. 

Insula aceasta era mai departe decât crezusem şi mi-au 
trebuit nu mai puţin de cinci ore pentru a ajunge la ea. 
Aproape i-am făcut înconjurul până să găsesc un loc potrivit 
unde să debarc: un golf mic cam de trei ori mai larg decât 
luntrea mea. Insula era plină de stânci presărate pe 
alocurea cu smocuri de iarbă şi buruieni plăcut mirositoare. 
Mi-am scos bruma de merinde şi după ce am mâncat, am 
ascuns restul într-una din peşterile ce se găseau cu zecile. 
De pe stânci am cules o mulţime de ouă şi am adunat alge şi 
ierburi uscate cu gândul de a le aprinde a doua zi şi de a-mi 
găti ouăle cum puteam mai bine, deoarece aveam la mine 
amnarul, cremenea, iasca şi lupa. Mi-am petrecut noaptea 
în peştera unde îmi aşezasem proviziile. Iarba şi algele 
uscate cu care aveam de gând să fac focul a doua zi mi-au 
slujit drept pat. Am dormit foarte puţin, căci neliniştea ce 
mă stăpânea biruise oboseala şi mă ţinea treaz; îmi ziceam 
că e cu neputinţă să supraviețuiesc într-un loc atât de 
pustiu şi că, probabil, voi avea parte de un sfârşit jalnic; 
totuşi, eram atât de deznădăjduit şi de abătut, încât mi-a 
lipsit curajul să mă scol. Şi până să mă hotărăsc să ies afară 
din peşteră, era ziua-n amiaza mare. 

Am rătăcit câtăva vreme printre stânci. Cerul era cu 
desăvârşire senin, iar soarele dogorea atât de puternic, 
încât am fost nevoit să-mi ascund faţa. Deodată, pe 
neaşteptate, s-a întunecat într-un chip care mie mi s-a părut 
cu totul deosebit decât atunci când îl acoperă un nor. M-am 


întors şi am văzut între mine şi soare un corp uriaş şi opac, 
ce se îndrepta spre insulă. Părea atârnat la vreo două mile 
înălţime, şi timp de şase-şapte minute acoperi soarele; n-aş 
putea spune însă că aerul era mai rece sau cerul mai 
întunecat decât dacă aş fi stat în umbra unui munte. Când 
corpul acela se apropie mai mult de locul unde mă aflam eu, 
se dovedi a fi făcut dintr-o substanţă solidă, iar fundul turtit 
şi neted strălucea puternic, oglindind marea de dedesubt. 

Stăteam pe o colină, la vreo două sute de yarzi de țărm şi 
l-am văzut coborând până când fu aproape paralel cu mine, 
la mai puţin de o milă englezească depărtare. Mi-am scos 
ocheanul de buzunar şi am reuşit să descopăr o mulţime de 
oameni mişunând încoace şi încolo pe marginile întrucâtva 
înclinate ale corpului aceluia plutitor; dar ce anume făceau 
ei, n-am putut să desluşesc. 

Dragostea firească de viaţă mi-a năpădit inima. În sufletul 
meu încolţise nădejdea că întâmplarea aceasta ar putea să 
m-ajute, într-un fel sau altul, să scap din locul acela pustiu şi 
din starea deznădăjduită în care mă aflam. Totodată, însă, 
cu greu şi-ar putea închipui cititorul uimirea ce m-a cuprins 
la vederea unei insule plutind în văzduh şi locuită de 
oameni care (aşa cel puţin mi se părea mie) puteau s-o 
ridice, s-o coboare, sau s-o urnească din loc după bunul lor 
plac. Cum însă în acele clipe nu-mi ardea să filosofez cu 
privire la acest fenomen, am preferat să urmăresc direcţia 
pe care o va lua insula, deoarece de câtva timp mi se părea 
că stă pe loc. În curând însă, se apropie mai mult şi atunci 
am putut vedea că marginile ei sunt tivite de câteva rânduri 
de galerii şi de scări aşezate din loc în loc, pentru a se 
putea trece de la o galerie la alta. În galeria cea mai de jos, 
am văzut câţiva oameni care pescuiau cu nişte undiţe lungi, 
în timp ce alţii priveau. Mi-am fluturat bereta (pălăria o 
prăpădisem de mult) şi batista în direcţia insulei, iar când s- 
a apropiat şi mai mult am strigat din răsputeri; apoi, 
uitându-mă cu luare-aminte, am zărit o mulţime de oameni 
adunaţi în partea pe care o vedeam mai bine. După felul 


cum arătau înspre mine şi-şi făceau semne, am înţeles că 
mă văzuseră şi ei, cu toate că nu răspunseră în nici un fel la 
strigătele mele. 

Am putut zări vreo patru-cinci oameni urcând grăbiţi 
scările spre partea de sus a insulei şi apoi făcându-se 
nevăzuţi. Bănuielile mele s-au adeverit întâmplător: 
fuseseră trimişi la vreo persoană mai însemnată, ca să li se 
spună ce au de făcut. 

Numărul oamenilor spori şi în mai puţin de o jumătate de 
oră insula fu pusă în mişcare şi se ridică în aşa fel, încât 
galeria cea mai de jos apăru paralel cu înălţimea pe care 
stăteam eu la mai puţin de o sută de yarzi depărtare. Am 
căzut atunci în genunchi şi am vorbit cu glasul cel mai umil 
cu putinţă, dar nu am primit nici un răspuns. Cei care se 
aflau chiar deasupra mea păreau să fie persoane cu vază, 
judecând după îmbrăcăminte. Discutau grav unul cu altul şi 
din când în când priveau spre mine. În cele din urmă, unul 
din ei strigă ceva într-o limbă sonoră, cizelată şi plăcută, 
amintind de sunetele limbii italiene, ceea ce m-a făcut să-i 
răspund în această limbă, în nădejdea că cel puţin sunetele 
vor fi mai plăcute pentru urechile lui. Cu toate că niciunul 
din noi doi nu l-a înţeles pe celălalt, au priceput cam ce 
voiam să le spun, căci vedeau prea bine starea de plâns în 
care mă aflam. 

Mi-au făcut semn să cobor de pe stâncă şi să mă îndrept 
spre țărm, ceea ce am şi făcut; şi cum insula zburătoare 
fusese ridicată la o înălţime potrivită, cu marginea chiar 
deasupra mea, din galeria de jos fu coborât un lanţ de care 
atârna un scaun. M-am aşezat pe el şi apoi am fost ridicat 
cu ajutorul scripeţilor. 

CAPITOLUL II. 

Autorul descrie firea şi moravurile laputanilor. În ce stare 
se găseşte învăţământul lor. Regele şi curtea sa. Primirea 
autorului la curte. Neliniştea şi temerile locuitorilor. 
Femeile din Laputa. 


Îndată ce am coborât de pe scaun, am fost înconjurat de o 
mare mulţime de oameni. Cei care stăteau mai aproape mi 
s-au părut a fi mai de neam. Se uitau la mine cu o uimire ce 
se vădea atât în priviri cât şi în gesturile lor, dar las că nici 
eu nu rămăsesem mai prejos, deoarece până atunci nu-mi 
fusese dat să văd muritori mai ciudaţi ca înfăţişare, 
îmbrăcăminte şi expresie a feţei. 

Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul 
din ochi era întors înăuntru, iar celălalt cată drept spre 
zenit. Purtau veşminte împodobite cu figuri reprezentând 
soarele, luna şi stelele, iar printre acestea, fel de fel de 
viori, fluiere, harfe, trompete, ghitare, clavecine şi o seamă 
de instrumente muzicale necunoscute nouă, celor din 
Europa. Ici, colo, vedeai oameni care după îmbrăcăminte, 
păreau a fi slujitori; ei ţineau în mână un baston la capătul 
căruia se afla o băşică, prinsă ca un îmblăciu de băț. În 
fiecare băşică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau 
pietricele, după cum am aflat mai târziu. Cu aceste băşici 
slujitorii loveau din când în când gura şi urechile celor de 
lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputinţă să-l 
pricep atunci. Se pare că minţile acestor oameni sunt atât 
de absorbite de speculaţii avântate, încât ei nu pot nici să 
vorbească, nici să asculte ce spun alţii, dacă nu li se atinge 
gura sau urechea, fiind astfel aduşi la realitate; de aceea, 
oamenii cu dare de mână îşi angajează un pocnitor (un 
climenole, în limba lor); ei nu ies niciodată din casă fără 
acest servitor şi nici nu fac vizite fără el. Însărcinarea lui 
este ca atunci când două, trei, sau mai multe persoane sunt 
împreună, să-l lovească uşor cu băşica peste gură pe acela 
care urmează să vorbească, şi urechea dreaptă a aceluia 
sau acelora către care se adresează vorbitorul. De 
asemenea, pocnitorul trebuie să-şi însoţească stăpânul 
pretutindeni în preumblările acestuia şi, atunci când se 
iveşte prilejul, să-l lovească încetişor peste ochi, deoarece, 
stăpânul este veşnic atât de cufundat în meditații, încât la 
tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se 


lovească cu capul de vreun stâlp - iar când se află pe 
stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalţi sau să fie el însuşi 
îmbrâncit în vreun şanţ. 

A fost nevoie să-i dau cititorului aceste lămuriri, pentru a 
nu fi şi el tot atât de nedumerit de comportarea acestor 
oameni, cum am fost eu în timp ce mă conduceau pe scări 
spre partea de sus a insulei şi de acolo la palatul regal. Pe 
când urcam, ei au uitat în mai multe rânduri de mine, 
lăsându-mă singur, până când pocnitorii le-au înviorat 
aducerea aminte. 

Adevărul e că nu păreau să se sinchisească câtuşi de puţin 
de hainele şi înfăţişarea mea de străin sau de chiotele 
oamenilor de rând, ale căror gânduri şi cugete erau mai 
descătuşate. 

În cele din urmă am intrat în palat şi ne-am îndreptat spre 
sala tronului, unde l-am văzut pe rege aşezat pe tron şi 
înconjurat de oamenii cei mai de seamă. În faţa tronului se 
afla o masă plină de globuri, sfere şi alte instrumente de 
matematică. Maiestatea Sa nu ne băgă câtuşi de puţin în 
seamă, cu toate că intrarea noastră a fost însoţită de o 
larmă grozavă, prilejuită de îmbulzeala celor de la cutie... 
Regele era cufundat în studierea unei probleme şi a trebuit 
să aşteptăm cel puţin un ceas până când a reuşit s-o 
rezolve. De o parte şi de alta a tronului stătea câte un paj 
cu o băşică în mână. Când pajii văzură că regele a isprăvit 
lucrul, unul din ei îl lovi uşor peste gură, iar celălalt peste 
urechea dreaptă; regele tresări buimac şi privind înspre 
mine şi însoțitorii mei; îşi aminti ce ne adusese la palat, el 
fiind anunţat măi înainte. Rosti câteva cuvinte şi îndată un 
tânăr cu o băşică în mână se apropie de mine şi mă lovi uşor 
peste urechea dreaptă. 

Eu însă le-am făcut semn, cum m-am priceput mai bine, că 
nu am nevoie de un astfel de instrument, ceea ce, după cum 
am aflat mai târziu, l-a făcut pe rege şi pe curteni să aibă o 
părere foarte proastă despre inteligenţa mea. Regele, după 
câte mi-am putut da seama, mi-a pus mai multe întrebări, 


iar eu i-am răspuns în toate limbile pe care le cunoşteam. În 
cele din urmă, când s-a văzut limpede că nu-i pot înţelege şi 
nici nu mă pot face înţeles, am fost condus din ordinul său 
într-un apartament din palat, (acest monarh distingându-se 
faţă de toţi înaintaşii săi prin ospitalitatea arătată străinilor) 
unde mă aşteptau doi servitori, care de aci înainte urmau să 
mă slujească. Mi s-a adus masa, şi patru persoane de vază, 
pe care mi-am amintit că le văzusem stând foarte aproape 
de rege, îmi făcură cinstea să ia masa cu mine. Mi s-au 
servit două rânduri de bucate a câte trei feluri fiecare. 
Mâncarăm întâi o pulpă de mieltăiată în triunghiuri 
echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi şi cârnaţi 
în formă de cicloide. Rândul al doilea se compunea din două 
rațe, cu aripile şi picioarele legate, având forma unor viori, 
salam şi cârnaţi semănând cu nişte fluiere şi oboaie, 
precum şi un piept de vițel în forma unei harfe. Servitorii 
tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme şi o mulţime 
de alte figuri geometrice. 

În timp ce stăteam la masă, am îndrăznit să întreb cum se 
numesc în limba lor mai multe obiecte, iar nobilii mei 
comeseni, ajutaţi fiind de pocnitorii lor, s-au arătat prea 
încântați să-mi răspundă, nădăjduind să-mi stârnească 
admiraţia pentru priceperea lor deosebită, în cazul când ar 
fi reuşit să mă facă să leg o conversaţie cu ei. În curând am 
fost în stare să cer pâine şi băutură şi tot ce mai doream. 

După masă, tovarăşii mei s-au retras şi, din ordinul regelui 
mi-a fost trimisă o persoană însoţită de un pocnitor. Omul 
aduse condei, călimară, hârtie şi trei, patru cărţi, făcându- 
mă să înţeleg prin semne că are însărcinarea să înveţe 
limba lor. Am stat împreună patru ceasuri, în care timp am 
scris un mare număr de cuvinte, aşezate pe coloane, fiecare 
cuvânt cu traducerea lui alături. De asemenea, am izbutit 
să învăţ mai multe propoziţiuni scurte, aceasta, cu ajutorul 
unuia din servitori căruia dascălul meu îi poruncea când să 
se întoarcă sau să facă o plecăciune, când să se aşeze sau 
să stea în picioare, când să se plimbe şi câte altele. De 


fiecare dată eu scriam propoziţiunile. Într-una din cărţile 
sale, profesorul îmi arătă soarele, luna, stelele, zodiacul, 
tropicele şi cercurile polare. 

Tot el mă învăţă şi numele a o mulţime de suprafeţe plane 
şi corpuri solide. Îmi spuse apoi cum se cheamă fiecare 
instrument muzical, zugrăvindu-mi-l totodată. În sfârşit mă 
învăţă un număr de cuvinte obişnuite în legătură cu arta 
muzicală, cântând din fiecare instrument. După plecarea 
lui, mi-am aşezat toate cuvintele, împreună cu traducerea 
respectivă, în ordine alfabetică. Şi astfel, în câteva zile, cu 
ajutorul unei memorii care nu m-a trădat nici de data 
aceasta, am pătruns cât de cât în tainele limbii lor. 

Cuvântul pe care eu îl traduc prin „insulă zburătoare” sau 
„Plutitoare” în limba lor este Laputa, a cărui etimologie 
adevărată n-am putut s-o aflu. Într-o limbă veche şi de mult 
uitată lap înseamnă „înalt”, iar untuh, cârmuitor, deci 
Laputa - spun ei - vine de la Lapuntuh. Personal nu sunt de 
acord cu această derivare ce mi se pare cam trasă de păr. 
Am îndrăznit să le împărtăşesc învăţaţilor o părere a mea şi 
anume că Laputa ar veni aproximativ de la Lap outed, lap 
însemnând, propriu zis, jocul razelor de soare în apele 
mării, iar outed - aripă, părere pe care totuşi nu vreau s-o 
impun neapărat, ci doar s-o supun cititorului judicios. 

Cei cărora le fusesem încredinţat de către rege, văzând 
cât sunt de prost îmbrăcat, porunciră unui croitor să vină a 
doua zi dimineaţă şi să-mi ia măsură pentru un rând de 
haine. Meşterul acesta îşi făcu meseria într-un chip cu totul 
deosebit de confrații lui din Europa. Mai întâi îmi măsură 
înălţimea cu ajutorul unui goniometru, apoi, cu rigla şi 
compasul îşi însemnă pe hârtie dimensiunile şi contururile 
trupului meu, iar peste şase zile, îmi aduse hainele, foarte 
prost cusute şi fără nici o formă, deoarece greşise calculul 
cu o cifră. M-am mângâiat cu gândul că la ei astfel de 
greşeli se întâmplă foarte des şi nimeni nu le dă prea mare 
însemnătate. 


În timp ce am stat închis în casă, deoarece nu aveam nici 
haine şi nici nu mă simţeam prea bine, stare care mi-a 
prelungit şederea cu încă vreo câteva zile, mi-am îmbogăţit 
mult vocabularul, iar când m-am dus a doua oară la curte, 
am putut să înţeleg multe din cele ce spunea regele şi, de 
bine, de rău, să-i răspund. 

Majestatea Sa poruncise ca insula să se îndrepte spre est- 
nord-est, până exact deasupra capitalei ţării, Lagado, aflată 
jos, pe pământ solid. 

Ne despărţeau vreo nouăzeci de leghe de acest oraş şi 
călătoria noastră a durat patru zile şi jumătate. Nu-mi 
dădeam seama câtuşi de puţin că insula zboară prin 
văzduh. A doua zi dimineaţă, pe la orele unsprezece, regele 
împreună cu nobilii, curtenii şi ofiţerii săi şi-au pregătit 
instrumentele muzicale şi au cântat timp de trei ore fără 
întrerupere, asurzindu-mă de-a binelea; mi-a fost cu 
neputinţă să înţeleg rostul acestei muzici, până ce m-a 
lămurit dascălul meu. El mi-a spus că urechile oamenilor 
din insula lor erau obişnuite cu muzica sferelor care se 
auzea regulat în anumite perioade, iar acum cei de la curte 
voiau să-şi arate măiestria la instrumentele pe care le 
stăpâneau mai bine. 

În timpul călătoriei noastre spre Lagado, capitala ţării, 
Majestatea Sa a poruncit ca insula să se oprească deasupra 
câtorva oraşe şi sate pentru a putea primi plângeri din 
partea supuşilor săi. În acest scop, au fost coborâte mai 
multe sfori cu mici greutăţi la capătul de jos. De aceste sfori 
oamenii îşi legau jalbele, care se ridicau îndată, ca bucăţile 
de hârtie prinse de şcolari la capătul sforicelei ce ţine 
zmeul. Uneori primeam de jos vin şi merinde, care erau 
trase cu ajutorul scripetelor. 

Cunoştinţele mele în matematică mi-au fost de mare ajutor 
pentru a pricepe graiul acestor oameni, legat în bună 
măsură de această ştiinţă precum şi de muzică; cât priveşte 
aceasta din urmă, nu eram lipsit de talent. Ei îşi exprimă 
ideile prin linii şi figuri. Dacă doresc, de pildă, să laude 


frumuseţea unei femei sau a oricărui alt animal, o 
zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse şi 
alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei 
muzicale, pe care n-ar avea rost să le înşir aici. În bucătăria 
regelui am observat fel de fel de instrumente muzicale şi de 
matematică, după forma cărora bucătarii taie fripturile ce 
se servesc la masa regelui. 

Casele lor sunt foarte prost construite, pereţii sunt 
strâmbi, şi în nici o casă nu întâlneşti un singur unghi drept. 
Lipsa aceasta se datoreşte dispreţului pe care-l manifestă 
faţă de aplicaţiile practice ale geometriei, lucru socotit de ei 
ca vulgar şi mecanic; îndrumările pe care le dau 
lucrătorilor fiind prea abstracte pentru minţile acestora, 
greşelile se ţin lanţ. Şi cu toate că se pricep destul de bine 
să se descurce pe hârtie şi să mânuiască rigla, creionul şi 
compasul, totuşi, în împrejurările obişnuite ale vieţii, nu am 
întâlnit un popor mai stângaci, mai neîndemânatic şi mai 
nepriceput, înzestrat de asemenea, cu o gândire greoaie şi 
nebuloasă când e vorba de altceva în afară de matematică 
şi muzică. 

Raţionează foarte prost şi sunt veşnic gata să te contrazică 
vehement, dar dreptate au numai din întâmplare, lucru rar 
de altminteri. Sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie şi fantezie şi 
nu au în limba lor cuvinte corespunzătoare acestor idei. 
Toate preocupările lor spirituale se reduc la cele două 
ştiinţe amintite mai sus. 

Cei mai mulţi dintr-inşii şi mai ales cei care se 
îndeletnicesc cu astronomia, cred stăruitor în astrologia 
raţională, cu toate că le e ruşine să mărturisească lucrul 
acesta. Dar ceea ce m-a mirat mai mult şi mi s-a părut cu 
totul de neînțeles a fost interesul lor deosebit pentru 
politică; am băgat de seamă că le place să discute întruna 
despre treburile obşteşti, să-şi dea părerea asupra 
problemelor de stat şi să apere cu patimă orice opinie, 
oricât de lipsită de însemnătate ar fi ea. Nu e mai puţin 
adevărat că aceleaşi înclinații le-am constatat la cei mai 


mulţi dintre matematicienii pe care i-am cunoscut în 
Europa, deşi nu am reuşit niciodată să descopăr nici cea 
mai mică asemănare între cele două ştiinţe, afară doar dacă 
nu cumva aceşti oameni îşi închipuie că deoarece cercul cel 
mai mic are tot atâtea grade ca şi cel mai mare, tot astfel şi 
cârmuirea şi orânduirea lumii nu cere mai multă pricepere 
decât mânuirea şi învârtirea unui glob. Sunt totuşi înclinat 
să cred că această pornire izvorăşte dintr-o foarte obişnuită 
meteahnă a firii omeneşti, meteahnă ce ne face să ne 
băgăm nasul şi să ne dăm aere de atotcunoscători tocmai 
asupra chestiunilor care ne privesc cel mai puţin şi pentru 
care suntem cel mai puţin chemaţi, fie prin firea noastră, fie 
prin învăţătura pe care-o avem. 

Oamenii aceştia nu au o clipă de astâmpăr şi nu cunosc 
liniştea sufletească, iar frământările lor provin din cauze 
care îi neliniştesc prea puţin pe ceilalţi muritori. Aşa de 
pildă neliniştea lor se datoreşte unor eventuale schimbări 
pe care le-ar putea suferi corpurile cereşti: ei se tem că în 
urma apropierii continui a soarelui de pământ, acesta din 
urmă va fi cu timpul absorbit sau mistuit; că, treptat, 
suprafaţa soarelui se va acoperi cu o crustă formată din 
propriile sale efluvii şi va înceta să mai lumineze universul; 
că pământul a scăpat ca prin minune să nu fie măturat de 
coada ultimei comete care, hotărât lucru, l-ar fi prefăcut în 
cenuşă; şi că următoarea cometă care, după calculele lor, 
va apare peste treizeci şi unu de ani şi ne va nimici 
probabil. 

Căci în cazul când cometa se va apropia până la o anumită 
distanţă de soare (lucru de care, potrivit calculelor lor, au 
toate motivele să se teamă), ea va primi o căldură de zece 
mii de ori mai mare decât aceea a unui fier înroşit, şi, 
depărtându-se de soare, va târi după ea o coadă 
incandescentă, lungă de un milion patrusprezece mile, prin 
care de se va întâmpla să treacă pământul, fie şi la o 
distanţă de o sută de mii de mile de nucleul sau corpul 
principal al cometei, el se va aprinde şi va fi prefăcut în 


cenuşă; că soarele, cheltuindu-şi zilnic căldura fără a avea 
de unde să înlocuiască pierderile, cu timpul se va stinge şi 
în cele din urmă va pieri, fapt ce va atrage după sine pieirea 
globului nostru şi a tuturor planetelor care primesc lumină 
de la soare. Ei sunt în permanenţă atât de înspăimântați de 
astfel de primejdii, precum şi de altele la fel de cumplite, 
încât nu pot dormi liniştiţi în paturile lor şi nici nu se pot 
bucura de plăcerile pe care le oferă viaţa. Dimineaţa când 
se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la 
sănătatea soarelui, cum a arătat când a apus şi cânda 
răsărit, şi ce speranţe au ei în legătură cu evitarea celei mai 
apropiate comete. Şi când discută astfel de lucruri, 
seamănă întocmai cu băieţii noştri care se desfată ascultând 
cu nesaţ poveşti înfricoşătoare despre duhuri şi strigoi, iar 
după aceea nu îndrăznesc să se mai ducă la culcare de 
frică. 

Femeile de pe insulă sunt foarte vioaie; ele îşi dispreţuiesc 
bărbaţii şi-i îndrăgesc nespus de mult pe străini; dintr- 
aceştia există întotdeauna un număr considerabil pe insulă. 
Ei vin de jos, de pe continent şi se prezintă la curte fie în 
legătură cu treburile diferitelor oraşe şi corporaţii, fie 
pentru interese personale, dar sunt priviţi de sus pentru că 
nu sunt atât de înzestrați ca bărbaţii de pe insulă. Dintre 
aceştia, doamnele îşi aleg curtezanii. Supărător e faptul că 
ele se comportă cu prea multă uşurinţă şi nepăsare, căci 
soţul fiind veşnic absorbit în speculaţii, amanta şi amantul 
pot ajunge până la cele mai mari intimităţi în prezenţa lui 
—, e de ajuns ca bărbatul să aibă la îndemână hârtie şi 
instrumentele necesare şi să nu-l aibă alături pe pocnitor. 

Soţiile şi fiicele laputanilor sunt nemulţumite de 
captivitatea lor pe această insulă, deşi eu îl socotesc cel mai 
încântător colţ din lume. Şi cu toate că ele duc aici un trai 
îmbelşugat şi plin de măreție şi li se îngăduie să facă tot ce 
le place, totuşi tânjesc să vadă lumea şi să se bucure de 
distracţiile din capitală, lucru care nu li se îngăduie fără o 
autorizaţie specială din partea regelui. Aceasta, însă, nu se 


capătă prea uşor, deoarece oamenii de seamă au constatat, 
în urma unei bogate experienţe, cât de greu este să-şi 
convingă soțiile să se înapoieze de acolo. Mi s-a povestit că 
o doamnă de neam de la curte care avea mai mulţi copii - 
era măritată cu primul ministru, cel mai bogat cetăţean al 
regatului, un om încântător care o iubea la nebunie şi locuia 
în cel mai frumos palat al insulei - a plecat la Lagado spre a- 
şi căuta, chipurile, sănătatea; acolo s-a ascuns timp de 
câteva luni, până când regele a trimis oamenii legii s-o 
caute. Până la urmă, a fost găsită într-un birt murdar, toată 
în zdrenţe, pentru că îşi amanetase hainele spre a întreţine 
un rândaş bătrân şi pocit care o bătea în fiecare zi şi de 
lângă care a fost luată cu sila. Cu toate că soţul ei, plin de 
înţelegere, a primit-o fără să-i facă nici cel mai mic reproş, 
curând după aceea a reuşit să se furişeze din nou jos, cu 
toate bijuteriile, la acelaşi amant, şi de atunci nu s-a mai 
auzit nimic despre ea. 

Cele de mai sus ar putea să-i pară cititorului mai curând o 
poveste europeană sau englezească, decât una dintr-o ţară 
atât de îndepărtată. Să binevoiască însă cititorul să-şi aducă 
aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită 
climă sau la un anumit popor şi că femeile seamănă mult 
mai mult între ele decât şi-ar putea cineva închipui. 

Într-o lună de zile, învăţasem destul de bine limba lor 
pentru a putea răspunde la cele mai multe întrebări ale 
regelui, atunci când aveam cinstea să-l văd. Majestatea Sa 
nu s-a arătat câtuşi de puţin curios să cunoască legile, 
sistemul de guvernare, istoria, religia sau obiceiurile ţărilor 
pe unde fusesem, ci s-a mulţumit doar să mă întrebe despre 
stadiul în care se află la noi matematica şi mi-a ascultat 
relatările cu multă nepăsare şi dispreţ, cu toate că cei doi 
pocnitori îl făceau adesea atent. 

CAPITOLUL III. 

Un fenomen explicat de filosofia şi astronomia modernă. 
Marile progrese ale laputanilor în astronomie. Metoda 
regelui de a potoli răscoalele. 


Curiozitatea străinilor este un lucru atât de obişnuit 
pretutindeni, încât înainte de a purcede să întreprind orice 
fel de cercetări i-am cerut voie regelui să văd curiozităţile 
insulei; el a avut bunăvoința de a-mi încuviinţa cererea şi a 
poruncit profesorului să mă însoţească. Voiam, în primul 
rând să aflu prin ce mijloace artificiale sau naturale se 
putea deplasa insula în diferite direcţii; în cele ce urmează, 
îi voi face cititorului o descriere filosofică a fenomenului. 

Insula zburătoare sau plutitoare este perfect circulară, 
având un diametru” de 78637 yarzi sau aproximativ patru 
mile şi jumătate, deci o suprafaţă de zece mii de acri, şi o 
grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa 
inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt, este un platou 
de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ 
două sute de yarzi. Deasupra lui se află mai multe minerale, 
aşezate în ordinea lor obişnuită, iar mai sus se găseşte un 
strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece 
picioare, înclinarea suprafeţei superioare dinspre margine 
spre centru face ca rouă şi ploile să se adune în pârâiaşe ce 
curg spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine 
mari, fiecare din ele având aproximativ o jumătate de milă 
în circumferință şi aflându-se la două sute de yarzi 
depărtare de centru. Din bazine, apa se evaporă continuu 
în timpul zilei datorită soarelui, ceea ce împiedică 
revărsarea lor. Pe lângă aceasta, întrucât stă în puterea 
regelui să ridice insula deasupra straturilor de nori şi 
vapori, el poate împiedica rouă şi ploaia să cadă, ori de câte 
ori doreşte. Căci după cum susţin naturaliştii lor, cei mai 
înalţi nori nu se pot ridica la mai mult de două mile în 
văzduh —, cel puţin în ţara aceea nu s-a observat aşa ceva. 

În centrul insulei se află o prăpastie de vreo cincizeci de 
yarzi în diametru, prin care astronomii coboară într-o 
uriaşă grotă boltită numită flandona gagnole sau „peştera 
astronomului”, situată la o adâncime de o sută de yarzi sub 
suprafaţa superioară a platoului de diamant. În această 
peşteră sunt douăzeci de lămpi veşnic aprinse, care, 


datorită reflectării diamantului, aruncă o lumină puternică 
în toate părţile. 

Aici se găsesc fel de fel de sextanţi, goniometre, 
telescoape, astrolabe şi alte instrumente astronomice. 
Ciudăţenia cea mai mare, însă - şi e lucrul de care atârnă 
soarta întregii insule - îl constituie un magnet uriaş, 
semănând cu suveica ţesătorului. Magnetul are o lungime 
de şase yarzi şi, în partea sa cea mai groasă, e lat de cel 
puţin trei yarzi. El se sprijină pe un ax foarte solid de 
diamant în jurul căruia se învârteşte şi este echilibrat cu 
atâta precizie, încât mâna cea mai firavă îl poate învârti. 
Magnetul se află vârât într-un cilindru de diamant, gol pe 
dinăuntru, a cărui înălţime şi grosime a pereţilor măsoară 
patru picioare. Cilindrul are un diametru de 12 yarzi şi se 
sprijină orizontal pe opt stâlpi de diamant, fiecare stâlp 
fiind înalt de şase yarzi. În mijlocul părţii concave se află o 
scobitură adâncă de douăsprezece incii, unde sunt aşezate 
capetele axului care poate fi învârtit după dorinţă. 

Nici o forţă nu poate urni piatra din loc, pentru că cilindrul 
şi stâlpii sunt dintr-o bucată cu diamantul care formează 
baza insulei. 

Cu ajutorul acestui magnet, insula este ridicată, coborâtă 
sau deplasată dintr-un loc în altul. Faţă de acea parte a 
pământului peste care stăpâneşte regele, piatra e 
înzestrată la un capăt cu putere de atracţie, iar la celălalt 
cu putere de respingere. Când magnetul este aşezat cu 
capătul care atrage înspre pământ, insula coboară; când 
însă capătul care respinge e îndreptat în jos, insula se ridică 
imediat în sus. Când poziţia magnetului este oblică, oblică e 
şi mişcarea insulei, deoarece în acest magnet forţele 
acţionează întotdeauna paralel cu direcţia lui. 

Datorită acestei mişcări piezişe, insula e îndreptată înspre 
diferitele regiuni ale regatului. Pentru a ne face o idee de 
felul în care înaintează, să presupunem că A-B reprezintă o 
linie ce străbate de-a curmezişul ţara Balnibarbi, că linia C- 
D reprezintă magnetul, din care D este capătul care 


respinge, iar C capătul care atrage; insula s-o însemnăm cu 
C. Să presupunem că magnetul e aşezat în poziţia C-D cu 
capătul care respinge îndreptat în jos. În acest caz insula va 
fi ridicată, oblic, spre D. Când a ajuns în D, să presupunem 
că magnetul este învârtit pe axul lui, până când capătul 
care atrage arată înspre E; atunci insula va porni oblic spre 
E ţ dacă magnetul se învârteşte din nou pe ax până când 
ajunge în poziţia E-F cu capătul care respinge îndreptat în 
jos, insula se va ridica oblic spre F, de unde îndreptând spre 
G capătul care atrage, insula poate fi dusă spre G, apoi de 
la G la H, tot învârtind magnetul în aşa fel, încât capătul 
care respinge să fie îndreptat în jos. 

Şi astfel, schimbând poziţia magnetului ori de câte ori este 
nevoie, insula poate fi ridicată, sau coborâtă într-o direcţie 
oblică şi, datorită acestor ridicări şi coborâri alternative 
(oblicitatea nefiind considerabilă), ea se poate deplasa 
dintr-o parte în alta a ţării. 

Trebuie să spun, totuşi, că insula nu se poate deplasa 
dincolo de hotarele regatului, după cum nu se poate ridica 
la o înălţime mai mare de patru mile. Astronomii (care au 
scris tratate voluminoase despre magnet) explică 
fenomenul în felul următor: forţa magnetică nu se exercită 
dincolo de patru mile, iar mineralul care acţionează asupra 
pietrei magnetice din interiorul pământului şi al mării până 
la vreo şase leghe depărtare de coastă nu este răspândit pe 
tot globul, ci se află numai între graniţele acestei ţări; aşa 
că, datorită marelui avantaj pe care îl prezintă o astfel de 
situaţie, unui monarh nu i-ar fi de loc greu să supună orice 
ţară care s-ar găsi în raza de atracţie a acestui magnet. 

Atunci când magnetul se află aşezat paralel cu linia 
orizontului, insula stă nemişcată, deoarece în acest caz 
extremităţile lui, aflându-se la o egală depărtare de pământ, 
acţionează cu forţe egale, una trăgând insula în jos, cealaltă 
împingând-o în sus şi, în consecinţă, nu rezultă nici o 
mişcare. 


Magnetul acesta este încredinţat unor astronomi care, din 
timp în timp, îndreaptă insula după cum porunceşte regele. 
Ei îşi petrec cea mai mare parte a vieţii cercetând corpurile 
cereşti cu ajutorul unor lunete, ce le întrec cu mult pe ale 
noastre. Căci, deşi cele mai mari telescoape ale lor nu sunt 
mai lungi de trei picioare, totuşi ele măresc mult mai mult 
decât telescoapele noastre de o sută de yarzi, şi arată 
stelele cu o mai mare claritate. Lucrul acesta le-a îngăduit 
să-şi extindă descoperirile mult mai departe decât 
astronomii noştri din Europa. Ei au alcătuit un catalog 
cuprinzând zece mii de stele fixe, pe câtă vreme cele mai 
mari cataloage ale noastre nu cuprind mai mult de o treime 
din acest număr. Ei au descoperit de asemenea două stele 
mai mici sau sateliți care se învârtesc în jurul lui Marte. 

Cel mai apropiat se află la o distanţă egală cu trei 
diametre ale lui Marte de centrul planetei principale, iar cel 
mai depărtat, la o distanţă de cinci diametre. Primul satelit 
are o mişcare de rotaţie de zece ore, iar al doilea de 
douăzeci şi una de ore şi jumătate. Astfel, pătratele 
epocelor lor periodice cresc aproximativ în aceeaşi 
proporţie cu cuburile distanțelor de la centrul lui Marte, 
ceea ce dovedeşte, indiscutabil, că ele sunt guvernate de 
aceeaşi lege a gravităţii care influenţează celelalte corpuri 
cereşti. 

Ei au descoperit nouăzeci şi trei de comete diferite, 
stabilind cu multă exactitate perioadele lor. Dacă într- 
adevăr aşa stau lucrurile (ceea ce ei afirmă cu multă tărie), 
ar fi de dorit ca observaţiile lor să fie date publicită-ţii şi, 
prin aceasta, teoria cometelor, care în momentul de faţă 
este foarte şubredă şi defectuoasă, ar putea fi adusă la 
nivelul celorlalte părţi ale astronomiei, care au atins 
desăvârşirea. 

Regele ar fi monarhul cel mai absolut din lume, dacă ar 
putea câştiga pe miniştri de partea lui. Aceştia însă, 
întrucât îşi au moşiile jos, pe continent, şi socotesc că slujba 


de curtean este cât se poate de nesigură, n-ar consimţi în 
ruptul capului la înrobirea ţării lor. 

Dacă se întâmplă ca vreun oraş să se răzvrătească, să fie 
sfâşiat de lupte interne sau să refuze plata tributului 
obişnuit, regele are la îndemână două mijloace pentru a-l 
readuce la ordine. Primul şi cel mai blând este de a ţine 
insula nemişcată deasupra oraşului şi a ținutului din jur, 
ceea ce îi lipseşte pe locuitori de binefacerile soarelui şi ale 
ploii, şi, în consecinţă, aceştia sunt ameninţaţi de foamete şi 
de molime. Dacă abaterile sunt mai grave, de pe insulă se 
aruncă asupra lor bolovani de piatră de care nu se pot 
apăra decât ascunzându-se în pivnițe sau peşteri, în timp ce 
casele lor sunt prefăcute în ruine. Dacă şi atunci ei continuă 
să se încăpăţâneze în fărădelegile lor sau organizează 
răscoale, regele recurge la ultima măsură, lăsând insula să 
cadă drept peste capetele lor, ceea ce duce la pieirea 
oamenilor şi la nimicirea caselor lor. Totuşi, aceasta este o 
măsură extremă, la care monarhul recurge arareori şi 
atunci o face fără nici o tragere de inimă. De altfel nici 
miniştrii săi nu-l îndeamnă să ia asemenea hotărâri care, pe 
de o parte, le-ar atrage ura poporului, iar pe de altă parte 
ar aduce foarte multe pagube propriilor lor moşii, aflate jos, 
pe continent, deoarece insula este un bun ce aparţine 
numai regelui. 

Există totuşi şi un alt motiv mai temeinic, pentru care 
cârmuitorii acestei ţări s-au ferit întotdeauna să recurgă la 
mijloace atât de cumplite, în afara cazurilor cu totul 
excepţionale. Dacă, de pildă, oraşul sortit pieirii este aşezat 
pe stânci înalte (şi, de fapt, mai toate oraşele lor mari se 
bucură de o astfel de aşezare, tocmai pentru a 
preîntâmpina asemenea nenorociri), dacă are multe turle 
ascuţite sau stâlpi de piatră, căderea vertiginoasă ar putea 
primejdui fundul sau suprafaţa inferioară a insulei care, 
deşi este formată, după cum am mai spus, dintr-un singur 
diamant gros de două sute de yarzi, ar putea să crape din 
pricina izbiturii prea puternice sau să plesnească din 


pricina apropierii prea mari de focurile din casele de jos, de 
pe pământ, aşa cum se întâmplă uneori cu pereţii de piatră 
sau de fier ai coşurilor noastre. 

Poporul ştie prea bine acest lucru şi îşi dă seama până 
unde poate merge cu încăpăţânarea, atunci când e în joc 
libertatea şi avutul său. Iar regele, când e foarte mânios şi 
hotărât să prefacă oraşul în praf şi pulbere, porunceşte ca 
insula să coboare cât se poate de domol, căutând parcă să- 
şi arate blândeţea faţă de poporul său, dar, de fapt, 
temându-se să nu spargă fundul de diamant al insulei; în 
care caz, după părerea tuturor învăţaţilor lor, magnetul nu 
ar mai putea susţine insula şi întreaga masă s-ar prăbuşi la 
pământ. 

Potrivit unei legi fundamentale, nici regele, nici vreunul 
din cei doi fii ai săi mai mari nu au voie să părăsească 
insula; de asemenea, nici regina nu se bucură de acest 
drept, până ajunge la vârsta când nu mai poate avea copii. 

CAPITOLUL IV. 

Autorul părăseşte Laputa. Este dus în Balnibarbi. Soseşte 
în capitală. O descriere a capitalei şi a ținutului 
înconjurător. Primirea ospitalieră de care se bucură autorul 
din partea unui înalt dregător. Convorbirea lui cu 
dregătorul. 

Departe de mine gândul de a spune că am fost prost tratat 
pe insula aceasta. Totuşi, trebuie să mărturisesc, mă 
socoteam neglijat ba, într-o oarecare măsură, chiar 
disprețuit. Nici monarhul şi nici ceilalţi nu păreau să 
manifeste vreun interes faţă de altceva în afară de 
matematică şi muzică, domenii în care eu le eram mult 
inferior şi, din această pricină, băgat foarte puţin în seamă. 
Pe de altă parte, după ce am văzut toate ciudăţeniile insulei, 
ardeam de dorinţa de a o părăsi, căci oamenii aceia mă 
plictiseau de moarte. E adevărat că erau neîntrecuţi în 
două domenii, faţă de care am mare respect şi în care n-aş 
putea spune că nu mă pricep chiar de loc; dar erau atât de 
absorbiți în meditaţiile lor, că n-am întâlnit niciodată 


tovarăşi mai plictisitori. În timpul celor două luni cât am 
stat acolo, am discutat numai cu femeile, cu negustorii, cu 
pocnitorii şi cu pajii de la curte, ceea ce, până la urmă, m-a 
coborât şi mai mult în ochii lor. 

Totuşi, aceştia au fost singurii de la care am putut primi 
răspunsuri ca lumea. 

În urma unui studiu stăruitor, începusem să le cunosc 
destul de bine limba, dar cum nu mă mai puteam împăca cu 
gândul să fiu prizonier într-o insulă unde mi se dădea atât 
de puţină atenţie, m-am hotărât s-o părăsesc cu primul 
prilej. La curte se afla un mare dregător, înrudit 
îndeaproape cu regele, şi datorită acestui singur motiv, era 
privit cu respect, deşi toţi, în sinea lor, îl socoteau persoana 
cea mai ignorantă şi mai stupidă din Laputa. Adusese mai 
multe servicii coroanei şi era un om înzestrat de la natură, 
cultivat, integru şi cinstit; dar avea o ureche atât de 
nemuzicală, încât răuvoitorii lui spuneau că adeseori bătea 
greşit măsura, iar pe de altă parte profesorii săi numai cu 
mare greutate reuşiseră să-l înveţe cum se demonstrează 
cele mai uşoare teoreme în matematică. Dregătorul acesta 
mi-a arătat întotdeauna multă bunăvoință, mi-a făcut 
adesea cinstea de a mă vizita, a ţinut să-l informez despre 
cele ce se întâmplă în Europa, despre legile, obiceiurile şi 
învăţătura diferitelor, ţări pe unde călătorisem. Mă asculta 
întotdeauna cu multă luare-aminte şi făcea remarci foarte 
înțelepte cu privire la tot ce spuneam. Doi pocnitori îl 
însoțeau întotdeauna, dar el nu recurgea la ajutorul lor 
decât la curte şi în timpul vizitelor oficiale; când eram 
numai noi doi le poruncea să se retragă. 

L-am rugat stăruitor pe acest ilustru personaj să intervină 
pentru mine pe lângă Majestatea Sa, ca să-mi dea voie să 
plec, lucru la care monarhul a consimţit cu părere de rău, 
după cum a binevoit să-mi spună. Adevărul este că-mi 
făcuse mai multe propuneri, foarte avantajoase, pe care, 
totuşi, le-am refuzat, exprimându-mi toată recunoştinţa. 


La 16 februarie, mi-am luat rămas bun de la Majestatea Sa 
şi de la toţi curtenii. Regele mi-a făcut un dar în valoare de 
două sute de lire engleze, iar protectorul meu, ruda lui, un 
altul la fel, împreună cu o scrisoare de recomandaţie către 
un prieten al său din Lagado, capitala ţării. Cum insula 
plutea tocmai atunci deasupra unui munte, la vreo două 
mile de capitală, am fost coborât din galeria inferioară în 
acelaşi chip în care fusesem ridicat. 

Continentul, adică ţinuturile aflate sub stăpânirea 
monarhului de pe insula zburătoare, este cunoscut sub 
numele general de Balnibarbi, iar capitala, după cum am, 
mai amintit, se numeşte Lagado. 

Nu mică mi-a fost mulţumirea când m-am văzut din nou cu 
picioarele pe pământ solid. M-am îndreptat liniştit spre 
oraş, fiind îmbrăcat ca oricare din locuitori şi cunoscând 
îndeajuns limba pentru a putea sta de vorbă cu ei. Am găsit 
curând casa persoanei căreia îi fusesem recomandat; ajuns 
aici, mi-am prezentat scrisoarea de recomandaţie a 
prietenului meu, dregătorul de pe insulă, şi am fost primit 
cu multă bunăvoință. Acest înalt dregător, pe nume Munodi, 
m-a găzduit chiar în casa lui unde am locuit tot timpul 
petrecut în ţara aceea, bucurându-mă de o primire 
prietenească. 

A doua zi dimineaţă după sosirea mea, el m-a dus cu 
trăsura să-mi arate oraşul care era cam jumătate din 
Londra, casele însă aveau o construcţie ciudată şi cele mai 
multe se aflau într-o stare de plâns. Trecătorii umblau 
grăbiţi, mai toţi în zdrenţe, şi aveau o înfăţişare de fiinţe 
înnebunite, privind mereu ţintă. Am ieşit prin una din 
porţile oraşului şi am mers vreo trei mile pe câmp, unde am 
văzut o mulţime de oameni lucrând pământul cu fel de fel 
de unelte, dar nu am fost în stare să ghicesc ce anume 
făceau. Nicăieri nu am zărit un fir de grâu sau de iarbă, cu 
toate că pământul părea foarte bun. Nu m-am putut opri să 
nu mă minunez în faţa unor astfel de ciudăţenii, care mă 
întâmpinau la tot pasul, atât în oraş, cât şi în afara lui. În 


cele din urmă, am îndrăznit să-l rog pe însoţitorul meu să 
binevoiască să-mi explice care era rostul strădaniilor şi 
frământărilor acestor oameni, în oraş şi pe ogoare, 
deoarece eu nu văzusem roadele activităţii lor. Ba 
dimpotrivă, nicicând nu-mi fusese dat să văd un pământ mai 
prost lucrat, case mai prost construite şi mai dărăpănate şi 
un popor a cărui înfăţişare şi îmbrăcăminte să trădeze atâta 
mizerie şi lipsuri. 

Munodi era de neam mare şi fusese câţiva ani 
guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de 
miniştri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere. 
Totuşi, regele îl trata cu bunăvoință ca pe un om plin de 
intenţii bune, dar cu o inteligenţă mărginită şi vrednică de 
dispreţ. 

Auzindu-mă criticând făţiş ţara şi locuitorii acestei ţări, se 
mulţumi să-mi răspundă că nu am stat îndeajuns de mult 
printre ei ca să-mi formez o părere, că diferitele popoare 
ale lumii au obiceiuri diferite, precum şi altele de felul 
acesta. Când ne-am înapoiat însă la palatul său, el m-a 
întrebat cum îmi place clădirea, ce lucruri fără rost am 
observat şi ce mă supără în îmbrăcămintea sau înfăţişarea 
servitorilor săi. 

Putea pune fără teamă asemenea întrebări, deoarece totul 
în jurul lui era minunat, bine orânduit şi cuviincios. I-am 
răspuns că înţelepciunea, rangul şi averea Excelenței Sale l- 
au ferit de cusururile pe care prostia şi sărăcia crâncenă le 
zămislesc în ceilalţi. El mi-a spus că dacă l-aş însoţi la 
conacul său de la ţară, la vreo douăzeci de mile de oraş, 
unde se afla şi moşia lui, am avea acolo mai mult răgaz 
pentru a discuta aceste probleme. l-am răspuns Excelenței 
Sale că-i stau întru totul la dispoziţie şi, fără să mai 
zăbovim, am plecat a doua zi dimineaţă. 

În timpul călătoriei noastre, el mi-a atras atenţia asupra, 
diferitelor metode folosite de fermieri pentru cultivarea 
pământului, metode care mie mi s-au părut cu totul de 
neînțeles, deoarece, în afară de câteva petice de pământ, 


foarte puţine la număr, nu am reuşit să descopăr nicăieri un 
singur spic de grâu sau măcar un fir de iarbă. Dar după trei 
ore de mers, peisajul se schimbă cu desăvârşire; ajunsesem 
într-un ţinut încântător. Căsuţe ţărăneşti, construite cu grijă 
şi aşezate la o mică distanţă unele de altele, vii, ţarini şi 
livezi îngrădite. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată 
privelişte mai fermecătoare. Excelenţa Sa, băgând de 
seamă că m-am luminat la faţă, îmi spuse, cu un oftat, că de- 
acolo începe moşia lui, iar priveliştea ne va întovărăşi până 
vom ajunge la conac. Îmi mai spuse că cei din ţara sa îl 
batjocoresc şi-l dispreţuiesc din pricină că nu se pricepe să- 
şi conducă treburile gospodăriei, fiind un prost exemplu 
pentru popor. Totuşi exemplul lui e imitat de foarte puţini, 
doar de câţiva oameni bătrâni, îndărătnici şi ramoliţi ca el. 

În cele din urmă am ajuns la conac, o clădire cu adevărat 
impresionantă, construită după cele mai desăvârşite reguli 
ale arhitecturii. Fântânile, grădinile, aleile, cărările şi 
boschetele erau toate aranjate cu mult gust şi pricepere. 
Nu mai conteneam cu laudele, dar Excelenţa Sa nici nu mă 
luă în seamă, până după cină, când, între patru ochi, îmi 
spuse cu glas plin de tristeţe că va trebui să-şi dărâme 
conacul şi casa de la oraş, pentru a le reclădi după moda 
zilei; de asemenea va fi nevoit să-şi distrugă toate 
plantațiile şi să facă altele luând pildă de la ceilalţi, ba mai 
mult, să-şi povăţuiască şi arendaşii să facă acelaşi lucru, de 
nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudăţenii, prefăcut, 
prost şi capricios, riscând să-l supere şi mai mult pe rege. 

Nu uită să adauge că uimirea ce mă cuprinsese va înceta 
sau va scădea simţitor când îmi va da unele amănunte 
despre care, pesemne, nu auzisem niciodată vorbindu-se la 
curte, întrucât cei de acolo erau prea absorbiți de propriile 
lor speculaţii ca să se mai preocupe de cele ce se petreceau 
jos pe pământ. 

Pe scurt, iată ce mi-a spus: cu vreo patruzeci de ani în 
urmă, câteva persoane au plecat în Laputa, fie cu treburi, 
fie să se plimbe. După o şedere de cinci luni acolo, s-au 


întors, cu oarecare cunoştinţe de matematică, un fel de 
spoială mai degrabă, însă plini de fumuri dobândite în 
regiunile acelea aeriene. 

La întoarcere, acestor persoane a început să nu le mai 
placă felul în care erau conduse treburile ţării aici jos, şi s- 
au apucat să făurească planuri pentru a îndruma artele, 
ştiinţa, studiul limbilor şi tehnica pe un nou făgaş. În acest 
Scop, ei au căpătat îngăduinţa de a înfiinţa în Lagado o 
academie a inventatorilor. Această stare de spirit a 
influenţat atât de mult poporul, că nu mai există oraş, cât 
de cât însemnat, care să nu aibă o astfel de academie. În 
aceste instituţii de învăţământ, profesorii născocesc noi 
reguli şi metode în domeniul agriculturii şi arhitecturii, 
precum şi noi unelte pentru toate meşteşugurile. Cu 
ajutorul acestora, spun ei, un singur om va putea îndeplini 
munca a zece oameni, iar un palat va putea fi construit într- 
o săptămână, din materiale atât de trainice, încât să dureze 
o veşnicie fără a avea nevoie de reparaţii. Toate roadele 
pământului se vor coace în anotimpurile pe care le vom 
socoti noi potrivite şi vor spori însutit faţă de prezent; ca să 
nu mai vorbim şi de alte nenumărate planuri măreţe. 
Singurul neajuns este că niciunul din aceste proiecte n-a 
fost dus încă la bun sfârşit; iar deocamdată, întreaga ţară se 
află într-o stare de plâns, casele se năruie, iar poporul e 
lipsit de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea, în loc să-i 
descurajeze, i-au îndărijit şi mai mult; ei vor cu orice preţ să- 
şi ducă planurile la îndeplinire, îmboldiţi fiind în egală 
măsură când de nădejde, când de desperare. 

În ceea ce-l privea pe el, nefiind un spirit întreprinzător, 
era mulţumit să rămână la vechile obiceiuri, să trăiască în 
casele construite de strămoşii lui şi să se descurce în viaţă 
fără ajutorul vreunei înnoiri, întocmai ca şi străbunii săi. 
Alte câteva persoane cu vază şi câţiva nobili făcuseră la fel, 
dar erau priviţi cu dispreţ şi rea voinţă, ca duşmani ai artei, 
ca oameni ignoranţi şi cetăţeni netrebnici, care puneau 


buna lor stare şi lenea mai presus de progresul general al 
țarii. 

Excelenţa Sa adăugă că n-o să-mi mai dea şi alte 
amănunte ca să nu-mi strice plăcerea pe care aveam s-o 
încerc cu siguranţă vizitând marea academie, unde mă 
sfătui să mă duc neapărat. Mă rugă doar să-mi arunc 
privirea asupra unei clădiri ce zăcea în ruină, pe o coastă 
de munte, cam la trei mile de noi. El îmi istorisi 
următoarele: la vreo jumătate de milă de conac, Excelenţa 
Sa avusese o moară, pusă în mişcare de apele bogate ale 
râului ce trecea pe acolo. Moara îndestula nevoile casei şi 
era de ajutor şi multora din arendaşii săi. 

Cu vreo şapte ani în urmă, o delegaţie de inventatori 
veniră la el ca să-i propună să dărâme moara şi să 
construiască alta pe coasta muntelui. Sus, pe creastă urma 
să fie săpat un rezervor de apă, iar apa adusă prin ţevi cu 
ajutorul maşinilor ca să alimenteze moara. Ei susțineau că 
vântul şi aerul înălțimilor vor învolbura apele, iar şuvoiul 
coborând năvalnic pe povârniş va învârti roata morii numai 
cu jumătate din cantitatea de apă a unui râu care curge la 
şes. Excelenţa Sa adăugă că întrucât în vremea aceea nu 
era prea bine văzut la curte, iar mulţi dintre prietenii lui 
stăruiră să accepte o astfel de propunere, n-a mai avut 
încotro. Şi după doi ani de zile, în care timp a plătit o sută 
de oameni, proiectul a dat greş, iar inginerii şi-au luat 
tălpăşiţa aruncând toată vina în spinarea lui; şi de atunci îşi 
bat mereu joc de el; ba mai mult, îi îndeamnă şi pe alţii să 
repete experienţa, asigurându-i de succes şi dezamăgindu-i 
apoi întocmai ca şi pe el. 

Peste câteva zile ne-am înapoiat în oraş, iar Excelenţa Sa, 
întrucât nu era văzut cu ochi buni la academie, n-a vrut să 
mă însoţească, recomandându-mă unui prieten al său care 
urma să mă conducă acolo. A binevoit să mă prezinte 
acestui prieten ca pe un mare admirator de proiecte, ca pe 
un om foarte curios şi credul, ceea ce, de fapt, era în parte 


adevărat, deoarece în tinereţea mea fusesem şi eu un 
făuritor de planuri. 

CAPITOLUL V. 

Autorul capătă permisiunea de a vizita marea academie 
din Lagado. Descrierea pe larg a academiei. Preocupările 
profesorilor de acolo. 

Întrucât îmi închipui că cititorii mei ar dori să cunoască 
amănunte despre academia din Laputa, voi trece acum la 
descrierea ei. Academia nu este alcătuită dintr-o singură 
clădire, ci din mai multe construcţii, aşezate una lângă alta 
de ambele părţi ale unei străzi, care, fiind lăsate în 
părăsire, fuseseră cumpărate şi folosite în acest scop. 

Am fost foarte bine primit de către preşedinte şi am vizitat 
academia timp de mai multe zile. În fiecare cameră se află. 
unul sau mai mulţi inventatori, şi cred că nu erau mai puţin 
de cinci sute de încăperi. 

Primul academician pe care l-am văzut era un om uscăţiv, 
cu mâinile şi faţa murdare de funingine, cu părul lung şi 
barba mare, nepieptănate şi pârlite pe alocurea. Hainele, 
cămaşa şi pielea aveau aceeaşi culoare. De opt ani de zile 
învățatul acesta lucra la un proiect de extragere a razelor 
de soare din castraveți. Razele astfel extrase urmau să fie 
puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a 
încălzi aerul în timpul verilor aspre şi reci. El mi-a spus că 
peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru 
grădinile guvernatorului, la un preţ convenabil; dar mi se 
plânse că nu prea are bani şi mă rugă să-i dau ceva ca o 
încurajare a ingeniozităţii lui, mai ales că în anul acela 
castraveţii erau foarte scumpi. l-am făcut un mic cadou, 
întrucât gazda mea avusese grijă să-mi dea bani, cunoscând 
prea bine obiceiul acestor savanţi de a cerşi de la toţi cei 
care veneau să-i vadă. 

Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit uşa să ies 
mai repede, neputând îndura duhoarea. Însoţitorul meu a 
stăruit totuşi să intru, implorându-mă la ureche să nu le 
aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată uşor; de 


aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. 
Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi 
cercetător al academiei. Faţa şi barba lui erau galbene, iar 
mâinile şi hainele pline de murdărie. Când i-am fost 
prezentat m-a îmbrăţişat cu căldură, un compliment de 
care m-aş fi lipsit bucuros. De când venise în academie, 
singura lui îndeletnicire fusese de a transforma 
excrementele omeneşti în hrana din care proveniseră, 
separând elementele, îndepărtând culoarea pe care le-o dă 
fierea, făcând să dispară mirosul şi înlăturând saliva. Oraşul 
îi trimitea în fiecare săptămână un vas cam de mărimea 
unui butoi de Bristol, plin de excremente. 

Am văzut, de asemenea, un alt învăţat care căuta să 
prefacă gheaţa în praf de puşcă şi care ne-a arătat un 
tratat, alcătuit de el, cu privire la maleabilitatea focului, 
tratat ce avea de gând să-l publice. 

Am mai văzut un arhitect ingenios care născocise un nou 
sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi 
mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat 
amintind de procedeele asemănătoare ale celor două 
insecte înțelepte albina şi păianjenul. 

Se mai afla acolo un orb din naştere, înconjurat de mai 
mulţi ucenici, orbi ca şi el. Sarcina lor era de a amesteca, 
culori pentru pictori, profesorul lor învăţându-i cum să le 
distingă prin pipăit şi miros. Am avut însă nenorocul de a-i 
găsi într-o perioadă în care lecţiile lor nu erau la înălţimea 
cuvenită; de altfel, chiar profesorul se întâmpla să 
greşească mereu. Oricum, acest artist este foarte încurajat 
şi stimat de întreaga obşte. 

Într-o altă încăpere, am avut plăcerea să fac cunoştinţa 
unui inventator care descoperise un nou mijloc de a ara 
pământul cu ajutorul porcilor, scăpându-i în felul acesta pe 
ţărani de trudă, precum şi de grija vitelor şi a plugului. 
Metoda e următoarea: pe un pogon de pământ, îngropi la o 
distanţă de şase incii şi la o adâncime de opt o cantitate de 
ghindă, curmale, castane şi alte fructe sau legume după 


care animalele astea se dau în vânt; aduci apoi şase sute de 
porci sau chiar mai mulţi; în câteva zile, ei vor râma tot 
pământul în căutarea hranei şi-l vor face numai bun pentru 
semănat, îngrăşându-l totodată cu excrementele lor. 

E drept că experienţa a dovedit că bătaia de cap şi 
cheltuielile sunt foarte mari, iar recolta obţinută este slabă 
sau inexistentă. Nu încape totuşi îndoială că născocirea 
aceasta poate fi mult îmbunătăţită. 

M-am dus într-o altă cameră al cărei tavan şi pereţi erau 
numai fire de păianjen, cu excepţia unui coridor foarte 
îngust pe unde intra şi ieşea cercetătorul. Când să intru, el 
îmi strigă să umblu binişor să nu-i stric pânzele. Savantul 
acesta se plângea de „greşeala fatală” în care de atâta timp 
stăruie omenirea folosind viermi de mătase, în vreme ce are 
la îndemână un număr atât de mare de insecte domestice, 
care le întrec cu mult pe cele dinţii, deoarece se pricep să 
toarcă şi să ţeasă. În continuare, el susţinea că 
întrebuinţarea păianjenilor în locul viermilor de mătase ar 
scuti toate cheltuielile legate de vopsitul mătăsurilor, lucru 
de care m-am convins pe deplin când mi-a arătat 
nenumărate muşte foarte frumos colorate cu care îşi 
hrănea păianjenii, asigurându-ne că aceste muşte le vor 
împrumuta firelor culoarea, şi cum pe lume sunt muşte de 
toate culorile, spera să mulţumească toate gusturile de 
îndată ce va putea găsi o hrană potrivită pentru aceste 
insecte - anumite răşini, uleiuri şi alte materii lipicioase 
care să dea tărie firului. 

Am văzut un astronom preocupat să aşeze un cadran solar 
în vârful moriştii de vânt de pe acoperişul primăriei şi 
încercând să potrivească mişcările anuale şi diurne ale 
pământului şi ale soarelui în aşa fel, încât să corespundă şi 
să coincidă cu toate schimbările întâmplătoare ale vântului. 

Cum mă plângeam de o uşoară durere de stomac, 
însoţitorul meu m-a condus într-o cameră unde lucra un 
medic vestit pentru vindecarea unor astfel de boli, prin 
operaţiuni contrare executate cu acelaşi instrument. Avea 


nişte foaie mari terminate printr-o ţeava lungă şi subţire de 
fildeş pe care o introducea la opt incii adâncime în anusul 
pacientului: trăgând vânturile în foaie, afirma că intestinele 
rămân netede ca o băşică uscată. 

Când însă boala se manifesta măi violent, el introducea 
ţeava şi mai adânc, iar foalele fiind umplute cu aer, îl pompa 
în corpul pacientului; apoi scotea instrumentul ca să-l 
umple iar, apăsând puternic orificiul şezutului cu degetul 
mare. Repetând operaţia de trei, patru ori, aerul ieşea 
afară, scoțând cu sine şi vânturile otrăvitoare (cum se 
întâmplă cu apa într-o pompă) şi pacientul se însănătoşea. 
L-am văzut încercând amândouă metodele asupra unui 
câine, dar nu am observat nici un efect în urma celei dintâi. 
În schimb, la cea de a doua, animalul era cât pe ce să 
plesnească, descărcându-se într-un chip atât de năprasnic, 
încât eu şi însoţitorul meu de-abia am putut rezista. Câinele 
muri pe loc, iar noi l-am lăsat pe doctor căznindu-se să-l 
readucă la viaţă cu ajutorul aceluiaşi procedeu. 

Am mai vizitat multe alte încăperi, dar cum doresc să fiu 
scurt, nu-l voi plictisi pe cititor cu toate ciudăţeniile la care 
am fost martor. 

Până acum văzusem numai o parte a academiei, cealaltă 
fiind rezervată teoreticienilor, despre care voi spune câte 
ceva după ce voi fi amintit încă un personaj ilustru, 
cunoscut sub numele de „artistul universal”. Acesta mi-a 
spus că de treizeci de ani cugetă întruna la îmbunătăţirea 
vieţii omeneşti. Avea la dispoziţia sa două camere 
încăpătoare, pline cu fel de fel de obiecte ciudate, şi 
cincizeci de oameni care lucrau pentru el. Unii condensau 
aerul, transformându-l într-o substanţă uscată şi tangibilă, 
extrăgând azotul şi lăsând particulele apoase sau fluide să 
se evapore; alţii înmuiau marmura spre a face din ea perne 
şi perniţe pentru ace; alţii pietrificau copitele unui cal viu, 
pentru a nu mai fi nevoie să-l potcovească. Artistul însuşi 
era în clipa aceea preocupat de două măreţe planuri; 
primul, să însămânţeze pământul cu pleavă care, după cum 


afirma el, conţinea adevărata putere germinativă (omul şi-a 
întărit spusele prin mai multe experienţe pe care însă nu 
am fost îndeajuns de ager ca să le înţeleg); celălalt, să 
împiedice creşterea lânii pe doi miei, cu ajutorul unei 
compoziţii de uleiuri minerale şi vegetale aplicate pe piele; 
el nădăjduia ca într-un timp foarte scurt să răspândească 
soiul acesta de oi fără lână pe întreg cuprinsul ţării. 

Am străbătut o alee spre cealaltă parte a academiei unde, 
după cum am mai spus, locuiau teoreticienii. 

Primul profesor pe care l-am văzut stătea într-o cameră 
foarte încăpătoare, înconjurat de vreo patruzeci de elevi. 
După ce ne-am salutat, băgând de seamă că mă uit 
nedumerit la un fel de cadru care ocupa cea mai mare 
parte din lungimea şi lăţimea camerei, mi-a spus că s-ar 
putea să fiu surprins văzându-l preocupat de un proiect 
pentru perfecţionarea cunoştinţelor speculative, cu ajutorul 
unor operaţii practice şi mecanice. În curând însă lumea îşi 
va da seama de utilitatea acestui proiect; şi-l măgulea 
gândul că o idee mai nobilă şi mai înaltă n-a trecut nicicând 
prin mintea vreunui muritor. Toată lumea ştie cât de 
anevoioasă este metoda obişnuită prin care poţi ajunge să-ţi 
însuşeşti arta şi ştiinţa; pe câtă vreme, cu ajutorul născocirii 
sale, omul cel mai neştiutor va putea, cu minimum de 
cheltuială şi de efort fizic, să scrie cărţi de filosofie, poezii, 
tratate de politică, de drept, cărţi de matematică şi de 
teologie, fără să fie neapărat un geniu şi fără să aibă nevoie 
de studii speciale. M-a dus apoi lângă cadru, în jurul căruia 
stăteau înşiraţi elevii. Aşezat în mijlocul camerei, cadrul 
avea douăzeci de picioare pătrate. Suprafaţa lui era 
alcătuită din mai multe bucățele de lemn semănând cu nişte 
zaruri, dintre care unele mai mari, altele mai mici. Fire 
subţiri de sârmă le legau între ele. Pe suprafaţa fiecărei 
bucățele de lemn se afla lipită o hârtie, iar pe aceste hârtii 
erau scrise toate cuvintele din limba lor, la diferite moduri, 
timpuri şi declinări, însă fără a urmări o ordine anumită. 
Profesorul m-a rugat să fiu atent, deoarece avea de gând 


să-şi pună în funcţie maşina. La comanda lui, fiecare elev 
puse mâna pe unul din cele patruzeci de mânere de fier 
fixate de jur împrejurul cadrului şi, învârtindu-le toţi odată, 
ordinea cuvintelor se schimbă cu desăvârşire. Apoi el spuse 
la treizeci şi şase de elevi să citească încet diferitele rânduri 
care apăreau pe cadru. Când găseau trei sau patru cuvinte 
alăturate ce ar fi putut face parte dintr-o propoziţie, ei le 
dictau celorlalţi patru băieţi care îndeplineau rolul de 
scribi. Operația aceasta fu repetată de vreo trei, patru ori. 
Şi de fiecare dată, mulţumită construcţiei cadrului, 
cuvintele îşi schimbau locul pe măsură ce cuburile de lemn 
se răsturnau. 

Timp de şase ore pe zi elevii îndeplineau această muncă, şi 
profesorul mi-a arătat mai multe volume conţinând 
fragmente de propoziţii astfel alcătuite, pe care avea de 
gând să le pună cap la cap, iar din acest bogat material să 
ofere lumii o enciclopedie completă a tuturor artelor şi 
ştiinţelor. Îmi mai spuse că sistemul acesta ar putea fi 
îmbunătăţit şi timpul de învăţătură scurtat, dacă oamenii ar 
strânge un fond pentru fabricarea şi folosirea a cinci sute 
de cadre în Lagado, obligându-i şi pe directorii instituţiilor 
să-şi dea obolul cu colecţiile lor. 

El m-a încredinţat că această născocire îi absorbise toate 
gândurile încă din tinereţe, că acest cadru cuprindea toate 
cuvintele din limba lor, pe care el le introdusese în urma 
unui calcul strict al proporţiei dintre numărul 
substantivelor, verbelor şi al celorlalte părţi de vorbire, 
aflate în cărţi. 

Am mulţumit plin de umilinţă acestui mare om pentru 
bunăvoința de a-mi fi împărtăşit atâtea lucruri şi i-am 
făgăduit că dacă vreodată voi avea norocul să mă întorc în 
patria mea, îi voi face dreptate ca unic inventator al acestei 
minunate maşini, a cărei formă şi alcătuire i-am cerut voie 
să le schiţez pe hârtie. I-am spus că deşi în Europa învățații 
practică obiceiul de a-şi fura invențiile unul altuia, ceea ce 
aruncă întotdeauna o umbră de îndoială asupra 


adevăratului inventator, voi avea grijă ca întreaga cinste să- 
i revină în întregime numai lui. 

Ne-am dus apoi la şcoala de limbi, unde trei profesori se 
consultau cu privire la perfecţionarea limbii vorbite în ţara 
lor. 

Primul proiect propunea să se scurteze vorbirea, 
reducând polisilabele la una singură şi renunțând la verbe 
şi la participii, căci, de fapt, toate lucrurile care 'se pot 
imagina nu sunt decât substantive. 

Celălalt proiect propunea, pur şi simplu, desfiinţarea 
tuturor cuvintelor, ceea ce, după cum se arăta, ar fi foarte 
prielnic sănătăţii şi ar însemna o mare economie de timp. 
Se ştie că fiecare cuvânt pe care-l rostim micşorează într-o 
oarecare măsură plămânii prin roadere, şi în felul acesta ne 
grăbeşte sfârşitul. Ori cum cuvintele nu sunt decât „nume 
ale lucrurilor”, „ar fi mult mai potrivit ca toţi oamenii să 
poarte la ei lucrurile de care au nevoie pentru a se face 
înţeleşi”. Această născocire ar fi fost cu siguranţă aplicată, 
spre a uşura viaţa şi a ocroti sănătatea supuşilor, dacă 
femeile, în înţelegere cu oamenii de rând şi cu cei 
neînvăţaţi, nu ar fi ameninţat că se vor răscula în cazul când 
nu li se va mai da voie să vorbească prelimba lor, aşa cum 
au pomenit din moşi strămoşi; ceea ce arată cât de 
înverşunaţi duşmani ai învăţăturii sunt oamenii de rând. 

Cu toate acestea, mulţi învăţaţi şi înţelepţi se folosesc de 
noua metodă de a se exprima cu ajutorul lucrurilor, metodă 
care are un singur neajuns, şi anume acela că atunci când 
cineva trebuie să rezolve o chestiune foarte importantă şi 
variată în aspectele ei, e nevoit să poarte în spate o 
legătură mult prea mare, afară doar dacă îşi poate îngădui 
să umble cu câţiva servitori după el. Nu o dată mi-a fost dat 
să văd doi din aceşti înţelepţi aproape striviţi sub greutatea 
poverilor lor, de ziceai că sunt nişte boccegii de-ai noştri. 
Când se întâlneau pe stradă, îşi puneau jos povara, 
deschideau sacii şi discutau ceasuri în şir; apoi îşi vârau 


lucruşoarele la loc, se ajutau unul pe altul să-şi ia sacul la 
spinare şi-şi vedeau de drum. 

Când e vorba însă de conversații mai scurte, un om îşi 
poate duce lucrurile de care are nevoie în buzunare sau sub 
braţ; acestea îi sunt de ajuns, iar atunci când e la el acasă, 
se descurcă de minune. De aceea, încăperea unde îşi dau 
întâlnire cei ce se îndeletnicesc cu această artă e ticsită cu 
fel de fel de lucruri aşezate la îndemâna oricui spre a 
înlesni atari convorbiri iscusite. 

Născocirea mai are şi un alt mare avantaj şi anume acela 
că ea poate sluji ca limbă universală, înţeleasă de toate 
popoarele civilizate, ale căror bunuri şi unelte sunt 
îndeobşte aceleaşi sau îndeajuns de asemănătoare, astfel că 
întrebuinţarea lor poate fi înţeleasă cu uşurinţă. În felul 
acesta, ambasadorii ar putea duce tratative cu monarhi sau 
cu miniştri străini, ale căror limbi nu le cunosc. 

Am vizitat şi şcoala de matematică, unde profesorul le 
preda elevilor după o metodă pe care noi, cei din Europa, 
cu greu ne-am putea-o închipui. Fiecare problemă şi 
demonstraţie era scrisă pe o azimă, cu cerneală făcută din 
tinctură cefalică. Şcolarul trebuia să înghită azima pe 
stomacul gol şi în următoarele trei zile să nu mănânce 
nimic, decât pâine şi apă. Pe măsură ce azima era mistuită, 
tinctura i se urca la creier, ducând şi problema cu sine. 
Deocamdată, succesul acestei metode nu dăduse 
rezultatele dorite, în parte datorită unei erori în quantum 
satis426) sau în compoziţia dozelor, parte, din pricina 
ticăloşiei şcolarilor cărora acest hap li se pare atât de 
greţos, încât de obicei se furişează binişor afară şi-l varsă 
înainte de a-şi face efectul; în afară de asta, nici nu sunt în 
stare să rabde de foame atâtea zile. 

CAPITOLUL VI. 

Autorul continuă să zugrăvească cele văzute la academie. 
El propune câteva îmbunătăţiri, primite cu multă 
bunăvoință. 


La şcoala de proiectanți politici, unde nu m-am simţit de 
loc la largul meu, judecata nu pare să fie la loc de cinste. 
Profesorii mi s-au înfăţişat ca nişte oameni scrântiţi de-a 
binelea, şi asemenea privelişti au darul să mă întristeze 
întotdeauna. Nenorociţii aceştia propuneau fel de fel de 
planuri, potrivit cărora monarhii urmau să fie convinşi să-şi 
aleagă favoriţii ţinând seama de înţelepciunea, capacitatea 
şi virtuțile lor; planuri pentru a-i învăţa pe miniştri să aibă 
întotdeauna în vedere numai binele obştesc; pentru a 
răsplăti meritele, virtutea, precum şi serviciile aduse ţării; 
planuri pentru a-i deprinde pe principi să-şi cunoască 
adevăratele lor interese, punându-le de acord cu interesele 
poporului lor; pentru a numi în diferite slujbe oameni 
capabili să le îndeplinească, şi multe alte asemenea himere 
care nu i-au trecut niciodată prin minte vreunui om, 
adeverind în felul acesta vechea mea părere că „nu există 
nimic fără noimă sau absurd pe care filosofii să nu-l fi 
înfăţişat ca adevăr”. 

Totuşi, trebuie să fiu drept şi să recunosc că nu toţi erau 
atât de smintiţi. Aşa de pildă, se afla acolo un doctor foarte 
iscusit care părea atotcunoscător în ceea ce priveşte natura 
şi sistemul de guvernare. Acest personaj ilustru îşi 
întrebuinţase cunoştinţele în chipul cel mai folositor, găsind 
leacuri uimitoare pentru toate bolile şi corupţiile de care s- 
au molipsit departamentele administraţiei publice, datorită 
viciilor sau cusururilor celor care cârmuiesc, precum şi 
destrăbălării de care dau dovadă cei ce trebuie să se 
supună. De pildă: toţi scriitorii şi filosofii au căzut de acord 
că există o asemănare universală şi de netăgăduit între 
corpul omenesc şi politică; poate fi oare ceva mai limpede 
decât faptul că sănătatea amândurora trebuie păstrată, şi 
bolile amândurora - tămăduite cu ajutorul aceloraşi 
prescripţii? 

E un lucru ştiut de toată lumea că senatele şi marile 
consilii sunt adesea tulburate de umori morbide, pletorice, 
ebuliente şi altele; de asemenea suferă de nenumărate boli 


de cap şi mai cu seamă de inimă, de convulsii puternice, cu 
contracţii dureroase ale nervilor şi tendoanelor la ambele 
mâini, dar mai ales la mâna dreaptă, de dureri de splină, 
gaze îngrămădite în pântece, amețeli şi delir, de tumori 
scrofuloase, pline de materie purulentă, rău mirositoare, de 
râgăieli, de o foame de lup sau digestii proaste, precum şi 
de multe altele pe care nu le voi mai aminti. Doctorul acesta 
propunea aşadar ca la întrunirea senatului, anumiţi doctori 
să fie de faţă la dezbaterile din primele trei zile, iar la 
sfârşitul fiecărei zile să ia pulsul fiecărui senator. Apoi, după 
ce vor fi chibzuit îndelung şi se vor fi consultat asupra 
bolilor de care suferă senatorii, precum şi asupra 
mijloacelor de vindecare, în cea de a patra zi să vină în 
senat însoţiţi de farmacişti care să aibă la ei medicamentele 
necesare; şi înainte ca senatorii să-şi reia locurile, să li se 
administreze lenitive, aperitive, abstersive, corosive, 
restringente, paliative, laxative, cefalalgice, icterice, 
apoflegmatice, acustice, după cum cere fiecare caz în parte; 
şi, potrivit efectului acestor medicamente, să le repete, să le 
modifice sau să le înlăture la următoarea şedinţă. 

Proiectul acesta nu putea fi prea costisitor şi, după umila 
mea părere, ar putea fi de mare folos pentru a grăbi luarea 
de hotărâri în ţările unde senatul are un cuvânt de spus în 
ceea ce priveşte puterea legislativă; ar face cu putinţă 
unanimitatea voturilor, ar scurta dezbaterile, ar deschide 
unele guri care sunt acum zăvorite şi ar închide multe altele 
care sunt acum deschise; ar domoli neastâmpărul celor 
tineri şi ar mai muia încăpăţânarea celor bătrâni, i-ar struni 
pe cei proşti şi i-ar potoli pe cei obraznici. 

Şi deoarece toată lumea se plânge că favoriţii monarhilor 
au o memorie slabă, acelaşi doctor propunea ca „oricine e 
primit de un prim-ministru, după ce şi-a spus păsul cât mai 
pe scurt şi în cuvinte cât mai limpezi, la plecare să-l 
ciupească pe sus-amintitul ministru de nas, să-i tragă un 
picior în pântece, să-l calce pe bătături, să-l tragă de urechi 
de trei ori, să-i înfigă un ac în partea posterioară sau să-l 


pişte de braţ până îl face numai vânătăi, ca să-l împiedice să 
uite cele discutate; şi la fiecare audienţă să repete toate 
acestea până când cererea i se va îndeplini sau îi va fi 
refuzată categoric.” 

Doctorul mai cerea, printre altele, „ca fiecare senator din 
marele consiliu al unei naţiuni, după ce îşi expune punctul 
său de vedere şi-l sprijină cu argumente, să fie obligat să 
voteze împotriva propriei sale păreri; în felul acesta 
rezultatul nu ar putea fi decât prielnic pentru binele 
obştesc”. 

Împotriva ciocnirilor prea violente dintre partide, doctorul 
propunea un leac minunat de împăcare. Iată-l: iei o sută de 
conducători ai fiecărui partid, îi aşezi perechi-perechi pe cei 
ale căror capete sunt cam de aceeaşi mărime, apoi pui doi 
meşteri îndemânatici să le reteze căpăţânile cu ferăstrăul, 
în acelaşi timp, în aşa fel, încât creierii să fie împărţiţi în 
două jumătăţi egale. Jumătăţile astfel obţinute să fie 
schimbate între ele, fiecare fiind aşezată în ţeasta 
potrivnicului. Operația aceasta, ce-i drept, cere oarecare 
precizie, dar profesorul ne încredința că „dacă e făcută cu 
îndemânare, vindecarea e sigură”. El judeca în felul 
următor: „Cele două jumătăţi de creier fiind lăsate să se 
ciorovăiască între ele în aceeaşi ţeastă nu vor întârzia să 
ajungă la o înţelegere, aducând în cele din urmă cumpătare 
şi gândire logică, lucru ce ar fi de dorit să existe în minţile 
tuturor acelora care îşi închipuie că menirea lor pe lumea 
asta este numai de a supraveghea şi de a conduce. Cât 
priveşte deosebirea cantitativă şi calitativă dintre creieri, 
doctorul m-a asigurat că atunci când e vorba de şefii 
partidelor, lucrul acesta nu are nici o importanţă. 

Am ascultat o discuţie foarte aprinsă între doi profesori cu 
privire la cele mai lesnicioase şi mai eficace mijloace de a 
lua bani de la supuşi, fără a-i supăra cu ceva. Primul afirma 
că cel mai straşnic mijloc ar fi să se pună un anumit impozit 
pe viciu şi pe nebunie, iar suma ce ar urma s-o plătească 
fiecare om să fie hotărâtă, în chipul cel mai nepărtinitor, de 


un juriu compus din vecinii lui. Celălalt era de părere 
contrarie: să fie impuse însuşirile trupeşti şi sufleteşti pe 
care oamenii le preţuiesc în chip deosebit, iar impozitul să 
fie mai mare sau mai mic, după gradul de desăvârşire. Cât 
priveşte aprecierea, să fie lăsată întru totul pe seama 
fiecăruia. Cele mai ridicate impozite urmau să le plătească 
bărbaţii care se bucură de cea mai mare trecere în ochii 
femeilor, iar suma - fixată după numărul şi felul dovezilor 
primite; asupra acestor lucruri trebuiau să hotărască 
singuri. Mai propunea ca inteligenţa, vitejia şi buna cuviinţă 
să fie de asemenea supuse la impozite mari, plătite în 
acelaşi chip, adică în baza declaraţiei fiecăruia, cu privire la 
măsura în care se bucură de aceste însuşiri. 

Cât despre cinste, dreptate, înţelepciune şi învăţătură să 
nu fie supuse la nici un fel de impozit, deoarece acestea 
sunt însuşiri atât de rare, încât nici un om nu le va 
recunoaşte vecinului său şi nu le va preţui la el însuşi. 

Se mai propunea ca femeile să fie impuse după frumuseţe 
şi după găteli, bucurându-se şi ele de privilegiul acordat 
bărbaţilor de a se judeca singure. Statornicia, castitatea, 
bunul simţ şi bunătatea nu urmau să fie supuse impunerii, 
deoarece veniturile nu ar fi acoperit cheltuielile cerute de 
strângerea impozitelor. 

Pentru ca senatorii să rămână credincioşi intereselor 
coroanei, profesorul propunea ca marile dregătorii să fie 
câştigate la loterie, fiecare senator trebuind să depună în 
prealabil jurământ şi garanţie că va vota pentru curte, fie 
că va câştiga sau nu; cei care pierdeau aveau libertatea să 
joace la loterie pentru următorul post vacant. În felul 
acesta, speranţa şi probabilitatea erau veşnic vii, nimeni nu 
putea să se plângă de făgăduieli ce nu fuseseră ţinute, ci 
punea dezamăgirile numai pe seama spartei, ai cărei umeri 
sunt mai largi şi mai zdraveni decât cei ai unui ministru. 

Un alt profesor mi-a arătat o foaie mare de hârtie 
cuprinzând mijloacele prin care puteau fi descoperite 
comploturile şi conspiraţiile împotriva cârmuirii. El îi sfătuia 


pe marii bărbaţi de stat să cerceteze mâncarea tuturor 
persoanelor suspecte, orele când luau masa, pe care parte 
dormeau, cu care mână îşi ştergeau posteriorul. De 
asemenea, ei trebuiau să le examineze cu multă atenţie 
excrementele şi, după culoare, miros, gust, tărie şi 
vechimea acestora, să le judece gândurile şi ţelurile 
deoarece, spunea profesorul, niciodată nu sunt oamenii mai 
serioşi, mai meditativi, mai gravi, ca atunci când stau pe 
scaun - lucru constatat de el din propria-i experienţă; de 
pildă, atunci când se gândea într-o doară cum ar putea mai 
bine să-l ucidă pe rege, excrementele lui căpătau o culoare 
verzuie, şi cu totul alta când se gândea să pună la cale doar 
o răscoală sau să incendieze capitala. 

Textul era scris cu multă pricepere, cuprinzând multe 
observaţii ciudate şi în acelaşi timp folositoare pentru 
politicieni, dar, după câte mi-am putut da eu seama, 
lucrarea nu era completă. 

Nu m-am sfiit să-mi spun părerea autorului şi m-am oferit 
să vin cu unele adăogiri. Mi-a primit propunerea cu mai 
multă bunăvoință decât arată de obicei scriitorii, mai cu 
seamă cei din tagma teoreticienilor, susţinând că ar fi 
bucuros să afle lucruri noi. 

I-am spus că în împărăţia Tribnia(27Y, numită de băştinaşi 
Langden428), unde poposisem câtăva vreme în timpul 
călătoriilor mele, cea mai mare parte a poporului e alcătuită 
din denunţători, martori, informatori, acuzatori, reclamanţi, 
mincinoşi şi sperjuri, cu toate slugile şi uneltele lor, toţi 
folosiţi şi plătiţi de miniştri şi de locţiitorii lor. În împărăţia 
aceea, comploturile sunt de obicei opera persoanelor care 
doresc să-şi câştige faima de politicieni iscusiţi, care vor să 
învioreze o administraţie capie, să înăbuşe sau să abată pe 
alte făgaşuri nemulţumirea unanimă, să-şi umple lăzile cu 
amenzi şi să determine creşterea sau scăderea încrederii 
publicului, potrivit cu propriile lor interese. Din capul 
locului, ei se înţeleg între dânşii asupra oamenilor care 
urmează să fie învinovăţiţi de complot, apoi au grijă să pună 


mâna pe toate scrisorile şi hârtiile acestora, iar pe autorii 
lor - în lanţuri. Aceste hârtii sunt încredințate unor artişti 
foarte pricepuţi în descifrarea înţelesurilor ascunse ale 
cuvintelor, silabelor şi literelor. 

Aşa, de pildă, ei ştiu că „scaun găurit” înseamnă consiliu 
privat; „cârd de gâşte”, senatul; „câine şchiop”, un năvălitor 
„ciuma”, armată permanentă; „cărăbuş”, prim ministru; 
„gută”, mare prelat; spânzurătoare”, secretar de stat; „oală 
de noapte”, consiliul marilor dregători; „sită”, doamnă de la 
curte; „mătură”, revoluţie; „cursă de şoareci”, slujbă 
publică; „prăpastie fără fund”, vistierie; „canal”, curte; 
„tichie de bufon cu clopoței”, favorit; „trestie ruptă”, curte 
judecătorească; „butoi gol”, general; „rană cu puroi”, 
administraţie. 

Atunci când această metodă dă greş, au altele două mai 
eficace, pe care cei mai învăţaţi dintre ei le numesc 
acrostihuri şi anagrame. Potrivit celei dinţii, ei pot descifra 
toate inițialele, dându-le tâlcuri politice. Astfel, N înseamnă 
complot; B, regiment de cavalerie; L, flotă. Potrivit celei de 
a doua metode, prin rearanjarea literelor alfabetului dintr- 
un text suspect, ei pot da în vileag cele mai ascunse țeluri 
ale unui partid nemulţumit. Aşa de pildă, dacă într-o 
scrisoare câtre un prieten, eu i-aş scrie acestuia: „Fratele 
nostru Tom a căpătat trânji”, un specialist în arta descifrării 
îşi va da seama numaidecât că aceleaşi litere care 
alcătuiesc propoziţia aceasta pot forma următoarele 
cuvinte: „Rezistaţi, se pune la cale un complot”429). 
Aceasta este metoda anagramatică. 

Profesorul s-a arătat recunoscător pentru aceste 
informaţii şi mi-a făgăduit că numele meu va fi trecut cu 
cinste în tratatul lui. Cum nu mai găseam nimic în ţara 
aceea care să mă îndemne să rămân, am început să mă 
gândesc la întoarcerea în Anglia. 

CAPITOLUL VII. 

Autorul părăseşte Lagado. Soseşte Ia Maldonada. Nu 
găseşte nici o corabie. Face o scurtă călătorie la 


Glubbdubdrib. Primirea pe care i-o face guvernatorul. 

Laputa şi ţinuturile înconjurătoare fac parte dintr-un 
continent care, am toate motivele să cred, se întinde spre 
răsărit, câtre acea parte necunoscută a Americii situată la 
vest de California, şi spre nord de Oceanul Pacific, aflat la o 
distanţă nu mai mare de o sută cincizeci de mile de Lagado. 
Acolo se găseşte un port care face negoţ cu marea insulă 
Luggnagg, aşezată spre nord-vest la 29 grade latitudine 
nordică şi la 140 grade longitudine. Această insulă 
Luggnagg este situată la sud-est de Japonia, cam la 
aproximativ o sută de leghe. Între împăratul Japoniei şi 
regele din Luggnagg există o strânsă prietenie, şi datorită 
acestui lucru navigația între o insulă şi cealaltă este foarte 
intensă. M-am hotărât aşadar să mă îndrept într-acolo, cu 
gândul de a mă întoarce în Europa. Am închiriat doi catâri 
şi o călăuză care să-mi arate drumul şi să-mi ducă bruma de 
bagaj ce aveam. Mi-am luat rămas bun de la nobilul meu 
protector, care îmi arătase atâta bunăvoință şi care, la 
despărţire, mi-a făcut un dar mărinimos. 

Călătoria mea s-a desfăşurat fără peripeții vrednice de a fi 
amintite. Când am sosit în portul Maldonada (aşa se 
numea), n-am găsit nici o corabie care să plece la Luggnagg 
şi se părea că nici nu va fi vreuna prea curând. Oraşul e 
cam tot atât de mare cât Portsmouth. N-a trecut mult şi am 
cunoscut câţiva oameni care m-au primit cu multă 
ospitalitate. 

Un gentilom cu vază îmi spuse că de vreme ce spre 
Luggnagg nu va pleca nici un vas până într-o lună de zile, 
mi-aş putea omori timpul făcând o plimbare spre mica 
insulă Glubbdubdrib, aşezată la vreo cinci leghe depărtare 
spre sud-vest. Se oferi să mă însoţească împreună cu un 
prieten de-al lui, făgăduindu-mi că îmi va face rost de o 
barcă în vederea acestei călătorii. 

Glubbdubdrib, în măsura în care pot tălmăci acest cuvânt, 
înseamnă Insula Vrăjitorilor sau Magicienilor. E cam cât o 
treime din insula Wight şi pământul ei este foarte roditor; 


triburile sunt conduse de căpetenia unui trib alcătuit din 
magicieni. Membrii acestui trib se căsătoresc numai între 
ei, iar cel mai bătrân dintre dânşii le este principe sau 
guvernator. Are un palat măreț şi un parc de vreo trei mii 
de pogoane, înconjurat de un zid de piatră cioplită, înalt de 
douăzeci de picioare. În acest parc se află mai multe ţarcuri 
mici pentru vite, precum şi semănături şi grădini de 
zarzavat, împrejmuite cu gard. 

Guvernatorul şi familia lui sunt slujiţi de nişte servitori 
cam neobişnuiţi. Datorită cunoştinţelor sale în arta 
necromanţiei, el are puterea de a chema sufletele celor 
morţi şi de a le cere să-l slujească vreme de douăzeci şi 
patru de ceasuri, dar nu mai mult. Pe de altă parte, elnu 
poate chema aceleaşi suflete înainte de a fi trecut trei luni 
de zile, decât în cazuri cu totul neobişnuite. 

Când am sosit în insulă - pe la ora unsprezece dimineaţa - 
unul din domnii care mă însoțea se duse la guvernator şi-l 
rugă să binevoiască a primi pe un străin venit anume spre a 
avea cinstea să vadă pe înălţimea Sa. Cererea fu 
încuviinţată numaidecât, aşa că am intrat toţi trei pe poarta 
palatului, trecând printre două şiruri de străji înarmate şi 
îmbrăcate după o modă foarte veche. Străjerii aveau ceva 
în înfăţişarea lor care mă umplea de groază; mi se făcuse 
părul măciucă. Am străbătut mai multe apartamente şi 
pretutindeni am fost întâmpinați de slujitori la fel de stranii, 
aşezaţi de o parte şi de alta a încăperilor, asemenea 
străjilor, până când am ajuns în camera guvernatorului. 
Aici, după ce am făcut trei plecăciuni adânci şi am răspuns 
la câteva întrebări generale, ni s-a dat voie să ne aşezăm pe 
trei scaune, lângă treapta cea mai de jos a tronului înălţimii 
Sale. Guvernatorul înţelegea limba din Balnibarbi, cu toate 
că se deosebea de limba vorbită pe insulă. 

Mă rugă să-i povestesc câte ceva despre călătoriile mele 
şi, pentru a-mi arăta că voi fi tratat fără nici un fel de 
ceremonii, le făcu semn cu degetul tuturor însoţitorilor săi 
să părăsească încăperea; spre marea mea uimire, au 


dispărut într-o clipă, asemenea arătărilor din vis, când ne 
deşteptăm. Nu mi-am putut veni în fire câtăva vreme, până 
ce guvernatorul mă încredința că nu mi se va întâmpla 
nimic rău; şi dacă am văzut că cei doi tovarăşi ai mei nu se 
sinchisesc câtuşi de puţin (pasămite fuseseră adesea primiţi 
în felul acesta), am început să prind curaj şi i-am povestit 
Înălţimii Sale pe scurt câteva din peripeţiile mele, uitându- 
mă mereu înapoi, înspre locul unde văzusem nălucile 
acelea. Am avut cinstea să iau masa cu guvernatorul, o 
nouă ceată de fantome aducându-ne mâncarea şi servindu- 
ne. Mi-am dat seama că sunt mai puţin îngrozit decât 
fusesem în cursul dimineţii. Am rămas până la asfinţitul 
soarelui, dar l-am rugat cu umilinţă pe înălţimea Sa să mă 
ierte că nu pot primi invitaţia de a locui la palat. Cei doi 
prieteni ai mei şi cu mine am închiriat o casă în oraşul 
vecin, care este capitala acestei insulițe, iar a doua zi de 
dimineaţă ne-am întors pentru a aduce omagiile noastre; 
guvernatorului, cinste pe care el binevoise să ne-o îngăduie. 

În felul acesta am zăbovit în insulă zece zile, petrecându- 
ne cea mai mare parte a timpului în tovărăşia 
guvernatorului şi dormind la locuinţa noastră. În curând m- 
am obişnuit într-atâta cu prezenţa duhurilor, încât a treia 
sau a patra oară n-am mai încercat nici o emoție, sau, chiar 
dacă mă mai stăpânea un oarecare simţământ de teamă, 
curiozitatea mea biruia frica. Înălţimea Sa guvernatorul m- 
a poftit să invoc orice spirit doresc - ba chiar cete întregi 
dacă vreau - spiritul oricărui mort de la facerea lumii şi 
până în clipa de faţă, şi să le cer să-mi răspundă la orice 
întrebare aş socoti eu cu cale să pun, cu condiţia ca 
întrebările mele să privească numai epoca în care au trăit 
ei. Puteam fi încredinţat de un lucru, şi anume că îmi vor 
spune adevărul adevărat, deoarece minciuna era un talent 
fără nici o noimă în lumea de dincolo. 

Mi-am exprimat nemărginita mea recunoştinţă faţă da 
Înălţimea Sa pentru o atare cinste. Ne aflam într-o încăpere 
de unde aveam o frumoasă privelişte asupra parcului. Şi 


cum primul meu îndemn a fost de a vedea câteva scene 
pline de strălucire şi măreție, am dorit să-l văd pe 
Alexandru cel Mare în fruntea oştirilor, îndată după bătălia 
de la Arbela; scenă care, la un semn al guvernatorului, se 
înfăţişă de îndată ochilor noştri, pe un câmp întins, chiar 
sub, fereastra unde ne aflam. 

Alexandru fu chemat în cameră şi numai cu multă greutate 
am izbutit să înţeleg greceasca lui, întrucât cunoşteam prea 
puţin această limbă; împăratul mă asigură pe cuvânt de 
cinste că nu fusese otrăvit, ci murise de friguri, deoarece se 
îmbăta prea des. 

L-am văzut apoi pe Hannibal trecând Alpii; acesta îmi 
spuse că nu avea strop de oţet în toată tabăra. 

Veniră apoi Cezar şi Pompei în fruntea armatelor lor, gata 
de luptă. Cel dinţii îşi trăia ultimul mare triumf. Mi-am 
exprimat dorinţa de a vedea senatul Romei, adunat într-o 
sală mare, şi o adunare legislativă modernă (pentru 
comparaţie), în altă sală. Senatul părea o adunare de eroi şi 
semizei. Ceilalţi, o adunătură de boccegii, hoţi de buzunare, 
tâlhari şi fanfaroni. 

La rugămintea mea, guvernatorul îi făcu semn lui Cezar şi 
lui Brutus să se apropie de noi. M-a cuprins o adâncă 
venerație la vederea lui Brutus şi mi-am dat lesne seama de 
virtutea-i desăvârşită, de neobositul său avânt şi tăria lui 
sufletească, de dragostea sa curată pentru patrie şi de 
bunăvoința faţă de întregul neam omenesc, zugrăvite în 
fiecare trăsătură a chipului său. Am observat cu multă 
plăcere că aceşti doi oameni se înțelegeau de minune, iar 
Cezar îmi mărturisi fără înconjur că cele mai mari fapte din 
viaţa lui nu erau nici pe departe atât de strălucite ca omorul 
comis de Brutus. Am avut cinstea de a discuta mult cu 
Brutus, şi mi-a spus că străbunul său Junius, Socrate, 
Epaminonda, Caton cel Tânăr, Sir Thomas More şi el însuşi 
erau veşnic împreună; iată un sextumvirat la care toate 
veacurile lumii nu ar mai putea adăuga pe un al şaptelea. 


Dar nu vreau să-l plictisesc pe cititor înşirându-i toţi 
oamenii vestiți, al căror spirit a fost invocat spre a-mi potoli 
setea de a vedea lumea din veacurile antichităţii, 
perindându-se prin faţa mea. Mi-am desfătat îndeosebi 
ochii, privind pe ucigaşii tiranilor şi ai uzurpatorilor şi pe 
acei care au redat libertatea popoarelor asuprite şi 
nedreptăţite. 

Dar e cu neputinţă să zugrăvesc mulţumirea pe care am 
încercat-o, în aşa fel încât cititorul să trăiască şi el, la rândul 
lui, astfel de clipe. 

CAPITOLUL. VIII. 

Autorul descrie în continuare insula Giubbdubdrib. Câteva 
îndreptări aduse istoriei antice şi moderne. 

Deoarece doream nespus să-i văd pe învățații şi pe 
înţelepţii vremurilor de altădată, mi-am rezervat o zi în 
acest scop. Am propus ca Homer şi Aristotel să apară în 
fruntea comentatorilor lor, dar aceştia erau atât de 
numeroşi, încât câteva sute din ei au fost nevoiţi să aştepte 
în curte şi în camerele exterioare ale palatului. l-am 
recunoscut pe cei doi eroi de la prima vedere, deosebindu-i 
nu numai de celelalte: duhuri din mulţime, ci şi unul de 
altul. Homer era mai înalt; şi mai arătos; se ţinea foarte 
drept pentru vârsta lui, iar ochii îi erau vioi şi pătrunzători, 
cum nu mi-a fost dat să văd; vreodată. Aristotel umbla 
gârbovit şi se sprijinea într-un toiag. Era tras la faţă, cu 
părul rar şi lins, iar vocea-i suna a gol. Mi-am dat seama 
numaidecât că amândoi erau cu desăvârşire străini de cei 
din jurul lor, că nu-i văzuseră şi nu auziseră niciodată de ei. 
Iar un duh al cărui nume nu-l voi da în vileag mi-a şoptit că 
acolo, pe tărâmurile acelea ale morţilor, aceşti comentatori 
se ţineau cât mai departe de autorii lor, încercând un 
simţământ de ruşine şi de vină, pentru că răstălmăciseră în 
faţa posterităţii spusele acestor învăţaţi. I-am prezentat pe 
Didymus şi pe Eustatius lui Homer şi l-am făcut pe acesta 
să-i trateze mai bine decât o meritau poate deoarece 
Homer îşi dădu seama îndată că le lipsea geniul de care e 


nevoie pentru a pătrunde spiritul unui poet. Aristotel însă 
îşi ieşi rău din sărite când îi vorbii despre Scotus şi Ramus 
şi îi făcui cunoştinţă cu ei, ba chiar îi întrebă dacă şi ceilalţi 
din tagma lor erau la fel de nătângi ca ei. 

L-am rugat apoi pe guvernator să-l cheme pe Descartes şi 
pe Gassendi, cărora le-am cerut să-şi lămurească sistemele 
în faţa lui Aristotel. Marele filosof îşi recunoscu bucuros 
propriile sale greşeli în domeniul filosofiei naturale, 
deoarece adesea se bizuise doar pe ipoteze, cum de altfel 
trebuie să procedeze toţi oamenii, şi-şi dădu seama că 
părerile lui Gassendi, care făcuse doctrina lui Epicur cât 
mai accesibilă cu putinţă, ca de altfel şi sistemul lui 
Descartes, urmau să-şi piardă în curând orice însemnătate. 

Aceeaşi soartă o prezise el atracției corpurilor, teorie ai 
cărei apărători atât de zeloşi sunt învățații din vremea 
noastră. El spuse că orice nou sistem filosofic al naturii nu 
este decât o modă nouă care se schimbă cu fiecare epocă, şi 
Chiar şi acei care pretind că le pot demonstra pe bază de 
principii matematice, nu vor cunoaşte decât o faimă 
trecătoare şi apoi vor fi daţi uitării. 

Mi-am petrecut cinci zile stând de vorbă cu mulţi alţi 
învăţaţi ai lumii vechi. De asemenea, i-am văzut pe cei mai 
mulţi dintre primii împărați romani. Am stăruit pe lângă 
guvernator să cheme bucâătarii lui Heliogabalus, ca să ne 
pregătească o masă, dar aceştia nu şi-au putut arăta 
dibăcia, lipsindu-le materialele trebuitoare. Un ilot al lui 
Agesilau ne-a pregătit o ciorbă spartană, dar mărturisesc 
că n-am fost în stare să înghit mai mult de o lingură. 

Cei doi domni care mă însoţiseră pe insulă trebuiau să se 
întoarcă peste trei zile, din pricina unor treburi grabnice. 
Am petrecut aceste zile chemând pe unii morţi din veacuri 
mai moderne, care fuseseră oameni mari în ultimele două- 
trei sute de ani, fie în Anglia, fie în alte ţări din Europa; şi 
cum am fost întotdeauna un mare admirator al vechilor 
familii ilustre, l-am rugat pe guvernator să invoce câteva 
zeci de regi, împreună cu strămoşii acestora din ultimele 


opt-nouă generaţii. Neaşteptată şi dureroasă mi-a fost 
dezamăgirea, căci în locul unui şir nesfârşit de diademe 
regale, mi-a fost dat să văd numai într-o singură familie doi 
scripcari, trei curteni neînsemnaţi şi un prelat italian. În 
alta - un bărbier, un abate şi doi cardinali. Nutresc o 
venerație prea mare pentru capetele încoronate, ca să mai 
stărui asupra unui subiect atât de delicat. Cât despre conți, 
marchizi, duci, earl-i şi alţii asemenea lor, nu mi-am făcut 
nici un fel de scrupule. Ba trebuie să mărturisesc că am 
simţit oarecare plăcere să descopăr obârşia unor trăsături 
caracteristice prin care se deosebesc anumite familii. Mi-am 
dat seama numaidecât de unde anume îşi trage una din 
familii bărbia ascuţită; de ce a doua a numărat un şir de 
ticăloşi vreme de două generaţii şi de nebuni în 
următoarele două; de ce a treia era smintită, iar a patra 
neam de escroci; abia acum am înţeles vorbele lui Polydore 
Virgil care spune despre o mare familie: Nec vir fortis. nec 
iemina casta430), - mi-am dat în sfârşit seama în ce fel 
cruzimea, făţărnicia şi laşitatea au devenit caracteristice 
anumitor familii, poate în aceeaşi măsură în care le sunt 
caracteristice blazoanele lor; am aflat cine a adus frenţea 
într-o familie de viţă veche, boală ce a fost transmisă 
urmaşilor sub forma de tumori scrofuloase. 

Şi nu m-am mirat prea mult de toate acestea, când am 
văzut cum se spurcă stirpea datorită pajilor, lacheilor, 
valeţilor, vizitiilor, cartoforilor, scripcarilor, actorilor, 
căpitanilor şi hoţilor de buzunare. 

Cel mai mult m-a scârbit istoria modernă, deoarece după 
ce am cercetat cu multă luare-aminte toţi oamenii de rang 
mare de la curţile monarhilor din ultimul veac, am înţeles 
cum a fost înşelată lumea de scriitorii care s-au prostituat, 
punând cele mai mari fapte vitejeşti pe seama laşilor; 
sfaturile cele mai înțelepte, pe seama neghiobilor; 
sinceritatea, pe seama linguşitorilor; virtutea romană, pe 
seama trădătorilor de patrie; cucernicia, pe seama ateilor; 
castitatea, pe seama sodomiţilor; adevărul, pe seama 


denunţătorilor; am înţeles câţi oameni nevinovaţi şi fără 
cusur au fost osândiţi la moarte sau trimişi în surghiun, 
datorită înrâuririi pe care o aveau miniştrii asupra 
judecătorilor corupți, precum şi datorită dihoniilor; câţi 
netrebnici au fost ridicaţi la locuri de cinste, dându-li-se 
astfel putere, demnitate şi bani; ce rol însemnat au jucat 
curtezanele, prostituatele şi mijlocitorii, paraziţii şi bufonii 
în toate întâmplările petrecute la curte, în consilii şi în 
senat. Ce părere proastă mi-am făcut despre înţelepciunea 
şi integritatea omenească în clipa când am aflat adevăratele 
izvoare şi motive ale marilor fapte şi revoluţii petrecute în 
lume, precum şi întâmplările vrednice de dispreţ cărora ele 
şi-au datorat izbânda! 

Aici mi-a fost dat să descopăr ticăloşia şi neştiinţa celor 
care pretind că scriu memorii sau istorie secretă, a celor 
care trimit atâţia regi în mormânt cu ajutorul unei cupe de 
otravă, care repetă discuţiile dintre un monarh şi sfetnicul 
său, când nimeni nu a fost de faţă, sau a celor care 
dezvăluie gândurile şi deschid cabinetele ambasadorilor şi 
secretarilor de stat, dar care au nenorocul sa greşească 
mereu. Aici mi-a fost dat să descopăr cauzele adevărate ale 
multor evenimente care au umplut lumea de uimire; de 
pildă, cum o prostituată porunceşte pe scara de serviciu, 
cum porunca ei se răsfrânge asupra hotărârii consiliului, iar 
hotărârea consiliului asupra senatului. Un general a 
mărturisit în prezenţa mea că a repurtat victorie numai 
datorită laşităţii şi neascultării, iar un amiral arăta că l-a 
bătut pe inamic, căruia avea de gând să-i predea flota, 
mulţumită nepriceperii sale. 

Trei regi m-au asigurat că de-a lungul domniei lor nu au 
înţeles niciodată să preţuiască un om de merit şi dacă totuşi 
acest lucru s-a întâmplat se datoreşte de bună seamă unei 
greşeli sau trădării vreunui ministru în care ei avuseseră 
încredere; şi de-ar fi să mai trăiască o dată, ar face la fel, 
demonstrând cu argumente puternice că tronul regal nu se 
poate sprijini decât pe corupţie, deoarece caracterul 


hotărât, încrezător şi liniştit al omului virtuos este o piedică 
veşnică pentru treburile obşteşti. 

Am avut curiozitatea să iscodesc prin ce anume mijloace 
izbutiseră foarte mulţi oameni să dobândească titluri de 
nobleţe şi moşii întinse; întrebările mele s-au referit la 
vremurile cele mai noi, totuşi, nu m-am legat de zilele 
noastre, deoarece voiam să fiu sigur că nu voi jigni pe 
nimeni, nici măcar pe străini. Nădăjduiesc că nu-i nevoie să- 
i spun cititorului că nu mă gândesc câtuşi de puţin la ţara 
mea, când scriu toate acestea. Au fost chemaţi mulţi 
oameni, şi chiar în urma unei cercetări superficiale, am 
descoperit atâta murdărie, încât mă simt copleşit de 
mâhnire când mă gândesc la spusele lor. Sperjurul, 
asuprirea, corupţia, frauda, linguşirea şi alte metehne de 
felul acesta se numărau printre cele mai scuzabile 
meşteşuguri, şi după cum se şi cuvenea, am fost plin de 
îngăduinţă faţă de ele. Când însă unii au mărturisit că-şi 
datorează mărirea şi bogăţia desfrâului sau incestului; alţii, 
prostituării soțiilor şi fiicelor lor; alţii, trădării de ţară şi 
rege; alţii, otrăvirii; cei mai mulţi strâmbătăţii, pentru a-i 
nimici pe cei nevinovaţi - să fiu iertat dacă toate acestea au 
făcut să scadă adânca mea venerație pe care dintotdeauna 
am nutrit-o faţă de persoanele de rang înalt, persoane ce ar 
trebui, datorită sublimei lor demnități, să fie tratate cu cel 
mai mare respect de către noi, inferiorii lor. 

Citisem adesea despre mari servicii pe care unii oameni le 
aduseseră cârmuitorului şi ţării lor şi mi-am exprimat 
dorinţa să-i văd pe aceşti oameni. La întrebările mele mi s-a 
răspuns că numele lor nu sunt trecute nicăieri, cu excepţia 
câtorva, pe care istoria îi înfăţişează ca pe cei mai mari 
ticăloşi şi trădători. Cât despre ceilalţi, pot spune că nu 
auzisem vreodată de ei. S-au înfăţişat cu toţii, umili şi prost 
îmbrăcaţi; cei mai mulţi mi-au spus că au murit în sărăcie şi 
în dizgrație, iar ceilalţi pe eşafod sau spânzurați. 

Printre alţii se afla un om al cărui caz părea întrucâtva 
ciudat. Alături de el stătea un tânăr de vreo optsprezece 


ani. Bătrânul mi-a spus că fusese timp de mulţi ani 
comandant de vas; în bătălia navală de la Actium avusese 
norocul să străpungă liniile duşmanului, să-i scufunde trei 
corăbii mari şi să captureze o a patra, ceea ce pricinuise 
fuga lui Antoniu, iar lor le adusese victoria. Tânărul care 
stătea alături de el, unicul său fiu, căzuse în luptă. Îmi mai 
spuse că datorită unor merite ale sale se dusese la Roma la 
sfârşitul războiului, spre a-i cere lui Augustus să-i dea 
comanda unei corăbii mai mari, al cărui comandant fusese 
ucis; totuşi, fără să se ţină seama de cererea lui, comanda 
fu dată unui băieţandru care în viaţa lui nu văzuse marea; 
acesta era fiul Libertinei, slujitoarea uneia din amantele 
împăratului. Înapoindu-se pe vasul lui, bătrânul fu învinuit 
că nu-şi făcuse datoria, şi corabia încredinţată unui paj, 
favorit al vice-amiralului Publicola; atunci el se retrase la o 
fermă sărăcăcioasă, departe de Roma, unde îşi sfârşi zilele. 
Eram atât de curios să aflu adevărul cu privire la această 
poveste, încât am dorit să fie chemat Agrippa care fusese 
amiral în acea bătălie. Agrippa se înfăţişă îndată şi întări 
întru totul spusele celuilalt, ba chiar prezentă lucrurile şi 
mai mult în favoarea comandantului care, din pricina 
modestiei, ascunsese o bună parte din meritele sale. 

Am fost cuprins de adâncă uimire când mi-am dat seama 
cât de mare era corupţia în imperiul acela şi cât de repede 
prinsese rădăcini, datorită desfrâului ce domnea 
pretutindeni în ultima vreme. Aceasta m-a făcut să mă mir 
mai puţin de multe cazuri asemănătoare privind alte ţări, 
unde vicii de tot felul au stăpânit mult mai multă vreme şi 
unde toată gloria, precum şi prăzile de război şi le-a însuşit 
comandantul-şef, care era poate cel mai puţin îndrituit la 
una sau la cealaltă. 

Cum fiecare duh chemat apărea întocmai cu înfăţişarea pe 
care o avusese în viaţă, am constatat cu multă strângere de 
inimă că neamul omenesc degenerase în ultimele sute de 
ani, că frenţea sub toate formele şi cu toate urmările ei 
schimbase cu desăvârşire înfăţişarea englezilor, chircise 


trupul, slăbise nervii, tendoanele şi muşchii, îngălbenise 
feţele şi fleşcăise carnea. 

Am mers până acolo, încât am rugat să fie chemaţi câţiva 
plugari englezi de altădată, vestiți pe vremuri pentru traiul, 
purtările şi îmbrăcămintea lor simplă, pentru felul lor drept, 
pentru dragostea de libertate, pentru vitejia şi dragostea de 
tară. 

Şi iarăşi n-am putut să rămân nepăsător când, asemuindu- 
i pe cei vii cu cei morţi, am constatat cum urmaşii au terfelit 
de dragul banilor aceste simple virtuţi strămoşeşti, urmaşi, 
care, vânzându-şi voturile şi trăgând sforile la alegeri, şi-au 
însuşit toate viciile şi metehnele ce pot fi învăţate la curtea 
unui rege. 

CAPITOLUL. IX. 

Autorul se întoarce la Maldonada. Pleacă în împărăţia 
Luggnagg. Autorul e închis şi apoi chemat la curte. Cum a 
fost primit. Îngăduinţa regelui faţă de supuşi. 

Sosind ziua plecării am căpătat încuviințarea înălţimii Sale 
guvernatorul din Glubbdubdrib şi m-am înapoiat cu cei doi 
însoțitori ai mei la Maldonada unde, după o aşteptare de 
două săptămâni, am găsit o corabie gata să ridice pânzele 
pentru a porni spre Luggnagg. Cei doi domni şi alţi câţiva 
au avut marea bunătate de a mă aproviziona cu merinde şi 
de a mă conduce pe bord. Călătoria a ţinut o lună de zile. 
Am avut de înfruntat o furtună cumplită şi am fost nevoiţi să 
cârmim înspre vest pentru a intra în bătaia alizeului, care 
sufla pe o întindere de mai mult de şaizeci de leghe. La 21 
aprilie 1708, am intrat în apele fluviului care curge spre 
Clumegrig, un port la mare, aşezat în partea de sud-esta 
împărăției Luggnagg. Am aruncat ancora la o leghe 
depărtare de oraş şi am semnalizat după pilot. În mai puţin 
de jumătate de oră, veniră pe bord doi piloţi care ne-au 
condus printre bancuri şi stânci foarte primejdioase pentru 
corăbii, până la un bazin mare, unde o flotă întreagă poate 
pluti în siguranţă, la o depărtare de o ancablură de zidurile 
oraşului. 


Câţiva din marinarii noştri, fie din răutate, fie din neştiinţă, 
au informat pe piloţi că eu sunt străin şi că am călătorit 
mult; aceştia s-au grăbit să-l înştiinţeze pe vameş, care m-a 
cercetat cu de-amănuntul la debarcare. Vameşul îmi vorbi 
în limba din Balnibarbi, care, datorită negoţului întins, e în 
general înţeleasă în oraşul acela, mai ales de către marinari 
şi de funcţionarii de la vamă. l-am istorisit câteva din 
peripeţiile mele, căutând să-mi fac povestea cât mai 
vrednică de crezare. 

lar am socotit cu cale să tăinuiesc numele patriei mele 
adevărate şi să le spun că sunt olandez, deoarece intenţia 
mea să plec în Japonia şi ştiam că olandezii sunt singurii 
europeni cărora le este îngăduită intrarea în împărăţia 
aceea. l-am spus aşadar vameşului că naufragiind pe coasta 
din Balnibarbi şi fiind aruncat pe o stâncă, am fost primit în 
Laputa sau insula zburătoare (despre care el auzise 
adesea), şi acum [mă străduiam să ajung în Japonia, unde 
aş putea găsi vreun mijloc de a mă reîntoarce în patrie. 
Vameşul îmi spuse că va trebui să fiu închis până când va 
primi ordine de la curte; în care scop el va scrie 
numaidecât, cu nădejdea că va primi un răspuns până în 
două săptămâni. Am fost dus într-o locuinţă destul de 
confortabilă şi o santinelă fu aşezată la uşă. Totuşi, mi-era 
îngăduit să mă plimb printr-o grădină mare, fiind tratat cu 
destulă omenie şi întreţinut în tot acest răstimp pe 
socoteala regelui. Am fost vizitat de mai multe persoane, 
mai ales din curiozitate, căci se răspândise zvonul că vin de 
peste mări şi ţări, despre care ei nici măcar nu auziseră 
vreodată. 

Am angajat ca tâlmaci pe un tânăr care călătorise pe 
aceeaşi corabie cu mine; era de fel din Luggnagg, dar trăise 
câţiva ani la Maldonada şi cunoştea perfect amândouă 
limbile. Cu ajutorul lui, am putut să stau de vorbă cu cei 
care mă vizitau; dar convorbirile acestea se mărgineau la 
întrebări din partea lor şi răspunsuri din partea mea. 


Răspunsul curţii nu întârzie să sosească. Cuprindea un 
mandat de arestare şi ordinul de a fi dus la Traldragdubh 
sau Trildrogdrib (deoarece, dacă îmi aduc bine aminte, se 
pronunţă în ambele feluri), de un detaşament de zece 
călăreţi. Singurul meu însoțitor era bietul tâlmaci, pe care-l 
convinsesem să intre în slujba mea; în urma cererii mele 
umile ni s-a dat la fiecare câte un catâr, pe care să călărim. 
Cu o jumătate de zi înaintea noastră, fu trimis un sol, ca să-l 
înştiinţeze pe rege de venirea mea şi să-l roage să 
binevoiască a hotări ziua şi ora când va avea plăcerea de a- 
mi îngădui cinstea să ling praful din faţa tronului său. 
Acesta este stilul curţii, despre care mi-am dat seama că e 
ceva mai mult decât o chestiune de formă, deoarece la două 
zile după sosirea mea, când am fost primit la palat, mi s-a 
poruncit să mă târăsc pe burtă şi să ling duşumeaua pe 
măsură ce înaintam. 

Datorită faptului că eram străin, duşumeaua fusese 
curățată, astfel că praful nu mă supără câtuşi de puţin. 
Totuşi, aceasta este o favoare deosebită care nu se acordă 
decât persoanelor supuse, când cer să fie primite de rege. 
Ba, uneori se presară dinadins praf pe jos, atunci când cel 
care trebuie să fie primit se întâmplă să aibă duşmani 
puternici la curte. Mi-a fost dat să văd un mare dregător cu 
gura atât de năclăită de praf, încât după ce s-a târât până 
aproape de tron, n-a fost în stare să rostească un singur 
cuvânt. Leac nu există, pentru că cei care scuipă sau îşi 
şterg gura în faţa Majestății Sale se fac vinovaţi de o crimă 
capitală. Mai există şi un alt obicei, cu care nu sunt întru 
totul de acord: atunci când regele îşi pune în gând să 
condamne pe vreunul din nobilii săi la o moarte blândă, el 
porunceşte să se presare pe duşumea un anumit praf 
negricios şi otrăvitor care, dacă e lins, omoară fără greş 
omul în douăzeci şi patru de ore. Totuşi, ca să fiu drept cu 
acest cârmuitor care vădeşte atâta îndurare şi grijă pentru 
viaţa supuşilor săi (ar fi de dorit ca monarhii din Europa să-l 
imite), trebuie să amintesc un lucru care-i face cinste şi 


anume că după executarea unei astfel de pedepse se dau 
porunci straşnice ca duşumeaua să fie bine spălată, iar dacă 
slujitorii nesocotesc porunca sunt în primejdie de a-şi 
atrage mânia regelui. Eu însumi l-am auzit dând poruncă să 
fie biciuit unul din paji, care, nutrind gânduri ascunse, nu se 
îngrijise ca podelele să fie spălate după osândă, deşi 
primise această însărcinare. Din pricina nepăsării lui, un 
tânăr nobil în faţa căruia se deschidea un viitor plin de 
nădejdi, venind în audienţă, a fost din nenorocire otrăvit, cu 
toate că în perioada aceea, regele nu-i pusese gând rău. 
Dar bunul rege avu mărinimia să-l ierte pe bietul paj, aşa că 
acesta n-a mai fost biciuit, făgăduind că nu va mai face aşa 
ceva, fără să primească poruncă. 

Dar să ne întoarcem acolo de unde am plecat: după ce m- 
am târât până la vreo patru yarzi de tron, m-am săltat uşor 
în genunchi şi apoi, lovind duşumeaua de şapte ori cu 
fruntea, am rostit următoarele cuvinte, aşa cum fusesem 
învăţat în ajun: Ickpling golffthrobb squut serumm blhiop 
mlashnalt zwin tnodbalkuâfh slhiophad gurdlubh asht. 
Aceasta e formula stabilită de legile ţării, pe care trebuie s- 
o rostească toţi cei ce sunt primiţi de monarh. Traducerea 
ei sună cam aşa: „Fie ca cereasca făptură a Majestății 
Voastre să trăiască cu unsprezece luni şi jumătate mai mult 
decât soarele!” 

Regele mi-a dat un răspuns, pe care, bineînţeles, nu l-am 
priceput; totuşi, după cum fusesem învăţat, am rostit: Fluft 
drin yalerick dwuldom prastrad mirpush, ceea ce înseamnă: 
„Limba mea e în gura prietenului meu”; această expresie 
voia să spună că îi cer îngăduinţa de a-mi aduce tâlmaciul. 
Şi într-adevăr, tânărul de care am amintit a fost adus 
înăuntru. Cu ajutorul lui, am răspuns la toate întrebările pe 
care mi le-a pus Majestatea Sa vreme de o oră şi mai bine. 
Eu vorbeam în limba din Balnibarbi, iar tâlmaciul meu îmi 
traducea spusele în limba din Luggnagg. 

Regele se arătă cât se poate de încântat de tovărăşia mea 
şi îi porunci bliffmarklub-ului sau marelui său şambelan, să 


ne dea o locuinţă mie şi tâlmaciului meu chiar acolo la 
palat; de asemenea fixă o sumă importantă pentru hrana 
noastră, ba îmi dădu şi bani de cheltuială. 

Am rămas trei luni de zile în această ţară, spre a-mi dovedi 
supunerea faţă de Majestatea Sa, care binevoi să-mi arate 
cele mai înalte favoruri, făcându-mi şi unele propuneri cât 
se poate de ademenitoare. Totuşi, am socotit că e mai 
înţelept şi mai cu cale să-mi petrec restul zilelor alături de 
soţia mea în mijlocul familiei. 

CAPITOLUL X. 

Laudele aduse Luggnaggienilor de către autor. O 
descriere amănunţită a Struldbrugilor. Discuţii cu privire la 
acest subiect între autor şi câteva feţe simandicoase. 

Luggnaggienii sunt oameni curtenitori şi mărinimos! şi cu 
toate că nu le lipseşte cu desăvârşire trufia caracteristică 
tuturor ţărilor Orientului, totuşi se arată binevoitori faţă de 
străini, mai ales faţă de cei care au trecere la curte. Am 
cunoscut mulţi oameni, îndeosebi printre cei cu vază; şi 
cum pretutindeni mergeam însoţit de tălmaci, convorbirile 
noastre nu erau plictisitoare. 

Într-o zi, pe când mă aflam în mijlocul unor astfel de feţe 
alese, un mare dregător m-a întrebat dacă am văzut vreun 
struldbrug, sau nemuritor de al lor. 

„Nu”, i-am răspuns, şi l-am rugat să mă lămurească ce 
înseamnă acest nume dat unei fiinţe nemuritoare. Mi-a 
răspuns că uneori - foarte rar, de altfel - se întâmplă ca 
într-o familie să se nască un copil cu o pată rotundă şi roşie 
pe frunte, chiar deasupra sprâncenei stângi, semn sigur că 
nu va muri niciodată. Pata aceasta, după cum spunea 
dânsul, era cam de mărimea unei monede de argint de trei 
penny, dar cu timpul creştea şi-şi schimba culoarea; la 
vârsta de doisprezece ani devenea verde, rămânând astfel 
până la douăzeci şi cinci de ani, când se făcea albastră, un 
albastru închis; la patruzeci şi cinci era neagră ca tăciunele 
şi avea mărimea unui şiling englez; de aci încolo rămânea 
neschimbată. Mi-a mai spus că lucrul acesta se întâmplă 


atât de rar, încât, după părerea lui, nu puteau fi mai mult de 
o mie o sută de struldbrugi, bărbaţi şi femei, în toată ţara; 
socotea că vreo cincizeci se aflau în capitală, între care şi o 
fetiţă născută cu trei ani în urmă; tot el îmi spuse că 
struldbrugii nu se nasc numai în anumite familii, ci la 
întâmplare, printr-un capriciu al soartei, iar copiii lor sunt 
muritori ca toţi ceilalţi oameni. 

Mărturisesc cinstit că cele auzite m-au încântat nespus, şi 
cum povestitorul înţelegea întâmplător limba din 
Balnibarbi, pe care eu o vorbeam foarte bine, nu m-am 
putut stăpâni şi am izbucnit în cuvinte, poate întrucâtva 
cam nelalocul lor. Am strigat, cuprins de nespusă montare: 
„Fericit popor, unde orice copil poate avea sorții de a-i fi 
hărăzită nemurirea! Fericit popor, în mijlocul căruia dăinuie 
atâtea pilde vii ale virtuţii strămoşeşti, şi care are dascăli 
ce-l pot învăţa înţelepciunea veacurilor apuse! Dar mai 
fericiţi încă, fără asemănare, sunt aceşti minunaţi 
struldbrugi care, ca unii ce se nasc fără a cunoaşte 
blestemul ce apasă asupra neamului omenesc, au mintea 
slobodă şi nu simt povara şi amărăciunea pricinuită de 
veşnica teamă de moarte.” M-am arătat mirat că la curte nu 
am întâlnit niciuna din aceste fiinţe vestite; doar pata 
neagră din frunte s-ar fi văzut atât de bine, încât nu putea 
să-mi scape cu una cu două, şi mă-ntrebam cum de era cu 
putinţă ca un rege înţelept ca Maiestatea Sa să nu se 
înconjoare cu o seamă de sfetnici atât de pricepuţi şi de 
destoinici. Totuşi, poate că virtutea acestor venerabili 
înţelepţi era prea severă pentru moravurile corupte şi 
dezmăţul de la curte. Toată lumea ştie că tinerii sunt prea 
încrezători în sine şi uşuratici ca să se lase îndrumați de 
sfaturile celor mai mari. 

Cum însă regele, în nemărginita-i bunătate, îmi îngăduise 
să mă apropii de augusta lui persoană, eram hotărât ca la 
primul prilej să-i spun fără înconjur şi pe larg ce cred 
despre toate acestea, bineînţeles cu ajutorul tălmaciului; şi 
fie că ar fi binevoit să ia în seamă sfatul meu, fie că nu, eu 


totuşi mă hotărâsem asupra unui lucru, şi anume: deoarece 
Majestatea Sa mă poftise în nenumărate rânduri să rămân 
în ţară, eram gata să primesc plin de recunoştinţă acest 
semn al bunăvoinţei sale şi să-mi petrec zilele stând de 
vorbă cu fiinţele acelea superioare, struldbrugii, dacă vor 
binevoi să mă primească în mijlocul lor. 

Domnul căruia îi vorbeam - după cum am mai arătat, 
cunoştea limba din Balnibarbi - mi-a răspuns cu un zâmbet 
plin de îngăduinţă, aşa cum ai îndeobşte faţă de cei 
neştiutori, că „e bucuros de a mă avea în mijlocul lor şi ar 
dori, cu încuviințarea mea, să tălmăcească şi celor de faţă 
spusele mele”. Câtva vreme, oamenii statură de vorbă între 
ei, fără ca eu să înţeleg o iotă; las' că nici după chipurile lor 
nu mi-am putut da seama ce gândeau despre tot ce 
înşirasem până atunci. După o clipă de tăcere, aceeaşi 
persoană îmi arătă că prietenii lui şi ai mei (aşa găsi el cu 
cale să se exprime) erau încântați de observaţiile judicioase 
pe care le făcusem asupra neasemuitei fericiri şi a 
foloaselor legate de nemurire şi ar dori să afle, mai ales, ce 
fel de viaţă aş înţelege să duc, dacă mi-ar fi hărăzit să mă 
nasc struldbrug. 

Am răspuns că nimic nu-i mai uşor decât să vorbeşti 
despre un subiect atât de vast şi de plăcut, mai ales pentru 
mine, care de atâtea ori mă desfătasem închipuindu-mi ce 
aş face dacă aş fi vreodată rege, general sau mare 
dregător; cât priveşte nemurirea, mă gândisem adesea în 
fel şi chip cu ce m-aş îndeletnici şi cum mi-aş petrece timpul 
dacă aş fi sigur că voi trăi veşnic. 

Aşadar, dacă aş avea norocul să vin pe lume ca struldbrug, 
de îndată ce aş descoperi această fericire aş căuta, în 
primul rând, înțelegând deosebirea dintre viaţă şi moarte, 
să mă chivernisesc cât mai bine şi cu orice preţ; făcând 
economii şi gospodărindu-mi averea cum trebuie, sunt 
îndreptăţit să cred că în vreo două sute de ani aş fi cel mai 
bogat om din ţară. În al doilea rând, încă din primii ani ai 
tinereţii aş începe să studiez artele şi ştiinţa şi în scurtă 


vreme i-aş întrece pe toţi, ajungând cel mai învăţat om. În 
sfârşit, mi-aş însemna cu grijă toate faptele şi întâmplările 
de seamă din viaţa obştească şi cu ajutorul acestor 
însemnări, aş zugrăvi în chip nepărtinitor figurile câtorva 
generaţii de regi şi mari dregători, adăugând şi propriile 
mele observaţii. 

De asemenea, aş nota cu luare-aminte diferitele schimbări 
ce ar surveni în obiceiuri, limbă, îmbrăcăminte, hrană şi 
distracţii. Mulțumită acestui fapt, aş fi o adevărată comoară 
de ştiinţă şi înţelepciune şi, de bună seamă, aş deveni 
oracolul poporului. 

Nu m-aş căsători niciodată după vârsta de şaizeci de ani, 
ci aş înţelege să duc o viaţă îndestulată, dar totuşi plină de 
cumpătare. M-aş strădui să plămădesc şi să îndrum minţile 
tinerilor înzestrați, şi pe baza propriilor mele amintiri, 
experienţe şi observaţii, întărite de nenumărate pilde, m-aş 
osteni să-i conving de foloasele virtuţii atât în viaţa publică, 
cât şi în cea privată. Dar prietenii mei cei mai apropiaţi şi 
mai statornici ar fi cei nemuritori ca şi mine; dintre aceştia 
mi-aş alege vreo zece-doisprezece, începând cu cei mai 
bătrâni, şi sfârşind cu cei de o seamă cu mine. Dacă vreunul 
din ei ar avea de îndurat lipsuri, eu i-aş găsi o locuinţă 
frumoasă în apropierea moşiei mele şi ar fi nelipsit de la 
masa mea; iar dintre voi, muritorii, aş alege doar câţiva din 
cei mai vrednici, şi vremea ce se deapănă fără încetare mă 
va face să vă uit fără prea multe păreri de rău; iar cu 
urmaşii voştri s-ar întâmpla întocmai, aşa precum un om 
priveşte cu bucurie garoafele şi lalelele ce răsar în fiece an 
în grădina lui, fără să-i pară rău de cele care s-au veştejit cu 
un an în urmă. 

Struldbrugii aceştia laolaltă cu mine ne-am împărtăşi unii 
altora observaţiile şi însemnările adunate de-a lungul 
veacurilor; am urmări în ce chip corupţia se strecoară zi de 
zi în lume şi ne-am împotrivi ei la fiecare pas, prevenind şi 
învățând omenirea fără încetare. Datorită acestui fapt, 
precum şi puternicei înrâuriri a propriului nostru exemplu, 


am izbuti, poate, să preîntâmpinăm continua degenerare a 
naturii omeneşti, de care, pe drept cuvânt, s-au plâns toate 
veacurile. 

Să adăugăm la acestea plăcerea de a vedea nenumăratele 
revoluţii din atâtea ţări şi împărăţii, schimbările petrecute 
în clasele de jos şi de sus, cetăţi străvechi năruindu-se şi 
biete sătucuri devenind reşedinţe regale, fluvii vestite 
prefăcându-se în pârâiaşe, o nouă fâşie de uscat răsărind 
din apele oceanului, iar alta înghițită de valuri; meleaguri 
necunoscute până atunci descoperite de oameni; barbarii 
cotropind ţările cele mai civilizate şi popoarele cele mai 
barbare civilizându-se. 

Aş vedea apoi cum omenirea descoperă longitudinea, 
perpetuum mobile, panaceul universal, precum şi alte 
născociri de seamă ce vor fi duse la desăvârşire. 

Ce descoperiri minunate am face noi în astronomie, trăind 
dincolo de sorocul propriilor noastre proorociri şi 
adeverindu-le, urmărind mişcarea şi reîntoarcerea 
cometelor, dimpreună cu schimbările petrecute în mişcarea 
soarelui, a lunei şi a stelelor! 

Am vorbit amănunţit despre multe alte lucruri, pe care 
dorinţa firească de a trăi o viaţă fără de moarte şi într-o 
veşnică stare de fericire pământească mi le punea lesne la 
îndemână. După ce am isprăvit şi spusele mele au fost 
tălmăcite, ca şi mai înainte, celorlalţi, oamenii începură să 
discute între ei cu vie însufleţire, făcând haz uneori pe 
socoteala mea. În cele din urmă, acelaşi gentilom care 
fusese tâlmaciul meu îmi spuse că toţi ceilalţi l-au rugat să 
îndrepte câteva din greşelile pe care le făcusem, datorită 
prostiei obişnuite a firii omeneşti, din care pricină nici nu 
eram chiar atât de vinovat. Aşadar omul mi-a spus că 
struldbrugii se nasc numai în ţara lor, că asemenea făpturi 
nu întâlneşti nici în Balnibarbi, nici în Japonia, unde el 
avusese cinstea să fie ambasadorul Majestății Sale şi unde 
aflase că băştinaşii celor două împărăţii nu voiau să creadă 
în ruptul capului că aşa ceva ar fi cu putinţă. De altfel şi eu, 


când am auzit pentru prima oară despre aceşti struldbrugi, 
am rămas atât de uimit, încât toţi cei de faţă şi-au dat 
seama numaidecât că este ceva cu desăvârşire nou şi 
aproape de necrezut pentru mine. În cele două împărăţii 
amintite mai sus, unde în timpul şederii sale discutase 
adesea cu băştinaşii, observase că dorinţa lor cea mai 
fierbinte era să trăiască mult, cât mai mult, că cel care se 
afla cu un picior în groapă căuta să se sprijine din răsputeri 
pe piciorul rămas încă afară, iar cei bătrâni trăgeau 
nădejde să mai trăiască măcar o zi, considerând moartea 
drept cea mai mare pacoste de care natura îi îndeamnă 
veşnic să se ferească. Numai în această insulă a Luggnagg- 
ului setea de viaţă nu era chiar atât de arzătoare, datorită 
struldbrugilor pe care îi aveau sub ochii lor. 

Îmi mai spuse că viaţa, aşa cum o imaginasem eu, era un 
lucru irațional şi fals, deoarece presupunea ca omul să se 
bucure de tinereţe, sănătate şi vigoare veşnică, ceea ce nici 
o fiinţă cu mintea întreagă nu putea nădăjdui, oricât de 
nesăbuite i-ar fi fost dorinţele. 

Că prin urmare nu se punea problema dacă omul are de 
ales între o tinereţe veşnică, prosperă şi plină de vigoare, ci 
cum să-şi ducă această viaţă veşnică, îndurând neajunsurile 
pe care le aduce cu sine bătrâneţea; şi deşi sunt puţini 
aceia care să dorească nemurirea în atari condiţii, totuşi, în 
cele două ţări amintite mai înainte, în Balnibarbi şi Japonia, 
el constatase că fiecare om voia să-şi amâne moartea cât 
mai mult cu putinţă, ceasul din urmă să sune cât mai târziu. 
De asemenea, rareori i-a fost dat să audă din gura vreunui 
om că ar muri bucuros, afară doar dacă era chinuit de 
dureri sau suferinţe cumplite. Apoi m-a întrebat dacă în 
ţările prin care călătorisem, precum şi în ţara mea, nu 
observasem aceeaşi stare de spirit. 

După această introducere, mi-a făcut o descriere 
amănunţită a struldbrugilor. Mi-a spus că, de obicei, aceştia 
sunt aidoma muritorilor de rând până la vârsta de treizeci 
de ani, dar încet, încet, ei devin din ce în ce mai melancolici 


şi mai abătuţi, stare sufletească ce se accentuează pe 
măsură ce se apropie de vârsta de optzeci de ani. Toate 
acestea le aflase din propriile lor mărturisiri, deoarece într- 
un veac se nasc doar doi sau trei struldbrugi, deci ar fi 
imposibil să se poată trage o concluzie. La optzeci de ani, 
vârsta maximă a oamenilor din această ţară, ei nu au numai 
smintelile şi metehnele altor moşnegi, ci mult mai multe, 
pricinuite de îngrozitoarea perspectivă de a nu muri 
niciodată. Nu sunt numai încăpăţânaţi, arţăgoşi, lacomi, 
îmbufnaţi, vanitoşi şi guralivi, ci incapabili de orice 
simţământ de prietenie şi lipsiţi de orice afecţiune, care se 
opreşte la nepoţii lor. Pizma şi dorinţele deşarte sunt cele 
mai mari păcate ale lor. Dar ceea ce invidiază cu deosebire 
sunt viciile tinerilor şi moartea bătrânilor. Când se gândesc 
la cei dintâi, îşi dau seama că ei nu se vor mai bucura 
niciodată de plăcerile vieţii, iar când văd o înmormântare, 
plâng şi se bocesc că alţii au plecat înspre limanul păcii, în 
timp ce ei nu-l vor putea atinge niciodată. Nu-şi aduc 
aminte de nimic în afară de ceea ce au învăţat şi au văzut în 
tinereţe sau pe când erau oameni în puterea vârstei şi chiar 
aceste aduceri aminte sunt foarte nelămurite. Cât priveşte 
autenticitatea sau amănuntele unui fapt oarecare e mult 
mai bine să te încrezi în tradiţie decât în cele mai vii 
amintiri ale lor. Cei mai puţin nenorociţi dintre ei par să fie 
cei care dau în mintea copiilor şi-şi pierd cu desăvârşire 
memoria. 

Aceştia se bucură de mai multă milă şi ajutor, căci sunt 
scutiţi de o seamă de cusururi de care ceilalţi sunt plini. 

Dacă un struldbrug se căsătoreşte cu o femeie din neamul 
struldbrugilor, căsătoria e desfăcută fără zăbavă, potrivit 
prevederii înțelepte a legii, de îndată de struldbrugul mai 
tânăr atinge vârsta de optzeci de ani, căci legea socoteşte 
că nu trebuie să îngăduie ca acei care fără nici o vină sunt 
osândiţi la viaţă veşnică, să sufere îndoit, având de îndurat 
şi povara unei neveste. 


De îndată ce au ajuns la vârsta de optzeci de ani, legea îi 
socoteşte ca şi morţi; moştenitorii devin de îndată stăpânii 
averilor lor, iar ei se aleg numai cu o pensie de nimic ca să 
aibă din ce trăi. Cei săraci sunt întreţinuţi pe socoteala 
statului. După această vârsta ei sunt consideraţi incapabili 
de orice slujbă onorifică sau care le-ar aduce un câştig. 

Nu are voie să cumpere sau să ia pământ în arendă; de 
asemenea, nu li se îngăduie să fie martori la vreun proces 
civil sau penal, nici chiar atunci când e vorba de stabilirea 
hotarelor. 

La vârsta de nouăzeci de ani, începe să le cadă dinţii şi 
părul; îşi pierd simţul gustului şi beau şi mănâncă tot ce li 
se dă, fără nici un fel de poftă sau plăcere. Bolile de care 
sufereau continuă să-i chinuie, fără ca starea lor să se 
agraveze, dar nici să se îmbunătăţească. Când stau de 
vorbă cu cineva, ei uită numele obişnuite ale lucrurilor şi 
persoanelor, chiar numele celor mai apropiaţi prieteni şi 
rude. Pentru acelaşi motiv, ei nu-şi pot petrece timpul 
citind, deoarece memoria nu-i mai ajută să ţină minte o 
propoziţiune de la început până la sfârşit; datorită acestui 
neajuns, ei sunt lipsiţi de unica plăcere care, de altminteri, 
şi-ar mai putea-o îngădui. 

Limba acestei ţări fiind în continuă schimbare, struldbiugii 
unui veac nu-i mai pot înţelege pe cei dintr-un alt veac, şi 
după două sute de ani de la naştere, ei nu mai sunt în stare 
să închege o convorbire (afară doar de câteva cuvinte) cu 
semenii lor muritori, şi astfel bieţii struldbrugi trăiesc ca 
nişte străini în propria lor ţară. 

Acestea mi s-au spus despre struldbrugi, după câte îmi 
amintesc eu. Am văzut mai târziu cinci sau şase struldbrugi 
de vârste deosebite, dintre care cel mai tânăr nu avea mai 
mult de două sute de ani. Mi-au fost prezentaţi în diferite 
rânduri de câţiva dintre prietenii mei; dar cu toate că li s-a 
spus că sunt un călător şi că am văzut lumea întreagă, nu 
au avut nici cea mai mică curiozitate de a-mi pune vreo 
întrebare; m-au rugat numai să le dau un slumskudasc sau 


o amintire, ceea ce este un fel mai cuviincios de a cerşi 
pentru a scăpa de asprimea legii care interzice acest lucru, 
deoarece ei sunt întreţinuţi pe socoteala statului, ce-i drept, 
dându-li-se o pensie de nimic. 

Aproape toţi oamenii îi urăsc şi îi dispreţuiesc. Naşterea 
lor este socotită de rău augur şi e înregistrată cu toate 
amănuntele, aşa încât poţi afla vârsta lor, cercetând un 
catastif; astfel de catastife nu se ţin decât de o mie de ani 
încoace sau poate că celelalte au fost distruse de vreme ori 
de războaie civile. Totuşi, când cineva doreşte să afle vârsta 
unui struldbrug, îl întreabă de obicei ce regi sau persoane 
cu vază îşi poate aminti, consultând după aceea cărţile de 
istorie, deoarece, fără doar şi poate, ultimul monarh de 
care îşi aduce aminte s-a urcat pe tron înainte ca 
struldbrugul să fi împlinit optzeci de ani. 

O privelişte mai jalnică decât a struldbrugilor nu mi-a fost 
dat să văd, iar femeile erau şi mai înspăimântătoare decât 
bărbaţii. Pe lângă urâţenia obişnuită la adânci bătrâneţe, pe 
măsură ce treceau anii, ele căpătau o înfăţişare şi mai 
hidoasă încă, pe care nu am cuvinte să o zugrăvesc. Mi-a 
fost destul de uşor să deosebesc din vreo şase femei pe cea 
mai bătrână, cu toate că nu era o diferenţă mai mare de un 
secol-două între ele. 

Lesne îşi poate închipui cititorul că din cele ce am auzit şi 
văzut, îmi cam trecuse pofta de nemurire. Mărturisesc 
cinstit că mi-a fost tare ruşine de îmbătătoarele viziuni pe 
care le plăsmuisem, şi mi-am spus că nici un tiran n-ar 
putea să născocească o moarte pe care să nu o primesc cu 
bucurie mai degrabă decât să duc o astfel de viaţă. 

Regele auzi despre cele petrecute între mine şi prietenii 
mei cu acest prilej şi mă cam luă peste picior, propunându- 
mi chiar să trimită câţiva struldbrugi în propria mea ţară, 
pentru a-i scăpa pe oameni de frica morţii. Se pare, totuşi, 
că lucrul acesta e interzis de legile fundamentale ale 
regatului, deoarece altfel aş fi fost gata să iau asupra mea 
greutăţile şi cheltuielile transportului. 


N-am putut să nu fiu de acord că legile acestui regat 
privitoare la struldbrugi se întemeiau pe motive foarte 
puternice, şi oricare altă ţară în împrejurări asemănătoare 
ar fi fost silită să le adopte. Altfel, întrucât zgârcenia este o 
urmare firească a bătrâneţii, nemuritorii aceia ar deveni cu 
timpul stăpânii întregii ţări şi ar avea în mâna lor toată 
puterea, ceea ce, datorită lipsei lor de pricepere, ar atrage 
după sine ruina întregului popor. 

CAPITOLUL XI. 

Autorul părăseşte insula Luggnagg şi pleacă în Japonia. De 
acolo, pe bordul unui vas olandez, porneşte spre 
Amsterdam şi din Amsterdam, spre Anglia. 

Am socotit că această descriere a struldbrugilor ar putea 
interesa pe cititor, deoarece e un lucru care iese oarecum 
din comun. 

Eu, unul, cel puţin, nu-mi amintesc să fi întâlnit lucruri 
asemănătoare în vreuna din cărţile de călătorii ce mi-au 
căzut în mână, iar dacă mă înşel, trebuie să fiu iertat, căci 
este neapărat necesar ca toţi călătorii care zugrăvesc 
aceeaşi ţară să stăruie asupra aceloraşi amănunte, fără a 
putea fi învinovăţiţi că au împrumutat sau au copiat de la 
cei ce au scris înaintea lor. 

Între acest regat şi marea împărăție a Japoniei există 
strânse legături comerciale, şi este foarte probabil ca 
scriitorii japonezi să fi făcut şi ei o descriere a 
struldbrugilor. Dar şederea mea în Japonia a fost atât de 
scurtă, şi, pe de altă parte, nici măcar nu cunoşteam limba 
lor, încât nu am avut câtuşi de puţin căderea să întreprind 
oarecare cercetări. Nădăjduiesc însă că olandezii, luând 
cunoştinţă de aceste rânduri, vor fi îndeajuns de curioşi să 
cerceteze şi deci în măsură să întregească spusele mele. 

Maiestatea Sa mă îndemnase adesea să primesc o slujbă 
oarecare la curte, dar văzând că sunt hotărât să mă 
înapoiez în patrie, a binevoit să-mi dea încuviințarea să 
plec, onorându-mă totodată cu o scrisoare de recomandaţie 
scrisă chiar de mâna sa către împăratul Japoniei. De 


asemeni, el îmi dărui patru sute patruzeci şi patru de 
galbeni (poporului acestuia îi plăceau foarte mult cifrele de 
acelaşi fel), precum şi un diamant roşu pe care l-am vândut 
în Anglia cu o mie o sută de lire. 

La 6 mai 1709, m-am despărţit solemn de Maiestatea Sa şi 
de toţi prietenii mei. Monarhul binevoi să poruncească unei 
gărzi să mă conducă până la Glanguenstald, un port aşezat 
în partea de sud-vest a insulei. Peste şase zile am găsit o 
corabie care să mă ducă în Japonia; călătoria noastră a 
durat cincisprezece zile. Am debarcat într-un port numit 
Xamoschi, situat în partea de sud-est a Japoniei. Oraşul e 
aşezat în regiunile apusene ale insulei, pe ţărmul unei 
strâmtori care la nord duce spre o fâşie de apă; în partea 
de nord-vest se află Yedo, capitala ţării. La debarcare, le-am 
arătat vameşilor scrisoarea adresată de regele din 
Luggnagg Maiestăţii Sale împăratul. Vameşii cunoşteau 
sigiliul foarte bine - era cât palma mea. Pe sigiliu se putea 
vedea „Un rege ridicând de jos un cerşetor olog”. 
Magistraţii oraşului, auzind despre scrisoarea mea, m-au 
primit ca pe un ministru; mi-au pus la dispoziţie trăsuri şi 
slujitori care mi-au dus bagajele la Yedo, unde am fost 
primit în audienţă, prezentând scrisoarea împăratului. 

Scrisoarea a fost deschisă cu mare pompă, şi un tâlmaci i-a 
tradus-o împăratului. Din porunca Majestății Sale am fost 
înştiinţat că e de ajuns să cer ceva şi dorinţa îmi va fi 
îndeplinită, oricare ar fi ea, de dragul fratelui său, 
împăratul din Luggnagg. Tălmaciul era un om care mijlocea 
încheierea târgurilor cu olandezii; el îşi închipui, după 
înfăţişarea mea, că sunt european şi de aceea repetă 
porunca Majestății Sale în olandeza de jos pe care o vorbea 
foarte bine. Am răspuns, aşa cum îmi pusesem în gând, că 
sunt un negustor olandez, naufragiat pe meleaguri foarte 
îndepărtate, de unde călătorisem pe mare şi pe uscat până 
când ajunsesem la Luggnagg; de aici mă îmbarcasem 
pentru Japonia. Ştiam că mulţi compatrioți de-ai mei fac 
negoţ în părţile acestea şi trăgeam nădejde să mă pot 


înapoia în Europa, cu ajutorul lor; de aceea îl rugam cu 
umilinţă pe împărat să dea poruncă să fiu condus în 
siguranţă la Nangasac. Pe lângă aceasta, i-am mai făcut o 
rugăminte în numele protectorului meu, regele din 
Luggnagg, cerând Maiestăţii Sale să mă scutească de a 
îndeplini ceremonia impusă compatrioţilor mei şi anume 
aceea de a călca crucea în picioare; deoarece numai 
nenorocirile care se ţineau lanţ de capul meu, mă 
aruncaseră pe ţărmul împărăției lui şi niciodată nu-mi 
trecuse prin minte să fac negoţ. Când rugămintea i-a fost 
tălmăcită, împăratul se arătă întrucâtva surprins. El îmi 
spuse că după câte ştie sunt primul dintre compatrioţii mei 
care îşi face scrupule în această privinţă şi adăugă că 
începe să se îndoiască dacă sunt într-adevăr olandez. 
Bănuia mai degrabă că trebuie să fiu creştin. Totuşi, ţinând 
seama de motivele arătate de mine şi mai ales pentru a-i da 
regelui din Luggnagg o dovadă neobişnuită de înalta sa 
preţuire, îmi spuse că e gata să încuviinţeze această ciudată 
toană, dar totul trebuia tăinuit cu grijă, iar ofiţerilor să li se 
dea poruncă să mă lase să trec ca şi cum ar fi uitat, 
deoarece, mă încredința el, dacă acest secret ar fi aflat de 
compatrioţii mei olandezi, ei mi-ar tăia gâtul în timpul 
călătoriei. Cu ajutorul tălmaciului meu, i-am mulţumit de 
mii de ori pentru un hatâr atât de neobişnuit şi, cum în 
timpul acela nişte trupe se îndreptau în marş spre 
Nangasac, ofiţerul comandant primi ordinul să mă ducă 
teafăr până acolo, împreună cu instrucţiuni speciale privind 
chestiunea cu crucea. 

La 9 iunie 1709, am sosit la Nangasac, după o călătorie 
foarte lungă şi plină de necazuri. Nu trecu mult şi m-am 
pomenit în tovărăşia câtorva marinari olandezi de pe vasul 
„Amboyna” din Amsterdam, cu o deplasare de 450 tone. 
Trăisem multă vreme în Olanda, în timp ce studiam la 
Leyda, şi vorbeam bine limba olandeză. Marinarii aflară în 
curând de unde anume veneam; erau foarte curioşi să 
cunoască amănunte în legătură cu călătoriile şi viaţa mea. 


Am întocmit o poveste cât am putut mai scurtă şi mai 
demnă de crezare, dar am ascuns cea mai mare parte a 
peripeţiilor mele. Cunoşteam mulţi oameni în Olanda, şi am 
născocit nume pentru părinţii mei, despre care le-am spus 
că sunt nişte oameni modeşti din provincia Guelderland. 
Eram gata să-i dau căpitanului (un oarecare Theodorus 
Vangrult) oricât ar fi cerut pentru călătoria mea în Olanda, 
dar aflând că sunt chirurg, el se mulţumi numai cu jumătate 
din preţ, cerându-mi în schimb să-mi exercit profesiunea pe 
vas. Înainte de a ne îmbarca, am fost adeseori întrebat de 
oamenii din echipaj dacă am îndeplinit ceremonia amintită 
mai sus. Am ocolit întrebarea, dând răspunsuri foarte 
generale, de pildă, că „l-am mulţumit pe împărat şi întreaga 
curte în toate privinţele”. Totuşi, un marinar răutăcios se 
duse la un ofiţer şi după ce mă arătă cu degetul, îi spuse că 
nu am călcat crucea în picioare; ofiţerul însă, care primise 
instrucţiuni să mă lase să trec, îi dădu ticălosului douăzeci 
de lovituri pe spinare, cu un băț de bambus; în urma acestui 
fapt, nimeni nu m-a mai plictisit cu asemenea, întrebări. 

În timpul călătoriei nu s-a întâmplat nici un lucru vrednic 
de a fi amintit. Am navigat pe un vânt prielnic până la Capul 
Bunei Speranţe, unde ne-am oprit pentru a lua apă de băut. 
La 10 aprilie 1710, am sosit cu bine la Amsterdam după ce, 
între timp, pierdusem trei oameni care se îmbolnăviseră pe 
drum şi un al patrulea care căzuse în valuri de pe catargul 
cel mare, nu departe de coasta Guineei. În curând, am 
plecat din Amsterdam spre Anglia, pe un vas mic care 
aparţinea oraşului. 

La 16 aprilie ani sosit la Downs. Am debarcat a doua zi 
dimineaţa, revăzându-mi patria după o absenţă de cinci ani 
şi şase luni. Am pornit direct spre Redriff, unde am sosit în 
aceeaşi zi la ora doua după amiază şi unde mi-am găsit soţia 
şi copiii sănătoşi cu toţii. 

PARTEA A PATRA. 

CĂLĂTORIA ÎN ŢARA HOUYHNHNM-ILOR. 

CAPITOLUL 1. 


Autorul devine căpitan de vas şi pleacă în călătorie. 
Marinarii uneltesc împotriva lui. Îl ţin închis multă vreme în 
cabină şi-l debarcă pe ţărmul unei ţări necunoscute. 
Călătoreşte spre interiorul tării. Descrierea yahooilor, nişte 
animale foarte ciudate. Autorul întâlneşte doi houyhnhnmi. 

Cu toate că aş putea fi învinuit, şi pe drept cuvânt, că-mi 
place nespus aventura, trebuie totuşi să mărturisesc cinstit 
că această patimă a mea nu a putut fi înăbuşită de 
primejdiile prin care am trecut de-a lungul primelor mele 
călătorii. 

Am rămas acasă alături de soţia şi copiii mei vreo cinci luni 
de zile, clipe cu adevărat fericite, dacă aş fi ştiut să 
preţuiesc cum se cuvine traiul tihnit şi îndestulat. Am lăsat- 
o pe biata mea soţie aşteptând un copil şi am primit 
propunerea avantajoasă ce mi s-a făcut, şi anume de a 
deveni căpitanul Adventurei, un mare vas comercial de 350 
de tone. Cunoşteam bine tainele navigaţiei şi cum mă cam 
săturasem să tot fiu chirurg pe bord (fireşte, la nevoie aş fi 
dat o mână de ajutor), am luat pe vas un tânăr priceput în 
această meserie, un oarecare Robert Purefoy. Am ridicat 
pânzele în Portsmouth la 7 august 1710; în cea dea 
patrusprezecea zi, ne-am întâlnit la Teneriffe cu căpitanul 
Pocock din Bristol, care se îndrepta spre golful Campechy 
ca să încarce băcan. 

În şaisprezece ale lunii ne-a despărţit o furtună; când m- 
am întors, am aflat că vasul lui se scufundase şi că din tot 
echipajul n-a scăpat cu viaţă decât un mus. Căpitanul era 
un om de treabă şi un bun marinar, însă cam încăpățânat; 
de aici i s-a tras şi moartea, după cum s-a mai întâmplat cu 
mulţi alţii, căci dacă ar fi dat ascultare sfaturilor mele, 
astăzi s-ar afla în sânul familiei lui, aşa cum eu mă aflu în 
sânul familiei mele. 

Cum pierdusem mai mulţi oameni din echipaj din pricina 
frigurilor tropicale, am fost nevoit să angajez marinari în 
Barbados şi în Antilele mici, unde m-am oprit ascultând de 
sfaturile negustorilor în slujba cărora mă aflam. Dar în 


curând m-am căit amarnic, deoarece am aflat că cei mai 
mulţi dintre oamenii tocmiţi de mine fuseseră odinioară 
pirați. Aveam cincizeci de oameni pe bord şi primisem 
porunca să fac negoţ cu indienii din mările sudului şi, pe cât 
îmi stătea în putinţă, să fac şi descoperiri. Nemernicii aceia, 
pe care i-am cules de pe drumuri, i-au îndemnat şi pe 
oamenii mei să se răzvrătească şi până la urmă s-au înţeles 
cu toţii să pună mâna pe corabie, iar pe mine să mă închidă. 
Aşa s-a şi întâmplat: într-o bună dimineaţă au dat buzna în 
cabina mea şi m-au legat de mâini şi de picioare, 
ameninţându-mă că mă vor azvârli peste bord dacă mă voi 
împotrivi. Le-am spus că sunt prizonierul lor şi deci mă voi 
supune. M-au pus să jur, apoi m-au dezlegat, prinzându-mi 
doar un lanţ de picior şi legându-mă de pat. La uşa cabinei 
fu aşezată o santinelă cu arma încărcată, care primise 
ordinul să tragă în cazul când aş fi încercat să-mi recapăt 
libertatea. Mi-au trimis mâncare şi băutură şi au preluat 
comanda vasului; îşi puseseră în gând să devină pirați şi să-i 
jefuiască pe spanioli - plan ce nu putea fi adus la îndeplinire 
până ce nu mai făceau rost de oameni. Aşa că hotărâră mai 
întâi să vândă mărfurile de pe corabie şi apoi să se îndrepte 
spre Madagascar ca să recruteze noi oameni, întrucât mulţi 
muriseră în timpul cât fusesem încarcerat. Călătoria a durat 
săptămâni în şir, în timpul cărora au făcut negoţ cu indienii; 
eu însă nu ştiam încotro plutim, căci eram păzit cu 
străşnicie şi aşteptam din clipă în clipă să fiu omorât, aşa 
cum mă amenințau adeseori. 

În cea de a noua zia lunii mai 1711, un anume James 
Welche cobori în cabina mea, spunându-mi că primise ordin 
de la căpitan să mă debarce pe țărm. În zadar am căutat să- 
l înduplec, că nici măcar n-a catadicsit să-mi spună cine era 
noul lor căpitan. M-au vârât cu de-a sila într-o şalupă, după 
ce mai întâi îmi îngăduiseră să mă îmbrac cu hainele mele 
cele mai bune, aproape noi, şi să-mi iau o legăturică de 
rufe, însă nici o armă în afară de pumnal; au mers cu 
politeţea până acolo, încât nu mi-au cercetat buzunarele în 


care băgasem toţi banii ce-i aveam, împreună cu alte 
lucruri trebuincioase. După ce-au vâslit cam o leghe, m-au 
debarcat pe un țărm necunoscut. I-am rugat să-mi spună în 
ce ţară mă aflu, dar ei se jurară că nu ştiu nimic mai mult 
decât mine. Căpitanul (aşa-i spuneau ei) luase hotărârea să 
se descotorosească de mine, aruncându-mă pe primul petic 
de pământ întâlnit, îndată ce vor fi vândut toată marfa. 
Marinarii o porniră imediat în larg, sfătuindu-mă să mă 
grăbesc ca nu cumva să fiu surprins de flux şi astfel îşi luară 
rămas bun de la mine. 

În această stare deznădăjduită am mers până când am 
simţit pământ solid sub picioare; m-am aşezat pe un dâmb 
ca să mă odihnesc şi să văd ce am de făcut. După ce mi-am 
mai venit puţin în fire, am pornit către interiorul insulei, 
hotărât să-mi încredinţez soarta primilor sălbatici ce mi-ar 
fi ieşit în cale şi să-mi răscumpăr viaţa dându-le brățări, 
inele de sticlă şi alte nimicuri pe care marinarii nu uită să le 
ia cu ei în călătoriile lor şi din care aveam şi eu câteva. 
Ţinutul era străbătut de şiruri lungi de copaci, nu sădiţi 
regulat, ci crescând astfel de la natură; iarba era din 
belşug, şi ici, colo, se vedeau mai multe lanuri de ovăz. 
Înaintam cu multă băgare de seamă, ca să nu fiu luat prin 
surprindere sau omorât de vreo săgeată aruncată din spate 
sau dintr-o parte. Am dat apoi de un drum, bătătorit de 
picior omenesc, de copite de vaci şi mai ales de cai. În cele 
din urmă am văzut mai multe animale pe un câmp şi vreo 
două din acelaşi soi cocoţate în copaci. Aveau o înfăţişare 
foarte ciudată şi pocită, ceea ce m-a tulburat şi m-a făcut să 
mă adăpostesc în dosul unui tufiş, ca să le văd mai bine. 
Câteva din ele s-au apropiat de locul unde mă aflam şi cu 
acest prilej am putut să le cercetez mai amănunţit. Aveau 
capul şi pieptul acoperit cu păr des, creţ la unele şi lins la 
altele; aveau bărbi ca nişte ţapi şi câte o şuviţă lungă de păr 
de-a lungul spinării şi picioarelor din faţă restul corpului 
era gol, astfel că le-am putut vedea pielea, cafenie ca a 
bivolilor. 


Nu aveau coadă, nici păr pe crupă, în afară de anus, şi 
bănuiesc că natura i-a înzestrat cu păr în locul acela, ca să-i 
apere când stăteau jos, căci le plăcea să stea jos, de 
asemenea culcaţi sau aşezaţi pe picioarele dinapoi. Se 
căţărau în copaci înalţi cu agilitatea veveriţelor, deoarece 
atât picioarele din faţă, cât şi cele din spate erau înzestrate 
cu gheare ascuţite şi încovoiate. Din când în când săreau şi 
țopăiau de colo, colo cu o sprinteneală de necrezut 
Femelele erau mai mici decât bărbaţii; aveau capul acoperit 
de păr lung şi lins, faţa însă le era curată, şi în afară de 
anus şi pudenda, tot restul corpului era acoperit doar cu un 
fel de puf. Mamelele le atârnau între picioarele din faţă şi 
când mergeau, puţin lipsea uneori să n-atingă pământul. 
Părul ambelor sexe era de mai multe culori: cafeniu, roşu, 
negru şi galben. În general, pot spune că în niciuna din 
călătoriile mele nu-mi fusese dat să văd dihănii atât de 
hidoase, faţă de care să nutresc atâta scârbă. Aşa că 
făcându-mi socoteala că-mi ajunge cât am văzut, plin de 
dispreţ şi cutremurat de silă, m-am sculat şi am ţinut 
drumul bătut, în nădejdea că m-ar putea duce la coliba 
vreunui indian. De-abia făcusem câţiva paşi, când mă 
pomenii faţă în faţă cu una din aceste lighioane. Văzându- 
mă, dihania începu să facă nişte strâmbături care îi 
schimbară cu totul trăsăturile feţei. Se holbă la mine de 
parcă aş fi fost altă arătare, apoi apropiindu-se mai mult, 
ridică laba din faţă, fie a râcă, fie din pricina uimirii - n-aş 
putea spune. Mi-am scos atunci pumnalul şi l-am atins 
zdravăn cu latul; n-am îndrăznit să-l pălesc cu tăişul, ca nu 
cumva să-i stârnesc pe localnici împotriva mea dacă s-ar fi 
întâmplat să afle că le-am omorât sau schilodit o vită. Lovit, 
animalul se trase îndărăt şi scoase un muget atât de 
puternic, încât o cireadă de cel puţin alţi patruzeci ca el 
dădură năvală dinspre pajiştea vecină, urlând şi 
strâmbându-se îngrozitor. Am alergat atunci spre un copac 
şi, rezemându-mă cu spatele de trunchi, i-am ţinut la 
distanţă fluturând pumnalul. Mai multe jivine s-au căţărat în 


pom, de unde au început să mă împroaşte cu excrementele 
lor. Totuşi, pot spune că am scăpat destul de ieftin, lipindu- 
mă strâns de trunchiul copacului, deşi puţin a lipsit să nu fiu 
înăbuşit de murdăria ce ploua de sus. 

Deodată când nu mai vedeam nici o ieşire din această 
jalnică situaţie, au luat-o cu toţii la goană cât îi ţineau 
picioarele. Abia atunci m-am încumetat să mă desprind de 
copac şi să pornesc mai departe, întrebându-mă ce anume a 
putut să-i sperie într-atâta. Dar uitându-mă în stânga mea, 
am văzut un cal mergând agale pe câmp; duşmanii mei îl 
zăriseră înaintea mea, şi de aceea o luaseră la sănătoasa. 
Calul tresări puţin când se apropie de mine, dar îşi veni în 
fire numaidecât şi mă privi drept în faţă, dând semne de 
vădită mirare; se uită la mâinile şi picioarele mele şi mă 
ocoli de mai multe ori. Mi-aş fi văzut de drum, dar el îmi tăie 
calea, privindu-mă totuşi cu ochi foarte blânzi, fără să 
trădeze nici cel mai mic gând rău. Am stat şi ne-am uitat 
unul la celălalt câtva timp. În cele din urmă m-am încumetat 
să întind mâna spre gâtul lui cu gând să-l mângâi, fluierând 
şi făcând câteva din gesturile obişnuite ale jocheilor, atunci 
când vor să îmblânzească un cal pe care nu-l cunosc. 
Animalul însă păru să se arate dispreţuitor faţă de 
bunăvoința mea, clătină din cap, se încruntă şi ridică uşor 
piciorul drept din faţă ca să-mi îndepărteze mâna. Necheză 
după aceea de trei-patru ori, dar într-un chip atât de ciudat, 
încât mi-a venit să cred că vorbeşte cu sine însuşi într-o 
limbă a lui. 

În timp ce ne cercetam astfel unul pe celălalt, se apropie 
un alt cal. După ce acesta făcu mai multe mişcări 
curtenitoare în faţa celui dintâi, amândoi îşi ciocniră uşor 
copitele piciorului drept, nechezând pe rând de câteva ori, 
în diferite feluri, sunetele făcând impresia că sunt aproape 
articulate. După aceea, s-au îndepărtat câţiva paşi, de parcă 
ar fi vrut să se sfătuiască, plimbându-se încoace şi încolo, ca 
nişte persoane care deliberează asupra unei chestiuni 
importante, şi întorcându-şi adesea ochii înspre mine, de 


parcă s-ar fi temut să nu le scap. Am fost uluit văzând o 
purtare atât de ciudată la nişte animale şi mi-am spus în 
sinea mea că dacă locuitorii acestei ţări sunt înzestrați în 
aceeaşi măsură cu înţelepciune, atunci de bună seamă sunt 
cei mai inteligenţi oameni de pe pământ. Acest gând m-a 
liniştit într-atâta, încât m-am hotărât să merg mai departe, 
până când voi da peste o casă sau un sat, sau voi întâlni pe 
vreunul din băştinaşi, lăsându-i pe cei doi cai să stea de 
vorbă după pofta inimii. Cel dintâi însă, un cal sur, văzând 
că am de gând să plec, necheză după mine într-un fel atât 
de grăitor, încât mi s-a părut că înţeleg ce vrea să spună. 

M-am întors imediat şi m-am apropiat de el aşteptând noi 
porunci şi ascunzându-mi temerile cit mai bine, deoarece 
începusem să mă neliniştesc neştiind cum se vor sfârşi toate 
acestea; cititorul îşi poate lesne închipui că nu eram prea 
încântat de situaţia în care mă găseam. 

Cei doi cai se apropiară de mine, cercetându-mi faţa şi 
mâinile cu multă luare-aminte. Surul îşi frecă copita de 
pălăria mea şi mi-o turti în aşa hal, încât am fost nevoit s-o 
scot şi s-o îndrept, apoi s-o pun din nou în cap - lucrul 
acesta îl uimi nespus, atât pe el cât şi pe tovarăşul lui (un 
cal murg); acesta din urmă îmi pipăi pulpana hainei şi când 
văzură că se desprinde de trup, se uitară din nou 
nedumeriţi unul la altul. Murgul îmi mângâie mâna dreaptă, 
părând să-i admire moliciunea şi culoarea; apoi mi-o 
strânse atât de tare între copită şi chişiţă, că am ţipat fără 
să vreau, ceea ce i-a făcut să mă atingă cu cea mai mare 
gingăşie. Erau grozav de nedumeriţi de pantofii şi ciorapii 
mei, pe care-i pipăiau de zor, nechezând şi făcând fel de fel 
de gesturi asemănătoare cu cele ale unui filosof, când 
încearcă să desluşească rostul vreunui fenomen nou şi greu 
de înţeles. 

În general, comportarea acestor animale era atât de la 
locul ei şi conformă cu legile raţiunii, atât de inteligentă şi 
de înţeleaptă, încât până la urmă mi-am spus că sunt nişte 
vrăjitori care s-au prefăcut în cai cu vreun scop oarecare şi 


întâlnind un străin şi-au pus în gând să petreacă pe 
socoteala lui; sau poate că erau într-adevăr uimiţi la 
vederea unui om care se deosebea atât de mult la 
îmbrăcăminte, înfăţişare şi culoarea pielii de cei care 
locuiau probabil pe meleagurile acelea îndepărtate. După 
ce mi-am făcut această socoteală, m-am încumetat să le 
vorbesc cam în felul următor: „Domnilor, dacă sunteţi 
vrăjitori, după cum am temeiuri să cred, puteţi înţelege 
orice limbă; de aceea îndrăznesc să vă spun că sunt un biet 
englez pe care nenorocirea l-a aruncat pe ţărmul vostru şi 
rog pe unul din voi să mă lase să-l încalec, ca să mă ducă, 
asemenea unui cal adevărat, la vreo casă sau în vreun sat, 
unde m-aş putea adăposti. Pentru această bunăvoință vă voi 
dărui cuțitul şi brăţara aceasta” (le-am scos în clipa aceea 
din buzunar). 

Cele două făpturi au stat tăcute tot timpul cât am vorbit, 
părând să mă asculte cu deosebită luare-aminte, iar când 
am isprăvit, au nechezat de mai multe ori unul către 
celălalt, de parcă s-ar fi sfătuit într-o chestiune importantă. 

Am băgat de seamă că graiul lor exprima foarte bine ceea 
ce simțeau şi cuvintele puteau fi înşirate într-un alfabet, cu 
oarecare greutate, dar mult mai uşor decât cele chinezeşti. 

Desluşeam mereu cuvântul yahoo, care fu rostit de mai 
multe ori de fiecare din ei; şi cu toate că-mi era cu 
neputinţă să-mi dau seama ce înseamnă, am încercat să-l 
rostesc şi eu în timp ce caii discutau între ei. Când au tăcut, 
m-am încumetat să spun cu voce tare „yahoo”, încercând să 
imit cât mai bine nechezatul unui cal. Acest lucru i-a 
surprins în chip vădit, iar surul repetă cuvântul de două ori, 
ca şi cum ar fi vrut să mă înveţe cum să-l accentuez corect. 
Eu am încercat să-l imit, şi de fiecare dată când îl rosteam, 
mă apropiam tot mai mult de pronunţarea adevărată, deşi 
eram încă departe de desăvârşire. Apoi murgul mă puse la 
încercare cu un al doilea cuvânt, mult mai greu de rostit. 
Dacă l-aş transcrie în limba engleză, cred c-ar suna cam 
aşa: houyhnhnm. De data asta a mers ceva mai greu, dar 


după vreo două-trei încercări, am izbutit să-l rostesc cum 
trebuie, iar caii rămaseră uluiţi de isteţimea mea. 

După ce-au mai vorbit despre mine (aşa mi s-a părut), cei 
doi prieteni şi-au luat rămas bun, lovindu-şi copitele. Apoi 
surul îmi făcu semn s-o pornesc înaintea lui, iar eu am 
socotit că cel mai înţelept lucru e să mă supun până ce îmi 
voi găsi o călăuză mai potrivită. Când am încercat să 
încetinesc pasul, însoţitorul meu mi-a strigat: hhuun, 
hhuun. Am priceput ce vrea să spună şi i-am dat să 
înţeleagă cum am putut, mai bine că sunt ostenit şi nu pot 
merge prea repede; atunci el s-a oprit puţin ca să-mi 
îngăduie să mă odihnesc. 

CAPITOLUL II. 

Autorul este condus de un houyhnhnm în casa acestuia. 
Descrierea casei. Primirea făcută autorului. Ce mănâncă 
houyhnhnm-ii. Autorul suferă din pricina lipsei de mâncare, 
dar până la urmă lucrurile se îndreaptă. Felul în care se 
hrăneşte el în ţara aceea. 

După ce am tot mers vreo trei mile, am ajuns în dreptul 
unei clădiri lunguieţe, făcută din pari înfipţi, în pământ şi 
împletiţi cu nuiele; acoperişul, din paie, era foarte jos. Cum 
îmi mai venise inima la loc, am scos câteva nimicuri, pe care 
călătorii le iau de obicei cu ei spre a le dărui sălbaticilor 
indieni din America şi din alte ţinuturi, în nădejdea că ai 
casei se vor simţi în felul acesta îndemnați să mă primească 
cu bunăvoință. 

Calul îmi făcu semn să intru eu primul. Mă pomenii într-o 
odaie încăpătoare cu lut pe jos şi cu un jgheab şi o iesle ce 
se întindeau de-a lungul unui perete întreg. În încăpere se 
aflau trei cai şi două iepe. Nu mâncau, dar unii dintre ei 
şedeau ca oamenii, ceea ce m-a minunat foarte; dar şi mai 
mult m-am minunat când i-am văzut pe ceilalţi trebăluind 
prin casă; şi doar nu păreau decât nişte animale obişnuite. 
Toate acestea nu au făcut decât să-mi întărească primul 
meu gând, şi anume că un popor care a izbutit să 
domesticească într-atâta nişte biete dobitoace, întrece de 


bună seamă toate celelalte popoare de pe faţa pământului. 
Surul intră îndată după mine, împiedicându-i astfel pe 
ceilalţi să-mi facă vreun rău. Necheză de mai multe ori în 
chip poruncitor şi primi răspunsurile cuvenite. 

Dincolo de odaia aceasta se înşirau alte trei încăperi cu uşi 
între ele, aşezate una în faţa celeilalte. Străbătusem două 
camere şi tocmai ne îndreptăm spre a treia; aici, surul mi-o 
luă înainte, făcându-mi semn să aştept. M-am oprit aşadar 
şi mi-am pregătit darurile pentru stăpânul şi stăpâna casei: 
două cuțite, trei brățări de perle false, o oglinjoară şi o 
salbă de mărgele. Calul necheză de câteva ori, dar cu toate 
că mă aşteptam să aud răspunzând o voce omenească, n-am 
desluşit decât un nechezat asemănător, doar ceva mai 
ascuţit. Mi-am spus atunci că această casă aparţine de bună 
seamă unui om cu vază, de vreme ce era nevoie de atâtea 
ceremonii ca să pot fi primit. 

Dar ca un om cu vază să fie slujit numai de cai, asta 
întrecea orice închipuire. Mă temeam că atâtea suferinţi şi 
nenorociri ce se abătuseră asupra mea îmi tulburaseră 
minţile. M-am sculat şi am cercetat încăperea în care 
fusesem lăsat singur; era mobilată ca şi prima, însă ceva 
mai elegant. M-am frecat la ochi de câteva ori, dar am văzut 
aceleaşi lucruri. Atunci mi-am pişcat braţele şi coapsele ca 
să mă trezesc, sperând că totul s-ar putea să fie numai un 
vis. În cele din urmă, mi-am spus în chipul cel mai hotărât 
că e vorba de o vrăjitorie. Dar n-am mai avut timp să-mi 
urmez astfel şirul gândurilor, că surul se ivi în uşă făcându- 
mi semn să-l urmez în cea de a treia încăpere; aici mi-a fost 
dat să văd o iapă tare frumoasă, un cârlan şi un mânz, stând 
toţi trei într-o rână pe nişte rogojini împletite cu destul 
meşteşug şi foarte curate. 


Când am intrat în odaie, iapa s-a sculat de pe rogojina ei, 
s-a apropiat de mine şi după ce mi-a cercetat cu băgare de 
seamă mâinile şi faţa, mi-a aruncat o privire plină de 
dispreţ; apoi, întorcându-se către sur, i-am auzit pe 
amândoi rostind de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu ştiam 
atunci ce înseamnă cuvântul acesta, cu toate că a fost 
primul pe care am învăţat să-l rostesc, dar n-a trecut mult şi 
spre veşnica mea obidă, am aflat. Calul mi-a făcut semn cu 
capul şi tot repetând cuvântul huhuun, aşa cum făcuse pe 
drum când am priceput că trebuie să-l urmez, m-a dus într- 
un fel de curte, unde se găsea o altă clădire la o oarecare 
depărtare de casă. Intrând aici, am văzut trei din acele 
făpturi dezgustătoare, pe care le întâlnisem pentru prima 
oară după debarcarea mea, înfulecând de zor rădăcini şi 
carnea unor animale despre care am aflat mai târziu că 
sunt măgari şi câini, ba uneori şi câte o vacă moartă, 
datorită fie vreunui accident, fie din pricina vreunei boli. 
Dobitoacele erau legate de gât cu funii trainice prinse de o 
grindă şi-şi ţineau hrana în ghearele picioarelor din faţă, 
sfâşiind-o cu dinţii. 

Calul stăpân porunci unui căluţ murg, unul din servitorii 
săi, să dezlege pe cea mai mare dintre cele trei lighioane şi 
s-o ducă în curte. Animalul fu aşezat alături de mine, iar 
stăpânul şi servitorul, comparând cu grijă chipurile noastre, 
repetară de mai multe ori cuvântul yahoo. Nu pot zugrăvi 
scârba şi uimirea ce m-au cuprins când am băgat de seamă 
că acest animal hidos avea o înfăţişare întru totul asemenea 
oamenilor. Este adevărat că obrazul îi era teşit şi lătăreţ, 
nasul turtit, buzele groase şi gura mare, dar trăsăturile 
acestea se întâlnesc în mod obişnuit la toate popoarele 
înapoiate, căci sălbaticii îşi lasă copiii să se târâie cu faţa 
prin ţărână sau să-şi turtească nasul de umărul mamei când 
aceasta îi duce în cârcă. Picioarele din faţă ale yahoo-ului 
nu se deosebeau de mâinile mele decât prin lungimea 
ghearelor, asprimea şi culoarea cafenie a palmelor, precum 
şi părul de pe dosul palmelor. Picioarele noastre prezentau 


aceleaşi asemănări şi deosebiri, lucru pe care eu îl ştiam 
foarte bine, deşi caii nu-şi puteau da seama din pricina 
pantofilor şi ciorapilor mei; de asemenea, aceleaşi 
asemănări existau şi în privinţa tuturor celorlalte părţi ale 
trupurilor noastre, cu excepţia părului şi a culorii pielii 
despre care am mai pomenit. 

Ceea ce îi nedumerea nespus pe cei doi cai era faptul că în 
rest trupul meu se deosebea atât de mult de acela al unui 
yahoo, lucru pentru care rămâneam îndatorat hainelor 
mele, al căror rost le era cu desăvârşire necunoscut. Calul 
murg îmi întinse o rădăcină pe care o ţinea între copită şi 
chişiţă (aşa cum ţineau ei toate lucrurile, după cum voi 
arăta la timpul cuvenit). Am luat-o în mână şi după ce am 
mirosito i-am înapoiat-o cât se poate de curtenitor. Atunci el 
scoase din coliba yahooilor o bucată de carne de măgar, 
care duhnea atât de îngrozitor, încât am întors capul cu 
scârba; o aruncă atunci yahoo-ului, care se repezi şi o 
înfulecă lacom; îmi arătă după aceea o mână de fân şi nişte 
ovăz; eu însă am clătinat din cap spre a-i face să priceapă 
că nu puteam mânca niciuna nici alta. Începui să mă tem că 
voi muri de foame, dacă nu voi întâlni făpturi asemenea 
mie. Cât despre yahoo-ii aceia scârboşi, trebuie să 
mărturisesc că, deşi în clipele acelea erau puţine fiinţe în 
lume care să iubească oamenii cu mai multă ardoare ca 
mine, totuşi, mi se părea că niciodată nu-mi fusese dat să 
văd creaturi mai nesuferite; şi cu cât mă apropiam mai mult 
de ele, cu atât mi se păreau mai respingătoare, cum s-a 
întâmplat de altfel în tot timpul şederii mele în ţara aceea. 

Stăpânul casei, calul, văzând cum mă comport, îl trimise 
pe yahoo înapoi în colibă. Apoi, spre marea mea uimire îşi 
duse copita la gură, cu o uşurinţă surprinzătoare, ca şi cum 
gestul i-ar fi fost firesc, căutând să-mi arate în felul acesta, 
precum şi cu ajutorul altor semne, că vrea să ştie ce aş dori 
să mănânc. Eu însă n-am izbutit să-i dau un răspuns pe care 
să-l priceapă; şi chiar de m-ar fi înţeles, tot nu vedeam cum 
ar îi fost cu putinţă să-mi facă rost de mâncare. Între timp, 


am zărit o vacă trecând pe lângă noi; am arătat cu degetul 
spre ea şi mi-am exprimat dorinţa să mă duc s-o mulg. 
Gesturile mele nu au fost în zadar. Calul mă conduse în casă 
şi îi porunci unei slujnice, o iapă, să deschidă cămara, unde 
se găseau vase de lut şi de lemn, foarte curate şi aşezate în 
ordine, toate pline cu lapte. Ea îmi dădu o oală plină pe care 
o sorbii cu nesaţ, simțind că-mi vin în fire. 

Pe la amiază am văzut apropiindu-se de casă un fel de 
căruţă fără roţi, ca o sanie, trasă de patru yahoo-ii. În 
căruţă adăsta un cal bătrân ce părea să fie un personaj de 
seamă; el cobori pe picioarele din spate, căci îşi rănise 
piciorul stâng dinainte. Venea să ia masa cu calul nostru, 
care-l primi cu multă curtenie. Au prânzit în cea mai 
frumoasă dintre încăperi, mâncând ovăz fiert în lapte; calul 
cel bătrân servi ovăzul cald, iar ceilalţi rece. 'Teslele erau 
aşezate în cerc în mijlocul camerei şi aveau mai multe 
despărțţituri, în jurul cărora şedeau caii pe snopi de paie. În 
mijloc se afla un jgheab mare, ce se deschidea înspre 
fiecare despărţitură a ieslelor, astfel încât fiecare cal şi iapă 
îşi mânca porţia de fân şi ovăz cu lapte, foarte cuviincios şi 
fără să-şi stânjenească vecinul. Mânzul şi cârlanul se purtau 
cu sfiiciune, în timp ce stăpânul şi stăpâna erau foarte veseli 
şi drăguţi cu oaspetele lor. Surul îmi porunci să stau lângă 
el, apoi începu să discute despre mine cu prietenul său şi 
tăifăsuiră aşa vreme îndelungată; străinul mă privea mereu 
şi rostea cuvântul yahoo. 

Cum îmi pusesem mănuşile, stăpânul meu, calul cel sur, se 
arătă foarte nedumerit, întrebându-se pesemne ce au păţit 
picioarele mele din faţă. De vreo trei-patru ori îmi atinse 
mâinile cu copita, de parcă ar fi vrut să-mi spună să le aduc 
la forma dinainte, ceea ce m-am şi grăbit să fac, scoţându- 
mi mănuşile şi vârându-le în buzunar. 

Cu acest prilej se iscă o nouă discuţie, şi mi-am dat seama 
că cei de fată erau mulţumiţi de purtarea mea; de altfel nu 
trecu mult şi am putut să constat rezultatele. Mi s-a 
poruncit să rostesc cele câteva cuvinte pe care le ştiam, iar 


în timpul mesei, stăpânul m-a învăţat cum se spune în limba 
lor ovăz, lapte, foc şi alte câteva lucruri. Nu mi-a fost greu 
să le rostesc după el, deoarece din tinereţe vădisem o 
deosebită uşurinţă pentru limbi. 

Când se sfârşi masa, stăpânul mă luă deoparte şi prin 
semne şi vorbe mă făcu să înţeleg că e îngrijorat deoarece 
nu aveam ce mânca. În limba lor, ovăz se spune hlunnh. Am 
rostit de două, trei ori acest cuvânt, căci deşi la început 
refuzasem să m-ating de ovăz, totuşi, după ce m-am gândit 
mai bine, mi-am spus că aş putea să fac un fel de pâine, pe 
care s-o mănânc cu lapte şi să-mi ţin zilele până când voi 
izbuti să plec într-altă ţară unde să întâlnesc fiinţe 
omeneşti. Calul porunci imediat unei iepe albe să-mi aducă 
o porţie bună de ovăz pe un fel de tavă de lemn. 

Am încălzit ovăzul la foc şi l-am frecat până ce s-a cojit şi 
am putut alege bobul de pleavă; cu ajutorul a două pietre 
am pisat grăunţele, apoi cu puţină apă am făcut un aluat; 
am vârât turta în foc şi după ce s-a copt, am mâncat-o aşa 
caldă cu lapte. Lia început mi s-a părut că n-are nici un gust, 
cu toate că în multe părţi ale Europei e o mâncare destul de 
obişnuită; dar cu timpul m-am învăţat, şi cum adeseori în 
viaţă fusesem nevoit să îndur tot felul de lipsuri, nu era 
prima oară când constatam cât de uşor poate fi mulţumită 
firea omenească. Aş vrea să subliniez, de altfel, că în tot 
timpul şederii mele pe insula aceea, nu am fost niciodată 
bolnav. Nu e mai puţin adevărat că uneori izbuteam să 
prind câte un iepure sau o pasăre cu ajutorul laţurilor 
făcute din păr de Yahoo iar alteori culegeam buruieni pe 
care le fierbeam sau le mâncam cu pâine în chip de salată; 
din când în când făceam puţin unt şi beam zerul. La început 
mi-a lipsit foarte mult sarea, dar m-am deprins şi cu asta, şi 
sunt încredinţat că întrebuinţarea sării la noi este o urmare 
a necumpătării, deoarece a fost introdusă numai ca să 
stârnească pofta de băutură, dacă nu ţinem seama de faptul 
că este necesară pentru conservarea cărnii în călătoriile 
lungi sau în locurile depărtate de pieţele mari. Se ştie că 


niciunui animal nu-i place sarea în afară de om; în ceea ce 
mă priveşte, după ce am părăsit ţara aceea, a trebuit să 
treacă multă vreme până când să mă obişnuiesc din nou cu 
gustul ei. 

Am stăruit îndeajuns asupra felului cum mă hrăneam, 
subiect cu care alţi călători îşi umplu cărţile, de parcă 
cititorilor le-ar păsa dacă nouă ne merge bine sau rău. 
Totuşi, era nevoie să amintesc şi despre acestea, ca nu 
cumva lumea să-şi închipuie că ar fi fost cu neputinţă să 
trăiesc trei ani într-o astfel de ţară şi în mijlocul unor astfel 
de locuitori. 

Către seară, stăpânul meu porunci să mi se pregătească 
un loc unde să mă adăpostesc. Locuinţa mea se afla la o 
depărtare de numai şase yarzi de casă, fiind despărțită de 
grajdul yahooilor. Am făcut rost de nişte paie şi învelindu- 
mă cu hainele, am dormit buştean. Ceva mai târziu am avut 
parte de o locuinţă mai bună, după cum va afla cititorul 
când mă voi ocupa mai pe larg de felul meu de viaţă. 

CAPITOLUL III. 

Autorul se străduieşte să înveţe limba ţării. Stăpânul său 
houyhnhnm îl ajută. Descrierea limbii. Împinşi de 
curiozitate, mai mulţi houyhnhnmi cu vază vin să-l vadă pe 
autor. Autorul povesteşte pe scurt stăpânului călătoriile 
sale. 

Îmi dădeam toată silinţa să deprind limba ţării, pe care 
stăpânul meu (aşa îl voi numi de acum înainte), copiii lui şi 
toţi servitorii din casă căutau cu tot dinadinsul să mă înveţe. 
Pentru ei era o adevărată minune să vadă un biet animal 
dând dovadă că este o fiinţă raţională. Arătam spre fiecare 
lucru şi-i întrebam cum se numeşte, apoi când eram singur 
îmi însemnam totul în caietul meu; iar dacă rosteam 
cuvintele greşit, îi rugam pe cei ai casei să le repete de mai 
multe ori. Căluţul roib - una din slugile casei - era oricând 
gata să-mi dea ajutor în privinţa aceasta. 

Houyhnhnm-ii vorbesc pe nas şi din gâtlej şi limba lor se 
apropie mai mult de olandeza de sus şi de germană, decât 


de oricare altă limbă europeană, cu singura deosebire că e 
mult mai plăcută şi mai expresivă. Împăratul Carol Quintul 
a făcut o observaţie asemănătoare când a spus că dacă ar fi 
să-i vorbească vreodată calului său, ar face-o în olandeza de 
sus. 

Curiozitatea şi nerăbdarea stăpânului meu erau atât de 
mari, încât îşi petrecea ore întregi ca să mă înveţe. Era 
încredinţat (după cum mi-a mărturisit mai târziu) că trebuie 
să fiu un yahoo, dar uşurinţa cu care învăţam, purtarea mea 
plină de respect şi curăţenia de care dam dovadă îl uimeau 
peste măsură; toate acestea erau însuşiri necunoscute 
celorlalte animale, îl nedumereau nespus hainele mele, 
întrebându-se uneori dacă nu cumva sunt una cu trupul, 
căci eu nu mă dezbrăcăm niciodată până ce toţi ai casei nu 
mergeau la culcare, iar dimineaţa mă îmbrăcam înainte ca 
ei să se scoale. Stăpânul meu dorea nespus de mult să afle 
de pe ce meleaguri vin, să ştie cărei întâmplări datorez 
faptul că sunt înzestrat cu rațiune, lucru ce se vădea în 
toate acţiunile mele, şi să m-audă povestindu-i întâmplările 
prin care trecusem în viaţă. Văzând cum mă străduiesc să 
învăţ şi să pronunţ cuvinte şi propoziţiuni întregi în limba 
lor, nădăjduia să-i pot satisface în curând această 
curiozitate. Ca să ţin minte ceea ce învăţam, transcriam 
cuvintele, folosind alfabetul limbii engleze şi totodată le şi 
tălmăceam. În cele din urmă, m-am încumetat să fac acest 
lucru de faţă cu stăpânul meu. 

Am avut destulă bătaie de cap până să-l fac să priceapă cu 
ce anume mă îndeletniceam, căci băştinaşii acestei ţări 
habar n-aveau de cărţi sau de literatură. 

După vreo zece săptămâni izbutisem să înţeleg cele mai 
multe din întrebările lui, iar după trei luni eram în stare să 
răspund destul de binişor. Stăpânul era curios din cale 
afară să afle din ce parte a ţării vin şi cine m-a învăţat să 
imit o creatură raţională, deoarece yahoo-ii (cu care el 
observase că semăn întocmai la cap, mâini şi chip - 
singurele părţi ale trupului ce se vedeau la mine), cu toate 


că păreau vicleni şi erau foarte răi din fire, dăduseră 
dovadă că sunt dobitoacele cele mai greu de educat. l-am 
răspuns că vin de peste mări şi ţări, de pe meleaguri foarte 
îndepărtate, că am călătorit împreună cu mulţi semeni de ai 
mei, într-un vas mare făcut din trunchiuri de copaci; că 
tovarăşii mei m-au silit să debarc pe coasta ţării lor şi-apoi 
m-au părăsit, lăsându-mă să mă descurc singur. Toate 
acestea le-am rostit cu destulă greutate, şi numai cu 
ajutorul a nenumărate semne am izbutit să-l fac să mă 
înţeleagă. Mi-a răspuns că greşesc, pe semne, sau că spun 
lucruri care nu sunt (din vocabularul lor lipseşte orice 
cuvânt care să exprime minciuna sau prefăcătoria). Ştia că 
e cu neputinţă ca dincolo de mare să se afle o ţară sau ca o 
ceată de dobitoace să poată urni pe apa mării un vas de 
lemn încotro le-ar fi plăcut lor. Era sigur că nici un 
houyhnhnm n-ar putea construi un astfel de vas şi nici nu ar 
încredința vreodată unui yahoo conducerea lui. 

În limba lor, cuvântul houyhnhnm înseamnă cal, iar dacă îl 
tălmăcim din punct de vedere etimologic, desăvârşirea 
naturii. I-am spus stăpânului meu că-mi vine greu să mă 
exprim, dar mă voi strădui să învăţ cât mai repede cu 
putinţă, nădăjduind ca în scurtă vreme să-i pot povesti 
lucruri dintre cele mai minunate; iar el avu bunăvoința s-o 
roage pe iapa lui, pe mânji şi slugile din casă să se 
folosească de orice prilej pentru a mă instrui. Pe de altă 
parte, el însuşi se ostenea cu mine două-trei ceasuri în 
fiecare zi. Mai mulţi cai şi iepe cu vază din vecini veneau 
adesea în casa noastră, căci se dusese vestea despre un 
yahoo măiestru ce putea glăsui ca un houyhnhnm şi în ale 
cărui vorbe şi fapte se puteau desluşi licăriri de rațiune. 

Oaspeţii erau încântați că pot sta de vorbă cu mine. Ei îmi 
puneau nenumărate întrebări privind răspunsurile pe care 
eram în stare să le dau. Mulțumită tuturor acestor 
împrejurări prielnice, am făcut progrese atât de uimitoare, 
încât cinci luni după sosirea mea, înţelegeam tot ce se 
vorbea în juru-mi şi mă puteam exprima binişor. 


Houyhnhnm-ii care-l vizitau pe stăpânul meu din dorinţa 
de a mă vedea şi de a sta de vorbă cu mine nu prea erau 
înclinați să creadă că aş fi un yahoo adevărat, deoarece 
trupul meu avea alt înveliş decât acela al semenilor mei. 
Faptul că părul şi pielea mea nu erau la fel ca ale lor deci 
numai la cap, pe faţă şi pe mâini, îi mira nespus; dar taina 
aceasta i-o dezvăluisem stăpânului meu în urma unei 
întâmplări petrecute cu vreo două săptămâni mai înainte. 

I-am mai spus cititorului că, în fiecare seară, după ce toţi 
ai casei se duceau la culcare, obişnuiam să mă dezbrac şi să 
mă învelesc cu hainele. Într-o zi, dis-de-dimineaţ, s-a 
întâmplat ca stăpânul să trimită după mine pe căluţul cel 
murg - valetul său. Când acesta intră în cameră, eu 
dormeam buştean, iar hainele alunecaseră de pe mine, şi 
cămaşa mi se ridicase mai sus de mijloc. M-am deşteptat din 
pricina zgomotului şi am băgat de seamă că murgul era 
cam tulburat în timp ce-mi vorbea; se întoarse apoi în grabă 
la stăpânul său şi, înspăimântat, îi înşiră o poveste cam 
încâlcită despre cele ce văzuse. M-am îmbrăcat îndată şi m- 
am dus să-l salut pe prea cinstitul meu domn; ajuns aici, mi- 
am dat seama numaidecât de cele petrecute, căci stăpânul 
mă întrebă ce înseamnă toate câte îi povestise sluga şi cum 
se face că atunci când dorm nu sunt acelaşi ca de obicei; 
servitorul îl încredinţase că în unele părţi trupul meu este 
alb, în altele galben - sau, în orice caz, nu atât de alb - iar 
pe alocuri cafeniu. 

Până atunci ascunsesem cu grijă taina hainelor mele ca să 
mă deosebesc cât mai mult de blestematul neam al 
yahooilor; acum însă îmi dădeam seama că nu mai are nici 
un rost. Pe de altă parte, mă gândeam că atât 
îmbrăcămintea cât şi încălţămintea se vor rupe într-o bună 
zi, căci şi aşa erau într-o stare de plâns, şi trebuiau înlocuite 
într-un fel sau altul cu piei de yahoo sau alte dobitoace; 
astfel, odată şi odată taina mea tot ar fi fost dată în vileag. 
De aceea, nu m-am sfiit să-i spun stăpânului că în ţara de 
unde veneam eu, cei din neamul meu îşi acoperă trupurile 


cu părul anumitor animale, lucrat cu meşteşug, şi asta o fac 
atât de dragul buneicuviinţe cât şi pentru a se feri de 
asprimea vremii, uneori prea blândă, alteori prea aspră. 

De voia să se încredinţeze de adevărul spuselor mele, 
eram gata să îndeplinesc orice poruncă, rugându-l doar să 
mă ierte dacă nu-i voi arăta acele părţi ale trupului pe care 
natura ne-a învăţat să le ascundem. Mi-a răspuns că vorbele 
mele i se par ciudate din cale afară, şi mai cu osebire 
ultimele cuvinte, căci el nu putea pricepe de ce ne-ar învăţa 
natura să ascundem ceea ce tot ea ne-a dăruit; că nici el, şi 
nici ai lui nu se ruşinau de vreo parte a trupului lor, dar că 
totuşi, eu pot face cum voi crede de cuviinţă. Atunci mi-am 
descheiat haina şi am dezbrăcat-o, apoi vesta. Mi-am 
descălţat pantofii, mi-am scos ciorapii şi pantalonii, mi-am 
lăsat cămaşa până în brâu, sumeţind poalele şi încingându- 
mă ca să-mi acopăr goliciunea. Stăpânul meu îmi urmări 
mişcările, dând semne vădite de curiozitate şi uimire. El 
ridică în chişiţă hainele mele, una câte una, şi le privi cu 
luare-aminte. Apoi îmi mângâie cu gingăşie trupul şi după 
ce mă cercetă pe toate feţele, spuse că nu mai are nici o 
îndoială că sunt un adevărat yahoo, dar că mă deosebesc 
foarte mult de ceilalţi din neamul meu, deoarece pielea mea 
e moale, foarte albă şi netedă, de asemenea mai multe părţi 
ale trupului meu nu sunt acoperite cu păr, iar ghearele 
labelor din faţă şi din spate sunt scurte şi au altă formă; în 
sfârşit, prin faptul că mă căzneam să umblu mereu pe 
picioarele dinapoi. Cum nu dorea să vadă mai mult, îmi 
îngădui să mă îmbrac, căci tremuram de frig. 

I-am mărturisit că mă cam supără să-mi tot spună mereu 
yahoo - un animal scârbos faţă de care nutream doar ură şi 
dispreţ. L-am rugat să nu-mi mai spună aşa şi să dea 
poruncă în acest sens şi celor din casă, precum şi 
prietenilor cărora le îngăduia să vină să mă vadă. De 
asemenea l-am mai rugat ca taina pe care i-o încredinţasem 
şi anume că am un acoperământ fals al trupului, să n-o mai 
ştie nimeni altul afară de el, măcar atâta timp cât aveau să 


mai ţină hainele; cât priveşte cele aflate de căluţul murg, 
valetul lui, Înălţimea Sa putea să-i poruncească să tacă. 

Stăpânul încuviinţă toate acestea cu multă bunăvoință şi 
astfel taina mea fu păstrată până când hainele începură să 
se ponosească şi m-am văzut nevoit să le înlocuiesc, 
recurgând la tot felul de mijloace, lucru despre care voi 
vorbi mai târziu. Între timp, domnul şi stăpânul meu ţinea 
cu tot dinadinsul să continui să învăţ limba, dându-mi toată 
silinţa, deoarece faptul că puteam vorbi şi raţional îl uimea 
cu mult mai mult decât înfăţişarea trupului meu, fie el 
acoperit sau nu, şi se grăbi să adauge că aşteaptă cu 
nerăbdare să audă minunâţiile pe care făgăduisem să i le 
povestesc. 

Din clipa aceea îşi dădu şi mai multă osteneală să mă 
instruiască; mă lua cu el peste tot şi-i obliga pe houyhnhnmi 
să se poarte cuviincios cu mine, căci, după cum le spunea 
tuturor între patru ochi, lucrul acesta avea darul să mă 
dispună şi să mă facă mai năstruşnic. 

În fiece zi, când mă găseam în tovărăşia lui, în afară de 
faptul că-şi dădea toată silinţa să mă înveţe limba lor, îmi 
punea fel de fel de întrebări cu privire la persoana mea, iar 
eu mă străduiam să răspund cât mai bine; în felul acesta el 
izbuti să afle câte ceva despre mine, deşi destul de puţin. Ar 
fi plictisitor să povestesc pas cu pas cum am ajuns să înfirip 
o convorbire mai ca lumea. Primele lucruri pe care i le-am 
zugrăvit mai pe larg şi într-o formă mai legată au fost cam 
acestea: i-am arătat că vin dintr-o ţară foarte îndepărtată, 
cum de altfel mai încercasem să-i spun, împreună cu vreo 
alţi cincizeci de semeni de-ai mei, că am călătorit pe mări 
într-un vas uriaş de lemn, mai încăpător decât casa Înălţimii 
Sale. I-am descris corabia străduindu-mă să-mi aleg 
cuvintele cele mai potrivite şi, cu ajutorul batistei, am 
încercat să-i explic în ce fel era mânată de vânt. l-am mai 
spus că în urma unei certe iscate între noi, am fost debarcat 
pe ţărmul acestui ţinut, de unde am pornit la drum fără să 
ştiu încotro mă duc, până când el m-a scăpat de blestemaţii 


aceia de yahoo-ii. El m-a întrebat cine a făcut corabia şi cum 
a fost cu putinţă ca houyhnhnm-ii din ţara mea să o lase pe 
seama unor dobitoace. I-am răspuns că nu voi continua cu 
povestirea dacă nu-mi dă cuvântul de cinste că nu se va 
simţi jignit de spusele mele; numai atunci îi voi vorbi despre 
toate minunăţiile pe care în atâtea rânduri i le făgăduisem. 
Stăpânul încuviinţă, iar eu am reluat firul, încredinţându-l 
că vasul fusese făcut de fiinţe asemănătoare mie, care, atât 
în ţările pe care le cutreierasem, cât şi în tara mea de 
baştină, erau singurele animale raţionale şi conducătoare; 
şi că la sosirea mea pe acele meleaguri, am fost la fel de 
uimit văzându-i pe houyhnhnmi purtându-se ca nişte făpturi 
raţionale, pe cât fusese el sau prietenii lui, descoperind 
oarecari urme de rațiune la o făptură pe care el binevoia s- 
o numească yahoo şi cu care, mărturisesc, mă asemănăm 
din toate punctele de vedere, deşi nu-mi puteam explica 
degenerarea şi îndobitocirea lor. 

Am adăugat după aceea că dacă vreodată soarta se va 
milostivi să mă readucă în patrie şi voi putea povesti 
semenilor mei peripeţiile acestei călătorii, după cum eram 
hotărât s-o fac, lumea va crede că spun lucruri ce nu sunt, 
că totul nu-i decât o născocire a minţii mele; i-am mai spus, 
după ce îmi făgădui să nu se supere, că în ciuda respectului 
pe care i-l purtam lui, familiei şi prietenilor săi, niciunul din 
compatrioţii mei nu-şi va închipui că este cu putinţă ca un 
houyhnhnm să fie făptura cea mai de seamă în sânul unui 
popor, iar yahoo-ul doar un biet dobitoc. 

CAPITOLUL IV. 

Ce cred houyhnhnm-ii despre adevăr şi minciună. 
Cuvintele autorului sunt dezaprobate de stăpânul său. 
Autorul dă mai multe amănunte despre sine şi despre 
peripeţiile din timpul călătoriei. 

Stăpânul mă ascultă stânjenit, deoarece îndoiala şi 
neîncrederea sunt atât de puţin cunoscute în această ţară, 
încât locuitorii nu ştiu cum să se poarte în astfel de 
împrejurări. Îmi aduc aminte că în nenumăratele discuţii pe 


care le-am avut împreună cu privire la firea oamenilor din 
celelalte părţi ale lumii, venind vorba despre minciună şi 
făţărnicie, numai cu mare greutate am izbutit să-l fac să 
priceapă spusele mele, cu toate că, altminteri, era foarte 
ager la minte. Căci iată cum judeca el: spunea că rostul 
vorbirii este de a ne înţelege unul cu altul şi de a afla ceea 
ce nu ştim; ori, dacă cineva spune ceea ce nu este, atunci 
vorbirea nu mai are nici o noimă, deoarece nu mai pot 
spune că-l înţeleg pe cel ce-mi vorbeşte; şi în felul acesta, în 
loc de a învăţa lucruri pe care nu le cunosc, sunt mai rău 
decât un neştiutor, fiindcă ajung să cred că un lucru e 
negru când de fapt este alb, şi scurt atunci când e lung. 

Acestea erau singurele lui noţiuni cu privire la minciună, 
pe care oamenii o înţeleg atât de bine şi o folosesc atât de 
mult. 

Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Când i-am spus că 
yahoo-ii sunt singurele animale conducătoare în ţara mea - 
lucru care, după cum mi-a mărturisit, nu-l putea de fel 
pricepe - a dorit să ştie dacă printre noi se găsesc 
houyhnhnmi şi cu ce se îndeletnicesc. I-am răspuns că avem 
foarte mulţi şi vara ei pasc pe câmp, iar în timpul iernii sunt 
ţinuţi în case şi hrăniţi cu fân şi ovăz, în timp ce servitori 
yahoo, anume tocmiţi, îi perie şi-i ţesală, le piaptănă coama, 
le curăţă picioarele, le dau să mănânce şi le pregătesc 
culcuşul. „Ie înţeleg foarte bine - spuse stăpânul meu, - e 
limpede acum din toate câte mi-ai povestit că în ciuda 
grăuntelui de rațiune pe care yahoo-ii pretind că-l au, 
houyhnhnm-ii sunt adevărații voştri stăpâni. Aş dori din 
toată inima ca şi yahoo-ii noştri să fie la fel de supuşi”. L-am 
rugat pe prea cinstitul meu stăpân să binevoiască să mă 
ierte dacă nu voi mai continua, întrucât eram încredinţat că 
povestirea pe care aştepta s-o audă de la mine avea să-i 
displacă foarte mult. El stărui totuşi, poruncindu-mi să-i 
spun atât lucrurile plăcute cât şi cele neplăcute; i-am 
răspuns că porunca îi va fi ascultată. Aşadar, am recunoscut 
că houyhnhnm-ii noştri, cărora noi le spunem cai, sunt cele 


mai nobile şi mai frumoase animale pe care le avem, 
neîntrecute în ce priveşte puterea şi iuţeala; că atunci când 
aparţin unor persoane de seamă, sunt folosiţi în călătorii, la 
curse sau înhămaţi la căleşti, că oamenii îi tratează cu 
multă bunăvoință şi grijă, până ce se îmbolnăvesc sau încep 
să şchiopăteze. Atunci sunt vânduți sau puşi la tot felul de 
corvezi până când îşi dau duhul. După aceea pielea le e 
jupuită şi vândută după calitate, iar trupurile - lăsate pradă 
câinilor şi păsărilor răpitoare. Caii de rând nu sunt însă atât 
de norocoşi, deoarece nimerind în slujba fermierilor, ci 
căruţaşilor sau a altor oameni de jos, aceştia îi pun la munci 
grele şi îi hrănesc prost. I-am zugrăvit cum m-am priceput 
mai bine în ce fel călărim noi, forma şi întrebuinţarea 
căpăstrului, a şeii, a pintenilor, biciului, harnaşamentului şi 
roţilor. Am adăugat că jos, la piciorul calului prindem nişte 
plăci dintr-o substanţă tare numită fier, care-i fereşte copita 
pe drumurile bolovănoase, ce le străbatem adesea. 

După ce îşi arătă indignarea prin câteva cuvinte, stăpânul 
mă întrebă cum de îndrăznim să încălecăm pe grumazul 
unui houyhnhnm, căci el era sigur că cel mai prizărit 
servitor al său ar putea să doboare pe cel mai puternic 
yahoo şi să-l strivească pe dobitoc, prăvălindu-se asupră.-i. I- 
am răspuns că ţara noastră caii sunt deprinşi cu diferite 
munci pentru care au fost meniţi, că dacă unii dintre ei se 
dovedesc a fi din cale afară de nărăvaşi, sunt puşi la ham şi 
biciuiţi crunt încă de mici pentru toate poznele pe care le 
fac. l-am mai spus că la noi, caii destinaţi călăritului sau 
cărăuşiei sunt de obicei castraţi la vârsta de doi ani, ca să 
se mai domolească şi să fie mai blânzi; de asemenea, că 
sunt foarte simţitori când stăpânul îi răsplăteşte, sau când, 
dimpotrivă, îi pedepseşte, dar că Înălţimea Sa trebuie să 
ţină seama de faptul că bietele dobitoace nu au nici cea mai 
mică urmă de rațiune, întocmai ca şi yahoo-ii din această 
ţară. 

Pentru ca stăpânul meu să-şi facă o idee cât mai exacţi 
despre cele ce voiam să-i spun - căci limba lor nu e prea 


bogată în cuvinte sau nuanţe, întrucât cerinţele şi pasiunii 
lor sunt mult mai limitate decât ale noastre - mi-am dat 
toată osteneala să fiu foarte explicit, folosind fel şi fel de 
circumlocuţiuni, totuşi, mi-e cu neputinţă să zugrăvesc 
nobila indignare ce l-a cuprins auzind cât de sălbatic ne 
purtăm noi ci cei din neamul houyhnhnm-ilor, mai cu seamă 
după ce i-ar explicat cum castrăm caii, pentru a-i împiedica 
să se înmulțească şi pentru a-i face mai ascultători. „Dacă e 
cu putinţă, mi-a spus el, să existe vreo ţară unde numai 
yahoo-ii să fie înzestrați cu rațiune, e firesc ca ei să fie 
singurii stăpâni, deoarece cu timpul, raţiunea învinge 
întotdeauna forţa brutală. Dar ţinând seama de alcătuirea 
trupurilor noastre, sau mai bine zis a trupului meu, el 
socotea că nici o făptură în lumea asta nu e mai nepotrivită 
pentru a folosi raţiunea în împrejurările obişnuite ale vieţii, 
adăugând că doreşte să ştie dacă fiinţele în mijlocul cărora 
trăiam eu semănau cu mine sau cu yahoo-ii din ţara lui. L- 
am încredinţat că sunt tot atât de bine clădit ca cei mai 
mulţi de vârsta mea, dar că tinerii şi femeile sunt mult mai 
firavi şi mai gingaşi, iar pielea femeilor este de obicei albă 
ca laptele. Mi-a răspuns că mă deosebesc, într-adevăr de 
ceilalţi yahoo-ii, fiind mult mai curat şi nu chiar atât de 
pocit, dar în ceea ce priveşte avantajele reale, nu eu eram 
cel mai câştigat, căci unghiile mele, atăt la picioarele 
dinainte, cât şi la cele dinapoi, nu-mi foloseau la nimic; cât 
priveşte picioarele din faţă, nici măcar nu i se părea potrivit 
să le numească astfel, deoarece nu mă văzuse niciodată 
slujindu-mă de ele. Pe semne erau prea slabe ca să mă 
susţină; mai băgase de seamă că de obicei le purtam 
descoperite, iar atunci când le acopeream, învelitoarea nu 
avea aceeaşi formă şi nici nu era atât de solidă ca cea de la 
picioarele dindărăt, că mergând, nu aveam nici un fel de 
siguranţă, iar dacă-mi aluneca piciorul cădeam fără doar şi 
poate. Începu apoi să găsească fel şi fel de cusururi şi altor 
părţi ale trupului meu: ba că am faţa turtită, că nasul e prea 
scos în afară, ochii aşezaţi drept în frunte, aşa încât nu pot 


privi la stânga sau la dreapta fără să întorc capul, că nu 
sunt în stare să mănânc fără să duc unul din picioarele 
dinainte la gură - pesemne, de aceea natura le înzestrase 
cu încheieturi. 

Nu înţelegea rostul celor câtorva crăpături şi despărţituri 
de la picioarele mele dinapoi, prea firave pentru ca să poată 
umbla pe pietre tari şi ascuţite fără a fi apărate de un 
înveliş făcut din pielea altor animale. Îmi mai spuse că 
trupului meu îi lipsea un scut împotriva căldurii şi a frigului, 
ceea ce mă silea să folosesc învelitori, pe care le puneam şi 
le scoteam în fiecare zi cu multă osteneală şi pierdere de 
vreme. În sfârşit, ştia că tuturor animalelor din ţara lui le e 
scârbă de yahoo-ii, cele mai slabe fugind din calea lor, iar 
cele puternice ocolindu-i. Aşa încât, chiar dacă am fi 
înzestrați cu rațiune, el nu-şi putea da seama cum de 
izbutim să dezrădacinăm sila firească pe care orice făptură 
o încearcă faţă de noi şi, prin urmare, cum le domesticim şi 
le luăm în slujba noastră. Totuşi, nu va mai stărui asupra 
acestor lucruri, deoarece îl interesa mai mult povestirea 
mea, ţara unde mă născusem, precum şi peripeţiile prin 
care trecusem înainte de a ajunge pe meleagurile lor. 

L-am încredinţat că ard de nerăbdare să-l mulţumesc pe 
deplin, dar mă îndoiam că-mi va fi cu putinţă să-i lămuresc o 
seamă de lucruri pe care Înălţimea Sa nici măcar nu şi le 
putea închipui, deoarece nu vedeam în ţara lor nimic care 
să le semene. Că, totuşi, mă voi strădui din răsputeri 
folosindu-mă de comparații, rugându-l, totodată, cu 
umilinţă, să mă ajute acolo unde îmi vor lipsi cuvintele; iar 
el îmi făgădui tot sprijinul. 

I-am spus că m-am născut din părinţi cumsecade pe o 
insulă numită Anglia, aşezată atât de departe de ţara lor, 
încât celui mai voinic dintre slujitorii Înălţimii Sale i-ar 
trebui pentru a ajunge acolo, tot atâtea zile câte îi trebuie 
soarelui în călătoria lui anuală. Că învăţasem carte ca să mă 
fac chirurg, adică un om a cărui meserie este să vindece 
rănile şi vătămăturile trupului, căpătate în urma 


accidentelor sau violenţei; că ţara mea e cârmuită de o 
femeie1 31), căreia noi îi spunem regină. Că mi-am părăsit 
patria pentru a face avere şi a mă putea astfel întreţine pe 
mine şi pe-ai mei când mă voi întoarce acasă. Că în ultima 
mea călătorie am fost căpitan de vas şi aveam sub comanda 
mea vreo cincizeci de yahoo-ii, dintre care mulţi au murit pe 
mare, ceea ce m-a silit să-i înlocuiesc cu alţii, pe care i-am 
adunat de pe meleaguri străine. 

Că vasul nostru a fost de două ori în primejdie de a se 
scufunda, prima oară din pricina unei furtuni năprasnice, a 
doua oară izbindu-se de-o stâncă. Aici stăpânul meu mă 
întrerupse întrebându-mă cum de am izbutit să conving 
nişte străini din ţări necunoscute să se încumete şi să 
pornească la drum cu mine, după ce suferisem atâtea 
pierderi şi trecusem prin atâtea peripeții. l-am spus că 
aceştia erau oameni fără căpătâi, siliţi să fugă din locurile 
lor de baştină, din pricina sărăciei sau a nelegiuirilor 
făptuite. Pe unii îi ruinaseră procesele, alţii îşi irosiseră 
averea cu băutura, cu femeile şi jocurile de noroc; alţii 
fugiseră fiind trădători; alţii pentru că erau ucigaşi, tâlhari, 
otrăvitori, hoţi, sperjuri, escroci, falsificatori de bani, 
risipitori, desfrânaţi, dezertori sau trădători de neam. Cei 
mai mulţi evadaseră din închisoare şi niciunul din ei nu s-ar 
fi încumetat să se reîntoarcă în patrie, de teamă să nu fie 
spânzurat sau să putrezească în vreo temniţă; prin urmare, 
se văzuseră nevoiţi să-şi agonisească traiul pe meleaguri 
străine. 

În timp ce vorbeam, stăpânul meu m-a întrerupt de câteva 
ori. Pentru a-i zugrăvi nelegiuirile din pricina cărora cei mai 
mulţi marinari de pe vasul nostru fuseseră siliţi să-şi 
părăsească ţara, am folosit nenumărate circumlocuţiuni. A 
fost nevoie de mai multe zile până să-l fac să priceapă o 
serie de lucruri. Stăpânul meu nu putea înţelege de fel cu 
ce se aleg oamenii de pe urma acestor vicii. Ca să-l 
lămuresc, m-am străduit să-i arăt ce înseamnă dorul de 
putere şi de bogăţie, urmările cumplite ale desfrâului, 


necumpătării, răutăţii şi pizmei. Toate acestea am fost 
nevoit să le definesc şi să le descriu, dându-i nenumărate 
pilde şi făcând fel de fel de comparații. Când am isprăvit, 
stăpânul meu şi-a ridicat privirile pline de uimire şi de 
indignare, ca unul căruia i se spun lucruri nemaivăzute şi 
nemaiauzite. În limba lui nu existau cuvinte pentru putere, 
cârmuire, război, lege, pedeapsă şi o mie de alte lucruri; de 
aci, greutatea aproape de neînvins de a-l face pe stăpânul 
meu să-mi priceapă spusele. Cum însă era foarte ager la 
minte, mulţumită în parte şi observaţiilor sau discuţiilor sale 
cu alţii, în cele din urmă el ajunse să cunoască destul de 
bine ceea ce este în stare să făptuiască firea omului în 
lumea noastră, rugându-mă să-i descriu amănunţit 
pământul acela, pe care noi îl numim Europa şi mai cu 
seamă propria mea ţară. 

CAPITOLUL V. 

La porunca stăpânului său, autorul vorbeşte despre starea 
de lucruri din Anglia. Pricinile războaielor între cârmuitorii 
Europei. Autorul începe să explice constituţia engleză. 

Îl rog pe cititor să ţină seama că cele ce urmează sunt 
doar un rezumat al convorbirilor avute cu stăpânul meu, 
cuprinzând cele mai importante puncte pe care le-am 
dezbătut în nenumărate rânduri, vreme de mai bine de doi 
ani, căci pe măsură ce mă perfecţionam în cunoaşterea 
limbii houyhnhnm, Înălţimea Sa dorea să afle tot mai multe. 
Aşadar, i-am zugrăvit cât am putut mai bine întreaga 
situaţie din Europa. I-am vorbit despre negoţ şi 
meşteşuguri, despre artă şi ştiinţă, iar răspunsurile pe care 
le dădeam tuturor întrebărilor sale în legătură cu diferite 
subiecte alcătuiau un izvor nesecat de discuţie. Dar nu am 
de gând să aştern pe hârtie decât miezul convorbirilor 
noastre privitoare la ţara mea, orânduind totul cât voi putea 
mai bine, fără să ţin seama de timp sau alte împrejurări şi 
fără să nu mă abat o iotă de la adevăr. Singurul lucru care 
mă nelinişteşte este că nu-mi va fi de loc uşor să redau 
întocmai argumentele şi cuvintele stăpânului meu; acestea 


vor avea fără doar şi poate de suferit din pricina lipsei mele 
de pricepere, precum, şi datorită tălmăcirii lor în barbara 
noastră limbă engleză. 

Ascultând aşadar de porunca Înălţimii Sale, i-am povestit 
despre revoluţia care a izbucnit sub prinţul de Orania, 
despre îndelungatul război cu Franţa, la care a luat parte 
prinţul mai sus amintit. Am adăugat că succesoarea lui, 
regina de azi a ţării, a continuat acest război care încă nu s- 
a sfârşit, alături de toate marile puteri ale creştinătăţii. La 
cererea lui, am făcut socoteala că nu mai puţin de un milion 
de yahoo-ii au fost probabil ucişi în timpul războiului, că au 
fost cucerite cam o sută de cetăţi şi de trei ori atâtea corăbii 
au fost arse sau scufundate. 

Stăpânul meu m-a întrebat ce anume cauze determină în 
mod obişnuit o ţară să pornească război împotriva alteia? I- 
am răspuns că sunt fără de număr, dar nu voi aminti decât 
câteva din cele mai însemnate. Uneori, ambiția monarhilor 
care îşi spun veşnic că nu stăpânesc îndeajuns pământ şi 
oameni; alteori, corupţia miniştrilor, care caută să-şi 
împingă stăpânul în război pentru a înăbuşi sau abate pe 
alte făgaşe nemulţumirea supuşilor împotriva proastei 
ocârmuiri a ţării. Deosebirile de păreri au costat şi ele 
multe milioane de vieţi omeneşti, ca de pildă, întrebarea 
dacă trupul e pâine sau pâinea trup, dacă sucul anumitor 
boabe e sânge sau vin; dacă fluieratul e un păcat, sau, 
dimpotrivă, o virtute, dacă e mai bine să săruţi un stâlp sau 
să-l arunci pe foc, dacă mai potrivită pentru o haină este 
culoarea neagră, albă, roşie sau cenuşie, şi dacă haina se 
cuvine să fie lungă sau scurtă, strâmtă sau largă, murdară 
sau curată şi altele de felul acesta(32 |. Şi nici un război nu 
este atât de cumplit, de sângeros sau îndelungat ca acelea 
iscate din pricina deosebirilor de păreri, mai cu seamă dacă 
e vorba de lucruri fără însemnătate. 

Uneori, doi regi ajung să se încaiere din dorinţa de a 
hotări care din ei trebuie să-l desmoştenească pe un al 
treilea de pământurile lui, asupra cărora, bineînţeles, 


niciunul, nici celălalt nu are vreun drept. Alteori, un monarh 
se ceartă cu altul de teamă că celălalt s-ar putea lua la 
harţă cu el. Se-ntâmplă, iarăşi, ca un război să se iste din 
pricină că duşmanul e prea puternic sau, dimpotrivă, prea 
slab. Câteodată, vecinii noştri râvnesc la lucrurile pe care le 
avem noi, sau au ei lucrurile pe care noi le râvnim şi atunci 
începem să ne măcelărim, până când ei pun mâna pe ce 
este al nostru sau noi pe ce este al lor. Nici că se poate 
închipui un lucru mai îndreptăţit decât să porneşti război şi 
să cotropeşti un popor care se află într-o stare de plâns, 
sleit de foame, măcinat de ciumă sau sfâşiat de dihonii 
lăuntrice. Avem toate temeiurile să pornim război împotriva 
celui mai apropiat aliat al nostru, atunci când un oraş sau 
un teritoriu de-al lui care ar rotunji stăpânirile noastre ne 
face cu ochiul. Dacă un monarh îşi trimite oştirile asupra 
unei ţări al cărei popor e sărac şi neştiutor, el poate, în chip 
legiuit, să ucidă jumătate din supuşi şi să-i robească pe 
ceilalţi, pentru a-i civiliza şi a-i scoate din starea lor de 
înapoiere şi barbarie. 

Un obicei cu adevărat regesc, cinstit şi foarte practicat, 
este acela potrivit căruia, atunci când un monarh are nevoie 
de ajutorul altui suveran pentru a-l apăra împotriva unui 
vrăjmaş, aliatul, după ce l-a alungat pe cotropitor, pune el 
însuşi stăpânire pe ţară şi omoară, întemniţează sau 
surghiuneşte pe cel pe care a venit să-l scape. Înrudirile de 
sânge sau prin căsătorie sunt adesea pricină de război între 
regi, şi cu cât rudenia este mai apropiată, cu atât au motive 
mai temeinice de ceartă: popoarele sărace sunt flămânde şi 
cele bogate, trufaşe, iar trufia şi foamea nu vor face 
niciodată casă bună. 

Pentru aceste motive, meseria de soldat este la mare 
cinste, mai mult decât toate celelalte, deoarece soldatul e 
un Yahoo plătit ca să ucidă cu sânge rece cât mai mulţi 
semeni de ai lui, care nu i-au făcut niciodată vreun râu. 

Se mai află în Europa un soi de monarhi săraci care, 
nefiind în stare să ducă război pe socoteala lor, îşi închiriază 


soldaţii popoarelor mai cu dare de mână, pentru atâta sau 
atâta de cap de om pe zi. Din aceşti bani, ei îşi opresc trei 
sferturi care alcătuiesc principalul lor venit; asta se 
întâmplă în Germania şi în multe alte ţări de miazănoapte 
ale Europei. 

„Cele ce mi-ai povestit cu privire la război, - mi-a spus 
stăpânul meu, - dovedesc în chip minunat urmările raţiunii 
pe care pretindeai că o aveţi. Totuşi, e îmbucurător faptul 
că ruşinea e mai mare decât primejdia şi că natura nu v-a 
dat putinţa să vă pricinuiţi mult rău unul altuia. Gurile 
voastre nefiind decât nişte tăieturi de-a curmezişul feţei, nu 
vă vine prea uşor să vă muşcaţi unul pe altul, afară doar 
dacă o faceţi prin bună înţelegere. 

Cât priveşte ghearele pe care le aveţi la picioarele din faţă 
şi din spate, acestea sunt atât de moi şi de scurte că un 
Yahoo de-al nostru ar pune pe goană zece dintr-ai voştri. De 
aceea, gândindu-mă la numărul celor ucişi în bătălie, tare 
mă tem că mi-ai spus lucruri ce nu sunt”. 

Nu m-am putut împiedica să nu dau din cap şi să nu 
zâmbesc puţin de neştiinţa lui. Şi cum nu eram străin de 
arta războiului, i-am descris tunurile balimezurile, 
muschetele, carabinele, pistoalele, gloanţele, praful de 
puşcă, săbiile, baionetele, bătăliile, asediile, retragerile, 
atacurile, minele, contraminele, bombardamentele, luptele 
navale, scufundarea corăbiilor împreună cu echipajele lor 
de o mie de oameni, morţii al căror număr se ridică la câte 
douăzeci de mii de soldaţi de o parte şi de alta, gemetele 
muribunzilor, mădularele sfârtecate şi azvârlite în aer, 
fumul, zgomotul, harababura, oamenii striviţi sub copitele 
cailor, fuga, urmărirea, victoria; câmpurile presărate cu 
leşuri ce servesc drept hrană câinilor, lupilor şi păsărilor de 
pradă; jafurile, tâlhăriile, răpirile, incendiile şi distrugerile. 
lar ca să-i arăt vitejia scumpilor mei compatrioți, l-am 
încredinţat că mi-a fost dat să-i văd aruncând în aer o sută 
de duşmani dintr-o dată în timpul unui asediu şi cam tot 
atâţia marinari - de pe bordul unei corăbii, şi că am zărit 


trupurile sfârtecate căzând bucăţi-bucăţi din nori, spre 
marea încântare a privitorilor. 

Mă pregăteam să-i mai dau şi alte amănunte, când 
stăpânul meu îmi porunci să tac, spunându-mi că oricine 
cunoaşte firea unui Yahoo poate foarte lesne să-şi închipuie 
că un animal atât de respingător este în stare să facă toate 
isprăvile amintite de mine, atâta vreme cât puterea şi 
viclenia îi sunt pe potriva răutăţii. Cum însă spusele mele îi 
sporiseră şi mai mult scârba pentru acest soi de făpturi, îşi 
simţea cugetul tulburat, lucru pe care nu-l mai încercase 
vreodată. Se gândea că urechile lui, deprinzându-se cu 
astfel de cuvinte îngrozitoare, ar putea, treptat-treptat, să 
le asculte cu mai puţină silă, şi deşi îi ura pe yahoo-ii din 
ţara lui, însuşirile lor nesuferite îl scârbeau mai puţin decât 
cruzimea unui gnnayh (o pasăre de pradă), sau o piatră 
ascuţită ce-i putea răni piciorul. Dar acum când vedea că o 
fiinţă care se pretinde înzestrată cu rațiune este în stare de 
asemenea grozăvii, se temea că degenerarea acestei 
facultăţi ar putea să aibă urmări mult mai cumplite decât 
cruzimea însăşi. 

De aceea, era încredinţat că în loc de rațiune, noi suntem 
înzestrați cu o însuşire menită să sporească apucăturile rele 
cu care ne naştem, tot aşa cum o apă tulbure, oglindind un 
trup pocit, nu numai că-l măreşte, dar îl face şi mai hidos. 

Stăpânul meu se grăbi să adauge că auzise destule despre 
războaie, atât în această convorbire cât şi în cele dinainte. 
Acum însă îl nedumerea alt lucru. Eu îi spusesem că unii 
oameni din echipajul nostru îşi părăsiseră ţara, deoarece 
fuseseră ruinaţi de lege, şi deşi îi explicasem tâlcul acestui 
cuvânt, el nu pricepea cum de era cu putinţă ca legea care 
e menită să-i apere pe oameni, poate să-i ducă totuşi la 
ruină. De aceea, mă rugă să-l lămuresc mai pe larg ce 
înţeleg eu prin lege şi să-i spun cine anume erau scutiţi de a 
i se supune, după obiceiul practicat atunci în ţara mea; căci 
el socotea că natura şi raţiunea sunt călăuze îndeajuns de 
bune pentru un animal înzestrat cu gândire, aşa cum 


pretindeam noi că suntem, călăuze care să-i arate ce 
trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. 

L-am încredinţat pe Înălţimea Sa că legea e o ştiinţă la 
care nu mă pricepeam prea bine, şi tot ce puteam să-i spun 
era că pe vremuri, făcându-mi-se unele nedreptăţi, 
tocmisem nişte avocaţi, lucru zadarnic de altfel; totuşi, mă 
voi strădui să-l lămuresc cât îmi va sta în putinţă. 

I-am spus că la noi se află unii oameni, care din tinereţe 
învaţă arta de a dovedi, printr-o înşiruire nesfârşită de 
cuvinte meşteşugit alese, că ce este alb e negru şice e 
negru e alb, după cum sunt plătiţi. Toţi ceilalţi oameni sunt 
sclavii lor. De pildă, dacă vecinul a pus ochii pe vaca mea, el 
angajează un avocat care dovedeşte că are dreptul să-mi ia 
vaca. La rândul meu, eu trebuie să tocmesc un alt avocat 
care să-mi apere drepturile, deoarece legea nu îngăduie 
omului să se apere singur. Ori, în acest caz, eu care sunt 
adevăratul proprietar trebuie să înfrunt două mari piedici. 
În primul rând, avocatul meu, deprins aproape din leagăn 
să ia apărarea minciunii, nu se simte de loc la largul său 
când e vorba să apere dreptatea, îndeletnicire nefirească 
de care se apucă întotdeauna cu foarte puţină tragere de 
inimă. Cea de a doua piedică constă în aceea că avocatul 
meu trebuie să procedeze cu multă băgare de seamă, 
pentru că altfel va fi dojenit de judecători şi urât de 
confrații lui, ca unul ce vrea să ştirbească autoritatea legii. 

De aceea, nu-mi rămân decât două soluţii pentru a-mi 
păstra vaca. Prima este de a-l câştiga pe avocatul 
potrivnicului, plătindu-i un onorar dublu, ceea ce îl va face 
să-şi trădeze clientul, insinuând că dreptatea e de partea 
lui. Potrivit celei de a doua soluţii, avocatul meu va arăta că 
plângerea depusă de mine este cu totul neîntemeiată, ba 
chiar va încuviinţa că vaca aparţine potrivnicului meu; iar 
dacă acest lucru este făcut cu multă pricepere, el îi va 
câştiga fără îndoială pe judecători. 

Înălţimea Voastră trebuie să ştie că aceşti judecători sunt 
nişte persoane care hotărăsc în toate neînțelegerile 


privitoare la proprietate, precum şi atunci când e vorba de 
judecarea criminalilor; ei sunt aleşi din rândul celor mai 
iscusiţi avocaţi, care, îmbătrânind, nu mai arată nici un 
interes faţă de meseria lor; şi fiindcă o viaţă întreagă au 
luptat împotriva adevărului şi dreptăţii, sunt atât de 
înclinați să apere frauda, sperjurul şi asuprirea, încât eu 
unul am cunoscut câţiva care mai degrabă au refuzat să 
primească o mită grasă de la cel de partea căruia era 
dreptatea, decât să-şi necinstească meseria, făcând ceva ce 
nu s-ar fi potrivit cu firea şi cu rostul lor pe lumea asta. 

Avocaţii aceştia sunt încredinţaţi că ce s-a făcut o dată se 
poate face în mod legal şi a doua oară. De aceea, ei se 
îngrijesc în chip deosebit să înregistreze toate hotărârile 
luate vreodată împotriva dreptăţii şi a bunului simţ. Aceste 
hotărâri, botezate precedente, ei le prezintă ca pe nişte 
acte cu mare greutate, pentru a justifica cele mai strâmbe 
păreri, iar judecătorii ţin întotdeauna seama de ele. 

Atunci când pledează, avocaţii se feresc cu grijă să atingă 
fondul chestiunii; în schimb, vociferează, sunt violenţi şi 
stăruie până la exasperare asupra tuturor împrejurărilor 
lipsite de însemnătate. De pildă, în cazul amintit mai sus, pe 
ei nu-i interesează ce drepturi are potrivnicul meu asupra 
vacii mele, ci faptul dacă vaca mai sus pomenită e roşie sau 
neagră, dacă are coarnele lungi sau scurte, dacă livada 
unde paşte e rotundă sau pătrată, dacă o mulg acasă sau în 
altă parte, de ce boli suferă, şi aşa mai departe; apoi încep 
să consulte precedentele, amână procesul de la o dată la 
alta şi după 10, 20 sau 30 de ani, ajung la o hotărâre. 

Trebuie să mai amintesc de asemeni că această tagmă de 
oameni foloseşte un limbaj sau jargon al ei propriu, pe care 
nici un alt muritor nu-l poate pricepe. Legile lor sunt scrise 
în acest limbaj, iar ei îşi dau toată osteneala să-l 
îmbogăţească, şi izbutesc atât de bine, încât până la urmă 
nu mai sunt în stare să deosebească adevărul de minciună, 
dreptatea de nedreptate. În felul acesta, este nevoie de 
treizeci de ani pentru a se hotări dacă pământul pe care l- 


am moştenit din tată-n fiu, timp de şase generaţii, îmi 
aparţine mie sau unui străin ce locuieşte la trei sute de mile 
depărtare. 

Când însă este vorba de procesele persoanelor acuzate de 
crimă împotriva statului, procedeul folosit e mult mai rapid 
şi vrednic de laudă; judecătorul caută să afle mai întâi 
părerea celor ce sunt la putere, după care poate foarte uşor 
să-l spânzure sau să-l scape pe împricinat, respectând cu 
stricteţe litera legii. 

Aici stăpânul meu mă opri, spunând că e păcat ca nişte 
fiinţe înzestrate cu o minte atât de isteaţă cum sunt aceşti 
judecători, în urma descrierii mele, să nu fie îndrumați spre 
a deveni dascălii altora în ceea ce priveşte înţelepciunea şi 
ştiinţa. I-am răspuns încredinţându-l pe Înălţimea Sa că în 
orice altă meserie în afară de a lor, ei sunt fiinţele cele mai 
neştiutoare şi mai neghioabe, cei mai vrednici de dispreţ în 
conversaţia obişnuită, duşmanii înrăiţi ai ştiinţei şi 
învăţăturii, gata oricând să îndrume pe căi greşite gândirea 
omenească, fie că e vorba de un subiect oarecare de 
discuţie sau de unul legat de profesiunea lor. 

CAPITOLUL VI. 

Autorul continuă să descrie starea de lucruri din Anglia 
sub domnia reginei Anna. Portretul unui prim-ministru de la 
curţile europene. 

Stăpânul meu nu putea pricepe cu nici un chip ce anume îi 
făcea pe aceşti avocaţi să se frământe, să se neliniştească, 
să-şi dea atâta osteneală şi să intre într-o tagmă unde 
atotstăpânitoare era nedreptatea, numai de dragul de a 
face rău semenilor lor; şi iarăşi nu putea pricepe ce anume 
voiam eu să spun când ziceam că o fac pentru bani. Nu mi-a 
fost de loc uşor să-l lămuresc cu privire la întrebuinţarea 
banilor, materialul din care sunt făcuţi sau valoarea 
metalelor. I-am arătat că atunci când un Yahoo strânge o 
grămadă mare de astfel de substanţe preţioase, el poate să- 
şi cumpere tot ce-i pofteşte inima: veşmintele cele mai 
frumoase, casele cele mai măreţe, nesfârşite întinderi de 


pământ, cele mai costisitoare mâncări şi băuturi şi poate să- 
şi aleagă, după plac, cele mai frumoase femele. De aceea, 
atâta vreme cât numai banii sunt în stare să săvârşească 
toate aceste minuni, yahoo-ii noştri socotesc că nu au 
niciodată cât le trebuie ca să cheltuiască, sau nu au strâns 
îndeajuns, fiind veşnic înclinați, prin firea lor, fie spre risipă, 
fie spre zgârcenie. 

Bogaţii se bucură de roadele muncii săracilor, iar aceştia 
se găsesc în proporţie de o mie la unul faţă de primii. Cei 
mai mulţi oameni din ţara noastră sunt nevoiţi să ducă o 
viaţă nenorocită, muncind din greu zi de zi pentru un biet 
gologan, pentru huzurul câtorva. 

Am stăruit mult asupra acestor amănunte şi asupra altora 
asemănătoare, dar Înălţimea Sa dorea mereu să afle lucruri 
noi, căci el socotea că toate animalele au drept la partea lor 
din roadele pământului, şi mai ales acelea care sunt 
stăpânii firii. De aceea dorea să-i spun cum arată aceste 
mâncări costisitoare şi cum se făcea că unii dintre noi le 
doream. l-am înşirat atunci toate felurile de mâncare câte 
mi-au trecut prin minte şi chipul în care le pregătim, lucru 
ce nu putea fi făcut fără a trimite corăbii pe mare în toate 
colţurile lumii, ca să nu mai vorbim de băuturi, mirodenii şi 
alte nenumărate lucruri. L-am încredinţat că globul nostru 
pământesc trebuie să fie înconjurat de cel puţin trei ori, 
pentru ca una din femelele noastre Yahoo de neam ales să- 
şi poată lua gustarea de dimineaţă sau să aibă o ceaşcă în 
care să-şi bea ceaiul. Stăpânul meu spuse că o ţară care nu 
este în stare să asigure hrana locuitorilor ei trebuie să fie 
cu adevărat vitregită. Dar îl mira nespus de mult faptul că o 
întindere atât de mare de pământ era cu totul lipsită de apă 
de băut, iar oamenii se vedeau nevoiţi să-şi trimită corăbiile 
peste mări ca să aibă ce bea. l-am răspuns că Anglia, 
scumpa mea ţară, în care văzusem lumina zilei, produce, 
după calculele făcute, de trei ori mai multă hrană decât pot 
consuma locuitorii ei, ca să nu mai vorbim de băuturile 
extrase din grâne sau stoarse din fructele unor pomi, foarte 


plăcute la gust; la fel stăteau lucrurile cu toate celelalte 
trebuincioase vieţii. Totuşi, pentru a întreţine luxul şi 
necumpătarea bărbaţilor, precum şi deşertăciunea 
femelelor, trimitem cea mai mare parte a lucrurilor ce ne 
sunt trebuincioase spre alte ţări, de unde, în schimb, 
căpătăm tot felul de obiecte aducătoare de boli, sminteli şi 
vicii care se răspândesc în mijlocul nostru. Urmarea 
inevitabilă este că o mulţime de oameni sunt siliţi să-şi 
agonisească viaţa cerşind, jefuind, furând, înşelând, 
măsluind, jurând strâmb, linguşind, mituind, escrocând, 
jucând jocuri de noroc, minţind, umilindu-se, intimidând, 
votând, mâzgălind, citind în stele, otrăvind, prostituându-se, 
bârfind, defăimând, devenind liberi cugetători şi altele 
asemenea; m-am silit din răsputeri să-i lămuresc fiecare din 
aceste cuvinte. 

I-am mai spus că noi aducem vinuri din ţări străine nu 
pentru a înlocui lipsa apei sau a altor băuturi, ci pentru că 
vinul e o băutură care ne înveseleşte, scoţându-ne din minţi, 
care îndepărtează toate gândurile triste, zămisleşte cele 
mai năzdrăvane închipuiri în mintea noastră, ne umple de 
nădejdi, face să dispară teama, împiedică raţiunea de a ne 
mai sluji un timp oarecare şi ne lipseşte de folosinţa 
mâinilor şi a picioarelor, până când în cele din urmă cădem 
într-un somn adânc; totuşi, trebuie să mărturisim cinstit că 
ne trezim întotdeauna bolnavi şi mahmuri; folosind mereu 
această băutură, cu timpul căpătăm fel de fel de boli care 
ne amărăsc viaţa şi ne-o scurtează. 

În afară de asta, cei mai mulţi dintre oamenii noştri îşi 
agonisesc traiul lucrând pentru cei bogaţi sau unul pentru 
altul toate cele trebuincioase vieţii. De pildă, când sunt 
acasă şi umblu îmbrăcat aşa cum se cuvine, eu port pe 
trupul meu roadele muncii a o sută de meşteşugari. 
Construirea şi mobilarea casei mele are nevoie de încă pe 
atâta, şi un număr de cinci ori mai mare de oameni o 
împodobesc pe soţia mea. 


M-am gândit apoi să-i povestesc despre un alt soi de 
oameni care-şi agonisesc traiul îngrijind de cei bolnavi; în 
mai multe rânduri îi spusesem Înălţimii Sale că mulţi 
oameni din echipajul meu muriseră din pricina bolilor. De 
data aceasta numai cu mare greutate am izbutit până la 
urmă să-l fac să mă înţeleagă. Pentru el era destul de 
limpede ca un houynnhnm să slăbească şi să se mişte 
anevoie cu câteva zile înaintea morţii sau să se rănească la 
picior în urma vreunui accident; dar ca natura, care face 
totul în mod desăvârşit, să îngăduie durerii să se aciueze în 
trupurile noastre, era un lucru de neconceput pentru el şi 
de aceea mă rugă să-i lămuresc pricina unui rău atât de 
neînțeles. 

I-am spus că ne hrănim cu o mie de lucruri care au efecte 
contrarii; că mâncăm atunci când nu ne este foame şi bem 
fără să ne fie sete; că ne pierdem nopţile la chefuri, 
consumând băuturi tari fără să luăm nimic altceva în gură, 
ceea ce ne predispune la trândăvie, ne buhăieşte trupul şi 
grăbeşte sau împiedică mistuirea. Că prostituatele Yahoo 
capătă o anumită boală ce face să putrezească oasele 
acelora care le cad în braţe; că această boală, ca şi multe 
altele de altfel, se moşteneşte din tată în fiu, aşa că mulţi 
copii vin pe lume suferind de tot felul de boli grele; că lista 
tuturor bolilor la care este supus trupul omenesc ar fi 
nesfârşită, că nu sunt mai puţin de cinci sau şase sute, 
pentru fiecare mădular şi încheietură; într-un cuvânt, 
fiecare parte a trupului, fie pe dinafară, fie pe dinăuntru, îşi 
are boala ei caracteristică. Pentru vindecarea acestor boli 
există anumiţi oameni care învaţă meseria de a tămădui sau 
de a se preface că-i tămăduiesc pe bolnavi. 

Şi cum mă pricepeam oarecum în această meserie, eram 
gata, în semn de recunoştinţă faţă de Înălţimea Sa, să-i 
dezvălui toate tainele şi mijloacele de care se folosesc ei. 

Potrivit concepţiei lor, toate bolile provin din îmbuibare, 
ceea ce îi face să conchidă că este nevoie de o golire totală 
a corpului, fie pe calea firească, fie pe gură. Datorită 


acestui fapt, ei pregătesc din diferite ierburi, minerale, 
răşini, uleiuri, scoici, săruri, sucuri, alge, excremente, 
scoarță de copac, şerpi, broaşte râioase, broaşte obişnuite, 
păianjeni, carne şi oase de morţi, păsări, animale şi peşti, 
un amestec cu cel mai îngrozitor miros şi cu cel mai scârbos 
gust ce se poate închipui, atât de scârbos, încât stomacul îl 
dă numaidecât afară. Acest amestec ei îl numesc vomitiv 
alteori, din aceleaşi substanţe la care mai adaugă şi alte 
otrăvuri, ei ne silesc să introducem în corpul nostru prin 
orificiul de sus sau de jos (după cum i se năzare doctorului) 
un leac la fel de nesuferit şi dezgustător pentru măruntaie 
care, uşurând pântecele, scoate tot ce se află înăuntru. 
Acestuia îi spun purgativ sau clizmă. De vreme ce natura, 
după cum susţin doctorii, a orânduit ca orificiul de sus să fie 
întrebuințat numai pentru introducerea solidelor şi 
lichidelor, iar cel inferior posterior pentru darea lor afară, 
aceşti artişti socotesc că în caz de boală, natura e abătută 
din făgaşele ei şi de aceea, pentru a fi repusă în drepturi, 
trupul trebuie tratat în chip opus căilor naturale, 
schimbând întrebuinţarea fiecărui oficiu: aşadar solidele şi 
lichidele vor fi introduse prin anus şi date afară pe gură. 

Dar în afară de bolile adevărate, oamenii mai suferă şi de 
boli închipuite, pentru care doctorii au născocit leacuri 
închipuite; aceste boli au fel de fel de numiri ca şi leacurile 
potrivite pentru fiecare din ele; de cele mai multe ori 
femelele yahooilor sunt acelea care se îmbolnăvesc de 
asemenea boli. 

Una din însuşirile cele mai de seamă ale oamenilor din 
această tagmă este priceperea cu care fac pronosticuri. 
Aici, rareori se întâmplă să dea greş, căci atunci când e 
vorba de boli adevărate, mai ales dacă acestea se prezintă 
sub o formă gravă, pronosticul lor este de obicei moartea, 
care le stă totdeauna în putere, spre deosebire de 
vindecare. De aceea, ori de câte ori se ivesc semne 
neaşteptate de însănătoşire, după ce doctorii şi-au rostit 
sentinţa, pentru a nu fi învinovăţiţi că sunt prooroci 


mincinoşi, ei ştiu cum să-şi dovedească dibăcia în faţa lumii, 
administrând o doză potrivită. 

De asemenea, doctorii sunt de mare folos soţilor şi soțiilor 
care s-au plictisit de tovarăşii lor de viaţă, fiilor celor mai 
vârstnici, miniştilor şi, adesea, chiar monarhilor. 

Avusesem de mai multe ori prilejul să stau de vorbă cu 
stăpânul meu despre cârmuire, în general, şi despre 
minunata noastră constituţie, în special, care, pe drept 
cuvânt stârneşte admiraţia şi invidia întregii lumi. Cum însă 
şi de data aceasta pomenisem întâmplător de miniştri, el m- 
a rugat să-i spun ce soi de Yahoo aveam în vedere când mă 
refeream la acest nume. 

I-am spus că un prim-ministru, adică persoana pe care 
aveam de gând să i-o zugrăvesc, este o făptură lipsită cu 
totul de bucurie sau durere, dragoste sau ură, milă sau 
mânie; cel puţin, ea nu dă dovadă de alte simţăminte decât 
de o dorinţă aprigă de avere, putere şi titluri; că foloseşte 
cuvintele pentru a spune orice altceva, dar niciodată ce 
gândeşte cu adevărat; că nu rosteşte vreodată un adevăr 
decât cu gândul ca celălalt să-l ia drept minciună şi, iarăşi, 
nici o minciună decât cu scopul ca celălalt să-l ia drept 
adevăr; că cei pe care îi vorbeşte de rău în spate sunt cu 
siguranţă favoriţii lui, şi că oricând începe să te laude în 
faţa altora sau chiar de faţă cu tine, eşti un om pierdut. Cea 
mai mare pacoste este făgăduiala pe care ţi-o face, mai ales 
dacă este întărită prin jurământ; auzind-o, omul înţelept n- 
are decât să se retragă şi să renunţe de a mai trage vreo 
nădejde. 

Există trei căi pentru ca un om să ajungă prim-ministru. 
Prima este să ştie să se folosească cu înţelepciune de soţia, 
fiica sau sora lui; a doua - să-şi trădeze şi să-şi sape 
înaintaşul; iar a treia - să dea dovadă de un zel furibund în 
adunările publice, tunând şi fulgerând împotriva corupţiei 
de la curte. Un monarh înţelept va prefera să-i aleagă pe 
aceia care practică ultima din aceste metode, deoarece 
zeloşii aceştia se dovedesc a fi întotdeauna oamenii cei mai 


slugarnici şi mai supuşi voinţei şi patimilor stăpânului lor. 
Având în mâna lor toate dregătoriile, aceşti miniştri rămân 
mereu la putere, mituind majoritatea senatorilor sau a 
sfetnicilor din marele consiliu; în cele din urmă, datorită 
unui mijloc numit Act de Indemnitate (pe care i l-am 
descris), ei se pun la adăpost de răfuielile de mai târziu şi se 
retrag din viaţa publică încărcaţi cu bunurile luate de la 
popor. 

Palatul unui prim-ministru este o adevărată şcoală, unde 
alţii învaţă şi ei meseria; pajii, lacheii şi portarul, 
maimuţărindu-şi stăpânul, devin şi ei miniştri în lumea lor, şi 
ajung la o adevărată culme a desăvârşirii în ceea ce 
priveşte principalele trei ştiinţe: obrăznicia, minciuna şi 
mita. Aşa se face că şi lor le dau târcoale persoanele cele 
mai sus puse, iar uneori, mulţumită dibăciei şi neruşinării, 
ajung treptat-treptat urmaşii stăpânilor lor. 

De obicei, primul-ministru se află la cheremul unei târfe 
sau al unui lacheu favorit - făgaşele prin care se scurg toate 
favorurile; la urma urmei, aceştia pot fi pe drept cuvânt 
numiţi cârmuitorii ţării. 

Într-o zi, pe când stăteam de vorbă, auzindu-mă pomenind 
de nobilii din ţara mea, stăpânul binevoi să-mi facă un 
compliment pe care n-aş putea spune că-l meritam: după 
părerea lui, eu mă trăgeam, pesemne, dintr-o familie nobilă, 
deoarece îi întreceam cu mult în înfăţişare, culoarea pielii şi 
curăţenie, pe toţi yahoo-ii din ţara lui, cu toate că se părea 
că-mi lipseşte puterea şi sprinteneala. Acestea trebuiau 
puse pe socoteala felului meu de trai cu totul deosebit de al 
celorlalte dobitoace. Pe de altă parte, eram înzestrat nu 
numai cu darul vorbirii, ci şi cu oarecare urme de rațiune, 
aşa încât cunoscuţii săi mă socoteau o adevărată minune. 

Pe de altă parte m-a rugat să bag de seamă că printre 
houyhnhnmi, bălanul, murgul şi sârgul aveau altă înfăţişare 
decât cel sur, rotat sau negru; ei nu erau înzestrați din 
născare cu aceeaşi agerime a minţii sau cu aceeaşi 
capacitate de a-şi ascuţi gândirea; de aceea rămâneau să 


ducă o viaţă de slugi şi niciodată nu ar fi năzuit să se 
împerecheze cu aceia care nu le erau pe potrivă, lucru care 
de altfel în ţara lor ar fi fost socotit drept monstruos şi 
nefiresc. 

I-am exprimat Înălţimii Sale umila mea recunoştinţă 
pentru buna părere pe care binevoise să şi-o facă despre 
mine; dar l-am încredinţat totodată că nu eram de neam 
mare, întrucât mă născusem din părinţi simpli şi 
cumsecade, care de-abia fuseseră în stare să-mi dea o 
creştere bună; apoi i-am arătat că nobilimea noastră era cu 
totul altceva decât îşi închipuia el; că tinerii noştri nobili 
sunt crescuţi din copilărie în trândăvie şi lux; că de îndată 
ce le-o îngăduie vârsta, ei îşi macină puterile şi se molipsesc 
de boli îngrozitoare în urma legăturilor cu femele 
destrăbălate, iar atunci când şi-au irosit averea, ei se 
însoară cu o femeie de rând, o fiinţă respingătoare şi cu 
sănătatea şubredă, pe care o urăsc şi o dispreţuiesc; ei se 
însoară numai de dragul banilor. Vlăstarele unor astfel de 
căsătorii sunt de obicei copii scrofuloşi, piperniciţi sau 
diformi. În felul acesta, rareori se întâmplă ca o familie să 
supravieţuiască mai mult de trei generaţii, afară doar dacă 
soţia are grijă să găsească un tată sănătos pentru copiii ei 
printre vecini sau servitori, ca neamul să-şi recapete 
vigoarea şi să nu se stingă. 

Că adevăratele dovezi ale unui sânge nobil sunt un trup 
bolnav şi slăbănog şi o faţă pământie, în vreme ce o 
înfăţişare sănătoasă şi robustă este un lucru atât de ruşinos 
pentru un om cu vază, încât lumea socoteşte că adevăratul 
lui tată trebuie să fi fost rândaş sau vizitiu. Cusururile minţii 
merg mână în mână cu cele ale trupului, iar caracterul 
acestor oameni este un amestec de ipohondrie, neghiobie, 
ignoranță, capricii, senzualitate şi trufie. 

Totuşi, fără aprobarea acestei ilustre adunări nici o lege 
nu poate fi promulgată, abrogată sau modificată; ea este 
aceea care hotărăşte, fără putinţă de apel, cu privire la 
soarta proprietăţilor noastre. 


CAPITOLUL VII. 

Marea dragoste de patrie a autorului. Observațiile 
stăpânului său cu privire la constituţia şi cârmuirea Angliei, 
aşa cum au fost zugrăvite de autor, prin stabilirea unor 
cazuri paralele şi comparații. Reflecţiile stăpânului său 
asupra firii omeneşti. 

Poate că cititorul se va întreba cum de am izbutit să-mi 
calc pe inimă şi să-mi dau drumul la gură, zugrăvindu-i pe 
cei de un neam cu mine unor muritori şi aşa înclinați să-şi 
formeze cea mai proastă părere despre oameni, datorită 
asemănării atât de perfecte dintre mine şi yahoo-ii lor. 
Trebuie să mărturisesc însă că nenumăratele virtuţi ale 
acelor minunate patrupede, puse faţă în faţă cu 
stricăciunea firii omeneşti, îmi deschiseseră într-atât ochii 
şi-mi luminaseră într-atâta mintea, încât am început să văd 
faptele şi patimile omului într-o lumină cu totul nouă şi să 
consider că onoarea semenilor mei nu merită să fie cruţată, 
ceea ce, de altfel, mi-ar fi fost cu neputinţă să fac în faţa 
unei fiinţe înzestrate cu atâta agerime a minţii cum era 
stăpânul meu care, zi de zi, îmi arăta mii de greşeli pe care 
le făceam, greşeli de care mai înainte nu-mi dădeam câtuşi 
de puţin seama şi care la noi nici nu ar fi fost socotite 
cusururi ale firii omeneşti. Pe de altă parte, datorită pildei 
sale, învăţasem să dispreţuiesc orice prefăcătorie sau 
minciună, iar adevărul îmi părea atât de atrăgător, încât 
luasem hotărârea să-i jertfesc totul. 

Vreau să fiu sincer cu cititorul meu şi să-i mărturisesc 
cinstit că a mai existat şi un alt motiv, mult mai puternic, 
datorită căruia am fost îmboldit să prezint fără cruţare 
stările de lucruri de la noi. Nu trecuse nici un an de când 
mă găseam în ţara aceea şi prinsesem atâta dragoste şi 
stimă pentru locuitorii ei, încât luasem hotărârea să nu mă 
mai întorc niciodată printre semenii mei, oamenii, ci să-mi 
petrec restul zilelor în mijlocul acestor minunaţi 
houyhnhnmi, contemplând şi practicând toate virtuțile, într- 
o ţară unde nimeni şi nimic nu mă îndemna la viciu. 


Dar soarta, veşnicul meu vrăjmaş, hotări să nu am parte 
de o asemenea fericire. Mă mângâi totuşi la gândul că în 
cele ce am spus despre compatrioţii mei. am căutat să 
micşorez scăderile lor în măsura în care puteam să o fac în 
faţa unui ascultător atât de sever, dând mereu lucrurilor 
întorsătura cea mai favorabilă cu putinţă. Căci s-a născut 
oare omul care să nu fie părtinitor, atunci când e vorba de 
locul lui de baştină? 

Am redat miezul mai multor convorbiri, pe care le-am avut 
cu stăpânul meu în cea mai mare parte a timpului, cât am 
avut cinstea de a fi în slujba sa, dar, fireşte, pentru a nu 
lungi vorba, am înlăturat mult mai mult decât am aşternut 
pe hârtie. 

După ce răspunsesem la toate întrebările lui şi mi se părea 
că i-am astâmpărat pe deplin curiozitatea, într-o bună zi, 
dis-de-dimineaţ, el trimise după mine şi-mi porunci să mă 
aşez la oarecare depărtare (cinste pe care nu mi-o mai 
făcuse până atunci), îmi spuse că s-a gândit foarte serios la 
toate câte îi povestisem despre mine şi ţara mea şi că ne 
considera un fel de animale cărora le fusese dat - prin ce 
întâmplare n-ar fi putut spune —- să aibă o fărâmă de 
minte, pe care noi o foloseam pentru a spori şi mai mult 
cusururile din născare şi pentru a dobândi altele noi, pe 
care natura nu ni le dăruise; că am căutat să ne 
descotorism şi de puţinele însuşiri frumoase pe care ea ni le 
hărăzise; că am izbutit să ne înmulţim nevoile fireşti şi, 
după câte se pare, ne petrecem toată viaţa în străduinţi 
deşarte, spre a le înlocui cu propriile noastre născociri. Cât 
despre mine, era limpede că nu aveam nici puterea, nici 
agerimea unui Yahoo obişnuit, că umblam în mod nefiresc 
numai pe picioarele dinapoi, că născocisem un mijloc de a 
nu mă putea folosi de ghearele mele, nici măcar pentru a 
mă apăra; de asemenea, prin alt mijloc izbutisem să-mi 
îndepărtez părul de pe bărbie, al cărui rost era să mă apere 
de soare şi de vreme rea. În sfârşit, că nu eram în stare nici 


să alerg iute, nici să mă caţăr în copaci ca fraţii mei (cum le 
spunea el), yahoo-ii din ţara aceea. 

Că instituţiile noastre guvernamentale, precum şi legile 
erau urmarea firească a lipsei noastre de judecată şi, prin 
urmare, şi de virtute, căci judecata singură ajunge pentru a 
călăuzi o fiinţă raţională. 

De altfel, acesta era un titlu la care nu aveam dreptul, în 
urma descrierii pe care i-o făcusem referitor la poporul 
meu, cu toate că el îşi dădea foarte bine seama că, pentru a- 
i pune într-o lumină mai favorabilă pe semenii mei, 
ascunsesem multe amănunte spunând adesea lucruri care 
nu erau. 

Această părere a lui era întărită de faptul că trupul mea 
semăna aproape întru totul cu al celorlalţi yahoo-i, 
deosebindu-mă doar în ceea ce priveşte puterea, iuţeala şi 
hărnicia, scurtimea ghearelor sau alte câteva lucruri ce nu 
puteau fi puse în seama naturii. Tot astfel, din cele ce-i 
spusesem despre viaţa, obiceiurile şi faptele noastre, îşi 
dădea seama că şi între alcătuirea minţilor noastre 
asemănarea este la fel de mare. Mi-a mai spus că yahoo-ii 
se urăsc între ei mai mult decât se urăsc orice alte animale, 
iar motivul pe care-l invocau de obicei era înfăţişarea 
hidoasă a semenilor lor - hidoşenie pe care fiecare din ei o 
descoperea la celălalt, dar niciodată la el însuşi. Toate 
acestea l-au făcut să reflecteze asupra unui lucru şi anume 
că nu suntem chiar cu totul lipsiţi de minte, atunci când ne 
acoperim trupurile, deoarece în felul acesta ascundem 
multe hidoşenii, altminteri greu de îndurat. Continuă să-mi 
arate că de-abia acum îşi dădea seama că certurile dintre 
dobitoacele din ţara lui aveau aceleaşi pricini ca şi certurile 
noastre, după cum i le zugrăvisem eu. Căci, zicea el, dacă 
arunci în mijlocul a cinci yahoo-i hrană care ar îndestula 
cincizeci, lighioanele acestea în loc să se apuce să mănânce 
în linişte, se vor lua la bătaie, fiecare dorind să aibă toată 
mâncarea numai pentru sine. De aceea, un servitor stătea 
veşnic lângă yahoo-i, când aceştia păşteau pe câmp, în timp 


ce dobitoacele care rămâneau acasă erau priponite la 
oarecare distanţă unele de altele. Dacă o vacă murea de 
bătrâneţe sau din cine ştie ce altă pricină, înainte ca un 
houyhnhnm s-o pună la o parte pentru yahoo-ii săi, cei din 
vecini veneau în cete ca s-o fure şi se isca atunci o 
încăierare ca acelea pe care i le descrisesem eu, yahoo-ii 
dintr-o tabără pricinuindu-le răni cumplite celorlalţi, deşi 
rareori se întâmpla ca ei să se omoare între dânşii, 
deoarece le lipseau uneltele potrivite aducătoare de 
moarte, pe care le născociseră semenii mei. Alteori, între 
yahoo-ii din împrejurimi se încingeau bătălii asemănătoare 
fără nici o pricină vădită, cei dintr-un ţinut aşteptând 
prilejul de a-i ataca pe ceilalţi, înainte ca aceştia să fie 
pregătiţi. 

Dacă însă văd că nu le merge, yahoo-ii se întorc acasă şi, în 
lipsa unui vrăjmaş, se încaieră între ei, făcând ceea ce eu 
numisem un război civil. Mi-a mai spus că unele câmpii din 
ţinutul acela sunt presărate cu pietre ce strălucesc în 
diferite culori, care plac grozav de mult yahooilor. Atunci 
când aceste pietre stau împlântate în pământ (cum se 
întâmplă adesea), ei sunt în stare; să scurme cu ghearele 
zile întregi ca să le scoată, apoi le duc cu ei şi le ascund 
grămezi-grămezi în culcuşurile lor, privind cu teamă în juru- 
le, ca nu cumva semenii lor să le descopere comoara. 
Stăpânul meu nu înţelegea de fel motivul acestei pofte 
nefireşti, după cum nu vedea nici folosul pe care astfel de 
pietre l-ar putea aduce unui Yahoo; acum însă bănuia că 
purcede din aceeaşi zgârcenie pe care eu o pusesem pe 
seama firii omeneşti. Odată, din dorinţa de a vedea ce se 
întâmplă, mutase pe ascuns o grămadă de pietre din 
acestea din locul unde le îngropase unul din yahoo-ii lui şi 
scârbosul animal, negăsindu-şi comoara, prinse a se văicări 
ca în gură de şarpe, adunând toată turma la locul cu 
pricina; apoi se puse pe nişte urlete cumplite şi se repezi 
să-i muşte şi să-i sfâşie cu ghearele pe ceilalţi; în cele din 
urmă, începu să se stingă cu zile, căci nu mai mânca, nu 


dormea şi nici de muncă nu mai era bun; până într-o zi, 
când stăpânul porunci unui servitor să-i ducă în taină 
pietrele în aceeaşi groapă şi să le ascundă acolo ca mai 
înainte. Descoperindu-le, yahoo-ul îşi recapătă de îndată 
vioiciunea şi buna dispoziţie, dar avu grijă să-şi mute 
comoara într-o ascunzătoare mai ferită, fiind de atunci 
încoace un animal foarte supus. 

Stăpânul meu mă încredinţă de asemenea (lucru pe care 
de altfel îl observasem şi eu), că pe câmpiile unde aceste 
pietre lucitoare se găsesc mai din belşug, acolo se dau cele 
mai multe şi mai aprige bătălii, pricinuite de veşnicile 
năvăliri ale yahooilor din vecini. 

Mi-a mai arătat că se întâmplă adesea ca doi yahoo-i 
descoperind o astfel de piatră pe câmp şi sfădindu-se care 
din ei să ia piatra, să vină un al treilea şi să le-o sufle de sub 
nas, fapt pe care stăpânul meu îl socotea întrucâtva 
asemănător cu procesele noastre. Eu mi-am zis că este spre 
binele nostru, al oamenilor, să nu încerc să-i schimb 
părerea, deoarece sentinţa de care mi-a pomenit mai târziu 
era mult mai dreaptă decât multe din hotărârile noastre 
judecătoreşti: cei doi împricinaţi nu pierdeau nimic în afară 
de piatra pentru care se certau, pe câtă vreme curţile 
noastre judecătoreşti nu ar fi încheiat procesul până când 
amândoi împricinaţii nu şi-ar fi pierdut averile. 

Stăpânul meu continuă spunându-mi că nimic nu-i făcea 
mai scârboşi pe yahoo-i decât pofta lor nesăţioasă. Ei 
înfulecau fără alegere tot ce întâlneau în cale, ierburi, 
rădăcini, fructe, mortăciuni sau toate la un loc; şi le plăcea 
mai cu seamă ceea ce puteau dobândi furând şi încă de la 
mari depărtări, decât hrana mult mai bună care îi aştepta 
acasă. Dacă prada era bogată, mâncau până aproape să 
plesnească. Natura însă i-a învăţat să mănânce după 
aceasta o anumită rădăcină care le goleşte stomacul foarte 
repede. 

Mai era încă un soi de rădăcină, tare zemoasă, dar destul 
de rară şi greu de găsit, pe care yahoo-ii o căutau cu multă 


lăcomie şi o sugeau plini de nesaţ; aceasta avea asupra lor 
aceleaşi urmări pe care le are vinul asupra noastră. Uneori 
îi făcea să se îmbrăţişeze, alteori să se sfâşie între ei; urlau 
şi rânjeau, sporovăiau fără şir, se învârteau şi se dădeau de- 
a berbeleacul, apoi adormeau în glod. 

Băgasem şi eu de seamă că yahoo-ii erau singurele făpturi 
din ţara aceasta care se îmbolnăveau; totuşi lucrul se 
întâmpla mult mai rar decât li se întâmplă cailor la noi, ei 
îmbolnăvindu-se nu din pricina traiului rău, ci datorită 
murdăriei şi lăcomiei de care dădeau dovadă dobitoacele 
astea scârboase. Pe de altă parte, în limba lor nu există 
decât un cuvânt general pentru aceste boli, împrumutat 
după numele animalului, şi anume hnea-yahoo sau răul 
yahoo-ului. Doctoria care se prescrie este un amestec de 
balegă şi urină proprie, vârâte cu de-a sila pe gâtul yahoo- 
ului. Am avut adeseori prilejul să văd efectul minunat al 
acestei doctorii, pe care o recomand călduros 
compatrioţilor mei, spre binele obştesc, deoarece este un 
leac admirabil împotriva tuturor bolilor pricinuite de 
îmbuibare. 

În ceea ce priveşte învăţământul, arta de a guverna, 
artele, meşteşugurile şi altele de felul acesta, stăpânul meu 
mărturisi că nu vedea decât foarte puţine asemănări, sau 
chiar de loc, între yahoo-ii din ţara lui şi cei de la noi. De 
altfel, pe el îl interesau numai asemănările dintre noi. 

Ce-i drept, câţiva houyhnhnmi băgaseră de seamă că în 
fruntea celor mai multe cirezi de yahoo-i se afla un fel de 
conducător (întocmai după cum în parcurile noastre se află 
câte un cerb), care era întotdeauna mai hidos şi mai rău 
decât toţi ceilalţi. Că acest conducător avea de obicei un 
favorit ce-i semăna leit, poleit, a cărei îndeletnicire era să 
lingă picioarele şi şezutul stăpânului sau să-i ducă femele în 
culcuş, slujbă pentru care era din când în când răsplătit cu 
o bucată de carne de măgar. Favoritul acesta este urât de 
întreaga cireada şi, de aceea, pentru a fi în siguranţă, nu se 
desparte niciodată de stăpânul său. El rămâne de obicei în 


slujbă până când se găseşte unul mai rău decât el; în clipa 
când este înlăturat, urmaşul său vine în fruntea tuturor 
yahooilor din ţinut, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femele, şi 
întreaga ceată îl murdăreşte din cap până în picioare cu 
excrementele lor. În ce măsură lucrul acesta se întâmplă şi 
la curţile noastre cu favoriţii regelui şi cu miniştrii, stăpânul 
meu socotea că eu sunt cel mai în măsură să hotărăsc. 

N-am îndrăznit să răspund la această aluzie răutăcioasă, 
potrivit căreia înţelegerea omenească era mai prejos de 
deşteptăciunea unui dulău obişnuit, înzestrat cu destulă 
agerime ca să distingă şi să urmeze lătratul celui mai 
încercat câine din haită, fără să greşească vreodată. 

Stăpânul meu mi-a mai spus că yahoo-ii aveau unele 
însuşiri ciudate, pe care eu nu le amintisem sau la care 
făcusem doar vagi aluzii, atunci când îi povestisem despre 
neamul omenesc. El îmi arătă că aceste animale, ca şi alte 
dobitoace, de altfel, au femelele în comun, dar totuşi se 
deosebesc de celelalte prin faptul că femela Yahoo primeşte 
bărbatul şi atunci când e însărcinată, iar bărbaţii se ceartă 
şi se luptă cu femelele la fel de aprig ca şi între ei. Aceste 
obiceiuri erau atât de sălbatice, încât nici o făptură 
înzestrată cu bun simţ nu şi le însuşise. 

Un alt lucru care îl umplea de uimire era ciudata înclinare 
a yahoo-ilor spre tot ce e scârbos şi murdar, în timp ce toate 
celelalte animale par să dea dovadă de o dragoste firească 
pentru curăţenie. În ceea ce priveşte primele două 
învinuiri, am fost bucuros să le las fără răspuns, deoarece n- 
aş fi găsit un singur cuvânt întru apărarea semenilor mei, 
cuvânt pe care altminteri l-aş fi rostit bucuros. Dar mi-ar fi 
fost destul de uşor să apăr neamul omenesc de cea dea 
doua învinuire, dacă în ţara aceea s-ar fi găsit porci 
(aceştia, din nefericire lipseau), căci porcii, cu toate că sunt 
nişte patrupede mai plăcute decât yahoo-ii, nu ar putea fi 
socotiți, după umila mea părere, mai curaţi; şi până şi 
Înălţimea Sa ar fi fost nevoit să recunoască acest lucru, 


dacă ar fi văzut felul scârbos în care mănâncă sau cum se 
tăvălesc şi dorm în noroi. 

Stăpânul meu aminti de asemenea o altă însuşire, pe care 
servitorii săi o descoperiseră la mai mulţi yahoo-i şi pe care 
el nu şi-o putea explica de loc. Spunea că din când în când 
câte unui Yahoo i se năzare să se retragă într-un colţ, să se 
trântească jos, să înceapă să urle şi să geamă şi să-i alunge 
pe toţi cei ce se apropiau de el, şi cu toate că e tânăr şi 
gras, să nu vrea nici să mănânce, nici să bea; iar servitorii 
nu pot să-şi închipuie ce l-a apucat. Singurul leac pe care l- 
au găsit este să-l pună la munci grele, după care îşi vine 
negreşit în fire. Auzind acestea, am tăcut chitic, din 
dragoste pentru cei de un neam cu mine. Iotuşi, nu mi-a 
fost greu să întrezăresc aici adevăratul izvor al ipohondriei 
de care au parte numai cei leneşi, cei bogaţi şi cei care 
trăiesc în lux; iar dacă toţi aceştia ar fi siliţi să urmeze 
regimul amintit, pun mâna în, foc că s-ar lecui. Înălţimea Sa 
mai băgase de seamă că adeseori câte o femelă de-a 
yahooilor stătea în spatele unei movilite sau al unui tufiş şi 
se uita după tinerii Yahoo care treceau pe-acolo; şi când o 
vedeai iţindu-se, când ascunzându-se şi făcând fel de fel de 
mişcări şi strâmbături caraghioase. De asemenea mai 
băgase de seamă că în timpul acesta, ea împrăştia un miros 
dezgustător, iar atunci când vreunul din bărbaţi înainta 
spre ea, se retrăgea încet, uitându-se mereu înapoi şi, 
prefăcându-se că îi e teamă, alerga până într-un loc potrivit, 
unde ştia că bărbatul o va urma. 

Alteori, când printre ele se pripăşea o femelă străină, trei 
sau patru din neamul ei se strângeau în jurul necunoscutei, 
se holbau la ea, flecăreau între ele, rânjeau şi o miroseau pe 
toate părţile; apoi se depărtau făcând gesturi, ce păreau să 
exprime un dispreţ desăvârşit. 

Poate că stăpânul mergea cam departe cu aceste 
observaţii, bazate pe experienţa sa proprie şi pe a altora; 
totuşi, m-am gândit, nu fără oarecare uimire şi cuprins de 


adâncă întristare, că neruşinarea, cochetăria şi bârfeala nu 
sunt decât instincte înrădăcinate în firea femeii. 

Mă aşteptam în fiece clipă ca stăpânul meu să-i învinuiască 
pe yahoo-i de poftele acelea nefireşti ale ambelor sexe, atât 
de răspândite la noi. 

Se pare însă că natura nu este o dăscăliţă chiar atât de 
pricepută, căci în lumea noastră, aceste plăceri rafinate 
sunt întru totul rodul artei şi al raţiunii. 

CAPITOLUL VIII. 

Autorul descrie câteva ciudăţenii ale yahooilor. Marile 
virtuţi ale hoyhnhnm-ilor. Educaţia şi creşterea pe care o 
primesc tinerii. Adunarea lor generală. 

Cum eu cunoşteam mult mai bine firea omenească decât 
puteam să bănui că ar cunoaşte-o stăpânul meu, nu-mi era 
greu de loc să văd asemănarea dintre mine sau compatrioţii 
mei, pe de o parte, şi yahoo-ii pe care mi-i zugrăvise el, pe 
de altă parte; şi atunci mi-am zis că voi putea face şi alte 
descoperiri pe baza propriilor mele observaţii. De aceea, l- 
am rugat în câteva rânduri să-mi dea voie să mă plimb 
printre cirezile de yahoo-i din vecinătate. Plin de 
bunăvoință, stăpânul încuviinţă cererea mea, încredinţat 
fiind că datorită urii pe care o nutream faţă de aceste 
dobitoace, nu mă voi lăsa corupt de ele; aşa că Înălţimea Sa 
porunci unuia dintre slujitori, un căluţ murg, voinic, foarte 
de treabă şi cinstit, să mă însoţească, pentru că fără pază 
nu m-aş fi încumetat să mă aventurez. l-am povestit doar 
cititorului cât de urât s-au purtat cu mine aceste nesuferite 
lighioane, în prima zi a sosirii mele. Mai târziu, în vreo trei, 
patru rânduri, puţin a lipsit să nu cad în ghearele lor, când 
mi se întâmplase să mă plimb la o oarecare depărtare de 
casă, fără să am pumnalul la mine. Am toate motivele să 
cred că dihăniile îşi închipuiau că sunt uri semen de-al lor; 
de altfel, eu însumi le dădeam o mână de ajutor prin faptul 
că ori de câte ori apărătorul meu era alături de mine îmi 
suflecam mânecile şi-mi arătam braţele şi pieptul dezgolit. 
Yahoo-ii se apropiau cât le îngăduia curajul şi-mi imitau 


mişcările, aşa cum fac maimuţele, însoţindu-le însă 
întotdeauna de gesturi pline de ură; aşa li se întâmplă 
maimuţelor domesticite, cu scufiţă şi ciorapi, veşnic 
persecutate de cele sălbatice, atunci când se pripăşesc 
printre ele. 

Încă de mici, yahoo-ii sunt uimitor de sprinteni; totuşi, am 
prins odată un Yahoo în vârstă de trei ani şi m-am străduit 
să-l fac să stea liniştit, purtându-mă cât se poate de 
prietenos cu el. Dar împieliţatul începu să urle şi să mă 
zgârie, ba să mă şi muşte cu atâta violenţă, încât am fost 
nevoit să-i dau drumul. De altfel, era şi timpul, pentru că o 
ceată întreagă de yahoo-i bătrâni se strânsese în jurul 
nostru atraşi de zgomot, dar văzând că mititelului nu i s-a 
întâmplat nimic (acesta o şi luase la sănătoasa) şi că murgul 
se afla alături de mine, nu au îndrăznit să se apropie prea 
mult de noi. Am băgat de seamă că animalul acela tânăr 
mirosea foarte urât - era un miros de nevăstuică sau de 
vulpe, însă mult mai neplăcut. Am uitat să adaug un 
amănunt (de altfel, cred că cititorul m-ar fi iertat dacă nu l- 
aş fi amintit de loc), şi anume că în timp ce ţineam în braţe 
dihania scârboasă, ea mi-a mânjit hainele de sus până jos cu 
excrementele sale - o substanţă galbenă lichidă. Din 
fericire, nu departe curgea un pârâiaş, unde m-am spălat 
cât am putut mai bine. Totuşi nu am îndrăznit să mă apropii 
de stăpânul meu înainte de a mă aerisi îndeajuns. 

Din câte am izbutit eu să-mi dau seama, yahoo-ii par să fie 
animalele cele mai greu de instruit. Nu sunt în stare să facă 
mai mult decât să care sau să ridice poveri. Cred, totuşi, că 
acest beteşug izvorăşte îndeosebi din firea lor perversă şi 
nărăvaşă. Ei sunt vicleni, răutăcioşi, trădători şi 
răzbunători. Sunt puternici şi voinici, dar şi laşi în acelaşi 
timp şi, prin urmare, neobrăzaţi, josnici şi cruzi. S-a 
observat că atât bărbaţii cât şi femelele cu părul roşu sunt 
mai libidinoşi decât ceilalţi, pe care îi întrec totuşi în forţă şi 
putere de muncă. 


Houyhnhnm-ii îi ţin pe yahoo-ii de care se folosesc pentru 
diferite treburi în nişte colibe aşezate nu prea departe de 
casă; pe ceilalţi însă, îi trimit la timp, unde dezgroapă 
rădăcini, mănâncă tot felul de buruieni şi caută hoituri. 
Uneori, prind nevăstuici şi luhimuh-i (un fel de şobolan de 
câmp), pe care le înfulecă lacomi. Natura i-a învăţat să-şi 
sape gropi adânci cu ghearele pe povârnişurile măgurelor, 
unde îşi fac culcuşul; numai vizuinile femelelor sunt mai 
mari, îndeajuns de încăpătoare pentru doi sau trei pui. 

Din fragedă copilărie ei învaţă să înoate ca broaştele şi pot 
sta multă vreme sub apă, unde prind adesea peşti pe care 
femelele îi duc puilor. 

Cu acest prilej, nădăjduiesc că cititorul mă va ierta dacă şi 
voi povesti o întâmplare ciudată. 

Într-o zi mă plimbam cu paznicul meu, căluţul cel murg, şi 
cum vremea era foarte călduroasă, l-am rugat să-mi dea 
voie să mă scald în râul ce curgea în apropiere. Murgul 
încuviinţă, iar eu m-am dezbrăcat şi am intrat uşor în apă. 
Întâmplător, o tânără femelă Yahoo care stătea ascunsă 
după un dâmb văzu toate acestea şi cuprinsă de dorinţă 
(după cum a bănuit murgul şi cu mine) dădu fuga şi se 
aruncă în apă la cinci yarzi depărtare de locul unde mă 
scăldam eu. În viaţa mea n-am tras o spaimă mai cumplită. 
Murgul păştea mai încolo, fără să aibă habar de nimic. 
Femela mă îmbrăţişa într-un chip cu totul dezgustător, eu 
am început să urlu din răsputeri şi murgul veni galopând 
înspre mine, ceea ce o făcu să-mi dea drumul cu multă 
părere de rău, sărind pe malul dimpotrivă, unde s-a oprit 
ţintuindu-mă cu privirea şi urlând tot timpul cât mi-am pus 
hainele. 

Întâmplarea aceasta i s-a părut foarte hazlie stăpânului 
meu şi familiei sale, dar mie nu mi-a pricinuit decât un 
simţământ de ruşine, căci nu mai puteam tăgădui că sunt 
un Yahoo din cap până-n picioare, de vreme ce femelele 
yahooilor se simțeau atrase în chip firesc de mine, ca de 
unul din neamul lor. Şi dihania nici măcar n-avea părul roşu 


(ceea ce ar fi scuzat întrucâtva o poftă atât de nesăţioasă), 
ci negru ca tăciunele, iar înfăţişarea-i nu era chiar atât de 
hidoasă ca a suratelor ei; de altfel nu cred să fi avut mai 
mult de unsprezece ani. 

Întrucât mi-am petrecut trei ani în această ţară, bănuiesc 
că cititorul aşteaptă să-i zugrăvesc, aşa cum fac îndeobşte 
călătorii, obiceiurile şi felul de a fi al locuitorilor, lucru pe 
care, de fapt, am căutat să-l studiez cu precădere. 

Deoarece aceşti nobili houyhnhnmi au o înclinare firească 
spre virtute şi nu-şi pot face o idee măcar de ceea ce 
înseamnă răul la o creatură raţională, principiul lor în viaţă 
este de a cultiva raţiunea şi de a se lăsa întru totul călăuziţi 
de ea. La ei, raţiunea nu este un lucru îndoielnic, ca la noi, 
unde oamenii cutează să discute pentru şi împotriva ei, cu 
şanse egale de plauzibilitate, la ei raţiunea se impune în 
mod categoric, aşa cum de altfel trebuie să se întâmple 
întotdeauna când ea nu e tulburată, nici întunecată sau 
înjosită de patimă şi interese. Îmi aduc aminte că numai cu 
mare greutate am izbutit să-l fac pe stăpânul meu să 
priceapă sensul cuvântului părere sau faptul că un punct de 
vedere poate fi discutat, căci raţiunea ne învaţă să afirmăm 
sau să tăgăduim numai atunci când suntem siguri, iar 
dincolo de cele ce cunoaştem nu putem face niciuna nici 
alta. 

De aceea, controversele, polemicule, certurile şi siguranţa 
unor afirmaţii false, sau îndoielnice sunt rele pe care 
houyhnhnm-ii nu le cunosc. De asemenea, când am încercat 
să-i explic cele câteva din sistemele noastre de filosofie 
naturală, el a început să râdă la gândul că o creatură care 
se pretinde raţională se mândreşte cu cunoştinţele căpătate 
pe baza ipotezelor altor oameni, mai cu seamă când e vorba 
de lucruri, unde aceste cunoştinţe, chiar în cazul când sunt 
sigure, nu pot fi de nici un folos. Aici el fu întru totul de 
părerea lui Socrate, aşa cum ne-a transmis-o Platon; şi 
amintesc aceasta, întrucât socotesc că este cea mai mare 
cinste ce i se poate face acestui prinţ al filosofilor. De atunci 


m-am gândit adesea cum ar răvăşi o astfel de doctrină 
bibliotecile din Europa şi câte cărări ce duc spre glorie nu 
s-ar închide învăţaţilor lumii. 

Prietenia şi bunăvoința sunt cele două virtuţi de seamă ale 
houyhnhnm-ilor, şi amândouă privesc nu numai anumite 
fiinţe, ci întreaga seminţie. Un străin din cele mai 
îndepărtate ţinuturi este tratat la fel ca şi cel mai apropiat 
vecin şi oriunde s-ar duce se simte ca acasă. Houyhnhnm-ii 
sunt foarte cuviincioşi şi curtenitori, dar ceremonialul este 
ceva cu totul necunoscut în ţara lor. Faţă de mânjii lor, ei nu 
simt nici un fel de dragoste, iar grija cu care le urmăresc 
educaţia izvorăşte pe de-a-ntregul din rațiune. Am băgat de 
seamă că stăpânul se purta la fel de drăgăstos cu odraslele 
vecinului ca şi cu propriii săi copii. Ei spun că natura îi 
învaţă să-şi iubească toţi semenii deopotrivă şi că raţiunea 
face deosebire numai atunci când este vorba de o fiinţă 
foarte înzestrată. 

După ce femela houyhnhnm-ului a zămislit câte un pui din 
fiecare sex, ea nu se mai însoţeşte cu bărbatul, afară doar 
dacă pierde pe unul din copii în urma vreunei nenorociri, 
ceea ce se întâmplă foarte rar. În acest caz, ei se împreună 
din nou. Dacă o asemenea năpastă se abate asupra unui 
houyhnhnm a cărui soţie nu mai poate zămisli, o altă 
pereche îi dă pe unul din mânjii ei, iar femela şi bărbatul se 
însoțesc din nou până când mama rămâne grea. Această 
măsură de prevedere se impune cu necesitate, pentru că 
altfel ţara ar fi primejduită să aibă un excedent de 
populaţie. 

Dar neamul houyhnhnm-ilor inferiori, care sunt crescuţi 
spre a deveni servi, nu cunoaşte astfel de stricte limitări; lor 
li se îngăduie să zămislească trei copii de fiecare sex, 
pentru a sluji în familiile de neam. 

Atunci când se căsătoresc, houyhnhnm-ii vădesc o 
deosebită grijă în alegerea soţiei, luând seama la culoarea 
acesteia, pentru ca nu cumva vlăstarele ce vor fi zămislite 
să supere ochiul printr-un amestec neplăcut de nuanţe. La 


bărbaţi, preţuită îndeosebi este puterea, iar la femele 
frumuseţea; dar nu pentru ca să deştepte dragostea, ci să 
împiedice degenerarea neamului. De pildă, atunci când se 
întâmplă ca o femelă să fie foarte robustă, i se alege un 
bărbat, ce se distinge prin frumuseţe. Curtea, dragostea, 
cadourile, zestrea, averea cuvenită soţiei după moartea 
bărbatului - toate acestea sunt foarte departe de ei; de 
altfel şi din limbă lipsesc cuvintele care să le exprime. 
Tânăra pereche se întâlneşte şi se uneşte numai pentru că 
aşa au hotărât părinţii şi prietenii. Acest lucru se întâmplă 
în fiecare zi şi ei socotesc că aşa trebuie să procedeze o 
fiinţă raţională. Cât despre necinstirea căsătoriei sau orice 
altă ticăloşie de felul acesta, aşa ceva nu s-a pomenit la ei. 
Toată viaţa, bărbatul şi femela lui nutresc unul pentru 
celălalt aceleaşi simţăminte de prietenie şi bunăvoință 
reciprocă pe care le poartă tuturor semenilor, fără să 
cunoască gelozia, dulcegăriile, certurile sau nemulţumirile. 

În ceea ce priveşte educarea tinerilor de ambele sexe, 
metoda lor e neîntrecută şi este vrednică de a ne sluji drept 
pildă. Până la vârsta de optsprezece ani, tinerilor nu li se dă 
voie să guste nici un grăunte de ovăz, decât în anumite zile, 
şi nici lapte, decât foarte rar. Vara, ei pasc două ore 
dimineaţa şi două seara, ca şi părinţii lor. Servitorilor însă 
nu le este îngăduit să pască decât jumătate din acest timp, 
iar o cantitate destul de mare de iarbă este adusă acasă, 
unde o mănâncă în orele cele mai potrivite, când nu 
muncesc. 

Cumpătarea, hărnicia, exerciţiile fizice şi curăţenia sunt 
lecţiile pe care le învaţă deopotrivă tinerii de ambele sexe. 
Stăpânul meu socotea că este o monstruozitate ca femelele 
noastre să capete o educaţie diferită de cea a bărbaţilor, cu 
excepţia câtorva probleme de gospodărie. În felul acesta, 
spunea el, şi pe bună dreptate, o jumătate din băştinaşii 
noştri nu sunt buni de nimic altceva decât să aducă pe lume 
copii, iar a încredința grija copiilor noştri unor astfel de 


animale nefolositoare este o dovadă şi mai grăitoare de 
sălbăticie. 

Houyhnhnmii cultivă în tineretul lor forţa, agilitatea şi 
rezistenţa, deprinzându-i să urce şi să coboare în fugă 
dealuri pieptiş şi să străbată drumuri bolovănoase; iar când 
sunt lac de sudoare, li se porunceşte să se arunce în apele 
vreunui eleşteu sau râu. De patru ori pe an, tinerii dintr-un 
ţinut se întâlnesc pentru a se întrece în alergări şi sărituri şi 
alte exerciţii care cer putere şi sprinteneală; învingătorul 
este răsplătit cu un cântec compus în cinstea lui sau a ei. În 
timpul serbărilor, pe câmpul unde se desfăşoară întrecerile, 
servitorii aduc o ceată de yahoo-i încărcaţi cu fân, ovăz şi 
lapte pentru ca houyhnhnmii să se ospăteze, după care 
dobitoacele acestea sunt imediat mânate înapoi, ca nu 
cumva să tulbure adunarea cu zgomotul lor. 

Din patru în patru ani, cu prilejul echinoxului de vară, pe o 
câmpie aşezată la vreo douăzeci de mile depărtare de casa 
noastră se întruneşte consiliul reprezentativ al întregului 
popor, consiliu care ţine vreo cinci-şase zile. În acest 
consiliu se cercetează starea de lucruri din fiecare ţinut, se 
pun întrebări cu privire la recolta de fân, şi de ovăz, dacă a 
fost bună sau proastă, dacă locuitorii au vaci şi yahoo-i cât 
le trebuie sau dacă dimpotrivă duc lipsă. Şi oriunde se 
constată vreo lipsă (lucru rar de altfel), ea este imediat 
înlăturată, toţi băştinaşii consimţind să dea o mână de 
ajutor. Tot aici se hotărăşte soarta copiilor. Aşa, de pildă, 
dacă un houyhnhnm are doi copii de gen masculin, el face 
schimb cu un altul care are două fete; iar atunci când un 
copil moare în urma unui accident nenorocit, iar mama nu 
mai poate zămisli din pricina vârstei, se hotărăşte care 
anume familie din ţinut va zămisli un alt vlăstar, pentru ca 
pierderea să fie înlocuită. 

CAPITOLUL. IX. 

Mari dezbateri în adunarea generală a houyhnhnm-ilor şi 
hotărârile luate, învăţătura houyhnhnm-ilor. Clădirile Jor. 
Înmormântările. Defectele limbii lor. 


Hotărârile consiliului houyhnhnm-ilor se iau de obicei în 
unanimitate, chiar când membrii care se întrunesc la sfat 
au păreri deosebite - şi aceasta pentru că niciunui 
houyhnhnm nu-i este ruşine să se lase convins de 
argumente şi să folosească raţiunea. 

Una din aceste mari adunări a avut loc în timpul şederii 
mele în ţara aceea, cu vreo trei luni înainte de plecarea 
mea; stăpânul meu a luat parte la lucrări ca reprezentat al 
ținutului nostru. În acest consiliu, s-a reluat dezbaterea 
unei vechi probleme, de fapt, singura dezbatere care a avut 
loc vreodată în ţara houyhnhnm-ilor. La întoarcere, 
stăpânul mi-a făcut o descriere amănunţită a celor ce s-au 
petrecut acolo. 

Problema dezbătută a fost următoarea: yahoo-ii trebuiesc 
sau nu exterminați? Unul din membrii adunării, care era 
pentru exterminare, a prezentat câteva argumente foarte 
puternice şi convingătoare, susţinând că yahoo-ii sunt 
animalele cele mai murdare, mai gălăgioase şi mai pocite pe 
care le-a zămislit vreodată natura, de asemenea că ele sunt 
şi cele mai încăpăţânate, mai îndărătnice, stricătoare şi 
răutăcioase. Sug pe furiş laptele din ugerul vacilor care 
aparţin houyhnhnm-ilor, omoară şi mănâncă pisicile, calcă 
în picioare ovăzul şi iarba dacă nu sunt supravegheați 
mereu şi fac mii şi mii de alte stricăciuni. El aminti de 
vechea tradiţie, potrivit căreia yahoo-ii nu fuseseră 
întotdeauna locuitorii acelei ţări. Cu multe veacuri în urmă, 
două dobitoace dintr-acestea se iviseră pe vârful unui 
munte şi nimeni nu ştia dacă fuseseră zămislite din noroiul 
şi nulul putrezit, înfierbântat de razele soarelui, sau se 
născuseră din spuma mării. Aceşti yahoo-i se împreunaseră 
şi în scurtă vreme seminţia lor se înmulţise într-atâta, încât 
se răspândise în întreaga ţară, devenind o adevărată 
năpastă. Pentru a scăpa de pacoste, houyhnhnmii 
organizaseră o vânătoare pe tot cuprinsul ţării: şi în cele 
din urmă izbutiră să închidă toate lighioanele într-un ţarc. 
După ce i-au răpus pe cei mai vârstnici, fiecare houyhnhnm 


şi-a păstrat câte doi pui într-o colibă şi i-a domesticit, atâta 
cât putea fi domesticită o jivină sălbatică, punându-i mai 
apoi să care tot felul de poveri. După câte se pare, 
adăugase vorbitorul, tradiţia cuprindea mult adevăr, şi 
făpturile acelea nu puteau fi ylnhniamshy (sau băştinaşi), 
deoarece prea aprigă era ura pe care o nutreau împotrivă- 
le atât houyhnhnmii cât şi toate celelalte animale, şi deşi 
yahoo-ii o meritau cu prisosinţă din pricina firii lor 
netrebnice, totuşi, niciodată nu ar fi ajuns atât de cumplită, 
dacă ei ar fi fost băştinaşi, căci s-ar fi stins cu timpul. 

Mai spuse că locuitorilor le plăcea să se folosească de 
yahoo-i, neglijând cu totul - dar greşind prin aceasta - 
creşterea măgarilor, animale foarte cumsecade, uşor de 
întreţinut, mult mai blânde şi mai ordonate, fără nici un 
miros neplăcut, şi destul de rezistente la muncă, deşi nu au 
sprinteneala celorlalţi; iar dacă zbieretele lor nu sunt de loc 
plăcute urechii, sunt totuşi preferabile urletelor 
îngrozitoare ale yahoo-ilor. 

Alţi câţiva şi-au exprimat şi ei părerea cu privire la acest 
subiect. Stăpânul meu propuse adunării o soluţie pe care, 
fără să ştiu, chiar eu i-o inspirasem. El recunoscu tradiţia 
amintită de onoratul membru al adunării care vorbise 
înaintea sa şi arătă că cei doi yahoo-i despre care se spunea 
că se iviseră la început în ţara lor, fuseseră aduşi acolo de 
peste mări; că ajungând pe uscat şi fiind părăsiţi de 
tovarăşii lor, ei se retrăseseră în munţi şi, încetul cu încetul, 
se sălbăticiseră, devenind cu timpul mai sălbatici decât cei 
din neamul lor, rămaşi în ţara de unde veniseră primii doi. 
Făcea această afirmaţie bizuindu-se pe faptul că el însuşi 
avea în stăpânirea lui un Yahoo uimitor (eu eram acela), 
despre care mulţi dintre cei de faţă auziseră, iar alţii îl şi 
văzuseră. Le povesti apoi în ce chip m-a descoperit; le mai 
spuse că tot trupul meu era acoperit cu un înveliş făcut din 
pielea şi părul altor animale, că vorbeam o limbă a mea 
proprie, dar că o învăţasem perfect şi pe a lor; că îi 
istorisisem întâmplările în urma cărora ajunsesem acolo; că 


în clipa când mă văzuse fără nici un acoperământ, ar fi 
putut să jure că sunt un Yahoo, cu singura deosebire că 
eram mai alb şi mai puţin păros şi aveam gheare mai 
scurte. El adăugă că eu m-am străduit în fel şi chip să-l 
încredinţez că atât în ţara mea cât şi în alte ţări yahoo-ii 
sunt animale raţionale şi conduc treburile, iar pe 
houyhnhnmi îi ţin ca slugi; de asemenea, că a descoperit la 
mine toate însuşirile unui Yahoo, cu singura deosebire că 
eram ceva mai civilizat, datorită unui dram de minte care 
totuşi se afla în acelaşi grad de inferioritate faţă de raţiunea 
houyhnhnm-ilor, ca şi raţiunea yahoo-ilor din ţara lor faţă 
de a mea; că printre alte lucruri, amintisem de obiceiul 
nostru de a castra houyhnhnmii, încă de tineri, spre a-i 
domestici mai lesne, operaţie uşoară şi de loc primejdioasă; 
că nu e nici o ruşine să înveţi de la dobitoace: aşa de pildă 
furnica ne învaţă să fim harnici, iar rândunica (astfel traduc 
eu cuvântul lyhannh, cu toate că e vorba de o pasăre mult 
mai mare decât rândunica) ne învaţă cum să construim. 

Stăpânul meu le arătă că ar putea să aplice şi ei această 
născocire la yahoo-ii mai tineri, deoarece, pe lângă faptul că 
lighioanele ar deveni mai supuse şi mai uşor de strunit în 
muncă, ar duce cu timpul şi la stingerea întregului neam, 
fără a pricinui moartea nimănui. Iar între timp houyhnhnmii 
să fie sfătuiţi să se apuce de creşterea măgarilor, care, în 
afara faptului că sunt dobitoace mult mai preţioase în toate 
privinţele, prezintă şi avantajul că sunt buni de muncă încă 
de la vârsta de cinci ani, în vreme ce yahoo-ii nu pot fi 
folosiţi decât după vârsta de doisprezece ani. 

Atât a socotit cu cale să-mi povestească stăpânul meu, cu 
privire la cele petrecute în marele consiliu. El binevoi să 
ascundă un amănunt care mă privea îndeaproape şi ale 
cărui urmări nefericite le-am simţit curând, după cum va 
afla cititorul la timpul potrivit. De atunci au început noile 
nenorociri ale vieţii mele. 

Houyhnhnmii nu cunosc literele şi prin urmare toată 
ştiinţa lor se bazează pe tradiţie. Dar cum în sânul unui 


popor atât de strâns unit, înclinat din născare spre virtute, 
întru totul condus de rațiune şi ferit de orice legături cu 
alte popoare, se petrec prea puţine întâmplări de seamă, 
istoria lor se poate păstra lesne fără a împovăra mintea 
nimănui. Am mai spus că houyhnhnmii nu suferă de nici un 
fel de boli şi de aceea nu au nevoie de doctori. Cu toate 
acestea, ei au doctorii minunate, pregătite din diferite 
buruieni pentru a vindeca loviturile şi tăieturile în chişiţă 
sau copită din pricina pietrelor ascuţite, precum şi 
împotriva altor răni în diferite părţi ale trupului. 

Ei socotesc anul după mişcările soarelui şi ale lunii, dar 
nu-l împart în săptămâni. Cunosc destul de bine mişcările 
acestor doi aştri şi ştiu ce sunt eclipsele; acesta este 
punctul culminant al astronomiei lor. 

În poezie, trebuie să recunoaştem, îi întrec pe toţi ceilalţi 
muritori. Justeţea comparaţiilor lor şi caracterul amănunţit 
şi exact al descrierilor sunt cu adevărat fără seamăn. Atât 
comparaţiile cât şi descrierile abundă în versurile lor, care 
cuprind fie idei frumoase despre prietenie şi bunăvoință, fie 
proslăvirea acelora care au învins la concursurile de 
alergări sau alte exerciţii fizice. 

Clădirile lor, cu toate că sunt foarte primitive şi simple 
sunt destul de bine construite pentru a-i apăra împotriva 
frigului şi a căldurii. În ţara lor creşte un soi de copaci, care 
la vârsta de patruzeci de ani slăbesc din rădăcini şi cea 
dintâi furtună îi doboară la pământ. Arborii aceştia sunt 
drepţi ca lumânarea, iar houyhnhnmii îi ascut ca pe nişte 
ţăruşi, cu ajutorul pietrelor (ei nu cunosc întrebuinţarea 
fierului), îi înfig în pământ la o depărtare de zece incii unul 
de altul, împletind paie de ovăz şi uneori nuiele între pari; 
acoperişul şi uşile sunt făcute în acelaşi chip. 

Houyhnhnmii se folosesc de scobitura dintre chişiţă şi 
copita picioarelor din faţă, cum ne folosim noi de mâini, dar 
cu mult mai multă îndemânare decât mi-aş fi putut închipui. 
În casa unde locuiam, am văzut o iapă albă vârând cu 
ajutorul chişiţei aţă în ac (pe care i-l împrumutasem în acest 


scop). Houyhnhnmii mulg vacile, culeg ovăzul şi fac toată 
treaba pentru care ai avea nevoie de ajutorul mâinilor, în 
acelaşi chip. Au la îndemână un fel de cremene pe care o 
cioplesc cu ajutorul altor pietre şi o prefac în unelte ce le 
slujesc drept icuri, topoare şi ciocane. Tot cu unelte făurite 
din această cremene, ei cosesc fânul şi culeg ovăzul ce 
creşte de la sine pe câmpiile lor. Yahoo-ii cară snopii acasă 
cu căruțele, iar servitorii calcă în picioare spicele în nişte 
colibe special construite, ca să scoată grăunţele pe care 
apoi le păstrează în hambare. Houyhnhnmii se mai pricep 
să facă un fel de vase de pământ şi de lemn, vasele de lut le 
usucă la soare. 

Dacă nu se întâmplă să moară din pricina vreunui 
accident, houyhnhnmii trăiesc până la adânci bătrâneţe, iar 
când pleacă dintre cei vii sunt înmormântați în cele mai 
neştiute locuri ce pot fi găsite. Prietenii şi rubedeniile nu 
sunt nici trişti, nici veseli. Pe de altă parte, nici cel care 
moare nu vădeşte vreo părere de rău că părăseşte această 
lume, de parcă s-ar întoarce acasă după o vizită făcută 
unuia dintre vecini. Mi-amintesc că odată când stăpânul 
meu se înţelesese cu un prieten şi cu familia acestuia să-i 
facă o vizită în legătură cu o chestiune importantă, în ziua 
stabilită stăpâna şi cei doi copii ai ei sosiră foarte târziu. Ea 
îşi ceru scuze de două ori, o dată pentru faptul că soţul ei, 
după cum s-a exprimat ea, se întâmplase să shnuwnh chiar 
în dimineaţa aceea. Cuvântul acesta e foarte expresiv şi nu 
poate fi tălmăcit prea uşor în limba engleză; înseamnă a te 
întoarce la prima ta mamă. 

În al doilea rând, îşi ceru iertare că n-a putut să vină mai 
devreme, deoarece soţul ei murise către vremea prânzului 
şi ea a trebuit să se sfătuiască multă vreme cu servitorii 
asupra locului potrivit, unde să-i îngroape trupul. În tot 
acest timp, am băgat de seamă că era la fel de veselă ca şi 
ceilalţi; după vreo trei luni a murit şi ea. 

În general, houyhnhnmii trăiesc între şaptezeci şi 
şaptezeci şi cinci de ani, atingând foarte rar vârsta de 


optzeci de ani. Cu câteva săptămâni înainte de a muri, 
puterile îi părăsesc încetul cu încetul, fără să simtă însă nici 
o durere. În tot acest timp, sunt vizitaţi des de prieteni, 
deoarece nu mai pot ieşi din casă cu uşurinţa obişnuită. 
Totuşi, cu vreo zece zile înainte de moarte (rareori se 
întâmplă să greşească socotelile), ei înapoiază vizitele pe 
care i le-au făcut vecinii cei mai apropiaţi, fiind transportaţi 
în nişte sănii trase de Yahoo. Vehicolul acesta ei nu-l 
folosesc numai în astfel de împrejurări, ci în general când 
îmbătrânesc, pentru călătoriile lungi sau atunci când nu pot 
umbla din pricina vreunui accident. De aceea, când un 
houyhnhnm îşi simte moarte aproape, el înapoiază aceste 
vizite şi îşi ia rămas bun în mod solemn de la prietenii săi, 
ca şi cum ar pleca într-o regiune îndepărtată a ţării lor, 
unde are de gând să-şi petreacă restul vieţii. 

Nu ştiu dacă merită să amintesc faptul că houyhnhnmii nu 
au în limba lor un cuvânt care să exprime ceea ce e rău, 
afară doar de vorbele pe care le folosesc cu privire la 
urâţenia şi răutatea yahoo-ilor. Astfel, pentru a exprima 
prostia unui servitor, greşeala unui copil, tăietura pe care 
le-o face la picior vreo piatră, vremea urâtă care nu mai 
conteneşte şi altele de felul acesta, ei adaugă la toate 
cuvintele epitetul de Yahoo, de pildă: hhnm Yahoo, 
wfinaholm Yahoo, ynlhmnd-wihlma Yahoo, iar o casă prost 
construită este ynholmhnm-rohinmw Yahoo. 

Aş stărui cu plăcere mai departe asupra obiceiurilor şi 
virtuţilor acestui minunat popor; cum însă am de gând să 
public în curând o carte care să se ocupe în mod special de 
acest subiect îl sfătuiesc pe cititor să se adreseze ei, iar 
deocamdată, mă voi grăbi să-i povestesc nenorocirile ce se 
abătură asupra mea. 

CAPITOLUL X. 

Gospodăria şi viaţa fericită a autorului în mijlocul 
houyhnhnnlor. În urma discuţiilor cu houyhnhmnnii, autorul 
devine mult mai virtuos. Conversaţiile cu houyhnhnmii. 
Stăpânul îl înştiinţează pe autor că trebuie să părăsească 


ţara. De durere, autorul leşină, dar n-are încotro. Cu 
ajutorul unui servitor îşi construieşte o barcă şi porneşte pe 
mare. 

Îmi orânduisem mica mea gospodărie după pofta inimii. 
Stăpânul meu poruncise să mi se construiască o cameră 
după modelul obişnuit în ţara lor, la vreo şase yarzi 
depărtare de casă. Am acoperit pereţii şi duşumeaua cu lut, 
peste care am aşternut rogojini făcute de mine însumi; am 
cules apoi cânepă sălbatică şi mi-am confecţionat un fel de 
pânză, pe care am umplut-o cu penele mai multor păsări, 
foarte gustoase, prinse cu ajutorul laţurilor făcute din păr 
de Yahoo. Mi-am cioplit două scaune, cu cuțitul, fiind ajutat 
de căluţul murg la treburile mai grele şi mai obositoare. 
Când hainele mi s-au ponosit de tot, mi-am făcut altele de 
piele de iepure şi din pielea unor animale frumoase cam de 
mărimea acestora, numite nnuhnoh, al căror trup e 
acoperit de un puf foarte fin. 'Tot din pielea lor mi-am făcut 
şi nişte ciorapi, cu care nu-mi era ruşine. Mi-am tălpuit 
ghetele cu bucăţi de lemn tăiat dintr-un copac, fixându-le 
de căpute, iar când căputele s-au rupt de tot, le-am înlocuit 
cu piei de Yahoo uscate la soare. Adeseori scoteam miere 
din scorburile copacilor şi o amestecam cu apă sau o 
mâncam cu pâine. Nici un om nu putea dovedi mai bine ca 
mine adevărul zicalelor: Natura se mulţumeşte cu puţin şi 
Nevoia este mama tuturor descoperirilor. Mă bucuram de o 
sănătate desăvârşită, precum şi de linişte sufletească 
deplină; uitasem ce înseamnă trădarea sau nestatornicia 
unui prieten, loviturile ascunse sau făţişe ale unui duşman. 
Nu aveam prilejul să mituiesc, sau să linguşesc, să fiu 
slugarnic pentru a câştiga bunăvoința vreunui mare 
dregător sau a favoritului său. Nu eram nevoit să mă apăr 
împotriva înşelătoriei sau asupririi; aici nu se găseau nici 
doctori care să-mi ruineze trupul, nici avocaţi care să-mi 
ruineze averea; nu se aflau denunţători care să tragă cu 
urechea la ce spun sau să mă spioneze; nu existau nici 
zeflemişti, critici, calomniatori, hoţi de buzunare, tâlhari la 


drumul mare, spărgători, procurori, mijlocitori, bufoni, 
cartofori, politicieni, oameni spirituali, posomoriţi, guralivi, 
gâlcevitori, răpitori, ucigaşi, bandiți, virtuoşi; nu se aflau 
conducători sau adepţi ai partidelor şi dizidenţelor, nici 
oameni care să încurajeze viciul prin seducţie sau propriul 
lor exemplu; lipseau temniţele, securile, spânzurătorile, 
stâlpii infamiei; lipseau negustorii şi meşteşugarii necinstiţi; 
nu exista îngâmfare, vanitate sau prefăcătorie; nu existau 
spilcuiţi, fanfaroni, beţivi, târfe sau boli ruşinoase; nu 
existau neveste cicălitoare, destrăbălate şi cheltuitoare; nu 
existau pedanţi nătângi şi plini de ei înşişi; nu existau 
prieteni inoportuni, aroganţi, certăreţi, gălăgioşi, vanitoşi, 
înfumuraţi, veşnic cu înjurătura pe buze; nu existau ticăloşi 
ridicaţi din noroi, datorită viciilor lor sau nobili aruncaţi în 
noroi, datorită virtuţilor; nu existau lorzi, scripcari, 
judecători sau profesori de dans. 

Am avut cinstea să fiu primit la mulţi houyhnhnmi care 
veneau să-l viziteze pe stăpânul meu sau să ia masa cu el; 
iar Înălţimea Sa şi-a arătat bunăvoința, îngăduindu-mi să 
stau în cameră şi să ascult la cele ce vorbeau. Atât el cât şi 
oaspeţii lui catadicseau adesea să-mi pună întrebări şi să 
asculte răspunsurile mele. Am avut de asemenea cinstea de 
a-l însoţi de câteva ori pe stăpânul meu când făcea vizite 
altora. Nu deschideam gura decât ca să răspund la 
întrebări, şi o făceam cu părere de rău, pentru că în felul 
acesta pierdeam atâtea clipe preţioase pentru a mă instrui; 
în schimb mă încânta nespus situaţia mea de umil 
ascultător al unor astfel de conversații, în care nu era nimic 
de prisos, unde cei de faţă rosteau cuvinte puţine însă pline 
de tâlc, şi unde stăruia cea mai desăvârşită cuviinţă, fără 
cea mai mică urmă de ceremonie; aici nimeni nu lua 
cuvântul dacă ştia că plăcerea pe care o încerca el nu va fi 
împărtăşită şi de ceilalţi; aici nu existau întreruperi, discuţii 
plictisitoare, patimă sau neînţelegeri. Houyhnhnmii erau de 
părere că atunci când se întâlnesc două persoane, o clipă 
de tăcere are o influenţă binefăcătoare asupra conversaţiei. 


Mi-am dat seama că au dreptate, deoarece în timpul 
acestor pauze, se nasc idei noi care înviorează foarte mult 
convorbirea. În mod obişnuit ei discutau despre prietenie şi 
bunăvoință, ordine şi economie, alteori, despre diferitele 
fenomene ale naturii sau tradiţii străvechi; despre limitele 
virtuţii, legile de nestrămutat ale raţiunii sau hotărârile ce 
urmează a fi luate la următoarea mare adunare, şi adesea, 
despre meritele deosebite ale poeziei. 

Pot să adaug fără să mă laud că prezenţa mea le dădea 
adesea subiect de discuţie, deoarece stăpânul meu avea 
prilejul să-şi iniţieze prietenii în istoria vieţii mele şi a 
Angliei, lucru despre care discutau cu multă plăcere, deşi 
de loc măgulitor pentru neamul omenesc. De aceea, nu voi 
repeta cele ce spuneau. Să mi se îngăduie doar să arăt că 
Înălţimea Sa, spre marea mea admiraţie, părea să înţeleagă 
firea yahoo-ilor din toate ţările mult mai bine decât o 
înţelegeam eu. După ce a zugrăvit toate viciile şi nebuniile 
noastre, el a descoperit multe altele de care eu nu 
pomenisem niciodată; el căuta să-şi închipuie ce însuşiri ar 
putea să aibă un Yahoo din ţara lor dacă ar fi înzestrat cu 
un dram de rațiune; în cele din urmă încheie, spunând că, 
după toate probabilitățile, o astfel de fiinţă este pe cât de 
ticăloasă, pe atât de nenorocită. 

Trebuie să mărturisesc că puţinele cunoştinţe de oarecare 
însemnătate pe care le am astăzi, le-am căpătat mulţumită 
lecţiilor primite de la stăpânul meu şi ascultând discuţiile 
dintre ei şi prietenii săi; şi aş fi mai mândru să le pot asculta 
şi astăzi decât dacă aş vorbi în faţa celei mai mari şi mai 
înțelepte adunări din Europa. Admiram forţa, frumuseţea şi 
agerimea locuitorilor, iar o înmănunchere atât de fericită de 
virtuţi în nişte fiinţe atât de plăcute, trezea în mine cea mai 
profundă venerație. La început, e drept, nu am încercat 
respectul acela firesc pe care li-l purtau yahoo-ii şi celelalte 
dobitoace, dar cu timpul l-am simţit şi eu, mult mai curând 
decât aş fi crezut vreodată - iar acest respect s-a amestecat 
cu dragostea şi recunoştinţa pe care o nutream faţă de ei 


pentru că binevoiseră să mă deosebească de ceilalţi din 
neamul meu. 

Când mă gândeam la familie, la prieteni, la patrie sau la 
neamul omenesc în general, îi vedeam pe toţi aşa cum sunt 
în realitate, yahoo-i ca înfăţişare şi caracter, poate 
întrucâtva mai civilizaţii şi înzestrați cu darul vorbirii, dar 
folosindu-şi raţiunea numai pentru a se rafina şi a-şi spori 
viciile, pe care fraţii lor din această ţară nu le aveau decât 
în măsura în care le fuseseră hărăzite de natură. Dacă se 
întâmpla să-mi văd chipul oglindit în apele unui lac sau într- 
o fântână, îmi întorceam faţa dezgustat şi scârbit de mine 
însumi, îndurând mai uşor vederea unui Yahoo obişnuit 
decât propria mea înfăţişare. Tot stând de vorbă cu 
houyhnhnmii şi privindu-i cu neţărmurită admiraţie, 
începusem să le imit mersul şi mişcările, care astăzi au 
devenit obişnuinţă, iar când prietenii mei îmi spun fără 
ocoluri că umblu ca un cal, pentru mine este un adevărat 
compliment. Iarăşi nu voi tăgădui că atunci când vorbesc, 
împrumut adesea, glasul şi intonaţia houyhnhnm-ilor, iar 
dacă sunt luat peste picior, nu mă sinchisesc câtuşi de 
puţin. 

În mijlocul tuturor acestor fericiri şi într-o vreme când 
credeam că mi-am statornicit viaţa odată pentru totdeauna, 
stăpânul meu trimise după mine într-o dimineaţă, ceva mai 
devreme ca de obicei. Mi-am dat seama numaidecât după 
înfăţişarea lui că era cam tulburat şi se tot codea să 
înceapă. După câteva clipe de tăcere îmi spuse că nu ştie 
cum voi primi cele ce avea de gând să-mi aducă la 
cunoştinţă. În cele din urmă îmi arătă că la ultima lor 
adunare generală, când s-a reluat problema yahoo-ilor, 
reprezentanţii i-au reproşat că ţine în casă un Yahoo (eu 
eram acela), pe care îl tratează mai degrabă ca pe un 
houyhnhnm decât ca pe un dobitoc. Căci după câte se ştia, 
stă adeseori de vorbă cu mine, ca şi cum tovărăşia mea i-ar 
face plăcere sau i-ar aduce vreun folos; că astfel de fapte 
erau potrivnice raţiunii şi cu totul nefireşti; nici că se mai 


pomeniseră vreodată în ţara lor. Drept care, adunarea îl 
sfătuise fie să mă pună la munci, ca pe toţi ceilalţi din 
neamul meu, fie să-mi poruncească să fac cale-ntoarsă, 
pornind înot spre meleagurile de unde venisem. Prima 
soluţie fusese respinsă de către toţi houyhnhnmii care mă 
văzuseră vreodată în casa lui sau în a lor, căci, spuneau ei, 
de vreme ce sunt înzestrat cu un dram de minte şi pe 
deasupra am şi fire ticăloasă de Yahoo, e de temut ca nu 
cumva să-i îndemn pe ceilalţi yahoo-i să se retragă în 
ţinuturile împădurite şi muntoase ale ţării şi de acolo să 
năvălească în timpul nopţii ca să ucidă vitele houyhnhm-ilor, 
şi lucrul n-ar fi de mirare, ţinând seama că yahoo-ii sunt 
hrăpăreţi şi trândavi din fire. 

Stăpânul meu adăugă că houyhnhnmii din vecinătate 
stăruiau zilnic ca el să aducă la îndeplinire hotărârea 
adunării pe care nu o mai putea amâna vreme îndelungată. 
Se temea însă că nu voi fi în stare să ajung înot până într-o 
altă ţară şi de aceea îşi exprimă dorinţa ca eu să-mi făuresc 
un mijloc de transport asemănător cu acela pe care i-l 
descrisesem şi care să mă poarte pe apele mării; servitorii 
lui precum şi cei ai vecinilor lui erau gata să-mi dea o mână 
de ajutor. Încheie, spunându-mi că, în ceea ce îl priveşte, ar 
fi fost mulţumit să mă ţină în slujba lui câte zile aş mai fi 
avut de trăit, deoarece îşi dădea seama că mă vindecasem 
de unele obiceiuri şi deprinderi proaste, silindu-mă, în 
măsura în care mi-o îngăduia natura mea inferioară, să-i 
imit pe houyhnhnmi. 

E locul aici să-i spun cititorului că o hotărâre a adunării 
generale din această ţară este redată prin cuvântul 
hnhloayn care înseamnă „îndemn”, după câte ştiu eu, 
deoarece lor nici prin minte nu le trece că o fiinţă raţională 
ar putea fi silită să facă ceva, ci numai sfătuită sau 
îndemnată; ei socotesc că nimeni nu se poate face vinovat 
de neascultare faţă de glasul raţiunii fără a pierde şi 
dreptul de a se mai numi fiinţă raţională. 


Auzind cuvintele stăpânului meu, am fost cuprins de o 
durere fără margini şi de deznădejde şi, nefiind în stare să 
îndur chinurile pe care mi le pricinuiseră, am leşinat, 
căzând la picioarele lui. Când mi-am venit în fire, el mi-a 
spus că şi-a închipuit că am murit (fiinţele acestea nu 
cunosc astfel de slăbiciuni absurde). l-am răspuns cu voce 
stinsă că moartea ar fi fost o adevărată binecuvântare, că 
deşi nu puteam învinovăţi îndemnul adunării sau stăruinţele 
prietenilor lui, totuşi, cu mintea mea slabă şi nevolnică, 
socoteam că nu ar fi fost poate împotriva dreptei judecăţi să 
fie mai puţini aspri cu mine. l-am mai spus că nu eram în 
stare să înot nici măcar o leghe, iar ţara cea mai apropiată 
se afla pesemne la o depărtare de peste o sută de leghe; că 
multe din materialele necesare construirii unui vas oricât 
de mic care să mă ducă în larg lipseau cu desăvârşire din 
ţara lor, dar totuşi, în semn de ascultare şi de recunoştinţă 
faţă de Înălţimea Sa, aveam să încerc, cu toate că-mi 
dădeam seama că eram de pe acum sortit pieirii; că 
moartea nefirească ce mă pândea era cea mai mică dintre 
nenorocirile care-mi puteau fi hărăzite pe lumea asta, 
deoarece presupunând că aş scăpa cu viaţă prin cine ştie ce 
minune, oare cum aş mai îndura gândul să-mi petrec restul 
zilelor printre yahoo-i şi să cad din nou pradă vechilor mele 
păcate, lipsit fiind de pilde care să-mi călăuzească paşii 
numai pe căile virtuţii? Ştiam, vai, prea bine pe ce motive 
puternice se întemeiau hotărârile înţelepţilor houyhnhnmi 
şi mai ştiam că ele nu puteau fi clintite de argumentele 
mele, un biet Yahoo ce mă aflam. 

De aceea, după ce i-am mulţumit cu umilinţă pentru 
sprijinul ce binevoia să-mi acorde, poruncind servitorilor să 
mă ajute la construirea unui vas, l-am rugat să-mi îngăduie 
un timp îndestulător pentru o lucrare atât de grea, 
încredinţându-l că mă voi strădui să scap de la pieire o 
fiinţă nenorocită. lar dacă mă voi înapoia vreodată în 
Anglia, nădăjduiam să fiu de folos semenilor mei, aducând 


slavă vestiţilor houyhnhnmi şi dându-i drept pildă întregii 
omeniri. 

Plin de bunăvoință, stăpânul meu îmi răspunse în câteva 
cuvinte, îngăduindu-mi un răstimp de două luni ca să-mi 
construiesc vasul. Îi porunci căluţului murg, tovarăşul meu 
de slujnice (astăzi, când sunt atât de departe de el, mă 
încumet să-l numesc astfel) să asculte de îndrumările pe 
care i le voi da. Eu îi spusesem stăpânului meu că ajutorul 
murgului îmi va fi de ajuns, căci ştiam cât de mult ţine 
căluţul la mine. 

Aşadar, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă 
îndrept, însoţit de căluţul cel murg, spre locul de pe coastă 
unde răsculații porunciseră să fiu debarcat. M-am urcat pe 
o înălţime şi, cercetând marea cu privirea, mi s-a părut că 
zăresc o insuliţă înspre nord-est. Mi-am scos ocheanul de 
buzunar şi am văzut-o limpede la o depărtare de vreo cinci 
leghe în larg, după câte am socotit eu. Căluţului i se păru 
însă că nu e decât un nor albastru, căci el, neputându-şi 
închipui să mai existe şi alte ţări pe lume în afară dea lui, 
nu era în stare să deosebească obiectele din largul mării, ca 
noi care suntem atât de deprinşi cu întinsul apelor. 

Descoperind insula, nu mi-am mai continuat cercetările. 
Am luat hotărârea ca acesta să fie primul loc al 
surghiunului meu. Cât priveşte urmările, le lăsam în seama 
soartei. 

M-am întors acasă şi, după ce m-am sfătuit cu căluţul 
murg, ne-am dus amândoi într-o pădurice din apropiere, 
unde eu, cu ajutorul cuţitului, iar el cu acela al unei 
cremene ascuţite prinsă cu multă îndemânare de un mâner 
de lemn - cum se obişnuieşte pe la ei - am tăiat mai multe 
crengi de stejar cam de grosimea unor toiege, precum şi 
câteva bucăţi mai groase. Fireşte, nu-l voi plictisi pe cititor 
cu descrierea amănunţită a felului în care am muncit; 
ajunge să-i spun că în şase săptămâni, cu ajutorul căluţului 
murg care făcea treburile cele mai grele, am construit un 
fel de barcă indiană însă mult mai mare, pe care am 


acoperit-o cu piei de Yahoo bine cusute unele de altele cu 
fire de cânepă, pe care eu însumi le confecţionasem. 

Tot din piei de Yahoo am făcut şi velele; numai că am 
folosit piei tinere, întrucât cele bătrâne erau prea aspre şi 
prea groase. De asemenea, mi-am pregătit patru vâsle. Am 
pus în luntre o cantitate de carne fiartă de iepure şi de 
pasăre şi am luat cu mine două vase - unul cu lapte şi 
celălat cu apă. 

Mi-am încercat barca pe un eleşteu măi măricel din 
apropierea casei stăpânului meu şi am îndreptat tot ce era 
de îndreptat, astupând crăpăturile cu seu de Yahoo, până 
când am văzut că nu mai are nici un cusur şi mă poate duce 
pe mine împreună cu toată încărcătura. lar când am socotit 
că nu mai aveam nimic de făcut la ea, am înhămat nişte 
yahoo-i la o căruţă, care au dus barca încetişor până la 
(malul mării, sub supravegherea căluţului murg şi a unui alt 
servitor. 

Când sosi ziua plecării, mi-am luat rămas bun de la 
stăpânul şi stăpâna mea şi de la întreaga familie, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi şi cu inima zdrobită de durere. Dar 
Înălţimea Sa, din curiozitate şi, poate, şi din bunăvoință 
(dacă îmi este îngăduit să spun asta fără trufie), luă 
hotărârea să mă însoţească până la țărm, împreună cu 
câţiva din vecinii lui. Am fost silit să aştept fluxul mai bine 
de un ceas, după care, văzând că vântul mi-e prielnic şi bate 
înspre insula unde voiam să mă îndrept, mi-am luat pentru 
a doua oară rămas bun de la stăpânul meu. Tocmai mă 
pregăteam să mă prosternez în faţa lui, ca să-i sărut copita, 
când el îmi făcu marea cinste de a o ridica până în dreptul 
gurii mele. Ştiu foarte bine cât de mult am să fiu defăimat 
pomenind acest ultim amănunt. Desigur, bârfitorilor mei le 
place să creadă că e aproape cu neputinţă ca o persoană 
atât de ilustră să binevoiască a arăta atâta cinste unei fiinţe 
inferioare cum eram eu. Nu-i vorbă, şi eu cunosc obiceiul 
unor călători de a se făli cu favorurile nemaipomenite de 
care s-au bucurat pe unde au fost. Dacă însă aceşti 


defăimători ar cunoaşte mai bine firea nobilă şi 
curtenitoare a houyhnhnm-ilor, şi-ar schimba numaidecât 
părerea. 

I-am salutat cu umilinţă pe toţi ceilalţi houyhnhnmi care-l 
însoțeau pe stăpânul meu, apoi m-am urcat în barcă şi am 
prins a vâsli spre larg. 

CAPITOLUL. XI. 

Călătoria autorului e plină de primejdii. Soseşte în Noua 
Olandă, unde speră să se statornicească. Este rănit de 
săgeata unui băştinaş. E prins şi dus cu de-a sila pe un vas 
portughez. Amabilitatea căpitanului. Autorul ajunge în 
Anglia. 

Deznădăjduita mea călătorie a început la 15 februarie 
1714-15, la ora 9 dimineaţa. Vântul era cât se poate de 
prielnic; totuşi, la început m-am folosit numai de vâsle, dar 
gândindu-mă că voi obosi în scurtă vreme şi că vântul s-ar 
putea să se schimbe, m-am încumetat să ridic pânzele; şi 
astfel cu ajutorul fluxului, am plutit cu o iuţeală după 
socoteala mea de o leghe şi jumătate pe oră. Stăpânul meu 
şi prietenii lui au stat pe țărm până când m-au pierdut din 
ochi. Din când în când îl auzeam pe căluţul murg (căruia îi 
fusesem drag întotdeauna) strigând: Hnuy illa nyha majah 
Yahoo - ai grijă de tine, drăguţule Yahoo. 

Intenţia mea era să descopăr, de va fi cu putinţă, o insulă 
mică şi nelocuită, dar unde totuşi să pot căpăta, muncind cu 
zel neostenit, toate cele trebuincioase vieţii - lucru care pe 
mine mă bucura mult mai mult decât să fiu prim-ministru la 
cea mai vestită curte din Europa: într-atâta mă îngrozea 
gândul de a mă reîntoarce printre oameni şi de a trăi sub 
cârmuirea yahoo-ilor. În singurătatea la care râvneam 
puteam cel puţin să mă desfăt, cugetând cu nespusă 
încântare la virtuțile acelor neîntrecuţi houyhnhnmi, fără a 
mai avea vreodată prilejul să mă prăbuşesc în mocirla 
viciilor şi corupţiei în care se bălăceau semenii mei. 

Poate că cititorul îşi mai aminteşte cum s-a răzvrătit 
echipajul împotriva mea şi cum am fost închis în cabină, 


cum am stat acolo mai multe săptămâni fără să ştiu în ce 
parte a lumii ne îndreptăm, apoi cum am fost debarcat cu 
şalupa şi cum s-au jurat marinarii - fie că au jurat drept sau 
strâmb - că nu ştiu în ce loc anume ne aflăm. Cu toate 
acestea, eu socoteam că ne găsim la vreo zece grade spre 
sud de Capul Bunei Speranţe, adică pe la 45 grade 
latitudine sudică, după cum am dedus eu din cele câteva 
vorbe pe care le-au schimbat între dânşii. Cu alte cuvinte, 
bănuiam că ne aflăm la sud-est de drumul pe care voiau ei 
să-l apuce, pentru a atinge Madagascarul. Şi cu toate că nu 
era decât o simplă presupunere, mă hotărâi să înaintez 
spre est, în speranţa că voi ajunge la coasta de sub-vest a 
Noii Olande şi, poate, cine ştie, pe vreo insulă din cele 
visate de mine, aşezate la vest de Noua Olandă. 

Vântul bătea dinspre vest, aşa că pe la orele şase seara am 
socotit că înaintasem spre est cel puţin optsprezece leghe 
când, deodată, la vreo jumătate de leghe în faţa ochilor mei, 
răsări o insuliţă, unde am şi ajuns în curând. De fapt, nu era 
decât o stâncă în care furtunile ferăstruiseră un golf. Mi-am 
adăpostit barca aici şi, căţărându-mă sus pe steiurile 
povârnite, am putut desluşi limpede înspre est o fâşie de 
pământ, ce se întindea de la sud la nord. Noaptea am 
petrecut-o în barcă; a doua zi în zori, mi-am reluat călătoria 
şi, după şapte ore de navigat, am atins coasta de sud-esta 
Noii Olande, lucru care mi-a întărit o veche convingere a 
mea, şi anume, că pe hărţi această ţară se află cu cel puţin 
trei grade mai înspre est decât ar trebui. Cu mulţi ani în 
urmă, împărtăşisem această părere distinsului meu prieten 
mister Hermann Moll, explicându-i şi motivele, dar ela 
preferat să dea crezare altor autori. 

În locul unde debarcasem n-am văzut picior de om, dar 
nefiind înarmat, m-am temut să mă aventurez în interiorul 
ținutului. Pe țărm am găsit scoici pe care le-am mâncat 
crude, căci nu m-am încumetat să aprind focul, ca nu cumva 
să fiu descoperit de băştinaşi. Pentru a-mi cruța merindele, 
vreme de trei zile nu m-am hrănit decât cu stridii şi cu tot 


felul de scoici; am avut norocul să găsesc şi un râuleţ cu apă 
minunată de băut, ceea ce m-a bucurat foarte mult. 

În zorii celei de a patra zile, avântându-mă ceva mai 
departe în inima ținutului, am zărit vreo douăzeci-treizeci 
de băştinaşi în vârful unei coline, la mai puţin de cinci sute 
de yarzi. Bărbaţi, femei şi copii, cu desăvârşire goi, stăteau 
aşezaţi în jurul unui rug - mi-am dat seama de lucrul acesta 
după fum. Unul din ei mă zări şi le făcu semn celorlalţi; 
cinci bărbaţi se îndreptară către mine, lăsând femeile şi 
copiii lângă foc. Am rupt-o la fugă spre țărm de-mi sfârâiau 
călcâile; ajuns aici m-am suit repede în barcă şi am început 
să vâslesc; văzând că dau bir cu fugiţii, sălbaticii se luară 
după mine şi înainte ca să ajung în larg, unul din ei slobozi o 
săgeată care mi se înfipse adânc în genunchiul stâng (urma 
rănii o voi duce cu mine în mormânt). lemându-mă ca nu 
cumva săgeata să fie otrăvită, am vâslit din răsputeri pentru 
a scăpa de atacul lor (era o zi liniştită) şi am izbutit să-mi 
sug rana şi s-o pansez cât mai bine. 

Nu ştiam încotro s-apuc; şi cum nu îndrăzneam să mă mai 
înapoiez în locul acela, m-am îndreptat către nord, fiind silit 
să vâslesc, căci vântul, deşi foarte slab, îmi era potrivnic, 
bătând dinspre nord-vest. În timp ce căutam cu privirea un 
locşor adăpostit, unde să pot debarca, am zărit către nord- 
nord-est o pânză ce creştea văzând cu ochii. M-am întrebat 
în sinea mea dacă trebuie să aştept sau nu, dar până la 
urmă scârba faţă de neamul yahoo-ilor învinse şi, 
înturnându-mi barca, m-am îndreptat, cu ajutorul vâslelor şi 
al pânzei, spre sud. Astfel am ajuns în golful de unde 
plecasem dimineaţa, preferând să mă las în seama acelor 
barbari decât să trăiesc printre yahoo-ii europeni. Mi-am 
tras barca cât mai aproape de țărm şi m-am ascuns după o 
lespede de piatră chiar lângă râuleţ care, după cum am mai 
spus, avea o apă minunată. 

Corabia se apropie până la o jumătate de leghe de golf şi 
trimise o şalupă ca să încarce apă proaspătă în butoaie (se 
pare că cei de pe vas cunoşteau bine locul acesta). N-am 


zărit vasul decât în clipa când se afla foarte aproape de 
țărm şi era prea târziu, ca să-mi caut alt adăpost. 
Debarcând şi zărind barca mea, marinarii îşi făcură 
socoteala că stăpânul ei nu poate fi departe. Patru din ei, 
înarmaţi până în dinţi, cercetară toate cotloanele şi 
văgăunile şi, în cele din urmă, iată că mă găsiră culcat pe 
burtă în spatele pietroiului. Cuprinşi de negrăită uimire, se 
uitară câteva clipe la îmbrăcămintea mea atât de ciudată, la 
hainele făcute din piei de Yahoo, la pantofii cu talpă de lemn 
şi la ciorapii mei de blană, înfăţişarea mea îi făcu să 
bănuiască cum că n-aş fi de prin partea locului, deoarece 
băştinaşii umblau goi. Unul din marinari, vorbind 
portugheza, îmi spuse să mă scol şi mă întrebă cine sunt. 
Cum înţelegeam foarte bine această limbă i-am spus după 
ce m-am sculat în picioare, că sunt un biet Yahoo surghiunit 
de houyhnhnmi şi că-i rog să mă lase să plec. S-au mirat 
mult când m-au auzit răspunzând în limba lor şi după 
culoarea feţii au bănuit că sunt european, dar nu înțelegeau 
ce înseamnă cuvintele yahoo-i şi houyhnhnmi; totodată au 
izbucnit în hohote de râs la auzul glasului meu ciudat care 
semăna cu nechezatul unui cal. Tremuram de frică şi, în 
acelaşi timp, de ură. l-am mai rugat o dată să mă lase să 
plec şi chiar am încercat să mă îndrept binişor spre barcă, 
dar ei mă înşfăcară, în dorinţa de a afla care-i ţara mea de 
baştină, de pe ce meleaguri vin şi alte lucruri de felul 
acesta. 

Le-am spus că m-am născut în Anglia, de unde plecasem 
cu vreo cinci ani în urmă, într-o vreme când ţările noastre 
trăiau în bună înţelegere. Nădăjduiam prin urmare că ei nu 
mă vor trata ca pe un duşman, deoarece nu aveam gânduri 
rele. Eram doar un biet Yahoo în căutarea unui colţişor 
singuratic, unde să-şi petreacă restul zilelor sale nefericite. 

Când au început să vorbească, mi s-a părut că nicicând nu- 
mi fusese dat să aud sau să văd ceva mai nefiresc; era ca şi 
cum s-ar fi apucat să cuvânteze un câine sau o vacă la noi în 
Anglia, sau un Yahoo în ţara houyhnhnmi-ilor. 


Portughezii aceia cumsecade erau la fel de uimiţi de 
îmbrăcămintea mea ciudată şi de felul straniu în care 
rosteam cuvintele, cu toate că le înțelegeau foarte bine. Mi- 
au vorbit cu multă omenie, încredinţându-mă că fără doar şi 
poate căpitanul lor mă va duce gratis până la Lisabona, de 
unde mă voi putea întoarce în patrie. Doi marinari se vor 
înapoia pe corabie, ca să-l înştiinţeze pe căpitan despre cele 
văzute şi să primească ordine. Până atunci, ceilalţi mă vor 
ţine acolo cu forţa, afară doar dacă voi jura solemn că nu 
am de gând să fug. Am socotit că cel mai bun lucru e să le 
ascult propunerea. Cu toţii s-au arătat curioşi să afle 
povestea peripeţiilor mele; eu însă am căutat să le dau cât 
mai puţine amănunte, ceea ce i-a făcut să presupună că 
nenorocirile prin care trecusem mi-au cam zdruncinat 
minţile. Peste două ceasuri, şalupa care dusese butoaiele se 
înapoie cu ordinul căpitanului ca eu să fiu adus pe bordul 
corăbiei. Am căzut în genunchi, rugându-i pe marinari să 
mă lase liber, dar toate stăruinţele mele fură zadarnice. 
După ce m-au legat zdravăn cu frânghii, m-au aruncat în 
şalupă şi astfel m-au dus pe corabie, iar de aici în cabina 
căpitanului. 

Căpitanul se numea Pedro de Mendez; era un om foarte 
curtenitor şi mărinimos. El mă rugă să-i povestesc câte ceva 
despre mine şi, totodată, dori să ştie dacă nu vreau să 
mănânc sau să beau ceva. În acelaşi timp, mă încredința că 
toată lumea se va purta cu mine la fel cum se poartă cu el. 
Atâtea vorbe îndatoritoare din partea unui Yahoo avură 
darul să mă uimească nespus de mult. Cu toate acestea, am 
rămas tăcut şi ursuz; îmi făcea rău până şi mirosul lui şi al 
oamenilor din echipaj. În cele din urmă mi-am exprimat 
dorinţa să mănânc ceva din merindele aflate în barcă, dar 
căpitanul porunci să mi se aducă un pui fript şi nişte vin 
minunat, apoi să mi se pregătească patul în cea mai curată 
cabină. 

N-am vrut să mă dezbrac şi m-am trântit în pat aşa 
îmbrăcat cum eram. O jumătate de oră mai târziu, când mi- 


am făcut socoteala că oamenii din echipaj sunt la masă, m- 
am strecurat binişor pe punte, cu gândul să sar în mare şi 
să încerc să scap cu viaţă înotând din răsputeri, mai 
degrabă decât să trăiesc printre yahoo-i. Dar unul din 
marinari mă împiedică să-mi duc planul la îndeplinire şi, 
după ce îl înştiinţă pe căpitan, am fost pus în lanţuri în 
cabina ce mi se dăduse. 

După masă, căpitanul Pedro veni să mă vadă, rugându-mă 
să-i spun motivul unei fapte atât de nesăbuite; totodată el 
mă încredința că nu-mi vrea decât binele. Îmi vorbi cu atâta 
căldură, că până la urmă am catadicsit să-l tratez ca pe un 
animal înzestrat cu un dram de rațiune. l-am povestit pe 
scurt peripeţiile călătoriei, complotul pus la cale de oamenii 
echipajului meu, i-am vorbit despre ţara pe ale cărei coastă 
mă lăsaseră la voia întâmplării, precum şi despre cei cinci 
ani petrecuţi acolo. Toate acestea i s-au părut un vis sau 
poate năluciri, lucru care m-a jignit nespus, căci eu nu mai 
eram în stare să mint, cusur cu care se nasc toţi yahoo-ii în 
ţările unde ei sunt stăpâni şi, drept urmare, şi cu înclinarea 
de a pune la îndoială adevărul rostit de ceilalţi semeni ai lor. 
L-am întrebat dacă în ţara lui de baştină există obiceiul de a 
spune lucruri care nu sunt. Am căutat să-l conving că eu 
uitasem aproape cu desăvârşire înţelesul cuvântului 
„prefăcătorie”, pe care îl rostise, şi dacă aş fi trăit o mie de 
ani în ţara houyhnhnm-ilor, nu mi-ar fi fost dat să aud o 
minciună nici de la cel mai umil serv. l-am mai spus că-mi 
era totuna dacă mă crede sau nu, dar că totuşi, în semn de 
mulţumire pentru bunăvoința arătată, voi fi şi eu la rându- 
mi îngăduitor faţă de firea lui păcătoasă, răspunzându-i la 
toate întrebările pe care va voi să mi le pună; astfel va 
putea să afle adevărul. 

Căpitanul, om înţelept, după ce se strădui de câteva ori să 
mă prindă cu ocaua mică în timp ce-mi depanam povestirea, 
sfârşi prin a da crezare spuselor mele, cu atât mai mult, cu 
cât îmi mărturisi că a cunoscut un căpitan de vas, un 
olandez, care afirma că împreună cu cinci oameni din 


echipaj debarcase cândva pe coasta unei insule sau a unui 
continent, la sud de Noua Olandă. Tot căutând apă de băut 
zărise un cal ce mâna o cireada de animale întru totul 
asemănătoare cu cele pe care i le zugrăvisem eu sub 
numele de yahoo-i; şi-i mai spusese căpitanul acela şi alte 
lucruri, dar el le uitase, căci luase totul drept născocire. 

Totuşi se grăbi să adauge că de vreme ce mă arătam un 
apărător atât de înflăcărat al adevărului, trebuie să-i dau 
cuvântul meu de onoare că îl voi însoţi în această călătorie 
fără a mai încerca vreun gest desperat, căci altfel se va 
vedea nevoit să mă închidă în cabină până la Lisabona. l-am 
făgăduit, mărturisindu-i totodată că mai degrabă aş îndura 
cele mai mari cazne decât să mă reîntorc printre yahoo-i. 

Călătoria noastră nu fu tulburată de nici un incident de 
seamă. Uneori, în semn de recunoştinţă faţă de căpitan, 
stăteam de vorbă cu el, după îndelungate stăruinţi din 
partea lui, şi mă străduiam din răsputeri să-mi ascund sila 
ce mă cuprindea la vederea neamului omenesc; totuşi, nu 
arareori se întâmpla să-mi dau în petic, dar el nu se supăra. 
Cea mai mare parte din zi mi-o petreceam stând închis în 
cabină, ca să nu-i văd pe marinari. În mai multe rânduri, 
căpitanul mă rugase să renunţ la hainele acelea de sălbatic, 
oferindu-mi cel mai bun costum al lui. În ciuda stăruinţelor 
sale, eu nu am primit, fiindu-mi silă să-mi acopăr trupul cu 
haine care fuseseră purtate de un Yahoo. L-am rugat doar 
să-mi împrumute două cămăşi curate care, după părerea 
mea, nu mă puteau pângări chiar atât de mult, deoarece 
fuseseră spălate între timp. La fiecare două zile, îmi 
schimbam cămăşile şi mi le spălam singur. 

Am sosit la Lisabona la cinci noiembrie 1715. La 
debarcare, căpitanul m-a obligat să îmbrac mantaua lui, ca 
să scap de mulţimea de gură-cască ce s-ar fi îmbulzit în 
juru-mi. M-a găzduit la el acasă şi, în urma stăruinţelor 
mele neîncetate, m-a condus într-o mansardă din spatele 
clădirii. L-am implorat să nu destăinuiască nimănui ceea ce 
îi povestisem despre houyhnhnmi, căci ar fi fost de ajuns un 


singur cuvânt, ca oamenii să dea buzna să mă vadă, ba, mai 
mult decât atât, m-aş fi aflat în primejdie de a fi întemnițat 
sau ars pe rug de Inchiziţie. 

În cele din urmă, căpitanul mă convinse să primesc un 
rând de haine noi, dar cum eu nu voiam să-l las pe croitor 
să-mi ia măsură, Don Pedro se duse în locul meu şi, fiind de 
o statură cu mine, hainele îmi veniră destul de bine. Apoi 
îmi făcu rost de toate celelalte lucruri trebuincioase, noi 
bineînţeles, pe care eu le-am aerisit timp de douăzeci şi 
patru de ore înainte de a le îmbrăca. 

Don Pedro nu era căsătorit şi avea trei servitori, dar 
niciunuia nu i se îngădui să ne servească la masă. În 
general, purtarea căpitanului era atât de îndatoritoare şi 
plină de înţelegere, încât până la urmă am început să mă 
simt bine în tovărăşia lui. Mă câştigă într-atâta, încât m-am 
încumetat chiar să-mi arunc din când în când privirea pe 
fereastră. Încetul cu încetul, am consimţit să intru într-o 
altă încăpere, de unde am privit în stradă, dar îngrozit mi- 
am tras numaidecât capul înapoi. După o săptămână, reuşi 
să mă aducă până în pragul uşii. Groaza mea slăbi treptat, 
însă ura şi disprețul sporiră. Până la urmă mi-am luat inima 
în dinţi şi l-am însoţit într-o plimbare pe stradă, după ce mai 
întâi mi-am astupat nasul cu rută mirositoare şi cu tutun. 

După vreo zece zile, Don Pedro, căruia îi povestisem câte 
ceva despre viaţa mea de familie, îmi spuse că onoarea şi 
conştiinţa mă obligă să mă înapoiez în patrie şi să-mi reiau 
traiul alături de soţia şi copiii mei. Mai adăugă că în port se 
află un vas englez, gata să ridice pânzele şi că el îmi va face 
rost de toate cele trebuincioase. Ar fi plictisitor să amintesc 
argumentele lui şi contraargumentele mele. Mă încredința 
că va fi cu neputinţă să găsesc o insulă pustie aşa cum 
doream eu, în vreme ce la mine acasă voi fi stăpân şi voi 
putea trăi cât mai retras de lume. 

În cele din urmă, neavând încotro, i-am ascultat sfatul. Am 
părăsit Lisabona la 24 noiembrie, pe bordul unui vas englez 
de comerţ, pe al cărui căpitan nici n-am vrut să-l cunosc. 


Don Pedro m-a însoţit până la corabie şi mi-a împrumutat 
douăzeci de lire. Şi-a luat apoi rămas bun de la mine şi m-a 
îmbrăţişat, iar eu m-am străduit din răsputeri să nu-mi 
trădez sila pe care o încercam. În această ultimă călătorie a 
mea nu am avut nici un fel de legătură cu căpitanul vasului 
şi cu oamenii lui; prefăcându-mă bolnav, am stat aproape 
tot timpul în cabină. La 5 decembrie 1715, cam pe la ora 
nouă dimineaţa, am aruncat ancora la Downs, iar la trei 
după amiaza ajungeam cu bine în casa mea din Redriff. 

Soţia şi toţi ceilalţi ai casei m-au primit cu nespusă uimire 
şi bucurie, deoarece mă credeau mort de mult. Dar trebuie 
să mărturisesc cinstit că văzându-i m-am simţit năpădit de 
ură, dezgust şi dispreţ, mai ales în clipa în care mi-am dat 
seama de strânsa legătură dintre noi. 

Căci deşi din ziua când avusesem nefericirea să fiu 
surghiunit din ţara houyhnhnm-ilor, izbutisem să mă 
stăpânesc şi să îndur prezenţa yahoo-ilor, ba chiar să stau 
de vorbă cu căpitanul Don Pedro de Mendez, totuşi în 
mintea şi în imaginaţia mea stăruiau tot timpul virtuțile şi 
gândurile nobile ale acelor houyhnhnmi neîntrecuţi. Şi când 
mă gândeam că împreunându-mă cu o femeie din neamul 
yahoo-ilor devenisem tatăl altor yahoo-i, mă cuprindea o 
ruşine şi o scârbă de nedescris. 

Nici n-am apucat să intru bine pe uşă, când nevasta m-a 
luat în braţe şi m-a sărutat, iar eu, nemaifiind deprins de 
atâta amar de vreme, cu atingerea acestui animal scârbos, 
am căzut într-un leşin care a ţinut aproape o oră. În clipa 
când scriu rândurile de faţă, au trecut cinci ani de la 
întoarcerea mea în Anglia. În primul an nu puteam să sufăr 
prezenţa soţiei sau a copiilor mei. Nu puteam să îndur nici 
măcar mirosul lor, dar, pasămite, să mănânc cu ei în aceeaşi 
cameră. Nici până în ziua de azi ei nu îndrăznesc să se 
atingă de pâinea mea sau să bea din aceeaşi cană cu mine, 
după cum, pe de altă parte, nu le-am mai putut îngădui 
niciodată să mă ia de mână. Cu primii bani agonisiţi mi-am 
cumpărat doi cai tineri, pe care îi ţin într-un grajd bun, în 


timp ce într-o încăpere vecină locuieşte cel mai bun prieten 
al meu, rândaşul; când simt mirosul grajdului devin alt om. 
Caii mei mă înţeleg destul de bine; stau cu ei de vorbă cel 
puţin patru ceasuri pe zi. Ei nu ştiu ce înseamnă căpăstrul 
sau şaua, trăiesc în cea mai desăvârşită prietenie cu mine şi 
se împacă de minune între ei. 

CAPITOLUL II. 

Dragostea de adevăr a autorului. Scopul publicării acestei 
cărţi. Critică pe călătorii care se abat de la adevăr. Nu are 
mici un fel de intenţii duşmănoase scriind toate acestea. 
Răspunde unei obiecţii. Cum se întemeiază coloniile. Laude 
aduse ţării sale. Autorul arată drepturile pe care le are 
coroana asupra ţărilor descrise de el. Greutatea de a le 
cuceri. Autorul îşi ia rămas bun de la cititor, arată cum are 
de gând să-şi petreacă restul zilelor, dă câteva poveţe şi 
încheie. 

Şi aşa, dragul meu cititor, ţi-am înşirat întocmai povestirea 
călătoriilor pe care le-am făcut în răstimp de şaisprezece 
ani şi mai mult de şapte luni, străduindu-mă nu atât să 
folosesc cuvinte meşteşugite, cât să spun adevărul. 

Ca atâţia alţii, şi eu aş fi putut să ie uluiesc cu poveşti 
ciudate şi greu de crezut, dar am socotit că e mai bine să le 
spun lucrurilor pe nume în chipul şi în stilul cel mai simplu 
cu putinţă, căci țelul meu a fost să te învăţ şi nu să te 
distrez. 

Nimic mai lesne pentru noi, cei care călătorim prin ţări 
îndepărtate, arareori străbătute de englezi sau alţi 
europeni, decât să descriem fel de fel de animale minunate 
ce trăiesc în apă sau pe pământ. Dar ţinta călătorului ar 
trebui să fie de a-i face pe oameni mai înţelepţi şi mai buni, 
de a le îmbogăţi mintea cu ajutorul pildelor rele şi bune 
culese de el prin cele ţări. 

Aş dori din toată inima să se introducă o lege, potrivit 
căreia orice călător, înainte de a i se da voie să-şi publice 
opera, să fie obligat să jure în faţa Lordului Cancelar că tot 
ce are de gând să tipărească este perfect adevărat - în 


măsura în care poate să-şi dea seama. Atunci lumea n-ar 
mai fi amăgită, cum se întâmplă de obicei, când unii autori, 
pentru a câştiga mai mult în ochii publicului, îl îndoapă pe 
cititorul nepregătit cu cele mai grosolane minciuni. În 
tinereţea mea, am citit cu nespusă încântare nenumărate 
cărţi de călătorii; cum însă de atunci încoace am cutreierat 
mai toate colţurile lumii şi am putut să-mi dau seama din 
propria mea experienţă cât de gogonate sunt unele 
descrieri, m-am simţit dezgustat de astfel de lecturi şi 
totodată indignat de neruşinarea cu care se abuzează de 
buna credinţă a oamenilor. Aşa se face că atunci când 
prietenii mei au binevoit să-mi spună că bietele mele 
străduinţi ar putea fi de folos ţării, mi-am impus o maximă 
de la care să nu mă abat niciodată - să slujesc adevărul, cu 
toată străşnicia; şi pot spune că nici nu mă simt ispitit să mă 
depărtez de el, atât timp cât vorbele şi pildele nobilului meu 
stăpân şi ale celorlalţi iluştri houyhnhnmi, în preajma 
cărora am avut cinstea să trăiesc atâta vreme, vor dăinui în 
mintea mea. 

Nec şi miserum Fortuna Sinonem. 

Finxit, vanum etiam mendacemque improba inget( 33). 

Ştiu prea bine că nu ţi-e dat să te bucuri de prea mare 
faimă atâta timp cât scrierile tale nu cer nici geniu, nici 
învăţătură, nici alte daruri deosebite în afară de o memorie 
bună sau un jurnal de călătorie conştiincios întocmit. Ştiu 
de asemenea că autorii cărţilor de călătorii, ca şi cei ce fac 
dicţionare, sunt daţi uitării, căci alţii vin mereu să le ia locul 
şi rămân la suprafaţă. Şi, iarăşi, se prea poate ca acei 
călători care vor străbate ţările zugrăvite în această carte a 
mea, descoperindu-mi greşelile (dacă sunt) şi adăugind 
multe descoperiri proprii, să arunce asupra mea vălul 
uitării şi să-mi ia locul, făcând lumea să nu-şi mai aducă 
aminte că şi eu am fost cândva scriitor. Într-adevăr, dacă aş 
scrie pentru glorie, lucrul acesta m-ar durea nespus; cum 
însă singurul meu ţel este FOLOSUL OBŞTESC, nu voi fi 
prea dezamăgit în aşteptările mele. Căci cine va putea citi 


cele ce am scris despre virtuțile slăviţilor houyhnhnmi fără 
să se ruşineze de propriile lui păcate, când mai ales se 
socoteşte, mă rog, animal raţional şi stăpân în ţara sa? Ca 
să nu mai vorbesc de ţările acelea îndepărtate, unde 
cârmuiesc yahoo-ii, dintre care cei mai puţin păcătoşi sunt 
locuitorii din Brobdingnag. Ar fi o fericire pentru noi dacă 
am urma pildele lor înțelepte cu privire la morală şi la felul 
de a cârmui! Dar nu voi mai stărui asupra acestor lucruri, ci 
îl las pe cititor să tragă singur învăţăminte, cum va crede el 
că e mai bine. 

Mă bucur că această lucrare nu va putea fi criticată, căci 
ce învinuiri i se pot aduce unui scriitor care nu povesteşte 
decât fapte adevărate, petrecute în ţări ce se află atât de 
departe şi cu care noi nu avem nici un fel de legături 
comercial sau politice? Am căutat să mă feresc cu grijă de 
greşelile ce se pun adesea, şi pe bună dreptate, în seama 
celor care scriu cărţi de călătorii. Cum, pe de altă parte, nu 
am nici în clin nici în mânecă cu partidele politice, nu scriu 
cu patimă sau îmbâcsit de prejudecăţi, ori cu rea-voinţă 
împotriva nici unui om şi a nici unui grup de oameni. 
Scriind, am urmărit un scop nobil: acela de a-i învăţa şi de 
a-i îndruma pe oameni faţă de care, fără nici o falsă 
modestie, pot spune că mă simt oarecum superior, datorită 
foloaselor pe care le-am tras de pe urma conversaţiilor cu 
cei mai desăvârşiţi houyhnhnmi. Scriu fără să mă gândesc 
câtuşi de puţin la un câştig bănesc sau la vreo laudă. 

Nu las să se strecoare un singur cuvânt care să semene a 
epigramă sau care să poată jigni câtuşi de puţin chiar pe cei 
mai susceptibili. În felul acesta, nădăjduiesc că mă pot 
socoti pe drept cuvânt un autor fără cusur, împotriva căruia 
legiunile de gâlcevitori, polemişti, observatori, cugetători, 
căutători de greşeli cu lumânarea sau critici nu vor putea 
găsi niciodată prilejul de a-şi folosi talentele. 

Mi s-a şoptit la ureche, e adevărat, că în calitate de supus 
englez ar fi fost de datoria mea să înaintez un memoriu 
unui ministru, îndată după întoarcerea din prima călătorie, 


căci pământurile pe care le descoperă un supus englez 
aparţin de drept Coroanei. Mă îndoiesc însă că vreuna din 
cuceririle pe care le-am întreprinde în ţările descrise de 
mine ar fi la fel de lesnicioase ca supunerea americanilor 
goi de către Ferdinando Cortez. Nu cred că lilliputanii să 
merite cheltuielile ce s-ar face cu pregătirea flotei şi a 
armatei pentru a-i înrobi, şi mă întreb dacă ar fi înţelept din 
partea noastră să încercăm să-i supunem pe cei din 
Brobdingnag, sau dacă o armată engleză s-ar simţi bine cu 
o insulă plutitoare pe deasupra capetelor oamenilor. Cât 
despre houyhnhnmi, e adevărat, aceştia nu par să fie atât 
de bine pregătiţi pentru război, o ştiinţă care le e cu totul 
străină, mai ales când e vorba de proiectile. Totuşi, 
presupunând că eu aş fi ministru vreodată, n-aş povăţui pe 
nimeni să-i atace. Înţelepciunea lor, unirea dintre ei, fapul 
că nu ştiu ce e frica şi dragostea pe care o poartă ţării lor, 
ar înlocui cu prisosinţă neştiinţa în ale artei militare. 
Închipuiţi-vă douăzeci de mii de houyhnhnmi năvălind în 
mijlocul unei armate europene, pricinuind învălmăşeală 
printre soldaţi, răsturnând căruțele, strivind fără cruţare 
feţele luptătorilor, cu copitele dindărăt. Şi tare bine li s-ar 
mai potrivi cele ce s-au spus despre Augustus: Recalcitrat 
undique tutus.434) 

În loc să propun cucerirea acestui popor generos, aş dori 
mai curând ca houyhnhnmii să poată sau să vrea să trimită 
câţi mai mulţi locuitori de ai lor ca să civilizeze Europa, 
învăţându-ne ce este onoarea, dreptatea, adevărul, 
cumpătarea, spiritul cetăţenesc, curajul, castitatea, 
prietenia, bunăvoința şi fidelitatea, virtuţi ale căror nume se 
mai întâlnesc încă în cele mai multe limbi, precum şi la 
autorii moderni şi vechi, lucru pe care-l ştiu din puţinele 
mele lecturi. 

Mai exista însă şi un alt motiv, pentru care nu mă arătam 
atât de grăbit să sporesc pământurile Majestății Sale, cu 
descoperirile mele. Ca să spun adevărul, aveam oarecare 
scrupule cu privire la felul în care monarhii înţeleg să pună 


stăpânire pe pământuri noi. Să ne închipuim următoarele: 
nişte pirați sunt aruncaţi de furtună în locuri necunoscute; 
în cele din urmă, un marinar, cocoţat în vârful catargului, 
descoperă pământ; piraţii debarcă pe țărm cu gândul de a 
prăda şi jefui; aici ei întâlnesc un popor paşnic, care-i 
întâmpină cu multă bunăvoință; piraţii dau ţării un nume 
nou, în numele regelui pun stăpânire pe acest pământ, 
ridică o scândură putredă sau o piatră care să amintească 
marele eveniment, omoară câteva zeci de băştinaşi, iau cu 
ei câţiva, ca să-i arate în dreapta şi în stânga, iar apoi se 
întorc acasă unde li se iartă toate nelegiuirile făptuite. Şi 
astfel începe o nouă dominație de drept divin. Cu primul 
prilej, sunt trimise acolo corăbii, băştinaşii sunt alungaţi sau 
nimiciţi, căpeteniile lor sunt supuse la cazne ca să 
destăinuiască locul unde se găseşte aur, toate crimele şi 
nelegiuirile sunt îngăduite, în vreme ce pământul e stropit 
cu sângele locuitorilor; iar această mârşavă hoardă de 
măcelari, folosită într-o prea sfântă expediţie, se numeşte o 
colonie modernă, întemeiată pentru a converti şi civiliza un 
popor idolatru şi barbar. 

Mărturisesc însă că această descriere nu are nici în clin, 
nici în mânecă cu poporul britanic, care poate fi dat pildă 
lumii întregi pentru înţelepciunea, spiritul de dreptate şi 
grija deosebită de care dă dovadă în întemeierea coloniilor; 
pentru daniile generoase, pe care le face întru răspândirea 
religiei şi a învăţăturii; pentru strădaniile depuse în 
alegerea preoţilor evlavioşi şi destoinici care să 
propovăduiască creştinismul; pentru grija de a trimite din 
patria mumă în provinciile noi cât mai mulţi oameni 
cumpătaţi şi cinstiţi; pentru felul nepărtinitor în care 
împarte dreptatea, numind în administraţia civilă din toate 
coloniile funcţionarii cei mai destoinici, cu desăvârşire 
străini de orice fel de corupţie, şi, ca o încoronare a tuturor 
acestora, trimițând pe cei mai pricepuţi şi virtuoşi 
guvernatori, al căror unic ţel este fericirea poporului pe 
care-l cârmuiesc şi cinstirea regelui, stăpânul lor. 


Cum însă băştinaşii ţărilor zugrăvite de mine nu par de fel 
să dorească a fi cuceriţi şi înrobiţi, ucişi sau alungaţi de 
colonişti, şi fiindcă ţările lor nici nu abundă în aur, argint, 
zahăr sau tutun, mi-am îngăduit să cred că nu sunt vrednice 
să ne deştepte interesul sau să ne stârnească zelul şi vitejia 
noastră. Totuşi, dacă cei pe care aceste lucruri îi privesc 
mai îndeaproape socotesc cu cale să fie de altă părere, sunt 
gata să jur, atunci când voi fi chemat în faţa legii, că nici un 
european nu a călcat prin aceste meleaguri înaintea mea. 
Aceasta, fireşte, dacă e să le dăm crezare localnicilor; e 
drept că s-ar putea isca o ceartă cu privire la cei doi yahoo- 
i, despre care se spunea că au fost văzuţi, acum nu ştiu câte 
secole, pe creasta unui munte din ţara houyhnhnm-ilor, de 
unde se crede că ar fi descălecat neamul acestor dobitoace; 
şi se prea poate să fi fost englezi, după câte mi-am putut da 
seama, îndată ce am văzut posteriorul yahoo-ilor, care, e 
adevărat, abia de mai păstra o vagă asemănare. Totuşi, în 
ce măsură aceste lucruri ne-ar îndreptăţi să punem 
stăpânire pe pământurile lor, îl las pe seama celor pricepuţi 
în legile colonizării să hotărască. 

Cât despre luarea în stăpânire legiuită a pământurilor 
descoperite de mine în numele Suveranului meu, 
mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la aşa ceva; şi 
chiar dacă m-aş fi gândit, datorită împrejurărilor în care mă 
aflam atunci, aş fi socotit că este mai înţelept şi mai sigur să 
amân problema pentru un prilej mai prielnic. 

Şi acum, după ce am răspuns la singura obiecţie ce mi s-ar 
putea aduce vreodată în calitate de călător, îmi iau pentru 
ultima oară rămas bun de la binevoitorii mei cititori şi mă 
întorc în grădiniţa mea din Redriff, ca să mă las furat de 
gânduri şi să aplic minunatele lecţii de virtute pe care le-am 
învăţat de la houyhnhnmi. Totodată, mă voi strădui să-i 
instruiesc şi pe yahoo-ii din familia mea în măsura în care 
îmi voi da seama că sunt animale docile. De asemenea, îmi 
voi privi din când în când chipul în oglindă, pentru a mă 
deprinde în felul acesta să văd o fiinţă omenească fără a mi 


se face rău; voi avea răgaz să deplâng starea de 
îndobitocire în care se află houyhnhnmii din ţara mea. 
Întotdeauna însă îi voi trata cu respectul cuvenit de dragul 
nobilului meu stăpân, al familiei sale, al prietenilor şi al 
întregului său neam de houyhnhnmi cu care houyhnhnmii 
din ţara noastră au cinstea să semene la înfăţişare, deşi 
însuşirile minţii lor au degenerat într-atâta. 

Începând de săptămâna trecută, i-am îngăduit soţiei mele 
să stea la masă cu mine, tocmai în celălalt capăt al unei 
mese lungi, şi să răspundă, dar foarte scurt, la puţinele 
întrebări pe care i le pun. Cum însă mirosul de yahoo 
continuă să mă supere, veşnic îmi astup nasul cu rută, 
levănţică sau foi de tutun. Şi cu toate că e greu pentru un 
om în amurgul vieţii să se dezbare de vechile obiceiuri, 
totuşi nu-mi pierd nădejdea că odată şi odată voi putea sta 
în tovărăşia unui yahoo fără să-mi mai fie frică de dinţii sau 
de ghearele lui. 

De fapt, împăcarea mea cu seminţia yahoo-ilor n-ar fi chiar 
atât de anevoioasă, dacă ei s-ar mulţumi cu viciile şi 
smintelile cu care i-a hărăzit natura. Nu mă tulbur câtuşi de 
puţin când văd un avocat, un hoţ de buzunare, un colonel, 
un nebun, un lord, un cartofor, un politician, un codoş, un 
doctor, un corupător, un procuror, un trădător şi alţii 
asemenea lor; dar dacă văd că un boţ cu ochi, slut şi 
măcinat de boli, nu-şi mai încape în piele de îngâmfare, îmi 
ies din sărite; şi mi-e cu neputinţă să înţeleg cum de poate 
sălăşlui un asemenea viciu, într-un astfel de animal. 
Înţelepţii şi virtuoşii houyhnhnmi, înzestrați cu toate 
virtuțile care pot împodobi o fiinţă raţională, nu au nici un 
cuvânt în limba lor pentru acest păcat, după cum nu au 
cuvinte care să exprime nimic din ceea ce este rău, cu 
excepţia cuvintelor care zugrăvesc cusururile yahoo-ilor; 
dar printre acestea, ei nu au fost în stare să desluşească 
îngâmfarea, dovadă că ei nu cunosc firea omenească, aşa 
cum se manifestă ea în ţările unde domneşte acest animal. 


Eu însă, având mai multă experienţă, am descoperit unele 
urme de îngâmfare la yahoo-ii sălbatici. 

Houyhnhnmii care trăiesc călăuziţi de rațiune nu sunt mai 
mândri de însuşirile frumoase pe care le au, decât aş fi eu 
mândru pentru că nu-mi lipseşte un picior sau un braţ - 
lucru cu care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar făli, ba 
dimpotrivă s-ar simţi foarte nenorocit dacă nu le-ar avea. 

Stărui mai mult asupra acestor lucruri, din dorinţa de a-i 
face pe yahoo-ii englezi să nu-mi mai pară chiar atât de 
nesuferiţi când mă găsesc în tovărăşia lor. De aceea, îi rog 
fierbinte pe cei în firea cărora sălăşluieşte cât de cât acest 
păcat neghiob să nu cuteze să se arate în faţa ochilor mei. 


SFÂRŞIT 


11 )Această insulă (astăzi Tasmania) a fost descoperită în 
1633 de navigatorul olandez Abel ]. Tasman. (n.t.) 

12) Un cablu = 183 m. (n.t.) 

13) O milă engleză = 1609 m; o milă marină = 1853 m. 
(n.t.) 

14) Opintă = 0,561.(n.t.) 

15) O incie = 2,54 cm. (n.t.) 

16) Un yard = 0,914 m. (n.t.) 

17) Aluzie la oratorii ambulanți care făceau parte din 
partidul Whig şi care vorbeau în favoarea dinastiei de 
Hanovra. Swift îi dispreţuia pentru ca răsturnarea 
partidului din care el însuşi făcea parte (Tory) se datora în 
bună măsură lor. (Nota red. engleze) 

18) Precauţia locuitorilor din Lilliput caută, probabil, să 
ridiculizeze solicitudinea exagerată cu care miniştrii lui 
George I se prefăceau că-l apără pe rege împotriva 
comploturilor iacobiţilor. (Nota red. engleze) 


19) Veche măsură de lungime engleză (16'/2 picioare), 
(n.t.) 

(107 În descrierea Liliput-ului, aşa cum reiese din 
articole, se întrezăreşte Anglia i în descrierea ţării Blefuscu, 
Franţa. (Nota red. engleze) 

111) Swift are în vedere partidul Whig şi partidul To ry. 
(Nota red. engleze) 

112) Aluzii la controversa dintre biserica anglicană şi 
biserica catolică cu privire la tainele creştine. (Nota red. 
engleze) 

113) Swift parodiază manevrele pe timp de furtună i 
termenii marinăreşti sunt folosiţi la întâmplare. (n.t.) 

114) 1 lgallon = 4,541. 

115) Distanţa între cele două puncte indicate de autor 
este aproximativ de 10 km. (n.r.) 

116 )Omuleţ, (n.t.) 

117) Aproximativ 30 km. (n.t.) 

118) Monedă portugheză de aur. (n.t.) 

119) O guinee - 21 şilingi, (n.t.) 

120) Lusus naturae, job sau capriciu al naturii (în limba 
latină), (n.t.) 

121) Un quart = 2,14 1. (nut.) 

122) Spinetă, instrument muzical asemănător 
clavecinului, n.t.) 

123) Jig - dans scoţian foarte vioi. (n.t.) 

124) Camera Comunelor, (n.t.) 

125) Mitologia greacă povesteşte că într-o bună zi, 
Phaeton, fiul Soarelui, obţinu îngăduinţa tatălui său de a 
conduce Carul Soarelui. Lipsit de experienţă, el izbuti să 
dea foc universului. Mâniat, Jupiter, tatăl zeilor, îl fulgeră pe 
Phaeton, prăvăâindu-l în apele Eridanului (Padul). 

126) Quantum satis - expresie lati nească. Se 
întrebuinţează ca formulă farmaceutică şi înseamnă „cât 
trebuie”, (n.r.) 

127) Britain. (Nota red. engleze) 

128) England. (Nota red. engleze) 


129) Mutând literele în propoziţiunea englezească se 
obţin exact cuvintele acestea, (n.r.) 

130) Nici bărbaţii nu sunt puternici, şi nici femeile nu sunt 
caste (în limba latină), (n.r.) 

131) Este vorba de regina Anna Stuart care domnea în 
acea vreme, (n.r.) 

132 )Autorul face aluzie la diferite controverse religioase, 
cu privire la dogmă şi ritual, (n.t.) 

133) Şi dacă soarta nu l-a plăsmuit pe Sinon un biet 
nenorocit ea, necinstita, nu-l va face flecar şi mincinos, (în 
limba latină), (n.r.) 

134) Prevăzător, lovea în toate părţile (în limba latină.) 
(n.r.)