Daniel Defoe — Moll Flanders

Daniel 
Defoe 


Moll 
Flanders 


roman 


Editura Eminescu 


Daniel Defoe 


DANIEL DEFOE 


Moll Flanders 


+ 


EDITURA EMINESCU 
1970 


Moll Flanders 


Numele meu adevărat este atât de bine cunoscut în 
registrele şi catastifele din Newgate şi Old Bailey şi, în 
locurile acelea, se mai află încă mărturii atât de 
importânte în legătură cu viaţa mea particulară, încât nu 
vă aşteptaţi să-mi aştern numele pe hârtie sau să vorbesc 
despre familia mea. Lucrurile vor fi poate mai bine 
cunoscute după ce voi muri, acum însă nu le-aş da pentru 
nimic în lume în vileag, nu, nici chiar dacă ar veni o 
amnistie generală pentru toţi răufăcătorii şi toate crimele. 

Deoarece însă câţiva dintre tovarăşii mei cei mai 
păcătoşi, care acum nu-mi mai pot face nici un rău (căci 
au părăsit lumea asta cu ajutorul scării şi al frânghiei, aşa 
cum adesea mă aşteptam s-o părăsesc şi eu) mă 
cunoşteau pe numele de Moll Flanders, îmi veţi îngădui 
să-l port, până când voi îndrăzni să mărturisesc cine am 
fost şi cine sunt. 

Am aflat că într-una din ţările vecine cu noi nu ştiu 
dacă în Franţa sau în altă parte dacă un criminal osândit 
la moarte, la galere, sau la deportare, lasă în urmă copii 
rămaşi fără sprijin din pricina confiscării bunurilor 
părinteşti, aceştia sunt, din porunca regelui, daţi în grija 
cârmuirii şi adăpostiţi în nişte clădiri numite orfelinate, 
unde sunt crescuţi, îmbrăcaţi, hrăniţi, învăţaţi iar, când le 
vine timpul să plece, daţi la meserii sau în slujbe, ca să fie 
în stare să se întreţină prin muncă cinstită şi cuviincioasă. 

Dacă aşa ar fi fost obiceiul şi la noi, nu mi-ar fi fost 
hărăzit să rămân pe drumuri ca o biată fată necăjită, fără 
căpătâi, fără prieteni, fără haine, fără ajutor, fără un om 
pe lume care să mă ocrotească; în felul ăsta însă, nu 
numai c-am fost lăsată pradă celei mai mari răstrişti, încă 
înainte de a înţelege ce-i cu mine sau cum să ies din 
impas, dar şi azvârnlită într-o viață- de ruşine, . a cărei 


Daniel Defoe 


desfăşurare firească m-a făcut să mă pierd repede cu 
trup şi cu suflet. 

Asta, fiindcă la noi lucrurile se întâmplă altfel. Mama 
mea fusese osândită pentru un furt atât de mărunt, încât 
nici nu face să-l pomenesc anume împrumutase trei 
bucăţi de olandă fină de la un pânzar oarecare din 
Cheapside. Împrejurările furtului sunt prea multe ca să le 
repet şi apoi le-am auzit spuse în atâtea feluri, că nici nu 
mai ştiu care-i povestea adevărată. 

Oricum ar fi fost, toţi se potrivesc când spun că 
maică-mea s-a apărat arătându-şi pântecul şi, când s-a 
văzut că-i însărcinată, pedeapsa s-a amânat cu vreo 
şapte luni, după care cum se zice, a fost readusă la prima 
judecată, i s-a făcut hatârul de a fi deportată la plantaţii, 
iar eu, care aveam vreo şase luni, am fost lăsată, după 
cum vă puteţi închipui, pe mâini rele. 

Toate astea sunt prea apropiate de primele clipe ale 
vieţii mele ca să pot istorisi despre mine altceva decât 
lucruri auzite; ajunge să amintesc însă că m-am născut 
într-un loc atât de păcătos, încât nu s-a găsit nici o 
parohie care să mă hrănească în primii ani ai copilăriei şi 
nu ştiu, zău, cum de-am scăpat cu zile atâta ştiu din 
auzite că o rudă de-a mamei m-a scos de acolo, dar pe 
socoteala sau cu sprijinul cui, habar n-am. 

Primul lucru de care-mi pot aminti sau pe care l-am 
aflat despre mine este că am rătăcit într-o bandă de 
oameni dintre cei care sunt numiţi ţigani sau faraoni, dar 
cred că n-am stat decât puţină vreme printre aceştia, 
pentru că nu mi-au schimbat culoarea pielii, cum fac ei de 
obicei cu copiii pe care-i fură, n-aş şti însă să spun nici 
cum m-am pripăşit pe acolo şi nici cum am scăpat. 

Ţiganii m-au lepădat la Colchester, în Essex şi parcă 
mi-amintesc că eu i-am părăsit (adică m-am ascuns şi 
n-am vrut să pornesc mai departe), dar n-aş fi în stare să 
dau amănunte în privinţa asta. Atât mi-amintesc că, fiind 
culeasă de nişte slujbaşi ai parohiei din Colchester, am 


Moll Flanders 


povestit c-am venit în oraş cu ţiganii, că n-am vrut să mă 
mai ţin după ei, că ei m-au lepădat, dar că nu ştiu încotro 
au apucat-o, pare-se că, deşi s-au făcut cercetări prin 
ţinut, nu li s-a mai dat de urmă. 

Eram acum în situaţia de a primi ajutor; căci deşi, 
după lege, nu trebuia să cad în sarcina vreunei parohii 
dintr-o parte sau alta a oraşului totuşi, fiindcă povestea 
mea ajunsese să fie cunoscută şi fiindcă eram prea mică 
pentru a fi bună la vreo muncă n-aveam mai mult de trei 
ani mila i-a împins pe magistrăţii oraşului să se 
îngrijească de mine, aşa că am ajuns şi eu una din 
ocrotitele lor, şi încă într-atâta de parc-aş fi fost născută 
în locurile acelea. 

A fost norocul meu că, în grija lor pentru mine, m-au 
dat în seama unei doici, cum i se spune, care era 
într-adevăr săracă, dar o dusese mai bine pe vremuri şi 
acum trăia din ce câştiga de pe urma unor copii de teapa 
mea, pe care-i creştea asigurându-le cele trebuincioase, 
până la o anumită vârstă, când copiii îşi puteau găsi o 
slujbă şi agonisi singuri pâinea. 

Femeia asta ţinea şi o mică şcoală, unde-i învăţa pe 
copii să citească şi să lucreze şi, cum spuneam, deoarece 
înainte dusese -o viaţă mai aleasă, creştea copiii cu 
pricepere şi cu multă tragere de inimă. 

Important e că-i creştea cu frica lui Dumnezeu, 
fiindcă ea însăşi era o femeie foarte cumpătată şi pioasă, 
în al doilea rând, bună gospodină şi curată şi în al treilea 
rând, bine crescută şi cu purtări frumoase. Aşa încât, 
lăsând la o parte mâncarea care era simplă, locuinţa care 
era sărăcăcioasă şi hainele care erau grosolane, eram 
crescuţi cu atâta distincţie, de parc-am fi fost la o şcoală 
de dans. 

Am stat acolo până am împlinit opt ani, când am 
aflat cu groază că magistraţii (parcă aşa li se spunea) au 
poruncit să-mi găsesc slujbă. Oriunde m-aş fi dus, mare 
lucru nu eram în stare să fac, poate doar să alerg după 


4 


Daniel Defoe 


comisioane sau-să fac muncă de: roabă pe lângă o 
bucătăreasă şi mi se vorbea atât de des despre asta, 
încât mă înspăimântasem rău de tot. Deşi eram atât de 
mică, aveam o sfântă groază de serviciu cum se spunea. 
l-am arătat doicii că aş putea să-mi agonisesc traiul, fără 
să intru în serviciu, dacă ar vrea ea, căci mă învățase să 
cos şi să torc lână din cea aspră care alcătuieşte negoţul 
cel mai de seamă al oraşului şi i-am făgăduit că, dacă mă 
ţine mai departe, voi lucra pentru ea şi încă din răsputeri. 

Aproape în fiecare zi îi făgăduiam că am să muncesc 
pe rupte într-un cuvânt, nu făceam toată vremea decât să 
lucrez şi să plâng, ceea ce o necăjea atât de mult pe biata 
femeie care era tare de ispravă şi mă şi iubea, încât până 
la urmă a început să-şi pună la inimă necazul meu. 

Aşa că, într-o bună zi, a intrat în odaia unde copiii 
sărmani lucrau laolaltă şi s-a aşezat, nu la locul ei obişnuit 
de profesoară, ci lângă mine, ca şi cum şi-ar fi pus în 
gând să mă observe ca să vadă cum mă descurc. Coseam 
ceva ce-mi dăduse ea, parcă mi-amintesc că însemnam 
nişte cămăşi; şi, după câtăva vreme, femeia începu să-mi 
vorbească. 

— Copil prost ce eşti, zice, mereu plângi (plângeam 
şi atunci). De ce, mă rog? 

— Fiindcă vor să mă ia de aici, zic eu, şi să mă 
trimită la un serviciu şi eu nu mă pricep la gospodărie. 

— Bine, fetiţo, spune ea, chiar dacă nu te pricepi la 
gospodărie, ai să înveţi cu timpul şi doar n-o să te pună la 
treburi grele de la început. 

— Ba da, spun eu, şi dacă n-o să mă descurc, au să 
mă bată până şi slujnicele ca să fac treburi grele, şi eu 
sunt o fetiţă mică şi nu mă pricep. Şi iar m-am pornit pe 
plâns până ce nici n-am putut să mai vorbesc. 

Cu inima ei de mamă, doica era atât de mişcată, 
încât a hotărât să nu mă lase încă la serviciu; m-a 
îndemnat să nu mai plâng, făgăduindu-mi că o să 
vorbească cu domnul primar şi încredinţându-mă că nu 


Moll Flanders 


voi intra în serviciu decât după ce voi creşte mai mare. 

Dar vedeţi că nici asta nu mă mulțumea, fiindcă 
numai gândul de a intra în serviciu mă înspăimânta în aşa 
hal, încât dacă femeia m-ar fi încredinţat că nu voi pleca 
de la ea până la douăzeci de ani, tot la fel ar fi fost, aş fi 
plâns toată vremea, numai de teamă că, până la urmă, 
tot o să se întâmple. 

Când a văzut că nu mă potolesc, a început să se 
supere. 

— Ce-ai vrea? îmi spunea. Nu ţi-am făgăduit că nu te 
duci la serviciu până nu mai creşti puţin? 

— Da, făcui eu, dar atunci tot o să trebuiască să mă 


duc. 

— Ce-o mai fi şi asta, a înnebunit fata? Ce! Nu cumva 
vrei să te faci cucoană? 

— Ba da, am spus eu, şi iar m-am pornit pe plâns, 
până când plânsul s-a făcut bocet. 

Vă închipuiţi că bătrânica a început să râdă de mine. 

— Zău, spunea ea, luându-mă în râs, vrei să te faci 
cucoană? Şi cum ai să faci ca s-ajungi? Cum? Mişcând din 
vârful degetelor? 

— Da, am spus eu cu nevinovăție. 

— Păi cât -poți câştiga pe zi-din ce lucrezi? mă 
întrebă. 

— Trei penny, dacă torc, şi patru cu cusutul. 

— Ei, sărmană cucoană, spuse ea râzând din nou, 
ce-ai să faci numai cu atât? 

— O să mă întreţin, am zis eu, dacă mă lăsaţi să 
locuiesc cu dumneavoastră. Şi am rostit cuvintele acestea 
cu glas atât de nenorocit şi de rugător, încât inima femeii 
s-a muiat, după cum mi-a mărturisit-o chiar ea, odată, 
mai târziu. 

— Dar, mi-a spus, asta nu-ţi ajunge şi pentru 
mâncare şi pentru haine; şi apoi, cine vrei să cumpere 
haine pentru micuța doamnă? Şi-mi zâmbea tot timpul. 

— Atunci o să lucrez mai mult, am spus eu, şiosăvă 


6 


Daniel Defoe 


dau dumneavoastră tot. 

— Sărmană copilă! N-o să-ţi ajungă. De-abia o să fie 
destul pentru hrană. 

— Atunci, n-am nevoie de hrană, am spus eu din nou 
cu nevinovăție. Lăsaţi-mă numai să stau cu 
dumneavoastră. 

— Cum, vrei să trăieşti fără hrană? m-a întrebat ea. 

— Da, am răspuns eu ca un copil ce eram, puteţi fi 
sigură c-aşa o să fac, şi iar am plâns cu năduf. 

Nu urmăream nici un scop, vedeţi şi dumneavoastră 
că vorbele veneau de la sine; dar se îmbinau cu atâta 
nevinovăție şi cu atâta patimă, încât n-a trecut mult şi 
biata fiinţă cu suflet de mamă s-a pornit şi ea pe plâns şi, 
până la urmă, hohotea la fel de tare ca mine. La sfârşit, 
m-a luat de mână şi m-a scos din odaia unde învăţam. 

— Hai, mi-a spus, n-ai să intri în serviciu; ai să rămâi 
cu mine, şi asta m-a potolit pentru câtva timp. 

Ducându-se, nu mult după aceea, să-l vadă pe 
primar, doica i-a spus povestea mea. El a fost atât de 
încântat, când a auzit-o, încât şi-a chemat nevasta şi pe 
cele două fete s-o asculte şi puteţi să vă-nchipuiţi cum 
s-au veselit cu toţii pe seama mea. 

Nici o săptămână n-a trecut şi; într-o bună zi, vine 
doamna primăreasă cu fetele s-o vadă pe bătrâna mea 
doică şi să-i viziteze şcoala şi copiii. După ce s-au uitat 
puţin în jurul lor, spune primăreasa către doică: 

— Ei, doamnă... ia spune-mi, te rog, care-i fetiţa care 
vrea să ajungă cucoană? 

Eu am auzit-o când a spus aşa şi mi s-a făcut tare 
frică, deşi nici eu nu ştiam de ce dar doamna primăreasă 
s-a apropiat de mine şi mi-a spus: 

— la zi, domnişoară, la ce lucrezi? 

Cuvântul „domnişoară” nu prea îl auzisem îi şcoala 
noastră şi mă întrebam ce nume nenorocit o mai fi şi 
ăsta; totuşi, m-am ridicat în picioare, m-am înclinat, iar ea 
mi-i luat. lucrul din mână, s-a uitat la el şi a spus că e 


Moll Flanders 


foarte frumos; pe urmă s-a uitat la mâinile mele. 

— S-ar putea să iasă o cucoană din ea, după câte 
înţeleg eu, a spus zău că are mâini de cucoană. 

Grozav mi-au plăcut vorbele astea; dar doamna 
primăreasă nu s-a oprit aici, ci a vârât mâna în buzunar, 
mi-a dat un şiling şi m-a îndemnat să-mi văd de treabă şi 
să învăţ să lucrez bine, fiindcă, după părerea ei, s-ar 
putea să ajung cucoană. 

In tot timpul acesta, buna şi bătrâna mea doică, 
doamna primăreasă şi toţi ceilalţi nici nu înțelegeau 
măcar ce voiam, fiindcă pentru ei cuvântul cucoană 
însemna un lucru, iar pentru mine cu totul altceva căci 
vai! tot ce înţelegeam eu spunând că vreau să fiu 
cucoană era să pot lucra pentru mine şi să câştig de ajuns 
ca să mă întreţin, fără a fi nevoită să caut o slujbă, pe 
când ei credeau că vreau să trăiesc pe picior mare şi mai 
ştiu eu ce. 

Şi aşa, după ce s-a dus doamna primăreasă, au intrat 
în odaie cele două fete ale ei, au întrebat unde e cucoana 
şi au vorbit mult cu mine, iar eu le răspundeam în felul 
meu nevinovat dar de câte ori mă întrebau dacă eram 
hotărâtă să fiu cucoană, răspundeam: da. Până la urmă 
m-au întrebat ce este o cucoană? Asta m-a încurcat tare. 
Totuşi, am răspuns prin propoziţiuni negative, spunând că 
o cucoană e o persoană care nu se duce la slujbă, ci îşi 
vede de casă s-au arătat foarte încântate şi le-a plăcut, 
pesemne, pălăvrăgeala mea, căci mi-au dat şi ele nişte 
bani. 

Cât despre banii aceştia, îi dădui toţi stăpânei mele, 
doica, după cum îi spuneam eu, făgăduindu-i că va 
căpăta tot ce voi avea, la fel ca şi acum, şi atunci când 
voi fi cucoană.: Tot auzindu-mă vorbind aşa, bătrâna 
începu să înţeleagă ce voiam să spun prin cuvântul 
cucoană şi că el nu însemna mai mult decât putinţa de 
a-mi câştiga pâinea prin munca mea. Până la urmă, m-a 
întrebat dacă aşa este. 


Daniel Defoe 


l-am spus că da şi am stăruit, arătându-i că a face 
aşa, înseamnă să fii cucoană: fiindcă, îi explicam eu, ştiu 
una din astea şi am numit o femeie care repara dantelă şi 
spăla bonetele brodate ale cucoanelor. Ea, spusei eu, e 
cucoană, şi i se spune „doamnă”. 

— Sărmană copilă, făcu bătrâna mea doică, nu e 
greu să ajungi curând o cucoană de soiul ăsta, cu nume 
prost şi doi copii din flori. 

Eu n-am înţeles nimic din vorbele ei, dar i-am 
răspuns: 

— Sunt sigură că i se spune „doamnă” şi nu se duce 
la slujbă şi nici treabă în casă nu face. Şi am stăruit că e 
cucoană i că vreau s-ajung ca ea. 

Cucoanele au aflat despre cuvintele mele şi iar s-au 
înveselit şi, una, două, fetele domnului primar veneau să 
mă vadă şi întrebau unde e cuconiţa, lucru de care eu 
eram tare mândră. Uneori domnişoarele, care veneau 
des, mai aduceau pe câte cineva cu ele, aşa încât eram 
cunoscută prin tot oraşul. 

Implinisem aproape zece ani şi începeam să arăt ca 
o femeiuşcă, fiindcă eram tare serioasă şi cu purtări 
alese, şi auzind adesea cucoanele spunând că sunt 
drăguță şi că voi fi foarte frumoasă, vă închipuiţi că mă 
umflam în pene. Totuşi, mândria asta încă n-avea urmări 
proaste asupra mea; numai că, primind adesea bani şi 
dându-i pe toţi bătrânei mele doici care era atât de 
cumsecade, încât îi punea deoparte pentru mine şi-mi 
cumpăra boneţele, albituri şi mănuşi, umblam foarte 
curăţică. Şi chiar în vremea când eram îmbrăcată în 
zdrenţe, tot îmi plăcea să fiu curată, încât mi le spălam şi 
le clăteam singură. Dar, cum spuneam, ori de câte ori 
primeam bani, buna mea doică îi cheltuia cinstit pentru 
mine şi spunea regulat cucoanelor că lucrul ăsta sau ăla a 
fost cumpărat din banii lor şi atunci ele îmi dădeau şi mai 
mulţi. În cele din urmă însă, tot am fost chemată de 
magistrați, ca să intru în slujbă. Numai că, între timp; 


Moll Flanders 


ajunsesem o lucrătoare atât de bună şi cucoanele erau 
atât de drăguţe cu mine, încât nici nu mai aveam nevoie 
de slujbă, căci mă simţeam în stare să câştig singură 
banii de care avea nevoie doica mea ca să mă întreţină. 
Aşa încât femeia le-a spus că, dacă i se îngăduie, e gata 
s-o ţină pe cuconiţă cum mi se spunea pe lângă ea, ca 
ajutor la creşterea copiilor, ajutor pe care eram în stare 
să îi dau, căci eram îndemânatică, măcar că eram atât de 
tânără. 

Dar bunătatea cucoanelor nu s-a oprit aici, fiindcă de 
cum înţeleseră că nu mai sunt întreţinută de oraş, ca mai 
înainte, au început să-mi dea bani şi mai des iar pe 
măsură ce creşteam, mi-aduceau de lucru, ca, de pildă, 
lenjerie de cusut, dantelă de reparat, bonete de potrivit şi 
nu numai că mă plăteau pentru ce făceam, dar îmi şi 
arătau cum să lucrez. 

lată că ajunsesem o cucoană, aşa cum înţelegeam 
eu cuvântul, căci nici nu împlinisem bine doisprezece ani 
şi nu numai că-mi făceam singură rost de îmbrăcăminte, 
dar îi plăteam doicii întreţinerea mea şi mai aveam şi bani 
de buzunar. 

Cucoanele îmi dădeau adesea haine de-ale lor sau 
de-ale copiilor, ciorapi, fuste, rochii, una un lucru, alta 
altul. Şi aceste daruri, doica le gospodărea ca o mamă şi 
mi le păstra, silindu-mă să le cârpesc şi să le folosesc cu 
cât mai multă socoteală, căci era o gospodină 
desăvârşită. 

Până la urmă, una dintre cucoane m-a îndrăgit atât 
de tare, încât a vrut să mă ia acasă la ea, să stau cu 
fetele ei, pentru o lună. 

Deşi era un lucru foarte frumos din partea ei, totuşi, 
după cum i-a spus bătrâna, dacă nu era hotărâtă să mă 
păstreze pentru totdeauna, putea să-mi facă mai mult rău 
decât bine. 

— Da, spuse cucoana, ai dreptate. Atunci o iau la 
mine numai pentru o săptămână, -ca să văd cum se 


10 


Daniel Defoe 


împacă fetele mele cu ea şi cum mă-împac eu cu firea ei 
şi pe urmă îţi spun eu ce o să fie. Şi, dacă între timp, vine 
cineva s-o vadă, cum se întâmplă de obicei, spune c-ai 
trimis-o până la mine. 

Lucrurile erau destul de bine chibzuite şi m-am dus la 
casa cucoanei, unde m-am simţit atât de bine printre 
domnişoare şi ele atât de bine cu mine, încât nu mi-a fost 
uşor să plec, mai ales că nu voiau să-mi dea drumul. 

Totuşi, am plecat şi-am mai trăit aproape un an cu 
bătrâna cea cumsecade, căreia ajunsesem să-i fiu de 
mare ajutor, căci împlinisem aproape paisprezece ani, 
eram înaltă pentru vârsta mea şi arătam ca o femeiuşcă; 
dar în casa cucoanei prinsesem gust de viaţă aleasă şi, în 
vechea mea locuinţă, nu mă mai simţeam la largul meu 
ca înainte. Mă gândeam că într-adevăr ar fi minunat să fiu 
cucoană, căci acum aveam altă părere decât înainte 
despre ceea ce înseamnă să fii cucoană şi, fiindcă 
gândeam că ar fi minunat să fiu cucoană, îmi şi plăcea să 
mă aflu printre cucoane şi, prin urmare, tânjeam să mă 
întorc înapoi. 

Aveam vreo paisprezece ani şi trei luni când buna 
mea doică ar trebui să-i spun mamă căzu la pat şi se 
prăpădi. Starea mea era jalnică, fiindcă aşa cum familia 
unui sărac se împrăştie de îndată ce omul e băgat în 
groapă, tot aşa de îndată ce au îngropat-o pe sărmana 
femeie, copiii au şi fost duşi de epitropii parohiei. Se 
sfârşise cu şcoala şi externii n-aveau altceva de făcut 
decât să stea şi să aştepte până vor fi trimişi într-alt loc. 
Cât despre moştenirea bătrânei, o fiică de-a ei, o femeie 
măritată, a venit şi a luat totul. Şi în timp ce se cărau 
lucrurile, oamenii nu găseau ceva mai bun de făcut decât 
să mă ia în râs, spunând că micuța doamnă poate să se 
instaleze pe cont propriu, dacă are chef. 

Îmi ieşisem aproape din minţi de spaimă şi nu ştiam 
ce să fac; căci eram, ca să zic aşa, scoasă din casă şi 
azvârlită în lumea largă şi, ceea -ce era mai rău, îi 


11 


Moll Flanders 


încredinţasem bătrânei aceleia de ispravă douăzeci şi doi 
de şilingi, adică toată averea micuţei doamne; dar când 
i-am cerut fiicei ei să mi-i dea, m-a ocărât şi mi-a spus că 
pe ea toate astea n-o privesc. 

E drept că buna bătrână îi vorbise fiică-si de ei şi-i 
spusese că-i pusese în cutare loc şi că erau banii 
copilului, ba mă şi chemase o dată sau de două ori ca să 
mi-i dea, dar din nefericire nu eram pe acolo şi când 
m-am întors, ea nu mai era în stare să-mi vorbească. 
Totuşi, până la urmă, fiică-sa s-a arătat cinstită şi mi i-ă 
înapoiat, deşi la început m-a chinuit atâta din pricina lor. 

Acum eram într-adevăr o cucoană săracă şi, chiar în 
noaptea aceea, trebuia să fiu azvârnlită în lumea largă; 
căci fiica răposatei cărase tot ce se afla în casă şi eu 
n-aveam unde să mă adăpostesc şi nici măcar un codru 
de pâine din care să mănânc. Se pare însă că unor vecini 
li s-a făcut milă şi-au înştiinţat-o pe cucoana în casa 
căreia locuisem ea a trimis îndată o slujnică după mine, 
iar eu m-am dus cu boccelele şi, fiţi siguri, cu bucurie în 
suflet. Spaima prin care trecusem mă zguduise atât de 
rău încât acum nu mai doream să fiu cucoană, ci eram 
mulţumită să fiu slujnică şi încă orice fel de slujnică ar fi 
socotit ei de cuviinţă să facă din mine. 

Dar mărinimoasa mea stăpână avea gânduri mai 
bune în ce mă privea. Şi spun mărinimoasă, pentru că o 
întrecea în toate pe bătrâna cea cumsecade pe lângă 
care trăisem înainte, aşa cum o întrecea şi în avere; spun 
în toate, în afară de cinste. Trebuie să amintesc în toate 
împrejurările că, deşi cucoana aceasta era foarte dreaptă, 
totuşi prima mea gazdă, aşa sărmană cum era, era cum 
nu se poate mai cinstită. 

Nici nu apucasem bine să ajung, cum am spus, la 
cucoana cea bună şi prima doamnă, adică primăreasa, 
şi-a şi trimis fetele să vadă ce-i cu mine şi mai era o 
familie ce-mi arătase interes în vremea când mi se 
spunea micuța doamnă, care a trimis- de asemenea să mă 


12 


Daniel Defoe 


caute, aşa încât nu eram lăsată în plata Domnului. Ba mai 
mult, unii, mai ales primăreasa, erau tare supăraţi că mă 
luaseră ceilalţi fiindcă, după cum spunea ea, eram de 
drept a ei, fiindcă ea fusese prima care mă luase în 
seamă. Dar cei care mă opriseră în casa lor n-au vrut să 
mă lase să plec cât despre mine, nici că aş fi putut nimeri 
mai bine decât nimerisem. 

Şi-am stat în casa asta până pe la 
şaptesprezece-optsprezece ani şi am avut parte de o 
educaţie cum nu se poate închipui mai bună. Cucoană 
aducea în casă profesori care-i învățau fetele să danseze, 
să vorbească franţuzeşte, să scrie, precum şi alţii care le 
învățau muzica, iar eu, fiind mereu prin preajmă, învăţam 
la fel de repede ca ele; şi, deşi profesorii nu erau tocmiţi 
să mă înveţe pe mine, totuşi am prins, prin imitație şi 
punând întrebări, tot ce prindeau ele prin învăţătură şi 
îndrumare aşa încât, în scurtă vreme, am învăţat dansul 
şi franceza la fel de bine ca ele, iar de cântat cântam cu 
mult mai bine, fiindcă aveam o voce mai bună decât a 
vreuneia din ele. N-a fost aşa uşor să învăţ a cânta la 
harpă sau spinetă, fiindcă n-aveam vreun instrument al 
meu pe care să mă exersez, iar de ale fetelor mă 
apropiam numai când ele le lăsau în părăsire; totuşi am 
învăţat destul de bine, iar cu timpul, domnişoarele au 
căpătat două instrumente, adică fiecare câte o harpă şi o 
spinetă, şi m-au învăţat chiar ele. Cât despre dans, cu 
greu m-ar fi putut opri să învăţ dansuri ţărăneşti, fiindcă 
mereu aveau nevoie de mine ca să fim perechi, iar pe de 
altă parte, ele erau la fel de dornice să-mi predea tot ce 
învăţaseră ele, cum eram şi eu să prind tot ce puteam. 

In felul acesta, am avut parte, cum spuneam, de 
toate binefacerile unei educaţii pe care aş fi primit-o 
desigur, dacă aş fi fost şi eu o domnişoară deopotrivă 
celor în mijlocul cărora trăiam. Şi, în unele privinţe, eram 
mai norocoasă decât domnişoarele mele, deşi ele îmi 
erau superioare, fiindcă eu eram înzestrată de natură cu 


13 


Moll Flanders 


daruri pe care, cu toată averea lor, ele nu şi le puteau 
însuşi. Mai întâi, pare-se că eram mai frumoasă decât 
oricare dintre ele în al doilea rând, eram mai bine făcută 
în al treilea rând, cântam mai bine, vreau să spun aveam 
un glas mai bun; spunând acestea, îngăduiţi-mi să vă 
asigur că nu vorbesc cu înfumurare, ci redau părerea 
tuturor celor care cunoşteau familia. 

Trebuie să spun însă că nu eram lipsită de 
deşertăciunea obişnuită sexului femeiesc căci, fiind 
socotită foarte drăguță sau, dacă vreţi, de o mare 
frumuseţe, ştiam că e aşa şi aveam despre mine o părere 
la fel de bună ca şi a celorlalţi îmi plăcea mai ales să aud 
lumea spunându-mi lucrurile astea, ceea ce se întâmpla 
adesea şi-mi făcea mare bucurie. 

Până aici povestea mea s-a desfăşurat neted şi, în 
tot acest răstimp al vieţii mele, mi se dusese faima nu 
numai fiindcă trăiam într-o familie de oameni cumsecade, 
o familie cunoscută şi respectată peste tot pentru virtutea 
şi cumpătarea ei şi pentru alte însuşiri de preţ, dar şi 
pentru că aveam cu adevărat firea unei fete foarte 
cuminţi, modeste, virtuoase, aşa cum şi fusesem până 
atunci. De altfel, nici n-avusesem prilejul de a mă gândi la 
alte alea sau de a şti ce înseamnă o ispită păcătoasă. 

Dar tocmai lucrurile de care eram atât de mândră 
aveau să mă ducă la pierzanie sau, mai bine zis, 
deşertăciunea mea a fost de vină. Doamna în casa căreia 
locuiam avea doi fii, tineri nespus. de înzestrați şi cu 
purtări alese şi spre nenorocirea mea mă împăcam bine 
cu amândoi, dar ei s-au purtat cu mine în mod cu totul 
felurit. 

Cel mai vârstnic era un tânăr vesel, care ştia să 
petreacă la fel de bine la oraş ca şi la ţară şi, deşi destul 
de uşuratic pentru a se deda la fapte rele, avea totuşi 
destulă judecată pentru .a nu-şi plăti prea scump 
plăcerile. Incepu cu afurisita de momeală cu care prinzi 
de obicei femeile, anume observând, ori de câte ori se 


14 


Daniel Defoe 


ivea prilejul, cât-eram de drăguță cum spunea el cât de 
plăcută, de bine făcută şi câte şi mai câte. Era atât de 
priceput în treaba asta, de parc-ar fi fost tot atât de 
meşter la prins femei în laţ cum era la prins prepeliţe; se 
prefăcea anume că spune toate astea surorilor lui, când 
eu nu eram de faţă, deşi ştia că nu sunt atât de departe, 
încât să nu poată fi sigur că-l aud. Surorile lui îi 
răspundeau în şoaptă: „Pst, frăţioare, te aude; e doar în 
odaia alăturată”. Atunci el le asculta, vorbea mai încet şi 
recunoştea că greşise, ca şi cum până atunci n-ar fi ştiut. 
Pe urmă, ca dintr-o uitare, iar vorbea tare, iar eu, care 
eram atât de încântată să-l aud, fireşte că trăgeam cu 
urechea ori de câte ori puteam. 

După ce şi-a înfipt astfel momeala în undiţă şi a găsit 
cu uşurinţă mijlocul să mi-o întindă în cale, a început să 
joace cu cărţile pe masă; încât într-o zi, trecând prin 
odaia surorii lui, în timp ce mă aflam acolo, se îndreptă 
spre mine cu un aer bucuros: 

— Ei, coniţă Betty, mi-a spus, ce mai faci? Nu-ţi ard 
obrajii, coniţă Betty? 

Eu m-am înclinat şi am roşit, dar n-am răspuns nimic. 

—  Ce-ţi vine să vorbeşti aşa, frate? întrebă 
domnişoara. 

— Păi, răspunse el, de o jumătate de oră tot despre 
ea am vorbit în salonul de jos. 

— Bine, dar de vreme ce n-ai spus nimic rău, de asta 
sunt sigură, i-a răspuns soră-șa, nu importă ce aţi vorbit. 

— Te cred, zise el, că n-am spus lucruri rele pe soco- 
teala ei, dimpotrivă, am spus o mulţime de lucruri bune, o 
mulţime de lucruri frumoase, poţi fi încredinţată; am 
spus, mai ales, că e cea mai frumoasă fată din Colchester 
şi că, în oraş, au şi început bărbaţii să închine în 
sănătatea ei. 

—.Mă mir de tine, frate, că vorbeşti aşa, spuse 
soră-sa. Lui Betty nu-i lipseşte decât un singur lucru, dar 
e ca şi cum i-ar lipsi toate, fiindcă acum femeile. nu sunt 


15 


Moll Flanders 


la preţ pe piaţă. Chiar dacă o fată e frumoasă, de neam 
bun, binecrescută, deşteaptă, chibzuită, are purtări 
frumoase, e modestă şi tot ce vrei, e ca şi cum n-ar fi 
nimic, dacă n-are bani; mai bine n-ar avea nici una din 
toate însuşirile astea astăzi numai banii sunt de folos unei 
femei, iar bărbaţii ţin toate cărţile în mână. 

Fratele mai mic, care era de faţă, a strigat: 

— ' Taci, surioară, prea ai luat-o repede. Eu fac 
excepţie de la regula ta. Te încredinţez că, dacă găsesc o 
femeie atât de desăvârşită ca cea despre care vorbeşti, 
nu-mi bat capul după bani. 

— Sigur, făcu soră-sa, dar ai să ai tu grijă să nu-ți 
placă una fără bani. 

— Asta nu se ştie, spuse fratele ei. 

— Dar, surioară, se amestecă iute fratele cel mare, 
de ce atâta tărăboi pentru avere? Ţi-or fi lipsind ţie multe 
altele, dar de avere nu duci lipsă. 

— Te înţeleg, frate, răspunse înţepată domnişoara, 
vrei să spui că am bani, dar duc lipsă de frumuseţe; 
numai că în timpurile noastre, banii sunt totul, aşa încât 
află că stau mai bine decât semenele mele. 

— Sigur, spuse cel mai tânăr, dar totuşi semenele 
tale ar putea fi pe picior de egalitate cu tine, pentru că 
frumuseţea vrăjeşte adesea pe un bărbat, în ciuda banilor 
şi, când se întâmplă ca servitoarea să fie mai frumoasă 
decât stăpâna, se prea poate să încheie un târg la fel de 
bun ca aceasta, ba chiar să se plimbe în caleaşcă înaintea 
ei. 


M-am gândit că e momentul să mă retrag şi aşa am 
şi făcut, dar nu m-am dus atât de departe încât să nu aud 
până la capăt convorbirea lor, care era plină de lucruri 
plăcute la adresa mea. Toate cele auzite îmi sporeau 
mândria, dar, după cum am descoperit curând, nu erau 
de natură să sporească şi bunăvoința familiei faţă de 
mine, fiindcă fratele cel mic şi sora s-au luat rău la harţă 
din cauza mea şi mi-am dat seama curând cât o dureau 


16 


Daniel Defoe 


pe fată lucrurile usturătoare, pe care i le spusese el 
atunci, după purtarea ei faţă de mine, purtare foarte 
nedreaptă, la urma urmelor, fiindcă mie nu-mi trecuse 
niciodată prin minte vreun gând în legătură cu fratele ei 
mai tânăr, aşa cum bănuia ea. Desigur fratele ei mai 
mare spusese chipurile în glumă, în felul lui învăluit şi 
arogant, o mulţime de poveşti, pe care eu avusesem 
nesăbuinţa să le iau în serios, ba chiar îmi făcusem 
speranţe în legătură cu lucruri despre care ar fi trebuit 
să-mi închipui că lui nici nu-i trecuseră prin cap. 

Intr-o zi, a urcat în goană scările spre odaia unde de 
obicei stăteau şi lucrau surorile lui; le-a strigat, înainte de 
a păşi pragul, aşa cum obişnuia el, iar eu care eram 
înăuntru singură, am ieşit în uşă şi i-am spus: 

— Domnule, domnişoarele nu sunt aici; s-au dus jos, 
în grădină, să se plimbe. 

In clipa în care eu am făcut un pas înainte ca să-i 
spun aceste cuvinte, el tocmai ajunsese în uşă şi m-a 
strâns în braţe, ca din întâmplare. 

— Vai, cuconiţă Betty, mi-a spus, aici erai? Cu atât 
mai bine. Mai mult cu dumneata tineam să vorbesc decât 
cu ele. 

Şi, fiindcă eram în braţele lui, m-a sărutat de vreo 
trei-patru ori. Eu m-am zbătut să scap, dar destul de 
moale, iar el mă ţinea strâns şi mă tot săruta, până şi-a 
pierdut răsuflarea. Atunci s-a aşezat şi mi-a spus: 

— Dragă Betty, sunt îndrăgostit de tine. 

Trebuie să mărturisesc că vorbele lui mi-au aprins 
sângele am simţit cum îmi năvăleşte în inimă şi eram tare 
tulburată. După aceea, mi-a mai repetat de câteva ori 
cuvintele acelea, anume că era îndrăgostit de mine, iar 
inima mea răspundea limpede ca şi cum aş fi rostit cu 
vorba cât mă încânta acest lucru. Ba, mai mult, de câte 
ori el spunea: „Sunt îndrăgostit de tine”, roşeaţa din 
obrajii mei îi răspundea: „Tare-aş vrea să fie aşa, 
domnule”. 


17 


Moll Flanders 


Totuşi, atunci, nu s-a întâmplat nimic. Fusesem luată 
prin surprindere şi curând mi-am venit în fire. El a stat 
mai multă vreme cu mine, dar uitându-se, din întâmplare, 
pe fereastră şi văzând că surorile lui se întorc din grădină, 
şi-a luat rămas bun, m-a sărutat din nou, mi-a zis că are 
gânduri serioase, că foarte curând o să-mi mai spună el 
multe alte lucruri şi a plecat nespus de încântat. Şi, dacă 
n-aş fi avut ghinion, dreptatea ar fi fost de partea mea, 
dar din nenorocire cuconiţa Betty lua totul în serios, iar 
dumnealui ba. 

Din clipa aceea, gândurile mele o luară razna şi pot 
să recunosc, fără să mint, că-mi ieşisem din fire la gândul 
că un domn ca el îmi vorbise despre dragoste şi-mi 
spusese că sunt o făptură atât de încântătoare. Erau 
vorbe pe care nu ştiam cum să le iau, mi se urcaseră de-a 
binelea la cap. E adevărat că eram cum nu se poate mai 
mândră din cauza lor dar, neştiind cât era de păcătoasă 
lumea în care trăiam, gândul că virtutea mea se afla în 
joc nici nu-mi trecea prin minte. Dacă tânărul meu stăpân 
mi-ar fi făcut, din prima dată, propuneri, ar fi obţinut orice 
de la mine; dar el nu şi-a dat seama cât de prielnic îi era 
acel moment, ceea ce a fost, atunci, o fericire pentru 
mine. 

N-a trecut mult şi el a găsit din nou prilejul să mă 
prindă singură şi aproape în acelaşi fel ca şi rândul trecut. 
De fapt, se vedea că de data aceasta lucrurile fuseseră 
puse la cale, deşi eu n-aveam nici o vină. S-a întâmplat 
aşa: domnişoarele se duseseră într-o vizită cu mama lor; 
mezinul era în oraş; cât despre tatăl lor, era plecat la 
Londra de o săptămână. Mă pândise atât de bine, încât 
ştia unde mă aflu, deşi eu habar n-aveam că el e în casă. 
A suit scările în goană şi, văzând că lucrez, a intrat în 
odaie de-a dreptul; şi numai ce începe, ca şi în rândul 
trecut, să mă ia în braţe şi să mă sărute aproape un sfert 
de oră fără întrerupere. 

Eram în odaia surorii lui mai mici şi, pesemne fiindcă 


18 


Daniel Defoe 


nu era nimeni acasă, în afară de servitoarea care stătea 
jos, a fost mai îndrăzneţ. Pe scurt, a început să devină 
stăruitor. l-oi fi părut o pradă prea uşoară pentru că, atâta 
timp cât m-a ţinut doar în braţe sărutându-mă, nu m-am 
împotrivit de loc. Adevărul e că-mi plăcea prea mult ca să 
mă împotrivesc. 

Ei dar când a obosit cu treaba asta, ne-am aşezat şi 
el a început să-mi vorbească. Mi-a zis că e vrăjit de mine, 
că nu va afla odihnă până n-o să-mi spună cât de 
îndrăgostit este, că dacă-l voi iubi şi eu şi-l voi face fericit, 
voi fi salvarea vieţii lui şi multe lucruri frumoase de felul 
acesta. Eu i-am răspuns cu vorbe puţine, dar nu era greu 
de văzut că sunt o proastă şi nu înţeleg de fel ce vrea el. 

Pe urmă, a început să se plimbe prin odaie şi, după 
ce m-a luat de mână, m-am plimbat şi eu alături de el; 
dar curând, folosindu-se de momentul potrivit, m-a 
aruncat pe pat şi a început să mă sărute cu furie ca să fiu 
dreaptă cu el, nu s-a arătat însă grosolan de loc, ci m-a 
sărutat numai timp îndelungat. Deodată i s-a părut că 
aude pe cineva urcând scara, astfel că s-a ridicat de pe 
pat şi m-a ridicat şi pe mine, tot vorbindu-mi mereu 
despre dragostea lui. Dar mi-a spus că era un sentiment 
cinstit şi că n-avea gânduri rele în ceea ce mă priveşte 
apoi mi-a pus cinci guinee în mână şi a coborât. 

Banii m-au pus în încurcătură mai mare decât 
cuvintele de dragoste şi m-a apucat o exaltare, de nu 
ştiam nici pe ce lume mă aflu. Stărui asupra acestui lucru, 
pentru ca, în cazul când povestea mea va ajunge să fie 
citită de o făptură tânără şi nevinovată, s-o ajute să se 
păzească de nenorocirile ce pândesc o prea timpurie 
conştiinţă a propriei frumuseți. Când o fată tânără ajunge 
să se creadă frumoasă, nu se îndoieşte de sinceritatea 
nici. unui bărbat care-i spune că s-a îndrăgostit de ea 
fiindcă -dacă se crede destul de încântătoare pentru a-l 
cuceri, e firesc să aştepte urmările farmecelor ei. 

Inchipuirea -tânărului domn se aprinse cum se 


19 


Moll Flanders 


aprinsese şi deşertăciunea mea şi, ca şi cum omul şi-ar fi 
dat seama c-a scăpat o ocazie şi ar fi regretat că nu s-a 
folosit de ea, s-a întors peste vreo jumătate de oră şi a 
început din nou să mă îmbie ca mai înainte, numai că, de 
data asta, cu mai puţine menajamente. 

Şi, mai întâi, de cum a intrat în odaie, s-a întors şi a 
încuiat uşa. 

— Coniţă Betty, mi-a spus, adineauri mi s-a părut că 
urcă cineva scara, dar a fost doar o părere; totuşi, a 
adăugat, dacă mă găseşte cineva în odaie cu dumneata, 
n-o să mă mai găsească sărutându-te. 

l-am spus că nu ştiu cine ar putea să urce scara, 
fiindcă nu era nimeni acasă în afară de bucătăreasă şi 
cealaltă slujnică, iar ele nu urcau niciodată. 

— Bine, draga mea, mi-a spus el; oricum e bine să 
fim siguri. 

S-a aşezat şi a început să vorbească. Acum, deşi 
eram încă înfierbântată de prima lui vizită şi nu prea 
vorbeam, totuşi parcă-mi vâra el cuvintele în gură, 
povestindu-mi ce nebuneşte mă iubea şi că, deşi nu 
putea face nimic până ce nu era stăpân pe averea lui, 
totuşi era hotărât, de îndată ce va fi în stare, să mă 
fericească şi pe el de asemenea; adică să se căsătorească 
cu mine şi alte lucruri din astea, a căror ţintă, eu, 
sărmană proastă, n-o înţelegeam. Şi mă purtam, de parcă 
n-ar fi existat altă dragoste, în afară de cea care duce la 
căsătorie. Şi chiar dacă mi-ar fi vorbit despre dragostea 
aceea, n-aveam nici temeiul şi nici puterea să spun nu 
dar încă nu ajunsesem atât de departe. 

N-am stat multă vreme aşa când, deodată, el s-a 
ridicat şi, înăbuşindu-mă cu sărutările lui, m-a aruncat din 
nou pe pat; dar, de data asta, a mers mai departe decât 
îmi dă voie buna-cuviinţă să amintesc e drept că nu mi-ar 
fi stat în puteri să-l resping în clipa aceea, chiar.dacă şi-ar 
fi îngăduit cu mult mai mult decât şi-a îngăduit. 

Totuşi, deşi a mers destul de departe, n-a ajuns până 


20 


Daniel Defoe 


la ceea ce se numeşte ultimele consecinţe, la care, ca să 
fiu dreaptă cu el, nici n-a încercat să ajungă. Dar această 
jertfă i-a servit drept scuză pentru toate libertăţile pe care 
avea să şi le ia faţă de mine în ocaziile următoare. După 
toate acestea, a mai stat puţin cu mine, mi-a pus aproape 
un pumn întreg de galbeni în mână şi mi-a făcut mii de 
jurăminte în legătură cu patima lui, spunând că mă iu- 
beşte mai mult decât pe orice femeie din lume. 

N-o să vi se pară curios că de-abia acum am căzut pe 
gânduri, dar vai! nu cu destulă chibzuinţă. Aveam 6 
rezervă fără margini de deşertăciune şi mândrie şi numai 
o foarte mică rezervă de virtute. Uneori, ce-i drept, îmi 
închipuiam eu cam ce voia stăpânul meu cel tânăr de la 
mine, dar nu mă gândeam decât la cuvintele lui frumoase 
şi la aur; dacă avea sau nu de gând să se însoare cu 
mine, mi se părea o treabă fără însemnătate şi nici nu-mi 
trecea prin minte să-mi găsesc scuze ca să mă dau 
bătută, până când nu mi-a făcut el o propunere în lege, 
dar despre aceasta veţi afla îndată. 

Şi aşa, am apucat-o pe drumul pierzaniei, fără pic de 
păsare şi pot sluji drept exemplu grăitor tuturor fetelor 
tinere a căror deşertăciune e mai tare decât virtutea. 
Lucrurile s-au petrecut cum nu se poate mai prosteşte de 
ambele părţi. Dacă eu m-aş fi purtat cum se cuvenea, 
dacă m-aş fi împotrivit aşa cum cerea virtutea şi cinstea, 
el fie că ar fi renunţat la atac, neavând temei de a mai 
spera să-şi ducă planul la îndeplinire, fie că mi-ar fi făcut 
propuneri frumoase şi cinstite de căsătorie. Şi, în acest 
caz, chiar dacă el ar fi fost învinuit, nimeni n-ar fi putut să 
mă învinuiască pe mine. Pe scurt, dacă m-ar fi cunoscut şi 
ar fi ştiut ce uşor va căpăta fleacul pe care-l urmărea, nu 
şi-ar mai fi bătut capul, ci mi-ar fi dat patru sau cinci 
guinee, şi s-ar fi culcat cu mine de prima dată când ar fi 
venit din nou. Pe de altă parte, dacă eu i-aş fi cunoscut 
gândurile şi dac-aş fi ştiut cât de greu credea el că sunt 
de cucerit, aş fi putut să-i pun eu condiţii şi, chiar dacă nu 


21 


Moll Flanders 


m-aş fi lăsat biruită în vederea unei căsătorii grabnice, aş 
fi putut s-o fac pentru a fi întreţinută până la căsătorie şi 
tot aş fi obţinut ce voiam; căci era nespus de bogat, 
lăsând la o parte ceea ce mai spera să moştenească; dar 
eu părăsisem cu totul astfel de gânduri şi eram stăpânită 
doar de trufia frumuseţii mele şi de mândria de a fi iubită 
de un domn ca el. Cât despre banii de aur, petreceam 
ceasuri întregi uitându-mă la ei. Îi număram de mii de ori 
pe zi. Nici cea mai deşartă făptură n-a fost vreodată atât 
de prinsă în mrejele unei minciuni cum eram eu, fără să 
mă gândesc la ce mă aşteaptă şi cât de aproape e pier- 
zania şi cred, într-adevăr, că mai degrabă doream acea 
pierzanie, decât că mă osteneam să mă feresc de ea. 

Intre timp, mă arătam totuşi destul de şireată ca să 
nu dau loc la nici o bănuială în familie, cu privire la 
legăturile mele. În public de-abia dacă mă uitam la el, 
de-abia dacă îi răspundeam când îmi vorbea. Aveam 
totuşi, când şi când, câte o mică întâlnire, ca să 
schimbăm o vorbă sau două şi, din când în când, şi câte o 
sărutare, dar prilejul potrivit pentru fapta păcătoasă nu-l 
găsisem, cu atât mai mult cu cât el o lua mai pe ocolite 
decât ar fi fost nevoie. Şi deoarece cucerirea mea i se 
părea lucru anevoios, aşa a şi fost pentru el. 

Dar diavolul fiind un ispititor neobosit nu dă niciodată 
greş, când e vorba să găsească un prilej pentru ca 
păcătoşenia la care te îndeamnă să se înfăptuiască. Intr-o 
seară, când mă aflam în grădină cu surorile lui mai mici şi 
cu el, a găsit mijlocul să-mi strecoare un bileţel, în 
care-mi scria că a doua zi va cere de faţă cu toţi să fiu 
lăsată să-i fac un comision şi că pe drum ne vom întâlni. 

Zis şi făcut. După masă, mi-a spus cu gravitate de 
faţă cu surorile lui: 

— Coniţă Betty, trebuie să-ţi cer un hatâr. 

— Despre ce e vorba? a întrebat mezina. 

— Surioară, a spus el serios, dacă nu te poţi lipsi 
astăzi de coniţa. Betty, poate rămâne pe oricând, altă 


22 


Daniel Defoe 


dată. 

Dar ele au spus că se pot lipsi de mine fără greutate, 
iar mezina şi-a cerut scuze. 

— Trebuie să o înştiinţezi însă pe coniţa Betty despre 
ce e vorba, a spus sora mai mare. Dacă ai cu ea vreo 
treabă personală, despre care noi nu trebuie să ştim, n-ai 
decât s-o chemi afară. Uite-o. 

— Ce vrei să spui, draga mea? a întrebat dumnealui 
cu asprime. Doresc doar să se ducă până în High Street 
(şi a arătat un pieptar de cămaşă), până la cutare 
prăvălie. 

A început să le toarne o poveste lungă cu nişte 
gulere elegante despre al căror preţ întrebase, spunând 
că vrea să mă trimită pe mine să cumpăr un guler pentru 
pieptarul pe care-l arătase şi că, dacă negustorii nu sunt 
mulţumiţi cu cât le dădeam eu pentru gulere, să ofer un 
şiling mai mult, dar mai întâi să mă tocmesc. Şi, după 
aceea, a mai născocit câteva comisioane şi a mai 
descoperit nişte mici treburi pentru mine, ca să fie sigur 
că pot lipsi mai multă vreme. 

După ce mi-a dat de îndeplinit comisioanele astea, 
le-a spus o poveste lungă despre o vizită pe care trebuia 
s-o facă el, într-o familie cunoscută,.şi unde mai avea să 
fie cutare şi cutare domn, şi le-a poftit foarte ceremonios 
pe surorile lui să-l însoţească, dar ele s-au scuzat tot atât 
de ceremonios, fiindcă aşteptau vizite în după-amiaza 
aceea în treacăt fie-mi îngăduit să spun, toate astea le 
potrivise el anume. 

Şi uite că nici nu sfârşise bine cu vorba şi servitorul 
lui urcă scările ca să-i spună că trăsura lui Sir W. H. s-a 
oprit la poartă. El coboară scările în goană şi se întoarce 
îndată. 

— Vai! spune cu glas tare, s-a dus toată bucuria. Sir 
W.H. a. trimis trăsura după mine, fiindcă doreşte să-mi 
vorbească. Se pare că Sir W. H. era un domn care locuia 
la o depărtare de trei mile şi cu care el se înţelesese să-i 


23 


Moll Flanders 


trimită caleaşca- pentru o treabă anume, poruncind-o 
pentru ora trei, când şi sosise. 

A cerut numaidecât cea mai bună perucă, pălăria şi 
sabia şi, dând ordin valetului să se ducă în celălalt loc şi 
să ceară scuze în numele lui cu alte cuvinte, a găsit un 
pretext ca scape de servitor se pregătea să se suie în 
caleaşcă. În momentul când a ieşit pe uşă, s-a oprit o 
clipă şi, vorbindu-mi cu mare seriozitate despre treaba pe 
care mi-o dăduse, a găsit prilejul să-mi şoptească: 

— Vino după mine, draga mea, cât poţi mai curând. 

Eu n-am răspuns nimic, dar am făcut o reverență, ca 
şi cum aş fi încuviinţat cele spuse de el cu glas tare. După 
vreun sfert de oră, am plecat şi eu. Nu mi-am schimbat 
rochia mi-am pus doar un capişon şi un voal, mi-am luat 
un evantai şi o pereche de mănuşi în buzunar aşa încât 
nimeni din casă n-avea nici o bănuială. El mă aştepta 
într-o ulicioară dosnică, pe unde ştia că trebuie să trec, 
iar vizitiul ştia încotro să mâne caii, anume spre un loc 
numit Mile End, unde stătea un om de încredere al 
stăpânului meu şi unde trăsura s-a oprit, aşa încât am 
avut toate înlesnirile din lume pentru a ne păcătoşi cum 
nu se poate mai rău. 

Când am rămas singuri, a început să-mi vorbească 
foarte serios, spunându-mi că nu mă adusese acolo ca să 
mă înşele; ca pasiunea pentru mine nu-i îngăduia să mă 
amăgească că era hotărât să mă ia de nevastă, de îndată 
ce va pune mâna pe avere; că, între timp, dacă îi 
îndeplinesc dorinţa, mă va întreţine în toată cinstea şi 
m-a asigurat în fel şi chip despre sinceritatea şi dragostea 
lui pentru mine, spunând că n-o să mă părăsească 
niciodată şi, ca să zic aşa, a făcut de o mie de ori mai 
multe pregătiri decât ar fi fost nevoie. 

Totuşi, fiindcă mă îndemna să vorbesc, i-am spus că 
n-aveam de ce să pun la îndoială sinceritatea iubirii lui 
după atâtea asigurări, dar că... şi aci m-am oprit, ca şi 
cum l-aş fi lăsat pe el să ghicească restul. 


24 


Daniel Defoe 


— Dar ce e, draga mea? m-a întrebat el. Ghicesc ce 
vrei să spui: ce se întâmplă dacă rămâi însărcinată? Nu-i 
aşa? Ei bine, dacă se întâmplă una ca asta, a spus, am să 
am grijă de tine şi am să vă întreţin pe amândoi. Şi ca să 
vezi că nu glumesc, zice, uite ceva serios. Şi, spunând 
vorbele astea, a scos din buzunar o pungă de mătase cu 
o sută de guinee înăuntru şi mi-a dat-o. Şi-am să-ţi dau 
una la fel, în fiecare an, până când am să te iau de 
nevastă. 

Când am zărit punga, m-am schimbat de câteva ori 
la faţă şi, tulburată de înflăcărarea cu care-mi făcea 
propunerea, n-am mai putut scoate o vorbă, iar el şi-a dat 
seama fără greutate de ceea ce se întâmplă cu mine; aşa 
încât eu am băgat punga în sân şi nu m-am mai 
împotrivit, ci l-am lăsat să facă ce a vrut şi de câte ori a 
vrut. Şi aşa pierzania mea s-a înfăptuit dintr-o dată, căci, 
din ziua aceea, fiind lipsită de orice virtute şi cuviinţă, nu 
mai aveam nimic preţios care să mă ajute să câştig fie 
binecuvântarea lui Dumnezeu, fie mila oamenilor. 

Dar lucrurile nu s-au oprit aci. M-am întors în oraş, 
am făcut comisionul pe care mi-l încredinţase el şi m-am 
înapoiat acasă, mai-nainte de-a da cuiva de gândit că am 
stat prea mult. Cât despre stăpânul meu, el a rămas până 
noaptea târziu şi nu s-a iscat nici urmă de bănuială în 
familie, nici în ceea ce-l privea pe el, nici pe mine. 

Apoi, s-au ivit nenumărate prilejuri ca să repetăm 
nelegiuirea, mai ales acasă, când mama lui şi 
domnişoarele erau plecate în vizită, prilejuri pe care el le 
pândea cu multă grijă ca nu cumva să le piardă. Ştia 
totdeauna dinainte când plecau şi nu dădea greş în a mă 
găsi singură şi fără primejdie de a fi surprinşi. Aşa încât 
ne-am înfruptat cu prisosinţă din plăcerile noastre păcă- 
toase, vreme de jumătate de an, şi, spre marea mea 
mulţumire, n-am rămas însărcinată. 

Dar, după mai puţin de jumătate de an, s-a întâmplat 
că i-am căzut cu-tronc mezinului despre care am pomenit 


25 


Moll Flanders 


la începutul povestirii. Şi, găsindu-mă singură în grădină, 
într-o seară, îmi toarnă şi el aceeaşi poveste, mă asigură 
cu cuvinte sincere că e îndrăgostit de mine şi, pe scurt, 
îmi propune frumos şi cinstit să mă ia de nevastă. 

Eram atât de încurcată cum nu mi se mai întâmplase 
să fiu vreodată. M-am împotrivit cu îndărătnicie 
propunerii şi am început să născocesc argumente. l-am 
arătat nepotrivirea acestei căsătorii, i-am vorbit despre 
felul cum aş fi primită în familia lui, despre nerecunoştinţa 
de care aş da dovada faţă de tatăl şi mama lui, care mă 
luaseră cu mărinimie în casa lor, când mă aflasem într-o 
stare de plâns pe scurt, am făcut tot ce am putut ca să-i 
mut gândul, numai adevărul nu i l-am spus, care fireşte ar 
fi pus capăt stăruinţelor lui, dar de care eu nu îndrăzneam 
să pomenesc. 

S-a întâmplat însă un lucru la care într-adevăr nu mă 
aşteptam şi care m-a uluit căci tânărul, sincer şi deschis 
cum era, nu se gândea decât la lucruri cinstite şi, 
ştiindu-se nevinovat, n-a avut atâta grijă să-şi ascundă 
slăbiciunea pentru coniţa Betty cum avusese fratele său. 
Aşa încât, deşi n-a spus nimănui despre cele ce-mi 
vorbise, totuşi a arătat destul pentru ca surorile lui să-şi 
dea seama că mă iubeşte şi mama lui de asemenea, iar 
ele, măcar că mie nu-mi arătară că ştiu, i-au arătat în 
schimb. lui şi curând am văzut că purtarea lor e alta faţă 
de mine decât fusese înainte. 

Eu am zărit norul, deşi nu prevedeam furtuna. Mi-era 
uşor, cum spun, să-mi dau seama că purtarea lor faţă de 
mine se schimbă pe zi ce trece şi devine tot mai aspră, 
până când, într-o bună zi, am fost înştiinţată că ar fi de 
dorit să plec curând. 

Vestea nu 'm-a îngrijorat, sigură fiind că nu voi 
rămâne pe drumuri, cu atât mai mult cu cât aveam 
motive.să mă aştept în orice zi la o sarcină şi ştiam că 
atunci tot voi fi silită să plec, fără să crâcnesc. 

După câtva -timp, stăpânul cel tânăr a găsit prilejul 


26 


Daniel Defoe 


să-mi spună că familia prinsese de veste: despre 
slăbiciunea lui pentru mine. Zicea că nu mă învinuieşte, 
fiindcă ştie foarte bine cum ieşise totul la iveală. Mi-a 
spus că de vină era felul lui de a vorbi, căci nu făcuse o 
taină din stima ce-mi purta, aşa cum ar fi putut să facă, 
asta fiindcă socotea că, dacă eu primesc să fiu nevasta 
lui, momentul e prielnic să împărtăşească deschis familiei 
că mă iubeşte şi că are de gând să se căsătorească cu 
mine. E drept, zicea, că tatăl şi mama lui ar fi putut fi 
împotrivă şi s-ar fi putut purta urât cu mine, dar el aveă 
acum mijloace de trai, căci studiase dreptul şi nu-l 
înspăimânta gândul că va trebui să mă întreţină. Pe scurt, 
aşa cum credea că eu nu mă voi ruşina de el, era şi el 
hotărât să nu se ruşineze de mine, ba chiar s-ar fi 
disprețuit, dacă n-ar fi recunoscut de pe acum pe aceea 
pe care avea de gând s-o recunoască drept soţie. Şi, prin 
urmare, n-aveam altceva de făcut decât să-i dau mâna, 
fiindcă de restul răspunde el. 

Mă aflam într-o situaţie cu adevărat îngrozitoare şi 
de-abia acum mă căiam din toată inima pentru uşurinţa 
de care dădusem dovadă faţă de fratele mai mare; asta 
nu din pricina vreunei tresăriri a conştiinţei, căci eram 
străină de astfel -de lucruri, dar nu mă împăcam cu gândul 
să fiu târfă pentru un frate şi nevastă pentru celălalt. 
Mi-am adus aminte că fratele cel mare îmi făgăduise şi el 
să mă ia de nevastă, când va intra în stăpânirea averii, 
dar mi-aminteam acum de un lucru la care mă gândisem 
adesea, anume că nici o vorbă nu mai pomenise, după ce 
mă cucerise ca amantă. Deşi, după cum am spus, mă 
gândisem şi până acum adesea la asta, totuşi lucrul nu 
mă tulburase de fel, fiindcă după cum dragostea lui 
pentru mine nu'părea să scadă, tot aşa nu scădea nici 
mărinimia lui. E drept că m-a rugat, din bună-cuviinţă, să 
nu cheltuiesc nici un ban pe îmbrăcăminte şi să nu mă 
împopoţonez, fiindcă nu era nevoie să stârnesc invidie în 
familie, unde fiecare ştia că n-aveam cum s-ajung la lux 


27 


Moll Flanders 


pe calea obişnuită, ci doar cu ajutorul vreunei legături 
tainice, căreia ei i-ar fi dat numaidecât de urmă. 

Mă aflam acum la mare strâmtoare şi nu ştiam ce să 
fac. Cel mai greu lucru era următorul: fratele cel tânăr nu 
numai că devenise mai stăruitor, dar nu se mai ascundea. 
Intra în odaia surorii sau mamei lui, se aşeza şi începea 
să-mi spună verzi şi uscate, chiar de faţă cu ele; aşa încât 
toată familia vorbea despre asta. Maică-sa ajunsese să-l 
dojenească, iar faţă de mine purtarea celor din casă se 
schimbase de-a binelea. Ba, maică-sa scăpase o vorbă, 
cum că ar vrea să mă scoată din rândul familiei, ceea ce, 
spus pe şleau, însemna să mă dea afară pe uşă. Eram 
sigură că fratele cel mare trebuia să fi aflat taina, atât 
doar că el putea să-şi închipuie (fiindcă altcineva n-avea 
cum să se gândească la asta) că fratele cel tânăr nu-mi 
făcuse nici o propunere; dându-mi cu uşurinţă seama că 
lucrurile vor merge mai departe, am înţeles că trebuie cu 
orice preţ să-i vorbesc fratelui mai mare, sau să-mi 
vorbească el mie nu ştiam însă dacă e mai bine să 
deschid eu vorba sau să las lucrurile aşa, până ce o va 
deschide el. 

După ce am chibzuit serios, fiindcă începusem să 
privesc lucrurile cu mare seriozitate, -aşa cum nu făcusem 
niciodată până acum, m-am hotărât să deschid eu vorba; 
şi n-a trecut mult până s-a ivit prilejul, căci a doua zi 
fratele cel mic a plecat la Londra, după treburi, iar restul 
familiei fiind în vizită, aşa cum se întâmpla şi înainte şi 
chiar foarte des, fratele cel mare a venit, după obicei, să 
petreacă un ceas, două, cu coniţa Betty. 

N-a durat mult şi şi-a dat seama că e ceva schimbat 
în comportarea mea, fiindcă eram mai stânjenită cu el şi 
mai puţin voioasă ca de obicei şi, mai ales, fiindcă 
plânsesem nu i-a trebuit mult ca să observe toate astea şi 
m-a întrebat drăgăstos ce mi se întâmplase şi dacă mă 
supăra ceva. Eu aş fi amânat convorbirea, dac-aş fi putut, 
dar lucrurile nu se mai puteau ascunde. Aşa încât, după 


28 


Daniel Defoe 


ce m-am lăsat greu, deşi doream din toată inima să dau 
totul la iveală, i-am spus că într-adevăr mă supăra ceva, 
ceva greu de ascuns, şi, totuşi, ceva ce nu ştiam cum să-i 
spun că era un lucru care nu numai că mă mira, dar chiar 
mă punea în mare încurcătură şi că nu ştiam ce cale 
s-apuc, decât dacă ar voi el să mă îndrume. El mi-a spus, 
cu multă dragoste că, orice-ar fi, să nu mă las doborâtă, 
fiindcă el mă va apăra împotriva lumii întregi. 

Atunci l-am luat pe ocolite şi i-am spus temerile mele 
că stăpânele au aflat câte ceva despre legătura noastră 
fiindcă era lesne de văzut că purtarea lor faţă de mine se 
schimbase simţitor; că se întâmpla adesea să-mi 
găsească pricină, ba câteodată mă şi certau, deşi nu le 
dădeam prilejul că, în timp ce înainte dormeam totdeauna 
în odaia surorii celei mari, în ultima vreme dormeam 
singură sau cu una dintre slujnice; că trăsesem cu 
urechea şi că le auzisem vorbind de câteva ori foarte urât 
despre mine dar, ceea ce îndreptăţea toate bănuielile 
mele, era mărturisirea uneia dintre slujnice care-mi 
spusese că, după cum auzise ea, aveau de gând să mă 
dea afară, fiindcă nu era cuminte să mai rămân în casa 
lor. 


El a zâmbit când a auzit toate astea, iar eu l-am 
întrebat cum poate să ia lucrurile atât de uşor, când ştie 
doar că, dacă se descoperă ceva, s-a sfârşit cu mine şi 
nici lui n-o să-i facă bine, măcar că n-o să-l doboare ca pe 
mine. L-am învinuit, spunându-i că nu se deosebeşte de 
restul bărbaţilor care, atunci când viaţa unei femei atârnă 
de ei, îşi bat adesea joc de ea sau o consideră ca pe un 
nimic, socotind distrugerea celei din care au făcut ce au 
voit drept un fleac. 

Când a văzut că mă aprind şi vorbesc serios, şi-a 
schimbat numaidecât purtarea; mi-a spus că-i pare rău că 
am o astfel de părere despre el, că nu-mi dăduse nici cel 
mai mic prilej să gândesc aşa, că fusese la fel de grijuliu 
pentru bunul meu nume ca şi pentru al lui, că era sigur că 


29 


Moll Flanders 


legătura noastră: fusese tăinuită cu atâta iscusinţă încât 
nimeni din familie n-avea nici urmă de bănuială; că dacă 
zâmbeşte când îi spun ce gândesc, lucrul se datoreşte 
tocmai siguranţei dobândite în ultimul timp că nici urmă 
de bănuială nu există cu privire la înţelegerea dintre noi şi 
că, în clipa în care-mi va spune câte motive are să fie 
liniştit, voi zâmbi ca şi el, fiindcă desigur voi fi mulţumită. 

— E o taină pe care n-o pot pricepe, am spus eu; 
cum să fiu mulţumită, când vor să mă dea afară? Fiindcă, 
dacă legătura dintre noi nu s-a descoperit, nu ştiu ce 
altceva am făcut care ar fi putut să schimbe purtarea 
celor din familie, mai înainte atât de drăgăstoşi cu mine, 
de parc-aş fi fost copilul lor. 

— E drept,.fetiţo, a spus el, că oamenii sunt cam 
îngrijoraţi din pricina ta, dar că ar bănui cât de cât ce se 
întâmplă de fapt între mine şi tine e atât de departe de 
adevăr, încât ei îl bănuiesc pe fratele meu Robin; mai 
mult, sunt încredinţaţi de-a binelea că e în dragoste cu 
tine; neghiobul le-a băgat-o chiar el în cap, fiindcă toată 
ziua se face de râs pălăvrăgind. lţi mărturisesc că-l 
învinuiesc pentru asta, fiindcă vede doar că-i jigneşte pe 
cei din casă şi-i face să se poarte urât cu tine. Dar pe 
mine lucrul mă mulţumeşte, pentru-că-mi dă asigurarea 
că bănuiala nici gând să cadă asupra mea şi nădăjduiesc 
că şi tu eşti mulţumită. 

— Da, ai dreptate, într-un fel, am zis eu, dar nu 
despre asta e vorba şi nu ăsta-i lucrul principal care mă 
supără, cu toate că şi asta m-a necăjit. 

— Dar atunci, ce e? a întrebat el. 

La aceste cuvinte, am izbucnit în lacrimi şi n-am mai 
fost în stare să spun nimic. El se silea cât putea să mă 
potolească şi stăruia să afle despre ce este vorba. In cele 
din urmă, i-am răspuns că socotesc cu cale să-i spun, fi- 
indcă are dreptul să ştie; că, în afară de asta, aveam şi 
nevoie de îndrumarea lui, căci eram atât de încurcată, 
încât nu ştiam cum s-o scot la capăt. Şi i-am istorisit toată 


30 


Daniel Defoe 


povestea. l-am spus ce nechibzuit se arătase fratele lui, 
dând totul în vileag fiindcă dac-ar fi păstrat taina, aş fi 
putut să-l refuz de-a dreptul, fără să-i dau nici un motiv şi 
el ar fi încetat pe dată dar mai întâi avusese 
deşertăciunea să creadă că eu nu-l voi respinge şi, în al 
doilea rând, îşi luase libertatea de a-şi împărtăşi planul în- 
tregii familii. 

l-am spus cât de tare mă împotrivisem 'şi cât de 
sincere şi cinstite fuseseră propunerile lui. 

— Dar, am zis, situaţia mea vă fi de două ori mai 
grea; fiindcă dacă familia mi-o ia în nume de rău acum, 
când el doreşte să mă aibă, o să mi-o ia şi mai mult în 
nume de rău, când va afla că l-am respins se va spune că 
motivul nu poate fi altul decât că sunt măritată cu 
altcineva, căci altminteri cum aş refuza o căsătorie atât 
de strălucită pentru o biată fată ca mine. 

Cuvintele mele l-au mirat foarte mult. Mi-a spus că 
într-adevăr e greu să ies din încurcătura asta şi nici el nu 
ştie cum am s-o scot la capăt, dar că o să se gândească 
şi-o să-mi spună rândul viitor când ne-om întâlni la ce 
hotărâre a ajuns între timp însă mă ruga să nu-mi dau 
consimţământul fratelui său, dar nici să nu-l refuz de-a 
dreptul, ci să-l mai duc câtva timp cu vorba. 

Parcă am tresărit, când l-am auzit spunând să nu-mi 
dau consimţământul. l-am spus că ştie prea bine că n-am 
nici un consimţământ de dat; căci el făgăduise să mă ia 
de soţie şi că, prin urmare, eram legată de el; că toată 
vremea Îmi spusese că sunt soţia lui, iar eu mă socoteam 
ca atare, întocmai ca şi cum cununia ar fi avut loc, fiindcă 
doar mă îndemnase tot timpul cu gura lui să mă numesc 
a sa nevastă. 

— Bine, draga mea, mi-a spus, nu te frământa acum, 
fiindcă dacă nu-ţi sunt soţ, voi fi ca un soţ pentru tine; şi 
nu te lăsa tulburată de gândurile astea, ci lasă-mă să 
cercetez povestea şi, rândul viitor când ne întâlnim, voi fi 
în stare să-ţi spun mai multe. 


31 


Moll Flanders 


Cu vorbele astea m-a mai potolit, dar mi s-a părut că 
a cam căzut pe gânduri şi, măcar că s-a purtat foarte 
drăguţ cu mine şi m-a sărutat de mii de ori, ba mi-a dat şi 
bani, s-a mulţumit totuşi numai cu atât în timpul cât a 
mai stat la mine, adică vreme de peste două ore, ceea ce 
m-a mirat, ţinând seama cum se întâmplau lucrurile 
înainte şi ce prilej bun aveam acum. 

Fraăte-său nu s-a înapoiat din Londra vreme de cinci 
sau şase zile şi au mai trecut două zile, după întoarcerea 
lui, până când cel mare a găsit momentul nimerit să-i 
vorbească; dar prinzându-l singur, într-o zi, i-a vorbit în 
mare taină şi, chiar în seara aceea, a găsit mijlocul (căci 
am avut o mare discuţie împreună) să-mi repete toată 
convorbirea, care, după câte îmi amintesc, a decurs cam 
aşa. Cel mare i-a spus mezinului că, de când acesta 
plecase la Londra, umblau zvonuri ciudate, cum că ar fi în 
dragoste cu coniţa Betty. 

— Ei, şi ce-i cu asta? i-a răspuns fratele ăl mic, cam 
supărat. Ce-i priveşte pe ceilalţi? 

— Nu-i chiar aşa, a spus cel mare. Nu fi supărat, 
Robin; eu nu zic că mă priveşte, dar văd că pe ceilalţi îi 
priveşte şi că s-au purtat urât cu sărmana fată, lucru care 
mă doare de parcă mi l-ar fi făcut mie. 

— Ce înţelegi prin ceilalți? a întrebat Robin. 

— Păi, mama şi fetele, a spus cel mare. Acum 
ascultă-mă, a vorbit el mai departe, ai gânduri serioase? 
O iubeşti într-adevăr pe fată? 

— Dacă e vorba aşa, i-a răspuns „Robin, o să-ţi 
vorbesc deschis. O iubesc mai mult ca pe orice altă 
femeie din lume şi o să fie a mea, orice-ar zice şi ar face 
ceilalţi. Sper că fata n-o să mă respingă. 

M-a lovit în inimă când mi-a spus toate astea, fiindcă 
deşi era firesc să creadă că nu-l voi respinge, totuşi în 
cugetul meu ştiam că trebuie şi-mi dădeam seama că 
fiind silită să fac aşa, mă aşteaptă distrugerea. Ştiam însă 
că e de datoria mea să nu spun asta, în clipa aceea, aşa 


32 


Daniel Defoe 


încât i-am întrerupt povestirea cu cuvintele: 

— Aşa? Işi închipuie că nu pot să-l resping? O să 
vadă el că totuşi pot să-l resping. 

— Stai, draga mea, a spus el, lasă-mă să-ţi istorisesc 
până la capăt cum a decurs convorbirea între noi şi apoi 
ai să spui care ţi-este voinţa. 

Pe urmă a vorbit mai departe şi mi-a spus că ela 
răspuns astfel fratelui său: 

— Dar, frate, ştii doar că ea n-are nici o leţcaie şi că 
tu poţi alege între mai multe femei cu avere frumuşică. 

— Nu mă interesează, a spus Robin. O iubesc pe fata 
asta şi n-am de gând să mă însor ca să fac plăcere 
buzunarului, ci ca să-mi fac mie plăcere. 

— Şi aşa, draga mea, a adăugat fratele cel mare, nu-i 
chip să i te împotriveşti. 

— Ba da, am spus eu, pot să mă împotrivesc; acum 
am învăţat să spun nu, deşi înainte nu ştiam; şi dacă 
primul domn din ţară m-ar cere în căsătorie, i-aş spune 
din toată inima: nu. 

— Bine, draga mea, a spus el, dar ce poţi să-i 
răspunzi? Ştii doar, după cum şi spuneai adineauri, că elo 
să-ţi pună o mulţime de întrebări şi toată casa o să se 
mire de răspunsul tău. 

— Păi, am răspuns eu zâmbind, pot să închid gura tu- 
turor dintr-o singură lovitură, spunându-i şi lui şi celorlalţi 
că m-am şi măritat cu fratele lui mai mare. 

A zâmbit uşor, când a auzit aceste cuvinte, dar am 
văzut că a tresărit şi nu era în stare să-şi ascundă 
tulburarea. Totuşi, mi-a răspuns: 

— Deşi, într-un anumit sens, s-ar putea să fie 
adevărat, totuşi bănuiesc că glumeşti, când spui c-ai să le 
răspunzi aşa; ar fi nepotrivit în multe privinţe. 

— Nu, nu, am întors-o eu, voind să-i fiu pe plac, n-am 
de gând să dau taina în vileag, fără voia ta. 

— Dar ce-ai să le poţi spune, zice el, când ei au să te 
găsească hotărâtă să nu primeşti o căsătorie atât de 


33 


Moll Flanders 


ispititoare pentru tine, la prima vedere? 

— Păi, am zis eu, crezi c-o să-mi pierd capul? Mai 
întâi, nu sunt datoare să le dau socoteală; în al doilea 
rând, n-am decât să le spun că sunt măritată şi gata şi 
aşa i-am închis şi lui gura, fiindcă, după asta, nu mai are 
nici un rost să-mi pună vreo întrebare. 

— Da, a spus el, dar cu toţii or să te cicălească şi, da- 
că-l respingi cu hotărâre, au să se supere şi au să şi intre 
la bănuială pe deasupra. 

— Ei şi, am spus eu, ce pot să fac? Ce-ai vrea să fac? 
Doar ţi-am cerut sfatul şi ţi-am spus totul, tocmai fiindcă 
mă aflam la strâmtoare. 

— Draga mea, mi-a zis el, fii sigură că m-am gândit 
mult şi, cu toate.că sfatul meu e dureros şi pentru mine şi 
poate să-ţi pară ciudat la prima vedere, totuşi, chibzuind 
bine, cred că nu există cale mai bună pentru tine decât 
să-l laşi să meargă mai departe şi, dacă vezi că e cinstit şi 
serios, să te măriţi cu el. 

La cuvintele astea m-am uitat îngrozită la el, m-am 
făcut palidă ca o moartă şi eram gata să cad de pe scaun. 
El a tresărit şi m-a întrebat cu glas tare: 

— Draga mea, ce-i cu tine? Ce te-a apucat? Ce-ai de 
gând? şi alte lucruri de felul ăsta. 

Şi tot scuturându-mă şi strigându-mă pe nume, m-a 
făcut să-mi vin un pic în fire, măcar că a trecut timp până 
mi-am revenit şi că, vreme de câteva minute, n-am putut 
scoate o vorbă. 

După ce mi-am venit în simţiri, a început din nou. 

— Draga mea, mi-a zis, te rog să priveşti totul cu se- 
riozitate. Doar vezi bine care e purtarea familiei şi, dacă 
în loc de frate-meu ar fi vorba de mine, ar turba cu toţii 
de-a binelea. După câte înţeleg eu, asta ar însemna să ne 
pierdem amândoi! 

— Ei! am făcut eu cu năduf, va să zică praf se alege 
din făgăduielile şi jurămintele tale, fiindcă familia e împo- 
trivă? Nu te-am -prevenit eu. de atâtea ori? Dar ai privit 


34 


Daniel Defoe 


lucrurile cu uşurinţă, ca şi cum ai fi fost deasupra lor şi 
ele n-ar fi cântărit pentru tine, şi uite unde am ajuns 
acum. Unde ţi-e credinţa şi cinstea, dragostea, temeinicia 
făgăduielilor? 

El a vorbit liniştit mai departe, cu toate imputările 
mele şi zău că nu-l cruţam. In cele din urmă, mi-a 
răspuns: 

— Draga mea, până acum nu mi-am călcat niciodată 
cuvântul faţă de tine ţi-am spus că te voi lua de nevastă, 
când voi avea averea mea, dar vezi doar că tata e un om 
zdravăn şi sănătos şi mai poate trăi încă treizeci de ani de 
aci înainte, fără să fie mai bătrân decât atâţia alţii din 
oraş; şi nici tu nu mi-ai cerut să mă însor cu tine înainte 
de moartea lui, fiindcă ai ştiut că asta ar însemna ruina 
mea; cât despre rest, nu ţi-am rămas dator cu nimic. 

Nu puteam să găsesc nici un neadevăr în vorbele lui. 

— Dar atunci, i-am spus, cum poţi să mă îndemni la 
un lucru atât de groaznic, să mă îndemni să te părăsesc, 
atâta vreme cât tu nu m-ai părăsit? Crezi că în ceea ce 
mă priveşte nu există dragoste şi credinţă, atunci când la 
tine a existat atâta? Nu ţi-am răspuns cu aceleaşi 
simţăminte? Nu ţi-am dovedit sinceritatea iubirii mele? 
Oare jertfirea cinstei şi modestiei mele nu vădeşte destul 
că sunt ataşată de tine cu legături prea puternice pentru 
a fi rupte? 

— Dar vezi, draga mea, că acum ai prilej să te căpă- 
tuieşti şi să poţi să te arăţi cu cinste în lume iar amintirea 
celor ce s-au petrecut între noi poate fi învăluită în tăcere 
veşnică, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat ai să te 
bucuri totdeauna de dragostea mea sinceră, numai că ea 
va fi curată şi nu va aduce nici cea mai mică ştirbire 
fratelui meu vei fi scumpa mea soră, aşa cum eşti acum 
scumpa mea... şi aici s-a oprit. 

— Scumpa ta târfă, am întregit eu, aşa ai vrut să spui 
şi mai bine ai fi spus-o dar te înţeleg. Totuşi, doresc să-ţi 
aminteşti câte discuţii ai avut cu mine şi câtă osteneală 


35 


Moll Flanders 


ţi-ai dat ca să mă faci să cred că sunt o femeie cinstită că 
sunt ca şi nevasta ta şi că ceea ce s-a petrecut între noi a 
fost de fapt o căsătorie, la fel ca şi cum am fi fost 
cununaţi în public de pastorul parohiei. Ştii doar că astea 
au fost cuvintele tale. 

Imi dădeam seama că prea îl strâng cu uşa, dar am 
dres-o în ceea ce a urmat. El a rămas încremenit câtăva 
vreme şi n-a spus nimic, iar eu i-am dat-o înainte cam 
aşa: 


— Îmi faci ò mare nedreptate, am zis, gândind că 
m-am lăsat înduplecată de făgăduielile tale, fără să-ţi port 
o iubire ce nu poate fi pusă la îndoială, nici zdruncinată 
de orice s-ar întâmpla mai apoi. Dacă gândeşti lucruri atât 
de jignitoare despre mine, trebuie să te întreb ce motiv 
ţi-am dat să crezi aşa? Pe urmă, dacă m-am lăsat târâtă 
de dragostea mea şi am crezut că sunt, de fapt, nevasta 
ta, vrei să-mi dezmint credinţa şi să mă numesc târfa sau 
amanta ta, ceea ce este cam acelaşi lucru? Vrei să mă 
predai fratelui tău? Poţi să predai dragostea mea? Poţi 
să-mi porunceşti să încetez să te iubesc pe tine şi să-l 
iubesc pe el? Crezi că-mi stă în putinţă să fac un 
asemenea schimb la poruncă? Nu, domnule, am spus, fii 
sigur că e cu neputinţă, şi oricum te-ai fi schimbat tu, eu 
îţi voi rămâne credincioasă şi dac-am ajuns până aici, află 
că mi-e mai uşor să fiu târfa ta decât nevasta fratelui tău. 

Mi s-a părut că vorbele astea din urmă i-au plăcut şi 
l-au mişcat. Mi-a spus că el este tot cel dinainte; că n-a 
fost necredincios nici uneia dintre făgăduielile date, dar 
că atâtea lucruri îngrozitoare îi apăreau înaintea ochilor în 
legătură cu povestea mea, încât se gândise la fratele său 
ca la o izbăvire. Se mai gândise că asta n-ar însemna o 
despărţire deplină între noi, ci că ne vom putea iubi ca 
doi prieteni până la capătul zilelor şi poate chiar cu mai 
multă mulţumire decât am fi găsit în situaţia în care ne 
aflam acum. Mă îndemnă să nu mă tem că va da taina în 
vileag, căci dacă lucrurile s-ar descoperi, ne. aştepta 


36 


Daniel Defoe 


nenorocirea pe amândoi că numai o întrebare mai avea 
să-mi pună cu privire la ceva ce ar fi putut să stea în 
calea acestui plan şi, dacă răspunsul e cel aşteptat, crede 
că ăsta e singurul drum pe care trebuie să-l urmez. 

Am ghicit numaidecât întrebarea, anume dacă nu 
sunt însărcinată. Cât despre asta, i-am spus că nu trebuie 
să se neliniştească, fiindcă nu eram însărcinată. 

— Atunci, draga mea, mi-a spus, nu avem timp acum 
să mai lungim vorba. Gândeşte-te la ce ţi-am spus; eu nu 
pot avea altă părere decât că asta-i calea cea mai bună 
pentru tine. 

Şi cu asta şi-a luat rămas bun şi încă în mare grabă, 
fiindcă mama şi surorile lui sunaseră la poartă, tocmai în 
clipa când el se ridicase să plece. 

M-a lăsat cu gândurile răvăşite la culme; şi-a dat 
seama şi el de asta a doua zi şi în restul săptămânii, dar 
n-a avut prilej să vină la mine, până în duminica 
următoare, când eu, simţindu-mă prost, nu m-am dus la 
biserică, iar el a născocit un pretext ca să stea acasă. 

Şi iarăşi am stat singuri o oră şi jumătate şi iar am 
depănat aceleaşi discuţii, până când, la urmă, l-am 
întrebat cu năduf ce părere poate să aibă el despre 
cuviinta mea, dacă-şi închipuie că-mi poate trece măcar 
prin minte să mă culc cu doi fraţi şi l-am încredinţat că 
una ca asta nu se va întâmpla niciodată. Am adăugat că, 
chiar de mi-ar propune să nu ne mai vedem niciodată, 
lucru decât care numai moartea poate fi mai groaznic, eu 
tot n-aş putea să nutresc un gând atât de umilitor pentru 
mine şi atât de josnic pentru el şi, prin urmare, l-am 
implorat, dacă i-a mai rămas o fărâmă de respect sau de 
dragoste pentru mine, să nu-mi mai vorbească despre 
asta sau, de nu, să-şi scoată sabia din teacă şi să mă 
ucidă. A rămas mirat de încăpăţânarea mea, cum o 
numea el; mi-a spus că sunt crudă şi cu mine şi cu el, că 
se abătuse asupra noastră o pacoste pe care nimeni n-o 
căutase, că el nu vede altă ieşire pentru amândoi şi că, 


37 


Moll Flanders 


prin urmare, mă socoteşte cu atât mai crudă. Şi a 
adăugat, cu o răceală neobişnuită, că nemaigăsind nimic 
de spus în legătură cu asta, nu vede ce-am mai avea de 
vorbit, şi s-a ridicat să plece. M-am ridicat şi eu, 
prefăcându-mă la fel de nepăsătoare, dar când s-a 
apropiat ca să-mi dea un sărut care semăna a sărut de 
despărţire, am izbucnit într-un plâns atât de desperat, 
încât de aş fi vrut să vorbesc, tot n-aş fi putut şi, 
strângându-i doar mâna, am încercat să-mi iau rămas 
bun, plângând în hohote sfâşietoare. 

El era vădit mişcat, aşa încât s-a aşezat din nou şi a 
început să mă ia cu binişorul, dar tot mă mai îmboldea să 
fac ceea ce-mi propusese îmi repeta mereu că dacă refuz, 
el va avea totuşi grijă de mine, lăsându-mă să înţeleg 
însă limpede că mă va respinge ca amantă adică în ceea 
ce era principal. Îşi făcea o chestiune de onoare din a nu 
se culca cu femeia care, după câte ştia el, ar putea să 
devină, cândva, soţia fratelui său. 

Pierderea curtezanului nu mă întrista atât de mult 
cum mă întrista pierderea lui ca om, fiindcă într-adevăr îl 
iubeam ca o nebună; şi apoi pierdeam orice nădejde de 
a-l avea vreodată ca bărbat, mi se năruiau toate 
speranţele. Toate la un loc îmi răvăşeau mintea atât de 
tare, încât, în scurt timp, tot frământându-mă cu 
gândurile, m-am îmbolnăvit şi atâta timp au durat 
fierbinţelile, încât nimeni din familie nu mai credea că voi 
scăpa cu viaţă. 

Eram peste măsură de abătută şi adesea aiuram; dar 
ceea ce mă dobora cel mai mult era teama ca nu cumva 
să scap vreo vorbă care să-i aducă lui vreo neplăcere, 
atunci când nu eram cu mintea întreagă. Era dureros 
pentru mine chiar să-l şi văd, precum era pentru el să mă 
vadă pe mine, căci mă iubea într-adevăr cu patimă; dar 
nu mai aveam încotro nu. mai era pic de dorinţă, nici 
dintr-o parte, nici din alta. 

Am zăcut în pat aproape cinci săptămâni. şi, deşi 


38 


Daniel Defoe 


după trei săptămâni fierbinţeala a scăzut, totuşi a revenit 
de câteva ori după aceea; iar doctorii au spus de vreo 
două sau trei ori că nu mai e nimic de făcut şi că natura şi 
boala trebuie lăsate să se lupte singure. După ce au 
trecut cinci săptămâni, starea mea s-a îmbunătăţit, dar 
eram atât de slăbită şi de schimbată, iar vindecarea 
mergea atât de încet, încât doctorii se temeau să nu dau 
în oftică. Şi, ceea ce mă supăra cel mai rău, îşi dădeau cu 
părerea că aveam ceva pe suflet, că mă tulbura ceva, pe 
scurt, că eram îndrăgostită. Atunci cei din casă s-au pus 
cu toţii pe capul meu, silindu-mă să spun dacă sunt sau 
nu îndrăgostită şi de cine; dar fireşte am tăgăduit c-aş fi 
îndrăgostită. 

Din pricina asta s-a iscat într-o. bună zi, la prânz, o 
ciorovăială în legătură cu mine, de s-a aprins toată 
familia. Erau cu toţii la masă, în afară de tată cât despre 
mine, zăceam bolnavă, în odaia mea. La începutul 
discuţiei, cucoana cea bătrână, care-mi trimisese de 
mâncare, a pus-o pe slujnică să mă întrebe dacă mai 
vreau ceva fata s-a întors spunând că nu mâncasem nici 
jumătate din ceea ce mi se dăduse. 

— Sărmana fată! a zis doamna cea bătrână. Mă tem 
că n-o să-şi mai vină în fire. 

— Păi, a spus fratele cel mare, cum să-şi vină în fire 
coniţa Betty? Se zice că-i îndrăgostită. 

— Nu cred nimic din toate astea, a spus cucoana cea 
bătrână. 

— Nu ştiu nici eu ce să spun, a luat vorba fata cea 
mare prea s-a făcut mare vâlvă despre frumuseţea şi far- 
mecul ei şi câte şi mai câte. Ba încă în auzul ei, de i s-a 
sucit fetei capul şi cine ştie ce închipuiri se pot isca în 
mintea ei după toate astea? In ceea ce mă priveşte, nu 
ştiu ce să cred. 

— Dar, surioaro, trebuie să recunoşti că e foarte fru- 
moasă, a spus fratele cel mare. 

— Da, ba chiar cu mult mai frumoasă decât tine, su- 


39 


Moll Flanders 


rioaro, a spus Robin, şi mai ales asta te ustură. 

— Bine, dar nu despre asta e vorba, a răspuns 
soră-sa fata e destul de frumoasă şi-o ştie; nu mai trebuie 
să i se şi spună ca să i se suie la cap. 

— Aici nu era vorba dacă i s-a suit la cap, ci dacă e 
îndrăgostită o fi îndrăgostită de ea însăşi; aşa par să 
creadă surorile mele. 

— Aş vrea să fie îndrăgostită de mine, a spus Robin. 
l-aş lua boala cu mâna într-o clipă. 

— Ce vrei să spui, fiule? a întrebat cucoana ceă 
bătrână. Cum poţi să spui una ca asta? 

— Păi, doamnă, a spus Robin cu toată sinceritatea, 
crezi c-aş lăsa-o pe sărmana fată să se prăpădească din 
dragoste şi încă pentru mine, care sunt aici, la-ndemână? 

— Ruşine, frate, a spus sora cea mică, cum îţi vine să 
vorbeşti aşa? Eşti în stare să te însori cu o fiinţă care 
n-are o leţcaie? 

— larta-mă, fetiţo, a spus Robin, frumuseţea-i un dar 
şi voia bună e altul măcar de ai avea jumătate cât ea din 
amândouă. Şi cu asta i-a închis gura. 

— Mi se pare, a spus sora cea mare, că dacă Betty 
nu e îndrăgostită, frate-meu, în schimb, este. Mă mir că 
nu i-a mărturisit lui Betty; garantez că n-ar zice nu. 

— Cele care cedează când li se propune, a spus 
Robin, sunt cu un pas înaintea celor cărora nu li s-a 
propus niciodată să cedeze şi cu doi paşi înaintea celor 
care cedează înainte de li s-a propus; ăsta-i un răspuns 
pentru tine, scumpă soră. 

Soră-sa şi-a ieşit din pepeni, s-a înfuriat rău şi a spus 
că toate astea arătau că e timpul să fie dată afară din 
casă fetişcana asta, adică eu şi, fiindcă nu era momentul 
potrivit s-a dea afară atunci, nădăjduia că tatăl şi mama 
ei se vor gândi la asta, de îndată ce se va putea. 

Robin a răspuns că stăpânul şi stăpâna familiei 
n-aveau nevoie să fie dăscăliţi de o fiinţă cu aşa puţină 
judecată ca soră-sa cea mare. 


40 


Daniel Defoe 


Lucrurile au-mers mult mai departe; fata a început să 
ocărască, Robin să-şi bată joc şi s-o ia peste picior, iar 
biata Betty a pierdut mult de pe urma certei. Când mi s-a 
povestit, am plâns cu foc, iar doamna cea bătrână s-a 
urcat până la mine, fiindcă îi spusese cineva ce 
îndurerată eram de treaba asta. M-am văietat, spunând 
că-i nedrept ca doctorii să mă judece astfel, fără nici un 
temei; şi că era cu atât mai nedrept cu cât cunoşteau 
situaţia mea în casă nădăjduiam, am spus, că nu făcusem 
nimic pentru a micşora stima familiei faţă de mine sau 
pentru a da prilej acelei ciondăneli între fiii şi fiicele ei şi 
că mai bine m-aş gândi la sicriu decât la dragoste; o mai 
rugam să nu-şi schimbe în rău părerea despre mine din 
pricina greşelilor altora, ci numai alor mele. 

Ea a înţeles câtă dreptate aveam, dar mi-a spus că, 
deoarece se iscase tărăboi din pricina mea şi fiindcă 
fiu-său cel mic trăncănea atâta, mă roagă să am 
încredere în ea şi să-i răspund cu sinceritate la o singură 
întrebare. l-am spus că voi răspunde deschis şi cu toată 
sinceritatea. Ei bine, întrebarea era dacă exista ceva între 
fiul ei Robert şi mine. l-am răspuns cu toate asigurările de 
sinceritate de care mă simţeam în stare şi nu mi-a fost 
greu că nu exista nimic, nici nu fusese vreodată i-am spus 
că domnul Robert flecărise şi glumise, după cum ştia şi ea 
că îi era felul, iar eu socoteam cuvintele lui aşa cum îmi 
închipui că le socotea şi el, drept o vorbire zăpăcită şi 
zănatică, lipsită de orice temei; şi am asigurat-o că nu era 
nici urmă din ceea ce bănuia ea între noi doi; că cei care 
au lăsat să se înţeleagă că ar fi mi-au făcut un mare rău şi 
nici domnul Robert nu mi-a făcut un serviciu. 

Bătrâna s-a arătat pe deplin mulţumită, m-a sărutat, 
mi-a vorbit drăguţ şi m-a poftit să-mi văd de sănătate, să 
am grijă să nu duc lipsă de nimic şi pe urmă a plecat. Dar 
când a coborât, l-a găsit pe băiat încăierându-se cu 
surorile lui fetele erau supărate, ba chiar furioase, fiindcă 
el le dădea peste nas că-s urâte, că n-au avut niciodată 


41 


Moll Flanders 


curtezani, că nu li s-au făcut propuneri, că trebuiau să fie 
îndrăzneţe şi să propună ele mai întâi şi câte şi mai câte. 
Ba le şi compara în zeflemea cu coniţa Betty. Ce 
frumuşică, ce cumsecade era ea, ce mult mai bine ca ele 
cânta şi dansa, ce mult mai arătoasă era şi nu-i scăpa nici 
o răutate, care putea să le supere. Mama lor ajunse jos în 
toiul certei şi, ca să-i potolească, le povesti discuţia pe 
care o avusese cu mine şi cum îi răspunsesem eu că nu 
era nimic între domnul Robert şi mine. 

— Aici se înşală, zice Robert, fiindcă dacă n-ar există 
atâtea lucruri între noi, am fi mai apropiaţi decât suntem. 
l-am spus c-o iubesc din toată inima, zice, dar n-am putut 
s-o fac pe fetişcana aia să înţeleagă că vorbesc serios. 

— Nici nu văd cum ai putea, a spus maică-sa. Nici un 
om în toate minţile n-o să te creadă că eşti serios, când e 
vorba de o fată săracă, a cărei situaţie o cunoşti prea 
bine. Dar rogu-te, fiule, a mai adăugat ea, de vreme ce 
n-ai putut s-o faci pe ea să creadă că eşti serios, ce 
trebuie să credem noi despre toate astea? Fiindcă ai 
luat-o razna în aşa hal, încât nimeni nu ştie dacă vorbeşti 
serios sau în glumă şi deoarece văd că fata, după propria 
ta mărturisire, a spus adevărul, te-aş ruga să faci şi tu la 
fel şi să-mi răspunzi cu seriozitate, «aşa încât să mă pot 
încrede în răspunsul tău: e ceva în toate astea sau ba? 
Vorbeşti serios sau nu? Ţi-ai pierdut minţile sau nu? E o 
problemă care atârnă greu. Te rog să ne linişteşti. 

— Pe legea mea, doamnă, a spus Robin, n-are rost să 
despicăm firu-n patru sau să mai spunem minciuni. Sunt 
tot atât de serios ca şi un om care aşteaptă să fie 
spânzurat. Dacă cuconiţa Betty ar spune că mă iubeşte şi 
că vrea să mă ia de bărbat, aş lua-o mâine dimineaţă pe 
nepusă masă şi aş spune: „Ce-i în mână nu-i minciună”, 
asta în loc să-mi mănânc gustarea de dimineaţă. 

— Acestea fiind zise, a. spus maică-sa, am pierdut un 
fiu. Vorbea cu glas de jale, ca un om tare întristat. 

— Sper că nu, doamnă, a spus Robin, nici un om nu-i 


42 


Daniel Defoe 


pierdut când l-a găsit o nevastă bună: 

— Dar, copilule, a spus doamna cea bătrână, Betty e 
o cerşetoare. 

— Cu atât mai multă nevoie are de pomană, a spus 
Robin. O scot de sub oblăduirea parohiei şi o să cerşim 
împreună. 

— Nu se glumeşte cu lucruri din astea, a spus mama. 

— Nu glumesc, doamnă, a răspuns Robin, o să venim 
să cerşim iertarea dumitale şi binecuvântarea dumitale şi 
a tatii. 

— Vorbeşti aiurea, a spus mama. Dacă o iei în serios, 
eşti pierdut. 

— Mă tem că nu, spune el, fiindcă mi-e într-adevăr 
teamă că ea nu.mă vrea. După toate palavrele jignitoare 
ale surorilor mele, cred că n-o să fiu niciodată în stare s-o 
conving. 

— Frumoasă poveste. Dar n-avea frică, nu şi-a ieşit 
ea din minţi. Coniţa Betty nu-i proastă, a spus sora mai 
mică. Crezi că ştie să spună nu mai bine ca alţii? 

— Nu, deşteaptă domnişoară, a spus Robin. Coniţa 
Betty nu-i proastă, dar se poate ca domnişoara Betty să-şi 
fi dat cuvântul altuia şi atunci ce ne facem? 

— La asta, a răspuns sora cea:.mare, n-avem nimic 
de spus. Dar cine poate fi? Nu iese niciodată din casă, tot 
unul dintre voi trebuie să fie. 

— Eu nu mai am nimic de adăugat, a spus Robin. Pe 
mine m-aţi cercetat destul, e rândul lui frate-meu. Dacă 
trebuie să fie unul dintre noi doi, apucaţi-vă de el. 

Pe fratele cel mare asta l-a lovit din plin şi l-a făcut 
să creadă că Robin descoperise ceva. Totuşi s-a stăpânit 
şi nu s-a arătat tulburat. 

— Vă rog, a spus, nu începeţi să născociţi poveşti şi 
pe seama mea. Vă previn că eu nu mă ocup cu marfă din 
asta, n-am nimic cu vreo coniţă Betty din parohie şi cu 
asta s-a ridicat şi a şters-o. 

— Mă încumet să răspund eu pentru fratele meu, a 


43 


Moll Flanders 


spus sora cea mare. El cunoaşte lumea mai bine. 

Cu asta discuţia s-a sfârşit, dar de pe urma ei fratele 
cel mare a rămas cu totul nedumerit. A ajuns la 
convingerea că mezinul descoperise totul şi a început să 
se întrebe dacă n-aveam şi eu un amestec în treaba asta, 
dar cu toate şiretlicurile lui, n-a izbutit să ajungă până la 
mine. Până la urmă, de atâta nedumerire, a deznădăjduit 
de-a binelea şi s-a hotărât să mă vadă, fie ce-o fi. De 
aceea, a potrivit lucrurile în aşa fel, încât, într-o zi, după 
prânz, a pândit-o pe soră-sa mai mate până ce a văzut-o 
urcând scările şi s-a luat după ea. 

— la ascultă, surioară, i-a spus, unde-i femeia aia 
bolnavă? Nu-i chip s-o vadă omul? 

— Ba da, i-a răspuns soră-sa, .cred că e chip; dar 
lasă-mă să intru eu mai întâi şi-ţi spun pe urmă dacă se 
poate. 

Fata a venit în fugă până la uşa mea, m-a vestit şi 
îndată l-a chemat şi pe el. 

— Frate, poţi intra, dacă vrei. 

El a intrat, dându-şi mai departe ifose: 

— Ei, a spus din uşă, unde-i femeia bolnavă şi îndră- 
gostită? Ce mai faci, coniţă Betty? 

Eu dădui să mă ridic din scaun, dar eram atât de 
slabă că n-am izbutit văzu şi el, văzu şi soră-sa şi ea îmi 
spuse: 

— “Lasă, nu te osteni să te ridici frate-meu n-are 
nevoie de ceremonii, mai ales acum că eşti atât de slabă.. 
— Nu, nu, coniţă Betty, stai liniştită, îmi spuse el. 

Şi s-a aşezat pe un scaun lângă al meu, arătând 
foarte vesel. 

A vorbit vrute şi nevrute cu soră-sa şi cu mine, 
bătând câmpii în fel şi chip, când despre una, când 
despre alta, tocmai ca s-o zăpăcească pe fată şi, nici una, 
nici două se întorcea la vechea poveste: 

— Biata coniţă Betty, spunea, e trist să fii îndrăgostit; 
uite cum te-ai topit. 


44 


Daniel Defoe 


La urmă, am spus şi eu câteva cuvinte: 

— Mă bucur că vă văd atât de voios, domnule, am 
zis, dar cred că doctorul ar fi putut să găsească ceva mai 
bun de făcut decât să-şi ia pacienţii în bătaie de joc. 
Cunosc prea bine zicala ca să-l fi lăsat să vină la mine, 
dacă n-aş fi avut altă boală. 

— Ce zicală? a întrebat el. Cumva: „Când amoru-i în 
joc, doctoru-i un dobitoc.” N-o fi asta, coniţă Betty? 

Eu am zâmbit şi n-am răspuns nimic. 

— Nu, nu, a spus el, urmările au dovedit că e vorba 
de dragoste, căci se pare că doctorul nu ţi-a fost de mare 
ajutor; te refaci încet, după câte am auzit. Am o bănuială 
că aici se ascunde ceva, coniţă Betty, am bănuiala că ai o 
boală ce nu se vindecă. Am zâmbit şi am spus: 

— Zău, domnule, că boala mea nu-i din astea. 

Am flecărit multă vreme despre lucruri dintr-acestea 
şi altele la fel de lipsite de noimă. La un moment dat, el 
m-a rugat să le cânt ceva, iar eu am zâmbit, spunând că 
pentru mine s-a sfârşit cu cântatul. Atunci el m-a întrebat 
dacă vreau să-mi cânte ceva din fluier soră-sa a zis că nu 
crede să fie bine pentru capul meu. 

Eu m-am înclinat şi am spus: 

— Vă rog, domnişoară, lăsaţi-l. Tare-mi place fluierul: 

Atunci soră-sa a zis: 

— Bine, frate. 

El a scos cheia biroului lui: 

— Draga mea, i-a spus, mie mi-e tare lene, du-te şi 
adă-mi fluierul îl găseşti în cutare sertar — şi i-a spus un 
loc, unde era sigur că nu se află, pentru ca ea să 
zăbovească mai mult. 

De îndată ce fata a coborât, el mi-a istorisit toată po- 
vestea: ce a spus frate-său despre mine, amestecul lui în 
treaba asta, motivul pentru care potrivise această vizită. 
L-am încredinţat că nu deschisesem gura nici faţă de 
frate-său, nici faţă de alţii. l-am vorbit despre încurcătura 
groaznică în care mă aflam şi am adăugat că dragostea 


45 


Moll Flanders 


mea pentru el şi propunerea pe care mi-o făcuse să uit de 
ea şi s-o îndrept spre un altul mă doborâseră că doream 
de o mie de ori mai bine să mor decât să mă însănătoşesc 
şi să reîncep lupta împotriva aceloraşi greutăţi ca şi 
înainte. Am adăugat că, după cum prevăd, voi fi nevoită 
să părăsesc casa, de îndată ce mă voi însănătoşi; cât 
despre măritişul cu frate-său, după cele întâmplate între 
noi doi numai gândul la acesta mă îngrozea şi poate fi 
sigur că nici n-o să mai dau ochi cu frate-său, ca să discut 
povestea asta; că dacă el vrea să-şi calce toate 
legămintele, jurămintele şi făgăduinţele, n-are decât, e o 
treabă care îl priveşte pe el şi conştiinţa lui, dar nu va 
putea spune niciodată că eu, care m-am lăsat convinsă să 
mă numesc soţia lui şi care i-am dat lui îngăduinţa de a 
mă trata ca pe o soţie, nu i-am fost credincioasă, aşa cum 
se cuvine să fie o soţie, oricum s-ar fi purtat el cu mine. 

Era gata să-mi răspundă şi apucase să spună că-i 
pare rău că nu mă poate convinge şi mai voia să zică şi 
altele, dar a auzit-o, şi am auzit-o şi eu, pe soră-sa care 
se apropia; totuşi eu am mai apucat să-i răspund că nu 
mă va convinge nimeni niciodată să iubesc pe un om şi să 
mă căsătoresc cu frate-său. El a clătinat din cap şi-a spus: 

— Atunci sunt pierdut, dar în clipa aceea, soră-sa a 
intrat în odaie, spunând că nu găseşte fluierul. 

— Ei, făcu el voios, nu mai merge cu lenea. 

S-a ridicat, s-a dus să caute fluierul, dar s-a întors 
fără el; nu că nu l-ar fi găsit, dar nu-i era mintea la cântat, 
şi apoi comisionul după care o trimisese pe soră-sa fusese 
de fapt îndeplinit, dar în alt fel căci el voia doar să vor- 
bească cu mine, ceea ce făcuse, dar nu spre mulţumirea 
lui. 


Eu însă eram mulţumită că-i spusesem ceea ce 
avusesem de spus, fără oprelişte şi cu sinceritatea pe 
care am redat-o şi deşi lucrul n-a avut urmarea dorită de 
mine, adică nu l-a legat pe el mai tare, totuşi l-a 
împiedicat să mă părăsească fără să-şi păteze prin asta 


46 


Daniel Defoe 


onoarea de-a binelea şi să renunţe la cuvântul lui de 
gentleman, cuvânt pe care şi-l dăduse de atâtea ori când 
îmi făgăduise să nu mă părăsească niciodată, ci să mă ia 
de soţie, de îndată ce se va căpătui. 

N-au trecut multe săptămâni şi iată-mă din nou pe 
picioare dar eram tot tristă şi singuratică, ceea ce uimea 
întreaga familie, în afară de cel care cunoştea pricina 
stării mele; totuşi a durat mult până când el a băgat de 
seamă, iar eu, tot atât de silnică la vorbă ca şi el, mă 
purtam respectuos, fără să încerc vreodată a spune vreun 
cuvânt care să ţintească ceva şi aşa au mers lucrurile 
vreo şaisprezece sau şaptesprezece săptămâni; astfel 
încât, după cum mă aşteptam în fiecare zi să fiu dată 
afară, căci oamenii nu mă mai sufereau, dintr-un alt 
motiv decât cel adevărat şi pentru care eu n-aveam nici o 
vină, nu mai speram nimic altceva de la domnul cu 
pricina, cu toate jurămintele lui solemne, decât doar să 
fiu părasită şi alungată. 

În cele din urmă, am deschis chiar eu discuţia în 
legătură cu plecarea; căci stând într-o zi serios de vorbă 
cu stăpâna despre situaţia mea şi spunându-i că boala îmi 
lăsase o descurajare care-mi apăsa sufletul, bătrâna 
doamnă spuse: 

— Mă tem, Betty, că ceea ce ţi-am spus despre 
fiu-meu a avut înrâurire asupra ta şi că de aceea eşti 
tristă; rogu-te, dacă nu ţi-e cu supărare, vrei să-mi spui şi 
mie cum stau lucrurile între voi doi? Fiindcă de câte ori îi 
vorbesc lui Robin despre asta, îmi răspunde luându-mă în 
zeflemea şi bătându-şi joc. 

— Păi, să vă spun adevărul, doamnă, am răspuns eu. 
Lucrurile nu prea stau cum aş dori eu şi am de gând să nu 
v-ascund nimic, orice mi s-ar întâmpla după aceea. 
Domnul Robert m-a cerut de câteva ori de soţie, lucru cu 
totul neaşteptat pentru mine, ţinând seama de situaţia 
mea nenorocită dar m-am împotrivit mereu şi poate cu 
cuvinte mai hotărâte decât mi-ar fi şezut mie bine, având 


47 


Moll Flanders 


în vedere respectul pe care-l datorez oricărui vlăstar din 
familia dumneavoastră fiindcă, vedeţi, doamnă, nu pot 
merge atât de departe, încât să-mi uit îndatoririle faţă de 
dumneavoastră şi faţă de întreaga familie şi să consimt la 
un lucru despre care ştiu că trebuie să vă fie neplăcut. 
Aşa încât i-am răspuns hotărât domnului Robert că nici 
prin gând nu-mi trece vina ca asta, dacă n-am 
încuviințarea dumneavoastră şi pe a tatălui său de 
asemenea, faţă de care am o datorie de recunoştinţă 
neştearsă. 

— Aşa să fie oare, coniţă Betty? a întrebat bătrâna 
doamnă. Inseamnă că ai fost mult mai dreaptă cu noi 
decât am fost noi cu tine fiindcă noi te-am privit cu toţii 
ca pe o ademenitoare a fiului nostru, ba, de teamă, voiam 
chiar să-ţi propunem să pleci dar nu-ţi pomenisem încă de 
asta, fiindcă mă temeam să nu te mâhnesc prea mult şi 
să nu te doboare boala iarăşi căci să ştii că noi te respec- 
tăm, deşi nu atât de mult încât să te lăsăm să ne pierzi 
băiatul; dar dacă lucrurile stau aşa cum spui, te-am 
nedreptăţit foarte tare. 

— Cât despre adevărul spuselor mele, doamnă, am 
zis, întrebaţi-l chiar pe fiul dumneavoastră. Dacă e drept 
cu mine, vă va spune povestea întocmai cum v-am spus-o 
şi eu. 

Şi bătrâna doamnă s-a dus la fetele ei şi le-a spus 
toată povestea, aşa cum i-am spus-o şi eu, şi puteţi fi 
siguri că s-au mirat, aşa cum mi-am şi închipuit c-o să se 
întâmple. Una a zis că nu s-ar fi gândit niciodată la asta, 
alta că Robin e un neghiob, a treia că nu crede nici o iotă 
din ce-am spus eu şi că garantează că Robin va povesti 
cu totul altceva. Dar bătrâna doamnă, care-şi băgase în 
cap să dea de miezul lucrurilor înainte ca eu să am 
prilejul de a-l înştiinţa pe fiu-său despre cele petrecute, 
s-a hotărât să vorbească pe loc cu băiatul, şi a trimis 
după el, căci tânărul plecase în oraş la un avocat şi, de 
îndată ce i-au trimis vorbă, s-a şi întors. 


48 


Daniel Defoe 


Când băiatul s-a arătat în faţa lor, căci erau toate îm- 
preună, bătrâna doamnă i-a spus: 

— Stai jos, Robin. Am să-ţi vorbesc ceva. 

— Cu plăcere, doamnă, a spus Robin cu un aer voios. 
Nădăjduiesc că e vorba de o nevastă bună, căci sunt 
foarte încurcat în această privinţă. 

— Cum se poate? a întrebat maică-sa. Doar ai spus 
că eşti hotărât s-o iei pe coniţa Betty? 

— Sigur, doamnă, a spus Robin, dar a oprit cineva 
strigările. 

— A oprit strigările! Cine să fie? 

— Chiar coniţa Betty, a răspuns Robin. 

— Cum se poate? zice maică-sa. Prin urmare ai 
cerut-o? 

— Sigur că da, doamnă, zice Robin. De cinci ori i-am 
propus să-mi fie nevastă după lege, de când s-a 
îmbolnăvit, dar mă dau învins. Fetişcana e atât de 
îndărătnică, încât nu vrea să capituleze şi pace; nu vrea 
să se dea bătută decât în condiţii pe care eu, într-adevăr, 
nu pot să i le ofer. 

—  Lămureşte-mă, zice mama, fiindcă sunt tare 
mirată. Nu te înţeleg. Nădăjduiesc că glumeşti. 

— De ce, doamnă, zice el, lucrurile sunt destul de 
limpezi pentru mine, totul se explică. Spune că nu mă 
vrea nu-i destul de lămurit? Cred că e simplu şi destul de 
aspru. 

— Bine, zice maică-sa, dar ai pomenit despre condiţii 
pe care nu poţi să i le oferi ce vrea, o rentă? După cume 
zestrea, aşa e şi renta; ce-ţi aduce ea? 

— Ei, cât despre zestre, spune Robin, ea e destul de 
bogată. In privinţa asta sunt mulţumit, dar vorba e că nu 
pot face faţă condiţiilor ei şi ea e neînduplecată; nu mă 
vrea dacă nu i le îndeplinesc. 

Aici s-au amestecat în vorbă şi surorile. 

— Doamnă, a spus cea de a doua, nu e chip să 
vorbeşti serios cu el; nu-ţi dă un răspuns fără ocolişuri la 


49 


Moll Flanders 


nici o întrebare. Lasă-l în plata Domnului şi sa nu mai 
vorbim despre asta, doar ştii cum s-o scoţi din calea lui. 

Robin s-a înfierbântat când a auzit ce aspră e 
soră-sa, şi a domolit-o numai decât. 

— Există două feluri de oameni, doamna, a spus el, 
întorcându-se spre maică-sa, cu care nu te poţi împăca: 
înţelepţii şi neghiobii. E cam greu pentru mine să am de-a 
face cu amândouă soiurile în acelaşi timp. 

Atunci a intrat în vorbă mezina. 

— Trebuie într-adevăr să trecem drept neghioabe în 
ochii fratelui nostru, a spus ea, dacă-l credem că a 
cerut-o serios de nevastă pe coniţa Betty şi că ea l-a 
respins. 

„Răspunde şi nu răspunde”, zice Solomon, i-a 
răspuns Robin. Când fratele vostru spune că a cerut-o nu 
mai puţin decât de cinci ori şi că ea l-a respins cu tărie, 
pare-mi-se că o soră mai mică nu trebuie să pună la 
îndoială cele spuse, atunci când mama ei le crede. 

— Vezi că maică-mea n-a înţeles, a spus sora cea 
mică. 

— E o deosebire, a răspuns Robin, între a mă ruga să 
vă lămuresc şi a spune că mama nu crede. 

— Bine, fiule, a spus bătrâna doamnă, atunci 
dezvăluie-ne, dacă vrei, taina cu privire la acele condiţii 
greu de împlinit. 

— Sigur, doamnă, spuse Robin, aş fi făcut-o şi până 
acum, dacă pisăloagele astea nu m-ar fi cicălit cu întreru- 
perile. Condiţiile sunt că trebuie să vă conving, pe tata şi 
pe dumneata, să vă daţi consimţământul, fără de care ea 
nu mai vrea să discute cu mine despre acest lucru sunt 
condiţii pe care, cum spuneam, bănuiesc că nu voi fi nici- 
odată în stare să i le ofer. Trag nădejdea că pătimaşele 
mele surori au primit răspuns şi că vor roşi puţin. 

Acest răspuns le-a mirat pe toate, deşi pe.mamă nu 
chiar atât de tare, din pricina celor ce-i spusesem eu. Cât 
despre fete, au amuţit de-a binelea. Dar mama a spus cu 


50 


Daniel Defoe 


oarecare.patimă: 

— Am mai auzit despre asta, dar nu-mi venea să 
cred; dacă însă aşa stau lucrurile, am nedreptăţit-o cu 
toţii pe Betty, iar ea s-a purtat mai bine decât m-aş fi 
aşteptat. 

— Ba, dacă-i aşa, a spus sora mai mare, s-a purtat 
de-a dreptul frumos. 

— Mărturisesc, spuse mama, că ea n-are nici o vină, 
dacă el a fost atât de neghiob, încât să se îndrăgostească 
de ea dar un astfel de răspuns din partea ei dovedeşte 
mai mult respect faţă de noi decât am cuvinte să spun şi 
am s-o preţuiesc pentru asta, cât mi-o fi dat să am de-a 
face cu ea. 

— Dar eu nicidecum, dacă nu-ţi. dai consimţământul, 
zise Robin. 

— Am să mă mai gândesc, a spus maică-sa. Fii sigur 
că dacă n-ar exista alte oprelişti, purtarea ei ar cântări 
greu în convingerea mea. 

— AŞ dori să fie hotărâtoare, a spus Robin, şi dacă ai 
fi la fel de grijulie în ce priveşte multumirea mea, cum 
eşti în ce priveşte averea mea, ai consimţi curând. 

— la spune, Robin, a întrebat maică-sa din nou, chiar 
vorbeşti serios? Ţi-ar surâde s-o iei de nevastă? 

— Zău, mamă, a spus Robin, cred că e greu de 
înţeles dacă mă întrebi iarăşi. Nu-ţi pot spune că o s-o iau 
de nevastă, fiindcă nu pot hotărî eu cu privire la lucrul 
ăsta; vezi doar că n-o pot lua fără consimţământul vostru. 
Dar ceea ce pot spune cu seriozitate e că nu voi lua 
niciodată pe alta, atâta vreme cât îmi stă în putinţă s-o 
iau pe ea. Betty sau nici o altă femeie, ăsta-i cuvântul 
meu şi care din două se va întâmpla e în puterea inimii 
dumitale să hotărască, doamnă, cu condiţia ca 
drăgălaşele mele surori să n-aibă cuvânt. 

Toate acestea erau îngrozitoare pentru mine, fiindcă 
mama începea să se dea bătută, iar Robin o tot îmboldea. 
Pe de altă parte, bătrâna doamnă s-a-sfătuit cu băiatul cel 


51 


Moll Flanders 


mare, care a întrebuințat toate argumentele din lume ca 
s-o convingă să consimtă, amintind de iubirea pătimaşă a 
fratelui său pentru mine, de respectul meu generos faţă 
de familie, dovedit atunci când am refuzat să mă 
căpătuiesc din motive delicate de onoare, şi mii de alte 
lucruri. Cât despre tatăl lor, el era înfundat până peste 
cap în treburi şi chestiuni de bani; venea rar pe acasă, era 
cu gândul numai la afacerile lui şi lăsa tot restul pe 
seama nevestei. 

Vă închipuiţi uşor că acum, când buba se spărsese, 
cum credeau ei, nu mai era atât de greu sau de 
primejdios ca înainte pentru fratele cel mare, pe care 
nimeni nu-l bănuia de nimic, să pătrundă până la mine; 
ba chiar maică-sa îl îndemna să vorbească cu coniţa 
Betty, adică tocmai ceea ce dorea el. 

— Cine ştie, fiule, poate că vezi tu mai departe decât 
mine şi-ţi dai seama dacă fata a dat dovadă chiar de 
atâta hotărâre, cum spune Robin. | 

El atâta aştepta şi, prefăcându-se că primeşte să-mi 
vorbească numai de dragul maică-si, a pus-o să mă aducă 
la ea în iatac acolo, doamna mi-a spus că fiu-său are de 
vorbit cu mine, la cererea ei, şi pe urmă ne-a lăsat singuri 
şi a închis uşa după ea. 

El a venit spre mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat 
foarte drăgăstos; dar mi-a spus c-am ajuns la un moment 
de răscruce, când trebuie să hotărăsc dacă vreau să fiu 
fericită sau nenorocită pentru tot restul vieţii, că dacă nu 
mă voi supune dorinţei lui, vom fi pierduţi amândoi. Pe 
urmă mi-a povestit toată istoria, cum spunea el, dintre 
Robin, maică-sa, surorile lui şi el, aşa cum v-am povestit-o 
şi eu mai înainte. 

— Şi acum, fetiţo, mi-a zis, gândeşte-te ce înseamnă 
să te căsătoreşti cu un gentleman de familie bună, în 
împrejurări prielnice, cu consimţământul întregii familii şi 
să te bucuri de tot ceea ce îţi poate oferi lumea; şi, pe de 
altă parte, ce înseamnă să. duci viaţa obscură a unei 


52 


Daniel Defoe 


femei care şi-a pierdut bunul nume căci, deşi voi rămâne 
în taină prietenul tău cât voi trăi, totuşi fiind mereu 
bănuit, te vei teme să mă vezi, iar eu mă voi teme să te 
recunosc. 

Nu-mi dădu răgaz să-i răspund şi vorbi mai departe: 

— Ceea ce s-a întâmplat între noi, fetiţo, poate fi în- 
gropat şi uitat, atâta vreme cât suntem amândoi înţeleşi 
în privinţa asta. Îţi voi fi totdeauna prieten credincios, fără 
să râvnesc a mă mai apropia de tine, din clipa când vei 
deveni sora mea, şi vom culege toate roadele unei 
prietenii cinstite, fără să ne imputăm că am călcat greşit. 
Te rog să te gândeşti la asta şi să nu stai în calea propriei 
tale salvări şi bunăstării; şi ca semn că sunt sincer, 
adăugă el, iată cinci sute de lire drept despăgubire pentru 
purtarea mea faţă de tine, pe care o vom privi ca pe una 
din nebuniile vieţii noastre şi de care sper că ne vom căi. 

Toate astea le-a spus în cuvinte mult mai mişcătoare 
decât pot eu să întrebuinţez, ceea ce vă puteţi uşor 
închipui de vreme ce m-a ţinut de vorbă mai mult de o 
oră şi jumătate a găsit răspuns la toate împotrivirile mele 
şi şi-a întărit vorbirea cu toate argumentele pe care le pot 
născoci mintea şi iscusinţa omenească. 

N-aş zice, totuşi, că vreunul din cuvintele lui m-a 
mişcat destul de tare ca să mă facă să mă răzgândesc, 
până când, în cele din urmă, mi-a declarat fără ocol că 
dacă refuz, trebuie să adauge cu părere de rău că 
niciodată nu va mai fi între noi ce a fost până atunci; că 
deşi mă iubeşte la fel ca şi înainte şi-i sunt la fel de dragă, 
totuşi virtutea nu l-a părăsit până într-atât, încât să se 
culce cu o femeie căreia fratele lui îi face curte cu gândul 
s-o ia de nevastă; că dacă, la despărţire, primeşte de la 
mine un refuz în această chestiune, să nu mă mir, chiar 
dacă-mi va da mai departe ajutor ca să-şi îndeplinească 
făgăduiala de a mă întreţine, că nu-şi va mai îngădui să 
mă vadă şi că, de altfel, nici nu mă pot aştepta la aşa 
ceva. 


53 


Moll Flanders 


Am ascultat-partea asta din urmă dând semne de mi- 
rare şi tulburare şi a trebuit să mă încordez ca să nu cad 
jos, fiindcă într-adevăr îl iubeam ca o nebună; el însă a 
văzut tulburarea mea şi m-a implorat să mă gândesc 
serios, asigurându-mă că ăsta e singurul mijloc de a ne 
păstra afecțiunea reciprocă; că, în noua situaţie, ne vom 
putea iubi prieteneşte cu pasiune nemărginită şi cu o 
dragoste curată de rude, eliberaţi de propriile noastre 
remuşcări şi de bănuielile altora; că el va recunoaşte 
totdeauna că-mi datoreşte mie fericirea lui; că-mi vă 
rămâne până la sfârşitul vieţii îndatorat şi-mi va plăti 
datoria câtă vreme va avea suflare. Pe scurt, m-a făcut să 
şovăi; îmi închipuiam în înfăţişări vii primejdiile acestui 
drum, primejdii pe care le sporea gândul că voi fi azvârlită 
în lumea largă ca o târfă fără căpătâi fiindcă de fapt asta 
eram, şi poate chiar aveam să fiu dată în vileag ca atare 
cu bani puţini, fără prieteni, fără să cunosc pe nimeni în 
toată lumea, dincolo de oraşul acesta unde n-aş fi putut 
să stau. Toate astea mă înfricoşau la culme, iar el avea 
grijă, de fiecare dată, să-mi arate lucrurile în culorile cele 
mai groaznice. Pe de altă parte, se pricepea să-mi 
zugrăvească şi viaţa lesnicioasă, plăcută, care mă 
aştepta. 

A găsit răspuns la tot ce-i spuneam despre dragostea 
şi făgăduielile trecute, amintindu-mi nevoia în faţa căreia 
ne aflam acum de a lua alte hotărâri; cât despre 
legământul de a mă lua în căsătorie, împrejurările îl 
dezlegaseră de el, căci se ivise posibilitatea pentru mine 
de a deveni soţia fratelui său, înainte de timpul la care se 
refereau toate făgăduielile lui. 

Intr-un cuvânt, pot spune că m-a convins, împotriva 
tuturor convingerilor mele mi-a dărâmat toate argumen- 
tele şi-am început să văd o primejdie pe care n-o întreză- 
risem înainte, anume aceea de a fi părăsită de amândoi, 
de a rămâne singură pe lume, lăsată de capul meu. 

Acest gând -şi stăruința lui m-au îndemnat, până la 


54 


Daniel Defoe 


urmă, să primesc, deşi cu atâta silă, încât se vedea cât de 
colo că aveam să mă duc la cununie ca ursul la joc. Mă 
mai temeam întrucâtva ca nu cumva noul meu soţ, care, 
în treacăt fie spus, nu-mi era drag de fel, să fie destul de 
priceput pentru a-mi cere socoteală, când ne-om culca 
prima oară împreună; dar frate-său mai mare, nu ştiu 
dacă cu bună ştire sau nu, a avut grijă să-l îmbete bine 
înainte 'de culcare, aşa încât, în prima noapte, am avut 
plăcerea unui tovarăş de pat beat. N-aş şti să spun cum a 
făcut fratele cel mare, dar, până la urmă, m-am 
încredinţat că el a pus totul la cale pentru ca mezinul să 
nu-şi dea seama de deosebirea dintre o fată şi o femeie 
măritată; şi într-adevăr, omul n-a avut niciodată nici o 
bănuială şi nici.nu şi-a frământat vreodată creierii cu 
istoria asta. 

Aci trebuie să mă întorc puţin înapoi de unde am 
lăsat povestea. După ce fratele cel mare m-a pus astfel la 
cale, următorul pas era s-o pună la cale şi pe maică-sa, şi 
nu s-a lăsat până n-a făcut-o să primească, să nu se mai 
împotrivească, ba chiar să nu-l înştiinţeze pe tată, altfel 
decât printr-o scrisoare trimisă prin poştă; ea a încuviinţat 
aşadar o cununie tainică, rămânând să se descurce după 
aceea cu bărbatu-său. 

Pe urmă, fiul cel mare s-a dat bine pe lângă 
frate-său, arătându-i ce serviciu îi făcuse şi lăudându-se 
că o înduplecase pe maică-sa să primească, lucru care, 
deşi adevărat, nu era un serviciu făcut lui frate-său, ci sie 
însuşi dar, priceput cum era la înşelătorie, s-a ales cu 
mulţumiri prieteneşti, fiindcă-şi aruncase târfa în braţele 
lui frate-său şi încă în calitate de nevastă. Intr-atăt li se 
pare oamenilor de firesc să se lepede de cinste şi 
dreptate, ba chiar de credinţă, numai ca să se ştie în 
siguranţă. 

Acum trebuie să mă întorc la Robin, cum îi spuneam 
noi, care după ce căpătase încuviințarea mamei sale, aşa 
cum am. mai spus, a venit la mine. plin de vestea cea 


55 


Moll Flanders 


mare şi mi-a istorisit toată povestea cu o bună-credinţă 
atât de izbitoare, încât mărturisesc că mă durea gândul 
că sunt folosită drept unealtă la înşelarea unui om atât de 
cinstit. Dar n-aveam încotro el mă voia cu orice preţ şi nu 
era de datoria mea să-i spun că fusesem târfa lui 
frate-său, deşi un alt mijloc de a-l îndepărta nu 
cunoşteam. Şi, încetul cu încetul, m-am obişnuit cu 
gândul şi iată-ne cununaţi. 

Cuviinţa mă împiedică să dezvălui tainele patului 
nuptial, dar nici că mi s-ar fi putut întâmpla ceva mai 
prielnic decât, cum spuneam mai înainte, să am parte de 
un soţ atât de afumat când s-a culcat, încât dimineaţa 
nu-şi mai amintea dacă se atinsese sau nu de mine, iar 
eu am fost nevoită să-i spun că da, deşi adevărul e că nu 
se atinsese, dar voiam să fiu sigură că omul n-o să se mai 
sinchisească de nimic. 

Amănuntele cu privire la viaţa familiei şi a mea în ur- 
mătorii cinci ani pe care i-am trăit cu bărbatul meu au 
prea puţin legătură cu povestea de faţă amintesc doar că 
am avut doi copii de la el şi că, după cinci ani, omul a 
murit. Fusese într-adevăr un soţ foarte bun pentru mine şi 
trăisem o viaţă frumoasă împreună; dar fiindcă nu primise 
mare lucru de la părinţi şi nu agonisise mult în timpul 
scurt pe care l-am petrecut cu el, nu prea stăteam eu pe 
roze acum şi nici n-aş putea spune că m-am pricopsit cu 
mare lucru de pe urma căsătoriei. Păstrasem, ce e drept, 
scrisoarea prin care fratele cel mare făgăduia să-mi 
plătească 500 lire, în schimbul consimţământului meu de 
a mă mărita cu mezinul, şi adăugând asta la ceea ce-mi 
rămăsese din banii pe care mi-i dăduse tot el mai înainte 
şi la încă o dată pe atâţia bani rămaşi de la bărbatu-meu, 
însemna că eram văduvă cu vreo 1200 de lire în buzunar. 

Din fericire, părinţii soţului meu m-au scăpat de grija 
celor doi copii şi cu atât s-au ales oamenii aceia de la 
coniţa Betty. 

Mărturisesc -că n-am fost îndurerată aşa cum s-ar fi 


56 


Daniel Defoe 


cuvenit la moartea bărbatului meu nici n-aş putea spune 
că-l iubisem vreodată aşa cum ar fi trebuit sau că-l 
răsplătisem pentru purtarea lui frumoasă faţă de mine, 
căci era un om drăgăstos, plăcut, de treabă, aşa cum şi-ar 
fi putut dori orice femeie; dar frate-său fiindu-mi mereu 
sub ochi, cel puţin câtă vreme am locuit laolaltă, era 
pentru mine o ispită neîntreruptă şi n-am fost o dată în 
pat cu bărbatu-meu, fără să mă doresc în braţele lui 
frate-său. Măcar că acesta nu mi-a arătat nici o atenţie 
deosebită după ce m-am măritat, ci se purta aşa cum 
trebuie să se poarte un frate, totuşi mie mi-era cu 
neputinţă să-i răspund printr-o purtare de acelaşi fel: pe 
scurt, mă făceam vinovată, în fiecare zi, în gând, de 
adulter şi incest, ceea ce, fără îndoială, e o nelegiuire la 
fel de mare ca şi în faptă. 

Inainte de moartea bărbatului meu, fratele lui mai 
mare s-a însurat şi, fiindcă noi ne mutasem la Londra, 
bătrâna doamnă ne-a scris să venim ca să fim de faţă la 
cununie. Bărbatul meu s-a dus, dar eu am pretins că nu 
mă simt bine şi am rămas acasă căci nu puteam îndura 
să-l văd dăruindu-se altei femei, deşi ştiam că n-o să mai 
fie niciodată al meu. 

Şi acum eram, cum am spus mai înainte, de capul 
meu în lume. Tânără încă şi frumoasă, după spusele 
oamenilor şi după cum vă asigur că mă socoteam şi eu, şi 
cu o avere frumuşică în buzunar, aveam o înaltă părere 
despre mine. Mi-au făcut curte câţiva negustori cu vază şi 
unul mai ales, cu multă stăruinţă, un pânzar, în casa 
căruia m-am dus să locuiesc după moartea soţului meu; 
căci o cunoşteam pe sora pânzarului. Aci aveam 
libertatea şi prilejul să mă distrez şi să mă arăt în lumea 
care-mi plăcea, fiindcă sora proprietarului era una dintre 
făpturile cele mai zănatice şi mai vesele, şi nu chiar atât 
de stăpână pe virtutea ei, cum îmi închipuisem eu la 
început. Ea m-a introdus într-o societate de zăpăciţi, ba 
chiar a adus acasă câţiva bărbaţi, faţă de care se simţea 


57 


Moll Flanders 


îndatorată, pentru a le arăta nostima văduvioară. Şi, 
fiindcă vâlva şi prostia fac casă bună împreună, eram 
alintată cum nu se poate mai tare aveam o droaie de 
admiratori, dintre cei care-şi spun amorezi, dar nici unul 
dintre ei nu mi-a făcut vreo propunere cinstită. Cât 
despre scopul lor, înţelegeam eu prea bine ce vor, ca să 
mă las prinsă în cursă. Cu mine lucrurile stăteau altfel; 
aveam bani în buzunar şi deci n-aveam nimic să le spun. 
Mă lăsasem eu o dată prinsă cu înşelăciunea care se 
numeşte dragoste, dar jocul se sfârşise; acum voiam 
măritiş sau nimic, să mă mărit bine sau de loc. 

Fireşte că-mi plăcea societatea celor veseli şi cu duh 
şi stăteam adesea de vorbă cu oameni din aceştia şi cu 
alţii; dar uitându-mă bine, am descoperit că oamenii cei 
mai  strălucitori urmăresc scopurile cele mai 
neinteresante, adică neinteresante faţă de ceea ce 
urmăream eu. Pe de altă parte, cei care veneau cu 
propuneri serioase erau cei mai plictisitori şi cei mai 
neplăcuţi din lume. N-aveam nimic împotriva negustorilor, 
dar aş fi dorit, zău aşa, un negustor care să arate a domn; 
aşa încât, dacă soţului meu i-ar fi trecut prin minte să mă 
ducă la curte sau la teatru, să fie în stare să poarte o 
spadă şi să arate cât de cât ca un: gentleman şi nu ca 
unul care mai păstrează pe haină urmele şorţului şi pe 
perucă urma pălăriei, unul care parcă e agăţat de sabie 
când pune sabie şi căruia îi citeşti meseria pe mutră. 

Ei, dar până la urmă am descoperit această făptură 
cu două chipuri, acest animal de apă şi de uscat care se 
numeşte  negustorul-gentleman şi ca o binemeritată 
pedeapsă dată nebuniei mele, m-am prins în cursa, pe 
care, ca să zic aşa, mi-o întinsesem singură. 

Şi ăsta era tot un pânzar, căci deşi prietena mea 
dusese tratative cu frate-său pentru mine, totuşi când s-a 
ajuns la o adică, s-a văzut că omul vrea o amantă, iar eu 
tineam morţiş la părerea că o femeie care are destui bani 
ca să devină nevastă nu trebuie să se lase întreţinută ca 


58 


Daniel Defoe 


amantă. 

Şi astfel trufia, nu principiile, banii, nu virtutea m-au 
păstrat cinstită; deşi după cum s-a dovedit, mai bine m-aş 
fi lăsat vândută de prietena mea lui frate-său, decât să 
mă vând singură, aşa cum am făcut, unui negustor, care 
era pungaş, gentleman, prăvăliaş şi cerşetor, toate 
împreună. 

Dar pasiunea mea pentru gentlemeni mă îndemnă să 
mă ruinez în chip mai grosolan decât se ruinase vreodată 
o femeie; fiindcă noul meu soţ, dând deodată de 
bani-buluc, s-a pus pe nişte cheltuieli atât de nebuneşti, 
încât tot ce aveam amândoi împreună nu putea să dureze 
mai mult decât un an. 

Vreme de un sfert de an s-a arătat foarte îndrăgostit 
de mine şi, de pe urma dragostei lui, m-am ales cu 
plăcerea de a-mi vedea o mare parte din bani cheltuiţi de 
dragul meu. 

— Vrei, draga mea, zice într-o zi, să facem o 
plimbare de o săptămână, prin ţinut? 

— Bine, dragul meu, zic eu, dar încotro vrei s-o 
luăm? 

— Mi-e totuna, zice, dar parcă mi-ar plăcea să fiu 
domn timp de o săptămână. Să mergem la Oxford, zice. 

— Cum să mergem? întreb eu. Eu nu ştiu să călăresc 
şi e prea departe ca să luăm o caleaşcă. 

— Prea departe! zice el. Nicăieri nu-i prea departe 
pentru o caleaşcă cu şase cai. Dacă te duc eu, ai să 
călătoreşti ca o ducesă. 

— Hm, am făcut eu, dragul meu, asta-i o trăsnaie: 
dar dacă ai tu chef, nu-mi pasă. 

Am hotărât ziua; am comandat o caleaşca eleganta, 
cai foarte buni, un vizitiu, un poştalion şi doi lachei în 
livrele frumoase, un gentleman călare şi un paj cu pană la 
pălărie pe alt cal. Lui, servitorii îi spuneau milord, iar eu 
eram înăl/țimea-sa contesa şi aşa am călătorit până la 
Oxford şi a fost o călătorie foarte plăcută, fiindcă, să fiu 


59 


Moll Flanders 


dreaptă cu el, nici un cerşetor din lume nu se pricepea 
mai bine decât bărbatul meu să facă pe lordul. Am văzut 
toate lucrurile rare din Oxford, am stat de vorbă cu vreo 
doi sau trei dascăli de colegii, despre un nepot, lăsat în 
grija înălţimii-sale, lordul, pe care voiam să-l dăm la 
universitate, rugându-l pe fiecare în parte să-i fie tutore. 
Ne-am distrat prostindu-i pe câţiva studenţi, cu speranţa 
că vor deveni cel puţin capelani ai lordului şi că vor purta 
brâu episcopal; şi aşa, după ce am trăit ca nişte oameni 
de seamă, măcar în ceea ce priveşte cheltuielile, ne-am 
dus spre Northampton, şi, pe scurt, după ce am bătut 
drumurile vreo douăsprezece zile, ne-am înapoiat acasă, 
uşuraţi de 93 de lire. 

Deşertăciunea e perfecțiunea filfizonilor. 
Bărbatu-meu era desăvârşit în felul cum nu ţinea seamă 
de nici o cheltuială. Şi, fiindcă povestea lui puteţi fi siguri 
că nu cântăreşte prea greu, ajunge să vă spun că, în 
răstimp de vreo doi ani şi un sfert, a dat faliment; a fost 
arestat, dus la închisoarea datornicilor fiindcă se 
încurcase într-un proces prea costisitor ca să poată 
depune garanţie, şi a trimis după mine. 

Eu nu m-am mirat, fiindcă de mult prevăzusem că 
totul se va duce de râpă şi avusesem grijă, pe cât îmi 
fusese cu putinţă, să-mi pun câte ceva deoparte pentru 
sufletul meu dar atunci când a trimis după mine, omul s-a 
purtat mai bine decât m-aş fi aşteptat. Mi-a spus fără 
înconjur că fusese un neghiob şi se lăsase luat prin 
surprindere, lucru pe care l-ar fi putut împiedica; acum 
prevedea că nu se va mai reface şi, de aceea, mă ruga să 
mă duc acasă şi, în timpul nopţii, să scot din casă ce e de 
valoare şi să pun totul la loc sigur; după aceea, mi-a spus 
că dacă pot scoate din prăvălie marfă de 100 sau 200 de 
lire, s-o fac. 

— Numai, zice, să nu. mă înştiinţezi nici despre ce 
scoţi, nici unde duci lucrurile cât despre mine, zice, sunt 
hotărât să ies de aici şi să-mi iau valea; şi dacă nu mai 


60 


Daniel Defoe 


auzi niciodată de mine, draga mea, zice, îţi doresc numai 
bine; îmi pare doar rău pentru neajunsurile pe care ţi 
le-am pricinuit. 

Mi-a mai spus câteva lucruri într-adevăr foarte 
frumoase la despărţire; căci vă spuneam doar că era un 
gentleman şi ăsta a fost tot profitul cu care m-am ales de 
pe urma însuşirilor lui, anume că s-a purtat foarte frumos 
până la urmă, numai că a cheltuit tot ce aveam şi m-a 
făcut să-i jefuiesc pe creditori ca să am din ce trăi. 

Totuşi, vă închipuiţi că am făcut cum m-a învăţat el; 
şi, după ce mi-am luat rămas bun, nu l-am mai văzut, 
fiindcă a izbutit să evadeze din casa ipistatului în noaptea 
aceea sau în următoarea; cum, nu ştiu, pentru că n-a fost 
chip să aflu mai mult decât că s-a întors acasă la trei 
dimineaţa, a pus de i s-a transportat marfa la Monetărie şi 
a tras obloanele prăvăliei şi, după ce a strâns câţi bani a 
putut, a trecut în Franţa, de unde am primit una sau două 
scrisori de la el şi atâta tot. 

N-am dat ochii cu el când s-a întors acasă, fiindcă 
după ce mi-a dat poruncile amintite mai sus, eu m-am 
grăbit cât am putut, iar pe acasă nu mai aveam nici o 
treabă, mai ales că mă temeam de creditori; cu atât mai 
mult cu cât, alcătuindu-se o comisie de faliment curând 
după aceea, aş fi putut: fi arestată cu mandat de la 
comisar. Bărbatul meu însă, desperat cum era, după ce a 
scăpat de la ipistat, făcându-şi vânt de pe acoperişul 
casei pe acoperişul altei clădiri şi sărind de acolo, de la o 
înălţime de aproape două caturi, de n-a lipsit, mult să-şi 
frângă gâtul, a ajuns acasă şi şi-a luat marfa, înainte să 
vină creditorii şi să pună mâna pe ea; adică înainte să se 
formeze comisia şi să se trimită slujbaşii care să ia totul 
în primire. 

Bărbatul meu s-a purtat atât de elegant cu mine, 
fiindcă, repet, avea multe trăsături de gentleman. In 
prima scrisoare, pe care mi-a scris-o, m-a înştiinţat unde 
amanetase pentru 30 de lire douăzeci de bucăţi de 


61 


Moll Flanders 


olandă fină care valorau 90 şi a băgat în plic chitanţa, ca 
să le pot scoate după ce voi plăti banii, ceea ce am şi 
făcut, căpătând, la un moment dat, peste 100 de lire pe 
ele, fiindcă am avut răgaz să le tai şi să le vând cu bucata 
prin familii, pe măsură ce se ivea ocazia. 

Totuşi, cu toţi banii aceştia şi cei pe care-i pusesem 
mai înainte la loc sigur, mi-am dat seama, făcându-mi 
socotelile, că lucrurile se schimbaseră, iar averea mea se 
împuţinase rău; căci, punând la socoteală olanda şi un 
pachet de mătăsuri fine, pe care-l luasem dinainte, şi 
ceva tacâmuri şi alte câteva lucruri, mi-am dat seama că 
anevoie pot aduna 500 de lire; mă aflam, de altfel, într-o 
situaţie ciudată, fiindcă deşi n-aveam copii (avusesem 
unul cu pânzarul-gentleman, dar îl îngropasem), eram 
totuşi o văduvă fantomă; aveam bărbat şi totuşi n-aveam 
şi nu puteam să mă gândesc la alt măritiş, deşi ştiam 
bine că bărbatu-meu n-o să mai calce pe pământul 
Angliei, nici dac-ar mai trăi cincizeci de ani de acum 
încolo. Astfel, cum vă spuneam, nu mă puteam mărita, 
orice fel de propuneri mi s-ar fi făcut, şi n-aveam un 
prieten cu care să mă sfătuiesc în situaţia mea, adică un 
prieten căruia să mă fi putut destăinui căci dacă ar fi 
prins de veste comisarii unde mă aflu, ar fi pus mâna pe 
mine şi tot ce agonisisem mi-ar fi fost luat. 

Din pricina acestor temeri, primul lucru la care m-am 
gândit a fost să mă fac nevăzută pentru cei ce mă 
cunoşteau şi să-mi iau alt nume. Zis şi făcut. M-am dus în 
cartierul Monetăriei, mi-am luat locuinţă într-un loc foarte 
retras, m-am îmbrăcat ca o văduvă şi mi-am spus 
doamna Flanders. 

Aici m-am ascuns şi, măcar că noile mele cunoştinţe 
nu ştiau nimic despre mine, m-am trezit curând cu 
oameni mulţi în jurul meu şi, fie că femeile nu-s prea 
numeroase prin locurile acelea, fie că acolo, în mijlocul 
mizeriei, mai mult ca în alte locuri, e nevoie de 
mângâiere, fapt e că mi-a fost dat să descopăr în scurtă 


62 


Daniel Defoe 


vreme că o femeie plăcută e la mare preţ printre fiii 
durerii şi că oameni ce nu erau în stare să plătească unui 
creditor o jumătate de coroană dintr-o liră şi se îndatorau 
ca să prânzească la „Taurul” găseau totuşi bani ca să 
ofere o masă unei femei care le plăcea. 

Totuşi, mă tineam încă tare, măcar că începeam să 
semăn cu iubita lordului Rochester, căreia deşi îi plăcea 
tovărăşia lordului nu-i îngăduia acestuia mai mult, cu alte 
cuvinte mă alegeam cu faima unei târfe, dar eram lipsită 
de bucuriile ei; aşa stând lucrurile, plictisită şi de locuinţă 
şi de tovărăşie, am început să mă gândesc la mutare. 

Mă  bântuiau într-adevăr gânduri ciudate, când 
vedeam oameni puşi în împrejurări dintre cele mai 
încurcate, oameni mai mult decât ruinaţi, ale căror familii 
cunoşteau doar teroare din partea lor şi milă din partea 
altora, ostenindu-se, atâta vreme cât le mai rămânea un 
penny şi chiar când nu le mai rămânea, să-şi înece 
necazul în ticăloşie. Tot silindu-se să uite trecutul, tocmai 
acum când ar fi fost potrivit să şi-l amintească, se 
cufundau în nelegiuiri, adunau motive de căinţă şi 
păcătuiau mai departe, în chip de leac pentru păcatele 
trecute. 

Dar nu-mi şade mie bine să ţin predici, măcar că 
oamenii aceia erau prea păcătoşi chiar şi pentru mine. 
Era ceva înspăimântător şi fără de rost în felul cum 
păcătuiau, pentru că se lăsau doborâţi de o putere ce-i 
depăşea; nu numai că făptuiau lucruri împotriva 
conştiinţei lor, dar chiar şi împotriva naturii şi nimic nu 
era mai uşor decât să-ţi dai seama că suspinele le vor 
întrerupe cântecele, că paloarea şi spaima le vor năpădi 
frunţile, în ciuda zâmbetelor lor căznite; ba uneori, căinţa 
izbucnea în cuvinte, mai ales după ce azvârleau banii pe 
un chef dezgustător sau pe o îmbrăţişare păcătoasă. l-am 
văzut privind în jur, i-am auzit suspinând -adânc şi 
strigând: „Câine ce sunt! Totuşi, beau în sănătatea ta, 
scumpa mea Betty!” adică a nevestei cinstite, care poate 


63 


Moll Flanders 


n-avea o jumătate de coroană în buzunar pentru ea şi 
pentru cei trei-patru copii. 

A doua zi de dimineaţă, erau iarăşi pocăiţi şi uneori 
venea biata nevastă plângând, cu veşti despre creditori 
sau despre cum a fost azvârlită în stradă împreună cu 
copiii sau altă ştire îngrozitoare; şi asta sporeşte 
remuşcările; dar, după ce omul se gândeşte şi-şi frământă 
mintea, până simte că înnebuneşte, lipsit cum e de 
principii care să-l sprijine, negăsind mângâiere nici în el, 
nici deasupra lui, ci nevăzând decât întuneric de jur 
împrejur, caută alinare tot în băutură şi destrăbălare. Şi 
fiindcă nimereşte în tovărăşia unor oameni de aceeaşi 
teapă, se ticăloşeşte mai departe şi astfel, cu fiecare zi, 
mai coboară o treaptă pe calea propriei lui nimiciri. 

Eu nu eram destul de păcătoasă pentru o astfel de 
tovărăşie. Dimpotrivă, mă gândeam foarte serios la ce 
aveam de făcut, la situaţia mea şi la drumul pe care 
trebuia să-l apuc. Ştiam că n-aveam prieteni, nu, nici un 
prieten, nici o rubedenie în lumea întreagă, şi puţinul pe 
care-l aveam se topea văzând cu ochii, iar după ce s-a 
dus totul, n-am mai văzut decât mizerie şi foame înaintea 
mea. Cu gândurile acestea, cum spuneam, şi cutremurată 
de grozăvia locului în care mă aflam, m-am hotărât să 
plec. 


Cunoscusem o femeie liniştită, de soi bun, văduvă ca 
şi mine, dar într-o situaţie ceva mai bună. Bărbatu-său 
fusese căpitan de vas şi avusese nenorocirea să sufere un 
naufragiu la întoarcerea din Indiile Apusene. Paguba îl 
doborâse într-atât, încât deşi scăpase cu viaţă atunci, 
omul se prăpădite după aceea de inimă rea, iar 
nevastă-sa fusese nevoită să se adăpostească la 
Monetărie de teama creditorilor. Curând însă, cu ajutorul 
prietenilor, se mai îndreptaseră lucrurile şi acum era din 
nou liberă. Când a priceput că eu îmi aflasem acolo o 
ascunzătoare, fără a fi fost urmărită în mod special şi şi-a 
dat seama că ne potriveam, căci pe amândouă ne 


64 


Daniel Defoe 


îngrozeau şi locul şi localnicii, m-a poftit la casa ei, până 
când voi fi în stare să-mi aflu vreun rost, după placul 
inimii; şi tot timpul mă asigura că, zece la unu, se va ivi în 
cartierul unde locuia ea vreun căpitan cumsecade de 
corabie care să mă placă şi să-mi facă curte. 

Am primit şi am stat cu ea jumătate de an şi aş fi 
locuit mai multă vreme, dacă în răstimpul ăsta nu i s-ar fi 
întâmplat ei ceea ce-mi prezisese mie, adică n-ar fi făcut 
o partidă bună. Dar în timp ce altora norocul le surâdea, 
al meu părea pe ducă; căci n-am găsit nimic decât vreo 
doi-trei şefi de echipaj sau alţii de teapa lor. Cât despre 
comandanţi, erau îndeobşte de două feluri: 1) dintre cei 
cu situaţie bună, adică având un vas bun şi hotărâți să nu 
încheie decât căsătorii bănoase; 2) dintre cei fără slujbă, 
cărora o nevastă trebuia să le înlesnească să capete un 
vas; căutau adică (1) o nevastă cu ceva bani, care să le 
permită să deţină o bună parte din vas şi să încurajeze şi 
alţi cumpărători; sau (2) o nevastă care dacă n-ar fi avut 
bani, ar fi avut cel puţin prieteni interesaţi în navigaţie, 
gata să-l ajute pe tânăr să pună mâna pe un vas bun; şi 
cum eu nu puteam fi nici una, nici alta, se părea că voi 
lâncezi multă vreme. 

De pe urma experienţei, m-am ales curând cu 
încredințarea că lucrurile se schimbaseră cât priveşte 
măritişul, că aci căsătoria era legată de planuri bine 
chibzuite, interese, afaceri şi că dragostea n-avea ce 
căuta, sau prea. puţin, în toată treaba asta. Mi-am dat 
seama că, aşa cum spunea cumnată-mea din Colchester, 
frumuseţea, duhul, manierele, bunul simţ, blândeţea, 
bunele purtări, educaţia, virtutea, evlavia sau orice alte 
înzestrări fie ele trupeşti sau sufleteşti n-aveau trecere; 
că numai banul face femeia plăcută; că bărbaţii îşi aleg 
într-adevăr amantele după pofta inimii şi de aceea o târfă 
trebuie. să fie frumoasă, bine făcută, cu chip atrăgător şi 
purtări plăcute; cât priveşte însă o nevastă, nici o 
schilodire nu supără închipuirea, - nici un cusur nu 


65 


Moll Flanders 


înspăimântă judecata banii sunt totul: e bine ca bucata să 
nu fie nici strâmbă, nici hidoasă, dar banii au fost de când 
lumea plăcuţi, oricum ar fi fost femeia. 

Pe de altă parte, cum piaţa era prielnică bărbaţilor, 
mi-am dat seama că femeile pierduseră dreptul de a 
spune nu; că-i făceai acum un hatâr unei femei dacă-i 
făceai propuneri şi dacă o domnişoară avea trufia de a se 
preface că refuză, a doua oară nu mai avea prilej să 
refuze şi cu atât mai puţin să câştige pasul pierdut şi să 
primească ceea ce păruse că respinge. Bărbaţii aveau 
atâta alegere peste tot, încât starea femeilor era de plâns 
ele parcă cerşeau la toate uşile, iar bărbatul, dacă din 
întâmplare era respins într-o casă, era sigur că va fi primit 
în cea de alături. 

Afară de asta, am băgat de seamă că un bărbat nu 
se ruşinează să spună pe faţă că se duce la vânătoare de 
zestre, cum zic ei, chiar când n-are o leţcaie în buzunar 
care să-l îndreptăţească să ceară sau să merite zestre; şi 
lucrurile au ajuns atât de departe, încât unei femei 
aproape că nu i se mai îngăduie să se intereseze de 
caracterul sau averea omului care a cerut-o. Am găsit o 
pildă chiar la o domnişoară, vecină cu mine, cu care mă 
împrietenisem bine îi făcea curte un căpitan tânăr şi, deşi 
fata avea o avere de aproape două mii de lire, când a 
îndrăznit să întrebe prin vecini despre caracterul, 
purtările şi mijloacele de trai ale tânărului, acesta i-a 
luat-o în nume de rău şi, la vizita următoare, a înştiinţat-o 
că n-o s-o mai supere cu vizitele lui. O cunoşteam pe fată, 
când am auzit de asta. M-am dus s-o văd; cu acest prilej, 
ea mi-a vorbit deschis şi şi-a vărsat focul fără oprelişte. 
Mi-am dat îndată seama că, deşi se socotea nedreptăţită, 
totuşi nu era destul de tare ca să se supere pe el; era 
foarte mâhnită că-l pierduse şi, mai ales, că o alta, cu mai 
puţină avere, îl cucerise. 

Eu i-am dat curaj faţă de o asemenea josnicie, cum o 
numeam. eu; i-am spus că oricât aş fi de decăzută, aş 


66 


Daniel Defoe 


dispreţui: un bărbat care ar crede-că trebuie să-l iau 
numai după propria lui recomandaţie; i-am mai spus că, 
de vreme ce are o avere frumuşică, nu e nevoită să se 
plece în faţa acestor vremuri nenorocite; ajunge că 
bărbaţii ne pot jigni pe noi, cele cu bani puţini; dacă până 
şi ea îndură o astfel de figură, fără să se supere, îşi va 
pierde pentru totdeauna preţul; i-am mai spus că unei 
femei nu-i lipseşte prilejul de a se răzbuna pe un bărbat 
care s-a purtat urât cu ea şi că un om ca ăsta poate fi 
umilit în fel şi chip; dacă n-ar fi aşa, femeile ar fi 
într-adevăr cele mai nenorocite făpturi din lume. 

Fetei i-a făcut plăcere vorbirea mea şi mi-a spus cu 
seriozitate că ar fi foarte bucuroasă să-l facă să simtă 
supărarea œi, . fie  aducându-l înapoi la ea, fie 
mândrindu-se cu o răzbunare cât se poate de publică. 

l-am spus că, dacă-mi urmează sfatul, o s-o învăţ 
cum să-şi îndeplinească ambele dorinţe; i-am făgăduit 
că-i voi aduce bărbatul la uşă şi că omul o să se roage să 
fie lăsat să intre în casă. Ea a zâmbit şi mi-a dat să 
înţeleg că, dacă îi va bate la uşă, supărarea ei nu era atât 
de mare, încât să-l lase multă vreme afară. 

Totuşi a primit cu bunăvoință sfaturile mele; i-am 
spus că primul lucru la care trebuie să gândească e să-şi 
facă ei însăşi dreptate, anume fiindcă el împrăştiase zvon 
printre cucoane că o părăsise şi că plăcerea de a refuza 
fusese a lui, ea să aibă grijă să împrăştie vorba printre 
femei şi prilejul se va ivi curând că luase informaţii despre 
el şi descoperise că nu e omul drept care se dădea. 

— Lasă-le să afle, domnişoară, zic eu, că nu e omul 
la care te aşteptai şi că te-ai gândit că e mai cuminte să 
n-ai de-a face cu el; spune-le c-ai auzit că are o fire 
păcătoasă, că se laudă cu femeile de care şi-a bătut joc 
de nenumărate ori şi, mai cu seamă, că e un desfrânat. 
Ultimul. lucru nu era lipsit de o fărâmă de adevăr, dar nu 
mi s-a părut că, din cauza asta, fata îl place mai puţin. 

Incercarea i-a surâs şi s-a şi pus pe treabă, căutând 


67 


Moll Flanders 


mijloace de a pune planul în aplicare. Nu i-a fost greu 
să-şi spună povestea câtorva dintre tovarăşele ei de 
pălăvrăgeală, fiindcă în partea aceea a oraşului, oriunde 
te duci, te întâmpină bârfa de la masa de ceai. Şi, fiindcă 
se ştia că o cunosc pe fată, mi se cerea şi mie adesea 
părerea, iar eu îi întăream spusele cu exagerările 
trebuitoare şi descriam caracterul tânărului în cele mai 
negre culori; iar în chip de informaţie secretă, mai 
adăugam un lucru despre care bârfitoarele nu ştiau nimic, 
anume că o ducea greu, că avea nevoie de bani pentru 
interesele lui cu proprietarii vasului pe care-l comanda că 
partea lui nu era achitată şi că dacă nu scotea repede 
banii, proprietarii aveau să-l arunce de pe corabie, iar 
secundul lui avea să ia probabil comanda, fiindcă era gata 
să cumpere partea pe care urma s-o ia căpitanul. 

Mai adăugam, fiindcă eram furioasă de-a binelea 
împotriva ticălosului, cum îi spuneam eu, că auzisem un 
zvon cum că ar avea o nevastă în viaţă la Plymouth, şi 
alta în Indiile Apusene, lucru care nu părea foarte 
neobişnuit pentru soiul acesta de bărbat. 

Treaba a mers după dorinţa inimii noastre, pentru că, 
în curând, fata din vecini, căreia tatăl şi mama îi hotărau 
soarta şi-i administrau averea, a fost încuiată în casă, iar 
tânărului i s-a interzis să mai vină. lată că, de data asta, 
femeia a avut curajul să spună nu, oricât ar părea de 
ciudat; şi oriunde încerca tânărul, i se imputa trufia, 
fiindcă nu îngăduia fetelor să se informeze despre 
caracterul lui şi câte şi mai câte. 

Intre timp, omul începu să-şi dea seama de greşeala 
lui, şi văzând că toate femeile de pe malul ăsta au luat 
foc, a trecut dincolo de Ratcliff şi a pătruns în casele 
câtorva doamne de acolo; dar deşi fetele de acolo erau şi 
ele, după obiceiul zilei, dornice de măritiş, totuşi într-atât 
îl persecuta ghinionul, încât l-a urmărit şi dincolo de apă, 
şi deşi omul ar fi putut să găsească neveste destule, 
totuşi n-a izbutit- să prindă pe nici una dintre femeile cu 


68 


Daniel Defoe 


avere şi el doar asta căuta. 

Dar asta nu-i totul; fata a mai născocit ceva cu multă 
iscusinţă. A găsit un tânăr, o rudă de-a ei, care s-o 
viziteze de două sau de trei ori pe săptămână, într-o 
caleaşcă foarte elegantă cu lachei în livrele, iar doi 
oameni puşi de ea şi cu mine ne-am pornit să răspândim 
zvonul că tânărul îi face curte; că e un gentleman cu un 
venit da o mie de lire pe an, că s-a îndrăgostit de ea, iar 
ea are de gând să se mute la mătuşă-sa, în oraş, pentru 
că nu-i vine la îndemână tânărului să vină cu caleaşca lă 
Rotherhithe, unde străzile sunt atât de înguste şi de 
anevoioase. 

Zvonul a prins numaidecât. Peste tot, în societate, 
lumea râdea de căpitan, de-i venea omului să se 
spânzure; a încercat în fel şi chip să se întoarcă la fată, a 
început să-i scrie cele mai pasionate scrisori din lume pe 
scurt, după multe osteneli, a căpătat îngăduinţa să vină 
din nou la ea, numai, cum spunea el, ca să-şi dreagă 
reputaţia. 

La această primă întâlnire, fata a avut parte de o 
răzbunare deplină; i-a spus că se întreabă drept cine o ia, 
când îşi închipuie că va încheia cu fiecine un contract atât 
de însemnat cum e cel de căsătorie, fără să ia mai întâi 
informaţii; că dacă el îşi închipuie că ea se va mărita cu 
unul care o ia de sus şi că se află în aceeaşi situaţie ca şi 
vecinele ei, cu alte cuvinte că e gata să se mărite cu 
primul creştin, se înşală într-un cuvânt, i-a spus că el are 
un caracter prost sau că e foarte prost văzut prin vecini şi 
că, dacă nu e în stare să limpezească unele lucruri 
neplăcute pentru ea, nu mai are nimic de vorbit cu el şi-i 
face plăcerea de a-l înştiinţa că nu se teme să spună nu 
lui sau oricărui alt bărbat. 

După asta i-a spus ceea ce aflase despre caracterul 
lui sau, mai bine zis, stârnise ea însăşi cu ajutorul meu: că 
nu şi-a plătit partea din corabia pe care o comanda şi 
despre care spunea că-i a lui, că proprietarii au de gând 


69 


Moll Flanders 


să-i ia comanda: şi să-l pună pe secund în locul lui; că 
purtările lui iscaseră scandal că i se imputau lucruri în 
legătură cu cutare şi cutare femeie că are o nevastă la 
Plymouth şi alta în Indiile Apusene; şi, pe urmă, l-a 
întrebat dacă nu crede că ea are destule motive să-l 
respingă, în caz că lucrurile nu se lămuresc, şi să stăruie 
a primi satisfacţie în chestiuni atât de importante. 

El 'era atât de zăpăcit de cuvintele ei, încât n-a 
răspuns o vorbă, iar ea, văzându-l în încurcătură, a 
început să creadă că totul e adevărat, deşi ştia că eă 
însăşi scornise aceste poveşti. 

După câtva timp, omul şi-a venit în fire şi, de atunci 
încolo, a fost cel mai umil, modest şi de treabă 
pretendent. 

Fata l-a mai întrebat dacă el o socoteşte ajunsă la 
aşa ananghie încât să îndure astfel de purtări şi dacă 
nu-şi dă seama că ea n-are nevoie de cei care-şi închipuie 
că pot merge mai departe, în ceea ce o priveşte, decât 
ajunsese el asta era aluzie la tânărul, care din porunca ei, 
se prefăcea că-i trage clopotele. 

Cu astfel de şiretlicuri l-a adus la supunere în fapte şi 
în purtări faţă de hotărările ei, fiindcă omul era dornic s-o 
mulţumească. l-a adus de aceea dovezi de netăgăduit 
că-şi plătise partea lui de corabie; i-a adus certificate de 
la proprietari cum că povestea despre intenţia lor de a-l 
da jos de la comanda vasului e falsă şi neîntemeiată; pe 
scurt purtarea lui de acum se deosebea ca de la cer la 
pământ de cea dinainte. 

Şi aşa am convins-o că, în ceea ce priveşte căsătoria, 
bărbaţii sunt biruitori faţă de femei, numai fiindcă-şi 
închipuie că au o alegere mare şi că femeile se câştigă 
uşor. Asta se datoreşte lipsei de curaj a femeilor în a-şi 
păstra poziţiile, fiindcă după cum spune lordul Rochester: 


„Nicicând nu-i o femeie atât de rău înfrântă, 
Incât să n-aibă parte de-o răzbunare cruntă.” 


70 


Daniel Defoe 


După toate astea, fata şi-a jucat rolul atât de bine, 
încât deşi era hotărâtă să-l păstreze pe tânăr, cucerirea 
lui fiind principalul punct al programului ei, totuşi a făcut 
în aşa fel încât câştigarea ei să-i pară lui cel mai greu 
lucru din lume. A izbutit asta nu printr-o purtare trufaşă şi 
reţinută, ci printr-o politică înţeleaptă, jucând de fapt 
jocul lui; căci, după ce el o luase de sus, arătând că 
chestiunile privind caracterul nu-l ating, ea tocmai din 
asta a făcut motivul certei şi, silindu-l pe el să se supună 
oricărei cercetări în ce priveşte treburile lui, i-a închis 
drumul spre orice amestec în treburile ei. 

Acum el nu cerea altceva decât s-o ia de nevastă. 
Cât despre avere, ea i-a spus deschis că, de vreme ceel îi 
cunoaşte situaţia, era drept să i-o cunoască şi ea pe alui; 
şi, deşi el nu-i cunoscuse situaţia decât din auzite, totuşi 
după ce-i tot cântase fetei despre pasiunea lui, tot ce-i 
putea cere acum era ca ea să-i potolească dorinţa cea 
mare şi alte fleacuri din astea cum obişnuiesc să spună 
îndrăgostiţii adică să ceară mâna ei. Pe scurt, nu şi-a mai 
îngăduit s-o întrebe despre avere, iar ea s-a folosit de 
împrejurare pentru a-şi da averea în grija unor 
împuterniciţi ai săi, scoţând-o astfel, fără ca el să ştie 
nimic, din mâinile lui, iar pe el l-a făcut să se 
mulţumească cu ce a rămas. 

E drept că şi aşa îi rămânea fetei destul, fiindcă avea 
1400 de lire bani lichizi, pe care i-a dat lui; iar restul l-a 
scos la iveală după câtva timp, ca pe un mic profit de-al 
ei, picat din cer şi pe care el avea să-l considere un 
plocon, fiindcă deşi banii nu erau ai lui, îl scuteau de 
cheltuielile ei personale; trebuie să adaug că, datorită 
acestor purtări, tânărul a devenit nu' numai şi mai umil în 
stăruinţele sale de a o câştiga ca soţie, ci, după ce a 
câştigat-o, a fost un soţ cum nu se poate mai prevenitor. 
Nu pot decât să amintesc doamnelor cât de tare se 
coboară ele faţă de rangul de soţie, care şi aşa, fie-mi 


71 


Moll Flanders 


îngăduit să spun-fără părtinire, e destul de umil. Spun că 
se coboară cu mult sub situaţia lor obişnuită şi-şi 
pregătesc singure  jignirile, fiindcă îngăduie să fie 
insultate de bărbaţi înainte de căsătorie, lucru care 
mărturisesc că nu văd pentru ce trebuie să se întâmple. 

Povestea asta va arăta, prin urmare, femeilor că 
foloasele nu sunt toate de partea cealaltă, cum cred 
bărbaţii. Deşi s-ar putea să fie adevărat că bărbaţii au 
alegere prea mare printre noi şi că se găsesc femei care 
se dezonorează, prin ieftinătatea lor şi prin uşurinţa cu 
care se ajunge la ele, totuşi dacă bărbaţii vor femei dintre 
cele care merită să fie cucerite, vor vedea că ele sunt 
cum nu se poate mai greu de obţinut, iar cele care sunt 
altfel au adesea cusururi mari. Astfel de femei mai 
degrabă îndeamnă bărbaţii care s-au ales cu ele către 
femei greu de cucerit, decât îi încurajează să caute mai 
departe succese uşoare şi să se aştepte la femei de 
aceeaşi teapă care să răspundă la cea dintâi chemare. 

Nimic nu e mai sigur decât că o femeie are 
totdeauna de câştigat de pe urma bărbaţilor, când nu se 
pierde cu firea şi-l lasă pe aşa-zisul îndrăgostit să vadă că 
ei nu-i place să fie jignită şi că nu se teme să spună nu. 
Bărbaţii ne insultă mereu, vorbindu-ne despre mulţimea 
femeilor şi spunând că războaiele, marea, comerţul şi alte 
întâmplări au răpit atâţia bărbaţi, încât nu mai e nici o 
potriveală între numărul bărbaţilor şi al femeilor; eu însă 
sunt departe de a recunoaşte că numărul femeilor e atât 
de mare şi al bărbaţilor atât de mic, iar dacă vreţi să spun 
bărbaţilor adevărul, n-au decât să afle că acest ghinion al 
femeilor e o mare ruşine pentru bărbaţi, fiindcă se trage 
de aici: trăim vremuri atât de păcătoase şi neamul 
bărbătesc e atât de desfrânat, încât, pe scurt, numărul 
bărbaţilor cu care poate avea de-a face o femeie cinstită 
e foarte mic, într-adevăr, şi numai ici-colo mai găseşti 
câte un bărbat potrivit pentru o femeie aşezată. 

Dar urmarea chiar şi a acestui fapt nu poate fi decât 


72 


Daniel Defoe 


că o femeie trebuie să fie mai năzuroasă, fiindcă altfel 
cum o să cunoaştem firea adevărată a bărbatului care ne 
face propuneri? Să spui că tocmai cu acest prilej o femeie 
trebuie să fie mai îngăduitoare înseamnă să susţii că 
trebuie să ne aventurăm noi cele dintâi, tocmai pentru că 
primejdia e foarte mare, ceea ce n-are nici o noimă. 

Dimpotrivă, femeile au de zeci de mii de ori mai 
multe motive să fie prevăzătoare şi să se lase greu, cu 
cât primejdia de a fi înşelate e mai mare; şi dacă femeile 
s-ar arăta mai cu luare-aminte, ar descoperi pe dată orice 
minciună; căci, ce mai vorbă lungă, sunt puţini bărbaţi în 
zilele noastre a căror viaţă dovedeşte caracter şi, dacă 
femeia ar cerceta cât de puţin, şi-ar da seama 
numaidecât despre ce fel de bărbat este vorba şi la 
nevoie s-ar descotorosi de el. Cât despre femeile care nu 
socotesc că liniştea lor merită un pic de chibzuială şi care, 
nerăbdătoare să scape de starea lor de azi, se aruncă în 
căsătorie ca un cal în bătălie, nu pot să le spun decât că, 
dintre toţi oamenii nesăbuiţi de pe lume, soiul ăsta de fe- 
mei are cea mai mare nevoie de ajutorul cerului şi că 
seamănă cu oamenii care-şi pun averea la o loterie unde, 
dintr-o sută de mii de numere, numai unul e câştigător. 

Nici un om -cu bun-simţ nu preţuieşte o femeie mai 
puţin, pentru că nu s-a dat biruită la primul atac sau 
fiindcă nu-i primeşte propunerea până nu cercetează care 
îi este firea şi caracterul; dimpotrivă, dacă n-ar face 
astfel, aşa cum. stau lucrurile acum cu bărbaţii, el ar 
trebui s-o socotească cea mai neisprăvită făptură; pe 
scurt, ar trebui să aibă dispreţ pentru mintea ei, ştiind că, 
deşi numai o singură dată în viaţă dai cu zarul, ea îşi 
aruncă în joc viaţa dintr-o lovitură şi face din căsătorie, ca 
din moarte, o săritură în beznă. 

Tare mi-ar plăcea să văd seminţia femeiască ceva 
mai cumpătată în această privinţă, fiindcă pe acest tărâm 
socotesc că, în timpurile astea, suferim noi cel mai mult; 
totul se trage de la lipsa de curaj; de la teama de a 


73 


Moll Flanders 


rămâne nemăritate, teama de starea îngrozitoare de fată 
bătrână. Asta-i, cum ziceam, cursa în care cade femeia. 
Dar dacă femeile ar sfârşi o dată cu teama asta şi ar şti 
să se poarte, ar scăpa mai uşor de ce li-e frică, rămânând 
pe poziţie într-o împrejurare atât de hotărâtoare pentru 
fericirea lor, mai degrabă decât primejduindu-se, aşa cum 
fac şi chiar dacă nu s-ar mărita atât de repede, s-ar 
despăgubi măritându-se la adăpost de neplăceri. Cea 
care s-a ales cu un bărbat rău se mărită totdeauna prea 
devreme și cea care se alege cu unul bun nu se mărită 
niciodată prea târziu într-un cuvânt, nu există femeie, în 
afară de cele schiloade şi de cele care şi-au pierdut bunul 
nume, care, dacă ştie cum să se poarte, să nu se mărite 
bine odată şi odată; dar dacă se pripeşte, zece mii la una 
că e pierdută. 

Dar ajung acum la situaţia mea care, în timpul 
acesta, era destul de delicată. În împrejurările în care mă 
aflam, un bărbat bun era lucrul cel mai trebuincios din 
lume pentru mine, dar îmi dădui în curând seama că 
pentru a-l căpăta calea cea mai bună nu era s-o las ieftin 
şi să primesc orice. Curând a ieşit la iveală că văduva 
n-are avere şi ăsta era singurul rău ce se putea spune 
despre mine, fiindcă eram binecrescută, frumoasă, 
deşteaptă, modestă şi plăcută toate însuşirile astea, cu 
care eu îmi împodobesc pe bună dreptate sau nu 
caracterul, n-au totuşi legătură cu povestea mea. 
Spuneam doar că ele nu înseamnă nimic, fără gologani. 
Pe scurt, zicea lumea, văduva n-are bani. 

Am hotărât, de aceea, că e nevoie să-mi schimb 
situaţia, să mă arăt în alte locuri, ba chiar, dacă se poate, 
să-mi schimb numele. 

Am împărtăşit gândurile acestea bunei mele 
prietene, nevasta căpitanului, pe care o slujisem cu atâta 
credinţă, când cu căsătoria ei, şi care era şi ea acum gata 
să mă ajute în aceeaşi măsură. Nu m-am ruşinat să-i spun 
totul deschis; rezervele îmi scăzuseră fiindcă, după ultima 


74 


Daniel Defoe 


afacere, nu mai aveam decât 540 de lire şi o parte 
apucasem să şi risipesc; totuşi îmi rămâneau vreo 460 de 
lire, multe haine luxoase, un ceas de aur şi ceva bijuterii, 
e drept nu dintre cele de mare preţ, şi vreo 30 sau 40 de 
lire în pânzeturi, de care nu mă atinsesem. 

Scumpa şi credincioasa mea prietenă, nevasta 
căpitanului, era atât de mişcată de serviciile pe care i le 
făcusem în împrejurarea amintită mai înainte, încât nu 
numai că mi-a fost prietenă  statornică, dar, 
cunoscându-mi situaţia, îmi făcea adesea daruri, când îi 
treceau bani prin mână, daruri cu care mă puteam 
întreţine de-a binelea, fără să fiu nevoită să cheltuiesc din 
ce era al meu. Până la urmă, mi-a făcut însă o propunere 
nefericită; anume, ţinând seama, .cum spuneam mai 
înainte, că bărbaţii nu se ruşinează să facă pe oamenii cu 
stare pentru a câştiga o femeie cu avere, e foarte potrivit 
să le răspundem în limba lor şi, dacă se poate, să-i 
înşelăm pe înşelători. 

Pe scurt, soţia căpitanului mi-a vârât în cap planul 
acesta şi mi-a spus că, dacă mă las călăuzită de ea, cu 
siguranţă că mă voi alege cu un bărbat bogat, fără a-i da 
prilej să-mi impute vreodată lipsa mea de avere. l-am 
răspuns că mă las cu totul în voia ei şi că nu voi deschide 
gura să vorbesc şi nici nu voi face vreun pas decât sub 
îndrumarea ei, nădăjduind că mă va scoate ea cu obrazul 
curat din încurcăturile în care mă va băga, lucru pentru 
care ea a spus că răspunde. 

Primul pas la care m-a îndemnat a fost să-i spun 
verişoară şi să mă mut la ţară, în casa unei rude de-a ei 
spre care m-a îndreptat şi unde şi-a adus şi bărbatul să 
mă viziteze; şi tot numindu-mă verişoară, a potrivit 
lucrurile în aşa fel, încât ea şi soţul ei au ajuns să mă 
poftească stăruitor să vin la oraş şi să stau în casa lor, 
căci acum aveau cu totul altă locuinţă decât cea dinainte. 
In al doilea rând, i-a povestit lui bărbatu-său că am o 
avere de cel puţin 1500 de lire şi că, după toate semnele; 


75 


Moll Flanders 


voi avea mai mult. 

Era de ajuns să-i spună una ca asta lui bărbatu-său; 
eu nu mai aveam nevoie să fac nimic. Trebuia doar să 
stau liniştită şi să aştept norocul, fiindcă începuse să 
umble zvonul prin vecini că văduvioara care locuia la 
căpitanul X, e o mină de aur, că are cel puţin 1500 de lire 
şi poate chiar mai mult, de vreme ce aşa a zis căpitanul; 
şi ori de câte ori era întrebat, căpitanul răspundea fără 
şovăială că-i aşa, deşi habar n-avea de nimic în afacerea 
asta, în afară de ceea ce-i spusese nevastă-sa; şi nu 
socotea că face vreun rău, pentru că era încredinţat că 
lucrurile stau aşa. Cu o astfel de reputaţie de bogăţie, 
m-am văzut blagoslovită cu admiratori berechet (aveam 
de unde să aleg), cel puţin aşa-şi ziceau ei, ceea ce în 
treacăt fie spus, întăreşte cuvintele mele de mai sus. Aşa 
stând lucrurile, eu, care trebuia să joc fin, n-aveam nimic 
altceva de făcut decât să nimeresc între toţi pe omul cel 
mai potrivit scopului meu; cu alte cuvinte, omul în stare 
să se ia după zvonurile de bogăţie, fără să intre în prea 
multe amănunte; dacă nu izbuteam asta, nu făceam 
nimic, fiindcă situaţia mea nu prea îngăduia cercetări 
amănunțite. 

Nu mi-a fost greu să dibui omul, judecându-l după 
felul cum îmi făcea curte. L-am lăsat să-i dea înainte cu 
declaraţiile că mă iubeşte mai mult ca orice pe lume; că 
dacă-l fericesc, asta-i ajunge, vorbe despre care ştiam că 
se întemeiază pe presupunerea că sunt foarte bogată, 
măcar că eu nu-i suflasem un cuvânt despre averea mea. 

Ăsta mi-era omul, dar trebuia să-l pun zdravăn la 
încercare; era singurul mijloc de a mă asigura, pentru că 
dacă nu se arăta la înălţime, ştiam că s-a zis cu mine, aşa 
cum ştiam că, dacă mă ia de nevastă, s-a zis cu el; şi 
dacă nu făceam eu nazuri în legătură cu averea lui, era 
sigur că o să înceapă el să facă în legătură cu a.mea. Prin 
urmare, mai întâi, mă prefăcui că mă îndoiesc de 
sinceritatea lui; îi spuneam că cine. ştie, poate-mi face 


76 


Daniel Defoe 


curte de dragul banilor. El mi-a tăiat vorba cu o ploaie de 
declaraţii, cum spuneam mai sus, dar eu tot mă 
prefăceam că mă îndoiesc. 

Intr-o bună dimineaţă, îşi scoate inelul cu diamant şi 
scrie pe geamul odăii mele versul: 


Te iubesc numai pe tine. 


Eu citesc, îi cer să-mi împrumute inelul şi scriu dede- 
subt: - 


Aşa spune orice-ndrăgostit. 

El ia din nou inelul şi mai scrie un vers: 

Virtutea singură-i avere. 

Eu i-l iau iarăşi şi scriu dedesubt: 

Banii-s virtute, aurul destin. 

S-a roşit ca para focului când a văzut că ţintesc bine 
şi, cu un soi de mânie în glas, mi-a zis că mă va birui şi a 
scris aşa: 

Banii ti-i disprețuiesc şi totuşi te iubesc. 


Am mizat totul pe ultima carte, după cum veţi vedea 
îndată, şi-am scris cu curaj, sub ultimul lui vers: 


Săracă sunt; să văd acum cât eşti de drăgăstos. 


Pentru mine acesta era tristul adevăr; n-aş putea 
spune dacă m-a crezut sau ba atunci îmi închipuiam că nu 
crede. Totuşi s-a repezit la mine, m-a luat în braţe şi, 
sărutându-mă înflăcărat şi. cu cea mai neînchipuită 


77 


Moll Flanders 
patimă, m-a ţinut strâns şi pe urmă a cerut pană şi 
cerneală, fiindcă spunea că n-are răbdare să aştepte să 
ne scriem pe sticlă. A scos o bucată de hârtie şi a început 
din nou să scrie: 


A mea să fii, deşi săracă. 
Am luat pana şi am răspuns numaidecât: 
În taină speri că am minţit. 


El mi-a spus că nu-i frumos ce scriu, fiindcă sunt ne- 
dreaptă şi-i silesc să mă contrazică, ceea ce nu se 
potriveşte cu bunele maniere şi, de vreme ce, încetul cu 
încetul, l-am îndemnat spre mâăzgăleli poetice, mă roagă 
să nu-l silesc să se oprească. Şi a scris mai departe: 


Să nu vorbim decât despre iubire. 
lar eu am scris: 
lubeşte indeajuns acea ce nu urăşte. 


El a luat cuvintele astea drept o dovadă de 
bunăvoință şi a depus armele, adică pana. Spun că le-a 
socotit o dovadă de bunăvoință şi zău că aşa ar fi trebuit 
să le socotească, dac-ar fi ştiut totul. Totuşi le-a luat aşa 
cum doream eu, care voiam să-l fac să creadă că sunt 
gata să merg mai departe cu el ceea ce şi voiam, fiindcă 
era omul cel mai cumsecade pe care-l întâlnisem 
vreodată; şi de multe ori m-am gândit că trebuie să fii de 
două ori criminal ca să înşeli un astfel de om dar nevoia, 
care mă îndemna să mă căpătuiesc, era poruncitoare 
Desigur că dragostea lui pentru mine şi firea lui de om 
cumsecade, deşi mă îndemnau să nu mă port urât cu el, 
îmi arătau totuşi fără putinţă de îndoială că el va primi 


78 


Daniel Defoe 


dezamăgirea mai uşor decât unul violent din fire, care 
n-ar fi putut să mă atragă decât tocmai prin acele patimi 
ce nenorocesc femeile. 

In afară de asta, deşi glumisem (aşa îşi închipuia el) 
de atâtea ori cu privire la sărăcia mea, totuşi când avea 
să descopere că totul fusese adevărat, orice drum spre 
protestări avea să-i fie închis, având în vedere că, în 
glumă sau serios, omul se arătase gata să mă ia fără să 
se uite la zestre şi că, în glumă sau serios, eu îl 
prevenisem că sunt foarte săracă aşa încât, într-un 
cuvânt, oricum ar fi fost, îl aveam în mână; şi deşi mai 
târziu ar fi putut spune că a fost păcălit, totuşi niciodată 
n-ar fi putut spune că eu fusesem aceea care-l păcălisem. 

După întâmplarea asta, se ţinea. scai de mine, iar eu, 
dându-mi seama că nu e primejdie să-l pierd, am făcut pe 
nepăsătoarea cu el, mai mult chiar decât ar fi fost 
cuminte; dar prevedeam că această nepăsare îmi va fi de 
mare folos, când voi ajunge să-i mărturisesc adevărul; şi 
făceam totul cu atât mai mare chibzuială, cu cât îmi 
dădeam seama că el înţelege din purtarea mea fie că am 
bani mai mulţi, fie că am judecată mai multă, şi că nu-mi 
place să risc. 

Intr-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că, 
deşi îmi făcuse declaraţii de adevărat îndrăgostit, 
făgăduindu-mi că mă va lua fără să facă cercetări în 
privinţa averii mele, iar eu eram gata să-i răspund pe 
măsura făgăduielii sale şi deci să fac, pe cât îmi îngăduia 
înţelepciunea, cât mai puţine cercetări cu privire la 
averea lui, totuşi nădăjduiam că-mi va îngădui să-i pun 
câteva întrebări, la care el va răspunde sau nu va 
răspunde, după cum va crede de cuviință; una din în- 
trebări privea felul cum vom trăi şi locul unde vom sta, 
fiindcă auzisem că are o mare plantație în Virginia şi i-am 
spus că nu-mi surâde să mă mut acolo. 

Intrebarea mea l-a făcut să-mi dea de bunăvoie 
amănunte în legătură cu treburile. lui şi să-mi spună 


79 


Moll Flanders 


sincer şi deschis-tot ce-l privea, iar eu am înţeles că era 
om cu trecere în lume, dar că cea mai mare parte a averii 
lui era alcătuită din trei plantaţii, pe care le avea în 
Virginia şi care-i aduceau venitul frumuşel de 300 de lire 
pe an; ba poate că dacă ar fi trăit acolo, i-ar fi adus de 
patru ori mai mult. „Foarte bine”, mi-am spus eu, „n-ai 
decât să mă duci acolo când pofteşti, măcar că eu n-o să 
te îndemn dinainte.” 

Am făcut haz de cum o să arate el în Virginia; dar 
mi-am dat seama că e gata să facă tot ce doresc eu, aşă 
încât am schimbat vorba. l-am spus că am temei să nu 
doresc a trăi acolo; fiindcă dacă plantațiile lui s-ar ridica 
până la aşa preţ, eu nu m-aş potrivi la avere cu un 
gentleman având un venit de 1200 de lire pe an, cât 
zicea el că va produce moşia lui. 

El mi-a răspuns că nici nu-i pasă de averea mea; îmi 
spusese doar de la bun început că nu-l interesează şi era 
hotărât să se ţină de cuvânt; dar orice ar fi, mă încredința 
că nu-mi va cere niciodată să plec în Virginia cu el şi nici 
nu se va duce acolo fără mine, decât la dorinţa mea. 

Vă închipuiţi că toate astea erau pe placul meu şi zău 
că lucrurile nu s-ar fi putut brodi mai bine. Am continuat 
deci jocul, dovedind acea nepăsare de care el se mira 
adesea, şi amintesc lucrul acesta mai ales ca să fac din 
nou femeile să înţeleagă că numai lipsa lor de îndrăzneală 
a coborât într-atâta preţul seminţiei femeieşti şi 
pricinuieşte tratamentul prost de care au parte femeile; 
dacă femeile ar risca din când în când să piardă câte un 
pretendent neghiob, dintre cei cu fumuri, cu siguranţă că 
ar fi mai rar jignite şi mai des curtate. Chiar dacă i-aş fi 
dezvăluit starea averii mele şi i-aş fi spus că n-aveam nici 
măcar 500 de lire, când el se aştepta la 1500, totuşi îl 
prinsesem atât de bine în plasă şi-l făcusem să joace 
atâta, încât aveam mulţumirea să cred că mă va lua în 
orice condiţii aşa s-a şi întâmplat şi când a aflat adevărul 
a fost mai puţin mirat decât aş fi crezut, pentru că, 


80 


Daniel Defoe 


neputându-mă  învinui cât de puţin pe mine, care 
păstrasem până la sfârşit un aer nepăsător, n-avea ce 
spune decât că se aşteptase la mai mult, dar chiar dac-ar 
fi fost şi mai puţin, tot nu s-ar fi căit de târgul încheiat; 
atât doar că n-ar fi fost în stare să mă ţină atât de bine 
cum ar fi dorit. 

Pe scurt, ne-am luat şi credeţi-mă că pentru mine a 
fost o căsătorie fericită; căci era bărbatul cel mai de 
treabă de care a avut parte vreodată o femeie, numai că 
nu stătea chiar aşa de bine cum îmi închipuiam, după 
cum, pe de altă parte, nici el nu s-a ales cu cât se 
aştepta. 

După căsătorie, şovăiam să-i aduc mica mea avere, 
şi să-i arăt că n-am mai mult; dar mă simţeam datoare 
s-o fac, aşa încât într-o zi, când eram singuri, am găsit cu 
cale să deschid eu vorba. 

— Dragul meu, zic, suntem căsătoriţi de două 
săptămâni; nu crezi că e momentul să afli dacă ai luat o 
femeie cu ceva avere sau una fără nimic? 

— Oricând crezi de cuviinţă, draga mea, zice el. Sunt 
mulţumit c-am luat o femeie pe care o iubesc; nu te-am 
supărat, zice, cu prea multe cercetări. 

— E adevărat, i-am răspuns, dar vezi că e o 
încurcătură din care nu ştiu cum să ies. 

— Ce încurcătură, draga mea? zice el. 

— Păi, zic eu, e cam greu pentru mâne şi mai greu 
încă pentru tine. Am aflat că te-a înştiinţat căpitanul 
(adică bărbatul prietenei mele) cum că sunt mai bogată 
decât am pretins vreodată că sunt, şi te rog să mă crezi 
că nu eu l-am pus să spună aşa. 

— Da, face el, poate că mi-o fi spus căpitanul dar ce-i 
cu asta? Dacă n-ai atât cât a spus el, vina ea lui, dartu 
nu mi-ai spus niciodată care ţi-e averea, aşa încât nu te 
pot învinui, chiar dacă n-ai nici o leţcaie. 

— E atât de adevărat ce spui, zic eu, şi atât de 
mărinimos, încât-gândul că am avere-puţină e de două ori 


81 


Moll Flanders 


întristător pentru mine. 

— Cu cât ai mai puţin, draga mea, zice el, cu atât 
mai rău pentru amândoi dar nădăjduiesc că mâhnirea ta 
nu are nimic de-a face cu teama că nu mă voi purta 
frumos cu tine pentru că n-ai zestre. Nu, n-avea grijă 
dacă n-ai nimic, spune-mi deschis aş putea spune 
căpitanului că m-a înşelat, dar niciodată n-o să spun că 
m-ai înşelat tu, fiindcă nu mi-ai dat oare să înţeleg că eşti 
săracă? Şi-ar fi trebuit să mă aştept să fii. 

— Dragul meu, zic eu, mă bucur că nu sunt de vină 
c-ai fost înşelat înainte de căsătorie. Dacă te-oi înşela de 
aci înainte, va fi cum nu se poate mai rău; e, din păcate, 
adevărat că sunt săracă, dar nici aşa încât să n-am o 
leţcaie şi scoțând câteva hârtii, i-am. dat vreo 160 de lire. 
Ţine ceva, dragul meu, i-am spus, şi află că asta nu-i tot. 

Cu vorbele mele dinainte îl făcusem aproape să nu 
se mai aştepte ia nimic, aşa încât banii aceştia, deşi 
puţini, au fost de două ori bineveniţi a recunoscut că e 
mai mult decât se aştepta fiindcă, după cele spuse de 
mine, nici nu se îndoia că hainele mele elegante, ceasul 
de aur şi un inel sau două cu diamante îmi alcătuiau toată 
averea. 

L-am lăsat să se bucure timp de două sau trei zile de 
cele 160 de lire şi, pe urmă, într-o zi, când am ieşit în 
oraş, i-am mai adus un mic dar de 100 de lire în aur, ca şi 
cum m-aş fi dus anume ca să scot banii aceştia. l-am dat, 
spunându-i: 

— lată un pic de zestre. 

După încă o săptămână, i-am mai dat 180 de lire şi 
vreo 60 în pânzeturi, despre care l-am făcut să creadă că 
fusesem nevoită să le primesc o dată cu cele 100 de lire 
în aur, în schimbul unei datorii de 600 de lire, din care nu 
scosesem mai mult decât cinci şilingi pe liră şi asta cu 
greutate. 

— Şi acum, dragul meu, zic, îmi pare rău, dar trebuie 
să ştii că ţi-am dat toată averea mea. Am adăugat că; 


82 


Daniel Defoe 


dacă omul căruia îi împrumutasem 600 de lire nu m-ar fi 
înşelat, aş fi fost o femeie cu 1000 de lire, dar şi aşa cum 
stăteau lucrurile, fusesem credincioasă cuvântului meu, 
nepăstrându-mi nimic şi chiar dacă aş fi avut mai mult, 
totul ar fi fost al lui. 

El s-a simţit atât de îndatorat, când a văzut cum mă 
port, şi atât de încântat de sumă fiindcă trecuse printr-o 
spaimă zdravănă, la gândul că n-o să se aleagă cu nimic 
încât primi totul cu recunoştinţă. Şi aşa am ieşit cu 
obrazul curat, deşi minţisem, şi am trecut drept bogată 
fără să am bani, după ce mulţumită acestei înşelăciuni 
mă alesesem cu un bărbat; un pas care, în treacăt fie 
spus, e, după părerea mea, unul dintre cele mai 
primejdioase pe. care poate să-l facă o femeie şi de pe 
urma căruia se poate alege cu un tratament groaznic 
după măritiş. 

Bărbatu-meu, ca să fiu dreaptă cu el, era un om cu 
inimă de aur, dar nu era prost şi văzând că venitul lui nu 
se potriveşte cu felul de viaţă pe care şi-l propusese, dacă 
i-aş fi adus zestrea aşteptată şi, cam dezamăgit de 
profitul plantațiilor din Virginia, mi-a împărtăşit de multe 
ori gândul de a porni într-acolo şi a se statornici pe 
pământul lui şi adesea îmi zugrăvea în culori frumoase 
viaţa de acolo, spunând cât e de ieftină, de îmbelşugată, 
de plăcută şi multe altele. 

Eu am început să înţeleg încotro bate şi, într-o 
dimineaţă, l-am luat fără ocolişuri şi.i-am spus că pricep 
ce urmăreşte; i-am spus că deoarece moşia lui nu aduce 
mare profit din cauza depărtării, în comparaţie cu ce ar 
aduce dacă el ar sta acolo, înţeleg dorinţa lui de a se 
muta pe meleagurile acelea; că ştiindu-l dezamăgit de 
soţia lui şi cu speranţele înşelate, “nu pot face altceva 
pentru a-l despăgubi decât să-i spun că sunt bucuroasă 
să plec în Virginia, ca să trăiesc cu el acolo. 

El a răspuns propunerii mele cu mii de drăgălăşenii. 
Mi-a mărturisit că, deşi fusese dezamăgit în aşteptările lui 


83 


Moll Flanders 


în ceea ce priveşte averea, nu fusese dezamăgit cât 
priveşte nevasta, că mai mult nici nu poate cere unei 
neveste, dar că propunerea mea era atât de frumoasă, 
încât nu găsea cuvinte să-mi mulţumească. 

Ca să nu mai lungesc vorba, ne-am înţeles să 
plecăm. Mi-a spus că are acolo o casă foarte bună, bine 
mobilată, în care trăieşte maică-sa împreună cu o soră şi 
că alte rubedenii nu mai are; că de îndată ce el va ajunge 
în Virginia, ele se vor muta în altă casă, care era a 
maică-si pe viaţă şi a lui după moartea ei, aşa încât casă 
va fi numai a mea şi într-adevăr lucrurile erau chiar cum 
spunea el. 

Am încărcat pe bordul vasului cu care am plecat 
multă mobilă de bună calitate pentru casa noastră, 
stocuri de pânzărie şi alte lucruri trebuincioase, de 
asemeni un transport de marfă pentru vânzare şi am 
pornit. 

N-are rost să vă istorisesc cum a decurs călătoria, 
care a fost lungă şi plină de primejdii; n-am ţinut jurnal 
nici cu, nici bărbatu-meu. Tot ce pot să vă spun e că, 
după o traversare îngrozitoare, după ce am trecut de 
două ori prin înspăimântătoare furtuni şi o dată printr-o 
spaimă şi mai cumplită, pricinuită de-un pirat care a urcat 
pe puntea corăbiei şi ne-a jefuit de aproape toate 
proviziile şi, ceea ce ar fi pus capac la toate, îl luase şi pe 
bărbatu-meu, dar mi l-a lăsat în urma rugăminţilor mele 
cum spun, după toate întâmplările astea groaznice, am 
debarcat la York River in Virginia şi, ajunşi pe plantaţia 
noastră, am fost primiţi de mama soţului meu, cu cea mai 
mare duioşie şi dragoste. 

Am trăit cu toţii laolaltă, căci soacră-mea, la 
rugăminţile mele, a rămas mai departe în casă. Era o 
mamă prea cumsecade ca să ne despărţim de ea. La 
început, bărbatu-meu a fost aşa cum îl ştiam, iar eu mă 
socoteam cea mai fericită făptură în viaţă, când o 
întâmplare ciudată şi surprinzătoare a pus, cât ai. clipi din 


84 


Daniel Defoe 


ochi, capăt acestei fericiri şi m-a adus în starea cea mai 
nenorocită ce se poate închipui. 

Mama era o bătrână pot să-i spun aşa, căci fiu-său 
trecuse de treizeci de ani foarte veselă şi de ispravă. Era, 
cum spun, foarte plăcută în societate şi mă distra, când 
era numai cu mine, istorisindu-mi nenumărate poveşti, fie 
din ţara unde locuiam acum, fie de aiurea. 

Printre altele, mi-a povestit că cea mai mare parte a 
locuitorilor din colonia aceea ajunseseră acolo, venind din 
Anglia în împrejurări foarte grele; că erau, în general, de 
două feluri: fie aduşi de stăpânii corăbiilor pentru a fi vân- 
duţi ca servitori, fie deportaţi, după ce fuseseră 
descoperiţi vinovaţi de fapte ce se pedepsesc cu 
moartea. 

— Când ajung aici, zice, nu facem nici o deosebire 
între ei; plantatorii îi cumpără şi ei lucrează de-a valma la 
câmp, până li se împlineşte timpul. Când şi-au ispăşit 
pedeapsa, zice, sunt încurajați să devină şi ei plantatori; 
cârmuirea le dă un anumit număr de acri, iar ei se apucă 
să desţelenească pământul şi pe urmă cultivă tutun sau 
grâu, pentru folosinţa lor; şi cum negustorii le dau pe 
credit unelte şi cele trebuincioase înainte de recoltă, 
oamenii plantează în fiecare an ceva mai mult decât în 
anul trecut şi astfel îşi cumpără tot ce le trebuie cu 
ajutorul recoltei următoare. Şi aşa, fetiţo, zice ea, mulţi 
puşcăriaşi din Newgate ajung aici oameni mari, şi avem 
printre noi câţiva judecători de pace, ofiţeri de gardă 
civică şi magistrați de oraşe, care au fost pe vremuri 
însemnați cu fierul înroşit în palmă. 

Tocmai ajunsese la această parte a istorisirii, când 
s-a oprit, din pricină că nici ea nu era străină de povestea 
asta. Mi-a mărturisit apoi, cu multă' voie bună, că făcea 
parte dintre locuitorii ce-şi datorau obârşia celei de a 
doua categorii; că fiindcă -se întrecuse cu gluma într-o 
anume împrejurare şi ajunsese criminală, fusese şi ea 
îmbarcată. 


85 


Moll Flanders 


— lată şi semnul, fetiţo, mi-a spus, arătându-mi o 
mână albă şi frumoasă, dar cu palma însemnată, aşa cum 
se întâmplă în astfel de cazuri. 

Povestea asta m-a mişcat mult, dar mama a spus 
zâmbindu-mi: 

— Nu trebuie să socoteşti lucrul ăsta ciudat, fata 
mea; câţiva dintre cei mai aleşi oameni din ţară sunt 
însemnați în palmă şi nu le e ruşine să mărturisească 
asta. De pildă, primarul, zice, a fost un vestit pungaş de 
buzunare judecătorul Ba..r a fost spărgător de prăvălii şi 
amândoi au fost arşi cu fierul roşu în palmă; şi-aş mai 
putea să-ţi numesc mulţi ca ei. 

Am mai avut discuţii de acest fel şi ea mi-a dat nenu- 
mărate exemple. După câtăva vreme, într-o zi când îmi 
depăna povestea unui deportat sosit doar de vreo 
două-trei săptămâni, am rugat-o, cu glas tainic, să-mi 
spună câte ceva din povestea ei; ea mi-a istorisit în chipul 
cel mai deschis şi mai simplu cum picase, în tinereţe, 
printre oameni deocheaţi, fiindcă maică-sa o trimitea 
adesea să ducă de mâncare unei rude închise la 
Newgate, care, fiind ţinută în foame şi mizerie şi osândită 
pe urmă la moarte, a fost păsuită numai spunând că-i 
însărcinată. Femeia s-a prăpădit totuşi mai târziu în 
temniţă. 

Aici soacră-mea a început o descriere lungă a 
obiceiurilor păcătoase din locul acela blestemat. 

— Şi bagă de seamă, fetiţo, zice, poate că tu nu ştii 
mare lucru sau poate nici n-ai auzit vreodată vorbindu-se 
despre asta; dar află, zice, şi aici o ştie toată lumea, că 
numai închisoarea Newgate face mai mulţi hoţi şi pungaşi 
decât toate cluburile şi societăţile de ticăloşi din ţară; e 
un loc blestemat, a mai zis, de unde se trage jumătate 
din colonia asta. 

Şi a mers mai departe.cu povestea ei, istorisind atât 
şi cu atâtea amănunte, încât am început să mă simt 
foarte prost; şi -când a ajuns la o- întâmplare. unde a 


86 


Daniel Defoe 


trebuit să-şi spună numele, am crezut că voi cădea jos. Ea 
îşi dădu seama că sunt tulburată si mă întrebă dacă nu 
mă simt bine şi ce mă doare. l-am răspuns că eram atât 
de mişcată de povestea tristă pe care mi-o istorisise, 
încât mă simţeam copleşită şi o rugam să nu-mi mai 
vorbească despre asta. 

— De ce, draga mea, m-a întrebat ea cu bunăvoință, 
de ce trebuie să te tulbure asemenea lucruri? Toate astea 
s-au întâmplat cu mult înainte de vremea ta, şi pe mine, 
acum, nu mă măi tulbură de fel; ba chiar privesc îndărăt 
la ele cu oarecare mulţumire, căci datorită lor am ajuns în 
locurile astea. 

Pe urmă, mi-a spus cum s-a pripăşit într-o familie de 
oameni de treabă, unde s-a purtat bine, iar la moartea 
stăpânei, stăpânul a luat-o pe ea de nevastă și de la el l-a 
avut pe soţul meu şi pe soră-sa. Apoi, străduindu-se şi 
gospodărind bine, după moartea soţului său a adus 
îmbunătăţiri plantaţiei de a făcut-o să arate cum arată 
acum, aşa încât cea mai mare parte a averii se datora ei 
şi nu soţului, căci de şaisprezece ani era văduvă. 

Partea asta a istoriei am ascultat-o neatentă, fiindcă 
voiam morţiş să mă retrag şi să las frâu liber durerii; 
judece oricine care mi-a fost groaza, când am înţeles că 
femeia asta era nici mai mult, nici mai puţin decât mama 
mea, că aveam doi copii şi. eram însărcinată cu al treilea 
de la fratele meu şi mă culcam cu el în fiecare seară. 

Eram acum. cea mai nefericită femeie din lume. 
Doamne, totul ar fi fost (bine, dacă n-aş fi auzit niciodată 
povestea asta; că doar n-ar fi fost nici o crimă să mă culc 
cu soţul meu, dacă n-aş fi ştiut cine este. 

Mintea îmi era apăsată de o asemenea povară, încât 
nu mai puteam să adorm; n-avea nici un rost să dau totul 
la iveală, dar nici nu era cu putinţă să ascund adevărul, 
ba chiar eram sigură că voi vorbi în somn şi că, 
vrând-nevrând, tot îl va afla bărbatul meu din gura mea. 
Dacă mă trădam, pe bărbatul meu îl-pierdeam sigur, căci 


87 


Moll Flanders 


prea era om bun şi cinstit ca să mai rămână bărbatu-meu, 
după ce va fi aflat că-i fusesem soră. Aşa încât eram în 
cea mai mare încurcătură. 

Las în seama fiecărui om să judece greutăţile care-mi 
stăteau în cale. Eram departe, nespus de departe de ţara 
mea, şi să mă întorc era de neînchipuit. Trăiam foarte 
bine, dar în împrejurări ce nu puteau fi îndurate. Dacă 
m-aş fi destăinuit mamei mele, ar fi fost greu s-o conving 
în ce priveşte amănuntele şi apoi, n-aveam dovezi. Pe de 
altă parte, dacă ea mă întreba şi intra la bănuială, eram 
pierdută, căci numai pomenirea unor astfel de lucruri 
m-ar fi despărţit pe dată de soţul meu, fără s-o câştig nici 
pe maică-mea, nici pe el, aşa încât mă zbăteam între 
uimire şi nesiguranţă. 

Între timp însă, deoarece nu mai aveam nici o 
îndoială, trăiam cu bună ştiinţă în incest şi curvie, sub 
înfăţişarea unei neveste cinstite; şi măcar că nu mă 
tulbura prea tare gândul că păcătuiesc, totuşi fapta avea 
ceva potrivnic naturii în ea, aşa încât simţeam silă faţă de 
bărbatul meu. Totuşi, chibzuind bine lucrurile, am hotărât 
că trebuie neapărat să ascund totul şi să nu destăinuiesc 
nimic nici mamei, nici soţului meu. Şi aşa am mai trăit trei 
ani, apăsată de o povară pe care cu greu v-o puteţi 
închipui. 

În timpul ăsta, maică-mea îmi spunea adesea poveşti 
vechi despre aventurile ei de pe vremuri, care, oricum, 
nu-mi făceau plăcere; căci, deşi nu-mi spunea deschis, eu 
înţelegeam din vorbele ei şi făcând legătură cu cele 
auzite de la primii mei tutori, că, în tinereţe, mama fusese 
o hoaţă şi o târfă; cred însă cu tărie că se căise din toată 
inima pentru amândouă păcatele şi că acum era o femeie 
foarte cucernică, credincioasă, cumpătată. 

Ei, dar oricum ar fi fost viaţa ei, e sigur că a mea mă 
apăsa rău; căci trăiam, cum am spus, în. cea mai 
păcătoasă curvie şi, fiindcă nu mă puteam aştepta să iasă 
nimic bun din toate astea, lucrurile nici nu s-au sfârşit cu 


88 


Daniel Defoe 


bine, acea bunăstare înşelătoare prefăcându-se în mizerie 
şi ruină. A mai trecut, ce e drept, timp până am ajuns aici, 
dar totul mergea pe dos, şi ceea ce era mai prost, 
bărbatu-meu s-a schimbat în chip ciudat, devenind 
arţăgos, gelos şi urâcios, iar eu, pe măsură ce purtarea lui 
se făcea mai neiînţeleasă şi mai nedreaptă, îl răbdam tot 
mai puţin. Lucrurile au ajuns atât de departe şi ne 
duşmăneam atât de tare, încât i-am cerut să-şi 
îndeplinească o făgăduială dată mie de bunăvoie când 
primisem să plec cu el din Anglia, anume că dacă nu mi-o 
plăcea să trăiesc aici, să ne întoarcem în Anglia oricând oi 
vrea, prevenindu-l însă cu un an înainte şi lăsându-l să-şi 
orânduiască treburile. 

Prin urmare, i-am cerut să-şi îndeplinească 
făgăduiala, dar trebuie să mărturisesc că nu i-am cerut-o 
în cuvintele cele mai îndatoritoare; eu repetam mereu că 
el se poartă urât cu mine, că eu sunt departe de prietenii 
mei şi nu pot să-mi fac dreptate, că e gelos fără temei, 
căci purtarea mea e fără prihană, iar el nu-mi poate găsi 
pricină drept care plecarea în Anglia o să înlăture orice 
prilej de supărare între noi. 

Am stăruit cu atâta hotărâre, încât n-a avut încotro şi 
a trebuit să aleagă între a-şi ţine cuvântul sau a şi-l călca, 
măcar că, iscusit şi meşter la lucruri din astea cum era, a 
folosit-o pe maică-sa şi pe alţii pentru a mă face să-mi 
schimb. gândul. Adevărul era însă că temeiul acestei 
hotărâri sălăşluia în inima mea şi, tocmai pentru că inima 
mea se înstrăinase de el, ostenelile lui erau zadarnice. Mă 
dezgusta gândul de a dormi în acelaşi pat cu el şi mă 
prefăceam de mii de ori bolnavă sau supărată ca să-l 
împiedic să se atingă de mine, căci nimic nu mă îngrozea 
mai mult decât teama de a rămâne din nou însărcinată, 
lucru ce putea fi împiedicat sau cel puţin amânat prin 
plecarea mea în Anglia. 

Totuşi, în cele din urmă, l-am scos în aşa hal din fire, 
încât l-am făcut. să ia o hotărâre pripită şi nenorocită; 


89 


Moll Flanders 


anume să nu mă lase să plec în Anglia; fiindcă deşi îmi 
făgăduise, era un lucru nechibzuit, de pe urma căruia el 
avea să rămână ruinat, cu familia împrăştiată, fără rost 
pe lume; prin urmare, zicea el, nu trebuia să-i cer una ca 
asta şi nici o nevastă din lume, care ţine la familia ei şi la 
bunăstarea bărbatului, n-ar stărui într-o asemenea 
treabă. 

lar eram doborâtă deşi, chibzuind în linişte şi 
văzându-l pe bărbatul meu aşa cum era de fapt, un om 
harnic, grijuliu şi care habar n-avea de situaţia mea 
nenorocită, nu puteam decât să recunosc că propunerea 
mea era cu totul lipsită de noimă şi că nici o femeie 
căreia îi stătea la inimă binele familiei ei n-ar fi dorit una 
ca asta. 

Numai că nemulţumirile mele erau de alt soi; nu-l 
mai priveam ca pe un soţ, ci ca pe o rudă apropiată, ca 
pe fiul mamei mele, şi eram hotărâtă să scap într-un fel 
sau altul de el, dar cum — încă nu ştiam. : 

Gurile rele spun despre noi femeile că, dacă ne intră 
ceva în cap, nu-i chip să ne muţi gândul; pe scurt, nici o 
clipă nu încetam să chibzuiesc mijloacele de a obţine 
călătoria şi am ajuns până acolo încât, în cele din urmă, 
i-am propus bărbatului meu să plec fără el. Asta l-a scos 
cumplit din fire şi omul mă învinuia nu numai de a fi o 
nevastă rea, ci şi o mamă potrivnică firii şi mă întreba 
cum puteam să mă gândesc fără a mă îngrozi să-i las pe 
cei doi copii (căci unul se prăpădise) fără mamă şi să nu-i 
mai văd niciodată. E drept că, dacă totul ar fi mers cum 
trebuie, n-aş fi făcut una ca asta, dar acum dorinţa mea 
era să nu-i mai văd niciodată nici pe ei, nici pe 
bărbatu-meu; cât despre învinuirea de a fi potrivnică firii, 
ştiam ce să-mi răspund mie însămi în privinţa asta, căci 
doar întreaga mea legătură cu el era cât se poate de 
potrivnică firii. 

Totuşi n-a fost chip s-o scot la capăt cu bărbatu-meu; 
nu voia în ruptul-capului nici să mă însoţească, nici să mă 


90 


Daniel Defoe 


lase să plec fără el şi nu-mi stătea în puteri s-o pornesc 
fără încuviințarea lui, după cum ştie oricine care cunoaşte 
constituţia acestei ţări. 

Au fost multe certuri în familie din pricina asta şi în- 
cepuseră să se înteţească rău fiindcă din pricina 
înstrăinării mele, nu-mi mai măsuram cuvintele şi uneori 
scăpam vorbe care-l scoteau pe el din minţi; pe scurt, 
m-am străduit cât am putut să ajungem la despărţire, 
lucru pe care-l doream mai mult ca orice. 

El mi-a luat purtarea în nume de rău, ceea ce era şi 
cazul, fiindcă, până la urmă, n-am mai vrut nici să împart 
patul cu el şi, cum gândul rupturii mă făcea, cu orice 
prilej, să săr peste cal, omul a ajuns să-mi spună o dată 
că mă crede nebună şi că, dacă nu mă schimb, mă pune 
sub supraveghere; cu alte cuvinte, mă bagă într-o casă 
de nebuni. l-am răspuns c-o să descopere cât sunt de 
departe de nebunie şi că nu stă nici în puterea lui, nici a 
altui ticălos, să mă ucidă. Mărturisesc totuşi că gândul de 
a fi pusă într-o casă de nebuni mă înspăimânta de-a 
binelea, asta luându-mi dintr-o dată putinţa de a da la 
iveală adevărul, căci atunci nimeni n-ar fi crezut o vorbă 
din toată povestea. 

Gândul ăsta m-a împins la hotărârea de a da totul pe 
faţă orice s-ar întâmpla pe urmă; dar cum să fac şi cui să 
spun mi se păreau greutăţi de neînvins, până când a 
izbucnit o altă ceartă între mine şi bărbatu-meu, care a 
întins coarda atât de tare, încât gata eram să-i arunc totul 
în faţă; şi deşi m-am străduit să n-ajung la amănunte, 
totuşi am vorbit destul ca să-l neliniştesc la culme şi, 
până la urmă, am turnat toată povestea. 

El a început, întrebându-mă calm de ce sunt atât de 
hotărâtă să plec în Anglia; eu m-am apărat şi, fiindcă o 
vorbă răstită o aduce pe următoarea, cum se întâmplă de 
obicei în certurile de familie, mi-a spus că nu mă port cu 
el ca şi cum ar fi bărbatu-meu şi nu vorbesc despre copiii 
mei ca o mamă;-pe scurt, că nu merit să fiu tratată ca o 


91 


Moll Flanders 


nevastă; că mă- luase cu frumosul, că-mi explicase cu 
toată bunăvoința şi liniştea pe care e dator s-o arate un 
bărbat şi un creştin, dar că-i răspunsesem urâcios, că-l 
tratasem ca pe un câine nu ca pe un om, şi că mă purtam 
cu el de parc-ar fi fost străinul cel mai vrednic de dispreţ, 
iar nu bărbatul meu; că deşi îi era urât să folosească 
violenţa, socotea că acum era nevoit s-o facă şi că pe 
viitor se vedea silit să ia măsuri care să mă oblige să-mi 
fac datoria. 

Mie mi se aprinsese rău sângele şi nici că se putea să 
arate cineva mai scos din minţi. l-am spus că dispreţuiam 
deopotrivă mijloacele lui blânde cât şi pe cele tari; că în 
ce priveşte plecarea mea în Anglia, eram hotărâtă să 
plec, întâmple-se ce s-o întâmpla; cât despre faptul că 
nu-l tratez ca pe un bărbat şi că nu mă port ca o mamă 
faţă de copiii mei, s-ar putea să fie mai mult adevăr în 
asta decât îşi închipuie el acum; dar că socoteam cu cale 
să-i spun doar atât că nici el nu-mi era bărbat legiuit, nici 
ei copii legiuiţi şi că aveam motive să nu-i socotesc pe 
nici unul dintre ei altfel decât cum îi socoteam. 

Mărturisesc că m-a cuprins mila de el în timp ce-i 
vorbeam aşa, fiindcă s-a făcut galben ca un mort şi a 
amuţit, de parcă l-ar fi lovit trăsnetul, ba chiar o dată sau 
de două ori mi s-a părut c-o să-şi piardă cunoştinţa; pe 
scurt, vorbele mele i-au provocat o criză care semăna a 
apoplexie; a început să tremure, broboane de sudoare îi 
alunecau, pe obraji, deşi era rece ca. gheaţa, aşa încât a 
trebuit să caut ceva care să-l aducă în simţiri. Când şi-a 
venit în fire, i s-a făcut greață şi a început să verse, încât 
a trebuit, puţin după aceea, să-l băgăm în pat, iar a doua 
zi dimineaţă avea fierbinţeli grozave. 

Dar totul a trecut şi omul s-a însănătoşit, deşi încet, 
iar când i-a fost un pic mai bine, mi-a spus că-l rănisem 
de moarte cu vorbele mele şi că numai un lucru voia să 
mă întrebe, înainte de a-mi cere o explicaţie. Eu l-am 
întrerupt, spunându-i că-mi pare rău că mersesem atât de 


92 


Daniel Defoe 


departe, acum când vedeam în ce stare de tulburare îl 
aduseseră vorbele mele, dar că-l rugam să nu-mi 
pomenească de explicaţii, pentru că asta nu putea decât 
să înrăutăţească lucrurile. 

Cuvintele mele i-au sporit nerăbdarea şi l-au 
nedumerit dincolo de orice măsură; fiindcă acum i se 
trezea bănuiala că e la mijloc o taină care încă nu fusese 
dezvăluită, dar nu putea să ghicească câtuşi de puţin 
despre ce e vorba; prin mintea lui umbla gândul că 
aveam, şi un alt soţ în viaţă, dar eu l-am asigurat că nici 
pomeneală de aşa ceva nu putea fi. Intr-adevăr, celălalt 
bărbat al meu era mort de-a binelea pentru mine şi-mi 
spusese doar să-l socotesc ca atare aşa încât, în privinţa 
asta, eram cu desăvârşire liniştită. 

Imi dădeam seama acum că lucrurile ajunseseră 
prea departe ca să mai pot ascunde ceva, şi chiar 
bărbatu-meu mi-a dat, spre marea mea mulţumire, 
prilejul de a mă uşura de taină. Şi-a bătut capul cu mine 
trei sau patru săptămâni, dar fără rost, ca să afle doar 
dacă rostisem cuvintele acelea numai ca să-l scot din 
minţi sau dacă era vreo fărâmă de adevăr în ele. Dar eu 
mă ţineam tare şi nu voiam să lămuresc nimic, dacă nu 
consimţea mai întâi să plec în Anglia, ceea ce, zicea el, 
n-o să îngăduie cât o trăi; pe de altă parte, eu îi spuneam 
că stă în puterea mea să-l fac să vrea când mi-o place 
mie, ba mai mult, să-l fac să mă roage să plec; şi asta-i 
aţâţa curiozitatea şi-l făcea cicălitor la culme. 

În cele din urmă, îi povesteşte maică-si toată istoria 
şi o pune pe ea să scoată totul de la mine, treabă pentru 
care femeia şi-a pus în joc toată dibăcia. Dar eu i-am 
închis gura, în doi timpi şi trei mişcări, spunându-i că 
întreaga taină sălăşluieşte în ea, că dacă ascundeam 
ceva, asta se datora respectului ce i-l datoram ei, că pe 
scurt, nu puteam spune mai mult şi, prin urmare, o 
imploram să nu stăruie. 

Ea a amuţit-când a prins încotro bat, neştiind ce să 


93 


Moll Flanders 


spună şi ce să creadă; dar, înlăturând bănuiala şi socotind 
totul o politică de-a mea, m-a cicălit mai departe de 
dragul fiului ei şi ca să dreagă, chipurile, ruptura dintre 
noi doi. Cât despre asta, i-am zis eu, gândul ei e bun, dar 
e cu neputinţă să se întâmple aşa; căci dacă i-aş dezvălui 
adevărul, pe care ea dorea să-l afle, ar recunoaşte ea 
însăşi că e cu neputinţă şi ar înceta să dorească una ca 
asta. In cele din urmă însă, parcă m-am lăsat biruită de 
cicălelile ei şi i-am spus că îndrăznesc să-i împărtăşesc o 
taină de cea mai mare însemnătate, după cum va vedeă 
şi ea numaidecât, dar că primesc s-o încredinţez inimii ei, 
numai dacă se leagă solemn să nu-i spună nimic fiului ei 
fără consimţământul meu. 

A durat mult până mi-a făgăduit, dar a primit mai de- 
grabă asta decât să nu afle taina cea mare şi, după multe 
pregătiri, m-am apucat de i-am depănat toată povestea. 
Mai întâi i-am spus că are o mare vină în ruptura 
nefericită dintre fiul ei şi mine, căci îmi istorisise povestea 
ei şi-mi dezvăluise numele pe care-l purta la Londra, iar 
că mirarea pe care o citise atunci pe chipul meu de acolo 
venea. După aceea i-am spus povestea mea şi numele 
meu adevărat, asigurând-o şi prin alte semne, pe care nu 
le putea tăgădui, că nu eram alta, că nu eram nici mai 
mult nici mai puţin decât copilul ei fiica ei, născută din 
trupul ei la Newgate; aceea care în pântece stându-i o 
scăpase de spânzurătoare şi pe care ea o lăsase în 
mâinile cutăruia şi cutăruia, când fusese deportată. 

E cu neputinţă să redau uimirea care o cuprinse; nu 
prea avea poftă să creadă povestea sau să-şi amintească 
amănuntele: căci prevăzu îndată în ce încurcătură va 
intra toată familia; dar totul se potrivea atât de minunat 
cu lucrurile pe care mi le istorisise dânsa, lucruri pe care, 
dacă nu mi le-ar fi spus, poate că acum ar fi fost 
încântată să le fi tăgăduit,. încât i-am închis gura, iar ea 
n-a avut altceva de făcut decât să mă cuprindă în braţe, 
să mă sărute şi-să plângă cu foc, fără să scoată multă 


94 


Daniel Defoe 


vreme un cuvânt. În cele din urmă, a izbucnit: 

— Nefericită copilă! a zis, ce întâmplare nenorocită 
te-a putut aduce aci? Şi încă în braţele fiului meu! 
Nenorocito, zice, păi suntem cu toţii pierduţi! Căsătorită 
chiar cu fratele tău! Trei copii dintre care doi în viaţă, toţi 
din aceeaşi carne şi acelaşi sânge! Fiul şi fiica mea să se 
culce împreună ca soţ şi soţie! Ce încurcătură, ce 
sminteală! Nefericită familie! Ce-o să se întâmple cu noi? 
Ce-o să se spună? Ce-i de făcut? 

Şi-aşa a vorbit multă vreme; iar eu n-aveam putere 
să vorbesc şi chiar de-aş fi avut, nu ştiam ce să spun, caci 
fiecare vorbă îmi rănea sufletul. Şi cu această uluire în 
cuget ne-am despărţit după prima convorbire, şi 
maică-mea era încă mai uimită decât mine, fiindcă pentru 
dânsa lucrurile erau mai noi. Totuşi mi-a făgăduit încă o 
dată că nu-i va spune nimic fiului ei, înainte să mai stăm 
noi două de vorbă. 

Vă închipuiţi că n-a durat mult până la o nouă 
convorbire despre acelaşi subiect de data asta, ca şi cum 
ar fi vrut să uite povestea pe care mi-o spusese despre ea 
însăşi sau şi-ar fi închipuit că uitasem eu unele amănunte, 
maică-mea a început să mi-o spună din nou, schimbând 
unele lucruri şi -trecând altele cu vederea dar eu i-am 
împrospătat amintirea cu multe fapte despre care 
bănuiam că le uitase şi, pe urmă, am repovestit cu atâta 
dibăcie toată istoria, încât i-a fost cu neputinţă să scape 
de adevăr; şi atunci iară s-a pornit pe văicăreli şi a 
început să se căineze pentru nenorocul ei. După ce s-a 
mai potolit ea un pic, ne-am apucat să socotim cu 
de-amănuntul ce trebuie făcut, înainte de a dezvălui totul 
bărbatului meu. Dar ce rost aveau toate consfătuirile 
noastre? Nici una dintre noi nu vedea nici o ieşire şi nici 
cum ar fi fost mai cuminte să deschidem vorba cu el. Era 
cu neputinţă să judeci sau să ghiceşti dinainte cum va 
primi el povestea sau ce hotărâre va lua iar dacă avea să 
fie atât de nestăpânit încât să dea totul în vileag, ne era 


95 


Moll Flanders 


uşor să prevedem că asta va însemna ruina întregii familii 
iar dacă, până la urma, voia să se folosească de 
drepturile pe care i le dădea legea, putea să mă azvârle 
cu dispreţ şi să mă lase să mă judec pentru părticica de 
avere care-mi mai rămăsese, ba chiar poate s-o risipesc 
cu judecăţile şi, până la sfârşit, să rămân pe drumuri cine 
ştie, poate aveam să-l văd, după câteva luni, în braţele 
altei femei, iar eu să rămân cea mai oropsită făptură din 
lume. 

Maică-mea înţelegea toate astea la fel de bine ca şi 
mine; într-un cuvânt, nu ştiam ce să facem. După câtăva 
vreme ajunserăm la hotărâri mai chibzuite, dar şi atunci 
avurăm nenorocirea să fim de păreri cu totul deosebite şi 
care se ciocneau cap în cap; căci mama era de părere că 
trebuie să îngrop totul şi să trăiesc mai departe cu el ca 
soţ, până când s-o ivi vreun prilej care să îndulcească 
întrucâtva descoperirea acestui lucru; între timp, ea se va 
osteni să ne împace din nou şi să refacă tihna noastră şi 
pacea în familie, ca să putem fi iarăşi soţ şi soţie, iar 
povestea să rămână o taină, pecetluită ca mormântul. 

— Fiindcă, fata mea, zice, dacă iese la iveală, suntem 
pierdute amândouă. 

Ca să mă încurajeze, mi-a făgăduit tot soiul de 
înlesniri, mi-a spus că-mi lasă moştenire după ce-o muri 
tot ce-o putea, deosebit de ceea ce-i va lăsa bărbatului 
meu aşa încât, dac-o ieşi cumva totul la iveală mai târziu, 
să pot trăi, stând singură pe picioarele mele şi chiar să 
câştig, dacă m-oi judeca cu el. 

Propunerea asta nu-mi surâdea, deşi dovedea multă 
dragoste şi bunăvoință din partea mamei, căci eu aveam 
cu totul alte gânduri. 

l-am spus că-i cu neputinţă să închidem totul în noi şi 
să lăsăm lucrurile să rămână aşa cum erau; şi-am 
întrebat-o cum îşi închipuie că voi răbda gândul de a mă 
culca mai departe cu frate-meu. Apoi, că numai câtă 
vreme era ea. în viaţă descoperirea aceasta era 


96 


Daniel Defoe 


întemeiată şi că; atât timp cât ea mă recunoaşte drept 
copilul ei, şi avea motiv s-o facă, nimeni nu va îndoi de 
adevăr; dar că dacă ea moare, înainte de dezvăluirea 
adevărului, voi fi luată drept o făptură neruşinată, care a 
scornit povestea ca să poată fugi de la bărbatu-său, sau 
voi fi socotită drept o nebună şi o smintită. După aceea 
i-am spus cum mă ameninţase el că mă bagă într-o casă 
de nebuni, şi cât mă necăjisem din cauza asta, şi cum 
ăsta fusese lucrul care mă împinsese să-i dezvălui ei 
totul, cum făcusem. 

Şi, în sfârşit, i-am spus că, stând şi chibzuind în 
împrejurarea de faţă, cu toată seriozitatea de care eram 
în stare, luasem o hotărâre care nădăjduiam că-i va fi pe 
plac şi ei ca o mijlocitoare ce se afla între noi doi; anume 
ca ea să stăruie din răsputeri pe lângă fiu-său să mă lase 
să plec în Anglia, aşa cum doream eu, să mă înzestreze 
cu o sumă îndestulătoare, fie în mărfuri, fie în scrisori de 
schimb, ca să am din ce trăi, dându-i totodată şi lui să 
înţeleagă că, odată şi odată, s-ar putea să găsească şi el 
cu cale să vină după mine. 

l-am mai spus că, după ce voi fi eu plecată, ea va 
putea să-i dezvăluie lui, cu sânge rece, şi încetul cu 
încetul, adevărul, călăuzindu-se după mintea ei cea 
ohibzuită; aşa încât el să nu fie luat prin surprindere, să-şi 
iasă din fire şi să se dedea la fapte necugetate şi am mai 
rugat-o să aibă grijă să-l împiedice de a prinde pică pe 
copii sau de a se. recăsători, înainte de a fi sigur că eu am 
murit. 

Ăsta mi-era planul şi vederile mele erau bine 
întemeiate; fiindcă, într-adevăr, tot ce se întâmplase mă 
înstrăinase de el, ba chiar ca bărbat îl uram de moarte şi 
mi-era cu neputinţă să înlătur sila care mi se cuibărise în 
suflet. Se mai adăuga la asta gândul că traiul nostru 
împreună era incestuos, nelegiuit, şi toate la un loc 
făceau ca viaţa cu el să-mi pară lucrul cel mai greţos din 
lume; şi cred, pe-cinstea mea, că lucrurile merseseră atât 


97 


Moll Flanders 


de departe, încât aproape că mai bucuroasă aş fi 
îmbrăţişat un câine, decât să-l las pe el să se apropie de 
mine; de aceea nu răbdam nici gândul de a intra în 
aceiaşi aşternut cu el. Nu zic că aveam dreptate să 
împing lucrurile atât de departe, fără ca, în acelaşi timp, 
să mă hotărăsc să-i dezvălui totul dar eu istorisesc ce s-a 
întâmplat, nu ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să se 
întâmple. 

Maică-mea şi cu mine am rămas, multă vreme, 
fiecare cu părerea ei şi potrivnică părerii celeilalte şi era 
cu neputinţă să ajungem la o înţelegere ne-am cârâit de 
multe ori şi nici una nu se dădea bătută, dar nici pe 
cealaltă nu putea s-o aducă de partea ei. 

Eu îi tot cântam despre sila. de a mă culca cu 
frate-meu şi ea îi tot dădea cu neputinţa de a-l face să 
consimtă la plecarea mea în Anglia. Nesiguranţa asta a 
mai durat, şi măcar că nu ajungeam chiar până la ceartă 
sau pe aproape, tot nu eram în stare să hotărâm ce era 
de făcut pentru a pune capăt acelei groaznice înstrăinări. 

In cele din urmă, am ales o cale desperată şi-am 
împărtăşit mamei hotărârea mea, anume să dezvălui 
totul eu singură. Mama s-a speriat la culme, numai la 
gândul c-aş putea face una ca asta; dar eu am liniştit-o, 
făgăduindu-i c-am s-o iau încetişor şi treptat, cu toată 
iscusinţa şi bllândeţea de care eram în stare şi c-am să 
caut momentul cel mai potrivit, când o fi şi el în toane 
bune. Nu mă îndoiam, i-am mai spus, că, dacă voi putea fi 
destul de făţarnică pentru a mă preface că ţin la el mai 
mult decât ţineam de fapt, îmi voi atinge ţinta şi ne vom 
putea despărţi prin bună înţelegere şi cu inima uşoară, 
căci mă simţeam în stare să-l iubesc ca frate, deşi nu-l 
mai puteam iubi ca soţ. 

Intre timp, el se tot ţinea de mama ca să afle ce 
însemna vorba aceea groaznică cum spunea el.pe care o 
rostisem eu, anume că nu-i eram nevastă după lege şi 
nici copiii mei nu erau, după lege, ai lui. Mama l-a tot 


98 


Daniel Defoe 


amânat, i-a spus că nu poate afla nimic, că-şi dă seama 
că e ceva la mijloc care mă tulbură grozav şi că 
nădăjduieşte să scoată totul de la mine cu timpul, dar că, 
până una-alta, îl sfătuieşte din toată inima să se poarte 
mai blând cu mine şi să mă câştige cu purtările lui 
frumoase de totdeauna; i-a mai spus că sunt îngrozită şi 
înspăimântată de amenințările lui de a mă trimite la casa 
de nebuni şi altele de felul ăsta şi l-a prevenit că nu e 
bine să aduci o femeie la desperare, oricare ar fi pricina. 

El i-a făgăduit să se îmblânzească şi a rugat-o să mă 
încredinţeze şi pe mine că mă iubeşte la fel ca totdeauna 
şi că nici prin gând nu-i trece să mă trimită da casa de 
nebuni, chiar dacă spune aşa când îşi iese din fire; o ruga 
pe maică-mea să-mi împărtăşească şi mie toate astea şi 
aşa, spunea el, vom trăi mai departe ca şi până acum. 

Am văzut numaidecât urmările acestei înţelegeri. 
Bărbatu-meu şi-a schimbat îndată purtarea, a devenit alt 
om faţă de mine; era cum nu se poate mai drăguţ şi mai 
atent în toate împrejurările; şi mie nu-mi rămânea altceva 
de făcut decât să-i răspund în acelaşi fel, lucru pe care-l 
făceam cât puteam mai bine, dar totuşi cu multă 
stângăcie, pentru că nimic nu mă îngrozea mai mult 
decât mângâierile sale, iar teama de a purta în pântece 
un nou copil de-al lui mă înnebunea; toate astea îmi 
arătau că era neapărat nevoie să dau adevărul pe faţă, 
fără să mai zăbovesc, şi am făcut lucrul acesta cu cea 
mai mare socoteală şi grijă ce se pot închipui. 

De aproape o lună, avea faţă de mine purtări 
schimbate şi începusem o viaţă nouă, iar dacă eu m-aş fi 
putut mulţumi cu traiul ăsta, cred că lucrurile ar fi mers 
aşa cât am fi avut zile să trăim împreună. Într-o seară, 
când stăteam de vorbă într-un chioşc mic, care slujea 
drept umbrar la intrarea în grădină, fiind în toane foarte 
bune, el îmi spuse o mulţime de lucruri drăguţe despre 
frumuseţea noii noastre înţelegeri şi despre dezbinările 
care în trecut erau să ne despartă. Spunea cât de 


99 


Moll Flanders 


mulţumit este că avem motive a spera că lucruri din 
acestea n-au să se mai întâmple niciodată. 

Eu am oftat din adâncul rărunchilor şi i-am spus că 
nimeni pe lume nu putea fi mai încântată decât mine la 
gândul bunei înţelegeri dintre noi sau mai mâhnită la 
gândul unei învrăjbiri; dar, cu durere, trebuie să-i spun că, 
în cazul nostru, există o împrejurare nenorocită, care 
tare-mi stătea la inimă, măcar că nu ştiam cum să i-o 
mărturisesc şi că, din pricina asta, traiul meu era 
nenorocit şi nu mai aveam tihnă şi plăcere de nimic. 

El începu să mă îmboldească să-i spun despre ce e 
vorba. Eu i-am răspuns că nu ştiu cum s-o iau; că atâta 
vreme cât el nu ştie nimic, sunt nenorocită doar eu, dar 
că de îndată ce va afla şi el, vom fi.amândoi nefericiţi şi 
că, prin urmare, a-l ţine în neştire era lucrul cel mai bun 
pe care puteam să-l fac şi că numai din pricina asta 
tineam o taină a cărei păstrare va fi, până la urmă, 
pieirea mea. 

E cu neputinţă să zugrăvesc uimirea lui la cuvintele 
mele şi cât a stăruit pentru a mă face să-i dezvălui 
secretul. Mi-a spus că nu pot fi socotită drăgăstoasă faţă 
de el şi nici măcar credincioasă, dacă-i ascund adevărul. 
l-am răspuns că aşa gândesc şi eu, dar că totuşi nu pot să 
fac una ca asta. El şi-a amintit cuvintele mele dinainte şi 
mi-a spus că speră să nu fie vorba despre ceea ce-i 
spusesem la furie, fiindcă el se hotărâse să uite acele 
lucruri şi să le pună pe seama unei minţi înfierbântate şi 
mânioase. l-am răspuns că aş dori şi eu să uit de toate 
astea, dar că nu se putea, căci totul se întipărise prea 
adânc. 

Atunci el mi-a spus că era hotărât să nu ne mai 
certăm niciodată şi că, prin urmare, n-avea de gând să 
mă mai cicălească, ci era gata să încuwviinţeze tot ce 
ziceam. sau făceam eu numai că mă ruga să mă învoiesc 
ca, orice s-ar întâmpla, nimic să nu mai tulbure tihna şi 
buna noastră înţelegere. 


100 


Daniel Defoe 


Nici-nu putea să mă supere mai tare, fiindcă eu 
doream din suflet să fiu cicălită mai departe, tocmai 
pentru a fi silită să scot la lumină ceea ce, dac-aş fi 
ascuns mai departe, ar fi fost pentru mine mai rău decât 
moartea. Aşa încât i-am răspuns fără ocol că nu mă 
bucuram la gândul că n-o să mă mai cicălească, deşi 
habar n-aveam cum o să-i fac pe plac. 

— “Ştii ce, dragul meu, zic eu, ce-mi promiţi dacă îţi 
dezvălui toată povestea? 

— Orice lucru din lume, zice el, pe care ţi-l poţi dori 
de la mine. 

— Bine, zic eu, fie, dă-mi în scris că dacă nu-mi 
găseşti nici o vină sau vezi că n-am ajuns, cu bună ştire, 
în nenorocirile pe care o să ţi fie povestesc, n-ai să mă 
învinovăţeşti, n-ai să te porţi urât cu mine, n-ai să-mi faci 
nici un rău, n-ai să mă faci să ispăşesc ceea ce nu s-a 
întâmplat din vina mea. 

— Asta, zice el, e cea mai cuminte dorinţă din lume; 
să nu te învinovăţesc pentru ceea ce nu s-a întâmplat din 
vina ta. Dă-mi o pană şi cerneală, zice eu am alergat 
după pană, cerneală şi hârtie, iar el a scris condiţiile, 
chiar în cuvintele pe care i le-am propus eu, şi a semnat 
cu numele lui. 

— Ei, zice, şi acum, draga mea? 

— Păi, zic eu, acum să-mi făgăduieşti că n-ai să-mi 
iei în nume de rău, fiindcă nu ţi-am dezvăluit taina înainte 
de a fi aflat-o şi eu. 

— Foarte bine, zice el, din toată inima; aşa încât a 
scris şi asta şi pe urmă a semnat. 

— Şi acum, dragul meu, zic eu, mai am să te rog un 
singur lucru fiindcă în treaba asta numai tu şi cu mine 
suntem amestecați, să nu dezvălui nimic nimănui decât 
mamei tale şi, fiindcă sunt tot atât de amestecată în 
treaba .asta ca şi tine, deşi la fel de nevinovată, în 
măsurile pe care ai să le iei după ce vei afla totul, te rog 
să nu hotărăşti nimic la mânie, nimic în dauna mea sau a 


101 


Moll Flanders 


mamei tale, nimic fără ştirea şi consimţământul meu. 

Asta l-a cam uluit, dar a scris limpede cuvintele pe 
hârtie, apoi le-a citit şi le-a recitit, şovăind de câteva ori şi 
repetându-le, înainte de a semna: „In dauna mamei mele! 
în dauna ta! Ce mister zace aici?” Totuşi, în cele din 
urmă, a semnat. 

— Aşa, dragul meu, zic eu, acum nu te mai pun să 
semnezi nimic; dar, fiindcă ai să auzi poate lucrurile cele 
mai neaşteptate şi mai uimitoare din lume ce s-au 
întâmplat vreodătă unei familii, te rog să-mi făgăduieşti 
că ai să primeşti totul cu stăpânirea şi cuminţenia ce se 
cade unui om cu judecată. 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, zice el, cu condiţia 
să nu mă mai ţii cu sufletul la gură, fiindcă mă 
înspăimânţi cu toate pregătirile astea. 

— Ei, atunci, zic eu, lucrurile stau aşa: după cum 
ţi-am spus mai demult, la mânie, că nu sunt soţia ta 
legiuită şi nici copiii noştri nu sunt copii legiuiţi, tot aşa 
trebuie să te înştiinţez acum, în deplină linişte, cu 
blândeţe, dar cu destulă durere, că sunt sora ta, iar tu 
fratele meu şi că suntem amândoi copiii mamei noastre în 
viaţă, care trăieşte în această casă şi e încredinţată de 
adevărul celor spuse de mine, adevăr ce nu poate fi 
tăgăduit sau contrazis. 

L-am văzut cum păleşte şi cum priveşte. rătăcit şi 
atunci i-am spus: 

— Aminteşte-ţi de făgăduiala dată şi primeşte totul 
cu cumpătare; căci cine ar fi putut să te pregătească mai 
îndelung pentru vestea asta decât am făcut eu? 

Totuşi am chemat o slujnică şi am cerut un păhărel 
de rom (care este folosit de obicei în ţara asta ca 
întăritor), căci omul era gata să leşine. 

După ce şi-a venit un pic în fire, i-am spus: 

— După cum îţi închipui, povestea asta cere lămuriri 
lungi şi, prin urmare, fii răbdător şi pregăteşte-te să 
asculţi totul, iar eu am s-o scurtez cât îmi va fi cu putinţă; 


102 


Daniel Defoe 


Şi, după asta, i-am spus ceea ce era neapărat trebuincios 
pentru lămurirea poveştii şi, mai ales, cum a ajuns 
maică-mea să-mi dezvăluie totul, după cum am istorisit 
mai sus. 

— Şi acum, dragul meu, zic eu, ai să înţelegi de ce 
am bătut eu în retragere şi ai să-ţi dai seama că n-am nici 
o vina în povestea asta şi nici n-aş fi putut să am, fiindcă 
n-aveam cum să ştiu dinainte despre ce e vorba. 

— Despre asta sunt pe deplin lămurit, zice el, dar a 
fost o surpriză îngrozitoare pentru mine; totuşi cunosc un 
leac, şi încă un leac care să pună capăt tuturor greutăților 
tale, fără să fie nevoie să pleci în Anglia. 

— Ar fi ciudat, zic eu, ca şi tot restul. 

— Nu, nu, zice el, o să-ţi înlesnesc eu totul; nimeni 
nu-ţi stă în cale decât tot eu. Arăta cam tulburat când a 
spus asta, dar pe atunci nu mă temeam de nimic din 
partea lui, socotind, după cum se zice, că cei care fac 
lucruri din astea nu vorbesc niciodată despre ele şi că cei 
care vorbesc despre ele nu le fac niciodată. 

Dar cu asta nu s-a terminat: băgai de seamă că omul 
devine gânditor şi trist pe scurt, după cum mi se părea 
mie, i se cam tulburase mintea. Mi-am dat osteneala să-l 
aduc iarăşi în apele lui, ticluind un: mijloc de a ieşi din 
încurcătură şi uneori părea zdravăn şi vorbea cu curaj dar 
povara îi apăsa prea tare gândurile şi lucrurile au mers 
atât de departe, încât a încercat de două ori să se 
omoare; o dată apucase să se spânzure şi dacă maică-sa 
n-ar fi intrat în clipa aceea în odaie, ar fi murit; dar cu 
ajutorul unui servitor negru, maică-sa a tăiat frânghia şi 
omul şi-a venit în simţiri. 

Lucrurile ajunseseră într-o stare de plâns. Din milă, 
dragostea pe care o avusesem la început pentru el 
începuse să renască şi încercam, din tot. sufletul, prin 
purtări -cât puteam mai frumoase, să împiedic ruptura; 
dar era prea târziu, omul se măcina din adânc şi a dat 
într-o oftică rea care a durat mult, măcar că nu l-a 


103 


Moll Flanders 


doborât. În toată nenorocirea asta, eu nu ştiam ce să fac; 
căci bărbatul meu părea că se topeşte, iar eu poate că aş 
fi putut să închei chiar acolo un măritiş foarte avantajos, 
dacă aş fi socotit că trebuie să rămân în ţara aceea; dar şi 
pe mine mă cuprinsese neliniştea; jinduiam să plec în 
Anglia şi nimic altceva nu m-ar fi putut mulţumi. 

Pe scurt, datorită unor îngrijiri neobosite, bărbatul 
meu care părea că se prăpădeşte, după cum am arătat, a 
biruit boala. Şi fiindcă soarta mă împingea într-acolo, 
calea mi s-a deschis şi, cu ajutorul mamei mele, am 
obţinut o încărcătură frumuşică de marfă pentru a mă 
putea întoarce în Anglia. 

În clipa despărțirii de fratele meu (căci de acum 
încolo aşa îl voi numi), ne-am înţeles.ca după sosirea mea 
în Anglia, el să se prefacă a fi primit o veste cum că am 
murit acolo şi astfel să se poată recăsători când va dori. 
Mi-a făgăduit şi s-a legat faţă de mine să-mi scrie ca unei 
surori, să mă sprijine şi să mă ajute cât voi trăi; şi, dac-o 
fi să moară înaintea mea, să lase mamei sale destulă 
avere ca să se îngrijească de mine, ca de sora lui; în 
unele privinţe s-a ţinut de cuvânt, dar s-a purtat atât de 
ciudat încât, până la urmă, aveam să simt din plin ce 
înseamnă dezamăgirea, după cum. veţi afla la timpul 
potrivit. 

Am plecat în luna august, după ce petrecusem opt 
ani în ţara aceea; dar şi acum mă aştepta un lanţ de 
nenorociri, cum le-a fost dat să trăiască puţinor femei. 

Călătoria s-a desfăşurat destul de bine până în 
apropiere de coasta Angliei, unde am ajuns după treizeci 
şi două de zile. Aci ne-au scuturat două sau trei furtuni, 
dintre care una ne-a împins până pe coasta Irlandei, unde 
am şi ancorat la Kinsale. Am zăbovit aci vreo treisprezece 
zile, am luat ceva provizii de pe țărm şi am pornit din nou, 
şi iarăşi am avut parte de o vreme foarte proastă, de pe 
urma căreia vasul s-a ales cu catargul cel mare rupt. Dar, 
în cele din urmă, am ajuns în portul Milford din Ţara 


104 


Daniel Defoe 


Galilor. Aci, deşi: eram departe de ţinta călătoriei mele; 
totuşi, fiindcă simţeam pământ englezesc sub picioare, 
m-am hotărât să nu mă mai aventurez pe marea care mă 
îngrozise atâta aşa încât, ducându-mi pe țărm hainele şi 
banii împreună cu conosamentele şi alte acte, m-am 
hotărât să plec spre Londra şi să las corabia să ajungă la 
destinaţie cum o putea; destinaţia ei era Bristol, unde 
locuia “principalul om de afaceri cu care era în 
corespondenţă frate-meu. 

Am ajuns după trei săptămâni la Londra şi, curând 
după aceea, am auzit că vasul ancorase la Bristol, dar în 
acelaşi timp avui nefericirea de a afla că furtuna prin care 
trecuse şi ruperea catargului principal pricinuiseră mari 
pagube pe bord şi că mare parte din încărcătură se 
prăpădise. 

Păşeam pe un nou făgaş al vieţii mele şi tare urât mi 
se  înfăţişa. Plecasem, după ce-mi luasem pentru 
totdeauna bun rămas. Ceea ce dusesem cu mine ar fi fost 
într-adevăr îndestulător, dac-ar fi ajuns în Anglia în stare 
bună, şi cu ajutorul acestei averi aş fi putut să mă remărit 
destul de bine: dar aşa cum stăteau lucrurile, trebuia să 
mă mulţumesc cu vreo două-trei sute de lire în total şi 
asta fără speranţa să-mi sporesc vreodată avutul. Eram 
cu totul lipsită de prieteni, ba chiar fără cunoscuţi, 
fiindcă-mi dădeam seama că n-ar trebui nici. în ruptul 
capului să reînnod vechile. legături; cât despre iscusita 
mea prietenă care mă împinsese, pe vremuri, pe drumul 
norocului, ea nu se mai afla în viaţă, şi bărbatul ei de ase- 
menea. 

Curând după aceea, am fost silită să fac o călătorie 
până la Bristol, ca să văd ce se întâmplase cu încărcătura 
mea de mărfuri şi, în timp ce mă ocupam de treaba asta, 
mi-am îngăduit să mai răsuflu puţin, ducându-mă până la 
Bath, căci eram încă departe de bătrâneţe şi firea mea, 
veselă din totdeauna, era acum mai veselă ca oricând. 
Deoarece acum eram, cum s-ar zice, o femeie cu noroc, 


105 


Moll Flanders 


deşi n-aveam nici o avere, nădăjduiam c-o să se ivească 
ceva care să mai dreagă lucrurile, aşa cum se mai 
întâmplase şi altă dată. 

Bath este un loc unde găseşti destui curtezani; e un 
orăşel scump şi plin de capcane. Am plecat într-acolo, cu 
gândul să văd şi eu ce pică, dar trebuie să fiu dreaptă cu 
mine şi să arăt că nu mă gândeam decât la lucruri cinstite 
şi nicidecum s-o apuc pe căile către care m-am lăsat 
împinsă mai pe urmă. 

Am stat la Bath tot sfârşitul sezonului cum se spune 
acolo şi am făcut unele cunoştinţe nenorocite, ce au avut 
mai curând darul să mă împingă spre nebuniile cărora 
m-am dedat mai târziu, decât să mă întărească pentru ca 
să mă pot feri de ele. Duceam o viaţă destul de plăcută, 
eram înconjurată de lume bună, adică de oameni subţiri, 
numai că am descoperit cu descurajare că felul ăsta de 
viaţă mă va înfunda rău, fiindcă neavând un venit sigur şi 
tot cheltuind din capitalul meu, însemna să mă las să 
sângerez până îmi voi da sufletul. Din cauza asta mă şi 
băteau de multe ori gânduri triste. Totuşi, eu mă 
scuturam de ele şi mă tot mângâiam cu speranţa că s-ar 
putea ivi un prilej sau altul, care să mă scoată din 
încurcătură. 

Dar nu eram în locul potrivit pentru aşa ceva. Nu mă 
mai aflam la Redriff, unde dac-aş fi dus o viaţă 
cuviincioasă, s-ar fi găsit un căpitan cinstit de vas sau alt 
om care să-mi facă curte, cu gândul onorabil de a mă lua 
de nevastă, ci mă aflam la Bath unde un bărbat îşi mai 
găseşte când şi când vreo amantă, dar unde rar umblă 
să-şi caute o nevastă; şi, prin urmare, cunoştinţele la care 
se poate aştepta o femeie aci ţintesc toate într-acolo. 

Primul sezon l-am petrecut destul de bine; căci deşi 
făcusem cunoştinţă cu un domn care venise la Bath ca să 
se distreze, totuşi nu începusem nici o legătură ruşinoasă. 
Mă împotrivisem câtorva oferte amoroase şi ştiusem să 
mă descurc destul de bine. Nu eram-destul de păcătoasă 


106 


Daniel Defoe 

ca să mă ticăloşesc de dragul viciului şi nici n-am primit 
propuneri nemaipomenite, care să mă ispitească tocmai 
cu ce doream eu. 

Am izbutit totuşi, în primul sezon, să fac cunoştinţă 
cu o femeie, în casa căreia locuiam. Nu pot spune că 
ţinea o casă deocheată, dar nici uşă de biserică nu era 
femeia. Eu avusesem grijă să mă port, în toate 
împrejurările, în aşa fel, încât să nu-mi pătez câtuşi de 
puţin bunul meu nume, iar toţi bărbaţii cu care aveam 
de-a face aveau nume atât de bun, încât nici o umbră nu 
mi-a întunecat reputaţia, şi nici unul din ei nu părea să 
creadă că e rost de o legătură păcătoasă cu mine; totuşi, 
cum spuneam, era un domn, care mă prefera totdeauna 
pentru tovărăşia mea plăcută, cum zicea el, tovărăşie 
care, cum îi plăcea să spună, îl încânta foarte, dar pe 
atunci mai mult decât atât nu era între noi. 

După ce plecă lumea din Bath, începui să petrec 
ceasuri pline de tristeţe; căci, deşi mă repezeam uneori 
până la Bristol ca să-mi văd de treburi şi să mai fac rost 
de ceva bani, totuşi mă întorceam la Bath unde mă 
statornicisem, deoarece înţelegându-mă bine cu femeia 
în casa căreia locuiam vara, mi-am dat seama că şi iarna 
aş trăi mai ieftin la Bath decât în oricare alt loc. Aci, cum 
spuneam, am petrecut o iarnă pe atât de apăsătoare, pe 
cât fusese toamna de veselă; şi, fiindcă mă împrietenisem 
cu numita femeie în casa căreia locuiam, nu se putea să 
nu-i împărtăşesc câte ceva din ce-mi stătea mai pe inimă, 
şi mai ales strâmtoarea în care mă aflam. l-am spus că 
aveam în Virginia o mamă şi un frate, care o duceau bine; 
şi fiindcă-i scrisesem într-adevăr maică-mi, mai ales ca 
să-i descriu împrejurările în care mă aflam şi marea 
pagubă pe care o încercasem, am avut grijă să-i spun noii 
mele prietene că aşteptam un plocon din Virginia, ceea ce 
era adevărat; şi cum corăbiile ajungeau din Bristol la York 
River, în Virginia, şi înapoi mai repede decât din Londra, 
iar frate-meu avea legături de afaceri mai ales la Bristol; 


107 


Moll Flanders 


m-am gândit că-i mult mai bine să aştept răspunsul aci, 
decât să plec la Londra. 

Noua mea prietenă păru vădit mişcată de starea mea 
şi avu bunătatea să-mi reducă preţul pensiunii la o sumă 
atât de mică, în timpul iernii, încât izbuti să mă convingă 
că nici nu câştigă de pe urma mea; cât despre chirie, în 
timpul iernii nu plăteam nimic. 

Când a început sezonul de primăvară, femeia a fost 
mai departe la fel de drăguță, iar eu am locuit la ea o 
bucată de vreme, până când am crezut de cuviinţă că 
trebuie să fac altfel. Câteva persoane cu vază trăgeau 
adesea în casa ei şi printre ele domnul care, cum 
spuneam, îmi căutase tovărăşia în vara trecută acesta a 
sosit din nou, însoţit de un alt domn şi de doi servitori şi 
au tras tot aci. Eu bănuiam că gazda mea îl poftise la ea, 
înştiinţându-l că locuiam tot acolo; dar ea a tăgăduit. 

Într-un cuvânt, domnul cu pricina a sosit şi m-a ales 
mai departe ca amică preferată. Trebuie să recunosc că 
era un gentleman desăvârşit şi tovărăşia lui mi-era tot 
atât de plăcută, pe cât era a mea dacă e să-i dau crezare 
pentru el. Nu mi-a declarat altceva decât un respect ne- 
mărginit şi avea o atare părere despre virtutea mea, 
încât, după cum a mărturisit adesea, îşi închipuia că, dacă 
mi-ar propune altceva, l-aş respinge cu dispreţ. Curând a 
înţeles de la mine că sunt văduvă, că sosisem din Virginia 
la Bristol cu una dintre ultimele corăbii şi că aşteptam la 
Bath să sosească vasul următor din Virginia, care trebuia 
să-mi aducă bunuri importante. Am înţeles de la el că are 
nevastă, dar că femeia nu e zdravănă la cap şi se află sub 
supravegherea rudelor ei, lucru la care el consimţise 
pentru a fi scutit de bănuiala că n-o îngrijeşte bine; între 
timp omul venise la Bath ca să mai scape puţin de gân- 
durile astea negre. 

Gazda mea, care încuraja, cu bună ştire, prietenia 
noastră, în toate împrejurările, mi l-a descris în culorile 
cele mai frumoase, ca pe un om de-cinste, virtuos şi de 


108 


Daniel Defoe 


asemenea foarte bogat. Într-adevăr, aveam şi eu temeiuri 
să cred acelaşi lucru despre el căci deşi locuiam amândoi 
la acelaşi cat şi el intra de multe ori în odaia mea, chiar 
când eram în pat, iar eu intram în odaia lui, totuşi n-a 
făcut niciodată mai mult decât să mă sărute şi, multă 
vreme, după cum veţi afla, nu mi-a cerut nimic. 

Deseori îi vorbeam gazdei despre marea lui 
cumpătare şi ea îmi spunea iarăşi că aşa îl cunoscuse de 
la început; totuşi socotea că ar trebui să-mi dăruiască o 
răsplată pentru tovărăşia mea, fiindcă omul mă cam 
rechiziţiona pentru el, cum se zice. l-am răspuns că nu 
i-am dat în nici un fel a înţelege că doresc una ca asta 
sau că aş primi ceva de la el. Mi-a spus ca va lua treaba 
asta asupra ei şi a lucrat cu atâta pricepere, încât prima 
dată când am rămas singură cu el, după ce ea îi vorbise, 
omul a început să mă întrebe câte ceva despre situaţia 
mea, ca, de pildă, din ce trăiam de când debarcasem, sau 
dacă n-aveam nevoie de bani. Eu am fost îndrăzneață. 
l-am spus că, deşi transportul meu de tutun suferise 
pagube, totuşi nu era cu totul pierdut; că negustorul către 
care fusesem îndreptată se purtase atât de cinstit cu 
mine, încât nu dusesem lipsuri şi că nădăjduiam să mă 
descurc, dacă voi fi chibzuită, până voi primi mai mult, 
ceea ce aşteptam să se întâmple o dată cu sosirea 
următorului vas şi că, până una-alta, îmi restrângeam 
cheltuielile; că în timp ce în sezonul trecut avusesem o 
slujnică, acum trăiam fără şi că, în timp ce anul trecut 
ocupasem o odaie şi o sufragerie la etajul întâi, acum nu 
mai aveam decât o odaie la al doilea şi aşa mai departe. 
Dar trăiam, zisei eu, la fel de mulţumită acum ca şi 
atunci; şi am adăugat că tovărăşia lui m-a făcut să găsesc 
viaţa mult mai frumoasă decât aş fi găsit-o altfel, lucru 
pentru care îi eram foarte îndatorată; astfel i-am retezat 
orice propunere, pentru moment. N-a trecut mult şi m-a 
atacat din nou, imputându-mi că mă feresc să-i încre- 
dinţez adevărul despre situaţia mea, lucru de care lui îi 


109 


Moll Flanders 


părea rău; mă asigura că nu-mi pune întrebări cu scopul 
de a-şi potoli curiozitatea, ci numai pentru a mă ajuta, 
dacă se va ivi prilejul; dar de vreme ce nu mă socoteam 
în situaţia de a primi ajutor, nu dorea decât un singur 
lucru de la mine şi anume să-i făgăduiesc că dacă voi fi 
vreodată la strâmtoare, i-o voi mărturisi sincer şi mă voi 
folosi de el cu aceeaşi libertate cu care mi-a făcut el 
propunerea; mai adăugă că voi găsi totdeauna în el un 
prieten credincios, chiar dacă eu mă temeam poate să 
mă încredinţez lui. 

N-am uitat nici unul din cuvintele cu care se cuvine 
să răspunzi când eşti nespus de îndatorat, ca să-l fac să 
înţeleagă ca primesc aşa cum trebuie bunătatea lui; şi, 
într-adevăr, de atunci înainte, nu m-am mai arătat atât de 
reţinută ca până atunci, deşi nici unul dintre noi nu 
depăşea hotarele celei mai desăvârşite virtuţi; dar oricât 
de nestânjenită ar fi fost conversaţia noastră, tot nu 
puteam să-mi iau libertatea pe care o dorea el, anume 
să-i spun că am nevoie de bani, măcar că în taină mă 
bucura nespus propunerea lui. 

Trecuseră câteva săptămâni şi eu tot nu-i cerusem 
bani, când gazda mea, o făptură vicleană, care mă 
îmboldea mereu-să cer, înțelegând că nu sunt în stare de 
aşa ceva, născoci o poveste şi năvăli peste noi, când 
eram împreună. 

— Sărmană văduvă! zice, am veşti proaste pentru 
dumneata în dimineaţa asta. 

— Dar ce s-a întâmplat? întreb eu. Au fost capturate 
de francezi corăbiile din Virginia? — fiindcă de asta mă 
temeam. 

— Nu, nu, face ea, dar omul pe care l-ai trimis ieri 
după bani la Bristol s-a întors, spunând că n-a adus nimic: 

Nici de frică nu-mi plăcea planul ei. Mi se părea că 
prea-i dă omului ghes, lucru de care nu era nevoie, şi am 
văzut numaidecât că n-o să pierd nimic dacă o să mă 
împotrivesc, aşa încât am luat-o de scurt. 


110 


Daniel Defoe 


— Nu-mi închipui de ce-a spus -una ca asta, zic eu; 
fiindcă te asigur că mi-a adus toţi banii după care l-am 
trimis, şi iată-i. Şi scoţându-mi punga, în care se găseau 
vreo douăsprezece guinee, am adăugat: Fiindcă veni 
vorba, aveam de gând să-ţi dau mai pe urmă cea mai 
mare parte din ei. 

Pe el l-a cam dezgustat felul cum a vorbit femeia, ca 
şi pe mine de altfel, căci o socoteam, aşa cum îmi 
închipuiam c-o s-o socotească şi el, cam îndrăzneață; dar 
când mi-a auzit răspunsul, i-a venit inima la loc. A doua zi 
de dimineaţă, a adus iarăşi vorba despre asta şi mi-am 
dat seama că e pe deplin mulţumit mi-a spus, 
zâmbindu-mi, că speră că nu duc lipsă de bani fără să-i 
spun şi lui, mai ales că-i făgăduisem asta. l-am răspuns 
că felul cum vorbise gazda în ajun, despre lucruri care n-o 
priveau, mă nemulţumise tare dar mi-am închipuit că are 
nevoie de banii pe care îi datoram, adică vreo opt guinee, 
drept care i le înapoiasem în aceeaşi seară. 

S-a înveselit auzind că-i plătisem şi pe urmă ne-am 
luat cu altele. Dar, în dimineaţa următoare, auzind că mă 
trezisem înaintea lui, m-a strigat şi eu i-am răspuns. M-a 
poftit să vin în odaia lui; era în pat când am intrat şi m-a 
rugat să şed pe marginea patului, fiindcă zicea că vrea 
să-mi spună ceva. După câteva drăgălăşenii, m-a întrebat 
dacă vreau să fiu foarte cinstită cu el şi să-i răspund 
sincer cu privire la un lucru, pe care vrea să-l afle de la 
mine. 

După ce am făcut un pic nazuri din pricina cuvântului 
„sincer”,  întrebându-l dacă-i  răspunsesem vreodată 
nesincer, i-am făgăduit. Şi aflaţi că dorinţa lui era să-l las 
să se uite în punga mea. Eu mi-am pus numaidecât mâna 
în buzunar şi, râzând, am scos punga în care se aflau trei 
guinee şi jumătate. Atunci el m-a întrebat dacă ăştia-s toţi 
banii pe care-i am. l-am răspuns, tot râzând, că n-am 
mult mai mulţi. 

Ei, atunci, mi-a cerut să-i promit că mă duc în odaia 


111 


Moll Flanders 


mea şi că-i aduc toţi banii pe care-i am, până la ultima 
leţcaie. l-am spus că mă supun şi m-am dus în odaia mea, 
de unde am adus un sertăraş secret, în care mai aveam 
vreo şase guinee şi ceva argint şi am aruncat totul pe pat, 
spunându-i că asta-mi era averea, pe cinstea mea, până 
la ultimul ban. El s-a uitat puţin la bani, fără să-i numere, 
a azvârlit totul înapoi în sertar şi, pe urmă, scoțând o 
cheie din buzunar, m-a rugat să descui o casetă din lemn 
de nuc, de pe masă, şi să-i aduc cutare sertăraş, ceea ce 
am şi făcut. In sertarul ăsta era o groază de bani de aur, 
nu ştiu exact cât, dar cred să fi fost vreo două sute de 
guinee. A luat sertarul şi, apucându-mi mâna, mi-a 
vârât-o înăuntru şi m-a silit să-mi umplu pumnul; eu mă 
zbăteam, dar el.îmi ţinea cu putere.mâna în mâna lui şi 
mi-o împingea în sertar, silindu-mă să iau atâtea guinee, 
câte puteam să înşfac dintr-o dată. 

După ce m-am supus, m-a pus să deşert banii în 
poală, a luat sertăraşul meu şi a deşertat banii mei peste 
ceea ce luasem de la el; apoi m-a poftit să plec şi să duc 
totul în odaia mea. 

Istorisesc povestea asta cu atâtea amănunte pentru 
hazul ei şi ca să arăt voia bună ce domnea între noi. Nu a 
trecut mult şi omul începu să găsească tot felul de 
cusururi hainelor, dantelelor, pălăriilor mele şi, pe scurt, 
mă îndemna să cumpăr altele mai de soi, lucru pe care, în 
treacăt. fie spus, zău că doream să-l fac, deşi mă 
prefăceam că n-am chef. Nimic nu-mi plăcea mai mult 
decât straiele frumoase; dar lui îi spuneam că trebuie să 
gospodăresc banii pe care mi-i împrumutase, fiindcă altfel 
n-o să fiu în stare să i-i înapoiez. El mi-a spus atunci, fără 
vorbă multă, că deoarece mă respecta din toată inima 
şi-mi cunoştea necazurile, nu-mi împrumutase banii, ci 
mi-i dăruise, socotind că meritam atâta lucru de la el, 
pentru -tovărăşia mea, de care-i făcusem parte din plin. 
După asta m-a silit să-mi iau o slujnică, să duc gospodărie 
şi, fiindcă prietenul lui plecase, m-a pus să am grijă şi de 


112 


Daniel Defoe 


gospodăria lui, ceea ce făceam cu plăcere, socotind, după 
câte văzusem, că n-aveam să pierd nimic, precum nici 
gazda nu s-a lăsat păgubită de pe urma trebii ăsteia. 

Am trăit aşa aproape trei luni, când societatea din 
Bath rărindu-se, a început să vorbească şi el de plecare şi 
tare ar fi vrut să mă ia cu el la Londra. Eu am făcut 
mofturi când am auzit propunerea, fiindcă nu ştiam în ce 
calitate o să trăiesc acolo şi nici cum o să se poarte el cu 
mine. Dar, în timp ce treaba asta mai era încă în discuţie, 
omul a căzut greu bolnav; se dusese într-un loc din 
Somersetshire, de-i spune Shepton şi acolo l-a pălit rău 
boala, aşa de rău că nici de călătorie nu mai era în stare; 
aşa încât şi-a trimis feciorul înapoi la Bath, rugându-mă să 
închiriez o butcă şi să vin până la el. Inainte de plecare, 
îşi lăsase banii şi alte lucruri de preţ în seama mea, şi 
acum zău că nu ştiam ce să fac cu toate astea; le-am pus 
la un loc cât am putut mai sigur, am încuiat casa şi am 
plecat la el. L-am găsit într-adevăr rău bolnav, şi de 
aceea, l-am înduplecat să se lase dus într-o lectică până 
la Bath, unde putea găsi îngrijire mai bună şi sfaturi mai 
pricepute. 

El a încuviinţat şi l-am dus la Bath, cale de vreo cinci- 
sprezece mile, după câte îmi amintesc. Aici l-au ţinut mai 
departe fierbinţelile şi a zăcut în pat cinci săptămâni, în 
care timp am văzut de el şi l-am doftoricit cu atâta grijă, 
de parcă i-aş fi fost nevastă pe legea mea, că şi nevastă 
să-i fi fost, tot n-aş fi putut să fac mai mult. Am vegheat 
şezând lângă el atât de mult şi atât de des, încât la urmă 
nu m-a mai lăsat să mă obosesc şi atunci mi-am făcut 
rost de o saltea, pe care am adus-o la el în odaie şi am 
aşezat-o la picioarele patului lui. 

Starea lui îmi căşuna într-adevăr destulă supărare şi 
la gândul că voi pierde un prieten cum era şi vădea că 
avea să-mi fie el, stăteam lângă dânsul şi mă boceam 
ceasuri de-a rândul. În cele din urmă, şi-a revenit şi dădea 
semne bune că se va vindeca, aşa cum s-a şi întâmplat, 


113 


Moll Flanders 


măcar că foarte încet. 

Dacă lucrurile astea s-ar fi petrecut altfel decât cum 
le spun eu, n-aş sta la gânduri dacă să le dezvălui, cum 
se pare că mi s-a întâmplat altă dată; dar susţin sus şi 
tare că în tot timpul cât am fost cu el, în afară de 
momentele când el sau eu eram în pat şi de îngrijirile 
date lui zi şi noapte cât a fost bolnav, n-a fost nici urmă 
de vorbă sau faptă necuviincioasă între noi. Ei, dac-ar fi 
fost aşa până la sfârşit! 

După câtva timp, a început să prindă puteri şi să se 
întremeze văzând cu ochii, iar eu am vrut să mut 
salteaua, dar el nu m-a lăsat, până ce n-a fost în stare să 
se ridice singur fără ajutor şi atunci m-am mutat în odaia 
mea. 

Omul a găsit prilejuri multe să-şi arate recunoştinţa 
faţă de grija mea pentru el; şi când s-a însănătoşit mi-a 
dăruit cincizeci de guinee pentru îngrijirile mele sau, cum 
zicea el, pentru că mi-am primejduit viaţa ca s-o scap pe 
a lui. 

Şi acum îmi făcea declaraţii adânc simţite, 
vorbindu-mi despre dragostea lui sinceră şi de 
nestrămutat pentru mine, dar având mai departe cea mai 
mare grijă de virtutea mea şi de a lui. l-am răspuns că-s 
deplin mulţumită de purtarea lui. El a mers atât de 
departe, încât a ajuns să-mi spună că dac-ar sta gol în pat 
lângă mine, mi-ar păzi virtutea cu aceeaşi sfinţenie cu 
care ar apăra-o dac-ar încerca să mă siluiască altul. L-am 
crezut şi i-am spus-o dar el nu se mulţumi cu atât; 
aştepta, zice, un prilej, ca să-mi dea o dovadă de 
netăgăduit. 

Multă vreme după asta, a trebuit să plec la Bristol 
după treburi, cu care prilej el a închiriat o caleaşcă, vrând 
să mă însoţească; şi acum fireşte că ne-am apropiat mai 
mult unul de altul. De la Bristol m-a dus la Gloucester, 
într-o călătorie de plăcere, ca să ne mai aerisim un pic; şi 
aici s-a întâmplat că n-am găsit loc-la han decât doar o 


114 


Daniel Defoe 


odaie mare, cu două paturi. Hangiul, care ne arăta odăile; 
i-a spus foarte deschis, când a ajuns la odaia cu pricina: 

— Domnule, nu-i treaba mea să întreb dacă doamna 
e soţia dumneavoastră sau nu, dar dacă nu e, puteţi 
dormi cinstit în astea două paturi, ca şi cum aţi fi în două 
odăi despărțite şi, zicând aşa, a tras o perdea mare, care 
trecea prin mijlocul odăii şi într-adevăr despărţea cele 
două paturi. 

— Bine, făcu prietenul meu, arătându-se mulţumit, 
paturile astea îmi convin; cât despre restul, suntem rude 
prea apropiate ca să ne culcăm în acelaşi pat, deşi putem 
să locuim unul în apropierea celuilalt şi cu asta totul 
părea foarte cinstit. 

Când a venit momentul să ne ducem la culcare, el a 
ieşit cuviincios din odaie, până ce m-am băgat eu în pat, 
şi pe urmă s-a dus să se culce în celălalt pat, de unde a 
stat de vorbă cu mine multă vreme. 

În cele din urmă, se întoarce la vorba lui cum că e în 
stare să stea gol în pat lângă mine fără să mă jignească 
nici cu atâtica şi, sărind din pat, zice: 

— Şi acum, draga mea, ai să vezi cât de cinstit ştiu 
să fiu faţă de tine şi cum mă ţin de vorbă; şi o dată văd că 
dă să se culce în-patul meu. 

Eu m-am împotrivit niţel, dar trebuie să mărturisesc 
că n-aş fi făcut nazuri, chiar şi fără făgăduielile lui; aşa în- 
cât, după puţină împotrivire, m-am liniştit şi l-am lăsat să 
vină în pat. Când s-a văzut lângă mine, m-a luat în braţe 
şi aşa am stat culcată toată noaptea alături de el, dar mai 
mult nu mi-a făcut şi zău că nu m-a îmbiat cu altceva în 
toată noaptea aceea decât cu îmbrăţişările lui, aşa cum 
am spus, iar dimineaţa s-a sculat şi s-a îmbrăcat, 
lăsându-mă la fel de nevinovată ca în ziua când m-a făcut 
mama. 

Era lucru de mirare pentru mine şi poate că va fi aşa 
şi pentru alţii care ştiu cum te îndeamnă legile firii, mai 
ales că omul era voinic şi plin de viaţă. Şi nici din temeiuri 


115 


Moll Flanders 


cucernice n-a făcut-o, ci numai din dragoste pentru mine; 
stăruind mereu că, deşi îi eram mai dragă decât toate 
femeile din lume, nu putea să mă jignească, tocmai 
fiindcă mă iubea. 

Recunosc că era un gând nobil, dar fiindcă până 
atunci nu mai văzusem una ca asta, mi se părea uluitor. 
Restul călătoriei a fost ca şi începutul şi ne-am întors la 
Bath, unde având prilejul să vină la mine ori de câte ori 
avea poftă, s-a arătat mai departe tot atât de cumpătat; 
şi mi-a fost dat să stau în pat adesea lângă el şi, deşi între 
noi se petreceau o mulţime de lucruri obişnuite între un 
bărbat şi nevasta lui, totuşi el nu mi-a propus niciodată să 
mergem mai departe şi era foarte mândru de purtarea lui. 
Nu pot spune că eu eram chiar atât de încântată de asta 
cum credea el că sunt, fiindcă trebuie să recunosc că 
eram mult mai păcătoasă decât dânsul. 

Şi-aşa am dus-o aproape doi ani, cu trei întreruperi, 
când el a plecat la Londra, unde într-un rând a stat patru 
luni; dar ca să fiu dreaptă cu el, îmi lăsa totdeauna bani 
ca să pot trăi în belşug. 

Dac-am fi dus-o tot aşa, mărturisesc că am fi avut cu 
ce să ne lăudăm; dar cum spune vorba înţeleaptă, nu-i 
bine să te joci. prea mult cu focul. Lucrul ăsta l-am 
descoperit şi noi; şi acum din nou trebuie să fiu dreaptă 
cu el şi să mărturisesc că prima încălcare n-a venit din 
partea lui. Eram, într-o noapte, în pat împreună şi era cald 
şi bine. Cred că amândoi băusem ceva mai mult ca de 
obicei, deşi nu chiar atât ca să nu mai ştim de noi şi, după 
ce am făcut câtva timp diferite nebunii, pe care nu pot să 
le numesc, i-am spus, în timp ce el mă ţinea strâns în 
braţe, (repet cuvintele cu ruşine şi groază în suflet) că 
inima mă îndeamnă să-l dezleg de făgăduială pentru o 
noapte, dar nu mai mult. 

El a luat-o numaidecât de bună şi după asta n-a mai 
fost chip să mă împotrivesc; şi de fapt nici prin gând 
nu-mi trecea să mă împotrivesc. 


116 


Daniel Defoe 


Şi aşa s-a frânt cârma virtuţii noastre, iar eu am 
schimbat locul de prietenă cu titlul urât sunător de târfă. 
Dimineaţa, eram amândoi plini de căinţă; eu plângeam cu 
foc, iar el spunea că-i pare foarte rău; dar nici unul din noi 
nu putea face mai mult în clipa aceea şi acum că drumul 
era deschis, şi zăgazurile virtuţii şi ale conştiinţei rupte, 
nu mai aveam cu ce lupta. 

În toată săptămâna aceea, conversaţia dintre noi a 
lâncezit rău; eu mă uitam la el roşind şi, în fiecare clipă, 
se ivea trista întrebare: „Dacă rămân însărcinată? Ce-o să 
se întâmple cu mine?” El îmi dădea curaj, spunându-mi 
că, atâta vreme cât îi voi fi credincioasă, îmi va rămâne şi 
el credincios; şi că de vreme ce ajunsesem atât de 
departe (ceea ce nu fusese în gândul lui), dacă voi avea 
un copil, o să se îngrijească el de copil şi de mine. Toate 
astea ne înăspreau pe amândoi. Eu îl încredinţam că dacă 
rămân însărcinată, mai bine mor fără moaşă decât să 
spun că el e tatăl; iar el mă asigura că nu-mi va lipsi 
nimic, dacă rămân însărcinată. Aceste încredinţări pe 
care ni le dam unul altuia ne înrăiau în păcat şi, după 
asta, repetam nelegiuirea, de câte ori aveam chef, până 
când în cele din urmă, de ce mi-a fost frică n-am scăpat şi 
am rămas într-adevăr însărcinată. 

După ce am fost sigură că aşa este şi l-am convins şi 
pe el, începurăm să ne gândim la ce era de făcut, iar eu 
propusei să împărtăşim taina gazdei şi să-i cerem sfatul, 
lucru pe care el îl încuviinţă. Gazda, o femeie trecută prin 
ciur şi prin dârmon (după cum aveam să descopăr), a luat 
lucrurile uşor; zicea că ştiuse dinainte că, până la urmă, o 
să ajungem aici şi ne-a luat astfel o piatră de pe inimă. 
După cum spuneam înainte, am descoperit că-i vulpe 
bătrână, când e'vorba de-alde astea; a luat totul asupra 
ei, a făgăduit să găsească o moaşă şi o doică, să ne 
mulţumească în toate şi să.ne scoată basma curată, ceea 
ce, la drept vorbind, a şi făcut cu foarte multă pricepere. 

Când mi-a venit timpul, l-a rugat pe domnul meu să 


117 


Moll Flanders 


plece la Londra sau sa se prefacă a pleca. După ce el 
părăsi oraşul, i-a înştiinţat pe slujbaşii parohiei că în casa 
ei se află o doamnă gata să nască, dar că ea îl cunoaşte 
bine pe soţul doamnei şi le dădu şi un nume, Sir Walter 
Cleave. Le mai spuse că e un gentleman vrednic, că 
răspunde ea pentru orice informaţie şi alte baliverne. Cu 
asta, slujbaşii parohiei s-au declarat mulţumiţi pe dată şi 
eu am născut cu aceeaşi cinste cu care aş fi născut, 
dac-aş fi fost într-adevăr /ady Cleave; am fost ajutată la 
facere de trei sau patru neveste de cetăţeni onorabili din 
Bath, drept care naşterea a fost mai costisitoare pentru 
el. De multe ori i-am pomenit de îngrijorarea mea în 
privinţa asta, dar el m-a rugat să nu mă sinchisesc de 
bani. 

Cum el îmi dăduse o sumă frumuşică pentru 
cheltuielile neobişnuite ale naşterii, aveam numai lucruri 
arătoase, dar nici nu m-am întrecut cu gluma în nebunii şi 
cheltuieli; pe de altă parte, trecută prin ciur şi prin 
dârmon cum eram şi ştiind că lucrurile astea nu durează 
cât lumea, puneam la o parte cât mai mulţi bani pentru 
zile negre, cum spuneam eu; pe el însă îl lăsam să creadă 
că banii se cheltuiseră pe risipa care a însoţit naşterea. 

In felul ăsta, punând la socoteală şi ce-mi dăduse el, 
după cum am amintit mai înainte, m-am văzut la sfârşitul 
lehuziei cu două sute de guinee în buzunar, în care se 
cuprindea şi ce-mi mai rămăsese din banii mei. 

Am născut un băiat voinic, un copil într-adevăr încân- 
tător; când a auzit vestea, el mi-a scris o scrisoare foarte 
drăgăstoasă, spunându-mi că ar fi mai potrivit, după cum 
credea el, să vin la Londra, de îndată ce voi fi din nou pe 
picioare şi în puteri; că-mi găsise locuinţă la 
Hammersmith, unde aş putea trece drept sosită de 
curând din Londra; şi după câtăva vreme puteam să mă 
înapoiez la Bath, unde mă va însoţi şi el. 

Propunerea asta surâzându-mi, am închiriat o 
caleaşca. şi luându-mi copilul şi o doică de asemenea, 


118 


Daniel Defoe 


care să-l îngrijească şi să-l alăpteze, precum şi o 
servitoare pentru mine, am pornit spre Londra. 

El m-a întâmpinat la Reading în trăsura lui, m-a luat 
lângă el, lăsând doica şi copilul în caleaşca şi aşa m-a dus 
până la noua mea locuinţă din Hammersmith, de care 
aveam de ce să fiu cu desăvârşire mulţumită, fiindcă 
avea încăperi foarte frumoase. 

Şi 'acum ajunsesem la ceea ce aş numi culmea 
belşugului şi nu-mi lipsea nimic decât să fiu nevastă, 
lucru care, în cazul meu, nu se puteă întâmpla; şi tocmai 
de aceea mă foloseam de orice prilej ca să agonisesc cât 
mai mult, cum spuneam şi mai înainte, pentru zile grele; 
căci ştiam că noroace din astea nu ţin mult, fiindcă 
bărbaţii care întreţin amante le schimbă destul de des, se 
plictisesc de ele, devin geloşi sau mai ştiu eu ce; iar 
alteori, femeile care sunt ţinute bine n-au grijă să 
păstreze, printr-o purtare chibzuită, stima bărbaţilor, sau 
mai ales acel lucru gingaş care e credinţa, şi atunci bine 
păţesc când sunt azvârlite cu dispreţ. 

Dar eu, în privinţa asta, mă simţeam în siguranţă, 
fiindcă neavând de gând să schimb, n-aveam nici un fel 
de cunoştinţe şi prin urmare, nici ispita de a căuta 
altceva. N-aveam legături decât cu familia unde locuiam 
şi cu o nevastă de pastor, vecina mea; aşa încât, în lipsa 
lui, nu. mă duceam la nimeni, iar când se întorcea mă 
găsea în odaia sau salonaşul meu, fiindcă nici să iau aer 
nu mă duceam fără el. 

Traiul meu cu el şi al lui cu mine a fost astfel, fără în- 
doială, lucrul cel mai lipsit de prefăcătorie din lume; el îmi 
spunea de multe ori că atunci când mă cunoscuse întâia 
oară, sau chiar în noaptea când ne călcasem legământul 
mai întâi, nici prin gând nu-i trecuse'să se culce cu mine; 
că-i fusesem cu adevărat dragă, dar nu simţise câtuşi de 
puţin vreun îndemn să facă ceea ce făcuse. Eu l-am 
încredinţat că nu-l bănuiam de nimic, că, dacă l-aş fi 
bănuit, n-aş fi încuviinţat atât de-uşor purtările care 


119 


Moll Flanders 


duseseră la ceea ce se întâmplase, dar că totul a venit pe 
neaşteptate şi se datora faptului că, în noaptea aceea, 
prea din cale-afară ne dădusem frâu liber pornirilor. Şi 
într-adevăr, de atunci am băgat adesea de seamă, şi o 
spun spre învăţătura cititorilor acestei istorii, că e mai 
bine să nu fim prea îngăduitori cu pornirile noastre către 
dezmăţ şi desfrânare, ca să nu ne trezim că hotărârea de 
a fi cumpătaţi slăbeşte tocmai atunci când avem cea mai 
mare nevoie de ea. 

E drept că, din ceasul când am început să vorbesc cu 
el, eram hotărâtă să-l las să se culce cu mine, dacă se va 
arăta doritor, dar asta pentru că aveam nevoie de 
ajutorul lui şi nu cunoşteam altă cale de a-l prinde. În 
noaptea aceea însă, când am dormit împreună şi, cum 
am spus, am mers atât de departe, mi-am dat seama de 
slăbiciunea mea; nu m-am putut împotrivi pornirii şi 
m-am văzut silită să cedez, chiar înainte ca el să-mi fi 
cerut. 

Totuşi, el s-a purtat atât de frumos cu mine, încât nu 
mi-a făcut niciodată imputări şi nici nu s-a arătat vreodată 
câtuşi de puţin scârbit de vreo purtare de-a mea, ci 
spunea cu mâna pe inimă că tovărăşia mea îl încântă la 
fel ca în primul ceas al întâlnirii noastre. 

E adevărat că n-avea nevastă, adică nevastă-sa nu-i 
era nevastă, dar adesea remuşcările îl smulg pe bărbat 
din braţele amantei, mai ales când omul e simţitor. Aşa 
cum s-a întâmplat la urmă şi cu el, deşi aceasta s-a 
întâmplat cu un alt prilej. 

Pe de altă parte, măcar că şi în culmea mulţumirii 
aveam şi eu, în taină, mustrări de cuget din pricina vieţii 
pe care o duceam, totuşi gândul înspăimântător al 
sărăciei şi al foamei, care mă urmărea ca o stafie 
îngrozitoare, mă împiedica să privesc înapoi şi aşa cum 
sărăcia. mă adusese aici, tot aşa spaima de sărăcie mă 
ţinea pe loc, deşi mă hotărâm adesea să las totul baltă, 
cu condiţia însă să pun deoparte destui bani ca să am din 


120 


Daniel Defoe 


ce trăi. Dar astea erau gânduri care nu cântăreau greu şi 
se spulberau de îndată ce venea el să mă vadă; căci 
tovărăşia lui era atât de fermecătoare, încât nu era chip 
să fii tristă alături de el; gândurile nu mă năpădeau decât 
în ceasurile de singurătate. 

Şase ani am dus viaţa asta fericită şi totodată 
nefericită şi, în vremea asta i-am născut trei copii, dar 
numai primul a avut zile; şi, deşi în ăşti şase ani m-am 
mutat de două ori, totuşi în al şaselea an m-am înapoiat 
la prima mea locuinţă din Hammersmith. Şi aici m-am 
trezit, într-o dimineaţă, cu o scrisoare politicoasă, dar 
tristă, de la domnul meu, care mă înştiinţa că se simte 
foarte rău, că se teme că iar îl păleşte boala, dar că 
rudele neveste-si locuind în aceeaşi casă cu el, nu-i chip 
să mă aducă şi pe mine acolo, lucru care-l nemulţumea 
tare, fiindcă ar fi dorit să-l pot îngriji şi doftorici ca pe 
vremuri. 

Pe mine povestea asta mă nelinişti şi eram tare 
nerăbdătoare să ştiu cum o duce. Am aşteptat vreo două 
săptămâni sau aşa ceva fără să aflu nimic, lucru care mă 
mira şi începea să mă îngrijoreze de-a binelea. Cred că nu 
greşesc când spun că, în următoarele două săptămâni, 
am fost ca nebună. Era cu atât mai greu cu cât nu ştiam 
anume unde se afla, pentru că, după câte înţelesesem la 
început, locuia în casele soacră-si; dar, plecând la Londra 
am aflat curând, cu ajutorul îndrumărilor pe care mi le 
dăduse el cu privire la locul unde să-i trimit scrisorile, 
cum să-i dau de urmă şi am descoperit că sta într-o casă 
din Bloomsbury, unde se mutase cu toată familia; că 
nevastă-sa şi mama neveste-si locuiau în aceeaşi casă, 
deşi neveste-si nu i se spusese că stă la un loc cu 
bărbatu-său. 

Înţelesei curând că era aproape să-şi dea sufletul şi 
la vestea asta spun drept că n-a lipsit mult ca să mi-l dau 
şi eu pe-al meu. Intr-o seară, din curiozitate, m-am 
îmbrăcat. ca slujnică, mi-am. pus o bonetă rotundă şi o 


121 


Moll Flanders 


pălărie de pai deasupra şi m-am dus:la uşa lui, ca şi cum 
m-ar fi trimis o doamnă din vecini, la care locuise el mai 
înainte. Am dat complimente pentru coniţe şi conaşi, am 
spus că am venit să aflu ce face domnul şi cum a petrecut 
noaptea. În felul ăsta, am găsit prilejul căutat, fiindcă 
oprind pe una din slujnice m-am întins la vorbă şi am aflat 
toate amănuntele bolii lui, care, după cum mi-am dat eu 
seama, era o aprindere de plămâni cu fierbinţeli şi tuse. 
Fata mi-a mai înşirat cine locuia în casă şi cum era cu 
nevastă-sa care, după câte spunea ea, dădea speranţe 
celor din jur că se va înzdrăveni la minte; în schimb 
despre conaşul, doctorii ziceau că-i slabă nădejde cu el, 
că în dimineaţa aceea crezuseră c-o să moară, că nici 
acum nu era mult mai bine şi că ei. nu sperau sa. apuce 
omul dimineaţa următoare. 

Erau veşti groaznice pentru mine; îmi dădeam seama 
că bunăstarea mea se apropia de sfârşit şi-mi spuneam 
că bine făcusem când gospodărisem cu chibzuială şi 
strânsesem bani albi pentru zile negre, fiindcă acum chiar 
că nu mai vedeam cum o să mi se aştearnă viaţa de-aci 
înainte. 

Mă mai apăsa şi gândul că aveam un fiu, un băieţaş 
frumos de cinci-ani trecuţi şi nici un ban pus deoparte 
pentru el, cel puţin după câte ştiam eu. Cu gândurile 
astea şi cu inima grea, mă întorsei în seara aceea acasă 
şi începui să-mi închipui cum o să trăiesc şi în ce chip o să 
mă chivernisesc pentru restul zilelor mele. 

Vă daţi seama că n-am avut astâmpăr până ce n-am 
întrebat iarăşi, foarte curând, ce se mai aude cu el; şi, 
fiindcă nu mă încumetam să mă duc singură, am trimis 
chipurile câţiva soli, până când, după ce au mai trecut 
două săptămâni, am înţeles că sunt speranţe să scape 
omul cu viaţă, cu toate că mai era încă foarte bolnav; 
atunci am lăsat-o mai moale cu emisarii şi, după câtva 
timp, am aflat din vecini că omul stătea mai mult în 
preajma casei şi,-pe urmă, că a început să iasă în oraş. 


122 


Daniel Defoe 


Nici nu mă îndoiam c-o să-mi dea curând de ştire şi 
începeam să mă împac cu soarta, fiindcă, după cum 
socoteam eu, lucrurile începuseră să se îndrepte. Am 
aşteptat o săptămână, două apoi, spre uimirea mea, încă 
aproape două luni şi eu tot nu aflam nimic decât că, fiind 
vindecat, plecase la ţară deoarece avea nevoie de aer 
curat după boală. După asta au mai trecut două luni şi 
atunci am priceput că s-a întors iarăşi în oraş, dar încă nu 
primisem nici o ştire de la el. 

Îi scrisesem câteva scrisori, adresându-le ca de 
obicei, şi am aflat că vreo două-trei fuseseră ridicate, dar 
restul nu. l-am scris din nou, mai stăruitor ca niciodată şi, 
într-una din ele, l-am înştiinţat că sunt silită să-l caut, 
arătându-i în ce. situaţie mă aflam: cu chiria neplătită şi 
fără rezerve pentru copil. Îi descriam starea mea jalnică, 
lipsa mijloacelor de trai, asta după ce el îmi făgăduise cu 
mâna pe inimă că se va îngriji de mine şi mă va întreţine. 
Am copiat scrisoarea şi, văzând că zace la adresa aceea 
de aproape o lună şi că nimeni n-o ridică, am făcut în aşa 
fel încât copia să-i ajungă în mână, în cafeneaua unde 
aflasem că avea obiceiul să se ducă. 

Scrisoarea asta l-a silit să-mi dea un răspuns, prin 
care, deşi am aflat că sunt părăsită, am mai aflat că-mi 
trimisese o scrisoare înainte, cerându-mi să mă înapoiez 
la Bath. Ajung îndată şi la cuprinsul scrisorii. 

E drept că pe patul de suferinţă priveşti în altă 
lumină şi vezi cu alţi ochi decât înainte legături ca a 
noastră; iubitul meu fusese la hotarele morţii şi în pragul 
veşniciei; se pare că-l năpădiseră remuşcări îndreptăţite 
şi gânduri triste cu privire la viaţa lui trecută, desfrânată 
şi uşuratică; şi, printre altele, legătura nelegiuită cu mine, 
care însemna nici mai mult, nici mai puţin decât o viaţă 
prelungită de adulter, îi apăruse în adevărata ei lumină, 
nu aşa cum o socotise înainte: acum o privea cu o scârbă 
îndreptăţită. 

Nu pot să nu bag de seamă, spre ştiinţa femeilor, cu 


123 


Moll Flanders 


privire la asemenea legături, că -ori de câte ori o 
nelegiuire dintre acestea e urmată de căinţă sinceră, 
căinţa se însoţeşte totdeauna cu ura pentru obiectul 
plăcerii; şi ura e pe măsura dragostei dinainte. Aşa va fi 
totdeauna; nici n-ar putea să fie altfel, căci nu poate să 
existe dezgust adevărat şi sincer faţă de nelegiuire, 
laolaltă cu dragostea pentru cauza nelegiuirii; o dată cu 
groaza de păcat, apare şi groaza de tovarăşul de păcat; 
nici nu te poţi aştepta la altceva. 

Am înţeles că aşa se întâmpla şi aci, deşi manierele 
alese şi simţul dreptăţii îl împiedicau pe bărbatul acesta 
să ducă lucrurile prea departe. Pe scurt, iată cum s-a 
purtat în împrejurarea de faţă: dându-şi seama din ultima 
mea scrisoare şi din celelalte, pe care le-a ridicat după 
aceea, că eu nu plecasem la Bath şi că prima lui scrisoare 
nu-mi căzuse în mână, mi-a scris următoarele: 


Doamnă, mă mir că scrisoarea mea din ziua de 8 a 
lunii trecute nu v-a ajuns în mână; vă dau cuvântul meu 
că a fost predată la locuința dumneavoastră, în mâinile 
Slujnicei. 

Nu e nevoie să vă mai spun care a fost starea mea în 
ultima vreme; şi-cum, după ce am ajuns până la marginea 
mormântului, m-am însănătoşit, prin mila neaşteptată şi 
nemeritată a cerului. În starea în care m-am aflat, nu vi 
se va părea ciudat că legătura noastră nefericită n-a fost 
povara cea mai uşoară ce-mi apăsa conştiinţa. Nu-i 
nevoie să spun mai mult, lucrurile de care te căleşti 
trebuie să le îndrepți. 

Aş dori să vă întoarceți la Bath. Vă trimit un cec de 
50 de lire ca să puteţi achita chiria şi plăti drumul şi 
nădăjduiesc că 'nu vă miră când adaug că, numai din 
această pricină şi nu din pricina vreunei jigniri pe care 
mi-ati fi adus-o, nu vă mai pot vedea niciodată. Mă voi; 
îngriji aşa cum se cuvine de copil; lăsați-l unde se afla 
acum sau luați-l cu dumneavoastră, cum credeţi de 


124 


Daniel Defoe 


cuviință. Vă doresc gânduri asemănătoare cu ale mele şi 
ca acestea să fie spre folosul dumneavoastră. Rămân, 
etc. 


Scrisoarea asta m-a durut ca mii de răni; nu pot 
spune cât mă chinuiau remuşcările, căci nici eu nu eram 
oarbă faţă de crima mea; şi mă gândeam c-ar fi fost un 
păcat mai mic dac-aş fi rămas mai departe cu frate-meu, 
fiindcă cel puţin căsătoria aceea nu era păcătoasă, de 
vreme ce nici unul din noi doi nu ştiuse nimic. 

Dar nici o clipă nu mi-a trecut prin minte, că, în toată 
vremea asta, eu fusesem femeie măritată, soţia 
pânzarului, care, deşi mă părăsise silit de împrejurări, 
n-avea putere să dezlege contractul de căsătorie încheiat 
între noi sau să-mi dea, în chip legal, îngăduinţa de a mă 
remărita; aşa încât, în tot timpul ăsta, nu fusesem decât o 
târfă şi o femeie adulteră. După aceea îmi făceam 
imputări în legătură cu îndrăzneala mea şi felul cum îl 
momisem pe acest gentleman, spunându-mi că eu eram 
vinovată de toată crima; că acum el fiind, din mila 
Domnului care-i luminase mintea, smuls de la marginea 
prăpastiei, eu rămâneam, părăsită de Dumnezeu, să duc 
mai departe aceeaşi viaţă de stricăciune. 

Cu gândurile astea am trăit abătută şi tristă aproape 
o lună şi nu m-am dus la Bath, fiindcă n-aveam nici un 
chef să locuiesc la femeia unde locuisem înainte, pentru 
ca nu cumva, îmi spuneam eu, să mă îndemne ea din nou 
la vreo ticăloşie, aşa cum mai făcuse. Şi afară de asta, nu 
doream să afle că fusesem azvârlită, cum v-am povestit 
adineauri. 

Eram în mare încurcătură din pricina băieţaşului 
meu. Eram moartă la gândul să mă despart de copil, 
totuşi, socotind primejdia de a rămâne cândva cu el în 
grija mea, fără să am cu ce să-l ţin, m-am hotărât să-l 
părăsesc pe urmă însă m-am hotărât să rămân în preajma 
lui, ca să am mulţumirea de a-l vedea, dar nu şi.grija de 


125 


Moll Flanders 


a-l întreţine. Aşa încât am trimis domnului meu un răvaş, 
în care-i spuneam că-i urmasem porunca în toate, atât 
doar că nu plecasem la Bath că deşi despărţirea de el îmi 
pricinuia o rană ce nu se va vindeca niciodată, totuşi 
eram pe deplin mulţumită, fiindcă el avea dreptate şi era 
departe de mine gândul să-i îngreunez pocăinţa. 

Pe urmă i-am înfăţişat starea mea în cuvintele cele 
mai mişcătoare. l-am spus că nenorocirile care l-au 
îndemnat la început spre o prietenie mărinimoasă îl vor 
îndemna, după cum nădăjduiam, să aibă puţină grijă de 
mine, acum că pusesem capăt la ceea ce era nelegiuit în 
legătura noastră, pe care nici unul din noi, cred, n-o 
dorise aşa când ne cunoscusem; că doream să mă căiesc 
la fel de sincer ca şi el, dar îl imploram să-mi dea putinţa 
de a nu cădea din nou în ispită, de groaza sărăciei şi a 
mizeriei şi dacă se temea câtuşi de puţin că-i voi aduce 
neplăceri, îl rugam să-mi înlesnească întoarcerea la 
mama mea, în Virginia, de unde ştia că venisem, şi cu 
asta va pune capăt tuturor temerilor lui în povestea asta. 
În încheiere, îi spuneam că dacă îmi mai trimite încă 50 
de lire, ca să-mi uşureze plecarea, îi voi trimite chitanţă 
de descărcare şi făgăduiesc să nu-l mai tulbur niciodată 
cu stăruinţele mele; în afară doar ca să aflu de 
bunăstarea copilului, pe care, dacă mama trăieşte şi 
împrejurările o vor îngădui, voi trimite să-l aducă, 
scăpându-l pe el şi de grija asta. 

Sigur că totul era o păcăleală, fiindcă n-aveam de 
gând să plec în Virginia, aşa cum poate fi încredinţat 
oricine care cunoaşte ce-am păţit acolo; dar socoteala era 
să mai scot, dacă se putea, aceste ultime 50 de lire de la 
el, ştiind bine că erau ultimii bani la care mă mai puteam 
aştepta vreodată. 

Totuşi, propunerea mea de a-i da o chitanţă de 
descărcare şi de a nu-l mai supăra niciodată a fost 
hotărâtoare şi el mi-a trimis o poliţă pentru suma amintită 
cu un om care -mi-a adus la semnat şi o chitanţă de 


126 


Daniel Defoe 


descărcare, iar eu am semnat cu toată cinstea; şi astfel, 
deşi cu durere şi împotriva voinţei mele, s-a sfârşit şi 
povestea asta. 

Şi aici nu pot să mă împiedic de a cugeta la urmările 
nenorocite ale libertăţii prea mari pe care şi-o iau doi 
oameni în situaţia noastră, sub pretextul unor gânduri 
curate, al unei iubiri prieteneşti şi al altor lucruri de felul 
ăsta. Trupul are de obicei o parte atât de mare în astfel 
de prietenii, încât, din păcate, pornirea înfrânge până la 
urmă cele mai sfinte hotărâri; iar viciul pătrunde prin 
spărturile din zidul cuviinţei, aceea pe care prieteniile cu 
adevărat curate ar trebui s-o păzească cu sfinţenie. Dar îi 
las pe cititorii acestei istorii cu gândurile lor drepte, de pe 
urma cărora au să tragă mai mult folos decât mine care, 
ţinând seama că am uitat atât de curând hotărârile luate, 
nu pot fi un dascăl prea grozav. 

Şi iarăşi eram de una singură, cum se zice; dezlegată 
de orice legături, fie ele de soţie sau de amantă, în afară 
de legătura cu bărbatul meu, pânzarul, de care neaflând 
nimic vreme de cincisprezece ani, nimeni nu mă poate 
beşteli că mă simţeam slobodă cu desăvârşire, cu atât 
mai mult cu cât, la plecare, omul îmi spusese că dacă nu 
primesc multă vreme ştiri de la el, trebuie să înţeleg că a 
murit şi că sunt liberă să mă mărit din nou cu cine pof- 
tesc. 

Şi acum începui să-mi fac socotelile. După multe scri- 
sori, neobosită stăruinţă şi prin mijlocirea maică-mi, mai 
primisem un transport de mărfuri de la frate-meu, cum îi 
spun eu acum, din Virginia, drept despăgubire pentru 
transportul pierdut la sosire; dar şi acesta în schimbul 
unei chitanţe de descărcare generală, lucru ce nu-mi 
venea la îndemână, dar a trebuit totuşi să înghit şi asta. 
M-am descurcat cu atâta pricepere, încât mi-am scos 
marfa, înainte de a semna descărcarea şi, după aceea, 
am făcut în aşa fel încât să scap de obligaţie, amânând 
cât puteam semnarea, până când, în cele din urmă, am 


127 


Moll Flanders 


pretins că trebuie să-i scriu. lui frate-meu, înainte de a 
putea să semnez. 

Cu acest câştig şi încă înainte de a primi ultimele 50 
de lire, averea mea se ridica, în total, la 400 de lire, deci, 
pu-nând la socoteală şi banii primiţi în urmă, 450 de lire. 
Mai agonisisem eu 100 de lire, dar mi s-a întâmplat urmă- 
toarea nenorocire: un giuvaergiu, căruia îi încredinţasem 
această sumă, a dat faliment, aşa încât am pierdut 70 de 
lire din banii mei, fiindcă omul nu a putut să-mi înapoieze 
mai mult de 30 de lire din 100. Aveam şi ceva argintărie, 
dar nu mare lucru şi eram destul de bine căptuşită cu 
haine şi rufărie. 

Cu aceste fonduri trebuia să iau viaţa de la capăt nu 
uitaţi însă că nu mai eram femeia din vremea când 
locuiam la Rotherhithe; mai întâi fiindcă aveam douăzeci 
de ani mai mult şi nu arătam mai frumoasă după acest 
spor de ani şi după hoinărelile mele în Virginia şi înapoi în 
Anglia; şi, deşi nu mă dădeam în lături de la nimic care ar 
fi putut să mă înfrumuseţeze, în afară de sulemeneală, 
pentru că până la asta nu m-am înjosit niciodată, totuşi e 
o deosebire între douăzeci şi cinci şi patruzeci şi doi de 
ani. 


Am înjghebat nenumărate planuri cu privire la viaţa 
mea în viitor şi am început să mă gândesc foarte serios la 
ce aveam de făcut, dar nimic nu se ivea. Aveam grijă să 
las lumea să mă creadă mai cineva decât eram şi am dat 
sfoară în ţară că-s bogată şi stăpână pe averea mea; 
acest din urmă lucru era cât se poate de adevărat, 
celălalt aşa cum vă spuneam mai înainte. Nu cunoşteam 
pe nimeni şi asta a fost una din nenorocirile mele, căci 
n-aveam un sfătuitor şi, mai presus de toate, n-aveam cui 
să-i încredinţez între patru ochi taina stării în care mă 
aflam; şi experienţa mi-a arătat că a fi fără prieteni este, 
în afară de mizerie, cea mai rea stare în care poate 
ajunge o femeie, zic o femeie, fiindcă e limpede că 
bărbaţii îşi pot fi- singuri sfătuitori şi-călăuze şi se pricep 


128 


Daniel Defoe 

să iasă din încurcături şi să-şi croiască drum mai bine 
decât femeile; dar când o femeie n-are un prieten, căruia 
să-i împărtăşească necazurile, care s-o sfătuiască şi s-o 
ajute, zece la unu că-i pierdută; şi cu cât are mai mulţi 
bani, cu atât e mai mare primejdia de a fi păgubită şi 
înşelată; aşa mi s-a întâmplat mie cu cele 100 de lire, 
date, cum spuneam mai înainte, pe mâna giuvaergiului, 
care după cât se pare, încă dinainte începuse să nu mai 
aibă credit pe piaţă, dar eu neavând pe nimeni cu care să 
mă sfătuiesc, habar n-aveam şi mi-am pierdut banii. 

Când o femeie e astfel părăsită şi lipsită de sfat, 
arată ca un sac cu bani sau ca un giuvaer pierdut pe 
drumul mare, pradă primului trecător; dacă se întâmplă 
să dea peste ele un om de treabă şi cu principii drepte, 
acesta dă sfoară în ţară şi poate că află şi proprietarul dar 
de câte ori nu se întâmplă ca astfel de lucruri să cadă în 
mâini care nu se sfiesc să şi le însuşească, până când se 
întâmplă odată să pice în mâini bune? 

Aşa era desigur şi cu mine, fiindcă acum eram o 
făptură slobodă şi lăsată de izbelişte, lipsită de ajutor, de 
îndrumare şi fără o călăuză în viaţă; ştiam la ce ţinteam şi 
ce voiam, dar habar n-aveam cum să-mi ating țelul pe căi 
neocolite. Voiam să mă căpătuiesc şi, dac-aş fi avut 
norocul să dau peste un bărbat bun şi chibzuit, aş fi fost o 
soţie atât de credincioasă, de parcă virtutea însăşi m-ar fi 
zămislit. Dacă s-a întâmplat altfel cu mine, pricina a fost 
că viciul, intră totdeauna pe uşa nevoii, nu pe cea a 
bunului plac; şi acum că eram lipsită de o viaţă aşezată, îi 
cunoşteam bine preţul şi ştiam că merită să faci orice ca 
să nu scapi fericirea unei astfel de vieţi; ba chiar, tocmai 
datorită greutăților prin care trecusem, aş fi fost o 
nevastă mai bună; şi, ori de câte ori am fost nevastă, 
n-am prilejuit bărbaţilor mei nici cea mai mică neplăcere, 
prin purtarea mea. 

Dar toate astea erau vorbe de clacă; nu se ivea nimic 
care să-mi dea curaj. Aşteptam. Trăiam cuviincios şi într-o 


129 


Moll Flanders 
cumpătare potrivită cu împrejurările vieții mele; dar nimic 
nu se arăta, nimic nu pica şi fondurile mele se subțiau 
văzând cu ochii. Nu ştiam ce să fac; groaza de sărăcia 
care se apropia îmi apăsa greu cugetul. Aveam ceva bani, 
dar nu ştiam în ce să-i plasez şi dobânda tot nu mi-ar fi 
dat mijloace îndestulătoare de trai, cel puţin la Lonara. 

Până la sfârşit, s-a ivit totuşi ceva nou. In casa unde 
locuiam stătea o doamnă din ţinuturile de nord, care 
vorbea mereu despre cât de ieftină e hrana şi cât de 
uşoară e viaţa în ţinutul ei; ce belşug şi ce ieftinătate e pe 
acolo, ce societate plăcută avea ea şi altele; în cele din 
urmă, i-am spus că aproape mă ispitise să mă 
statornicesc în ţinutul de unde era ea, fiindcă eu, ca vădu- 
vă, deşi aveam slavă Domnului din.ce să trăiesc, totuşi 
n-aveam cum să-mi sporesc averea; iar Londra era un 
oraş luxos, unde descoperisem că nu pot trăi cu mai puţin 
de 100 de lire pe an, decât dacă mă lipsesc de societate, 
de slujnică, de orice strălucire şi mă îngrop în sihăstrie, ca 
şi cum aş fi silită de nevoie. 

Trebuie să adaug că femeia ajunsese să creadă, ca 
toţi ceilalţi, că sunt putred de bogată sau cel puţin, că am 
pe mână o avere de trei sau patru mii de lire, dacă nu 
mai mult; şi grozav de dulce a fost cu mine, când i s-a 
părut că mă bate gândul să plec în ţinutul ei. Mi-a spus că 
are o soră, care trăieşte în apropiere de Liverpool că 
frate-său e un om cu vază acolo, ba are şi o moşie mare 
în Irlanda; că se duce şi ea într-acolo, până-n vreo două 
luni şi că, dacă vreau s-o însoțesc, voi fi la fel de 
binevenită ca şi ea, pentru o lună sau mai mult, până 
ce-mi voi da seama dacă mă împac cu acele locuri; şi 
dacă-mi va surâde să mă statornicesc acolo, are ea grijă, 
având în vedere că ea nu ţine oameni în gazdă, să mă 
recomande unei familii de oameni cumsecade, la care 
să-mi placă să stau. 

Dacă femeia asta mi-ar fi cunoscut situaţia 
adevărată, nu mi-ar fi întins atâtea curse şi nu s-ar fi 


130 


Daniel Defoe 


ostenit atâta ca să prindă o biată făptură părăsită, care, o 
dată prinsă, nu prea era bună de nimic; iar eu, care 
ajunsesem aproape la desperare şi socoteam că mult mai 
rău nu pot să ajung, nu prea mă sinchiseam de ceea ce ar 
fi putut să mi se întâmple, cu condiţia de a nu mi se 
aduce vreo jignire; aşa încât m-am lăsat, după câteva 
marafeturi şi declaraţii de prietenie sinceră şi bunăvoință 
adevărată din partea ei zic, m-am lăsat îndemnată să plec 
cu ea şi, prin urmare, m-am pregătit de drum, deşi habar 
n-aveam încotro o apucam. 

Şi acum eram la mare ananghie; ce brumă de 
agoniseală aveam, totul era în bani, în afară, cum 
spuneam mai înainte, de câteva tacâmuri, ceva rufărie şi 
hainele mele; cât despre de-ale casei, n-aveam mai nimic 
sau chiar nimic, fiindcă locuisem mereu la alţii; dar 
n-aveam nici un prieten pe lumea asta, căruia să-i 
încredinţez puţinul pe care-l aveam sau care să-mi arate 
ce să fac cu el. Mă gândeam la bancă sau la alte companii 
din Londra, dar n-aveam un prieten căruia să-i încredinţez 
treaba, iar să port la mine acţiuni bancare, bonuri de 
credit, ordonanţe de plată şi alte lucruri de felul acesta, 
mi se părea nesigur; căci dacă le pierdeam, puteam să 
pun cruce banilor şi atunci se sfârşea cu mine; pe de altă 
parte, puteam fi prădată sau omorâtă în vreun loc dosnic. 
Deci habar n-aveam ce să fac. 

Într-o dimineaţă m-am gândit să mă duc chiar eu la 
bancă, unde mai. fusesem deseori ca. să-mi ridic dobânda 
unor acţiuni şi unde dădusem de un funcţionar foarte de 
ispravă şi care, mai ales, într-un rând fusese atât de 
cumsecade, încât atunci când eu mă încurcasem în 
socoteli şi luasem mai puţin decât mi se cuvenea, mi-a 
arătat greşeala în clipa când eram gata să plec, şi mi-a 
dat restul, pe care ar fi putut să-l pună în buzunarul lui. 

M-am dus la el şi l-am întrebat dacă şi-ar da 
osteneala să fie sfătuitorul meu, o biată văduvă fără 
prieteni, care nu-ştie ce să facă. El mi-a răspuns că, dacă 


131 


Moll Flanders 


am nevoie de părerea lui în orice chestiune ce-i priveşte 
meseria, el îşi va da silinţa să nu fiu nedreptăţită; dar că 
mă va îndrepta de asemenea spre o cunoştinţă de-a lui, o 
persoană de treabă şi chibzuită, funcţionar în aceeaşi 
ramură, deşi nu lucra la aceeaşi firmă, om cu judecata 
sănătoasă şi pe a cărui cinste mă puteam bizui. 

— Căci, adăugă el, răspund eu de tot ce face; şi dacă 
vă păgubeşte măcar cu un ban, doamnă, pe mine să cadă 
vina; căci tare-i place să ajute oamenii în astfel de împre- 
jurări şi face lucrul ăsta din milostenie. 

Eu am rămas cam nedumerită când am auzit 
cuvintele lui; şi după ce am stat puţin pe gânduri, i-am 
spus că mi-ar plăcea să aibă chiar el grijă de mine, fiindcă 
se arătase cinstit, dar că, dacă nu se poate, primesc 
îndrumarea lui mai curând decât pe a altuia. 

— Vă rog să mă credeţi, doamnă, zice el, că veţi fi 
tot atât de mulţumită de prietenul meu ca şi de mine şi că 
el poate, cu siguranţă, să vă ajute chiar acolo unde eu nu 
pot. 


Se pare că omul era copleşit de treburile băncii şi că 
făgăduise să nu se mai încurce şi cu alte treburi în afară 
de slujba lui; a mai adăugat că prietenul lui n-o să-mi ia 
nimic pentru sfatul sau ajutorul pe care mi-l va da şi asta 
desigur că mi-a dat curaj. 

Mi-a potrivit în aceeaşi seară, după închiderea băncii, 
o întâlnire cu el şi cu prietenul lui. Nici nu l-am văzut bine 
pe prieten şi nici. n-a început acesta să vorbească despre 
afaceri, că m-am şi convins că am de-a face cu un om de 
bună-credinţă; cinstea i se citea pe faţă şi, după cum am 
aflat mai târziu, de peste tot, avea un caracter atât de 
bun, încât n-a mai fost loc pentru îndoieli. 

După prima întâlnire, în care eu n-am dezvăluit decât 
atât cât dezvăluisem şi înainte, el m-a poftit pentru ziua 
următoare, spunându-mi că, între timp, pot să mă 
liniştesc luând informaţii despre el, lucru pe care însă nu 
vedeam cum aş fi putut să-l fac, pentru că nu cunoşteam 


132 


Daniel Defoe 


pe nimeni. 

Prin urmare, m-am întâlnit cu el a doua zi, când i-am 
dezvăluit cu mai multă încredere cum stăteau treburile 
mele; i-am spus că sunt o văduvă întoarsă din America, 
cu desă-vârşire singură şi fără prieteni că aveam ceva 
bani, dar foarte puţini şi că eram aproape înnebunită de 
frică să nu-i pierd, căci n-aveam nici un prieten pe lume 
căruia să-i încredinţez gospodărirea lor; că aveam de 
gând să plec în nordul Angliei, unde traiul era mai ieftin, 
pentru ca să nu mi se irosească rezervele; că mi-aş 
depune cu plăcere banii la bancă, dar că nu îndrăzneam 
să port hârtiile la mine; şi cum să potrivesc lucrurile prin 
corespondenţă sau cu cine, nu ştiam. 

Mi-a spus că pot să-mi depun banii în cont la bancă şi 
că, dacă sunt trecuţi în registru, am dreptul oricând la ei; 
că dacă mă mut în Nord pot să scot orice poliţă de la 
bancă şi să primesc suma corespunzătoare, când am 
nevoie; dar că atunci înseamnă că banii sunt depuşi în 
cont curent şi banca nu-mi dă dobândă pentru ei; aş 
putea de asemenea să cumpăr acţiuni cu banii mei, care 
mi-ar fi păstrate în depozit, dar că atunci, dacă aş avea 
nevoie de bani, ar trebui să mă întorc la oraş ca să 
preschimb acţiunile şi s-ar isca greutăţi la încasarea 
dividendului semestrial; iar dacă n-aş fi aici în persoană 
sau n-aş avea un prieten, pe numele căruia să trec 
acţiunile, atunci iarăşi s-ar isca aceeaşi greutate ca mai 
înainte; şi zicând asta, se uita pătrunzător la mine şi-mi 
zâmbea. La urmă, a zis: 

— De ce nu-ţi găseşti pe cineva care să gireze pentru 
dumneata, doamnă, un om care să te ia pe dumneata îm- 
preună cu banii dumitale şi atunci ai scăpat de grijă? 

— Da, domnule, zic eu, împreună cu banii, bine spus, 
căci, pe legea mea, e tot atâta primejdie şi într-un fel şi 
într-altul. Dar mi-amintesc .că mi-am spus în gând: „Mai 
bine mi-ai face propunerea deschis; zău că m-aş gândi 
bine, înainte de a zice nu”. 


133 


Moll Flanders 


l-a dat înainte tot aşa şi, o dată sau de două ori mi 
s-a părut că are gânduri serioase, dar spre durerea mea 
am aflat, până în cele din urmă, că e însurat; când mi-a 
mărturisit însă aceasta, a clătinat din cap şi a spus cu oa- 
recare tristeţe că are nevastă şi n-are. Mă gândeam c-o fi 
în situaţia ultimului meu amant, că nevastă-sa o fi 
smintită sau ceva de felul ăsta. Totuşi, în ziua aceea n-am 
mai sporovăit mult, fiindcă avea nişte treburi grabnice, 
dar mi-a spus că dacă vin la el după ce-şi termină 
treburile, o să vadă el ce-i de făcut, pentru ca averea 
să-mi fie pusă în siguranţă. l-am spus că voi veni şi l-am 
întrebat unde locuieşte. El mi-a dat ceva în scris şi când 
mi-a înmânat hârtia mi-a şi citit-o, spunând: 

— lată, doamnă, dacă te încumeţi a te încrede în 
mine. 

— Da, domnule, zic eu, socotesc că pot îndrăzni să 
mă încred în dumneata, fiindcă dumneata zici că ai 
nevastă, iar eu n-am nevoie de un bărbat; afară de asta 
îndrăznesc să-ţi încredinţez banii mei, care înseamnă tot 
ce mai am pe lume şi dacă şi ăştia se duc, nici că-mi mai 
pasă de altceva. 

El a făcut nişte glume drăguţe şi politicoase care, 
dac-ar fi vorbit serios, mi-ar fi făcut-multă plăcere; dar a 
trecut mai departe, iar eu am luat îndrumările şi am 
făgăduit să vin acasă la el, la orele şapte, în aceeaşi 
seară. 

Când am venit mi-a propus diferite chipuri, în care 
să-mi plasez banii la bancă, pentru ca să mă aleg cu ceva 
dobândă, dar mereu se ivea câte o piedică şi el spunea că 
nu e un plasament sigur; iar eu descopeream atâta sin- 
ceritate dezinteresată şi atâta cinste în el, încât începui 
să mă gândesc că am dat peste omul de nădejde pe 
care-l căutam şi că nici nu se putea să încap pe mâini mai 
bune; de aceea i-am mărturisit deschis că încă nu 
întâlnisem un bărbat sau o femeie, în care să pot să mă 
încred, sau lângă care să mă simt în siguranţă, dar îmi 


134 


Daniel Defoe 


dădeam seama că el are o grijă atât: de dezinteresată de 
bunăstarea mea, încât eram gata să-i încredinţez 
gospodărirea puţinului ce-l aveam, dacă el primea să fie 
administratorul unei sărmane văduve, care nu-i putea 
plăti nici o leafă. 

El a zâmbit şi, ridicându-se, mi-a făcut o plecăciune 
respectuoasă. Mi-a spus că nu-l poate decât bucura faptul 
că am o părere atât de bună despre el; că nu vrea să mă 
dezamăgească că va face tot ce-i stă în putere ca să mă 
slujească, fără să se aştepte la vreo plată; dar că în nici 
un chip nu putea primi o sarcină care va face ca lumea 
să-l bănuiască de interes şi că, dac-aş muri, ar avea de 
furcă cu moştenitorii mei, lucru pe care n-are chef să şi-l 
ia pe cap. 

l-am spus că dacă doar de asta îi e teamă, îl liniştesc 
eu niunaidecât şi-l asigur că n-are cum să se işte nici 
urmă de greutate, fiindcă, mai întâi, dacă-i vorba de 
bănuială, acum e momentul să fiu bănuitoare şi să nu-i 
încredinţez averea mea; şi oricând l-aş bănui, n-are decât 
să se lepede de totul şi să nu mai meargă mai departe. 
Cât despre moştenitori, l-am asigurat că n-am urmaşi, nici 
rude în Anglia, că nu voi avea alt moştenitor sau executor 
decât pe el, în afară de cazul că mi s-ar schimba situaţia 
şi atunci vor înceta dintr-o dată şi răspunderea şi grija lui, 
lucru pe care însă nu-l întrevedeam încă; dar i-am spus 
că, dacă mor în împrejurările de acum, averea mea va fi a 
lui şi că el o va merita, dacă-mi va fi credincios, aşa cum 
eram încredinţată că va fi. 

La vorbele astea, s-a schimbat la faţă şi m-a întrebat 
cum de aveam atâta bunăvoință faţă de el; şi arătându-se 
încântat, a spus că ar avea temei să se dorească 
necăsătorit de dragul meu. Am zâmbit şi i-am spus că, de 
vreme ce nu era, nu urmăream prin propunerea mea nici 
un plan cu privire la el, că a dori nu însemna a avea voie, 
mai ales că ar fi fost o nelegiuire faţă de nevasta lui. 

El mi-a spus-că greşesc. 


135 


Moll Flanders 


— Fiindcă, zice, după cum am mai spus, am nevastă 
şi nu am, şi n-aş păcătui dac-aş dori s-o văd spânzurată. 

— Nu cunosc împrejurările vieţii dumitale, domnule, 
zic eu, dar nu poate fi un lucru nevinovat să doreşti să-ţi 
vezi nevasta moartă. 

— Dacă-ţi spun, zice el, că e nevastă şi nu e nevastă 
dumneata nu ştii cine-s eu şi cine-i ea. 

— E adevărat, zic eu, că nu ştiu cine eşti, dar cred că 
eşti om cinstit şi tocmai de aceea mi-am pus toată 
încrederea în dumneata. 

— Foarte bine, zice, aşa şi sunt; dar mai sunt încă 
ceva, doamnă, ca să vorbesc deschis cu dumneata, sunt 
încornorat şi ea-i o târfă. 

El parcă vorbea în glumă, dar zâmbea atât de 
stânjenit, încât mi-am dat seama că-şi pusese asta la 
inimă; şi arăta jalnic când a rostit cuvintele acestea. 

— Asta desigur că schimbă lucrurile, domnule, zic eu, 
cu privire la ce spuneai dar vezi că un încornorat poate fi 
om cinstit şi, prin urmare, în privinţa asta nu se schimbă 
nimic. De altfel, zic, cred că dacă nevasta dumitale ţi-e 
atât de necredincioasă, eşti cu mult prea de treabă că o 
recunoşti drept soţie dar asta, zic eu, nu mă priveşte 
câtuşi de puţin. 

— Ba da, zice el, căci mă trudesc să scap de ea; 
fiindcă, să fiu cinstit cu dumneata, doamnă, nici mie 
nu-mi place să fiu încornorat; pe de altă parte, te asigur 
că mă scoate din fire, dar n-am ce-i face. Târfa tot târfă 
rămâne. 

Eu m-am ferit de discuţie şi am început să vorbesc 
de treburile mele; dar mi-am dat seama că nu-i chip cu el 
şi atunci l-am lăsat să vorbească, iar el s-a pornit să-mi 
povestească păţaniile lui, care sunt'prea multe ca să le 
istorisesc acum pe toate; între altele că, plecând din 
Anglia, câtva timp înainte de a intra în slujba asta, ea a 
făcut doi copii cu un ofiţer. Intors în Anglia, el a primit-o 
din nou, la rugăminţile ei smerite, şi a ţinut-o foarte bine; 


136 


Daniel Defoe 


totuşi femeia a fugit de acasă cu un ucenic de pânzar; 
după ce furase tot ce-i căzuse în mâini, iar acum trăia mai 
departe pe socoteala lui. 

— Aşa încât, doamnă, zice, s-a făcut târfă nu de 
nevoie, cum se întâmplă de obicei, ci din pornire, de 
dragul păcatului. 

Ei bine, eu l-am compătimit, i-am dorit să scape de 
ea şi iarăşi am dat să vorbesc despre treburile mele, dar 
el nu voia şi pace. In cele din urmă, m-a privit stăruitor şi 
mi-a zis: 

— Uite ce este, doamnă, ai venit să-mi ceri sfatul şi 
eu o să te servesc cu credinţa cu care aş servi-o pe sora 
mea, dar hai să schimbăm rolurile, fiindcă mă sileşti s-o 
fac şi eşti atât de bună cu mine. Dă-mi voie să-ţi cer eu 
un sfat. Spune-mi ce trebuie să facă un biet om înşelat cu 
o târfă? Cum să-mi fac dreptate? 

— Vai, domnule, zic eu, e o treabă prea gingaşă ca 
să-ţi dau eu sfaturi, dar pare-mi-se că dacă a fugit, ai 
scăpat foarte frumos de ea. Ce mai poţi să-ţi doreşti? 

— Da, sigur că a plecat, zice el, dar asta nu 
înseamnă de loc c-am scăpat de ea. 

— Adevărat, zic eu, ar putea să facă datorii în 
numele dumitale, dar legea îţi dă: doar putinţa să te 
fereşti de asta; n-ai decât să dai sfoară în ţară, cum se 
zice. 


— Nu, nu, face el, nu-i vorba de asta am avut eu grijă 
de aşa ceva, nu despre asta vorbeam; aş vrea însă să 
scap de ea ca să mă pot însura din nou. 

— Foarte bine, domnule, zic eu, atunci trebuie să te 
desparţi; dacă poţi dovedi ce mi-ai spus mie adineauri, 
poţi să priveşti lucrul ca şi făcut şi atunci eşti liber. 

— Asta-i plicticos şi costă mulţi bani, zice el. 

— Păi, zic eu, dacă găseşti vreo femeie care-ţi place 
şi care te crede pe cuvânt, îmi închipui că nevasta 
dumitale n-o să te lipsească de libertatea pe care şi-o ia 
ea. 


137 


Moll Flanders 


— Da, zice el, dar e greu să convingi o femeie 
cinstită cât despre soiul celălalt, zice, sunt atât de sătul, 
că nu mai vreau să am de-a face cu târfe. 

Pe mine m-a fulgerat gândul: „Eu te-aş fi crezut din 
toată inima, dacă m-ai fi întrebat!” Dar am spus asta doar 
în gând. 

Lui i-am răspuns: 

— Păi atunci, îndepărtezi din capul locului orice 
femeie cinstită, de vreme ce le osândeşti pe toate care 
ti-ar primi propunerile şi hotărăşti că o femeie care te 
vrea nu poate fi cinstită. 

— Uite, zice el, tare-aş vrea să mă convingi că o 
femeie cinstită mă poate vrea zău că atunci m-aş 
încumeta. Şi pe urmă, mă ia repede: Dumneata mă vrei, 
doamnă? 

— Asta nu-i o întrebare cuviincioasă zic eu după 
toate câte mi le-ai spus. Totuşi, ca să nu-ți închipui ca 
aştept să-ţi retragi cuvintele, îţi răspund deschis: nu, eu 
nu. Eu am altfel de treburi cu dumneata; şi nu mă 
aşteptam să prefaci într-o comedie sfatul serios pe care ţi 
l-am cerut în împrejurările mele nenorocite. 

— Dar, doamnă, zice el, împrejurările mele sunt la fel 
de nenorocite ca şi ale dumitale şi am tot atâta nevoie de 
un sfat ca şi dumneata, fiindcă dacă nu găsesc mângâiere 
nicăieri cred că înnebunesc şi te asigur că nu ştiu ce drum 
să apuc. 

— Bine, domnule, zic eu, dar e mai uşor să dai un 
sfat în cazul dumitale decât în al meu. 

— Atunci vorbeşte, zice el, te rog, fiindcă văd că-mi 
dai curaj. 

— Păi, zic eu, dacă lucrurile sunt atât de simple, poţi 
să te desparţi după lege şi atunci ai să dai peste o femeie 
destul de cinstită ca să-i poţi face o propunere cu toată 
cuviinţa nu-s atât de puţine femei bune, încât să rămâi 
fără nevastă. 

— Ei, atunci, zice, sunt hotărât.-O să-ţi urmez sfatul 


138 


Daniel Defoe 


dar înainte, am voie să-ţi pun'o întrebare de om serios? 

— Orice întrebare, zic eu, în afară de cea de 
adineauri. 

— Răspunsul acela nu m-a mulţumit, zice el, şi pe 
scurt, asta-i întrebarea pe care vreau să ţi-o pun. 

— Poţi pune orice întrebare îţi place, dar cunoşti 
răspunsul meu la întrebarea aceea, zic eu; şi în afară de 
asta, domnule, zic, cum poţi avea o părere atât de 
proastă despre mine, încât să-ţi închipui că o să-ți 
răspund la o astfel de întrebare dinainte? Cunoşti vreo 
femeie pe lume care să te creadă serios şi să-şi închipuie 
altceva decât că vrei s-o duci cu vorba? 

— Bine, bine, face el, dar eu nu te duc cu vorba, sunt 
serios, gândeşte-te la asta. 

— Bine, domnule, zic eu puţin supărată, dar eu am 
venit la dumneata cu treburile mele. Te rog să-mi spui ce 
mă sfătuieşti să fac. 

— Voi fi pregătit să-ţi răspund, zice, rândul viitor 
când ai să vii. 

— Nu, zic eu, în felul ăsta mă împiedici să vin din 


nou. 

— Cum asta? face el şi se uită la mine cu mirare. 

— Păi, zic, nu-ţi închipui c-am să mai calc pe la dum- 
neata, după ce mi-ai spus ce mi-ai spus. 

— Bine, zice el, făgăduieşte-mi, totuşi, c-ai să mai vii, 
iar eu mă leg să nu mai pomenesc o vorbă despre asta, 
până ce nu m-am despărţit. Dar aş vrea să fii mai 
binevoitoare atunci, fiindcă dumneata vei fi soţia mea sau 
de nu nici nu mă mai despart datoresc cel puţin asta 
bunătăţii dumitale nesperate, dar mai am şi alte motive. 

Nici n-ar fi putut spune ceva care să-mi facă mai 
multă plăcere ştiam totuşi că singurul mijloc de a-l 
câştiga era să stau deoparte câtă vreme treaba asta era 
atât de. nesigură, aşa cum mi se părea mie că este şi că 
va fi timp destul să primesc, când o fi el în stare să-şi ţină 
cuvântul. Aşa încât i-am spus cu mult respect că va fi 


139 


Moll Flanders 


timp destul să ne gândim la lucrurile astea, când el va fi 
în situaţia de a vorbi despre ele; între timp, i-am spus, eu 
voi pleca departe, iar el va găsi destule femei care să-i 
placă mai mult decât mine. Deocamdată ne oprirăm aici, 
iar el mă puse să-i făgăduiesc că voi reveni a doua zi, tot 
în legătură cu treburile mele şi, la stăruinţele lui, eu primii 
deşi dac-ar fi citit mai adânc în gândurile mele, ar fi văzut 
că nu era nevoie de stăruinţă. 

In a doua seară am revenit, prin urmare, şi mi-am 
adus şi slujnica, dorind să vadă şi el că ţin slujnică. El ar fi 
vrut ca slujnica să rămână cu mine, dar eu n-am vrut 
şi-am poruncit fetei, cu glas tare, să vină să mă ia, pe la 
orele nouă. El însă n-a dat voie şi a spus că mă însoţeşte 
el până acasă, „lucru care nu m-a. încântat, fiindcă-mi 
închipuiam că face asta ca să afle unde locuiesc şi să se 
informeze pe urmă despre firea şi situaţia mea. Totuşi, 
m-am încumetat să primesc, căci tot ce ştia lumea despre 
mine, acolo, era spre lauda mea; iar el a aflat despre 
mine că sunt o femeie cu stare, o fiinţă foarte modestă şi 
cumpătată fie că lucrul acesta era, în linii mari, adevărat 
sau nu, veţi înţelege totuşi cât de trebuincios este pentru 
toate femeile care mai aşteaptă ceva pe lumea asta să 
păstreze înfăţişarea virtuţii, chiar dacă au jertfit virtutea 
de mult. 

Am descoperit, cu mare plăcere, că omul îmi 
pregătise o cină. Am mai descoperit că trăia destul de 
larg, că avea o casă frumos mobilată, lucru care, fireşte, 
mă bucura, de vreme ce priveam totul ca al meu. 

Şi avurăm o a doua convorbire despre acelaşi subiect 
ca rândul trecut. El n-a umblat cu ocolişuri; mi-a declarat 
dragostea lui şi, într-adevăr, n-aveam de ce s-o pun la 
îndoială mi-a mărturisit că-l cuprinsese din prima clipă 
când îi vorbisem şi mult înainte ca eu să fi pomenit că 
vreau să-mi las averea pe mâna lui. „Ce-are a face când a 
început”, mă gândeam eu, „numai să ţină”. Pe urmă mi-a 
spus cât de legat se simţea prin propunerea ce-i făcusem 


140 


Daniel Defoe 


de a-i încredința averea mea. „Asta şi ţinteam”, mă 
gândeam eu, „numai că pe atunci te credeam burlac”. 

După cină, văzui că mă îndeamnă mereu să beau 
vreo două-trei pahare cu vin deşi l-am refuzat, un pahar, 
două tot am băut. Pe urmă, mi-a spus că vrea să-mi facă 
o propunere, dar trebuie să-i făgăduiesc că nu i-o voi lua 
în nume de rău, chiar dacă nu-i îndeplinesc dorinţa. l-am 
răspuns că sper să nu-mi facă vreo propunere nhecinstită, 
mai ales în casa lui şi că dacă asta avea de gând, îl rugam 
să se lase păgubaş, ca să nu fiu silită să-i arăt vreo su- 
părare nepotrivită cu stima ce i-o purtam şi încrederea pe 
care i-o dovedisem venind în casa lui l-am mai rugat 
să-mi îngăduie să plec şi, ca urmare, am început să-mi 
pun mănuşile şi să mă pregătesc de plecare, deşi, în clipa 
aceea, nu eram mai dornică să plec decât era el să mă 
lase. 


Ei, dar el a stăruit să nici nu pomenesc de plecare; 
m-a asigurat că era departe de el gândul să-mi propună 
vreun lucru necinstit, iar dacă eu aşa-mi închipuiam, era 
gata să nu mai spună o vorbă. 

Asta nu mi-a plăcut nici de frică. l-am spus că-s gata 
să ascult orice-mi va spune, fiind încredinţată că nu va 
rosti nimic nevrednic de el sau nepotrivit pentru auzul 
meu. Atunci el mi-a propus următoarele: să mă mărit cu 
el, deşi el nu obținuse încă divorţul de _ târfa de 
nevastă-sa; şi, ca să fiu sigură că nu urmăreşte nimic 
necinstit, mi-a făgăduit că nu-mi va cere să trăiesc cu el, 
sau să mă culc cu el, înainte de a fi obţinut divorţul. Inima 
mea răspundea de la început da acestei propuneri, dar 
era nevoie să mai fac puţin pe făţarnica faţă de el; aşa 
încât m-am prefăcut că resping cu supărare cererea, ca 
fiind necuviincioasă, şi i-am spus că o astfel de propunere 
n-ar avea alt rost decât să ne vâre pe amândoi în mari 
greutăţi , fiindcă, dacă până la urmă, el nu obţine 
divorţul, noi totuşi nu vom putea desface căsătoria, dar 
nici să mergem mai departe; aşa încât dacă divorţul lui dă 


141 


Moll Flanders 


greş, îl 'las să-şi închipuie în ce- stare vom ajunge 
amândoi. 

Pe scurt, m-am împotrivit atât de amarnic, încât l-am 
convins că propunerea lui n-are nici o noimă; atunci ela 
trecut la alta, anume să închei cu el un contract semnat şi 
pecetluit, cum că îl voi lua de bărbat de îndată ce va 
obţine divorţul, contractul fiind nul, în caz că nu-l va 
obţine. 

l-am spus că asta avea mai multă noimă decât 
cealaltă propunere dar, deoarece pentru prima oară mi se 
părea că dovedeşte destulă slăbiciune pentru a vorbi 
serios, i-am spus că nu vreau să primesc numaidecât şi 
că mă voi mai gândi. Mă jucam cu acest pretendent ca un 
pescar cu un păstrăv vedeam că-l ţin agăţat bine de 
cârligul undiţei, aşa încât începui să glumesc pe seama 
noii propuneri şi să-l amân. l-am spus că ştie prea puţine 
despre mine şi l-am poftit să ia informaţii; de asemenea 
l-am lăsat să mă însoţească până acasă, deşi nu l-am 
poftit înăuntru, fiindcă, ziceam, nu e cuviincios. 

Pe scurt, m-am încumetat să nu semnez contractul şi 
pricina era că doamna care mă poftea să plec cu ea în 
Lancashire stăruia mereu şi-mi făgăduia noroace atât de 
grozave şi atâtea minunăţii, încât eram ispitită să mă duc 
şi să încerc. Poate că, îmi ziceam eu, se drege situaţia; şi 
n-aveam mustrări de cuget la gândul c-o să-l părăsesc pe 
cetăţeanul meu cel de ispravă, de care nu eram însă chiar 
atât de îndrăgostită, încât să nu-l las pentru unul mai 
bogat. 

Ca să nu lungesc vorba, m-am ferit de contract, dar 
i-am spus că plec în nordul ţării, ca să ştie unde să-mi 
scrie în legătură cu treaba ce i-o încredinţasem; că-i 
dădeam o garanţie destul de mare a respectului ce i-l 
purtam, lăsându-i pe mână aproape tot ce aveam pe 
lume; şi-i dădeam cuvântul că dacă-mi trimite. o dovadă 
de îndată ce sfârşeşte cu divorţul, mă întorc la Londra şi 
atunci vom vorbi-serios despre chestiunea asta. 


142 


Daniel Defoe 


Trebuie să mărturisesc că plecam cu un gând josnic; 
deşi eram poftită cu un gând şi mai josnic, cum vor arăta 
cele ce urmează. Şi aşa, am plecat cu prietena mea, cum 
o numeam eu, spre Lancashire. In tot timpul drumului, 
m-a copleşit cu manifestările celei mai sincere şi 
neprefăcute iubiri mi-a plătit toate cheltuielile drumului, 
în afară de costul rădvanului; iar frate-său ne-a primit la 
Warrington cu o caleaşcă de nobil şi de acolo am fost 
duse la Liverpool, cu toată pompa pe care mi-o puteam 
dori. 

Am fost frumos găzduite vreo trei-patru zile în casa 
unui negustor din Liverpool, al cărui nume mă feresc să-l 
dau, din pricina celor ce urmează. Pe urmă, ea mi-a spus 
că mă duce în casa unui unchi de-al ei, unde voi fi găz- 
duită regeşte; şi unchiu-său, cum îi spunea ea, a trimis 
după noi o caleaşcă cu patru cai, care ne-a dus aproape 
patruzeci de mile, nici eu nu ştiu încotro. 

Până la sfârşit, am poposit în reşedinţa unui 
gentleman, care avea familie mare, un parc întins şi o 
societate într-adevăr nemaipomenită şi unde ei i se zicea 
verişoară. l-am spus că, dacă avea de gând să mă aducă 
într-o astfel de societate, ar fi trebuit să mă lase să-mi fac 
rost de haine mai bune. Doamnele au prins vorbele mele 
şi mi-au spus cu bunăvoință că, în ţinutul acela, oamenii 
nu erau atât de preţuiţi după haine, cum se întâmplă la 
Londra; că verişoara lor le înştiinţase despre rangul meu 
şi că n-aveam nevoie de haine ca să.mă înfrumuseţez pe 
scurt, nu se purtau cu mine cum s-ar fi purtat cu femeia 
care eram într-adevăr, ci cum s-ar fi cuvenit să se poarte 
cu femeia care îşi închipuiau ele că eram, adică o văduvă 
cu mare avere. 

Prima descoperire pe care am făcut-o a fost că toată 
familia era catolică şi verişoara de asemenea; totuşi, 
nimeni nu s-ar fi putut purta mai frumos cu mine şi mi-au 
arătat tot respectul de care aş fi avut parte, dac-aş fi fost 
de o credinţă cu ei. Adevărul e că n-aveam principii de 


143 


Moll Flanders 


nici un fel, aşa că nu-mi stătea bine să mai fac nazuri cu 
privire la religie; şi curând am învăţat să vorbesc frumos 
despre biserica din Roma; le spuneam, mai ales, că nu 
vedeam altceva decât o prejudecată deprinsă prin 
educaţie în neînțelegerile dintre creştini cu privire la 
religie şi că, dacă s-ar fi întâmplat ca taică-meu să fie 
catolic, nu mă îndoiam că aş fi fost la fel de mulţumită cu 
credinţa lor cum eram cu a mea. 

Cuvintele astea i-au îndatorat la culme şi, fiind zi şi 
noapte asaltată de o societate aleasă şi de cuvinte 
plăcute, am avut parte şi de vreo două-trei doamne 
bătrâne, care mă tot pisau în legătură cu credinţa. Eram 
atât de binevoitoare, încât n-am şovăit să iau parte şi la o 
slujbă de-a lor, ba chiar să le imit toate gesturile, dar nici 
nu m-am vândut prea ieftin; i-am făcut doar să spere că 
mă voi converti la catolicism, după ce le voi cunoaşte 
doctrina, cum ziceau ei şi lucrurile au rămas aici. 

Am petrecut la ei vreo şase săptămâni; şi, după 
aceea, călăuza mea m-a dus înapoi într-un sat, la vreo 
şase mile depărtare de Liverpool, unde fratele ei, cum îi 
spunea ea, veni să mă vadă cu caleaşca lui, însoţit de doi 
lachei în livrele elegante; şi, nici una nici două, s-a apucat 
să-mi facă curte. După câte mi se întâmplaseră, vă veţi 
închipui că nu era uşor să mă păcălească cineva, şi aşa 
credeam şi eu, mai ales că ce era al meu era pus 
deoparte acasă şi eram hotărâtă să nu las vrabia din 
mână pe cioara din par. Totuşi, după cum se arăta, fratele 
ăsta era o partidă la care merita să aplec urechea, iar 
moşia lui, care se afla toată în Irlanda, îi aducea cel puţin 
1.000 de lire pe an, deşi soră-sa zicea că aduce 1.500 de 
lire. 


În ce mă priveşte, ca o femeie putred de bogată, 
fiindcă drept asta treceam, eram mai presus de 
întrebările cu privire la averea mea iar făţarnica mea 
prietenă, luându-se după un zvon prostesc, o ridicase de 
la 500 la 5.000 de lire, ba când am ajuns la ţară, ajunsese 


144 


Daniel Defoe 


să vorbească despre 15.000 de lire. Irlandezul, fiindcă 
asta înţelesesem eu că ar fi, era nebun de-a binelea după 
prada lui; pe scurt, îmi făcea curte, îmi trimitea daruri şi 
s-a îndatorat ca un zănatic ca să facă faţă cheltuielilor de 
curtezan. Ca să fiu dreaptă cu el, arăta ca un gentleman 
de soi; era înalt, bine făcut şi avea purtări minunate; 
vorbea atât de firesc despre parcul şi grajdurile lui, 
despre caii şi pădurarii lui, despre pădurile, arendaşii, 
servitorii lui, de parcă s-ar fi aflat chiar atunci într-un 
conac, iar eu aş fi văzut toate astea în jurul meu. 

Nici măcar nu m-a întrebat despre situaţia şi averea 
mea şi m-a asigurat că, de îndată ce vom ajunge la 
Dublin, va pune pe numele meu nişte pământuri cu un 
venit de 600 de lire pe an şi că se va lega să perfecteze 
acest lucru printr-un act de punere în posesiune sau 
printr-un contract. 

Zău că nu prea fusesem învățată cu limba asta, aşa 
încât am pierdut orice măsură; mai era şi diavoliţa aceea 
care se ţinea scai de mine, tot spunându-mi în fiecare 
ceas pe ce picior mare trăieşte frate-său. Câteodată ea 
venea ca să-i dau porunci, cum aş dori să mi se 
vopsească trăsura şi cum să mi-o căptuşească; altă dată, 
să spun cum vreau să-mi îmbrace. pajul: pe scurt, îmi 
luase ochii, pierdusem orice putere de a mă împotrivi şi, 
ca să nu mai lungesc vorba, am primit să mă mărit dar ca 
totul să se petreacă mai intim, am fost duşi undeva, 
departe, la ţară şi cununaţi de un preot, despre care am 
fost asigurată că ne va cununa în lege ca orice pastor al 
bisericii anglicane. 

Nu pot spune că n-aveam mustrări de cuget când mă 
gândeam cât de necinstit îl părăsisem pe cetăţeanul meu 
cel cumsecade care mă iubea din toată inima şi, 
ostenindu-se să scape de o târfă neruşinată, o femeie 
care se purtase groaznic cu el, îşi făgăduia o fericire fără 
margini alături de noua lui aleasă; care aleasă se dădea 
altuia cu aproape tot atâta neruşinare ca şi o târfă. 


145 


Moll Flanders 


Dar strălucirea unei averi mari şi a unor lucruri fru- 
moase, pe care înşelatul acum înşelătorul meu mi le 
flutura în fiecare clipă înaintea ochilor, mă zorea şi nu-mi 
dădea răgaz să mă gândesc la Londra, la nimic din ce lă- 
sasem acolo şi, cu atât mai puţin, la datoria mea faţă de 
un om de mult mai mare preţ decât tot ce se afla acum 
în. faţa mea. 

Dar lucrul se întâmplase; eram acum în braţele 
noului meu soţ, care mai era încă acelaşi ca înainte, 
darnic până la măreție, aşa încât îi trebuia o mie de lire 
pe an şi nici un ban mai puţin ca să întreţină luxul lui 
obişnuit. 

La vreo lună după căsătorie, începu să mă îndemne 
să plec la West Chester ca să mă îmbarc de acolo spre 
Irlanda. Totuşi, nu mă zorea, fiindcă am mai zăbovit vreo 
trei săptămâni, în care timp el a trimis la Chester după o 
caleaşca cu care trebuia să ne întâlnim la Black Rock, 
cum se numeşte locul, dincolo de Liverpool. Intr-acolo 
ne-am îndreptat într-o barcă frumoasă cu şase vâsle, care 
prin partea locului se numeşte caic; servitorii lui, caii şi 
bagajele călătoreau pe un bac. El şi-a cerut scuze că nu 
cunoaşte pe nimeni la Chester, dar a spus că va merge el 
înainte ca să-mi găsească o locuinţă -frumoasă într-o casă 
particulară. L-am întrebat cât o să stăm la Chester. El 
mi-a răspuns că în nici un caz mai mult de o noapte sau 
două, fiindcă va închiria numaidecât caleaşca până la 
Holyhead. Atunci i-am spus că nu face să-şi bată capul ca 
să găsească locuinţă într-o casă particulară, pentru o 
noapte sau două, fiindcă într-un oraş mare ca Chester, nu 
mă îndoiam că sunt hanuri bune şi destule locuri unde să 
înnoptezi aşa încât am tras la un han, care nu mai ţin 
minte ce firmă avea, nu departe de catedrală. 

Aci soţul meu, tot vorbindu-mi despre plecarea în Ir- 
landa, mă întrebă dacă n-am treburi de lichidat la Londra, 
înainte de ne îmbarcăm. l-am răspuns că nu, nimic însem- 
nat, doar lucruri ce se puteau orândui tot atât de bine din 


146 


Daniel Defoe 


Dublin, prin scrisoare. 

— Doamnă, spuse el respectuos, îmi închipui că cea 
mai mare parte a averii dumitale, despre care soră-mea 
mi-a spus că se află mai toată în bani depuşi la Banca 
Angliei, se găseşte în siguranţă, dar în caz că e nevoie de 
vreun transfer sau schimbare de titluri, ar fi cu cale să ne 
repezim până la Londra şi să rânduim totul înainte de 
plecare. 

Eu am făcut ochii mari şi i-am spus că nu înţeleg ce 
spune; că, după câte ştiam, n-aveam nici un fel de efecte 
la Banca Angliei şi sper să nu susţină că a aflat una ca 
asta de la mine. Nu, mă asigură el, nu eu îi spusesem, dar 
soră-sa pomenise că cea mai mare parte a averii mele 
acolo s-ar afla. 

— Şi eu am amintit de asta, draga mea, zice, numai 
pentru cazul că ar fi nevoie să rânduim ceva sau să dăm 
vreo dispoziţie, ca să nu mai riscăm greutăţile unei alte 
călătorii; fiindcă, mai adăugă, nu-mi place să te ştiu 
încumetându-te prea mult pe mare. 

Pe mine vorbirea asta mă uimea şi mă osteneam să-i 
descopăr înţelesul mi-a trecut numaidecât prin minte că 
prietena mea, care-i spunea lui frate, mă zugrăvise în 
culori care nu mi se potriveau; şi mi-am zis că trebuie să 
descopăr adevărul, înainte de a pleca din Anglia şi înainte 
de a încăpea cine ştie pe mâinile cui, într-o ţară străină. 

Cu- gândul ăsta, am chemat-o, a doua zi de 
dimineaţă, pe soră-sa în odaia mea şi, înştiinţând-o 
despre cele ce vorbisem în ajuţi cu frate-său, am rugat-o 
din tot sufletul să-mi dezvăluie ce-i spusese lui şi pe ce 
temeiuri încheiase ea căsătoria asta. Mi-a mărturisit a-i fi 
spus că sunt putred de bogată şi m-a încredinţat că aşa 
aflase şi ea la Londra. 

— Ai aflat? am întrebat-o eu cu năduf ţi-am spus eu 
vreodată una ca asta? 

Nu, zice, e adevărat că eu nu-i spusesem niciodată, 
dar pomenisem de mai multe ori că-sunt stăpână pe tot 


147 


Moll Flanders 


ce-i al meu. 

— Asta am spus, am răspuns eu repede, dar 
niciodată n-am suflat vreo vorbă că aş avea ceea ce se 
numeşte avere; nici măcar că aş avea 100 de lire sau 
ceva în valoare de 100 de lire. Şi cum se potriveşte cu 
averea mea, zic eu, faptul că am venit în nordul Angliei cu 
dumneata, numai fiindcă aci se trăieşte mai ieftin? 

La cuvintele astea pe care le-am rostit tare, cu glas 
înfierbântat, bărbatul meu a intrat în odaie şi eu l-am 
poftit să şadă, fiindcă am ceva impoitant de spus în faţă 
amândurora şi el trebuie neapărat să audă. 

Omul s-a tulburat un pic când a auzit cu ce siguranţă 
vorbesc şi s-a aşezat lângă mine, după ce a închis mai 
întâi uşa după care eu am spus ce am avut de spus, 
fiindcă îmi ieşisem din pepeni. 

— Mă tem, zic, întorcându-mă spre el, dragul meu 
(cu el vorbeam politicos), că ai căzut pradă unei mari 
înşelăciuni şi că te-ai ales cu o pagubă de care n-ai să 
scapi niciodată prin căsătoria cu mine. Şi fiindcă eu n-am 
nici o vină în treaba asta, doresc să fiu dezvinovăţită aşa 
cum se cuvine, iar învinuirea să cadă pe cine trebuie nu 
pe altcineva, deoarece, cât mă priveşte, eu îmi spăl 
mâinile. 

— Cu ce pagubă mă pot alege, draga mea, zise el, 
căsătorindu-mă cu tine? Nădăjduiesc că va fi în toate 
privinţele spre cinstea şi folosul meu. 

— Am să te lămuresc numaidecât, zic eu, şi tare mă 
tem că n-o să ai de ce să socoteşti că te-ai ales cu vreun 
folos: dar am să te încredinţez, dragul meu, zic eu iarăşi, 
că eu n-am nici un amestec în treaba asta. 

Îl vedeam acum înspăimântat şi furios, fiindcă 
începea cred, să bănuiască ce avea să urmeze; totuşi, 
uitându-se la mine, a rostit numai atât: 

— Spune mai departe. 

Şi pe urmă a rămas tăcut, ca şi cum s-ar fi pregătit 
să asculte ce mai aveam eu de spus; aşa încât eu am 


148 


Daniel Defoe 


vorbit mai departe. 

— Te-am întrebat aseară, zic, uitându-mă spre el, 
dacă m-am lăudat vreodată faţă de tine cu averea mea 
sau dacă ţi-am spus vreodată că am bani la Banca Angliei 
sau în orice alt loc şi ai recunoscut că nu mă lăudasem 
niciodată şi ăsta-i adevărul adevărat; şi te rog să spui aici, 
de faţă cu sora dumitale, dacă ţi-am dat vreodată motiv 
să crezi una ca asta despre mine sau dacă a fost vreodată 
vorba între noi despre aşa ceva. 

Şi el iar a recunoscut că nu fusese vorba, dar ă 
adăugat că-i părusem totdeauna o femeie cu avere şi el 
se bizuia pe acest lucru, nădăjduind că nu va fi păcălit. 

— Eu nu te întreb dacă ai fost păcălit, zic eu, deşi mă 
tem că ai fost, şi eu la fel, ci mă spăl pe mâini de orice 
amestec în păcăleala dumitale. Adineauri am întrebat-o şi 
pe sora dumitale dacă i-am pomenit vreodată de banii 
sau averea mea sau i-am dat vreun amănunt în privinţa 
asta; şi a recunoscut că nu-i pomenisem niciodată despre 
una ca asta. Şi te rog, doamnă, zic, să ai bunătatea de a 
mă învinui, dacă poţi, în caz că am susţinut vreodată că 
am avere; şi să spui de ce era nevoie, dacă aveam avere, 
să plec cu dumneata la ţară, tocmai ca să economisesc 
bruma de avut şi să trăiesc ieftin? 

Ea n-a putut să tăgăduiască nimic, dar o ţinea morţiş 
că la Londra aflase că am avere mare depusă la Banca 
Angliei. 

— Şi acum, scumpe domn, zic eu, întorcându-mă 
iarăşi spre noul meu soţ, fii bun şi spune-mi cine ne-a 
înşelat pe amândoi în aşa hal, încât te-a făcut să crezi 
că-s bogată şi te-a îndemnat să-mi faci curte cu gândul de 
a mă lua de soţie? 

El nu era în stare să scoată un cuvânt, dar arăta spre 
ea; apoi, după câteva clipe de tăcere, şi-a ieşit din minţi 
de furie, cum n-am mai.văzut în viaţa mea un om 
ieşin-du-şi din minţi; o blestema şi o făcea de târfă şi de 
toate lucrurile îngrozitoare care-i treceau prin minte; îi 


149 


Moll Flanders 


spunea că-l nenorocise, că-l asigurase că am 15.000 de 
lire, ba ceruse chiar 500 de lire pentru că-i mijlocise 
partida. La urmă a adăugat, întorcându-se spre mine, că 
nu era soră-sa, ci că fusese târfa lui cu doi ani mai 
înainte; că el îi dăduse 100 de lire în contul târgului şi că, 
dacă lucrurile stăteau aşa cum spuneam eu, era pierdut; 
şi, în furia lui, se jura c-o s-o ucidă pe loc ceea ce o 
înspăimânta pe ea, şi pe mine de asemenea. Ea striga cât 
o ţinea gura că aşa aflase în casa unde locuiam eu. Dar 
asta l-a scos şi mai rău din minţi, fiindcă zicea că-l 
împinsese spre însurătoare şi dusese lucrurile atât de 
departe, nebizuindu-se pe nici un alt temei decât pe un 
zvon; după aceea, întorcându-se din nou spre mine, mi-a 
spus cu sinceritate că se teme că suntem pierduţi 
amândoi. 

— Fiindcă, draga mea, zice, ca să fiu cinstit, n-am 
nici o avere; puţinul pe care-l aveam l-am băgat, la 
îndemnul acestui diavol, în caleaşcă. 

Ea s-a folosit de momentul când el îmi vorbea în 
serios ca s-o şteargă din odaie şi de atunci n-am mai dat 
ochii cu ea. 

Acum eram şi eu la fel de înmărmurită ca şi el şi nu 
ştiam ce să spun. Crezusem că aflasem ce era mai rău; 
dar când mi-a spus că-i pierdut şi că nici el n-are nici o 
avere, am simţit că înnebunesc. 

— Bine, i-am spus eu, dar asta-i o înşelăciune 
drăcească, fiindcă iată-ne căsătoriţi pe baza unei îndoite 
coţcării; e drept că dumneata eşti pierdut, pare-se, de pe 
urma acestei dezamăgiri, dar dacă eu aş fi avut avere aş 
fi fost şi eu înşelată, fiindcă spui că n-ai leţcaie. 

— Ai fi fost într-adevăr înşelată, draga mea, zice el, 
dar n-ai fi fost pierdută, fiindcă, în ţinutul ăsta, am fi trăit 
amândoi foarte bine cu 15.000 de lire şi eram hotărât să 
nu-ţi drămuiesc nici un ban; nu te-aş fi păgubit.nici cu un 
şiling, iar pentru rest te-aş fi despăgubit până la capătul 
zilelor prin dragostea şi grija mea pentru tine. 


150 


Daniel Defoe 


Ce spunea el era foarte cinstit şi cred într-adevăr că 
aşa şi gândea şi că omul ar fi fost în stare, datorită firii şi 
purtărilor lui, să mă facă mai fericită decât oricare altul 
dar faptul că n-avea avere şi că se îndatorase în tot tinu- 
tul, de dragul istoriei ăsteia caraghioase, făcea ca viitorul 
să-mi apară trist şi înfricoşător, de nu ştiam ce să mai zic 
şi ce să mai gândesc. 

l-am spus că e păcat ca atâta dragoste şi o fire atât 
de bună cum găsisem la el să sfârşească în nenorocire; că 
nu vedeam înaintea ochilor decât ruină; cât despre mine, 
eram îndurerată că puţinul pe care-l aveam nu ne putea 
ţine nici o săptămână şi, spunând asta, am scos din 
buzunar un bilet la purtător de 20 de lire cât şi 
unsprezece guinee, despre care. i-am spus că le 
economisisem din micul meu venit căci, luându-mă după 
vorbele femeii aceleia despre traiul în ţinutul din nord, 
socotisem că o s-o duc cu atâţia bani vreme de trei sau 
patru ani; că dacă rămân şi fără banii ăştia sunt pe dru- 
muri, şi el ştie ce se poate întâmpla cu o femeie care 
n-are un ban în buzunar; totuşi, dacă vrea să-i ia, ai lui să 
fie. 


El mi-a răspuns plin de grijă pentru mine şi mi s-a 
părut că văd lacrimi în ochii lui că nu se va atinge de ei, 
că-l îngrozea gândul să mă despoaie şi să mă nenoro- 
cească; că el mai avea cincizeci de guinee care erau tot 
ce-i mai rămăsese şi, scoțând banii, i-a aruncat pe masă. 
M-a rugat să-i iau, fiindcă lui, nici nu-i pasă dacă rămâne 
muritor de foame. 

l-am răspuns cu aceeaşi grijă faţă de el, că nu 
puteam îndura să-l aud vorbind astfel că, dimpotrivă, 
dacă ştie vreo cale de a încropi o viaţă omenească, eu 
sunt gata să fac orice îmi stă în putinţă şi să trăiesc oricât 
de modest îmi va cere. 

E!.m-a rugat să nu-i mai vorbesc aşa, fiindcă simte 
că înnebuneşte; zicea că fusese crescut ca un gentleman, 
dar că scăpătase, şi că nu se putea gândi decât la o 


151 


Moll Flanders 


singură cale, însă nici asta nu era: bună, decât dacă-i 
puteam răspunde la o întrebare, la care totuşi nu stăruia 
să-i răspund. l-am spus că sunt gata să-i răspund cinstit, 
deşi nu ştiu dacă va fi sau nu spre mulţumirea lui. 

— Ei, atunci, draga mea, spune-mi deschis, zice el, 
dacă puţinul pe care-l ai ne poate ajunge la amândoi în 
orice situaţie şi în orice loc, sau ba? 

Spre fericirea mea, nu-i dezvăluisem nimic despre 
mine şi starea mea, nici chiar numele nu i-l spusesem; şi 
văzând că, oricât ar fi părut omul de cumsecade şi de 
cinstit, nu mă puteam aştepta la altceva decât să trăiesc 
din nişte bani despre care ştiam că se vor irosi curând, 
am hotărât să ţin totul ascuns, în afară de biletul de la 
bancă şi cele unsprezece guinee; şi tare aş fi fost 
mulţumită să pierd banii ăştia, dar să mă găsesc din nou 
în locul de unde mă luase el. E adevărat că mai aveam la 
îndemână un bilet la purtător de 30 de lire, dar asta era 
tot ce luasem cu mine, ca să am din ce trăi la ţară, 
gândindu-mă că nu se ştie ce se poate ivi; fiindcă femeia 
aceea, mijlocitoarea care ne trădase pe amândoi, îmi 
băgase în cap lucruri ciudate în legătură cu măritişurile 
bănoase ce se puteau ivi, şi nu voiam să rămân fără un 
ban, orice s-ar fi: întâmplat. Biletul ăsta l-am ţinut ascuns, 
ceea ce mi-a îngăduit să fiu mai darnică cu restul, ţinând 
seama de starea în care se afla el şi fiindcă într-adevăr mi 
se rupea inima de mila lui. 

Dar să mă întorc la povestea noastră: i-am spus că 
niciodată nu-l înşelasem de bunăvoie şi nici nu-l voi înşela 
vreodată. Imi părea rău să-i spun că puţinul pe care-l 
aveam nu ne va ajunge; că nici măcar pentru traiul meu 
singură în ţinutul de sud nu era de ajuns şi doar din 
pricina asta mă şi dădusem pe mâna acelei femei, care-i 
spunea lui frate, fiindcă ea mă încredinţase că pot trăi 
foarte bine cu vreo 6 lire pe an, într-un oraş cu numele de 
Manchester, unde eu încă nu fusesem niciodată; şi cum 
tot venitul meu nu depăşea 15 lire pe an, mă gândisem 


152 


Daniel Defoe 


c-am s-o scot la capăt cu atât, în aşteptarea unor timpuri 
mai bune. 

El a clătinat din cap în tăcere şi am petrecut amândoi 
o seară foarte tristă totuşi am luat masa împreună şi am 
dormit împreună în noaptea aceea şi, când masa era pe 
sfârşite, el arăta un pic mai bine şi mai voios şi a cerut o 
sticlă de vin. 

— "Hai, dragă, zice el, deşi lucrurile stau prost, 
n-avem de ce să ne lăsăm doborâţi. Hai, ia-o cât poţi mai 
uşor, eu o să-mi dau osteneala să găsesc un mijloc sau 
altul de trai şi dacă tu poţi să te întreţii singură, tot e mai 
bine decât nimic. Eu trebuie să-mi croiesc deci un drum 
doar un bărbat trebuie să gândească bărbăteşte; să te 
descurajezi înseamnă să te laşi doborât de nenorocire. La 
aceste vorbe, a umplut paharul şi a închinat în sănătatea 
mea, ţinându-mă de mână cât timp vinul îi aluneca pe gât 
şi declarând mereu că singura lui grijă e pentru mine. 

Era un om cu adevărat sincer şi curtenitor şi durerea 
mea era cu atât mai mare. E totuşi o uşurare să te 
nenorocească un om de onoare, mai degrabă decât un 
ticălos; numai că, de data asta el fusese cel mai păgubit, 
fiindcă omul cheltuise o groază de bani şi e 
nemaipomenit de la ce temeiuri şubrede pornise femeia 
aceea. Mai întâi, băgaţi de seamă ce făptură josnică era 
de vreme ce, ca să se aleagă ea cu 100 de lire, fusese în 
stare să-l pună pe el să cheltuiască de trei-patru ori pe 
atât, deşi poate că asta era tot ce avea omul, ba poate 
chiar mai mult decât avea; iar despre mine n-avea alt 
temei să spună că sunt bogată, sau am avere, sau mai 
ştiu eu ce, decât nişte palavre auzite la un ceai. E drept 
că şi planul de a trage pe sfoară o femeie bogată, aşa 
cum eram socotită eu, era destul de josnic să te făleşti cu 
lucruri grozave, când tragi mâţa de coadă, e o înşelăciune 
dintre cele mai urâte; dar totuşi exista o deosebire, şi 
asta în favoarea lui, fiindcă nu era un pungaş dintre cei a 
căror meserie e să tragă femeile pe-sfoară, şi care, cum 


153 


Moll Flanders 


făcuseră unii, să adune şase sau şapte averi una după 
alta şi pe urmă să fugă cu banii el era un domn nenorocit 
şi scăpătat, care o dusese bine pe vremuri; şi deşi, dac-aş 
fi fost bogată, aş fi turbat de ciudă la gândul că paceaura 
aia mă trădase, totuşi gândindu-mă ce fel de om este el, 
îmi spuneam că nu i-ar fi stat rău să aibă avere, căci, ce-i 
drept, era plăcut, mărinimos, cu scaun la cap şi plin de 
voie bună. 

In noaptea aceea, am stat de vorbă mult şi cu 
sinceritate, fiindcă de nici unul nu se lipea somnul; el se 
căia în aşa hal de a fi pus la cale toată înşelăciunea asta 
împotriva mea, ca şi cum ar fi fost învinuit de înaltă 
trădare şi trimis la osândă mi-a oferit din nou să-mi dea 
ultimul ban pe care-l mai avea la el, spunând că se va 
înrola în armată şi va căuta să se rostuiască. 

L-am întrebat cum de-i venise gândul rău de a mă 
duce în Irlanda, când acolo puteam să aflu că el nu mă 
poate întreţine. Atunci mă luă în braţe. 

— Draga mea, zice, nici prin gând nu mi-a trecut să 
plec în Irlanda şi cu atât mai puţin să te duc pe tine acolo, 
dar am venit aici ca să scap de ochii oamenilor, care 
prinseseră de veste despre ce aveam de gând şi pentru 
ca nimeni să nu-mi ceară bani, înainte ca eu să fiu în 
stare să plătesc. 

— Dar atunci, zic eu, unde urma să ne ducem? 

— Uite, draga mea, zice el, am să-ţi dezvălui tot ce 
plănuisem: aveam de gând să te întreb despre averea ta, 
aşa cum ştii că am şi făcut şi după ce tu aveai să-mi dai, 
aşa cum mă aşteptam, o seamă de amănunte, m-aş fi 
scuzat că trebuie să amân călătoria noastră în Irlanda, 
pentru câtăva vreme, şi am fi plecat spre Londra. Pe 
urmă, draga mea, zice el, eram hotărât să-ţi mărturisesc 
adevărul despre situaţia mea şi să-ţi arăt de ce şiretlicuri 
mă folosisem ca să obţin. mâna ta, spunând. că acum 
nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-ţi cer iertare şi să 
mă ostenesc din tot sufletul, spre a te face să uiţi trecutul 


154 


Daniel Defoe 


prin fericirea viitorului. 

— Zău, i-am spus eu, că m-ai fi cucerit curând; 
durerea mea este că nu sunt în stare să-ţi arăt ce uşor 
m-aş fi împăcat cu tine şi ţi-aş fi trecut cu vederea toate 
înşelăciunile, ca răsplată pentru voia ta bună. Dar, dragul 
meu, zic, ce putem face acum? Suntem amândoi lefteri şi 
la ce ne foloseşte că ne-am împăcat, dacă n-avem din ce 
trăi? 


Ne-am gândit noi la o mulţime de căi, dar nici una nu 
ne îngăduia să pornim de la nimic. Până la urmă, m-ă 
rugat să nu mai vorbesc despre asta, fiindcă, zicea, îi 
sfâşiam inima; aşa încât am vorbit despre altele până 
când, într-un târziu, şi-a luat un rămas bun de bărbat de 
la mine şi s-a culcat. 

Dimineaţa, s-a sculat înaintea mea; iar eu, care 
fusesem trează aproape toată noaptea şi eram tare 
somnoroasă, am stat în pat până aproape de unsprezece. 
În timpul ăsta, el şi-a luat caii, cei trei servitori, toată 
rufăria şi bagajul şi dus a fost, după ce a lăsat pe masă 
pentru mine o scrisoare scurtă, dar mişcătoare, care suna 
aşa: 


Draga mea, sunt un câine; te-am înşelat dar am fost 
târât de o făptură josnică s-o fac, împotriva principiilor şi 
a obiceiurilor mele de viață. lartă-mă, draga mea! Iti cer 
din toată inima iertare; sunt omul cel mai nenorocit 
pentru că te-am mințit. Am fost atât de fericit să te ştiu a 
mea, şi acum sunt atât de nenorocit, fiindcă sunt silit să 
fug de lângă tine. lartă-mă, draga mea; încă o dată te 
rog, iartă-mă! Nu mă simt în stare să te văd ruinată din 
pricina mea şi pe mine în neputinţă să te ajut. Căsătoria 
noastră nu înseamnă nimic; niciodată nu voi fi vreanic de 
a te revedea. Te dezleg de căsătoria cu mine; dacă poți 
face o partidă bună, n-o refuza din pricina mea. lti jur pe 
ce am mai sfânt şi-ţi dau cuvântul meu de cinste că n-am 
să-ți tulbur niciodată tihna, dacă voi afla vreodată despre 


155 


Moll Flanders 


asta, ceea ce nu cred să se întâmple. Pe de altă parte; 
dacă nu te măriţi, iar asupra mea se abate norocul, sunt 
al tău, oriunde vei fi. Ti-am pus în buzunar ceva din banii 
care mi-au rămas; ia locuri pentru tine şi slujnica ta în dili- 
gență şi pleacă la Londra. Sper că-ți vor ajunge pentru 
cheltuieli şi că nu vei fi nevoită să intri în banii tăi. Îţi cer 
din nou iertare din toată inima şi voi face acest lucru, ori 
de câte ori mă voi gândi la tine. Adio, scumpa mea, 
pentru totdeauna! Rămân al tău, cu nesfârşită dragoste, 
JAE! ; 


Nimic din tot ce mi s-a întâmplat în viaţă nu m-a 
tulburat atât de mult ca acest rămas bun. Îi imputam de 
mii de ori în gând că m-a părăsit, căci aş fi mers cu el 
până la capătul pământului, chiar de-ar fi trebuit să 
cerşesc pentru o bucăţică de pâine. Mi-am pipăit 
buzunarele şi am găsit zece guinee, ceasul lui de aur şi 
două inele subţiri, unul cu un diamant mic, care făcea 
vreo şase lire, celălalt un inel obişnuit de aur. 

Am stat vreme de două ore, uitându-mă ia 
lucruşoareie astea şi abia dacă scoteam o vorbă, până 
când slujnica m-a întrerupt, spunându-mi că prânzul mă 
aşteaptă. Am mâncat puţin şi, după masă, m-a podidit 
plânsul şi-l strigam mereu pe numele lui care era James. 
„O, Jemmy! ziceam, întoarce-te, întoarce-te. Îţi dau tot ce 
a o să cerşesc, o să rabd de foame de dragul tău.” Şi aşa 
am umblat ca turbată prin odaie câtva timp; din când în 
când, mă mai aşezam şi pe urmă iar începeam să umblu 
şi-l strigam să se întoarcă şi iarăşi plângeam; şi aşa a 
trecut după-amiaza, până pe la ceasurile şapte, când 
începu să se însereze, fiindcă eram în august şi când, 
spre mirarea mea nespusă, îl văd că' se întoarce la han şi 
vine glonţ în odaia mea. 

Eram într-o tulburare de neînchipuit şi el.la fel. Nu 
puteam ghici care să fie pricina înapoierii lui şi nu ştiam 
singură dacă să mă bucur sau să mă întristez; dar 


156 


Daniel Defoe 


dragostea a biruit şi mi-a fost cu neputinţă să-mi ascund 
bucuria, care era prea mare pentru zâmbete, aşa încât 
am izbucnit în lacrimi. Cum a intrat în odaie, s-a repezit 
să mă ia în braţe şi m-a strâns tare, înăbuşindu-mă 
aproape cu sărutările, dar fără să spună o vorbă. In cele 
din urmă, am început eu: 

— Scumpul meu, cum ai putut să pleci de la mine? 
La care el nu mi-a dat nici un răspuns, căci nu era în stare 
să scoată un cuvânt. 

După ce încântarea noastră s-a mai potolit, mi-a spus 
că ajunsese la vreo cincisprezece mile depărtare, dar nu 
i-a stat în puteri să meargă înainte fără să mă mai vadă o 
dată şi să-şi mai ia o dată rămas bun. 

l-am povestit cum îmi petrecusem timpul şi cum îl 
strigam să vină înapoi. El mi-a spus că mă auzise foarte 
limpede în pădurea Delamere, într-un loc la o depărtare 
de vreo douăsprezece mile. Eu am zâmbit. 

— Nu, făcu el, să nu-ţi închipui că glumesc, fiindcă 
niciodată în viaţa mea nu ţi-am auzit glasul mai limpede 
şi tare ca atunci, ba mi se părea că te văd fugind după 
mine. 

— Atunci, zic eu, spune-mi ce strigam? fiindcă nu-i 
pomenisem de cuvintele ce le rostisem. 

— Strigai tare, zice el, şi spuneai: „O, Jemmy! O, 
Jemmy! întoarce-te, întoarce-te.” 

Eu am râs. 

— Draga mea, zice el, nu râde, fiindcă, pe legea 
mea, ţi-am auzit glasul la fel de lămurit cum îl auzi tu pe 
al meu acum; şi dacă vrei, pot să depun jurământ în faţa 
judecătorului. 

Eu începeam sa ma simt mirata, uluita, ba chiar 
înfricoşată şi i-am spus ce făcusem în după-amiaza aceea 
şi cum îl stricasem, întocmai cum am istorisit mai înainte. 
După ce ne-am înveselit câtva timp cu toate astea, i-am 
spus: 

— N-ai să mai pleci de la mine. mai bine mă ţin eu 


157 


Moll Flanders 


după tine prin toată lumea. 

El mi-a răspuns că-i vine foarte greu să mă 
părăsească, dar, de vreme ce aşa trebuia să fie, speră 
să-i uşurez, pe cât îmi va fi cu putinţă, încercarea cât 
despre el, prevede că asta înseamnă pierzania lui. 

Mi-a spus că se mai gândise că mă lăsa să călătoresc 
singură până la Londra, ceea ce era cale lungă; şi, fiindcă 
lui îi era totuna încotro ò apucă, era hotărât să mă 
însoţească până acolo sau pe aproape; mi-a mai spus să 
nu-i iau în nume de rău, dacă va pleca fără să-şi ia rămas 
bun; şi asta a trebuit să-i făgăduiesc. 

Mi-a povestit apoi cum dăduse drumul celor trei 
servitori, îşi vânduse caii şi trimisese oamenii să-şi 
încerce singuri norocul şi toate astea, într-un răstimp 
foarte scurt, la un popas, într-un orăşel de pe drum, nu 
ştiu cum îi zice. 

— Şi, zice, am vărsat câteva lacrimi, când am rămas 
singur, gândindu-mă cu cât erau ei mai fericiţi decât 
stăpânul lor, fiindcă ei puteau bate la prima uşă ca să 
găsească o slujbă, în timp ce eu nu ştiam încotro să mă 
duc şi ce să fac. 

l-am spus că fusesem atât de nefericită după 
despărţire, încât mai rău nici nu putea să fie; şi acum că 
se înapoiase, nu voiam să mă mai despart de el, dacă el 
era gata să mă ia cu dânsul, oriâncotro se duce. Am 
încuviinţat ca, până una-alta, să plecăm împreună la 
Londra dar n-am consimţit ca el să dispară fără să-şi ia 
rămas bun de la mine, ci i-am spus, în glumă, că dacă 
face asta îl voi chema iarăşi înapoi, strigându-l tot atât de 
tare ca şi prima oară. După aceea am scos din buzunar 
ceasornicul lui şi i l-am dat înapoi, de asemenea cele 
două inele şi cele 10 guinee, dar el n-a vrut nici în ruptul 
capului să le primească, ceea ce îmi dădea de bănuit că 
are de gând să plece în timpul călătoriei şi să mă lase. 

Adevărul e că situaţia lui, cuvintele pătimaşe ale 
scrisorii, purtarea lui frumoasă de gentleman, grija pe 


158 


Daniel Defoe 


care mi-o arăta în toate împrejurările, felul cum se 
despărţise de o parte atât de însemnată a averii lui, 
dându-mi-o mie toate astea la un loc mă impresionaseră 
atât de tare, încât nu înduram gândul despărțirii. 

Două zile după asta, am plecat din Chester, eu în 
diligenţă, iar el călare. La Chester am dat drumul 
slujnicei. El era împotrivă ca eu să rămân fără slujnică, 
dar i-am spus ca fata fiind tocmită la ţară (la Londra nu 
tineam slujnică), ar fi fost neomenos s-o iau sărmana cu 
mine şi să-i dau drumul de îndată ce voi ajunge la oraş; şi 
apoi asta ar fi încărcat fără nici un rost cheltuielile 
drumului, aşa că l-am împăcat în această privinţă. 

M-a însoţit până la Dunstable, mai puţin de treizeci 
de mile depărtare de Londra şi aci mi-a spus că soarta şi 
nenorocirile lui îl silesc să mă părăsească şi că n-are rost 
să meargă până la Londra, din pricini pe care nu era 
nevoie să le ştiu şi eu; şi l-am văzut pregătindu-se să 
plece. Diligenta cu care călătoream nu se oprea de obicei 
la Dunstable, dar rugând eu poştalionul să stea un sfert 
de oră, omul a fost mulţumit să se oprească puţin la 
poarta unui han, iar noi doi am intrat înăuntru. 

Când ne-am văzut la han, i-am spus că vreau să-i 
mai cer un singur hatâr, anume, fiindcă el nu poate 
merge mai departe, să-mi dea voie să stau cu el o 
săptămână sau două în oraşul acela, ca să putem, în 
răstimpul ăsta, să găsim o cale de a împiedica un lucru 
atât de nimicitor pentru amândoi cum era o despărţire 
definitivă; şi că voiam să-i propun un lucru însemnat, care 
i se va părea poate, şi lui, spre folosul nostru. 

Era o propunere prea cuminte pentru a fi respinsă, 
aşa încât el a chemat hangiţa şi i-a spus că soţia lui 
căzuse bolnavă, atât de bolnavă încât nu putea fi vorba 
să plece mai departe cu diligenţa, care o obosea de 
moarte, şi a întrebat dacă ne poate găsi adăpost vreo 
două-trei zile într-o casă particulară, unde eu să mă pot 
odihni un pic, fiindcă eram istovită de călătorie. Hangiţa,; 


159 


Moll Flanders 


o femeie. de treabă, bine crescută şi-foarte îndatoritoare; 
a venit numaidecât să mă vadă mi-a spus că are două 
sau trei odăi foarte bune, într-o aripă a casei unde nu 
răzbeşte zgomotul şi nu se îndoieşte că, după ce le voi 
vedea, au să-mi placă a mai spus că-mi dă una din 
slujnicele ei, care n-o să aibă altceva de făcut decât să 
mă îngrijească pe mine. Era atât de drăguță, încât nu 
puteam decât să primesc; drept care m-am dus să văd 
odăile, care mi-au plăcut nespus pentru că erau minunat 
mobilate şi foarte bine aşezate am plătit aşadar diligenţa 
şi am coborât bagajele, hotărâți să zăbovim câtăva vreme 
aci. 


l-am mai spus bărbatului meu că voi rămâne cu el 
până ce-mi voi fi cheltuit toţi banii, dar că nu-i dau voie 
lui să cheltuiască nici un şiling. Ne-am ciorovăit foarte 
prieteneşte în legătură cu asta, dar eu i-am spus că, fiind, 
pare-se, ultima oară că mi-e dat să mă bucur de tovărăşia 
lui, îl rugam să mă lase să hotărăsc numai eu în privinţa 
asta, în tot restul fiind el stăpân; şi el a încuviinţat. 

Intr-o seară, pe când ne plimbam pe câmp, i-am spus 
că acum vreau să-i fac propunerea despre care-i 
vorbisem; prin urmare, i-am povestit cum trăisem în 
Virginia, unde aveam o mamă încă în viaţă, după 
socoteala mea, deşi bărbatu-meu murise de câţiva ani. 
l-am spus că, dacă lucrurile nu s-ar fi pierdut pe mare, 
lucruri al căror preţ, între noi fie vorba, l-am umflat 
binişor, aş fi avut destulă avere ca să nu fim siliţi să ne 
despărţim în felul ăsta. După aceea i-am dat amănunte 
despre cum se căpătuiesc oamenii în ţara aceea, despre 
felul cum legea ţării le dă pământ mult, şi chiar dacă nu 
le dă, pământul poate fi cumpărat cu un preţ atât de mic, 
încât nici nu face să mai vorbim despre asta. 

Pe urmă, i-am istorisit în amănunţime cum e cu 
plantațiile în Virginia, cum transportând acolo mărfuri 
englezeşti în valoare nu mai mare decât două sau trei 
sute de lire, un: om priceput, având câţiva servitori şi 


160 


Daniel Defoe 


unelte, poate curând să întreţină o- familie şi, în câţiva 
ani, să facă avere. 

l-am vorbit despre roadele pământului de acolo, i-am 
spus cum trebuie îngrijit şi pregătit ogorul, ce produce de 
obicei, şi i-am arătat că, după câţiva ani, dacă începem 
aşa, vom fi bogaţi — tot atât de sigur cum eram acum 
săraci. 

El s-a mirat de cele auzite; şi n-am avut alt subiect 
vreme de aproape o săptămână, în care i-am arătat negru 
pe alb, cum se zice, că era din punct de vedere moral cu 
neputinţă, presupunând că ne vom purta ca nişte oameni 
chibzuiţi, să nu ajungem la o stare bună îşi înfloritoare. 

După aceea i-am spus ce măsuri aş lua eu ca să scot 
suma de 300 de lire sau cam pe aproape; şi am discutat 
cu el ce bine ar fi să punem capăt ghinioanalor noastre şi 
să câştigăm, în lume, rangul la care năzuisem amândoi şi 
am adăugat că, după şapte ani, s-ar putea să fim în stare 
să lăsăm plantaţia pe mâini bune şi să ne întoarcem în 
ţară, unde ne-am statornici, încasându-ne veniturile şi 
bucurându-ne de ele. Şi i-am dat pilde de oameni care 
făcuseră aşa şi trăiau acum foarte respectabil la Londra. 

Pe scurt, atâta l-am pisat că omul aproape a 
încuviinţat, dar mereu se ivea ceva care strica totul, până 
când, în cele din urmă, a răsturnat jocul şi a început să 
vorbească despre Irlanda, ţintind acelaşi scop la care 
ţintisem eu vorbind despre Virginia. 

Mi-a spus că un om care s-ar mulţumi cu viaţa la 
ţară, dacă are fonduri ca să cumpere pământ, poate 
obţine acolo pentru 50 de lire ferme pentru care aici 
plăteşti 200 de lire pe an; că recolta era de aşa fel şi 
pământul atât de mănos, încât chiar dacă nu vom pune 
mult la o parte, cu siguranţă că vom trăi acolo la fel de 
larg cum trăieşte în Anglia un gentleman cu 3000 de lire 
venit pe an; că el făcuse planul să mă lase la Londra şi să 
plece în Irlanda ca să încerce; şi că, dacă va vedea că 
pune temeliile -unei vieţi  îmbelşugate, potrivite cu 


161 


Moll Flanders 


respectul ce mi-l: purta, aşa cum nu se îndoia că va face, 
va veni să mă ia. 

Eram înfricoşată de-a binelea la gândul că, după o 
astfel de propunere, omul se va bizui pe cuvântul meu, 
anume de a-mi preface micul venit în bani, urmând a-l 
lăsa să-i ducă în Irlanda ca să facă încercarea dar era un 
om prea drept ca să dorească una ca asta sau chiar să 
primească, dacă i-aş fi propus eu. Şi mi-a luat-o el înainte, 
adăugind că se va duce să-şi încerce norocul în felul 
acesta şi că, dacă va vedea că scoate destul pentru trai, 
atunci de-abia va adăuga averea mea la a lui, după ce voi 
fi eu acolo, ca să trăim omeneşte amândoi dar că nu va 
pune la bătaie nici un şiling din ce-i al meu, înainte de a 
face încercarea cu o sumă mică, şi mă asigura că, dacă în 
Ilanda va vedea că, nu-i nimic de făcut, atunci se va 
întoarce la cele spuse de mine şi se va alătura planului 
meu de a merge în Virginia. 

Era atât de serios în dorinţa de a încerca mai întâi 
planul lui, încât nu m-am putut împotrivi; totuşi mi-a 
făgăduit că-mi va trimite veşti puţin timp după ce va 
ajunge acolo, ca să aflu şi eu dacă lucrurile se potrivesc 
cu planurile lui şi pentru ca, dacă succesul nu se arată, să 
am eu răgaz să- mă pregătesc pentru cealaltă călătorie, 
iar atunci, mă încredința el, mă va însoţi în America din 
toată inima. 

De aici n-am putut să-l urnesc şi cu discuţiile astea a 
trecut aproape o lună, în care timp m-am bucurat de 
tovărăşia lui, cea mai plăcută din câte îmi fusese dat să 
cunosc în toata viaţa mea de până atunci. Tot în timpul 
ăsta, am aflat crâmpeie din viaţa lui, o viaţă cu adevărat 
uimitoare şi plină de schimbări, care ar fi de ajuns ca să 
umple o poveste cu mult mai interesantă prin aventurile 
şi întâmplările ei decât oricare dintre cele tipărite 
vreodată. Dar o să am prilejul de a mai vorbi.despre el 
mai încolo. 

In cele din- urmă, ne-am despărţit, deşi cu mare 


162 


Daniel Defoe 


mâhnire în ceea ce mă priveşte; şi nici el nu şi-a luat 
rămas bun cu inima uşoară, dar era silit s-o facă, fiindcă 
avea motive întemeiate ca să nu intre în Londra, după 
cum aveam să înţeleg cu prisosinţă în urmă. 

l-am spus unde să-mi scrie, deşi marea taină o mai 
păstram, cu alte cuvinte nu i-am dezvăluit numele meu 
adevărat, cine eram şi unde mă putea găsi; şi el m-a 
învăţat cum să-i scriu ca să fie sigur c-o să primească 
scrisoarea. 

Am “ajuns la Londra a doua zi după ce ne 
despărţisem, dar nu m-am dus de-a dreptul la vechea 
mea locuinţă, ci dintr-o anumită pricină, m-am adăpostit 
într-o casă particulară de pe St. John's Street sau cum i se 
spune obişnuit St. John's, lângă Clerkenwell; şi aici, în 
singurătate, avui răgaz să stau să mă gândesc temeinic la 
cele şapte luni de rătăciri, fiindcă atâta fusesem plecată. 
Priveam înapoi cu nemărginită desfătare spre ceasurile 
placute petrecute alături de ultimul meu soţ; dar 
desfătarea asta a scăzut simţitor, când mi-am dat seama, 
câtva timp după aceea, că sunt însărcinată. 

Eram foarte încurcată din pricina greutăţii de a găsi 
un loc unde să pot naşte, fiindcă pe vremea aceea unul 
dintre cele mai gingaşe lucruri din lume pentru o femeie 
străină şi fără prieteni era să fie adăpostită în astfel de 
împrejurări primejdioase, iar eu eram lipsită de mijloacele 
de a-mi procura orice siguranţă. 

In tot timpul acesta, avusesem grijă să duc mai 
departe corespondenţa cu prietenul meu de la bancă, 
sau, mai bine zis, a avut el grijă, fiindcă-mi scria o dată pe 
săptămână; şi, măcar că nu-mi cheltuisem banii atât de 
repede încât să fie nevoie să-i cer lui, totuşi îi scriam 
destul de des ca'omul să ştie că trăiesc. Lăsasem vorbă în 
Lancashire să mi se trimită scrisorile şi, în timpul 
sihăstriei din St. John's, am primit o scrisoare foarte 
drăguță în care el mă asigura că procesul de divorţ merge 
bine, deşi se lovise de unele piedici la care nu se 


163 


Moll Flanders 


aşteptase. 

Nu m-a necăjit ştirea că procesul se tărăgănează mai 
mult decât s-ar fi aşteptat el. Deşi nu eram în situaţia de 
a mă putea mărita, fiindcă nu eram atât de nesăbuită 
încât să mă mărit cu el când mă ştiam însărcinată de la 
altul, cum ştiu că au cutezat să facă unele femei, totuşi 
n-aveam chef să-l pierd într-un cuvânt, eram hotărâtă să-l 
iau, dacă el nu-şi schimbă gândul, de îndată ce voi fi din 
nou pe picioare. Miroseam eu că de celălalt bărbat n-o să 
mai aud nimic; şi, cum acela mă îmboldise tot mereu să 
mă căsătoresc, asigurându-mă că n-o să se supere şi nici 
n-o să mă urmărească pentru a mă lua înapoi, n-aveam 
să am mustrări de cuget în cazul când prietenul de la 
bancă voia să mai facă târgul şi n-aveam temei să cred 
că nu va voi, după scrisorile ce mi le trimitea şi care erau 
cum nu se poate mai drăgăstoase şi mai îndatoritoare. 

Mă făceam din ce în ce mai voinică şi oamenii la care 
locuiam începură să bage de seamă, ba chiar, în măsura 
în care le îngăduia politeţea, să-mi dea de înţeles că 
trebuie să mă gândesc la mutare. Eram încurcată rău şi 
din ce în ce mai abătută, fiindcă zău nu ştiam ce cale să 
apuc; aveam bani, dar n-aveam prieteni şi se părea c-o să 
rămân cu un copil pe cap, o povară de care fusesem 
scutită în trecut, după cum a arătat povestea mea de 
până acum. 

Între timp am căzut rău bolnavă şi, de inimă rea, 
boala mi. s-a înrăutățit. În cele din urmă, s-a dovedit că 
erau doar nişte friguri, dar mie mi-era teamă să nu lepăd. 
N-ar trebui să spun teamă, fiindcă, de fapt, aş fi fost 
bucuroasă să lepăd, dar nici prin gând nu mi-ar fi trecut 
vreodată să iau ceva pentru asta. Mizera groază, zău aşa, 
până şi de un astfel de gând. 

Totuşi venind o dată vorba despre starea mea, 
doamna la care locuiam m-a sfătuit să trimit după o 
moaşă. La început am făcut nazuri, dar după aceea am 
primit, spunându-i că nu cunosc nici-o moaşă şi las totul 


164 


Daniel Defoe 


în seama ei. 

Pare-se că gazda nu era chiar atât de străină de 
cazuri ca al meu, cum crezusem eu la început, şi asta se 
va vedea îndată; aşa încât a trimis după o moaşă potrivită 
adică potrivită pentru mine. 

Femeia părea pricepută în treaba ei, vreau să zic în 
meseria ei de moaşă; dar mai avea o meserie în care se 
pricepea la fel de bine ca cele mai multe femei, dacă nu 
cumva le întrecea pe toate. Gazda îi spuse că sunt foarte 
abătută şi că socoteşte că de aceea mă şi îmbolnăvisem, 
ba o dată i-o spuse chiar de faţă cu mine: 

— Doamnă B, cred că suferinţa acestei cucoane e de 
natură delicată şi te priveşte pe dumneata, aşa încât 
dacă îi poţi fi de folos, te rog nu te da în lături, căcieo 
femeie foarte cumsecade şi pe urmă a ieşit din odaie. 

Eu zău nu pricepeam ce vrea să spună, dar mătuşica 
începu să mă lămurească foarte serios de îndată ce ieşi 
gazda pe uşă. 

— Doamnă, zice ea, se pare că nu pricepi ce vrea să 
spună gazda dumitale şi dacă pricepi tot nu-i nevoie să-i 
arăţi c-ai priceput. Vrea să spună că, în situaţia dumitale, 
o naştere nu-i chiar un fleac şi că dumneata nu eşti prea 
încântată să afle lumea despre ce e vorba. Altceva nu mai 
e nevoie să-ţi spun şi, dacă crezi de cuviinţă să-mi 
împărtăşeşti câte ceva despre situaţia dumitale, atât cât 
socoteşti că e nevoie, fiindcă eu nu vreau să mă amestec 
unde nu-mi fierbe oala, poate că aş putea să te ajut, să te 
uşurez şi să-ţi alung toate gândurile negre. 

Fiecare cuvânt pe care-l rostea făptura asta era un 
balsam pentru mine şi-mi umplea inima cu viaţă nouă şi 
curaj sângele începu să-mi circule mai iute în vine şi 
parcă nu mai eram acelaşi om. Am început din nou să 
mănânc şi numai-decât m-am simţit mai bine. Mi-a mai 
spus ea multe, intind tot acolo şi, după ce m-a îndemnat 
să vorbesc mai slobod, jurându-se pe ce are mai sfânt că 
va păstra taina, s-a oprit un pic, ca şi cum ar fi aşteptat 


165 


Moll Flanders 


să vadă ce impresie a făcut asupra mea şi ce am de gând 
să spun. 

Îmi dădeam prea bine seama ce nevoie am de o 
femeie ca asta, ca să nu primesc. l-am spus că lucrurile 
stăteau în parte aşa cum le ghicise ea şi, în parte, nu, 
fiindcă eram de fapt măritată şi aveam bărbat, deşi el era 
dus atât de departe, încât nu putea să se arate. 

Ea mi-a curmat vorbă, spunându-mi că asta nu e 
treaba ei; pentru ea, toate femeile care se dădeau în grija 
ei, erau femei măritate. Orice femeie însărcinată, mi-a zis, 
ştie de un tată al copilului şi dacă tatăl ăla e bărbat cu 
cununie sau ba, pe ea n-o priveşte treaba ei e să mă 
ajute în împrejurările de faţă, fie că am bărbat, fie că 
n-am. 

— Fiindcă, doamnă, mi-a zis, să ai un bărbat care nu 
se poate arăta înseamnă să n-ai bărbat, aşa încât fie că 
eşti nevastă, fie că eşti amantă, mie mi-e totuna. 

Mi-am dat numaidecât seama că fie că eram târfă, 
fie că eram nevastă, aici tot drept târfă aveam să trec; 
aşa încât am lăsat să treacă de la mine. l-am răspuns că 
are dreptate, dar că, totuşi, dacă-i vorba să-i destăinuiesc 
cazul meu, trebuie să-i spun întocmai cum a fost; aşa 
încât i-am povestit dandanaua cât am putut mai pe scurt, 
şi am încheiat cam aşa: 

— Te supăr cu toate astea, doamnă, zic, nu fiindcă, 
după cum spuneai adineauri, are vreo legătură cu treaba 
dumitale; ceea ce te priveşte pe dumneata e că mie puţin 
îmi pasă dacă află lumea, sau ba, fiindcă mi-e totuna; 
greutatea cea mare e însă că cu n-am nici o cunoştinţă în 
partea asta a ţării. 

— Te înţeleg, doamnă, zice ea; n-ai cum să astupi 
gura lumii şi să împiedici obrăzniciile celor din parohie, 
obişnuite în împrejurări din astea şi, poate, zice, nici nu 
ştii cum ai să te descurci cu copilul după ce o veni. 

— Ce-ai spus acum la urmă nu-mi dă atâtea griji ca 
ce spuneai mai înainte. 


166 


Daniel Defoe 


— Doamnă, zice moaşa, cutezi- să te dai pe mâna 
mea? Eu locuiesc în cutare loc; aşa încât măcar că eu nu 
pot face cercetări în legătură cu dumneata, dumneata 
însă poţi să te informezi despre mine. Mă numesc B. locu- 
iesc pe cutare stradă şi spune numele străzii şi am la 
poartă firma „Leagănul”. Sunt de meserie moaşă şi am de 
cliente multe doamne, care vin să nască la mine. Am dat 
parohiei o cauţiune generală, drept descărcare pentru tot 
ce vine pe lume sub acoperişul meu. In toată treaba asta, 
nu mai am de pus decât o întrebare, zice, şi dacă-mi 
răspunzi la ea, nu mai ai nici o grijă. 

Am înţeles numaidecât unde bate şi i-am spus: 

— Doamnă, cred că te înţeleg. Mulţumesc lui 
Dumnezeu, deşi. duc lipsă de prieteni prin locurile astea, 
nu duc lipsă de bani, atât cât e nevoie, măcar că nu înot 
în ei. 

Am adăugat asta ca femeia să nu se aştepte la cine 
ştie ce. 

— Bine, doamnă, zice, ăsta e lucrul fără de care în 
asemenea cazuri nu poţi face nimic; totuşi, zice, ai să vezi 
că nu vreau nici să te jefuiesc, nici să-ţi propun ceva 
neplăcut şi prin urmare e bine să ştii totul dinainte, ca să 
te dai după împrejurări şi să fii cheltuitoare sau 
econoamă, după cum crezi nimerit. 

l-am spus că pare să fi înţeles atât de bine situaţia 
mea, încât nu-i ceream decât un lucru: anume, fiindcă 
aveam bani destui, deşi nu foarte mulţi, să rânduiască 
totul în aşa fel, încât să fie cât mai puţine cheltuieli. 

Mi-a răspuns că-mi va supune o listă de cheltuieli în 
vreo două-trei forme, iar eu voi alege pe cea care-mi va 
plăcea am rugat-o să facă aşa. 

A doua zi, mi-a adus socoteala, şi cele trei liste 
arătau aşa: 


L s p (lire, şilingi, penny) 
1) pentru trei luni găzduire în casa ei, 6 00 


167 


Moll Flanders 


inclusiv masa, cu zece şilingi pe săptămână 


2) pentru o doică cu luna şi chirie 1 100 
pentru rufăria 

3) pentru un pastor care să boteze 1100 
copilul, naşi 

4) pentru o masă cu ocazia botezului la 1 00 
care să invit cinci prieteni... .... 

5) pentru onorariul moaşei şi pentru 3 30 
ostenelile ei de a înlătura neplăcerile 
parohiei 

6) pentru slujnica ei care va ajuta .... 0100 

13 13 
O 


Asta era prima listă; a doua suna cam la fel: 


1) pentru trei luni găzduire şi masă etc. 12 00 
cu20 şilingi pe săptămână...... 
2) pentru o doică cu luna, chirie pentru 2100 
rufăria 
3) pentru un pastor care să boteze 2 00 
copilul, naşi 
3 30 
5) pentru onorariul moaşei ca mai sus. 5 50 
1 00 
25.18. 
(0) 


Asta era lista de categoria a doua; cea de a treia era 
o clasă mai sus, mai ales pentru cazul când se va arăta 
tatăl sau niscai prieteni. 


1) pentru trei luni găzduire şi masă, cu 3000 
două odăi şi o cămăruță pentru servitoare . 
2) pentru o doică cu luna şi cea mai fină 4 40 


len- 


168 


Daniel Defoe 


3) pentru pastorul care botează copilul 2 100 
etc. 
4) pentru ospăț şi cei care procură vinul 6 00 
10 10 
PO 
6) pentru servitoare, în afară de cea a 0100 
lăuzei . 
53 
14.0 


Mi-am aruncat ochii pe cele trei liste, am zâmbit şi 
i-am spus că, după toate socotelile, găseam pretențiile ei 
foarte chibzuite şi nu mă îndoiam că tot ce oferea ea era 
foarte bun. 

Ea mi-a răspuns că voi judeca după ce voi vedea 
totul. l-am spus că, din păcate, voi fi o clientă de 
categoria cea mai joasă: 

— Şi poate, zic eu, din cauza asta voi fi mai puţin 
binevenită. 

— Nu, de loc, a zis ea, pentru că la una de categoria 
a treia, am două cliente de a doua şi patru de întâia şi 
proporţia câştigului meu e aceeaşi; dar, dacă te îndoieşti 
că vei fi bine îngrijită, voi da -voie oricărui prieten de al 
dumitale să vină să vadă cum eşti servită. 

După aceea mi-a dat lămuriri cu privire la cele trei 
note. 

— În primul rând, doamnă, zice ea, te rog să bagi de 
seamă că te ţin trei luni cu numai 10 şilingi pe săptămână 
îmi îngădui să spun că n-ai să te plângi de masa mea. Îmi 
închipui, zice, că acolo unde eşti acum n-o scoţi la capăt 
mai ieftin? 

— Sigur că nu, zic eu, nu atât de ieftin, fiindcă 
plătesc: 6 şilingi pe săptămână camera şi-mi pregătesc 
singură masa, ceea ce mă costă cu mult mai mult. 

— Pe urmă, doamnă, zice, dacă nu trăieşte copilul; 


169 


Moll Flanders 


cum se întâmplă câteodată, ai economisit pastorul; şi 
dacă n-ai prieteni pe care să-i pofteşti, scapi şi de 
cheltuielile ospăţului aşa încât dacă scoţi astea, zice, 
naşterea n-o să te coste mai mult de 5 lire şi 3 şilingi 
peste ce cheltuieşti de obicei cu traiul. 

Era lucrul cel mai cuminte pe care-l auzisem 
vreodată; aşa încât i-am spus zâmbind că voi fi clienta ei; 
i-am mai spus că, deoarece mai erau două luni şi mai 
bine până la soroc, voi fi poate nevoită să stau la ea mai 
mult decât trei luni şi doream să ştiu dacă n-o să mă 
silească să mă mut, înainte de a fi în stare să plec. Nu, a 
zis ea avea casă mare şi, afară de asta, ea nu silea 
niciodată o femeie care născuse la ea să se mute înainte 
de dorea ea singură să plece şi chiar dacă se iveau mai 
multe cliente, nu se avea atât de rău cu vecinele, încât să 
nu poată găzdui şi douăzeci la nevoie. 

Am găsit că e o femeie minunată în felul ei şi, ca să 
nu mai lungesc vorba, m-am dat pe mâna ei. Ea a început 
atunci să vorbească de altele, s-a uitat cum locuiesc, a 
găsit că-mi lipsesc anumite îngrijiri şi înlesniri şi a spus 
că, în casa ei, nu voi fi tratată aşa. l-am răspuns că mă 
sfiam să vorbesc pentru că gazda se arâtase mai rece, 
sau cel puţin aşa mi se părea, de când căzusem bolnavă, 
din pricină că eram însărcinată; şi mă temeam să nu mă 
jignească într-un fel sau altul, în caz că n-aş fi în stare să-i 
dau prea multe lămuriri despre persoana mea. 

— Vai de mine, dragă, spuse moaşa, dumneaei nu e 
străină de aceste lucruri; a încercat şi ea să găzduiască 
doamne în situaţia dumitale, dar n-a putut să dea garanţii 
parohiei de altfel e o doamnă foarte cumsecade, după 
cum ţi-ai dat seama. Totuşi, fiindcă ai de gând să pleci, 
nu te ciorovăi cu ea şi o să am eugrijă să fii ceva mai 
bine îngrijită cât timp mai stai aici, fără să te coste mai 
mult. 

Eu nu înţelegeam ce vrea să spună; totuşi, i-am 
mulţumit şi ne-am despărţit. A doua zi de dimineaţă, mi-a 


170 


Daniel Defoe 


trimis un: pui fript cald şi o (sticlă cu sherry şi a poruncit 
slujnicei să-mi spună că mă va servi zilnic, cât timp voi 
locui aci. Asta era surprinzător de drăguţ şi de plăcut, aşa 
încât am primit cu toată inima. Seara, a trimis din nou la 
mine ca să afle dacă-mi lipseşte ceva şi ca să 
poruncească slujnicei să vină la ea, dimineaţa, şi să ia 
mâncarea. Slujnica a primit ordin să-mi facă o ciocolată, 
dimineaţa, înainte de a pleca, iar la prânz mi-a adus nişte 
momiţe de vițel şi o farfurie cu supă; în felul ăsta, moaşa 
mă îngrijea de la depărtare, iar eu eram încântată şi 
m-am înzdrăvenit repede, pentru că într-adevăr cauza 
principală a bolii mele erau necazurile. 

Mă aşteptam, fiindcă aşa se întâmplă la oamenii de 
teapa asta, ca slujnica pe care mi-o trimisese să fie o 
fetişcană obraznică foc, crescută ca-n Drury Lane şi 
treaba nu-mi prea venea la socoteală; aşa încât, în prima 
noapte, nici n-am vrut s-o las să se culce cu mine în casă 
şi stăteam cu ochii pe ea, de parc-ar fi fost o hoaţă. 

Stăpâna ei a ghicit numaidecât despre ce este vorba 
şi a trimis-o înapoi cu un bileţel, în care scria că mă pot 
bizui pe cinstea slujnicei ei; că răspunde de ea în toate 
privinţele şi că ea nu (angajează servitori, dacă nu e 
sigură de ei. Mi s-a ridicat o piatră de pe inimă; şi 
într-adevăr purtarea fetei era grăitoare, fiindcă fiinţă mai 
modestă, mai liniştită, mai cumpătată încă n-a intrat în 
casă de oameni şi mi-am dat seama de asta şi mai târziu. 

De îndată ce m-am simţit destul de zdravănă ca să 
ies din casă, m-am dus cu slujnica sa văd locuinţa în care 
aveam să stau; totul era atât de dichisit şi de curat încât, 
ce mai încoace-ncolo, mi-a luat piuitul şi am rămas nes- 
pus de încântată de tot ce vedeam, lucru care, ţinând 
seama de împrejurările triste prin care treceam, era mai 
mult decât puteam să sper. 

Vă. aşteptaţi poate să vă descriu de ce fel erau 
îndeletnicirile ticăloase ale femeii pe mâinile căreia 
încăpusem, dar prea aş încuraja viciul, dacă aş arăta lumii 


171 


Moll Flanders 


cu câtă uşurinţă erau scăpate aci femeile de povara unor 
copii din flori. Cucoana asta simandicoasă avea mai multe 
metode. Una dintre ele era ca atunci când un copil se 
năştea, dar nu în casa ei (fiindcă era chemată la multe 
naşteri, în case particulare), nişte oameni pregătiţi 
dinainte să ia în schimbul unei sume de bani copilul din 
seama mamei ca şi a parohiei ea zicea că aceşti copii 
sunt îngrijiţi cum se cuvine. Dar ce se întâmpla cu ei, 
având în vedere că erau atâţia, după câte am înţeles din 
spusele ei, nu pot să-mi închipui. 

Am stat adeseori de vorbă cu ea despre asta; şi ea 
îmi închidea gura, spunând că salva astfel viaţa unor 
mieluşei nevinovaţi, cum le zicea, care altfel ar fi fost 
poate omorâţi şi. de asemenea viaţa multor femei căzute, 
de pe urma nenorocirilor, pradă deznădejdii, şi care ar fi 
fost altfel ispitite să-şi ucidă copiii. Am recunoscut că-i 
adevărat şi că face o faptă lăudabilă am întrebat numai 
dacă aceşti copii încap, după aceea, pe mâini bune şi nu 
sunt prost trataţi şi neglijaţi de îngrijitoarele lor. Ea mi-a 
răspuns că are totdeauna grijă de asta şi că nu ţine în 
slujba ei îngrijitoare care nu sunt femei foarte de treabă şi 
pe care nu se poate bizui. 

Eu n-aveam cum să-i tăgăduiesc spusele şi deci 
eram nevoită să răspund: 

— Doamnă, nu pun la. îndoială că dumneata îţi faci 
datoria, dar vorba e ce fac ceilalţi? 

Şi iar îmi închidea gura, zicând că are cea mai mare 
grijă în privinţa asta. 

Singurul lucru în toată vorbăria ei care nu mi-a plăcut 
nici de frică a fost că, discutând o dată despre cât de îna- 
intată e sarcina mea, mi-a spus ceva care suna cum că ar 
putea să mă ajute să scap mai curând de povara mea, 
dacă m-aş învoi; sau, mai limpede, că poate să-mi dea 
ceva ca să lepăd, dacă doresc să pun, în felul ăsta, capăt 
necazurilor mele; eu i-am arătat numaidecât că mi-e 
groază la gândul ăsta şi, ca să fiu dreaptă cu ea, a 


172 


Daniel Defoe 


înlăturat chestiunea cu atâta iscusinţă, încât n-aş putea 
să spun dacă chiar se gândise la treaba asta sau dacă 
pomenise de ea numai ca de un lucru îngrozitor; căci ştia 
să-şi potrivească atât de bine cuvintele şi prindea gândul 
meu cu atâta repeziciune, încât a început ea singură să 
se împotrivească, înainte ca eu să am timpul de a vorbi. 

Ca să scurtez cât pot partea asta, mi-am părăsit 
locuinţa din St. Jones's şi m-am mutat la îngrijitoarea cea 
nouă aşa i se spunea în casa ei şi aci am fost tratată cu 
atâta politeţe şi îngrijită atât de bine şi totul era atât de 
desăvârşit, încât mă cuprindea mirarea şi nu înţelegeam, 
la început, cu ce câştig se alege îngrijitoarea mea; mai 
încolo am descoperit că nu urmărea să se aleagă cu 
vreun câştig de pe urma mesei şi nici n-ar fi putut câştiga 
prea mult, dar ca din alte lucruri pe care le învârtea îşi 
scotea ea câştigul şi vă asigur că aici se alegea cu destul 
mai că nu-ţi venea să crezi ce clientelă avea, şi în casa ei 
şi în afară, numai în chestiuni delicate, sau, ca să vorbim 
deschis, de pe urma dezmăţului. 

Cât am locuit eu în casa ei, adică timp de aproape 
patru luni, n-au născut la ea mai puţin de douăsprezece 
femei uşoare şi cred că a avut sub supraveghere vreo 
treizeci şi două sau aşa ceva, în afara celor din casa ei; 
una dintre ele locuia la vechea mea gazdă din St. Jones's, 
care cu mine făcuse pe mironosiţa. 

Asta dovedea, în chip ciudat, creşterea viciului în 
vremurile noastre şi, oricât aş fi fost de ticăloasă, tot mă 
cutremuram; începuse să-mi fie greață de casa unde 
locuiam şi, mai ales, de meseria gazdei; şi totuşi trebuie 
să spun că n-am văzut niciodată şi nu cred că se putea 
vedea vreo urmă de necuviinţă în casa aceea, tot timpul 
cât am locuit acolo. 

N-am văzut o dată vreun bărbat urcând scările decât 
numai pentru a vizita vreo lăuză în prima lună după 
naştere; şi, chiar şi atunci nu se apropia nici unul neînsoţit 
de bătrână, care-socotea că ţine de cinstea meseriei ei să 


173 


Moll Flanders 


nu lase bărbatul-să atingă femeia, nici măcar pe nevasta 
lui, în prima lună după naştere. Şi nu lăsa, cu nici un chip, 
vreun bărbat să se culce în casa ei, nici chiar alături de 
soţia lui; avea ea o vorbă, că nu-i pasă câţi copii se nasc 
în casa ei, dar de conceput nu vrea să fie conceput nici 
unul aci. 

Poate că mergea prea departe, dar dacă greşea, 
greşea 'cu socoteală, fiindcă, în felul ăsta, păstra numele 
bun al meseriei ei, aşa cum şi-l câştigase, şi era ştiut că, 
deşi îngrijea femei care se destrăbălaseră, nu ajută 
niciodată la destrăbălarea lor; şi totuşi se îndeletnicea cu 
o meserie ticăloasă. 

In timp ce locuiam la ea şi încă înainte de naştere, 
ara primit o scrisoare din partea omului meu de încredere 
de la bancă, o scrisoare plină de cuvinte drăguţe şi 
îndatoritoare, prin care el mă îndemna să mă întorc la 
Londra când am primit-o eu, scrisoarea era veche de 
aproape două săptămâni, fiindcă fusese mai întâi trimisă 
în Lancashire şi de acolo înapoi. Omul încheia, 
spunându-mi că obținuse o hotărâre împotriva neveste-si, 
că era gata să-şi ţină făgăduiala dată mie, dacă eu îl 
vreau, şi adăuga nenumărate declaraţii de bunăvoință şi 
dragoste, pe care cu siguranţă că le-ar fi păstrat pentru 
el, dacă ar fi ştiut în ce situaţie mă aflam, şi pe care 
declaraţii, aşa cum stăteau lucrurile, eu eram departe de 
a le merita. 

l-am răspuns ia scrisoare şi am datat-o la Liverpool, 
dar i-am trimis-o cu un curier, sub pretext că sosise 
într-un plic adresat unei prietene din oraş. l-am arătat 
bucuria mea la vestea că e slobod, dar şi îndoiala că o 
recăsătorire ar fi foarte legală şi-i spuneam că sper să 
cugete serios la lucrul acesta, înainte de a lua vreo 
hotărâre, urmările fiind prea grave, pentru ca un om cu 
judecată să se pripească; am încheiat, dorindu-i numai 
bine în tot ce va hotărî, fără să-i dezvălui ce era în mintea 
mea şi fără să-i răspund la propunerea ce mi-o făcea de a 


174 


Daniel Defoe 


veni la ella Londra, dar am pomenit, în treacăt, de gândul 
de a mă întoarce spre sfârşitul anului, scrisoarea fiind 
datată din aprilie. 

Am născut prin mijlocul lui mai şi iarăşi am făcut un 
băiat voinic, iar eu mă simţeam bine, ca de obicei în 
astfel de împrejurări. Ingrijitoarea mea şi-a îndeplinit 
treaba de moaşă cu cea mai mare îndemânare şi 
iscusinţă ce se pot închipui, întrecând tot ce-mi fusese 
dat să văd până atunci. 

A avut atâta grijă faţă de mine în timpul facerii şi 
după aceea, în timpul lăuziei, încât dacă mi-ar fi fost 
mamă, n-ar fi putut face mai mult. Dar nimeni să nu fie 
încurajat prin exemplul acestei cucoane îndemânatice 
spre o viaţă păcătoasă, fiindcă acum. ea se află la locul de 
veci şi pot spune că n-a lăsat în urma ei nimic care să 
merite stimă. 

Cred că născusem, de vreo douăzeci de zile, când 
am primit din nou o scrisoare din partea prietenului meu 
de la bancă, cu ştirea surprinzătoare că obținuse 
hotărârea definitivă cu privire la despărțirea de 
nevastă-sa, că i-o împărtăşise şi ei în cutare zi şi că 
răspundea acum îndoielilor mele cu privire la căsătoria 
noastră, într-un fel neaşteptat şi nedorit nici de el; căci 
nevastă-sa, cuprinsă de remuşcări pentru felul cum se 
purtase cu el, auzind că el câştigase, se omorâse chiar în 
aceeaşi seară. 

Imi scria în cuvinte frumoase, că-i pare rău de 
nenorocirea ei, dar se spală pe mâini de orice vină, 
fiindcă spunea că-şi făcuse doar dreptate, într-un caz în 
care fusese, în văzul lumii, jignit şi înşelat. Totuşi, spunea 
că e foarte abătut şi că nu i-a mai rămas altă mulţumire 
pe lumea asta “decât nădejdea că voi reveni şi-l voi 
mângâia cu tovărăşia mea; şi stăruia tare să-i dau cel 
puţin speranţe că mă voi întoarce la oraş şi-i voi îngădui 
să mă vadă, şi atunci vom discuta totul mai în 
amâănunţime. 


175 


Moll Flanders 


Eu am rămas înmărmurită la vestea asta şi am căzut 
serios pe gânduri cu privire la situaţia mea şi la 
nenorocirea de a avea un copil pe cap şi nu ştiam de loc 
cum s-o scot la capăt. In cele din urmă i-am vorbit 
îngrijitoarei, dar am luat-o pe departe. Câteva zile m-am 
arătat abătută, iar ea se ţinea scai de mine să-i spun ce 
mă tulbură. Nu puteam, pentru nimic în lume, să-i 
mărturisesc că eram cerută în căsătorie, după ce-i 
spusesem de atâtea ori că am bărbat, aşa încât nu ştiam 
cum să mă descurc cu ea. l-am mărturisit că era cevă 
care mă tulbura tare, dar, în acelaşi timp, i-am spus că-i 
un lucru despre care nu pot vorbi nimănui. 

Ea s-a mai ţinut de capul meu câteva zile, dar eu 
i-am spus că-i cu neputinţă să încredinţez taina asta 
oricui o fi. În loc să se mulţumească cu răspunsul meu, 
şi-a întețit stăruinţele îi dădea mereu zor că-i fuseseră 
încredințate cele mai mari taine de soiul ăsta, că era 
meseria ei să ascundă totul şi că, dacă ar fi dezvăluit 
taine de acest fel, s-ar fi dus pe copcă. M-a întrebat dac-o 
auzisem vreodată pălăvrăgind despre treburile altora, 
încât aş putea s-o bănuiesc. Mi-a spus că a mă destăinui 
ei era ca şi cum n-aş fi vorbit cu nimeni; că e tăcută ca un 
mormânt, însă că trebuie să fie un secret foarte neo- 
bişnuit, de vreme ce nu poate să-l scoată de la mine; a-l 
ascunde înseamnă să mă lipsesc însă de orice ajutor sau 
mijloc de ajutorare şi s-o lipsesc şi pe ea de prilejul de a 
mă sluji. Pe scurt, m-a vrăjit în aşa hal cu vorbăria şi cu 
puterea ei de convingere, încât n-a mai fost chip să-i tăi- 
nuiesc nimic. 

M-am hotărât să-i dezvălui totul. l-am spus povestea 
căsătoriei mele din Lancashire şi cum fusesem amândoi 
înşelaţi, cum ne întâlnisem şi cum ne despărţisem cum el 
mă dezlegase în ceea ce-l privea şi-mi dăduse deplină li- 
bertate să mă remărit, făgăduind că dacă va afla ceva, nu 
mă va cere înapoi, nu mă va tulbura, nu mă va trăda; că 
eu mă socoteam liberă, dar mi-era groaznic de frică să 


176 


Daniel Defoe 


mă încumet de teama urmărilor, în caz că totul va fi des- 
coperit. 

Pe urmă i-am spus ce partidă bună aveam în vedere; 
i-am arătat scrisorile prietenului meu, care mă poftea la 
Londra, şi a văzut cu câtă dragoste erau scrise, dar am 
acoperit numele, ascunzându-i de asemenea povestea cu 
nenorocirea neveste-si i-am spus numai că femeia 
murise. 

Ea s-a pornit pe râs când a auzit de şovăielile mele şi 
mi-a spus că cealaltă nici nu fusese căsătorie, ci © 
păcăleală de ambele părţi că, de vreme ce ne 
despărţisem prin bună înţelegere, contractul nu mai 
exista şi eram amândoi eliberaţi de îndatoriri. Avea pe 
vârful limbii argumente cu nemiluita; pe scurt, m-a 
dăscălit până m-a ameţit; nu spun însă că nu mi-a fost de 
ajutor, şi încă mult, pentru ceea ce năzuiam. 

Dar de-abia acum venea greutatea cea mare şi 
anume copilul acesta, a spus ea, trebuie înlăturat şi, în 
aşa fel, încât nimănui să nu-i fie cu putinţă să-i dea de 
urmă. Eu ştiam că n-o să fie chip să mă mărit, fără să 
tăinuiesc că am un copil, fiindcă omul ar fi descoperit cu 
ajutorul vârstei copilului că a fost născut acum, şi, deci, 
conceput după înţelegerea mea cu el şi cu asta praf s-ar fi 
ales de toată combinaţia. 

Dar atât de tare mă durea inima să mă despart 
pentru totdeauna de copil, ba chiar, după câte ştiam eu, 
să-l las să fie omorât sau să moară de foame prin 
nepăsarea sau cruzimea oamenilor, ceea ce de fapt tot 
aia era, încât numai gândul acesta mă umplea de groază. 
Doresc tuturor femeilor care primesc să li se ia copiii din 
cale, cum se spune, de dragul cuviinţei, să nu uite că ăsta 
nu e decât un mijloc ticluit pentru a-i ucide; înseamnă 
să-şi omoare copiii, fără greş. 

E limpede pentru oricine se pricepe cât de cât la 
copii, că venim pe lume neajutoraţi, fără a fi în stare să 
facem faţă nevoilor, ba chiar.să le facem cunoscute celor 


177 


Moll Flanders 
din jur; şi că, fără ajutor, suntem sortiţi pieirii acest ajutor 
presupune nu numai o mână binevoitoare, fie ea a mamei 
sau a altcuiva, ci şi două însuşiri şi anume: grijă şi 
iscusinţă; fără acestea, jumătate din copiii nou-născuţi 
mor, chiar dacă au mâncare, iar jumătate din cei care 
scapă cu viaţă rămân schilozi, neghiobi, ciungi, ologi sau 
poate smintiţi. Nu mă îndoiesc că, între altele, natura a 
semănat şi din aceste pricini dragostea faţă de copii în 
inimile mamelor; fără de care ele n-ar fi niciodată în stare 
să se dăruiască trup şi suflet, aşa cum trebuie să facă, 
grijilor şi durerilor neistovite de care e însoţită creşterea 
copiilor. 

Atâta vreme cât grija aceasta e trebuincioasă vieţii 
copilului, nepăsarea înseamnă ucidere şi iarăşi, să laşi 
copilul în seama unor oameni care nu simt acea dragoste 
neapărat trebuincioasă, fiindcă natura nu i-a înzestrat cu 
ea, înseamnă să-l nesocoteşti în ultimul hal. Ba unele 
femei merg mai departe, fiindcă ele urmăresc chiar 
pierderea copilului, aşa încât e crimă cu bună ştire, fie că 
pruncul moare, fie că trăieşte. 

Toate lucrurile acestea se perindau prin faţa ochilor 
mei şi încă sub înfăţişările cele mai negre şi mai 
înspăimântă-toare; şi fiindcă vorbeam foarte slobod cu 
îngrijitoarea mea, căreia mă învăţasem să-i spun mamă, 
i-am împărtăşit toate gândurile întunecoase care-mi 
treceau prin minte şi i-am spus cât sunt de nenorocită. Ea 
a luat lucrul ăsta mult mai serios decât pe celelalte; dar 
fiindcă era înrăită în aşa hal, încât n-o mişca nici frica de 
Dumnezeu, nici groaza de crimă, fireşte că nu pătrundeau 
până la ea nici vorbele despre dragoste. M-a întrebat 
dacă nu se arătase faţă de mine, în timpul lăuziei, grijulie 
şi drăgăstoasă ca o mamă. Am recunoscut că da. 

— Vezi, draga mea, zice, deşi după plecarea ta, ce 
mai însemni pentru mine? Ce mi-ar păsa dac-aş auzi c-ai 
fost spânzurată? Nu crezi că există femei care, fiindcă 
asta li-e meseria. şi aşa îşi câştigă pâinea, se ostenesc să 


178 


Daniel Defoe 


se îngrijească de nişte copii de parcă le-ar fi mame? Da, 
da, fetiţo, zice ea, nu te teme; doar noi cum am fost 
îngrijite? Eşti sigură c-ai fost îngrijită chiar de propria ta 
mamă? Şi totuşi eşti durdulie şi frumoasă, fetiţo, zice 
hoaşca; şi zicând aşa, mă mângâia pe obraji. Nu-ţi face 
gânduri, fata mea, zice, dându-i înainte tot pe aceeaşi 
strună. La mine nu există crime; eu întrebuinţez cele mai 
bune doici şi în mâinile lor se prăpădesc tot atât de puţini 
copii ca şi în mâinile mamelor. Nu ducem lipsă nici de 
îngrijire, nici de pricepere. 

Pusese degetul pe rană când întrebase dacă eu eram 
sigură că fusesem îngrijită de  maică-mea; eram, 
dimpotrivă, sigură că nu fusesem şi când am auzit-o, am 
început să tremur şi să pălesc. Cu siguranţă, mi-am zis, 
că făptura asta nu e vrăjitoare şi nici n-are legătură cu 
vreun duh care să-i fi spus ce-i cu mine, înainte să fi aflat 
chiar eu şi mă uitam înspăimântată la ea dar 
gândindu-mă totuşi că nu-i cu putinţă să ştie ceva despre 
mine, mi-a trecut spaima şi am început să mă simt iarăşi 
la largul meu, dar nu chiar numaidecât. 

Ea şi-a dat seama de tulburarea mea, dar nu ştia ce 
înseamnă aşa încât îi dădea mai departe cu slăbiciunea 
de care dădeam dovadă, închipuindu-mi că pruncii sunt 
omorâţi când nu sunt crescuţi de mamele lor şi încerca să 
mă încredinţeze că acei copii de care se ocupă ea sunt la 
fel de bine îngrijiţi, ca şi cum ar fi crescuţi de mamele lor. 

— Se poate să fie aşa, mamă, zic, dar după câte ştiu 
eu, îndoielile mele sunt bine întemeiate. 

— la s-aud şi eu câteva îndoieli, zice ea. 

— Mai întâi, zic eu, dumneata dai bani oamenilor 
ăstora ca să ia copilul din mâinile părinţilor şi să se 
îngrijească de el cât o trăi. Dar ştim doar, mamă, zic eu, 
că ăştia-s oameni săraci şi sunt în câştig dacă scapă cât 
mai curând de povară cum. pot să cred atunci,.de vreme 
ce moartea copilului le convine cel mai bine, că vor fi 
foarte grijulii pentru viaţa lui? 


179 


Moll Flanders 

— Astea-s aiureli şi prăpăstii, zice ea. Îți spun doar că 
bunul lor nume atârnă de viaţa copilului şi că au grijă de 
el ca oricare dintre mame. 

— Vai, mamă, zic eu, dac-aş putea fi sigură că 
pruncul meu va fi bine îngrijit şi tratat omeneşte, tare aş 
fi fericită; dar e cu neputinţă să mă liniştesc, până nu văd 
şi, în împrejurările mele, a vedea înseamnă a mă pierde; 
aşa încât nici eu nu ştiu ce să fac. 

— Frumoasă poveste! zice îngrijitoarea. Vrei să vezi 
copilul şi nu vrei să-l vezi vrei să rămâi ascunsă şi 
totodată să te descoperi. E cu neputinţă, draga mea, aşa 
încât trebuie să iaci ce au mai făcut şi alte mame cu 
suflet înaintea ta şi să iei lucrurile aşa cum sunt, deşi nu 
sunt cum ai dori tu să fie. 

Am înţeles ce voia să zică prin mame cu suflet; voia 
să zică târfe cu suflet, dar nu voia să mă jignească, 
fiindcă de data asta, zău că nu eram târfă, ci măritată în 
lege, lăsând la o parte valabilitatea căsătoriei dinainte. 

Totuşi, orice aş fi fost, n-ajunsesem încă stană de 
piatră, cum sunt de obicei femeile de teapa asta; vreau 
să spun că nu puteam să fiu neomenoasă şi nepăsătoare 
faţă de soarta copilului meu; şi dragostea asta curată am 
purtat-o atâta vreme în suflet, că eram gata să mă las de 
prietenul meu de la bancă; dar el se ţinea în aşa hal scai 
de mine să mă întorc şi să-l iau de bărbat, încât mai că nu 
era chip să mă împotrivesc lui. 

În cele din urmă, bătrâna mea îngrijitoare mi-a spus 
cu siguranţa ei de totdeauna: 

— Uite, draga mea, zice, am găsit o cale ca să fii 
sigură că pruncul ţi-e bine îngrijit şi totuşi oamenii care-l 
îngrijesc să nu te cunoască niciodată. 

— Vai, mamă, zic eu, dacă faci asta, mă îndatorezi 
pentru toată viaţa. 

— Bine, zice, vrei să te prinzi la o cheltuială ceva mai 
mare pe an decât ceea ce dăm noi de obicei oamenilor cu 
care cădem la înţelegere? 


180 


Daniel Defoe 


— Sigur, zic-eu, din toată inima, numai să nu ştie ni- 
meni de mine. 

— Cât despre asta, zice, fii pe pace, fiindcă dădaca 
nici n-o să îndrăznească să întrebe de tine; şi o dată sau 
de două ori pe an, ai să vii cu mine şi ai să vezi copilul şi 
felul cum e îngrijit şi ai să fii mulţumită că a încăput pe 
mâini bune, fără să ştie cineva cine eşti. 

— Bine, zic eu, dar crezi că atunci când oi veni să-l 
văd, o să fiu în stare să ascund că sunt mama lui? Crezi 
că e cu putinţă? 

— Ei, face ea, chiar dacă te trădezi, dădaca n-o să în- 
țeleagă mare lucru; îi vom interzice să înţeleagă. Dacă în- 
drăzneşte, pierde banii pe care ştie că-i plăteşti tu şi i se 
ia copilul. 

Eu eram încântată de planul ăsta. Aşa încât, în 
săptămâna următoare, a fost adusă de la ţară, de prin 
Hertford sau de undeva de prin părţile acelea, o femeie 
care trebuia să ne scape de copil, pentru 10 lire, plătite în 
bani. Dacă îi dădeam cinci lire mai mult pe an, îşi lua 
obligaţia să aducă copilul la îngrijitoarea mea, ori de câte 
ori îi ceream, sau să ne lase să venim noi să-l vedem, ca 
să ne încredinţăm cât îl îngrijeşte de bine. 

Femeia arăta sănătoasă şi de treabă, era nevastă de 
plugar, dar hainele, rufăria şi tot ce purta erau foarte 
curate;. cu inima grea şi lacrimi în ochi, i-am dat copilul. 
Fusesem mai dinainte la Hertford ca s-o văd pe ea şi casa 
ei şi-mi plăcuse. destul de mult; i-am promis marea şi 
sarea dacă se poartă frumos cu pruncul, aşa încât a ştiut, 
de cum am deschis gura, că eu sunt mama lui. Dar cum 
părea că nici nu se sinchiseşte şi că n-are nici un temei să 
iscodească ce-i cu mine, m-am gândit că sunt în 
siguranţă. Pe scurt, am încuviinţat să ia copilul şi i-am dat 
cele 10 lire adică le-am dat îngrijitoarei, care le-a dat de 
faţă cu mine sărmanei femei, aceasta legându-se să 
nu-mi mai înapoieze niciodată copilul sau să mai ceară 
ceva pentru îngrijirea sau creşterea.lui: atât doar că eu 


181 


Moll Flanders 


i-am făgăduit să-i mai dau ceva, ori: de câte ori voi veni 
să-l văd, dacă bag de seamă că-l îngrijeşte foarte bine. 
Prin urmare, nu eram legată să plătesc cele 5 lire, atât 
doar că-i făgăduisem îngrijitoarei mele să le plătesc. Şi 
aşa am scăpat de o mare grijă, într-un fel care deşi nu mă 
mulțumea pe de-a-ntregul, era totuşi cel mai potrivit 
pentru mine din câte ar fi putut să-mi treacă prin minte, 
în situaţia de atunci. 

Am început apoi să-i scriu prietenului meu de la 
bancă într-un fel cu mult mai binevoitor şi, pe la începutul 
lui iulie, i-am trimis o scrisoare, înştiinţându-l că am de 
gând să mă întorc la Londra prin luna august. El mi-a 
răspuns în cuvintele cele mai pasionate ce se pot 
închipui, rugându-mă să-i dau de ştire din vreme, fiindcă 
vrea să-mi vină în întâmpinare cale de două zile. Asta mă 
încurca al naibii şi nu ştiam ce să-i răspund. Eram 
hotărâtă într-un rând să iau diligenţa până la West 
Chester, numai pentru ca la întoarcere el să mă vadă 
sosind fiindcă, deşi fără temei, gândul că el nu mă crede 
la ţară nu-mi dădea pace. 

M-am ostenit să mi-l scot din cap, dar în zadar; mi se 
întipărise atât de adânc în minte, încât eram 
neputincioasă în faţa lui. In cele din urmă se adăugă 
noului meu plan de a pleca la ţară şi gândul că, în felul 
ăsta, voi putea s-o prostesc minunat pe bătrâna mea 
îngrijitoare şi s-o scot la capăt cu toate celelalte 
încurcături, fiindcă ea habar n-avea dacă noul meu iubit 
locuieşte la Londra sau în Lancashire; şi vorbindu-i despre 
hotărârea mea, am încredinţat-o că omul e din 
Lancashire. 

După ce am rânduit totul în vederea călătoriei, i-am 
dat bătrânei de: ştire şi am trimis servitoarea care mă 
slujea de la început să-mi oprească un loc în diligenţă. 
Bătrâna dorea ca fata să mă însoţească până la capătul 
călătoriei şi apoi să se întoarcă în trăsură, dar eu am 
convins-o că n-are rost. La plecare, mi-a spus. că nu-i 


182 


Daniel Defoe 


nevoie să ne înţelegem dinainte să ne scriem, fiindcă îşi 
dă seama că dragostea mea pentru copil mă va îndemna 
să-i scriu şi chiar să viu s-o văd, când mă voi reîntoarce. 
Am încredinţat-o că aşa va fi şi mi-am luat rămas bun, 
mulţumită că am scăpat dintr-o casă ca asta, măcar că 
fusesem bine îngrijită la ea. 

Locul în diligenţă nu l-am luat până la capăt, ci până 
într-un 'loc numit Stone, în Cheshire, unde nu numai că 
n-aveam nici o treabă, dar nu cunoşteam nici un suflet. 
Ştiam eu că dacă ai bani în buzunar eşti acasă oriunde; 
aşa încât am poposit aici vreo două-trei zile, până când, 
tot pândind o ocazie, am găsit loc într-o trăsură şi, după 
ce mi-am asigurat călătoria înapoi la Londra, am trimis o 
scrisoare domnului cu pricina, cum că voi fi în cutare zi la 
Stony Stratford, unde îmi spusese vizitiul că va opri. 

Nimerisem de fapt într-o trăsură care trecea din 
întâmplare pe acolo, fiind închiriată anume ca să ducă 
nişte domni ce călătoreau spre Irlanda, până la West 
Chester. Acum trăsura se întorcea şi nu era legată de ore 
şi locuri anumite, cum se întâmplă de obicei cu diligenţa 
aşa încât trăsura rămânând pe loc duminica, omul meu 
avusese timp să se pregătească a-mi ieşi în întâmpinare, 
ceea ce altfel n-ar fi putut face. 

Înştiinţarea i-a venit atât de târziu, încât n-a putut să 
ajungă până la Stony Stratford la timp pentru a petrece 
noaptea cu mine, aşa încât m-a întâmpinat, a doua zi di- 
mineaţă, într-un loc numit Brickhill, tocmai în clipa când 
trăsura intra în oraş. 

Mărturisesc că m-am bucurat tare când l-am văzut, 
fiindcă, peste noapte, fusesem cam dezamăgită. Plăcerea 
a fost îndoită când am văzut cu ce alai soseşte, fiindcă a 
venit într-o caleaşcă elegantă cu patru cai şi însoţit de un 
servitor. 

M-a scos numaidecât din trăsura care se oprea la un 
han din Brickhill şi, trăgând la acelaşi han, a pus să se 
deshame caii de la caleaşcă. şi a poruncit dejunul. L-am 


183 


Moll Flanders 


întrebat ce are de gând, fiindcă eu doream să-mi urmez 
călătoria. El mi-a răspuns că nu, că am nevoie de un pic 
de odihnă după oboseala drumului şi că hanul e foarte 
bun deşi orăşelul e raic şi că, prin urmare, orice s-ar 
întâmplă, nu vom pleca mai departe, în noaptea aceea. 

Eu n-am stăruit prea mult, fiindcă dacă omul făcuse 
cale atât de lungă ca să mă întâmpine şi se băgase în 
cheltuieli atât de mari, se cuvenea să-l răsplătesc şi eu 
niţel aşa încât nu mi-am frământat mintea pentru atâta 
lucru. 

După prânz, am pornit să vedem oraşul, să vedem 
biserica şi să privim câmpiile şi împrejurimile, aşa cum fac 
de obicei străinii, iar hangiul ne-a slujit drept călăuză la 
vizitarea bisericii. Am văzut că domnul meu întreabă cam 
stăruitor de pastor, aşa încât am priceput îndată unde 
vrea să ajungă, anume să-mi ceară să mă cunun cu el era 
cu ochi şi cu sprâncene că n-o să-l refuz; căci pentru a 
vorbi sincer, în situaţia mea nu-mi dădea mâna să spun 
nu; acum nu mai aveam de ce să risc. 

Dar, în timp ce gândurile astea îmi umblau prin cap, 
ceea ce nu ţinu mai mult de câteva clipe, văzui că hangiul 
îl ia deoparte şi-i şopteşte, dar nu foarte încet, fiindcă 
putui să prind cuvintele astea: 

— Sir, dacă aveţi nevoie de un pastor, am un prieten 
nu departe de aci, care vă va servi cât se poate de 
discret. 

Domnul meu a răspuns destul de tare ca să-l pot 
auzi: 

— Foarte bine, cred că vom avea nevoie. 

Nici nu apucasem să ne întoarcem bine la han şi 
omul se porni pe cuvinte pătimaşe, spunând că de vreme 
ce avusese norocul să mă întâlnească şi totul se potrivise 
bine, i-aş grăbi fericirea, dacă totul s-ar sfârşi pe loc. 

—. Ce vrei să spui? întreb eu, roşindu-mă puţin. 
Într-un han, pe drumul mare! Doamne fereşte, zic, cum îţi 
vine sa vorbeşti aşa? 


184 


Daniel Defoe 


— Şi încă cum, zice, doar pentru-asta am venit, ca să 
vorbesc aşa şi am să ţi-o dovedesc — şi scoate din 
buzunar un teanc mare de hârtii. 

— Mă înspăimânţi, zic eu, ce-s astea? 

— Nu te speria, draga mea, zice el şi mă sărută. 

Pentru prima oară îşi îngăduia să-mi spună „draga 
mea” pe urmă a repetat: 

— Nu te speria ai să vezi ce sunt toate astea şi a 
desfăşurat hârtiile. Era mai întâi sentinţa de divorţ şi 
dovada de netăgăduit că nevastă-sa fusese o târfă; pe 
urmă adeverinţa pastorului şi a epitropilor bisericii de 
care ţinea femeia, care adeverinţă dovedea că fusese 
îngropată şi declara şi felul cum murise; copia după 
hotărârea procurorului, prin care s cerea un juriu care să 
cerceteze cazul, şi verdictul juriului, verdict ce glăsuia: 
Non compos mentis. Toate astea erau menite să mă 
mulţumească pe mine, deşi, în treacăt fie spus nu eram 
eu chiar atât de năzuroasă şi, dac-ar fi ştiut el totul, ar fi 
văzut că pot să-l iau de bărbat şi fără atâtea dovezi. 
Totuşi, le-am citit cum m-am priceput mai bine şi i-am 
spus că lucrurile erau cum nu se poate mai lămurite, dar 
că nu era nevoie să fi adus hârtiile cu el, fiindcă mai 
aveam timp destul. El mi-a zis că poate pentru mine o fi 
timp destul, dar pentru el nu putea fi mulţumitor decât 
momentul de faţă. 

Mai erau şi alte hârtii făcute sul şi eu l-am întrebat 
ce-i cu ele. 

— Păi, zice el, întrebarea asta aşteptam să mi-o pui. 
A scos atunci din hârtii o cutie de piele, iar dinăuntru un 
inel foarte fin cu diamant. 

Chiar dac-aş fi vrut cumva, n-aş fi putut să-l refuz, 
fiindcă mi-l vârâse în deget, aşa încât am făcut doar o 
plecăciune. Pe urmă, a mai scos un inel. 

—. Asta, zice, e pentru altă ocazie şi-l bagă în 
buzunar. 

— Bine, dar lasă-mă, totuşi, să-l văd, zic eu şi 


185 


Moll Flanders 


zâmbesc; cam ghicesc eu ce este, cred că eşti nebun. 

— AŞ fi fost nebun, dacă n-aş fi făcut aşa, zice el, şi 
tot nu mi-l arată, deşi eu ardeam să-l văd. 

l-am zis: 

— Hai, lasă-mă să-l văd. 

— Stai, zice, priveşte mai întâi aici şi iar scoate sulul 
şi-l citeşte şi ce să vezi? era o autorizaţie de căsătorie. 

— Cum, fac eu, ţi-ai pierdut minţile? Erai pe deplin 
sigur că voi încuviinţa de la primul cuvânt şi hotărât să nu 
întâmpini nici o împotrivire? 

— Aşa e cum ai spus acum la urmă, zice el. 

— Dar s-ar putea să te înşeli, zic eu. 

— Nu, nu, zice, nu trebuie să mă refuzi, nu se poate 
să mă refuzi şi zicând aşa, se porneşte să mă sărute atât 
de vijelios că n-am putut scăpa de el. 

Era şi un pat în odaie, iar noi ne plimbam de colo 
până colo, discutând cu aprindere; în cele din urmă, mă 
ridică în braţe pe neaşteptate şi mă aruncă pe pat, 
trântindu-se alături de mine. Şi mă tot strângea cu 
putere, dar fără să-mi propună nici o necuviinţă, ci tot 
îndemnându-mă să primesc, cu rugăminţi repetate, cu 
argumente, cu declaraţii de dragoste, stăruind că nu mă 
lasă până nu-i făgăduiesc, aşa încât, până la urmă, i-am 
spus: 

— Va să zică, eşti hotărât să nu fii refuzat, aşa mi se 
pare? 

— Nu, nu, face el, nu trebuie să fiu refuzat, nu vreau 
să fiu refuzat, nu pot să fiu refuzat! 

— Bine, bine, zic eu şi-l sărut uşor, atunci n-ai să fii 
refuzat; lasă-mă să mă ridic. 

Consimţământul meu şi felul drăgălaş în care i-l 
dădusem îl făceau atât de nebun de fericire, încât începui 
să-mi închipui că el ia acest consimţământ drept 
căsătorie şi n-o să mai aştepte ceremonia; dar îl 
nedreptăţeam, pentru că omul m-a luat de mână, m-a 
ridicat şi, dându-mi un sărut sau două, mi-a mulţumit 


186 


Daniel Defoe 


pentru bunăvoința cu care am primit: Era atât de copleșit 
de fericire, încât am văzut cum îi dau lacrimile. 

M-am întors cu spatele, fiindcă şi eu aveam ochii 
plini de lacrimi şi i-am cerut voie să mă închid puţin în 
odaia mea. Dacă am simţit vreodată o fărâmă de 
remuşcare pentru mai bine de douăzeci şi patru de ani de 
viaţă păcătoasă, atunci am simţit-o. Ce fericire pentru 
omenire, îmi spuneam, că oamenii nu pot citi unul în 
inima celuilalt! Ce bine ar fi fost, dacă aş fi fost de la bun 
început nevasta unui om atât de cinstit şi atât de 
îndrăgostit de mine! 

După aceea m-a fulgerat gândul: „Ce făptură 
ticăloasă sunt! Şi cât de înşelat va fi de mine omul acesta 
nevinovat! Nici .prin minte nu-i trece că, după ce s-a 
despărţit de o târfă, se aruncă în braţele alteia! Că se 
însoară cu o femeie care s-a culcat cu doi fraţi şi are trei 
copii de la fratele ei! O femeie născută la Newgate, 
dintr-o mamă care a fost târfă şi deportată ca hoaţă o 
femeie care s-a culcat cu treisprezece bărbaţi şi a născut 
un copil de când mă cunoaşte el! Bietul om! îmi spuneam, 
ce o să i se întâmple?” După ce mi-au trecut remuşcările, 
mi-am spus următoarele: „Ei, dacă mi-e scris să-i fiu 
nevastă şi dacă Dumnezeu mă ajută o să-i fiu cu adevărat 
nevastă şi am să-i iubesc pe măsura patimii lui nesăbuite 
pentru mine; îl voi despăgubi, prir ceea ce va vedea, 
pentru ruşinea cu care-l acopăr şi pe care n-o vede.” 

El aştepta nerăbdător să ies din odaia mea, dar 
văzând că zăbovesc, a coborât ca să vorbească cu 
hangiul despre pastor. 

Hangiul, om cumsecade, deşi cam băgăreţ, trimisese 
dinainte după pastor; şi când domnul meu începu să-l 
roage să trimită după el, îi răspunse: 

— Sir, prietenul meu se află aci şi, fără multă vorbă, 
i-a pus pe unul în faţa celuilalt. 

Când s-a văzut în faţa pastorului, omul meu l-a 
întrebat dacă se încumetă să cunune-o pereche de străini; 


187 


Moll Flanders 


amândoi. dornici-să se căsătorească: Pastorul a spus că 
domnul X. Îi vorbise despre asta, că nădăjduieşte că nu-i 
vreo treabă necurată, că i se pare că are de-a face cu un 
om serios şi îşi închipuie că nici doamna nu e o fetiţă, aşa 
încât să fie nevoie de consimţământul prietenilor. 

— Ca să vă risipesc îndoiala, zice omul meu, citiţi 
hârtia asta şi scoate autorizaţia. 

— . Nu mai am nimic de spus, zice pastorul unde e 
doamna? 

— Veţi vedea-o îndată, spune omul meu. 

Şi după vorbele astea, urcă scara; cum eu tocmai 
ieşisem din odaie, îmi spune că pastorul e jos şi că, după 
ce-i arătase autorizaţia, era gata să ne cunune din toată 
inima. 

— Dar cere să te vadă mai întâi şi mă întreabă dacă 
poate să-l aducă sus. 

— E timp destul, zic eu, mâine dimineaţa nu-i aşa? 

— Păi vezi, draga mea, zice el, îi e teamă să nu fie 
vorba de vreo fată tânără răpită de la părinţi şi eu l-am 
asigurat că suntem amândoi la vârsta când putem hotărî 
singuri şi de aceea vrea să te vadă. 

— Bine, zic eu, cum vrei. 

Şi iată că-l aduce sus pe pastor, care era un bărbat 
plăcut şi voios. Aflase, pare-se, că ne-am fi întâlnit aci din 
întâmplare; că eu sosisem într-o diligenţă dinspre 
Chester, iar omul meu mă întâmpinase în caleaşca lui; că 
trebuia șă ne întâlnim, în noaptea trecută, la Stony 
Stratford, dar că el nu apucase să ajungă până acolo. 

— Vezi, domnule, spune pastorul, că în fiecare 
ghinion e ascuns un noroc. Dezamăgirea, domnule, zice 
către omul meu, a fost a dumitale şi norocul e al meu, 
fiindcă dacă v-aţi fi întâlnit la Stony Stratford, n-aş fi avut 
cinstea să vă cunun. Hangiule, ai o carte de rugăciuni? 

Eu.am tresărit ca de spaimă. 

— Sir, am spus, ce-aveţi de gând? Cum, să mă mărit 
într-un han, şi încă noaptea? 


188 


Daniel Defoe 


— Doamnă, zice pastorul, dacă doreşti să se 
întâmple într-o biserică, aşa va fi; dar te asigur că această 
căsătorie va fi tot atât de trainică, dacă te cunun aici, ca 
şi dacă te cunun în biserică; noi nu suntem legaţi de 
canoane spre a nu cununa în altă parte decât în biserică; 
cât despre ceasul zilei, nu cântăreşte de fel în 
împrejurarea de faţă; prinții noştri se cunună în odăile lor, 
la ceasurile opt sau zece noaptea. 

A durat mult până m-a înduplecat, fiindcă mă 
prefăceam că ţin morţiş să nu mă cunun decât în biserică. 
Erau doar mofturi; aşa încât, în cele din urmă, m-am 
prefăcut că primesc şi atunci i-am chemat sus pe hangiu, 
pe nevastă-sa şi pe fiică-sa. Hangiul a fost naş, notar şi 
toate împreună şi aşa ne-am cununat şi ne-am înveselit 
foarte, deşi mărturisesc că mustrările de cuget care mă 
copleşiseră mai înainte erau încă prea aproape şi mă 
făceau, din timp în timp, să oftez adânc; ceea ce văzând 
mirele meu, se ostenea să-mi dea curaj gândind, bietul de 
el, că mai aveam încă şovăieli faţă de pasul pe care-i 
făcusem cu atâta grabă. 

Am petrecut minunat în seara aceea, dar totul a 
rămas atât de tăinuit la han, încât nici măcar vreo slujnică 
din casă n-a aflat nimic, căci hangiţa şi fiică-sa mă 
serveau şi nu lăsau pe nici una din fete să urce la mine. 
Am numit-o pe fiica hangiţei domnişoară de onoare; iar a 
doua zi, am trimis după un negustor şi i-am dăruit fetei 
câteva panglici frumoase, atât de frumoase cât se puteau 
găsi în oraşul acela; apoi aflând că pe acolo se fac 
dantele, i-am dăruit maică-si o bucată de dantelă pentru 
o bonetă. 

Una din pricinile pentru care hangiul păstra atât de 
bine taina era “teama ca nu cumva să afle pastorul 
parohiei; totuşi s-a aflat, pentru că, a doua zi, 
dis-de-dimineaţă, clopotele se porniră să bată, iar sub 
fereastra noastră se adunară nişte muzicanți, de soiul 
celor care se puteau găsi în oraş. Hangiul a trâmbiţat că 


189 


Moll Flanders 


ne cununasem încă înainte de a sosi la el, dar că, fiindcă-i 
mai fusesem şi altă dată oaspeţi, voiam să facem ospăţul 
în casa lui. 

A doua zi, n-am avut putere să ne urnim; dis-de-dimi- 
neaţă clopotele ne stricaseră somnul şi, cum parcă nici 
noaptea nu dormisem prea mult, eram atât de somnoroşi, 
încât am stat în pat până aproape de douăsprezece. 

Am rugat-o pe hangiţă să oprească muzica şi 
clopotele şi ea a tpotrivit lucrurile în aşa fel, încât avurăm 
linişte. Dar o întâlnire ciudată mi-a stricat, pentru câtăvă 
vreme, cheful. Odaia cea mare a hanului privea spre 
stradă. Eu eram într-un capăt al odăii şi, fiind o zi plăcută 
şi caldă, deschisesem fereastra ca să iau puţin aer când 
deodată văzui trei domni călări, intrând în curtea unui han 
de peste drum. 

Nu-mi puteam crede ochilor şi totuşi nici nu încăpea 
îndoială că al doilea dintre cei trei bărbaţi era soţul meu 
din Lancashire. Eram înspăimântată de moarte; în viaţa 
mea nu fusesem atât de încurcată îmi venea să intru în 
pământ; sângele îmi îngheţă în vine şi începui să tremur, 
ca şi cum m-ar fi scuturat frigurile. Spuneam că nu mai 
încăpea îndoială îi recunoşteam îmbrăcămintea, îi 
recunoşteam calul, îi recunoşteam faţa. 

Primul meu gând a fost că bărbatul meu nu se afla 
lângă mine ca să-mi vadă tulburarea, lucru de care eram 
foarte bucuroasă. Nu trecuse mult de când intraseră cei 
trei bărbaţi în hanul de peste drum şi se şi arătară la 
fereastra odăii, aşa cum se obişnuieşte puteţi însă fi siguri 
că fereastra mea era închisă. Totuşi nu mă puteam opri 
de a trage cu ochiul şi iar l-am văzut şi l-am auzit pe el; 
poruncea ceva unuia din servitori şi m-am încredinţat 
astfel cu groază că e chiar fostul meu soţ. 

Ceea ce mă interesa acum era să aflu cu ce treabă 
venise,. dar era cu neputinţă. Inchipuirea mea îşi făurea 
rând pe rând o părere mai înspăimântătoare decât alta 
uneori mă gândeam ca-mi dăduse de urmă şi că venise 


190 


Daniel Defoe 


ca să mă învinuiască de nerecunoştinţa şi necinste şi mi 
se părea că suie scările ca să mă ocărască îmi treceau 
prin cap nenumărate gânduri despre lucruri care lui nu 
i-ar fi trecut şi nici nu-i puteau trece prin minte, decât 
dacă i le-ar fi dezvăluit diavolul. 

Aproape două ore a ţinut spaima asta. Nici nu-mi 
dezlipeam privirile de pe fereastra sau uşa hanului unde 
trăseseră ei. In cele din urmă, auzind zgomot mare în 
poarta hanului lor, am fugit la fereastră şi, spre marea 
mea uşurare, i-am văzut plecând pe toţi trei şi luând-o 
spre apus. Dacă ar fi luat-o spre Londra, aş fi rămas cu 
spaima c-o să-l întâlnesc iarăşi şi c-o să mă recunoască; 
dar el a luat-o în partea opusă şi aşa mi-a trecut 
neliniştea. 

Eram hotărâți să plecăm a doua zi, dar pe la şase 
seara ne sperie tărăboiul ce se stârnise pe stradă, unde 
vedeam oamenii alergând călări, de parcă şi-ar fi ieşit din 
minţi. Ce se întâmplase? Huiduiau trei hoţi de drumul 
mare, care jefuiseră două diligenţe şi pe câţiva călători 
lângă Dunstable Hill şi se dăduse, pare-se, de ştire că 
hoţii fuseseră văzuţi la Brickhill, în cutare casă, adică 
chiar casa unde trăseseră cei trei domni. 

Casa fu numaidecât înconjurată şi cercetată, dar se 
aflau destui care să depună mărturie cum că cei trei 
plecaseră de peste trei ceasuri. Deoarece se adunase 
mulţime mare de oameni, aflarăm şi noi îndată despre ce 
era vorba şi acum eram îngrijorată până în fundul 
sufletului, dar din altă pricină. Am spus pe dată oamenilor 
din casă că-mi îngădui să declar despre domnii aceia cum 
că sunt cinstiţi, fiindcă pe unul din ei îl cunoşteam drept 
om de onoare şi cu avere frumuşică în Lancashire. 

Comisarul venit să vadă ce-i cu huiduiala aceea a 
auzit îndată de spusele mele şi a urcat până sus ca să 
afle totul din gura mea; .iar eu l-am încredinţat că-i 
văzusem pe cei trei bărbaţi de la fereastră; că pe urmă îi 
zărisem prin fereastra odăii unde prânzeam şi că, după 


191 


Moll Flanders 


aceea, îi văzusem încălecând; îl asiguram că pe unul 
dintre cei trei îl cunoşteam ce fel de om este, că era un 
gentleman cu mare avere şi de o cinste neîndoielnică, din 
Lancashire, de unde tocmai mă întorsesem eu. 

Siguranţa cu care rosteam aceste cuvinte potoli 
gloata şi-l mulţumi într-atâta pe comisar, încât sună 
numaidecât retragerea, spunând oamenilor că nu aceştia 
erau cei căutaţi, fiindcă aflase despre ei că sunt 
gentlemeni cinstiţi; şi aşa a plecat lumea. Nu ştiu care era 
adevărul, dar sigur e că diligentele fuseseră jefuite la 
Dunstable Hill de 560 de lire în bani; în afară de asta, 
câţiva dintre negustorii de dantele care călătoreau mereu 
pe acel drum fuseseră şi ei jefuiţi. Cât despre cei trei 
domni, asta am s-o lămuresc mai încolo. 

Tot tărăboiul ăsta ne-a ţinut în loc o zi, deşi s-a 
adeverit că e totdeauna cel mai sigur să porneşti în 
călătorie imediat după ce a avut loc o tâlhărie, fiindcă nu 
încape îndoială că deja hoţii sunt departe; dar eu nu mă 
simţeam în siguranţă, mai ales de teamă ca nu cumva 
soţul meu cunoscut să mai fie încă pe drum şi să dea 
ochii cu mine. 

N-am trăit vreodată patru zile în şir mai plăcute, în 
tot lungul vieţii mele. In tot timpul ăsta eram mireasă în 
lege, iar noul meu soţ se ostenea să-mi facă pe plac în 
toate. O, dacă lucrurile ar fi mers mai departe tot aşa! 
Cum aş fi uitat de toate necazurile trecute şi cum m-aş fi 
ferit de suferinţele viitoare! Dar trebuia să dau socoteală, 
şi în lumea asta şi în cea de apoi pentru un trecut cum nu 
se poate mai păcătos. 

Plecarăm în ziua a cincea; şi, fiindcă mă vedea 
neliniştită, hangiul a încălecat şi a luat cu sine pe fiul său 
şi trei oameni de treabă din ţinut, toţi cu flintele încărcate 
şi, fără să ne spună nimic, o porniră în urma caleştii, ca să 
ne vadă ajunşi cu bine la Dunstable. 

Fireşte că se cuvenea să-i ospătăm frumos la 
Dunstable, ceea ce l-a costat pe soţul meu vreo zece sau 


192 


Daniel Defoe 


doisprezece şilingi şi, pe deasupra, cât a dat oamenilor 
pentru că-şi pierduseră timpul; numai că hangiul n-a vrut 
să primească nimic. 

Lucrurile s-au potrivit cum nu se poate mai bine 
pentru mine; fiindcă, dac-aş fi sosit la Londra nemăritată, 
ar fi trebuit fie să mă adăpostesc la el în prima noapte, fie 
să-i mărturisesc că nu cunoşteam nici un suflet la Londra 
care să primească pe o biată mireasă cu mirele ei în 
noaptea nunţii. Dar acum nu mă ruşinam că mă ducea 
de-a dreptul la el acasă, şi aici am luat, din prima clipă, în 
primire o casă frumos mobilată şi un bărbat foarte 
înstărit, aşa încât mă aştepta o viaţă cât se poate de 
fericită, dacă ştiam să brodesc lucrurile. Avui răgaz să 
socotesc preţul adevărat al vieţii pe care se părea că 
aveam s-o trăiesc. Ce deosebire faţă de dezmăţul meu 
dinainte şi cu cât mai fericită e viaţa de virtute şi 
cumpătare decât aceea pe care o numim o viaţă de 
placere! | 

Vai dacă acest răstimp al vieţii mele ar fi durat sau 
dacă aş fi învăţat, atunci când mi-a fost hărăzit să-l 
trăiesc, să-i gust adevărata dulceaţă şi dacă nu m-ar fi 
pândit sărăcia, care e o aaevarată otravă pentru virtute, 
ce fericită aş fi fost, nu numai în viaţa asta, ci pe vecie! 
Cum acum mă căiam din tot sufletul pentru trecutul meu. 
Priveam îndărăt cu groază şi nu mint când spun că mă 
învinuiam pe mine însămi pentru tot ce făcusem. Soţul 
meu chiar nici n-a vrut să mă mai vadă, cu toate că mă 
iubea nespus, iar eu, îmboldită de cel mai cumplit dintre 
diavoli, sărăcia, mă reîntorsesam la îndeletnicirile mele 
murdare şi folosisem farmecele mele ca să scap de nevoi, 
iar din frumuseţea mea făcusem o codoaşă a viciului. 

Acum însă păream ancorată într-un port sigur, după 
ce călătoria furtunoasă a vieţii mele se sfârşise şi 
începeam să simt recunoştinţă pentru această salvare. 
Stăteam ore în şir singură, plângând la amintirea 
nebuniilor din trecut şi a îngrozitoarelor rătăciri legate de 


193 


Moll Flanders 


o viaţă păcătoasă şi uneori mă linişteam cu gândul că mă 
căiam sincer. 

Dar sunt ispite cărora firii omeneşti nu-i stă în putere 
să li se împotrivească şi puţini sunt aceia care ştiu ce li 
s-ar întâmpla, dacă ar fi împinşi de nevoi. Şi după cum 
dorinţa stă la rădăcina oricărui păcat, tot aşa sărăcia este 
cea mai rea capcană. Dar să las la o parte filozofia asta şi 
să ajung la fapte. 

Am trăit cu bărbatul acesta în cea mai desăvârşită 
tihnă; era un om liniştit, simţitor, cumpătat, virtuos, 
modest, sincer, iar în meseria lui harnic şi drept. Avea o 
slujbă măruntă, dar veniturile lui ajungeau cu prisosinţă 
pentru un trai obişnuit. Nu zic că era în stare să ţină 
echipaje sau să facă faţă în înalta societate, cum se 
spune, dar nu mă aşteptam la asta şi nici nu doream să 
fie aşa; fiindcă, de vreme ce pe mine mă îngrozea viaţa 
uşuratică şi smintită pe care o trăisem înainte, acum 
eram hotărâtă să trăiesc retrasă, cumpătată în sânul 
familiei. N-aveam societate, nu făceam vizite îmi vedeam 
de casă şi căutam să fiu pe plac bărbatului meu şi felul 
ăsta de viaţă deveni o plăcere pentru mine. 

Am trăit cinci ani neîntrerupţi de bunăstare şi 
mulţumire, când. o lovitură neaşteptată, dată de o mână 
nevăzută, îmi spulberă toată fericirea şi mă azvârli în 
lume într-o stare ce se deosebea ca de la cer la pământ 
de ceea ce fusese până atunci. 

Bărbatul meu încredinţase unui funcţionar dintre cei 
ce lucrau cu el o sumă de bani, prea mare pentru ca, la 
averea noastră, să ne putem îngădui s-o pierdem. Omul a 
dat faliment şi pierderea căzu greu de tot pe capul soţului 
meu. Totuşi, paguba nu era încă atât de mare încât 
bărbatul meu să nu se poată reface, ţinând seama că 
avea, cum spuneam, credit bun pe piaţă, dacă ar fi avut 
curajul să privească nenorocirea în faţă. Fiindcă să te laşi 
doborât de necazuri înseamnă să le dublezi povara şi cel 
ce vrea să piară sub apăsarea lor va pieri. 


194 


Daniel Defoe 


Dar în zadar îl mângâiam eu, rana era prea adâncă; 
cuțitul pătrunsese în măruntaie; omul deveni trist, îşi 
pierdu curajul, apoi îl cuprinse nepăsarea şi muri. Eu 
prevăzusem lovitura şi mă simţeam nespus de copleşită, 
fiindcă ştiam cu siguranţă că, dacă el moare, eu voi fi 
pierdută. 

Aveam doi copii de la el şi atâta tot; doar se apropia 
timpul să mă las de copii; aveam patruzeci şi opt de ani 
şi-mi închipui că dacă el ar fi trăit, tot n-aş mai fi avut 
alţii. 


Rămâneam într-o stare de plâns, fără mângâiere şi, 
în unele privinţe, mai rău ca niciodată. Mai întâi, fiindcă 
trecusem de floarea vârstei şi nu mai speram să-mi 
găsesc un curtezan tot ce era frumos pierise şi acum nu 
mai rămăseseră decât ruinele a ceea ce fusese odată. Şi 
mai groaznic decât toate era faptul că mă simţeam cea 
mai nenorocită şi desperată făptură din lume. Eu, care-l 
îmbărbătasem pe soţul meu şi mă ostenisem să-l întăresc 
în mijlocul neaazuriilor, nu eram în stare să le îndur pe ale 
mele; îmi lipsea tăria aceea în durere, fără de care îi 
spuneam şi lui că nu poţi duce povara. 

Dar situaţia mea era într-adevăr jalnică, pentru că 
eram cu dasăvârşire lipsită de prieteni şi de ajutor, iar 
pierderea încercată de bărbatul meu îl adusese aproape 
la sapă de lemn, aşa încât, deşi nu aveam datorii, îmi 
dădeam cu uşurinţă seama că ceea ce-mi rămânea n-o 
să-mi ajungă pentru multă vreme căci banii se duceau 
zilnic pe întreţinere, şi în curând aveau să se topească, şi 
atunci nu mai vedeam înaintea ochilor decât mizeria 
neagră. Şi aceasta se înfăţişa gândurilor mele cu atâta 
tărie, încât chiar înainte de a se fi apropiat mi se părea că 
şi venise. Spaima sporea mizeria, fiindcă mi se părea că 
fiecare ban cheltuit pentru o bucată de pâine era cel din 
urmă, că mâine va trebui să postesc şi că voi muri de 
foame. 

În nenorocirea mea n-aveam nici un ajutor, nici un 


195 


Moll Flanders 


prieten care să mă mângâie sau să-mi dea vreun sfat 
şedeam plângând şi frământându-mă zi şi noapte, îmi 
frângeam mâinile şi uneori vorbeam într-aiurea ca o 
femeie smintită. Şi, zău, m-am mirat adesea c-am scăpat 
cu mintea teafără, fiindcă eram atât de năucă, încât 
gândurile mi se pierdeau adesea în închipuiri prăpăsti- 
oase. 

Doi ani am trăit în starea asta nenorocită, irosind 
puţinul pe care-l mai aveam, jelind fără încetare şi 
nefăcând altcevă decât să sângerez de moarte, fără ceă 
mai mică nădejde că voi primi ajutor; şi atâta plânsesem, 
încât lacrimile îmi  secaseră şi mă cuprinsese 
deznădejdea, pentru că sărăceam văzând cu ochii. 

Ca să mai câştig răgaz, mi-am părăsit casa şi am 
închiriat o locuinţă; şi, pe măsură ce mă restrângeam, 
mi-am vândut cele mai multe lucruri, alegându-mă astfel 
cu ceva bani în buzunar, şi din asta am trăit aproape un 
an, cheltuind cu calicie şi înnodând banul cu zece noduri. 
Şi totuşi, când priveam în viitor mi se strângea inima, 
pentru că mizeria şi lipsa se apropiau nemiloase. Nimeni 
să nu citească această parte a istoriei mele, fără să se 
gândească adânc la ce înseamnă deznădejdea şi la cum 
s-ar zbate el (sau ea) fără prieteni şi fără pâine; s-ar 
gândi atunci nu numai să economisească ceea ce are, dar 
şi să ridice ochii spre cer după ajutor şi să rostească 
rugăciunea înţeleptului: „Nu-mi da, Doamne, sărăcie, ca 
să nu fur”. 

Să-şi amintească fiecare că mizeria înseamnă şi 
ispită îngrozitoare şi că, în astfel de îmiprejurări, eşti lipsit 
de puterea de a te împotrivi; sărăcia te îmboldeşte, 
sufletul e deznădăjduit de atâta nenorocire şi ce poţi 
face? Într-o seară, când pot spune că ajunsesem în aşa 
hal, încât nu mai aveam de ce să mă agăţ, că eram ca 
nebună şi cu mintea rătăcită, m-am simţit dintr-o dată 
împinsă de nu ştiu ce duh, m-am îmbrăcat cum se cuvine 
(căci mai aveam haine destul de bune) şi am ieşit din 


196 


Daniel Defoe 


casă. Sunt sigură de tot ca nu plecasem cu nici un gând; 
nici nu ştiam şi nici nu mă întrebam încotro mă duc sau 
cu ce treabă dar, fiindcă diavolul mă împingea şi-mi aşeza 
momeli în drum, cu siguranţă că tot el m-a dus în locul 
acela, fiindcă eu habar n-aveam încotro merg sau ce fac. 

Tot rătăcind aşa fără să ştiu încotro, am trecut prin 
faţa unei spiţerii din Leadenhall Street şi am văzut pe un 
scăunel, în faţa tejghelei, o bocceluţă învelită în pânză 
albă alături stătea o slujnicuţă cu spatele la scăunel şi cu 
ochii în sus, spre fundul prăvăliei, unde ucenicul 
farmacistului, cred, stătea cocoţat ipe tejghea şi el tot cu 
spatele la uşă şi cu o lumânare în mână, căutând ceva în 
raftul cel mai de sus; aşa încât amândoi erau ocupați, iar 
în prăvălie nu mai era nimeni. 

Asta era momeala; iar diavolul care întinsese cursa 
mă  îmboldea, ca şi cum mi-ar fi vorbit, fiindcă 
mi-amintesc şi n-am să uit niciodată că parcă „auzeam un 
glas, care-mi spunea peste umăr: „la bocceaua; mai 
repede; chiar în clipa asta.” De-abia încetă glasul că eu 
intrai în prăvălie şi, oprindu-mă cu spatele la fetişcană, de 
parc-aş fi aşteptat să treacă o căruţă, întinsei mina pe la 
spate, luai legăturica şi p-aci ţi-e drumul, fără ca fata sau 
băiatul sau altcineva să mă fi zărit. 

E cu neputinţă să dau grai spaimei din sufletul meu, 
în timp ce făceam asta. Când am ieşit din prăvălie, 
n-aveam putere să fug, ba nici chiar să grăbesc pasul. Am 
trecut, fireşte, strada şi am cotit la primul colţ şi cred că 
am dat într-o stradă care mergea până la Fenchurch 
Street; de acolo, am trecut drumul şi am cotit de atâtea 
ori, încât n-aş şti să spun pe unde mă aflam, nici ce drum 
am apucat nu mai simţeam pămâmtul sub picioare şi cu 
cât mă depărtam de primejdie cu atât mai iute mergeam, 
până când, ostenită şi cu răsuflarea tăiată, mă văzui silită 
să mă aşez pe o bancă mică lângă o poartă, şi atunci 
mi-am dat seama că intrasem pe Thames Street, lângă 
Billingsgate. M-am odihnit un pic- şi am pornit mai 


197 


Moll Flanders 


departe; sângele îmi fierbea, inima îmi bătea, ca şi cum 
m-ar fi speriat ceva neaşteptat. Intr-un cuvânt, eram 
pradă uimirii, de nu ştiam nici încotro mergeam, nici ce 
aveam de făcut. 

După ce am ostenit de atâta umblet înfrigurat, am în- 
ceput să mă gândesc şi atunci am pornit spre casă, unde 
am ajuns pe la orele nouă seara. 

Pentru ce fusese făcută legăturica şi cu ce prilej 
fusese lăsată acolo unde o zărisem eu nu ştiam, dar când 
am desfăcut-o, am găsit înăuntru un rând de aşternut de 
copil, foarte frumos, aproape nou, cu dantelă foarte fină; 
mai era un castronaş de argint, cu căniţă de argint şi şase 
linguri şi mai era ceva lenjerie, o cămaşă bună, trei 
batiste de mătase, iar în căniţă o hârtie cu 18 şilingi şi 6 
penny în bani mărunți. 

Tot timpul cât desfăceam lucrurile astea măcar că 
eram în siguranţă deplină nu mă părăsea o teamă atât de 
groaznică şi o atare spaimă a minţii, încât nici nu pot să le 
dau grai. M-am aşezat şi am început să plâng amarnic. 
„Doamne, îmi ziceam, ce-am ajuns! o hoaţă! Bine, dar 
rândul viitor voi fi prinsă şi dusă la Newgate şi osândită!” 
Şi iar mă porneam pe plâns şi sunt sigură că, dacă nu 
mi-ar fi fost frică, aş fi dus lucrurile înapoi, măcar că eram 
atât de săracă; dar după un timp, mi-a trecut şi m-am dus 
la culcare. În noaptea aceea însă, am dormit puţin. 
Grozăvia faptei mele mă apăsa şi nici nu ştiam ce spun 
sau ce fac toată noaptea şi toată ziua următoare. Pe urmă 
m-a cuprins nerăbdarea să aflu ceva ştiri în legătură cu 
pierderea boccelei şi tare voiam să ştiu dacă erau lucruri 
de om bogat sau sărac. 

„Poate, îmi ziceam, o fi vreo văduvă sărmană ca 
mine, care şi-a strâns lucruşoarele astea ca să le vândă şi 
să-şi poată cumpăra niţică pâine pentru ea şi un copil 
sărac, şi acum flămânzesc şi se perpelesc de nevoia 
bănuţilor pe care i-ar fi primit.” 

Şi gândul ăsta m-a chinuit mai rău ca altele, vreo 


198 


Daniel Defoe 


trei-patru zile. 

Dar gândurile astea amuţeau, când îmi aminteam că 
voi flămânzi şi eu, şi ideea asta, care devenea din zi în zi 
mai înspăimântătoare, îmi înăsprea, încetul cu încetul, 
inima. Mă apăsa mai ales gândul că ajunsesem să mă în- 
drept şi că, după cum nădăjduiam, mă căisam de toată 
ticăloşia mea trecută, că trăisem, vreme de câţiva ani, o 
viaţă cumpătată, aşezată, retrasă, iar acum nevoia 
nemiloasă mă împingea iarăşi cu trupul şi cu sufletul spre 
porţile pierzaniei şi, de două sau trei ori, am căzut în 
genunchi, rugându-mă lui Dumnezeu, aşa cum mă 
pricepeam, să mă mântuie de rele; dar trebuie să 
recunosc că rugăciunile mele erau fără nădejde. Nu ştiam 
ce să fac. Afară era spaima, înăuntru, întunericul. Şi mă 
gândeam la viaţa mea trecută, ca şi cum nu m-aş fi căit 
niciodată, iar acum începea pedeapsa cerului, care avea 
să mă facă pe atât de nefericită pe cât fusesem eu de 
păcătoasă. 

Dacă aş fi mers mai departe tot aşa, poate că aş fi 
ajuns să mă pocăiesc cu adevărat dar în mine se 
cuibărise un sfătuitor rău, care mă îmboldea fără încetare 
să ies la liman pe căile cele mai păcătoase; şi aşa, într-o 
zi pe înserat, mă ispiti cu acelaşi glas ticălos, care mă 
îndemnase: „la bocceaua”, s-o pornesc din nou ca să văd 
ce s-o ivi. 

Am ieşit din casă pe lumina zilei şi hoinăream fără 
ţintă, fără să ştiu ce caut, când diavolul îmi întinse o 
capcană îngrozitoare, de un fal necunoscut mie până 
atunci şi nici de atunci înainte. Trecând prin Aldersgate 
Street, mi-a ieşit în cale o fetiţă drăguță, care se întorcea 
singură acasă venind de la şcoala de dans; şi cel ce mă 
ispitea, ca un adevărat diavol ce se găsea, mă asmuţi 
asupra acestei făpturi nevinovate. l-am vorbit şi fetiţa 
mi-a răspuns ciripind, iar eu am luat-o de mână şi am 
dus-o până ce am ajuns la o alee pietruită care ducea ia 
Bartholomew Close şi am intrat pe alee. Copilul mi-a spus 


199 


Moll Flanders 


că nu-i ăsta drumul spre casă. Eu i-am răspuns: 

— Ba da, drăguță, ăsta este; ţi-arăt eu cum să ajungi 
acasă. 

Avea fetiţa asta la gât un şirag de boabe de aur, pe 
care pusesem eu ochii şi, în întunericul aleii, m-am 
aplecat, pre-făcându-mă că vreau să-i leg saboţelul care i 
se desfăcuse şi aşa am desprins şiragul, fără ca micuța să 
simtă, $i pe urmă am dus-o mai departe. Vă spun, aci, că 
diavolul mă îndemna să ucid copilul în aleea aceea 
umbroasă, ca să nu înceapă cumva să ţipe, dar numai 
gândul ăsta mă înspăimânta atât de tare, încât îmi venea 
să cad jos. Am oprit fetiţa pe doc şi i-am spus să se 
înapoieze, fiindcă într-adevăr nu acesta era drumul spre 
casa ei. Ea mi-a răspuns că aşa va face, iar eu am trecut 
în Bartholomew Close, pe urmă am cotit în altă uliţă, care 
dă în Long Lane, şi după aceea,am intrat în Charterhouse 
Yard şi am ieşit în St. John's Street pe urmă am trecut 
dincolo, în Smithfield, am coborât Chick Lane, am dat în 
Field Lane, până am ieşit în Holborn Bridge şi m-am 
amestecat în aşa fel cu mullţimea care trece de obicei pe 
aici, încât era cu neputinţă să mă dibuie cineva. lacă aşa 
mi-am făcut a doua ieşire în lume. 

Gândul da - ulltima pradă alunga toate gândurile 
stârnite de cea dintâi, iar remuşcările de atunci pieriră 
curând. Sărăcia îmi împietrea inima, iar nevoia mă făcea 
nepăsătoare faţă de orice. Ultima întâmplare nu prea o 
pusei la inimă, căci eu nu căşunasem fetiţei nici un rău şi 
mă gândeam că dădusem o lecţie binemeritată părinţilor 
pentru nepăsarea lor, fiindcă lăsaseră o biată mieluşea să 
se întoarcă singură acasă si că, în felul ăsta, or să înveţe 
oamenii minte să fie mai grijulii altă dată. 

Şiragul făcea vreo 12 sau 14 lire. Bănuiesc că trebuie 
sa fi fost mai înainte al mamei, fiindcă era prea mare 
pentru -a fi purtat de fetiţă, dar poate că din gândul plin 
de deşertăciune de a-şi găti copila pentru şcoala de dans 
i-l dăduse să-l poarte; fără îndoială, or fi trimis părinţii o 


200 


Daniel Defoe 

slujnică să aibă: grijă de copil, dar stricata aia s-o fi 
încurcat cu vreun bărbat pe drum şi aşa biata fetiţă a 
rătăcit pe străzi, până ce a picat în mâinile mele. 

Totuşi, nu făcusem nici un rău copilei; nici măcar n-o 
speriasem, fiindcă eram încă plină de duioşie şi pot spune 
că nu mă dedasem la rele, decât împinsă fiind de nevoie. 

După asta, am mai avut multe păţanii, dar eram 
proaspătă în meserie şi nu ştiam să fac altminteri decât 
cum mă împingea diavolul să fac; şi zău că nu se sfia să 
mă împingă. Una dintre întâmplări mi-a fost cu deosebire 
norocoasă. Mergeam, într-o zi, pe-nserate, prin Lombard 
Street, spre capătul unde se află Curtea celor Trei Regi 
când, deodată, trece în goană, ca un vârtej, pe lângă 
mine un om şi, cum stăteam eu sprijinită de colţul unei 
case, acolo unde coteşte aleea, lasă să-i pice o bocceluţă 
pe care o ţinea în mână, chiar în spatele meu. In clipa 
când a aruncat legătura a spus: „Dumnezeu să-ţi ajute, 
cucoană, las-o să zacă un pic acolo”. Şi dus a fost. După 
el, mai erau doi şi numaidecât, in urma lor, un tânăr în 
capul gol, care ţipa: „Săriţi, hoţul!” Pe ultimii doi i-au 
ajuns urmăritorii, astfel încât au fost siliţi să arunce tot ce 
furaseră, iar unul a şi fost prins; ceilalţi au scăpat. 

Eu am stat-stană de piatră în tot timpul ăsta, până 
când  urmăritorii s-au întors, trăgând după ei pe 
nenorocitul pe care-l prinseseră şi ţinându-şi lucrurile 
găsite, încântați că îşi recăpătaseră prada şi prinseseră 
hoţul şi „aşa au trecut pe lângă mine, fiindcă eu arătam 
ca una care a rămas să mai caşte gura, după ce mulţimea 
s-a depărtat. 

Am întrebat eu o dată sau de două ori ce se 
întâmplase, dar nimeni nu şi-a bătut capul să-imi 
răspundă, iar eu n-am stăruit prea mult; dar după ce 
mulţimea s-a împrăştiat cu totul, am prins momentul 
potrivit. ca să mă întorc, să. ridic ce era în spatele meu şi 
să-mi iau tălpăşiţa. De data asta eram mai puţin tulburată 
decât în alte rânduri, pentru că nu eu furasem lucrurile 


201 


Moll Flanders 


acestea, ci mi le-dăduse cineva gata furate. Am ajuns cu 
bine acasă împreună cu încărcătura mea, care cuprindea 
o bucată frumoasă de mătase neagră lucioasă şi o bucată 
de catifea; aceasta din urmă era doar un cupon dintr-o 
bucată de vreo unsprezece iarzi mătasea era însă o 
bucată întreagă de aproape cincizeci de iarzi. Se pare că 
jefuiseră prăvălia unui mămular. Spun că jefuiseră căci 
numai cât pierduseră pe drum valora o groază de bani 
dar mărfurile cu care se aleseseră erau cu mult mai multe 
şi cred că trebuie să se fi ridicat la vreo şase sau şapte 
bucăţi de mătase de tot felul. Cum putuseră să pună 
mâna pe o cantitate atât de mare habar n-am, dar fiindcă 
nu făcusem decât să fur de la hoţi, nu mă mustra 
conştiinţa şi mă bucuram foarte de marfă. 

Până aci avusesem destulă baftă şi, în afară de asta, 
am mai dat câteva lovituri care, deşi nu mi-au adus atât 
câştig, au fost totuşi norocoase. Mă cuprindea însă zilnic 
spaima c-o să intru la apă şi până la urmă o să ajung fără 
doar şi poate la spânzurătoare. Gândul acesta se 
întipărea prea puternic în mine ca să-l pot alunga şi el mă 
oprea de la lovituri care, după câte ştiu eu, ar fi putut fi 
încercate fără primejdie; dar nu pot să trec sub tăcere un 
lucru care devenise o ispită zilnică pentru mine. Dădeam 
adesea târcoale prin satele din împrejurimi, ca să văd 
dacă nu-mi pică nimic pe acolo trecând, odată, prin faţa 
unei case de lângă Stepney, am văzut pe marginea 
ferestrei două inele, unul cu un diamant mic, celălalt un 
inel obişnuit de aur, lăsate fără îndoială acolo, poate 
numai în timpul cât se spăla pe mâini, de o cucoană 
zăpăcită, care bani o fi avut, dar prevedere mai puţină. 

Am dat de câteva ori târcoale ferestrei ca să văd 
dacă e cineva în odaie sau nu, dar deşi nu vedeam pe 
nimeni, tot nu eram sigură. Mi-a trecut atunci prin minte 
sa ciocănesc în geam ca şi cum aş fi vrut să vorbesc cu 
vreunul de-ai casei; dacă era cineva înăuntru, cu 
siguranţă că avea să vină la fereastră, iar eu aveam să-i 


202 


Daniel Defoe 


spun să ia inelele de acolo, fiindcă văzusem doi indivizi 
care-mi dădeau de bănuit, trăgând cu ochii la ele. Era o 
idee straşnică. Am ciocănit o dată sau de două ori, fără să 
se arate nimeni, şi atunci am izbit în geam, l-am spart 
fără prea mare zgomot, am pus mâna pe inele şi am 
tulit-o inelul cu diamant făcea vreo trei lire, iar celălalt 
vreo 5 şilingi. 

Nu ştiam unde să-mi desfac mărfurile şi mai ales cele 
două bucăţi de mătase. Nu mă înduram de fel să le dau 
pe nimica toată, cum fac de obicei bieţii hoţi care, după 
ce-şi pun viaţa în joc pentru un lucru ce poate fi de preţ, 
sunt siliţi să-l dea de pomană după aceea eu eram însă 
hotărâtă să nu fac ca ei, fie ce-o fi, totuşi nu prea ştiam 
ce cale să apuc, In cele din urmă, m-am hotărât să mă 
duc la bătrâna mea îngrijitoare şi să reînnoiesc cunoştinţa 
cu ea. li dădusem regulat cele 5 lire pe an pentru 
băieţaşul meu, cât timp fusesem în stare, dar în cele din 
urmă am fost silită să mă opresc. Totuşi, îi scrisesem o 
scrisoare, în care-i spuneam că sunt la strâmtoare; că mi 
se prăpădise bărbatul şi că nu mai eram în stare să 
plătesc şi o rugam ca bietul copil să nu sufere prea mult 
de pe urma nenorocirilor maică-si. 

Acum însă mă dusei s-o văd şi înţelesei că-şi mai 
face vechea meserie, dar că nu stă chiar pe roze ca pe 
vremuri, căci fusese pusă sub urmărire de un domn, 
căruia i se răpise fata; şi se pare că dăduse şi ea o mână 
de ajutor în treaba asta. Scăpase ca prin urechile acului 
de spânzurătoare. O secătuiseră însă cheltuielile, aşa 
încât casa îi rămăsese cam goluţă, iar ea îşi pierduse 
faima dinainte. Totuşi, se mai ţinea încă pe propriile ei 
picioare, cum se zice, şi fiindcă era femeie descurcăreaţă 
şi-i mai rămăseseră ceva fonduri, împrumuta bani pe 
amanet şi o ducea destul de bine. 

M-a primit foarte politicos şi, cu purtarea ei îndatori- 
toare din totdeauna, mi-a spus că n-o să-mi poarte mai 
puţin respect, fiindcă eram la strâmtoare; că făcuse ea în 


203 


Moll Flanders 


aşa fel ca băiatul meu să fie îngrijit bine, măcar că eu nu 
mai puteam să-i plătesc că femeia care-l luase o ducea 
bine, aşa încât nu era nevoie să mă frământ pentru copil, 
înainte de a fi în stare să fac într-adevăr ceva pentru al. 

l-am spus că nu-mi rămăseseră prea mulţi bani, dar 
că aveam unele lucruri care puteau să-mi aducă bani, 
dacă ştia ea să-mi spună cum să le prefac în bani. M-a 
întrebat ce aveam. Am scos şiragul de mărgele de aur, 
spunându-i că-l aveam în dar de la soţul meu pe urmă 
i-am arătat cele două bucăţi de mătase, despre care i-am 
spus că le aveam din Irlanda, de unde le adusesem la 
oraş şi i-am mai arătat inelul cel mic cu diamant. Cât 
despre pacheţelul cu castro-naşul şi lingurile, cu acesta 
mă descurcasem eu singură dinainte; iar în ceea ce 
priveşte aşternutul de copil, s-a oferit să-l cumpere chiar 
ea, crezând că fusese al meu. Mi-a spus că acum 
împrumuta bani pe amanet şi că vrea să-mi vândă lu- 
crurile ca şi cum ar fi fost lăsate amanet la ea. A trimis 
apoi după nişte mijlocitori pricepuţi care le-au cumpărat, 
ba chiar i-au dat şi preţuri bune, fiindcă oamenii se aflau 
în mâna ei, iar ea n-avea milă de nimeni. 

Mă gândeam acum că femeia asta atât de folositoare 
ar putea să mă ajute puţin să ies din strâmtoare şi să mă 
apuc de ceva, fiindcă eram gata să pun mâna la orice 
treabă cinstită, dacă mi se dădea prilejul numai că ea nu 
prea se ocupa de treburi cinstite. Dacă aş fi fost mai 
tânără, poate că m-ar fi putut ajuta, dar îmi, luasem 
gândul de la o viaţă în felul acesta, fiindcă la cincizeci de 
ani trecuţi, câţi aveam acum, nu mai era de mine, şi asta 
i-iam şi spus. 

Femeia m-a poftit să stau în casa ei până s-o ivi 
ceva, spunâindu-mi că o să mă coste foarte puţin şi eu 
am. primit cu dragă inimă. Şi, fiindcă acum trăiam ceva 
mai uşor, am luat măsuri ca să-l scot din gazdă pe băiatul 
meu cel mai mic, pe care-l aveam de la ultimul bărbat, şi 
ea mi-a înlesnit treaba, cerându-mi în schimb numai 5 lire 


204 


Daniel Defoe 


pe an şi asta numai dacă voi fi în stare să le plătesc. Era 
un atât de mare ajutor pentru mine, încât o vreme m-am 
lăsat de meseria aceea ticăloasă, de care mă apucasem 
nu de mult şi m-aş fi apucat cu plăcere de-o muncă, dar 
asta e greu pentru cineva care nu cunoaşte pe nimeni. 

Totuşi, până la urmă, mi s-a dat să lucrez plăpumi 
pentru cucoane, fuste şi alte tlucruri de soiul ăsta; îmi 
plăcea 'mult şi lucram din greu şi am început să trăiesc 
din asta dar diavolul cel neobosit, care se hotărâse să mă 
păstreze mai departe în slujba lui, mă îmboldea mereu să 
ies din casă şi să mă plimb, adică să văd dacă nu se 
iveşte ceva în meseria mea de altădată. 

Într-o seară, ascultând orbeşte de porunca lui, am 
dat un ocol lung pe străzi, dar n-am făcut nici o afacere 
nemulțumită, am ieşit şi a doua seară, când, trecând pe 
lângă o berărie, văzui deschisă uşa unei odăiţe care 
dădea în stradă, iar pe masa dinăuntru o cană de argint, 
dintre cele care se foloseau pe atunci prin berării. 
Pesemne că băuseră ceva oaspeţi în odăiţa aceea, iar 
chelnerii, lăsători, uitaseră sa ia cana. 

Am intrat fără sfială în odăiţă şi, punând cana de 
argint la marginea băncii, m-am aşezat înaintea ei şi am 
izbit cu piciorul în podea. S-a arătat numaidecât un 
chelner, iar eu l-am rugat să-mi aducă o halbă de bere 
oaldă, fiindcă afară era frig. băiatul ieşi în goană, iar eu îl 
auzii coborând în beci ca să scoată berea. In timp ce 
chelnerul era plecat veni un altul, care strigă: 

— M-aţi chemat? 

Eu i-am spus, vorbind cu un aer trist: 

— Nu, s-a dus un băiat să-mi aducă o halbă de bere. 

Şi cum şedeam aci, auzii femeia de la tejghea 
spunând: 

— S-au dus cu toţii, ăi de la numărul cinci? adică 
odăiţa unde şedeam eu. 

Chelnerul îi răspunse: 

— Da. 


205 


Moll Flanders 


— Cine a adus înapoi cana? 

— Eu, face alt chelner, uite-o, zice, arătând, 
pesemne, altă cană pe care din greşeală o luase din altă 
odaie, sau poate că pungaşul uitase că n-o luase, ceea ce 
era lucru sigur. 

Am ascultat toate astea cu multă plăcere, fiindcă 
înţelegeam lămurit că nu se simte lipsa cănii, aşa încât 
mi-am băut berea, am strigat după plată şi, la plecare, 
am spus: 

— Ai grijă de argintărie, băieţaş, arătând spre o cană 
de argint pe care mi-o adusese ca să beau din ea. 

Băiatul spuse: 

— Da, doamnă, că bine ziceţi. 

Şi eu am tulit-o. 

M-am întors la îngrijitoarea mea, gândindu-mă că a 
venit timpul s-o pun la înaercare, ca să ştiu dacă m-ar 
ajuta, în caz că aş fi nevoită să mă dau pe faţă. După ce 
am ajuns acasă şi am găsit prilejul să deschid vorba, i-am 
spus că vreau să-i încredinţez o taină foarte însemnată, 
dar numai dacă mă respectă îndeajuns ca s-o păstreze. 
Mi-a spus că îmi mai păstrase şi alte taine cu credinţă; de 
ce m-aş îndoi c-ar păstra-o şi pe asta? l-am spus că mi se 
întâmplase, fără. voia mea, cel mai ciudat lucru din lume 
şi i-am istorisit povestea cu cana. 

— Şi ai luat-o cu tine, draga mea? zice ea. 

— Sigur că da, zic eu şi i-o arăt. Dar acuma ce mă 
fac? urmez eu. Să n-o duc îndărăt? 

— S-o duci îndărăt? zice ea. N-ai decât, dacă ţi s-a 
făcut de Newgate. 

— Cum asta, zic eu, doar n-or să fie atât de ticăloşi 
încât să mă aresteze, dac-o duc îndărăt? 

— Nu te pricepi la lucruri din astea, fetiţo, zice ea. Nu 
numai c-au să te ducă la Newgate, dar au să te spânzure, 
fără să le pese c-ai avut cinstea să duci lucru! înapoi, 
şi-au să te pună să plăteşti pentru toate cănile pierdute. 

— Atunci ce-să fac? întreb eu. 


206 


Daniel Defoe 


— Acu, zice- ea, dac-ai făcut pe pungaşul şi ai furat 
trebuie s-o păstrezi; cale îndărăt nu există. Şi afară de 
asta, fetiţo, zice, n-ai tu mai mare nevoie de ea decât ei? 
Aş fi mulţumită să faci o dată pe săptămână o afacere ca 
asta. 

Am început s-o privesc pe îngrijitoarea mea într-o 
lumină nouă, înțelegând că, de când dădea bani pe 
amanet, avea de-a face cu oameni departe de a fi cinstiţi, 
ca cei pe care îi întâlnisem odinioară la ea. 

N-a trecut mult şi m-am dumirit de-a binelea, fiindcă 
nici una, nici două dădeam cu ochii de mânere de sabie, 
linguri, furculiţe, căni şi tot felul de astfel de marfă, care 
nu era lăsată amanet, ci adusă pentru a fi vândută de-a 
dreptul; iar ea cumpăra de toate, fără să pună întrebări şi 
mi-am dat seama după vorbele ei că şi făcea afaceri 
bune. 

Am mai aflat că, îndeletnicindu-se cu acest negoţ, 
era nevoită să topească toate tacâmurile pe care le 
cumpăra, pentru ca să nu poată fi dovedite; şi, într-o 
bună dimineaţă, a venit la mine şi mi-a spus că are de 
gând să topească iar câte ceva şi că, dacă vreau, pune 
înăuntru şi cana mea, aşa ca să nu vadă nimeni. l-am 
dat-o cu toată inima; ea a cântărit-o şi mi-a înapoiat în- 
treaga cantitate de argint; dar am văzut pe urmă că nu 
face aşa şi cu restul muşteriilor. 

Câtăva vreme după asta, într-o zi, pe când lucram şi 
eram grozav de abătută, mă întrebă ce-i cu mine. l-am 
răspuns că-mi era inima tare grea; de lucru era puţin, iar 
eu n-aveam din ce trăi şi nu ştiam ce cale să apuc. Eaa 
râs, spunându-mi că trebuie s-o pornesc din nou şi să-mi 
încerc norocul; cine ştie, poate dau din nou peste ceva 
argintărie. 

— Doamne! i-am spus eu, asta-i o meserie pentru 
care îmi lipseşte dibăcia şi, dacă mă-nhaţă, sunt pierdută. 

Dar ea de colo: 

— Pot să te îndrumez eu spre o dăscăliţă din mâinile 


207 


Moll Flanders 


căreia ai să ieşi la fel de pricepută ca şi ea. 

M-am cutremurat la auzul propunerii ei, fiindcă până 
atunci nu avusesem tovarăşi sau cunoştinţe de breaslă. 
Dar ea mi-a biruit şovăiala şi toate temerile; şi, în scurt 
timp, cu ajutorul acestei complice am ajuns o hoaţă la fel 
de neruşinată şi de pricepută cum a fost pe vremuri Moll 
Taie-Punga, deşi, dacă nu minte faima, nu eram nici pe 
jumătate atât de frumoasă. 

Tovarăşa asta de breaslă m-a ajutat să deprind trei 
ramuri din meserie, şi anume: să fur mărfuri din prăvălii, 
să şterpelesc registre de socoteli de-ale negustorilor şi 
carnete şi să scot ceasuri de aur de da cingătorile 
doamnelor; în această din urmă îndeletnicire era atât de 
pricepută, încât. nici o femeie nu atinsese vreodată o 
atare desăvârşire a meşteşugului ca ea. Mie-mi plăcea 
grozav prima şi ultima îndeletnicire şi am ajutat-o câtăva 
vreme în munca ei, aşa cum o ucenică ajută o moaşă, 
fără plată. 

Cu timpul, a început să mă pună la încercare. Ea îmi 
arătase meşteşugul, iar eu îi desprinsesem, de câteva ori, 
cu mare îndemânare, un ceasornic de la cingătoare. In 
cele din urmă, mi-a arătat o pradă. Era o femeie tânără, 
însărcinată, care avea un ceas încântător. Treaba trebuia 
făcută la ieşirea din biserică. Dăscăliţa mea mergea 
alături de doamna cu ceasul şi, în clipa când a ajuns la 
scară, s-a prefăcut că alunecă şi a căzut cu atâta putere 
peste doamnă, încât a înspăimântat-o şi amândouă au 
început să strige cât le ţinea gura. In clipa când ea a 
îmbrâncit-o pe cucoană, eu am şi pus mâna pe ceasornic 
şi, ţinându-l aşa cum scrie la carte, cârligul s-a desfăcut 
când femeia a tresărit, fără ca ea să simtă câtuşi de 
puţin. Am tulit-o numaidecât, lăsându-mi dăscăliţa să-şi 
revină din spaimă încetul cu încetul, împreună cu 
cucoana; dar aceasta a băgat numaidecât de seamă că-i 
lipseşte ceasul. 

— Vai, face prietena mea, pun rămăşag c-au fost 


208 


Daniel Defoe 


pungaşii care m-au trântit pe jos; mă mir că doamna nu 
şi-a dat seama mai curând că-i lipseşte ceasul, fiindcă 
atunci poate c-am fi pus mâna pe ei. 

A întors lucrurile atât de bine, încât nimeni n-a 
bănuit-o iar eu am apucat să ajung acasă cu o oră 
întreagă înaintea ei. Asta a fost prima mea treabă făcută 
în devălmăşie. Ceasul era într-adevăr foarte frumos şi 
avea o mulţime de fleacuri agăţate de el, iar îngrijitoarea 
mea ne-a dat 20 de lire în schimbul lui, din care eu m-am 
ales cu jumătate. Şi-aşa am devenit hoaţă în lege şi m-am 
înrăit cum nu-mi închipuisem vreodată că mă voi putea 
înrăi, de nici nu mă mai răscolea glasul conştiinţei sau al 
modestiei. 

lată cum diavolul, care începuse să mă îmboldească 
prin mijlocirea sărăciei mele crunte spre această ticăloşie, 
m-a făcut să ajung la o culme neatinsă de alţii, chiar 
atunci când nevoia nu mă mai silea; căci acum căpătam 
de lucru şi, cum mă pricepeam să mânuiesc acul, se 
părea că-mi voi putea câştiga cu destulă cinste pâinea. 

Trebuie să spun că, dacă aş fi avut speranţa unei 
astfel de munci de la bun început, când am simţit că se 
apropie mizeria va să zică, dacă atunci aş fi avut 
nădejdea de a-mi câştiga pâinea prin muncă, niciodată nu 
m-aş fi apucat de îndeletnicirea asta păcătoasă şi nici 
n-aş fi intrat într-o bandă atât de ticăloasă ca cea cu care 
mă înhăitasem; dar obişnuinţa mă înăsprise şi devenisem 
îndrăzneață la culme; cu atât mai mult cu cât am dus-o 
aşa multă vreme, fără să fiu prinsă. Intr-un cuvânt, 
tovarăşa mea cea nouă întru nelegiuire şi cu mine am 
trăit mai departe în cârdăşie, timp îndelungat, fără să ni 
se dea măcar de urmă, aşa încât, nu numai că am prins 
curaj, dar ne-am şi îmbogăţit, fiindcă, la un moment dat, 
aveam în mână douăzeci şi unu de ceasuri de aur. 

Mi-amintesc că, într-o zi, când eram ceva mai 
cuminte decât de obicei, descoperind că am un fond de 
vreo 200 de lire în bani, partea mea, a pus stăpânire pe 


209 


Moll Flanders 


mine gândul trimis, fără îndoială, de vreun duh prielnic; 
dacă există aşa ceva, că de vreme ce sărăcia mă stârnise 
mai întâi şi mă îndemnase spre o meserie atât de 
groaznică, acum că nenorocirile mele trecuseră şi eram în 
stare să mă întreţin prin muncă, ba aveam şi o sumă 
frumuşică din care să mă ajut, aş face bine să mă las de 
treaba asta, câtă vreme lucrurile mai merg încă bine. Că 
doar nu mă puteam aştepta să umblu slobodă toată viaţa; 
şi numai o dată să mă înhaţe şi s-a zis cu mine. 

Dacă, în clipa asta, fără îndoială fericită, aş fi 
ascultat de sfatul binecuvântat, de oriunde ar fi venit el, 
ar mai fi fost loc să nădăjduiesc într-o viaţă uşoară. Dar 
mi-era scris altfel; diavolul neobosit, care mă îmboldise, 
mă ţinea prea tare încleştată ca să-mi mai dea drumul 
îndărăt, şi aşa cum sărăcia mă mânase, lăcomia m-a 
reţinut în loc, până când n-a mai fost chip să fac calea 
întoarsă. Câât despre poveţele pe care mi le dădea 
mintea mea, cerându-mi să las totul baltă, lăcomia se 
vâra la mijloc şi spunea: „Mergi mai departe, ai avut 
noroc mergi înainte până când ai să agoniseşti patru sau 
cinci sute de lire și atunci ai să te opreşti şi ai să poţi trăi 
uşor, fără să mai lucrezi de loc.” 

Şi aşa, aflându-mă în ghearele diavolului, am rămas 
ţintuită pe loc ca de-o vrajă şi n-am avut putere să mă 
rup din cercul acela, până când m-am împotmolit în 
încurcături prea mari ca să mai pot ieşi la lumină. 

Totuşi, gândurile astea m-au tulburat întrucâtva şi 
m-au făcut să lucrez cu mai multă băgare de seamă 
decât înainte si decât lucrau cei ce mă îndrumau. 
Tovarăşa mea, cum îi spuneam eu (ar fi trebuit să-i spun 
dăscăliţa mea) cu o altă ucenică de-a ei a fost prima 
căreia i s-a înfundat; fiindcă, o dată când ele erau la 
vânătoare de marfă, şi-au încercat meşteşugul asupra 
unui pânzar din Cheapside, dar un vânzător cu ochi de 
şoim le-a înhăţat şi le-a prins cu două bucăţi de batist 
asupra lor. 


210 


Daniel Defoe 


Asta a fost de ajuns ca să fie amândouă găzduite la 
Newgate, unde avură ghinionul să li se amintească şi 
câteva din păcatele lor trecute. Cum mai existau două 
învinuiri împotriva lor, şi faptele fiind dovedite, au fost 
amândouă osândite la moarte. Amândouă şi-au arătat 
pântecul şi au fost declarate însărcinate, deşi dăscăliţa 
mea nu era mai însărcinată deoât mine. 

Eu mă duceam adeseori să le văd şi să jelesc alături 
de ele, gândindu-mă că în curând avea să-mi vină şi mie 
rândul; dar locul acela mă îngrozea atât de tare, la gândul 
că era locul nefericitei mele naşteri şi al nenorocirii 
mamei mele, încât n-am mai putut să îndur şi nu m-am 
mai dus să le văd. 

Vai, dacă aş fi luat aminte la nenorocirile lor, aş mai 
fi putut fi fericită, fiindcă eram încă slobodă şi nu exista 
nici o învinuire împotriva mea; dar nu se putea, fiindcă nu 
băusem încă paharul până la fund. 

Dăscăliţa mea fiind însemnată cu fierul roşu, ca o 
veche răufăcătoare ce era, a fost executată; hoaţa cea 
tânără a fost cruţată, fiindcă a obţinut o păsuire, dar a 
zăcut şi a flămânzit multă vreme la închisoare, până când 
numele ei a fost trecut pe o listă de grațiere şi aşa a 
scăpat. 

Pilda groaznică a prietenei mele m-a înfricoşat până 
în fundul sufletului şi multă vreme n-am mai ieşit la 
vânătoare. Dar, într-o noapte, aud că se strigă în 
apropiere de casa îngrijitoarei mele: „Foc!” Ingrijitoarea 
mea se uită afară, căci toată lumea era trează şi, 
numaidecât după aceea, strigă ci acoperişul casei cutărei 
cucoane era în flăcări, aşa cum şi era. După aceea îmi dă 
un ghiont. 

— Acum, fetiţo, zice, ai un prilej minunat; focul e atât 
de aproape, încât poţi să te duci într-acolo, înainte ca 
mulţimea să închidă intrarea pe stradă. 

Şi, pe dată, m-a învăţat ce am de făcut: 

— Te duci,- fetiţo, zice, până la casa aceea, intri 


211 


Moll Flanders 


înăuntru în goană şi-i spui cucoanei sau oricui îţi iese 
înainte că ai venit să le ajuţi, trimisă de cutare cucoană, 
adică de o cunoştinţă de a ei, care stă mai încolo, în susul 
străzii. 

Am pornit-o şi, ajungând la casa cu pricina, i-am 
găsit pe toţi înnebuniţi, după cum vă puteţi închipui. Am 
intrat în goană înăuntru şi, dând peste una din slujnice, 
i-am spus: 

— Vai, scumpo, cum s-a întâmplat nenorocirea? 
Unde ţi-e stăpâna? E în siguranţă? Şi unde sunt copiii? Vin 
de la doamna X. ca să dau o mână de ajutor. 

Fata pleacă alergând. 

— Coniţă, coniţă, zice ea, ţipând cât o ţinea gura, a 
venit o cucoană. de la doamna X. ca să dea o mână de 
ajutor. 

Biata femeie, pe jumătate scoasă din minţi, vine spre 
mine cu o legătură sub braţ şi doi copilaşi de mână. 

— Cucoană, zic eu, dă-mi voie să-ţi duc copiii la 
doamna mea te pofteşte să-i trimiţi acolo; o să vadă ea 
de bieţii puişori. Şi iau un copilaş de mână, iar pe celălalt 
îl saltă ea în braţele mele. 

— Da, ia-i pentru numele lui Dumnezeu, du-i şi 
mulţumeşte-! pentru bunătate. 

— Mai ai ceva de pus la loc sigur, doamnă? întreb eu. 
Are ea grijă de toate. 

— Doamne! face ea, Dumnezeu s-o binecuvânteze; 
ia şi legătura asta cu argintărie şi du-i-o. Ce femeie 
cumsecade! Vai, suntem pierduţi de tot, pierduţi! 

Şi fuge iar înnebunită, cu slujnicele după ea, în timp 
ce eu o tulesc cu cei doi copii şi cu legătura. 

Nici nu ieşisem bine în stradă şi văd altă femeie, care 
vine spre mine. 

— Vai, cucoană, zice cu glas jalnic, o să-ţi scape 
copilul.. Vai, vai, ce nenorocire, dă-mi voie să-ţi ajut; şi 
pune mâna pe legătură, dând s-o ia. 

— Nu, zic eu, dacă vrei să mă ajuţi, ia copilul de 


212 


Daniel Defoe 


mâră şi du-l în locul meu, până în capătul de sus al străzii: 
Vin şi eu după dumneata şi te răsplătesc pentru 
osteneală. 

După cele spuse, nu mai putea să dea îndărăt. Ca să 
nu mai lungim vorba, femeia avea aceeaşi meserie ca 
mine şi n-o interesa decât legătura totuşi, a mers cu mine 
până la poartă, fiindcă nu se putea altfel. Când am ajuns 
acolo, i-am şoptit: 

— Du-te, fetiţo, zic, am înţeles care ţi-e meseria; ai 
să găseşti acolo marfă de ajuns. 

Ea m-a înţeles şi s-a îndepărtat. Când am ajuns cu 
copiii, am început să izbesc în poarta casei şi cum 
oamenii se deşteptaseră dinainte la hărmălaia cu focul, 
m-au lăsat numaidecât să intru, iar eu am spus: 

— Cucoana e trează? Vă rog, spuneţi-i că doamna o 
roagă să-i primească copiii; biata de ea rămâne pe 
drumuri, casa ei e toată în flăcări. 

Au primit copiii cu multă bunăvoință, s-au înduioşat 
de nenorocirea familiei, iar eu am şters-o cu bocceaua 
mea. Una dintre slujnice m-a întrebat dacă nu trebuie să 
las şi legătura. Eu însă am zis: 

— Nu, scumpo, asta trebuie să ajungă în alt loc, nu-i 
a lor. 

leşisem de mult din învălmăşeală, aşa încât am mers 
înainte şi am adus legătura cu tacâmuri, care era mare nu 
glumă, de-a dreptul în casa îngrijitoarei mele. Ea mi-a 
spus că nici nu vrea să se uite înăuntru, ci mă roagă să 
plec înapoi să văd dacă mai e rost de ceva. 

M-a învăţat să joc aceeaşi comedie la cucoana din 
casa alăturată de cea unde izbucnise focul şi eu am 
încercat să mă duc până acolo, dar între timp focul 
ajunsese în toi şi strada era plină de tulumbe şi de 
oameni care se înghesuiau, aşa încât nu puteam să mă 
apropii. de casă, orice aş fi făcut. M-am întors la 
îngrijitoarea mea şi, după ce am dus legătura la mine în 
odaie, începui s-o cercetez. Vă povestesc îngrozită despre 


213 


Moll Flanders 


comoara pe care am găsit-o înăuntru. Ajunge să spun că, 
în afară de cea mai mare parte din argintăria familiei, 
care era o avere, am găsit un lanţ de aur de modă veche 
cu încheietoarea spartă, aşa încât mi-am închipuit că nu 
fusese folosit mulţi ani, dar asta nu împiedica aurul să fie 
foarte bun de asemenea o cutiuţă pentru inele, cu 
verigheta  cucoanei şi câteva bucățele din nişte 
medalioane de aur, un ceas de aur şi o pungă cu monede 
vechi de aur, care făceau vreo 24 de lire şi alte câteva 
lucruri de preţ. 

Asta a fost prada cea mai bogată, dar şi cea mai 
blestemată, care mi-a căzut vreodată în mâini; căci, deşi, 
cum am spus mai înainte, eram cum nu se poate mai 
înrăită în alte împrejurări, totuşi acum mă simţeam 
mişcată până în fundul sufletului la vederea acestei 
comori, gândindu-mă la biata femeie nemângâiată, care 
şi aşa pierduse destul şi care se gândea, cu siguranţă, că 
cel puţin salvase argintăria şi lucrurile cele mai de preţ. 
Mă gândeam cât de uimită va fi când va afla că fusese 
înşelată şi că femeia care-i luase copiii şi lucrurile nu 
fusese trimisă, după cum spusese, de doamna din strada 
de alături, ci că micuţii îi fuseseră daţi vecinei în grijă, 
fără ştirea ei. 

Mărturisesc că nemernicia acestei fapte m-a tulburat 
foarte tare şi m-a muiat rău, ba chiar îmi dădură lacrimile 
dar, deşi îmi dădeam seama că e o faptă crudă şi 
nemiloasă, nu găseam tăria de a înapoia lucrurile. Pe 
urmă, gândurile s-au dus, iar eu am uitat repede 
împrejurările acestei întâmplări. 

Dar nici asta n-a fost tot; căci, deşi ajunsesem cu 
mult mai bogată decât înainte de pe urma acestei lovituri, 
totuşi hotărârea luată pe vremuri de a părăsi o meserie 
atât de groaznică, de îndată ce voi mai fi agonisit ceva, 
era moartă, fiindcă eu voiam tot mai mult şi lăcomia era 
atât de tare, încât nici nu mă mai gândeam să-mi schimb 
felul de viaţă cât mai era timp, măcar că traiul pe care-l 


214 


Daniel Defoe 


duceam, nici linişte nu-mi dădea, şi nici nu mă bucuram 
în tihnă de ceea ce adunasem; „încă puţin, încă puţin”, 
aşa ziceam mereu. 

În cele din urmă, deprinzându-mă cu neplăcerile 
pricinuite de hoţiile mele, am înlăturat orice remuşcare şi 
nu mă mai gândeam decât că poate voi pune mâna pe 
încă o pradă, care să-mi ajute să-mi fac suma dar deşi pu- 
neam mâna pe prada aceea, totuşi fiecare lovitură chema 
după ea o alta şi mă simţeam atât de încurajată să-mi 
duc mai departe meseria, încât n-aveam nici un chef să 
mă las păgubaşă. 

Aşa stând lucrurile şi eu fiind înrăită de atâtea 
lovituri izbutite şi hotărâtă să nu mă las, am căzut în 
capcana care avea să-mi aducă răsplata cuvenită pentru 
o astfel de viaţă. Dar încă nu ajunsesem acolo şi mi-era 
dat să mai trăiesc câteva întâmplări norocoase pe acest 
drum. 

Câtăva vreme, îngrijitoarea mea a rămas foarte 
tulburată de nenorocirea prietenei mele, care fusese 
spânzurată, mai ales că aceasta ştia destule despre 
îngrijitoarea mea ca s-o tragă după ea, lucru nu prea 
liniştitor; şi într-adevăr femeia era tare înspăimântată. 

E drept că-după ce prietena noastră ajunsese pe 
lumea cealaltă fără să spună ce ştia, îngrijitoarea mea s-a 
mai liniştit şi poate că se şi bucura că cealaltă fusese 
spânzurată, fiindcă i-ar fi stat în puteri să obţină o 
grațiere pe socoteala prietenelor. Totuşi, pierderea 
dăscăliţei mele, care avusese bunătatea de a nu vinde 
ceea ce ştia, a mişcat-o pe îngrijitoarea mea şi a făcut-o 
să jelească sincer. Eu am mângâiat-o cum m-am priceput, 
iar ea, în schimb, m-a oţelit bine, ca să devin cu 
desăvârşire vrednică de aceeaşi soartă. 

După cum spuneam însă, întâmplarea asta m-a făcut 
mai prevăzătoare şi mă feream cu deosebire să jefuiesc 
prăvălii, mai ales de-ale pânzarilor sau postăvarilor, un 
soi de oameni care stau tot timpul cu: ochii în patru. M-am 


215 


Moll Flanders 


încumetat o dată sau de două ori în prăvălii de dantele şi 
în magazine de mode, mai ales într-o prăvălie de curând 
deschisă de două tinere femei, care nu prea se pricepeau 
la negoţ. M-am ales cu o bucată de dantelă care făcea 
vreo şase sau şapte lire şi cu un pachet de aţă. Dar asta 
mi-a mers o dată nu mai puteam repeta şmecheria. 

Când auzeam de vreo prăvălie nouă, socoteam 
totdeauna că mă aşteaptă o afacere bună, mai ales când 
cei care o deschideau nu erau învăţaţi cu negustoria. 
Oameni din ăştia puteau fi siguri că vor fi călcaţi o dată 
sau de două ori, la început, şi zău că trebuiau să fie foarte 
ageri ca să scape de asta. 

Pe urmă am mai dat o lovitură sau două, dar dintre 
cele mărunte. Şi, cum multă vreme nu s-a ivit nimic gras, 
am început să mă gândesc că ar fi bine să mă las de-a 
binelea de meserie. Dar îngrijitoarea mea, care nu voia să 
mă piardă şi aştepta lucruri mari de la mine, mi-a făcut 
într-o zi cunoştinţă cu o femeie tânără şi un ins care 
trecea drept bărbatu-său deşi, după cum s-a adeverit mai 
pe urmă, ea nu-i era nevastă, ci erau amândoi tovarăşi de 
meserie şi de altceva. Pe scurt, jefuiau împreună, se 
culcau împreună, au fost prinşi împreună şi spânzurați tot 
împreună. 

Am intrat în cârdăşie cu aceştia doi, prin mijlocirea 
îngrijitoarei mele şi ei m-au luat în trei sau patru expediţii, 
unde i-am văzut dedându-se la jafuri josnice şi 
neîndemânatice,. în care n-au izbutit decât datorită 
neruşinării lor strigătoare la cer şi neglijenţei grosolane a 
celor jefuiţi. Aşa încât mi-am propus să fiu de aci înainte 
cu ochii-n patru când o pornesc cu ei şi, într-adevăr, am 
respins două sau trei planuri nefericite de-ale lor, ba chiar 
i-am convins şi pe ei să se lase păgubaşi. O dată, mai 
ales, aveau de gând să jefuiască un ceasornicar de trei 
ceasuri. de aur pe care le ochiseră în timpul zilei.când des- 
coperiseră şi locul unde fuseseră ascunse. Unul dintre ei 
avea atâtea chei-de toate felurile, încât nu era o greutate 


216 


Daniel Defoe 


să ajungem la: locul unde ascunsese ceasornicarul 
ceasurile; totul era aproape hotărât; dar când am cercetat 
lucrul mai de aproape, mi-am dat seama că ei plănuiseră 
o spargere, şi într-o treabă ca asta eu nu mă amestecam, 
aşa încât s-au dus fără mine. Au pătruns în casă cu forţa, 
au spart broaştele în locul unde se aflau ceasornicele, dar 
n-au găsit decât unul din ceasurile de aur şi un ceas de 
argint pe care le-au luat şi apoi au ieşit din casă fără să 
întâmpine vreo piedică. Numai că cei dinăuntru au prins 
de ştire şi au început să strige: „Săriţi, hoţii!” Bărbatul â 
fost prins în timpul urmăririi femeia a scăpat dar, din 
nefericire, a oprit-o cineva mai încolo şi s-au găsit 
ceasurile asupra ei. Şi aşa am scăpat eu a doua oară cu 
obrazul curat, iar ceilalţi doi au fost osândiţi şi spânzurați, 
căci erau răufăcători cu vechime, deşi oameni atât de 
tineri şi, după cum v-am spus că au furat împreună, tot 
aşa au fost acum spânzurați împreună şi cu asta s-a 
sfârşit noua mea tovărăşie. l 

Acum, că scăpasem ca prin urechile acului, am 
început să fiu foarte prevăzătoare, mai ales că aveam 
înaintea ochilor o astfel de pildă; dar îngrijitoarea mea mă 
ducea în fiecare zi în ispită şi mă îmboldea, şi iată că se 
ivi iarăşi o pradă, care datorându-i-se ei, femeia se 
aştepta să fie părtaşa la câştig. Aflase că într-o casă 
particulară era ascunsă o cantitate mare de dantelă de 
Flandra şi, fiindcă dantela de Flandra era marfă oprită, 
prada era bună pentru orice vameş care ar fi pus mâna 
pe ea. Ingrijitoarea mi-a descris amănunţit atât cantitatea 
de dantelă cât şi locul unde era ascunsă; aşa încât eu 
m-am dus la un vameş, spunându-i că vreau să-i dezvălui 
ceva, dacă-mi făgăduieşte că voi avea şi eu partea mea 
de răsplată. Era o propunere atât de îndreptăţită, încât 
nici că s-ar putea lucru mai corect; omul a încuviinţat şi, 
luând cu el un comisar şi pe mine, am intrat toţi trei în 
casă. Deoarece eu îi spusesem vameşului că mă voi duce 
glonţ la locul cu- pricina, omul a lăsat treaba pe seama 


217 


Moll Flanders 


mea; gaura unde era ascunsă dantela fiind foarte 
întunecoasă, m-am vârât înăuntru cu o lumânare în mână 
şi i-am întins omului bucăţile, având grijă să-mi păstrez 
mie cât puteam mai multe, fără să dau nimic de bănuit. 
Cu totul se afla acolo dantelă în valoare de aproape 300 
de lire, iar eu mi-am oprit mie cam de vreo 50 de lire. 
Dantela nu era a oamenilor din casă, ci le fusese dată în 
păstrare de un negustor; astfel că n-au fost chiar atât de 
uimiţi cum îmi închipuiam eu că vor fi. 

L-am lăsat pe vameş încântat de prada lui şi deplin 
mulţumit cu ce căpătase şi ne-am înţeles să ne întâlnim 
într-un loc hotărât de el, unde m-am şi dus, după ce 
m-am îngrijit mai întâi de prada mea de care el habar 
n-avea. După ce am sosit acolo, el a început să dea 
înapoi, închipuindu-şi că eu nu-mi cunoşteam drepturile, 
ba chiar avea chef să scape de mine cu 20 de lire; dar eu 
i-am arătat că nu sunt chiar atât de neştiutoare cum îşi 
închipuie, bucurându-mă totuşi că cel puţin îmi oferă o 
sumă fixă. l-am cerut 100 de lire şi el s-a ridicat până la 
30; eu am lăsat la 80 de lire şi el a mai dat până la 40 pe 
scurt, mi-a oferit 50 de lire şi eu am încuviinţat, mai 
cerând pe deasupra o bucată de dantelă, care socoteam 
eu că face vreo 8 sau 9 lire, ca şi cum aş fi dorit s-o port 
chiar eu, iar omul a primit. Şi aşa am pus mâna, chiar în 
noaptea aceea, pe 50 de lire în bani şi cu asta s-a încheiat 
târgul; iar omul habar n-avea cine sunt sau unde să mă 
caute, şi, chiar dacă s-ar fi descoperit că şterpelisem o 
parte din marfă, tot n-avea cum să-mi ceară socoteală. 

Am împărţit cinstit prada cu îngrijitoarea mea şi, de 
atunci înainte, am trecut în ochii ei drept o femeie foarte 
isteaţă, chiar şi în cazurile cele mai gingaşe. Mi-am dat 
seama că munca asta era cea mai plăcută şi mai uşoară 
pe care o puteam găsi, aşa încât am început să umblu 
după mărfuri dosite şi, de obicei, după ce cumpăram din 
ele, dădeam totul la iveală dar nici una din aceste 
descoperiri nu mi-a adus mare lucru,-aşa cum mi-adusese 


218 


Daniel Defoe 


cea pe care am istorisit-o adineauri; căci mă temeam să 
risc prea mult, cum vedeam că fac alţii, care cădeau 
mesa în fiecare zi. 

Următoarea treabă mai însemnată a fost încercarea 
de a fura ceasul de aur al unei cucoane. Mă aflam într-o 
mare învălmăşeală, la intrarea unei biserici, şi n-a lipsit 
mult să fiu prinsă. Eram cu mâna pe ceas şi i-am dat 
femeii un ghiont, ca şi cum m-ar fi împins cineva peste 
ea. Trăgând uşurel de ceas şi văzând că nu vrea să se 
desfacă, i-am dat numaidecât drumul şi am început să tip 
ca din gură de şarpe că am fost călcată pe picior şi că 
trebuie să se afle hoţi de buzunare prin apropiere, pentru 
că cineva trăsese de ceasul meu; trebuie să vă spun că, 
în astfel de expediţii, noi porneam totdeauna foarte bine 
îmbrăcaţi, iar eu aveam haine frumoase pe mine şi un 
ceas de aur la cingătoare ca orice cucoană. 

Nici n-apucasem bine să strig şi cucoana începu şi 
ea: „Hoţi de buzunare!” Spunea că şi ceasul ei încercase 
cineva să-l desprindă. 

In clipa când pusesem mâna pe ceas mă aflam 
alături de ea, dar când am început să strig m-am oprit 
deodată, iar pe ea mulţimea împingând-o puţin înainte, 
strigătul ei a răsunat la oarecare depărtare de mine, aşa 
încât nici prin gând nu-i trecea să mă bănuiască. Şi când 
ea a tipat: „Hoţi de buzunare!” cineva a spus: 

— la te uită, şi aici se află unul. A vrut s-o fure şi pe 
cucoana asta. 

In clipa aceea, spre norocul meu, ceva mai încolo, în 
mulţime, s-a auzit strigându-se din nou: „Un hoţ de 
buzunare!” şi într-adevăr un băiat a fost prins cu mâţa-n 
sac. Nenorocitul a avut ghinion, dar pentru mine lucrurile 
s-au brodit cum nu se poate mai bine, măcar că şi până 
aci o scosesem la capăt destul de frumuşel; dar acum 
eram în afară de bănuială şi toţi gură-cască din mulţime 
au pornit în goană într-acolo, iar bietul băiat a căzut 
pradă furiei celor de pe stradă, care sunt de o cruzime pe 


219 


Moll Flanders 


care nu trebuie să v-o descriu; deşi e totuşi mai bine aşa 
decât să fii trimis la Newgate, unde zaci o veşnicie şi 
uneori eşti spânzurat, iar lucrul cel mai bun pe care-l poţi 
nădăjdui, odată osândit, e să fii deportat. 

Am scăpat ca prin urechile acului, dar m-am ales cu 
o spaimă care m-a făcut să nu mai râvnesc multă vreme 
la ceasuri de aur. În întâmplarea asta au fost multe 
împrejurări care m-au ajutat să scap, dar mai ales faptul 
că femeia pe ceasul căreia pusesem mâna era o proastă: 
vreau să spun că nu înţelegea natura atacului, ceea ce 
n-aş fi zis, văzând cu câtă dibăcie îşi prinsese ceasul, în 
aşa fel încât să nu poată fi şterpelit dar de spaimă femeia 
se prostise de-a binelea; fiindcă atunci când a simţit 
mişcarea, a început să tipe, îmbrâncindu-se înainte şi 
făcând să se învălmăşească toată lumea din jurul ei dar 
n-a suflat o vorbă, timp de cel puţin două minute, despre 
ceas sau despre vreun hoţ de buzunare, ceea ce mi-a 
îngăduit mie să câştig timp fiindcă eu strigând, cum am 
spus în spatele ei şi dându-mă înapoi în mulţime în timp 
ce ea înainta, între mine şi ea s-au vârât câţiva oameni, 
cel puţin şapte sau opt, căci gloata era încă în mişcare. Şi 
pe urmă, deoarece eu am strigat înaintea ei, s-ar fi putut 
să fie ea persoana bănuită tot atât. de bine ca şi mine, 
căci oamenii se zăpăciseră rău de tot, în timp ce dacă ea, 
cu iuţeala atât de trebuincioasă în astfel de împrejurări, în 
loc să ţipe când a simţit că-i umblă cineva la ceas, s-ar fi 
întors brusc şi ar fi pus mâna pe omul cel mai apropiat din 
spatele ei, m-ar fi prins fără greş. 

Sfatul ăsta nu va fi pe placul frăţiei hoţilor de 
buzunare, dar e, fără îndoială, o cheie pentru înţelegerea 
principiilor după care-şi călăuzeşte un hoţ de buzunare 
mişcările; şi cine îmi ascultă sfatul va prinde hoţul, cu 
aceeaşi siguranţă cu care-l va scăpa, dacă nu va asculta. 

Am mai trăit o întâmplare, care nu mai lasă nici o 
îndoială asupra chestiunii şi care poate folosi drept 
învăţătură hoţilor de buzunare în vecii vecilor. Buna mea 


220 


Daniel Defoe 


îngrijitoare, ca să spun o vorbă şi despre istoria ei, deşi se 
lăsase de meserie, era, ca să zic aşa, o hoaţă de 
buzunare înnăscută, şi, după cum aveam să înţeleg mai 
târziu, trecuse prin toate stagiile acestui meşteşug. Totuşi 
nu fusese înhăţată decât o dată, când o prinseseră în aşa 
fel cu ocaua mică, încât o osândiseră la deportare; dar, 
fiind bună de gură şi având şi bani în buzunar, a găsit ea 
mijlocul să debarce, când vasul a ancorat în Irlanda ca să 
se aprovizioneze, şi acolo şi-a văzut câţiva ani de vechea 
ei meserie pe urmă, a intrat în altă cârdăşie, a devenit 
moaşă şi mijlocitoare şi a făcut sute de isprăvi, despre 
care mi-a istorisit în taină câte ceva, pe măsură ce ne 
împrieteneam mai bine. Acestei făpturi ticăloase îi 
datoram eu îndemânarea la care am ajuns şi în care mă 
întreceau puţini şi pe care pot spune că puţini au folosit-o 
atâta vreme fără să se nenorocească. 

După isprăvile astea din Irlanda, unde începuse să fie 
destul de cunoscută, a părăsit Dublinul şi s-a întors în 
Anglia, unde, neîmplinindu-se încă anii pe care trebuia 
să-i trăiască în deportare, s-a lăsat de meseria dinainte, 
de teamă să nu încapă iar pe mâini rele, fiindcă ştia că 
atunci nu mai avea scăpare. S-a apucat din nou de 
meseria cu care. se îndeletnicea în Irlanda şi, fiind foarte 
întreprinzătoare, dar şi bună de gură, a ajuns curând la 
belşugul pe care vi l-am zugrăvit, ba chiar s-a îmbogăţit 
de-a binelea, deşi. In urmă, treburile i-au mers mai prost. 

Amintesc atâtea lucruri din povestea acestei femei, 
ca să lămuresc mai bine amestecul ei în viaţa păcătoasă 
pe care o duceam acum, viaţă în care ea m-a însoţit pas 
cu pas, ducându-mă, ca să zic aşa, de mină şi dându-mi 
sfaturi pe care le-am urmat cu atâta sfinţenie, încât am 
ajuns cea mai mare meşteră a timpului meu şi am scăpat 
cu atâta iscusinţă din toate primejdiile, încât în timp ce 
unii din tovarăşii mei au ajuns la Newgate după o 
jumătate de an de practică în meserie, eu lucram de mai 
bine de cinci ani şi cei de la Newgate nici măcar nu mă 


221 


Moll Flanders 


cunoşteau; desigur că auziseră de mine şi mă aşteptau; 
dar eu scăpam mereu, şi uneori din primejdii nespus de 
mari. 

Una din primejdiile cele mai mari care mă păşteau 
acum era faptul de a fi prea cunoscută printre oamenii de 
meserie şi unora dintre ei, a căror ură faţă de mine se 
datora mai degrabă pizmei ce mi-o purtau decât vreunei 
jigniri pe care le-aş fi adus-o eu, începu să le fie ciudă că 
eu scap mereu în timp ce ei erau mereu prinşi şi trimişi la 
Newgate: Ăştia mi-au dat numele de Moll Flanders, care 
semăna cu numele meu adevărat sau cu vreun nume 
purtat vreodată de mine cum seamănă albul cu negrul, 
atât doar că o dată, în vremea când mă adăpostisem la 
Monetărie, după cum am istorisit, trecusem drept 
doamna Flanders; dar despre asta habar n-aveau 
pungaşii şi n-am izbutit niciodată să aflu cum au ajuns 
să-mi dea numele ăsta şi în ce împrejurări. 

Câţiva dintre cei închişi la Newgate juraseră să mă 
dea de gol, după cum aflai curând, şi, fiindcă ştiam că 
vreo doi sau trei dintre ei erau în stare de una ca asta, mă 
cuprinse o mare nelinişte şi, o bună bucată de vreme, am 
stat mai mult pe acasă. Dar îngrijitoarea mea, care mi-era 
acum părtaşă la: ce câştigam, fără însă să-şi pună pielea 
în joc, fiindcă la primejdii nu era părtaşă îngrijitoarea 
mea, cum vă spun, şi-a pierdut răbdarea văzând ce viaţă 
nefolositoare şi neaducătoare de câştig, cum zicea ea, 
duc eu. Atunci a născocit ceva nou ca să pot ieşi din casă, 
anume să mă îmbrac în straie bărbăteşti, şi m-a pus să 
învăţ deprinderi noi. 

Eram înaltă şi arătoasă, dar cu faţa cam netedă 
pentru un bărbat; totuşi, fiindcă o porneam de obicei 
noaptea, mergea destul de bine; numai că a trecut multă 
vreme, până m-am obişnuit să mă mişc în hainele mele 
noi. Mi-era cu neputinţă să fiu atât de sprintenă, de 
descurcăreaţă, de îndemânatică, în straie potrivnice firii 
şi, fiind stingherită în mişcări, n-aveam aceeaşi. sorţi să 


222 


Daniel Defoe 


scap uşor ca înainte; aşa încât m-am hotărât să mă las 
păgubaşă, hotărâre care mi-a fost întărită, curând după 
aceea, de următoarea păţanie. 

După ce m-a travestit în bărbat, îngrijitoarea mea 
m-a şi întovărăşit cu un bărbat, un tinerel destul de istet 
în meseria lui şi, vreme de trei săptămâni, ne-am 
descurcat bine împreună. Treaba noastră era să pândim 
tejghelele negustorilor şi să şterpelim orice fel de marfă 
lăsată pe deasupra din neglijenţă şi, în felul ăsta, am 
încheiat câteva afaceri bune, cum le ziceam noi. Cum 
eram mai toată vremea împreună, ne-am împrietenit 
bine, deşi lui nici prin gând nu-i trecea că sunt femeie, 
măcar că de câteva ori m-am dus la el acasă, fiindcă aşa 
cerea meseria, ba chiar de vreo patru sau cinci ori am 
dormit la el toată noaptea. Dar aveam alte scopuri şi, prin 
urmare, era neapărat nevoie să-i ascund că sunt femeie, 
aşa cum s-a şi dovedit mai târziu. De altminteri şi felul 
nostru de viaţă, faptul că ne întorceam de la lucru 
noaptea târziu şi că nu puteam, din pricina îndeletnicirii 
ăsteia, să lăsăm pe nimeni să intre în locuinţele noastre, 
mă silea să dorm la el, tocmai ca să nu fiu nevoită să-i 
dezvălui adevărul şi într-adevăr, am izbutit să nu mă dau 
de gol. 

Dar ghinionul lui şi norocul meu au pus capăt acestui 
fel de viaţă, de care trebuie să recunosc că mi se făcuse 
silă. Dădusem câteva lovituri în noua noastră meserie şi 
ultima ar fi fost nemaipomenită. Se afla pe o stradă 
oarecare o prăvălie, care avea în spate un depozit ce 
dădea spre altă stradă, deoarece casa era în colţ. 

Prin fereastra depozitului, am văzut cinci bucăţi de 
mătase precum şi alte stofe zăcând pe tejghea şi, în faţă, 
pe o masă; deşi se întunecase de-a binelea, oamenii 
dinăuntru, prinşi cu treburile în prăvălia din faţă, n-avu- 
seseră răgaz să închidă ferestrele sau poate uitaseră de 
ele. 


Când a văzut asta, tinerelul s-a bucurat atât de tare, 


223 


Moll Flanders 


încât nu s-a mai putut stăpâni. Zicea că marfa stă 
înaintea nasului şi s-a jurat pe toţi sfinţii c-o să pună 
mâna pe ea, măcar de-ar dărâma şi casa. Eu am încercat 
să-i mut gândul, dar am văzut că nu-i chip, aşa încât omul 
s-a repezit, a scos un ochi de geam din cerceveaua 
ferestrei cu destulă îndemânare, a pus mâna pe patru 
bucăţi de mătase şi a venit spre mine cu ele, dar în urma 
lui s-a auzit numaidecât zgomot mare şi tărăboi. Stăteam 
bineînţeles unul lingă altul, dar eu nu-i luasem din mână 
nici o bucată de marfă, ci am apucat doar să-i spun: 

— S-a zis cu tine! 

El a luat-o la goană ca scăpat din puşcă şi eu la fel, 
dar pe el îl urmăreau mai aprig, fiindcă marfa era la el. A 
lăsat să-i scape. două bucăţi, ceea ce i-a oprit puţin pe 
urmăritori, dar mulţimea creştea şi ne urmărea pe 
amândoi. Curând după aceea, l-au prins cu celelalte două 
bucăţi, iar restul mulţimii alerga după mine. Am fugit 
până am ajuns în casa îngrijitoarei mele, dar câţiva 
oameni cu ochi de vultur m-au urmărit atât de aprig, încât 
m-au silit să mă opresc acolo. N-au bătut numaidecât în 
uşă, aşa încât avui timp să-mi azvârl hainele şi să mă 
îmbrac ca femeie; în afară de asta, când au dat să intre, 
îngrijitoarea mea, care avea o poveste gata pregătită, a 
ţinut uşa încuiată şi le-a strigat că, în casa ei, n-a intrat 
picior de bărbat. Oamenii. ţineau morţiş că intrase un 
bărbat în casă şi se jurară c-au să spargă uşa. 

Fără să se arate mirată, îngrijitoarea mea le-a vorbit 
liniştită şi i-a poftit să cerceteze casa, dar însoţiţi de un 
comisar, care să nu lase să intre decât pe cine crede el de 
cuviinţă, fiindcă n-avea rost să năvălească toată 
mulţimea în casă. Şi măcar că se adunase o gloată, la 
asta n-au avut ce să răspundă. Aşa încât a fost 
numaidecât adus un comisar, iar femeia a deschis de 
bunăvoie; comisarul ţinea uşa, iar oamenii numiţi de el 
cercetau casa, îngrijitoarea mea însoţindu-i din încăpere 
în încăpere. Când a ajuns la odaia-mea, m-a strigat şi 


224 


Daniel Defoe 


mi-a spus cu glas tare: 

— Verişoară, deschide, te rog, uşa, sunt nişte domni 
aici care trebuie să se uite în odaia ta. 

Aveam lângă mine o fetiţă, nepoţica îngrijitoarei 
mele, cum îi zicea ea am rugat fetiţa să deschidă uşa, în 
timp ce eu îmi făceam de lucru cu un talmeş-balmeş de 
lucruri răspândite în jurul meu, ca şi cum toată ziua n-aş fi 
făcut altceva. Eram dezbrăcată, cu boneta de noapte pe 
cap şi doar cu un capot uşor pe mine. Ingrijitoarea mea 
şi-a cerut, chipurile, scuze că mă tulbură, spunându-mi pe 
scurt despre ce e vorba şi că n-are încotro, că trebuie să 
deschidă uşile pentru ca oamenii să se liniştească, fiindcă 
ea cu vorba nu-i putuse linişti. Eu am rămas pe loc şi i-am 
poftit să caute cât le place, fiindcă dacă se strecurase 
cineva în casă, eram sigură că nu în odaia mea se afla; 
cât despre restul casei, despre asta n-aveam ce să le 
spun, fiindcă de fapt nici nu înţelegeam ce caută. 

Totul la mine părea atât de nevinovat şi de cinstit, 
încât oamenii au fost mai cuviincioşi decât m-aş fi 
aşteptat, dar nu înainte de a fi cercetat camera cu 
de-amănuntul, chiar sub pat şi în pat şi peste tot unde ar 
fi putut să se ascundă cineva. După ce au mântuit treaba 
fără să găsească nimic, şi-au cerut iertare şi au coborât. 

Când au isprăvit cu „cercetatul casei de jos în sus şi 
de sus în jos, fără să descopere nimic, au potolit destul de 
bine mulţimea, dar pe îngrijitoarea mea au dus-o în faţa 
judecății. Doi bărbaţi au jurat că-l văzuseră pe omul pe 
care-l urmăreau intrând în casă. Ingrijitoarea mea a făcut 
gălăgie, spunând că-i jignesc casa şi că ce vină are ea ca 
să fie tratată astfel; că dacă intrase într-adevăr un om, ar 
fi putut să iasă numaidecât, după câte ştie ea, fiindcă era 
gata să depună jurământ că nu ştie să-i fi călcat un 
bărbat în casă în ziua aceea, lucru cum nu se poate mai 
adevărat; că s-ar fi putut ca, în vreme ce ea era.sus, orice 
om înspăimântat care ar fi găsit uşa deschisă să se fi adă- 
postit înăuntru, dar că ea habar n-avea de nimic; şi dacă 


225 


Moll Flanders 


aşa se întâmplase, omul ieşise cu siguranţă, poate că pe 
cealaltă uşă fiindcă mai era o uşă care dădea într-o alee 
şi scăpase astfel. 

Toate astea puteau fi crezute destul de bine şi 
judecătorul se mulţumi s-o pună să jure că nu primise, 
nici nu adăpostise vreun bărbat în casa ei, ca să-l 
ascundă, să-l apere sau să-l ferească de judecată. Asta 
putea să jure liniştită şi aşa a şi făcut, după care a fost 
lăsată slobodă. 

E uşor de înţeles în ce spaimă mă aflam eu în timpul 
ăsta şi i-a fost cu neputinţă îngrijitoarei mele să mă mai 
îmbrace din nou cu straiele acelea, fiindcă după cum îi 
spuneam, era sigur că mă voi da de gol. 

Bietul meu tovarăş pe care căzuse năpasta o păţise 
rău, fiindcă fusese dus în faţa primarului şi înălţimea-sa îl 
trimisese la Newgate, iar oamenii care-l prinseseră se 
arătau atât de dornici să-l urmărească mai departe, încât 
se oferiră să dea o mână de ajutor şi să apară la judecată, 
ca să susţină vinovăția lui. 

Totuşi a obţinut o amânare, cu condiţia să dezvăluie 
numele complicilor şi mai ales al băiatului care-l ajutase 
la hoţie; şi omul nu s-a dat în lături şi a trădat numele 
meu, adică Gabriel Spencer, cum mă ştia el şi aici se 
vede cât de înţeleaptă fusesem, când mă ascunsesem de 
el, fiindcă altfel aş fi fost pierdută. 

A făcut tot ce a putut ca să-l descopere pe acest 
Gabriel Spencer;. m-a descris; a arătat locul unde ştia el 
că locuiesc; într-un cuvânt, a dat toate amănuntele pe 
care putea să le dea despre casa mea, dar fiindcă eu îi 
ascunsesem faptul de căpetenie, anume că sunt femeie, 
am avut noroc şi el nu m-a putut dibui. A băgat în 
încurcătura vreo două-trei familii, tot căznindu-se să mă 
găsească, dar oamenii nu puteau spune mai mult decât 
că el avusese un tovarăş, pe care-l văzuseră, dar de care 
nu ştiau nimic. Cât despre îngrijitoarea mea, deşi prin 
mijlocirea ei ajunsese omul la mine, totul se făcuse prin a 


226 


Daniel Defoe 


doua mână şi nici despre ea omul nu ştia nimic. 

Toate astea s-au întors împotriva lui; fiindcă omul fă- 
găduise descoperiri şi nu-şi ţinuse făgăduiala, aşa încât 
l-au ţinut drept neserios, iar negustorul l-a urmărit mai 
aprig. 

În toată vremea asta, eu mă simţeam tare neliniştită 
şi, ca să scap de primejdie, am plecat pentru câtva timp 
de la îngrijitoarea mea; neştiind încotro să mă îndrept, am 
luat o slujnică şi m-am urcat în diligenţa de Dunstable, 
spre hangiul şi hangiţa de pe vremuri, la care petrecusem 
zile atât de frumoase cu bărbatul meu din Lancashire. 
l-am spus femeii o poveste născocită, cum că îl aştept din 
zi în zi pe soţul meu, care se întoarce din Irlanda şi că-i 
trimisesem o scrisoare cum că vreau să ne întâlnim la 
Dunstable, în casa ei şi că, dacă vântul e prielnic, cu 
siguranţă că omul va debarca în câteva zile; voiam, 
aşadar, să petrec câteva zile cu ei până la sosirea lui, 
fiindcă el avea să sosească fie cu trăsura poştei, fie cu 
diligenţa de West Chester, nici eu nu ştiam cu care Dar, 
oricum va fi, e sigur că va trage la casa ei, ca să ne întâl- 
nim. 

Gazda mea s-a bucurat tare când m-a văzut, iar 
bărbatu-său a făcut atâta tărăboi,-că dac-as fi fost o 
prinţesă n-aş fi putut fi primită mai bine. Aş fi fost 
binevenită în casa lor chiar şi o lună sau două, dac-aş fi 
crezut de cuviinţă să rămân. 

Dar eu aveam alte treburi. Mi-era teamă (deşi eram 
atât de bine deghizată, încât cu greu ar fi putut cineva 
să-mi dea de urmă) să nu mă descopere omul acela şi 
măcar că nu mă putea învinui de hoţie, fiindcă îl 
sfătuisem să nu se încumete, iar eu nu făcusem nimic, 
totuşi m-ar fi putut învinui de altele, răscumpărându-şi 
viaţa pe socoteala vieţii mele. 

Gândul ăsta mă umplea de o spaimă. cumplită. 
N-aveam mijloace, n-aveam prieteni, n-aveam alt om de 
încredere decât-pe îngrijitoarea mea, nu vedeam altă 


227 


Moll Flanders 


ieşire decât să-mi încredinţez viaţa ei aşa am şi făcut, 
înştiinţând-o unde mă poate găsi şi am primit, cât am stat 
aci, câteva scrisori de la ea. Unele dintre ele mă făceau 
să-mi ies din minţi de frică, dar în cele din urmă mi-a 
trimis veşti îmbucurătoare, anume că omul fusese 
spânzurat, ceea ce era cea mai bună ştire pe care o 
primisem de multă vreme încoace. 

Zăbovisem aici cinci 'săptămâni şi trăisem foarte 
tihnit, lăsând la o parte neliniştea mea. Dar când am 
primit scrisoarea cu pricina, m-am înveselit iarăşi; i-am 
spus gazdei că primisem răvaş de la soţul meu din 
Irlanda, că el mă vestea că e bine, dar că-mi dădea ştirea 
proastă cum că treburile nu-i îngăduiau să vină atât de 
curând cum s-ar fi aşteptat, şi prin urmare, trebuie să 
plec fără el. 

Gazda m-a felicitat totuşi pentru vestea că el e 
sănătos. 

— Fiindcă am băgat de seamă, doamnă, zice, că n-ai 
fost atât de veselă cum îţi stă în obicei; cred că erai 
îngrijorată până peste cap din pricina lui, zice biata 
femeie acum se vede cât de colo că-i o schimbare în bine. 

— Ei, tare-mi pare rău că nu poate veni şi dumnealui, 
zice hangiul mult m-ar fi bucurat să-l pot vedea. Când pri- 
miţi veşti mai sigure despre venirea lui, să vă repeziţi şi 
până la noi, doamnă, zice. Veţi fi bineveniţi oricând vă 
face plăcere să poftiţi. 

Ne-am despărţit cu aceste cuvinte frumoase şi m-am 
întors destul de voioasă la Londra, unde am găsit-o pe 
îngrijitoarea mea la fel de mulţumită ca şi mine. Mi-a spus 
că niciodată n-o să-mi mai dea un tovarăş, fiindcă a băgat 
de seamă, zicea, că norocul cel mai mare îl am când mă 
încumet singură. Şi chiar aşa şi era, fiindcă atunci când 
eram singură, rar intram în primejdii şi chiar dacă intram, 
mă descurcam cu mai multă îndemânare decât când mă 
încurcam în hotărârile prosteşti ale altora, care poate că 
aveau mai puţină prevedere şi erau mai nerăbdători 


228 


Daniel Defoe 


decât mine; căci, deşi eram la fel de cutezătoare ca 
oricare dintre ei, totuşi mă gândeam mai bine înainte de 
a mă apuca de-o ispravă şi mă pricepeam mai bine să ies 
cu obrazul curat. 

M-am mirat de multe ori de îndrăzneala mea şi în 
altă privinţă căci, deşi toţi tovarăşii mei au fost prinşi şi 
au picat pe neaşteptate în mâinile poliţiei, eu totuşi n-am 
putut niciodată, în timpul ăsta, să iau hotărârea serioasă 
de a mă lăsa de meserie, măcar că acum eram departe 
de a fi săracă, iar ispita nevoii, care te împinge de obicei 
spre ticăloşii, era înlăturată aveam aproape 500 de lire 
bani gheaţă cu care aş fi putut s-o duc foarte bine, dacă 
aş fi socotit potrivit să mă retrag. Dar vă spun că nici prin 
gând nu-mi trecea să las totul baltă nici măcar cât 
doream pe vremuri, când n-aveam decât 200 de lire puse 
deoparte şi nu vedeam înaintea ochilor pilde atât de 
înspăimântătoare. De aici reiese limpede că, după ce 
ne-au înăsprit nelegiuirile, nu ne mai mişcă frica de nimic 
şi nici o lecţie primită nu ne mai poate sluji drept pildă. 

Aveam eu o tovarăşă de meserie, a cărei soartă m-a 
privit multă vreme de aproape, deşi cu vremea s-a şters 
şi amintirea asta. A fost într-adevăr un caz foarte 
nenorocit. Pusesem mâna pe o bucată de damasc foarte 
bun în prăvălia unui negustor de mătăsuri şi scăpasem cu 
obrazul curat; în clipa când ieşirăm din prăvălie, am pus 
marfa în mâna prietenei mele. Ea a apucat-o într-o parte, 
iar eu în cealaltă. Nu trecuse mult de când ieşisem din 
prăvălie, şi negustorul îşi dădu seama de lipsa stofei şi 
trimise urmăritorii, unii într-o parte, alţii în cealaltă şi 
oamenii au pus numaidecât mâna pe femeia cu bucata de 
damasc la ea; cât despre mine, avui norocul să intru 
într-o casă, unde, sus pe o scară, se afla o prăvălioară de 
dantelărie şi, spre mulţumirea sau poate mai curând 
groaza mea, am putut vedea prin fereastră cum o târăsc 
pe nenorocita aceea la judecată, de unde a fost 
numaidecât trimisă la Newgate. 


229 


Moll Flanders 

Am avut grijă să nu întreprind nimic în prăvălia de 
dantelă, dar am răvăşit multă vreme marfa ca să treacă 
timpul; după aceea, am cumpărat câţiva iarzi de dantelă 
cu colţişori, am plătit şi am plecat tristă rău, fiindcă biata 
femeie intrase la apă pentru marfa furată de mine. 

Şi aici mi-a fost iarăşi de folos prevederea mea; deşi 
jefuiam adesea împreună cu oameni din aceştia, totuşi nu 
le spuneam niciodată cine sunt şi nici ei nu puteau 
descoperi unde locuiesc, măcar că încercau să mă 
pândească. Mă cunoşteau cu toţii sub numele de Moll 
Flanders, deşi unii dintre ei mai degrabă bănuiau că eu 
sunt aceea decât ştiau cine sunt. Sigur că numele meu le 
era cunoscut, dar habar n-aveau cum să mă dibuiască şi 
nici măcar nu ştiau dacă locuiesc în capătul de răsărit sau 
de apus al oraşului; şi aşa, simţul prevederii mi-a fost 
scăparea în toate aceste împrejurări. 

După întâmplarea nenorocită cu femeia aceea, am 
stat închisă în casă o bună bucată de vreme. Ştiam eu că 
dacă ceea ce voi întreprinde va da greş şi voi ajunge la 
închisoare, ea va fi acolo, gata să mă înfunde cu mărturia 
ei, ba chiar să scape cu viaţă pe pielea mea. Îmi spuneam 
că începusem să fiu foarte bine cunoscută la Old Bailey 
pe numele de Moll Flanders, deşi habar n-aveau cum arăt 
la faţă, şi că, dacă le cad în gheare, mă vor trata ca pe 
una de mult certată cu legea; din pricina asta, eram 
hotărâtă să văd mai întâi care va fi soarta nenorocitei 
aceleia, înainte de a face vreun pas, măcar că de câteva 
ori i-am trimis sărmanei bani ca să-i  îndulcesc 
nenorocirea. 

In cele din urmă, ajunse în faţa judecății. Se apără 
spunând că nu ea furase marfa, ci că o oarecare doamnă 
Flanders, cum auzise ea că i se spune (fiindcă de 
cunoscut n-o cunoştea), îi dăduse la ieşirea din prăvălie 
pachetul cu marfă, rugând-o să-l ducă acasă. Au 
întrebat-o unde era această doamnă Flanders, dar ea 
n-avea de unde s-o scoată şi nu era în stare să dea nici 


230 


Daniel Defoe 


cea mai mică informaţie în legătură cu mine; şi, fiindcă 
oamenii negustorului jurau răspicat că ea se aflase în 
prăvălie în clipa furtului, că ei îşi dăduseră imediat seama 
de lipsa mărfii, că o urmăriseră şi că aflaseră marfa 
asupra ei, juriul a găsit-o vinovată; dar curtea, socotind că 
nu ea fusese de fapt cea care furase marfa şi că se putea 
întâmpla să n-o găsească pe această doamnă Flanders, 
adică pe mine, măcar că viaţa nenorocitei de asta atârna 
şi chiar aşa şi era a îngăduit să fie deportată; ăsta era cel 
mai mare hatâr cu care s-a putut alege; totuşi curtea i-ă 
făgăduit că, dacă între timp ea o descoperă pe numita 
Moll Flanders, va pune o vorbă bună pentru iertarea ei; cu 
alte cuvinte, dacă mă găseşte pe mine, ca să fiu eu 
spânzurată, ea nu va fi deportată. Am avut eu grijă să nu 
se întâmple una ca asta, aşa încât, curând după aceea, 
femeia a fost îmbarcată ca să-şi ispăşească pedeapsa. 

Trebuie să spun din nou că soarta acestei femei m-a 
tulburat nespus şi cădeam pe gânduri de câte ori 
mi-aminteam că, de fapt, eu fusesem unealta nenorocirii 
ei; dar, la gândul că însăşi viaţa mea era atât de 
neîndoios primejduită, mă lepădam de duioşie; apoi, 
văzând că femeia a scăpat de moarte, mă bucuram de 
deportarea ei, fiindcă acum nu-mi. mai stătea în cale 
pentru a-mi face vreun rău, orice s-ar fi întâmplat. 

Nenorocirea cu femeia asta s-a întâmplat cu câteva 
luni mai devreme decât ultima păţanie pe care v-am 
povestit-o şi a. fost una din pricinile pentru care 
îngrijitoarea mea m-a pus să mă îmbrac în straie 
bărbăteşti, ca să trec neobservată; dar m-am plictisit 
curând de travestirea asta, după cum v-am mai spus, 
fiindcă mă punea în faţa prea multor greutăţi. 

Acum scăpasem de teama martorilor, care să 
depună împotriva mea, fiindcă toţi cei care avuseseră 
vreo treabă cu mine sau mă ştiau pe numele de Moll 
Flanders fuseseră fie spânzurați, fie deportaţi; aşa încât, 
dacă aş fi avut nenorocirea să fiu prinsă, puteam să-mi 


231 


Moll Flanders 


dau orice nume voiam tot aşa de bine ca şi pe cel de Moll 
Flanders, căci nici un păcat vechi nu putea să-mi fie pus 
pe seamă; de aceea am pornit-o iarăşi, fără grijă, şi am 
dat câteva lovituri frumoase, deşi nu atât de grozave ca 
cele pe care le dădusem înainte. 

Cam tot atunci a izbucnit iarăşi un foc, nu departe de 
casa unde locuia îngrijitoarea mea, şi mi-am încercat şi 
acolo norocul; dar fiindcă n-am ajuns la locul cu pricina 
destul de devreme, adică înainte să se îngrămădească 
lumea, în loc de câştig, m-am ales cu un ponos, care eră 
cât pe ce să pună capăt vieţii şi tuturor păcatelor mele. 
Vâlvătaia era năprasnică şi oamenii îşi salvau lucrurile cu 
atâta groază, încât le aruncau pe fereastră şi o fetişcană 
a azvârlit pe fereastră un pat cu aşternut de puf drept în 
capul meu. E drept că patul fiind moale nu mi-a rupt 
oasele, dar fiindcă era greu, cu atât mai greu cu cât 
venea de sus, m-a doborât şi m-a lăsat ca moartă pe jos 
pentru câtăva vreme; iar oamenii nici nu-şi băteau capul 
să mă scoată de sub el şi să mă facă să-mi vin în simţiri. 
Şi am zăcut în părăsire ca o moartă multă vreme, până 
când cineva, vrând să dea la o parte patul din drum, mi-a 
ajutat să mă ridic. Mare minune că oamenii din casă n-au 
mai aruncat şi alte lucruri pe fereastră, care ar fi căzut tot 
peste mine şi m-ar fi omorât fără doar şi poate dar mi-era 
scris să mai îndur şi altele. 

De data asta, întâmplarea mi-a stricat târgul şi m-am 
întors acasă la îngrijitoarea mea, lovită şi speriată, aşa 
încât a trecut mult timp până ce ea m-a pus iarăşi pe 
picioare. 

Sosise timpul plin de veselie al  bâlciului 
Bartholomew. Pe acolo nu mă abătusem încă şi, de pe 
urma bâlciului, nu mă alesesem niciodată cu mare lucru 
dar, în anul de care vorbesc, am dat o raită prin locurile 
acelea şi am nimerit într-una din dughenele cu loterie. Nu 
era mare lucru de făcut aici, dar a intrat acolo un domn 
foarte bine îmbrăcat şi arătând a om bogat şi cum, în 


232 


Daniel Defoe 


prăvălii din astea, e obiceiul: să intri: în vorbă cu cine se 
nimereşte, el a pus ochii pe mine şi mi s-a adresat foarte 
drăguţ. Mai întâi, mi-a spus că depune el bani ca să trag 
eu la loterie şi aşa a şi făcut şi, fiindcă a câştigat un fleac, 
mi l-a oferit cred că era un manşon de pene; pe urmă 
mi-a vorbit mai departe cu un respect neobişnuit şi cu o 
politeţe de gentleman. 

M-a ţinut de vorbă până când m-a scos din dugheana 
cu loteria, pe urmă m-a însoţit prin barăci tot flecărind 
despre mii de lucruri, repede şi fără nici un rost. În cele 
din urmă, mi-a spus că e încântat de tovărăşia mea şi m-a 
întrebat dacă m-aş încumeta să urc împreună cu el într-o 
caleaşcă; mi-a spus că-i om de onoare şi nu-mi va 
propune nimic care să nu-i facă cinste. Eu am făcut niţel 
nazuri, m-am lăsat rugată şi pe urmă am primit. 

La început, nu prea înţelegeam ce urmăreşte domnul 
ăsta dar mi-am dat seama pe urmă că era cam băut şi că 
nu l-ar fi supărat să mai bea puţin. M-a dus la Spring 
Garden, în Knightsbridge, unde ne-am plimbat prin gră- 
dină şi unde m-a tratat foarte frumos am văzut eu că-i 
place să tragă la măsea. Mă îmbia el şi pe mine, dar eu 
am refuzat. 

Până aici s-a ţinut de cuvânt şi- nu mi-a făcut nici o 
propunere ruşinoasă. Ne-am întors tot cu caleaşca, m-a 
plimbat pe străzi şi se făcuse ora zece noaptea, când, 
deodată, a oprit trăsura în faţa unei case unde, pare-se, 
el era cunoscut. Cei de acolo nu s-au sfiit să ne ducă sus, 
într-o odaie cu un pat. La început, când a fost să urc scara 
am făcut mofturi dar după câteva cuvinte, am primit şi 
asta, fiind de fapt foarte dornică să văd unde vrea să 
ajungă şi plină de speranţă că până la urmă mă voi alege 
cu ceva. Cât despre pat şi celelalte, asta nu mă îngrijora 
prea tare. 

Aici omul începu să se poarte mai slobod cu mine 
decât făgăduise iar eu, încetul cu încetul, am încuviinţat 
totul, aşa încât, pe scurt, a făcut cu-mine ce-a vrut, nu-i 


233 


Moll Flanders 


nevoie să spun mai mult. În tot timpul ăsta, trăgea din 
belşug la măsea şi, cam pe la orele unu noaptea, ne-am 
suit din nou în caleaşcă. Din cauza aerului şi a 
hurducăturilor, băutura i s-a urcat şi mai rău la cap şi 
omul a început să se foiască, voind să înceapă totul de la 
început dar eu, care acum mă simţeam tare, m-am 
împotrivit, l-am liniştit şi nici cinci minute n-au trecut 
până când omul a adormit tun. 

M-am folosit de acest prilej ca să-l cercetez cu 
de-amănuntul. Am pus mâna pe un ceas de aur, pe o 
pungă de mătase cu bani, pe peruca lui cu tichie, nişte 
mănuşi cu franjuri de argint, sabia şi o cutie de prizat 
tabac, apoi, deschizând încetişor uşa trăsurii, tocmai mă 
pregăteam să sar afară din mers; dar caleaşca oprindu-se 
în strada îngustă din spatele Temple Barului, spre a lăsa 
să treacă o altă caleaşcă, am coborât frumuşel, am închis 
uşa pe loc şi am spus adio domnului meu cu caleaşca lui 
cu tot. 

Asta era într-adevăr o lovitură nesperată şi de loc 
plănuită dinainte, măcar că nu lăsasem atât de mult în 
urmă plăcerile tinereţii, încât să fi uitat cum trebuie să mă 
port când un filfizon e atât de orbit de poftă, încât nu deo- 
sebeşte o femeie bătrână de una tânără. Adevărul e că 
arătam cu vreo zece-doisprezece ani mai tânără decât 
eram; totuşi nu eram o fetişcană de şaptesprezece ani şi 
era destul de uşor să vezi asta. Nimic nu e mai nefiresc, 
mai dezgustător, mai caraghios decât un bărbat cu capul 
încins de băutură şi îmboldit de pofte păcătoase îl 
stăpânesc atunci doi demoni dintr-o dată şi omul nu se 
mai poate conduce după glasul înţelepciunii, aşa cum nu 
poate o moară să macine fără apă viciul striveşte tot ce e 
bun în el, mai mult, îi orbeşte chiar simţurile din pricina 
acestei turbări şi omul se poartă într-aiurea, chiar şi în 
ochii lui de pilda, bea când e dinainte beat. culege o 
femeie de pe stradă, fără să se întrebe ce e sau cine e; 
dacă e sănătoasă sau putredă, curată sau murdară, dacă 


234 


Daniel Defoe 


e slută sau frumoasă, bătrână sau tânără e atât de orbit; 
că nu mai desluşeşte nimic. Un om dintre aceştia e mai 
rău ca unul scos din minţi; împins de capul lui păcătos nici 
nu mai ştie ce face, aşa cum n-a ştiut nici nenorocitul 
ăsta al meu, când i-am scos din buzunar ceasul şi punga 
de aur. 

Aştia sunt oamenii despre care spune Solomon: „Se 
duc precum boul la tăiere, până când simt cuțitul în ficat” 
o minunată zugrăvire, în treacăt fie spus, a acestei boli 
scârboase, otravă ucigătoare ce se amestecă cu sângele, 
care izvorăşte din fântâna ficatului de unde, prin iuţeala 
cu care circulă acel amestec, boala asta groaznică şi 
greţoasă loveşte numaidecât în ficat şi de aci mintea se 
molipseşte şi ea, iar măruntaiele toate sunt străpunse ca 
de un pumnal. 

E drept că nenorocitul acela fără apărare n-avea să 
se teamă de nici o primejdie din partea mea, măcar că eu 
aveam la început mari temeri în legătură cu el dar, într-o 
privinţă, zău că era vrednic de milă, fiindcă nu părea să 
fie soi rău; era un gentleman cumsecade, un om de 
înţeles, cu purtări frumoase, bărbat chipeş, cu un aer 
cumpătat şi serios, un obraz cuceritor şi tot ce trebuie ca 
să placă; numai că, din nefericire, se îmbătase cu o seară 
înainte, şi cum nu se culcase de mult cu o femeie aşa 
mi-a spus când am fost împreună era înfierbântat, 
sângele i se aprinsese de atâta vin şi, în starea asta, 
mintea lui ca şi amorţită îl părăsise. 

Cât despre mine, treaba mea era să mă gândesc la 
banii lui şi la ce aş putea scoate de la el; după aceea, 
după ce mi-aş fi atins scopul, l-aş fi trimis sănătos la casa 
şi familia lui, pentru că pun rămăşag că omul avea o 
nevastă cinstită 'şi cuminte şi copii nevinovaţi, care erau 
îngrijoraţi din cauza lui şi s-ar fi bucurat să-l vadă acasă şi 
să aibă grijă de el, până când îşi va fi venit .în fire; şi 
atunci, cu ce ruşine şi cu ce părere de rău ar fi privit el în 
urmă, la ceea ce-făcuse! Ce imputări- şi-ar fi făcut, fiindcă 


235 


Moll Flanders 


se însoţise cu o târfă, culeasă din coclaurile cele mai 
murdare, din dughenele bâlciului, din noroiul şi mocirla 
oraşului! Cum ar fi tremurat de teamă că s-a ales cu o 
boală, de teama acelui pumnal în ficat, cum s-ar fi urât pe 
sine, ori de câte ori şi-ar fi amintit de nebunia şi sălbăticia 
acelei destrăbălări! Cum, dacă mai era o fărâmă de cinste 
în el, s-ar fi îngrozit la gândul de a da din putreziciunea pe 
care ar fi putut s-o prindă şi ştia el bine că asta se poate 
întâmpla nevestei lui celei cuminţi şi virtuoase, semănând 
astfel molima în sângele urmaşilor. 

Dacă gentlemenii aceştia ar cunoaşte disprețul cu 
care-i privesc chiar femeile culese în astfel de împrejurări, 
poate că s-ar lecui. După cum spuneam mai înainte, 
femeile acestea nu preţuiesc plăcerea, nu sunt îndemnate 
de nici o pornire faţă de bărbat; o târfă din astea nici nu 
se gândeşte la desfătare, ci numai la bani; şi când 
bărbatul e afumat, ca să zic aşa, în uitarea de sine a 
plăcerii lui ticăloase, mâinile ei îi cotrobăiesc prin 
buzunare, lucru de care el nu poate să-şi dea seama în 
clipele acelea de nebunie, aşa cum nu poate să-l prevadă 
atunci când porneşte haihui. 

Am cunoscut o femeie care s-a dovedit atât de 
pricepută faţă de un bărbat, care de fapt nici nu merita 
ceva mai bun, încât în timp ce el se îndeletnicea cu 
altceva, ea i-a scos punga cu douăzeci de guinee din 
buzunăraşul unde el o ascunsese chiar de teama ei şi i-a 
vârât înăuntru o.altă pungă, cu bani auriţi, în locul celei 
furate. După ce omul a terminat, a întrebat-o: 

— Ei, nu m-ai buzunărit? 

Ea a început să glumească, spunându-i că nu-şi 
închipuie că e dintre cei care au prea mult de pierdut. 
Atunci el duce':mâna la buzunar, pipăie cu degetele 
buzunarul, simte că punga e acolo, şi e pe deplin 
mulţumit; şi uite aşa i-a furat femeia banii. Asta era de 
fapt meseria ei; purta tot timpul în buzunar un ceas de 
aur fals şi o pungă cu bănuţi falşi, ca să-i aibă pregătiţi 


236 


Daniel Defoe 


oricând, şi nu mă îndoiesc că lucra cu succes. 

M-am întors acasă la îngrijitoare cu prada şi zău că, 
auzind povestirea mea, femeia a fost mişcată până la 
lacrimi, la gândul că un gentleman ca acesta era în 
primejdie de a se pierde zilnic, ori de câte ori i se urca la 
cap un pahar de vin. 

Cât despre câştigul meu şi felul cum îl buzunărisem 
de tot ce avea, asta mi-a spus că i-a plăcut grozav. 

— Vezi, fetiţo, zice, o întâmplare ca asta poate să-l 
lecuiască mai bine, după câte ştiu eu, decât toate 
predicile pe care o să le audă în viaţa lui. 

Şi dacă restul istoriei e adevărat, înseamnă că ea a 
avut dreptate. 

A doua zi, îngrijitoarea mea mă tot întreba mereu 
despre gentlemanul cu pricina; felul cum i-am zugrăvit 
îmbrăcămintea, portul, faţa lui, toate o făceau să se 
gândească la un domn pe care-l cunoştea. A căzut pe 
gânduri şi, în timp ce eu îi dădeam înainte cu 
amănuntele, mi-a zis: 

— Fac prinsoare pe 100 de lire că-l cunosc pe omul 
astă: + 

— Imi pare rău, dacă-i aşa, zic eu, fiindcă, pentru 
nimic în lume, n-aş vrea să-l dau de gol; a păţit destule şi 
aşa şi nu vreau să-i mai căşunez vreun rău. 

— Nu, nu, face ea, n-am de gând să-i fac nimic rău, 
dar dă-mi voie să-mi potolesc un pic curiozitatea, fiindcă 
dacă el e, îţi garantez că ţi-l găsesc. 

M-am cam speriat când am auzit asta şi i-am spus, 
cu semne vădite de îngrijorare pe faţă că, în acelaşi fel, ar 
putea să mă găsească şi el pe mine şi atunci sunt 
pierdută. 

Ea mi-a răspuns cu însufleţire: 

— Cum îţi închipui c-am să te trădez, fetiţo? Nu, nu, 
zice, nu face pielea lui atâta. Ţi-am păstrat eu.taine mai 
grele ca astea; poţi să ai încredere în mine şi acum. 

Eu n-am mai suflat nici o. vorbă. 


237 


Moll Flanders 

Şi-a făcut ea planul ei şi, fără să-mi spună nimic, s-a 
hotărât să-i dea de urmă. S-a dus la o prietenă de-a ei, o 
cunoscută de-a familiei pe care o bănuia, spunându-i că 
are o treabă deosebită cu cutare domn (care, în treacăt 
fie spus, nu era nici mai mult, nici mai puţin decât 
baronet şi încă de foarte bună familie) şi că nu ştie cum 
să ajungă la el, fără să fie recomandată de cineva. 
Prietena ei i-a făgăduit numaidecât s-o recomande şi, 
după aceea, s-a şi dus la casa baronetului să vadă dacă 
gentlemanul e în oraş. 

A doua zi, prietena asta vine la îngrijitoarea mea cu 
vestea că baronetul e acasă, dar că i se întâmplase o 
nenorocire; zăcea rău bolnav şi nu era chip să i „se 
vorbească. 

— Ce nenorocire? întreabă numaidecât îngrijitoarea 
mea, prefăcându-se foarte mirată. 

— Păi, zice prietena, s-a dus la Hampstead ca să 
viziteze o cunoştinţă şi, la întoarcere, a fost atacat şi 
jefuit; şi fiindcă era niţel băut, aşa se pare, bandiții l-au 
scărmănat şi acum e foarte bolnav. 

— Jefuit! face îngrijitoarea mea, şi ce i-au furat? 

— Păi, zice prietena, i-au furat ceasul de aur şi cutia 
de prizat tabac,-tot de aur, o perucă foarte frumoasă şi 
toţi banii pe care-i avea în buzunar şi care, poţi să fii 
sigură, nu erau de lepădat, pentru că domnia-sa nu iese 
niciodată fără o pungă cu guinee la el. A 

— Pe naiba! face în batjocură îngrijitoarea mea. Iți 
garantez că s-a îmbătat, s-a încurcat cu o târfă care l-a 
buzunărit şi acum vine la nevastă-sa şi-i îndrugă c-a fost 
jefuit asta-i minciună veche; cu gogoşi din astea sunt 
duse de nas, în fiecare zi, sărmanele femei. 

— Las-o încolo! zice prietena. Se vede că nuil 
cunoşti; ăsta-i un domn subţire, altul mai cumsecade, mai 
cumpătat, mai modest nu găseşti în tot oraşul îi este silă 
de lucruri din astea, nimeni dintre cei care-l cunosc nu 
poate să creadă una ca asta despre el. 


238 


Daniel Defoe 


— Bine, bine, face îngrijitoarea, doar nu-i treaba 
mea; dac-ar fi, îţi garantez c-aş dibui eu ce-i la mijloc; 
bărbaţii care trec în ochii lumii drept modeşti nu sunt, de 
cele mai multe ori, mai breji decât alţii, numai că îşi păs- 
trează un nume mai bun sau, dacă vrei, sunt mai 
făţarnici. 

— Nu, nu, zice prietena ei, te asigur că Sir X. nu e 
făţarnic; e într-adevăr un bărbat cinstit şi cumpătat şi cu 
siguranţă c-a fost jefuit. 

— Bine, face îngrijitoarea mea, poate că aşa o fi, îţi 
spun că nu-i treaba mea numai că vreau să-i vorbesc. Am 
o altă treabă cu el. 

— Orice fel de treabă ai avea cu el, zice prietena ei, 
încă nu poţi să-l vezi, fiindcă nu-i în stare să primească; e 
rău bolnav şi plin de vânătăi. 

— Ei, face îngrijitoarea, o fi încăput pe mâini rele, cu 
siguranţă. Şi pe urmă întreabă cu seriozitate: Şi mă rog, 
pe unde are vânătăi? 

— Păi, la cap, zice prietena ei, pe una din mâini şi pe 
faţă, fiindcă au fost sălbatici rău cu el. 

— Bietul om, face îngrijitoarea mea. Atunci trebuie să 
aştept până se vindecă şi adaugă: Sper că n-o să dureze 
mult. 

Şi iat-o că vine la mine şi-mi spune toată povestea. 

— L-am dibuit pe domnul tău cel subţire şi să ştii că 
chiar că era un domn subţire, zice, dar vai de el, fiindcă e 
într-o stare jalnică. Mă întreb ce naiba ai putut să-i faci, 
aproape că l-ai omorât. 

M-am uitat la ea ca o zăpăcită. 

— L-am omorât! zic; pesemne că ai nimerit la altul; 
sunt sigură că nu i-am făcut nimic rău; era zdravăn când 
l-am lăsat, zic, numai că era beat şi dormea tun. 

— De asta nu ştiu nimic, dar acum e într-o stare 
jalnică.. Şi-mi spune tot ce a aflat de la prietena ei. 

— Atunci, zic eu, să ştii c-a încăput pe mâini rele, 
după ce l-am lăsat eu, fiindcă eu l-am lăsat în stare destul 


239 


Moll Flanders 


de bună. 

Cam vreo zece zile după asta, îngrijitoarea mea se 
duce iar la prietena ei ca să fie recomandată domnului cu 
pricina; între timp, întrebase prin alte locuri şi aflase că 
omul era iar pe picioare, aşa încât, de data asta, i-au dat 
voie să-i vorbească. 

De fapt, era o femeie cum nu se poate mai iscusită şi 
n-avea nevoie de nimeni ca s-o recomande; şi-a spus 
povestea mult mai bine decât voi fi eu în stare s-o spun, 
fiindcă era stăpână pe limba ei, cum am mai spus. l-ă 
spus domnului că a venit la el, deşi nu-l cunoştea, doar cu 
gândul de a-i face un serviciu şi o să-şi dea seama şi el că 
alt scop nu are. Şi, fiindcă venea cu gânduri atât de 
prieteneşti, îl ruga să-i făgăduiască ceva, anume dacă el 
nu va primi propunerea ei prietenească, să nu-i ia în 
nume de rău că şl-a vârât nasul unde nu-i fierbe oala ea îl 
asigura, în schimb, că ceea ce avea să-i spună fiind o 
taină care nu-l privea decât pe el, va rămâne mai departe 
o taină pentru toată lumea, indiferent dacă el primeşte 
sau nu propunerea ei, fireşte dacă nu o dă el singur în 
vileag; şi faptul că el îi va respinge serviciile n-o va face 
să-şi piardă într-atât respectul faţă de el, încât să-i 
căşuneze vreun rău cât de mic, aşa. încât el va fi slobod 
să se poarte cum va socoti de cuviinţă. 

La început, omul părea sfios şi spunea că nu ştie 
nimic care să-l privească pe el şi să trebuiască a fi tăinuit; 
că nu făcuse niciodată rău nimănui şi că nu-i păsa de 
gura lumii că nu-i stătea în fire să fie nedrept şi nici nu-şi 
putea închipui în ce privinţă ar putea cineva să-i facă 
vreun serviciu, dar că, dacă lucrurile stăteau aşa cum 
spunea ea, el nu putea lua în nume de rău nimănui care 
se străduia să-i facă un bine. li dădea prin urmare femeii 
libertatea să-i spună sau să nu-i spună ce are de spus, 
după cum socotea ea de cuviinţă. 

Văzându-l atât de nepăsător, îngrijitoarei mele 
aproape că i-a fost frică să deschidă vorba totuşi, după 


240 


Daniel Defoe 


câteva cuvinte ocolite, i-a spus că, printr-o întâmplare 
ciudată şi greu de explicat, ajunsese să cunoască ultima 
lui aventură atât de nenorocită şi asta pe o cale care 
făcea ca nimeni pe lume în afară de ea şi el, nici măcar 
persoana care se aflase atunci cu dânsul, să nu ştie 
nimic. 

La început, el părea cam supărat. 

— Ce aventură? a întrebat-o. 

— Păi, domnule, zice ea, felul cum aţi fost jefuit când 
vă întorceaţi din Knightsbr adică, vreau să spun, zice, 
Hampstead. Nu vă miraţi, domnule, zice, că sunt în stare 
să vă redau pas cu pas ce aţi făcut în ziua aceea, de la 
dughenile bălciului din Smithfield până la Spring Garden 
în Knightsbridge. şi de acolo la adresa cutare, în cartierul 
Strand şi să vă descriu cum aţi fost lăsat dormind în 
trăsură, după aceea. Vă spun, nu vă miraţi, domnule, 
fiindcă nu vreau să mă aleg cu nimic de pe urma 
dumneavoastră; nu vă cer nimic şi vă asigur că femeia cu 
care aţi fost habar n-are cine sunteţi şi nici n-o să ştie 
vreodată şi, totuşi, s-ar putea să aveţi nevoie de serviciile 
mele, fiindcă n-am venit doar ca să vă înştiinţez că am 
aflat despre lucrurile acestea, ca şi cum aş aştepta mită 
ca să le ascund; liniştiţi-vă, domnule, zice, fiindcă orice 
veţi crede de cuviinţă să faceţi sau să-mi spuneţi, voi 
păstra taina ca un mormânt. 

E| s-a mirat de vorbele ei şi i-a spus cu seriozitate: 

— Doamnă,. sunteţi o străină pentru mine, dar, din 
nenorocire, aţi aflat taina celei mai josnice fapte din viaţa 
mea, faptă de care mă ruşinez pe drept cuvânt şi cu 
privire la care singura mea mângâiere era gândul că 
numai Dumnezeu şi cugetul meu ştiau despre ea. 

— Vă rog, domnule, zice ea, să nu socotiți 
descoperirea mea drept o parte a nenorocirii 
dumneavoastră. In întâmplarea asta cred că aţi fost luat 
prin surprindere şi poate că femeia aceea şi-a folosit 
meşteşugul ca să vă îndemne spre o astfel de faptă: 


241 


Moll Flanders 
Totuşi, nu veţi fi niciodată îndreptăţit, zice, să vă căiţi 
c-am ajuns să aud şi eu despre lucrul ăsta; nici gura 
dumneavoastră nu poate fi mai tăcută decât am fost eu, 
şi voi fi şi de aci înainte. 

— Bine, zice el, dar trebuie să fiu drept şi cu femeia 
aceea; oricine o fi fost, vă asigur că nu m-a îmboldit la 
nimic dimpotrivă, mai degrabă m-a respins. Numai nesă- 
buinţa şi nebunia mea m-au aruncat în toate astea; şi, 
vai, au aruncat-o şi pe ea; trebuie să fiu drept cu ea, 
măcar în privinţa asta. Cât despre ceea ce mi-a furat, nu 
mă puteam aştepta la altceva în starea în care mă aflam 
şi nici până în ceasul ăsta nu ştiu dacă m-a jefuit ea sau 
vizitiul. Dacă a făcut-o ea, o iert. Cred că toţi bărbaţii care 
se poartă cum m-am purtat eu ar trebui să păţească la 
fel; dar mă frământă mai degrabă alte gânduri, decât 
gândul la lucrurile furate de ea. 

Acum îngrijitoarea mea începu să intre în subiect 
de-a binelea, iar el i-a vorbit foarte deschis. 

— Mai întâi, i-a spus ea, ca răspuns la cuvintele lui 
despre mine, mă bucur, domnule, că sunteţi atât de drept 
cu femeia care a fost cu dumneavoastră. Vă asigur că e 
femeie de neam nu una de pe străzile oraşului, şi, orice 
aţi fi obţinut de la ea vă asigur că nu-asta-i meseria ei. Aţi 
trecut printr-o mare primejdie, domnule; dar dacă gândul 
acesta vă îngrijorează, vă puteţi linişti cu totul, fiindcă vă 
asigur că nici un bărbat în afară de soţul ei nu s-a atins de 
ea, şi acesta a murit de aproape opt ani. 

Se pare că tocmai asta îl frământa pe el şi că de 
aceea era foarte înspăimântat; totuşi când îngrijitoarea 
mea i-a spus ce i-a spus, omul s-a arătat foarte mulţumit 
şi a zis: 

— Doamnă, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, dacă 
în privinţa asta mă pot linişti, despre rest vă spun că 
ispita era mare şi femeia poate că era săracă şi avea 
nevoie de lucrurile acelea. 

— Dacă n-ar fi fost săracă, Sir, zice ea, puteţi fi sigur 


242 


Daniel Defoe 


că nu v-ar fi cedat niciodată; şi aşa cum sărăcia a 
îndemnat-o să vă lase să faceţi ce-aţi făcut, tot sărăcia a 
îndemnat-o să-şi ia singură plata, la sfârşit, când a văzut 
în ce stare eraţi şi că, dacă n-ar fi făcut-o ea, poate că 
vizitiul sau însoţitorul ar fi făcut-o şi spre mai marea 
dumneavoastră pagubă. 

— Bine, face el, să-i fie de bine. Spun din nou că toţi 
bărbaţii care fac ca mine, ca mine să păţească, şi atunci 
or să fie mai prevăzători. Dar nu asta m-a îngrijorat, ci 
lucrul de care aţi pomenit adineauri. 

Şi aici a intrat faţă de ea în amănunte destul de 
deocheate cu privire la ce se petrecuse între noi, 
amănunte pe care nu se cade să le redea în scris o 
femeie. Şi a mai.vorbit de groaza care-l apăsa în legătură 
cu nevastă-sa, de teama de anu fi prins ceva de la mine 
şi a-i fi dat şi ei; în cele din urmă, a întrebat-o pe 
îngrijitoarea mea, dacă nu-i poate mijloci o întâlnire cu 
mine. Îngrijitoarea mea i-a dat mai departe asigurări că 
sunt o femeie curată de astfel de lucruri şi că, în privinţa 
asta, putea să fie la fel de liniştit cu mine ca şi cu doamna 
lui în ceea ce priveşte însă întâlnirea cu mine, ar putea să 
aibă urmări primejdioase; totuşi, îi făgăduia că-mi va 
vorbi şi-l va înştiinţa şi pe el, dar se străduia în acelaşi 
timp să-i abată gândul de la dorinţa asta, fiindcă lui nu-i 
putea fi de folos, având în vedere că, după cum spunea 
ea, el nu dorea să reînnoiască legătura, iar în ceea ce mă 
privea pe mine, asta ar fi fost un mijloc de a mă da pe 
mâna lui. 

El i-a spus că dorea nespus să mă vadă, că era gata 
să-i dea toate asigurările ce-i stăteau în puteri că nu voia 
să scoată nimic de la mine şi că, de la bun început, avea 
de gând să mă scutească de orice despăgubiri. Ea îi tot 
arăta că în felul ăsta taina ar putea să fie dezvăluită, ceea 
ce i-ar.aduce lui neajunsuri şi-l ruga să nu mai stăruie, 
aşa încât, până la urmă, omul s-a lăsat păgubaş. 

Au mai vorbit despre lucrurile dispărute şi el se arăta 


243 


Moll Flanders 


foarte dornic să-şi recapete ceasul de aur. l-a spus că, 
dacă i-l aduce, e gata să plătească preţul ceasului. Ea i-a 
răspuns că o să-şi dea osteneală să i-l aducă şi-l va lăsa 
pe el să-l preţuiască. 

Drept care, a doua zi, i-a dus ceasul, iar eli-a plătit în 
schimb 30 de guinee, ceea ce era mai mult decât aş fi 
putut eu să capăt pe el, deşi se pare că ceasul făcea mult 
mai mult. Omul a mai amintit de perucă, care pare-se că-l 
costase 60 de guinee şi de cutia de tabac; câteva zile mai 
târziu, i le-a dus şi pe astea, iar el s-a arătat foarte 
îndatorat şi a mai plătit încă 30 de guinee. In ziua 
următoare, i-am trimis sabia cea frumoasă şi bastonul pe 
gratis şi nu i-am mai cerut nimic, dar de văzut n-aveam 
de gând să-l văd, decât dacă primea să aflu eu mai întâi 
cine e el, ceea ce el n-avea poftă. 

După aceea, a început s-o iscodească pe îngrijitoare 
pentru a afla cum de cunoştea ea toată povestea. Ea a 
născocit o istorie lungă, cum că aflase totul de la una, 
căreia îi spusesem eu toată păţania şi care trebuia să mă 
ajute pe mine să vând lucrurile furate cum deținătoarea 
tainei îi adusese lucrurile ei, care împrumuta bani pe 
amanet, iar ea, auzind despre nenorocirea înălţimii-sale, a 
ghicit numaidecât cum stau lucrurile şi, după ce a pus 
mâna pe obiecte, a hotărât să-ncerce a-l căuta, ceea ce şi 
făcuse. După aceea, l-a asigurat din nou că nimic nu va 
ieşi din gura ei şi că, deşi o cunoştea prea bine pe femeie, 
adică pe, mine, totuşi nu-i spusese nici o vorbă despre 
cine era persoana cu pricina, ceea ce, în treacăt fie spus, 
era o minciună; totuşi el n-a păgubit nimic, fiindcă eu 
n-am suflat o vorbă nimănui. 

Mă gândeam mereu să-l revăd şi-mi părea rău că mă 
împotrivisem. Eram încredinţată că, dacă l-aş fi văzut şi 
i-aş fi spus că-l cunosc, m-aş fi ales cu ceva foloase de pe 
urma lui şi poate chiar m-ar fi întreţinut; şi deşi ar fi fost o 
viaţă destul de păcătoasă, totuşi n-ar fi fost atât de plină 
de primejdii ca cea în care mă vârâsem. Dar gândurile 


244 


Daniel Defoe 


astea n-au durat mult şi am refuzat să-l mai văd, atunci; 
îngrijitoarea mea însă îl vedea adesea, iar el era foarte 
bun cu ea, dându-i câte ceva ori de câte ori o întâlnea. 
Mai ales, într-un rând, îngrijitoarea l-a găsit foarte vesel 
şi, după părerea ei, puţin cam afumat el a stăruit din nou 
să-l lase s-o revadă pe femeia care, zicea el, îl vrăjise în 
aşa hal, în noaptea aceea. Ingrijitoarea mea, care, de la 
bun început, era pentru întrevederea asta, i-a spus că 
dorinţa lui fiind atât de puternică, ea aproape că se dă 
bătută, dacă va putea să mă convingă şi pe mine; ă 
adăugat că, dacă el binevoieşte să vină în seara aceea la 
ea, se face ea luntre şi punte să mă aducă şi pe mine, 
ţinând seama că el o încredinţase de atâtea ori a fi uitat 
tot ce se întâmplase. 

Prin urmare, femeia a venit la mine şi mi-a istorisit 
totul; pe scurt, mi-a smuls curând consimţământul, cu 
atât mai mult cu cât păstram în mine oarecare părere de 
rău, fiindcă refuzasem până atunci; şi-am început să mă 
pregătesc să-l revăd. Vă puteţi închipui că m-am gătit 
cum m-am priceput mai frumos şi, pentru prima oară, am 
folosit şi puţin suliman vă spun că pentru prima oară, 
fiindcă până atunci nu mă înjosisem până într-atât, având 
destulă deşertăciune ca să cred că n-am nevoie de asta. 

La ceasul hotărât, omul sosi; şi, după cum băgase de 
seamă. şi îngrijitoarea mai înainte, era cu ochi şi cu 
sprâncene că omul era cherchelit, deşi era departe de a fi 
ceea ce numim noi criţă. Părea foarte încântat că mă 
vede şi s-a pornit pe o discuţie lungă cu mine în legătură 
cu povestea noastră. 

l-am cerut de câteva ori iertare pentru ceea ce 
făcusem, încredinţându-l că nici nu mă gândisem la una 
ca asta în clipa când îl întâlnisem că nu mersesem cu el 
decât fiindcă-l luasem drept un domn foarte politicos iar 
el îmi făgăduise de atâtea ori că va fi cuviincios. 

El a dat vina pe băutură, spunând că nici nu ştiuse 
ce-i cu el şi că -de n-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi îngăduit 


245 


Moll Flanders 


niciodată să facă ceea ce făcuse. A declarat că nu se 
atinsese de nici o altă femeie în afară de mine de când se 
însurase, dar că eu îl uimisem mi-a făcut complimente 
pentru plăcerea pe care i-o dădusem şi alte lucruri de 
felul ăsta şi atât turuia întruna, încât mi-am dat seama că, 
de atâta vorbă, era gata s-o înceapă de la capăt. Dar eu 
l-am luat de scurt; i-am declarat că, de la moartea soţului 
meu, adică de aproape opt ani, nu îngăduisem nici unui 
bărbat să se atingă de mine. El mi-a spus că mă crede. Şi 
a adăugat că doamna îi dăduse să înţeleagă acest lucru 
şi, tocmai fiindcă asta era şi părerea lui, dorea atât de 
mult să mă revadă dar de vreme ce călcase o dată 
strâmb cu mine şi nu păţise nimic rău, putea, fără grijă, 
să mai îndrăznească o dată şi aşa, fără multă vorbă, îi tot 
da înainte cu ceea ce mă aşteptam eu c-o să spună, dar 
nu se poate povesti aci. 

Bătrâna mea îngrijitoare prevăzuse că aşa se va 
întâmpla, cum prevăzusem şi eu şi, de aceea, îl dusese 
într-o încăpere fără pat, dar care dădea într-o cămăruţă 
cu pat şi acolo ne-am retras noi pentru toată noaptea; pe 
scurt, după ce a petrecut câtva timp cu mine, omul s-a 
culcat şi acolo a rămas. Eu m-am retras, dar, înainte de 
s-a făcut ziuă, m-am întors dezbrăcată şi m-am culcat 
lângă el până dimineaţa. 

lată cum păcatul pe care-l faci o dată e un imbold 
trist ca să păcătuieşti din nou; orice gând amuţeşte, când 
se reînnoieşte ispita. Dacă nu m-aş fi înduplecat să-l văd 
din nou, dorinţa cea păcătoasă din el s-ar fi istovit şi 
poate că n-ar mai fi căzut în ispită cu nici o altă femeie, 
aşa cum cred într-adevăr că nu căzuse nici înainte. 

La plecare, i-am spus că e mulţumit, sper, de a nu fi 
fost jefuit din nou. Mi-a răspuns că, în privinţa asta, era 
deplin mulţumit şi, vârând mâna în buzunar, a scos cinci 
guinee, care erau primii bani câştigaţi de mine în felul 
ăsta, după mulţi ani de zile. 

A mai venit-pe la mine de câteva ori, în acelaşi fel; 


246 


Daniel Defoe 


dar nu m-am ales cu vreun venit statornic, ceea ce 
grozav mi-ar fi plăcut. O dată, într-adevăr, m-a întrebat 
din ce trăiesc, iar eu m-am grăbit să-i răspund, 
încredinţându-l că nu mă îndeletnicisem niciodată cu 
ceea ce făcusem pentru el, dar că din lucrul pe care-l 
făceam cu acul încropeam ceva că atâta eram în stare să 
fac şi că uneori o duceam destul de greu. 

A rămas gânditor când a aflat că el era cel dintâi 
bărbat ce mă dusese pe calea, pe care, mă asigura, că nu 
se gândea nici el c-o s-o apuce vreodată, şi îl cam apăsă 
conştiinţa, zicea, că din vina lui păcătuim atât el cât şi eu. 
Uneori spunea lucruri înțelepte despre păcat în sine şi 
despre împrejurările în care avusese loc, în cazul lui; cum 
vinul îi stârnise. pornirile, cum diavolul îl mânase spre 
locul acela şi-l dusese în ispită şi, la urmă, trăgea chiar el 
morala. 

Când îl năpădeau gânduri din astea pleca şi uneori 
nu se întorcea o lună întreagă sau mai mult; dar, pe 
urmă, când se sătura să tot fie serios, ieşea la iveală ceea 
ce era stricat şi atunci omul venea la mine, gata să 
păcătuiască. Aşa am trăit câtăva vreme şi, măcar că omul 
nu mă întreținea, cum se zice, totuşi nu se dădea în lături 
de la daruri frumoase şi îndestulătoare, ceea ce îmi 
îngăduia să trăiesc fără să lucrez şi, mai ales, fără să 
m-apuc de vechea mea meserie. 

Dar şi povestea asta a avut un sfârşit după vreun an 
de zile, am văzut că nu mai vine atât de des ca de obicei 
şi, în cele din urmă, m-a lăsat în părăsire, fără părere de 
rău şi fără rămas bun; şi aşa s-a isprăvit cu acest răstimp 
din viaţa mea, de pe urma căruia nu m-am ales cu mare 
lucru, în afară de remuşcări. 

Cât a durat asta, stăteam destul de mult pe acasă, 
şi, având din ce să trăiesc, cel puţin un sfert de an după 
aceea nu m-am mai încumetat s-o pornesc dar când am 
început să văd că veniturile lipsesc şi nevrând în ruptul 
capului să mă ating de capital, am început din nou să mă 


247 


Moll Flanders 


gândesc la vechea mea meserie şi si:scot capul pe stradă 
şi primul pas a fost destul de norocos. 

M-am îmbrăcat foarte sărăcăcios, căci aveam mai 
multe înfăţişări sub care mă arătam pusesem acum o 
rochie obişnuită de postav, un şorţ albastru şi o pălărie de 
pai; şi m-am aşezat în poarta hanului „La trei ceşti” din 
St. John's Street. La hanul ăsta trăgeau câţiva căruţaşi, iar 
diligenţele pentru Barnet, Totteridge şi alte oraşe din 
părţile acestea stăteau totdeauna în stradă, seara, când 
se pregăteau de plecare, aşa încât eu eram gata pentru 
orice s-ar fi ivit. Anume mă gândeam la asta: la hanuri de 
acest fel, oamenii vin adesea cu boccele şi pachete şi 
caută căruţaşi sau vizitii, după cum au nevoie, ca să-i 
ducă la ţară şi tot aici vin, de obicei, femei, neveste şi 
fiice de hamali, gata să ia în primire pachete pentru cei 
care le tocmesc. 

Era ciudat că, în timp ce eu stăteam în poarta 
hanului, o femeie din faţa mea, nevasta hamalului care 
servea diligenţa de Barnet, mă văzu şi mă întrebă dacă 
aştept vreo. diligenţă. l-am spus că da, că-mi aştept 
stăpâna, care trebuia să pice îndată ca să plece la Barnet. 
Ea m-a întrebat cine e stăpâna mea şi eu i-am dat primul 
nume de cucoană care mi-a trecut prin minte. Pare-se că 
am. nimerit numele unei familii care locuia la Hadley, 
lângă Barnet. 

Câtăva vreme, nu ne-am mai vorbit nimic, dar 
curând a strigat-o cineva din uşă, ceva mai încolo, iar 
femeia m-a rugat ca, dacă întreabă cineva de diligenţa de 
Barnet, să intru în casa alăturată, o berărie pare-se şi s-o 
vestesc. l-am spus da, din toată inima şi femeia a plecat. 

Nici n-apucase bine să plece şi vine o fetişcană 
împreună cu un copil, cu sufletul la gură şi năduşită toată, 
şi întreabă de diligenţa de Barnet. Am răspuns 
numaidecât: 

— Aici. 

— Dumneata serveşti diligenţa de Barnet? zice ea. 


248 


Daniel Defoe 


— Da, drăguță, zic eu, ce doreşti? 
— Imi trebuie două locuri pentru două persoane, 


zice. 

— Unde sunt persoanele, drăguţo? zic. 

— E fetiţa asta, dă-i voie, te rog, să intre în diligenţă, 
zice şi eu mă duc să-mi aduc stăpâna. 

— Atunci grăbeşte-te, drăguţo, zic eu, că altfel se 
umple. 

Fetişcana avea o legătură mare sub braţ; după ce a 
pus copilul în diligenţă, i-am spus: 

— Mai bine ai pune şi legătura înăuntru. 

— Nu, zice ea, mi-e frică să n-o şterpelească cineva 
de lângă fetiţă. 

— Atunci dă-mi-o mie, zic eu. 

— Bine, ia-o, zice fata; dar ai grijă de ea. 

— Răspund de ea, zic, chiar dacă face 20 de lire. 

— la-o atunci, zice fata şi se duce. 

De îndată ce am pus mâna pe legătură, după ce fata 
se depărtase, mă duc spre berăria unde intrase nevasta 
hamalului, aşa încât dac-aş fi întâlnit-o, aş fi zis că mă 
duceam să-i dau legătura şi s-o chem la treabă, fiindcă eu 
trebuia să plec şi nu mai puteam să stau; dar cum n-am 
întâlnit-o, am -luat-o mai departe şi, intrând pe 
Charterhouse Lane, am trecut prin Charterhouse Yard, am 
dat în Long Lane, de acolo în Bartholomew Close, pe 
urmă în Little Britain şi, trecând prin Bluecoat Hospital, în 
Newgate Street. 

Ca să nu fiu recunoscută, mi-am scos şorţul albastru 
şi am înfăşurat în el legătura, care era făcută dintr-o 
bucată de cit înflorat; mi-am vârât înăuntru şi pălăria de 
paie şi mi-am pus bocceaua în cap; şi bine am făcut, 
pentru că trecând prin Bluecoat Hospital, nu credeţi c-o 
întâlnesc chiar pe fetişcana care-mi dăduse bocceaua în 
păstrare? Pare-se că se ducea spre diligenţa de.Barnet cu 
stăpână-sa, pe care se dusese s-0 ia. 

Fata se grăbea şi nu era treaba mea s-o opresc; ea 


249 


Moll Flanders 


s-a dus, iar eu am ajuns cu bine împreună cu bocceaua la 
îngrijitoarea mea. N-am găsit bani, tacâmuri sau bijuterii 
înăuntru, ci un costum foarte bun de damasc indian, o 
rochie şi o fustă, o bonetă de dantelă şi nişte manşete din 
cea mai bună dantelă de Flandra şi alte câteva 
mărunţişuri, despre care ştiam prea bine cât preţuiesc. 

Sistemul ăsta nu era născocirea mea, ci-mi fusese 
dat de una care-l folosea cu succes, iar îngrijitoarei mele 
grozav îi plăcea; într-adevăr l-am mai încercat de câteva 
ori, dar niciodată de două ori la rând în acelaşi loc. Urmă- 
toarea dată, am încercat la Whitechapel, chiar lângă 
colţul cu Petticoat Lane, unde se opresc diligenţele care 
pleacă spre Stratford şi Bow şi partea aceea a ţării; altă 
dată la „Calul Zburător” dincolo de Bishopsgate, unde se 
opreau pe atunci diligenţele de Cheston; şi mereu am 
avut norocul să mă aleg cu ceva pradă. 

Altă dată, m-am aşezat în faţa unui depozit de pe 
malul apei, acolo unde vin vasele de coastă dinspre 
miazănoapte, adică de la Newcastle-pe-Tyne, Sunderland 
şi alte locuri. Depozitul era închis şi iată că se apropie un 
tinerel cu o scrisoare trebuia să ridice o cutie şi un coş, 
care sosiseră de la Newcastle-pe-Tyne. L-am întrebat 
dacă cunoaşte semnele şi băiatul îmi arătă scrisoarea 
care-l împuternicea să ridice lucrurile şi care spunea ce 
cuprind cutia şi coşul, prima fiind plină cu pânzărie, iar 
coşul cu sticlărie. Am citit scrisoarea şi am avut grijă să 
ţin minte numele, semnele, numele trimiţătorului şi al 
celui căruia îi era trimisă marfa pe urmă l-am rugat pe 
băiat să vină a doua zi de dimineaţă, pentru că în seara 
aceea magazionerul nu se mai întorcea. 

Am plecat şi eu şi m-am apucat să scriu o scrisoare 
de la domnul 'John Richardson din Newcastle către 
scumpul lui văr, Jemmy Cole din Londra, cu înştiinţarea că 
i-am trimis prin cutare vas. (căci îmi aminteam cele mai 
mici amănunte) atâtea bucăţi de pânză groasă şi atâţia 
iarzi de olandă şi altele de. felul ăsta, într-o cutie, de 


250 


Daniel Defoe 


asemenea un coş cu cristaluri provenind din :sticlăria 
domnului Henzill; cutia era însemnată |. C. nr. 1, iar coşul 
avea o etichetă pe împletitură. 

Un ceas mai târziu, m-am întors la magazie l-am 
găsit pe magazioner şi am ridicat marfa, fără nici o 
mustrare de cuget; pânzăria făcea cam 22 de lire. 

Aş putea să umplu toată povestea asta cu mulţimea 
isprăvilor spre care mă împingeau zilnic născocirile mele, 
isprăvi pe care le duceam la capăt cu cea mai desăvârşită 
pricepere şi totdeauna cu bine. 

Până la urmă doar e ştiut că urciorul nu merge de 
multe ori la apă m-am amestecat în nişte tevaturi, care 
deşi nu m-au nenorocit de-a binelea, totuşi au făcut din 
mine o femeie. cunoscută şi asta era cea mai mare 
pacoste ce se putea abate asupra mea, bineînţeles, afară 
de descoperirea vinovâăţiei. 

Mă travestisem în straie de văduvă, nu cu vreun ţel 
anume, ci aşteptând să se ivească ceva, cum făceam 
adesea. S-a întâmplat că, în timp ce mergeam pe o stradă 
din Covent Garden, s-a stârnit strigătul: „Opriţi hoţul! 
Opriţi hoţul!” Se pare că nişte artiste furaseră pe un 
negustor şi, fiind urmărite, câteva o luaseră într-o parte, 
câteva în cealaltă. Una dintre ele, zicea lumea, purta 
straie de văduvă, drept care mulţimea se strânse în jurul 
meu, unii spunând că eu sunt hoaţa, alţii că nu. A sosit 
îndată şi vânzătorul din prăvălie, care a jurat pe toţi sfinţii 
că eu sunt hoaţa, ba chiar a pus mâna pe mine totuşi, 
când mulţimea m-a adus în prăvălia pânzarului, 
negustorul a spus fără şovăire că nu eu sunt femeia 
căutată şi mi-ar fi dat drumul numaidecât, dacă n-ar fi 
spus unul din mulţime, dându-şi ifose: „Te rog să stai, 
până se întoarce vânzătorul, fiindcă el te cunoaşte”. Şi 
aşa m-au ţinut aproape o jumătate de oră. 

Aduseseră şi un comisar, care stătea în prăvălie şi 
mă. păzea pe mine. Stând de vorbă cu comisarul, l-am 
întrebat unde locuieşte şi care-i este meseria; omul, 


251 


Moll Flanders 


neprevăzând nici pe departe ce avea:să se întâmple, mi-a 
spus numaidecât numele lui şi unde locuieşte; ba mi-a zis 
în glumă c-o să aud cu siguranţă de el, când oi ajunge la 
Old Bailey. Până şi servitorii erau obraznici cu mine şi cu 
mare greutate şi-au ţinut mâinile acasă stăpânul lor se 
purta însă mai cuviincios decât ei dar nici el nu voia să-mi 
dea drumul, deşi recunoştea că nu-i călcasem până 
atunci în prăvălie. 

Eu am început să fac pe ţâfnoasa cu el, spunându-i 
că speram să nu-mi ia în nume de rău, dacă-i voi cere 
cândva despăgubiri pentru jignirile ce mi le aducea şi 
l-am rugat să-mi dea voie să trimit după nişte prieteni ca 
să mi se facă dreptate. El mi-a spus că nu-mi poate 
îngădui un asemenea lucru; voi putea să cer asta de-abia 
când vom ajunge în faţa judecătorului de pace; şi dacă-l 
mai ameninţ, are el grijă să ajung cu bine la Newgate. Eu 
i-am spus, stăpânindu-mă cât puteam mai bine, că acum 
e timpul lui, dar c-o să vină cu-rând şi al meu. Totuşi l-am 
rugat pe comisar să-mi aducă un comisionar, ceea ce el 
făcu şi, după aceea, am cerut pană, cerneală şi hârtie; 
dar n-au vrut să-mi dea. L-am întrebat pe comisionar cum 
îl cheamă şi unde locuieşte şi bietul om mi-a răspuns cu 
dragă inimă. L-am rugat să se uite şi să ţină minte felul 
cum sunt tratată acolo doar vedea şi el că sunt ţinuta cu 
forţa. l-am spus că voi avea nevoie de el în alt loc şi că, 
dacă va vorbi, nu va fi spre paguba lui. Omul mi-a 
răspuns că mă va sluji din toată inima. 

— Dar, cucoană, zice el, trebuie să aud că nu-ţi dau 
voie să pleci şi atunci voi fi în stare să vorbesc mai 
lămurit. 

Auzind asta, am spus cu glas tare către stăpânul 
prăvăliei: 

— Domnule, în fundul cugetului dumitale eşti 
încredinţat că nu sunt eu cea pe care o cauţi şi că nu 
ţi-am călcat în prăvălie până acum prin urmare, îţi cer 
să-mi dai drumul, sau de nu, să-mi spui pricina pentru 


252 


Daniel Defoe 
care mă opreşti aci. 

Omul s-a supărat mai rău ca înainte şi mi-a răspuns 
că n-o să mişte un deget până nu va crede de cuviinţă. 

— Prea bine, am vorbit eu către comisar şi către 
comisionar, o să fiţi atât de buni, domnilor, să vă amintiţi 
de asta odată şi odată. Comisionarul a zis: 

— Da, cucoană. 

Şi comisarului a început să nu-i miroasă a bine şi s-a 
apucat să-l îndemne pe negustor să-l lase pe el să plece, 
iar mie să-mi dea drumul, de vreme ce, după chiar 
spusele lui, recunoştea că nu sunt eu cea pe care o căuta. 

— Stimate domn, i-a spus negustorul, luându-l peste 
picior, dumneata eşti judecător de pace sau comisar? Eu 
ţi-am încredinţat-o dumitale te poftesc să-ţi faci datoria. 

Comisarul i-a răspuns cam supărat, dar foarte politi- 


Cos: 

— Îmi cunosc datoria şi ştiu cine sunt, domnule: mă 
tem însă că dumneata nu prea ştii ce faci. 

Au mai schimbat câteva vorbe stropşite, în timp ce 
vânzătorii, neobrăzaţi şi laşi în ultimul hal cum erau, se 
purtau ca nişte sălbatici cu mine, iar unul dintre ei, cel 
care pusese mai întâi mâna pe mine, începu să mă pipăie 
de-a binelea, prefăcându-se că vrea:să mă cerceteze. Eu 
l-am scuipat în obraz, l-am strigat pe comisar şi l-am 
rugat să ia aminte cum se poartă oamenii cu mine. 

— Şi, vă rog, domnule comisar, luaţi numele acestui 
ticălos, am zis, arătând spre cel cu pricina. 

Comisarul l-a dojenit cuviincios, i-a spus că nu ştie ce 
face, fiindcă doar auzise pe stăpânu-său recunoscând că 
nu sunt eu cea pe care o căuta. 

— Afară de asta, mai zise comisarul, tare mă tem că 
stăpânul dumitale intră în încurcătură şi mă trage şi pe 
mine după el, dacă doamna asta dovedeşte cine este şi 
unde se afla atunci şi dacă iese la iveală că nu e femeia 
pe care o credeţi. 

— Dă-o naibii, face vânzătorul, cu o faţă obraznică şi 


253 


Moll Flanders 


înrăită; ea e, poţi să fii sigur; pot să jur că-i aceeaşi care a 
fost în prăvălie şi chiar eu i-am pus în mână bucata de 
satin furată. O să afli dumneata mai mult când s-or 
întoarce domnul William şi domnul Anthony (ăştia erau 
alţi vânzători) au s-o recunoască şi ei, aşa cum am 
recunoscut-o şi eu. 

Tocmai când ticălosul ăsta neruşinat îi vorbea astfel 
comisarului, pică şi domnul William cu domnul Anthony, 
cum le zicea el şi, după ei, o gloată de oameni, care o 
aduceau pe văduva cea adevărată, drept care fusesem 
luată eu au intrat în prăvălie năduşiţi şi cu sufletul la 
gură, îmbătaţi de triumf şi târând-o ca nişte măcelari pe 
nenorocita aceea spre stăpânul lor, care se afla în fundul 
prăvăliei. Strigau cât îi ţinea gura: 

— Uite-o pe văduvă, stăpâne; am prins-o până la 
urmă. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă stăpânul. Păi noi am şi 
pus mâna pe ea, uite-o că şade acolo, iar dumnealui e 
gata să jure că e ea. 

Celălalt, căruia îi ziceau domnul Anthony, a răspuns: 

— Dumnealui poate să zică ce-o vrea şi să jure cum 
vrea, dar asta-i femeia şi aici e bucata de satin pe care a 
furat-o i-am scos-o cu mâna mea de sub haină. 

Eu începeam să-mi vin în fire, dar zâmbeam şi nu 
spuneam nimic negustorul s-a făcut galben la faţă 
comisarul s-a întors şi m-a privit. 

— Lasă-i în pace, domnule comisar, zic eu, lasă-i să 
zică înainte. 

Lucrurile erau limpezi şi nu puteau fi tăgăduite, aşa 
încât comisarul a luat-o în primire pe hoaţa cea 
adevărată, iar negustorul mi-a spus foarte politicos că-i 
pare rău de încurcătură şi nădăjduieşte că n-o să i-o iau în 
nume de rău fiindcă li se întâmplau atâtea lucruri de felul 
ăsta în. fiecare zi, încât nu li se putea face o vină din 
faptul că sunt atât de aprigi când îşi fac dreptate. 

— Să n-o iau în nume de rău, domnule? am zis eu: 


254 


Daniel Defoe 


Dar cum pot s-o'iau altfel? Dacă mi-ai fi dat drumul după 
ce obraznicul ăsta de vânzător a pus mâna pe mine pe 
stradă şi m-a adus în faţa dumitale, iar dumneata ai recu- 
noscut că nu sunt eu hoata, aş mai fi trecut-o cu vederea 
şi nu ţi-aş fi luat-o în nume de rău, tocmai ţinând seama 
de câte păţeşti zilnic dar de-abia după aceea dumneata, 
şi mai ales sluga dumitale, v-aţi purtat neruşinat cu mine; 
trebuie şi vreau să fiu despăgubită pentru asta. 

Atunci el a început să se tocmească cu mine, 
spunând că e gata să mă despăgubească cu chibzuială şi 
că ar fi mulţumit să-i spun ce aştept de la el. l-am răspuns 
că nu pot să fiu propriul meu judecător; legea să 
hotărască pentru mine şi cum tot trebuia să fiu dusă în 
faţa unui judecător, va avea prilejul să audă acolo ce 
aveam eu de spus. El mi-a răspuns că nu mai are rost 
acuma să ne ducem la judecată, că eu sunt slobodă să 
mă duc unde-mi place şi, strigându-l pe comisar, i-a spus 
să-mi dea drumul, pentru că sunt dezvinovăţită. 
Comisarul i-a răspuns liniştit: 

— Domnule, adineauri m-ai întrebat dacă ştiu ce 
sunt: comisar sau judecător, şi m-ai poftit să-mi fac 
datoria, dându-mi în seamă pe această femeie. Acum, 
domnule, văd că dumneata nu înţelegi care-i datoria mea, 
fiindcă vrei să mă prefaci în judecător dar află că asta nu 
stă în puterile mele eu n-am voie să dau drumul unui 
prizonier când îmi este dat în seamă numai legea şi 
judecătorul îl pot elibera prin urmare, acum greşeşti 
dumneata, domnule eu trebuie s-o duc înaintea 
judecătorului, fie că-ţi place, fie că nu. 

La început negustorul l-a luat pe comisar de sus, dar 
acesta, care din întâmplare, nu era doar un slujbaş, ci un 
om de ispravă şi cu temei (cred că era negustor de grâne) 
şi avea şi bun-simţ, şi-a văzut de datoria lui şi n-a vrut 
să-mi dea drumul, fără să mă ducă mai întâi în faţa 
judecătorului de pace, lucru pentru care stăruiam şi eu. 
Când a văzut negustorul asta, i-a zis comisarului: 


255 


Moll Flanders 


— Bine, n-ai decât s-o duci unde vrei, eu n-am nimic 
cu ea. 

— Dar, domnule, a zis comisarul, nădăjduiesc că ai 
să vii cu noi, pentru că doar dumneata mi-ai dat-o în 
seamă. 

— Nu, nu eu, zice negustorul, ţi-am spus doar că eu 
n-am nimic cu ea. 

— Te rog, domnule, să vii, zice comisarul, te rog 
pentru binele dumitale, fiindcă judecătorul nu poate face 
nimic fără dumneata. 

— la, te rog, omule, face negustorul, vezi-ţi de treabă 
îţi spun doar că n-am nimic cu doamna. In numele 
regelui, te însărcinez să-i dai drumul. 

— Domnule, zice comisarul, văd că nu ştii ce 
înseamnă să fii comisar; te rog, nu mă sili să fiu necioplit 
cu dumneata. 

— Cred că nu mai e nevoie, zice negustorul, eşti şi 
aşa destul de necioplit. 

— Nu, domnule, race comisarul, nu sunt necioplit; 
dumneata ai tulburat ordinea, oprind o femeie 
cumsecade pe stradă, în timp ce-şi vedea de treaba ei 
cinstită, închizând-o aici în prăvălie, unde slujitorii 
dumitale s-au -purtat necuviincios cu ea; şi acum 
îndrăzneşti să spui că sunt necioplit cu dumneata? Cred 
că sunt politicos fiindcă nu-ţi poruncesc, în numele 
regelui, să mă însoţeşti şi nu-i pun pe toţi oamenii care 
trec prin faţa uşii dumitale să mă ajute să te duc cu forţa 
ştii doar că-mi stă în putere să fac treaba asta şi totuşi 
mă feresc şi te poftesc, încă o dată, să vii cu mine. 

Ei, dar omul n-a vrut nici acum şi s-a pornit să-l 
ocărască pe comisar. Totuşi, comisarul nu şi-a ieşit din 
fire şi nu s-a lăsat întărâtat. Atunci m-am băgat şi eu în 
vorbă şi am spus: 

— Staţi, domnule comisar, lăsaţi-l în plata Domnului, 
găsesc eu mijloace destule să-l aduc în faţa judecătorului; 
nu mă îngrijesc eu de asta; doar omul de colo, zic, e cel 


256 


Daniel Defoe 


care a pus mâna-pe mine, în timp ce-umblam fără nici un 
gând rău pe stradă şi dumneavoastră aţi fost mai apoi 
martor al purtării lui samavolnice; îngăduiţi-mi să vi-l 
încredinţez fi vă rog să-l duceţi în faţa judecății. 

— Da, doamnă, face comisarul: şi, întorcându-se 
către vânzătorul cu pricina: Haide, tinere, trebuie să vii cu 
noi nădăjduiesc că nu eşti mai presus de puterea 
comisarului, aşa cum e stăpânul dumitale. 

Omul avea o mutră de spânzurătoare şi se lăsa greu, 
uitându-se la stăpânul lui după ajutor. lar acesta, ca un 
neghiob ce era, îl încuraja să fie mojic şi, într-adevăr, 
vânzătorul a ţinut piept comisarului, ba chiar l-a împins 
înapoi, cu un ghiont zdravăn, când acesta s-a pregătit să 
pună mâna pe el. Atunci comisarul l-a doborât şi a strigat 
după ajutor. În doi timpi şi trei mişcări, prăvălia s-a 
umplut de lume, iar comisarul a pus mâna pe stăpân, pe 
vânzător şi pe toţi slujitorii. 

Prima urmare nefericită a acestei încăierări a fost că 
hoaţa cea adevărată şi-a luat tălpăşiţa şi s-a făcut 
nevăzută în mulţime şi pe lângă ea încă două femei, care 
fuseseră prinse; de erau vinovate sau nu, despre asta 
n-aş putea să spun nimic. 

În timpul ăsta, câţiva vecini, care veniseră şi ei şi 
vedeau cum stau lucrurile, izbutiră să-i bage negustorului 
minţile. în cap şi omul a început să-şi dea seama că 
greşise; aşa încât, în cele din urmă, ne-am dus cu toţii în 
tihnă la judecător, cu un alai de vreo cinci sute de oameni 
după noi; în tot timpul drumului, auzeam oamenii 
întrebând ce se întâmplase şi pe alţii răspunzând că un 
negustor oprise o doamnă în locul unei hoaţe şi că, după 
aceea, hoaţa fusese prinsă, iar acuma îl ducea doamna 
pe negustor înaintea judecătorului. Grozav le plăcea asta 
celor de pe stradă şi mulţimea creştea, strigând mai ales 
femeile în timp ce înainta: „Care-i hoţul? Care-i 
negustorul?” Şi când îl vedeau, strigau: „Asta-i, ăsta-i!” şi 
din când în când, omul se alegea cu un bulgăr zdravăn de 


257 


Moll Flanders 


noroi; şi aşa am mers câtva timp, până când negustorul a 
găsit cu cale a cere comisarului să oprească o trăsură, ca 
să-l apere de gloată aşa că restul drumului am mers pe 
sus, comisarul, eu, negustorul şi vânzătorul lui. 

După ce am ajuns la judecător, care era un domn 
bătrân din Bloomsbury şi după ce comisarul a povestit pe 
scurt despre ce era vorba, am fost poftită să vorbesc şi să 
spun ce aveam de spus. Mai întâi judecătorul mża întrebat 
cum mă cheamă, ceea ce nu-mi făcea plăcere să-i spun, 
dar n-aveam încotro, aşa încât i-am spus că mă numesc 
Mary Flanders, că sunt văduvă şi că soţul meu, căpitan de 
vas, murise în timpul unei călătorii spre Virginia i-am mai 
dat câteva amănunte, pe care n-avea cum să le 
tăgăduiască şi i-am spus că acum. locuiesc în oraş, la 
cutare persoană şi i-am dat numele îngrijitoarei mele, dar 
că mă pregătesc să plec în America, unde se află averea 
soţului meu şi că, în ziua aceea, mă duceam să-mi 
cumpăr straie pentru partea a doua a văduviei, dar că nu 
apucasem încă să intru în nici o prăvălie, când omul acela 
şi arătai spre vânzător s-a repezit ca un turbat la mine de 
m-a speriat rău şi m-a adus în prăvălia lui stăpânu-său, 
unde, deşi stăpânul recunoştea că nu sunt eu hoaţa, 
totuşi nu mi-a dat drumul şi am fost dată pe mâna unui 
comisar. 

După aceea am prins să povestesc cum s-au purtat 
vânzătorii cu mine; cum nu mi-au îngăduit să trimit după 
nici unul din prietenii mei; cum au descoperit după aceea 
hoaţa adevărată şi au găsit la ea lucrurile furate în sfârşit, 
toate amănuntele de mai sus. 

Pe urmă a spus şi comisarul ce avea de spus; cum i-a 
spus negustorului să mă lase slobodă, cum vânzătorul a 
refuzat să-l însoţească, când eu i-am cerut să-l ridice, 
cum stăpânul şi-a încurajat vânzătorul să nu meargă, cum 
a ajuns.să dea în comisar şi.tot ce v-am povestit şi eu. 

Pe urmă, judecătorul i-a ascultat pe negustor şi pe 
vânzătorul lui. Negustorul a depănat o cuvântare lungă 


258 


Daniel Defoe 


despre pierderile zilnice pe care le încearcă din pricina 
pungaşilor şi a hoţilor; a spus ca nu era lucru greu să se 
înşele şi că, atunci când îşi dăduse seama de greşeală, se 
arătase gata să-mi dea drumul şi aşa mai departe, cum 
am spus mai înainte. Cât despre vânzător, el n-a avut 
prea mult de spus, doar atât că un alt slujitor i-a spus că 
eu aş fi hoaţa. 

Drept care, judecătorul mi-a spus, mai înainte de 
toate, foarte politicos, că sunt descărcată de orice vină; 
că-i pare foarte rău că, în focul urmăririi, vânzătorul ă 
dovedit atât de puţină chibzuinţă, încât a luat un om 
nevinovat drept un hoţ că dacă n-ar fi împins nedreptatea 
atât de departe, încât să mă oprească şi după aceea, 
crede că eu i-aş fi iertat prima jignire că totuşi, lui nu-i 
stătea în putere să dea altă sentinţă de despăgubire 
decât osândindu-i pe vinovaţi la mustrare publică, ceea 
ce va face; dar că-şi închipuie că eu voi folosi mijloacele 
pe care mi le dă legea şi că, până una-alta, îl va sili pe om 
să depună o cauţiune. 

Cât despre dezordinea pricinuită de vânzător, mi-a 
spus că îmi va da oarecare satisfacţie, căci îl va trimite pe 
acesta la Newgate, fiindcă îl atacase pe comisar şi de 
asemenea şi pe mine. 

Şi, după cum a spus, l-a şi trimis pe vânzător la 
Newgate pentru atacul acela, iar, în urmă, stăpânu-său a 
plătit cauţiune şi au plecat cu toţii. Eu am avut plăcerea 
să văd mulţimea. aşteptându-i pe amândoi afară, luându-i 
cu huo la ieşire şi aruncând cu pietre şi cu noroi în trăsura 
unde au urcat. Şi am ajuns şi eu acasă. 

După tot tărăboiul ăsta, când i-am istorisit povestea 
îngrijitoarei, ea a început să râdă de mine. 

— De ce eşti atât de veselă? am întrebat-o eu; nu-i 
chiar aşa de râs povestea cum îţi închipui. Poţi să fii 
sigură că am trecut prin destule cu banda asta de 
pungaşi. 

— De râs? zice îngrijitoarea. Râd, fetiţo, când văd ce 


259 


Moll Flanders 


făptură norocoasă eşti tu; păi treaba asta o să fie târgul 
cel mai bun din viaţa ta, dacă ştii să te descurci. Pun 
rămăşag că-l faci pe negustor să plătească 500 de lire 
despăgubiri, în afară de ce mai scoţi tu de la vânzător. 

Eu aveam alte păreri decât ea în privinţa asta; mai 
ales pentru că-mi dădusem numele judecătorului de pace 
şi ştiam doar că numele mi-era atât de bine cunoscut 
printre 'cei de la Hick's Hall, Old Bailey şi alte locuri din 
astea, încât dacă procesul meu se judeca în public şi se 
făceau cercetări cu privire la numele meu, nici un tribunal 
n-avea să recunoască despăgubiri unei femei de soiul 
ăsta. Totuşi, eram silită să încep un proces în lege, drept 
care îngrijitoarea mea a găsit un om de toată încrederea, 
un avocat care făcea treburi bune şi avea nume bun şi, 
fără îndoială, femeia avea dreptate să facă aşa, fiindcă 
dacă mi-ar fi găsit un avocăţel meşter în şicane mărunte, 
sau un necunoscut, n-aş fi ajuns la nimic. 

M-am întâlnit cu avocatul ăsta şi i-am dat toate 
amănuntele, aşa cum le-am istorisit mai înainte, iar el 
m-a încredinţat că e vorba de un caz în care, cum zicea, 
juriul va da, fără îndoială, despăgubiri serioase; aşa încât, 
după ce omul s-a lămurit pe deplin, a început acţiunea iar 
negustorul, fiind arestat, a plătit cauţiune. Câteva zile 
după plata cauţiunii, vine cu avocatul lui la avocatul meu, 
ca să-l înştiinţeze că doreşte să se împace; fiindcă totul 
se petrecuse în focul patimii, clienta lui, adică eu, având o 
limbă ascuţită, care l-a scos din fire a spus că eu Îi 
insultasem, bătându-mi joc de ei şi luându-i peste picior, 
chiar atunci când ei mă credeau vinovată, că eu îi 
asmuţisem şi altele de felul ăsta. 

Avocatul meu nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce mă 
priveşte; i-a făcut să creadă că sunt o văduvă putred de 
bogată, că nu-mi era greu să-mi fac dreptate, fiindcă 
aveam . prieteni sus-puşi gata să mă ajute şi.că ei mă 
siliseră să făgăduiesc c-o să mă judec până-n pânzele 
albe, chiar dacă m-ar costa o mie de lire, pentru că 


260 


Daniel Defoe 


jignirile care mi se aduseseră nu puteau fi răbdate. 
Totuşi, îl convinseră pe avocatul meu să nu mai pună 
sare pe rană; iar el a făgăduit că, dacă eu mă arăt 
prielnică împăcării, nu va fi el acela care să mă împiedice, 
ci mă va îndrepta mai degrabă spre pace decât spre 
război şi ei l-au asigurat că nu va fi în pagubă, dacă va 
face aşa; lucrurile astea avocatul mi le-a povestit cu toată 
cinstea şi mi-a spus că, dacă vor încerca să-l mituiască, 
cu siguranţă că voi afla şi eu. Mi-a spus însă cinstit că, 
dacă vreau să ţin seama de ce crede el, e de părere să 
ajung la înţelegere cu oamenii, fiindcă înspăimântați cum 
erau, dornici, mai presus de toate, să sfârşească odată cu 
treaba asta şi ştiind că, oricum ar ieşi procesul, tot ei 
trebuie să plătească cheltuielile, crede că-mi vor da, prin 
bună înţelegere, mai mult decât mi-ar oferi orice juriu 
prin judecată. L-am întrebat cât crede că s-ar putea 
scoate de la ei; mi-a răspuns că n-ar putea să-mi spună, 
dar că rândul viitor îmi va da mai multe amănunte. l 
Câtva timp după aceea, oamenii au venit din nou, ca 
să afle dacă avocatul îmi vorbise: El le-a spus că da, că nu 
mă găsise chiar atât de potrivnică unei înțelegeri cum se 
arătau unii dintre prietenii mei care, suferind din pricina 
jignirii ce mi se adusese mie, mă stârneau că aceştia mă 
ațâțau în taină, îndemnându-mă să mă răzbun sau să-mi 
fac dreptate, cum ziceau ei, aşa încât nu prea ştie nici el 
ce să spună le-a făgăduit însă celor doi că se va strădui 
să mă convingă, dar că ar trebui să cunoască propunerile 
lor pentru a mi le împărtăşi. Ei spuneau că nu pot face 
propuneri, fiindcă ar fi putut fi folosite împotriva lor; iar el 
le-a răspuns că, din aceeaşi pricină, nu putea nici el să 
ofere nimic, fiindcă acest lucru ar fi putut fi folosit în faţa 
juriului, tocmai pentru ca despăgubirile propuse de acesta 
să fie micşorate. Totuşi, după multă vorbărie şi făgăduieli 
de amândouă părţile cum că nici unul nu va încerca să 
tragă foloase de pe urma învoielilor sau întâlnirilor de 
acum, au ajuns la un soi de înţelegere; dar erau atât de 


261 


Moll Flanders 


departe unul de altul, încât nu putea să iasă nimic bun de 
aici; căci avocatul meu cerea 500 de lire plus cheltuielile, 
iar ei erau gata să dea 50 de lire fără cheltuieli; aşa încât 
s-au despărţit, iar negustorul a cerut să se întâlnească cu 
mine, ceea ce avocatul a încuviinţat uşor. 

Avocatul m-a învăţat să vin la întâlnirea asta în haine 
bune şi cu oarecare alai, pentru ca negustorul să vadă că 
sunt mai cineva decât păream atunci când mă văzuse el. 
Prin urmare, am pus un costum nou, din cele care se 
poartă în partea a doua a doliului, că să mă potrivesc cu 
ce-i spusesem judecătorului. M-am gătit, atât cât îngăduie 
portul unei văduve îngrijitoarea mea mi-a făcut rost de un 
şirag frumos de perle, care se încheia la spate cu o 
încheietoare de diamante şi pe care ea le luase amanet; 
la brâu purtam un ceas frumos de aur; aşa încât eram 
arătoasă de-a binelea şi, fiindcă am stat acasă până ce 
fusei sigură că ei sosiseră, am venit cu trăsura la scară şi 
cu Slujnica după mine. 

Când am intrat în odaie, negustorul a rămas uimit. 
S-a ridicat în picioare şi a făcut o plecăciune, de care eu 
am ţinut niţel seamă, dar nu prea mult şi m-am dus să 
mă aşez unde m-a poftit avocatul, fiindcă eram la el 
acasă. După câtva timp, negustorul a spus că nici nu mă 
mai recunoaşte şi s-a pornit pe complimente. l-am 
răspuns că, pare-se, nu acum ci la început nu mă 
recunoscuse; fiindcă, dacă m-ar fi recunoscut, nu s-ar fi 
purtat cu mine aşa cum se purtase. 

Mi-a spus că-i pare tare rău pentru tot ce se 
întâmplase şi că, tocmai pentru a-şi dovedi voinţa de a 
drege tot ce se poate drege, ceruse această întâlnire; că 
nădăjduieşte să nu merg prea departe, ceea ce nu numai 
că ar putea însemna pentru el o mare pagubă, dar i-ar 
putea distruge negustoria şi atunci eu aş avea plăcerea 
de a răsplăti o jignire cu un.rău de zece ori mai.mare, dar 
că atunci nu m-aş alege cu nimic, în timp ce acum el e 
gata să-mi facă dreptate, atât cât îi stă în puteri, 


262 


Daniel Defoe 


scutindu-ne şi pe el şi pe mine de necazurile unui proces. 

l-am răspuns că mă bucură să-l aud vorbind într-un 
fel atât de mult mai potrivit cu un om cuminte decât cel 
dinainte că, de cele mai multe ori, e adevărat, 
recunoaşterea insultei e socotită drept despăgubire 
îndestulătoare dar că lucrurile merseseră prea departe ca 
să fie drese astfel; că nu sunt răzbunătoare şi nu 
urmăresc să-l nenorocesc nici pe el, nici pe altul, dar că 
toţi prietenii mei într-un glas erau hotărâți să nu-mi 
îngăduie atâta uşurinţă faţă de cinstea mea, încât să mă 
împac într-o chestiune ca asta fără despăgubiri că a fi 
luată drept hoaţă era o necinstire ce nu putea fi răbdată 
că toţi cei ce mă cunoşteau ştiau că cinstea mea e 
deasupra unor .astfel de jigniri dar, văduvă fiind şi 
nechibzuită, aş fi putut fi luată acum drept o făptură de 
teapa asta; cât priveşte purtarea de care am avut parte 
de la el mai târziu şi am repetat totul din nou mă scosese 
atât din fire, încât aproape că-mi făcea rău să pomenesc 
măcar despre ce se întâmplase. 

El a recunoscut totul şi era cu botul pe labe; s-a 
ridicat până la 100 de lire, plus plata tuturor cheltuielilor 
de judecată, şi a adăugat că-mi va dărui un rând de haine 
frumoase. Eu am lăsat până la 300 de lire şi am cerut să 
se publice un anunţ amănunţit în ziarele cele mai citite. 

Cu asta nu s-a împăcat de loc. Totuşi, până la urmă, 
s-a ridicat, datorită iscusinţei avocatului meu, până la 150 
de lire şi un rând de straie negre de mătase şi atunci eu, 
chipurile, la cererea avocatului meu, am încuviinţat, el 
luând asupra lui socoteala avocatului şi cheltuielile şi 
dându-ne şi o masă îmbelşugată pe deasupra. Când a fost 
să primesc banii, am luat-o şi pe îngrijitoarea mea cu 
mine, gătită ca'o ducesă, şi pe un domn, foarte bine 
îmbrăcat şi el, care ziceam noi că-mi trage mie clopotele 
noi însă îi spuneam vere, iar avocatul trebuia să le dea lor 
să înţeleagă între patru ochi că gentlemanul face curte 
văduvei. 


263 


Moll Flanders 


Negustorul s-a purtat foarte frumos şi a plătit banii 
cu inima destul de uşoară; cu totul l-a costat 200 de lire 
sau ceva mai mult. La ultima întâlnire, când ajunsesem la 
înţelegere, venise vorba şi despre vânzător, iar 
negustorul a stăruit foarte tare pentru el; zicea că omul 
ăsta avusese prăvălia lui şi făcuse afaceri frumoase, că 
avea nevastă şi câţiva copii şi acum era foarte sărac; că 
n-avea cu ce să mă despăgubească, dar că-şi va cere 
iertare în genunchi. Eu nu-i purtam pică acelei puşlamale 
neobrăzate şi nici n-aveam ce să fac cu umilinţa lui, de 
vreme ce tot nu puteam scoate nimic de la el, aşa încât 
m-am gândit că-i mai bine să fac pe mărinimoasa am 
spus că nu doresc să nenorocesc pe nimeni şi, prin 
urmare, la cererea stăpânului, îl iert pe nepricopsitul 
acela, căci e nevrednic de mine să urmăresc răzbunare. 

In timpul mesei, a fost adus şi nefericitul om ca să-şi 
recunoască greşeala, ceea ce a făcut cu o umilinţă la fel 
de josnică pe cât îi fusese de îngâmfată jignirea era o 
pildă de mârşăvie aşa cum poate da un om trufaş şi crud 
când se află sus, josnic şi slugarnic când e la pământ. 
Totuşi, eu am oprit ploconelile, i-am spus că-l iert şi l-am 
rugat să se retragă, ca şi cum vederea lui nu mi-ar fi făcut 
plăcere, măcar că-l iertasem. 

Acum aş fi dus-o într-adevăr bine dacă aş fi ştiut să 
mă opresc la timp şi îngrijitoarea mea îmi spunea adesea 
că sunt cea mai bogată femeie din Anglia, în meseria 
asta; şi cred că eram, căci aveam 700 de lire în bani, în 
afară de îmbrăcăminte, inele, ceva argintărie, două 
ceasuri de aur, furate toate; căci mai dădusem încă multe 
alte lovituri, în afară de cele pomenite aci. Doamne, dacă 
măcar acum aş fi cunoscut harul căinţei, aş mai fi avut 
răgaz să privesc înapoi spre nebuniile mele şi să mi le 
răscumpăr în parte. Dar părăsisem gândul că trebuie să 
plătesc. pentru nelegiuirile mele şi nu mă puteam opri s-o 
pornesc iarăşi, cum ziceam eu, aşa cum nu mă putusem 
opri nici atunci când sărăcia şi foamea mă îmboldeau din 


264 


Daniel Defoe 


urmă. 

Nu mult după ce povestea cu negustorul s-a încheiat, 
am pornit-o din nou sub o înfăţişare foarte deosebită de 
cea sub “are mă arătasem înainte. M-am îmbrăcat ca 
cerşetoare, în zdrenţele cele mai grosolane şi mai de le- 
pădat de care am putut face rost şi am început să umblu 
de colo-colo, vârându-mi nasul şi trăgând cu ochiul la 
toate uşile şi ferestrele de care mă apropiam; şi zău că 
eram în aşa hal, că mi-era mai greu decât oricând să mă 
descurc. Din fire, mi-era scârbă de murdărie şi zdrenţe: 
am fost crescută în ordine şi curăţenie şi nu puteam să 
mă schimb, oricare ar fi fost starea în care mă găseam 
aşa încât aceasta a fost pentru mine cea mai neplăcută 
travestire pe care am folosit-o vreodată. Mai întâi mi-am 
spus că treaba n-o să meargă, fiindcă toată lumea o să se 
ferească şi o să se teamă de înfăţişarea mea; şi mă 
gândeam că oamenii se uită la mine de parcă le-ar fi frică 
să mă apropii de ei, ca nu cumva să le iau ceva sau să se 
apropie ei, ca nu cumva să ia ceva de la mine. Prima dată 
când am ieşit din casă aşa, am hoinărit toată seara fără 
să fac nimic şi m-am întors acasă năduşită, plină de noroi 
şi frântă de oboseală. Totuşi am pornit-o şi în seara 
următoare şi am avut parte de o mică în-tâmplare, care 
era să mă coste scump. Cum stăteam lângă uşa unei 
cârciumi, trece un domn călare, coboară la uşă şi, vrând 
să intre înăuntru, cheamă pe unul din servitori să-i ţină 
calul. A zăbovit destul de mult în cârciumă şi, când 
servitorul l-a auzit pe stăpânu-său chemându-l, a crezut 
că-i supărat pe el. Văzându-mă în apropiere, m-a strigat. 

— Ei, femeie, zice, ia ţine-mi puţin calul, până intru şi 
eu; când o ieşi conaşul, îţi dă ceva. 

— Bine, zic'eu; iau calul, pornesc cuminte cu el şi-l 
duc la îngrijitoarea mea. 

Ar. fi fost o pradă bună, pentru cineva care s-ar fi 
priceput ce să facă cu ea; dar n-a fost hoţ mai încurcat de 
un lucru furat decât eram eu atunci. Când m-am întors 


265 


Moll Flanders 


acasă, îngrijitoarea mea a rămas cu gura căscată şi nici 
una din noi nu ştiam ce să facem cu dobitocul. Să-l 
trimitem la grajd n-avea rost, fiindcă era sigur că va 
apare un anunţ în Gazeta cu descrierea calului, aşa încât 
n-am fi îndrăznit niciodată să ne ducem să-l luăm. Tot ce 
se putea face în această întâmplare nenorocoasă era să 
găzduim calul la un han şi să trimitem vorbă printr-un 
comisionar la cârciumă cum că bidiviul pierdut în cutare 
zi se află la cutare han şi că de acolo domnul îl poate 
ridica că biata femeie care-l ţinuse îl plimbase pe străzi şi, 
neştiind cum să-l ducă înapoi, îl lăsase acolo. Am fi putut 
aştepta până ce proprietarul ar fi dat anunţul şi ar fi 
făgăduit o răsplată, dar nu ne încumetam să primim 
răsplata. 

Aşa încât asta era hoţie şi nu era hoţie, fiindcă, de pe 
urma ei, nimeni n-a pierdut mare lucru şi nimeni n-a 
câştigat nimic, iar mie mi se făcuse si ia s-o mai pornesc 
în zdrenţe de cerşetoare; nu era bănos şi, în afară de 
asta, era cu ghinion, iar eu adulmecam primejdia. 

În timp ce umblam îmbrăcată aşa, m-am înhăitat cu 
o banda de oameni de un soi mai rău decât cunoscusem 
vreodată, ba chiar mi-am vârât puţin nasul în treburile lor. 
Erau falsificatori: de bani şi mi-au făcut propuneri foarte 
ispititoare cât priveşte câştigul dar voiau să mă bage 
într-o treabă foarte primejdioasă, adică să mă pună să 
lucrez la turnatul banilor, cum spuneau ei, şi aci, dac-aş fi 
fost prinsă, numai moartea mă aştepta şi încă la stâlp cu 
alte cuvinte, aş fi fost arsă de vie la stâlp. Aşa încât, deşi 
la prima vedere nu păream decât o cerşetoare, iar ei 
mi-au făgăduit munţi de aur şi de argint dacă primesc, 
totuşi nu le-a mers. E drept că, dac-aş fi fost cu adevărat 
o cerşetoare sau deznădăjduită ca în vremurile de 
început, poate că aş fi bătut palma; fiindcă la ce s-ar 
sinchisi. de moarte cei care .n-au din ce trăi? Dar acum nu 
asta era situaţia mea; cel puţin, nu eram gata să-mi pun 
pielea în joc în felul cum făceau alţii afară de asta, numai 


266 


Daniel Defoe 


la gândul de a fi arsă de vie la stâlp mi se strângea inima 
de spaimă, îmi îngheţa sângele şi mă treceau toate 
năduşelile în aşa hal, de mă apuca tremuriciul. 

Şi astfel s-a terminat şi cu îmbrăcămintea de 
cerşetoare. Totuşi, deşi nu-mi surâdea propunerea, nu 
le-am spus oamenilor nimic, ci m-am prefăcut încântată şi 
le-am făgăduit să mă întâlnesc din nou cu ei. Dar nu 
m-am încumetat să-i mai văd fiindcă, dacă i-aş fi văzut şi 
n-aş fi primit, măcar că i-aş fi refuzat cu cele mai sfinte 
făgăduieli de a păstra taina, cred că n-ar fi lipsit mult să 
mă omoare, ca să fie siguri şi să răsufle uşuraţi, cum zic 
ei. Ce fel de uşurare e aia pot judeca cei ce ştiu cât de 
bine se simt oamenii care îşi omoară semenii ca să se 
ferească de primejdii. 

Indeletnicirea asta şi hoţia de cai nu erau pentru 
mine şi-mi era uşor să iau hotărârea de a nu mă mai băga 
în treburi din acestea. Alta era calea mea şi, măcar că şi 
acolo erau destule primejdii, treaba mi se potrivea mai 
bine, fiindcă cerea mai multă iscusinţă şi era mai uşor să 
scapi cu faţa curată, când intrai în bucluc. 

Tot în vremea aceea, mi s-au făcut mai multe 
propuneri de a intra într-o bandă de spărgători; dar şi 
asta era o treabă în care n-aveam de gând să mă vâr, aşa 
cum nu mă ispitea nici meseria de falsificator de monede. 

Am primit să mă întovărăşesc cu doi bărbaţi şi o 
femeie a căror meserie era să intre prin şiretlic în casele 
oamenilor Eram gata să mă încumet, dar ei erau trei şi nu 
voiau să se despartă şi nici eu nu voiam să fiu cu prea 
mulţi în bandă aşa încât nu m-am prins cu ei, iar ei au 
plătit scump la următoarea lor lovitură. 

In cele din urmă, m-am întovărăşit cu o femeie, 
care-mi istorisise de multe ori ce lovituri dăduse pe chei şi 
ce straşnic îi mersese. Am mers cu ea şi ne-am descurcat 
destul de bine. Într-o zi, ne-am amestecat printre nişte 
olandezi la St. Catherine unde ne duceam, chipurile, ca să 
cumpărăm mărfuri debarcate pe sub mână. Am fost de 


267 


Moll Flanders 


vreo două-trei ori într-o casă unde am văzut belşug de 
mărfuri dosite, iar într-un rând tovarăşa mea a şterpelit 
trei bucăţi de mătase olandeză neagră, pe care a luat 
bani frumuşei şi m-am ales şi eu cu partea mea. Dar, ori 
de câte ori am pornit-o singură, n-am izbutit să fac nimic, 
aşa încât m-am lăsat păgubaşă, fiindcă dădusem de 
atâtea ori pe acolo, încât oamenii începuseră să intre la 
bănuială. 

Am rămas cam plouată şi m-am hotărât să încerc 
altceva, căci nu eram învățată să mă întorc atât de des 
acasă cu mâinile goale drept care, a doua zi, m-am 
îmbrăcat elegant şi am dat o raită prin celălalt capăt al 
oraşului. Am trecut prin Strand, pe la Bursă, dar nu-mi 
trăsnea prin cap că ar fi ceva de făcut pe acolo, când, 
deodată, văd zarvă mare, buluc de oameni, negustori şi 
alţii, care se strânseseră şi se zgâiau la ceva ce să fie 
decât că o mare ducesă venise la Bursă şi umbla zvonul 
că vine şi regina. Eu m-am aşezat chiar lângă o prăvălie, 
cu spatele la tejghea, ca şi cum aş fi vrut să las mulţimea 
să treacă. Priveam ţintă la un pachet de dantelă pe care 
negustoreasa îl arăta unor cucoane de lângă mine, când, 
deodată, slujnica şi negustoreasa uitându-se curioase să 
vadă cine vine şi în ce prăvălie intră, eu găsii mijlocul să 
strecor un pachet de dantele în buzunar şi s-o şterg, aşa 
încât femeia a plătit destul de scump faptul că a căscat 
gura după regină. 

Am plecat din prăvălie ca şi cum. aş fi fost împinsă de 
mulţime şi, amestecându-mă în înghesuială, am ieşit prin 
altă poartă a Bursei şi am scăpat înainte să-şi dea cineva 
seama de lipsa dantelei; şi, fiindcă nu aveam poftă să fiu 
urmărită, am oprit o trăsură şi m-am închis înăuntru. Nici 
n-apucasem să închid uşa trăsurii şi o văd pe slujnica 
negustoresei cu vreo cinci sau şase femei după ea, fugind 
cu toate pe stradă şi ţipând de parcă şi-ar fi ieşit din 
minţi. Nu strigau: Opriţi hoţul! fiindcă nu văzuseră pe 
nimeni fugind, dar am auzit cuvintele: „furat” şi „dantelă” 


268 


Daniel Defoe 


de vreo două-trei ori şi: o vedeam pe fetişoară 
frângându-şi mâinile şi fugind încoace şi încolo ca minată 
de spaimă. Vizitiul care mă luase tocmai se suia pe capră, 
dar încă nu-şi găsise locul şi caii nu se urniseră. Eu 
stăteam ca pe ghimpi şi scosesem pachetul de dantelă, 
gata să-i dau drumul prin ferestruica din faţa mea, care 
se deschidea chiar în spatele vizitiului; dar, spre marea 
mea mulţumire, în mai puţin de un minut, vizitiul ajuns pe 
capră începu să-şi îndemne caii, trăsura se urni, iar eu 
mi-am adus acasă chilipirul, care făcea aproape 20 de 
lire. 


A doua zi, m-am gătit iarăşi, dar cu alte haine şi am 
luat-o pe aceiaşi drum dar, până în parcul St. James, nu 
s-a ivit nimic. Aici în parc, am văzut o mulţime de 
cucoane elegante plimbându-se pe o alee şi, printre ele, o 
domnişoară nevârstnică de vreo doisprezece, 
treisprezece ani şi alături de ea soră-sa, cum îmi 
închipuiam eu, care să tot fi avut nouă ani. Am băgat de 
seamă că cea mai răsărită purta un ceas de aur şi un 
şirag frumos de perle, iar în urma lor mergea un valet în 
livrea; dar cum nu-i obiceiul ca valeţii să însoţească 
domnişoarele pe acolo, am băgat de seamă că valetul s-a 
oprit la intrarea în alee, iar sora cea mare i-a vorbit, 
poruncindu-i pesemne să se afle chiar în locul acela când 
s-or întoarce. 

Când am auzit-o dând drumul valetului, m-am 
apropiat de el şi l-am întrebat cine era domnişorica, ba 
chiar am început să pălăvrăgesc cu el, spunându-i cât de 
drăguță era copiliţa care o însoțea şi ce distinsă şi 
binecrescută pare să fie cea mare, o cuconiţă în toată 
legea. lar neghiobul mi-a spus numaidecât cine era 
anume fata cea mai mare a lui Sir Thomas M. din Essex 
mi-a spus că era foarte bogată, că maica-sa încă nu 
venise la oraş, iar că fata locuia la soţia lui Sir William T. 
In casa din Suffolk Street şi încă multe altele; că 
aduseseră cu ele o slujnică şi o-femeie care să le 


269 


Moll Flanders 


servească, că le stătea la dispoziţie trăsura lui Sir 
Thomas, cu vizitiu cu tot şi cu el; că domnişoara aceea 
era stăpână pe întreaga familie, aci ca şi acasă şi mi-a 
mai spus multe alte lucruri, destule pentru ce-mi trebuia 
mie. 


Eram bine îmbrăcată şi aveam şi eu un ceas de aur 
ca şi ea, aşa încât m-am depărtat de valet şi am pornit-o 
în rând cu domnişoara, după ce am aşteptat mai întâi 
până ce a cotit o dată şi a pornit-o iar înainte; am 
salutat-o' numaidecât, spunându-i pe nume şi dându-i 
titlul de /aay Betty. Am întrebat-o ce veşti mai are de la 
tatăl ei, când vine mama ei la oraş şi cum o mai duce. 

Îi vorbeam atât de familiar despre tot neamul, încât 
nici nu putea bănui că nu-i cunosc pe toţi de aproape. Am 
întrebat-o de ce iese la plimbare fără doamna Chime (aşa 
o chema pe femeie) care să aibă grijă de domnişoara Ju- 
dith adică soră-sa. După aceea, am început să flecăresc 
despre soră-sa, minunându-mă ce domnişoară drăguță 
era şi am întrebat-o dacă ştie franţuzeşte şi mii de 
nimicuri din astea, când deodată apare garda şi mulţimea 
aleargă să-l vadă pe rege trecând spre Parlament. 

Domnişoarele au fugit şi ele spre marginea aleii, iar 
eu i-am ajutat celei mai mari să -se suie pe bordura 
gardului, ca să fie destul de înaltă şi să poată vedea pe 
cea mică am ridicat-o eu. Între timp, am avut însă grijă 
să-i iau- lui /ady Betty ceasul cu o mişcare atât de uşoară, 
încât nici nu şi-a dat seama de lipsa lui, până când s-a 
împrăştiat mulţimea, iar ea e a din nou în mijlocul aleii. 
Eu mi-am luat rămas bun în plină înghesuială şi am spus, 
ca şi cum aş fi fost grăbită: 

— Dragă domnişoară Betty, ai grijă de surioara 
dumitale. 

Părea că mulţimea mă împinge înainte şi că eu aş 
mai fi vrut să rămân. În astfel de cazuri, vălmăşagul se 
risipeşte repede, iar locul se liberează de îndată ce a 
trecut regele. Dar, fiindcă în clipa când trece regele e 


270 


Daniel Defoe 


totdeauna îmbulzeală şi tărăboi, după ce mi-am făcut 
treaba cu cele două domnişoare, fără să dau greş, am 
luat-o la goană prin mulţime, ca şi cum aş fi alergat să-l 
văd pe rege şi am rămas în fruntea mulţimii, până ce am 
ajuns la capătul aleii. Regele a luat-o spre Horse Guards, 
iar eu am trecut înainte spre străduţa care ducea până în 
capătul Haymarket-ului şi acolo mi-am făcut cinste cu o 
trăsură şi pe-aci ţi-e drumul. Trebuie să mărturisesc că nu 
m-am ţinut de cuvânt şi n-am vizitat-o pe /aay Betty. 

Mi-a trecut prin minte să mă încumet a rămâne cu 
lady Betty până când va simţi că-i lipseşte ceasul, să fac 
şi eu gură împreună cu ea, s-o bag în trăsură, să mă sui 
alături şi s-o duc acasă, fiindcă părea că mă îndrăgeşte şi 
se lăsase atât de bine păcălită, când îi vorbisem despre 
toate rubedeniile, de gândeam că mi-ar fi uşor să împing 
lucrurile mai departe şi să pun mâna cel puţin pe şiragul 
de perle. Dar, socotind că, deşi copila nu mă bănuieşte, 
m-ar fi putut bănui alţii şi că, dacă sunt cercetată, se 
descoperă totul, mi-am spus că e mai bine să mă 
mulţumesc cu ceea ce am obţinut. 

Mai târziu am aflat, din întâmplare, că atunci când 
şi-a dat seama de lipsa ceasului, domnişoara a făcut 
tărăboi în oare şi a trimis valetul să mă caute în sus şi în 
jos, căci ea mă zugrăvise atât de bine încât omul a înţeles 
că e vorba de femeia care zăbovise flecărind cu el şi 
punându-i atâtea întrebări; dar eu ajunsesem departe şi 
scăpasem de urmărire încă înainte de a fi ajuns ea la 
valet şi de a-i fi spus povestea. 

După asta am mai dat o lovitură de un fel deosebit 
de tot ce făcusem vreodată şi asta s-a întâmplat într-o 
casă de joc de lângă Covent Garden. 

Vedeam oameni intrând şi ieşind; am zăbovit multă 
vreme într-o fundătură cu o altă femeie lângă mine şi, 
văzând un domn destui de distins urcând, i-am spus: 

— Domnule, vă rog, femeile n-au voie să urce? 

— Ba da, doamnă, zice el, şi chiar să şi joace, dacă le 


271 


Moll Flanders 


face plăcere. 

— Asta şi am de gând, domnule, zic eu. 

Când a auzit, a zis că mă recomandă el, dacă vreau; 
aşa încât am mers după el până la uşă, iar el a spus după 
ce s-a uitat înăuntru: 

— Aici, doamnă, se află jucătorii, dacă vă încumetaţi. 

M-am uitat înăuntru şi am spus cu glas tare tovarăşei 
mele: 

— Nu-s decât bărbaţi şi nu mă încumet. 

La care, unul dintre domnii de acolo a strigat: 

— Nu trebuie să vă fie teamă, doamnă, aici nu sunt 
decât jucători cinstiţi, sunteţi binevenită, puteţi miza 
după plac. 

Eu m-am apropiat un pic, m-am uitat şi unul din ei 
mi-a adus un scaun pe care m-am aşezat şi am văzut 
cutia cu zaruri făcând înconjurul mesei după aceea, am 
spus tovarăşei mele: 

— Domnii ăştia joacă pe sume prea mari pentru noi, 
hai să mergem. 

Oamenii de aci erau cu toţii foarte politicoşi, iar unul 
dintre ei mă încuraja spunând: 

— Hai, doamnă, dacă vrei să te încumeţi, ai 
încredere în mine. Răspund eu că n-o să ţi se întâmple 
nimic. 

— Sigur, domnule, am. răspuns eu zâmbind, cred c 
domnii n-au să înşele o femeie. Dar tot mai şovăiam s 
mizez, deşi am scos o pungă cu bani ca ei să vadă c 
nu-mi lipsesc gologanii. 

După ce-am mai stat câtva timp în cumpănă, un 
domn îmi spuse glumind: 

— Hai, doamnă, văd că ţi-e frică să mizezi pentru 
dumneata; eu am avut totdeauna noroc cu cucoanele, 
mizează dumneata pentru mine, dacă nu vrei să mizezi 
pentru dumneata. 

l-am spus: 

— Domnule, nu mi-ar face plăcere să-ţi pierd banii, 


O Or or 


272 


Daniel Defoe 


deşi, am adăugat, sunt şi eu destul de norocoasă; dar 
domnii ăştia joacă pe sume aşa de mari, încât nu 
îndrăznesc să-mi pun banii la bătaie. 

— Bine, bine, zice el, uite zece guinee, pune-le 
pentru mine. 

Atunci am luat banii şi i-am pus pe masă, în timp ce 
el privea. Am pierdut guineele, câte una, câte două odată 
şi când cutia cu zaruri a ajuns la domnul de alături, 
gentlemanul meu mi-a mai dat zece guinee şi m-a îndem- 
nat să pun de îndată pe masă cinci dintre ele, iar când 
domnul cu cutia a aruncat zarurile, a câştigat cinci 
guinee. Când a văzut asta, omul a prins curaj şi m-a 
îndemnat să iau cutia, ceea ce era o mare îndrăzneală; 
totuşi, am păstrat cutia până ce i-am câştigat toţi banii şi 
m-am văzut cu o grămadă de guinee în poală. Norocul cel 
mare a fost că, atunci când aruncam zarurile, mizam 
numai pe câte una sau două guinee din cele pe care mi 
le-a dat el să joc, aşa încât treaba a mers uşor. 

Când m-am văzut aci, l-am poftit pe gentleman să ia 
tot aurul, căci era al lui; şi l-am rugat să joace singur, 
spunând, chipurile, că nu pricep jocul destul de bine. El a 
râs şi mi-a spus că, dacă am noroc, nu contează de pricep 
sau nu jocul, dar să nu mă las păgubaşă. Totuşi, a luat 
cele cincisprezece guinee pe care mi le dăduse la început 
şi m-a poftit să joc cu restul. Eu am vrut să-i arăt câţi bani 
aveam, dar el a spus: 

— Nu, nu, nu-i număra, cred că eşti de 
bună-credinţă, număratul banilor aduce ghinion; şi atunci 
eu am jucat mai departe. 

Pricepeam jocul destul de bine, măcar că făceam pe 
proasta şi am jucat cu chibzuială, ceea ce însemna că 
păstram în poală o grămăjoară frumuşică din care 
mutam, din când în când, câte ceva în buzunare, dar în 
aşa fel încât să fiu sigură că nu pot fi văzută. 

Am jucat multă vreme şi a fost cu noroc pentru 
domnul meu; ultima oară când mi-a ajuns cutia cu zaruri 


273 


Moll Flanders 


în mână, jocul era pe o sumă mare, dar şi eu am aruncat 
cu îndrăzneala şi am ţinut cutia până ce am câştigat 
aproape optzeci de guinee, numai că, la ultima 
aruncătură, am pierdut mai mult de jumătate din ce 
câştigasem; atunci m-am ridicat, fiindcă mi-era teamă să 
nu pierd totul şi am spus omului: 

— Acuma, domnule, vă rog să jucaţi singur, cred că 
am făcut ce am putut pentru dumneavoastră. 

El ţinea morţiş să joc mai departe, dar se făcuse 
târziu şi l-am rugat să mă ierte. Când i-am predat banii, 
i-am spus că acuma sper să-mi dea voie să număr, ca să 
văd cât câştigase şi cât noroc îi purtasem. La 
numărătoare, au ieşit şaizeci şi trei de guinee. 

— Ei, zic eu, dacă n-ar fi fost aruncătura aia cu 
ghinion, ţi-aş fi câştigat o sută de guinee. Şi i-am dat toţi 
banii, dar el n-a vrut să-i ia până ce nu m-a poftit să-mi 
vâr şi eu mâna în ei şi să iau ceva şi pentru mine. Eu 
m-am împotrivit, hotărâtă să nu mă servesc singură; dacă 
avea de gând să fie darnic, n-avea decât s-o facă cu 
mâna lui. 

Ceilalţi domni, văzând cum ne luptam, au strigat: 

— Dă-i toţi banii; dar eu am refuzat cu tărie. 

Atunci unul a zis: 

— Du-te naibii, Jack, împarte-i cu ea, nu ştii că 
trebuie să tratezi doamnele pe picior de egalitate? 

Pe scurt, omul a împărţit cu mine şi eu m-am ales cu 
treizeci de guinee, în afară de cele patruzeci şi trei furate 
pe ascuns, lucru de care mi-a părut rău, fiindcă omul s-a 
arătat atât de mărinimos. 

Şi aşa am adus acasă şaptezeci şi trei de guinee şi 
i-am povestit bătrânei mele îngrijitoare ce norocoasă 
fusesem la joc.“ Totuşi, ea m-a sfătuit să nu mă mai 
încumet iarăşi, iar eu i-am urmat sfatul şi n-am mai dat 
pe acolo niciodată, căci ştiam la fel de bine ca şi ea că, 
dacă mă prindea patima jocului, puteam să pierd ce 
câştigasem şi tot ce aveam pe deasupra. 


274 


Daniel Defoe 


Avusesem atâta noroc şi mă îmbogăţisem atât de 
tare împreună cu îngrijitoarea mea, care avea partea ei în 
tot ce câştigam eu, încât într-adevăr bătrâna începu să 
spună că ar fi bine să ne lăsăm de meserie, cât o duceam 
bine, şi să ne mulţumim cu ce agonisisem; dar nu ştiu ce 
soartă mă îndemna, fiindcă mă împotriveam acum 
sfatului ei, cum se împotrivise ea, când îi propusesem eu 
pe vremuri. Şi aşa, până una-alta, am părăsit gândul 
acesta, într-un ceas rău, şi, ca să nu lungesc vorba, mă 
înrăisem şi devenisem din cale afară de îndrăzneață bă 
de atâtea succese mi se dusese faima ca nici unui hoţ de 
teapa mea. 

Uneori îmi îngăduiam să repet aceeaşi ispravă, de 
mai multe ori şi, deşi nu se obişnuieşte aşa ceva, totuşi 
n-am dat greş dar, mai totdeauna, încercam lucruri noi şi 
mă osteneam să apar sub înfăţişări noi, ori de câte ori o 
porneam. 

Era în plin sezon de petreceri şi, fiindcă toţi oamenii 
de soi plecaseră din oraş, Tunbridge şi Epsom şi alte 
locuri din astea erau pline de lume. Oraşul se cam golise 
şi cred că meseria noastră, ca şi altele, se cam resimțea 
de acest lucru; aşa încât, spre sfârşitul anului, m-am 
aciuat pe lângă o bandă care pleca în fiecare an la 
iarmarocul din Stourbridge şi de acolo la cel din Bury în 
Suffolk. Ne făgăduisem nouă înşine mai-ea şi sarea, dar 
când văzui cum stau lucrurile m-am şi scârbit; fiindcă, în 
afară de, simpla hoţie de buzunare, n-aveai cu ce să-ţi 
pierzi timpul pe acolo; şi chiar când puneai mina pe o 
pradă, nu era chiar atât de uşor s-o transporţi şi apoi, 
pentru treaba noastră, nu ni se iveau prilejuri atât de 
bogate ca la Londra din toată călătoria asta nu m-am ales 
decât cu un ceas de aur cules la iarmarocul din Bury şi o 
bucată mică de pânză la Cambridge, ceea ce-mi dădu 
prilejul. să-mi iau rămas bun de la locurile acelea. Am 
folosit o şiretenie veche, fiindcă socotisem că, într-o 
prăvălie de provincie, o să mai meargă, deşi la Londra nu 


275 


Moll Flanders 


mai mergea. 

In prăvălia unui pânzar, nu la târg, ci în oraşul 
Cambridge, am cumpărat de vreo şapte lire pânză fină de 
Olanda şi alte lucruri şi am rugat să-mi fie trimise la 
cutare han, unde trăsesem în dimineaţa aceea, ca şi cum 
aş fi avut de gând să înnoptez acolo. 

Am poruncit pânzarului să-mi trimită totul la cutare 
oră, la hanul unde locuiam, spunându-i că-i voi plăti 
atunci. La ora hotărâtă, pânzarul a trimis marfa, iar eu am 
pus pe una din bandă la uşa odăii. Când slujnica hangiului 
l-a adus ia uşă pe băiat, un ucenic, aproape un bărbat, 
femeia pusă de mine i-a spus că stăpână-sa doarme, dar 
că, dacă lasă lucrurile şi se întoarce peste un ceas, mă 
găseşte trează şi primeşte banii. Băiatul a lăsat fără 
împotrivire pachetul şi a plecat, iar peste vreo jumătate 
de ceas femeia şi cu mine am şters-o; chiar în seara 
aceea, am închiriat un cal şi un om care să mă însoţească 
şi m-am dus la Newmarket, unde mi-am oprit loc într-o 
diligenţă nu prea plină până la Bury St. Edmunds; aci, 
după cum spuneam, nu prea era rost să-mi văd de 
meseria mea; doar într-un mic teatru de provincie am 
şterpelit un ceas de la cingătoarea unei doamne, care nu 
era chiar afumată, ci numai un pic făcută, ceea ce mi-a 
uşurat mult munca. 

Cu prada asta mică, am tulit-o la Ipswich şi de acolo 
la Harwich, unde am tras la-un han, ca şi cum atunci aş fi 
picat venind din Olanda, neîndoindu-mă că voi face ceva 
afaceri printre străinii care debarcau aici; am descoperit 
însă că, în generai, nu prea aveau lucruri de preţ, în afară 
de ceea ce ţineau în cufere şi coşuri olandeze şi acestea 
erau tot timpul păzite de valeţii lor. Totuşi, într-o seară, 
am scos frumuşel un cufăr de felul-ăsta din odaia unde 
locuia stăpânul, fiindcă valetul dormea dus şi bănuiesc ca 
era beat turtă. 

Odaia în care locuiam eu era alături de a olandezului 
şi, după ce am tras cu mare greutate coşcogeamite cufăr 


276 


Daniel Defoe 


în camera mea, am ieşit în stradă să-văd dacă nu găsesc 
vreun mijloc să-l scot din han. Am umblat destul de mult, 
dar nu vedeam cum aş putea să scot cufărul sau să car 
lucrurile dinăuntru, căci oraşul era mic, iar eu cu 
desăvârşire străină. Şi tocmai mă întorceam hotărâtă sâ-l 
pun la loc şi să-l las unde-l găsisem, când aud un om 
strigând altora să se grăbească, fiindcă vasul e gata de 
plecare şi trebuie să prindă fluxul. l-am spus omului: 

— Pe care vas lucrezi dumneata? 

— Pe barca de Ipswich, doamnă, zice. 

— Când porniţi? întreb eu. 

— Chiar acum, doamnă, zice, vreţi să mergeţi 
într-acolo? 

— Da, zic, dacă poţi aştepta până-mi iau lucrurile. 

— Unde sunt lucrurile dumneavoastră? întreabă el. 

— La hanul cutare, zic eu. 

— Bine, vin cu dumneavoastră, zice, foarte politicos, 
şi vi le careu. 

— Atunci hai, fac eu, şi-l iau cu mine. 

La han era mare zăpăceală, fiindcă tocmai venise 
cursa din Olanda, iar două trăsuri cu pasageri din Londra, 
care trebuiau să se îmbarce pe alt vas tot spre Olanda, 
abia picaseră şi ele, urmând să se înapoieze a doua zi cu 
pasagerii care tocmai debarcaseră. In învălmăşeala asta, 
m-am apropiat eu de tejghea şi mi-am plătit socoteala, 
spunând hangiţei că găsisem loc într-o barcă. 

Bărcile de soiul ăsta sunt de fapt vase încăpătoare, 
pentru transportul călătorilor de la Harwich la Londra şi, 
deşi sunt numite bărci, cum li se spune pe Tamisa unor 
vase mici cu unul sau doi vâslaşi, totuşi pot transporta 
douăzeci de pasageri şi zece până la cincisprezece tone 
de mărfuri, ba sunt în stare să înfrunte chiar marea. 
Aflasem toate astea, în ajun, când cercetasem pe ce căi 
pot ajunge la Londra. 

Hangiţa a fost foarte politicoasă, mi-a luat banii 
pentru socoteală şi, numaidecât după aceea, a fost 


277 


Moll Flanders 


chemată în altă parte, fiindcă în casă totul era valvârtej: 
Aşa încât eu am lăsat-o, m-am dus cu omul în odaia mea, 
i-am dat cufărul sau mai bine zis valiza, fiindcă nu era 
prea mare, după ce am înfăşurat-o într-un şorţ vechi şi 
omul s-a dus de-a dreptul la vas, iar eu după el, fără ca 
nimeni să ne întrebe măcar un cuvinţel. Cât despre 
valetul beat al olandezului, el tot mai dormea, iar 
stăpânu-său se înveselea 'jos la masă, cu alţi câţiva 
străini, aşa încât eu am tulit-o la Ipswich şi, cum afară era 
noapte, nimeni n-a ştiut altceva decât că am plecat spre 
Londra cu barca de Harwich, aşa cum îi spusesem 
hangiţei. 

La Ipswich m-au sâcâit vameşii, care mi-au oprit 
cufărul cum îi ziceau ei, vrând să-l deschidă şi să-l 
cerceteze. Le spuneam că sunt gata să-l deschid, dar 
cheia e la soţul meu şi el încă nu se întorsese din Harwich 
am spus aşa pentru ca. dacă se va descoperi la cercetare 
că toate lucrurile dinăuntru sunt bărbăteşti mai degrabă 
decât femeieşti, să nu li se pară oamenilor ciudat. Până la 
urmă, văzându-i hotărâți să deschidă cufărul, i-am lăsat 
să spargă broasca, adică s-o scoată, ceea ce nu era greu. 

N-au găsit nimic din ceea ce căutau, deoarece 
cufărul mai fusese vămuit înainte, dar au descoperit 
câteva lucruri care mi-au făcut mie multă plăcere şi, mai 
ales, un fişic cu galbeni. franţuzeşti şi câţiva ducați 
olandezi sau dolari de argint în rest, erau ca lucruri mai 
importante două peruci, lenjerie de corp, brice, săpun, 
parfumuri şi alte lucruri trebuincioase unui domn, care au 
trecut toate drept ale soţului meu şi cu asta am scăpat. 

Se crăpase de ziuă, dar încă nu se luminase de-a 
binelea şi eu nu ştiam ce cale să apuc căci nu mă îndoiam 
că dimineaţa voi fi urmărită şi poate şi prinsă cu mâţa-n 
sac aşa încât m-am gândit la noi măsuri. M-am dus, în 
văzul tuturor, la un han din oraş cu cufărul meu, cum îi 
spuneam, şi, după ce am scos dinăuntru ce era de preţ, 
m-am gândit că nu merită să-mi bat-capul cu ciurucurile; 


278 


Daniel Defoe 


totuşi, l-am predat hangiţei, spunându-i să-l păstreze cu 
grijă să mă întorc si am pornit-o pe stradă. 

Când am pătruns în oraş, depărtându-mă mult de 
han, am dat de o bătrână care tocmai deschisese uşa 
casei şi am început să pălăvrăgesc cu ea, punându-i tot 
felul de întrebări aiurite şi fără nici o legătură cu scopul 
meu. Şi aşa, din vorbă în vorbă, am aflat de la ea cum era 
aşezat oraşul şi că eu mă aflam pe o stradă care duce 
spre Hadley, în timp ce cutare stradă iese la mare, 
cealaltă se îndreaptă spre inima oraşului şi, în sfârşit, o 
alta spre Colchester, adică spre şoseaua care ducea la 
Londra. 

După ce am scos ce voiam de la bătrână, adică am 
aflat care-i şoseaua spre Londra, am luat-o la picior cât 
am putut mai iute; nu c-aş fi avut de gând s-o pornesc pe 
jos, fie la Londra, fie la Colchester, dar voiam s-o şterg 
fără zarvă din Ipswich. 

Am umblat vreo două sau trei mile, când m-am 
întâlnit cu un om simplu de la ţară, care se îndeletnicea 
cu o treabă gospodărească, nici eu nu ştiu cu ce. l-am pus 
tot felul de întrebări mai întâi, vrute şi nevrute, fără să 
urmăresc nimic, dar, în cele din urmă, i-am spus că 
mergeam spre -Londra, că diligenţa era plină şi nu 
găsisem nici un loc şi l-am întrebat dacă nu ştie unde aş 
putea să închiriez un cal care să mă ducă iute şi un om 
cinstit care să mă însoţească până la Colchester, ca să 
pot găsi acolo un loc în diligenţă. Țăranul cel de ispravă 
s-a uitat serios la mine şi n-a scos o vorbă vreme de 
jumătate de minut, după care a zis, scărpinându-se în 
cap: 


— Un cal, zici, până la Colchester, care să te ducă 
iute? Păi, cucoană, vai de păcatele mele, cu bani capeţi 
cai câţi vrei. 

— Bine, omule, zic eu, se înţelege de la sine; doar nu 
m-am aşteptat să capăt cai fără să plătesc. 

— Păi, cucoană, zice, cât te gândeşti să plăteşti? 


279 


Moll Flanders 


— Păi, zic eu iarăşi, nu ştiu care-s preţurile în ţinutul 
ăsta, fiindcă-s străină; dar dacă poţi face rost de un cal, 
vezi să fie cât mai ieftin şi-ţi dau eu ceva pentru 
osteneală. 

— Asta-i târg cinstit, zice ţăranul. 

„Dac-ai şti tot, n-ai mai zice că-i aşa cinstit”, îmi spun 
eu în gând. 

— Păi, cucoană, zice el, am un cal care trage vârtos 
şi nu-i lucru mare să te însoțesc chiar eu, dacă nu ţi-e cu 
supărare. 

— Vrei? zic eu bine, cred că eşti om cinstit dacă 
dumneata te prinzi, eu sunt bucuroasă şi te plătesc după 
cum se cuvine. 

— Uite, cucoană, zice, nu vreau să-ţi cer prea mult; 
dacă te duc până la Colchester, te costă cinci şilingi 
pentru mine şi cal, fiindcă o să-mi fie greu să mă înapoiez 
în astă noapte. 

Pe scurt, l-am închiriat pe omul ăsta cumsecade cu 
calul lui cu tot; dar pe drum, ajungând într-un oraş (nu-mi 
amintesc numele dar ştiu că era aşezat pe o apă), m-am 
prefăcut că-mi este foarte rău şi că nu pot merge mai 
departe în aceeaşi noapte, şi am zis că, dacă vrea să 
rămână cu mine, care sunt străină prin locurile astea, îi 
plătesc din toată inima, pentru el şi pentru cal. 

Am făcut asta, ştiind că olandezii cu servitorii lor vor 
fi pe drum în ziua aceea, fie în diligente, fie în trăsura 
poştei şi s-ar fi putut ca valetul cel beat sau altul care mă 
văzuse la Harwich să mă recunoască, aşa încât m-am 
gândit că, în ziua cât voi rămâne eu pe loc vor trece ei. 

Am rămas toată noaptea acolo, iar a doua zi de dimi- 
neaţă n-am pornit chiar cu noaptea-n cap, aşa încât am 
ajuns la Colchester pe la zece. A fost o mare plăcere 
pentru mine să revăd oraşul unde petrecusem atâtea zile 
frumoase şi m-am interesat în fel şi chip de .bunii mei 
prieteni de odinioară, dar n-am putut afla mare lucru; 
erau fie morţi, fie plecaţi. Fetele se măritaseră toate sau 


280 


Daniel Defoe 


plecaseră la Londra bătrânul şi bătrâna, binefăcătoarea 
mea de pe vremuri, muriseră; şi ceea ce m-a tulburat cel 
mai tare, tânărul care fusese primul meu iubit şi apoi 
cumnatul meu murise şi el; lăsase doi fii, oameni în toată 
firea, care se mutaseră la Londra. 

Am dat drumul ţăranului şi am rămas, fără să mă 
dau în vileag, trei sau patru zile la Colchester, iar după 
aceea mi-am luat un loc într-o căruţă, fiindcă nu cutezam 
să mă arăt în diligenţele de Harwich. Dar n-ar fi trebuit să 
fiu atât de prevăzătoare, fiindcă nu era om în Harwich, în 
afară de hangiţă, care să mă fi putut recunoaşte şi nici la 
ea n-avea rost să mă gândesc, ţinând seama că, după 
graba de atunci, cum nu mă văzuse decât o singură dată 
şi încă la flacăra lumânării, nu m-ar fi putut descoperi 
niciodată. 

Eram acum înapoi la Londra şi măcar că, din ultima 
lovitură, mă alesesem cu lucruri de preţ, totuşi nu mai 
aveam chef să bat drumurile de ţară; şi cred că nu m-aş 
mai fi încumetat să ies din oraş, nici chiar dacă m-aş fi 
ţinut până la moarte de aceeaşi meserie. l-am istorisit 
îngrijitoarei călătoriile mele; ei i-a plăcut povestea 
drumului la Harwich şi, vorbind între noi despre lucrurile 
astea, ea a băgat de seamă că un hoţ, fiind un om care 
urmăreşte să tragă foioase din greşelile altuia, e cu 
neputinţă ca o făptură atât de isteaţă şi prevăzătoare ca 
mine să nu găsească tot felul de prilejuri şi prin urmare, 
socotea că una atât de meşteră în meserie nu poate da 
greş oriunde s-ar duce. 

Pe de altă parte, orice crâmpei din povestea mea, 
dacă e judecat aşa cum se cuvine, poate fi de folos 
oamenilor cinstiţi şi le poate da de gândit asupra felului 
cum trebuie să se păzească în faţa neprevăzutului şi să 
deschidă ochii mari, când au de-a face cu străini de orice 
teapă, fiindcă rar se întâmplă să nu dea de capcane în 
drumul lor. Fireşte, las pe seama bunului-simţ şi a ju- 
decăţii cititorului să tragă morala întregii mele istorii 


281 


Moll Flanders 
nu-mi stă mie bine să țin predici. Lasă să fie experiența 
unei făpturi ticăloase până în măduva oaselor, şi 
nefericite pe deasupra, o comoară de învățăminte 
folositoare pentru cei ce mă citesc. 

Mă apropii acum de un nou fel de viață; fiind 
înăsprită de un lung şir de nelegiuiri şi de biruinţi fără 
seamăn, nici nu mă gândeam, după cum spuneam, să mă 
las de o meserie, care, judecind după pilda altora, trebuia 
totuşi să sfârşească în mizerie şi suferinţă. 

Ca să ajung la capătul unei vieţi de ticăloşie, am 
pornit-o din nou în căutare de pradă. In seara de Crăciun 
a anului următor, trecând prin faţa unui argintar din 
Forster Lane, am văzut o momeală într-adevăr ispititoare 
şi căreia nu i se putea împotrivi una cu o meserie ca a 
mea: căci în prăvălie nu era nimeni, iar în vitrină şi pe 
masa negustorului, despre care îmi închipuiam că 
lucrează într-un colţ al prăvăliei, stăteau împrăştiate o 
mulţime de tacâmuri. 

Am intrat cu îndrăzneală, gata să pun mâna pe nişte 
tacâmuri, şi aş fi putut să fac treaba asta şi să fug în 
linişte, scăpând cu obrazul curat, deoarece cei din 
prăvălie nici nu se sinchiseau; dar un binevoitor dintr-o 
casă de peste drum, care mă văzuse intrând în prăvălia 
goală, trece strada în goană şi fără să mă întrebe cine sau 
ce sunt, mă înhaţă şi începe să strige pe cei din casă. 

Eu nu m-atinsesem încă de nimic şi, zărind pe cineva 
care se repede încoace, mi-a venit numaidecât în minte 
să izbesc tare cu piciorul în podea şi să strig, chiar în clipa 
când omul mă înşfăca. 

Şi cum totdeauna curajul cel mai mare l-am avut în 
cea mai mare primejdie, când a pus omul mâna pe mine, 
eu am început să spun sus şi tare că intrasem să cumpăr 
o jumătate de duzină de linguri de argint; şi, spre norocul 
meu, argintarul ăsta era dintre cei care şi vindea 
tacâmuri, pe lângă că le lucra pentru alţi negustori. Omul 
a izbucnit în râs- când m-a auzit, fiind foarte mândru de 


282 


Daniel Defoe 


serviciul pe care i-l făcuse vecinului: şi o ţinea morţiş că 
nu intrasem să cumpăr ci să fur, iar eu strigam de se 
adunase lumea şi-i spuneam stăpânului prăvăliei, care 
fusese adus de alături, că-i degeaba tot tărăboiul, fiindcă 
nu aci se poate discuta cazul; omul acela îi tot dădea zor 
că intrasem cu gândul de a fura, dar lucrul trebuia 
dovedit şi eu doream să ne ducem, fără multă vorbă, 
înaintea judecătorului, căci simţeam cum mă apucă furiile 
împotriva celui ce mă înhăţase. 

Stăpânul şi stăpâna prăvăliei nu erau chiar atât de 
înverşunaţi ca omul de peste drum. Şi stăpânul spuse: 

— Cucoană, din partea mea se poate să fi păşit în 
prăvălie cu gând curat, dar pare-se că e primejdios să 
intri într-o prăvălie ca a mea, când vezi că nu-i nimeni 
înăuntru. Şi nu pot să-l nedreptăţesc în aşa hal pe vecinul 
meu, care a fost atât de săritor faţă de mine, încât să nu 
recunosc că are şi el dreptatea lui, deşi, în definitiv, nu mi 
se pare că ai încercat să furi ceva. Zău că nu ştiu cum să 
mă descurc în treaba asta. 

Eu îi tot dădeam ghes să meargă cu mine în faţa 
judecătorului, spunând că, dacă se va dovedi ceva 
împotriva mea, chiar şi o intenţie numai, mă voi supune 
fără să crâcnesc,; dar dacă nu, aştept despăgubiri. 

In timp ce ne ciorovăiam astfel, în faţa mulţimii 
strânse la uşă, apare Sir T.B., consilier al oraşului şi 
judecător de pace şi, când giuvaergiul a auzit de asta, a şi 
rugat pe înălţimea-sa să intre şi să judece cazul. 

Ca să fiu dreaptă cu giuvaergiul, el a spus povestea 
cu multă nepărtinire şi cumpătare, iar omul care venise 
peste mine şi mă înhăţase şi-a spus-o pe a lui cu tot atâta 
înverşunare şi patimă prostească, ceea ce nu mi-a stricat 
de loc. După aceea a venit rândul meu să vorbesc, iar eu 
am. spus înălţimii-sale că sunt străină la Londra, fiindcă 
mă înapoiasem de curând din nord că locuiam în cutare 
loc şi că, trecând pe stradă, intrasem în prăvălia 
argintarului ca să cumpăr o jumătate-de duzină de linguri: 


283 


Moll Flanders 


Spre marele meu noroc, aveam o lingură veche de argint 
în buzunar pe care am scos-o şi am spus că o purtam la 
mine ca să găsesc încă şase linguri noi la fel, potrivite cu 
alte câteva pe care le aveam la ţară, că nevăzând pe 
nimeni în prăvălie am izbit cu piciorul în podea ca să mă 
audă cineva şi că am şi strigat cu glas tare; e drept că se 
aflau tacâmuri împrăştiate primprejur, dar nimeni nu 
putea spune că m-aş fi atins de ceva că un oma intrat în 
fugă de pe stradă şi m-a înhăţat cu furie, chiar în clipa 
când îi strigam pe oamenii din casă; că, dacă într-adevăr 
s-ar fi gândit să-i facă vecinului său un serviciu, ar fi 
trebuit să rămână la oarecare depărtare şi să urmărească 
în tăcere dacă mă ating de ceva sau nu şi numai atunci 
m-ar fi prins asupra faptului. 

— Asta-i adevărat, zice domnul consilier şi, 
întorcându-se spre omul care mă înhăţase, îl întreabă 
dacă-i adevărat că am izbit cu piciorul în podea. 

Omul a răspuns că da, izbisem, dar s-ar fi putut să fi 
făcut asta, fiindcă venise el. 

— Ba nu, zise consilierul, luându-l de scurt, acum te 
contrazici, fiindcă adineauri ziceai că stătea în prăvălie cu 
spatele la dumneata şi nu te-a văzut, până ce n-ai pus 
mâna pe ea. 

E adevărat că eu stăteam cu spatele puţin întors 
spre uşă, dar fiindcă în meseria mea trebuie să fii cu 
ochii-n patru, l-am surprins cu privirea când trecea 
strada, aşa cum am spus mai înainte, deşi el nu-şi dăduse 
seama. 

După ce a ascultat tot ce a fost de ascultat, 
consilierul şi-a dat cu părerea, anume că vecinul greşeşte 
şi că eu sunt nevinovată, iar argintarul a încuviinţat şi 
nevastă-sa la fel, aşa încât mi s-a dat drumul; dar tocmai 
când mă pregăteam să plec, domnul consilier spune: 

— -Mai stai puţin, cucoană, de vreme ce .doreai să 
cumperi linguri, nădăjduiesc că n-ai să-l lipseşti pe 
prietenul.meu de un muşteriu, numai-pentru că s-a iscat o 


284 


Daniel Defoe 


greşeală. 

Eu am răspuns pe loc: 

— Nu, domnule, voi cumpăra totuşi lingurile, dacă mi 
le poate potrivi la lingura cea veche pe care am adus-o ca 
model. 

Argintarul mi-a arătat câteva linguri de acelaşi fel. 
Le-a cântărit şi făceau 35 de şilingi, aşa încât am scos 
punga în care se aflau aproape douăzeci de guinee ca să-i 
plătesc, pentru că nu ieşeam niciodată fără o astfel de 
sumă la mine, căci nu se ştie ce se poate întâmpla şi 
lucrul s-a arătat folositor în alte dăţi, ca şi acum. 

Când domnul consilier mi-a văzut banii, a spus: 

— Doamnă, acum sunt pe deplin sigur că ai fost 
nedreptăţită tocmai de aceea te-am îndemnat să cumperi 
lingurile şi am aşteptat până ce le-ai cumpărat fiindcă 
dacă n-ai fi avut bani ca să le plăteşti, aş fi bănuit că n-ai 
intrat în prăvălie cu gândul de a le cumpăra; căci cei ce 
umblă cu gândul de care ai fost învinuită nu prea au 
buzunarele pline de aur, cum văd că le ai dumneata. 

Am răspuns zâmbind că, în cazul ăsta, datorez ceva 
din bunăvoința domniei-sale banilor mei, dar nădăjduiesc 
că şi judecata pe care mi-o făcuse înainte avea temei. El 
spuse că da, dar că acum părerea iui era întărită, iar el 
era pe deplin încredinţat că fusesem jignită pe nedrept. Şi 
aşa am scăpat cu obrazul curat dintr-o treabă care mă 
dusese până la marginea prăpastiei. 

Nici trei zile. nu trecură şi, fără să mă cuminţesc de 
pe urma primejdiei prin care trecusem, am început, după 
obiceiul meu, să-mi văd mai departe de meseria pe care 
o îmbrăţişasem de atâta vreme. M-am încumetat să intru 
într-o casă la care am văzut uşile deschise şi m-am 
aprovizionat, crezând că nu mă vede nimeni, cu două 
bucăţi de mătase înflorată, din cea fină care se numeşte 
brocart. Nu era o prăvălie şi nici magazia vreunui 
negustor de ţesături, ci arăta ca o casă de locuit şi 
pare-se că era locuită de un om care vindea mărfurile 


285 


Moll Flanders 


luate de la ţesători negustorilor, un fel de mijlocitor sau 
misit. 

Ca să nu lungesc partea cea mai întunecată a acestei 
istorii, am fost luată cu asalt de două fetişcane, care au 
dat buzna peste mine cu gura căscată, tocmai în clipa 
când ieşeam pe uşă. Una dintre ele m-a împins înapoi în 
odaie, iar cealaltă a închis uşa. Le-aş fi spus eu câteva, 
dar n-am avut răgaz, fiindcă nici două zmeoaice n-ar fi 
putut să fie mai furioase; mi-au smuls hainele, m-au 
ameninţat, au urlat de parc-ar fi vrut să mă ucidă; pe 
urmă a venit şi stăpâna casei, în urma ei şi stăpânul şi 
toţi erau furioşi. 

Am încercat să-l îmbunez pe stăpân, spunându-i că 
uşa era deschisă, că ispita fusese mare, că eram săracă şi 
nenorocită şi omul rabdă greu sărăcia; l-am rugat cu 
lacrimi în ochi să aibă milă de mine. Stăpâna casei s-a 
muiat şi era gata să-mi dea drumul, ba chiar aproape că-l 
muiase şi pe bărbatu-său, dar fetişcanele acelea înfipte 
fugiseră, fără să fie trimise, după un comisar şi, când l-a 
văzut, stăpânul i-a spus nevestei că acum nu mai e chip 
să dea înapoi, că trebuie să mă duc în faţa judecătorului 
de pace, fiindcă, dacă mă lasă să plec, intră chiar el în 
încurcătură. Când am văzut comisarul, am înlemnit şi 
credeam c-o să cad jos. Mi-am pierdut cunoştinţa şi chiar 
cei din jurul meu credeau c-o să mor, iar femeia a început 
din nou să stăruie pentru mine, rugându-l pe bărbatu-său 
să-mi dea drumul, pentru că tot nu păgubiseră nimic. Eu 
m-am arătat gata să plătesc cele două bucăţi, oricare 
le-ar fi fost preţul, deşi nu rămăsesem cu ele şi-i tot 
cădeam cu gura că, de vreme ce mărfurile i-au rămas şi 
de pierdut nu pierduse nimic, ar fi o cruzime să mă 
trimită la moarte şi să mă facă să plătesc cu sângele meu 
doar încercarea de-a fura. l-am băgat în cap şi 
comisarului că nu spărsesem uşa, nici nu luasem nimic, 
iar când am arătat şi în faţa judecătorului că nu făcusem 
o spargere ca să intru, nici. nu luasem nimic cu mine; 


286 


Daniel Defoe 


judecătorul era cât p-aci să-mi dea drumul; dar când cea 
dintâi dintre târâturile acelea obraznice, care mă 
opriseră, a spus că ieşeam pe uşă cu marfa, că ea m-a 
oprit şi m-a împins înapoi, judecătorul m-a condamnat pe 
temeiul ăsta şi am fost dusă la Newgate, locul acela 
îngrozitor! Îmi îngheaţă sângele în vine numai când îi 
rostesc numele; e locul unde atâţia dintre tovarăşii mei 
au fost închişi şi de unde au pornit spre pomul fatal locul 
unde maică-mea a suferit atâta, unde am venit eu pe 
lume şi de unde nu nădăjduiam să scap decât printr-o 
moarte ruşinoasă; în sfârşit, locul unde eram de atâta 
vreme aşteptată şi de care mă ferisem timp îndelungat, 
cu atâta iscusinţă şi atâta noroc. 

Acum soarta mi-era pecetluită; e cu neputinţă să vă 
descriu spaima ce m-a cuprins când m-au băgat prima 
oară înăuntru şi când mi-am aruncat privirile spre 
grozăviile din locul acela jalnic. Mă socoteam pierdută şi 
nu mă mai gândeam decât la plecarea din lumea asta, ce 
avea să se petreacă în felul cel mai ruşinos cu putinţă 
zgomotul infernal, urletele,  înjurăturile şi ţipetele, 
duhoarea şi murdăria, toate lucrurile groaznice şi 
copleşitoare pe care le vedeam acolo se uneau pentru a 
preface locul într-o icoană a iadului, un fel de intrare în 
iad. 

Acum îmi aminteam cu remuşcare că fusesem de 
nenumărate ori prevenită, după cum am şi spus mai 
înainte prevenită de mintea mea, de.simţul propriei mele 
bunăstări şi de primejdiile din care scăpasem să mă las 
de meserie cât mai merge bine, îmi aminteam cum mă 
împotrivisem acestor semne şi îmi înăsprisem gândurile 
împotriva oricărei temeri, înţelegeam că fusesem împinsă 
spre această zi a nenorocirii de o soartă de neînlăturat şi 
că acum aveam să-mi ispăşesc prin ştreang toate 
păcatele; că aveam să-mi. dau sângele spre împlinirea 
dreptăţii şi că ajunsesem acum la capătul vieţii şi al 
ticăloşiei. mele. Toate gândurile astea se abăteau peste 


287 


Moll Flanders 


mintea mea într-un chip nelămurit şi mă lăsau copleșită 
de tristeţe şi deznădejde. 

După aceea m-am căit din toată inima pentru viaţa 
mea trecută, dar căinţa asta nu-mi aducea nici 
mulţumire, nici pace, nu, nici urmă de aşa ceva, pentru 
că, aşa cum îmi spuneam mie însămi, mă căiam după ce 
mi se luase putinţa de a mai păcătui. Jeleam, pare-se, nu 
fiindcă ' făptuisem atâtea  nelegiuiri şi pentru că 
păcătuisem împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor mei, ci 
fiindcă îmi primeam pedeapsa pentru tot ce făptuisem. 
Mă căiam, după cum îmi spuneam, nu fiindcă păcătuisem, 
ci fiindcă aveam să sufăr şi gândul ăsta îmi răpea 
mângâierea căinţei. 

Câteva nopţi şi zile după ce am intrat în locul acela 
blestemat, n-am putut închide ochii şi câtăva vreme aş fi 
fost bucuroasă să mor acolo, deşi nici moartea n-o 
priveam aşa cum s-ar fi cuvenit; într-adevăr, nimic nu 
putea să fie, pentru închipuirea mea, mai groaznic decât 
locul unde mă aflam, nimic mai respingător decât 
tovărăşia în care mă aflam. O, în orice loc din lume, afară 
de Newgate, aş fi fost trimisă, m-aş fi socotit fericită. 

Şi apoi cum se mai bucurau nenorociţii aceia înrăiţi 
care ajunseseră aci înaintea mea! Ce! Doamna Moll 
Flanders a sosit în sfârşit la Newgate? Doamna Mary, 
doamna Molly şi, curând nu mi-au mai spus decât pur şi 
simplu Moll Flanders! Credeau că mă ajuta însuşi diavolul, 
de domnisem atâta vreme, mă aşteptau de mulţi ani, 
ziceau, şi, în sfârşit, iată că în sfârşit venisem! M-au 
împroşcat cu batjocura lor, mi-au urat bun venit în locul 
acela, mi-au dorit numai bucurie, m-au poftit să am inima 
uşoară, să nu mă las doborâtă, fiindcă nu era chiar atât 
de groaznic cum mă temeam eu că o să fie şi altele de 
felul ăsta; după aceea, au cerut brandy şi au băut în 
cinstea. mea, dar mi-au trecut totul în socoteală, fiindcă 
ziceau că eu tocmai „picasem”, cum se spunea pe acolo, 
şi cu siguranţă că sunt plină de bani, în timp ce ei sunt 


288 


Daniel Defoe 


lefteri. 

Am întrebat-o pe una din liota asta de câtă vreme sta 
aici. Mi-a spus că de patru luni. Am întrebat-o cum i se 
păruse locul, când nimerise prima oară aici. Mi-a răspuns 
că la fel cum mi se părea şi mie acum, groaznic şi înspăi- 
mântător, un adevărat iad. 

— Şi acum tot aşa cred, a adăugat, dar acum,m-am 
obişnuit şi nu mă mai frământ. 

— Pesemne, zic eu, că nu te aşteaptă nici o 
primejdie? 

— Aici te înşeli, zice, fiindcă sunt osândită, dar am 
declarat că aştept un copil, măcar că nu sunt mai 
însărcinată decât judecătorul care m-a judecat, şi voi fi 
rechemată în sesiunea următoare. 

„A fi rechemată” înseamnă pentru o femeie să 
reintre sub puterea judecății, după ce a fost amânată 
pentru sarcină şi s-a dovedit că nu aşteaptă copil sau, 
dacă aştepta, că a născut. 

— Ei şi, întreb eu, atunci cum poţi să fii atât de liniş- 


tită? 

— Păi, zice, n-am încotro; la ce ajută să fii trist? Dacă 
m-or spânzura, s-a sfârşit cu mine şi pace. 

Şi începe să se învârtească şi să danseze, cântând 
acest cântec zămislit de duhul din Newgate: 


„De frânghie când oi atârna 
Clopotele-oi auzi cum vor suna 
Și s-o sfârşi cu biata Jenny...” 


Amintesc de toate astea spre folosinţa oricărei femei 
care va cădea în aceeaşi nenorocire şi va fi închisă în 
locul acela înspăimântător, ca să ştie că timpul, nevoia şi 
legătura cu nenorociţii de aici te fac să te obişnuieşti, că 
până la urmă te împaci cu ceea ce, la început, părea cea 
mai mare grozăvie din lume şi ajungi să-ţi recapeţi în 
mijlocul acestei mizerii neruşinarea, veselia şi voioşia din 


289 


Moll Flanders 


vremea când erai liber. 

Nu pot spune cum fac unii că dracul acesta nu-i chiar 
atât de negru; căci, într-adevăr, cu nici o culoare nu poţi 
Zugrăvi şi da viaţă acelui loc şi nici un suflet nu-şi poate 
închipui cu adevărat cum arată, în afară de cei ce au 
suferit înăuntru. Dar cum e cu putinţă ca iadul să devină, 
încetul cu încetul, o obişnuinţă cu care nu numai că te 
împaci, dar îţi devine chiar plăcută, e un lucru de 
neînțeles pentru toţi cei care au trecut prin câte am 
trecut eu. 

Chiar în noaptea când am fost trimisă la Newgate, 
am dat de ştire îngrijitoarei mele, care vă închipuiţi că a 
fost uimită şi a petrecut o noapte aproape la fel de 
proastă în afara. zidurilor închisorii, cum am petrecut eu 
înăuntru. 

În dimineaţa următoare, a venit să mă vadă; a făcut 
tot ce a putut ca să mă mângâie, dar a văzut ea că n-are 
nici un rost; totuşi, aşa cum spunea ea, să te laşi 
doborâtă de povară înseamnă să sporeşti povara. 
Numaidecât s-a pus pe lucru şi a găsit mijloacele potrivite 
pentru a împiedica urmările de care ne temeam; mai întâi 
de toate, le-a găsit pe cele două fetişcane înverşunate 
care mă prinseseră cu mâţa-n sac. S-a târguit cu ele, le-a 
pisat, le-a oferit bani; pe scurt, a încercat în fel şi chip sa 
împiedice acţiunea de urmărire a oferit uneia dintre fete 
100 de lire ca să plece de la stăpână-sa şi să nu depună 
mărturie împotriva mea, dar fata era atât de îndârjită, 
încât deşi nu era decât o slujnică cu o leafă de 3 lire pe 
an sau aşa ceva a refuzat şi ar fi refuzat, cum credea 
îngrijitoarea mea, chiar dacă i s-ar fi dat 500 de lire. Pe 
urmă, a încercat cu cealaltă fată. Asta nu era chiar atât 
de nemiloasă ca prima, ba uneori era gata să se moaie, 
dar cea dintâi o ţinea închisă şi nu-i dădea voie 
îngrijitoarei mele nici să-i vorbească, ba chiar o ameninţa 
c-o s-o denunțe pentru încercare de mituire a martorilor. 

După aceea, îngrijitoarea mea- s-a dus la. stăpân, 


290 


Daniel Defoe 


adică la omul căruia îi furasem marfa şi, mai ales, la 
nevastă-sa, căreia la început i se făcuse milă de mine. Pe 
femeie o găsi neschimbată, dar omul o ţinea morţiş că 
trebuie să mă urmărească, fiindcă altfel pierde dreptul de 
a mai da pe cineva în judecată. 

Ingrijitoarea mea i-a propus să găsească prieteni 
care să-i scoată plângerea din catastife, aşa încât el să nu 
păţească nimic; dar nu era cu putinţă să-l convingă că 
poate trăi liniştit pe lumea asta altfel decât dându-mă pe 
mine în judecată. Aşa încât trei martori aveau să depună 
mărturie împotriva mea stăpânul şi cele două slujnice. Cu 
alte cuvinte, eram la fel de sigură c-o să intru la apă cum 
eram acum că trăiesc şi n-aveam altceva de făcut decât 
să mă gândesc la moarte. Şi, cum spuneam mai înainte, 
pregătirea mea pentru moarte se făcea pe o temelie 
foarte şubredă, fiindcă toată căinţa de care eram în stare 
îmi părea că nu-i altceva decât urmarea fricii de moarte. 
Nici urmă de părere sinceră de rău pentru viaţa ticăloasă 
pe care o dusesem şi care-mi căşunase atâta nenorocire 
sau pentru că-l supărasem pe creatorul meu, acel care 
avea acum să-mi devină dintr-o dată judecător. 

Şi am trăit, zile în şir, o viaţă de groază. Moartea îmi 
stătea în faţă, ca să zic aşa, iar eu nu mă gândeam zi şi 
noapte la nimic altceva decât la spânzurătoare, 
ştreanguri, duhuri rele şi diavoli. Nu găsesc cuvinte să 
spun cât de sfâşiată eram între groaza morţii şi chinurile 
conştiinţei, care mă mustra pentru viaţa mea păcătoasă 
din trecut. 

Pastorul din Newgate a venit la mine şi mi-a vorbit în 
felul lui obişnuit, dar toată sfinţenia asta nu urmărea 
decât să scoată de la mine mărturisirea crimei, cum îi 
zicea el (măcar că nici nu ştia pentru ce fusesem închisă), 
să mă facă să dau totul pe faţă şi câte altele, fără de 
care, spunea el, Dumnezeu.nu mă va ierta niciodată; şi ca 
să mă aducă aici, îşi dădea atât de puţină osteneală, încât 
nu m-am ales cu-nici o mângâiere de la el; şi apoi mi-era 


291 


Moll Flanders 
atât de silă să-l văd pe bietul om, îndrumându-mă să mă 
spovedesc şi să mă căiesc dimineaţa şi îmbătându-se cu 
brandy la prânz, încât mi s-a făcut scârbă de el şi, încetul 
cu încetul, şi de meseria lui, aşa încât l-am rugat să mă 
lase în pace. 

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar datorită stăruinţei ne- 
ostenite a îngrijitoarei mele, n-am fost adusă la judecată 
în prima sesiune, adică în faţa juriului celui mare de la 
Guildhall; mai aveam deci înaintea mea o lună sau cinci 
săptămâni şi, fără îndoială, ar fi trebuit să privesc acest 
răstimp ca un prilej de a mă gândi la trecut şi dea mă 
pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Ar fi trebuit să 
socotesc acest răstimp ca un răgaz dat mie pentru a mă 
căi şi să-l fi folosit ca atare, dar nu-mi stătea în fire. Îmi 
părea rău, ca şi înainte, că nimerisem la Newgate, dar 
dădeam puţine semne de căinţă. 

Dimpotrivă, după cum apa din văgăunile munţilor în- 
tăreşte şi preface în piatră locurile peste care pică, tot 
aşa asupra mea statul laolaltă cu o bandă de ticăloşi avu 
aceeaşi înrâurire ca şi asupra celorlalţi. M-am prefăcut în 
stană de piatră, mai întâi am devenit proastă şi nesimţită, 
pe urmă o bestie fără gânduri şi, în cele din urmă, turbată 
ca oricare dintre cei de aici; pe scurt, locurile acelea mi 
s-au părut atât de fireşti şi de plăcute şi m-am împăcat 
atât de bine cu ele, de parcă într-adevăr m-aş fi născut 
aici. 

E greu să-ţi închipui că firea noastră e în stare să 
decadă în aşa hal, încât să socotească plăcut şi bun ceea 
ce, de fapt, înseamnă cea mai groaznică mizerie. Aproape 
că nu cred să existe o situaţie mai proastă decât cea în 
care mă aflam. Ajunsesem la culmea nenorocirii pe care o 
poate atinge un om care e în viaţă, sănătos şi având bani 
cu care să se descurce, aşa cum aveam eu. 

Mă apăsa povara unei vini destul de mari ca să 
strivească orice făptură cât de cât gânditoare şi 
înzestrată cu simţul fericirii. de pe-această lume şi al 


292 


Daniel Defoe 


nenorocirii de pe lumea cealaltă. La început, mă 
încercaseră unele remuşcări, dar căinţă nu simţisem de 
fel. Acum însă nu simţeam nici remuşcări, nici căinţă. 
Eram învinuită de o nelegiuire, a cărei pedeapsă era 
moartea. Dovada era atât de sigură, încât nu mai exista 
pentru mine nici o putinţă să-mi tăgăduiesc vinovăția. 
Aveam renumele unei vechi răufăcătoare, aşa încât nu 
mă puteam aştepta la nimic altceva decât la moarte şi 
într-adevăr n-aveam nici o nădejde de scăpare: şi totuşi 
eram stăpânită de o ciudată amorţeală a sufletului. Nu 
eram tulburată, n-aveam temeri, n-aveam griji. Zguduirea 
surprinderii de la început trecuse; nici eu singură nu ştiu 
cum să spun că eram; simţurile, mintea, chiar şi 
conştiinţa mi-erau adormite. Vreme .de patruzeci de ani, 
drumul vieţii mele fusese o împletire groaznică de 
ticăloşie, dezmăţ, adulter, incest, minciună, hoţie, pe 
scurt, încercasem totul în afară de omor şi trădare, de la 
vârsta de optsprezece ani până la şaizeci; şi acum eram 
covârşită de amarul pedepsei şi o moarte ruşinoasă mă 
aştepta; şi totuşi nu-mi dădeam seama de starea mea, nu 
mă gândeam nici la cer, nici la iad, nimic decât doar o 
simplă înfiorare fugară, ca o înţepătură sau o durere pre- 
vestitoare, dar care trece numaidecât. N-aveam inimă să 
cer îndurare Domnului sau măcar să mă gândesc la ea. Şi 
cu asta, cred că am zugrăvit, în câteva cuvinte, cea mai 
cruntă mizerie din câte pot exista pe pământ. 

Toate gândurile mele de spaimă trecuseră, cu 
grozăvia locului mă obişnuisem şi acum nu mă simţeam 
mai prost, când auzeam gălăgia şi ţipetele închisorii, 
decât se simțeau cei care ţipau; pe scurt, devenisem o 
puşcăriaşă la fel de păcătoasă şi de nesuferită ca oricare 
alta mai mult chiar: de abia dacă mai păstram ceva din 
deprinderea bunei creşteri şi a purtărilor alese pe care le 
vădise nu de mult vorbirea mea atât de desăvârşită era 
stricăciunea care pusese stăpânire pe mine, încât nu mai 
eram cea care fusesem, de parcă niciodată n-aş fi fost 


293 


Moll Flanders 


altfel decât cum eram acum. 

În toiul acestei vieţi înăsprite, am trăit o Ep SEA 
neaşteptată şi mi-am reamintit puţin de ceea ce se 
numeşte mâhnire, mâhnire al cărei simţ îl pierdusem. 
Intr-o seară mi s-a spus că, în ajun, noaptea târziu, 
fuseseră aduşi în închisoare trei hoţi de drumul mare, 
care se dedaseră la jafuri, undeva, cred că pe Hounslow 
Heath, şi fuseseră urmăriţi până la Uxbridge de toţi 
oamenii din ţinut, iar aci fuseseră prinşi, după o 
împotrivire vitejească, în care mulţi oameni de prin parteă 
locului fuseseră răniţi şi câţiva omorâţi. 

Nu-i de mirare că noi, cei închişi, eram dornici să-i 
vedem pe aceşti viteji clasa întâi, fiindcă se spunea că 
alţii ca ei nu se mai văzuseră, cu atât mai mult cu cât era 
vorba ca, a doua zi dimineaţa, să fie mutaţi în partea 
dinspre curte, căci dăduseră bani directorului închisorii, 
ca să li se îngăduie să stea în locul acela mai bun. Aşa 
încât, noi femeile ne-am aşezat în drumul lor, ca să fim 
sigure c-o să-i vedem dar nu găsesc cuvinte să redau 
mirarea şi uluirea mea, când am cunoscut în primul 
bărbat ce se arătă pe soţul meu din Lancashire, acela cu 
care trăisem atât de bine la Dunstable, acela pe care-l 
văzusem mai târziu la Brickhill, când eram măritată cu 
ultimul meu bărbat, după cum am povestit. 

Am amuţit când l-am văzut şi nu ştiam nici ce să 
spun, nici ce să fac; el nu m-a recunoscut şi asta a fost 
singura mea mângâiere; mi-am părăsit tovarăşele, m-am 
ascuns, atât cât îţi îngăduie locul acela îngrozitor să te 
ascunzi şi am plâns cu foc multă vreme. „Făptură 
îngrozitoare, îmi spuneam, câţi bieţi oameni am 
nenorocit! Câţi deznădăjduiţi am dat pe mâna diavolului!” 
Puneam pe socoteala mea toate nenorocirile omului 
acestuia. El îmi spusese doar la Chester că, din pricina 
căsătoriei cu mine, se ruinase şi că averea lui era 
pierdută din cauza mea; numai crezându-mă pe mine 
bogată, îndrăznise să facă mai multe datorii decât era în 


294 


Daniel Defoe 


stare să plătească; zicea c-o să intre în armată, c-o să 
poarte flintă, c-o să cumpere un cal şi-o să dea o raită 
prin ţară; şi, deşi eu nu-i spusesem niciodată că am 
avere, prin urmare nu-l înşelasem de fapt, totuşi îi 
lăsasem să creadă că am şi, deci, fusesem prilejul dintru 
început al nenorocirii lui. 

întâmplarea asta neaşteptată m-a cufundat mai 
adânc 'în gândurile mele şi mi-a dat prilejul unor 
frământări mai aprige decât toate cele dinainte. Jeleam zi 
şi noapte, mai ales pentru că auzisem că el era căpitanul 
bandei, şi că făptuise atâtea jafuri; se zicea că Hind sau 
Whitney sau Fermierul de Aur erau nişte neghiobi pe 
lângă el că va fi spânzurat cu siguranţă, orice se va în- 
tâmpla; şi că vor fi oameni cu droaia care să depună 
mărturie împotriva lui. 

Eram copleşită de durere din pricina asta; cazul meu 
nici nu mă mai tulbura, gândindu-mă la al lui, iar 
remuşcările mă covârşeau. Jeleam nenorocirea mea şi 
decăderea lui în aşa hal, încât nu mă mai bucura nimic 
din tot ce mă bucurase înainte şi gândurile de la început 
cu privire la viaţa înspăimântătoare pe care o trăisem 
începeau să mă năpădească din nou; şi o dată cu 
întoarcerea lor, se întoarse şi groaza de locul acela şi de 
viaţa din închisoare; pe scurt, mă schimbasem cu 
desăvârşire şi devenisem altă fiinţă. 

În timp ce eram apăsată de durere din pricina lui, a 
venit înştiinţarea că, în sesiunea următoare, voi fi citată 
în faţa juriului celui mare şi că se va cere pentru mine 
pedeapsa cu moartea. Cum eram dinainte pleoştită, 
îndrăzneala pe care o dobândisem pieri şi sentimentul 
vinovăţiei mă cuprinse din nou. Pe scurt, începui să 
gândesc şi a gândi este un pas însemnat de la iad spre 
cer. Impietrirea aceea. sufletească, de care am vorbit 
atâta mai înainte, nu era decât o lipsă de gândire; cel 
care-şi recapătă gândirea se recâştigă pe sine. 

Cum spuneam, de îndată ce începui să cuget, primul 


295 


Moll Flanders 


gând care-mi trecu prin minte izbucni astfel: „Doamne! 
ce-o să se întâmple cu mine? Voi fi cu siguranţă osândită 
şi nu mă poate aştepta decât moartea! Prieteni n-am; ce 
să fac? Cu siguranţă că voi fi osândită! Doamne, îndură-te 
de mine! Ce-o să se aleagă de mine?” Veţi spune că e un 
gând trist, acest prim gând care s-a stârnit în sufletul 
meu, după atâta amar de vreme, dar nici asta nu 
însemna mare lucru, căci era doar frica de ceea ce avea 
să urmeze; nici urmă de căinţă adevărată în toate astea. 
Totuşi, eram îngrozitor de doborâtă şi nemângâiată fără 
seamăn şi, fiindcă n-aveam nici un prieten căruia să-i 
împărtăşesc aceste gânduri fără nădejde, eram atât de 
apăsată, încât mă apucau tremurăturile şi îmi pierdeam 
cunoştinţa de câteva ori pe zi. Am trimis după bătrâna 
mea îngrijitoare, iar ea, ca să fiu dreaptă, s-a purtat ca o 
prietenă credincioasă. A întors lumea pe dos ca să 
împiedice juriul cel mare să-mi judece cazul. S-a dus la 
câţiva din membrii juriului, le-a vorbit, s-a ostenit să-i 
înrâurească în favoarea mea, spunând că nu se furase 
nimic, nu se făcuse nici o spargere şi aşa mai departe, 
dar nimic n-a folosit; cele două fetişcane au depus 
jurământul, iar în faţa juriului a ajuns învinuirea de hoţie 
şi spargere, adică furt şi jaf. 

Eu am căzut în nesimţire când mi s-a adus vestea şi, 
după ce mi-am venit în fire, credeam c-o să mor sub 
povara ei. Ingrijitoarea mea s-a purtat ca o adevărată 
mamă îi era milă şi plângea cu mine şi pentru mine, dar 
de ajutat nu mă putea ajuta. Şi, ca să-mi sporească mie 
spaima, umbla vorba prin toată închisoarea că voi fi 
osândită la moarte. Auzeam oamenii vorbind adesea 
despre asta şi-i vedeam cum clatină din capete şi spun că 
le pare tare rău şi câte altele, cum se întâmplă prin 
închisori. Dar nimeni nu venea să-mi spună ce gândeşte, 
până când, în cele din urmă, un paznic s-a apropiat pe 
ascuns de mine şi mi-a spus cu un oftat: 

— Ei, doamnă Flanders, vineri -vei fi judecată (era 


296 


Daniel Defoe 


într-o miercuri) ce-ai de gând'să faci? 

Eu m-am făcut albă ca varul şi am spus: 

— Dumnezeu ştie ce-am să fac, fiindcă eu nu ştiu. 

— Păi, zice el, nu vreau să te amăgesc; zic să te 
pregăteşti de moarte, pentru că mă tem că vei fi 
osândită; veche răufăcătoare cum eşti, tare mă îndoiesc 
că ai să afli îndurare. Se zice, a adăugat, că pricina 
dumitale e foarte simplă şi că martorii jură atât de 
înverşunat împotriva dumitale, încât nu va fi chip să 
scapi. 

Infipsese parcă un pumnal în inima mea şi aşa 
strivită de povară şi, multă vreme, n-am putut scoate o 
vorbă, fie ea bună sau rea. În cele din urmă, am izbucnit 
în lacrimi şi am spus: 

— Domnule, dar ce trebuie să fac? 

— Ce să faci? zice el, trimite după un pastor şi 
vorbeşte cu el; fiindcă, zău, doamnă Flanders, dacă n-ai 
prieteni foarte buni, nu mai eşti de pe lumea asta. 

Omul vorbea foarte sincer, dar pentru mine vorbele 
lui sunau tare aspru cel puţin aşa mi se părea. M-a lăsat 
într-o stare de neînchipuită tulburare şi, toată noaptea 
aceea, am stat trează. Şi acum începui să-mi spun 
rugăciunea, ceea ce nu cred că mai făcusem de la 
moartea ultimului meu soţ sau chiar mai de mult. Şi zău 
că e bine zis că-mi spuneam rugăciunea, fiindcă eram a- 
tât de tulburată şi cugetul mi-era atât de plin de spaimă, 
încât deşi plângeam şi repetam cuvintele obişnuite: 
„Doamne, îndură-te de mine”, totuşi nu ajunsesem încă 
să pricep că sunt o păcătoasă nenorocită, aşa cum eram 
de fapt, şi să-mi mărturisesc păcatele lui Dumnezeu, 
cerându-mi iertare în numele lui Cristos. Eram covârşită 
de gândul la starea mea, de gândul că voi fi judecată şi 
de siguranţa că voi fi executată şi de aceea am strigat 
toată noaptea: „Doamne! ce-o să se întâmple cu mine? 
Doamne! Ce să fac? Doamne, îndură-te de mine!” Şi tot 
aşa. 


297 


Moll Flanders 


Sărmana mea îngrijitoare era tare abătută, tot atât 
de abătută ca şi mine, iar căinţa ei era mai sinceră, deşi 
ea n-avea de ce să se teamă că va fi osândită. Nu că n-ar 
fi meritat-o, la fel ca şi mine, lucru pe care ea de altfel îl 
recunoştea; dar de mulţi ani nu făcuse altceva decât să 
primească cele furate de mine şi de alţii şi să ne dea ghes 
să furăm. Dar acum plângea şi se învinovăţea ca scoasă 
din minţi, frângându-şi mâinile şi strigând că e pierdută, 
că blestemul cerului a căzut asupra ei, c-o să ajungă în 
iad, că fusese piază-rea pentru toţi prietenii, că pe cutare 
şi cutare ea îi dusese la ştreang; şi, când ajungea aici, 
număra vreo zece-unsprezece oameni, dintre care pe unii 
i-am pomenit şi eu şi care o sfârşiseră rău. Şi zicea că pe 
mine ea mă nenorocise, fiindcă mă îmboldise să merg 
înainte, atunci când eu aş fi vrut să mă opresc. Aici eu îi 
tăiam vorba: 

— Nu, mamă, să nu vorbeşti despre asta, fiindcă 
dumneata ai vrut să mă opreşti, după ce am pus mâna pe 
banii negustorului de mătăsuri şi când m-am întors de la 
Harwich, dar eu n-am vrut să te ascult; prin urmare, nu 
eşti de osândit; eu singură mi-am făcut-o, eu singură 
m-am adus în halul ăsta de mizerie. Şi petreceam vorbind 
astfel ceasuri întregi. 

Ei, dar nu era nimic de făcut; procesul îşi urma cursul 
şi joi am fost dusă la Curtea cu juri şi acolo am fost citată, 
cum se spune, iar procesul a fost hotărât pentru a doua 
zi. Când am fost citată, am declarat că nu sunt vinovată şi 
bine am făcut, pentru că am fost învinuită de furt şi 
spargere; adică am fost învinuită de a fi furat două bucăţi 
de brocart în valoare de 46 de lire, marfă aparţinând lui 
Anthony Johnson şi de a fi pătruns prin spargere de uşă; 
dar reclamanţii, ştiam prea bine, nu puteau susţine că am 
spart uşa şi nici măcar că am ridicat zăvorul. 

Vineri am fost adusă în faţa judecății. Eram atât de 
istovită de cât plânsesem în ultimele două-trei zile, încât 
în noaptea de joi am dormit mai -bine decât m-aş fi 


298 


Daniel Defoe 


aşteptat şi am dovedit mai mult curaj la judecată decât aş 
fi crezut cu putinţă. 

După ce s-a început judecata şi s-a citit actul de 
acuzaţie, am vrut să vorbesc, dar mi s-a spus că trebuie 
să fie ascultați mai întâi martorii şi după aceea o să-mi 
vie şi mie timpul să vorbesc. Martorii erau cele două 
fetişcane, nişte caţe, într-adevăr, fiindcă deşi ce spuneau 
era în linii mari adevărat, totuşi au sărit peste cal, jurând 
că luasem marfa de-a binelea în stăpânire, că o 
ascunsesem sub haină, că mă pregăteam să plec cu ea, 
ba chiar că păşisem cu un picior peste prag când s-au 
arătat ele şi că, după aceea, am păşit şi cu celălalt, aşa 
încât ieşisem în stradă cu marfa, înainte ca ele să mă fi 
prins, că de-abia pe urmă mă înhăţaseră ele şi găsiseră 
marfa la mine. În general, totul era adevărat; eu însă am 
stăruit că le mă opriseră înainte ca eu să fi păşit pragul. 
Dar lucrul nu cântărea prea greu în favoarea mea, fiindcă 
eu luasem marfa şi aş fi plecat cu ea, dacă n-aş fi fost 
prinsă. 

M-am apărat, spunând că eu nu furasem nimic şi ei 
nu pierduseră nimic, că uşa era deschisă, iar eu intrasem 
cu gândul să cumpăr. Dacă, nevăzând pe nimeni, mă 
atinsesem de ceva, nu se putea trage concluzia că aveam 
de gând să fur; am spus că nu dusesem marfa mai 
departe de uşă, unde mă aflam; că o făcusem, numai 
fiindcă voiam să mă uit la ea în lumină. 

Curtea n-a vrut cu nici un chip să recunoască asta, 
ba chiar m-a luat în râs când am spus, că aveam de gând 
să cumpăr marfa, fiindcă aceea nu era prăvălie şi nu se 
vindea nimic acolo cât despre faptul că am dus marfa la 
uşă ca s-o văd mai bine, fetele şi-au bătut joc cu 
neruşinare de asta şi au făcut tot felul de glume au spus 
Curţii că m-am uitat bine la marfă, ba chiar mi-a plăcut, 
de vreme ce am împachetat-o şi mă pregăteam să plec 
cu ea. 

Pe scurt, am fost găsită vinovată de furt, dar de 


299 


Moll Flanders 


învinuirea de spargere am fost descărcată, ceea ce era 
slabă mângâiere pentru mine, fiindcă prima învinuire 
aducea sentinţa de moarte, aşa că a doua nu putea 
aduce mai mult decât atât. In ziua următoare, am fost 
dusă să ascult groaznica sentinţă şi când m-au întrebat ce 
am de spus spre uşurarea pedepsei, o clipă am rămas 
mută, dar cineva m-a îndemnat cu glas tare să vorbesc 
judecătorilor, pentru că ei ar putea să pună o vorbă bună 
pentru mine. Asta mi-a dat curaj şi le-am spus că n-am 
nimic de adăugat care să oprească osânda, dar că aş 
avea multe de spus ca să câştig îndurarea Curţii că nă- 
dăjduiesc că vor trece cu vederea unele lucruri, ţinând 
seama de împrejurări, că nu făcusem nici o spargere, că 
nu furasem nimic, că nimeni nu se alesese cu vreo 
pierdere; că omul căruia îi aparţinea marfa dorise să am 
parte de îndurare (şi spusese acest lucru cu toată 
sinceritatea) că, în cazul cel mai rău, era prima mea faptă 
de acest fel, fiindcă nu mai apărusem niciodată în faţa 
unui tribunal; într-un cuvânt, am grăit cu mai mult curaj 
decât aş fi crezut că voi fi în stare, cu glas mişcător şi 
parcă şi cu lacrimi în ochi, dar nu chiar atâtea încât să mă 
împiedice de la vorbă şi mi-am dat seama că ceilalţi sunt 
mişcaţi până la lacrimi de spusele mele. 

Judecătorii stăteau ţepeni şi muţi, ascultându-mă cu 
bunăvoință şi dându-mi timp să spun tot ce aveam de 
spus, dar, fiindcă n-au zis nici da, nici nu, s-a rostit 
sentinţa de moarte şi pe mine m-a îngrozit ca moartea 
însăşi. Eram zdrobită. Nu mai aveam curaj. Nu mai aveam 
limbă să vorbesc şi nici ochi să privesc spre Dumnezeu 
sau spre oameni. 

Sărmana mea îngrijitoare, care până atunci fusese 
sprijinul meu, era nemângâiată şi avea acum ea nevoie 
de mângâieri; de atâta jale şi turbare îşi ieşise din minţi, 
ca o nebună din Bedlam. Nu era nemângâiată numai din 
pricina mea, ci o cuprinsese groaza la gândul vieţii ei 
ticăloase, spre care privea acum cu alţi ochi decât mine; 


300 


Daniel Defoe 


fiindcă ea se căia amarnic pentru păcatele ei şi-i părea 
rău de nenorocirea întâmplată. A trimis după o faţă 
bisericească, un om serios, pios, blând şi, cu ajutorul lui, 
s-a lăsat cu atâta sinceritate în voia pocăinţei, încât cred 
la fel ca şi pastorul că era o adevărată pocăită; ba mai 
mult, nu s-a pocăit numai atunci şi în legătură cu împreju- 
rarea asta, ci a ţinut-o tot aşa, după cum am aflat, până 
în ziua morţii. 

E mai uşor să-ţi închipui decât să zugrăveşti starea în 
care mă aflam acum. În faţa mea nu era decât moartea: 
şi cum n-aveam prieteni care să mă ajute, n-aşteptam 
altceva decât să-mi găsesc numele trecut alături de alte 
cinci pe ordinul de execuţie pentru vinerea următoare. 

Între timp, nefericita mea îngrijitoare mi-a trimis un 
pastor, care m-a vizitat la cererea ei. El m-a îndemnat cu 
seriozitate să mă pocăiesc şi să nu-mi mai bat joc de 
sufletul meu să nu mă mai amăgesc cu nădejdea că voi 
trăi, fiindcă după câte ştie el, n-aveam de ce să mai sper, 
ci să privesc fără prefăcătorie şi cu tot sufletul spre 
Dumnezeu, cerând îndurare în numele lui Cristos. Şi-a 
întărit vorbele cu citate potrivite din Sfânta Scriptură, în 
care cei mai mari păcătoşi erau îndemnați să se căiască 
şi să nu mai apuce pe căi rătăcite şi, după toate astea, a 
îngenuncheat şi s-a rugat alături de mine. 

De-abia acum dădeam pentru întâia oară semne de 
căinţă. Acum începeam să privesc cu groază îndărăt spre 
viaţa mea trecută şi, fiindcă pătrundeam cu privirea în 
ceea ce e dincolo, lucrurile vieţii începeau să-mi apară 
într-o lumină nouă şi sub o înfăţişare cu totul deosebită 
de cum îmi apăruseră înainte, aşa cum cred că se 
întâmplă oricui în clipe din acestea. Părerile mele despre 
fericire, bucurie, durerile vieţii erau acum cu totul 
schimbate şi în mintea mea era loc numai pentru gânduri 
mult mai înalte decât tot ceea ce cunoscusem în viaţă, 
aşa încât mi se părea cea mai mare prostie să pun greu- 
tate pe ceva, fie chiar şi pe lucrul -cel mai de preţ din 


301 


Moll Flanders 


lumea asta. 

Cuvântul „veşnicie” îmi apărea cu toate adaosurile 
lui ne-pătrunse şi înţelegerea mea despre el se lărgise 
într-atât, încât nici nu ştiam cum să-i dau grai. Intre 
altele, cât de lipsite de noimă îmi apăreau toate lucrurile 
plăcute vreau să spun acelea ce treceau înainte drept 
plăcute acum când mă gândeam că, de dragul fleacurilor 
acestora josnice, ne pierdeam fericirea veşnică. 

O dată cu astfel de gânduri mă cuprindeau, în chip 
firesc, spre mustrări de cuget pentru purtarea meä 
păcătoasă din trecut; căci pierdusem orice speranţă de a 
fi fericită în veşnicia în care mă pregăteam să intru 
dimpotrivă, eram sortită tuturor nenorocirilor; şi la asta se 
adăuga gândul groaznic că nenorocirea va fi veşnică. 

Nu sunt în stare să dăscălesc pe nimeni, dar atât cât 
mă pricep, vreau să redau lucrurile întocmai cum 
mi-apăreau atunci, deşi sunt departe de a da grai 
simţămintelor vii care îmi năpădeau sufletul în clipele 
acelea într-adevăr, acele simţăminte nu pot fi lămurite 
prin cuvinte, sau dacă pot fi, atunci nu sunt eu într-atâta 
stăpână pe cuvinte, încât să le pot împărtăşi. E treaba fie- 
cărui cititor chibzuit să gândească cu rost asupra lor, aşa 
cum îl vor îndruma propriile lui împrejurări şi, cândva, 
fiecare om poate simţi ceva asemănător vreau să spun, 
să aibă o înţelegere mai limpede a lucrurilor viitoare 
decât a avut până atunci şi o teamă mai adâncă în 
legătură cu propria sa răspundere. 

Dar să mă întorc la povestea mea. Pastorul îmi 
dădea ghes să-i spun, în măsura în care socoteam de 
cuviinţă, cum stăteam eu cu credinţa în ceea ce va fi 
dincolo. Mi-a spus că n-a venit la mine ca un obişnuit al 
locului, a cărui treabă e să stoarcă mărturisiri de la 
puşcăriaşi, pentru ca să dea de urma altor răufăcători; că 
treaba lui este să mă îndemne să-i vorbesc atât.de sincer, 
încât să-mi uşurez cugetul şi să-i îngădui lui să-mi aducă 
mântuire, atât cât îi stă în puteri; şi m-a încredinţat că 


302 


Daniel Defoe 


orice i-aş spune va închide în el ca pe o taină cunoscută 
numai de Dumnezeu şi de mine; că nu doreşte să afle 
nimic decât numai pentru a fi în stare să-mi dea un sfat 
bun şi să se roage Domnului pentru mine. 

Această purtare cinstită şi prietenoasă a rupt 
zăgazurile patimilor mele. In felul ăsta, omul mi-a pătruns 
în suflet; iar eu i-am dezvăluit întreaga ticăloşie a vieţii 
mele. Pe scurt, i-am făcut un rezumat al acestei istorii, 
i-am zugrăvit, ca într-o miniatură, purtarea mea pe un 
răstimp de cincizeci de ani. 

Nu i-am ascuns nimic, iar el, în schimb, m-a sfătuit să 
mă căiesc sincer, mi-a explicat ce înţelege el prin căinţă 
şi, pe urmă, mi-a arătat ce nesfârşită e îndurarea hărăzită 
de cer păcătoşilor celor mai înverşunaţi, aşa încât eu 
n-am mai putut rosti nici o vorbă de deznădejde sau de 
îndoială că mă voi mântui; asta a fost starea în care m-a 
lăsat după prima noapte. 

A doua zi de dimineaţă, a venit din nou şi m-a 
lămurit mai departe despre felul cum lucrează îndurarea 
divină; după el, nu trebuia să fac altceva decât să o 
doresc din toată inima şi să fiu gata s-o primesc nu era 
nevoie decât de sinceră părere de rău şi ură faţă de acele 
fapte, care abătuseră, pe bună dreptate, asupra mea 
răzbunarea cerească. Nu mă simt în stare să repet 
cuvântările minunate ale acestui om neobişnuit; tot ce 
pot face este să spun că a dat viaţă nouă inimii mele şi 
m-a adus într-o stare pe care nu o cunoscusem niciodată 
înainte. Eram copleşită de ruşine şi durere la gândul vieţii 
mele trecute şi totuşi plină de o bucurie tainică, uimi- 
toare, la gândul că sunt cu adevărat pocăită şi că primesc 
mângâierea cuvenită unei pocăite cu alte cuvinte plină de 
nădejdea iertării. Şi atât de repede îmi umblau gândurile 
şi atât de mare era înrâurirea lor asupra mea, încât mi se 
părea că, în clipa aceea,.aş fi în stare să păşesc de 
bunăvoie -spre  osândă, fără nici o  nelinişte, 
încredinţându-mi ca o pocăită ce eram sufletul întreg 


303 


Moll Flanders 


îndurării celei nesfârşite. 

Pastorul cel bun era atât de mişcat, văzând ce 
înrâurire au cuvintele lui, încât a binecuvântat numele 
Domnului, care pogorâse asupra mea, şi s-a hotărât să nu 
mă mai părăsească până în ultima clipă. 

A durat nu mai puţin de douăsprezece zile de la 
primirea sentinţei de către mai mulţi dintre noi şi până la 
venirea ordinului de execuţie, cum i se spune, când am 
aflat şi numele meu printre numele celor osândiţi. Ce 
lovitură groaznică pentru nobilele mele hotărâri! Parcă 
m-a înjunghiat în inimă şi, de două ori, una după alta, 
mi-am pierdut cunoştinţa, fără să fiu în stare să scot vreo 
vorbă. Pastorul cel de treabă era adânc mâhnit din pricina 
mea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă mângăie, 
cu aceleaşi cuvinte şi cu aceeaşi vorbire mişcătoare de 
mai-nainte, iar în seara aceea nu s-a mişcat de lângă 
mine până ce nu l-au poftit paznicii să plece, dacă nu 
cumva voia să rămână închis cu mine peste noapte, ceea 
ce n-a vrut. 

M-am mirat mult că nu l-am văzut toată ziua 
următoare, căci era ajunul zilei stabilite pentru execuţie; 
şi eram descurajată şi abătută, ba n-a lipsit mult să mă 
prăbuşesc din lipsa acelei mângâieri; pe care el în atâtea 
rânduri şi cu atâta succes mi-o adusese, ori de câte ori 
venise. Am aşteptat cu mare nerăbdare şi cu mintea 
nespus de împovărată până la patru, când s-a arătat şi el 
în odaia mea căci mi se făcuse hatârul, în schimbul 
banilor fiindcă acolo nu poţi face nimic fără bani să nu 
stau în temniţa celor osândiţi, printre ceilalţi prizonieri 
care aşteptau moartea, ci să locuiesc singură, într-o 
odăiţă murdară. 

Mi-a zvâcnit inima de bucurie, încă înainte de a-l 
vedea, când i-am auzit glasul la uşă dar să judece oricine 
ce s-a petrecut în inima mea când, după ce. în puţine 
cuvinte şi-a cerut iertare că nu venise, mi-a arătat că 
folosise timpul acesta spre binele meu, că făcuse rost de 


304 


Daniel Defoe 


la judecător de un raport favorabil cu privire la cazul meu 
şi că, pe scurt, mi-adusese o amânare. 

Mi-a împărtăşit cu multă prevedere vestea pe care, 
dac-ar fi ascuns-o, ar fi fost de două ori crud cu mine. ŞI 
după cum mă lăsase înainte covârşită de durere, tot aşa 
acum, mă copleşi bucuria şi am căzut într-un leşin mai 
primejdios decât primul, şi n-a fost uşor să fiu readusă în 
simţiri. 

După ce m-a îndemnat creştineşte să nu alung din 
cugetul meu amintirea suferințelor trecute, din pricină 
bucuriei amânării, şi mi-a spus că trebuie să plece ca să 
treacă amânarea în registre şi s-o arate judecătorului, 
bunul pastor s-a ridicat şi, înainte de a pleca, s-a rugat 
din tot sufletul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca 
pocăinţa mea să fie neprefăcută şi sinceră şi pentru ca 
reîntoarcerea mea la viaţă, cum a zis, să nu fie o 
reîntoarcere la nebuniile unei vieţi pe care luasem atât de 
solemn hotărârea s-o părăsesc. M-am rugat şi eu din 
toată inima alături de el şi trebuie să spun că, în noaptea 
aceea, am fost mai adânc mişcată de îndurarea Domnului 
care-mi cruţase viaţa şi mai îngrozită de păcatele mele, 
tocmai din pricina acelei îndurări, decât fusesem vreodată 
în mijlocul suferințelor dinainte. 

Toate astea pot fi socotite fără rost şi prea depărtate 
de scopul acestei cărţi; mă gândesc mai cu seamă că 
mulţi dintre cei cărora le-a plăcut şi pe care i-a distrat 
povestirea ticăloşiilor din viaţa mea s-ar putea să nu 
guste partea asta, care e de fapt cea mai frumoasă, cea 
mai prielnică mie, cea mai bogată în învăţăminte pentru 
alţii. Totuşi, nădăjduiesc că şi aceştia îmi vor îngădui 
să-mi spun povestea până la capăt, care poveste ar fi 
altfel spre ruşinea celor ce spun că nu le place căinţa tot 
atât cât le-a plăcut nelegiuirea şi cărora le-ar plăcea ca 
istoria mea să fie o tragedie în lege, aşa cum s-ar fi putut 
să fie. 3 

Dar să spun mai departe. In dimineața următoare a 


305 


Moll Flanders 


avut loc în închisoare o scenă cu adevărat tristă. Am fost 
trezită dimineaţă de dangătul clopotului celui mare de la 
biserica Sf. Mormânt vestind ziua execuţiei. De îndată ce 
se porni să bată, strigăte groaznice se auziră din temniţa 
celor osândiţi, unde zăceau şase sărmane fiinţe ce 
trebuiau să fie executate în ziua aceea, una pentru o 
pentru o nelegiuire, alţii pentru furt şi doi pentru omor. 

Au răsunat apoi strigăte nedesluşite prin toata 
clădirea, strigăte ce veneau de la cei închişi care-şi 
arătau, fiecare în felul lui, jalea pentru sărmanele făpturi 
sortite morţii. Unii plângeau de jale, alţii le strigau vorbe 
grosolane şi le urau călătorie sprâncenată alţii blestemau 
şi-i afuriseau pe cei care-i aduseseră aci, mulţi se 
înduioşau şi câţiva, puţini, foarte puţini, se rugau pentru 
ei. 


Mi-era greu să găsesc stăpânirea trebuincioasă 
pentru a binecuvânta soarta îndurătoare ce mă smulsese, 
cum ar veni, din ghearele pierzării. Stăteam, ca să spun 
aşa, mută, copleşită de gândul acesta, fără să fiu în stare 
să dau glas simţămintelor din inima mea căci în 
asemenea împrejurări, simţămintele se învălmăşesc în 
aşa hal, încât nu eşti în stare nici măcar să le stăpâneşti 
desfăşurarea. 

In tot timpul cât bieţii osândiţi se pregăteau de 
moarte, iar capelanii, cum sunt numiţi, aveau de lucru cu 
ei, îndemnându-i să-şi primească osânda cu supunere va 
să zică în tot timpul ăsta, eu tremuram în aşa hal, de par- 
că m-aş fi aflat în aceeaşi situaţie ca în ajun mă scuturam 
de parcă aş fi fost bolnavă de friguri, încât nici de vorbit 
nu puteam vorbi, iar de arătat, arătam ca o smintită. De 
îndată ce-au fost cu toţii încărcaţi în căruţe şi duşi, lucru 
la care totuşi n-am avut inimă să privesc va să zică, de 
îndată ce plecară, m-am pornit fără voia mea pe plâns, 
aşa doar din slăbiciune, dar plângeam atât de tare şi m-a 
ţinut atât de mult, încât nu ştiam ce să fac, căci nu mă 
puteam opri sau-stăpâni, oricât aş fi vrut şi mi-aş fi făcut 


306 


Daniel Defoe 


curaj. 

Criza asta de plâns m-a ţinut aproape două ceasuri şi 
cred că a durat până ce osândiţii au ajuns pe lumea 
cealaltă, iar după aceea a urmat un fel de bucurie umilă, 
pocăită, gravă era o exaltare, un elan de recunoştinţă şi 
asta a ţinut aproape toată ziua. 

Seara, pastorul cel cumsecade a venit din nou şi mi-a 
spus vorbe frumoase, în felul lui obişnuit. M-a felicitat 
pentru că mai aveam un răgaz să mă căiesc, în timp ce 
destinul celor şase nenorociţi era pecetluit, căci le eră 
luată acum putinţa să-şi mântuie sufletele m-a îndemnat 
să-mi păstrez în faţa vieţii aceleaşi sentimente pe care le 
avusesem când mă găseam în faţa veşniciei; şi, la urmă 
de tot, mi-a spus să nu socotesc că am scăpat, fiindcă 
amânarea nu însemna iertare, iar el nu putea răspunde 
pentru ce avea să se mai întâmple: totuşi, mi se făcuse 
hatârul de a mi se da un răgaz mai lung şi era treaba mea 
să mă folosesc de acest răgaz. l 

Cuvântarea asta a lăsat un fel de tristeţe în mima 
mea, fiindcă înţelegeam că mă mai pot încă aştepta la un 
sfârşit nenorocit, lucru de care el însă nu era sigur totuşi, 
în ziua aceea, nu i-am mai pus întrebări, fiindcă omul 
spusese că va face tot ce-i va sta în puteri ca să ducă 
lucrul la bun sfârşit şi crede că va putea să facă asta, dar 
n-ar putea să-mi garanteze şi urmările au arătat că avea 
dreptate să vorbească aşa. Vreo două săptămâni după 
asta, m-a cuprins teama că voi fi trecută în ordinul 
următor de execuţie şi n-am scăpat decât cu mare 
greutate, până la urmă făcând o jalbă umilă, în care mă 
rugam să fiu deportată, într-atât de rău văzută eram şi 
atât de hotărâtor fusese renumele meu de veche rău- 
făcătoare; deşi, în privinţa asta, nu mi se făcea dreptate, 
pentru că drept orice aş fi trecut în ochii judecătorului, 
după litera legii nu eram o veche răufăcătoare, căci nu 
fusesem niciodată înainte adusă în faţa judecății aşa încât 
judecătorul n-avea temei să mă socotească o veche 


307 


Moll Flanders 


răufăcătoare, măcar că magistratul oraşului a binevoit să 
prezinte cazul meu cum i-a plăcut lui. 

Acum eram, într-adevăr, sigură că am scăpat cu 
viaţă, dar asta în împrejurările grele ale condamnării la 
deportare, care luată în sine era într-adevăr o osândă 
grea, deşi, judecând prin comparaţie, nu părea să fie; 
drept care nici nu vreau să vorbesc despre osânda mea şi 
nici despre alegerea în faţa căreia am fost pusă. Cu toţii 
suntem gata să alegem orice mai degrabă decât moartea, 
mai ales când gândul la ceea ce va veni după aceea e 
neliniştitor, cum era cazul cu mine. 

Pastorul cel bun care, deşi un străin pentru mine, se 
ostenise să capete amânarea, a jelit din toată inima. 
Trăgea nădejde, după cum spunea, să-mi sfârşesc zilele 
sub înrâurirea bunelor lui învăţăminte, ca să nu uit de 
nenorocirile de odinioară, destrăbălându-mă în mijlocul 
liotei aceleia de nenorociţi trimişi în surghiun, unde, 
spunea el, trebuie să am parte, în chip neobişnuit, de 
harul Domnului, ca să nu mă păcătoşesc din nou ca 
înainte. 

N-am mai pomenit de mult de îngrijitoarea mea, care 
fusese greu bolnavă şi tot atât de aproape de moarte, 
prin această boală, pe cât fusesem şi eu datorită osândei 
mele. Se pocăise tare şi n-am mai pomenit de ea, fiindcă 
într-adevăr, în tot timpul ăsta, n-o văzusem de loc dar 
acum se însănătoşise şi, putând să iasă din casă, veni să 
mă vadă. 

l-am povestit despre situaţia mea şi despre valurile 
de teamă şi speranţă care mă năpădiseră; i-am spus de 
ce scăpaseră şi cu ce preţ; şi a fost de faţă când 
duhovnicul meu a dat grai temerii de a nu mă vedea 
cufundându-mă din nou în ticăloşie şi înhăitându-mă cu 
nemernicii care sunt de obicei deportaţi. Intr-adevăr, îmi 
făceam şi eu gânduri în privinţa asta, pentru că ştiam ce 
lepădături plecau în surghiun şi i-am spus îngrijitoarei că 
temerile bunului pastor nu erau fără temei. 


308 


Daniel Defoe 


— Bine, bine, făcu ea, dar nădăjduiesc că n-ai să te 
laşi ispitită de pilde atât de îngrozitoare. Şi de îndată ce 
ne părăsi pastorul, îmi spuse că nu trebuie să mă 
descurajez, fiindcă s-ar putea să se găsească pentru mine 
mijloace deosebite, lucru despre care-mi va vorbi mai 
târziu. 

Am privit-o cu gravitate, mi s-a părut că e mai veselă 
decât fusese în ultima vreme şi mi-au încolţit în minte mii 
de gânduri de salvare, dar pentru nimic în lume nu-mi 
puteam închipui pe ce cale se va întâmpla acest lucru sau 
ce mijloc ar fi cu putinţă; eram totuşi prea curioasă ca s-o 
las să plece fără să mă lămurească şi, măcar că nu avea 
nici un chef s-o facă, totuşi, la stăruinţele mele, mi-a 
răspuns în puţine cuvinte, cam aşa: 

— Ai bani, nu-i aşa? Te întreb eu, fetiţo, ai cunoscut 
vreodată, în viaţa ta, un om cu 100 de lire în buzunar 
care să fie deportat? 

Eu am înţeles numaidecât, dar i-am răspuns că nu 
vedeam cum aş putea să nădăjduiesc ceva, altfel decât 
prin supunere la poruncă şi că, de vreme ce asprimea 
pedepsei era totuşi socotită un semn de îndurare, fără 
îndoială că mă voi supune întocmai. Ea n-a zis decât atât: 

— O să încerc ce se poate face; şi cu asta a plecat. 

După aceea am mai stat în închisoare vreo 
cincisprezece săptămâni. Nu ştiu ce rost a avut, dar la 
capătul acestui răstimp am fost îmbarcată pe o corabie 
de pe Tamisa şi, o dată cu mine, o bandă de treisprezece 
răufăcători dintre cei mai înrăiţi pe care i-a dat 
Newgate-ul în vremea mea şi zău că ar fi nevoie deo 
poveste mai lungă decât a mea ca să istorisesc halul de 
neruşinare, de îndrăzneală şi ticăloşie la care ajunseseră 
acei treisprezece oameni, ca şi felul cum s-au purtat în 
timpul călătoriei; despre toate astea însă am mărturii 
foarte vesele primite de la căpitanul vasului, mărturii 
scrise pe larg din porunca acestuia de către secundul său. 

Poate că ar fi socotit neserios faptul să descriu toate 


309 


Moll Flanders 


întâmplările mărunte din acest răstimp al vieţii mele, 
adică între momentul când am. primit ordinul de 
deportare şi cel al îmbarcării pe corabie de altfel, sunt 
prea aproape de sfârşitul istoriei mele ca să mai am răgaz 
şi pentru asta; totuşi nu trebuie să trec cu vederea ceva 
în legătură cu mine şi cu bărbatul meu din Lancashire. 

După cum am spus mai înainte, el fusese dus din 
temniţă obişnuită în partea dinspre curte a închisorii, 
împreună cu trei dintre tovarăşii lui, căci puţin timp după 
aceea, s-a mai găsit unul care a fost aruncat lângă ei aici, 
nu ştiu din ce pricină, au fost ţinuţi fără a fi duşi la 
judecată, vreme de aproape trei luni. Se pare că găsiseră 
mijlocul de a mitui sau de a cumpăra câţiva martori şi 
acum era lipsă de mărturii ca să poată fi condamnaţi. 
După multe încurcături iscate din pricina asta, s-au găsit 
dovezi destule împotriva a doi dintre ei, care au şi fost 
duşi dar cu privire la ceilalţi doi şi, între ei, soţul meu din 
Lancashire, nu se hotărâse încă nimic. Exista, pare-se, 
câte un martor hotărât împotriva fiecăruia din ei, dar 
fiindcă legea cerea doi martori, nu se putea face nimic. 
Totuşi, nu voiau să le dea drumul, fiind siguri că, până la 
urmă, se vor ivi şi alte mărturii şi cu gândul ăsta, mi se 
pare că s-a dat: de ştire cum că fuseseră prinşi cutare 
oameni şi că oricine poate veni la închisoare să-i vadă. 

M-am. folosit de prilejul ăsta ca să-mi potolesc 
curiozitatea şi am spus că fusesem jefuită în diligenţa de 
Dunstable şi că vreau să-i văd pe cei doi hoţi de drumul 
mare. Când am ajuns în curtea dinăuntru, m-am travestit 
şi mi-am acoperit faţa, aşa încât nu se vedea mai nimic şi 
nu se putea cunoaşte cine sunt, iar la întoarcere am spus 
în gura mare că ştiu cine sunt prizonierii. 

Indată s-a răspândit vorba prin toată închisoarea că 
Moll Flanders va depune mărturie împotriva unuia dintre 
hoţii de drumul mare şi că, în felul ăsta, voi.scăpa de 
deportare. 

Oamenii au auzit şi ei, şi bărbatul meu.a dorit 


310 


Daniel Defoe 


numaidecât s-o vadă pe această doamnă Flanders, care-l 
cunoaşte atât de bine, de e gata să depună mărturie 
împotriva lui prin urmare, mi s-a dat învoire să-l văd. 
M-am îmbrăcat elegant, atât -cât îmi îngăduiau cele mai 
bune haine pe care mă înduram să le port aici, şi cu faţa 
ascunsă într-o glugă, m-am dus în curtea interioară. La 
început omul mi-a vorbit puţin, dar m-a întrebat dacă-l 
cunosc. l-am spus: 

— Da, foarte bine; dar după cum îmi ascundeam 
faţa, tot astfel îmi prefăceam şi glasul, aşa încât n-a putut 
ghici cine sunt. 

M-a întrebat unde-l văzusem şi i-am răspuns că între 
Dunstable şi Brickhill; apoi, întorcându-mă spre temnicer, 
care era de faţă, l-am întrebat dacă nu mi se îngăduie să 
vorbesc cu prizonierul între patru ochi. Omul a zis: 

— Da, da, apoi s-a retras cuviincios. 

De îndată ce plecă temnicerul, eu am închis uşa, 
mi-am azvârlit gluga şi am spus izbucnind în lacrimi: 

— Dragul meu, nu mă cunoşti? 

El a pălit şi a rămas mut, ca un om lovit de trăsnet şi, 
nefiind în stare să-şi stăpânească uluirea, n-a spus decât 
atât: 


— Dă-mi voie să mă aşez; şi, aşezându-se la masă, 
şi-a sprijinit capul în palmă apoi şi-a aţintit ochii în 
pământ ca un neghiob. 

Pe de altă parte, eu plângeam atât de tare, încât a 
trecut o bună bucată de timp înainte să ne putem vorbi; 
dar după ce m-am răcorit, am repetat aceleaşi cuvinte: 

— Dragul meu, nu mă recunoşti? la care el a 
răspuns: 

— Ba da. 

Şi iar n-a mai spus nimic câtăva vreme. După un 
timp, în care tot nu putea să-i treacă uimirea de la 
început, şi-a ridicat ochii spre mine şi a spus: 

— Cum ai putut să fii atât de crudă? 

Eu nu prea înţelegeam ce vrea să spună şi am 


311 


Moll Flanders 


răspuns: 

— Cum poţi să mă numeşti crudă? 

— Să vii să mă vezi într-un loc ca ăsta nu înseamnă 
oare să mă jigneşti? Eu nu te-am jefuit, cel puţin nu la 
drumul mare. 

Mi-am dat seama după spusele lui că habar n-avea 
de starea nenorocită în care mă aflam; el credea că, 
ştiindu-l aci, venisem să-i imput că mă părăsise. Dar eu 
aveam prea multe pe inimă ca să mă supăr şi i-am spus, 
în puţine cuvinte, că era departe de mine gândul de a-l 
jigni, ci că, mai degrabă, venisem ca să ne mângâiem 
unul pe altul; că va crede cu uşurinţă că nu ăsta e gândul 
meu, când îi voi spune că mă aflu într-o situaţie mai 
proastă ca a lui, şi asta în multe privinţe. A părut 
îngrijorat când am spus că starea mea e mai proastă ca a 
lui şi mi-a zis zâmbind uşor: 

— Cum e cu putinţă? Când mă vezi în lanţuri, şi încă 
ia Newgate, şi ştii că doi dintre tovarăşii mei au şi fost 
executaţi, poţi spune că situaţia ta e mai rea decât a 
mea? 

— Ei, dragul meu, zic eu, ar fi o treabă lungă să mă 
apuc să-ţi povestesc, şi tu să asculţi, istoria mea 
nenorocită; dar dacă vrei s-o auzi, ai să socoteşti şi tu că 
situaţia mea e mai proastă ca ata. 

— Cum se poate una ca asta, când eu aştept să fiu 
osândit la moarte în prima sesiune? 

— Da, zic eu, uite că se poate şi află că eu am fost 
osândită acum trei sesiuni şi sunt şi acum sub puterea 
osândei de moarte. Aşa-i că stau mai prost ca tine? 

Când a auzit asta, a tăcut iarăşi de parc-ar fi amuţit 
şi, după câteva clipe, a ridicat capul. 

— Nenorocită pereche! zice. Cum e cu putinţă? 

Eu l-am luat de mână. 

— .Hai, dragul meu, zic, să şedem şi să. asemuim 
suferinţele noastre. Sunt închisă aici şi mă aflu într-o 
situaţie mult mai proastă ca a ta, aşa încât când ţi-oi 


312 


Daniel Defoe 


istorisi amănuntele, n-o să-ţi mai fie teamă că am:venit să 
te jignesc. 

Şi ne-am aşezat amândoi, iar eu i-am spus din 
povestea mea atât cât am socotit de cuviinţă; am întors-o 
la urmă în aşa fel, încât el să creadă că ajunsesem în 
neagră sărăcie şi de aceea mă înhăitasem cu nişte 
oameni care, vrând să-mi uşureze nenorocirile, mă împin- 
seseră pe o cale necunoscută mie înainte. Am mai spus 
că, încercând să fur pe un negustor, fusesem prinsă, căci 
mă  aflasem chiar în uşă şi slujnica mă împinsese 
înăuntru; că nici nu spărsesem broasca, nici nu furasem 
nimic, dar, cu toate astea, fusesem socotită vinovată şi 
osândită la moarte; dar că judecătorii, aflând despre 
împrejurările grele în care mă aflasem, obţinuseră să fiu 
numai deportată. 

l-am spus că cel mai mult pătimisem fiindcă, la 
închisoare, fusesem luată drept una Moll Flanders, o 
hoaţă vestită prin loviturile ei, despre care toată lumea 
auzise, dar pe care n-o văzuse nimeni dar, după cum ştia 
şi el, pe mine nu mă chema aşa. Puneam totul în seama 
ghinionului, spunând că sub numele ăsta fusesem tratată 
ca o veche răufăcătoare, deşi eram la prima faptă de 
acest fel care se cunoştea despre mine. l-am istorisit pe 
larg tot ce mi se întâmplase de la ultima noastră întâlnire, 
dar i-am spus că-l mai întâlnisem o dată, din ziua când 
credea el că ne văzusem ultima oară pe urmă, i-am po- 
vestit cum îl zărisem la Brickhill, cum era urmărit şi cum, 
în urma declaraţiei mele că-l cunosc şi că e om cinstit, 
urmărirea fusese oprită iar comisarul plecase. 

El a ascultat cu cea mai mare luare-aminte, zâmbind 
la anumite amănunte, fiindcă loviturile mele erau mult 
sub cele pe care le condusese el; dar când ajunsei la 
întâmplarea din Little Brickhill, s-a mirat foarte: 

— Va să zică tu erai aceea, draga mea, zise, care ai 
oprit mulţimea din Brickhill? 

— Da, i-am răspuns, sigur că eu-eram. Pe urmă i-am 


313 


Moll Flanders 


dat anumite amănunte care mă izbiseră în ziua aceea la 
el. 


— Dacă-i aşa, zise el, tu ai fost cea care mi-ai salvat 
atunci viaţa şi mă bucur că ţi-o datorez ţie, căci acum 
vreau să-mi plătesc datoria şi să te scap din situaţia în 
care te afli, măcar de m-ar costa şi viaţa. 

Eu n-am vrut cu nici un chip; primejdia era prea mare 
şi nu făcea să-şi pună pielea în joc pentru o viaţă care nu 
merita să fie salvată. El a spus că nu-i vorba de asta, 
fiindcă pentru el viaţa mea făcea cât o lume întreagă eră 
o viaţă care îi dăduse lui viaţă nouă. 

— Căci, spuse, până în clipa din urmă când am fost 
prins, nu m-am aflat niciodată în primejdie adevărată 
decât numai atunci. 

Într-adevăr, în împrejurarea aceea, primejdia venea 
tocmai din siguranţa lui că nu e urmărit pe drumul acela; 
căci ei plecaseră cu totul pe alt drum din Hockley şi 
ajunseseră la Brickhill, trecând peste un ţinut de hăţişuri 
şi fiind siguri că nu-i văzuse nimeni. 

Şi aci începu să depene povestea vieţii lui, care ar 
putea să alcătuiască o istorie foarte ciudată şi nespus de 
distractivă. Mi-a spus că ieşise la drumul mare cu vreo 
doisprezece ani înainte de a se însura cu mine; că femeia 
care-i spunea lui frate nu-i era rubedenie, ci era una din 
bandă, care păstra legătura cu ei, dar trăia tot timpul la 
oraş unde avea cunoştinţe în lumea mare; că ea Îi 
înştiinţa cu privire la oamenii care ieşeau din oraş, şi, 
mulţumită ei, se aleseseră cu câteva prăzi de soi că ea 
socotea că-i pregătesc o avere mare, când mă adusese la 
el dar, din întâmplare, se înşelase, lucru pentru care el 
nu-i putea purta pică că dacă eu aş fi avut avere, aşa cum 
i se spusese, el era hotărât să se lase de drumul mare şi 
să înceapă o viaţă nouă, fără să se arate însă în lume 
înainte .de vreo amnistie generală sau înainte de a fi fost 
în stare să obţină cu bani graţierea lui, aşa încât să fie cu 
desăvârşire liniştit dar, fiindcă lucrurile luaseră o altă 


314 


Daniel Defoe 


întorsătură, fusese nevoit să se apuce iar de vechea lui 
meserie. 

Mi-a povestit pe îndelete câteva din păţaniile lui şi 
mai ales una, când a jefuit diligentele de West Chester 
lângă Lichfield şi s-a ales cu o pradă grozavă după aceea 
mi-a povestit cum a jefuit cinci crescători de vite din vest, 
care se duceau să cumpere oi la bâlciul Burford din 
Wiltshire. Mi-a spus că în astea două rânduri, se alesese 
cu atâţia bani, încât, dacă ar fi ştiut unde să mă 
găsească, cu siguranţă că ar fi primit propunerea mea de 
a pleca împreună în Virginia sau de a ne statornici pe o 
plantație sau în vreo colonie englezească din America. 

Mi-a spus că-mi scrisese trei scrisori, pe care le 
adresase aşa cum îl învăţasem eu, dar că nu primise nici 
o veste de la mine. Ştiam că spune adevărul, dar cum 
scrisorile astea îmi picaseră în mână cât mai trăia ultimul 
meu bărbat, n-avusesem încotro şi nu-i răspunsesem la 
ele, tocmai ca să-şi închipuie el că se pierduseră. 

Mi-a spus apoi că, descurajat astfel, şi-a văzut mai 
departe de meseria lui, deşi după ce pusese mâna pe 
atâţia bani nu se mai arunca atât de orbeşte ca înainte în 
primejdie. După aceea, mi-a istorisit câteva întâlniri grele 
şi nebuneşti pe care le avusese la drumul mare cu diferiţi 
gentlemeni, dintre cei care se despart din cale-afară de 
greu de banii lor şi mi-a arătat câteva răni cu care se 
alesese; şi zău că una sau două erau înspăimântătoare, 
mai ales una făcută de un glonte care-i sfârtecase braţul 
şi alta de o sabie care-i străpunsese trupul, dar fiindcă nu 
pătrunsese în măruntaie, omul se vindecase. Unul din 
tovarăşii lui rămăsese atunci cu credinţă lângă el şi-l 
ajutase ca un adevărat prieten să străbată călare cale de 
aproape optzeci de mile până ce se găsise cine să-i pună 
braţul în nemişcare şi pe urmă tot tovarăşul lui îi adusese 
un chirurg, într-un oraş mare aşezat departe de locul 
unde căpătase soţul meu rana. Omul spusese că ei sunt 
nişte gentlemeni-care călătoresc spre Carlisle, că pe drum 


315 


Moll Flanders 


fuseseră atacați de tâlhari şi ca unul dintre ei îl împuşcase 
pe tovarăşul lui în braţ. 

Toate astea, zicea, le potrivise prietenul lui atât de 
bine, încât nimeni nu-i bănuise de nimic şi el avusese 
astfel răgaz să stea liniştit până ce se vindecase. Mi-a mai 
istorisit atâtea despre păţaniile lui, încât îmi vine greu să 
nu le povestesc, dar asta e povestea mea şi nu alui. 

După aceea, l-am întrebat care e situaţia lui în 
momentul de faţă şi la ce se aştepta când avea să ajungă 
în faţa judecății. El mi-a răspuns că n-aveau dovezi 
împotriva lui căci din cele trei jafuri care li se puneau în 
seamă, el nu fusese, spre norocul lui, amestecat decât 
într-unul şi că un singur martor fusese găsit pentru fapta 
asta, ceea ce nu era de ajuns dar era de aşteptat că se 
vor ivi şi alţii şi că atunci când mă văzuse mai întâi, 
crezuse că pentru asta venisem dar dacă nu se ivea 
nimeni care să depună împotriva lui, nădăjduia c-au să-i 
dea drumul prinsese el de ştire că, dacă primeşte să fie 
deportat, scapă de judecată, dar cu nici un chip nu se 
putea gândi la una ca asta şi i se părea mai uşor să se 
lase spânzurat. 

Eu l-am certat pentru asta, mai întâi pentru că, 
dacă-l deportează, se pot găsi nenumărate căi pentru un 
gentleman ca el şi un om atât de cutezător de a veni 
înapoi, ba chiar mijloace de a se întoarce încă înainte de a 
fi plecat. La vorbele astea a zâmbit, spunând că ultima 
cale îi surâde, fiindcă îl îngrozeşte gândul de a fi trimis pe 
vreo plantație, aşa cum romanii îşi trimiteau sclavii să 
muncească în mine; că trecerea pe un alt tărâm i se pare 
mai uşor de îndurat cu ajutorul ştreangului şi asta este 
părerea tuturor oamenilor de neam, împinşi de nevoi să 
apuce drumul mare, căci spânzurătoarea înseamnă, cel 
puţin, sfârşitul tuturor mizeriilor din viaţa asta; cât despre 
ceea ce va urma, un om se.poate pocăi, după părerea lui, 
tot atât de sincer în ultimele două săptămâni ale vieţii, 
îndurând grozăviile temniţei şi ale gropii celor osândiţi, ca 


316 


Daniel Defoe 


şi în pădurile şi: în sălbăticia Americii; că supunerea şi 
munca grea sunt lucruri până la care nu se pot niciodată 
înjosi nişte gentlemeni că asta nu-i decât un mijloc de a-l 
sili să se omoare singuri, ceea ce e mult mai groaznic şi 
ca numai gândul la asta îl scoate din fire. 

Eu m-am străduit cât am putut să-i mut gândul şi 
m-am folosit de binecunoscutul mijloc retoric al femeilor 
adică de lacrimi. l-am spus că ruşinea unei execuţii 
publice este, fără îndoială, o povară mai grea asupra 
cugetului unui gentleman decât orice umilinţă care ar 
putea să-l întâmpine pe meleaguri străine, că dincolo are 
măcar putinţa de a rămâne în viaţă, în timp ce aici totul 
este pierdut că pentru el e lucrul cel mai uşor din lume să 
se descurce cu .căpitanul vasului, fiindcă ăştia sunt de 
obicei oameni de înţeles şi e un fleac, mai ales dacă-şi 
face rost de ceva bani, să se răscumpere, după ce va fi 
ajuns în Virginia. 

El m-a privit cu jind şi eu am bănuit că n-are bani; 
dar mă înşelam căci altceva voia el să spună: 

— Adineauri mi-ai dat să înţeleg, draga mea, a zis, că 
există o cale de a mă întoarce încă înainte de a fi plecat şi 
eu am înţeles că ar fi cu putinţă să mă răscumpăr aici. 
Mai bine plătesc: 200 de lire ca să nu plec, decât 100 de 
lire ca să mi se dea drumul, după ce am ajuns acolo. 

— Spui asta, dragul meu, i-am răspuns, fiindcă nu cu- 
noşti locurile acelea atât de bine cum le cunosc eu. 

— Se poate, a spus el, dar cred totuşi că, deşi le 
cunoşti, ai face şi tu la fel, dacă n-ai avea, după cum mi-ai 
spus, o mamă acolo. 

l-am răspuns că, în ceea ce o priveşte pe maică-mea, 
trebuie să fi răposat de mulţi ani; cât despre alte 
rubedenii, pe care le-aş putea avea pe acolo, nu le 
cunosc, caci de când nenorocirile mă aduseseră în starea 
în care.mă aflam de câţiva ani, nu mai păstrasem nici o 
legătură cu ele; şi că-şi poate închipui uşor că, în calitate 
de răufăcătoare deportată, aş avea parte de o primire 


317 


Moll Flanders 


rece, când aş călca prima oară pe la ele, aşa încât eram 
hotărâtă să nu le văd, în caz că aş ajunge acolo; dar 
aveam totuşi multe alte planuri, planuri care înlăturau tot 
ce era neplăcut, iar dacă el ar fi silit să plece, l-aş învăţa 
fără greutate cum să facă pentru ca să n-ajungă niciodată 
slugă, cu atât mai mult cu cât înţelesesem că nu duce 
lipsă de bani şi e ştiut că banul e singurul prieten în astfel 
de împrejurări. 

El zâmbi şi-mi răspunse că nu se lăudase a avea 
bani. Eu l-am luat de scurt, spunându-i că nu cred să fi 
înţeles din vorba mea că aştept să mă ajute el cu banii 
lui; că, pe de altă parte, deşi nici eu n-aveam prea mulţi, 
totuşi nu duceam lipsă şi, atâta timp cât aveam, eram 
gata să sporesc. avutul lui şi nu să-l micşorez, ştiind că, 
oricât ar fi avui, în caz de deportare, va avea nevoie de 
toţi. 


El mi-a răspuns la asta foarte drăgăstos. Mi-a spus ca 
n-are mare lucru, dar că niciodată nu se va ascunde de 
mine, dacă eu voi avea nevoie, şi m-a încredinţat că nu la 
asta se gândise vorbind cum vorbise; ci doar că era fră- 
mântat de ceea ce dădusem eu a înţelege; că ştie el ce 
are de făcut aici, dar că, dacă va ajunge acolo, va fi omul 
cel mai neajutorat şi cel mai nenorocit din lume. 

l-am spus că se sperie de lucruri care n-au nimic 
înfricoşător în ele; că dacă are bani, după cum avusesem 
bucuria de a afla, nu numai că va scăpa de umilinţele 
socotite a fi legate de deportare, dar va putea să înceapă 
viaţa pe temelii atât de noi, încât nu se poate să nu 
izbutească, chiar dacă nu dovedeşte mai mult decât 
priceperea obişnuită în astfel de împrejurări că-şi a- 
minteşte cu siguranţă cum l-am îndemnat într-acolo cu 
ani în urmă, pentru ca să ne refacem averile pierdute. lar 
acum, pentru a-l încredința de temeinicia vorbelor mele şi 
de priceperea mea desăvârşită în această metodă, ca şi 
de credinţa mea desăvârşită în izbândă, îl rog să mă 
scape întâi pe mine de deportare şi, după aceea, îl voi 


318 


Daniel Defoe 


însoţi de bunăvoie şi în libertate şi poate că voi aduce cu 
mine destui bani ca să-l mulţumesc şi pe el. l-am spus că 
nu-i propun toate astea fiindcă, fără ajutorul lui, nu sunt 
în stare să trăiesc, ci fiindcă socotesc că nenorocirile 
amândurora au fost de ajuns ca să ne împace pe amândoi 
cu gândul de a părăsi această parte a lumii şi de a trăi 
acolo unde nimeni nu ne mai poate imputa trecutul, unde 
nu va mai exista groaza de groapa osândiţilor, unde vom 
privi îndărăt spre toate nenorocirile trecute cu nespusă 
mulţumire, ştiind că duşmanii noştri ne-au dat cu totul 
uitării şi că putem trăi ca oameni noi într-o lume nouă, 
căci nimeni nu va avea nimic cu noi, nici noi cu nimeni. 

L-am încolţit cu atâtea argumente şi am răspuns la 
împotrivirea lui .înverşunată cu atâta temeinicie, încât 
omul m-a îmbrăţişat, spunându-mi că i-am vorbit cu o 
sinceritate care l-a copleşit că-mi va urma sfatul şi se va 
strădui să se supună soartei, cu speranţa de a găsi 
mângâiere într-un sfătuitor atât de credincios şi un atât 
de devotat tovarăş în nenorocire. Dar, totuşi, mi-a amintit 
de ce pomenisem eu, anume că s-ar putea găsi o cale de 
a scăpa înainte de plecare şi că ar putea exista mijlocul 
de a nu mai pleca de loc, ceea ce, spunea el, ar fi mult 
mai bine. l-am spus c-o să vadă şi o să fie pe deplin 
mulţumit, fiindcă voi încerca să fac tot ce-mi va sta în 
puteri şi pe calea asta, dar că dacă nu voi izbuti, o să fie 
bine şi altfel. 

Ne-am despărţit după convorbirea asta lungă, cu 
dovezi de bunăvoință şi dragoste, care cred că nu erau 
mai prejos de cele prilejuite de despărţirea noastră din 
Dunstable, dacă nu cumva le şi întreceau şi de abia acum 
înţelegeam eu limpede pricina pentru care n-a vrut el să 
mă ducă atunci până la Londra şi pentru care mi-a spus la 
despărţire că e mai cuminte să nu vină cu mine, aşa cum 
ar fi făcut, de n-ar fi stat lucrurile astfel. 

Am mai amintit că istoria vieţii lui ar fi alcătuit o po- 
veste mult mai plăcută decât a mea; şi cel mai straniu 


319 


Moll Flanders 


lucru din povestea asta este că, vreme de douăzeci şi 
cinci de ani încheiaţi, omul s-a îndeletnicit cu o meserie 
atât de nebunească fără să fie prins niciodată şi avusese 
parte de atâtea izbânzi, încât uneori trăia în tihnă şi cu 
cinste câte un an sau doi, în acelaşi loc, ţinând un valet 
care să-l servească, ba adesea se ducea prin cafenele şi-i 
auzea pe cei jefuiţi de el istorisind cum fuseseră jefuiţi, 
vorbind despre locurile şi împrejurările jafului, aşa încât el 
îi recunoştea cu uşurinţă. 

Pare-se că aşa trăia în apropiere de Liverpool în 
timpul când, socotindu-mă bogată, avu nenorocul să mă 
ia de nevastă. Dacă eu aş fi avut averea la care se 
aşteptase el, cred că într-adevăr s-ar fi statornicit şi ar fi 
trăit ca un om cinstit. 

Pe lângă atâtea ghinioane, avusese însă norocul să 
nu se afle chiar pe locul unde se petrecuse jaful pentru 
care fuseseră închişi, şi nici unul dintre cei jefuiţi nu 
putuse jura împotriva lui. Dar pare-se că atunci când a 
fost prins cu banda, un om din ţinut, rău de gură, a cerut 
osândirea lui; şi acum că se dăduse sfoară în ţară, se mai 
aşteptau şi alte mărturii împotrivă-i şi asta era pricina 
pentru care-l ţineau închis. 

Totuşi, propunerea de deportare se făcuse, după 
cum am înţeles eu, la stăruința unui om sus-pus, care-l 
îmboldea să primească; şi, fiindcă era de aşteptat că se 
vor ivi şi alţii care să depună împotriva lui, mi s-a părut că 
prietenul lui avea dreptate şi mă ţineam de el zi şi noapte 
ca să nu mai amâne. 

In cele din urmă, a primit cu mare greutate; dar, 
deoarece nu se citise încuviințarea de deportare în faţa 
Curţii şi la cererea lui, aşa cum era cazul meu, era greu să 
scape de îmbarcarea de bunăvoie, cum îi spusesem eu că 
ar trebui să facă căci prietenul lui garantase că omul va 
pleca de bunăvoie şi nu se va întoarce înainte de termen. 

Greutatea asta mi-a răsturnat toate planurile, căci 
măsurile pe care-le-am luat după aceea ca să mă eliberez 


320 


Daniel Defoe 


pe mine nu puteau duce la nimic, decât dacă-l părăseam 
şi-l lăsam să plece singur în America, iar el declara că 
decât asta mai bine spânzurătoarea. 

să mă întorc acum la povestea mea. Se apropia şi 
pentru mine ceasul despărțirii; îngrijitoarea mea, care 
mi-a rămas până la urmă prietenă, încercase să mă 
scape, dar nu era chip decât cu cheltuieli prea mari 
pentru punga mea, ţinând seama de faptul că, dacă nu 
mă gândeam să mă apuc de vechea mea meserie, a 
rămâne fără leţcaie era mai rău decât deportarea, pentru 
că acolo aveam din ce trăi şi aici n-aveam. Pe de altă 
parte, bunul meu duhovnic făcea ce putea pentru a 
împiedica deportarea dar i s-a răspuns că, în urma primei 
lui cereri, mi se acordase viaţa şi, prin urmare, n-ar mai 
trebui să ceară nimic. Era vădit îndurerat de gândul 
acestei plecări, pentru că, îmi zicea, se temea că 
înrâurirea bună pe care o avusese gândul morţii asupra 
mea, înrâurire sporită de învăţămintele lui, se va pierde şi 
evlaviosul pastor era nespus de îngrijorat din pricina asta. 

Pe de altă parte, acum eu nu mai stăruiam atât de 
tare să rămân, dar îi ascundeam pastorului pricina, aşa 
încât, până la urmă, omul a ştiut că plec cu nespusă silă 
şi durere. 

In luna februarie, am fost predată împreună cu alţi 
treisprezece deţinuţi unui negustor care făcea negoţ cu 
Virginia şi apoi îmbarcată pe bordul unui vas ancorat la 
Deptford, Reach.. Ofiţerul închisorii ne-a predat pe bord, 
iar căpitanul vasului i-a dat în schimb dovadă de primire. 

In noaptea aceea, am fost băgaţi în cală şi stăteam 
atât de înghesuiți de credeam c-o să ne înăbuşim din 
lipsă de aer. În dimineaţa următoare, corabia a ridicat 
ancora şi a coborât pe fluviu până într-un loc numit 
Bugby's Hole şi asta în înţelegere cu negustorul, după 
cum ni.s-a spus, ca să ni se ia orice mijloc de scăpare. 
Totuşi, după ce vasul a ajuns acolo şi a ancorat, ni s-a dat 
voie să ieşim pe punte, dar nu pe cea de sus, care era 


321 


Moll Flanders 


păstrată numai pentru folosul căpitanului şi al călătorilor. 

Când mi-am dat seama, după zgomotul pe care-l 
făceau oamenii deasupra capului meu şi după mişcarea 
vasului, că o pornisem, am rămas uimită. Mă temeam că 
vom pleca fără a se îngădui prietenilor noştri să ne vadă; 
dar curând după aceea, când am văzut că ancorăm, 
m-am liniştit, fiindcă ni s-a dat de ştire că a doua zi de 
dimineaţă vom fi liberi să ieşim pe punte şi să ne vedem 
prietenii. 

In noaptea aceea am dormit pe tare la fel ca ceilalţi 
osândiţi, dar pe urmă, cei care aveau ceva aşternut au 
primit cămăruţe pentru dormit şi un locşor pentru un 
cufăr sau o lădiţă cu haine sau rufe (trebuie să adaug: 
dacă aveau, căci unii n-aveau nici cămâăşi, nici schimburi, 
fie ele de pânză sau de lână, ci numai ce era pe ei şi nici 
măcar un ban, cu care să se descurce; totuşi am văzut că 
şi ăştia o duceau destul de bine pe vas, mai ales femeile, 
fiindcă ele primeau de la marinarii cărora le spălau rufele 
destui bani ca să-şi cumpere tot ce le trebuie). 

A doua zi de dimineaţă, când ni s-a dat voie să ieşim 
pe punte, am întrebat pe unul dintre ofiţeri dacă mi se 
poate îngădui să trimit o scrisoare pe mal, ca să-mi 
înştiinţez prietenii unde mă aflu şi să mi se trimită câteva 
lucruri trebuincioase. S-a nimerit să vorbesc chiar cu şeful 
de echipaj, un om foarte politicos, curtenitor, care mi-a 
spus că mi se va îngădui tot ce doresc şi ce mi se poate 
încuviinţa fără risc. l-am spus că altceva nu doresc, iar el 
mi-a răspuns că barca se duce la Londra o dată cu fluxul 
următor, iar el va da poruncă să mi se ia scrisoarea. 

Prin urmare, când barca a fost gata de plecare, 
ofiţerul a venit să-mi spună că pleacă şi el cu barca şi că, 
dacă scrisoarea mea e scrisă, se îngrijeşte el de ea. Eu 
îmi pregătisem dinainte pană, cerneală şi hârtie şi aveam 
o scrisoare gata scrisă către îngrijitoarea mea. Şi am mai 
băgat în plic şi una pentru tovarăşul meu de odinioară, 
despre care nu i-am spus nici până la-urmă îngrijitoarei că 


322 


Daniel Defoe 


e bărbatul meu. În scrisoare, îi scriam îngrijitoarei unde se 
află vasul şi stăruiam să-mi trimită lucrurile pe care mi le 
pregătise pentru marea călătorie. 

O dată cu scrisoarea i-am dat şefului de echipaj şi un 
şiling pentru purtătorul scrisorii, rugându-l să o trimită 
mai departe de îndată ce coboară pe mal, pentru ca să 
mai pot primi prin acelaşi om un răspuns şi să aflu ce se 
întâmplă cu lucrurile mele. 

— Căci, domnule, i-am spus, dacă vasul porneşte 
înainte de le primesc, sunt pierdută. ~ 

Am avut grijă, atunci când i-am dat şilingul să-l las să 
vadă că sunt ceva mai bine înzestrată decât ceilalţi 
prizonieri că am o pungă cu bani destui; şi mi-am dat 
seama numaidecât că, de îndată ce i-a văzut, am avut 
parte de un tratament deosebit de cel pe care l-aş fi avut 
altfel; căci deşi omul fusese într-adevăr binevoitor înainte, 
dintr-un soi de milă firească faţă de mine, o biată femeie 
în suferinţă, totuşi, după aceea, a fost neobişnuit de 
politicos şi mi-a făcut rost să fiu mai bine tratată pe vas 
decât aş fi fost altminteri. Lucrul se va vedea la momentul 
potrivit. 

Omul a predat cinstit scrisoarea chiar în mâinile 
îngrijitoarei mele şi mi-a adus răspunsul ei; şi o dată cu 
răspunsul, mi-a înapoiat şilingul. 

— Uite-ţi şilingul, zice, fiindcă am predat chiar eu 
scrisoarea. 

Eu nu ştiam. ce să spun de mirată ce eram, dar după 
o tăcere am spus: 

— Domnule, eşti prea drăguţ; ar fi fost firesc atunci 
să-ţi plăteşti o trăsură. 

— Nu, nu, face el, sunt plătit cu vârf şi îndesat. Cine-i 
doamna aceea? E sora dumitale? 

— Nu, domnule, am răspuns, nu e rudă cu mine, dar 
e o prietenă scumpă, e singura mea prietenă pe lumea 
asta. 

— Da, zice-el, există puţini prieteni de felul ăsta: 


323 


Moll Flanders 


Plânge după dumneata ca uncopil. 

— Da, zic eu iarăşi, ar da, cred, 100 de lire ca să mă 
scape din situaţia asta groaznică. 

— Adevărat? întreabă el. Cred că pentru jumătate din 
banii ăştia te-aş putea îndruma să scapi. 

Cuvintele astea le-a rostit însă încet, ca să nu-l poată 
auzi nimeni. 

— Vai, domnule, am spus eu, pesemne că o fi vorba 
de o scăpare de aşa fel, încât dacă voi fi prinsă din nou, 
voi plăti cu viaţa. 

— Ei, făcu el, odată scăpată de pe corabia asta, 
trebuie să ai singură grijă de dumneata în privinţa asta, 
nu-ţi pot făgădui nimic. Şi pentru moment ne-am oprit cu 
vorba aici. 

Între timp, îngrijitoarea mea, credincioasă până-n 
ultima clipă, a trimis scrisoarea la închisoare bărbatului 
meu şi a primit răspuns, iar a doua zi a venit chiar ea la 
mine, aducându-mi mai întâi un hamac, împreună cu tot 
ce ţinea de el. Mi-a adus de asemenea un cufăraş dintre 
cele ce se fac pentru marinari, cu tot ce trebuia înăuntru 
şi plin cu tot ce mi-aş fi putut dori; şi, într-un colţ al 
cufărului, unde se afla o despărţitură tainică, mi-am găsit 
grămăjoara de bani, adică atât cât mă hotărâsem să iau 
cu mine, căci am poruncit ca o parte din rezervă să 
rămână în ţară şi să mi se trimită după aceea în mărfuri 
dintre cele ce-mi vor fi trebuincioase, când mă voi 
statornici acolo fiindcă nu prea ai ce face cu banii în ţara 
aceea, unde cu tutun poţi cumpăra orice; de aceea nici 
n-are rost să pleci cu bani. 

Situaţia mea însă era neobişnuită; nu se cădea să 
plec fără bani sau lucruri, dar pe de altă parte o biată 
osândită ce avea să fie vândută la debarcare ar fi atras 
luarea-aminte, dacă s-ar fi cărat cu un transport de 
mărfuri. şi poate că mărfurile i s-ar fi confiscat; aşa încât 
am luat cu mine numai o parte din rezerve, iar restul 
le-am lăsat pe seama îngrijitoarei mele. 


324 


Daniel Defoe 


Îngrijitoarea-mea mi-ar mai fi adus multe alte lucruri; 
dar nu era chibzuit să apar prea înstărită, cel puţin nu 
înainte de a şti ce fel de om era căpitanul. Când s-a suit 
îngrijitoarea mea pe vas, am crezut c-o să moară i s-a 
strâns inima la vederea mea şi la gândul c-o să se 
despartă de mine, în astfel de împrejurări; şi a plâns atât 
de groaznic, încât multă vreme n-am putut vorbi cu ea. 

Am folosit acest timp ca să citesc scrisoarea 
tovarăşului meu de închisoare, care m-a lăsat rău 
nedumerită. Îmi spunea că-i va fi cu neputinţă să fie scos 
la timp pentru a pleca cu aceeaşi corabie şi, culmea, se 
întreba dacă-i vor îngădui să plece cu vasul cu care voia 
el, deşi se deporta de bunăvoie; spunea că-l vor sui într-o 
corabie, după alegerea lor, şi că va fi dat în seama 
căpitanului, la fel ca şi ceilalţi osândiţi aşa încât nu mai 
spera câtuşi de puţin să mă vadă înainte de vom ajunge 
în Virginia, ceea ce aproape că-l deznădăjduia; ţinând 
seama, pe de altă parte, că eu s-ar fi putut să pier de 
vreun naufragiu sau de vreo molimă, se socotea cea mai 
nefericită făptură din lume. 

Toate astea mă puneau grozav în încurcătură şi nu 
ştiam ce cale să apuc. l-am spus îngrijitoarei povestea cu 
şeful de echipaj şi ea a început să-mi dea ghes să mă 
înţeleg cu el; dar eu nici nu mă gândeam la una ca asta, 
înainte de a afla dacă bărbatul meu sau tovarăşul meu de 
închisoare, cum îi spunea ea, va fi slobod să mă 
însoţească. Până la urmă, am fost silită să-i dezvălui 
femeii totul, în afară doar de faptul că el mi-era bărbat. 
l-am spus că mă înţelesesem lămurit cu el să plece, dacă 
i se va da voie să se îmbarce pe acelaşi vas şi că 
descoperisem că omul are bani. 

Pe urmă, i-am spus ce ne propusesem să facem când 
vom ajunge acolo, cum vom lucra pământul şi ne vom 
statornici şi, pe scurt, cum.ne vom îmbogăţi fără să mai 
încercăm vreo aventură; şi, ca o mare taină, i-am spus că 
aveam să ne căsătorim, de îndată ce va fi şi el pe bordul 


325 


Moll Flanders 


vasului. 

Când a auzit asta, ea a încuviinţat numaidecât din 
toată inima plecarea mea şi, din clipa aceea, şi-a pus în 
cap să mi-l scape şi pe el la timp din închisoare, pentru ca 
să se poată îmbarca pe aceeaşi corabie cu mine; lucru pe 
care, până la urmă, l-a izbutit, dar nu fără mari greutăţi, 
nu fără să fie îndeplinite toate formele ce ţin de 
îmbarcarea unui osândit la deportare, ceea ce el nu era 
de fapt, fiindcă încă nu fusese judecat şi de aceea lucrul îl 
şi umilea nespus. 

Şi acum soarta ne era pecetluită şi ne aflam amândoi 
pe bord, iar ţinta noastră era într-adevăr Virginia, numai 
că ne îndreptam într-acolo în situaţia nedemnă de 
osândiţi, sortiţi să fie vânduți ca sclavi, eu pentru cinci 
ani, iar el cu garanţia că nu se va mai întoarce toată viaţa 
lui în Anglia de aceea el era foarte abătut şi dărâmat. 
Jignirea de a fi adus pe bord aşa cum fusese, adică în chip 
de prizonier, l-a durut foarte tare; fiindcă la început i se 
spusese că se va deporta de bunăvoie, aşa încât să poată 
umbla slobod ca un adevărat gentleman. E drept că nu 
exista poruncă să fie vândut când va ajunge acolo, aşa 
cum era cazul cu noi ceilalţi, şi de aceea a şi fost silit să-i 
plătească pentru călătorie căpitanului, ceea ce noi nu 
trebuia să facem. Cât despre rest, bietul om era neştiutor 
ca un copil şi trebuia să i se spună tot timpul ce are de fă- 
cut. 

lar eu am. stat în nesiguranţă vreme de trei 
săptămâni încheiate, neştiind dacă bărbatul meu va veni 
cu mine sau nu şi deci, neputându-mă hotărî cum şi în ce 
fel să primesc propunerea acelui ofiţer de treabă, lucru 
care i-a părut omului cam ciudat. 

La capătul acestui răstimp, ce să vezi? Bărbatu-meu 
se arată pe bord. Privea în jur cu amărăciune şi 
descurajare, inima lui cea. mare era plină de mânie şi 
dispreţ, fiindcă fusese târât de trei gealaţi din Newgate şi 
azvârlit pe corabie ca un osândit, -când el nici măcar 


326 


Daniel Defoe 


n-apucase să fie judecat. S-a plâns în dreapta şi în stânga 
prin prietenii lui, căci avea, pare-se, interes s-o facă; dar 
aceştia fuseseră împiedicaţi în demersurile lor. Li se 
spusese că omul avusese parte de destule hatâruri, mai 
ales că, în urmă, de când i se îngăduise deportarea, se 
primiseră astfel de rapoarte cu privire la el, încât ar face 
bine să se socotească norocos că nu fusese pus din nou 
sub urmărire. Răspunsul ăsta l-a mai domolit, fiindcă ştia 
el prea bine ce s-ar fi putut întâmpla şi la ce s-ar fi putut 
aştepta vedea el acum ce cuminte fusese sfatul care-l 
făcuse să primească deportarea. După ce i-a mai trecut 
necazul împotriva acestor porci de câini, cum le spunea 
el, a început să se liniştească şi să se înveselească şi 
când i-am spus cât mă bucur să-l ştiu scăpat din mâinile 
lor, m-a luat în braţe şi a recunoscut, cu multă duioşie, 
că-i dădusem cel mai bun sfat cu putinţă. 

— Draga mea, a spus, tu mi-ai scăpat de două ori 
viaţa; de aici înainte ţie îţi va fi închinată şi o să-ţi urmez 
totdeauna sfatul. 

Prima noastră grijă a fost să vedem cum stăm cu 
gologanii. El a fost foarte cinstit cu mine şi mi-a spus că 
stătea destul de bine cu banii la intrarea în închisoare, 
dar că trăind acolo ca un gentleman şi, mai ales, 
încercând să-şi facă prieteni şi să-şi aranjeze procesul 
cheltuise mult; pe scurt, rămăsese cu 108 lire, în aur, pe 
care le avea la el. 

Eu i-am dat socoteală cu aceeaşi sinceritate, vreau 
să zic despre banii pe care-i aveam la mine; căci eram 
hotărâtă ca, orice s-ar întâmpla, să nu mă ating de ceea 
ce lăsasem în ţară ca rezervă; în cazul că aş fi murit, ceea 
ce aveam la mine ar fi fost de ajuns pentru el, iar ceea ce 
rămăsese în seama îngrijitoarei mele urma să fie alei, 
căci merita pe deplin acest lucru. 

Eu. aveam la mine 246 de lire şi ceva şilingi; aşa încât 
împreună aveam 354 de lire, dar de când lumea nu s-au 
adunat laolaltă bani strânşi prin mijloace mai păcătoase. 


327 


Moll Flanders 


Marea noastră nenorocire era că n-aveam asupra 
noastră decât bani, o marfă care n-aduce profit pe 
plantaţii. Cred, într-adevăr, că banii lui erau tot ce-i mai 
rămăsese pe lume, aşa cum îmi spusese dar eu, în afară 
de cele 700-800 de lire depuse la bancă atunci când 
dăduse nenorocirea peste mine, şi o prietenă 
credincioasă cum nu mai era alta pe lume, pricepută să 
gospodărească bani şi care nu se încurca în principii, mai 
aveam încă 300 de lire lăsate ei pe mână, în păstrare, 
după cum am spus; în afară de asta aveam la mine o 
seamă de lucruri de preţ şi, mai ales, două ceasuri de aur, 
puţină argintărie şi câteva inele toate de furat. Cu 
această avere şi aflându-mă în cel de-al şaizecişiunulea 
an al vieţii mele, m-am aventurat. spre o lume nouă, 
fie-mi îngăduit să-i zic aşa, ca o sărmană osândită, 
deportată, după ce scăpasem de spânzurătoare. Aveam 
haine sărăcăcioase şi de rând, dar nu zdrenţuite, nici 
murdare şi nimeni de pe vas nu ştia că aveam vreun lucru 
de preţ la mine. 

Totuşi, fiindcă aveam o mulţime de haine foarte 
bune şi rufărie din belşug, poruncisem să-mi fie 
împachetate în două lăzi mari şi încărcate pe bord, nu ca 
lucruri de ale mele ci ca mărfuri trimise în Virginia pe 
numele meu cel adevărat iar chitanţele de încărcare le 
aveam în buzunar; în lăzile astea se aflau argintăria şi 
ceasurile şi tot ce aveam de preţ, în afară de bani, pe 
care-i ţineam separat, într-o deschizătură tainică din 
cufărul meu, ce nu putea fi găsită sau deschisă, dacă ar fi 
fost descoperită, decât după ce cufărul ar fi fost făcut 
bucățele. 

Corabia începea acum să se umple; s-au îmbarcat şi 
câţiva călători care nu erau osândiţi, şi acestora li s-au 
rezervat locuri în cabina cea mare şi în alte părţi ale 
vasului, în timp ce noi osândiţii eram azvârliţi jos, nici eu 
nu ştiu pe unde. Dar când a sosit şi bărbatu-meu pe 
corabie, am vorbit cu şeful de echipaj care-mi dăduse de 


328 


Daniel Defoe 


la început semne de prietenie. l-am: spus că mă servise 
de mai multe ori, iar eu nu-l răsplătisem cum se cuvine şi, 
spunând asta, i-am pus o guinee în mână. l-am spus că 
sosise pe bord şi soţul meu, că deşi acum eram loviți de 
nenorocire, totuşi fusesem alt soi de oameni decât ne- 
norociţii în ceata cărora venisem şi doream să ştiu, dacă 
nu cumva căpitanul ar putea fi înduplecat să ne facă 
oarecare înlesniri pe vas, în schimbul cărora noi l-am 
răsplăti după cum va crede dumnealui de cuviinţă, iar pe 
el, şeful de echipaj, l-am cinsti pentru osteneala de a ne fi 
mijlocit toate astea. El a luat guineea cu mare mulţumire, 
după cum mi s-a părut mie, şi mi-a făgăduit tot ajutorul 
lui. 


După aceea, mi-a spus că, în ce priveşte căpitanul, 
unul dintre oamenii cei mai de treabă din lume, nu se 
îndoieşte că se vă lăsa uşor convins să ne facă înlesnirile 
pe care le dorim şi, ca să mă liniştească, mi-a spus că la 
fluxul următor se duce la el anume ca să-i vorbească 
despre asta. A doua zi de dimineaţă, după ce am dormit 
ceva mai târziu decât de obicei, l-am văzut, de îndată ce 
m-am trezit şi am început să mă uit afară pe punte. Îşi 
vedea de treabă printre oamenii săi. M-am cam întristat 
când l-am văzut acolo şi m-am îndreptat către el; omul 
m-a zărit şi a venit spre mine, dar eu, nelăsându-l să 
vorbească el mai întâi, i-am spus zâmbind: 

— Mă tem, domnule, că m-ai uitat, fiindcă te văd 
foarte prins. 

El mi-a răspuns numaidecât: 

— Vino cu mine şi ai să vezi. 

M-a luat în cabina mare şt acolo şedea un domn 
bine, care scria cu un teanc de hârtii în faţă. 

— Uite-o, spuse şeful de echipaj către cel care scria, 
pe doamna, despre care ţi-a vorbit căpitanul. Şi zise, 
întorcându-se spre mine: Sunt atât de departe de a fi 
uitat de dumneata, încât am fost până la locuinţa 
căpitanului şi i-am repetat întocmai cele ce mi-ai spus cu 


329 


Moll Flanders 


privire la dorinţa de a avea parte; dumneata şi soţul 
dumitale, de unele înlesniri; iar căpitanul l-a trimis pe 
domnul acesta, care e secundul vasului, anume ca să-ți 
arate tot ce trebuie şi să-ţi facă rost de toate înlesnirile 
dorite şi m-a mai rugat să te încredinţez că nu vei fi 
privită aşa cum te-ai fi aşteptat, ci cu respectul de care 
au parte şi ceilalţi călători. 

După aceea mi-a vorbit secundul şi, nedându-mi 
răgaz să mulţumesc şefului de echipaj, a întărit spusele 
acestuia şi a adăugat că era plăcerea căpitanului de a se 
arăta binevoitor şi milos, mai ales faţă de cei asupra 
cărora se abătuseră nenorociri; şi, spunând aşa, mi-a 
arătat câteva cabine, unele despărțite chiar din cabina 
mare, altele aparte, dincolo de locul cârmaciului, dar 
răspunzând în cabina mare şi făcute anume pentru 
călători şi mi-a dat voie să aleg după voie. Eu am ales 
cabina de lângă cârmă, în care era loc destul să ne 
aşezăm cufărul şi lăzile, ba mai era şi o masă pe care 
puteam să mâncăm. 

După aceea, secundul a adăugat că şeful de echipaj 
vorbise căpitanului atât de frumos despre mine şi despre 
soţul meu, încât primise poruncă să ne spună că vom lua 
masa cu el, dacă socoteam cu -cale, în tot timpul 
călătoriei, aşa cum făceau călătorii că, dacă voiam, 
puteam să ne aducem ceva hrană proaspătă; sau dacă 
nu, puteam folosi proviziile obişnuite, pe care aveam să le 
împărţim. cu el. Erau veşti. foarte înviorătoare pentru 
mine, după atâtea greutăţi şi necazuri. l-am mulţumit, 
spunându-i că ar fi bine să ne înţelegem chiar cu 
căpitanul şi i-am cerut voie să-i împărtăşesc vestea şi 
soţului meu, care nu se simţea bine şi încă nu ieşise din 
cabină. Drept care m-am dus la el, iar soţul meu care mai 
era încă foarte abătut de jignirea ce i se făcuse (aşa zicea 
el) şi încă nu-şi venise în fire, se învioră într-atât când 
auzi de primirea ce ni se va face pe vas, încât părea alt 
om iar pe faţă i-se citea o nouă vlagă şi un nou curaj: 


330 


Daniel Defoe 


Într-atât este de adevărat că atunci când se lasă doborâte 
de durere, sufletele cele mai mari cad pradă celei mai 
crunte deznădejdi. 

După un scurt răgaz, în care-şi veni în fire, bărbatul 
meu urcă, împreună cu mine şi-i mulţumi secundului 
pentru bunăvoința ce ne-o arătase şi, tot prin el, trimise şi 
căpitanului mulţumirile cuvenite, arătându-se gata să plă- 
tească înainte costul călătoriei şi toate înlesnirile primite. 
Secundul i-a răspuns că, în după-amiaza aceea, căpitanul 
va fi pe bord şi deci va putea să-i împărtăşească chiar el 
toate acestea. Şi într-adevăr, în după-amiaza aceea, 
căpitanul se arătă, iar noi ne dădurăm seama că e omul 
curtenitor şi îndatoritor, pe care ni-l zugrăvise şeful de 
echipaj. Căpitanul s-a arătat atât de încântat de purtările 
bărbatului meu încât, fără multă vorbă, nu ne-a lăsat să 
păstrăm cabina aleasă de noi, ci ne-a dat una care, cum 
spuneam, dădea în cabina cea mare. 

Şi omul nu cerea mare lucru şi nici nu se arăta 
hulpav şi dornic să ne jupoaie, căci toată călătoria şi 
masa ne-au costat cincisprezece guinee şi tot în preţul 
ăsta am mâncat la masa căpitanului şi am petrecut bine. 

Căpitanul dormea în cealaltă parte a cabinei mari, 
căci îşi dăduse ,„foişorul” cum îi zicea el, unui plantator 
bogat, cu soţia lui şi cei trei copii, care mâncau separat. 
Mai erau câţiva călători obişnuiţi, în partea cârmei cât 
despre vechii noştri tovarăşi, aceştia erau ţinuţi în cală şi 
urcau foarte rar pe punte. 

Nu m-am putut stăpâni să nu-i împărtăşesc 
îngrijitoarei mele veşti despre tot ce ni se întâmplase; era 
drept ca ea, care avea atâta grijă de mine, să afle despre 
norocul meu. În afară de asta, aveam nevoie de ajutorul 
ei, ca să-mi facă rost de câteva lucruri trebuincioase pe 
care înainte mă sfiam să arăt că le am acum însă aveam 
o cabină şi loc unde să mi le ţin, încât am comandat o 
mulţime de bunătăţi, care să ne îndulcească drumul, ca 
de pildă: brandy, zahăr, lămăâi şi altele. Ne gândeam să 


331 


Moll Flanders 


facem punch şi: să-l ospătăm pe binefăcătorul nostru, 
căpitanul; am mai cerut nenumărate lucruri de băut şi de 
mâncat de asemenea un pat mai mare şi aşternut pe 
măsură; pe scurt, eram hotărâți să nu ducem lipsă de 
nimic. 

Dar nu făcusem încă rost de nimic care să ne 
folosească atunci când vom ajunge şi vom începe să ne 
numim plantatori; iar eu eram departe de a fi neştiutoare 
cât priveşte cele trebuincioase în astfel de împrejurări 
mai ales, tot soiul de unelte pentru munca plantatorului şi 
pentru clădit; tot felul de mobile, pe care, dacă le-am fi 
cumpărat acolo, la ţară, ne-ar fi costat cu siguranţă 
dublu. 

Am stat de vorbă în privinţa asta cu îngrijitoarea 
mea, iar ea l-a căutat pe căpitan şi i-a împărtăşit speranţa 
că nefericiţii ei de veri, cum ne spunea nouă, vor găsi o 
cale de a-şi recăpăta libertatea, când vor ajunge dincolo, 
şi aşa a început să pomenească despre mijloace şi 
condiţii, lucruri despre care va mai fi vorba la locul 
potrivit; şi după ce l-a iscodit astfel pe căpitan, i-a dat să 
înţeleagă că, deşi ne îmbarcasem în împrejurări 
nefericite, totuşi nu eram atât de lipsiţi de cele 
trebuincioase încât să nu ne putem apuca de lucru acolo, 
ba chiar i-a spus că eram hotărâți să ne statornicim şi să 
trăim ca plantatori. Căpitanul a făgăduit tot ajutorul lui, 
i-a spus pe ce cale te poţi apuca de astfel de treburi şi cât 
este de uşor, ba chiar sigur ca nişte oameni harnici să-şi 
refacă averea în felul ăsta. 

— Doamnă, zice, nu-i nici o ruşine ca un om să fie 
trimis în ţara aceea, chiar în împrejurări mai proaste 
decât cele în care văd că se află verii dumitale, dacă 
oamenii se apucă de treabă, cu cap, când ajung acolo. 

Pe urmă ea l-a întrebat ce lucruri ar fi potrivite să 
ducem cu noi, iar el, ca un cunoscător, i-a spus aşa: 

— Doamnă, verii dumitale trebuie să găsească întâi 
pe cineva care. să-i cumpere ca - servitori, aşa cum 


332 


Daniel Defoe 


glăsuieşte regula deportării şi, pe urmă, în numele omului 
care i-a cumpărat, pot face ce vor; fie să cumpere o 
plantație cultivată dinainte, fie să cumpere pământul de 
la cârmuire şi să înceapă ei să lucreze unde le place şi 
amândouă lucrurile se pot face. 

Ea i-a cerut ajutorul pentru primul fel de înjghebare, 
iar el i-a făgăduit că o să ia totul asupra sa şi, într-adevăr, 
şi-a ţinut cu credinţă făgăduiala. Cât despre rest, a 
făgăduit că ne va pune în legătură cu oameni, care ne pot 
da sfatul cel mai bun fără a ne sili să-l urmăm, ceea ce 
era mai mult decât ne puteam dori. 

După aceea, ea l-a întrebat dacă n-ar fi bine să ne 
înzestreze cu unelte şi materiale  trebuincioase 
plantatorilor, iar el a zis: 

— Sigur, neapărat. 

lar ea i-a cerut ajutorul pentru treaba asta şi a spus 
că ne va face rost de toate cele trebuincioase, fără să se 
uite la cheltuială. Drept care, el i-a dat o listă cu cele 
trebuincioase unui plantator, care se ridica, după 
socoteala lui, la vreo optzeci sau o sută de lire. Pe scurt, 
femeia s-a apucat să cumpere totul cu atâta pricepere, de 
parcă ar fi fost o veche negustoreasă din Virginia. Numai 
că, la cererea mea, a cumpărat cam de două ori mai mult 
din fiecare lucru trecut în listă. 

Toate astea le-a încărcat pe bord pe numele ei, a 
scos o chitanţă de încărcare pentru ele, a trecut-o pe 
numele lui bărbatu-meu şi a asigurat apoi încărcătura pe 
numele ei aşa încât orice s-ar fi întâmplat, orice 
nenorocire s-ar fi abătut asupra noastră, noi eram la 
adăpost. 

Ar fi trebuit să vă spun că bărbatu-meu i-a 
încredinţat ei toată averea lui de 108 lire pe care o purta 
la dânsul, după cum am mai spus, pentru ca ea s-o 
investească, iar eu i-am dat, la rândul meu, o sumă 
frumuşică pe deasupra; aşa încât n-am intrat de fel în 
rezerva pe care o lăsasem în seama ei, fiindcă după toate 


333 


Moll Flanders 


cheltuielile astea tot mai aveam aproape 200 de lire în 
bani, ceea ce era mai mult decât îndestulător pentru țelul 
nostru. 

În aceste împrejurări, veseli, ba chiar foarte voioşi de 
a ne vedea chivernisiţi atât de bine, am ridicat ancora din 
Bugby's Hole spre Gravesend, unde corabia a mai zăbovit 
vreo zece zile şi unde căpitanul s-a mutat de-a binelea pe 
bord. Aci căpitanul s-a dovedit faţă de noi de-o 
bunăvoință la care zău că nu ne puteam aştepta, anume 
ne-a lăsat să coborâm pe țărm ca să mai luăm aer, după 
ce ne-am dat cuvântul că nu vom fugi, ci că ne vom 
întoarce iarăşi cuminţi pe bordul corăbiei. Aceasta era o 
asemenea dovadă de încredere, încât bărbatu-meu se 
simţi copleşit şi îi spuse cu recunoştinţă că, deoarece nu 
va putea în nici un fel să răsplătească cum se cuvine o 
atare bunăvoință, nu se poate gândi s-o primească şi nici 
nu i-ar tihni să ştie că, din pricina lui, căpitanul riscă atât. 
După un schimb de politeţuri, i-am dat soţului meu o 
pungă cu optzeci de guinee şi el i-a pus-o căpitanului în 
mână. 

— lată, căpitane, a zis, ceva care să te asigure în 
parte, de credinţa noastră; dacă ne purtăm necinstit cu 
dumneata în orice privinţă, a dumitale să fie. Şi după 
asta, am coborât pe țărm. 

Într-adevăr, căpitanul avea de ce să fie sigur că 
suntem. hotărâți să plecăm; după ce adunasem atâtea 
lucruri ca să ne statornicim acolo, n-ar fi fost chibzuit să 
rămânem în Anglia, punându-ne şi vieţile în primejdie, 
fiindcă asta ar fi însemnat. Pe scurt, am coborât cu toţii 
pe mal împreună cu căpitanul, am cinat împreună la 
Gravesend, ne-am înveselit, am petrecut toată noaptea, 
am dormit tot în locul unde am cinat şi ne-am întors 
frumos pe bord, împreună cu el, a doua zi de dimineaţă. 
Am adus cu noi zece duzini de sticle cu bere bună, nişte 
vin, păsări şi alte lucruri din astea, despre care ştiam că 
nu strică pe corabie. 


334 


Daniel Defoe 


În tot timpul ăsta, îngrijitoarea mea era mereu cu noi 
şi ne-a însoţit până la Downs, împreună cu nevasta 
căpitanului, cu care a plecat după aceea înapoi. N-am jelit 
când m-am despărţit de mama mea, aşa cum am jelit 
când m-am despărţit de ea şi de atunci n-am mai văzut-o 
niciodată. A treia zi, după sosirea la Downs, am avut un 
vânt bun de răsărit şi am pornit de acolo în ziua de zece 
aprilie. Nu ne-am mai oprit nicăieri, până când am fost 
împinşi pe coasta Irlandei de un vânt puternic şi atunci 
corabia a ancorat într-un golf mic, lângă un râu de al 
cărui nume nu-mi amintesc, dar oamenii ziceau că apele 
lui coboară de la Limerick şi că e râul cel mai mare din 
Irlanda. 

Şi, fiindcă aici vremea proastă ne-a oprit câtăva 
vreme, căpitanul, care rămăsese acelaşi om drăguţ şi 
vesel de la început, ne-a luat din nou pe amândoi pe țărm 
cu el. O făcea acum în semn de bunăvoință faţă de bărba- 
tu-meu, care suferea din pricina mării, mai ales când sufla 
vântul atât de tare. Şi iar am cumpărat din belşug hrană 
proaspătă, carne de vacă, de porc, de oaie şi păsări, iar 
căpitanul a aşteptat până ce s-au pus la sărat vreo 
cinci-şase putini de carne, ca să asigure astfel cu provizii 
vasul pentru mai multă vreme. După nici cinci zile, 
vremea s-a liniştit şi, stârnindu-se un vânt prielnic, am 
ridicat pânzele din nou, iar după patruzeci şi două de zile 
am debarcat cu bine pe coasta Virginiei. 

Când ne-am. apropiat de țărm, căpitanul m-a chemat 
la el şi mi-a spus că înţelesese din cuvintele mele că am 
rude prin locurile astea şi că, deoarece mai fusesem pe 
aici, îşi închipuie că îmi sunt cunoscute obiceiurile în 
legătură cu debarcarea celor osândiţi la deportare. l-am 
spus că nu; şi că în ceea ce priveşte'rubedeniile mele din 
locurile acelea, putea fi sigur că nu mă voi arăta nici 
uneia, cât timp voi fi prizonieră, iar în ce priveşte restul, 
ne lăsăm cu totul pe seama lui şi a ajutorului pe care 
avusese bunăvoința să ni-l făgăduiască. Mi-a spus, că 


335 


Moll Flanders 


trebuie să găsesc pe cineva în locurile acelea, care să vi- 
nă să mă cumpere ca slugă şi care să răspundă de mine 
faţă de guvernatorul ţării, dacă acesta îi va cere 
socoteală. l-am spus c-o să fac aşa cum mă învaţă el aşa 
încât el a adus un plantator cu care a început, chipurile, 
să se târguiască pentru cumpărarea mea ca slugă, căci 
bărbatul meu nu trebuia să fie vândut. Şi aşa am fost 
vândută de formă şi am plecat pe țărm cu plantatorul. 
Căpitanul ne-a însoţit, ne-a dus până la o casă, nu ştiu 
dacă trebuie să-i spun cârciumă sau nu, şi aici ni s-a dat 
câte o ceaşcă cu punch făcut din rom şi altele şi ne-am 
înveselit foarte. După câtva timp, plantatorul mi-a dat o 
hârtie de slobozenie şi o adeverinţă că l-am servit cu 
credinţă şi, încă de a doua zi, am fost liberă să mă duc în- 
cotro îmi place. 

Pentru acest serviciu, căpitanul mi-a cerut şase mii 
de funţi de tutun, pe care spunea că i le datorează 
armatorului lui şi noi le-am cumpărat numaidecât şi i-am 
dăruit pe deasupra douăzeci de guinee, cu care el s-a 
arătat mai mult decât mulţumit. 

N-are rost, din mai multe pricini, să spun amănunţit 
în care parte din colonia Virginia ne-am statornicit ajunge 
să pomenesc că am intrat pe fluviul cel mare Potomac, 
fiindcă vasul mergea într-acolo pe acolo aveam de gând 
la început să ne aşezăm, dar în urmă ne-am. schimbat 
părerea. 

Primul lucru. pe care l-am făcut, după ce am coborât 
toate lucrurile pe țărm şi le-am pus într-o magazie 
închiriată împreună cu locuinţa în micul cătun sau sat 
unde am debarcat, zic, primul lucru pe care l-am făcut a 
fost să întreb de maică-mea şi de fratele meu (nenorocitul 
pe care l-am luat de soţ, după cum am povestit 
pe-ndelete). De la prima cercetare, am aflat că 
maică-mea murise; că fratele sau bărbatul meu trăia şi, 
ceea ce era mai neplăcut, am aflat că se 'mutase de pe 
plantaţia. unde locuisem eu şi că acum trăia împreună cu 


336 


Daniel Defoe 


unul din fiii săi pe o plantație, chiar în locul unde debar- 
casem şi închiriasem noi magazia. 

La început am rămas cam uimită, dar după ce m-am 
încredinţat că nu mă poate recunoaşte, nu numai că 
m-am liniştit de-a binelea, dar am şi simţit imboldul de-a-l 
vedea, dacă era cu putinţă fără ca el să mă vadă pe 
mine. Cu scopul ăsta, am întrebat în dreapta şi în stânga 
până ce-am aflat unde-i plantaţia lui şi, însoţită de o 
femeie din partea locului, pe care o luasem ca să mă 
ajute, femeie cu ziua cum se spune la noi, am pornit să 
cutreier ţinutul, ca şi cum n-aş fi avut alt gând decât să 
cunosc locurile şi să mă uit în jur. Până la urmă, m-am 
apropiat atât de tare, încât i-am văzut şi casa. Am în- 
trebat femeia a cui e plantaţia mi-a răspuns că-i al unuia 
şi, căutând în juru-i cu privirea, mi-a zis: 

—  Uite-l pe proprietarul plantaţiei împreună cu 
taică-său. 

— Cum le zice pe numele de botez? întreb eu. 

— Nu ştiu, zice, cum îl cheamă pe bătrân, dar lui 
fiu-său îi zice Humphry şi cred, zice, că şi pe taică-său tot 
aşa îl cheamă. 

Vă închipuiţi, dacă puteţi, ce amestec de bucurie şi 
spaimă a pus stăpânire pe gândurile mele în clipa aceea, 
căci am înţeles numaidecât, după omul pe care mi l-a 
arătat femeia şi care era frate-meu, că băiatul nu era altul 
decât fiul meu. Nu purtam mască, dar mi-am tras gluga 
peste faţă ca să fiu sigură că, după peste douăzeci de ani 
şi neaşteptându-se să mă vadă pe meleagurile acelea, 
n-o să mă poată recunoaşte. Dar nici nu era nevoie de 
atâta prevedere, fiindcă omul nu mai vedea limpede din 
pricina unei boli de ochi şi de-abia era în stare să 
găsească drumul şi să se ferească de a intra într-un copac 
sau într-un şanţ. Când s-au apropiat de noi, am spus: 

— Pe dumneata te cunoaşte, doamnă Owen? (aşa i 
se spunea femeii). 

— Da, spuse ea, dacă mă -aude vorbind, mă 


337 


Moll Flanders 


recunoaşte; dar de văzut nu vede destul de bine ca să mă 
recunoască pe mine sau pe oricine o fi şi mi-a spus 
povestea cu vederea lui, cum v-am spus-o şi eu. 

Asta m-a făcut să mă simt în siguranţă şi mi-am dat 
gluga pe spate, lăsându-i să treacă pe lângă mine. E un 
lucru groaznic pentru o mamă să-şi vadă fiul, cu chipul 
unui tânăr frumos, chipeş, înfloritor şi să nu îndrăznească 
să i se dezvăluie sau să-l recunoască. Le poftesc pe toate 
mamele cu copii care citesc aceasta să se gândească şi 
să-şi închipuie cu ce strângere de inimă m-am stăpânit 
cum tânjea sufletul în mine să-l îmbrăţişez, să plâng pe 
umărul lui; cum mi se părea că mi se răsucesc 
măruntaiele, că-mi tremură mădularele, dar nu ştiam ce 
să fac, tot aşa după cum acum nu ştiu cum să dau grai 
acelor chinuri! După ce s-a depărtat, am rămas 
tremurând, cu privirea aţintită, uitându-mă după el, până 
nu l-am mai văzut după aceea m-am aşezat pe iarbă, pe 
un loc pe care mi-l alesesem dinainte şi, prefăcându-mă 
că mă întind ca să mă odihnesc, m-am întors cu spatele la 
femeie şi am plâns cu faţa în jos, sărutând pământul pe 
care păşise el. 

N-am putut să-mi ascund atât de bine tulburarea, 
încât femeia aceea să nu-şi dea seama de nimic. Credea 
că nu mă simt bine şi am fost silită să mă prefac că-i 
adevărat atunci ea m-a îndemnat să mă ridic, căci 
pământul fiind jilav era primejdios să stau pe jos, iar eu 
am ascultat-o şi ne-am depărtat. 

Pe drumul de întoarcere, tot vorbind despre domnul 
acela şi fiul lui, s-a ivit un nou prilej de întristare pentru 
mine. Femeia a început, ca şi cum ar fi vrut să mă 
înveselească cu o poveste: 

— Se vorbesc lucruri foarte ciudate prin vecini, în 
locurile unde a trăit înainte domnul ăsta. 

— Ce anume? zic eu. 

— Păi, zice ea, în tinereţea lui, bătrânul a fost în 
Anglia şi s-a îndrăgostit acolo de o fată tânără, una dintre 


338 


Daniel Defoe 


femeile cele mai: frumoase din câte s-au pomenit pe-aici; 
s-a însurat cu ea şi a adus-o la maică-sa, care pe atunci 
mai trăia. A trăit câţiva ani cu ea pe aici şi a avut câţiva 
copii, dintre care unul e tânărul care-l însoțea acum; dar, 
după câtva timp, bătrâna, mama lui, povestind lucruri ce 
o priveau pe ea, de pe timpul cât fusese în Anglia, care 
lucruri nu erau prea curate, noră-sa a început să se mire 
şi să se tulbure; pe scurt, când au cercetat lucrurile mai în 
adâncime, a apărut, fără putinţă de tăgadă, că ea, 
bătrâna, era mama noră-si şi că prin urmare fiu-său eră 
fratele neveste-si, lucru care a îngrozit familia şi i-a tul- 
burat într-atât, încât aproape că şi-au ieşit din minţi din 
pricina asta. Femeia cea tânără n-a mai vrut să trăiască 
cu bărbatu-său, el a umblat câtăva vreme ca smintit şi, în 
cele din urmă, cea tânără a plecat în Anglia şi de atunci 
nu s-a mai auzit de ea. 

E uşor de ghicit că povestea asta m-a tulburat în chip 
neobişnuit, dar mi-e cu neputinţă să-mi zugrăvesc 
tulburarea. Mă prefăceam mirată de poveste şi-i puneam 
femeii mii de întrebări, cerând amănunte pe care vedeam 
că le cunoaşte de-a fir a păr. In cele din urmă, am 
întrebat-o ce s-a întâmplat cu familia, când a murit 
doamna cea bătrână, adică maică-mea şi ce a rămas de 
pe urma ei căci maică-mea îmi făgăduise solemn că, 
înainte de a muri, se va, gândi la mine şi va rândui 
lucrurile astfel încât, dacă voi fi în viaţă, să ajung într-un 
fel sau altul să am parte de moştenire, fără ca fiu-său, 
fratele şi soţul meu, să aibă putere să mă împiedice. 
Femeia mi-a răspuns că nu ştie prea bine cum fusese 
totul rânduit, dar i se spusese că maică-mea lăsase nişte 
bani, care proveneau din ipotecarea plantaţiei în folosul 
fetei ei, dacă vreodată se va afla de ea, fie în Anglia sau 
pe alte meleaguri, iar garant rămăsese tocmai acel fiu, pe 
care îl văzusem alături de taică-său. 

Veştile astea erau prea bune pentru mine ca să le 
trec cu vederea-şi vă închipuiţi că m-au năpădit mii de 


339 


Moll Flanders 


gânduri despre calea pe care trebuie s-o apuc, despre 
felul cum trebuie să mă dezvălui sau dacă e bine să 
dezvălui totul. 

Era un nod pe care nu mă pricepeam să-l desfac şi 
nici nu ştiam măcar cum să încep. Trăiam sub o apăsare, 
zi şi noapte. Nu mai puteam nici să dorm, nici să vorbesc, 
aşa încât bărbatu-meu a băgat de seamă s-a întrebat ce 
m-o fi durând şi s-a străduit să mă înveselească, dar 
nimic nu-mi ajuta. Mă îndemna să-i spun ce mă tulbură, 
dar eu amânam mereu, până când, ca să scap de 
cicălelile lui, am fost silită să născocesc o poveste, care 
nu era lipsită de un miez de adevăr. l-am spus că sunt 
tulburată, fiindcă descoperisem că trebuie să ne mutăm 
şi să ne schimbăm planurile de statornicire, căci îmi 
dădeam seama că voi fi recunoscută dacă vom rămâne 
prin locurile astea i-am spus că, după moartea mamei, 
câteva rude de-ale mele se aşezaseră în ţinutul unde ne 
aflam noi acum şi că trebuie fie să mă descopăr, ceea ce 
în împrejurările de faţă n-ar fi chibzuit din mai multe 
pricini, fie să ne mutăm; că nici eu nu ştiam ce să fac şi 
asta era cauza tristeţii mele. 

El a fost de părerea mea, cum că nu e cuminte să mă 
fac cunoscută, în împrejurările în care venisem, şi, prin 
urmare, mi-a spus că e gata să se mute în orice parte a 
ţării şi chiar în altă ţară, dacă socot eu de cuviinţă. Dar 
acum se ivea altă greutate: anume dacă mă mutam în 
altă colonie, nu mai aveam cum să pornesc cercetările 
pentru a pune mâna pe ce-mi lăsase maică-mea. Dar nici 
vorbă nu putea fi să-i dezvălui soţului meu de acum taina 
căsătoriei mele de odinioară. Nu era o istorie ce se putea 
spune şi nici nu puteam să-mi închipui care ar fi fost 
urmările acestei dezvăluiri mai ales nu era cu putinţă să 
nu se împrăştie zvonul prin tot ţinutul şi să nu afle toţi 
cine eram şi ce eram acum. 

Frământarea asta a mai durat multă vreme şi l-a 
neliniştit tare pe bărbatu-meu fiindcă-el credea că nu sunt 


340 


Daniel Defoe 


sinceră cu el şi nu-i dezvălui tot ce mă doare; şi-mi 
spunea adesea că se întreabă cu mirare ce-o fi făcut el de 
nu-i încredinţez orice, mai ales ceea ce mă face să sufăr 
şi să mă întristez. Adevărul e că ar fi trebuit să-i 
încredinţez orice, căci nu cunoscusem bărbat mai vrednic 
de încredere; dar lucrul ăsta nu ştiam cum să-l dezvălui şi 
cum n-aveam pe nimeni faţă de care să-mi uşurez sufletul 
măcar în parte, povara era prea grea pentru cugetul meu; 
n-au decât să spună unii cât le-o plăcea că femeile nu-s în 
stare să păstreze o taină, dar viaţa mea e pentru mine 
dovada cea mai hotărâtă că nu-i aşa totuşi, fie că-i vorba 
de femei sau de bărbaţi, o taină trebuie oricând s-o 
destăinuieşti unui om de încredere, unui prieten apropiat, 
căruia să-i poţi împărtăşi bucuria sau durerea, oricare ar 
fi, căci altfel povara e îndoită şi uneori nici n-o mai poţi 
îndura; şi pentru adevărul spuselor mele cer oamenilor să 
depună mărturie. 

Din această pricină s-a întâmplat adesea ca atât 
bărbaţi cât şi femei, şi încă bărbaţi dintre cei mai 
înzestrați în alte privinţe, să se arate slabi în privinţa asta 
şi să nu fie în stare să poarte povara unei bucurii sau a 
unei dureri tainice, ci să fie siliţi s-o împărtăşească, uneori 
numai ca să se uşureze şi să-şi elibereze cugetul, apăsat 
de povară. Şi asta nu e nicidecum semn de nesăbuinţă, ci 
urmarea firească a lucrului; căci dacă oamenii aceştia 
s-ar fi luptat mai mult timp cu povara, cu siguranţă că ar 
fi vorbit în somn şi ar fi trădat taina, oricât ar fi fost ea de 
grozavă, fără să ţină seama de omul faţă de care o dau la 
iveală. Nevoia aceasta firească are uneori o înrâurire atât 
de puternică asupra cugetelor unor oameni vinovaţi de 
nelegiuiri fioroase, ca de pildă un omor înfăptuit pe 
ascuns, încât ei s-au văzut siliţi să dezvăluie totul, măcar 
că urmarea a fost pieirea lor. Acum, deşi e adevărat că 
gloria acestor dezvăluiri şi destăinuiri trebuie s-o aibă 
dreptatea cerească, totuşi e sigur că pronia divină, care 
lucrează de obicei mână în mână cu- natura, se foloseşte 


341 


Moll Flanders 


de fapte fireşti pentru a produce urmări nemaipomenite. 

Aş putea să dau multe pilde însemnate spre întărirea 
celor de mai sus, pilde adunate din convorbirile mele 
lungi cu răufăcătorii. Am cunoscut unul, în vremea când 
eram închisă la Newgate, unul dintre cei ce erau numiţi 
păsări de noapte. Nu ştiu ce cuvânt se întrebuinţează 
acum pentru asta. Pot însă să vă spun că el se învăârtise 
să plece din închisoare în fiecare noapte şi atunci îşi făcea 
poznele, dând de lucru pentru a doua zi acelor oameni 
preacinstiţi ce se numesc prinzători de hoţi şi care 
înapoiază, în schimbul unei recompense, ceea ce au furat 
în ajun. Despre omul acesta se ştia sigur că va spune în 
somn tot ce făcuse, până la ultimul pas, că va mărturisi 
ce furase şi de unde, ca şi cum ar fi făgăduit să 
mărturisească, treaz fiind. De aceea el era nevoit, după 
ce se întorcea din hoinăreala de noapte, să se încuie sau 
să fie încuiat de unul din paznicii care-l avea în grijă, 
pentru ca nimeni să nu-l poată auzi; pe de altă parte, 
după ce turna toate amănuntele şi-şi istorisea pe larg 
isprăvile şi izbânzile oricărui tovarăş sau frate întru hoţie 
sau chiar şi patronilor săi, cum ar fi mai potrivit să le 
spun, totul era în ordine şi omul dormea la fel de liniştit 
ca oricare altul. 

Deoarece supun cititorilor această istorie a vieţii 
mele de dragul moralei înțelepte ce se desprinde din 
fiecare - părticică, pentru ca ea să poată folosi drept 
învăţătură, mijloc de prevedere şi. îndreptare oricărui 
cititor, nădăjduiesc că cele spuse mai înainte nu vor trece 
drept un ocol fără rost, căci ele privesc pe unii oameni 
care sunt nevoiţi să dea pe faţă cele mai mari taine, fie 
ale lor, fie ale altora. 

Apăsată de această povară, mă zbăteam în 
împrejurările pe care le-am pomenit şi n-am găsit uşurare 
decât când am dezvăluit soţului meu atât cât credeam eu 
că e trebuincios ca să-l conving că trebuie să ne gândim a 
ne statornici în altă parte a lumii; şi următoarea întrebare 


342 


Daniel Defoe 


ce se afla în faţa noastră era înspre care dintre aşezările 
englezeşti să ne îndreptăm. Bărbatul meu era străin de 
tot în ţara asta şi nici măcar n-avea idee despre situaţia 
geografică a diferitelor locuri; iar eu care. până ce am 
scris rândurile astea, nici nu ştiam ce înseamnă cuvântul 
geografie, n-aveam decât cunoştinţe generale, prinse din 
convorbirile lungi cu oamenii care veneau sau plecau spre 
alte locuri; dar atâta ştiam că Maryland, Pennsylvannia, 
East şi West Jersey, New York şi New England se aflau 
toate la miazănoapte de Virginia şi că, prin urmare, erau 
toate ţinuturi cu climă mai rece din pricina asta, nici nu 
mă ispiteau. Căci fiind din fire iubitoare de vreme 
călduroasă, acum că înaintam în vârstă, mă feream şi mai 
tare de frig. De aceea mă gândeam să mă mut în 
Carolina, care este cea mai sudică dintre coloniile 
englezeşti de pe continent; şi într-acolo am propus să 
plecăm, cu atât mai mult cu cât de acolo puteam uşor să 
mă întorc, oricând aş fi găsit cu cale să cercetez ce s-a 
întâmplat cu lucrurile maică-mi şi să le cer. 

După ce am luat această hotărâre, am propus soţului 
meu să ne luăm toate lucrurile, să plecăm din locul unde 
ne găseam şi să ne statornicim în Carolina soţul meu a 
încuviinţat cu uşurinţă prima parte, anume că nu era 
potrivit să rămânem pe loc, căci eu îl încredinţasem că 
aici vom fi recunoscuţi restul i l-am ascuns. 

Dar acum altă greutate îmi stătea în cale. Lucrul cel 
mai de căpetenie îmi apăsa tot mai mult cugetul şi nu 
puteam să mă gândesc a pleca din acel ţinut, fără să fac, 
într-un fel sau altul, o cercetare cu privire la ce-mi lăsase 
maică-mea moştenire; şi nu eram în stare să îndur 
liniştită gândul că plec, fără să mă dau pe faţă fostului 
meu bărbat (fratelui meu) sau copilului meu, fiul lui; 
numai că tare bucuroasă aş fi făcut treaba asta, fără ca 
noul meu soţ să ia cunoştinţă de ei, şi fără ca ei să ia 
cunoştinţă de el. 

Mi-am bătut capul în fel şi chip cum să duc la 


343 


Moll Flanders 


îndeplinire treaba asta. L-aş fi trimis cu plăcere pe 
bărbatu-meu înainte, în Carolina şi aş fi venit în urma lui, 
dar lucrul nu se putea pune în fapt; el nu voia să se 
urnească fără mine, fiindcă nu cunoştea meleagurile şi 
nici mijloacele de a ne statornici în vreun loc. Pe urmă, 
m-am gândit să plecăm la început amândoi împreună şi, 
după ce ne vom fi aşezat, să mă întorc eu înapoi în 
Virginia, dar ştiam că nici aşa n-o să se despartă vreodată 
de mine şi n-o să rămână singur. Lucrurile erau simple 
omul era crescut ca un gentleman şi nu numai că nu 
cunoştea locurile, dar era şi nepăsător. Aşa încât, după ce 
ne vom fi statornicit, omul mai degrabă avea să se ducă 
în pădure cu puşca, după vânat, ceea ce este aici 
îndeletnicirea obişnuită a indienilor; vreau să spun că mai 
degrabă avea să facă asta decât să-şi vadă de treaba 
obişnuită de pe plantație. 

Toate astea erau piedici de neînvins şi, după câte îmi 
dădeam seama, nu era nimic de făcut în această privinţă. 
Nu puteam scăpa de dorinţa care-mi apăsa cugetul, 
anume de a mă arăta vechiului meu soţ, cu atât mai mult 
cu cât mă bătea gândul că, dacă nu fac asta cât mai este 
el în viaţă, în zadar mă voi strădui după aceea să-l 
încredinţez pe fiul meu că eu sunt femeia cu pricina, că 
eu sunt mama lui, aşa încât voi pierde atât mângâierea şi 
ajutorul pe care mi le putea aduce această rudenie, cât şi 
moştenirea maică-mi; şi totuşi, pe de altă parte, nu mi se 
părea chibzuit să dau în vileag situaţia mea, cu alte 
cuvinte că aveam un bărbat şi că ajunsesem aici ca 
puşcăriaşă deportată; din amândouă aceste pricini, era 
neapărat nevoie să plec din locurile acelea şi să mă întorc 
din nou, ca din alt loc şi în alt chip. 

Făcându-mi: aceste socoteli, îi tot spuneam lui 
bărbatu-meu că eram siliţi să nu ne statornicim pe fluviul 
Potomac, fiindcă în curând vom fi descoperiţi; în timp ce, 
dacă ne mutăm în orice alt loc din lume, ne putem 
reîntoarce cu un-nume tot atât de bun ca orice familie ce 


344 


Daniel Defoe 


ar întemeia o plantație că, fiindcă cei-din partea locului se 
bucurau totdeauna când se aşezau printre ei familii cu 
oarecare avere, venite pentru a lucra pe plantaţii, e sigur 
că vom avea parte de o primire bună, fără să existe 
primejdia ca situaţia noastră să fie dată în vileag. 

l-am mai spus că, având ceva rubedenii în locurile 
unde ne aflam dar neîndrăznind să mă arăt lor, pentru că 
atunci s-ar fi aflat curând cu ce prilej ajunsesem acolo, 
ceea ce m-ar fi dat cu totul de gol, aveam temei să cred 
că maică-mea, care-şi dăduse sfârşitul în ţinutul acesta, 
îmi lăsase vreo moştenire şi nu chiar ceva de lepădat; 
socoteam că ar fi cu cale să cercetez lucrurile, dar nu 
puteam face asta, ferindu-mă de ochii lumii, decât după 
ce vom fi plecat de aici; atunci,. oriunde ne vom fi 
statornicit, mă voi putea întoarce, chipurile, să-mi văd 
fratele şi nepoţii, voi putea să mă arăt în lume, să cer ce 
mi se cuvine, să fiu primită cu cinste şi, în acelaşi timp, 
să-mi fac dreptate în timp ce, dacă încercam să fac toate 
astea acum, nu mă puteam aştepta decât la necazuri, ca, 
de pildă, să-mi iau partea cu forţa, să mi se dea ce-i al 
meu cu silă şi blestem şi câte alte jigniri, pe care el poate 
că n-o să le îndure că dacă voi fi silită să aduc dovezi 
legale cum că sunt într-adevăr fiica ei, s-ar putea să intru 
în încurcătură, să trebuiască să mă adresez în Anglia şi, 
cine ştie, poate că până la urmă voi da greş şi voi pierde. 
Cu astfel de argumente şi dezvăluindu-i soţului meu 
taina, în măsura în care trebuia ei s-o afle, l-am hotărât să 
plecăm şi să ne căutăm aşezarea în altă colonie şi, de la 
început, ne-am oprit asupra Carolinei. 

Ne-am apucat, prin urmare, să întrebăm ce vase 
pleacă spre Carolina şi, în scurt timp, am aflat că, de 
cealaltă parte a golfului, cum se spunea pe aici, şi anume 
la Maryland, se afla o corabie, care sosise din Carolina 
încărcată cu orez şi alte mărfuri şi se întorcea înapoi. 
Când am primit vestea asta, am închiriat o şalupă pentru 
lucrurile noastre. şi luându-ne, chipurile, un ultim rămas 


345 


Moll Flanders 


bun de la Potomac River, am trecut: dincolo la Maryland 
cu toată încărcătura. 

A fost o călătorie lungă şi neplăcută, iar bărbatu-meu 
zicea că era mai rea decât călătoria din Anglia încoace, 
fiindcă vremea era proastă, apa furtunoasă, iar vasul mic 
şi lipsit de înlesniri. In afară de asta, noi ne aflam la o 
sută de mile în sus pe Potomac, într-un ţinut numit 
Westmorland şi cum apa asta e fără îndoială cea mai 
mare din Virginia, ba chiar am auzit spunându-se că e cea 
mai mare apă din lume care se varsă în altă apă 
curgătoare şi nu în mare de-a dreptul, am avut parte de 
vreme foarte rea şi am trecut adesea prin mari primejdii. 
Măcar că i se spune râu, Potomacul e adesea atât de lat, 
încât atunci când ne aflam în mijloc nu vedeam pământ 
nici într-o parte, nici în alta, pe o distanţă de multe leghe. 
După aceea a trebuit să străbatem golful cel mare 
Chesapeake, care, în locul unde se varsă Potomacul, e lat 
de aproape treizeci de mile, aşa încât călătoria noastră 
s-a întins pe două sute de mile încheiate şi asta într-o 
biată şalupă nenorocită, în care ne băgasem toate 
comorile. Dacă ni s-ar fi întâmplat ceva, am fi putut să 
rămânem nişte nenorociţi; asta presupunând că ne-am fi 
pierdut numai averea şi am fi rămas cu viaţă, dar goi şi 
săraci, în nişte locuri sălbatice şi străine, neavând un 
singur prieten sau măcar o singură cunoştinţă în toată 
partea asta a lumii. Şi acum, când primejdia a trecut, mă 
cuprinde groaza numai când mă gândesc la ea. 

Ei şi am ajuns la capătul călătoriei, după cinci zile; 
cred că locul se chema Philip's Point şi, ce să vezi, când 
am ajuns acolo, corabia care trebuia să plece în Carolina 
terminase de încărcat şi ridicase ancora numai cu trei zile 
înainte. Vă închipuiţi cât eram de dezamăgiţi totuşi eu, 
care nu mă lăsam descurajată de nimic, i-am spus 
bărbatului meu că, de vreme ce tot nu puteam să 
ajungem în Carolina, iar ţinutul unde ne aflam era bun şi 
rodnic, să vedem dacă nu găsim ceva potrivit pe loc, iar 


346 


Daniel Defoe 


dacă el e mulţumit ne putem statornici aici. 

Am debarcat numaidecât; pe țărm însă n-am găsit 
nimic potrivit, nici pentru noi, nici pentru a ne pune 
lucrurile la adăpost; dar un quaker foarte cinstit, peste 
care am dat acolo, ne-a îndreptat spre un loc aşezat la 
vreo şaizeci de mile depărtare spre est, adică ceva mai 
aproape de gura golfului, unde zicea că locuieşte şi el şi 
unde vom afla înlesniri, fie pentru a ne apuca de plantat, 
fie pentru a aştepta să găsim un pământ potrivit pentru 
plantaţii şi omul ne-a poftit cu atâta voie bună, încât am 
primit să mergem, iar quakerul ne-a însoţit chiar el. 

In locul acela, ne-am cumpărat două slugi, anume o 
englezoaică de curând debarcată, de pe un vas sosit din 
Liverpool, şi un.negru, ceea ce e neapărat trebuincios 
pentru cine are de gând să se statornicească pe 
meleagurile acelea. Quakerul cel cinstit ne-a fost de mare 
ajutor şi, când am ajuns la locul propus de el, ne-a găsit o 
magazie pentru lucruri, cât şi o locuinţă pentru noi şi 
pentru servitori; şi cam vreo două luni după aceea, prin 
îndrumarea lui, am căpătat o bucată mare de pământ de 
la cârmuire, ca să întemeiem o plantație. Şi aşa am 
părăsit cu totul gândul de a pleca în Carolina, căci aici 
fusesem bine primiţi şi înzestrați cu locuinţă potrivită 
până ce vom fi desţelenit pământ destul, vom fi adunat 
materiale şi vom fi pregătit cele trebuincioase ca să ne 
clădim o casă. Toate astea le-am îndeplinit sub 
îndrumarea quakerului aşa încât până într-un an ne-am 
văzut cu cincizeci de acri de pământ desţelenit, o parte 
din el îngrădit, o parte, deşi nu prea mare, plantat cu 
tutun; în afară de asta, aveam loc de grădină şi roade 
destule ca să ne hrănim servitorii cu rădăcinoase, 
zarzavaturi şi pâine. 

Şi atunci l-am convins pe bărbatu-meu să mă lase să 
trec din nou golful să-mi caut prietenii. Acum era mai uşor 
să-l fac să încuviinţeze, fiindcă avea cu ce să-şi umple 
timpul, chiar şi în afară de puşca cu care se distra, ducân- 


347 


Moll Flanders 


du-se la ceea ce:-se numeşte aici vânătoare, o adevărată 
desfătare pentru el. Şi zău că ne uitam adesea unul la 
altul, uneori cu multă plăcere, gândindu-ne că e mult mai 
bine aşa, nu numai decât la Newgate, dar chiar decât în 
cele mai fericite momente pe care le apucasem în timpul 
cât ne  îndeletnicisem amândoi cu meseria aceea 
ticăloasă. 

Treburile noastre mergeau strună; cumpărasem de la 
proprietarii coloniei cu 35 de lire, plătite în bani gheaţă, 
atât pământ cât ne-ar fi fost de ajuns pentru toată viaţă 
noastră cât despre copii, despre asta nu mai putea fi vor- 
ba. 


Dar norocul nostru nu s-a oprit aici. Am trecut golful 
cum spuneam,. şi am ajuns în locurile unde trăia 
frate-meu, fostul meu bărbat dar nu m-am dus în satul 
unde locuisem mai înainte, ci urmând apa unui alt râu, la 
răsărit de râul Potomac şi numit Rappahannoc, am ajuns 
în spatele plantaţiei lui, care era foarte întinsă. Un braţ 
navigabil de râu, care se vărsa în Rappahannoc, m-a adus 
până foarte aproape. 

Eram hotărâtă să apar pe neaşteptate în faţa fratelui 
(soţului) meu şi să-i spun cine sunt; dar neştiind în ce ape 
se scaldă el, sau mai degrabă, cât de tare o să-l scoată 
din fire o vizită atât de neaşteptată, m-am gândit să-i 
scriu mai întâi o scrisoare, ca să-l înştiinţez cine sunt şi 
să-i spun că nu venisem ca să-l supăr cu privire la vechea 
noastră legătură, despre care nădăjduiam că uitase de 
tot. Voiam să-i spun că mă adresez lui ca o soră unui 
frate, rugându-l să mă sprijine în legătură cu moştenirea 
pe care o lăsase mama cu limbă de moarte, spre 
ajutorarea mea, moştenire cu privire la care eram sigură 
că el îmi va face dreptate, ţinând seama mai ales de 
faptul că venisem de departe ca s-o caut. 

Am mai adăugat câteva cuvinte duioase şi drăguţe 
cu privire la băiatul pe care îl ştie a fi copilul meu şi am 
spus că, nefiind vinovată. cu nimic pentru :că mă 


348 


Daniel Defoe 


măritasem cu fratele meu, după cum nici el nu era 
vinovat că mă luase pe mine căci nici unul din noi nu 
ştiam pe atunci că ne înrudim nădăjduiam că-mi va 
îndeplini dorinţa cea mai arzătoare, aceea de a-mi vedea 
măcar o dată singurul meu copil şi de a-mi dovedi 
slăbiciunea de mamă, căci păstrasem o dragoste 
pătimaşă pentru acela care nu păstra nici o amintire de 
nici un fel despre mine. 

Imi închipuiam că de îndată ce va primi scrisoarea, o 
va da să i-o citească fiului său, el având, după câte ştiam, 
ochii atât de slabi, încât nu putea citi; dar s-a brodit mai 
bine, fiindcă el având vederea slabă, îi dădea voie fiului 
său să deschidă toate scrisorile ce veneau pe numele lui. 
Bătrânul fiind plecat de acasă sau nefiind de faţă când 
sosi trimisul meu, scrisoarea căzu de-a dreptul în mâinile 
băiatului, care o deschise şi o citi. 

După câteva clipe l-a chemat pe omul trimis de mine 
şi l-a întrebat unde se află doamna care i-a dat 
scrisoarea. Omul i-a dat numele locului, care se afla la o 
depărtare de şapte mile; tânărul l-a rugat să mai stea şi, 
poruncind să se pregătească un cal şi doi servitori, a 
pornit-o spre mine împreună cu solul meu. Să judece 
oricine uimirea mea, când solul se întoarse spunându-mi 
că bătrânul nu era acasă, dar că el venise însoţit de fiul 
acestuia, care se îndrepta. acum spre mine. Eram de-a 
dreptul încurcată, fiindcă habar n-aveam dacă băiatul 
vine cu gânduri de pace sau de război şi nici nu ştiam 
cum să mă port; prea mult timp de gândire n-am avut, 
căci fiu-meu era pe urmele solului şi, intrând în casa unde 
stăteam eu, a întrebat ceva pe omul de la uşă. Bănuiesc, 
fiindcă de auzit n-am auzit, că a întrebat care era doamna 
cu pricina, iar “solul meu a răspuns: „Aceasta este, 
domnule!” după care băiatul vine glonţ la mine, mă 
sărută,.mă ia în braţe, mă îmbrăţişează cu atâta foc, că 
nici o vorbă nu mai poate scoate, dar eu simţeam cum i 
se zbate pieptul ca unui copil, care plânge în hohote, dar 


349 


Moll Flanders 


nu poate ţipa. 

Nu găsesc cuvinte să zugrăvesc bucuria care mi-a 
cuprins sufletul, când mi-am dat seama, fiindcă nu era 
greu să-ţi dai seama, că băiatul venise nu ca un străin ci 
ca un fiu la mama lui, ba încă un fiu care nu ştiuse 
niciodată ce înseamnă să ai o mamă pe scurt, am plâns 
unul pe umărul celuilalt multă vreme, până când, într-un 
târziu, a izbucnit el cel dintâi. 

— Scumpă mamă, zice, mai eşti încă în viaţă? N-am 
nădăjduit niciodată să te văd la faţă. 

Cât despre mine, eu multă vreme n-am fost în stare 
să scot un cuvânt. 

După ce ne-am mai venit puţin în fire amândoi şi 
ne-am simţit în stare să vorbim, el mi-a povestit cum stau 
lucrurile. Mi-a spus că nu-i arătase lui taică-său scrisoarea 
şi nici nu-i spusese nimic despre ea; că moştenirea pe 
care mi-o lăsase bunică-sa se afla în mâinile lui şi că el 
îmi va face dreptate, spre deplina mea mulţumire; că, în 
ceea ce-l priveşte pe taică-său, era un om nevolnic şi la 
minte şi la trup că era arţăgos şi pătimaş, aproape orb şi 
fără puteri şi băiatul se întreba dacă bătrânul ar şti cum 
să se descurce într-o treabă atât de gingaşă ca asta de 
aceea venise chiar el, atât pentru a-şi potoli dorinţa de a 
mă vedea, pe care n-o putuse stăpâni, cât şi pentru a-mi 
da putinţa de a judeca singură, după ce voi fi aflat cum 
stau lucrurile, dacă trebuie să mă arăt sau nu tatălui său. 

Toate astea erau înşirate cu atâta socoteală şi 
înţelepciune, încât mi-am dat seama că fiu-meu e un om 
cu cap şi n-are nevoie de îndrumarea mea. l-am spus că 
nu mă miră să aud că taică-său ajunsese în halul descris, 
fiindcă încă înainte de plecasem eu, nu era întreg la cap 
şi boala lui se trăgea mai ales din faptul că nu mă putuse 
convinge pe mine să trăiesc cu el ca nevastă şi bărbat, 
după ce aflasem că e fratele meu i-am spus că, de vreme 
ce el ştie mai bine decât mine în ce stare se află acum 
taică-său, îl voi sprijini cu dragă inimă în toate măsurile 


350 


Daniel Defoe 


pe care le va lua, că nu tineam chiar atât să-l văd pe 
bătrân, acum că îl văzusem pe el mai întâi şi că nici n-ar fi 
putut să-mi dea o ştire mai bună decât că moştenirea 
bunicii îi fusese încredinţată lui; nici nu mă îndoiam că el 
îmi va face, aşa cum spusese, dreptate, ştiind acum cine 
sunt eu. Pe urmă am întrebat de câtă vreme murise 
mama şi unde îşi dăduse sufletul şi i-am dat atâtea 
amănunte despre familie, încât băiatului nu i-a mai rămas 
loc să se îndoiască că eram cu adevărat mama lui. 

Pe urmă, fiu-meu m-a întrebat unde locuiesc şi cum 
îmi rânduisem viaţa. l-am spus că locuiesc în partea 
cealaltă a golfului, adică în Maryland, pe plantaţia unui 
prieten al meu, care venise din Anglia pe acelaşi vas cu 
mine, fiindcă pe partea astălaltă .a golfului n-aveam 
locuinţă. Ei mi-a propus să viu în casa lui şi să locuiesc 
împreună cu el, dacă-mi place, cât oi mai trăi; cât despre 
taică-său, acesta nu mai recunoaşte pe nimeni, aşa încât 
nici vorbă nu putea fi să ghicească cine sunt. Am rămas 
puţin pe gânduri şi i-am spus că, deşi nu era uşor pentru 
mine să trăiesc la o depărtare atât de mare de copilul 
meu, totuşi n-aş putea spune că m-aş simţi foarte bine 
locuind în casa bătrânului şi avându-l tot timpul înaintea 
ochilor pe nefericitul acela, care dăduse pe vremuri o 
lovitură atât de dureroasă tihnei mele că, deşi aş fi fost 
bucuroasă să am parte de tovărăşia lui (a fiului meu) şi să 
trăiesc cât mai aproape de el, totuşi nu pot să suport 
gândul de a sta într-o casă, unde aş tremura tot timpul de 
teamă să nu mă trădez prin vorbă şi unde n-aş putea să 
mă opresc de a rosti, vorbind cu el, fiul meu, unele 
cuvinte, care ar putea da totul pe faţă, ceea ce ar fi foarte 
nepotrivit. 

El a recunoscut că, în privinţa asta, am dreptate. 

— Dar atunci, scumpă mamă, mi-a spus, ai să 
locuieşti cât se poate mai aproape de mine. Şi m-a luat 
călare pe o plantație vecină, unde aş fi putut trăi tot atât 
de bine ca şi pe-a lui. După ce m-a lăsat acolo, băiatul a 


351 


Moll Flanders 


plecat spre casă, spunându-mi că- vom sta de vorbă 
despre treaba cea mai importantă, a doua zi şi zicându-mi 
mătuşă, dădu poruncă oamenilor de acolo pare-se 
arendaşii lui să se poarte cât se poate de respectuos cu 
mine. Vreo două ore după plecarea lui, mi-a trimis o 
slujnică şi un băiat negru, ca să mă servească şi prin ei 
mi-a trimis o cină gata pregătită; şi astfel mă simţeam ca 
într-o lume nouă şi aproape că-mi părea rău că-l 
adusesem cu mine din Anglia pe bărbatul meu din 
Lancashire. 

Totuşi, simţământul acesta nu venea din fundul 
inimii, fiindcă îl iubeam pe soţul meu mai mult decât îl 
iubisem vreodată şi în treacăt fie spus era mai vrednic ca 
oricare bărbat de iubirea asta. 

A doua zi de dimineaţă, aproape îndată după ce mă 
trezii, fiul meu veni din nou să mă vadă. După ce 
vorbirăm puţin, a scos o pungă din piele de căprioară cu 
cincizeci şi cinci de pistoli spanioli înăuntru şi mi-a dat-o, 
spunându-mi că asta e pentru a face faţă cheltuielilor 
călătoriei din Anglia, pentru că deşi nu era treaba lui să 
se amestece, totuşi era de datoria lui să-şi închipuie că nu 
adusesem prea mulţi bani cu mine, căci nu era obiceiul să 
vii în ţara aceea cu bani mulţi. După aceea a scos 
testamentul bunică-si şi mi l-a citit de la un capăt la altul. 
Din testament reieşea că ea îmi lăsase o plantație pe râul 
York împreună cu servitorimea şi turmele ce se aflau pe 
ea şi că o încredinţase acestui fiu al meu ca să-mi fie mie 
de folosinţă, de îndată ce el va auzi de mine, apoi 
urmaşilor mei, dacă am copii, şi, în lipsă de moştenitori, 
oricui voi crede eu de cuviinţă să o las moştenire; iar 
venitul plantaţiei era lăsat numitului meu fiu, până când 
se va afla de mine; iar dacă eu nu voi mai fi în viaţă, să-i 
rămână lui şi moştenitorilor lui. 

Plantaţia aceasta, deşi aşezată destul de departe, 
zicea băiatul că n-o dase în arendă şi o gospodărea cu 
ajutorul unui administrator, la fel ca şi o altă plantație 


352 


Daniel Defoe 


alăturată, care era a lui taică-său; iar el se ducea acolo 
când şi când, de trei sau patru ori pe an. L-am întrebat 
cât crede el că face plantaţia. Mi-a răspuns că dacă o 
arendez pot căpăta 60 de lire pe an, dar dacă locuiesc eu 
acolo atunci merită mult mai mult şi el crede că-mi va 
aduce vreo 150 de lire pe an. Având însă în vedere că eu 
mă voi statornici în cealaltă parte a golfului sau poate mă 
gândesc să mă întorc în Anglia, dacă-i îngădui lui să fie 
administratorul meu, o s-o gospodărească pentru mine 
aşa cum făcuse şi pentru el şi nădăjduia că va fi în stare 
să-mi trimită tutun strâns de pe plantație în valoare de 
100 de lire pe an şi poate chiar mai mult. 

Toate astea erau veşti ciudate, erau lucruri cu care 
nu fusesem obişnuită şi într-adevăr, gândul meu începea 
să se îndrepte cu mai multă seriozitate şi recunoştinţă ca 
niciodată către pronia divină ce îndeplinise astfel de mi- 
nuni pentru mine, care fusesem poate cea mai mare 
minune de păcătoşenie din câte au fost răbdate să 
trăiască pe lume. Şi trebuie să spun din nou că, nu numai 
cu acest prilej, ci oricând mă cuprindea recunoştinţa, 
ticăloşia mea trecută şi viaţa mea păcătoasă nu mi se 
păreau niciodată în mijlocul mustrărilor ce mă cuprindeau 
atât de monstruoase, şi nu le uram cu atâta înverşunare 
ca atunci când simţeam cum pronia divină este 
mărinimoasă cu mine, în timp ce eu îi răspundeam cu 
atâta josnicie. 

Dar îl las pe cititor să adâncească singur aceste 
gânduri, de vreme ce, fără îndoială, le va vedea temeiul 
iar eu mă întorc la fapte. Purtarea duioasă a fiului meu şi 
dărnicia lui mi-au stors lacrimi, aproape tot timpul cât 
mi-a vorbit. Într-adevăr nu puteam scoate un cuvânt 
decât între două izbucniri totuşi, până la urmă mi-am dat 
drumul, spunând cu uimire cât sunt de fericită că ceea ce 
mi-a rămas este încredinţat pe mâna fiului meu iar în 
privinţa moştenirii, n-aveam alt copil pe lume decât pe el, 
iar de mă voi mărita, trecusem de vârsta când o femeie 


353 


Moll Flanders 


mai poate naşte. Şi, prin urmare, îl rugam să facă un 
zapis, pe care eu îl voi semna şi, prin care, după moartea 
mea, îi lăsam totul moştenire lui şi urmaşilor săi; în 
treacăt, l-am întrebat zâmbind cum se face c-a rămas 
atâta vreme holtei. Mi-a răspuns numaidecât şi cu 
bunăvoință că, deoarece în Virginia nu era belşug de 
neveste şi fiindcă eu spuneam că mă voi întoarce în 
Anglia, mă roagă să-i trimit o nevastă din Londra. 

Asta am vorbit în prima zi, cea mai plăcută zi ce mi-a 
fost hărăzit să trăiesc în viaţă, zi care mi-a dat cea mai 
deplină mulţumire. După asta, băiatul venea să mă vadă 
zilnic, îşi petrecea o bună parte din timp cu mine, ba chiar 
m-a dus pe la casele câtorva prieteni, unde am fost 
primită cu mare respect. De asemenea, am prânzit de 
câteva ori acasă la el, iar el a avut grijă să-l îndepărteze 
pe taică-său, cel pe jumătate mort, astfel încât nu l-am 
văzut niciodată şi nici el pe mine. l-am dat în dar băiatului 
tot ce aveam mai de preţ, adică unul din ceasurile de aur 
dintre cele două pe care, cum spuneam, le păstram în 
cufărul meu. Pe acesta îl aveam din întâmplare la mine şi 
i l-am dăruit la cea de-a treia vizită. l-am spus că n-am 
nimic de preţ să-i dăruiesc în afară de asta şi că doresc 
să-l sărute din când în când de dragul meu. Fireşte, nu 
i-am destăinuit că-l furasem de la o doamnă, la o adunare 
religioasă din Londra. Asta, în treacăt fie spus. 

El a stat puţin în cumpănă, ca şi cum s-ar fi îndoit 
dacă trebuie să-l primească sau nu. Dar eu am stăruit şi 
l-am făcut să-l primească şi zău că nu preţuia mult mai 
puţin decât punga lui de piele, plină cu aur spaniol; asta 
dacă socotim ca la Londra, fiindcă aici merita de două ori 
pe atât. In cele din urmă, a primit, a sărutat ceasul, şi a 
spus că se îndatorează astfel pentru toată viaţa faţă de 
mine. 

Câteva zile mai târziu, a adus actele de danie şi un 
notar, iar eu am semnat hârtiile de bunăvoie şi i le-am 
dat, sărutându-l de sute de ori; şi cred că niciodată nu s-a 


354 


Daniel Defoe 


încheiat :un astfel de târg între o mamă şi fiul ei 
respectuos cu mai multă dragoste. A doua zi, mi-a adus o 
hârtie cu semnătura şi pecetea lui, prin care se obliga să 
gospodărească plantaţia în numele meu şi să-mi predea 
venitul oriunde m-aş afla şi afară de asta lua asupră-şi să 
ridice acest venit până la 100 de lire pe an. După aceea, 
mi-a spus că, deoarece venisem înainte de strângerea 
recoltei, aveam dreptul la venitul din anul acela şi mi-a 
plătit 100 de lire în monede spaniole de opt, rugându-mă 
să-i dau o chitanţă pe anul acela, care se sfârşea lä 
Crăciunul următor asta se întâmpla spre finele lui august. 

Am zăbovit în locurile acelea peste cinci săptămâni şi 
nici atunci nu mi-a fost uşor să plec. Ba băiatul voia să vie 
cu mine dincolo.de golf, dar eu nu voiam să-l las nici în 
ruptul capului. Totuşi, m-a trimis pe o şalupă de-a lui, 
construită ca un iaht şi care-i folosea lui şi pentru 
distracţie şi pentru treburi. Asta am primit şi astfel, după 
ce şi-a făcut cu vârf şi îndesat datoria şi şi-a arătat 
dragostea, m-a lăsat să plec, iar eu am ajuns teafără, 
după două zile, la prietenul meu quakerul. 

Am adus cu mine, pentru munca de pe plantație, trei 
cai cu hamuri şi şei, câţiva porci, două vaci şi mii de alte 
lucruri, daruri ale celui mai bun şi mai drăgăstos copil de 
care a avut vreodată parte o mamă. l-am istorisit băr- 
batului. meu toate amănuntele călătoriei, atât doar că 
fiului meu i-am spus văr; şi cel dintâi lucru pe care i l-am 
spus a fost că mi-am pierdut ceasul, întâmplare pe care el 
a privit-o ca pe o nenorocire, dar, după aceea i-am spus 
ce drăguţ a fost vărul meu, fiindcă mi-a păstrat plantaţia 
lăsată moştenire de mama, cu nădejdea că odată şi odată 
va afla de mine pe urmă i-am spus. că l-am lăsat să-mi 
gospodărească plantaţia şi că el îmi va da socoteală 
întocmai de venitul ei apoi am scos cele 100 de lire de 
argint, venitul primului an şi pe urmă, arătându-i punga 
de piele de căprioară cu pistolii, zic: 

— Uite, dragul meu, ceasul de aur! 


355 


Moll Flanders 


lar el îmi răspunde: 

— Aşa călăuzeşte cerul în Bunatatea sa toate mințile 
înțelepte, acolo unde inima e atinsă de har! 

Apoi ridicându-şi amândouă mâinile, a spus beat de 
bucurie: 

— Cum răsplăteşte Dumnezeu, zice, pe un câine 
nerecunoscător ca mine! 

Atunci eu i-am înşirat ce mai adusesem în şalupă 
adică trei cai, porcii, vacile şi alte lucruri pentru plantație; 
şi mirarea lui sporea iar inima i se umplea de 
recunoştinţă; şi cred că din clipa aceea a fost cel mai 
sincer dintre pocăiţi şi cel mai temeinic convertit dintre 
toţi cei pe care, în bunătatea lui, Dumnezeu i-a întors de 
pe drumul desfrâului, hoţiei, tâlhăriei. Aş putea să umplu 
o istorie mai lungă decât asta cu dovezi despre acest 
adevăr, dar mă tem că partea aceasta nu va fi la fel de 
distractivă ca cea ticăloasă. 

Şi apoi asta trebuie să fie povestea mea, nu a soţului 
meu. De aceea mă întorc la ceea ce mă priveşte pe mine. 
Am lucrat mai departe pe plantație şi am gospodărit-o cu 
ajutorul şi sub îndrumarea prietenilor de prin locurile 
acelea, mai ales a cinstitului quaker, care s-a dovedit un 
prieten credincios, mărinimos şi statornic; şi ne-a mers 
din plin, pentru că pornind la drum cu un fond frumusel, 
sporit cum am spus de cele 150 de lire în bani, am mărit 
numărul servitorilor, ne-am clădit o casă foarte bună şi 
desţeleneam, în fiecare an, o bucată. mare de pământ. In 
cel de-al doilea an, am scris îngrijitoarei mele, 
împărtăşindu-i bucuria izbânzii şi spunându-i cum să 
investească banii pe care-i lăsasem, adică cele 250 de lire 
de care am pomenit mai înainte am rugat-o să ni-i trimită 
în mărfuri, ceea ce ea a îndeplinit cu bunăvoința şi 
credinţa ei obişnuite şi lucrurile au ajuns toate în bună 
stare până la noi. 

Se aflau printre ele tot felul de haine pentru bărbatul 
meu şi pentru mine şi am avut o-grijă deosebită să-i 


356 


Daniel Defoe 


cumpăr ceea ce ştiam că-i face plăcere să aibă, de pildă: 
două peruci lungi, două săbii cu mâner de argint, trei sau 
patru puşti de vânătoare, o şa frumoasă cu tocuri de 
pistoale şi nişte pistoale foarte frumoase, o pelerină 
purpurie, într-un cuvânt tot ce-mi închipuiam că o să-l 
îndatoreze şi o să-l facă să arate ca un gentleman ce era. 
Am mai comandat o mulţime de lucruri, de care aveam 
nevoie pentru casă şi rufărie pentru amândoi. Cât despre 
mine, eu aveam nevoie de foarte puţine haine sau rufe, 
pentru că eram dinainte bine înzestrată. Restul încăr- 
căturii cuprindea tot felul de obiecte de fier, apoi hamuri 
pentru cai, unelte, haine pentru servitori, ţesături de lână, 
stofe, saiale, ciorapi, încălţăminte, pălării şi alte lucruri pe 
care le poartă servitorii de asemenea haine de gata, spre 
folosul slugilor; toate acestea le cerusem după sfatul 
quakerului; întreaga încărcătură a sosit cu bine, fără 
pagubă, împreună cu trei slujnice, nişte fetişcane vesele, 
pe care mi le dibuise îngrijitoarea mea, destul de potrivite 
pentru locurile acelea şi munca pe care voiam să le-o 
dăm. Una dintre ele s-a întâmplat că a venit dublă, fiindcă 
un marinar de pe corabie o lăsase însărcinată înainte ca 
vasul să fi ajuns la Gravesend, după cum a mărturisit pe 
urmă. Şi ne-a născut un băiat voinic,-vreo şapte luni după 
debarcare. 

Vă puteţi închipui că bărbatul meu a fost cam mirat 
la sosirea acestui transport din Anglia; şi într-o zi mi-a 
spus, după ce a văzut totul în amănunţime: 

— Draga mea, ce înseamnă toate astea? Mă tem că 
ai să te înfunzi în datorii. Cum o să fim în stare să le 
plătim? 

Am zâmbit, spunându-i că totul fusese plătit şi, după 
aceea, i-am mărturisit că neştiind ce ne aşteaptă în 
această călătorie şi gândindu-mă la tot ce ni s-ar putea 
întâmpla în situaţia noastră, nu luasem toţi banii la mine, 
că lăsasem atâta şi atâta în mâna prietenei mele, care 
bani cerusem să-mi fie trimişi acum când ne aflam în 


357 


Moll Flanders 


siguranţă şi statorniciţi pentru un anumit fel de viaţă; 
după cum putea să vadă şi el. 

El a rămas uluit şi a început să numere pe degete 
fără să spună nimic. În cele din urmă, a început aşa: 

— Stai, să vedem, zice, tot socotind pe degete şi 
ridicând mai întâi degetul gros: Va să zică mai întâi 246 
de lire în bani, pe urmă cele două ceasuri de aur, inelele 
cu diamant şi tacâmurile, zice ridicând arătătorul. Pe 
urmă a ridicat degetul următor: Asta-i plantaţia de pe 
York River, 100 de lire pe an, pe urmă cele 150 de lire în 
bani, pe urmă şalupa plină cu cai, vaci, porci şi alte 
rezerve. Şi începe iarăşi cu degetul gros: Acuma, zice, un 
transport care costă 250 de lire în Anglia, iar aici face de 
două ori pe atât. 

— Bine, zic eu, ce vrei să spui cu asta? 

— Ce vreau să spun? zice. Păi cine mai poate spune 
c-am fost înşelat când m-am însurat în Lancashire? Cred 
că am luat o bogătaşă şi încă o bogătaşă de soi bun, zice. 

Într-un cuvânt, o duceam grozav acum şi, cu fiecare 
an, averea noastră sporea, fiindcă în mâinile noastre 
plantaţia cea nouă creştea pe nesimţite şi, în cei opt ani 
cât am trăit acolo, am ajuns la atâta prosperitate, încât 
am putut scoate.300 de lire sterline pe an; vreau să zic că 
atât ar fi valorat în Anglia. 

După ce am petrecut un an acasă, am trecut iarăşi 
golful ca să-mi văd fiul şi să încasez venitul altui an de pe 
plantație; şi, chiar în clipa când am debarcat, am aflat cu 
mirare că fostul meu bărbat murise şi nu trecuseră nici 
paisprezece zile de la înmormântare. Mărturisesc că 
vestea nu era rea, fiindcă acum mă puteam arăta aşa 
cum eram, adică în chip de femeie măritată aşa încât 
i-am spus fiului meu înainte de plecare că am de gând să 
mă mărit cu un gentleman de pe plantaţia vecină cu a 
mea şi că, deşi după lege eram slobodă să mă mărit, fiind 
liberă de orice legătură dinainte, mă temeam ca nu 
cumva povestea cea veche să iasă la-iveală şi să-l tulbure 


358 


Daniel Defoe 


pe bărbatul meu. Fiul meu, drăguţ, respectuos şi 
îndatoritor ca totdeauna, m-a primit în casa lui, mi-a plătit 
cele 100 de lire şi m-a trimis din nou acasă încărcată cu 
daruri. 

Câtva timp după aceea, l-am înştiinţat pe fiul meu că 
mă căsătoresc şi l-am poftit la noi, iar bărbatul meu i-a 
scris o scrisoare foarte îndatoritoare, poftindu-l să vină 
să-l vadă drept care, câteva luni mai târziu, băiatul a 
venit şi s-a nimerit să fie acolo tocmai când a sosit şi 
transportul din Anglia, despre care l-am lăsat să creadă 
că ţine de averea bărbatului meu, nu de a mea. 

Trebuie să amintesc că, la moartea sărmanului meu 
frate (soţ), i-am spus bărbatului meu toată istoria şi i-am 
mărturisit că văru-meu, cum îi spuneam înainte, e fiul 
meu din acea căsătorie nepotrivită. El a luat lucrurile 
foarte uşor şi mi-a spus că tot aşa le-ar fi luat, dacă 
bătrânul, cum îi ziceam noi, ar mai fi fost în viaţă. 

— Căci, zice el, n-a fost nici vina ta, nici a lui, a fost o 
greşeală ce nu putea fi împiedicată. Îi imputa numai 
bătrânului că mi-a cerut s-o ascund şi să trăiesc mai 
departe cu el ca soţie, după ce aflasem că-mi este frate; 
asta, spunea, a fost urât. Şi aşa toate greutăţile mărunte 
s-au netezit şi am trăit împreună în cea mai mare tihnă şi 
înţelegere ce se pot închipui. Acum suntem bătrâni m-am 
întors în Anglia la aproape şaptezeci de ani, soţul meu 
având şaizeci şi opt, după ce am depăşit anii pentru care 
am fost osândită. Şi, cu toate oboselile şi mizeriile prin 
care am trecut amândoi, suntem sănătoşi şi cu inima 
uşoară. Soţul meu a mai rămas în Virginia ca să încheie 
socotelile şi, la început, mă gândeam să mă întorc şi eu la 
el, dar, la dorinţa lui, mi-am schimbat gândul şi a venit şi 
el în Anglia, unde suntem hotărâți să ne petrecem restul 
zilelor, căindu-ne sincer pentru viaţa ticăloasă pe care am 
dus-o. 


Scrisă în anul 1683 


359 


Moll Flanders 


---- Sfârşit ---- 


360