Melissa de la Cruz — 3 Aniversare cu nabadai

Aniversare 
Cu năbtă (la 


MELISSA DE LA CRUZ 


ANIVERSARE 
CU 
NĂBĂDÂĂI 


VAO 


1 


ASHLEY DESCOPERĂ 
CUM ARATĂ ALB ŞI NEGRU 
CU VERDE PESTE TOT 


Ashley Spencer îşi netezi pliurile mărunte ale fustei sale 
Proenza Schouler cu dungi albe şi negre, îşi încrucişă 
picioarele bronzate cu spray-ul şi tonifiate cu exerciţii de 
yoga de întreţinere, şi îşi spuse că totul o să fie OK. Chiar 
dacă mai era exact o lună până împlinea super 
încântătoarea vârstă de treisprezece ani, iar mama ei abia 
acum aranjase o întâlnire cu organizatoarea de petreceri, 
totul avea să iasă foarte bine. 

Persoana în chestiune era Mona Mazur, cea mai şic, mai 
plină de imaginaţie şi, fireşte, cea mai scumpă 
organizatoare de petreceri de pe Coasta de Vest; ea se 
ocupase de petrecerile copiilor oricui era cineva, de la 
tripletele Chadwick (fiicele faimosului cântăreţ) până la 
diversele progenituri multirasiale adoptate de staruri de 
cinema ca Barton Flick şi Organza Belle, ca să nu mai 
spunem de impresionanta sărbătorire a celei de a şaptea 
aniversări, în Vegas, pentru băieţelul unui magician 
celebru. Cu alte cuvinte, pe Mona merita s-o aştepţi (iar 
Ashley şi cu mama ei aşteptau deja de aproape o oră), 
chiar dacă asta însemna să se facă totul în ultima clipă. 

Un alt motiv pentru care Ashley se simţea bine 
aşteptând-o pe Mona: biroul ei emana stil din toate 
canapelele. Sediul Monei era o vilă victoriană verde-pal din 


Nob Hill, cu o grădină terasată în stil franțuzesc în faţă şi cu 
o autentică lampă de gaz luminând uşa de la intrare. 
Inăuntru, stând cu mama ei pe o sofa toile-de-/ouy! Ashley 
nu-şi putea crede ochilor. Totul, de la plăcile pardoselii şi 
mobilier, până la draperiile de mătase, la covorul miţos din 
blană de oaie de sub picioarele lor şi la tapetul în relief de 
pe pereţi, era în alb şi negru. Chiar şi căţeii Monei, doi 
pudeli miniaturali pe nume Dorothy şi Draper, se înscriau în 
tema generală: Dorothy era albă ca zăpada, Draper era 
negru-lucios, şi amândoi purtau câte o zgardă ecosez. 

Ashley se bucura că-şi schimbase uniforma după o zi 
lungă şi grea ei bine, o zi scurtă, destul de obişnuită, de 
fapt, dacă era să fie absolut sinceră de la Şcoala 
Domnişoarei Gamble, şcoala exclusiv de fete unde ea şi 
clica ei, Ashleys, făceau legea pe holurile de lemn lustruit şi 
domneau peste clasa a şaptea. 

Îşi pusese fusta cea nouă şi un pulover pufos de caşmir 
negru, hotărându-se în ultima clipă la o pereche de balerini 
Miu Miu împodobiţi cu pietre satin negru cu nişte cristale 
mari, trapezoidale. lar acum, ca prin voia sorții sau a 
karmei sau a uneia dintre chestiile alea hippie la care 
tatălui ei îi plăcea să reflecteze după ce se întorcea de la 
vreun alt ashram, hainele ei se potriveau cu schema de 
culori a livingului organizatoarei de petreceri. Era inevitabil: 
Ashley Spencer şi Mona Mazur aveau să fie în perfectă 
armonie. 

— Crezi că-i într-adevăr aşa cum pare? şopti Matilda, 
mama lui Ashley, când Mona în sfârşit le ură bun venit, 
ţocăind cu tocurile pe neteda întindere a dalelor albe şi 
negre pentru a lua unul dintre albumele petrecerilor pentru 
cei bogaţi şi fabuloşi, ca să le arate ce era în stare să facă 
ea. 
Ashley dădu din cap, fascinată, răsucindu-şi printre 
degete o şuviţă din păru-i lung, auriu. Mona era 
fermecătoare ca o divă de pe afişele anilor cincizeci, cu 
părul ei negru-corb prins cu un fileu de dantelă şi cu tenul 


1 Tesătură de bumbac sau de in, cu imprimeuri monocromatice pe un fundal 
pastel (n. tr.). 


ei palid aproape străveziu. Arăta ca o femeie fatală dintr-un 
film alb-negru, tipul de damă care avea un pistol în poşeta 
ei din piele de crocodil. 

— Ar trebui să porţi şi tu un fileu, sugeră Ashley, dar 
Matilda se mulţumi să râdă. 

Ce-avea mama ei săptămâna asta? Ca şi Mona, Matilda 
era palidă, dar nu într-un mod sănătos, ca o gheişă pudrată, 
ci mai degrabă ştearsă şi secătuită de culoare. 

Matilda îşi strânsese părul lung şi blond într-o codiţă 
dreaptă şi, dacă Ashley n-ar fi făcut o criză de nervi când se 
urcau în noul lor Porsche Cayenne de culoarea bronzului, 
mama ei chiar ar fi stat aici, în clipa asta, purtând şosete şi 
papuci de stradă cu talpă de plută. 

Noroc că exista o pereche de pantofi moi Tod's, fără toc, 
sub scaunul din faţă, pentru că Matilda spusese că e prea 
obosită ca să se întoarcă să se schimbe. Mama lui Ashley 
era una dintre acele femei frumoase, dar deloc înfumurate, 
care rareori făceau shopping sau se îmbrăcau după ultima 
modă. Dacă era presată, puteai fi sigur că Matilda avea să 
poarte ceva simplu, dar elegant: vara, în bej, iarna, velur de 
culoarea untului, şi bijuterii discrete tot timpul anului. 

Dar de obicei rămânea fidelă garderobei cu modele 
expirate de zece ani încă mai purta tricourile J. Crew, în 
dungi şi cu guler, din colegiu, dar cu papucii de plută 
mersese prea departe. Ashley se temuse că Mona Mazur va 
arunca o singură privire la încălţările alea confortabile şi le 
va închide uşa în nas. 

— Aşa, zise Mona, ţocăind înapoi în cameră şi aranjând 
albumul cu coperte negre pe măsuţa de cafea, înaintea lor. 
Pot să vă ofer nişte ceai, doamnă Spencer? 

— Ar fi minunat. Matilda trase de gulerul puloverului ei 
crem de parcă ar fi strâns-o de gât. Nu prea mă simt... sută 
la sută bine, în clipa de faţă. 

— Muşeţel, atunci? sugeră Mona, fluturând două degete 
în aer. 

Imediat, una dintre asistentele ei cu ochi inocenți se 
materializă să-i primească ordinele. 


Ashley răsfoi paginile de plastic ale albumului, trecând cu 
privirea lacomă peste fiecare fotografie a bazarurilor în stil 
marocan, a pădurilor artificial hibernale şi a reproducerilor 
sălii de bal din Titanic. Era grozav să te inspiri din 
petrecerile altora, dar pentru a ei, Ashley voia ceva unic. 
Ceva mai mare şi mai bun. La urma urmelor, ea era Ashley 
Spencer cea mai invidiată fată de doisprezece ani din San 
Francisco. Trebuia să aibă cea mai super drăguță petrecere 
de treisprezece ani din toate. 

Şi avea şi alte motive pentru a-şi dori ca petrecerea ei să 
fie una pe care să n-o uite nimeni din Zona Golfului 
vreodată. Semestrul ăsta lucrurile nu merseseră pe cât de 
fără probleme sperase Ashley. La începutul anului şcolar, 
totul fusese perfect. Ashleys era cea mai tare gaşcă din 
Şcoala Domnişoarei Gamble. Cele trei Ashley erau cele mai 
frumoase, cel mai bine îmbrăcate şi cele mai temute fete 
din şcoală, iar Ashley era regina lor. Toată lumea fusese 
atât de invidioasă când ea pusese mâna pe Tri Fitzpatrick, 
cel mai drăguţ băiat dintr-a şaptea de la Gregory Hall, care 
devenise primul ei iubit adevărat. 

Dar apoi lucrurile începuseră s-o ia razna. Tri nu păruse 
niciodată în stare să se hotărască s-o sărute, iar în cele din 
urmă îi mărturisise că o prefera, de fapt, pe A.A. Ashley 
Alioto, cea mai înaltă şi mai sportivă dintre cele trei Ashley. 
Mă rog! 

După aceea, o lăsase pe parvenita de Lauren Page să 
intre în grupul celor trei Ashley, de vreme ce ea le putea 
face să ajungă la  reality-show-ul TV Regina 
preadolescentelor. Insă ăsta fusese un alt lucru ce începuse 
în favoarea celor trei Ashley, pentru ca dintr-odată să se 
dea peste cap. Tocmai când ea domina transmisiile şi 
primea toate voturile, postul de televiziune oprise 
emisiunea. Să pierzi un iubit şi un realily-show într-o 
singură săptămână ar fi pus la pământ moralul oricărei fete 
de vârsta ei, dar Ashley reuşise să lase impresia că nici nu 
le observase. 

Chiar dacă era, în prezent, singura din gaşca Ashleys 
care nu avea un iubit. Lili se întâlnea cu Max, frumuşelul de 


la ora ei de conversaţie în limba franceză; A.A. se întâlnea 
cu Hunter, portarul roşcat şi foarte sexy de la Gregory Hall, 
iar despre Lauren umbla vorba că avea nu unul, ci dof iubiți. 
Ashley scutură din cap şi închise cu putere albumul, 
aproape vărsându-i ceaşca de ceai a mamei sale. Toată 
lumea cu un iubit, numai ea nu: cum de se întâmplase 
asta? 

Şi cel mai rău dintre toate era blogul ăla stupid, 
AshleyRank, pe care avocatul tatălui ei reuşise, într-un 
târziu, să-l închidă. Vreo câteva aspirante la glorie dintr-a 
şasea îi făcuseră viaţa mizerabilă, declasând-o de pe locul 
întâi pe un tragic loc patru. Ofensa cea mai de neiertat: 
blogul încoronase o nouă regină - pe Ashley Li (mai 
cunoscută ca Lili) drept noua şefă a claselor a şaptea. 

OK, da, Lili era cea mai bună prietenă a ei şi erau 
devotate una celeilalte - dar, ce naiba! Lili era doar o 
imitatoare - întotdeauna îşi cumpăra o pereche de jeanşi J 
Brand Love Story numai după ce îi vedea pe ai lui Ashley, 
întotdeauna se îndrăgostea numai de băieţii pe care Ashley 
îi declarase adorabili, întotdeauna era cea dintâi care 
admira noile poşete ale lui Ashley. 

Slavă Domnului că AshleyRank era istorie şi Ashley spera 
că decesul lui torpilase definitiv ideea că ar fi putut 
altcineva decât Ashley să fie numărul unu. Petrecerea ei 
avea să le arate că era în vârful afacerii. Tot ce avea nevoie 
era un pic de cooperare din partea părinţilor. Şi un buget 
uriaş pentru petrecere, bineînţeles. 

Petrecerile  Monei Mazur costau mai mult decât 
majoritatea nunţilor. 

— Ştii, scumpo, zise mama ei cu un zâmbet chinuit, 
zăngănind linguriţa când o aşeză alături de ceaşca de ceai. 
Mă întrebam dacă n-am putea veni într-altă zi ca să ne 
ocupăm de treaba asta. In momentul ăsta nu mă simt prea 
bine. 

— Mamă! scânci Ashley. Eşti sigură? Nu poţi face un efort 
să mai rezişti puţin? 

Se uită îngrijorată la mama ei. În mod evident era ceva în 


neregulă cu Matilda, dar gândul unui părinte bolnav era 
prea înspăimântător. Ashley nu putea suferi când vreunul 
dintre părinţii ei se îmbolnăvea şi era bântuită de tot felul 
de scenarii de coşmar despre cum avea ea să rămână o 
biată orfană fără rude ori de câte ori se mai întâmpla. 

În plus, ziua ei era practic mâine şi nu era încă nimic 
plănuit. De unde să ştie ce toaletă să-şi cumpere dacă nu 
se hotărâseră încă la o temă? O strânse de braţ pe mama ei 
şi speră că gestul îi va transmite cât de importantă era 
întâlnirea asta. 

Noroc că Mona părea să fie de partea ei. 

— Din nefericire, nu mai e destul timp să aranjăm toate 
aceste lucruri, doamnă Spencer, zise ea. Dar le putem 
stabili repede, da? Ashley, ai văzut ceva în albumul meu 
care să te inspire? 

— Păi, da şi nu, începu Ashley, dar se opri când aruncă o 
privire spre mama ei. 

Malilda arăta într-adevăr rău. Fruntea îi era năduşită şi 
ţinea ochii strânşi. Oh, Doamne. Avea să fie orfană, dată în 
plasament. Sau, mai rău, trimisă la singura rubedenie a 
familiei Spencer: mătuşa Agnes cea ţicnită, care locuia în 
Vermont cu două sute de oi şi făcea brânză. 

Ashley începu să-şi exprime rapid ideile de îndată ce îi 
înmugureau în minte, doar-doar şi-o alunga perspectiva 
înfiorătoare de a fi nevoită să trăiască printre animalele din 
stână. 

— Mă gândeam la un soi de temă internaţională... 

— Eu mă gândeam la ceva mai potrivit cu vârsta, zise 
mama ei stins, de parcă era mult prea epuizată ca să 
continue, şi iar închise ochii pentru o clipă. 

— Cum ar fi circul, de pildă? sugeră Mona, cu faţa senină. 
Cred c-ar merge foarte bine şi cu spaţiul. Aveţi tavanele 
acelea drăguţe, ca de catedrală, perfecte pentru mersul pe 
sârmă. Am putea avea maşinării şi atracţii de carnaval în 
curte, înghiţitori de flăcări pe catalige de-a lungul intrării... 

Un circ? 

Ashley se bosumflă. Nu voia ceva prea copilăresc. 


Totul suna ca o petrecere cu clovni care legau baloane, 
genul de chestii de care cele trei Ashley îşi bătuseră joc 
întotdeauna. 

— Poate fi foarte sofisticat, îi explică Mona. Gândeşte-te 
la Cirque du Soleil. 

— Da. Mama lui Ashley se ridică, nesigură pe picioare. 
Hai să mergem pe ideea asta. Trimiteţi-mi planul şi 
estimările... 

— Asta e tot? izbucni Ashley. 

Deci nu aveau să mai poarte niciun fel de discuţii? Îşi 
încrucişă braţele peste piept şi pufni enervată. Mai întâi, 
mama ei trebuise târâtă până aici, iar acum se năpustea pe 
uşă afară mai înainte să fi avut măcar o şansă de a discuta 
meniul temei circului, cum avea 
Ashley să-şi facă marea intrare pe un scuter Vespa sau câţi 
lei puteau aduce în casă. Totul era lăsat la voia întâmplării. 
Mă rog, a întâmplării şi a Monei. Dar făcutul planurilor era 
jumătate din distracţie! 

— Îmi pare rău. Mama ei îi întinse Monei o mână fără 
vlagă. Pur şi simplu nu mă simt prea... UEAAH! 

Şi în aceeaşi clipă, Matilda Spencer vomită peste tot, 
peste măsuţa de cafea, ceaşca ei de ceai şi faimosul album 
negru al Monei, peste pantofii ei şi peste codaşul din blană 
de oaie albă ca zăpada. 

Totul era acoperit cu vomă verde, mucilaginoasă. 

— Oh, Doamne! ţipă Ashley, sărind în picioare. Mamă! Ţi- 
e bine? 

Se uită la mama ei, şocată de spaimă şi dezgust. 
Sprintena Mona sărise de pe scăunelul ei şi se ferise de-a fi 
împroşcată, dar pudelul Dorothy nu fusese la fel de 
norocos: tocmai ţopăia pe-acolo când mama ei începuse să 
verse, iar acum şiroia de ceea ce arăta a terci de mazăre 
regurgitată. 

Ashley, rămasă fără grai, o prinse de cot pe mama ei. 
Spera că era doar o toxiinfecţie alimentară şi nu ceva mai 
grav. Nu ceva care să însemne că Ashley avea să-şi ducă 
tot restul zilelor purtând pulovere de lână înţepătoare şi 


mâncând oribilele fierturi pe care le gătea mătuşa Agnes. 
Matilda stătea îndoită în faţă, ţinându-şi cu o mână 
tremurătoare codiţa la spate. Mona arăta îngrijorată şi 
foarte puţin îngrozită. 

O-oo! Poate că asta avea să pună punct afacerii. Poate 
că Monei nu-i plăceau clienţii care îşi vomitau prânzul peste 
tot decorul ei alb şi negru, chiar dacă prânzul ăla era 
organic şi preparat de un bucătar personal. Poate că avea 
să le arate uşa şi să le vorbească de rău pe la toţi 
organizatorii de petreceri din San Francisco. 

Dar chiar şi-n timp ce-şi făcea griji pentru sănătatea 
mamei sale, Ashley nu se putu abtine să nu se întrebe ce 
avea să însemne povestea asta pentru super aniversarea ei 
de treisprezece ani. 


2 


DE CE TREBUIE CA EL 
SĂ FACĂ LUCRURILE ATÂT 
DE „COMPLICATE”? 
PREFĂCÂNDU-SE CĂ E ALTFEL DE 
FATĂ, LILI SE SIMTE FRUSTRATĂ 


Ăsta nu era un local pe gustul lui Lili: ieftin, grosolan şi atât 
de neigienic încât era practic un risc pentru sănătate. Işi 
tinea în palme ceaşca groasă de cafea alburie ca să evite 
să mai ia vreo gură din lichidul servit la restaurant sub 
numele generic de cafea, care acum era călâu şi complet 
amar, nici pe departe ca mocha ei preferată. 

Fireşte, restaurantul era lângă Fillmore, principalul local 
frecventat de cele trei Ashley - se întâlneau la Fillmore 
Starbucks în fiecare dimineaţă, înainte de ore -, dar bomba 
asta ca o capcană de gândaci era în afara razei lui Fillmore, 
„în afară” fiind termenul operativ. Niciuneia dintre fetele 
Ashley nu i-ar fi trecut prin gând să intre aici, Lili era sigură 
de asta. Ei, bine. Cel puţin niciuna dintre prietenele ei n- 
avea s-o vadă. Ce lucruri putea să facă din iubire! 

Să se întâlnească la restaurant fusese ideea lui Max. 
Respectiv Max Costa, prietenul ei. Era prietenul ei de doar 
două minute, de la dramatica lor întâlnire la rezultatele 
votului de la Regina preadolescentelor, dar Lili învățase 
repede că relaţiile cu băieţii nu erau chiar atât de... ei bine, 
romantice precum se aşteptase ea. 

Mai ales când prietenul tău se ducea la Şcoala 
pregătitoare de arte Arthur Reed, unde cu toţii îşi pierdeau 
vremea pretinzând că sunt artişti şi neconvenţionali. Şi 
acum iată-i aici, înghesuiți pe două banchete de vinil 


lipicios între prietenii lui, Jason Brooks şi Quentin Del 
Rosario, vorbind despre ce vorbeau întotdeauna cu prietenii 
lui Max - pagina din MySpace a trupelor emo care le 
plăceau. 

Mintea lui Lili devie de la conversaţie şi îşi cobori ceaşca 
de cafea, scuturându-şi buclele brune. Fără îndoială, Max 
era bine făcut şi blond, dar fusese mai uşor să-l distribuie în 
rolul lui McDreamy? când făcuse furori prin sala de bal. Nu 
mai era la fel de uşor când prietenii lui se întreceau să vadă 
care putea face cele mai obscure referiri la trupe de gang şi 
filme underground. 

Ea încercă să-şi înăbuşe un suspin, gândindu-se la Ashley 
şi la faptul că asta era ziua când Ashley şi mama ei se 
întâlneau cu extraordinara organizatoare de petreceri Mona 
Mazur. Ei, aia era o activitate de sâmbătă după-amiază 
pentru care Lili ar fi putut să se entuziasmeze. Organizarea 
de petreceri era pasiunea ei - nu organizase ea cea mai 
reuşită petrecere mixtă din toate timpurile de la Şcoala 
Domnişoarei Gamble, mai devreme în semestrul ăsta? 
Bineînţeles, cea mai bună prietenă a ei aproape că-şi 
pierduse viaţa la evenimentul ăla, dar nu fusese vina ei. De 
altfel, Ashley făcuse mai mult decât să se întoarcă din 
morţi. 

Din nefericire, lucrurile erau cumva reci între ele două în 
momentul acela. Chiar dacă AshleyRank fusese închis, Lili 
ştia că Ashley n-avea s-o ierte niciodată pentru că-i furase 
locul fruntaş. Deşi, încă o dată, Lili n-avusese nimic de-a 
face cu treaba asta. Poporul vorbise! 

Pentru o clipă îmbătătoare, Lili cochetase cu fantezia de 
a o da afară pe Ashley din gaşca Ashleys şi de a-i servi 
umilirea completă. Dar Ashley se dovedise mult mai 
viguroasă decât ar fi lăsat de bănuit constituţia ei zveltă şi 
îşi recâştigase pierderile sociale lovind cu bomba aniversării 
ei pe toată lumea şi pe fiecare. Cu toate acestea, lui Lili îi 
plăcea să ştie că preeminenţa lui Ashley nu va mai fi 
niciodată considerată indiscutabilă şi cu atât mai puţin de 


2 Porecla doctorului Derek Sheperd din Anatomia lui Gray (n. tr.). 


Lili. 

Acum, când îl avea pe Max prin preajmă, era oricum mai 
greu să-şi facă timp după ore pentru celelalte două Ashley. 

— Poţi să te dai mai încolo? întrebă o voce îngâmfată, iar 
Lili simţi că-i stă inima în loc. 

Jason şi Quentin îşi aduseseră şi prietenele cu ei 
Cassandra Allison (Lili se gândi că e ciudat să ai două nume 
care să fie prenume, dar în sfârşit) şi Jezebel Jackson-Green, 
amândouă eleve de-a şaptea tot de la Reed -, iar fetele se 
întorseseră după ce stătuseră zece minute la toaletă. 

Amândouă purtau jeanşi negri mulaţi, tricouri albe de 
victime5, şi prea mult dermatograf negru. Cassandra avea 
pe deasupra o jachetă kaki model militar, iar şuviţele ei 
vopsite în roşu, unsuroase, arătau de parcă fuseseră 
muiate în suc de zmeură. Jezebel (al cărei nume adevărat 
era Jennifer, avea să afle Lili mai târziu) avea un piercing 
într-o nară, iar părul ei brun-cenuşiu ca de şoarece era prins 
cu o bandană pătată de ulei. Lili ar fi vrut să strâmbe 
obraznic din năsuc la înfăţişarea lor. 

Se foi pe banchetă, strângându-se lângă Max, ca să-l 
facă loc Cassandrei, în vreme ce Jezebel se trânti pe 
bancheta de vizavi, lângă Jason. Lili îşi dădu seama că 
fetele o bârfiseră la toaletă. Deşi nu putea înţelege de ce se 
purtau cu atâta superioritate. Chiar aşa - nu exista o 
oglindă la toaletă? Şi nu văzuseră cât de stupid arătau? 
Grunge era atât de demodat. Până şi Avril se afişa acum cu 
genţi Vuitton. 

— Deci, Lili, zise Cassandra, aruncând o privire spre 
mutra afectată a lui Jezebel, îţi place campingul? Max e 
mort după asta, ştii. 

— Îmm... 

Pe moment, Lili se zăpăci. Nu ştiuse că lui Max îi plăcea 
campingul. Nu ştia mai nimic despre el, în afara faptului că 
era jucătorul vedetă din echipa de lacrosse ( o pură 


3 Denumire peiorativă pentru tricourile cu mânecile rupte transformate în 
maieuri, care arată ca tricourile nevestelor unor beţivi care le-au agresat la 
întoarcerea acasă; li se mai spune „Tricouri de bătăuş” (n. tr.). 


întâmplare, aparent, în paradisul boemilor de la Şcoala 
pregătitoare Reed), că vorbea fluent franceza (şi că lua ore 
de conversație în limba franceză numai ca să-şi 
perfecţioneze cunoştinţele), că făcea skateboarding şi 
cânta într-o trupă. Era frumos şi o plăcea pe ea. Ce altceva 
mai trebuia să ştie? ÎI înghionti ca din greşeală cu piciorul 
pe sub masă, dar el nu-i dădu atenţie. Băieţii erau absorbiți 
în discuţia despre trupe. 

— Cred că da. Adică, de ce nu? 

— Pe bune? Jezebel îşi schimonosi toată faţa. Nu pari 
genul care să petreacă prea mult timp în aer liber. 

— Nici voi, i-o întoarse Lili. 

Îi ieşise mai tăios şi mai grosolan decât ar fi vrut, dar, pe 
bune! Ambele fete erau palide ca stafiile. Adică, în afară de 
petele roşii ale coşurilor îndelung stoarse. 

— Părinţii mei ne duc la munte, în Sierra Nevada, în 
fiecare vară, zise Jezebel, cu o stranie sclipire în ochii ei de 
regulă de un albastru-lăptos. Tata este, cum să spun, un 
om al pădurii. 

Î-hm! Tatăl lui Jezebel administra un fond de investiţii 
speculative. 

— Da, şi familiile noastre ne lasă să mergem cu corturile 
pe Mount Tam oricând vrem noi. Cassandra îşi trecu 
degetele pale, mânjite de cerneală, prin părul ei vopsit cu 
şuviţe. Ei cred că e bine ca toţi copiii să fie independenţi, ca 
să înveţe să-şi poarte singuri de grijă. Tu ai fost vreodată cu 
cortul? 

— Probabil... Lili încerca să tragă de timp. Nu-mi mai 
aduc aminte prea bine. 

— Ori ai fost, ori n-ai fost! 

Jezebel îşi rostogoli ochii în cap. 

— Doamne, ai ratat ce era mai frumos! zise Cassandra, 
dându-i un cot lui Lili. 

Exact ce-i trebuia lui Lili - cojiţe de piele descuamată de 
pe braţele uscate, deshidratate, ale Cassandrei pe noua ei 
jachetă Daiyl K de velur negru! 

— Părinţii tăi sunt exagerat de protectori sau ceva de 


genul? 

— Ori poate consideră că eşti prea mică? întrebă Jezebel, 
ridicându-şi colţul gurii, şi privirea pe care o schimbă apoi 
cu Cassandra sugeră că exact asta credeau ele. 

Se purtau de parcă ea era un copil neştiutor. 

— Bineînţeles că nu, zise Lili grăbită, cu inima bătându-i 
tare în piept. Mă lasă să fac ce vreau eu. 

Ceea ce nu era nici pe departe adevărat. Părinţii ei erau 
foarte severi. 

— Chiar şi să mergi cu cortul pe Muntele Tam? 

Tonul Cassandrei sună sceptic. 

— Fireşte! minţi Lili, privind în jos la resturile din ceaşca 
ei de cafea. 

Muntele „Tam” era Muntele Tamalpais, aflat la nord de 
Golden Gate, dar ar fi putut fi la fel de bine şi la nord de 
Cercul Polar, în ceea ce o privea pe Lili. Familia ei în mod 
cert nu era dintre acelea care să meargă cu cortul. Mai 
degrabă dintre cele care stăteau la hoteluri de cinci stele. 

Tatăl ei, Charles Li, era director executiv în Silicon Valley, 
iar ideea lui de relaxare era să zboare până la Napa la 
sfârşit de săptămână cu avionul particular ca să cumpere 
sticle de vin vechi pentru pivniţa lui de vinuri. Mama «ei, 
Nancy Khan, era o fostă avocată foarte influentă, care 
acum îşi canalizase energia în susţinerea şedinţelor şi 
predicilor moralizatoare pentru profesorii privaţi ai fiicei 
sale din consiliul de administraţie al Şcolii Domnişoarei 
Gamble. Casa lor din Presidio Heights era mare cât o ţară 
mică, aşa că pentru mama ei exista întotdeauna un 
batalion de servitori de condus inclusiv două bone, câte una 
pentru fiecare dintre adorabilele surori mai mici ale lui Lili, 
Josephine şi Brennan, şi două secretare particulare pentru 
evenimentele caritabile şi sociale ale mamei sale. 

Lili era înscrisă la mai multe activităţi extraşcolare; şi 
cursuri de pregătire decât toate fetele de-a şaptea de la 
Gamble la un loc, de la lecţii de muzică şi limbi străine, 
până la a asista la cercetări genetice la Stanford. Ori de 
câte ori surorile ei mai mari se întorceau acasă de la 


colegiu sau de la internat pentru o oarecare bucată de 
vreme, întreaga familie pleca în Taiwan ca să-şi viziteze 
rudele. Ideea mamei sale de călătorie lipsită de confort era 
să zboare la clasa întâi în loc să închirieze un avion. Când - 
şi de ce - ar fi trebuit ei să meargă cu cortul? 

Nu că Lili le-ar fi putut sugera o asemenea idee părinţilor 
ei, în primul rând. Incălţările pe care le purtau oamenii când 
se duceau cu cortul erau pur şi simplu urâte. Cine şi-ar fi 
dorit să poarte ghete uriaşe sau sandalele alea cu talpă 
turnată de cauciuc negru şi barete cu arici? Niciuna din 
Ashleys, asta sigur. Se înfioră fără voia ei numai la gândul 
asta. 

— Ţi-e frig? întrebă Max. Le pot cere să dea drumul la 
termostat. 

Lili clătină din cap şi îi întoarse zâmbetul. Cel puţin îi 
acorda, în sfârşit, şi ei un pic de atenţie. El se întinse peste 
masă şi o strânse de mână. Cu părul lui blond frumos şi 
ochii negri ca smoala, te frapa. Aproape că l-ar fi putut ierta 
că o târâse într-un loc ca ăsta şi o abandonase acestor 
vrăjitoare alternativ-aspirante. 

Tocmai vorbeam despre o excursie cu cortul la Muntele 
Tam, zise Cassandra, aplecându-se peste Lili ca şi când ea 
n-ar fi fost de faţă. 

Lili se crispă. Părul Cassandrei mirosea cleios şi arăta de 
parcă n-ar fi fost spălat de trei zile. Cel puţin n-avea de ce 
să se teamă că Max o s-o părăsească pentru vreo fată de la 
şcoala lui - le făceau pe purcelele de la Helena Academy să 
pară nişte debutante. 

— Da, aveam de gând să-ţi spun, zise Max, timid. Am 
vorbit despre asta la şcoală. 

— Lili vrea să meargă, interveni Jezebel de peste masă. 
Nu-i aşa, Lili? 

Lili dădu din cap şi se strădui să zâmbească. Nu doar că 
nu voia să meargă, dar nu i s-ar fi dat niciodată voie. Pentru 
nimic în lume. Părinţii ei ar fi considerat că era absurd de 
periculos, mai ales în perioada aceea a anului. Şi n-ar fi 
acceptat niciodată s-o lase într-o excursie mixtă cu cortul, 


indiferent de anotimp. 

Părinţii ei nici măcar nu ştiau că Max era prietenul ei - 
dintr-un motiv foarte temeinic: lui Lili nu i se dădea voie să 
aibă un prieten. Niciun prieten. Nu până la cincisprezece 
ani, peste doi ani lungi de acum înainte. Nimeni nu ştia de 
regula asta, nici măcar celelalte două Ashley. Pentru după- 
amiaza asta, ea îi spusese mamei sale că se întâlnea cu 
A.A. La Fillmore Starbucks ca să se consulte despre un 
proiect la Ştiinţe şi apoi se pitise după colţ, odată ce SUV-ul 
hibrid negru al lui Nancy dispăruse din vedere. 

— Ar fi grozav dac-ai veni şi tu! zise Max, şi zâmbetul lui 
strălucitor îi lumină toată faţa. Nu eram sigur c-ai să poţi. 

— Mda, oftă Cassandra, ridicând din umeri cu o simpatie 
prefăcută. Probabil n-o să ţi se dea voie, nu-i aşa? 

— Hei, Max... n-are nimic, zise Jezebel. Putem invita altă 
fată de la şcoală ca să completăm numărul. 

— Ar putea veni sora mea, sugeră Quentin, plesnind din 
bretelele sale în carouri. 

— O să merg! aproape că ţipă Lili. 

În niciun caz n-avea să fie dată deoparte de finele lui 
Courtney Love. În niciun caz n-aveau să scape cu 
insinuarea că ea era o prinţesă super privilegiată, super 
protejată, prea delicată ca să meargă într-o excursie cu 
cortul. Lili era bună la tot ce-şi punea în cap să facă de ce 
ar fi altfel statul la cort? 

— Asta-i minunat, zâmbi larg Max. Ne gândeam să 
plecăm peste două weekenduri, înainte să se facă frig de-a 
binelea. E bine aşa? 

— Sigur, dădu Lili din cap, dar inima îi bătea cu putere. 

Cu programul ei supraîncărcat, era destul de greu s-o 
mintă pe mama ei şi ca să iasă câteva ore în oraş. Cum 
avea s-o scoată la capăt cu un weekend întreg pe Muntele 
Tam? 


3 


A.A. E LA MIJLOC 
ÎNTRE DRAGOSTE ŞI URĂ 


A.A. bătea darabana nerăbdătoare pe masa de lemn 
crăpat, încercând să se concentreze la fotografiile vintage 
alb-negru de pe peretele opus. Era la Buzz Burgers, unul 
dintre localurile în care-i plăcea să mănânce, mai ales când 
nu era împreună cu celelalte două Ashley. Spre deosebire 
de cele mai bune prietene ale sale, lui A.A. chiar îi plăcea să 
mănânce, mai ales într-o seară de sâmbătă din noiembrie, 
după ce jucase un furtunos meci de fotbal după-amiază. 
Adora să simtă pe piele vântul rece, vioi, prevestitor de 
iarnă. 

Pe ea n-o deranja să mănânce în public, spre deosebire 
de Ashley Spencer, care mai degrabă ar fi murit de foame 
decât să fie văzută consumând altceva mai consistent 
decât o măslină chiar dacă asta ar fi însemnat să înfulece o 
jumătate de kil de îngheţată când ajungea acasă. lar Lili nu 
lăsa niciodată mâncarea să-i treacă de buze dacă (a) erau 
băieţi de faţă, (b) restaurantul nu era scrupulos imaculat şi 
curat lună sau (c) Ashley Spencer nu mânca. Fetele astea 
două mai degrabă ar fi leşinat de foame decât să se dea 
bătute una în faţa celeilalte. Era o competiţie absolut 
ridicolă, iar A.A. era întotdeauna bucuroasă că n-o privea şi 
pe ea. 

Înaltă şi subţire, cu un metabolism ultrarapid, împătimită 
de sport, A.A. putea să-şi permită să mănânce ca un băiat. 
Mama ei, prezentatoare de modă, o tot avertiza că n-avea 
să poată să înfulece aşa la nesfârşit, dar A.A. avea de gând 
să se bucure de fiecare minut în care să se îndoape ca 
balena, cât mai putea. Şi nimic nu-i plăcea mai mult decât 


să mănânce un burger uriaş, suculent, picurând de brânză 
topită şi înghesuit într-o chiflă bine coaptă exact cum se 
făceau la Buzz. 

Însă în seara asta se grăbea să părăsească localul. 
Bineînţeles, aştepta cu nerăbdare să vină mâncarea. A.A. îşi 
tot spunea că, până când avea să numere ea în tăcere 
toate fotografiile de pe perete, burgerul ei avea să 
sosească şi, astfel, partea cea mai proastă a serii avea să 
se încheie. Pentru că atunci va putea mânca şi, odată 
terminată masa, ar fi putut să iasă de acolo. 

— Hei, vrei să guşti nişte supă din asta? îi întrerupse 
concentrarea vocea lui Hunter. 

Uf! Acum pierduse şirul. 

— Nu, mersi, zise ea, aruncându-i un zâmbet fugar. 

El avea să creadă probabil că se purta ciudat şi era 
păcat, că nu era vina lui. Hunter era prietenul ei, şi era un 
tip de treabă, chiar dacă avea un păr care arăta ca o 
legătură de morcovi scoşi din pământ. Hunter ştia că ei îi 
plăcea localul ăsta şi tocmai de aceea îl propusese. Era 
genul ăla de băiat foarte atent, într-un mod neostentativ. 
Se întâlneau de numai o lună, iar el încercase să fie cu ea 
ori de câte ori programul lor le-o permitea. Venise chiar s-o 
vadă jucând fotbal în după-amiaza aceea, de îndată ce 
terminase antrenamentul cu echipa lui (se sfârşise sezonul 
de lacrosse). 

Nu Hunter, stând în dreapta ei şi ducându-şi la gură o 
lingură plină de supă-cremă groasă, era problema. 
Problema stătea de partea cealaltă a mesei. Mai exact, Tri 
Fitzpatrick băiatul care ieşise un timp cu Ashley Spencer. 

Băiatul care fusese un timp cel mai bun amic al lui A.A., 
băiatul care locuia într-un apartament privat de lux din 
hotelul Fairmont, la fel ca şi ea. Băiatul pe care ea-l 
sărutase la petrecerea Şapte minute în Rai, băiatul care se 
purtase de parcă era complet îndrăgostit de ea A.A. încă nu 
pricepuse ce se întâmplase între ea şi Tri - într-o zi erau cei 
mai buni prieteni, apoi dintr-odată parcă nici nu se mai 
cunoşteau. Într-o zi se sărutau, în ziua următoare el se 


purta de parcă asta nu se întâmplase niciodată. A.A. Nu 
putea să înţeleagă. 

Şi mai era ceva ce nu înţelegea. Nu trecuseră decât vreo 
două săptămâni de când Ashley o rupsese cu el, după 
petrecerea de la Regina preadolescentelor, iar Tri deja îşi 
găsise o altă prietenă. Se numea Cecily şi o adusese cu el 
în seara asta. O întâlnire în patru - ideea lui Tri. Cecily 
stătea lângă el în Buzz Burgers, ţinându-l de mână. Cel 
puţin Hunter avea bunul-simţ să-şi mănânce supa şi să nu 
pună laba pe ea ca un căţeluş înnebunit de iubire la fiecare 
cinci minute. 

Asta îi plăcea la Hunter - că n-o presa. Nu trebuiau să se 
drăgălească în fiecare secundă ca să arate lumii că se 
plăceau. Bineînţeles, se sărutaseră - care pereche n-o 
făcuse? Dar nu fusese nici pe departe ca atunci când se 
sărutase cu Tri. Nu că ar fi făcut vreo comparaţie. Să se 
sărute cu Hunter era confortabil şi sigur. Nu producea 
aceeaşi ameţitoare descărcare de energie ca sărutul lui Tri, 
dar poate că aşa era mai bine. Poate că sărutul lui Tri 
fusese memorabil mai ales pentru că fusese singurul pe 
care le fusese dat să-l schimbe vreodată. 

Patruzeci şi patru, patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase... 
chelneriţa îi luă lui Hunter castronul curăţat lună... 
patruzeci şi şapte, patruzeci şi opt, patruzeci şi nouă... aia 
era comanda lor? Nu, era pentru o altă masă... Cincizeci, 
cincizeci şi una, cincizeci şi două... Doamne, acum despre 
ce bălmăjea nesuferita de prietenă a lui Tri? 

— Mai bine n-aş fi comandat un burger, se văieta Cecily, 
frecându-şi burta dreaptă ca scândura de călcat rufe cu 
mâna pe care nu i-o ţinea Tri. 

Grozav - exact ce-avea nevoie lumea. Încă o fată care 
vorbea despre apetitul ei minuscul, pretinzând în faţa 
băieţilor că trăia doar dintr-o mână de migdale şi o linguriţă 
de sos de salată fără grăsimi. Cecily făcu un semn din cap 
(avea o tunsoare bob ă la Posh Spice) spre masa de alături. 

— Par imenşi. 

— Tocmai ăsta-i şpilul, zise A.A., ştiind că suna tăioasă, 


dar nu-i păsa. 

Erau la Buzz Burgers, clar? Dacă voia să iasă cu 
mofturoase la mâncare, mai bine ieşea cu Ashley şi cu Lili, 
oricând. 

— Nu toată lumea ştie asta. Deodată, Tri vorbea cu ea, 
după ce nu-i adresase niciun cuvânt toată seara. Dar 
bănuiesc că tu ştii totul. 

A.A. rămase cu gura căscată. Ori de câte ori se văzuseră 
în ultimele zile, i se păruse că Tri era furios pe ea. Asta ce 
mai însemna? El fusese cel care o sărutase în dulap, pe 
când oficial încă mai era cu Ashley. El fusese cel care 
spusese că avea de gând s-o rupă cu Ashley şi apoi fix a 
doua zi se întorsese la Ashley ca s-o roage să-l ierte şi să-i 
spună că ea era singura fată din lume pe care o dorea. lar 
acum, când Ashley îi dăduse papucii, instantaneu îşi făcuse 
rost de o altă fată. Era un nemernic de primă clasă. 

— lată şi mâncarea noastră, zise Hunter, părând uşurat, 
când chelneriţa veni în picaj la masa lor cu farfurii cât nişte 
tăvi. 

Cel puţin n-avea s-o mai forţeze pe AA. să se mai 
întâlnească vreodată în patru. Ea renunţă să mai caute o 
replică usturătoare la remarca grosolană a lui Tri şi se 
concentră asupra burgerului dinaintea ei - un morman de 
delicii cărnoase în mijlocul unei mări de cartofi prăjiţi aurii, 
crocanţi. 

— Deci, cum e la Şcoala Domnişoarei Gamble? 

Cecily încerca să facă, politicoasă, conversaţie, storcând 
cu grijă o baltă de ketchup pe marginea farfuriei sale. 

— E mişto, ridică din umeri A.A., cu gura plină. 

Cecily nici măcar nu mergea la şcoală: ea şi surorile ei 
aveau meditatori privaţi, din cauză că trebuiau să 
călătorească foarte mult. Părinţii ei deţineau o mulţime de 
hoteluri elegante şi staţiuni pe tot globul, inclusiv un hotel 
recent renovat din San Francisco. Aşa o cunoscuse Tri, la 
una dintre adunările asociaţiei hotelierilor la care îl târâseră 
părinţii lui. Era o partidă dinastică, gândi A.A., luând încă o 
muşcătură zdravănă din burgerul ei. După asta, Tri avea să 


iasă cu Paris Hilton! 

— Am auzit că aveţi o mulţime de distracţii pe acolo. 

Cecily ronţăi dintr-un cartof şi îi aruncă lui A.A. un 
zâmbet crispat. A.A. Se uită urât la ea, încercând să se 
prindă dacă fusese sarcastică sau maliţioasă în vreun fel, 
dar Cecily părea sinceră. 

— Ca megapetrecerea aia în care aţi transformat sala de 
sport într-un club de noapte? Sună atât de grozav. 

— Nu e chiar o sală de sport, o corectă A.A.. 

La Şcoala Domnişoarei Gamble n-ar fi putut exista ceva 
atât de vulgar ca o sa/ă de sport, dar nu era vina lui Cecily 
că nu ştia asta. Tot ce ştia fata asta despre ultimii ani de 
şcoală generală era de la televizor şi din filme. 

— Mi-ar fi plăcut să mă lase părinţii să merg şi eu acolo, 
oftă Cecily. Ar fi fost atât de frumos să mă întâlnesc cu alţi 
copii de vârsta mea şi să am o puzderie de prietene. 

A.A. mesteca o bucată deosebit de suculentă, simțind 
cumva o părere de rău pentru Cecily. În mod clar habar n- 
avea că a-ţi face prietene la şcoală era cu mult mai 
complicat decât a-ţi face pur şi simplu apariţia. Putea s-o 
întrebe pe Lauren Page despre asta. Lauren fusese respinsă 
- a se înţelege ocolită - ani de-a rândul până când website- 
ul tatălui ei, YourTV.com, explodase deodată şi ea apăruse 
la şcoală cu haine noi, natură nouă şi corp nou. Dar chiar şi 
atunci cele trei Ashley o făcuseră de ocară, până când 
fusese în stare să le dăruiască ceva ce-şi doreau cu 
adevărat, adică o apariţie în reality-show-ul Regina 
preadolescentelor. 

Ea a o plăcea pe Lauren, chiar dacă uneori părea că 
Lauren se străduia din răsputeri să le facă s-o placă şi ar fi 
trebuit calmată. Cecily evident îşi închipuia că şcoala de 
fete era primitoare şi drăguță. N-ar fi rezistat nici cinci 
minute la Gamble. 

Tri pufni. 

— Ces, locul ăla e ca o groapă cu rechini. Te-ar mânca de 
vie. 

A.A. îl fulgeră cu o privire mânioasă. Una era să 


gândească ea treaba asta, dar cu totul alta ca Tri 
Fitzpatrick să-i vorbească de rău şcoala prin toată Zona 
Golfului. 

— Asta pentru că unii băieţi de la Gregory Hall sunt prea 
imaturi pentru fetele de la Gamble, îi explică ea lui Cecily, 
rupându-şi felia de castravete murat în două şi dorindu-şi 
să fi fost braţul lui Tri. Ştii cum e. Sunt unii care pur şi 
simplu nu pot face faţă femeilor puternice. Sunt prea 
speriaţi. 

— Şi tu ai fi speriată. Tri vorbea cu Cecily, dar îi aruncă o 
căutătură piezişă lui A.A.. Chiar ar trebui să eviţi cu tot 
dinadinsul locul ăla. 

— Dacă nu mai vrei cartofii ăia, îi mănânc eu, zise 
Hunter, făcând un semn spre farfuria lui A.A. Şi întinzând 
mâna spre ei. 

Ignora cu totul conversaţia, cu ochii lipiţi de meciul care 
se desfăşura pe ecranul plat al televizorului de deasupra 
tejghelei barului. 

— Poţi să iei de la mine, îi oferi Cecily. În mod obişnuit, i- 
aş mânca pe toţi, dar bunicii mei ne-au scos la prânz, pe 
mine şi pe surorile mele, la Ruth's Chris, şi chiar m-am 
îndopat. Îmi cer scuze că vă stric bucuria. Nu pot să sufăr 
când fetele se prefac că nu mănâncă. 

A.A. nu ştia ce era mai rău - ca Cecily să fie o mironosiţă 
delicată, sau ca Cecily să nu fie atât de rea. Ci aproape 
normală, de fapt. Dacă împrejurările ar fi fost altele, A.A. ar 
fi putut chiar s-o placă. 

— Ultima oară când Ces şi cu mine am ieşit să luăm cina, 
am comandat nişte îngheţate enorme cu fructe şi sirop şi- 
am făcut întrecere care o termină primul, se lăudă Tri. 

Dacă vorbea cu Hunter, îşi răcea gura de pomană - 
Hunter era preocupat să mute furculiţe pline de cartofi 
prăjiţi din farfuria lui Cecily într-a lui. 

— Şi ea a câştigat fără drept de apel! 

— Tri e obişnuit să piardă la chestii dintr-astea, nu se 
putu abţine A.A. să spună, aruncând o privire spre faţa 
nevinovată a lui Cecily mai degrabă decât spre cea 


enervantă a lui Tri. L-am bătut de l-am rupt la toate jocurile 
video cunoscute de om. 

— De parcă asta ar fi ceva de care să fii mândră, zise Tri 
zeflemitor. Macho e chiar o trăsătură atrăgătoare la o 
gagică. Vezi despre ce-ţi spuneam, Ces? Ar trebui să te 
întorci în seara asta acasă şi să le mulţumeşti părinţilor tăi 
că te ţin departe de Şcoala Domnişoarei Gamble. 

— De fapt, eu cred că e foarte mişto că e atât de bună la 
jocuri, începu Cecily, roşind. 

O gagică? De când o numea Tri pe ea „gagică”? A.A. era 
furioasă. 

— Te faci de râs, îi spuse ea lui Tri. De ce nu-ți alegi pe 
cineva de talia ta? 

Acum veni rândul lui Tri să roşească. Era foarte sensibil, 
zilele astea, la faptul că era cel mai scund băiat dintr-a 
şaptea de la Gregory Hall. 

— Nu pot să cred că lăsaţi toată mâncarea asta grozavă 
de izbelişte, zise Hunter, sorbind iarăşi din ochi cu lăcomie 
farfuria lui A.A.. Parcă spuneai că ţi-e foame. 

— Mi-am pierdut pofta de mâncare. 

A.A. îşi împinse farfuria deoparte. 

— Anunţaţi presa, mormăi Tri, culegând ursuz rămăşiţele 
înmuiate ale unei chifle şi îndesându-le în gură. 

A.A. era furioasă pe el. Cum îndrăznea să fie atât de 
mitocan cu ea în faţa lui Cecily? Şi în faţa prietenului ei? Tri 
ar fi trebuit să se gândească mai bine înainte de a se lua de 
cineva de două ori mai înalt decât el şi de trei ori mai 
inteligent. Dacă aşa voia să joace, atunci fie! 

Tri voia război? A.A. avea să-i dea război. 


4 
LAUREN DESCOPERĂ CĂ JOCUL 


DUBLU DUCE LA NECAZURI DUBLE 


Prea lustruitul Bentley Continental se apropie torcând de 
porțile principale şi alunecă într-unui dintre spaţiile 
rezervate pentru a lăsa şi a lua copilele de la Şcoala 
Domnişoarei Gamble toate aceste spaţii fiind goale acum, 
pentru că era ora unsprezece, luni dimineaţa, iar cursurile 
începuseră de vreo două ore. Lauren Page, pe bancheta din 
spate a Bentley-ului, se aplecă pentru o ultimă verificare a 
părului şi a luciului de buze în oglinda consolei. 

Tocmai fusese la dentist şi trebuia să se asigure că nu 
avea la gură nicio urmă de praf sau de ciment. Anul trecut, 
nu s-ar fi gândit de două ori: şi-ar fi frecat falca dureroasă 
sau şi-ar fi făcut o mie de griji pentru că întârziase la ore. 
Dar asta fusese atunci, iar acum era altfel. 

Odinioară, Lauren fusese îngrozită de dimineţile de luni. 
Obişnuia să-i fie frică să treacă de porţile principale ale 
Şcolii Domnişoarei Gamble pentru că asta însemna să 
treacă pe lângă cele trei Ashley. În fiecare dimineaţă erau 
postate pe o bancă de piatră de lângă terenul de joacă 
precum nişte zeițe greceşti ale răzbunării, scrutând fiecare 
fată de cum sosea, făcând comentarii batjocoritoare despre 
cum îşi purta uniforma de şcoală sau cum îi stătea părul. 

Înainte de semestrul acesta, Lauren venea la şcoală cu 
autobuzul, nu într-un Bentley. Inima începea să-i bubuie în 
piept de când cobora cu o staţie mai devreme, ca să n-o 
vadă nicio fată că ea folosea transportul public. Când se 
apropia de şcoală, îşi punea capul în pământ şi se grăbea 
cât putea, dorindu-şi să fie invizibilă. 


Ca de obicei, era invizibilă pentru cele trei Ashley, mult 
mai preocupate de  aspirantele la popularitate şi 
potenţialele rivale în materie de eleganţă decât de cazurile 
fără speranţă. Pentru că exact asta obişnuia să fie Lauren - 
un caz fără speranţă. Păr creţ, ten neîngrijit, ochelari cu 
lentile groase, obraji bucălaţi, nici un fel de machiaj, haine 
second-hand. O fată căreia nimeni nu-i dădea vreo atenţie, 
al cărei nume era menţionat doar când se dădeau premiile 
şcolare, când ea culegea toţi laurii. 

Apoi, vara trecută, tatăl ei expert în computere dăduse 
peste mina de aur din Silicon Valley. Ea se bronzase, îşi 
tonificase muşchii şi devenise superbă, iar totul se 
schimbase. Işi fixase ca ţel pătrunderea în cea mai 
exclusivistă gaşcă din şcoală: Ashleys. Se mai pomenise de- 
a lungul drumului - să câştigi în faţa trioului de pui de 
baracudă nu era treabă uşoară. Dar, acum, era în gaşcă. 
Era una dintre ele. 

Toate astea făceau parte din marele ei plan secret: să le 
doboare pe Ashleys. Să le distrugă, o dată pentru 
totdeauna. Lauren trăise ani negri de ridiculizare şi 
nefericire din cauza lor. La grădiniţă, Ashley Spencer 
spusese în faţa întregii clase: „Toată lumea e invitată la 
petrecerea de ziua mea, în afară de Lauren Page!”, într-a 
patra, Lili îi născocise porecla „Loron” (o combinaţie isteaţă 
între „Lauren” şi „moron”*, un nume care-i rămăsese ani 
de-a rândul), doar ca s-o amuze pe Ashley, iar anul trecut, 
AA. o alesese din nou pe ea cea din urmă la un campionat 
de volei în timpul orelor de sport. Lauren jurase c-avea să 
se răzbune într-o bună zi. 

Să devină una dintre fetele Ashley fusese doar primul 
pas. Pentru că orice spion ştie că întotdeauna corupţia 
începe dinăuntru. 

Din fericire, blogul ăla prostesc, AshleyRank, începuse să 
lucreze pentru ea. Cheia puterii, cum învățase Lauren 
semestrul ăsta la cursul intensiv de Istorie, era „dezbină şi 
cucereşte”. Când în prezent defunctul blog începuse să se 


4 Idiot, cretin (Ib. engl.) (n. tr.). 


distreze pe socoteala celor trei Ashley, propulsând-o pe 
Lauren în vârf şi retrogradând-o pe Ashley Spencer pe locul 
patru, apăruseră primele fisuri în coaliția popularelor, până 
atunci beton. 

OK, poate că privite de aproape şi luate personal, cele 
trei Ashley nu erau atât de rele cât le crezuse iniţial Lauren. 
Erau chiar drăguţe. A.A. îi zâmbea larg, prieteneşte, şi o 
făcea să se simtă una din gaşcă. Lili o inclusese în echipa 
de dans, la meciul de lacrosse al celor de la Gregory Hall. 
Ashley o ajutase chiar să-şi cumpere ceva de îmbrăcat 
pentru marea petrecere a celor Şapte minute. Nu erau întru 
totul rele. lar acum, când şi ea era o Ashley, oare chiar voia 
să renunţe la toate astea? 


— Am ajuns... mai bine mai târziu decât niciodată, zise Dex, 
rânjind spre Lauren în oglinda retrovizoare. Ai de gând să 
stai acolo toată ziua zgâindu-te în oglindă? Unii dintre noi 
mai au şi treabă de făcut. 

— Ce anume, să-şi ducă rufele la curăţătorie? replică 
Lauren. 

Dex era ca un frate mai mare şi deopotrivă şoferul ei. Era 
internul tatălui ei sau protejatul, cum prefera Dex să-şi 
spună. Nu împlinise încă optsprezece ani, dar părea să-i 
facă plăcere să-i dea nesfârşite sfaturi de viaţă lui Lauren. 
lar ei îi făcea plăcere să-i spună să-şi vadă de treaba lui. 

— Mai bine decât să-mi scap extensiile în mâncare. 

Dex îşi scărpină părul tuns scurt, probabil ca să acopere 
sunetul suspinului teatral al lui Lauren. Chiar nu putea să 
nu mai aducă vorba despre asta, nu-i aşa? De când 
extensiile lui Lauren îi căzuseră în farfurie, duminică, la 
micul dejun târziu, spre oroarea mamei sale şi spre 
încântarea lui Dex, amintea de asta în fiecare conversaţie 
cu putinţă. 

Mai rău de atât, el se apucase să spună - chiar acolo, la 
masă, în faţa părinţilor ei - că extensiile adesea se 
desprindeau când petreceai prea mult timp sărutându-te. 
Ce jenant! Tatăl ei îşi ridicase ziarul, prefăcându-se că nu 


auzise, în timp ce mama ei (chiar şi mai jenant) înflorise de 
bucurie, aplecându-se spre Lauren ca s-o mângâie pe 
creştet şi să remarce cât de populară era fiica ei zilele 
astea. Uhh! 

Era destul de rău să încerci să jonglezi cu doi iubiţi odată 
şi fără să mai discuţi detaliile supărătoare cu părinţii! Şi 
toată decepţia asta era epuizantă. Să pretindă că era 
prietena celor trei Ashley în vreme ce, în secret, uneltea 
distrugerea lor şi să pretindă că era prietena a doi băieţi îi 
consuma o grămadă de energie. 

Să-ţi dai întâlnire cu doi tipi suna distractiv până când 
trebuia s-o faci efectiv. Doar să le întreţii speranţele - şi să 
faci în aşa fel încât să nu se întâlnească era, practic, un 
serviciu cu normă întreagă. Lauren avea memorie bună şi 
ştia că tipul cu părul negru, Alex, era cel care locuia în 
Spania pe timpul verii şi voia să ajungă un faimos regizor 
de film când va fi mare, în vreme ce blondul Christian era 
cel ai cărui părinţi erau divorţaţi şi a cărui ambiţie supremă 
era să schieze pe fiecare vârf înalt de munte din lume. 

Însă deunăzi, cu gândul aiurea, spusese faţă de Alex că 
profesorul ei de limbaj artistic cu halenă neplăcută îi 
amintea de bestia care scuipa foc din ultimul film cu 
monştri pe care-l văzuseră, ceea ce îl băgase în ceaţă, iar 
ea fusese nevoită să spună „las-o baltă”, când îşi dăduse 
seama, prea târziu, că de fapt cu Christian văzuse ultimul 
răcnet de blockbuster newyorkez. 

Telefonul ei suna cu o melodie ritmată de hiphop: 
prietenul numărul unu, Christian (trupa favorită: Fio Rida). 
Dacă suna cu acordurile unei simfonii şi cu note de punk- 
pop, asta însemna că o căuta prietenul numărul doi: Alex 
(trupa favorită: Vampire Weekend). 

— Hei, salut! 

Zâmbi la telefon, ignorând rânjetul până la urechi, 
infatuat, al lui Dex, de pe scaunul din faţă. 

— Cum a fost prezentarea? 

Îl ajutase pe Christian să conceapă un referat pentru ora 
de dezbateri publice - Spiderman: supererou sau 


superfraier? 

Râse când el făcu o glumă despre simţul lui de păianjen 
care-l furnica. 

— Eu? Mă pregătesc să intru în şcoală. Tocmai m-am 
întors de la psiho-dentist. Înm. Două carii. Ştiu. În după- 
amiaza asta? Sigur, mi-ar plăcea... oh! 

Tocmai îşi aminti că-i promisese lui Alex că vor învăţa 
împreună pentru verificarea semestrială de la latină, după 
ore. 

— Oh, ştii, nu pot. Am studiu individual până târziu după 
ore. Da, e nasol. OK, poate mâine. Super. 

Când închise telefonul, Lauren surprinse privirea lui Dex 
în oglindă. Ştia că n-avea niciun studiu individual după ore, 
ceea ce era sinonim, la Şcoala Domnişoarei Gamble, cu 
detenţia. 

— Nu începe iar, îl avertiză ea. 

Se simţea o mare ipocrită pentru că-l minţise pe Christian 
şi se ura din pricina asta. Era un chin să simtă că înşela tot 
timpul. Problema era că-i plăcea la fel de mult de amândoi. 
Alex era incredibil de atrăgător, în vreme ce Christian era 
singurul băiat care putea s-o facă să râdă atât de tare încât 
să-i iasă cola pe nas. Işi dădea seama că trebuia să se 
hotărască, la un moment dat, pe care îl plăcea mai mult, 
dar gândul că avea să le rănească sentimentele îi strângea 
inima într-atât încât se convinsese că să se întâlnească cu 
amândoi în acelaşi timp era un lucru mult mai plăcut decât 
să-l lase pe unul dintre ei. 

— Crezi că sunt o persoană rea? întrebă Lauren, sperând 
să primească un răspuns direct. 

Dex se mulţumi să chicotească. 

— Te simţi vinovată, Mică Domnişoară Mâncătoare-de- 
Inimi-Masculine? 

Ea ridică din umeri, dorindu-şi ca Dex s-o ia în serios, dar 

i de câte ori încerca să discute deschis şi sincer, era 
evident că el considera că situaţia ei era amuzantă. Nu-i 
era de niciun ajutor. Mai rău, începu acum să cânte un 
cântec vechi, de duzină, numit „Sfâşiat între două iubiri”. 


— OK. Destul! 

Deschise portiera şi se strecură afară. Peste uniformă 
purta un blazer Balenciaga ajustat pe talie şi cu ecuson - 
ultimul răcnet în modă, după Ashley. 

— Încearcă să nu te epuizezi astăzi, îi mai spuse ea, plină 
de îngrijorare prefăcută, oprindu-se înainte de a închide 
portiera. Ştiu ce greu e pentru tine să te gândeşti la mai 
mult de un lucru odată. 

— Ţine minte ce-a spus dentistul, strigă Dex în urma ei, 
când se îndrepta către porţi. Nu prea multă acţiune orală 
câteva zile! 

Lauren îi ignoră spusele ca şi respingătoarele sunete de 
sărut pe care le scotea şi urcă treptele de piatră cu toată 
demnitatea pe care putu să şi-o impună. Dacă se grăbea, n- 
avea să piardă decât primele cinci minute din cursul 
intensiv de Istorie. 


5 


ASHLEY ÎŞI SPUNE CĂ NU E 
O MINCIUNĂ CÂTĂ VREME CREZI 
CĂ E ADEVĂRUL 


— Îţi vine să crezi că are deja o nouă prietenă? 

— Hm? 

Ashley îşi ridică ochii din pudriera Chanel. Nu era atentă 
la ce-i spunea A.A.. Voia să verifice dacă punctul roşu 
minuscul pe care şi-l descoperise pe nas, în dimineaţa 
aceea, mai era încă acolo. Mda. Fără îndoială că era. Işi 
apăsă mai tare buretele cu pudră pe zona afectată. 

Era doar vina mamei sale. Matilda îşi petrecea tot timpul 
lenevind pe canapea, moţăind, şi nu putea fi deranjată să 
se ocupe de niciun detaliu al petrecerii. Stresul de a-şi 
vedea petrecerea nebună aniversară transformându-se într- 
un eşec aniversar o făcea să dea pe-afară. Ashley se 
încruntă la umflătura coaptă. Nu de-asta spune-am că 
pudra maschează? Pentru că acoperea lucruri? Dar de 
fiecare dată când aplica un nou strat, era ca şi când desena 
o săgeată uriaşă îndreptată spre mijlocul feţei, avertizând 
intermitent: COŞ! COŞ! COŞ! 

— Tu mă asculţi măcar? se răsti A.A.. 

Ele două ieşiseră de la ora obişnuită de Istorie şi 
mergeau spre holul unde le aşteptau Lili şi Lauren după 
cursul lor aprofundat de Istorie. Toate patru aveau să se 
îndrepte după aceea spre sala de mese. Le plăcea să-şi 
facă o intrare de efect şi, păşind într-o încăpere, patru una 
după cealaltă, întotdeauna stârneau efectul dorit. 

Ashley îi zâmbi dulce prietenei sale şi îşi închise pudriera. 
Era nevoită să trăiască fiind mai puţin perfectă 
deocamdată. Cel puţin până ce-şi va face un mini- 


tratament cosmetic la Bliss. 

— Bineînţeles. Vorbeai despre Hunter, nu? E super! 

— Ăăă, nu. Vorbeam despre Tri. 

— Tri? 

Ashley strâmbă din nas de parcă ar fi mirosit ceva stricat. 

A.A. suspină. 

— Fostul tău iubit? 

— Ah, da. 

Ashley se întreba de ce naiba îşi închipuia A.A. că ar fi ea 
interesată de viaţa amoroasă a lui Tri, de vreme ce el nu 
mai făcea parte dintr-a ei. 

A.A. îşi ronţăi o pieliţă de la unghia degetului mare. 

— Se întâlneşte cu o fată nouă. Am cunoscut-o şi eu 
aseară. 

— Şi? 

— Şi nu-ţi pasă? 

— De ce mi-ar păsa? Mi-a dat... vreau să spun, eu i-am 
dat papucii. Odată ce-ai scos gunoiul din casă, nu contează 
cine-l ridică de pe trotuar. 

Ashley oftă. Îi aruncă o căutătură fioroasă unei fete de-a 
şasea care se zgâia cu neobrăzare la ea - şi nu cu obişnuita 
teamă plină de venerație. Poate din cauza enormului său 
coş? Uh! Grozav, acum toată lumea o să creadă că era 
leproasă. 

A.A. îşi legăna, dusă pe gânduri, noua geantă Yves Saint 
Laurent Downtown (noua geantă de şcoală pe care o 
alesese Ashley), înainte şi înapoi, aproape dând cu uriaşul 
accesoriu de piele în Ashley. 

— Ştiu. Dar nu crezi că e foarte ciudat că s-a mişcat atât 
de repede? 

— Nu prea, zise Ashley pe un ton detaşat. 

Ar fi vrut să schimbe subiectul. Încă se mai simţea puţin 
vinovată ori de câte ori A.A. Vorbea despre Tri. Problema 
era că, în urmă cu doar câteva săptămâni, ea îi spusese lui 
A.A. o mică minciună cum că ea îi dăduse papucii lui Tri, 
când adevărul era exact pe dos. El o scosese pe tuşă 


pentru că o sărutase pe A.A. la petrecerea Şapte minute în 
Rai şi îşi dăduse seama că fusese îndrăgostit tot timpul de 
A.A.. OK, deci poate că nu era foarte frumos din partea ei 
să-şi mintă una dintre cele mai bune prietene, dar nici ceea 
ce-i făcuse ei Tri nu fusese prea frumos. 

De altfel, Ashley oricum se pregătea să-i dea papucii, pe 
bune, fiindcă se plictisise să tot aştepte s-o sărute, şi 
vestea că el o sărutase pe A.A. fusese ultima picătură. Tri 
făcuse pasul spre despărţire mai înainte să-l fi putut face 
ea, aşa că nu era decât o simplă chestiune de cine părăsise 
primul pe cine. Ceea ce făcea să nu fie chiar o minciună ce- 
i spusese ea lui A.A.. Cel puţin, nu una care să conteze cu 
adevărat. 

Că doar nu era ca şi când A.A. chiar îl plăcea pe Tri sau 
ceva de genul ăsta. A.A. se plânsese întotdeauna de cât de 
scund era, şi de cât de enervant de înfumurat era, şi cum ei 
doi nu mai petreceau niciodată timpul împreună. De altfel, 
A.A. avea iubit, pe chipeşul ăla de Hunter, deci care era 
problema ei? 

— Bună, frumoaselor, le interpelă Lili, venind cu 
versiunea Uptown a genţii Yves Saint Laurent, care avea o 
ramă elaborată şi piesele de metal bine lustruite, dar era la 
fel de mare. 

Cursul aprofundat de Istorie întotdeauna se sfârşea 
câteva minute mai târziu decât trebuia din pricina tuturor 
temelor pe care le dădea profesoara lor. 

— Bună şi ţie, răspunse Ashley cumva cu capsa pusă, 
având în vedere că nu se simţea foarte frumoasă în ziua 
aceea, cu uriaşul ei crater de pe faţă. 

Nu ajuta cu nimic faptul că Lili arăta fabulos - piele 
curată, proaspătă, ochi scânteietori, păr lucios - făcând-o 
pe Ashley să se simtă şi mai nenorocită. Poate că 
AshleyRank avea dreptate. Poate că Ashley era un model 
depăşit. Ar trebui să se mute pur şi simplu în Vermont cu 
mătuşa Agnes şi să mănânce brânză pentru tot restul vieţii 
sale. 

— Fetelor, ce-o să mă fac cu excursia asta cu cortul? 


întrebă Lili, părând îngrijorată. Trebuie să mă duc, nu le pot 
lăsa pe lichelele alea să câştige. Am coşmaruri c-or să 
aducă altă fufă agresivă care o să mi-l fure pe Max. 

Ashley se simţi mai bine auzind despre grijile lui Lili 
privind aventura ei cu cortul. Cel puţin ea avea doar un coş 
de care să-şi facă griji, nu o pereche de răzgâiate afectate. 

— O să găsim noi o soluţie. 

— Întotdeauna găsim, încuviinţă A.A.. 

— Unde-i Lauren? întrebă Ashley, observând că noua 
membră a grupului lor nu venea ca umbra după Lili, ca de 
obicei. 

— Nu ştiu, zise Lili. Era chiar în spatele meu. 

Ashley se uită în lungul holului şi o văzu pe Lauren 
zăbovind în dreptul uşii clasei, vorbind cu cineva pe care 
nu-l putea zări. 

— Lauren? Vii? strigă ea. 

În loc să dea fuga la ele, cu un compliment siropos, cum 
făcea întotdeauna, Lauren şovăi, întorcându-se către 
persoana cu care stătea de vorbă şi apoi uitându-se din nou 
spre Ashley, cu un zâmbet oarecum crispat. 

— Luaţi-o înainte, vă prind eu din urmă, fetelor, într-o 
clipă, le spuse ea. 

— Să mergem, mor de foame, le îndemnă Lili. 

Ashley ridică din umeri. A.A. dădu din cap şi toate trei 
porniră spre cantină. Cele trei Ashley nu aşteptau pe 
nimeni. 


6 


LAUREN ÎNCEARCĂ SĂ EVITE 
UN DEZASTRU DIN TRECUT 


Christian îi trimisese mesaje telefonice toata ora de Istorie, 
iar Lauren petrecuse timpul răspunzându-i furibund, 
degetele ei zburând pe tastele telefonului; ascuns sub 
bancă. Telefoanele mobile erau teoretic interzise în şcoală, 
dar asta nu împiedica pe nimeni să le folosească. Fetele de 
la Şcoala Domnişoarei Gamble puteau trimite un mesaj şi 
cu ochii închişi. 

Fusese atât de adâncită în flirtul ei mesagistic încât nu 
dăduse atenţie la nimic în timpul orei şi nu băgase nici 
măcar de seamă că sunase de prânz şi că restul colegelor 
ei se ridicaseră din bănci. li tastă un grăbit la revedere lui 
Christian şi îşi strângea cărţile în noua ei geantă YSL (care 
încă îi mai dădea o săgetare de şoc când se gândea la 
preţul ei, dar, cum se spune, când eşti o Ashley, cheltuieşti 
ca o Ashley) când simţi că o bate cineva pe braţ. 

Stând în faţa ei era o fată nouă care părea să-i ştie 
numele şi arăta foarte cunoscută. 

— Lauren, tu eşti? 

Fata era înaltă şi slabă, genul lălâu şi colţuros, cu 
uniforma atârnând pe ea ca un sac. Părul ei blond şi lins era 
strâns copilăreşte în două codițe împletite şi purta ochelarii 
ăia de citit cu lentile groase pe care fetele Ashley 
întotdeauna îi numeau hublouri de avion. 

— Sunt Sadie - Sadie Graham! 

Oh, Doamne! 

Lauren aproape că scăpă telefonul din mână. 

Îşi aducea perfect aminte de ea acum. Sadie plecase de 
la Gamble la mijlocul clasei a patra, când părinţii ei se 


mutaseră în Connecticut. Când Sadie plecase, Lauren nu 
mai avusese pe nimeni, într-adevăr, în afară de celelalte 
respinse social, care nu erau propriu-zis prietenele ei, ci 
doar camarade în nenorocire. 

Dar Sadie era altfel. Fusese singura fată de la şcoală pe 
care Lauren o plăcuse vreodată cu adevărat. Obişnuiau să 
stea împreună în ultimul rând de bănci al fiecărei clase şi să 
înveţe împreună după ore, rostogolindu-şi ochii în cap la 
adresa celor trei Ashley. Sadie întotdeauna spusese că 
fetele Ashley erau doar o clică de ratate care se ţineau una 
de alta, geloase pe puterea minţii lor superioare - lucru cu 
care, bineînţeles Lauren era mereu de acord. 

— Am încercat să-ţi atrag atenţia în timpul orei, dar nu ți- 
ai ridicat niciodată ochii din bancă. Oricum, firma tatălui 
meu l-a mutat din nou aici. Iți vine să crezi? întrebă Sadie, 
radiind de fericire, împingându-şi ochelarii groşi şi negri de 
plastic mai sus pe nas. Sunt aşa de fericită că mai eşti aici! 

— Aăă... da, asta-i... asta-i grozav. 

Lauren se simţea de parcă timpul încremenise. De parcă 
ea încremenise. Rămăsese cu stiloul şi caietul în mâini, 
deasupra genţii deschise, incapabilă să se mişte. Simţea un 
val de emoţii contradictorii - era cu adevărat bucuroasă şi 
surprinsă s-o vadă din nou pe Sadie, dar era şi complet 
înmărmurită. 

Sadie o cunoştea pe Lauren de când avea un permanent 
nefericit à la Shakira şi purta pulovere peticite, aruncate de 
alţii, în loc de caşmiruri nou-nouţe. Pe când era o paria 
socială. Pe când cele trei Ashley nici măcar nu ştiau de 
existenţa ei. 

Lauren privi neliniştită înjur să vadă dacă Lili, singura 
dintre Ashleys la cursul aprofundat de Istorie, observase că 
Sadie vorbea cu ea. Lauren ar fi pierdut complet punctele 
majore favorabile dacă ar fi fost văzută stând de vorbă cu o 
nulitate totală ca Sadie. Deşi Lauren se ura puţin pentru că 
putea gândi aşa, era crudul adevăr. Dacă nu avea grijă, un 
cât de mic pas greşit ar fi însemnat să-şi piardă poziţia 
precară din vârful piramidei sociale. 


Cele trei Ashley n-ar fi discutat niciodată cu cineva care 
arăta, vorbea şi se purta ca Sadie. Sadie era ca Lauren 
semestrul trecut - o nulitate. 

Lauren observă că Lili aştepta nerăbdătoare la uşă şi 
simţi o strângere de inimă când le văzu pe Ashley şi pe A.A. 
pe culoar, aşteptând de-acum şi ele. Ashley chiar îşi lungi 
gâtul şi strigă după ea. 

Trebuia să scape de ele fără să le lase să vadă cu cine 
rămăsese ea în urmă. Repede. 

Lauren strigă înapoi o scuză, sperând că ele vor pleca. Un 
lucru de care putea fi întotdeauna sigură era imensul 
egocentrism al celor trei Ashley. N-aveau să stea să aştepte 
o veşnicie. Într-adevăr, curând dispărură în lungul holului. 
Lauren se simţi fără să vrea un pic cam prost fiindcă fusese 
lăsată în urmă cu atâta uşurinţă. 

— Arăţi atât de drăguţ! Abia te-am recunoscut, zise 
Sadie, încruntându-se de parcă drăgălăşenia lui Lauren fi 
fost un lucru rău. 

— Tu arăţi... ăâă... exact la fel! 

Lauren spunea adevărul. Sadie poate că era mai înaltă 
acum, cu ochelari mai mari (şi lentile mai groase), dar nu se 
schimbase prea mult. Continua să arate ascuţită şi 
stângace. Lauren era cea care se schimbase. 

— Abia aştept să aud toate bârfele. Sheridan Riley mai 
are accesele alea de tuse? Dar Guinevere Parker, mai 
mănâncă gumele de şters? Şi cum mai e cu fetele alea rele 
- cum se numeau? Ashley? Mai sunt pe-aici? 

— Îm, se poticni Lauren. 

— Oricum, vrei să luăm prânzul împreună? Mi-e atât de 
foame. Imi amintesc ce mâncare excelentă e aici. 

Sadie zâmbea, de parcă să se fi întors la Şcoala 
Domnişoarei Gamble şi să-şi regăsească prietena era cel 
mai bun lucru care i s-ar fi întâmplat vreodată. 

— Mâncarea la Greenwich era groaznică. Un soi de 
tocană în fiecare zi. Cass Franklin încă mai stă în carantină? 

— Nu, şi, hm, au schimbat meniul, aşa că mâncarea nu 
mai e nici aici grozavă. 


Lauren simţit o răceală de gheaţă şi-apoi un val de 
fierbinţeală. Sadie în mod clar se aştepta să ia prânzul 
împreună. Obişnuiau s-o facă în fiecare zi, odinioară, când 
Lauren era încă o broască, nu o prinţesă. Cum ar fi putut 
Lauren să-i explice că totul se schimbase? Că acum nu doar 
că arăta ca o Ashley, dar şi stătea la masa lor la prânz? Că 
era, mai mult sau mai puţin, ea însăşi o Ashley? 

Era exclus să intre în cantină în compania lui Sadie 
Graham. Ashley Spencer s-ar fi înecat cu chipsurile ei de 
soia fără grăsimi dacă Sadie s-ar fi apropiat la mai puţin de 
cinci metri de masa lor. 

— Hai să mergem, zise Sadie, dăruindu-i lui Lauren un alt 
zâmbet larg, prostesc. 

Lauren uitase cât de prietenoasă din fire era Sadie. Şi 
asta era prima ei zi înapoi după ce fusese trei ani plecată. 
Cum ar fi putut Lauren s-o trimită la plimbare şi s-o lase să 
mănânce singură, în timp ce ea s-ar fi aşezat cu noile sale 
prietene ultra snoabe? 

Porniră împreună pe lungul culoarului către sala de 
mese. Un lucru era sigur: astăzi nu puteau în ruptul capului 
să ia masa împreună. Dacă Lauren s-ar fi dus la cele trei 
Ashley cu Sadie după ea, aşa şleampătă şi cu faţa ei de 
bufniţă, ele i-ar fi întors spatele - ei, lui Lauren. 

Şi toate strădaniile ei din acest semestru de a se infiltra 
în rândul lor ar fi devenit zadarnice. Ar fi fost exclusă de pe 
lista de invitaţi de la petrecerea aniversară a lui Ashley mai 
repede decât ai fi spus „grăsană duhnind a snacksuri cu 
ceapă”. lar Lauren n-ar mai fi fost niciodată în stare să le 
distrugă. Însă ar fi făcut ele tot ce le-ar fi stat în puteri ca s- 
o distrugă pe ea. Uşa sălii de mese apăru în vedere. 

Erau la doar câţiva paşi distanţă... 

Trebuia să intervină cumva... 

— Ştii ce? zise Lauren, întorcându-se deodată spre Sadie 
şi vorbind mult prea repede. Chiar am poftă de un sandvici 
de la Gino's, azi. Tu n-ai vrea unul? 

Sadie o privi cu îndoială. 

— La Gino's? Avem voie? 


— Fireşte, minţi Lauren. 

Gino's era un magazin italian de delicatese aflat la vreo 
câteva străzi distanţă şi un loc popular de pierdut vremea 
după ore. Politica şcolii restrângea privilegiile exclusiv 
pentru elevele de-a opta. Dar Lauren ar fi riscat o 
infracţiune şi consemnarea la studiu individual până târziu 
pentru asta. Dacă aveau să fie prinse, poate că mica 
minciună pe care i-o servise lui Christian mai devreme ar fi 
devenit adevărată, în cele din urmă. Ciudat cum se 
potrivesc lucrurile. 

Mâna lui Sadie ezită deasupra clanţei şi păru că Lauren 
nu va avea încotro şi va trebui să intre în sala de mese cu 
vechea ei prietenă. Dar după câteva clipe, Sadie ridică din 
umeri. 

— Bine. Gino's să fie. 


7 


E PETRECEREA EL 
ŞI O SĂ FACĂ ŞL-O CRIZĂ 
DE NERVI DACĂ VREA EA 


Era joi după-amiaza şi şcoala se terminase, slavă Domnului, 
pe ziua aceea. Ashley Spencer intră agale în veranda 
închisă a casei-palat a familiei sale, privind într-o doară 
afară, spre Golful San Francisco, şi întrebându-se dacă mai 
era destul de cald pentru o plimbare scurtă cu barca. Nu 
mai ieşise în larg cu micuța ei şalupă Sunfish de secole. 
Avea mult prea multe chestiuni la care trebuia să se 
gândească în momentul de faţă. 

Prinţesa Dahlia von Fluffsterhaus, căţeluşa labradoodle a 
familiei Spencer, dădu buzna în încăpere, iar Ashley o ridică 
în braţe, mângâindu-i cârlionţii mătăsoşi. In săptămâna de 
după vizita la casa colorată în verde a Monei Mazur, Ashley 
şi mama ei făcuseră oarece progrese în plănuirea Super 
încântătoarei Petreceri de  Treisprezece Ani din 9 
decembrie. Mona venise pe la ele sâmbătă, ca să le arate 
schiţele şi să discute sugestiile de meniu, plus să treacă în 
revistă chestiunile plicticoase ca bugetele. De parcă acum 
mai conta 
cât costa una sau alta! 

Mona stătuse chiar în locul ăsta, pe sofaua de culoare 
crem din veranda acoperită, cu schiţele, planurile şi 
fotografiile împrăştiate pe toată măsuţa de cafea cu tăblie 
de granit, şi vorbiseră despre tema circului. 

Ashley îi sorbise fiecare cuvinţel. Toate îngrijorările ei că 
tema circului ar fi prea de copil şi imatură se risipiseră în 
clipa în care Mona începuse să-i descrie viziunea ei. Casa 
avea să fie transformată într-un cort gigantic, iar tavanul 


avea să fie drapat în pânze roşii şi albe. Înghiţitorii de 
flăcări pe catalige aveau să stea de-o parte şi de alta a aleii 
de la intrare când vor sosi invitaţii. Un maestru de 
ceremonii, într-un frac negru şi agitând un bici, îi va 
întâmpina pe toţi la uşă. Un trapez va atârna de mezanin, 
astfel ca acrobaţii de la Cirque du Soleil să poată zbura prin 
aer, pe deasupra capetelor tuturor. 

În salonul principal, într-o uriaşă cuşcă de lei vintage, 
avea să cânte trupa de rock burlesc StripHall Queens, în 
vreme ce mâncarea va fi servită de gimnaşti, în costume 
mulate strălucitoare, pe monocicluri. lar intrarea ei de gală 
va fi pe un scuter Vespa, vopsit în dungi ca de tigru. Ea va fi 
îmbrăcată într-un costum de acrobat, mulat şi sclipitor, 
hotărâse ea - cel puţin, pentru partea aceea a serii, oricum. 
Ashley ştia că va trebui să se schimbe de cel puţin cinci ori 
de-a lungul petrecerii. Păi chiar aşa! Nu putea purta o 
singură culoare toată noaptea. Era petrecerea ei, la urma 
urmelor. 

Ashley se lăsă să cadă pe sofa şi închise ochii, cu Dahlia 
von Fluffsterhaus culcuşită sub braţul ei. Putea vedea deja 
totul - luminile reflectoarelor, strălucitorii acrobaţi, oaspeţii 
rămaşi fără grai. Invitaţiile la petrecerea asta aveau să fie 
cele mai râvnite bilete de intrare din oraş. Avea să fie cea 
mai frumoasă zi a vieţii ei. Până la petrecerea aniversară de 
la anul, bineînţeles. 

Toate fetele de la Domnişoara Gamble aveau să se bată 
ca să fie invitate. Ce păcat - nu toată lumea va putea veni! 
Mai ales nu idioata aia mică de Sadie Graham, care se 
întorsese de curând de pe Coasta de Est. Ashley păstrase o 
antipatie faţă de fata asta de când erau în clasa a patra, 
când Sadie răspândise zvonul că Ashley se născuse băiat. 
Pentru câteva zile chinuitoare, toată lumea o strigase 
Ashley-Boy şi râsese pf înfundate în spatele ei. 

Zvonul era întrucâtva bazat pe realitate - tatăl lui Sadie 
era doctorul mamei lui Ashley, iar când se născuse Ashley, 
el bifase în căsuţa greşită a genului. Toate fotografiile vechi 
din spital o arătau purtând bonete şi salopete albastre în 
prima ei zi. Ashley îşi pregătea răzbunarea spunând tuturor 


că o văzuse pe Sadie scobindu-se în nas şi mâncând 
conţinutul. Aşa că poate că „Muci” nu fusese o poreclă prea 
creativă, dar îşi făcuse efectul. 

Acum, când se gândea la asta, Ashley îşi amintea vag că 
Lauren fusese cândva complicea la crimă a lui Sadie. Oare 
Lauren să fi fost cea care-i născocise porecla cu ea-băiat? 
Ce mai conta. Toate astea fuseseră în trecut. Lauren era 
acum una dintre ele. Chiar dacă fata sărise peste trei 
prânzuri la rând cu ele săptămâna aceea. Lauren le 
explicase că lipsise de la prânz pentru că avea o grămadă 
de programări la dentist. Ceva în legătură cu extensii care 
se desprindeau şi cu pre»supusul sărutat - surplus de 
informaţii, după părerea lui Ashley. 

Lili menţionase că i se păruse c-o vede pe Lauren 
furişându-se din campus cu vechea ei prietenă, dar Ashley 
refuzase să creadă aşa ceva. De ce şi-ar fi pierdut vremea 
Lauren cu o zdreanţă murată ca Sadie, când ea era una din 
Ashleys acum? Lili probabil că avusese iluzii optice. De 
altfel, Lauren era absolut virtuoasă. N-ar fi făcut niciodată 
ceva atât de sfruntat ca încălcatul regulilor. Fata asta nici 
măcar nu ieşea vreodată din uniformă. 

— Bună, scumpo. 

Vocea mamei sale îi întrerupse şirul gândurilor. Matilda 
se prăbuşi la celălalt capăt al sofalei, punând cu blândeţe o 
mână pe piciorul lui Ashley. 

— Simt că trebuie să mă întind şi eu. 

— Tot nu te simţi bine? 

Ashley deschise ochii şi aruncă o privire spre mama ei. 
Matilda chiar nu era în starea ei de regulă calmă şi senină. 
Era încotoşmănată într-un pulover eco-şic Linda Loudermilk, 
peste nişte pantaloni largi de trening Juicy, cu o pereche de 
şosete de lână de angora ce-i înfofoleau picioarele subţiri. 
Faţa îi era palidă cu pete roşiatice şi îşi tot dădea părul de 
pe faţă, de parcă ar fi deranjat-o. 

— Nu prea, zise Matilda, strângându-i lui Ashley degetele 
de la picioare învelite în caşmir. Scoase un oftat adânc. Imi 
pare rău... ştiu că te enervează. Insă mă simt pur şi simplu 


foarte obosită şi neputincioasă. Numai gândul de-a picta 
mă îngreţoşează. 

— Asta e rău, o compătimi Ashley, deşi în secret se 
simţea uşurată de partea cu pictatul. 

Nu era momentul potrivit ca mama ei să se încuie în 
studio pictând pânzele ei bizare cu femei tehnicolore 
contorsionate. Aveau un eveniment major de plănuit. Chiar 
şi cu Mona Mazur la conducere, tot mai erau nenumărate 
lucruri de făcut. Nici măcar nu hotărâseră ceva în privinţa 
invitaţiilor şi nici nu avuseseră audiție cu vreunul dintre 
gimnaştii cu monocicluri. 

— Ash, mă gândeam... începu mama sa, şi vocea ei suna 
visătoare şi pierdută. Ce-ai zice dacă am hotărî să facem 
petrecerea la o scară ceva mai redusă? Pur şi simplu eu nu 
sunt în apele mele acum, iar tatăl tău şi cu mine ziceam... 
şi el ar prefera o petrecere mai mică, mai în familie. 

Ashley se îndreptă brusc pe sofa, rostogolind-o pe Dahlia 
von Fluffsterhaus cât colo pe covor. Soarele după-amiezii 
care se revărsa înăuntru prin geamuri o făcea să se simtă şi 
ea rău. Adormise, oare? Era un soi de coşmar? 

— Ştii, spunea mama ei, ar fi tot o petrecere minunată. 
Bucătăreasa ar putea găti toate mâncărurile tale preferate. 
L-am putea angaja pe DJ-ul ăla grozav pe care l-am întâlnit 
la acţiunea de caritate pentru Muzeul de Artă şi ţi-ai putea 
invita câţiva prieteni aici. N-ar trebui decât să strângem 
covorul din living şi să-l transformăm într-un ring de dans, 
iar camera asta am putea s-o folosim ca să-ţi pui toate 
cadourile în ea. Ar fi distractiv şi festiv. Ce zici? 

Ashley înghiţi cu greu nodul din gât. Nu era sigură dacă 
trebuia să râdă, să plângă sau să tipe. Un DJ? Câţiva 
prieteni? Să strângă covorul? Distractiv şi festiv? Era oare... 
un soi de film prost cu adolescenţi în care câţiva puşti 
dansau lângă veioze cu abajururi şi vomitau pe covoare 
orientale? 

— Dar, mamă, se milogi ea. Am spus deja tuturor despre 
toate. Şi despre Vespa, şi despre acrobaţi, şi despre 
StripHall Queens! Toată lumea de la Gamble ştie fiecare 


detaliu. Dacă o schimbăm acum, o să pară că am minţit! 
Sau şi mai rău - că nu ne putem permite! 

Malilda oftă adânc şi clătină din cap. 

— Oh, Ashley, zise ea. Nu contează ce cred ceilalţi. Eu îţi 
spun că nu mă simt în stare să am de-a face cu o mulţime 
numeroasă care ia cu asalt toată casa şi o întoarce cu susul 
în jos câteva zile în şir. 

— Dar NU E DREPT! ţipă Ashley, pierzându-şi complet 
stăpânirea de sine şi simțind nevoia să bată din picioare de 
ciudă. Nu-ţi pasă deloc de ce vreau eu? Măcar puţin? 

— Draga mea, nu fi aşa, o să ai totuşi o petrecere 
plăcută, zise mama ei cu fermitate. 

— Nu, n-o să am! 

Ashley începu să respire sacadat. Ăsta era cel mai rău 
lucru cu putinţă pe care i l-ar fi putut spune mama ei. Era 
chiar mai rău decât atunci când părinţii ei îi spuseseră că 
era prea mică să zboare în Bali cu ei. Era chiar mai rău 
decât atunci când îi puseseră interdicţie pe cardul ei de 
credit. 

Aniversarea ei se terminase înainte măcar de a începe! 

— E totul sau nimic. Dacă nu pot avea petrecerea pe care 
mi-ai promis-o, nu vreau niciun alt fel de petrecere şi gata! 

Matilda scoase un alt oftat prelung, apoi se ridică, încet, 
în picioare. Se întoarse s-o privească pe Ashley în faţă, cu 
mâinile pe şoldurile ei zvelte. 

— OK, fie, dacă aşa vrei tu. N-o să mai ai nicio petrecere. 

Ce... nicio petrecere? Mama ei părea să vorbească foarte 
serios. Ashley era în culmea agitaţiei. 

— Asta chiar nu e amuzant, mamă. 

— Păi pentru că nu e o glumă. Tu spui că e totul sau 
nimic - ei bine, atunci bănuiesc că trebuie să fie nimic. Și- 
am încheiat discuţia. 

Cu acestea, Matilda părăsi încăperea. 

Ashley rămase o vreme nemişcată, cu lacrimile 
adunându-i-se în ochi, fierbând de mânie în timp ce asculta 
paşii mamei sale bocănind pe scări. Cum îndrăznea Matilda 


să-i distrugă nepăsătoare viaţa în halul ăsta? întinse mâinile 
după căţeluşă, dar Dahlia von Fluffsterhaus deja se 
îndepărta, sătulă să tot fie împinsă de pe sofa. 

Aşa că, în loc de căţeluşă, Ashley luă o pernuţă indiană 
de mătase şi o strânse la piept, atât de tare încât crezu că 
o să-i iasă umplutura. Câteva minute mai târziu, îl auzi pe 
tatăl ei cântând la chitară, alegând o melodie nostimă, folk, 
care-i plăcea mamei sale - mai mereu îi cânta zilele astea, 
pentru că ea spunea că o făcea să se simtă mai relaxată şi 
mai limpede la minte. Mă rog! Dar cum rămânea cu fiica lor 
şi cu viaţa ei zdruncinată? Nimănuli din casa asta nu-i păsa 
nici atâtica. 

Destul. Ashley trebuia să iasă pur şi simplu din Casa 
Ororilor. Îşi luă pantofii de sport pe care îi zvârlise din 
picioare mai devreme, se duse hotărâtă şi deschise 
smucind uşile de sticlă, având grijă să le trântească pe cât 
de tare putu când ieşi. La capătul grădinii terasate era o 
alee care cobora în serpentine până în port. După zece 
minute de mers neîntrerupt, furios, completat cu suspine 
intermitente şi, ocazional, cu scâncete capricioase, Ashley 
era acolo. 

Nici măcar vremii nu-i păsa de situaţia ei groaznică. Era 
încă însorită, iar briza sufla uşor şi jucăuş. Poate că o să-şi 
scoată totuşi şalupa şi o să spintece valurile o vreme. Ori 
de câte ori voia să plece cu barca, Ashley trebuia să le 
spună părinţilor sau vreunui membru de-al personalului, dar 
acum nu-i păsa. Oricum /or nu le păsa de ea. Probabil ar fi 
fost fericiţi dacă s-ar fi înecat sau ar fi plecat în larg pentru 
totdeauna, pe vreo insulă îndepărtată, unde băştinaşii erau 
canibali. 

Se plimbă de-a lungul unuia dintre docurile la care erau 
aliniate iahturi mari, imaculate, până când ajunse la cel al 
părinţilor ei, Matilda, cu mica ei barcă legată lângă el. Cât 
de tipic pentru tatăl ei să numească iahtul după soţia sa şi 
nu după singura lui fiică! Mesaj către Ashley: Eí nu te iubesc 
de fapt. 

Ashley se lăsă pe vine şi începu să dezlege parâma 


şalupei, dorindu-şi să fi avut, ca A.A., o mamă manechin, 
tot timpul plecată cu avionul departe, şi care o lăsa pe fiica 
ei să facă ce voia. Sau părinţi foarte severi, exageraţi, ca 
Lili, care absolut niciodată nu-şi luau înapoi cuvântul. Sau 
chiar părinţii nou îmbogăţiţi ai lui Lauren, care cel puţin 
înțelegeau importanţa etalării bunăstării tale. În loc de asta, 
era silită să stea cu nişte hipioţi egoişti şi bogaţi, care erau 
atât de ocupați să fie îndrăgostiţi unul de celălalt, încât 
uitau ce conta cu adevărat în viaţă. Ca de pildă faptul că 
singura lor fiică împlinea treisprezece ani! 

— Hei - poate că nu vrei să ieşi cu barca tocmai acum. O 
să se strice vremea. 

Vocea unui băiat, sunând de parcă venea de sub docuri, 
o făcu să sară cât colo. Ashley scăpă din mână parâma de 
care trăgea şi căzu dureros în fund. 

— Poftim? chiţăi ea, sperând că nu se făcuse de râs cu 
acea căzătură. 

Un cap apăru peste balustrada unui iaht din apropiere - 
era un băiat cu părul negru, cu un zâmbet larg şi un bronz 
măsliniu - un mascul veritabil. 

— Îmi pare rău că te-am speriat. 

Rânji şi cobori din barca lui. Era înalt, cam de vârsta ei, 
îmbrăcat în jeanşi decoloraţi, pantofi de sport Nike vintage 
şi un pulover de bumbac albastru. 

— Eu sunt Cooper. 

— Ashley. 

Se ridică în picioare, cu respiraţia tăiată de la marşul 
furios pe alee, ca să nu mai punem la socoteală spaima 
trasă când auzise o voce venind de nicăieri. 

— Eu tocmai râcâiam scoicile, explică el, făcând semn 
către ambarcaţiunea amarată lângă Matilda. 

Era chiar mai mare decât iahtul lor, de un alb strălucitor, 
cu numele Fugarul scris cu litere mari, roşii. Cel puţin 
părinţii lui Cooper ţineau destul de mult la el cât să boteze 
iahtul după el”! 


5 Joc de cuvinte, în original, între numele iahtului Flown the Coop, însemnând 
„fugit pe ascuns, evadat din închisoare, dispărut cât ai clipi” şi Cooper, numele 


— Am văzut că te pregăteai să ieşi cu şalupa şi... uh, îmi 
cer iertare că te-am speriat, dar marea o să devină destul 
de agitată în câteva minute. N-ai vrea să ieşi în larg şi să... 
ştii tu. 

Făcu un gest din mână sugerând o răsturnare de barcă. 

— Oh, da. Ashley îşi flutură degetele de parcă n-ar fi fost 
mare scofală. Mulţumesc de avertizare. 

— Pentru nimic, zise el. 

Ashley îşi puse mâinile în şold şi păru încurcată. 

— Păcat că vremea e atât de rea. Abia aşteptam să 
puţin astăzi. 

— Era frumos mai devreme. Unde ai fost? întrebă el, 
tachinând-o în glumă, cu ochii scânteind. 

Doamne, era atât de arătos! De ce nu-l întâlnise 
niciodată până acum? 

— Cu stupida mea mamă! 

Ashley se simţi un pic stingherită că vorbea despre 
emblemele ei, dar era dezamăgită că nu putea să iasă în 
larg şi avea nevoie să se descarce. 

Cooper dădu din cap. 

— V-aţi certat? 

— Un pic. Ashley clătină din cap. Câteodată îmi urăsc 
părinţii. 

Poate că a te plânge de familia ta nu era cea mai bună 
cale de a atrage un băiat, dar Ashley avea pur şi simplu 
nevoie de cineva căruia să-i vorbească în momentul acela. 

— Şi părinţii mei devin, uneori, foarte supărători. lar eu 
nici măcar n-o văd prea des pe mama, îi spuse el, cu o notă 
de melancolie în glas. 

Ashley dădu din cap, urmărind absentă pescăruşii care se 
cufundau şi plonjau în apă. Părinţii lui erau probabil 
întocmai ca ai ei, prea bogaţi ca să le pese. 

— Sperasem să scap un pic de ei, anunţă ea, oarecum 
melodramatic. Tu nu simţi că totul - făcu un semn 
cuprinzător spre golful de dinaintea lor - e uneori prea 


es 


băiatului (n. tr.). 


mult, pur şi simplu? 

— Categoric. Zâmbi din nou şi apoi începu să se 
îndepărteze pe doc. Ai grijă! îi strigă el. 

Ea se uita la farul din depărtare şi nu băgase de seamă 
că el pleca. 

— Stai puţin! strigă ea. N-avea de gând să-l lase pe 
Domnul Sexy laht Club să scape atât de uşor. Tu... tu 
locuieşti pe-aici sau ceva? 

— Da. 

Cooper dădu din cap, arătând în direcţia opusă casei lui 
Ashley. 

— Mă gândeam, zise Ashley, simțindu-se dintr-odată 
foarte emoţionată. 

Şi de când era atât de emoţionată în preajma băieţilor? 
Ea îi făcea pe băieţi să se simtă emoţionaţi, nu invers. 

— Vreau să spun... nici măcar nu ştiu dacă eşti liber sau 
mă rog. Dar eu, cum să spun, dau o petrecere? De ziua 
mea? Ai vrea să... vreau să spun, peste vreo două 
săptămâni. Petrecerea, vreau să spun. 

Ce-o apucase? De ce vorbea aşa - făcând din fiecare 
propoziţie o întrebare, când erau de fapt afirmaţii, şi nefiind 
în stare să rostească întrebarea pe care voia să i-o pună? 

Dar nu era nevoie să se îngrijoreze. Cooper părea să îi 
priceput esenţa. 

— Desigur, dădu el din cap. 

Abia după ce Cooper îi luă din nou ochii cu zâmbetul lui 
ameţitor, abia după ce se pierdu, cu mers săltat, în asfintit, 
abia după ce Ashley legă din nou parâma şalupei şi porni 
către port, îşi aminti un amănunt crucial. 

Petrecerea ei era anulată. 

Of. Deci poate c-ar trebui să se întoarcă acasă şi să-i 
spună mamei sale că, după multă şi atentă chibzuinţă, 
petrecerea mai mică, mai intimă pe care o propusese 
Matilda era acceptabilă, la urma urmelor. Deci poate că n- 
aveau să fie tigri sărind prin cercuri, nicio intrare pe un 
scuter Vespa, spre deliciul asistenţei, niciun tort aniversar 


ca un cort de circ de doi metri înălţime. 

Dar poate c-o să fie ceva mai bun de-atât. Un oaspete 
foarte important, foarte frumos. 

Nu puteai invita un tip la o petrecere dacă nu era nicio 
petrecere, nu-i aşa? 


8 


E ZIUA EI SAU SĂPTĂMÂNA EI? 
PENTRU ASHLEYS, 
O SĂRBĂTORIRE NU E NICIODATĂ 
DE AJUNS 


Lili deschise uşa de sticlă a restaurantului Blowfish Sushi şi 
zâmbi recepţionerei îmbrăcată în negru. Asta da local - 
gata cu localurile mizere weekendul ăsta; şi gata şi cu 
întrebări  încuietoare enervante de la eleve la şcoli 
inferioare. Max era un dulce, dar uneori Lili avea serioase 
îndoieli în privinţa gusturilor lui. El ar fi considerat probabil 
că Blowfish Sushi era exagerat de elegant şi pretenţios. Dar 
ce gândea Max nu conta de fapt. Nu în această seară 
aparte de duminică, oricum. 

— Am o rezervare pentru patru persoane, îi spuse Lili 
amfitrioanei. Pe numele de Ashley Li. 

— O persoană din grupul dumneavoastră este deja aici, 
domnişoară Li. 

Fata purta un mini cu adevărat drăguţ şi sandale 
gladiator. Când Lili avea să fie mare, avea să conducă un 
club de noapte al ei, iar ăsta era exact genul de costum pe 
care o să-l poarte când o să verifice localul, în fiecare seară, 
ca să se asigure că totul era perfect. 

— Urmaţi-mă, vă rog. 

Lili o zări pe A.A. la masa favorită a celor trei Ashley, în 
spatele restaurantului, aproape de barul sushi lăcuit negru 
cu scaunele lui înalte roşii şi de uriaşul acvariu cu peşti 
exotici. Restaurantul ăsta avea SdA pentru grupul Ashleys, 
aşa că era alegerea perfectă pentru unul dintre 
evenimentele lor rituale - înmânarea cadourilor de dinainte 


de ziua de naştere. Era o seară din timpul şcolii, dar chiar şi 
intransigenţii ei părinți înțelegeau importanţa unui 
asemenea eveniment şi făceau o excepţie. 

— Bună, frumoaso! zise Lili, lăsându-şi poşeta de seară 
sidefie pe cel mai apropiat scaun gol şi întinzându-se s-o 
sărute prin aer pe A. A.. 

Chiar şi aşezată, A.A. părea lungă şi slabă în salopeta ei 
de mătase neagră L.A.M.B., care probabil arăta bine numai 
pe două persoane din lume - Gwen Stefani şi A.A.. 

— Bună, frumoaso! răspunse A.A.. Ce bine te prinde 
culoarea asta! 

— Mersi. 

Lili ştia că nu erau doar laude de complezenţă - şi ei îi 
plăcea noua sa toaletă. O convinsese pe mama ei s-o ia şi 
pe ea la New York weekendul trecut, şi Lili îşi trăsese o 
nouă rochie superbă Thakoon, chiar din salonul de 
expoziţie. 

— Bună, fetelor! 

Îşi ridicară privirile şi o văzură pe Lauren venind glonţ 
spre masă, urmată de un băiat care ducea o cutie aurie 
imensă, cu o fundă uriaşă pe ea. 

— Bună, frumoaso! răspunseră în cor A.A. Şi Lili, făcând-o 
pe Lauren să roşească. 

Lili se aplecă spre ea s-o sărute pe ambii obraji - fără să-i 
atingă, bineînţeles, pentru că nimeni n-ar fi vrut să fie 
mânjită cu roşu de buze pe faţă. Lauren era atât de dornică 
să fie salutată, că îşi lovi nasul de al lui A.A.. 

Lili nu ştia ce să creadă, dacă era înduioşător sau jalnic 
modul în care Lauren încă nu se simţea în largul ei ca o 
Ashley. Poate că totuşi nu era atât de surprinzător. Lauren 
era nouă în rolul ăsta, pe când celelalte trei Ashley erau de 
ani buni regine în Şcoala Domnişoarei Gamble. Uneori avea 
impresia că se născuseră suverane. 

— ÎI ştiţi pe Christian, nu-i aşa, fetelor? întrebă Lauren, 
roşind şi mai tare când îl prezentă pe tipul înalt, blond şi 
chipeş de lângă ea, care aşeză cadoul pe un scaun liber. 

— Oh, da, ne-am întâlnit la Lauren, săptămâna trecută, 


nu-i aşa? întrebă A.A., prietenoasă. 

Dar Christian păru derutat. 

— Nu prea cred, zise el, cu un zâmbet nedumerit. 

— Nu, sigur ne-am cunoscut - tu şi Lauren tocmai vă 
întorseserăţi de la... 

Lui A.A. i se stinse restul frazei pe buze, căci abia atunci 
observă că, în spatele lui, Lauren clătina din cap atât de 
viguros încât era pericol să-i cadă cerceii din urechi. 

Lili încercă să-şi ascundă un zâmbet. În mod evident, A.A. 
se gândea la celălalt iubit al lui Lauren. Il măsură pe 
Christian din creştet până-n tălpi. IIl cunoscuse şi ea pe 
Alex, săptămâna trecută, dar şi acesta de acum era 
categoric un băiat frumos. Fata asta devenise clar 
populară. 

Lauren îşi sărută prietenul de la revedere şi se aşeză 
lângă Lili. 

— Ashley a venit? întrebă ea. 

În seara asta îi dăruiau lui Ashley Marele Cadou, păstrând 
cadourile mai mici pentru ziua ei propriu-zisă, iar cea de-a 
treia rundă de cadouri pentru noaptea petrecerii ei. 
Obiceiul acesta fusese stabilit din clasa a patra şi singurul 
lucru diferit era faptul că era şi Lauren de faţă. Lauren era 
atât de încântată că fusese inclusă, încât se oferise 
voluntar să-i cumpere ea însăşi lui Ashley cadoul de ziua ei. 

Lili se gândi că Lauren încerca probabil să se răscumpere 
pentru faptul că se purtase absolut bizar în ultima vreme - 
abia de mai lua prânzul cu ele şi părea să aibă câte o 
întâlnire, o programare sau nişte ore suplimentare în 
fiecare zi. Şi nu mai departe de ieri o luase practic la fugă 
când Lili o văzuse la Gino's. Lili obţinu-se o dispensă 
specială ca să iasă din campus să cumpere nişte gogoşi 
pentru şedinţa Consiliului de Onoare. Rămăsese surprinsă 
s-o vadă pe Lauren acolo, în local, şi chiar mai surprinsă 
când Lauren o ştersese cât de repede putuse în direcţia 
opusă. Ce-o fi avut fata asta? Că doar Lili n-avea să-i 
trântească o scădere a notei la purtare. Erau prietene. 

— Ar fi bine să semnezi felicitarea, îi aminti A.A., când Lili 


se aşeză mai comod pe scaun, vârându-şi poşetuţa între 
spatele ei şi scaun, cum făcea întotdeauna mama sa. 
Ashley o să apară dintr-o clipă într-alta. 

— l-am rugat s-o deseneze exact cum ai spus tu, îi zise 
Lauren, scoțând un plic marmorat din sacoşa de 
cumpărături de la picioarele ei. 

— Ai fost la localul venețian? 

Lili cercetă cu atenţie plicul. Era prima dată când lăsa 
sarcina asta în grija altcuiva. 

— Le-ai cerut hârtie pictată manual? 

Lauren dădu din cap, legănându-şi pletele lungi, castanii. 

— Şi le-am cerut să folosească treisprezece culori diferite 
în marmorare, pentru că e a treisprezecea aniversare a lui 
Ashley. 

Lauren zâmbea fericită. Apoi deodată îi căzu faţa. 

Lili întoarse capul să privească înjur. Ce se întâmpla? La 
uşă era o fată de la şcoală, una dintre acele nimeni - Sadie 
nu-ştiu-cum, care se întorsese de curând de nu ştiu unde... 
ah, da, Lili îşi aminti. 

— la uite! Aia nu e Muci Graham? îi dădu Lili un cot lui 
A.A. Şi zâmbi cu superioritate. 

— Oh, ssst! râse A.A.. 

Lauren nu se alătură chicotelilor, ci se uita la Sadie cu o 
expresie şocată. 

A.A. o studie pe Sadie mai atent. 

— Ştii ceva, arată schimbată. 

— Da, fără uniforma aia oribilă chiar arată normal, 
încuviinţă Lili. 

Fetele Ashley descoperiseră că şmecheria de a arăta bine 
consta în a-şi accesoriza uniforma până la extrem, astfel 
încât s-o forţeze să le vină bine. Faptul că purta un top 
simplu, negru, şi jeanşi albaştri, şi că avea părul dat pe 
spate făcuse minuni în înfăţişarea lui Sadie. 

Sadie se pregătea să părăsească restaurantul împreună 
cu familia ei, dar se întoarse şi privi ţintă spre masa lor. 
Apoi începu să se apropie de ele. 


— Eu trebuie, of... trebuie să mă duc la baie! declară 
Lauren, făcându-şi drum pe lângă Lili şi grăbindu-se la 
toaleta doamnelor. 

Când Sadie ajunse la masa lor, păru derutată. 

— Te putem ajuta cu ceva? întrebă Lili, nu pentru că voia 
să fie nepoliticoasă, dar, serios acuma, cine o invitase pe 
ea? 

— Nu! Sadie clătină din cap. Se uită lung la scaunul gol al 
lui Lauren şi clipi des. Hm! 

Lili şi A.A. ridicară din umeri una la alta când Sadie plecă. 
Lauren se întoarse la masa lor după ceea ce păru un timp 
neobişnuit de lung. 

A.A. luă o gură din sake-ul neînceput dintr-o ceaşcă 
micuță, albastră ca bolta cerului. 

— Grăbeşte-te, Lili - a venit! 

Lili puse repede capacul stiloului de aur pe care i-l 
întinsese Lauren şi băgă din nou felicitarea în plic. Fără 
îndoială, Ashley venea către ele cu paşi de VIP, arătând ca 
un filon de aur. Părul ei blond era lăsat liber, mai puţin o 
codiţă împletită de jur-împrejurul capului ca o bentiţă, prin 
care îşi trecuse o panglică subţire cu fir de aur. Purta o 
rochie de mătase în mai multe straturi, stil grecesc, despre 
care le informă că era vintage şi Halston. Trebuie că 
pierduse toată ziua gltindu-se - nu era de mirare că în ziua 
aceea chiulise de la şcoală. 

— Mama s-a întâlnit cu Rachel Zoe la prezentarea de 
modă cu celebrităţi în scopuri caritabile de luna trecută, le 
spuse Ashley, după obligatoriile sărutări duble. Şi Rachel i-a 
spus că asta ar fi perfectă pentru mine. 

— Şi a avut dreptate, rânji A. A.. 

— Arăţi ca un star de cinema, încuviinţă Lauren, 

Lili făcu un efort să nu-şi dea ochii peste cap. De ce 
trebuiau A.A. şi Lauren să fie întotdeauna aşa nişte 
pupincuriste când era Ashley prin preajmă? Oare deja 
uitaseră de AshleyRank? Poate că Lili ar trebui să el aducă 
aminte cine purta de fapt coroana. 

Luă cutia uriaşă depusă pe scaunul lui Ashley şi o ridică 


pe masă, în vreme ce Lauren dădea repede la o parte 
ceştile fragile de sake. 

— Pentru mine? exclamă Ashley, mimând surpriza. 

Se strecură pe scaunul ei şi bătu darabana în cutie cu 
unghiile ei date cu ojă aurie. 

— Am luat asta la mine, zise Lauren, oferindu-i un 
deschizător de scrisori din ceramică, să te poţi uita la 
felicitare fără să-ţi strici unghiile. 

— Ce drăguţ! 

Ashley era fără îndoială într-o dispoziţie prietenoasă în 
seara asta. Lili rămase uimită de cât de mult stătu uitându- 
se la felicitare, numărând diferitele culori din imitaţia 
delicată de marmură şi citind mesajul elegant caligrafiat 
(„Celei mai frumoase dintre toate”) cu voce tare, de mai 
multe ori. Asta era cam ciudat. De regulă, Ashley termina 
cu felicitarea în zece secunde pentru că abia aştepta să 
deschidă cadoul. 

— Nu vrei să vezi ce e în cutie? întrebă A.A.. 

Expresia ei nedumerită sugera că şi ea era foarte 
surprinsă. Asta era noua, modesta Ashley-de-pe-locul 
patru? 

— Bineînţeles. 

Ashley oftă, tăind cu grijă hârtia de ambalaj cu 
deschizătorul de ceramică. Lili murea de nerăbdare să-i 
vadă faţa când avea să deschidă cutia. Lauren cumpărase 
cadoul de la Neiman Marcus, dar ideea fusese a lui Lili şi Lili 
era cea care sunase la magazin, dând instrucţiuni precise. 

— O să-ţi placă, o asigură Lauren. 

Ashley dădu la o parte straturile de hârtie de mătase 
marmorată şi făcu ochii mari. 

— Cât de... cât de oportun! 

Îşi băgă mâinile în cutie şi scoase o cască de motociclist 
aurie, cu inițiala A bătută în cristale. 

— E pentru Vespa ta! strigă veselă A.A.. 

Toate ştiau exact ce avea să primească Ashley de ziua ei. 

— E Chanel! adăugă Lauren. Făcută pe comandă! 


— Îmi place la nebunie, zise Ashley, ridicând-o în dreptul 
ochilor şi zâmbind. 

Lili se uită la ea pieziş - Ashley era neîndoielnic foarte 
potolită în seara asta. În mod normal, la un cadou ar fi avut 
una din două reacţii. 

Dacă nu i-ar fi plăcut - pentru că nu era ceea ce 
aşteptase, sau pentru că obiectul respectiv nu mai era 
suficient de „ultimul răcnet”, sau pentru că tocmai văzuse o 
fotografie a cuiva ca Chauncey Raven, popstarul asaltat de 
media care pierduse recent custodia celor doi copii ai săi, 
purtând exact acelaşi lucru - Ashley ar fi făcut de obicei o 
mutră bosumflată, le-ar fi mulţumit cu o voce slabă, 
gâtuită, şi ar fi pus imediat cadoul înapoi în cutia sau 
geanta lui. 

Dacă i-ar fi plăcut - pentru că era ce le spusese ea să-i 
cumpere, sau pentru că tocmai văzuse fotografia cuiva ca 
Sloan Hess, manechinul britanic mult prea la modă şi mult 
prea slăbănog, purtând exact acelaşi lucru - atunci ar fi 
tipat de bucurie şi s-ar fi asigurat că tot restaurantul îl 
putea vedea. Însă acum nu făcuse niciunul dintre lucrurile 
astea. Se purta doar ca orice persoană normală atunci când 
primeşte un cadou. Şi asta o făcu pe Lili foarte, foarte 
suspicioasă. Ceva trebuie să se fi întâmplat. 

— Şi cum stai cu toate aranjamentele pentru petrecere? 
întrebă A.A., după ce Ashley puse în sfârşit casca la loc în 
cutie şi cutia sub scaunul ei, iar un platou oval cu un rulou 
dragon extra-lung (făcut cu treisprezece ingrediente, cum 
se osteni să sublinieze Lauren) fusese aşezat pe masă, între 
ele. 

— Oh, ştiţi voi, zise Ashley, gesticulând voioasă cu 
beţişoarele chinezeşti. Mona Mazur are grijă de aproape 
totul. 

— Ce-aţi hotărât în privinţa costumelor monocicliştilor? 
întrebă Lauren. 

Discutaseră asta îndelung, cu câteva zile în urmă la 
prânz, dar Lauren pierduse toată conversaţia - i se făcuse 
rău pe drumul spre sala de mese şi trebuise să-şi petreacă 


pauza de prânz stând întinsă într-o cameră întunecoasă, la 
infirmerie. Încă o adunare de prânz la care lipsise, 
săptămâna aceea. Nu era de mirare că rămăsese atât de 
mult în urmă. 

— Oh, ştii şi tu. Nu contează. Ashley ronţăi din bucăţica 
de rulou dragon strânsă între beţişoarele ei. Voiam să vă 
spun şi vouă - am întâlnit cel mai frumos băiat la docuri, 
ieri după-amiază, după ore. Îl cheamă Cooper şi este 
absolut adorabil. Şi este cu totul vrăjit de mine! 

— L-ai invitat la petrecere? vru să ştie A.A.. 

Ashley dădu din cap. 

— Îm-hm. Şi e înalt, mult mai înalt decât Tri. 

— Asta n-ar fi prea greu, pufni A.A. cu dispreţ. 

— Câţi ani are? întrebă Lauren, luând o bucată gigantică 
de rulou dragon, din care căzu jumătate din miez pe faţa de 
masă. 

— Pare să fie de vârsta noastră. Am uitat să-l întreb la ce 
şcoală merge - deh! 

Lili se ocupă de mâncarea de pe farfurioara ei pătrată 
neagră, scoțând expertă cu beţişoarele o felie rătăcită de 
ghimbir. Ashley turuia fără încetare despre tipul ăla nou, 
dar părea să nu-i convină să vorbească despre petrecere, 
ceea ce nu-i stătea deloc în fire. Şi nu era singura chestie 
ciudată la ea în seara aceea. 

— Ce ziceţi? întrebă Ashley, arătându-le un model de 
invitaţie la petrecere. 

Îi ocoli ochii lui Lili când ridică bucăţica de hârtie. 

— Sunt atât de drăguţe! zise Lili, încercând să-şi ascundă 
surprinderea. 

Spunea adevărul. Invitaţiile erau şic - foarte decorative şi 
gen anii cincizeci, cu siluete reprezentate dansând în jurul 
unui gramofon. Observă că Ashley le cumpărase de la 
Papetăria lui Kate şi că invitaţiile erau făcute dintr-o hârtie 
cu textură frumoasă şi cu peceţi în relief pentru fiecare plic. 

Ashley avea un gust fantastic - nimeni nu i-ar fi putut 
contesta asta. Dar ţinând cont de toate planurile 
extraordinare pentru petrecere de care Ashley tot vorbise 


în ultimele două săptămâni, Lili se gândise că invitaţiile 
aveau să fie mult mai speciale. Se aşteptase la ceva uluitor 
şi făcut pe comandă, nu la o cutie cu invitaţii gata tipărite. 
Nici măcar n-aveau o temă de circ! 

— Deci cum sunt StripHall Queens? întrebă Lauren, luând 
o înghiţitură din „ginul tonic” cu lămâie (ginul avea un 
adaos de bere de ghimbir). Ai reuşit să te întâlneşti cu ele? 

— Şi Cirque du Soleil o să vină cu show-ul „Zumanity” 
sau „0”? se interesă A.A.. 

Ashley păru pe moment încurcată, dar mai înainte să le 
poată răspunde la întrebări, toate luminile din restaurant se 
stinseră, iar din boxe începu să se reverse o temă 
orchestrală amplă, intersectată cu ultimul hit al celor de la 
StripHall Queens, „Linge-mă! Mănâncă-mă! Sunt prăjitura 
ta!” Un tort care sfârâia şi scotea scântei luminoase fu adus 
la masa lor. 

Tortul era făcut dintr-o bilă de vată de zahăr roz, ornată 
cu treisprezece artificii. Arăta ca o superbă bombă roz. Pe 
fază, Lili dădu tonul grupului Ashleys, pentru versiunea lor 
de Mulţi ani trăiască. („Mulţi ani să trăieşti. În locul potrivit, 
la Nobu, eşti. Ca Mary-Kate şi Ashley, şi Lindsey Lohan, 
străluceşti.”) 

— La mulţi ani, frumoaso! zise Lili, întinzându-se să o 
strângă în braţe pe Ashley şi s-o sărute. 

OK. poate că uneori o ura niţel pe Ashley pentru că 
întotdeauna trebuia să fie ea numărul unu, chiar şi atunci 
când anumite bloguri decretaseră altceva, dar era ziua ei şi 
Ashley încă era cea mai bună prietenă a ei. In definitiv, o 
iubea pe nesuferita asta. 

— Pune-ţi o dorinţă! o îndemnă A.A., în vreme ce Lauren 
făcea fotografii peste fotografii cu camera ei digitală. 

Ashley închise ochii şi stinse flăcările. Când deschise 
iarăşi ochii, îi scânteiau de fericire. 

— Fetelor, sunteţi grozave! 

Lili suspină. Ashley merita tot ce i se întâmpla. 


9 


ASTA-I PROBLEMA CU PRIETENII 
DE ODINIOARĂ: VOR SĂ FACEŢI 
ACELEAȘI LUCRURI DE ODINIOARĂ 


Lauren se uită peste umăr. De când se întorsese Sadie la 
Şcoala Domnişoarei Gamble, făcuse febră la muşchii gâtului 
de cât se uita în jur căutând să se ferească de fetele 
Ashley. Şcoala se încheiase pe ziua aceea, iar Sadie 
insistase să mai rămână împreună după ore cum făcuseră 
mereu înainte. Sadie voia să vadă faimoasă reşedinţă Page 
şi n-ar fi acceptat niciuna dintre scuzele lui Lauren. 

Ghinion pentru Lauren - era chiar ziua când gaşca 
Ashleys plănuise o ieşire la cumpărături de proporţii ca să 
se pregătească pentru petrecerea lui Ashley. Oricât 
încercase, Lauren nu reuşise să-şi descurajeze vechea 
prietenă, aşa că le rugase pe fete s-o ierte că nu le însoțea 
la dezmăţul cumpărăturilor, spunându-le că mama ei voia 
să vină acasă s-o ajute să aleagă o schemă de culoare 
pentru aripa cea nouă. 

Bineînţeles, ca să nu se dea de gol faţă de cele trei 
Ashley, trebuia s-o urce pe Sadie în maşină şi să dispară din 
vedere cât mai curând posibil. Acuma, unde era Dex? Ai 
crede că un tip care n-are prea multe de făcut în afară de-a 
o duce pe ea cu maşina de colo-colo ar fi putut să fie 
punctual măcar o dată. 

Lauren îşi lungea gâtul spre stradă, dorindu-şi să vadă 
Bentley-ul apărând, şi apoi şi-l răsucea în direcţia opusă, 
spre porţile şcolii, de grija celor trei Ashley. 

— De cete tot uiţi înapoi? întrebă Sadie. 

Lauren nu-i răspunse, simțind un fior rece de spaimă 
când zări sclipind în soare noua brățară Cartier a lui Ashley. 


Cele trei fete tocmai treceau pe lângă terenul de joacă şi 
aveau să fie chiar la porţile din faţă într-o clipă. Or s-o 
prindă cu Sadie! Dacă măcar... 

— Dex! 

Bentley-ul argintiu apăru în vârful dealului, iar Lauren o 
apucă de mână pe Sadie şi o târî spre maşină. O înghesui 
pe Sadie pe bancheta din spate exact când cele trei Ashley 
apărură la poartă. Lauren trânti portiera. 

— Dă-i drumul! 

— Ce-i atâta grabă? întrebă Dex, supărat. Mai uşor cu 
echipamentul din dotare, OK, Page? 

Dacă Sadie era supărată că fusese îmbrâncită în maşină, 
n-o arătă. Era prea ocupată să se holbeze la Dex. Dacă-i 
posibil, Dex era chiar şi mai frumos când se încrunta! Nu 
era nicicum genul lui Lauren - era mult mai mare decât ea 
şi prea mult ca un frate ca să ia în calcul o asemenea idee - 
dar putea vedea efectul pe care îl avea asupra tuturor 
celorlalte fete pe care le cunoştea. 

Bănuia că şi A.A. fusese serios îndrăgostită de el mai 
devreme semestrul ăsta. Guinevere Parker chiar o 
întrebase pe Lauren dacă i-ar putea lua un interviu lui Dex 
pentru revista şcolii, ca o parte a unui reportaj, chipurile, 
despre problemele de parcare în timpul orelor de vârf din 
Nob Hill. 

— El cine e? şopti Sadie, ciupind-o pe Lauren. E superb! 

Lauren îşi dădu ochi peste cap, observând că Sadie se 
uita la Dex ca hipnotizată. 

— Dex, ea e prietena mea, Sadie. Sadie, el e Dex. Şoferul 
meu. Şi internul tatălui meu, un geniu al computerelor... şi 
aşa mai departe. 

— Bună, sexy Sadie, o salută glumet Dex de pe scaunul 
din faţă, făcând-o pe Sadie să freamete de încântare. 

— Are vreo prietenă? întrebă Sadie, când ajunseseră la 
reşedinţa Page şi ieşiseră din maşină. 

— Ăăă, da. Şi ea e cu vreo zece ani mai mare decât noi, îi 
spuse Lauren. 

Era un pic supărată pe Sadie că insistase să petreacă 


împreună tocmai ziua de azi din toate zilele. Nu renunţase 
deja Lauren să mai stea la cea mai importantă masă, la 
prânz, în fiecare zi, numai pentru ea? Desigur, Sadie n-o 
ştia, dar asta n-o făcea pe Lauren mai puţin arţăgoasă. 

Petrecerea timpului cu Sadie era la fel ca înainte. Numai 
că Lauren avea doisprezece ani acum, nu nouă. Nu voia să 
mai facă toate lucrurile pe care obişnuiau să le facă. Lauren 
se gândea cu jind la ieşirea la cumpărături pe care o 
pierdea în momentele acelea. Adică poate că Ashley avea 
să acapareze toate hainele cele mai frumoase şi să 
monopolizeze tot personalul vânzător din magazine, dar în 
mod sigur fetele aveau să-şi aleagă toalete asemănătoare 
pentru petrecere, iar ea avea să rămână din nou pe 
dinafară. 

Ei, bine. Prea târziu acum. După-amiaza asta era 
dedicată numai lui Sadie. 

— Sadie! Bine ai venit înapoi! 

Trudy Page stătea în faţa uşilor duble de la intrare, cu 
câte un pahar de suc de rodii proaspăt în fiecare mână. Ar fi 
fost mai bine dacă mama lui Lauren nu şi-ar fi asortat 
costumul Cavalli la sucul de rodii, pentru că Sadie păru un 
pic speriată de apariţia în roşu strălucitor care le aştepta 
când urcau împreună treptele de piatră. 

Nu era prima oară, de când fusese primită în grupul celor 
trei Ashley, când Lauren se simţi cuprinsă de o neplăcută 
senzaţie de stânjeneală din pricina gustului mamei sale 
într-ale modei, urmat de un val de vinovăţie. Mama ei era 
atât de bine intenţionată şi nu voia decât ca Lauren să fie 
fericită. Trudy încă nu trecuse peste entuziasmul de a fi 
super bogată; nu era vina ei, de fapt. Singurul lucru de care 
mai avea nevoie erau câteva prietene ca fetele Ashley ca s- 
o pună pe direcţia cea bună şi s-o înveţe ce să nu cumpere. 

Stai puţin. Lauren chiar se gândea la cele trei Ashley ca 
la prietenele ei? Treaba asta cu agentul dublu devenea un 
pic mai complicată decât crezuse ea. 

— Scumpo, mă bucur atât de mult că te revăd, zise 
Trudy, poftind-o pe Sadie cea cu gura căscată în casa lor 


vastă, aerisită. 

Era toată numai pereţi uriaşi de sticlă şi mobilier 
minimalist modern de la jumătatea secolului, în partea din 
faţă, dar în stil mediteranean în partea din spate, totul 
completat cu o curte cu colonade, care dădea spre cea mai 
exclusivistă parte a portului cu vase private. 

Serghei, tatăl ei fost universitar, ceruse o bibliotecă 
tradiţională tip cameră de lucru, iar mama ei avusese 
inspiraţia s-o decoreze ca pe un conac de baron scoţian, 
folosind pânze de doc Burberry vechi (adică din sezonul 
trecut) pentru draperii şi discuri tăiate din sticle scoțiene 
vechi de două sute de ani pentru a construi o măsuţă- 
vitraliu de cafea. Însă camera preferată a lui Lauren era în 
partea de sus, cea mai cool din toată casa, chiar 
dedesubtul perimetrului de aterizare al elicopterelor, unde 
pereţii erau albi, singurul mobilier erau fotoliile-saci uriaşe 
de piele ciocolatie, iar comenzile pentru sistemul stereo 
Bose erau ascunse în scândurile podelei cenuşiu-albicioase. 

O conduse pe vechea ei prietenă de-a lungul celor trei 
coridoare lungi, pardosite cu gresie, până la dormitorul ei, 
Sadie venind în urma ei ca un căţeluş nerăbdător. 

— N-am mai văzut niciodată o casă ca asta, răbufni 
Sadie. 

Uniforma ei verde ecosez arăta mai stingheritoare şi mai 
nepotrivită ca niciodată şi, pe cuvânt, şi Sadie era la fel de 
stingherită şi de nepotrivită ca şi hainele ei. 

— Voi chiar aţi dat lovitura! 

Lauren se crispă puţin şi îşi dori ca Sadie să nu fie atât de 
necioplită. 

Sadie se plimbă prin dormitorul pe două etaje al lui 
Lauren, cu ochii ei albaştri decoloraţi gata să-i sară din 
orbite. Se aruncă pe patul uriaş de puf al lui Lauren, sărind 
în sus şi-n jos ca un copil mic, şi apoi ridicându-se brusc ca 
să dea fuga la şifonierele cu uşi de oglindă care îmbrăcau 
tot peretele din spatele camerei. 

— E ca... e ca un palat! chiţăi ea, zgâindu-se la reflexia 
proprie într-una dintre uşile-oglindă. Sus ce e? 


— Oh, doar... ştii tu, ridică Lauren din umeri. 

Îi plăcea camera ei şi era cumva uimită de ea însăşi, însă 
era ceva foarte neplăcut în reacţia lui Sadie ca de copil în 
magazinul de dulciuri. 

— Ar putea locui o familie întreagă aici sus! Sadie 
tropăise pe scara circulară până la spaţiul de sus, de dormit 
şi de joacă, al camerei. Dumnezeule! Chiar ai putea - sunt, 
păi, patru paturi aici sus! 

Lauren hotărî că nu era momentul să-i spună lui Sadie 
despre petrecerea în pijama cu cele trei Ashley ţinută aici, 
mai devreme în semestrul acela, motivul pentru care Trudy 
pusese să se construiască special paturile-cuşetă din cedru 
roşu. Oricum, Sadie îşi îndreptă atenţia către modulele 
cubice pline cu cărţi, jucării şi jocuri. 

— Putem juca şi noi ceva? Ai Monopoly? 

— Nu. 

Lauren simţi că se încruntă. Asta nu era bine. Sadie era 
atrasă de toate lucrurile copilăreşti. De ce nu voia să se uite 
prin şifonierul lui Lauren, ca orice fată normală de clasa a 
şaptea care se respecta? Poate că Sadie avea nevoie de un 
imbold în direcţia cea bună. 

— Vrei să probezi nişte pantofi de-ai mei? Cred că avem 
aceeaşi măsură, iar eu am vreo douăsprezece perechi. Unii 
sunt încă nepurtaţi. 

Lui Sadie îi căzu faţa. 

— Nu putem juca nişte jocuri? Urăsc să merg să cumpăr 
pantofi. Mama mă obligă să merg la începutul fiecărui an 
şcolar şi încă nu mi-am revenit din ultima incursiune. 

— Ştiu! Ce-ai zice de o şedinţă completă de machiaj? Ar 
trebui să-mi vezi baia. 

Lauren o luă în jos pe scară, sperând că Sadie venea 
după ea. Telefonul începu să zbârnăie. Lauren îl luă, plină 
de speranţă. Poate că una dintre Ashley avea ceva spumos 
să-i povestească. Poate că o suna Lili ca să bârfească 
despre motivul pentru care Ashley fusese vai-atât-de- 
misterioasă în legătură cu petrecerea ei, sau o suna A.A. ca 
să se plângă de planul nebunesc al lui Lili de-a merge cu 


cortul. Poate că era chiar Ashley, care suna să-i 
mulţumească lui Lauren, încă o dată, pentru că-i luase acel 
cadou fabulos. 

Orice era mai bine-venit decât Sadie, zburdând sus, în 
cameră, ca o fetiţă scăpată într-un magazin de jucării. 
Lauren îşi notă în minte să dea jocurile alea, majoritatea 
încă în ţiplă şi noi-nouţe, de pomană. 

— Alo? răspunse Lauren. 

Era Ashley, care întreba dacă Lauren terminase treaba cu 
mama ei şi dacă se puteau întâlni la butic tout de suite. 

— Pierzi toată distracţia, gânguri Ashley. 

Poate că Ashley voia doar un public mai larg în timp ce 
proba cele cinci toalete ale sale. Poate că voia să mai fie 
cineva care să-i spună că arăta minunat în orice ar fi 
îmbrăcat. Nu conta. 

Lauren închise telefonul şi luă rapid o decizie. Se întoarse 
către Sadie, cu zâmbetul prea-dulce pe care văzuse că-l 
oferea Ashley oamenilor când voia ca ei să facă vreun lucru 
despre care ştia că ei n-ar fi vrut să-l facă. 

— Ascultă, m-a sunat tata, şi cumva am uitat că i-am 
promis c-o să trec eu să iau ceva pentru mama pe care l-a 
comandat el de la Graff. 

Doamne, era atât de uşor să minţi odată ce-ţi intrase în 
obicei! 

— Zău? întrebă Sadie, arătând total dezamăgită. Dar am 
adus-o pe Felicity! zise ea, scoțând o păpuşă California Girl 
din geanta ei exagerat de mare. 

— Data viitoare, îţi promit. Apoi spuse cuvintele magice 
care - era sigură - aveau să anihileze orice fel de proteste 
din partea lui Sadie: Nu-ţi face griji. Te poate conduce Dex 
acasă. 


10 


A.A. DESCOPERĂ ÎNŢELEPCIUNEA 
CARE SE NUMEȘTE BEYONCE 


Pe A.A. n-o deranja sa joace fotbal pe ploaie şi în noroi, dar 
într-o după-amiază urâtă ca asta, majoritatea celorlalte fete 
din liga ei ad-hoc aduseră diverse scuze ca să nu apară la 
meci pe Jackson Playground. In mod normal, asta ar fi 
călcat-o pe nervi, dar, după cum se dovedi, şi ea avea 
altceva de făcut, oricum. 

Seara trecută, la cină, Lili o convinsese pe Ashley să 
meargă la cumpărături după orele de şcoală pentru 
toaletele pentru petrecerea ei. Lili stăruise că fetele Ashley 
trebuiau să facă asta împreună ca să fie sigure că ţinutele 
lor se vor asorta perfect. In plus, Ashley vorbea de secole 
despre nevoia de a avea cinci rochii diferite. Nu mai erau 
decât vreo câteva săptămâni până la petrecere. Trebuiau 
să înceapă să cumpere acum. 

Ashley făcuse nazuri la început, ceea ce fusese 
neaşteptat. Lili avea dreptate, Ashley se purta un pic cam 
ciudat în privinţa petrecerii ei. Dar odată ce ajunseră la 
magazine, Ashley redeveni fata  înnebunită după 
cumpărături dintotdeauna. 

Se schimbaseră de uniforme la şcoală şi erau în centru la 
trei şi jumătate, iar pe la patru A.A. obosise să tot probeze 
haine. Celelalte fete nu păreau niciodată sătule de asta, dar 
se hotărau mult mai greu decât A.A. - ea găsise o rochie 
grozavă în primele douăzeci de minute! Una roz foarte sexy 
cu imprimeu leopard - cam excentrică pentru ea, dar lui 
A.A. îi plăcea cât de stridentă era. Mama ei spunea 
întotdeauna că nu era nimic mai plictisitor decât bunul 
gust. 


Aşa că acum stătea prăbuşită pe o sofa de velur ivoriu, 
trimițând mesaje pe telefon, ascultând ritmul muzicii de 
fundal din magazin şi privind cum Ashley şi Lili tot intrau şi 
ieşeau din cabinele de probă, cerându-i părerea. 

Îşi întoarse iar atenţia asupra iPhone-ului său. Mesaj nou: 
Ned voia să vină acasă. Tocmai cumpărase ultima versiune 
a jocului Dark Void pentru Wii-ul său, ceva de care fusese 
obsedat toată săptămâna. A.A. oftă - ea se confrunta cu o 
altfel de obsesie în clipa în aceea, şi anume competiţia 
acerbă într-ale modei dintre Ashley şi Lili, runda cinci sute 
şaizeci şi patru. 

Fetele astea două nu vedeau niciodată o rochie pe care 
să nu vrea imediat să şi-o smulgă una din mâinile celeilalte 
şi s-o pretindă pentru ea însăşi. Amândouă ieşeau din 
cabine în acelaşi moment, punând-o pe A.A. să fie - ca de 
obicei un arbitru al modei. 

— Asta e mult prea asemănătoare cu rochia de pe mine, 
îi spuse Ashley lui Lili, încruntându-se la cascada de volane 
de pe Lili. Doar nu vrei să arăţi ca o imitatoare, nu? 

— Dar ciocolatiul arată cu mult mai frapant pe mine, nu 
crezi, A.A.? 

De când fusese declarată numărul unu pe AshleyRank, 
Lili nu se lăsa bătută fără luptă. 

— Eu cred că rochiile sunt destul de diferite, zise A.A., 
dar îşi dădu seama că Ashley nu era convinsă. 

Ashley trăgea de dantela volanelor rochiei sale, cu o 
expresie nemulțumită înnegurându-i faţa. 

— Şi, oricum, Ash - tu o să porţi asta numai o jumătate 
de oră, nu-i aşa? Nu contează dacă o să arate cumva 
asemănătoare cu rochia lui Lili. 

— De fapt, cumva chiar seamănă, se răsti Ashley. Se 
ridică pe vârfuri şi se uită la reflexia ei în oglinda ce-o arăta 
în întregime, fixată de un perete. E petrecerea mea, la 
urma urmelor! 

— Da, zise Lili cu un suspin, adunându-şi părul negru- 
corb într-o coadă de cal şi răsucind-o în faţa oglinzii, 
verificând decolteul rochiei. Ce se întâmplă cu petrecerea, 


mai exact? Vreo nouă schimbare? 

— Nu. De ce, artrebui să fie vreuna? 

Ashley se întoarse pe un călcâi încălţat în ciorapi şi intră 
înapoi în cabina de probă, smucind draperii de catifea şi 
închizându-se înăuntru. 

Lili ridică o sprânceană spre A.A., de parcă ar fi zis Ce ti- 
am spus eu? Pe drumul de întoarcere de la restaurant, cu o 
seară în urmă, Lili o întrebase dacă ea nu observase nimic 
ciudat în comportamentul lui Ashley. A.A. ridicase doar din 
umeri, dar acum, că avusese timp să se gândească, i se 
păru că probabil Lili avea dreptate. 

Ashley se arăta cam prea misterioasă. Poate că pur şi 
simplu se plictisise să tot vorbească despre detaliile 
petrecerii. Sau poate că, mai probabil, nu voia să ştie 
nimeni de unele megasurprize pe care le plănuise. Nici 
măcar celelalte Ashley. Pfui! A.A. îşi încrucişă picioarele 
lungi şi ridică din nou IPhone-ul. Ashley n-avea decât să-şi 
ţină secretele. Câtă vreme unul dintre acestea nu era 
„Ashley şi Tri din nou împreună şi începând să-i 
scandalizeze pe toţi cu purtarea lor excesiv de amoroasă”, 
lui A.A. Nu-i păsa. 

Ashley ieşi din nou, aruncând o privire înainte ca să fie 
sigură că Lili nu era pe-acolo. 

— Ce părere ai? întrebă Ashley, imitând mersul pe 
catwalk până la oglindă şi apoi luându-şi o poză. 

Rochia ei era de un uluitor albastru-turcoaz, cu un 
decolteu împodobit cu strasuri. 

— E grozavă de poţi să mori, sau nu? 

— Oh, Doamne, a fost făcută pentru tine! 

O voce puternică, prea veselă, anunţă că Lauren sosise. 

— De ce-ai întârziat atâta? întrebă Ashley. 

Râsul lui Lauren era strident. Îşi puse geanta şi haina pe 
canapea, lângă A.A., şi începu să vorbească, prea repede. 

— Oh, ştiţi voi - decoratorul a uitat să aducă mostrele 
care trebuiau, aşa că a fost o ameţeală totală... 

Dar se opri din povestit când observă că Ashley n-o mai 


asculta şi se îndreptase către şirurile de umeraşe din 
capătul celălalt al încăperii, pentru a verifica rochiile de 
acolo. 

A.A. îşi dori ca Lauren să nu mai turuie atâta. Era una din 
gaşca lor acum mă rog, într-un fel, şi poate că nu pentru 
totdeauna. Deşi în ultima vreme se părea că Lauren era 
cam schizo. La şcoală, ori nu era pe nicăieri de găsit, ori se 
agăța de ele ca lipitoarea. Da, chiar şi aşa, Ashley o invitase 
în mod special la dineul de la ziua ei şi ţinuse s-o sune pe 
Lauren la fiecare cinci minute, cerându-i să se întâlnească 
pentru cumpărături. Lauren n-ar fi avut de ce să se agite 
atât. 

Ashley se întoarse în faţa lor cu mâinile în şolduri, 
purtând o altă rochie. 

— Catifea roşie, cugetă ea, ţuguindu-şi buzele. Cu un 
cordon de catifea roşie. Super exclusiv! Ce credeţi? 

Lauren îi studie cu atenţie reflexia în oglindă. A.A. îşi 
spuse că rochia o făcea pe Ashley să arate ca un semn 
stradal de stop. Bineînţeles, Lauren îi adresă conştiincioasă 
un compliment. 

— E adorabilă! 

— Ash, putem să ne aducem şi iubiții, da? întrebă Lili, 
scoțând capul de după draperia ei. Deja i-am spus lui Max 
despre asta. 

— Bineînţeles! 

— Tu pe cine aduci? o întrebă A.A. pe Lauren. 

— Oh, Doamne! exclamă Lauren. Nici măcar nu m-am 
gândit la asta! 

AA. păru uluită. 

— Nu ştiu cum reuşeşti - să te întâlneşti cu doi băieţi 
odată. 

Lauren îşi lăsă privirile în jos, la mâinile din poală. 

— De fapt, e groaznic, zise ea. Nici măcar nu ştiu pe care 
îl plac mai mult. Tu ai avut vreodată problema asta? 

Lui A.A. îi luă un moment să răspundă. Se gândise la 
Hunter şi la faptul că îl plăcea, iar mintea ei zburase 


tulburător, la Tri. 

— Nu, mie îmi place Hunter, anunţă ea, chiar dacă nu era 
un răspuns la întrebarea lui Lauren. 

Din fericire, Lauren părăsi subiectul şi se întoarse spre 
Ashley. 

— Te-ai gândit să amenajezi o zonă VIP la petrecerea ta? 
sugeră ea, îndreptându-se către şirurile de rochii să-şi 
aleagă şi ea una. 

— Şi eu mă pregăteam să-i sugerez asta! 

Lili dădu în lături draperia cabinei sale de probă, încă 
trăgând de fermoar s-o închidă. Era o rochie de catifea 
ruginie, foarte asemănătoare ca stil şi culoare cu cea care 
era pe Ashley. A.A. încercă să-şi înăbuşe un zâmbet. 

— Ntt! pufni Ashley. Bineînţeles că m-am gândit la asta. 
Nu doar că va fi o zonă VIP, va fi un ring de dans VIP. Numai 
fetele Ashley vor avea voie să danseze pe el. 

— Cu băieţii, da? întrebă Lauren, neliniştită. 

Gândul la băieţi o făcu pe A.A. să scoată un geamăt. Ea 
nu ştia nici măcar dacă Hunter o să vină la petrecerea asta, 
darămite să mai şi danseze cu ea într-o zonă VIP în vreme 
ce toţi ceilalţi stăteau pe margine şi se uitau. Şi atunci se 
simţi vinovată. De ce nu voia să danseze cu Hunter? Doar 
el nu era un ratat jalnic ca Tri. 

— A.A., bună! 

Lui A.A. nu-i veni să creadă. Vorbind de lup - sau cel 
puţin, de prietena lupului. Cecily, noua iubită a lui Tri îi 
făcea cu mâna din cealaltă parte a magazinului. 

— Salut! zise A.A., fluturându-şi degetele şi lăsându-se şi 
mai jos pe canapea, în vreme ce Cecily îşi aşeza umbrela în 
standul de lângă uşă. 

Mai degrabă le privea pe Lili şi pe Ashley războindu-se în 
clipa asta pe o bentiţă de catifea, decât să intre în vreo 
conversaţie pe tema „Tri e atât de grozav” cu noua lui 
iubită îndrăgostită lulea. 

Prea târziu. Cecily venise în grabă, se aşezase pe 
canapea lângă A.A. şi îşi scutura picăturile de ploaie din 
păru-i castaniu-roşcat tuns bob. Cecily arăta proaspătă şi 


drăguță într-un tricou simplu şi jeanşi negri prespălaţi. 
Telefonul lui A.A. începu să vibreze. 

— E fratele meu, îi spuse ea lui Cecily, verificând ecranul. 
Tocmai şi-a luat noua versiune de Dark Void. Asta e un... 

— Şi-a luat-o deja? Credeam că n-o să fie scoasă pe piaţă 
decât marţi, zise Cecily, părând entuziasmată. Abia aştept 
s-o încerc. Hei, chiar voiam să te întreb - ai jucat deja noul 
joc de fotbal FIFA 08? Tocmai mi l-a luat tata şi îmi place la 
nebunie. Joci? 

A.A. dădu din cap, fără să spună nimic, dându-şi vag 
seama că Ashley şi Lili se certau acum cu voci ridicate cine 
să poarte catifea la petrecerea lui Ashley. Nu voia s-o placă 
pe Cecily, dar... trebuia să recunoască evidenţa: fata nu era 
chiar atât de rea. Era jucătoare de fotbal ca şi A.A. şi în mod 
clar o împătimită a jocurilor pe calculator. Avea o tunsoare 
şic şi arăta minunat în jeanşii de designer, dar nu părea să 
fie deloc genul de fată care-şi pierdea tot timpul îngrijindu- 
se de înfăţişarea ei. 

— Ei bine, dacă vrei să ştii, îţi face picioarele scurte, îi 
spunea Ashley lui Lili. 

— Serios? N-aş fi vrut să-ţi spun asta, dar ceva din rochia 
asta te face să arăţi ca o brioşă roşie. 

— Poate ar trebui să încercaţi amândouă altceva, zise 
linguşitoare Lauren, trecând pe lângă ele spre o cabină de 
probă cu un teanc de rochii pe braţ. 

A.A. îşi rostogoli ochii spre Cecily, de parcă ea nu era 
împreună cu cele două certăreţe, iar Cecily zâmbi. Boxele 
de deasupra capului ei izbucniră într-un cântec al lui 
Beyonce, iar Cecily începu să cânte şi ea, cu un aer absent. 

— Pot să-mi găsesc un altul ca tine până mâine, cântă 
ea, bătând cu degetele în canapea. Aşa că niciodată să nu- 
ți treacă vreo secundă prin cap că ai fi de neînlocuit. 

De neînlocuit. Asta obişnuia să creadă A.A.? Că Tri avea 
să fie întotdeauna acolo, aşteptând-o pe ea să-l placă? Ce 
idioată fusese, rămânând amorţită în loc după ce Tri o 
sărutase, aşteptând ca el să încheie socotelile cu Ashley şi 
să-i ceară ei să iasă împreună! Era absolut /în/ocuibilă. Şi 


iată aici dovada vie, stând chiar lângă ea. 

Fotbal. Jocuri video. Haine frumoase. Locuia într-un hotel. 
Oh, Doamne. Asta nu era nicio coincidenţă. A.A. îşi dădu 
seama de groaznicul adevăr: Cecily era o clonă desăvârşită 
a lui A.A.. Nu era de mirare că Tri era topit după ea. Şi nu 
era de mirare că Tri fusese atât de grosolan cu A.A. zilele 
astea - n-o mai plăcea şi nu mai avea nevoie de ea. 

Terminase cu ea în toate modurile posibile. Şi asta era 
foarte bine - bineînţeles că era. A.A. avea un prieten al ei, 
al cărui nume nu şi-l putea aminti în clipa aceea. Dar ea îl 
plăcea. Mult. In plus, le avea pe celelalte Ashley. Nu avea 
nevoie de tâmpitul, trişorul şi gelosul Tri Fitzpatrick. 

Atunci de ce se simţea gata să verse? 


11 


LILI ÎNTREDESCHIDE 
PERICULOASA CARTE A FETELOR 


— Cât de multe lucruri îţi trebuie pentru o singură noapte, 
oricum? 

A.A. stătea cu mâinile în şolduri, cu o expresie buimăcită 
pe faţa ei frumoasă, uitându-se la mica pădure de genţi 
Nordstrom crescută în mijlocul dormitorului ei. După ce 
cheltuiseră mult prea mulţi bani pe haine, Lili o convinsese 
s-o ajute să-şi aleagă echipamentul de camping pentru 
apropiata sa excursie. 

Muma lui Ashley o pedepsise să stea acasă după ce 
compania ei de credit o sunase ca s-o întrebe dacă-i fusese 
furat cardul Visa, întrucât cineva descărcase mii de dolari 
pentru plăţi la casă în mai puţin de o oră; şi un Dex nervos 
o luase pe Lauren ca s-o ducă acasă fără să accepte nicio 
scuză, spunând ceva despre drumul lung pe care tocmai îl 
făcuse cu maşina, pe o rută foarte ocolitoare, toată după- 
amiaza aceea. 

Ea şi Lili se întorseseră la apartamentul din Fairmont 
încărcate cu maldăre de echipament pentru camping. Lili se 
târa de la o geantă la alta în patru labe, verificând 
conţinutul fiecăreia cu chitanţa cardului ei de credit. In mod 
limpede A.A. nu înţelegea cât de complicat era să stai la 
cort. 

— Toţi sacii de dormit au căptuşeală cadrilată, se 
plângea Lili, scotocind printr-una dintre genţile cele mai 
mari. E atât de „Seattle”! 

— Chiar era nevoie să cumperi rucsacul ăla enorm? E mai 
mare decât tine. 

A.A. se aşeză pe cufărul alb lăcuit şi cercetă din ochi 


prada incursiunii. 

— Ştiu, e urât, nu-i aşa? 

Lili trase de chingile utilitare ale rucsacului negru. Numai 
uitându-se la el se simţea neliniştită în privinţa excursiei 
ăsteia cu cortul. În mod foarte clar îşi părăsea zona de 
confort în toate modurile cu putinţă. 

— Dar Max a zis să-l iau pe cel mai mare din cauza 
genului de excursie în care mergem. 

— Ei, în ce gen de excursie mergeţi? 

A.A. îşi lăsă capul într-o parte şi se trase de o codiţă. 

Lili oftă. 

— O excursie secretă. Se legănă pe călcâie, aruncându-i 
lui A.A. o privire jalnică. Încep să cred că e o idee stupidă. 
Ashley cu siguranţă asta crede. 

— Bineînţeles că e o idee stupidă, îi spuse A.A. Adică, ia 
gândeşte-te. N-ai fost niciodată în viaţa ta cu cortul. Nici 
măcar n-ai vrut vreodată să pleci cu cortul. Mama ta ar lua 
foc dacă ar şti ce te pregăteşti să faci. Ceilalţi care mai 
merg sunt nişte ciudaţi ca din Şcoala de Rock. Şi singurul 
motiv pentru care faci în asta este să-l impresionezi pe un 
băiat. 

— Nu să-l impresionez, protestă Lili, deşi ştia că nu 
sunase foarte convingătoare. Doar ca să putem... ştii tu, să 
petrecem un timp împreună. 

A.A. făcu o strâmbătură. 

— Puteţi să petreceţi timpul împreună oriunde în oraş, îi 
atrase ea atenţia. Îţi dai seama că Genghis Han o să te 
omoare dacă află de asta, adăugă ea, folosind porecla cu 
care o numeau ele, între patru ochi, pe mama intransigentă 
a lui Lili - Lili nu se supăra prea tare, căci ea însăşi îi găsise 
porecla. 

— Tocmai de aceea nu i-am spus nimic. 

Lili rânji, deşi nu prea mai avea poftă de zâmbit în clipa 
asta. Gândul că mama ei ar putea afla... era mult prea 
înspăimântător şi pentru a-l concepe. 

— Şi ce-o să zică atunci când o să vadă decontul cărţii de 


credit? 

— Tata e cel care-mi plăteşte cardul, zise Lili, ridicându- 
se. 

De la atâta târât în patru labe o dureau picioarele şi 
trebuia să fie în cea mai bună condiţie fizică pentru 
excursie. 

— El nu pune niciodată întrebări. Şi dacă o să mă întrebe, 
o să-i spun că sunt pentru cadoul de ziua lui Ashley. De 
aceea am luat toate lucrurile de la Nordstrom şi nu de la 
vreo tarabă de pe stradă. 

— Dar recunoaşte. Mai degrabă ai fi văzută moartă decât 
cumpărând de la vreo tarabă, glumi A.A., aruncând cu o 
perniţă miţoasă în Lili. 

— Nici măcar nu ştiu ce e o tarabă, zise Lili. Sau unde e. 
Slavă Domnului că la Nordstrom au de vânzare şi lucruri 
dintr-astea. OK, hai să recapitulăm planul nostru pentru 
sâmbăta viitoare. Eu vin aici după lecţia de vioară. Eşti 
sigură că mama ta o să fie acasă weekendul viitor? 

Era ziua de dinaintea Zilei Recunoştinţei şi toată lumea 
avea să fie plecată sau avea să sărbătorească în weekend, 
de aceea Lili voia să pună planul la punct înainte ca A.A. să 
fie prea distrasă de curcan şi de umplutură. 

Era esenţial ca mama lui A.A. să fie prezentă şi să poată 
fi găsită, pentru că era exclus ca părinţii lui Lili s-o lase să 
stea la A.A. acasă peste noapte fără supravegherea unui 
adult. Chiar dacă adultul în chestiune era Jeanine Alioto, un 
fost supermodel care-şi petrecea jumătate din timp 
călătorind şi care credea că a fi o mamă bună însemna să 
se asigure că în fiecare seară camerista aducea o tavă cu 
lapte fierbinte şi prăjiturele calde. 

— Ea a zis că o să fie. Dar o cunoşti, rânji A.A.. Cineva s- 
ar putea s-o invite la Festivalul de film de la Veneţia sau 
mai ştiu eu ce şi îşi va lua zborul într-acolo. 

— Încearcă s-o convingi să rămână, OK? 

Lili avea nevoie ca totul să meargă conform planului. 
Jeanine nici n-avea să bage de seamă că Lili o să dispară de 
îndată ce soseşte mama lui A.A. îşi petrecea de regulă 


după-amiezile de sâmbătă la un masaj cu pietre fierbinţi şi 
o epilare din cap până-n talpă, pregătindu-se pentru vreun 
eveniment de gală din seara respectivă. Apoi avea să fie 
plecată toată noaptea şi să doarmă jumătate din duminica 
de după. Până atunci, Lili va fi înapoi în oraş, în siguranţă, şi 
nimeni mai în vârstă de paisprezece ani nu va bănui nimic. 
Dar Jeanine chiar trebuia să fie în țară pentru ca planul ăsta 
să funcţioneze. 

— Deci ai rucsac şi sac de dormit. AA. luă fusta 
uniformei de şcoală, cel mai disprețuit articol din garderoba 
ei, şi o aruncă pe patul suprapus. Ce altceva? 

— Ghete de alpinism, zise Lili, scoțând o pereche de 
Timberland din uriaşa lor cutie, cu şireturile negre legate 
unele de altele. Atât de urâte. Sticlă de apă. Vesta din 
fleece. O lanternă pe care o pot purta pe frunte, legată cu o 
bentiţă, pentru vizitele la baie din timpul nopţii. 

— Lil, zise A.A., cred că ştii că nu există băi pe Muntele 
Tam. Ştii că sunt doar tufişuri, da? 

— Da, bineînţeles că ştiu! protestă Lili. 

Sperase că vor fi nişte mici clădiri de baie, ca nişte 
căbănuţe de lemn, presărate de-a lungul traseelor 
montane. De ce nu? Dacă ar fi fost ea şefa pădurarilor le-ar 
fi construit. Poate cu nişte lucarne drăguţe, ca să lase 
soarele să intre, şi hârtie igienică biodegradabilă, şi nişte 
broşuri laminate de citit despre floră şi faună. Locuri unde 
oamenii să-şi poată reîncărca telefoanele mobile. Poate că 
ar putea fi şi nişte zone de distracţie, cu wireless, unde să-ţi 
poţi verifica şi e-mailurile! 

— Tufişuri forfotind de şerpi, de ratoni şi de păianjeni, 
continuă A.A., lăsându-se pe spate pe cufăr, încercând să 
jongleze cu pantofii de şcoală. 

— Mersi, A.A., oftă Lili. Spera că AA. glumea. Mă 
încurajezi atât de mult! 

— Ştii care-i părerea mea. Să faci toate astea pentru un 
băiat... ei bine, pur şi simplu nu merită. 

A.A. părea să aibă o părere foarte proastă despre băieţi 
în momentul ăla. Pentru cineva care ieşise cea dintâi cu un 


băiat, era întrucâtva surprinzător. Nu era A.A. îndrăgostită? 

Lili voia să-i explice cât de mult ţinea la Max. Voia să 
meargă în excursia cu cortul ca să-i arate că ea era 
rezistentă la activităţile fizice, şi cineva care-i împărtăşea 
interesele. În plus, n-ar fi suportat gândul că el ar fi fost pe 
munte doar în compania prietenilor lui şleampeţi şi a 
vulgarelor prietene ale acestora. 

— Tu spune-mi doar că totul o să meargă ca pe roate 
sâmbăta viitoare, o rugă Lili, scoțând vesta de fleece din 
hârtia în care era ambalată şi ridicând-o în dreptul umerilor 
ei firavi. Ce zici? 

A.A. mimă vomitatul. 

— Ştiu, zise Lili. 

Nu se gândise niciodată că lucrurile vor ajunge aici: o 
vestă roşu-închis de fleece şi o lanternă în frunte legată cu 
bentiţă. Asta trebuia să faci când aveai un iubit? Işi scoase 
vesta şi o îndesă înapoi în sacoşa de cumpărături. 
Previziunile meteorologice anunţaseră ploaie şi vânt 
puternic pentru weekend. Poate că excursia avea să se 
amâne. Poate că reuşea să înapoieze toate lucrurile astea 
oribile la magazin şi să-şi folosească în schimb cardul de 
credit pentru nişte rochi frumoase. De bună seamă că ar fi 
meritat-o. 

Interfonul bâzâi şi Lili sări în picioare, simțindu-se imediat 
vinovată. Mama ei era probabil la uşă, parcase maşina în 
faţa intrării în hotelul Fairmont şi aştepta s-o ducă pe Lili 
acasă. 

— Să te bucuri de ziua curcanului, zise Lili, îmbrăţişând-o 
pe A.A.. Şi adu-i aminte mamei tale să fie aici, îi şopti ea, de 
parcă discuţia cu A.A. ar fi fost supravegheată. E o 
chestiune de viaţă şi de moarte pentru mine. 

A.A. flutură din mână de parcă i-ar fi spus Nicio grijă. Dar 
Lili nu putea să nu-şi facă griji. Dacă un singur lucru nu 
mergea cum ar fi trebuit, planurile ei perfecte s-ar fi năruit. 
Şi ce avea să se întâmple atunci, Lili nici nu îndrăznea să se 
gândească. 


12 


LAUREN PRIMEŞTE O INVITAŢIE 
SĂ SE RĂZGÂNDEASCĂ 


Lauren îşi întinse picioarele şi încerca sa nu caşte. Scaunele 
din Micul Teatru erau extrem de incomode. Asta era şi 
scopul, bănui ea: să nu fie nimeni în stare să picotească în 
timpul AP-urilor (anunţurile de la prânz). Bătea uşurel cu un 
Louboutin Mary Jane pe parchetul podelei, încercând să 
acopere vocea monotonă a profesoarei de muzică, 
domnişoara Evangelista, care le spunea că toată lumea 
trebuia să se înscrie la excursia Clubului Veseliei la 
concertul de muzică simfonică. O-aah! De ce le mâncau 
profesorii atâta timp pentru AP-uri! Nu ştiau că treburile 
adevărate se petreceau după ce părăseau ei scena? 

În lunea aceasta, mai ales, ceva foarte important era în 
atenţia tuturor. Toată clasa a şaptea vorbea despre 
petrecerea lui Ashley Spencer, care avea să fie peste două 
săptămâni. De când fusese zărită în dimineaţa aceea pe 
banca de piatră de la marginea terenului de joc, 
amestecând invitaţiile la petrecere ca pe nişte cărţi de 
taroc, nimeni nu mai fusese în stare să se concentreze vreo 
secundă la lecţii. 

Lauren se trezise că agitația lor era molipsitoare chiar 
dacă, spre deosebire de majoritatea celorlalte fete, ea ştia 
că fusese invitată la petrecerea lui Ashley. Toate fetele din 
Ashleys îşi primiseră invitaţia la Fillmore Starbucks în 
dimineaţa aceea, în timp ce aşteptau să-şi ia latte-le de 
soia decofeinizate. Băutura favorită a lui Ashley. 

În cele din urmă, profesorii coborâră unul după altul de 
pe scenă şi celelalte clase începură să plece, îndreptându- 
se spre ore sau spre sala de mese. Insă elevele de-a şaptea 
rămaseră pe loc, chicotind şi dându-şi coate una alteia, fără 


să se grăbească deloc să iasă din sală. 

Şi iat-o pe Ashley, stând chiar în mijlocul tuturor privirilor, 
ca ochiul uraganului, cu toate cărţile în mână, ca să zicem 
aşa, şi purtându-se de parcă n-ar fi înţeles de ce se făcea 
atâta caz. 

— Melody Myers! 

Ashley începuse să strige numele. 

Cele destul de norocoase ca să primească o invitaţie 
zâmbeau la ea prosteşte, arătând cât erau de surprinse şi 
de onorate. 

— Sheridan Riley! 

Partea cea mai ciudată a întregii scene era că Ashley nu 
părea să guste momentul chiar atât de mult. De regulă, 
adora să le domine pe toate celelalte ori să-şi vânture 
statutul de regină a popularității pe sub nasul lor. 

Însă azi arăta aproape copleşită, de parcă nu-i venea să 
creadă cât de importantă era toată această treabă. Nici 
măcar nu le avea pe celelalte fete din gaşca Ashleys ca s-o 
sprijine. Lili reuşise să se eschiveze de la oră, spunând că 
avea programare la doctor, dar Lauren ştia ce făcea de 
fapt: Lili şi Max se întâlneau ca să meargă împreună la alte 
cumpărături pentru echipamentul de camping. Se pare că 
el aruncase o singură privire la rucsacul de la Nordstrom şi 
declarase că era cu totul nepotrivit. Max o ducea la un 
magazin adevărat de articole sportive. 

Lili şi Ashley nu erau oricum în cele mai bune relaţii în 
momentul acela, ceva ce Lauren urmărea cu interes. După 
înfruntarea pe marginea rochiilor de catifea din magazin, 
de sâmbătă după-amiază, Lili era furioasă. Când Lauren 
plătea pentru hainele ei, Lili venise lângă ea la casă, 
şoptindu-i că era ceva în neregulă cu petrecerea lui Ashley. 
La momentul acela, Lauren crezuse că Lili doar suferea de 
furia garderobei. 

Dar cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât îşi dădea 
seama că s-ar putea ca Lili să aibă dreptate. 

Ashley strigă un alt nume. 

— Bethany Revson! 


Lauren rămase deoparte, lângă şirurile de scaune, 
urmărind cum feţele unora dintre fete devin din ce în ce 
mai lungi, pe măsură ce înțelegeau că fuseseră 
condamnate să fie Cenuşărese şi să nu meargă la bal. 

Daria Hart stătea gata să plângă. Chiar şi Guinevere 
Parker arăta dezamăgită, deşi trebuie să fi şi ştiut că ea n- 
ar fi fost niciodată invitată la petrecerea lui Ashley, nici într- 
o mie de ani, indiferent cât de tare vorbea despre cum voia 
să scrie o dare de seamă frumoasă despre petrecere în 
revista şcolii. Şi printre ele era şi biata Sadie, cu nasul pe 
sus, prefăcându-se că nu-i păsa. 

Sadie era încă puţin supărată pentru că fusese expediată 
abrupt, deunăzi. 

— Eu nu mai pierd vremea aici, îi spuse ea lui Lauren. 
Asta e o prostie. De ce se agită lumea atât de mult pentru o 
idioată de petrecere? Mă duc în clasă. 

— OK. 

Lauren dădu din cap, aruncând cu nervozitate o privire 
peste umăr ca să vadă dacă vreuna dintre fetele Ashley o 
observa vorbind cu Sadie. 

— De ce tot faci aşa? întrebă Sadie, uitându-se furioasă 
la Lauren prin lentilele groase ale ochelarilor ei. 

— Ce? 

— Te uiţi peste umăr ori de câte ori vorbeşti cu mine. 

Lauren simţi o împunsătură de vinovăţie. Nu-şi dăduse 
seama că era atât de transparentă. 

— Mă rog, tu chiar crezi că ai vreo şansă să primeşti o 
invitaţie? Trezeşte-te, Lauren! 

Lauren nu ştia ce să-i răspundă la asta - forţa 
vehemenţei lui Sadie o luase pe nepregătite. Insă nu 
trebuia să spună nimic, căci o făcu Lili pentru ea. 

Lili sosi în Micul Teatru cu răsuflarea tăiată. 

— Lauren! Ai invitaţia la tine? Eu cred că mi-am uitat-o 
pe a mea la Starbucks, în dimineaţa asta, şi trebuie să-i 
spun lui Max amănuntele despre petrecere. 

Lauren scotoci în geantă şi apoi îi înmână preţioasa 


invitaţie lui Lili, în vreme ce Sadie se uita cu ochii larg 
căscaţi. Lili aruncă o privire curioasă în direcţia lui Sadie, 
apoi se scuză că trebuia să-şi termine conversaţia la telefon 
cu prietenul ei. 

Sadie se uită la Lauren. 

— Ai fost invitată la petrecerea lui Ashley. 

— Ăăă, cam aşa ceva. Lauren era torturată de vinovăţie. 
Este, ăăă, ceva de care voiam să-ţi spun. 

Sadie îşi miji ochii. 

— Cred că pot să ghicesc. Mă întrebam când aveai de 
gând să-mi povesteşti despre „noile tale prietene”. Crezi că 
nu ştiu că acum eşti una dintre ele? Poate că nu mă îmbrac 
la fel de frumos ca ele, dar nu sunt proastă. 

Lui Lauren i se făcu rău. 

— V-am văzut clar la Blowfish Sushi deunăzi - şi te-am 
văzut cum fugi ca să nu fii nevoită să mă saluţi. lar 
alaltăieri după-amiază, n-a trebuit s-o ajuţi pe mama ta, nu- 
i aşa? Aveai întâlnire cu e/e, nu-i aşa? 

Sadie dădea din cap, de parcă tăcerea lui Lauren îi 
confirma bănuielile. Apoi se plesni cu palma peste frunte. 

— Sigur! De-asta tot insistai să ne furişăm afară din 
campus la prânz. Nu voiai să fii văzută cu mine la cantină! 
Eu nu sunt destul de bună ca să mai stau cu tine acum! 

— Nu-i aşa, scânci Lauren, încercând să-şi păstreze 
vocea scăzută ca să nu mai audă nimeni discuţia lor. 

Nu că ar fi avut de ce să-şi facă griji. Era mare gălăgie în 
sala pe jumătate goală, căci fetele ţipau de încântare că 
primiseră invitaţii sau discutau pe şoptite îngrijorate, în 
grupuri strânse. 

Izbucni o ceartă când Ashley strigă numele lui Catherine. 
Şi Catherine Diega şi Kathryn Black fuseseră convinse 
fiecare că ea era cea invitată şi reuşiseră să rupă plicul în 
două mai înainte ca A.A. Să poată interveni, despărţindu-le 
şi spunându-le că erau amândouă invitate. 

— Nu contează, zise Sadie batjocoritoare. 

Se uită cu dispreţ de la Lauren la cele trei Ashley, aflate 


în mijlocul mulţimii. Spre groaza lui Lauren, Sadie se duse 
drept la Ashley şi se postă în faţa ei cu mâinile în şolduri. 

— Nimănui nu-i pasă de petrecerea ta, declară Sadie. 

— Ce-ai spus? întrebă Ashley. 

— M-ai auzit. 

Obrajii lui Ashley se aprinseră. O măsură pe Sadie cu 
privirea din cap până-n picioare. Se întoarse spre A.A. şi Lili 
şi râse. 

— Tu cine eşti? 

Sadie nu ştiu ce să-i răspundă. 

— Oh, da. Tu eşti fata care a trebuit să se mute înapoi 
tocmai din Connecticut, pentru că nu aveai nicio prietenă 
acolo. 

Ashley zâmbea atât de forţat, încât părea un rânjet de 
clovn. Vocea ei era tot atât de rece ca Antarctica înainte de 
încălzirea globală. 

— Cred că spui asta doar pentru că tu nu eşti invitată. 
Şi, oricum, nu cred c-o să te invite vreodată cineva pe tine 
la vreo petrecere. Pentru că, hai s-o recunoaştem, nimeni 
nu te place. 

Obrajii lui Sadie se făcură stacojii, iar ochii i se umplură 
de lacrimi. Lauren tăcea, şocată. 

Asta fusese foarte urât din partea lui Ashley. OK, poate 
că Sadie nu era stilată, dar Ashley întrecuse măsura. 
Oamenii spun chestii dintr-astea tot timpul pe net sau în 
mesajele telefonice, dar Ashley n-ar fi trebuit să i-o spună 
în faţă, cu voce tare. 

Lauren se simţi îngrozitor, apoi se înfurie. Sadie nu 
merita aşa ceva. Poate că era un pic prea copilăroasă şi 
ceva mai mult înapoiată social, dar era o persoană. Era o 
fiinţă omenească. Şi încă mai era prietena lui Lauren. 

— Sadie, stai! strigă ea. 

Dar Sadie deja trântise uşa Micului Teatru. 

Lauren se uită înjur, simțind cum o cuprinde tot mai mult 
mânia. Ashley chiar nu-şi dădea seama ce făcea? Nu ştia 
cât de josnică era toată povestea, făcându-le pe cele 


neinvitate să stea să se uite ca nişte ratate eliminate de la 
un concurs de frumuseţe? Nu era vorba că petrecerea lui 
Ashley ar fi fost restrânsă, îşi putea permite să invite toată 
şcoala. Nu, ea doar voia să le arate tuturor cât de prost le 
putea ea face să se simtă. 

lar desfiinţarea lui Sadie fusese doar punctul culminant. 

— OK, asta a fost! 

Ashley înmână ultima invitaţie, iar cele rămase pe 
margine începură să se retragă din sală, sprijinindu-se una 
de alta, consolator. Sheridan Riley vorbea cu voce mult 
prea tare despre ce avea de gând să îmbrace, neluând în 
seamă expresiile dezamăgite ale jumătăţii fetelor rămase 
încă în sală. 

Ashley însăşi avea una dintre cele mai ciudate expresii 
pe faţă. Dacă Lauren n-ar fi cunoscut-o mai bine, ar fi zis că 
e vinovăţie. Sau poate chiar remuşcare. Dar aici era vorba 
de Ashley Spencer. Cel mai apropiat sentiment de 
remuşcare îl avea atunci când găsea pe rafturile cu 
reduceri ceva pe care ea-l cumpărase la preţ întreg. 

Apoi Ashley începu să vorbească şi să râdă cu Lili şi A.A., 
iar Lauren prinse din zbor „ratată” şi „Muci” printre 
chicoteli. Se hotări în clipa aceea: asta trebuia să înceteze. 
Gata cu petrecerile exclusiviste! Gata cu plânsul şi 
sentimentul de-a fi neacceptat! Gata cu listele de admişi şi 
respinşi! 

Lauren se simţi învigorată de o nouă idee strălucită. Cine 
spunea că prietenii vechi şi cei noi nu se pot amesteca? ŞI 
ce dacă Ashley o insultase pe Sadie adineauri? Ashley o 
numise ratată şi pe Lauren ani în şir, iar acum erau practic 
cele mai bune prietene. De când hotăra Ashley Spencer 
după capul ei? Lauren o manipulase ca să pătrundă în 
gaşca Ashleys şi era sigură că ar fi putut face acelaşi lucru 
şi pentru Sadie. Lucrând de una singură, Lauren nu ajungea 
la nimic concret. Dar dacă Sadie ar fi pătruns în grupul 
Ashleys, ele două ar fi putut acţiona dinăuntru astfel încât 
să le detroneze pe cele trei Ashley. 

Bineînţeles, pentru ca planul ei să dea rezultate, Sadie 


trebuia să-şi schimbe total înfăţişarea. Hainele, încălţările şi 
părul aveau nevoie de o transformare de proporţii cosmice. 
Trebuia să ajungă să strălucească. Lauren ştia că se putea - 
nu făcuse şi ea exact lucrul ăsta vara trecută? In plus, chiar 
şi Lili şi A.A. observaseră că, fără ochelari şi în haine 
normale, Sadie arăta decent. 

Sadie avea potenţial. Cu vreo rochie sau două din bogata 
garderobă de designer a lui Lauren, cu o tunsoare radicală, 
şic, la un salon exclusivist, cu o pereche de lentile de 
contact colorate, care să prefacă ochii căprui ai lui Sadie în 
ochi albaştri, şi cu vreo câteva lecţii de asumare a unei 
atitudini independente, Sadie ar fi putut deveni o rivală 
pentru oricare dintre cele trei Ashley. Ar fi putut fi o Ashley. 

Orice incertitudine mai simţise Lauren în privinţa planului 
ei secret de a le zdrobi pe cele trei Ashley pierise. Acum se 
simţea foarte intens motivată, şi ştia şi de unde să înceapă. 
Avea să o facă pe Sadie - şi pe întreaga clasă a şaptea - 
invitată la superexclusivista petrecere aniversară a lui 
Ashley. 

Lauren ştia exact cum avea s-o facă. Tot ce trebuia era 
să le convingă pe câteva dintre nemulţumitele respinse să 
dea nişte telefoane foarte importante la o persoană la fel 
de nesigură şi de înnebunită după deținerea puterii ca şi 
Ashley - Lili. 


13 


ASHLEY SE ÎNFĂŢIŞEAZĂ 
UNUI JURIU ALCĂTUIT 
DIN COLEGELE EL? 


Ashley nu-şi putea crede urechilor! Tocmai luase loc pe 
scaunul ei pentru lecţia de Bune maniere şi moravuri, în 
faţa unei mese aranjate formal. In acea săptămână învățau 
eticheta de la dineuri. Se servise primul fel - un soi de 
aperitiv rece, vâscos. Să fi fost calmar? Nu, aparent era un 
preparat franțuzesc de caracatiţă înăbuşită. Trebuiau să 
mănânce folosind tacâmurile potrivite, în vreme ce făceau 
conversaţie politicoasă. Dar întrebarea pe care o auzise era 
oricum, numai politicoasă nu. 

— Mai zi o dată, ce-ai spus? 

— Am spus: este adevărat că te prezinţi înaintea 
Cosiliului de Onoare în după-amiaza asta? 

Guinevere Parker arăta de parcă ar fi fost gata să leşine 
dacă Ashley mai arunca vreo privire furioasă în direcţia ei. 

— Ce fac? 

Ashley se uită la prietenele ei, căutându-le sprijinul. 

A.A. era prea ocupată să-şi împungă suspicioasă 
aperitivul ca să-i răspundă, iar Lili nu-i putu susţine privirea. 

— E adevărat, recunoscu în cele din urmă Lili luându-şi 
furculita de salată şi uitându-se neîncrezătoare la mâncarea 
de pe farfuria ei. N-am vrut să aduc vorba despre asta până 
acum, dar, ăăă, uite aici convocarea ta. 

— Poftim? 

Ashley era perplexă. 

Se uita lung la bucăţica de hârtie pe care i-o dăduse Lili. 


Ea, Ashley Matilda Diana Spencer (da, era botezată după 
acea prinţesă a lumii), fusese convocată să apară înaintea 
Consiliului de Onoare al Şcolii Domnişoarei Gamble. 
Consiliul de Onoare! De parcă ar fi fost vreun criminal de 
rând, vreun plagiator sau escroc! 

— Dar nu eşti tu preşedinta Consiliului de Onoare? 
întrebă Ashley, în voce răsunându-i sentimentul trădării, în 
timp ce împingea la o parte farfuria, enervată. Se încruntă 
la Lili. Nu poţi să faci ceva în privinţa asta? 

Lili clătină din cap cu afectare. 

— Îmi pare rău, dar nu aşa funcţionează consiliul. 

Ashley decise că n-avea motive de îngrijorare. Mai 
compăruse şi altă dată în faţa Consiliului de Onoare. Se 
întrunea o dată pe lună în biblioteca lambrisată în stejar a 
şcolii, o încăpere cu tavanul împodobit cu stucaturi, cu un 
candelabru uriaş, rafturi de cărţi închise cu geamuri şi o 
masă enormă centrală, despre care se zvonea că provenea 
din casa Monticello, a lui Thomas Jefferson. 

Şi o dată pe lună, Ashley era convocată pentru că avea 
trei notificări de întârziere. Mă rog! Nu se întâmpla nimic. 
Lili ţinea un mic discurs solemn şi toată lumea dădea din 
cap, iar apoi cineva îi spunea lui Ashley ce frumos îşi 
aranjase părul, sau o întreba de unde îşi luase noua ei 
geantă. Ea făgăduia c-o să încerce să nu mai întârzie şi apoi 
îşi vedea liniştită de drum spre masa de prânz. Floare la 
ureche. 

— Dar n-a fost deja întrunirea lunară a Consiliului? 
întrebă Ashley, luând în sfârşit o mică înghiţitură şi 
strâmbându-se. 

Domnişoara Charm le spusese că a fi cetăţeni ai lumii 
implica şi dezvoltarea unei palete sofisticate a gusturilor. 
Săptămâna trecută, luaseră o masă alcătuită dintr-o gamă 
de peşte crud: peşte marinat, crudo şi sushi. 

Lili dădu din cap. 

— Îm-hm, dar asta e, ăăă, o întrunire specială. 

Ashley nu putu să nu observe că Guinevere asculta atent 
Asta nu mai era frumos. Cele trei Ashley întotdeauna 


făceau front comun - dacă mergea vorba că exista 
rivalitate în interiorul grupului, atunci ce altceva mai erau 
ele decât un alt grup de fete care stăteau împreună doar de 
teama de anu fi singure? 

Ar fi vrut să o atingă pe Lili la coarda sensibilă: părinţii ei 
ar fi fost cu siguranţă supăraţi dacă ar fi aflat... era deja 
într-o situaţie precară... abia de reuşise să readucă ideea 
de petrecere pe tapet - în caz că ceea ce plănuiseră părinţii 
ei putea fi numit totuşi o petrecere, în aceste condiţii 
(Ashley se înfiorase când văzuse ornamentele de hârtie 
creponată pe care le luase Matilda de la Party City). Tocmai 
ăsta era motivul pentru care nu fusese atât de 
entuziasmată ca să intre în detalii despre pregătiri sau ca 
să meargă la shopping pentru toaletele de petrecere. Dar o 
scădere a notei la purtare din partea Consiliului de Onoare 
ar fi anulat orice petrecere, jalnică sau nu. 

Nu putea fi decât un singur motiv pentru care fusese 
convocată înaintea consiliului - trebuia să fie pentru că 
întârziase luni, nu-i aşa? Nu se putea să fie altceva, nu-i 
aşa? 

— Ce-am pierdut? întrebă Lauren, aşezându-se grăbită 
pe scaunul liber de lângă A.A. şi aruncând o privire piezişă 
la amestecul cauciucat din farfuria ei. Cum ar trebui să 
mănânc chestia asta, mai exact? 

— Cuţitul de peşte! îi indică Ashley, ridicând ustensila 
corectă de argint. Şi sunt surprinsă că n-ai auzit şi tu. Se 
pare că toată şcoala ştie. Am fost chemată în faţa 
Consiliului de Onoare dar habar n-am de ce! 

— Ce porcărie, zise Lauren, părând dintr-odată foarte 
agitată. Dar apoi se lumină brusc. Hei, dacă ai nevoie deo 
apărătoare din partea colegelor, mă ofer! 

În mod normal, Ashley nu şi-ar fi bătut capul cu o 
apărătoare, pentru că era greu să justifici o notificare de 
întârziere pe care ţi-o trântise o profesoară superzeloasă, 
handicapată în ceea ce priveşte moda. Era de-ajuns să-ţi 
recunoşti vina. Ashley scăpa de regulă doar cu un 
„avertisment” benign. 


Dar de data asta Ashley acceptă ca Lauren să-i susţină 
cazul. Toată lumea ştia că Lauren era deşteaptă. Dacă 
exista cineva care ar fi putut să le păcălească pe Lili şi pe 
vulpile ei din Consiliul de Onoare, aceea era Lauren Page. 

— O să fie bine, sunt sigură, încercă s-o liniştească Lili, 
ştergându-se delicat la gură cu un şervet, în timp ce una 
dintre ajutoarele de la cantină le lua farfuriile şi le înlocuia 
cu nişte boluri pline de ceea ce în meniu scria că erau 
„momiţe”, deşi arătau mai degrabă a creier prăjiţi şi, după 
cum aveau să afle curând, nu foarte încântate, exact asta şi 
erau. 

— Îm-hm, nu prea am de ce să-ţi mulţumesc, Benedict 
Arnold’ Li, bombăni Ashley. 

— N-am niciun cuvânt de spus aici, zău, jură Lili, 
înecându-se cu o bucăţică deosebit de rezistentă la 
mestecat. 


După ultima oră din ziua aceea, Ashley se întâlni cu Lauren 
în faţa uşilor bibliotecii. 

— După cum ţi-am zis, habar n-am despre ce e vorba, se 
plânse Ashley, fără să se ostenească să-şi coboare vocea. 

Las' să răsune strigătele prizonierului pe toate holurile 
Şcolii Domnişoarei Gamble! 

— Indiferent ce-ar fi, sunt sigură că te putem scoate din 
încurcătură, o linişti Lauren. Numai promite-mi c-o să stai 
calmă şi o să mă laşi pe mine să ţin toată pledoaria. Mă 
rog, cea mai mare parte - OK? 

Ashley dădu din cap. Lauren bătu la uşa masivă a 
bibliotecii. 

— Intră! 

Aşezată în capul enormei mese de stejar era prietena ei, 
cunoscută mai înainte ca Lili. Dispuse în formă de U la 
masă erau acolitele ei mioape din Consiliul de Onoare, 
Supriya Manapali, Cameron Welch şi Vicky Zimmerman. 

Ashley pufni cu dispreţ şi îşi ţinu capul sus, conducând-o 


ê Benedict Arnold (1741-1801), general în Revoluţia americană care a 
dezertat trecând în tabăra britanică (n. tr.). 


pe Lauren în capătul celălalt al mesei. Pentru fetele astea, 
Consiliul de Onoare era cea mai apropiată formă de putere 
pe care aveau s-o cunoască ele vreodată - în vreme ce 
Ashley o deţinea în fiecare zi. Le compătimea. Pe bune. 

— Îmi pare rău că a trebuit să te chemăm astăzi aici, 
începu Lili şi fără îndoială arăta plină de regret. 

N-avea decât. Păşea pe un teren foarte nesigur. 

— Dar o chestiune urgentă ne-a fost semnalată şi am 
simţit necesar să luăm atitudine imediat. 

— Cine s-a plâns de mine? izbucni Ashley. 

Lauren îi puse o mână pe braţ, ca s-o calmeze, şi îi 
aruncă o privire ce voia să spună „ai promis c-o să fii 
cuminte”. 

— Ceea ce clienta mea - vreau să spun Ashley - întreabă 
este următorul lucru: Care este natura acestei chestiuni 
urgente? De ce anume este acuzată? 

Lauren vorbea ca o adevărată profesionistă. Probabil se 
uitase la prea multe reluări ale serialului Lege şi; ordine. 

— Nimeni nu acuză pe nimeni, rosti piţigăiat Supriya. 

— Problema e, explică Lili, clicăindu-şi pixul ei Mont Blanc 
şi privind-o pe Ashley cu cea mai serioasă expresie a ei, că 
am primit o mulţime de telefoane. lar în legătură cu ceea 
ce s-a întâmplat în timpul AP-urilor unele fete s-au simţit 
total excluse când ai înmânat invitaţiile la petrecere în 
public şi ai lăsat o parte dintre colege pe dinafară. S-au dus 
la directoare să se plângă. N-am avut de ales şi a trebuit să 
te convocăm. 

Lauren tuşi, ţinându-şi ochii în carneţelul din faţa ei. 

Potrivit plângerii, zise Cameron, care era în Consiliul de 
Onoare numai pentru că părinţii ei plătiseră pentru noile 
canapele modulare, un televizor cu ecran plat şi un bar cu 
răcoritoare pentru camera în care-şi petreceau pauzele 
profesorii, tu ai promovat spiritul de castă. 

Asta era din cale-afară de ridicol! Bineînţeles că trebuia 
să excludă o mulţime de fete de la petrecere - tocmai asta 
era ideea! Unele persoane erau pur şi simplu mai speciale 
decât altele. Deşi, ca să fim sinceri, cele neinvitate n-aveau 


să piardă prea mult. Petrecerea ei fusese redusă în 
asemenea hal, încât Ashley nu s-ar fi mirat dacă mama ei 
ar fi apărut cu unul dintre torturile alea gata făcute de la 
Carvel, unde îţi scriau urările pe glazură chiar înainte să te 
cheme la casă. 

Fusese atât de sigură că, între timp, Cirque d'Ashley 
avea să reintre în meniul organizării petrecerii, însă până în 
momentul acela nimic nu dăduse rezultat. Nici plânsul, nici 
bosumflatul, nici încuiatul în camera ei, nici amenințările că 
pleacă de-acasă. („Unde-o să te duci? În Vermont? Salut-o 
pe mătuşa Agnes din partea mea!” îi răspunsese mama ei 
foarte veselă.) Nici greva foamei nu avusese prea mare 
impact. Mai ales când după două ore Ashley se dăduse 
bătută şi devorase o pungă întreagă de Pirate's Booty. 

Lucrul care o înfuria cel mai tare era că părinţii ei abia 
dacă băgau de seamă cât de supărată era. Erau complet 
absorbiți de altceva, de parcă petrecerea ei ar fi fost ultimul 
lucru la care să se gândească. Nu mai avea decât două 
săptămâni ca să-i învingă. 

Altminteri, nimeni nu s-ar mai fi distrat deloc. 

Dar încearcă să spui asta Consiliului de Onoare. Pe de 
altă parte, Ashley nu putea mărturisi că petrecerea ei nu 
avea să aibă nimic special. l-ar fi ştirbit complet imaginea. 

— Şcoala Domnişoarei Gamble este fondată pe idealurile 
de loialitate, bunătate şi serviciu în folosul semenilor, 
intonă Vicky cu o voce solemnă. Orice deviere a 
comportamentului elevelor de la politica şcolii ar putea 
conduce la o eliminare. 

Ashley păli. 

Lili se uită la ea cu o faţă de „nu mă omorî”. 

— Să mă eliminaţi pe mine? 

Ashley crezu că nu auzea bine. Ashley Spencer 
eliminată? Asta nu se putea întâmpla. În niciun caz n-ai mai 
fi putut stărui pe lângă părinţii ei pentru restabilirea 
petrecerii la gloria ei de dinainte dacă avea să fie eliminată! 

— Cu siguranţă există o soluţie mai simplă, rosti Lauren, 
şi vocea ei era calmă şi limpede. Problema este cumva că 


Ashley dă o petrecere de ziua ei de naştere? 

— Nu, recunoscu Lili. Bineînţeles că nu. Doar că invitaţiile 
au fost înmânate în public şi că unele membre ale clasei a 
şaptea au fost excluse. 

— Ashley, zise Lauren, fixând-o cu o privire serioasă. 
Câte eleve din clasa a şaptea ai invitat la petrecerea ta? 

— Nu ştiu - vreo cincisprezece? 

— Deci câte eleve de clasa a şaptea nu au primit 
invitaţii? 

— Numai cele nasoale. Optsprezece? 

— Ce-ai zice, spuse Lauren rar, dacă ai invita toată clasa? 
În felul ăsta, nimeni n-ar mai avea vreun motiv să se 
plângă. Ar putea veni toate la petrecerea ta. 

Ashley vru să riposteze, dar închise gura la loc. Să invite 
pe toată lumea la ea acasă? Să lase plebea înăuntru să se 
holbeze la familia imperială? Ce dec/asse! 

Vreau să spun, continuă Lauren, uitându-se intens la ea, 
ai destul spaţiu, nu-i aşa? Şi cred că soluţia asta ar fi 
acceptabilă pentru consiliu, da? 

Toate membrele consiliului dădură din cap cu entuziasm. 
Mai ales de vreme ce niciuna dintre ele nu primise o 
invitaţie. Lui Ashley i se păreau trei maimuțe nedrepte, cu 
excepţia faptului că maimuţele erau mai simpatice. 

Lili îi aruncă lui Ashley o privire lungă, de parcă i-ar fi 
spus: Asta e şansa ta. 

Ashley oftă. Ştia când cărţile erau împotriva ei. 

— Oh, bine, zise ea. De ce nu? 

Faţa lui Lauren înflori într-un zâmbet larg, iar ochii 
scânteiară de triumf. 

— Deci consiliul este de acord - fără eliminare? întrebă 
ea repede. 

— Fără eliminare! răspunseră toate în cor, vocea lui Lili 
cel mai tare. 

Supriya şi Cameron chicotiră uşurate, ba chiar şi Vicky, 
care de regulă zâmbea numai când i se întâmpla ceva rău 
altcuiva, arăta extraordinar de satisfăcute. 


Ce haită de oi! Sau se zicea turmă de oi? Mă rog, Ashley 
le păcălise - cu ajutorul lui Lauren, fireşte. Da sigur, fusese 
nevoită să invite toate ciudatele la petrecerea ei, dar, chiar 
aşa! tema petrecerii era circul. 

Principalul era că nu se alesese cu eliminare. În plus, 
acum avea argumentul perfect pe care să-l prezinte 
părinţilor ei. Mamă, tată, mi-ar fi plăcut să am un mic 
eveniment, doar cu prietenele apropiate, aşa cum 
plănuiserăţi voi, dar... Domnişoara Gamble nu mă lasă! 

Trebuia să obţină cu asta marea ei petrecere. Ashley ştia 
că mama ei avea să cedeze când o să-i spună că politica 
şcolii Gamble practic cerea un eveniment social major. 
Totul ieşise perfect. 

Ashley zâmbi radioasă la tocilarele din Consiliul de 
Onoare, în timp ce o urma pe Lauren cea triumfltoare afară 
din bibliotecă. 

Voiau să asiste la o petrecere? Avea să dea cea mai 
mare, cea mai rea, şi - acum pe bune, fără glumă, chiar 
avea să fie de Cartea Recordurilor - cea mai reușită 
petrecere pe care o văzuse cineva vreodată. 

să intre clovnii, jonglerii, înghiţitorii de săbii, dresorii de 
lei, acrobaţii şi contorsioniştii! Muntele de brioşe în roz şi 
alb, cortul de cincisprezece metri, celebrităţile oaspeţi, 
căluşeii şi luminile ameţitoare. 

Ashley Spencer împlinea treisprezece ani! 


14 


PERICOLELE DE A FI BĂIEŢOASĂ 


Ashley îşi invitase prietenele la o întâlnire cu Mona Mazur, a 
doua zi. Lili şi A.A. Au fost fermecate, intimidate şi 
înspăimântate de planurile grandioase ale Monei şi de 
semeaţa ei personalitate. Numai Lauren nu putuse să vină 
împreună cu ele, pentru că avea nu ştiu ce programare la 
coafor. AA. nu mai cunoştea pe nimeni care să-şi 
programeze o tunsoare atât de des ca Lauren. Nici măcar 
mama ei nu se ducea la Etienne Castle (născut Stephen 
Star, zeul coafurilor starurilor) la fiecare două săptămâni! 

În timpul şedinţei de brainstorming cu Mona, A.A. 
observă că Ashley nu părea să fie deloc deranjată de faptul 
că fusese silită de Consiliul de Onoare să invite întreaga 
clasă a şaptea la petrecere. De regulă, Ashley făcea urât 
când îi spuneau alţii ce să facă, dar de data asta părea să 
nu se fi supărat deloc. 

Dacă mai înainte nu voia să vorbească despre petrecere, 
acum părea că petrecerea era singurul lucru despre care 
Ashley voia să vorbească. Acapara toată conversaţia pentru 
a le împuia capul cu detalii despre un număr franțuzesc 
faimos, în care acrobatul avea să se arunce de la înălţime 
în piscină, şi cum fuseseră nevoiţi să convingă personalul 
servitorilor să se ofere voluntari pentru a fi traşi dintr-un 
tun. Veştile despre petrecerea ei ajunseseră chiar şi la foştii 
producători ai Reginei preadolescentelor, care erau 
interesaţi le filmeze pentru noua lor emisiune pe canalul 
Sugar: Groaznic de răzgăiat. 

Toată povestea asta o ameţise pe A.A.. Se bucură când 
ajunse în sfârşit acasă, departe de tot senzaţionalul. li găsi 
pe Ned şi pe prietenii lui în vastul living necompartimentat. 
Ned nu era deloc rău ca frate. Sau cel puţin aşa credea A.A. 


- niciuna dintre celelalte Ashley nu avea vreun frate. Dacă 
era să ai un frate hotărâse ea, atunci ar fi trebuit să fie ca 
Ned: puţin mai mare, deştept şi nonşalant. 

Singura problemă cu Ned erau prietenii pe care şi-i 
alegea. 

De obicei, pe A.A. n-o interesa cine erau cei strânşi în 
jurul uriaşului ecran plat al televizorului, mânuind joystick- 
urile şi zbierând de fiecare dată când o formă de viaţă 
extraterestră sau regele lumii subpământene exploda 
şi/sau era înfrânt. Însă azi o interesa. O interesa foarte 
mult. 

— Nu se poate! urla Tri la ecran, încercând să acopere 
batjocurile celorlalţi băieţi. 

— Ţi-a tras-o, băi! râdea Ned. 

A.A. se lăsă să cadă pe canapeaua zmeurie de mătase, 
ultima achiziţie din living. Mama ei era sub influenţa unui 
nou designer, care insistase că, într-o cameră, culorile de 
fructe erau echivalentul suplimentelor dintr-un suc natural 
de fructe, adică vitale pentru sănătatea ta fizică şi psihică. 
Numai mama ei s-fi lăsat convinsă de o asemenea idee, îşi 
zise A.A. Dar pe de altă parte, mama ei era întotdeauna 
deschisă la idei care implicau cheltuirea cu toptanul din 
pensiile sale alimentare pe haine, pantofi sau decorarea 
casei. 

— Te-a încuiat iar, Fitzpatrick, croncăni tipul întins pe jos 
- avea părul negru şi ochelari fără rame şi era mai înalt şi 
decât Ned. 

Numele lui suna ciudat, îşi aminti A.A. - Ziggy sau cam 
aşa. Adevăratul nume al lui Ned era Zed Starlight, 
rezultatul faptului că mama lui era Jeanine şi tatăl un rock 
star britanic îmbătrânit, dar el îl schimbase într-un nume 
mult mai normal, cu ani în urmă. Ziggy, însuşi, părea să-l 
guste din plin pe al lui. 

Pe lângă deşiratul de Ned, Ziggy cel lung în picioare (pe 
numele lui adevărat Sigmund) şi A.A. înaltă ca un 
manechin, Tri era de-a dreptul pitic. A.A. simţi o bucurie 
răutăcioasă pentru asta. Azi voia ca el să se simtă mic în 


toate sensurile cuvântului. Nu putea să-i suporte ipocrizia 
meschină. 

— Joc eu, anunţă ea, întinzând mâna după telecomanda 
în plus care era ţinută acum într-un coşuleţ din coji de 
banane împletite lângă şemineu şi mutându-se în centrul 
canapelei. Adică, dacă tu ai ieşit, Tri. 

— Oh, a ieşit clar, strigă Ziggy, care se ridică în coatele 
lui ciolănoase, fără să catadicsească să se uite măcar o 
dată la A.A.. 

Prietenii lui Ned erau obişnuiţi să fie şi ea prin preajmă. 
Singurul moment în care se supărau pe ea era când le 
mânca ultima felie de pizza. 

Tri se încruntă la ea, ridicându-se de pe covoraşul persan 
şi mergând apăsat până în capătul celălalt al canapelei 
zmeurii. A.A. hotărî să nu-l mai bage în seamă. El avea 
probabil să încerce s-o facă să zbârcească. 

— Începi! îi spuse Ziggy ei, iar A.A. se concentră asupra 
ecranului. 

Personajul ei, Kandace Kick-Butt, trebuia să sară peste o 
ravenă, să se caţere pe o stâncă şi să facă un salt peste 
cap ca să treacă de un tigru bălos, pentru a ajunge la 
următorul nivel. Ca să se aplece şi să-şi croiască în zigzag 
calea prin peisajul periculos, tot ce putea face A.A. era să 
stea în picioare pe canapea. 

— Păzeşte-ţi spatele! răcni Ned, aruncând cu o pernuţă în 
ea şi, pentru o secundă, A.A. rămase buimăcită, crezând că 
se referă la spatele ei, nu al lui Kandace. 

Întoarse iute capul, dar nu văzu nimic, bineînţeles, decât 
speteaza înaltă şi denivelată a canapelei şi fereastra la care 
Ned trăsese draperiile de mătase brută ca să împiedice 
lumina să se reflecte în ecran. 

— Ce mama...! Ziggy intrase din nou în joc acum, 
personajul său Adam Avarice ţâşnind în acţiune pe ecran. 
Te-am salvat de data asta, fato, dar nu pot să fac asta 
singur. 

— Scuze! 

A.A. îşi fixă din nou privirea pe ecran, dar nu înainte de a 


zări un zâmbet compătimitor pe mutra lui Tri. 

Era hotărâtă să-i arate că era mult mai bună decât el la 
jocul ăsta - mult mai bună decât el /a toate. Împreună cu 
Ziggy/Adam, reuşi să ajungă în canionul următor şi la runda 
următoare de adversari. Însă în timp ce partenerul ei 
masculin era ocupat să evite un cactus cu frunzele tăioase 
ca nişte cuțite, A.A. nu se putu abţine să nu arunce din nou 
o privire spre Tri. 

— La ce caşti gura? se răsti el, când ea se uita la faţa pe 
care obişnuia s-o considere frumoasă odinioară. Nu-i de 
mirare că te tot încurci. 

— Vorbeşti serios? 

A.A. îşi întoarse ochii la ecran. 

Kandace avea de executat o manevră complicată de 
şpagat peste o crevasă, dacă Adam avea să scape din râul 
colcăind de piranha cu pantalonii lui lycra intacţi. Aşa! O 
făcuse. 

— Tu eşti ăla care te împăunezi mereu. Crezi că totul e 
numai despre tine! 

— De ce nu-ţi găseşti nişte fete cu care să-ţi piezi 
vremea? insinuă el batjocoritor, înghiontind-o în spate cu 
un picior. 

— Nu mă atinge! şuieră ea, ferindu-se. 

— Te atacă, A.A.! o avertiză Ned, cu gura plină de 
prăjiturele. 

Jeanine l-ar fi omorât dacă ar fi găsit bucățele de fulgi de 
ciocolată pe fotoliul crem, dar el probabil conta pe faptul că 
Jeanine avea atenţia atrasă de altceva în clipa aceea. Avea 
un nou iubit în Santa Barbara, un regizor de film care 
deţinea o vinărie, şi-şi petrecea cea mai mare parte a 
timpului străbătând în sus şi-n jos coasta Pacificului în 
avionul lui privat, încercând să-l convingă să-şi redecoreze 
interiorul casei în culori de coacăză neagră şi pepene roşu 
(„culorile calmante ale cerului”). 

— Oh, rahat! 

Pe ecran, Kandace încasă o lovitură zdravănă de la un 
bolovan care se rostogolea, lăsându-l pe Adam să continue 


ascensiunea de unul singur. 

— Uite ce-am făcut din cauza ta! 

Tri nu spuse nimic. Ned îşi îndesă restul prăjiturelelor în 
gură şi înşfăcă un joystick. Curând, el şi Ziggy/Adam urcau 
versantul unei stânci. A.A. aruncă telecomanda pe podea şi 
se aşeză înapoi pe canapea, întorcându-şi capul ca să se 
uite mânioasă la Tri. Era aşa un nesuferit. Nu putea pricepe 
de ce îl lăsa Ned să stea pe la ei atât de mult. Cine avea 
nevoie de un pitic posac care să strice totul? Ar fi putut la 
fel de bine să-şi cumpere un gnom de grădină şi să-l 
posteze în faţa şemineului. Cel puţin n-ar vorbi. Şi cu 
siguranţă n-ar hali toată pizza. 

— Unde ţi-e Hunter în seara asta? Tri o privi duşmănos, 
drept în ochi. Nu-mi spune că s-a săturat deja de tine! 

— Nu te priveşte, i-o întoarse ea. 

Era o replică slabă, dar era prea furioasă ca să se 
gândească la un răspuns inteligent. De fapt, chiar nu ştia ce 
făcea Hunter în momentul ăla şi nici nu-i păsa. Mai ieşeau 
încă împreună, oficial, dar el nu-i mai scria cincizeci de 
mesaje pe zi, iar când într-adevăr încercă să dea de ea, 
adesea îl trimitea la plimbare. Era drăguţ şi toate celelalte, 
şi încă o mai plăcea, din câte ştia ea. Dar cu greu ai fi putut 
s-o numeşti povestea de dragoste a secolului. Poate că 
iubirea şi chestiile astea pur şi simplu nu mergeau la ea. 
După ce îl sărutase pe Tri la petrecerea cu Şapte minute, 
singurul efect fusese să-l împingă din nou în braţele lui 
Ashley. 

— Eu te-am avertizat în privinţa lui. Poate că doar te 
păcăleşte, sugeră Tri, cu voce scăzută. 

A.A. rămase fără grai. Cum de putuse să-l placă vreodată 
pe Tri? Acum îl ura din tot sufletul. Să-i fie de bine cu noua 
lui prietenă. De fapt, lui A.A. chiar îi era milă de ea - 
probabil că habar n-avea cu ce idiot îşi dădea întâlnire. 

— Ce măgar! şuieră ea. Tu eşti ipocritul. Tu m-ai păcălit 
mine. 

Tri păru înmărmurit. 

— Despre ce vorbeşti? 


— De parcă n-ai şti! Îşi încrucişă braţele, prefăcându-se 
interesată de jocul video care încă se derula pe ecran, dar 
nu se putea concentra. Ai spus că vrei s-o rupi cu Ashley, 
dar asta n-a fost decât o minciună gogonată. În clipa 
următoare, erai lipit de ea ca o închizătoare cu arici. A fost 
ultima oară când am mai crezut vreun cuvânt de la tine. 

— Uite, eu... trebuie să ştii ce s-a întâmplat de fapt. Tri îşi 
îndreptă spatele, cu faţa boţită şi vocea deodată gâtuită. 
Nu e ce-ţi închipui tu. 

— Eu nu-mi închipui nimic, i-o reteză A.A.. 

Telefonul ei, pe care-l pusese pe măsuţa de cafea când 
se aşezase pe canapea, începu să sune şi să vibreze în 
acelaşi timp. 

— Ştiu. Şi-am încheiat discuţia. 

Frate, dar ce gălăgie face telefonul tău, se plânse Ziggy, 
zvârcolindu-se pe podea. 

— OK, OK. 

A.A. îl înşfacă şi se uită la ecran. Era Ashley. Încă o 
persoană cu care nu avea chef să vorbească în momentul 
ăla. Telefonul se opri din sunat,. apoi aproape imediat, 
începu să sune din nou. Indiferent, ce avea Ashley de spus, 
se vede treaba că era urgent. 

Fără să mai arunce o privire în urmă spre Tri, A.A. se 
duse în camera ei ca să răspundă la telefon şi să afle ce era 
atât de important de crăpa pământul. 


15 
MISIUNE: SCHIMBARE RADICALĂ 
DE LOOK, SAU 


MISIUNE: IMPOSIBILĂ? 


— Chiar nevoie de chestia asta? 

Sadie îşi ridică privirile spre Lauren de sub mai multe 
straturi de folie de staniol. 

Mirosul de vopsea de păr invadase baia lui Lauren, care 
fusese transformată în ziua aceea într-o copie unu la unu a 
unui salon de frumuseţe. 

Lauren se hotărâse: şuviţe în diferite nuanţe peste tot. 
Platinat în creştet, culoarea mierii la vârfuri şi şuviţe de 
culoarea  untului, groase, pline, pretutindeni. Dar 
deocamdată Sadie arăta doar ca un pom de Crăciun cu 
beteală. 

După confruntarea de la AP-urile de alaltăieri, Lauren 
avusese nevoie de tot farmecul ei ca să-i câştige înapoi 
încrederea lui Sadie. Totuşi, chiar dacă era un pic necăjită, 
Sadie era realistă. Fără Lauren, nu mai avea pe nimeni. În 
plus, părea să accepte faptul că Lauren făcea acum parte 
din grupul Ashleys, câtă vreme Lauren îşi găsea timp şi 
pentru ea. 

Odată ce dreseseră lucrurile după un anevoios joc de 
„ijartă-mă”, Lauren sugerase cu blândeţe că poate Sadie ar 
vrea să schimbe modul în care arăta şi se purta, dacă voia 
să ducă o viaţă mai bună la Şcoala Domnişoarei Gamble, şi 
îşi pusese toate resursele la dispoziţia ei, inclusiv hair- 
stylistul, shopper-ul personal şi consilierul psihologic. 

Măcar dacă Sadie ar fi apreciat ceva mai mult! Fusese un 


iad să încerce să programeze o şedinţă acasă cu Etienne, 
care avea sediul în New York. Mama ei îi spusese că fusese 
nevoit să le revoce pe Maria Shriva şi pe Hayden 
„Pantywear” ca s-o includă pe Lauren în program. Ceea ce 
Trudy nu ştiuse era că programarea era de fapt pentru 
Sadie. 

— Ai încredere în mine, zise Lauren, sprijinindu-se de 
blatul de marmură al chiuvetei. Sau, mai precis, ai 
încredere în Etienne. 

Sadie oftă cu atâta putere încât răvăşi mai multe 
pătrăţele de staniol. 

— Ntt-ntt! o mustră Etienne, continuând să pieptene, să 
înfăşoare şi să împăturească. 

Lauren se bucură când începu să-i băzâie telefonul, 
oferindu-i o pauză de la văicăreala neîncetată a lui Sadie 
pentru ceea ce îi făcea Etienne la păr. Ai fi zis că era o 
obturaţie de canal, nu un tratament de frumuseţe. 

Lauren ieşi din baie şi scoase telefonul. Avea un mesaj de 
la Christian. Dintre cei doi prieteni ai săi, Christian era 
probabil preferatul ei. Era atât de amuzant şi de pus pe 
şotii, părul lui blond-închis era întotdeauna adorabil de 
ciufulit, iar ochii lui verzi scânteiau când o priveau. Lauren 
citi mesajul. 

EŞTI ACASĂ? 

DOAR, răspunse ea, tot printr-un mesaj. 

— GROZAV. SUNT PE DRUM. 

— Ce? Lauren era speriată. Nu stabiliseră să se 
întâlnească astăzi. Crezuse că el avea antrenament cu 
echipa, miercurea. De fapt, ştiuse că avea antrenament, 
întrucât celălalt prieten al ei - brunetul, meditativul - era în 
echipa de la Saint Aloysius şi avusese antrenament marţi, 
iar Lauren trebuia să aibă mare grijă cu stabilitul întâlnirilor 
ei în funcţie de programele lor. Însemna că antrenamentul 
lui Christian se anulase. 

— BINE. NE VEDEM, trimise mesaj, dar nu mai primi 
răspuns. Lăsă telefonul pe măsuţa de toaletă de sticlă. 

— Ce zici? întrebă Sadie, când Etienne desfăcu un 


pătrăţel de staniol ca să-i arate lui Lauren evoluţia culorii. 

— Drăguţ, aprecie Lauren, şi telefonul ei băzâi din nou. 

Poate Christian sosise deja şi voia ca ea să vină până 
afară. Mama ei îl intimida, iar Lauren se gândea că poate 
era sâcâit de obiceiul ocazional al lui Trudy de a-i spune 
„Chrissy”. Ridică telefonul şi verifică mesajul, încercând să 
ignore bosumflarea lui Sadie. 

EŞTI ACASĂ? 

Oh, nu. 

Era Alex. 

PR TARZ - N ORAS, tastă ea răspunsul înnebunită. 
Ultimul lucru de care avea nevoie era ca Alex să vină pe la 
ea când era Christian acolo. Casa ei era mare, dar nu destul 
de mare pentru doi iubiţi care îi solicitau atenţia nedivizată. 
Mama ei ştia ce se întâmpla, ba chiar, în taină, era mândră. 

Sadie probabil ar fi crezut-o cam desfrânată încercând să 
aibă două relaţii odată. Poate chiar era cam desfrânată. 
Însă acum nu mai avea timp să-şi bată capul cu asta! 

DEX ZICE K EŞTI AICI. 

Au, nu! Lauren simţi că-i ard obrajii. Evident Alex era 
afară, pe alee, stând de vorbă cu Dex. Şi Dex chiar n-avea 
nicio treabă de făcut? De lucrat la computer, care să 
implice statul în casă? Probabil îl lăsase pe Alex să intre pe 
poartă şi, gură-spartă, îi spusese că ea era în casă, cuo 
prietenă. Christian avea să sosească într-un minut. Ce să 
facă? 

— Lauren! 

Vocea cântată a mamei sale răsună în interfon, o nouă 
achiziţie în cameră. Trudy spusese că se săturase să-i 
trimită lui Lauren mesaje pe telefon de fiecare dată când 
voia să-i comunice câte ceva, aşa că acum avea un 
enervant sistem de interfon. 

— Christian e la uşă, scumpo. 

— Vin! răspunse ea răguşit. 

Asta era vestea cea mai rea cu putinţă. Cum să scap din 
dezastrul ăsta? 


— Cine-i Christian? întrebă Sadie, ridicându-şi ochii din 
revistă. 

Capul lui Lauren se învârtea prea repede ca să răspundă 
la întrebarea asta. 

— Tu rămâi aici - n-o să stau mult, bolborosi ea, 
năpustindu-se afară din cameră şi alergând pe hol. 

Trebuia să ajungă acolo cât mai repede cu putinţă, să-l 
pună pe Christian la adăpost înainte de a sosi Alex. Dar, 
stai puţin - Alex nu era deja aici, sporovăind cu Dex, pe 
alee? Viteza olimpică a lui Lauren încetini până la un 
nevolnic târâş. N-avea nici un chef să alerge, dacă tot nu 
alerga decât spre o grămadă de necazuri. 

Trudy se învârtea în vestibulul cu un perete de sticlă. 
Lauren o putu zări de la capătul celui de-al doilea cat. 
Mama ei arăta zăpăcită şi agitată, ca de fiecare dată când 
Christian sau Alex treceau pe acolo, de parcă ar fi fost 
încântată să aibă o fată care era atât de populară şi dintr- 
odată ajunsă mare. Prea populară, gândi Lauren 
posomorâtă, mergând ca melcul pe ultimii metri până în 
vestibul. Trudy deschise gura, dar o închise la loc fără 
cuvinte; se uita ţintă la Lauren şi clătină din cap. Ce? 

Lauren îşi făcu apariţia de după colţ, cu inima bubuindu-i 
în piept, în vestibulul scăldat de soare şi parchetat cu 
marmură. Şi iată-i! 

Christian. Şi Alex. Stând de vorbă. Râzând. 

— O să-i cer bucătarului să aducă nişte limonadă, spuse 
Trudy, pornind repede în direcţia bucătăriei. 

Pentru o fracțiune de secundă, Lauren se gândi s-o 
prindă de mână şi s-o roage să rămână. Dar era prea târziu. 
Mama ei dispăruse, iar ea era singură cu iubiții ei. Să zicem 
cu foştii săi iubiţi. Amândoi îşi dăduseră seama de situaţie, 
nu-i aşa? 

Dar ce era atât de amuzant? 

— Hei, iată-te, zise tărăgănat Christian. Ce-ai păţit? 

— Am trecut ca să-ţi las cartea de latină - ai uitat-o 
alaltăieri, zise Alex, întinzându-i manualul cel gros. 
Mulţumesc pentru tot ajutorul. Aş mai sta, dar mama e 


probabil supărată că n-am ajuns deja acasă pentru paella” 
ei. Ne mai vedem, Chris. Pe mai târziu, Lauren. 

Apoi dispăru pe bancheta din spate a Mercedesului 
părinţilor săi şi plecă. 

— N-am ştiut că-l cunoşti pe Alex, zise Christian. 

— Mda... noi, ăăă... îi dau meditații la latină. Lauren 
ridică din umeri. Tu de unde-l cunoşti? Întrebă ea în timp ce 
telefonul ei începu să sune cu ritmul brut al piesei lui 50 
Cent, „In Da Club”, ringtone-ul preferat de Ashley pentru 
numărătoarea inversă până la petrecerea ei. 

Indiferent ce voia Ashley, putea să aştepte. Lauren 
trimise apelul spre căsuţa vocală. 

— Am jucat în aceeaşi ligă de lacrosse, zise Christian. Dar 
echipa lui e jalnică, rânji el. 

Lauren dădu din cap. Bineînţeles că era normal ca să se 
cunoască cei doi. Trebuia să umble cu grijă pe terenul 
minat, dar se părea că scenariul ei de coşmar nu se 
petrecuse. Ei nu aflaseră! Nu îşi dăduseră seama. Chiar 
scăpase Lauren basma curată de data asta? Aşa se părea. 

— Vrei să intri? 

Christian clătină din cap. 

— Nu, eram doar prin zonă şi m-am gândit să trec să te 
salut. O ciufuli. Îţi stă bine în uniformă. Dar ar trebui să 
plec. Tata se înfurie când lipsesc de-acasă în seara când stă 
cu noi. Oricum, n-ar trebui să răspunzi? întrebă el, 
referindu-se la telefonul ei, care începuse să sune din nou. 

— E ziua ta, o să petrecem... Ignoră din nou apelul şi-l 
condamnă la căsuţa vocală. 

— Pa! Lauren dădu din cap, zâmbind şi făcând un pas ca 
s-ajungă în braţele lui. Şi tu arăţi bine. 

Îi dădu lui Christian un sărut grăbit, fiindcă deja îl putea 
auzi pe Dex, de pe aleea de pietriş din faţa casei, alergând 
la ei şi râzând. Avea să fie tachinată îngrozitor pe drumul 
spre şcoală, mâine. Mai degrabă lua autobuzul decât să 
asculte iarăşi predicile lui Dex despre descompunerea 


7 Mâncare cu specific spaniol, din orez, carne de pui, legume şi peşte sau fructe 
de mare (n. tr.). 


lucrărilor ei dentare la efort. 
li făcu lui Christian cu mâna, în timp ce el cobora scările, 
simțindu-se mai uşurată ca niciodată. 


— Cine era tipul de-afară? întrebă Sadie, când Lauren se 
întoarse în dormitorul ei. 

Etienne mânuia un uscător de păr, făcând ultimele 
retuşări şi  desăvârşindu-şi capodopera. Lauren era 
impresionată. Sadie arăta de putea să apară şi pe coperta 
unei reviste. Sau cel puţin părul ei. 

— Care tip? întrebă Lauren. 

— Cel cu părul negru. E absolut superb. 

— Oh, ăla e Alex, îi spuse Lauren, în timp ce telefonul ei 
începu să sune iarăşi, însă de data asta nu cânta 50 Cent. 

Îşi tinu respiraţia să vadă dacă era Alex, ca s-o întrebe ce 
naiba căuta Christian pe la ea, sau Christian, sunând ca să-i 
spună că-şi dăduse seama şi că o rupea cu ea. Dar nu era 
decât Ashley, din nou. Suna de pe telefonul fix de data 
asta. 

Sadie se uita în oglindă şi îşi studia noua înfăţişare. 

— El e iubitul tău? 

Lauren dădu din cap, fără să se ostenească să-i explice 
scenariul cu doi băieţi. 

— Mă scuzi, te rog? îi spuse lui Sadie, ieşind cu telefonul 
în cealaltă cameră. 

Trebuia să răspundă. Chiar dacă Lauren îi voia sfârşitul 
domniei, Ashley Spencer încă era cineva pe care nu-şi 
permitea să-l ţină prea mult în aşteptare. 


16 


ŢIPĂTUL AUZIT ÎN TOATĂ LUMEA 


Ashley avea veşti de dat, iar când Ashley avea veşti, nu 
putea să mai aştepte. Impunea o chemare la constituire a 
întregii găşti Ashleys, cerută de la centrul nervos al întregii 
operaţiuni - patul ei cu baldachin. Pierduse deja zece 
minute încercând să dea de toată lumea, pentru că aparent 
toate erau prea ocupate cu vieţile lor personale 
nesemnificative ca s-o ajute pe Ashley în ceasul ei de 
ananghie. 

Lili era nervoasă, pentru că ar fi trebuit să se vadă cu 
Max, pentru o ultimă trecere în revistă a detaliilor pentru 
excursia lor cu cortul, A.A. era acasă şi prinsă cu jocurile 
video, iar Lauren nu răspunsese încă la telefon - Ashley o 
zărise plecând de la şcoală cu Sadie Graham, tocmai ea din 
toată lumea asta, însă în momentul ăsta era prea supărată 
ca să rumege informaţia, pentru că problema ei era cu 
adevărat o urgenţă. 

Într-adevăr, era cea mai rea criză din întreaga ei 
existenţă de aproape treisprezece ani - mult mai rea decât 
anularea emisiunii Regina preadolescentelor şi mult mai rea 
decât să fie părăsită de Tri. In privinţa celei dintâi se putuse 
preface că nu-i pasă, iar în privinţa celei de-a doua putuse 
minţi. Dar în privinţa ăsteia, nu! 

Asta avea să ajungă publică. Nu exista nicio cale prin 
care s-o ţină ascunsă. Ashley se aruncă pe pat formând 
rapid fiecare număr, iarăşi şi iarăşi. Grupul Ashleys trebuia 
să fie primul care să afle. 

— Ce e? întrebă Lili. Max tocmai mi-a spus să nu uit să 


cumpăr ceva care se cheamă „diet”* nu-mai-ştiu-cum. Are 
cineva idee ce să fie ăsta? 

— E un spray de gândaci. Oricum, Ash, dacă e despre 
petrecerea ta, n-ar putea să aştepte până mâine? gemu 
A.A.. N-am niciun chef acuma. 

— Alo? răspunse, în sfârşit, Lauren. Ce s-a întâmplat? Zi 
repede, pentru că Etienne se enervează când răspund la 
telefon... 

— VREŢI SĂ M-ASCULTAŢI, TOATE, VĂ ROG! ţipă Ashley. 

Fetele astea nu ştiau decât eu, eu, eu. 

— Am nişte veşti groaznice. 

— Petrecerea a căzut? întrebă Lili, şocată. 

— Nu! 

— Nu le poţi aduce pe fetele de la StripHall Queen? Fir- 
ar! 

Asta fusese A.A., bineînţeles. 

— Nu! 

— Nu te lasă părinţii să inviţi toată clasa? Întrebă Lauren. 
Poate aş putea să vorbesc eu cu ei şi să le explic că... 

— TĂCEŢI! zbieră Ashley. Nu-i despre petrecere. OK? E 
despre mine. Despre mine şi părinţii mei! 

— Divorțează! ţipă Lili şi-apoi se auzi un pocnet de parcă 
scăpase telefonul din mână. 

— Nu divorţează deloc, îţi foarte mulţumesc! spuse 
Ashley indignată. 

— Dar tatăl tău a plecat de acasă? Asta e? A.A. părea cu 
mintea în altă parte. Nu-ţi face griji despre asta. Şi tatăl 
meu a plecat, şi e mai distractiv. În plus, se simte atât de 
vinovat, încât cumpără cele mai frumoase cadouri de 
Crăciun. Şi uneori tatăl lui Ned ne trimite, din senin, diverse 
lucruri, cum a fost chitara aia semnată de toţi membrii 
formaţiei Linkin Park. Deşi câteodată cadourile nu sunt atât 
de grozave, ca atunci când ne-a trimis un Ab Roller şi a 
trebuit să i-l dăm cameristei. 


8 Dietilmetatoluamidă - lichid incolor, uleios, uşor mirositor şi folosit pentru a 
alunga insectele (n. tr.). 


— Tata nu pleacă nicăieri, spumegă Ashley. Vreţi, vă rog, 
să nu mai vorbiţi şi s-ascultaţi? 

— Scuze, Ashley, zise Lauren. 

Aşa era mai bine. Ashley se ridică în capul oaselor pe pat, 
îşi încrucişă picioarele, ţinând telefonul cu degetele 
tremurătoare. 

— Mama mea, începu ea, nefiind sigură că avea puterea 
să continue. Înghiţi nodul din gât. Mama mea... 

— Are cancer? 

— Are un amant? 

— Nu e mama ta adevărată? 

— MAMA MEA E ÎNSĂRCINATĂ! ţipă Ashley. 

Urmă o tăcere deplină din partea celorlalte. În sfârşit, 
puţin respect! 

— Tocmai m-au anunţat ai mei. Ei sunt în extaz. 
Consideră că e cel mai grozav lucru din lume! 

— Ei bine, zise Lauren încet, putea fi altceva mai rău. 

Surorile mele mai mici sunt chiar simpatice, interveni Lili. 
Mă lasă să le îmbrac ca pe păpuşi. lar părinţii tăi or să ia o 
bonă, deci nu înseamnă că va trebui să cureţi după ea. 

— Voi ascultați măcar? 

Nu asta era simpatia pe care o aştepta Ashley. Prietenele 
ei nu se concentrau asupra problemei principale: ce-avea 
să zică lumea când o să audă veştile astea jenante? Nu era 
mama ei prea bătrână? 

Copilul ăsta nou însemna că viaţa ei, aşa cum 
cunoscuse, era, esențialmente, încheiată. Lui Ashley 
plăcea să fie unicul copil. O încânta. Dacă - atunci când 
mama ei va avea un alt copil, cum o să mai poată ea să 
primească toată adoraţia, dragostea şi atenţia cu care se 
obişnuise? Cum o să mai poată mama ei să găsească 
energia ca să se concentreze asupra nevoilor lui Ashley - 
hainele ei, viaţa ei sociali, petrecerile de ziua ei - când în 
casă era un bebeluş plângăcios? 

— Se mai ţine petrecerea ta? întrebă Lauren îngrijorată. 

— Ar fi mai bine să se ţină, murmură Ashley, trăgându-şi 


= o) 


peste faţă o pernă umplută cu puf. 

Tocmai izbutise să obţină ca petrecerea ei să îşi recapete 
caracterul grandios şi fabulos, după ce părinţii ei văzuseră 
noua listă de invitaţi, iar Ashley le spusese că trebuia 
neapărat să fie o petrecere uriaşă, pentru că Şcoala 
Domnişoarei Gamble practic o impunea. Părinţii ei ar face 
mai bine nici să nu se gândească să încerce o anulare part 
deux. Copilul ăsta deja îi distrusese viaţa! 


17 


FATA CARE STRIGA „URSUL!” 


Lili stătea întinsa pe pământul rece şi tare, ascultând ploaia 
care răpăia pe cort şi - mai rău încă - ascultându-le pe 
Jezebel şi pe Cassandra trăncănind şi chicotind despre festa 
pe care plănuiau să le-o joace băieţilor dimineaţă. Nu 
fusese foarte atentă, dar aparent consta în a le turna noroi 
în ghete. Foarte matur. Dacă ăsta era paradisul 
campingului, atunci Lili prefera să fie în iad. 

Sus, pe Muntele Tam, plouase aproape toată după- 
amiaza, cam de când tatăl Cassandrei îi lăsase cu maşina în 
parcarea publică, spunându-le să aibă grijă să găsească un 
loc uscat unde să-şi ridice corturile. Bun sfat! 

Ar fi fost exclus ca tatăl ei să-i fi dat pur şi simplu jos din 
maşină acolo şi să fi plecat. Chiar dacă părinţii lui Lili erau 
foarte intransigenţi şi superprotectori, cel puţin chiar le 
păsa de binele copiilor. In schimb, tatăl Cassandrei păruse 
doar grăbit să se întoarcă la roata lui de olar sau ce altceva 
făcea el în atelierul lui de „artă artizanală”. 

Urcaseră două ore până ajunseseră la locul de campare 
de lângă râu, împiedicându-se de pietre şi înconjurați de 
fuioare de ceaţă. Max petrecuse cea mai mare parte a 
timpului vorbind cu Jason şi Quentin, neacordându-i atenţie 
lui Lili, chiar dacă ea era aproape ruptă în două de povara 
rucsacului ei foarte greu. 

Asta îi amintea de documentarul la care o pusese mama 
ei să se uite despre Lungul Marş? prin China, deşi barem 
picioarele ei nu erau înlănţuite - doar strânse în ghete 


? Numele istoric al lungii retrageri a comuniştilor chinezi din faţa naţionaliştilor. 
început în octombrie 1934, marşul a durat 370 de zile, în care s-au parcurs 
12.500 km prin cele mai periculoase zone din nordul şi vestul Chinei, şi a dus la 
accederea la putere a generalului Mao Tse Dong (n. tr.). 


urâte. Singurul lucru care îi mai ridica moralul era s-o vadă 
pe Cassandra cu rimelul scurs pe faţa ei palidă ca de mort. 

Nu prea avea de ce să se bucure la lăsarea nopţii. Locul 
lor izolat de campare nu era nicicum pitoresc. Până şi râul 
era urât - lat şi noroios, umflat de ploaie. Doar erau în prag 
de iarnă, nu? A cui fusese ideea să plece acum cu cortul? 
Ea trebuia să doarmă cu celelalte două fete într-un cort 
micuţ, după o masă în scârboasă alcătuită din fasole la 
conservă, negătită, direct din cutie, şi nişte felii de pâine 
muiate de apă, mâncând stând în picioare. 

— Îmi pare rău, e prea multă umezeală ca să putem face 
focul cum trebuie, se scuzase Max, arătând foarte simpatic 
cu părul ud de ploaie. 

— E-n regulă, îl asigurase Lili, ştiind că Jezebel şi 
Cassandra erau mai mult decât fericite să sufere deşi asta 
însemna că suferea şi Lili. 

Că suferea mai mult, adică, pentru că ea nu era obişnuită 
cu aşa ceva. De ce ar fi trebuit să fie treaba asta 
distractivă, mai exact? 

Erau o mulţime de lucruri rele în statul la cort, iar Lili, în 
timp ce zăcea întinsă în sacul ei de dormit, prefăcându-se 
că adormise ca să nu fie nevoită să se alăture informaţiei 
paralizante despre puştii de la Reed Creep - sau 
plângăcioşii Preliceali, cum îi plăcea ei s-o gândească -, le 
număra în gând. 

Unu: Max era prea ocupat să facă diverse treburi - să 
monteze corturi, să deschidă conserve, să găsească lemne 
pentru amărâtul de foc înăbuşit - pentru a petrece vreun 
timp preţios numai cu ea. Doi: când în sfârşit o atrăsese şi 
pe ea în conversaţie, se întâmplase un dezastru; Max le 
spusese tuturor despre petrecerea lui Ashley, iar Lili fusese 
forţată să-i invite pe toţi, altminteri risca să pară o mare 
snoabă. Ashley avea s-o omoare când o să afle că nişte 
pseudo-boemi jegoşi aveau să-i facă petrecerea să arate ca 
un episod prost din Gossip Girl. 

Numărul trei: nu putuse obţine semnal pe Blackberry-ul 
ei, aşa că dacă mama ei îi trimitea vreun mesaj despre 


ceva - crezând că era în siguranţă la A.A. acasă, 
bineînţeles, uitându-se la vreun maraton de filme cu Reese 
Whiterspoon - Lili nu avea nici cum să ştie, nici cum să 
răspundă. Era total ruptă de civilizaţie! 

Dar de departe cel mai rău lucru din toate fusese că 
trebuia să facă pipi în tufişuri. Pe ploaie. Pe întuneric. Uh! 
Tot timpul, Lili fusese convinsă ba că un raton avea s1 sară 
pe ea, ba că avea să cadă grămadă cu chiloţii în vine (atât 
de umilitor) şi să sfârşească zvârcolindu-se în noroi. 

OK, recunoştea că odată ce Max terminase de făcut toate 
treburile bărbăteşti ale campării, fusese oarecum drăguţ. O 
condusese mai departe de ceilalţi, într-un mic luminiş unde 
putuseră să stea pe un buştean şi să se uite pe deasupra 
munţilor la apusul soarelui 

— Sunt atât de bucuros că ai venit, murmurase el, 
trăgând-o mai aproape. 

— Şi eu. 

Lili se cuibărise la pieptul lui. Privise visătoare culorile 
roşiatice ale asfinţitului, lipindu-se mai tare de el, când Max 
îşi petrecuse braţele în jurul ei. 

Când o sărutase, făcuse ca tot chinul urcuşului cu 
ghetele ei noi, dureros de strâmte, aproape să fi meritat. 


Prea curând, însă, venise momentul să spună noapte bună 
şi să se îndrepte spre cortul fetelor, unde Jezebel şi 
Cassandra o ignorau complet. N-aveau decât. Lili era prea 
obosită ca să-i pese. Deşi, când fetele se opriseră din 
necontenita lor şuşoteală şi în sfârşit adormiseră, Lili se 
simţi iritată de răsuflarea lor zgomotoasă şi ocazionalele 
sforăieli porcine. 

Asta era exact opusul dormitului cu celelalte Ashley. Îi 
lipseau prietenele ei mai mult ca orice. Dacă ar fi fost acolo 
cu gaşca Ashleys, ar fi trimis semnale SOS până acum, un 
elicopter de salvare ar fi fost pe drum, iar tatăl lui Ashley ar 
fi dat în judecată Serviciul Parcului Naţional. 

Lili era prea încordată ca să doarmă. Ce fojgăia acolo 
afară din cort? Poate era Max, înfruntând ploaia ca să vină 


să-i dea încă un sărut de noapte bună. Ce drăguţ. Lili se 
contorsionă ca să iasă din sacul de dormit şi se duse în 
patru labe la fermoarul cortului, având grijă să nu le 
trezească pe Scissor Sisters. Incet, străduindu-se să nu facă 
zgomot, deschise intrarea cortului, simțind cum picăturile 
de ploaie o lovesc drept în faţă. Spera că părul ei arăta bine 
când îşi scoase capul afară. 

Dar nu era Max acolo, afară, în ploaia nopţii. 

Era un urs. 

Un uriaş grizzly care arăta la fel de îngrozit ca şi Lili. 

— Aaaaaahhhh! 

Ţipătul lui Lili sfâşie liniştea campingului, trezind pe toată 
lumea. Fetele strigară la ea să tacă, în vreme ce băieţii 
ieşiră buluc din cotul lor, cu şireturile desfăcute la ghete, 
mişcând lanternele de colo-colo şi înjurând în şoaptă. 

— UN URS! A FOST UN URS! ţipă ea. 

— Eşti nebună? zbieră Cassandra. Ce-ai căutat să scoţi 
capul afară din cort în mijlocul nopţii? 

— Oh, Doamne! Ne-ai speriat de moarte pe toţi! Strigă 
Jezebel, îmbrâncind-o pe Lili în umăr. Treci înapoi la 
culcare, ratato! Nu e niciun urs. 

— Lili, e cam târziu în perioada asta a anului pentru urşi, 
îi spuse Max, lăsându-se pe vine la intrarea cortului, cu 
părul lui blond şiroind de ploaie, dar cu vocea blândă şi 
binevoitoare. Şi de obicei nu coboară atât de jos. Poate că 
era doar umbra unei crengi sau ceva de genul ăsta. 

— Nimic! strigă Jason, care se plimbase în jurul taberei 
împreună cu Quentin, amândoi luminând în fiecare tufiş cu 
lanternele. 

Arătau extrem de enervaţi că erau afară, în ploaie în toiul 
nopţii. 

— Nicio urmă. 

— Probabil au fost şterse de ploaie între timp. 

Lili era gata să plângă. Voia ca Max s-o creadă. Ştia bine 
ce văzuse! 

— Încearcă doar să te culci la loc, bine? 


El îi zâmbi, strângând-o scurt de braţ, încurajant şi îşi 
stinse lanterna. 

Lili nu mai putea face nimic, decât să intre înapoi în sacul 
de dormit şi să încerce să nu bage în seamă chicotitul 
celorlalte fete. Dacă ursul avea să se întoarcă, Lili avea să 
se asigure că le va mânca mai întâi pe astea două. 

Când se trezi în dimineaţa următoare, după ce dormise 
vreo două ore, după cum se simţea, situaţia se înrăutăţise 
şi mai tare. Lili simţea că-i explodează vezica, aşa că-şi 
puse ghetele şi jacheta şi deschise fermoarul cortului. 

Oh, nu! 

Probabil îşi făcuseră tabăra prea aproape de râu. leşi 
afară din cort afundându-se de-o palmă în apa noroioasă, 
alunecând cât pe-aci să cadă în fund. Cât putea vedea cu 
ochii, totul era o mare de noroi, nu foarte adâncă. Merse 
pleoscăind până la cel mai apropiat tufiş, dorindu-şi să fi 
fost la un milion de kilometri depărtare de locul ăla. Undeva 
într-un pustiu. Chiar şi la Polul Nord! În orice alt loc unde nu 
ploua, nu se revărsau apele şi nu era mizerabil. 

Până să se întoarcă ea la cort, băieţii se treziseră - nu 
păreau să considere că toată situaţia era foarte distructivă. 
Se dădeau prin apă ca pe derdeluş, împroşcând arcuri de 
mâl cu ghetele lor şi alergându-se unul pe altul printre 
corturi. Când ieşiră şi Jezebel şi Cassandra, frecându-se la 
ochi şi vorbind tare, cu voci pline de sarcasm, despre pornit 
la vânătoare de urşi, nu păreau deloc nefericite. 

— Mişto, se ridică nivelul râului! zise Cassandra, 
scărpinându-se în capul ei cu şuviţe roşii. Poate că 
rămânem împotmoliţi aici şi n-o să ne mai ducem mâine la 
şcoală! 

Lili începu să intre în panică. 

— N-o să rămânem împotmoliţi aici, nu-i aşa? îl întrebă 
ea pe Max. Chiar trebuie să mă întorc în oraş până la prânz, 
aşa cum ne-am înţeles. Mama o să vină în Fairmont ca să 
mă ia cu maşina. 

— Ce-i atâta grabă? întrebă Jezebel, întinzându-se, 
aparent nepăsătoare la ploaia măruntă sau la uriaşele pete 


de noroi cu care se stropise până la turul pantalonilor de 
pijama. 

— Nu-ţi face griji, o linişti Max. Dacă pornim la drum 
curând, o să putem ajunge în parcare în mai puţin de două 
ore. Tatăl lui Jezebel o să ne aştepte şi când ajungem în 
oraş, te lăsăm pe tine prima acasă. 

— Ce zici? căscă Jezebel. 

— Vine tatăl tău să ne ia, nu-i aşa? 

— Am crezut că vine tatăl lui Quentin. 

— Nicicum, protestă Quentin. Am stabilit împreună, ti- 
aduci aminte? Tu trebuia să vorbeşti cu tatăl tău să vină să 
ne ia. 

— Mda, zise Cassandra, chicotind de parcă era ceva 
amuzant. Ţi-aduci aminte, Jez? 

Jezebel se bătu cu palma peste frunte. 

— Cred că am uitat să-i spun. Ei, bine! Putem să-i sunăm 
şi să-i cerem să vină. Dacă n-are altceva de făcut. 

— Dar nu avem semnal aici, sus, interveni Lili. 

Inima îi gonea cu un kilometru pe minut. Dacă nu exista 
semnal până ajungeau în parcare, atunci asta însemna că 
or să aibă de aşteptat mai bine de o oră până să vină 
cineva să-i ia. 

— Lili are dreptate, zise Jason, uitându-se de la Quentin 
la Max. Şi nici acolo nu ştiu dacă funcţionează telefoanele. 
Va trebui să mergem pe jos până la parcarea de la baza 
muntelui, care e mult mai departe. Am putea ajunge acolo 
abia pe la prânz. 

— Pot să-l sun eu pe tata. Max aruncă o privire neliniştită 
spre Lili. O să vină imediat. 

Însă la prânz era prea târziu! Lui Lili îi venea să urle de 
frustrare. Chiar la prânz, mama ei avea s-o aştepte în faţa 
hotelului Fairmont - şi să descopere că nu era sus, în 
apartamentul de lux al lui A.A.. 

Când aveau să ajungă şi ei acolo, Nancy cu siguranţă 
avea să fie în toiul unei crize de furie turbată, cu buzele 
strânse. Numai gândul ăsta o făcu pe Lili să tremure mai 


tare în hainele ei ude. Când tatăl lui Max avea s-o aducă, 
Nancy o s-o vadă pe Lili în echipamentul ei de munte noroit 
şi ud, scoţându-şi rucsacul şi sacul de dormit din maşină şi 
spunând la revedere unui grup de puşti pe care părinţii ei 
nu-i mai văzuseră niciodată până atunci. 

Nancy era o femeie foarte inteligentă; avea să înţeleagă 
totul cât ai clipi despre excursia cu o noapte de stat la cort. 
O să ştie că Lili o minţise. O să-i vadă pe băieţi în maşină. 
Viaţa lui Lili avea să se sfârşească. 

Nu încăpea nicio îndoială. Dacă mama ei era Genghis 
Han, Lili urma să fie trimisă înapoi în China într-un sac de 
cadavre. 


18 
EXISTĂ AŞA CEVA CA O MAMĂ 


MODEL? 


A.A. îşi petrecuse jumătate din dimineaţa de duminică într-o 
stare vecină cu panica, întrebându-se când avea să se 
întoarcă Lili şi repetând obsesiv de ce nu o sunase încă. 
Știuse ea că excursia asta cu cortul era o idee proastă. 
Poate că toată ploaia de noaptea trecută ocolise Muntele 
Tam, dar A.A. se cam îndoia. 

Nu-i trebuise mult să înţeleagă că întregul lor plan iscusit 
se făcuse praf. La prânz, mama lui Lili sosise la uşa 
apartamentului şi fusese trimisă la plimbare - cu faţa 
întunecată şi furioasă - de o Jeanine buimăcită, care-şi tot 
cerea scuze. 

În cele din urmă, Lili îi trimise un mesaj cu veştile 
proaste: excursia fusese un dezastru, nu avusese cu ce să 
se întoarcă în oraş şi o sunase pe mama ei, care venise s-o 
ia de acasă de la Max, din St. Francis Wood. Biata Lili! 
Petrecerea lui Ashley era la mai puţin de o săptămână. 
Dacă nu i se mai dădea voie să vină? Ashley n-ar fi iertat-o 
niciodată, iar asta era o soartă mai rea decât moartea. Mai 
rea chiar decât furia părinţilor lui Lili, probabil. Colac peste 
pupăză, Jeanine era acum supărată foc pe A.A., de parcă ea 
fusese cea care minţise şi fugise cu băieţii la cort! 

— Nici să nu-ţi treacă prin minte să-mi joci un renghi ca 
ăsta, îi spusese mama ei, oprindu-se în mijlocul formării 
unui număr pe telefon. 

Vuia să i se trimită de la bucătăria hotelului un cazan de 
iaurt natural pentru un tratament de frumuseţe acasă pe 
care-l plănuise pentru după-amiaza aceea. 


— Sau te trimit să stai cu nemernicul de taică-tău. Şi n-o 
să ne mai vezi niciodată nici pe mine, nici pe Ned sau vreun 
joc video, pentru că taică-tău e atât de zgârcit că practic n- 
are nimic. Zău aşa, fetelor! Nici n-aţi intrat bine în 
adolescenţă şi deja fugiţi de-acasă. 

— Ashley e aproape o adolescentă, iar Lili are deja 
treisprezece ani, nu se putu abţine să-i atragă atenţia A.A.. 

Stătea în picioare, tăind pe bufetul din bucătărie un 
castravete felii pentru masca de faţă a mamei sale, 
încercând să se facă utilă şi să-i arate că era o fată cuminte 
şi ascultătoare, nu ca Lili. 

— Petrecerea ei e săptămâna viitoare, ţi-aduci aminte? 

— Da, păi, după gogoşile pe care ni le-aţi turnat tu şi cu 
Lili, nu ştiu dacă ar trebui să te mai duci, zise Jeanine, 
schimonosindu-şi frumoasa ei faţă - nu reuşea niciodată să 
formeze corect numărul de la room-service. 

Jumătate din timp nimerea la sala de gimnastică sau la 
magazinul de suveniruri, iar o dată sunase chiar şi un 
oaspete din hotel. Asta n-ar fi fost prea rău, dar începuse să 
flirteze cu el şi omul sfârşise prin a o invita la cină. Se 
întâlniseră timp de vreo câteva luni. După aceea, Ned 
fusese cel care făcea comenzile de mâncare. El îi spusese 
lui A.A. că dacă nu voiau vreun tată vitreg prea curând, 
trebuiau s-o ţină departe pe Jeanine de oaspeţii hotelului. 

— Mamă! Nici în glumă să nu spui asta! Trebuie să mă 
laşi să mă duc! exclamă A.A., cât pe-aci să-şi taie o bucată 
de unghie. Ashley contează pe noi! 

A.A. nici nu-şi putea închipui să rateze marea petrecere. 
După ce auzise despre ea săptămâni dea rândul, ar fi fost o 
cruntă dezamăgire să nu fie în stare să vadă totul cu ochii 
ei. Chiar aveau să fie, de-adevăratelea, tigri care săreau 
prin cercuri de foc pe muzică de Multi ani trăiască? 

Jeanine strânse cordonul chimonoului în care trândăvise 
toată ziua. 

— O să mă bucur când toată aiureala asta pentru o 
petrecere aniversară o să se termine şi-o să treacă. Numai 
despre asta vorbiţi. Plictisitor! 


A.A. oftă, ţinându-şi ochii în jos, la tocător. Voia să taie 
feliile de castravete cât mai drept cu putinţă, doar ca să-i 
arate mamei sale ce fiică docilă era, chiar dacă nu folosise 
niciodată un cuţit şi un tocător de legume în viaţa ei. 
Singurele persoane care atingeau vreodată ustensilele de 
bucătărie în apartamentul lor erau cameristele, iar Jeanine 
credea că gătitul însemna încingerea unui prosop de 
aromaterapie pentru masajul gâtului în cuptorul cu 
microunde. 

Mama ei era în toane proaste azi în privinţa petrecerilor, 
pentru că aceea la care fusese ea noaptea trecută, într-un 
depozit transformat în kasbah? marocan, nu fusese deloc 
reuşită. Un alt fost supermodel, rivala dintotdeauna a lui 
Jeanine, îşi făcuse apariţia şi îi acaparase pe toţi paparazzi, 
expunându-şi noile buze, noii obraji şi noile extensii de păr. 

Jeanine nu putuse suporta şi se întorsese devreme acasă. 
Asta însemna că se trezise devreme şi se învârtea prin casă 
aproape toată ziua, în loc să stea în pat, să se refacă. Dacă 
ar fi dormit când apăruse Nancy la prânz, A.A. ar fi putut 
născoci o minciună rapidă ca să-i acopere spatele lui Lili - 
poate că ea şi Ned ieşiseră la jogging în parc şi că aveau s- 
o sune ei de îndată ce se întorceau. Cu toate că mama lui 
Lili s-ar fi putut să n-o creadă, dat fiind că afară ploua cu 
găleata. Ups! 

— În orice caz, ştiu de ce vrei de fapt să te duci la 
petrecerea asta, zise Jeanine, scoţându-şi picioarele din 
papucii de casă şi întinzându-se pe canapea. E vorba 
despre un băiat, nu? 

— Ce băiat? 

A.A. era surprinsă. Despre cine vorbea mama ei? 

— Aşa-zisul iubit al tău. Jeanine pocni din degete. Cum 
ziceai că-l cheamă? 

— Hunter. 

A.A. răsuflă uşurată; pentru o secundă crezuse că Jeanine 
vorbea despre Tri. lar Tri cu siguranţă nu era iubitul lui A.A.. 
Nu fusese niciodată şi nici n-avea să fie vreodată. Exclus. 


10 Palat, citadelă (n.tr.) 


Oricât de des ar fi sunat-o - şi o sunase o grămadă 
weekendul ăsta, probabil ca să-şi ceară iertare pentru 
incredibila sa grosolănie, nu că ea îi răspunsese la vreun 
apel sau îl sunase înapoi - Tri era persona non grata în ceea 
ce o privea pe A.A.. 

— Nu cred că-mi place ideea că te duci la întâlniri cu 
băieţii de la vârsta asta, se văită Jeanine. 

A.A. îşi rostogoli ochii în cap şi speră că mama ei n-o 
vedea. Ştia ce se petrecea de fapt - din când în când, 
Jeanine avea o criză de conştiinţă şi hotăra că trebuia să fie 
o Mamă Bună. 

Asta însemna că pretindea că stabileşte un nou set de 
reguli, ca de pildă să-i spună lui A.A. că ar trebui să-şi ia 
uniforma de pe jos şi să nu aştepte să i-o culeagă 
camerista, să insiste ca Ned să mănânce legume crude cel 
puţin o dată pe săptămână şi să le ţină amândurora lungi 
predici despre A învăţa Mult şi A Nu Deveni Prea Serioşi de 
Prea Tineri. 

Uneori, când chiar se lăsa furată de val, Jeanine anunţa 
că avea să cumpere un minivan ca să poată face excursii în 
familie la Marele Canion sau la târgurile fermierilor din 
Oregon. Ned şi A.A. trebuiau să se ascundă în camerele lor 
până când ea îşi venea în fire şi se ducea la o irigare 
colonică ecuadoriană. De regulă, faza asta n-o ţinea mai 
mult de o zi sau două, aşa că A.A. nu era prea îngrijorată de 
data asta. 

— De fapt, probabil că o să rup relaţia cu Hunter, îi spuse 
ea mamei sale, apoi mai că scăpă cuțitul din mână de 
surprindere. 

Asta de unde-i venise? Nu o minţea pe Jeanine. Dar nu se 
gândise deloc să rupă relaţia cu Hunter, nici nu plănuise 
ceva. Cuvintele pur şi simplu îi scăpaseră din gură şi, de 
îndată ce le rostise, A.A. îşi dădu seama că erau adevărate. 
II plăcea pe Hunter, dar nu în felul ăla. Un val de uşurare o 
invadă - trebuia să rupă relaţia cu el, mai bine mai curând 
decât mai târziu. Nu era corect faţă de el să pretindă că-l 
plăcea mai mult decât simţea. lar A.A. n-avea nimic 


împotrivă să meargă la petrecerea lui Ashley fără partener. 
Şi Ashley însăşi era fără iubit. 

— Mă bucur s-aud asta, zise Jeanine, aşezându-şi sub cap 
o pernuţă cu ornamente de piele. Ai lucruri mai ” 
importante la care să te gândeşti în clipa asta. Vreau să 
spun, lucruri mult mai importante de făcut. De pildă, un mic 
favor pentru bătrâna ta mamă. 

— Ce? 

A.A. termină de tăiat şi ultimul castravete şi împinse 
toate feliile de pe tocător într-un castron oval, de culoare 
crem, Nigella Lawson. 

„Micile favoruri” ale lui Jeanine adesea sfârşeau prin a fi 
mari bătăi de cap. Ultimul mic favor însemnase să piardă 
un weekend întreg fiind „modelul potrivit” pentru unul 
dintre prietenii lui Jeanine, un designer care încerca să 
pătrundă în lumea modei pentru adolescenţi. 

A.A. fusese nevoită să stea în picioare, într-un atelier 
rece, în curent, două zile încheiate, în vreme ce oamenii 
încercau haine pe jumătate terminate pe ea, desenau pe ea 
cu cretă şi o înţepau cu bolduri. Ashley şi Lili s-ar fi dat în 
vânt după aşa ceva, dar A.A. se plictisise de-şi ieşise din 
minţi. 

— Despre ce-i vorba? întrebă A. A.. 

— Ştiu cât de tare vă displace, ţie şi lui Ned, să vă 
întâlniți cu, ăăă, iubiții mei. Dar mi-aş dori să faceţi o 
excepţie de data asta, zise Jeanine. Chiar cred că Sven era 
alesul. Şi aş vrea să veniţi să-l cunoaşteţi, la cină, când o să 
fie în oraş, luna viitoare. M-ai putea ajuta să-l conving şi pe 
Ned să vină să-l cunoască? 

Oh. Asta era? Sigur. A.A. putea să facă asta, Janine 
întotdeauna credea că tipul cu care se întâlnea era 
„Alesul”, căci de aceea se şi măritase de atât de multe ori. 

— Sigur, mamă. 

Şi poate că, dacă se întâlneau cu Sven, faimosul regizor 
de film despre care Jeanine nu se mai sătura vorbind, poate 
că n-ar mai fi pomenit despre faptul că A.A. ar trebui să 
lipsească de la marea petrecere a lui Ashley. 


Jeanine zâmbi. 

— Acuma, unde-i iaurtul ăla? Bucătarul ăla nenorocit îşi 
dă oare seama că eu îmbătrânesc şi mă usuc din ce în ce 
mai mult cu fiecare secundă care trece? 


19 


CE NU ŞTIU MAMELE 
ŞI CE NU LE SPUN FIICELE LOR 


Lili crezuse că sâmbătă fusese cea mai rea zi din viaţa ei, 
dar asta înainte să urce în maşina mamei sale, în faţa casei 
lui Max, duminică. 

— Ashley Olivia Li, nu mi-a fost niciodată mai ruşine cu 
tine! 

Mama ei fusese întotdeauna grozavă la făcut mai multe 
lucruri odată, iar în ziua aceea nu făcea excepţie. Putea să 
conducă şi să ţipe în acelaşi timp. 

— Îmi pare rău, mamă, îngăimă Lili, încercând să curețe 
o pată de noroi de pe jeanşii ei. 

Abia aştepta să-şi dea jos hainele astea şi să le ardă. 
Mama ei o pusese să stea pe un număr al ziarului San 
Francisco Chronicle, ca să nu-i murdărească scaunele SUV- 
ului negru. 

— M-ai minţit pe mine, l-ai minţit pe tatăl tău, ai minţit-o 
pe biata doamnă Alioto. Când a aflat că ar fi trebuit să fii 
acasă la ea, s-a pierdut cu firea de îngrijorare! 

Lili se gândi că asta era mai greu de crezut. Jeanine îi 
spusese, odată, că îngrijorarea îţi făcea riduri şi că singurul 
lucru pentru care îşi făcea ea griji vreodată era înfăţişarea 
ei. Dar ăsta nu era un moment potrivit s-o contrazică pe 
mama ei. 

— N-am vrut să supăr pe nimeni, zise Lili cu voce pierită. 
Am vrut doar să mă duc şi eu cu cortul. 

— Cu cortul! zise mama ei, deopotrivă uluită şi 
sarcastică. De când, mă rog, te interesează pe tine astfel 
de lucruri? Ţie nu-ţi place alpinismul. Ţie nu-ţi place să cari 
lucruri. Ţie nu-ţi place în aer liber. Şi cu siguranţă nu-ți 


place să te uzi şi să te murdăreşti. 

— Nu. 

Lili era silită s-o recunoască. Urâse totul în excursia aia, 
în afară de Max. În plus, fusese şi toată nebunit cu Ursul. 

Amintirea feţelor încântate şi răutăcioase ale Surorilor 
Vitrege Urâte, holbându-se la ea pe când mama ei o ducea 
spre maşină, avea s-o bântuie veşnic. Erau atât de fericite 
că ea dăduse de necaz! 

Probabil mai râdeau şi acum despre ce puştoaică 
răsfăţată era ea. Şi totul fusese numai vina lor - dacă 
Jezebel n-ar fi „uitat” să aranjeze cu părinţii ei să vină să-i 
ia, ar fi fost acasă la timp. În loc de asta, fuseseră nevoiţi să 
aştepte o oră şi jumătate până să apară tatăl lui Max. Lili ar 
fi putut jura că Jezebel o făcuse intenţionat. 

— Şi, zise mama ei cu un aer sever, strălucitorul ei coif 
de păr negru făcând-o să semene mai mult ca niciodată cu 
un războinic, sunt extrem de tulburată de ceva ce a spus 
omul ăla. Alan Costa ăla. 

Lili căută prin memorie: oare ce putuse să spună tatăl lui 
Max? Fusese atât de ocupată să-şi recupereze lucrurile - şi 
demnitatea - din spatele Jeepului tatălui său, încât nu 
fusese foarte atentă. Toată scena fusese mult prea 
stingheritoare. Max se dăduse jos din maşină ca s-o ajute, 
dar privirea lungă, compătimitoare care i-o oferise nu 
făcuse decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Ce? murmură ea, dându-şi seama că mama ei aştepta 
un răspuns, şi se făcu mică în scaun, ca să se acopere. 

— A spus că speră că vremea din weekendul ăsta o să te 
facă să nu mai mergi niciodată cu cortul împreună cu Max. 

— Oh, zise Lili, deşi se auzi mai mult ca un scheunat. 

Nancy opri maşina în faţa casei şi îndreptă telecomanda 
spre porţile negre şi grele. Ca portile închisorilor de maximă 
securitate, gândi Lili când maşina intră pe aleea principală. 

— Deci ăsta e motivul, bănuiesc, pentru care ai vrut să te 
duci cu cortul. Acest Max. 

Rostit de mama ei, numele lui sunase ca un cuvânt 
murdar. 


— Presupun că e un băiat de la Gregory Hall. 

— Nu chiar, murmură Lili. E de la Reed Prep. 

— Casa aia de nebuni care încearcă să se dea drept 
şcoală pregătitoare? Cum naiba l-ai cunoscut? 

Nancy nu părea impresionată. 

—E la clasa mea de conversaţie în limba 
franceză,explică Lili. Ştii, cu Madame LeBrun. 

Nancy mârâi. Dacă Max obținuse câteva puncte în ochii 
ei pentru că lua lecţii scumpe de franceză, ea n-o arătă. 
Opri maşina în faţa garajului de patru maşini, proiectat să 
semene cu un grajd vechi. Lili nu îndrăznea să coboare încă 
din maşină; nici măcar nu-şi desfăcu centura de siguranţă. 

— Acuma, ascultă aici. Mama ei se întoarse şi îşi aţinti 
privirea intensă a ochilor ei negri drept înspre Lili. După 
modul în care arăţi, se pare că ai fost deja pedepsită pentru 
aventura asta prostească şi egoistă a ta. Ai fi putut să te 
îneci sau să mori îngheţată acolo sus! Cine se duce cu 
cortul în decembrie? 

— A fost groaznic, zise Lili, cu vocea tremurătoare. 

Ăsta era purul adevăr. Urâse să se afle sus, pe Muntele 
Tam. Era prea ceaţă ca să vadă vreo privelişte, prea frig ca 
să se poată bucura că e în aer liber şi prea umed ca să facă 
altceva decât să tremure. Era bucuroasă să fie din nou 
acasă, în afară de faptul că se afla în cel mai mare necaz 
din viaţa ei. Işi dori ca ursul chiar s-o fi mâncat. Expresia de 
pe faţa mamei era fioroasă. 

— Cu toate astea, trebuie să-ţi dai seama că nu poţi să 
faci mereu ce vrei tu. Ce fel de exemplu e ăsta pentru 
Josephine şi Brennan? 

Lili dădu să-i atragă atenţia că micuţele ei surori nu erau 
interesate de nimic în afară de hectarele lor de jucării şi de 
paturile lor cu baldachin purpuriu de prințese, dar înainte 
să poată deschide gura, un gând cumplit o izbi: petrecerea 
lui Ashley! 

Părinţii ei or să-i spună că nu se putea duce? Ştiau că era 
cel mai important lucru pentru ea. Ar fi fost o pedeapsă 
diabolică desăvârşită! De ce, vai, de ce acceptase Lili să 


meargă în excursia aia stupidă cu cortul? 

— Aşadar, continuă Nancy, luându-şi poşeta Birkin şi 
deschizând portiera maşinii, va trebui să discut cu tatăl tău 
despre o pedeapsă potrivită. In cel mai bun caz nu te mai 
duci nicăieri decât la şcoală şi la celelalte lecţii în 
următoarele câteva săptămâni. 

— Dar petrecerea! nu se putu opri Lili să exclame, 
cuvintele scăpându-i pur şi simplu din gură. Se întoarse 
spre mama sa, care se pregătea să coboare din maşină. E 
ziua lui Ashley - Super Încântătoarea ei a treisprezecea 
Aniversare! 

Nancy suspină şi clătină din cap. 

— Zău, Lili, ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte să 
te îmbarci în escapada asta ridicolă. 

— Mamă! O să fac orice o să stau în casă un an de acum 
încolo, pe cuvânt! O să am grijă de gemene! O să fac tot ce 
vrei tu! Dar, te rog, lasă-mă să mă duc la petrecerea lui 
Ashley. 

Gura lui Nancy zvâcnea. 

— Poate, zise ea. Sau poate nu. O să vedem cum merge 
săptămâna asta. Însă un lucru, domnişoară. Nu vreau să 
mai aud vreun cuvânt despre băiatul ăsta Max. Eşti mult 
prea tânără ca să te întâlneşti cu băieţii. Ar trebui să te 
concentrezi la învăţătură şi nu să te gândeşti la băieţi. N-ai 
voie să-ţi dai întâlniri până ce n-ai să împlineşti 
cincisprezece ani, exact cum au făcut şi surorile tale. Auzi 
ce-ţi spun? 

— Da, mamă, răspunse Lili. 

Mama ei habar n-avea că ambele surori mai mari ale lui 
Lili fuseseră mai mult decât experte în întâlnirile cu băieţii 
fără ştirea mamei lor. Îşi amintea cum le urmărea pe când 
se furişau din casă, ieşind pe fereastra de la etaj pe 
acoperiş şi apoi dându-şi drumul pe burlane până jos. După 
aceea, un salt rapid în tufele de flori şi fuga pe alee, spre 
libertate şi în braţele iubiţilor care le aşteptau. 

Lili se uită pe fereastra ei la strada de dedesubt. Exista o 
cale de a ajunge la petrecerea lui Ashley. Spera doar ca 


tufele să nu fie prea pline de ghimpi. 


20 


UN BĂIAT FRUMOS 
CU CARE-ŢI DAI ÎNTÂLNIRE 
E UN ACCESORIU OBLIGATORIU 
LA ORICE PETRECERE 


Chiar dacă ziua era destul de rece, Ashley se îmbrăcă cu cel 
mai frumos costum de toamnă al ei pentru o plimbare cu 
barca pantaloni albi Tory Burch, pulover în dungi Petit 
Bateau şi pantofi lejeri Tod's, cu talpă gumată, de culoarea 
oxidului de zinc, cusuţi de mână - şi cobori până în port. 
Ploaia se oprise, în sfârşit, şi toţi norii fuseseră mânaţi spre 
mare de o briză puternică. Ashley n-avea nicio intenţie de 
a-şi scoate şalupa în larg pe o zi cu vânt atât de puternic - 
pericolul de a-şi uda pantalonii, nu? Dar portul avea alte 
atracţii, şi anume şansa de a-l putea zări din nou pe Cooper 
cel greu de prins. 

După ce-l invitase prin viu grai la petrecerea ei, îşi 
dăduse seama că nici măcar nu ştia unde să-i trimită o 
invitaţie. Se gândi să-i lase una la iahtul lui. 

Trecuseră doar câteva zile de când părinţii lui Ashley 
aruncaseră bomba cu viitorul copil, iar ea încă mai avea 
nevoie de timp ca să-şi revină. Vestea bună: nu se mai 
punea nicicum problema anulării sau restrângerii petrecerii 
ei. Matilda şi Henry erau atât de preocupaţi de starea bună 
emoţională a lui Ashley încât capitulaseră la aproape toate 
detaliile Super Incântătoarei ei a Treisprezecea Aniversare. 
Slavă Domnului! Acum, că întreaga clasă a şaptea de la 
Şcoala Domnişoarei Gamble era invitată, era mai vital ca 
niciodată să facă impresia secolului. Poate chiar a 
mileniului. 


Vestea rea era că Ashley tot nu avea un prieten. Toate 
celelalte Ashley aveau să vină la petrecere cu iubiții lor. 
Lauren chiar avea de ales între doi. Dar de când se 
încheiase non-idila ei cu Tri Fitzpatrick, Ashley era singură. 
Avea să împlinească încântătoarea vârstă de treisprezece 
ani fără să fi fost vreodată sărutată. Era lamentabil. Trebuia 
să facă ceva în privinţa asta şi neîntârziat. 

Portul era înţesat de iahturi săltăreţe, unul mai mare şi 
mai alb decât celălalt. Ashley cobori pe docul îngust care 
ducea către locul de ancorare al familiei sale, cu ochii în 
patru după vreun semn de Cooper, şi iată-l, stând pe 
puntea ambarcaţiunii sale şi strigând inutil spre ea! 

— Hei! salută el, iar ea se abţinu cu greu să n-o ia la 
fugă, chiar dacă exact asta sperase. Ashley, nu-i aşa? Noi 
ieşim să dăm o tură pe lângă Alcatraz - vrei să vii şi tu? 

Voia? Nu-i trebuia minte multă ca să răspundă. Nu doar 
că Fugarul era unul dintre cele mai impresionante iahturi de 
lux din tot portul, dar era şi proprietatea personală a celui 
mai chipeş băiat pe care îl văzuse vreodată în viaţa ei. Era 
atât de extraordinar, încât Ashley îşi făcea griji că ar fi 
putut fi mai frumos decât ea. 

Briza îi ciufulise părul lui negru, iar ei îi plăcea nespus 
cum arăta el stând acolo, cu un colac de frânghie în mâinile 
bronzate, părând sportiv, capabil şi încrezător. În plus, în 
afară de căpitanul în uniformă al iahtului, vizibil pe puntea 
superioară, Cooper era singur. Ashley se săturase de toţi 
băieţii ăia din echipa de lacrosse care nu voiau decât să-şi 
petreacă timpul între ei şi să vorbească despre goluri, jocuri 
defensive şi poziţii de atac. lahtingul era un sport ideal, 
câtă vreme exista un conducător - căpitan, pilot, mă rog! -, 
astfel încât tot ce aveai de făcut era să te bucuri de 
plimbare. 

Speram să vii pe aici, recunoscu el cu un zâmbet timid, 
care-i încreţi uşor colţurile gurii, în timp ce-i întinse mâna 
ca s-o ajute să urce la bord. Ar fi trebuit să-ţi cer numărul 
de telefon data trecută. 

— E-n regulă. 


Ashley radia. lahtul era uimitor. Cele trei punți ale sale 
erau doar oţel lucios şi lemn negru scump; la pupa, avea 
amenajată o zonă în formă de U în care se putea sta, 
completată de ceea ce părea a fi o gigantică masă de cafea 
cu blat din panouri albe, care se dovedi a fi acoperişul unui 
jacuzzi. Ah, dacă Ashley şi-ar fi adus, costumul de baie! 

— Cât timp ai voie să stai pe afară? întrebă Cooper, 
conducând-o într-un tur prin galeria de sub punte şi prin 
living, explicându-i că existau patru cabine cu băile 
aferente pe puntea de jos, fiecare denumită după o altă 
insulă din Pacific. 

— Vreo două ore... sau cât vrei tu, îi răspunse Ashley. 

Avea o mie de teme de făcut, pe care le ignorase tot 
weekendul, dar nu asta era important. Mama ei putea scrie 
un bilet pentru profesorii de la şcoală, explicând că Ashley 
trecea printr-o gravă traumă emoţională în momentul acela 
şi că nu se putuse concentra asupra temelor. Asta era 
absolut adevărat, în afară de faptul că trauma era mai mult 
despre statutul ei de încă-nesărutată decât despre viitorul 
mini-Spencer care îi era impus de penibilii ei părinţi. 
Priorităţile, priorităţile! 

Cooper se consultă cu căpitanul Jack, care avea un 
puternic accent jamaican şi mai mulţi dinţi de aur şi îi 
făgăduiră s-o aducă pe Ashley înapoi înainte de a se 
întuneca. Peste puţin timp, lăsau în urmă portul şi se 
avântau în apele întunecate din largul Golfului San 
Francisco, oraşul desfăşurându-se în jurul lor ca o vastă 
arenă a publicului. 

Lui Ashley îi plăcuse întotdeauna să vadă oraşul dinspre 
apă, deşi, dacă ar fi fost cu părinţii el în clipa aceea, plutind 
pe Matilda, ea s-ar fi plâns de vântul rece şi ar fi insistat să 
stea înăuntru ca să se uite la reluarea lui Tyra, transmisă la 
televizor prin satelit. 

Dar cumva, în prezenţa lui Cooper, ziua de toamnă cu 
temperaturi îngheţate părea mai degrabă romantică decât 
deosebit de friguroasă pentru anotimpul acela. Când 
observă că ea tremura, el scoase o pătură cenuşie Hermes 


pe care i-o puse pe umeri şi îi aduse pe punte o cană 
aburindă de ciocolată fierbinte expres guatemaleză, care - 
jură el, după ce Ashley îi explică despre alergia ei care-i 
putea pune viaţa în pericol - venea dintr-o regiune 
muntoasă complet lipsită de aluni. 

— Ce grozavă ambarcaţiune! E un Lurssen, nu-i aşa? 
Sunt cele mai bune vase, zise Ashley, admirând liniile 
zvelte ale iahtului. 

Ştia, de asemenea, că erau şi cele mai scumpe - 
răposatul ei bunic avusese una. 

Cooper ridică din umeri. 

— E doar OK. Deci, cum mai merg lucrurile cu mama ta? 
întrebă el. 

— Nu prea strălucit - e însărcinată. O să am un frăţior 
sau o surioară, zise Ashley, luând o sorbitură din cană. 

Cooper zâmbi. 

— Asta-i grozav. 

— Serios? Tu mai ai fraţi sau surori? 

— Nu, dar mi-ar fi plăcut să am. Începi să simţi cumva 
singurătatea când eşti unicul copil. 

Era drăguţ să poată vorbi atât de degajat cu un tip. Spre 
deosebire de Tri, Cooper avea o mulţime de spus - vorbea 
despre istoria portului şi despre destinaţia lui favorită în 
ieşirile pe mare (Cabo, la fel ca şi a ei!), şi îi spuse şi o 
poveste nu foarte scârboasă despre singura dată când 
avusese rău de mare, pe când navigau prin Hawaii. Ashley 
îşi sorbea ciocolata, asigurându-se că pătura nu îi ascundea 
complet frumosul ei costum de marinar, cuibărită 
confortabil între pernele mari, pufoase, ale zonei de stat. 

— E mai puţin de o săptămână până la petrecerea mea, îi 
spuse ea. 

Treceau acum pe lângă stâncosul şi sumbrul Alcatraz, iar 
ea se cuibări mai aproape de el. 

— Am muncit atât de mult să mă asigur că totul o să fie 
perfect. 

Îi povesti despre tot planul cu circul - decoraţiunile, 


formaţia, costumele, acrobaţii chinezi şi ruşi pe care Mona 
Mazur îi smulsese de la Cirque du Soleil special pentru 
această ocazie, chiar dacă asta însemna că fuseseră nevoiţi 
să-şi întrerupă turneul prin lume şi să-şi anuleze vizitele la 
copii bolnavi din spitale. 

— Sună de-a dreptul uluitor, îi spuse Cooper, suflecându- 
şi mânecile puloverului gri şi punându-şi o pereche de 
ochelari de soare Ray Ban. 

— Poți veni şi tu, da? Ashley voia doar să fie sigură. Ţi- 
am adus o invitaţie. 

Bineînţeles că venea. Părea mult mai atras de ea decât 
fusese Tri vreodată. Poate că nu va mai avea de aşteptat 
până la petrecerea ei ca să fie sărutată. 

— Păi... nu ştiu, zise Cooper, luând invitaţia şi vârând-o în 
buzunar fără să se uite la ea. Vreau să spun, chiar mi-ar 
plăcea, dar... 

— Dar ce? 

Barca se clătina, iar Ashley aşeză cana de ciocolată 
fierbinte pe masă, ca să nu sară vreun strop pe pantalonii 
ei albi. 

— Nu prea sunt genul care să se dea în vânt după 
petrecerile mari, spuse Cooper. 

Îi dărui un zâmbet melancolic, absolut adorabil. Ei îi 
venea să-l strângă în braţe la fel cum o strângea pe 
Prinţesa Dahlia von Fluffsterhaus când căţeluşa tocmai 
rosese ceva şi arăta din cale-afară de drăgălaşă. 

— Nu e chiar o petrecere mare, zise ea, dând înapoi. 
Vreau să spun, e absolut modestă şi cu doar câţiva prieteni. 

Cooper rânji. 

— Îm-hm. După ce mi-ai povestit, sunt surprins că nu 
vine şi primarul. 

— De fapt, chiar vine. E naşul meu. 

— Nu prea ştiu dacă o să mă integrez, zise el. 

— Ce tot spui? Nici să nu te gândeşti să lipseşti. 

— Mai vedem, zise el. 

Enervant, asta a fost tot ce a mai spus. Ea îşi luă din nou 


cana de ciocolată. Soarele coborâse mult la orizont şi după- 
amiaza perfectă era pe sfârşite. Ashley nu mai întâlnise 
niciodată un băiat precum Cooper. 

Era atât de natural în privinţa faptului că deţinea acest 
vas excepţional, de parcă n-ar fi contat câtuşi de puţin, 
încât trebuia să fie moştenitorul unui petrolist grec sau 
ceva asemănător. Numai oamenii care respirau bogăţie prin 
toţi porii puteau fi atât de indiferenți la faptul că o aveau. 
lar pentru că părea timid în legătură cu venirea la 
petrecere, era cu atât mai atrăgător. Abia aştepta să-l arate 
tuturor prietenelor ei! Înainte de a se întoarce înapoi în 
port, în timp ce căpitanul Jack manevra lunga şi eleganta 
ambarcaţiune la docuri, Ashley se hotărâse. Trebuia să se 
asigure că inimosul Cooper avea să vină la petrecerea de 
ziua ei. 

Dacă el nu era acolo, atunci toată petrecerea putea 
foarte bine să fie şi anulată. 


21 


LAUREN NU ESTE FĂCUTĂ 
SĂ FIE ANTRENOARE 


Lauren era îngrijorată. Într-adevăr, nu ştia daca poate 
realiza transformarea lui Sadie Graham dintr-o ciudată într- 
o neo-Ashley. Era deja luni - ceea ce însemna că începuse 
pe bune numărătoarea inversă până la petrecerea 
aniversară a lui Ashley de weekendul următor. 

Şi în caz că uitase careva despre festivitățile ce stăteau 
să se desfăşoare, Ashley atârnase un banner pe care scria: 
ŞASE ZILE PÂNĂ LA EVENIMENTUL SEZONULUI. AŢI TRIMIS 
RSVP-UL? deasupra uşilor centrale ale Micului Teatru. 
Lăsase să-i scape că un anumit cântăreţ rafinat de R&B, cu 
un hit numărul unu pe ţară, /ubito, îmi place poponețul tău, 
avea să interpreteze nişte serenade la petrecere. Jumătate 
dintre fetele din clasă erau îndrăgostite de el. Când se 
încheie comunicarea AP-urilor, întreaga clasă a şaptea de la 
Şcoala Domnişoarei Gamble era într-o stare vecină cu 
isteria. 

Dar Sadie încă arăta neimpresionată. 

— E doar o petrecere stupidă, îi spuse ea lui Lauren, pe 
drumul de ieşire pe porţile şcolii în după-amiaza aceea. 

Mergeau la magazinul de optică medicală, pentru ca 
Sadie să-şi poată lua nişte lentile de contact potrivite, în 
sfârşit, după ce zile în şir o înnebunise pe Lauren cu 
indecizia ei. 

— Nu ştiu de ce toată lumea crede că e aşa o mare 
scofală. 

— O să-ţi placă, încercă Lauren s-o ia cu binişorul, deşi 
era aproape la capătul răbdărilor cu Sadie. 

Aproape tot timpul şi-l petrecuse străduindu-se s-o pună 


cât mai repede în formă pe Sadie, dar prietena ei era 
departe de a-i fi recunoscătoare. 

Se plângea că noua ei tunsoare, bob lung şi asimetric, cu 
şuviţe blonde ca mierea, o făcea să arate ca un ogar 
afghan. Incercase peste cincizeci de rochii de la Lauren şi 
nu-i plăcuse niciuna dintre ele, văitându-se că erau toate 
prea decoltate, prea strâmte, prea largi, prea discordante, 
prea bătătoare la ochi, prea transparente, prea încărcate, 
sau prea mature pentru ea. 

Apoi Sadie o ţinea una şi bună că nu putea să meargă pe 
tocuri, nici măcar pe unele de cinci centimetri, şi îi ţinu 
predici lui Lauren despre cum tocurile vătămau picioarele şi 
perpetuau stereotipuri feminine periculoase. 

Sadie era atât de îndărătnică. Nu voia să-şi facă 
piercinguri în urechi şi nici măcar să se gândească să 
poarte un sutien push-up. Lauren era disperată. Ce spunea 
Ashley mereu era atât de adevărat: poţi să încarci un 
suport de prosoape cu haine de-a gata, dar nu-l poţi face să 
se strângă. Ceva de genul ăsta, oricum. Lauren simţea că i 
se prăjise creierul. 

Planul ei n-avea să funcţioneze niciodată. Ar fi trebuit să 
aleagă pe altcineva să se infiltreze în gaşca Ashleys - poate 
pe Sheridan sau pe Melody. Cu Sadie era prea mult de 
muncă. 

Era foarte bine-venit că, momentan, cele trei Ashley erau 
atât de prinse cu problemele din vieţile lor încât abia de 
observaseră că Lauren petrecea mai mult timp cu Sadie 
decât cu ele. Incepuseră chiar să-i ducă un pic dorul. 
Deunăzi, Ashley chemase grupul ca să le cunoască pe 
fetele de la StripHall Queens şi să înveţe câteva noi mişcări 
grozave de dans. Lauren şi-ar fi dorit din suflet să vină, dar 
era în acelaşi timp cu întâlnirea lor cu stilistul vestimentar 
pe care îl angajase ea ca s-o ajute pe Sadie să devină dintr- 
O „Aşa, nu” în „Aşa, da”. Astfel că, în loc să înveţe cum să 
facă o ridicare de picior, întoarcere, shake-shake-shake”, 
fusese silită să stea s-o asculte pe Sadie plângându-se că 
lanţurile de la gât, ciorapii şi lenjeria de dantelă îi dădeau 


mâncărimi şi că bretelele spaghetti îi intrau prea adânc în 
umerii ei osoşi. 

Lauren şi-ar fi dorit să se poată hotări odată. Oare de ce 
când era împreună cu cele trei Ashley, fetele pe care 
pretindea că le urăşte, se distra minunat, şi ori de câte ori 
era cu Sadie, era ca şi când i s-ar fi scos dinţii? 

Dădu să intre după Sadie în magazinul de optică 
medicală, tocmai când un băiat ieşea afară. 

— Christian! 

— Oh, bună! 

Faţa lui Christian se lumină cu un zâmbet larg. 

— Nu ştiam că porţi ochelari! zise Lauren. 

E un mare secret. Sunt precum Clark Kent, recunoscu 
Christian. 

Îşi puse noii ochelari pe nas, iar Lauren se gândi că arăta 
mai atrăgător ca niciodată. Apoi o apucă pe Lauren de 
bărbie şi-i dădu un pupic. 

Lauren suspină fericită, uitându-se în sus la Christian. 
Abia când simţi o împunsătură în cot îşi aminti că nu era 
singură. 

— Ah, da. Scuze. Ea e Sadie. Sadie, el e Christian. 

— Nu înţeleg. Am crezut că pe prietenul tău îl cheamă 
Alex, zise Sadie, puţin cam prea inocentă. 

— Alex? Prietenul tău? 

Christian se uită de la Lauren la Sadie şi înapoi la Lauren. 

Lauren nu ştia ce să facă. Era încolţită. Îşi dori să se 
topească, să se facă una cu asfaltul şi să dispară. 

— Nu, a înţeles ea greşit... începu ea neconvingător. 

— Nu, e-n regulă, zise Christian repede. Tipul care era la 
tine acasă, alaltăieri, da? Alex e mişto. E un băiat bun. N- 
am ştiut că voi doi ieşeaţi împreună, dar e OK. 

Lauren parcă avea limba lipită de cerul gurii. Christian 
reacţiona mult prea drăguţ. 

— Ăăă, trebuie să plec. Mi-a părut bine, Sadie. 

Christian o luă la picior atât de repede, încât era pe 
partea cealaltă a străzii mai înainte ca Lauren să-şi 


regăsească graiul. 

— De ce-a trebuit să spui asta despre Alex? Întrebă 
Lauren. Nu e adevărat. 

Era doar parţial adevărat. Alex era iubitul ei. Dar la fel şi 
Christian. Se întrebă ce credea oare Christian. Se simţea 
îngrozitor pentru că el trebuise să afle în felul ăsta. Nici 
măcar nu avusese o şansă să-i dea vreo explicaţie. 

— Atunci care-i treaba? Eşti cu Alex, sau cu Christian, sau 
cum? întrebă Sadie. 

— De ce te grăbeşti imediat să judeci? răbufni Lauren. 

Niciuna dintre fetele Ashley nu-i vorbise vreodată aşa. 
Ele ştiau că nu-i era deloc uşor în situaţia ei şi n-o presau, 
nici n-o făceau să se simtă ca o ticăloasă cum o făcea Sadie 
în clipa asta. 

Sadie ridică din umeri şi intră să se pregătească pentru 
noile sale lentile de contact. 

— Cred că Alex e mai drăguţ, apropo. 

Dar Lauren nu mai asculta. Îşi zise că trebuia scrie un 
mesaj lui Christian, ca să poată discuta trebuie. Dar când îşi 
scoase telefonul, găsi deja mesaj de la el. 

L, TE PLAC, DAR ASTA E PREA AIUREA, scria şi NU MĂ 
DESCURC. 

Lauren înghiţi cu greu nodul din gât. Nu voia să plângă în 
faţa lui Sadie. 

— Ce părere ai de astea? Sunt lentile colorate, întrebă 
Sadie nerăbdătoare, clipind des. 

Nu era de acord cu mesajele pe telefon, Lauren ştia. Îi 
spusese lui Lauren că duceau la artrita degetelor mari. Un 
alt mesaj îşi făcu apariţia. 

ŞTIU K NICIODATĂ NU TI-AM CERUT SĂ FII FIDELĂ. DAR M- 
AM GÂNDIT CĂ NU ERA NEVOIE. EU AM IEŞIT. OK? 

Lauren nu era prea sigură ce voia să spună Christian deşi 
avea o bănuială. Una foarte tristă, mohorâtă,rea. Cum ar fi 
că el ieşise din jocul de-a relaţia. Cum ar fi că ieşise din 
viaţa ei. 

CE? îi scrise ea, doar ca să fie sigură, chiar dacă nu voia 


să ştie. 

SCUZE. RAMANEM PRIETENI? 

CEI MAI BUNI, răspunse Lauren, dar mâinile îi tremurau. 
Acum nu mai trebuia să decidă între Christian şi Alex, 
pentru că decisese Christian pentru ea. 


22 
LILI E PEDEPSITĂ PENTRU 


ÎNCĂLCAREA REGULILOR 
CU IZOLARE TOTALĂ 


Lili chiar ar fi vrut să se ducă la întâlnire cu celelalte Ashley 
pentru obişnuita lor consfătuire de dinaintea petrecerii. Dar, 
bineînţeles, nu avea voie să iasă nicăieri. Nici măcar la 
Starbucks înainte de ore! Celelalte o compătimeau, dar îşi 
dădea seama că Ashley era supărată pe ea. Decizia lui Lili 
de a merge cu cortul împreună cu Max pusese în pericol 
fericirea lui Ashley pentru că însemna că nu mai puteau fi 
toate prezente, domnind peste restul clasei a şaptea, la 
petrecerea feerică de ziua ei. Din fericire, Ashley era prea 
ocupată să se gândească până la obsesie la un tip misterios 
ca să fie cu adevărat supărată pe Lili. 

Nancy o luase de la şcoală cu maşina, ca de obicei şi o 
adusese acasă, la uriaşa lor imitație de reşedinţă Tudor din 
Presidio Heights. Activitatea obişnuim a lui Lili de după 
orele de şcoală, ajutarea unui cercetător genetic de la 
Stanford în laboratorul lui, fusese anulată brusc, pentru că 
el trebuise să zboare până în Suedia la dineul cu comisia de 
selecţie pentru Nobel. Prin urmare, Lili avea deodată ceva 
timp liber neprogramat. Perfect pentru a se gândi la 
ordinea în care avea să poarte rochiile la petrecere. 

În loc să-şi termine temele, trecu repede cu degetele 
peste teancul de cartonaşe cu întrebări-fulger pentru ISEE 
(examenul de admitere de la şcoala pregătitoare) şi se 
învârti de vreo câteva ori cu scaunul ei de birou Aeron, 
întrebându-se cum ar trebui să-şi rearanjeze dormitorul. Era 
o cameră mare, cu un pat chinezesc, uriaş, din lemn negru 


sculptat, pe mijloc, pe care erau îngrămădite o mulţime de 
pernuţe roşii brodate. Ori de câte ori Lili se plictisea, 
rearanja pernuţele după nuanţă şi după formă, iar 
câteodată şi după modelul broderiei. Însă astăzi n-o 
entuziasma prea tare gândul. 

Telefonul ei sună şi ea îl înşfăcă imediat. 

— Bună, Lili. 

Era Max. Ura! Poate că nu mai avea voie să-l vadă, dar 
cel puţin mai puteau vorbi la telefon. 

— Sunt atât de bucuroasă că ai sunat, îi spuse ea, 
învârtindu-se cu veselie în scaunul ei. 

Din fericire, în clipa aceea nu era în maşină, ci închisă în 
camera ei. Lili nu voia ca mama ei să afle că ea şi Max erau 
încă împreună. Fără niciun prieten până la cincisprezece 
ani? Cum să nu! Asta ar fi fost la ani distanţă. Asta ar fi fost 
aproape în colegiu! 

— Îmi pare sincer rău pentru weekendul ăsta, zise el. 

Ei îi plăcea cum suna vocea lui - cumva răguşită şi 
tărăgănată. 

— Fetele alea fără minte trebuiau să se ocupe de drumul 
de întoarcere, dar ar fi trebuit să mă gândesc c-or să dea 
planul peste cap. Amândouă sunt cam lasă-mă să te las - 
nu ca tine. 

Lili zâmbi la compliment. Ea era oricum, numai 
delăsătoare nu. 

— Arătai ca şi cum ai fi fost în mare necaz, zise Max. Îmi 
pare rău c-ai fost pedepsită. 

— E-n regulă, zise Lili, încercând să sune veselă. 

Nu voia să ştie Max că era practic prizonieră în propria ei 
casă. 

— Şi rămâne încă valabil că ne vedem la petrecerea aia 
de sâmbătă, nu? Băieţii chiar abia aşteaptă. Fetele Ashley 
sunt faimoase în şcoala noastră, ştii. 

— Bineînţeles că rămâne valabil! promise Lili 

N-avea cum să-i spună că părinţii ei nu se hotărâseră 
încă dacă s-o lase sau nu. Tatăl ei declarase că dacă ar fi 


după el, ar trimite-o în Thailanda pentru restul anului 
şcolar, ca să stea la o şcoală cu internat condusă de 
călugăriţe budiste, unde fetelor nu li se permitea să aibă 
niciun obiect personal, în afară de o tunică cenuşie şi un 
castron metalic pentru mâncare. Uuuuh! 

— LILI! 

Ups - era mama ei, care striga cât o ţineau plămânii. 

— Trebuie să plec, îi zise ea lui Max. Vorbim mai târziu, 
OK? 

— Dar... mai voiam să... 

— Ce? 

Lili era curioasă, însă mama ei răcni după ea din nou. 
Asta nu era semn bun. Mai bine se grăbea. 

— Nimic, zise Max. Vreau să spun, o să vezi. Pa! 

Ea-şi vâri telefonul în sertarul de sus al biroului ei pitic şi 
ieşi în fugă din cameră, ca să afle ce voia mama ei. 

— Mai bine coborâţi imediat, domnişoară Lili, zise una 
dintre cameriste, trecând pe lângă ea cu paşi înăbuşiţi de 
covorul turcesc de pe hol şi cu braţele pline de prosoape 
galbene pluşate. Mama dumneavoastră şi-a ieşit din minţi, 
la parter. 

Lili alergă cât o ţinură picioarele pe scara largă, trecând 
de fereastra cu vitralii de pe palier, aproape împiedicându- 
se de una din vergelele de alamă care ţineau covorul. 
Mama ei stătea în picioare lângă uşa de la intrare, 
îmbrăcată în ţinuta sa casual de zi - fustă creion Chanel, 
pulover de caşmir TSE, perle negre şi pantofi Chanel, negri 
cu crem, cu baretă la călcâi. 

Lângă ea, pe lada de zestre coreeană sculptată, se afla 
un mic dar splendid aranjament floral. Nu era de mirare că 
părea furioasă. Nu doar că aranjamentul era chiar mic - 
mult prea mic pentru uriaşa lor masă din sufragerie - dar 
unele dintre flori erau albe, ceea ce mama ei ura. Spunea 
că florile albe sunt pentru înmormântări. Personal, Lili 
considera că ghioceii albi sunt frumoşi, dar ştia că mama ei 
avea o estetică a decorului foarte strictă. Poate că folosise 
o florăreasă nouă, care nu-i cunoştea gusturile? 


— Am crezut că asta era piesa centrală pentru masa din 
sufragerie, spuse mama ei, uitându-se furioasă la Lili. 

Hei! Doar nu-l făcuse Lili din ce găsise în grădină. De ce 
era mama ei atât de supărată pe ea? 

— În loc de asta, am descoperit că florile astea sunt 
pentru tine. 

— Pentru mine? exclamă Lili. 

Ce grozav! Nu mai primise niciodată flori. Mama ei nu 
arăta câtuşi de puţin încântată. Ridică un cartonaş alb. 

— Şi vrei să ştii ce scrie pe cartonaş? rosti Nancy cu o 
voce rece ca gheaţa. O să-ţi citesc eu, da? „Pentru Lili - Îmi 
pare rău că eşti consemnată. Ne vedem sâmbătă - Max.” 

O-ooh! Lili nu ştia ce faţă să facă. O parte din ea ar fi vrut 
să zâmbească: Max îi trimisese flori! lubitul îi trimisese flori! 
Abia aştepta să le spună celorlalte Ashley! 

Dar cealaltă parte din ea era îndeajuns de raţională cât 
să nu zâmbească. După marele discurs fără-băieţi de 
duminică, părinţii ei n-aveau să privească cu bunăvoință 
faptul că un băiat îi trimitea flori şi vorbea despre întâlnirea 
din weekendul acela. Dacă mai înainte fusese în mare 
belea, acum era până la gât în necaz. 

— Se pare că, deşi ţi-am cerut expres să nu mai fii în 
niciun fel de contact cu băiatul ăsta, tu ai îndrăznit să-mi 
nesocoteşti voinţa. In mod clar nu putem avea încredere în 
tine. Unde ţi-e telefonul? 

— În sertarul biroului, murmură Lili, mutându-se de pe un 
picior pe altul şi simțindu-se pedepsită pe nedrept. 

Max îi trimisese flori - ea nu avusese nimic de-a face cu 
asta! 

— Quintilla! Nancy o strigă pe o tânără servitoare în 
uniformă, care încerca să se strecoare neobservată. Te rog, 
du-te până sus în camera domnişoarei Lili şi adu-mi 
telefonul ei, Blackberry-ul, şi laptopul. N-ai voie să-l suni ori 
să-l contactezi pe băiatul ăsta în nici un fel. Îţi iau telefonul 
şi o să cer întregului personal să se asigure că nu foloseşti 
niciunul dintre telefoanele sau computerele din casă. Până 
când ai să recâştigi la loc încrederea în tine, eşti complet 


izolată. 

E deconectată! Ăsta era cel mai rău lucru imaginabil. Nu 
se putea mai rău de-atât. Sau se putea? 

— Şi nici să nu te gândeşti să te duci mâine la şcoală ca 
să foloseşti telefoanele prietenelor tale pentru a trimite 
mesaje. Te retrag de la şcoală pentru restul săptămânii. O 
să-i cer directoarei să-ţi trimită temele acasă. N-ai să 
părăseşti casa asta până când nu spunem noi, ai înţeles? 

Mama ei nu mai arătase niciodată atât de feroce. Latura 
ei Genghis era în plină desfăşurare. 

Lili dădu din cap tăcută, încercând să-şi stăpânească 
tremurul buzei de jos. Până aici îi fusese. Nu mai avea 
niciun mijloc de a intra în legătură cu Max. Şi era aproape 
sigură că n-avea să i se mai dea voie să ia parte la Super 
Încântătoarea a Treisprezecea Aniversare a lui Ashley. 

Nu mai exista absolut nimic pentru care să trăiască. Ar fi 
putut la fel de bine să fie blocată în Siberia. 


23 


EXISTĂ LUCRURI PE CARE NICI 
BANII NU LE POT CUMPĂRA 


Ashley nu avea chef să se ducă direct acasă după şcoală, 
miercuri, iar când Ashley nu voia să facă un lucru, nu îl 
făcea. O sună pe mama ei ca să-i spună să nu se 
ostenească să mai vină la şcoală la ora trei: grupul Ashleys 
avea o întrunire după ore la Mel's Diner barul cu răcoritoare 
în stilul anilor 1950, puţin mai jos de Şcoala Domnişoarei 
Gamble, pe aceeaşi stradă. 

În marea casă care dădea spre golf era prea mare 
nebunia în momentul acela. In acea după-amiază era 
programat să sosească primul camion al Monei Mazur, 
astfel încât Mona să poată începe totala transformare a 
parterului reşedinţei într-un mare cort de circ. 

În mod normal, ăsta ar fi fost genul de pregătiţi care 
Ashley ar fi vrut să-l supravegheze şi să-l controleze într-un 
fel, dar avea încredere deplină în Mona. De asemenea, nu 
voia să fie de găsit, în caz că mama ei, care încă mai 
suferea de greţurile matinale aproape cât era ziua de 
lungă, s-ar fi răzgândit brusc şi-ar decis să anuleze totul. 

Matilda nu i-ar fi jucat o farsă ca asta decât dacă Ashley 
ar fi fost prin preajmă, pentru că de Mona Mazur îi era puţin 
frică. Şi lui Ashley, de fapt. Aşadar Ashley mai bine se ţinea 
deoparte până când Mona avea să încheie supervizarea 
ridicării acoperişului cortului şi instalarea trapezului, după 
care ar fi fost mult prea complicat şi prea costisitor să mai 
renunţe. 

Celălalt motiv pentru care Ashley voia să petreacă un 
timp util departe de chez Spencer! era dorinţa de a discuta 


11 Acasă la familia Spencer (Ib. fr.) (n. tr.). 


despre chestiunea Cooper cu gaşca Ashleys. Nu erau 
destule ore pe zi la şcoală, în momentul acela, mai ales de 
când cu stupidele simulări de examene pentru şcoala 
pregătitoare pentru care toată lumea era silită să înveţe 
săptămâna asta. De parcă Ashley ar fi avut nevoie să ia un 
test cu brio ca să intre la cea mai bună şcoală pregătitoare 
din ţară, când un telefon din partea tatălui ei ar fi rezolvat 
problema mult mai eficient. 

Dramele personale ale celorlalte erau atât de inoportune. 
De ce toate fetele din grup suspinau din cauza băieţilor, în 
loc să facă ce ştiau ele cel mai bine - s-o ajute pe Ashley să 
capete ceea ce voia? AA. era în butoiul cu vinovăţie, 
gândindu-se cum o să reacționeze Hunter la despărţirea lor, 
Lili fusese luată de la şcoală din pricina aventurii ăleia 
prosteşti cu cortul, iar Lauren era îmbufnată pentru că unul 
din cei doi iubiţi ai ei o părăsise. De parcă nu-l mai avea pe 
celălalt! 

Şi dacă Lauren îşi închipuia că Ashley nu observase că îşi 
petrecea în secret timpul cu Sadie Graham, însemna că 
Lauren subestimase serios mijloacele de circulaţie ale 
bârfelor. Nu că Ashley avea de gând să deschidă discuţia 
despre vreunul dintre zvonurile astea - hotărâse să le ţină 
pentru ea, deocamdată, şi să folosească informaţia mai 
târziu, dacă era nevoie. In acelaşi timp, Lauren era încă în 
grupul Ashley. Dar Ashley savura ideea că situaţia asta s-ar 
fi putut schimba după cum avea ea poftă, în orice moment. 

La Mel's Diner, prietenele ei - mai puţin Lili, pentru că şi 
un milkshake mocha de soia cu prietenele ei îi era strict 
verboten!? săptămâna asta - ocupară masa din colţ, 
strângându-se una lângă alta pe bancheta roşie de vinil 
lucios şi bătând darabana cu unghiile lor cu manichiură 
french pe tăblia mesei de melamină cu spirale argintii. 

— Ce drăguţ e localul ăsta, zise Lauren, privind în jur la 
tonomatele de muzică individuale de pe fiecare masă şi la 
aranjamentul luminilor din centrul sălii, un modul atârnat 
de tavan, făcut din discuri vechi de vinil. O să vină şi Alex 


12 interzis (Ib. germ.) (n. tr.). 


aici. A zis că s-ar putea să-l aducă şi pe Tri, fiindcă se întorc 
împreună de la nu ştiu ce decatlon academic de-al băieţilor. 
Vă deranjează? 

— Deloc, ridică Ashley din umeri. 

Studia meniul din faţa ei după opţiuni organice fără 
alune. În mod normal, ar fi fost scandalizată dacă în vreun 
summit al grupului lor s-ar fi infiltrat persoane străine, dar 
astăzi se gândea că un mic sfat masculin ar fi putut prinde 
bine. Poate că Alex şi Tri îl cunoşteau pe Cooper. 

— Dar băieţii n-au o întâlnire cu echipa, mai târziu? Se 
încruntă A.A.. 

Îşi răsuci nervos una dintre codițe şi vâri vârful în gură. 

— Numai echipa de seniori, zise Lauren, care aparent era 
experta. 

— Ce păcat, mormăi A.A., molfăindu-şi părul. 

Ashley continua să fixeze meniul ei laminat şi cu o bandă 
în buline pe margine, dinadins ca să-i ocolească privirea lui 
A.A.. Simţea un fior de vinovăţie ori de câte ori AA. 
pomenea despre Tri. 

Până când Ashley şi Lauren îşi comandară câte un 
milkshake de soia, iar A.A. - căreia nu-i păsa niciodată de 
calorii - se hotărî la unul cu malţ şi dublu ciocolată, apărură 
şi băieţii, târându-şi picioarele, amândoi în uniforme - cu 
cămăşile atârnând afară din pantaloni, cu cravatele 
desfăcute la gât şi pantofii scâlciaţi. 

Uh! De ce băieţii erau atât de neglijenţi? Înainte să 
sosească ei, fetele îşi verificaseră înfăţişarea în oglinjoarele 
pudrierelor, asigurându-se că glossul de buze era integru şi 
că nu aveau urme de mâncare pe dinţi. 

Tri şi Alex comandară amândoi câte o îngheţată mare cu 
fructe, ceea ce era foarte bine - mâncatul le dădea şi lor 
ceva de făcut. Nici Lauren, nici A.A. nu se purtau prea 
prietenos cu ei. A.A. îşi sorbea milkshake-ul şi se uita 
furioasă la Tri, de parcă era jignită de prezenţa lui. 

Lauren, care se presupunea că se întâlnea cu Alex, părea 
să nu se simtă bine cu el în preajmă, de parcă şi-ar fi dorit 
să nu fi fost acolo, deşi, cel puţin, îi pusese câteva întrebări 


plicticoase despre ce se mai întâmplase la şcoală în ziua 
aceea. Ashley hotărî să aducă discuţia pe drumul cel bun. Il 
lovi cu piciorul pe sub masă pe Tri, ceea ce îl făcu să scuipe 
o bucată de banană. 

— Am ceva să te întreb, îi spuse ea (ignorând faptul că el 
culesese feliuţa de banană udă de pe masă şi-o vârâse 
înapoi în gură. Îhh! Cum putuse să-l placă vreodată?). 
Cunoşti vreun tip de la Gregory Hall pe nume Cooper? 

Tri se gândi un moment, apoi clătină din cap. 

— Nu, zise. În ce clasă e? 

— A opta, probabil? 

— Nu. Nu există nimeni pe nume Cooper în clasa a 
şaptea sau a opta. Poate că e de la Saint A.? 

Ashley nu credea că ar fi fost elev la Saint Aloysius - 
toată lumea ştia că acolo trebuia să porţi părul scurt, 
deasupra gulerului, iar pletele negre şi ondulate ale lui 
Cooper erau mai lungi de-atât şi date pe după urechi. 

— Alex, tu ştii pe cineva pe nume Cooper la Saint A.? 

Alex, cu gura plină de îngheţată, se strâmbă şi îşi scoase 
în afară buza de jos, mânjită alb. 

— Cred că asta înseamnă nu, suspină Lauren, bătându-se 
uşurel peste obraz cu coada linguriţei. 

Asta era ciudat. Cum de nu-l cunoşteau? Ashley le 
descrise cum arăta, în detaliu poate în prea multe detalii şi 
atât Tri cât şi Alex zâmbiră compătimitor. N-aveau nicio 
idee cine ar fi putut arăta aşa şi să fie cunoscut sub numele 
de Cooper. 

— Poate e elev la Reed? întrebă A.A.. 

Îşi puse pe masă geanta voluminoasă şi scoase câteva 
monede pentru tonomat. 

Ashley clătină din cap. Era exclus ca tipul ei perfect să 
frecventeze prostia aia de Şcoală pregătitoare pentru arte 
Arthur Reed, ca prietenul interzis al lui Lili, Max. El nu era 
destul de goth sau de alterno pentru locul ăla! 

— Ce altceva ţi-a mai spus? întrebă Lauren, împingând 
nişte monede pe masă spre A.A., care căuta prin discurile 


tonomatului. 

Ashley şi-ar fi dorit, în schimb, ca toată lumea să se 
concentreze asupra problemelor ei. 

— Mai nimic, de fapt. 

Şi chiar nu spusese. Vorbiseră mult, dar nu despre şcoala 
fiecăruia sau despre adresa fiecăruia. Nici măcar despre 
numele de familie. 

— Dar are numărul meu de telefon - am avut grijă să i-l 
dau înainte să plec din port. 

— Atunci e doar un joc al aşteptării, zise Alex şi îşi înghiţi 
şi ultima linguriţă de îngheţată de fructe. 

Tri deja şi-o terminase pe-a lui. De ce mâncau băieţii 
întotdeauna de parcă îi cronometra cineva? 

— Când te sună, poţi să-l întrebi la ce şcoală se duce, 
adăugă Alex. 

— Asta dacă te sună, totuşi, zise A.A., aruncând o plivire 
veninoasă spre Tri. Aşa fac băieţii. Sunt grămadă pe tine în 
clipa asta, iar în clipa următoare, în mod misterios, ţi-au 
uitat numărul de telefon. 

— Ar face mai bine pe-al meu să nu-l uite, murmură 
Ashley, exact în clipa în care tonomatul începu să cânte „E 
petrecerea mea şi-o să plâng dacă aşa vreau eu”. 

A.A. se ridică de pe banchetă, murmurând că trebuie să 
se ducă la baie, dar Ashley era prea absorbită de gândurile 
ei ca să facă ceea ce făceau de regulă fetele adică să se 
ducă la baie în masă. 

Oare avea să apară Cooper sâmbătă? Sau A.A. avea 
dreptate? Dacă nu trimisese RSVP, era slabe şanse. Dacă 
nu apărea, aniversarea ei avea să fie un fiasco indiferent 
câţi înghiţitori de flăcări erau angajaţi ca să străjuiască 
intrarea. Şi pentru prima oară în viaţa ei, Ashley Spencer nu 
putea face absolut nimic. 


24 


LA REVEDERE FERICIRE, 
BUN VENIT SINGURĂTATE 


A.A. petrecu un timp mult prea lung la baie, refăcându-şi 
codiţele, întorcându-şi genele, holbându-se la uriaşul afiş 
înrămat pentru Rebel fără cauză şi sperând că, până se va 
întoarce ea la masă, Tri va fi plecat. 

Dar nu, n-avusese noroc, ca de obicei. La masă începuse 
acum un alt cântec tot din selecţiile ei, „Culegi ce-ai 
semănat” al lui Justin Timberlake, ales special pentru Tri, ca 
să priceapă mesajul despre cât de josnic era el de fapt şi 
singura persoană care plecase era Ashley. 

— A luat un taxi până acasă, îi spuse Lauren. Via port, ca 
să se uite după Cooper. 

Lauren îşi reluă apoi conversaţia cu Alex, care părea să 
fie o discuţie încordată şi serioasă; A.A. nu putea prinde 
decât frânturi din ce-şi spuneau cu voce joasă, printre 
bubuiturile muzicii, dar Alex părea s-o acuze pe Lauren că 
încă ar mai fi fost cu Christian. Nu-i venea să creadă că Tri 
stătea popândău acolo, ca un sac de făină. Nu-şi dădea 
seama că Lauren şi Alex voiau să fie singuri? 

— Cred c-o să plec şi eu, zise ea, punându-şi geanta pe 
masă, deşi nimeni nu păru s-o audă. 

Nimeni în afară de Tri, adică. 

— Mai stai puţin, zise el grăbit. Îşi mototolea cravata. N- 
am putea să... vrei să mergem să stăm la bar un minut? Am 
să-ţi spun ceva. 

— Mă rog. 

A.A. scoase un oftat lung. Exact ce-i trebuia - mai multe 
mizerii din partea lui Tri. Nu era destul că-şi pierdea vremea 
în livingul ei, o adevărată pacoste pe cap - familia lui 


deţinea hotelul în care locuia ea, aşa că A.A. nu prea avea 
ce face în privinţa asta. Dar acum devenea incomod şi într- 
un loc public. 

Ea se ridică, trăgându-şi jos geanta de pe masă şi se 
îndreptă agale spre bar. Chiar nu voia să audă nimic din ce 
avea Tri să-i spună. 

Tri o întrebă dacă mai voia un milkshake, iar A.A. clătină 
din cap. Azi Tri nu avea privirea încruntată obişnuită, aşa că 
poate avea să-şi ceară iertare pentru tot comportamentul 
lui neruşinat. 

— Am auzit că nu mai eşti cu Hunter, îi spuse el, 
legănându-se pe scaun înainte şi înapoi. 

A.A. îşi dădu ochii peste cap. Deci asta era! Voia să 
savureze eşecul ei sau poate să-i ţină o prelegere despre 
relaţiile ei. Când avea să-şi dea seama că ei doi nu mai 
erau prieteni? Nu mai erau nimic unul pentru celălalt. Şapte 
minute într-un dulap cu ea chiar nu însemnaseră nimic 
pentru el, şi cu siguranţă nu însemnau că el ar fi avut-o la 
mână cu ceva. Ticălosul! 

— Mă bucur că voi nu aveţi altceva nimic mai bun de 
făcut la Gregory Hall decât să răspândiţi bârfele 

A.A. îşi strânse geanta la piept, pentru sprijin teatral. 
Avea să-i dea lui Tri încă treizeci de secunde, apoi pleca. 

— Ce încercam eu să-ţi spun e... Tri se uită în jos, la 
tejghea, ţinându-se strâns de marginea ei cu mâinile lui cu 
degete lungi, arămii. Voiam să-ţi spun că m-am despărţit de 
Cecily. 

— Pe bune? A.A. se întoarse să-l privească în ochi, 
şocată. ar de ce? Cecily e grozavă. 

— Îți place? 

Tri părea buimăcit. 

— Da! Adică, nu ne-am întâlnit decât de vreo două ori, 
dar pare foarte drăguță. Prea drăguță pentru tine, oricum. 

— Este într-adevăr grozavă, încuviinţă Tri. Dar am 
crezut... am crezut că o să-ţi facă plăcere să afli. Cumva am 
sperat, oricum. Ştii, să auzi că... 

Vocea i se stinse, se uită iar la tejghea, strângând-o atât 


de tare încât i se albiră nodurile degetelor. Nici A.A. nu ştia 
încotro să se uite. Sau ce să creadă. Ea se despărţise de 
Hunter, iar acum Tri se despărţise de Cecily. 

Amândoi erau liberi de obligaţii. Şi-ar fi putut da întâlnire 
cu oricine ar fi vrut. Ar fi putut chiar - ştiţi, teoretic - să se 
întâlnească şi unul cu altul. Nu-i aşa? Asta să fi fost motivul 
pentru care o sunase Tri toată săptămâna? Asta era ceea 
ce încerca să-i spună acum? A.A. simţi că-i ard obrajii. Nu 
avea încredere nici că ar putea vorbi, darămite să se mai şi 
uite la Tri. 

— Deci asta e? 

Cineva vorbea cu voce foarte ridicată şi lui A.A. îi luă o 
secundă ca să-şi dea seama că era Alex. Se uită peste umăr 
înapoi şi îl văzu pe Alex stând în picioare lângă masa din 
colţ, trecându-şi o mână prin părul negru, ciufulit. 

Lauren arăta foarte nefericită. Mai stătea încă la separeu, 
aplecată peste masă, cu capul în mâini. 

— Îmi pare atât de rău, repeta ea încontinuu, dar Alex nu 
se calmase. 

— Da, chiar ar trebui să-ţi pară, anunţă el, înşfăcându-şi 
rucsacul de pe podea, unde-l trântise mai devreme. Ne mai 
vedem, Lauren. O viaţă frumoasă îţi doresc! 

Alex ieşi cu paşi mari din Mel's Diner, trântind uşa după 
el. Lauren era încă ghemuită în separeu. Se simţea probabil 
moartă de umilinţă, îşi zise A.A., pentru că toată lumea din 
local se holba la ea. 

Fără ezitare, uitând cu totul de Tri şi de dezvăluirea lui, 
A.A. se dădu jos de pe taburetul de la bar şi se duse la 
masa din separeu, dorindu-şi ca la tonomat să nu fi cântat, 
tocmai în momentul ăsta, „Bye Bye Love” al celor de la 
Everly Brothers. Abia când se aşeză pe bancheta roşie de 
vinil şi îşi petrecu un braţ consolator pe după umerii 
prietenei sale, A.A. îşi dădu seama că Lauren plângea. 


25 


JEANINE NU ARE NUMAI UN 
ZÂMBET DE COPERTĂ DE COSMO, 
CI ŞI ÎNȚELEPCIUNE DE COSMO 


Deci asta era pedeapsa ei, îşi dădu seama Lauren. După ce 
zburase prea aproape de soare, se arsese total. Toată 
povestea cu jocul dublu i se spărsese în cap. Christian 
renunţase la ea, iar acum ea îi rupsese inima şi lui Alex. 
Trebuise s-o facă - era singurul lucru corect de făcut, dat 
fiind faptul că nu se putea gândi decât la Christian. 

Dar asta n-o făcuse să se simtă deloc mai bine. 

— S-ar putea să fie mama acasă, o preveni A.A.. 

Se aflau în liftul privat cu lambriuri de lemn din hotelul 
Fairmont, urcând spre apartamentul de lux al lui A.A.. 

După ce Alex le părăsise în Mel's Diner, prea supărat ca 
să mai stea pe-acolo, şi Tri se topise discret, A.A. insistase 
ca Lauren să vină pe la ea pe acasă. Restaurantul nu era 
departe de Fairmont, iar A.A. zisese că Lauren putea să-l 
aştepte pe Dex să vină s-o ia de acolo. Lauren se simţi 
incredibil de recunoscătoare. Nu mai voia să rămână în 
restaurant, ascultând vechi cântece triste, în vreme ce toţi 
clienţii vorbeau pe şoptite despre ea. A.A. chiar era cea mai 
drăguță dintre cele trei Ashley. 

Uşa se deschise cu un clinchet, iar Lauren se uită 
copleşită de amploarea apartamentului alb ce i se înfăţişa 
privirii. Tot ce putea vedea, de la şemineul de piatră şi 
draperiile grele de mătase până la fiecare piesă de 
mobilier, era alb imaculat, alb ca zăpada. Până şi frumoasa 
femeie care stătea întinsă pe un şezlong şi citea o revistă, 
cu părul negru revărsându-se în cascadă până la podea, era 
îmbrăcată complet în alb: jeanşi albi, pulover alb de angora, 


bentiţă de catifea albă. 

— Mamă! ţipă A.A., repezindu-se spre şezlong şi 
azvârlindu-şi geanta pe un taburet acoperit cu o husă albă. 
Ce-ai făcut? 

Jeanine Alioto îşi lăsă revista jos şi se uită la Lauren, care 
rămăsese lângă uşile închise ale liftului 

— Cine-i acolo? 

— Lauren, îi răspunse A.A. cu o voce iritată. Nu pot să 
cred că ai redecorat iarăși. Abia ne luasem canapeaua aia 
zmeurie acum două săptămâni! 

— Am hotărât că sunt alergică la zmeură. Jeanine îşi 
întinse gâtul, măsurând-o pe Lauren din cap până-n tălpi. 
Am crezut că toate trebuie să se numească Ashley, spuse 
ea. De ce se ascunde acolo? 

— Scuze, zise Lauren, făcând un pas înainte. 

Mama lui A.A. era într-adevăr superbă, dar era şi puţin 
înfricoşătoare. 

— Îndepărtează-te de uşi, zise Jeanine, imitând vocea 
unui robot. Se ridică în capul oaselor, coborându-şi lungile 
sale picioare pe podea. Bună, Lauren, te superi dacă o să-ţi 
spun altfel? Numele tău îmi aminteşte de un anumit 
designer care m-a concediat din campania lui. Poţi să crezi 
că eram prea bătrână după părerea lui? O să-ţi spun Lola, 
în schimb. Mult 
mai bine. 

— Mamă! A.A. Îşi puse mâinile în şold. N-o necăji. A avut 
o după-amiază traumatizantă. A trebuit să rupă relaţia cu 
un băiat, iar el şi-a ieşit din fire şi a plecat valvârtej. 

— Ei, acum mai vii de-acasă! Jeanine îi aruncă un zâmbet 
orbitor lui Lauren şi bătu cu palma în şezlong, lângă ea. 
Vino şi ia loc, Lola. Asta e genul de raport şcolar care-mi 
place. Povesteşte-mi totul. 

Lauren se aşeză pe marginea şezlongului, scotocindu-se 
în buzunar după un şerveţel. Nu se putea gândi decât la 
faţa roşie a lui Alex şi la ochii lui negri scăpărând de furie. 
El crezuse că-l alesese pe el în defavoarea lui Christian - iar 
acum chiar nu înţelegea de ce ea îl părăsea. Tot ce făcea 


Lauren era pe dos. Cum reuşise să se vâre într-o asemenea 
încurcătură? 

A.A. Îşi împinse geanta jos de pe scăunel şi se trânti în 
locul ei, aruncându-şi pantofii Louboutin Mary Jane din 
picioare. 

— Ai grijă la covorul cel nou! Jeanine îşi flutură degajată 
degetele spre ea. Vine tocmai din Zimbabwe. 

— Zău? se miră A.A., sarcastic. Lauren, totul arată 
complet diferit faţă de cum arăta în dimineaţa asta, când 
am plecat la şcoală. Arăta bine, arăta perfect. 

— A.A., eşti aşa de conservatoare! se plânse Jeanine, 
rostogolindu-şi ochii spre Lauren. 

Era chiar mai înaltă decât A.A., la fel de lungă şi subţire 
ca un ţurţure, cu acelaşi tip de piept bine dezvoltat. 

— Cum de m-am ales cu nişte copii aşa de plictisitori şi 
normali? Trebuie să fie din cauza genelor tatălui tău. 

— Eu nu sunt nici pe departe ca tata, replică A.A.. Te-ai 
gândit vreo clipă că Ned mănâncă pizza în faţa televizorului 
în fiecare seară? O să-l apuce râsul când o să vadă 
schimbarea. lar tu o să faci o criză prima oară când o să-i 
cadă din mână o felie de pepperoni. 

— S-a zis cu pizza în locul ăsta, pufni Jeanine. Va trebui 
să mâncaţi toţi mâncare albă de-acum încolo. Ca de pildă 
sparanghel alb... 

— Câh! 

— Şi trufe albe... 

— Glumeşti! 

— ... Şi ciocolată albă şi bezele. Şi, poate, mozzarella. 
Oricum, Lola, nu crezi că arată potrivit cu anotimpul? Am 
mers pe ideea Tărâmul de basm al iernii. Eu sunt Crăiasa 
Zăpezii. Şi, crede-mă, a fost nevoie de mai multe echipe de 
elfi care au lucrat toată ziua ca să-l facă să arate aşa. Ceva 
ce nerecunoscătoarea mea fiică nu reuşeşte să aprecieze. 

— Dar chiar că arată frumos, îi spuse Lauren lui Jeanine, 
deşi ochii ei nu puteau focaliza prea bine. 

Încăperea era orbitor de albă, iar ea era încă sub imperiul 


scenei petrecute la restaurant. Cu doar câteva săptămâni în 
urmă, avea doi iubiţi. Acum nu mai avea niciunul. 

— Deci, Lola, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Jeanine îşi încrucişă nesfârşitele sale picioare şi îşi trase 
puloverul pufos peste genunchi. 

— Poate că n-are chef să povestească, zise A.A., 
desfăcându-şi codiţele. 

— E-n regulă, zise Lauren pierit, deşi nu prea ştia ce să-i 
spună lui Jeanine. 

Toată povestea suna ca o mare melodramă. 

— Eu mă vedeam cu doi băieţi, Alex şi Christian, şi nu mă 
puteam decide pe care să-l aleg dintre ei doi. 

— Da, iubito! strigă Jeanine, cu ochii ei albaştri 
strălucitori sclipind. Acum înţeleg de ce eşti o Ashley! Nu e 
destul să arăţi şic, nu-i aşa? Trebuie să vrei dominaţia 
asupra întregii lumi. 

— Mamă, şuieră A.A., iar Jeanine îşi lipi o palmă peste 
gură, prefăcându-se că-i pare rău pentru ce-a spus, deşi 
privirea ei poznaşă o contrazicea. 

Lauren se foi în loc, stingherită. Poate că Jeanine intrase 
în sufletul ei şi ştia de planul ei secret de a le răsturna de la 
domnie pe Ashleys. Cu toate că A.A. era atât de drăguță în 
momentul de faţă, încât Lauren nu-şi putea aminti de ce 
voia ea să le nimicească, mai precis. 

— Aşadar, în orice caz... au aflat, continuă ea. 

Nu-i venea să creadă că povestea unei străine totul 
despre trista ei viaţă amoroasă. 

— Sunt la şcoli diferite, dar e un oraş mic. 

— Minuscul,  încuviinţă Jeanine, uitând de pseudo- 
jurământul ei de a-şi ţine gura. 

— Şi mi-au spus că trebuie să aleg. 

— Varsă râuri de lacrimi pentru mine, baby, se lamentă 
Jeanine. De ce îşi închipuie bărbaţii că e foarte corect 
pentru ei să aibă două iubite, dar în secunda în care noi 
avem mai mult de un tip pe rol, devin sufocanţi şi 
exclusivişti? Eu zic să-i părăseşti pe amândoi. 


— Păi, vedeţi, se poticni Lauren, când a aflat, Christian 
mi-a spus că el nu putea face faţă. A zis că am putea 
rămâne prieteni şi eu să continui să mă văd cu Alex. Şi aşa 
am făcut. 

— Şi atunci, care-i problema? 

— Problema e că ea îl preferă în realitate pe Christian, îi 
spuse A.A. mamei sale. Aşa e, nu, Lola? Vreau să spun, 
Lauren. 

— Nu mi-am dat seama până când eu şi Christian nu ne- 
am despărţit, dădu Lauren din cap. Pur şi simplu nu mă 
puteam opri să mă gândesc la el. Bănuiesc că, în străfundul 
sufletului, întotdeauna l-am plăcut mai mult pe el. 

— De regulă eu n-am treabă cu străfundul, scumpo, dar 
cred că te înţeleg, îi spuse Jeanine, compătimitor. Deci, ia 
spune-mi, dacă îl plăceai pe Christian ăsta atât de mult, de 
ce l-ai lăsat să plece? 

Lauren ridică din umeri. 

— Poate că... poate că nu puteam s-o recunosc, mărturisi 
ea. Era atât de distractiv să mă întâlnesc şi cu Alex. Era 
plăcut să primesc atâta... atenţie. Dar acum, că 
rămăseserâăm numai eu şi cu el, nu mai era la fel de plăcut. 
Îmi pare rău că nu l-am părăsit pe Alex imediat, şi-am 
aşteptat atât de mult. Pentru că acum Christian probabil că 
nu mă mai place, iar Alex e foarte furios că l-am dus de 
nas. 

— Dragostea e un câmp de luptă, gemu Jeanine. 

— Mamă, vrei să încetezi să mai faci referinţe jalnice gen 
anii optzeci? Aici e o treabă serioasă. A.A. se vâri între 
Jeanine şi Lauren pe şezlong, îndoindu-şi picioarele lungi şi 
subţiri şi încruntându-se. Băieţii sunt parşivi. Nu poţi avea 
încredere în ei. 

— N-o asculta! Jeanine îşi lungi gâtul ca să se uite la 
Lauren. Tot ce ştie ea despre cum se ţine un bărbat alături 
a învăţat de la mine, iar asta nu e cine ştie ce. Ce trebuie 
să faci tu, păpuşă, este să iei taurul de coarne. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Lauren, tamponându-şi 
nasul încă umed cu un şerveţel mototolit. 


Trebuia să se adune mai înainte ca Dex să vină s-o ia şi 
să înceapă să-i pună întrebări incisive. 

— Ştii tu, să iei taurul de coarne. Să te bucuri de ziua de 
azi. Să trăieşti clipa. Să aduni căruțele cu coviltir şi să 
începi să tragi în indieni. 

— Să începi să tragi în nativii americani, o corectă A.A.. 

— Mă rog! Ascultă, îl vrei pe tipul ăsta, Christian, înapoi 
sau nu? 

Lauren dădu din cap. Bineînţeles că îl voia. Christian o 
făcea să se simtă atât de fericită când erau împreună. 
Săruturile lui erau blânde, la fel şi faţa lui adorabilă. Chiar 
dacă doar stăteau împreună şi vedeau un film, era plăcut. 
Dar după ce îl minţise şi apoi îl tot ţinuse în şah, ar mai fi 
fost el de acord să se împace? Mai important, s-ar fi 
împăcat cu ea la timp pentru petrecerea lui Ashley? 

Fusese invitat şi el, bineînţeles. Ashley trimisei invitaţii 
tuturor băieţilor frumoşi de la Gregory Hall şi de la Saint 
Aloysius. 

— Atunci, zise Jeanine, examinându-şi unghiile perlate de 
parcă ar fi fost un glob de cristal, trebuie să faci 
următoarele. Ascultă cu mare atenţie şi făgăduieşte-mi c-o 
să faci exact ce-ţi spun eu. 

Lauren dădu iarăşi din cap. Ar fi făcut orice ar fi fost 
nevoie. Chiar şi s-o asculte pe mama lui A.A. 


26 


PETRECEREA UNICEI 


În sfârşit! Era sâmbătă seara, seara pe care o aşteptase 
Ashley toată viaţa ei - seara petrecerii pentru Super 
Încântătoarea ei a Treisprezecea Aniversare. Adevărata ei 
zi era mâine, dar cădea duminica, iar sâmbătă seara era 
mult mai potrivit. 

Ashley stătea în dormitorul ei, cocoţată pe un scăunel, în 
timp ce i se cosea prima dintre toaletele sale din această 
seară. Maria, una dintre cameriste, ghemuită la picioarele 
ei, îi prindea cu grijă tivul pantalonilor trei sferturi mulaţi 
Wolford, din jerseu cu sclipici, de panglica de pe marginea 
cipicilor ei de balet. Astfel nu mai putea risca un potenţial 
accident atât de înnebunitor şi de umilitor ca acela de a-i 
pica un pantof! 

Iniţial, plănuise să-şi facă marea intrare pe o Vespa, dar 
Mona o convinsese că apariţia pe un trapez avea să fie mai 
spectaculoasă. 

Deasupra pantalonilor trei sferturi purta o tunică Gucci în 
stil grecesc, făcută din mai multe straturi de şifon fin, 
fiecare într-o nuanţă uşor diferită de violet. Părul îi era 
strâns la spate într-un conci complicat, întreţesut cu 
panglici iridescente şi fulgi de lebădă, creaţia hair-stylistului 
ansamblului San Francisco Ballet, care lipsise de la matineu 
ca să-şi poată petrece toată după-amiaza acasă la 
Spenceri. 

Toată înfăţişarea se presupunea să evoce „o zeiţă 
nepământeană sclipitoare”, venind în zbor din altă lume şi 
aterizând - via un trapez argintiu lucios - în mijlocul 
petrecerii. 

Maria se lăsă pe spate, pe călcâie, împungând în gleznele 
lui Ashley cu vârful degetului bătătorit. 


— E gata, domnişoară Ashley, oftă ea. O să aştept aici, 
pentru ca, atunci când o să fiţi gata să vă schimbaţi, să pot 
desface toate cusăturile. 

Îm-hm. Ashley nu avea nicio intenţie să stea aici şi să 
piardă un timp preţios din petrecere ca să se lase 
descusută. Maria putea să taie pur şi simplu piesele unite. 
Ce avea să mai facă pe urmă cu ele, oricum - să le doneze 
unei prăvălii de lucruri purtate pentru acrobaţi? 

Nu, n-avea timp de pierdut pentru aşa ceva. Mai avea 
alte patru toalete - trei rochii superbe şi o salopetă Pucci, 
lucioasă, mulată pe corp, pentru marea ei ieşire pe Vespa - 
atârnând de uşile şifonierului, aşteptând să-şi facă debutul 
la parter. Numai atâtea ore avea seara aceea, din păcate. 

Ashley se dădu jos de pe scăunel, îndoindu-şi un picior şi 
apoi pe celălalt, ca să fie sigură că îmbinarea pantaloni- 
pantofi era rezistentă la gravitație. O privire aruncată spre 
ecranul ceasului digital din combina stereo Bose de la capul 
patului îi spuse că era un pic peste ora şapte. Oaspeţii 
începuseră să sosească. Sunetele vorbăriei însufleţite se 
ridicau dinspre curtea de dincolo de porţile de intrare. Dădu 
fuga la o fereastra şi îngenunche pe bancheta de la geam, 
uitându-se în jos la cei sosiți printre jaluzelele ei de 
bambus. Totul arăta atât de uimitor! 

Vreo zece tipi musculoşi, pictaţi în întregime în nuanţe 
suprarealiste de auriu şi violet, străbăteau curtea pe 
catalige, suflând nori învolburaţi de flăcări pe deasupra 
capetelor oaspeţilor care soseau. Două maimuțe dresate 
săgetau încolo şi-ncoace pe aleea presărată cu rumeguş, 
strecurându-se printre picioarele vizitatorilor, făcând tumbe 
şi sărind ca nişte simpatici acrobaţi în miniatură. 

Doi fotografi, unul cu un aparat de fotografiat şi celălalt 
cu o cameră video, se învârteau prin mulţime, imortalizând 
reacţiile uluite ale tuturor pentru posteritate. Ashley îşi 
dorise şi un elefant care să facă diverse trucuri, dar 
permisul îi fusese oprit la primărie. Tipic! încercase să 
aranjeze cu tatăl ei să aducă un elefant cu avionul de la 
Grădina Zoologică din San Diego - era sigură că aveau 


câţiva în plus de care n-aveau să ducă dorul o noapte -, dar 
el era prea preocupat să gângurească pe lângă burta 
mamei sale şi să se întâlnească cu meşterul indian Hopi 
care îi cioplea de mână leagănul noului bebeluş dintr-un os 
de balenă albit şi din nuiele de salcie, pentru a mişca un 
deget în privinţa crizei animalelor sălbatice ivită în ultimul 
moment al pregătirilor pentru petrecerea lui Ashley. De 
două ori tipic! 

La poartă, William, majordomul demn, cu păr cărunt, al 
familiei, îmbrăcat într-un costum de leu, ţinea la spate o 
staţie de emisie-recepţie şi stătea lângă Silvana, cea mai 
frumoasă dintre cameristele familiei Spencer. Aceşti doi 
servitori ai familiei aveau sarcini extrem de importante în 
seara asta. Silvana, îmbrăcată (pe jumătate împotriva 
voinţei sale, deşi ar fi trebuit să fie recunoscătoare) într-un 
costum mulat de asistentă al maestrului de ceremonii al 
circului, completat cu ciorapi de plasă, o jachetă roşie şi un 
elegant joben de mătase neagră, ţinea un Palm Pilot, pe 
ecranul căruia era afişată o copie în miniatură a listei 
invitaţilor. Ea verifica numele pe măsură ce soseau invitaţii, 
anunţându-i fiecare persoană lui William. 

Sarcina lui era simplă. De îndată ce avea să vină Cooper, 
majordomul trebuia s-o sune pe Ashley pe telefonul mobil. 
Atunci şi numai atunci ea se va pregăti să-şi facă intrarea 
de gală. Işi dorea să fi ştiut numele de familie al lui Cooper. 
Tot ce putuse să-i spună Silvanei era că băiatul avea vreo 
paisprezece ani, era super atrăgător şi posibil moştenitorul 
unui magnat grec al petrolului. 

Silvana îşi dăduse ochii peste cap spre Maria - Ashley o 
văzuse, fără nicio îndoială! şi întrebase dacă el avea să 
poarte o togă. Fie că Silvana era incredibil de ignorantă, fie 
asta fusese un soi de glumă de-a unei native din Honduras. 
Cooper ar face bine să nu poarte o togă! De fapt, lui Ashley 
nu prea îi păsa ce avea să poarte el, doar să-şi facă 
apariţia. 

Când se dusese în port, alaltăieri, ca să-l caute, Fugarul 
se dovedise demn de numele său. lahtul dispăruse. Ashley 
se uitase o vreme la locul său gol de ancorare, apoi dăduse 


cu şutul într-un colac de frânghie de pe pasarelă, de 
frustrare. Dar chiar dacă nici măcar nu trimisese un RSVP, 
trebuia să fie aici în seara asta. Pur şi simplu trebuia. 

Dar şapte se făcu şapte şi jumătate şi tot nici un semn de 
Cooper. William se uită în sus, spre fereastra durmitorului 
ei, de vreo câteva ori - sau, cel puţin, capul lui uriaş de leu 
se întorsese în direcţia ei - şi apoi ridicase din umerii lui 
îmblăniţi, a nedumerire. Curtea deveni din plină de oaspeţi 
care exclamau uimiţi aproape goală, căci toată lumea 
intrase în casă pentru a scoate din nou exclamaţii uluite la 
vederea cortului uriaş de dinăuntru şi a acrobaţilor care 
vâjâiau pe deasupra capetelor lor. Curând, se făcu şapte 
patruzeci şi cinci, iar înghiţitorii de flăcări coborâseră de pe 
catalige şi tândăleau pe peluză, bând din cutii de Red Bull. 
Mama ei bătuse la uşă, spunând că toată lumea întreba 
unde se ascundea sărbătorita. 

Ashley chiar nu mai putea aştepta. ÎI sună pe William, 
sperând că frumosul ei Cooper sosise fără să observe ea. 
Poate că William uitase s-o sune. Poate că Silvana îi 
ascunsese informaţia vitală despre el, doar pentru că era 
supărată că jobenul îi turtea părul umflat. 

— Încă nu, mormăi William în telefon; era greu să 
vorbeşti, presupuse Ashley, când eşti costumat în leu şi mai 
ales când vântul îţi suflă coama în gură. Dar o să stau aici 
până soseşte. 

— Mersi, William, oftă Ashley. 

Cel puţin, cineva avea grijă de ea. 

— Scumpo! 

Mama ei dădu buzna în cameră, cu un zâmbet orbitor 
luminându-i faţa frumoasă. 

Ashley era atât de bucuroasă că reuşise s-o convingă pe 
Matilda să nu se costumeze în clovn. Doar pentru că era 
însărcinată nu însemna că arăta încă precum un balon. 
Matilda era spectaculoasă în costumul ei tigrat, sexy, mulat 
pe corp, ca o versiune cu forme mai rotunde a lui 
Catwoman, cu părul ei blond strâns la spate într-o codiţă 
care se legăna liber, iar în creştet având prinse două urechi 


micuţe de tigru. 

— Sunt gata, mamă, zise Ashley, supunându-se unui 
sărut pasibil să-i întindă machiajul şi ascultând numai pe 
jumătate când mama ei îi reamintea că inspectorul pentru 
sănătatea şi siguranţa oraşului voia să se asigure că era 
foarte bine ancorată înainte de a a-i permite o coborâre 
acrobatică sigură. 

Ea se uită în jos, la mulţimea strânsă dedesubt. Atât de 
mulţi oameni erau acolo - primarul şi frumoasa lui soţie 
nouă; mai multe staruri din acel film enervant despre un 
grup de excursionişti cu cortul care turnau un muzical; 
cameramani de la reţeaua de televiziune prin cablu Sugar, 
care aveau puncte de lucru în toate colţurile. De asemenea, 
reprezentanţi ai tuturor familiilor vechi din San Francisco. 
Fiecare fată din clasa ei era probabil bolnavă de invidie şi 
admiraţie. Dar nici urmă de Cooper. Nu catadicsise să-şi 
facă apariţia. 

Asta se presupunea că e cea mai fericită zi a vieţii ei. 

Dar Ashley abia izbuti să zâmbească. 


27 


CELE TREI ASHLEY 
SUNT FRUMOASE ÎN VIOLET 


A.A. trebuia să-i recunoască asta lui Ashley - era cea mai 
reuşită petrecere. Nici un singur detaliu nu fusese scăpat 
din vedere. De la chelneriţele pe monociclu, cu perucile lor 
roz ca de vată de zahăr, până la maestrul de ceremonii 
care pocnea din bici la uşa din faţă, evenimentul era în 
întregime potrivit temei principale. Chiar şi tartinele erau 
ornate pe aceeaşi temă. Până în momentul acela, A.A. 
hăpăise cinci chiftele în formă de focă şi două pateuri în 
formă de căruţă cu coviltir, umplute cu lei minusculi din 
fructe de mare. Şi ajunsese doar în vestibul. 

Îşi croi drum prin mulţime, căutându-le din ochi pe 
celelalte Ashley. A.A. purta o rochie strâmtă dreaptă şi 
lungă şi sandale cu strasuri. După raidul de shopping de 
dinaintea zilei de naştere, fetele declaraseră un armistițiu 
de îmbrăcăminte şi se învoiseră să poarte toate câte o 
nuanţă de violet în seara asta. 

Astfel aveau să reflecte culoarea celei dintâi toalete a lui 
Ashley de la petrecere şi să completeze toate celelalte 
schimbări pe care le plănuise. Lili abandonase chestiunea 
rochiei roşii de catifea atunci când Lauren îi atrăsese 
atenţia că s-ar putea să arate prea asemănătoare cu 
cordonul de catifea roşie ce delimita ringul lor de dans 
privat. Foarte bine - A.A. se săturase de toate certurile. 
Petrecerea poate că era uluitoare, dar ea una avea să se 
simtă uşurată când toată nebunia asta avea să se termine. 

A.A. se strecură printr-un cârd de gâşte din clasa a 
şaptea de la Şcoala Domnişoarei Gamble, toate vorbind cât 
le ţinea gura şi zgâindu-se înjur de parcă erau la Casa Albă. 
Nu mai fuseseră niciodată aici, bineînţeles. Probabil 


credeau că Ashley avea o fântână de limonadă roz - 
ţâşnind dintr-un furtun uriaş, ţinut de un clovn sculptat în 
îngheţată - în living, tot timpul anului. 

Unde era Lili? Şi unde era Lauren? A.A. nu putea umbla 
de colo-colo aşa fabuloasă de una singură. Curând avea să 
fie atrasă în vreun jalnic interviu cu Guinevere Parker, care 
stătea într-un colţ, îmbrăcată într-o rochie hidoasă de tafta 
brun-roşcată, reclamă la iad, şi pantofi fără toc cu bot 
rotund, murmurând într-un reportofon. 

Poate că tocmai concepea un articol despre petrecere 
pentru revista şcolii - sau poate că nu avea pe nimeni cu 
care să vorbească în afară de reportofonul său. Lui A. A. 
aproape că i se făcu milă de ea - aproape - şi atunci se 
grăbi să se îndepărteze. Unul dintre avantajele de a fi înaltă 
era că te puteai preface că n-ai observat persoana care 
pândea la vreo jumătate de metru sub câmpul tău vizual. 

A.A. avea propriile ei griji în clipa aceea, oricum. Nu era 
deloc sigur că Lili avea să fie prezentă aici în seara asta. Ele 
habar n-aveau ce se întâmpla cu ea - nu venise la şcoală şi 
nu răspunsese la telefon, la e-mailuri sau la mesaje, ceea 
ce însemna că dăduse probabil de cel mai rău necaz din 
viaţa ei cu Genghis Han. 

A.A. era în casă de vreo douăzeci de minute şi nu văzuse 
încă niciun semn de Lili. Petrecerea n-avea să fie la fel de 
reuşită fără ea. Ashley avea să fie preocupată numai de 
tipul ăla, Cooper, ca să nu mai pomenim de numeroasele 
schimbări de ţinută. Lauren era foarte abătută pentru că 
pierduse doi iubiţi într-o săptămână - nu că ea s-ar fi zărit 
pe undeva. A.A. ducea dorul zilelor bune de odinioară ale 
grupului  Ashleys, când mergeau toate împreună 
pretutindeni. Băieţii stricaseră totul. 

Vorbind despre băieţi... nu putea să nu se gândească tot 
timpul la Tri. A.A. nu-l mai văzuse şi nu mai auzise de el de 
alaltăieri, de la restaurant, când îi spusese că se despărţise 
de Cecily. Ce-ar fi trebuit să zică ea? De ce considerase el 
că era atât de important să-i comunice şi ei? Era absolut de 
neînțeles. 


Poate că Tri mai avea şi alte lucruri de spus, dar nu 
fusese posibil miercuri: Lauren era foarte nefericită şi lui 
A.A. îi părea atât de rău pentru ea. Tri se retrăsese, 
spunând că el şi A.A. puteau sta de vorbă şi altă dată. Şi 
atunci, de ce tăcerea asta bruscă? Oare acel „altă dată” pe 
care-l avea el în minte se afla peste vreo câţiva ani în viitor, 
de pildă când aveau să fie la liceu? 

— AA. 

Cineva o strigase pe nume şi ea se întoarse, încet, 
temându-se de ceea ce - sau de cine - ar fi putut vedea. 
Acolo, împotmolit în capătul îndepărtat al clovnului de 
îngheţată, înconjurat de o ceată de fete ciripitoare de la 
Şcoala Domnişoarei Gamble, era Tri. 

Ei i se strânse inima - spre mai mare enervarea sa. Deci 
Tri era la petrecere; cui îi păsa? Nu era mare scofală. Ştiuse 
că avea să fie şi el aici. Ceea ce nu ştiuse era că avea să 
arate atât de... ei bine, atrăgător Purta o cămaşă albă ca 
zăpada, încheiată la toţi nasturii, un blazer bleumarin şi 
pantaloni de doc bine călcaţi . Era oare orbită de 
numeroasele lumini ale circului? Pentru că nu i se părea 
deloc scund. 

A.A. decise că cel mai bine era să-l evite. Atrăgător sau 
nu, Tri însemna supărare. Niciodată nu fusese sigură dacă 
el o plăcea sau o dispreţuia. Şi dacă voia să-şi trăiască viaţa 
într-un montagne-russe emoţional, n-avea decât să-şi 
petreacă tot timpul cu celelalte Ashley. 

Se răsuci pe tocul ascuţit al pantofilor ei Jimmy Choo şi 
încercă să se îndrepte spre veranda acoperită, unde auzise 
că erau câini care săreau prin cercuri peste grămezi de 
tăciuni aprinşi, sau ceva de genul acesta. Insă îmbulzeala 
mulţimii îi încetini înaintarea şi în clipa următoare se trezi 
cu Tri lângă ea, trăgând-o de braţ. 

— Hei! strigă el. Vino aici! 

Îi făcu semn din cap către un ungher relativ pustiu, lângă 
uriaşa cuşcă a leului unde avea să cânte formaţia mai 
târziu. A.A. ridică din umeri şi se lăsă condusă într-acolo. 
Câinii care săreau peste tăciuni puteau să mai aştepte. Tri 


părea că ardea să-i spună ceva şi asta o făcea să se simtă 
de parcă ea ar fi sărit peste tăciuni aprinşi. Îşi dori să nu fi 
avut atâta putere asupra ei, puterea de a o face să se simtă 
neliniştită, tulburată şi încordată. 

— Te-am căutat peste tot, îi spuse Tri, când amândoi 
ajunseră cu spatele lipit de barele cuştii. 

El stătea foarte aproape de ea. 

— De ce? întrebă A.A.. 

El se aplecă şi mai mult spre ea, cu ochii lui de un 
albastru întunecat fixaţi asupra ei, intens. A.A. nu mai 
putea să se mişte. Abia mai putea respira. Acu-i acu'. Ce- 
avea Tri să-i spună? 


28 
CIRCUL DISIRUS 


— A.A. 

Lili era nespus de încântată c-o zărise pe prietena ei în 
colţ, lângă uriaşa cuşcă goală a leului. 

Se simţise ca şi cum ar fi trăit într-o capsulă de 
obnubilare senzorială în ultimele câteva zile, lipsită de toate 
bârfele, sporovăielile şi trădările. Ce fel de viaţă era asta? 
Părinţii ei ar fi putut la fel de bine s-o trimită la şcoala aia 
budistă cu care o ameninţaseră. Murea să vorbească şi cu 
altcineva în afară de colecţia ei de pernuţe. 

Îşi croi drum cu coatele prin mulţime, nerăbdătoare să 
ajungă la A.A. şi la... cine era cu ea? Tri? Uau, arăta într- 
adevăr frumos. Nici măcar nu mai părea la fel de scund ca 
de obicei. 

Fusese atât de norocoasă că mama ei se înduplecase, în 
cele din urmă, în privinţa petrecerii - mulţumită mai ales 
unui telefon din partea mamei lui Ashley, care spusese că 
Ashley plânsese toată după-amiaza pentru că Lili n-avea să 
fie prezentă. Iniţial, Lili se simţise mişcată. Ashley plângea 
pentru că nu putea ea veni - serios? 

După aceea, îi venise mintea la cap. Ultimul lucru pe care 
Ashley l-ar fi vrut ar fi fost nişte ochi umflaţi şi roşii la 
petrecerea ei. Probabil o convinsese - sau o forţase cu 
scandal - pe mama ei să sune. Dar Nancy Khan nu ştia 
asta, nu-i aşa? Mama lui Lili se proţăpise în dormitorul ei, cu 
braţele încrucişate, şi spusese că Lili avea voie să se ducă, 
pentru numai două ore şi numai ca o favoare făcută 
doamnei Spencer, dar că trebuia să rămână tot timpul sub 
supravegherea tatălui ei. Ar fi mers Nancy personal, dacă 
n-ar fi avut de prezidat un dineu caritabil în seara aceea. 

Lili se învoise, bineînţeles. Teoretic, era o piedică să fie 


nevoită să vină cu tatăl ei. În realitate, nu era niciun fel de 
problemă. El era atât de preocupat să mănânce tartinele cu 
tematică de circ şi să discute valoarea acţiunilor sale de la 
Google cu tatăl lui Ashley, încât nici nu băgă de seamă 
când Lili se îndepărtă de el şi intră în living. Ar fi fost mult 
mai greu să scape din ghearele lui Nancy! 

Totuşi, Lili trebuia să se folosească la maximum de 
libertatea ei, în eventualitatea în care tatăl său îşi aducea 
aminte că ar fi trebuit să stea cu ochii pe ea ca un şoim şi 
nu să se îndoape şi să socializeze. lar în răgazul ăsta, ea 
trebuia să (a) vorbească până n-ar mai fi putut cu celelalte 
Ashley, (b) să-şi etaleze splendida toaletă în faţa tuturor 
plebeelor de la Şcoala Domnitoarei Gamble şi (c) să-l 
găsească pe Max. 

Avea să fie şi el aici în seara asta şi probabil era supărat 
pe ea. Ultima conversaţie pe care o avuseseră fusese chiar 
înainte să-i fie livrate florile. De atunci, nu mai auzise nici 
măcar un bip de la Lili. Probabil o sunase şi-i trimisese 
mesaje, la niciunul Lili nefiind în stare să ajungă sau să 
răspundă. Poate că el se gândise că Lili îi dăduse papucii 
trebuia să-l găsească şi să-i explice totul, cât mai curând cu 
putinţă. 

— Bună, frumoaso! o salută A.A. cu săruturile ei în aer şi 
cu obrajii oarecum aprinşi. 

Tri dădu scurt din cap către ea, arătând un pic deranjat. 
Hopa! Poate că întrerupsese ceva? 

— N-am ratat marea intrare a lui Ashley, nu-i aşa? 

Lili avea răsuflarea tăiată de agitaţie şi fericire că era 
înapoi în lumea reală. Un gimnast într-un costum mulat 
sclipitor, pedalând pe monociclul său, îi vâri sub nas tava 
cu aperitive. 

— M-ar omori dacă aş pierde momentul special. 

— Nicio grijă - nu s-a întâmplat nimic deocamdată, îi 
spuse A.A., strigând ca să acopere tumultul mulţimii. Nu 
ştiu de ce întârzie. Dar tot locul ăsta e aşa un... ei bine, un 
circ! N-am văzut-o nici pe Lauren încă. 

Lili îşi roti privirea prin camera ticsită, căutându-l pe Max. 


A.A. şi Tri nu-şi mai vorbeau acum. Amândoi păreau puţin 
stânjeniţi. 

— Ne vedem mai târziu, OK? 

Tri deja se îndepărta, arătând ca şi cum ar fi foarte 
plictisit de compania lor. 

— Unde e prietena lui? o întrebă ea pe A.A., de îndată ce 
Tri n-o mai putea auzi. Cum o chema Celery”? 

— S-au despărţit. 

— Deja? 

— Ştii cum sunt băieţii! A.A. dădu din umeri, apoi îşi 
scoase un gloss de buze din clutch-ul ei Celestina şi îşi 
aplică un nou strat gros şi lucios. În clipa asta sunt topiţi 
după tine şi-n clipa următoare... 

— Nu-mi aduce aminte, gemu Lili. Mă tem că Max a 
terminat-o deja cu mine. N-am fost în stare să vorbesc cu el 
zile în şir. Nu l-ai văzut cumva? 

— Poate e în verandă? Ar mai fi şi sufrageria, sugeră 
A.A., împingând-o spre uşile duble. Vrei să verificăm? 

Lili dădu din cap, luând-o de mână pe A.A., şi împreună 
îşi croiră drum prin mulţime către sufragerie. Părea că 
Ashley invitase toată Zona Golfului, nu doar toată clasa a 
şaptea. Şi pentru fiecare fată de la Gamble erau cel puţin 
doi băieţi. Numai băiatul pe care-l căuta ea nu... 

A.A. merse înainte, iar Lili o pierdu în mulţime. Se 
desprinsese de ea pentru că în sufrageria cu parchet de 
frasin, cu masa în stil colonial spaniol şi bufete ornate, şi cu 
un candelabru lucrat manual din Chile, zărise în sfârşit pe 
cineva cunoscut. 

Nu pe cineva pe care-l plăcea sau pe cineva pe care şi-ar 
fi dorit în mod special să-l vadă. Era netoata aia de 
Cassandra, care purta un tutu negru peste pantaloni mulaţi 
trei sferturi în dungi, cu şuviţele ei roşii date cu gel şi 
aranjate ţepi. lar nesuferita aia de Jezebel era şi ea acolo, 
într-un costum de gimnast negru şi pantaloni de vinil 
mulaţi, mânjită cu ceva dezgustător în ciuful ei ca de 


13 Telină (lb. engl.) (n. tr.). 


şoarece. Hello, era cumva emisiunea Ce să nu porţi? 

Cocoşaţi de râs erau idioţii de prieteni ai lui Max, Quentin 
şi Jason, amândoi arătând ca doi caraghioşi perfecţi, în 
smochinguri vechi peste tricouri identice cu Che Guevara. 
Lili simţi că începe să-i clocotească sângele în vine. Ea nu i- 
ar fi invitat niciodată dacă ar fi ştiut că or să fie „ironici” şi 
enervanţi. Nu suferise destul weekendul trecut? Şi stai 
puţin - ce era chestia aia groasă, roşu cu alb, cu care erau 
mânjite cizmele Doc Marten ale Cassandrei? Să fie oare... 
nu, nu se poate! Să fie oare... tortul lui Ashley? 

Lili îi prinse privirea lui Quentin şi el se opri brusc din râs. 
De fapt, arăta vinovat şi spăşit. Ea era atât de furioasă 
încât nici nu putea vorbi. Nu-i venea să creadă că ei 
începuseră să mănânce deja din tort mai înainte ca Ashley 
să aibă o şansă de a-şi face intrarea de gală, să se schimbe 
în alte trei toalete şi să taie prima bucată din prostia aia. 
Mai rău încă, oare chiar încinseseră copilăreşte o bătaie cu 
tortul? 

— Ah, ne pare sincer rău, Lili, zise Quentin, ştergându-şi 
degetele mânjite de tort pe sacoul lui vechi. A fost vina lui 
Jason. 

— Ba n-a fost deloc! protestă Jason. Îşi înăbuşi un hohot 
de râs şi se uită intimidat la Lili. A fost doar un accident, 
OK? 

— Ce-a fost un accident? întrebă Lili glacial, bătând cu un 
picior în podea. Hmm? Că v-aţi tăiat singuri câte o felie de 
tort înainte să apucăm să cântăm „Mulţi ani trăiască” 
sărbătoritei? Că vă purtaţi ca nişte ţânci de cinci ani? 

— Cred că el voia să spună, zâmbi afectat Cassandra, 
care nu părea că regretă nicicum, că... ei bine, poţi vedea şi 
singură. 

Ea şi Jezebel se dădură deoparte, ca nişte cortine vechi 
trase în lături pe o scenă, iar Lili înţelese despre ce vorbea 
tâmpită cu creastă roşie. 

Tortul pe patru etaje închipuind un mare circ, cu glazura 
lui vărgată în alb şi roşu, cu sforile cortului din foiţă aurie, 
cu lumânările închipuind aruncători de flăcări, şi cu o 


figurină de opt centimetri, foarte realistă, înfăţişând-o pe 
Ashley legănându-se pe un trapez - pe care îl descrisese 
sărbătorita însăşi în detaliu, minuţios şi obsesiv, la masa de 
prânz luni - zăcea răsturnat pe podea, într-un maldăr jalnic, 
inform, iar Prinţesa Dahlia von Fluffsterhaus înfuleca de zor 
din marginile lui stârcite. 

— Chiar a fost un accident, şi eu... 

Quentin vorbea şi vorbea, dar Lili nu putea auzi decât 
ţiuitul puternic din urechile ei. 

Tortul era complet distrus, imposibil de reparat. Ea era 
furioasă pe Max că avea asemenea prieteni enervanţi, 
furioasă pe ea însăşi că îi invitase şi furioasă pe ei că 
răsturnaseră tortul, din răutate - era sigură. Dar indiferent 
a cui fusese vina, nu mai conta acum. Chiar dacă tortul ar fi 
sărit singur de pe masă şi s-ar fi izbit de podea, un lucru era 
sigur. 

Ashley avea să facă o criză! 


29 


SĂ TE ÎNDRĂGOSTEŞTI 
SAU SĂ TE ARZI? 
E ACELAŞI LUCRU 


Lauren era o fată cu o misiune. Abia observă că aleea până 
la vila Spencer era decorată cu mii de beculeţe multicolore, 
ca o versiune gigantică a pomului de Crăciun de la 
Rockefeller Center. Trecu rapid printre înghiţitorii de flăcări 
de pe catalige, sări peste o maimuţă care se rostogolea în 
faţa ei - nu prea uşor, în delicatele ei sandale Blahnik, de 
mătase şi cu tocuri de zece centimetri şi practic se ciocni 
de maestrul de ceremonii, făcându-l să scape biciul din 
mână. 

Nu din cauză că întârziase - nu întârziase mult oricum. 
După tipetele conversaţiilor din jurul ei din partea 
oaspeţilor super încântați, îşi putea da seama că Ashley nu- 
şi făcuse încă marea intrare. 

Dar nu era îngrijorată că va rata marele moment al lui 
Ashley. Nu-şi făcea prea multe griji nici că Ashley va rata 
marele ei moment - şi anume dezvăluirea nouă-nouţei, cu 
totul transformatei, super încântătoarei Sadie în faţa noi- 
nouţelor sale viitoare prietene, cele trei Ashley. 

Sadie îi trimisese un mesaj spunând că va sosi acolo 
curând; îl mai aştepta doar pe însoţitorul ei. CE ÎNSOŢITOR? 
întrebase Lauren, dar nu primise niciun răspuns. Asta o 
făcuse deosebit de nervoasă. Spera că Sadie n-avea să 
strice totul apărând cu vreun răţoi tâmpit care să-i fi dăruit 
un buchet de purtat la încheietura mâinii asortat cu brâul 
lui de nailon! 

Ea ar fi vrut să sosească amândouă odată, aranjate din 
cap până-n picioare şi arătând ca un milion de dolari - care 


era aproape cât costase ca s-o pregătească pe Sadie pentru 
petrecere. Dar Sadie o rugase să plece, spunându-i că se 
vor întâlni din nou acolo. Asta era OK - Sadie putea să aibă 
şi singură grijă de ea în momentul ăla, fiindcă Lauren avea 
o sarcină mult mai importantă de îndeplinit în seara asta. 

Trebuia să-l găsească pe Christian. 

Mama formidabilă a lui A.A., Jeanine, îi spusese exact ce 
trebuia să facă. Primul lucru era să arate incredibil de 
atrăgătoare. Lauren aruncă o privire la reflexia ei în enorma 
oglindă Louis Quinze atârnată în vastul vestibul - o treabă 
deloc uşoară când eşti îmbrâncită de sute de alţi 
petrecăreţi, chelneri pe monocicluri şi un atlet uriaş care tot 
ridica oaspeţi neavertizaţi (şi ţipători) în aer şi îi ţinea 
atârnaţi de pumnii lui imenşi. 

Se ţinuse de tema „totul mov”, cum se înţeleseseră, şi 
totuşi se simţea încrezătoare că se remarca în mulţime. 
Rochia ei era de culoarea lavandei, franjurată la poale şi cu 
un decolteu îndrăzneţ. Până şi Dex, care o adusese, 
fluierase când o văzuse ieşind din casă şi îi spusese că 
arăta ca o tamale fierbinte - deşi imediat încercase să facă 
o glumă pe seama ei, spunând că într-adevăr arăta ca un 
strugure foarte scump sau poate doar o vânătă slăbănoagă. 

Chiar şi asta era o laudă când venea de la sarcasticul, 
cinicul Dex. El era persoana care îi spusese că mai degrabă 
se lăsa tatuat pe degetele de la picioare decât să meargă la 
ceea ce numea el balamucul-de-mega-răzgâiată al lui 
Ashley. Nu că ar fi fost invitat: Ashley nu agrea băieţii mai 
în vârstă. 

Oricum, al doilea sfat de la Jeanine fusese: găseşte 
obiectul afecțiunii tale dar nu-l băga în seamă. Fâţâie-te în 
sus şi-n jos într-un loc în care lui să-i fie imposibil să nu te 
zărească, dar prefă-te rece. Fără zâmbete, fără schimbat o 
vorbă, fără flirt, şi - absolut, categoric - fără implorări de a 
fi din nou împreună. Partea asta a misiunii avea să fie mai 
greu de îndeplinit, Lauren o ştia. Se temea că în secunda în 
care o să-l vadă pe Christian o să dea pur şi simplu fuga la 
el strigând: „M-am despărţit de Alex! M-am despărţit de 


Alex!” 

Şi asta, potrivit mamei lui A.A., avea să fie un dezastru. 
Ea spunea că băieţilor le place provocarea şi că trebuia să 
creadă că el o recucerea pe Lauren. 

Lauren nu era foarte convinsă de asta. Christian era cel 
care o părăsise pe ea, la urma urmelor: poate că nu avea 
nicio intenţie de a o recuceri pe Lauren. Dar nu putea să se 
mai frământe pe marginea acestei întrebări nicio secundă; 
esenţialul era să-l găsească şi să defileze prin faţa lui. 
Poate că rochia ei transparentă de şifon şi noua ei tunsoare 
paj strălucitoare avea să-l câştige. O plăcuse cândva, nu? 

Livingul era o demenţă, înţesat de oameni care se uitau 
în sus la mezanin şi la trapezul acrobaţilor de acolo. Lauren 
înaintă cu greu prin mulţime, ridicându-se pe vârfuri şi 
încercând să-l zărească pe Christian. Văzu mulţi băieţi, 
mulţi băieţi care semănau mult cu Christian şi mulţi băieţi 
care nu semănau nici pe departe cu el, inferiori lui din 
aproape toate punctele de vedere - dar cel puţin, dacă nu 
era unul dintre tipii mascaţi în urşi care făceau tumbe peste 
măsuţa de cafea, Christian însuşi părea să nu fie în cameră. 

Se luptă să-şi facă drum în verandă, aproape pârlindu-şi 
gentuţa Miu Miu prinsă la încheietura mâinii într-unul dintre 
cercurile de foc. Tot nici urmă de Christian! Poate că era în 
curtea din spate? Lauren ieşi pe uşile de sticlă, dar tot ce 
găsi erau cuştile animalelor, camionetele de catering, o 
maşină de pompieri şi un punct de ajutor al Crucii Roşii, 
unde monocicliştii epuizați se duceau să se rehidrateze în 
timpul pauzelor forţate. 

Ăsta era un dezastru! Dacă el nu era aici, cum să mai 
defileze ea prin faţa lui, arătând obraznică, atrăgătoare şi 
irezistibilă? Lauren se întoarse cu paşi mari în verandă, atât 
de descurajată în privinţa vieţii sale amoroase, încât călcă 
pe unul dintre terierii cu guler de dantelă care se pregătea 
să facă un salt peste un vas cu tăciuni arzând. 

Câinele lătră scurt şi enervat, iar Lauren îşi pierdu 
echilibrul, gata să cadă grămadă. Unul dintre tocuri i se 
prinse în spaţiul dintre două plăci de gresie şi cu un trosc! 


nesuferit se rupse de la rădăcină. Lauren scoase un țipăt 
involuntar şi dădu să se prăbuşească în vasul cu foc. Uuh! 

Ultimul lucru de care avea nevoie erau arsuri pe mâini şi 
seara petrecută la urgenţe ca fiind cea mai elegant 
îmbrăcată fată în mov de acolo. Spre norocul ei, cineva o 
prinse de cot şi o smuci în afara zonei periculoase - puţin 
cam prea viguros, pentru că Lauren, încă dezechilibrată cu 
tocul ei rupt, se trezi repezindu-se cu capul înainte într-o 
coloană şi izbindu-se cu zgomot. Au! 

— Eşti bine? întrebă cineva, iar Lauren, ameţită şi 
dezorientată, dădu din cap. 

Mai bine o vânătaie decât arsuri, îşi zise ea, la vreme ce 
lacrimi de durere şi de ruşine îi înţepau ochii. Toată casa 
asta era un uriaş pericol. 

— Scuze... vreau să spun, mersi, zise ea, frecându-şi 
țeasta, fără să-i pese că-şi strica perfecta ei coafură. 

O să aibă ditamai cucuiul dimineaţă. 

— Poate că ar trebui să mergem la bucătărie şi să cerem 
o pungă de mazăre congelată? 

— Da, poate. 

Lauren scotocea prin poşetă după un şerveţel. Nu voia s- 
o vadă un străin plângând. 

— Nu se simte prea rău, o asigură străinul, apăsând-o 
uşor cu mâna în creştetul capului. Vreau să spun, cred c-o 
să supravieţuieşti. S-ar putea să suferi vătămări ireparabile 
ale creierului, în rest cred că vei fi OK. 

Lauren îşi ridică privirea şi respiraţia i se opri în gât. Ar fi 
recunoscut umorul ăsta sec oriunde. Nu era un străin. Era 
Christian! 

— Sunt bine, pe cuvânt, izbuti ea să chiţăie, aplecându- 
se să-şi scoată pantoful cu tocul rupt. Doar că mă simt 
prost. 

— În mod clar erai foarte grăbită, îi spuse el, sfredelind-o 
cu privirea. 

Inima lui Lauren... zurui. Era doar blegul de Christian cel 
dintotdeauna, îmbrăcat într-o cămaşă galbenă încheiată la 
toţi nasturii şi pantaloni kaki mototoliţi, cu ochii lui verzi 


scânteietori şi părul blond-închis mirosind a curat şi a mere. 
Dar ea era atât de fericită să-l vadă, încât toate sfaturile lui 
Jeanine îi zburară din minte. 

— Te căutam pe tine, izbucni ea. 

Apoi nu ştiu unde să se uite, aşa că se aplecă şi îşi 
scoase şi celălalt pantof. Avea să stea desculţă la petrecere 
- ei şi? 

— Şi eu te căutam pe tine, zise Christian, cu faţa deodată 
încordată. Voiam să-ţi spun... nu-mi pasă. Adică, îmi cam 
lipseşti... aşa că nu-mi pasă dacă nu vrei o relaţie cu un 
singur băiat, e-n regulă... 

— Nu! practic ţipă ea, iar Christian păru speriat. 

Din fericire, toţi ceilalţi erau prea preocupaţi de 
acrobaţiile prosteşti ale câinilor şi de un pârdalnic de 
cărbune incandescent ce se rostogolise din vasul său şi 
înnegrise podeaua verandei. 

— Adică, eu vreau o relaţie cu un singur băiat. Ai avut 
dreptate, săptămâna trecută - aşa e prea greu. 

Lui Christian i se lungi faţa. 

— OK, zise el, încet. Ei bine, sper că tu şi cu Alex sunteţi, 
ştii, fericiţi... 

— Nu eu şi cu Alex! 

Lauren îşi dădu seama că el înţelesese pe dos. Lovitura 
asta în cap o transformase într-o netoată ce bolborosea 
vrute şi nevrute. 

— M-am despărţit de el săptămâna asta. Nu ştiai? 

— Nu. 

Christian clătină din cap, dar acum zâmbea 

— Deci, am putea...? 

Lauren se simţi deodată timidă. 

— Vrei să spui... eu şi cu tine? 

Şi Christian se înroşise tot. 

— Da, dacă asta e... ştii, OK. 

— Oh, e OK, încuviinţă el. 

Şi rămaseră aşa, fără să ştie ce să facă mai departe. 
Lauren şi-ar fi dorit s-o sărute sau ceva, dar după aceea îşi 


dori să n-o facă, fiindcă erau într-un loc public, şi îşi dorea 
ca primul sărut al noii lor relaţii să fie ceva uimitor şi 
special, fără niciun câine săritor, cercuri de foc sau vase cu 
tăciuni periculoase în jurul lor. 

— Hei! îi dădu el un cot. Vorbind de lup, nu? El chiar n-a 
pierdut nicio clipă. 

Lauren se răsuci şi se uită spre intrarea în living. 
Christian avea dreptate: acolo era Alex, arătând frumos şi 
întunecat. Şi atârnată de braţul lui era o fată uluitor de 
frumoasă, ai cărei ochi albaştri pătrunzători se plimbau 
peste cei din încăpere cu o trufaşă neplăcere. 

Părul ei blond auriu era adunat în valuri largi şi răsfirat ca 
razele de soare pe umerii ei goi, iar o rochie mini roşie 
mortală i se oprea la jumătatea coapsei, cât să-i scoată în 
evidenţă pulpele bronzate. În picioare avea pantofi cu toc 
cui de cincisprezece centimetri, genul pe care ţi-i poţi 
comanda numai de la magazinul-pilot din Roma. 

Lauren ştia asta chiar dacă nu putea vedea picioarele 
fetei, la fel cum ştia şi că ochii aceia albaştri erau efectul 
lentilelor de contact colorate, la fel cum ştia şi că oh-atât- 
de-naturala coafură luase trei ore ca să fie realizată. 

Ştia toate astea pentru că fata de la braţul lui Alex era 
Sadie Graham. 


30 


CUMVA NU-ATÂT-DE-MINUNAT 


A.A. era gata să-şi piardă cumpătul de încordare. Ce urma 
să-i zică Tri? Tocmai începuse să-i spună acel ceva pe care 
era atât de disperat să i-l comunice, dar chiar atunci sosise 
Lili. In loc să rămână pe loc până când Lili se grăbise s-o 
şteargă, câteva minute mai târziu, ca să-l caute pe Max, Tri 
se îmbufnase şi plecase. 

Aşa că acum A.A. se afla într-o stare de grozavă nelinişte. 
Dacă voia să-i ceară să fie împreună, de ce n-o spunea pur 
şi simplu? FA-O ODATA! îi venea ei să strige. De ce era atât 
de greu pentru el s-o spună? 

lar în momentul ăla, A.A. era blocată în living, aşteptând- 
o pe Ashley să-şi facă extrem de târzia ei mare intrare. Din 
punctul ei avantajos de observaţie de lângă cuşca leului, 
A.A. o putu vedea pe Ashley cum era legată cu frânghii de 
siguranţă şi aşezată pe trapez. Dintr-o secundă într-alta 
avea să treacă şuierând prin aer, să se legene înainte şi 
înapoi pe deasupra capetelor tuturor, apoi avea să fie 
coborâtă pe un tron, ţinut de patru contorsionişti care-şi 
foloseau doar degetele de la picioare ca să sprijine jilţul. 
Ashley le povestise fetelor totul despre numărul ăsta; 
făcuse repetiţii zile în şir. 

— ASH-LEY, ASH-LEY, ASH-LEY! scanda toată lumea din 
living, chiar şi chelnerii de pe monocicluri. 

Sus, la mezanin, Ashley stătea pe trapez, cu un zâmbet 
larg pe faţă, acceptând adoraţia mulţimii. 

— Şi acum! răcni maestrul de ceremonii, plesnind din bici 
atât de puternic încât toată lumea tresări. Vă rog, salutaţi-o 
pe însăşi sărbătorita noastră, cea mai 
extrrrraaaaooordinară tânără lady care a onorat trapezul... 
domnişoara Ashley Spencer! 


— Eeei! aclamă A.A. cât putu de tare, bătând din palme 
deasupra capului. 

Ashley era foarte curajoasă, înălțându-se prin aer pe 
ceea ce era, în esenţă, doar un leagăn. Un puternic vâjjj, şi 
Ashley porni cu vârfurile picioarelor întinse, cu tunica 
grecească fluturând, legănându-se înainte şi înapoi prin 
încăpere, ca o zână graţioasă. 

Guinevere Parker era atât de fermecată de privelişte că 
scăpă reportofonul pe jos, aparent fără să-şi dea seama, iar 
Cass Franklin trebui să-şi scoată rezervorul portabil de 
oxigen pentru a-şi potoli respiraţia accelerată. 

— Frumoasă până peste cap, hm? 

Tri reapăru, făcându-şi loc cu coatele ca să se apropie de 
ea, şi se sprijini cu spatele de gratiile cuştii. A.A. se prefăcu 
absorbită de evoluţia lui Ashley, care era coborâtă pe tronul 
ei violet ţinut pe vârfurile picioarelor, dar inima începuse 
să-i bată iarăşi zgomotos şi puternic. 

— Literalmente, zise ea, încercând să sune cât mai 
dezinvolt cu putinţă, căci nu voia ca Tri să creadă că 
rămăsese acolo doar ca să-l aştepte pe el, chiar dacă era 
foarte adevărat. Pentru că e deasupra capetelor noastre. 

— Deci, ştii ce încercam să-ţi spun mai devreme? 

Se aplecă mai aproape de ea, iar A.A. îşi dori nu pentru 
prima oară în viaţa ei - să nu fi avut tocuri atât de înalte. 

— Da? pufni ea. 

Se gândi la sfatul pe care i-l dăduse mama ei lui Lauren: 
fii calmă, nu le arăta că eşti disperată, poartă-te ca şi când 
ei n-ar fi importanţi. Chiar dacă tu simţi exact contrariul. 
Asta era: venise momentul adevărului. Tri avea să-i spună 
că el o plăcuse pe ea tot timpul şi că voia să fie împreună 
cu el. Uf! 

— Voiam să-ţi spun, zise Tri, coborându-şi vocea atât de 
mult încât se văzu nevoită să se aplece ca să-l audă. Am 
aruncat o privire prin casă şi am găsit televizorul cu Wii 
ataşat. E în camera de lucru. N-am vrut să spun nimic de 
faţă cu Lili, în caz că ar fi făcut mare caz despre faptul că 
noi jucăm un joc când ar trebui sa dansăm sau altceva. Dar 


ştiam că tu o să fii de acord, nu-i aşa? 

— Oh, sigur. 

Acum A.A. Trebui să facă eforturi să pară entuziasmată. 

— Grozav! Tri rânji cu toată faţa. Abia aştept să te 
zdrobesc la Black Dragon. Mă duc să-l pornesc. Vrei să 
aduci tu nişte sucuri? la pentru patru persoane, pentru că 
mă duc să mai adun nişte băieţi. 

A.A. dădu din cap fără cuvinte, încercând să-şi păstreze 
zâmbetul fals zugrăvit pe faţă. Deci asta era marea veste a 
lui Tri. 

Nu era „Vrei să fii cu mine?”, ci era „Vrei să jucăm?”. Ei, 
mă rog. Lucrurile se întorseseră la cum obişnuiau să fie, 
bănuia. Nu prieten şi prietenă. Nu duşmani. Doar amici. 

Poate că doar atât ar fi trebuit să fie şi era timpul ca A.A. 
să accepte asta. 

— Scuzaţi! 

A.A. începu marşul anevoios prin mulţime, căutând masa 
cu băuturile răcoritoare. Avea să facă exact cum spusese 
Tri - să ia câteva cutii cu sucuri, apoi să se îndrepte spre 
camera de lucru. Să joace câteva runde de Black Dragon ar 
fi putut fi distractiv. 

Dar, cumva, nu prea mai avea chef de distracție. 


31 


NU POŢI REPARA O INIMĂ FRÂNTĂ, 
SAU UN TORT DISTRUS 


Lili avea nevoie să ia o pauză. Petrecuse ultimele zece 
minute în patru labe, ajutând personalul de la curăţenie să 
adune resturile tortului lui Ashley de pe podea şi să încerce 
să-l reasambleze pe masă. Era o cauză cu desăvârşire 
pierdută, dar trebuia să încerce. 

Marele cort de circ pe care îl reprezentase semăna acum 
cu o minge de plajă, tărcată în alb şi roşu, dezumflată. 
Picioarele figurinei Ashley fuseseră molfăite de Prinţesa 
Dahlia von Fluffsterhaus, aşa că Lili cocoţă jumătatea 
rămasă în vârful mingii de plajă, lăsând frânghiile de 
poleială să atârne de micile braţe ale figurinei. 

Arăta ca un Houdini încercând să execute o evadare. Lili 
oftă - ce altceva mai putea fi făcut? Ashley tot avea să 
sufere o formidabilă cădere nervoasă, dar majoritatea 
invitaţilor nu aveau să ştie că tortul petrecuse mult prea 
mult timp preţios odihnindu-se pe podea. 

Toţi idioţii de prieteni ai lui Max dispăruseră, şi Lili spera 
că avuseseră decenţa să plece acasă. Nu apucase nici 
măcar să-i întrebe de Max, dar asta nu mai conta - 
renunţase să-l mai găsească pe Max aici, în seara asta. 
Probabil hotărâse să nu mai vină la petrecere şi îşi 
trimisese în schimb jalnica lui gaşcă. 

— Domnişoară, eşti plină de glazură! 

Tatăl ei reuşise în cele din urmă să o găsească. Pe bune, 
era un câine de pază fără speranţă! Ea îi explică scurt ce se 
întâmplase cu tortul, trecând sub tăcere partea despre vina 
exclusivă a prietenilor lui Max. Numele „Max” fusese un 
cuvânt murdar în casa Li săptămâna asta. 


— Ar trebui să mergi să te cureţi, îi spuse el, arătând 
spre toaleta doamnelor din capătul holului central. Incepe 
dansul şi nu mai putem sta decât o oră, OK? 

Lili o luă la fugă spre toaletă, dornică să se curețe de 
mizeria lipicioasă de pe mâini. Dacă nu mai avea de stat 
decât o oră aici, trebuia să profite cât mai mult. După ce 
Ashley se schimba în costumaţia numărul doi, ar fi trebuit 
să se întâlnească toate la ringul de dans al VIP-urilor, 
rezervat doar grupului Ashleys, chiar în faţa cuştii. Nu era 
tocmai o seară romantică împreună cu Max, dar tot era mai 
bine decât nimic. 

Coada la toaletă se întindea până în curtea din faţă, aşa 
că Lili o zbughi în direcţia opusă, îndreptându-se, pe un 
culoar îngust, spre bucătărie. Servitorii casei Spencer o 
cunoşteau şi aveau să-i dea voie să intre în baia de acolo, 
mai ales pentru că-i ajutase să dreagă tortul demolat al lui 
Ashley. Îşi ţinea mâinile mizerabile ridicate în aer, rezistând 
ispitei de a mânca bucăţelele moi de tort intrate sub unghii, 
şi luă colţul în cea mai mare viteză. 

Ups! Cât pe-aci să se ciocnească de cineva care venea 
agale, cu mâinile în buzunare, fără să se uite pe unde 
mergea. 

Max. 

— Oh, Doamne! strigă ea, plantând o mână lipicioasă 
drept pe umărul lui, mai înainte să-şi dea seama ce făcea. 

El se uită lung, cu dezgust, la reziduurile roşii şi albe. 

— Te-am căutat peste tot! Ştii ce-au făcut prietenii tăi? 
Au distrus tortul lui Ashley! 

— Şi ce? ridică el din umeri. 

— Şi ce? 

Lili luă foc. Max se purta de parcă ar fi fost supărat pe ea, 
când ea avea toate motivele să fie supărată pe el. 

— Nu-mi pasă de prostia aia de tort. Şi, apropo, şi eu mă 
bucur să te văd! se încruntă el şi începu să se îndepărteze. 

Ea nu putea înţelege. Apoi îi trecu prin minte că Max 
crezuse că ea-l evitase toată săptămâna, când adevărul era 
exact invers. 


— Hei! Stai! Max... lasă tortul. Voiam să-ţi spun că aş fi 
vrut să-ţi mulţumesc pentru flori, dar am fost pedepsită 
toată săptămâna şi n-am putut nici să te sun, nici nimic, 
turui ea aproape pe nerăsuflate. Mi-a fost atât de dor de 
tine! 

— Bine, zise el şi continuă să meargă înapoi spre 
petrecere. 

— Max - îţi spun adevărul! stărui Lili. Mama şi tata mi-au 
luat şi telefonul şi toate lucrurile - n-am avut voie nici să 
mă duc la şcoală! 

— Eu nu asta am auzit, zise Max pe un ton glacial, fără ca 
măcar să se întoarcă să se uite la ea. Am auzit că tu ai 
considerat că excursia cu cortul a fost cel mai rău lucru 
care ţi s-a întâmplat vreodată! Cassie şi Jez au zis că ai 
bombănit şi te-ai văitat tot timpul c-a trebuit să dormi sub 
cerul liber şi că ai urât categoric toată povestea. 

OK. Asta era întrucâtva adevărat. Poate că n-ar fi trebuit 
să-şi dea drumul la gură în faţa gemenelor Evanescence. 
Mai ales de vreme ce ele folosiseră împotriva ei ceea ce le 
spusese. Era clar că o voiau afară din peisaj şi veniseră aici 
doar ca să saboteze petrecerea lui Ashley. Îi venea să le 
strângă pe amândouă de gât cu propriul lor păr sârmos. 

— Max! 

Dădu să fugă după el, dar el deja dispăruse în mulţimea 
din vestibul. Singura persoană masculină pe care o mai 
putea vedea era tatăl ei, care o căuta printre fetele aşezate 
la coada de la toaletă. 

— S-ar supăra cineva dacă aţi lăsa-o pe fiica mea să intre 
în faţă, doar ca să se spele pe mâini? întrebă el. 

Imediat, Daria Hart, care era următoarea la rând, începu 
să-i facă semn cu mâna şi să-i zâmbească lui Lili. 

Probabil se gândise că asta însemna că luni aveau să fie 
cele mai bune amice. Vezi să nu! Lili nici măcar nu reuşi să 
afişeze un zâmbet recunoscător. Se strecură în toaletă şi îşi 
curăţă tortul întărit de pe mâini în chiuveta mozaicată 
marocană. Mâinile îi tremurau atât de rău încât cu greu le 
putea săpuni. 


Max o ura. Nu mai voia s-o vadă niciodată. 


32 


NICIO ASEMĂNARE ÎNTRE EI DOI 
ŞI ROMEO ŞI JULIETA 


— Da! 

Tri îşi azvârli triumfător stick-ul şi se lăsă pe spate pe 
canapeaua de piele. O bătuse pe A.A. la Black Dragon. De 
fapt, bătuse pe toată lumea - ceilalţi doi băieţi de la 
Gregory Hall pe care reuşise să-i aducă pe furiş în camera 
de lucru fuseseră primii lui adversari, pentru că A.A. nu se 
grăbise să se alăture petrecerii secrete. Dansase cu 
celelalte Ashley în zona VIP, deşi era greu să dansezi rock 
burlesc când purtai o rochie strâmtă. 

Şi cu toate că zona VIP păruse o idee grozavă, în realitate 
nu fusese atât de plăcut. Ashley dansase cu faţa la restul 
camerei, preocupată să-l localizeze pe misteriosul Cooper. 
Lauren era atât de ocupată să-şi fluture mâna spre 
Christian, încât se tot încurca la paşii din coregrafie în plus, 
fără încălțări, arăta cam bizar. 

Lili venise în fugă, şoptind ceva despre „tort” şi 
„dezastru”, ca şi despre „Max”, „certat” şi „viaţă sfârşită”. 
Ashley plecase curând să rezolve criza tortului. Lili părea 
deprimată şi nu voia să vorbească, iar Lauren şi Christian 
erau în lumea lor, aşa că A.A. o luase către camera de 
lucru, după cum promisese, cu o provizie de cutii de suc şi 
un pumn de paie roşu cu alb. 

jucase vreo două runde când se auzise un mare tumult 
dinspre petrecere, iar ceilalţi băieţi se duseseră să vadă ce 
se întâmpla - probabil doar că Ashley îşi primea cadoul de 
ziua ei în curtea din faţă. 

Astfel rămăseseră numai ei doi în camera de lucru - A.A. 
şi Tri. Ea dădu pe gât şi ultima înghiţitură de suc şi îi 


declară lui Tri că nu mai avea chef să mai joace o tură. 

Toată seara i se părea searbădă. Nu-i păsa nici măcar că 
fusese bătută de Tri nu se străduise prea mult, aşa că într- 
adevăr nu contase. El păru să-i intuiască dispoziţia ciudată. 

— Ce s-a-ntâmplat? o întrebă, bătând-o uşurel pe braţ cu 
cutia lui de suc. 

— Nimic, dădu ea din umeri. 

Nu avea energia să se ridice şi să se întoarcă la 
petrecere. Poate c-ar fi trebuit să-l cheme pe şoferul de la 
Fairmont şi să plece acasă. Tri puse cutia goală pe măsuţa 
de cafea şi se întoarse cu faţa spre ea. 

— Mai ştii, alaltăieri, în restaurant? o întrebă el, cu vocea 
liniştită şi serioasă. Încercam să-ţi spun ceva. 

— Despre despărţirea de Cecily, ştiu. 

A.A. îşi sprijini picioarele de marginea mesei. Pantofii 
ăştia o omorau. 

— Da, dar voiam şi să-ţi explic ce s-a întâmplat cu 
Ashley, ceva mai demult. 

— Oh, aia! 

A.A. dădu din mână a lehamite. Ştia totul despre 
despărţirea dintre Ashley şi Tri - Ashley i-o povestise de-a 
fir a păr, cu fiecare detaliu plictisitor. 

— Aia e o poveste veche. 

— Dar sunt sigur că nu ştii adevărul, stărui Tri. 

— Ce vrei să spui? 

A.A. n-ar mai fi putut îndura să asculte iarăşi această 
saga tristă. 

— Adevărul pe care Ashley a vrut să nu-l ştie nimeni, zise 
Tri. 

Îşi plecă privirea spre pantalonii lui şi culese o scamă 
imaginară. 

— Să ştie ce? întrebă A.A., nerăbdătoare. 

— Că în ziua de după... ăăă, petrecerea cu Şapte minute, 
am fost s-o văd. 

— Da, ştiu totul despre asta, îl repezi ea. 

Ultimul lucru pe care voia să-l audă A.A. era cum se 


târâse Tri înapoi la Ashley în genunchi, smiorcăindu-se că 
ea era singura fată pentru el - la numai câteva ore după ce 
o sărutase pe A.A.! 

Dar Tri îi dădu înainte cu povestea lui. 

— Deci m-am dus s-o văd şi i-am spus că te-am sărutat 
pe tine şi că mă gândisem că ar fi mai bine dacă ea şi cu 
mine ne-am despărţi. 

A.A. reacţionă cu întârziere. Ce-a spus? 

— Dar ea m-a întrebat dacă n-aş putea doar să mă prefac 
că sunt prietenul ei încă vreo câteva zile. Până când se 
încheia treaba aia cu Regina preadolescentelor. Şi am ştiut 
că era o slăbiciune din partea mea să zic da, dar mă 
simţeam vinovat că te sărutasem pe tine, bănuiesc. M-am 
gândit că, odată ce se termină petrecerea Regina 
preadolescentelor, o să pot să-ţi cer ţie prietenia. Dar 
atunci tu erai cu Hunter, aşa că m-am înfuriat pe tine şi 
după aia lucrurile au mers numai razna între noi doi. 

— l-ai spus ei despre ceea ce s-a întâmplat la petrecerea 
cu Şapte minute? 

— Da. Tri dădu din cap, cu ochii în jos. Ea m-a rugat să 
nu-ţi spun ţie nimic despre... înţelegerea noastră. Am 
crezut că nu voia să fie umilită, aşa că am minţit mai 
departe. 

Mintea şocată a lui A.A. făcea un du-te-vino printre idei 
mai repede decât trapezul lui Ashley. Povestea asta era 
nouă pentru ea. Potrivit spuselor lui Ashley, ea fusese cea 
care îi dăduse papucii lui Tri, nu invers. Nu scosese 
niciodată vreun cuvânt despre faptul că ştia că Tri o 
sărutase pe A.A.. Oare să fi fost adevărat? Ashley chiar s-o 
fi minţit? 

— Ea nu mi-a pomenit nimic despre toate astea. 

A.A. clătina din cap, nevenindu-i să creadă. 

— Deci acum ştii adevărul. Tri îi zâmbi cu speranţă. Nu ți- 
am spus toate astea ca să te superi pe Ashley. Doar că mă 
întrebam n-am putea uita tot ce s-a întâmplat semestrul 
ăsta şi, ăăă... Tri roşi. Vreau să spun, cred că ştii cât de 
mult te plac. 


A.A. îi aruncă o privire. Tri era roşu la faţă şi arăta foarte 
încordat. Ce ciudat! Asta fusese exact ceea ce sperase să 
audă de la el în seara asta, dar acum că o spusese, că Îi 
mărturisise că o plăcea şi îi ceruse să fie prieteni... nu i se 
mai părea un lucru bun. Erau prea multe informaţii de 
asimilat. 

Pe de-o parte, Ashley o minţise, aşa că tot timpul cât AA. 
fusese supărată pe Tri, fusese de fapt pe nedrept. 

Pe de altă parte, dacă Tri era aşa uşor de convins, 
cedând scandaloaselor cereri ale lui Ashley chiar dacă ştia 
că-i rănea sentimentele lui A.A., ce fel de băiat era e/? 

De bună seamă că văzuse cât de supărată era ea, cât de 
stingherită fusese când el n-o mai sunase deloc după ce se 
sărutaseră. El nu mişcase un deget şi aşteptase tot timpul 
ăsta ca să lămurească lucrurile. Oare asta voia ea de la un 
prieten să fie atât de nehotărât şi de slab? Poate că era mai 
bine dacă rămâneau doar amici. 

— Nu ştiu, îi răspunse A.A., şi ăsta era adevărul. 

Chiar nu ştia nici ce să creadă, nici ce să facă. 

Nu mai ştia nimic. 


33 


MARIA ANTOANETA AR FI FOST 
MÂNDRĂ 


Ashley se uită lung, clipi, apoi se uită din nou lung. Ăsta 
chiar era tortul ei? Bila asta uriaşă storcită, care arăta de 
parcă fusese smulsă de o tornadă şi aruncată undeva în 
Kansas, dezgropată de un excavator şi apoi şutată înapoi 
de-a curmezişul ţării până pe masa din sufrageria ei? 

Oare aia chiar ar fi trebuit să fie ea, în miniatură, tăiată în 
două şi făcând cu mâna, nenorocită, din vârful mingii, 
arătând de parcă fusese înghițită de vie de o uriaşă bucată 
de ciubuc pe jumătate molfăit? Şi ce erau aţele alea aurii 
atârnând peste tot - sfori sau muci? 

— Scumpo, nu ştiu ce s-a-ntâmplat, spunea mama ei, cu 
un braţ petrecut pe după umerii tremurători ai lui Ashley. 
Imi pare atât de rău. O să-ţi luăm un alt tort, săptămâna 
următoare, de două ori mai mare! O să punem să-l trimită 
la Şcoala Domnişoarei Gamble, pentru ca toate fetele să 
aibă o felie. O să luăm un tort atât de mare, încât o să fie 
inclus în următoarea ediţie a Cărţi; Recordurilor! 

— E-n regulă, mamă, zise Ashley. Cred că ştiu ce să 
facem. 

Lili o pregătise pentru catastrofa tortului, dar Ashley 
habar n-avusese că situaţia era atât de rea. Se hotări foarte 
repede şi se duse până în capătul celălalt al casei, unde 
gaşca profanatorilor încă hohotea de odioasa lor încălcare a 
etichetei. Lili avea dreptate - erau o ceată de rebeli fără 
reper. Cel puţin avură decenţa să înceteze când o văzură 
pe Ashley îndreptându-se spre ei. 

— Lili mi-a povestit despre accident, zise Ashley, cu un 
zâmbet forţat pe faţă. Dar nu vă faceţi griji. Am vrut doar să 


mă asigur că vă distraţi bine. 

Părură surprinşi de reacţia ei şi apoi una dintre fete - cea 
cu nefericitul piercing în nas - vorbi: 

— Da, e nasol. Mai e ceva de mâncat pe-aici? 

— Da, mi-e foame, Îi ţinu isonul unul dintre băieţi. 

— Bineînţeles, răspunse Ashley cu blândeţe. William! zise 
ea, adresându-se majordomului. Poţi să ai grijă ca aceşti 
oaspeţi să mai primească nişte tort? Ştii, cel care a fost 
făcut special? 

William îşi înălţă sprâncenele, dar nu protestă. 

— Pe aici, vă rog. 

Ashley îi urmări cu privirea cum se duc după majordom şi 
apoi cum înfulecă din farfuriile cu tortul „special” - şi 
zâmbi. Răzbunarea e dulce. 

Ceea ce îngrozitorii oaspeţi-paraziţi nu ştiau era că tortul 
era, într-adevăr, special. Fusese făcut special pentru 
Prinţesa Dahlia von Fluffsterhaus. Înghiţeau mâncare de 
câine. 


Dar Ashley nu se lăsă îmbătată de victoria ei prea mult 
timp. Ceva mult mai tragic se întâmpla - faptul că era gata 
să împlinească treisprezece ani, la miezul nopţii, şi că 
rămăsese încă nesărutată! 

Dacă măcar ar fi venit Cooper. Nimeni altcineva nu 
conta. Ei, mă rog, asta nu era în totalitate adevărat - 
celelalte Ashley contau. Bineînţeles că da. Şi părinţii 
contau. Făcuseră tot ce putuseră ca să facă din petrecerea 
ei un vis devenit realitate. 

— Şi chiar îmi pare rău pentru că am fost atât de răvăşită 
în ultima vreme, îi spuse mama ei, când Ashley se întoarse 
din misiunea ei răzbunătoare. 

Matilda o sărută pe Ashley pe creştet. 

— Sarcina asta de-acum a fost chiar un şoc pentru mine 
şi pentru tatăl tău. Şi pentru tine, ştiu. Şi tu ai fost aşa o 
mică luptătoare! 

— Ştiu, pufni Ashley din nou. 


Chiar fusese o luptătoare. Pentru că mama ei fusese atât 
de în afara problemei, toată responsabilitatea petrecerii 
căzuse pe umerii lui Ashley. 

Fără dăruirea ei, toată lumea ar fi stat acasă în seara 
asta, simțindu-se cu toţii mizerabil şi văduviţi de orice 
bucurie, de parcă vieţile lor ar fi fost fără rost. Ashley le 
adusese atâta fericire. Şi tot ce primise în schimb fusese un 
fel de prieten care nu se arătase şi un tort distrus! Viaţa era 
atât de tragică, presupunea ea. Mai bine să se obişnuiască 
de acum cu ea, mai înainte să fie bătrână şi căruntă, ca de 
pildă la douăzeci de ani. 

— Aici erau fetele mele! 

Tatăl ei veni grăbit în cameră, arătând chipeş în costumul 
lui elegant, bine croit, chiar dacă pe singura cravată pe 
care o putuse găsi scria TURNEUL U.S. '84 ELVIS COSTELLO. 

O cuprinse pe Ashley în braţe şi o strânse tare, strivind-o. 

— Tildy, cred că ar trebui să-i dăm lui Ashley cadoul 
acum şi să nu mai aşteptăm până mai târziu. Ca s-o 
împăcăm pentru îngrozitorul fiasco cu tortul. 

— Da! Matilda făcu ochii mari şi o prinse de mâini pe 
Ashley. Ce idee minunată! Eşti gata, iubito? 

— Cred că da. 

Ashley oftă, îngăduind să fie condusă din sufragerie, prin 
vestibul şi afară pe marile uşi duble ale reşedinţei. O 
mulţime de invitaţi stăteau deja adunaţi de o parte şi de 
alta a aleii maşinilor, toţi aclamând şi aplaudând. Dar nici 
urmă de Cooper. De ce nu venise? 

Porţile se deschiseră larg şi William - în continuare 
costumat în leu îi făcu semn cu o labă imensă, blănoasă. 
Apoi, în ooh-urile şi aah-urile mulţimii, intră mugind un 
scuter Vespa tărcat ca un tigru, condus de un băiat cu o 
cască neagră. 

Exact ceea ce îşi dorise Ashley! Bătu din palme şi începu 
să ţopăie pe loc. Chiar dacă nu era cea mai mare surpriză 
din lume şi chiar dacă ea nu era îmbrăcată în costumul ei 
de piele, mulat pe corp, special pentru Vespa, aşa cum 
plănuise, tot era fericită. Îl îmbrăţişă pe tatăl ei şi îi dădu 


mamei sale o sărutare apăsată. 

— lată, scumpo. 

Matilda îi înmână casca aurie de Vespa pe care celelalte 
Ashley i-o dăduseră drept cadou preaniversar. 

— Eei, Ashley! strigară Lili şi Lauren la unison. 

Amândouă stăteau pe trepte, ceva mai jos, zâmbind 
mândre. Ashley le făcu voioasă cu mâna şi le trimise 
bezele, întrebându-se de ce nu era şi A.A. cu ele. 

— Dar mai înainte de a-ţi pune casca, sugeră tatăl ei, 
poate ai vrea să-ţi primeşti şi celălalt cadou, de la 
motociclist? 

Ashley cobori în fugă treptele, cu casca de Vespa 
atârnată de un braţ. Care era celălalt cadou? Un bilet 
pentru Roma, poate? O brățară cu treisprezece diamante? 
Un card platinum Neiman Marcus? 

— Bună, zise ea cântat, oferindu-i cel mai larg zâmbet al 
ei conducătorului scuterului. Am venit să cer celălalt cadou 
al meu. Ce e? 

Motociclistul, îmbrăcat complet în negru, îşi dădu încet 
casca jos. Ashley scoase o exclamaţie. 

Era Cooper! 

Dar cum? Se uită înapoi, la mama ei. 

— Ai vreo legătură cu treaba asta? 

— Poate, zâmbi Matilda. Să zicem doar că un tânăr 
gentleman a venit pe aici, alaltăieri, ca să-ţi dea personal 
un răspuns la invitaţia ta. A spus că e importam ca tu să ştii 
că o să fie aici. 

Mama ei era aşaaa de grozavă. Ashley aproape c-o iertă 
pentru că mai făcea un copil. 

Se întoarse spre Cooper, care dintr-odată părea sfios. 

— La mulţi ani, Ashley, zise el şi se aplecă spre ea. 

Era atât de frumos, încât ea aproape că uită să închidă 
ochii. Primul ei sărut! Era chiar mai bine decât sperase. Nici 
măcar nu conta că o sută de persoane priveau sau că 
pacostea aia de Guinevere Parker făcea o fotografie 
digitală, probabil dintr-un unghi dezavantajos, ca s-o 


lipească în revista şcolii. 

Cooper era acolo, ajutând-o să urce pe Vespa, spunându- 
î să-şi lege casca şi să se ţină bine. Ea îşi încolăci braţele pe 
după mijlocul lui şi zâmbi pentru sine, în timp ce el întoarse 
scuterul şi cobori aleea, dispărând apoi în noapte. 


34 
AM PUTEA S-O NUMIM PE LAUREN 


DR. FRANKENSTEIN 


— Pa, Ashley! 

Lauren stătea pe trepte, făcând cu mâna, când Vespa ieşi 
torcând pe porţi şi în stradă. 

Era puţin prostesc să-i facă astfel cu mâna lui Ashley, 
când tot ce urma să facă era să se întoarcă în cinci minute 
şi să vină drept în mijlocul petrecerii. Cooper nu arăta 
destul de în vârstă ca să conducă mai departe de capătul 
aleii din faţa casei. Şi, oricum, formaţia de muzică încă mai 
avea de cântat o tură. Aveau să urmeze un concurs de 
jonglerii, la zece, şi un spectacol acrobatic, la miezul nopţii. 
Ashley încă mai avea două toalete de prezentat. 

Lili a fost instantaneu luată de tatăl său ca să-şi îmbrace 
haina şi să le spună la revedere soţilor Spencer. Christian, 
care stătuse în spatele lor în timpul ceremoniei de 
înmânarea a scuterului, se dusese după nişte cornete de 
îngheţată, astfel că Lauren se aşeză pe treptele late de 
piatră ca să-l aştepte, sperând că picioarele ei desculţe nu 
se murdăreau prea tare. 

Nu că pe Christian l-ar fi deranjat aşa ceva. Era atât de 
fericită că erau din nou împreună. Nici măcar nu se 
supărase pe bune pentru felul în care Sadie îl agăţase 
imediat pe Alex. Ce mai conta, nu? Câtă vreme şi Alex era 
fericit, şi Christian era fericit, şi ea era fericită, şi Sadie 
era... 

Stai puţin. Nu era aia Sadie, stând două trepte mai jos? Și 
cine era tipul peste care se aplecase ea cu totul, chicotind 
ascuţit şi afectat, cum Lauren n-o mai auzise niciodată 


până atunci? 

Cu siguranţă nu era Alex. 

Lauren se ridică în picioare şi se duse drept la ei. 

— Sadie? 

Se uită de la bomba blondă la atletul bovin tolănit lângă 
ea, pe scări. Categoric nu era Alex. 

— Şi, scuze, tu te numeşti...? 

— Todd, bolborosi tipul, făcându-i cu ochiul. 

O, Doamne! Avea mâna pe genunchiul lui Sadie! 

— Ne scuzi o secundă, Todd? 

Lauren, prefăcându-se că zâmbeşte, o înşfăcă pe Sadie 
de una dintre mâinile ei perfect manichiurate. 

— Hei! protestă ea, dar Lauren continuă s-o smucească, 
mai întâi ridicând-o în picioare, apoi silind-o să coboare 
scările. 

Pietrişul de pe alee intra dureros în tălpile goale ale lui 
Lauren, dar din păcate avea o treabă foarte importantă de 
rezolvat. 

— Ce s-a întâmplat cu Alex? şuieră ea. 

Sadie se bosumflă şi îşi dădu ochii peste cap. 

— Nu vorbea decât despre tine tot timpul, se plânse ea. 
Cred că a vrut să vină cu mine, în seara asta, doar ca să te 
facă pe tine geloasă. Nu-mi pasă, de fapt. l-am dat papucii 
acum cinci minute, şi nu e mare scofală - deja mi-am găsit 
alt tip. Nu e Todd o scumpete? 

Se uită înapoi peste umăr şi trimise prin aer un pupic 
sonor în direcţia lui Todd. În! 

— Cine e el, oricum? o întrebă Lauren, aproape scârbită 
de purtarea ei. 

— Era aici, cu târfa aia. Sadie arătă spre o fată ghemuită 
lângă un arbust în ghiveci, care părea gata să plângă. Dar i 
l-am suflat chiar de sub nas. Isteaţă mişcare, hm? 

Lauren clătină din cap, disperată. 

— E doar josnică, zise ea, încruntându-se la rânjetul 
triumfător al lui Sadie. Nu te înţeleg. In minutul ăsta îţi 
place de Alex, iar în următorul eşti prăvălită toată peste un 


alt tip? lubitul altei fete? 

— Nu te da aşa de virtuoasă, se răsti Sadie. 

Se uită cu dispreţ la Lauren, de parcă Lauren n-ar fi fost 
destul de bună nici să-i lustruiască pantofii ei cu toc Saint 
Laurent. 

— Chiar tu ai zis-o, mai devreme, în seara asta. Arăt 
extraordinar. Sunt extraordinară. Ai dreptate. N-ar trebui 
să-mi pese ce gândesc oamenii despre mine. lar acum nici 
nu mai am de ce. Nu când arăt aşa. Nu mai contez decât eu 
acum! 

Lauren rămase interzisă. Poate că Sadie arăta frumos, 
dar modul în care se purta era de-a dreptul urât. 

Lauren o dichisise ca să o infiltreze în grupul Ashleys, dar 
mersese prea departe. Acum Sadie era chiar mai rea decât 
Ashley - rea, egoistă, nestatornică şi neloială. Strălucitul 
plan al lui Lauren era un dezastru, la fel de distrus ca şi 
tortul lui Ashley. 

Crease un monstru. 


EPILOGURI 


Dragă jurnalule, 

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Cel puţin, între 
Christian şi mine. Îmi place atât de mult de el, încât mă 
doare capul când mă gândesc, prin ce l-am făcut să treacă. 
E atât de drăguţ şi de amuzant. Sunt atât de bucuroasă că 
suntem doar noi doi acum. Si Alex o să fie bine - la 
petrecerea lui Ashley l-am văzut vorbind cu o fată de la 
Helena Academy, care nu era deloc neatrăgătoare. 

Sunt un pic îngrijorată de situaţia cu Sadie, totuşi. Luni, a 
apărut la şcoală arătând tres plină de glamour, ba chiar 
purtând cizme până la genunchi cu uniforma! Ar fi meritat 
să-l vezi fața lui Ashley. Ea nu se gândise niciodată la 
combinația asta. Şi apoi, chiar a doua zi, Sheridan Riley, 
fata care obişnuia să le venereze pe cele trei Ashley, a 
apărut cu o pereche de cizme identice! Aşa că acum Sadie 
şi Sheridan umblă mereu impreună şi îşi zic „Societatea S”. 
Se pare că vor să le plătească fetelor Ashley cu aceeaşi 
monedă. 

Lucrurile or să devină destul de interesante pe aici... 

Cu grijă, 

Lauren Page 


Am încercat totul ca să-l găsesc pe Max, dar chiar dacă 
am ieşit de sub interdicţia electronică acum, el tot nu-mi 
răspunde la niciun telefon, mesaj sau e-mail. Nu pot să cred 
că a plecat urechea la ce i-au spus nespălatele alea 
Slytherin despre prietena lui. Trebuie să existe ceva pe care 
să-l pot face. 

Nu te poţi despărţi de cineva doar pentru o mică 
neînțelegere, nu? Pentru un lucru prostesc ca o excursie cu 
cortul? Ei, şi ce dacă nu-mi place să merg cu cortul şi lui 
Max îi place? Avem alte lucruri în comun, nu-i aşa? Nu 
avem? Oare de ce nu-mi vine nimic în minte? 

Deocamdată, o să mă duc să mă loghez din nou la 
pagina de pe MySpace a formaţiei sale. Arată atât de 
atrăgător în clipul video pentru cântecul lor „Fată 
ţâfnoasă”. Mă întreb cine l-a inspirat. 

A ta, confuză, 

Lili 


MEMO: DOCUMENT: JURNAL: ALIOTO, ASHLEY 

NU STIU DK C A SPUS TRI E ADEVĂRAT. ASTA NU-MI 
DĂ PA C. ÎN PRZNT ASHLEY E TOT PPT A MEA. TRI ŞI 
CU MN SUNTEM DIN NOU PPT. 

TOTUL A REVENIT LA NORMAL, 

POATE K AR TRBUI S-O ÎNTREB P ASHLEY D SPRE C 

MI-A SPUS TRI? 


Nu pot să cred că mai trebuie să ţinem încă acest jurnal. 
Să vedem. Ce-ar fi de raportat? Am cel mai uluitor prieten 
din lume. N-aş fi putut cere un cadou mai frumos de ziua 
mea. Sau o aniversare mai frumoasă. 

OK, deci poate că după ce s-a terminat petrecerea au 
rămas în urmă atât de mult gunoi, şi beteală, şi resturi prin 
toată casa, încât parcă era în New Orleans după Mardi 
Gras, şi a trebuit să petrecem weekendul la Four Seasons 
doar ca să fim departe de toate astea. Dar tot a meritat, 
chiar dacă tigrii au distrus total peluza şi nici unuia dintre 
servitorii care au fost traşi cu tunul n-o să-i mai revină 
vreodată auzul (şi tocmai de aceea sunt atât de bucuroasă 
că am găsit serviciul ăsta de dictare). 

Cooper a fost făcut paf de întreaga extravaganţă. În 
noaptea aia a zis că avea ceva cu adevărat foarte 
important să-mi spună, dar am fost distraşi când unul 
dintre aruncătorii de flăcări a venit un pic prea aproape. 
Până când l-am gonit eu în sfârşit pe tip şi l-am întrebat pe 
Cooper ce voia să-mi spună, el a zâmbit dar n-a mai zis 
nimic. 

Băiatul ăsta poate fi înnebunitor de misterios câteodată! 
Îţi vine să crezi că încă nu-i ştiu nici măcar numele de 
familie? Oh, bine, poate ar trebui să petrecem mai puţin 
timp sărutându-ne şi mai mult timp vorbind. Oh, nu - prea 
multe informaţii? Cred că da, aşa că o să închei acum!