Sara Shepard — 01 [Micutele mincinoase] 03 Perfect

Sara 
Shepard 
Micuţele 

mincinoase 
Perfect 
Vol 3 
V 1.0 


PĂSTREAZĂ-ŢI PRIETENII APROAPE 


Ai avut vreodată un prieten care să se-ntoarcă împotriva ta? Să 
se transforme, pur şi simplu, dintr-o persoană pe care credeai că 
o cunoşti, în... cu totul alta? Nu vorbesc despre iubitul tău din 
grădiniţă, care a crescut şi a devenit un tolomac urât şi plin de 
coşuri, sau despre prietena din tabără, cu care descoperi că n-ai 
ce să vorbeşti când vine să te viziteze în vacanţa de Crăciun, sau 
chiar despre o fată din gaşca ta, care deodată se desprinde şi 
adoptă moda goth, sau se înscrie într-una dintre acele filiale 
Outward Bound. Nu. Eu vorbesc despre sufletul tău pereche. 
Fata despre care ştii totul. Şi care ştie totul despre tine. Intr-o zi, 
se transformă radical într-o cu totul altă persoană. 
Ei bine, se mai întâmplă. In Rosewood s-a întâmplat. 


— Ai grijă, Aria. O să-ţi înţepenească faţa aşa! 

Spencer Hastings desfăcu ambalajul unei îngheţate pe băț, de 
portocale, şi şi-o strecură în gură. Se referea la figura cu ochii 
mijiţi, de pirat beat, pe care o făcea una dintre cele mai bune 
prietene ale ei, Aria Montgomery, încercând să focalizeze 
imaginea camerei video, un aparat Sony Handycam. 

— Parc-ai fi mama, Spence, zise Emily Fields, râzând şi 
potrivindu-şi tricoul, imprimat cu un desen înfăţişând un pui de 
găină, cu ochelari de înotător, sub care scria: PUICUŢĂ 
INOTATOARE INSTANT! ADAUGAŢI DOAR APA! Prietenele ei îi 
interziseseră să poarte tricourile ei stupide de la înot: „Gâsculiţă 
înotătoare instant! Adăugaţi doar prostie!”, glumise Alison 
DiLaurentis, atunci când o văzuse intrând pe Emily. 

— Şi mama ta are vorba asta? întrebă Hanna Marin, 
aruncându-şi băţul de îngheţată, mânijit cu verde. Hanna mânca 


1 Organizaţie internaţională non-profit care desfăşoară programe educaţionale 
bazate pe expediţii în natură, mizând pe dezvoltarea personalităţii şi a 
aptitudinilor de integrare socială ale copiilor. 


întotdeauna mai repede decât oricine altcineva. O să-ți 
înțepenească faţa aşa, se maimuţări ea. 

Alison o privi pe Hanna din cap până-n picioare şi chicoti: 

— Maică-ta ar fi trebuit să te avertizeze c-o să rămâi cu fundul 
înţepenit aşa. 

Hanna se pleoşti la faţă şi-şi trase în jos tivul tricoului cu dungi 
albe şi roz: îl împrumutase de la Ali, şi i se tot ridica, 
dezvăluindu-i o fâşie albă de burtă. 

— Glumeam şi eu, zise Alison, lovind-o uşor în fluierul 
piciorului cu vârful şlapului. 

Era o seară de vineri a lunii mai, aproape de terminarea clasei 
a şaptea, şi grupul celor mai bune prietene, Alison, Hanna, 
Spencer, Aria şi Emily, se strânsese în luxosul salon familial al 
casei lui Spencer, cu o cutie de îngheţate pe băț, o sticlă mare de 
Diet Dr. Pepper cu cireşe şi vanilie, şi telefoanele mobile 
împrăştiate pe măsuţa pentru cafea. In urmă cu o lună, Ali 
apăruse la şcoală cu un telefon LG nou-nouţ, cu clapetă, aşa că şi 
celelalte dăduseră fuga să-şi cumpere unele la fel, chiar în 
aceeaşi zi. Toate aveau huse din piele roz, şi ele identice cu cea 
a lui Ali... în fine, toate, cu excepţia Ariei, a cărei husă era din 
mohair roz. Şi-o tricotase cu mâinile ei. 

Aria acţionă zoom-ul camerei înainte şi înapoi, apropiind şi 
depărtând imaginea. 

— Şi, oricum, mie n-o să-mi înţepenească faţa aşa. Mă 
concentrez să pregătesc filmarea. E pentru posteritate. Pentru 
când o să fim celebre. 

— Ei bine, ştim toate că ev o să fiu celebră, replică Alison, 
îndreptându-şi brusc umerii şi întorcându-şi capul într-o parte, ca 
să-şi scoată în evidenţă gâtul de lebădă. 

— Şi de ce-o să fii tu celebră? o provocă Spencer, pe un ton 
care suna mai arţăgos decât avusese, probabil, în intenţie. 

— Pentru c-o să am propriul meu show de televiziune. O să fiu 
o Paris Hilton mai inteligentă şi mai drăguță. 

Spencer pufni, însă Emily îşi ţuguie buzele ei palide, gândindu- 
se la ceea ce auzise, iar Hanna încuviinţă, crezând cu adevărat. 
Asta era Ali. Ea n-avea să rămână aici, în Rosewood, 
Pennsylvania, multă vreme. Sigur, Rosewood era un oraş 
fermecător după majoritatea standardelor - toţi locuitorii săi 
parc-ar fi fost figuraţia dintr-o şedinţă foto pentru revista Town & 
Country - însă ele ştiau bine că lui Ali îi era destinat ceva mai 


grandios. 

Ea le smulsese din obscuritate cu un an şi jumătate în urmă, 
alegându-le să-i fie cele mai bune prietene. Având-o pe Ali 
alături, deveniseră fetele şic din Rosewood Day, şcoala 
particulară pe care o frecventau. Acum, aveau atâta putere: să 
aprecieze cine e cool şi cine nu, să dea cele mai grozave 
petreceri, să înhaţe cele mai bune locuri în sala de lectură, să 
candideze pentru funcţii de conducere în organizaţiile elevilor şi 
să câştige cu o majoritate covârşitoare. Mă rog, cea din urmă se 
aplica numai în cazul lui Spencer. In afara câtorva meandre - şi a 
accidentului soldat cu orbirea Jennei Cavanaugh, pe care se 
străduiau din răsputeri să şi-l scoată din minte - vieţile li se 
transformaseră, de la acceptabile, la perfecte. 

— Ce-ar fi să filmăm un talk-show? propuse Aria. Ea se 
considera cineastul oficial al grupului: printre multele lucruri pe 
care dorea să le realizeze când avea să fie mare era şi ambiția 
de a fi următorul Jean-Luc Godard, un anume regizor francez 
abstract. Ali, tu eşti vedeta, adăugă ea. Şi tu, Spencer, eşti 
reportera. 

— Eu o să fiu fata de la machiaj, se oferi Hanna, scotocindu-se 
prin rucsac, în căutarea gentuţei din vinilin, cu buline, în care-şi 
ţinea trusa pentru machiaj. 

— Eu îţi aranjez părul, adăugă Emily, îndesându-şi părul blond- 
roşcat pe după urechi şi repezindu-se lângă Ali. Ai un păr 
splendid, chérie, îi zise lui Ali, cu un accent franțuzesc parodiat. 

Ali îşi scoase îngheţata din gură. 

— Chérie nu înseamnă cumva iubito? 

Celelalte se grăbiră să râdă, însă Emily se albi la faţă. 

— Nu, înseamnă dragă prietenă. 

In ultima vreme, Emily era cam sensibilă la glumele făcute de 
Ali pe seama ei. Inainte, nu fusese niciodată. 

— OK, zise Aria, asigurându-se că ţine camera dreaptă. Sunteţi 
gata? 

Spencer se trânti pe canapea şi-şi puse pe frunte o diademă 
cu strasuri, rămasă de la un Revelion. Toată seara umblase 
încoronată astfel. 

— Nu se poate să porţi aşa ceva, se răsti Ali. 

— De ce nu? se miră Spencer, îndreptându-şi coroana. 

— De-aia. Dacă nu de altceva, pentru că eu sunt prinţesa. 

— Şi de ce trebuie să fii tu mereu prinţesa? bombăni Spencer 


în barbă. Un fior de agitaţie le străbătu pe celelalte fete. Spencer 
şi Ali nu se prea înțelegeau una cu alta, şi nimeni nu ştia de ce. 

Telefonul lui Ali scoase un behăit. Ea se aplecă, îi deschise 
clapeta şi-l înclină, astfel încât să nu-i poată vedea nimeni 
altcineva ecranul. 

— Drăguţ, zise, după care degetele începură să-i zboare pe 
tastatură, compunând un mesaj. 

— Cui îi scrii? se interesă Emily, însă vocea îi suna fragilă şi 
mică. 

— Nu pot să spun. "Pare rău, zise Ali, fără să-şi ridice privirea. 

— Nu poţi să spui? strigă Spencer, ieşindu-şi din fire. Cum 
adică nu poţi să spui? 

Ali îşi ridică ochii spre ea. 

— Scuze, prințesa. Nu trebuie să le ştii tu pe toate. 

Inchise clapeta telefonului şi-l lăsă pe canapeaua din piele. 

— Nu începe să filmezi încă, Aria. Trebuie să fac un pipi. 

leşi din salonul casei lui Spencer, grăbindu-se spre baia de pe 
hol şi aruncându-şi din mers băţul de îngheţată în coşul pentru 
gunoi. 

De îndată ce se auzi uşa băii închizându-se, Spencer fu prima 
care vorbi. 

— Vouă nu vă vine uneori s-o omorâți? 

Celelalte tresăriră. Ele niciodată n-o vorbiseră de rău pe Ali. 
Era o blasfemie la fel de mare cu a da foc drapelului oficial al 
şcolii Rosewood Day chiar în curtea acesteia, sau a declara că 
Johnny Depp nu ar fi, în realitate, chiar atât de drăguţ... că, de 
fapt, arată cam bătrân şi sinistru. 7 

Desigur, pe dinăuntru, simțeau un pic altfel. In primăvara 
aceea, Ali nu prea fusese prin preajmă. Se apropiase mai mult de 
fetele din liceu, colegele ei din echipa de hochei pe iarbă a 
junioarelor, şi nu le invitase niciodată pe Aria, pe Emily, pe 
Spencer sau pe Hanna să vină cu ele la prânz, sau la King James 
Mali. 

In plus, Ali începuse să aibă secrete față de ele. SMS-uri 
secrete, convorbiri telefonice secrete, chicoteli secrete în 
legătură cu lucruri despre care nu voia să vorbească. Uneori, se 
întâmplase ca fetele să-i vadă ID-ul de messenger ca fiind online, 
dar când încercaseră să ia legătura cu ea, nu le răspunsese. Îşi 
puseseră sufletele pe tavă în faţa lui Ali - mărturisindu-i lucruri 
pe care nu le-ar fi spus altora, lucruri pe care n-ar fi vrut să le 


ştie a/tcineva - şi se aşteptaseră ca ea să răspundă la fel. Nu Ali 
fusese cea care le pusese să jure, cu un an în urmă, după oribila 
întâmplare cu Jenna, că-şi vor spune totul între ele, absolut totu/, 
până la sfârşitul zilelor? 

Fetele detestau să se gândească la cum ar putea fi clasa a 
opta, dacă lucrurile ar continua aşa. Dar asta nu însemna şi c-ar 
fi detestat-o pe A/i. 

Aria îşi răsuci o şuviţă din părul ei negru şi lung în jurul 
degetelor şi izbucni într-un râs nervos. 

— S-o omorâm din cauză că e atât de drăguță, poate. 

Apăsă pe butonul de pornire al camerei video. 

— Şi pentru că poartă măsura zero, adăugă Hanna. 

— La asta mă refeream, zise Spencer, aruncând o privire spre 
telefonul lui Ali, prins între două perne ale canapelei. N-aţi vrea 
să-i citim SMS-urile? 

— Eu, da, şopti Hanna. 

Emily se ridică de pe braţul canapelei. 

— Nu ştiu dacă... 

Şi începu să se depărteze încetul cu încetul de telefonul lui Ali, 
ca şi cum apropierea de el ar fi putut s-o incrimineze. 

Spencer culese telefonul lui Ali de pe canapea. Privi, curioasă, 
ecranul gol. 

— Haideţi! Nu vreţi să ştiţi cine-i trimite SMS-uri? 

— Probabil c-o fi fost doar Katy, şopti Emily, referindu-se la 
una dintre prietenele lui Ali din echipa de hochei. Ar trebui să-l 
pui la loc, Spence. 

Aria îşi desprinse camera de pe trepied şi se apropie cu ea de 
Spencer. 

— Hai să vedem, zise. 

Se strânseră toate în jurul ei. Spencer deschise clapeta şi 
apăsă pe o tastă. 

— E blocat, constată ea. 

— li ştiţi parola? se interesă Aria, filmând în continuare. 

— Să încercăm ziua de naştere, propuse în şoaptă Hanna. Luă 
telefonul de la Spencer şi tastă cifrele. Ecranul nu se modifică. Și- 
acum, ce să fac? 

Auziră vocea lui Ali înainte s-o vadă. 

— Ce faceţi acolo? 

Spencer lăsă să cadă telefonul la loc pe canapea. Hanna făcu 
un pas înapoi atât de brusc, încât se lovi cu fluierul piciorului de 


măsuţă. 

Ali intră ca o furtună pe uşa salonului, cu sprâncenele 
împreunate. 

— Ce făceaţi, îmi umblaţi la telefon? 

— Sigur că nu! strigă Hanna. 

— Ba da, recunoscu Emily, aşezându-se pe canapea, apoi 
ridicându-se la loc. Aria o săgetă cu o privire, după care se 
ascunse în spatele camerei video. 

Insă Ali nu le mai acorda atenţie. Sora mai mare a lui Spencer, 
Melissa, elevă în ultimul an de liceu, năvălise în bucătăria casei 
Hastings, venind dinspre garaj. De încheietura mâinii îi atârna o 
sacoşă cu preparate pentru acasă de la Otto, un restaurant din 
apropierea cartierului în care locuia familia Hastings. Adorabilul 
ei iubit, lan, o însoțea. Ali îşi îndreptă spinarea. Spencer îşi netezi 
părul ei blond-cenuşiu şi-şi potrivi diadema. 

lan intră în salon. 

— Salut, fetelor. 

— Bună, îi răspunse Spencer, cu o voce răsunătoare. Ce mai 
faci, lan? 

— Super, zise el, zâmbind. Drăguţă coroană. 

— Mersi! Spencer îşi flutură genele negre ca tăciunele, iar Ali 
îşi dădu ochii peste cap. 

— Incearcă să fii mai puţin ostentativă, fredonă ea în şoaptă. 

Insă era greu să nu ţi se pună pata pe lan. Avea un păr blond 
şi creţ, o dantură albă şi perfectă, şi ochi năucitor de albaştri, şi 
niciuna dintre ele nu putea să uite recentul meci de fotbal când 
el îşi schimbase tricoul pe la jumătatea reprizei şi, pentru cinci 
secunde minunate, avuseseră o imagine completă a pieptului 
său gol. Era o părere aproape unanimă aceea că splendoarea lui 
se irosea în relaţia cu Melissa, o fandosită care semăna mult prea 
mult la comportament cu doamna Hastings, mama ei şi a lui 
Spencer. 

lan se lăsă să cadă pe canapea, lângă Ali. 

— ŞI, ce faceţi voi, fetelor? 

— A, nu cine ştie ce, îi răspunse Aria, focalizând camera 
asupra lui. Facem un film. 

— Un film? lan părea amuzat. Pot să joc şi eu în el? 

— Sigur, se grăbi să aprobe Spencer, trântindu-se de cealaltă 
parte a lui. 

lan zâmbi larg spre cameră. 


— Şi, care-mi sunt replicile? 

— E un talk-show, îi explică Spencer. Aruncă o privire spre Ali, 
încercând să-i evalueze riposta, însă Ali nu reacţionă. Eu sunt 
moderatoarea. Tu şi Ali sunteţi invitaţii mei. Te iau pe tine întâi. 

Ali scăpă un pufnet sarcastic, şi obrajii lui Spencer se 
înfierbântară, devenind la fel de trandafirii ca şi tricoul ei Ralph 
Lauren. lan lăsă neobservat subtextul. 

— OK, zise. Hai cu interviul. 

Spencer se aşeză mai dreaptă pe canapea, încrucişându-şi 
gambele musculoase exact cum văzuse că stăteau 
moderatoarele de talk-show. Luă microfonul roz de la instalaţia 
pentru karaoke a Hannei şi şi-l ridică până sub bărbie. 

— Bun venit la emisiunea lui Spencer Hastings. Pentru prima 
mea întrebare... 

— Intreabă-l cine e profesorul lui preferat de la Rosewood, 
strigă Aria. 

Ali îşi lungi gâtul. Ochii albaştri îi scânteiară. 

— Asta ar fi o întrebare bună pentru tine, Aria. Tu ar trebui să-l 
întrebi dacă vrea să se cupleze cu vreuna dintre profesoarele lui. 
Prin vreo parcare pustie. 

Aria rămase cu gura căscată. Hanna şi Emily, care stăteau 
deoparte, lângă bufet, schimbară între ele priviri nedumerite. 

— Toţi profesorii mei sunt dobitoci, răspunse tărăgănat lan, 
fără să priceapă ce se petrecea acolo. 

— lan, poţi, te rog, să mă ajuţi? strigă Melissa, după ce 
zăngăni ceva prin bucătărie. 

— O secundă, strigă lan. 

— lan! Melissa părea enervată. 

— Am găsit una, anunţă Spencer, dându-şi părul blond pe 
spate. li plăcea la nebunie faptul că lan le acorda lor mai multă 
atenţie decât Melissei. Care va fi cel mai frumos cadou la 
absolvire, pentru tine? 

— lan, strigă Melissa printre dinţi, iar Spencer îşi privi pe furiş 
sora, prin largile uşi glisante care dădeau spre bucătărie. Lumina 
becului din frigider îi arunca o umbră peste faţă. Am. Nevoie. De. 
Ajutor. 

— E simplu, răspunse lan, neluând-o în seamă. Vreau o lecţie 
de base-jumping. 

— Base-jumping? se miră Aria. Ce-i aia? 

— Să sari cu paraşuta din vârful unei clădiri, îi explică lan. 


Şi, cum lan începu să le povestească despre Hunter Queenan, 
unul dintre prietenii lui, care făcuse base-jumping, fetele se 
aplecară în faţă, stârnite. Aria focaliză obiectivul camerei asupra 
maxilarului lui lan, care părea dăltuit în piatră. Ochii ei se 
abătură o clipă spre Ali, care stătea lângă lan, privind în gol. Să fi 
fost Ali plictisită? Probabil că avea lucruri mai bune de făcut: 
SMS-ul probabil că se referea la anumite planuri comune cu 
fascinantele ei prietene mai mari. 

Aria privi din nou pe furiş telefonul lui Ali, care rămăsese pe 
perna canapelei, lângă braţul ei. Oare ce le ascundea ea? Ce 
punea la cale? N 

Vouă nu vă vine uneori s-o omorâți? Intrebarea lui Spencer îi 
tot plutea prin creier Ariei, în timp ce lan bătea câmpii mai 
departe. In adâncul sufletului, ştia că şi ea simțea acelaşi lucru. 
Poate c-ar fi fost mai bine dacă Ali ar... dispărea, în loc să le 
părăsească în favoarea altora. 

— Aşa că Hunter a zis c-a simţit cel mai grozav val de 
adrenalină când a făcut base-jumping, încheie lan. Mai tare decât 
la orice altceva. Inclusiv sexul. 

— lan, strigă din nou Melissa, pe un ton ameninţător. 

— Sună formidabil, aprecie Spencer, privind-o pe Ali, de 
cealaltă parte a lui lan. Nu-i aşa? 

— Da, răspunse Ali, cu o voce somnoroasă, aproape de parcă 
ar fi fost în transă. Formidabil. 


Restul săptămânii trecuse în zbor: examenele de sfârşit de an, 
planurile pentru petreceri, alte reuniuni şi tot mai multă 
tensiune. Şi apoi, în seara ultimei zile a anului şcolar, Ali 
dispăruse. Uite-aşa. Acum era cu ele, iar în secunda următoare... 
nu mai era. 

Poliţia răscolise întregul Rosewood în căutarea indiciilor. Cele 
patru fete fuseseră interogate separat, întrebate dacă Ali se 
comportase ciudat, sau dacă se întâmplase ceva neobişnuit în 
legătură cu ea în ultima vreme. Se gândiseră toate, îndelung şi 
intens. Seara în care dispăruse fusese una bizară: ea încercase 
să le hipnotizeze, iar apoi ieşise în fugă din hambar, după ce se 
certase prosteşte cu Spencer pe tema storurilor şi, pur şi 
simplu... nu se mai întorsese. Dar oare mai fuseseră şi alte seri 
bizare? se gândiseră la cea în care încercaseră să-i citească SMS- 
urile, dar nu prea mult: după ce plecaseră Melissa şi lan, Ali îşi 


ieşise din starea ei de apatie. Organizaseră un concurs de dans şi 
se jucaseră cu instalaţia pentru karaoke a Hannei. Misterioasele 
mesaje de pe telefonul lui Ali fuseseră uitate. 

Pe urmă, poliţiştii le întrebaseră dacă, printre persoanele 
apropiate de Ali, exista vreuna care ar fi vrut să-i facă rău. 
Hanna, Aria şi Emily se gândiseră toate la acelaşi lucru: Vovă nu 
vă vine uneori s-o omorâți? Cuvintele rostite de Spencer printre 
dinţi. Dar, nu. Ea glumise. Nu? 

— Nimeni n-ar fi vrut să-i facă rău lui Ali, declarase Emily, 
alungându-şi grijile din minte. 

— Categoric nu, răspunsese şi Aria, în cadrul interogatoriului 
ei, îndepărtându-şi repede privirea de la zdrahonul de poliţist 
aşezat lângă ea pe leagănul de pe verandă. 

— Nu cred, afirmase Hanna în mărturia ei, jucându-se cu 
brăţara din şnururi împletite, bleu-pal, confecţionată de Ali - câte 
una pentru fiecare dintre ele -, după accidentul Jennei. Ali nu era 
prea apropiată de multă lume. Numai de noi. lar noi o iubeam ca 
pe ochii din cap. 

Sigur, Spencer păruse furioasă pe Ali. Dar în realitate, în 
adâncul sufletului, nu erau toate la fel? Ali era perfectă - 
frumoasă, inteligentă, sexy, irezistibilă - şi le evita. Poate că ele 
chiar o urau pentru asta. Dar asta nu însemna că vreuna dintre 
ele i-ar fi dorit dispariţia. 

Uimitor este însă ceea ce nu poţi să vezi. Mai ales cânde 
vorba despre ceva aflat chiar în faţa ochilor tăi. 


1 


TRUDA LUI SPENCER ÎŞI ARATĂ 
ROADELE 


Spencer Hastings ar fi trebuit să doarmă la ora şase şi jumătate, 
în dimineaţa zilei de luni. In loc de asta, stătea în sala de 
aşteptare tapetată în albastru şi verde a unui cabinet de 
psihoterapeut, simțindu-se oarecum de parcă ar fi fost captivă 
într-un acvariu. Sora ei mai mare, Melissa, stătea vizavi de ea, pe 
un scaun verde-smarald. Melissa îşi ridică privirea de pe cursul ei 
de Principiile piețelor nou apărute - urma un program de master 
la Universitatea Pennsylvania - şi-i dărui lui Spencer un zâmbet 
matern. 

— M-am simţit mult mai /impezită de când am început să vin 
la doamna doctor Evans, se pisici Melissa, care avea programare 
imediat după Spencer. O să-ţi placă la nebunie de ea. E 
formidabilă. 

Sigur că e formidabilă, îşi zise Spencer în gând, răutăcioasă. 
Melissa ar fi calificat ca o persoană minunată pe oricine ar fi fost 
dispus s-o asculte o oră încheiată fără s-o întrerupă. 

— Dar vezi că ar putea să te ia un pic cam tare, Spence, o 
preveni Melissa, închizându-şi cartea cu un pocnet. O să-ţi spună 
despre tine unele lucruri pe care n-ai fi vrut să le auzi. 

Spencer îşi schimbă centrul de greutate. 

— Doar nu mai am şase ani. Pot să îndur criticile. 

Melissa ridică aproape imperceptibil din sprâncene spre 
Spencer, semn evident că nu era prea convinsă. Spencer se 
ascunse după exemplarul ei din revista Phi/ade/phia, întrebându- 
se încă o dată ce căuta ea acolo. Mama ei, Veronica, o 
programase la o şedinţă de terapie - cu psihoterapeutul Melissei 
- după ce fosta prietenă a lui Spencer, Alison DiLaurentis, fusese 
descoperită moartă, iar Toby Cavanaugh se sinucisese. Spencer 
bănuia că programarea ei urmărea şi aflarea motivelor pentru 
care ea se cuplase cu iubitul Melissei, Wren. Totuşi, Spencer se 


simţea perfect. Zău aşa. Şi, să meargă la psihoterapeutul celei 
mai neîmpăcate duşmance nu era ca şi cum ar fi mers la 
chirurgul plastic al unei urâte? Spencer se temea că era probabil 
ca ea să iasă chiar după prima ei şedinţă de terapie cu o 
sănătate mentală echivalentă cu o pereche de sâni falşi 
deformaţi hidos. 

Chiar atunci, uşa cabinetului se deschise larg, şi o femeie 
blondă şi minionă, purtând ochelari cu rame din baga, o bluză 
neagră şi pantaloni negri, îşi scoase capul prin deschizătură. 

— Spencer? zise femeia. Eu sunt doctoriţa Evans. Intră. 

Spencer pătrunse în cabinetul doctoriţei Evans, constatând că 
era simplu şi luminos, fără să semene, din fericire, câtuşi de 
puţin cu sala de aşteptare. Avea o canapea din piele neagră şi un 
fotoliu tapiţat cu catifea gri. Pe un birou încăpător se aflau un 
telefon, un teanc de dosare din manila, o veioză cromată cu 
gâtul lung şi una dintre acele jucării înfăţişând păsări care beau 
apă, atât de îndrăgite de domnul Craft, profesorul lor de 
geologie. Doctoriţa Evans se aşeză pe fotoliul din catifea şi-i făcu 
lui Spencer semn să stea pe canapea. 

— Aşa, zise doctorita Evans, după ce se făcură comode. Am 
auzit multe despre tine. 

Spencer strâmbă din nas şi aruncă o privire spre sala de 
aşteptare. 

— De la Melissa, bănuiesc. 

— De la mama ta, o corectă doctorita Evans, deschizând la 
prima filă un carneţel cu coperte roşii. Afirmă că au existat ceva 
tulburări în viaţa ta, în ultima vreme. 

Spencer fixă cu privirea măsuţa de lângă canapea. Pe ea se 
aflau o bombonieră, o cutie cu şerveţele Kleenex - normal - şi 
unul dintre acele jocuri de masă, cu jetoane, pe care le mutai, 
sărind peste altele, până când nu mai rămânea decât unul. Era 
un astfel de joc şi în camera de studiu a familiei DiLaurentis; ea 
şi Ali îl rezolvaseră împreună, ceea ce însemna că amândouă 
erau geniale. 

— Cred că mă descurc, murmură ea. Nu am, cum să zic, 
tendinţe sinucigaşe. 

— Ţi-a murit o prietenă apropiată. După care, şi un vecin. 
Trebuie să-ţi fi fost greu. 

Spencer îşi lăsă capul pe spătarul canapelei şi-şi ridică 
privirea. Tavanul, cu denivelările acelea ale ipsosului, parc-ar fi 


avut acnee. Da, probabil că avea nevoie să discute cu cineva; 
doar nu putea să stea de vorbă cu cei din familie despre Ali, sau 
despre Toby, sau despre înfiorătoarele mesaje primite de la acea 
malefică persoană care o tot hărţuia, cunoscută doar sub inițiala 
A. lar vechile ei prietene... Ele o evitau încă de când mărturisise 
că Toby ştiuse tot timpul că ele îi orbiseră sora vitregă, pe Jenna: 
era un secret pe care-l păstrase faţă de ele timp de trei ani 
foarte lungi. 

Dar de la sinuciderea lui Toby trecuseră trei săptămâni, şi 
aproape o lună de când muncitorii dezgropaseră cadavrul lui Ali. 
Spencer se împăca mai bine cu toate acestea, în principal 
datorită faptului că A dispăruse. Nu mai primise vreun mesaj încă 
de dinainte de Foxy, marele bal caritabil din Rosewood. La 
început, tăcerea lui A îi provocase o anumită încordare lui 
Spencer - la gândul că, poate, nu era decât liniştea de dinaintea 
furtunii - dar, pe măsură ce trecea timpul, începuse să se 
destindă. Unghiile perfect manichiurate se desprinseseră din 
podul palmei. Dormea acum din nou cu veioza de pe birou stinsă. 
Primise un calificativ A+ la ultimul ei test la analiză matematică 
şi un A la lucrarea despre Republica lui Platon. Despărțirea ei de 
Wren - el o lăsase baltă în favoarea Melissei, care, la rândul ei, îi 
dăduse imediat papucii lui Wren - n-o mai ustura atât de rău, iar 
familia ei îşi revenise la obişnuita ei stare de lasă-mă să te las. 
Până şi prezenţa Melissei - stătea în casa familiei, cât timp 
locuinţa ei din Philly era renovată de o mică armată de lucrători - 
era, în general, tolerabilă. 

Poate că şi coşmarul ei se sfârşise. 

Spencer îşi frământă degetele de la picioare în cizmele ei din 
piele de ied, de culoare galben-închis, înalte până la genunchi. 
Chiar dacă s-ar fi simţit suficient de reconfortată povestindu-i 
doctoriţei Evans despre A, era o opţiune îndoielnică. De ce să 
mai aduci vorba despre A, dacă A nu mai era? 

— E greu, dar Alison a dispărut de atâţia ani. Am trecut peste 
asta, răspunse în cele din urmă, gândindu-se că, poate, doctoriţa 
Evans îşi va da seama că Spencer n-are chef de vorbă şi va pune 
capăt mai devreme şedinţei lor. 

Doctoriţa Evans îşi însemnă ceva în carneţel. Spencer chiar se 
întrebă ce anume. 

— Am mai auzit că ai avut ceva probleme cu sora ta, pe tema 
unui anume iubit. 


Spencer se zbârii. Nu putea decât să-şi imagineze versiunea 
extrem de deformată a Melissei cu privire la fiascoul cu Wren: 
probabil, ceva cu Spencer lingând frişcă de pe abdomenul gol al 
lui Wren, în patul Melissei, în timp ce aceasta din urmă îi privea, 
neputincioasă, pe fereastră. 

— Asta chiar n-a fost mare scofală, bombăni. 

Doctorita Evans îşi destinse umerii şi-i adresă lui Spencer 
aceeaşi privire care spunea nu mă prosteşti tu pe mine, folosită 
frecvent de mama ei. 

— A fost iubitul surorii tale mai întâi, nu-i aşa? Şi vă întâlneaţi 
pe la spatele ei? 

Spencer îşi încleştă maxilarele. 

— Ştiţi ce, îmi dau seama că a fost o greşeală, bine? Nu-mi 
trebuie încă o predică pe tema asta. 

Doctoriţa Evans o fixă cu privirea. 

— N-am de gând să-ţi ţin o predică. Poate că... 

Işi duse un deget la obraz. 

— Poate că ai avut motivele tale. 

Spencer făcu ochii mari. Avea cumva probleme cu auzul? 
Doctoriţa Evans chiar vorbea serios, dând de înţeles că Spencer 
n-ar fi sută la sută de învinuit? Poate că, la urma urmei, 175 de 
dolari pe oră nu însemna o sumă chiar atât de scandaloasă de 
plătit pentru o şedinţă de terapie. 

— iți petreci vreodată timpul cu sora ta? o întrebă doctoriţa 
Evans, după câteva clipe de tăcere. 

Spencer îşi vâri mâna în bombonieră şi alese o Hershey's Kiss. 
Desfăcu ambalajul argintiu într-o singură fâşie spiralată, netezi 
foiţa în palmă şi apoi îşi aruncă bomboana în gură. 

— Niciodată. In afara momentelor când suntem cu părinţii... 
dar nici atunci nu se poate spune că Melissa ar vorbi cu mine. Tot 
ce face e să se umfle în pene cu reuşitele ei, sau să bată câmpii 
despre înnebunitor de plictisitoarele lucrări de renovare la casa 
ei din oraş, turui Spencer, privind-o drept în ochi pe doctoriţă. 
Cred că ştiţi deja, ai noştri i-au cumpărat o casă în Oraşul Vechi, 
pentru simplul fapt că a terminat facultatea. 

— Am auzit, zise doctoriţa Evans, întinzându-şi braţele 
deasupra capului şi lăsându-şi cele două brățări rotunde, din 
argint, să-i alunece până la coate. Fascinante subiecte, adăugă. 

După care îi făcu cu ochiul. 


Spencer îşi simţi inima parcă pregătindu-se să-i sară din piept. 
Din câte se părea, nici pe doctoriţa Evans n-o interesau 
avantajele oferite de fibrele de sisal faţă de iută. Bravo. 

Mai discutară ceva vreme, Spencer simțindu-se din ce în ce 
mai bine, după care doctoriţa Evans făcu un gest spre ceasul 
imprimat cu celebrele ceasuri topite ale lui Salvador Dali?, agăţat 
deasupra biroului ei, arătându-i că şedinţa lor se încheiase. 

Spencer îşi luă la revedere şi deschise uşa cabinetului, 
frecându-şi capul de parcă psihoterapeutul i l-ar fi spart şi i-ar fi 
scormonit prin creier. In realitate, nu fusese o tortură, aşa cum 
crezuse ea. 

Inchise uşa cabinetului şi se întoarse. Spre surprinderea ei, îşi 
văzu mama aşezată pe un fotoliu verde-pal, cu rezemători 
laterale, alături de Melissa, citind dintr-o revistă Main Line. 

— Mamă, zise ea, încruntându-se. Ce cauţi aici? 

Veronica Hastings arăta ca şi cum ar fi venit direct din grajdul 
cailor. Era îmbrăcată cu un tricou alb Petit Bateau şi o pereche 
de blugi strâmţi, şi în picioare avea cizmele ei ponosite, pentru 
călărie. Ba chiar i se vedea şi puţin fân prin păr. 

— Am veşti, anunţă ea. 

Atât doamna Hastings, cât şi Melissa, aveau înfăţişări extrem 
de serioase. Spencer simţi că încep să i se învolbureze 
măruntaiele. Cineva murise. Cineva - persoana care o asasinase 
pe Ali - ucisese din nou. Poate că A s-o fi întors. Doamne, nu, se 
rugă în gând. 

— M-a sunat domnul McAdam, zise doamna Hastings, 
ridicându-se. Voia să discute despre nu ştiu ce eseuri ai scris 
acum câteva săptămâni. 

Se apropie cu un pas şi mireasma parfumului ei Chanel No. 5 îi 
gâdilă nările lui Spencer. 

— Spence, el vrea să propună unul dintre ele pentru o Orhidee 
de Aur. 

Spencer făcu un pas înapoi. 

— O Orhidee de Aur? 

Orhideea de Aur era ce/ mai prestigios concurs de eseuri din 
ţară, echivalentul unui Oscar pentru liceeni. Dacă l-ar fi câştigat, 
revistele People şi Time ar fi publicat reportaje despre ea. Yale, 
Harvard şi Stanford s-ar fi bătut pentru ea. Spencer ar fi urmat şi 


2 E vorba de lucrarea suprarealistă intitulată Persistența memoriei. 


ea calea succesului pe care merseseră ceilalţi câştigători ai 
Orhideei de Aur, aşa cum şi alţii urmau calea deschisă de 
celebrităţi. Laureatul Orhideei de Aur din 1998 era acum redactor 
coordonator al unei foarte celebre reviste de modă. Câştigătorul 
din 1994 devenise congresman la vârsta de 28 de ani. 

— Exact, confirmă mama ei, cu un zâmbet orbitor. 

— O, Doamne, exclamă Spencer, în pragul leşinului. Dar nu de 
emoție: de groază. Eseurile pe care le predase nu erau scrise de 
ea... ci de Melissa. Spencer fusese în criză de timp când trebuise 
să-şi termine tema, şi A îi sugerase să „împrumute” vechile 
lucrări ale Melissei. Atâtea se petrecuseră în ultimele câteva 
săptămâni, că-i şi fugise din minte toată povestea. 

Spencer se cutremură. Domnul McAdam - sau Squidward, cum 
îi spunea toată lumea - o adorase pe Melissa când o avusese 
elevă. Cum era posibil ca el să nu-şi amintească eseurile 
Melissei, mai ales că fuseseră atât de bune? 

Doamna Hastings o apucă de braţ pe Spencer, care tresări: 
mâinile mamei ei aveau mereu o răceală cadaverică. 

— Suntem foarte mândre de tine, Spence! 

Spencer nu-şi mai putea stăpâni muşchii din jurul gurii. 
Trebuia neapărat să limpezească totul, înainte de a se ajunge 
prea departe. 

— Mamă, nu pot... 

Insă doamna Hastings n-o asculta. 

— Am sunat-o deja pe Jordana, de la Philadelphia Sentinel. Ţi-o 
aduci aminte pe Jordana? Care venea să ia lecţii de călărie, la 
grajdurile noastre? Oricum, ea e entuziasmată. Nimeni din zona 
asta n-a mai fost vreodată propus. Vrea să scrie un articol despre 
tine! 

Spencer clipi mărunt. Philadelphia Sentinel era un ziar pe care- 
| citea toată lumea. 

— Interviul şi şedinţa foto sunt deja programate, continuă să 
turuie doamna Hastings, luându-şi uriaşa ei sacoşă cafenie Tod şi 
zăngănindu-şi cheile maşinii. Miercuri, înainte de şcoală. iți aduc 
ei şi un stilist. Sunt convinsă c-o să vină şi Uri, să-ţi aranjeze o 
coafură de zile mari. 

Spencer se temea să-i întâlnească privirea mamei, aşa că-şi 
lăsă ochii spre materialul pentru lectură din sala de aşteptare: 
diverse numere din Wew Yorker şi Economist, şi o carte 
voluminoasă cu basme, bălăbănindu-se deasupra unui pachet de 


gumă Dubble Bubble. Nu putea să-i mărturisească mamei sale 
adevărul despre lucrarea furată; nu acum. Şi, oricum, doar nu 
era să câştige ea Orhideea de Aur. Erau sute de candidaţi 
propuşi, de la cele mai bune licee din toată ţara. Probabil că nu 
va trece nici măcar de prima fază. 

— Sună grozav, bolborosi ea. 

Mama ei se îndreptă ţanţoşă spre uşă. Spencer mai zăbovi o 
clipă, fascinată de lupul de pe coperta cărţii cu basme. Avusese 
şi ea un volum identic când fusese mică. Lupul purta cămaşă de 
noapte şi bonetă şi privea pofticios spre blonda şi naiva Scufiţă 
Roşie. Imaginea îi tot provocase coşmaruri lui Spencer. 

Melissa îşi drese glasul. Când îşi ridică ochii, Spencer văzu că 
sora ei o fixa cu privirea. 

— Felicitări, Spence, rosti Melissa, pe un ton impersonal. 
Orhideea de Aur. Asta-i ceva colosal. 

— Mersi, răspunse Spencer, aproape fără voie. Pe chipul 
Melissei i se părea că zăreşte o expresie înfiorător de familiară. 
Şi atunci, Spencer îşi dădu seama. Melissa arăta exact ca lupul 
cel mare şi rău. 


2 


ÎNCĂ O ZI DE MARE ÎNCĂRCĂTURĂ 
SEXUALĂ LA ORA DE 
ENGLEZĂ AVANSAȚI 


Aria Montgomery se aşeză în bancă pentru ora de engleză, luni 
dimineaţă, tocmai când afară, dincolo de fereastra deschisă, 
începea să miroasă a ploaie. Micul difuzor al staţiei de 
amplificare, montat în tavan, scoase câteva păcănituri, şi toţi cei 
prezenţi în clasă îşi ridicară capetele spre el. 

— Bună dimineața, dragi colegi! Vă vorbeşte Spencer 
Hastings, vicepreşedinta claselor din anul al treilea! 

Vocea lui Spencer răsuna limpede şi puternică. Părea arogantă 
şi sigură pe sine, ca şi cum ar fi absolvit cursul de Anunţuri 
publice pentru începători. 

— Vreau să vă reamintesc tuturor că Rechinii din Rosewood 
Day se întrec mâine la înot cu Ţiparii de la Drury Academy. Este 
cea mai importantă întrecere a sezonului, aşa că haideţi să 
demonstrăm toţi spirit de solidaritate şi să ne încurajăm echipa! 

Şi, după câteva secunde de pauză, adăugă: 

— Ura! 

Câţiva chicotiră pe înfundate. Aria simţi un fior rece de 
tulburare. În ciuda tuturor celor întâmplate - asasinarea lui 
Alison, sinuciderea lui Toby, povestea cu A -, Spencer era în 
continuare preşedinta sau vicepreşedinta tuturor organizaţiilor 
existente. Însă, pentru Aria, însufleţirea lui Spencer părea... 
falsă. Ea văzuse o faţă a lui Spencer pe care alţii n o cunoşteau. 
Spencer ştiuse timp de atâţia ani că Ali îl şantajase pe Toby 
Cavanaugh, obligându-l să păstreze tăcerea cu privire la 
accidentul Jennei, şi Aria nu putea s-o ierte pentru că ţinuse o 
informaţie atât de periculoasă în secret faţă de ele. 

— OK, copii, zise Ezra Fitz, profesorul de engleză pentru 
avansați al Ariei. Reîncepu să scrie pe tablă, cu majusculele lui 


colţuroase, titlul Litera stacojie, pe care apoi îl sublinie cu patru 
linii. În capodopera lui Nathaniel Hawthorne, rosti el, Hester 
Prynne îşi înşală soţul, iar comunitatea o obligă să poarte un 
ruşinos A mare şi roşu pe piept, ca simbol al faptei sale. 

Domnul Fitz se întoarse spre ei şi-şi ridică ochelarii cu rame 
pătrăţoase spre rădăcina nasului său ascuţit. 

— Poate cineva să mai dea alte exemple de lucrări literare cu 
aceeaşi temă, a căderii în dizgrație? Despre personaje 
batjocorite, sau proscrise pentru greşelile lor? 

Noel Kahn ridică mâna, şi ceasul Rolex cu brățară îi alunecă în 
jos pe braţ. 

— Ce ziceţi despre episodul din Lumea real în care 
colocatarii au hotărât prin vot ca fata aia psihopată să plece? 

Întreaga clasă izbucni în râs, iar domnul Fitz făcu o figură 
perplexă. 

— Oameni buni, aici suntem la ora de engleză pentru avansati, 
nu... 
Se întoarse spre rândul pe care stătea şi Aria. 

— Aria? Tu ce zici? Vreo idee? 

Aria şovăi. Propria ei viaţă ar fi fost un bun exemplu. Nu 
demult, trăia în armonie, împreună cu întreaga ei familie, în 
Islanda, Alison nu era oficial decedată, iar A nu exista. Dar apoi, 
într-o oribilă succesiune de evenimente, care debutase cu şase 
săptămâni în urmă, Aria se mutase înapoi în fiţosul Rosewood, 
cadavrul lui Ali fusese descoperit sub o placă din beton în spatele 
fostei sale case, iar A dezvăluise cel mai mare secret al familiei 
Montgomery: acela că tatăl Ariei, Byron, o înşela pe mama ei, 
Ella, cu una dintre studentele sale, Meredith. Vestea însemnase o 
grea lovitură pentru Ella, care-l aruncase cu promptitudine afară 
din casă pe Byron. Aflând că Aria păstrase faţă de ea secretul lui 
Byron timp de trei ani, nu se simţise deloc bine. Relaţiile mamă- 
fiică nu mai fuseseră prea cordiale şi senine de atunci. 

Desigur, se putea şi mai rău. Aria nu mai primise vreun SMS 
din partea lui A în ultimele trei săptămâni. Cu toate că Byron, din 
câte se ştia, locuia acum împreună cu Meredith, măcar Ella 
vorbea din nou cu Aria. lar Rosewood nu fusese încă invadat de 
extratereştri, deşi, după câte bizarerii se petrecuseră în oraşul 
acesta, pe Aria n-ar fi surprins-o să se întâmple şi aşa ceva. 


3 The Real World, reality-show produs de MTV. 


— Aria? o îmboldi domnul Fitz. Vreo idee? 

Mason Byers îi sări Ariei în ajutor. 

— Dar povestea cu Adam şi Eva şi şarpele? 

— Grozavă, aprecie, distrat, domnul Fitz. Mai zăbovi o secundă 
cu privirea asupra Ariei, după care şi-o abătu în altă parte. Aria 
simţi un val de căldură, înţepător. Se lăsase agăţată de domnul 
Fitz - de Ezra - la Snooker's, un bar studenţesc, înainte ca 
vreunul dintre ei să afle că el îi va fi profesor la engleză pentru 
avansați. El fusese cel care pusese capăt relaţiei, iar ulterior, Aria 
aflase că avea o iubită în New York. Dar nu-i purta pică. li 
mergea bine cu noul ei iubit, Sean Ackard, un tip cumsecade şi 
cald şi, din întâmplare, superb. 

In plus, Ezra era cel mai bun profesor de engleză din câţi 
avusese Aria vreodată. In luna trecută de la începerea anului 
şcolar, el le dăduse ca temă patru cărţi minunate şi alcătuise o 
scenetă pornind de la piesa Lada cu nisip, a lui Edward Albee. 
Foarte curând, clasa avea să joace într-o variantă în stil Neveste 
disperate după Medeea, tragedia greacă în care o mamă îşi 
omoară propriii copii. Ezra voia ca ei să gândească 
neconvențional, iar neconvenţionalul era punctul forte al Ariei. 
Acum, în loc s-o mai strige Finlanda, colegul ei de clasă Noel 
Kahn îi găsise Ariei o nouă poreclă: Linguşitoarea. Se simţea bine 
aşteptând din nou cu entuziasm să meargă la şcoală totuşi, iar 
uneori aproape că şi uita de cât de complicată fusese la un 
moment dat relaţia ei cu Ezra. 

Până când Ezra i-a adresat un zâmbet pe furiş, desigur. Atunci, 
nu şi-a putut stăpâni un sentiment de emoție. Unul mic. 

Hanna Marin, care stătea chiar în faţa Ariei, ridică mâna. 

— Sau cartea în care două fete sunt cele mai bune prietene, 
dar deodată, din senin, una dintre ele devine rea şi-i fură iubitul 
celeilalte? 

Ezra se scărpină în creştet. 

— Imi pare rău... nu cred că am citit aşa ceva. 

Aria îşi strânse pumnii. Ea ştia ce voia să spună Hanna. 

— Pentru ultima oară, Hanna, nu ţi l-am furat eu pe Sean. Voi. 
Deja. Eraţi. Despărţiţi! 

intreaga clasă fu străbătută de un val de râsete. Umerii 
Hannei înţepeniră. 

— Cineva cam suferă de egocentrism, murmură ea spre Aria, 
fără să se întoarcă. Cine ţi-a spus că vorbeam despre tine? 


Însă Aria ştia că la ea se referise. Când se întorsese din 
Islanda, fusese uimită să constate că Hanna se transformase din 
dolofana şi stângacea umbră a lui Ali într-o zeiţă suplă, 
frumoasă, îmbrăcată în haine de firmă. După toate aparențele, 
Hanna avea tot ce-şi putuse dori vreodată: ea şi cu cea mai bună 
prietenă a ei, Mona Vanderwaal - la rândul ei, o fostă 
penibilitate, acum transformată -, făceau legea prin şcoală, iar 
Hanna chiar pusese mâna pe Sean Ackard, băiatul după care 
tânjea încă din clasa a şasea. Aria nu se uitase la Sean decât 
după ce auzise că Hanna i-ar fi dat papucii. Insă foarte repede 
aflase că fusese invers. 

Aria sperase că ea şi vechile ei prietene ar fi putut să-şi reia 
legătura, mai ales după ce primiseră toate mesaje de la A. Şi 
totuşi, nici măcar nu vorbeau între ele: totul revenise la acea 
stare de stinghereală din săptămânile de nelinişte de după 
dispariţia lui Ali. Aria nici măcar nu le spusese despre ce dezastru 
provocase A în familia ei. Singura dintre fostele prietene cu care 
Aria păstrase relaţii oarecum amicale era Emily Fields, însă 
conversațiile dintre ele se mărginiseră în general la smiorcăielile 
lui Emily despre cât de vinovată se simţea ea de moartea lui 
Toby, până când Aria insistase, în sfârşit, s-o convingă că nu 
fusese vina ei. 

— Bun, în fine, zise Ezra, aşezând pe fiecare rând mai multe 
exemplare din Litera stacojie, care să fie date din mână în mână. 
Vreau ca toată lumea să citească săptămâna aceasta până la 
capitolul cinci inclusiv, şi să scrie câte o lucrare de trei pagini pe 
oricare dintre temele pe care le găsiţi la începutul romanului, 
termenul fiind vineri. OK? 

Toată lumea începu să se văicărească şi să comenteze. Aria îşi 
strecură cartea în geanta ei din blană de iac. Hanna se aplecă să- 
şi ridice poşeta de pe podea. Aria o prinse de braţul ei subţire şi 
palid. 

— Uite ce e, Hanna, îmi pare rău. Crede-mă. 

Hanna îşi smuci braţul şi, cu buzele strânse, fără să scoată o 
vorbă, îşi îndesă Litera stacojie în poşetă. Cartea se tot 
împiedica, şi Hanna scoase un mormăit iritat. 

Acordurile muzicii clasice începură să răsune în difuzor, 
semnalând sfârşitul orei. Hanna ţâşni de pe scaunul ei de parcă 
ar fi fost cuprins de flăcări. Aria se ridică încet, îndesându-şi 
stiloul şi caietul în geantă şi porni spre ieşire. 


— Aria! 

Se întoarse. Ezra stătea rezemat de catedra din lemn de 
stejar, cu servieta lui ponosită din piele, în nuanţa caramelului, 
lipită de şold. 

— Ceva probleme? o întrebă. 

— Scuze pentru fazele alea, răspunse ea. Eu şi cu Hanna avem 
ceva de împărţit. N-o să se mai întâmple. 

— Nu-i problemă, o asigură Ezra, lăsându-şi jos cana de ceai 
negru cu lapte şi mirodenii. In rest, e totul bine? 

Aria îşi muşcă buza, gândindu-se dacă să-i spună ce se 
întâmpla în viaţa ei. Dar ce rost ar fi avut? Din câte ştia, Ezra era 
la fel de imoral ca şi tatăl ei. Dacă într-adevăr avea o iubită în 
New York, atunci însemna c-o înşelase când se cuplase cu Aria. 

— Totul e perfect, izbuti să răspundă. 

— Bine. Te descurci grozav la ore, îi zise el, zâmbind şi 
dezvăluindu-şi cei doi adorabili dinţi încălecaţi de jos. 

— Mda, îmi place, zise ea, făcând un pas spre uşă. Dar se 
împiedică în cizmele ei cu tocuri exagerat de înalte şi se înclină 
spre catedra lui Ezra. El o prinse de mijloc şi-o trase la verticală... 
şi spre el. Îi simţea căldura şi siguranţa trupului, şi mirosea 
frumos, a praf de chili, a fum de ţigară şi a cărţi vechi. 

Aria se îndepărtă în grabă. 

— Te simţi bine? se interesă Ezra. 

— Mada. işi făcu de lucru cu sacoul de uniformă, aranjându-l. 
Scuze, zise. 

— Nu-i nimic, răspunse Ezra, înfundându-şi mâinile în 
buzunarele hainei. Aşadar... la revedere. 

— Mda. La revedere. 

Aria ieşi din clasă, respirând precipitat şi superficial. Poate că 
era ea nebună, dar se simţea destul de convinsă că Ezra o ţinuse 
în braţe cu o secundă mai mult decât fusese necesar. Şi era întru 
totul convinsă că ei îi plăcuse. 


3 


NIMIC NU E MAI RĂU DECÂT 
O PRESĂ NEFAVORABILĂ 


În timpul pauzei lor de prânz din ziua de luni, Hanna Marin şi cea 
mai bună prietenă a ei, Mona Vanderwaal, stăteau într-un 
separeu din colţ al cafenelei de la Rosewood Day, Steam, făcând 
ce ştiau ele mai bine: bârfindu-i pe cei care nu erau la fel de 
fabuloşi ca ele. 

Mona o împunse pe Hanna cu un capăt al pişcotului ei înmuiat 
în ciocolată. Pentru Mona, alimentele însemnau mai degrabă o 
formă de subzistență, decât mâncare propriu-zisă. 

— Jennifer Feldman cam are butuci, este? 

— Biata fată, replică Hanna, ţuguindu-şi buzele cu o 
compasiune prefăcută. Butuci era termenul prescurtat folosit de 
Mona pentru picioare ca trunchiurile de copac: solide, cu coapse 
dizgraţioase şi pulpe care nu scădeau în diametru de la genunchi 
până la glezne. 

— lar de la gleznă în jos, parcă ar avea cârnaţi exagerat de 
umpluţi, în pantofii ăia! croncăni Mona. 

Hanna chicoti, privind-o pe Jennifer, componentă a lotului de 
nataţie, cum atârnă pe peretele din partea opusă un afiş pe care 
scria: MÂINE, ÎNTRECERE DE NATAŢIE! RECHINII DIN ROSEWOOD 
DAY CONTRA ŢIPARII DIN DRURY ACADEMY! Gleznele îi erau 
hidos de groase. 

— Aşa se-ntâmplă când fetele cu glezne groase încearcă să 
poarte Louboutin, oftă Hanna. Ea şi Mona erau silfidele cu glezne 
subţiri pentru care-şi crease Christian Louboutin pantofii, 
evident. 

Mona luă o înghiţitură zdravănă din cafeaua ei Americano“ şi-şi 
scoase jurnalul de buzunar Gucci din geanta ei vineţie Botkier. 
Hanna clătină aprobator din cap. Aveau lucruri mai bune de făcut 


4 Cafea preparată prin turnarea unei cantităţi de apă fierbinte peste o doză sau 
două de espresso. 


pe ziua de azi decât să-i critice pe alţii, cum ar fi să pună la cale 
nu una, ci două petreceri: una numai pentru ele două, iar 
cealaltă, pentru restul elitei de la Rosewood Day. 

— Să începem cu începutul, zise Mona, scoțând capacul 
stiloului. Cu Amicversarea. Ce-ar trebui să facem diseară? 
Mergem la cumpărături? La masaj? La cină? 

— Toate, răspunse Hanna. Şi categoric trebuie să dăm pe la 
Otter. 

Otter era un nou magazin de lux deschis în mall. 

— Ador Otter, o aprobă Mona. 

— Unde-ar trebui să cinăm? se interesă Hanna. 

— La Rive Gauche, normal, răspunse cu voce tare Mona, 
încercând să acopere zgomotul aparatului care măcina cafeaua. 

— Corect. Acolo categoric ne dau şi vin. 

— O fi cazul să invităm şi băieţi? Ochii albaştri ai Monei 
sclipiră. Eric Kahn mă tot sună, explică ea. Poate dac-ar veni şi 
Noel, pentru tine? 

Hanna se încruntă. Chiar dacă era drăguţ, incredibil de bogat 
şi făcea parte din clanul ultra-sexy al fraţilor Kahn, Noel zău că 
nu era genul ei. 

— Fără băieţi, hotărî ea. Deşi cu Eric n-am absolut deloc 
probleme. 

— O să fie o Amicversare fantastică, zise Mona, zâmbind atât 
de larg, încât i se iviră gropiţele. |ţi vine să crezi că e a treia? 

Hanna surâse. Amicversarea lor marca ziua în care Hanna şi 
Mona vorbiseră la telefon timp de trei ore şi jumătate: indiciu 
evident că erau cele mai bune prietene. Cu toate că se ştiau încă 
din grădiniţă, nu vorbiseră cu adevărat între ele până la selecţiile 
pentru echipa de majorete, desfăşurate cu câteva săptămâni 
înainte de prima zi a clasei a opta. Pe atunci, Ali era deja 
dispărută de două luni, iar vechile prietene ale Hannei 
deveniseră de-a dreptul distante, aşa că ea se hotărâse să-i dea 
o şansă Monei. Şi a meritat: Mona era amuzantă, sarcastică şi, în 
ciuda pasiunii ei pentru rucsacuri din blănuri de animale şi 
scutere marca Razor, devora în taină Vogue şi Teen Vogue cu la 
fel de multă aviditate ca şi Hanna. |n decurs de câteva 
săptămâni, ajunseseră la concluzia că e cazul să fie cele mai 
bune prietene şi să se transforme în cele mai populare fete din 
şcoală. Şi, iată: acum asta şi erau. 

— Aşa. Să trecem la planurile mai măreţe, zise Mona, 


întorcând o filă din carneţelul ei. Sweet seventeen, fredonă ea, 
pe melodia de la MTV, My Super Sweet Sixteen. 

— O să fie trăsnet, izbucni Hanna. Ziua de naştere a Monei era 
sâmbăta aceasta, şi aproape toate amănuntele petrecerii 
fuseseră puse la punct. Avea s-o organizeze la Planetariul Hollis, 
unde se găseau telescoape în toate încăperile: până şi în toalete. 
Angajase un DJ, ospătari şi o echipă de acrobaţi la trapez - astfel 
încât invitaţii să se poată balansa pe deasupra ringului de dans -, 
plus un operator video, care să filmeze petrecerea şi s-o 
proiecteze în timp real pe un ecran Jumbotron. Mona avusese 
grijă să-i instruiască pe oaspeţii ei să se îmbrace de gală, dar 
numai prin invitaţiile tipărite. Dacă se întâmpla să apară cineva 
în blugi, sau în trening Juicy, angajaţii firmei de pază aveau să-i 
facă vânt, nu tocmai cu politeţe, respectivei persoane. 

— Aşa, mă gândeam, zise Mona, îndesând un şerveţel în 
paharul ei din carton, în care fusese cafeaua; e un pic cam în 
pripă, dar m-am hotărât să-mi alcătuiesc o Curte. 

— O Curte? se miră Hanna, înălţându-şi o sprânceană perfect 
pensată. 

— E un pretext ea să-ţi iei rochia aia fabuloasă Zac Posen, 
după care-ţi tot lasă gura apă la Saks: proba e mâine. Şi o să 
purtăm diademe şi-i punem pe băieţi să se încline în faţa 
noastră. 

Hanna îşi înăbugşi un chicotit. 

— N-o să facem şi un număr de dans în deschidere, nu-i aşa? 

Ea şi Mona fuseseră anul trecut la petrecerea Juliei Rubinstein, 
care le pusese să participe la un intermezzo de bal, cu o gaşcă 
de modele masculine de mâna a patra. Partenerul de dans al 
Hannei mirosea a usturoi şi o întrebase imediat dacă nu vrea să 
meargă cu el la garderobă. Ea îşi petrecuse restul serii fugind de 
el. 

Mona pufni batjocoritoare, sfărâmându-şi pişcotul în bucățele. 

— Aş face eu o gugumănie ca asta? 

— Normal că nu, răspunse Hanna, rezemându-şi bărbia în 
palme. Aşadar, eu sunt singura fată de la Curte, nu? 

Mona îşi dădu ochii peste cap. 


5 Reality show difuzat pe MTV, având ca subiect fastuoasele petreceri 


aniversare date de familiile bogate pentru copiii lor, piesa de generic, Sweet 
Sixteen, fiind interpretată de Hilary Duff. 


— Evident. 

Hanna ridică din umeri. 

— Adică, nici nu ştiu pe cine altcineva ai putea să alegi. 

— Nu trebuie decât să-ţi găsim un partener, continuă Mona, 
vârându-şi în gură cea mai mititică dintre bucăţelele de pişcot. 

— Nu vreau să iau pe nimeni de la Rosewood Day, se grăbi să 
spună Hanna. Poate c-o să invit pe cineva de la Hollis. Şi o să-mi 
aduc mai mulţi parteneri, adăugă, cu ochii sclipindu-i. Aş putea 
să iau o grămadă de tipi, care să mă poarte pe braţe toată seara, 
ca pe Cleopatra. 

Mona bătu palma cu ea. 

— Aşa te vreau. 

Hanna îşi ronţăi capătul paiului. 

— Mă întreb dac-o să vină şi Sean. 

— Nu ştiu, zise Mona, înălţându-şi o sprânceană. Dar ai 
terminat cu el, aşa-i? 

— Normal! 

Hanna îşi aruncă pe spate părul castaniu. Amărăciunea încă-i 
pâlpâia în suflet ori de câte ori se gândea cum o lăsase Sean 
pentru mult-prea-înalta şi pentru îl-pup-în-fund-pe-profesorul-de- 
engleză-şi-mă-cred-mare-rahat-în-ploaie-pentru-că-am-stat-în- 
Europa de Aria Montgomery, dar fie! Sean pierdea. Acum, că 
băieţii o ştiau liberă, căsuţa de mesaje a telefonului ei BlackBerry 
piuia la fiecare câteva minute de SMS-uri de la posibili parteneri. 

— Bun, zise Mona. Pentru că eşti mu/t prea sexy pentru el, 
Han. 

— Ştiu, replică sarcastic Hanna, după care bătură din nou uşor 
palma. Hanna se lăsă pe spate, simțind un cald şi liniştitor val de 
bine. Îi venea greu să creadă că relaţia dintre ea şi Mona se 
clătinase cu o lună în urmă. Inchipuie-ţi, Mona să creadă că ea ar 
fi vrut să fie prietenă cu Aria, Emily şi Spencer, nu cu ea! 

OK, e drept că Hanna ascunsese unele lucruri de Mona, cu 
toate că, până la urmă, i le mărturisise în majoritate: vomatul 
sporadic, necazurile cu tatăl ei, cele două arestări, faptul că se 
dezbrăcase în faţa lui Sean la petrecerea lui Noel Kahn, iar el o 
respinsese. Minimalizase totul, îngrijorată că Mona ar fi putut s-o 
renege pentru astfel de secrete oribile, însă Mona primise totul 
cu uşurinţă. Zisese că oricare divă mai dă de necazuri din când în 
când, iar Hanna ajunsese la concluzia că-şi exagerase 
problemele. Şi ce dacă nu mai era cu Sean? Şi ce dacă nu mai 


vorbise cu tatăl ei după Foxy? Şi ce dacă făcea încă muncă 
voluntară la clinica pentru arşi a doctorului Ackard, ca ispăşire a 
faptului că-i distrusese maşina? Şi ce dacă duşmancele ei cele 
mai înverşunate, Naomi Zeigler şi Riley Wolfe, ştiau despre 
problemele ei cu bulimia şi împrăştiaseră zvonuri despre ea prin 
toată şcoala? Ea şi Mona aveau în continuare o relaţie strânsă, 
iar A încetase s-o mai hărţuiască. 

Elevii începură să iasă din cafenea, ceea ce însemna că pauza 
era pe cale să se sfârşească. In timp ce păşea, ţanţoşă, împreună 
cu Mona, spre ieşire, Hanna îşi dădu seama că se apropiau de 
Naomi şi de Riley, care stătuseră ascunse pe după uriaşul aparat 
rotitor pentru Frappuccino. Hanna strânse din dinţi şi încercă să- 
şi ţină capul sus. 

— Bleeeeaaaa, murmură Naomi în urechea Hannei, în timp ce 
trecea pe lângă ea. 

— laaaaac, o zeflemisi Riley, chiar din spatele ei. 

— Nu le da atenţie, Han, rosti Mona cu voce tare. Sunt ofticate 
că pe tine te încap blugii ăia Rich and Skinny de la Otter, şi pe 
ele, nu. 

— Mişto, replică Hanna, pe un ton degajat, cu nasul în vânt. 
Asta, plus că eu măcar nu am sfârcurile băgate înăuntru. 

Gura lui Naomi se făcu extrem de mică şi se încordă. 

— Asta a fost din cauza sutienului de atunci, replică ea, printre 
dinţi. Hanna îi zărise lui Naomi sfârcurile vârâte înăuntru, cu o 
săptămână în urmă, când se schimbau pentru ora de sport. 
Poate chiar fusese doar din cauza bizarului sutien pe care-l 
purtase, dar, ia stai: în dragoste şi în războiul pentru 
popularitate, totul e permis! 

Hanna le privi peste umăr pe Naomi şi pe Riley şi le aruncă o 
căutătură semeaţă, superioară. Se simţea ca o regină umilind 
două ţărăncuţe zdrenţăroase. Şi, spre marea ei satisfacţie, 
observă că Mona le privea exact la fel. In definitiv, pentru asta 
sunt prietenii, nu? 


4 


NU-I DE MIRARE CĂ MAMA LUI EMILY 
ESTE ATÂT DE SEVERĂ 


Emily Fields nu avea niciodată antrenament în preziua unui 
concurs, aşa că se duse direct acasă după şcoală şi observă trei 
noi obiecte pe blatul din calcar al mesei de lucru din bucătărie. 
Era vorba despre două prosoape Sammy noi, albastre, pentru 
Emily şi pentru sora ei, Carolyn, tocmai la ţanc pentru 
confruntarea de mâine cu cei de la Drury... dar şi despre o carte 
broşată, cu titlul Wu e corect: Ce să faci când îti pierzi iubitul. Pe 
copertă era lipit un bileţel: Emily, m-am gândit că poate îţi va fi 
de folos. Mă întorc la ora 6. Mama. 

Emily frunzări distrată cartea. Nu la mult timp după ce fusese 
descoperit cadavrul lui Alison, mama lui Emily începuse s-o 
surprindă cu tot felul de stimulente pentru moral, de genul unei 
cărţi intitulate 1001 de lucruri care te fac să zâmbeşti, al unei 
truse voluminoase de creioane colorate Prismacolor şi al unei 
păpuşi înfăţişând o morsă, fiindcă Emily fusese obsedată de 
morse când era mai mică. După sinuciderea lui Toby, mama ei se 
mărginise totuşi să-i ofere lui Emily numai câteva cărţi pentru 
autoajutorare. Doamna Fields părea să creadă că moartea lui 
Toby reprezentase pentru Emily o lovitură mai grea decât 
moartea lui Ali; probabil, deoarece ea crezuse că Toby ar fi fost 
iubitul lui Emily. 

Emily se lăsă să cadă pe un scaun alb din bucătărie şi închise 
ochii. lubit sau nu, moartea lui Toby o bântuia într-adevăr. in 
flecare seară, când se privea în oglindă în timp ce se spăla pe 
dinţi, avea impresia că-l vede pe Toby, stând chiar în spatele ei. 
Nu se putea împiedica să rememoreze seara aceea fatidică, în 
care el o dusese la Foxy. Emily îi spusese lui Toby că fusese 
îndrăgostită de Alison, iar Toby mărturisise că se bucura de 
moartea lui Alison. Emily presupusese imediat că Toby ar fi fost 
asasinul lui Ali şi-l ameninţase că anunţă poliţia. Dar, până să-şi 


dea ea seama exact cât de mult se înşelase, fusese prea târziu. 

Ascultă micile zgomote obişnuite din casa ei goală. Se ridică 
apoi, luă telefonul fără fir de pe masă şi formă un număr. Maya îi 
răspunse de la prima sonerie. 

— Carolyn e acasă la Topher, îi zise Emily, cu voce scăzută. 
Mama e la şedinţa cu părinţii. Avem o oră întreagă la dispoziţie. 

— La pârâu? întrebă în şoaptă Maya. 

— Mhi. 

— In şase minute, declară Maya. Cronometrează-mă. 

Emily avu nevoie de două minute până să se strecoare afară 
pe uşa din spate, să sprinteze de-a curmezişul întinsei şi 
alunecoasei sale peluze şi să se avânte în pădure, spre micul 
pârâu retras. Pe malul apei era o stâncă netedă, plată, perfectă 
ca să stea două fete pe ea. Descoperiseră, ea şi Maya, locul 
acesta secret în urmă cu două săptămâni, şi se ascundeau acolo 
cât de mult timp puteau. 

După cinci minute şi patruzeci şi cinci de secunde, Maya îşi 
făcu apariţia printre copaci. Arăta, ca de obicei, adorabil, cu 
tricoul ei alb, simplu, cu fusta mini de un roz pal şi tenişii Puma 
din velur roşu. Chiar dacă era octombrie, afară erau aproape 
douăzeci şi şapte de grade. Işi legase părul la spate, lăsându-şi la 
vedere tenul impecabil, în nuanţa caramelului. 

— Salut, strigă ea, un pic cam cu răsuflarea tăiată. Sub şase 
minute? 

— La mustață, o tachină Emily. 

Se trântiră amândouă pe piatră. Pentru câteva clipe, nu 
vorbiră. Era atâta linişte aici, în pădure, faţă de străzile oraşului... 
Emily se strădui să nu se mai gândească la cum fugise de Toby, 
chiar prin pădurea aceasta, cu câteva săptămâni în urmă. In loc 
de aşa ceva, se concentră asupra felului în care sclipea apa pe 
deasupra pietrelor, şi la cum începeau vârfurile copacilor să 
prindă o culoare portocalie. Avea ea o superstiție legată de 
copacul cel mare, pe care abia îl puteau distinge la marginea 
curţii din spatele casei ei: dacă frunzele lui se îngălbeneau 
toamna, anul şcolar avea să fie bun pentru ea. Dacă se înroşeau, 
dimpotrivă. Anul acesta însă, erau portocalii... asta să însemne 
aşa şi aşa? Emily avea lot felul de superstiții. | se părea că 
întreaga lume ar fi încărcată de semne. Nimic nu era 
întâmplător. 

— Mi-a fost dor de tine, îi şopti Maya la ureche. Nu te-am 


văzut azi la şcoală. 
-Un fior o străbătu, când buzele Mayei îi atinseră lobul urechii. 
Işi schimbă poziţia pe piatră, mutându-se mai aproape de Maya. 

— Ştiu. Şi eu te-am tot căutat. 

— Ai scăpat teafără din laboratorul de biologie? se interesă 
Maya, cuprinzându-i degetul mic cu alei. 

— Mhî. Emily îşi plimbă degetele pe braţul Mayei, spre umăr. 
Cum a fost testul la istorie? 

Maya strâmbă din nas şi scutură din cap. 

— Asta te face să te simţi mai bine? o întrebă Emily, sărutând- 
o uşor pe buze. 

— Trebuie să te străduieşti mai mult, dacă vrei să-mi fie mai 
bine, replică Maya, seducătoare, coborându-şi ochii ei verzi- 
gălbui, de pisică, şi întinzându-se spre Emily. 

Se hotărâseră să încerce aşa: să rămână împreună, să-şi 
petreacă timpul împreună ori de câte ori le stătea în puteri, 
mângâindu-se, sărutându-se. Oricât ar fi încercat Emily s-o 
elimine pe Maya din viaţa ei, nu putea. Maya era minunată, cu 
nimic asemănătoare fostului partener al lui Emily, Ben: cu 
absolut nimic, de fapt, asemănătoare oricărui băiat cu care mai 
ieşise ea vreodată. | se părea atât de liniştitor să fie aici, lângă 
pârâu, alături de ea. Nu erau doar împreună: erau şi cele mai 
bune prietene. Aşa ar trebui să te simţi într-un cuplu. 

După ce se desprinseră, Maya îşi descălţă un pantof şi-şi 
înmuie picioarele în apa pârâului. 

— Aşa. Şi... ieri ne-am mutat înapoi acasă. 

Emily inspiră brusc. După ce muncitorii găsiseră cadavrul lui 
Ali în curtea din spatele noii case a Mayei, familia St. Germain se 
mutase la hotel, ca să scape de sâcâiala presei. 

— Şi, e... ciudat? 

— E OK, răspunse Maya, ridicând din umeri. A, stai să vezi. 
Cică umblă un hărţuitor prin zonă. 

Emily simţi un junghi în stomac. Şi asta îi amintea de Toby: 
mai demult, pe când erau în clasa a şasea, el era puştiul sinistru 
care se zgâia pe ferestrele tuturor, mai ales în casa lui Ali. 

— Tip? Tipă? întrebă. 

Maya scutură din cap. 

— Nu ştiu, zise, suflându-şi în sus zulufii de pe frunte. Oraşul 
ăsta, să mă bată Dumnezeu... E cel mai ciudat de pe Pământ. 

— Probabil că ţi-o fi dor de California, zise încetişor Emily, 


privind un stol de păsări înălțându-se dintr-un stejar din 
apropiere. 

— De fapt, absolut deloc, replică Maya, prinzând-o de 
încheietură. In California nu era nicio Emily. 

Emily se aplecă spre Maya şi-o sărută uşor pe gură. Buzele lor 
rămaseră împreunate timp de cinci lungi secunde. Apoi, îi sărută 
lobul urechii. Pe urmă, Maya îi sărută buza de jos. Se desprinseră 
şi-şi zâmbiră, soarele după-amiezii împodobindu-le obrajii cu 
desene atrăgătoare. Maya îi sărută nasul lui Emily, apoi tâmplele, 
pe urmă gâtul. Emily închise ochii, şi Maya îi sărută pleoapele. 
Inspiră adânc. Maya îşi plimbă degetele delicate peste 
contururile maxilarului lui Emily; se simţi de parcă un milion de 
fluturi şi ar fi fâlfâit aripioarele pe pielea ei. Oricât ar fi încercat 
să se convingă pe sine că era anormal să fie cu Maya, în realitate 
era singurul lucru care i se părea normal. 

Maya se trase înapoi. 

— Ei, am o propunere pentru tine. 

Emily se destinse într-un zâmbet superior. 

— O propunere. Sună a ceva serios. 

Maya îşi vâri mâinile în mâneci. 

— Ce-ai zice dacă ar fi totul mai deschis? 

— Mai deschis? repetă Emily. 

— Mda, confirmă Maya, plimbându-şi degetul în sus şi-n jos pe 
braţul lui Emily şi făcându-i pielea ca de găină. Emily îi simţea 
aroma de banane a gumei de mestecat, miros care de-acum i se 
părea îmbătător. Adică, să stăm împreună şi în casă la tine. Să 
stăm împreună la şcoală. Să... nu ştiu. Inţeleg că nu eşti 
pregătită ca toată treaba să fie, cum să zic, publică, Em, dar e 
greu să ne petrecem tot timpul doar pe piatra asta. Ce-o să se- 
ntâmple când s-o lăsa frigul? 

— Venim îmbrăcate de iarnă, glumi Emily. 

— Eu vorbeam serios. 

Emily privi cum o pală de vânt mai zdravănă face crengile 
copacilor să se ciocnească între ele. Dintr-odată, prin aer se simţi 
miros de frunze arse. N-avea cum s-o invite pe Maya în casa ei, 
fiindcă maică-sa îi pusese deja clar în vedere că nu vrea ca Emily 
să fie prietenă cu Maya... din motive îngrozitoare, aproape total 
rasiste. Dar Emily n-avea de gând să-i spună Mayei aşa ceva. Cât 
despre cealaltă parte, cu umblatul împreună în public... nu. 
Inchise ochii şi se gândi la fotografia pe care i-o trimisese A pe 


telefon, nu demult: cea cu Emily şi Maya, sărutându-se în cabina 
foto, la petrecerea lui Noel Kahn. Tresări. Nu era pregătită pentru 
momentul în care avea să afle toată lumea. 

— Imi pare rău dacă ţi se pare că tergiversez, zise. Dar în clipa 
de faţă, aşa mă simt eu mai în largul meu. 

Maya oftă. 

— OK, rosti, pe un ton plângăcios, ca de Eeyore. Va trebui să 
mă împac cu situaţia. 

Emily fixă apa cu privirea. Doi peşti argintii înotau, aproape 
lipiţi. Ori de câte ori cotea câte unul, cotea şi celălalt. Erau 
precum acele biete cupluri care se tot giugiuleau pe coridoare şi 
practic încetau să mai respire dacă le separai. O întrista oarecum 
gândul că ea şi Maya n-ar putea fi niciodată un astfel de cuplu. 

— Şi, o întrebă Maya, ai emoţii pentru concursul de mâine? 

— Emoţii? se miră Emily, încreţindu-şi fruntea. 

— O să fie toată lumea acolo. 

Emily ridică din umeri. Participase la competiţii cu mult mai 
importante decât cea de mâine: de exemplu, la campionatele 
naţionale de anul trecut fuseseră şi echipe de filmare. 

— Nu-mi fac eu probleme, zise. 

— Eşti mai curajoasă ca mine, declară Maya, îndesându-şi 
piciorul la loc în pantoful sport. 

insă Emily nu era la fel de convinsă. Maya părea curajoasă în 
toate: ignora regulile care impuneau să porţi uniforma de la 
Rosewood Day şi apărea zi de zi cu jacheta ei albă din denim. 
Fuma iarbă la fereastra dormitorului ei, când părinţii îi erau 
plecaţi la magazin. li saluta pe băieţii pe care nici măcar nu-i 
cunoştea. Intr-un fel, era exact ca Ali: total neînfricată. Ceea ce, 
probabil, reprezenta şi motivul pentru care se îndrăgostise Emily 
de amândouă. 

Şi Maya se arăta curajoasă şi aici: cu privire la ce era, la ce-şi 
dorea, şi la persoana cu care-şi dorea să fie împreună. Nu-i păsa 
dacă afla lumea. Maya îşi dorea să fie cu Emily, şi nimic nu putea 
s-o împiedice. Poate că, într-o zi, Emily avea să fie şi ea la fel de 
curajoasă ca Maya. Dar, dacă era după ea, ziua aceea avea să fie 
una foarte, foarte îndepărtată. 


5 


ARIA E CU TOIUL DE PARIEA 
TRANSPUNERILOR LITERARE 


Aria se cocoţă pe bara de protecţie din spatele maşinii lui Sean, 
frunzărind piesa ei preferată de Jean-Paul Sartre, Cu uşile închise. 
Era luni, după şcoală, şi Sean îi promisese c-o duce el acasă după 
ce ia ceva din biroul antrenorului de fotbal... numai că zăbovea 
îngrozitor de mult. In timp ce ajungea la Actul II, un grup de Fete 
Tipice pentru Rosewood, aproape identice, blonde, cu picioare 
lungi, cu genţi Coach enorme, traversă eu paşi apăsaţi parcarea 
elevilor,  cercetând-o cu priviri  bănuitoare. După toate 
aparențele, cizmele cu tălpi groase şi căciuliţa gri, tricotată, cu 
clape pentru urechi erau semne indicând că Aria sigur punea la 
cale o infamie. 

Aria oftă. Se străduia din răsputeri să se adapteze din nou la 
Rosewood, dar nu era deloc uşor. Incă se simţea ca o păpuşă 
Bratz ieftină, îmbrăcată în imitație de piele şi liber-cugetătoare, 
într-un ocean de Frumoase Prinţese Barbie din Ţara Fiţelor. 

— Nu e bine să stai aşa, pe bara de protecţie, auzi o voce din 
spate, care o făcu să sară ca arsă. Se strică suspensiile. 

Aria se răsuci iute. Ezra era la doar câţiva paşi. Părul şaten îi 
stătea zbârlit în smocuri dezordonate, iar sacoul îi era şi mai 
şifonat decât fusese de dimineaţă. 

— Eu crezusem că genul tău literar e total pe dinafară când 
vine vorba despre maşini, glumi ea. 

— Sunt plin de surprize, replică Ezra, aruncându-i un zâmbet 
seducător. Apoi, începu să se scotocească prin servieta lui 
ponosită din piele. De fapt, îi zise, aş avea ceva pentru tine. Un 
eseu despre Litera stacojie, în care se discută dacă adulterul ar 
putea fi, uneori, îngăduit. 

Aria luă filele xeroxate din mâna lui. 

— Eu cred că adulterul n-ar putea fi îngăduit, sau iertat, 
replică încet. Niciodată. 


— Niciodată înseamnă un timp cam îndelungat, murmură Ezra. 
Stătea atât de aproape, încât Aria îi putea distinge micile pete de 
un albastru-închis în ochii lui bleu-ciel. 

— Aria? 

Sean apăruse chiar lângă ea. 

— Hei! ţipă Aria, luată prin surprindere. Sări într-o parte de 
lângă Ezra, ca şi cum el ar fi fost încărcat cu electricitate. Ai... ai 
terminat? 

— Mhi, confirmă Sean. 

Ezra făcu un pas înainte. 

— Salut. Sean, nu? Eu sunt Ez... adică, domnul Fitz, noul 
profesor pentru engleză avansați. 

Sean îi strânse mâna. 

— Eu sunt doar la cursul obişnuit. Sunt iubitul Ariei. 

O umbră de ceva - de dezamăgire, poate - îi traversă chipul 
lui Ezra. 

— Mişto, bolborosi el, poticnit. Joci fotbal, aşa-i? Felicitări 
pentru victoria de săptămâna trecută. 

— Mulţumesc, răspunse, modest, Sean. Avem echipă bună 
anul ăsta. 

Aria simţi nevoia să-i explice lui Ezra de ce era ea împreună cu 
Sean. Sigur, el era un Băiat Tipic pentru Rosewood, dar în 
realitate era mult mai profund. Se opri la timp. Nu-i datora 
explicaţii lui Ezra. El îi era profesor. 

— Hai să mergem, rosti brusc, luându-l de braţ pe Sean. Voia 
să plece mai repede de-acolo, înainte ca vreunul dintre ei s-o 
pună într-o situaţie jenantă. Dacă Sean comitea vreo greşeală 
gramaticală? Dacă pe Ezra îl lua gura pe dinainte şi divulga că 
fuseseră cuplaţi? Nimeni de la Rosewood nu ştia despre asta. 
Nimeni, adică, în afara lui A. 

Aria se strecură pe scaunul din dreapta al îngrijitului Audi, cu 
miros de pin, simțind furnicături prin tot corpul. Tare mult şi-ar fi 
dorit câteva minute de singurătate, cât să-şi revină; totuşi, Sean 
se trânti pe scaunul de lângă ea şi o sărută pe obraz. 

— Ţi-am simţit lipsa azi, declară el. 

— Şi eu, îi răspunse maşinal Aria, cu o voce care i se cam 
oprea în gât. Zgâindu-se prin geamul din lateral, îl zări pe Ezra, 
ajuns în parcarea profesorilor, urcându-se în prăpăditul şi 
demodatul lui Volkswagen broscuţă. Işi lipise un nou abţibild pe 
bara de protecţie - ECOLOGIA EXISTA - şi, din câte se părea, îşi 


spălase maşina în weekend. Nu că ar fi fost obsedată să-l 
verifice, sau cine mai ştie ce. 

In timp ce Sean aştepta ca alţi elevi să treacă prin faţa 
maşinii, îşi tot freca bărbia perfect rasă şi-şi fâţâia degetele sub 
gulerul bluzei lui polo, marca Penguin. Dacă ar fi fost să-i 
identifice cu genuri poetice, Sean ar fi fost un haiku: elegant, 
simplu şi frumos. Ezra, în schimb, semăna cu unul dintre 
încurcatele vise febrile ale lui William Burroughs. 

— Vrei să ieşim mai târziu? îi propuse Sean. Să cinăm 
împreună? Sau să stăm cu Ella? 

— Să ieşim, hotărî Aria. Scumpul de Sean, cum îi plăcea lui să- 
şi petreacă timpul cu Ella şi cu Aria! Ei trei chiar vizionaseră 
împreună întreaga colecţie de DVD-uri a Ellei cu filmele lui 
Truffaut... chiar dacă Sean afirmase că el, în realitate, nu prea 
înţelege filmele franţuzeşti. 

— Zilele astea trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu familia mea, zise 
Sean, reuşind în sfârşit să iasă din parcarea şcolii Rosewood, în 
urma unui SUV Acura. 

— Ştiu, ştiu, zise Aria. Era emoţionată la gândul că avea să-i 
cunoască părinţii lui Sean: auzise că erau îngrozitor de bogaţi şi 
exagerat de perfecţi. Cât de curând, adăugă. 

— Păi, antrenorul nostru vrea ca toată echipa de fotbal să 
meargă la concursul ăla mare de înot, de mâine, în galeria şcolii. 
Vii şi tu s-o vezi pe Emily, nu? 

— Sigur, răspunse Aria. 

— Atunci, poate miercuri? La cină? 

— Poate. 

Imediat cum intrară pe drumul prin pădure, care se întindea 
paralel cu Rosewood Day, telefonul Treo al Ariei începu să cânte. 
II scoase din geantă, neliniştită: zvâcnetul reflex al genunchiului, 
manifestat de fiecare dată când primea câte un SMS, îi dădea de 
înţeles că ar putea să fie de la A, chiar dacă A părea să fi 
dispărut. Cu toate acestea, noul mesaj era din partea unui număr 
necunoscut, începând cu 4846. Cele din partea lui A aveau mereu 
afişat „privat”. Apăsă pe CITEŞTE. 


Aria: trebuie să discutăm. Am putea să ne întâlnim azi, în fața 
clădirii pentru arte din Hollis, la 16:30? Eu o să fiu în campus, 


S Prefixul telefonic pentru zona Pennsylvania. 


aşteptâna-o pe Meredith să-şi termine de predat orele. Tare mult 
mi-ar plăcea să stăm la o tacla. Tatăl tău, Byron. 


Aria privi dezgustată ecranul. Era un mesaj deranjant din toate 
punctele de vedere. Mai întâi, ce, tatăl ei avea acum telefon 
mobil? Ani de-a rândul, se ferise de aşa ceva, susţinând că pot să 
provoace cancer cerebral. Pe urmă, îi dăduse un SMS; ce avea să 
urmeze, o pagină de MySpace? 

Şi, în al treilea rând... mesajul în sine. Mai ales precizarea tată/ 
tău, de la sfârşit. Ce, credea că uitase cine e? 

— Te simţi bine? o întrebă Sean, luându-şi ochii pentru o clipă 
de la drumul şerpuit şi îngust din faţă. 

Aria îi citi mesajul lui Byron. 

— Îţi vine să crezi una ca asta? îl întrebă, după ce termină de 
citit. Sună de parcă ar avea nevoie de cineva care să-i dea o 
ocupaţie, cât timp îşi aşteaptă putoarea să-şi termine de predat 
orele. 

— Şi, ce ai de gând să faci? 

— Să nu mă duc, replică Aria, cutremurându-se cu gândul la 
toate momentele în care-i surprinsese pe Meredith şi pe tatăl ei 
împreună. 

In clasa a şaptea, ea şi Ali îi prinseseră sărutându-se în maşina 
tatălui ei, după care, acum câteva săptămâni, când era cu fratele 
ei mai mic, Mike, dăduse peste ei la berăria Victory. Meredith îi 
spusese Ariei că ea şi Byron erau îndrăgostiţi, dar cum ar fi fost 
posibil? 

— Meredith e o distrugătoare de familii, vociferă ea. E mai rea 
decât Hester Prynne! 

— Decât cine? 

— Hester Prynne. E personajul principal din Litera stacojie... 
trebuie să citim romanul, pentru engleză. E cu femeia aia care 
comite un adulter şi oraşul o repudiază. Eu cred că Rosewood-ul 
ar trebui s-o repudieze pe Meredith. In Rosewood ar fi nevoie de 
un eşafod public... ca s-o umilească. 

— Ce-ai zice despre stâlpul infamiei, de la bâlci? Propuse 
Sean, încetinind în timp ce trecea pe lângă un biciclist. Ştii 
chestia aia din lemn, cu găuri, prin care poţi să-ţi vâri capul şi 
braţele? se încuie şi rămâi pur şi simplu acolo. Noi ne tot făceam 
poze cu aiureala aia. 

— Perfect, aprobă Aria, practic strigând. Şi Meredith merită să 


i se întipărească pe frunte „hoaţă de bărbaţi”. Ar fi prea subtil 
doar să-i coasă o literă A pe rochie. 

Sean izbucni în râs. 

— Am impresia că ai intrat de-a binelea în Litera stacojie. 

— Nu ştiu. N-am citit decât opt pagini. 

Aria tăcu deodată, fiindcă-i venise o idee. 

— De fapt, ia stai. Poţi să mă laşi la Hollis? 

Sean îi aruncă o privire piezişă. 

— Te duci să te întâlneşti cu el? 

— Nu tocmai, îi răspunse ea, cu un zâmbet diavolesc. 

— Ooo-kay... 

Sean parcurse câteva cvartale din cartierul Hollis, pline de 
case din cărămidă şi din piatră, de statui din bronz înfăţişându-i 
pe ctitorii facultăţii, şi de grămezi de studenţi pe biciclete, în 
vestimentaţii şic-neîngrijite. In Hollis, parcă era mereu toamnă: 
multicolora revărsare de frunze se potrivea perfect aici. 

Dar în timp ce pătrundea în parcarea pentru două ore a 
campusului, pe faţa lui Sean apăru îngrijorarea. 

— Sper că nu faci nimic ilegal, nu-i aşa? 

— Noo, îl linişti Aria, sărutându-l la repezeală. Nu mă aştepta. 
Pot să mă duc pe jos acasă de-aici. 

Şi, îndreptându-şi umerii, porni spre intrarea principală a 
clădirii pentru arte. SMS-ul tatălui ei îi clipea în faţa ochilor. Eu o 
să fiu în campus, aşteptând-o pe Meredith să-şi termine de 
predat orele. Meredith însăşi îi spusese Ariei că ţine ore de artă 
la Hollis. Se strecură pe lângă un paznic, care ar fi trebuit să 
verifice legitimaţiile, însă acesta urmărea mult prea atent un 
meci al celor de la Yankees, pe televizorul lui portabil. Işi simţea 
nervii zbârnâindu-i, încordaţi, ca şi cum ar fi fost cabluri 
îngropate. 

Nu erau decât trei studiouri în clădire îndeajuns de spaţioase 
pentru orele de pictură, Aria ştiind asta deoarece frecventase ani 
de-a rândul cursurile de arte din Hollis, în zilele de sâmbătă. 
Astăzi, unul singur era utilizat, aşa că trebuia să fie cel cu 
pricina. Aria năvăli cu zgomot în sală şi fu imediat asaltată de 
mirosul de terebentină şi de haine nespălate. Doisprezece 
studenţi cu şevalete în faţă, plasați în cerc, întoarseră capetele 
să se holbeze la ea. Singura persoană care nu se clinti era 
zbârcitul bătrân model, complet gol şi lipsit de păr, din centrul 
încăperii. Stătea cu pieptul lui prăpădit şi sfrijit scos în afară şi cu 


mâinile în şolduri, şi nici măcar nu clipea. Aria se simţi nevoită 
să-i dea nota zece pentru strădanie. 

O descoperi pe Meredith, căţărată pe o masă, lângă fereastra 
din cealaltă parte a încăperii. lată-i părul lung, bogat, castaniu. 
lată şi pânza roz de păianjen tatuată la încheietura mâinii. 
Meredith părea sigură pe sine, puternică, şi în obraji avea o 
îmbujorare enervantă, sănătoasă. 

— Aria? strigă Meredith, prin încăperea cavernoasă, plină de 
curenţi. Ce surpriză! 

Aria îşi roti privirea înjur. Toţi studenţii îşi aveau pensulele şi 
vopselele la îndemână, lângă şevaletele lor. Se duse spre cel 
aflat mai aproape de ea, înhăţă o pensulă mare, cu perii 
răspândiţi în evantai, o trânti într-o mocirlă de vopsea roşie, 
după care se îndreptă eu paşi apăsaţi spre Meredith, cu 
vopseaua picurând în urma ei. Şi, înainte ca oricine dintre cei 
prezenţi să poată reacţiona cumva, Aria desenă un A mare şi 
strâmb în dreptul sânului stâng al delicatei rochii de plajă, din 
bumbac, cu găurele, a lui Meredith. 

— Acum o să ştie toată lumea ce-ai făcut, mârâi Aria. 

Fără să-i dea lui Meredith vreo şansă de ripostă, se răsuci pe 
călcâie şi ieşi cu paşi mari din sală. Când ajunse din nou afară, 
pe gazonul verde al campusului Hollis, izbucni într-un râs vesel, 
nebunesc. Nu fusese un stigmat de genul „hoaţă de bărbaţi” 
întipărit pe frunte, dar tot pe-acolo era. Aşa, Meredith. la de-aici! 


6 


RIVALITATEA DINTRE SURORI 
E UN NĂRAV GREU DE DEZVĂŢAT 


Luni după-amiază, la antrenamentul de hochei, Spencer se 
desprinse de colegele de echipă, care făceau turul de încălzire în 
jurul terenului. Era o zi anormal de caldă, şi fetele se mişcau mai 
încet decât de obicei. Kirsten Cullen îşi agită braţele, încercând s- 
o prindă din urmă. 

— Am auzit despre Orhideea de Aur, îi zise, cu răsuflarea 
tăiată, potrivindu-şi codiţa blondă. E formidabil! 

— Mersi, răspunse Spencer, vârându-şi capul între umeri. Era 
uimitor cât de iute se răspândeau veştile la Rosewood Day: 
mama ei o anunţase abia acum şase ore. De atunci, pe puţin 
zece persoane veniseră să discute cu ea pe tema asta. 

— Am auzit că John Mayer a câştigat o Orhidee de Aur, când a 
fost în liceu, continuă Kirsten. A fost, am impresia, un eseu la 
teoria muzicală pentru avansați. 

— Hm, mormăi Spencer, destul de convinsă că John Mayer nu 
câştigase premiul: doar îi ştia pe toţi laureaţii din ultimii 
cincisprezece ani. 

— Pun pariu c-o să câştigi, zise Kirsten. După care o să apari la 
televizor! Pot să vin cu tine, când o să debutezi în Today Show”? 

Spencer ridică din umeri. 

— E o concurenţă de-a dreptul pe viaţă şi pe moarte. 

— Hai, taci, exclamă Kirsten, bătând-o pe umăr. Eşti totdeauna 
prea modestă. 

Spencer scrâşni din dinţi. Oricât ar fi încercat ea să 
minimalizeze întreaga poveste cu Orhideea de Aur, reacţia 
tuturor fusese aceeaşi - Sigur o să câştigi. Pregăteşte-te pentru 
prim-planuri! - şi asta o înnebunea. Ca să-şi calmeze nervii, îşi 
aranjase şi rearanjase banii din portofel de atâtea ori pe ziua de 
azi, încât una dintre bancnotele ei de douăzeci de dolari se 


7 Program matinal de ştiri şi talk-show difuzat zilnic de NBC. 


rupsese exact la jumătate. 

Antrenoarea McCready suflă în fluier şi urlă: 

— Incrucişări! 

Echipa făcu imediat stânga-mprejur şi începu să alerge pieziş. 
Parc-ar fi fost concurenţi în proba de dresaj la concursul hipic 
Devon. 

— Ai auzit de hărţuitorul din Rosewood? o întrebă Kirsten, 
gâfâind un pic: încrucişările erau mai dificile decât păreau. 
Aseară s-a vorbit despre el la toate emisiunile de ştiri. 

— Mda, mormăi Spencer. 

— E prin cartierul tău. Umblă prin pădure. 

Spencer ocoli un bulgăre de pământ din iarba uscată. 

— Probabil c-o fi vreun fraier, gâfâi ea. 

Şi totuşi, Spencer nu se putea împiedica să se gândească la A. 
Câte mesaje primise ea de la A, referitoare la lucruri care păreau 
cu neputinţă să fi fost văzute de cineva? Acum, îşi îndreptă 
privirea spre stradă, aproape convinsă că va zări o siluetă 
întunecată. Dar nu era nimeni. 

Incepură din nou să alerge normal, trecând de iazul rațelor de 
la Rosewood Day, de grădina cu sculpturi şi, apoi, de lanurile de 
porumb. În timp ce ocoleau, întorcându-se spre tribune, Kirsten 
miji ochii şi-i arătă spre băncile metalice de jos, pe care-şi 
lăsaseră fetele echipamentul pentru hochei. 

— Aia nu e sora ta? 

Spencer tresări. Melissa stătea lângă lan, noul lor antrenor 
secund. Era acelaşi lan Thomas cu care umbla Melissa când era 
Spencer într-a şaptea... și acelaşi lan Thomas care o sărutase pe 
Spencer pe aleea din faţa casei, cu ani în urmă. 

Îşi terminară turul şi Spencer se opri în faţa Melissei şi a lui 
lan. Sora ei se schimbase, având acum o vestimentaţie aproape 
identică cu cea de mai devreme a mamei lor: blugi burlan, tricou 
alb şi un costisitor ceas Dior. Ba chiar îşi dăduse cu Chanel No. 5, 
exact ca mama. Ce mai clonă mică, Işi zise Spencer. 

— Ce cauţi aici? o întrebă, cu răsuflarea tăiată. 

Melissa îşi sprijini cotul de una dintre dozele de Gatorade care 
aşteptau pe bancă, făcând ca străvechea ei brățară cu amuletă 
din aur să-i scânteieze la încheietură. 

— Ce, o soră mai mare nu are voie să-şi vadă sora mai mică 
jucând? 

Apoi însă, zaharina din zâmbet i se topi, şi braţul celălalt îi 


şerpui pe după mijlocul lui lan. 

— Cu atât mai mult cu cât antrenorul e tocmai iubitul meu. 

Spencer strâmbă din nas. Mereu bănuise că Melissa nu-l uitase 
niciodată pe lan. Se despărţiseră la scurt timp după absolvire. 
lan era încă la fel de drăguţ ca altădată, cu părul lui blond, 
vălurit, cu corpul frumos proporţionat şi zâmbetul leneş, arogant. 

— Ei bine, bravo ţie, răspunse Spencer, vrând să scape de 
conversaţie. Cu cât vorbea mai puţin cu Melissa, cu atât era mai 
bine... cel puţin, până se sfârşea povestea cu Orhideea de Aur. 
Măcar dacă juriul s-ar grăbi naibii şi ar azvârli lucrarea plagiată a 
lui Spencer afară din concurs... 

Işi luă geanta cu echipament, îşi scoase apărătorile pentru tibii 
şi-şi prinse una la stângul. Apoi, şi-o fixă şi pe cealaltă, la dreptul. 
Apoi, le desfăcu pe amândouă, legându-le la loc, dar mult mai 
strâns. Işi ridică jambierele, după care le lăsă în jos la loc. Repetă 
mişcarea, şi iar o repetă, şi iar o repetă. 

— Cineva are grave tulburări obsesiv-compulsive pe ziua de 
azi, o tachină Melissa, care apoi se întoarse spre lan. A, ai auzit 
marea veste în legătură cu Spencer? A câştigat Orhideea de Aur. 
Or să vină cei de la Philadelphia Sentinel săptămâna asta, să-i ia 
un interviu. 

— N-am câştigat nimic, se grăbi Spencer să se răstească. Doar 
am fost propusă. 

— O, dar sunt sigură că tu o să câştigi, replică Melissa, pe un 
ton fandosit pe care Spencer nu prea reuşi să-l descifreze. lar 
când sora ei îi făcu cu ochiul, Spencer simţi pişcăturile groazei. 
Oare ştia? 

lan fluieră de mirare. 

— Orhideea de Aur? Naiba să mă ia! Voi, surorile Hastings - 
inteligente, frumoase şi sportive. A, ar trebui să vezi cum 
mănâncă Spence terenul, Mel. E un centru afurisit de bun. 

Melissa îşi ţugui buzele sclipitoare, stând pe gânduri. 

— Ţi-aduci aminte când m-a pus pe mine antrenoarea să joc 
centru, din cauză că Zoe avea mononucleoză? Ciripi ea spre lan. 
Am dat două goluri. Intr-o singură repriză. 

Spencer scrâşni din dinţi. Ştia ea că pe Melissa mărinimia n-o 
ţine mult. Incă o dată, Melissa transformase un subiect total 
nevinovat într-o competiţie. Işi scormoni prin lunga listă din 
minte după o insultă corespunzător deghizată într-o 
drăgălăşenie, dar apoi se hotărî s-o lase naibii. Nu era momentul 


să se ia la harţă cu Melissa. 

— Sunt sigură c-ai fost trăsnet, Mel, încuviinţă ea. Pun pariu c- 
ai fost un centru cu mult mai bun decât sunt eu. 

Sora ei încremeni. Micul spiriduş despre care Spencer era 
convinsă că vieţuia în capul Melissei trecea printr-un moment de 
derută. Era limpede că nu se aşteptase ca Spencer să-i spună 
ceva drăguţ. 

Spencer îi zâmbi surorii sale, şi apoi lui lan. El îi susţinu pentru 
o clipă privirea, după care clipi, complice. 

Spencer îşi simţi măruntaiele învolburându-se. Ea încă se 
înmuia toată când o privea lan. Chiar şi după trei ani, îşi amintea 
şi cel mai mic amănunt despre sărutul lor. lan avusese pe elun 
tricou Nike gri, moale, pantaloni kaki şi pantofi Merrill maro. 
Mirosea a iarbă cosită şi a gumă de mestecat cu scorţişoară. La 
un moment, dat, Spencer îl pupa pe obraz de la revedere: era 
doar din flirt, nimic mai mult. Şi, în clipa imediat următoare, el o 
înghesuia în portiera automobilului. Spencer fusese într-atât de 
surprinsă, încât rămăsese cu ochii deschişi. 

lan suflă în fluier, smulgând-o pe Spencer din gândurile ei. Se 
întoarse în pas alergător la colegele ei de echipă, şi lan o urmă. 

— Gata, fetelor, zise lan, bătând din palme. Echipa îl înconjură, 
privindu-i cu jind faţa aurie. Vă rog să nu mă urâţi, dar o să 
facem azi sprinturi indiene, mers din ghemuit şi alergare la deal. 
Ordinele antrenoarei. 

Toate fetele, inclusiv Spencer, începură să geamă. 

— V-am zis să nu mă urâţi pe mine! strigă lan. 

— Nu s-ar putea să facem altceva? se plânse Kirsten. 

— Doar să vă gândiţi cum o să le faceţi praf pe cele de la 
Pritchard, în meciul viitor, replică lan. Şi, ce ziceţi de o chestie? 
Dacă rezistaţi la toate exerciţiile, vă iau pe toate mâine, după 
antrenament, la Merlin. 

Întreaga echipă de hochei pe iarbă începu să chiuie. Merlin era 
o cofetărie faimoasă pentru îngheţata ei de ciocolată 
hipocalorică, mai gustoasă decât cea încărcată de grăsimi. 


În timp ce se apleca spre bancă, potrivindu-şi - din nou - 
apărătorile, Spencer îl simţi pe lan lângă ea. Când îşi ridică 
privirea spre el, îl văzu că-i zâmbeşte. 

— Aşa, ca fapt divers, zise lan, cu voce scăzută, camuflându-şi 
faţa de ochii celorlalte din echipă, tu joci mult mai bine pe post 
de centru decât sora ta. Nici nu încape discuţie. 

— Mersi, zise Spencer, zâmbind la rândul ei. Simţea c-o 
mănâncă nasul de la mirosul gazonului tuns şi al loţiunii de 
protecţie solară Neutrogena folosite de lan. lar inima îi palpita. 
Asta înseamnă mult pentru mine, adăugă. 

— Şi am vorbit serios şi cu restul, continuă lan, în timp ce 
colţul stâng al gurii i se înălța într-o jumătate de zâmbet. 

Spencer simţi un mic fior, vibrant. Adică, era vorba despre 
partea cu „inteligentă” şi „frumoasă”? Aruncă o privire peste 
teren, spre locul în care stătea Melissa. Sora ei era aplecată 
peste ecranul telefonului ei BlackBerry, câtuşi de puţin atentă. 

Bun. 


7 


NIMIC NU SE COMPARĂ CU 
UN INTEROGATORIU CLASIC 


Luni seară, Hanna îşi parcă automobilul Toyota Prius pe aleea ei 
laterală şi sări din el. Tot ce trebuia să facă era să-şi schimbe 
veşmintele şi să plece la întâlnirea cu Mona, pentru cina lor. 
Dacă s-ar arăta în sacoul şi fusta plisată de uniformă de la 
Rosewood Day, ar însemna o insultă la adresa cutumelor 
Amicversărilor. Şi trebuia să scape de mânecile astea lungi: 
transpirase toată ziua. Hanna se stropise de o sută de ori cu apă 
minerală Evian din sticluţa ei cu pulverizator, dar tot se simţea 
supraîncălzită. 

Când trecu de colţ, observă Lexusul de culoarea şampaniei al 
mamei sale lângă garaj şi se opri brusc. Ce căuta mama ei 
acasă? De obicei, domnişoara Marin avea un program de lucru 
super-prelungit la McManus & Tate, firma ei de publicitate din 
Philadelphia. Deseori nu ajungea acasă înainte de 10 seara. 

Apoi, Hanna observă celelalte patru maşini, înghesuite una 
lângă alta în faţa garajului: argintiul Mercedes coupe îi aparţinea 
categoric lui Spencer, Volvo-ul alb, lui Emily, iar butucănosul 
Subaru verde, Ariei. Cel din urmă automobil era un Ford alb, 
având inscripţionate pe o latură cuvintele POLIŢIA ROSEWOOD. 

Ce naiba? 

— Hanna. 

Mama Hannei o aştepta pe veranda dintr-o parte laterală a 
casei. Era îmbrăcată încă în costumul ei negru, lucios, cu 
pantaloni, şi avea în picioare pantofii cu toc înalt, din piele de 
şarpe. 

— Ce se-ntâmplă? Vru să ştie Hanna, iritată. Ce caută aici 
fostele mele prietene? 

— Am încercat să te sun, dar n-ai răspuns, se justifică mama 
ei. Ofiţerul Wilden vrea să vă pună tuturor câteva întrebări 
despre Alison. Sunt afară, în spate. 


Hanna îşi scoase telefonul BlackBerry din buzunar. Cum era de 
aşteptat, avea trei apeluri pierdute, toate de la mama ei. 

Domnişoara Marin intră în casă. Hanna o urmă, trecând prin 
bucătărie şi oprindu-se lângă măsuţa pentru telefon, cu placa ei 
din granit. 

— Am primit vreun mesaj? 

— Da, unul. 

Hanna simţi că-i sare inima din loc, însă mama ei adăugă: 

— De la domnul Ackard. Fac unele reorganizări la clinică, şi nu 
mai au nevoie de ajutorul tău. 

Hanna clipi mărunt. lată o surpriză plăcută. 

— Şi... altcineva? 

Colţurile gurii domnişoarei Marin se lăsară în jos, înțelegând. 

— Nu, răspunse, apucând-o cu blândeţe de braţ. Imi pare rău, 
Han. El n-a sunat. 

Cu toate că viaţa Hannei revenise, altfel, la perfecțiunea ei 
obişnuită, tăcerea tatălui său o făcea să sufere. Cum de putea s- 
o izgonească atât de uşor din viaţa lui? Chiar nu-şi dădea seama 
că ea avusese un motiv întemeiat când plecase de la cina lor, ca 
să se ducă la Foxy? Nu înţelegea că n-ar fi trebuit să-şi invite 
logodnica, pe Isabel, şi pe perfecta ei fiică, pe Kate, la weekendul 
lor special? Dar, în definitiv, tatăl Hannei avea să se însoare 
foarte curând cu banala Isabel, cu mutra ei de veveriţă, iar Kate 
urma să-i fie, în mod oficial, fiică vitregă. Poate că n-o mai 
sunase pe Hanna din cauză că Hanna ar fi fost fiica în plus. 

Treaba lui, îşi zise Hanna, scoţându-şi sacoul şi potrivindu-şi 
bluza transparentă Rebecca Taylor, de un roz pur. Kate era o 
căţea fiţoasă: dacă tatăl ei o alegea pe Kate în detrimentul ei, 
atunci înseamnă că se meritau unul pe celălalt. 

Privind prin uşile glisante din sticlă spre veranda din spatele 
casei, observă că Spencer, Aria şi Emily stăteau, într-adevăr, în 
jurul uriaşei mese din lemn de tec din patio, lumina filtrată de 
geamurile vitrate împrăştiindu-le scântei pe obraji. Ofiţerul 
Wilden, cel mai nou recrut al secţiei de poliţie din Rosewood ş; 
cel mai recent iubit al domnişoarei Marin, stătea lângă grătarul 
Weber. 

| se părea ceva ireal, să-şi vadă cele trei foste bune prietene 
acolo. Ultima dată când mai stătuseră pe veranda din spate a 
casei Hannei fusese la sfârşitul clasei a şaptea... iar Hanna era 
cea mai penibilă şi mai urâtă din grup. Acum însă, Emily avea 


umerii mai laţi, iar părul îi prinsese o uşoară nuanţă verzuie. 
Spencer arăta stresată şi constipată. lar Aria parc-ar fi fost 
zombi, cu părul ei negru şi chipul palid. Dacă Hanna se putea 
compara cu o Proenza Schouler unicat, atunci Aria era o insipidă 
şi nepotrivită rochie mulată din colecţia Target. 

Hanna inspiră adânc şi trecu pe uşile glisante. Wilden se 
întoarse spre ea. Pe faţă avea o expresie sobră. O minusculă 
părticică a unui tatuaj negru i se iţea de sub gulerul uniformei de 
poliţist. Hannei încă îi stârnea uimire faptul că Wilden, în trecut 
unul dintre bătăuşii notorii de la Rosewood Day, era acum în 
slujba legii. 

— Hanna, o întâmpină el. Stai jos. 

Hanna îşi trase cu zgomot un scaun de la masă şi se trânti pe 
el, lângă Spencer. 

— Durează mult? se interesă, examinându-şi ceasul Dior, roz, 
incrustat cu diamante. Intârzii undeva, explică apoi. 

Nu, dacă trecem imediat la subiect, zise Wilden, privindu-le pe 
rând. Spencer îşi examina manichiura, Aria îşi clefăia guma cu 
ochii sinistru de închişi, iar Emily fixa cu plivirea lumânarea cu 
miros de lămâiţă din centrul mesei, părând gata să izbucnească 
în plâns. Primul lucru, începu Wilden. A ajuns în mâinile presei o 
filmare de amatori cu voi, fetelor, le informă, privind-o pe Aria. 
Unul dintre materialele video pe care le-aţi predat acum câţiva 
ani poliţiei Rosewood. Aşa că e posibil să-l vedeţi la televizor: 
toate canalele de ştiri l-au primit. Suntem în căutarea persoanei 
care ar fi putut să-l transmită... şi fiţi sigure c-o să-şi primească 
pedeapsa. Dar am vrut ca voi să aflaţi înainte. 

— Despre ce filmare e vorba? se interesă Aria. 

— Ceva cu SMS-uri, răspunse Wilden. 

Hanna se lăsă pe spate, încercând să-şi aducă aminte care 
filmare putea să fie; fuseseră atâtea. Ea se străduise mereu să 
iasă din cadru, fiindcă, în ceea ce-o privea, camera nu-i adăuga 
doar cinci kilograme, ci zece. 

Wilden îşi trosni articulațiile degetelor şi începu să se joace cu 
o râşniţă pentru piper semănând a falus, din mijlocul mesei. Un 
praf de piper se vărsă pe faţa de masă, şi aerul căpătă imediat 
un miros picant. 

— Celălalt subiect despre care voiam să discut cu voi este 
chiar Alison. Avem motive să credem că persoana care a 
asasinat-o pe Alison ar putea să fie cineva din Rosewood. Cineva 


care, poate, locuieşte şi în prezent aici... şi poate, încă, să 
reprezinte un pericol. 

Fetele icniră simultan. 

— Privim totul cu alţi ochi, continuă Wilden, ridicându-se de la 
masă şi începând să se plimbe cu mâinile la spate. Văzuse, 
probabil, în CS/ pe cineva mergând astfel, şi i se păruse 
interesant. Încercăm să reconstituim viaţa lui Alison din ultimele 
momente de dinaintea dispariţiei, explică el. Şi vrem să începem 
cu persoanele care o cunoşteau cel mai bine. 

Tocmai atunci, bâzâi telefonul BlackBerry al Hannei. ŞI-I 
scoase din geantă. Era Mona. 

— Mon, răspunse ea încet, ridicându-se de pe scaunul ei şi 
îndreptându-se spre capătul celălalt al verandei, lângă tufele de 
trandafiri ale mamei ei. O să întârzii câteva minute. 

— Ce javră eşti, glumi Mona. E naşpa. Eu deja sunt la masa 
noastră de la Rive Gauche. 

— Hanna, o strigă, aspru, Wilden. Nu s-ar putea, te rog, să 
spui că suni tu mai târziu? 

În acelaşi timp, Aria strănută. 

— Noroc, îi ură Emily. 

— Unde eşti? se interesă Mona, bănuitoare. Eşti cu cineva? 

— Sunt acasă, îi răspunse Hanna. Cu Emily, Aria, Spencer şi 
ofi... 

— Eşti cu fostele tale prietene? o întrerupse Mona. 

— Erau aici când am ajuns eu acasă, protestă Hanna. 

— Dă-mi voie să clarific situaţia, zise Mona, ridicând tonul. Ți- 
ai invitat fostele prietene la tine acasă. In seara aniversării 
noastre. j 

— Nu le-am invitat eu. Hanna izbucni în râs. Incă-i venea greu 
să creadă că Mona se putea simţi ameninţată de fostele ei 
prietene. Eu doar... 

— Ştii ce? îi tăie vorba Mona. Las-o baltă. Amicversarea s-a 
contramandat. 

— Mona, nu fi... N 

Dar se opri brusc. Ofițerul Wilden era exact lângă ea. li smulse 
telefonul din mână şi i-l închise cu violență. 

— Noi discutăm aici despre o crimă, îi zise, cu o voce joasă. 
Viaţa ta mondenă poate să mai aştepte. 

Hanna privi furioasă în urma lui. Cum îndrăznea Wilden să-i 
închidă ei telefonul? Doar pentru că se cuplase cu mama ei nu 


însemna că putea să facă pe tăticul cu ea. Se întoarse ca vijelia 
la masă, străduindu-se să se calmeze. Mona era regina 
exagerărilor, dar n-avea cum să ţină mult timp supărarea faţă de 
Hanna. Cele mai multe dintre certurile lor nu ţineau decât vreo 
câteva ore, maximum. 

— OK, zise Wilden, după ce Hanna se aşeză la loc. Am primit 
ceva interesant acum câteva săptămâni, un lucru despre care 
cred că ar fi cazul să stăm de vorbă, explică, scoţându-şi 
carneţelul. Prietenul vostru, Toby Cavanaugh, a scris un mesaj 
înainte să se sinucidă. 

— Ş-ştim, se bâlbâi Spencer. Sora lui ne-a lăsat să citim o 
parte din el. 

— Aşadar, ştiţi că a menţionat-o pe Alison, conchise Wilden, 
dând câteva file înapoi. Toby scria: „l-am jurat lui Alison 
DiLaurentis c-o să-i păstrez un secret, dacă-mi păstrează şi ea 
unul.” 

Ochii lui măslinii scrutară chipurile fiecăreia dintre fete. 

— Care era secretul lui Alison? 

Hanna se lăsă moale pe scaunul ei. Noi am fost cele care au 
orbit-o pe Jenna. Acesta fusese secretul lui Ali, pe care Toby îl 
păstrase. Hanna şi prietenele sale nu avuseseră habar că Toby 
ştia... până acum trei săptămâni, când Spencer deşertase sacul. 

— Nu ştim, se repezi Spencer. Ali n-a vrut să ne spună 
niciuneia dintre noi. 

Wilden îşi încreţi fruntea. Se aplecă peste masa din patio. 

— Hanna, acum ceva vreme credeai că Toby a asasinat-o pe 
Alison. 

Hanna ridică din umeri, impasibilă. Se dusese să-i spună lui 
Wilden în perioada în care crezuseră că Toby era şi A, şi asasinul 
lui Ali. 

— Păi... lui Toby nu-i plăcea de Ali. 

— Mai bine zis, lui îi plăcea de Ali, însă lui Ali nu-i plăcea de el, 
preciză Spencer. El obişnuia s-o spioneze tot timpul. Dar nu sunt 
sigură că asta ar avea vreo legătură cu secretul lui. 

Emily scoase un mic scâncet. Hanna îi aruncă o privire 
bănuitoare. in ultima vreme, Emily nu vorbea despre cât se 
simţea ea de vinovată de ceea ce i se întâmplase lui Toby. Dar 
dacă-i trecea prin cap să-i spună lui Wilden că ele erau 
răspunzătoare pentru moartea lui... şi pentru accidentul - suferit 
de Jenna? Hanna ar fi putut îndura papara pentru Chestia cu 


Jenna acum câteva săptămâni, când credea că nu mai are pentru 
ce să trăiască, dar nici prin gând nu-i trecea să mai 
mărturisească în clipa de faţă. Viaţa ei revenise, în sfârşit, la 
normal, şi nu avea chef să fie cunoscută ca una dintre 
Psihopatele Orbitoare, sau cine ştie cum ar fi fost, inevitabil, 
numite de televiziuni. 

Wilden mai întoarse câteva file din carnetul lui. 

— Bine, atunci vă mai gândiţi fiecare la problema asta. S-ă 
mergem mai departe... să vorbim despre seara în care a dispărut 
Ali. Spencer, aici se afirmă că, imediat înaintea dispariţiei, Ali ar 
fi încercat să te hipnotizeze. Voi două v-aţi certat, ea a ieşit în 
fugă din hambar, tu ai fugit după ea, dar n-ai reuşit s-o mai 
găseşti. Corect? 

Spencer încremeni. 

— Hm. Mda. Aşa a fost. 

— Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce? 

Spencer ridică din umeri. 

— Imi pare rău. 

Hanna încercă să-şi amintească seara dispariţiei lui Ali. Acum, 
Ali era acolo, hipnotizându-le; în secunda următoare, dispăruse. 
Hanna chiar simţise că Ali îi indusese o stare de transă, cu 
numărătoarea ei inversă de la o sută; în fumul înţepător al 
lumânării cu vanilie, plutind prin hambar, Hanna se simţise 
greoaie şi somnoroasă, cu toate acele popcorn şi Doritos 
înfulecate mai devreme învolburându-i-se stânjenitor în stomac. 
Imagini fantomatice începuseră să-i pâlpâie prin faţa ochilor: Ali 
şi celelalte, alergând printr-o junglă deasă. Plante mari, 
carnivore, le înconjurau. Una dintre plante şi-a închis cu pocnet 
fălcile şi i-a prins piciorul lui Ali. Când reuşise să se smulgă din 
transă, Hanna o văzuse pe Spencer stând în pragul hambarului, 
cu o înfăţişare îngrijorată... iar Ali nu mai era. 

Wilden continua să patruleze pe verandă. La un moment dat, 
ridică un vas din ceramică în stil Southwest şi-l întoarse cu fundul 
în sus, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă are eticheta cu preţul. 
Ce băgăcios afurisit! 

— Am nevoie, fetelor, să vă amintiţi tot ce puteţi. Gândiţi-vă la 
ce s-a întâmplat la vremea dispariţiei lui Alison. Avea vreun iubit? 
Vreun prieten nou? 

— Avea un iubit, sări Aria. Pe Matt Doolittle. S-a mutat de-aici. 

Când se aşeză la loc, tricoul îi alunecă de pe umăr, lăsând la 


iveală breteaua roşie ca focul, din dantelă, a sutienului. Paraşuta. 

— Işi petrecea timpul cu fetele mai mari, colegele din echipa 
de hochei, declară Emily. 

Wilden îşi verifică însemnările. 

— Corect. Cu Katy Houghton şi Violet Reyes. Le am numele. 
Dar despre comportamentul lui Alison? Se purta ciudat? 

Tăcură. Da, se purta, răspunse în gând Hanna. Imediat îi 
reveni în minte o întâmplare. Într-o furtunoasă zi de primăvară, 
cu câteva săptămâni înaintea dispariţiei lui Ali, tatăl ei le dusese 
pe amândouă la un meci jucat de Phillies. Toată seara, Ali fusese 
cuprinsă de neastâmpăr, ca şi cum ar fi înfulecat pachet după 
pachet de Skittles. Işi tot verifica telefonul mobil, să vadă dacă 
nu primise vreun SMS, şi părea îngrozită constatând că avea 
cutia poştală la fel de goală. Când se ajunsese la al şaptelea tur 
de serviciu, se strecuraseră pe terasă, să le facă ochi dulci unor 
băieţi dintr-o lojă de sus; atunci, Hanna remarcase că lui Ali îi 
tremurau mâinile. „Te simţi bine?” o întrebase. Ali îi zâmbise. 
„Mi-e doar frig”, îi explicase. 

Dar era asta o întâmplare îndeajuns de suspectă, încât s-o 
aducă în discuţie? Părea o nimica toată, dar era greu să-ţi dai 
seama ce anume căuta poliţia. 

— Părea să fie OK, rosti tărăgănat Spencer. 

Wilden îi aruncă o privire pătrunzătoare lui Spencer. 

— Ştiţi ceva, sora mea mai mare semăna foarte mult cu 
Alison. Şi ea era lidera găştii ei. Orice-ar fi spus soră-mea, 
celelalte fete se executau. Orice. Şi ele îi păstrau tot felul de 
secrete. Aşa se-ntâmpla şi la voi? 

Hanna îşi încovrigă degetele de la picioare, iritată brusc de 
direcţia spre care se îndrepta conversaţia. 

— Nu ştiu, bâigui Emily. Poate. 

Wilden îşi cobori privirea spre telefonul mobil care vibra în 
tocul lui. 

— Mă scuzaţi, zise, repezindu-se spre garaj şi scoţându-şi din 
mers telefonul. 

De îndată ce ajunse suficient de departe încât să nu le mai 
poată auzi, Emily răsuflă adânc. 

— Fetelor, trebuie să-i spunem. 

Hanna miji ochii spre ea. 

— Să-i spunem ce? 

Emily îşi ridică braţele. 


— Jenna e oarbă. Noi suntem de vină. 

Hanna scutură din cap. 

— Pe mine nu te baza. Şi, în orice caz, Jenna e bine. Serios. N- 
aţi observat ce ochelari de soare Gucci purta? Trebuie să te treci, 
din câte ştiu, pe o listă de aşteptare de un an întreg pentru o 
pereche de-asta... e mai greu de pus mâna pe aşa ceva şi decât 
pe o geantă Birkin. 

Aria o privi cu gura căscată. 

— Tu din ce sistem solar ai mai căzut? Pe cine interesează 
ochelarii Gucci? 

— Ei bine, e clar că nu pe cineva ca tine, se stropşi Hanna. 

Aria îşi încordă maxilarul şi se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Asta ce-a mai vrut să însemne? 

— Cred că ştii, mârâi Hanna. 

— Fetelor, le preveni Spencer. 

Aria oftă şi se întoarse cu faţa spre curtea laterală. Hanna îi 
privi chiorâş bărbia ascuţită şi nasul ca o pantă pentru schi. Nici 
măcar din profil Aria nu era atât de drăguță ca ea. 

Ar trebui să-i spunem despre Jenna, insistă Emily. Şi despre A. 
Poliţia trebuie să se ocupe de toate astea. Suntem vârâte până 
peste cap. 

— Nu-i spunem nimic, şi cu asta am terminat, şuieră Hanna. 

— Mda, nu ştiu, Emily, rosti încetişor Spencer, scoţându-şi 
cheile maşinii printr-una dintre largile despicături ale tăbliei 
mesei. Asta ar fi o hotărâre importantă. Ne-ar afecta vieţile 
tuturor. fi 

— Am mai discutat şi altă dată despre asta, o aprobă Aria. In 
plus, A a dispărut, nu? 

— Nu vă implic pe vreuna dintre voi, protestă Emily, 
încrucişându-şi braţele pe piept. Dar eu tot îi spun. Cred că e cel 
mai potrivit lucru. 

Telefonul Ariei ţârâi, şi toate săriră ca arse. Apoi, vibră 
Sidekick-ul lui Spencer, şerpuind spre marginea mesei. 
BlackBerry-ul Hannei, pe care şi-l îndesase la loc în poşetă, cântă 
înfundat. lar micul Nokia al lui Emily scoase acel sunet al 
telefoanelor de altădată. 

Ultima oară când telefoanele fetelor sunaseră toate în acelaşi 
timp fusese când ieşiseră din biserică, după slujba de 
înmormântare pentru Ali. Hanna avusese aceeaşi senzaţie din 
ziua în care tatăl ei o dusese pentru prima dată la montagne- 


russe, în bâlciul din Rosewood, pe când avea cinci ani: de greață 
şi de ameţeală. Aria îşi deschise telefonul. Apoi Emily, apoi şi 
Spencer. 

— O, Doamne, şopti Emily. 

Hanna nici nu se mai obosi să-şi scoată BlackBerry-ul; în loc de 
asta, se aplecă spre Sidekick-ul lui Spencer. 


Chiar aţi crezut c-am dispărut? Haida-ha! Am fost cu ochii pe 
voi tot timpul. De fapt, s-ar putea să fiu cu ochii pe voi chiar 
acum. Şi, fetelor... dacă pomeniți CUIVA despre mine, o să vă 
pară rău. - A 


Inima Hannei zvâcni cu putere. Auzi zgomot de paşi şi se 
întoarse. Wilden revenise lângă ele. 

Polițistul îşi îndesă telefonul la loc în tocul lui. Apoi, îşi ridică 
privirea spre fete, înălţând o sprânceană. 

— Am pierdut ceva? 

Ba. Bine. Că. Nu. 


8 


TOTDEAUNA E BINE SĂ CITEŞTI 
CARTEA 
ÎNAINTE DE A FURA DIN EA 


După aproximativ o jumătate de oră, Aria opri în fața cutiei 
maronii, după moda anilor cincizeci, care era casa ei. Işi propti 
Treo-ul în bărbie, aşteptând să se sfârşească mesajul de 
întâmpinare al cutiei vocale a lui Emily. După semnalul sonor, 
spuse: 

— Em, sunt Aria. Dacă tu chiar te gândeşti să-i spui lui Wilden, 
te rog, sună-mă. A e în stare de... de mai multe decât ai crede. 

Apăsă pe TERMINAT, cu o senzaţie de nelinişte. Nu putea să-şi 
imagineze ce secret întunecat de-al lui Emily ar putea să iasă la 
lumină dacă ea le făcea mărturisiri poliţiştilor, însă Aria ştia, din 
propria experienţă, că A l-ar dezvălui. 

Suspinând, descuie uşa de la intrare şi urcă tropăind treptele, 
trecând pe lângă dormitorul părinţilor ei. Uşa era întredeschisă. 
Inăuntru, patul părinţilor era frumos aranjat... sau acum era doar 
patul Ellei? Ella aşternuse pe el cuvertura vopsită într-un roz- 
somon aprins, în stil batic$, cea pe care ea o adora, iar Byron nu 
putea s-o sufere. Stivuise toate pernele pe partea ei. Patul parcă 
era o metaforă a divorţului. 

Aria îşi lăsă cărţile să cadă şi porni la întâmplare, întorcându- 
se în micul birou de la parter, cu ameninţarea lui A învârtindu-i- 
se în minte precum centrifuga pe care-o folosiseră astăzi în 
laboratorul de biologie. A era încă aici. Şi, după spusele lui 
Wilden, la fel şi cine-o asasinase pe Ali. Era posibil ca A s-o fi 
asasinat pe Ali, după care să-şi fi croit drum prin vieţile tuturor. 
Dar dacă Wilden avea dreptate... dacă A voia să-i facă rău şi 
altcuiva? Dacă persoana care o asasinase pe Ali n-o considerase 


8 Modalitate de vopsire a ţesăturilor cu ajutorul unor tipare din ceară, acestea 
acoperind părţile care trebuie să rămână nevopsite. 


duşman doar pe Ali, ci şi pe Aria, pe Hanna, pe Emily şi pe 
Spencer, de asemenea? Să însemne că una dintre ele avea să 
fie... următoarea? 

In cameră era întuneric, cu excepţia televizorului, al cărui 
ecran pâlpâia. Când Aria văzu o mână încovrigată pe spătarul 
fotoliului dublu din tweed, sări în sus. Apoi însă, apăru chipul 
familiar al lui Mike. j 

— Ai picat la ţanc, zise el, arătându-i spre ecran. /n continuare, 
în premieră absolută, o filmare de amatori cu Alison DiLaurentis, 
realizată în săptămâna de dinaintea asasinării sale, declamă el, 
cu cea mai bună imitație a unui crainic Moviefone. 

Aria simţi că i se strânge stomacul. lată şi filmarea aceea 
furată, despre care vorbise Wilden. Cu ani în urmă, Aria se 
avântase în domeniul filmului, imortalizând tot ce putea, de la 
melcii găsiţi prin curtea din spatele casei şi până la cele mai 
bune prietene ale ei. Filmele erau, în general, scurte, şi Aria 
încerca frecvent să le facă artistice şi subtile, focalizând 
obiectivul asupra nărilor Hannei, sau a fermoarului hanoracului 
cu glugă purtat de Ali, sau asupra degetelor neastâmpărate ale 
lui Spencer. După dispariţia lui Ali, Aria îşi predase poliţiei 
colecţia de filme. Poliţiştii o cercetaseră de-a fir a păr, însă nu 
găsiseră nici cel mai mic indiciu privitor la locul în care ar fi putut 
să dispară Ali. Aria mai avea şi acum originalele pe laptop, cu 
toate că nu le mai vizionase de foarte, foarte multă vreme. 

Se trânti şi ea pe fotoliul dublu. Când se termină o reclamă 
pentru Mercedes şi reîncepură ştirile, Aria şi fratele ei îşi 
îndreptară spinările. 

— leri, o sursă anonimă ne-a trimis filmarea aceasta cu Alison 
DiLaurentis, anunţă prezentatorul ştirilor. Avem aici o imagine 
care ne arăta cât de cutremurător de inocentă îi era viata cu 
doar câteva zile înainte de a fi asasinată. Haideţi s-o urmărim. 

Filmarea debută cu o imagine tremurată a canapelei din piele 
aflate în livingul casei lui Spencer. 

— Şi pentru că poartă măsura zero, se auzi vocea Hannei, din 
afara cadrului. Camera panoramă spre o Spencer mai tânără, 
îmbrăcată într-o bluză polo roz şi o pereche de pantaloni de 
pijama trei-sferturi. Părul ei blond i se revărsa peste umeri, iar pe 
cap purta o scânteietoare diademă cu ştrasuri. 

— Arată super cu coroana aia, exclamă entuziasmat Mike, 
sfâşiind o pungă mare de Doritos. 


— Şşşt, şuieră Aria. 

Spencer arătă spre telefonul LG al lui Ali, de pe canapea. 

— N-aţi vrea să-i citim SMS-urile? 

— Eu, da! şopti Hanna, aplecându-se să iasă din cadru. Apoi, 
camera se roti spre Emily, care arăta aproape la fel ca în 
prezent: acelaşi păr blond-roşcat, acelaşi tricou prea larg de la 
înot, aceeaşi expresie agreabilă-dar-neliniştită. Aria îşi aminti 
deodată de seara aceea: înainte să pornească aparatul de filmat, 
Ali primise un SMS şi refuzase să le spună de la cine era. Toate 
se enervaseră. 

Camera se opri asupra lui Spencer, care ţinea în mână 
telefonul lui Ali. 

— E blocat. 

Urmă o imagine neclară a ecranului telefonului. 

— li ştiţi parola? îşi auzi Aria propria voce întrebând. 

— Ce naiba! Asta tu eşti! Chiui Mike. 

— Să încercăm ziua de naştere, propuse Hanna. 

În imagine apărură mâinile durdulii ale Hannei, întinzându-se 
şi luând telefonul de la Spencer. 

Mike strâmbă din nas şi se întoarse spre Aria. 

— Asta faceţi voi, fetele, când sunteţi singure? Credeam c-o să 
văd bătăi cu perne. Fete în chiloţei. Pupându-se. 

— Eram într-a şaptea, îl repezi Aria. Eşti chiar scârbos. 

— Dar nu-i nimic rău la fetele dintr-a şaptea în chiloţei, 
protestă Mike, cu un firicel de voce. 

— Ce faceţi acolo? strigă Ali. 

Apoi, chipul îi apăru pe ecran, şi ochii Ariei se umplură de 
lacrimi. Faţa aceea în formă de inimă, ochii luminoşi, de un 
albastru-închis, gura aceea mare... erau obsedante. 

— Ce făceați, îmi umblaţi la telefon? le luă la rost Ali, cu 
mâinile în şolduri. 

— Sigur că nu! strigă Aria. Spencer făcu câţiva paşi împleticiţi 
înapoi, ducându-şi mâinile la cap ca să-şi ţină coroana la locul ei. 

Mike îşi îndesă un pumn de Doritos în gură. 

— Pot să-ţi fiu sclavul iubirii, prinţesă Spencer? rosti el, în 
falset. 

— Nu cred că umblă ea cu băieţei prepubescenţi care încă 
dorm cu păturica în braţe, se răsti Aria. 

— Hei! ţipă Mike. Nu e păturică! E tricoul de lacrosse care-mi 
poartă noroc. 


— Mai rău, replică Aria. 

Imaginea lui Ali pluti din nou pe ecran, atât de vie şi de 
fremătătoare şi de lipsită de griji! Cum era posibil ca Ali să fie 
moartă? Asasinată? 

Apoi, prin faţa camerei trecură Melissa, sora mai mare a lui 
Spencer, şi lan, iubitul ei. 

— Salut, fetelor, zise lan. 

— Bună, îl salută Spencer, cu o voce puternică. 

Aria zâmbi cu superioritate spre televizor. Uitase cât de mult 
râvneau toate la lan. Se număra printre persoanele pe care le 
sunau ca să le facă farse uneori, alături de Jenna Cavanaugh, 
înainte să-i provoace accidentul, de Noel Kahn, fiindcă era 
drăguţ, şi de Andrew Campbell, pentru că lui Spencer i se părea 
enervant. În cazul lui lan, sunau pe rând, prefăcându-se că sunt 
fete de la Linia Fierbinte. 

Camera o surprinse pe Ali dându-şi ochii peste cap spre 
Spencer, apoi pe Spencer încruntându-se la Ali prin spatele ei. 
Tipic, se gândi Aria. În seara dispariţiei lui Ali, Aria nu fusese 
hipnotizată, aşa că le ascultase pe Ali şi pe Spencer certându-se. 
Când fugiseră afară din hambar, Aria mai aşteptase un minut, 
două, după care le urmase. Le strigase, însă nu reuşise să le 
ajungă din urmă. Se întorsese înăuntru, întrebându-se dacă nu 
cumva Ali şi Spencer le lăsaseră baltă, înscenând toată cearta 
astfel încât s-o poată rupe la fugă la o petrecere mai grozavă. 
Insă, în cele din urmă, Spencer năvălise înapoi. Arăta extrem de 
rătăcită, ca şi cum ar fi fost în transă. 

Pe ecran, lan se trânti pe canapea lângă Ali. 

— ŞI, ce faceți voi, fetelor? 

— A, nu cine ştie ce, îi răspunse Aria, din spatele camerei. 
Facem un film. 

— Un film? se miră lan. Pot să joc şi eu în el? 

— Sigur, zise Spencer, aşezându-se lângă el. Æ un talk-show. 
Eu sunt moderatoarea. Tu şi Ali sunteți invitații mei. Te iau pe 
tine întâi. 

Camera panoramă, îndepărtându-se de canapea şi focalizând 
asupra telefonului închis al lui Ali, aşezat aproape de mâna fetei, 
printre perne. Se apropie, şi se tot apropie, până când minusculul 
ecran LED ajunse să umple întreaga imagine. Până în ziua de azi, 
Aria tot nu aflase cine-i trimisese mesajul lui Ali în seara aceea. 


— Întreabă-l cine e profesorul lui preferat de la Rosewood, auzi 
vocea mai tânără şi puţin mai subţire a Ariei, stricând din spatele 
camerei. 

Ali chicoti şi privi drept în obiectiv. 

— Asta ar fi o întrebare bună pentru tine, Aria. Tu ar trebui să-l 
întrebi dacă vrea să se cupleze cu vreuna dintre profesoarele lui. 
Prin vreo parcare pustie. 

Aria icni, şi-şi auzi ipostaza mai tânără, de pe ecran, icnind şi 
ea. Ali chiar spusese aşa ceva? In faţa tuturor? 

Şi atunci, filmarea se încheie. g 

Mike îşi întoarse fața spre ea. In jurul gurii avea fărâme 
portocalii-neon de Doritos. 

— Ce-a vrut să spună prin cuplatul cu profesoarele? Parcă 
vorbea numai cu tine. 

Un hârâit uscat îi scăpă Ariei din gât. A îi destăinuise Ellei că 
Aria ştiuse despre relaţia amoroasă a lui Byron în toţi aceşti ani, 
însă Mike nu ştia. O să fie foarte dezamăgit de ea. 

Mike se ridică. 

— Oricum, nu contează... 

Aria îşi dădea seama că el se forţa să pară total neafectat şi 
indiferent, însă băiatul ieşi ca vântul din încăpere, doborând din 
mers o fotografie înrămată, cu autograf, a lui Lou Reed, idolul 
rock al lui Byron, una dintre puţinele reminiscenţe legate de 
Byron pe care Ella nu le înlăturase. Îl auzi tropăind spre camera 
lui şi, apoi, trântind uşa cu putere. 

Aria îşi lăsă capul în mâini. Era a trei mia oară când îşi dorea 
să fi fost înapoi în Reykjavik, plimbându-se pe un ghețar, 
călărindu-şi poneiul islandez, pe nume Gilda, de-a lungul vetrei 
unui vulcan stins, sau chiar mâncând untură de balenă, chestie 
pe care toată lumea din Islanda părea s-o adore. 

Stinse televizorul, şi casa se cufundă într-o tăcere sinistră. 
Când auzi un foşnet la uşă, sări cât colo. Işi zări mama pe hol, 
cărând câteva sacoşe din pânză pline de cumpărături din piaţa 
cu produse organice din Rosewood. 

Ella o observă pe Aria şi-i zâmbi, obosită. 

— Bună, scumpo. 

De când îl azvârlise afară din casă pe Byron, Ella părea mai 
dezordonată decât în mod obişnuit. Tunica ei neagră şi 
vaporoasă era mai lăbărţată ca oricând, pantalonii largi din 


mătase aveau o pată de tahini? în dreptul coapsei, iar părul ei 
lung, şaten spre negru, era prins într-un coc încâlcit, în creştet. 

— Lasă-mă să te ajut, zise Aria, luându-i Ellei din mâini o 
grămadă de sacoşe. Intrară împreună în bucătărie, săltară 
plasele pe blatul de lucru şi începură să scoată cumpărăturile din 
ele. 

— Cum ţi-a mers pe ziua de azi? murmură Ella. 

Atunci, Aria îşi aminti. 

— O, Doamne, n-o să ghiceşti ce-am făcut, exclamă ea, 
simțindu-se cuprinsă de un val de veselie. Ella îi aruncă o privire, 
înainte de a pune la locul lui untul organic din arahide. M-am dus 
până în Hollis. Ca s-o caut pe... ştii tu. Pe ea, adăugă Aria, 
nevrând să-i pronunţe numele lui Meredith. Preda un curs de 
artă, aşa că m-am dus fuga înăuntru, am înşfăcat o pensulă şi i- 
am pictat un A stacojiu pe piept. Ştii, ca a femeii ăleia din Litera 
stacojie? A fost minunat! 

Ella se opri, cu o pungă cu paste din grâu integral în aer. Avea 
o figură îngreţoşată. 

— Nici n-a ştiut ce-a dat peste ea, continuă Aria. Şi pe urmă, i- 
am zis: Acum o să ştie toată lumea ce-ai făcut. 

Zâmbi cu gura până la urechi şi-şi desfăcu larg braţele. 

— Ta-daa! 

Ella săgetă cu privirea în toate părţile, analizând cele auzite. 

— Tu îţi dai seama că Hester Prynne ar trebui să fie personajul 
compătimit? 

Aria se încruntă. Ea nu ajunsese decât la pagina a opta. 

— Am făcut-o pentru tine, explică ea încetişor. Ca răzbunare. 

— Răzbunare? Vocea Ellei tremura. Mersi. Asta mă face să par 
în deplină sănătate mintală. Ca şi cum chiar m-aş împăca bine cu 
situaţia. Şi-aşa mi-e destul de greu. Chiar nu-ţi dai seama că ai 
făcut-o să pară... martiră? 

Aria făcu un pas spre Ella. Ea nu se gândise la o astfel de 
posibilitate. 

— Imi pare rău... 

Atunci, Ella se prăbuşi peste masă şi începu să hohotească de 
plâns. Aria rămase nemişcată. Işi simţea membrele ca dintr-un 
lut Sculpey proaspăt scos din cuptor, întărite şi inutile. Nu reuşise 


? Pastă obţinută din seminţe de susan decojite şi puţin prăjite, apoi pisate, 
întrebuințată în bucătăria asiatică şi a unor popoare nord-africane. 


să înţeleagă prin ce trecea mama ei, şi nu făcuse decât să-i 
înrăutăţească starea. 

Afară, dincolo de fereastra bucătăriei, o pasăre colibri ateriză 
pe statueta înfăţişând un penis de balenă, cumpărată de Mike 
din Muzeul falie din Reykjavik. In oricare altă situaţie, Aria ar fi 
remarcat întâmplarea - păsările colibri erau rare pe-aici, mai ales 
cele care să aterizeze pe imitaţia unui penis de balenă - dar nu şi 
astăzi. 

— Nici măcar nu mai pot să te văd în ochi, în clipa asta, bâigui 
în cele din urmă Ella. 

Aria îşi duse mâna la piept, de parcă mama ei tocmai ar fi 
străpuns-o cu unul dintre cuţitele ei Wüsthof. 

— Imi pare rău. N-am vrut decât ca Meredith să plătească 
pentru ce-a făcut. 

Când Ella nu-i răspunse, senzaţia de uscăciune, de aciditate 
din stomacul Ariei deveni şi mai puternică. 

— Atunci, poate c-ar trebui să plec de-aici pentru o vreme, 
dacă nu poţi suporta să mă vezi. 

__ Se opri, aşteptând ca Ella să sară şi să zică: Nu, nu asta vreau. 
Insă Ella rămase tăcută. 

— Da, poate c-ar fi o idee bună, o aprobă apoi, încet. 

— A! exclamă Aria. Umerii i se cocârjară şi bărbia începu să-i 
tremure. Atunci, o să... N-o să mai vin acasă mâine, după şcoală. 

Habar n-avea unde s-ar fi putut duce, dar asta nu mai avea 
acum importanţă. Singurul lucru important era să-şi facă mama 
fericită. 


9 


TOATĂ LUMEA, APLAUZE 
FURIUNOASE 
PENTRU SPENCER HASIINGS! 


Marţi după-amiază, în timp ce pentru majoritatea elevilor din 
anul al treilea era ora mesei de prânz, Spencer stătea în capul 
mesei pentru şedinţe din camera de redactare a anuarului. Opt 
sclipitoare computere Mac G5, o întreagă armată de camere foto 
Nikon cu teleobiective, şase zeloase fete din anii întâi şi al doilea 
şi un boboc cu înfăţişare de tocilar şi uşor efeminată o 
înconjurau. 

Ciocăni cu degetele copertele anuarelor de la Rosewood Day 
din ultimii câţiva ani. In fiecare an, volumele erau intitulate 
Catârul, din cauza cine ştie cărei glume apocrife, secrete, de prin 
anii '20, şi pe care până şi cei mai vechi profesori ai şcolii o 
uitaseră de multă vreme. 

— In Catârul de anul acesta, cred că ar trebui încercat să 
captăm o frântură din ceea ce reprezintă elevii de la Rosewood 
Day. 

Echipa de redactare a anuarului notă cu sârguinţă frântură de 
viață în caietele legate cu spirale. 

— Cum ar fi... poate ar merge să luăm câteva scurte interviuri 
unor elevi aleşi la întâmplare, continuă Spencer. Sau să-i 
întrebăm pe câte unii care ar fi playlistul lor preferat pentru iPod, 
după care să-l publicăm, în casete, alături de fotografiile lor. Şi 
cum stăm cu naturile moarte? 

La ultima întrunire, stabiliseră să-i roage pe vreo câţiva copii 
să-şi golească genţile, ca să studieze ce poartă asupra lor fetele 
şi băieţii de la Rosewood Day. 

— Am câteva poze grozave cu lucrurile din geanta pentru 
fotbal a lui Brett Weaver şi din poşeta Monei Vanderwaal, zise 
Brenna Richardson. 


— Fantastic, o lăudă Spencer. Ţineţi-o tot aşa. 

Îşi închise registrul legat în piele verde şi le zise celor din 
echipa redacțională că pot să plece. De îndată ce-i văzu plecaţi, 
îşi luă geanta Kate Spade din pânză neagră şi-şi scoase Sidekick- 
ul. 

lată-l acolo. Mesajul din partea lui A. Tot sperase că n-o să-l 
mai găsească. 

In timp ce-şi strecura telefonul înapoi în geantă, degetele îi 
atinseră în treacăt ceva din buzunarul interior: cartea de vizită a 
ofițerului Wilden. Wilden nu era primul poliţist care-i pusese 
întrebări despre seara dispariţiei lui Ali, însă era singurul care 
păruse vreodată atât de... bănuitor. 

Amintirea acelei seri era, în acelaşi timp, limpede precum 
cristalul, dar şi incredibil de estompată. Işi amintea un potop de 
senzaţii: entuziasm, fiindcă obținuse hambarul pentru noaptea 
lor petrecută împreună; iritare din cauza prezenţei Melissei; 
veselie datorită prezenţei lui lan. Sărutul dintre ei se întâmplase 
cu vreo două săptămâni înainte. Dar apoi, Ali începuse să 
vorbească despre cum considera ea că Melissa şi lan alcătuiau 
cel mai drăguţ cuplu, şi emoţiile lui Spencer fuseseră din nou 
stârnite. Ali deja o ameninţase c-o să-i spună Melissei despre 
sărut. Imediat după plecarea lui lan şi a Melissei, Ali încercase să 
le hipnotizeze, şi între ea şi Spencer izbucnise cearta. Ali plecase, 
Spencer fugise după ea, şi apoi... nimic. Dar ceea ce nu le 
spusese ea niciodată poliţiştilor - şi nici familiei, prietenelor ei - 
era că uneori, când se gândea la seara aceea, simţea că parcă ar 
fi fost o gaură neagră, chiar în mijlocul amintirilor. Că se 
petrecuse un lucru pe care ea nu putea să şi-l amintească. 

Deodată, o viziune îi fulgeră lui Spencer prin faţa ochilor: A/;, 
râzând răutăcioasă şi întorcându-i spatele. 

Spencer se opri brusc în mijlocul coridorului aglomerat, şi 
cineva se ciocni de spatele ei. 

— Nu vrei să te mişti odată? se plânse fata din urma ei. Unii 
dintre noi mai trebuie să ajungem şi la ore. 

Spencer făcu un pas şovăitor înainte. Tot ce tocmai îşi 
amintise dispăruse la fel de repede, însă se simţea ca trecută 
printr-un cutremur. lşi roti privirea înjur, căutând să vadă 
geamuri sparte şi elevi fugind care încotro, convinsă că şi restul 
lumii îl simţise, de asemenea, însă totul i se păru că arată 
absolut normal. La câţiva paşi mai încolo, Naomi Zeigler îşi 


examina imaginea reflectată în mica oglindă a dulăpiorului ei. 
Două boboace oprite lângă tăbliţa cu Profesorul Anului râdeau de 
ciocul ascuţit şi coarnele satanice desenate pe fotografia 
zâmbitoare a domnului Craft. Ferestrele care dădeau spre 
spaţiile comune nu aveau nici cea mai neînsemnată crăpătură, şi 
nici măcar unul dintre vazele din vitrina cu produse de olărit a 
anului al treilea nu căzuse. Şi-atunci, ce fusese cu viziunea lui 
Spencer de adineauri? De ce se simţise atât de... alunecoasă? 

Se strecură în sala în care avea ora de economie pentru 
avansați şi se prelinse în banca ei, situată exact lângă un foarte 
mare portret al încruntatului J.P. Morgan. De îndată ce şi ceilalţi 
elevi intrară şi se aşezară la locurile lor, apăru şi Squidward, 
ducându-se cu paşi mari în faţa clasei. 

— Inainte de a începe prezentarea video de astăzi, am un 
anunţ de făcut, zise el, căutând-o cu privirea pe Spencer, care-şi 
simţi stomacul învolburându-se. În clipa de faţă, nu-şi dorea 
privirile nimănui asupra ei. La primul său eseu din tema primită, 
Spencer Hastings a reuşit o foarte elocventă şi convingătoare 
argumentare a teoriei mâinii invizibile, declară Squidward, 
mângâindu-şi cravata, care avea imprimată peste tot bancnota 
de o sută de dolari cu chipul lui Benjamin Franklin. Şi, după cum 
poate aţi aflat, am propus-o pentru premiul Orhideea de Aur. 

Squidward începu să aplaude, şi tot restul clasei îi urmă 
exemplul. Hărmălaia dură timp de cincisprezece interminabile 
secunde. 

— Dar mai am şi o altă surpriză, continuă Squidward. Tocmai 
am vorbit la telefon cu un membru al juriului şi, Spencer, să ştii 
că ai intrat în finală. 

Clasa izbucni din nou în aplauze. Cineva din spate chiar fluieră 
admirativ. Spencer rămase extrem de nemişcată. Pentru o clipă 
totul i se întunecă în faţa ochilor. Se strădui să-şi lipească un 
zâmbet pe buze. 

Andrew Campbell, care stătea lângă ea, o bătu uşurel pe 
umăr. 

— Bună treabă! 

Spencer îşi întoarse ochii spre el. Ea şi Andrew nu prea mai 
vorbiseră de când ea se dovedise cea mai proastă parteneră 
pentru Foxy din lume, şi-l lăsase cu buza umflată la bal. În 
general, el îi arunca priviri supărate. 

— Mersi, rosti răguşită, de îndată ce-şi recăpătă glasul. 


— Sigur ai lucrat chiar din greu la ea, hm? Ai folosit şi surse 
suplimentare? 

— Mhî. 

Spencer îşi scoase cu mişcări frenetice toate conspectele din 
dosarul ei pentru economie şi începu să le aranjeze. Netezi toate 
colţurile şi îndoiturile, apoi încercă să le organizeze după dată. 
Lucrarea Melissei fusese, în realitate, unica sursă exterioară 
folosită de Spencer. Când încercase să facă cercetările necesare 
pentru eseu, până şi simpla definiţie din Wikipedia a mâini; 
invizibile o lăsase total perplexă. Primele câteva fraze din eseul 
surorii ei erau destul de clare: Conceptul de mână invizibilă 
enunțat de marele economist scoțian Adam Smith poate fi 
rezumat foarte simplu, fie că descrie piețele secolului al 
nouăsprezecelea, fie pe cele din al douăzeci şi unulea: ai putea 
crede că lumea face anumite lucruri ca să te ajute, dar în 
realitate, fiecare îşi urmăreşte propriul interes. Dar, când citise şi 
restul eseului, creierul îi devenise la fel de ceţos ca şi sauna din 
eucalipt a familiei. 

— Ce fel de surse? insistă Andrew. Cărţi? Articole din reviste? 

Când îşi ridică din nou privirea, i se păru că el are pe chip un 
zâmbet de superioritate, care-i provocă ameţeală. El știa? 

— Păi... păi, cărţile pe care ni le-a indicat McAdam pe lista lui. 

— A! Ei bine, felicitări. Sper să câştigi. 

— Mersi, îi răspunse, trăgând concluzia că Andrew n-avea de 
unde să ştie. Era doar gelos. Spencer şi Andrew erau clasificați 
ca numărul unu şi, respectiv, doi, în clasă, şi-şi schimbau în 
permanenţă poziţiile între ei. Andrew probabil că urmărea oricare 
dintre realizările lui Spencer la fel cum urmăreşte un broker de 
bursă indicele mediu Dow Jones pentru industrie. Spencer se 
întoarse la aranjarea dosarului ei, cu toate că n-o făcea deloc să 
se simtă mai bine. 

După ce Squidward mai stinse din lumini şi prezentarea video 
- Microeconomia şi consumatorul, cu o coloană sonoră veselă, 
optimistă - începu să se deruleze, Sidekick-ul lui Spencer îi vibră 
în geantă. Întinse încet mâna şi-l scoase. Avea un mesaj text 
nou. 


Spence: ştiu ce-ai făcut. Dar nu te spun, dacă faci EXACT ce-ţi 
cer. Vrei să ştii ce ți s-ar întâmpla dacă nu? Du-te la concursul de 
înot al lui Emily... şi-o să vezi. - A 


Cineva din apropierea lui Spencer tuşi, dregându-şi glasul. 
Privi într-acolo, şi iată-l pe Andrew holbându-se drept la ea. Ochii 
îi licăreau în lumina pâlpâitoare a filmului. Spencer se întoarse cu 
faţa înainte, dar tot îl putea simţi pe Andrew urmărind-o prin 
întuneric. 


10 


CINEVA N-A ASCULIAT 


În timpul pauzei competiţiei de nataţie dintre Rosewood Day şi 
Drury Academy, Emily se duse în vestiarul echipei sale, îşi 
deschise dulăpiorul şi-şi lăsă în jos bretelele costumului ei 
Speedo Fastskin pentru competiţii. Anul acesta, lotul de nataţie 
de la Rosewood Day îşi permisese luxul unor costume complete, 
acoperind întregul corp, aerodinamice, de calibru olimpic. Fusese 
nevoie să facă o comandă specială, şi costumele sosiseră tocmai 
la timp pentru confruntarea de azi. Costumele căpătau formă 
conică la glezne, lipindu-se de fiecare centimetru al pielii şi 
scoțând în evidenţă şi cele mai neînsemnate forme, ceea ce-i 
amintea lui Emily de fotografia din manualul ei de biologie, cu un 
boa constrictor care digera un şoarece. Zâmbi spre Lanie ller, 
colega ei de echipă. 

— Nici nu ştii cât mă bucur că scap de chestia asta. 

Se bucura şi pentru că se hotărâse să-i spună lui Wilden 
despre A. Aseară, după ce se întorsese acasă de la Hanna, îl 
sunase pe Wilden şi aranjase o întâlnire cu el pentru seara 
aceasta, mai târziu, la secţia de poliţie din Rosewood. Nu-i păsa 
de ce spuneau sau credeau celelalte referitor la amenințările lui 
A: dacă se implicau poliţiştii, puteau să pună capăt acestei 
drame pentru totdeauna. 

— Eşti norocoasă că ai terminat, replică Lanie. Emily înotase - 
şi câştigase - deja în toate probele la care fusese înscrisă; acum, 
singura misiune care-i mai rămânea era să facă galerie împreună 
cu ceilalţi - nenumărați - elevi de la Rosewood care-şi făcuseră 
apariţia la competiţie. Auzi încă din vestiar ţipetele majoretelor şi 
speră ca ele să nu alunece cumva pe plăcile umede ale sălii; 
Tracey Reid se alesese cu o căzătură zdravănă înainte de prima 
probă. 

— Salut, fetelor, se auzi vocea lui Lauren, antrenoarea lor, 
care venea spre vestiarul echipei. 


Astăzi, ca de obicei, Lauren purta unul dintre proverbialele ei 
tricouri motivaţionale pentru înot: TOP ZECE AL MOTI PENTRU 
CARE INOT. (Numărul cinci: PENTRU CA POT SA MANANC 5000 
DE CALORII ŞI SA NU MA SIMT VINOVATA.) 

li puse o mână pe umăr lui Emily. 

— Bună treabă, Em. Să le-o iei aşa înainte la ştafeta mixt? 
Fantastic! 

— Mulţumesc, zise Emily, înroşindu-se. 

Lauren se aplecă peste banca roşie ciobită din mijlocul 
culoarului. 

— E aici un recrutor local de la Universitatea din Arizona, zise 
ea cu voce scăzută, astfel încât s-o audă numai Emily. M-a 
întrebat dacă poate să stea de vorbă cu tine în partea a doua a 
concursului. Eşti de acord? 

Emily făcu ochii mari. 

— Normal! 

Universitatea din Arizona era una dintre cele mai tari şcoli din 
ţară la capitolul înot. 

— Grozav. Puteţi să vorbiţi în biroul meu, dacă vreţi, zise 
Lauren, dăruindu-i încă un zâmbet lui Emily, după care dispăru 
pe culoarul care ducea spre sală. Emily o urmă. Trecu pe lângă 
sora ei, Carolyn, care venea din direcţia opusă. 

— Carolyn, ghici ce! strigă Emily, ţopăind de bucurie. Un 
recrutor al Universităţii din Arizona vrea să stea de vorbă cu 
mine! Dacă m-aş duce eu acolo, şi tu la Stanford, am fi aproape! 

Carolyn absolvea liceul anul acesta, şi fusese deja recrutată 
pentru lotul de nataţie al Universităţii Stanford. 

Carolyn îi aruncă o privire lui Emily, după care dispăru într-o 
cabină de toaletă, trântind cu zgomot uşa în urma ei. Emily făcu 
câţiva paşi înapoi, năucită. Asta ce mai fusese? E drept că ea şi 
sora ei nu erau grozav de apropiate, dar se aşteptase la un pic 
mai mult entuziasm decât atât. 

In timp ce parcurgea holul care ducea la bazin, văzu chipul 
colegei ei, Gemma Curran, care se zgâia la ea de la duşuri. Când 
întâlni privirea lui Emily, Gemma smuci degrabă perdeaua. lar 
când trecu pe lângă chiuvete, Amanda Williamson şuşotea cu 
Jade Smythe. Văzând-o în oglindă că le priveşte, fetele descriseră 
cu buzele două mici litere O uluite. Emily simţi că începe să i se 
facă pielea ca de găină. Ce se-ntâmpla acolo? 

— Doamne, parcă sunt şi mai mulţi oameni înăuntru acum! 


murmură Lanie, intrând în sală în urma lui Emily. Şi avea 
dreptate: tribunele păreau şi mai ticsite decât înainte de pauză. 
Orchestra, amplasată în apropierea bazinului pentru sărituri, 
intona un imn de luptă, iar spumoasa mascotă cenuşie înfăţişând 
un rechin cap-de-ciocan ajunsese acum printre majorete, în faţa 
gradenelor. In tribune era toată lumea: elevii populari, fotbaliştii, 
fetele de la cercul de teatru, până şi profesorii ei. Spencer 
Hastings stătea lângă Kirsten Cullen. Maya era şi ea sus, tastând 
cu furie ceva pe telefonul mobil, iar Hanna Marin se aşezase 
aproape de ea, şi stătea singură, cu privirea pierdută prin 
mulţime. Şi iată-i şi pe părinţii lui Emily, îmbrăcaţi festiv în 
treningurile lor alb-albastre ale echipei de nataţie de la 
Rosewood Day, împodobite cu insigne pe care scria HAI EMILY şi 
HAI CAROLYN. Emily încercă să le facă semne cu mâna, însă ei 
erau prea atenţi la examinarea unei foi de hârtie, probabil cu 
programul competiţiei. Domnul Shay, excentricul bătrân profesor 
de biologie, care le urmărea mereu antrenamentele pe motiv că 
fusese şi el înotător acum cam o mie de ani, ţinea şi el o foaie, 
cam la opt centimetri de faţă. Dar programul concursului nu era 
chiar atât de interesant: nu făcea decât să înşiruie ordinea 
probelor. 

James Freed îi ieşi în cale lui Emily. Buzele i se întinseră într-un 
zâmbet larg. 

— Salut, Emily, zise, pe un ton şmecheresc. Habar n-am avut. 

Emily se încruntă. 

— Habar n-ai avut... despre ce? 

Fratele Ariei, Mike, apăru şi el, ţopăind, lângă James. 

— Bună, Emily. 

Mona Vanderwaal îşi făcu apariţia din spatele celor doi băieţi. 

— N-o mai deranjaţi, voi doi. 

Se întoarse spre Emily. 

— Nu-i lua în seamă. Vreau să te invit la ceva. 

Işi scormoni prin uriaşul ei ghiozdan din velur în nuanţa 
caramelei cu lapte şi-i înmână lui Emily un plic alb. Emily îl 
întoarse pe-o parte şi pe alta. Indiferent ce-o fi fost, era clar că 
Mona îl parfumase cu ceva scump. Emily îşi ridică privirea, 
nedumerită. 

— Dau o petrecere de ziua mea, sâmbătă, îi explică Mona, 
răsucindu-şi o şuviţă lungă de păr blond-alburiu în jurul 
degetelor. Crezi că poţi să vii? 


— Pe bune că trebuie să vii, aprobă Mike, făcând ochii mari. 

— Păi... bâigui Emily. Dar, până să mai poată spune ceva, 
orchestra atacă un nou cântec de luptă, şi Mona o şterse. 

Emily privi din nou invitaţia. Ce Dumnezeu era cu toate astea? 
Ea nu era genul de fată care să primească invitaţii livrate 
personal de la Mona Vanderwaal. Şi categoric nu era genul care 
să atragă privirile lascive ale băieţilor. 

Deodată, ceva aflat de cealaltă parte a bazinului îi atrase 
privirea. Era o bucată de hârtie, lipită de perete. Inainte de pauză 
nu fusese acolo. Şi avea un aspect familiar. Ca o fotografie. 

Işi încordă privirea. Inima i se prăbuşi în stomac. Era o 
fotografie... cu două persoane sărutându-se într-o cabină foto. In 
cabina foto a lui Noel Kahn. 

— O, Doamne! exclamă Emily, pornind în fugă prin sală, 
alunecând de două ori pe podeaua udă. 

— Emily! Aria se repezi spre ea printr-o intrare laterală, cu 
cizmele ei din catifea cu talpa groasă bocânind pe lespezi şi 
părul negru-albăstrui fâlfâindu-i sălbatic peste toată faţa. Imi 
pare rău c-am întârziat, dar putem să vorbim? 

Emily nu-i răspunse. Cineva plasase o copie xerox a fotografiei 
cu sărutul lângă uriaşa tabelă de marcaj care înşira numele cui 
înota şi în care probă. Toată echipa avea s-o vadă. Dar îşi vor da 
ei seama că e ea? 

Rupse copia xerox de pe perete. Pe partea de jos, cu litere 
mari şi negre, scria: IATA LA CE SE ANTRENEAZA EMILY FIELDS 
CÂND NU E ÎN BAZIN! 

Ei bine, asta lămurea totul. 

Aria se aplecă şi examină fotografia. 

— Asta eşti... tu? 

Lui Emily începu să-i tremure bărbia. Mototoli foaia de hârtie în 
mâini, dar când privi înjur, zări o altă copie zăcând deasupra 
genţii cu echipament a cuiva, deja îndoită la mijloc. O înhăţă şi-o 
mototoli şi pe aceasta. 

După care văzu o altă copie, pe jos, lângă bazinul cu plute. Şi 
o alta... în mâinile antrenoarei Lauren. Lauren îşi plimba privirea 
de la fotografie la Emily, de la Emily la fotografie. 

— Emily? rosti ea, încetişor. 

— Asta nu poate fi adevărat! şopti Emily, trecându-şi degetele 
prin părul ud. Aruncă o privire spre coşul pentru gunoi, din plasă 
de sârmă, de lângă biroul lui Lauren. Erau acolo pe puţin zece 


fotografii aruncate pe fundul lui, cu ea şi Maya sărutându-se. 
Cineva aruncase deasupra o cutie de Sunkist, pe jumătate golită. 
Lichidul se scursese, colorându-le feţele în portocaliu. Mai erau şi 
altele, lângă ţâşnitori. Şi lipite cu bandă adezivă de locul în care 
se depozitau balizele pentru delimitarea culoarelor. Colegele ei 
de echipă, care ieşeau toate din vestiar, o priveau stânjenite. 
Fostul ei iubit, Ben, rânjea cu superioritate, parcă spunându-i: 
Micul tău experiment lesbi nu mai e chiar atât de amuzant acum, 
hí? 

Aria culese o foaie care părea să fi plutit în jos dinspre tavan. 
Miji ochii spre ea şi-şi strânse buzele lucioase, căpşunii. 

— ŞI, ce-i cu asta? Te săruţi cu cineva. 

Deodată, făcu ochii mari. 

— Au! 

Emily scoase un scâncet neajutorat. 

— A ţi-a făcut-o? întrebă în şoaptă Aria. 

Emily privi disperată în jur. 

— Ai văzut cine le împărțea? 

Însă Aria scutură din cap a negaţie. Emily desfăcu fermoarul 
buzunarului de la geanta ei cu echipament şi-şi găsi acolo 
telefonul mobil. Avea un SMS. Evident că avea un SMS. 


Emily, dulceaţă, ştiu că eşti adepta zicalei dinte pentru dinte, 
aşa că atunci când ţi-ai făcut planul să mă dai în vileag, m-am 
hotărât să te dau şi eu pe tine. Pupici! - A 


— Fir-ar să fie, şopti Aria, citind mesajul peste umărul lui 
Emily. 

Un gând revoltător o izbi deodată pe Emily. Părinţii ei! Foaia 
pe care o studiau... nu era programul concursului. Era fotografia. 
Işi ridică privirea spre tribune. Aşa cum se aştepta, părinţii se 
holbau la ea. Arătau gata să izbucnească în plâns, roşii la faţă şi 
cu nările fremătând. 

— Trebuie să plec de-aici, exclamă Emily, căutând cea mai 
apropiată ieşire. 

— Nici gând! Aria o prinse de încheietură şi o făcu să se 
întoarcă spre ea. N-ai de ce să te ruşinezi! Dacă zice cineva 
ceva, dă-l în mă-sa! 

Emily se smiorcăi. Lumea poate c-o numea pe Aria ciudată, 
însă ea era normală. Avea un iubit. Niciodată nu va şti cum se 


simte ea. 

— Emily, e şansa noastră! insistă Aria. A este, probabil, aici, 
zise, aruncând o privire amenințătoare spre gradene. 

Emily privi şi ea din nou tribunele. Părinţii ei aveau aceleaşi 
expresii supărate şi ofensate. Locul Mayei era acum gol. Emily 
scrută tribunele în lung şi-n lat, însă Maya dispăruse. 

In schimb, probabil că A era acolo. lar Emily îşi dori să fi fost 
îndeajuns de curajoasă, încât să se urce printre gradene şi să-i 
zgâlţâie pe toţi, până când mărturiseşte cineva. Dar nu putea. 

— Eu... îmi pare rău, îngăimă ea, şi se repezi brusc spre 
vestiar. Trecu pe lângă vreo sută de persoane care ştiau acum ce 
era în realitate, călcând în drum peste alte şi alte copii ale 
fotografiei cu ea şi cu Maya. 


11 


NICI MĂCAR SISTEMELE DE 
SECURITATE 
ULTIMUL RĂCNET NU TE APĂRĂ 
DE TOATE 


Câteva clipe mai târziu, Aria îşi făcea loc printre aburitele uşi 
duble ale sălii pentru nataţie de la Rosewood Day, ajungând la 
Spencer şi Hanna, care discutau încet între ele lângă automatele 
cu vânzare. 

— Biata Emily, tocmai îi şoptea Hanna lui Spencer. Tu ai ştiut 
despre... asta? 

Spencer clătină din cap. 

— Habar n-am avut. 

— Ţi-aminteşti când ne furişam în piscina familiei Kahn când ei 
erau plecaţi cu toţii în vacanţă, şi ne bălăceam în pielea goală? 
Murmură Hanna. Ţi-aminteşti de câte ori ne am schimbat hainele 
laolaltă? Niciodată nu m-am simţit aiurea. 

— Nici eu, se amestecă Aria, ferindu-se din cale, astfel încât 
un băiat din anul întâi să-şi poată scoate cutia cu răcoritoare din 
automatul cu Coca. 

— Credeţi că vreuna dintre noi i s-o fi părut drăguță? întrebă 
Hanna, făcând ochii mari. Dar eu eram grasă rău pe-atunci, 
adăugă, pe un ton uşor dezamăgit. 

— A este cea care a distribuit fluturaşii ăştia, le zise Aria 
Hannei şi lui Spencer. Apoi, arătă spre bazin. A s-ar putea să fie 
aici. 

Priviră toate spre sală. Concurenţii erau pe blocstarturi, 
aşteptând. Rechinul cap-de-ciocan, mascota echipei, defila în sus 
şi-n jos, de-a lungul bazinului. Tribunele erau încă ticsite. 

— Şi ce-ar trebui să facem? întrebă Hanna, mijindu-şi ochii. Să 
oprim concursul? 


— Ar trebui să nu facem nimic, replică Spencer, trăgându-şi 
fermoarul hanoracului ei Burberry kaki până la bărbie. Dacă 
umblăm după A, e posibil ca A să se enerveze... Şi să iasă şi mai 
rău. 

— A. E. Aici! repetă Aria. Asta ar putea să fie marea noastră 
şansă! 

Spencer privi spre mulţimea de copii din hol. 

— Eu... trebuie să plec. 

Şi, cu asta, ţâşni pe uşile turnante şi traversă în goană 
parcarea. 

Aria se întoarse spre Hanna. 

— Spencer a fugit de-aici de parcă ea ar fi fost A, glumi pe 
jumătate. 

— Am auzit că e în finală la nu ştiu ce mare concurs de eseuri, 
zise Hanna, scoţându-şi pudra compactă Chanel şi începând să-şi 
tamponeze bărbia. Ştii că devine maniacă atunci când e vorba 
despre concursuri. Probabil s-a dus acasă, să înveţe. 

— Corect, aprobă încet Aria. 

Poate că Spencer avea dreptate: poate că A chiar ar fi făcut 
ceva mai rău, dacă începeau să cerceteze tribunele. 

Deodată, cineva din spate îi trase gluga de pe cap. Aria se 
răsuci ca un titirez. 

— Mike, icni ea. Dumnezeule. 

Fratele ei zâmbi cu gura până la urechi. 

— Ai pus şi tu mâna pe vreo poză cu acţiunea lesbi? întrebă el, 
prefăcându-se că linge fotografia cu Emily şi Maya. Poţi să-mi 
faci rost de numărul de telefon al lui Emily? 

— Categoric, nu, îl repezi ea, măsurându-l din privire. Şapca 
STX de lacrosse îi turtea părul negru-albăstrui, şi avea pe el 
vindiacul alb-albastru al echipei de juniori de la Rosewood Day. 
Aria nu-l mai văzuse de aseară. 

— Aşa, zise Mike, punându-şi mâinile în şolduri. Am auzit c-ai 
fost aruncată afară din casă. 

— N-am fost aruncată afară, se apără Aria. Doar am crezut c- 
ar fi mai bine dacă stau în altă parte, pentru o vreme. 

— Şi te-ai mutat la Sean? 

— Mda, răspunse Aria. După ce Ella îi ceruse să plece, Aria îl 
sunase pe Sean, total isterică. Nu căutase o invitaţie... Insă Sean 
i-o oferise, spunându-i că nu-i va deranja, pe el ţi pe părinţii lui, 
absolut deloc. 


Hanna rămase cu gura căscată. 

— Te muţi la Sean? Vrei să spui, la el acasă? 

— Hanna, nu de bunăvoie, se grăbi Aria să-i explice. E caz de 
forţă majoră. 

Hanna îşi abătu privirea. 

— Cum crezi. Nu mă mai interesează. Oricum, n-o să-ţi placă. 
Toată lumea ştie că să stai cu părinţii iubitului înseamnă 
sinucidere pentru o relaţie. 

Şi se răsuci pe călcâie, croindu-şi drum prin mulţime către 
ieşire. 

— Hanna! protestă Aria, însă Hanna nu se mai întoarse din 
drum. li aruncă o privire fioroasă lui Mike. Chiar trebuia să 
pomeneşti despre asta când ai văzut-o acolo? Chiar nu ai nici pic 
de tact? 

Mike ridică din umeri. 

— Scuze, la mine nu vorbeşte sindromul premenstrual. 

Îşi scoase un baton PowerBar din buzunar şi începu să 
mănânce, fără să se deranjeze să-i ofere şi Ariei. 

— Te duci la petrecerea Monei? o întrebă. 

Aria îşi răsfrânse buza. 

— Nu ştiu sigur. Încă nu m-am gândit la asta. 

— Eşti deprimată, sau ce? se interesă Mike, cu gura plină. 

Aria nu avu nevoie să se gândească prea intens. 

— Cam, zise. Adică... Tata a plecat de-acasă. Tu cum te simţi? 

Expresia feţei lui Mike se schimbă, de la una deschisă şi 
glumeaţă, la una împietrită şi prudentă. Lăsă foaia de hârtie să-i 
cadă pe lângă corp. 

— Uite, aseară i-am pus mamei câteva întrebări. Ea mi-a zis că 
tata se vedea cu fata aia dinainte să plecăm noi în Islanda. Şi că 
tu ai ştiut. 

Aria îşi vâri în gură vârfurile mai multor şuviţe de păr şi fixă cu 
privirea pubela albastră din colţ. Cineva îi desenase caricatural o 
pereche de sâni pe capac. 

— Mda, recunoscu. 

— Şi-atunci, de ce nu mi-ai spus şi mie? 

Aria îi aruncă o privire. 

— Byron m-a rugat să nu spun. 

Mike muşcă violent din PowerBar. 

— Cu toate astea, n-ai avut probleme să-i spui lui Alison 
DiLaurentis. Şi nici ea n-a avut probleme să spună asta într-o 


filmare care e peste tot /a ştiri. 

— Mike... începu Aria. Ei nu i-am spus. Era cu mine când a 
întâmplat. 

— Aşa o fi, mormăi Mike, ciocnindu-se de rechinul-mascotă în 
timp ce se repezea furios pe uşile duble ale sălii. Aria se gândi 
dacă să se ducă după el, dar renunţă. Işi aminti, dintr-odată, de 
acea vreme din Reykjavik când era vorba să facă pe dădaca 
pentru Mike, însă în loc de asta, se dusese la izvorul geotermal 
Blue Lagoon cu iubitul ei, Hallbjorn. Când se întorsese, mirosind a 
sulf şi plină de săruri terapeutice, descoperise că Mike pusese pe 
foc jumătate din îngrăditura de nuiele a curţii din spate... şi, într- 
adevăr, fusese vina ei. II observase pe Mike că ochea nerăbdător 
chibriturile din bucătărie înainte ca ea să plece spre lagună. Ar fi 
putut să-l oprească. Probabil c-ar fi putut să-l oprească şi pe 
Byron. 


— Aşa că asta e camera ta, zise Sean, conducând-o pe Aria prin 
coridorul pardosit cu mahon, de o curăţenie impecabilă, până 
într-un dormitor spaţios, alb. Avea o fereastră-balcon, cu băncuţă 
în faţă, cu perdele albe, diafane, şi un buchet de flori albe pe 
măsuţa de lângă pat. 

— Imi place mult, răspunse Aria. Camera semăna cu cea din 
hotelul-boutique parizian în care locuise familia ei, în vremea în 
care Byron era intervievat la televiziunea pariziană în calitate de 
expert în gnomi. Eşti sigur că nu-i o problemă să stau aici? 

— Absolut, o asigură Sean, sărutând-o, cast, pe obraz. Acum 
te las să te instalezi. 

Aria privi afară, pe fereastră, cerul trandafiriu al serii de marţi, 
şi nu se putu abţine să nu compare priveliştea cu cea de la ea 
de-acasă. Domeniul familiei Ackard era ascuns în adâncul pădurii 
şi înconjurat de cel puţin zece pogoane de teritoriu virgin. Cea 
mai apropiată proprietate, un monolit gen castel, cu turnulețe în 
stil medieval, era la o distanţă mai mare decât trei terenuri de 
fotbal puse cap la cap. In timp ce casa Ariei era situată într-un 
cartier drăguţ, dar cam prăpădit, din apropierea centrului 
universitar. Singurul lucru pe care-l putea vedea din curtea 
vecinilor era nefericita lor colecţie de scăldători pentru păsări, 
animale din piatră şi jochei pentru peluză“. 


10 Mici statui înfăţişând bărbaţi costumaţi în jochei, folosite ca ornamente 


— E totul în regulă cu camera? se interesă doamna Ackard, 
mama vitregă a lui Sean, când Aria cobori în bucătărie. 

— E grozavă, răspunse Aria. Vă mulţumesc foarte mult. 

Doamna Ackard îi dărui, ca răspuns, un zâmbet drăguţ. Era o 
femeie blondă, un pic cam durdulie, cu ochi albaştri cercetători şi 
o gură care dădea impresia că zâmbeşte, chiar şi atunci când nu 
era aşa. Dacă Aria închidea ochii i se gândea la imaginea unei 
mame, doamna Ackard se apropia foarte mult de ce-şi imagina 
ea. Sean îi povestise că, înainte să se mărite cu tatăl lui, ea 
lucrase ca redactor al unei reviste din Philadelphia, însă acum 
era gospodină cu program nonstop, menţinând în permanenţă 
monstruoasa casă a familiei Ackard bună de tras în poză. Merele 
aşezate în bolul din lemn de pe masa din bucătărie nu aveau nici 
cea mai mică pată, revistele de pe etajera din living erau toate 
aranjate în aceeaşi direcţie, iar ciucurii uriaşului covor persan 
erau perfect drepţi, ca şi cum tocmai ar fi fost periaţi. 

— Pregătesc ravioli cu ciuperci, anunţă doamna Ackard, 
invitând-o pe Aria să se apropie şi să adulmece sosul din cratiţă. 
Mi-a spus Sean că eşti vegetariană. 

— Sunt, răspunse timidă Aria. Dar nu trebuie să vă deranjaţi 
pentru mine. 

— Nu-i niciun deranj, replică doamna Ackard, cu multă căldură 
în glas. Mai aveau la masă cartofi fierţi şi tăiaţi cu cuțitul zimţat, 
o salată de roşii, ca şi o franzelă-gurmet din şapte cereale, de la 
Fresh Fields, despre care Ella pufnea mereu în batjocură, 
declarând că oricine plăteşte 10,99 dolari pentru o mână de făină 
cu apă trebuie să se caute la căpăţână. 

Doamna Ackard scoase lingura de lemn din cratiţă şi-o aşeză 
pe masă. 

— Erai bună prietenă cu Alison DiLaurentis, nu-i aşa? Am văzut 
filmarea cu voi la ştiri. 

Aria îşi ascunse capul între umeri. 

— Aşa e, încuviinţă, cu un nod în gât. Faptul c-o văzuse pe Ali, 
atât de plină de viaţă, în filmuleţul acela, îi readusese toată 
mâhnirea la suprafaţă. 

Spre surprinderea Ariei, doamna Ackard o cuprinse cu braţul 
pe după umeri şi-o strânse uşor. 


pentru peluze în unele regiuni din Statele Unite, cu predilecție de 
afroamericani. 


— Nici nu ştii cât regret, murmură ea. Nu pot să-mi imaginez 
cât e de greu. 

Din cauza lacrimilor, pe Aria o usturau ochii. Se simţea bine să 
fie cuibărită în braţele unei mame, chiar dacă nu era mama ei. 

Sean stătu lângă Aria la masă, şi totu/ fu în antiteză cu ce se- 
ntâmpla acasă la Aria. Toţi îşi aşternură şervetele în poală, nu se 
auzi vreun televizor bâzâind în fundal, iar domnul Ackard, un 
bărbat înalt şi musculos, cu chelie, dar cu un zâmbet carismatic, 
nu-şi citi ziarul la masă. Mai tinerii gemeni Ackard, Colin şi Aidan, 
nu stătură cu coatele pe masă şi nu se împunseră reciproc cu 
furculiţele; Aria nici nu-şi putea închipui de ce atrocități ar fi fost 
capabil Mike, în cazul în care ar fi avut un frate geamăn. 

— Mulţumesc, zise ea, când doamna Ackard îi mai turnă lapte 
în pahar, chiar dacă Byron şi Ella afirmau mereu că laptele 
conţine hormoni sintetici şi poate să provoace cancer. Aria îi 
povestise lui Ezra despre faptul că laptele era tabu pentru 
părinţii ei, în seara petrecută în apartamentul lui cu câteva 
săptămâni în urmă. Ezra râsese, zicând că şi familia lui avea o 
manie asemănătoare, dar cu privire la musli. 

Aria îşi lăsă jos furculita. Cum de se strecurase Ezra în 
paşnicele ei gânduri de la masă? Aruncă o privire rapidă spre 
Sean, care ducea la gură o furculiţă plină de cartofi. Se aplecă 
spre el şi-l atinse uşurel pe încheietura mâinii. El îi zâmbi. 

— Sean ne-a zis că urmezi şi cursuri pentru avansați, Aria, zise 
domnul Ackard, înfigându-şi furculiţa într-un morcov. 

Aria ridică din umeri. 

— Doar la engleză şi la arte plastice. 

— Literatura engleză a fost specializarea mea în facultate, 
interveni, entuziastă, doamna Ackard. Acum, ce citeşti? 

— Litera stacojie. 

— Ador romanul acesta! strigă doamna Ackard, sorbind puţin 
vin roşu. Arată foarte bine cât de restrictivă era societatea 
puritană. Biata Hester Prynne! 

Aria îşi muşcă obrazul pe dinăuntru. Măcar dac-ar fi vorbit cu 
doamna Ackard înainte s-o fi însemnat pe Meredith! 

— Litera stacojie, murmură domnul Ackard, ducându-şi un 
deget la buze. Au făcut şi film din cartea asta, nu? 

— Mhi, confirmă Sean. Cu Demi Moore. 

— Cel în care tipul se îndrăgosteşte de o fată mult mai tânără, 
nu? insistă domnul Ackard. Foarte scandalos! 


Aria inspiră scurt. Avea impresia că toată lumea e eu ochii pe 
ea, însă în realitate numai Sean o privea. Făcuse ochii mari şi se 
pleoştise la faţă, ruşinat. Scuze, grăia expresia lui. 

— Nu, David, îl corectă, încetişor, doamna Ackard, pe un ton 
care dădea de înţeles că avea ea ceva idee despre situaţia Ariei. 
Tu vorbeşti despre Lolita. 

— A! Aşa e, zise domnul Ackard, ridicând din umeri şi părând 
să nu-şi fi dat seama de gafă. Le tot încurc, se justifică el. 

După masă, Sean şi gemenii urcară să-şi facă temele, aşa că 
Aria le urmă exemplul. Camera ei de oaspeţi era liniştită şi 
primitoare. La un moment dat, doamna Ackard intrase să-i pună 
o cutie de Kleenex şi un vas cu levănţică pe noptieră. Mirosul 
bătrânesc al florilor umplea aerul din cameră. Aria se trânti pe 
pat, porni televizorul, alegând canalul local de ştiri, ca să aibă 
companie, şi-şi deschise laptopul, intrând pe Gmail. Avea un 
mesaj nou. Numele expeditorului nu era altceva decât un şir de 
litere şi cifre învălmăşite. Simţind că i se opreşte inima din 
bătaie, Aria îl deschise cu dublu-click. 


Aria: nu crezi că Sean ar trebui să afle despre orele 
suplimentare pe care le-ai făcut cu un anumit profesor de 
engleză? In definitiv, adevăratele relații se clădesc pe adevăr. - A 


Tocmai atunci, încălzirea centrală se opri, determinând-o pe 
Aria să se ridice în capul oaselor, îndreptându-şi spinarea. Afară, 
o creangă trosni. Apoi, o alta. Cineva o urmărea. 

Se strecură până la fereastră şi privi cu atenţie afară. Pinii 
aruncau umbre zgrunţuroase peste terenul de tenis. O cameră 
de supraveghere, cocoţată pe marginea casei, se iuţea încetişor 
de la dreapta la stânga. Un licăr de lumină, apoi... nimic. 

Când privi din nou prin cameră, ceva de la ştiri îi atrase 
atenţia. O nouă semnalare a hărțuitorului, scria pe banda din 
josul ecranului. 

— Am primit informaţii conform cărora câteva persoane ar fi 
zărit pe Hărţuitorul din Rosewood, se auzi vocea unui reporter, 
atunci când Aria dădu volumul mai tare. Rămâneţi cu noi pentru 
amănunte. 

Apăru imaginea unei maşini de poliţie în faţa unui colos de 
casă, cu turnulețe ca ale unui castel. Aria se întoarse din nou 
spre fereastră: iată-le. Şi, după cum se aştepta, zări acum şi 


lumina albastră a girofarului poliţiei fulgerând în depărtare, 
printre pini. 

leşi pe coridor. Uşa camerei lui Sean era închisă; dincolo de ea 
se auzea muzica formaţiei Bloc Party. 

— Sean? strigă ea încetişor. Impinse uşurel uşa, deschizând-o. 
Cărţile lui erau împrăştiate pe tot biroul, însă scaunul era gol. Pe 
patul perfect aranjat era o urmă, în locul în care se aflase trupul 
lui. Fereastra rămăsese deschisă, şi prin ea pătrundea un vânt 
rece, care mişca perdelele într-un dans fantomatic. 

Aria nu ştia ce-ar mai putea să facă, aşa că se întoarse la 
computerul ei. Chiar în momentul în care primea un nou e-mail: 


P.S. Poate că sunt eu o pacoste, dar nu merg până la crimă. 
lată o ştire pentru neştiutori: cineva voia ceva care-i aparținea lui 
Ali. Criminalul e mai aproape decât crezi. - A 


12 


O, VIAŢA DE LA CURIE! 


Marţi seara, Hanna se plimba agale prin îmbulzeala din King 
James Mall, privindu-şi dezorientată telefonul BlackBerry. li 
expediase Monei un SMS, întrebând-o: N mai întâlnim pt proba 
mea d rochie?, însă nu primise răspuns. 

Probabil că Mona era încă supărată pe ea din cauza chestiei cu 
Amicversarea, dar ce să-i faci? Hanna încercase să-i explice 
motivul prezenţei fostelor ei prietene la ea acasă, însă Mona o 
întrerupsese înainte ca măcar să-şi poată începe argumentaţia, 
declarându-i pe cel mai glacial ton cu putinţă: „V-am văzut, pe 
tine şi pe drăguţele tale, la ştiri, felicitări pentru marele tău 
debut la TV.” După care închisese. Categoric, era enervată, însă 
Hanna ştia că Mona nu putea să ţină supărarea multă vreme. 
Dac-ar fi tinut-o, atunci cine i-ar mai fi fost cea mai bună 
prietenă? 

Hanna trecu de Rive Gauche, braseria din mall în care ar fi 
trebuit să-şi petreacă aseară cina festivă de Amicversare. Era o 
imitație după localul Balthazar, din New York, care la rândul lui 
copia miliarde de cafenele din Paris. Zări un grup de fete aşezate 
pe băncuţa preferată a ei şi a Monei. Una dintre acestea era 
Naomi. Alături de ea era Riley. lar fata de lângă ea era... Mona. 

Hanna se opri, descumpănită. Ce căuta Mona cu... e/e? 

Chiar dacă luminile din Rive Gauche erau estompate, pentru o 
atmosferă romantică, Mona îşi purta ochelarii ei de aviator, cu 
lentile roz. Naomi, Riley, Kelly Hamilton şi Nicole Hudson - 
căţeluşele lui Naomi şi Riley, eleve în anul al doilea - o 
înconjurau, iar în centrul mesei zăcea un platou mare, neatins, cu 
cartofi prăjiţi. Mona părea să se fi lansat într-o istorisire, 
agitându-şi braţele cu vioiciune şi căscându-şi ochii ei albaştri. 
Ajunse la poantă, şi celelalte începură să chirăie. 

Hanna îşi îndreptă umerii. Pătrunse cu paşi apăsaţi printre 
uşile maronii, cu aspect de vechi, ale cafenelei. Naomi fu cea 
dintâi care o remarcă. O înghionti pe Kelly, după care şuşotiră 


ceva între ele. 

— Ce faceţi voi aici? se răsti Hanna, profilându-se peste Naomi 
şi Riley. 

Mona se rezemă pe coate. 

— Ei, ca să vezi, ce surpriză! Nu ştiam că mai vrei să faci parte 
din Curte, din moment ce eşti atât de ocupată cu prietenele tale 
de altădată, replică, azvârlindu-şi părul peste umeri şi sorbind 
din Diet Coke. 

Hanna îşi dădu ochii peste cap şi se aşeză în capătul băncuţei 
tapiţate în roşu-închis. 

— Normal că mai vreau să fac parte din Curte, căţea de 
operetă! 

Mona îi adresă un zâmbet blajin. 

— Culcat, potaie dolofană! 

— Javră, ripostă Hanna. 

— Paraşută, replică Mona. Hanna izbucni în râs... şi exemplul îi 
fu urmat de Naomi, de Riley şi de celelalte. Uneori, ea şi Mona se 
avântau în certuri simulate de genul acesta, chiar dacă în mod 
normal nu aveau şi spectatori. 

Mona îşi răsuci o şuviţă de păr blond-pal pe deget. 

— İn orice caz, am hotărât că, cu cât suntem mai multe 
nebune, cu atât o să fie mai distractiv. Curțile mărunte sunt 
plicticoase. Vreau ca petrecerea asta să radă tot! 

— Suntem nemaipomenit de emoţionate, izbucni Naomi. Abia 
aştept să probez rochiile Zac Posen alese de Mona pentru noi. 

Hanna le fulgeră cu un zâmbet încordat. Toate astea chiar n- 
aveau logică. Toată lumea din Rosewood ştia că Naomi şi Riley o 
vorbeau pe Hanna pe la spate. Şi nu Mona fusese cea care 
jurase, nu mai departe de anul trecut, c-o s-o dispreţuiască toată 
viaţa pe Naomi, după ce Naomi răspândise bârfa că Mona şi-ar fi 
făcut grefe de piele? Atunci, Hanna se prefăcuse că se 
împrieteneşte cu Naomi: pretinse că se certase cu Mona, îi 
câştigase încrederea lui Naomi, după care şterpelise o simpatică 
scrisorică de amor către Mason Byers, din caietul lui Naomi. Apoi, 
chiar în ziua imediat următoare, Hanna postase, sub pavăza 
anonimatului, scrisoarea pe reţeaua intranet de la Rosewood 
Day, toată lumea râsese şi totul revenise la normal. 

Dintr-odată, Hanna avu o revelaţie. Evident! Mona se prefăcea 
prietenă cu celelalte! Asta avea întru totul logică. Se simţi un pic 
mai bine fiindcă-şi dăduse seama de ceea ce se petrecea, dar tot 


avea nevoie să i se confirme. Îşi îndreptă privirea spre Mona. 

— Auzi, Mon, pot să vorbesc cu tine o clipă? Intre patru ochi? 

— Nu pot acum, Han, răspunse Mona, consultându-şi ceasul 
Movado. Intârziem la probă. Hai! 

Şi, cu asta, Mona se ridică de la masă şi ieşi tacticoasă din 
restaurant, clămpănind cu tocurile ei de opt centimetri pe 
lucioasa podea din lemn de nuc. Celelalte o urmară. Hanna 
întinse mâna după enorma ei geantă Gucci, însă fermoarul 
acesteia rămăsese desfăcut, şi tot conţinutul i se revărsă pe 
masă. Toate accesoriile pentru machiaj, portofelul, vitaminele, 
pastilele de Hydroxycuti!! pe care le şterpelise acum o mie de ani 
de la o farmacie GNC”, însă-i fusese cam frică să le ia... totul. Se 
repezi să le strângă, cu ochii pe Mona şi pe celelalte, care se 
îndepărtau, făcând slalom printre mese. Ingenunche, străduindu- 
se cu febrilitate să îndese totul în geantă cât mai repede cu 
putinţă. 

— Hanna Marin? 

Hanna tresări. Văzu deasupra ei o figură cunoscută, un tip 
înalt, cu părul lins, în uniformă de chelner. 

— Sunt Lucas, îi aminti el, trăgându-şi stânjenit de manşetele 
sacoului alb de uniformă de la Rive Gauche. Probabil că nu mă 
recunoşti din cauză că semăn a francez, în echipamentul ăsta. 

— A! exclamă Hanna, plictisită. Salut. _ 

Il cunoştea pe Lucas Beattie de-o viaţă. intr-a şaptea, se 
numărase printre băieţii populari... şi, amănunt bizar, pentru o 
clipă, îi plăcuse de Hanna. Se răspândise vorba că Lucas urma 
să-i trimită Hannei o cutiuţă roşie cu dulciuri, în formă de inimă, 
de Ziua Bomboanelor, sărbătorită în toate şcolile. Când un băiat 
îţi trimitea o cutie cu bomboane în formă de inimă, asta însemna 
iubire, aşa că Hanna aştepta cu multă emotie. 

Dar apoi, cu puţin timp înainte de Ziua Bomboanelor, ceva se 
schimbase. Lucas intrase, dintr-odată, în rândul penibililor. 


11 Supliment alimentar căruia i se făcuse într-o vreme reclamă că ar ajuta la 
pierderea în greutate, retras însă de pe piaţă după ce autorităţile au constatat 
că poate provoca afecţiuni renale, fiind considerat răspunzător chiar şi pentru 
un caz de deces. 

12 General Nutrition Centers, lanţ de farmacii cu sediul central în S.U.A., 
specializat în comercializarea cu amănuntul a vitaminelor, a suplimentelor 
alimentare, a produselor din plante, a suplimentelor pentru diete sau a 
fortificantelor pentru sportivi. 


Prietenii lui începuseră să-l ignore, fetele, să râdă de el, şi peste 
tot începu să se răspândească, năvalnic, zvonul cum că el ar fi 
hermafrodit. Hannei nu-i venea să creadă cât de ghinionistă 
putea să fie, însă se întreba în taină dacă nu cumva el fusese 
retrogradat de la elev popular la fraier tocmai pentru că se 
hotărâse să-i placă de ea. Chiar dacă era prietenă cu Ali D, tot o 
fraieră grasă, penibilă şi mototoală rămânea. lar atunci când el îi 
trimisese bomboanele, Hanna şi le ascunsese în dulăpiorul din 
vestiarul de la şcoală, nici măcar nu-i mulţumise. 

— Ce mai faci? îl întrebă, indiferentă. Lucas rămăsese, în 
destul de mare măsură, la categoria fraierilor. 

— Nu cine ştie ce, îi răspunse Lucas, înflăcărat. Dar tu? 

Hanna îşi dădu ochii peste cap. Nu avusese de gând să 
pornească o conversaţie. 

— Trebuie să plec, zise, cu privirea îndreptată spre curtea 
interioară. Mă aşteaptă prietenele mele. 

— De fapt... Lucas porni după ea spre ieşire. Prietenele tale au 
uitat să plătească nota, se justifică el, scoțând iute la iveală o 
copertă din piele. Doar dacă, hm, nu cumva vrei să plăteşti tu, de 
data asta. i 

— A! exclamă Hanna, încurcată. Işi drese glasul. Drăguţ din 
partea Monei, s-o înştiinţeze. Da, nu e o problemă, zise. 

Lucas îi trecu prin terminal cardul AmEx şi-i dădu chitanţa s-o 
semneze, după care Hanna ieşi grăbită din Rive Gauche, fără să-i 
mai dea vreun bacşiş... sau să-şi ia rămas-bun de la Lucas. Cu 
cât se gândea mai mult la asta, cu atât era mai stârnită de faptul 
că Naomi şi Riley făceau parte din Curtea Monei. In Rosewood, 
era obiceiul ca fetele de la Curte să se întreacă între ele, care 
izbuteşte să-i facă sărbătoritei cel mai frumos cadou. Un bilet 
pentru o zi la Blue Springs Spa sau un bon pentru cadouri de la 
Prada nu însemnau nici ele mare lucru: cadoul câştigător trebuia 
sa fie ceva ieşit din comun. Cea mai bună prietenă a Juliei 
Rubinstein îi angajase stripperi care să dea un spectacol după 
petrecere, într-un cerc restrâns... şi fuseseră stripperi super, nu 
doar pachete de muşchi fără creier. lar Sarah Davies îşi 
convinsese tatăl s-o angajeze pe Beyonce ca să-i cânte „Mulţi ani 
trăiască” sărbătoritei. Din fericire pentru ea, Naomi şi Riley erau 
tot atât de ingenioase ca puii nou-născuţi de panda de la grădina 
zoologică din Philadelphia, Hanna era capabilă să le surclaseze 
chiar şi în cele mai rele zile ale ei. 


Îşi auzi BlackBerry-ul bâzâind în geantă, aşa că-l scoase de- 
acolo. Avea două mesaje noi. Primul, de la Mona, sosise şase 
minute în urmă. 


Unde umbli, javră? Dacă mai întârzii mult, se enervează 
croitoreasa. - Mon 


Însă cel de-al doilea SMS, sosit două minute mai târziu, era de 
la un număr neafişat. Şi expeditorul n-avea cum să fie altcineva. 


Dragă Hanna, Chiar dacă n-om fi în relații de prietenie, avem 
inamici comuni. Aşa că iată două ponturi: una dintre vechile tale 
prietene îți ascunde ceva. Ceva foarte important Cât despre 
Mona... Află că nici ea nu ţi-e prietenă. Aşa că păzeşte-ţi spatele. 
-A 


13 


BUNĂ ZIUA, MĂ NUMESC EMILY 
ŞI SUNT GAY 


În seara aceea, la ora 7:17, Emily intra cu maşina pe aleea din 
faţa casei. După ce ieşise în fugă din sala pentru nataţie, se 
plimbase prin Muzeul Ornitologic din Rosewood ore întregi. 
Rândunelele ciripind de zor, răţuştele vesele şi papagalii 
domesticiţi o mai calmaseră. Era un loc bun în care să evadeze 
din realitate... şi să fugă de o anumită fotografie incriminantă. 

Toate luminile din casă erau aprinse, inclusiv în dormitorul 
împărţit de Emily şi Carolyn. Cum putea ea să-i explice familiei 
fotografia? Ar fi vrut să spună că sărutul cu Maya din imaginea 
aceea fusese doar în glumă, că-i jucase cineva o farsă. Ha, ha, ce 
scârbos, să se sărute fetele între ele! 

Dar nu era adevărat, şi-o durea inima din cauza asta. 

Prin casă era un miros cald şi primitor, ca un amestec de cafea 
şi flori uscate. Mama ei pornise figurinele Hummel din vitrina de 
pe hol. Micile siluete, a unui băiat mulgând o vacă şi a unei fete 
în şpilhozen împingând o roabă, se roteau lent. Emily trecu prin 
holul cu tapet floral către living. Ambii ei părinţi stăteau pe 
canapeaua înflorată. Pe fotoliul dublu era o femeie mai în vârstă. 

Mama ei o întâmpină cu un zâmbet înlăcrimat. 

— Ei, bună, Emily. 

Emily clipi de câteva ori. 

— Aăă... bună... 

Işi plimbă privirea de la părinţii ei la străina de pe fotoliu şi 
înapoi. 

— Vrei să intri? o întrebă mama ei. E cineva aici care a venit 
să te vadă. 

Femeia mai în vârstă, îmbrăcată în pantaloni negri largi, cu 
talie înaltă, şi un sacou verde-mentă, se ridică şi-i întinse mâna. 

— Eu sunt Edith, se prezentă, zâmbind. Mă bucur să te cunosc, 
Emily. De ce nu stai jos? 


Tatăl lui Emily se repezi în sufragerie şi-i aduse târâş un scaun 
şi lui Emily. Ea se aşeză şovăind, pradă neastâmpărului. Era 
aceeaşi senzaţie pe care o avea când vechile ei prietene se jucau 
de-a perna: una dintre ele se învârtea prin living, legată la ochi, 
iar la un moment dat, celelalte se apucau s-o bombardeze cu 
perne. Lui Emily nu-i plăcea jocul acesta - nu putea să sufere 
momentele acelea de încordare, imediat premergătoare celui în 
care începeau s-o pocnească - dar tot îl juca de fiecare dată, 
fiindcă-i plăcea tare mult lui Ali. 

— Fac parte dintr-un program intitulat Vârfurile Copacilor, îi 
explică Edith. Părinţii tăi mi-au povestit despre problema pe care 
o ai. 

Stând pe lemnul gol al scaunului din sufragerie, Emily se 
încordă şi mai mult. 

— Problema? repetă ea. Simţi un gol în stomac. Avea senzaţia 
că ştia ce voia să spună cu problema. 

— Sigur că este o problemă, rosti mama ei, cu vocea 
sugrumată. Fotografia aceea... cu fata cu care noi ţi-am interzis 
să te vezi... s-a întâmplat şi în alte situaţii? 

Emily îşi pipăi nervoasă cicatricea din palma stângă, cu care 
se alesese atunci când Carolyn o străpunsese din greşeală cu 
foarfeca pentru grădinărit. Crescuse cu dorinţa arzătoare de a fi 
cât mai ascultătoare şi mai manierată cu putinţă, şi nu era 
capabilă să-şi mintă părinţii; sau, cel puţin, nu convingător. 

— Da, s-a întâmplat şi în alte rânduri, cred, bâigui ea. 

Mama ei lăsă să-i scape un mic scâncet îndurerat. 

Edith îşi ţugui buzele zbârcite, conturate cu fucsină. Mirosea a 
babă, a naftalină. 

___— Ceea ce simţi tu nu e ceva permanent. E o boală, Emily. 
Insă noi, cei de la Vârfurile Copacilor, te putem vindeca. Am 
reabilitat multe ex-gay de la demararea programului. 

Emily hohoti răguşit. 

— EX... gay? Lumea începu să se învârtească în jurul ei, apoi 
să se întoarcă la locul cuvenit. Părinţii ei o priveau cu o făţarnică 
siguranţă de sine, ţinându-şi strâns cu ambele mâini ceştile de 
cafea. 

— Interesul tău faţă de femeile tinere nu este de natură 
genetică, şi nici ştiinţifică, ci ţine doar de anturaj. Prin 
intermediul consultaţiilor, te vom ajuta să alungi... ispitele, ca să 
spun aşa. 


Emily strânse cu putere braţele scaunului. 

— Sună cam... bizar. A 

— Emily! o mustră mama ei. Işi educase copiii să nu dea 
niciodată dovadă de lipsă de respect faţă de adulţi. Insă Emily 
era prea năucită ca să mai simtă stânjeneala. 

— Nu e deloc bizar, replică voioasă Edith. Nu-ţi face griji dacă 
nu înţelegi totul de la început. Mulţi dintre recruţii noştri nu 
înţeleg. 

Işi întoarse privirea spre părinţii lui Emily. 

— Avem un splendid palmares în privinţa reabilitărilor, în zona 
metropolitană Philadelphia. 

Emily simţi că-i vine să vomite. Reabilitări? Cercetă chipurile 
părinţilor ei, însă nu găsi nimic. Intoarse ochii spre stradă. Dacă 
următoarea maşină care trece e albă, asta nu se-ntâmplă în 
realitate, îşi zise. Dacă e roşie, se-ntâmplă. Un automobil trecu în 
viteză. Cum era de aşteptat, avea culoarea roşie. 

Edith îşi puse ceaşca pe farfuriuţă. 

— Vom trimite o îndrumătoare de vârsta ta, care să discute cu 
tine. Cineva care a trecut nemijlocit prin program. E elevă în 
ultimul an la liceul din Rosewood şi se numeşte Becka. E foarte 
drăguță. Doar o să staţi de vorbă. lar pe urmă, vom discuta 
despre includerea ta în program aşa cum se cuvine. OK? 

Emily îşi privi părinţii. 

— Nu am timp să stau de vorbă cu nimeni, insistă ea. Am 
antrenament la înot în fiecare dimineaţă şi după şcoală, iar în 
restul timpului, am teme de făcut. 

Mama ei îi răspunse cu un zâmbet încordat. 

— ţi faci tu timp. Ce-aţi zice să fie mâine, la prânz? 

Edith încuviinţă. 

— Sunt sigură că ar fi foarte bine. 

Emily îşi frecă tâmplele, care-i zvâcneau de durere. Deja o ura 
pe Becka, şi nici măcar nu ajunsese s-o cunoască. 

— Foarte bine, cedă ea. Spuneţi-i să ne întâlnim la capela 
Lorence. 

Nici prin gând nu-i trecea lui Emily să stea de vorbă cu Micuța 
Domnişoară din Vârfurile Copacilor în autoservirea şcolii. Şi-aşa, 
mâine avea să fie groaznic la şcoală şi fără asta. 

Frecându-şi mâinile, Edith se ridică. 

— Aranjez eu tot ce trebuie. 

Emily aşteptă, rezemată de peretele antreului, în timp ce 


părinţii ei îi întindeau pardesiul lui Edith şi-i mulţumeau pentru 
vizită. Apoi, Edith porni pe poteca betonată din faţa casei Fields, 
spre maşina ei. Când se întoarseră din nou la ea, părinţii lui 
Emily aveau pe chipuri expresii precaute, serioase. 

— Mami, tati... începu Emily. 

Mama ei se răsuci brusc. 

— Fata aceea, Maya, se cam pricepe la şmecherii, hm? 

Emily făcu un pas înapoi. 

— Nu Maya a împrăştiat fotografia. 

Doamna Fields o examină pe Emily cu atenţie, după care se 
aşeză pe canapea şi-şi sprijini capul în palme. 

— Emily, ce-o să ne facem noi acum? 

— Cum adică, noi? 

Mama ei îşi ridică privirea. 

— Chiar nu-ţi dai seama că se răsfrânge asupra noastră, a 
tuturor? 

— Nu eu am bătut toba, protestă Emily. 

— N-are importanţă cum s-a întâmplat, o întrerupse mama ei. 
Important e că totul a devenit public. 

Se ridică şi privi canapeaua, după care luă o pernă 
ornamentală şi-o izbi cu pumnul, ca s-o înfoaie. O aşeză la loc, 
alese alta şi-şi reluă ritualul. Buf. Le izbea cu mai multă putere 
decât ar fi fost necesar. 

— Nu-ţi dai seama ce şoc a fost să te vedem într-o astfel de 
fotografie, Emily, zise apoi doamna Fields. Un şoc oribil. Şi să mai 
aflăm pe urmă că s-a întâmplat în mai multe rânduri... ei bine... 

— Imi pare rău, scânci Emily. Dar poate că nu e... 

— Ţi-a trecut măcar o dată prin gând cât de greu ne este 
nouă, tuturor celorlalţi? o întrerupse din nou doamna Fields. 
Suntem toţi... în fine, Carolyn a venit acasă plângând. lar fratele 
şi sora ta m-au sunat amândoi, oferindu-se să vină cu primul 
avion. 

Luă altă pernă. Buf, buf. Câţiva fulgi săriră şi plutiră prin aer, 
aterizând până la urmă pe covor. Emily se întrebă cum ar fi văzut 
scena cineva care tocmai ar fi trecut prin dreptul ferestrei. Poate 
că, văzând cum zboară fulgii, şi-ar fi închipuit că se întâmplă 
ceva vesel şi copilăresc, în locul a ceea ce era, în realitate. 

Emily îşi simţi limba ca o bucată de plumb în gură. O gheară îi 
râcâia în continuare fundul stomacului. 

— Imi pare rău, şopti. 


În ochii mamei apăru un fulger. Făcu semn cu capul spre tatăl 
lui Emily. 

— Du-te şi adu-o. 

Tatăl ei dispăru în living, şi Emily îl auzi scotocind prin 
sertarele străvechiului lor birou. După câteva clipe, el se întoarse 
cu o foaie scoasă la imprimantă de pe Expedia”. 

— E pentru tine, îi zise domnul Fields. 

Era o rută de călătorie, un zbor din Philadelphia până în Des 
Moines, în statul lowa. Pe numele ei. 

— Nu înţeleg. 

Domnul Fields îşi drese glasul. 

— Doar ca să fie cât mai clar: ori urmezi programul Vârfurile 
Copacilor - cu succes - ori te muţi să stai cu mătuşa ta, Helene. 

Emily clipi, nevenindu-i să creadă. 

— Cu mătuşa Helene... care locuieşte la o fermă? 

— Mai ştii şi altă mătuşă Helene? replică el. 

Emily simţi că ameţeşte. Işi întoarse privirea spre mama ei. 

— Vreţi să mă alungați de-acasă? 

— Să sperăm că nu vom ajunge până acolo, răspunse doamna 
Fields. 

Lacrimile îi năvăliră în ochi lui Emily. Un timp, nu putu să 
spună nimic. Era de parcă i s-ar fi pus pe piept un bloc de 
ciment. 

— Vă rog, nu mă alungaţi de-acasă, şopti ea. O să... osămă 
duc la Vârfurile Copacilor. Bine? 

Îşi lăsă ochii în jos. Aşa se simţea când se întrecea la 
skanderbeg cu Ali: erau de forţe egale şi puteau să se încordeze 
ore în şir, însă până la urmă, Emily ceda, lăsându-şi braţul moale. 
Poate că renunţa mult prea uşor, însă n-avea cum să se lupte cu 
aşa ceva. g 

Un mic zâmbet de uşurare se furişă pe chipul mamei ei. Işi vârî 
foaia cu ruta de călătorie în buzunarul jachetei. 

— Ei, n-a fost greu, nu-i aşa? 

Dar, înainte ca Emily să poată răspunde, părinţii ei ieşiseră 
deja din cameră. 


15 Portal turistic pe internet aparţinând de Expedia, Inc. care oferă servicii de 
rezervare a biletelor de avion, a camerelor de hotel, închirieri auto, croaziere şi 
altele. 


14 


MARELE PRIM-PLAN AL LUI SPENCER 


Miercuri dimineaţă, Spencer se studia cu atenţie în oglinda 
măsuţei ei pentru toaletă din mahon, o piesă Chippendale. 
Măsuţa aparţinea familiei Hastings de două secole, iar pata de 
apă de pe partea de sus se spunea că ar fi fost provocată de 
Ernest Hemingway: îşi pusese pe ea paharul brumat, plin cu 
whisky, în timpul unuia dintre balurile date de stră-stră- 
străbunica lui Spencer. 

Spencer îşi luă peria ei rotundă, din păr de porc ţepos, şi 
începu să-şi pieptene părul cu ea, până o ustură pielea. Jordana, 
reporterul de la Philadelphia Sentinel, avea să apară curând, 
pentru marele ei interviu şi pentru şedinţa foto. Un stilist urma să 
aducă mai multe variante vestimentare, iar coaforul lui Spencer, 
Uri, trebuia să apară dintr-o clipă într-alta, să-i aranjeze părul. 
Tocmai îşi terminase singură machiajul, alegând o înfăţişare 
discretă, rafinată, de chip proaspăt, care spera s-o facă să arate 
inteligentă, stăpână pe sine... şi absolut de/oc ca o plagiatoare. 

Inghiţi în sec şi aruncă o privire spre o fotografie pe care o 
fixase într-un colţ al oglinzii. Era cu vechile ei prietene, pe iahtul 
unchiului lui Ali, în Newport, Rhode Island. Toate arătau trăsnet, 
purtând costume de baie bikini J. Crew asortate şi pălării din paie 
cu boruri largi, zâmbind de parcă ar fi fost zeițe ale mării. 

O să meargă perfect, zise Spencer către imaginea ei din 
oglindă, inspirând adânc. Articolul probabil că va ajunge să 
însemne o măruntă componentă a secţiunii Stil, şi nimeni n-o să-l 
ia în seamă vreodată. Jordana poate că-i va pune două, trei 
întrebări, maximum. Mesajul de ieri de la A - ştiu ce ai făcut - nu 
fusese decât ca s-o sperie, aşa că încercă să-şi ia gândul de la el, 
trimiţându-l într-un ungher dosnic al memoriei. 

Deodată, Sidekick-ul îi piui. Spencer îl luă de pe măsuţă, apăsă 
câteva butoane ca să ajungă la SMS-urile primite, apoi îşi încordă 
privirea spre ecran. 


Mai ai nevoie de avertismente, Spence? Persoana care a 


asasinat-o pe Ali e chiar în fața ta. - A 


Telefonul lui Spencer căzu cu zgomot pe podea. Persoana care 
a asasinat-o pe Ali? Se holbă la reflexia ei din oglindă. Apoi, la 
fotografia cu prietenele, din colţ. Ali ţinea cârma iahtului, iar 
celelalte zâmbeau din spatele ei. 

Şi deodată, ceva la fereastră îi atrase privirea. Se răsuci 
împrejur, însă nu văzu nimic. Nu era nimeni în curtea ei, în afara 
unui răţoi sălbatic care părea să se fi rătăcit. Nimeni în curtea 
casei DiLaurentis, nici a familiei Cavanaugh. Spencer se întoarse 
la loc spre oglindă şi-şi trecu degetele reci peste toată lungimea 
feţei. 

— Salut. 

Spencer tresări. Melissa era în spatele ei, rezemată de patul 
cu baldachin al lui Spencer. Se întoarse brusc, vrând să se 
asigure că reflexia Melissei era reală. Prea se strecurase în 
camera lui Spencer... neauzită. 

— Te simţi bine? se interesă Melissa, jucându-se cu gulerul 
plisat al bluzei ei din mătase verde. Arăţi de parc-ai fi văzut o 
fantomă. 

— Tocmai am primit un SMS foarte ciudat, o luă gura pe 
dinainte pe Spencer. 

— Chiar? Şi ce scria? 

Spencer îşi privi pentru o clipă Sidekick-ul căzut pe covorul 
crem, după care, cu o lovitură de picior, îl împinse mai departe 
sub măsuţa pentru toaletă. Nu-i venea să creadă ca fusese cât 
pe ce să-i spună Melissei despre mesajul lui A. Dar ce voise să 
spună A? Cum era posibil ca persoana care o asasinase pe Ali să 
fie chiar în faţa ei, când ea se privea în oglindă? 

O viziune îi fulgeră prin faţa ochilor. Hai, mă laşi, chicotise 
răutăcioasă Ali. A; citit despre asta în jurnalul meu, nu-i aşa? 

N-aş putea eu să-ți citesc jurnalul, replicase Spencer. şi nici nu 
mă interesează. 

Urmară câteva pete de lumină şi străfulgerări, apoi un vârtej 
alb în mişcare. După care, puf, s-a dus! Spencer clipi furioasă de 
câteva ori, ameţită şi singură în mijlocul holului de la etaj. Părea 
să fi fost o continuare a ciudatei, neclarei amintiri de alaltăieri. 
Dar ce anume? 

Cobori încet treptele, ţinându-se de balustradă pentru sprijin. 
Părinţii ei şi Melissa se strânseseră în jurul canapelei din living. O 


femeie durdulie, brunetă, cu părul creţ şi ochelari negri din 
plastic tip ochi-de-pisică, un tip slăbănog cu o ţăcălie diformă şi 
cu o enormă cameră foto atârnată de gât, şi o fată minionă, de 
origine asiatică, având o şuviţă roz în păr, erau lângă uşa de la 
intrare. 

— Spencer Hastings! ţipă femeia cu părul creţ, de îndată ce o 
depistă pe Spencer. Finalista noastră! 

Işi aruncă braţele în jurul lui Spencer, şi Spencer se pomeni cu 
nasul strivit în sacoul femeii, simţindu-i mirosul ca al cireşelor 
maraschino pe care obişnuia să le comande Spencer pentru 
cocteilurile ei Shirley Temple, la clubul local. Pe urmă, femeia se 
trase înapoi, ţinând-o pe Spencer la o lungime de braţ. 

— Eu sunt Jordana Pratt, redactor la secţiunea stil din 
Philadelphia Sentinel, ţipă ea, după care făcu un semn spre 
celelalte două persoane necunoscute. Ea e Bridget, stilistul 
nostru, iar el, Matthew, fotograful. Cât ne bucurăm să te 
cunoaştem! 

— Asemenea, bolborosi Spencer. 

Jordana îi salută pe părinţii lui Spencer. Pe Melissa o trecu cu 
vederea, nici măcar n-o privi, iar Melissa îşi drese glasul. 

— Hm, Jordana, cred că şi noi ne cunoaştem. 

Jordana miji ochii şi strâmbă din nas, ca şi cum în aer tocmai 
ar fi pătruns un miros neplăcut. Se holbă timp de câteva secunde 
la Melissa. 

— Ne cunoaştem? 

— Mi-ai luat un interviu când am alergat în Maratonul 
Philadelphia, acum vreo doi ani, îi aminti Melissa, îndreptându-şi 
spinarea şi îndesându-şi părul pe după urechi. Mai ştii, la 
stadionul Eames, în faţa muzeului de artă? 

Jordana încă arăta nedumerită. 

— A, grozav, grozav! strigă ea, distrată. Ador maratonul! 

Îşi întoarse din nou privirea spre Spencer, care observă că 
femeia purta la mână un ceas Cartier Tank Americaine... şi nu 
unul dintre cele ieftine, din oţel inoxidabil. 

— Aşa. Vreau să ştiu totul despre tine. Cum îţi place să te 
distrezi, mâncărurile preferate, cine crezi c-o să câştige la 
American Idol, totul. Probabil c-o să fii celebră într-o bună zi, ştii? 
Toţi câştigătorii Orhideei de Aur ajung vedete. 

— Spencer nu urmăreşte American Idol, se amestecă doamna 
Hastings. E prea aglomerată cu toate activităţile ei şi cu 


învăţătura. 

— A luat 2350 de puncte la testul de aptitudini preliminar, 
adăugă mândru domnul Hastings. 

— Cred că fata aia, Fantasia, o să câştige, zise Melissa. Toţi 
tăcură, întorcându-se s-o privească. La American Idol, explică ea. 

Jordana se încruntă. 

— Ea a fost, practic, în primul sezon. 

Se întoarse la loc spre Spencer, ţuguindu-şi buzele roşii, 
lucioase. 

— Aşa. Domnişoară finalistă. Vrem să subliniem cât de 
fantastică şi de inteligentă şi de minunată eşti, dar vrem să fie şi 
distractiv, în acelaşi timp. Eşti propusă pentru un eseu de 
economie... asta-i o chestie care ţine de afaceri, corect? Mă 
gândeam că pictorialul ar putea fi o parodie la Ucenicul. O 
fotografie care să urle: Spencer Hastings: Eşti angajat! O să fii 
într-un costum negru, lucios, o să stai în spatele unui birou 
masiv, şi-o să-i spui unui tip că a primit postul. Sau că şi l-a 
pierdut. Sau că vrei ca el să-ţi prepare un Martini. Nu mă 
interesează ce. 

Spencer clipi, nedumerită. Jordana vorbea foarte repede şi 
gesticula violent cu mâinile. 

— Biroul din camera mea de lucru ar putea să meargă, 
propuse domnul Hastings. E mai încolo, pe coridor. 

Jordana se întoarse spre Matthew. 

— Te duci să vezi? Matthew încuviinţă. 

— Şi am eu un costum negru să-i împrumut, trâmbiţă Melissa. 

Jordana îşi scoase BlackBerry-ul din tocul de la şold şi începu 
să tasteze cu febrilitate ceva. 

— Nu va fi necesar, murmură ea. Avem totul rezolvat. 

Spencer se aşeză pe şezlongul în dungi din living. Mama ei se 
trânti pe băncuţa din faţa pianului. Melissa li se alătură, 
cocoţându-se lângă antica harpă. 

— E cât se poate de emoţionant, gunguri doamna Hastings, 
aplecându-se să-i îndepărteze lui Spencer câteva şuviţe căzute în 
ochi. 

Şi, trebuia s-o recunoască, Spencer adora când lumea se 
gudura în faţa ei. Se întâmpla atât de rar! 

— Oare ce-o să mă întrebe? rosti ea, pe un ton meditativ. 

— A, probabil despre domeniile de interes, despre educaţia ta, 
fredonă doamna Hastings. Ai grijă să-i spui despre taberele 


educaţionale în care te-am trimis. Şi-ţi aminteşti că am început 
să te învăţ franceza când aveai opt ani? In clasa a şasea, ai putut 
să treci deja la franceză avansați, datorită mie. 

Spencer chicoti, acoperindu-şi gura cu palma. 

— Or să mai fie şi alte articole în ediţia de sâmbătă din 
Sentinel, mamă. Nu doar cel cu mine. 

— Poate c-o să te-ntrebe despre eseul tău, rosti Melissa, pe un 
ton neutru. 

Spencer îi aruncă o privire tăioasă. Melissa frunzărea calmă o 
revistă Town & Country, expresia feţei ei netrădând nimic. Chiar, 
oare Jordana avea s-o întrebe despre eseu? 

Bridget se întoarse, ducând cu graţie un cuier pe rotile, plin de 
costume în huse. 

— Incepe să le desfaci şi vezi dacă găseşti ceva care să-ţi 
placă, o instrui ea pe Spencer. Eu trebuie să dau fuga înapoi la 
maşină, să aduc geanta cu pantofi şi accesorii. 

Spencer îşi plimbă mâinile peste husele din vinilin. Erau pe 
puţin douăzeci şi cinci. 

— Toate astea sunt numai pentru mica mea şedinţă foto? 

— Ce, nu ţi-a spus Jordana? se miră Bridget, cu ochii ei cenuşii 
făcându-se mari. Redactorul-şef e mort după povestea asta, cu 
atât mai mult cu cât eşti din părţile locului. Te punem pe prima 
pagină! 

— A secţiunii de stil? întrebă Melissa, nevenindu-i să creadă. 

— Nu, a întregului ziar! strigă Bridget. 

— O, Doamne, Spencer! exclamă doamna Hastings, luând-o de 
mână. 

— Exact! confirmă Bridget, în culmea fericirii. Obişnuieşte-te 
cu asta. Şi, dac-o să câştigi, o să ai de alergat, nu glumă! Am fost 
stilista laureatei din 2001, pentru Newsweek. A avut un program, 
o nebunie! 

Bridget plecă grăbită înapoi spre ieşire, lăsând în urma ei în 
aer parfumul său de iasomie. Spencer încercă vreo câteva 
respiraţii yoga. Desfăcu fermoarul primei huse cu echipament, 
mângâind cu degetele un sacou din lână, de culoare închisă. 
Verifică eticheta. Calvin Klein. Următorul era Armani. 

Mama ei şi Melissa începură s-o ajute la desfăcutul 
fermoarelor. Rămaseră tăcute câteva clipe, până când Melissa 
zise: 

— Spence, pe husa asta e ceva lipit cu bandă adezivă. 


Spencer privi într-acolo. O bucată împăturită de hârtie liniată 
era lipită cu bandă izolatoare de husa unui costum bleumarin. Pe 
partea din faţă a biletului era o singură iniţială, scrisă de mână: 
S. 

Spencer simţi cum îi înţepenesc picioarele. Dezlipi încetişor 
biletul, întorcându-şi corpul într-o parte, astfel încât Melissa şi 
mama ei să nu poată vedea mesajul, după care îl despături. 

— Ce e? se interesă Melissa, îndepărtându-se de cuier. 

— Ce-ceva indicaţii din partea stilistei. 

Vocea îi sunase deformată şi îngroşată. 

Doamna Hastings continuă să desfacă husele în care erau 
costume, însă Melissa îi mai susţinu privirea lui Spencer timp de 
o secundă. Când, în sfârşit, sora ei mai mare întoarse capul, 
Spencer despături încetişor biletul încă o dată. 


Dragă domnişoară finalistă, cum ti-ar plăcea dacă ți-aş divulga 
secretul CHIAR ACUM? Pot s-o fac, să ştii. Şi, dacă nu ai grijă, 
poate c-o s-o şi fac. - A 


15 
NICIODATĂ, ÎN VECII VECILOR, 


SĂ NU TE ÎNCREZI ÎN CEVA 
ATÂT DE DEMODAT CA UN FAX 


Miercuri după-amiază, pe timpul pauzei de prânz, Hanna stătea 
la o masă ţărănească din lemn de tec, cu vedere de sus spre 
terenurile de antrenament de la Rosewood Day, ca şi spre iazul 
rațelor. Muntele Kale se înălța în depărtare. Era o după-amiază 
perfectă. Cerul, de un albastru mătăsos, umiditate deloc, miros 
de frunze şi de aer curat pretutindeni în jurul lor. Decorul ideal 
pentru cadoul perfect pentru aniversarea Monei, din partea 
Hannei; acum, tot ce trebuia Mona să facă era să vină odată. 
Hanna nu reuşise să-i strecoare vreo vorbă pe timpul probelor de 
ieri, de la Saks, pentru rochiile lor de curte Zac Posen, în nuanţa 
şampaniei; era imposibil, cu Naomi şi Riley prin preajmă. 
Incercase şi aseară s-o sune pe Mona şi să-i spună despre asta, 
însă Mona o informase că era în toiul tocelii pentru un important 
test la germană. Dacă-l pica, adio petrecere de aniversare! 

Dar, fie ce-o fi. Mona trebuia să apară dintr-un minut în altul, şi 
aveau să recupereze tot acel timp de intimitate Hanna-Mona pe 
care-l pierduseră. lar mesajul de ieri, din partea lui A, referitor la 
Mona, ce, era demn de încredere? Mare cacialma. Exista 
posibilitatea ca Mona să mai fie un pic întoarsă pe dos din cauza 
neînţelegerii cu Amicversarea, dar nici gând ca asta să impieteze 
asupra prieteniei lor. Şi, în orice caz, cadoul-surpriză pregătit de 
Hanna avea să dreagă totul. Aşa că Mona ar face mai bine să se 
grăbească, dacă nu voia să rateze totul. N 

In timp ce aştepta, Hanna îşi cerceta telefonul BlackBerry. Il 
programase să păstreze mesajele până când ea avea să le 
şteargă manual, aşa că toate fostele ei conversații prin SMS-uri 
cu Ali erau încă stocate în inbox. In general, Hannei nu-i făcea 


plăcere să treacă prin ele - era ceva prea trist - însă astăzi, dintr- 
un oarecare motiv, voia să le revadă. Găsi una din prima zi de 
iunie, cu câteva zile înainte de dispariţia lui Ali. 

Incerc să învăţ pentru testul final de la igienă, scrisese Ali. 
Sunt plină de energie nervoasă. 

Dc? fusese replica Hannei. 

Ali: Nu ştiu. Poate sunt îndrăgostită. Ha ha. 

Hanna: U îndrăgostită? D cine? 

Ali: Glumeam. Au, pe naiba! Spencer e la uşă. Vrea să 
exersăm faze de hochei... IAR. 

Zi k nu vrei, răspunsese Hanna. P cine iubeşti? 

Lui Spencer nu poţi să-i spui nu, o contrazisese Ali. E în stare, 
cum să zic, să te rănească. 

Hanna fixă cu privirea ecranul strălucitor al BlackBerry-ului. La 
vremea aceea, probabil că râsese. Insă acum îşi privea cu alţi 
ochi vechile SMS-uri. Mesajul lui A - în care afirma că una dintre 
prietenele Hannei ascunde ceva - o înspăimânta. Să fie posibil ca 
Spencer să ascundă ceva? 

Dintr-odată, Hanna îşi aminti de o întâmplare la care nu se mai 
gândise de multă vreme: cu vreo câteva zile înainte ca Ali să 
dispară, ele cinci plecaseră într-o excursie până la People's Light 
Playhouse, să vadă Romeo şi Julieta. Nu fuseseră mulţi dintr-a 
şaptea care preferaseră să meargă: restul excursioniştilor 
fuseseră dintre liceeni. Practic, toţi cei din ultimul an de la 
Rosewood Day fuseseră acolo: fratele mai mare al lui Ali, Jason; 
sora lui Spencer, Melissa; lan Thomas; Katy Houghton, prietena şi 
colega lui Ali din echipa de hochei pe iarbă; chiar şi Preston 
Kahn, unul dintre fraţii Kahn. După ce se terminase piesa, Aria şi 
Emily dispăruseră la toaletă, Hanna şi Ali se aşezaseră pe zidul 
din piatră şi începuseră să-şi mănânce sandvişurile, iar Spencer 
dăduse fuga să discute cu domnişoara Delancey, profesoara de 
engleză, care stătea lângă elevii ei. 

— Ea nu s-a dus acolo decât pentru că vrea să stea pe lângă 
băieţii mai mari, bombănise Ali, privind-o cu dispreţ pe Spencer. 

— Putem să mergem şi noi, dacă vrei, îi propusese Hanna, 
însă Ali refuzase. 

— Sunt supărată pe Spencer, declarase ea. 

— De ce? se mirase Hanna. 

Ali îi răspunsese oftând: 

— Poveste lungă şi plictisitoare. 


Hanna renunţase la subiect: Ali şi Spencer se supărau frecvent 
una pe cealaltă fără motiv. În schimb, începuse să viseze cu ochii 
deschişi la cum se holbase drept la ea actorul acela sexy care-l 
jucase pe Tybalt, pe toată durata scenei cu moartea sa. Oare 
Tybalt o considera pe Hanna drăguță... sau grasă? Sau poate că 
n-o privise câtuşi de puţin: poate că doar făcuse pe mortul cu 
ochii deschişi. Când îşi ridicase din nou capul, observase că Ali 
plângea. 

— Ali, şoptise Hanna. N-o mai văzuse niciodată plângând. Ce- 
ai păţit? 

Lacrimile se scurgeau în tăcere pe obrajii lui Ali. Ea nici măcar 
nu se sinchisea să le şteargă. Privea fix în direcţia lui Spencer şi 
a domnişoarei Delancey. 

— Las-o baltă. 

— Phii, mama mă-sii! la uite colo! strigă din răsputeri Mason 
Byers, smulgând-o pe Hanna din gândurile ei dintr-a şaptea. Sus, 
pe cer, un avion biplan tăia o potecă prin nori. Trecu pe deasupra 
şcolii Rosewood Day, cobori în picaj, după care se avântă iar într- 
acolo. Hanna începu să se fâţâie pe scaun şi să se sucească în 
toate părţile. Unde naiba era Mona? 

— Asta nu-i un model vechi de Curtis? întrebă James Freed. 

— Nu prea cred, răspunse Ridley Mayfield. Cred că-i un Travel 
Air D4D. 

— A, da, aprobă James, ca şi cum ar fi ştiut de la început că 
aşa era. 

Inima Hannei palpită de emoție. Avionul mai descrise câteva 
lungi şi rapide bucle prin aer, emanând o dâră de norişori care 
alcătuiau un F perfect. 

— Scrie ceva! strigă o fată de lângă uşă. 

Avionul trecu mai departe la un |, apoi un T, încă uni, pe 
urmă, după un spaţiu, un G. Hanna era, practic, gata să 
explodeze. lată cel mai tare cadou aniversar din toate timpurile. 

Mason miji ochii spre avion, care tot plonja şi şerpuia pe cer. 

— Fiţi... gata... să... descifră el. 

Tocmai atunci, Mona se strecură pe scaunul de lângă ea, 
aruncându-şi geanta matlasată Louis Vuitton, gri-cărbune, pe 
spătar. 

— Salut, Han, zise, desfăcându-şi cutia de bento?“ de la Fresh 


14 Preparat japonez servit la pachet (de regulă, în cutii din carton) şi alcătuit 


Fields şi sfâşiind ambalajul din hârtie al beţişoarelor din lemn. N- 
o să-ţi vină să crezi pe cine îmi aduc Naomi şi Kiley să-mi cânte 
la petrecere. E cel mai tare cadou din toate timpurile! 

— Lasă asta, rosti piţigăiat Hanna. Am eu ceva mai tare. 

Incercă să-i arate avionul de pe cer, însă Mona era aţâţată la 
culme. 

— Au obținut-o pe Lexi, turui ea mai departe. Pe Lexi! Pentru 
mine! La petrecerea mea! |ţi vine să crezi? 

Hanna îşi lăsă linguriţa să cadă la loc în borcanul cu iaurt. Lexi 
era o artistă hip-hop din Philadelphia. O importantă casă de 
discuri îi oferise un contract, şi ea avea să devină un megastar. 
Cum de reuşiseră Naomi şi Riley una ca asta? 

— Nu contează, zise ea repede, şi-i ridică bărbia Monei spre 
nori. Uite ce am făcut ev pentru tine. 

Mona îşi miji ochii spre cer. Avionul îşi terminase de caligrafiat 
mesajul, iar acum făcea ture în jurul literelor. Când citi întregul 
mesaj, Hanna făcu ochii cât cepele. 

— "Fiţi gata să...” Mona rămase cu gura căscată, „... V-O 
trageti cu Mona?” 

— Fiţi gata să v-o trageţi cu Mona! urlă Mason. Şi alţii care 
citiseră repetau acelaşi lucru. Un boboc de lângă pictura murală 
abstractă îşi vâri degetele în gură şi scoase un şuierat. 

Mona o fixă cu privirea pe Hanna. Se cam înverzise la faţă. 

— Ce naiba, Hanna? 

— Nu, au greşit! Se piţigăi Hanna. Trebuia să scrie „Fiţi gata să 
petreceti cu Mona!” P-E-T-R-E-C-E-Ţ-I! Au încurcat cuvintele! 

Tot mai multă lume fluiera acum. 

— Ce porcărie! ţipă o fată din apropierea lor. De ce-ar fi scris 
aşa ceva? 

— E oribil! ţipă Mona, trăgându-şi haina peste cap, după 
modelul celebrităților care vor să-i evite pe paparazzi. 

— li sun chiar acum, să fac reclamaţie, exclamă Hanna, 
scoţându-şi la repezeală BlackBerry-ul şi căutând, cu mâinile 
tremurătoare, numărul companiei responsabile cu scrisul pe cer. 
Nu era corect. Ea scrisese cu cea mai clară şi îngrijită caligrafie 
posibilă, când trimisese prin fax mesajul pentru Mona către 
firmă. Imi pare tare rău, Mon. Nu ştiu cum de s-a întâmplat aşa 
ceva. 


din orez, carne sau peşte, şi legume fierte sau murate. 


Sub haină, chipul Monei era încruntat. 

— Îți pare rău, hm? zise ea, cu voce joasă. Sunt sigură că-ţi 
pare. 

Işi lăsă sacoul să-i cadă la loc pe umeri, se ridică de la masă 
clătinându-se şi plecă, pe cât de repede puteau s-o ducă pantofii 
ei Celine din rafie, cu tălpi groase. 

— Mona! strigă Hanna, repezindu-se după ea. O prinse de 
braţ, şi Mona se răsuci spre ea. A fost o greşeală! Eu nu ţi-aş fi 
făcut niciodată una ca asta! 

Mona făcu un pas spre ea. Hanna îi putea simţi mirosul 
săpunului de rufe franțuzesc, cu levănţică. 

— Că mi-ai tras ţeapă la Amicversare e una, dar niciodată n-aş 
fi crezut c-o să încerci să-mi distrugi petrecerea, mârâi ea, 
suficient de tare ca s-o audă toată lumea. Dar tu aşa vrei să joci? 
Perfect. Nu mai veni. Eşti, în mod oficial, neinvitată. 

Şi Mona ieşi tropăind printre uşile autoservirii, îmbrâncind 
practic doi boboci cu mutre de tocilari în ghivecele mari din 
piatră. 

— Mona, stai! strigă slab Hanna. 

— Du-te naibii, zbieră Mona peste umăr. 

Hanna făcu câţiva paşi înapoi, tremurând din tot corpul. Când 
îşi roti privirea prin curte, constată că toată lumea o privea ţintă. 

— O, ce mitocănie, o auzi pe Desdemona Lee şoptindu-le 
prietenelor ei cu care juca softball. 

— Miorlau, îi auzi pe câţiva băieţi mai mici de lângă 
scăldătorile acoperite cu muşchi ale păsărilor. 

— Fraiero, bodogăni o voce anonimă. 

Dinspre autoservire plutea un miros de pizza scăldată în sos şi 
acoperită cu un strat de ciuperci, care începea să-i dea Hannei 
acea veche şi familiară senzaţie că ar fi oribil de îngreţoşată şi, în 
acelaşi timp, nebuneşte de flămândă. Se scotoci maşinal prin 
geantă în căutarea pachetului de Cheez-lts cu brânză cheddar 
albă, pentru cazuri de urgenţă. incepu să şi le îndese în gură una 
după alta, fără ca măcar să le simtă gustul. Când îşi ridică 
privirea spre cer, norii pufoşi, de forma unor litere care anunțau 
petrecerea Monei, se risipiseră. 

Unica literă care rămăsese intactă era cea din urmă desenată 
de avion: o rece şi colţuroasă literă A. 


16 


CINEVA S-A SĂRUTAT ÎN CUPTOR.. 


În aceeaşi pauză de prânz din ziua de miercuri, Emily trecea în 
grabă pe coridorul studioului artistic. 

— Saaalut, Emily, rosti, cu o voce cântată, Cody Wallis, vedeta 
tenismenilor de la Rosewood Day. 

— Bună, bâigui Emily, privind peste umăr. Era singura 
persoană de-acolo... era cu putinţă s-o salute Cody pe ea? 

— Arăţi bine, Emily Fields, murmură John Dexter, incredibil de 
atrăgătorul căpitan de echipă de la Rosewood Day. Emily nu fu 
capabilă să-i spună măcar un „bună”: ultima dată când vorbise 
John cu ea fusese într-a cincea, la sport. Jucau dodgeball, şi John 
o lovise pe Emily în piept, ca s-o scoată din joc. Ulterior, venise la 
ea şi-i zisese, chicotind: „Scuze că te-am lovit peste ţâţică”. 

Niciodată nu i se mai întâmplase ca atâta lume - şi mai ales 
atâţia băieţi - să-i zâmbească, să-şi fluture mâinile în chip de 
salut spre ea, sau să-i zică „bună”. De dimineaţă, Jared Coffey, 
un tip morocănos din ultimul an, care venea la şcoală călare pe o 
motocicletă Indian de epocă şi, de obicei, se credea prea grozav 
ca să stea de vorbă cu oricine, insistase să-i cumpere el o brioşă 
cu afine de la automat. Şi, tot de dimineaţă, când Emily s-a dus 
spre clasa în care avea ora a treia, a fost urmată de un mic alai 
de boboci, băieţi cu toţii. Unul dintre ei a filmat-o cu telefonul lui 
Nokia; probabil că era deja postată pe YouTube. Venise la şcoală 
pregătită să înfrunte batjocurile din cauza pozei pe care o 
distribuise A ieri la competiţia de înot, aşa că totul fusese cam... 
neaşteptat. 

In clipa în care o mână ţâşni din atelierul pentru olărit, Emily 
tresări şi scăpă un mic țipăt. Chipul Mayei se materializă în 
cadrul uşii. 

— Psst, Em! 

Emily se desprinse din şuvoiul celor care circulau pe coridor. 

— Maya. Salut. 

Maya îşi flutură genele. 


— Vino cu mine. 

— Nu pot, chiar acum, zise Emily, privindu-şi voluminosul ceas 
Nike. lIntârzia la prânzul cu Becka: Micuța Domnişoară din 
Vârfurile Copacilor. N-ai vrea după şcoală? propuse ea. 

— Noo, doar pentru o secundă! zise Maya, repezindu-se în 
atelierul pustiu şi şerpuind printr-un labirint de pupitre, spre 
enormul cuptor. Spre surprinderea lui Emily, Maya împinse 
greoaia uşă a cuptorului şi se strecură înăuntru. Apoi, îşi scoase 
capul şi-i zâmbi. Vii? o întrebă. . 

Emily ridică din umeri. lInăuntrul cuptorului, totul era 
întunecos, lemnos şi călduros: ca într-o saună. Zeci de vase 
create de elevi zăceau pe stelaje. Profesorul de olărit nu le 
arsese până acum, aşa că erau încă roşii precum cărămida şi 
cleioase. 

— E drăguţ aici, cugetă încetişor Emily. Mereu îi plăcuse 
mirosul aspru, umed al lutului brut. Pe unul dintre rafturi era un 
vas pe care-l confecţionase ea manual, cu două ore mai 
devreme. Crezuse că făcuse o treabă bună, dar acum, 
revăzându-l, constată că într-o parte era cam prăbuşit. 

Deodată, simţi mâinile Mayei alunecându-i în sus pe spinare, 
spre umeri. Maya o întoarse spre ea, şi nasurile li se atinseră. 
Răsuflarea Mayei, ca de obicei, mirosea a gumă cu aromă de 
banane. 

— Eu cred că e cea mai sexy sală din toată şcoala. Tu nu? 

— Maya, murmură Emily, pe un ton de avertisment. Trebuia să 
înceteze... numai că mâinile Mayei îi dădeau o senzaţie atât de 
plăcută... 

— N-o să ne vadă nimeni, protestă Maya, trecându-şi mâinile 
prin părul uscat, deteriorat de clor, al lui Emily. Şi, în definitiv, 
oricum ne ştie toată lumea. 

— Nu te deranjează ce s-a întâmplat ieri? o întrebă Emily, 
desprinzându-se de ea. Nu te simţi... violată? 

Maya se gândi pentru o clipă. 

— Nu în mod deosebit. Şi nimănui nu pare să-i pese cu 
adevărat. 

— Tocmai asta-i ciudăţenia, o aprobă Emily. Credeam că toată 
lumea o să fie răutăcioasă azi... cum ar fi, să-şi bată joc de mine, 
sau mai ştiu eu ce. Dar, în loc de asta... dintr-odată, mă bucur de 
o popularitate nebună. Lumea nu mi-a acordat atâta atenţie nici 
măcar după dispariţia lui Ali. 


Maya zâmbi şi-i atinse bărbia. 

— Vezi? Ţi-am zis eu că n-o să fie chiar atât de rău. N-a fost o 
idee bună? a 

Emily făcu un pas înapoi. În lumina palidă din interiorul 
cuptorului, chipul Mayei avea sinistre străluciri verzui. leri, o 
remarcase pe Maya în tribunele sălii pentru nataţie... dar când o 
căutase cu privirea, după ce descoperise fotografia, nu reuşise s- 
o mai găsească nicăieri. lar Maya voia ca relaţia dintre ele să fie 
mai făţişă. O senzaţie de rău o străbătu. 

— Ce vrei să spui cu o idee bună? 

Maya ridică din umeri. 

— Nu vreau să spun decât că, indiferent cine-o fi făcut-o, ne-a 
uşurat cu mult situaţia. 

— D-dar nu e de/oc uşoară, se bâlbâi Emily, amintindu-şi 
încotro trebuia să se îndrepte în clipa de faţă. Părinţii mei sunt 
furioşi la culme din cauza fotografiei. Eu trebuie să intru într-un 
program de consiliere, ca să le dovedesc lor că nu sunt gay. Şi, 
dacă nu mă supun, au de gând să mă trimită în lowa, să stau cu 
mătuşa mea Helene şi cu unchiul Allen. Pentru toată viața. 

Maya se încruntă. 

— De ce nu le-ai spus părinţilor tăi adevărul? Asta eşti, şi nu e 
un lucru pe care, cum să zic, să-l poţi schimba. Nici măcar în 
lowa, adăugă, ridicând din umeri. Eu mi-am anunţat familia că 
sunt bisexuală încă de anul trecut. Nici ei n-au primit asta prea 
bine, la început, dar s-au mai dat pe brazdă. 

Emily îşi frecă talpa de podeaua netedă din ciment a 
cuptorului. 

— Părinţii tăi sunt altfel. 

— Poate, acceptă Maya, lăsându-se pe spate. Dar, să-ţi spun 
ceva. De anul trecut, când am fost în sfârşit sinceră faţă de mine 
însămi şi de toţi ceilalţi... de atunci, m-am simţit mai grozav ca 
oricând. 

Privirea lui Emily se opri instinctiv asupra cicatricei şerpuite de 
pe interiorul antebraţului Mayei. Maya obişnuia să se taie cu 
lama: spusese că era singurul lucru care o făcea să se simtă 
bine. Oare faptul că fusese sinceră cu privire la ceea ce era să-i fi 
schimbat deprinderea asta? 

Emily închise ochii şi se gândi la chipul furios al mamei sale. Şi 
la zborul cu avionul spre o viaţă în lowa. Şi că nu avea să mai 
doarmă niciodată în patul ei de-acasă. Şi la părinţii ei, detestânad- 


o pentru tot restul vieţii. Simţi cum i se pune un nod în gât. 

— Trebuie să fac ce-mi spun ei, zise, concentrându-şi privirea 
asupra unei gume de mestecat lipite de cineva pe unul dintre 
rafturile cuptorului. Şi acum trebuie să plec. 

Deschise uşa cuptorului şi ajunse din nou în sala de clasă. 

Maya veni după ea. 

— Stai! O prinse de braţ, şi Emily se răsuci spre ea. Ochii 
Mayei îi cercetară faţa. Ce tot spui? Vrei să te desparţi de mine? 

Emily privi prin încăpere. Deasupra catedrei era lipit un 
autocolant pe care scria | LOVE POTS! Numai că altcineva tăiase 
litera s şi desenase o frunză de marijuana deasupra semnului 
exclamării:. 

— Rosewood înseamnă pentru mine acasă, Maya. Vreau să 
rămân aici. Îmi pare rău. 

Se strecură printre cuvele cu smalţ şi roţile pentru olării. 

— Em! strigă Maya în urma ei. Insă Emily nu mai întoarse 
capul. 

leşi pe uşa care dădea direct spre curtea interioară, simțind că 
tocmai comisese o imensă greşeală. Curtea era pustie - toată 
lumea era la masă - însă, pentru o clipă, Emily ar fi fost gata să 
jure că vede o siluetă profilându-se vertical pe acoperişul 
clopotniţei de la Rosewood Day. Silueta aceea avea părul lung şi 
blond şi ţinea un binoclu la ochi. Aproape că semăna cu Ali. 

După ce clipi de câteva ori, nu mai văzu decât clopotul din 
bronz, ros de vreme, din turn. Probabil că ochii îi jucaseră o 
festă. Probabil că nu văzuse decât un copac noduros, strâmb. 

Sau... nu? 


Emily îşi târşâi picioarele pe mica potecă ducând spre capela 
Lorence, care arăta mai puţin a capelă, şi mai degrabă a căsuţa 
din turtă dulce pe care o făcuse Emily pentru concursul de la 
King James Mail, într-a patra. Zugrăveala zimţuita a pereţilor 
laterali era maro ca scorţişoara, iar complicatele ornamente, 
stâlpii şi frontonul erau crem. Flori semănând la culoare cu 
jeleurile mărgineau tocurile ferestrelor. Ilnăuntru, o fată stătea 
într-o strană din primele rânduri, cu faţa spre capela altfel pustie. 

— Imi cer scuze pentru întârziere, gâfâi Emily, strecurându-se 


15 Din iubesc vasele, sloganul devine iubesc „iarba", pot fiind una dintre 
denumirile sub care se desemnează, în argou, marijuana. 


lângă ea pe bancă. Un tablou al Naşterii Domnului era plasat pe 
altarul din faţă, aşteptând să fie montat. Emily clătină din cap. 
Nu era nici măcar noiembrie. 

— Nu-i nimic, zise cealaltă fată, întinzându-i mâna. Rebecca 
Johnson. Prefer să mi se spună Becka. 

— Emily. 

Becka purta o tunică lungă dantelată, blugi mulaţi şi o pereche 
de pantofi roz fără toc, cuviincioşi. De lobii urechilor îi atârnau 
cercei delicaţi, în formă de flori, iar părul îi era legat la spate cu o 
bentiţă dantelată. Emily se întrebă dac-o s-ajungă să arate şi ea 
ca o fetişcană, la fel ca Becka, după ce trecea prin programul 
Vârfurile Copacilor. 

Trecură câteva secunde. Becka scoase la iveală un tub cu 
luciu roz pentru buze şi-şi aplică un strat proaspăt. 

— Aşadar, ai vrea să afli ceva despre Vârfurile Copacilor? 

Nu prea, ar fi vrut să-i răspundă Emily. Maya avea, probabil, 
dreptate: Emily nu va fi niciodată cu adevărat fericită, decât dacă 
va înceta să se simtă ruşinată şi să-şi tăgăduiască sentimentele. 
Cu toate că... O măsură din ochi pe Becka. Ea părea să fie o tipă 
OK. 

Emily îşi deschise cutia de Coca. : 

— Şi, ție ţi-au plăcut fetele? o întrebă. incă nu-i venea să 
creadă de-a binelea. 

Pe Becka, întrebarea păru s-o ia prin surprindere. 

— Am... da, mi-au plăcut... dar acum nu. 

— Bine, dar când ţi-au plăcut... cum ai putut să ştii sigur? se 
interesă Emily, dându-şi seama că dădea pe dinafară de atâtea 
întrebări. 

Becka luă o muşcătură minusculă din sandvişul ei. Totul la ea 
era mărunt, şi de păpuşă, inclusiv mâinile. 

— Mă simţeam altfel, bănuiesc. Mai bine. 

— La fel şi eu! Emily practic strigase. Am avut iubiţi când eram 
mai mică... dar mereu mi s-a părut altfel cu fetele. Ba chiar şi pe 
păpuşile mele Barbies le credeam atrăgătoare. 

Becka îşi şterse graţioasă gura cu un şerveţel. 

— Păpuşile Barbie n-au fost niciodată genul meu. 

Emily zâmbi, în timp ce o altă întrebare îi venea în minte. 

— Tu de ce crezi că ne plac fetele? Fiindcă eu citisem că ar fi 
ceva genetic, dar asta înseamnă că, dacă aş avea o fată, şi ei i s- 
ar părea atrăgătoare păpuşile Barbie? 


Rămase o clipă pe gânduri, înainte de a continua să bată 
câmpii. Nu era nimeni acolo şi se simţea bine punând întrebări 
despre unele lucruri care i se tot învârtiseră prin minte. Şi acesta 
era vorba să fie scopul întâlnirii, nu? 

— Cu toate că... mama mea pare să fie cea mai normală 
femeie de pe suprafaţa pământului, continuă Emily, cu un pic 
cam prea multă înflăcărare. Poate că se-ntâmplă din două în 
două generaţii? 

Emily se opri, dându-şi seama că Becka o fixa cu o privire 
oarecum îngrozită. 

— Imi cer scuze, zise ea. Vorbesc cam aiurea. Doar că sunt de- 
a dreptul... derutată. Şi emoţionată. Și înaurerată, şi-ar fi dorit să 
adauge, stăruind pentru o clipă cu gândul la felul în care se 
prăbuşise faţa Mayei când ea îi spusese că s-a terminat. 

— Nu-i nimic, răspunse încet Becka. 

— Ai avut o iubită înainte să intri în Vârfurile Copacilor? o 
întrebă Emily, mai calmă de data aceasta. 

Becka începu să-şi roadă degetul mare. 

— Wendy, răspunse, aproape de neauzit. Lucram împreună la 
Body Shop, în King James Mall. 

— Şi tu cu Wendy... vă făceaţi de cap? Vru să ştie Emily, în 
timp ce ciugulea dintr-o rondea de cartof prăjit. 

Becka privi bănuitoare spre figurinele din ieslea de pe altar, ca 
şi cum ar fi avut impresia că losif şi Maria şi cei trei Magi ar trage 
cu urechea. 

— Poate, şopti. 

— Şi ce simţeai? 

O mică venă începu să zvâcnească aproape de tâmpla Beckăi. 

— Simţeam că păcătuiesc. Să fii... gay... nu e uşor să te 
schimbi, dar cred că poţi. Cei de la Vârfurile Copacilor m-au 
ajutat să-mi dau seama de ce am ajuns să fiu cu Wendy. Am 
crescut împreună cu trei fraţi, şi psihologul meu mi-a pus că mi- 
am trăit copilăria într-o lume extrem de băiato-centrică. 

Era cea mai mare prostie din câte auzise Emily vreodată. 

— Şi eu am un frate, dar mai am şi două surori. Eu nu mi-am 
trăit copilăria într-o lume băiato-centrică. Şi-atunci, ce nu e-n 
regulă la mine? 

— Ei bine, poate că rădăcina problemei tale e alta, zise Becka, 
ridicând din umeri. Psihologii te vor ajuta să deduci care ar fi. Te 
determină să te eliberezi de o mulţime de sentimente şi de 


amintiri. Ideea e să le înlocuieşti cu sentimente şi amintiri noi. 

Emily se încruntă. 

— Ei te fac să uiţi unele lucruri? 

— Nu tocmai. Mai degrabă, să te eliberezi. 

Oricât de mult ar fi încercat s-o glazureze Becka, povestea cu 
Vârfurile Copacilor tot oribil suna. Emily nu voia să se elibereze 
de Maya. Şi nici de Ali, fiindcă veni vorba. 

Deodată, Becka întinse mâna şi şi-o aşeză peste mâna lui 
Emily, luând-o prin surprindere. 

— Ştiu că pentru tine nu prea are cine ştie ce logică în clipa 
asta, dar îţi spun că am învăţat un lucru colosal în Vârfurile 
Copacilor, zise ea. Viaţa e grea. Dacă mergem mai departe cu 
sentimentele acestea, care sunt... care sunt greşite, vieţile 
noastre vor fi bătălii şi mai anevoioase. Şi-aşa e destul de greu, 
ştii? De ce să facem noi să ne fie şi mai greu? 

Emily îşi simţi buza de jos tremurându-i. Oare vieţile tuturor 
lesbienelor însemnau bătălii anevoioase? Dar cele două femei 
gay care ţineau magazinul cu articole pentru triatlon, la două 
oraşe mai încolo? De la ele îşi cumpărase Emily pantofii sport 
New Balance, şi i se păruse că ar fi foarte fericite. Şi cum 
rămânea cu Maya? Inainte se tot tăia cu lama, însă acum părea 
să-şi fi revenit. 

— Şi, Wendy e de acord ca tu să fii acum în Vârfurile 
Copacilor? mai întrebă Emily. 

Becka fixă cu privirea geamul cu vitralii din spatele altarului. 

— Cred că înţelege rostul. 

— Voi două vă mai petreceţi timpul împreună? 

Becka ridică din umeri. 

— Nu tocmai. Dar suntem încă prietene, cred. 

Emily îşi plimbă limba peste vârfurile dinţilor. 

— Ce-ar fi să ieşim toate, la un moment dat? 

Se gândea că poate ar ajuta-o să vadă două fete ex-gay care 
să fi rămas, de fapt, prietene. Poate că şi ea cu Maya ar reuşi să 
fie doar prietene. 

Becka îşi lungi gâtul, surprinsă. 

— OK. Ce zici de sâmbătă seară? 

— Mie îmi sună bine, acceptă Emily. 

Îşi terminară prânzul, după care Becka îşi luă rămas-bun. 
Emily porni să coboare panta înverzită, prinzându-i din urmă pe 
ceilalţi copii de la Rosewood Day, care se duceau la ore. Creierul 


îi era supraîncărcat de informaţii şi de emoţii. Triatlonistele 
lesbiene puteau ele să fie fericite, iar Maya să se fi vindecat, dar 
era posibil ca şi Becka să aibă dreptate. Cum avea să fie la 
facultate, apoi după facultate, iar pe urmă la serviciu? Ar fi 
nevoită să-şi explice preferinţele sexuale faţă de cei din jur, iar şi 
iar. Şi unii n-ar accepta-o. 

Până ieri, singurele persoane care ştiau ce simţea cu adevărat 
Emily fuseseră Maya, plus Ben, fostul ei iubit, şi Alison. Două 
persoane din trei nu primiseră prea bine vestea. 

Şi poate că aveau dreptate. 


17 


PENTRU CĂ TOATE MOMENTELE ŞIC 
DINTR-O RELAŢIE SE PETREC 
ÎN CIMITIRE 


Miercuri, după şcoală, Aria îl privea pe Sean pedalând în faţa ei 
pe bicicleta Gary Fisher, escaladând cu uşurinţă dealurile pe care 
şerpuiau drumurile de ţară din West Rosewood. 

— Ţine ritmul! li aruncă el, în glumă. 

— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti! răspunse Aria, pedalând cu furie pe 
vechea şi hodorogita Peugeot cu zece viteze a Ellei, din vremea 
facultăţii: o luase cu ea când se mutase acasă la Sean. Eu nu 
alerg câte zece kilometri în fiecare dimineaţă! se justifică ea. 

Sean îi făcuse o surpriză Ariei după ore, anunţând-o că s-a 
hotărât să tragă chiulul de la fotbal, ca să-şi poată petrece timpul 
împreună. Ceea ce însemna enorm: în cele 24 de ore de când 
locuia cu el, Aria aflase că Sean era super-dedicat fotbalului, la 
fel cum fratele ei avea o manie pentru lacrosse. In fiecare 
dimineaţă, Sean alerga câte zece kilometri, făcea tot felul de 
exerciţii specifice, după care se antrena, şutând la o poartă 
montată pe peluza familiei Ackard, până când venea vremea să 
plece la şcoală. 

Aria se luptă cu urcuşul şi, ajunsă pe culme, se bucură să vadă 
că în faţa lor se întinde o pantă lungă şi domoală. Era o zi 
superbă, aşa că se hotărâseră să dea o tură cu bicicletele prin 
West Rosewood. Pedalaseră pe lângă case de ţară cu multe 
încăperi şi kilometri întregi de păduri virgine. 

La poalele dealului, trecură printr-un gard de fier forjat, cu o 
poartă ornamentată. Aria apăsă pe frâne. 

— Stai puţin. Uitasem complet de locul ăsta. 

Se oprise în faţa cimitirului St. Basil, cel mai vechi şi mai 
sinistru din Rosewood, unde obişnuia ea să copieze desenele de 
pe pietrele funerare cu un creion cu grafit. Cimitirul se întindea 


pe pogoane întregi de dealuri înverzite şi peluze frumos 
întreţinute, şi unele dintre pietrele funerare datau încă din 
secolul al optsprezecelea. Inainte ca Aria să-şi găsească refugiul 
în prietenia cu Ali, trecuse printr-o fază goth, îmbrăţişând tot ce 
avea legătură cu moartea, cu Tim Burton, cu sărbătoarea de 
Halloween şi cu Nine Inch Nails. Stejarii stufoşi ai cimitirului îi 
oferiseră adăpostul perfect la umbră pentru trândăvie şi jocul de- 
a ursuzenia. 

Sean se opri lângă ea. Aria se întoarse spre el. 

— N-am putea să intrăm pentru o clipă? îl întrebă. 

— Eşti sigură? replică el, părând alarmat. 

— Altădată îmi plăcea mult să vin aici. 

— OK, acceptă Sean, legându-şi bicicleta, cam fără tragere de 
inimă, de o pubelă din fier forjat, lângă a Ariei, după care porni în 
urma ei pe lângă primul şir de pietre funerare. Aria citi numele şi 
datele pe care practic le memorase cu câţiva ani înainte: EDITH 
JOHNSTON, 1807-1856. BABY AGNES, 1820-1821. SARA H 
WHITHER, cu acel citat din Milton, MOARTEA ESTE CHEIA AURITA 
CARE DESCHIDE PALATUL VEŞNICIEI. Dincolo de deal, Aria ştia, 
se aflau mormintele unui câine pe nume Puff, al unui motan 
botezat Rover şi al unui papagal cu numele de Lily. 

— Ador mormintele, mărturisi Aria, în timp ce treceau pe lângă 
un monument mare, cu statuia unui înger deasupra, îmi aduc 
aminte de „Inima care-şi spune taina”. 

— Ce-i aia? 

Aria înălță o sprânceană. 

— Hai, lasă-mă. N-ai citit nuvela aia de Edgar Allan Poe? Cu 
mortul îngropat în podea? |n care povestitorul îi aude încă inima 
bătând? 

— Nt. 

Aria îşi propti mâinile în şolduri, năucită. Cum era posibil ca 
Sean să nu fi citit aşa ceva? 

— După ce ne-ntoarcem, o să caut cartea de Poe şi ţi-o dau s- 
o citeşti. 

— OK, fu de acord Sean, după care schimbă subiectul. Ai 
dormit bine azi-noapte? 

— Grozav. 

Era o minciună de convenienţă. Camera ei, ca una de hotel 
parizian, era superbă, însă Aria descoperise că, de fapt, îi venea 
greu să doarmă. Casa lui Sean era... prea perfectă. Pilota părea 


prea pufoasă, salteaua prea moale, camera prea liniştită. 
Mirosea prea frumos şi, de asemenea, era prea curată. 

Dar, peste toate acestea, era prea îngrijorată cu privire la 
mişcările de dincolo de fereastra camerei ei pentru oaspeţi, la 
posibila apariţie a hărţuitorului și la mesajul lui A: acela în care 
afirma că persoana care o asasinase pe Ali ar putea să fie mai 
aproape decât credea. Aria se zvârcolise ore de-a rândul în pat, 
singură, convinsă că ajungea să arunce o privire şi să-i apară în 
faţa ochilor hărţuitorul - sau asasinul lui Ali - chiar la picioarele 
patului. 

— Totuşi, azi-dimineaţă, mama ta a fost foarte tipicară cu 
mine, zise Aria, ocolind un cireş japonez înflorit. Am uitat să-mi 
fac patul. M-a pus să mă întorc sus şi să-l fac, mărturisi ea, 
pufnind. Mama n-a mai făcut aşa ceva de un miliard de ani. 

Dar, când îşi întoarse faţa spre el, observă că Sean nu râdea. 

— Mama mea vitregă trudeşte din greu să menţină casa 
curată. Tururile caselor istorice din Rosewood trec şi pe la noi 
aproape zilnic. 

Aria se zbârili. Ar fi vrut să-i spună că Societatea de Istorie din 
Rosewood luase în calcul pentru turul acela şi casa ei: un 
oarecare protejat de-al lui Frank Lloyd Wright fusese cel care o 
proiectase. Dar, în loc de asta, se mulţumi să ofteze. 

— Scuză-mă. Doar că... mama nici măcar nu m-a sunat, de 
când i-am lăsat mesaj ca s-o anunţ că stau la tine. Mă simt atât 
de... părăsită. 

Sean o mângâie pe braţ. 

— Ştiu, ştiu. 

Aria îşi strecură limba prin acel loc din fundul gurii în care se 
aflase unica ei măsea de minte. 

— Tocmai asta e, zise, încetişor. Că nu ştii. 

Familia lui Sean era perfectă. De dimineaţă, domnul Ackard le 
pregătise vafe belgiene, iar doamna Ackard le făcuse pachetele 
pentru prânz tuturor: inclusiv Ariei. Până şi câinele lor, un 
Airedale, era foarte manierat. 

— Atunci, explică-mi, zise Sean. 

— Nu e chiar atât de simplu, oftă Aria. 

Trecură pe lângă un copac strâmb, cioturos. Deodată, Aria îşi 
cobori privirea... şi încremeni pe loc. Chiar în faţa ei se afla un 
mormânt nou. Încă nu fusese săpată groapa pentru sicriu, însă o 
suprafaţă de dimensiunile unui sicriu fusese înconjurată cu 


bandă. Piatra funerară din marmură, totuşi, fusese aşezată. Pe 
ea scria, simplu: ALISON LAUREN DILAURENTIS. 

Un mic zgomot, ca un gâlgâit, îi scăpă Ariei tocmai din fundul 
gâtului. Autorităţile încă examinau rămăşiţele lui Ali, căutând 
posibile urme de otrăvire sau de traumatisme, aşa că părinţii ei 
n-o îngropaseră încă. Aria nu ştia că aveau de gând s-o îngroape 
acolo. 

Işi întoarse privirea neajutorată spre Sean. El se albise la faţă. 

— Am crezut că ştii. 

— Habar n-aveam, răspunse ea în şoaptă. 

Pe piatra funerară nu scria altceva, în afara numelui lui Ali. Nu 
tu fiică devotată, nu tu minunată jucătoare de hochei pe iarbă, 
nici cea mai frumoasă fată din Rosewood. Nici măcar ziua, luna, 
sau anul morţii. Asta, probabil, pentru că nimeni nu ştia data 
exactă. 

Se cutremură. 

— Tu crezi c-ar trebui să spun ceva? 

Sean îşi strânse buzele trandafirii. 

— Când îi vizitez mormântul mamei, uneori, vorbesc cu ea. 

— Cam ce? 

— O pun la curent cu ce se mai întâmplă. 

O privi dintr-o parte şi se înroşi. 

— Am fost după Foxy. l-am povestit despre tine. 

Aria se înroşi la rândul ei. Privea fix piatra de mormânt, dar se 
simţea intimidată. Discuţiile cu morţii nu erau pentru ea. Wu pot 
să cred că ai murit, gândi ea, neputând să pronunţe cuvintele cu 
voce tare. Vite-mă, stau aici, îți privesc mormântul, şi tot mi se 
pare că nu e adevărat. Detest faptul că nu ştim ce s-a întâmplat. 
Oare asasinul o mai fi pe-aici? Oare A spune adevărul? 

Daaaaa, ar fi putut Aria să jure că aude spunând o voce 
îndepărtată. Şi semăna cu vocea lui Ali. 

Se gândi la mesajul lui A. Cineva îşi dorea ceva care-i 
aparţinea lui Ali... şi-o omorâse pentru acel ceva. Dar ce? Toată 
lumea îşi dorea câte ceva de la Ali... până şi cele mai bune 
prietene ale ei. Hanna îşi dorea să aibă personalitatea lui Ali; şi, 
după toate aparențele, şi-o însuşise după dispariţia ei. Emily o 
iubise pe Ali mai mult decât oricine: ele o tot strigau „Killer”, aşa 
cum îl chema pe pitbull-ul lui Ali. Aria îşi dorise talentul de a 
flirta, frumuseţea, carisma lui Ali. lar Spencer fusese totdeauna 
foarte geloasă pe ea. 


Aria fixă cu privirea suprafaţa încadrată cu bandă care urma 
să fie mormântul lui Ali, şi puse întrebarea care i se contura, 
încetul cu încetul, în minte: Voi dovă pentru ce vă tot certaţi? 

— İn cazul meu nu merge, şopti, după câteva clipe. Hai să 
plecăm. i 

Mai aruncă o privire, de despărţire, spre mormântul lui Ali. În 
timp ce se întorcea să plece, degetele lui Sean se împletiră cu 
ale ei. Merseră o vreme în tăcere, dar la jumătatea drumului spre 
poartă, Sean se opri. 

— lepuraş, zise, arătându-i spre un urechiat aflat de cealaltă 
parte a luminişului. Apoi, o sărută pe buze. 

Ariei i se răsfrânseră colţurile gurii într-un zâmbet. 

— Primesc un sărut doar pentru că ai văzut un iepure? 

— Mhî, confirmă Sean, înghiontind-o ştrengăreşte. E ca jocul 
ăla în care-i tragi cuiva un pumn când vezi un Volkswagen 
broscuţă. La noi, poate fi cu sărutări... şi cu iepuraşi. E jocul 
nostru de cuplu. 

— Jocul de cuplu? repetă Aria, chicotind, crezând că Sean 
glumeşte. 

Insă chipul lui era întru totul serios. 

— Ştii, un joc care să fie numai pentru noi doi. Şi e bine că-i cu 
iepuri, fiindcă sunt grămezi de iepuri în Rosewood. 

Aria se temea să glumească pe seama lui, dar, zău aşa... Un 
joc de cuplu? Asta-i amintea de ceva caracteristic pentru Jennifer 
Thatcher şi Jennings Silver. Jennifer şi Jennings erau cu ea în 
clasă, şi începuseră să iasă împreună încă dinaintea plecării Ariei 
în Islanda, după ce terminase a şaptea. Erau cunoscuţi doar ca 
Dublu-), sau Dub-J, şi lumea se referea aşa la ei chiar şi luaţi 
individual. Aria nu putea să fie un Dub-]. 

Cum îl privea pe Sean mergând în faţa ei, îndreptându-se spre 
biciclete, firicelele delicate de păr de la ceafă i se zbârliră. Avea 
senzaţia că o priveşte cineva. Dar când se întoarse, nu văzu 
decât o uriaşă cioară neagră, stând în vârful pietrei funerare a lui 
Ali. 

Cioara o privi cu asprime, fără să clipească, după care-şi 
întinse aripile mari şi-şi luă zborul către copaci. 


18 


O SCATOALCĂ ZDRAVĂNĂ ÎN MOALELE 
CAPULUI N-A FĂCUT RĂU NIMĂNUI 


Joi dimineaţă, doctoriţa Evans închise uşa cabinetului, se aşeză 
pe fotoliul ei din piele, îşi împreună tacticoasă palmele şi-i zâmbi 
lui Spencer, care stătea în faţa ei. 

— Aşa. Am auzit că ai trecut ieri printr-o şedinţă foto şi un 
interviu pentru Sentinel. 

— Aşa e, răspunse Spencer. 

— Şi cum a mers? 

— Foarte bine. 

Spencer sorbi din porţia ei extra-large de latte cu vanilie de la 
Starbucks. Interviul, în realitate, decursese foarte bine, chiar şi 
după toate grijile pe care şi le făcuse Spencer. Şi după 
amenințările primite de la A. Jordana abia dacă adusese vorba 
despre eseul ei, iar Matthew îi spusese că fotografiile ieşiseră 
minunat. 

— Şi cum s-a împăcat sora ta cu faptul că tu ai fost în lumina 
reflectoarelor? o întrebă doctorita Evans. Văzând că Spencer 
înalţă o sprânceană, doctoriţa Evans ridică din umeri şi se aplecă 
în faţă. Te-ai gândit vreodată că ea ar putea să fie geloasă pe 
tine? 

Spencer privi neliniştită spre uşa închisă a cabinetului. Melissa 
stătea afară, pe canapeaua din sala de aşteptare, citind o revistă 
Travel + Leisure. Incă o dată, îşi programase şedinţa imediat 
după Spencer. 

— Nu-ţi face griji, n-are cum să te audă, o linişti doctoriţa 
Evans. 

Spencer oftă. 

— Părea cam... întoarsă pe dos, răspunse ea, cu voce scăzută. 
De obicei, totul e despre Melissa. Chiar când părinţii mei îmi pun 
o simplă întrebare, Melissa încearcă imediat să dirijeze 
conversaţia spre ea. 


Îşi privi fix inelul vălurit din argint de la Tiffany, de pe degetul 
arătător. 

— Cred că mă urăşte. 

Doctoriţa Evans ciocăni cu degetul în carneţelul din faţa ei. 

— Tu simţi de multă vreme că te urăşte, nu-i aşa? Şi asta ce 
senzaţie îţi dă? 

Spencer ridică din umeri, strângând la piept una dintre pernele 
de culoare verde-închis, cu şnururi, ale doctoriţei Evans. 

— De supărare, cred. Uneori, mă apucă disperarea când văd 
cum stau lucrurile. Imi vine, pur şi simplu... s-o lovesc. 

N-o fac, evident, dar... 

— Dar te-ai simţi bine, nu-i aşa? 

Spencer încuviinţă, fixând cu privirea lampa cromată, cu gâtul 
flexibil, a doctoriţei Evans. Odată, după ce Melissa îi spusese lui 
Spencer că nu e o actriţă prea bună, Spencer fusese chiar foarte 
aproape de a-i trage un pumn în mutră. În loc de asta, azvârlise 
prin sufragerie cu una dintre farfuriile Spode Christmas ale 
mamei sale. O făcuse cioburi şi lăsase în perete o crăpătură de 
forma unui fluture. 

Doctoriţa Evans întoarse o filă din carnetul ei. 

— Cum tratează părinţii voştri... animozitatea dintre tine şi 
sora ta? 

Spencer ridică un singur umăr. 

— İn general, deloc. Dac-o întrebaţi pe mama, probabil c-o să 
vă spună că ne înţelegem perfect. 

Doctoriţa Evans se lăsă pe spătarul fotoliului şi rămase timp 
îndelungat pe gânduri. Ciocăni cu degetul pasărea de jucărie de 
pe biroul ei, şi aceasta începu să soarbă cantităţi fixe de apă 
dintr-o cană pentru cafea inscripționată cu IUBESC ORAŞUL 
ROSEWOOD, PAY. 

— Nu e decât o teorie incipientă, rosti apoi, dar poate Melissa 
se teme că, dacă părinţii voştri şi-ar da seama că ai făcut bine un 
anumit lucru, te-ar iubi pe tine, în locul ei. 

Spencer îşi lungi gâtul. 

— Chiar? 

— Posibil. Tu, pe de altă parte, ai impresia că părinţii nu le 
iubesc deloc. Totul e pentru Melissa. Nu ştii cum să concurezi cu 
ea, aşa că tocmai aici intră în ecuaţie iubiții ei. Dar poate că tu 


16 Abrevierea poştală pentru statul american Pennsylvania. 


nu-ţi doreşti neapărat iubiții Melissei, ci mai degrabă vrei s-o 
răneşti pe ea însăşi. Ţi se pare adevărat? 

Spencer încuviinţă, gânditoare. 

— Poate... 

— Voi două suferiţi foarte mult, zise încet doctorita Evans, 
îndulcindu-şi expresia feţei. Nu ştiu ce anume a declanşat acest 
comportament - e posibil să fi fost ceva de demult, ceva de care 
poate nici măcar nu-ţi aminteşti - dar aţi intrat în acest tipar al 
relaţiei dintre voi, şi veţi continua să-l urmaţi până când vă veţi 
da seama ce anume a stat la baza lui, veţi învăţa să vă 
respectaţi una alteia sentimentele şi vă veţi schimba. Tiparul e 
posibil să se regăsească şi în alte relaţii de-ale tale: s-ar putea ca 
tu să-ţi alegi prietenii şi iubiții care se poartă cu tine la fel ca 
Melissa, fiindcă te simţi comod într-o astfel de dinamică şi-ţi 
cunoşti rolul. 

— Cum adică? întrebă Spencer, îmbrăţişându-şi genunchii. 
Toate astea îi sunau a psiho-tranca-fleanca. 

— Prietenele tale sunt cumva... în centrul atenţiei tuturor? Au 
tot ce-ţi doreşti şi tu, te împing de la spate şi te fac să nu te simţi 
niciodată îndeajuns de bună? A 

Spencer simţi că i se usucă gura. In mod sigur, avusese o 
astfel de prietenă: pe Ali. 

Inchise ochii şi zări strania amintire cu Ali care o sâcâise toată 
săptămâna. Amintirea era despre o ceartă, de asta Spencer era 
sigură. Numai că, de obicei, Spencer îşi amintea toate certurile ei 
cu Ali, mai clar decât îşi amintea momentele bune ale relaţiei 
dintre ele. Să fie cumva un vis? 

— La ce te gândeşti? o întrebă doctoriţa Evans. 

Spencer inspiră adânc. 

— La Alison. 

— A, exclamă doctoriţa, încuviinţând. Tu crezi că Alison a fost 
ca Melissa? 

— Nu ştiu. Poate că da. 

Doctoriţa scoase un şerveţel Kleenex din cutia de pe biroul ei 
şi-şi suflă nasul. 

— Am văzut filmarea aceea a voastră la televizor. Tu şi Alison 
păreaţi supărate una pe cealaltă. Aşa este? 

Spencer mai trase o dată aer adânc în piept. 

— Cam aşa. 

— Poţi să-ţi aminteşti de ce? 


Se gândi pentru o clipă, plimbându-şi privirea prin cabinet. Pe 
biroul doctoriţei Evans era o plăcuţă pe care n-o remarcase data 
trecută când fusese acolo. Pe ea scria: SINGURUL LUCRU PE 
CARE ÎL ŞTII CU ADEVĂRAT ÎN VIAŢĂ ESTE CĂ NU ŞTII NIMIC. - 
SOCRATE. 

— İn săptămânile de dinaintea dispariţiei, Alison a început să 
se poarte... altfel. De parcă ne-ar fi urât. Niciuna dintre noi n-a 
vrut s-o recunoască, dar am impresia că ea avea de gând să 
renunţe la noi în vara aia. 

— Şi asta cum te făcea să te simţi? Furioasă? 

— Mda. Sigur că da. 

Spencer şovăi câteva clipe. 

— Era grozav să fii prietenă cu Ali, dar însemna şi să faci o 
mulţime de sacrificii. Am trecut prin foarte multe împreună, şi 
unele dintre ele n-au fost deloc bune. Era la modul: „Noi trecem 
prin toate astea pentru tine, şi tu ne răsplăteşti lăsându-ne 
baltă?” 

— Prin urmare, simţeai că-ţi datorează ceva. 

— Poate, răspunse Spencer. 

— Dar te simţi şi vinovată, este? sugeră doctoriţa Evans. 

Spencer îşi lăsă umerii în jos. 

— Vinovată? Pentru ce? 

— Pentru că Alison a murit. Pentru că, în unele privinţe, aveai 
resentimente faţă de ea. Poate că-ţi doreai să i se-ntâmple ceva 
rău, din cauză că ea te rănea. 

— Nu ştiu, şopti Spencer. 

— Şi deodată, dorinţa ţi s-a îndeplinit. Acum, te simţi ca şi cum 
Alison ar fi dispărut din cauza ta... că, dacă n-ar fost acele 
sentimente ale tale faţă de ea, n-ar mai fi fost asasinată. 

Ochii lui Spencer se înnegurară de lacrimi. Nu era capabilă să 
răspundă. 

— Nu eşti tu de vină, afirmă cu tărie doctorita Evans, 
aplecându-se în faţă pe fotoliul ei. Nu totdeauna ne iubim 
prietenii în fiecare clipă. Alison te-a rănit. Doar simplul fapt că ai 
gândit urât la adresa ei nu înseamnă că i-ai fi provocat moartea. 

Spencer se smiorcăi. Privi din nou citatul din Socrate. Singurul 
lucru pe care îl ştii cu adevărat în viaţă este că nu ştii nimic. 

— E o amintire care-mi tot apare în minte, rosti ea pe 
negândite. Despre Ali. Ne certăm. Ea vorbeşte despre un lucru 
pe care l-aş fi citit în jurnalul ei: mereu a avut impresia că i-aş fi 


citit jurnalul, dar niciodată n-am făcut aşa ceva. Totuşi, eu... eu 
nici măcar nu ştiu sigur dacă amintirea e reală. 

Doctoriţa Evans îşi vâri capătul stiloului în gură. a 

— Oamenii au moduri diferite de a face faţă unor situaţii. In 
unele cazuri, dacă sunt martori, sau chiar autori, ai unor 
întâmplări tulburătoare, creierul lor reuşeşte cumva... să le 
şteargă din memorie. Insă foarte frecvent amintirile acestea 
încep să-şi facă loc spre suprafaţă. 

Spencer îşi simţi gura zgrunţuroasă, ca un burete din sârmă. 

— Nu s-a întâmplat nimic tulburător. 

— Aş putea încerca să te hipnotizez, ca să-ţi scot amintirea la 
suprafaţă. 

Gura lui Spencer se uscă din nou. 

— Să mă hipnotizați? 

Doctoriţa Evans o privi fix. 

— Ar putea să-ţi fie de ajutor. 

Spencer îşi ronţăi o şuviţă de păr. Apoi, arătă spre citatul din 
Socrate. 

— Asta ce înseamnă? 

— Asta? Doctoriţa Evans ridică din umeri. Gândeşte-te şi 
singură. Trage-ţi propriile concluzii. 

Zâmbi. 

— Şi-acum, zi, eşti gata? Întinde-te şi fă-te comodă. 

Spencer se trânti pe canapea. Când doctoriţa Evans trase în 
jos transperantele din bambus, Spencer se chirci. Exact la fel 
cum făcuse Ali în seara aceea, în hambar, înainte să moară. 

— Nu trebuie decât să te relaxezi, o îndemnă doctoriţa, 
stingând lampa de pe biroul ei. Să simţi cum te calmezi. Încearcă 
să te eliberezi de tot ce-am discutat azi. OK? 

Spencer nu se simţea deloc relaxată. Genunchii îi 
înţepeniseră, iar muşchii îi tremurau. Până şi dinţii îi scrâşneau. 
Acum o să-nceapă să se plimbe de colo-colo şi să numere înapoi 
de la o sută. O să mă atingă pe frunte, şi eu o să fiu în puterea 
ei. 

Când deschise ochii, Spencer nu mai era în cabinetul doctoriţei 
Evans. Era afară, în faţa hambarului. Era noapte. Alison o privea 
fix, clătinând din cap, exact cum îi apăruse în celelalte 
străfulgerări de memorie din săptămâna aceasta. Dintr-odată, 
Spencer ştiu sigur că era vorba despre seara în care dispăruse 
Ali. Incercă să se smulgă din amintirea aceea, însă îşi simţi 


membrele greoaie şi neputincioase. 

— Tu încerci să furi tot ce am eu, rostea Ali, pe un ton şi cu 
anumite inflexiuni care-i sunau acum sinistru de familiare. Dar 
asta n-o poţi avea. 

— Nu pot să am ce? o înfruntă Spencer. Vântul sufla rece. Se 
cutremură. 

— Hai, mă laşi, replică zeflemitoare Ali, punându-şi mâinile în 
şolduri. Ai citit despre asta în jurnalul meu, nu-i aşa? 

— Nu ţi-aş citi niciodată jurnalul, se răsti Spencer. Nu mă 
interesează. 

__— Bate interesează mult prea mult, zise Ali. Se aplecă în faţă. 
li simţi mirosul mentolat al răsuflării. 

— Halucinezi, bâigui Spencer. 

— Ba nu, mârâi Ali. Tu halucinezi. 

Deodată, furia o inundă pe Spencer. Se aplecă spre Ali şi-o 
îmbrânci în umăr. 

Ali păru surprinsă. 

— Prietenele nu se îmbrâncesc între ele. 

— Ei bine, poate că nu suntem prietene, ripostă Spencer. 

— Cred că nu, zise Ali. Se îndepărtă cu câţiva paşi, după care 
se întoarse din nou cu faţa spre Spencer. Apoi, spuse ceva. 
Spencer îi văzu buzele mişcându-se, apoi şi le simţi pe-ale ei 
mişcându-se, însă nu reuşi să audă vreo vorbă. Tot ceea ce ştia 
era că vorbele lui Ali, oricare ar fi fost ele, o înfuriaseră. De 
undeva, de foarte departe, se auzi un trosc ascuţit, de ceva 
crăpându-se. Spencer deschise brusc ochii. 

— Spencer, auzi vocea doctoriţei Evans strigând-o. Hei, 
Spencer! 

Primul lucru pe care-l văzu fu plăcuţa doctoriţei, de cealaltă 
parte a încăperii. Singurul lucru pe care îl ştii cu adevărat în viață 
este că nu ştii nimic. Apoi, chipul doctoriţei Evans îi apăru, parcă 
plutind, în câmpul vizual. Avea pe faţă o expresie de 
nesiguranţă, de îngrijorare. 

— Te simţi bine? o întrebă doctoriţa. 

Spencer clipi de câteva ori. 

— Nu ştiu, răspunse. Ridicându-se în capul oaselor, îşi şterse 
cu palma fruntea transpirată. Se simţea ca atunci când trezise 
din anestezie, după ce-şi scosese apendicele. Totul se părea 
înceţoşat şi inform. 

— Spune-mi ce vezi în cameră, îi ceru doctoriţa Evans. 


Descrie-mi tot. 

Spencer privi în jur. 

— Canapeaua din piele maro, covorul alb pufos... 

Ce spusese Ali? De ce nu reuşise s-o audă? Oare se întâmplase 
cu adevărat? 

— Un coş pentru gunoi din plasă de sârmă, bolborosi mai 
departe. O lumânare în formă de pară de Anjou... 

— OK, o opri doctoriţa, punându-i o mână pe umăr. Stai aici. 
Respiră. 

Acum, fereastra cabinetului era deschisă, şi Spencer simţea 
mirosul asfaltului proaspăt turnat în spaţiul pentru parcare. Două 
turturele gungureau una spre cealaltă. Când, în sfârşit, se ridică 
şi-i spuse doctoriţei Evans că rămâne să se vadă săptămâna 
viitoare, deja se simţea mai limpede. Traversă repede sala de 
aşteptare fără s-o ia în seamă pe Melissa. Voia să iasă de-acolo 
cât mai repede. 

Ajunsă în parcare, Spencer se sui în maşină şi rămase acolo, 
tăcută. Işi înşiră în minte toate lucrurile pe care le vedea acolo. 
Geanta ei din tweed. Panoul aprozarului de vizavi, pe care scria 
OŞII PROASPETE. R-ul era jos, pe pământ. Camioneta Chevy 
albastră, parcată strâmb pe spaţiul aprozarului. Vesela căsuţă 
roşie pentru păsărele, atârnată de un stejar din preajmă. Afişul 
de pe uşa clădirii cu birouri care declara că numai animalelor de 
serviciu li se permite accesul. Profilul Melissei, prin fereastra 
cabinetului doctoriţei Evans. 

Colţurile gurii surorii ei erau întinse într-un zâmbet strâmb, şi 
ea vorbea, gesticulând însufleţit cu mâinile. Când îşi întoarse 
privirea înapoi spre aprozar, Spencer remarcă faptul că unul 
dintre cauciucurile din faţă ale camionetei Chevy era dezumflat. 
Din spatele camionetei se furişa ceva. O pisică, poate. 

Spencer îşi îndreptă spinarea. Nu era o pisică... era o 
persoană. Care o privea fix. 

Ochii acelei persoane nu clipeau. Şi deodată, subit, acea 
persoană îşi întoarse capul, se ghemui printre umbre şi dispăru. 


19 


TOT E MAI BINE DECÂT UN AFIŞ 
PE CARE SĂ SCRIE „IRAGE-MI UN 
SUT” 


Joi după-amiază, Hanna îşi urmă colegii de clasă în traversarea 
spaţiilor comune către stâlpul drapelului. Se desfăşurase un 
exercițiu de alarmă pentru cazuri de incendiu, iar acum 
profesorul ei de chimie, domnul Percival, îi număra, ca să se 
asigure că nu-i fugise cumva vreunul dintre elevi. Era o nouă zi 
de octombrie bizar de caldă, şi în timp ce soarele o pocnea în 
moalele capului, Hanna auzi două fete din anul al doilea şuşotind 
între ele. 

— Ai auzit că e şi cleptomană? sâsâi Noelle Frazier, o fată 
înaltă cu cârlionţi blonzi revărsaţi în cascadă. 

— Ştiu, răspunse Anna Walton, o brunetă mărunţică, dar cu un 
piept enorm. A organizat, cum să zic, jaful ăla colosal de la 
Tiffany. După care i-a furat maşina domnului Ackard şi i-a 
distrus-o. N 

Hanna înţepeni. În mod normal, nu s-ar fi sinchisit de două 
amărâte din anul al doilea, însă se simţea oarecum vulnerabilă. 
Se prefăcu sincer interesată de un pâlc de pini mititei tocmai 
plantați de grădinari. 

— Am auzit că e la secţia de poliţie cam în fiecare zi, continuă 
Noelle. 

— Şi ştii că nu mai e invitată la Mona, nu? şopti Anna. S-au 
certat la cuțite din cauză că Hanna a umilit-o la faza aia cu 
scrisul pe cer. 

— Mona ar fi vrut să-i dea papucii de-acum vreo două luni, zise 
Noelle, cu un aer de cunoscătoare. Hanna a devenit o fraieră cu F 
mare. 

Asta a umplut paharul. Hanna se răsuci pe călcâie. 

— Unde-ai auzit tu una ca asta? 


Anna şi Noelle schimbară între ele zâmbete de superioritate. 
Apoi, porniră să coboare, ţopăind, dealul, fără să-i răspundă. 

Hanna închise ochii şi se sprijini de stâlpul metalic, străduindu- 
se să ignore faptul că toată lumea cu care era în clasă la chimie 
se holba acum la ea. Trecuseră douăzeci şi patru de ore de la 
calamitatea cu scrisul pe cer, şi lucrurile merseseră din rău în 
mai rău. Hanna îi lăsase aseară cel puţin zece mesaje de scuze 
Monei pe telefonul mobil... însă Mona n-o sunase. lar azi, auzea 
lucruri ciudate, dezgustătoare despre ea... din partea tuturor. 

Se gândi la mesajul lui A. Cât despre Mona? Nici ea nu ţi-e 
prietenă. Aşa că păzeşte-ţi spatele. A 

Hanna examină mulţimea elevilor din spaţiile comune. In 
apropierea uşilor, două fete în uniforme de majorete mimau o 
aclamaţie. In apropierea arborelui de cauciuc, doi băieţi erau la 
„bătaia cu sacoul”: se pocneau unul pe celălalt cu sacourile de 
uniformă de la Rosewood Day. Fratele Ariei, Mike, trecu pe lângă 
ea, jucându-se la PSP. In sfârşit, descoperi şi părul blond-alburiu 
al Monei. Se întorcea în clădirea principală, printr-una dintre uşile 
laterale, cu o expresie plictisită şi semeaţă pe chip. Hanna îşi 
îndreptă sacoul, îşi încleştă şi-şi descleştă pumnii, după care 
porni pe drumul cel mai scurt către prietena ei. 

Când ajunse la Mona, o bătu uşurel pe umărul ei osos. Mona îşi 
întoarse privirea spre ea. 

— A! Tu erai, zise ea, cu o voce monotonă, cea cu care în mod 
normal îi saluta pe fraierii insuficient de interesanţi ca să fie în 
preajma ei. 

— Tu răspândeşti vorbe despre mine? o luă la rost Hanna, 
proptindu-şi mâinile în şolduri şi mergând în pas cu Mona, care 
intră pe uşa laterală şi se zori pe coridorul din dreptul atelierului 
artistic. 

Mona îşi săltă mai sus pe umăr gentoiul portocaliu Dooney & 
Bourke. 

— Nimic care să nu fie adevărat. 

Hanna rămase cu gura căscată. Se simţea precum coiotul cel 
rău din acele vechi desene animate Looney Tunes pe care 
obişnuia să le urmărească: alerga, şi alerga, şi iar alerga, şi 
deodată se pomenea trecând de marginea unei prăpăstii. Coiotul 
cel rău se oprea în aer, pentru o clipă, fără să-şi dea seama ce 
se-ntâmplă cu el, după care se prăbuşea cu rapiditate. 

— Aşadar, tu crezi că sunt o fraieră? întrebă, cu glasul 


piţigăiat. 

Mona înălţă o sprânceană. 

— Cum am spus, nimic care să nu fie adevărat. 

O lăsă pe Hanna în mijlocul coridorului, cu alţi elevi roind pe 
lângă ea. Mona înaintă până în capătul coridorului şi se opri într- 
un mănunchi de fete. La început, i se păru că toate arată la fel - 
genţi scumpe, păr strălucitor, picioare subţiri şi bronzate artificial 
- dar apoi vederea Hannei se limpezi: Mona era cu Naomi şi cu 
Riley, şi şuşoteau toate de zor. 

Hanna era sigură că avea să plângă. Intră bâjbâind la toaletă 
şi se închise într-o cabină vecină cu Bătrâna Credincioasă, o 
infamă toaletă care împroşca din când în când trâmbe de apă, 
udându-te până la piele dacă erai îndeajuns de prost încât s-o 
foloseşti. Şi toaleta băieţilor avea o astfel de scuipătoare. De-a 
lungul anilor, instalatorii încercaseră să le repare pe amândouă, 
dar din moment ce nu reuşiseră să descopere cauza, Bătrânele 
Credincioase deveniseră o parte legendară din folclorul de la 
Rosewood Day. Toată lumea ştia că nu e cazul să le folosească. 

Numai că... Mona o folosise pe Bătrâna Credincioasă cu doar 
câteva săptămâni înainte ca ea şi Hanna să devină prietene, pe 
vremea în care Mona era încă total neştiutoare. li trimisese un 
SMS disperat Hannei, care era la ora de Igienă, şi Hanna fugise 
până la toaletă să-i strecoare Monei fusta şi bluza de uniformă de 
rezervă, pe care le ţinea în dulăpiorul ei. Hanna îşi amintea cum 
strânsese ghem fusta leoarcă a Monei într-o pungă din plastic de 
la Fresh Fields şi se strecurase afară din cabină, astfel încât 
Mona să se poată schimba pe furiş: Mona fusese totdeauna 
ciudată cu privire la schimbatul de faţă cu alte persoane. 

Cum era posibil ca Mona să nu-şi amintească asta? 

Ca la un semnal, Bătrâna Credincioasă erupse. Hanna scoase 
un țipăt şi se lipi de peretele cabinei din partea opusa, în timp ce 
o trâmbă de apă albastră ţâşnea din toaletă prin aer. Câteva 
picături grele îi atinseră partea din spate a sacoului, şi Hanna se 
făcu ghem lângă peretele cabinei, începând în cele din urmă să 
hohotească de plâns. Detesta faptul că Mona nu mai avea nevoie 
de ea. Şi că Ali fusese asasinată. Şi că tatăl ei încă n-o sunase. 
De ce se întâmplau toate astea? Ce făcuse ea, ca să le merite? 

Când Bătrâna Credincioasă se mai linişti, ajungând la un 
bolborosit, uşa de la intrare se deschise larg. Hanna scoase 
câteva mici icnete, încercând să păstreze tăcerea. Persoana care 


intrase se duse până la chiuvetă, şi Hanna se zgâi pe sub uşă. 
Văzu o pereche de mocasini demodaţi, negri, bărbăteşti. 

— Hei? strigă o voce de băiat. E... E cineva aici? 

Hanna îşi duse mâna la gură. Ce să caute un băiat în toaleta 
asta? 

Doar dacă... Nu. Nu se poate. 

— Hanna? 

Pantofii se opriseră în faţa cabinei în care se afla ea. Hanna 
recunoscu şi vocea. 

Aruncă o privire prin crăpătura uşii. Era Lucas, băiatul de la 
Rive Gauche. li vedea marginea nasului şi o şuviţă lungă de păr 
blond-alburiu. La rever avea o insignă mare pe care scria HAI 
ECHIPA DE FOTBAL DIN ROSEWOOD! 

— De unde-ai ştiut că eu sunt? 

— Te-am văzut intrând, răspunse el. Ştii că e toaleta băieţilor, 
da? 

Hanna îi răspunse cu un smiorcăit jenat. Scoţându-şi sacoul 
ud, ieşi din cabină târşâindu-şi picioarele, se duse până la 
chiuvetă şi apăsă cu putere pe butonul repartizorului de un 
lichid. Săpunul avea acel fals miros de migdale pe care Hanna îl 
detesta. 

Privirea lui Lucas fugi spre cabina Bătrâna Credincioasă. 

— A erupt chestia aia? 

— Da. 

Şi atunci, Hanna nu mai reuşi să-şi stăpânească emoţiile. Se 
cocoşă deasupra chiuvetei şi lacrimile începură să-i curgă. 

Lucas rămase nemişcat pentru o clipă, după care îi puse o 
mână pe mijlocul spinării. Hanna simţi că-i tremură puţin. 

— Nu e decât Bătrâna Credincioasă. Erupe, cum să zic, la 
fiecare oră. Ştii asta. 

— Nu e vorba de asta, protestă Hanna, înşfăcând un prosop 
din hârtie aspru şi suflându-şi nasul. Cea mai bună prietenă a 
mea mă urăşte, îi explică. Şi îi face pe toţi ceilalţi să nu urască. 

— Ce? Nu se poate să fie aşa. Nu fi nebună! 

— Ba da, asta face! 

Vocea piţigăiată a Hannei se reverberă din pereţii placați cu 
gresie ai toaletei. 

— Mona stă acum tot timpul cu fetele alea pe care înainte nu 
puteam să le suferim, şi mă bârfeşte, şi totul din cauză că n-am 
ajuns la Amicversare şi ăia care scriu pe cer au scris „să v-o 


trageţi cu Mona” în loc de „să petreceti cu Mona” şi ea mi-a 
revocat invitaţia la petrecerea de ziua ei şi eu ar fi trebuit să-i fiu 
cea mai bună prietenă! 

Spusese totul ca pe o singură propoziţie, fără să respire, în 
ciuda locului în care se afla şi a persoanei cu care discuta. Când 
termină, îl fixă cu privirea pe Lucas, dintr-odată iritată de faptul 
că el era acolo şi auzise totul. 

Lucas era atât de înalt, încât practic era nevoit să se cocârjeze 
ca să nu se lovească cu capul de tavan. 

— AŞ putea şi eu să încep să răspândesc zvonuri despre ea. 
Cum ar fi, eventual, că are o boală care o face să-şi mănânce 
mucii în secret, când n-o vede nimeni! 

Hanna simţi cum i se încălzeşte inima. Era ceva scârbos... dar 
şi nostim... şi drăguţ. 

— Nu te deranja. 

— Ei bine, oferta rămâne valabilă, declară Lucas, cu o expresie 
sinceră. În hidoasa lumină verde a toaletei, el era chiar drăguţ. 
Dar, ia stai! exclamă el deodată. Ştiu un lucru pe care am putea 
să-l facem ca să te mai înveselim. 

Hanna îl privi neîncrezătoare. Ce, Lucas credea că erau 
prieteni acum, doar pentru că nimerise peste ea la toaletă? Şi 
totuşi, era curioasă. 

— Ce? 

— Nu pot să-ţi spun. E strict secret. Vin să te iau mâine 
dimineaţă. 

Hanna îl săgetă cu o privire de avertisment. 

— Cum aşa, o întâlnire? 

Lucas ridică braţele în semn de capitulare. 

— Absolut deloc. Doar ca... prieteni. 

Hanna înghiţi în sec. Avea nevoie de un prieten în clipa asta. 
Rău de tot. 

— Foarte bine, rosti ea încet, simțindu-se prea epuizată ca să 
mai poată discuta în contradictoriu. Apoi, cu un oftat, ieşi din 
toaleta Bătrâna Credincioasă a băieţilor şi porni spre clasa în 
care avea următoarea oră. Şi, ciudat lucru, se simţea un piculeţ 
mai bine. 

Dar, cum dădea colţul spre aripa limbilor străine, Hanna 
întinse braţul să-şi îmbrace la loc sacoul şi simţi că are ceva lipit 
pe spinare. Trase de-acolo o bucată mototolită de hârtie. 

Fie-ți milă de mine, scria pe ea, cu litere de mână ascuţite, 


roz. 

Hanna privi spre elevii care treceau pe lângă ea, însă niciunul 
nu-i acorda atenţie. De când umbla oare cu biletul lipit pe ea? 
Cine putea să fi făcut una ca asta? Putea să fie oricine. Fusese 
într-o îngrămădeală pe durata exerciţiului de alarmă pentru 
cazuri de incendiu. Toată lumea fusese acolo. 

Hanna îşi cobori privirea spre bucata de hârtie, pe care începu 
s-o răsucească în mâini. Pe cealaltă faţă era un mesaj tipărit la 
imprimantă. Avu acea familiară senzaţie de gol în stomac. 


Hanna: Ţi-aduci aminte când ai văzut-o pe Mona ieşind din 
clinica de chirurgie plastică Bill Beach? Ca să vezi! Lipo! Dar, şşt! 
Nu ştii de la mine. - A 


20 


VIAŢA COPIAZĂ ARTA 


Joi după-amiază, în timpul pauzei de prânz, Aria trecu de colţul 
aripii administrative a şcolii Rosewood Day. Toţi profesorii îşi 
aveau birourile acolo şi adesea le ofereau elevilor consultaţii sau 
sfaturi în pauza de prânz. 

Aria se opri în faţa uşii închise a biroului lui Ezra. Se schimbase 
mult de la începutul anului şcolar. Işi instalase o tablă albă, care 
gemea de mesaje scrise cu albastru de elevi. Domnule Fitz: 
Vreau să vorbim despre referatul Fitzgerald. Trec după ore. - 
Kelly. Jos de tot, era un citat din Hamlet: O, mişel, o, zâmbitor şi 
blestemat mişel! Dedesubtul avizierului era, decupată din New 
Yorker, caricatura unui câine pe canapeaua unui psiholog. lar de 
clanţă atârna semnul NU DERANJAŢI de la Day's Inn; Ezra îl 
întorsese pe partea cu DERANJAŢI: DOMNIŞOARĂ, TE ROG SA 
FACI CURAT IN CAMERA ACEASTA. 

Aria ciocăni, nehotărâtă. 

— Intră, auzi spunând de cealaltă parte a uşii. Se aşteptase ca 
Ezra să fie cu o altă elevă - din frânturile pe care le auzise prin 
clasă, crezuse că orele lui din timpul pauzei de prânz erau mereu 
aglomerate - dar iată-l că era singur, cu o cutie de Happy Meal 
pe birou. Intreaga încăpere mirosea a McNuggets. 

— Aria! exclamă Ezra, înălţând o sprânceană. Ce surpriză! Stai 
jos. 

Aria se trânti pe aspra canapea din tweed a lui Ezra: la fel cum 
era cea din biroul directorului de la Rosewood Day. Făcu un semn 
spre biroul lui. 

— Happy Meal? îl întrebă. 

El zâmbi, ruşinat. 

— Imi plac jucăriile. 

li arătă o maşinuţă dintr-un film pentru copii. 

— Vrei un McNugoget? o îmbie, întinzându-i cutia. Am sos 
barbecue. 

Ea îi făcu un semn de refuz. 


— Nu mănânc carne. 

— Aşa e, zise el, muşcând dintr-un cartof pai, fără să-şi 
dezlipească privirea dintr-a ei. Am uitat. 

Aria simţi un vâjâit de ceva: un amestec de intimitate şi 
stânjeneală. Ezra îşi abătu privirea, probabil resimţindu-l şi el. Ea 
îi examină din ochi biroul. Era presărat cu teancuri de hârtii, o 
mini-grădină zen din piatră, şi cam o mie de cărţi. 

— Aşa... Ezra se şterse la gură cu un şerveţel, fără să remarce 
expresia Ariei. Cu ce pot să te ajut? 

Aria îşi sprijini cotul de braţul canapelei. 

— Ei bine, aş vrea să ştiu dacă pot să obţin o amânare pentru 
eseul despre Litera stacojie, care ar trebui predat mâine. 

Ezra îşi lăsă jos paharul cu băutura răcoritoare. 

— Chiar? Mă surprinde. Tu n-ai întârziat niciodată cu nimic. 

— Ştiu, murmură ea, ruşinată. Insă casa Ackard n-o îmbia 
câtuşi de puţin la învăţătură. Mai întâi, că era prea liniştită: Aria 
era obişnuită să înveţe ascultând în acelaşi timp muzică, 
televizorul şi pe Mike pălăvrăgind în gura mare la telefon în 
camera învecinată. Al doilea, că-i era greu să se concentreze 
când simţea pe cineva... supraveghind-o. Dar nu e mare scofală, 
zise apoi. Tot ce-mi trebuie e weekendul ăsta. 

Ezra se scărpină în creştet. 

— Păi... încă n-am stabilit vreo regulă cu privire la prelungiri. 
Dar, fie. Numai de data asta. Data viitoare, o să fiu nevoit să-ţi 
scad un punct. 

Aria îşi îndesă părul pe după urechi. 

— N-o să-mi fac un obicei din asta. 

— Bun. Şi, care-i problema, nu-ţi place cartea? Sau nici măcar 
n-ai început-o? 

— Am terminat-o azi. Dar nu pot s-o sufăr. Nu pot s-o sufăr pe 
Hester Prynne. 

— De ce? 

Aria îşi făcu de lucru cu catarama pantofilor ei Urban Outfitters 
cu talpa joasă, în nuanţa fildeşului. 

— Ea presupune că bărbatul i-a murit pe mare, aşa că intră 
într-o altă relaţie, bombăni abia perceptibil. 

Ezra se aplecă în faţă, rezemându-se în coate, cu o expresie 
amuzată. 

— Dar nici soţul ei nu e un om prea bun. Tocmai asta complică 
situaţia. 


Aria fixă cu privirea cărţile îndesate pe etajerele înghesuite, 
din lemn, ale lui Ezra. Război şi pace. Curcubeul gravitației. O 
colecţie cuprinzătoare de poezii de e.e. cummings şi Rilke, şi nu 
unul, ci două exemplare din Cu uşile închise. lată şi antologia 
Edgar Allan Poe pe care n-o citise Sean. Toate cărţile arătau 
îndoite şi uzate de atăt citit şi recitit. 

— Insă eu n-am putut să trec peste ce-a făcut Hester, zise 
încet Aria. A înşelat. 

— Dar noi ar trebui să simţim compasiune faţă de lupta ei, faţă 
de felul în care societatea a înfierat-o, şi cum face tot posibilul 
să-şi făurească o nouă identitate, fără să-i permită altcuiva să i-o 
creeze în locul ei. 

— O urăsc, da? explodă Aria. Şi n-o s-o iert niciodată! 

Îşi acoperi faţa cu palmele. Câteva lacrimi i se revărsară pe 
obraji. Când închise ochii, şi-i imagină pe Byron şi pe Meredith în 
locul amanţilor imorali din carte, şi pe Ella, în rolul răzbunătorului 
soţ înşelat de Hester. Dar, dacă viaţa ar imita într-adevăr arta, 
Byron şi Meredith ar trebui să fie cei care să sufere... nu Aria. 
Incercase să sune acasă aseară, dar Ella, imediat cum 
răspunsese şi auzise vocea Ariei, închisese. Când îi făcuse semn 
cu mâna lui Mike, aflat de cealaltă parte a sălii de sport, Mike se 
răsucise repede pe călcâie şi se dusese înapoi în vestiar. Nimeni 
nu era de partea ei. 

— Hopa, îi zise încetişor Ezra, după ce Aria lăsă să-i scape un 
hohot înăbuşit. Nu-i nimic. Inţeleg că nu ţi-a plăcut cartea. Nu-i 
nicio problemă. 

— Imi pare rău. Doar că... 

Işi simţea lacrimile frigându-i palmele. Biroul lui Ezra devenise 
dintr-odată prea tăcut. Nu se auzea decât zbârnâitul hard 
diskului din computer. Bâzâitul lămpii fluorescente. Strigătele de 
bucurie de jos, din curtea şcolii: toţi cei din clasele mici erau 
afară, în pauză. 

— E ceva despre care vrei să discutăm? o întrebă Ezra. 

Aria îşi şterse ochii cu dosul mânecii de la sacou. Incepu să 
tragă de un nasture slăbit de pe una dintre pernele canapelei. 

— Tata s-a încurcat cu o studentă de-a lui, acum trei ani, 
mărturisi ea. El e profesor la Hollis. Eu am ştiut tot timpul, dar el 
mi-a cerut să nu-i spun mamei. Ei, şi-acum, el e din nou cu 
studenta lui... şi mama a aflat. E furioasă pe mine că ştiu de- 
atâta timp... şi tata a plecat de-acasă. 


— lisuse, şopti Ezra. Acum s-a întâmplat? 

— Acum câteva săptămâni, mda. 

— Doamne! Ezra fixă cu privirea o vreme grinzile tavanului. Nu 
pare prea corect din partea tatălui tău, zise apoi. Nici dintr-a 
mamei tale. 

Aria ridică din umeri. Bărbia reîncepu să-i tremure. 

— N-ar fi trebuit să păstrez secretul faţă de mama. Dar ce aş fi 
putut să fac? 

— Nu eşti tu de vină, o linişti Ezra. 

Se ridică de pe scaunul lui, ocoli până în faţa biroului, împinse 
deoparte câteva hârtii şi se aşeză pe o margine a acestuia. 

— OK. Să ştii, n-am mai zis nimănui asta, dar când eram în 
liceu, am văzut-o pe mama sărutându-se cu doctorul ei. Avea 
cancer pe vremea aia, şi din moment ce tata era plecat într-o 
călătorie, m-a rugat s-o duc eu la chimioterapie. Odată, în timp 
ce aşteptam, am avut nevoie să merg la baie, şi când mă 
întorceam pe coridor, uşa de la sala aia pentru consultaţii era 
deschisă. Nu ştiu de ce am privit înăuntru, dar când am văzut... 
erau acolo. Sărutându-se. 

Aria simţi că i se taie răsuflarea. 

— Şi ce-ai făcut? 

— M-am prefăcut că n-am văzut nimic. Mama habar n-avea c-o 
văzusem. A ieşit după douăzeci de minute, aranjată toată şi 
decentă, şi în grabă. Chiar am vrut să aduc vorba, dar, în acelaşi 
timp, n-am fost în stare. 

Clătină din cap. 

— Doctorul Poole. Niciodată n-am mai putut să-l privesc cu 
aceiaşi ochi. 

— Nu mi-ai zis că părinţii tăi sunt divorţaţi? îl întrebă Aria, 
amintindu-şi o conversaţie pe care o avuseseră acasă la Ezra. 
Mama ta s-a dus cu doctorul Poole? 

— Noo. Ezra se întinse şi luă un McNugget din cutie. Au 
divorţat după vreo doi ani. Intre timp, doctorul Poole şi cancerul 
dispăruseră de mult. 

— Doamne! fu singurul lucru care-i putu trece Ariei prin cap. 

— E naşpa, zise Ezra, făcându-şi de lucru cu una dintre 
pietrele miniaturalei grădini zen, aşezate pe marginea biroului. 
Eu idealizam căsnicia părinţilor mei. Nu mi se părea că ar avea 
probleme. Tot idealul meu cu privire la relaţii s-a destrămat. 

— Şi-al meu, replică, mohorâtă, Aria, trecându-şi piciorul peste 


o stivă de cărţi broşate de pe podea. Părinţii mei păreau cu 
adevărat fericiţi împreună. 

— N-are nimic de-a face cu tine, îi zise Ezra. Asta-i o chestie 
importantă pe care am învăţat-o. E problema lor. Din nefericire, 
trebuie să te descurci cu ea, şi părerea mea e că te face să devii 
mai puternic. 

Scoţând un geamăt, Aria se trânti cu capul de spătarul rigid al 
canapelei. 

— Detest când lumea îmi spune chestii de-astea. Că aia şi 
ailaltă mă vor face o persoană mai bună, chiar dacă lucrurile în 
sine sunt naşpa. 

Ezra chicoti. 

— Sincer să fiu, şi eu. 

Aria închise ochii, gândindu-se că era un moment dulce- 
amărui. Aşteptase mult până să găsească pe cineva cu care să 
discute despre toate astea... cineva care chiar să le înţeleagă, cu 
adevărat. li venea să-l sărute pe Ezra, pentru i a avea o familie la 
fel de răvăşită ca a ei. 

Sau, poate, îşi dorea să-l sărute pe Ezra... pentru că era Ezra. 

Privirile li se întâlniră. Aria îşi vedea imaginea reflectată în 
pupilele lui ca tuşul. Cu o mână, Ezra împinse maşinuţa din 
Happy Meal, făcând-o să traverseze biroul, să treacă de 
marginea lui şi să-i aterizeze Ariei în poală. Un zâmbet îi adie pe 
faţă. 

— Ai o iubită în New York? întrebă pe negândite Aria. 

Ezra îşi încreţi fruntea. 

— O iubită... Clipi de câteva ori. Am avut, zise apoi. Dar ne-am 
despărţit în vara asta. 

— A! 

— Asta de unde-a mai ieşit? se interesă Ezra. 

— l-am auzit pe unii colegi vorbind, aşa cred. Şi... şi m-am 
întrebat cum o arăta. 

Un licăr diavolesc jucă în ochii lui Ezra, după care dispăru. El 
deschise gura, vrând să spună ceva, dar se răzgândi. 

— Ce-i? îl întrebă Aria. 

— N-ar trebui. 

— Ce? 

— Atât, că... îi aruncă o privire piezişă. Că nici nu se compara 
cu tine, încheie apoi. 3 

Aria fu străbătută de o senzaţie de fierbințeală. Incet, fără să- 


şi ia ochii dintr-ai ei, Ezra se lăsă să alunece jos de pe birou, 
rămânând în picioare. Aria se mută, puţin câte puţin, spre 
marginea canapelei. Momentul păru să se întindă la nesfârşit. Şi, 
deodată, Ezra se avântă înainte, o apucă de umeri pe Aria şi-o 
strânse la piept. Buzele ei se izbiră de ale lui. Il prinse cu mâinile 
de obraji, în timp ce degetele lui îi coborau pe spinare. Se 
desprinseră şi se priviră cu intensitate, după care se avântară din 
nou. Ezra mirosea delicios, un amestec de Pantene şi mentă şi 
ceai negru cu lapte şi mirodenii, şi a ceva care nu era decât... 
Ezra. Aria nu se simţise niciodată aşa după un sărut. Nici cu 
Sean, nici cu oricine altcineva. 

Sean. Imaginea lui îi pluti prin minte. Sean, lăsând-o pe Aria să 
se rezeme de el, aseară, în timp ce urmăreau versiunea BBC 
după The Office. Sean, sărutând-o înaintea orei de biologie, 
reconfortând-o, fiindcă astăzi începeau cu disecţiile. Sean, 
ţinând-o de mână, la cina împreună cu familia lui. Sean era 
iubitul ei. 

II împinse pe Ezra înapoi şi sări în sus. 

— Trebuie să plec, zise. 

Se simţea transpirată, de parcă ar fi dereglat cineva 
termostatul, dându-l cu zece grade mai mult. Işi adună în grabă 
lucrurile, cu inima bătându-i cu putere şi obrajii dogorindu-i. 

— Mersi pentru amânare, zise repede, strecurându-se 
neîndemânatică pe uşă. Ajunsă pe coridor, inspiră adânc şi 
expiră de câteva ori. Ceva mai încolo, zări o siluetă strecurându- 
se după colţ. Aria se încordă. Cineva văzuse. 

Observă ceva pe uşa lui Ezra şi făcu ochii mari. Cineva 
ştersese toate vechile mesaje de pe tablă, înlocuindu-le cu unul 
nou, scris cu un marker neobişnuit, roz aprins. 


Ai grijă, ai grijă! Sunt mereu cu ochii pe tine! - A 

După care, cu litere mai mici, jos de tot: 

Uite un al doilea indiciu: îi cunoşteați toate curtea din spatele 
casei, centimetru cu centimetru. Insă pentru una dintre voi a fost 


foarte, foarte uşor. 


Aria îşi trase în jos mâneca sacoului şi şterse repede literele. 
Când ajunse la semnătură, frecă şi mai energic, apăsând şi tot 


apăsând, până când nu mai rămase nici cea mai mică urmă de A. 


21 


CUM SE ZICE PE LIIERE 
C-E M-A-M-A N-A-I-B-I-I? 


Joi seară, Spencer tocmai se instala pe unul dintre scaunele eu 
pluş roşu din restaurantul Clubului din Rosewood, privind spre 
fereastra din nişă. Pe terenul de golf, doi tipi mai în vârstă, 
purtând pulovere decoltate în V şi pantaloni kaki milităreşti, 
încercau să mai puncteze vreo câteva găuri înainte de apusul 
soarelui. Afară, pe terasă, lumea profita de una dintre ultimele 
zile calde ale anului, bând gin tonic şi mâncând crevete de 
stâncă şi pătrăţele de bruschetta. Domnul şi doamna Hastings îşi 
agitară paharele cu martini Bombay Sapphire, după care se 
priviră reciproc. 

— Propun un toast, anunţă doamna Hastings, împingându-şi 
părul blond, tuns scurt, în spatele urechilor, inelul ei cu diamant 
de trei carate scânteind în lumina soarelui la apus revărsată prin 
fereastră. Părinţii lui Spencer mereu toastau înainte să bea ceva: 
chiar şi apă. 

Doamna Hastings îşi înălţă paharul. 

— Pentru intrarea lui Spencer în finala pentru Orhideea de Aur. 

Domnul Hastings ciocni. 

— Şi pentru apariţia ei pe prima pagină în Sentinel de 
duminică. 

Spencer îşi ridică şi ea paharul şi ciocni cu ei, însă făcu efortul 
cam fără tragere de inimă. Nu-şi dorea să fie acolo, îşi dorea să 
fie acasă, protejată, adăpostită. Nu se putea abţine să se 
gândească la ciudata ei şedinţă de azi-dimineaţă cu doctoriţa 
Evans. Viziunea aceea care-i apăruse - uitata ceartă cu Ali, din 
seara în care dispăruse - era obsedantă. De ce nu şi-o amintise şi 
până acum? Să fi fost mai mult de-atât? Dar dacă ea l-o fi văzut 
pe asasinul lui Ali? 

— Felicitări, Spencer, zise mama ei, întrerupându-i meditaţia. 
Sper să câştigi. 


— Mersi, bâigui Spencer. Îşi făcu de lucru, împăturindu-şi 
şervetul verde în forma burdufului de acordeon, apoi începu să le 
îndoaie şi pe celelalte de pe masă. 

— Te frământă ceva? se interesă mama ei, făcând semn cu 
bărbia spre şervete. 

Spencer încetă imediat cu împăturitul. 

— Nu, răspunse în grabă. Numai că, ori de câte ori închidea 
ochii, se întorcea imediat în amintirea aceea cu Ali. Acum, era 
atât de limpede! Putea să simtă mirosul caprifoiului care creştea 
în pădurea ce se întindea paralel cu hambarul, adierea brizei 
începutului de vară, vedea licuricii împestriţând cerul întunecat. 
Dar nu se putea să fie adevărat... 

Când îşi ridică ochii spre ei, văzu că părinţii o priveau cam 
neobişnuit. Probabil că-i puseseră vreo întrebare pe care ea n-o 
auzise câtuşi de puţin. Pentru prima oară în viaţă, îşi dori să fi 
fost acolo Melissa, ca să monopolizeze conversaţia. 

— Eşti agitată din cauza doctorului? o întrebă mama ei, în 
şoaptă. 

Spencer nu-şi putu stăpâni zâmbetul: îi plăcea la nebunie cum 
îi spunea mama ei doctoriţei Evans: „doctorul”, în loc de 
„terapeutul”. 

— Nu. N-am nimic. 

— Crezi că ai... 

Tatăl ei dădu impresia că-şi caută cuvintele, jucându-se cu 
acul de cravată. 

— ... ai realizat multe, cu doctorul? 

Spencer îşi fâţâi furculita pe masă. Depinde ce înţelegi prin 
realizat, ar fi vrut să-i replice. 

Până să poată răspunde ea, apăru chelnerul. Era acelaşi care-i 
servea de ani de zile, mărunţelul chel cu voce ca a lui Winnie- 
the-Pooh. 

— Bună seara, domnule şi doamnă Hastings, zise Pooh, 
strângându-i mâna tatălui lui Spencer. Şi bună seara, Spencer. 
Arăţi minunat. 

— Mersi, mormăi Spencer, deşi era convinsă că nu arăta 
nicidecum bine. Nu-şi spălase părul după antrenamentul de 
hochei pe iarbă, iar ultima oară când se privise în oglindă 
constatase că avea o expresie sălbatică, speriată în ochi. 
Tresărea întruna, de asemenea, şi privirea îi tot fugea prin 
restaurant, să vadă dacă n-o urmăreşte cineva. 


— Ce mai faceţi, astă-seară? se interesă Pooh. Scutură 
şervetele abia reîmpăturite de Spencer şi le aşeză în poala 
fiecăruia. Aţi venit pentru vreo ocazie specială? 

— De fapt, da, trâmbiţă doamna Hastings. Spencer a ajuns în 
finala competiţiei pentru Orhideea de Aur. E un foarte important 
premiu şcolar. 

— Mamă, protestă Spencer. Nu putea să suporte când mama 
ei se apuca să facă publice realizările celor din familie. Mai ales 
acum, când ea ştia că trişase. 

— E minunat! zbieră Pooh. Ce plăcut, să mai avem şi ceva 
veşti bune, măcar câteodată! 

Se aplecă mai aproape de clienţii săi. 

— Destui dintre oaspeţii noştri au impresia că l-ar fi văzut pe 
hărţuitorul acela despre care vorbeşte toată lumea. Unii chiar 
susţin că ar fi văzut pe cineva prin preajma clubului aseară. 

— Oare oraşul acesta n-a trecut deja prin destule? Cugetă cu 
voce tare domnul Hastings. 

Doamna Hastings îşi privi îngrijorată soţul. 

— Ştii ceva, aş putea să jur că am văzut pe cineva zgâindu-se 
la mine când m-am dus după Spencer la doctor, luni. 

Spencer îşi ridică brusc capul. 

— Ai reuşit să-l vezi? 

Doamna Hastings ridică din umeri. 

— Nu tocmai. 

— Unii afirmă că ar fi un bărbat. Alţii, că e o femeie, comentă 
Pooh. 

Cu toţii ţâţâiră, necăjiţi. 

Pooh le preluă comenzile. Spencer bălmăji că vrea ton ahť”: 
acelaşi lucru pe care-l tot cerea de când încetase să mai 
comande meniul pentru copii. In timp ce chelnerul se rostogolea 
de-acolo, Spencer privi, cu ochii împăienjeniţi, prin salon. 
Tematica decorului era o barcă şubredă din Nantucket!$, cu 
scaune împletite din ramuri întunecate de răchită, şi colace de 
salvare şi figuri din bronz pentru corăbii din belşug. Pe peretele 
din partea cealaltă încă se afla pictura murală cu oceanul, cu tot 


17 Specie de ton cu aripioare galbene, ahi fiind denumirea lui hawaiiană. 
18 insulă situată la aproape 50 de kilometri la sud de Cape Cod, Massachusetts, 


legătura cu continentul efectuându-se cu feribotul sau cu ambarcaţiuni 
particulare. 


cu un hidos calmar uriaş, o balenă ucigaşă şi un triton cu părul 
blond revărsat pe spate şi un nas strâmb, gen Owen Wilson. În 
vremea când Spencer, Ali şi celelalte fete veneau aici singure 
pentru cină - de foarte multe ori, pe când erau într-a şasea şi a 
şaptea - se dădeau în vânt să stea lângă triton. Odată, când 
Mona Vanderwaal şi Chassey Bledsoe veniseră acolo de capul lor, 
Ali le ceruse amândurora să-l sărute cu limba pe triton. Lacrimi 
de ruşine şiroiseră pe obrajii celor două fete, în timp ce lingeau 
buzele pictate ale tritonului. 

Ali era foarte rea, se gândi Spencer. Visul îi reveni în minte. 
Asta n-o poţi avea, zisese Ali. De ce se înfuriase Spencer atât de 
rău? In seara aceea, Spencer avusese impresia că Ali voia să-i 
spună Melissei despre lan. Acesta să fi fost motivul? Şi la ce s-o fi 
referit doctorita Evans, spunând că unii oameni îşi şterg din 
memorie anumite întâmplări? Oare să mai fi făcut Spencer asta 
şi altă dată? 

Deodată, deveni curioasă. 

— Mami? întrebă ea. Ştii cumva dacă mi s-a întâmplat 
vreodată, cum să zic, să uit întâmplător o mulţime de lucruri? 
Cum ar fi... să trec printr-o amnezie temporară? 

Mama ei rămase cu paharul în aer. 

— D-de ce întrebi? 

Spencer îşi simţi ceafa lipicioasă de transpiraţie. Mama ei avea 
aceeaşi expresie tulburată, de nu vreau să am de-a face cu aşa 
ceva, pe care-o avusese atunci când fratele ei, Daniel, unchiul lui 
Spencer, se îmbătase prea rău la una dintre petrecerile lor şi 
trăncănise, divulgând câteva secrete de familie până atunci 
extrem de bine protejate. Aşa se-ntâmplase ca Spencer să afle 
că bunica ei fusese dependentă de morfină, şi că mătuşa ei 
Penelope dăduse un copil spre adopţie pe când avea 
şaptesprezece ani. 

— Stai puţin, mi s-a întâmplat? 

Mama ei pipăi marginea zimţată a farfuriei. 

— Aveai şapte ani. Ai avut gripă. 

Venele de la gât ale mamei ei ieşiseră în relief, ceea ce 
însemna că-şi ţinea respiraţia. lar asta însemna că nu-i spunea 
totul lui Spencer. 

— Mamă! 


Mama ei îşi plimbă degetele pe buza paharului cu martini. 

— N-are importanţă. 

— Hai, spune-i, Veronica, interveni tatăl ei, cu severitate. 
Acum poate să suporte adevărul. 

Doamna Hastings inspiră adânc. 

— Păi, tu, Melissa şi cu mine ne-am dus la Institutul Franklin: 
amândurora vă plăcea expoziţia aceea cardiologică. Ţi-aduci 
aminte? 

— Sigur că da, răspunse Spencer. Expoziţia cardiologică din 
Institutul Franklin se întindea pe o suprafaţă de aproape cinci 
sute de metri pătraţi, venele erau groase cât antebraţul lui 
Spencer şi pulsau atât de zgomotos, încât, când te aflai în 
interiorul ventriculelor, era unicul sunet pe care-l mai puteai auzi. 

— Ne întorceam spre maşină, continuă mama ei, cu ochii în 
jos. Pe drum, ne-a oprit un bărbat. 

Se opri puţin, luându-şi soţul de mână. Amândoi aveau 
înfăţişările extrem de grave. 

— El... avea o armă în haină. Voia să-i dau portofelul. 

Spencer făcu ochii mari. 

— Ce? 

— Ne-a obligat să ne întindem cu faţa în jos pe trotuar, povesti 
mai departe doamna Hastings, căreia începuseră să-i tremure 
buzele. Nu mă deranja că i-am dat portofelul, dar mi-era tare 
frică pentru voi, fetele. Scânceaţi şi plângeaţi întruna. Tu mă tot 
întrebai dac-o să murim. 

Spencer îşi răsuci în poală vârful şervetului. Nu-şi amintea 
nimic din toate acestea. 

— El mi-a zis să număr până la o sută, şi că de-abia pe urmă 
avem voie să ne ridicăm, continuă mama ei. Când drumul a fost 
liber, ne-am dus fuga la maşină şi am plecat spre casă. Am 
condus cu aproape cincizeci de kilometri peste limita de viteză 
legală, mi-aduc aminte. A fost o minune că nu m-a oprit nimeni. 

Tăcu, sorbind din pahar. Cineva scăpă mai multe farfurii în 
bucătărie, şi cei mai mulţi dintre clienţi îşi lungiră gâturile în 
direcţia zgomotului de porțelan spart, însă doamna Hastings 
păru să nici nu-l fi auzit. 

— După ce am ajuns acasă, tu ai avut o febră îngrozitoare, 
istorisi ea. Te-a lovit ca din senin. Te-am dus la urgenţă. Ne 
temeam ca nu cumva să ai meningită: existase un astfel de caz 
la câteva oraşe distanţă. A trebuit să stăm acasă cât timp am 


aşteptat rezultatele analizelor, pentru eventualitatea în care ar fi 
trebuit să te ducem fuga înapoi la spital. Am fost nevoiţi să 
renunţăm la concursul de pronunțare corectă al Melissei. ŢI- 
aminteşti că se pregătise pentru el? 

Spencer îşi amintea. Uneori, ea şi Melissa se jucau de-a 
concursul: Melissa era în rolul concurentei, iar Spencer întruchipa 
juriul, repartizându-i Melissei, de pe o lungă listă, cuvinte pe care 
ea să le pronunţe pe litere. Asta era pe vremea când Melissa şi 
Spencer se agreau reciproc. Dar, din ce-şi amintea Spencer, 
Melissa renunţase la concurs din cauză că avea un meci de 
hochei pe iarbă în aceeaşi zi. 

— Melissa a mai fost la concurs până la urmă? izbuti ea să 
întrebe. 

— A fost, dar s-a dus cu familia Yolandei. Ţi-aminteşti de 
prietena ei, Yolanda? Ea şi cu Melissa erau mereu împreună la 
concursurile de verificare a cunoştinţelor. 

Spencer se încruntă. 

— Yolanda Hensler? 

— Exact. 

— Melissa n-a fost niciodată... Spencer se opri. Era pe cale să 
spună că Melissa nu fusese niciodată prietenă cu Yolanda 
Hensler. Yolanda era genul de fată dulce ca mierea în prezenţa 
adulţilor, însă o teroare în particular. Spencer ştia că, odată, 
Yolanda o silise pe Melissa să treacă prin toate testele de 
verificare a cunoştinţelor fără vreo pauză, cu toate că Melissa îi 
spusese de un miliard de ori că trebuie să facă pipi. Până la 
urmă, făcuse pe ea, şi-i udase Yolandei întreaga cuvertură Lilly 
Pulitzer. 

— In orice caz, o săptămână mai târziu, febra ţi-a cedat, îi zise 
mama ei. Numai că, atunci când te-ai trezit, ai uitat tot ce se 
întâmplase. Ţi-ai amintit că ai fost la Institutul Franklin, şi că ai 
mers prin inimă, dar pe urmă te-am întrebat de bărbatul cel rău 
din oraş. lar tu ai zis: „Care bărbat rău?” Nu-ţi aminteai nici de 
urgenţă, nici că ţi se făcuseră analizele, nici că ai fost bolnavă, 
nimic. Pur şi simplu... s-a şters tot. Te-am supravegheat şi în 
restul verii. Ne temeam că ai putea să te îmbolnăveşti iar. Eu şi 
Melissa a trebuit să renunţăm la tabăra de caiac pentru mame şi 
fiice din Colorado, şi la acel mare recital de pian din New York 
City, dar cred că ea a înţeles. 

Spencer îşi simţi inima bătându-i cu o viteză nebunească. 


— Mie de ce nu mi-a spus nimeni nimic despre asta? 

Mama ei îşi privi soţul. 

— Toată povestea a fost foarte ciudată. M-am gândit că te-ai 
putea necăiji, aflând că nu-ţi mai aminteşti o săptămână întreagă. 
Erai şi-aşa destul de neliniştită. 

Spencer se apucă de muchia mesei. E posibil să nu-mi 
amintesc mai mult de o săptămână din viaţă, îi venea să le 
spună părinţilor ei. Dacă n-a fost singura mea amnezie? 

Inchise ochii. Unicul sunet pe care-l mai putea auzi era acel 
trosc din amintire. Dacă-şi pierduse memoria înainte ca Ali să 
dispară? Dacă nici de seara aceea nu-şi mai amintea? 

Când sosi Pooh şi începu să le aşeze în faţă farfuriile aburinde, 
Spencer tremura. Doamna Hastings îşi lungi gâtul spre ea. 

— Spencer? Ce s-a întâmplat? 

Intoarse capul spre tatăl lui Spencer. 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să-i spunem. 

— Spencer? zise domnul Hastings, fluturându-şi mâna prin faţa 
ochilor fiicei sale. Te simţi bine? 

Spencer îşi simţea buzele amorţite, ca şi cum i-ar fi fost 
injectate cu novocaină. 

— Mi-e frică, răspunse. 

— Frică? repetă tatăl ei, aplecându-se în faţă. De ce? 

Spencer clipi. Parcă trecea din nou prin acel vis care se tot 
repeta, când voia să spună ce avea în minte, dar în loc ca din 
gură să-i iasă cuvinte, ieşea o cochilie. Sau un vierme. Sau o 
trâmbă de fum purpuriu, prăfos. Apoi, se hotărî să tacă. Dintr- 
odată, înţelese care era răspunsul căutat - de ce anume se 
temea. 

De ea însăşi. 


22 


NICĂIERI NU E CA ÎN ROSEWOOD... 
DE LA O MIE DE METRI ALTITUDINE 


Vineri dimineaţă, Hanna cobori din Volkswagenul Jetta maro al lui 
Lucas. Erau în parcarea aparţinând Parcului Naţional Ridley 
Creek, şi soarele abia îşi făcuse apariţia. 

— Asta-i marea mea surpriză, care ar trebui să mă facă să mă 
simt mult mai bine? întrebă ea, privind în jur. Parcul Ridley Creek 
era plin de grădini unduite şi de trasee pentru drumeţii. Privi cum 
trece pe lângă ei un grup de fete în pantaloni scurţi pentru 
jogging şi tricouri cu mâneci lungi. Apoi, un grup de băieţi pe 
biciclete, purtând multicolori pantaloni scurţi din spandex. 
Imaginea lor o făcea pe Hanna să se simtă leneşă şi grasă. lat-o 
aici, la nici măcar şase dimineaţa, şi oamenii aceştia ardeau 
calorii la modul cel mai serios. Ei probabil că nici nu înfulecaseră 
o cutie întreagă de biscuiţi în formă de peştişori aurii, cu aromă 
de brânză cheddar, aseară. 

— Nu pot să-ţi spun, îi răspunse Lucas. Altfel, n-ar mai fi 
surpriză. 

Hanna scoase un geamăt. Aerul mirosea a frunze arse, ceea 
ce ei i se părea totdeauna ciudat. In timp ce mergea, făcând să-i 
scrâşnească sub tălpi pietrişul din parcare, i se păru că aude un 
chicotit înfundat. Se răsuci brusc, cu simţurile ascuţite la 
maximum. 

— Ceva probleme? se interesă Lucas, oprindu-se la câţiva paşi 
mai încolo. 

Hanna îi arătă în direcţia copacilor. 

— Vezi pe cineva? 

Lucas îşi umbri ochii cu palma. 

— Te îngrijorează hărţuitorul ăla? 

— Cam aşa ceva. 

Neliniştea îi rodea stomacul. Pe drum într-acolo, prin 


semiîntuneric, Hanna simţise că-i urmăreşte o maşină. Să fi fost 
A? Hanna nu-şi putea scoate din minte bizarul SMS de ieri, 
referitor la faptul că Mona s-ar fi dus la Bill Beach pentru o 
operaţie estetică. Intr-un fel, părea plauzibil: Mona nu purta 
niciodată ceva care să lase prea multă piele la vedere, chiar 
dacă era cu mult mai slabă decât Hanna. Dar o operaţie estetică 
- oricare, în afara măririi sânilor, oricum - era oarecum... 
jenantă. Însemna că genetica era împotriva ta, şi n-aveai cum să- 
ţi obţii doar prin intermediul exerciţiilor fizice un corp ideal. Dacă 
Hanna ar răspândi zvonul acesta despre Mona, popularitatea 
acesteia ar putea să scadă cu câteva gradaţii. Mona i-ar fi făcut-o 
oricărei alte fete fără să clipească... dar ea, să-i facă Monei aşa 
ceva? S-o rănească pe ea era ceva cu totul diferit. 

— Eu cred că suntem în siguranţă, zise Lucas, îndreptându-se 
spre cărarea din pietricele. Se spune că hărţuitorul nu-i 
spionează pe oameni decât în casele lor. 

Hanna îşi frecă ochii, agitată. Măcar o dată, nu trebuia să-şi 
facă griji că s-ar mânji de rimel. In dimineaţa aceasta, nu se 
machiase aproape deloc. Şi se îmbrăcase cu pantalonii Juicy din 
velur şi un hanorac gri cu glugă, pe care le purta deseori când 
alerga ture după ture de pistă. Totul, ca să demonstreze că nu 
era vreo excentrică ieşire amoroasă cu noaptea-n cap. 

Când îi apăruse Lucas la uşă, Hanna fusese cuprinsă de un 
sentiment de uşurare văzându-i blugii jerpeliţi, tricoul scămoşat 
şi hanoracul gri cu glugă, la fel ca al ei. Pe urmă, el se trântise pe 
un morman de frunze din drum, începând să scurme prin el la fel 
ca miniaturalul doberman al Hannei, Bulinuţă. Era, de fapt, 
destul de simpatic. Ceea ce însemna cu totul altceva decât că |- 
ar fi considerat pe Lucas simpatic, evident. 

Ajunseră într-un luminiş şi Lucas se întoarse spre ea. 

— Eşti gata pentru surpriză? 

— Pentru binele tău, sper să fie ceva interesant, zise Hanna, 
dându-şi ochii peste cap. La ora asta puteam să fiu încă în pat. 

Lucas o călăuzi printre copaci. In luminiş, era un balon cu aer 
cald, cu dungi în toate culorile curcubeului. Zăcea, moale, într-o 
parte, cu coşul răsturnat. Doi tipi stăteau în jurul balonului, în 
timp ce pompele suflau aer în el, făcându-i învelişul să se 
unduiască. 

— Ta-daaa! strigă Lucas. 


— O-Kaaaay, oftă Hanna, punându-şi palma streaşină la ochi. 
E vorba să stau să-i urmăresc cum umflă balonul? 

Știuse ea că nu era o idee bună. Lucas era prea penibil. 

— Nu chiar, replică Lucas, lăsându-se pe călcâie. O să te urci 
în el. 

— Ce? ţipă Hanna. Singură? 

Lucas îi trase un bobârnac în creştet. 

— Merg cu tine, na! Am brevet de pilot pentru baloanele cu 
aer cald, îi explică, pornind spre balon. Acum învăţ să pilotez şi 
un Cessna. Dar cea mai mare realizare a mea e asta, adăugă, 
arătându-i un termos din inox. Am făcut milk-shake pentru 
amândoi, azi-dimineaţă. A fost prima dată când am folosit 
blenderul... de fapt, prima dată când am folosit un aparat 
electrocasnic. Nu eşti mândră de mine? 

Hanna zâmbi cu superioritate. Sean mereu gătise pentru ea, 
ceea ce mereu o făcuse să se simtă mai degrabă nepotrivită, 
decât răsfăţată. li plăcea nevinovăția băieţească a lui Lucas. 

— Sunt mândră, zise. Şi poţi să fii sigur c-o să mă sui cu tine în 
chestia aia periculoasă. 

După ce balonul ajunse să fie dolofan şi bine întins, Hanna şi 
Lucas se urcară în nacelă, şi Lucas expedie un jet lung de flăcări 
în înveliş. In câteva secunde, începură să se înalțe. Hanna se 
miră să constate că stomacul nu-i zvâcnea, aşa cum se întâmpla 
uneori în lifturi, iar când privi în jos, fu uimită să vadă că tipii 
care ajutaseră la umflarea balonului nu mai erau acum decât 
două minuscule pete pe iarbă. Zări Volkswagenul Jetta al lui 
Lucas în parcare... apoi râul în care se pescuia, apoi poteca 
şerpuită pentru alergări şi, în cele din urmă, Şoseaua 352. 

— Uite turnul din Hollis! strigă ea entuziasmată, arătându-l în 
depărtare. 

— Super, este? zâmbi Lucas. 

— Este, recunoscu Hanna. Era atât de frumos acolo, sus, şi 
atâta linişte! Nu tu zgomote ale circulaţiei, nu tu păsări 
enervante, nu tu vuiet de vânt. Şi, cel mai bun lucru dintre toate, 
acolo sus nu era A. Hanna se simţea cât se poate de liberă. O 
parte din ea ar fi vrut să zboare într-un balon pentru tot restul 
vieţii, ca Vrăjitorul din Oz. 

Zburară peste cartierul Old Hollis, cu casele lui în stil victorian 
şi peluzele neîngrijite din faţa lor. Pe urmă, peste King James 
Mall, cu parcarea lui aproape goală. Hanna zâmbi când trecură 


pe deasupra şcolii cu internat a quakerilor. Avea, pe peluza din 
faţă, un obelisc avangardist care fusese poreclit Penisul lui 
William Penn. 

Plutiră pe deasupra fostei case a lui Alison DiLaurentis. De sus, 
părea atât de netulburată! Alături de ea, era casa lui Spencer, cu 
moara ei de vânt, grajdurile, hambarul şi piscina căptuşită cu 
piatră. La câteva case mai încolo era şi a Monei, o frumoasă 
clădire din cărămidă roşie, mărginită de un pâlc de cireşi, cu un 
garaj la marginea curţii. Odată, imediat după ce se 
transformaseră,  pictaseră cu vopsea reflectorizantă pe 
acoperişul lui HM + MV = CMBMBPDV™. Niciodată nu ştiuseră 
cum arăta, de fapt, de sus. intinse instinctiv mâna după 
BlackBerry, cu gândul să-i trimită Monei vestea. 

Apoi, îşi aminti. Ele două nu mai erau prietene. Trase scurt aer 
în piept. 

— Te simţi bine? o întrebă Lucas. 

Ea îşi feri privirea. Mda. Perfect. 

Sprâncenele lui Lucas alcătuiră un V. 

— La şcoală, sunt la cercul de paranormal. Exersăm citirea 
gândurilor. Pot să ţi le extrag cu ajutorul percepţiei extra- 
senzoriale. 

Inchise ochii şi-şi puse mâinile pe tâmple. 

— Eşti supărată din cauză că... Mona îşi ţine petrecerea de 
ziua ei fără tine. 

Hanna îşi înăbuşi un pufnet dispreţuitor. De parcă ar fi fost 
greu să-şi dea seama. Lucas nimerise peste ea în toaletă imediat 
după ce se întâmplase. Hanna deşurubă capacul termosului. 

— Şi cum se face că eşti, ca să zic aşa, în toate cluburile şi 
cercurile imaginabile de la Rosewood Day? 

Aşa, ar fi reprezentat o variantă şi mai stupidă de tocilar a lui 
Spencer. 

Lucas deschise ochii. Erau de un albastru atât de limpede, de 
deschis... aidoma creionului colorat albăstrui din cutia de 64- 
Crayola. 

— Imi place să fiu ocupat tot timpul. Dacă nu fac nimic, încep 
să mă gândesc. 

— La ce? 


19 Hanna Marin + Mona Vanderwaal - Cele Mai Bune şi Mai Bune Prietene Din 
Lume. 


Lui Lucas îi zvâcni mărul lui Adam. Înghiţi în sec. 

— Fratele meu mai mare a încercat să se sinucidă acum un an. 

Hanna făcu ochii mari. 

— Are tulburări bipolare. Nu şi-a mai luat medicamentele şi... 
ceva a început să-i funcţioneze aiurea în cap. A luat un pumn 
întreg de aspirine, şi l-am găsit leşinat în living. Acum, e la spital, 
la secţia de psihiatrie. Il ţin pe tratament şi... el nu mai e de fapt 
acelaşi de dinainte, aşa că... 

— A fost şi el la Rosewood Day? întrebă Hanna. 

— Mda, dar e cu şase ani mai mare ca noi. Probabil că nu ţi l-ai 
aminti. N 

— Doamne! Imi pare foarte rău, şopti Hanna. E naşpa. 

Lucas ridică din umeri. 

— Foarte mulţi probabil că n-ar face altceva decât să se 
închidă în cameră şi să se facă praf, însă în cazul meu are un 
efect mai bun faptul că mă menţin ocupat. 

Hanna îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Metoda mea de a rămâne în toate minţile e să înghit o tonă 
de snacks pe bază de caşcaval, după care să dau tot afară. 

Işi astupă gura cu palma. Nu-i venea să creadă că spusese una 
ca asta. 

Lucas înălţă o sprânceană. 

— Snacks pe bază de caşcaval, hm? Adică, de-astea, Cheez- 
Its? Doritos? 

— Mhiî, mormăi Hanna, fixând cu privirea fundul din lemn al 
nacelei balonului. 

Degetele lui Lucas începură să se agite. Avea mâini puternice 
şi bine proporţionate şi părea capabil să facă masaje chiar 
grozave pe spate. Dintr-odată, Hanna se simţi tentată să le 
atingă. 

— Verişoara mea a avut... şi ea... problema asta, zise cu 
delicateţe Lucas. A scăpat de ea. 

— Cum? 

— Şi-a găsit fericirea. S-a mutat în altă parte. 

Privirea Hannei se mută dincolo de marginea nacelei. Zburau 
acum peste Cheswold, cel mai bogat cartier din Rosewood. 
Hanna îşi dorise mereu să locuiască într-o casă din Cheswold, iar 
de-aici, de sus, proprietăţile arătau chiar şi mai uluitor decât 
văzute de la nivelul străzii. In acelaşi timp, însă, arătau şi rigide 
şi formaliste şi nu tocmai reale: mai degrabă, semănau a idee de 


casă, decât a clădire în care să-ţi doreşti să locuieşti. 

— Şi eu am fost fericită, mărturisi Hanna, suspinând. N-am mai 
făcut... chestia cu caşcavalul... de ani de zile. Numai că, în ultima 
vreme, viaţa mea a fost îngrozitoare. Sunt necăjită în legătură cu 
Mona. Dar mai e şi altceva. Mai e, de fapt, totul. Incă de când am 
primit cel dintâi mesaj, parc-aş fi căzut din lac în puț! 

— Derulează filmul înapoi, ceru Lucas, lăsându-se pe spate. 
Mesaj? 

Hanna ezită. Nu intenţionase să aducă vorba despre A. 

— Uite, doar că tot primesc mesaje. Cineva mă sâcâie cu toate 
chestiile astea personale. 

II privi pe furiş, sperând că nu se va arăta interesat: 
majoritatea băieţilor n-ar fi fost. Spre nenorocul ei, arăta 
preocupat. 

— Cam urât, aprecie Lucas, încreţindu-şi fruntea. Cine ţi le 
trimite? 

— Nu ştiu. La început, am crezut c-ar fi Alison DiLaurentis, 
zise, oprindu-se pentru o clipă şi îndepărtându-şi părul căzut 
peste ochi. Ştiu că e o idioţenie, dar primele mesaje vorbeau 
despre chestia asta, pe care numai ea o cunoştea. 

Lucas se strâmbă, dezgustat. 

— Cadavrul lui Alison a fost găsit, când, acum o lună? ŞI 
cineva se dă drept ea? E... e ceva... monstruos. 

Hanna îşi agită braţele. 

— Nu, am început să primesc mesajele înainte să se 
descopere trupul lui Ali, aşa că nimeni nu ştia încă despre 
moartea ei... 

Simţea că începe s-o doară capul. 

— E derutant şi... nu-ţi bate tu capul cu asta. Uită că aş fi zis 
ceva. 

Lucas o privi stânjenit. 

— Poate c-ar trebui să anunţi poliţia. 

Hanna se smiorcăi încet. 

— Oricine ar fi, nu încalcă vreo lege. 

— Totuşi, nu ştii cu cine ai de-a face, zise Lucas. 

— Probabil c-o fi vreun copil tâmpit. 

Lucas şovăi câteva clipe. 

— Nu obişnuiesc poliţiştii să spună că, dacă te hărţuieşte 
cineva, cum ar fi, dându-ţi telefoane în chip de farsă, cel mai 
probabil e vorba despre cineva cunoscut? Am văzut asta odată, 


într-o emisiune de investigaţii. 

Un fior rece o străbătu. Hanna se gândi la mesajul lui A: Una 
dintre vechile tale prietene iţi ascunde ceva. Ceva foarte 
important. Gândul îi zbură din nou spre Spencer. Odată, nu la 
mult timp după ce dispăruse Ali, tatăl lui Spencer le dusese pe 
toate patru la Wildwater Kingdom, un parc acvatic amplasat nu 
foarte departe de casă. În timp ce urca împreună cu Spencer pe 
Toboganul Diavolului, Hanna o întrebase dacă ea şi Ali erau 
cumva supărate una pe cealaltă din vreun motiv. 

Faţa lui Spencer căpătase exact nuanţa de merlot a 
costumului ei bikini cu şnur, Tommy Hilfiger. 

— De ce mă-ntrebi asta? replicase ea. 

Hanna îşi încreţise fruntea, strângându-şi mai bine la piept 
pluta umflată. 

— Eram doar curioasă. 

Spencer se apropiase cu un pas. Aerul păru să rămână extrem 
de nemişcat, şi toate plescăiturile şi ţipetele dădură impresia că 
s-ar fi evaporat deodată. 

— Nu eu m-am supărat pe Ali, zisese ea. Ea s-a supărat pe 
mine. Şi habar n-am de ce, OK? 

Apoi, se întorsese cu 180 de grade şi pornise să coboare scara 
din lemn, practic ciocnindu-se de alţi copii în drum. 

Hanna îşi încovrigă degetele de la picioare. Nu se mai gândise 
la întâmplarea asta de ceva vreme. 

Lucas îşi drese glasul. 

— Şi despre ce erau mesajele? Despre faza cu caşcavalul? 

Hanna privi luminatoarele din vârful Catedralei Rosewood, cea 
în care se desfăşurase slujba de comemorare a lui Ali. Ce mă-sa, 
se gândi. Doar îi spusese lui Lucas despre A, de ce nu şi despre 
tot restul? Era ca exerciţiul acela de încredere pe care-l făcuse în 
tabăra cu corturile dintr-a şasea: o fată colegă de cort, pe nume 
Viviana Rogers, stătuse în spatele ei, şi Hanna trebuise să-i cadă 
în braţe, având încredere în ea c-o va prinde şi n-o va lăsa să 
cadă grămadă pe iarbă. 

— Mda, cu caşcavalul, răspunse ea, încet. Şi... în fine, poate c- 
ai auzit şi câte ceva din celelalte. Multe bârfe circulă acum 
despre mine. Ca, de exemplu, cu tata. A plecat de-acasă acum 
vreo doi ani, şi acum locuieşte cu frumoasa lui fiică vitregă. Care 
poartă mărimea doi. 

— Şi tu ce mărime porţi? o întrebă Lucas, dezorientat. 


Ea inspiră adânc, neluându-i în seamă întrebarea. 

— Şi am mai fost prinsă şi furând: nişte bijuterii de la Tiffany, 
şi maşina tatălui lui Sean Ackard. 

Işi ridică privirea, surprinsă să constate că Lucas nu sărise din 
balon de dezgust. 

— Intr-a şaptea, eram grasă, urâtă şi proastă. Chiar dacă eram 
prietenă cu Alison, tot mă simţeam... ca un nimic. Eu şi Mona am 
trudit din greu să ne schimbăm, şi am crezut că am devenit 
amândouă... Alison. A mers pentru o vreme, dar s-a terminat. 

Auzindu-şi problemele enunțate cu voce tare, i se părea că 
arată ca o fraieră. Dar, în acelaşi timp, îi dădea o senzaţie 
asemănătoare cu cea de când fusese cu Mona într-un spa, la 
ţară, şi i se făcuse o clismă. Procedeul era scârbos, dar pe urmă, 
se simţise atât de liberă! 

— Mă bucur că nu eşti ca Alison, zise încetişor Lucas. 

Hanna îşi dădu ochii peste cap. 

— Toată lumea o iubea pe Alison. 

— Eu nu, replică Lucas, evitând privirea uluită a Hannei. Ştiu 
că e îngrozitor s-o spun, şi mă simt oribil din cauza a ceea ce i s- 
a întâmplat ei. Totuşi, cu mine n-a fost prea drăguță. 

Lucas mai trimise un jet de flăcări în balon. 

— Intr-a şaptea, Ali a lansat un zvon cum c-aş fi hermafrodit. 

Hanna îşi ridică brusc privirea. 

— Nu Ali a lansat zvonul ăsta. 

— Ba da. De fapt, eu l-am lansat pentru ea. La un meci de 
fotbal, m-a întrebat dacă sunt hermafrodit. Eu i-am răspuns că n- 
am habar ce înseamnă să fii hermafrodit. Ea a râs şi le-a spus 
tuturor. Mai târziu, când i-am acordat şi eu atenţie, era prea 
târziu: zvonul ajunsese peste tot. 

Hanna îl privi neîncrezătoare. 

— Ali n-ar fi făcut una ca asta. 

Şi totuşi... Ali ar fi făcut una ca asta, Ali fusese cea care le 
pusese pe toate s-o strige pe Jenna Cavanaugh Albă-ca-Zăpada. 
Tot ea răspândise zvonul că Toby ar avea branhii. Toată lumea 
lua orice spunea Ali ca literă de evanghelie. 


Hanna aruncă o privire dincolo de marginea nacelei. Zvonul 
cum că Lucas ar fi hermafrodit se stârnise după ce ele aflaseră 
că avea de gând să-i trimită Hannei o cutie în formă de inimă de 
Ziua Bomboanelor?2. Ali chiar se dusese cu Hanna să cumpere o 
pereche nouă de Sevens cu sclipici la buzunare. Zisese că-i plac 
la nebunie, dar probabil că minţea şi în privinţa asta. 

— Şi tu n-ar trebui să mai spui că eşti urâtă, Hanna, zise 
Lucas. Eşti foarte, foarte drăguță. 

Hanna îşi îndesă bărbia în gulerul bluzei, simțindu-se 
neaşteptat de intimidată. 

— Eşti, să ştii. Nu pot să-mi iau ochii de pe tine, insistă Lucas, 
după care se strâmbă. Hait, probabil că am trecut mult dincolo 
de chestia cu prietenia, hm? 

— Nu-i nimic, răspunse Hanna. Căldura îi învăluia toată fiinţa. 
Se simţea atât de bine să audă că e drăguță! Când îi spusese 
cineva asta ultima dată? Lucas era cât se poate de diferit, pentru 
un băiat, faţă de perfectul Sean. Lucas era înalt şi slab, şi câtuşi 
de puţin un tip cool, cu serviciul lui de la Rive Gauche, şi clubul 
de paranormal şi autocolantul de pe spatele automobilului, pe 
care scria SCISSOR SISTERS, ceea ce ar fi putut să reprezinte o 
formaţie, un salon de cosmetică, sau o sectă?!. Dar mai era şi 
altceva pe-acolo: nu trebuia decât să sapi mai adânc ca să ajungi 
la acel lucru, exact cum făcuseră odată Hanna şi tatăl ei, când 
bântuiseră pe plajele din New Jersey cu detectorul lor de metale. 
Căutaseră ore în şir şi găsiseră nu unul, ci doi cercei cu 
diamante, ascunşi în nisip. 

— Aşa, ascultă, îi zise Lucas. Nici eu nu sunt invitat la 
petrecerea Monei. N-ai vrea să ne întâlnim sâmbătă şi să ne 
organizăm o anti-petrecere? Am o piscină cu margine negativă”. 
Apa e încălzită. Sau, ştii ceva, dacă nu te atrage, am putea... Nu 
ştiu. Să jucăm poker. 

— Poker? repetă Hanna, aruncându-i o privire piezişă. Nu pe 
dezbrăcate. 

— Drept cine mă iei? protestă Lucas, ducându-şi o mână la 


20 Candy Day (sau National Candy Day), se sărbătoreşte în S.U.A. pe 4 
noiembrie, zi în care, din patru în patru ani, au loc, prin tradiţie, şi alegerile 
prezidenţiale. 

21 În realitate, este o formaţie americană de disco, pop şi glam. 

22 Piscină săpată şi lăsată fără una sau mai multe margini, generând iluzia unei 
întinderi nelimitate. 


piept. Eu vorbesc despre Texas Hold 'Em. Totuşi, ar fi cazul să ai 
grijă. Sunt tare. 

— Foarte bine. Sigur. Vin să jucăm poker, acceptă Hanna, 
lăsându-se pe spate în nacela balonului şi dându-şi seama că de- 
abia aştepta. li zâmbi, sfioasă, lui Lucas. Totuşi, îi zise, nu 
schimba subiectul. Acum, că m-am făcut de tot rahatul, e cazul 
să ieşi şi tu pe interval cu ceva chestii jenante. De ce altceva mai 
fugi, avântându-te în toate activităţile tale? 

Lucas se sprijini şi el de marginea nacelei. 

— Păi, să vedem. Ar fi chestia aia, că sunt hermafrodit. 

Pe chip avea o expresie de totală seriozitate. Hanna făcu ochii 
mari, prinsă pe picior greşit. Dar Lucas zâmbi, apoi râse de-a 
binelea, aşa că râse şi ea. 


23 


TUFELE DE TRANDAFIRI MAI AU ŞI 
OCHI 


Vineri, în pauza de prânz, Emily stătea în sera de la Rosewood 
Day, locul în care plante bogate în frunze şi vreo câteva specii de 
fluturi prosperau în condiţii de umiditate. Chiar dacă era foarte 
cald şi mirosea a pământ, mulţi preferau să-şi ia prânzul acolo. 
Poate că voiau să fugă de ploaia mocănească de-afară... sau 
poate că-şi doreau, pur şi simplu, să fie aproape de noua fată la 
modă din Rosewood Day, Emily Fields. 

— Şi, te duci la petrecerea Monei? o întrebă Mike, fratele Ariei, 
privind-o cu speranţă în ochi. El şi cu alţi câţiva băieţi din echipa 
de lacrosse se trântiseră pe o bancă situată în faţa ei şi se 
agăţau de fiecare cuvinţel. 

— Nu ştiu, răspunse Emily, terminându-şi de ronţăit porţia de 
chipsuri. Se cam îndoia că mama ei avea s-o lase să meargă la 
Mona, şi nici nu era sigură că şi-ar dori. 

— După, ar trebui să vii pe la mine, să mai stăm în bazinul 
meu cu apă termală, îi propuse Noel Kahn, mâzgălindu-şi 
numărul de telefon pe o foaie de dictando. O rupse apoi din caiet 
şi i-o întinse. Acolo o să înceapă adevărata petrecere, zise el. 

— la-ţi şi iubita cu tine, îi sugeră Mike, cu un licăr flămând în 
privire. Şi nu vă jenaţi să vă faceţi de cap în prezenţa noastră. N- 
avem prejudecăţi. 

— AŞ putea chiar să pun la loc cabina foto, pentru voi, se oferi 
Noel, făcându-i cu ochiul lui Emily. Orice aveţi poftă. 

Emily îşi dădu ochii peste cap. După ce băieţii plecară, 
ţopăind, se aplecă ţinându-se de coapse şi răsuflă, sfârşită. Mare 
păcat că nu era profitoare de felul ei: probabil c-ar fi putut să 
scoată o grămadă de bani de pe urma băieţilor ăstora din 
Rosewood, obsedaţi de sex şi de fete care se iubesc între ele. 

Deodată, simţi o mână micuță cuprinzându-i încheietura. 

— Acum ieşi cu băieţii depravaţi? îi şopti Maya în ureche. L-am 


văzut pe unul cum îţi dădea pe furiş numărul de telefon. 

Emily îşi ridică privirea. Inima îi zvâcni. Parcă trecuseră 
săptămâni de când n-o mai văzuse pe Maya, şi nu se putea 
împiedica să nu se gândească întruna la ea. Imaginea chipului 
Mayei îi plutea prin minte ori de câte ori închidea ochii. Se gândi 
la felul în care-i simţise buzele, în timpul reprizelor de sărutat, pe 
stânca de lângă pârâu. 

Dar astfel de reprize nu aveau să se mai întâmple vreodată. 

Emily îşi retrase mâna. 

— Maya. Nu se poate. 

Maya îşi răsfrânse buza de jos. Privi în jur. Copiii stăteau pe 
marginea fântânilor, sau pe băncile din lemn de lângă răzoarele 
cu flori, sau alături de adăpostul fluturilor, discutând calm şi 
mâncând din pachetele lor pentru prânz. 

— Doar nu ne urmăreşte cineva, zise. 

Emily se cutremură. Ea simțea că o urmăreşte cineva. Pe toată 
durata prânzului, avusese o senzaţie cât se poate de stranie, 
cum că ar fi cineva imediat în spatele ei, urmărindu-i fiecare 
mişcare. Plantele din seră erau atât de înalte şi de dense, încât le 
ofereau lesne adăpost celor dornici să se ascundă în spatele lor. 

Maya îşi desprinse briceagul Swiss Army roz de pe rucsac şi 
reteză un trandafir din bogatele tufe aflate în spatele lor. 

— Poftim, zise, întinzându-i floarea lui Emily. 

— Maya! exclamă Emily, lăsând-o să-i cadă în poală. N-ai voie 
să culegi flori de-aici. 

— Nu-mi pasă, insistă Maya. Vreau să fie a ta. 

— Maya, oftă Emily, plesnindu-şi cu putere coapsele. Trebuie 
să pleci. 

Maya se încruntă la ea. 

— Tu iei în serios chestia aia, cu Vârfurile Copacilor? Văzând 
că Emily încuviinţează, Maya scoase un geamăt. Credeam că eşti 
mai puternică. Şi mi se pare înfricoşător. 

Emily îşi mototoli punga în care avusese mâncarea. Ce, nu 
trecuse deja prin toate astea? 

— Dacă nu mă ţin de Vârfurile Copacilor, trebuie să plec în 
lowa. Şi n-aş putea să suport... mătuşa şi unchiul meu sunt 
nebuni! 

Închise ochii şi se gândi la mătuşa, la unchiul şi la cei trei 
verişori ai ei din lowa. Nu-i mai văzuse de mai mulţi ani, şi 
singurele imagini pe care reuşea să le invoce în minte erau cinci 


feţe dezaprobatoare şi încruntate. 

— Ultima dată când am fost în vizită la ei, mătuşa Helene mi-a 
spus că ar trebui să mănânc Cheerios și numai Cheerios la micul 
dejun, fiindcă reprimă tentaţiile sexuale. Cei doi băieţi, verii mei, 
aleargă în fiecare dimineaţă kilometri peste kilometri prin 
lanurile de porumb, ca să-şi consume energia sexuală. lar vară- 
mea Abby - e de vârsta mea - îşi dorea să fie călugăriţă. Probabil 
că şi este acum. Umbla cu un caiet după ea, pe care-l numise 
Micul Registru al Răului după Abby... şi scria în el tot ce 
considera ea că ar fi un păcat. Despre mine a consemnat treizeci 
de lucruri păcătoase. Ei chiar şi să mergi desculță i se părea ceva 
rău! 

Maya chicoti. 

— Aşa o fi, dacă ai picioarele împiedicate rău! 

— Nu e de râs, strigă Emily. Şi nu e vorba ca eu să fiu 
puternică, sau să cred că Vârfurile Copacilor ar fi alegerea 
corectă, sau să mă mint pe mine însămi. Nu pot să trăiesc cu ei 
acolo. 

Işi muşcă buza, simțind acel val de căldură care o inunda când 
era pe cale să plângă. În ultimele două zile, dacă vreunul dintre 
părinţi se întâmpla să treacă pe lângă ea, prin hol sau în 
bucătărie, nici măcar nu privea în direcţia ei. La masă, nimeni 
nu-i spunea o vorbă. Se simţea ciudat când se aşeza lângă ei pe 
canapea, să urmărească emisiunile de la televizor. lar Carolyn, 
sora lui Emily, părea să nu aibă idee despre cum ar trebui să se 
poarte cu ea. Încă de la competiţia de înot, Carolyn se ţinuse la 
distanţă de dormitorul pe care-l împărțeau amândouă. De obicei, 
surorile îşi făceau temele împreună, fiecare la biroul ei, şuşotind 
una cu cealaltă despre problemele de la matematică, despre 
eseurile la istorie, sau despre bârfele auzite întâmplător la 
şcoală. Aseară, Carolyn urcase în cameră după ce Emily se 
vârâse deja în pat. Se schimbase pe întuneric şi se suise în 
propriul pat fără să spună un cuvânt. 

— Ai mei n-or să mă mai iubească, dacă sunt gay, îi explică 
Emily, privind-o pe Maya în ochii ei căprui rotunzi, închipuie-ţi 
cum ar fi dacă ai tăi s-ar trezi într-o dimineaţă şi ar hotărî că 
trebuie să te urască. 

— Eu nu vreau altceva decât să fiu cu tine, murmură Maya, 
răsucind trandafirul între degete. 

— Păi, şi eu, răspunse Emily. Dar e imposibil. 


— Hai să ieşim împreună în secret, propuse Maya. Uite, eu mă 
duc mâine la petrecerea Monei Vanderwaal. Să ne întâlnim acolo. 
O ştergem şi găsim un loc în care să fim singure. 

Emily îşi ronţăi degetul mare. Şi-ar fi dorit să poată... însă 
cuvintele rostite de Becka o obsedau: Viața şi-aşa e destul de 
grea. De ce să ne-o facem noi şi mai grea? leri, pe timpul pauzei 
mari, Emily intrase pe Google şi tastase: Sunt grele viețile 
lesbienelor? Chiar în timp ce scria cuvântul - /esbienelor - 
apăsând cu un deget de la mâna dreaptă tasta L, iar apoi cu unul 
de la stânga E, S şi B, i se părea ciudat gândul că era vorba şi 
despre ea. Nu-i plăcea cuvântul ca atare: o ducea cu gândul la o 
budincă din orez, ceea ce-i displăcea. Toate linkurile din listă 
duceau spre site-uri porno, blocate. Incă o dată, Emily alătură în 
fereastra de căutare cuvintele /esbiene şi grea. 

Se simţi fixată de ochii cuiva. Işi roti privirea printre vrejurile 
învolburate şi printre tufe, şi le zări pe Carolyn şi alte câteva fete 
din lotul de nataţie, stând lângă tufele de bougainvillea. Sora ei 
privea încruntată drept spre ele, cu o expresie dezgustată pe 
faţă. 

Emily sări de pe bancă. 

— Maya, du-te. Ne vede Carolyn. 

Se îndepărtă cu câţiva paşi, prefăcându-se fascinată de un 
ghiveci cu gălbenele, însă Maya nu se clinti. 

— Mai repede! şuieră Emily printre dinţi. Pleacă de-aici! 

Simţi privirea Mayei sfredelind-o. 

— Mă duc mâine la petrecerea Monei, îi mai zise Maya o dată. 
O să fii acolo, sau nu? 

Emily scutură din cap, nevrând să-i întâlnească privirea. 

— Imi pare rău. Eu trebuie să mă schimb. 

Maya îşi smuci cu violenţă geanta ei mare din pânză, în dungi 
verzi şi albe. 

— N-ai cum să schimbi ceea ce eşti. Şi ţi-am spus asta deo 
mie de ori. 

— Dar dacă pot? replică Emily. Şi poate că şi vreau. 

Maya lăsă să cadă pe bancă trandafirul pe care i-l dăruise lui 
Emily şi se îndepărtă, tropăind furioasă. Emily o privi şerpuind 
printre ghivece, apoi, prin ferestrele aburite, îndreptându-se spre 
ieşire, şi-i veni să plângă. Viaţa ei era o harababură îngrozitoare. 
Vechea ei viaţă simplă - cea de dinaintea începerii acestui an 
şcolar - părea să-i fi aparţinut unei cu totul alte fete. 


Deodată, simţi degetele cuiva umblându-i pe ceafă. Un fior 
rece îi străbătu şira spinării, în timp ce se răsucea grăbită. Nu era 
decât un lujer dintr-o altă tufă de trandafiri, cu ţepii graşi şi 
ascuţiţi, cu florile înfoiate. Apoi, Emily observă ceva pe una 
dintre ferestrele aflate la câţiva paşi mai încolo. Rămase cu gura 
căscată. Era ceva scris în aburul condensat. Te văd. Doi ochi 
mari, larg deschişi, umbriţi de gene dese, erau desenaţi alături 
de cuvinte. Şi semnătura: A. 

Emily se repezi să şteargă scrisul cu mâneca. Oare o fi fost 
acolo tot timpul? Şi de ce nu văzuse pe nimeni? Apoi, altceva îi 
veni în minte. Din cauza umidității din seră, aburii se condensau 
numai pe pereţii interiori, aşa că, oricine ar fi scris cuvintele 
acelea, trebuia să fie... înăuntru. 

Emily se întoarse, căutând cu privirea orice semn denunţător, 
însă singurele persoane care priveau în direcţia ei fuseseră 
Maya, Carolyn şi băieţii din echipa de lacrosse. Toţi ceilalţi 
mişunau spre uşa serei, aşteptând sfârşitul pauzei, şi Emily nu se 
putu împiedica să se întrebe dacă A era printre ei. 


24 


ŞI, ÎNTR-O ALTĂ GRĂDINĂ, 
DE CEALALTĂ PARTE A ORAŞULUI... 


Vineri după-amiază, Spencer stătea aplecată deasupra răzoarelor 
de flori ale mamei sale, smulgând buruienile groase, 
încăpăţânate. De obicei, doamna Hastings se ocupa personal cu 
grădinăritul, însă Spencer se oferise, într-o tentativă de fi 
drăguță... şi de a-şi răscumpăra o vină, cu toate că nu ştia sigur 
care. 

Baloanele multicolore cumpărate de mama ei acum câteva 
zile, în onoarea Orhideei de Aur, erau încă legate de grilajul din 
patio. Felicitări, Spencer! Scria pe toate. Lângă cuvintele acestea 
erau desenate panglici albastre şi trofee. Spencer le privi 
materialul lucios, tip Mylar; imaginea ei deformată îi întoarse 
privirea. Era ca şi cum ar fi fost într-o cameră a oglinzilor: faţa îi 
părea lunguiaţă, nu rotundă, ochii erau mici, în loc să fie mari, iar 
nasul mic şi rotund părea gros şi enorm. Poate că fata din balon, 
nu Spencer, fusese cea care trişase, ajungând finalistă în 
competiţia pentru Orhideea de Aur. Şi poate că tot fata din balon 
fusese cea care se certase cu Ali în seara dispariţiei acesteia. 

Aspersoarele intrară în funcţiune la vecini, în curtea fostei 
case a familiei DiLaurentis. Spencer privi spre fereastra fostei 
camere a lui Ali. Era ultima din spatele casei, exact vizavi de 
fereastra camerei lui Spencer. Ea şi Ali se consideraseră nespus 
de norocoase pentru faptul că aveau camerele faţă-n faţă. Aveau 
semnalele lor, pentru orele de după cele permise pentru 
convorbiri telefonice: o aprindere scurtă a lanternei însemna: N- 
am somn, dar tu? Două clipiri aveau semnificaţia de Noapte 
bună. Trei semnale voiau să spună: Trebuie să ne strecurăm 
afară şi să vorbim între patru ochi. 

Amintirea din cabinetul doctoriţei Evans îi înotă din nou prin 
minte. Spencer încercă s-o vâre la fund, însă ea se ridică iar la 
suprafaţă. Te interesează mult prea mult, afirmase Ali. Şi acel 


trosc îndepărtat... De unde să se fi auzit? 

— Spencer! se auzi o şoaptă. Se răsuci iute, cu inima bătându- 

nebuneşte. Acum, era întoarsă spre pădurea cu care se 
nvecina spatele casei. lan Thomas era acolo, între doi corni. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă ea, vorbind printre dinţi, cu ochii 
spre marginea curţii. Hambarul Melissei era la doar câteva sute 
de metri de-acolo. 

— Stau să-mi văd fata preferată, răspunse lan, mângâindu-i 
trupul cu privirea. 

— Umblă un hărţuitor pe-aici, îi atrase atenţia cu asprime 
Spencer, străduindu-se să-şi stăpânească senzaţia fierbinte de 
excitație din stomac, apărută ori de câte ori o privea lan. Ar 
trebui să ai mai multă grijă, adăugă. 

lan pufni dispreţuitor. 

— Cine-ţi spune că nu sunt şi eu în detaşamentul de pază al 
cartierului? Poate că tocmai eu te apăr de hărţuitor, zise, lipindu- 
şi palma de trunchiul unuia dintre copaci. 

— Şi, eşti? se interesă Spencer. 

lan clătină din cap. 

— Noo! De fapt, am scurtat-o pe-aici când am plecat de-acasă. 
Am zis să trec pe la Melissa. 

Făcu o pauză, înfundându-şi mâinile în buzunarele blugilor. 

— Apropo, cum ţi se pare faptul că sunt din nou cu Melissa? 

Spencer ridică din umeri. 

— Nu mă priveşte pe mine. 

— Nu? insistă lan, susţinându-i privirea, fără ca măcar să 
clipească. Spencer întoarse capul,  simţindu-şi obrajii 
înfierbântaţi. lan nu făcea aluzie la sărutul lor. Nu putea să facă 
uşa ceva. 

Işi reaminti momentul acela. Gura lui lan se abătuse asupra 
buzelor ei cu atâta brutalitate, încât li se ciocniseră dinţii. După, 
îşi simţise buzele umflate şi o duruseră. Când îi dăduse lui Ali 
palpitanta veste, prietena ei chicotise. i 

— Ce, tu crezi că lan te-ar alege pe tine? o tachinase ea. Indoi- 
m-aş. 

II examină acum din ochi pe lan: era calm, nepăsător, fără să- 
şi dea seama că el reprezenta cauza dihoniei. Intr-un fel, îşi 
dorea să nu-l fi sărutat niciodată. Era de parcă s-ar fi declanşat 
un efect de domino: condusese spre cearta din hambar, care o 
făcuse pe Ali să plece, iar asta dusese la... la ce? 


| 
A 
| 


— Şi, e cum mi-a zis Melissa, că ai ajuns la terapie, hm? o 
întrebă lan. Destul de aiurea. 

Spencer încremeni. | se părea bizar ca Melissa să discute cu 
lan despre şedinţele de terapie de la psiholog. Astfel de şedinţe 
ar fi trebuit să rămână confidenţiale. 

— Nu e chiar atât de aiurea. 

— Zău? Melissa mi-a zis că te-a auzit urlând. 

Spencer clipi, nedumerită. 

— Urlând? întrebă ea. lan încuviinţă. Ş-şi ce spuneam? 

— Nu mi-a zis c-ai fi spus ceva. Doar că urlai. 

Spencer simţi că începe s-o mănânce pielea. Sistemul de 
aspersoare din curtea fostei case DiLaurentis i se părea că sună 
ca un miliard de ghilotine miniaturale, retezând capete cât firele 
de iarbă. 

— Trebuie să plec, îi zise, şi porni, gheboşată, spre casă. Cred 
că am nevoie să beau puţină apă. 

— Mai stai o clipă, o opri lan, făcând un pas spre ea. Ai văzut 
ce e în pădurea voastră? 

Spencer rămase ţeapănă pe loc. lan avea pe faţă o expresie 
atât de ciudată, încât se întrebă dacă nu cumva era ceva legat 
de Ali. Vreun os de-al ei. Un indiciu. Ceva care să facă lumină în 
memoria lui Spencer. 

Şi atunci, lan îşi întinse mâna, desfăcându-şi pumnul. În el 
ţinea şase mure dolofane, cărnoase. 

— Aveţi cei mai formidabili rugi de mure pe-acolo, zise el. Vrei 
să guşti? 

Murele îi pătaseră palma lui lan cu un roşu-închis, sângeriu. 
Spencer îi zări linia dragostei şi a vieţii, şi toate acele crestături 
ciudate din apropierea degetelor. 

Scutură din cap. 

— N-aş putea să mănânc nimic din pădurea aia, zise. 

La urma urmei, acolo fusese asasinată Ali. 


25 


LIVRARE SPECIALĂ 
PENTRU HANNA MARIN 


Vineri seară, un vânzător din magazinul T-Mobile, plin de coşuri 
şi cu părul geluit în exces, examina ecranul telefonului 
BlackBerry al Hannei. 

— Mie mi se pare că n-ar avea nimic, zise el. lar bateria e în 
stare de funcţionare. 

— Ei bine, atunci înseamnă că n-ai verificat suficient de atent, 
replică Hanna, ţâfnoasă, sprijinindu-se de tejgheaua din sticlă a 
magazinului. Dar cu reţeaua cum e? A căzut T-Mobile? 

— Nu, răspunse băiatul, arătându-i liniuţele de pe ecranul 
telefonului. Vezi? Cinci linii. Mi se pare foarte bine. 

Hanna expiră zgomotos pe nas. Ceva era în neregulă cu 
BlackBerry-ul ei. Toată noaptea, nu-i sunase nici măcar o dată. 
Chiar dacă Mona ar fi lăsat-o baltă, Hanna refuza să creadă că 
toţi ceilalţi i-ar fi putut urma exemplul atât de repede. Şi se 
gândea că A ar fi putut să-i mai trimită vreun mesaj, prin care să- 
i furnizeze mai multe informaţii despre Mona şi posibila ei 
operaţie de liposucţie, sau să-i explice la ce se referea când 
afirmase că una dintre prietenele ei avea un secret important, 
care încă rămânea de dezvăluit. 

— De fapt, ce vrei, doar să cumperi un BlackBerry nou? o 
întrebă vânzătorul. 

— Da, răspunse tăios Hanna, găsindu-şi un ton care semăna 
surprinzător de mult cu al mamei ei. Dar, de data asta, unul care 
să şi funcţioneze, te rog. 

Vânzătorul părea plictisit. 

— Totuşi, n-o să am cum să-ţi transfer informaţiile de pe 
acesta. Nu ne ocupăm cu aşa ceva aici. 

— Nu-i nimic, se răsti Hanna. Am totul printat acasă. 

Vânzătorul luă un telefon nou de pe raftul din spatele lui, îl 
scoase din căptuşeala de Styrofoam şi începu să apese câteva 


butoane. Hanna se rezemă de tejghea şi privi lumea revărsându- 
se prin culoarele ticsite din King James Mall, străduindu-se să nu 
se gândească la ce făceau de obicei, ea şi Mona, în serile de 
vineri. În primul rând, îşi cumpărau câte o ţinută completă pentru 
o seară fericită de vineri, ca răsplată pentru că trecuseră cu bine 
de o nouă săptămână; pe urmă, dădeau pe la un local cu sushi, 
pentru un platou cu somon; în fine - şi aici era partea favorită a 
Hannei -, se duceau acasă şi stăteau la bârfa pe patul dublu al 
Hannei, râzând şi distrându-se pe seama rubricii Gafa zilei din 
CosmoGir]!. Hanna era nevoită să recunoască faptul că-i venea 
greu să discute cu Mona despre anumite subiecte: ocolise orice 
referire sentimentală la Sean, din cauză că Mona era de părere 
că el ar fi gay, şi nu puteau niciodată să discute pe tema 
dispariţiei lui Ali, fiindcă Hanna nu voia să scoată la suprafaţă 
amintiri neplăcute despre vechile ei prietene. De fapt, cu cât se 
gândea mai mult, cu atât se întreba ce subiecte de discuţie 
putea să aibă cu Mona. Băieți? Imbrăcăminte? Pantofi? 
Persoanele pe care le detestau? 

— Numai un minut, îi zise vânzătorul, încruntându-se şi 
privindu-şi ecranul monitorului. Nu ştiu din ce cauză, reţeaua nu 
răspunde. 

Ha! exclamă Hanna, în sinea ei. Chiar era ceva în neregulă cu 
reţeaua. 

Cineva râse în timp ce intra în magazinul T-Mobile, făcând-o 
să-şi ridice privirea. Nu mai avu timp să se ascundă, când o 
observă pe Mona venind împreună cu Eric Kahn. 

Părul blond-deschis al Monei ieşea în evidenţă pe fundalul 
rochiei ei mulate gri-cărbune, cu guler rulat, al colanţilor negri şi 
cizmelor înalte, tot negre. Hanna ar fi vrut să se ascundă, dar nu 
ştia unde: tejgheaua cu casa de marcat de la T-Mobile era ca o 
insulă în mijlocul magazinului. Tâmpenia aia de prăvălie nu avea 
nici măcar raioane după care să te strecori, sau etajere sub care 
să te piteşti: doar patru pereţi tapetaţi cu telefoane şi dispozitive 
mobile. g 

Până să poată face o mişcare, Eric o văzu. În ochi îi apăru o 
scânteie de recunoaştere, şi-i făcu Hannei un semn de salut cu 
capul. Hanna îşi simţi membrele paralizate. Acum ştia cum se 
simte o căprioară care se pomeneşte cu un tractor cu remorcă 
îndreptându-se spre ea. 

Mona îi urmări privirea lui Eric. 


— A, exclamă ea scurt, când dădu cu ochii de Hanna. 

Eric, care probabil simţise conflictul dintre fete, ridică din 
umeri şi se îndepărtă spre partea din spate a magazinului. Hanna 
făcu câţiva paşi spre Mona. 

— Bună. 

Mona fixă cu privirea un perete plin cu căşti şi adaptoare 
pentru maşină. 

— Salut, răspunse. 

__Urmă o tăcere prelungită. Mona îşi scărpină nasul într-o parte. 
Işi vopsise unghiile cu ediţia limitată a ojei negre La Vernis de la 
Chanel: Hanna îşi amintea că şterpeliseră două sticluţe din 
Sephora. Amintirea aproape că-i aduse lacrimi în ochi. Fără 
Mona, Hanna se simţea ca o rochie nemaipomenită, fără 
accesoriile asortate, ca un cocteil vodka-orange în care era 
numai suc de portocale, fără strop de vodcă, sau ca un iPod fără 
cască. Se simţea, pur şi simplu, nepotrivită. lşi aminti de 
perioada de după a opta, când maică-sa o târâse după ea într-o 
delegaţie de la serviciu. Telefonul mobil al Hannei nu avea 
semnal acolo, iar când se întorsese, găsise douăzeci de mesaje 
vocale de la Mona. „Mă simţeam ciudat să nu vorbesc cu tine în 
fiecare zi, aşa că m-am hotărât să-ţi povestesc totul prin 
mesaje”, zisese Mona. 

Hanna expiră profund, întretăiat. Prin T-Mobile plutea un miros 
copleşitor de loţiune pentru curăţat covoarele şi de transpiraţie; 
spera să nu fi fost vorba despre a ei. 

— Am văzut alaltăieri inscripţia pe care am pictat-o pe 
acoperişul garajului tău, îi zise, pe nerăsuflate. Ştii, aia cu HM + 
MV = CMBMBPDL? se poate vedea de sus. Limpede ca lumina 
zilei. 

Mona păru descumpănită. Expresia feţei i se mai îndulci. 

— Se vede? 

— Mhî. 

Hanna fixă cu privirea unul dintre afişele publicitare pentru T- 
Mobile, lipit de cealaltă parte a încăperii. Era o fotografie stupidă, 
cu două fete chicotind din cine ştie ce motiv, cu telefoanele 
mobile în poală. Una era şatenă, iar cealaltă, blondă: la fel ca 
Hanna şi Mona. 

— Toată treaba e încurcată rău, zise ea încet. Nici nu ştiu cum 
a început. Imi pare rău că am ratat Amicversarea, Mon. N-am 
vrut să stau cu fostele mele prietene. N-am de gând să mă 


apropii de ele, sau mai ştiu eu ce. 

Mona îşi lăsă bărbia în piept. 

— Nu? 

Hanna de-abia o auzi printre zgomotele trenuleţului care-i 
plimba pe copii prin mall, întâmplarea făcând ca tocmai atunci 
acesta să huruie prin dreptul intrării în reprezentanța T-Mobile. În 
el nu era decât un băiat dolofan, cu înfăţişarea nefericită. 

— Nicidecum, răspunse Hanna, după ce trecu trenuleţul. Doar 
că... ni s-au întâmplat tot felul de chestii bizare. Nu pot să-ţi 
explic totul chiar acum, dar dac-o să ai răbdare cu mine, o să pot 
să-ţi povestesc cât de curând, zise, oftând. Şi tu ştii că n-am 
făcut intenţionat chestia aia cu scrisul pe cer. Nu ţi-aş fi făcut eu 
una ca asta. 

Hanna scăpă un mic sughiţ piţigăiat. Mereu o apuca sughiţul 
când era pe punctul de a plânge în hohote, şi Mona o ştia. Buzele 
Monei zvâcniră şi, pentru o clipă, inima Hannei tresăltă. Poate că 
totul avea să fie bine, până la urmă. 

Dar deodată, se întâmplă ceva, de parcă programul de fată şic 
din creierul Monei s-ar fi repornit în acea clipă. Chipul îi redeveni 
brusc sclipitor şi încrezător. Işi îndreptă spinarea şi-i adresă un 
zâmbet glacial. Hanna îşi dădea seama precis ce anume făcea 
Mona: ea şi cu Hanna căzuseră de acord ca niciodată, niciodată, 
să nu plângă în public. Aveau chiar şi o regulă în această 
privinţă: dacă vreuna dintre ele avea măcar impresia că-i vine să 
plângă, trebuia să strângă tare din fese şi să-şi amintească sieşi 
că e frumoasă, şi să zâmbească. Nu mai departe de acum câteva 
zile, Hanna ar fi procedat şi ea la fel, însă acum nu mai vedea 
rostul. 

— Îmi lipseşti, Mona, mărturisi ea. Vreau ca totul să redevină 
aşa cum a fost. 

— Poate, răspunse Mona, pe un ton afectat. Vom vedea. 

Hanna încercă un zâmbet forţat. Poate? Ce mai însemna şi 
acest poate? 


Când intră pe aleea din faţa casei, Hanna remarcă maşina de 
patrulare a lui Wilden parcată alături de Lexusul mamei ei. 
Inăuntru, îşi găsi mama înghesuită pe canapea cu Darren Wilden, 
urmărind ştirile la televizor. Pe măsuţa din faţa lor se aflau o 
sticlă cu vin şi două pahare. După cum arătau tricoul şi blugii lui 
Wilden, Hanna ghici că superpoliţistul nu era de serviciu astă- 


seară. 

La ştiri se difuza din nou filmarea aceea furată, cu ele cinci. 
Hanna se rezemă de cadrul uşii dintre living şi bucătărie şi privi 
cum se arunca Spencer pe lan, iubitul surorii ei, în timp ce Ali 
stătea pe o margine a canapelei, cu o faţă plictisită. După ce se 
sfârşi filmuleţul, pe ecran îşi făcu apariţia Jessica DiLaurentis, 
mama lui Alison. 

— Mi-e foarte greu să văd filmul acesta, zise doamna 
DiLaurentis. Ne-a făcut să trecem din nou prin toată suferinţa de 
atunci. Dar vrem să le mulţumim tuturor celor din Rosewood: toţi 
aţi fost minunati. Perioada pe care am petrecut-o în oraş, unde 
am revenit pe durata investigaţiilor, ne-a determinat, pe mine şi 
pe soţul meu, să ne dăm seama cât de mult ne-aţi lipsit. 

Pentru o clipă, camera se plimbă peste siluetele persoanelor 
din spatele doamnei DiLaurentis. Printre ele se afla şi ofiţerul 
Wilden, spilcuit tot în uniforma lui de poliţist. 

— Uite-te şi pe tine! strigă mama Hannei, strângându-l de 
umăr. Arăţi grozav pe ecran. 

Hannei îi veni să vomite. Mama ei nu fusese nici pe departe 
atât de entuziasmată anul trecut, când Hanna fusese aleasă 
Regina Fulgilor de Nea şi fusese purtată pe o plută la parada din 
cadrul Carnavalului din Philadelphia. 

Wilden întoarse capul, simţindu-i prezenţa Hannei în prag. 

— A! Bună, Hanna. 

Se depărtă puţin de domnişoara Marin, ca şi cum Hanna i-ar fi 
prins făcând ceva necuviincios. 

Hanna mormăi un salut, după care le întoarse spatele şi 
deschise un dulăpior din bucătărie, scoțând de-acolo o cutie de 
biscuiţi Ritz Bits cu unt din arahide. 

— Han, a sosit un pachet pentru tine, o strigă mama ei, dând 
mai încet volumul televizorului. 

— Un pachet? repetă Hanna, cu gura plină de biscuiţi. 

— Mhiî. Era pe prag când am ajuns noi acasă. Ţi l-am dus în 
cameră. N 

Hanna urcă în camera ei, luându-și şi cutia de Ritz Bits. Intr- 
adevăr, era o cutie mare, rezemată de biroul ei, imediat lângă 
pătuţul Gucci al miniaturalului ei pinscher, Bulinuţă. Căţelul se 
ridică din pătuţ, întinzându-se şi fâlfâindu-şi minusculul ciot de 
coadă. Hannei îi tremurau degetele în timp de tăia, cu forfecuţa 
pentru unghii, banda adezivă a ambalajului. Când rupse cartonul, 


câteva foi de hârtie de mătase se revărsară în cameră. După 
care... o rochie mulată Zac Posen, de culoarea şampaniei, zăcea 
pe fundul cutiei. 

| se tăie respiraţia. Rochia de Curte pentru petrecerea Monei. 
Finisată şi călcată şi gata de purtat. Scotoci pe fundul cutiei după 
vreun bilet cu explicaţii, însă nu găsi niciunul. Dar nu mai avea 
importanţă. Asta nu putea să aibă decât o singură semnificaţie: 
fusese iertată. 

Colţurile gurii i se ridicară lent într-un zâmbet. Sări pe pat şi 
începu să ţopăie, făcând să scârţâie arcurile. Bulinuţă alergă 
roată în jurul ei, chelălăind nebunește. 

— Essste, ţipă Hanna, uşurată. Ştia ea că Mona o să-şi vină în 
fire. Doar nu era nebună să-şi păstreze supărarea faţă de Hanna 
prea mult timp. 

Se aşeză pe pat şi-şi luă noul ei BlackBerry. Era prea din scurt: 
probabil că nu mai avea timp să-şi reprogrameze şedinţele la 
coafor şi la machiaj pe care le contramandase atunci când 
crezuse că nu avea să mai meargă la petrecere. Şi atunci, îşi mai 
aminti ceva: Lucas. Nici eu nu sunt invitat la petrecerea Monei, îi 
zisese el. 

Hanna stătu pe gânduri, bătând darabana cu degetele pe 
ecranul BlackBerry-ului. Era clar că nu putea să-l ia şi pe el la 
petrecerea Monei. Oricum, nu ca partener. De fapt, ca nimic. 
Sigur, Lucas era drăguţ, dar categoric nu şi demn de o astfel de 
petrecere. 

Işi îndreptă spinarea şi căută prin agenda ei Coach, legată în 
piele roşie, adresa de e-mail a lui Lucas. li va scrie un e-mail 
scurt şi tăios, astfel încât să-l facă să-şi dea seama unde putea 
să ajungă relaţia lui cu ea: nicăieri. Avea să fie zdrobit, dar, nu 
zău, Hanna chiar nu putea să le facă pe plac tuturor, nu? 


26 


SPENCER INTRĂ LA APĂ... 
LA PROPRIU ŞI LA FIGURAT 


Vineri seară, Spencer stătea în bazinul cu apă termală al 
familiei. Era una dintre preocupările ei preferate, mai ales seara, 
când toate stelele sclipeau pe cerul întunecat. Astă-seară, 
singurele sunete care se mai auzeau în jurul ei erau bolboroselile 
jeturilor de apă termală şi plescăitul şi ronţăitul lui Beatrice, unul 
dintre căţeii lor labradoodle, care rodea un os din piele 
netăbăcită. 

Apoi, deodată, auzi o creangă trosnind. Pe urmă, o alta. După 
care... respiraţia cuiva. Se întoarse şi-şi văzu sora, într-un costum 
bikini ecosez Burberry, cobora treptele, intrând şi ea în bazin. 

O vreme, niciuna dintre ele nu vorbi. Spencer se ascunsese 
sub un mănunchi de bule, iar Melissa privea spre masa cu 
umbrelă de lângă bazin. Deodată, îşi întoarse capul spre sora ei 
mai mică şi o studie. 

— Află că sunt un pic supărată pe doctoriţa Evans. 

— De ce? 

Melissa lovi apa cu mâinile. 

— Uneori, spune despre mine toate chestiile-alea, ca şi cum 
m-ar cunoaşte de ani de zile. Aşa-ţi face şi ţie? 

Spencer ridică din umeri. Nu tocmai Melissa o prevenise că 
doctoriţa Evans avea să procedeze aşa? 

Melissa îşi apăsă fruntea cu podul palmei. 

— Mi-a zis că-mi aleg ca parteneri bărbaţi nedemni de 
încredere. Că, în realitate, umblu după tipi de care ştiu că n-o să 
mă leg niciodată, nici n-o să transform relaţia cu ei într-una pe 
termen lung, din cauză că mi-e frică să mă apropii de cineva. 

intinse mâna şi-şi luă sticla ei mare de Evian, pe care o lăsase 
lângă bazin, şi bău din ea. Deasupra capului ei, Spencer văzu 
contururile unei păsări mari - sau, poate, ale unui liliac - fâlfâind 
din aripi prin faţa lunii. 

— La început, m-am enervat, dar acum... Nu mai ştiu, oftă 


Melissa. Poate o avea dreptate. Am început să mă gândesc la 
toate relaţiile mele. Unii dintre tipii cu care am umblat păreau, 
într-adevăr, nedemni de încredere, chiar de la început. 

Privirea ei o sfredeli pe Spencer, care se înroşi. 

— Wren e un exemplu evident, continuă Melissa, ca şi cum i-ar 
fi citit gândurile lui Spencer. Sora mai mică îşi întoarse privirea 
spre instalaţia care imita o cascadă, montată de cealaltă parte a 
bazinului. Dar m-a făcut să-mi pun întrebări şi în legătură cu lan. 
Cred că el m-a înşelat când eram în liceu. 

Spencer se încordă. 

— Chiar? 

— Mhî, confirmă Melissa, examinându-şi manichiura perfectă 
şi oja într-o nuanţă de piersiciu pal. Privirea îi era întunecată. 
Sunt aproape sigură, zise ea. Şi cred că şi ştiu cine a fost. 

Spencer îşi roase o pieliţă de la degetul mare. Dacă Melissa i-o 
fi auzit cumva, pe ea şi pe lan, mai devreme, pe teren? lan 
făcuse aluzie la sărutul lor. Sau, mai rău: dacă Ali îi spusese într- 
adevăr Melissei, acum câţiva ani, ce făcuse Spencer? 

Nu cu mult timp înainte să dispară Ali, tatăl lui Spencer le 
dusese pe toate cinci să joace paintball. Melissa venise şi ea. 

— O să-i spun Melissei ce-ai făcut, îi şoptise Ali lui Spencer, în 
timp ce-şi îmbrăcau salopetele în vestiar. 

— N-o să faci asta, replicase Spencer printre dinţi. 

— A, nu? zisese Ali, în batjocură. Stai să vezi! 

Spencer pornise după Ali şi celelalte fete spre câmpul de joc. 
Se ghemuiseră toate în spatele unei căpiţe mari de fân, 
aşteptând începerea jocului. Deodată, Ali se aplecase înainte şi-o 
bătuse pe umăr pe Melissa. 

— Hei, Melissa, am ceva să-ţi spun. 

Spencer o înghiontise. 

— Termină. 

Se auzise fluierul de începere. Toate se repeziseră înainte şi 
începură să tragă în echipa adversă. Toate, dar de fapt cu 
excepţia lui Ali şi Spencer. Spencer o apucase pe Ali de braţ şi o 
trăsese în spatele unei căpiţe din apropiere. Era atât de furioasă, 
încât muşchii îi tremurau. 

— De ce faci asta? o întrebase. 

Ali rânjise cu superioritate, rezemându-se de căpiţă. 

— De ce faci asta? o imitase, într-un falset piţigăiat. Pentru că 
e ceva incorect. Melissa are dreptul să afle. 


Furia se acumulase în Spencer ca norii pe cer înaintea unei 
puternice furtuni. Ce, prietenele nu trebuiau să-şi păstreze 
reciproc secretele? Ele păstraseră secretul lui Ali legat de Jenna; 
în definitiv, A/j fusese cea care aprinsese fitilul şi declanşase 
explozia, A/i fusese cea care o orbise pe Jenna - şi juraseră toate 
să nu spună. Ce, Ali nu-şi mai aducea aminte? 

Spencer nu avusese de gând să apese pe trăgaciul armei de 
paintball: fusese doar o întâmplare. Vopseaua albastră îi 
împroşcă peste tot combinezonul lui Ali, care scoase un țipăt de 
uimire. Apoi, îi aruncase o privise feroce lui Spencer, în timp ce 
se îndepărta furioasă. Dacă se dusese atunci la Melissa şi-i 
spusese, iar Melissa aşteptase în tot acest timp momentul 
prielnic în care să-i arunce bomba lui Spencer? Poate că aşa o fi 
fost. 

— Ai vreo idee cine putea să fie? o îmboldi Melissa, smulgând- 
o pe Spencer din amintiri. 

Spencer se cufundă şi mai mult printre bulele bazinului cu apă 
termală, chiar dacă o usturau ochii de la clor. Un sărut nu prea 
putea fi echivalat cu a înşela pe cineva, şi, oricum, se întâmplase 
demult. 

— Nt. Habar n-am. 

Melissa oftă. i 

— Poate că doctoriţa Evans vorbeşte aiurea. In definitiv, ce 
ştie ea? 

Spencer îşi examină, prudentă, sora mai mare. Se gândi la ce-i 
spusese doctorita Evans despre Melissa: că sora ei avea nevoie 
de confirmări. Că era geloasă pe Spencer. Era o posibilitate 
foarte bizară de luat în calcul. Şi oare problemele Melissei puteau 
să aibă ceva de-a face cu momentul acela, când fuseseră 
tâlhărite, Spencer se îmbolnăvise, iar Melissa se văzuse nevoită 
să meargă la concurs cu Yolanda? Oare câte lucruri mai pierduse 
sora ei în vara aceea, din cauză că părinţii lor erau prea ocupați 
să se învârtă în preajma lui Spencer? De câte ori o fi fost ea dată 
deoparte? 

Imi plăcea când eram prietene, rosti o voce în mintea lui 
Spencer. Imi plăcea să te testez, alegându-ți cuvintele. Urăsc 
situația de-acum. Şi o urăsc de multă vreme. 

— Oare mai are cu adevărat importanţă dacă lan te-a înşelat 
în liceu? o întrebă ea, încet. Adică, e mult de-atunci, nu? 

Melissa fixă cu privirea cerul întunecat, dar senin. Toate 


stelele răsăriseră. 

— Sigur că are importanţă. A fost ceva imoral. Şi, dacă 
vreodată o să aflu că este adevărat, lan o să regrete pentru tot 
restul vieţii lui. 

Spencer tresări. N-o auzise niciodată pe Melissa vorbind pe un 
ton atât de răzbunător. 

— Şi fetei ce-ai de gând să-i faci? 

Melissa se întoarse cu mare încetineală şi-i adresă lui Spencer 
un zâmbet veninos. Exact în aceeaşi clipă, luminile programate 
se aprinseră în curtea din spatele casei. Ochii Melissei dogoreau. 

— De unde ştii că nu i-am făcut deja ceva? 


27 


VECHILE NĂRAVURI DISPAR GREU 


Sâmbătă după-amiază târziu, Aria stătea trântită în spatele unui 
arțar din curtea familiei McCready, aflată peste drum de casa ei. 
Le urmări cu privirea pe cele trei cercetaşe cu prăjiturele de 
vânzare, ducându-se spre intrarea casei. Ella nu-i acasă, dar să-i 
puneţi deoparte vreo două cutii de Thin Mints, ar fi vrut ea să le 
spună fetelor. Sunt preferatele ei. 

Fetele rămaseră să aştepte. Până la urmă, văzând că nu le 
răspunde nimeni, porniră spre următoarea casă. 

Aria ştia că era o ciudăţenie să vină până aici cu bicicleta de 
acasă de la Sean, pândindu-şi propria casă ca şi cum acolo ar fi 
stat o celebritate de prima mână, iar ea ar fi fost un paparazzo; 
totuşi, îi era foarte dor de ai ei. Familia Ackard nu semăna cu 
bizarii Montgomery. Domnul şi doamna Ackard se înrolaseră în 
Comitetul de Pază Comunitar împotriva Hărţuitorului din 
Rosewood. Alcătuiseră o reţea de informare nonstop, iar peste 
câteva zile, avea să le vină rândul domnului şi doamnei Ackard 
să facă rondurile de noapte. Şi, ori ce câte ori o privea vreunul 
dintre ei, Aria se simţea de parcă ei ar fi putut să-şi dea seama 
ce făcuseră ea şi Ezra în biroul lui. Era ca şi cum şi ea ar fi avut 
acum, pe pieptul bluzei, un A mare, stacojiu. 

Aria avea nevoie să-şi limpezească mintea şi să şi-o elibereze 
de Ezra. Doar că nu se putea abţine să se gândească la el. Tot 
drumul acesta pe bicicletă nu însemnase decât amintire după 
amintire despre Ezra. Trecuse pe lângă un bărbat durduliu care 
mânca McNuggets şi i se înmuiaseră picioarele din cauza 
mirosului. Văzuse o fată purtând ochelari cu lentile negre din 
plastic, exact ca ai lui Ezra, şi simţise fiori reci. Până şi un motan 
cocoţat pe zidul unei grădini îi amintise de Ezra, fără vreun motiv 
întemeiat. Dar ce era în mintea ei? Cum putea un lucru să fie 
atât de rău... şi totuşi, atât de bun, în acelaşi timp? 

Se afla lângă o clădire din piatră, care avea propria ei roată 
hidraulică, atunci când un microbuz de la ştirile de pe Channel 7 


trecu vâjâind în sens contrar. Dispăru apoi dincolo de deal, 
vântul se strecură printre copaci, iar cerul se întunecă brusc. 
Dintr-odată, Aria se simţi ca şi cum o sută de păianjeni ar fi 
mişunat pe pielea ei. Cineva o pândea. 

A? 

Când telefonul ei Treo scoase un sunet slab ca de sirenă, fu 
cât pe ce să cadă de pe bicicletă. Apăsă puternic pe frână, trase 
pe trotuar şi-şi vâri mâna în buzunar după el. Era Sean. 

— Unde eşti? o întrebă el. 

— Aăă... am ieşit să dau o tură cu bicicleta, răspunse ea, 
rozându-şi tivul de la gluga ponositului ei hanorac roşu. 

— Ei bine, să te întorci cât mai repede acasă, zise Sean. Altfel, 
întârziem la Mona. 

Aria oftă. Uitase complet de petrecerea Monei Vanderwaal. 

El îi întoarse oftatul. 

— Nu vrei să mergi? 

Aria apăsă la maximum frânele bicicletei, fixând cu privirea 
frumoasa clădire în stil gotic-renascentist din faţa ei. Proprietarii 
se hotărâseră s-o vopsească într-o purpură regală. Părinţii Ariei 
erau singurii din tot cartierul care nu semnaseră petiția adresată 
proprietarilor-artişti, cerându-le să-şi vopsească locuinţa într-o 
culoare mai conservatoare; Totuşi, petiția nu avusese temei 
legal. 

— Nu sunt tocmai prietenă cu Mona, bâigui Aria. Sau cu 
oricine altcineva mai merge la petrecerea aia. 

— Ce tot vorbeşti? se miră Sean. Sunt prietenii mei, aşa că 
sunt şi ai tăi. Şi-o să ne distrăm grozav. Şi, cum să-ţi zic, în afara 
ieşirii noastre cu bicicletele, am impresia că nu prea te-am văzut, 
de fapt, de când te-ai mutat la mine. Ceea ce e ciudat dacă stai 
să te gândeşti. 

Deodată, telefonul Ariei scoase piuitul care anunţa un apel în 
aşteptare. Şi-l îndepărtă de ureche şi privi ecranul. Ezra. şi duse 
repede mâna la gură. 

— Sean, te superi dacă mă aştepţi o secundă? 

Se strădui să-şi ascundă veselia din glas. 

— Pentru ce? întrebă Sean. 

— Pentru că... stai puţin! 

Aria apăsă pe o tastă. Işi drese glasul şi-şi netezi părul, ca şi 
cum Ezra ar fi privit-o pe un ecran video. 

— Alo? zise, încercând ca vocea să-i sune calmă, dar 


seducătoare. 

— Aria? 

li veni să leşine, auzind vocea somnoroasă, răguşită, a lui 
Ezra. 

— Ezra, exclamă Aria, simulând surprinderea. Bună! 

Trecură câteva clipe de tăcere. Aria îşi făcu pedalele să se 
învârtească, apăsându-le cu piciorul, şi privi o veveriţă care 
traversa în goană peluza din faţa casei purpurii. 

— Nu pot să-mi mai iau gândul de la tine, recunoscu în cele 
din urmă Ezra. Poţi să vii să ne întâlnim? 

Aria închise strâns ochii. Ştia că n-ar trebui să se ducă. Dar 
atât de mult îşi dorea! Inghiţi în sec. 

— Stai un pic, îi zise. 

Comută legătura înapoi la Sean. 

— A, Sean? 

— Cine era? întrebă el. 

— Era... mama, bâigui Aria. 

— Zău? Păi, asta-i grozav, nu? 

Aria îşi muşcă zdravăn interiorul obrazului. Se concentra 
intens asupra dovlecilor sofisticat sculptați de pe treptele casei 
purpurii. 

— Trebuie să mă duc să rezolv ceva, rosti pe nerăsuflate. Te 
sun eu mai târziu. 

— Stai, strigă Sean. Cum rămâne cu Mona? 

insă degetul Ariei deja apăsa pe butonul care o punea în 
legătură cu Ezra. 

— Gata, îi zise, cu răsuflarea tăiată, simțindu-se de parcă 
tocmai ar fi concurat într-un concurs de triatlon masculin?. Vin 
imediat. 

Când îi deschise uşa apartamentului său, aflat într-o veche 
clădire victoriană din Old Hollis, Ezra ţinea în mâna dreaptă o 
sticlă de Glenlivet. 

— Vrei o gură de scotch? o întrebă. 

— Sigur, răspunse Aria. Merse până în mijlocul livingului lui 
Ezra şi oftă, fericită. Se gândise mult la apartamentul acesta, de 


23 Concurs sportiv alcătuit din trei probe: înot, ciclism şi alergare de fond. 
Distanţele variază în funcţie de competiţie, însă la Jocurile Olimpice concurenţii 
parcurg înot 1500 de metri, 40 de kilometri pe bicicletă şi 10 000 de metri în 
alergare. 


când fusese ultima oară acolo. Miliardele de cărţi de pe etajere, 
lumânarea albastră  revărsându-şi ceara topită pe poliţa 
căminului în cocoloaşe semănând cu Ştrumfii, şi uriaşa şi inutila 
cadă de baie din centrul încăperii... toate acestea o făceau pe 
Aria să se simtă atât de comod. 

Se trântiră pe elasticul fotoliul dublu de culoarea muştarului. 

— Mersi pentru c-ai venit, îi zise Ezra, cu delicateţe. Avea pe el 
un tricou bleu-pal, cu o mică ruptură la umăr. Ariei îi venea să-şi 
vâre degetul prin gaură. 

— N-ai pentru ce, răspunse ea, scoţându-şi tenişii Vans în 
carouri. Să toastăm? 

Ezra stătu pe gânduri o clipă, cu o şuviţă de păr negru căzută 
peste ochi. 

— Pentru proveniența din familii destrămate, se hotărî el, 
ciocnindu-şi paharul de al ei. 

— Noroc, zise Aria, dând paharul peste cap. Avea gust de 
detergent pentru pahare şi miros de gaz lampant, dar nu-i păsa. 
Inghiţi repede scotch-ul, simţindu-l cum o arde pe esofag, în jos. 

— Incă unul? o întrebă Ezra, luând şi sticla de Glenlivet când 
se aşeză la loc. 

— Sigur, răspunse Aria. Ezra se ridică să mai aducă vreo 
câteva cuburi de gheaţă, şi ea aruncă o privire spre micuțul 
televizor dintr-un colţ, lăsat în funcţiune fără sonor. Acum se 
difuza o reclamă pentru iPod-uri. Era nostim să vezi pe cineva 
dansând cu atâta entuziasm, fără pic de sunet. 

Ezra se întoarse şi-i mai turnă Ariei în pahar. Cu fiecare 
sorbitură, duritatea ei aparentă se topea tot mai mult. Discutară 
o vreme despre părinţii lui Ezra: mama lui locuia acum în New 
York City, iar tatăl, în Wayne, un oraş aflat nu prea departe. Aria 
începu să vorbească iar despre familia ei. 

— Ştii care ar fi amintirea mea preferată cu părinţii mei? îl 
întrebă, sperând că nu trenează cuvintele. Scotch-ul amar îşi 
făcea efectul asupra capacităţii sale motorii. Aniversarea a 
treisprezece ani, la Ikea. 

Ezra înălţă o sprânceană. 

— Glumeşti. Ikea e... e un coşmar. 

— Sună bizar, aşa-i? Dar ai mei cunoşteau pe cineva care era 
chiar sus în ierarhia de-atunci de la Ikea, aşa că am închiriat 
spaţiul după program. A fost atât de distractiv...Byron şi Ella s-au 
dus acolo mai devreme şi au pus la cale toată vânătoarea asta 


turbată prin dormitoarele şi bucătăriile şi birourile din Ikea. Au 
fost tare zăpăciţi cu astea. Ne-am pus toţi nume de mobilier 
suedez pentru petrecere: Byron era Ektorp, cred, iar Ella era 
Klippan. Păreau atât de... împreună. 

Lacrimile apărură în ochii Ariei. Ziua ei de naştere era în 
aprilie. Pe Byron îl prinsese cu Meredith în mai, după care Ali 
dispăruse în iunie. După toate aparențele, petrecerea însemnase 
ultima seară perfectă, lipsită de complicaţii, din viaţa ei. Toată 
lumea fusese foarte fericită, chiar şi Ali... sau, mai ales Ali. La un 
moment dat, într-o veritabilă peşteră de draperii pentru duş din 
Ikea, Ali o apucase de mâini pe Aria şi-i şoptise: 

— Sunt atât de fericită, Aria! Sunt atât de fericită! 

— Pentru ce? o întrebase Aria. 

Ali zâmbise şi-şi ridicase sprâncenele. 

— iți spun eu curând. E o surpriză. 

Dar nu mai avusese vreodată ocazia. 

Aria urmări cu degetul contururile gurii paharului cu scotch. La 
televizor tocmai începeau ştirile. Se vorbea despre Ali... din nou. 
Investigarea crimei, scria pe banda din partea de jos a ecranului. 
În colţul din stânga sus era fotografia lui Ali, dintr-a şaptea: Ali, 
cu zâmbetul ei strălucitor, cu cerceii ei cu diamante sclipindu-i la 
urechi, cu părul ei blond ondulat şi lucios, cu sacoul de uniformă 
de la Rosewood Day perfect pe măsură şi fără cea mai mică 
scamă. 

Era atât de ciudat că Ali va rămâne, pentru totdeauna, cea dintr- 
a şaptea! 

— Şi, o întrebă Ezra, ai vorbit cu tatăl tău? 

Aria îşi întoarse faţa de la televizor. 

— Nu tocmai. El a vrut să stea de vorbă cu mine, cu toate că 
probabil acum n-ar mai vrea. Mai ales după faza cu A-ul stacojiu. 

Ezra se încruntă. 

— Faza cu A-ul stacojiu? 

Aria îşi ciuguli o scamă de pe perechea ei preferată de blugi 
APC, cumpărată din Paris. Asta nu era de explicat cuiva cu 
licenţă în literatura engleză. Insă Ezra se aplecase spre ea, cu 
frumoasele lui buze întredeschise de nerăbdarea aşteptării. Aşa 
că Aria mai sorbi o dată din scotch şi-i povesti totul despre 
Meredith, despre Hollis şi despre acel A roşu, din care picura 
vopseaua. 

Spre oroarea ei, Ezra izbucni în râs. 


— Tu îţi baţi joc de mine. Chiar ai făcut asta? 

— Da, se răsti Aria. Şi n-ar fi trebuit să ţi-o spun. 

— Ba nu, ba nu, e grozav! Imi place la nebunie, insistă Ezra, 
prinzând-o de mâini, impetuos. Palmele îi erau calde, şi mari, şi 
uşor transpirate. Îi întâlni privirea... şi apoi o sărută. La început, 
mai uşor, după care Aria se aplecă spre el şi-l sărută mai apăsat. 
Se opriră pentru o clipă, iar Aria se trânti pe spate, pe canapea. 

— Eşti OK? o întrebă încetişor Ezra. 

Aria n-avea habar dacă era OK. Niciodată în viaţa ei nu 
avusese sentimente atât de intense. Nu prea putea să-şi dea 
seama cum să-şi folosească gura. 

— Eu nu... _ 

— Ştiu că n-ar trebui să facem asta, o întrerupse Ezra. Îmi eşti 
elevă. lţi sunt profesor. Dar... 

Oftă, aruncându-şi spre spate o şuviţă de păr. 

— Dar... mi-aş dori ca, poate... cumva... să meargă... 

Cât de amarnic îşi dorise ca Ezra să spună cuvintele acestea 
cu câteva săptămâni mai devreme? Aria se simţea perfect cu el: 
mai vie, mai ea însăşi. Dar tocmai atunci îi apăru în minte chipul 
lui Sean. Îl văzu aplecându-se s-o sărute, alaltăieri, în cimitir, 
când ea zărise un iepure. Şi văzu mesajul lui A: A; grijă, ai grijă! 
Sunt mereu cu ochii-n patru. 

Privi din nou spre televizor. Acel familiar videoclip începu să 
fie difuzat pentru a miliarda oară. Aria putea să citească pe 
buzele lui Spencer: W-aţi vrea să-i citim SMS-urile? Fetele, 
îngrămădindu-se în jurul telefonului. Chipul lui Ali, plutind în 
cadru. Pentru o clipă, Ali privise direct în obiectivul camerei, cu 
ochii ei rotunzi şi albaştri. Era de parcă ar fi privit acum din 
ecranul televizorului, direct în livingul lui Ezra direct spre Aria. 

Ezra întoarse capul şi observă ce era la televizor. 

— Rahat, exclamă. Scuză-mă. 

Scotoci prin maldărul de reviste şi de meniuri thailandeze cu 
livrare la domiciliu de pe măsuţă şi, în cele din urmă, descoperi 
telecomanda. Comută pe un canal în sus, nimerind pe QVC. Joan 
Rivers tocmai vindea o uriaşă broşă în formă de libelulă. 

Ezra îi arătă spre ecran. 

— Ţi-o cumpăr, dacă vrei. 

Aria chicoti. 

— Nu, mersi. 

Işi puse mâna pe braţul lui Ezra şi inspiră adânc. 


— Şi, ce ziceai mai devreme... despre cum ai vrea ca asta să 
meargă... Eu... eu cred că aş vrea, la rândul meu, să meargă 
relaţia cu tine. 

El se lumină la faţă, şi Aria îşi văzu imaginea în lentilele 
ochelarilor lui. Ceasul bătrânesc, cu pendulă, de lângă masa din 
sufrageria lui Ezra, anunţă zgomotos ora. 

— C-chiar? murmură Ezra. 

— Da. Dar... dar mai vreau şi s-o fac cum trebuie, zise ea, apoi 
înghiţi în sec. În clipa de faţă, am un iubit. Aşa că... Trebuie să 
mă ocup de asta, înţelegi? 

— Sigur, confirmă Ezra. Inţeleg. 

Se priviră ţintă unul pe celălalt timp de cel puţin cinci minute. 
Aria ar fi putut să se întindă, să-i smulgă ochelarii de la ochi şi 
să-l sărute de un miliard de ori. 

— Cred c-ar trebui să plec, îi zise, în schimb, melancolică. 

— OK, îi răspunse Ezra, fără s-o piardă din ochi. Numai că, 
atunci când ea se lăsă să lunece jos de pe canapea şi încercă să- 
şi încalţe pantofii, el o apucă de poalele tricoului. 

Şi, chiar dacă voia să plece, pur şi simplu... nu fu în stare. 

— Vino încoace, şopti Ezra, şi Aria căzu pe spate, peste el. 
Ezra îşi întinse braţele şi-o prinse. 


28 


DIN CÂTEVA LITERE DE-ALE EI 
SE PUTEA SCRIE ŞI JAIL” 


Cu puţin înainte de ora opt, sâmbătă seară, Spencer stătea 
întinsă pe patul ei, privindu-şi ventilatorul din tavan, cu palele lui 
în forma frunzelor de palmier, învârtindu-se şi tot învârtindu-se. 
Ventilatorul costase mai mult decât un automobil onorabil, însă 
Spencer îşi implorase mama să i-l cumpere, fiindcă era identic cu 
cel din cabana ei particulară în care stătuse, împreună cu familia, 
în Jamaica, la peşteri. Acum arăta totuşi prea a... Spencer la 
treisprezece ani. 

Cobori din pat şi-şi strecură picioarele în sandalele ei Chanel 
negre. Ştia că era capabilă să-şi adune un pic de entuziasm 
pentru petrecerea Monei. Anul trecut, reuşise... dar, dacă stătea 
să se gândească, anul trecut totul fusese altfel. Toată ziua, 
avusese viziuni stranii: cearta cu Ali din faţa hambarului, buzele 
lui Ali mişcându-se, dar fără ca Spencer să audă vreun cuvânt, 
apoi Spencer, făcând un pas spre Ali, şi acel trosc... Era de parcă 
amintirea aceea, ferecată în toţi acei ani, ar fi ţinut morţiş să fie 
ea vedeta. 

Işi mai întinse pe buze un pic de luciu în nuanţa migdalei, îşi 
îndreptă rochia neagră cu mâneci kimono şi cobori, tropăind, la 
parter. Când ajunse în bucătărie, fu surprinsă văzând că mama şi 
tatăl ei, împreună cu Melissa, stăteau la masă, în jurul unei table 
goale de scrabble. Cei doi câini li se cuibăriseră la picioare. Tatăl 
ei nu purta uniforma lui obişnuită, adică fie costum, fie 
echipamentul pentru ciclism, ci un tricou alb, moale, şi blugi. 
Mama ei era în pantalonii pentru yoga. In bucătărie mirosea a 
lapte fiert dinspre aparatul Miele pentru espresso. 

— Bună, zise Spencer. Nici nu-şi mai amintea când îşi mai 
văzuse ultima oară părinţii acasă, într-o seară de sâmbătă. Se 
dădeau în vânt să fie văzuţi: fie la inaugurarea vreunui 


24 Închisoare. 


restaurant, fie la un concert simfonic, fie la vreunul dintre 
dineurile organizate mai mereu de partenerii tatălui ei de la 
firmă. 

— Spencer! lată-te! strigă doamna Hastings. Ghici ce-am 
primit adineauri! 

Şi, cu o mişcare largă, scoase la iveală o foaie scoasă la 
imprimantă, pe care până atunci o ţinuse la spate. In partea de 
sus a paginii, avea logo-ul cu caractere gotice al ziarului 
Philadelphia Sentinel. Dedesubtul acestuia era titlul: Trump, la o 
parte! Vine Spencer Hastings! Spencer se holbă la fotografia care 
o înfăţişa stând la biroul tatălui ei. Costumul gri Calvin Klein, 
împreună cu bluza de culoarea căpşunii de pe dedesubt, din 
mătase, însemnaseră o bună alegere. 

— Jordana tocmai ne-a trimis linkul pe e-mail, ciripi mama ei. 
Pagina întâi a ziarului de duminică n-o să fie gata decât mâine 
dimineaţă, evident, dar articolul tău e deja postat pe site! 

— Uau! exclamă Spencer, cu glasul tremurător, prea distrată 
ca să poată citi într-adevăr articolul. Prin urmare, chiar se 
întâmpla în realitate. Cât de departe avea să se ajungă? Dacă 
avea să câștige chiar ea? 

— Vom deschide o sticlă de şampanie, ca să sărbătorim, 
anunţă domnul Hastings. Poţi să bei chiar şi tu un pic, Spence. 
Ocazie specială, şi aşa mai departe. 

— Şi poate ai vrea să jucăm scrabble? întrebă doamna 
Hastings. 

— Mamă, ea e îmbrăcată pentru petrecere, insistă Melissa. Nu 
vrea să stea aici să bea şampanie şi să joace scrabble. 

— Prostii, replică doamna Hastings. Incă nu e nici măcar opt. 
Petrecerile nu încep atât de devreme, nu-i aşa? 

Spencer se simţi prinsă în capcană. Toată lumea o privea. 

— Păi... cred că nu, zise. 

Işi trase un scaun de sub masă, se aşeză şi-şi azvârli pantofii 
din picioare. Tatăl ei scoase din frigider o sticlă de Moët, făcu să 
sară dopul şi turnă în patru pahare Riedel scoase din vitrină. Lui 
îşi umplu paharul până sus, ca şi mamei ei şi Melissei, în timp ce 
lui Spencer i-l umplu doar pe jumătate. Melissa îi puse în faţă lui 
Spencer o plăcuţă pentru scrabble. 

Spencer îşi cufundă mâna în săculeţ şi-şi extrase literele. 
Următorul la rând era tatăl ei. Spencer se minună că ştia cum să 
procedeze: nu-l văzuse în viaţa ei participând la vreun joc, nici 


măcar în concediu. 

— Când se află hotărârea finală a juriului? se interesă el, 
sorbind un pic din şampanie. 

Spencer ridică din umeri. 

— Nu ştiu, zise. Aruncă o privire spre Melissa, care-i răspunse 
cu un zâmbet scurt, indescifrabil. Spencer nu mai vorbise cu 
Melissa de când cu scăldatul lor de aseară, din bazinul cu apă 
termală, şi avea o senzaţie oarecum stranie în prezenţa surorii 
ei. De teamă, aproape. 

— Am avut ocazia să-ţi citesc ieri eseul, continuă domnul 
Hastings, împreunându-şi palmele. Mi-a plăcut la nebunie felul în 
care ai actualizat conceptul pentru epoca modernă. 

— Şi, cine începe? întrebă Spencer, cu un glas strident. Nu, 
nici gând să permită o discuţie despre conținutul eseului. În orice 
caz, nu de faţă cu Melissa. 

— Nu cumva laureatul Orhideei din 1996 a câştigat anul trecut 
premiul Pulitzer? întrebă doamna Hastings. 

— Nu, a fost Premiul Naţional pentru Carte, o corectă Melissa. 

Vă rog eu, terminati cu discuţiile despre Orhideea de Aur, 
imploră în gând Spencer. De-abia apoi îşi dădu seama că, măcar 
o dată, discutau despre ea... şi nu despre Melissa. 

Îşi privi literele de pe plăcuţă. Avea /, A, S, J, L, R şi H. Le 
rearanjă şi fu cât pe ce să-şi înghită limba. LIAR?5 SJH. SJH, de la 
Spencer Jill Hastings. 

Afară, cerul era negru ca pana corbului. Un câine începu să 
urle. Spencer îşi luă paharul zvelt cu şampanie şi-l goli în fix trei 
secunde. 

— Cineva n-o să se suie la volan decât peste cel puţin o oră, 
se prefăcu tatăl ei c-o ceartă. 

Spencer încercă să râdă, strecurându-şi mâinile sub şezut, 
astfel încât tatăl ei să nu i le vadă tremurând. 

Doamna Hastings alcătui cuvântul VIERME cu piesele ei. 

— E rândul tău, Spence, îi zise apoi. 

În timp ce Spencer îşi lua litera L, ecranul telefonului delicat, 
un Motorola, al Melissei se lumină. Un sunet fals de violoncel 
vibră dinspre difuzorul telefonului, intonând tema filmului Fă/ci. 
Da-DA. Da-DA. Spencer vedea şi ecranul, din locul ei: mesaj nou. 

Melissa deschise clapeta, întorcând ecranul într-un unghi din 


25 Mincinos, mincinoasă. 


care Spencer nu-l mai putea vedea. Citi şi se încruntă. 

— Hm? mormăi cu glas tare. 

— Ce este? se interesă doamna Hastings, ridicându-şi privirea 
de la literele ei. 

Melissa se scărpină în creştet. 

— Conceptul de mână invizibilă enunțat de marele economist 
scoțian Adam Smith poate fi rezumat foarte simplu, fie că descrie 
piețele secolului al nouăsprezecelea, fie pe cele din al douăzeci şi 
unulea: ai putea crede că lumea face anumite lucruri ca să te 
ajute, dar în realitate, fiecare îşi urmăreşte propriul interes. 
Ciudat! De ce mi-ar trimite mie cineva o parte dintr-un eseu pe 
care l-am scris pe când eram în /iceu? 

Spencer deschise gura să spună ceva, dar nu-i ieşi decât o 
răsuflare uscată. 

Domnul Hastings îşi lăsă paharul pe masă. 

— Asta-i eseul lui Spencer, cel pentru Orhideea de Aur. Melissa 
îşi examină ecranul telefonului. 

— Nu, nu e, e... 

Işi întoarse privirea spre Spencer. 

— Nu! 

Spencer se făcu mică pe scaunul ei. 

— Melissa, a fost o greşeală. 

Gura Melissei era atât de larg căscată, încât Spencer putea să- 
i vadă plombele argintate ale molarilor. 

— Căţeaua naibii! 

— Situația mi-a scăpat de sub control! strigă Spencer. Mi-a 
scăpat din mână! 

Domnul Hastings se încruntă, nedumerit. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

Chipul Melissei se schimonosi, colțurile ochilor lăsându-se în 
jos, iar ale buzelor, ridicându-se sinistru. 

— Mai întâi, îmi furi iubitul. lar acum, /ucrarea! Cine te crezi? 

— Ţi-am zis că-mi pare rău! ţipă Spencer în acelaşi timp. 

— Staţi! E... lucrarea Melissei? interveni doamna Hastings, 
albindu-se la faţă. 

— Trebuie să fie o neînțelegere, insistă domnul Hastings. 

Melissa îşi propti mâinile în şolduri. 

— Să le spun eu? Sau vrei să le spui tu? 

Spencer sări de la masă. 

— Pârăşte-mă, cum ai făcut mereu, strigă ea, fugind pe hol în 


direcţia scării. Între timp, ai ajuns expertă la aşa ceva. 

Melissa porni pe urmele ei. 

— Trebuie să afle şi ei ce mincinoasă eşti. 

— Trebuie să afle şi ei ce javră eşti, ripostă Spencer. 

Buzele Melissei se întinseră într-un zâmbet. 

— Tare penibilă mai eşti, Spencer. Toată lumea e de părerea 
asta. Inclusiv mama şi tata. 

Spencer urcă în fugă scara. 

— Banul 

— Ba da! rosti Melissa, în bătaie de joc. Şi e purul adevăr, nu-i 
aşa? Furi iubiții altora şi plagiezi, căţea mică şi ridicolă! 

— Nu ştii cât mi s-a acrit de tine! urlă Spencer. De ce nu mori 
şi gata? 

— Fetelor! strigă domnul Hastings. 

insă era de parcă surorile s-ar fi aflat într-un câmp de forţe 
închis într-un balon şi izolat de lumea exterioară. Melissa n-o 
slăbea din ochi pe Spencer. lar Spencer începu să tremure. Era 
adevărat. Era penibilă. Era inutilă. 

— Să putrezeşti în iad! urlă Spencer, urcând treptele două 
câte două. 

Insă Melissa o urmărea ca o umbră. 

— Aşa, bebeluş bun de nimic, fugi! 

— Tacă-ţi gura! 

— Bebeluşul care-mi fură iubitul! Care nici măcar n-are minte 
cât să-şi scrie singură lucrările! Ce-aveai de gând să declari la 
televizor dac-ai fi câştigat, Spencer? Da, am scris singură totul, 
cuvânt cu cuvânt! Sunt o fată foarte, foarte inteligentă! la zi, ai 
copiat şi la testul de aptitudini? 

Cuvintele ei parc-ar fi fost gheare zgâriindu-i inima lui 
Spencer. 

— Termină! strigă ea, răguşită, aproape împiedicându-se de o 
cutie goală de J. Crew lăsată de mama ei pe scară. 

Melissa o apucă pe Spencer de braţ şi-o răsuci spre ea. Urcă, 
ajungând cu faţa la acelaşi nivel cu a lui Spencer. Respirația îi 
mirosea a espresso. 

— Bebeluşul vrea să aibă tot ce am eu, dar ştii ceva? Nu poţi 
să ai ce am eu. N-o să poţi niciodată! 

Toată furia pe care Spencer o ţinuse în ea de atâţia ani se 
dezlănţui şi-i inundă tot corpul, făcând-o să se simtă 
înfierbântată, apoi  transpirată, apoi tremurătoare. Toate 


organele interne îi erau într-atât de scăldate în furie, încât parcă 
începură să se zbârcească. Se încordă, rezemându-se de 
balustradă, o înşfacă pe Melissa de umeri şi începu s-o zgâlţâie, 
ca şi cum ar fi fost o bilă Magic Eight?€. Apoi, o împinse. 

— Ţi-am zis să termini! 

Melissa se poticni, căutând balustrada ca să se sprijine. O 
expresie de frică îi flutură pe chip. 

În creierul lui Spencer începu să se producă un lucru ciudat. În 
locul Melissei, o văzu pe Ali. Ambele aveau aceeaşi infatuată 
expresie care spunea: Eu sunt totul şi tu nu eşti nimic. Tu încerci 
să furi tot ce am eu. Dar asta n-o poți avea. Spencer simţi 
mirosul de rouă şi văzu licuricii şi răsuflarea lui Ali îi atinse faţa. 
Şi atunci, o forţă străină îi invadă trupul. Scoase un geamăt de 
agonie, de undeva, din adâncul ei, şi se năpusti înainte. Se văzu 
pe sine, avântându-se şi împingând-o pe Ali - sau să fi fost 
Melissa? - Cu toată puterea ei. Atât Melissa, cât şi Ali căzură pe 
spate. Capetele amândurora trosniră ca şi cum se sfărâmaseră. 
Apoi, vederea i se limpezi, vedenia dispăru, şi Spencer o zări pe 
Melissa rostogolindu-se pe trepte, jos, tot mai jos, până căzu 
grămadă la poalele scării. 

— Melissa! ţipă doamna Hastings. 

După care totul se întunecă. 


îsi Magic Eight Ball, sau Magic 8, jucărie folosită pentru ghicirea viitorului, 
constând într-o sferă din plastic pictată în alb şi negru, cu cifra 8 pe ea, şi 
având în interior un recipient cilindric care conţine un zar cu douăzeci de feţe, 
fiecare cu câte o afirmaţie pozitivă, negativă sau neutră, plutind într-o 
suspensie alcoolică. 


29 


ÎN PLANETARIUL HOLLIS 
E LUNĂ PLINĂ 


Hanna ajunse, împleticindu-se, la porţile planetariului la puţin 
timp după ora nouă. | se părea cât se poate de ciudat, dar îi 
venea cam greu să meargă din cauza rochiei de Curte. Sau să 
stea jos. Sau, în fine, să respire. A 

OK, e drept că afurisita aia de rochie era al naibii de strâmtă. li 
luase o veşnicie până să se strecoare în ea, după care la fel de 
mult până să-şi tragă fermoarul. Se gândise chiar să împrumute 
corsetul Spanx al mamei ei, însă asta ar fi însemnat să-şi scoată 
rochia şi să treacă din nou prin tortura fermoarului. Toată treaba 
îi luase atât de mult, încât practic nu prea mai avusese timp să 
mai facă şi altceva înainte de a pleca, de pildă să-şi retuşeze 
machiajul, să-şi treacă pe răboj caloriile îngurgitate în ziua 
respectivă, sau să-şi treacă vechile ei numere de telefon în noul 
BlackBerry. N 

Acum, materialul rochiei părea să fi intrat şi mai mult la apă. li 
pătrundea în carne şi o strângea atât de tare la coapse, încât 
habar n-avea cum ar putea s-o ridice ca să facă pipi. La fiecare 
mişcare, auzea mici firicele rupându-se. Mai erau şi anumite 
locuri, cum ar fi în zona pântecului, pe marginile laterale ale 
sânilor şi pe fese, în care... stătea umflată. 

Hanna chiar mâncase o grămadă de Cheez-lts în ultimele 
câteva zile... după care se străduise din răsputeri să nu dea 
nimic din ele afară. Era posibil să fi luat în greutate atât de 
repede? Dacă dintr-odată i se produsese vreo dereglare a 
metabolismului? Dacă se transformase într-o fată din acelea care 
se îngraşă doar privind mâncarea? 

Dar rochia asta trebuia s-o îmbrace. Poate că materialul avea 
să se mai lase pe măsură ce-o purta, la fel ca pielea. Oricum, 
probabil că la petrecere avea să fie întuneric, aşa că nu va 
observa nimeni. Clătinându-se, Hanna sui treptele planetariului, 


simțindu-se ca un pinguin ţeapăn, de culoarea şampaniei. 

Auzi bubuitul başilor din interiorul clădirii şi-şi adună forţele. 
Nu mai fusese atât de emoţionată la o petrecere încă de când 
sărbătoriseră Halloween-ul la Ali, într-a şaptea, când încă se 
simţea la limita penibilului. Nu la mult timp după sosirea Hannei, 
Mona şi ciudatele ei prietene, Chassey Bledsoe şi Phi Templeton, 
îşi făcuseră apariţia costumate ca nişte hobiţi din Stăpânul 
inelelor. Ali le aruncase o singură privire, după care le trimisese 
la plimbare. 

— Arătaţi de parc-aţi fi pline de purici, le zisese, râzându-le în 
nas. 

A doua zi după petrecerea lui Ali, când Hanna se dusese cu 
mama ei la băcănie, o văzuse pe Mona, împreună cu tatăl ei, 
stând la rând la casă. Şi, la reverul gecii de blugi a Monei, era 
broşa în formă de dovleac scobit, incrustată cu cristale, care 
fusese în punga lui Ali cu daruri de la petrecere. Mona o purta cu 
mândrie, ca şi cum i-ar fi aparţinut de drept. 

Hanna simţi un junghi de vinovăţie pentru faptul că-l lăsase 
baltă pe Lucas - el nu-i răspunsese la e-mail după ce ea Îi 
scrisese că anulează întâlnirea -, dar avea de ales? Mona mai că 
nu-i spusese c-o iartă atunci, în magazinul T-Mobile, după care-i 
trimisese rochia. Cele mai bune prietene erau întotdeauna pe 
primul plan, mai ales o prietenă specială, ca Mona. 

Işi făcu loc cu grijă pe lângă uşa metalică mare de la intrare. 
Imediat, muzica se revărsă ca un talaz asupra ei. Văzu sculpturile 
albăstrui în gheaţă din holul principal şi, ceva mai departe, în 
spate, un trapez uriaş. Planete sclipitoare atârnau de tavan, şi un 
enorm ecran video se profila deasupra estradei. Un Noel Kahn în 
mărime mai mare decât cea naturală privea printr-un telescop pe 
ecranul Jumbotron. 

— O, Doamne, auzi Hanna în urma ei. Se întoarse în direcţia 
aceea. Naomi şi Riley stăteau în picioare lângă bar. Purtau rochii 
identice, verde-smarald, şi aveau în mâini poşetuţe minuscule, 
din satin. Riley rânjea cu palma la gură în timp ce-o studia pe 
Hanna din cap până-n picioare. Naomi scăpă un hohot răsunător. 
De nervozitate, Hanna şi-ar fi supt burta, dacă n-ar fi făcut-o 
rochia şi pentru ea. 

— Frumoasă rochie, Hanna, rosti Riley, pe un ton insinuant. Cu 
părul ei roşu aprins şi rochia strălucitoare de un verde-deschis, 
arăta ca un morcov cu rădăcina în sus. 


— Daaa, arată foarte bine pe tine, se fandosi Naomi. 

Hanna îşi îndreptă şi mai mult ţinuta şi plecă mai departe. 
Ocoli o chelneriţă în uniformă neagră care ducea o tavă cu mini- 
tartine cu crab pe care se strădui să nu le privească, de teamă să 
nu mai ia vreo jumătate de kilogram în greutate. Apoi, văzu cum 
se schimbă imaginea de pe Jumbotron. Nicole Hudson şi Kelly 
Hamilton, afurisitele trepăduşe ale lui Riley şi Naomi, apărură pe 
ecran. Şi ele purtau rochii lungi şi strâmte, verzi, iar în mâini 
aveau aceleaşi delicate poşete din satin. 

— La mulţi ani, Mona, din partea suitei tale festive de la Curte! 
strigară, trimițând bezele. 

Hanna se încruntă. Suita de la Curte? Nu. Rochia de Curte nu 
era verde... ci de culoarea şampaniei. Nu? 

Deodată, mulţimea dansatorilor se despică în două. O 
frumoasă blondă veni cu paşi mari spre Hanna. Era Mona. Purta 
aceeaşi rochie Zac Posen de culoarea şampaniei, ca şi Hanna: 
cea pentru care ambelor li se luaseră măsurile la Saks. Numai că 
a ei nu se umfla nici pe burtă, nici pe fund. Fermoarul nu se 
vedea încreţit şi prea întins, şi nu se vedeau protuberanţe. 
Dimpotrivă, îi accentua talia subţire şi-i scotea în evidenţă 
picioarele lungi şi suple. 

Mona făcu ochii mari. 

— Ce cauţi tu aici? 

O privi pe Hanna de sus şi până jos, buzele tremurându-i a 
zâmbet. 

— Şi de unde naiba ai rochia asta? 

— Tu mi-ai trimis-o, îi răspunse Hanna. 

Mona o privi ca pe o nebună. Apoi, îi arătă spre Riley. 

— Asta e rochia de Curte. Am schimbat-o. Am vrut să fiu 
singura în culoarea şampaniei... nu ca toată lumea. 

O măsură încă o dată din cap până-n picioare. 

— Şi categoric nu şi ca balenele. 

Toată lumea chicoti pe înfundate, inclusiv chelneriţa şi 
barmanul. Hanna făcu un pas înapoi, derutată. In sală domni 
liniştea pentru o clipă: DJ-ul tocmai făcea o pauză între două 
piese. Mona strâmbă din nas, iar Hanna se simţi deodată ca şi 
cum un şnur ar fi strâns-o de gât. Totul căpăta acum o noimă 
oribilă, dezgustătoare. 

Sigur că nu Mona îi trimisese rochia. A i-o trimisese. 

— Te rog să pleci, zise Mona, încrucişându-şi braţele pe piept 


şi privind cu subiînţeles diversele forme prea reliefate ale Hannei. 
Ţi-am revocat invitaţia, ţi-aduci aminte? 

Hanna făcu câţiva paşi spre Mona, dorind să-i explice, însă 
călcă strâmb cu pantofii ei Jimmy Choo, aurii, cu toc. şi simţi 
glezna sucindu-se, picioarele fugindu-i de sub ea şi genunchii 
izbind podeaua. Mai rău, auzi şi un răsunător şi inconfundabil 
prrrrr. Deodată, îşi simţi fundul mult mai puţin încorsetat. lar 
când se suci să-şi evalueze daunele, cusătura laterală cedă şi ea. 
Pe partea laterală, rochia plesnise, de la coaste şi până la şold, 
dezvăluindu-i bretelele subţiri, dantelate, ale sutienului Eberjay, 
precum şi slipul tanga. 

— O, Doamne! ţipă Riley. Toată lumea hohoti de râs. Hanna 
încercă să se acopere, însă nici nu ştia de unde să înceapă. lar 
Mona nu făcea decât să stea pe loc şi s-o lase să se facă de râs, 
frumoasă şi maiestuoasă în rochia ei perfect ajustată. Hannei îi 
venea greu să-şi imagineze că, doar cu câteva zile în urmă, se 
iubeau una pe cealaltă aşa cum numai între cele mai bune 
prietene este posibil. 

Mona îşi puse mâinile în şolduri şi-şi întoarse privirea spre 
celelalte. 

— Haideţi, fetelor, pufni ea. Epava asta nu merită să ne 
pierdem timpul cu ea. 

Ochii Hannei se umplură de lacrimi. Invitaţii începură să se 
îndepărteze, nepăsători, trecând peste ea, iar cineva chiar se 
împiedică şi-i vărsă bere caldă pe picioare. Epava asta nu merită 
să ne pierdem timpul cu ea, auzi Hanna ecoul cuvintelor 
răsunându-i în cap. Apoi, îi veni ceva în minte. 

Ți-aduci aminte când ai văzut-o pe Mona ieşind din clinica de 
chirurgie plastică Bill Beach? Ca să vezi! Lipo! 

Hanna se propti cu mâinile de marmura rece a podelei. 

— Hei, Mona! 

Mona se întoarse şi-o privi. 

Hanna trase aer adânc în piept. 

— Eşti cu mult mai slabă de când te-am văzut ieşind de la Bill 
Beach. După /iposucție. 

Mona îşi lungi gâtul. Totuşi, nu părea îngrozită, nici jenată: 
doar nedumerită. Apoi, scoase un pufnet şi-şi rostogoli ochii în 
orbite. 

— Cum zici tu, Hanna. Penibilă mai eşti! 

Apoi, Mona îşi azvârli părul peste umeri şi-şi croi drum spre 


estradă. În câteva clipe, un zid de invitaţi le despărţi. Hanna se 
ridică în şezut, acoperindu-şi ruptura dintr-o parte cu un braţ, iar 
pe cea de la spate, cu cealaltă mână. 

Şi atunci, o văzu: propria ei faţă, mărită de un miliard de ori pe 
ecranul Jumbotron. Urmă o lungă panoramare asupra rochiei. 
Grăsimea de sub braţe ieşea în relief. Şnurul slipului tanga se 
zărea prin materialul foarte strâmt. Hanna, cea de pe ecran, făcu 
un pas spre Mona şi se prăbuşi grămadă. Imaginea înfăţişa 
momentul în care rochia se rupsese. 

Hanna scoase un țipăt şi-şi acoperi ochii. Râsetele tuturor le 
simţea ca pe tot atâtea ace, tatuându-i pielea. Apoi, o mână o 
atinse pe spate. 

— Hanna. 

Privi printre degete. 

— Lucas? 

Era îmbrăcat cu pantaloni de culoare închisă, un tricou cu 
emblema Atlantic Records şi o jachetă cu dungi subţiri. Părul 
blond, lunguţ, îi părea des şi răvăşit. lar expresia feţei spunea că 
văzuse totul. 

Işi scoase jacheta şi i-o întinse. 

— la-o. Pune-o pe tine. Şi hai să ieşim de-aici. 

Mona tocmai se suia pe estradă. Mulțimea fremăta de 
nerăbdare. În oricare seară normală de petrecere, Hanna ar fi 
fost în faţă şi în centru, pregătită să se unduiască în ritmul 
muzicii. Acum, în schimb, se prinse de braţul lui Lucas. 


30 


SCHIMBAREA ESTE BENEFICĂ... 
ÎN AFARĂ DE CAZURILE CONTRARE 


Tot sâmbătă seară, Emily îşi strângea şireturile patinelor 
închiriate, până când abia îşi mai simţi sângele circulându-i prin 
gambe. 

— Nu pot să cred că trebuie neapărat să purtăm trei perechi 
de ciorapi, se plânse ea către Becka, aşezată pe bancă lângă ea, 
care-şi lega şireturile ghetelor albe cu patine aduse de-acasă. 

— Ştiu, o aprobă Becka, potrivindu-şi bentiţa pe cap. Dar asta 
te ajută să nu-ţi degere picioarele. 

Emily îşi făcu o fundă la şireturi. Erau, probabil, zece grade pe 
patinoar, însă ea era îmbrăcată doar într-un tricou cu mânecă 
scurtă al echipei de nataţie de la Rosewood Day. Se simţea într- 
atât de amorţită, încât frigul n-o mai afecta. Pe drumul încoace, 
Emily o anunţase pe Becka de faptul că prima ei şedinţă la 
Vârfurile Copacilor fusese programată pentru luni. Becka păru 
mai întâi uimită, apoi se bucură. 

Emily nu mai spuse cine ştie ce pe durata drumului. Tot ce 
avea în minte era cât de mult ar fi preferat să fie cu Maya. 

Maya. Ori de câte ori închidea ochii, vedea chipul supărat al 
Mayei de atunci, din seră. Telefonul lui Emily rămăsese tăcut 
toată ziua. O parte din ea ar fi vrut ca Maya s-o sune, să încerce 
să o recâştige pe Emily. Şi, fireşte, cealaltă parte, nu. Incercă să 
privească latura pozitivă: acum, că părinţii ei o vedeau într- 
adevăr pregătită să se consacre programului Vârfurile Copacilor, 
se purtau cu ea cu mai multă blândeţe. La antrenamentul de înot 
de sâmbătă, antrenoarea Lauren o anunţase că recrutorii de la 
Universitatea din Arizona încă doreau să aibă o întâlnire cu ea. 
Toţi băieţii din lotul de înot veneau încă s-o bage în seamă şi s-o 
invite la petreceri în bazinele lor cu apă termală, însă era mai 
bine decât să-şi bată joc de ea. lar în timp ce se întorceau acasă, 
în maşină, Carolyn îi spusese: „Imi place albumul ăsta”, când 


Emily introdusese un mai vechi No Doubt în player. Era un 
început. 

Emily privi fix gheaţa patinoarului. După chestia cu Jenna, ea 
şi cu Ali obişnuiau să vină aici practic în fiecare weekend, şi nimic 
nu se schimbase faţă de atunci. Aceleaşi bănci albastre pe care 
se aşeza lumea ca să-şi lege şireturile, acelaşi automat pentru 
ciocolată fierbinte cu gust de aspirină, acelaşi uriaş urs polar din 
plastic care întâmpina pe toată lumea la intrarea principală. 
Totul era atât de ciudat nostalgic, încât Emily aproape că se 
aştepta s-o vadă pe Ali apărând pe gheaţă şi exersându-şi 
încrucişările de picioare în timp ce patina cu spatele. Astă-seară, 
patinoarul era practic gol, totuşi: câteva pâlcuri de copii, dar 
nimeni de vârsta lui Emily. Cel mai probabil, se duseseră toţi la 
petrecerea Monei; într-un univers paralel, şi Emily ar fi fost acolo. 

— Becka? 

Emily şi Becka îşi ridicară privirile. O fată înaltă, cu părul 
negru, scurt şi creţ, nasul mic şi rotund şi ochi căprui, se oprise 
în faţa lor. Purta o rochie roz evazată, colanţi tricotaţi, o delicată 
brățară cu perle şi un luciu de buze de un roz aprins. O pereche 
de ghete albe cu patine şi şireturi multicolore îi atârna de 
încheietura mâinii. 

— Wendy! ţipă Becka, ridicându-se. Dădu s-o îmbrăţişeze pe 
Wendy, însă deodată păru să-şi stăpânească impulsul şi se trase 
înapoi. Eşti... eşti aici! 

Wendy avea un zâmbet larg pe chip. 

— Uau, Becks. Arăţi... grozav. 

Becka zâmbi ruşinată. 

— Şi tu. 

O examină cu privirea, parcă nevenindu-i să creadă, de parcă 
Wendy ar fi înviat din morţi. 

— Te-ai tuns, constată ea. 

Wendy îşi pipăi părul cu un gest aproape involuntar. 

— E prea scurt? 

— Nu! se grăbi să exclame Becka. E chiar drăguţ. 

Amândouă zâmbeau şi chicoteau întruna. Emily tuşi uşor, şi 
Becka îşi întoarse privirea spre ea. 

— A! ţi-o prezint pe Emily. Noua mea prietenă de la Vârfurile 
Copacilor. 


Emily îi strânse mâna lui Wendy. Unghiile scurte ale fetei erau 
vopsite cu un sidef roz, iar pe degetul mare avea aplicat un 
autocolant cu Pokemon. 

Wendy se aşeză pe bancă şi începu să-şi lege şireturile. 

— Voi două veniţi des la patinaj? se interesă Emily. Aveţi 
amândouă patinele voastre. 

— Veneam, răspunse Wendy, aruncând o privire spre Becka. 
Am luat lecţii împreună. Mă rog... într-un fel. 

Becka se hlizi pe înfundate, şi Emily îşi întoarse privirea spre 
ea, nedumerită. 

— Ce-i? 

— Nimic, îi răspunse Becka. Doar că... ţi-aduci aminte de 
camera de unde se închiriau patinele, Wendy? 

— O, Doamne, exclamă Wendy, astupându-şi gura cu palma. 
Ce faţă făcuse tipul! 

Ooo-kaaay. Emily tuşi din nou, şi Becka se opri imediat din râs, 
de parcă şi-ar fi dat seama brusc unde era... sau, poate, cine era. 

Când termină şi Wendy cu legatul şireturilor, păşiră toate pe 
gheaţă. Wendy şi Becka începură imediat să facă piruete şi să 
patineze cu spatele. Emily, care nu ştia să meargă decât înainte, 
şi asta într-un stil oarecum smucit, se simţea nepricepută şi 
stângace pe lângă ele. 

Niciuna nu spuse nimic, pentru o vreme. Emily asculta 
scrâşnetul patinelor pe gheaţă. 

— Şi, te mai vezi cu Jeremy? o întrebă deodată Wendy pe 
Becka. 

Becka îşi muşcă vârful mănuşii din lână, cu un singur deget. 

— Nu tocmai. 

— Cine e Jeremy? se interesă Emily, ocolind o fată blondă în 
uniformă de cercetaşă. 

— Un tip pe care l-am cunoscut la Vârfurile Copacilor, îi 
răspunse Becka, privind stânjenită spre Wendy. Am ieşit 
împreună timp de o lună, două. N-a prea mers. 

Wendy ridică din umeri şi-şi îndesă o şuviţă de păr îndărătul 
urechii. 

— Mda, şi eu am ieşit cu o fată, colegă cu mine la orele de 
istorie, dar nici la mine n-a mers. lar săptămâna viitoare am o 
întâlnire oarbă, dar nu ştiu sigur dac-o să mă duc. Se pare că ea 
se dă în vânt după hip-hop, explică, strâmbând din nas. 

Deodată, Emily îşi dădu seama de faptul că Wendy spusese 


ea. Dar, înainte să poată întreba ceva, Becka îşi drese glasul. 
Avea maxilarele încleştate. 

— E posibil să mă duc şi eu la o întâlnire oarbă, zise, ceva mai 
tare decât ar fi fost normal. Cu un alt băiat de la Vârfurile 
Copacilor. 

— Ei, atunci îţi doresc succes, replică Wendy, rigidă, 
răsucindu-se să patineze cu faţa. Numai că nu-şi luă ochii de la 
Becka, iar Becka nu-şi luă ochii de la Wendy. Becka se duse să 
patineze lângă Wendy şi, după toate aparențele, făcea în aşa fel 
încât mâinile să li se tot atingă. 

Lumina scăzu. Un glob de discotecă se cobori din tavan, şi 
numeroase luminiţe colorate începură să se învârtească pe 
gheaţă. Toată lumea se îndreptă, clătinându-se, spre mantinelă, 
cu excepţia câtorva cupluri. 

— Patinaj în perechi, anunţă în difuzoare un imitator al lui 
Isaac Hayes. Puneţi mâna pe persoana iubită. 

Cele trei fete se trântiră pe o bancă din apropiere, exact în 
clipa în care Unchained Melody începea să răsune din boxe. Ali 
remarcase odată că era sătulă să tot stea deoparte când se 
patina în perechi. 

— Ce-ar fi să patinăm noi două împreună, Em? propusese ea, 
oferindu-i braţul lui Emily. N-avea să uite niciodată cum se 
simţise, cuprinzând-o în braţe pe Ali. Simţindu-i mirosul dulceag, 
de mere Granny Smith, din ceafă. Strângând-o de amândouă 
mâinile, când Ali îşi pierduse echilibrul, frecându-şi accidental 
braţul de pielea dezgolită a lui Ali. 

Emily se întrebă dacă săptămâna viitoare avea să-şi 
amintească altfel acea întâmplare. Oare cei de la Vârfurile 
Copacilor aveau să-i şteargă din minte astfel de sentimente, aşa 
cum nivelează maşina Zamboni toate crestăturile şi urmele de 
patine de pe suprafaţa gheții? 

— Vin imediat, murmură Emily, şi plecă, poticnindu-se 
neîndemânatică pe lamele patinelor, în drumul spre toaletă. 
Ajunsă înăuntru, îşi trecu mâinile pe sub un jet de apă aproape 
opărită şi se privi cu atenţie în oglinda strâmbă. Frecventarea 
programului Vârfurile Copacilor a fost alegerea corectă, îi spuse 
ea imaginii sale din oglindă. A fost unica alegere. După ce va 
termina cu Vârfurile Copacilor, va începe probabil să umble cu 
băieţi, exact ca Becka. Nu? 


Când se întoarse pe patinoar, constată că Becka şi Wendy nu 
mai erau acolo unde le lăsase. Se trânti pe bancă, închipuindu-şi 
că se duseseră să ia o gustare, şi fixă cu privirea gheaţa 
întunecată. Văzu perechile cu degetele îngemănate. Unii 
încercau să se sărute în timp ce patinau. O altă pereche nici 
măcar nu mai ajunsese pe gheaţă: îşi făcea de cap lângă una 
dintre intrări. Fata îşi strecurase degetele în părul negru şi creţ al 
băiatului. 

Melodia lentă se sfârşi brusc şi luminile fluorescente se 
aprinseră la loc. Emily făcu ochii mari zărind cuplul de lângă uşă. 
Fata purta pe cap o bentiţă care i se părea cunoscută. Amândoi 
aveau ghete albe. lar şireturile băiatului erau multicolore. Şi... 
purta o rochie roz, evazată. 

Becka şi Wendy o zăriră pe Emily în acelaşi timp. Buzele 
Beckăi alcătuiră un o rotund, iar Wendy întoarse capul în altă 
parte. Emily simţi că începe să tremure. 

Becka se apropie şi se aşeză lângă Emily, suflând un norişor 
de abur îngheţat. 

— Cred c-ar fi cazul să-ţi explic, hm? 

Gheaţa mirosea a rece, ca zăpada. Cineva uitase o mănuşă 
roşie, fără degete, de copil, pe banca din apropiere. Pe gheaţă, 
un copil trecu pe lângă ele, ţipând: „Sunt un avion!” Emily o privi 
ţintă pe Becka. Simţea o apăsare în piept. 

— Credeam că Vârfurile Copacilor ar da rezultate, zise ea, 
încetişor. 

Becka îşi trecu mâinile prin părul ei lung. 

— Şi eu crezusem la fel. Dar după ce-am văzut-o pe Wendy... 
ei bine, cred că te-ai prins care-i treaba. 

Işi trase mânecile puloverului Fair Isle peste mâini. 

— Poate că n-ai cum să te schimbi cu adevărat. 

O senzaţie de căldură îi cuprinse stomacul lui Emily. Gândul că 
Vârfurile Copacilor ar putea schimba ceva fundamental în ea o 
înspăimântase. | se părea ceva atât de contrar principiilor... 
existenţei omeneşti, poate. Dar nu era posibil. Maya şi Becka 
aveau dreptate: nu poţi să schimbi ceea ce eşti. 

Maya. Emily se plesni cu palma peste gură. Avea nevoie să 
vorbească imediat cu Maya. 

— Hm, Becka? zise, calmă. Aş putea să-ţi cer un serviciu? 

Privirea Beckăi se îmblânzi. 

— Sigur. 


Emily porni spre ieşire. 
— Am nevoie să mă duci cu maşina până la o petrecere. 
Chiar acum. Trebuie să mă văd cu cineva. 


31 


S-AU LUPTAT CU LEGEA 
ŞI LEGEA A ÎNVINS 


Aria îşi încordă privirea prin obiectivul camerei video Sony, în 
timp ce Spencer îşi potrivea diadema cu strasuri pe creştetul 
capului. 

— Hei, fetelor, şopti Spencer, îndreptându-se agale spre un 
telefon LG cu clapetă, care zăcea într-o rână pe canapeaua din 
piele a familiei Hastings. N-aţi vrea să-i citim SMS-urile? 

— Eu da, răspunse Hanna, tot în şoaptă. 

Emily se ridică de pe braţul canapelei. 

— Nu ştiu dacă... 

— Haideţi. Nu vreţi să ştiţi cine-i trimite SMS-uri? întrebă 
Spencer. Apoi, Spencer, Hanna şi Emily se strânseră în jurul 
telefonului mobil al lui Ali. Aria desprinse camera de pe trepied şi 
se apropie şi ea. Voia să prindă totul pe peliculă. Toate secretele 
lui Ali. Tocmai focaliza, vrând să obţină o imagine clară a 
ecranului telefonului, când deodată auzi o voce dinspre hol. 

— Ce făceaţi, îmi umblaţi la telefon? ţipă Ali, pătrunzând în 
încăpere. 

— Sigur că nu! strigă Hanna. Ali îşi examină din ochi telefonul 
de pe canapea, dar apoi îşi mută atenţia spre Melissa şi lan, care 
tocmai intraseră în bucătărie. 

— Salut, fetelor, zise lan, trecând în salon. Aruncă o privire 
spre Spencer. Drăguţă coroană! 

Aria se retrase spre trepiedul ei. Spencer, lan şi Ali se 
strânseră laolaltă pe canapea, iar Spencer începu să joace rolul 
unei moderatoare de talk-show. Deodată, o a doua Ali veni drept 
spre cameră. Pielea părea să-i fie cenuşie. lrisurile erau negre, 
iar rujul roşu-electric era aplicat ca la clovni, în linii şerpuite în 
jurul gurii. 

— Aria, rosti pe un ton poruncitor fantomatica dublură a lui Ali, 
privind ţintă drept în obiectivul camerei. Priveşte. Răspunsul e 


chiar în faţa ta. 

Aria îşi încreţi fruntea. Restul scenei se derula mai departe la 
fel ca de fiecare dată. Spencer îl întreba pe lan despre base- 
jumping. Melissa se enerva tot mai tare pe măsură ce scotea 
cumpărăturile din sacoşe. Cealaltă Ali - cea care arăta normal, 
de pe canapea - părea plictisită. 

— Ce vrei să spui? o întrebă în şoaptă Aria pe Ali cea din faţa 
obiectivului. 

— E chiar în faţa ta, insistă Ali. Priveşte! 

— OK, OK, zise Aria, precipitată. Cercetă din nou încăperea. 
Spencer se aplecase spre lan, agăţându-se de fiecare cuvânt al 
lui. Hanna şi Emily stăteau cocoţate pe bufet, părând destinse şi 
calme. Oare ce-ar fi trebuit Aria să caute? 

— Nu înţeleg, se plânse ea. 

— Dar e acolo! ţipă Ali. E. Chiar. Acolo! 

— Nu ştiu ce să fac! pledă Aria, neputincioasă. 

— Priveşte doar! 

Aria ţâşni în capul oaselor. Era în pat, într-o cameră 
întunecoasă. Transpiraţia îi şiroia pe faţă. Gâtul o durea. 
Întorcându-şi privirea, îl văzu pe Ezra întins pe o parte, alături de 
ea, şi tresări. 

— Nu-i nimic, zise repede Ezra, cuprinzând-o cu braţele. N-a 
fost decât un vis. Eşti în siguranţă. 

Aria clipi şi privi înjur. Nu era în livingul casei Hastings, ci în 
aşternuturile patului lui Ezra. Dormitorul, în care se intra direct 
din living, mirosea a naftalină şi a parfum de babă, aşa cum 
miroseau toate casele din vechiul Hollis. O uşoară şi paşnică 
briză unduia transperantele, şi un muţunachi cu chipul lui William 
Shakespeare se bâţâia pe birou. Braţele lui Ezra îi cuprindeau 
umerii. Picioarele lui goale îi frecau gleznele. 

— Vis urât? se interesă Ezra. Ai ţipat. 

Aria ezită. Oare visul încerca să-i transmită ceva? 

— N-am nimic, se hotărî să-i răspundă. Doar un coşmar din 
acelea ciudate. 

— M-ai speriat, mărturisi Ezra, strângând-o cu putere. 

Aria aşteptă până când respiraţia îi reveni la normal, ascultând 
cum clopoţeii de vânt din lemn, de forma unor peştişori, se 
ciocneau între ei, imediat dincolo de fereastra lui Ezra. Apoi, 
observă că ochelarii lui Ezra îi stăteau strâmb. 

— Ai adormit cu ochelarii la ochi? 


Ezra se pipăi la rădăcina nasului. 

— Aşa cred, zise, ruşinat. Mi se întâmplă destul de des să 
adorm cu ei. 

Aria se aplecă în faţă şi-l sărută. 

— Ciudat mai eşti. 

— Nu atât de ciudat ca tine, urlătoareo, o tachină Ezra, 
trăgând-o deasupra lui. Ţi-arăt eu ţie, exclamă, începând s-o 
gâdile la mijloc. 

— Nu! ţipă Aria, încercând să se smulgă din braţele lui. 
Termină! 

— Ha, ha! răcni Ezra. Însă gâdilatul se transformă grabnic în 
mângâieri şi sărutări. Aria închise ochii şi se lăsă în voia mâinilor 
lui. Deodată, Ezra se trânti la loc pe pernă. Aş vrea să putem 
pleca, pur şi simplu, şi să trăim altundeva, zise el. 

— Eu cunosc Islanda destul de bine, îi propuse Aria. Sau, ce-ai 
zice despre Costa Rica? Am putea să ne luăm o maimuţă. Sau 
poate în Capri. Să ne ducem veacul prin Grota Albastră. 

— Totdeauna mi-am dorit să merg în Capri, zise încetişor Ezra. 
Am putea să locuim pe plajă şi să scriem poezii. 

— Atât timp cât şi maimuţele noastre pot să scrie poezii cu 
noi, se târgui Aria. 

— Normal, zise Ezra, sărutând-o pe nas. Putem să avem 
oricâte maimuțe vrei. 

Pe chip îi apăru o expresie îndepărtată, ca şi cum chiar s-ar fi 
gândit serios la planurile lor. Aria simţi cum îi creşte inima. 
Niciodată nu fusese atât de fericită. Acum se simţea... aşa cum 
trebuie. Aveau să facă relaţia să meargă. De restul - de Sean, de 
A, de părinţii ei - putea să se ocupe şi mâine. 

Se cuibări în braţele lui Ezra. Era pe cale să aţipească la loc, 
visând la maimuțe dansatoare şi la plaje nisipoase, când deodată 
se auziră bubuituri în uşa de la intrare. Până ca Aria şi Ezra să 
poată reacţiona, uşa sări din balamale şi doi poliţişti dădură 
buzna înăuntru. Aria începu să ţipe. Ezra se ridică în capul 
oaselor, îndreptându-şi boxerii, imprimaţi peste tot cu ouă 
jumări, cârnaţi şi clătite. Cuvintele Mic dejun gustos! se înşiruiau 
pe elasticul de la mijloc. Aria se piti sub aşternuturi: era într-un 
tricou foarte larg, de-al lui Ezra, cu emblema Universităţii Hollis, 
care abia îi acoperea coapsele. 

Poliţiştii traversară tropăind livingul lui Ezra şi ajunseră în 
dormitor. Işi îndreptară fasciculele luminoase ale lanternelor mai 


întâi spre Ezra, apoi spre Aria. Ea se înfăşură mai strâns cu 
cearşafurile, cercetând podeaua cu privirea în căutarea hainelor 
şi lenjeriei. Dispăruseră. 

— Sunteţi Ezra Fitz? întrebă unul dintre poliţişti, un tip vânjos, 
cu braţe ca ale lui Popeye, şi părul negru lucios. 

— Aăă... mda, bâigui Ezra. 

— Şi predaţi la şcoala Rosewood Day? întrebă Popeye. lar 
aceasta este fata? Eleva dumneavoastră? 

— Ce naiba se petrece aici? ţipă strident Ezra. 

— Sunteţi arestat, îl anunţă Popeye, desprinzându-şi cătuşele 
de la centură. Celălalt poliţist, mai scund şi mai gras, cu o piele 
strălucitoare şi într-o nuanţă pe care Aria nu putea s-o asemene 
decât cu cea a şuncii, îl smulse pe Ezra din pat. Cearşafurile 
roase, cenuşii, zburară odată cu el, lăsându-i la iveală Ariei 
picioarele goale. Ţipând, ea sări de cealaltă parte a patului, 
încercând să se ascundă. Găsi o pereche de pantaloni de pijama 
în carouri, făcută ghem în spatele radiatorului. Işi strecură 
picioarele în ei cât putu de repede. 

— Aveţi dreptul să nu declaraţi nimic, începu Faţă-de-Şuncă. 
Orice spuneţi poate şi va fi interpretat în defavoarea 
dumneavoastră în sala de judecată. 

— Staţi! urlă Ezra. 

Însă poliţiştii nu-l luară în seamă. Faţă-de-Şuncă îl întoarse pe 
Ezra şi-i prinse cătuşele la mâini. Apoi, privi dezgustat spre patul 
lui Ezra. Blugii şi tricoul acestuia se iţeau în apropierea tăbliei. 
Aria remarcă deodată că sutienul negru din dantelă pe care şi-l 
făcuse la comandă în Belgia se zărea lângă unul dintre picioarele 
patului. Îl smulse de-acolo în mare grabă. 

ÎI împinseră de la spate pe Ezra prin living, apoi afară pe 
propria uşă, care acum atârna într-un echilibru precar de o 
singură balama. Aria fugi după ei, fără ca măcar să se deranjeze 
să-şi încalţe tenişii Vans în carouri, care aşteptau în poziţia a 
doua de balet pe podea, lângă televizor. 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva! strigă ea. 

— De tine o să ne ocupăm noi mai târziu, fetiţo, mârâi Popeye. 

Aria se opri, ezitantă, în holul de la intrare, prăfuit şi slab 
luminat. Poliţiştii îl ţineau strâns pe Ezra, ca şi cum ar fi fost un 
pacient dintr-un ospiciu, slăbănog şi îmbrăcat într-o pereche de 
boxeri cu tematica micului dejun. Faţă-de-Şuncă îl tot călca pe 
degetele goale, noduroase. lar asta o făcea pe Aria să-l iubească 


şi mai mult pe Ezra. 

În timp ce ei se împleticeau să iasă pe uşă şi apoi pe veranda 
din faţă, Aria îşi dădu seama că mai era cineva în hol cu ea. Şi 
rămase cu gura căscată. 

— Sean? bolborosi ea. Ce... ce cauţi aici? 

Sean stătea prăbuşit peste cutiile poştale cenuşii, privind-o pe 
Aria cu groază şi cu dezamăgire în ochi. 

— Tu ce cauţi aici? o luă el la rost, privind ostentativ spre 
pantalonii de pijama ai lui Ezra, vizibil prea mari pentru Aria, 
amenințând să cadă de pe ea. Aria se grăbi să-i smucească la 
loc. 

— Aveam de gând să-ţi explic, murmură ea. 

— A, da? rosti în derâdere Sean, punându-şi mâinile în şolduri. 
În seara asta părea mai tăios, mai neînduplecat. Nici urmă de 
delicatul Sean pe care-l cunoscuse ea. De cât timp eşti cu el? o 
întrebă. 

Aria tăcu, fixând cu privirea un bon de casă de la Acme, căzut 
pe podea. 

— Ţi-am făcut bagajele, continuă Sean, fără ca măcar să-i mai 
aştepte răspunsul. Sunt pe verandă. Nici să nu te gândeşti să te 
mai întorci la mine acasă. 

— Dar... Sean... protestă cu glas slab Aria. Unde-o să mă duc? 

— Asta nu mai e problema mea, se răsti el, întorcându-se şi 
ieşind vijelios pe uşă. 

Aria se simţi cuprinsă de ameţeală. Prin uşa deschisă, îi vedea 
pe poliţişti conducându-l pe Ezra pe aleea din faţa casei, apoi 
împingându-l într-o maşină de patrulare a poliţiei din Rosewood. 
După ce trântiră portiera în urma lui, Ezra mai aruncă o privire 
spre casă. Ochii săi poposiră mai întâi asupra Ariei, apoi se 
mutară spre Sean, revenind în cele din urmă la ea. Pe chip avea 
expresia cuiva care se simte trădat. 

În mintea Ariei se făcu lumină. Se duse pe verandă după Sean 
şi-l prinse de braţ. 

— Tu ai chemat poliţia, nu-i aşa? 

Sean îşi încrucişă braţele la piept şi-şi întoarse privirea de la 
ea. Aria se simţea copleşită de ameţeală şi de greață, şi se 
prinse de leagănul albastru-cenuşiu ruginit de pe verandă, ca să- 
şi păstreze echilibrul. 

— Ei bine, imediat cum am primit asta... 

Sean îşi scoase brusc telefonul din buzunar şi-l apropie de faţa 


Ariei. Pe ecran, era o fotografie cu Aria şi Ezra, sărutându-se în 
biroul lui de la şcoală. Apoi, apăsă pe săgeata din lateral. O altă 
fotografie cu ei doi sărutându-se, numai că luată dintr-un alt 
unghi. 

— M-am gândit că autorităţile ar trebui să afle că un profesor 
umblă cu o elevă, zise el. Buzele i se răsfrânseră la pronunţarea 
cuvântului elevă, ca şi cum i s-ar fi părut ceva dezgustător. ŞI 
încă pe teritoriul şcolii, adăugă. 

— N-am vrut să-ţi fac rău, scânci Aria. 

Dar abia atunci observă şi textul care însoțea cea din urmă 
fotografie. Inima i se prăbuşi cu alte câteva mii de kilometri mai 
în adâncuri. 


Dragă Sean, cred că o iubită anume are o GRĂMADĂ de 
explicații de dat. - A 


32 


IUBIRE NU-PREA-SECRETĂ 


— Şi erau una peste cealaltă! exclamă Emily, după care sorbi 
zdravăn din paharul de sangria pe care i-l adusese Maya de la 
barul planetariului. Tot timpul, eu mă temusem că ei ar putea, 
cum să zic, să te schimbe, dar s-a dovedit că nu e decât o 
păcăleală! Cea care trebuia să aibă grijă de mine s-a întors la 
iubita ei, şi aşa mai departe! 

Maya îi aruncă o privire supărată şi-o înghionti între coaste. 

— Tu chiar ai crezut că ar putea să te schimbe? 

Emily se lăsă pe spate. 

— Cred că e o prostie, nu-i aşa? 

— Ba da, aşa e, răspunse Maya, zâmbind. Dar mă bucur şi că 
tratamentul lor nu are efect. 

Cam cu o oră înainte, Becka şi Wendy o lăsaseră pe Emily la 
petrecerea Monei, şi ea dăduse iama prin mai multe camere, 
căutând-o pe Maya, îngrozită la gândul că era posibil să fi 
plecat... sau, mai rău, să nu fie cumva cu altcineva. O găsise pe 
Maya singură, lângă pupitrul DJ-ului, într-o rochie cu dungi albe şi 
negre şi încălţată cu o pereche de pantofi Mary Janes din piele 
lăcuită. Părul şi-l prinsese în creştet cu agrafe în formă de fluturi. 

O şterseseră afară, pe un mic petic de iarbă din grădina 
planetariului. Vedeau încă petrecerea derulându-se tumultuoasă 
prin geamurile înalte, jivrate, ale clădirii cu etaj, însă nu-i puteau 
auzi zgomotele. Copaci umbroşi, telescoape şi tufişuri tunse, în 
forma unor planete, umpleau grădina. Câţiva petrecăreţi ieşiseră 
şi stăteau acum de cealaltă parte a patio-ului, fumând şi râzând, 
şi mai erau doi care se sărutau lângă uriaşul tufiş tuns în forma 
lui Saturn, însă Emily şi Maya erau izolate într-o măsură destul de 
mare. Nu se sărutau, sau altceva, ci doar priveau cerul. Probabil 
că era aproape miezul nopţii, ceea ce, în mod normal, însemna 
ora stingerii pentru Emily, însă ea îşi sunase mama şi-i spusese 
că o să rămână peste noapte acasă la Becka. lar Becka fusese de 
acord să-i confirme povestea, dacă avea să fie nevoie. 


— Priveşte, zise Emily, arătându-i spre stele. Vezi grupul de 
colo? Nu ţi se pare că stelele ar putea să formeze un E, dac-ai 
trage linii între ele? 

— Unde? întrebă Maya, încordându-şi privirea. 

Emily îi îndreptă faţa în direcţia corectă, împingând-o de 
bărbie. 

— Şi sunt alte stele alături care formează un M, adăugă ea, 
zâmbind prin întuneric. E şi M. Emily şi Maya. E, cum să zic, un 
semn. 

— Tu şi cu semnele tale, oftă Maya, după care se cufundară 
într-o tăcere comodă, timp de câteva secunde. Eram furioasă pe 
tine, adăugă apoi, cu delicateţe. S-o rupi aşa cu mine, în cuptor... 
Să pleci fuga din seră, fără să te deranjezi măcar să priveşti în 
urmă, spre mine. 

Emily o strânse de mână, privind în continuare constelaţiile. 
Un mic avion cu reacţie fulgeră pe cer, la trei sute de metri 
altitudine. 

— Imi pare rău, zise ea. Ştiu că n-a fost tocmai corect din 
partea mea. 

Acum era rândul Mayei s-o privească atentă. Bronzul lucitor îi 
lumina fruntea, obrajii şi nasul. Era mai frumoasă decât oricând. 

— Pot să te ţin de mână? o întrebă în şoaptă. 

Emily îşi privi mâna aspră, pătrăţoasă. Ţinuse în ea creioane, 
şi pensule, şi bucăţi de cretă. Strânsese cu ea blocstarturile 
înaintea probelor de înot. Dusese un balon la serbarea de 
întoarcere a lotului de anul trecut. Ţinuse mâna fostului ei iubit, 
Ben... şi o ţinuse chiar şi pe a Mayei, însă de data aceasta i se 
părea ceva mai oficial. Mai adevărat. 

Ştia că era lume prin preajmă. Insă Maya avea dreptate: toată 
lumea ştia deja. Ce era mai greu trecuse, şi scăpase cu viaţă. 
Fusese nefericită cu Ben, iar cu Toby nu păcălise pe nimeni. 
Poate că ar trebui să facă publică relaţia asta. De îndată ce i-o 
spusese Becka, Emily ştiuse că aşa era: nu putea să schimbe 
ceea ce era. Ideea era înfricoşătoare, dar entuziasmantă. 

Emily îi atinse mâna Mayei. La început, mai uşor; pe urmă, mai 
apăsat. 

— Te iubesc, Em, îi zise Maya, strângând-o la rândul ei. Te 
iubesc atât de mult! 

— Şi eu te iubesc, repetă Emily, aproape ca un automat. ŞI 
înţelese: aşa era. Mai mult decât pe oricine altcineva, mai mult 


chiar decât pe Ali. Emily o sărutase pe Ali şi, pentru o fracțiune 
de secundă, Ali îi răspunsese la sărut. Dar apoi Ali se trăsese 
înapoi, dezgustată. Incepuse să povestească la repezeală despre 
nu ştiu ce băiat de care-i plăcea mult, un băiat al cărui nume nu 
voia să i-l spună lui Emily, din cauză că Emily s-ar „înfricoşa rău”. 
Acum, Emily se întreba dacă măcar existase vreun băiat, sau 
dacă Ali o spusese doar ca să strice vraja efemerului moment în 
care o sărutase cu adevărat pe Emily. Ca să-i transmită: Eu nu 
sunt lesbi. Nici gând. 

In tot acest timp, Emily îşi imaginase cum ar fi stat lucrurile 
dacă Ali n-ar fi dispărut, şi dacă vara aceea şi prietenia lor şi-ar fi 
urmat cursul planificat. Acum, ştia: nu şi l-ar fi urmat. Dacă Ali n- 
ar fi dispărut, ea s-ar fi îndepărtat, încetul cu încetul, tot mai 
mult de Emily. Dar poate că Emily tot şi-ar fi găsit drumul spre 
Maya. 

— Te simţi bine? o întrebă Maya, remarcându-i tăcerea. 

— Maa. 

Rămaseră aşa, în tăcere, vreo câteva minute, ţinându-se de 
mână. Apoi, Maya îşi înălţă capul, încruntându-se spre ceva din 
interiorul planetariului. Emily îi urmări direcţia privirii, până când 
zări o siluetă întunecată, cu ochii aţintiţi asupra lor. Silueta 
ciocăni în sticlă, făcând-o pe Emily să tresară. 

— Cine e? murmură Emily. 

— Oricine ar fi, răspunse Maya, încordându-şi privirea, vine 
afară. 

Toate firele de păr de pe trup i se zbârliră lui Emily. Apoi, auzi 
o voce mult prea cunoscută. 

— Emily Catherine Fields! Vino încoace! 

Maya rămase cu gura căscată. 

— Of, Doamne! 

Mama lui Emily apăru în lumina proiectoarelor din curte. Era 
nepieptănată, nemachiată, îmbrăcată cu un tricou prăpădit, iar 
şireturile tenişilor erau dezlegate. Arăta ridicol în mijlocul 
mulţimii de petrecăreţi dichisiţi. Vreo câţiva chiar căscară gura 
văzând-o. 

Emily se strădui, stângace, să se ridice de pe iarbă. 

— C-ce cauţi aici? 

Doamna Fields o înhăţă de braţ. 

— Nu pot să cred ce faci. Am primit un telefon acum un sfert 
de oră, şi cineva mi-a spus că eşti cu ea! Şi eu n-am crezut! 


Neghioaba de mine! N-am crezut! l-am zis că minte! 

— Mamă, pot să-ţi explic! 

Doamna Fields se opri şi adulmecă aerul din jurul lui Emily. 
Făcu ochii mari. 

— Ai băut! urlă, ca turbată. Ce s-a întâmplat cu tine, Emily? 

işi cobori privirea spre Maya, care rămăsese nemişcată pe 
iarbă, ca şi cum doamna Fields i-ar fi pus un stop-cadru. 

— Nu mai eşti fiica mea! 

— Mamă! ţipă Emily. Era de parcă mama ei i-ar fi aruncat ceva 
în ochi. Afirmația sunase atât de... legală, ceva obligatoriu de 
ascultat. Atât de definitivă. 

Doamna Fields începu s-o tragă după ea spre portiţa care 
dădea din curte spre o alee lăturalnică, din care se ieşea în 
stradă. 

— Când ajungem acasă o sun pe Helene, zise ea. 

— Nu! strigă Emily, smulgându-se, după care se întoarse cu 
faţa spre mama ei, pe jumătate aplecată, ca un luptător de sumo 
pregătindu-se pentru încleştare. Cum poţi să spui că nu sunt fiica 
ta? ţipă ea strident. Cum poţi să mă alungi de-acasă? 

Doamna Fields vru s-o apuce din nou de braţ, însă pantoful lui 
Emily nimeri într-un smoc neregulat de iarbă. Căzu pe spate, 
izbindu-se de pământ cu noada şi resimţind un fulger de durere, 
alb, orbitor. 

Când deschise ochii, îşi văzu mama deasupra ei. 

— Ridică-te! Să mergem! 

— Nu! răcni Emily. Încercă să se ridice, însă unghiile mamei ei 
îi străpunseră carnea. Emily se zbătu, deşi ştia că n-avea şanse. 
Mai aruncă o privire spre Maya, care tot nemişcată rămăsese. 
Avea ochii măriţi şi înlăcrimaţi, şi părea mititică şi singură. Poate 
că n-o s-o mai văd niciodată, se gândi Emily. Asta ar putea să fie 
ultima... 

— Ce e atât de rău în asta? ţipă la mama ei. Ce e atât de rău 
în faptul că sunt altfel? Cum de poţi să mă urăşti pentru asta? 

Nările mamei fremătară. Strânse pumnii şi deschise gura, 
pregătindu-se să ţipe ceva, ca răspuns. Dar apoi, dintr-odată, 
păru să se dezumfle. li întoarse spatele şi scoase un mic sunet, 
din adâncul gâtului. Dintr-odată, arăta epuizată. Şi speriată. Şi 
ruşinată. Fără pic de machiaj şi îmbrăcată în pijama, părea 
vulnerabilă. Avea o roşeaţă în jurul ochilor, semn că plânsese 
timp îndelungat. 


— Te rog. Hai să mergem, îi zise. 

Emily nu ştia ce altceva mai bun ar fi avut de făcut, decât să 
se ridice. Işi urmă mama pe aleea întunecată şi pustie, apoi într-o 
parcare, în care Emily zări familiarul lor Volvo. Paznicul parcării 
întâlni privirea doamnei Fields şi-i adresă lui Emily un rânjet 
critic, ca şi cum mama ei i-ar fi explicat de ce-şi parca maşina 
acolo şi de ce venise s-o ia pe Emily de la petrecere. 

Emily se aruncă pe scaunul din dreapta. Privirea i se opri pe 
roata plastifiată cu horoscopul, din buzunarul scaunului. Roata 
prezicea horoscopul fiecărei zodii pentru toate cele 
douăsprezece luni ale anului, aşa că Emily o scoase de-acolo, 
învârti roata până la Taur, zodia ei, şi căută predicțiile pentru 
octombrie. Relatiile tale amoroase se vor împlini, vei fi mai 
mulțumită. Este posibil ca relația să-ți fi provocat unele dificultăți 
în trecut, însă de-acum încolo totul va decurge lin. 

Ha, exclamă în sinea ei Emily, şi azvârli pe fereastră 
cartonaşul cu horoscopul. Nu mai credea în horoscoape. Sau în 
cărţile de tarot. Sau în semne, sau semnale, sau în orice care 
susţinea că lucrurile se întâmplă cu motiv. Şi-atunci, pentru ce 
motiv i se întâmpla ei asta? 

O străbătu un fior de gheaţă. Am primit un telefon acum un 
sfert de oră, şi cineva mi-a spus că eşti cu ea! 

Scotoci prin geantă, cu inima bubuindu-i în piept. Telefonul ei 
afişa un mesaj nou. Fusese primit de aproape două ore. 


Em, te văd! Şi, dacă nu încetezi, sun la ştii-tu-cine. - A 


Emily îşi acoperi ochii cu palmele. De ce n-o omorâse A, pur şi 
simplu, în loc să-i facă asta? 


33 


CINEVA FACE GAFE - LA GREU! 


Mai întâi de toate, Lucas îi dădu Hannei o bluză de trening intrată 
la apă, cu emblema Rosewood Day, şi o pereche de pantaloni 
scurţi roşii, pentru sport, pe care le avea în maşină. 

— Un Eagle Scout” e mereu pregătit pentru orice, declară el 
apoi. 

Pe urmă, o duse pe Hanna la Sala de lectură a Universităţii 
Hollis, ca să se poată schimba. Era la doar câteva străzi distanţă 
de planetariu. Sala de lectură era, pur şi simplu, ceea ce sugera 
şi numele ei: o încăpere mare, dintr-o clădire din secolul al 
nouăsprezecelea, dedicată în întregime destinderii şi lecturii. 
Mirosea a fum de pipă şi a cărţi vechi legate în piele, şi era plină 
cu tot felul de cărţi, hărţi, globuri pământeşti, enciclopedii, 
reviste, ziare, table de şah, canapele din piele şi fotolii duble 
confortabile. 

Hanna se duse în micuța sală de baie, îşi scoase rochia 
sfâşiată şi-o aruncă în micul coş cromat pentru gunoi, îndesând-o 
astfel încât să încapă. leşi deprimată din baie, se prăbuşi pe 
canapea lângă Lucas şi, pur şi simplu... cedă. Hohotele de plâns 
înăbuşite înăuntrul ei de săptămâni întregi - poate chiar de ani - 
explodară. 

— N-o să-i mai placă nimănui de mine, rosti, cu glasul 
sugrumat, printre sughiţuri. lar pe Mona am pierdut-o pentru 
totdeauna. 

Lucas o mângâie pe păr. 

— Nu-i nimic. Oricum nu te merita. 

Hanna plânse până i se umflară ochii şi începu s-o usture 
gâtul. In cele din urmă, îşi lipi capul de pieptul lui Lucas, care se 
dovedi mai solid decât părea. Rămaseră acolo, în tăcere, o 
vreme. Lucas îşi trecu degetele prin părul ei. 


27 Cel mai înalt rang care poate fi atins în rândul cercetaşilor americani. 


— Ce te-a determinat să vii la petrecerea ei? îl întrebă Hanna, 
după ceva timp. Credeam că n-ai fost invitat. 

— Am fost invitat, mărturisi Lucas, coborându-şi privirea. 
Numai că... n-aveam de gând să mă duc. Nu voiam ca tu să te 
simţi rău, şi-mi doream să-mi petrec seara cu tine. 

Mici scântei de zăpăceală îi tulburară stomacul Hannei. 

— Imi pare foarte rău, rosti ea, încetişor. Pentru că am 
contramandat aşa, în ultima clipă, partida noastră de poker, ca 
să mă duc la petrecerea prostească a Monei. 

— Nu-i nimic, o linişti Lucas. Nu contează. 

Hanna îl privi cu atenţie. Avea ochii albaştri atât de delicaţi, şi 
obrajii adorabil de trandafirii. Pentru ea chiar conta, şi încă foarte 
mult. Era, tot timpul, într-atât de obsedată să facă totul perfect: 
să se îmbrace perfect, să-şi aleagă tonul de apel perfect pentru 
telefon, să-şi menţină trupul într-o formă perfectă, să-şi aleagă o 
cea mai bună prietenă perfectă şi un iubit perfect... dar la ce-i 
folosea toată această perfecţiune? Poate că şi Lucas era perfect, 
doar că dintr-un cu totul alt punct de vedere. Ținea la ea. 

Hanna nu mai ştia cum se întâmplase, dar după ce se aşezară 
pe unul dintre fotoliile duble, cu pielea crăpată, se pomeni stând 
în poală la Lucas. Şi, ciudat lucru, nu se simţi stânjenită de faptul 
că-i rupea picioarele lui Lucas. Vara trecută, ca să se 
pregătească pentru excursia la Cape Cod împreună cu familia lui 
Sean, Hanna nu mâncase nimic altceva decât grepfrut şi ardei 
iute de Cayenne, şi nu se lăsase atinsă de Sean când era în 
costum de baie, de teamă ca lui să nu i se pară gelatinoasă. In 
schimb, cu Lucas nu-şi făcea astfel de probleme. _ 

Işi apropie mai mult faţa de a lui Lucas. li simţi buzele 
atingându-i bărbia, apoi colţul gurii şi, în cele din urmă, însăşi 
gura. Inima îi bătea cu putere. Buzele lui şopteau peste ale ei. O 
trase spre el. Acum, inima Hannei bătea atât de repede, şi era 
atât de agitată, încât îi era teamă c-o să-i explodeze. Lucas îi 
cuprinse capul în palmele lui şi-i sărută urechile. Hanna chicoti. 

— Ce-i? se miră Lucas, retrăgându-se. 

— Nimic, îi răspunse Hanna, zâmbind. Nu ştiu. E atât de 
amuzant! 

Şi era amuzant: nu semăna câtuşi de puţin cu serioasele şi 
importantele reprize de săruturi cu Sean, când se simţea parcă 
urmărită de un juriu care puncta absolut fiecare sărut. Lucas era 
degajat, umed şi peste măsură de jucăuş, ca un căţel Labrador. 


Din când în când, o prindea şi-o strângea tare în braţe. La un 
moment dat, începu s-o gâdile, făcând-o să ţipe ascuţit şi să se 
rostogolească de pe fotoliu direct pe podea. 

In cele din urmă, ajunseră întinşi pe una dintre canapele, 
Lucas deasupra ei, cu mâinile plimbându-i-se în sus şi-n jos pe 
abdomenul ei dezgolit. Işi scoase şi el tricoul şi-şi apăsă pieptul 
pe al ei. După o vreme, se opriră şi zăcură acolo, fără să 
vorbească. Privirea Hannei se plimbă peste toate cărţile, jocurile 
de şah şi busturile autorilor celebri. Apoi, deodată, se ridică în 
capul oaselor. 

Cineva de-afară privea prin fereastră. 

— Lucas! exclamă ea, arătându-i o siluetă întunecată care se 
deplasa spre o uşă laterală. 

— Nu intra în panică, o sfătui el, coborând de pe canapea şi 
furişându-se spre fereastră. Tufişurile de afară tremurară. O 
cheie începu să se răsucească în broască. Hanna se agăţă de 
braţul lui Lucas. 

A era acolo. 

— Lucas... 

— Şşt! 

Incă un clinchet. Undeva, o cheie era răsucită în broască. 
Cineva urma să intre. Lucas îşi lungi gâtul, să asculte. Acum, se 
auzea zgomot de paşi apropiindu-se dinspre holul din spate. 
Hanna făcu un pas înapoi. Podeaua scârţâi. Zgomotul paşilor se 
apropie. 

— Hei? strigă Lucas, înhăţându-şi tricoul şi îmbrăcându-l pe 
dos. Cine-i acolo? a 

Nu răspunse nimeni. In schimb, se auziră alte scârţâituri. O 
umbră se furişă pe perete. 

Hanna îşi roti privirea în jur şi apucă obiectul cel mai masiv din 
câte putu să găsească: A/manahul fermierului, din 1972. 
Deodată, se aprinse o lumină. Hanna ţipă şi-şi ridică almanahul 
deasupra capului. In faţa lor era un bărbat mai vârstnic, cu 
barbă. Purta ochelari cu lentile mici şi rame metalice, o haină din 
velur, şi-şi ridicase braţele deasupra capului, în semn de 
capitulare. 

— Sunt de la secţia de istorie! bolborosi bătrânul. N-am avut 
somn. Am venit aici să citesc... 

li aruncă Hannei o privire ciudată. Hanna îşi dădu seama că 
gulerul bluzei de trening a lui Lucas îi căzuse într-o parte, 


lăsându-i la vedere umărul gol. 

Pulsul începu să-i încetinească. Lăsă cartea la loc pe masă. 

— Scuze, zise. Am crezut... 

— Oricum, ar fi mai bine să plecăm, zise Lucas, ocolindu-l pe 
bătrân şi trăgând-o pe Hanna spre uşa laterală. Când ajunseră 
aproape de poarta din fier a clădirii, izbucni în râs. 

— Ai văzut ce faţă avea ăla? necheză el. Era îngrozit de-a 
binelea! 

Hanna încercă să râdă şi ea, dar se simţea prea zguduită. 

— Ar trebui să mergem, şopti, cu o voce tremurată. Vreau să 
ajung acasă. 

Lucas o conduse pe Hanna până la tipul care păzea maşinile 
parcate la petrecerea Monei. Ea îi dădu tichetul pentru 
automobilul ei Prius şi, când acesta i-l aduse, îl puse pe Lucas să 
scotocească peste tot, ca să se asigure că nu se ascunsese 
nimeni pe bancheta din spate. După ce o văzu înăuntru, în 
siguranţă, cu toate portierele încuiate, Lucas îi ciocăni cu degetul 
în geam şi-i spuse, mimând din buze, c-o s-o sune mâine. Hanna 
îl urmări cu privirea îndepărtându-se, simțindu-se entuziasmată 
şi, în acelaşi timp, îngrozitor de tulburată. 

Porni pe aleea în spirală din faţa planetariului. La fiecare 
douăzeci de paşi era câte un banner anunțând noua expoziţie. 
The big bang, scria pe toate, alături de o imagine înfăţişând 
explozia universului. 

Când îi piui telefonul mobil, tresări într-atât de violent, încât 
aproape că ieşi din centura de siguranţă. Trase pe dreapta, pe 
banda autobuzului, şi-şi scoase telefonul din geantă cu degete 
tremurătoare. Primise un SMS. 


Hopa, se pare că n-a fost lipo! Să nu mai crezi tot ce auzi! - A 


Hanna îşi ridică privirea. Strada din faţa planetariului era 
tăcută. Toate vechile case erau bine încuiate, şi nu se găsea nici 
măcar o persoană pe stradă. Briza se înteţi, făcând să fluture 
steagul de pe veranda unei bătrâne case victoriene şi să tremure 
sacul pentru strâns frunzele, în forma unui dovleac de 
Halloween, de pe peluza din faţă. 


Privi din nou mesajul. Era ceva ciudat. Ultimul SMS primit de la 
A nu era de la un număr necunoscut, aşa cum se întâmpla de 
obicei, ci de la un număr adevărat. Şi încă unul cu 610: prefixul 
zonei Rosewood. 

Numărul i se părea cunoscut, cu toate că Hanna nu memorase 
niciodată numărul de telefon al cuiva: primise un telefon mobil 
într-a şaptea, şi de atunci se bizuia pe apelarea rapidă. Şi totuşi, 
era ceva în legătură cu numărul acesta... 

Hanna îşi astupă gura cu palma. 

— O, Doamne, şopti. Se mai gândi câteva clipe la descoperirea 
ei. Oare chiar putea să fie adevărat? 

Dintr-odată, ştia precis cine era A. 


34 


E CHIAR AICI, ÎN FAȚA TA 


— Mai vreți o cafea? 

O chelneriţă mirosind a caşcaval prăjit şi cu o aluniță mare pe 
bărbie îi dădea târcoale Ariei, agitând cafetiera pe care o ţinea în 
mână. 

Aria îşi privi cana aproape goală. Părinţii ei ar fi comentat, 
probabil, că era o cafea plină de carcinogeni, dar ce ştiau ei? 

— Sigur, răspunse. 

Aici se ajunsese. Aria stând într-un separeu, în bufetul din 
apropierea casei lui Ezra, din vechiul Hollis, înconjurată de toate 
bunurile ei lumeşti: laptopul, bicicleta, veşmintele şi cărţile. N- 
avea unde să se ducă. Nici la Sean, nici la Ezra, nici măcar la 
propria ei familie. Bufetul acela era singurul deschis la acea oră, 
asta dacă nu puneai la socoteală restaurantul Taco Bell deschis 
nonstop, un loc total aiurea pentru cei care voiau să piardă 
vremea. 

işi privi fix telefonul Treo, cântărindu-şi opţiunile. În cele din 
urmă, formă numărul de-acasă. Telefonul sună de trei ori înainte 
să-i răspundă robotul. 

— Vă mulţumim pentru că aţi sunat la familia Montgomery, 
răsună vocea voioasă a Ellei. In momentul de faţă nu suntem 
acasă... 

Hai, lasă! Unde Dumnezeu ar fi putut să fie Ella, într-o 
sâmbătă, după miezul nopţii? 

— Mamă, răspunde, zise Aria, după semnalul sonor al 
robotului. Ştiu că eşti acolo. 

Tot nimic. Oftă. 

— Ascultă. Am nevoie să vin acasă în noaptea asta. Am rupt-o 
cu iubitul meu. Nu am unde să mai stau. Sunt într-un restaurant, 
pe drumuri. 

Se opri, aşteptând ca Ella să-i răspundă. Nu-i răspunse. Aria şi- 
o imagina stând deasupra telefonului şi ascultând. Sau poate că 
nu. Poate că-i auzise vocea Ariei şi urcase la loc în camera ei, 


vârându-se în pat. 

— Mamă, sunt în pericol, se rugă ea. Nu pot să-ţi explic chiar 
în clipa asta, exact, dar sunt... Mi-e teamă c-o să mi se-ntâmple 
ceva. 

Biiip. Robotul întrerupse convorbirea. Aria îşi lăsă telefonul să 
cadă cu zgomot pe tăblia Formica a mesei. Putea să sune încă o 
dată, dar ce rost ar fi avut? Aproape că şi auzea vocea mamei: 
Nici măcar nu mai pot să te văd în ochi, în clipa asta. 

Işi ridică fruntea, gândindu-se la ceva. Cu mişcări lente, îşi luă 
din nou Treo-ul şi-şi parcurse mesajele primite. SMS-ul lui Byron, 
cu tot cu numărul lui, era încă acolo. Inspirând adânc, formă 
numărul. li răspunse vocea somnoroasă a lui Byron. 

— Eu sunt, Aria, zise ea încet. 

— Aria? o îngână Byron, ca un ecou. Părea uluit. Păi, cum să-ţi 
zic, e două dimineaţa! 

— Ştiu, răspunse ea. Tonomatul bufetului tocmai schimba 
discul. Chelneriţa agita două sticle cu ketchup. Cele din urmă 
persoane rămase în local, în afara Ariei, se ridicară din separeul 
lor, îşi fluturară mâinile spre chelneriţă în semn de rămas-bun, şi 
ieşiră. Clopoţeii de la intrare zornăiră. 

Byron rupse tăcerea. 

— Ei, mă bucur să te aud. 

Aria îşi strânse genunchii la piept. Ar fi vrut să-i spună că 
stricase totul, cerându-i să-i păstreze secretul, însă se simţea 
prea secătuită ca să se mai certe. Şi, în acelaşi timp... o parte din 
ea chiar îi ducea dorul lui Byron. Byron era tatăl ei, unicul tată pe 
care şi-l cunoştea. Alungase un şarpe care se târâse până la 
picioarele Ariei pe timpul unei drumeţii prin Grand Canyon. Se 
dusese să discute cu profesorul de arte plastice al Ariei dintr-a 
cincea, domnul Cunningham, care-i dăduse Ariei un calificativ 
„foarte slab” pentru autoportret, din cauză că ea se desenase cu 
solzi verzi şi cu o limbă înfurcată. „Profesorul tău, pur şi simplu, 
nu înţelege expresionismul postmodernist”, îi spusese Byron, în 
timp ce-şi lua sacoul, pregătindu-se să plece la bătălia cu domnul 
Cunningham. Byron obişnuia s-o ia pe sus, s-o arunce pe umerii 
lui, s-o ducă aşa până în pat şi s-o învelească. Ariei îi lipseau 
toate astea. Avea nevoie de toate astea. Ar fi vrut să-i spună că 
este în pericol. Şi ar fi vrut ca el să-i răspundă: „Nu-i nimic, te 
apăr eu”. Aşa ar fi răspuns, nu? 

Dar tocmai atunci auzi o altă voce în fundal. 


— E totul în regulă, Byron? 

Aria se zbârli. Meredith. 

— Vin într-o clipă, strigă Byron. 

Aria clocotea de furie. Intr-o clipă? Atât avea el de gând să 
dedice conversaţiei cu ea? 

Vocea lui Byron reveni la telefon. 

— Aria? la zi... care-i treaba? A 

— Nu contează, replică ea, pe un ton îngheţat. Intoarce-te în 
pat, sau la... mă rog, ce făceai. 

— Aria... începu Byron. 

— Vorbesc serios, du-te, îl întrerupse Aria, încăpăţânată. Uită 

că te-am sunat. 
__Apăsă cu putere pe TERMINAT şi-şi lăsă capul pe masă. 
Incercă să inspire şi să expire, gândindu-se la tot felul de lucruri 
calme, cum ar fi oceanul, sau mersul pe bicicletă, sau la 
absurditatea de a tricota un fular. 

După câteva minute, îşi roti privirea prin local şi-şi dădu 
seama că era ultima persoană rămasă acolo. Taburetele cu 
tapiţeria sfâşiată şi ştearsă din faţa barului erau, toate, goale, iar 
separeurile, curățate toate şi pustii. Două cafetiere se aflau pe 
aparatele de încălzire pe tejgheaua barului, iar pe ecranul casei 
de marcat încă străluceau cuvintele BINE AŢI VENIT, însă 
chelneriţele şi bucătarii dispăruseră. Era ca într-unul dintre acele 
filme de groază în care, fără să-şi dea seama cum, dintr-odată, 
personajul principal îşi ridică privirea şi constată că toată lumea 
a murit. 

Criminalul e mai aproape decât crezi. 

Oare de ce A nu-i spusese, pur şi simplu, cine era criminalul? 
se săturase să se joace de-a Scooby Doo. Se gândi încă o dată la 
visul ei, la cum îi apăruse în faţa camerei acea palidă şi 
fantomatică Ali. „Priveşte mai îndeaproape!” ţipase la ea. „E 
chiar în faţa ta! E chiar aici!” Dar ce era chiar acolo? Ce anume 
scăpase Aria din vedere? 

Chelneriţa cu aluniţă îşi făcu apariţia de după bar, cu ochii pe 
Aria. 

— Nu vreţi o felie de plăcintă? Merele sunt comestibile. Din 
partea casei. 

— N-nu-i nicio problemă, se bâlbâi Aria. 

Chelneriţa îşi rezemă un şold generos de unul dintre 
taburetele roz din faţa barului. Avea genul acela de păr negru şi 


cârlionţat care dădea în permanenţă impresia că ar fi ud. 

— Aţi auzit despre hărţuitor? 

— Mhî, răspunse Aria. 

— Ştiţi ce-am auzit eu? continuă fata. Că e un copil bogat. 

Apoi, văzând că Aria nu-i răspunde, se întoarse să spele o 
masă deja curată. 

Aria clipi de mai multe ori la rând. Priveşte mai îndeaproape, o 
îndemnase Ali. Işi deschise geanta şi-şi scoase laptopul. Aşteptă 
ceva timp până când se încărcă sistemul de operare, după care îi 
trebui şi mai mult până să găsească dosarul în care-şi stocase 
vechile filmări. Trecuse atât de mult de când nu le mai căutase! 
Când, în sfârşit, îl descoperi, îşi dădu seama că nici măcar unul 
dintre fişierele video nu fusese etichetat cu prea mare acuratețe. 
Erau titluri de genul „Noi cinci, 41”, sau „Ali şi cu mine, #6”, iar 
datele indicau ultima vizionare, nu când fuseseră create. Habar 
n-avea cum putea să găsească materialul video care se scursese 
în presă... în afară de verificarea tuturor fişierelor. 

Deschise la întâmplare un fişier video intitulat „Miau!” Aria, Ali 
şi celelalte prietene erau în dormitorul lui Ali. Se chinuiau s-o 
îmbrace pe pisica de rasă himalaiană a lui Ali, pe numele ei 
Charlotte, într-un soi de pulover tricotat manual, chicotind de zor 
în timp ce-i îndesau lăbuţele prin găurile pentru braţe. 

Urmări un alt filmuleţ intitulat „Bătaie, 45”, care însă nu era 
ceea ce crezuse: ea, Ali şi celelalte preparau fursecuri cu fulgi de 
ciocolată şi se lansaseră într-o bătaie cu mâncare, aruncând cu 
aluatul pentru fursecuri prin toată bucătăria Hannei. Intr-un altul, 
jucau fusbal pe masa din subsolul casei lui Spencer. 

Când dădu clic pe un alt fişier MPEG intitulat, simplu, „DQ”, 
observă ceva. 

După cum arăta tunsoarea lui Ali şi toate veşmintele lor pentru 
vreme caldă, filmarea fusese făcută cu aproximativ o lună 
înainte de dispariţia lui Ali. Aria apropiase imaginea de Hanna, 
care înfuleca în timp record o pungă de dimensiuni monstruoase 
de Dairy Queen Blizzard. Pe fundal, o auzi pe Ali scoțând tot felul 
de sunete care imitau vomatul. Hanna se opri şi, în câteva clipe, 
toată culoarea i se scurse din obraji. De undeva din afara 
cadrului, răsună chicotitul lui Ali. Nimeni altcineva nu păru să 
observe. 

O senzaţie stranie o cuprinse pe Aria. Auzise zvonurile 
conform cărora Hanna ar fi avut probleme cu bulimia. După toate 


aparențele, era ceva despre care A - şi Ali - ştiau. 

Deschise un alt filmuleţ. Schimbau canalele la televizor, acasă 
la Emily. Ali se opri la un moment dat pe un canal de ştiri, care 
tocmai difuza un reportaj despre o paradă Gay Pride, desfăşurată 
în Philly ceva mai devreme, în ziua aceea. Se întorsese ostentativ 
spre Emily şi rânjise. 

— Arată amuzant, nu-i aşa, Em? 

lar Emily se înroşise şi-şi trăsese pe cap gluga bluzei de 
trening. Niciuna dintre celelalte nu clipise măcar. 

Şi o alta. Nu dura decât şaisprezece secunde. Ele cinci, 
lâncezind în jurul piscinei lui Spencer. Purtau toate ochelari de 
soare Gucci voluminoşi... sau, în cazul lui Emily şi al Ariei, imitații 
de aşa ceva. La un moment dat, Ali se ridică în şezut şi-şi 
împinse ochelarii spre vârful nasului. 

— Hei, Aria, zisese hodoronc-tronc. Ce face tatăl tău dacă, să 
zicem, are studente sexy în clasa lui? 

Clipul se termină. Aria îşi aminti de ziua aceea: fusese la scurt 
timp după ce ea şi Ali îi prinseseră pe Byron şi pe Meredith 
sărutându-se în maşina lui Byron, şi Ali începuse să tot facă aluzii 
la faptul că avea să le spună şi celorlalte. 

Ali le cunoştea într-adevăr toate secretele şi le tot flutura pe 
deasupra capului fiecăreia. Se întâmplase chiar sub nasul lor, şi 
ele nu-şi dăduseră seama. Ali ştiuse totul. Despre ele toate. lar 
acum, ştia şi A. 

Doar că... secretul lui Spencer care să fi fost? 

Aria deschise un alt fişier video. În sfârşit, văzu scena atât de 
cunoscută. lat-o pe Spencer stând pe canapea cu coroana aceea 
pe cap. 

— N-aţi vrea să-i citim SMS-urile? întrebase ea, arătând spre 
LG-ul lui Ali, care zăcea între pernele canapelei. 

Apoi, Spencer deschise clapeta telefonului lui Ali. 

— E blocat, constată. 

— li ştiţi parola? Îşi auzi ea propria voce întrebând. 

— Să încercăm ziua de naştere, propuse în şoaptă Hanna. 

— Ce făceaţi, îmi umblaţi la telefon? ţipă Ali. 

Telefonul căzu cu zgomot pe podea. Tocmai atunci, sora mai 
mare a lui Spencer, Melissa, împreună cu iubitul ei, lan, trecură 
prin faţa camerei. Amândoi zâmbiră către obiectiv. 

— Salut, fetelor, zise Melissa. Care-i treaba? 

Spencer îşi flutură genele. Ali făcu o mutră plictisită. Imaginea 


se apropie de faţa ei, după care cobori lent spre telefonul blocat. 

— O, ăsta-i clipul pe care l-am văzut la ştiri, exclamă o voce 
din spatele Ariei. Chelneriţa stătea rezemată de tejgheaua 
barului, retuşându-şi unghiile cu o pilă Tweety Bird. 

Aria puse filmul pe pauză şi se răsuci spre ea. 

— Poftim? 

Chelneriţa se înroşi. 

— Ups! Când sunt timpi morţi, ca şi acum, mă prefac în 
dublura mea cea rea, care trage cu urechea. N-am vrut să mă uit 
în computerul dumneavoastră. Totuşi, bietul băiat... 

Aria îşi miji ochii spre ea. Pentru prima dată, remarcă faptul că 
pe ecusonul chelneriţei era înscris prenumele ALISON. Scris la fel 
şi aşa mai departe. 

— Care biet băiat? o întrebă. 

Alison îi arătă spre ecran. 

— Nimeni nu vorbeşte vreodată şi despre iubit. Trebuie să fi 
avut inima zdrobită. 

Aria se holbă la ecran, zăpăcită. Arătă spre imaginea 
încremenită a lui lan. 

— Dar n-a fost iubitul ei. El a fost cu fata din bucătărie. Ea nu 
apare în imagine. 

— Nu? Alison ridică din umeri şi reîncepu să şteargă 
tejgheaua. După cum stau... mi-am dat şi eu cu presupusul... 

Aria nu ştia ce să mai spună. Porni din nou filmul de la început, 
derutată. Ea şi prietenele ei încercaseră să umble în telefonul lui 
Ali. Ali se întorsese, Melissa şi lan zâmbiseră, panoramare pe 
telefonul blocat, finiş. 

Reluă filmul, dar acum cu viteza de derulare la jumătate. 
Spencer îşi aranjă cu încetineală coroana. Telefonul mobil al lui 
Ali, târât prin imagine. Ali, întorcându-se; toate feţele, apatice şi 
schimonosite. In loc să treacă în grabă prin faţa camerei, Melissa 
părea că se târăşte. Deodată, observă ceva în colţul ecranului: 
marginea unei mâini micuţe şi subţiri. Mâna lui Ali. Apoi o altă 
mână. Mai mare, masculină. Incetini şi mai mult derularea. Din 
când în când, mâna cea mare şi mâna cea mică se atingeau. 
Degetul mic al uneia se împleti cu al celeilalte. 

Ariei i se tăie răsuflarea. 

Imaginea se ridică. Apăru lan, care privea spre ceva aflat 
dincolo de cameră. Mai departe, în dreapta, era Spencer, 
sorbindu-l din ochi cu ardoare pe lan, fără să-şi dea seama că el 


se ţinea de mână cu Ali. Totul se petrecuse cât ai clipi din ochi. 
Dar acum, văzând filmarea, totul i se părea evident. 

Cineva voia ceva care-i aparținea lui Ali. Criminalul e mai 
aproape decât crezi. 

Aria simţi că i se face rău. Ştiau toate că lui Spencer îi plăcea 
de lan. Vorbea în permanenţă despre el: cum că sora ei nu-l 
merita, cât de simpatic era, cât de drăguţ putea să fie când 
venea la ei acasă la cină. Şi toate se întrebaseră dacă nu cumva 
Ali avea un mare secret faţă de ele: putea să fi fost tocmai 
acesta. Ali probabil că-i spusese lui Spencer. lar Spencer nu 
putuse să se împace cu vestea. 

Aria puse şi alte piese de puzzle cap la cap. Ali ieşise în fugă 
din hambarul lui Spencer... şi nu ajunsese prea departe, doar 
într-o groapă din propria ei curte. Spencer ştia că lucrătorii 
urmau să umple groapa aceea cu beton chiar în ziua următoare. 
Mesajul lui A afirma clar: /i cunoşteați toate curtea din spatele 
casei, centimetru cu centimetru, însă pentru una dintre voi a fost 
foarte, foarte uşor. 

Aria rămase încremenită timp de câteva secunde, după care-şi 
luă telefonul şi formă numărul lui Emily. Soneria se auzi de şase 
ori înainte ca Emily să răspundă. 

— Alo? După voce, Emily părea să fi plâns. 

— Te-am trezit? o întrebă Aria. 

— N-am adormit încă. 

Aria se încruntă. 

— Te simţi bine? 

— Nu, răspunse Emily, cu o voce frântă. Aria auzi şi un 
smiorcăit. Părinții mă trimit de-aici. Plec dimineaţă din 
Rosewood. Din cauza lui A. 

Aria se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ce? De ce? 

— Nici măcar nu merită să mai discutăm despre asta, rosti 
Emily. Avea vocea unui om înfrânt. 

— Trebuie să ne întâlnim, zise Aria. Imediat. 

— N-ai auzit ce ţi-am spus? Sunt pedepsită. Sunt mai mult 
decât pedepsită. 

— E musai, insistă Aria. Se întoarse într-o parte, în separeul ei, 
încercând să ascundă urechile angajaţilor localului, pe cât 
posibil, ceea ce avea să spună. Cred că ştiu cine a omorât-o pe 
Ali, şopti ea. 


Tăcere. 

— Nu, nu se poate să ştii, zise Emily. 

— Ba ştiu. Trebuie s-o sunăm pe Hanna. 

Auzi un zgomot în telefon, dinspre Emily. După câteva 
secunde de aşteptare, Emily vorbi din nou. 

— Aria, îi spuse ea, în şoaptă. Mă sună pe cealaltă linie. E 
Hanna. 

Un fior o străbătu pe Aria din cap şi până în picioare. 

— Trece-o în conferinţă. 

Urmă un declic, după care Aria auzi vocea Hannei. 

— Fetelor, zise Hanna. Părea să-şi fi pierdut respiraţia, iar 
legătura era cu paraziți, ca şi cum Hanna ar fi vorbit printr-o 
portavoce. N-o să vă vină să credeţi. A şi-a dat cu stângu-n 
dreptu'. Adică, aşa cred eu. Am primit mesaj de la numărul ăla şi 
deodată am ştiut al cui e numărul, şi... 

Pe fundal, Aria auzi un claxon. 

— Haideţi să ne întâlnim la locul nostru, propuse Hanna. La 
leagănele din Rosewood Day. 

— OK, răsuflă Aria. Emily, poţi să vii să mă iei de la bufetul din 
Hollis? 

— Sigur, îi răspunse Emily în şoaptă. 

— Bun, zise Hanna. Grăbiţi-vă. 


35 


CUVINTE ŞOPIIIE DIN TRECUT 


Spencer închise ochii. Când îi deschise din nou, se afla în faţa 
hambarului, în curtea din spatele casei ei. Privi în jur. Oare 
fusese te/eportată acolo? Venise fuga până în acel loc şi nu-şi 
mai amintea? 

Deodată, uşa hambarului se deschise, şi Ali se năpusti afară. 

— Perfect, rosti ea peste umăr, legănându-şi încrezătoare 
braţele. Pa! 

Trecu chiar pe lângă Spencer, ca şi cum aceasta n-ar fi fost 
decât o fantomă. 

Era, din nou, seara dispariţiei lui Ali. Spencer respira 
precipitat. Indiferent cât de mult şi-ar fi dorit să nu fie acolo, ştia 
că era necesar să vadă toate acestea... şi să-şi aducă aminte cât 
mai mult posibil. 

— Perfect! Se auzi şi pe ea însăşi ţipând, din interiorul 
hambarului. Şi, în timp ce Ali pornea vijelioasă pe potecă, o altă 
Spencer, mai tânără şi mai scundă, năvăli pe verandă. 

— Ali! ţipă Spencer, cea de treisprezece ani, privind în jurul ei. 

Pe urmă, fu ca şi cum Spencer de şaptesprezece ani şi 
Spencer de treisprezece s-ar fi contopit într-una singură. Dintr- 
odată, putea să resimtă toate emoţiile eului său mai tânăr. Mai 
întâi, era teama: ce făcuse, îi ceruse lui Ali să plece? Apoi, un fel 
de paranoia: niciuna dintre ele n-o mai provocase vreodată pe 
Ali. lar Ali era furioasă pe ea. Oare ce avea să facă? 

— Ali, urlă Spencer! Micuţul felinar în formă de pagodă de pe 
drumul ce ducea spre casa mare nu dădea decât o geană de 
lumină. Avea impresia că, prin pădure, ceva se mişcă. Mai 
demult, Melissa îi spusese lui Spencer că în copaci trăiau trolii cei 
răi. Trolii o urau pe Spencer şi voiau să-i smulgă părul de pe cap. 

Spencer se duse spre locul în care se bifurca poteca: putea să 
se ducă fie spre casa ei, fie spre pădurea cu care se învecina 
terenul familiei. Se gândi ce bine ar fi fost să-şi fi luat cu ea o 
lanternă. Un liliac zbură dinspre copaci. Şi atunci, Spencer 


observă că era cineva, mai departe, pe cărare, aproape de liziera 
pădurii, aplecându-se şi privindu-şi telefonul mobil. Era Ali. 

— Ce faci acolo? o strigă Spencer. 

Ali miji ochii spre ea. 

— Mă duc undeva unde să mă simt mult mai bine decât aici, 
unde-mi pierd vremea cu voi. 

Spencer deveni rigidă. 

— Perfect, rosti, orgolioasă. Du-te. 

Ali se lăsă pe-un picior. Ţârâitul greierilor se auzi de cel puţin 
douăzeci de ori înainte ca ea să vorbească iar. 

— Tu încerci să furi tot ce am eu. Dar asta n-o poţi avea. 

— Nu pot să am ce? întrebă Spencer, tremurând în tricoul ei 
subţire. 

Ali hohoti, răutăcioasă. 

— Ştii tu. 

Spencer clipi, nedumerită. 

— Nu... nu ştiu. 

— Hai, mă laşi! Ai citit despre asta în jurnalul meu, nu-i aşa? 

— Nu ţi-aş citi niciodată tâmpenia de jurnal, se răsti Spencer. 
Nu mă interesează. 

— Da, sigur, replică Ali. Ba te interesează mult prea mult. 

— Halucinezi, bâigui Spencer. 

— Ba nu, rosti Ali printre dinţi, ajungând deodată chiar în faţa 
ei. Tu halucinezi. 

Furia clocoti în Spencer. O îmbrânci pe Ali de umăr. Avusese 
destulă forţă cât s-o facă pe Ali să se dea înapoi, împleticindu-se 
şi împiedicându-se pe pietrele potecii, umede de rouă. Spencer, 
cea din prezent, tresări. Se simţea ca un pion, târât spre 
următoarea căsuţă. O expresie de surprindere îi traversă chipul 
lui Ali, însă foarte repede se transformă în batjocură. 

— Prietenele nu se îmbrâncesc între ele. 

— Ei bine, poate că nu suntem prietene, ripostă Spencer. 

— Cred că nu, zise Ali. Ochii îi jucau, neastâmpăraţi. Faţa îi 
dădea de înţeles că avea o replică de-a dreptul suculentă pe 
buze. Trecu totuşi destul timp până să vorbească, dând impresia 
că şi-ar alege cu foarte, foarte mare grijă cuvintele. Jine-te bine, 
se îndemnă Spencer. AM/NTEŞTE-ŢI. 

— Tu crezi că sărutul cu lan a fost ceva special, mârâi Ali. Dar 
ştii ce mi-a spus mie? Că nici măcar nu te pricepi. 

Spencer îi examină faţa. 


— lan... ia stai, lan ţi-a spus ţie asta? Când? 

— Când am ieşit împreună. 

Spencer se holbă la ea. 

Ali îşi dădu ochii peste cap. 

— Eşti tare penibilă când te prefaci că nu ştii că suntem 
împreună. Dar e clar că ştii, Spencer. De-asta îţi şi place de el, 
nu-i aşa? Pentru că el e cu mine? Pentru că el e cu soră-ta? se 
răsti Ali, după care ridică din umeri. Singurul motiv pentru care 
te-a sărutat alaltăseară e că i-am cerut eu. El n-a vrut, dar m-am 
rugat de el. 

Spencer făcu ochii cât cepele. 

— De ce? 

Ali ridică iarăşi din umeri. 

— Am vrut să văd dacă e în stare să facă orice pentru mine, 
zise, ţuguindu-şi buzele a batjocură. Of, Spence... Tu chiar ai 
crezut că lui i-ar p/ăcea de tine? 

Spencer făcu un pas înapoi. Licuricii scânteiau pe cer. Pe 
chipul lui Ali flutura un zâmbet veninos. Wu face asta, urlă 
Spencer către ea însăşi. Te rog! N-are importanță. N-o face! 

Dar se întâmplă oricum. Spencer se avântă şi o împinse pe Ali 
din toate puterile. Ali alunecă pe spate, cu ochii mari, îngroziţi. 
Se prăbuşi drept peste zidul din piatră care înconjura terenul 
familiei Hastings. Se auzi un trosc îngrozitor. Spencer îşi acoperi 
ochii şi se întoarse cu spatele. In aer plutea un iz metalic, ca de 
sânge. O bufniţă ţipă dintr-un copac. 

Când îşi luă mâinile de la ochi, era din nou în dormitorul ei, 
strânsă ghem şi urlând. 

Se ridică în capul oaselor şi-şi privi ceasul. Era două şi 
jumătate dimineaţa. Capul îi zvâcnea de durere. Luminile erau 
toate aprinse încă, ea zăcea deasupra cuverturii şi era şi acum 
îmbrăcată cu rochia neagră pentru petrecere, cu colierul Elsa 
Peretti, din mărgele de argint, la gât. Nu se spălase pe faţă, nici 
nu-şi periase părul de fix o sută de ori, obişnuitul ei ritual de 
dinainte de culcare. Işi plimbă palmele peste braţe şi picioare. 
Avea o vânătaie pe coapsă. O atinse şi simţi durerea. 

Işi astupă gura cu palma. Amintirea aceea... Din prima clipă, 
ştiu că totul era adevărat. Ali fusese împreună cu /an. Şi ea 
uitase tot. lată şi partea aceea a serii care-i lipsise din memorie. 

Se duse până la uşă, însă nu reuşi s-o deschidă. Inima începu 
să-i bată cu putere. 


— Hei? strigă, ezitantă. E cineva acolo? Sunt încuiată aici! 

Nu-i răspunse nimeni. 

Spencer îşi simţi pulsul prinzând viteză. Ceva era foarte, foarte 
în neregulă. O parte din întâmplările nopţii îi năvăliră în minte. 
jocul de scrabble. Mincinoasa SJH. A, trimiţându-i Melissei 
fragmentul din eseul pentru Orhideea de Aur. Şi... şi, pe urmă, 
ce? şi strânse creştetul capului cu mâinile, parcă vrând să-şi 
stoarcă amintirile de-acolo. Și, pe urmă, ce? 

Dintr-odată, nu mai putu să-şi controleze respiraţia. Fu 
cuprinsă de o criză de hiperventilaţie şi se prăbuşi în genunchi pe 
covorul în nuanţa fildeşului. Ca/mează-te, se îndemnă singură, 
făcându-se ghem şi încercând să inspire şi să expire uşor. Dar 
parc-ar fi avut plămânii plini cu alune din Styrofoam. Avea 
senzaţia că se îneacă. 

— Ajutor! strigă, cu o voce slabă. 

— Spencer? auzi glasul tatălui ei, de dincolo de uşă. Ce ai? 

Spencer sări în picioare şi alergă spre uşă. 

— Tati! Sunt încuiată aici! Lasă-mă să ies! 

— Spencer, eşti acolo pentru binele tău. Ne-ai speriat pe toţi. 

— V-am speriat? se miră Spencer. C-cum? 

Se holbă la reflexia ei din oglinda de pe interiorul uşii. Da, tot 
ea era. Nu se trezise intrată în viaţa altcuiva. 

— Am dus-o pe Melissa la spital, o informă tatăl ei. 

_ Deodată, Spencer îşi pierdu echilibrul. Melissa? Spital? De ce? 
inchise ochii şi zări, ca un fulger, imaginea Melissei căzând, 
rostogolindu-se din faţa ei, pe scară. Sau Ali era cea care cădea? 
Incepură să-i tremure mâinile. Nu reuşea să-şi amintească. 

— Cum e Melissa, e bine? 

— Aşa sperăm. Tu stai acolo, îi zise tatăl ei, prin uşă, cu o 
intonaţie precaută. Poate că-i era frică de ea... poate că de-asta 
nu intra în camera ei. 

Se aşeză pe pat, năucită, rămânând mult timp astfel. Cum era 
posibil să nu-şi fi amintit una ca asta? Cum era posibil să nu-şi 
amintească de faptul c-o îmbrâncise pe Melissa? Dacă i se 
întâmpla frecvent să comită fapte oribile şi, în secunda imediat 
următoare, să şi le şteargă din memorie? 

Criminalul e chiar în fața ta, afirmase A. Exact când Spencer se 
privea în oglindă. Să fi fost cu putinţă? 

Telefonul ei mobil, pe care şi-l lăsase pe birou, începu să sune. 
Se ridică încet şi-şi privi ecranul Sidekick-ului. Hanna. 


Deschise telefonul. Îşi lipi urechea de difuzor. 

— Spencer? începu imediat Hanna. Am aflat ceva. Trebuie să 
ne întâlnim. 

Spencer simţi că i se strânge stomacul şi mintea îi fu cuprinsă 
de un vârtej. Criminalul e chiar în fața ta. Ea o omorâse pe Ali. Nu 
ea o omorâse pe Ali. Era ca şi cum ar fi smuls petalele unei 
margarete: mă iubeşte, nu mă iubeşte. Poate că era bine să se 
ducă la întâlnirea cu Hanna, şi... şi ce? Să mărturisească? 

Nu. Nu putea să fie adevărat. Ali fusese descoperită într-o 
groapă, în curtea din spatele casei ei... nu pe potecă, lângă zidul 
din piatră. Nu era posibil ca Spencer s-o fi cărat pe Ali tocmai 
până în curtea din spate. Nu avea destulă forţă, corect? Totuşi, 
avea nevoie să discute cu cineva despre asta. Cu Hanna. Şi cu 
Emily, şi cu Aria. Ele aveau să-i spună că nu-i în toate minţile, că 
era imposibil ca ea s-o fi omorât pe Ali. 

— OK, rosti ea, răguşită. Unde? 

— La leagănele din curtea şcolii primare Rosewood Day. La 
locul nostru. Vino cât poţi de repede. 

Spencer privi în jur. Putea să se salte peste pervazul ferestrei 
şi să coboare încet pe peretele casei: avea să fie, practic, la fel 
de uşor ca escaladarea peretelui stâncos, la ora de sport. 

— Foarte bine, şopti. Vin imediat. 


36 


TOTUL SE VA SFÂRŞI 


Hannei îi tremurau mâinile într-atât de rău, încât de-abia mai 
putea să conducă. Drumul spre leagănele din curtea şcolii 
primare Rosewood Day i se părea mai întunecos şi mai sinistru 
ca de obicei. Smuci volanul, având impresia că i-ar fi ţâşnit ceva 
înaintea maşinii, dar când privi pe urmă în oglinda retrovizoare, 
nu văzu nimic. Nu prea treceau maşini nici în sensul celălalt de 
mers, însă dintr-odată, în timp ce urca un deal, nu departe de 
Rosewood Day, îi apăru un automobil în spate. li simţea 
fierbinţeala farurilor în ceafă. 

Calmează-te, îşi zise. Nu te urmăreşte. 

Mintea îi era ea un vârtej. Știa cine e A. Dar... cum? Cum era 
posibil ca A să ştie atâtea despre Hanna... lucruri pe care era 
imposibil să le ştie A? Poate că mesajul fusese o păcăleală. Poate 
că A reuşise să pună mâna pe telefonul altcuiva şi încercase s-o 
trimită pe Hanna pe o pistă falsă. 

Era prea şocată ca să gândească temeinic. Singurul lucru care 
i se învârtea prin creier, ca într-o buclă nesfârşită, era: Nu are 
nicio logică. Nu are nicio logică. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Maşina cealaltă era 
încă în spatele ei. inspiră adânc şi-şi întoarse ochii spre telefonul 
ei, gândindu-se să sune pe cineva. Pe cine? Pe ofiţerul Wilden? 
Oare ar veni el, aşa, din scurt? Doar era poliţist: era obligat să 
vină. Intinse mâna spre telefon, dar tocmai atunci maşina din 
urma ei, semnaliză cu farurile. Trebuia să tragă pe dreapta? 
Trebuia să se oprească? 

Hanna era cu degetul pe taste, pregătită să formeze 911. Şi 
atunci, brusc, maşina din spate îşi schimbă direcţia şi ajunse în 
stânga Hannei. Era una greu de recunoscut - o Toyota, poate - şi 
Hanna nu putea să vadă cine o conducea. Apoi, automobilul o 
depăşi, intrând pe banda ei, după care acceleră, pierzându-se în 
depărtare. In câteva secunde, nu se mai vedea lumina farurilor 
din spate. 


Parcarea de lângă terenul pentru joacă al şcolii primare 
Rosewood Day era spațioasă şi întinsă, întretăiată de un mic pâlc 
de insulițe de verdeață, pline de copăcei aproape total 
desfrunziţi, de ierburi ţepoase şi de mormane de frunze uscate, 
emanând un miros caracteristic. Dincolo de parcare erau jungla 
aparatelor pentru sport şi cupola pentru căţărat. Le lumina un 
singur tub fluorescent, făcându-le să arate scheletice. Hanna se 
strecură pe un spaţiu din colţul sud-estic al parcării: era cel mai 
aproape de ghereta pentru informaţii a parcului şi de o cabină 
telefonică a poliţiei. Simplul fapt că era în apropierea a ceva pe 
care scria Poliție o făcea să se simtă mai bine. Celelalte nu 
ajunseseră încă, aşa că supraveghea intrarea, aşteptând să vadă 
maşinile. 

Era aproape trei dimineaţa. Hanna se cutremură în bluza de 
trening a lui Lucas. Pe picioarele goale i se făcu pielea de găină. 
Citise odată că, la trei dimineaţa, oamenii se aflau în cea mai 
profundă fază a somnului cu mişcarea rapidă a ochilor: era 
momentul cel mai apropiat de starea de neființă, prin care 
treceau noapte de noapte. Ceea ce însemna că, în clipa de faţă, 
nu se putea baza pe prea mulţi cetăţeni din Rosewood dacă avea 
nevoie de ajutor. Cu toţii erau cadavre. Şi era o tăcere atât de 
profundă, încât îşi putea auzi ralantiul motorului şi respiraţia ei 
lentă, de hai-te-rog-păstrează-ţi-calmul. Deschise portiera, cobori 
şi rămase cu tălpile pe linia galbenă care marca spaţiul de 
parcare. Era ca un cerc magic: în interiorul lui, era în siguranţă. 

Ajung şi ele imediat, se încurajă în sinea ei. Peste câteva 
minute, totul se va sfârşi. Nu că ar fi avut ea habar ce se va 
întâmpla atunci. Nu era sigură. Nu se gândise chiar atât de 
departe. 

La intrarea în şcoală, se zări o lumină, şi Hannei îi tresăltă 
inima. Farurile unui SUV lunecară printre copaci, apoi fasciculele 
de lumină se întoarseră spre parcare. Hanna îşi încordă privirea. 
O fi una dintre ele? 

— Hei! strigă încetişor. 

SUV-ul îmbrăţişă marginea dinspre nord a parcării, trecând de 
clădirea pentru arte plastice a liceului, de parcarea elevilor şi de 
terenurile de hochei pe iarbă. Hanna începu să-şi agite braţele. 
Sigur erau Emily şi Aria. Şi totuşi, geamurile automobilului erau 
fumurii. 

— Hei! strigă încă o dată. Nu primi răspuns. Apoi, văzu o altă 


maşină cotind şi intrând în parcare, îndreptându-se încet spre ea. 
Aria îşi scosese capul pe geamul din dreapta. O dulce şi 
înviorătoare uşurare îi inundă trupul. Fluturându-şi mâinile, porni 
spre ele. Mai întâi, la pas, apoi într-o alergare uşoară; în cele din 
urmă, în sprint. 

Ajunsese în mijlocul parcării, când Aria strigă: 

— Hanna, ai grijă! 

Hanna întoarse capul spre stânga şi rămase cu gura căscată, 
neînţelegând din prima clipă. SUV-ul venea drept spre ea. 

Roţile scrâşniră. Simţi miros de cauciuc ars. Incremeni, 
neştiind ce să facă. 

— Stai! Se auzi strigând în timp ce se holba la geamurile 
fumurii ale SUV-ului. Maşina venea tot mai repede, din ce în ce 
mai repede. Mișcaţi-vă, le comandă în gând propriilor membre, 
însă păreau înţepenite şi uscate precum cactuşii. 

— Hanna! ţipă Emily. O, Doamne! 

Nu dură decât o secundă. Hanna nici măcar nu-şi dădu seama 
că fusese lovită, şi nu simţi că zbura prin aer, ci doar se trezi pe 
caldarâm. Ceva din ea trosni. După care, durerea. Ar fi vrut să 
strige din rărunchi, dar nu putea. Sunetele erau amplificate: 
urletul motorului, ţipetele prietenelor ei se auzeau ca sirenele, 
până şi inima ei, care-i pompa sângele, îi suna în urechi ca un 
plescăit umed. 

Hanna îşi răsuci gâtul într-o parte. Micuţa ei poşetă de 
culoarea şampaniei aterizase la câţiva paşi mai încolo: conţinutul 
i se revărsase, precum bomboanele dintr-o piñata spartă. SUV-ul 
călcase totul: rimelul ei, cheile maşinii, sticluta de parfum Chloe. 
Noul ei BlackBerry era fărâme. g 

— Hanna! urlă Aria. După sunet, se apropia. Insă Hanna nu 
mai era în stare să-şi întoarcă faţa şi să vadă. Şi, deodată, totul 
se întunecă. 


37 


ERA NECESAR 


— O, Doamne! ţipă Aria. Ea şi Emily se lăsară pe vine lângă 
trupul contorsionat al Hannei şi începură să urle: Hanna! O, 
Doamne! Hanna! 

— Nu respiră, se văicări Emily. Aria, nu respiră! 

— Ai telefonul la tine? o întrebă Aria. Sună la 911! 

Cu mâinile tremurătoare, Emily îşi căută telefonul, însă acesta 
îi alunecă şi patină pe asfaltul parcării, oprindu-se lângă poşeta 
revărsată a Hannei. Emily începuse deja să intre în panică după 
ce-o luase pe Aria, şi Aria îi povestise totul: despre mesajele 
criptice de la A, despre visele ei, despre Ali şi lan, şi despre 
convingerea ei că Spencer o omorâse pe Ali. 

La început, Emily refuzase să creadă, însă apoi pe chip îi 
apăruse o expresie de oroare şi de revelaţie. La rândul ei, îi 
explică Ariei că nu cu mult înainte de a dispărea, Ali îi mărturisise 
că se vedea cu cineva. 

— Şi sigur i-a spus lui Spencer, trăsese Aria concluzia. Poate 
că pe tema asta se tot certau ele, în toate lunile alea de 
dinaintea vacantei! 

— Aici 911, ce urgenţă aveţi? auzi Aria o voce în difuzorul 
telefonului lui Emily. 

— O maşină tocmai mi-a lovit prietena! rosti Emily, cu un glas 
plângăcios. Sunt în parcarea şcolii Rosewood Day! Nu ştim ce să 
facem! 

În timp ce Emily ţipa, dând şi restul amănuntelor, Aria îşi lipi 
buzele de ale Hannei şi încercă să-i facă respiraţie gură-la-gură, 
aşa cum învățase la cursurile de prim-ajutor, în Islanda. Nu ştia 
însă dacă şi proceda corect. 

— Haide, Hanna, respiră, se tângui, strângându-i nările între 
degete. 

— Rămâneţi pe fir până când ajunge ambulanta acolo, auzi ea 
vocea dispecerei rostind în telefonul lui Emily. 

Emily se aplecă şi atinse bluza de trening decolorată, cu 


emblema Rosewood Day, de pe Hanna. Imediat, se trase înapoi, 
parcă înspăimântată. 

— O, Doamne, te rog, nu muri... 

Aruncă o privire spre Aria. 

— Cine putea să fi făcut una ca asta? 

Aria îşi roti privirea în jur. Leagănele tremurau în bătaia 
vântului. Steagurile de pe stâlpi fluturau. Pădurea învecinată cu 
terenul de joacă era întunecată şi deasă. Deodată, Aria zări o 
siluetă în apropierea unui copac. Avea părul blond-cenuşiu şi 
purta o rochie scurtă, neagră. Avea ceva pe faţă, o expresie 
parcă înnebunită, dezaxată. Şi privea drept spre ea! Aria făcu un 
pas înapoi. Era Spencerl 

— Uite! şuieră ea, arătând în direcţia copacilor. Dar exact în 
clipa în care Emily îşi ridica privirea, Spencer dispăru printre 
umbre. 

Zbârnâitul o descumpăni. Avu nevoie de câteva clipe până să- 
şi dea seama că era telefonul ei. Apoi, se aprinse şi ecranul 
telefonului lui Emily, iar pe el apăru scris mesaj nou. Aria şi Emily 
schimbară între ele o privire, cu o expresie bine cunoscută, 
stânjenită. Cu mişcări lente, Aria îşi scoase Treo-ul din geantă şi 
privi ecranul. Emily se aplecă să citească şi ea. 

— O, nu, şopti Emily. 

Vântul se opri brusc. Copacii rămaseră nemişcaţi precum 
statuile. Sirenele vuiau în depărtare. 

— Nu, nu se poate, se tângui Emily. Mesajul nu cuprindea 
decât trei cuvinte, înfiorătoare. 


Ştia prea multe. - A 


CE SE ÎNTÂMPLĂ MAI DEPARTE... 


Hooooopa! Aşadar, am avut unele micuţe, neînsemnate 
scăpări. Se mai întâmplă. Am o viaţă plină, lucruri de făcut, 
oameni de torturat. Cum ar fi cazul a patru micuţe mincinoase, 
foste bune prietene. 

Mda, mda, ştiu că sunteţi necăjiţi pentru Hanna. E-te, na! 
Treceţi peste asta! Deja mă gândesc ce să port la 
înmormântarea ei: ceva cuviincios de închis la culoare, dar şi cu 
o nuanţă mai ţipătoare. Nu sunteţi de părere că micuța Hanna ar 
fi vrut s-o jelim cu stil? Dar poate c-o iau prea mult înainte: 
Hanna chiar are antecedente serioase cu privire la înviatul din 
morţi. 

Intre timp, Aria n-are când să-şi tragă sufletul. Perechea ei e la 
închisoare. Sean o urăşte. A rămas pe drumuri. Ce poate să facă 
o fată? Se pare că a venit momentul pentru o transformare 
radicală a vieţii: o casă nouă, prieteni noi, poate chiar şi un nume 
nou. Dar, ai grijă, Aria: chiar dacă noua ta prietenă mai bună 
decât toate nu-ţi cunoaşte noua identitate, eu am ochi de şoim. 
Şi tu ştii că nu pot să ţin secretele. 

Oare cum ar arăta CONDAMNATA alături de VICEPRE- ŞEDINTA 
CLASEI în dosarul lui Spencer pentru înscrierea la facultate? Se 
pare că Micuța Domnişoară Orhideea de Aur e pe cale să-şi 
schimbe verzuia bluză polo Lacoste cu o aspră salopetă 
portocalie. Dar, dacă mă gândesc mai bine, Spencer n-ar mai 
avea mediile atât de perfecte, dacă n-ar deţine şi vreo câteva 
trucuri în repertoriu: cum ar fi, să zicem, găsirea altcuiva pe care 
să dea vina pentru asasinarea lui Ali. Dar, ştiţi ce? S-ar putea ca 
ea să cam aibă dreptate. 

Şi ce părere aveţi despre Emily, care pleacă să locuiască în 
lowa, împreună cu verişorii ei puritani, mâncători de Cheerios? 
Hei, poate că n-o să fie chiar atât de rău: o să fie un ac iubitor de 
fete într-un mare şi vechi car de fân al reprimării sexuale, 
departe, foarte departe de ochii mei iscoditori. Vezi să nu! O să 
devină alergică la fân când o să-şi dea seama că nu se poate 
ascunde de mine. /iiii-haaaaa! 

Şi, în sfârşit, Hanna fiind scoasă din ecuaţie, pentru mine e 


vremea să-mi aleg o nouă victimă. Pe cine, mă veţi întreba? Ei 
bine, băgăcioşilor, aflaţi că încă mă gândesc. Nu că mi-ar fi greu: 
toată lumea din oraşul ăsta are câte ceva de ascuns. De fapt, 
există ceva chiar mai suculent decât identitatea lui moi, 
bolborosind imediat sub suprafaţa sclipitoare a Rosewood-ului. 
Ceva atât de şocant, încât n-o să mă credeţi dacă vă spun. Aşa 
că nici măcar n-o să mă obosesc. HA! Ştiţi ce? Imi cam place să 
fiu în pielea mea. 

Pregătiţi-vă, fetiţelor. Nimic nu e ceea ce pare. 

Muah! 

— A