Sara Shepard — 01 [Micutele mincinoase] 04 Incredibil

— IN CURAND SI IN RU 


f FALEZ. li (A 


polite rit d 


Incredibil 


Fereste-te de fetele frumoase 


cu secrete intunecate! 


SARA SHEPARD 


Sara Shepard 


Micuţele 
mincinoase 
Vol 4 
Incredibil 
V 1.0 


CUM SĂ SALVEZI O VIAŢĂ 


Ţi-ai dorit vreodată să te poţi întoarce în timp şi să-ţi îndrepţi 
greşelile? Dacă nu desenai o faţă de clovn pe păpuşa Bratz 
primită de cea mai bună prietenă a ta când a împlinit opt ani, ea 
nu te-ar fi lăsat baltă pentru fata nou-sosită din Boston. lar când 
erai într-a noua, n-ai fi lipsit în ruptul capului de la antrenamentul 
de fotbal ca să te duci la plajă, dacă ştiai că antrenorul o să te 
ţină tot campionatul pe banca de rezerve. Dacă nu făceai toate 
aceste alegeri nepotrivite, poate că fosta la prietenă ţi-ar fi oferit 
biletul pe care-l avea în plus, pe primul rând, la prezentarea de 
modă a lui Marc Jacobs. Sau poate că până acum ai fi ajuns 
portar în naţionala de fotbal feminin, cu un contract de 
supermodel pentru Nike şi o casă pe plaja din Nisa. Ai fi putut să 
navighezi cu ski-jetul pe Mediterană, în loc să stai în clasă la ora 
de geografie, chinuindu-te să găseşti pe hartă această mare. 

În Rosewood, fanteziile privind schimbarea trecutului sunt la 
fel de numeroase precum fetele care primesc pandantive în 
formă de inimioară, de la Tiffany, când împlinesc treisprezece 
ani. Astfel, patru foste bune prietene ar face orice să 
călătorească înapoi în timp şi să îndrepte lucrurile. Dar dacă ar 
putea într-adevăr să se întoarcă? Ar fi ele capabile să o menţină 
în viaţă pe cea de-a cincea prietenă a lor... sau tragedia ei face 
parte pentru totdeauna din destinul celor patru fete? 

Uneori, trecutul conţine mai multe întrebări decât răspunsuri. 
lar în Rosewood, nimic nu este vreodată ceea ce pare să fie. 


— O să facă o criză când o să-i spun, li se adresă Spencer 
Hastings celor mai bune prietene ale ei, Hanna Marin, Emily 
Fields şi Aria Montgomery. 

Şi, îndreptându-şi tricoul verde cu capse, apăsă pe butonul 
soneriei de la uşa casei lui Alison DiLaurentis. 

— De ce să-i spui tu? o întrebă Hanna, sărind de pe veranda 


din faţa casei pe trotuar şi înapoi. 

De când îi spusese Alison - a cincea tipă din gaşca lor de 
prietene - că numai fetele agitate se menţin slabe, Hanna făcea 
tot felul de mişcări inutile. 

— Poate c-ar trebui să-i spunem toate în acelaşi timp, propuse 
Aria, scărpinându-se pe claviculă, unde avea un tatuaj temporar 
sub formă de libelulă. 

— Ar fi distractiv, zise Emily, dându-şi după ureche o şuviţă din 
părul ei blond-roşcat, tuns drept. 

— Nici gând, protestă Spencer, îndreptându-şi umerii. E 
hambarul meu: eu trebuie să-i spun. 

Şi mai sună o dată la uşa casei DiLaurentis. 

In timp ce aşteptau, fetele ascultară bâzâitul maşinilor cu care 
era tuns gardul viu din curtea vecină cu cea a lui Spencer şi 
zgomotul făcut de gemenii Fairfield lovind mingea de tenis, la 
două case depărtare, în curtea lor din spate. Mirosea a liliac, a 
gazon tuns şi a cremă Neutrogena de protecţie împotriva 
soarelui. Era un moment idilic tipic pentru Rosewood: totul era 
agreabil în oraş, inclusiv zgomotele, mirosurile și locuitorii lui. 
Fetele locuiseră în Rosewood aproape toată viaţa şi se 
considerau norocoase că trăiau într-un loc atât de special. 

Cel mai mult le plăceau verile din Rosewood. A doua zi, după 
ce aveau să-şi dea examenul de la sfârşitul clasei a şaptea la 
Rosewood Day, şcoala pe care o frecventau, urmau să ia parte la 
ceremonia anuală de acordare a insignei de absolvire. Directorul 
Appleton avea să strige pe rând numele fiecărui elev, începând 
de la grădiniţă şi până la clasa a unsprezecea, şi să le ofere 
tuturor câte o insignă de aur de douăzeci şi patru de carate: cea 
pentru fete era în formă de gardenie, iar cea pentru băieţi, în 
formă de potcoavă. Pe urmă, aveau să fie libere pentru zece 
săptămâni superbe, în care să se bronzeze, să gătească în aer 
liber, să se plimbe cu barca şi să facă excursii în Philly şi New 
York, la cumpărături. De-abia așteptau. 

Insă ceremonia de absolvire nu însemna şi pentru Ali, Aria, 
Spencer, Emily şi Hanna un veritabil ritual de trecere. Pentru ele, 
vara nu o să-nceapă cu adevărat decât în seara următoare, la 
petrecerea lor în pijamale de sfârşit de clasa a şaptea. lar fetele 
îi pregătiseră lui Ali o surpriză care avea să marcheze începutul 
acelei veri. 


Când în sfârşit se deschise larg uşa casei DiLaurentis, în faţa 
lor îşi făcu apariţia doamna DiLaurentis, îmbrăcată într-o rochie 
petrecută, scurtă, roz, care-i lăsa la vedere gambele lungi, 
musculoase şi bronzate. 

— Bună, fetelor, le salută ea, calmă. 

— Ali e acasă? întrebă Spencer. 

— Cred că e sus, îi răspunse doamna DiLaurentis, dându-se la 
o parte din calea lor. Urcaţi! 

Spencer porni pe hol în fruntea grupului, cu fusta ei albă 
plisată de la echipamentul de hochei pe iarbă fluturându-i şi 
coada blond-cenuşie săltându-i pe spate. Fetele adorau casa lui 
Ali: mirosea a vanilie şi a balsam de rufe, la fel ca şi Ali. Pereţii 
erau plini de fotografii din călătoriile lui Ali la Paris, Lisabona şi 
lacul Como. Erau şi multe poze cu Ali şi cu fratele ei, Jason, 
începând de la şcoala primară. Fetele adorau în mod special 
fotografia cu Ali într-a doua. Puloverul ei de un roz intens făcea 
ca faţa să-i lucească. Pe-atunci, Ali locuia cu familia ei în 
Connecticut, iar şcoala particulară de-acolo nu cerea ca elevii să 
poarte înăbugşitoarele sacouri albastre pe care le impunea 
Rosewood Day pentru fotografiile din anuar. Chiar şi la opt ani, 
Ali era de o frumuseţe irezistibilă: avea ochii albaştri şi limpezi, 
un chip în formă de inimă, gropiţe adorabile şi o expresie 
obraznică-dar-fermecătoare, care făcea imposibil să ţii supărare 
pe ea. 

Spencer atinse colţul din dreapta, jos, al fotografiei lor 
preferate, cu ele cinci în campingul din Pocono, în luna iulie a 
anului trecut. Erau toate lângă o canoe gigantică, scăldate de 
apa neagră a lacului, zâmbind cu gura până la urechi, atât cât 
pot fi de fericite cinci prietene bune la vârsta de doisprezece ani. 
Aria îşi puse mâna peste a lui Spencer, Emily peste a Ariei, şi 
Hanna deasupra lor. Inchiseră ochii pentru o fracțiune de 
secundă, murmurând ceva, după care îşi retraseră mâinile. 
Fetele căpătaseră obiceiul să atingă poza încă de când fusese 
scoasă, o amintire din prima lor vară de prietenie. Nu le venea să 
creadă că Ali, fata-vedetă de la Rosewood Day, le alesese drept 
prietene pe ele patru. Intr-o oarecare măsură, era ca şi cum ar fi 
fost prietene la cataramă cu o celebritate de prim rang. 

Dar să recunoască asta ar fi fost... ei bine, penibil. Mai ales 
acum. 


În timp ce treceau prin living, remarcară două robe de 
absolvent atârnate de clanţa unei uşi glisante din sticlă. Cea albă 
era a lui Ali, iar cea bleumarin, mai oficială, a lui Jason - în 
toamnă, el avea să plece la Yale. Fetele bătură din palme, 
entuziasmate să probeze şi ele roba şi bereta de absolvenţă, 
purtate de elevii de la Rosewood Day încă de la înfiinţarea şcolii, 
în 1897. Exact atunci, simţiră o mişcare în living. Jason stătea pe 
canapeaua de piele pentru două persoane, uitându-se absent la 
televizor, pe CNN. 

— Saluuut, Jason, îi strigă Spencer, făcându-i semn cu mâna. 
Ai emoţii mari pentru mâine? 

Jason le aruncă o privire. Era varianta masculină sexy a lui Ali, 
cu părul lui blond, de culoarea untului, şi ochii năucitor de 
albaştri. Zâmbi răutăcios şi-şi întoarse capul din nou spre 
televizor, fără să scoată vreun cuvânt. 

— Ooo-kaaay, murmurară fetele la unison. 

Jason avea şi o parte hilară: el fusese cel care inventase jocul 
de-a „în nici un caz”, pe care-l practica împreună cu prietenii lui. 
Fetele împrumutaseră jocul şi-l reinventaseră pentru propriul uz, 
ca să facă băşcălie pe seama fetelor mai tocilare din preajma lor. 
Insă Jason avea, categoric, şi toane. Ali le numea fiţe de Elliott 
Smith, după cantautorul lui preferat. Numai că, în mod clar, Jason 
nu avea motive să fie întors pe dos acum: a doua zi la vremea 
asta, o să fie într-un avion cu destinaţia Costa Rica, unde o să 
predea lecţii de caiac extrem pe toată durata verii. Ce să-ţi spun! 

— Asta e, zise Aria, ridicând din umeri. 

Cele patru fete îi întoarseră spatele lui Jason şi porniră să urce, 
ţopăind, scara care ducea la camera lui Ali. Când ajunseră pe 
palier, observară că uşa ei era închisă. Spencer se încruntă. 
Emily îşi înclină capul într-o parte. Din cameră, se auzi chicotitul 
lui Ali. 

Hanna împinse uşor uşa. Ali era cu spatele la ele. Avea părul 
prins în coadă de cal şi purta o bluză de mătase în dungi, fără 
spate, cu o fundă perfect legată la gât. Se uita fix la carneţelul 
din poală, complet absorbită. 

Spencer îşi drese glasul, şi Ali se întoarse spre ele, surprinsă. 

— Fetelor, bună! strigă ea. Ce s-a întâmplat? 

— Nu cine ştie ce, îi răspunse Hanna, arătând spre carneţelul 
din poala lui Ali. Ce-i ăla? 


Ali închise carneţelul în grabă. 

— Ah! Nimic. 

Fetele simţiră prezenţa cuiva în spatele lor. Doamna 
DiLaurentis îşi făcu loc pe lângă ele, intrând graţioasă în camera 
lui Ali. 

— Trebuie să avem o discuţie, îi zise lui Ali, cu glas răspicat şi 
încordat. 

— Dar, mami... protestă ea. 

— Acum! 

Fetele se uitară una la alta. Pentru doamna DiLaurentis, acela 
era tonul care voia să spună „ai-dat-de-belea!”. Nu-l auzeau 
frecvent. 

Mama lui Ali se întoarse spre fete. 

— Ce-ar fi să aşteptaţi voi pe verandă? 

— Nu durează decât o clipă, se grăbi să adauge Ali, zâmbindu- 
le drept scuză. Cobor şi eu imediat. 

Hanna ezită, dezorientată. Spencer se concentră să vadă ce 
carneţel ţinea Ali în mână. Doamna DiLaurentis înălţă din 
sprânceană. 

— Haideţi, fetelor! Duceţi-vă! 

Inghiţind în sec, cele patru fete coborâră scara. Când ajunseră 
pe veranda care înconjura toată casa, îşi ocupară locurile 
obişnuite la uriaşa masă pătrată din patio: Spencer la un capăt, 
şi Aria, Emily şi Hanna, pe laturi. Ali urma să stea în capul mesei, 
lângă scăldătoarea din piatră pentru păsări a tatălui ei, montată 
pe un piedestal. Pentru câteva clipe, cele patru fete se uitară la o 
pereche de păsări cardinal care se zbenguiau în apa rece şi 
limpede a scăldătorii. Când o gaiţă albastră încercă să li se 
alăture, cardinalii începură să ţipe, alungând-o rapid. Păsările, se 
vede treaba, aveau acelaşi spirit de gaşcă precum al fetelor. 

— Ciudată fază, aia de sus, comentă Aria în şoaptă. 

— Credeţi că Ali are probleme? şopti Hanna. Dacă o 
pedepseşte să stea în casă şi nu mai poate să doarmă cu noi? 

— Dar de ce-ar avea probleme? N-a făcut nimic rău, murmură 
Emily, care-i lua mereu apărarea lui Ali - fetele o porecliseră 
Killer, după pitbull-ul lui Ali. 

— Nu, din câte ştim noi, mormăi Spencer în barbă. 

Tocmai atunci, doamna DiLaurentis năvăli pe uşile din sticlă 
ale patio-ului şi traversă peluza. 


— Vreau să fiu sigură că aveţi dimensiunile corecte, ţipă ea 
spre muncitorii leneşi cocoţaţi pe un enorm buldozer, în partea 
din spate a proprietăţii. 

Familia DiLaurentis construia un foişor de douăzeci de 
persoane pentru petrecerile estivale, iar Ali pomenise de faptul 
că mama ei era cât se poate de tipicară în legătură cu 
desfăşurarea lucrărilor, chiar dacă în prezent acestea se aflau 
doar în etapa săpării gropilor. Doamna DiLaurentis se apropie de 
lucrători şi începu să-i muştruluiască. Verigheta ei cu diamante 
sclipea în lumina soarelui, în timp ce ea îşi agita frenetic braţele. 
Fetele se uitară una la alta: se pare că discursul pe care i-l ţinuse 
lui Ali nu fusese prea lung. 

— Fetelor? g 

Ali apăru la marginea verandei. Işi schimbase bluza fără spate 
cu un tricou Abercrombie, cu mânecă scurtă, de un bleumarin 
decolorat. Pe chip avea o expresie încurcată. 

— Hm... bună! 

Spencer se ridică de la masă. 

— De ce te-a luat în primire? 

Ali clipi mărunt. Privi în toate părţile. 

Ai avut probleme fără noi? strigă Aria, încercând să dea 
impresia că glumeşte. Şi de ce te-ai schimbat? Bluza de 
adineauri era foarte drăguță. 

Ali părea, în continuare, fâstâcită... şi oarecum necăjită. Emily 
se ridică pe jumătate. 

— Vrei să... plecăm? 

Vocea îi era nesigură. Celelalte fete o priviră îngrijorate pe Ali: 
asta voia? 

Ali îşi răsuci brăţara albastră din şnur în jurul încheieturii, de 
trei ori. Apoi, veni şi ea în patio şi se aşeză la locul ei. 

— Sigur că nu vreau să plecaţi. Mama s-a enervat pe mine din 
cauză că... iar mi-am aruncat echipamentul de hochei în maşină 
peste fineţurile ei. 

Ridică încurcată din umeri şi-şi dădu ochii peste cap. 

Emily se bosumflă. Trecu un scurt moment penibil. 

— S-a supărat pe tine doar pentru atâta lucru? o întrebă Emily. 

Ali înălţă din sprâncene. 

— O ştii pe mama, Em. E mai tipicară şi decât Spencer, 
adăugă ea, nechezând pe înfundate. 


Spencer se uită la ea prefăcându-se supărată, în timp ce Emily 
îşi plimba degetul mare pe o crestătură din masa de tec din 
patio. 

— Dar nu vă faceţi griji, fetelor. Nu sunt pedepsită nici să stau 
în casă, nici altfel, le asigură Ali, împreunându-şi palmele. Putem 
pune în aplicare planul cu petrecerea în pijamale! 

Răsuflară  uşurate toate patru, iar atmosfera ciudată, 
stânjenitoare, începu să se împrăştie. Doar că fiecare dintre ele 
avea strania senzaţie că Ali nu le spunea chiar tot - şi, cu 
siguranţă, n-ar fi fost prima dată. Acum, Ali era cea mai bună 
prietenă a lor, pentru ca în clipa următoare, să se îndepărteze de 
ele pe nesimţite, dând telefoane pe furiş şi trimițând mesaje 
secrete. Nu fusese vorba ca ele să-şi împărtăşească totul? Cu 
siguranţă că celelalte fete spuseseră o mulţime de lucruri despre 
ele însele - îi destăinuiseră lui Ali secrete pe care nimeni, absolut 
nimeni altcineva nu le cunoştea. Şi, desigur, mai era şi marele 
secret despre Jenna Cavanaugh, pe care-l ştiau toate - şi pe care 
juraseră să-l ducă cu ele în mormânt. 

— Apropo de petrecerea noastră în pijamale, am veşti 
colosale, interveni Spencer, smulgându-le din gândurile lor. la 
ghiciţi unde o s-o ţinem? 

— Unde? întrebă Ali, aplecându-se în faţă şi rezemându-se pe 
coate, revenindu-şi încetul cu încetul şi redevenind ea însăşi. 

— In hambarul Melissei! strigă Spencer. 

Melissa era sora mai mare a lui Spencer, iar domnul şi doamna 
Hastings renovaseră hambarul din curtea lor din spate şi-i 
permiseseră Melissei să-l folosească drept locuinţă în perioada 
liceului. Spencer urma să beneficieze de acelaşi privilegiu, de 
îndată ce va fi suficient de matură. 

— Super! chiui Ali. Cum aşa? 

— Mâine-seară, după terminarea şcolii, o să plece cu avionul la 
Praga, îi explică Spencer. Ai mei mi-au zis că putem să folosim 
hambarul, cu condiţia să facem curat înainte de întoarcerea ei. 

Ce drăguţ! aprecie Ali, lăsându-se pe spate şi împreunându-şi 
degetele. 

Deodată, privi concentrată la ceva aflat în stânga muncitorilor. 
Melissa în persoană se plimba prin curtea vecină, a familiei 
Hastings, dreaptă şi rigidă. Intr-o mână ţinea un umeraş pe care 
flutura rochia ei albă de absolvire a anului, iar pe umeri îşi 


pusese mantia albastră-purpurie de şefa de promoţie. 

Spencer slobozi un suspin. 

— E insuportabilă de când cu toată chestia asta legată de cine 
este şef de promoţie, şopti ea. Ba chiar mi-a spus că trebuie să 
fiu recunoscătoare pentru faptul că Andrew Campbell o să fie 
probabil şef de promoţie în locul meu, când o să terminăm 
şcoala: onoarea asta e o „responsabilitate atât de imensă”. 

Cele două surori se detestau reciproc, şi Spencer venea 
aproape în fiecare zi cu câte o nouă poveste despre ce pacoste 
era Melissa. 

Ali se ridică de la masă. 

— Salut, Melissa! strigă ea, agitându-şi braţele. 

Melissa se opri din mers şi se întoarse spre ele. 

— A! Salut, fetelor, zise, cu un zâmbet prudent. 

— Eşti emoţionată că pleci la Praga? o întrebă Ali, cu o voce 
cântată, zâmbindu-i Melissei cât putea ea de strălucitor. 

Melissa îşi înclină uşor capul. 

— Sigur că da. 

— Merge şi /an? 

lan era superbul iubit al Melissei. Doar gândul la el le făcea pe 
fete să leşine. 

Spencer îşi înfipse unghiile în braţul lui Ali. 

— Ali, se răsti ea. 

insă Ali nu făcu decât să-şi retragă braţul. 

Melissa îşi puse palma streaşină la ochi ca să se apere de 
lumina necruțătoare a soarelui. Mantia albastră-purpurie îi flutura 
în vânt. 

— Nu. El nu merge. 

— O! exclamă Ali, zâmbind afectată. Eşti sigură că e bine... să- 
| laşi singur două săptămâni? Poate-şi găseşte altă iubită! 

— Alison, scrâşni Spencer printre dinţi. Termină. Imediat. 

— Spencer? şopti Emily. Ce se-ntâmplă? 

— Nimic, se grăbi ea să-i răspundă. i 

Aria, Emily şi Hanna se uitară din nou una la alta. In ultima 
vreme, chestia asta se tot întâmpla: Ali spunea ceva, pe una 
dintre ele o apucau năbădăile, dar celelalte n-aveau habar 
despre ce era vorba. 

Insă acum, în mod evident, se întâmplase ceva. Melissa îşi 
potrivi mantia în jurul umerilor, îşi îndreptă umerii şi le întoarse 


spatele. Privi îndelung şi concentrată uriaşa groapă din curtea 
familiei DiLaurentis, apoi se duse în hambarul ei, trântind uşa cu 
atâta putere, încât cununa de rămurele fixată pe ea se scutură 
serios. 

— E clar că cineva s-a trezit cu faţa la cearşaf, comentă Ali. Eu 
doar glumeam, nimic mai mult. 

Spencer scăpă un mic scâncet înfundat, şi Ali începu să se 
hlizească. Avea pe faţă un zâmbet vag. Era acelaşi zâmbet pe 
care-l avea Ali ori de câte ori ştia un secret despre vreuna dintre 
ele, ameninţând-o că le va spune celorlalte dacă va avea chef. 

— In fond şi la urma urmei, cui îi pasă? continuă Ali, privindu- 
le pe rând, pe fiecare, cu ochii strălucitori. Ştiţi ce, fetelor? 
Adăugă, bătând darabana în masă. Cred că asta o să fie vara lui 
Ali. Vara noastră, a tuturor. Simt eu asta. Voi nu? 

Un moment, încremeniră. Parcă deasupra lor atârna un nor 
care le înceţoşa gândurile. Dar, încet-încet, norul se risipi, iar în 
mintea lor prinse contur o idee. Poate că Ali avea dreptate. 
Aceasta putea să fie cea mai frumoasă vară din viaţa lor. Putea 
să le transforme prietenia şi s-o facă să fie la fel de puternică 
precum fusese cu o vară în urmă. Puteau să uite de toate 
lucrurile înfricoşătoare şi scandaloase care se petrecuseră şi s-o 
ia de la început. 

— Şi eu simt asta, rosti Hanna cu voce tare. 

— Categoric, aprobară Aria şi Emily, în acelaşi timp. 

— Sigur, zise şi Spencer, dar mai moale. 

Se prinseră de mâini, strângându-şi-le puternic. 


În noaptea aceea a plouat - o ploaie deasă, puternică, lăsând 
băltoace pe alei, udând grădinile şi creând mici lacuri pe prelata 
care acoperea piscina familiei Hastings. Pe la miezul nopţii, când 
ploaia se opri, Aria, Emily, Spencer şi Hanna se treziră şi se 
ridicară în capul oaselor aproape în acelaşi moment. Toate aveau 
un sentiment rău-prevestitor. Nu ştiau dacă din pricina unui vis 
pe care tocmai îl avuseseră sau a emoţiilor pentru a doua zi. Sau 
poate că era din cauza a cu totul altceva... ceva cu mult mai 
profund. 

Se duseră să se uite pe geam la străzile liniştite şi pustii din 
Rosewood. Norii se risipiseră şi apăruseră stelele. Trotuarul 
strălucea de apă. Hanna privi aleea din faţa casei: acum nu era 


acolo decât maşina mamei. Tatăl ei se mutase. Emily se uită la 
curtea ei din spate şi la pădurea de dincolo de ea. Niciodată n- 
avusese curaj să se aventureze acolo: auzise că era bântuită de 
fantome. Aria trase cu urechea spre dormitorul părinţilor, 
întrebându-se dacă s-or fi trezit şi ei cumva... sau poate că iar se 
certau şi nici nu adormiseră încă. Spencer rămase cu ochii pe 
veranda din spate a casei DiLaurentis, apoi îşi mută privirea spre 
imensa groapă pe care o săpaseră muncitorii pentru fundaţia 
foişorului. Ploaia transformase în noroi o parte din pământul 
proaspăt săpat. Spencer se gândi la toate lucrurile care o înfuriau 
în viaţă. Pe urmă, se gândi la toate lucrurile pe care şi le dorea în 
viaţă... şi la toate lucrurile pe care voia să le schimbe. 

Spencer vâri mâna sub pat, găsi lanterna roşie şi o îndreptă 
spre fereastra lui Ali. O aprinse o dată scurt, de două ori, de trei 
ori. Era semnalul codificat prin care-i transmitea lui Ali că vrea să 
se strecoare afară şi să discute personal. | se păru că vede capul 
blond al lui Ali când aceasta se ridică din pat, însă Ali nu-i 
răspunse la semnal. 

Toate patru se lăsară să cadă la loc pe perne, spunându-şi că 
presentimentul acela nu însemna nimic şi că aveau nevoie de 
somn. Peste numai douăzeci şi patru de ore, avea să aibă loc 
petrecerea în pijamale de final de clasa a şaptea, în cea dintâi 
noapte de vară. Vara care avea să schimbe totul. 

Câtă dreptate aveau! 


1 


FILOSOFIA ZEN E MAI PUTERNICĂ 
DECÂT SPADA 


Aria Montgomery se trezi în timp ce sforăia. Era duminică 
dimineaţă, şi stătea ghemuită pe un scaun albastru din vinilin, în 
sala de aşteptare a Spitalului Memorial din Rosewood. Toată 
lumea - părinţii Hannei Marin, ofiţerul Wilden, Mona Vanderwaal, 
cea mai bună prietenă a Hannei, şi Lucas Beattie, un băiat din 
clasa ei, de la Rosewood Day, care părea că tocmai sosise - se 
holba la ea. 

— Am pierdut ceva? întrebă ea, cu voce răguşită. 

Işi simţea capul de parcă ar fi fost umplut cu jeleuri Peeps. 
Privind ceasul Zoloft atârnat deasupra intrării în sala de 
aşteptare, observă că era numai opt şi jumătate. Inseamnă că nu 
aţipise decât un sfert de oră. 

Lucas se aşeză lângă ea şi luă o revistă - Medical Supplies 
Today. Conform copertei, numărul prezenta cele mai recente 
modele de saci pentru colostomie. Cine pusese o revistă despre 
materiale medicale într-o sa/ă de aşteptare a unui spital? 

— Acum am venit şi eu, îi răspunse el. Am auzit despre 
accident la ştirile dimineţii. Aţi reuşit s-o vedeţi pe Hanna? 

Aria scutură din cap. 

— Incă nu vor să ne lase. 

Se cufundară amândoi într-o tăcere solemnă. Aria îi cercetă pe 
ceilalţi. Doamna Marin purta un pulover gri din caşmir, şifonat, şi 
o pereche de jeanşi extrem-de-mulaţi, cu tăieturi. Se răstea în 
mica ei cască Motorola, chiar dacă asistentele le atrăseseră 
atenţia că acolo nu era permis să se vorbească la telefonul 
mobil. Ofiţerul Wilden se afla lângă ea, cu vestonul secţiei de 
poliţie din Rosewood descheiat până la mijlocul pieptului, lăsând 
la iveală tricoul alb cu tivul zdrenţuit. Tatăl Hannei se trântise pe 
scaunul cel mai apropiat de uşile duble ale secţiei de terapie 


intensivă,legănându-şi întruna piciorul stâng. Într-un costum de 
trening Juicy, roz-pal, şi cu şlapi în picioare, Mona Vanderwaal 
arăta răvăşită ca niciodată, cu faţa umflată de plâns. Când îşi 
ridică ochii şi-l văzu pe Lucas, Mona privi fix, sâcâită, vrând parcă 
să spună: Aici trebuie să se afle doar prietenii apropiați şi familia. 
Tu ce cauţi? Aria nu putea să dea vina pe toată lumea pentru că 
nu mai avea ea răbdare. Ea însăşi era acolo de la trei dimineaţa, 
după ce ambulanţa ajunsese în parcarea şcolii primare 
Rosewood Day şi o luase pe Hanna la spital. Mona şi ceilalţi 
ajunseseră în diferite momente ale dimineţii, după ce veştile 
începuseră să circule. Ultimul lucru pe care-l ştiau de la medici 
era că Hanna fusese mutată la terapie intensivă. Numai că asta 
fusese cu trei ore în urmă. 

Aria revăzu în minte înspăimântătoarele detalii din noaptea 
trecută. Hanna o sunase să-i spună că ştia cine era A., diabolicul 
mesager care le sâcâia de o lună încoace pe Hanna, Aria, Emily 
şi Spencer. Hanna nu fusese de acord să-i dezvăluie vreun 
amănunt la telefon, aşa că le ceruse Ariei şi lui Emily să se 
întâlnească la leagănele de la Rosewood Day, vechiul lor loc 
special. Emily şi Aria ajunseseră tocmai la timp cât să vadă un 
SUV negru secerând-o pe Hanna, apoi îndepărtându-se în cea 
mai mare viteză. In timp ce paramedicii sosiseră în grabă, 
puseseră un guler cervical în jurul gâtului Hannei, o ridicaseră cu 
grijă pe targă şi o urcaseră în maşină, Aria se simţise ca 
paralizată. Când se ciupise cu putere, nici nu simţise durerea. 

Hanna era încă în viaţă... dar la limită. Avea leziuni interne, un 
braţ fracturat şi vânătăi peste tot. In urma accidentului avea 
traume cerebrale, iar acum era în comă. 

Aria închise ochii, gata să izbucnească iarăşi în lacrimi. Cel mai 
de neconceput lucru era mesajul pe care ea şi Emily îl primiseră 
după accidentul Hannei. Stia prea multe. Era de la A. Ceea ce 
însemna... că A. ştia ce ştia Hanna. Exact aşa cum A ştia tot 
restul: toate secretele lor, faptul că Ali, Aria, Spencer, Emily şi 
Hanna fuseseră cele care o orbiseră pe Jenna Cavanaugh, şi nu 
fratele vitreg al Jennei, Toby. Probabil că A. ştia şi cine o 
asasinase pe Ali. 

Lucas o bătu uşor pe braţ. 

— Ai fost acolo când a lovit-o maşina pe Hanna, nu-i aşa? Ai 
reuşit să vezi cine era la volan? 


Aria nu-l cunoştea prea bine pe Lucas. Era unul dintre acei 
băieţi care adorau activităţile extraşcolare şi cercurile, în timp ce 
Aria era genul care prefera să se ţină cât mai departe posibil de 
toate lucrurile care-i implica pe colegii ei de la Rosewood Day. Nu 
ştia ce legătură putea să aibă el cu Hanna, însă i se părea că era 
frumos din partea lui să se afle aici. 

— Era prea întuneric, bălmăji ea. 

— Şi n-ai idee cine-ar fi putut să fie? 

Aria îşi muşcă buza de jos cu putere. Wilden şi alţi doi poliţişti 
din Rosewood îşi făcuseră apariţia în noaptea precedentă, 
imediat după ce fetele primiseră mesajul de la A. Când le 
întrebase Wilden ce s-a întâmplat, toate fetele insistaseră că nu 
văzuseră cine era la volan, şi nici ce fel de SUV era. Şi juraseră, 
iar şi iar, că sigur fusese un accident: nu le trecea prin minte de 
ce-ar fi făcut cineva una ca asta în mod intenţionat. Poate că 
greşeau ascunzând informaţii faţă de poliţie, însă erau îngrozite 
toate de ce le-ar fi putut rezerva A., în eventualitatea în care 
spuneau adevărul. 

A. le mai ameninţase şi înainte, cerându-le să nu spună nimic 
nimănui, iar Aria şi Emily fuseseră deja pedepsite o dată pentru 
că nu-i luaseră în seamă amenințările. Mama Ariei, Ella, primise 
de la A. o scrisoare prin care o informa că tatăl Ariei avea o 
relaţie cu una dintre studentele sale de la universitate, 
dezvăluindu-i şi faptul că Aria cunoştea secretul tatălui ei. Pe 
urmă, A. făcuse publică în şcoală relaţia dintre Emily şi Maya, 
fata care se mutase în fosta casă a lui Ali. Aşa că Aria îl privi pe 
Lucas şi clătină tăcută din cap. 

Uşa secţiei de terapie intensivă se deschise şi doctorul Geist 
intră cu paşi mari în sala de aşteptare. Cu ochii lui cenuşii şi 
pătrunzători, nasul coroiat şi o claie de păr alb, semăna puţin cu 
Helmut, proprietarul german al bătrânei case de pescari pe care 
o închiriase familia Ariei în Reykjavik, capitala Islandei. Doctorul 
Geist îi învrednici pe toţi cu aceeaşi privire evaluatoare pe care 
Helmut i-o aruncase lui Mike, fratele Ariei, atunci când 
descoperise că acesta o ţinea pe Diddy, tarantula lui de 
companie, într-un ghiveci gol din teracotă în care Helmut 
obişnuia să cultive lalele. 

Părinţii Hannei se ridicară, agitaţi, şi porniră spre doctor. 

— Fiica dumneavoastră e încă inconştientă, zise cu voce joasă 


doctorul Geist. Nu s-au schimbat prea multe. l-am pus la loc 
braţul fracturat şi acum verificăm gravitatea leziunilor interne. 

— Când putem s-o vedem? se interesă domnul Marin. 

— Curând, îi răspunse doctorul. Insă deocamdată e într-o stare 
critică. 

Se întoarse să plece, însă domnul Marin îl prinse de braţ. 

— Când se va trezi? 

Doctorul Geist îşi făcu de lucru cu mapa din mâini. 

— Are multiple inflamații ale creierului, aşa că ne este greu să 
prognosticăm gradul de afectare în această etapă. E posibil să se 
trezească în regulă sau să apară complicaţii. 

— Complicaţii? repetă doamna Marin, albindu-se la faţă. 

— Am auzit că persoanele aflate în comă au din ce în ce mai 
puţine şanse de vindecare după ce trece un anumit timp, zise 
domnul Marin, agitat. Aşa este? 

Doctorul Geist îşi frecă palmele de pantalonii albaştri ai 
uniformei medicale. 

— Aşa este, da, dar haideţi să nu anticipăm, bine? 

Un murmur străbătu încăperea. Mona izbucni iarăşi în lacrimi. 
Aria se gândi că şi-ar fi dorit s-o poată suna pe Emily... însă Emily 
era într-un avion cu destinaţia Des Moines, din lowa, din motive 
pe care nu le explicase; doar atât le spusese, că A. făcuse ceva 
ca s-o expedieze acolo. Pe urmă, mai era şi Spencer. Inainte de a 
le suna Hanna ca să le spună noutăţile, Aria pusese cap la cap 
mai multe informaţii şi trăsese o concluzie înfiorătoare în 
legătură cu Spencer... iar când o văzuse ascunzându-se în 
pădure, zvâcnind ca un animal sălbatic imediat după ce SUV-ul o 
izbise pe Hanna, Ariei i se confirmaseră cele mai rele temeri. 

Doamna Marin îşi ridică enorma geantă maro de pe podea, 
întrerupând-o pe Aria din meditaţie. 

— Mă duc să iau cafea, îi zise încet mama Hannei fostului ei 
soţ. 

Apoi, îl sărută pe obraz pe ofiţerul Wilden - până în noaptea 
aceasta, Aria nu ştiuse că era ceva între ei doi - şi dispăru spre 
holul lifturilor. 

Ofiţerul Wilden se trânti la loc pe scaunul lui. Săptămâna 
trecută, Wilden le vizitase pe Aria, pe Hanna şi pe celelalte, 
punându-le întrebări referitoare la amănuntele legate de 
dispariţia şi moartea lui Ali. In toiul interogatoriului, A. le 


trimisese fiecăreia câte un mesaj, ameninţându-le că dacă 
îndrăzneau să pomenească de mesajele expediate de ea pe e- 
mailurile sau telefoanele lor, le va părea rău. Dar simplul fapt ca 
Aria nu avea cum să-i spună lui Wilden nimic despre ceea ce era 
posibil ca A. să-i fi făcut Hannei nu însemna şi că nu-i putea vorbi 
despre oribila descoperire pe care o făcuse în legătură cu 
Spencer. 

Putem să vorbim? mimă ea spre Wilden, aflat vizavi de ea, iar 
acesta făcu un semn de încuviinţare şi se ridică. leşiră din sala 
de aşteptare, într-un mic hol unde se afla un indicator pe care 
scria AUTOMATE. Acolo erau şase aparate automate lucioase, 
oferind numeroase produse începând de la băuturi carbogazoase 
până la meniuri complete, sendvişuri imposibil de identificat şi 
musaca de cartofi, ceea ce-i amintea Ariei de mâncărurile fade 
preparate de Byron, tatăl ei, în serile în care mama sa, Ella, lucra 
până târziu. 

Ascultă, dacă e vorba de prietenul tău profesor, află că l-am 
eliberat, începu Wilden, aşezându-se pe banca de lângă cuptorul 
cu microunde şi zâmbindu-i vag Ariei. N-aveam cum să-l reținem, 
îi explică el. Şi, ca să ştii, nu se va întâmpla nimic. Nu-l pedepsim 
decât dacă vrei să depui tu plângere. Dar probabil că o să le 
spun părinţilor tăi. 

Ariei i se scurse sângele din obraji. Normal că Wilden ştia ce se 
petrecuse - cu o seară în urmă - cu ea şi cu Ezra Fitz, profesor de 
engleză pentru avansați şi iubirea vieţii ei. Probabil că în secţia 
de poliţie din Rosewood era bârfa la ordinea zilei că un profesor 
de engleză în vârstă de douăzeci şi doi de ani avea o relaţie de 
amor cu o minoră... şi că iubitul minorei fusese cel care dăduse 
totul în vileag. Probabil că flecăreau pe tema asta la Hooters, 
localul aflat lângă secţia de poliţie, printre aripioare Buffalo, 
cartofi prăjiţi cu caşcaval şi fete cu pieptul generos. 

— Nu vreau să depun plângere, bolborosi Aria. Şi vă rog, vă 
rog, nu le spuneţi părinţilor mei. 

Ultimul lucru care-i trebuia acum era o discuţie importantă şi 
furioasă în familie. 

Aria îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— Dar, în orice caz, nu de-asta am vrut să stăm de vorbă. Eu... 
eu cred că s-ar putea să ştiu cine a omorât-o pe Alison. 

— Ascult, o îndemnă Wilden, înălţând din sprânceană. 


Aria inspiră adânc. 

— Mai întâi de toate, Ali umbla cu lan Thomas. 

— lan Thomas, repetă Wilden, făcând ochii mari. lubitul 
Melissei Hastings? 

Aria încuviinţă din cap. 

— Am remarcat ceva în filmul video pe care mass-media a pus 
mâna săptămâna trecută. Dacă priviţi mai cu atenţie, îi puteţi 
vedea pe lan şi pe Ali atingându-şi mâinile. 

Işi drese glasul. j 

— Şi lui Spencer Hastings îi picase cu tronc lan. Intre Ali şi 
Spencer exista o veritabilă concurență, iar în seara dispariției lui 
Ali s-au certat cumplit. Spencer a ieşit în fugă din hambar după 
Ali şi nu s-a mai întors cel puţin zece minute. 

Wilden arăta neîncrezător. 

Aria inspiră adânc. A. li trimisese diferite indicii cu privire la 
persoana care o asasinase pe Ali: că era cineva apropiat, cineva 
care-şi dorea ceva ce avea Ali, cineva care cunoştea fiecare 
centimetru al curţii din spatele casei lui Ali. Cu toate indiciile 
acestea puse cap la cap, după ce Aria dedusese că Ali şi lan erau 
împreună, Spencer devenise suspectul impus de logică. 

— După un timp, am ieşit să le caut, continuă ea. Nu erau de 
găsit pe nicăieri... şi eu am senzaţia asta oribilă că Spencer... 

Wilden se sprijini de spătar. 

— Spencer şi Alison aveau cam aceeaşi greutate, nu? 

Aria încuviinţă. 

— Sigur. Aşa cred. 

— Tu ai putea să tragi pe cineva la fel de mare ca tine până la 
o groapă şi apoi să-l arunci în ea? 

— N-nu ştiu, se bâlbâi Aria. Poate? Dac-aş fi îndeajuns de 
imoasă? N 

Wilden clătină din cap. Ochii Ariei se umplură de lacrimi. Işi 
aminti ce linişte sinistră domnise în seara aceea. Ali era la doar 
câteva sute de metri de ele, şi ele nu auziseră nici măcar un 
sunet. 

— De asemenea, Spencer ar fi avut nevoie să se liniştească 
suficient cât să nu vă dea de bănuit când s-a întors la voi 
celelalte, adăugă Wilden. Trebuie să fii un actor al naibii de bun - 
ceea ce o fetiţă de clasa a şaptea n-are cum să fie - ca s-o scoţi 
la capăt cu aşa ceva. Eu cred că persoana care a comis crima, 


indiferent cine a fost, s-a aflat, evident, în apropiere, însă totul a 
necesitat mai mult timp, îi explică el, apoi înălţă deodată din 
sprâncene. Asta e acum distracţia voastră, a fetelor de la 
Rosewood Day? Să vă învinuiți fostele prietene de crimă? 

Aria rămase cu gura căscată, surprinsă de tonul mustrător al 
lui Wilden. 

— Da, dar... 

— Spencer Hastings e o fată ambițioasă, extrem de sensibilă, 
dar nu mi se pare că ar putea fi o criminală, o întrerupse Wilden, 
după care îi zâmbi trist Ariei. M-am prins, îi zise. Trebuie să-ţi fie 
greu... tu nu vrei decât să-ţi dai seama ce s-a întâmplat cu 
prietena ta. Totuşi, n-am ştiut că Alison umbla în secret cu iubitul 
Melissei Hastings. Asta e o informaţie interesantă. 

Spunând acestea, Wilden o salută pe Aria înclinând scurt din 
cap, se ridică şi porni înapoi spre coridor. Aria rămase lângă 
automatele cu vânzare, cu ochii pe linoleumul verde-mentă al 
podelei. Se simţea înfierbântată şi buimacă, de parcă ar fi stat 
prea mult timp într-o saună. Poate c-ar fi trebuit să-i fie ruşine de 
ea însăşi, pentru faptul că-şi învinovăţise fosta prietenă. lar 
breşele pe care le făcuse Wilden în teoria ei erau cât se poate de 
logice. Poate că fusese o nebunie să aibă atâta încredere în 
indiciile primite de la A. 

Un fior îi străbătu şira spinării. Poate că A. îi expediase toate 
acele indicii numai ca s-o abată, în mod intenţionat, de pe pista 
cea bună... şi să-i deturneze atenţia de la adevăratul făptaş. Şi 
poate - doar poate - că adevăratul făptaş era... A. 

Ana era pierdută în gânduri când simţi deodată o mână pe 
umăr. Tresări şi se întoarse, inima bubuindu-i în piept. In spatele 
ei, în picioare, îmbrăcat într-un pulover uzat al universităţii Hollis 
şi o pereche de jeanşi cu o gaură în buzunarul stâng din faţă, era 
tatăl Ariei, Byron. Işi încrucişă braţele la piept, stânjenită. Nu mai 
vorbise cu tatăl ei de câteva săptămâni. 

— Dumnezeule, Aria! Te simţi bine? se repezi Byron. Te-am 
văzut la ştiri. 

— N-am nimic, îi răspunse Aria, băţoasă. Hanna a fost rănită, 
nu eu. 

Când tatăl ei o trase spre el ca s-o îmbrăţişeze, Aria nu ştiu 
precis dacă voia să-l strângă în braţe sau să se lase moale. Îi era 
dor de el de când acesta plecase de-acasă, cu o lună în urmă. 


Însă în acelaşi timp, Aria era furioasă la gândul că fusese nevoie 
de un accident grav şi de o apariţie la televizor pentru ca Byron 
să se dezlipească de Meredith şi să ajungă la propria fiică. 

Am sunat-o pe maică-ta de dimineaţă s-o întreb unde eşti, dar 
mi-a spus că nu mai locuieşti acolo, continuă Byron, cu vocea 
tremurându-i de emoție. Işi trecu mâna peste creştetul capului, 
răvăşindu-şi şi mai mult părul. Spune-mi, unde stai acum? 

Aria fixă cu o privire înceţoşată afişul cu manevrele Heimlich, 
tipărit în culori vii, aflat în spatele automatului de coca-cola. 
Cineva desenase o pereche de sâni pe pieptul victimei care se 
înecase şi aveai impresia că persoana care-i făcea manevra 
Heimlich o pipăia de fapt. Aria locuise la Sean Ackard, iubitul ei 
pentru scurt timp, însă Sean îi dăduse limpede de înţeles că nu 
mai era bine-venită acolo atunci când făcuse o razie în 
apartamentul lui Ezra şi azvârlise lucrurile Ariei pe pragul lui 
Ezra. Cine să-i fi dat lui Sean pontul despre relaţia Ariei cu Ezra? 
Cine, cine, cine? A. 


Până acum, Aria nu prea stătuse să se gândească la noua ei 
situaţie locativă. 

— La hanul Olde Hollis? încercă ea. 

— La hanul Olde Hollis e plin de şobolani. De ce nu stai cu 
mine? 

Aria scutură viguros din cap. 

— Tu stai cu... 

— ... cu Meredith, o completă, pe un ton ferm, Byron. Aş vrea 
s-o cunoşti. 

— Dar... protestă Aria. 

Cu toate acestea, tatăl ei avea clasica lui privire de călugăr 
budist. Aria cunoştea bine privirea aceasta: o mai văzuse după 
ce el refuzase s-o lase pe Aria să meargă într-o tabără de vară cu 
profil artistic, în Berkshire, preferând s-o trimită, pentru a patra 
vară la rând, în tabăra de activităţi Happy Hooray de la Hollis, 
ceea ce însemna zece săptămâni interminabile de confecţionat 
păpuşi din hârtie de ambalaj şi concursuri de alergat cu oul în 
lingură. Byron mai avusese privirea asta şi atunci când Aria îl 
întrebase dacă putea să-şi termine studiile la Academia 
Americană din Reykjavik, în loc să se întoarcă în Rosewood 
împreună cu familia. Privirea era adesea urmată de câte una 


dintre zicalele învăţate de Byron de la un călugăr pe care-l 
cunoscuse în timpul stagiului de licenţă petrecut în Japonia: 
Obstacolul este calea. Ceea ce însemna că ceea ce n-o ucidea pe 
Aria o fortifica. 

Insă când se închipui mutându-se în aceeaşi casă cu Meredith, 
în minte îi veni un citat mult mai potrivit: Unele locuri sunt mai 
rele decât boala. 


2 


ABRACADABRA, UITE CĂ NE IUBIM 
DIN NOU 


Ali se lăsă pe un şold şi-i aruncă o privire furioasă lui Spencer, 
care stătea în faţa ei, pe poteca ce ducea din spatele hambarului 
de pe proprietatea familiei Hastings înspre pădure. 

— Tu încerci să-mi furi totul, şuieră ea. Dar asta nu poţi s-o ai. 

Spencer tremură în aerul rece al serii. 

— Nu pot să am ce? 

— Ştii tu, zise Ali. Ai citit în jurnalul meu. 

Işi dădu pe spate părul blond ca mierea. 

— Te crezi grozavă, dar eşti penibilă când te prefaci că nu ştii 
că lan era cu mine. Dar e clar că ştiai, Spencer. De-asta îţi şi 
plăcea de el, nu-i aşa? Pentru că ev eram cu el? Pentru că sora ta 
era cu el? 

Spencer făcu ochii mari. Aerul serii deveni înţepător, mirosind 
aproape usturător. Ali se bosumflă. 

— Of, Spence... Tu chiar ai crezut că lui îi plăcea de tine? 

Dintr-odată, Spencer simţi un val de furie, şi braţele îi ţâşniră 
în faţă, împingând-o pe Ali în piept. Ali se clătină înapoi, 
împiedicându-se de pietrele alunecoase. Doar că nu mai era Ali: 
era Hanna Marin. Trupul Hannei zbură prin aer şi lovi pământul 
cu un zgomot puternic. In loc ca din geantă să-i sară trusa de 
machiaj şi telefonul BlackBerry, ca dintr-o piñata spartă, din trup 
i se revărsară organele interne, căzând precum grindina pe 
beton. 

Spencer ţâşni în capul oaselor, cu părul ei blond leoarcă de 
transpiraţie. Era duminică dimineaţă şi se afla în patul ei, tot în 
rochia neagră din satin şi cu incomozii chiloţi tanga cu care voise 
să se ducă la petrecerea aniversară a Monei Vanderwaal, de 
aseară. O fâşie piezişă de lumină, de un auriu delicat, cădea pe 
biroul ei, şi graurii ciripeau nevinovaţi în uriaşul stejar din 


apropierea ferestrei. Rămăsese trează aproape toată noaptea, 
aşteptând să-i sune telefonul şi să primească veşti despre 
Hanna. Insă n-o sunase nimeni. Spencer n-avea habar dacă 
tăcerea aceasta era un semn bun... sau îngrozitor. 

Hanna. O sunase aseară târziu, imediat după ce Spencer își 
recăpătase amintirea de mult reprimată a momentului în care o 
îmbrâncise pe Ali, în pădure, în seara dispariţiei acesteia. Hanna 
îi spusese lui Spencer că descoperise ceva important şi că 
trebuia neapărat să se întâlnească la leagănele de la Rosewood 
Day. Spencer ajunsese în parcarea şcolii primare în timp ce 
trupul Hannei zbura prin aer. Lăsase maşina pe marginea 
drumului, apoi alergase pe jos spre pădure, şocată de ceea ce 
văzuse. 

Cheamă o ambulanţă! ţipase Aria. 

Emily scâncea de frică. Hanna rămăsese nemişcată. Spencer 
nu mai fusese în viaţa ei martoră la ceva atât de înfricoşător. 

După câteva secunde, telefonul Sidekick al lui Spencer 
bâzâise: primise un SMS de la A. Incă în pădure, Spencer le 
văzuse pe Aria şi pe Emily scoţându-şi la rândul lor telefoanele, şi 
stomacul i se răzvrătise când îşi dăduse seama că şi ele 
primiseră acelaşi mesaj înfiorător: Stia prea multe. Oare A. 
înţelesese ce anume descoperise Hanna - un lucru pe care A. se 
străduia să-l ţină ascuns - şi o lovise cu maşina ca să-i închidă 
gura? Asta trebuia să fie, însă lui Spencer îi venea greu să creadă 
că aşa ceva se întâmplase cu adevărat. Era, pur şi simplu, ceva 
prea diabolic. 

Dar poate că şi Spencer era exact la fel de diabolică. Cu doar 
câteva ore înainte de accidentul Hannei, îşi îmbrâncise sora, pe 
Melissa, pe scară. Şi în sfârşit îşi adusese aminte ce se 
întâmplase în seara dispariţiei lui Ali, reînviind cele zece minute 
pe care le reprimase atâta vreme. O îmbrâncise pe Ali, trântind-o 
la pământ... poate chiar îndeajuns de tare încât să-i provoace 
moartea. Spencer nu mai ştia ce se întâmplase pe urmă, însă 
după toate aparențele, A. ştia. A. îi trimisese lui Spencer un 
mesaj, doar cu două zile în urmă, sugerându-i că persoana care o 
asasinase pe Ali era exact în faţa ei. Spencer primise mesajul 
tocmai când se uita în oglindă... la ea însăşi. 

Spencer nu dăduse fuga în parcare, să li se alăture prietenelor 
ei. In schimb, gonise spre casă, simțind o nevoie disperată să se 


gândească la toate acestea. Era posibil ca ea să fi omorât-o pe 
Ali? Ţinuse în ea secretul acesta? Şi totuşi, după o noapte 
întreagă de nesomn, nu putea pur şi simplu să compare ceea ce 
le făcuse ea lui Ali şi Melissei cu ceea ce A. îi făcuse Hannei. Da, 
Spencer îşi pierduse cumpătul, da, Spencer putea fi împinsă 
dincolo de limita răbdării, însă în adâncul sufletului, chiar nu 
credea că era capabilă să omoare pe cineva. 

Şi atunci, de ce avea A. convingerea că Spencer era vinovată? 
Era cu putinţă ca A. să se înșele... sau să mintă? Insă A. ştia de 
sărutul lui Spencer cu lan, dintr-a şaptea, de relaţia ei 
clandestină cu Wren, iubitul din facultate al Melissei, şi despre 
faptul că ele cinci o orbiseră pe Jenna Cavanaugh - toate aceste 
lucruri erau adevărate. A. avea atât de multă muniţie împotriva 
lor, încât nu avea deloc nevoie să inventeze ceva. 

Deodată, când Spencer îşi şterse transpiraţia de pe faţă, un 
gând o izbi cu toată puterea, făcându-i inima să i se prăbuşească 
în piept. Exista un motiv foarte întemeiat pentru care A. să fi 
minţit şi să fi dat de înţeles că Spencer o omorâse pe Ali. Poate 
că şi A. avea secretele sale. Poate că A. avea nevoie de un tap 
ispăşitor. 

— Spencer! auzi vocea mamei, plutind spre ea de la parter. 
Poţi să vii jos? 

Spencer sări din pat şi se privi în oglinda pudrierei. Avea ochii 
umflaţi şi injectaţi de sânge, buzele crăpate, iar în păr îi 
rămăseseră frunze de azi-noapte, de când se ascunsese în 
pădure. Pe moment, nu putea să facă faţă unei întruniri de 
familie. 

La parter mirosea a cafea Segovia nicaraguană, făcută chiar 
atunci, a cornuri daneze de la patiseria Fresh Fields, la care se 
adăuga mireasma calelor proaspăt tăiate pe care menajera lor, 
Candace, le aducea în fiecare dimineaţă. Tatăl lui Spencer stătea 
la masa cu blat de granit din centrul bucătăriei, gătit cu 
pantalonii de ciclist, negri, din spandex, şi tricoul de ciclist, 
imprimat cu Poşta Americană. Poate că era un semn bun - nu 
puteau fi prea supăraţi pe ea, dacă tatăl ei ieşea, ca de obicei, 
să-şi facă traseul cu bicicleta, de la ora cinci dimineaţa. 

Pe masa din bucătărie era ziarul Philadelphia Sentinel de 
duminică. La început, Spencer crezu că era acolo deoarece 
conţinea vreo ştire despre accidentul Hannei. Dar pe urmă îşi 


văzu propriul chip privind-o de pe prima pagină a ziarului. Purta 
un costum negru, lucios, şi zâmbea încrezătoare spre camera 
foto. La o parte, de-alde Trump! Era titlul. Candidata la Orhideea 
de Aur pentru eseu, Spencer Hastings, soseşte! 

Spencer simţi un fior în stomac. Uitase. La ora asta, ziarul era 
pe treptele din faţa tuturor caselor. 

Dinspre cămară se ivi o siluetă. Spencer făcu un pas înapoi, 
înfricoşată. Era Melissa, privind-o cu ură şi strângând o cutie de 
cereale Raisin Bran cu atâta forţă, încât Spencer avu impresia că 
ar putea s-o zdrobească. Văzu o zgârietură minusculă pe obrazul 
stâng al surorii ei, un pansament Band-Aid deasupra sprâncenei 
din dreapta, o brățară galbenă de spital la încheietura mâinii 
stângi şi un bandaj de ghips pe încheietura mâinii drepte, în mod 
evident o amintire de pe urma încăierării de ieri cu Spencer. 

Spencer îşi lăsă ochii în jos, pradă unui întreg vălmăşag de 
sentimente de vinovăţie. leri, A. îi expediase Melissei primele 
câteva propoziţii ale vechii ei lucrări pentru economie avansati, 
una şi aceeaşi cu cea pe care o şterpelise Spencer de pe hard-ul 
calculatorului Melissei şi-o transformase în propria ei temă 
pentru acasă la economie avansați. Unul şi acelaşi eseu cu cel pe 
care profesorul de economie al lui Spencer, domnul McAdam, îl 
nominalizase la premiul Orhideea de Aur, cea mai prestigioasă 
distincţie din ţară la nivelul liceelor. Melissa înţelesese ce anume 
făcuse Spencer, şi cu toate că Spencer o implorase s-o ierte, 
Melissa îi aruncase în faţă vorbe oribile: insulte cu mult mai rele 
decât considera Spencer că merita. Conflictul se încheiase atunci 
când Spencer, înfuriată de cuvintele surorii ei, o împinsese din 
greşeală pe Melissa pe scară. 

— Aşadar, fetelor, zise doamna Hastings, punându-şi cana de 
cafea pe masă şi făcându-i semn Melissei să se aşeze. Tatăl 
vostru şi cu mine am luat câteva hotărâri importante. 

Spencer îşi încordă puterile pentru ceea ce avea să urmeze. 
Aveau s-o denunțe pe Spencer ca plagiatoare. Nu va mai merge 
la facultate. Va trebui să meargă la o şcoală de comerţ. Va sfârşi 
lucrând ca operatoare telefonică pentru JVC, preluând comenzi 
pentru aparate de masaj abdominal şi diamante false, în timp ce 
Melissa va scăpa basma curată, exact aşa cum se întâmpla 
mereu. Intr-un fel sau altul, sora ei găsea mereu o cale să iasă la 
suprafaţă. 


— În primul rând, nu mai vrem să mergeţi la doctorita Evans, 
începu doamna Hastings, împreunându-şi degetele. V-a făcut mai 
mult rău decât bine. Aţi înţeles? 

Melissa încuviinţă din cap, însă Spencer strâmbă din nas, 
derutată. Doctoriţa Evans, psihiatrul lui Spencer şi al Melissei, 
era una dintre foarte puţinele persoane care nu încercau s-o 
pupe în fund pe Melissa. Spencer dădu să protesteze, însă sesiză 
expresiile de avertisment de pe feţele ambilor ei părinţi. 

— OK, bălmăji ea, simțindu-se aproape deznădăjduită. 

— İn al doilea rând, continuă domnul Hastings, ciocănind cu 
degetul mare în Sentinel drept în chipul lui Spencer, faptul că ai 
plagiat lucrarea Melissei a fost cât se poate de incorect, Spencer. 

— Ştiu, se grăbi să-l aprobe Spencer, îngrozită să privească în 
direcţia Melissei. 

— Dar, după ce ne-am gândit mai bine, am ajuns la concluzia 
că nu ne dorim ca întâmplarea să devină publică. Familia noastră 
a trecut deja prin prea multe. In consecinţă, Spencer, vei 
continua să concurezi pentru Orhideea de Aur. Nu vom vorbi cu 
nimeni despre ce a fost. 

— Ce? strigă Melissa, trântindu-şi cana de cafea pe masă. 

— Asta am hotărât, rosti doamna Hastings, pe un ton crispat, 
tamponându-şi colţurile gurii cu un şervet. Şi, de asemenea, ne 
aşteptăm ca Spencer să câştige. 

— Să câştig? repetă Spencer, şocată. 

— O răsplătiți? ţipă strident Melissa. 

— Ajunge, exclamă domnul Hastings, pe tonul pe care în mod 
obişnuit îl rezerva subordonaţilor săi de la biroul de avocatură, 
când cutezau să-l sune acasă. 

— İn al treilea rând, continuă doamna Hastings, voi două veţi 
deveni prietene. 

Şi mama lor scoase două fotografii din buzunarul puloverului. 
Cea dintâi le înfăţişă pe Spencer şi pe Melissa la vârsta de patru 
şi, respectiv, nouă ani, întinse în hamacul casei de pe plajă a 
bunicii lor din Stone Harbor, New Jersey. Cea de-a doua era din 
camera de joacă a aceleiaşi case, dar cu câţiva mai târziu. 
Melissa purta pălărie şi mantie de magician, în timp ce Spencer 
avea pe ea costumul bikini dantelat Tommy Hilfiger, cu stelele şi 
dungile steagului american. In picioare avea cizmele negre de 
motociclist pe care le tot purtase până când îi rămăseseră atât 


de mici, încât îi opreau circulaţia sângelui. Cele două surori 
dădeau un spectacol de iluzionism în faţa părinţilor: Melissa era 
magicianul, iar Spencer, drăgălaşa ei asistentă. 

— Le-am găsit azi-dimineaţă, explică doamna Hastings, 
înmânându-i fotografiile Melissei, care le privi la repezeală şi i le 
întinse înapoi. Vă amintiţi cât de bune prietene eraţi altădată? 
Mereu bolboroseaţi câte ceva pe bancheta din spate maşinii. Nu 
voiaţi să mergeţi nicăieri una fără cealaltă. 

— Asta a fost acum zece ani, mamă, replică Melissa, plictisită. 

Doamna Hastings se uită fix la poza cu Spencer şi Melissa în 
hamac. 

— Vouă vă plăcea casa de pe plajă a Nanei. Eraţi prietene în 
casa de pe plajă a Nanei. In consecinţă, ne-am hotărât să facem 
chiar azi o excursie la Stone Harbor. Nana nu e acasă, dar avem 
cheile noastre. Aşadar, duceţi-vă să vă faceţi bagajele. 

Părinţii lui Spencer dădeau afirmativ din cap, cu febrilitate şi 
cu speranţă în ochi. 

— Asta-i o prostie, rostiră la unison Spencer şi Melissa. 

Spencer aruncă o privire spre sora ei, uimită de faptul că era 
cu putinţă să gândească la fel. 

Doamna Hastings puse fotografia pe masă şi-şi duse cana la 
chiuvetă. 

— Mergem acolo şi gata, decretă ea. 

Melissa se ridică de la masă, ţinându-şi încheietura mâinii într- 
un unghi nefiresc. O privi în treacăt pe Spencer şi, pentru o clipă, 
expresia din ochi i se îmblânzi. Spencer îi răspunse cu un zâmbet 
vag. Poate că tocmai atunci se stabilise o legătură între ele, 
găsindu-şi ceva în comun în aversiunea lor faţă de planul naiv al 
părinţilor. Poate că Melissa era capabilă s-o ierte pe Spencer 
pentru că o împinsese pe scară şi că-i furase lucrarea. Dacă da, 
atunci şi Spencer putea s-o ierte pentru afirmaţia că părinţii ei n- 
o iubeau. 

Spencer îşi cobori privirea spre fotografie şi gândul îi zbură la 
spectacolele de magie pe care le dădeau ea şi Melissa. După ce 
prietenia dintre ele se făcuse ţăndări, Spencer crezuse că, dacă 
va murmura unele dintre fostele formule magice ale ei şi ale 
Melissei, vor fi din nou cele mai bune prietene. Bine-ar fi fost să 
fie atât de uşor! 

Când îşi ridică privirea, văzu că expresia Melissei se 


schimbase. Sora ei îşi miji ochii, apoi îi întoarse spatele. 

— Javră, îi mai zise, peste umăr, în timp ce păşea ţanţoşă pe 
hol. 

Spencer îşi strânse pumnii şi toată furia îi năvăli înapoi. Va fi 
nevoie de mult mai mult decât de magie pentru ca ele două să 
se împace. Va fi nevoie de un miracol. 


3 


EMILY ARE PROPRIUL El AMERICAN 
GOTHIC 


Duminică după-amiază târziu, Emily Fields mergea în urma unei 
bătrâne sprijinite într-un cadru, pe banda rulantă a aeroportului 
internaţional din Des Moines, târându-şi după ea sacul albastru 
ponosit în care-şi ducea de obicei echipamentul pentru înot. De 
astă dată, sacul era îndesat cu toate bunurile ei lumești: hainele, 
pantofii, cele două morse din pluş preferate, jurnalul, iPod-ul, 
plus diverse bileţele de la Alison DiLaurentis, împăturite cu grijă, 
de care n-ar fi suportat să se despartă. In timp ce avionul zbura 
deasupra metropolei Chicago, îşi dădu seama că-şi uitase 
lenjeria. Dar, în definitiv, la ce putea să se aştepte, când îşi 
făcuse bagajul la mare repezeală, azi-dimineaţă? Nu dormise 
decât trei ore, paralizată de şoc după ce văzuse trupul Hannei 
zburând prin aer după ce SUV-ul o lovise. 

Ajungând în terminalul principal, Emily se repezi în prima 
toaletă pe care o văzu, strecurându-se cu greu pe lângă o femeie 
extrem de corpolentă, într-o pereche de jeanşi prea mulaţi. Cu 
ochi tulburi, se privi în oglinda aflată deasupra chiuvetei. Părinţii 
ei chiar i-o făcuseră. Chiar o trimiseseră acolo, în localitatea 
Addams, lowa, să locuiască împreună cu mătuşa Helene şi cu 
unchiul Allen. Şi totul din cauză că A. o dăduse în vileag pe Emily 
faţă de întreaga şcoală, şi totul din cauză că mama ei o prinsese 
îmbrăţişând-o pe Maya St. Germain, fata pe care o iubea, la 
petrecerea de aseară a Monei Vanderwaal. Emily ştiuse care era 
târgul: promisese să urmeze programul fundaţiei Vârfurile 
Copacilor, ca să se debaraseze de sentimentele ei faţă de Maya, 
fiindcă altfel avea să-şi ia adio de la Rosewood. Numai că, după 
ce descoperise că până şi îndrumătoarea ei de la Vârfurile 
Copacilor, Becka, nu se putea împotrivi adevăratelor ei 
imbolduri, totul se dusese de râpă. 


Aeroportul din Des Moines era mic, lăudându-se doar cu vreo 
două restaurante, o librărie şi un magazin în care se vindeau 
genţi multicolore Vera Bradley. Când ajunse la locul de preluare 
a bagajelor, Emily privi în jur, nesigură. Tot ce-şi mai amintea în 
legătură cu unchiul şi mătuşa ei era stricteţea lor exagerată. 
Evitau orice ar fi putut declanşa impulsurile sexuale: până şi 
anumite a/imente. Aşa că, în timp ce cerceta mulţimea, Emily 
aproape că se aştepta să-i vadă pe asprul fermier cu faţa 
lunguiaţă şi pe banala şi înverşunata lui soaţă din tabloul 
American Ghothic! aşteptând-o lângă banda pentru bagaje. 

— Emily! 

Se răsuci pe călcâie. Helene şi Allen Weaver erau rezemaţi de 
un aparat Smarte Carte, cu mâinile împreunate în faţă, în dreptul 
mijlocului. Tricoul golf galben-muştar, vârât în pantaloni, îi scotea 
în evidenţă lui Allan pântecul masiv. Părul scurt şi sur al lui 
Helene părea lăcuit. Niciunul dintre ei nu zâmbea. 

— Mai ai de luat vreun bagaj? o întrebă Allen, pe un ton 
morocănos. 

— A, nu, răspunse politicoasă Emily, întrebându-se dacă nu 
era cazul să-i îmbrăţişeze. 

Mătuşile şi unchii nu obişnuiau să se bucure când îşi vedeau 
nepoatele? Allen şi Helene arătau doar deranjati. 

— Ei, atunci, să mergem, zise Helene. Avem vreo două ore de 

drum până în Addams. 
_ Aveau un break vechi, a cărui caroserie avea inserţii din lemn. 
Inăuntru mirosea a odorizant de pin, mireasmă care totdeauna o 
ducea pe Emily cu gândul la lungile drumuri de ţară cu ţâfnoşii ei 
bunici. Allen conducea cu cel puţin douăzeci şi cinci de kilometri 
pe oră sub limita legală de viteză: până şi o bătrână care-şi mijea 
ochii aplecată deasupra volanului îi depăşi. Nici mătuşa, nici 
unchiul nu rostiră vreun cuvânt pe tot parcursul drumului: nici 
către Emily, nici între ei. Atât de profundă era tăcerea, încât 
Emily putea să-şi audă inima frângându-se în şapte milioane de 
fărâme minuscule. 

— Cu siguranţă că în lowa e frumos, comentă ea cu voce tare, 
arătând spre interminabila câmpie din jurul ei. 

Nu mai văzuse niciodată un loc atât de dezolant: nici măcar 


1 Tablou din 1930 al pictorului american Grant Wood (1892-1942). 


popasuri pentru odihnă nu erau. Allen scoase un mormăit slab. 
Helene îşi strânse şi mai mult buzele. Dacă le mai strângea 
puţin, putea să şi le înghită de tot. 

Lui Emily, telefonul mobil rece şi neted în buzunarul gecii i se 
păru una dintre ultimele punți către civilizaţie. || scoase şi-i privi 
cu atenţie ecranul. Nu avea mesaje noi, nici măcar de la Maya. li 
trimisese un SMS Ariei înainte de plecare, întrebând-o cum se 
mai simţea Hanna, însă Aria nu-i răspunsese. Cel mai nou mesaj 
era cel trimis azi-noapte de A.: Șt/ia prea multe. Chiar o lovise A. 
cu maşina pe Hanna? Şi ce era cu lucrurile pe care i le spusese 
Aria, înainte de accidentul Hannei; era posibil ca Spencer să fi 
asasinat-o pe Ali? Lacrimile i se adunară în ochi. Era, fără 
îndoială, cel mai nepotrivit moment în care să se afle atât de 
departe de Rosewood. 

Deodată, Allen luă un viraj strâns spre dreapta, intrând pe o 
potecă accidentată de ţară. Maşina se hurducă pe pământul 
neregulat, traversând câteva podeţe din bare metalice şi trecând 
pe lângă nişte case dărăpănate. Câinii alergau de-o parte şi de 
alta a drumului, lătrând furioşi spre vehicul. In cele din urmă, 
cotiră pe un alt drum bătătorit şi ajunseră la o poartă. Helene 
cobori şi o descuie, iar Allen intră. O casă cu două nivele, 
acoperită cu ţiglă albă, se profilă în faţă. Era sărăcăcioasă şi 
modestă, amintind oarecum de casele amish, din localitatea 
Lancaster, Pennsylvania, unde obişnuiau părinţii lui Emily să se 
oprească şi să cumpere autenticele plăcinte tradiţionale cu 
melasă. 

— Am ajuns, anunţă Helene, pe un ton oarecare. 

— E frumos, zise Emily, străduindu-se să pară bine dispusă, în 
timp ce cobora din maşină. 

Ca şi celelalte case pe lângă care trecuseră, cea a familiei 
Weaver era înconjurată de un gard din plasă de sârmă şi 
pretutindeni se vedeau câini, găini, rațe şi capre. O capră mai 
curajoasă, legată cu un lanţ lung de podeţ, veni drept spre Emily. 
O împunse cu coarnele ei murdare, şi Emily ţipă. 

Helene o privi cu asprime, în timp ce capra pleca, legănându- 
se. 

— Nu mai ţipa aşa. Găinilor nu le place. 

Perfect. Nevoile găinilor aveau prioritate faţă de cele ale lui 
Emily. 


— De ce e legat aşa în lanţ? întrebă, arătând spre capră. 

— Legată, o corectă Helene. Pentru că a fost fată rea, de-aia. 

Emily îşi muşcă buza, agitată, când Helene o conduse într-o 
bucătărie minusculă, care părea să nu mai fi fost modernizată de 
prin anii cincizeci. Instantaneu, Emily începu să ducă dorul 
veselei bucătării a mamei, cu colecţiile ei de vase cu pui 
imprimaţi, cu prosoapele înfăţişând motive de Crăciun folosite pe 
toată durata anului, cu magneţii pentru frigider în forma 
diverselor monumente din Philadelphia. Frigiderul lui Helene n- 
avea nimic pe el, nici urmă de magneţi, şi mirosea a legume 
stricate. Când intrară într-un mic living, Helene îi arătă spre o 
fată care stătea pe un scaun de culoarea vomei, citind Jane Eyre. 

— i-o mai aminteşti pe Abby? 

Abby, verişoara lui Emily, era îmbrăcată cu un fel de halat kaki 
decolorat, care-i ajungea până la genunchi, şi o bluză decentă 
tricotată. Avea părul legat la ceafă şi nici urmă de machiaj. Cu 
tricoul ei strâmt pe care scria IUBEŞTE UN ANIMAL, 
ÎMBRĂŢIŞEAZĂ O ÎNOTĂTOARE, cu blugii Abercrombie sfâşiaţi, cu 
pielea hidratată şi buzele date cu g/oss cu aromă de cireşe, Emily 
se simţea ca o desfrânată. 

— Bună, Emily, rosti afectată Abby. 

— Abby a fost atât de amabilă încât să se ofere să-şi împartă 
camera cu tine, zise Helene. E sus, imediat cum urci pe scară. O 
să-ţi arătăm. 

La etaj erau patru dormitoare. Cel dintâi le aparţinea lui 
Helene şi Allen, iar al doilea era pentru John şi Matt, gemenii în 
vârstă de şaptesprezece ani. 

lar acela este al lui Sarah, Elizabeth şi micuța Karen, anunţă 
Helene, arătând spre o încăpere pe care Emily o confundase cu o 
debara pentru mături. 

Emily rămase cu gura căscată. Nu auzise de niciuna dintre 
verişoarele acestea. 

— Câţi ani au? 

— Păi, Karen are şase luni, Sarah, doi ani, iar Elizabeth, patru. 
În prezent sunt la bunica lor. 

Emily se strădui să-şi ascundă zâmbetul. Pentru un cuplu care 
se ferea de sex, categoric aveau o mulţime de progenituri. 

Helene o conduse apoi pe Emily într-o cameră aproape goală 
şi-i arătă spre paturile sărăcăcioase dintr-un colţ. Abby . se aşeză 


pe patul ei, împreunându-şi mâinile în poală. Lui Emily nu-i venea 
să creadă că o astfel de cameră era locuită: unicul mobilier 
consta în cele două paturi, o măsuţă de toaletă simplă şi o 
etajeră fără cine ştie ce cărţi pe ea. Acasă, camera ei era 
tapetată cu postere şi fotografii, pe birou erau împrăştiate 
sticluţe cu parfum, decupaje din reviste, CD-uri şi cărţi. Dar, dacă 
stătea să se gândească mai bine, ultima oară când fusese acolo, 
Abby îi spusese că voia să se călugărească, aşa că, probabil, 
traiul lipsit de zorzoane făcea parte din pregătirea ei pentru viaţa 
monahală. Emily aruncă o privire pe fereastra cea mare, cu un 
singur ochi de geam, şi văzu enormul câmp al familiei Weaver, 
cuprinzând un grajd mare şi un siloz. Cei doi veri mai mari ai ei, 
John şi Matt, cărau baloturi de fân din grajd, punându-i în 
caroseria unei camionete. La orizont, nu era nimic. Absolut nimic. 

— Şi cât de departe e şcoala voastră? o întrebă Emily pe Abby. 

Aceasta se lumină la faţă. 

— Nu ţi-a spus mama? Noi facem şcoala la domiciliu. 

— Aaa... 

Pofta de viaţă îi dispăru complet lui Emily. 

— Îți voi da mâine orarul, zise Helene, trântind câteva 
prosoape cenuşii pe patul lui Emily. Va trebui să dai câteva 
examene, ca să văd unde să te plasez. 

— Sunt în anul al treilea la liceu, o informă Emily. Şi urmez şi 
câteva cursuri pentru avansați. 

— Vom vedea unde să te plasăm, repetă Helene, privind-o cu 
duritate. 

Abby se ridică de pe pat şi dispăru pe coridor. Emily privi 
disperată pe fereastră. Dacă o să treacă o pasăre în zbor în 
următoarele cinci secunde, până săptămâna viitoare o să fiu 
înapoi în Rosewood. Şi, exact în timp ce o rândunică delicată 
trecea, fâlfâindu-şi aripile, Emily îşi aminti că încetase cu micile 
ei jocuri superstiţioase. Intâmplările din ultimele câteva luni - cu 
muncitorii care găsiseră trupul lui Ali în groapa pentru foişor, 
sinuciderea lui Toby, A. şi... toate celelalte - o determinaseră să- 
şi piardă orice încredere în faptul că se întâmpla cu un motiv. 

Telefonul ei mobil începu să sune. Emily îl scoase din buzunar 
şi văzu că Maya îi trimisese un SMS. 7u chiar eşti în lowa? Te rog, 
sună-mă când poți. 

Ajutor, începu să tasteze Emily, când Helene îi smulse 


telefonul din mâini. 

— In casa asta nu sunt permise telefoanele mobile, o anunţă 
Helene, stingându-i telefonul. 

— Dar... protestă Emily. Dar dacă vreau să-mi sun părinţii? 

— Pot s-o fac eu în locul tău, intonă Helene, apropiindu-şi faţa 
de a lui Emily. Mama ta mi-a povestit câteva lucruri despre tine. 
Nu ştiu cum merg treburile prin Rosewood, însă aici trăim după 
regulile mele. Este clar? 

Emily tresări. Helene scuipa când vorbea, şi Emily îşi simţi 
obrazul ud. 

— Este clar, răspunse cu glasul tremurat. 

— Bine, încuviinţă Helene, ieşind pe coridor şi lăsând telefonul 
să cadă într-un borcan mare şi gol, de pe o măsuţă din lemn. Il 
vom pune aici, la bună păstrare, mai zise ea. _ 

Cineva  imprimase pe capac cuvintele BORCANUL IN 
JURATURILOR, însă recipientul era gol, cu excepţia telefonului lui 
Emily. 

Telefonul părea singuratic în borcanul înjurăturilor, însă ea nu 
îndrăzni să deşurubeze capacul - Helene probabil că-l conectase 
la un sistem de alarmă. Se întoarse în dormitorul gol şi se azvârii 
pe pat. Pe mijlocul saltelei era un drug ascuţit, iar perna parc-ar 
fi fost o lespede. Când cerul de lowa trecu de la ruginiu la 
purpuriu, apoi la albastru-închis şi, în fine, la negru, Emily simţi 
lacrimi fierbinţi şiroindu-i pe obraji. Dacă aşa arăta prima zi din 
viaţa pe care o avea de-acum înainte, atunci prefera să moară. 

Câteva ore mai târziu, uşa se deschise cu un scârţăit prelung. 
O umbră se întinse pe podea. In patul ei, Emily se ridică în capul 
oaselor şi inima începu să-i bată cu putere. Se gândi la mesajul 
lui A.: Știa prea multe. Şi la trupul Hannei, zdrobindu-se de 
caldarâm. 

Dar nu era decât Abby. Aceasta aprinse o veioză mică şi se 
trânti pe burtă pe patul de lângă al ei. Emily îşi muşcă obrazul pe 
dinăuntru şi se prefăcu că nu observă. Oare asta să fi fost cine 
ştie ce sinistră formă de rugăciune prin lowa? A 

Abby se ridică apoi, cu un morman de haine în braţe. Işi 
scoase halatul kaki peste cap, îşi descheie sutienul bej şi îmbrăcă 
o fustă mini din blugi şi un top roşu, cilindric, fără umeri şi fără 
mâneci. Apoi căută din nou pe sub pat, găsi un portfard roz cu 
alb şi-şi aplică rimel pe gene şi gloss roşu pe buze. In cele din 


urmă, îşi desfăcu părul din coadă, îşi lăsă capul în jos şi începu 
să-şi treacă degetele prin el. Când se ridică, părul îi stătea vâlvoi. 

li întâlni privirea lui Emily. Zâmbi larg, ca şi cum ar fi vrut să-i 
spună: /nchide gura, că-ți intră muştele. 

— Vii cu noi, nu? o întrebă. 

— U-unde? se bâlbâi Emily, de îndată ce-i veni graiul. 

— O să vezi, răspunse Abby, apropiindu-se de Emily şi luând-o 
de mână. Emily Fields, prima ta noapte în lowa tocmai a început. 


4 


CÂND CREZI, ÎNSEAMNĂ CĂ E 
ADEVĂRAT 


Când deschise ochii, Hanna Marin se trezi că era singură într-un 
tunel lung şi alb. În spatele ei nu era decât întuneric, iar în faţă, 
numai lumină. Din punct de vedere fizic, se simţea fantastic: nu 
balonată de la prea multe Cheez-lts cu cheddar, nici cu pielea 
uscată şi părul ars, nici ameţită din cauza lipsei de somn, nici 
stresată de intrigile societăţii. De fapt, nici nu mai ştia precis de 
când nu se mai simţise aşa... perfect. 

Nu i se părea că ar fi un vis obişnuit, ci unul cu mult mai 
important. Deodată, un pixel luminos îi zbură prin faţa ochilor. Şi 
apoi altul, şi iar altul. Decorul i se dezvălui treptat, ca o fotografie 
care se încarcă mai lent într-o pagină Web. 

Se pomeni stând împreună cu cele trei bune prietene ale ei, 
pe veranda din spate a casei lui Alison DiLaurentis. Părul blond- 
închis al lui Spencer, cu şuviţe aurii şi şatene, era prins în coadă 
de cal, iar Aria îşi purta părul ondulat, negru-albăstrui, în cozi 
împletite. Emily avea pe ea un tricou acvamarin şi o pereche de 
boxeri care aveau imprimate pe fese cuvintele NATAŢIE 
ROSEWOOD. Un sentiment de groază o străbătu pe Hanna, şi 
când îşi privi imaginea reflectată în oglindă, de-acolo se holbă la 
ea propriul chip dintr-a şaptea. Purta aparat dentar, cu benzi din 
cauciuc verzi şi roz. Părul şaten decolorat îi era răsucit în coc. 
Braţele parcă-i erau jamboane afumate, iar picioarele, franzele 
palide, fleşcăite. Ce senzaţie minunată! 

— Hei, fetelor! 

Hanna se întoarse spre ea. Ali era aco/o. Chiar în faţa ei, 
privindu-le fix, de parcă ele ar fi răsărit din pământ. Când se mai 
apropie, Hanna simţi mirosul de gumă de mestecat mentolată şi 
de parfum Ralph Lauren Blue. lată şi şlapii ei Puma, purpurii: 
Hanna uitase de ei. Şi iată-i şi labele picioarelor - Ali era capabilă 


să-şi încrucişeze degetul al doilea cu cel mare şi afirma că era 
semn de noroc. Hanna şi-ar fi dorit ca Ali să-şi încrucişeze 
degetele chiar acum şi să facă celelalte lucruri-unicat, pe care 
Hanna voia cu disperare să şi le amintească. 

Spencer se ridică. 

— De ce te-a luat în primire? 

— Ai avut probleme fără noi? strigă Aria. Şi de ce te-ai 
schimbat? Bluza de adineauri era foarte drăguță. 

— Vrei să... plecăm? întrebă, cu teamă, Emily. 

Hanna îşi amintea tocmai ziua aceea. Avea încă unele din 
notițele ei pentru examenul final la istoria de-a şaptea, măzgălite 
în podul palmei. Işi vâri mâna în geanta mare din pânză, marca 
Manhattan Portage, pipăind contururile beretei din bumbac alb, a 
absolvenţilor de la Rosewood Day. Şi-o luase în sala de sport pe 
timpul pauzei de prânz, ca să se pregătească pentru festivitatea 
de absolvire de a doua zi. 

Cu toate acestea, absolvirea clasei a şaptea nu era singurul 
eveniment care urma să aibă loc a doua zi. 

— Ali, zise ea, ridicându-se atât de brusc, încât dărâmă una 
dintre lumânările cu miros de citronelă de pe masa din patio. 
Trebuie să vorbesc ceva cu tine. 

Insă Ali n-o luă în seamă, aproape ca şi cum Hanna n-ar fi spus 
nimic. 

— lar mi-am aruncat echipamentul de hochei în maşină peste 
fineţurile mamei, le spuse celorlalte. 

— S-a supărat pe tine doar pentru atâta lucru? o întrebă Emily, 
nevenindu-i să creadă. 

— Ali, insistă Hanna, fluturându-şi mâinile prin faţa ochilor lui 
Ali. Trebuie să mă asculţi. O să ţi se-ntâmple un lucru îngrozitor. 
Şi noi trebuie să-l împiedicăm! 

Ali îşi abătu privirea pentru o fracțiune de secundă spre 
Hanna. Ridică din umeri şi-şi scutură părul prins cu bentiţa cu 
picăţele. 

— Doar o ştii pe mama, Em. E mai tipicară şi decât Spencer! 

— Cui îi pasă de maică-ta? ţipă strident Hanna. 

Pielea i se încinsese şi o mânca, de parcă ar fi înţepat-o un 
miliard de albine. 

— la ghiciţi unde-o să ţinem petrecerea noastră în pijamale 
mâine seară? tocmai întreba Spencer. 


— Unde? întrebă Ali, aplecându-se în faţă şi rezemându-se pe 
coate. 

— In hambarul Melissei! strigă Spencer. 

— Super! chiui Ali. 

Nu! strigă Hanna. Se urcă pe mijlocul mesei, ca să se facă 
văzută. Cum era posibil să n-o vadă? Doar era grasă ca o focă. 
Fetelor, nu se poate! Trebuie să ţinem petrecerea în altă parte. 
Unde să fim în siguranţă. 

Capul începu să i se învârtească. Poate că universul avea un 
capriciu al lui, şi ea se întorsese cu adevărat, de-a binelea, într-a 
şaptea, chiar înainte ca Ali să moară, dar cunoscând viitorul. 
Avea şansa de a schimba mersul lucrurilor. Putea să sune la 
secţia de poliţie din Rosewood şi să spună că avea oribila 
presimţire că, a doua zi, cea mai bună prietenă a ei va păţi ceva. 
Sau putea să împrejmuiască groapa din curtea familiei 
DiLaurentis cu un gard din sârmă ghimpată. 

— Poate c-ar trebui să nu mai dăm deloc petrecerea, zise ea 
disperată. Poate c-ar trebui s-o lăsăm pe altă dată. 

In sfârşit, Ali o prinse pe Hanna de încheieturile mâinilor şi o 
trase jos de pe masă. 

— Termină, îi şopti. Faci caz pentru nimic. 

— Fac caz pentru nimic? protestă Hanna. Ali, tu o să mori 
mâine. O să ieşi în fugă din hambar, în timpul petrecerii noastre 
Şi, pur şi simplu, o să... dispari! 

— Nu, Hanna, ascultă-mă. Nu e aşa. 

Hanna simţi atingerea a ceva rece şi lipicios. Ali o privea drept 
în ochi. 

— Nu e... aşa? se bâlbâi ea. 

Ali îi atinse mâna. Era o mângâiere reconfortantă, un gest de 
tipul celor pe care le făcea tatăl Hannei, când ea era bolnavă. 

— Nu-ţi face griji, rosti Ali cu delicateţe, la urechea Hannei. 
Sunt bine. 

Vocea ei părea atât de aproape! Atât de reală! Hanna clipi şi 
deschise ochii, însă acum nu mai era în curtea lui Ali. Era într-o 
cameră albă, întinsă pe spate. Deasupra ei strălucea lumina 
crudă a unor tuburi fluorescente. Auzi un Ppiuit de undeva din 
stânga ei, şi şuierul constant al unui aparat, iar şi iar, iar şi iar. 

O figură înceţoşată înotă spre ea. Era o fată, cu chipul în formă 
de inimă, ochi albaştri şi dinţi albi, strălucitori. li luă mâna Hannei 


şi i-o mângâie încetişor. Hanna se strădui să se concentreze. 
Fata arăta ca... 

— Sunt bine, rosti din nou Ali, şi Hanna îi simţi pe obraz 
răsuflarea fierbinte. 

Suspină. Strânse pumnii şi-i desfăcu din nou. Se strădui să 
oprească clipa, s-o conştientizeze, însă deodată totul se estompă 
- orice sunet, orice miros, senzaţia că mâna lui Ali le-ar atinge 
pe-ale ei. Şi apoi, se făcu beznă. 


5 


ASTA ÎNSEAMNĂ RĂZBOI 


Duminică, spre seară, când Aria plecă de la spital, starea Hannei 
tot nu se schimbase; urcă treptele neregulate care duceau pe 
veranda casei din Old Hollis, unde locuia Ezra. Apartamentul lui 
de la parter era la doar două străzi distanţă de casa pe care o 
împărțeau acum Byron cu Meredith, însă se simţea încă Aria nu 
se simţea pregătită să meargă acolo. Nu se aştepta ca Ezra să fie 
acasă, dar îi trimisese un bilet în care-i spunea unde urma ea să 
locuiască, şi spera să poată sta de vorbă cu el. In timp ce se 
străduia să strecoare biletul prin fanta pentru corespondenţă, 
auzi un scârţâit în spatele ei. 

— Aria, zise Ezra, făcându-şi apariţia în antreu, îmbrăcat într-o 
pereche de blugi decoloraţi şi un tricou de la Gap, de culoarea 
roşiei coapte. Ce faci? 

— Am vrut... 

Aria avea vocea încordată de emoție. Ridică biletul, care se 
mototolise puţin în timpul tentativei ei de a-l strecura în cutia 
poştală. 

— Am vrut să-ţi dau ăsta. Nu scrie decât să mă suni. 

Făcu un pas ezitant spre Ezra, temându-se să-l atingă. El 
mirosea exact ca noaptea trecută, când Aria fusese acolo ultima 
dată: un pic a whisky scoţian, un pic a cremă hidratantă. 

— Nu mi-am închipuit c-o să fii aici, bolborosi Aria. Eşti bine? 

— Ei bine, n-a trebuit să-mi petrec noaptea la închisoare, ceea 
ce a fost bine, răspunse Ezra, râzând, dar apoi se încruntă. 
Totuşi... am fost concediat. lubitul tău a povestit totul conducerii 
şcolii: a avut şi fotografii cu noi, ca dovezi. Toată lumea a 
preferat să păstreze tăcerea, aşa că, în afara cazului în care tu 
depui plângere, n-o să mă aleg cu dosar. 

Işi strecură degetul într-o gaică a pantalonilor. 

— Mâine ar trebui să trec pe-acolo şi să eliberez biroul. 
Presupun că pentru restul anului o să aveţi un profesor nou. 


Aria îşi apăsă faţa cu palmele. 

— Imi pare foarte, foarte rău, zise. 

II luă de mână pe Ezra. La început, Ezra se împotrivi atingerilor 
ei, însă cu timpul, oftând, cedă. O trase mai aproape de el şi o 
sărută apăsat, iar Aria îi răspunse sărutându-l cum nu o mai 
făcuse niciodată. Ezra îşi strecură mâinile pe sub închizătoarea 
sutienului. Aria îl apucă de tricou, sfâşiindu-i-l. Nu mai conta că 
erau afară sau că, de pe veranda învecinată, câţiva studenţi care 
fumau din bonguri se holbau la ei. Aria îl sărută pe Ezra pe gât, 
iar acesta o cuprinse de mijloc. 

Dar când se auzi sirena unei maşini de poliţie, săriră un 
amândoi şi se desprinseră din îmbrăţişare, speriaţi. 

Aria se ghemui după peretele împletit din nuiele al verandei. 
Ezra se lăsă pe vine lângă ea, roşu la faţă. O maşină de poliţie 
trecu încet pe lângă casa lui. Polițistul vorbea la telefonul mobil 
şi nu le acordă nici cea mai mică atenţie. 

Când se întoarse spre Ezra, Aria constată că avântul erotic le 
dispăruse. 

— Hai înăuntru, o invită Ezra, trăgându-şi tricoul pe el şi 
intrând în apartament. 

Aria îl urmă, ocolind uşa de la intrare, care încă atârna în 
balamale, după ce o spărseseră poliţiştii cu o seară în urmă. In 
apartament mirosea ca de obicei, a praf şi a macaroane Kraft cu 
brânză. 

— Aş putea încerca să-ţi găsesc eu alt serviciu, îi propuse Aria. 
Poate că tata are nevoie de un asistent. Sau ar putea să tragă 
ceva sfori prin Hollis. 

— Aria... 

Privirea lui Ezra sugera capitularea. Şi de-abia atunci observă 
Aria cutiile U-Haul din spatele lui. Cada din centrul livingului 
fusese golită de cărţi. Lumânările albastre şi groase de pe cămin 
dispăruseră. lar Bertha, supradimensionata păpuşă înfăţişând o 
servitoare franţuzoaică, pe care i-o cumpăraseră în glumă câţiva 
colegi de facultate, nu mai era cocoţată pe scaun în bucătărie. 
De fapt, cele mai multe dintre bunurile personale ale lui Ezra 
lipseau. Mai rămăseseră doar câteva piese de mobilier izolate, 
uzate. 

Se simţi străbătută de un fior. 

— Pleci, zise. 


— Am un văr care locuieşte în Providence, murmură Ezra în 
barbă. O să merg la el pentru o vreme. Să-mi limpezesc mintea. 
Să urmez un curs de olărit la şcoala de design din Rhode Island. 
Nu ştiu. 

— la-mă cu tine, se repezi Aria. Se ridică, se apropie de Ezra şi 
începu să-l tragă de tricou. Totdeauna mi-am dorit să merg la 
şcoala de design din Rhode Island. E şcoala mea preferată. Poate 
aş reuşi să mă înscriu mai devreme. 

Işi ridică din nou privirea spre el. 

— Acum trebuie să mă mut cu tatăl meu şi cu Meredith... ceea 
ce, în mare măsură, este o soartă mai rea decât moartea. Şi... şi 
nu m-am simţit niciodată ca atunci când sunt cu tine. Şi nu sunt 
sigură că mă voi mai simţi vreodată. 

Ezra închise strâns ochii, legănându-i mâinile Ariei înainte și- 
napoi. 

— Eu cred c-ar trebui să mă mai cauţi peste vreo doi ani. 
Pentru că, de fapt, şi eu simt acelaşi lucru pentru tine. Dar 
trebuie să plec de-aici. Tu ştii asta şi o ştiu şi eu. 

Aria se depărtă de el. Parcă i-ar fi deschis cineva pieptul şi i-ar 
fi scos inima de-acolo. Nu mai departe de noaptea trecută, 
pentru câteva ore, totul fusese perfect. După care Sean... şi A. 
destrămaseră totul. 

— Hei, exclamă Ezra, văzând lacrimile revărsate pe obrajii 
Ariei. O trase spre el şi-o îmbrăţişă strâns. Gata, e-n regula, îi 
zise. 

Se-aplecă să caute într-o cutie şi apoi îi întinse figurina cu 
chipul lui William Shakespeare. 

— Vreau să o iei tu, şopti. 

Aria îi răspunse cu un zâmbet vag. 

— Serios? 

Prima oară când venise aici, după petrecerea lui Noel Kahn, de 
pe la începutul lui septembrie, Ezra îi spusese că figurina asta 
era unul dintre obiectele lui preferate. 

Ezra îi urmări conturul maxilarului cu vârful degetului arătător, 
pornind de la bărbie şi sfârşind cu lobul urechii. Aria simţi fiori pe 
şira spinării. 

— Serios, şopti el. 

li simţi privirea asupra ei când se întoarse şi porni spre uşă. 

— Aria, o strigă el încet, exact când ea păşea peste un teanc 


de vechi cărţi de telefoane, ca să ajungă pe hol. 

Se opri, cu inima tresăltându-i. Ezra avea pe chip o expresie 
înţeleaptă, liniştită. 

— Eşti cea mai puternică fată din câte-am cunoscut, îi zise. 
Aşa că... dă-i încolo, înţelegi? O să fii bine. 

Apoi se aplecă şi începu să-şi sigileze cutiile cu scotch. Aria 
ieşi cu spatele din apartament, ameţită, întrebându-se ce l-o fi 
apucat dintr-odată să facă pe consilierul psihologic cu ea. Ca şi 
cum i-ar fi spus că el era adult, cu toate responsabilităţile şi 
consecinţele care decurgeau din asta, în timp ce ea nu era decât 
un copil, care avea toată viaţă înainte. 

lar asta era exact ce nu voia ea să audă în clipa asta. 


— Aria! Bine-ai venit! strigă Meredith. 

Era în pragul bucătăriei, purtând un şorţ cu dungi albe şi negre 
- pe care Aria încerca să şi-l imagineze ca fiind o uniformă de 
închisoare - şi cu o mănuşă pentru cuptor în mâna dreaptă. 
Zâmbea ca un rechin pregătindu-se să înghită un peştişor. 

Aria îşi târî înăuntru ultimul dintre sacii pe care i-i aruncase la 
picioare Sean cu o seară în urmă şi privi în jur. Ştia că Meredith 
avea gusturi bizare - era artistă şi preda la Colegiul Hollis, 
aceeaşi instituţie de învăţământ în care lucra şi Byron -, însă 
livingul arăta de parcă ar fi fost decorat de un psihopat. Intr-un 
colţ era un scaun stomatologic, cu tot cu tava pentru 
instrumentele de tortură. Meredith acoperise un întreg perete cu 
fotografii înfăţişând globi oculari. Obişnuia să graveze tot felul de 
mesaje pe lemn, ca formă de exprimare artistică, iar deasupra 
căminului era o bucată mare de lemn pe care scria: 
FRUMUSEŢEA NU TRECE DE NIVELUL EPIDERMEI, INSA URAŢENIA 
PĂTRUNDE PANA LA OS. Pe masa din bucătărie era lipită o 
imagine mare, decupată, a Vrăjitoarei celei Rele din Vest. Aria 
aproape că era tentată să arate spre ea, spunând că nu ştia că 
mama lui Meredith era din Oz. Dar tocmai atunci văzu un raton 
într-un colţ şi scoase un țipăt. 

— Stai liniştită, nu-ţi face griji, se grăbi să-i spună Meredith. E 
împăiat. L-am cumpărat de la un magazin de taxidermie din 
Philly. 

Aria strâmbă din nas. Casa lui Meredith rivaliza cu Muzeul 
Mütter al curiozităţilor medicale din Philadelphia, pe care fratele 


Ariei îl adora aproape la fel de mult ca pe muzeele sexuale 
vizitate de el în Europa. 

— Aria! exclamă Byron, făcându-şi apariţia şi ştergându-şi 
mâinile pe jeanşi. 

Atia constată că purta jeanşi de culoare închisă, cu curea, şi 
un pulover moale, gri: poate că obişnuita lui uniformă - tricoul 
pătat de transpiraţie purtând emblema celor de la Sixers? şi 
boxeri uzaţi, în carouri - nu era suficient de bună pentru 
Meredith. 

— Bine-ai venit! zise şi el. 

Aria scânci, ridicându-şi din nou sacul. Când adulmecă aerul, îi 
mirosi a lemn ars şi Cream of Wheat. Examină bănuitoare oala 
de pe foc. Poate că Meredith gătea terci de ovăz, la fel ca 
malefica directoare de şcoală dintr-un roman de Dickens. 

— Ei, dă-mi voie să-ţi arăt camera ta, zise Byron, luând-o pe 
Aria de mână. 

O conduse pe coridor şi ajunseră într-o încăpere mare, pătrată, 
în care se aflau câteva bucăţi de lemn, câteva fiare pentru 
gravat, un enorm fierăstrău-panglică şi unelte pentru sudură. 
Aria presupuse că era studioul lui Meredith... sau camera în care- 
şi dădea gata victimele. 

— P- aici, o invită Byron, ducând-o în spaţiul din colţul 
studioului, despărţit de restul încăperii printr-o draperie cu 
motive florale. Şi, după ce trase draperia într-o parte, strigă: Taa- 
daaal 

Un pat dublu şi o măsuţă pentru toaletă cu trei sertare lipsă 
ocupau un spaţiu doar cu puţin mai mare decât al unei cabine de 
duş. Byron îi adusese aici mai devreme celelalte bagaje, dar 
pentru că nu era loc pe podea, le stivuise pe pat. Nu era decât o 
pernă plată, îngălbenită, proptită de tăblia patului, şi cineva 
aşezase în echilibru pe pervazul ferestrei un minuscul televizor 
portabil. În vârful lui era un autocolant pe care scria cu litere 
vechi, decolorate, de prin anii şaptezeci: CRUŢA CALUL, 
CALAREŞTE-O PE SUDORIŢA. 

Aria se întoarse spre Byron, simțindu-se cuprinsă de greață: 

— Va trebui să dorm în studioul lui Meredith? 

— Ea nu lucrează şi noaptea, se grăbi să-i răspundă Byron. Şi, 


2 Philadelphia 76ers (Seventy-Sixers), echipă de baschet profesionistă din 
Philadelphia. 


ia uite! Ai televizorul tău, şemineul tău! 

Îi arătă spre o imensă monstruozitate din cărămidă, care 
ocupa aproape întreg peretele opus. Cele mai multe case din Old 
Hollis aveau şemineuri în fiecare cameră, din cauză că sistemul 
de încălzire centrală era jalnic. 

— Noaptea poţi să-ţi faci o atmosferă plăcută, insistă, Byron. 

— Tată, eu habar n-am cum să aprind focul într-un şemineu, 
protestă Aria, dar tocmai atunci remarcă un şir de gândaci de 
bucătărie mergând dintr-un colţ în altul al tavanului. 
Dumnezeule! ţipă ea, arătând într-acolo şi făcându-se mică în 
spatele lui Byron. 

— Nu sunt veritabili, o linişti Byron. Meredith i-a pictat. Ea a 
reuşit să personalizeze într-adevăr casa, cu tuşa ei artistică. 

Aria se simţi în pragul unei crize de hiperventilaţie. 

— Mie mi se par veritabili! exclamă ea. 

Byron păru sincer surprins. 

— Am crezut c-o să-ţi placă aici. A fost tot ce-am putut găsi 
mai bun într-un timp atât de scurt. 

Aria închise ochii. | se făcu dor de micul apartament neîngrijit 
al lui Ezra, cu cada lui de baie şi miile de cărţi şi perdeaua de la 
duş având imprimată pe ea harta reţelei de metrou din New York 
City. Plus că acolo nu existau gândaci: nici veritabili, nici falşi. 

— lubitule! răsună vocea lui Meredith dinspre bucătărie. Masa 
e gata. 

Byron îi zâmbi crispat Ariei şi se întoarse să plece spre 
bucătărie. Aria îşi închipui că trebuie să-l urmeze. In bucătărie, 
Meredith tocmai aşeza câte un castron pe fiecare dintre farfuriile 
lor. Din fericire, la cină nu aveau terci de ovăz, ci o nevinovată 
supă de pasăre. 

— M-am gândit că ar fi cea mai bună idee pentru stomacul 
meu, mărturisi ea. 

— Meredith a avut probleme cu stomacul, explică Byron. 

Aria se întoarse spre fereastră şi zâmbi. Poate că era leproasă 
şi Meredith contractase cumva ciuma bubonică. 

— Are mai puţină sare, anunţă Meredith, dându-i un pumn în 
braţ lui Byron. Aşa că o să-ţi facă bine şi ţie. 

Aria îşi privi curioasă tatăl. Byron obişnuia să pună sare pe 
fiecare îmbucătură din furculiţă. 

— Şi de când mănânci tu nesărat? se interesă. 


— Am tensiune mare, se justifică Byron, arătând spre inimă. 

Aria strâmbă din nas. 

— Ba nu, n-ai. 

— Ba da, am, zise Byron, prinzându-şi şervetul sub guler. 

— Sunt ca un supraveghetor de sclavi, insistă Meredith, 
trăgându-şi scaunul şi aşezându-se. Meredith o plasase pe Aria în 
dreptul capului vrăjitoarei decupate. Aria îşi împinse uşor 
castronul, astfel încât să acopere chipul verde ca mazărea al 
vrăjitoarei. Il ţin la regim, continuă Meredith. Il pun să ia şi 
vitamine. 

Aria se simţi deprimată, şi groaza începu să-i umple stomacul. 
Meredith se purta deja ca şi cum ar fi soţia lui Byron, chiar dacă 
el nu locuia cu ea decât de o lună. 

Meredith arătă spre mâna Ariei. 

— Ce-ai acolo? 

Aria îşi cobori privirea şi-şi dădu seama că ţinea încă în mână 
figurina lui Shakespeare dăruită de Ezra. 

— A! nu e decât... ceva din partea unui prieten. 

— Un prieten căruia îi place /iteratura, bănuiesc. 

Meredith întinse mâna, făcând capul lui Shakespeare să se 
bâţâie în sus şi-n jos. Avea un licăr aproape imperceptibil în ochi. 

Aria încremeni. Era posibil ca Meredith să ştie de Ezra? Aruncă 
o privire spre Byron. Tatăl ei sorbea din supă, neatent. Acum nu 
citea la masă, aşa cum făcea în permanenţă acasă. Oare Byron 
chiar fusese nefericit acasă? Oare o iubea, într-adevăr, mai mult 
pe pictorița de gândaci şi pasionata de animale împăiate 
Meredith, decât pe delicata, blânda şi iubitoarea mamă a Ariei, 
pe Ella? Şi ce-l făcea pe Byron să creadă că Aria putea să stea 
aşa, cu braţele încrucişate, şi să accepte această situaţie? A 

— A, Meredith are o surpriză pentru tine, interveni Byron. In 
fiecare semestru, are dreptul să urmeze un curs gratuit la Hollis. 
A zis că poţi să foloseşti tu în locul ei creditul pentru semestrul 
acesta şi să mergi tu la un curs. 

— Aşa e, confirmă Meredith, întinzându-i Ariei broşura 
cuprinzând cursurile suplimentare de la colegiul Hollis. Poate ţi-ar 
face plăcere să vii la unul dintre cursurile de artă la care predau 
eu. 

Aria îşi muşcă zdravăn obrazul pe dinăuntru. Mai degrabă ar fi 
acceptat să aibă gâtul plin de cioburi de sticlă, decât să petreacă 


un singur minut în plus cu Meredith. 

— Haide, alege-ţi un curs, o îmboldi Byron. Ştii că-ţi doreşti. 

Prin urmare, o forţau să facă asta? Aria deschise broşura. 
Poate să fi ales ceva despre regizorii de film germani sau 
microbiologie, ori despre problemele speciale ale copiilor neglijaţi 
şi comportamentul familial necorespunzător. 

Deodată, ceva îi atrase privirea. Arte iraționale: creează 
capodopere unice, meşteşugite în concordanță cu nevoile, 
cerințele şi dorințele propriului suflet. Prin intermediul sculpturii 
şi nu numai, studenții învață să depindă mai puțin de felul în care 
văd, şi mai mult de propria personalitate. 

Aria încercui cursul cu creionul găsit între paginile broşurii şi 
pe care scria PIETRELE SUNT FOARTE TARI, fiind personalizat 
pentru catedra de geologie de la Hollis. Cursul acesta categoric 
suna atrăgător. Poate chiar avea să constate că e ca unul dintre 
acele cursuri islandeze de yoga, în care, în loc să-şi întindă 
membrele, Aria şi ceilalţi elevi dansau cu ochii închişi, scoțând 
sunete care imitau şoimii. Totuşi, în clipa de faţă avea nevoie de 
puţină iraţiune. Plus că era unul dintre puţinele cursuri de artă la 
care Meredith nu preda. Ceea ce-l făcea aproape perfect. 

Byron îşi ceru scuze, se ridică de la masă şi se repezi spre 
mica baie din casa lui Meredith. După ce-l auzi pornind 
ventilatorul din tavan, Meredith îşi lăsă jos furculiţa şi o privi în 
ochi pe Aria. 

— Ştiu ce gândeşti, îi zise, pe un ton egal, frecându-şi cu 
degetul mare tatuajul - înfăţişând o pânză de păianjen roz - de 
pe încheietură. Deteşti faptul că tatăl tău e cu mine. Dar ai face 
mai bine să te obişnuieşti cu asta, Aria. Eu şi Byron o să ne 
căsătorim de îndată ce se pronunţă divorţul părinţilor voştri. 

Din greşeală, Aria înghiţi un ghem de tăiţei nemestecat. Tuşi, 
împroşcând supă peste toată masa. Meredith sări înapoi, făcând 
ochii mari. 

— Nu ţi-a picat bine ceva? întrebă, surâzând. 

Aria îşi întoarse brusc privirea, simțind că o ustură gâtul. Nu-i 
picase bine ceva, într-adevăr, însă nu era vorba de supa făcută 
de Vrăjitoarea cea Rea. 


6 


EMILY NU E DECÂT O DULCE ŞI 
NEVINOVATĂ TIPĂ DIN MIDWEST 


— Haide, o zori Abby, trăgând-o pe Emily după ea prin curtea 
fermei. 

Soarele cobora dincolo de orizontul plat din lowa, şi tot felul de 
insecte cu picioarele lungi, tipice pentru Midwest, ieşeau la joacă. 
Din câte se părea, Emily, Abby şi cei doi verişori mai mari ai ei, 
Matt şi John, ieşeau şi ei să se joace. 

Se opriră tuspatru la marginea drumului. John şi Matt îşi 
schimbaseră amândoi tricourile albe simple şi pantalonii de lucru 
cu blugi bufanţi şi tricouri imprimate cu mărci de bere. Abby 
trase de topul ei cilindric şi-şi verifică rujul în oglinjoara pudrierei. 
Emily - în aceeaşi pereche de jeanşi şi cu tricoul de înot, adică 
îmbrăcată aşa cum venise - se simţi prost îmbrăcată... ceea ce, 
în mare măsură, era şi felul în care se simţea mai totdeauna în 
Rosewood. 

Aruncă o privire peste umăr spre casa de ţară. Toate luminile 
erau stinse, însă câinii alergau şi acum nebuneşte prin curte, iar 
capra cea rea era încă legată cu lanţul de podeţ, clopoţelul legat 
la gâtul ei balansându-se într-o parte şi-n cealaltă. Mare minune 
că Helene şi Allen nu le puneau clopoței şi copiilor lor. 

— Eşti sigură că e o idee bună? întrebă ea cu voce tare. 

— E-n regulă, răspunse Abby, clătinând din cap şi făcându-şi 
cerceii să se legene. Mama şi tata se duc la culcare la ora opt fix. 
Aşa se-ntâmplă când te trezeşti de la patru dimineaţa. 

— Facem asta de luni de zile şi nu ne-au prins niciodată, o 
asigură Matt. 

Deodată, apăru la orizont o camionetă argintie, stârnind praful 
în urma ei. Camioneta încetini pe lângă ei patru şi apoi se opri. 
Dinspre ea plutiră sunetele unei piese hip-hop, pe care Emily nu 
reuşea s-o recunoască, şi un puternic miros de ţigări mentolate. 


Un tip brunet, de genul lui Noel Kahn, le făcu semne cu mâna 
verilor ei, apoi îi zâmbi lui Emily. 

— Eeeeei... aşadar, ea e verişoara voastră, hm? 

— Exact, răspunse Abby. E din Pennsylvania. Emily, el e 
Dyson. 

— Urcaţi, îi invită Dyson, bătând uşor în scaun cu palma Abby 
şi Emily se suiră în faţă, iar John şi Matt se urcară în bena 
camionetei. In timp ce se îndepărtau, Emily - stăpânită de o 
senzaţie de stânjeneală - mai aruncă o privire spre casa care se 
micşora. 

— Şi ce te aduce în fascinantul Addams? o întrebă Dyson, 
schimbând neîndemânatic vitezele. 

Emily o privi pentru o clipă pe Abby. 

— M-au trimis părinţii. 

— Te-au gonit de-acasă? 

— De-a binelea, interveni Abby. Am auzit că eşti o adevărată 
teroare, Emily, zise ea, apoi îşi întoarse privirea spre Dyson. 
Emily trăieşte periculos. 

Emily îşi înăbuşi un hohot de râs. Singurul act de rebeliune pe 
care-l comisese de faţă cu Abby fusese să şterpelească un baton 
Oreo în plus la desert. Se întrebă dacă verii ei cunoşteau 
adevărul despre motivul care-i determinase pe părinţii ei s-o 
exileze acolo. Probabil că nu: cel mai probabil, /esbiană era un 
termen pentru borcanul înjurăturilor. 

După câteva minute, intrară pe un drum accidentat care 
ducea spre un siloz vast, vopsit într-un portocaliu aprins, şi opriră 
pe iarbă, alături de un automobil care avea pe bara de protecţie 
un autocolant pe care scria: PUN FRANA CAND VAD BALCOANE . 
Doi băieţi palizi coborâră dintr-o camionetă roşie şi-şi ciocniră 
pumnii cu alţi doi tipi vânjoşi, blonzi, sosiți cu un Dodge Ram 
negru. Emily zâmbi. Totdeauna crezuse că folosirea expresiei de 
îndopați cu mămăligă ca să descrii pe cineva din lowa era un 
clişeu, însă în clipa de faţă era singura care-i venea în minte. 

Abby o strânse de braţ. 

— Pe aici, proporţia dintre băieţi şi fete e de patru la una, o 
informă în şoaptă. Aşa c-o să te cuplezi clar astă-seară. Eu mereu 
îmi găsesc câte unul. 

Prin urmare, Abby nu ştia adevărul despre Emily. 

— A! Grozav, îi răspunse. 


Emily încercă să zâmbească. Abby clipi complice şi sări jos din 
camionetă. Emily porni în urma celorlalţi spre siloz. 


Aerul mirosea a parfum Clinique Happy, a bere spumoasă din 
hamei şi a iarbă uscată. Când intră, se aşteptă să vadă baloturi 
de fân, un animal domestic, poate două, şi eventual o scară 
simplă, şubredă, care să ducă spre camera unei fete ciudate, 
exact ca în filmul The Ring. În schimb, observă că silozul era 
curăţat, iar din tavan atârnau beculeţe de Crăciun. Canapele din 
pluş de culoarea prunei erau aliniate pe lângă pereţi, iar în spate 
erau câteva butoaie enorme. 

Abby, care deja îşi luase o bere, atrase câţiva băieţi lângă 
Emily. Ar fi fost vedete până şi în Rosewood: toţi aveau părul 
moale, feţele colţuroase şi danturile strălucitor de albe. 

— Brett, Todd, Xavi... ea e verişoara mea Emily. E din 
Pennsylvania. 

— Bună, zise Emily, strângându-le băieţilor mâinile. 

— Pennsylvania, repetară băieţii, clătinând din cap admirativ, 
de parcă Emily ar fi fost din Ţara Sexului Sălbatic. 

După ce Abby plecă împreună cu unul dintre băieţi, Emily îşi 
făcu drum spre butoiul de bere. Se aşeză la rând după un blond 
şi o blondă care se frecau unul de celălalt. DJ-ul trecu la 
Timbaland, după care se dădea în vânt toată lumea şi în 
Rosewood. Nu, zău, cei din lowa nu păreau chiar atât de diferiţi 
de colegii ei de şcoală. Fetele purtau toate fuste de blugi şi 
pantofi cu talpa platformă, iar băieţii, hanorace largi cu glugă şi 
pantaloni bufanţi, şi păreau să fi trecut deja prin experienţa 
bărbieritului. Emily se întrebă unde-or merge ei la şcoală, dacă 
nu cumva şi în cazul lor părinţii le ofereau educaţia la domiciliu. 

— Tu eşti fata cea nouă? 

O fată înaltă, cu părul blond-alburiu, într-o tunică în dungi şi 
jeanşi negri, se oprise în spatele ei. Avea umerii laţi şi alura 
energică a unei voleibaliste profesioniste, şi patru cercei mici în 
urechea stângă. Insă faţa ei rotundă avea ceva plăcut şi sincer, 
cu ochii ei albaştri şi buzele mici, drăguţe. Şi spre deosebire de 
practic toate celelalte fete din siloz, nu avea mâinile unui băiat 
pe sâni. 

— Aăă... mda, răspunse Emily. Abia azi am ajuns aici. 

— Şi eşti din Pennsylvania, nu? 

Fata se îndoi de mijloc spre spate şi o cântări atentă cu 
privirea pe Emily. 

— Am fost şi eu o dată acolo. Ne-am dus în Harvard Square. 


— Cred că vorbeşti despre Boston, din Massachussets, o 
corectă Emily. Acolo e Harvard. In Pennsylvania e Philadelphia. 
Clopotul Libertăţii, Ben Franklin, toate astea. 

— Aha, exclamă fata, întristându-se. Atunci, n-am fost în 
Pennsylvania, recunoscu, coborându-şi bărbia spre Emily. Dac-ar 
fi să fii o bomboană, de care ai fi? 

— Poftim? se miră Emily, clipind nedumerită. 

— Haide, insistă fata, împungând-o cu degetul. Eu aş fi o 
M&M. 

— De ce? se interesă Emily. 

Fata îşi lasă ochii în jos, cu un aer seducător. 

—Pentru că mă topesc în gura ta, evident, zise, împungând-o 
încă o dată pe Emily. Şi deci, cu tine cum e? 

Emily ridică din umeri. Era cea mai ciudată întrebare de hai să 
ne cunoaştem din câte îi adresase cineva vreodată, însă într-un 
fel îi plăcea. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. O Tootsie Roll? 

Fata scutură violent din cap. 

— Nu, tu n-ai fi o Tootsie Roll. Aia arată ca un rahat mare şi 
lunguieţ. Tu ai fi ceva mult mai sexy. 

Emily inspiră foarte, foarte încet. Nu cumva fata asta flirta cu 
ea? 

— Hm... eu cred că ar fi cazul să ştiu cum te cheamă, înainte 
să discutăm despre... bomboane sexy. 

Fata îi întinse mâna. 

— Eu sunt Trista. 

— Emily. 

Îşi strânseră mâinile, şi Trista îşi roti uşor degetul mare pe 
palma lui Emily, dar fără să-şi dezlipească vreo clipă privirea de a 
ei. 

Poate că nu era decât un mod de a saluta specific civilizației 
din lowa. 

— Vrei o bere? se grăbi s-o întrebe Emily, întorcându-se spre 
butoi. 

— Absolut, răspunse Trista. Dar lasă-mă să-ți torn ev, 
Pennsylvania. Tu probabil că nici măcar nu ştii cum se toarnă din 
butoi. 

Emily privi cum Trista trage de câteva ori de maneta butoiului 
şi lasă berea să se scurgă încetişor în pahar, fără să facă aproape 


deloc spumă. 

— Mersi, zise ea, sorbind un pic. 

Trista îşi turnă şi ea bere şi o conduse pe Emily spre una dintre 
canapelele înşirate de-a lungul pereţilor. 

— Şi tocmai te-ai mutat aici cu familia? 

— Nu, stau la verii mei pentru o vreme, răspunse Emily, 
arătându-i spre Abby, care dansa cu un băiat blond şi înalt, şi 
spre Matt şi John, care trăgeau din ţigări împreună cu o roşcată 
minionă într-un pulover roz mulat şi jeanşi strâmţi. 

— Eşti într-o mică vacanţă? întrebă Trista, fâlfâindu-şi genele. 

Emily nu putea să fie sigură, dar avea impresia că Trista se 
muta din ce în ce mai aproape de ea pe canapea. Se străduia din 
răsputeri să nu atingă picioarele lungi ale Tristei, care se legănau 
la doar câţiva centimetri de ale ei. 

— Nu tocmai, răspunse, fără să se gândească. Ai mei m-au 
alungat de-acasă pentru că nu puteam să trăiesc după regulile 
lor. 

Trista începu să-şi facă de lucru cu bareta pantofului. 

— Aşa e mama. Acum, ea crede că sunt la un concert rural. 
Altfel, nu m-ar fi lăsat în ruptul capului să ies. 

— Şi eu trebuia să-mi mint părinţii când era să merg la 
petreceri, recunoscu Emily, temându-se dintr-odată că are s-o 
apuce din nou plânsul. 

Incercă să-şi închipuie ce se petrecea la ea acasă, exact în 
clipa asta. Familia ei probabil că se strânsese în faţa 
televizorului, după cină. Doar mama ei, tatăl ei şi Carolyn, 
discutând veseli între ei, bucuroşi că Emily, păgâna, plecase. 
Gândul acesta o durea într-atât, încât îi provocă greață. 

Trista o privi compătimitoare, de parcă ar fi simţit că era ceva 
în neregulă. 

— Aşa, ia zi. Mai am una. Dac-ar fi să fii o petrecere, ce gen de 
petrecere ai fi? 

— O petrecere-surpriză, răspunse Emily, fără să stea pe 
gânduri. 

Cam aşa i se părea că era viaţa ei în ultima vreme: o surpriză 
mare după alta. 

— Bun răspuns, zâmbi Trista. Eu aş fi o petrecere în togi?. 


3 Petrecere tradiţională în campusurile studenţeşti din America de Nord, la care 
participanţii poartă togi - improvizate de obicei din cearşafuri - şi sandale. 


Îşi zâmbiră reciproc şi îndelung. Exista ceva la chipul în formă 
de inimă al Tristei şi la ochii ei mari, albaştri, care o făcea pe 
Emily să se simtă cu adevărat... în siguranţă. Trista se aplecă în 
faţă, şi Emily îi imită mişcarea. Se părea că aveau să se sărute, 
însă deodată Trista se aplecă foarte lent şi începu să-şi aranjeze 
bareta pantofului. 

— Şi, de ce te-au trimis aici, în definitiv? o întrebă când se 
ridică la loc. 

Emily luă o gură mare de bere. 

— Pentru că m-au prins sărutându-mă cu o fată, mărturisi ea. 

Când o văzu pe Trista lăsându-se pe spate şi făcând ochii 
mari, Emily se gândi că făcuse o greşeală cumplită. Poate că 
Trista era doar prietenoasă în accepțiunea din Midwest, şi Emily 
interpretase greşit. Dar imediat o văzu pe Trista destinzându-se 
şi zâmbind sfios. Işi apropie buzele de urechea lui Emily: 

— Nu eşti deloc o Tootsie Roll. Dac-ar fi după mine, eşti un 
drops roşu, în formă de inimă. 

Inima lui Emily făcu trei salturi mortale. Trista se ridică, 
întinzându-i mâna lui Emily. Aceasta i-o luă şi, fără să rostească 
vreun cuvânt, Trista o conduse pe ringul de dans şi începu să se 
unduiască provocator în ritmul muzicii. Urmă un cântec mai 
ritmat, şi Trista scoase un mic țipăt, începând să ţopăie de parcă 
ar fi fost pe o trambulină. Energia ei era contaminantă. Emily 
simţi că putea să se dezlănţuie cu Trista: nu să fie în permanenţă 
echilibrată şi calmă, aşa cum simţea că trebuie să se comporte 
cu Maya. 

Maya. Emily se opri din dans, inspirând aerul rânced, umed din 
siloz. Aseară, ea şi cu Maya îşi declaraseră că se iubesc. Oare 
mai erau ele acum împreună, când Emily ajunsese aici, poate 
pentru totdeauna, printre lanuri de porumb şi baligă de vacă? 
Asta însemna că o înşela? Şi ce semnificaţie avea faptul că astă- 
seară Emily nu se gândise la ea nici măcar o dată până acum? 

Telefonul mobil al Tristei piui. Fata se desprinse din cercul 
dansatorilor şi îl scoase din buzunar. 

— Fraiera de maică-mea îmi trimite SMS pentru a milioana 
oară în seara asta, strigă ea peste bubuitul muzicii, clătinând din 
cap. 

O undă de şoc vibră prin trupul lui Emily: dintr-o clipă în alta, 
probabil că avea să primească şi ea un mesaj pe telefon. A 


dădea impresia că ştie în permanenţă când îi trec prin minte 
gânduri necuviincioase. Numai că telefonul ei mobil... era în 
borcanul înjurăturilor. 

Emily scăpă un hohot entuziast de râs. Telefonul ei mobil era 
în borcanul înjurăturilor. n timp ce ea era la o petrecere în lowa, 
la mii de kilometri depărtare de Rosewood. În afară de cazul în 
care A. ar fi fost o fiinţă supranaturală, nici gând să ştie ea ce 
făcea acum Emily. 

Dintr-odată, lowa nu i se mai păru atât de dezagreabilă. Ab-so- 
lut de-loc! 


7 


PĂPUŞĂ BARBIE SAU... PĂPUŞĂ 
VOODOO? 


Duminică seara, Spencer se legăna uşor în hamacul de pe 
veranda dimprejurul casei de vacanță a bunicii ei. In timp ce 
privea cum încă un surfer sexy, musculos, prinde coama unui val 
pe Nun's, plaja pentru surf aflată imediat dincolo de şoseaua 
învecinată cu o mănăstire, o umbră se lăsă peste ea. 

— Tatăl tău şi cu mine o să mergem la clubul de iaht pentru 
ceva vreme, o anunţă mama ei, îndesându-şi mâinile în 
buzunarele pantalonilor ei bej din pânză. 

— Aha, răspunse Spencer, străduindu-se să coboare din 
hamac fără să-şi încurce picioarele în împletitură. 

Clubul de iaht din Stone Harbor avea sediul într-o veche 
baracă  marinărească, mirosind un pic a apă sărată, într-un 
subsol mucegăit. Spencer bănuia că părinţilor ei le plăcea să 
meargă acolo numai pentru că era un club exclusiv pentru 
membri. 

— Pot să merg şi eu? întrebă ea. 

Mama ci o prinse de braţ. 

— Tu şi Melissa rămâneţi aici. 

O pală de vânt cu iz de ceară pentru placa de surf şi de peşte 
o izbi pe Spencer în plină faţă. Incercă să privească lucrurile din 
perspectiva mamei sale: probabil că era neplăcut să-şi vadă cele 
două fete luptându-se atât de înverşunat între ele. Insă Spencer 
şi-ar fi dorit ca mama să înţeleagă şi perspectiva ei. Melissa era o 
superpacoste malefică, şi Spencer nu mai voia să vorbească 
niciodată cu ea, câte zile mai avea. 

— Perfect, rosti Spencer, pe un ton dramatic. 

Deschise uşa glisantă din sticlă şi intră cu paşi apăsaţi în 
marele salon familial. Chiar dacă locuinţa în stil Craftsman a 
Nanei Hastings avea opt dormitoare, şapte băi, o potecă privată 


ducând spre plajă, o cameră de lux pentru joacă, o mică sală de 
cinema, o bucătărie demnă de un maestru culinar şi mobilier 
Stickley peste tot, familia lui Spencer o numise mereu, cu 
afecţiune, „cocioaba taco”. Poate din cauză că Nana avea în 
Longboat Key, Florida, un conac cu fresce murale, podele de 
marmură, trei terenuri pentru tenis şi o pivniţă pentru vinuri cu 
temperatură controlată. 

Spencer trecu semeaţă pe lângă Melissa, care trândăvea pe 
una dintre canapelele de piele cafenie, murmurând ceva în 
iPhone. Probabil că vorbea cu lan Thomas. 

— Sunt în camera mea, strigă Spencer de la picioarele scării, 
pe acelaşi ton dramatic. Toa-tă noap-tea! 

Se trânti pe patul masiv, încântată să vadă că dormitorul ei 
era exact aşa cum îl lăsase acum cinci ani. Alison venise cu ea 
ultima dată, şi amândouă îşi petrecuseră ore întregi privindu-i pe 
surferi prin anticul ochean din lemn de mahon al răposatului 
bunic Hastings, din punctul de observaţie al debarcaderului. Era 
pe la începutul toamnei, pe vremea când Ali şi Spencer se 
pregăteau să înceapă clasa a şaptea. Lucrurile decurgeau destul 
de normal între ele: poate că Ali încă nu începuse să umble cu 
lan. 

Spencer se cutremură. Ali umbla cu /an. Oare A. ştia asta? 
Oare A. ştia despre cearta lui Spencer cu Ali, din seara dispariţiei 
lui Ali... oare A. fusese acolo? Spencer şi-ar fi dorit să le poată 
spune poliţiştilor despre A., însă A. părea să fie mai presus de 
lege. Privi în jur şovăielnică, înfricoşată brusc. Soarele se 
ascunsese după copaci, camera devenind întunecoasă. 

Telefonul ei mobil sună şi Spencer tresări. Şi-l scoase din 
buzunarul halatului şi privi chiorâş numărul. Necunoscându-l îşi 
duse telefonul la ureche şi rosti un „alo” ezitant. 

— Spencer? Auzi o voce lină şi cântată de fată. Sunt Mona 
Vanderwaal. 

— Ah, exclamă Spencer, ridicându-se prea repede în capul 
oaselor astfel încât camera începu să se învârtească cu ea. 
Exista un singur motiv pentru care Mona ar fi putut s-o sune. 
Hanna... e... bine? 

— Păi... nu, răspunse Mona, părând surprinsă. N-ai auzit? E în 
comă. Eu sunt la spital. 

— O. Doamne, şopti Spencer. O să-şi revină? 


— Doctorii nu ştiu, îi răspunse Mona, şi vocea îi tremura. E 
posibil să nu se mai trezească. 

Spencer începu să patruleze prin cameră. 

— Eu sunt acum cu părinţii în New Jersey, dar mă întorc mâine 
dimineaţă, aşa că... 

— Nu te-am sunat ca să te simţi vinovată, o întrerupse Mona, 
după care oftă. lartă-mă. Sunt stresată. Te-am sunat fiindcă ştiu 
că te pricepi la planificarea evenimentelor. 

In cameră era frig şi mirosea un pic a nisip. Spencer pipăi 
marginea enormei cochilii de pe biroul ei. 

— Păi, da, sigur. 

— Bun, zise Mona. Vreau să organizez o seară de rugăciuni, la 
lumina lumânărilor, pentru Hanna. Cred că ar fi grozav să ne 
strângem cu toţii... ştii, să ne rugăm pentru Hanna. 

— Sună grozav, zise Spencer încet. Tata tocmai povestea mai 
devreme despre o petrecere la care a fost el, acum două 
săptămâni, în cortul ăla superb de pe terenul cincisprezece. 
Poate ar merge s-o ţinem acolo. 

— Perfect. Să facem planurile pentru vineri: aşa, o să avem 
cinci zile la dispoziţie ca să pregătim totul. 

— Vineri să fie, confirmă Spencer. 

După ce Mona îi mai zise că se ocupă ea să scrie invitaţiile, 
dacă Spencer poate să asigure locul de desfăşurare şi 
aprovizionarea, Spencer închise. Se trânti la loc pe pat, cu ochii 
spre baldachinul dantelat. Era posibil ca Hanna să moară? 
Spencer şi-o imagină pe Hanna zăcând singură şi fără simţire 
într-o cameră de spital. Simţi că se sufocă, cu gâtul înfierbântat. 

Tac... tac... tac... 

Vântul se opri, şi până şi oceanul tăcu. Spencer îşi ciuli 
urechile. Oare era cineva afară? 

Tac... tac... tac... 

Se ridică repede în capul oaselor. 

— Cine-i acolo? întrebă. 

Pe fereastră vedea numai nisip. Soarele apusese atât de 
repede, încât acum nu mai zărea decât ghereta veche de lemn 
salvamarilor. Se strecură pe coridor. Pustiu. Dădu fuga într-unul 
dintre dormitoarele pentru oaspeţi şi privi pe fereastră spre 
veranda din faţă. Nimeni. 

Işi trecu mâinile peste faţă. Doar A. N-are cum să fie aici. leşi 


din cameră împleticindu-se şi cobori la parter, cât pe ce să se 
împiedice de un teanc de prosoape de plajă. Melissa era şi acum 
pe canapea, ţinând un exemplar din Architectural Digest în mâna 
teafără şi rezemându-şi încheietura luxată de o pernă din catifea, 
de dimensiuni impresionante. 

— Melissa, îi zise Spencer, respirând cu greutate. Am impresia 
că e cineva afară. 

Sora ei se întoarse spre ea, încreţindu-şi fruntea. 

— Hm? 

Tac... tac... tac... 

— Ascultă! îi atrase atenţia Spencer, arătând spre uşă. N-ai 
auzit? 

Melissa se ridică, încruntându-se. 

— Aud ceva, zise, îndreptându-şi privirea îngrijorată spre 
Spencer. Hai să mergem în camera de joacă, îi propuse. De acolo 
avem o vedere bună peste tot în jurul casei. 

Cele două surori verificară iar şi iar încuietorile, după care se 
repeziră pe scară, spre camera de joacă de la etaj. lnăuntru era 
un aer închis şi prăfuit, şi totul arăta de parcă o Melissa şi o 
Spencer, mult mai tinere, tocmai ar fi ieşit fuga să meargă la 
masa de seară, urmând să se întoarcă dintr-o clipă într-alta şi să- 
şi reia joaca. Era acolo orăşelul din Lego, pentru care avuseseră 
nevoie de trei zile să-l clădească. Era şi trusa de 
„confecţionează-ţi singură bijuteriile”, cu  mărgelele şi 
închizătorile încă împrăştiate pe toată masa. Găurile pistei 
pentru golf erau şi acum plasate prin cameră, iar enormul cufăr 
cu păpuşi rămăsese deschis. 

Melissa ajunse prima la fereastră. Trase deoparte perdeaua 
imprimată cu bărci cu pânze şi privi cu atenţie curtea din faţă, 
împodobită cu pietricele transparente din mare şi cu flori 
tropicale. Ghipsul ei roz sună a gol când se ciocni de geam. 

— Nu văd pe nimeni, zise ea. 

— In faţă m-am uitat şi eu deja. Să nu fie într-o parte. 

Deodată, zgomotul se auzi din nou. Tac... tac... Şi creştea tot 
mai mult. Spencer o prinse de braţ pe Melissa. Priviră amândouă 
concentrate pe fereastră. 

Şi atunci, un burlan dinspre partea de jos a casei zăngăni puţin 
şi, până la urmă, ceva ieşi în grabă de-acolo. Era un pescăruş. 
Pasărea rămăsese cumva înţepenită în burlan; ciocăniturile 


probabil fuseseră produse de aripile şi de ciocul ei, în timp ce se 
zbătea să se elibereze. Acum, pescăruşul plecă, bălăbănindu-se 
şi scuturându-şi aripile. 

Spencer se lăsă să cadă pe anticul cal de lemn marca 
FAQSchwarz. La început, Melissa părea furioasă, dar apoi 
colţurile gurii începură să-i tremure. Pufni în râs. 

Spencer râse, la rândul ei. 

— Pasăre proastă! g 

— Mda, o aprobă Melissa, oftând adânc. lşi roti privirea prin 
încăpere, oprindu-se mai întâi la construcția din Lego, şi apoi la 
supradimensionatele capete de manechin My Little Pony de pe 
masa din partea opusă. Arătă spre ele. Ţi-aduci aminte cum 
machiam poneii? o întrebă pe Spencer. 

— Sigur că da. 

Doamna Hastings le dădea toate noile apariţii ale sezonului 
privind fardurile pentru ochi şi rujurile, iar ele îşi petreceau ore 
întregi făcându-le poneilor ochi fumurii şi buze cărnoase. 

— Tu le puneai fard pentru ochi până şi pe nas, o tachină 
Melissa. 

Spencer chicoti, mângâind coama de un albastru-purpuriu a 
unui ponei roz. 

— Voiam să aibă nas la fel de drăguţ ca restul feţei. 

— Şi de-astea ţi-aduci aminte? mai întrebă Melissa, ducându- 
se spre imensul cufăr şi privind înăuntru. Nu-mi vine să cred că 
am avut atâtea păpuşi! 

Nu numai că erau mai mult de o sută de păpuşi, începând de 
la clasicele Barbie şi până la antichităţi germane, care n-ar fi 
trebuit probabil să fie azvârlite cu nepăsare într-un cufăr cu 
jucării, ci şi grămezi de veşminte asortate, pantofi, genţi, 
maşinuţe, căsuțe şi căţeluşi de ţinut în poală. Spencer scoase o 
păpuşă Barbie îmbrăcată cu un sacou albastru, sobru, şi o fustă 
dreaptă şi strâmtă. 

— Ţi-aduci aminte cum le făceam pe toate directoare? A mea 
era directoarea fabricii de vată de zahăr, iar a ta era directoarea 
companiei de cosmetice. 

— Pe asta am făcut-o preşedintă, adăugă Melissa, scoțând o 
păpuşă al cărei păr blond-închis, cu şuviţe aurii şi şatene, era 
retezat drept, la nivelul umerilor, exact ca al ei. 

— lar asta avea o mulţime de iubiţi, zise Spencer, ridicând o 


păpuşă drăguță, cu părul blond şi lung, cu o faţă în formă de 
inimă. 

Cele două surori suspinară. Spencer simţi că i se pune un nod 
în gât. Pe vremea aceea, obişnuiau să se joace împreună ore 
întregi. De multe ori nici nu voiau să mai coboare la plajă, iar 
când venea ora de culcare, Spencer scâncea mereu şi-şi implora 
părinţii s-o lase să doarmă în camera Melissei. 

— Imi pare rău pentru chestia cu Orhideea de Aur, rosti ea, pe 
negândite. Mi-aş dori să nu se fi întâmplat niciodată. 

Melissa luă păpuşa cea drăguță din mâna lui Spencer: pe cea 
cu o mulţime de iubiţi. 

— Vor să te duci la New York, să ştii. Şi să vorbeşti despre 
lucrarea ta în faţa unui juriu. Va trebui să ştii materialul de la un 
capăt la altul. 

Spencer o strânse cu putere - de mijlocul ei imposibil de 
subţire - pe păpuşa Barbie, cea care era directoare. Chiar dacă 
părinţii n-o pedepseau pentru înşelăciune, o va pedepsi 
Comitetul pentru decernarea Orhideei de Aur. 

Melissa se întoarse agale în mijlocul încăperii. 

— O să te descurci de minune, totuşi. Probabil c-o să câştigi. 
Şi ştii că mama şi tata o să-ţi ia ceva nemaipomenit dac-o să 
câştigi. 

Spencer clipi, mirată. 

— Şi tu n-o să ai nimic împotrivă? Chiar dacă... e lucrarea ta? 

Melissa ridică din umeri. 

— Am trecut peste asta. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi se întinse spre un dulap 
montat mai sus, pe care Spencer nu-l observase până acum. Din 
el scoase o sticlă înaltă de vodcă Grey Goose. O scutură puţin şi 
lichidul limpede clipoci înăuntru. 

— Vrei un pic? 

— S-sigur, se bâlbâi Spencer. 

Melissa se duse spre dulăpiorul de deasupra mini-frigiderului şi 
scoase de-acolo două ceşcuţe care făceau parte dintr-un 
miniatural set de porţelanuri. Cu mâna teafără, turnă cu 
stângăcie vodcă în cele două ceşcuţe. Cu un zâmbet nostalgic, îi 
întinse lui Spencer ceşcuţa ei preferată, bleu-pal: Spencer 
obişnuia să facă veritabile crize de nervi dacă era obligată să bea 
din oricare alta. Spencer rămase uluită de faptul că Melissa îşi 


amintea. 

Sorbi, simțind cum vodca îi ardea gâtul. 

— De unde-ai ştiut că sticla e acolo? 

— Eu şi cu lan am ascuns-o, acum câţiva ani, în săptămâna 
absolvenţilor, îi explică Melissa. Se aşeză pe un scăunel pentru 
copii, în dungi purpurii şi roz, cu genunchii strânşi la bărbie. Era 
poliţie pe toate drumurile, continuă ea, şi ne-a fost frică s-o luăm 
înapoi cu noi, aşa că am ascuns-o aici. Ne-am gândit c-o să ne 
întoarcem mai târziu după ea... doar că n-am mai ajuns. 

Melissa avea privirea pierdută în zare. Ea şi lan se 
despărţiseră pe neaşteptate la scurt timp după săptămâna 
absolvenţilor - în aceeaşi vară în care dispăruse Ali. Melissa 
fusese excesiv de activă în vara aceea, luându-şi două servicii cu 
jumătate de normă şi lucrând ca voluntară la muzeul Brandywine 
River. Chiar dacă ea n-ar fi recunoscut niciodată, Spencer bănuia 
că încerca să fie cât mai ocupată din cauză că despărţirea de lan 
o distrusese cu adevărat. Poate că expresia suferindă a Melissei 
să fi fost de vină sau poate doar faptul că-i spusese lui Spencer 
că va câştiga Orhideea de Aur; până la urmă, cert e că, dintr- 
odată, Spencer simţi nevoia să-i spună adevărul. 

— Mai e un lucru pe care ar trebui să-l ştii, începu ea M-am 
sărutat cu lan când eram într-a şaptea, în perioada în care voi 
doi eraţi împreună, mărturisi, înghițind în sec. N-a fost decât un 
sărut şi n-a însemnat nimic, jur. 

Acum, că tot începuse, Spencer nu se mai putea opri. 

— N-a fost deloc ca povestea dintre lan şi Ali, zise. 

— Povestea dintre lan şi Ali, repetă Melissa, privind ţintă 
păpuşa Barbie din mâna ei. 

— Mda, confirmă Spencer, simţindu-şi măruntaiele ca pe un 
vulcan clocotind de lavă topită: huruind, gata să erupă. Ali mi-a 
spus exact înainte să dispară, dar probabil că mi-am blocat 
amintirea asta. 

Melissa începu să perie părul blond al frumoasei păpuşi 
Barbie, strâmbându-şi uşor buzele. 

— Mi-am mai blocat şi alte amintiri, continuă Spencer, cu glas 
tremurat, simțindu-se oarecum stânjenită. In seara aia, Ali m-a 
enervat rău de tot: mi-a spus că îmi place de lan, că să i-l fur. 
Parcă voia să mă enerveze. Şi atunci, am îmbrâncit-o. N-am vrut 
să-i fac rău, dar mă tem că... 


Spencer îşi acoperi faţa cu mâinile. Faptul că repeta povestea 
faţă de Melissa reînvia acea seară îngrozitoare, iar şi iar. Râmele 
ieşite după ploaia de aseară se zvârcoleau pe potecă. Breteaua 
roz a sutienului îi alunecase pe umăr lui Ali, şi inelul de pe 
degetul de la picior scânteia în lumina lunii. Era real. Se 
întâmplase. 

Melissa lăsă păpuşa Barbie în poală şi bău încet din vodcă. 

— De fapt, am ştiut că lan te-a sărutat. Şi am ştiut şi că a fost 
cu Ali. 

Spencer rămase cu gura căscată. 

— Ţi-a spus lan? 

Melissa ridică din umeri. 

— Am ghicit. lan nu se prea pricepea să ţină secrete astfel de 
lucruri. Nu şi faţă de mine. 

Spencer îşi privi fix sora, şi un fior i se strecură pe şira spinării. 
Vocea Melissei era cântată, de parcă ar fi încercat să-şi 
stăpânească râsul. Deodată, Melissa se întoarse şi o privi drept în 
ochi. Îi zâmbi larg, straniu. 

— Cât despre grijile pe care ţi le faci, cum că tu ai fi omorât-o 
pe Ali, eu nu cred că ai fi fost în stare. 

— Nu... crezi? 

Melissa clătină încet din cap, după care scutură păpuşa din 
poală făcând-o să clatine şi ea din cap. 

— O singură persoană putea s-o omoare, şi aceea nu eşti tu. 

Dădu peste cap ceşcuţa cu vodcă, golind-o până la ultima 
picătură. Apoi, cu mâna teafără, apucă păpuşa de gât şi-i smulse 
capul de plastic. l-l întinse lui Spencer, uitându-se la ea cu ochii 
mari. 

— În nici un caz nu eşti tu. 

Capul păpuşii - cu buzele strânse într-un zâmbet cochet, cu 
ochii de un albastru strălucitor, ca safirele - încăpea perfect în 
căuşul palmei lui Spencer. Un val de greaţa o străbătu. Nu 
observase până acum, însă păpuşa semăna perfect cu... Ali. 


8 


NU TOATĂ LUMEA VORBEŞTE DESPRE 
AŞA CEVA ÎNTR-O CAMERĂ DE SPITAL? 


Luni dimineaţă, în loc să dea buzna în sala în care avea ora de 
engleză înainte să sune soneria, Aria alerga spre ieşirea de la 
Rosewood Day. Tocmai primise de la Lucas un SMS pe telefonul 
ei Treo. Aria, vino la spital dacă poți, îi scria el. In sfârşit, ne lasă 
s-o vedem pe Hanna. 

Era într-atât de absorbită şi de concentrată, încât nici nu-şi 
vlzu fratele, pe Mike, decât când acesta se opri chiar în faţa ei. 
Purta un tricou cu iepuraşul Playboy pe sub sacoul de uniformă 
de la Rosewood Day, şi brăţara albastră a echipei de lacrosse 
juniori a liceului. In cauciucul brăţării era gravată porecla lui din 
cadrul echipei, care, cine ştie din ce motiv, era Bivolul. Aria nu 
îndrăznise să-l întrebe de ce: probabil că era o glumă ştiută 
numai de ei, legată de penisul lui sau de altceva. De la o zi la 
alta, echipa de lacrosse se transforma din ce în ce mai mult într- 
o frăţie. 

— Salut, îi zise Aria, un pic neatentă. Ce mai faci? 

Mâinile lui Mike păreau să-i fie sudate de şolduri. Rânjetul de 
pe faţă arăta că nu era în dispoziţie pentru conversații de 
convenienţă. 

— Am auzit că stai cu tata acum. 

— Ca ultimă soluţie, se grăbi să-i explice Aria. M-am despărţit 
de Sean. 

Mike îşi miji ochii de un albastru extrem de şters. 

— Ştiu. Am auzit şi asta. 

Aria făcu un pas înapoi, surprinsă. Doar Mike nu ştia şi despre 
Ezra, nu? 

— N-am vrut decât să-ţi spun că tu şi tata vă meritaţi unul pe 
celălalt, se răsti Mike, întorcându-i brusc spatele şi fiind cât pe ce 
să se ciocnească de o fată în costum de majoretă. La revedere! 


— Mike, aşteaptă! strigă Aria. O să rezolv totul, îţi promit. 

Însă Mike îşi văzu mai departe de drum. Cu o săptămâna în 
urmă, Mike aflase că Aria ştia de trei ani de relaţia amoroasă a 
tatălui lor. La suprafaţă, făcuse pe durul şi-şi păstrase calmul cu 
privire la căsnicia pe cale de destrămate a părinţilor. Juca în 
echipa de lacrosse juniori, făcea comentarii obscene la adresa 
fetelor şi încerca să le spună colegilor de echipă bancuri 
porcoase pe coridoare. Dar Mike era ca un cântec de-al lui Bjork: 
numai fericire, glumă şi distracţie la suprafaţă, însă în interior 
clocotind de suferinţă şi de durere. Aria nici nu-şi putea imagina 
ce-ar spune Mike dac-ar afla că Byron şi Meredith îşi făceau 
planuri de căsătorie. 

Oftând adânc şi continuându-şi drumul spre ieşirea laterală, 
Aria observă că un bărbat într-un costum cu vestă o fixează cu 
privirea, din capătul coridorului. 

— Pleci undeva, domnişoară Montgomery? o întrebă directorul 
Appleton. 

Aria tresări şi obrajii îi luară foc. Nu-l mai văzuse pe Appleton 
de când le spusese Sean celor din conducerea şcolii despre Ezra. 
Însă Appleton nu părea tocmai supărat: mai degrabă... agitat. De 
parcă Aria ar fi fost o persoană pe care el trebuia s-o trateze cu 
foarte, foarte multă delicateţe. Aria încercă să-şi ascundă 
zâmbetul superior. Appleton probabil că nu voia ca Aria să 
depună plângere împotriva lui Ezra sau să mai discute vreodată 
despre incident. Ar fi făcut o publicitate negativă şcolii, şi 
Rosewood Day n-ar fi putut niciodată să accepte așa ceva. 

Aria se întoarse spre el, plină de energie. 

— Trebuie să ajung undeva, accentuă ea. 

Era împotriva politicii de la Rosewood Day să pleci de la ore, 
însă Appleton nu făcu nimic ca s-o împiedice. Poate că 
încurcătura cu Ezra avusese, până la urmă, şi o parte bună. 

Ajunse repede la spital şi urcă în goană până la secţia de 
terapie intensivă, de la etajul al treilea. Inăuntru, pacienţii erau 
aşezaţi în cerc şi despărțiți doar de draperii. In mijlocul încăperii 
se afla biroul lung, în formă de U, al asistentei. Aria trecu pe 
lângă o bătrână de culoare care părea deja moartă pe lângă un 
bărbat cărunt cu gâtul imobilizat şi pe lângă un tip de patruzeci 
şi ceva de ani, care părea ameţit rău şi bombănea ceva doar de 
el înţeles. Spaţiul Hannei era lângă un perete. Cu părul ei lung, 


de un castaniu intens, Hanna era categoric imaginea care nu se 
potrivea în secţia de terapie intensivă. La ea era plin de flori, 
cutii cu bomboane, teancuri de reviste şi animale de pluş. Cineva 
îi adusese un urs mare şi alb, îmbrăcat într-o rochie petrecută, cu 
model. Când desfăcu eticheta de pe braţul din pluş, al ursului, 
Aria observă că era vorba de fapt despre o ursoaica, şi numele 
acesteia era Diane von FurstenBEAR?. Pe braţul Hannei era un 
ghips alb, nou-nouţ. Lucas Beattie, Mona Vanderwaal şi părinţii 
Hannei se semnaseră deja pe el. 

Lucas stătea pe scaunul din plastic galben de lângă palul 
Hannei, cu un număr din Teen Vogue în poală. 

— "Chiar şi picioarele cele mai albe vor avea de câştigat de pe 
urma spumei autobronzante Lancôme Soleil Flash Browner, care- 
i oferă pielii un luciu discret”, citi el, umezindu-şi degetul ca să 
întoarcă pagina. Când o observă pe Aria, se întrerupse, o umbră 
de ruşine traversându-i faţa. Medicii spun că e bine să vorbim cu 
Hanna, îi explică el, fiindcă poate să ne audă. Dar poate că 
toamna e un moment aiurea ca să-i citesc despre autobronzante, 
nu? Poate-ar fi mai bine să-i citesc articolul despre Coco Chanel? 
Sau despre noii colaboratori care fac practică la Teen Vogue? Se 
zice că ar fi o echipă mai bună decât fetele de la Hills. 

Aria aruncă o privire spre Hanna, şi nodul pe care deja îl avea 
în gât i se făcu şi mai mare. Pe marginile patului erau bare 
metalice, ca şi cum ar fi fost un sugar care risca să cadă. Pe faţă 
avea contuzii verzui, şi ochii îi păreau strâns închişi. Era pentru 
prima oară când Aria vedea atât de aproape un pacient aflat în 
comă. Un monitor care măsura pulsul şi tensiunea arterială 
scotea un bip, bip, bip constant, ceea ce o făcea pe Aria să se 
simtă stânjenită. Nu se putea împiedica să nu se gândească la 
faptul că piuitul acesta ar putea brusc să se transforme într-un 
ţiuit continuu, aşa cum se întâmplă mereu în filme când murea 
cineva. _ 

— Şi, doctorii au spus ceva referitor la prognostic? Intrebă ea, 
cu voce tremurată. 

— Păi, îi tresare mâna. Uite-aşa, vezi? îi răspunse Lucas, 


4 Aluzie la prinţesa Diane von Furstenberg, creatoare de modă belgiano- 
americană, celebră mai ales pentru emblematicele sale rochii petrecute. 


arătând spre mâna dreaptă a Hannei, cea cu ghipsul pe ea. 
Unghiile ei arătau de parcă i le-ar fi dat cineva recent cu o ojă de 
un coral strălucitor. Ceea ce pare promiţător, continuă Lucas. 
Insă doctorii ne avertizează că, la fel de bine, s-ar putea ca asta 
să nu însemne nimic: încă nu sunt siguri dacă ea are vreo leziune 
cerebrală. 

Aria simţi un gol în stomac. 

— Eu totuşi încerc să gândesc pozitiv. Tresăririle mâinii 
înseamnă că e pe cale să se trezească, zise Lucas, închizând 
revista şi punând-o pe noptiera Hannei. Şi, din câte se pare, 
unele dintre înregistrările activităţii ei cerebrale arată că e posibil 
ca ea să se fi trezit azi-noapte... însă fără s-o observe cineva, 
adăugă el, oftând. Mă duc să-mi iau o apă minerală. Vrei ceva? 

Aria clătină din cap. Lucas se ridică de pe scaun şi ea îi luă 
locul. Inainte să plece, Lucas bătu uşor darabana în tocul uşii. 

— Ai auzit c-o să fie o seară de rugăciune pentru Hanna, 
vineri? 

Aria ridică din umeri: 

— Nu ţi se pare cam ciudat să se ţină la Country Club? 

— Cam, răspunse Lucas în şoaptă. Sau cam nepotrivit. 

li zâmbi Ariei şi apoi plecă. În timp ce el apăsa pe butonul uşii 
automate şi ieşea din secţia de terapie intensive, Aria zâmbi. li 
plăcea de Lucas. Părea să fie la fel de sătul ca ea de rahaturile 
pretenţioase din Rosewood. Şi, în mod sigur, era un bun prieten. 
Aria habar n-avea cum de se descurca el să lipsească atât de 
mult de la şcoală, ca să stea cu Hanna, însă era drăguţ că stătea 
cineva cu ea. 

intinse mâna şi i-o atinse pe-a Hannei, iar degetele acesteia se 
strânseră peste ale ei. Aria îşi trase mâna, speriată, după care se 
certă singură. Doar Hanna nu era moartă. Nu era ca şi cum Aria 
ar fi strâns mâna unui cadavru, iar cadavrul i-ar fi răspuns la 
strângere. 

— OK, pot să ajung acolo azi după-amiază, şi putem să 
parcurgem împreună candidaturile, auzi o voce în spatele ei.E o 
soluţie viabilă? 

Aria se răsuci brusc, gata-gata să se răstoarne cu scaunul. 
Spencer apăsă pe butonul TERMINAT al Sidekick-ului ei şi-i zâmbi 
Ariei în chip de scuză. 

— Imi pare rău, zise, dându-şi ochii peste cap. Cei de la anuar 


nu pot să facă nimic fără mine. 


Îşi întoarse privirea spre Hanna, devenind parcă mai palidă. 

— Am venit încoace imediat cum am avut o oră liberă. Ce 
face? 

Aria îşi trosni atât de tare articulațiile degetelor, încât cel 
mare scoase un descumpănitor poc. Era uluitor faptul că, în 
mijlocul tuturor acestor evenimente, Spencer încă era capabilă 
să conducă opt mii de comitete şi chiar să-şi găsească timp ca să 
apară pe prima pagină din numărul de ieri al ziarului Philadelphia 
Sentinel. Chiar dacă Wilden o exonerase, mai mult sau mai puţin, 
de răspundere pe Spencer, încă era ceva la ea care o punea pe 
gânduri pe Aria. 

— Unde-ai fost? o întrebă ea, tăios. 

Spencer făcu un pas înapoi, ca şi cum Aria ar fi împins-o. 

— A trebuit să plec cu părinţii. In New Jersey. Am venit cât am 
putut de repede. 

— Ai primit sâmbătă mesajul de la A.? o întrebă Aria, încet. Cel 
cu Știa prea multe? 

__ Spencer făcu un semn de încuviinţare, însă nu spuse nimic. 
Incepu să se joace cu ciucurii genţii ei Kate Spade, şi privi 
prudentă aparatura medicală din jurul Hannei. 

— Ţi-ai spus cumva Hanna cine este? o îmboldi Aria. 

Spencer se încruntă. 

— Cine să fie cine? 

— A, răspunse Aria. Spencer încă părea derutată, şi o senzaţie 
de nervozitate îi stârni măruntaiele Ariei. Hanna ştia cine e A. 
Spencer, îi explică, privind-o cu atenţie. Hanna nu ţi-a spus 
pentru ce voia să ne întâlnim? 

— Nu, zise Spencer, şi vocea i se frânse. Mi-a zis doar că are 
să-mi comunice ceva important, adăugă, suspinând prelung. 

Aria se gândi la ochii precauţi, înnebuniţi ai lui Spencer, 
ivindu-se din pădurea din spate de la Rosewood Day. 

— Te-am văzut, să ştii, zise, fără să se mai poată opri Te-am 
văzut în pădure, sâmbătă. Pur şi simplu... stăteai acolo. Ce 
făceai? 

Lui Spencer îi dispăru culoarea din obraji. 

— Mi-era frică, mărturisi ea în şoaptă. N-am mai văzut în viaţa 
mea ceva atât de înfricoşător. Nu-mi venea să cred că cineva 
chiar a putut să-i facă asta Hannei. 

Spencer arăta îngrozită. Dintr-odată, Aria simţi că toate 


bănuielile ei se evaporă. Se întrebă ce-ar crede Spencer dac-ar 
şti că Aria o suspectase ca fiind cea care-o omorâse pe Ali, ba 
chiar îi şi împărtăşise această teorie lui Wilden. Işi aminti de 
cuvintele mustrătoare ale lui Wilden: Asta e acum distractia 
voastră, a fetelor de la Rosewood Day? Să vă învinuiți fostele 
prietene de crimă? Poate că Wilden avea dreptate: chiar dacă 
Spencer o fi jucat în câteva dintre piesele trupei de teatru a 
şcolii, nu era chiar atât de bună actriţă încât să o asasineze pe 
Ali, după care să se întoarcă nepăsătoare în hambar şi să-şi 
convingă bunele prietene rămase înăuntru că era la fel de 
nevinovată, de neştiutoare şi de speriată ca ele. 

— Nici mie nu-mi vine să cred că a fost cineva în stare să-i 
facă Hannei una ca asta, zise ea, încet, după care oftă. Aşa... Să 
ştii că am dedus ceva, sâmbătă seară. Cred că Ali şi lan Thomas 
erau împreună, când eram noi într-a şaptea. 

Spencer rămase cu gura căscată. 

— Şi eu mi-am dat seama de asta tot sâmbătă. 

— Tu nu ştiai deja? întrebă Aria, scărpinându-se în creştet, 
descumpănită. R 

Spencer mai făcu un pas spre interiorul camerei. Işi ținea 
privirea aţintită asupra lichidului limpede din punga cu perfuzia 
Hannei. 

— Nu, răspunse. 

— Crezi că mai ştia şi altcineva? 

O expresie de nedescris traversă chipul lui Spencer. Discuţiile 
despre aşa ceva o făceau să se simtă cu adevărat stânjenită. 

— Cred că sora mea. 

— Melissa a ştiut în tot acest timp, dar n-a spus nimic? se miră 
Aria, frecându-şi bărbia. E ciudat. 

Se gândi la cele trei indicii oferite de A. cu privire la persoana 
care o asasinase pe Ali: că era prin apropiere, că-şi dorea ceva 
din ce avea Ali şi că ştia fiecare centimetru din curtea casei 
DiLaurentis. Toate cele trei indicii luate împreună se potriveau 
doar la câteva persoane. Dacă Melissa ştia despre Ali şi lan 
atunci poate că făcea şi ea parte dintre ele. 

— N-ar trebui să le spunem poliţiştilor despre lan şi Ali? 
expuse Spencer. 

Aria îşi frânse mâinile. 

— l-am pomenit eu despre asta lui Wilden. 


De surprindere, Spencer se îmbujoră. 

— Aha, făcu ea, cu voce firavă. 

— Am făcut bine? întrebă Aria, înălţând din sprânceană 

— Sigur că da, răspunse Spencer, pe un ton vioi, 
recăpătându-şi stăpânirea de sine. Şi... crezi c-ar trebui să-i 
spunem şi despre A.? 

Aria făcu ochii mari. 

— Dacă-i spunem, A. Ar putea să... 

Vocea îi pieri şi o cuprinse greaţa. 

Spencer o fixă îndelung cu privirea. 

— A. o să ne distrugă viaţa, şopti ea. 

Hanna era încă nemişcată în patul ei. Aria se întrebă dacă într- 
adevăr putea să le audă, aşa cum afirmase Lucas. Poate că 
auzea tot ce tocmai spusese ea despre A., şi voia să le spună ce 
ştie, numai că era captivă în starea de comă. Sau poate că 
auzise tot ce vorbiseră şi era dezgustată de faptul că ele 
discutau despre aşa ceva, în loc să se frământe, întrebându-se 
dacă Hanna avea să se mai trezească vreodată. 

Aria netezi cearşafurile de pe pieptul Hannei, îndesându-i-le 
sub bărbie, aşa cum obişnuia să facă Ella când Aria avea gripă. 
Deodată, un licăr reflectat în mica fereastră din spatele patului 
Hannei îi atrase privirea. Parcă ar fi fost cineva imediat în afara 
despărţiturii rezervate Hannei, furişându-se pe lângă un fotoliu 
rulant şi încercând să nu fie văzut. 

Se răsuci brusc, cu inima bătându-i rapid, şi trase draperia 
într-o parte. 

— Ce e? strigă Spencer, întorcându-se la rândul ei. 

Aria inspiră adânc. 

— Nimic. 

Oricine-ar fi fost, dispăruse. 


9 


NU E DELOC AMUZANT SĂ FII 
TAP ISPĂŞITOR 


Lui Emily îi intra lumina în ochi. Îşi strânse perna în braţe şi se 
cufundă din nou în somn. Sunetele dimineţilor din Rosewood 
erau la fel de previzibile ca şi răsăritul soarelui, lătratul câinilor 
familiei Klose, când porneau la plimbarea lor în jurul cartierului, 
huruitul maşinii de gunoi, murmurul de la emisiunea Today, pe 
care mama ei o urmărea în fiecare dimineaţă, şi cântecul 
cocoşului. 

Deschise ochii brusc. Un cocoş? 

In cameră mirosea a fân şi a vodcă. Patul lui Abby era gol. 
Fiindcă verii ei voiseră să mai stea la petrecerea de aseară iar 
Emily nu mai rezistase, Trista o adusese cu maşina până la 
poarta fermei familiei Weaver. Poate că Abby nici nu ajunsese 
acasă încă: ultima dată când o văzuse la petrecere era lipită de 
un tip care purta un tricou cu emblema universităţii din lowa, iar 
pe spate avea un şoim Herky mare şi încruntat, mascota 
instituţiei respective. 

Când întoarse capul, o văzu pe mătuşa Helene stând în prag. 
Scoase un țipăt şi-şi strânse cearşafurile în jurul ei. Helene era 
deja îmbrăcată într-o salopetă lungă, peticită, şi cu un tricou cu 
marginile zdrenţuite, pe dedesubt. Ochelarii îi stăteau într-un 
echilibru precar pe vârful nasului. 

— Văd că te-ai trezit, îi zise. Te rog să vii jos. 

Emily se dădu jos din pat, încet, trăgându-şi pe ea un tricou, o 
pereche de pantaloni de pijama cu emblema lotului de nataţie de 
la Rosewood Day, şi o pereche de ciorapi cadrilaţi. Toate 
celelalte întâmplări ale serii precedente îi năvăliră în minte, 
părându-i-se la fel de reconfortante ca o baie fierbinte, 
îndelungată. Emily şi Trista îşi petrecuseră tot restul serii într-un 
contradans nebunesc; li se alăturase şi o gaşcă de băieţi. Pe 


drumul înapoi spre casa Weaver, discutaseră fără întrerupere 
chiar dacă amândouă erau epuizate. Inainte ca Emily să coboare 
din maşină, Trista o prinsese de încheie mâinii. 

— Mă bucur să te-am cunoscut, îi şoptise. 

Şi Emily se bucura, la rândul ei. 

John, Matt şi Abby erau la masa din bucătărie, privind 
somnoroşi în bolurile lor cu Cheerios. Un platou de clătite trona 
pe mijlocul mesei. 

— Buna dimineaţa tuturor, rosti Emily, veselă. Mai e şi altceva 
la micul dejun, în afară de Cheerios şi clătite? 

— Nu cred că micul dejun ar trebui să fie principala ta 
preocupare în clipa de faţă, Emily. 

Emily se întoarse, şi sângele îi îngheţă în vine. Unchiul Allen 
stătea lângă blatul de lucru, ţeapăn, cu o expresie 
dezaprobatoare pe chipul lui zbârcit, veştejit. Helene stătea 
rezemată de soba de gătit, cu o înfăţişare la fel de severă. Emily 
îşi plimbă cu nervozitate privirea de la Matt la John, apoi la Abby, 
însă niciunul dintre ei nu-i răspunse. 

— Aşa, zise Helene, începând să patruleze prin încăpere, 
pantofii ei cu botul pătrăţos bocănind pe scândurile duşumelei. 
Ştim ce-aţi făcut azi-noapte voi patru. 

Emily se lăsă să cadă pe scaun; fierbinţeala îi năvăli în obraji, 
iar inima începu să-i bată cu putere. 

— Vreau să ştiu a cui a fost ideea, continuă Helene, dând 
târcoale mesei ca un şoim pândindu-şi prada. Cine vrea să-şi 
petreacă timpul cu copiii de la şcoala de stat? Şi cine a crezut că 
are voie să bea alcool? 

Abby împunse o bucată izolată de Cheerios din castronul ei. 
John se scărpină în barbă. Emily îşi ţinu gura închisă. Ea în nici un 
caz n-avea să spună nimic. Intre ea şi verii ei se va crea o 
legătură de solidaritate, păstrând tăcerea în avantajul tuturor. 
Aşa procedau Emily, Ali şi toate celelalte cu ani în urmă, în rarele 
situaţii în care vreuna dintre ele chiar era prinsă cu ceva. 

— Ei bine? întrebă Helene, pe un ton tăios. 

Lui Abby începu să-i tremure bărbia. 

— Emily a făcut asta, izbucni ea. M-a ameninţat, mană. Ştia 
despre petrecerea celor de la şcoala de stat şi mi-a cerut s-o duc 
şi pe ea acolo. Pe John şi pe Matt i-am luat ca sa fim în siguranţă. 

— Ce? strigă Emily, rămânând cu gura căscată. Parcă Abby ar 


fi izbit-o în piept cu crucea mare din lemn care atârna deasupra 
uşii. Nu e adevărat! De unde-aş fi putut să ştiu eu despre vreo 
petrecere? Nu mai cunosc pe nimeni aici în afară de voi! 

Helene făcu o figură dezgustată. 

— Băieți! Emily a fost? 

Matt şi John încuviinţară din cap, cu mişcări lente, ţinându-şi 
ochii în castroanele lor cu cereale. 

Emily îi privi pe rând pe toţi cei de la masă, prea furioasă şi 
prea trădată ca să mai poată respira măcar. Ar fi vrut să le strige 
în faţă tot ce se întâmplase în realitate. Matt băuse din buricul 
unei fete. John dansase numai în boxeri, pe o piesă de-a rapper- 
ului Chingy. Abby se giugiulise cu vreo cinci băieţi şi poate, şi cu 
o vacă. Mâinile şi picioarele începură să-i tremure. De ce-i făceau 
ei una ca asta? Nu-i erau prieteni? 

— Nici unul dintre voi n-a părut deranjat să fie acolo! exclamă 
ea. 

—E o minciună! ţipă strident Abby. Toţi am fost foarte 
supăraţi! 

Allen o trase de umăr pe Emily, smucind-o şi ridicând-o în 
picioare cu o forţă bărbătească pe care ea n-o mai cunoscuse 
niciodată în viaţa ei. 

— Aşa n-o să meargă, rosti el cu voce joasă, apropiindu-şi faţa 
de a ei. Mirosea a cafea şi a ceva organic, poate a furaje. Nu mai 
eşti bine-venită aici, îi zise. 

Emily făcu un pas înapoi, simțind cum se prăbuşeşte totul. 

— Ce? 

— Le-am făcut părinţilor tăi un imens serviciu, mârâi Helene. 
Ei ne-au spus că eşti o pacoste, dar nu ne-am fi aşteptat 
niciodată chiar la aşa ceva. 

Apăsă pe bulonul de apelare al telefonului fără fir. 

— Îi sun chiar acum. Te conducem înapoi la aeroport, însă vor 
trebui să găsească ei o cale de a-ţi plăti drumul de întoarcere 
acasă. Şi tot ei trebuie să hotărască şi ce vor avea de făcut cu 
tine. 

Emily simţi toate cele cinci perechi de ochi ale familiei Weaver 
îndreptate spre ea. Se forţă să nu plângă, inspirând adânc aerul 
stătut din casa de ţară. Verii ei o trădaseră. Nici unul nu era de 
partea ei. Nici unul. 

Se întoarse şi fugi spre micul ei dormitor. Imediat cum ajunse 


acolo, îşi puse toate hainele înapoi în rucsacul de înot. Cele mai 
multe încă miroseau a acasă: un amestec de balsam de rufe 
Snuggle şi mirodenii folosite de mama ei la gătit. Se bucura la 
gândul că hainele ei nu aveau să miroasă niciodată ca locul 
acesta oribil. 

Chiar când să închidă fermoarul rucsacului, se opri. Probabil că 
Helene tocmai îi suna pe părinţii ei şi le spunea totul. Şi-o 
închipui pe mama ei în bucătăria din Rosewood, ţinând 
receptorul la ureche şi zicând: 

— Vă rog, n-o mai trimiteţi pe Emily înapoi, aici. Viaţa noastră 
e perfectă fără ea. 

Vederea i se înceţoşă din cauza lacrimilor, şi inima începu s-o 
doară, literalmente. Nimeni n-o voia. Şi care-ar fi fost următoarea 
opţiune pentru Helene? Ar fi încercat s-o expedieze altundeva pe 
Emily? La o şcoală militară? La o mănăstire? Mai exista aşa ceva? 

— Trebuie să ies de-aici, şopti Emily către camera aceea rece 
şi sărăcăcioasă. 

Telefonul ei mobil era tot pe fundul borcanului înjurăturilor, pe 
coridor. Capacul se desfăcu uşor şi nu se declanşă nici o alarmă. 
Îşi strecură telefonul în buzunar, îşi înhăţă bagajele şi se strecură 
jos, pe scară. Dacă măcar reuşea să iasă de pe proprietatea 
familiei Weaver, ştia destul de sigur că la aproximativ un 
kilometru şi jumătate depărtare, pe şosea, era o băcănie 
minusculă. Acolo putea să-şi planifice următorii paşi. 

Când se repezi afară pe veranda din faţă, aproape că nici n-o 
observă pe Abby în leagănul prins cu lanţuri de tavan. Fu într- 
atât de uimită, încât îşi scăpă rucsacul la picioare. 

Lui Abby îi căzură colţurile buzelor. 

— Nu ne-a prins niciodată. In consecinţă, tu ai făcut ceva care 
i-a atras atenţia. A 

— N-am făcut nimic, răspunse Emily, neputincioasă. |ţi jur. 

— lar acum, din cauza ta, o să stăm încuiaţi în casă luni în 
şir,continuă Abby, dându-şi ochii peste cap. Şi, ca fapt divers, 
Trista Taylor e o mare paraşută. Se aruncă pe orice mişcă: băiat 
sau fată. i 

Emily făcu câţiva paşi înapoi, rămasă fără cuvinte. Işi înhăţă 
sacul şi se repezi pe aleea din faţa casei. Când ajunse la podeţ 
văzu aceeaşi capră, priponită şi-acum de stâlp, cu clopoţelul 
zăngănindu-i uşor la gât. Funia nu-i lăsa destul loc încât să se 


poată întinde pe jos, şi se pare că nici măcar apă nu-i pusese. 
Când privi în ochii galbeni ai caprei, cu pupilele ei neobişnuite, 
pătrate, Emily se simţi legată de ea: ţap ispăşitor şi cu capră 
„rea”. Ştia ce înseamnă să fii pedepsită cu cruzime, pe nedrept. 

Inspiră adânc şi făcu să alunece laţul de la gâtul caprei, după 
care deschise uşa staulului şi-şi agită braţele spre ea. 

— Du-te, fetiţo, şopti ea. Uş! 

Capra o privi pe Emily, cu buzele strânse. Făcu un pas înainte, 
apoi un altul. De îndată ce trecu de podeţ, o luă la goană, 
legănându-se pe drum. Părea să fie fericită că era liberă. 

Emily trânti uşa staulului după ea. Şi era al naibii de fericită să 
scape dintr-un asemenea loc. 


10 


DESPRE CÂT DE IRAŢIONALĂ 
POATE SĂ AJUNGĂ ARIA 


În dimineaţa zilei de luni, norii se adunară pe cer, 
întunecându-l şi aducând cu ei rafale de vânt care smulgeau 
frunzele îngălbenite ale arţarilor. Aria îşi trase mai bine pe urechi 
bereta din lână merinos de culoarea căpşunii şi se zori să intre în 
clădirea Frank Lloyd Wright Memorial pentru artele vizuale a 
Colegiului Hollis, la prima oră din cursul de artele iraționale. 
Pereţii holului erau plini de exponate de-ale studenţilor, de 
anunţuri pentru vânzări de obiecte de artă şi anunţuri cu cereri 
pentru colegi de cameră. Aria remarcă un om afiş pe care scria: 
L-AȚI VĂZUT PE HĂRŢUITORUL DIN ROSEWOOD? Era o fotografie 
xeroxată a unei siluete aflate în pădure, la fel de înceţoşată şi de 
obscură ca întunecoasele instantanee cu monstrul din Loch Ness. 
Săptămâna trecută, fuseseră difuzate la ştiri tot felul de 
reportaje despre Hărţuitorul din Rosewood care-i urmărea pe 
oameni, spionându-le orice mişcare. Însă Aria nu mai auzise 
noutăţi despre hărţuitor de câteva zile deja... cam de când A. 
păstra tăcerea. 

Ascensorul nu funcţiona, aşa că Aria urcă treptele reci şi 
cenuşii din beton până la etaj. Depistă clasa de arte iraționale şi 
rămase surprinsă când o găsi tăcută şi întunecată. O siluetă 
neclară se mişcă în dreptul ferestrei din partea opuşii a sălii şi, 
după ce Aria îşi adaptă privirea, constată că încăperea era plină. 

— Intră, o invită o voce răguşită de femeie. 

Aria înaintă bâjbâind spre peretele din fundul sălii. Podeaua 
vechii clădiri din Hollis scârţâia şi trosnea. Cineva din apropierea 
ei mirosea a mentol şi a usturoi. Altcineva mirosea a ţigări. Auzi 
un chicotit. 

— Cred că suntem toţi, rosti aceeaşi voce. Numele meu este 
Sabrina. Bine aţi venit la artele iraționale. Acum, probabil că vă 
întrebaţi cu toţii de ce stăm cu lumina stinsă. Arta ţine de 


vedere, nu? Ei bine, ghiciţi? Nu este aşa, nu în totalitate Arta ţine 
şi de simţul tactil, şi de cel olfactiv... şi, în mod categoric, de 
senzaţii. Insă, în cea mai mare măsură, este vorba despre 
eliberare. Este vorba să luaţi tot ceea ce credeaţi că este 
adevărat şi să aruncaţi pe fereastră. Este vorba să îmbrăţişaţi 
imprevizibilul vieţii, să renunţaţi la limitări şi s-o porniţi de la 
început. 

Aria îşi înăbuşi un căscat. Sabrina avea o voce tărăgănată, 
adormitoare, care o făcea să vrea să se facă ghem pe podea şi 
să adoarmă. 

— Lumina a rămas stinsă pentru un mic exerciţiu, le explică 
Sabrina. Noi toţi ne formăm imaginea cuiva în minte bazându-ne 
pe anumite indicii simple. Felul în care sună vocea cuiva, poate. 
Genul de muzică preferat de cineva. Lucrurile pe care le ştiţi 
despre trecutul cuiva, posibil. Dar, câteodată, judecăţile noastre 
nu sunt corecte; în realitate, sunt de-a dreptul greşite. 

Cu ani în urmă, Aria şi Ali obişnuiau să se ducă împreună la 
cursuri de artă ţinute sâmbăta. Dacă Ali ar fi fost acum cu ea în 
sală, şi-ar fi dat ochii peste cap şi ar fi zis că Sabrina nu e decât o 
hippy excentrică, zăpăcită de droguri, cu păr la subsuori. Totuşi, 
Aria era de părere că vorbele Sabrinei aveau logică... mai ales cu 
privire la Ali. In prezent, tot ce crezuse Aria că ştia despre Ali era 
greşit. Aria nu şi-ar fi închipuit niciodată că Ali ar fi putut avea o 
relaţie secretă cu iubitul surorii uneia dintre cele mai bune 
prietene ale ei, cu toate că asta explica purtarea ei ascunsă, 
bizară, de dinaintea dispariţiei. In acele ultime câteva luni, erau 
perioade în care Ali nu era de găsit weekenduri în şir. Susţinea că 
trebuie să plece din oraş împreună cu părinţii... sigur era o 
formulă certificată pentru perioadele de singurătate cu lan. 
Odată, când Aria se dusese cu bicicleta acasă la Ali, vrând să-i 
facă o surpriză, o găsise stând pe unul dintre enormii bolovani 
din curtea ei din spate, şuşotind la telefonul mobil. „Ne vedem în 
week-end, bine?”, zicea Ali. „Putem să discutăm atunci despre 
asta.” Când Aria o strigase pe nume, Ali se răsucise spre ea, 
surprinsă. „Cu cine vorbeai?”, o întrebase Aria, pe un ton 
nevinovat. Ali îşi închisese la repezeală şi cu violenţă clapeta 
telefonului, mijindu-şi ochii. Işi cântărise cuvintele un timp, după 
care spusese: „Şi, cum e cu fata pe care o săruta taică-tău? Pun 


pariu că e ca o studentă din Girls Gone Wild, care se aruncă pe 
toţi bărbaţii. Adică, trebuie să fie destul de înfiptă, ca să-şi agaţe 
profesorul.” Aria îi întorsese spatele, umilită. Ali fusese cu ea în 
ziua în care-l descoperise pe Byron sărutând-o pe Meredith, şi nu 
voia să-i dea pace. Aria ajunsese deja la jumătatea drumului spre 
casă când îşi dăduse seama că Ali nu-i răspunsese la întrebare. 

— Prin urmare, asta vrem noi să facem, rosti cu voce tare 
Sabrina, întrerupând-o pe Aria din depănarea amintirilor. Să 
găsim persoana aflată cel mai aproape de noi şi s-o ţinem de 
mână. Incercaţi să vă imaginaţi cum arată vecinul vostru doar 
prin felul în care-i simţiţi mâna. Pe urmă, vom aprinde lumina şi 
veţi putea să vă schiţaţi reciproc portretele, pe baza a ceea ce 
aţi văzut în minte. 

Aria bâjbâi prin întunericul negru-albăstrui. Cineva o apucă de 
mână, pipăindu-i oasele încheieturii şi ridicăturile palmei. 

— Ce fel de chip vedeţi când o atingeţi pe acea persoană? 
strigă Sabrina. 

Aria închise ochii, încercând să se gândească. Mâna era mică, 
un pic rece şi uscată. Un chip începu să i se contureze în minte. 
Mai întâi, pomeţii pronunţaţi, apoi ochii de un albastru-deschis. 
Părul lung, blond, buze roz, arcuite. 

Simţi cum i se strânge stomacul. Se gândea la A/i. 

— Acum, întoarceţi-vă cu spatele la partenerii voştri, îi instrui 
Sabrina. Scoateţi-vă carneţelele pentru schiţe, iar eu o să aprind 
lumina. Nu vă priviţi partenerii. Vreau să schiţaţi exact ce-aţi 
văzut în minte, şi vom vedea cât de mult vă veţi apropia de 
realitate. 

Lumina strălucitoare din tavan îi răni ochii Ariei, în timp ce-şi 
deschidea, cu mâinile tremurătoare, carnetul pentru schiţe. Îşi 
plimbă, ca pentru o încercare, cărbunele pe hârtie, dar oricât de 
mult s-ar fi străduit să se abţină, nu se putea împiedica să nu-i 
deseneze faţa lui Ali. Când făcu un pas înapoi, simţi un imens 
nod în gât. Pe buzele lui Ali era o undă de zâmbet, iar în ochi, un 
ram de nesinceritate. 

— Foarte drăguţ, zise Sabrina, care arăta exact cum îi suna 
vocea: cu părul lung, şaten şi încurcat, sâni mari, un abdomen 
voluminos şi picioare fragile, ca de pasăre. E frumos, murmură 


5 Serie de filme video, cu conţinut explicit sexual, având ca protagonist tinere 
atrăgătoare dispuse să-şi arate corpul în faţa camerei. 


ea. 

Aria simţi o pişcătură de iritare. De ce nu era desenul ei cel 
frumos? Ce, desenase cineva mai bine decât ea? Imposibil. 

— A expirat timpul, strigă Sabrina. Intoarceţi-vă şi arătaţi-le 
partenerilor voştri rezultatul. 

Aria se întoarse cu o mişcare lentă, evaluând cu o privire 
presupusa schiţă frumoasă a partenerului ei. Şi, la drept 
vorbind... era frumoasă. Desenul nu semăna câtuşi de puţin cu 
Aria, dar tot era o mult mai bună ilustrare a unei persoane decât 
ar fi putut să creeze Aria. Privirea îi pluti în sus spre trupul 
partenerului. Era o fată, purtând un top Nanette mulat. Era 
brunetă, cu părul rebel, revărsat pe umeri. Tenul îi era catifelat, 
fără pic de pată. Şi atunci, Aria văzu cunoscutul nas cârn, cu 
vârful mic şi rotund. Şi uriaşii ochelari Gucci. La picioarele fetei 
dormea un câine îmbrăcat într-o hăinuţă albastră. Intregul corp 
al Ariei se transforma într-un sloi de gheaţă. 

— Nu pot să văd cum m-ai desenat, îi zise partenera ei, cu o 
voce delicată, plăcută, arătându-i spre câinele pentru nevăzători, 
în chip de explicaţie. Dar sunt convinsă că a ieşit grozav. 

Aria îşi simţi limba ca pe o bucată de plumb. Partenera ei era 
Jenna Cavanaugh. 


11 


BINE Al REVENII... OARECUM 


După ceea ce i se păru că ar fi fost zile întregi în care se învârtise 
printre stele, Hanna se pomeni dintr-odată aruncată înapoi în 
lumină. Încă o dată, stătea pe veranda din spate a casei lui Ali. 
Incă o dată, se simţea ieşind din tricoul ei American Apparel şi 
din jeanşii Seven. 

— O să ţinem petrecerea în pijamale în hambarul Melissei! le 
mai anunţă Spencer. 

— Drăguţ, zise Ali, zâmbind. 

Hanna tresări, trăgându-se înapoi. Poate că rămăsese blocată 
la o revenire permanentă în ziua aceea, oarecum la fel ca tipul 
din filmul Ziua Cârtiţei. Poate că Hanna avea să trăiască ziua 
aceea până când va reuşi să îndrepte situaţia şi s-o convingă pe 
Ali că se află într-o gravă primejdie. Şi totuşi ultima oară când 
Hanna fusese în această amintire, Ali se ivise aproape de ea, 
spunându-i că totul era bine. Numai că ea nu era bine. Nimic nu 
era bine. 

— A, insistă Hanna. Cum adică, eşti bine? 

Dar Ali nu era atentă. O urmărea cu privirea pe Melissa, care 
trecea prin curtea vecină, cea a familiei Hastings, cu rochia de 
absolventă atârnată de umăr. 

— Hei, Melissa, gânguri Ali. Emoţionată pentru că te duci la 
Praga? 

— Cui îi pasă de ea? strigă Hanna. Răspunde-mi la întrebare! 

— Hanna... vorbeşte? icni o voce îndepărtată. 

Hanna îşi înclină capul într-o parte. Vocea nu semăna cu a 
vreuneia dintre vechile ei prietene. 

În curtea cealaltă, Melissa se opri şi-şi puse mâinile în şolduri. 

— Normal că sunt emoţionată. 

— Merge şi /an? se interesă Ali. 

Hanna îi prinse obrajii în palme. 

— lan nu contează, rosti ea, cu toată energia. Ascultă-mă 


doar, Ali! 

— Cine e lan? 

Vocea aceea îndepărtată suna de parcă ar fi venit de la 
celălalt capăt al unui tunel foarte lung. Era vocea Monei 
Vanderwaal. Hanna căută cu privirea prin curtea din spate a lui 
Ali, însă n-o zări nicăieri pe Mona. 

Ali se întoarse spre Hanna, oftând adânc, exasperată. 

— Las-o baltă, Hanna. 

— Dar eşti în pericol, se repezi Hanna. 

— Lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par, şopti Ali. 

— Ce vrei să spui? insistă, cu disperare, Hanna. 

Dar când întinse mâna spre Ali, degetele ei trecură drept prin 
braţul ei, ca şi cum Ali n-ar fi fost decât o imagine proiectată pe 
un ecran. 

— Ce vrea să spună cine? întrebă vocea Monei. 

Hanna deschise ochii. O lumină strălucitoare, dureroasă, 
practic o orbi. Zăcea pe spate, pe o saltea incomodă. Mai multe 
chipuri o înconjurau: Mona, Lucas Beattie, mama ei şi... tatăl ei. 

Tatăl ei? Hanna încercă să se încrunte, însă muşchii feţei o 
dureau cumplit. 

— Hanna, zise Mona, cu bărbia tremurându-i. Of, Doamne.! 
Eşti... trează. 

— Te simţi bine, iubito? o întrebă mama ei. Poţi să vorbeşti? 

Hanna îşi cobori privirea spre braţele ei. Cel puţin, erau subţiri, 
nu ca două jamboane. Abia apoi observă şi tubul perfuziei 
ieşindu-i din articulaţia cotului, şi grosolanul ghips de pe braţ. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă, răguşită, privind în jur. 

Scena din faţa ei părea regizată. Acolo unde fusese - pe 
veranda din spatele casei lui Ali, cu vechile ei bune prietene - i 
se păruse cu mult mai reală. 

— Unde e Ali? se interesă ea. 

Părinţii Hannei schimbară între ei priviri stânjenite. 

— Ali a murit, răspunse încet mama Hannei. 

— Luaţi-o uşor, interveni o voce. Un bărbat cu părul alb şi nas 
de vultur, în halat alb, apăru de după draperia de la picioarele 
patului Hannei. Hanna? zise el. Eu sunt doctorul Geist. Cum te 
simţi? 

— Unde naiba sunt? ceru să afle Hanna, pe un ton ridicat, de 
panică. 


Tatăl Hannei o luă de mână. 

— Ai avut un accident. Am fost foarte îngrijoraţi. 

Hanna privi pe rând chipurile din jurul ei, apoi diversele chestii 
care-i alimentau diferitele părţi ale corpului. Pe lângă perfuzie, 
mai era şi o maşinărie care-i măsura pulsul, şi un tub din care 
primea oxigen prin nări. işi simţea trupul încins, apoi rece, şi 
pielea o mânca de teamă şi nedumerire. 

— Un accident? întrebă în şoaptă. 

_ — Te-a lovit o maşină, îi explică mama ei. La Rosewood Day. 
iți aduci aminte? 

Simţea cearşafurile de spital lipicioase, ca şi cum cineva ar fi 
presărat pe ele caşcaval nacho. Căută în memorie, dar nu găsi 
acolo nimic despre vreun accident. Ultimul lucru pe care şi-l mai 
amintea, înainte de scena din curtea casei lui Ali, era că primise 
rochia Zac Posen, de culoarea şampaniei, pentru petrecerea 
aniversară a Monei. Asta fusese vineri seară, cu o zi înainte de 
sărbătorirea Monei. Hanna se întoarse spre Mona, care părea 
buimacă şi uşurată în acelaşi timp. Avea ochii mari, cu cearcăne 
cam urâte, purpurii, ca şi cum n-ar fi dormit de mai multe nopţi. 

— N-am lipsit de la petrecerea ta, nu? 

Lucas pufni încet. Umerii Monei se încordară. 

— Nu... 

— Accidentul s-a petrecut după aceea, interveni Lucas. Nu-ţi 
aminteşti? 

Hanna încercă să-şi smulgă tubul pentru oxigen din nas - 
nimeni nu putea să arate atrăgător cu ceva atârnându-i de nări - 
şi descoperi că-i fusese lipit cu bandă adezivă. Inchise ochii şi 
căută să se agaţe de ceva, de orice care să-i poată explica toate 
acestea. Insă unica imagine pe care-o văzu fu chipul lui Ali 
profilându-se deasupra ei şi şoptindu-i ceva înainte de a se 
dispersa în neantul negru. 

— Nu, şopti ea. Nu-mi amintesc absolut nimic din toate astea. 


12 


SĂ FUGI MÂNCÂND PĂMÂNTUL 


Luni seară, târziu, Emily stătea pe un scaun de bar, de un 
albastru decolorat, în birtul M&J, vizavi de staţia de autobuz 
Greyhound din Akron, Ohio. Nu mâncase nimic toată ziua şi se 
gândea dacă să comande o felie de plăcintă cu cireşe, cu un 
aspect dezagreabil, ca să meargă la cafeaua ei cu gust metalic. 
Lângă ea, un bătrân sorbea încet dintr-o lingură cu budincă de 
tapioca, iar un bărbat semănând a popic de bowling, cu prietenul 
lui de forma unei andrele, înfulecau burgeri unsuroşi cu cartofi 
prăjiţi. La tonomat se auzea un cântec country interpretat pe 
nas, iar chelneriţa se rezema greoaie de casa de marcat, 
ştergând praful de pe magneţii de forma statului Ohio, care se 
vindeau cu nouăzeci şi nouă de cenți bucata. 

— Incotro te duci? întrebă o voce. 

Emily privi în ochii bucătarului de la birt, un bărbat vânjos care 
arăta de parcă s-ar fi ocupat multă vreme de vânătoarea cu arcul 
înainte să prepare caşcaval. Emily căută cu privirea un ecuson ca 
să-i afle numele, însă omul nu purta aşa ceva. Pe şapca lui roşie 
de baseball nu era decât un singur A mare, cusut în mijloc. Işi 
umezi buzele, tremurând un pic. 

— De unde ştiţi că mă duc undeva? 

El privi cu ochi de cunoscător. 

— Nu eşti de pe-aici. Şi staţia Greyhound e peste drum. Şi mai 
ai şi un sac mare de voiaj. Perspicace, nu? 

Emily oftă, uitându-se fix la ceaşca de cafea. Avusese nevoie 
de mai puţin de douăzeci de minute ca să parcurgă în marş 
forţat kilometrul şi jumătate de la ferma lui Helene până la micul 
magazin de pe şosea, chiar şi cu sacul ei greu în spinare. Odată 
ajunsă acolo, găsise o maşină care o dusese până în staţia de 
autobuz, şi-şi cumpărase bilet pentru prima cursă care pleca din 
lowa. Din nefericire, aceasta o dusese în Akron, o localitate în 
care Emily nu cunoştea pe absolut nimeni. Mai rău, în autobuz 


mirosea de parcă un pasager ar fi avut probleme cu gazele, iar 
tipul de lângă ea îşi dăduse ipad-ul la maximum şi cânta 
împreună cu Fall Out Boy, trupă pe care ea o detesta. Apoi, 
ciudat lucru, în timp ce autobuzul oprea în staţia Akron, Emily 
descoperise un crab plimbându-i-se pe sub scaun. Un crab, chiar 
dacă nu erau câtuşi de puţin în apropierea oceanului. 
Impleticindu-se, coborâse în staţie şi, observând că pe panoul 
mare cu plecările scria că abia la zece seara era un autobuz spre 
Philadelphia, îşi simţi capul cuprins de durere. Niciodată nu-i 
fusese atât de dor de Philadelphia cum îi era acum. 

Închise ochii, aproape nevenindu-i să creadă că într-adevăr 
fugise de undeva. De multe ori până acum se închipuise fugind: 
Ali spunea mereu că ar veni cu ea. Hawii era una dintre primele 
cinci destinaţii ale lor, în ordinea preferințelor. La fel şi Parisul. Ali 
spunea că puteau să-şi schimbe identitatea. Când Emily 
protesta, zicând că părea cam greu, Ali ridica din umeri şi 
replica: „Noo... Să devii altcineva probabil că e foarte uşor.” Dar, 
indiferent ce alegeau, îşi promiteau reciproc să petreacă mult 
timp împreună, fără-ntrerupere, şi Emily mereu sperase în taină 
că poate, doar poate, Ali şi-ar da seama că o iubeşte pe Emily la 
fel de mult pe cât o iubea Emily pe ea. Numai că, până la urmă, 
Emily se simţea mereu prost şi zicea: „Ali, tu n-ai nici un motiv să 
fugi. Viaţa ta e perfectă aici.” Şi Ali ridica din umeri drept 
răspuns, spunând că Emily avea dreptate, că viaţa ei chiar era 
perfectă. 

Până când o asasinase cineva. 

Bucătarul dădu mai tare volumul micului televizor aflat lângă 
aparatul care prăjea opt felii de pâine concomitent şi lângă 
ambalajul desfăcut de Wonder Bread. Când îşi ridică privirea, 
Emily văzu o reporteră de la CNN stând în faţa familiarului Spital 
Memorial din Rosewood. Emily îl cunoştea bine: trecea pe lângă 
el în fiecare dimineaţă, cu maşina, în drum spre Rosewood Day. 

— Avem informaţii potrivit cărora Hanna Marin, în vârstă de 
şaptesprezece ani, din oraşul Rosewood, fostă prietenă a lui 
Alison DiLaurentis, al cărei cadavru a fost descoperit în mod 
misterios în curtea din spate a casei în care locuia, în urmă cu 
aproximativ o lună, tocmai s-a trezit din coma în care se afla de 
la tragicul accident de sâmbătă noapte, zise reportera la 
microfon. 


Emily de-abia nimeri să lase ceaşca de cafea pe farfurioară. 
Comă? Părinţii Hannei apărură pe ecran, spunând că da, Hanna 
era trează şi părea să aibă o stare bună. Nu existau indicii cu 
privire la persoana care o lovise, şi nici la mobilul atacului. 

Emily îşi acoperi gura cu palma, care-i mirosea a imitaţia de 
piele de pe scaunele din autobuzul Greyhound. Işi scoase 
telefonul Nokia din buzunarul gecii de jeans şi-l deschise. 
încercase să-şi  economisească bateria, fiindcă-şi uitase 
încărcătorul în lowa. Degetele îi tremurau în timp ce forma 
numărul Ariei. li răspunse căsuţa vocală. 

— Aria, sunt Emily, zise, după semnalul sonor. Tocmai am aflat 
despre Hanna şi... 

Vocea i se stinse şi-şi întoarse privirea spre ecranul 
telefonului. Acolo, în colţul din dreapta sus, era propria ei 
imagine, privind-o din fotografia pe care o făcuse pentru anuarul 
de anul trecut. 

— Şi tot din Rosewood: o altă fostă prietenă a domnişoarei 
DiLaurentis, pe nume Emily Fields, a dispărut, zise prezentatorul 
de ştiri. Săptămâna aceasta se afla în vizită la nişte rude din 
lowa, însă a dispărut azi-dimineaţă de la acestea de acasă. 

Bucătarul se răsuci dinspre grătarul pe care tocmai întorcea o 
bucată de caşcaval şi aruncă o privire spre ecran. O expresie de 
neîncredere îi apăru pe faţă. O privi pe Emily, după care se 
întoarse din nou spre ecran. Spatula metalică îi căzu pe podea, 
zăngănind sec. 

Emily apăsă pe TERMINAT fără să-şi mai încheie mesajul către 
Aria. Pe ecranul televizorului, îşi văzu părinţii în faţa casei lor cu 
ţiglă albastră. Tatăl ei purta cel mai bun tricou polo ecosez din 
câte avea, iar mama avea pe umeri un pulover tricotat din 
caşmir. Carolyn stătea mai într-o parte, ţinând îndreptat spre 
cameră portretul lui Emily de la nataţie. Emily era prea năucită 
ca să se mai simtă jenată pentru faptul e o fotografie cu ea, într- 
un costum de baie Speedo foarte decoltat, era arătată pe un post 
de televiziune naţional. 

— Suntem foarte îngrijoraţi, zicea mama ei. Vrem ca Emily să 
ştie că o iubim şi nu vrem decât să vină acasă. 

Lui Emily i se adunară lacrimi în colţurile ochilor. Cuvintele n- 
ar putea să descrie ce simţea ea auzind cele două cuvinte spuse 
de mama ei: o iubim. Se lăsă să alunece jos de pe taburet, 


îndesându-şi mâinile în buzunarele gecii. 

Numele PHILADELPHIA era lipit pe parbrizul unui autobuz 
Greyhound, vopsit în roşu, albastru şi argintiu, care aştepta 
peste drum. Ceasul 7-Up de deasupra tejghelei birtului arăta ora 
21:53. Te rog, fă ca pentru cursa de ora 22 să nu fi fost vândute 
toate biletele, se rugă Emily în sinea ei. 

Aruncă o privire spre nota de plată de lângă cafeaua ei. 

— Vin imediat, îi zise bucătarului, înşfăcându-şi bagajele. 
Trebuie doar să-mi cumpăr un bilet pentru autobuz. 

Bucătarul încă arăta de parcă ar fi fost luat pe sus de o 
tornadă şi lăsat pe o cu totul altă planetă. 

— Nu-ţi face probleme pentru asta, zise, cu o voce slabă. 
Cafeaua e din partea casei. 

— Mersi! 

Clopoţeii de la uşa birtului zăngăniră în timp ce Emily ieşea. 
Traversă în fugă şoseaua goală şi puse frână doar în staţia de 
autobuz, mulţumindu-le în gând feluritelor forţe din univers care 
împiedicaseră formarea cozii la ghişeul de bilete. In sfârşit, avea 
o destinaţie: acasă. 


13 


NUMAI FRAIERII SUNT LOVIŢI DE 
MAŞINI 


Marţi dimineaţă, când ar fi trebuit să ajungă la ora ei de Pilates 
de la sala de sport Body Tonic, Hanna zăcea întinsă pe spate, iar 
două infirmiere grase o spălau cu un burete. După plecarea 
acestora, doctorul Geist intră în cameră şi aprinse lumina. 

— Stingeţi-o! îi ceru Hanna, pe un ton tăios, acoperindu-şi faţa. 

Doctorul Geist o lăsă aprinsă. Hanna făcuse cerere să i se 
repartizeze alt medic - dacă tot trebuia să-şi petreacă atâta timp 
acolo, n-ar putea măcar să aibă un doctor un pic mai sexy? - 
însă, după toate aparențele, nimeni din spital n-o ascultase. 

Hanna se strecură pe jumătate sub pătură şi aruncă o privire 
în pudriera ei Chanel. Mda, faţa de monstru era încă prezentă, cu 
tot cu copcile de pe bărbie, cu ochii cu cearcăne negre, buza 
inferioară umflată şi purpurie şi enormele vânătăi din capul 
pieptului: probabil că vor trece secole până să poată purta din 
nou topuri decoltate. Oftă şi închise pudriera cu zgomot. Abia 
aştepta să se ducă la Bill Beach ca să-şi repare toate defectele. 

Doctorul Geist îi examină Hannei semnele vitale pe un 
computer care arăta de parcă ar fi fost fabricat în anii şaizeci. 

— Refacerea ta decurge foarte bine. Acum, că au dispărut 
umflăturile, nu constatăm nici o leziune cerebrală. Organele 
interne se prezintă cât se poate de bine. E un miracol. 

— Ha, bombăni Hanna. 

— Chiar e un miracol, se amestecă tatăl Hannei, apărând din 
spatele doctorului Geist. Ne îmbolnăviserăm de grijă, Hanna. Mă 
îmbolnăveşte gândul că a putut să-ţi facă cineva una ca asta. Şi 
că încă este în libertate. 

Hanna îl privi pe furiş. Tatăl ei purta un sacou gri-cărbune şi 
mocasini negri lucioşi. În cele douăsprezece ore de când ea se 
trezise, fusese incredibil de răbdător, cedând la toate mofturile 


Hannei... şi Hanna avusese o grămadă de mofturi. Mai întăi, 
ceruse să fie mutată într-o rezervă individuală: ultimul lucru de 
care avea nevoie era s-o tot audă pe bătrâna aflată de cealaltă 
parte a paravanului, la terapie in pălăvrăgind despre năravurile 
ei intestinale şi despre iminenta operaţie la şold. Pe urmă, Hanna 
îşi convinsese tatăl să-i cumpere un DVD-player portabil şi 
câteva DVD-uri de la magazinul Target din apropiere. Televizorul 
închiriat de la spital nu prindea decât şase canale de toată jena. 
Işi implorase tatăl să le ceară asistentelor să-i dea mai multe 
calmante, şi catalogase salteaua patului de spital ca fiind total 
incomodă, forțându-l să se ducă la magazinul Tempur-Pedic, cu o 
oră la în urmă, să-i cumpere o saltea din spumă poliuretanică. 
După cum arăta sacoşa mamut din plastic cu emblema Tempur- 
Pedic din mâna lui, se pare că expediţia sa fusese încununată de 
succes. 

Doctorul Geist lăsă mapa cu fişa Hannei la locul ei, la 
picioarele patului. 

— Ar trebui să te externăm peste câteva zile. Ai vreo 
întrebare? 

— Da, răspunse Hanna, cu o voce încă răguşită de pe urma 
aparatului pentru respirat pe care-l purtase după accident. Câte 
calorii îmi introduce asta? se interesă, arătând spre acul perfuziei 
din braţul ei. 

După cum îşi simţea şoldurile, avea impresia că mai pierduse 
din greutate cât timp stătuse în spital - bonus! - însă voia doar 
să se asigure. 

Doctorul Geist o privi exasperat, probabil dorindu-şi la rândul 
lui să-şi poată schimba pacienta. 

— Sunt antibiotice şi substanţe care te hidratează, se grăbi să 
intervină tatăl Hannei, mângâind-o pe braţ. Toate au rolul dea te 
face să te simţi mult mai bine. 

Când ieşi, împreună cu tatăl ei, doctorul Geist stinse lumina. 

Hanna privi chiorâş timp de câteva clipe spre uşa închisă, apoi 
se lăsă să cadă pe pat. Singurul lucru care putea s-o facă în clipa 
de faţă, să se simtă mai bine, ar fi fost un masaj de şase ore 
făcut de un manechin italian sexy, neapărat la bustul gol. Şi, a, 
da, o faţă nou-nouţă. 

Era de-a dreptul înspăimântată de ce i se întâmplase. Se tot 
întreba dacă, după ce va adormi la loc, se va trezi apoi în 


propriul ei pat, în aşternuturile ei din bumbac pima cu şase sute 
de cusături, la fel de frumoasă ca înainte, pregătită pentru o zi 
de mers la cumpărături cu Mona. Cine mai e lovit de o maşină în 
zilele noastre? Nici măcar nu ajunsese în spital din cauza a ceva 
şic, cum ar fi o răpire cu cerere de răscumpărare fabuloasă sau 
tragicul tsunami al Petrei Naumova. 

Insă ceea ce o înfricoşa cu mult mai mult - şi la care nici voia 
să se gândească - era enormul gol din memoria ei. Nici măcar de 
petrecerea aniversară a Monei nu putea să-şi amintească. 

Tocmai atunci, două siluete în familiarele sacouri albastre îşi 
făcură apariţia la uşă. Când văzură că Hanna e trează şi 
îmbrăcată decent, Aria şi Spencer năvăliră înăuntru, încruntate de 
îngrijorare. 

— Am încercat să te vizităm aseară, îi zise Spencer, dar 
asistentele n-au vrut să ne lase să intrăm. 

Hanna observă că Aria îi privea pe furiş contuziile verzui, cu o 
expresie îngreţoşată pe faţă. 

— Ce e? se răsti ea, netezindu-şi părul lung, castaniu, pe care 
tocmai îl pulverizase cu Bumble&Bumble Surf Spray. Ar trebui să 
încerci să semeni mai mult cu Florence Nightingalef, Aria. Sean 
chiar se pricepe la aşa ceva. 

Pe Hanna încă o rodea gândul că fostul ei iubit, Sean Ackard, 
se despărţise de ea ca să fie cu Aria. Astăzi, părul îi atârna Ariei 
în şuviţe grosolane pe lângă faţă şi, pe sub sacoul de la 
Rosewood Day, purta o rochie strâmtă în carouri roşii şi albe. 
Arăta ca o încrucişare între baterista aia ciudată de la White 
Stripes şi o faţă de masă. In plus, ce, nu ştia că, dacă o prinde 
fără fusta plisată ecosez care face parte din uniforma şcolii, 
Appleton o trimite acasă şi-o pune să se schimbe? 

— M-am despărţit de Sean, îngăimă Aria. 

Hanna înălţă din sprânceană, curioasă. 

— A, zău? Cum aşa? 

Aria se aşeză pe micul scaun din plastic de lângă patul Hannei. 

— N-are importanţă în clipa de faţă. Ceea ce contează eşti... 
tu, zise, şi lacrimile îi izvorâră din ochi. Aş fi vrut să fi ajuns mai 
devreme la terenul dejoacă. Mă tot gândesc la asta. Am fi putut, 
6 infirmieră şi scriitoare engleză (1820-1910), devenită celebră pentru munca 


de pionierat depusă în îngrijirea răniților din războiul Crimeii. Ulterior, şi-a 
înfiinţat propria şcoală de infirmiere. 


cumva, să oprim maşina aia. Am fi putut să te dăm la o parte din 
drumul ei. 

Hanna o privi fix, simțind cum i se pune un nod în gal 

— Ai fost acolo? 

Aria făcu un semn de încuviinţare, apoi aruncă o privire spre 
Spencer. 

— Toate am fost acolo. Şi noi, şi Emily. Tu ai vrut să ne 
întâlnim. 

Hannei i se acceleră pulsul. 

— Eu am vrut? 

Aria se aplecă mai aproape de ea. Respirația îi mirosea a 
gumă Orbit Mint Mojito, o aromă pe care Hanna o detesta. 

— Ai zis că ştii cine e A. 

— Ce? şopti Hanna. 

— Nu-ţi aminteşti? ţipă strident Spencer. Hanna, A. te-a lovit! 

Işi scoase Sidekick-ul şi-i arătă un mesaj pe el. 

— Uite! o îndemnă. 

Hanna se holbă la ecran. Ştia prea multe. - A. 

— A. ni l-a trimis imediat după ce ai fost lovită de maşină, îi 
explică Spencer, în şoaptă. 

Hanna clipi greoi, buimăcită. Mintea îi era ca o geantă Gucci, 
mare şi adâncă, şi când scotocea pe fundul ei, nu reuşea să 
găsească amintirea de care avea nevoie. 

— A. a încercat să mă omoare? 

Stomacul începu să i se răscolească. Toată ziua avusese în 
adâncul sufletului senzaţia aceasta îngrozitoare, că nu fusese un 
accident. Insă încercase s-o alunge, spunându-şi că era o prostie. 

— Poate că A. a vorbit cu tine? încercă Spencer. Sau poate că 
ai văzut cine e, în timp ce făcea ceva. Poţi să te gândeşti? Ne 
temem că, dacă tu n-o să-ţi aminteşti cine e A., atunci A ar 
putea... 

Se întrerupse, înghițind în sec. 

— „„„să lovească iar, şopti Aria. 

Ingrozită, Hanna se cutremură şi fu năpădită de o sudoare 
rece. 

— Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e seara de dinaintea 
petrecerii Monei, bâigui ea. Următorul e că stăteam toate în 
curtea din spatele casei lui Ali. Eram din nou într-a şaptea. Chiar 
în ziua de dinaintea dispariţiei lui Ali, când discutam despre locul 


în care urma să ne ţinem petrecerea în pijamale, adică hambarul. 
Ţi-aduci aminte de asta? 

Spencer îşi miji ochii. 

— Hm... sigur. Cred că da. 

— Eu o tot avertizam pe Ali că o să moară a doua zi, explică 
Hanna, ridicând tonul. Insă Ali nu voia să-mi acorde atenţie. Şi, 
deodată, m-a privit drept în ochi şi mi-a zis că nu e cazul să fac 
atâta tămbălău din asta. Mi-a zis că ea e bine. 

Spencer avu un schimb de priviri cu Aria. 

— Hanna, a fost un vis, îi atrase atenţia Aria, cu toată 
delicateţea. 

— Păi, mda, evident, replică Hanna, dându-şi ochii peste cap. 
Doar că ziceam şi eu aşa... Ali chiar părea că se află acolo. 

Arătă spre un balon roz, pe care scria FA-TE BINE REPEDE, 
aflat la picioarele patului. Avea un chip lunguieţ şi braţele şi 
picioarele ca burduful de acordeon, şi putea să meargă singur. 

Dar, înainte ca vreuna dintre vechile prietene ale Hannei să 
mai poată spune ceva, o voce puternică interveni. 

— Unde-i cea mai sexy pacientă din spitalul ăsta? 

Mona era în prag, cu braţele larg desfăcute. Şi ea purta sacoul 
şi fusta de uniformă de la Rosewood Day, împreună cu o 
uluitoare pereche de cizme Marc Jacobs, pe care Hanna n-o mai 
văzuse niciodată. Mona aruncă o privire bănuitoare spre Aria şi 
Spencer, după care trânti pe noptieră un team de reviste Vogue, 
Elle, Lucky şi Us Weekly. 

— Pour vous, Hanna. S-au întâmplat multe lucruri cu Lindsay 
Lohan, pe care noi două trebuie să le discutăm. 

— Ce mult te iubesc, strigă Hanna, străduindu-se la repezeală 
să-şi schimbe dispoziţia. 

Nn putea să zăbovească prea mult asupra poveştii acesteia cu 
A. Pur şi simplu, nu putea. Se simţi uşurată la gândul că nu 
halucinase ieri, când se trezise şi-o văzuse pe Mona stând lângă 
patul ei. Relaţia cu Mona fusese destul de spinoasă săptămâna 
trecută, însă ultima amintire a Hannei era că primise prin poştă 
rochia de curte pentru petrecerea aniversară a Monei. Era, în 
mod evident, o ramură de măslin, însă i se părea ciudat faptul că 
nu-şi putea aminti conversaţia lor de la machiaj: de obicei, când 
Hanna şi Mona se machiau, îşi ofereau una alteia cadouri, cum ar 
fi o husă nouă pentru iPod sau o pereche de mănuşi Coach, din 


piele de ied. 

Spencer o privi pe Mona. 

— Ei bine, acum, că Hanna s-a trezit, cred că nu mai trebuie să 
facem chestia aia vineri. 

Hanna ciuli urechile. 

— Care chestie? 

Mona se cocoţă pe marginea patului. 

— Voiam să organizăm o mică întâlnire de rugăciuni pentru 
tine, la Country Club-ul din Rosewood, mărturisi ea. Toată lumea 
de la şcoală era invitată. 

Emoţionată, Hanna îşi duse la gură mâna la care avea 
perfuzia. 

— Aveaţi de gând să faceţi asta... pentru mine? 

Îi întâlni privirea Monei. | se părea neobişnuit ca aceasta să 
pună la cale o petrecere împreună cu Spencer - Mona avea o 
mulţime de probleme cu vechile prietene ale Hannei -, însă acum 
Mona părea într-adevăr entuziasmată. Hanna simţi că-i creşte 
inima. 

— Din moment ce clubul e deja închiriat... n-am putea, 
eventual, să dăm o petrecere de revenire? propuse ea, cu o voce 
mică, ezitantă. 

Işi încrucişă degetele celeilalte mâini pe sub aşternut, ca să-i 
aducă noroc, sperând că Monei nu i se va părea o idee ridicolă. 

Mona strânse din buzele perfect conturate. 

— Eu n-aş putea să spun nu când e vorba de o petrecere. Mai 
ales o petrecere pentru tine, Han. 

Hanna se simţi scăpărând pe dinăuntru. Era cea mai bună 
veste din câte primise toată ziua; mai bună chiar şi decât 
promisiunea infirmierelor că o vor lăsa să meargă la baie 
nesupravegheată. Ar fi vrut să sară din pat şi să-i ofere Monei o 
îmbrăţişare uriaşă şi plină de recunoştinţă, cu semnificaţia cât- 
de-mult-mă-bucur-că-suntem-iar-prietene, însă era legată de 
prea multe tuburi. 

— Mai ales pentru că nu-mi amintesc de petrecerea de ziua ta, 
preciză Hanna, bosumflându-se. Este că a fost minunată? 

Mona îşi lăsă ochii în jos, culegându-şi o scamă de pe pulover. 

— Nu-i nimic, zise Hanna repede. Poţi să-mi spui c-a fost 
trăsnet. Suport orice. 

Stătu pe gânduri câteva clipe. 


— Şi am o idee fantastică, adăugă. Dacă tot se apropie 
Halloween-ul, iar eu nu arăt la capacitatea maximă în prezent... 

Işi flutură mâinile prin dreptul feţei. 

— Haideţi să facem un bal mascat! 

— Perfect, izbucni Mona. O, Han, o să fie formidabil! 

O apucă de mâini pe Hanna şi începură să chicotească 
împreună. Aria şi Spencer le priviră stânjenite, rămase pe 
dinafară. Insă Hanna n-avea de gând să chicotească şi cu ele. 
Asta era ceva care se face numai cu cea mai bună prietenă, şi nu 
exista decât una în lumea Hannei. 


14 


INTEROGATORIU, CU O TUŞĂ DE 
SPIONAJ 


Marţi după-amiază, după o rapidă întrunire a comitetului de 
redactare a anuarului şi o oră de antrenament la hochei pe iarbă, 
Spencer pătrunse cu maşina pe aleea circulară pavată cu gresie 
albastră din faţa casei. Pe alee mai era o maşină de patrulare cu 
însemnele poliţiei din Rosewood, alături de cuirasatul de Range 
Rover gri al doamnei Hastings. 

Inima îi ajunse iute în gât lui Spencer, aşa cum i se mai 
întâmplase de multe ori în ultimele câteva zile. Să fi comis o 
imensă greşeală, mărturisindu-i Melissei vina faţă de Ali? Dacă 
Melissa spusese că Spencer nu avea instinct criminal doar ca să-i 
abată atenţia? Dacă-l chemase pe Wilden şi-i spusese că Spencer 
înfăptuise crima? 

Spencer se gândi încă o dată la seara aceea. Sora ei avusese 
un zâmbet atât de sinistru pe faţă când afirmase că Spencer n-ar 
fi putut s-o asasineze pe Ali! Şi cuvintele pe care le alesese 
fuseseră neobişnuite, la rândul lor: spusese o singură persoană 
putea s-o omoare. De ce nu spusese nebună sau nemiloasă? 
Cuvântul singură făcea ca totul să sune într-un mod special. 
Spencer fusese într-atât de înspăimântată, încât de atunci o 
evitase pe Melissa, simțindu-se stânjenită şi nesigură în prezenţa 
ei. 

După ce se strecură pe uşa din faţă şi-şi atârnă trenciul 
Burberry în dulapul din vestibul, observă că Melissa şi lan 
stăteau, extrem de rigizi, pe canapeaua din livingul casei 
Hastings, ca şi cum ar fi fost muştruluiţi în biroul directorului. 
Ofiţerul Wilden se afla în faţa lor, pe fotoliul din piele. 

— B-bună, se bâlbâi Spencer, surprinsă. 

— A, Spencer, zise Wilden, salutând-o printr-o înclinare a 
capului. Tocmai stăteam de vorbă cu sora ta şi cu lan pentru 


câteva minute, dacă eşti amabilă să ne scuzi. 

Spencer făcu un pas mare înapoi. 

— D-despre ce vorbeaţi? 

— Le pun doar câteva întrebări legate de seara dispariţiei lui 
Alison DiLaurentis, îi răspunse Wilden, cu ochii în carneţelul lui. 
Incerc să aflu care este punctul de vedere al fiecăruia. 

In cameră se aşternu tăcerea, excepţie făcând sunetele emise 
de  ionizatorul cumpărat de mama lui Spencer, după ce 
alergologul îi spusese că toţi acarienii din praf pot să le provoace 
riduri femeilor. Spencer se retrase încet din încăpere. 

— E o scrisoare pentru tine pe masa din hol, strigă Melissa, 
chiar în timp ce Spencer trecea de colţ. Ţi-a lăsat-o mama. 

intr-adevăr, pe masa din hol era un teanc de plicuri, lângă un 
vas din teracotă de forma unui stup, care chipurile reprezentase 
un cadou pentru străbunica lui Spencer din partea Lui Howard 
Hughes. Scrisoarea pentru Spencer era chiar deasupra, într-un 
plic deja desfăcut, cu numele ei scris de mână pe partea din faţă. 
lnăuntru era o invitaţie tipărită pe un carton tare, de culoare 
crem. Literele aurii, cu volute, alcătuiau următoarele cuvinte: 
Comitetul pentru decernarea Orhideei de Aur vă invită la micul 
dejun şi interviul finaliştilor organizate la restaurantul Daniel din 
New York City, în ziua de vineri, 15 octombrie. 

Într-un colţ era lipit un bileţel. Mama ei îi scrisese: Spencer, 
am rezolvat deja problema cu profesorii tăi. Avem camere 
rezervate la W, pentru noaptea de joi spre vineri. 

Spencer îşi lipi cartonul de faţă. Mirosea un pic a colonie Polo, 
sau poate că Wilden era cel care mirosea astfel. Părinţii ei chiar o 
încurajau să concureze, ştiind ceea ce ştiau? | se părea de-a 
dreptul supranatural. Şi greşit. 

Sau... să fi fost aşa? Işi trecu degetele peste literele în relief de 
pe invitaţie. Spencer tânjise încă din clasa a treia să câştige o 
Orhidee de Aur, şi poate că părinţii îşi aminteau de dorinţa ei. Şi, 
dacă n-ar fi fost într-atât de înspăimântată în legătură cu Ali şi cu 
A., sigur ar fi fost capabilă să-şi scrie propriul eseu demn de 
Orhideea de Aur. Şi-atunci, de ce să nu concureze cu adevărat? 
se gândi la ce-i spusese Melissa: părinţii îi vor oferi o recompensă 
frumoasă dacă va câştiga. Şi mare nevoie avea de o 
recompensă, în clipa de faţă. 

Ceasul bătrânesc cu pendulă din living bătu de şase ori. 


Spencer presupuse că Wilden va aştepta, vrând să se asigure că 
ea ajunge sus, în camera ei, înainte de a începe discuţia. Tropăi 
zgomotos pe primele câteva trepte, după care se opri şi merse 
pe loc, ca să pară că-şi continuă drumul până la etaj. li vedea 
perfect pe lan şi pe Melissa printre barele balustradei, însă ea nu 
putea fi văzută de nimeni. 

— OK, zise Wilden, dregându-şi glasul. Aşadar, să ne 
întoarcem la Alison DiLaurentis. 

Melissa strâmbă din nas. 

— Eu tot nu înţeleg prea bine ce legătură are cu noi. Mai bine 
aţi vorbi cu sora mea. 

Spencer închise ochii. Acum începe. 

— Totuşi, va trebui să mă suportaţi, replică Wilden. Voi doi 
vreți mă ajutaţi să descopăr persoana care a asasinat-o pe 
Alison, nu-i aşa? 

— Desigur, răspunse Melissa, arogantă, înroşindu-se la faţă. 

— Bun, zise Wilden. Şi, în timp ce el scotea la iveală un carnet 
legat cu o spirală neagră, Spencer expiră cu încetineală. Aşadar, 
continuă Wilden, voi aţi fost în hambar, cu Alison şi prietenele ei, 
cu puţin timp înainte ca ea să dispară, corect? 

Melissa încuviinţă. 

— Au intrat peste noi. Spencer i-a rugat pe părinţii noştri s-o 
lase să folosească hambarul pentru petrecerea lor în pijamale. Ea 
credea că eu o să plec la Praga în seara aceea, dar de fapt 
plecarea era programată pentru a doua zi. Totuşi, noi am plecat. 
Le-am lăsat lor hambarul. 

Zâmbi cu mândrie, de parcă ar fi comis un act extrem-de- 
calculat! 

— OK... Wilden mâzgăli ceva în carneţelul lui. Şi n-aţi văzut 
nimic neobişnuit prin curtea voastră în seara aceea? Pe cineva 
stând la pândă, nimic de genul acesta? 

— Nimic, îi răspunse Melissa, liniştită. Incă o dată, Spencer se 
simţi recunoscătoare, dar şi derutată, în acelaşi timp. De-ce n-o 
dădea de gol Melissa, cea cu inima de gheaţă? 

— Şi unde aţi plecat pe urmă? se interesă Wilden. 

Melissa şi lan părură surprinşi. 

— Ne-am dus în biroul Melissei. Exact acolo, răspunse lan, 
arătându-i spre hol. Am... stat doar. La televizor. Nn mai ştiu. 

— Şi aţi rămas împreună toată noaptea? 


lan aruncă o privire spre Melissa. 

— Păi, adică, asta a fost acum patru ani şi ceva, aşa că e cam 
greu să-mi aduc aminte, dar, mda, sunt destul de sigur că da. 

— Melissa? întrebă Wilden. 

Melissa dădu un bobârnac unui ciucure al pernei de lângă ea. 
Pentru o fracțiune de secundă, Spencer văzu o expresie îngrozită 
trecându-i pe faţă. Dar, cât ai clipi din ochi, dispăru. 

— Am fost împreună. 

— OK, zise Wilden, plimbându-şi privirea de la unul la celălalt, 
ca şi cum l-ar fi sâcâit ceva. ŞI... lan, a fost ceva între tine şi 
Alison? _ 

lan se întristă. Işi drese glasul. 

— Ali se îndrăgostise de mine. Am flirtat un pic cu ea, atât şi 
nimic mai mult. 

Spencer căscă gura şi-şi roti maxilarul, mirată. lan minţea... în 
faţa unui poliţist? Aruncă o privire spre sora ei, însă Melissa 
stătea cu ochii drept înainte, cu un mic zâmbet de superioritate 
pe buze. Eu cam ştiu că lan şi Ali au fost împreună, grăia 
zâmbetul acela. 

Spencer se gândi la amintirea despre care vorbise Hanna, la 
spital, ceva mai devreme, cu ele patru acasă la Ali, cu o zi înainte 
de dispariţia ei. Amănuntele acelei zile erau înceţoşate, însă 
Spencer îşi amintea că ele o văzuseră pe Melissa întorcându-se 
spre hambarul familiei Hastings. Ali strigase la ea, întrebând-o pe 
Melissa dacă nu-şi făcea griji cu privire la posibilitatea ca lan să- 
şi găsească o altă iubită, cât timp stătea Melissa la Praga. 
Spencer o pocnise pe Ali pentru acea replică, avertizând-o să-şi 
ţină gura. De când recunoscuse faţă de Ali, şi numai faţă de Ali, 
că se sărutase cu lan, Ali o tot ameninţa că-i va spune Melissei ce 
făcuse Spencer, dacă aceasta nu-i mărturisea personal. Prin 
urmare, Spencer avusese impresia că remarca lui Ali avea în 
intenţie s-o sâcâie pe ea, nu pe Melissa. 

— Aşa făcea Ali, nu? Da, dar acum nu mai era chiar atât de 
convinsă. 

Pe urmă, Melissa ridicase din umeri, bombănise ceva în barbă 
şi pornise vijelioasă spre hambarul familiei Hastings. Totuşi 
Spencer îşi aminti că, în drum, sora ei se oprise să privească spre 
groapa pe care o săpau lucrătorii în curtea din spate a casei lui 
Ali. Era ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească în memorie 


dimensiunile ei. 

Spencer îşi acoperi gura cu palma. Săptămâna trecută, primise 
un SMS de la A., în timp ce stătea în faţa oglinzii de toaletă. in el 
scria: Persoana care a asasinat-o pe Ali e chiar în fața ta, şi 
imediat după ce-l citise, Melissa îşi făcuse apariţia în prag, ca s-o 
anunţe că reportera de la Philadelphia Sentinel o aştepta jos. 
Deci şi Melissa se aflase în faţa lui Spencer, ca şi propria-i 
reflexie din oglindă. 

Când Wilden le strânse mâinile lui lan şi Melissei şi se ridică să 
plece, Spencer urcă în grabă şi fără zgomot restul treptelor, cu 
mintea ca un vârtej. Cu o zi înainte de dispariţia ei, Ali zisese: 
„Ştiţi ce, fetelor? Cred că asta o să fie vara lui Ali.” Păruse atât 
de sigură de afirmaţia ei, atât de încrezătoare în faptul că 
lucrurile vor decurge aşa cum îşi dorea! Dar chiar dacă Ali putea 
să le terorizeze pe ele patru, silindu-le să facă tot ce le spunea 
ea, nimeni, absolut nimeni, nu putea să joace astfel de jocuri 
psihologice cu sora lui Spencer. Pentru că, până la urmă, Melissa 
câştiga. Intotdeauna! 


15 


GHICI CINE S-A ÎNTOOORS? 


Miercuri dimineaţă devreme, mama lui Emily conducea în tăcere 
automobilul familiei - ieşi din parcarea staţiei de autobuz 
Greyhound din Philadelphia şi porni pe Autostrada 76, în 
momentul de vârf al dimineţii, trecând pe lângă încântătoarele 
case terasate de lângă Schuylkill River şi îndreptându-se direct 
către Spitalul Memorial din Rosewood. Chiar dacă Emily avea o 
nevoie acută de a face un duş după chinuitoarea ei călătorie de 
zece ore cu autobuzul, voia neapărat să vadă ce mai făcea 
Hanna. 

Până să ajungă la spital, Emily începu să-şi facă griji la gândul 
că ar fi comis o gravă eroare. Işi sunase părinţii înainte de a se 
urca în autobuz, la zece seara, spunându-le că-i văzuse la 
televizor, că ea era bine şi că urma să se întoarcă acasă. Părinţii 
ei păruseră că se bucură... însă tocmai atunci bateria telefonului 
se terminase, aşa că nu aflase nimic sigur. De când se suise în 
maşină, singurul lucru pe care-l auzise de la mama ei fusese 
„Eşti bine?”. lar după ce Emily îi răspunsese că da, doamna 
Fields o informase că Hanna se trezise, după care amuţise. 

Mama lui Emily pătrunse sub copertina intrării principale a 
spitalului şi opri motorul. Scoase un lung oftat de tristeţe şi-şi 
lăsă, pentru scurt timp, capul pe volan. 

— Mă sperie de moarte să conduc prin Philly, mărturisi ea. 

Emily îşi privi cu atenţie mama, cu părul ei sur şi aspru, cu 
puloverul verde smarald şi preţiosul colier de perle pe care-l 
purta absolut în fiecare zi, cam ca personajul Marge din The 
Simpsons. Dintr-odată, îşi dădu seama că n-o văzuse niciodată 
conducând mai departe de Philadelphia. Şi că mama ei fusese 
întotdeauna îngrozită de intersecţii, chiar şi când nu veneau alte 
maşini. 

— Mulţumesc pentru că m-ai luat, îi zise, aproape şoptit. 

Doamna Fields o studie concentrată, cu buzele tremurându-i. 


— Am fost foarte îngrijoraţi pentru tine. Gândul că te-am putut 
pierde pentru totdeauna ne-a determinat să regândim anumite 
lucruri. N-a fost drept să te trimitem la Helen, aşa cum am făcut 
noi. Emily, poate că nu acceptăm întru totul hotărârile pe care le- 
ai luat în legătură cu... cu viaţa ta, dar vom încerca să ne 
împăcăm cu ele cum putem mai bine. Asta spune şi doctorul 
Phil”. Tatăl tău şi cu mine i-am citit cărţile. 

Pe geamul maşinii, Emily văzu afară un cuplu tânăr cu un 
cărucior Silver Cross, îndreptându-se către un Porsche Cayenne. 
Doi medici de culoare, atrăgători, având douăzeci şi ceva de ani, 
se îmbrânceau reciproc în glumă. Emily inspiră aerul cu miros de 
caprifoi; observă peste drum un magazin Wawa. Era, categoric, 
în Rosewood. Nu aterizase forţat în viaţa vreunei alte fete. 

— OK, rosti ea, gâtuită de emoție. Simţea mâncărimi în tot 
corpul, mai ales în palme. Păi... mulţumesc. Asta mă face într- 
adevăr fericită. 

Doamna Fields îşi vâri mâna în geantă şi scoase de-acolo o 
pungă de plastic Barnes&Noble, pe care i-o întinse lui Emily. 

— E pentru tine. 

înăuntru era un DVD cu Finding Nemo. Emily îşi ridică privirea, 
nedumerită. 

— Ellen DeGeneres e vocea peştişorului nostim, îi explică 
mama lui Emily pe un ton care sugera „cum de nu ştii?”. Ne-am 
gândit că poate o să-ţi placă de ea. 

Dintr-odată, Emily înţelese. Ellen DeGeneres era o înotătoare 
lesbiană, exact ca Emily. 

— Mersi, zise, strângând DVD-ul la piept, neobişnuit de 
emoţionată. 

Cobori împleticindu-se din maşină şi se duse spre uşa 
automată de la intrarea în spital, cuprinsă de ameţeală. In timp 
ce trecea de recepţie, de cafenea şi de magazinul cu bunuri de 
lux, cuvintele mamei ei îi pătrunseră, încetul cu încetul, în minte. 
Familia ei o acceptase? se întrebă dacă n-ar trebui s-o sune pe 
Maya şi s-o anunţe că s-a întors. Dar ce-ar putea să-i spună? Am 
venit acasă! Părinții mei sunt mişto acum! Putem să ieşim 
împreună! | se părea atât de aiurea. 

7 Phil Calvin Megraw, cunoscut ca Dr. Phil, personalitate a televiziunii 


americane, gazda unui popular show menit să le ofere telespectatorilor sfaturi 
din experienţa sa profesională de fost psiholog. 


Salonul Hannei era la etajul al cincilea. Când Emily deschise 
uşa, Aria şi Spencer erau deja lângă pat, cu cafele Veni de la 
Starbucks în mână. Un şir de cusături negre, şerpuind, ieşea în 
evidenţă pe bărbia Hannei, iar pe un braţ avea ditamai ghipsul. 
Lângă patul ei era un enorm buchet de flori şi întreaga încăpere 
mirosea a ulei de rozmarin pentru aromoterapie. 

— Salut, Hanna, zise Emily, închizând încet uşa. Ce mai faci? 

Hanna oftă, aproape sâcâită. 

— Şi tu ai venit să mă întrebi despre A.? 

Emily privi spre Aria, apoi spre Spencer, care tot trăgea 
nervoasă, de marginea paharului ei de carton. | se părea ciudat 
să le vadă împreună pe Aria şi pe Spencer: ce, Aria nu bănuia că 
Spencer fusese cea care o omorâse pe Ali? Inălţă din sprânceană 
spre Aria, tocmai ca s-o întrebe aşa ceva, însă Aria scutură din 
cap şi mimă fi explic eu mai târziu. 

Emily îşi întoarse privirea spre Hanna. 

— Păi, eu am vrut să văd cum te mai simţi, dar... mada... 
începu ea. 

— Las-o baltă, o întrerupse Hanna, cu aroganță, răsucindu-şi o 
şuviţă de păr în jurul degetului. Nu-mi aduc aminte ce s-a 
întâmplat. Aşa că putem la fel de bine să discutăm despre orice 
altceva. 

Vocea îi tremura de durere. 

Emily făcu un pas înapoi. li aruncă Ariei o privire imploratoare, 
întrebând-o din ochi: Chiar nu-şi aminteşte? Aria clătină din cap 
în semn că nu. 

— Hanna, dacă noi nu continuăm să-ţi punem întrebări, tu n-o 
să-ţi mai aminteşti niciodată, insistă Spencer. Ai primit un SMS? 
Un bileţel? Sau poate că A. ţi-a pus ceva în buzunar? 

Hanna o privi încruntată pe Spencer, cu buzele crispate. 

— Ai descoperit ceva în timpul petrecerii Monei sau după? O 
încurajă Aria. Are vreo legătură cu asta? 

— Poate că A. ţi-a spus ceva incriminant, îşi dădu cu părerea 
Spencer. Sau poate ai văzut cine era persoana de la volanul SUV- 
ului care te-a lovit? 

— Nu vreţi să terminaţi odată? strigă Hanna, şi lacrimile îi 
apărură la colţurile ochilor. Doctorul mi-a zis că hărţuiala asta nu- 
mi face bine la recuperare. 

După câteva secunde, îşi plimbă degetele peste pătura ei din 


caşmir moale şi trase aer adânc în piept. 

— Dacă voi aţi putea să vă întoarceţi în timp, imediat înainte 
de moartea lui Ali, credeţi c-aţi putea s-o împiedicaţi? 

Emily privi în jur. Prietenele ei păreau la fel de buimăcite ca şi 
ea de întrebare. 

— Păi, sigur, murmură încet Aria. 

— Normal, zise şi Emily. 

— Şi încă aţi vrea s-o faceţi? le îmboldi Hanna. Ne-am mai 
dori-o cu adevărat pe Ali în preajma noastră? Acum, când ştim că 
ne-a ascuns secretul cu Toby şi că se vedea cu lan pe la spatele 
nostru? Acum, că ne-am mai maturizat un pic şi ne-am dat 
seama că Ali era, în esenţă, o javră? 

— Sigur că aş vrea-o înapoi, replică Emily, pe un ton tăios. 

Dar când privi iarăşi în jur, văzu că prietenele ei se uitau fix în 
podea şi nu spuneau nimic. 

— Păi, e clar că n-aş vrea să moară, bâigui într-un final 
Spencer. 

Aria făcu un semn de încuviinţare şi se apucă să-şi cojească 
oja purpurie de pe unghii. 

Hanna îşi înfăşurase o eşarfă Hermes peste o parte din ghips, 
în ceea ce Emily îşi imagina că ar fi o tentativă de a-i da un 
aspect ceva mai drăguţ. Restul ghipsului, remarcă Emily, era plin 
de semnături. Toată lumea din Rosewood semnase deja: era un 
autograf lăbărţat din partea lui Noel Kahn; unul mai îngrijit de la 
sora lui Spencer, Melissa; unul cu scris colţuros de la domnul 
Jennings, profesorul de matematică al Hannei. Cineva scrisese pe 
ghips doar cuvântul PUPICI!, punctul din semnul exclamării fiind 
înlocuit de o faţă zâmbitoare. Emily îşi trecu degetele peste 
cuvântul acela, de parcă ar fi fost în Braille. 

După câteva minute în care niciuna dintre ele nu mai spuse 
mare lucru, Aria, Emily şi Spencer ieşiră posomorâte din 
încăpere. Rămaseră tăcute până când ajunseră în faţa lifturilor. 

— De unde-or fi apărut toate chestiile alea pe care le-a zis 
despre Ali? întrebă Emily în şoaptă. 

— Hanna a avut un vis cu Ali în timp ce era în comă, îi 
răspunse Spencer, ridicând din umeri şi apăsând pe butonul de 
coborâre al ascensorului. 

— Trebuie s-o facem pe Hanna să-şi amintească, zise Aria. Ea 
ştie cine e A. 


Era de-abia ora opt dimineaţa când ieşiră din clădire şi 
ajunseră în parcare. În timp ce o ambulanţă gonea pe lângă ele, 
telefonul mobil al lui Spencer începu să cânte Anotimpurile de 
Vivaldi. Se căută prin buzunar, enervată. 

— Cine-ar putea să mă sune dimineaţa atât de devreme? 

Atunci, piui şi telefonul Ariei. Apoi, şi al lui Emily. 

Un vânt rece se abătu peste cele trei fete. Steagurile cu 
emblema spitalului, prinse de copertina de la intrarea principală, 
se umflară în bătaia lui. 

— Nu se poate, suspină Spencer. 

Emily aruncă o privire, ca să vadă subiectul mesajului. Pe 
ecran scria PUPICI!, exact ca pe ghipsul Hannei. 


V-a fost dor de mine, afurisitelor? Nu mai scormoniţi după 
răspunsuri, dacă nu vreți să vă şterg şi vouă memoria. - A. 


16 
O NOUĂ VICTIMĂ 


În acea după-amiază de miercuri, Spencer aştepta, în patio-ul 
descoperit de la Country Club, să înceapă, împreună cu Mona 
Vanderwaal, planificarea balului mascat de întâmpinare pentru 
Hanna. Răsfoia absentă eseul de la economie avansați, 
nominalizat la Orhideea de Aur. Când furase eseul din arsenalul 
de lucrări vechi, din liceu, al Melissei, Spencer nu înţelesese nici 
jumătate din el... şi nici acum nu înţelegea mai mult. Dar, din 
moment ce membrii juriului de la Orhideea de Aur urmau s-o 
pună pe jăratic vineri, la micul dejun, hotărâse să-l înveţe cuvânt 
cu cuvânt. Cât de greu putea să fie? Mereu învățase pe de rost 
monologuri întregi pentru trupa de teatru. Şi, în plus, spera că 
asta ar ajuta-o să-şi abată gândurile de la A. 

Inchise ochii şi recită în gând, perfect, primele paragrafe. Apoi, 
îşi imagină vestimentația pe care o va alege pentru interviul ei 
de la Orhideea de Aur: categoric, ceva de la Cahis sau Chanel, 
poate şi cu o pereche de ochelari cu rame transparente şi alură 
academică. Poate că-şi va lua şi exemplarul din Philadelphia 
Sentinel cu articolul despre ea şi-l va lăsa să se vadă doar puţin 
de tot din geantă. Atunci, cei care se ocupau de interviu aveau 
să-l vadă şi să-şi zică în sinea lor: Mă; să fie, deja a apărut pe 
prima pagină a unui ziar important! 

— Salut, o auzi pe Mona Vanderwaal, de deasupra ei - purta o 
rochie verde oliv drăguță şi cizme negre înalte. Pe umărul drept îi 
atârna o geantă purpurie supradimensionată, iar în mână ţinea 
un cocktail Jamba Juice. Am venit prea devreme? o întrebă Mona. 

— Nu, chiar la fix. 

Spencer îşi mută cărţile pe scaunul de vizavi de ea şi vâri în 
geantă eseul Melissei. Atinse în treacăt telefonul mobil. Se 
împotrivi din răsputeri tentaţiei masochiste de a-l scoate şi de a 
reciti mesajul de la A.: Wu ma; săpa după răspunsuri. După toate 
cele întâmplate, după trei zile de tăcere, A. Tot reintrase în 
vieţile lor. Spencer îşi dorea cu disperare să discute cu Wilden 


despre asta, dar o îngrozea gândul la ce-ar putea face A, dac-ar 
afla. 

— Eşti bine? se interesă Mona, aşezându-se şi privind-o fix pe 
Spencer, cu îngrijorare. 

— Sigur, răspunse Spencer, agitând paiul în paharul de coca- 
cola dietetică gol şi străduindu-se să-şi alunge din minte tot ce 
era legat de A. Doar că vineri am un interviu pentru un concurs 
de eseuri, îi explică ea. La New York. Aşa că mă cam trec fiori. 

Mona zâmbi. 

— Aşa e, chestia aia cu Orhideea de Aur, nu? Toată lumea 
vorbeşte despre asta. 

Spencer îşi lăsă capul în jos, cu o sfială prefăcută. Adora să-şi 
audă numele rostit în anunţurile matinale de la şcoală cu 
excepţia cazurilor în care trebuia să le citească ea însăşi, atunci, 
i se părea pur şi simplu lăudăroşenie. Işi examina cu atenţie 
colega. Mona chiar făcuse o treabă extraordinară transformându- 
se din penibila pasionată de scutere Razor într-o fabuloasă divă, 
însă Spencer nu reuşise s-o privească niciodată altfel decât ca pe 
una dintre numeroasele fete pe care Ali adora să le tachineze. 
Era, poate, prima ocazie când discuta cu ea între patru ochi. 

Mona îşi înclină capul într-o parte. 

— M-am întâlnit cu sora ta în faţa casei voastre, azi dimineaţă, 
când am plecat la şcoală. Mi-a zis că ţi-a apărut fotografia în 
ziarul de duminică. 

— Ţi-a spus Melissa aşa ceva? se miră Spencer, făcând ochii 
mari şi simțind un val de stânjeneală. 

Işi aminti de expresia temătoare care-i apăruse pe faţa 
Melissei ieri, când o întrebase Wilden ce făcuse în seara 
dispariţiei lui Ali. De ce s-o teme Melissa? Ce-o ascunde Melissa? 

Mona clipi nedumerită. 

— Mda. De ce? Nu-i adevărat? 

— Ba da, e adevărat, răspunse Spencer, clătinând încet din 
cap. Doar mă surprinde că Melissa a spus ceva drăguţ despre 
mine, atâta tot. 

— Cum adică? întrebă Mona. 

— Nu suntem chiar cele mai bune prietene, o lămuri Spencer, 
aruncând priviri furişe prin patio-ul clubului, năpădită de o 
senzaţie că Melissa era acolo, ascultând. In fine, reluă ea. Apropo 
de petrecere. Am vorbit adineauri cu managerul clubului şi totul 


e pregătit pentru vineri. 

— Perfect, o aprobă Mona, scoțând din geantă un teanc de 
cartonaşe şi împingându-le spre ea. Astea sunt invitaţiile la care 
m-am gândit. Sunt în formă de mască, vezi? Dar pe partea din 
faţă au o folie, aşa că, dacă le priveşti, te vezi în ele. 

Spencer îşi privi imaginea uşor înceţoşată de pe invitaţie. Avea 
tenul curat, strălucitor, iar nou-refăcutele şuviţe alb-gălbui îi 
luminau faţa. 

Mona îşi răsfoi agenda de buzunar Gucci, consultându-şi 
însemnările. 

— Mă mai gândesc, zise ea, că dacă vrem ca Hanna să aibă o 
experienţă într-adevăr specială, s-o aducem în salon făcându-i o 
intrare grandioasă, în stil de prinţesă. Aş zice s-o poarte patru 
tipi sexy, cu busturile goale, pe un piedestal cu baldachin sau 
ceva asemănător. Am aranjat să vină mai mulţi manechini mâine 
la Hanna, ca să şi-i poată alege singură. 

— Asta-i ceva formidabil, aprecie Spencer, împreunându-şi 
mâinile peste agenda Kate Spade. Hanna e norocoasă că eşti 
prietena ei. 

Mâhnită, Mona îşi întoarse privirea spre terenul de golf şi lăsă 
să-i scape un lung suspin. 

— La cum au mers lucrurile în ultima vreme între noi două, eo 
minune că Hanna nu mă urăște. 

— Ce spui acolo? se miră Spencer. 

Auzise ceva despre o ceartă între Mona şi Hanna, la 
petrecerea de ziua Monei, însă la cât fusese de ocupată şi de 
tulburată, nu prea dăduse atenţie zvonurilor. 

Mona oftă şi-şi dădu după ureche o şuviţă de păr blond- 
alburiu. 

— Eu şi Hanna nu ne-am înţeles prea grozav, recunoscu ea. Nu 
ştiu, dar ea s-a purtat foarte ciudat. Ne obişnuiserăm să facem 
totul împreună, însă dintr-odată ea a început cu toate secretele 
alea, dându-ne peste cap planurile şi purtându-se de parcă m-ar 
uri, zise, şi lacrimi îi apărură în ochi. 

Lui Spencer i se puse un nod în gât. Cunoştea perfect 
senzaţia. Inainte să dispară, Ali se purtase la fel cu ea. 

— Işi petrecea foarte mult timp cu voi... şi asta mă făcea să fiu 
un pic geloasă, continuă Mona cu mărturisirile, urmărind cu 
degetul contururile coşului de pâine gol, rămas pe masă. Sinceră 


să fiu, am rămas perplexă când Hanna a vrut să ne împrietenim, 
într-a opta. Ea făcea parte din gaşca lui Ali şi voi eraţi o legendă. 
Mereu am avut impresia că prietenia dintre noi două e prea 
frumoasă ca să fie adevărată. Poate că mai am încă senzaţia 
asta, din când în când. 

Spencer o privi fix. Era incredibil cât de mult semăna prietenia 
dintre Mona şi Hanna cu cea dintre ea şi Ali. Spencer fusese, şi 
ea, uluită când Ali o alesese să facă parte din cercul ei intim. 

— Păi, Hanna a tot stat cu noi din cauză că am avut de-a face 
cu anumite... probleme, îi zise ea. Dar sunt sigură că ar fi 
preferat să fie cu tine. 

Mona îşi muşcă buza. 

— M-am purtat îngrozitor cu ea. Am crezut că încearcă să-mi 
dea papucii, aşa că doar... am trecut la defensivă. Dar când a 
lovit-o maşina... şi când mi-am dat seama că putea să moară... a 
fost cumplit. E cea mai bună prietenă a mea, de atâţia ani, zise, 
acoperindu-şi faţa cu palmele. Nu vreau decât să uit toate astea. 
Nu vreau decât ca lucrurile să revină la normal. 

Talismanele agăţate de brăţara Tiffany a Monei scoaseră un 
clinchet drăguţ. Mona strânse din buze, ca şi cum ar fi fost pe 
cale să izbucnească în plâns. Spencer se simţi brusc vinovată 
pentru vremurile în care obişnuiau s-o tachineze pe Mona. Ali îşi 
bătea joc de tenul ei, zicând că parc-ar fi de tapir, ba chiar şi de 
înălţimea ei: Ali susţinea mereu că Mona era suficient de scundă 
ca să fie versiunea feminină a lui Mini Me, din Austin Powers. Ali 
mai pretindea că Mona avea celulită pe burtă: o văzuse 
schimbându-se în vestiarul de la Country Club şi aproape că-i 
venise să vomite de cât era de urâtă. Spencer n-o crezuse, aşa 
că odată, când Ali îşi petrecea noaptea acasă la Spencer, se 
furişaseră până la casa Monei, aflată ceva mai încolo pe stradă, 
şi-o spionaseră în timp ce dansa pe clipurile de la MTV, în biroul 
ei. „Sper să i se ridice bluza”, îi şoptise Ali. „Şi-atunci, o s-o vezi 
în toată urâţenia ei.” 

Bluza rămăsese la locul ei. Mona dansase în continuare, cu 
frenezie, aşa cum mai dansa şi Spencer când credea că nu o 
vede nimeni. Deodată, Ali ciocănise în geam. Mona se făcuse 
roşie la faţă şi ieşise fuga din cameră. 

— Sunt convinsă că totul o să fie bine între tine şi Hanna, îi 
zise Spencer cu blândeţe Monei, punându-i o mână pe braţ. Şi 


ultimul lucru pe care trebuie să-l faci e să te învinuieşti singură. 

— Aşa sper, îi răspunse Mona, cu un zâmbet vulnerabil. Mersi 
că m-ai ascultat. 

Le întrerupse chelneriţa, care veni să pună pe masa nota de 
plată. Spencer semnă plătind din contul tatălui ei pentru cele 
două coca-cola dietetice. Rămase surprinsă când văzu că se 
făcuse aproape ora cinci. Se ridică tristă, fiindcă n-ar fi vrut ca 
discuţia dintre ele să se încheie. Când mai vorbise ea cu cineva 
despre un subiect real? 

— Intârzii la repetiţii, zise, oftând lung, stresată. 

Mona o examină din ochi câteva clipe, după care aruncă o 
privire prin salon. 

— De fapt, poate că nu ţi-ai dori să pleci încă, îi zise, arătându- 
i cu capul spre uşile duble din sticlă, în timp ce culoarea îi 
revenea în obraji. Tipul de colo tocmai a pus ochii pe tine. 

Spencer privi peste umăr. Doi băieţi de vârsta studenţiei în 
tricouri polo Lacoste, stăteau la o masă din colţ, bând câte un 
Bombay Sapphire şi apă minerală. 

— Care dintre ei? se interesă, în şoaptă. 

— Domnul manechin de la Hugo Boss, o informă Mona 
arătându-i spre tipul brunet cu maxilare pătrăţoase. O expresie 
vicleană îi apăru pe faţă. Vrei să-l faci să-şi iasă din minţi? îi 
propuse ea lui Spencer. 

— Cum? întrebă Spencer. 

— Să-l „străfulgeri”, şopti Mona, făcând semn cu bărbia spre 
fusta lui Spencer, care-şi lăsă mâinile în poală, ruşinată. 

— O să fim date afară! 

— Ba nu, îi răspunse Mona, cu un zâmbet de cunoscătoare. 
Pun pariu c-o să-ţi mai alunge din stresul legat de Orhideea de 
Aur. E ca un tratament instant la spa. 

Spencer stătu câteva clipe să se gândească. 

— O fac, dac-o faci şi tu. 

Mona încuviinţă, ridicându-se. 

— La trei. 

Spencer se ridică şi ea. Mona tuşi încet, ca să le atragă 
atenţia. Capetele ambelor băieţi se răsuciră. Mona începu să 
numere. 

— Unu... doi... 

— Trei! ţipă Spencer. 


Îşi ridicară repede fustele, Spencer dezvăluindu-şi pantalonaşii 
băieţeşti Eres, din mătase verde, iar Mona arătându-şi chiloţii 
sexy, din dantelă neagră: categoric nu de genul celor purtaţi de o 
fată care adoră scuterele marca Razor. Nu-şi ţinură fustele 
ridicate decât pentru o clipă, însă fu îndeajuns. Tipul brunet din 
colţ împroşcă masa cu berea din gură. Manechinul de la Hugo 
Boss păru gata să leşine. Spencer şi Mona îşi lăsară fustele să 
cadă la loc, hohotind de râs. 

— Mama mă-sii, chicoti Mona, cu pieptul tresăltându-i. A fost 
formidabil. 

Lui Spencer, inima continua să-i bată cu mare viteză în piept. 
Amândoi băieţii se holbau încă la ele, cu gurile căscate. 

— Crezi c-o mai fi văzut şi altcineva? întrebă ea în şoaptă. 

— Cui naiba îi pasă? Ce, doar nu ne-or da pe noi afară de-aici? 

Obrajii lui Spencer se încinseră, flatată fiind de faptul că Mona 
o considera şi pe ea la fel de irezistibilă. 

— Acum chiar am întârziat, murmură ea. Dar a meritat. 

— Normal că da, zise Mona, trimiţându-i o bezea. Promite-mi 
c-o s-o mai facem şi altă dată. 

Spencer încuviinţă şi-i trimise înapoi bezeaua, după care se 
zori să traverseze principalul salon al restaurantului. Se simţea 
mult mai bine decât în ultimele zile. Cu ajutorul Monei, reuşise să 
mai uite de A., de Orhideea de Aur, ca şi de Melissa, timp de trei 
minute încheiate. 

Dar, în timp ce mergea prin parcarea clubului, simţi o mână 
prinzând-o de braţ. 

— Stai puţin. 

Când se întoarse, Spencer o văzu pe Mona, răsucindu-şi 
agitată  colierul cu diamante de la gât. Expresia ei se 
transformase din veselă obrăznicie în ceva mult mai prudent şi 
nesigur. 

— Ştiu că eşti în mare întârziere, rosti Mona, repezit, şi nu 
vreau să te deranjez, dar mi se tot întâmplă ceva şi chiar am 
nevoie să discut cu cineva despre asta. Ştiu că nu ne cunoaştem 
prea bine, dar cu Hanna nu pot să vorbesc... are şi aşa destule 
probleme. lar oricine altcineva ar împrăştia vorba prin toată 
şcoala. 

Spencer se cocoţă pe marginea unui vas mare din ceramică, 
pentru flori, şi făcu o figură îngrijorată. 


— Ce este? 


Mona privi în jur, precaută, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că 
nu erau prin preajmă amatori de golf înveşmântaţi în straie Ralph 
Lauren. 

— Tot primesc... SMS-uri, mărturisi ea, în şoaptă. 

Pentru o clipă, Spencer avu impresia că nu aude bine. 

— Ce-ai spus? 

— SMS-uri, repetă Mona. N-am primit decât două, dar nu sunt 
semnate cu adevărat, aşa că nu ştiu de la cine ar putea să fie. 
Spun tot felul... tot felul de lucruri oribile despre mine, zise ea, 
muşcându-şi buza. Şi m-au cam înfricoşat. 

O rândunică zbură pe lângă ele, aterizând pe trunchiul unui 
măr pădureţ golaş. O maşină de tuns gazonul prinse viaţă în 
depărtare. Spencer o privi pe Mona cu gura căscată. 

— Sunt de la... A.? şopti ea. 

Mona se albi la faţă atât de tare, încât până şi pistruii îi 
dispărură. 

— De unde ştii? 

— Pentru că... zise Spencer, trăgând aer în piept. 

Nu era adevărat! Nu putea să fie adevărat! 

— ...pentru că Hanna şi cu mine... şi Aria, şi Emily... toate 
primim astfel de mesaje. 


17 


PISICILE ŞTIU SĂ SE BATĂ STRAŞNIC, 
NU-I AŞA? 


Miercuri dimineață, exact când Hanna se întorcea de pe o parte 
pe cealaltă în patul ei de spital - din câte auzise, dacă stăteai 
prea mult într-o singură poziţie, puteai să faci răni, ceea ce era 
chiar mai neplăcut decât acneea -, auzi o bătaie în uşă. Aproape 
că nici n-ar fi vrut să răspundă. Se cam săturase de toate 
vizitatoarele ei băgăreţe, şi mai ales de Spencer, Aria şi Emily. 

— Fiţi gata de petrecereee! zbieră cineva. 

Patru băieţi se strecurară înăuntru: Noel Kahn, Mason Byers, 
fratele mai mic al Ariei, Mike, şi, surpriza surprizelor, Sean 
Ackard, fostul iubit al Hannei... şi al Ariei, din câte se părea. 

— Salut, băieţi, zise Hanna, ridicând pătura de caşmir de 
culoarea ovăzului, pe care i-o adusese Mona de-acasă, astfel 
încât să-şi acopere jumătatea inferioară a feţei, lăsându-şi doar 
ochii la vedere. 

Câteva clipe mai târziu, sosi şi Lucas Beattie, aducând cu el un 
buchet mare de flori. 

Noel îi aruncă o privire lui Lucas, după care-şi dădu ochii peste 
cap. 

— Supracompensaţie pentru ceva? 

— Hm? se miră Lucas, căruia aproape nici nu i se mai vedea 
faţa din cauza buchetului. 

Hanna nu înţelegea de ce o vizita mereu Lucas. Sigur, 
fuseseră prieteni pentru un minut săptămâna trecută, când 
Lucas o luase la o plimbare în balonul cu aer cald al tatălui său şi 
o lăsase să-şi verse toate necazurile. Hanna ştia cât de mult îi 
plăcea lui de ea - în timpul călătoriei cu balonul, aproape că-i 
dăruise inima lui -, însă după ce primise cu poşta rochia de curte 
din partea Monei, Hanna îşi amintea limpede că-i trimisese lui 
Lucas un mesaj urâcios, confirmându-i că ea nu era de nasul lui. 


Se gândi dacă să-i amintească asta şi acum, numai că... Lucas îi 
fusese destul de util. Se dusese la Sephora şi-i cumpărase 
Hannei o grămadă de mărunţişuri pentru machiaj, îi citea cuvânt 
cu cuvânt din Teen Vogue şi se dădea bine pe lângă doctori, 
convingându-i să-i permită să pulverizeze prin cameră uleiuri 
Bliss pentru aromoterapie, exact cum îl rugase Hanna. li cam 
plăcea să-l aibă prin preajmă. Dacă ea n-ar fi fost atât de 
populară şi de fabuloasă, el probabil c-ar fi putut să-i fie un iubit 
straşnic. Era fără îndoială, destul de drăguţ... mult mai drăguţ 
decât Sean chiar. 

Hanna îl privi acum pe Sean. Stătea ţeapăn pe un scaun din 
plastic pentru vizitatori, uitându-se pe furiş la numeroasele cărţi 
de vizită cu urări de însănătoşire pentru Hanna. S-o viziteze pe 
Hanna la spital era ceva atât de caracteristic pentru el! Ar fi vrut 
să-l întrebe de ce se despărţise de Aria, dar, dintr-odată, îşi dădu 
seama că n-o interesa. 

Noel o privi curios. 

— Ce-i cu... vălul ăsta? 

— Aşa mi-au zis doctorii să stau, răspunse Hanna, strângându- 
şi şi mai mult pătura în jurul nasului. Ca să... cum să zic, să ţin la 
distanţă microbii. Şi, în plus, voi să vă concentrați mai mult 
asupra ochilor mei frumoşi. 

— Şi, cum e să fii în comă? se interesă Noel, cocoţându-se pe 
marginea patului Hannei şi turtind o broască ţestoasă din pluş pe 
care i-o aduseseră ieri unchiul şi mătuşa ei. A fost, ca să zic aşa, 
ca atunci când iei LSD? 

— Acum îţi dau şi marijuana ca tratament? întrebă Mike, plin 
de speranţă, cu ochii lui albaştri sclipind. Pun pariu că 
aprovizionarea spitalului e super. 

— Noo, pun pariu că-i dau calmante, zise Mason, ai cărui 
părinţi erau doctori, aşa că întotdeauna făcea paradă de 
cunoştinţele lui medicale. Pacienţii din spitale, adăugă el, sunt 
foarte bine trataţi. 

— Asistentele sunt sexy? bolborosi Mike. Se dezbracă pentru 
tine? 

— Tu eşti goală sub astea? întrebă şi Noel. Lasă-ne să 
aruncăm un ochi! 

— Băieți! exclamă Lucas, pe un ton îngrozit. 

Băieţii îşi întoarseră privirile spre el şi-şi dădură ochii peste 


cap... cu excepţia lui Sean, care părea la fel de stânjenit ca şi 
Lucas. Sean probabil că făcea încă parte din Clubul Virginilor, îşi 
zise Hanna, zâmbind cu superioritate. 

— Nu-i nimic, ciripi ea. Mă descurc. 

De fapt, era reconfortant să-i aibă aici pe băieţi, inclusiv 
comentariile lor nepotrivite. Toţi ceilalţi vizitatori fuseseră al 
naibii de serioşi. În timp ce băieţii se adunară în jurul ei, să 
semneze pe ghips, Hanna îşi aminti de ceva şi se ridică în capul 
oaselor. 

— Auziţi, veniţi şi voi la petrecerea mea de vineri, da? Spencer 
şi Mona pun totul la cale, deci sunt convinsă c-o să fie super. 

— N-aş vrea s-o ratez, răspunse Noel, întorcându-şi capul spre 
Mason şi Mike, care priveau afară pe fereastră şi pălăvrăgeau 
despre ce membre şi-ar fractura dacă ar sări de la etajul al 
cincilea, unde se afla salonul Hannei. Dar care-i faza între tine şi 
Mona, în definitiv? se interesă Noel. 

— Nu-i nimic, zise Hanna, tresărind. De ce? 

Noel îşi puse capacul la stilou. 

— Voi două v-aţi încăierat ca pisicile la petrecerea ei. Miau! 

— Da? întrebă Hanna, nedumerită. 

Lucas fu cuprins de un acces necontrolat de tuse. 

— Noel, n-a fost nicidecum încăierare! interveni Mona, intrând 
grăbită în încăpere. Trimise bezele spre Noel, Mason şi Mike, îi 
aruncă o privire glacială lui Sean şi trânti un dosar enorm la 
picioarele patului Hannei. Pe Lucas îl ignoră cu desăvârşire. N-au 
fost decât fiţe ca între cele mai bune prietene, adăugă ea. 

Noel ridică din umeri şi li se alătură celorlalţi la fereastră, 
angrenându-se într-un soi de duel al castanelor cu Mason. 

Mona îşi dădu ochii peste cap. 

— Aşadar, ascultă, Han. Tocmai am vorbit cu Spencer şi am 
alcătuit amândouă o listă cu elementele obligatorii ale petrecerii. 
Vreau să parcurg toate detaliile împreună cu tine. 

Desfăcu dosarul legat în mătase albastră. 

— Tu, desigur, ai ultimul cuvânt, înainte să vorbesc cu 
furnizorii, adăugă ea. Işi umezi degetul şi întoarse o pagină. OK, 
zise. Şervete crem sau ivorii? 

Hanna încercă să se concentreze, însă cuvintele lui Noel îi 
erau încă proaspete în minte. /ncăierare? 

— Din ce cauză ne-am certat? întrebă ea deodată. 


Mona ezită, lăsând lista în poală. 

— Serios, Han, n-a fost nimic. Ţi-aduci aminte că ne-am certat 
săptămâna trecută? In legătură cu scrisul pe cer? Cu Naomi şi 
Riley? 

Hanna încuviinţă. Mona le invitase pe Naomi Zeigler şi Riley 
Wolfe, cele mai mari rivale ale lor, să facă parte din Curtea ei 
aniversară. Hanna bănuise că fusese o răzbunare pentru faptul 
că Hanna nu ajunsese la sărbătoarea amicversării lor. 

— Ei bine, tu ai avut totală dreptate, continuă Mona. Alea două 
sunt nişte javre colosale. Nu vreau să mai avem de-a face cu ele. 
Imi pare rău că le-am permis să intre, pentru foarte puţin timp, în 
cercul nostru intim, Han. 

— Nu-i nimic, zise Hanna, cu o voce firavă, simțindu-se un pic 
uşurată. 

— Aşa, în orice caz, schimbă vorba Mona, scoțând la iveală 
două fotografii decupate din reviste. Una înfăţişa o rochie lungă 
albă, plisată, tip gogoşar, cu o rozetă din mătase la spate, iar 
cealaltă, o rochie cu un imprimeu îndrăzneţ, care se oprea destul 
de sus, pe coapse. la zi, rochie cuviincioasă de la Phillip Lim sau 
una mini, cochetă, de la Nieves Lavi? 

— Nieves Lavi, răspunse Hanna. Are decolteul în formă de 
barcă şi e scurtă, aşa că o să ai picioarele cam expuse, dar o să 
distragă atenţia de la clavicule şi de la faţă, zise, trăgându-şi din 
nou pătura până la ochi. 

— Fiindcă veni vorba, replică voioasă Mona, uite ce ţi-am 
adus! 

— Căută prin enorma ei geantă Cynthia Rowley, de culoarea 
untului, şi scoase de-acolo o delicată mască de porțelan. Infăţişa 
o fată drăguță, cu pomeţi proeminenţi, buze frumoase, ţuguiate, 
şi un nas care în mod categoric s-ar fi aflat pe lista celor mai 
dorite în cabinetul unui chirurg estetician. Era atât de frumoasă 
şi de complexă, încât părea aproape reală. 

— Exact măştile astea au fost folosite în spectacolul de haute 
couture de anul trecut al casei Dior, murmură Mona. Mama 
cunoaşte pe cineva de la serviciul pentru relaţii cu publicul al 
filialei din New York a casei Dior, şi ne-au adus-o cu maşina azi- 
dimineaţă de acolo. 

— O, Dumnezeule, se minună Hanna, întinzând mâna şi 
pipăind marginea măştii. Era ca o combinaţie între o piele 


delicată, ca de bebeluş, şi satin. 

Mona ridică masca în dreptul feţei Hannei, care era încă 
învelită pe jumătate de pătură. 

— O să-ţi ascundă toate vânătăile. O să fii cea mai superbă 
fată de la petrecere. 

— Hanna e deja superbă, se amestecă Lucas, întorcându-se 
dinspre aparatura medicală. Chiar şi fără mască. 

Mona strâmbă din nas, de parcă Lucas tocmai i-ar fi spus că 
vrea să-i ia temperatura înfigându-i termometrul în fund. 

— A, Lucas, zise, pe un ton glacial. Nu te-am observat şi pe 
tine aici. 

— Dar am fost aici tot timpul, îi atrase atenţia, cu acreală 
Lucas. 

Cei doi se priviră chiorâş. Hanna observă în ochii Monei ceva 
învecinat cu teama. Dar, cât ai clipi, expresia aceea dispăru. 

Mona sprijini masca Hannei de vaza cu flori, aşezând-o astfel 
încât să pară că priveşte spre ea. 

— Asta o să fie petrecerea anului, Han. Abia aştept. 

Şi, cu asta, Mona îi trimise o bezea şi ieşi din salon în paşi de 
dans. Noel, Mason, Sean şi Mike o urmară, anunţând-o pe Hanna 
că se vor întoarce a doua zi şi că ar face bine să împartă cu ei 
ceva marijuana din cea primită ca tratament. Rămase doar 
Lucas, rezemându-se de peretele opus, lângă un liniştitor afiş în 
stilul lui Monet, înfăţişând un câmp de păpădii. 

— İl ştii pe polițistul ăla, pe Wilden, începu Lucas. Mi-a pus 
câteva întrebări despre accident, în timp ce aşteptam să te 
trezeşti din comă, acum vreo două zile, o informă el, pe un ton 
liniştit, aşezându-se pe scaunul portocaliu de lângă patul Hannei. 
De genul, dacă te-am văzut în noaptea în care s-a întâmplat. 
Dacă te comportai bizar sau dacă erai îngrijorată. Suna de parcă 
el ar crede că n-a fost un accident. 

Lucas înghiţi în sec şi-şi ridică privirea spre Hanna. 

— Nu crezi c-ar putea să fie aceeaşi persoană care-ţi trimite 
mesajele alea ciudate? 

Hanna ţâşni în capul oaselor. Uitase că-i povestise lui Lucas 
despre A., când fuseseră împreună în balonul cu aer cald. Inima 
începu să-i bată cu putere. 

— Spune-mi că nu i-ai zis nimic despre asta lui Wilden. 

— Normal că nu, o linişti Lucas. Doar că... sunt îngrijorat 


pentru tine. E de-a dreptul înfricoşător faptul că te-a /ovit cineva 
cu maşina, atât. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, îl întrerupse Hanna, 
încrucişându-şi braţele la piept. Şi, te rog, te rog, nu sufla o 
vorbă despre asta faţă de Wilden. Bine? 

— Bine, confirmă Lucas. Sigur că da. 

— Bun, se răsti Hanna. 

Sorbi prelung din paharul cu apă de pe noptieră. Ori de câte 
ori îndrăznea să se gândească la adevăr - că A. o /ovise - mintea 
parcă i se închidea, refuzând s-o lase să pătrundă mai departe. 

— Aşa. Nu ţi se pare drăguţ că Mona dă o petrecere pentru 
mine? întrebă Hanna, într-o încercare ostentativă de a schimba 
subiectul. A fost o prietenă minunată. Toată lumea îmi spune. 

Lucas începu să-şi facă de lucru cu butoanele ceasului lui Nike. 

— Nu sunt convins c-ar fi bine să ai încredere în ea, murmură. 

Hanna îşi încreţi fruntea. 

— Ce tot spui acolo? 

Lucas ezită timp de câteva lungi secunde. 

— Haide, insistă Hanna, sâcâită. Ce e? 

Lucas se întinse şi-i trase în jos pătura Hannei, lăsându-i faţa 
descoperită. Apoi, îi cuprinse obrajii în palme şi o sărută. Buzele 
lui Lucas erau moi şi calde, şi se potriveau perfect cu ale ei. 
Hanna simţi furnicături pe şira spinării. 

Când Lucas se desprinse, se priviră fix timp de şapte lungi bip- 
uri ale aparatului EKG al Hannei, respirând anevoie. Hanna era 
convinsă că expresia de pe faţa ei era una de pură uluire. 

— lţi aminteşti? o întrebă Lucas, cu ochii mari. 

Hanna se încruntă. 

— Să-mi amintesc... ce? 

Lucas o privi fix, îndelung, ochii scânteindu-i. Şi apoi se 
întoarse cu spatele. 

— Ar trebui... ar trebui să plec, bălmăji el stângaci şi se repezi 
afară din încăpere. 

Hanna rămase cu privirea pierdută după el şi buzele învineţite 
încă arzându-i după sărut. Ce-o mai fi fost şi asta? 


18 


ŞI ACUM, V-O PREZENTĂM PE 
JESSICA MONTGOMERY, AFLATĂ 
PENTRU 
PRIMA OARĂ ÎN ROSEWOOD 


În aceeaşi după-amiază, Aria stătea în fața clădirii artelor din 
Hollis, privind un grup de tineri care exersa capoeira pe gazon. 
Aria nu înțelesese niciodată capoeira. Fratele ei i-o descrisese cel 
mai bine, spunându-i că nu arăta atât ca un dans brazilian de 
luptă, cât mai degrabă ca unul în care oamenii încearcă să-şi 
miroasă reciproc fundurile sau să facă pipi unii pe alţii, aşa cum 
fac câinii. 

Simţi o mână rece şi subţire pe umăr. 

— Ai venit în campus pentru cursul de artă? îi şopti o voce la 
ureche. 

Aria încremeni. 

— Meredith! 

Astăzi, Meredith se îmbrăcase cu un sacou verde în dunguliţe 
şi cu blugi rupţi, şi avea un rucsac verde, milităresc, atârnat de 
umăr. După felul în care o privea, Aria se simţi ca o furnică 
minusculă sub o lupă în formă de Meredith. 

— Ai ales arta iraţională, nu? o întrebă Meredith. Şi, după ce 
Aria făcu, amorţită, un semn de încuviinţare, Meredith se uită la 
ceas. Ai face bine să urci, o sfătui ea. Incepe în cinci minute. 

Aria se simţi prinsă în capcană. Se gândise să renunţe de tot la 
curs: ultimul lucru pe care şi-l dorea era să-şi petreacă două ore 
împreună cu Jenna Cavanaugh. Doar faptul e o văzuse alaltăieri îi 
readucea în memorie tot felul de amintiri incomode. Insă Aria 
ştia că Meredith i-ar transmite totul lui Byron, iar Byron i-ar ţine o 
predică despre cât de nepoliticos este să arunci la gunoi darul 
caritabil al lui Meredith. Aria îşi puse pe umeri puloverul roz. 


— Mă conduci până sus? o întrebă, pe un ton răstit. 

Meredith păru surprinsă. 

— Sinceră să fiu... nu pot. Trebuie să plec, am ceva de făcut. 
Ceva... important. 

Aria îşi dădu ochii peste cap. Ea nu vorbise serios, însă privirea 
lui Meredith tot fugea într-o parte şi-n alta, ca şi cum ea ar fi 
ascuns un secret foarte important. Un gând oribil îi trecu Ariei 
prin minte: dacă avea de făcut ceva legat de căsătorie? Chiar 
dacă Aria n-ar fi vrut deloc, dar deloc, să şi-i imagineze pe 
Meredith şi pe tatăl ei stând în faţa unui altar dintr-o biserică şi 
repetându-şi jurămintele, imaginea aceasta oribilă tot îi răsări în 
minte. 

Fără să-şi ia la revedere, Aria porni spre clădire şi urcă treptele 
două câte două. Când ajunse sus, Sabrina tocmai se pregătea să- 
şi înceapă dădăceala, dându-le indicaţii tuturor artiştilor să-şi 
găsească fiecare locul. Era ca un mare joc de-a „păsărică, mută- 
ţi cuibul” pe muzică, iar după ce agitația trecu, Aria tot fără 
scaun rămase. Nu mai era decât o masă liberă... lângă fata cu 
baston alb şi un masiv golden retriever pe post de călăuză. 
Evident. 

Avu impresia că ochii Jennei o urmăresc în timp ce lipăia cu 
papucii ei chinezeşti cu talpa subţire pe podeaua de lemn, 
ducându-se la locul ei. Câinele fetei scheună amical în timp ce 
trecu pe lângă el. Astăzi, Jenna era îmbrăcată cu o bluză neagră 
decoltată, o bucată din sutienul de dantelă neagră ivindu-se de 
dedesubt. Dac-ar fi fost acolo Mike, probabil c-ar fi adorat-o pe 
Jenna, fiindcă putea să se holbeze la sânii ei fără ca ea să ştie 
măcar. Când se aşeză, Jenna îşi înclină capul spre ea. 

— Cum te cheamă? 

— Aăă... Jessica, răspunse repede Aria, înainte să se poată 
abtine să mintă. 

Aruncă o privire spre Sabrina, aflată în faţa sălii; în jumătate 
din cazuri, profesorii de artă, mai ales de la cursurile 
complementare, nu se sinchiseau să înveţe numele cursanților, 
iar ea nu putea decât să spere că Meredith nu-i spusese Sabrinei 
să fie cu ochii pe ea la ore. 

— Eu sunt Jenna, îi zise şi-i întinse mâna, iar Aria i-o strânse. 

Pe urmă, Aria îi întoarse spatele în grabă, întrebându-se cum 
Dumnezeu va reuşi să treacă prin tot restul cursurilor. O nouă 


amintire cu Jenna îi venise în minte de dimineaţă, în timpul 
micului dejun luat în ciudata bucătărie a lui Meredith, probabil 
stârnită de ameninţătorii pitici de deasupra frigiderului. Ali, Aria 
şi celelalte obişnuiau s-o numească Jenna Zăpada, după Albă-ca- 
Zăpada din filmul lui Disney. Odată când clasa lor fusese la 
livada Longwood, la cules de mere, Ali propusese să-i dea Jennei 
un măr pe care în prealabil să-l înmoaie în toaleta murdară a 
femeilor, exact cum împărăteasa cea Rea din film îi dăduse 
Albei-ca-Zăpada un măr otrăvit. 

Ali propusese ca Aria să-i dea mărul Jennei: ea întotdeauna le 
punea pe celelalte să scoată castanele din foc cu mâinile lor. 
„Mărul acesta e unul special”, îi spusese Aria Jennei, întinzându-i 
fructul şi ascultând cum chicoteşte Ali în spatele ei. „Fermierul 
mi-a spus că e din pomul cu cele mai dulci mere. Şi eu vreau să 
ţi-l dăruiesc ţie.” Jenna fusese nespus de surprinsă şi de mişcată. 
Dar, imediat cum luă o muşcătură mare, zemoasă, Ali trâmbiţă: 
„Ai mâncat un măr pe care s-a făcut pipi! lţi miroase gura a 
toaletă!” Jenna se oprise din mestecat şi lăsase bucata de măr 
să-i cadă din gură. 

Aria îşi alungă amintirea din minte şi remarcă un teanc de 
picturi la marginea mesei de lucru a Jennei. Erau portrete de 
oameni, toate realizate în culori vibrante şi cu tuşe energice. 

— Tu le-ai pictat? o întrebă. 

— Chestiile de pe masa mea? replică Jenna, lăsându-şi mâinile 
în poală. Mda. l-am povestit Sabrinei despre lucrările mele şi a 
vrut să le vadă. Poate c-o să le expună într-o galerie de-a ei. 

Aria strânse pumnii. Oare putea ziua aceasta să fie şi mai rea 
de-atât? Cum naiba de ajunsese Jenna să expună într-o galerie 
de artă? Şi cum Dumnezeu ştia ea să picteze, când nu putea să 
vadă? 

Stând în faţa clasei, Sabrina le ceru cursanților să ia câte o 
pungă de faină, fâşii de ziare şi o găleată goală. Jenna încercă să 
şi le adune singură, dar până la urmă Sabrina fu cea care i le 
aduse. Aria remarcă felul în care toţi cursanţii o priveau pe Jenna 
cu coada ochiului, temându-se că, dacă ar examina-o prea făţiş, 
i-ar putea mustra cineva. 

După ce se întoarseră toţi la pupitrele lor, Sabrina îşi drese 
glasul. 

— Bine. Data trecută, am discutat despre cum putem să 


vedem prin intermediul atingerilor. Astăzi o să facem ceva 
asemănător, confecţionând măşti cu chipurile altora. Cu toţii 
purtăm măşti, într-un fel sau altul, nu-i aşa? Cu toţii ne prefacem. 
Ceea ce s-ar putea să descoperiţi, când vă veţi privi mulajul feţei, 
este că nu arătaţi în realitate absolut deloc aşa cum credeaţi. 

— Am mai făcut asta, îi şopti Jenna la ureche Ariei. E amuzant. 
Vrei să lucrăm împreună? |ţi arăt eu cum trebuie să procedezi. 

Aria ar fi preferat să se arunce pe fereastra studioului, dar se 
pomeni făcând semne de încuviinţare, şi abia apoi, dându-şi 
seama de faptul că Jenna nu putea să-i vadă semnele, răspunse: 

— Sigur că da. 

— ţi fac eu întâi, se oferi Jenna. 

Dar, când se întoarse, ceva îi piui în buzunarul blugilor. Scoase 
de-acolo un telefon LG subţire, cu tastatură pliabilă, şi i-l întinse 
Ariei, de parcă ar fi ştiut că se holbează la ea. 

— Are tastatură cu activare vocală, îi explică, aşa că, în sfârşit, 
pot să le trimit şi eu SMS-uri altora. 

— Şi nu te temi c-o să-l umpli de făină? o întrebă Ana 

— Se spală. Ţin atât de mult la el, încât îl iau cu mine peste 
tot. 

Aria tăie fâşiile de ziar şi pentru Jenna, fiindcă nu prea avea 
încredere că poate să mânuiască foarfeca. 

— Şi, tu la ce şcoală mergi? o întrebă Jenna. 

— Hm, la Rosewood High, răspunse Aria, dând numele şcolii 
de stat din localitate. 

— Fain, exclamă Jenna. Şi ăsta e primul tău curs de artă? 

Aria încremeni. Urmase cursuri de artă încă dinainte de a 
învăţa să citească, dar era obligată acum să-şi înghită mândria. 
Doar nu era Aria: era Jessica. Cine-o mai fi fost şi Jessica. 

— E un mare salt pentru mine. De obicei, mă pricep mai mult 
la sporturi, ca de exemplu la hochei pe iarbă. 

Jenna îşi turnă apă în găleată. 

— Pe ce post joci? 

— Hm, pe toate, bâigui Aria. 

Odată, Ali încercase s-o înveţe cum se joacă hocheiul pe iarbă, 
dar oprise lecţia după vreo cinci minute, deoarece zicea că Aria 
aleargă precum o gorilă gravidă. Aria se întrebă de ce Dumnezeu 
invocase tocmai profilul unei fete tipice pentru Rosewood - exact 
genul de fată cu care se străduia din răsputeri să nu semene - ca 


alter-ego al ei. 

— Ei bine, e frumos că vrei să încerci ceva nou, murmură 
Jenna, amestecând făina cu apa. Singura dată când fetele care 
jucau hochei pe iarbă la fosta mea şcoală au încercat ceva noua 
fost când şi-au încercat şansele cu un oarecare nou designer 
despre care citiseră în Vogue, povesti ea, pufnind sarcastic. 

— Fetele jucau hochei pe iarbă în şcoala ta din Philly? scăpă 
Aria, gândindu-se la şcoala pentru nevăzători la care o 
trimiseseră părinţii pe Jenna. 

Jenna îşi îndreptă spinarea. 

— Hm... nu. Dar de unde ştii că am fost la o şcoală din Philly? 

Aria se ciupi de podul palmei. Ce-avea să-i mai spună acum; 
că-i oferise un măr otrăvit cu lichidele din toaletă într-a şasea? 
Că fusese oarecum implicată în moartea fratelui ei vitreg, în 
urmă cu câteva săptămâni? Că o orbise şi-i distrusese viaţa? 

— A fost doar o presupunere, zise. 

— Ei, eu mă refeream la fosta mea şcoală de dinainte. De fapt 
e pe-aici. Ai auzit de Rosewood Day? O ştii? 

— Am auzit de ea, bâigui Aria. 

— O să mă întorc la anul acolo, o informă Jenna, înmuind o 
fâşie de ziar în amestecul de apă cu făină. Dar nu ştiu cu ce 
sentiment să mă duc. Totul, în şcoala aia, e atât de perfect! Dacă 
nu te pricepi la ceea ce trebuie, nu însemni nimic. 

Clătină din cap. 

— Scuză-mă. Sunt convinsă că nici n-ai idee despre ce vorbesc 
eu. 

— Ba da! Sunt întru totul de acord! protestă Aria. 

Ea însăşi n-ar fi putut să-şi exprime gândurile într-un mod atât 
de succint. O senzaţie sâcâitoare începu s-o împungă. 

Jenna era frumoasă: înaltă, graţioasă, calmă şi cu simţ artistic. 
De fapt, cu adevărat artistic: dacă ea chiar avea să se întoarcă la 
Rosewood Day, Aria probabil că n-ar mai fi fost artista numărul 
unu a şcolii. Cine ştie ce-ar fi putut să devină Jenna, dacă nu s-ar 
fi petrecut accidentul. Dintr-odată, dorinţa de a-i mărturisi Jennei 
cine era în realitate şi cât de mult regreta ceea ce făcuse deveni 
atât de copleşitoare, încât Aria avu nevoie să-şi adune întreaga 
energie ca să-şi poată ţine gura închisă. 

Jenna se apropie de ea. Mirosea a glazură pentru brioşe. 

— Nu te mişca, o povăţui Jenna, în timp ce-i găsea capul şi 


începea să-i aştearnă fâşiile cleioase pe faţă. Acum, erau umede 
şi reci, însă foarte curând urmau să se întărească peste 
contururile feţei ei. Şi, crezi că o să-ţi foloseşti masca la ceva? o 
întrebă Jenna. Pentru Halloween, să zicem? 

— O prietenă de-a mea dă un bal mascat, îi răspunse Aria şi 
imediat se întrebă dacă nu cumva trăda din nou prea multe 
informaţii. Probabil c-o s-o port acolo, adăugă. 

— Grozav, susură Jenna. Eu o s-o iau pe-a mea cu mine la 
Veneţia. Părinţii mei mă duc luna viitoare acolo, şi am auzit că e 
capitala mondială a măştilor. 

— Ador Veneţia, chiţăi Aria. Am fost de patru ori cu familia. 

— Uau, exclamă Jenna, aşternând fâşii de ziar pe fruntea Ariei. 
De patru ori? înseamnă că ai o familie căreia îi place să călătoriţi 
împreună. 

— Mă rog, îi plăcea, o corectă Aria, străduindu-se să-şi 
menţină faţa imobilă pentru Jenna. 

— Cum adică „îi plăcea”? se interesă Jenna, începând să-i 
acopere Ariei şi obrajii. 

Aria zvâcni: fâşiile de ziar începeau să se întărească şi-i 
produceau mâncărimi. Asta putea să i-o spună Jennei, nu? Doar 
nu era probabil ca Jenna să ştie ceva despre familia ei. 

— Păi, părinţii mei sunt... nu ştiu. Pe cale să divorţeze, cred. 
Tata are o nouă iubită, o fată care predă cursuri de artă la Hollis. 
Şi acum eu locuiesc cu ei. Ea mă urăşte. 

— Şi tu o urăşti? o întrebă Jenna. A 

— De-a binelea, răspunse Aria. li distruge viaţa tatii. II pune să 
ia vitamine şi să facă yoga. Şi e convinsă că ea suferă de gripă 
stomacală, cu toate că mie mi se pare sănătoasă tun. 

Îşi muşcă zdravăn obrazul pe dinăuntru. Îşi dorea ca 
presupusa gripă stomacală a lui Meredith s-o omoare cât mai 
repede. Aşa, nu va mai fi obligată să-şi petreacă următoarele 
câteva luni încercând să găsească modalităţi prin care să 
împiedice căsătoria lui Byron cu Meredith. 

— Ei bine, măcar ţine la el, comentă Jenna, după care se opri 
şi schiţă un zâmbet. Simt că te încrunţi, dar să ştii că toate 
familiile au probleme. A mea, în mod sigur, are. 

Aria se strădui să nu mai facă vreo mişcare facială care să mai 
trădeze şi altceva. 

— Dar poate c-ar trebui să-i dai o şansă iubitei lui, continuă 


Jenna. Măcar e artistă, nu? 

Aria simţi o greutate în stomac. Nu mai reuşi să-şi controleze 
muşchii din jurul gurii. 

— De unde ştii că e artistă? 


Jenna se opri, şi o parte din făina vâscoasă din mână căzu pe 
podeaua zgâriată din lemn. 

— Păi, adineauri mi-ai spus, nu? 

Aria simţi că ameţeşte. li spusese? Jenna îi mai turti câteva 
fâşii de ziar pe obraji. Şi, în timp ce trecea de la obraji la bărbie, 
apoi la frunte, şi apoi la nas, Aria îşi dădu seama de ceva: dacă 
Jenna era capabilă s-o simtă când se încruntă, probabil că poate 
să deducă şi alte lucruri după faţa ei. Poate chiar era în măsură 
să simtă cum arată Aria. Tocmai atunci când îşi ridică privirea, pe 
chipul Jennei se aşternu o expresie de uimire, de stinghereală, ca 
şi cum şi-ar fi dat şi ea seama de acelaşi lucru. 

Atmosfera din încăpere i se păru deodată umedă şi fierbinte. 

— Trebuie să... 

Aria începu să bâjbâie în jurul punctului ei de lucru, gata să 
cadă peste găleata ei mare şi nefolosită cu apă. 

— Unde te duci? o strigă Jenna. 

Aria nu avea nevoie decât să iasă de-acolo pentru câteva 
minute. Dar, în timp ce se împleticea spre uşă, iar masca o 
strângea şi-i absorbea faţa, Treo-ul Ariei scoase un semnal. Îşi 
vâri mâna în geantă după el, atentă să nu-i umple tastatura de 
faină. Avea un mesaj nou. 


E rău să fii în întuneric, hm? Închipuie-ţi cum trebuie să se 
simtă orbii! Dacă-i spui CUIVA ce-am făcut, te las şi pe tine în 
întuneric, pentru totdeauna. Muah! - A. 

Aria îşi întoarse privirea spre Jenna. Stătea la masa ei de lucru, 
fâţâindu-şi telefonul mobil, nepăsându-i de toată făina de pe 
mâinile ei. Un nou piuit al propriului telefon o făcu să tresară. Işi 
cobori din nou privirea spre ecran. Primise un nou mesaj. 


P, S Viitoarea ta mămică vitregă are o identitate secretă, la fel 
ca tine! Vrei să vezi cu ochii tăi? Du-te mâine la Hooters. - A. 


19 


MINȚILE CURIOASE VOR SĂ ŞTIE 


Joi dimineaţă, în timp ce Emily ieşea dintr-o cabină de baie a 
vestiarului sălii de sport, îmbrăcată cu regulamentarul tricou alb 
de la Rosewood Day, un hanorac cu glugă şi pantaloni scurţi 
pentru sport, albastru-purpurii, din sistemul de amplificare al 
şcolii se auzi strident un anunţ. 

— Salutare tuturor! strigă o voce băieţească voioasă, mult 
prea entuziastă. Sunt Andrew Campbell, preşedintele clasei 
voastre, şi vreau doar să vă reamintesc că petrecerea de 
revenire a Hannei Marin are loc mâine-seară, la Country Club-ul 
din Rosewood! Vă rog să veniţi şi să vă luaţi măştile: este un bal 
mascat! Şi, de asemenea, vreau să-i urăm cu toţii lui Spencer 
Hastings foarte mult noroc: diseară pleacă la New York, pentru 
interviul ei final de la Orhideea de Aur! Toate cele bune, 
Spencer! 

Mai multe fete din vestiar mormăiră. Mereu exista cel puţin un 
anunţ referitor la Spencer. Lui Emily i se păru ciudat, totuşi că 
Spencer nu pomenise despre excursia ei la Orhideea de Aur ieri, 
la spital, când fuseseră s-o viziteze pe Hanna. De obicei, 
sporovăia excesiv despre realizările ei. 

După ce trecu de giganticul decupaj din carton înfăţişând 
rechinul, mascota celor de la Rosewood, şi intră în sala de sport, 
Emily auzi fluierături şi aplauze, ca şi cum tocmai ar fi ajuns la o 
petrecere-surpriză dată în onoarea ei. 

— S-a întors fata noastră preferată! chiui Mike Montgomery, 
aflat sub panoul de baschet. Şi parcă toţi băieţii din anul întâi de 
la orele mixte de sport ale lui Emily se adunaseră în spatele lui. 
la zi, o întrebă el, ai fost într-o vacanţă erotică, nu? 

— Ce? 

Emily îşi plimbă privirea de colo-colo. Mike vorbea cam tare. 

— Ştii tu, o îmboldi Mike, cu chipul lui mic şi delicat aproape 
oglindindu-l pe-al Ariei. In Thailanda, sau mai ştiu eu unde, 


adăugă el, cu un zâmbet visător pe faţă. 

— Am fost în lowa, replică Emily, strâmbând din nas. 

— Aha, exclamă Mike, arătând derutat. Ei bine, şi-n lowa e 
super. Sunt o grămadă de lăptărese pe-acolo, este? 

Şi clipi ştrengăreşte din ochi, cu un aer de cunoscător, de 
parcă lăptăresele ar fi fost echivalate instantaneu cu pornografia. 

Emily era tentată să-i spună ceva urâcios, însă nu făcu decât 
să ridice din umeri. Era destul de convinsă că Mike n-o tachina 
din răutate. Ceilalţi vlăjgani boboci o priveau cu gurile căscate, 
ca şi cum Emily ar fi fost Angelina Jolie, iar Mike ar fi avut curajul 
să-i ceară adresa de e-mail. 

Domnul Draznowsky, profesorul lor de sport, suflă în fluier. 
Toţi elevii se aşezară pe podeaua sălii de sport cu picioarele 
încrucişate, pe echipe, ceea ce practic însemna, în limbajul 
sportiv, pe rânduri. Domnul Draznowsky îi luă prin rotaţie şi-i 
trecu prin mai multe exerciţii pentru mobilitate, după care toată 
lumea ieşi în şir spre terenurile de tenis. In timp ce-şi alegea o 
rachetă Wilson din dulapul cu echipament, Emily auzi o şoaptă în 
spatele ei. 

— Pssst! 

Maya stătea lângă o cutie cu mingi Bosu, cercuri magice 
pentru Pilates şi alte echipamente de care se foloseau fetele 
obsedate de exerciții fizice în orele lor libere. 

— Bună, rosti cu glas piţigăiat, cu chipul colorându-se într-un 
trandafiriu strălucitor de plăcere. 

Emily se apropie şovăitoare de braţele deschise ale Mayei 
inspirându-i familiarul miros de gumă cu aromă de banane. 

— Ce cauţi aici? icni ea. 

— Am chiulit de la algebră ca să te caut, şopti Maya, arătându- 
i un ecuson de acces pe culoare, din lemn, cioplit în formă de pi, 
cu ornamente. Când te-ai întors? Ce s-a întâmplat? Ai revenit 
pentru totdeauna? 

Emily ezită. Ajunsese în Rosewood de o zi întreagă, însă ieri 
totul se petrecuse ca prin ceaţă: vizita ei la spital, apoi mesajul 
lui A., pe urmă orele de şcoală şi antrenamentul de înot şi timpul 
petrecut cu părinţii ei... încă nu găsise momentul ca să stea de 
vorbă şi cu Maya. O observase o dată pe coridoare, ea însă se 
repezise într-o sală goală de clasă şi aşteptase până când Maya 
trecuse mai departe. N-ar fi putut explica însă de ce. Doar nu se 


ascundea de Maya sau altceva asemănător. 

— N-am revenit de prea mult timp, izbuti să-i răspundă. Şi m- 
am întors pentru totdeauna. Aşa sper. 

Uşa care dădea spre terenurile de tenis se trânti cu zgomot. 
Emily privi cu jind spre ieşire. Până ajungea şi ea afară, toată 
lumea din clasa ei îşi va fi ales deja partenerul pentru tenis. Ei 
nu-i mai rămânea decât să schimbe mingi cu domnul 
Draznowsky, care, fiind şi profesor de educaţie medicală, găsea o 
deosebită plăcere în a le ţine elevilor predici ad-hoc pe tema 
contracepţiei. Deodată, Emily clipi apăsat, ca şi cum s-ar fi trezit 
brusc dintr-un vis. Care era problema? De ce-i mai păsa ei deo 
tâmpită de oră de sport, când o avea pe Maya în faţă? 

Se întoarse din nou spre ea. 

— Părinţii mei s-au răsucit cu o sută optzeci de grade. Au fost 
atât de îngrijoraţi că mi s-ar fi putut întâmpla ceva, după ce am 
plecat de la ferma unchiului şi mătuşii mele, încât s-au hotărât să 
mă accepte aşa cum sunt. 

Maya făcu ochii mari. 

— E minunat! exclamă, luând-o de mâini pe Emily. Şi, ce ţi s-a 
întâmplat la unchiul şi mătuşa ta? Au fost răi cu tine? 

— Cam aşa ceva, răspunse Emily, închizând ochii şi 
imaginându-şi chipurile severe ale lui Helene şi Allen. 

Apoi, îi veni în minte imaginea ei, în contradansul cu Trista, la 
petrecere. Trista îi spusese lui Emily că, dacă ea era un dans, 
atunci ar fi fost dansul scoţian din Virginia. Poate c-ar trebui să-i 
mărturisească Mayei ce se întâmplase Trista... dar, în definitiv, 
ce se întâmplase cu Trista? Nimic, de fapt. Era mai bine să uite 
totul, şi gata. 

— E o poveste lungă, zise, până la urmă. 

— O să trebuiască să-mi povesteşti toate amănuntele mai 
târziu, dacă tot putem să fim împreună în public, zise Maya, 
ţopăind de bucurie, după care aruncă o privire spre enormul ceas 
de pe tabela de marcaj. Probabil c-ar fi cazul să mă duc înapoi, 
rosti în şoaptă. Putem să ne întâlnim diseară? 

Emily şovăi, dându-şi seama de faptul că era prima oară când 
putea să spună da fără să mai fie nevoită să se furişeze pe la 
spatele părinţilor. Abia apoi îşi aminti. 

— Nu pot. Cinez în oraş cu ai mei, îi răspunse. 

Maya se întristă. 


— Atunci, mâine? Am putea să mergem împreună la 
petrecerea Hannei. 

— S-sigur, se bâlbâi Emily. Ar fi grozav. 

— ŞI... a! Am o surpriză uriaşă pentru tine, adăuga Maya, 
ţopăind când pe un picior, când pe celălalt. Îl mai ştii pe Scott 
Chin, fotograful anuarului? E în clasă cu mine la istorie şi mi-a 
spus că noi două am fost votate ca perechea anului! Nu-i drăguţ? 

— Perechea anului? repetă Emily, simţindu-şi gura încleiată. 

Maya îi luă mâinile într-ale ei şi începu să i le legene înainte şi- 
napoi. 

— O să avem o şedinţă foto, mâine, în biroul anuarului. Nu-i 
aşa că e superb? 

— Sigur, răspunse Emily, apucându-şi tivul tricoului şi 
strângându-l în pumn. 

Maya îşi înclină capul într-o parte. 

— Eşti sigură că e OK? Nu pari prea entuziasmată. 

— Ba nu. Sunt. De-a binelea, se apără Emily. 

Dar tocmai când trăgea aer în piept, pregătindu-se să 
vorbească mai departe, telefonul mobil îi vibră în buzunarul 
hanoracului, iar ea îi simţi tremurul pe corp. Sări ca arsă şi-l 
scoase la iveală, cu inima bubuindu-i în piept. Mesaj nou, scria pe 
ecran. 

După ce apăsă pe CITEŞTE şi văzu semnătura, stomacul i se 
întoarse pe dos dintr-un cu totul alt motiv. Inchise cu un gest 
violent clapeta, fără să mai citească mesajul. 

— Ceva de bine? se interesă Maya, puţin cam băgăcioasă, 
după părerea lui Emily. 

— Nuuu, răspunse ea, strecurându-şi la loc telefonul în 
buzunar. 

Maya începu să-şi azvârle ecusonul în formă de pi dintr-o 
mână în cealaltă. O sărută la repezeală pe obraz, apoi ieşi 
ţopăind din sala de sport, cu cizmele ei înalte Frye, de culoarea 
nisipului, bocănind zgomotos pe podeaua de lemn. După ce o 
văzu trecând de colţ, Emily îşi scoase din nou telefonul, inspiră 
adânc şi privi încă o dată ecranul. 


Salut, Emily! Tocmai am aflat vestea că ai PLECAT! Chiar o să- 


mi lipseşti! Unde locuieşti în PA?? Dac-ar fi să fii un personaj 
istoric celebru din Philadelphia, cine-ai fi? Eu aş fi tipul de pe 
cutia de cereale Quaker Oats... Se pune şi el, nu? 

Poate o să vin în vizită la tine cândva! xxx, Trista 


Sistemul centralizat de încălzire al sălii de sport porni cu un 
ţăcănit. Emily închise clapeta telefonului şi, după câteva secunde 
de şovăială, îl stinse de tot. Acum câţiva ani, imediat înainte ca 
Emily s-o sărute pe Maya, în căsuţa din copac a fostei case 
DiLaurentis, Ali îi destăinuise că se vedea în taină cu un tip mai 
în vârstă decât ea. Nu-i spusese niciodată cum se numea, însă 
Emily ştia acum că se referise la lan Thomas. Ali o apucase de 
mâini, plină de neastâmpărul emoţiei. „De fiecare dată când mă 
gândesc la el”, îi mărturisise, leşinată de plăcere, „stomacul îmi 
tresaltă ca şi cum aş fi în montagnes russes. Să fii îndrăgostită e 
cea mai frumoasă senzaţie din lume.” 

Emily îşi închise fermoarul hanoracului până la gât. Se gândi 
că şi ea era îndrăgostită, dar cu certitudine asta n-o făcea să se 
simtă ca în montagnes russes. În interiorul casei distracţiilor, da - 
cam cu aşa ceva semăna mai degrabă a surprize pândind la 
fiecare colţ şi fără ca ea să aibă absolut nici o idee cu privire la 
ce avea să urmeze. 


8 Abrevierea oficială pentru statul Pennsylvania. 


20 


NU EXISTĂ SECRETE ÎNTRE PRIETENE 


Joi după-amiază, Hanna se uita în oglinda camerei de machiaj de 
la parter. Işi tamponă cusăturile din bărbie cu un pic de fond de 
ten şi tresări. De ce trebuiau să doară atât de tare copcile? Şi de 
ce a trebuit ca doctorul Geist să-i coasă faţa cu aţă neagră, ca de 
Frankenstein? N-ar fi putut să folosească o culoare drăguță, 
apropiată de cea a pielii? 

işi luă telefonul BlackBerry nou-nouţ şi stătu pe gânduri. 
Aparatul o aştepta pe masa din bucătărie când o adusese tatăl ei 
acasă de la spital, astăzi, ceva mai devreme. Pe cutia lui era un 
cartonaş pe care scria: BUN-VENIT ACASA! CU DRAG, MAMA. 
Acum, că Hanna nu mai era în pragul morţii, mama ei se 
întorsese la obişnuitul program de lucru aproape nonstop, la 
afacerile obişnuite. 

Hanna oftă, apoi formă numărul de pe spatele sticluţei cu fond 
de ten. 

— Bună ziua, aici linia pentru relaţii cu clienţii a lui Bobbi 
Even! ciripi o voce veselă în difuzor. 

— Sunt Hanna Marin, rosti cu o voce energică Hanna, 
încercând să-şi canalizeze talentul intern de Anna Wintour’. Aş 
putea s-o angajez pe Bobbi pentru o şedinţă de machiaj? 

Fata de la relaţiile cu clienţii ezită. 

— Va trebui să discutaţi cu agentul pentru programări al lui 
Bobbi, pentru aşa ceva. Dar cred că e foarte ocupată. 

— Oricum, puteţi să-mi daţi numărul agentului ei? 

— Nu cred că am permisiunea să... 

— Ba sigur c-o aveţi, gânguri Hanna. N-o să spun nimănui de 
unde-l am. 

După mai multe ezitări, fata o puse pe Hanna să aştepte puţin, 
după care altcineva intră pe fir şi-i dădu un număr de telefon cu 
prefixul 212. Şi-l scrise cu rujul pe oglinda din baie şi închise, 


? Redactor-şef la revista americană Vogue, începând din anul 1965 


simțindu-se nesigură pe ea. Pe de-o parte, era super că încă 
putea să-i împingă pe alţii să facă tot ce-şi dorea. Numai divele, 
reginele şcolii, erau capabile de aşa ceva. Pe de altă parte, dacă 
nici măcar Bobbi nu putea să dreagă chipul catastrofal al 
Hannei? 

Se auzi soneria de la intrare. Hanna îşi mai aplică fond de ten 
peste cusături şi porni spre vestibul. Probabil că era Mona, venită 
s-o ajute la selecţia modelelor masculine pentru petrecerea ei. li 
spusese Hannei că vrea să-i angajeze tipii cei mai fierbinţi cu 
putinţă. 

Hanna se opri în antreu, lângă uriaşul vas din ceramică 
japoneză raku al mamei sale. Ce-o fi vrut să spună Lucas ieri la 
spital, când afirmase că Hanna n-ar trebui să aibă încredere în 
Mona? Şi, mai mult decât atât, ce-o fi fost cu sărutul acela? 
Hanna nu prea se mai gândise la altceva, de când se întâmplase. 
Se aşteptase să-l vadă pe Lucas la spital azi-dimineaţă, 
întâmpinând-o cu reviste şi cu o /atte de la Starbucks. Când nu-l 
văzuse acolo, se simţise... dezamăgită. lar după-amiază, după ce 
o adusese tatăl ei acasă, zăbovise pe A// My Children la televizor 
timp de trei minute încheiate, înainte de a schimba canalul. Două 
personaje din siroposul serial se sărutau cu pasiune, şi ea le 
urmărise cu ochii mari şi furnicături pe spinare, sesizând deodată 
legătura. 

Nu că i-ar fi plăcut de Lucas, sau cine ştie ce altceva. Nu făcea 
parte din stratosfera ei. Şi, doar ca să fie sigură, o întrebase 
aseară pe Mona ce părere avea despre Lucas, când îi adusese 
hainele pentru întoarcerea acasă de la spital, pe care le alesese 
din garderoba Hannei: jeanşi Seven mulaţi, o scurtă Moschino 
ecosez şi un tricou ultra-moale. Mona îi răspunsese: 

— Cine, Lucas Beattie? Un mare fraier, Han. Aşa e 
dintotdeauna. 

Aşa că asta ai vrut, asta ai primit. Gata cu Lucas. Şi n-o să-i 
spună nimănui despre sărut, în veci. 

Hanna ajunse la uşa de la intrare, remarcând felul în care 
părul blond-alburiu al Monei strălucea prin ochiurile de geam 
pictate. Fu gata să cadă pe spate când deschise şi o văzu pe 
Spencer acolo, în spatele Monei. lar Emily şi Aria tocmai veneau 
pe poteca din faţă. Hanna se întrebă dacă nu cumva, din 
greşeală, le spusese tuturor s-o viziteze la aceeaşi oră. 


— Ei, asta zic şi eu surpriză, zise ea, încordată. 

Numai că Spencer îşi făcu loc pe lângă Mona şi intră prima în 
casă. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu tine, îi zise. 

Mona, Emily şi Aria o urmară, şi fetele se strânseră pe 
canapelele caramel din piele, exact pe aceleaşi locuri pe care 
obişnuiau să stea când erau prietene apropiate: Spencer, fotoliul 
mare din piele dintr-un colţ, iar Emily şi Aria, pe canapea. Mona 
preluă locul lui Ali, pe şezlongul de lângă fereastră. Când îşi 
mijea ochii, Hanna aproape că putea s-o confunde pe Mona cu 
Ali. Strecură pe furiş o privire spre Mona să vadă dacă era 
supărată, însă Mona părea destul de... OK. 

Se aşeză şi ea pe divanul de piele. 

— Hm, trebuie să stăm de vorbă despre ce? o întrebă pe 
Spencer. 

Şi Aria şi Emily arătau puţin tulburate. 

— Am primit un nou mesaj de la A. După ce-am plecat din 
salonul tău de spital, se grăbi s-o informeze Spencer. 

— Spencer, sâsâi Hanna. Emily şi Aria rămaseră, la rândul lor, 
cu gurile căscate. De când discutau ele despre A. de faţă cu alte 
persoane? 

— E OK, zise Spencer. Mona ştie. Şi ea primeşte mesaje de la 
A. 

Hanna se simţi dintr-odată slăbită. Îşi îndreptă privirea spre 
Mona, căutând confirmarea, şi văzu că buzele Monei sunt strânse 
într-o expresie serioasă. 

— Nu se poate, şopti ea. 

— Şi tu? icni Aria. 

— Câte? bâigui Emily. 

— Două, recunoscu Mona, cu ochii pe contururile genunchilor 
ei noduroşi iţindu-se din rochia C&C California din jerseu 
portocaliu-închis. Le-am primit săptămâna asta. leri, când i-am 
spus lui Spencer despre ele, nici prin gând nu mi-a trecut că şi 
voi primeaţi aşa ceva. 

— Dar n-are logică, şopti Aria, rotindu-şi privirea spre celelalte. 
Eu crezusem că A. le trimite mesaje numai fostelor prietene ale 
lui Ali. 

— Poate că tot ce-am crezut noi a fost greşit, zise Spencer. 

Hanna simţi că i se răscoleşte stomacul. 


— V-a spus Spencer despre SUV-ul care m-a lovit? 

— Ne-a spus că a fost A. Şi că tu ştiai cine e A., îi răspunse 
Mona, albă la faţă. 

Spencer îşi încrucişă picioarele. 

— În orice caz, am primit un mesaj nou. În mod evident, A nu 
vrea ca tu să-ţi aminteşti, Hanna. lar dacă noi te mai îmboldim, 
A. o să ne lovească pe noi în continuare. 

Emily scăpă un mic scâncet. 

— E chiar înspăimântător, şopti Mona. De când se aşezase, nu 
încetase să legene din picior, lucru pe care-l făcea numai când 
era extrem de încordată. Ar trebui să mergem la poliţie, propuse 
ea apoi. 

— Poate că da, o aprobă Emily. Poliţiştii ar putea să ne ajute. E 
o treabă serioasă. 

— Nu! aproape că ţipă Aria. A. Va şti. E ca şi cum... A. Poate să 
ne vadă tot timpul. 

Emily nu mai spuse nimic şi-şi cobori privirea. Mona înghiţi în 
sec. 

— Cred că ştiu la ce te referi, Aria. Încă de când am primit 
mesajele, m-am simţit de parcă m-ar supraveghea cineva, 
mărturisi ea, privindu-le pe rând, cu ochii mari şi înfricoşaţi. Cine 
ştie? Poate că A. ne priveşte chiar acum. 

Hanna se cutremură. Aria îşi roti frenetic privirea, cercetând 
livingul aglomerat al Hannei. Emily căută din ochi în spatele 
miniaturalului pian de concert, de parcă era posibil ca A. să fie 
ghemuită într-un colţ. Şi, deodată, Sidckick-ul Monei zbârnăi, şi 
toate fetele suspinară. Când îşi scoase telefonul, Mona se albi la 
faţă. 

— O, Doamne! Altul. 

Toate se strânseră în jurul telefonului Monei. Cel mai nou 
mesaj primit era o felicitare electronică întârziată, pentru ziua ei 
de naştere. Dedesubtul unor imagini înfăţişând baloane vesele şi 
un tort alb glazurat din care Mona n-ar fi gustat niciodată în viaţa 
reală, mesajul suna astfel: 


La mulţi ani cu întârziere, Mona. Şi, când ai de gând să-i spui 
Hannei ce-ai făcut? Eu zic să aştepţi să-ți dea cadoul de ziua ta, 
şi de-abia DUPA aceea să-i spui. Poate c-o să pierzi prietenia ei, 
dar măcar o să rămâi cu darul de la ea! - A 


Hanna simţi că-i îngheaţă sângele în vene. 

— Ce-ai făcut? La ce se referă A.? 

Mona se albi şi mai mult la faţă. 

— Hanna... OK. Noi două ne-am luat la ceartă în seara 
petrecerii mele. Dar n-a fost decât ceva neimportant. Pe bune! Ar 
trebui să uităm, şi gata. 

Inima Hannei bubuia acum ca motorul unui automobil. 
Imediat, îşi simţi gura uscată. 

— N-am vrut să aduc vorba despre ceartă după accidentul tău, 
pentru că n-am considerat-o importantă, continuă Mona, cu o 
voce piţigăiată şi disperată. N-am vrut să te necăjesc. Şi m-am 
simţit groaznic pentru cearta noastră de săptămâna trecută, 
Hanna, mai ales că am crezut că te-am pierdut pentru 
totdeauna. N-am vrut decât să uit totul. Am vrut să mă revanşez 
faţă de tine cu petrecerea asta formidabilă şi... 

Se scurseră câteva momente dureroase. Instalaţia de încălzire 
se porni, făcându-le pe toate să tresară. Spencer tuşi, dregându- 
şi glasul. 

— Voi două n-ar trebui să vă certaţi, le atrase ea atenţia, cu 
blândeţe. A. doar încearcă să vă distragă atenţia de la 
identitatea cui trimite mesajele astea îngrozitoare, în primul şi-n 
primul rând. 

Mona îndreptă spre Spencer o privire recunoscătoare. Hanna 
îşi lăsă umerii în jos, simțind toţi ochii aţintiţi asupra ei. Ultimul 
lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să discute despre asta cu 
toate celelalte de faţă. Nici măcar nu era convinsă că vrea să mai 
discute vreodată despre asta. 

— Spencer are dreptate, zise. Asta face A. 

Fetele rămaseră tăcute, uitându-se fix la lampionul Boguchi, 
pătrăţos, din hârtie, de pe măsuţa de cafea. Spencer îi luă mâna 
Monei şi i-o strânse. Emily o prinse pe a Hannei. 

— Despre ce-au mai fost mesajele tale? o întrebă încet Aria pe 
Mona. 

Aceasta îşi lăsă capul între umeri. 

— Doar despre nişte chestii din trecut. 

Hanna se zbârli, concentrându-şi privirea asupra agrafei în 
formă de măcăleandru din părul Ariei. Avea ea o senzaţie că ştia 
exact cu ce o sâcâia A. pe Mona: cu perioada dinaintea celei în 
care Hanna şi Mona deveniseră prietene, când Mona era o 


penibilă de evitat. La care secret să se fi oprit cel mai mult A.? La 
vremea când Mona se ţinea după coada lui Ali, vrând doar să fie 
ca ea? Sau când Mona era calul de bătaie al glumelor tuturor? Ea 
şi Mona nu discutau niciodată despre trecut, însă uneori Hanna 
simţea că dureroasele amintiri planau prin apropiere, clocotind 
imediat sub suprafaţa prieteniei lor, ca un gheizer subteran. 

— Nu trebuie să ne spui, dacă nu vrei, se grăbi ea să-i zică 
Monei. Multe dintre mesajele noastre de la A. au fost despre 
trecut. Sunt multe lucruri pe care toate vrem să le uităm. 

li căută privirea prietenei sale, sperând că a înţeles. Mona îi 
strânse mâna. Hanna observă că purta inelul de argint cu 
turcoaz pe care i-l făcuse ea cadou la cursul de bijuterii, chiar 
dacă arăta mai degrabă ca un inel dintr-acelea grosolane 
confecţionate la Rosewood Day, pe care le purtau numai tocilarii, 
decât ca un flecuşteţ drăguţ de la Tiffany. Un mic locşor din 
inima greu încercată a Hannei se încălzi. A. avea dreptate într-o 
singură privinţă: prietenele împărțeau totul. lar acum, puteau să 
facă acelaşi lucru şi ele - şi cu Mona. 

Soneria de la intrare se făcu auzită cu trei bong- uri de 
inspiraţie asiatică. Fetele săriră ca arse. 

— Cine-o fi? şopti, temătoare, Aria. 

Mona se ridică, dându-şi pe spate părul lung şi blond. Se 
destinse, zâmbi larg şi porni, ţanţoşă, spre uşa de la intrare. 

— Ceva care-o să ne facă să uităm de problemele noastre. 

— Ce, pizza? se interesă Emily. 

— Nu, zece modele masculine de la sucursala din Philly a 
agenţiei de modeling a Wilhelminei, normal, răspunse simplu 
Mona. 

De parcă ar fi fost absurd să te gândeşti că ar putea să fie 
oricine altceva. 


21 


CUM REZOLVI O PROBLEMĂ CA 
EMILY? 


Joi seară, după ce plecă de la Hanna, Emily fu nevoită să 
ocolească mulţimea clienţilor de la King James Mall, încărcaţi de 
sacoşe şi mirosind a parfumuri scumpe. Avea întâlnire cu părinţii 
ei la All That Jazz!, restaurantul cu tematică muzicală din 
apropiere de Nordstrom. Fusese restaurantul ei preferat când era 
mai mică, şi Emily bănuia că părinţii presupuseseră că încă mai 
era. Restaurantul arăta la fel ca întotdeauna, cu o faţadă imitând 
o marchiză de pe Broadway, o gigantică statuie a Fantomei de la 
Operă lângă locul de întâmpinare a clienţilor şi fotografii ale 
starurilor de pe Broadway pe toţi pereţii. 

Emily ajunse prima, aşa că se strecură pe un scaun în faţa 
barului lung, cu tejgheaua din granit. O vreme, stătu să 
privească păpuşile de colecţie cu Mica sirenă din vitrina de lângă 
locul de primire a clienţilor. Când era mai mică, Emily îşi dorise 
să poată face schimb cu Ariel, prinţesa-sirenă; Ariel să aibă 
picioarele umane ale lui Emily, iar Emily să preia înotătoarele de 
sirenă ale lui Ariel. Işi tot pusese vechile prietene să vadă filmul, 
până când Ali decretase că era ridicol şi copilăresc şi că era cazul 
să înceteze. 

O imagine familiară îi atrase privirea spre ecranul televizorului 
de deasupra barului. Pe fundal era o reporteră blondă şi 
pieptoasă, iar într-un colţ, fotografia lui Ali din clasa a şaptea. 

— In ultimul an, părinţii lui Alison DiLaurentis au ales să 
locuiască într-un mic oraş din Pennsylvania, nu departe de 
Rosewood, până când fiul lor, Jason, îşi obținea licenţa la 
Universitatea Yale. Au dus cu toţii o viaţă liniştită... până acum. 
În vreme ce ancheta cu privire la asasinarea lui Alison scoate la 
iveală noi piste, cum se mai prezintă restul familiei? 

Pe ecran apăru o clădire impunătoare, acoperită cu iederă, iar 


dedesubt scria: NEW HAVEN, CONNECTICUT. O altă reporteră 
blondă alerga după un grup de studenţi. 

— Jason! strigă ea. Crezi că poliţia face suficiente eforturi ca 
să-l găsească pe asasinul surorii tale? 

— Ceea ce se întâmplă vă uneşte mai mult familia? strigă 
altcineva. 

Un băiat purtând şapca echipei de baseball din Philly se 
întoarse spre cameră. Emily făcu ochii mari: nu-l mai văzuse pe 
Jason DiLaurentis decât de vreo două ori după dispariţia lui Ali. 
Avea o privire rece şi dură, şi colţurile gurii lăsate în jos. 

— Nu vorbesc prea mult cu ai mei, răspunse Jason. Sunt 
tulburaţi. 

Emily îşi încolăci picioarele în jurul scaunului. Familia lui Ali... 
tulburată? Ei i se părea că familia DiLaurentis era perfectă. Tatăl 
lui Ali avea un serviciu bun, dar tot putea să vină acasă în 
weekenduri şi să stea cu copiii la grătare. Doamna DiLaurentis 
obişnuia să le ia pe Ali, pe Emily şi pe celelalte la cumpărături, şi 
să le facă prăjiturele grozave din fulgi de ovăz şi stafide. Casa lor 
era imaculată şi, ori de câte ori Emily lua cina cu familia 
DiLaurentis, se râdea copios. 

li veni în minte amintirea despre care pomenise mai devreme 
Hanna, cea din ziua dispariţiei lui Ali. După ce Ali îşi făcuse 
apariţia în patio-ul din spatele casei, Emily se scuzase că trebuie 
să meargă la baie. In timp ce trecea prin bucătărie, ocolind-o pe 
Charlotte, pisica hymalaiană a lui Ali, îl auzise pe Jason şuşotind 
cu cineva pe scară. După voce, părea supărat. 

— Ai face bine să încetezi, şuiera Jason. Ştii că le enervează. 

— Dar nu fac nimic rău nimănui, şoptise cineva, drept răspuns. 

Emily se lipise de peretele holului, zăpăcită. Cea de-a doua 
voce semăna puţin cu a lui Ali. 

— Nu vreau decât să te ajut, continuase Jason, devenind din 
ce în ce mai agitat. 

Tocmai atunci, doamna DiLaurentis apăruse pe o uşă laterală, 
dând fuga la chiuvetă să se spele pe mâini de pământ. 

— A, bună, Emily, rostise ea, voioasă. 

Emily se îndepărtase de scară. Auzise paşi urcând la etajul al 
doilea. 

Privi din nou ecranul televizorului. Prezentatorul ştirilor citea 
acum o recomandare pentru membrii Country Club-ului din 


Rosewood, deoarece hărţuitorul din Rosewood fusese descoperit 
furişându-se pe lângă terenurile clubului. Emily simţi furnicături 
în gât. Era atât de uşor să trasezi o paralelă între hărţuitorul din 
Rosewood şi A... şi Country Club? Petrecerea Hannei urma să se 
ţină acolo. Emily avusese mare grijă să nu-i pună Hannei nici un 
fel de întrebări încă de când primise ultimul mesaj de la A., însă 
tot se întreba dacă n-ar trebui să se ducă la poliţie: se ajunsese 
suficient de departe. Şi dacă A. nu numai c-o lovise pe Hanna cu 
maşina, dar o şi omorâse pe Ali, aşa cum dăduse de înţeles Aria, 
alaltăieri? Dar poate că Mona avea dreptate: A. era prin preajmă, 
urmărindu-le toate mişcările. A. va şti dacă vor spune ceva. 

Ca la un semnal, telefonul ei mobil sună. Emily sări ca arsă, 
gata să cadă de pe scaun. Avea un mesaj nou, dar, din fericire, 
nu era decât de la Trista. lar. 


Salut, Em! Ce faci în weekend? xxx, Trista 


Emily se gândi ce bine-ar fi fost dacă Rita Moreno n-ar fi cântat 
„America” atât de tare, şi dacă ea n-ar fi stat atât de aproape de 
o fotografie cu distribuţia din Cats: toate felinele o priveau 
pofticioase, ca şi cum ar fi vrut s-o întrebuinţeze pe post de stâlp 
pentru ascuţitul ghearelor. Işi plimbă degetele peste tastele 
neregulate ale telefonului Nokia. Ar fi nepoliticoasă dacă n-ar 
răspunde, nu? Aşa că tastă: Bună! Mă duc vineri la un bal mascat 
dat în cinstea unei prietene. O să fie distractiv! - Em 

Aproape imediat, Trista trimise răspunsul. O, ce tare! Mi-ar fi 
plăcut să vin şi eu! 

Și mie, tastă Emily. Pa! Şi se întrebă ce-o avea de gând Trista 
să facă, în realitate, în weekendul care urma să meargă la vreo 
altă petrecere în siloz? Să întâlnească o altă fată? 

— Emily! 

Două mâini reci ca gheaţa o prinseră de umeri. Emily se răsuci 
pe călcâie, scăpând telefonul pe podea. In spatele ei era Maya. 
lar în spatele Mayei, mama şi tatăl lui Emily, cu sora ei, Carolyn, 
şi iubitul acesteia, Topher. Toată lumea zâmbea cu gura până la 
urechi. 

— Surpriză! strigă Maya, bucuroasă. Mama ta m-a sunat azi 
după-amiază să mă întrebe dacă nu vreau să vin şi eu la cină! 

— A-a, se bâlbâi Emily. E... grozav. 


Îşi recuperă telefonul de pe podea şi-l ţinu între palme, ca şi 
cum Maya ar fi putut să vadă ce scrisese adineauri. Se simţea de 
parcă ar fi fost îndreptată spre ea lumina fierbinte şi strălucitoare 
a unui reflector. Işi privi părinţii, care se opriseră lângă o 
fotografie mare cu actorii din Mizerabi/ii dând năvală printre 
baricade. Amândoi zâmbeau emoţionaţi, comportându-se la fel 
ca atunci când îl cunoscuseră pe Ben, fostul iubit al lui Emily. 

— Masa noastră e gata, anunţă mama lui Emily. 

Maya o luă de mână pe Emily şi porniră împreună după restul 
familiei. Se aşezară toţi pe o enormă banchetă liliachie cu nuanţe 
roşietice. Un chelner efeminat, despre care Emily era destul de 
convinsă că folosea rimel, îi întrebă dacă voiau cumva 
cocktailuri. 

— Mă bucur să vă cunosc, în sfârşit, doamnă şi domnule 
Fields, zise Maya, imediat după plecarea chelnerului, zâmbindu- 
le părinţilor lui Emily. 

Mama lui Emily îi zâmbi, la rândul ei. 

— Şi noi ne bucurăm să te cunoaştem. 

In vocea ei nu era nimic altceva decât căldură. Şi tatăl lui 
Emily zâmbea. 

Maya arătă spre brăţara lui Carolyn. 

— Cât e de drăguță! Tu ai făcut-o? 

Carolyn se îmbujoră. 

— Mda. La cursul de bijuterii din anul III. 

Ochii ca lutul ars ai Mayei se făcură mari. 

— AŞ fi vrut să fac şi eu cursul, dar n-am deloc simţ cromatic. 
Totul se potriveşte atât de bine la brăţara asta! 

Carolyn îşi cobori privirea spre farfuria cu pete aurii din faţa ei. 

— Nu e chiar atât de greu, zise, însă Emily îşi dădea seama că 
era fâstâcită. 

Se angrenară într-o conversaţie lejeră, despre şcoală, despre 
hărţuitorul din Rosewood, despre accidentul suferit de Hanna, 
apoi despre California: Carolyn vru să ştie dacă Maya cunoştea 
pe cineva care avea să meargă la Stanford, facultate pe care 
urma să o frecventeze şi ea, începând de anul viitor. Topher râse 
la o poveste spusă de Maya, despre fosta ei vecină, care avea în 
casă opt papagali şi o pusese pe Maya să aibă grijă de ei. Emily îi 
privi pe rând pe toţi, iritată. Dacă Maya le era atât de agreabilă, 
atunci de ce nu-i dăduseră nici o şansă înainte? Ce însemnaseră 


toate discuţiile despre faptul că Emily trebuia să se ţină la 
distanţă de Maya? Chiar era nevoie să fugă de ei, ca să-i ia viaţa 
în serios? 

— Ah, am uitat să vă spun, zise tatăl lui Emily, în timp ce toată 
lumea era servită cu mâncărurile comandate. Am rezervat iar o 
casă la Duck pentru Ziua Recunoștinței. 

— O, minunat, zise doamna Fields, strălucind de bucurie. 
Aceeaşi casă? 

— Aceeaşi, răspunse domnul Fields, înfigându-şi furculiţa într- 
un morcov Mic. 

— Unde e Duck? se interesă Maya. 

Emily îşi brăzdă cu furculiţa piureul de cartofi din farfurie. 

— E un orăşel pe plajă, pe ţărmul Carolinei de Nord. Noi 
închiriem o casă acolo în fiecare an, de Ziua Recunoștinței. Apa e 
încă destul de caldă ca să poţi înota, dacă ai un costum de 
scafandru. 

— Poate vrea să vină şi Maya, propuse doamna Fields, 
ştergându-şi frumos gura cu un şervet. În definitiv, tu mereu 
aduci pe cineva cu tine. 

Emily rămase cu gura căscată. Mereu aducea cu ea câte un 
băiat, mai degrabă: anul trecut îl luase pe Ben. Carolyn venise cu 
Topher. 

Maya îşi apăsă pieptul cu palma. 

— Păi... da! Sună grozav! 

Emily avu impresia că falsele decoruri de pe pereţi se strâng în 
jurul ei. Se trase de gulerul bluzei, apoi se ridică. Fără vreo 
explicaţie, îşi croi drum printr-o mulţime de chelneri şi de 
chelneriţe, purtând costumele personajelor din filmul Rent. 
Bâjbâind, intră într-o cabină de toaletă, se rezemă de peretele 
placat cu mozaic şi închise ochii. 

Uşa toaletei se deschise şi Emily zări pantofii Mary Janes cu 
botul pătrat ai Mayei pe sub uşa cabinei. 

— Emily? o strigă Maya încet. 

Emily se zgâi prin crăpătura uşii metalice. Maya îşi atârnase 
de-a curmezişul pieptului geanta ei croşetată şi-şi ţinea buzele 
strânse, îngrijorată. 

— Te simţi bine? o întrebă Maya. 

— Doar un pic slăbită, bâigui Emily, trăgând stângace apa şi 
apoi ducându-se spre chiuvetă. 


Rămase cu spatele spre Maya, cu corpul rigid şi încordat. Dacă 
Maya ar fi atins-o acum, Emily era aproape sigură că ar fi 
explodat. 

Maya chiar întinse mâna, dar apoi şi-o retrase, de parcă ar fi 
simţit vibraţiile emise de Emily. 

— Nu-i aşa că a fost drăguţ din partea părinţilor tăi să mă 
invite la Duck, cu tine? O să fie foarte distractiv! 

Emily îşi turnă un morman enorm de săpun lichid în palme. 
Când mergeau la Duck, Emily şi Carolyn îşi petreceau mereu cel 
puţin trei ore pe zi în apele oceanului, făcând bodysurfing. Apoi 
urmăreau maratoane de desene animate pe Cartoon Network, se 
reîncărcau cu energie şi se aruncau din nou în apă. Ştia că Mayei 
nu i se potrivea aşa ceva. 

Se întoarse cu faţa spre ea. 

— Toate astea sunt cam... ciudate. Adică, săptămâna trecută 
părinţii mei mă urau. lar acum mă iubesc. Se străduiesc să mă 
câştige, aducându-te ca să-mi faci o surpriză la cină şi pe urmă 
invitându-te cu noi la mare... 

Maya se încruntă. 

— Şi ţi se pare ceva rău? 

— Ei bine, da, rosti Emily, fără să se gândească. Sau, nu. 
Normal că nu. j 

Nu reuşea să exprime câtuşi de puţin ceea ce gândea. Işi 
drese glasul şi-i căută privirea Mayei în oglindă. 

— Maya, dac-ai fi o bomboană, care anume ai vrea să fii? 

Maya mângâie o cutie aurie cu batistuţe aşezată pe mijlocul 
mesei pentru machiaj a toaletei. 

— Hm? 

— Adică... ai fi Mike and Ike? Laffy Taffy? Un balon de 
Snickers? Ce? 

Maya se holbă la ea. 

— Te-ai îmbătat? 

Emily o studie pe Maya în oglindă. Avea tenul strălucitor, de 
culoarea mierii. G/oss-ul de buze cu aromă de fragi sclipea. Emily 
se îndrăgostise de Maya de îndată ce-i căzuse privirea asupra ei, 
iar părinţii făceau eforturi imense ca s-o accepte pe Maya. Şi- 
atunci, care să fi fost problema ei? De ce, ori de câte ori se 
gândea că o sărută pe Maya, Emily îşi imagina c-o sărută pe 
Trista? 


Maya se rezemă cu spatele de masa pentru machiaj. 

— Emily, cred că ştiu care-i problema. 

Emily îşi îndepărtă degrabă privirea, străduindu-se să nu se 
înroşească. 

— Ba nu, nu ştii. 

Privirea Mayei se îndulci. 

— E vorba despre prietena ta Hanna, nu-i aşa? Despre 
accidentul ei? Ai fost acolo, nu? Am auzit că persoana care a 
lovit-o o tot hăituia. 

Emily scăpă din mână geanta de pânză Banana Republic, 
aceasta căzând pe podeaua de gresie cu un zgomot înfundat. 

— De unde-ai auzit aşa ceva? o întrebă, în şoaptă. 

Maya făcu un pas înapoi, descumpănită. 

— Păi... nu ştiu. Nu-mi amintesc. 

Işi miji ochii, tulburată. 

— Cu mine poţi să vorbeşti, Em. Putem să ne spunem totul 
una alteia, nu? 

Trecură trei lungi măsuri din cântecul lui Gershwin care se 
auzea în difuzoare. Emily se gândi la mesajul trimis de A., când 
ea şi celelalte trei vechi prietene ale ei se întâlniseră, săptămâna 
trecută, cu ofiţerul Wilden: Dacă pomeniti față de CINEVA ceva 
despre mine, o să vă pară rău. 

— N-o hărţuieşte nimeni pe Hanna, şopti ea. A fost un 
accident. Şi gata. 

Maya îşi plimbă mâinile pe contururile chiuvetei de ceramică. 

— Cred c-o să mă întorc la masă acum. Te... te aştept acolo. 

leşi încet, cu spatele, din toaletă. Emily auzi închizându-se uşa 
principală. 

Muzica din difuzoare trecu la o arie din Aida. Emily se aşeză în 
faţa oglinzilor pentru machiaj, zornăindu-şi geanta în poală. 
Nimeni n-a spus nimic, îşi zise în sinea ei. Nimeni nu ştie, în afară 
de noi. Şi nimeni n-o să-i spună lui A. 

Deodată, Emily observă un bilet împăturit în geanta ei 
deschisă. Pe el scria EMILY, cu litere rotunde, roz. Emily îl 
despături. Era un formular de înscriere în PPLH: Părinţii şi 
prietenii Lesbienelor şi Homosexualilor. Cineva îl completase cu 
datele personale ale părinţilor lui Emily. lar în partea de jos se 
vedea acea caligrafie ascuţită, familiară. 


Îţi doresc o fericită ieşire în lume, Em: părinţii tăi probabil că 
sunt foarte mândri! Acum, că familia Fields e însufleţită de iubire 
şi toleranță, ar fi mare păcat ca mica lor lesbiană să pățească 
vreun accident. Aşa că tu păstrează tăcerea... şi ei vor reuşi să te 
păstreze pe tine! - A. 


Uşa toaletei se legăna încă în urma ieşirii Mayei. Emily privi 
din nou cu atenţie biletul, iar mâinile îi tremurau. Dintr-odată, un 
miros cunoscut umplu aerul. Mirosea a... 

Încruntându-se, Emily adulmecă încă o dată. Până la urmă, 
duse biletul de la A. direct la nas. Când inspiră, împietri. Emily ar 
fi recunoscut oriunde mirosul acesta. Era seducătoarea aromă de 
banane a gumei pe care o mesteca Maya. 


22 


DACĂ PEREŢII DE LA W. AR PUTEA 
SĂ VORBEASCĂ... 


Joi seară, după o cină la Smith&Weollensky, un restaurant de elită 
din Manhattan frecventat de domnul Hastings, Spencer îşi urmă 
familia pe coridoarele acoperite de covoare cenuşii ale hotelului 
W. Fotografii lucioase, alb-negru, semnate de Annie Leibovitz, 
erau atârnate pe pereţi, şi mirosea a vanilie şi prosoape curate. 

Mama lui Spencer vorbea la telefonul mobil. 

— Nu, sigur câştigă, murmură ea. De ce să nu facem 
rezervarea de-acum? 

Stătu puţin să asculte, semn că persoana cu care discuta 
spunea ceva foarte important. 

— Bine. Vorbim mâine. 

Şi închise telefonul. 

Spencer îşi aranjă reverul costumului ei Armani Exchange 
cenuşiu-albăstrui: purtase la cină o ţinută de om de afaceri ca să- 
şi între în rolul de eseistă câştigătoare de premii. Se întrebă cu 
cine-o fi discutat mama ei la telefon. Poate că plănuia ceva 
minunat pentru Spencer, dacă avea să câştige Orhideea de Aur. 
O excursie fabuloasă? O zi de cumpărături la Barneys? O 
întâlnire cu acel prieten de familie care lucra la New York Times? 
Spencer îşi implorase părinţii s-o lase să facă un stagiu de 
practică de vară la Times, însă mama ei nu fusese niciodată de 
acord. 

— Emoţionată, Spence? 

Melissa şi lan apărură în spatele ei, trăgând de valizele lor 
asortate, în carouri. Din nefericire, părinţii lui Spencer insistaseră 
să vină şi Melissa pentru interviul ei, ca să-i ofere sprijin moral, 
iar aceasta îl luase şi pe lan cu ea. Melissa ridică o sticluţă pe a 
cărei etichetă scria MARTINI. 

— Vrei? o întrebă. Pot să-ţi iau eu una, dacă ai nevoie de ceva 


care să te calmeze. 

— N-am nevoie, se răsti Spencer. 

Prezenţa surorii ei o făcea pe Spencer să se simtă de parcă i- 
ar fi mişunat gândaci pe sub sutienul Malizia. Ori de câte ori 
închidea ochii, o vedea pe Melissa cuprinsă de nervozitate, când 
îi întreba Wilden, pe ea şi pe lan, unde fuseseră în seara 
dispariţiei lui Ali şi-i auzea vocea Melissei zicând: O singură 
persoană putea s-o omoare, şi aceea nu eşti tu. 

Melissa se opri, scuturând sticluţa de martini. 

— Mda, poate că e mai bine să nu bei. Ai putea să uiţi esenţa 
eseului tău, pentru Orhideea de Aur. 

— E foarte adevărat, murmură doamna Hastings. 

Spencer se zbârili şi le întoarse spatele. 

Camera lui lan şi a Melissei era imediat lângă a lui Spencer, şi 
ei se strecurară înăuntru, chicotind. În timp ce doamna Hastings 
întindea mâna să ia cheia camerei lui Spencer, o fată drăguță, 
cam de-o vârstă cu Spencer, trecu pe lângă ele. Işi ţinea capul în 
jos şi studia un cartonaş crem care arăta suspect de asemănător 
cu invitaţia la micul dejun pentru Orhideea de Aur, pe care 
Spencer şi-o băgase în geanta ei Kate Spade, din tweed. 

Fata observă că Spencer o priveşte şi-i adresă un zâmbet 
sclipitor. 

— Bună! îi strigă, veselă. 

Avea înfăţişarea unei prezentatoare de ştiri de la CNN 
echilibrată, degajată, plăcută la vedere. Spencer rămase cu gura 
căscată şi limba i se împletici, stângace, în gură. Până să fie ea în 
stare să răspundă, fata ridică din umeri şi-şi întoarse privirea. 

Singurul pahar de vin pe care-i permiseseră părinţii să-l bea la 
cină îi bolborosea acum în stomac. Se întoarse spre mama ei. 

— Sunt o mulţime de candidaţi cu adevărat inteligenţi la 
Orhideea de Aur, îi zise în şoaptă, după ce-o văzuse pe fata 
aceea trecând după colţ. N-o să fie o luptă uşoara, nici vorbă. 

— Prostii, replică doamna Hastings, pe un ton tăios. Tu o să 
câştigi, o asigură, întinzându-i cheia de la cameră. Asta e a ta. Ţi- 
am luat un apartament. 

Şi, acestea fiind zise, o mângâie uşor pe braţ şi-şi continuă 
drumul pe culoar, spre propria cameră. 

Spencer îşi muşcă buza, descuie uşa apartamentului şi aprinse 
lumina. lnăuntru mirosea a scorţişoară şi a covoare noi, iar patul 


ei mare era plin de perne. Îşi îndreptă umerii şi-şi lăsă geanta de 
voiaj lângă şifonierul din mahon de culoare închisă. Îşi agăţă 
imediat costumul Armani negru, pentru interviu, şi-şi plasă setul 
norocos de lenjerie Wolford, sutien şi chiloţi roz, în sertarul de 
sus al biroului alăturat. După ce se schimbă în pijama, făcu turul 
apartamentului şi avu grijă ca toate tablourile cu rame masive să 
fie drepte, iar enormele perne azurii de pe pat să fie umflate şi 
aşezate simetric. In baie potrivi prosoapele astfel încât să atârne 
la aceeaşi lungime de suporturile lor. Aranjă în jurul chiuvetei 
gelul de baie Bliss, şamponul şi balsamul în formă de diamant. 
Când se întoarse în dormitor, studie, apatică, un exemplar din 
revista Time Out New York. Pe copertă era un încrezător Donald 
Trump, stând în faţa Turnului Trump. 

Spencer făcu câteva exerciţii de respiraţie yoga, dar tot nu se 
simţi mai bine. Până la urmă, îşi scoase cele cinci cărţi de 
economie şi o copie cu adnotări la lucrarea Melissei, 
răspândindu-le pe toate pe pat. O să câștigi, îi răsună în urechi 
vocea mamei. 

După o excesiv de plictisitoare oră în care repetă, în faţa 
oglinzii, părţi din lucrarea Melissei, Spencer se sui la loc în pat. 
Deodată, auzi o bătaie în mica uşă care făcea legătura cu 
apartamentul învecinat. Se ridică în capul oaselor, nedumerită. 
Uşa dădea spre apartamentul Melissei. 

Ciocănitul se repetă. Spencer cobori din pat şi se strecură la 
uşă. Işi verifică telefonul mobil, însă acesta era impasibil şi mut. 

— Da? zise ea, încetişor. 

— Spencer? Auzi vocea răguşită a lui lan. Hei, cred că 
apartamentele noastre au legătură între ele. Pot să intru? 

— Aăă... bâigui Spencer. 

Uşa de legătură scârţâi şi se deschise. lan îşi schimbase 
cămaşa albă de seară şi pantalonii kaki cu un tricou şi o pereche 
de jeanşi Ksubi. Spencer îşi împleti degetele, cuprinsă de teamă 
şi de tulburare. 

lan îşi roti privirea prin apartamentul ei. 

— Camera ta e enormă în comparaţie cu a noastră. 

Spencer îşi împreună mâinile la spate, străduindu-se să nu-şi 
arate bucuria. Era, probabil, pentru prima oară în istorie când 
primea o cameră mai bună decât a Melissei. lan aruncă o privire 
spre cărţile împrăştiate pe patul lui Spencer, după care le 


împinse deoparte şi se aşeză. 

— Inveţi, nu? 

— Cam aşa ceva, răspunse Spencer, rămânând lipită de masă, 
fiindcă-i era teamă să facă vreo mişcare. 

— Mare păcat! Credeam că am putea să facem o plimbare 
ceva. Melissa doarme, după un singur cocktail din acela. Nu 
rezistă deloc la alcool, comentă lan, clipind complice. 

Afară, mai multe taxiuri claxonau, şi o firmă din neon se tot 
aprindea şi stingea. Expresia feţei lui lan era aceeaşi pe care şi-o 
amintea Spencer de acum câţiva ani, când se oprise pe aleea din 
faţa casei ei, vrând să o sărute. Spencer îşi turnă un pahar de 
apă rece dintr-o cană de pe masă şi luă o înghiţitură mare, în 
timp ce în minte i se contura o idee. |n definitiv, avea câteva 
întrebări pentru lan... despre Melissa, despre Ali despre părţile 
lipsă din memoria ei, ca şi despre bănuiala aceea periculoasă, 
aproape tabu, care îi tot creştea în minte de duminică încoace. 

Îşi lăsă jos paharul şi inima începu să-i bată cu putere. Îşi trase 
tricoul lălâu, cu emblema universităţii din Pennsylvania, astfel 
încât să-i cadă de pe un umăr. 

— Aşa. Ştiu un secret despre tine, murmură ea. 

— Despre mine? se miră lan, împungându-se cu degetul mare 
în piept. Şi care ar fi? 

Spencer împinse deoparte câteva cărţi şi se aşeză lângă el. 
Când îi inspiră mirosul cremei pentru curăţare facială Pineapple 
Papaya, de la Kiehl's - Spencer cunoştea pe de rost întreaga linie 
de produse pentru îngrijirea pielii lansată de Kiehl's -, simţi că 
ameţeşte. 

— Ştiu că tu şi o anumită fată blondă micuță aţi fost ceva mai 
mult decât prieteni. 

lan zâmbi leneş. 

— Şi acea fată blondă micuță ai fi... tu? 

— Nu... Spencer îşi ţuguie buzele. Ali, îi zise. 

Colţurile gurii lui lan zvâcniră. 

— Am ieşit cu Ali o dată sau de două ori, atât, zise, 
împungând-o cu degetul în genunchiul gol. Spencer fu străbătută 
de furnicături pe spinare. Mi-a plăcut mai mult să te sărut pe 
tine, adăugă lan. 

Spencer se lăsă pe spate, perplexă. La ultima lor ceartă Ali îi 
spusese că ea şi lan erau împreună, şi că lan n-o sărutase pe 


Spencer decât pentru că-l pusese Ali. De ce, atunci lan părea să 
fie mereu dispus să flirteze cu Spencer? 

— Sora mea ştie că ai fost cu Ali? 

lan pufni în derâdere. 

— Normal că nu. Ştii cât de geloasă poate să fie! 

Spencer privi afară pe Lexington Avenue, numărând zece 
taxiuri galbene la rând. 

— Aşadar, tu şi Melissa chiar aţi fost împreună, toată noaptea, 
când a dispărut Ali? 

lan se întinse, rezemându-se pe coate, şi scoase un oftat 
exagerat. 

— Voi, fetele din familia Hastings, sunteţi ceva de speriat. Şi 
Melissa a tot vorbit despre noaptea aia. Cred că se agită ca nu 
cumva polițistul să afle că am băut atunci, fiindcă nu aveam 
vârsta legală. Şi, ce? Asta a fost acum patru ani. N-o să ne 
aresteze nimeni pentru asta tocmai acum. 

— A fost... agitată? întrebă Spencer în şoaptă, făcând ochii 
mari. 

lan îşi cobori privirea, cu un aer seducător. 

— Ce-ar fi să uiţi de toate poveştile astea din Rosewood pentru 
puţin timp? zise, întinzând mâna şi înlăturându-i lui Spencer 
părul căzut peste frunte. Hai mai bine să ne sărutăm, ce zici? 

Dorinţa îi stârni din nou flori. Faţa lui lan se apropia tot mai 
mult, blocându-i lui Spencer priveliştea clădirilor de peste drum. 
Mâna lui începu să-i frământe genunchiul. 

— N-ar trebui să facem asta, şopti ea. Nu e bine. 

— Ba sigur că e, răspunse lan, tot în şoaptă. 

Şi atunci, se auzi din nou un ciocănit în uşa de legătură. 

— Spencer? strigă Melissa, cu o voce îngroşată. Eşti acolo? 

Spencer ţâşni jos din pat, dărâmându-şi cărţile şi caietele pe 
podea. 

— D-da. 

— Ştii cumva unde s-o fi dus lan? strigă sora ei. 

Când o auzi pe Melissa apăsând pe clanţa uşii de legătură, 
Spencer începu să-i facă semne disperate lui lan spre uşa 
principală. El sări jos din pat, îşi îndreptă veşmintele şi se 
strecură afară din cameră, tocmai când Melissa deschidea uşa. 

Sora lui Spencer îşi împinsese în sus pe frunte masca din 
mătase neagră cu care dormea; era îmbrăcată într-o pijama Kate 


Spade. Îşi înălţă puţin nasul prin aer, de parcă ar fi adulmecat 
mirosul de Kiehl's Pineapple Papaya. 

— De ce e camera ta cu mult mai mare decât a mea? zise în 
cele din urmă. 

Auziră amândouă sunetul mecanic al cartelei lui lan, 
alunecând prin fanta pentru deschiderea uşii. Melissa se 
întoarse, făcându-şi părul să fluture. 

— A, iată-te. Unde ai fost? 

— Până la automatele cu vânzare, răspunse lan, cu o voce 
mieroasă. 

Melissa închise uşa de legătură fără să-şi mai ia măcar la 
revedere. 

Spencer se trânti la loc pe pat. 

— Puțin a lipsit, gemu ea cu voce tare, cu toate că, spera nu 
îndeajuns de tare încât să poată fi auzită de Melissa şi de lan. 


23 


ÎN SPATELE UŞILOR ÎNCHISE 


Când deschise ochii, Hanna se pomeni la volanul automobilului ei 
Toyota Prius. Dar nu-i spuseseră doctorii că n-ar trebui să 
conducă dacă are un braţ rupt? N-ar trebui să fie acum în pat, cu 
pinscherul ei miniatural, Bulinuţă, alături? 

— Hanna! 

O siluetă neclară se aşeză alături de ea, pe scaunul din 
dreapta. Hanna putea să-şi dea seama doar că era o fată cu 
părul blond: vederea îi era prea înceţoşată ca să mai remarce şi 
altceva. 

— Bună, Hanna, rosti din nou vocea. 

Suna ca alui... 

— Ali? întrebă Hanna, răguşită. 

— Exact. 

Ali se aplecă mai aproape de faţa Hannei. Vârfurile părului ei îi 
atingeau obrazul. 

— Eu sunt A., îi şopti. 

— Ce? strigă Hanna, făcând ochii mari. 

Ali îşi îndreptă spinarea. 

— Am zis: eu sunt, da. 

După care deschise portiera şi dispăru în noapte. 

Vederea Hannei se limpezi dintr-odată. Era în spaţiul pentru 
parcare al Planetariului Hollis. Un afiş mare pe care scria THE BIG 
BANG fâlfâia în bătaia vântului. 

Hanna se ridică brusc în capul oaselor. Era în cavernosul ei 
dormitor, strecurată sub pătura din caşmir. Bulinuţă era ghemuit 
ca o minge în micul lui pat Gucci pentru căţei. In dreapta ei era 
şifonierul, cu rânduri peste rânduri de haine frumoase, 
costisitoare. Respiră adânc, încercând să-şi dea seama ce era în 
jurul ei. 

— Dumnezeule, rosti cu voce tare. 

Se auzi soneria. Hanna scoase un geamăt şi se ridică, 


simţindu-şi capul de parcă ar fi fost umplut cu paie. Ce visase? 
Pe Ali? Big Bang? Pe A.? 

Soneria zbârnâi din nou. Acum, Bulinuţă ieşise deja din pătuţul 
lui şi ţopăia pe lângă uşa închisă a camerei Hannei. Era vineri 
dimineaţă, şi când se uită la ceasul de pe noptieră Hanna 
constată că era trecut de zece. Mama ei plecase de mult, şi Mona 
o ajutase să urce în cameră şi să se culce. 

— Da, da, strigă, trăgându-şi pe ea halatul de mătase bleu 
marin, strângându-şi la repezeală părul în coadă şi verificându-şi 
înfăţişarea în oglindă. N 

Tresări. Cusăturile din bărbia ei erau tot şerpuite şi negre. li 
aminteau de cele întretăiate, ale mingilor de fotbal american. 

Când aruncă o privire prin ochiurile de geam ale uşii, îl văzu 
pe Lucas aşteptând pe verandă. Bătăile inimii i se accelerară 
imediat. Se privi în oglinda din antreu şi-şi împinse pe spate 
câteva şuviţe de păr. Simţindu-se ca femeia grasă de la circ, în 
halatul ei umflat din mătase, îi trecu prin minte să fugă înapoi 
sus şi să îmbrace haine adevărate. 

dar apoi se răzgândi, scoțând un hohot de râs mândru. Ce 
avea de gând să facă? Imposibil să-i placă de Lucas. Lucas era... 
Lucas. 

Scutură din umeri, expiră şi deschise larg uşa. 

— Bună, zise, străduindu-se să pară plictisită. 

— Bună, îi răspunse Lucas. 

Se priviră reciproc parcă timp de secole întregi. Hanna era 
convinsă că Lucas îi auzea bătăile inimii. Ar fi vrut să îi poată 
pune surdină. Bulinuţă tot ţopăia printre picioarele lui, însă 
Hanna era prea încremenită ca să mai fie în stare să se aplece, 
să-l gonească. 

— Am nimerit într-un moment nepotrivit? o întrebă Lucas, 
precaut. 

— Hm, nu, răspunse repede Hanna. Intră. 

Când făcu câţiva paşi în spate, fu cât pe ce să se împiedice de 
un opritor pentru uşă sculptat în formă de Buddha, care zăcea în 
antreul ei de cel puţin un deceniu. Işi roti braţele, încercând să-şi 
împiedice prăbuşirea. Deodată, simţi braţele puternice ale lui 
Lucas încolăcindu-i mijlocul. După ce el o ajută să-şi regăsească 
echilibrul, se priviră din nou. Colţurile gurii lui Lucas se arcuiră 
într-un zâmbet. Se aplecă spre ea, şi buzele lui le regăsiră pe-ale 


ei. Hanna se lipi de el. Merseră cu paşi legănaţi spre canapea şi 
se trântiră pe perne, Lucas având grijă să nu-i atingă braţul legat 
de gât. După câteva minute în care nu se auziră decât zgomote 
de plescăit şi de sorbit, Hanna se rostogoli într-o parte, trăgându- 
şi sufletul. Scoase un mic scâncet şi-şi acoperi faţa cu palmele. 

— Scuză-mă, zise Lucas, ridicându-se în capul oaselor. Ar fi 
trebuit să nu fac asta? g 

Hanna scutură din cap. In mod sigur, nu putea să-i spună aşa 
ceva, când în ultimele două zile tot visase că se va întâmpla din 
nou. Sau fiindcă avusese strania senzaţie că-l mai sărutase pe 
Lucas şi înainte de sărutul lor de miercuri, dar cum ar fi fost 
posibil? 

Işi retrase mâinile de pe faţă. 

— Mi-ai zis că eşti la cercul de percepţie extra-senzorială al 
şcolii, rosti ea încetişor, amintindu-şi de ce-i spusese Lucas în 
timpul călătoriei lor cu balonul. N-ar fi cazul să ştii, telepatic, 
dacă a trebuit sau nu s-o faci? 

Lucas zâmbi cunoscător şi o împunse cu degetul în genunchiul 
dezgolit. 

— Bine, în acest caz, aş deduce că tu ai vrut s-o fac. Şi că vrei 
s-o mai fac iar. 

Hanna îşi linse buzele, simțindu-se de parcă miile de fluturi 
sălbatici pe care-i văzuse, acum câţiva ani, la Muzeul de Istorie 
Naturii, i-ar fi fâlfâit ei prin stomac. Când Lucas se întinse şi-i 
atinse interiorul cotului, unde-i fuseseră înfipte toate acele 
perfuziilor, Hanna crezu c-o să se prefacă într-o pastă vâscoasă. 
Işi lăsă capul în jos şi scoase un geamăt. 

— Lucas... nu ştiu... 

— Ce nu ştii? o întrebă el, retrăgându-se la locul lui. 

— E că... adică... Mona... 

Se opri, agitându-şi mâinile a neputinţă. Cuvintele nu-i ieşeau 
deloc cum ar fi trebuit, nu că ar fi avut habar ce încerca să 
spună. 

Lucas ridică din sprânceană. 

— Ce e cu Mona? 

Hanna îşi luă căţeluşul din pluş pe care i-l adusese tatăl ei la 
spital. Trebuia să-l reprezinte pe Cornelius Maximilian, un 
personaj pe care-l inventaseră când era Hanna mai mică. 

— Doar că am redevenit prietene, zise ea, cu un firicel de 


voce, sperând că Lucas înţelegea la ce se referă şi fără să mai fie 
nevoie să-i explice. 

Lucas se lăsă pe spate. 

— Hanna... eu cred că ar trebui să fii cu ochii-n patru cu Mona. 

Hanna îl scăpă în poală pe Cornelius Maximilian. 

— Cum adică? 

— Adică... eu nu cred că-ţi vrea binele. 

Hanna rămase cu gura căscată. 

— Mona a fost tot timpul lângă mine la spital! Şi, ştii ceva, 
dacă te referi la cearta de la petrecere, află că mi-a spus despre 
ea. Am trecut-o cu vederea. Nu e nimic. 

Lucas o studie cu atenţie. 

— Nu e nimic? 

— Nu, se răsti Hanna. 

— Aşadar... n-ai nimic de zis în legătură cu ce ţi-a făcut? O 
întrebă Lucas, părând şocat. 

Hanna îşi întoarse privirea în altă parte. leri, după ce 
terminaseră discuţia despre A. şi selecţia modelelor masculine şi 
după ce plecaseră celelalte fete, Hanna descoperise o sticlă de 
Stoli Vanil în acelaşi dulăpior în care-şi ascundea mama ei 
porţelanurile de la nuntă. Ea şi Mona se trântiseră pe canapeaua 
din birou, puseseră filmul A Walk to Remember şi jucaseră jocul 
cu Mandy Moore. De fiecare dată când Mandy părea grasă, ele 
beau. Când Mandy se îmbufna, ele beau. Când vocea lui Mandy 
suna ca de robot, ele beau. N-au vorbit despre biletul pe care A. 
i-l trimisese Monei: cel referitor la cearta dintre ele. Hanna era 
convinsă că fusese doar o ciorovăială pentru o prostie, cum ar fi 
fotografiile de la petrecere, sau dacă Justin Timberlake era sau 
nu idiot. Mona susţinea mereu că era, iar Hanna o contrazicea că 
nu. 

Lucas clipi cu furie. 

— Ea nuţi-a spus, nu-i aşa? 

Hanna pufni puternic pe nas. 

— N-are importanță, bine? 

— Bine, zise Lucas, ridicând mâinile în semn de capitulare. 

— Bine, repetă Hanna, îndreptându-şi umerii. 

Dar când închise ochii, se revăzu în automobilul ei Prius. 
Steagul planetariului Hollis fâlfâia în spatele ei. Ochii o usturau 
de plâns. Ceva - poate că telefonul ei BlackBerry - îi piuia pe 


fundul genţii. Hanna se strădui să-şi reţină această amintire, însă 
degeaba. 

Simţea căldura radiind din trupul lui Lucas, atât de aproape 
stăteau unul de celălalt. Nu mirosea a apă de colonie sau a cine 
ştie ce deodorant de fiţe, ci doar a piele şi a pastă de dinţi. Măcar 
dac-ar fi trăit într-o lume în care Hanna să-i poată avea pe 
amândoi: pe Lucas şi pe Mona. Dar ştia că era cu neputinţă, dacă 
voia să rămână cea care era. 

Se întinse şi-l luă de mână. Un suspin i se ridică în gât, din 
motive pe care nu putea să şi le explice, şi nici nu le înţelegea în 
totalitate. Şi, în timp ce se apropia ca să-l sărute, încercă încă o 
dată să desluşească amintirea aceea din - era sigură - noaptea 
accidentului. Dar, ca de obicei, nu reuşi. 


24 


SPENCER AJUNGE LA GHILOTINĂ 


Vineri dimineaţă, Spencer intră în restaurantul Daniel de pe 
Sixty-fifth Street, între Madison şi Park Avenue, într-un cartier 
liniştit şi bine întreţinut situat între Midtown Manhattan şi Upper 
East Side. Avea impresia că pătrunde într-un decor din Marie 
Antoonette. Pereţii restaurantului erau din marmură cioplită, 
amintindu-i lui Spencer de o ciocolată albă cremoasă. Luxuriante 
draperii umflate, de un roşu-închis şi elegante sculpturi din 
plante decorative mărgineau intrarea în salonul principal. 
Spencer se hotărî ca, atunci când va ajunge milionară, să-şi 
proiecteze casa astfel încât să arate exact aşa. 

intreaga ei familie o urma îndeaproape, inclusiv Melissa şi lan. 

— Ai toate notițele la tine? o întrebă în şoaptă mama ei 
jucându-se cu unul dintre nasturii costumului ei Chanel în carouri 
- se îmbrăcase de parcă ea urma să fie intervievată. 

Spencer făcu un semn de încuviinţare. Nu numai că le avea, 
dar le învățase pe de rost. 

Incercă să-şi domolească senzaţia de nelinişte din stomac, cu 
toate că mirosurile de ouă-jumări şi de ulei de trufe, care pluteau 
dinspre salonul restaurantului, nu-i prea erau de ajutor. In locul 
în care clienţii erau întâmpinați se afla un afiş pe care scria 
INREGISTRARE PENTRU ORHIDEEA DE AUR. 

— Spencer Hastings, i se prezentă ea imitaţiei de Parker 
Fusey, cu părul lucios, care nota numele. 

Fata o găsi pe Spencer pe listă, îi zâmbi şi-i întinse un ecuson 
laminat, cu numele ei. 

— Sunteţi la masa numărul şase, îi zise, făcându-i semn spre 
intrarea în salonul restaurantului. Spencer văzu chelnerii zoriţi, 
uriaşele aranjamente florale şi câţiva adulţi mişunând de colo- 
colo, sporovăind şi bând cafea. Vă anunţăm când vom fi gata, o 
asigură fata de la înregistrare. 

Melissa şi lan examinau o statuie din apropierea barului. Tatăl 


lui Spencer ieşise pe stradă şi vorbea cu cineva la telefonul 
mobil. Şi mama ei vorbea la telefon, pe jumătate ascunsă după 
una dintre draperiile sângerii de la Daniel, Spener o auzi 
spunând: 

— Aşadar, avem rezervarea? Ei bine, e formidabil. O să-i placă 
la nebunie. A 

Să-mi placă la nebunie ce? Ar fi vrut s-o întrebe Spencer. Insă 
se gândi că mama ei poate vrea să-i spună despre surpriză de- 
abia după ce va câştiga. 

Melissa o şterse spre baie, iar lan se trânti pe scaunul de lângă 
Spencer. 

— Emoţionată? o întrebă, zâmbind larg. Ar fi cazul. E ceva 
uriaş. 

Spencer îşi dori ca, măcar o dată, lan să fi mirosit a legume 
stricate sau a răsuflare de câine: i-ar fi fost mai uşor să stea 
lângă el. N 

— Nu i-ai spus Melissei că ai fost în camera mea aseară, nu? Il 
întrebă în şoaptă. 

Chipul lui lan deveni impenetrabil. 

— Sigur că nu. 

— Şi nu ţi s-a părut bănuitoare sau altfel? 

lan îşi puse ochelarii de aviator, ascunzându-şi ochii. 

— Melissa nu e chiar atât de înfricoşătoare, să ştii. N-o să te 
muşte. i 

Spencer preferă să nu mai spună nimic. In ultimele zile i se 
părea că Melissa nu doar o s-o muşte: mai degrabă o să-i dea 
turbarea. 

— Oricum, nu-i spune nimic, mormăi ea printre dinți. 

— Spencer Hastings, strigă fata de la birou. Juriul e pregătit să 
vă primească. 

In clipa în care Spencer se ridică, părinţii se strânseră în jurul 
ei ca albinele roind lângă stup. 

— Nu uita când ai jucat rolul Elizei Doolittle în My Fair Lady, cu 
gripă stomacală acută, îi şopti doamna Hastings. 

— Nu uita să menţionezi că eu îl cunosc pe Donald Trump, 
adăugă tatăl ei. 

Spencer se încruntă. 

— II cunoşti? 

Tatăl ei încuviinţă. 


— Am stat o dată unul lângă celălalt la Cipriani şi am făcut 
schimb de cărţi de vizită. 

Spencer încercă vreo câteva respiraţii yoga, pe furiş. 

Masa şase era într-un colţ mic şi intim din fundul 
restaurantului. Trei adulţi stăteau deja acolo, sorbind din cafele 
şi ciugulind din croasanţi. Când o văzură pe Spencer, se ridicară 
cu toţii. 

— Bun-venit, o întâmpină un bărbat cu început de chelie şi 
faţă de copil. Sunt Jeffrey Love. Orhideea de Aur 1987. Deţin un 
loc în conducerea Bursei de Valori din New York. 

— Amanda Reed, se prezentă o femeie înaltă şi subţire, 
strângându-i mâna lui Spencer. Orhideea de Aur 1984. Sunt 
redactor-şef la Barron's. 

— Quentin Hughes, zise un bărbat negru, într-o frumoasă 
cămaşă Turnbull&Asser, încheiată până la gât, salutând-o cu o 
înclinare a capului. O mie nouă sute nouăzeci. Sunt director 
general la Goldman Sachs. 

— Spencer Hastings, zise şi ea, încercând să se aşeze cât mai 
grațios posibil. 

— Tu ai scris eseul „Mâna invizibilă”? o întrebă Amanda Reed, 
lăsându-se pe spătarul scaunului. 

— Am fost cu toţii foarte impresionați de el, murmură Quentin 
Hughes. 

Spencer începu să-şi împăturească şi să-şi despăturească 
şervetul de pânză albă. Fireşte, toţi cei de la masă lucrau în 
domeniul finanţelor. Nu puteau să-i aloce şi ei un istoric de artă, 
sau un biolog, sau un regizor de filme documentare, cineva cu 
care să poată discuta despre altceva? Incercă să-şi imagineze 
intervievatorii în lenjerie intimă. Incercă să-şi imagineze căţeluşii 
ei labradoodle, pe Rufus şi pe Beatrice, îndoindu-şi lăbuţele. 
Apoi, se imagină pe sine spunându-le adevărul despre toată 
povestea: că ea nu înţelege nimic din economie, că în realitate o 
detestă şi că furase lucrarea surorii ei de frică să nu-şi strice 
media. 

La început, intervievatorii îi adresară lui Spencer întrebări 
simple: unde merge la şcoală, ce-i place să facă şi care sunt 
experienţele ei din domeniul voluntariatului şi al conducerii. 
Spencer a trecut lin printre întrebări, examinatorii zâmbind, 
clătinând aprobator din cap şi făcându-şi însemnări în carneţelele 


lor legate în piele, imprimate cu Orhideea de Aur. Le povesti 
despre rolul ei din Furtuna, despre cum fusese editarea anuarului 
şi despre cum organizase o expediţie ecologică în Costa Rica, pe 
când era în anul al doilea. După câteva minute s-a rezemat de 
spătarul scaunului, zicându-şi în sinea ei: £ Bine. E chiar bine. 

Şi atunci, telefonul ei mobil piui. 

Examinatorii îşi ridicară privirile, scoşi din ritm. 

— Era vorba să-ţi închizi telefonul înainte să vii aici, o mustră 
Amanda, cu asprime. 

— Imi cer scuze, am crezut că l-am închis, se apără Spencer, 
bâjbâind prin geantă, căutându-şi telefonul ca să-l reducă la 
tăcere. 

Deodată, ecranul îi atrase privirea. Primise un mesaj instant 
de la cineva care semnase AAAAAA. 


AAAAAA: Indiciu util pentru o tipă nu-prea-înțeleaptă. Nu 
păcăleşti pe nimeni. Membrii juriului pot să-şi dea seama că eşti 
mai falsă decât o imitație de Vuitton. 

PS. Ea a făcut-o, să ştii. Şi n-o să stea pe gânduri când va fi să 
ti-o facă şi ție. 


Spencer îşi închise la repezeală telefonul, muşcându-şi buza 
cu putere. Ea a făcut-o, să ştii. Oare A. insinua ceea ce credea 
Spencer că insinuează? 

Când îşi privi din nou examinatorii, i se părură cu totul alţi 
oameni: gârboviţi şi serioşi, pregătiţi să treacă la întrebări 
adevărate. Spencer reîncepu să-şi împăturească şervetul. Ei nu 
ştiu că sunt falsă, îşi zise. 

Quentin îşi împreună mâinile lângă farfurie. 

— Ai fost mereu interesată de economie, domnişoară 
Hastings? 

— Hm, desigur, răspunse Spencer, dar vocea îi era aspră şi 
seacă. Intotdeauna mi s-au părut... hm... economia, banii, toate 
acestea... fascinante. 

— Şi cine consideri că ţi-ar fi mentorii filosofici? o întrebă 
Amanda. 

Spencer îşi simţi creierul golit de orice conţinut. Mentori 
filosofici? Ce naiba mai însemna şi asta? Un singur nume îi veni 
în minte. 


— Donald Trump? 

Examinatorii rămaseră buimaci pentru o clipă. Pe urmă, 
Quentin începu să râdă. Apoi Jeffrey, apoi Amanda. Zâmbeau 
toţi, aşa că zâmbi şi Spencer, la rândul ei. Până când Jeffrey 
întrebă: 

— A fost o glumă, nu? 

Spencer clipi mărunt. 

— Desigur că a fost o glumă. 

Membrii juriului râseră din nou. Spencer îşi dorea amarnic să 
rearanjeze croasanţii de pe mijlocul mesei într-o piramidă mai 
ordonată. Închise ochii, încercând să se concentreze, însă tot ce 
putu să vadă în minte fu imaginea unui avion prăbuşindu-se de 
pe cer, cu botul şi coada în flăcări. 

— Dar, în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie... ei bine, am 
atât de multe, încât îmi vine greu să dau un singur nume, 
bolborosi ea. 

Examinatorii nu se arătară prea impresionați. 

— După ce termini facultatea, care consideri că ar fi slujba 
ideală pentru tine? o întrebă Jeffrey. 

Spencer vorbi fără să se gândească. 

— Să lucrez ca reporter pentru New York Times. 

Membrii juriului se arătată derutaţi. 

— Reporter la secţia economică, nu? încercă să precizeze 
Amanda. 

Spencer clipi. 

— Nu ştiu. Poate. 

Nu se mai simţise atât de stângace şi de emoţionată de 
când... mă rog, niciodată. Ţinea încă în mână însemnările pentru 
interviu, într-un teanc ordonat. Işi simţea mintea ca o tablă 
proaspăt ştearsă cu buretele. O salvă de râsete pluti dinspre 
masa zece. Spencer îşi îndreptă privirea într-acolo şi o văzu pe 
fata brunetă de la W. zâmbind cu nonşalanţă şi pe intervievatorii 
ei răspunzându-i bucuroşi la zâmbet. In spatele ei era peretele 
de geamuri; afară, pe stradă, Spencer văzu o fată care privea 
înăuntru. Era... Melissa. Nu făcea altceva decât să stea acolo şi s- 
o privească, fără vreo expresie pe chip. 

Și n-o să stea pe gânduri când va fi să ţi-o facă şi ţie. 

— Aşa, reluă Amanda, punându-şi încă puţin lapte în cafea. 
Care ai spune că este cel mai semnificativ lucru care ţi s-a 


întâmplat în perioada liceului? 

— Păi... 

Ochii lui Spencer zvâcniră înapoi spre fereastră, însă Melissa 
dispăruse. Inspiră cu nervozitate, căutând să-şi revină. Rolexul 
lui Quentin sclipea în lumina candelabrului. Cineva îşi dăduse cu 
prea multă apă de colonie cu mosc. O chelneriţă care părea 
franţuzoaică după înfăţişare mai turnă un rând de cafea la masa 
trei. Spencer ştia răspunsul corect: participarea la olimpiada de 
economie în clasa a noua. Serviciul pe timpul verii la biroul de 
relaţii cu publicul la sucursala din Philly a lui J.P. Morgan. Numai 
că toate acestea nu erau realizările eí ci ale Melissei, 
câştigătoarea de drept a acestui cu premiu. Cuvintele îi veniră pe 
vârful limbii, însă deodată, ceva cu totul neaşteptat îi ieşi de pe 
buze în locul lor. 

— Cea mai bună prietenă a mea a dispărut când eram într-a 
şaptea, rosti pe negândite Spencer. Alison DiLaurentis. Poate-aţi 
auzit de ea. Ani de-a rândul, am trăit întrebându-mă ce i s-a 
întâmplat, unde-a dispărut. In septembrie, i-au găsit cadavrul. A 
fost asasinată. Cred că realizarea mea cea importantă este că 
am rezistat psihic. Nu ştiu cum a reuşit fiecare dintre noi, dar ne- 
am dus la şcoală şi am continuat să trăim şi, pur şi simplu, am 
mers mai departe. Poate că uneori ne uram, eu şi ea, însă ea a 
însemnat totul pentru mine. 

Spencer închise ochii, amintindu-şi de seara în care dispăruse 
Ali, de clipa în care o îmbrâncise cu putere pe Ali, iar Ali căzuse 
pe spate. Se auzise un zgomot oribil - buf! Şi dintr-odată, 
memoria ei îşi mai reveni un pic. Văzu şi altceva... ceva nou. 
Imediat după ce-o îmbrâncise pe Ali, auzise un mic icnet, ca de 
fetiţă. Icnetul se auzise de aproape, ca şi cum cine-l scosese 
stătea imediat în spatele ei, răsuflându-i în ceafă. 

Ea a făcut-o, să ştii. 

Pleoapele lui Spencer ţâşniră în sus, ca şi cum ar fi avut arcuri. 
Membrii juriului păreau să fi luat o pauză. Quentin ţinea un 
croasant la doar doi centimetri de faţă. Amanda avea capul 
înclinat într-un unghi nefiresc. Jeffrey era cu şervetul la buze. 
Spencer se întrebă, deodată, dacă nu cumva relatase cu voce 
tare amintirea care tocmai îi revenise 

— Ei bine, zise în sfârşit Jeffrey, îţi mulţumim, Spencer. 

Amanda se ridică, aruncându-şi şervetul pe farfurie. 


— A fost foarte interesant, zise şi ea. 

Dar Spencer era destul de convinsă că era prescurtarea pentru 
N-ai nici o şansă să câştigi. 

Ceilalţi  intervievatori ieşiră, ca şi majoritatea celorlalți 
candidaţi. Quentin fu singurul care rămase pe scaun. O examina 
cu atenţie, cu un zâmbet de mândrie pe chip. 

— Eşti ca o adiere de aer proaspăt, dându-ne un astfel de 
răspuns, îi zise, pe un ton scăzut, confidenţial. Am urmărit 
povestea prietenei dumitale de ceva vreme încoace. E 
îngrozitoare, pur şi simplu. Poliţia are vreun suspect? 

Instalaţia de aer condiţionat, montată mult deasupra capului 
lui Spencer, trimise cu toată forţa un jet de aer rece peste ea, şi 
imaginea Melissei decapitând o păpuşă Barbie îi răsări brusc în 
minte. 

— Nu are, răspunse în şoaptă. 

Dar s-ar putea să am eu. 


25 


CÂND E SĂ PLOUĂ, TOARNĂ 


Vineri, după şcoală, Emily îşi stoarse părul încă ud de la 
antrenamentul de înot şi intră în redacţia anuarului, unde pereţii 
erau tapetaţi cu cele mai bune instantanee de la Rosewood Day. 
lat-o pe Spencer la ceremonia de acordare a insignelor de 
absolvenţi de anul trecut, primind premiul pentru cea mai bună 
elevă la matematică a anului. Şi iat-o şi pe Hanna, maestră de 
ceremonii la prezentarea de modă în scopuri caritabile 
organizată de Rosewood Day în urmă cu un an, când de fapt ar fi 
trebuit să fie ea însăşi model. 

Două palme îi acoperiră ochii. 

— Salutare, îşi şopti Maya la ureche. Cum a fost la înot? 

Intrebarea sunase şăgalnic, ca într-un catren pentru copii. 

— Bine, îi răspunse Emily, simțind cum buzele Mayei le ating 
pe-ale ei, dar nefiind în stare să-i răspundă la sărut. 

Scott Chin, fotograful anuarului, gay-şi-nu-prea, se strecură în 
încăpere. 

— Fetelor! Felicitări! strigă el, pupându-le - de fapt, aerul de 
lângă obrajii lor. Intinse mâna şi-i întoarse gulerul lui Emily în 
afară, apoi îi înlătură Mayei o şuviţă cârlionţată căzută peste 
faţă. Perfect, zise. 

Le arătă celor două fete fundalul alb de pe peretele opus. 

— Acolo facem toate pozele cu „Cei care sunt cel mai probabil 
să...”. Personal, aş adora să vă văd pe voi două pe un fundal- 
curcubeu. N-ar fi minunat? Dar trebuie să fim consecvenţi. 

Emily se încruntă. 

— Cel mai probabil să... ce? Credeam că am fost votate cuplul 
anului. 

Şapca în carouri a lui Scott, ca a unui băiat care vinde ziare pe 
stradă, îi căzu peste ochi când se aplecă peste trepiedul camerei 
foto. 

— Nu, aţi fost votate ca fiind cel mai probabil să fiţi împreună 


la reuniunea de cinci ani. 

Emily rămase cu gura căscată. La reuniunea de cinci ani? Nu 
era un pic cam exagerat? 

Işi masă ceafa, încercând să se liniştească. Dar nu se mai 
simţise liniştită de când găsise biletul lui A. în toaleta 
restaurantului. Neştiind ce altceva poate face cu el, îl pusese în 
buzunarul din faţă al genţii. Il scosese periodic, pe parcursul 
orelor, apropiindu-l de fiecare dată de nări, să simtă mirosul 
dulceag al gumei cu aromă de banane. 

— Zâmbiţi! strigă Scott, şi Emily se apropie de Maya, 
încercând să zâmbească. 

Bliţul camerei lui Scott o făcu să vadă pete în faţa ochilor, şi 
deodată constată că în redacţie mirosea a aparatură electronică 
arsă. La următoarea fotografie, Maya o sărută pe Emily pe obraz. 
Şi în cea de-a treia, Emily îşi adună curajul şi-o sărută pe Maya 
pe buze. 

— Super! le încurajă Scott. 

Fotograful privi apoi imaginile în camera lui. 

— Sunteţi libere să plecaţi, le zise, dar apoi rămase puţin pe 
gânduri, aruncându-i o privire curioasă lui Emily. De fapt, înainte 
să pleci, poate c-ai vrea să vezi ceva. 

O conduse pe Emily până la o masă mare de lucru ş-i arătă un 
mănunchi de fotografii aranjate ca pentru două pagini. Ne e 
foarte dor de tine, era titlul de deasupra machetei. Un portret 
familiar, din clasa a şaptea, o privea de-acolo pe Emily: ea nu 
doar că avea o copie a fotografiei în sertarul de sus al noptierei, 
dar o mai şi văzuse la ştiri aproape în fiecare seară de luni de zile 
încoace. 

— Şcoala n-a făcut niciodată o pagină pentru Alison de când a 
dispărut, îi explică Scott. lar acum, că ea... în fine... ne-am gândit 
că ar trebui. Poate chiar o să organizăm un eveniment 
comemorativ, ca să arătăm toate fotografiile avute cu Ali. Un soi 
de retrospectivă Ali, dacă vrei. 

Emily atinse marginea uneia dintre poze. Le înfăţişa pe ea, Ali, 
Spencer, Aria şi Hanna la o masă de prânz. În imagine toate 
aveau în mâini cutii de coca-cola dietetică şi-şi ţineau capetele 
pe spate, râzând isteric. 

Alături era o fotografie doar cu Ali şi Emily, mergând pe 
coridor ţinând strâns cărţile la piept. Emily o domina pe miniona 


Ali, şi Ali se ridica pe vârfurile picioarelor spre ea, şoptindu-i ceva 
la ureche. Emily îşi muşcă articulațiile degetelor. Chiar dacă între 
timp aflase o mulţime de lucruri despre Ali - lucruri pe care şi-ar 
fi dorit ca Ali să le împartă cu ea cu ani în urmă -, tot îi lipsea 
atât de mult, încât simţea c-o doare. 

Mai era cineva în fundalul imaginii, o persoană pe care Emily 
n-o observase la început. Avea părul lung şi negru şi un chip 
familiar, rumen în obraji. Ochii rotunzi şi verzi, iar buzele, 
trandafirii şi arcuite. Era Jenna Cavanaugh. 

Hanna întorsese capul spre cineva de lângă ea, însă Emily nu 
putea să vadă decât un pic din braţul subţire şi palid al celeilalte 
fete. Era atât de ciudat s-o vadă pe Jenna... văzătoare. Emily 
aruncă o privire spre Maya, care trecuse la următoarea 
fotografie, evident nesesizând semnificaţia acesteia. Multe 
lucruri nu-i spusese Emily. 

— Asta e Ali? se interesă Maya, arătându-i spre un instantaneu 
cu Ali şi cu fratele ei, Jason, îmbrăţişându-se pe spaţiul de 
recreere de la Rosewood Day. 

— Hm, mda, răspunse Emily, neputând să-şi stăpânească 
iritarea din voce. 

— Ah, exclamă Maya, bătând în retragere. Doar că nu arată ca 
ea, atâta tot. 

— Arată la fel ca toate ce/e/alte fotografii cu Ali de-aici. 

Emily se împotrivi tentaţiei de a-şi da ochii peste cap în timp 
ce privea imaginea. Ali arăta incredibil de tânără, poate să fi avut 
numai zece sau unsprezece ani. Instantaneul fusese făcut înainte 
ca ele să devină prietene. li venea greu să creadă că, odată, Ali 
fusese şefa unei cu totul altfel de găşti: Naomi Zeigler şi Riley 
Wolfe îi fuseseră vasalele. Ba chiar o tachinau din când în când 
pe Emily, ca şi pe celelalte fete, distrându-se pe seama părului 
ei, care avea nuanţe verzui de la orele petrecute în apa 
clorurată. 

li examină chipul lui Jason. Părea atât de încântat s-o 
îmbrăţişeze strâns pe Ali! Ce Dumnezeu o fi vrut să spună în 
interviul de la ştirile de ieri, când afirmase că ai lui erau prea 
tulburaţi? 

— Asta ce e? se interesă Maya, arătând spre fotografiile de pe 
biroul alăturat. 

— A, ăsta-i proiectul Brenna, îi răspunse Scott, scoțând limba, 


şi Emily nu se putu abţine să nu chicotească. Apriga rivalitate 
dintre Scott şi Brenna Richardson, altă fotografă care se ocupa 
de anuar, era material pentru un reality show. Dar, o dată în 
viaţă, adăugă el, cred c-a avut o idee bună. A făcut poze cu ce 
duce lumea în geantă, ca să arate ce cară după el în fiecare zi un 
elev tipic pentru Rosewood. Totuşi, Spencer nu le-a văzut încă, 
aşa că s-ar putea să nu le aprobe. 

Emily se aplecă spre masa învecinată. Comitelui pentru 
redactarea anuarului înscrisese numele proprietarului fiecărei 
genţi lângă fotografia respectivă. lnăuntrul sacului cu 
echipament pentru lacrosse al lui Noel Kahn se vedeau un prosop 
doldora de bacterii, veverita din pluş norocoasă despre care 
vorbea mereu şi un spray Axe. Ptiu! Gentoiul matlasat verde- 
elefant al lui Naomi Zeigler, conținea un iPod, un toc de ochelari 
Dolce&Gabbana şi un obiect pătrăţos, care putea să fie ori o 
cameră foto miniaturală, ori o lupă de bijutier. Mona Vanderwaal 
căra după ea gloss M.A.C. pentru buze, un pachet de batistuţe 
Snif şi trei agende diferite. O parte dintr-o fotografie înfăţişa un 
braţ subțire, cu o manşetă roasă ieşind de sub alta albastră. 
Ghiozdanul lui Andrew Campbell 
conţinea opt manuale, o agendă cu coperte de piele şi acelaşi 
model de Nokia ca al lui Emily. Imaginea dezvăluia începutul unui 
SMS pe care el ori îl trimisese, ori îl primise, însă Emily nu putea 
să-şi dea seama ce scrie. 

Când îşi ridică privirea, îl văzu pe Scott făcându-şi de lucru cu 
camera lui, însă pe Maya n-o zări nicăieri prin încăpere. Tocmai 
atunci, telefonul ei mobil începu să vibreze. Avea un mesaj nou. 


Tt, tt, Emily! lubițica ta ti-a aflat slăbiciunea pentru blonde? Îţi 
păstrez secretul... dacă-l păstrezi şi tu pe-al meu. Pupici! - A. 


Inima începu să-i bată cu o putere nebănuită. Slăbiciune 
pentru blonde? Şi... unde-o fi dispărut Maya? 

— Emily? 

În pragul uşii apăruse o fată, îmbrăcată cu un vaporos top roz, 
ca de păpuşică, de parcă ar fi fost imună la frigul de la mijlocul 
lui octombrie. Părul blond îi flutura în jurul feţei. Ca al unui model 
pentru costume de baie stând în faţa unei maşini de vânt. 

— Trista? rosti Emily fără să vrea. 


Maya reapăru de pe coridor, încruntându-se, apoi zâmbind. 

— Em! Cine e? 

Emily îşi întoarse repede capul spre Maya. 

— Unde-ai fost până acum? 

Maya îşi înclină capul într-o parte. 

— Am fost... pe coridor. 

— Ce-ai făcut acolo? o luă la rost Emily. 

Maya o săgetă cu o privire care părea să spună: Ce importanță 
are? Emily clipi. Se simţea de parcă şi-ar pierde minţile, 
suspectând-o pe Maya. O privi din nou pe Trista, care traversa 
încăperea cu paşi mari. 

— Cât mă bucur că te văd! zise Trista, cuprinzând-o pe Emily 
într-o îmbrăţişare strânsă. Am sărit într-un avion şi surpriză! 

— Mda, răspunse Emily, cu o voce răguşită, doar puţin mai 
tare decât o şoaptă. Peste umărul Tristei, o vedea pe Maya 
privind-o furioasă. Mda, surpriză! 


26 
ÎNCÂNTĂTOR DE OSTENTATIV, TOTUŞI 


NERAFINAT 


Vineri, după şcoală, Aria trecea cu maşina pe Lancaster Avenue, 
pe lângă galeriile comerciale Fresh Fields, A Pea in the Pod şi 
Home Depot. Cerul după-amiezii era încărcat de nori, făcând ca 
arborii, în mod normal plini de culoare, să pară şterşi şi anoşti. 

Mike stătea pe scaunul din dreapta ei, deşurubând şi 
înşurubând posac capacul sticluţei lui de Nalgene. 

— Lipsesc de la antrenamentul de lacrosse, mormăi el. Când ai 
de gând să-mi spui ce se petrece? 

— Mergem undeva unde-o să îndreptăm toate lucrurile, îi 
răspunse Aria, îndărătnică. Şi nu-ţi face probleme, o să-ţi placă. 

În timp ce trecea pe lângă un indicator de oprire, o străbătu 
un fior de plăcere. Aluzia lui A. despre Meredith - cum că ar avea 
un mic secret murdar legat de Hooters - era perfect logică. 
Meredith se purtase foarte ciudat alaltăieri când o văzuse Aria în 
Hollis, afirmând că trebuie să se ducă undeva, dar fără să spună 
şi unde. Şi nu mai departe de acum două seri, Meredith 
comentase că, din cauza creşterii preţului la chiria casei din 
Hollis, şi fiindcă nu prea câştigase mare lucru din lucrările ei 
artistice în ultima vreme poate va fi nevoită să-şi ia un al doilea 
serviciu, ca s-o scoată la capăt. Fetele de la Hooters câştigau 
probabil bacşişuri grase. 

Hooters!*. Aria strânse din dinţi ca să nu izbucnească în râs. 
Abia aştepta să-i spună lui Byron. Ori de câte ori trecuseră cu 
maşina pe lângă local, în ultimii ani, Byron afirmase că numai 
filistinii puerili se duc la Hooters, bărbaţi care se înrudesc mai 
mult cu maimuţele decât cu specia umană. Aseară, Aria îi oferise 
lui Meredith ocazia de a-şi mărturisi cu gura ei păcatele faţă de 


10 În argou, sâni. 


Byron, strecurându-se lângă ea şi zicându-i: „Ştiu ce ascunzi. Şi 
ştii ce? Dacă nu-i spui lui Byron, îi spun eu.” 

Meredith făcuse un pas înapoi, scăpând din mâna şervetul de 
şters vasele. Prin urmare, se simțea vinovată de ceva. Şi totuşi, 
era clar că Meredith nu suflase o vorbă faţa de Byron. Chiar azi- 
dimineaţă, stătuseră paşnic la masă mâncând din castroanele de 
Kashi GoLean, înţelegându-se la fel de bine ca înainte. In 
consecinţă, Aria se hotărâse să ia problema în propriile mâini. 

Chiar dacă era amiază, parcarea de la Hooters era aproape 
plină. Aria remarcă patru maşini de poliţie aliniate; era de 
notorietate faptul că poliţiştii aveau o preferinţă pentru acest 
local, fiind situat chiar lângă secţia de poliţie. Bufnița de pe firma 
de la Hooters le zâmbea, iar prin geamurile fumurii ale 
restaurantului, Aria abia distingea fetele în bluze mulate şi 
pantaloni scurţi portocalii. Dar când îl privi pe Mike, observă că 
nu-i curgeau balele, nici nu avea erecţie, sau cine ştie cum mai 
reacţionau băieţii normali când ajungeau aici. In schimb, arăta 
iritat. 

— Ce naiba căutăm aici? se stropşi el. 

— Aici lucrează Meredith, îi explică Aria. Am vrut să fii şi tu cu 
mine, ca s-o înfruntăm împreună. 

Mike căscă gura atât de larg, încât Aria putu să-i vadă guma 
de mestecat de un verde-deschis ascunsă în spatele molarilor. 

— Adică... tata... 

— Exact, confirmă Aria, vârându-şi mâna în geanta din blană 
de iac după telefonul Treo - voia s-o fotografieze pe Meredith, ca 
să aibă dovezi -, însă nu-l găsi la locul lui obişnuit. N 

Işi simți stomacul învolburându-se. Să-l fi pierdut? Işi lăsase 
telefonul pe o masă după ce primise mesajul de la A., la ora de 
arte, ieşind fuga din încăpere şi desprinzându-şi masca în toaleta 
de pe holul clădirii din Hollis. Oare uitase să şi-l mai ia? Işi 
programă în minte să treacă mai târziu pe acolo şi să-l caute. 

Când Aria şi Mike se strecurară pe uşile duble, îi întâmpinară 
urletele unei piese cântate de Rolling Stones. Aria se simţi 
copleşită de mirosul greu de aripioare picante. li întâmpină o fată 
blondă, foarte bronzată. 

— Bună! îi salută ea, bucuroasă. Bine aţi venit la Hooters! 

Aria îi spuse numele lor, iar fata se întoarse să vadă care mese 
mai erau libere, legănându-şi fesele în timp ce se îndepărta. Aria 


îi trase un ghiont lui Mike. 

— Ai văzut-o ce balcoane avea? E-nor-me! 

Nu-i venea să creadă că puteau să-i iasă astfel de cuvinte din 
gură. Cu toate acestea, Mike n-o învrednici nici măcar cu un 
zâmbet. Se comporta de parcă Aria l-ar fi târât după ea la un 
cenaclu de poezie, nu în paradisul păsărilor de noapte. Fata se 
întoarse repede şi-i conduse în separeul lor. Când se aplecă să le 
pună argintăria pe masă, Aria văzu pe sub tricoul ei până la 
sutienul roşu aprins. Mike rămase cu ochii aţintiţi la mocheta 
portocalie, ca şi cum genul acesta de lucruri ar fi fost împotriva 
religiei lui. 

După ce fata plecă, Aria privi în jur. Observă de cealaltă parte 
a sălii un grup de poliţişti, înfulecând porţii enorme de coaste de 
porc cu cartofi pai şi holbându-se când la meciul de fotbal 
american de la televizor, când la chelneriţele care treceau pe 
lângă masa lor. Printre ei era şi ofiţerul Wilden. Aria se lăsă mai 
jos pe scaunul ei. Nu că n-ar fi avut voie să fie acolo - cei de la 
Hooters accentuau mereu ideea că era un /oca/ familial -, dar nici 
prea mare chef să-l vadă pe Wilden nu avea. 

Mike stătea îmbufnat, cu ochii în meniu, în timp ce alte şase 
chelneriţe trecură pe lângă ei, care mai de care scuturându-şi 
posteriorul. Aria chiar se întrebă dacă nu cumva instantaneu, 
Mike o fi devenit gay. Intoarse capul: dacă el avea de gând să 
stea aşa, treaba lui. O va căuta şi singură pe Meredith. 

Toate fetele erau îmbrăcate la fel, cu bluzele şi pantalonii 
scurţi cu opt numere mai mici, şi pantofi sport de genul celor 
încălţaţi de majorete în zilele de meci. Aveau şi cam aceleaşi 
feţe, ceea ce o făcea pe Meredith să se distingă între ele. Numai 
că nu zărea nici măcar o fată cu părul închis la culoare, cu atât 
mai puţin una care să aibă un tatuaj înfăţişând o pânză de 
păianjen. Până să vină chelneriţa şi să le aşeze pe masă enormul 
platou cu cartofi pai, Aria izbutise în sfârşit să-şi adune curajul 
necesar ca s-o întrebe: 

— Ştiţi cumva dacă lucrează aici cineva pe nume Meredith 
Oates? 

Chelneriţa clipi, mirată. 

— Numele nu-mi sună cunoscut. Totuşi, uneori fetele de-aici îşi 
dau alte nume. Ştiţi, chestii care sună mai... 

Ezită, căutând un adjectiv. 


— Hooter-eşte? sugeră Aria, în glumă. 

— Da! zise fata, zâmbind. Şi, după ce plecă, legănându-şi 
şoldurile, Aria pufni în râs şi-l împunse pe Mike cu un cartof 
prăjit. 

— Tu cum crezi că şi-o zice Meredith aici: Randi? Fifi? A! Ce-ai 
zice să fie Caitlin? Sună tare vesel, este? 

— Nu vrei să termini? explodă Mike. Nu vreau să mai aud 
nimic despre... despre ea, bine? 

Aria clipi nedumerită, lăsându-se pe spătarul scaunului. 

Mike se îmbujoră la faţă. 

— Tu ai impresia că asta-i chestia măreaţă care o să îndrepte 
totul? Să-mi demonstrezi în faţă că tata e cu altcineva încă o 
dată? 

işi îndesă în gură un mănunchi de cartofi pai şi-şi abătu 
privirea. 

— Nu mai contează. Am trecut peste asta. 

— Am vrut să mă revanşez faţă de tine, scânci Aria. Am vrut 
să fie totul mai bine. 

Mike scoase un hohot zgomotos. 

— Nu mai ai ce să faci, Aria. Mi-ai distrus viaţa. 

— Eu n-am distrus nimic! icni Aria. _ 

Işi miji ochii, de un albastru foarte pal. Işi aruncă şervetul pe 
masă, se ridică şi-şi băgă mâinile pe mânecile hanoracului. 

— Trebuie să mă duc la antrenamentul de lacrosse. 

— Stai! strigă Aria, prinzându-l de catarama curelei. Dintr- 
odată, se simţi gata să plângă. Nu pleca, îi ceru, pe un ton 
plângăcios. Mike, te rog. Şi viaţa mea e distrusă. Şi nu doar din 
cauza tatii şi a lui Meredith. Din cauza a... altceva. 

Mike o privi peste umăr. 

— Ce tot spui acolo? 

— Stai jos, îl rugă Aria, disperată. 

Trecu un lung moment de tăcere. Mike scoase un mormăit, 
apoi se aşeză la loc. Aria se uită fix la platoul de cartofi prăijiţi, 
adunându-şi curajul ca să vorbească. Doi bărbaţi discutau despre 
tactica defensivă a celor de la echipa de fotbal Eagles. Pe 
televizorul cu ecran plat de deasupra barului se derula reclama 
unui comerciant de maşini second-hand, cu un tip costumat ca 
un pui de găină, bălmăjind despre chilipirurile cele mai c/onc 
care-ţi cad cu tronc. 


— Tot primesc mesaje de ameninţare de la cineva, începu 
Aria, în şoaptă. Cineva care ştie totu/ despre mine. Persoana care 
mă ameninţă este cea care a informat-o pe Ella de relaţia dintre 
Byron şi Meredith. Şi câteva dintre prietenele mele tot primesc 
mesaje, şi noi credem că persoana care le trimite e şi în spatele 
accidentului Hannei. Am primit chiar şi un mesaj în care-mi 
spunea că Meredith lucrează aici. Nu ştiu de unde-o şti atâtea, 
dar, pur şi simplu... ştie, încheie ea, ridicând din umeri. 

La televizor se mai difuzară două reclame până ca Mike să 
spună ceva. 

— Te hărțuieşte cineva? 

Aria încuviinţă, nefericită. 

Mike clipi mărunt, încurcat. Făcu un semn spre separeul 
poliţiştilor. 

— l-ai spus vreunuia dintre e/? 

Aria scutură din cap. 

— Nu pot. 

— Ba sigur că poţi. Putem să le spunem chiar acum. 

— Am situaţia sub control, zise Aria printre dinţi, apăsându-şi 
tâmplele cu degetele. Poate că n-ar fi trebuit să-ţi spun. 

Mike se aplecă în faţă. 

— Ai uitat de toate rahaturile de groază care s-au întâmplat în 
oraşul ăsta? Trebuie să-i spui cuiva. 

— Şi ţie ce-ţi pasă? se răsti Aria, simțindu-se inundată de furie. 
Credeam că mă urâăşti. Credeam că ţi-am distrus viaţa. 

Mike se întristă. Mărul lui Adam i se mişcă atunci când înghiţi 
în sec. Dar când se ridică de pe scaun, păru mai înalt decât şi-l 
amintea Aria. Şi mai puternic. Poate că de la sportul pe care-l 
practica, sau poate pentru că, în ultima vreme devenise bărbatul 
casei. O apucă de încheietura mâinii şi o sili să se ridice. 

— Du-te şi spune.-le! 

— Dar dacă e periculos? întrebă Aria, cu buzele tremurându-i. 

— Periculos e să nu le spui, insistă Mike. Şi... am eu grijă să te 
apăr. Bine? 

Aria îşi simţi inima ca o budincă de ciocolată proaspăt scoasă 
din cuptor: toată vâscoasă şi caldă şi puţin topită. Zâmbi 
nesigură, după care aruncă o privire spre reclama din neon de 
deasupra salonului principal din Hooters. Scria: ÎNCÂNTĂTOR DE 
OSTENTATIV, TOTUŞI NERAFINAT. Numai că firma era defectă: 


toate literele erau stinse, cu excepţia A-ului din OSTENTATIV, 
care pâlpâia ameninţător. Când închise ochii A-ul rămase aprins, 
arzând ca soarele. 

Inspiră adânc. 

— OK, şopti ea. 

Tocmai când se pregătea să plece de lângă Mike şi să se 
îndrepte spre poliţişti, se întoarse chelneriţa, cu nota de plată. lar 
când fata se întoarse să plece, pe chipul lui Mike apăru o 
expresie ştrengărească: întinse ambele mâini şi strânse aerul, 
mimând că strânge fesele ferme, înveşmântate în satin 
portocaliu, ale fetei. Întâlni privirea Ariei şi-i făcu cu ochiul. 

Din câte se părea, adevăratul Mike Montgomery se întorsese. 
Ariei îi fusese dor de el. 


27 


UN TRIUNGHI AMOROS BIZAR 


Vineri seară, imediat înainte de sosirea limuzinei care trebuia 
s-o ducă la petrecerea dată în onoarea ei, Hanna stătea în 
propria cameră, făcând piruete în rochia Nieves Lavi, cu 
imprimeu strălucitor. In sfârşit, purta o perfectă mărime doi, 
mulţumită dietei cu lichidele administrate prin perfuzii şi a 
cusăturilor faciale care făceau ca mestecarea alimentelor solide 
să fie prea dureroasă. 

— lţi stă grozav, strigă o voce. Numai că, după părerea mea, 
eşti un pic cam prea slabă. g 

Hanna se răsuci pe călcâie. In costumul lui negru din lână, cu 
cravata de un purpuriu-închis şi cămaşa în dungi purpurii 
încheiată la gât, tatăl ei semăna cu George Clooney în Ocean's 
Eleven. 

— Nu sunt prea slabă, îi răspunse repede, încercând să-şi 
mascheze fiorul de entuziasm. Kate e mult mai slabă decât mine. 

Chipul tatălui ei se înnegură, poate la auzul prenumelui 
perfectei, echilibratei şi totuşi incredibil de răutăcioasei lui fiice 
vitrege. 

— Şi, la urma urmei, ce cauţi aici? vru să ştie Hanna. 

— Mama ta m-a lăsat să intru, se justifică el, intrând în camera 
Hannei şi aşezându-se pe pat. Hanna îşi simţi stomacul zvâcnind. 
Tatăl ei nu mai intrase în dormitorul ei încă de când ea avea 
doisprezece ani, imediat înainte să se mute din casa lor. Mi-a zis, 
adăugă el, că pot să mă schimb aici pentru marea petrecere. 

— Vii şi tu?ţipă Hanna. 

— Am voie? se interesă tatăl ei. 

— Păi... cred că da, zise Hanna, gândindu-se că, în definitiv, 
veneau şi părinţii lui Spencer, precum şi câţiva dintre profesorii şi 
angajaţii de la Rosewood Day. Dar, adică, eu credeam că vrei să 
te întorci în Annapolis... la Kate şi la Isabel. In definitiv, ai stat 
departe de ele aproape o săptămână, adăugă, neputând să-şi 
ascundă amărăciunea din voce. 


— Hanna... începu tatăl ei. 

Hanna se întoarse cu spatele. Dintr-odată, era atât de 
supărată pentru faptul că tatăl ei îşi părăsise familia, că era 
acum aici, că poate o iubea pe Kate mai mult decât pe ea... ca să 
nu mai vorbim că ea avea cicatrice pe toată faţa şi că amintirile 
referitoare la seara de sâmbătă nu-i reveniseră încă! Simţi 
lacrimi în ochi, ceea ce o înfurie şi mai tare. 

— Vino încoace, o îndemnă domnul Marin, cuprinzând-o cu 
braţele lui puternice, iar când ea îşi lipi capul de pieptul lui, îi 
auzi bătăile inimii. Te simţi bine? o întrebă el. 

Se auzi un claxon afară. Hanna ridică transperantele de lemn 
de bambus şi văzu că limuzina închiriată de Mona o aşteaptă pe 
alee, cu ştergătoarele zbătându-se furioase pe parbriz, în luptă 
cu ploaia. 

— Perfect, răspunse ea deodată, întreaga lume întorcându-se 
la locul ei. Işi puse masca Dior pe faţă. Sunt Hanna Marin şi sunt 
fabuloasă! 

Domnul Marin îi întinse Hannei o uriaşă umbrelă neagră de 
golf. 

— Categoric, eşti! zise el. 

Şi, pentru prima oară în viaţă, Hanna se gândi că ar putea 
chiar să-l creadă. 


După un drum care i se păru că durase doar câteva secunde, 
Hanna se văzu cocoţată pe un piedestal plin de perne, 
strlduindu-se să se apere de ciucurii baldachinului, ca să nu-i 
zboare masca Dior de pe faţă. Patru superbi sclavi o ridicară şi 
acum îşi începeau lenta defilare spre cortul pentru petrecere, 
instalat pe terenul cincisprezece al Country Club-ului. 

— V-o prezentăm... la marea ei întoarcere în Rosewood pe 
fabuloasa Hanna Marin! zbieră Mona într-un microfon. 

Şi, când mulţimea izbucni în aplauze şi ovaţii, Hanna începu 
să-şi fluture braţele, entuziasmată. Toţi oaspeţii ei purtau măşti, 
iar Mona şi Spencer transformaseră cortul în celebrul Salon de 
l'Europe al Cazinoului din Monte Carlo din principatul Monaco. 
Avea pereţi din marmură falsă, fresce impresionante, mese 
pentru ruletă şi jocuri de cărţi. Băieți superbi şi sclipitori roiau 
prin încăpere cu tăvile încărcate de tartine, serveau la cele două 
baruri sau jucau roluri de crupieri la mesele de joc. Hanna ceruse 


ca din personalul de la petrecere să nu facă parte nici o femeie. 

DJ-ul trecu la o piesă nouă a celor de la White Stripes, şi toată 
lumea începu să danseze. O mână subţire şi palidă o prinse de 
braţ pe Hanna, şi Mona o trase după ea prin mulţime, 
cuprinzând-o apoi într-o formidabilă îmbrăţişare. 

— lţi place? strigă Mona, din spatele măştii ei inexpresive, 
asemănătoare capodoperei Dior a Hannei. 

— Fireşte, răspunse Hanna, ciocnindu-şi şoldul de-al ei. Şi ador 
mesele de joc. Câştigă cineva ceva? 

— Câştigă o noapte superbă cu o fată superbă: cu tine, Hanna! 
strigă Spencer, venind ţanţoşă în urma lor. 

Mona o luă şi pe ea de mână şi începură toate trei să ţopăie de 
bucurie. Spencer arăta ca o Audrey Hepburn blondă, în rochia ei 
trapez din satin negru şi adorabilii pantofi fără toc, cu botul 
rotund. Când o văzu pe Spencer cuprinzând-o cu braţul de umeri 
pe Mona, Hanna simţi că-i tresaltă inima. Oricât n-ar fi vrut să-i 
recunoască vreun merit lui A., era clar că mesajele de la A. 
făcuseră ca Mona să fie acceptată de vechile prietene ale 
Hannei. leri, printre reprizele jocului lor de-a Mandy Moore, Mona 
îi spusese Hannei: „Ştii, Spencer e chiar super. Cred că ar trebui 
să facă parte din gaşca noastră.” Hanna aşteptase ani de-a 
rândul ca Mona să spună aşa ceva. 

— Arăţi grozav, rosti o voce la urechea Hannei. 

In spatele ei văzu un băiat, îmbrăcat în pantaloni strâmţi cu 
dunguliţe subţiri, o cămaşă albă cu mânecă lungă încheiată la 
gât, o vestă cu dunguliţe asortată şi o mască având un plisc lung 
de pasăre. Trădătorul păr blond-albicios al lui Lucas se iţea pe 
deasupra măştii. Când îi luă mâna într-a lui, Hanna îşi simţi inima 
gonind nebuneşte. l-o ţinu pentru o clipă, i-o strânse şi apoi îi 
dădu drumul, înainte să-i poată vedea cineva. 

— Petrecerea e minunată, îi zise Lucas. 

— Mersi, n-a fost mare lucru, se amestecă Mona, înghiontind-o 
pe Hanna. Cu toate că, nu ştiu, Hanna, chestia asta hidoasă pe 
care o poartă Lucas poate fi calificată drept mască? 

Hanna aruncă o privire spre Mona, dorindu-şi să-i fi putut 
vedea faţa. Apoi privi peste umărul lui Lucas, prefăcându-se 
distrasă de ceea ce se întâmpla la masa pentru blackjack. 

_ — Auzi, Hanna, pot să vorbesc cu tine o clipă? o întrebă Lucas. 
Intre patru ochi? 


Mona tocmai discuta cu unul dintre chelneri. 

— Hm, bine, murmură Hanna. 

Lucas o conduse până într-un ungher izolat şi-şi scoase masca. 
Hanna se strădui să-şi potolească tornada de nervi care-i făcea 
stomacul să huruie, evitând să se uite la buzele super trandafirii 
şi super atrăgătoare ale lui Lucas. 

— Pot s-o iau şi pe-a ta? o întrebă el. 

Hanna verifică dacă erau într-adevăr singuri, şi că nimeni 
altcineva nu va mai fi în măsură să-i vadă chipul plin de cicatrice, 
şi abia apoi îl lăsă să-i scoată masca. Lucas o sărută uşor pe 
cusături. 

— Mi-a fost dor de tine, îi şopti el. 

— M-ai văzut acum două ore, chicoti Hanna, iar Lucas îi 
răspunse cu un zâmbet viclean. 

— Pare să fi fost mult mai mult. 

Se mai sărutară încă vreo câteva minute, cuibăriţi laolaltă pe o 
singură pernă de canapea, indiferenți la zgomotele amestecate 
ale petrecerii. Deodată, prin perdelele vaporoase ale cortului, 
Hanna îşi auzi numele strigat. 

— Hanna? Era vocea Monei. Han? Unde eşti? 

Hanna intră în panică. 

— Trebuie să mă duc înapoi, zise. Apucă masca lui Lucas de 
pliscul ei lung de pasăre şi i-o îndesă în mâini. lar tu ar trebui să- 
ţi pui asta la loc, adăugă. 

Lucas ridică din umeri. 

— Mi-e cald rău cu chestia asta. Cred că n-o s-o mai port. 

Hanna îşi legă strâns băierile propriei măşti. 

— E un bal mascat, Lucas. Dacă te vede Mona că n-o porţi, te 
dă afară, pe bune! 

In ochii lui Lucas apăru o expresie dură. 

— Tu faci totdeauna numai ce-ţi spune Mona? 

Hanna se crispă. 

— Nu. 

— Bun. Nici nu trebuie. 

Hanna dădu un bobârnac unui ciucure de pernă, şi abia apoi 
îndrăzni să-l privească din nou pe Lucas. 

— Şi ce-ai vrea să spun, Lucas? E cea mai bună prietenă a 
mea. 

— Dar ţi-a spus Mona până acum ce ţi-a făcut? o îmboldi el. La 


petrecerea ei, adică. 

Hanna se ridică, sâcâită. 

— Ţi-am spus, n-are importanţă. 

Lucas îşi lăsă privirea în jos. 

— Eu ţin la tine, Hanna. Ea, nu cred. Nu cred că ar ţine la 
cineva. N-o lăsa cum a picat, bine? Cere-i să-ţi spună adevărul. 
Sunt de părere că meriţi să-l ştii. 

Hanna îl privi lung, cu intensitate. Ochii lui Lucas străluceau, şi 
buza îi tremura un pic. Pe gât i se vedea o urmă purpurie de la 
sesiunea lor de sărutat de adineauri. li venea să întindă mâna şi 
s-o atingă cu degetul mare. 

Fără să mai rostească o vorbă, trase perdeaua într-o parte şi 
se repezi înapoi pe ringul de dans. Fratele Ariei, Mike, tocmai îşi 
demonstra calităţile de stripper la bară în faţa unei fete de la 
şcoala de quakeri. Andrew Campbell şi prietenii lui tocilari 
discutau despre numărarea cărţilor la jocul de blackjack. Hanna 
zâmbi când îşi zări tatăl conversându-se cu fosta ei instructoare 
a echipei de majorete, o femeie pe care ea şi Mona o porecliseră, 
între ele, The Rock, fiindcă semăna cu luptătorul profesionist de 
wrestling supranumii astfel. 

In sfârşit, o găsi pe Mona stând într-un alt separeu încărcat de 
perne. Eric Kahn, fratele mai mare al lui Noel, se legăna pe lângă 
ea, şoptindu-i ceva la ureche. Mona o observă pe Hanna şi se 
ridică. A 

— Slavă Domnului că ai scăpat de Fraierul Lucas, gemu ea. In 
definitiv, de ce se tot învârteşte atât pe lângă tine? 

Hanna se scărpină pe cusăturile din bărbie, şi bătăile inimii i 
se accelerară iar. Dintr-odată, simţi nevoia s-o întrebe pe Mona. 
Simţea nevoia să ştie sigur. 

— Lucas mi-a zis că n-ar trebui să am încredere în tine, 
replică, forţându-se să râdă. Susţine că-mi ascunzi ceva, de 
parcă ar exista vreodată un lucru pe care să mi-l ascunzi, 
adăugă, dându-şi ochii peste cap. Zău, mă abureşte de-a binelea. 
Tare penibil. 

Mona îşi încrucişă picioarele şi oftă. 

— Cred că ştiu la ce se referă. 

Hanna înghiţi cu greu. Incăperea îi mirosi dintr-odată prea 
puternic a parfum şi a iarbă de Bermuda proaspăt tunsă. Se auzi 
o explozie de aplauze dinspre masa de blackjack: cineva 


câştigase. Mona se mută mai aproape de ea şi începu să-i 
vorbească la ureche. 

— Nu ţi-am spus asta niciodată, dar să ştii că am fost 
împreună cu Lucas în vara dintre a şaptea şi a opta. Am fost 
prima fată pe care a sărutat-o. l-am dat papucii când am devenit 
prietenă cu tine. M-a tot sunat, cât să zic, vreo şase luni după 
aceea. Nu sunt convinsă că a reuşit să treacă peste asta nici 
acum. 

Hanna se lăsă pe spate, năucită. Se simţea ca într-un leagăn 
din parcurile de distracţie, care-şi schimbă brusc direcţia pe la 
jumătatea unui tur. 

— Tu şi Lucas... aţi fost împreună? 

Mona îşi lăsă ochii în jos şi-şi dădu pe spate o şuviţă de păr 
auriu căzută peste mască. 

— Imi pare rău că nu ţi-am spus nimic despre asta până acum. 
Numai că... Lucas e un fraier, Han. N-am vrut ca tu să crezi că şi 
eu aş fi o fraieră. 

Hanna îşi trecu mâinile prin păr, gândindu-se la conversaţia ei 
cu Lucas din balonul cu aer cald. Ea îi spusese totul, iar chipul lui 
fusese atât de inocent şi de deschis! Se gândi la cât de intens se 
sărutaseră, la micile gemete scoase de el când Hanna îşi 
plimbase degetele în sus şi-n jos pe ceafa lui. 

— Aşadar, încerca să fie prieten cu mine şi să-mi spună lucruri 
urâte despre tine... doar ca să se răzbune pentru că l-ai lăsat 
baltă? bâigui ea. 

— Aşa cred, răspunse Mona, întristată. £/ e cel în care nu 
trebuie să ai încredere, Hanna. 

Hanna se ridică. Işi aminti cum îi spusese Lucas că e atât de 
frumoasă, şi cât de bine se simţise ea. Cum îi citise Lucas 
noutăţile de pe blogul ei DailyCandy, în timp ce asistentele îi 
schimbau perfuziile. Cum, după ce el o sărutase pe patul de 
spital, pulsul îi rămăsese la un nivel ridicat timp de o jumătate de 
oră în cap: îl urmărise pe ecranul de monitorizare cardiacă. 
Hanna îi destăinuise lui Lucas problemele ei cu alimentaţia. li 
spusese despre Kate. Despre prietenia ei cu Ali. Despre A.! El de 
ce nu-i spusese niciodată despre Mona? 

Lucas stătea acum pe o altă canapea, discutând cu Andrew 
Campbell. Hanna se duse glonţ la el, şi Mona o urmă 
îndeaproape, apucând-o de braţ. 


— Rezolvi asta altă dată. Acum, ce-ar fi să-l dau afară? Tu ar 
trebui să te bucuri de noaptea ta de glorie. 

Hanna o îndepărtă printr-o fluturare a mâinii, apoi îl împunse 
pe Lucas în spate, prin vesta lui în dunguliţe. Când se întoarse, 
Lucas păru cuprins de o sinceră bucurie la vederea ei, dăruindu-i 
un zâmbet dulce, extatic. 

— Mona mi-a spus adevărul despre voi, şuieră Hanna, 
proptindu-şi mâinile în şolduri. Voi doi aţi fost împreună. 

Buzele lui Lucas zvâcniră. Clipi apăsat, deschise gura, dar o 
închise la loc, scoțând doar un „Ah!” 

— Despre asta era vorba, nu? îl luă ea la rost. De-asta ai vrut 
ca eu s-o urăsc. 

— Sigur că nu, replică Lucas, privind-o încruntat. N-a fost nimic 
serios. 

— Mada, sigur, pufni batjocoritoare Hanna. 

— Hannei nu-i plac băieţii care mint, se amestecă Mona, 
făcându-şi apariţia în spatele prietenei sale. 

Lucas rămase cu gura căscată. O pată de roşeaţă i se ridică 
dinspre gât pe obraji. 

— Dar presupun că-i plac fetele care mint, nu-i aşa? 

Mona îşi încrucişă braţele la piept. 

— Eu nu mint în legătură cu nimic, Lucas. 

— Nu? Prin urmare, i-ai spus Hannei ce s-a întâmplat în 
realitate la petrecerea ta? 

— N-are importanță, ţipă Hanna. 

— Sigur că i-am spus, zise şi Mona în acelaşi timp. 

Lucas o privi pe Hanna, înroşindu-se din ce în ce mai tare. 

— Ţi-a făcut ceva îngrozitor. 

Mona se strecură în faţa lui. 

— E doar gelos pe mine, şi-atât. 

— Te-a umilit, adăugă Lucas. Eu am fost cel care a venit să te 
salveze. 

— Ce? se miră Hanna, cu o voce firavă şi piţigăiată. 

— Hanna, zise Mona, prinzând-o de ambele mâini. Nu e decât 
o neînțelegere. 

DJ-ul trecu la un cântec al lui Lexi. Era un cântec pe care 
Hanna nu-l ascultase prea des, şi la început nu ştiu precis unde-l 
auzise ultima oară. Şi, dintr-odată, îşi aminti. Lexi fusese invitata 
de onoare din programul muzical al petrecerii Monei. 


O amintire se aprinse subit în mintea Hannei. Se văzu pe ea 
însăşi, purtând o rochie strâmtă în nuanţa şampaniei, chinuindu- 
se să intre în planetariu fără să-i plesnească la cusături. O zări pe 
Mona râzând de ea, după care ea căzu, pe coate şi pe genunchi, 
lovindu-se de marmura dură a podelei. Auzi prelungul şi 
durerosul prrrrr din clipa în care cusăturile rochiei cedaseră, şi 
toată lumea era în jurul ei, râzând. Mona râdea cel mai tare 
dintre toţi. 

Pe sub mască, Hanna căscă gura şi ochii. Nu. Imposibil să fie 
adevărat. Amintirea aceasta îi fusese denaturată ca urmare a 
accidentului. Şi, chiar să fi fost adevărată, mai conta acum? şi 
cobori privirea spre brăţara ei nou nouţă Paul&joe, un delicat 
lănţişor din aur cu închizătoarea de forma unui frumos fluture- 
talisman. Mona i-o cumpărase ca dar de bun-venit-înapoi-de-la- 
spital, oferindu-i-o imediat după ce A. îi trimisese Monei acea 
felicitare electronică în batjocură. „Nu vreau ca noi două să mai 
fim vreodată supărate una pe cealaltă”, îi spusese Mona, în timp 
ce Hanna deschidea capacul cutiuţei cu bijuteria. 

Lucas o privea, plin de speranţă. Mona aştepta cu mâinile în 
şolduri. Hanna îşi legă panglica măştii cu un nod mai strâns. 

— Eşti gelos pe ea, îi zise lui Lucas, cuprinzând-o pe Mona cu 
braţul. Noi suntem cele mai bune prietene. Şi o să fim 
întotdeauna. 

Chipul lui Lucas se întristă. 

— Perfect, zise, după care se răsuci pe călcâie şi ieşi în fugă 
pe uşă. 

— Ce papagal, comentă Mona, strecurându-şi braţul pe sub al 
Hannei. 

— Mda, zise Hanna, dar atât de şoptit, încât se îndoi că Mona o 
auzise. 


28 


SĂRMANA FETIŢĂ MOARTĂ 


Cerul se întuneca deja, vineri seară, la ora la care doamna Fields 
le lăsă pe Emily şi pe Trista în faţa intrării principale a Country 
Club-ului. 

— Şi acum, ştii regulile, rosti ea cu severitate, punându-şi 
braţul pe spătarul scaunului lui Emily. Fără alcool. Să fii acasă la 
miezul nopţii. Carolyn o să vină să vă ia cu maşina. Inţeles? 

Emily încuviinţă. Faptul că mama ei impunea anumite reguli îi 
aducea un soi de uşurare. Părinţii ei fuseseră într-atât de 
îngăduitori de când se întorsese acasă, încât începea să creadă 
că amândoi aveau cine ştie ce tumori cerebrale sau că fuseseră 
înlocuiţi de clone. 

După ce doamna Fields demară, Emily îşi îndreptă rochia 
neagră din jerse împrumutată din garderoba lui Carolyn şi 
încercă să nu se clatine pe tocurile pantofilor ei roşii. În 
depărtare, vedea imensul şi strălucitorul cort în care se ţinea 
petrecerea. In difuzoare urla o piesă de-a lui Fergie, şi Emily auzi 
inconfundabila voce a lui Noel Kahn strigând: „Cât e de tare!” 

— Sunt foarte emoţionată pentru astă-seară, zise Trista, 
luând-o de braţ pe Emily. 

— Şi eu, îi răspunse Emily, strângându-şi mai bine jacheta în 
jurul ei şi privind cum, la intrarea principală în club, se legăna 
scheletul folosit ca să indice direcţia vântului. Dac-ai putea să fii 
oricare personaj de Halloween din lume, cine-ai fi? întrebă apoi. 

In ultima vreme, Emily gândea la fel ca Trista, încercând să-şi 
dea seama cu ce fel de spaghete semăna mai mult, cu care 
montagnes russes din parcul de distracţii Marea aventură, cu 
care specie de foioase din Rosewood. 

— Catwoman, îi răspunse Trista, cu promptitudine. Tu? 

Emily îşi întoarse privirea în altă parte. In clipa de faţă, se 
simţea ca o vrăjitoare. După ce-o luase prin surprindere în 
redacţia anuarului, Trista îi explicase lui Emily că tatăl ei e pilot 


în aviația americană, iar ea beneficia de reduceri importante 
chiar şi la zborurile la care se ducea în ultima clipă. După mesajul 
de ieri al lui Emily, se hotărâse să sară într-un avion şi s-o 
însoţească la balul mascat al Hannei, după care să doarmă pe 
podea, în camera ei. Emily nu prea ştiuse cum să-i spună: „N-ar 
fi trebuit să vii” ... şi, la drept vorbind, nici nu prea voia. 

— Unde ne întâlnim cu prietena ta? se interesă Trista. 

— Hm, probabil că e deja aici, zise Emily, pornind să 
traverseze parcarea şi trecând pe lângă opt automobile BMW 
seria 7 la rând. 

— Super, replică Trista, dându-şi cu ChapStick pe buze. 

l-I întinse apoi şi lui Emily, şi degetele li se atinseră uşor. Emily 
se simţi străbătută de furnicături, iar când îi întâlni privirea, 
expresia îndrăgostită de pe faţa Tristei îi arătă că şi ea se simţea 
la fel. 

Emily se opri brusc lângă postul valetului care se ocupa de 
parcare. 

— Ascultă, trebuie să-ţi fac o mărturisire. Maya e, într-un fel, 
partenera mea. 

Trista se holbă la ea, neînţelegând. 

— lar despre tine i-am zis - ca şi părinţilor mei - că îmi eşti 
prietenă de corespondenţă, continuă Emily. Că ne tot scriem de 
câţiva ani. 

— A, chiar? se miră Trista, înghiontind-o în joacă. Dar ei de ce 
nu i-ai spus, pur şi simplu, adevărul? 

Emily înghiţi în sec, strivind cu talpa câteva frunze uscate, 
căzute pe jos. 

— Păi... adică, dacă i-aş fi spus ce s-a întâmplat în realitate... 
în lowa... poate că n-ar fi înţeles. 

Trista îşi netezi părul cu palmele. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic. Doar am dansat, exclamă, 
împungând-o în braţ pe Emily. Nenică, e chiar atât de posesivă? 

— Nu, răspunse Emily, cu privirea îndreptată spre sperietoarea 
de ciori expusă pentru Halloween, pe peluza din faţa clubului. 
Era una dintre cele trei sperietori de pe terenurile clubului, şi 
totuşi o cioară era cocoţată pe un stâlp din apropiere, câtuşi de 
puţin speriată. Nu tocmai, se corectă apoi. 

— E vreo problemă dacă sunt eu aici? întrebă Trista, pe un ton 
tăios. 


Buzele Tristei aveau exact aceeaşi nuanţă de roz ca tutuul 
preferat al lui Emily, din vremea când făcea balet. Rochia ei bleu 
pal i se mula pe pieptul bine proporţionat şi-i etala netezimea 
abdomenului şi rotunjimea feselor. Era ca un fruct copt, zemos, 
iar lui Emily aproape că-i venea să muşte din ea. 

— Sigur că nu e o problemă dacă eşti aici, murmură Emily. 

— Bun, zise Trista, punându-şi masca pe faţă. Atunci, o să-ţi 
păstrez secretul. 

Imediat cum intrară în cort, Maya o descoperi pe Emily, îi 
dezlegă masca înfăţişând un iepure şi-o strânse în braţe 
sărutând-o pasional. Emily deschise ochii în timpul sărutului şi 
observă că Maya se uita la Trista, dând impresia că se mândrea 
cu ce făceau ea şi Emily. 

— Când îi faci vânt? îi şopti Maya la ureche. 

Emily întoarse capul, prefăcându-se că n-a auzit. 

In timp ce se deplasau prin cortul în care se ţinea petrecerea, 
Trista o prindea întruna de braţ pe Emily, exclamând pe 
nerăsuflate: „Cât e de frumos!”, „la uite câte perne!” Şi: „Ce de 
băieţi sexy în Pennsylvania!” Stătea cu gura căscată ca o fetiţă la 
prima ei vizită în Disney World. Când un grup de tineri le separă, 
Maya îşi scoase masca de pe faţă. 

— Fata asta o fi fost crescută într-o rezervaţie, perfect izolată? 
o întrebă ea pe Emily, bulbucându-şi ochii. Nu, pe lume, de cei 
se pare totul atât de uluitor? 

Emily aruncă o privire spre Trista, care se rezemase de bar. 
Noel Kahn o abordase, iar acum îşi plimba, cu un gest seducător, 
degetele în sus şi-n jos pe braţul Tristei. 

— E doar entuziasmată că se află aici, îndrugă ea. Viaţa e cam 
plictisitoare în lowa. 

Maya îşi înclină capul într-o parte şi se trase puţin mai înapoi. 

— Ce coincidenţă că ai o prietenă de corespondenţă exact în 
acelaşi oraş din lowa în care ai fost exilată săptămâna trecută. 

— Nu tocmai, replică Emily, cu glasul răguşit şi privirea aţintită 
asupra scânteietorului glob de discotecă din mijlocul cortului. E 
din acelaşi oraş cu verii mei, aşa că Rosewood Day a făcut un 
schimb cultural cu şcoala ei. Am început să ne scriem acum vreo 
doi ani. 

Maya strâmbă din buze, cu maxilarele încleştate. 

— E îngrozitor de drăguță. Vă alegeţi prietenii cu care 


corespondaţi după poze? 

— Nu era ca la matrimoniale, pe Match.com, replică Emily, 
ridicând din umeri şi străduindu-se să pară nepăsătoare. 

Maya o privi cu un aer de cunoscătoare. 

— Ar fi fost logic aşa. Tu ai iubit-o pe Alison DiLaurentis, iar 
Trista seamănă mult cu ea. 

Emily se crispă, şi privirea începu să-i zboare în toate părţile. 

— Ba nu, nu seamănă. 

Maya întoarse capul. 

— Cum zici. 

Emily îşi calculă cu foarte multă grijă următoarele cuvinte. 

— Guma asta cu aromă de banane, pe care o mesteci tu, 
Maya... de unde o ai? 

Maya păru nedumerită. 

— Mi-a adus tata un bax de la Londra. 

— Se găseşte şi în State? Mai ştii pe cineva care să mestece 
dintr-asta? întrebă Emily, în timp ce inima îi bătea eu putere. 

Maya făcu ochii mari. 

— De ce naiba mă întrebi de guma cu aromă de banane? 

Şi, înainte ca Emily să-i poată răspunde, Maya îi întoarse 
spatele. 

— Uite ce e, eu mă duc la baie, da? Nu pleca nicăieri fără 
mine. Putem să stăm de vorbă când mă întorc. 

Emily o privi pe Maya cum se strecoară printre mesele de 
bacara, simțindu-se de parcă ar fi avut cărbuni încinşi în stomac. 
Aproape instantaneu, apăru şi Trista din mulţime, ţinând în mâini 
trei păhărele din plastic. 

— Sunt cu alcool, şopti ea entuziasmată, arătându-i spre Noel, 
care stătea încă lângă bar. Băiatul ăla are o sticluţă cu ceva şi 
mi-a pus şi mie un pic. 

Privi în jur. 

— Unde e Maya? 

Emily ridică din umeri. 

— S-a dus să facă pipi. 

Trista îşi scosese masca, şi tenul îi strălucea în lumina 
aruncată de ringul de dans. Cu buzele ei strânse şi roz, cu ochii 
mari şi albaştri, şi cu pomeţii înalţi, poate că semăna un pic cu 
Ali. Emily scutură din cap şi întinse mâna spre unul dintre 
păhărele: mai întâi să bea, şi pe urmă se gândeşte la tot restul. 


Trista îşi plimbă seducător un deget pe încheieturi mâinii lui 
Emily. Aceasta încercă să rămână impasibilă, chiar dacă se 
simţea gata să se topească. 

— Şi, dacă în clipa asta ai fi o culoare, care ar fi aceea? O 
întrebă Trista în şoaptă. 

Emily îşi abătu privirea. 

— Eu aş fi roşu, şopti Trista. Dar... nu un roşu turbat. Un roşu 
profund, întunecat, frumos şi sexy. Un roşu pofticios. 

— Cred că şi eu aş fi aceeaşi culoare, mărturisi Emily. 

Muzica bubuia ca pulsul unei inimi. Emily sorbi îndelung 
însetată, mirosul puternic al romului stârnindu-i nările. Când 
Trista îşi încolăci degetele cu ale ei, lui Emily îi sări inima din loc. 
Se apropiară, după care se apropiară şi mai mult, până când 
buzele ajunseră cât pe ce să li se atingă. 

— Poate că n-ar trebui să facem asta, şopti Trista. 

Insă oricum Emily se apropie şi mai mult, corpul vibrându-i de 
emoție. 

O palmă o plesni peste spinare. 

— Ce naiba faci? 

Maya era în spatele lor, cu nările fremătând. Emily se 
îndepărtă de Trista făcând un pas uriaş, deschizând şi închizând 
gura ca un peştişor auriu. 

— Am crezut că te duci la baie, a fost singura replică pe care a 
putut-o găsi. 

Maya o privi chiorâş, roşie de furie. Apoi, îi întoarse spatele şi 
se repezi afară din cort, îmbrâncind lumea din drumul ei. 

— Maya! o strigă Emily, plecând după ea. 

Dar, chiar când era pe cale să iasă, simţi o mână pe braţ. Era 
un bărbat necunoscut, în uniformă de poliţist. Avea părul scurt, 
tepos, şi era înalt şi subţire. Pe plăcuţa din piept seria SIMMONS. 

— Eşti Emily Fields? o întrebă polițistul. 

Emily încuviinţă lent din cap, şi deodată pulsul i se acceleră. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, îi zise bărbatul, punându- 
io mână pe umăr cu blândeţe. Ai... ai primit cumva mesaje de 
ameninţare? 

Emily rămase cu gura căscată. Luminile pâlpâitoare ale 
stroboscopului îi produceau ameţeală. 

— D-de ce? 

Prietena dumitale Aria Montgomery ne-a povestit despre ele 


azi după-amiază, o informă polițistul. 

— Ce? ţipă strident Emily. 

— N-o să fie probleme, o linişti polițistul. Nu vreau decât să 
aflu ce ştii, bine? Probabil că e o persoană pe care o cunoşti, 
cineva aflat chiar sub ochii tăi. Dacă stai de vorbă cu noi, poate 
reuşim împreună să deducem cine este. 

Emily privi spre deschizătura neclară a cortului. Maya fugea pe 
iarbă, cu tocurile afundându-i-se în noroi. O senzaţie oribilă o 
inundă. Se gândi la cum o privise Maya când îi spusese: Am auzit 
că persoana care a lovit-o pe Hanna o hărțuia. Cum ar fi putut 
Maya să ştie aşa ceva? 

— Nu pot să vorbesc chiar acum, şopti Emily, în timp ce un 
nod tot mai mare i se punea în gât. Mai întâi trebuie să mă ocup 
de altceva, adăugă. 

— Mă găseşti aici, zise Simmons, făcând un pas într-o parte, 
astfel încât Emily să poată trece. Nu te grăbi, o sfătui el. Oricum, 
mai am de căutat şi alte persoane. 

Emily abia dacă mai distingea conturul siluetei Mayei, 
alergând spre clădirea principală a clubului. Porni rapid după ea, 
trecând printre două uşi duble din sticlă şi pe un lung coridor. 
Privi pe geamul ultimei uşi, de la capătul culoarului, uşa care 
ducea spre piscina acoperită. Sticla era aburită de condens, şi 
Emily reuşi să zărească extrem de vag trupul mic al Mayei 
mergând pe marginea bazinului şi privindu-şi imaginea reflectată 
în apă. 

Intră şi merse pe lângă un mic perete placat cu faianţă, care 
despărţea antreul de piscină. Apa din bazin era nemişcată, iar 
atmosfera, apăsătoare şi umedă. Chiar dacă Maya o auzise sigur 
pe Emily venind, nu întoarse capul. Dacă situaţia ar fi fost alta, 
Emily poate c-ar fi împins-o, în glumă, în apă, după care ar fi sărit 
şi ea. Tuşi ca să-şi dreagă glasul. 

— Maya, faza cu Trista nu e ceea ce pare. 

— Nu? Maya aruncă o privire peste umăr. Mie mi s-a părut 
destul de evident. 

— Nu, doar că... e amuzantă, mărturisi Emily. Ea nu mă 
presează în nici un fel. 

— Adică eu te presez? ţipă Maya, întorcându-se vijelioasă. 

Lacrimile începură să-i şiroiască pe faţă. 

Emily înghiţi cu greu, adunându-şi energia. 


— Maya... tu mi-ai trimis cumva... mesaje pe telefon? Bilete? 
Nu cumva... m-ai spionat? 

Maya se încruntă. 

— De ce te-aş spiona? 

— Păi, nu ştiu, zise Emily. Dar, dac-ai făcut-o... află că poliţia 
ştie. 

Maya clătină lent din cap. 

— Ce spui nu are nici pic de logică. 

— N-o să le spun nimic, dacă eşti tu, insistă Emily, aproape 
implorând. Nu vreau decât să ştiu de ce. 

Maya ridică din umeri, apoi scăpă un mic scâncet de frustrare. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, zise, şi o lacrimă îi brăzdă 
faţa. Scutură din cap, dezgustată. Te iubesc, se răsti ea. Şi am 
crezut că mă iubeşti şi tu. 

li întoarse spatele, smuci uşa piscinei, apoi o trânti în urma ei. 

Luminile din tavan se estompară, transformând reflexiile 
bazinului, din auriu-alburii în galben-portocalii. Picături de 
transpiraţie se adunară deasupra trambulinei pentru sărituri. 
Dintr-odată, Emily avu o revelaţie, precum şocul unui plonjon 
într-o apă rece ca gheaţa, într-o zi şi-aşa friguroasă. Normal că A. 
nu era Maya. A. înscenase totul, astfel încât Maya să devină 
suspectă, iar relaţia dintre ele două să fie distrusă pentru 
totdeauna. 

Telefonul ei mobil zbârnâi. Emily îl luă - mâinile îi tremurau. 


Emi: 
Te aşteaptă o fată în bazinul cu apă termală. Distracţie 
plăcută! - A. 


Emily îşi lăsă mâna în care ţinea telefonul să-i cadă pe lângă 
corp, în timp ce inima îi bătea parcă să-i spargă pieptul. Bazinul 
cu apă termală era despărţit de restul sălii printr-un paravan, şi 
avea propria uşă, care dădea spre coridor. Se strecură lent într- 
acolo. Îl auzea bolborosind ca un cazan pe foc, şi o bură se înălța 
la suprafaţa apei. Deodată remarcă o străfulgerare roşie în apa 
care bolborosea, şi făcu un salt înapoi, îngrozită. Privind încă o 
dată, îşi dădu seama că nu era decât o păpuşă plutind cu faţa în 
jos, cu părul ei lung şi roşu răspândit în evantai în jurul ei. 

Se aplecă şi scoase păpuşa afară. Era Ariel, din Mica Sirenă. 


Avea înotătoare solzoase, verzi şi purpurii, dar în locul unui 
costum de baie din două piese, Ariel purta un sclipitor costum 
pentru competiţii de nataţie, având pe piept inscripţia RECHINII 
DIN ROSEWOOD DAY. Ochii îi erau marcați cu X-uri, ca şi cum s- 
ar fi înecat, iar pe frunte avea ceva scris cu un marker gros. 


Vorbeşte şi-o să mori. - A. 


Lui Emily începură să-i tremure mâinile şi scăpă păpuşa pe 
lespezile alunecoase ale podelei. Şi, în timp ce se îndepărta de 
marginea bazinului cu apă termală, auzi o uşă trântindu-se. 

Emily tresări, făcând ochii mari. 

— Cine-i acolo? şopti. 

Tăcere. 

leşi din despărţitura bazinului cu apă termală şi privi în jur. Nu 
era nimeni în preajma piscinei. Nu putea să vadă dincolo de 
peretele placat cu faianţă care ascundea ieşirea, însă pe cel din 
partea opusă zări desluşit o umbră. Cineva era acolo cu ea. 

Emily auzi un chicotit şi sări ca arsă. Apoi, o mână zbură afară 
de după peretele placat cu faianţă. Apăru o coadă blondă, după 
care o altă pereche de mâini, mai mari şi masculine, cu un Rolex 
din argint atârnând de o încheietură. 

Noel Kahn răsări primul, repezindu-se din spatele peretelui pe 
un şezlong din apropiere. 

— Hai, şopti el. 

Şi atunci, blonda alergă spre el. Era Trista. Se lungiră 
împreună pe şezlong şi continuară să se sărute. 

Emily era într-atât de uimită, încât explodă în hohote de râs. 
Trista şi Noel aruncară o privire în direcţia ei. Trista rămase cu 
gura căscată, dar imediat pe urmă ridică din umeri, parcă zicând: 
Ce să-ți fac, dacă n-ai fost pe-acolo? Dintr-odată, Emily îşi aminti 
de avertismentul lui Abby: Trista Taylor încearcă să încalece 
orice mişcă, fie fată, fie băiat. Presimţea că, până la urmă, Trista 
n-o să mai doarmă pe podea, în camera ei. 

Noel zâmbi frivol. Şi apoi, se întoarseră la ce făceau, ca şi cum 
Emily n-ar fi existat. Emily îşi coborî din nou privirea spre Ariel 
înecată, întinsă pe jos, şi se cutremură. Normal că, dacă i-ar 
spune cuiva despre A., A. Ar avea grijă ca Emily chiar să nu mai 
existe. 


29 


NIMENI NU POATE SĂ TE-AUDĂ 
ŢIPÂND 


Aria ţâşni din maşina ei Subaru lovită spre clădirea în care se 
ţineau cursurile de arte în Hollis. O furtună se arăta la orizont, şi 
ploaia deja începuse să cadă. Terminase să le povestească 
poliţiştilor despre A. Abia cu puţin timp în urmă, şi cu toate că 
încercase să-şi sune vechile prietene de pe telefonul lui Wilden, 
niciuna dintre ele nu răspunsese: probabil, din cauză că nu 
recunoscuseră numărul. Acum, se ducea în clădirea facultăţii de 
arte, să vadă dacă-şi lăsase Treo-ul acolo; fără el, nu avea nici o 
dovadă concretă cu privire la ceea ce-i făcea A. Mike se oferise 
să meargă cu ea, însă Aria îi răspunsese că era mai bine să se 
revadă mai tărziu, la petrecerea Hannei. 

In timp ce apăsa pe buton ca să cheme ascensorul, se înfăşură 
mai strâns în sacoul de uniformă de la Rosewood Day: încă nu 
avusese timp să se schimbe. Insistenţele lui Mike, cum că să-i 
spună lui Wilden despre A., fuseseră ca un ceas deşteptător, dar 
oare făcuse ea ce trebuia? Wilden voise să afle amănunte despre 
flecare SMS, mesaj instant, e-mail şi bileţel trimise de A. 
Intrebase încă o dată, şi încă o dată. 

— A fost vreuna dintre voi patru rănită? Există cineva care ar 
vrea să vă facă rău? 

Aria ezitase şi clătinase din cap, nevrând să răspundă. Pe cine 
nu răniseră ele, pe vremea aceea, cu Ali în frunte? Era un nume 
care se detaşa net dintre celelalte, totuşi... Jenna 

Se duse cu gândul la mesajele lui A.: Știu TOT. Sunt mai 
aproape decât credeţi. Se gândi la Jenna, fâţâindu-şi telefonul în 
mână şi zicând: Sunt într-atât de spiritualizată, încât pot să trimit 
SMS-uri! Dar era Jenna, cu adevărat capabilă să facă astfel de 
lucruri? Jenna era oarbă; A, în mod evident, nu. 

Uşile ascensorului se deschiseră, şi Aria intră. In timp ce urca 


la etajul al treilea, se gândi la amintirea de care pomenise Hanna 
prima dată după ce se trezise din comă: cea despre după-amiaza 
de dinaintea dispariţiei lui Ali. Prietena lor se comportase foarte 
ciudat în ziua aceea, mai întâi citind dintr-un carneţel pe care nu 
voise să-l arate celorlalte, şi apoi venind la parter nu după mult 
timp, părând extrem de dezorientată. Aria mai zăbovise, de una 
singură, pe veranda lui Ali, încă vreo câteva minute după 
plecarea celorlalte, tricotând ultimele câteva rânduri la una 
dintre brăţările pe care plănuise să le ofere fiecăreia dintre 
prietenele ei, ca dar pentru prima zi a verii. Când ocoli casa, 
vrând să-şi regăsească bicicleta, o văzu pe Ali stând în mijlocul 
curţii din faţă încremenită. Ochii lui Ali priveau rapid când spre 
ferestrele acoperite cu draperii ale sufrageriei casei DiLaurentis, 
când spre casa Cavanaugh, de peste drum. 

— Ali? o strigase Aria în şoaptă. Te simţi bine? 

Ali nu se clintise. 

— Uneori, rostise ea, cu o voce ca în transă, nu-mi doresc 
decât ca ea să dispară din viaţa mea pentru totdeauna. 

— Ce? şoptise Aria. Cine? 

Ali părea buimacă, de parcă Aria ar fi luat-o prin surprindere, 
furişându-se după ea. In fereastra casei DiLaurentis se zărise 
ceva ca un fulger... sau poate doar o reflexie. lar când plivise 
spre curtea casei Cavanaugh, Aria zărise pe cineva ascuns în 
spatele tufişului uriaş de lângă fosta căsuţă din copac a lui Toby. 
li amintea Ariei de silueta pe care jura c-o văzuse în curtea 
familiei Cavanaugh, în seara în care orbiseră pe Jenna. 

Ascensorul scoase un ding, şi Aria tresări puternic. Despre cine 
să fi vorbit Ali când spusese: Nu-mi doresc decât ca ea să dispară 
din viata mea pentru totdeauna? La vremea aceea, crezuse că 
Ali se referea la Spencer: ele două se certau în permanenţă. 
Acum, nu mai era sigură. Chiar erau foarte multe lucruri pe care 
nu le ştiuse despre Ali. 

Coridorul care ducea spre studioul pentru Arte lraţionale era 
întunecos, cu excepţia unui scurt moment, când zigzagul unui 
mini fulger se apropie primejdios de mult de fereastră. Când 
ajunse la uşa deschisă a sălii ei de clasă, Aria aprinse lumina şi 
clipi, orbită de brusca strălucire. Micile lor cabine se întindeau 
de-a lungul peretelui din spate şi, lucru uimitor, Treo-ul Ariei era 
într-o cabină goală, aparent neatins. Se repezi spre el şi-l strânse 


în braţe, scoțând un suspin de uşurare. 

Pe urmă, remarcă măştile realizate de cei din clasa ei, puse la 
uscat câte una în fiecare cabină. Nişa cu numele Ariei lipit cu 
scoci dedesubt era goală, dar a Jennei, nu. Probabil c-o ajutase 
altcineva să-şi facă masca, fiindcă era acolo, cu faţa în sus, 
perfect modelată, cu ochii impersonali goi, privind fix spre 
plafonul cabinei. Aria o ridică încet. Jenna îşi pictase masca astfel 
încât să arate ca o pădure fermecată. In jurul nasului se 
răsuceau vrejuri, o floare se deschidea deasupra ochiului stâng, 
iar pe obrazul drept era un fluture superb. Detaliile trăsăturilor 
de pensulă erau impecabile... poate prea impecabile. Nu părea 
cu putinţă pentru cineva incapabil să vadă. 

Tunetul se auzi de parcă ar fi despicat pământul. Aria scoase 
un mic țipăt, scăpând masca pe masă. Când îşi întoarse privirea 
spre fereastră, zări o siluetă legănându-se de zăvorul de sus. 
Părea să fie o miniaturală... fiinţă omenească. 

Aria se apropie cu câţiva paşi. Era o păpuşă de pluş înfăţişând- 
o pe Vrăjitoarea Rea din A/bă-ca-Zăpada. Purta o mantie neagră 
şi lungă şi o coroană de aur pe cap, iar faţa încruntată îi era de o 
paloare fantomatică. Atârna de o frânghie petrecută în jurul 
gâtului, iar pe ochi, cineva îi desenase două X-uri mari şi negre. 
lar de rochia lungă a păpuşii era prins un bileţel. 


Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai neascultătoare din țară? Tu 
ai vorbit. Aşadar, tu urmezi. - A. 


Crengile copacilor zgâriară cu violenţă geamul. Alte fulgere 
incendiară cerul. Când răsună un nou tunet, lumina din studio se 
stinse. Aria ţipă ascuţit. 

Şi lămpile iluminatului public din dreptul ferestrei se 
stinseseră, la rândul lor, iar undeva, în depărtare, Aria auzi o 
sirenă de alarmă pentru incendii. Rămâi calmă, se sfătui singură. 
Işi luă Treo-ul şi formă numărul dispeceratului de poliţie. Tocmai 
când răspunse cineva, un fulger de forma unui cuţit licări dincolo 
de fereastră. Aria scăpă telefonul, iar acesta se izbi cu zgomot de 
podea. Se aplecă după el, după care încercă să apeleze din nou. 
Insă acum, telefonul nu mai avea semnal. 

Fulgerul lumină încă o dată încăperea, lăsând să se vadă 
contururile  pupitrelor, ale dulapurilor, ale Vrăjitoarei Rele 


legănându-se la fereastră şi, în cele din urmă, ale uşii. Aria făcu 
ochii mari şi un țipăt îi îngheţă în gât. Era cineva acolo. 

— H-hei! strigă ea. 

Când fulgeră din nou, persoana necunoscută dispăruse. Aria îşi 
muşcă pumnii, cu dinţii clănţăninau-i. 

— Hei! strigă iar. 

incă un fulger. O fată stătea la doar câţiva centimetri de faţa 
ei. Se simţi ameţită de frică. Era... 

— Bună, îi zise fata. 

Era Jenna. 


30 


CÂTEVA CUVINŢELE POT SĂ SCHIMBE 
TOTUL 


Spencer stătea la masa de ruletă, mutând dintr-o mâna în 
cealaltă jetoanele lucioase din plastic de la cazinou. Când plasă 
câteva pe căsuţele 4, 5, 6 şi 7, simţi presiunea mulţimii, acum 
adunată strâns în spatele ei. Parcă întregul Rosewood s-ar fi 
strâns aici, astă-seară: toată lumea de la Rosewood Day, plus 
unii de la şcolile particulare rivale, personaje nelipsite de la 
petrecerile lui Noel Kahn. Era acolo până şi un poliţist, patrulând 
zona. Spencer se întrebă ce motiv avea. 

Când se opri ruleta, bila ateriză pe numărul 6. Era treia oară la 
rând câştigător. 

— Bine jucat, îi spuse cineva la ureche. 

Spencer privi în jur, dar nu izbuti să repereze persoana care 
vorbise cu ea. Părea să fie vocea surorii ei. Numai că de ce s-ar fi 
aflat Melissa acolo? Nu mai venise nimeni de vârsta Melissei, iar 
înainte ca Spencer să meargă la interviul pentru Orhideea de 
Aur, Melissa afirmase că petrecerea Hannei era ceva ridicol. 

Ea a făcut-o, să ştii. Spencer nu putea să-şi scoală din minte 
mesajul lui A. 

Cercetă cortul cu privirea. Cineva cu părul blond, lung până la 
umeri, se strecura spre scenă, dar când se ridică, Spencer nu 
mai văzu pe nimeni: persoana aceea parcă s-ar fi evaporat în 
mulţime. Se frecă la ochi. Poate că era pe cale să înnebunească. 

Deodată, Mona Vanderwaal o apucă de braţ. 

— Bună, scumpi. Eşti liberă o clipă? Am o surpriză. 

O conduse pe Spencer prin mulţime spre un loc mai izolat, 
pocni din degete şi, ca prin farmec, apăru un chelner care le 
înmână amândurora câte un pahar înalt şi îngust, conţinând un 
lichid spumos. 

— E şampanie veritabilă, o informă Mona. Am vrut să-ţi propun 


un toast prin care să-ţi mulţumesc, Spencer. Pentru că ai 
planificat împreună cu mine petrecerea asta fantastică... şi, de 
asemenea, pentru că mi-ai fost alături. In legătură cu... ştii tu. 
Mesajele. 

— Sigur, răspunse Spencer, cu voce slabă. 

Ciocniră şi sorbiră din pahare. 

— Petrecerea asta e, într-adevăr, uluitoare, continuă Mona. ŞI 
n-aş fi putut s-o fac fără tine. 

Spencer îşi agită braţele cu modestie. 

— Noo! Tu ai pus totul cap la cap. Eu n-am făcut altceva decât 
să dau vreo două telefoane. Tu ai un talent înnăscut pentru aşa 
ceva. 

— Amândouă avem un talent înnăscut pentru aşa ceva, replică 
Mona, dând paharul de şampanie peste cap. Ar trebui să pornim 
împreună o firmă de planificare a petrecerilor. 

— Şi, în timpul liber, să-i „străfulgerăm” pe băieţii de la 
Country Club, glumi Spencer. 

— Normal! strigă voioasă Mona, ciocnindu-şi şoldul de-al lui 
Spencer. 

Spencer îşi plimbă degetul pe paharul de şampanie, de sus în 
jos şi înapoi. Ar fi vrut să-i spună Monei despre cel mai nou mesaj 
primit de la A.: cel referitor la Melissa. Mona ar înţelege-o. Numai 
că DJ-ul schimbă ritmul, alegând o piesă mai rapidă interpretată 
de OK Go, aşa că, până ca Spencer să poată rosti o vorbă, Mona 
scoase un țipăt strident şi-o rupse la fugă spre ringul de dans. 
Mai aruncă o privire peste umăr spre Spencer, parcă întrebând-o: 
Tu nu vii? Spencer scutură din cap. 

Cele câteva guri de şampanie o ameţiseră. După vreo două 
minute, în care-şi croi cu greu drum prin mulţime, ieşi din cort, în 
aerul curat al nopţii. Cu excepţia reflectoarelor care înconjurau 
cortul, terenurile de golf erau extrem de întunecate. Dâmburile 
ierboase şi porțiunile nisipoase, create de mâna omului, nu erau 
vizibile, şi Spencer putea să zărească doar contururile copacilor 
din depărtare. Crengile lor se legănau ca tot atâtea degete 
osoase. Undeva, ţipau câţiva greieri. 

A. nu ştie nimic despre cine a asasinat-o pe Ali, se asigură 
Spencer pe sine, întorcându-şi privirea spre contururile 
nedesluşite ale petrecăreţilor dinăuntru. Şi, în orice caz n-avea 
sens: Melissa nu şi-ar fi distrus viitorul asasinând pe cineva 


pentru un tip. Asta nu era decât încă una dintre tacticile lui A., 
prin care voia s-o facă pe Spencer să creadă ceva neadevărat. 

Oftă şi porni în direcţia toaletelor, care se aflau în afara 
cortului, într-o rulotă în formă de balon. Se urcă pe rampa pentru 
cărucioarele pe rotile şi deschise uşa subţire de plastic. După ce 
trase apa, în timp ce-şi aşeza rochia, auzi uşa de la intrarea 
principală a toaletelor trântindu-se. O pereche de pantofi Loeffler 
Randall, de un argintiu pal, se îndreptă spre minuscula chiuvetă 
a rulotei. Spencer îşi acoperi gura cu palma. Mai văzuse pantofii 
ăştia de nenumărate ori până acum: erau preferaţii Melissei. 

— Aăă... bună, zise Spencer, când ieşi din cabina ei. Melissa 
stătea rezemată de chiuvetă, cu mâinile în şolduri şi un mic 
zâmbet pe faţă. Purta o rochie neagră, lungă şi strâmtă, 
despicată într-o parte. Spencer se strădui să respire cu calm. Ce 
faci aici? Işi întrebă sora mai mare. 

Melissa nu zise nimic, doar continuă s-o privească fix. O 
picătură de apă căzu în chiuvetă, făcând-o pe Spencer să 
tresară. 

— Ce-i? îngăimă ea. De ce mă priveşti aşa? 

— De ce m-ai minţit iar? replică Melissa, printre dinţi. 

Spencer se lipi cu spinarea de uşa uneia dintre cabine. Privi în 
stânga şi-n dreapta, căutând ceva care să poată fi folosit ca 
armă. Singurul lucru care-i trecu prin minte fu doar pantoful ei 
fără toc, aşa că-şi strecură uşurel piciorul afară din el. 

— Te-am minţit? 

— lan mi-a spus că a fost aseară în camera ta de hotel, şopti 
Melissa, cu nările fremătându-i. i-am zis că nu prea e în stare să 
ţină un secret. 

Spencer făcu ochii mari. . 

— Dar n-am făcut nimic. Iți jur! 

Melissa făcu un pas spre ea. Spencer îşi acoperi faţa cu o 
mână şi-şi scoase pantoful cu cealaltă. 

— Te rog, o imploră ea, ţinând pantoful ca pe o pavăză. 

Melissa se opri la doar câţiva centimetri de faţa ei. 

— După toate câte le-ai recunoscut faţă de mine pe plajă am 
crezut că avem o înţelegere. Dar se pare că nu e aşa. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi vijelioasă din toalete. Spencer o 
auzi bocănind pe rampă şi apoi mergând prin iarbă. 

Se sprijini cu mâinile de chiuvetă şi-şi lăsă fruntea pe 


suprafaţa rece a oglinzii. Deodată, dintr-o cabină se auzi cum 
cineva trăgea apa. După câteva momente, uşa se deschise. Din 
cabină ieşi Mona Vanderwaal. Avea o expresie îngrozită pe faţă. 

— Asta era sora ta? o întrebă ea pe Spencer, în şoaptă. 

— Mda, îngăimă Spencer, întorcându-se spre Mona. 

Aceasta o apucă de încheieturile mâinilor. 

— Ce se-ntâmplă? Te simţi bine? 

— Cred că da, răspunse Spencer, îndreptându-şi spinarea. Am 
nevoie doar să fiu singură o clipă, atât. 

— Sigur, zise Mona, făcând ochii mari. Sunt afară, dacă ai 
nevoie de mine. 

Spencer zâmbi recunoscătoare în timp ce Mona pleca. După 
câteva clipe, auzi ţăcănitul unei brichete, apoi sfârâitul flăcării, 
după care Mona trase un fum din ţigară. Spencer se întoarse cu 
faţa spre chiuvetă şi-şi netezi părul. Mâinile îi tremurau 
nestăpânit când şi le întinse spre poşeta cu paiete, sperând să 
găsească în ea un tub de aspirină. Degetele i se ciocniră de 
portofel, de tubul cu g/oss de buze, de jetoanele de la poker... şi 
apoi de altceva, de ceva pătrat şi lustruit. Scoase încet obiectul. 

Era o fotografie. Ali şi lan, stând foarte aproape unul de 
celălalt, cu degetele împletite. În spatele lor se vedea o clădire 
rotundă, din piatră, iar dincolo de aceasta, un şir de autobuze 
galbene pentru şcoală. După cum arăta coafura zburlită a lui Ali 
şi tricoul polo J. Crew cu mâneci lungi, în nuanţă tropicală, 
Spencer fu destul de convinsă că fotografia fusese făcută cu 
ocazia excursiei şcolare, pentru vizionarea spectacolului Romeo 
şi Julieta, la teatrul People's Light, dintr-un oraş din apropiere. 
Atunci participase un grup de elevi de la Rosewood Day: 
Spencer, Ali, celelalte prietene ale ei şi un număr destul de mare 
de liceeni, din anii mai mici sau mai mari, printre care şi lan şi 
Melissa. Cineva scrisese ceva cu litere mari, colţuroase, peste 
faţa zâmbitoare a lui Ali. 

Eşti moartă, afurisito! 

Spencer se holbă la scrisul de mână, recunoscându-l imediat. 
Nu prea multă lume îl făcea pe a mic să semene cu o cifră 2 mai 
ondulată. Caligrafia era, practic, singura materie la care Melissa 
luase doar calificativul „foarte bine”, în toată viaţa ei. Profesoara 
ei de caligrafie dintr-a doua o tot certase, însă scrierea acelor a- 
uri bizare fusese un defect pe care Melissa nu reuşise niciodată 


să şi-l îndrepte. 

Spencer lăsă fotografia că-i cadă din mâini şi scăpă un mic 
scâncet de durere: nu-i venea să creadă că era posibil. 

— Spencer? o strigă Mona de-afară. Eşti bine? 

— Foarte bine, îi răspunse Spencer, după o îndelungă ezitare. 

Apoi, îşi cobori privirea spre podea. Fotografia căzuse cu faţa 
în jos. Scria ceva şi pe spatele ei. 


Ai face bine să-ți păzeşti spatele... altfel o să fii şi tu moartă, 
afurisito! - A. 


31 


UNELE SECRETE DEVIN ŞI MAI 
BINE PĂZITE 


Când deschise ochii, Aria simţi ceva umed şi urât mirositor 
lingându-i faţa. Intinse mâna şi degetele i se afundară în blana 
moale şi caldă. Cine ştie din ce motiv, era întinsă pe podeaua 
studioului artistic. Un fulger lumină încăperea, şi o Aria văzu pe 
Jenna Cavanaugh, cu câinele ei, alături, pe podea. 

Aria sări ca arsă, ţipând. 

— Nu-i nimic! strigă Jenna, prinzând-o de braţ. Stai liniştită! 
Nu-i nimic! 

Aria se târî repede înapoi, încercând să se îndepărteze de 
Jenna, dar se lovi cu capul de piciorul unei mese din apropiere. 

— Nu-mi face rău, şopti ea. Te rog. 

— Eşti în siguranţă, o linişti Jenna. Cred că ai avut un atac de 
panică. Eu am venit să-mi iau caietul cu schiţe, dar când am 
intrat, te-am auzit... şi când m-am apropiat, ai căzut. 

Aria se auzi înghițind în sec în întuneric. 

— O femeie de la cursul meu de dresajul câinilor însoțitori 
avea întruna atacuri de panică, aşa că ştiu câte ceva despre ele. 
Am încercat să sun la ambulanţă, dar telefonul mobil nu 
funcţionează, aşa că am stat cu tine. 

O pală de vânt adie în încăpere, aducând miros de asfalt udat 
de ploaie, un miros care, de obicei, avea un efect calmant asupra 
Ariei. Ştia limpede că avusese un atac de panică: era transpirată 
şi dezorientată, iar inima îi bătea nebunește. 

— Cât timp am fost leşinată? se interesă, cu vocea răguşită, 
netezindu-şi fusta plisată de uniformă, ca să-şi acopere coapsele. 

— Cam o jumătate de oră, o informă Jenna. E posibil să te fi şi 
lovit la cap. 

— Sau, poate, să fi avut chiar mare nevoie de somn, glumi 
Aria, dar imediat simţi că-i vine să plângă. Jenna nu voia să-i facă 
rău. Jenna, o străină, stătuse cu ea cât timp zăcuse grămadă pe 


podea. Nu putea să ştie dacă nu cumva îi curseseră balele în 
poala Jennei sau nu cumva vorbise prin somn. Dintr-odată, se 
simţi bolnavă de remuşcări şi de ruşine. Trebuie să-ţi spun ceva, 
zise, fără să se mai gândească. Nu mă cheamă Jessica. Ci Aria. 
Sunt Aria Montgomery. 

Câinele Jennei strănută. 

— Ştiu, recunoscu Jenna. 

— Ştii? 

— Am putut să-mi... dau seama. După voce, îi explică Jenna, 
pe un ton aproape de scuză. Dar de ce nu mi-ai spus că eşti tu? 

Aria închise strâns pleoapele şi-şi apăsă cu putere obrajii cu 
palmele. Incă un fulger lumină încăperea, şi Aria o văzu pe Jenna 
stând turceşte pe podea, cuprinzându-şi gleznele cu degetele. 
Aria inspiră adânc, poate mai adânc ca niciodată. 

— Nu ţi-am spus din cauză că... mai e şi alt lucru pe care ar 
trebui să-l ştii despre mine. 

Se sprijini cu palmele de podeaua aspră, adunându-şi forţele. 

— Trebuie să ştii ceva despre seara accidentului tău. Un lucru 
pe care nu ţi l-a spus nimeni, niciodată. Presupun că nu-ți 
aminteşti ce s-a întâmplat în seara aia, dar... 

— Nu-i adevărat, o întrerupse Jenna. Imi amintesc tot. 

Tunetul bubui în depărtare. Undeva, pe-aproape, se declanşă 
alarma unui automobil, pornindu-se o serie de zbârnâituri şi de ii- 
oo-uri stridente, pătrunzătoare. Aria de-abia mai putea să 
respire. 

— Ce vrei să spui? şopti ea, uimită. 

— Imi amintesc tot, repetă Jenna, urmărind cu degetul 
conturul tălpii pantofului. Eu şi cu Alison am pus totul la cale. 

Foti muşchii Ariei se înmuiară. 

— Poftim? 

— Fratele meu vitreg lansa mereu artificii de pe acoperişul 
căsuţei din copac, îi explică Jenna, încreţindu-şi fruntea. 

Părinţii mei îl tot avertizau că e periculos: putea să facă vreo 
greşeală, să trimită o rachetă drept spre casa noastră şi să 
provoace un incendiu. l-au zis că, prima dată când mai lansează 
una, îl şi trimit la şcoala cu internat. Şi că e ultimul lor cuvânt. 
Aşa că Ali a fost de acord să fure artificii din ascunzătoarea lui 
Toby şi să procedeze astfel încât sa se creadă că Toby le-a lansat 
de pe acoperişul căsuţei din copac, Am vrut ca ea s-o facă în 


seara aia, fiindcă părinţii mei erau acasă, şi deja erau supăraţi pe 
Toby, oricum, pentru alt motiv. Voiam să iasă din viaţa mea cât 
mai curând posibil, explică ea, dar vocea i se frânse. N-a... n-a 
fost un bun frate vitreg. 

Aria îşi strânse pumnii şi apoi îi desfăcu din nou. 

— O, Doamne! exclamă. 

Se străduia să priceapă tot ce-i spunea Jenna. 

— Numai că... lucrurile au mers prost, continuă Jenna să 
explice, cu voce tremurată. Eram cu Toby în căsuţa din copac, 
când s-a întâmplat. Şi, imediat înainte să se-ntâmple, el a privit 
în jos şi a zis, înfuriat: „E cineva pe peluza noastră”. Am privit şi 
eu, prefăcându-mă surprinsă... a urmat un fulger şi apoi... 
durerea aia oribilă. Ochii mei... faţa mea le simţeam de parcă 
tocmai mi s-ar fi topit. Cred că am leşinat. Pe urmă, Ali mi-a spus 
că l-a forţat pe Toby să ia vina asupra lui. 

— Aşa e, confirmă Aria aproape în şoaptă. 

— Ali a gândit repede, continuă Jenna, schimbându-şi centrul 
de greutate şi făcând să scârţâie podeaua sub ea. Mă bucur că a 
fost aşa. N-aş fi vrut să aibă ea necazuri. Şi a ieşit cam cum mi- 
am dorit. Toby a plecat. A dispărut din viaţa mea. 

Aria îşi roti încet maxilarul. Dar... tu eşti oarbă! Ar fi vrut să-i 
strige. Chiar a meritat să ajungi aşa? Simţea că o doare capul de 
cât încerca să analizeze tot ceea ce tocmai aflase de la Jenna. 
Parcă întreaga ei lume fusese zdrobită. Parcă ar fi proclamat 
cineva că animalele pot să vorbească şi că de-acum încolo lumea 
va fi condusă de câini şi de păianjeni. Deodată, un alt adevăr o 
izbi: Ali înscenase totul astfel încât să pară un renghi pe care e/e 
i-l jucau lui Toby, însă în realitate, ea şi Jenna fuseseră cele care 
plănuiseră totul... împreună. Ali nu-l păcălise numai pe Toby, îşi 
păcălise şi prietenele. Aria se simţi îngreţoşată. 

— Aşadar, tu şi Ali aţi fost... prietene, trase concluzia Aria, cu 
voce slabă, neîncrezătoare. 

— Nu tocmai, răspunse Jenna. Nu, până când... până când i- 
am destăinuit ce făcea Toby. Ştiam că Ali o să înţeleagă. Şi ea 
avea probleme de-astea. 

Un fulger lumină chipul Jennei, dezvăluind o expresie calmă, 
indiferentă. Inainte ca Aria s-o poată întreba la ce se referă, 
Jenna adăugă: 

— Mai e un lucru pe care ar trebui să-l ştii. A mai fost acolo şi 


altcineva, în seara aia. A mai văzut şi altcineva. 

Ariei i se tăie respiraţia. Imaginea acelei seri îi străbătu 
creierul ca un cuţit. Racheta, explodând în căsuţa din copac şi 
luminând curtea înconjurătoare. Aria fusese mereu convinsă că 
mai văzuse o siluetă întunecată, ghemuită lângă veranda 
laterală a casei Cavanaugh... Insă Ali insistase, iar şi iar, că nu 
fusese decât o închipuire de-a ei. 

li venea să se plesnească peste frunte. Ceea ce văzuse fusese 
atât de evident! Cum de nu-şi dăduse seama până acum? 


Tot aici sunt, afurisitelor. Şi ştiu totul. - A. 


— Şi ştii cine era? întrebă Aria în şoaptă, cu inima bătându-i 
repede şi cu putere. 

Jenna întoarse scurt capul. 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Jenna! ţipă Aria. Te rog! Trebuie să-mi spui! Trebuie să ştiu! 

Dintr-odată, curentul electric reveni. Incăperea fu inundată de 
o lumină atât de strălucitoare, încât pe Aria o dureau ochii. 
Tuburile fluorescente începură să zumzăie. Aria văzu că are un 
firicel de sânge pe mâini şi-şi descoperi pe pipăite o rană la 
frunte. Conţinutul genţii i se revărsase pe podea, iar câinele 
Jennei îi mâncase o jumătate dintr-un baton Balance. 

Jenna îşi scosese ochelarii fumurii. Ochii ei priveau, lipsiţi de 
viaţă, către nimic, iar la rădăcina nasului şi în partea inferioară a 
frunţii avea urme de arsură, cicatrice zbârcite, cutate. Aria 
tresări şi privi în altă parte. 

— Te rog, Jenna, tu nu înţelegi, îi zise, încet. Se întâmplă ceva 
oribil. Trebuie să-mi spui cine altcineva a mai fost acolo! 

Jenna se ridică, ţinându-se de spinarea câinelui ca să nu-şi 
piardă echilibrul. 

— Deja am spus prea multe, rosti, cu voce răguşită şi 
tremurătoare. Trebuie să plec. 

— Jenna, te rog! insistă Aria. Cine a mai fost acolo? 

Jenna se opri puţin, punându-şi ochelarii pe nas. 

— Imi pare rău, şopti, trăgând de lesa câinelui. 

Ciocăni cu bastonul în podea, o dată, de două ori, de trei ori, 
bâjbâind stângace să găsească uşa. Şi apoi, dispăru. 


32 


IADUL E O NIMICA TOATĂ" 


După ce a prins-o pe Trista făcându-şi de cap cu Noel, Emily a 
ieşit în fugă din piscină, căutându-le disperată pe Spencer şi pe 
Hanna. Trebuia să le anunţe că Aria le spusese poliţiştilor despre 
A. Şi... să le arate păpuşa pe care tocmai o găsise. In timp ce 
înconjura pentru a doua oară masa de barbut, Emily simţi o 
mână rece pe umăr şi ţipă scurt. Spencer şi Mona erau în spatele 
ei. Spencer ţinea în mână o fotografie mică, pătrată. 

— Emily, trebuie să vorbim, îi zise. 

— Şi eu trebuie să vorbesc cu voi, icni Emily. 

Fără alte vorbe, Spencer o trase după ea, traversând ringul de 
dans. Mason Byers era în centru şi făcea pe măscăriciul. Hanna 
vorbea cu tatăl ei şi cu doamna Cho, profesoara ci de artă 
fotografică. Hanna îşi ridică privirea când le observă apropiindu- 
se pe Spencer, Mona şi Emily, şi se întunecă la faţă. 

— Ai o clipă liberă? o întrebă Spencer. 

Găsiră un separeu liber şi se înghesuiră acolo. Fără să spună 
nimic, Spencer îşi vâri mâna în geanta ei cu paiete şi scoase 
fotografia înfăţişându-i pe Ali şi pe lan Thomas. Cineva desenase 
X-uri pe faţa lui Ali şi, cu litere ascuţite, scrisese: Eşti moartă, 
afurisito! 

Emily îşi acoperi gura cu palma. Ceva i se părea foarte familiar 
la fotografia aceea. Unde o mai văzuse oare? 

— Am găsit-o la mine în geantă, în timp ce eram la toaletă, le 
informă Spencer, întorcând fotografia pe dos. 

Ai face bine să-ți păzeşti spatele... altfel o să fii şi tu moartă, 
afurisito! Emily recunoscu imediat caligrafia colţuroasă. O mai 
văzuse pe un formular de înscriere pentru asociaţia Părinţii şi 


11 Trimitere la celebrul citat din piesa The Mourning Bride (Mireasa 
îndoliată) a dramaturgului şi poetului englez William Congreve (1670- 
1729): „Hell hath no fury like a woman scorned” („Iadul e o nimica toată pe 
lângă furia unei femei dispreţuite”). 


Prietenii Lesbienelor şi Homosexualilor, nu mai departe de 
alaltăieri. 

— Era în geanta ta? icni Hanna. Prin urmare, asta înseamnă că 
A. e aici? 

— A. e indiscutabil aici, confirmă Emily, privind în jur. Modelele 
masculine care jucau rolul de chelneri se învârteau pretutindeni. 
Mai multe fete în fuste mini trecură repede pe lângă ele, şuşotind 
că Noel Kahn strecurase clandestin alcool la petrecere. Tocmai 
am primit un... un mesaj, să zicem, explică Emily. Şi... fetelor. 
Aria le-a spus poliţiştilor despre A. Un poliţist a venit la mine şi 
mi-a zis că vrea să-mi pună întrebări. Cred că A. ştie şi despre 
asta. 

— O, Doamne, şopti Mona, făcând ochii mari şi privindu-le pe 
fete pe rând. Asta e de rău, nu? 

— Ar putea să fie foarte rău, confirmă Emily. 

Cineva o lovi cu cotul în ceafă, şi ea se frecă la locul 
impactului, sâcâită. Petrecerea asta nu era tocmai locul de 
întâlnire potrivit pentru discutarea unui astfel de subiect. 

Spencer îşi trecu degetele peste pernele catifelate ale 
canapelei. 

— OK. Haideţi să nu intrăm în panică. Poliţia e aici, da? Prin 
urmare, suntem la adăpost. Nu trebuie decât să-i găsim şi să ne 
ţinem pe lângă ei. Insă asta... 

Ciocăni cu degetul peste X-urile de pe faţa lui Ali, apoi peste 
mesajul Eşti moartă, afurisito! 

— Ştiu cine a scris fraza asta, zise, privindu-le pe rând şi 
trăgând aer adânc în piept. Melissa. 

— Sora ta? ţipă strident Hanna. 

Spencer încuviinţă cu seriozitate, luminile stroboscopului de la 
petrecere luminându-i faţa. 

— Eu cred... eu cred că Melissa a omorât-o pe Ali. E logic. A 
ştiut că Ali şi lan erau împreună. Şi n-a putut să suporte. 

— Stai, o opri Mona, lăsând jos cutia de Red Bull. Dă filmul 
înapoi. Alison şi... lan Thomas? Erau împreună? 

Apoi scoase limba, cu o expresie dezgustată. 

— Ptiu! Voi ştiaţi? adăugă ea. 

— Ne-am dat seama abia acum câteva zile, bolborosi Emily. 

Îşi strânse mai bine haina în jurul trupului. Dintr-odată, simţea 
că îngheaţă. 


Hanna examină semnătura Melissei pe lista ei cu invitaţii şi o 
compară cu scrisul de pe fotografie. 

— Scrisul este acelaşi. 

Mona o privi, temătoare, pe Spencer. 

— Şi se purta foarte ciudat adineauri la toaletă. 

— O mai fi aici? întrebă Hanna, lungindu-şi gâtul ca să 
privească prin încăpere. 

In spatele lor, unul dintre chelneri scăpă tava plină cu pahare. 
Un grup de tineri începu să aplaude. 

— Am căutat-o peste tot, zise Spencer. N-am reuşit s-o găsesc 
pe nicăieri. 

— Şi-atunci, ce-o să faci? se interesă Emily, cu inima bătându-i 
din ce în ce mai repede. 

— O să-i spun lui Wilden despre Melissa, rosti Spencer, ca într- 
o doară. 

— Dar, Spencer, se împotrivi Emily. A. ştie ce facem noi. ŞI A. 
ştie că Aria a vorbit. Dacă nu e decât un soi de joc psihologic? 

— Are dreptate, o aprobă Mona, încrucişându-şi picioarele. Ar 
putea să fie o capcană. 

Spencer scutură din cap. 

— E Melissa. Sunt sigură de asta. Trebuie s-o denunţ. Trebuie 
s-o facem, pentru Ali. 

Îşi deschise geanta cu paiete şi-şi găsi telefonul. 

— Sun la secţie. Wilden probabil că e acolo. 

Formă numărul şi-şi lipi telefonul de ureche. 

În spatele lor, DJ-ul strigă din răsputeri: 

— Toată lumea se simte bine astă-seară? 

Şi mulţimea de pe ringul de dans zbieră: 

— Daaa! y 

Emily închise ochii. Melissa. Incă de când poliţia calificase 
moartea lui Ali ca fiind un asasinat, Emily nu fusese capabilă să 
se oprească din a-şi imagina cum putuse să procedeze 
criminalul. Şi-l închipuise pe Toby înşfăcând-o pe Ali din spate, 
lovind-o în cap şi apoi azvârlind-o în groapa pe jumătate săpată 
pentru foişorul familiei DiLaurentis. Incercase să şi-o imagineze 
pe Spencer făcându-i acelaşi lucru lui Ali, înnebunită din cauza 
relaţiei pe care o avea cu lan Thomas. Acum, o vedea pe Melissa 
Hastings apucând-o de mijloc pe Ali şi trăgând-o spre groapă. 
Numai că... Melissa era atât de slabă, încât lui Emily nu prea-i 


venea să creadă că ar fi avut forţa de a o constrânge pe Ali să se 
comporte aşa cum voia ea. Poate că avusese o armă, cum ar fi 
un cuţit de bucătărie sau un cutter. Emily tresări, imaginându-şi 
un cutter la gâtul delicat al lui Ali. 

— Wilden nu răspunde, anunţă Spencer, aruncându-şi 
telefonul înapoi în geantă. Rămase încremenită câteva secunde, 
apoi se plesni cu palma peste frunte. Mama mă-sii! Ai mei m-au 
adus aici cu maşina. Şi am venit direct de la New York. Aşa că eu 
n-am maşină. 

— Te duc eu, se oferi Mona, sărind imediat în picioare. 

Se ridică şi Emily. 

— Merg şi eu. 

— Mergem toate, le susţinu Hanna. 

Spencer clătină din cap. 

— Hanna, asta-i petrecerea ta. Trebuie să rămâi. 

— Pe bune, întări Mona. 

Hanna îşi potrivi eşarfa care-i susţinea braţul. 

— Petrecerea a fost grozavă, dar aici e vorba de ceva mult mai 
important. 

Mona îşi muşcă buza, stânjenită. 

— Eu cred că ar trebui să mai stai puţin. 

Hanna ridică din sprânceană. 

— De ce? 

Mona începu să se legene înainte şi înapoi pe călcâie. 

— Pentru că trebuie să vină Justin Timberlake. 

Hanna se prinse cu mâinile de piept, ca şi cum Mona ar fi 
împuşcat-o. 

— Ce? 

— A fost clientul tatii când şi-a început cariera, aşa că-i 
rămăsese dator. Numai că a cam întârziat. Sunt convinsă c-o să 
fie aici în scurt timp, şi n-aş vrea să-l pierzi, adăugă, zâmbind 
ruşinată. 

— Hopa! exclamă Spencer. Vorbeşti serios? Nici măcar mie nu 
mi-ai spus despre asta. 

— Şi tu îl deteşti, Mon, murmură Hanna. 

Mona ridică din umeri. 

— Ei bine, doar nu e petrecerea mea, corect? E a ta. O să te 
cheme pe scenă, să dansezi cu el, Han. N-aş vrea să ratezi o 
ocazie ca asta. 


Hannei îi plăcea de Justin Timberlake de când o ştia Emily. Ori 
de câte ori începea Hanna să spună că Justin ar trebui să fie cu 
ea şi nu cu Cameron Diaz, Ali chicotea invariabil şi replica: „Păi, 
cu tine, ar cam avea două Cameron la preţ de una singură: tu 
eşti de două ori cât ea!” Hanna îi întorcea spatele, jignită, până 
când Ali insista că n-ar trebui să mai fie atât de sensibilă. 

— Stau şi eu cu tine, Hanna, se oferi Emily, apucând-o de braţ. 
Rămânem pentru Justin. O să stăm foarte aproape una de 
cealaltă, şi pe lângă polițistul de colo. Bine? 

— Nu ştiu, răspunse Hanna, nesigură, chiar dacă Emily îşi 
dădea seama că ea ar vrea să rămână. Poate c-ar trebui să 
mergem. 

— Rămâneți, insistă Spencer. Ne întâlnim acolo. Voi, aici, o să 
fiţi la adăpost. A. nu poate să vă facă vreun rău, cât timp e un 
poliţist în apropiere. Doar să nu vă duceţi singure la toaletă sau 
oriunde altundeva. 

Mona o luă de braţ pe Spencer şi se strecurară prin mulţime 
spre ieşirea principală din cort. Emily îi adresă Hannei un zâmbet 
curajos, cu toate că stomacul îi fremăta. 

— Nu mă lăsa, îi zise Hanna, cu o voce mică, îngrozită. 

— Nu te las, o asigură Emily. 

li luă mâna într-a ei şi i-o strânse cu putere, dar nu se putu 
stăpâni să nu cerceteze, agitată, mulţimea. Spencer spusese că 
dăduse de Melissa la toaletă. Asta însemna că persoana care o 
asasinase pe Ali era în preajma lor chiar acum. 


33 


MOMENTUL DE LIMPEZIRE 


Să se urce pe scenă alături de adevăratul Justin Timberlake - nu 
de o figurină din ceară de la Madame Tussaud sau de un 
impostor de la Trump Taj Mahal din Atlantic City - avea să fie 
fantastic. Adevărata gură a lui Justin va fi cea care-i va dărui 
Hannei un zâmbet larg, adevărații ochi ai lui Justin vor cerceta 
trupul Hannei în timp ce o va privi dansând şi adevăratele mâini 
ale lui Justin o vor aplauda pentru că ea avusese tăria să-şi 
revină după un accident atât de devastator. 

Din nefericire, Justin nu apăruse încă. Hanna şi Emily îşi 
scoaseră capetele printr-una dintre ieşirile cortului, stând cu 
ochii în patru după un convoi de limuzine. 

— O să fie foarte palpitant, murmură Emily. 

— Mda, îi răspunse Hanna, deşi se întreba dacă va mai fi în 
stare să se bucure de eveniment. 

Simţea că era ceva în neregulă, dar rău de tot. Ceva din ea se 
zbătea să iasă la suprafaţă, ca un fluture zvârcolindu-se în 
coconul lui. 

Dintr-odată, Aria îşi făcu apariţia din mulţime. Părul ei brunet 
era încâlcit şi pe obraz i se vedea o vânătaie. Era încă îmbrăcată 
cu sacoul şi fusta plisată de la Rosewood Day, şi părea să nu se 
încadreze deloc printre toţi petrecăreţii îmbrăcaţi după ultima 
modă. 

— Fetelor, le zise, cu sufletul la gură. Trebuie să vorbesc cu 
voi. 

— Şi noi trebuie să vorbim cu tine, ţipă Emily. l-ai spus lui 
Wilden despre A.! 

Pleoapele Ariei zvâcniră. 

— Da... i-am spus. Da. Am crezut că fac ce trebuie. 

— Dar n-ai făcut, se răsti Hanna, plină de furie. A. ştie, Aria. A. 
ne urmăreşte. Ce naiba a fost în capul tău? 


— Ştiu că A. ştie, răspunse Aria, părând neatentă. Eu aveam 
să vă spun altceva. Spencer unde e? 

— Spencer s-a dus spre secţia de poliţie, o informă Emily, a 
cărei faţă îşi schimbă culoarea din roz în albastru, în bătaia 
luminilor discotecii. Am încercat să te sunăm, dar n-ai răspuns. 

Aria se lăsă să cadă pe o canapea din apropiere, arătând un 
pic cam emoţionată şi tulburată. Luă o cană cu apă minerală şi-şi 
turnă într-un pahar imens. 

— S-a dus cumva la secţia de poliţie din cauza lui... A.? 
Poliţiştii voiau să ne mai pună tuturor şi alte întrebări. 

— Nu, răspunse Hanna. S-a dus pentru că ştie cine a omorât-o 
pe Ali. 

Ochii Ariei deveniră sticloşi. Dădea impresia că ignora în 
totalitate vorbele Hannei. 

— Mi s-a întâmplat ceva de-a dreptul bizar, le zise, după care- 
şi bău paharul până la fund. Am avut o lungă conversaţie cu 
Jenna Cavanaugh. Şi... ea ştie ce s-a întâmplat în noaptea aia. 

— Ce treabă ai avut să vorbeşti cu Jenna? urlă Hanna. Abia 
apoi conştientiză şi restul spuselor Ariei; era, după cum îi 
explicase profesorul de fizică, ca şi la undele radio, care au 
nevoie de ani întregi până să ajungă în spaţiul cosmic. Hanna 
rămase cu gura deschisă şi tot sângele i se scurse din cap. Ce-ai 
spus? 

Aria îşi apăsă fruntea cu palmele. 

— Am frecventat orele de artă, şi Jenna e şi ea cu mine în 
clasă. Astă-seară, am fost în studioul unde se ţin şi... şi Jenna era 
acolo. Mi s-a făcut o frică groaznică, gândindu-mă că ea e A. Şi... 
c-o să-mi facă ceva rău. Am avut un atac de panică... dar când 
m-am trezit, Jenna era încă lângă mine. M-a ajutat. M-am simţit 
îngrozitor, şi pur şi simplu am început să-i îndrug ce-am făcut 
noi. Numai că, până să pot spune cu adevărat ceva, Jenna m-a 
întrerupt. Mi-a zis că-şi aminteşte totul despre seara aia, în 
definitiv. 

Aria le privi pe rând pe Hanna şi pe Emily. 

— Ea şi Ali au pus la cale împreună toată povestea. 

Urmă o tăcere lungă. Hanna îşi simţea pulsul în tâmple. 

— E imposibil, rosti în cele din urmă Emily, ridicându-se. Nu se 
poate. 

— Nu se poate, îi ţinu isonul, cu o voce slabă, Hanna. Ce tot 


spunea Aria? 


Aria îşi dădu după ureche o şuviţă răzleaţă de păr. 

— Jenna mi-a povestit că s-a dus la Ali cu un plan prin care să 
scape de Toby. Voia să-l vadă plecat pentru totdeauna... sunt 
convinsă că aşa e, din moment ce el... ştiţi voi. O pipăia. Ali i-a 
promis c-o s-o ajute. Numai că lucrurile nu au mers cum trebuia. 
Şi totuşi, Jenna a păstrat secretul, chiar şi-aşa: mi-a zis că 
rezultatul a fost cel dorit de ea. Fratele ei a fost îndepărtat. 
Totuşi... mi-a mai zis şi că a mai fost altcineva acolo, în seara aia, 
în afară de noi. A mai văzut şi altcineva. 

Emily rămase cu gura căscată. 

— Nu se poate! 

— Cine? vru să ştie Hanna, simțind cum i se înmoaie 
genunchii. 

Aria clătină din cap. 

— N-a vrut să-mi spună. 

Urmă o tăcere lungă. Partitura de bas a unei piese de-a solistei 
Ciara bubuia în fundal. Hanna îşi roti privirea peste chipurile 
participanţilor la petrecere, uimită de cât de binecuvântat de 
neştiutoare era toată lumea. Mike Montgomery dansa lasciv lipit 
de o fată de la şcoala quakerilor; adulţii se învârteau cu toţii în 
jurul barului, îmbătându-se; în fine, o gaşcă de fete din clasa ei 
bârfea cu perfidie despre cât de durdulii arătau toate celelalte în 
rochiile lor. Hannei aproape că-i venea să le strige tuturor să 
plece acasă, că universul s-a răsturnat cu fundul în sus şi că, în 
clipa de faţă, distracţiile ieşeau din discuţie. 

— Dar de ce s-a dus Jenna la A/i, de ce tocmai la ea? dădu glas 
Emily nedumeririi. Ali o ura. 

Aria îşi trecu degetele prin păr, care era încă ud de la ploaie. 

— Mi-a zis că Ali putea s-o înţeleagă. Că şi Ali avea probleme 
similare. 

Hanna se încruntă, dezorientată. 

— Probleme similare? Adică, s-o fi referit la Jason? 

— Aşa... aşa cred, răspunse Aria, căzută pe gânduri. Poate că 
şi Jason făcea la fel ca Toby. 

Hanna strâmbă din nas, amintindu-şi de atrăgătorul, dar 
posacul frate mai mare al lui Ali. 

— Jason a fost mereu cam... ciudat. 

— Fetelor, nu! exclamă Emily, lăsându-şi mâinile să-i cadă în 
poală. Jason era orice, dar nu molesta pe nimeni. El şi Ali păreau 


mereu să fie bucuroşi unul de prezenţa celuilalt. 

— Şi Toby cu Jenna păreau veseli unul în preajma celuilalt, îi 
aminti Aria. 

— Am auzit că unul din patru băieţi abuzează de sora lui, o 
susţinu Hanna. 

— E ridicol, pufni Emily. Nu mai crede şi tu tot ce auzi. 

Hanna încremeni. Işi răsuci brusc capul spre Emily. 

— Ce-ai spus acum? 

Lui Emily începu să-i tremure buza. 

— Am spus... să nu mai crezi tot ce auzi. 

Cuvintele se răspândiră în cercuri concentrice de genul celor 
ale unui sonar. Hanna le auzi încă o dată, şi încă o dată, 
bubuindu-i în cap din toate direcţiile. 

Mintea începea să i-o ia razna. Să nu mai crezi tot ce auzi. Mai 
văzuse cuvintele astea scrise undeva. Fuseseră în ultimul mesaj 
primit de ea. De la A. In noaptea aceea de care nu-şi amintea. 

Probabil că Hanna scosese vreun zgomot, fiindcă Aria se 
întoarse spre ea. 

— Hanna... ce ai? 

Amintirile începură să-i inunde mintea, ca un şir de dominouri 
prăbuşindu-se unul după altul. Hanna se văzu intrând cu paşi 
împleticiţi la petrecerea Monei, în rochia ei de curte, înfricoşată 
că nu-i era pe măsură. Mona îi răsese în faţă şi o făcuse balenă. 
Nu Mona fusese cea care-i trimisese rochia aceea, atunci 
înţelesese Hanna: A. i-o trimisese. 

Se văzu făcând un pas înapoi, glezna i se îndoise şi ea se 
prăbuşise pe podea. Devastatorul prrr făcut de cusături. 
Zgomotul hohotelor de râs deasupra ei, şi, cel mai răsunător 
dintre toate, al Monei. Şi apoi, Hanna se revăzu, mult mai târziu, 
stând singură în maşina ei Toyota Prius, în parcarea Planetariului 
Hollis, îmbrăcată într-un pulover şi o pereche de pantaloni scurți 
de sport, cu ochii umflaţi de-atâta plâns. Işi auzi BlackBerry-ul 
sunând şi se văzu întinzând mâna după telefon. Hopa, se pare că 
n-a fost lipo! Să nu mai crezi tot ce auzi! - A. 

Numai că SMS-ul nu era de la A. Era de la un număr normal de 
telefon mobil... un număr pe care Hanna îl ştia bine. 

Hanna lăsă să-i scape un țipăt înăbuşit. Chipurile celor care o 
priveau de deasupra ei se înceţoşară şi începură să pâlpâie, ca şi 
cum ar fi fost holograme. 


— Hanna... ce ai? ţipă Emily. 

— O! Doamne! Dumnezeule, şopti Hanna, simțind că i se 
învârteşte capul de ameţeală. E... Mona. 

Emily se încruntă. 

— Ce e cu Mona? 

Hanna îşi scoase masca de pe faţă. Simţi aerul rece, 
eliberator. Cicatricea îi pulsa, ca şi cum ar fi fost o entitate 
separată faţă de bărbie. Nici nu se mai sinchisi să privească în 
jur, să-şi dea seama câtă lume se holbează la faţa ei învineţită, 
urâtă, fiindcă, în clipa de faţă, nu mai avea importanţă. 

— Mi-am adus aminte ce aveam să vă spun în seara aia, când 
am vrut să ne întâlnim la Rosewood Day, le zise Hanna, cu 
lacrimi în ochi. Că A. este Mona. 

Emily şi Aria o priviră într-atât de nedumerite, încât Hanna se 
întrebă dacă ele auziseră măcar ce le spusese. Intr-un târziu, 
Aria întrebă: 

— Eşti sigură? 

Hanna dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Dar Mona e cu... Spencer, rosti tărăgănat Emily. 

— Ştiu, şopti Hanna. Işi azvârli masca pe canapea şi se ridică. 
Trebuie s-o găsim, zise. Imediat. 


34 


VĂ PRIND EU, DRĂGUŢELE MELE... 


Spencer şi Mona avură nevoie de aproape zece minute ca să 
traverseze peluza Country Club-ului până în parcare, să se urce 
în enormul Hummer galben ca de taxi al Monei, după care să 
iasă, cu motorul huruind, din parcare. Spencer aruncă o privire 
spre cortul în care se desfăşura petrecerea Hannei, din ce în ce 
mai mic. Era luminat ca un tort aniversar, iar vibraţiile provocate 
de muzică erau aproape vizibile. 

— Asta a fost o chestie într-adevăr minunată, să-l chemi pe 
Justin Timberlake pentru Hanna, murmură Spencer. 

— Hanna e cea mai bună prietenă a mea, îi răspunse Mona A 
trecut prin foarte multe. Am vrut să fac din petrecerea ei ceva cu 
adevărat special. 

— Ea vorbea despre Justin tot timpul, când eram mai mică, 
continuă Spencer, privind pe geam cum trece ca în zbor o veche 
casă de fermieri, care aparținuse odinioară unuia dintre nobilii 
DuPont, transformată acum în restaurant. Câteva persoane care- 
şi terminaseră cina stăteau pe verandă, conversând cu voioşie. 
Nu ştiam că încă-i place tot atât de mult de el, adăugă ea. 

Mona schiţă un zâmbet. 

— Ştiu o grămadă de lucruri despre Hanna. Uneori, am 
impresia că o cunosc pe Hanna mai bine decât se cunoaşte ea 
însăşi. Aruncă o scurtă privire spre Spencer. Trebuie să faci fapte 
bune pentru cei la care ţii, ştii? 

Spencer făcu un firav semn de încuviinţare, în timp ce-şi rodea 
pieliţele unghiilor. Mona încetini la un semnal de oprire şi începu 
să scotocească prin geantă, scoțând un pachet de gumă de 
mestecat. In maşină se simţi imediat o aromă artificială de 
banane. 

— Vrei şi tu? o întrebă pe Spencer, în timp ce despacheta o 
lamă şi şi-o introducea în gură. Sunt obsedată de chestiile astea. 


Se pare că nu poţi să faci rost de aşa ceva decât din Europa, însă 
fata aia cu care sunt în clasă la istorie mi-a dat o cutie întreagă, 
povesti ea, mestecând gânditoare. 

Spencer îşi flutură mâna în semn de refuz spre pachetul 
desfăcut. In clipa de faţă, nu prea era în dispoziţie pentru 
mestecat gumă. 

In timp ce Mona trecea pe lângă Academia de Călărie 
Fairview, Spencer se plesni cu putere peste coapse. 

— Nu pot să fac aşa ceva, zise, pe un ton plângăcios. Trebuie 
să ne întoarcem, Mona. Nu pot s-o denunţ pe Melissa. 

Mona îi aruncă o privire, după care coti spre parcarea 
academiei hipice. Pătrunseră în spaţiul rezervat persoanelor cu 
dizabilităţi, şi Mona opri motorul Hummer-ului. 

— OK... 

— E sora mea, zise Spencer, privind înainte, în gol. Afară era 

întuneric beznă, şi în aer plutea miros de fân. Auzi un nechezat în 
depărtare. Dacă Melissa a fost cea care a făcut-o, medită cu voce 
tare Spencer, n-ar trebui să încerc s-o apăr? 
_ Mona îşi vâri mâna în poşetă şi scoase o ţigară Marlboro Light. 
li oferi una şi lui Spencer, însă aceasta clătină din cap. Când 
Mona şi-o aprinse, Spencer privi cum dogoreşte vârful portocaliu, 
apoi cum se încolăceşte fumul, mai întâi în incinta Hummer-ului, 
apoi ieşind pe mica deschizătură a geamului din dreptul 
volanului. 

— Ce-a vrut Melissa să spună la toaletă? întrebă încet Mona. A 
zis că, după tot ce i-ai spus pe plajă, s-a gândit că voi două aţi 
avea o înţelegere. Ce i-ai spus? 

Spencer îşi înfipse unghiile în podul palmei. 

— Amintirea care mi-a revenit, despre noaptea în care a 
dispărut Ali, mărturisi ea. Ali şi cu mine avuseserăm cearta aia... 
şi eu am îmbrâncit-o. S-a izbit cu capul de zidul din piatră. Dar 
ani de-a rândul mi-am blocat această amintire. 

Aruncă o privire spre Mona, tatonându-i reacţiile, însă chipul 
acesteia era impenetrabil. 

— Mi-a scăpat totul faţă de Melissa, alaltăieri. Trebuia să-i 
spun cuiva. 

— Hopa, şopti Mona, privind-o cu precauţie pe Spencer. Crezi 
că tu ai făcut-o? 

Spencer îşi strânse fruntea între palme. 


— Eram, categoric, înfuriată pe ea. 

Mona se răsuci pe scaunul ei, suflând fumul pe nări. 

— A. ţi-a pus poza aia cu Ali şi lan în geantă, corect? Dar dacă 
A. i-ar fi dat Melissei cine ştie ce indiciu, convingând-o pe ea să 
te denunțe pe tine? E posibil ca Melissa să se îndrepte spre 
secţia de poliţie chiar acum. 

Spencer făcu ochii mari. Işi aminti ce spusese Melissa, despre 
faptul că ele nu mai aveau o „înţelegere”. 

— La naiba! şopti ea. Chiar crezi? 

— Nu ştiu ce să cred, replică Mona, luându-i mâna lui Spencer. 
Eu cred că tu faci ce trebuie. Dar, dacă vrei să facem calea 
întoarsă şi să mergem din nou la petrecere, asta o să fac. 

Spencer îşi plimbă degetele pe paietele aspre ale genţii. Oare 
asta trebuia să facă? Şi-ar fi dorit să nu fie ea cea care să 
descopere că Melissa era autoarea asasinatului. Şi-ar fi dorit să fi 
fost altcineva în locul ei, care să facă descoperirea. Dar apoi, se 
gândi la cum alergase prin cortul de la club, căutând-o disperată 
pe Melissa. Unde să fi plecat ea? Şi acum, oare chiar făcea ceea 
ce trebuia? 

— Ai dreptate, şopti, cu o voce uscată. Asta trebuie să fac. 

Mona făcu un semn de încuviinţare, după care schimbă din 
nou viteza şi ieşi cu spatele din parcarea şcolii de călărie, îşi 
azvârli chiştocul pe fereastră, şi Spencer îl urmări în timp ce se 
îndepărtau, un minuscul licăr luminos pe fundalul lirelor uscate 
de iarbă. 

Când ajunseră ceva mai departe pe şosea, Sidekick-ul lui 
Spencer începu să piuie. Spencer desfăcu fermoarul genţii. 

— Poate c-o fi de la Wilden, murmură ea. 

Numai că SMS-ul era de la Emily. 


Hanna şi-a amintit Mona e A.! Răspunde dac-ai primit. 


Telefonul îi alunecă lui Spencer din mâini în poală. Citi mesajul 
încă o dată. Şi încă o dată. Cuvintele puteau la fel de bine să fi 
fost scrise în arabă: Spencer oricum nu putea să le priceapă 
câtuşi de puţin. Sigur? răspunse la mesaj. Da, îi scrise Emily. 
Scapă de ea. ACUM. 

Spencer fixă cu privirea un panou de reclamă pentru 
cafeneaua Wawa, un indicator din piatră pentru un proiect 


imobiliar şi apoi o enormă biserică de formă triunghiulară. Se 
strădui să respire pe cât posibil regulat, numărând de la unu la o 
sută din cinci în cinci, sperând că asta avea s o calmeze. Mona se 
uita atentă la drum. Bluza cu spatele gol nu-i venea prea bine la 
piept. Pe umărul drept avea o cicatrice, poate de când avusese 
pojar. Nu prea părea posibil ca ea să fi făcut un asemenea lucru. 

— Wilden a fost? întrebă Mona, veselă. 

— Hm, nu, răspunse Spencer, care constată că vocea îi sunase 
răguşit şi înfundat, ca şi cum ar fi vorbit printr-o cutie de tablă. 
Era... era mama. 

Mona făcu un uşor semn de încuviinţare, menţinând aceeaşi 
viteză. Ecranul telefonului lui Spencer se aprinse din nou Intră 
încă un mesaj text. Apoi altul, apoi altul, apoi altul. Spencer, ce 
se-ntâmplă? Spencer, te rugăm, răspunde. Spencer, eşti în 
PERICOL. T rugăm zi de eşti ok. 

Mona zâmbi, lăsându-şi caninii să sclipească în lumina 
estompată venind dinspre bordul Hummer-ului. 

— E clar că eşti populară. Care-i treaba? 

Spencer se strădui să râdă. 

— Hm, mai nimic. 

Mona aruncă o privire spre fereastra principală a SMS-ului de 
pe ecranul telefonului lui Spencer. 

— Emily, ha? Ce zice, a apărut Justin? 

— Hm... 

Spencer înghiţi în sec, mişcarea oprindu-i-se în gât. 

Zâmbetul Monei se evaporă. 

— De ce nu-mi spui ce se petrece? 

— N-nu se p-petrece nimic, se bâlbâi Spencer. 

Mona pufni cu dispreţ, dându-şi pe spate o şuviţă de păr. 
Tenul ei palid strălucea în întuneric. 

— Ce, e secret? Nu sunt suficient de demnă ca să-l aflu sau 
ce? 

— Sigur că nu-i aşa, scheună Spencer. Doar că... eu... 

Ajunseră la un semafor pe culoarea roşie. Spencer privi în 
toate direcţiile, apoi apăsă încet pe butonul pentru DEBLOCARE 
al portierelor Hummer-ului. Dar, în timp ce-şi strângea degetele 
în jurul clanţei, Mona o apucă de cealaltă încheietură. 

— Ce tot fac? o întrebă, cu ochii învăpăiaţi de lumina roşie a 
semaforului. 


Privirea îi sări de la telefonul lui Spencer la chipul panicat al 
acesteia. Spencer putu să vadă cum Mona avea o revelaţie: era 
de parcă ar fi privit cum Vrăjitorul din Oz se transformă din alb- 
negru în color. Expresia Monei trecu de la derută la şoc şi, apoi, 
la... veselie. Apăsă pe butonul pentru BLOCARE. Când lumina 
semaforului se schimbă în verde, tură motorul şi făcu un viraj 
ameţitor la stânga prin intersecţie, cotind pe un drum de ţară cu 
hârtoape şi doar cu două benzi. 

Spencer observă cum kilometrajul urcă de la cincizeci la 
şaizeci, apoi la şaptezeci. Strânse şi mai tare între deget clanţa 
portierei. 

— Unde mergem? întrebă, cu o voce mică şi îngrozită. 

Mona o privi pieziş, cu un zâmbet sinistru pe faţă. 

— Tu n-ai fost niciodată un model de răbdare, îi zise, făcându-i 
cu ochiul şi trimiţându-i o bezea. Numai că, de data asta, va 
trebui să aştepţi şi o să vezi. 


35 


ÎNCEPE VÂNĂTOAREA 


Din moment ce Hanna sosise la petrecere într-o limuzină, iar 
Emily fusese adusă de mama ei, singura lor opţiune în materie 
de vehicule rămânea demodatul şi imprevizibilul Subaru al Ariei. 
Aria porni înaintea celorlalte prin parcare, cu papucii ei din velur 
verde tropăind pe pavaj. Descuie manual portiera şi se aruncă pe 
locul de la volan. Hanna se aşeză în faţă, în dreapta ei, iar Emily 
fu nevoită să împingă deoparte toate lucrurile Ariei - cărţile, 
paharele goale de cafea, hainele de schimb, sculurile de lână şi o 
pereche de cizme cu tocurile din mai multe straturi de piele - ca 
să se poată urca pe bancheta din spate. Aria stătea cu telefonul 
mobil fixat între bărbie şi umăr: îl sunase pe Wilden, să afle dacă 
Spencer şi Mona apăruseră cumva la secţia de poliţie. Dar, după 
ce sună de opt ori, fără să primească răspuns, închise, enervată. 

— Wilden nu e la birou, le spuse celorlalte. Şi nu răspunde nici 
la telefonul mobil. 

Rămaseră tăcute pe moment, toate pierdute în propriile 
rânduri. Cum e posibil ca Mona să fie A.? se întreba Aria. Cum a 
putut Mona să ştie atât de multe despre noi? Aria inventarie în 
minte tot ce-i făcuse Mona: o ameninţase cu păpuşa aceea, 
înfăţişând-o pe Impărăteasa cea Rea, îi trimisese lui Sean 
fotografiile care duseseră la arestarea lui Ezra, îi expediase Ellei 
scrisoarea care-i dezbinase familia. Mona o lovise pe Hanna cu 
maşina, o dăduse în vileag pe Emily faţă de toată şcoala şi le 
împinsese să creadă că Spencer o omorâse pe Ali. Mona fusese 
implicată şi în moartea lui Toby Cavanaugh... şi poate şi în cea a 
lui Ali. 

Hanna privea fix, drept înainte, cu ochii mari şi fără să 
clipească, de parcă ar fi fost posedată. Aria îi atinse mâna. 

— Eşti sigură de asta? 

Hanna încuviinţă cu putere. 

— Da, răspunse. Era palidă la faţă şi avea buzele uscate. 


— Credeţi c-a fost bine să-i trimitem SMS-uri lui Spencer? 
întrebă Emily, verificându-şi telefonul pentru a miliarda oară. 
Incă n-a răspuns nimic. 

— Poate că sunt acum la secţia de poliţie, răspunse Aria, 
încercând să-şi păstreze calmul. Poate că Spencer şi-a închis 
telefonul. Şi poate că de-asta nu răspunde Wilden. 

Aria îşi întoarse privirea spre Hanna. Pe obraz i se scurgea o 
lacrimă mare, sclipitoare, peste vânătăi şi cusături. 

— E vina mea dacă Spencer păţeşte ceva, şopti Hanna Ar fi 
trebuit să-mi amintesc mai devreme. 

— Nu e absolut deloc vina ta, o contrazise cu hotărâre Aria. Nu 
poţi să ai control asupra momentelor când îţi aminteşti unele 
lucruri. 

li puse o mână pe braţ, însă Hanna se smuci şi-şi acoperi faţa 
cu palmele. Aria n-avea habar cum s-o consoleze. Cum ai putea 
să te simţi, dându-ţi seama că prietena ta cea mai bună îţi este şi 
cel mai rău dintre duşmani? Cea mai bună prietenă a Hannei 
încercase s-o omoare. 

Deodată, şi Emily scoase un icnet. 

— Fotografia aia, şopti ea. 

— Care fotografie? o întrebă Aria, în timp ce pornea motorul şi 
scotea maşina din parcare. 

— Aia... fotografia pe care ne-a arătat-o Spencer, cu Ali şi cu 
lan. Cea cu scrisul pe ea? Știam c-am mai văzut-o înainte. Acum 
ştiu şi unde, zise Emily, lăsând să-i scape un hohot de râs 
neîncrezător. Am fost acum vreo două zile în redacţia anuarului. 
Şi acolo erau fotografii cu ce avea lumea prin genţi. Acolo am 
văzut fotografia. 

Işi ridică privirea, îndreptând-o, pe rând, spre celelalte. 

— İn geanta Monei. Dar am văzut doar braţul lui Ali. Mâneca 
roz era roasă şi avea o mică ruptură. 

Secţia de poliţie era doar la un kilometru şi jumătate, cu 
aproximaţie, imediat lângă Hooters. Părea uluitor faptul că Aria şi 
Mike fuseseră acolo doar cu câteva ore mai devreme. Când 
intrară în parcarea secţiei, cele trei fete se aplecară în faţă, peste 
bordul maşinii. 

— La naiba! 

Erau opt automobile de patrulare acolo, şi atât. 

— Nu sunt aici! 


— Liniştiţi-vă, zise Aria, stingând farurile. 

Săriră repede jos, repezindu-se spre intrarea în secţie. Lumina 
fluorescentă din interior era verzuie şi aspră. Mai mulţi poliţişti se 
opriră din ceea ce făceau şi se holbară la ele, cu gurile căscate. 
Băncuţele verzi pentru cei care aşteptau erau toate goale, dacă 
nu erau luate în considerare cele câteva broşuri aruncate la 
întâmplare, despre ce trebuie făcut dacă erai victima unui furt de 
maşină. 

Wilden îşi făcu apariţia de după un colţ, cu telefonul mobil într- 
o mână şi o cană cu cafea în cealaltă. Când le văzu pe Hanna şi 
pe Emily, în rochiile lor de petrecere şi cu măştile atârnând de 
încheieturile mâinilor, iar pe Aria în uniforma de la Rosewood 
Day, cu o vânătaie mare la cap, îşi miji ochii, nedumerit. 

— Bună, fetelor, rosti lent. Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să ne ajutaţi, zise Aria. Spencer e în pericol. 

Wilden se apropie de ele, invitându-le printr-un gest să se 
aşeze pe băncuţe. 

— Cum aşa? 

— SMS-urile pe care le tot primeam, începu să-i explice Aria. 
Despre care v-am spus azi, mai devreme. Ştim de la cine sunt. 

Wilden se ridică, alarmat. 

— Ştiţi? 

— Sunt de la Mona Vanderwaal, zise Hanna, şi vocea i se 
frânse într-un hohot de plâns. Asta-i ce mi-am amintit. E cea mai 
bună prietenă a mea, afurisita! 

— Mona... Vanderwaal? repetă Wilden, plimbându-şi privirea 
de la o fată la alta. Cea care a organizat petrecerea în cinstea ta? 

— Spencer Hastings e în maşină cu Mona acum, interveni 
Emily. Era vorba să vină încoace... Spencer voia să vă spună 
ceva. Dar între timp i-am trimis eu un SMS, ca s-o previn în 
legătură cu Mona... şi acum nu mai ştim unde sunt. Spencer are 
telefonul închis. 

— Aţi încercat să daţi de Mona? se interesă Wilden. 

Hanna se uita fix la linoleumul de pe podea. Dincolo, în arestul 
poliţiei, sună un telefon, apoi altul. 

— Am încercat. Nici ea nu răspunde. 

Deodată, ecranul telefonului din mâna lui Wilden se lumină. 
Aria zări în treacăt numărul pe ecranul de previzualizare. 

— E Spencer! strigă ea. 


Wilden deschise clapeta, dar nu zise alo. Apăsă pe butonul 
difuzorului extern, după care le privi pe fete, ducându-şi un 
deget la buze. Șşșt, mimă el. 

Aria şi vechile ei prietene se îngrămădiră în jurul micului 
telefon. La început, nu se auzi decât un zgomot de fond. Apoi 
auziră vocea lui Spencer. Suna foarte îndepărtată. 

— Mereu mi s-a părut foarte drăguță Swedesford Road, zicea 
ea. Atâţia copaci, mai ales în zona asta izolată a oraşului. 

Aria şi Emily schimbară între ele o privire nedumerită. Şi, 
deodată, Aria înţelese: văzuse cam acelaşi lucru odată, într-o 
emisiune pe care o urmărise împreună cu fratele ei. Mona sigur 
înţelesese situaţia... iar Spencer probabil că reuşise să-l apeleze 
în secret pe Wilden, ca să-i ofere indicii despre locul în care o 
ducea Mona. 

— Da... dar de ce cotim pe Brainard Road? se interesă 
Spencer, cu o voce foarte răsunătoare şi vioaie. Nu e drumul 
spre secţia de poliţie. 

— Mă laşi, Spencer, o auziră pe Mona răspunzând. 

Wilden îşi deschise carneţelul şi scrise Brainard Road. Câţiva 
alţi poliţişti se adunaseră în jurul lor. Emily le explică încet ce se 
petrecea, şi unul dintre ei aduse o hartă mare, pliantă, a 
Rosewood-ului, şi însemnă intersecţia dintre Swedesford şi 
Brainard cu un marker galben. 

— Mergem spre râu? răsună din nou limpede vocea lui 
Spencer. 

— Poate, răspunse Mona, cu o voce cântată. 

Aria făcu ochii mari. Râul Morrell era mai degrabă un torent. 

— Pur şi simplu, ador râul, zise tare Spencer. 

Atunci, se auzi un icnet, urmat de un țipăt. Apoi, câteva 
bubuituri, un scrâşnet de cauciucuri, sunetul disonant al mai 
multor butoane de pe tastatura telefonului  apăsate 
concomitent... după care, nimic. Ecranul telefonului lui Wilden 
clipi. Apel terminat. 

Aria le privi pe furiş pe celelalte. Hanna îşi ţinea capul îngropat 
în palme. Emily părea gata să leşine. Wilden se ridică, îşi puse 
telefonul la loc în toc şi scoase din buzunar cheile maşinii. 

— Cercetăm toate căile de acces spre râu din regiune, anunţă 
el, după care-i făcu semn unui poliţist voinic, care stătea la un 
birou. Vezi dacă poţi să localizezi apelul prin GPS îi zise. 


Apoi, se întoarse şi porni spre maşină. 

— Staţi, zise Aria, alergând după el. Wilden întoarse capul. 
Venim şi noi! 

Umerii lui Wilden se lăsară în jos. 

— Aici nu e... 

— Venim şi noi, îl întrerupse Hanna apărând în spatele Ariei, 
cu o voce energică, hotărâtă. 

Wilden ridică din umeri şi oftă. Făcu semn spre bancheta din 
spate a maşinii de patrulare. 

— Bine. Urcaţi. 


36 


O OFERTĂ DE NEREFUZAT 
PENIRU SPENCER 


Mona îi smulse telefonul din mână lui Spencer, apăsă pe 
TERMINAT şi-l azvârli pe fereastră, toate acestea fără să schimbe 
viteza Hummer-ului. Apoi făcu o întoarcere bruscă, în U, reveni 
pe Brainard Road, atât de strâmt şi de accidentat, şi ieşi pe 
autostradă, de unde porni spre sud. După vreo opt kilometri, 
ajunse la ieşirea din apropierea clinicii pentru arşi Bill Beach. Alte 
ferme de cai şi cartiere de locuinţe rămaseră în urmă, şi drumul 
intră în pădure. Abia când trecură pe lângă vechea şi dărăpănata 
biserică a quakerilor înţelese Spencer încotro mergeau, în 
realitate: spre Cariera Omului Plutitor. 

Spencer se tot jucase altădată în lacul cel mare de la poalele 
Carierei Omului Plutitor. Copiii obişnuiau să plonjeze în apă de pe 
stâncile de sus, însă anul trecut, fiind Vară secetoasă, un băiat 
de la şcoala de stat se aruncase de pe stânci şi murise, făcând ca 
numele Omului Plutitor să devină sinistru şi profetic. În prezent, 
umblau zvonuri cum că fantoma băiatului ar fi bântuit prin 
carieră, păzind lacul. Spencer auzise chiar şuşotindu-se că 
hărţuitorul din Rosewood şi-ar avea bârlogul acolo. Aruncă o 
privire spre Mona, simțind un fior de gheaţă pe şira spinării. Avea 
ea o senzaţie că hărţuitorul din Rosewood era chiar la volanul 
acestui Hummer. 

Spencer îşi înfipsese atât de adânc unghiile în rezemătoarea 
pentru braţe din centru, încât era convinsă că vor lăsa urme 
permanente. Să-l sune pe Wilden şi să-i indice unde se află era 
unicul ei plan, iar acum era complet captivă. 

Mona îi aruncă o privire cu coada ochiului. 

— Aşadar, presupun că Hanna şi-a adus aminte, hm? 

Semnul de încuviinţare al lui Spencer abia era perceptibil. 

— N-ar fi trebuit să-şi aducă aminte, strigă Mona. Ştia că 


amintirile vă pun pe toate în pericol. Exact după cum Aria n-ar fi 
trebuit să le spună poliţiştilor despre mesaje. Am trimis-o în 
Hooters ca un test, să văd dacă într-adevăr ascultă de 
avertismentele mele: în definitiv, Hooters e atât de aproape de 
secţia de poliţie! Şi poliţiştii sunt mai tot timpul pe-acolo... aşa că 
ar fi fost tentant să le spună totul. Şi, evident, le-a spus, oftă 
Mona, aruncându-şi braţele în aer. De ce continuaţi voi să faceţi 
prostii? 

Spencer închise ochii, dorindu-şi să fi putut leşina de frică. 

Mona oftă din nou, teatral. 

— Dar, dacă mă gândesc mai bine, voi faceţi prostii de-atâţia 
ani, nu-i aşa? Incepând cu biata de Jenna Cavanaugh, adăugă, 
făcând cu ochiul. 

Spencer rămase cu gura căscată. Mona... știa? 

Normal că ştia. Doarera A. 

Mona aruncă o privire rapidă spre faţa îngrozită a lui Spencer 
şi făcu, în replică, o faţă prefăcut surprinsă. Apoi îşi trase în jos 
fermoarul rochiei fără umeri, scoțând la iveală un sutien de 
mătase neagră şi o suprafaţă considerabilă din abdomen. Pe 
abdomen, jos, avea o uriaşă rană zbârcită, circulară. Spencer se 
holbă la ea timp de câteva secunde, după care fu nevoită să-şi 
întoarcă privirea. 

— Am fost acolo în seara în care aţi rănit-o pe Jenna, şopti 
Mona, cu o voce aspră. Eram prietenă cu Jenna, lucru pe care aţi 
fi putut să-l ştiţi, dacă n-aţi fi fost atât de preocupate de propriile 
voastre persoane. M-am dus la Jenna în seara aia, să-i fac o 
surpriză. Am văzut-o pe Ali... am văzul tot... ba chiar m-am ales 
cu o mică amintire de-acolo, adăugă, atingându-şi urmele de 
arsură. Am încercat să le spun celorlalţi că Ali a fost de vină, dar 
nimeni nu m-a crezut. Toby a luat atât de repede totul asupra lui, 
iar părinţii mei au crezut că dau vina pe Ali din cauză că sunt 
geloasă pe ea. 

Mona clătină din cap, şi părul ei blond se legănă în toate 
direcţiile. De îndată ce-şi termină ţigara şi aruncă mucul pe 
geam, îşi aprinse o alta, trăgând cu putere din filtru. 

— Am încercat să vorbesc chiar şi cu Jenna despre asta, dar 
Jenna a refuzat să mă asculte. Zicea mereu: „N-ai dreptate. A 
fost fratele meu vitreg.” 

Mona îi imitase vocea Jennei, dar cu o octavă mai sus. 


— După asta, n-am mai fost prietenă cu Jenna, continuă Mona. 
Dar de fiecare dată când sunt acasă, în faţa oglinzii, şi-mi privesc 
chipul altfel perfect, îmi amintesc de ce-aţi făcut voi, afurisitelor. 
Eu ştiu ce-am văzut. Şi n-o să uit nici-o-da-tă. 

Buzele i se arcuiră într-un zâmbet sinistru. 

— Astă-vară, am găsit cum să mă răzbun pe voi. Am 
descoperit jurnalul lui Ali printre toate rahaturile pe care le-au 
aruncat afară cei veniţi în locul ei. Instantaneu, am ştiut că e al 
ei... şi că a scris acolo grămezi de secrete despre voi; toate. De 
fapt, secrete cu adevărat devastatoare. A fost de parc-ar fi vrut 
ca jurnalul să cadă în mâinile duşmanului. 

Lui Spencer îi trecu prin minte o imagine ca un fulger: cu o zi 
înainte de dispariţia lui Ali, o găsiseră pe aceasta în camera ei, 
citind cu aviditate dintr-un caiet, cu un zâmbet amuzat, lacom, 
pe faţă. 

— De ce n-au găsit poliţiştii jurnalul când a dispărut ea? 
bolborosi. 

Mona trase maşina sub coroanele dese ale unor copaci şi opri 
motorul. În faţa lor era numai întunericul, însă Spencer auzea 
năvala apei şi simţea miros de muşchi şi de iarbă udă. 

— Cine naiba ştie? Dar mă bucur că nu l-au găsit ei, şi l-am 
găsit eu. 

Işi încheie la loc fermoarul rochiei, apoi se întoarse cu faţa 
spre Spencer, privind-o cu ochi strălucitori. 

— Ali a notat acolo toate lucrurile oribile pe care le-aţi făcut. 
Cum aţi torturat-o pe Jenna Cavanaugh, cum a sărutat-o Emily în 
căsuţa din copac, că tu, Spencer, te-ai sărutat cu iubitul surorii 
tale... Mi-a fost, atunci, atât de uşor să... nu ştiu, să devin ea. Tot 
ce mi-a trebuit a fost să fac rost de un al doilea telefon, cu un 
număr blocat. Şi chiar v-am făcut sa credeţi, la început, că Ali era 
cea care lua legătura cu voi, este? zise Mona, apucând-o de 
mână pe Spencer şi izbucnind în râs. 

Spencer se feri de atingerea ei. 

— Nu-mi vine să cred că tu ai fost tot timpul. 

— Ştiu, nu-i aşa? Probabil c-a fost enervant să nu ştiţi nimic! 
se bucură Mona, bătând din palme. A fost atât de amuzant să vă 
văd cum înnebuneaţi... şi pe urmă a apărut cadavrul lui Ali, şi 
atunci aţi înnebunit de-adevăratel/ea. Dar să-mi trimit mie însămi 
mesaje, asta a fost ceva genial... 


Întinse mâna şi se bătu singură pe umărul stâng. 

— A trebuit multă alergătură, să vă anticipez mişcările când 
încă nici chiar vo; nu ştiaţi ce veţi face. Dar toată treaba a fost 
făcută atât de elegant, aproape ca o rochie haute couture, nu 
eşti de aceeaşi părere? 

Ochii Monei o cercetară pe Spencer, aşteptându-i reacţia. Pe 
urmă, cu încetineală, întinse mâna şi o lovi uşor, în glumă, în 
braţ. 

— Şi acum arăţi groaznic de înfricoşată. De parcă aş avea de 
gând să-ţi fac ceva rău. Nu trebuie să fie aşa, să ştii. 

— Să fie... cum? şopti Spencer. 

— Vreau să-ţi spun că, la început, te-am urât, Spencer. Pe tine, 
cel mai mult dintre toate. Tu erai mereu cea mai apropiată de Ali 
şi aveai totul, mărturisi Mona, aprinzându-şi din nou o ţigară. Dar 
apoi... am devenit prietene. A fost atât de distractiv să punem la 
cale petrecerea Hannei, să ne petrecem timpul împreună! Nu te- 
ai distrat când i-am „străfulgerat” pe băieţii ăia? N-a fost frumos 
să discutăm cu adevărat? Aşa că, m-am gândit... poate aş reuşi 
să dau dovadă de filantropie. Aşa, ca Angelina Jolie. 

Spencer clipi, buimăcită. 

— M-am hotărât să te ajut, îi explică Mona. Chestia cu 
Orhideea de Aur... aici a fost chestie de baftă. Dar asta... eu 
vreau, cu toată sinceritatea, să-ţi fac viaţa mai bună, Spencer. 
Pentru că ţin la tine cu adevărat, sincer. 

Spencer se încruntă. 

— C-ce tot spui acolo? 

— Melissa, prostuţo! exclamă Mona. S-o facem pe ea să treacă 
drept asasină. E perfectă. Nu e exact ce ţi-ai dorit mereu? Sora 
ta, la închisoare pentru crimă şi dispărută din viaţa ta, pentru 
totdeauna. Vei fi de-a dreptul perfectă, prin comparaţie. 

Spencer se holbă la ea. 

— Dar... Melissa a avut un motiv. 

— Zău? Mona zâmbi. Sau asta-i doar ce vrei tu să crezi? 

Spencer deschise gura, dar nu izbuti să scoată nici un sunet. 
Mona îi trimisese SMS-ul care spunea: Persoana care a asasinat-o 
pe Ali e chiar în fața ta. Şi cel de pe messenger, zicând: Ea a 
făcut-o, să ştii. Mona fusese cea care-i strecurase fotografia în 
geantă lui Spencer. 

Mona o privi cu viclenie. 


— Putem să dăm totul peste cap. Putem să ne întoarcem la 
secţia de poliţie şi să-i spunem Hannei că a fost o uriaşă 
neînțelegere... că ea nu-şi mai aminteşte lucrurile aşa cum 
trebuie. Putem să dăm pe altcineva drept A., pe cineva de care 
nu-ţi place. Ce-ai zice de Andrew Campbell? L-ai urât mereu, nu-i 
aşa? 

— Eu... bâigui Spencer. 

— Putem s-o trimitem pe sora ta la închisoare, şopti Mona. ŞI 
putem să fim amândouă A. Putem să-i controlăm pe toţi. Tu eşti 
la fel de calculată pe cât a fost Ali, Spence. Şi eşti mai drăguță, 
mai inteligentă şi mai bogată. Tu ar fi trebuit să fii 
conducătoarea grupului, nu ea. lţi ofer şansa, acum, să devii 
conducătoare, cum şi eşti sortită să fii. Viaţa ta de-acasă va fi 
perfectă. Viaţa ta de la şcoală va fi perfectă Şi eu ştiu, adăugă 
Mona, destinzându-şi buzele într-un zâmbet, ştiu cât de mult îţi 
doreşti să fie perfectă. 

— Dar tu le-ai făcut rău prietenelor mele, şopti Spencer. 

— Eşti sigură că-ţi sunt prietene? replică Mona, şi ochii îi 
sclipiră. Ştii cine aranjasem să fie asasina înaintea Melissei? Tu, 
Spencer. Am alimentat-o pe buna ta prietenă Aria cu tot felul de 
indicii care s-o ducă la concluzia că tu ai făcut-o: te-am auzit 
certându-te cu Ali în seara în care a dispărut, căzând peste zid. Şi 
Aria, cea mai bună prietenă a ta, ce-a făcut? A înghiţit momeala. 
A fost cât se poate de pregătită să te toarne. 

— Aria n-ar fi făcut una ca asta, ţipă Spencer. 

— Nu? Mona înălţă din sprânceană. Atunci, cum de-am auzit-o 
eu spunându-i exact asta lui Wilden, la spital, duminică 
dimineaţă, a doua zi după ce Hanna a avut accidentul? 

La cuvântul accidentul făcu în aer semnul ghilimelelor. 

— Nu şi-a pierdut timpul, Spence. Spre norocul tău, Wilden n-a 
pus botul. Ei, şi-acum, spune-mi, cum poţi să mai numeşti 
prietenă pe cineva care ţi-a făcut una ca asta? 

Spencer inspiră şi expiră adânc de câteva ori, neştiind ce să 
creadă. Un gând i se tot învârtea prin cap. 

— la stai... dacă n-a omorât-o Melissa pe Ali, atunci înseamnă 
că tu ai omorât-o! 

Mona se rezemă de spătar, făcând pielea scaunului să se 
încreţească sub ea. 

— Nu, zise, clătinând din cap. Totuşi, chiar ştiu cine a fost. Ali 


a scris despre asta pe ultima pagină a jurnalului ei... biata de ea, 
ultimul lucru pe care l-a scris înainte să moară, comentă Mona, 
răsfrângându-şi buza şi făcând pe bosumflata. A scris: /an şi cu 
mine avem o întâlnire super secretă diseară. 

Mona îi maimuţări şi vocea lui Ali, însă de data aceasta suna 
mai degrabă ca vocea unei păpuşi diabolice dintr-un film de 
groază. 

— Şi eu i-am dat un ultimatum, continuă ea. l-am spus că ar 
face mai bine s-o rupă cu Melissa înainte ca ea să plece la 
Praga... fiindcă altfel o să le spun ei şi tuturor celorlalți despre 
noi. 

Oftă, cu o expresie plictisită. 

— E destul de clar ce s-a întâmplat: l-a împins pe lan până la 
limită, iar el a cedat nervos şi a omorât-o. 

Vântul se înteţi, spulberându-i părul Monei. 

— M-am modelat după Ali: era pacostea perfectă. Nimeni nu 
putea să scape de şantajul ei. Şi, dac-o să vrei, n-o să poată 
scăpa nimeni nici de-al tău. 

Spencer clătină încet din cap. 

— Dar... dar tu ai lovit-o pe Hanna cu maşina. 

Mona ridică din umeri. 

— Trebuia s-o fac. Ştia prea multe. 

— Imi... îmi pare rău, şopti Spencer. N-am cum să vreau... să 
fiu A. împreună cu tine. Să-i conduc pe cei din şcoală, cu tine. 
Sau indiferent ce ai vrea să facem. Asta-i o nebunie. N 

Expresia de dezamăgire a Monei deveni treptat întunecată. Işi 
împreună sprâncenele. 

— Perfect. Fie cum vrei tu, atunci. 

Spencer simţi vocea Monei ca pe un cuţit crestându-i pielea. 
Greierii ţârâiau isterici. Năvala apei de dedesubt suna ca sângele 
ţâşnind dintr-o venă. Cu o mişcare iute, Mona se repezi şi-o 
sugrumă pe Spencer. Aceasta scoase un țipăt şi se smuci înapoi, 
bătând aerul disperată cu mâna, în căutarea butonului care să 
deblocheze portiera. O izbi cu piciorul în piept pe Mona. Când o 
văzu că se trage înapoi, ţipând, Spencer smuci mânerul portierei 
şi deschise uşa, rostogolindu-se din maşină pe iarba ţepoasă. 
Imediat, se ridică în picioare şi o rupse la fugă prin întuneric. 
Simţi iarba sub picioare, apoi pietrişul, apoi pământul, apoi 
mâlul. Zgomotul apei creştea. Spencer îşi dădea seama că se 


apropia de marginea stâncoasă a carierei. Paşii Monei răsunau în 
urma ei, şi Spencer simţi braţele acesteia încolăcindu-i mijlocul. 
Căzu, greoaie, la pământ. Mona se urcă peste ea şi o sugrumă 
din nou de gât. Spencer izbi cu picioarele, se zbătu, se sufocă. 
Mona chicoti, ca şi cum totul n-ar fi fost decât un joc. 

— Eu am crezut că suntem prietene, Spencer, rânji Mona, 
încercând s-o imobilizeze. 

Spencer se luptă din răsputeri să respire. 

— Se pare că nu! ţipă ea. 

Şi, adunându-şi toate puterile, Spencer îşi aruncă picioarele în 
trupul Monei, azvârlind-o în spate. Mona ateriză în fund, la câţiva 
paşi mai încolo, şi guma de un galben strălucitor îi zbură din 
gură. Spencer se grăbi să se ridice în picioare. Mona se ridică şi 
ea, la rândul ei, aruncând fulgere din ochi şi cu dinţii încleştaţi. 
Timpul păru că se dilată pentru Spencer, pe măsură ce Mona 
înainta spre ea, cu gura strâmbată de furie. Spencer închise ochii 
şi, pur şi simplu... reacţionă. Işi încolăci braţele în jurul gambelor 
Monei. Aceasta îşi pierdu echilibrul şi căzu. Spencer îşi simţi 
braţele apăsându-i abdomenul Monei, împingând cât puteau de 
tare. Văzu albul ochilor Monei mărindu-se şi-i auzi ţipetele în 
timpane. Mona se prăbuşi pe spate şi, cât ai clipi, dispăru. 

Spencer nu-şi dădu seama de la început, dar şi ea avea să 
cadă. Apoi se izbi de pământ. Auzi un țipăt reverberându-se în 
vale şi, pentru o clipă, avu impresia că era al ei. Şi-atunci, se lovi 
cu capul de pământ, cu un bufnet... şi ochii îi rămaseră închişi. 


37 


SĂ VEZI ÎNSEAMNĂ SĂ CREZI 


Hanna se îngrămădi pe bancheta din spate a maşinii de poliţie a 
lui Wilden, lângă Aria şi Emily. Era locul în care, în mod obişnuit, 
stăteau infractorii; nu c-ar fi existat prea mulţi în Rosewood. 
Chiar dacă îl zărea cu mare greutate pe Wilden printre gratiile 
metalice fixate de scaunele din faţă, putea să-şi dea seama, 
după tonul pe care-l folosea în comunicațiile radio, că era la fel 
de îngrijorat şi de încordat ca ea. 

— A găsit cineva ceva? întrebă prin intermediul staţiei de 
emisie-recepţie. 

Aşteptau la un semnal de oprire ca Wilden să se hotărască 
încotro să se îndrepte mai departe. Tocmai trecuseră pe lângă 
gura principală a râului Morrell, însă nu găsiseră decât vreo doi 
puştani de la şcoala de stat, zăcând pe iarbă, făcuţi praf. Nu se 
vedea nicăieri vreo urmă de-a Hummer-ului Monei. 

— Nimic, răspunse o voce în staţia radio. 

Aria o luă de mână pe Hanna şi o strânse cu putere. Emily 
plângea tăcută, în guler. 

— Poate că s-o fi referit la alt râu, îşi dădu cu părerea Hanna. 
Poate voia să spună râul de lângă traseul Marwyn. 

Şi, dacă tot a venit vorba, poate că Spencer şi Mona nu făceau 
decât să se distreze şi să converseze. Poate că Hanna făcuse o 
confuzie, poate că Mona nu era A. 

O altă voce se auzi neclar în radio: 

— Am primit un apel în legătură cu un conflict la Cariera 
Omului Plutitor. 

Hanna îşi înfipse unghiile în mâna Ariei. Emily icni. 

— Hai acolo, zise Wilden. 

— Cariera... Omului Plutitor? repetă Hanna. 

Dar Cariera Omului Plutitor era un loc vesel... Nu la multă 
vreme după transformarea lor, Hanna şi Mona se întâlniseră 
acolo cu băieţi de la Academia Drury. Le oferiseră o prezentare 


de modă în costume de baie pentru ei, acolo, pe stânci, judecând 
că e mult mai ispititor să sâcâ; un băiat decât să te tăvăleşti la 
propriu cu el. Imediat după asta pictaseră acel HM + MV = 
CMBMBPDL!? pe acoperişul garajului Monei, jurând să fie veşnic 
alături una de cealaltă. 

Prin urmare, totul nu fusese decât o minciună? Oare Mona 
plănuise toate astea încă de la început? Aşteptase ziua în care s- 
o poată lovi pe Hanna cu maşina? Hanna simţi o nevoie 
copleşitoare de a-l ruga pe Wilden să oprească, să poată vomita. 

Când ajunseră la intrarea în Cariera Omului Plutitor, văzură 
Hummer-ul de un galben aprins al Monei strălucind ca un far. 
Hanna se repezi cu mâna la clanţa portierei, chiar dacă maşina 
era încă în mişcare. Portiera se deschise, şi ea se dădu jos, după 
care porni în fugă spre Hummer, sucindu-şi gleznele pe pietrişul 
neregulat. 

— Hanna, nu! strigă Wilden. E periculos! 

Hanna îl auzi pe Wilden oprind maşina, apoi portierele trântite. 
Frunzele scrâşneau sub paşii ei. Când ajunse la maşină, observă 
pe cineva ghemuit lângă cauciucul din faţă, stânga. Zări un 
fulger de păr blond, şi inima îi tresăltă. Mona. 

Numai că era Spencer. Avea faţa şi mâinile murdare de lacrimi 
şi de ţărână, şi răni peste tot pe braţe. Rochia din mătase îi era 
sfâşiată, şi nu mai avea pantofi în picioare. 

— Hanna! strigă ea, răguşită, întinzând braţele. 

— Eşti bine? icni Hanna, lăsându-se pe vine şi punându-i mâna 
pe umăr. 

II simţi rece şi ud. 

Spencer abia mai putea să articuleze cuvintele, printre 
hohotele puternice de plâns. g 

— Imi pare foarte rău, Hanna. Imi pare foarte rău. 

— Pentru ce? o întrebă Hanna, apucând-o de mâini. 

— Pentru că... 

Spencer făcu un gest spre marginea carierei. 

— Cred că a căzut. 

Aproape instantaneu, în spatele lor se auzi sirena unei 
ambulante, urmată de a unei alte maşini de poliţie. Echipa de 
salvare şi mai mulţi poliţişti o înconjurară pe Spencer. 


12 Hanna Marin+Mona Vanderwaal=Cele Mai Bune şi Mai Bune Prietene Din 
Lume. 


Hanna se retrase, ca paralizată, când paramedicii o luară în 
primire pe Spencer şi începură s-o întrebe dacă poate să-şi mişte 
toate membrele, ce o doare şi ce se întâmplase. 

— Mona mă ameninţa, repeta Spencer, iar şi iar. A vrut să mă 
strângă de gât. Am încercat să fug de ea, dar ne-am luptat. Şi, 
pe urmă, ea a... 

Şi făcu din nou gestul spre marginea carierei. 

Mona mă ameninţa. Hannei i se înmuiară genunchii. Era real. 

Poliţiştii se răspândiseră în jurul carierei cu ciobăneştii lor 
germani, lanterne şi arme. După doar câteva minute, unul dintre 
ei strigă: 

— Am găsit ceva! 

Hanna sări în picioare şi se repezi spre poliţist, însă Wilden, 
aflat în apropiere, o prinse din spate. 

— Hanna, îi spuse la ureche. Nu. Nu trebuie. 

— Dar trebuie să văd! ţipă Hanna. 

Wilden îşi încolăci braţele în jurul ei. 

— Tu stai aici, da? Stai cu mine. 

Hanna privi cum un grup de poliţişti dispare dincolo de 
marginea carierei, coborând spre apa năvalnică. 

— Ne trebuie o brancaradă! urlă unul dintre ei. 

Imediat, apărură alţi lucrători de pe ambulanţă, cu materialele 
necesare. Între timp, Wilden continua s-o mângâie pe Hanna pe 
păr, acoperind cu o parte a corpului său priveliştea a ceea ce se 
întâmpla dincolo. Însă Hanna tot putea sa audă. Îi auzi spunând 
că Mona fusese prinsă între doua stânci. Şi, din câte se părea, îşi 
rupsese gâtul. Şi că trebuiau să aibă multă, foarte multă grijă 
când o scoteau de-acolo. Le auzi mormăielile de încurajare în 
timp ce o ridicară pe Mona la suprafaţă, o întinseră pe brancardă 
şi o duseră la ambulanţă. Când trecură, Hanna zări un smoc din 
părul blond-alburiu al Monei. Se smulse din mâinile lui Wilden şi 
porni în fugă. 

— Hanna! urlă Wilden. Stai! 

insă Hanna nu alergă în direcţia ambulanţei. Se repezi de 
cealaltă parte a Hummer-ului Monei, se lăsă pe vine şi vomită. 
Apoi, îşi şterse palmele pe iarbă şi se făcu ghem, un ghem mic. 
Uşile ambulanţei se închiseră, şi motorul începu să huruie, însă 
nu porni şi sirena. Hanna se gândi dacă nu cumva asta era din 
cauză că Mona murise deja. 


Hohoti până când nu mai avu lacrimi. Secătuită, se rostogoli 
pe spate. Ceva dur, de formă pătrată, o înghionti în coapsă. 
Hanna se ridică în capul oaselor şi puse mâna pe obiectul acela. 
Era o husă cafenie de velur pentru telefon, una pe care Hanna n- 
o recunoştea. Şi-o apropie de faţă şi adulmecă. Mirosea a Jean 
Patou Joy, parfumul preferat al Monei de atâţia ani. 

Numai că telefonul dinăuntru nu era Sidekick-ul Chanel ediţie 
limitată, pe care tatăl Monei i-l adusese din Japonia, după ce 
aceasta îl implorase, şi nici nu era împodobit pe spate cu un MV 
din cristale Swarovski. Telefonul era un BlackBerry simplu şi 
banal, fără să ofere nici cel mai mic indiciu. 

Dar deodată, inima Hannei se prăbuşi, fiindcă ea înţelese ce 
semnificaţie avea acest al doilea telefon. Tot ce-i mai trebuia ca 
să-şi dovedească ei însăşi că Mona le făcuse într-adevăr toate 
acestea era să deschidă telefonul şi să caute. Mirosul tufelor de 
zmeură din carieră îi pluti pe sub nas, şi dintr-odată avu senzaţia 
că s-a întors cu trei ani în timp - ea, în costumul ei bikini Missoni, 
iar Mona, în costumul Calvin dintr-o bucată. Făcuseră un joc din 
prezentarea lor de modă: dacă băieţii de la Drury erau doar uşor 
amuzaţi, ele pierdeau partida. Dacă-i făceau să saliveze precum 
câinii flămânzi, urmau să-şi plătească una alteia un tratament la 
spa. Pe urmă, Hanna alesese un scrub cu iasomie şi alge marine, 
iar Mona ceruse un masaj corporal cu iasomie, morcov şi susan. 

Auzi paşi apropiindu-se din spate. Atinse cu degetul mare 
ecranul gol, mort, al telefonului BlackBerry, apoi îl strecură în 
geanta ei din mătase şi porni, împleticindu-se, să-i caute pe 
ceilalţi. Lumea vorbea peste tot în jur, însă ea nu auzea decât 
vocea din mintea ei, strigându-i: „Mona a murit.” 


38 


ULTIMA PIESĂ 


Spencer se duse şchiopătând spre bancheta din spate a maşinii 
de poliţie, cu ajutorul Ariei şi al lui Wilden. O întrebară iar şi iar 
dacă nu are nevoie de o ambulanţă. Spencer era destul de 
convinsă că nu avea: nu simţea să aibă ceva rupt şi, spre norocul 
ei, căzuse pe iarbă, pierzându-şi cunoştinţa pe moment, dar fără 
să se rănească. şi lăsă picioarele să-i atârne afară din maşină, 
cu portiera din spate deschisă, şi Wilden se lăsă pe vine în faţa 
ei, cu un carnet şi un reportofon în mâini. 

— Eşti sigură că vrei să faci asta acum? 

Spencer încuviinţă hotărâtă din cap. 

Emily, Aria şi Hanna se strânseră în spatele lui Wilden, iar el 
apăsă pe butonul pentru înregistrare. Farurile unei alte maşini de 
poliţie creau un halo în jurul lui, iluminându-l din spate în roşu. 
Asta-i amintea lui Spencer de felul în care focurile din taberele de 
vară le conturau trupurile prietenelor ei. De-ar fi fost într-o 
tabără de vară şi acum! 

Wilden inspiră adânc. 

— Aşa. Eşti sigură că ea ţi-a spus despre lan Thomas c-ar fi 
persoana care a asasinat-o pe Ali. 

Spencer încuviinţă. 

— Ali i-a dat un ultimatum în seara în care a dispărut. Ea voia 
să se întâlnească cu el... şi că, dacă lan n-o rupea cu Melissa 
până să plece ea la Praga, avea să le spună tuturor despre 
relaţia dintre ei. 

Işi dădu pe spate părul năclăit, plin de noroi uscat. 

— Scrie în jurnalul lui Ali. Era la Mona. Nu ştiu unde l-o ţine, 
dar... 

— O să căutăm acasă la Mona, o întrerupse Wilden, punându-i 
o mână pe genunchi. Nu-ţi face griji. 

Se întoarse şi vorbi ceva prin intermediul aparatului de emisie- 
recepţie, dându-le instrucţiuni altor poliţişti să-i dea de urmă lui 


lan şi să-l aducă pentru interogatoriu. Spencer ascultă, privindu- 
şi apatică noroiul uscat de sub unghii. 

Prietenele ei rămaseră multă vreme în preajmă, năucite. 

— Dumnezeule, şopti Emily. lan Thomas! Asta sună pur şi 
simplu... a nebunie. Dar bănuiesc că are logică. Era cu mult mai 
mare, şi dacă ea spunea vreodată cuiva, ei bine... 

Spencer se cuprinse cu braţele, simțind că i se face pielea de 
găină. Pentru ea, lan nu avea logică. Credea în faptul că Ali îl 
ameninţase, şi credea că era posibil ca lan să se fi înfuriat, însă 
într-atât, încât s-o omoare? Era, de asemenea, sinistru, pentru că 
în tot timpul pe care-l petrecuse cu el, Spencer nu-l bănuise 
câtuşi de puţin pe lan. Şi nu păruse agitat, sau chinuit de 
remuşcări, sau melancolic, ori de câte ori venea vorba de 
asasinarea lui Ali. 

Dar poate că ea interpretase greşit semnele... şi-i scăpaseră 
multe altele. In definitiv, se suise în maşină cu Mona. Cine ştie ce 
altceva mai avea chiar dinaintea ochilor, dar fără ca ea să vadă? 

Staţia lui Wilden piui. 

— Suspectul nu se află la reşedinţă, anunţă o voce feminină. 
Ce doriţi să facem? 

— La naiba! exclamă Wilden, întorcându-şi privirea spre 
Spencer. |ţi vine în minte alt loc unde-ar putea să fie lan? 

Spencer clătină din cap, simțindu-se de parcă s-ar fi târât 
printr-o mlaştină. Wilden se aruncă pe locul de la volan. 

— Te duc acasă, îi zise. Părinţii tăi tocmai se întorc de la 
Country Club. 

— Vrem să mergem şi noi acasă la Spencer, cu voi, zise Aria, 
făcându-i semn lui Spencer să se mute mai încolo, după care ea, 
Hanna şi Emily se înghesuiră toate pe bancheta din spate a 
maşinii. Nu vrem s-o lăsăm singură, explică ea. 

— Fetelor, nu e nevoie, rosti încet Spencer. Şi, oricum, Aria, 
maşina ta... 

Făcu un gest spre Subaru, care dădea impresia c-o să se 
scufunde în noroi. 

— Pot s-o las aici peste noapte, zâmbi Aria. Poate am noroc şi 
mi-o fură cineva. 

Spencer îşi împreună mâinile în poală, prea slăbită ca să mai 
protesteze. In maşină domnea tăcerea în timp ce Wilden trecea 
pe lângă panoul indicator pe care scria Cariera Omului Plutitor, 


apoi pe poteca îngustă ce ducea spre şoseaua principală. Lui 
Spencer îi venea greu să creadă că nu trecuse decât o oră şi 
jumătate de când plecase de la petrecere. Lucrurile stăteau altfel 
acum. 

— Mona a fost acolo în noaptea în care am rănit-o pe Jenna, 
îngăimă Spencer, absentă. 

Aria încuviinţă. 

— E o poveste lungă, însă eu chiar am stat de vorbă cu Jenna 
astă-seară. Jenna ştie ce-am făcut noi. Numai că toată povestea 
a fost pusă la cale de ea şi de Ali, împreună. 

Spencer îşi îndreptă spinarea. Pentru o clipă, nu putu nici să 
respire. 

— Ce? De ce? 

— Zicea că atât ea, cât şi Ali aveau anumite probleme cu fraţii 
lor sau cam aşa ceva, îi explică Aria, fără să pară prea 
încrezătoare în privinţa răspunsului. 

— Eu, pur şi simplu, nu înţeleg, şopti Emily. L-am văzut 
alaltăieri la ştiri pe Jason DiLaurentis. Zicea că nici măcar nu prea 
mai vorbeşte cu părinţii lui, care sunt de-a dreptul tulburaţi. De 
ce-ar fi spus el asta? 

— Sunt multe lucruri pe care nu le înţelegi despre alţii, dacă-i 
priveşti din afară, murmură Hanna, printre lacrimi. 

Spencer îşi acoperi faţa cu palmele. Erau atâtea lucruri pe 
care nu le înţelegea, atât de multe care nu aveau sens! Ştia că 
situaţia avea să se rezolve, în sfârşit, acum - A. chiar nu mai 
exista, asasinul lui Ali urma să fie arestat cât de curând -, însă se 
simţea mai pierdută ca niciodată. Işi lăsă mâinile în jos şi privi 
semiluna. 

— Fetelor, rupse ea tăcerea, mai e un lucru pe care trebuie să 
vi-l spun. 

— Mai e şi altceva? se plânse Hanna. 

— Ceva... despre seara dispariţiei lui Ali, şopti Spencer, 
fâţâindu-şi în sus şi-n jos brăţara din argint cu talisman. Mai ştiţi 
că am ieşit fuga din hambar după Ali? Şi pe urmă v-am zis că n- 
am văzut unde s-a dus? Ei bine... am văzut. A luat-o drept 
înainte, pe potecă. Eu m-am dus după ea şi-şi ne-am certat. A 
fost în legătură cu lan. Eu... eu îl sărutasem pe lan nu cu mult 
timp înainte, şi Ali mi-a zis că el nu mă sărutase decât pentru că 
ea îi ceruse. Şi-a mai zis că ea şi lan erau cu adevărat 


îndrăgostiţi, şi şi-a bătut joc de mine pentru că mă supărasem. 

Spencer se simţi privită de toate prietenele ei. Işi adună toată 
energia ca să continue. 

— M-am enervat într-atât... încât am îmbrâncit-o. A căzut pe 
pietre. S-a auzit un bufnet îngrozitor. 

O lacrimă i se scurse, şovăielnică, din colţul ochiului, 
revărsându-se pe obraz. Spencer îşi lăsă capul în jos. 

— Îmi pare rău, fetelor. Ar fi trebuit să vă spun. Doar că... nu 
mi-am mai amintit. lar când mi-am amintit, am fost prea 
înfricoşată. 

Când îşi ridică iar privirea, observă că prietenele ei erau 
îngrozite. Până şi Wilden îşi ţinea capul înclinat pe spate, ca şi 
cum ar fi încercat să asculte. Dac-ar fi vrut, ele ar fi putut să 
arunce pe fereastră teoria cu lan. Puteau să-i ceară lui Wilden să 
oprească maşina şi s-o oblige pe Spencer să repete exact ce 
spusese. lar de aici încolo, lucrurile ar fi putut să evolueze într-o 
direcţie oribilă. 

Emily a fost prima care i-a luat mâna lui Spencer într-a ei. 
Apoi, Hanna îşi puse mâna peste a lui Emily şi, în sfârşit, Aria o 
acoperi pe-a Hannei. Gestul îi aminti lui Spencer de vremea când 
obişnuiau să atingă toate fotografia cu ele cinci, agăţată pe 
peretele vestibulului lui Ali. 

— Ştim că n-ai fost tu de vină, şopti Emily. 

— lan a fost. Totul capătă sens, întări cu hotărâre Aria, privind- 
o în ochi pe Spencer. 

Dădea impresia că o crede pe Spencer absolut în totalitate. 

Ajunseră pe strada lui Spencer, şi Wilden intră pe aleea lungă, 
circulară, din faţa casei. Părinţii lui Spencer nu ajunseseră încă, şi 
casa era cufundată în întuneric. 

— Vreţi să stau cu voi până ajung părinţii acasă? se oferi 
Wilden, în timp ce fetele coborau. 

— Nu e nevoie, răspunse Spencer, privindu-le pe celelalte fete, 
uşurată dintr-odată la gândul că erau şi ele acolo. 

Wilden dădu în marşarier pe alee şi întoarse încet în drum, 
după care trecu mai întâi pe lângă fosta casă a familiei 
DiLaurentis, apoi de casa Cavanaugh, şi pe urmă de casa 
Vanderwaal, monstruozitatea aceea enormă, cu garajul separat, 
din capătul străzii. Evident, nu era nimeni acasă la Mona. 
Spencer se cutremură. 


Un fulger îi atrase atenţia spre curtea din spate. Îşi lungi gâtul, 
şi pulsul i se acceleră. Porni pe poteca pietruită care ducea în 
spatele casei şi se prinse cu mâinile de zidul din piatră care 
împrejmuia proprietatea. Dincolo de veranda din spate, de 
piscina pavată cu piatră, de bazinul cu apă termală bolborosind, 
de curtea întinsă şi chiar de hambarul renovat, exact în fundul 
curţii, aproape de locul în care căzuse Ali, Spencer zări două 
siluete, luminate numai de lună. lar acestea îi amintiră de ceva. 

Vântul se înteţi, dându-i lui Spencer fiori pe spate. Chiar dacă 
nu mai era anotimpul respectiv, pentru scurt timp se simţi miros 
de caprifoi, exact ca în seara aceea oribilă, de acum patru ani şi 
jumătate. Dintr-odată, memoria ei se descătuşă. O văzu pe Ali 
căzând pe spate peste zidul de piatră. Auzi un bufnet la fel de 
răsunător ca şi clopotele bisericii. Când auzi icnetul scos de o 
voce de fată în spatele ei, Spencer se întoarse. Nu era nimeni. 
Nicăieri. lar când reveni cu faţa spre Ali, o văzu prăbuşită încă 
peste zid, dar cu ochii deschişi. Şi apoi, Ali scoase un mormăit şi 
se ridică în picioare. 

N-avea nimic. 

Ali o privi chiorâş pe Spencer, pregătindu-se să vorbească, 
însă ceva de pe potecă îi distrase atenţia. O luă repede la fugă, 
dispărând într-un desiş de copaci. După câteva secunde, Spencer 
îi auzi inconfundabilul chicotit. Apoi auzi un foşnet, după care zări 
două siluete distincte. Una îi aparţinea lui Ali. Spencer nu putea 
să-şi dea seama a cui era cealaltă, însă nu semăna cu a Melissei. 
Îi venea greu să creadă că, peste doar câteva minute, lan o va 
împinge pe Ali în groapa pe jumătate săpată pentru foişorul 
familiei DiLaurentis. Oricât de pacoste ar fi fost Ali, nu merita o 
astfel de soartă. 

— Spencer! o strigă încet Hanna, şi Spencer avu impresia că-i 
aude vocea de foarte departe. Ce s-a întâmplat? 

Spencer deschise ochii şi se cutremură. 

— N-am făcut-o eu, şopti. 

Siluetele de lângă hambar ajunseră la lumină. Melissa mergea 
ţanţoşă, iar lan îşi ţinea pumnii încleştaţi. Vântul le purta vocile 
spre curtea din faţă; se pare că se certau. 

Spencer îşi simţi nervii încordaţi. Se răsuci pe călcâie şi-şi 
îndreptă privirea spre stradă. Maşina lui Wilden nu se mai vedea. 
Disperată, se scotoci în buzunar după telefon, însă abia apoi îşi 


aminti: Mona i-l aruncase din maşină. 

— Am eu, zise Hanna, scoţându-şi propriul BlackBerry şi 
formând un număr. 

Îi întinse telefonul lui Spencer. Apelare WILDEN scria pe ecran. 

Spencer fu nevoită să ţină telefonul cu ambele mâini, atât de 
tare îi tremurau degetele. Wilden răspunse după ce telefonul 
sună de două ori. 

— Hanna? zise el, părând nedumerit. Ce este? 

— Sunt Spencer, zise, pe un ton plângăreţ. Trebuie să vă 
întoarceţi. lan este aici. 


39 


NOII MONIGOMERY, 
DERANJANȚI CA DE OBICEI 


În după-amiaza următoare, Aria stătea pe salteaua din livingul lui 
Meredith, jucându-se absentă cu figurina înfăţişându-l pe William 
Shakespeare, dăruită de Ezra. Byron şi Meredith stăteau lângă 
ea, uitându-se cu toţii la televizor. Se difuza o conferinţă de 
presă pe tema asasinării lui Ali. /an Thomas, arestat, spunea un 
titlu mare în partea de jos a ecranului. 

— Punerea sub acuzare a domnului Thomas a fost stabilită 
pentru marţi, anunţă reporterul de la ştiri, stând în faţa masivelor 
trepte de beton ale Tribunalului districtual din Rosewood. Nimeni 
din această comunitate nu s-ar fi aşteptat vreodată ca un băiat 
atât de liniştit şi de politicos, cum era lan Thomas, să fie capabil 
de aşa ceva. 

Aria îşi trase genunchii la piept. Poliţiştii fuseseră de dimineaţă 
la reşedinţa familiei Vanderwaal şi găsiseră jurnalul lui Ali sub 
patul Monei. Mona îi spusese adevărul lui Spencer despre ultima 
însemnare: se referea la ultimatumul pe care i-l dăduse Ali lui lan 
- ori se despărţea de Melissa Hastings, ori ea avea să spună totul 
lumii întregi. Ştirile prezentau imagini cu poliţiştii care-l duceau 
pe lan, în cătuşe, spre secţie. Când îl întrebară dacă vrea să facă 
vreo declaraţie, lan nu spuse decât: 

— Sunt nevinovat. E o greşeală. 

Byron pufni, neîncrezător. Se întinse şi o luă de mână pe Aria. 
Apoi, previzibil, ştirile trecură la următorul subiect: moartea 
Monei. Pe ecran apăru panglica galbenă a poliţiei, înconjurând 
Cariera Omului Plutitor, apoi o imagine a casei Vanderwaal. Intr- 
un colţ apăru imaginea unui BlackBerry oarecare. 

— Domnişoara Vanderwaal a hărțuit patru eleve de la 
Rosewood Day, timp de peste o lună, şi amenințările au devenit 
letale, zise prezentatorul de ştiri. Azi-noapte, la marginea 


carierei, despre care se ştie cât este de periculoasă, a avut loco 
luptă între domnişoara Vanderwaal şi o minoră al cărei nume n-a 
fost făcut public. Domnişoara Vanderwaal a căzut de la înălţime 
şi şi-a rupt gâtul. Poliţia a găsit telefonul BlackBerry al 
domnişoarei Vanderwaal în geanta acesteia, pe fundul carierei, 
dar se află încă în căutarea unui al doilea telefon: cel pe care-l 
întrebuința pentru expedierea majorităţii mesajelor 
amenințătoare. 

Aria îi mai dădu un bobârnac figurinei înfăţişându-l pe 
Shakespeare. lşi simţea capul ca pe o valiză excesiv de 
încărcată. Prea multe se întâmplaseră în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, ca ea să mai poată analiza lucrurile. Şi 
sentimentele îi erau amestecate. Se simţea groaznic că Mona 
murise. 

Fusese descumpănită şi ciudat de lezată când aflase că, în 
realitate, accidentul Jennei nu fusese un accident: că Jenna şi Ali 
înscenaseră totul împreună. Şi, după tot acest timp, să audă că 
asasinul era lan... Prezentatorul de ştiri arboră o expresie 
compătimitoare, uşurată, zicând: 

— In sfârşit, comunitatea din Rosewood poate lăsa în urmă 
această poveste oribilă. 

Frază pe care-o spunea toată lumea, încă de dimineaţă. Aria 
izbucni în lacrimi. Nu simţea deloc că s-ar fi rezolvat. 

Byron se uită la ea. 

— Ce este? 

Aria clătină din cap, incapabilă să-i explice. Luă figurina în 
ambele mâini şi-şi lăsă lacrimile să picure peste creştetul capului 
din plastic al lui Shakespeare. 

Byron scoase un oftat de frustrare. 

— Inţeleg că e copleşitor. Te-a hărțuit cineva. Şi nouă nu ne-ai 
spus niciodată despre asta. Ar fi trebuit să ne spui. Ar trebui să 
discutăm acum pe tema asta. 

— Imi pare rău, zise Aria, scuturând din cap. Nu pot. 

— Dar trebuie, insistă Byron. E important să scoţi totul la 
iveală. 

— Byron! interveni, pe un ton tăios, Meredith. Dumnezeule! 

— Ce e? se miră Byron, ridicând braţele în semn de capitulare. 

Meredith sări în picioare, plasându-se între Aria şi tatăl ei. 

— Tu şi discuţiile tale, îl certă ea. Nu eşti de părere că Aria a 


trecut prin destule în ultimele câteva săptămâni? Lasă-i măcar 
un răgaz! 


Byron ridică din umeri, părând intimidat. Aria rămase cu gura 
căscată. Îi întâlni privirea lui Meredith, şi aceasta îi zâmbi. Avea 
în ochi un licăr de înţelegere, care părea să-i transmită: Eu 
înțeleg prin ce treci. Şi ştiu că nu e uşor. Aria se uită fix la 
tatuajul cu pânza de păianjen roz de pe încheietura lui Meredith. 
Se gândi la cât fusese de nerăbdătoare să descopere ceva 
distrugător despre Meredith, şi iat-o pe aceasta luându-i acum 
apărarea. 

Telefonul mobil al lui Byron vibră, mişcându-se pe şubreda 
măsuţă de cafea. Privi cu atenţie ecranul, se încruntă, apoi 
răspunse. 

— Ella? zise, iar vocea îi sună spart. 

Aria se crispă. Byron se încruntă. 

— Da... e aici. 

li întinse Ariei telefonul. 

— Mama ta vrea să stea de vorbă cu tine. 

Meredith îşi drese glasul, stânjenită, după care se ridică şi 
porni încet spre baie. Aria se holbă la telefon de parcă ar fi fost o 
bucată de rechin intrată în putrefacție - cineva o provocase să 
mănânce aşa ceva, odată, când era în Islanda, în definitiv, 
vikingii obişnuiau să mănânce aşa ceva. Işi duse telefonul la 
ureche, şovăind. 

— Ella? 

— Aria, eşti bine? strigă Ella de la celălalt capăt al firului. 

— Sunt... bine, răspunse Aria. Nu ştiu. Aşa cred. Nu sunt rănită 
sau altceva. 

Urmă o tăcere lungă. Aria întinse mica antenă a telefonului, 
după care o strânse la loc. 

— Imi pare rău, scumpa mea, izbucni Ella. Habar n-aveam că 
treci prin toate astea. De ce nu ne-ai spus că te ameninţa 
cineva? 

— Pentru că... 

Aria se duse până în micul ei dormitor din atelierul lui Meredith 
şi o luă de-acolo pe Porctunia, păpuşa ei înfăţişând o purceluşă. li 
fusese greu să-i explice lui Mike despre A. Acum însă, când totul 
se sfârşise şi când Aria nu mai avea motive de îngrijorare legate 
de o posibilă răzbunare a lui A., îşi dădu seama că motivul 
adevărat nu avea importanţă. 

— Pentru că voi eraţi deja destul de prinşi cu problemele 


voastre, zise până la urmă. Se lăsă să cadă pe patul ei plin de 
denivelări, şi arcurile scoaseră un geamăt ca un muget. Dar... îmi 
pare rău, Ella. Pentru tot. A fost un lucru îngrozitor din partea 
mea să nu-ţi spun nimic despre Byron, atâta timp. 

Ella tăcu. Aria porni minusculul televizor de pe pervazul 
ferestrei. Aceleaşi imagini de la conferinţa de presă apărură pe 
ecran. 

— Inţeleg de ce n-ai făcut-o, zise într-un târziu Ella. Trebuia să 
înţeleg asta. Doar c-am fost supărată, atât, adăugă, oftând. 
Relaţia mea cu tatăl tău nu mergea bine de multă vreme. Islanda 
n-a făcut decât să amâne inevitabilul... ştiam amândoi că aşa se 
va termina. 

— OK, zise încet Aria, plimbându-şi mâinile în sus şi-n jos pe 
blana roz a Porctuniei. 

Ella oftă. 

— Imi pare rău, draga mea, şi mi-e dor de tine. 

Un enorm nod, cât un ou, i se puse Ariei în gât. Privi fix 
gândacii pictaţi de Meredith pe tavan. 

— Şi mie de tine. 

— Camera ta te aşteaptă, dac-o mai vrei, îi zise Ella. 

Aria o strânse la piept pe Porctunia. 

— Mersi, răspunse în şoaptă, şi închise telefonul. 

De cât timp aştepta să audă asta? Ce uşurare ar fi să doarmă 
iar în patul ei, cu salteaua lui normală şi pernele moi, pufoase! 
să fie cu proiectele ei de tricotat, cu cărţile ei, cu fratele ei şi cu 
Ella! Dar cum rămânea cu Byron? Aria îl auzi tuşind în camera 
cealaltă. 

— Ai nevoie de un Kleenex? strigă Meredith din bucătărie, 
părând îngrijorată. 

li veni în minte cartonaşul pe care-l confecţionase Meredith 
pentru Byron şi-l prinsese de frigider. Era desenat un elefant, 
care spunea: lti tropăi doar un pic prin casă şi îți doresc o zi 
frumoasă! Părea genul de lucruri pe care Byron - şi Aria - le-ar 
putea face cu plăcere. 

Poate că exagerase. Poate că-l va convinge pe Byron să 
cumpere un pat ceva mai confortabil pentru cămăruţa asta. 
Poate că ar mai veni să doarmă aici, din când în când. 

Poate. 

Aruncă o privire spre ecranul televizorului. Conferinţa de presă 


despre lan tocmai se încheiase, toată lumea se ridica să plece. 
Când camera de filmat descrise o mişcare circulară, Aria remarcă 
o fată blondă, cu un chip familiar, în formă de inimă. A/i? 

Aria se ridică în capul oaselor. Se frecă la ochi până când 
începură s-o doară. Camera se plimbă din nou peste mulţime şi 
Aria îşi dădu seama că femeia blondă avea cel puţin treizeci de 
ani. Era clar că avea vedenii din cauza lipsei de somn. 

Se întoarse agale în living, ţinând-o încă pe Porctunia în mână. 
Byron îşi desfăcu braţele, şi Aria se strecură între ele. Tatăl ei 
mângâie absent purceluşa pe cap şi stătură să urmărească la 
televizor concluziile conferinţei de presă. 

Meredith apăru din baie, cam verde la faţă. Byron îşi luă braţul 
de pe umerii Ariei. 

— Tot ţi-e rău? 

Meredith încuviinţă. 

— Imi este, răspunse. Avea o expresie de nerăbdare pe faţă, 
de parcă abia aştepta să divulge un secret. Işi ridică privirea spre 
ei doi, şi colţurile gurii i se ridicară într-un mic zâmbet. Dar nu e 
nimic, adăugă. Pentru că... sunt însărcinată. 


40 


NU TOT CE STRĂLUCEŞTE 
E ORHIDEE DE AUR 


Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce poliţiştii încheiară 
percheziţia în conacul familiei Vanderwaal, Wilden îşi făcu 
apariţia în casa Hastings, ca să-i mai pună Melissei câteva 
întrebări de încheiere. Acum stătea pe canapeaua de piele din 
living, cu ochii umflaţi de oboseală. De fapt, toată lumea arăta 
obosită... cu excepţia mamei lui Spencer, înveşmântată într-o 
rochie-cămaşă Marc Jacobs, bine scrobită. Ea şi tatăl lui Spencer 
stăteau în cealaltă parte a încăperii, ca şi cum fiicele lor ar fi fost 
pline de bacterii. 

Vocea Melissei era monotonă. 

— Nu v-am spus adevărul despre noaptea aceea, recunoscu 
ea. Băuserăm amândoi, şi eu am adormit. Când m-am trezit, lan 
nu era acolo. Am adormit la loc şi, când m-am trezit iar, era 
lângă mine. 

— De ce n-ai spus nimic despre asta până acum? o luă la rost 
tatăl ei. 

Melissa clătină din cap. 

— Am plecat la Praga în dimineaţa următoare. În momentul 
acela, nu prea cred că ştia cineva de dispariţia lui Alison. Când 
m-am întors, şi toată lumea era cuprinsă de frenezie... în fine, 
pur şi simplu, nu mi-a trecut niciodată prin minte că lan ar fi 
capabil de aşa ceva. 

Se jucă puţin cu tivul hanoracului ei Juicy, galben-pal. 

— Pe vremea aceea, am bănuit că se cuplaseră, dar n-am 
crezut c-ar fi fost ceva serios. Nu mi-a trecut prin gând că Alison 
ar fi putut să-i dea un ultimatum. 

La fel ca toată lumea, Melissa aflase care fusese mobilul lui 
lan. 

— In definitiv, Alison era într-a şaptea, argumentă ea. 


Aruncă o privire spre Wilden, apoi continuă. 

— Când aţi început să puneţi întrebări, săptămâna asta, 
despre unde-am fost eu şi lan, am început să mă întreb dacă n-ar 
fi fost bine să spun ceva, acum câţiva ani. Dar tot nu mi se părea 
posibil. Şi n-am zis nimic atunci pentru că... pentru că m-am 
gândit să nu dau cumva de necazuri, pentru că am ascuns 
adevărul. Şi, ca să zic aşa, n-aş fi putut să suport aşa ceva. Ce-ar 
fi gândit lumea despre mine? 

Chipul Melissei se întristă. Spencer se abţinu cu greu să nu 
rămână cu gura căscată. lşi văzuse sora plângând de 
nenumărate ori, însă de obicei era un plâns de frustrare, de furie, 
de enervare sau un tertip folosit astfel încât lucrurile să se 
rezolve după placul ei. Niciodată nu plânsese de frică sau de 
ruşine. 

Spencer se aştepta ca părinţii să vină fuga s-o consoleze pe 
Melissa. Cu toate acestea, ei rămaseră perfect nemişcaţi, cu 
expresii acuzatoare pe chip. Se întrebă dacă ea şi Melissa 
înfruntau exact acelaşi gen de probleme, în permanenţă. Melissa 
făcuse ca impresionarea părinţilor să pară ceva atât de simplu, 
încât Spencer nu-şi dăduse niciodată seama că pentru ea era şi o 
tortură, în acelaşi timp. 

Se trânti alături de sora ei şi-i puse mâinile pe umeri. 

— Nu-i nimic, îi şopti la ureche. 

Melissa îşi înălţă capul pentru o clipă, înregistră vag prezenţa 
lui Spencer, după care-şi lăsă fruntea pe umărul surorii sale mai 
mici şi continuă să bocească. 

Wilden îi întinse Melissei o batistuţă de hârtie şi se ridică, 
mulţumindu-le pentru colaborarea de pe tot parcursul acelei 
grele perioade. In timp ce pleca, sună telefonul. Doamna 
Hastings se îndreptă afectată spre telefonul din birou şi 
răspunse. După câteva secunde, îşi vâri capul în living. 

— Spencer, zise ea în şoaptă, cu înfăţişarea încă serioasă, dar 
cu ochii strălucind de emoție. E pentru tine. E domnul Edwards. 

O senzaţie de fierbinţeală bolnăvicioasă o străbătu pe 
Spencer. Domnul Edwards era conducătorul comitetului de 
decernare a Orhideei de Aur. Un apel telefonic personal din 
partea lui nu putea să însemne decât un singur lucru. 

Spencer îşi umezi buzele, apoi se ridică. Partea cealaltă a 
camerei, acolo unde se afla mama ei, i se părea la un kilometru 


distanţă. Se întrebă la ce s-or fi referit convorbirile telefonice 
secrete ale mamei: ce cadou important o fi cumpărat pentru 
Spencer, fiindcă fusese atât de sigură că Spencer va câştiga 
Orhideea de Aur! Chiar să fi fost şi cel mai minunat lucru din 
lume, Spencer nu era convinsă că mai putea să se bucure de el. 

— Mamă! 

Se apropie de mama ei şi se rezemă de vechiul birou 
Chippendale de lângă telefon. 

— Tu nu crezi că am făcut rău trişând? 

Doamna Hastings acoperi în grabă microfonul receptorului. 

— Da, desigur. Dar am mai discutat despre asta, zise, 
ducându-i receptorul la ureche. Spune alo, îi şopti ea. 

Spencer înghiţi cu greu. 

— Alo? Reuşi să rostească până la urmă, răguşită. 

— Domnişoară Hastings! exclamă o voce bărbătească voioasă. 
Sunt Edwards, şeful comitetului pentru decernarea Orhideei de 
Aur. Ştiu că e târziu, dar am unele veşti extrem de interesante 
pentru tine. A fost o hotărâre dificilă, dat fiind faptul că am avut 
două sute de candidaţi uimitor de bine pregătiţi, şi îmi face o 
deosebită plăcere să te anunţ că... 

Spencer avea impresia că domnul Edwards vorbeşte de sub 
apă: abia dacă mai auzi restul. Aruncă o privire spre sora ei, care 
stătea singură pe canapea. Melissa avusese nevoie de foarte 
mult curaj ca să-şi recunoască minciuna. Putea să spună că nu-şi 
aminteşte şi n-ar mai fi ştiut nimeni; totuşi, în loc de asta, ea 
făcuse ceea ce trebuia. Se gândi şi la ce-i oferise Mona: Ştiu cât 
de mult îți doreşti să fii perfectă. Dar problema e că să fii 
perfectă nu înseamnă nimic, dacă nu este ceva adevărat. 

Işi apropie din nou receptorul de gură. Domnul Edwards se 
oprise din vorbit, aşteptând ca Spencer să-i răspundă ceva. 
Spencer inspiră adânc, repetând în minte ce urma să spună. 
Domnule Edwards, trebuie să vă fac o mărturisire. 

Era o mărturisire care nu va fi pe placul nimănui. Dar putea s-o 
facă. Chiar putea. 


41 


V-O PREZENTĂM, LA REVENIREA EI ÎN 
ROSEWOOD, PE HANNA MARIN 


Marţi dimineaţă, Hanna stătea în pat, mângâindu-i încet botişorul 
lui Bulinuţă şi examinându-şi înfăţişarea în oglinda cu mâner. 
Reuşise, în sfârşit, să descopere fondul de ten capabil să-i 
acopere vânătăile şi cusăturile, şi voia să împărtăşească şi 
altcuiva vestea cea mare. Primul ei instinct fusese, desigur, s-o 
sune pe Mona. 

Văzu în oglindă cum îi zvâcneşte buza inferioară. Tot i se 
părea că nu era adevărat. 

Presupuse c-ar putea să-şi sune vechile prietene, cu care se 
văzuse foarte mult în ultimele zile. Cu o zi în urmă îşi luaseră zi 
liberă de la şcoală şi pierduseră vremea în bazinul cu apă 
termală din curtea lui Spencer, citind în Us Week/y articolele 
despre Justin Timberlake, care-şi făcuse apariţia la petrecerea 
Hannei imediat după plecarea ei. El şi suita lui fuseseră blocaţi 
timp de două ore la un punct de taxare. Când fetele trecură la 
lectura sfaturilor pentru frumuseţe şi stil, Hanna îşi aminti cum îi 
citise Lucas un număr întreg din Teen Vogue, când era în spital. 
Simţi un junghi de tristeţe, întrebându-se dacă Lucas ştia ce i se 
întâmplase ei în ultimele câteva zile. N-o sunase. Poate că nu 
voia să mai vorbească niciodată cu ea. 

Hanna lăsă jos oglinda. Dintr-odată, la fel de lesne cum îţi 
aminteşti ceva la întâmplare, ca de exemplu numele avocatului 
lui Lindsay Lohan sau al celei mai recente iubite a lui Zac Efron, 
Hanna văzu altceva din noaptea accidentului. După ce căzuse și i 
se sfâşiase rochia, Lucas apăruse deasupra ei, întinzându-i geaca 
lui, ca să se acopere. O dusese în sala de lectură a colegiului 
Hollis şi o ţinuse în braţe cât timp plânsese. Una duce la alta... 
aşa că se sărutaseră, la fel de lacom ca săptămâna trecută. 

Rămase pe pat mult timp, simțindu-se ca paralizată. In cele 


din urmă, întinse mâna după telefon şi formă numărul lui Lucas. 
Intră direct mesageria vocală. 

— Salut, zise, după semnalul sonor. Sunt eu, Hanna. Am vrut 
să văd dacă... dacă am putea să vorbim. Sună-mă. 

După ce închise, Hanna începu să-l mângâie pe Bulinuţă pe 
creştetul capului. 

— Poate c-ar trebui să-l uit, şopti ea. Probabil că există pe 
undeva un tip mai tare pentru mine, nu crezi? 

Bulinuţă îşi lăsă capul într-o parte, nesigur, ca şi cum nu o 
credea. 

— Hanna! o strigă doamna Marin, de la parter. Poţi să vii până 
jos? 

Hanna se ridică, rotindu-şi umerii ca să şi-i dezmorţească. 
Poate că nu era adecvat să poarte o rochie trapez Erin 
Fetherston, de un roşu aprins, la şedinţa pentru punerea sub 
acuzare a lui lan - era ca şi cum ai purta ceva colorat la o 
înmormântare —, însă Hanna simţea nevoia unui mic stimulent 
coloristic. Îşi puse la încheietură o brățară lată de aur, îşi luă 
geanta Longchamp roşie şi-şi dădu părul pe spate. În bucătărie, îl 
găsi pe tatăl ei stând la masă şi dezlegând careul de cuvinte 
încrucişate din Philadelphia Inquirer. Mama ei era lângă el şi-şi 
verifica e-mailurile pe laptop. Hanna înghiţi în sec. Nu-i mai 
văzuse stând aşa, împreună, de când erau căsătoriţi. 

— Credeam că te-ai întors deja în Annapolis până acum, 
murmură ea. 

Domnul Marin îşi lăsă jos stiloul, şi mama Hannei îşi împinse 
deoparte laptopul. 

— Hanna, voiam să discutăm cu tine despre ceva important, 
începu tatăl ei. 

Inima Hannei tresări. Se împacă. Gata cu Kate şi cu Isabel. 

Mama ei îşi drese glasul. 

— Mi s-a oferit un post nou... şi eu l-am acceptat, zise, bătând 
în masă cu unghiile ei lungi şi roşii. Numai că... e în Singapore. 

— In Singapore? ţipă Hanna, lăsându-se să cadă pe un scaun. 

— Nu mă aştept să vii cu mine, continuă mama ei. Plus că, la 
cât aş avea de călătorit, nu sunt convinsă că ar fi bine să vii. Aşa 
că astea sunt variantele, zise, ridicând o mână. Poţi să mergi la o 
şcoală cu internat. Chiar şi pe-aici, dacă-ţi place. 

Ridică apoi cealaltă mână. 


— Sau ai putea să stai cu tatăl tău. 

Domnul Marin îşi tot răsucea stiloul între degete, cu 
nervozitate. 

— Când te-am văzut la spital... asta chiar m-a făcut să înţeleg 
câteva lucruri, zise el, încet. Vreau să fiu aproape de tine, Hanna. 
Am nevoie să fiu o parte mai importantă din viaţa ta. 

— Nu vreau să mă mut în Annapolis, se repezi Hanna. 

— Nici nu trebuie, îi răspunse tatăl ei, pe un ton blând. Pot să 
mă transfer la filiala de aici a firmei mele. De fapt, mama ta mi-a 
oferit posibilitatea să mă mut aici, în casă. 

Hanna rămase cu gura căscată. Parcă era într-un reality-show 
care o luase razna. 

— lar Kate şi Isabel rămân în Annapolis, nu? 

Tatăl ei clătină din cap. 

— Sunt multe la care trebuie să te gândeşti. O să-ţi lăsăm timp 
ca să iei o hotărâre. Eu nu vreau să mă transfer aici, decât dacă 
o să stai şi tu cu mine. OK? 

Hanna îşi roti privirea prin bucătăria ei modernă, sclipitoare, 
încercând să şi-i imagineze pe tatăl ei şi pe Isabel pregătind 
masa. Tatăl ei ar sta pe vechiul lui scaun, Isabel pe-al mamei, iar 
Kate ar putea să ocupe scaunul care în mod normal era încărcat 
cu reviste şi corespondenţă nesolicitată. 

l-ar fi lipsit mama ei, dar şi-aşa ea nu prea stătea pe-acasă. ŞI 
Hanna îşi dorise mult ca tatăl ei să se întoarcă... numai că nu era 
prea convinsă că i-ar conveni aşa. Dacă-i permitea lui Kate să se 
mute în casa ei, se lăsa cu război. Kate e slăbănoagă şi blondă şi 
frumoasă. Kate va vrea să pornească în marş spre Rosewood 
Day şi să-l cucerească. N 

Da, dar Kate va fi fata cea nouă. In timp ce Hanna... Hanna ar 
fi fata cea populară. 

— Hm, bine. O să mă gândesc la asta, zise. 

Se ridică de la masă, îşi luă geanta şi se duse în baia de la 
parter. Adevărul e că se simţea oarecum... exaltată. Poate că o 
să iasă ceva minunat. Ea era în avantaj. In următoarele câteva 
săptămâni, va trebui să se asigure că e cea mai populară fată din 
şcoală. Nemaifiind Mona, ar trebui să fie uşor. ş 

Căută prin buzunarul căptuşit cu mătase al genţii. Ilnăuntru, 
stăteau cuibărite, unul lângă altul, două telefoane BlackBerry: Al 
ei şi al Monei. Ştia că poliţiştii căutau cel de-al doilea telefon al 


Monei, însă nu se simţise pregătită să-l predea, deocamdată. Mai 
întâi avea de rezolvat ceva. 

Inspiră adânc, scoase telefonul din husa lui catifelată şi apăsă 
pe butonul pentru pornire. Aparatul prinse viaţă. Nu avea mesaj 
de salut, nu avea ecran personalizat. Mona îl folosise strict 
pentru afaceri. 

Constată că Mona salvase toate SMS-urile pe care le trimisese 
fiecăreia dintre ele, semnându-le concis, cu o singură literă: A. 
Hanna le parcurse fără grabă pe toate cele care-i fuseseră 
adresate ei, muşcându-şi febril buza inferioară. lată-l pe cel 
dintâi primit, de când fusese dusă la secţia de poliţie pentru că 
furase brăţara şi colierul Tiffany: Salut, Hanna. Din moment ce 
închisoarea îngraşă, ştii ce-o să zică Sean, nu? „In nici un caz!” Şi 
iată-l şi pe ultimul trimis de Mona de pe telefonul acesta, mesajul 
cuprinzând cuvintele care o făcuseră să îngheţe: Cât despre 
Mona... Află că nici ea nu ţi-e prietenă. Aşa că păzeşte-ți spatele. 

Singurul mesaj pentru Hanna care nu fusese trimis de pe 
telefonul acesta era cel care spunea: Să nu mai crezi tot ce auzi! 
Mona trimisese din greşeală SMS-ul acesta de pe telefonul ei 
obişnuit. Hanna se cutremură. In seara aceea tocmai primise un 
telefon nou şi n-avusese timp să-şi introducă în el toate 
numerele din agendă. Mona făcuse încurcătura, şi Hanna îi 
recunoscuse numărul. Dacă nu i l-ar fi recunoscut, cine ştie cât s- 
ar mai fi întins povestea asta? 

Hanna strânse în mână BlackBerry-ul Monei, dorindu-şi să-l fi 
putut strivi între degete. De ce? Ar fi vrut să urle. Ştia că de- 
acum nu putea decât s-o dispreţuiască pe Mona: poliţiştii 
găsiseră SUV-ul - pe care-l folosise ca să dea peste Hanna - în 
garajul separat din curtea casei Vanderwaal. Chiar dacă 
automobilul era acoperit cu prelată, se vedea că o aripă din faţă 
era îndoită, iar farurile erau împroşcate de sânge: de sângele 
Hannei. 

Insă Hanna nu era în stare s-o urască. Pur şi simplu, nu putea. 
Dacă măcar ar fi reuşit să şteargă toate amintirile plăcute pe 
care le avea cu Mona... raidurile lor nebuneşti la cumpărături, 
triumfurile ca fete populare, amicversările... Pe cine va mai 
consulta ea când se va ivi o situaţie de criză la nivelul 
garderobei? Cu cine va mai merge la cumpărături? Cine se va 
mai preface că-i este prietenă? 


Îşi lipi de nări săpunul pentru oaspeţi, cu mirosul lui iute de 
mentă, străduindu-se să nu plângă, ca să nu-şi strice machiajul 
atât de minuţios făcut. După câteva respiraţii purificatoare, 
liniştitoare, Hanna privi din nou căsuţa cu mesaje trimise de 
Mona. Selectă toate mesajele semnate A. pe care i le expediase, 
după care apăsă pe ŞTERGERE TOTALA. Sigur vreți să ştergeţi? o 
întrebă următorul ecran. Hanna apăsă pe DA. Capacul unui 
tomberon se ridică, apoi se lăsă la loc. Dacă nu putea să şteargă 
prietenia dintre ele, atunci putea măcar să-şi şteargă secretele. 


Wilden aştepta în antreu: se oferise s-o ducă la tribunal cu 
maşina lui. Hanna observă că avea ochii întunecaţi şi colţurile 
gurii lăsate. Se întrebă dacă era epuizat de pe urma activităţii 
din weekend, sau dacă mama ei îl informase şi pe el despre 
postul din Singapore. 

— Gata? o întrebă el încet. 

Hanna încuviinţă. A 

— Dar stai puţin, zise. Işi vâri mâna în geantă şi scoase 
BlackBerry-ul Monei. Cadou, pentru tine. 

Wilden îl luă, nedumerit. Hanna nu se obosi să-i explice, îşi va 
da el seama şi singur, destul de curând. 

Polițistul deschise portiera din dreapta, şi Hanna se strecură 
înăuntru. Înainte ca el să pornească, Hanna îşi roti iar umerii, 
inspiră adânc şi-şi verifică înfăţişarea în oglinda retrovizoare. 
Ochii ei negri străluceau, părul şaten era plin de viaţă, iar fondul 
de ten crem îi acoperea în continuare toate vânătăile. Faţa îi era 
slabă, dantura dreaptă, şi n-avea nici măcar un coş. Urâta şi 
bucălata Hanna dintr-a şaptea, care-i bântuise imaginaţia în 
ultimele câteva săptămâni, era acum izgonită pentru totdeauna. 
Incepând din această clipă. 

La urma urmei, era Hanna Marin. Şi era fabuloasă. 


42 


VISELE - Şi COŞMARURILE - POT SĂ 
DEVINĂ REALITATE 


Marţi dimineaţă, Emily se scărpină la spate, pe sub rochia cu 
buline şi mâneci scurte, bufante, pe care o împrumutase de la 
Hanna, dorindu-şi să fi putut purta pantaloni. Lângă ea, Hanna 
era gătită cu o rochie roşie retro, în timp ce Spencer purta un 
costum lucios, practic, cu dunguliţe. Aria adoptase una dintre 
obişnuitele ei compoziţii vestimentare în straturi: o rochie 
neagră, stil clopot, peste un tricou verde din flanel, cu mânecă 
lungă, cu pantaloni albi tricotaţi, strâmţi şi groşi, şi cizmuliţe şic, 
până la gleznă, despre care spunea că le cumpărase din Spania. 
Stăteau toate afară, în aerul rece al dimineţii, într-o parcare 
goală învecinată cu tribunalul, departe de agitația 
reprezentanţilor mass-media de pe treptele intrării mari. 

— Suntem gata? întrebă Spencer, privindu-le pe rând pe 
fiecare. 

— Gata, intonă Emily, în cor cu celelalte. Spencer scoase, cu 
mişcări lente, un sac mare Hefty pentru gunoi, şi fetele începură 
să arunce lucruri în el, una câte una. Aria aruncă o păpuşă 
reprezentând-o pe Impărăteasa cea Rea din A/bă-ca-Zăpada, cu 
X-uri pe ochi. Hanna zvârli o bucată mototolită de hârtie, pe care 
scria Fie-ţi milă de mine. Spencer se descotorosi de fotografia cu 
Ali şi lan. Rând pe rând, scăpară de toate obiectele primite de la 
A. Primul lor impuls fusese să le ardă pe toate, însă Wilden avea 
nevoie de ele, ca probe. 

Când îi veni rândul lui Emily pentru ultima oară, ea îşi cobori 
privirea spre acel ultim lucru pe care-l avea în mână. Era 
scrisoarea pe care i-o trimisese lui Ali, imediat după ce-o 
sărutase, în căsuţa din copac, nu cu mult timp înainte să moară. 
In ea, Emily îşi declarase dragostea nepieritoare pentru Ali, 
punând în ea toate sentimentele ei. A. Adăugase câteva cuvinte: 


M-am gândit că poate o vrei înapoi. Cu drag, A. 

— Pe-asta aş vrea s-o păstrez, zise ea încet, împăturind 
scrisoarea. 

Celelalte încuviinţară. Emily nu era sigură că ele ştiau despre 
ce anume era vorba, însă aproape că avea certitudinea că o idee 
tot îşi făcuseră. Scoase un oftat lung, chinuit. În tot acest timp, o 
luminiţă arsese înăuntrul ei. Sperase că, prin cine ştie ce minune, 
A. era Ali, şi că Ali, cine ştie cum, nu era moartă. Ştia că nu se 
comporta raţional, ştia că trupul lui Ali fusese găsit în curtea din 
spatele casei DiLaurentis, având pe deget inelul ei unicat de la 
Tiffany, cu iniţială. Emily ştia că trebuia să renunţe la Ali... dar 
când strânse în mână mult-iubita ei scrisoare, îşi dori să nu fi fost 
nevoie s-o facă. 

— Ar fi cazul să intrăm, zise Spencer. 

Aruncă sacul în Mercedesul ei, şi Emily împreună cu celelalte o 
urmară pe o uşă laterală a tribunalului. Când intrară în sala de 
judecată, cu lambriurile ei şi tavanul înalt, Emily simţi că-i 
zvâcneşte stomacul. intregul Rosewood era acolo: colegii şi 
profesorii ei, antrenoarea de înot, Jenna Cavanaugh cu părinţii, 
toate fostele colege de la hochei pe iarbă ale lui Ali... şi toată 
lumea se holba la ele. Singura persoană pe care Emily nu reuşi s- 
o vadă din prima era Maya. De fapt, nu mai avusese nici măcar o 
veste de la Maya de la petrecerea Hannei, de vineri seara. 

Emily îşi lăsă capul în jos când Wilden se desprinse dintr-un 
grup de poliţişti şi veni să le conducă spre o bancă liberă. 
Atmosfera era extrem de încordată; mirosea a diverse feluri de 
apă de colonie şi parfum, dintre cele mai scumpe. După alte 
câteva minute, uşile se închiseră cu zgomot. Se aşternu o tăcere 
mormântală când aprozii îl aduseră pe lan, iar acesta înaintă pe 
intervalul din mijlocul sălii. Emily o apucă de mână pe Aria. 
Hanna îşi strecură braţul pe după Spencer. lan purta o salopetă 
portocalie, de deţinut. Era nepieptănat şi avea cearcăne vinete 
enorme. 

lan se apropie de bară. Judecătorul, un bărbat sever, cu chelie 
şi un enorm inel pe deget, îl privi încruntat. 

— Domnule Thomas, cum doreşti să pledezi? 

— Nevinovat, răspunse lan, cu o voce extrem de slabă. 

Un murmur străbătu publicul. Emily îşi muşcă obrazul pe 
dinăuntru. Când închise ochii, revăzu imaginile acelea oribile; de 


această dată, cu un nou asasin, unul care părea logic: lan. Emily 
îşi aminti că-l văzuse pe lan în vara aceea, când fusese invitata 
lui Spencer la Country Club-ul din Rosewood, unde lan lucra ca 
salvator. Stătea la postul lui, învârtindu-şi fluierul ca şi cum n-ar 
fi avut nici o grijă pe lume. 

Judecătorul se aplecă peste pupitrul lui înalt şi-l privi cu 
asprime pe lan. 

— Din cauza gravităţii acestei crime şi pentru că te-am 
considerat un potenţial risc, vei rămâne în închisoare până la 
audierea premergătoare judecății, domnule Thomas. 

Izbi cu ciocanul în masă şi apoi îşi împreună mâinile. Capul lui 
lan se prăbuşi, cu toate bătăile liniştitoare pe umăr din partea 
avocatului său. După câteva secunde, pleca înapoi, cu cătuşe la 
mâini. Se terminase. 

Membrii comunităţii din Rosewood se ridicară să plece. Atunci, 
Emily văzu pe rândul din faţă o familie pe care n-o observase mai 
devreme: aprozii şi camerele de televiziune îi blocaseră vederea. 
Recunoscu tunsoarea scurtă, şic, a doamnei DiLaurentis, şi 
înfăţişarea agreabilă, de actor în roluri principale, îmbătrânit. 
Jason DiLaurentis stătea lângă ei, îmbrăcat într-un costum negru 
şi cu o cravată în carouri închise. Când membrii familiei se 
îmbrăţişară, păreau cu toţii incredibil de uşuraţi... şi, poate, cu o 
foarte, foarte mică urmă de remuşcare. Emily se gândi la ce 
spusese Jason la ştiri: Nu vorbesc prea mult cu ai mei. Sunt prea 
tulburați. Poate că toţi se simțeau vinovaţi, fiindcă nu vorbiseră 
atâta timp. Sau poate că era doar imaginaţia lui Emily. 

Toată lumea mai zăbovi după ce ieşi din sală. Vremea nu 
semăna câtuşi de puţin cu sublima zi de toamnă fără nori pe cer, 
când se oficiase slujba de înmormântare pentru Ali, de acum 
câteva săptămâni. Astăzi, cerul era întunecat de nori negri, 
făcând ca întreaga lume să pară opacă şi lipsită de umbre. Emily 
simţi o mână pe braţ, după care Spencer îşi încolăci braţele în 
jurul umerilor ei. 

— S-a terminat, şopti Spencer. 

— Ştiu, răspunse Emily, îmbrăţişând-o la rândul ei. 

Şi celelalte fete se alăturară îmbrăţişării. Cu coada ochiului, 
Emily zări bliţul unei camere foto. Deja putea să-şi imagineze 
titlul din ziar: Prietenele lui Alison, înnebunite de durere, dar 
împăcate între ele. În acel moment, un Lincoln negru, care 


staţiona lângă trotuar, îi atrase privirea. Şoferul stătea pe 
scaunul din dreapta şi aştepta. Unul dintre geamurile fumurii era 
lăsat în jos, foarte puţin, şi Emily văzu o pereche de ochi privind- 
o. Rămase cu gura căscată. Nu mai văzuse astfel de ochi decât o 
singură dată în viaţă. 

— Fetelor, şopti, strângând-o cu putere de braţ pe Spencer. 

Celelalte se desprinseră din îmbrăţişare. 

— Ce e? o întrebă Spencer, îngrijorată. 

Emily le arătă spre maşină. Geamul fumuriu era acum închis, 
iar şoferul pornise automobilul. 

— Jur că adineauri am văzut... se bâlbâi, după care se opri. 

Fetele ar fi crezut-o nebună: fanteziile cu Ali încă în viaţă nu 
însemnau decât o modalitate de a face faţă morţii acesteia. 
Emily înghiţi şi se îndreptă de spate. 

— Nu mai contează, zise. 

Fetele se întoarseră, îndreptându-se fiecare către familia ei, 
promițând că-şi vor mai da telefon. Insă Emily rămase pe loc, cu 
inima bubuindu-i în piept, privind cum se depărtează maşina. O 
văzu înaintând pe stradă, cotind la dreapta la primul semafor şi 
dispărând. Sângele îi îngheţă în vine. E Imposibil să fi fost ea, îşi 
zise. 

Sau nu era imposibil? 


CE SE ÎNTÂMPLĂ MAI DEPARTE... 


După ce Mona a plecat din această lume dragă ei şi lan a fost 
aruncat într-o celulă rece de închisoare, micuţele noastre 
mincinoase pot în sfârşit să trăiască liniştite. Emily îşi găseşte 
adevărata dragoste la Smith College; Hanna domneşte ca o 
regină la Rosewood Day şi se va căsători cu un milionar; Spencer 
termină Şcoala de Jurnalism din Columbia, ca şefă de promoţie, 
şi va fi editor la New York Times; Aria absolvă Şcoala de Design 
din Rhode Island şi se mută în Europa cu Ezra. Vorbim despre 
apusuri de soare, bebeluşi dolofani şi o fericire binecuvântată. 
Drăguţ, nu-i aşa? Oh, niciuna dintre ele nu va mai minţi 
vreodată. 

La naiba, ce glumă mai e şi asta? Treziţi-vă! N-a mai existat 
niciodată după aceea fericire în Rosewood. 

Cu alte cuvinte, chiar n-aţi învăţat nimic? Odată ce o fată 
ajunge să fie o micuță mincinoasă, ea va rămâne pentru 
totdeauna aşa. Emily, Hanna, Spencer şi Aria nu se pot abtine să 
nu fie rele. Asta-mi place mie cel mai mult la ele. Cine sunt eu? 
Ei bine, să zicem că sunt o nouă A. din oraş, iar de data asta, 
fetele noastre n-o vor mai scoate la capăt aşa de uşor. 

Ne revedem curând. lar până atunci, încercaţi să nu fiţi prea 
buni. Viaţa e întotdeauna un pic mai amuzantă dacă ai şi câteva 
mici secrete interesante. 


Muah! 
A,