Sara Shepard — 01 [Micutele mincinoase] 02 Impecabil

Cimpecabi 


Foragra-re de bataie Pruna 
Cik Santa e irrliirazi ae! 


SARA 
SHEPARD 


Impecabil 


Micutele 
mincinoase 
vol. 2 
V1.0 


CUM A ÎNCEPUT TOTUL 


Îl ştii pe băiatul ăla care stă la doar câteva case de tine şi e pur şi 
simplu cea mai sinistră persoană din câte există? Când eşti pe 
veranda din faţa casei şi tocmai te pregăteşti să-ţi săruţi iubitul 
de „noapte bună”, e posibil să-l zăreşti cu coada ochiului peste 
drum, stând acolo pur şi simplu. Mai apare întâmplător şi când 
stai la bârfe cu prietenele tale cele mai bune... numai că nu e 
chiar întâmplător. El e pisica neagră care pare să-ţi cunoască 
dinainte drumurile. Dacă-l vezi trecând pe lângă casa ta, îţi zici: 
O să pic examenul la biologie. Dacă te priveşte ciudat, e bine să- 
ţi păzeşti pielea. N 

In orice oraş există câte-un băiat pe post de pisică neagră. |n 
Rosewood, numele lui e Toby Cavanaugh. 


— Cred că-i mai trebuie puțin fard roşu, zise Spencer Hastings, 
lăsându-se puțin pe spate, ca s-o studieze pe Emily Fields, una 
dintre cele mai bune prietene. Incă i se văd pistruii. 

— Am eu un corector Clinique, sări imediat Alison DiLaurentis, 
dând fuga să-şi ia gentuţa albastră din velur cu trusa pentru 
machiaj. 

Emily se privi în oglinda rezemată de măsuţa pentru cafea, în 
livingul lui Alison. Inclinându-şi capul într-o parte, apoi în 
cealaltă, îşi ţuguie buzele trandafirii. 

— Mă omoară mama dacă mă vede cu toate chestiile astea pe 
faţă. 

— Mda, dar o să te omorâm noi dacă ţi le ştergi, o avertiză 
Aria Montgomery, care, din motive numai de ea ştiute, se plimba 
ţanţoşă prin încăpere într-un sutien din mohair roz, pe care şi-l 
tricotase de curând. 

— Mda, Em, arăţi super, o aprobă Hanna Marin. Hanna stătea 
turceşte pe podea şi tot întorcea capul în spate, să vadă dacă nu 
cumva i se vedea crăpătura dintre fese din blugii ei Blue Cult, cu 
talie joasă, un pic cam prea mici pentru ea. 

Era o seară de vineri a lunii aprilie, şi Ali, Aria, Emily, Spencer 
şi Hanna erau în toiul uneia dintre obişnuitele lor reuniuni când 
peste noapte dormeau acasă la câte una dintre ele: în astfel de 
ocazii, se machiau reciproc în exces, ronţăiau chipsuri cu sare şi 


oţet şi se uitau cu un ochi la emisiunea Cribs, de pe MTV, la 
televizorul cu ecran plat al lui Ali. Astă-seară, la tipica debandadă 
se adăugau mormanele de veşminte ale fiecăreia, trântite 
alandala pe covor, fiindcă se hotărâseră să facă schimb de haine 
între ele pentru tot restul clasei a şasea. 

Spencer puse un cardigan din caşmir limoniu în dreptul 
bustului ei zvelt. 

— la-l, o îndemnă Ali. O să-ţi stea bine. 

Hanna îşi trase peste şolduri o fustă oliv din velur şi se 
întoarse spre Ali, adoptând o postură de manechin. 

— Ce zici? o să-i placă lui Sean? A 

Ali mormăi ceva şi o pocni pe Hanna cu o pernă. Încă de când 
se împrieteniseră, în septembrie, Hanna vorbea doar despre cât 
de mult îl juuubea ea pe Sean Ackard, un băiat din clasa lor de la 
şcoala Rosewood Day, unde mergeau toate încă de când 
terminaseră grădiniţa. Intr-a cincea, Sean nu era decât un băiat 
oarecare, scund şi pistruiat, dar peste vară mai crescuse cu 
câţiva centimetri buni şi nu mai era bucălat ca un băieţel. Acum, 
cam toate fetele îşi doreau să-l sărute. 

Era uimitor cât de multe lucruri se puteau schimba într-un 
singur an. 

Fetele - toate, cu excepţia lui Ali - ştiau asta mult prea bine. 
Cu un an în urmă, doar erau şi ele... pe-acolo. Spencer era fata 
super raţională care stătea în prima bancă şi ridica mâna la 
fiecare întrebare. Aria era fata puţin cam ciudată care inventa 
paşi de dans, în loc să joace fotbal, ca toată lumea. Emily era 
fata timidă, înotătoare de top a statului, cu multe secrete ale ei... 
dacă ajungeai cumva s-o cunoşti. lar Hanna, poate să fi fost ea 
cam tolomacă şi cu nasul pe sus, însă studiase Vogue şi Teen 
Vogue, şi din când în când mai trântea câte ceva la întâmplare 
despre modă, lucruri pe care nimeni altcineva nu le ştia. 

Fiecare dintre ele avea ceva special, cu siguranţă, însă locuiau 
în Rosewood, Pennsylvania, o suburbie situată la treizeci şi ceva 
de kilometri distanţă de Philadelphia, şi în Rosewood totul era 
special. Florile aveau un miros mai dulce, apa avea un gust mai 
bun, iar casele erau pur şi simplu mai mari. Oamenii glumeau, 
zicând că veveriţele stăteau toată noaptea să adune gunoaiele şi 
să smulgă păpădiile crescute printre dalele trotuarelor, astfel 
încât Rosewood să arate perfect pentru pretenţioşii săi cetăţeni. 


Şi, într-un loc în care totul arăta atât de impecabil, era greu să 
ieşi în evidenţă. 

Şi totuşi, Ali reuşea cumva. Cu părul ei lung şi blond, cu chipul 
în formă de inimă şi imenşii ochi albaştri, era cea mai uluitoare 
fată din zonă. După ce ea le unise în această prietenie - uneori 
părea că ea le descoperise -, fetele ajunseseră în mod cert să 
însemne mai mult decât doar să fie şi ele pe-acolo. Dintr-odată, 
căpătaseră un permis de liberă trecere pentru orice lucru pe care 
nu-l îndrăzniseră până atunci. De exemplu, să se schimbe în 
fuste scurte în toaleta fetelor de la Rosewood Day, după ce 
coborau dimineaţa din autobuz. Sau să le trimită băieţilor bileţele 
imprimate cu ruj Chapstick, în clasă. Sau să defileze pe 
coridoarele şcolii într-un şir intimidant, ignorându-i pe toţi fraierii. 

Ali înşfăcă un tub de ruj purpuriu sclipitor şi se mâniji cu el pe 
buze. 

— Ghiciţi, cine sunt? 

Celelalte oftară, exasperate: Ali o imita pe Imogen Smith, o 
fată din clasa lor, care se îndrăgostise un pic cam peste măsură 
de rujul ei Nars. 

— Nu, stai, zise Spencer, ţuguindu-şi buzele arcuite şi 
întinzându-i lui Ali o pernă. Bagă-ţi asta pe sub bluză. 

— Frumos, o aprobă Ali, îndesându-şi perna pe sub tricoul polo 
roz, şi celelalte chicotiră mai abitir. Umbla zvonul că Imogen ar fi 
mers până la capăt cu Jeffrey Klein, un tip dintr-a zecea, şi că 
avea să-i facă un copil. 

— Sunteţi îngrozitoare. Emily roşi. Ea era cea mai ruşinoasă 
din tot grupul, poate din cauza educaţiei extrem de stricte: 
părinţii ei considerau că tot ce era distractiv însemna un păcat. 

— Ce-i, Em? replică Ali, strecurându-şi braţul pe după al lui 
Emily. Imogen e îngrozitor de grasă: ar trebui să spere că e 
gravidă. 

Fetele râseră din nou, dar un pic cam stânjenite. Ali avea 
talentul de a descoperi punctul slab al fiecărei fete, şi chiar dacă 
avea dreptate în privinţa lui Imogen, toate se întrebau uneori 
dacă nu cumva Ali le bârfea şi pe ele, când nu erau de faţă. 
Uneori, era greu să ştii precis. 

Reveniră apoi la scotocitul printre hainele celorlalte. Aria se 
înamoră de o ultra-elegantă rochie Fred Perry de-a lui Spencer. 
Emily îşi strecură pe picioarele slăbănoage o fustă mini din 


denim, întrebându-le pe fiecare dacă nu cumva era prea scurtă. 
Ali declară că o pereche de jeanşi Joe de-a Hannei aveau talia 
exagerat de joasă şi şi-i scoase de pe ea, rămânând în 
pantalonaşii scurţi băieţeşti din velur roz-bombon. Trecând pe 
lângă fereastră, îndreptându-se spre combina stereo, încremeni. 

— O, Doamne! ţipă ea, fugind să se ascundă în spatele 
canapelei îmbrăcate în catifea de culoarea murei. 

Fetele se  întoarseră imediat. La fereastră era Toby 
Cavanaugh. Nu făcea altceva decât... să stătea acolo. Holbându- 
se la ele. 

— Ptiu, ptiu, ptiu! exclamă Aria, acoperindu-şi pieptul: îşi 
scosese rochia lui Spencer şi rămăsese iar în sutienul ei tricotat. 
Spencer, care era îmbrăcată, se repezi la fereastră. 

— Pleacă de-aici, perversule! îi strigă ea. Toby rânji, după care 
se întoarse şi o rupse la fugă. 

In majoritatea cazurilor, când îl vedeai pe Toby, traversai pe 
trotuarul celălalt. Era cu un an mai mare decât fetele, palid, înalt 
şi slăbănog, şi bântuia singur mereu prin cartier, dând impresia 
că spionează pe toată lumea. Fetele auziseră zvonuri despre el: 
cum că fusese văzut pupându-şi franţuzeşte câinele. Că era un 
înotător atât de bun pentru că avea branhii în loc de plămâni. Că 
dormea, noapte de noapte, într-un sicriu, în căsuţa lui din copac, 
aflată în curtea din spatele casei. 

Toby nu vorbea niciodată decât cu o singură persoană: cu sora 
lui vitregă, Jenna, din aceeaşi clasă cu fetele. Jenna era şi ea o 
gâsculiţă incurabilă, deşi cu mult mai puţin sinistră decât el; cel 
puţin, vorbea în propoziţii complete. Şi era drăguță, într-un fel 
sâcâitor, cu părul ei închis la culoare şi des, cu ochii enormi, verzi 
şi sinceri, şi buzele roşii, ţuguiate. 

— Mă simt, cum să zic, violată, declară Aria, scuturându-şi 
silueta subţire de la natură, de parcă ar fi fost plină toată de 
bacterii E.coli. Tocmai învăţaseră despre aşa ceva la ora de 
ştiinţe naturale. Cum îndrăzneşte să ne sperie în halul ăsta? 

Chipul lui Ali era roşu de furie. 

— Trebuie să i-o plătim. 

— Cum? întrebă Hanna, căscându-şi ochii de un căprui- 
deschis. 

Ali rămase pe gânduri un minut. 

— Să-i plătim cu aceeaşi monedă. 


Era vorba, după cum le explică ea, să-i tragă o sperietură lui 
Toby. Când nu bântuia prin cartier, spionând lumea, îl găseai 
garantat în căsuţa lui din copac. Işi petrecea acolo restul 
timpului, jucându-se pe Game Boy sau, cine ştie, construind un 
robot gigantic care să spulbere întreaga şcoală Rosewood Day. 
Dar, din moment ce căsuţa din copac era, evident, cocoţată într- 
un copac, şi din cauză că Toby îşi trăgea mereu după el scara din 
frânghie după ce se suia, astfel încât să nu-l poată urmări 
nimeni, n-aveau cum să-şi vâre capetele pe uşă şi să-i strige: 
Bau! 

— Aşa că avem nevoie de artificii. Din fericire, ştim precis 
unde să le găsim, zise Ali, zâmbind cu gura până la urechi. 

Toby era obsedat de artificii: îşi făcuse o provizie de rachete la 
baza copacului şi lansa frecvent câte una, prin luminatorul 
căsuţei. 

— Ne furişăm până acolo, îi şterpelim una şi o punem să-i 
explodeze la fereastră, le explică Ali. O să moară de frică! 

Fetele îşi îndreptară privirile spre casa Cavanaugh, de vizavi. 
Deşi aproape toate luminile erau deja stinse, încă nu era chiar 
atât de târziu: abia zece şi jumătate. 

— Nu ştiu ce să zic, murmură Spencer. 

— Mda, o susţinu Aria. Dacă iese ceva aiurea? 

Ali oftă teatral. 

— Haideţi, fetelor. 

Tăcură toate o vreme. Apoi, Hanna îşi drese glasul. 

— Mie îmi sună bine. 

— İn regulă, se dădu bătută Spencer. Emily şi Aria ridicând din 
umeri, exprimându-şi acordul. 

Ali bătu din palme entuziastă şi le arătă spre canapeaua din 
dreptul ferestrei. 

— Mă duc eu. Voi puteţi să priviţi de-aici. 

Fetele se repeziră spre fereastra mare a încăperii, urmărind-o 
pe Ali cum se furişa peste drum. Casa lui Toby se afla în 
diagonală cu cea a familiei DiLaurentis şi era clădită în acelaşi 
impresionant stil victorian, dar niciuna dintre ele nu se compara 
ca mărime cu ferma în care locuia Spencer, învecinată cu curtea 
din spate a lui Ali. Complexul familiei Hastings avea propria 
moară de vânt, opt dormitoare, un garaj separat de casă, cu 
cinci locuri, o piscină cu margine de piatră şi un apartament de 


sine-stătător, într-un hambar. 

Ali ocoli în grabă curtea laterală a casei Cavanaugh, drept spre 
căsuţa din copac a lui Toby. Aceasta era parţial ascunsă de ulmii 
şi pinii înalţi, însă stâlpul de iluminat stradal o scotea la iveală 
îndeajuns cât să i se poată zări, nedesluşit, contururile. După 
aproximativ un minut, fetele avură impresia c-o văd pe Ali ţinând 
în mâini o rachetă de formă conică, retrăgându-se cu vreo 
douăzeci de paşi, suficient cât să aibă o imagine clară a luminii 
albastre pâlpâitoare din fereastra căsuţei din copac. 

— Chiar credeţi că o s-o facă? şopti Emily. 

Exact în acel moment trecu un automobil, care lumină casa lui 
Toby. 

— Nuuu, îi răspunse Spencer, agitându-şi cerceii cu diamante 
cumpăraţi de părinţi după ce-i văzuseră carnetul plin de 
calificative maxime. Blufează! 

— Pe bune, o susţinu Aria, vârându-şi în gură vârful uneia 
dintre codiţele ei negre. 

— Şi de unde ştim că Toby e înăuntru? întrebă Hanna. 

Aşteptară încordate, în tăcere. Participaseră la multe dintre 
poznele lui Ali, însă acelea fuseseră nevinovate: se strecuraseră 
în bazinul cu apă termală sărată al spa-ului Fermata, sau 
picuraseră vopsea neagră în şamponul surorii lui Spencer, sau 
trimiseseră scrisori false de admiraţie în numele directorului 
Appleton pe adresa Monei Vanderwaal, o gâsculiţă penibilă din 
clasa lor. Insă acum, ceva din tot ce se petrecea acolo le făcea să 
se simtă pur şi simplu un pic... stânjenite. 

Buuum! 

Emily şi Aria săriră ca arse. Spencer şi Hanna îşi lipiră feţele de 
geam. Încă era întuneric peste drum. O lumină mai strălucitoare 
sclipea la fereastra căsuţei din copac, dar atât. 

Hanna îşi miji ochii. 

— Poate că n-a fost racheta. 

— Dar ce altceva să fi fost? întrebă Spencer, sarcastic. O 
puşcă? 

Atunci, ciobănescul german al familiei Cavanaugh începu să 
latre. Fetele se prinseră de braţ între ele. Lumina din curtea 
interioară a casei de peste drum se aprinse brusc. Se auziră 
strigăte, iar domnul Cavanaugh năvăli afară pe o uşa laterală. 
Deodată, micile panglici ale flăcărilor ţâşniră pe fereastra căsuţei 


din copac. Focul începu să se întindă. Parcă era în filmul de pe 
caseta video pe care părinţii lui Emily o obligau s-o urmărească 
an de an, de Crăciun. Şi apoi, sirenele. 

Aria îşi întoarse privirea spre celelalte fete. 

— Ce-o fi asta? 

— Crezi că...? întrebă Spencer, în şoaptă. 

— Dacă Ali..., începu Hanna. 

— Fetelor, se auzi o voce din spatele lor. Ali îşi făcuse apariţia 
şi stătea în pragul vastului salon. Işi ţinea braţele pe lângă corp 
şi era palidă la faţă: mai palidă decât o văzuseră ele vreodată. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebară în cor. 

Ali părea îngrijorată. 

— Nu ştiu. Dar n-am fost eu de vină. 

Sirenele se auzeau din ce în ce mai aproape... până când o 
ambulanţă pătrunse  ţiuind pe aleea casei Cavanaugh. 
Paramedicii se revărsară din ea, năpustindu-se spre căsuţa din 
copac. Scara de frânghie fusese coborâtă. 

— Ce s-a întâmplat, Ali? se interesă Spencer, în timp ce se 
întorcea şi pornea în direcţia uşii. Trebuie să ne spui ce s-a 
întâmplat. 

Ali se repezi după ea. 

— Spence, nu! 

Hanna şi Aria schimbară o privire; le era prea teamă ca să le 
urmeze. Ar fi putut să le vadă cineva. 

Spencer se ghemui în spatele unui tufiş, privind ce se petrecea 
peste drum. În acel moment, observă gaura urâtă, neregulată, 
din geamul căsuţei din copac. Simţi apoi cum se strecoară cineva 
în spatele ei. 

— Eu sunt, îi zise Ali. 

— Ce... începu Spencer, dar până să-şi termine ea întrebarea, 
apăru un paramedic - cobora pe scara de frânghie şi purta pe 
braţe pe cineva. Oare Toby fusese rănit? Oare era...mort? 

Toate fetele, de-afară şi dinăuntru, îşi lungiră gâturile să vadă 
mai bine. Inimile începură să le bată mai repede. Şi apoi, doar 
pentru o secundă, li se opriră în loc. 

Nu era Toby. Era Jenna. 

După câteva minute, Ali şi Spencer se întoarseră înăuntru. Cu un 
calm aproape sinistru, Ali le povesti ce se-ntâmplase: racheta 
intrase pe fereastră şi o nimerise pe Jenna. Nimeni n-o văzuse 


când o aprinsese, aşa că erau în siguranţă atâta timp cât păstrau 
toate tăcerea. Fusese, la urma urmei, racheta lui Toby. Dacă 
poliţiştii aveau să dea vina pe cineva, acela avea să fie el. 

Toată noaptea, plânseră, se strânseră în braţe, aţipiră şi se tot 
treziră. Spencer era atât de şocată, încât stătu ore în şir 
ghemuită ca un arici, schimbând tăcută canalele, de pe E! pe 
Cartoon Network şi pe Animal Planet. A doua zi când se treziră, 
ştirea făcuse înconjurul cartierului: cineva mărturisise. 

Toby. 

Fetele crezuseră la început că era o glumă, însă ziarul local 
confirmase mărturisirea lui Toby, că se jucase cu o rachetă în 
căsuţa lui din copac, o aprinsese şi, accidental, îşi nimerise cu ea 
sora drept în faţă... iar racheta o orbise. 

Ali le citi articolul cu glas tare, în timp ce stăteau strânse în 
jurul mesei din bucătăria ei, ţinându-se de mâini. Ştiau că ar fi 
trebuit să se simtă uşurate, numai că... ştiau care era adevărul. 

În cele câteva zile petrecute la spital, Jenna fusese isterică şi... 
dezorientată. Toată lumea o întreba ce se petrecuse de fapt, însă 
ea părea să nu-şi amintească. Spusese că nu-şi aducea aminte 
nimic nici din ce se întâmplase în noaptea dinaintea accidentului. 
Doctorii spuneau că probabil era din cauza stresului post- 
traumatic. 

La Rosewood Day se ţinu o conferinţă pe tema nu-vă-jucaţi-cu- 
artificiile, în onoarea Jennei, urmată de un bal dansant, la care se 
vândură prăjituri şi se strânseră fonduri. Fetele, mai ales 
Spencer, participară făcând exces de zel, cu toate că, fireşte, se 
prefăcură că nu ştiau nimic despre cele petrecute. Dacă le 
întreba cineva, spuneau că Jenna era o scumpete de fată şi una 
dintre cele mai apropiate prietene ale lor. Atâtea fete care nu 
vorbiseră în viaţa lor cu Jenna afirmaseră exact aceleaşi lucruri. 
Cât despre Jenna, ea nu se mai întorsese la Rosewood Day. Se 
dusese la o şcoală specială pentru nevăzători din Philadelphia, şi 
nimeni n-o mai văzuse din noaptea aceea. 

Până la urmă, lucrurile rele din Rosewood fuseseră date 
deoparte cu toată delicateţea, nefăcând excepţie nici Toby. 
Părinţii lui hotărâră ca el să-şi încheie anul şcolar acasă, în 
particular. Trecu şi vara, iar din anul următor, Toby plecă la o 
şcoală de reeducare din Maine. Plecă fără vreo ceremonie, într-o 
zi senină din miezul lui august. Tatăl lui îl duse cu maşina până la 


gară, de unde luă singur trenul SEPTA spre aeroport. În după- 
amiaza aceleiaşi zile, fetele priviră cum părinţii lui doboară 
căsuţa din copac. De parcă ar fi vrut să şteargă, pe cât posibil, 
urmele existenţei lui Toby. 

La două zile după plecarea lui Toby, părinţii lui Ali le luară pe 
fete într-o excursie cu corturile, în munţii Pocono. Toate cinci se 
plimbară cu pluta pe torentele muntoase, făcură escaladări şi se 
bronzară pe malul lacului. Seara, când conversaţia ajunse la 
subiectul Toby şi Jenna - aşa cum se întâmplase deseori în vara 
aceea -, Ali le aminti că nu aveau voie niciodată, în veci; vecilor, 
să sufle o vorbă faţă de nimeni, oricine ar fi fost. Aveau să 
păstreze secretul pentru totdeauna... ceea ce urma să le 
pecetluiască prietenia pe vecie. lar noaptea, după ce traseră 
fermoarul cortului lor de cinci persoane, cu gluga hanoracelor J. 
Crew, din caşmir, pe cap, Ali le dărui fiecăreia câte o brățară 
împletită din şnururi colorate, ca simbol al acestei legături. Le 
legă brăţările chiar ea la încheieturile mâinilor şi le puse să 
repete după ea: 

— Jur să nu spun, până la moarte. 

Se strânseseră în cerc, rostind exact aceleaşi vorbe, Spencer, 
apoi Hanna, apoi Emily şi, în sfârşit, Aria. Ali îşi legă brăţara la 
urmă. 

— ...până la moarte, şopti, după ce făcuse nodul, 
împreunându-şi palmele în dreptul inimii. Apoi, fetele îşi 
strânseră mâinile reciproc. Cu toată groaza pe care le-o inspira 
situaţia, se simțeau norocoase că se aveau unele pe celelalte. 

Fetele purtau brăţările şi la duş, şi în timpul excursiilor din 
vacanţele de primăvară, la Washington, D.C., şi la Colonial 
Williamsburg? - sau, în cazul lui Spencer, în Bermude -, prin 
murdăria antrenamentelor la hochei pe iarbă sau pe timpul 
supărătoarelor atacuri ale gripei. Ali izbutise să şi-o menţină cea 
mai curată dintre toate, ca şi cum, dac-ar fi murdărit-o, i-ar fi 
estompat semnificaţia. Câteodată, îşi atingeau brăţările cu 
degetele şi şopteau: 

— „până la moarte, ca să-şi aducă aminte de cât erau de 
apropiate. Deveni un cod secret al lor; toate ştiau ce înseamnă. 


1 Complex muzeal privat, reprezentând cartierul istoric al oraşului Williamsburg, 
din statul american Virginia, şi cuprinzând clădiri datate din perioada 1699- 
1780, când localitatea era capitala Virginiei coloniale. 


De fapt, Ali o spuse cu mai puţin de un an după aceea, atunci 
când fetele se strânseră să doarmă împreună, cu ocazia începerii 
vacanței de vară. Nimeni nu ştia că, după doar câteva ore, Ali 
avea să dispară. 

Sau că tocmai aceea avea să fie ziua morţii ei. 


1 


CREDEAM CĂ SUNTEM PRIETENE 


Spencer Hastings stătea pe gazonul verde-măr al catedralei din 
Rosewood, împreună cu cele trei foste bune prietene, Hanna 
Marin, Aria Montgomery şi Emily Fields. Fetele încetaseră să mai 
vorbească între ele cu mai bine de trei ani în urmă, nu la mult 
timp după misterioasa dispariţie a lui Alison DiLaurentis, însă se 
reuniseră astăzi pentru slujba funerară oficiată în memoria lui 
Alison. Cu două zile în urmă, nişte muncitori în domeniul 
construcţiilor descoperiseră cadavrul lui Ali sub o placă de beton, 
în spatele clădirii care fusese cândva casa ei. 

Spencer privi din nou mesajul pe care tocmai îl primise 
telefonul ei mobil Sidekick. 


Tot aici sunt, afurisitelor. Şi ştiu totul. - A. 


— Of, Doamne, şopti Hanna. Pe ecranul Blackberry-ului ei scria 
acelaşi lucru. La fel şi pe Treo-ul Ariei, şi pe telefonul Nokia al lui 
Emily. De-a lungul săptămânii care trecuse, toate primiseră e- 
mailuri, SMS-uri şi texte pe messenger din partea cuiva care 
semna cu inițiala A. In majoritate, se refereau la întâmplări dintr- 
a şaptea, anul premergător dispariţiei lui Ali, însă unele dintre ele 
menţionaseră şi secrete mai noi... lucruri care se întâmplau 
acum. 

Spencer crezuse că A. Putea să vină de la Alison - care s-ar fi 
întors, cumva -, numai că aşa ceva ieşea total din discuţie acum, 
nu? Trupul lui Ali se descompusese sub placa de beton. Ea era... 
moartă... de mult, mult timp. 

— Crezi că se referă la... Chestia cu Jenna? întrebă în şoaptă 
Aria, trecându-şi mâna peste maxilarul pătrăţos. 

Spencer îşi strecură telefonul în geanta ei Kate Spade, din 
tweed. 

— N-ar trebui să discutăm despre aşa ceva aici. Ar putea să 


ne-audă cineva, argumentă, aruncând o privire agitată spre 
treptele catedralei, unde cu doar câteva clipe mai devreme îi 
văzuseră pe Toby şi pe Jenna Cavanaugh. Spencer nu-l mai 
văzuse pe Toby dinainte de dispariţia lui Ali, iar ultima oară când 
o văzuse pe Jenna fusese chiar în seara accidentului, când zăcea 
inertă în braţele paramedicului care o coborâse din copac. 

— La leagăne? şopti Aria, referindu-se la terenul de joacă al 
şcolii elementare Rosewood Day. Era vechiul lor loc special 
pentru întâlniri. 

— Perfect, o aprobă Spencer, începând să-şi croiască drum 
prin mulţimea îndoliată. Ne vedem acolo, le mai zise. 

Era o zi senină de toamnă, după-amiază, târziu. Mirosea a 
mere şi a fum de lemne. Pe cer plutea un balon cu aer cald. O zi 
cât se poate de potrivită pentru slujba funerară în memoria uneia 
dintre cele mai frumoase fete din Rosewood. 

Știu totul. 

Spencer fu străbătută de un fior. Nu, sigur era un bluf. Oricine- 
ar fi fost A., n-avea cum să ştie totul. Nu şi despre Chestia cu 
Jenna... şi categoric nu despre secretul ştiut numai de Ali şi de 
Spencer. In seara accidentului Jennei, Spencer fusese martoră la 
ceva neştiut de prietenele ei, însă ele o obligase să păstreze 
secretul, chiar şi faţă de Emily, de şi de Hanna. Spencer ar fi vrut 
să le spună şi lor, dar fiindcă nu putea, îşi alungase gândul din 
minte, prefăcându-se că nu se întâmplase nimic. 

Şi totuşi... se întâmplase. 

In acea seară răcoroasă de primăvară dintr-a şasea, imediat 
după ce Ali lansase racheta prin fereastra căsuţei din copac, 
Spencer ieşise fuga din casă. In aer plutea un miros de păr ars. li 
văzuse pe paramedici coborând-o pe Jenna pe scara de frânghie 
a căsuţei din copac. 

Ali era lângă ea. 

— Ai făcut-o dinadins? o întrebase Spencer, îngrozită. 

— Nu! răspunsese Ali, strângând-o de braţ. A fost... 

Ani de-a rândul, Spencer se străduise să-şi alunge din minte 
amintirea a ceea ce urmase: Toby Cavanaugh, venind drept spre 
ele. Părul i se lipise pe frunte de transpiraţie, iar faţa de regulă 
palidă, ca a adepților modei gotice, era roşie toată. Se îndreptase 
direct spre Ali. 

— Te-am văzut, zisese el, tremurând de supărare şi aruncând 


o privire spre aleea din faţa casei sale, pe care tocmai intra o 
maşină a poliţiei. O să te spun, ameninţase el. 

Lui Spencer i se tăiase respiraţia. Uşile ambulanţei se 
trântiseră, şi maşina începuse să se îndepărteze de casă, cu 
sirena ţiuind. Ali, în schimb, era calmă. 

— Mda, dar şi eu te-am văzut pe tine, Toby, îi zisese. Şi dacă 
mă spui, te spun şi eu. Părinților tăi. 

Toby făcuse un pas înapoi. 

— Nu! 

— Ba da, continuase Ali. Cu toate că avea de-abia un metru şi 
şaizeci, dintr-odată dădea impresia că era mai înaltă. Tu ai lansat 
racheta, continuase ea. Tu ţi-ai rănit sora. 

Spencer o apucase de braţ. Ce făcea? Ali însă se smulsese. 

— Sora vitregă, bombănise Toby, aproape neauzit. Aruncase o 
privire spre căsuţa din copac, după care se uitase spre capătul 
străzii. O altă maşină de poliţie se apropia încet de casa 
Cavanaugh. O să ţi-o plătesc eu, mârâise apoi spre Ali. Stai să 
vezi! 

După care dispăruse. 

Spencer o apucase din nou de braţ pe Ali. 

— Ce-o să facem? 

— Nimic, răspunsese Ali, pe un ton aproape nepăsător. N- 
avem nici o treabă. 

— Alison... Spencer clipise mărunt, nevenindu-i să creadă. Ce, 
nu l-ai auzit? A zis c-a văzut ce-ai făcut. O să le spună poliţiştilor 
chiar acum. 

— Nu prea cred, zâmbi Ali. Având în vedere ce ştiu despre el... 

Şi atunci, se aplecase spre ea şi-i povestise în şoaptă ce-l 
văzuse făcând pe Toby. Fusese ceva atât de dezgustător, încât 
Ali uitase că ţinea în mână racheta aprinsă, până când aceasta 
ţâşnise drept spre fereastra căsuţei din copac. 

Ali o obligase pe Spencer să jure că n-o să le spună celorlalte 
nimic din toate astea, avertizând-o că dacă spunea, găsea ea o 
metodă pentru ca Spencer - şi numai Spencer - să primească 
papara. îngrozită de ce-ar fi putut Ali să-i facă, Spencer îşi ţinuse 
gura. Işi făcuse griji ca nu cumva Jenna să spună ceva - Jenna 
sigur îşi amintea că nu Toby fusese vinovatul -, însă Jenna fusese 
tulburată şi delira... afirmase că tot ce se-ntâmplase în seara 
aceea îi dispăruse din minte. 


Apoi, un an mai târziu, Ali dispăruse. 

Poliţia interogase pe toată lumea, inclusiv pe Spencer, 
întrebând dacă exista cineva care ar fi vrut să-i facă rău lui Ali. 
Toby, se gândise imediat Spencer. Nu putea să uite momentul 
acela în care spusese: O să ţi-o plătesc eu. Numai dac-ar fi rostit 
numele lui Toby, asta însemna să le mărturisească poliţiştilor 
adevărul despre accidentul suferit de Jenna... şi că ea era parţial 
răspunzătoare. Că ştiuse adevărul în tot acest timp, fără să-l 
dezvăluie cuiva. Mai însemna să le destăinuiască şi prietenelor ei 
secretul pe care-l păstrase timp de mai bine de-un an. Aşa că 
Spencer nu suflase o vorbă. 

Işi mai aprinse o ţigară Parliament şi ieşi din parcarea 
catedralei Rosewood. A; văzut? Era imposibil ca A. să ştie totul, 
aşa cum susţinea în SMS. Numai dacă, în definitiv, A. era Toby 
Cavanaugh... Dar asta n-avea nici o logică. Mesajele lui A. către 
Spencer erau despre un secret pe care-l ştiuse numai Ali: că, pe 
când erau în clasa a şaptea, Spencer îl sărutase pe lan, iubitul 
surorii ei, Melissa. Spencer mărturisise faţă de Ali ceea ce 
făcuse... dar faţă de nimeni altcineva. Şi A. mai ştia şi despre 
Wren, actualul fost al surorii ei, cu care Spencer, săptămâna 
trecută, mersese ceva mai departe decât o simplă sărutare. 

Insă familia Cavanaugh locuia într-adevăr pe strada lui 
Spencer. Cu ajutorul unui binoclu, era posibil ca Toby să vadă 
prin fereastra ei. lar Toby era acum în Rosewood, chiar dacă 
începuse luna septembrie. N-ar fi trebuit să fie la internat? 

Spencer intră cu automobilul pe aleea pavată cu dale a şcolii 
Rosewood Day. Prietenele ei erau deja acolo, strânse ciorchine 
lângă terenul de joacă al şcolii elementare. Acesta cuprindea un 
frumos castel din lemn, cu turnulețe, steguleţe şi un tobogan de 
forma unui dragon. Parcarea era pustie, aleile pavate cu dale 
erau goale, iar terenurile pentru antrenament, tăcute; toată 
şcoala avea zi liberă, în memoria lui Ali. 

— Aşadar, toate am primit mesaje din partea acestei persoane 
care semnează A.? întrebă Hanna, în timp ce Spencer se apropia 
de ele. Toate îşi scoseseră telefoanele şi se holbau la mesajul: 
Știu totul. 

— Eu am mai primit două, rosti, şovăielnică, Emily. Am crezut 
că sunt de la Ali. 


— Şi eu! icni Hanna, plesnind cu palma bolta pentru căţărat. 
Aria şi Spencer făcură, la rândul lor, semne de încurajare. Se 
priviră pe rând, reciproc, cu ochi mari, agitaţi. 

— Ce zicea în ale tale? o întrebă Spencer pe Emily. 

Emily îşi îndepărtă de pe ochi o şuviţă de păr blond-roşcat. 

— E ceva... personal. 

Spencer fu într-atât de surprinsă, încât râse zgomotos. 

— Dar tu nu ai secrete, Em! 

Emily era cea mai dulce şi mai nevinovată fată de pe planetă. 
De data asta însă, făcu o figură ofensată. 

— Mda, ei bine, să ştii că am. 

— A! exclamă Spencer, trântindu-se pe una dintre treptele 
toboganului. Trase aer în piept, aşteptându-se să-i miroasă a 
frunze uscate şi a rumeguş. In schimb, simţi un iz de păr ars: 
exact ca în seara accidentului Jennei. Dar tu, Hanna? 

Hanna strâmbă din năsucul ei obraznic. 

— Dacă Emily nu vorbeşte despre ale ei, n-o să vorbesc nici eu 
despre ale mele. Oricum, era ceva ştiut numai de Ali. 

— La fel şi la mine, se grăbi să intervină Aria, după care-şi lăsă 
privirea în jos. Scuze, zise ea. 

Spencer simţi că i se strânge stomacul. 

— Aşadar, toată lumea are secrete cunoscute numai de Ali? 

Toate celelalte încuviinţară. Spencer pufni zgomotos. 

— Credeam că suntem cele mai bune prietene. 

Aria îşi întoarse faţa spre ea, încruntându-se. 

— Şi-atunci, ce zicea în ale tale? 

Lui Spencer nu i se părea că secretul ei, legat de lan, era ceva 
chiar atât de picant. Nu era nimic în comparaţie cu ce mai ştia ea 
despre Chestia cu Jenna. Însă acum, mândria o împiedica să le 
spună. 

— E un secret pe care-l cunoştea numai Ali, la fel ca ale 
voastre, zise ea, dându-şi pe după urechi părul blond-cenuşiu. 
Numai că A. mi-a trimis şi un e-mail despre ceva întâmplat acum. 
Era de parcă m-ar fi spionat cineva. 

Ochii de un albastru de gheaţă ai Ariei se făcură mari cât 
cepele. 

— Şi mie mi-a trimis. 

— Prin urmare, e cineva care ne urmăreşte pe toate, trase 
concluzia Emily. O buburuză îi ateriză cu delicateţe pe umăr, şi 


ea se scutură de parc-ar fi fost ceva cu mult mai înspăimântător. 

Spencer se ridică. 

— Voi credeţi c-ar putea să fie... Toby? 

Toate celelalte o priviră surprinse. 

— De ce? o întrebă Aria. 

— A fost şi el implicat în Chestia cu Jenna, explică, prudentă, 
Spencer. Dacă ştie? 

Aria făcu semn spre telefonul ei Treo. 

— Tu chiar crezi că e vorba despre... Chestia cu Jenna? 

Spencer îşi umezi buzele. Spune-le. 

— Incă nu ştim de ce-o fi luat Toby vina asupra lui, încercă ea, 
aşteptând să vadă cum reacţionează celelalte. 

Hanna stătu o clipă să se gândească. 

— Singura posibilitate ca Toby să fi ştiut este să-i fi spus una 
dintre noi, declară ea, rotindu-şi privirea bănuitoare asupra 
prietenelor ei. Eu nu i-am spus, adăugă. 

— Nici eu, săriră grăbite Aria şi Emily. 

— Dar dacă Toby o fi aflat pe altă cale? mai întrebă Spencer. 

— Adică, dac-o mai fi văzut-o şi altcineva pe Ali, în seara aia, şi 
i-o fi spus lui? întrebă Aria. Sau dac-o fi văzut-o el pe Ali? 

— Nu... adică... nu ştiu, se retrase Spencer. Am aruncat şi eu o 
vorbă. 

Spune-le, se îndemnă din nou în sinea ei. Şi totuşi, nu se simţi 
în stare. Toate păreau să se arate precaute faţă de celelalte, cam 
cum se întâmplase şi imediat după dispariţia lui Ali, când 
prietenia dintre ele începuse să se dezintegreze. Dacă le 
mărturisea adevărul despre Toby, ele aveau s-o urască pentru 
faptul că nu le spusese poliţiştilor, când dispăruse Ali. Poate chiar 
s-o învinuiască pentru moartea lui Ali. Poate că ar fi avut 
dreptate, la urma urmei. Dacă Toby chiar... o făcuse? 

— N-a fost decât un gând de-al meu, se auzi spunând. Probabil 
că m-am înşelat. 

— Ali zicea că nu ştie nimeni în afară de noi, rosti Emily, cu 
ochii umezi. Ne-a jurat. V-aduceţi aminte? 

— In plus, adăugă Hanna, cum ar fi putut să ştie Toby atâtea 
despre noi? Aş crede mai degrabă dac-ar fi una dintre fostele ei 
colege de hochei, sau fratele ei, sau cineva cu care chiar vorbea. 
În schimb, pe Toby nu putea să-l înghită. Ca noi toate, de altfel. 

Spencer ridică din umeri. 


— Probabil că ai dreptate. A 

Şi, de îndată ce-o zise, se relaxă. In definitiv, era obsedată de 
un nimic. 

Totul era tăcut. Poate prea tăcut. Creanga unui copac din 
imediata lor apropiere se frânse deodată, şi Spencer se răsuci 
brusc în direcţia ei. Leagănele se balansau înainte şi înapoi, ca şi 
cum tocmai ar fi sărit cineva jos din ele. O pasăre brună, 
cocoţată în vârful acoperişului şcolii elementare Rosewood Day, 
le privi mânioasă, de parc-ar fi ştiut şi ea anumite lucruri. 

— Am impresia că e cineva care doar încearcă să-şi facă de 
cap cu noi, şopti Aria. 

— Mda, o aprobă Emily, dar după voce, era la fel de 
neconvinsă. 

— Şi dacă mai primim mesaje? întrebă Hanna, trăgându-şi 
rochia neagră scurtă peste coapsele ei suple. Ar trebui măcar să 
ne dăm seama cine-o fi. 

— Ce-aţi zice ca, dacă mai primim mesaje, să ne anunţăm 
reciproc? propuse Spencer. Aşa am putea încerca să punem 
lucrurile cap la cap. Totuşi, nu cred că ar fi cazul să facem ceva, 
cum să zic, nebunesc. Trebuie să încercăm să nu ne lăsăm 
îngrijorate. 

— Eu nu sunt îngrijorată, se repezi Hanna. 

— Nici eu, rostiră, la unison, Aria şi Emily. Dar, în clipa în care 
se auzi un claxon dinspre stradă, săriră toate ca arse. 

— Hanna! 

Mona Vanderwaal, cea mai bună prietenă a Hannei, îşi scoase 
capul blond-deschis pe fereastra unui Hummer H3 galben. Purta 
ochelari de soare cu lentile mari, roz, de aviator. 

— Hanna le privi pe celelalte, fără vreo intenţie de scuză. 

— Trebuie să plec, murmură, şi urcă în fugă dealul. 

În ultimii câţiva ani, Hanna se reinventase, devenind una 
dintre cele mai populare fete din Rosewood Day. Pierduse în 
greutate, îşi vopsise părul într-un castaniu-închis foarte sexi, îşi 
alcătuise o garderobă cu totul nouă, numai cu haine de firmă, iar 
acum, ea şi Mona Vanderwaal - şi ea, o gâsculiţă penibilă - se 
plimbau ca la paradă prin şcoală, prea grozave pentru toate 
celelalte. Spencer chiar se întreba care putea să fie marele 
secret al Hannei. 

— Şi eu trebuie să plec, anunţă Aria, împingându-şi mai sus pe 


umăr geanta fără formă, purpurie. Aşa că... vă mai sun eu, mai 
zise, pornind spre locul în care-şi parcase automobilul Subaru. 

Spencer mai zăbovi pe lângă leagăne. La fel şi Emily, a cărei 
faţă, în mod normal veselă, părea acum trasă şi istovită. Spencer 
îşi puse o mână pe braţul ei presărat cu pistrui. 

— Te simţi bine? o întrebă. 

Emily scutură din cap. 

— Ali. Ea e... 

— Ştiu. 

Se îmbrăţişară cu stângăcie, după care Emily se desprinse şi 
plecă în direcţia pădurii, spunând că se duce acasă pe 
scurtătură. Ani de-a rândul, Spencer, Emily, Aria şi Hanna nu 
vorbiseră între ele, nici măcar când stăteau una în spatele alteia 
la ora de istorie sau se întâlneau în toaleta fetelor. Şi totuşi, 
Spencer ştia câte ceva despre fiecare dintre ele: fațete mai 
complicate ale personalităţilor lor, pe care numai o prietenă 
apropiată le-ar fi putut cunoaşte. Ca, de exemplu, că era normal 
ca Emily să suporte cel mai greu dintre toate moartea lui Ali. 
Obişnuiau s-o strige pe Emily „Killer”, fiindcă o apăra pe Ali la fel 
ca un rottweiler posesiv. 

Ajungând înapoi în maşina ei, Spencer se afundă în tapiţeria 
moale din piele a scaunului şi porni aparatul de radio. Răsucind 
butonul de acord, nimeri peste 610 AM, postul specializat în 
sport din Philly. Vocile supraîncărcate de testosteron ale tipilor, 
lătrând despre rezultatele celor de la Phillies şi de la Sixers, o 
mai calmară. Sperase că, dacă discuta cu fostele ei prietene, ar fi 
putut să-şi limpezească anumite lucruri, însă acum, ele doar 
deveniseră şi mai... naşpa. Până şi cu bogatul ei vocabular 
academic, nu putea să-i treacă prin minte un termen cu care să 
le descrie mai bine de-atât. 

Când telefonul mobil începu să-i zbârnâie în buzunar, îl scoase 
gândindu-se că probabil era fie Emily, fie Aria. Poate chiar 
Hanna. Incruntându-se, îşi deschise căsuţa de mail. 


Spence, nu te învinuiesc pentru faptul că nu le-ai spus micul 
nostru secret legat de Toby. Adevărul poate să fie periculos... şi 
tu nu vrei s-o pățeşti, nu-i aşa? - A. 


2 


HANNA 2.0 


Mona Vanderwaal intră cu Hummer-ul părinţilor ei în parcare, 
însă lăsă motorul pornit. Işi aruncă telefonul mobil în geanta ei 
uriaşă Lauren Merkin, de culoarea coniacului, şi-i zâmbi celei mai 
bune prietene a ei, Hanna. 

— Am tot încercat să te sun. 

Hanna rămase pe caldarâm, prudentă. 

— Ce cauţi aici? 

— Ce tot spui? 

— Păi, nu te-am chemat să mă duci cu maşina, replică Hanna, 
tremurând şi arătând spre automobilul ei Toyota Pirus, parcat 
ceva mai încolo. A mea e chiar aici, adăugă ea. Ţi-a zis cineva că 
sunt aici sau...? 

Mona îşi răsuci pe deget o şuviţă de păr lung, blond-deschis. 

— Mă întorceam acasă de la biserică, tembelo. Te-am, văzut, 
m-am oprit, îi explică, lăsând să-i scape un mic hohot de râs. Vrei 
un Valium, din care ia mama? Pari cam cu fundul în sus. 

Hanna îşi scoase pachetul de Camel Ultra Light din geanta 
hobo? neagră, de la Prada, şi-şi aprinse o ţigară. Normal că era 
întoarsă pe dos. Cea care fusese cândva cea mai bună prietenă a 
ei fusese asasinată, iar ea primise toată săptămâna mesaje 
îngrozitoare de la cineva care semna A. În fiecare moment al zilei 
- cât timp se pregătise pentru slujba de înmormântare a lui Ali, 
când îşi cumpărase Diet Coke de la Wawa, când intrase pe 
şoseaua care ducea spre catedrala Rosewood - avusese senzaţia 
clară că era urmărită de cineva. 

— Dar nu te-am văzut la biserică, murmură ea. 


? Geantă voluminoasă, în formă de semilună, purtată pe umăr. Denumirea vine 
de la asemănarea ei ca formă cu bocceaua purtată de unii muncitori americani 
din a doua jumătate a sec. al XIX-lea care migrau dintr-un oraş într-altul 
căutând locuri de muncă (numiţi în Ib. engl. hobo). 


Mona îşi scoase ochelarii de soare, lăsând să i se vadă ochii 
albaştri, rotunzi. 

— Te-ai uitat chiar la mine. Ti-am făcut semn cu mâna. Nu-ţi 
sună cunoscut nimic din toate astea? 

Hanna ridică din umeri. 

— Păi... nu-mi aduc aminte. 

— Ei, bănuiesc că erai ocupată cu vechile tale prietene, îi 
replică Mona. 

Hanna se zbârli. Vechile ei prietene reprezentau un subiect 
spinos pentru ele două: cu un milion de ani în urmă, Mona se 
numărase printre fetele pe care Ali, Hanna şi celelalte le 
batjocoreau. Ea devenise calul lor de bătaie după accidentul 
suferit de Jenna. 

— Scuze. Era aglomeraţie. 

— Dar eu nu mă ascundeam, replică Mona, pe un ton ofensat. 
Stăteam lângă Sean. 

Hanna inspiră scurt. Sean. 

Sean Ackard era, de-acum, fostul ei iubit; de relaţia dintre ei 
doi se alesese praful la petrecerea de început de an şcolar 
organizată de Noel Kahn în vinerea care trecuse. Hanna luase 
hotărârea ca vinerea aceea să însemne seara în care să-şi piardă 
virginitatea, însă când începuse să-i facă avansuri lui Sean, el o 
respinsese, oferindu-i în schimb o predică despre cum trebuia să- 
şi respecte ea trupul. Ca să se răzbune, Hanna luase BMW-ul 
familiei Ackard pentru o plimbare cu Mona şi până la urmă 
ajunsese să-l turtească de un stâlp telefonic, în faţa unui depou 
feroviar. 

Mona apăsă cu talpa pantofului ei decupat pe ambreiajul 
Hummer-ului, turând motorul de un miliard de cilindri. 

— Atunci, ascultă. E stare de urgenţă: încă n-avem parteneri. 

— Pentru ce? întrebă Hanna, clipind mirată. 

Mona înălţă dintr-o sprânceană, blondă, perfect pensată. 

— Alo, Hanna? Pentru Foxy! E în weekendul ăsta. Acum, dacă 
tot i-ai dat papucii lui Sean, poţi să inviţi un tip mişto. 

Hanna se uită fix la micile păpădii crescute prin crăpăturile 
trotuarului. Foxy era balul anual caritabil pentru „tinerii membri 
ai societăţii din Rosewood”, sponsorizat de Asociaţia Vânătorilor 


de Vulpi din Rosewood, de unde şi numele?. O donaţie de două 
sute cincizeci de dolari în fondul caritabil al asociaţiei îţi asigura 
cina, dansul şi şansa de a-ţi vedea fotografia în Philadelphia 
Inquirer şi pe glam-R5.com - blogul filialei zonale a asociaţiei - şi 
reprezenta un bun pretext ca să te îmbraci de gală, să bei 
zdravăn şi să agăţi iubitul altei fete. Hanna îşi cumpărase biletul 
încă din iulie, gândindu-se că va merge cu Sean. 

— Nici nu ştiu dacă mă duc, bombăni ea, posomorâtă. 

— Ba sigur că mergi, insistă Mona, dându-şi ochii albaştri 
peste cap şi oftând adânc. Ştii ce? Sună-mă după ce scapi de 
lobotomia asta. 

După care porni din nou maşina şi dispăru în viteză. 

Hanna se îndreptă încet spre Prius. Prietenele ei plecaseră, iar 
automobilul argintiu părea singur în parcarea pustie. O senzaţie 
de stânjeneală o tot sâcâia. Mona îi era cea mai bună prietenă, 
dar în prezent Hanna îi ascundea mii de lucruri. Ca de exemplu, 
mesajele de la A. Sau că fusese arestată sâmbătă dimineaţă din 
cauză că furase maşina domnului Ackard. Sau că Sean îi dăduse 
papucii, şi nu invers. Sean dăduse dovadă de multă diplomaţie, 
spunându-le prietenilor lui că doar „se hotărâseră amândoi să se 
vadă cu altcineva”. Hanna îşi închipuise că putea astfel să 
întoarcă toată povestea în favoarea ei, astfel încât nimeni să nu 
afle vreodată adevărul. 

Dar dacă-i destăinuia Monei ceva din toate acestea, însemna 
să-i demonstreze că viaţa ei începea să-i scape de sub control. 
Hanna şi Mona se reinventaseră împreună, iar regula de bază era 
ca, fiind divele şcolii, să apară mereu impecabile. Asta însemna 
să rămână slabe-băţ, să-şi cumpere înaintea tuturor blugi Paige 
strâmţi, şi niciodată să nu-şi piardă controlul. Orice fisură în 
blindajul oricăreia dintre ele putea să le expedieze înapoi în 
neeleganta penibilitate, iar ele nu-şi doreau să mai ajungă 
vreodată acolo. In vecii vecilor. Aşa că Hanna se prefăcea, de 
nevoie, că niciuna dintre ororile săptămânii care trecuse nu 
existase în realitate, chiar dacă, fără discuţie, ele existaseră. 

Hanna nu mai cunoscuse niciodată pe cineva care să fi murit, 
cu atât mai puţin pe cineva care să fie asasinat. lar faptul că era 
vorba despre Ali - în combinaţie cu mesajele de la A. - făcea ca 


3 Fox (din Ib. engleză) înseamnă vulpe. 


totul să devină şi mai înspăimântător. În cazul în care cineva ştia, 
într-adevăr, despre Chestia cu Jenna... şi era posibil să spună 
ceva... şi dacă respectiva persoană avea vreo legătură cu 
moartea lui Ali, atunci viaţa îi scăpase categoric de sub control. 

Hanna opri în faţa casei ei, o clădire masivă de cărămidă, în 
stil georgian, cu vedere spre muntele Kale. Când se privi, în 
oglinda retrovizoare a automobilului, constată oripilată că faţa îi 
era plină de pete, şi unsuroasă, şi porii păreau enormi. Se aplecă 
mai aproape de oglindă şi, dintr-odată... îşi zări tenul curat. 
Hanna mai inspiră de câteva ori prelung, hârâit, după care cobori 
din maşină. Avusese o mulţime de astfel de halucinaţii în ultima 
vreme. 

Tremurând, se strecură în casă şi se îndreptă spre bucătărie. 
În clipa în care trecu de uşile glisante, încremeni. 

Mama ei stătea la masa din bucătărie, având în faţă o farfurie 
cu biscuiţi şi brânză. Părul castaniu-închis şi-l prinsese în coc, iar 
ceasul Chopard, incrustat cu diamante, îi scânteia în lumina 
soarelui după-amiezii. Dispozitivul wireless Motorola îi atârna la 
ureche. 

lar lângă ea... era tatăl Hannei. 

— Te aşteptam, îi zise tatăl ei. 

Hanna făcu un pas înapoi. Avea mai multe fire albe de păr şi 
purta o pereche nouă de ochelari cu ramă metalică, însă 
altminteri arăta neschimbat: înalt, riduri la colţurile ochilor, cu o 
bluză polo albastră pe el. Şi vocea îi suna la fel: profundă şi 
liniştită, ca a unui comentator al postului naţional de radio. 
Hanna nu-l mai văzuse, şi nici nu mai vorbise cu el de aproape 
patru ani. 

— Ce cauti aici? l-a întrebat, fără să se poată stăpâni. 

— Am avut ceva de lucru în Philly, îi răspunse domnul Marin, 
însă vocea îi deveni uşor piţigăiată de nervozitate la cuvântul 
lucru. Îşi ridică la gură cana Doberman de cafea. Era cea pe care 
tatăl ei o folosea întotdeauna pe când locuia cu ele; Hanna chiar 
se întreba dacă scotocise mult prin dulap până s-o găsească. 
Mama ta m-a sunat să-mi spună despre Alison, îi explică el. Imi 
pare foarte rău, Hanna. 

— Mda, izbuti să spună Hanna. Era ameţită. 

— Simţi nevoia să discutăm despre ceva? 

Mama ei ciugulea dintr-o bucată de cheddar. 


Hanna îşi înclină capul într-o parte, dezorientată. Relaţia dintre 
doamna Marin şi ea era mai degrabă una de patron/angajat 
decât de mamă/fiică. Ashley Marin se căţărase cu ghearele şi cu 
dinţii pe scara ierarhică a filialei din Philly a firmei de publicitate 
McManus & Tate, şi-i trata pe toţi cei cu care intra în contact ca 
pe subalternii ei. Hanna nu-şi mai amintea când îi pusese mama 
ei ultima oară vreo întrebare mai delicată. Poate că niciodată. 

— Hm, nu-s probleme. Oricum, mersi, adăugă ea, pe un ton 
uşor smiorcăit. 

Oare puteau să-i ia în nume de rău faptul că arăta o urmă de 
amărăciune? După divorţul părinţilor, tatăl ei se mutase la 
Annapolis, începuse să umble cu o femeie pe nume Isabel şi 
moştenise o superbă fată vitregă, pe Kate. Tatăl ei făcuse ca 
noua lui viaţă să fie atât de puţin îmbietoare, încât Hanna îl 
vizitase o singură dată. El nici măcar nu încercase să-i 
telefoneze, sau să-i scrie pe mail, sau să ia legătura cu ea oricum 
altfel, de ani de zile. Nu-i mai trimitea nici cadouri de ziua ei: 
doar cecuri. 

Tatăl Hannei oftă. 

— Probabil că nu e tocmai ziua cea mai potrivită ca să 
discutăm unele probleme. 

Hanna îl examină din ochi. 

— Ce să discutăm? 

Domnul Marin îşi drese glasul. 

— Ei bine, mama ta m-a sunat şi din alt motiv, preciză el. Cu 
maşina. 

Hanna se încruntă. Maşina? Care maşină? A! 

— Era şi-aşa destul de rău că i-ai furat maşina domnului 
Ackard, continuă tatăl ei. Dar să şi fugi de la locul accidentului? 

Hanna îşi întoarse privirea spre mama ei. 

— Am crezut că asta s-a rezolvat. 

— Nu s-a rezolvat nimic, replică doamna Marin, privind-o 
chiorâş. 

Era cât pe-aci să mă păcăleşti, ar fi vrut să-i spună Hanna. 
Atunci când poliţiştii o lăsaseră pe Hanna să plece, în sâmbăta 
care trecuse, mama ei o informase, cu un aer misterios, că 
„aranjase” ea să nu aibă necazuri. Misterul fusese dezlegat când 
în seara următoare Hanna îşi prinsese mama cu unul dintre 
tinerii ofiţeri de poliţie din Rosewood, Darren Wilden, practic 


făcând-o în bucătărie. 

— Vorbesc serios, insistă doamna Marin, iar Hannei îi pieri 
zâmbetul. Da, poliţia a fost de acord să închidă cazul, dar asta nu 
schimbă ceea ce se petrece cu tine, Hanna. Întâi, furi de la 
Tiffany's, după care, asta. Nu mai ştiam ce să fac. Aşa că l-am 
sunat pe tatăl tău. 

Hanna se holba la farfuria cu brânză, prea derutată să-l poată 
privi în ochi pe vreunul dintre ei. Mama îi spusese tatălui ei şi că 
fusese prinsă furând din Tiffany's? 

Domnul Marin îşi drese glasul. 

— Deşi poliţia a închis cazul, domnul Ackard vrea să punem 
lucrurile la punct în particular, fără judecată la tribunal. 

Hanna îşi muşcă buza pe dinăuntru. 

— Chestiile-astea nu le plăteşte firma de asigurări? 

— Nu la aşa ceva mă refeream, îi răspunse domnul Marin. 
Domnul Ackard i-a făcut mamei tale o ofertă. 

— Tatăl lui Sean e specialist în chirurgie plastică, îi explică 
mama ei, însă proiectul lui favorit e o clinică pentru recuperarea 
pacienţilor care au suferit arsuri. Vrea să te prezinţi acolo mâine, 
la trei şi jumătate. 

Hanna strâmbă din nas. 

— Dar de ce nu putem să-i dăm banii, şi gata? 

Telefon LG miniatural al doamnei Marin începu să sune. 

— Cred că ar fi o lecţie bună pentru tine. Să faci un bine 
comunităţii. Să conştientizezi ce-ai făcut. 

— Dar eu chiar conştientizez! 

Hanna Marin nu-şi dorea să-şi irosească timpul liber într-o 
clinică pentru arşi. Dacă trebuia să muncească voluntar, atunci 
de ce nu putea s-o facă în altă parte, de ce nu se putea să fie 
ceva şic? Ca, de exemplu, la ONU, cu Nicole şi Angelina? 

— S-a aranjat deja, replică doamna Marin, cu bruscheţe. După 
care strigă în telefon: Carson? Ai terminat modelele? 

Hanna se aşeză, înfigându-şi unghiile în palmă. Sincer vorbind, 
şi-ar fi dorit să urce în camera ei, să-şi schimbe rochia de doliu - 
nu cumva îi făcea coapsele să arate enorme, sau era de vină 
doar imaginea reflectată în uşile de la patio? -, să-şi refacă 
machiajul, să scape de două kilograme şi jumătate şi să dea pe 
gât un păhărel de vodcă. După care putea să se întoarcă jos şi să 
se prezinte din nou în faţa lor. 


Când îşi privi tatăl, el îi zâmbi vag. Inima Hannei tresăltă. 
Buzele lui se întredeschiseră, ca şi cum ar fi avut de gând să 
spună ceva, dar tocmai atunci îi sună şi lui telefonul mobil. Ridică 
un deget spre Hanna, cerându-i să aştepte puţin. 

— Kate? răspunse el. 

Inima Hannei se prăbuşi. Kate. Superba, perfecta fiică vitregă. 

Tatăl ei îşi îndesă telefonul sub bărbie. 

— Salut! Cum a fost întrecerea de cros? 

Aşteptă puţin, după care se lumină la faţă. 

— Sub optsprezece minute? E formidabil! Hanna înşfăcă o 
bucată de cheddar din farfurie. Când fusese în vizită în 
Annapolis, Kate nu se uitase la ea. Intre ea şi Ali, care venise cu 
Hanna ca să-i ofere sprijin moral, se formase instantaneu o 
legătură, ca între două fete frumoase, excluzând-o cu 
desăvârşire pe Hanna. Ceea ce o făcuse pe ea să înfulece toate 
gustările de pe o rază de doi kilometri; asta, pe când era 
bondoacă şi urâtă, şi mânca, şi iar mânca. lar când se prinsese 
cu mâinile de burtă, suferind de prea multă mâncare, tatăl ei o 
strânsese de degetul mic de la picior şi zisese: 

— Purcica nu se simte prea bine? 

In faţa tuturor. Şi atunci, Hanna fugise la baie şi-şi vârâse pe 
gât o periuţă de dinţi. 

Bucata de cheddar pluti prin faţa gurii ei. Inspirând adânc, o 
înfăşură într-un şerveţel şi-o aruncă la gunoi. Toate chestiile alea 
se petrecuseră demult... pe când ea era o cu totul altă Hanna. 
Una despre existenţa căreia ştia numai Ali şi una pe care Hanna 
o îngropase. 


3 
EXISTĂ PE AICI VREUN FORMULAR 


DE ÎNSCRIERE ÎN AMISH? 


Emily Fields stătea în faţa hanului Gray Horse, o clădire 
dărăpănată din piatră care odinioară fusese spital, pe timpul 
revoluţiei. Actualul hangiu îi transformase etajele superioare, 
într-un han pentru oaspeţii bogaţi sosiți în oraş, iar în salonul de 
la parter ţinea o cafenea. Emily privi prin ferestrele cafenelei şi-şi 
zări câţiva dintre colegii de şcoală, împreună cu familiile lor, 
mâncând scovergi cu somon afumat, sandvişuri italieneşti 
presate şi enorme porţii de salată Cobb. Probabil că erau afectaţi 
cu toţii de aceeaşi foame în urma slujbei funerare. 

— Ai ajuns. 

Emily se întoarse şi-o văzu pe Maya St. Germain, aplecată 
asupra unui ghiveci din teracotă plin cu bujori. Maya o sunase 
exact când Emily pleca de la leagănele şcolii Rosewood Day, 
cerându-i să vină acolo. La fel ca şi Emily, Maya încă avea pe ea 
veşmintele de doliu: o fustă scurtă, plisată, din velur negru, 
cizme negre şi un sveter negru, fără mâneci, cu o bordură 
delicată din dantelă în jurul gâtului. Şi, la fel ca şi Emily, Maya 
dădea impresia că scotocise prin fundul şifonierului ca să-şi 
găsească hainele negre, potrivite pentru o slujbă funerară. 

Emily îi zâmbi, tristă. Familia St. Germain se mutase în fosta 
casă a lui Ali. Când o echipă de muncitori începuse să demoleze 
foişorul pe jumătate terminat al familiei DiLaurentis, ca să facă 
loc pentru terenul de tenis al familiei St. Germain, descoperise 
cadavrul descompus al lui Ali sub placa de beton. Incă de-atunci, 
dubele televiziunilor, maşinile poliţiei şi curioşii se strânseseră pe 
proprietate zi şi noapte. Familia Mayei se refugiase acolo, la han, 
aşteptând să se termine harababura. 

— Salut, zise Emily. Ai tăi îşi iau gustarea? 


Maya îşi scutură cârlionţii deşi, şaten spre negru. 

— S-au dus în Lancaster. Intoarcerea la natură, sau cam aşa 
ceva. Sinceră să fiu, cred că au suferit un şoc, aşa că, poate, o 
viaţă simplă le-ar face cât de cât bine. 

Emily zâmbi, gândindu-se la părinţii Mayei şi la cum încercau 
ei să trăiască în comun cu membrii sectei Amish, în micul orăşel 
situat la vest de Rosewood. 

— Vrei să urci în camera mea? o întrebă Maya, înălţându-şi o 
sprânceană. 

Emily îşi trase poalele fustei în jos - picioarele i se vedeau 
prea musculoase, de la înot - şi ezită. Dacă familia Mayei nu era 
acolo, însemna că aveau să fie singure. Într-o cameră. Cu un pat. 

Când o cunoscuse pe Maya, fusese fascinată. Tot tânjise după 
o prietenă care să-i poată lua locul lui Ali. Ali şi Maya semănau cu 
adevărat în multe privinţe: ambele erau neînfricate şi amuzante 
şi păreau să fie singurele două persoane din lume capabile s-o 
înţeleagă pe Emily cea adevărată. Şi mai aveau în comun şi 
altceva. Emily simţea ceva diferit în preajma lor. 

— Haide, o îndemnă Maya, întorcându-se să intre în han. 
Emily, neştiind ce altceva ar fi putut să facă, porni în urma ei. 

Se târî după Maya pe treptele scârţâitoare şi şerpuitoare, spre 
camera ei, cu tematică din 1776. Mirosea a lână udă. Avea 
parchetul din lemn de pin, cam ondulat, un pat regal cu 
baldachin, destul de şubred, cu o cuvertură enormă pe el, iar 
într-un colţ, o derutantă născocire, semănând cu un putinei 
pentru unt. 

— Ai mei ne-au luat camere separate, mie şi fratelui meu, îi 
explică Maya, aşezându-se pe patul care scârţâi uşor. 

— Drăguţ, răspunse Emily, cocoţându-se pe marginea unui 
scaun şubred care, probabil, îi aparținuse odinioară lui George 
Washington. 

— Şi... ce mai faci? se interesă Maya, aplecându-se spre ea. 
Doamne, te-am văzut la înmormântare. Arătai... distrusă. 

Ochii căprui ai lui Emily se umplură de lacrimi. Era distrusă de 
ceea ce se întâmplase cu Ali. Işi petrecuse ultimii trei ani şi 
jumătate sperând că, într-o bună zi, Ali îşi va face apariţia pe 
veranda ei, la fel de sănătoasă şi de strălucitoare ca totdeauna. 
lar când începuse să primească mesajele de la A, fusese 
convinsă că Ali se întorsese. Cine altcineva ar fi putut să ştie 


atâtea? Acum însă, Emily ştia sigur că Ali dispăruse cu adevărat. 
Şi pentru totdeauna. Mai mult decât atât, cineva îi cunoştea cel 
mai stânjenitor secret: acela că fusese îndrăgostită de Ali... şi că 
simţea acelaşi lucru faţă de Maya. Şi poate aceeaşi persoană ştia 
şi adevărul despre ceea ce-i făcuseră Jennei. 

Emily se simţea rău pentru faptul că refuzase să le spună 
fostelor ei prietene ce scria în mesajele de la A. Numai că, pur şi 
simplu... nu putea. Unul dintre biletele primite de la A. fusese 
scris pe un vechi bilet de dragoste pe care i-l trimisese ea lui Ali. 
lronia era că faţă de Maya putea să vorbească despre ce 
conţineau mesajele, însă se temea să-i spună despre A. 

— Cred că sunt încă destul de zguduită, răspunse în sfârşit, 
simțind că începe s-o încerce o durere de cap. Dar şi... obosită. 

Maya îşi azvârli cizmele din picioare. 

— De ce nu tragi un pui de somn? N-o să te simţi mai bine 
dacă rămâi pe instrumentul ăla de tortură în chip de scaun. 

Emily se prinse de braţele scaunului. 

— Păi... 

Maya bătu cu palma patul. 

— Pari să ai mare nevoie de o îmbrăţişare. 

O îmbrăţişare chiar i-ar fi prins bine. Emily îşi îndepărtă părul 
blond-roşcat de pe faţă şi se aşeză pe pat lângă Maya. Trupurile 
li se contopiră. Emily îi simţea coastele prin materialul bluzei. Era 
atât de mignonă, încât probabil că Emily ar fi putut s-o ridice şi s- 
o învârtească. 

Se desprinseră, oprindu-se cu feţele la câţiva centimetri una 
de alta. Maya avea genele negre ca tăciunele, iar pe irisuri se 
vedeau mici pete aurii. Cu o mişcare lentă, Maya îi ridică bărbia 
lui Emily. O sărută, la început cu blândeţe. Apoi, mai apăsat. 

Emily simţi familiarul vâjâit al excitaţiei în clipa în care Maya 
îşi strecură mâna spre fusta ei. Apoi, pe sub ea. Mâna i se părea 
rece şi surprinzătoare. Emily deschise ochii brusc şi se trase 
înapoi. 

Perdelele albe, cu volănaşe, din camera Mayei, erau larg 
desfăcute, şi Emily zări automobilele Escalade şi Lexus Hybrid, ca 
şi break-urile Mercedes, din parcarea hanului. Sarah Isling şi 
Taryn Orr, două fete din clasa lui Emily, ţopăiau spre ieşirea din 
restaurant, urmate de părinţii lor. Emily se ghemui în grabă. 

Maya se lăsă pe spate. 


— Ce-ai păţit? 

— Ce faci? o întrebă Emily, ducându-şi mâna la fusta 
descheiată. 

— Tu ce crezi că fac? zâmbi Maya. 

Emily privi din nou spre fereastră. Sarah şi Taiyn dispăruseră. 

Maya începu să ţopăie pe salteaua scârţâitoare a patului. 

— Ştiai că sâmbăta asta e o petrecere caritabilă numită Foxy? 

— Mda, răspunse Emily, simțind cum îi zvâcneşte tot timpul. 

— Cred că ar trebui să mergem şi noi, continuă Maya. Pare 
distractiv. 

Emily se încruntă. 

— Biletul costă două sute cincizeci de dolari. Nu poţi să mergi 
decât invitat. 

— Fratele meu a făcut rost de bilete. Suficiente pentru 
amândouă, îi destăinui Maya, apropiindu-se încetişor. Vrei să fii 
partenera mea? 

Emily ţâşni în picioare. 

— Eu... 

Făcu un pas înapoi, împiedicându-se de covorul strâmb şi 
alunecos. Aproape toată lumea de la Rosewood Day se ducea la 
Foxy. Toţi elevii populari, toţi sportivii... toată lumea. 

— Trebuie să merg la baie. 

Maya păru derutată. 

— E-acolo. 

Emily închise după ea uşa strâmbă a băii. Se aşeză pe vasul 
de toaletă şi privi fix la afişul de pe perete, care înfăţişa o femeie 
Amish, purtând bonetă şi o rochie lungă până la glezne. Poate că 
era un semn. Emily căuta mereu semne care s-o ajute în luarea 
hotărârilor: în horoscop, în plăcintele cu răvaş, în tot felul de 
lucruri aleatorii, cum era şi acesta. Poate că imaginea voia să-i 
spună: Fiji ca o Amish. Nu-şi păstrau ei castitatea toată viaţa? Nu 
duceau vieţi înnebunitor de simple? Nu le ardeau pe rug pe 
fetele cărora le plăcea de alte fete? 

Şi atunci, îi sună telefonul. 

Şi-l scoase din buzunar, întrebându-se dacă n-o fi cumva 
mama ei, dornică să ştie pe unde umbla. Doamna Fields nu era 
câtuşi de puţin încântată de faptul că Emily se împrietenise cu 
Maya... din motive incomode, posibil rasiste. Dar dacă mama ei 
ar fi ştiut ce se întâmpla acum între ele? 


Pe ecranul telefonului Nokia clipi: Mesaj nou. Apăsă pe Citeşte. 


Em! Din câte văd, savurezi acelaşi soi de „activităţi” cu cele 
mai bune prietene ale tale. Chiar dacă majoritatea ne-am 
schimbat total, e plăcut să văd că tu ai rămas aceeaşi! O să le 
spui tuturor despre noua ta iubire? Sau trebuie s-o fac eu? -A. 


— Nu, şopti Emily. 

Deodată, se auzi un şuierat în spatele ei. Sări ca arsă, lovindu- 
se cu şoldul de chiuvetă. Nu era decât cineva care trăsese apa în 
baia camerei de oaspeţi alăturate. Apoi, se auziră şuşoteli şi 
chicote. Parcă veneau din conducta de canalizare. 

— Emily? o strigă Maya. E totul bine? 

— Ăăă... perfect, răspunse, răguşită, Emily. Se holbă la 
imaginea ei din oglindă. Avea ochii mari şi înfundaţi în orbite, iar 
părul blond-roşcat îi stătea răvăşit. Când, în sfârşit, ieşi din baie, 
constată că lumina din cameră fusese stinsă, iar storurile, trase. 

— Psssst, o chemă Maya, din pat, întinzându-se pe o parte, 
seducătoare. 

Emily privi în jur. Era destul de convinsă că Maya nici măcar 
nu încuiase uşa. Şi cu toţi tinerii aceia de la Rosewood, care-şi 
luau gustarea dedesubt... 

— Nu pot să fac aşa ceva, exclamă ea, pe negândite. 

Ce? 

Dantura orbitor de albă a Mayei străluci în penumbră._ 

— Suntem prietene, zise Emily, lipindu-se de perete. Imi place 
de tine. 

— Şi mie-mi place de tine, răspunse Maya, plimbându-şi 
degetele pe braţul dezgolit. 

— Dar asta-i tot ce pot, deocamdată, o lămuri Emily. Sa fim 
prietene. 

Zâmbetul Mayei dispăru în întuneric. 

— Imi pare rău, mai zise Emily, grăbindu-se să se încalţe, dar 
nimerind cu piciorul stâng în pantoful drept. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să şi pleci, rosti încetişor 
Maya. 

Emily o privi, în timp ce-şi întindea mâna spre clanţa uşii. Ochii 
i se mai adaptaseră la lipsa de lumină şi putea să vadă că Maya 
era dezamăgită şi derutată şi... şi frumoasă. 


— Trebuie să plec, bălmăji ea. E târziu. 

— Târziu pentru ce? 

Emily nu-i răspunse. Se întoarse spre uşă. Aşa cum bănuise, 
Maya nu se sinchisise s-o încuie. 


4 
ADEVĂRUL ESTE ÎN VIN... SAU, 


ÎN CAZUL ARIEI, ÎN AMSTEL 


Când se strecură în casa pătrăţoasă, avangardistă - care sărea în 
ochi pe strada lor, tipică pentru Rosewood, cu clădiri victoriene 
neoclasice - a familiei sale, Aria Montgomery îşi auzi părinţii 
discutând încet în bucătărie. 

— Dar nu înţeleg, spunea mama ei, Ella. Părinților ei le plăcea 
ca Aria să le spună pe numele mic. Mi-ai zis săptămâna trecută 
că poţi să vii şi tu la dineul artiştilor. E ceva important. Cred că 
Jason ar putea să-mi cumpere câteva dintre tablourile pe care le- 
am pictat în Reykjavik. 

— Problema e că deja sunt în urmă cu lucrările, îi răspunse 
Byron, tatăl Ariei. N-am reuşit încă să-mi intru în ritm cu notarea. 

Ella oftă. 

— Cum se face că ai deja lucrări de corectat, când n-au trecut 
decât două zile de şcoală? 

— Le-am dat temele înainte de începerea semestrului, îi 
explică Byron, care, după voce, părea distrat. Mă revanşez eu 
faţă de tine, îţi promit. Ce-ai zice să mergem la Otto? Sâmbătă 
seară? 

Pe hol, Aria îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 
Familia Montgomery tocmai se întorsese după doi ani petrecuţi în 
capitala Islandei, Reykjavik, unde tatăl Ariei fusese detaşat, de la 
catedra pe care o deţinea, la Hollis, colegiul umanist din 
Rosewood. Fusese un răgaz binevenit pentru ei toţi: Aria avea 
nevoie să evadeze, după dispariţia lui Aii; fratele ei, Mike, avea 
nevoie să mai înveţe şi să se mai disciplineze; iar Ella şi Byron, 
care începuseră să-şi petreacă zile în şir fără să schimbe o vorbă 
între ei, dădeau impresia că s-ar fi îndrăgostit din nou unul de 


celălalt, în Islanda. Dar acum, că se întorseseră acasă, totul 
părea să revină la vechea disfuncţionalitate. 

Aria intră în bucătărie. Tatăl ei plecase, iar Ella stătea 
rezemată de blatul de marmură din mijlocul încăperii, ţinându-şi 
capul între mâini. Când o văzu pe Aria, se lumină la faţă. 

— Ce faci, dovlecel? o întrebă ea, cu prudenţă, răsucind între 
degete cartonaşul memorial primit la slujba pentru Ali. 

— Foarte bine, bodogăni Aria. 

— Vrei să stăm de vorbă? 

Aria scutură din cap. 

— Poate mai târziu. Şi o şterse grăbită, simțindu-se agitată şi 
distrată, ca şi cum ar fi băut cinci cutii de Red Bull. Şi nu doar din 
cauza înmormântării lui Ali. 

Cu o săptămână în urmă, A. o sâcâise pe Aria în legătură cu 
unul dintre cele mai întunecate secrete ale ei: pe când era într-a 
şaptea, Aria îşi prinsese tatăl sărutând-o pe una dintre 
studentele lui, o fată pe nume Meredith. Byron o rugase pe Aria 
să nu-i spună mamei ei, şi Aria nu-i spusese niciodată, cu toate 
că mereu se simţea vinovată din cauza asta. Când A. o 
ameninţase că o să-i dezvăluie Ellei adevărul oribil, Aria 
presupusese că A. era Alison. Ali fusese cu Aria când îl prinsese 
pe Byron cu Meredith, şi Aria nu-i mai spusese nimănui despre 
asta. 

Acum însă, Aria ştia că A. n-avea cum să fie Alison; cu toate 
acestea, ameninţarea lui A. persista încă, prevestindu-i 
distrugerea familiei. Ştia că trebuia să-i spună totul Ellei înainte 
să ajungă A. la ea... dar nu se putea hotărî s-o facă. 

Aria ieşi să se plimbe pe veranda din spatele casei, trecându-şi 
degetele prin părul lung şi negru. Un fulger alb vâjâi pe alături. 
Era fratele ei, Mike, care gonea prin curte cu racheta lui de 
lacrosse. 

— Hei, îl strigă ea, fiindcă tocmai îi venise o idee. Văzând că 
Mike nu-i răspunde, cobori pe gazon şi i se puse în drum. Mă duc 
în oraş, îl anunţă. Vii şi tu? 

Mike se strâmbă. 

— İn oraş e plin de hippies murdari. Şi, în plus, mă antrenez. 

Aria îşi dădu ochii peste cap. Mike era atât de obsedat să 
ajungă în echipa de juniori de lacrosse de la Rosewood Day, încât 
nici nu se sinchisise să-şi schimbe costumul gri-cărbune purtat la 


biserică, înainte de a-şi începe antrenamentul. Fratele ei era un 
exemplar tipic pentru Rosewood: şapcă de baseball de un alb 
murdar, obsedat de PlayStation, economisea însă ca să-şi 
cumpere un jeep Cherokee verde-închis imediat cum va împlini 
şaisprezece ani. Din nefericire, faptul că aveau aceeaşi zestre 
genetică era incontestabil: atât Aria, cât şi fratele ei erau înalţi, 
cu părul negru-albăstrui şi chipuri colţuroase, cu neputinţă de 
uitat. 

— Ei bine, eu mă duc să mă fac criţă, îi zise Aria. Eşti sigur că 
vrei să te antrenezi? 

Mike îşi miji spre ea ochii de un albastru-cenuşiu, analizând 
informaţia. 

— Doar nu ai de gând să mă târăşti după tine la vreun cenaclu 
literar, nu? 

Ea scutură din cap. 

— Mergem în cel mai afurisit bar studenţesc pe care-l găsim. 

Mike ridică din umeri şi lăsă să-i cadă racheta de lacrosse. 

— Hai, zise. 


Mike se lăsă să cadă pe un scaun dintr-un separeu. 

— E super tare aici! 

Se aflau în berăria Victory: într-adevăr, cel mai afurisit local 
din câte puteau găsi. Era încadrat de un salon pentru piercing şi 
de un magazin numit Hippie Gipsy, care vindea „seminţe 
hidroponice”: haida-de! Pe trotuar, în faţă, era o pată de vomă, şi 
o namilă de paznic pe jumătate orb, de vreo sută cincizeci de 
kilograme, le făcuse imediat semn să intre, prea cufundat în 
lectura revistei Dubs ca să-i mai legitimeze. 

lnăuntru, berăria era întunecoasă şi jegoasă, cu o masă 
murdară de ping-pong în spate. Localul semăna destul de mult 
cu Snooker's, celălalt bar studenţesc soios din campusul Hollis, 
însă Aria jurase că n-o să mai calce în viaţa ei prin Snooker's. 
Acolo, cu două săptămâni în urmă, cunoscuse un tip sexy pe 
nume Ezra, însă până la urmă se dovedise că el nu era un tip 
oarecare, ci era chiar profesorul de engleză pentru avansați: 
profesorul ei de engleză pentru avansați. A. îi trimisese Ariei 
mesaje batjocoritoare referitoare la Ezra, iar atunci când Ezra 
văzuse - întâmplător - un SMS trimis de A, presupusese că Aria 
le spusese tuturor prin şcoală despre ei doi. Şi aşa se sfârşise 


potenţiala idilă a Ariei în Rosewood. 

O chelneriţă cu pieptul enorm şi codițe gen Heidi veni în 
separeul lor şi-i aruncă o privire bănuitoare lui Mike. 

— Ai douăzeci şi unu de ani? 

— O, daaa, răspunse Mike, împreunându-şi mâinile pe masă. 
De fapt, am douăzeci şi cinci. 

— O halbă de Amstel, interveni Aria, trăgându-i un şut pe sub 
masă. 

— Şi, adăugă Mike, pentru mine, o cinzeacă. De Jaeger. 

Heidi făcu o mutră îndurerată, dar se întoarse cu halba şi cu 
păhărelul de tărie. Mike îl dădu pe gât şi se strâmbă, făcând o 
figură ca de fetiţă. Trânti paharul pe masa din lemn crăpat şi-o 
examină pe Aria. 

— Cred că m-am prins de ce te-ai ţăcănit aşa, îi zise. Mike îi 
transmisese Ariei în săptămâna care trecuse impresia lui, cum că 
se comporta chiar mai ciudat decât în mod obişnuit, şi jurase că 
va deduce el motivul. 

— Mor de curiozitate să aflu, replică sec Aria. 

Mike îşi împleti degetele într-un gest absorbit, profesoral, 
văzut frecvent la tatăl lor. 

— Cred că tu, în secret, dansezi la Turbulence. 

Aria izbucni într-un râs atât de puternic, încât îi ţâşni berea pe 
nări. Turbulence era un bar de striptease, la doua oraşe mai 
încolo, lângă un aeroport cu o singură pistă. 

— Mi-au zis doi băieţi că au văzut intrând acolo o fată care 
arăta exact ca tine, îi explică Mike. Dar nu trebuie să ţii secret 
faţă de mine. N-am nici o treabă. 

Aria îşi aşeză cu discreţie sutienul din mohair. Tricotase câte 
unul pentru ea, pentru Ali şi pentru toate celelalte foste prietene 
ale lor dintr-a şasea, şi-l îmbrăcase la slujba funerară a lui Ali în 
semn de omagiu. Din nefericire, în clasa a şasea purta o măsură 
mai mică la cupă, iar mohairul îi producea o mâncărime 
cumplită. 

— Adică tu nu crezi că mă port ciudat din cauză că: a) ne-am 
întors în Rosewood, pe care nu pot să-l sufăr şi b) fosta mea cea 
mai bună prietenă a fost găsită moartă? 

Mike ridică din umeri. 

— Credeam că nu-ţi prea plăcea de fata aia, de fapt. 

Aria îşi întoarse faţa de la el. Într-adevăr, existaseră momente 


în care chiar nu-i plăcea de Ali. Mai ales când Ah n-o prea lua 
foarte în serios, sau când o sâcâia cerându-i amănunte despre 
Byron şi Meredith. 

— Nu-i adevărat, minţi ea. 

Mike îşi mai turnă bere în pahar. 

— Nu-i aiurea că au găsit-o, să zic aşa, aruncată în pământ? ŞI 
că, să zic aşa, au turnat beton peste ea? 

Aria tresări şi închise ochii. Fratele ei n-avea nici pic de tact. 

— Aşadar, crezi c-a omorât-o cineva? se interesă Mike. 

Aria ridică din umeri. Era o întrebare care o tot bântuia... o 
întrebare pe care n-o mai auzise pusă de altcineva. La slujba 
pentru Ali, nimeni nu ieşise în faţă să spună că Ali fusese 
asasinată, ci numai că fusese găsită. Dar ce altceva putea să fi 
fost, decât o crimă? La un moment dat, Ali era împreună cu ele. 
In clipa următoare, dispăruse. Trei ani mai târziu, apăruse 
cadavrul ei, într-o groapă, în curtea din spatele casei. 

Aria se întrebă dacă exista vreo legătură între A. şi persoana 
care-o asasinase pe Ali... şi dacă toată afacerea nu cumva 
derivase din Chestia cu Jenna. Când se petrecuse accidentul 
Jennei, Aria avusese impresia că vede pe cineva în sfera lui Ali la 
picioarele copacului în care se afla căsuţa lui Toby. Mai târziu, în 
noaptea aceea, imaginea o trezise brusc pe Aria, care ajunsese 
la concluzia că trebuie s-o întrebe pe Ali despre asta. O găsise 
şuşotind cu Spencer în spatele uşii închise a sălii de baie, dar 
când ceruse să intre şi ea. Ali o trimisese să se culce la loc. lar 
până dimineaţă, Toby mărturisise deja. 

— Pun pariu că asasinul e, să zic aşa, un outsider, continuă 
Mike. Adică... unul pe care nu l-ai ghici nici într-un milion de ani, 
adăugă, luminându-se la faţă. Ce zici de doamna Craycroft? 

Doamna Craycroft era vecina vârstnică din dreapta. Odată, 
încercase să schimbe la un Coinstar din apropiere monede în 
valoare de 5.000 de dolari, pe care le strânsese în ulcele Poland 
Spring. Fusese şi un reportaj despre ea la ştirile postului local. 

— Mda, ai rezolvat cazul, replică impasibilă Aria. 

— În fine, cineva ca ea, zise Mike, bătând darabana pe masă 
cu degetele lui noduroase. Acum, că ştiu care-i treaba cu tine, 
pot să-mi concentrez atenţia pe subiectul Ali D. 


4 În S.U.A. şi în alte câteva ţări, automat amplasat în faţa unui magazin, 
unde se pot schimba monede în bancnote, bonuri pentru monede sau donaţii. 


— Dă-i drumul! 

În definitiv, dacă poliţiştii nu fuseseră îndeajuns de competenţi 
încât s-o găsească pe Ali în curtea din spatele propriei case, 
putea foarte bine şi Mike să-şi încerce norocul. 

— Aşa, mă gândeam să jucăm un ping-pong cu berea, propuse 
Mike. Şi, până ca Aria să-i poată răspunde, scosese deja câteva 
mingi de ping-pong şi luase o halbă goală. Jocul preferat al lui 
Noel Kahn, explică el. 

Aria îi adresă un zâmbet de cunoscător. Noel Kahn era unul 
dintre cei mai bogaţi copii din şcoală şi băiatul care reprezenta 
chintesenţa Rosewood-ului, ceea ce, practic, făcea din el idolul 
lui Mike. Şi, ironia ironiilor, părea să-i fi picat cu tronc Aria, 
sentiment pe care ea se străduia din răsputeri să i-l înăbuşe. 

— Ţine-mi pumnii, zise Mike, pregătindu-şi mingea de ping- 
pong. Nu reuşi să nimerească paharul, iar mingea se rostogoli jos 
de pe masă, pe podea. 

— Până la fund, fredonă Aria, iar fratele ei îşi cuprinse paharul 
cu bere în ambele mâini, şi-şi turnă pe gât tot conţinutul. 

Mike încercă pentru a doua oară să arunce mingea de ping- 
pong în paharul Ariei, dar rată iar. 

— Fraiere! îl necăji Aria, pe care berea o făcea deja să simtă 
un pic de efervescenţă. 

— De parc-ai fi tu în stare de mai mult, ripostă Mike. 

— Pui pariu? 

Mike pufni. 

— Dacă nu nimereşti, mă duci la Turbulence. Pe mine şi pe 
Noel. Dar nu când lucrezi tu, se grăbi să adauge. 

— Dacă nimeresc, eşti sclavul meu timp de o săptămână ŞI 
asta înseamnă şi în timpul şcolii. 

— Batem palma, acceptă Mike. Oricum nu nimereşti, aşa că nu 
contează. 

Aria mută paharul pe partea dinspre Mike a mesei şi ţinti. 
Mingea lunecă în jurul uneia dintre numeroasele crestături ale 
mesei şi ateriză frumuşel în pahar, fără ca măcar să-i atingă 
pereţii. 

— Ha! strigă ea. Ai încurcat-o rău! 

Mike părea năucit. 

— N-a fost decât o lovitură norocoasă. 

— Zi-i cum vrei! necheză, voioasă, Aria. Aşa că mă întreb... să 


te pun să te târăşti în patru labe în faţa mea, la şcoală? Sau să-ţi 
pui pe cap fa/dur-ul mamei? adăugă, chicotind. 

Faldur-ul Ellei era o pălărie ascuţită, tradiţională în Islanda, 
care-l făcea pe purtător să arate ca un elf dereglat. 

— Du-te-ncolo! o repezi Mike, în timp ce scotea mingea de 
ping-pong din pahar, însă aceasta îi alunecă din mânii şi căzu, 
ţopăind. 

— O iau eu, se oferi Aria. Se ridică, simțind o plăcută 
ameţeală. Mingea se rostogolise tocmai până în faţa barului, aşa 
că se aplecă s-o ia de pe podea. Un cuplu trecu pe-alături, 
strecurându-se spre scaunele din colţ, parţial ascunse privirilor. 
Aria observă că fata avea părul lung, închis la culoare, şi un 
tatuaj roz, reprezentând o pânză de păianjen, la încheietura 
mâinii. 

Tatuajul acela îi era familiar. Foarte familiar. lar când fata 
aceea îi şopti ceva tipului cu care venise, pe el îl apuca o tuse 
dementă. Aria îşi îndreptă spinarea. 

Era tatăl ei. Cu Meredith. 

Se repezi înapoi spre Mike. 

— Trebuie să plecăm. 

Mike îşi dădu ochii peste cap. 

— Dar tocmai am mai comandat un Jaeger. 

— Ghinionul tău, replică Aria, înhăţându-şi geaca. Plecăm. 
Imediat. 

Azvârli pe masă patruzeci de dolari şi-l trase de mână pe Mike 
până când îl făcu să se ridice. Fratele ei era un pic nesigur pe 
picioare, dar ea tot reuşi să-l împingă spre ieşire. 

Din nefericire, Byron îşi alese tocmai acel moment ca să scape 
unul dintre hohotele lui de râs atât de distincte, despre care Aria 
spunea mereu că sună ca urletele unei balene în agonie. Mike 
încremeni, recunoscându-l la rândul lui. Tatăl lor era cu faţa 
întoarsă într-o parte şi-o ţinea de mână pe Meredith, peste masă. 

Aria văzu că Mike îl recunoaşte pe Byron. li văzu fruntea 
încreţindu-se. 

— Stai, chiţăi el, privind-o dezorientat pe Aria. Ea se forţă să 
arboreze o expresie nepăsătoare, dar în loc de aşa ceva, simţi 
cum colţurile gurii i se trag în jos. Ştia că face aceeaşi figură ca 
Ella când încerca să-i protejeze, pe ea sau pe Mike, de lucrurile 
care puteau să-i necăjească. 


Mike miji ochii spre ea, după care-şi întoarse din nou privirea 
spre tatăl lor şi spre Meredith. Deschise gura să spună ceva, apoi 
o închise la loc, făcând un pas spre ei. Aria întinse mâna după el, 
încercând să-l oprească: nu dorea să se întâmple aşa ceva, 
tocmai acum. Nu dorea să se-ntâmple vreodată. Dar deodată 
Mike îşi încleştă maxilarele, îi întoarse spatele tatălui lor şi se 
năpusti afară din Victory, ciocnindu-se în drum de chelneriţă. 

Ana se repezi după el. Işi miji ochii în contact cu lumina 
strălucitoare a soarelui de după-amiază, căutându-l cu privirea 
pe Mike prin toată parcarea. Insă fratele ei dispăruse. 


5 


O FAMILIE DEZBINATĂ 


Spencer se trezi pe podeaua camerei sale de la etaj, fără să aibă 
habar cum de ajunsese acolo. Pe afişajul ceasului cu radio 
apărea ora 6:45 P.M., iar afară, pe fereastră, vedea cum soarele 
împrăştie umbre lungi peste curtea din spatele casei. Era încă 
luni, ziua înmormântării lui Ali. Probabil că adormise... şi o 
apucase somnambulismul. Suferea de somnambulism cronic: se 
agravase în asemenea hal când era în clasa a şaptea, încât 
fusese nevoită să-şi petreacă o noapte în Clinica pentru analiza 
somnului a Universităţii Pennsylvania, cu creierul conectat la tot 
felul de electrozi. Doctorii afirmaseră că era numai din cauza 
stresului. 

Se ridică şi se duse să se spele pe faţă cu apă rece, privindu- 
se în oglindă: păr lung şi blond, ochi verde-smarald, bărbie 
ascuţită. Tenul îi arăta impecabil, iar dantura era de un alb 
strălucitor. Părea absurd să nu arate la fel de dărâmată pe cât se 
simţea. 

intoarse ecuaţia în minte pe toate feţele: A. ştia despre Toby şi 
despre Chestia cu Jenna. Toby se întorsese. In consecinţa, Toby 
trebuia să fie egal eu A. Şi el îi cerea lui Spencer să-şi ţină gura. 
Era aceeaşi tortură dintr-a şasea, reluată. 

Se întoarse în camera ei şi-şi lipi fruntea de geam. În stânga, 
se vedea moara de vânt particulară a familiei sale: încetase să 
funcţioneze de multă vreme, însă părinţilor ei le plăcea la 
nebunie amprenta de rustic, de autentic, pe care şi-o punea 
asupra proprietăţii lor. In dreapta, banda cu Trecerea interzisă 
înconjura încă peluza fostei case DiLaurentis. Altarul în memoria 
lui Ali, cu florile, lumânările, fotografiile şi celelalte mărunţişuri, 
se mărise, înghițind întreaga fundătură. 

Peste drum era casa Cavanaugh. Două automobile pe aleea 
din faţă, o minge de baschet în curte, steguleţul roşu pe cutia 
poştală. Pe dinafară, totul părea atât de normal. Dar pe 


dinăuntru... 

Spencer închise ochii, amintindu-şi o zi de mai din clasa a 
şaptea, la un an după Chestia cu Jenna. Se urcase în trenul 
SEPTA cu destinaţia Philadelphia, urmând să se întâlnească în 
oraş cu Ali, ca să meargă la cumpărături. Fusese atât de 
preocupată să-i trimită SMS-uri lui Ali de pe nou-nouţul şi 
sclipitorul ei telefon Sidekick, încât doar cu vreo cinci sau şase 
staţii înainte de coborâre observase că stătea cineva de partea 
cealaltă a culoarului. Era 7oby. Privind-o fix. 

Mâinile începuseră să-i tremure. Toby fusese la internat tot 
anul, aşa că Spencer nu-l mai văzuse de mult. Ca de obicei părul 
îi atârna în ochi şi avea pe urechi o pereche de căşti enorme, 
însă ceva, la el, i se părea în ziua aceea... mai puternic. Mai 
înfricoşător. 

Toate sentimentele de vinovăţie, de nelinişte, legate Chestia 
eu Jenna, pe care Spencer se străduise să şi le-ngroape, o 
potopiră din nou. O să ţi-o plătesc eu. Nu voia să meargă în 
acelaşi vagon de tren cu el. Işi strecură un picior pe culoar, apoi 
pe celălalt, însă conductorul îi ieşi brusc în cale. 

— Cobori la Thirtieth Street sau la Market East? o întrebă, cu o 
voce tunătoare. 

Spencer se ghemuise la loc. 

— La Thirtieth, şoptise. După ce conductorul trecuse mai 
departe, riscase să se uite din nou spre Toby. Pe chipul lui 
înflorise un zâmbet imens, sinistru. O fracțiune de secundă mai 
apoi, buzele lui redeveniră impasibile, însă ochii grăiau. Stai. Să. 
Vezi. 

Spencer ţâşnise în picioare şi se mutase în alt vagon. Ali o 
aştepta pe peron, în staţia Thirtieth Street, iar în clipa în care-şi 
întorseseră privirea spre tren, Toby privea drept spre ele. 

— Observ că a scăpat cineva din mica lui închisoare, zisese Ali, 
cu un zâmbet de superioritate. 

— Mda, răspunsese Spencer, încercând s-o dea pe râs. Şi tot 
un Fraier - cu majusculă! - a rămas. 

Numai că, după câteva săptămâni, Ali dispăruse. lar asta nu 
mai fusese la fel de amuzant. 

Un fluierat dinspre computerul ei o făcu să tresară. Era noul ei 
semnal sonor pentru primirea unui nou e-mail. Se îndreptă 
nervoasă spre computer şi făcu dublu-clic pe noul mesaj. 


Bună, iubire. N-am mai vorbit cu tine de două zile şi 
înnebunesc de dorul tău. 
— Wren 


Spencer oftă, străbătută de o senzaţie de neastâmpăr. În 
momentul în care-i căzuse privirea pe Wren - sora ei îl adusese 
să-i cunoască părinţii, la o cină în familie -, ceva se întâmplase 
cu ea. Parcă... parcă ar fi aruncat asupra ei un farmec încă din 
clipa în care se aşezase pe scaun, în restaurantul Moshulu, luând 
o gură de vin roşu şi întâlnindu-i privirea. Era britanic, exotic, 
spiritual şi inteligent, şi-i plăceau aceleaşi formaţii indie ca şi lui 
Spencer. Era, pur şi simplu, atât de nepotrivit pentru Melissa, 
sora ei aşezată, mofturoasă şi perfectă. In schimb, era atât de 
potrivit pentru Spencer. Ea o ştia... şi, după toate aparențele, o 
ştia şi el. 

Până ca Melissa să-i prindă giugiulindu-se, vinerea care 
trecuse, ea şi cu Wren cunoscuseră douăzeci de minute 
incredibile de pasiune. Dar, din cauză că Melissa trăncănise şi din 
cauză că părinţii lui Spencer îi luau mereu partea fetei lor mai 
mari, îi interziseseră lui Spencer să-l mai vadă vreodată pe Wren. 
Şi ea simţea că înnebuneşte de dorul lui, dar ce-ar fi trebuit să 
facă? 

Simţindu-se ameţită şi tulburată, coborî scara şi trecu prin 
coridorul lung şi îngust unde mama ei expusese peisajele de 
Thomas Cole moştenite de la bunicul ei. Intră apoi în spaţioasa 
bucătărie a familiei. Părinţii ei o restauraseră, făcând-o să arate 
exact ca în secolul al XIX-lea, excepţie făcând blaturile 
actualizate şi aparatura ultimul răcnet. Familia ei se strânsese în 
jurul mesei din bucătărie, în jurul mai multor recipiente cu 
mâncare thailandeză livrată la domiciliu. 

Spencer se opri în prag, ezitând. Nu mai vorbise cu vreunul 
dintre ei după înmormântarea lui Ali: se dusese singură cu 
maşina până acolo, iar după slujbă, abia dacă-i zărise pe peluza 
din faţa bisericii. De fapt, nu mai vorbise cu nimeni din familia ei, 
de două zile de când îşi primise papara din cauza lui Wren, iar 
acum o evitaseră încă o dată, începându-şi cina fără ea. Şi mai 
aveau şi oaspeţi: lan Thomas, fostul iubit al Melissei - şi cel dintâi 
dintre foştii Melissei cu care se sărutase Spencer - stătea pe 


scaunul care ar fi trebuit să fie al lui Spencer. 

— O! exclamă ea, cu glasul piţigăiat. 

Doar lan îşi ridică privirea. 

— Bună, Spence! Ce mai faci? o întrebă el, de parcă ar fi 
mâncat zilnic în bucătăria familiei Hastings. Era şi-aşa destul de 
greu pentru Spencer ca lan să fie antrenorul echipei ei de hochei 
pe iarbă de la Rosewood; asta însă era o situaţie de-a dreptul 
bizară. 

— Aăă... bine, răspunse ea, privind nehotărâtă spre cei din 
familia ei, însă nici unul nu-şi ridicase ochii spre ea... cu atât mai 
puţin să-i explice de ce înfuleca lan mâncare thailandeză în 
bucătăria lor. Spencer îşi trase un scaun într-un colţ al mesei şi 
începu să-şi pună în farfurie nişte carne de pui cu iarbă-de- 
lămâie. Aşa, zise ea. Aăă... lan... lei cina cu noi? 

— Ne-am întâlnit întâmplător la... ăăă... înmormântare, îi 
explică lan. Urletul unei sirene îl întrerupse, făcându-l să scape 
furculita din mână. Zgomotul venea, cel mai probabil, dinspre 
casa DiLaurentis. Maşinile de poliţie erau nonstop pe-acolo. O 
nebunie, hm? zise lan, trecându-şi prin părul blond şi creţ. N-am 
ştiut c-o să mai fie pe aici atâtea maşini de poliţie. 

Melissa îl înghionti uşor. 

— Ţi-ai făcut un cazier bogat cât ai stat acolo, în periculoasa 
Californie? 

Melissa şi lan se despărţiseră fiindcă el traversase ţara şi se 
dusese să facă facultatea la Berkeley. 

— Nuuu, răspunse lan. 

Dar, până să poată continua, Melissa, în stilul ei caracteristic, 
trecu la alt subiect: propria ei persoană. 

— Să ştii, mamă, zise ea, întorcându-se spre doamna Hastings, 
că florile de la biserică erau exact de culoarea în care să vrea să- 
mi vopsesc eu pereţii livingului. 

Întinse mâna spre revista Martha Stewart Living şi deschise la 
o pagină unde pusese semn. Vorbea întruna despre promovarea 
casei: se ocupa să redecoreze casa din Philadelphia pe care i-o 
cumpăraseră părinţii ca recompensă pentru admiterea ei la 
Wharton School of Business, aparţinând de Universitatea din 
Pennsylvania. Pentru Spencer, ei n-ar fi niciodată una ca asta. 

Doamna Hastings se aplecă să vadă mai bine. 

— Incântător! remarcă ea. 


— Frumos, într-adevăr! o aprobă lan. 

Un hohot de râs îi scăpă lui Spencer, căreia nu-i venea să 
creadă ce se petrecea acolo. S/ujba de înmormântare a lui Alison 
DiLaurentis se oficiase chiar în acea zi, iar ei nu-şi găseau altceva 
de discutat decât despre culorile în care sa vopsească pereţii? 

Melissa se întoarse spre Spencer. 

— Asta ce-a mai fost? 

— Păi... adică... se bâlbâi Spencer. Melissa părea jignită, ca şi 
cum Spencer ar fi făcut o remarcă de-a dreptul neobrăzată. 
Spencer îşi răsuci, nervoasă, furculiţa. Nimic, zise. 

Din nou, tăcere. Până şi lan părea acum să se ferească de ea. 
Tatăl ei luă o gură zdravănă de vin. 

— Veronica, ai văzut-o pe Liz pe-acolo? 

— Da, am vorbit ceva timp cu ea, răspunse mama lui Spencer. 
Mi s-a părut că arăta fantastic... având în vedere împrejurările. 

Prin Liz, Spencer presupunea că se refereau la Elizabeth 
DiLaurentis, tânăra mătuşă a lui Ali, care locuia prin zonă. 

— Trebuie să fie groaznic pentru ea, rosti solemn Melissa. Nici 
nu pot să-mi imaginez. 

lan scoase un mmm compătimitor. Spencer simţi că buza de 
jos începe să-i tremure. Alo, dar cu mine cum rămâne? Ar fi vrut 
să strige. Voi chiar nu vă amintiţi? Ali îmi era cea mai bună 
prietenă! 

Cu fiecare minut de tăcere care trecea, Spencer se simţea tot 
mai indezirabilă. Şi-ar fi dorit s-o întrebe cineva cum se simte, să- 
i ofere o bucată de tempura” sau măcar să-i ureze sănătate când 
strănutase. Insă ei o pedepseau în continuare pentru că se 
sărutase cu Wren. Chiar dacă azi era... azi. 

I se puse un nod în gât. Se obişnuise să fie preferata tuturor: a 
profesorilor ei, a antrenorilor echipei de hochei, a editorului 
anuarului şcolii. Până şi Uri, cel care-i vopsea părul, îi spunea că 
era clienta lui preferată, fiindcă părul ei prindea atât de frumos 
culoarea! Câştigase tone de premii la şcoală şi avea 370 de 
prieteni pe MySpace, fără să mai pună la socoteală şi formaţiile. 
Şi, chiar dacă nu era şi preferata părinţilor ei - imposibil s-o 
eclipseze pe Melissa -, nu putea suporta ea ei s-o urască. Mai 
ales acum, când tot restul vieţii ei era atât de neclar. 


5 Specialitate asiatică din peşte sau moluşte, cu sos de unt. 


După ce lan se ridică, scuzându-se că trebuie să dea un 
telefon, Spencer trase aer adânc în piept. 

— Melissa? rosti, cu o voce întretăiată. 

Melissa îşi ridică privirea, după care continuă să-şi plimbe 
pacheţelul cu legume prin farfurie. 

Spencer îşi drese glasul. 

— Vrei, te rog, să vorbeşti cu mine? 

Melissa abia catadicsi să ridice din umeri. 

— Adică, nu pot... Nu pot îndura ca tu să mă urăşti. Ai avut 
întru totul dreptate. In legătură cu... ştii tu. 

Mâinile îi tremurau atât de rău, încât şi le ţinea băgate sub 
coapse. Era mereu agitată când trebuia să-şi ceară scuze. 

Melissa îşi împreună mâinile peste revistele ei. 

— Imi pare rău, zise. Cred că nici nu se pune problema. 

Şi se ridică, ducându-şi farfuria la chiuvetă. 

— Dar... Spencer era de-a dreptul şocată. Işi întoarse privirea 
spre părinţii ei. Zău că-mi pare rău... 

Simţea cum lacrimile încep să i se adune în ochi. 

Pe chipul tatălui ei întrezări un licăr de compasiune, însă el îşi 
abătu degrabă privirea. Mama ei răsturnă restul de pui cu iarbă- 
de-lămâie într-un recipient Tupperware şi ridică din umeri. 

— Cum ţi-ai aşternut, aşa dormi, Spencer, zise ea, ridicându-se 
şi ducând resturile spre masivul frigider din inox. 

— Dar... 

— Spencer, rosti domnul Hastings, pe tonul lui de am încheiat 
discuția. 

Spencer închise gura. lan reveni fuga la locul lui, cu un zâmbet 
enorm, prostesc, pe faţă. Simţind însă tensiunea, zâmbetul i se 
ofili. 

— Haide, îi zise Melissa, ridicându-se şi apucându-l de braţ. Să 
ieşim pentru desert. 

— Sigur, răspunse lan, punându-i o mână pe umăr lui Spencer. 
Spence? Vii şi tu? 

Spencer nu prea voia... şi, după cum îl înghionti Melissa pe 
lan, se pare că nici ea nu-i dorea compania, însă nu mai avu 
ocazia să-i răspundă, pentru că doamna Hastings se grăbi să 
intervină: 

— Nu, lan, Spencer nu primeşte desert. 

Şi tonul ei era exact acelaşi pe care-l folosea când îşi certa 


câinii. 

— Mersi oricum, zise Spencer, înghiţindu-şi lacrimile. Şi, ca să 
prindă puteri, îşi îndesă în gură o bucată enormă de mango cu 
curry. Numai că-i alunecă pe gât înainte să poată înghiţi cum 
trebuia, şi sosul gros îi arse beregata. In cele din urmă, după ce 
scoase o serie de zgomote oribile, Spencer o scuipă în şerveţel. 
Numai că, după ce ochii i se limpeziră de lacrimi constată că nici 
unul dintre părinţii ei nu se apropiase să vadă dacă nu cumva se 
înecase. Pur şi simplu, plecaseră din bucătărie. 

Spencer se şterse la ochi şi privi fix urâciosul morman de 
mango mestecat şi scuipat în şerveţelul ei. Arăta exact cum se 
simţea ea pe dinăuntru. 


6 


MILOSTENIA NU E CHIAR ATÂT DE 
DULCE 


Marţi după-amiază, după ce-şi potrivi camizolul crem şi 
cardiganul din caşmir cu umerii căzuţi, în care se schimbase 
după şcoală, Hanna sui, cu paşi apăsaţi, treptele Clinicii William 
Atlantic de chirurgie plastică şi recuperare a pacienţilor cu arsuri. 
Dacă aveai nevoie de tratament pentru arsuri corporale, o 
numeai William Atlantic. Dacă voiai să ţi faci o liposculptură, îi 
ziceai Bill Beach. 

Clădirea era amplasată departe, în adâncul pădurii, şi doar un 
petic minuscul de cer albastru se întrezărea prin bolta 
maiestuoşilor, copleşitorilor copaci. Intregul univers mirosea a 
flori de câmp. Era o după-amiază ideală de toamnă, dacă voiai să 
zaci pe marginea bazinului de la club şi să-i priveşti pe băieţi 
cum joacă tenis. Era după-amiaza perfectă pentru o alergare de 
zece kilometri, ca să-şi ardă caloriile din cutia de Cheez-lts al 
cărei conţinut îl înfulecase cu o seară în urmă, surescitată ca 
urmare a surprinzătoarei vizite a tatălui ei. Putea să fie o după- 
amiază perfectă în care să priveşti un muşuroi de furnici, sau să 
faci pe dădaca pentru răzgâiaţii gemeni de şase ani ai vecinilor 
de alături. Orice ar fi fost de preferat faţă de ceea ce avea de 
făcut ea astăzi: să muncească voluntar la o clinică pentru arşi. 

Voluntar era, pentru Hanna, un cuvânt injurios. Ultima ei 
tentativă fusese la parada de modă în scopuri caritabile a şcolii 
Rosewood Day, în clasa a şaptea. Fetele de la Rosewood Day se 
îmbrăcaseră în veşminte de firmă şi defilaseră pe scenă; 
spectatorii le licitaseră toaletele, iar banii se viraseră într-un cont 
destinat carităţii. Ali purtase o năucitoare rochie Calvin Klein, şi o 
văduvă oarecare, cu talia zero, ridicase licitaţia până la o mie de 
dolari. Hanna, pe de altă parte, se păcălise cu o monstruozitate 
plisată, fosforescentă, de la Johnson, care o făcuse să pară mai 


grasă decât era. Singura persoană care-i licitase toaleta fusese 
tatăl ei. După o săptămână, părinţii ei anunțau că aveau să 
divorţeze. A 

lar acum, tatăl ei se întorsese. Intr-un fel. 

Ori de câte ori se gândea la vizita tatălui ei, Hanna se simţea 
buimacă, neliniştită şi furioasă, toate în acelaşi timp. Incă de la 
transformarea ei, tot visase la momentul în care avea să-l 
revadă. Avea să fie slabă, populară şi echilibrată. In visele ei, el 
se întorcea mereu împreună cu Kate, care se grasă şi se 
umpluse de coşuri, aşa că Hanna, prin comparaţie, arăta chiar şi 
mai frumoasă. 

— Au! ţipă ea. Cineva ieşi pe uşă exact în timp ce intra ea. 

— Ai grijă, bombăni persoana respectivă. Atunci, Hanna îşi 
ridică privirea. Era în faţa uşilor din sticlă dublă, lângă o 
scrumieră din piatră şi o primulă mare, într-un ghiveci. lar cea 
care ieşea pe uşă era... Mona. 

Hanna rămase cu gura căscată. Aceeaşi expresie de 
surprindere apăru şi pe chipul Monei. Se studiară reciproc. 

— Ce cauţi aici? o întrebă Hanna. 

— Am vizitat-o pe-o prietenă de-a mamei. Şi-a făcui sânii, îi 
explică Mona, azvârlindu-şi părul blond spălăcit peste umărul ei 
pistruiat. Tu? 

— Hm, la fel, răspunse Hanna, examinând-o precaută. Radarul 
ei anti-baliverne o informa că era posibil ca Mona să mintă. Dar, 
în definitiv, poate că şi Mona era în măsura să simtă acelaşi lucru 
în cazul ei. 

— Ei, eu am şters-o, anunţă Mona, ridicându-şi geanta de un 
roşu-burgund. Te sun mai târziu. 

— OK, răspunse Hanna, răguşită. Porniră în direcţii opuse. 
Hanna întoarse capul să arunce o privire după Mona, dar 
constată că şi Mona se zgâia la ea peste umăr. 


— Acum, fii atentă, îi zise Ingrid, corpolenta, stoica soră-şefă 
nemţoaică. Erau într-un cabinet pentru consultaţii, iar Ingrid o 
instruia pe Hanna cum să schimbe coşurile de gunoi. De parc-ar 
fi fost greu. 

Toate cabinetele pentru consultaţii aveau pereţii vopsiți într- 
un verde-guacamole, singurele afişe de pe ei fiind sinistre 
imagini cu diferite afecţiuni ale pielii. Ingrid îi repartizase Hannei 


saloanele în care erau consultaţi pacienţii ambulatorii, 
promiţându-i că, într-o bună zi, dacă avea să se descurce, poate 
îi va permite să curețe şi prin saloanele pacienţilor internaţi: cele 
în care se aflau victimele cu arsuri grave. Norocul ei! 

Ingrid scoase sacul de plastic în care era gunoi. 

— Acesta merge în tomberonul albastru din spate. Şi trebuie 
să goleşti şi coşurile cu reziduuri infecțioase, adăugă, făcându-i 
semn spre un alt recipient cu un aspect identic. Ele trebuie să fie 
ţinute în permanenţă separat faţă de gunoiul obişnuit. Şi trebuie 
să porţi aşa ceva, mai zise, întinzându-i Hannei o pereche de 
mănuşi din latex. Hanna le privi de parcă ele ar fi fost pline de 
reziduuri infecțioase. 

In continuare, Ingrid îi arătă de-a lungul culoarului. 

— Mai sunt alte zece saloane aici, îi explică ea. lei gunoiul şi 
ştergi mesele din fiecare, după care vii la mine. 

Străduindu-se să-şi ţină respiraţia - nu putea să sufere mirosul 
antiseptic, de boală, al spitalelor -, Hanna îşi târşâi picioarele 
spre dulapul cu materiale, să mai ia câţiva saci pentru gunoi. 
Privi de-a lungul culoarului, întrebându-se unde puteau să fie 
saloanele pentru pacienţii internaţi. Jenna fusese internată acolo. 
In ultima zi, multe lucruri o făcuseră se gândească la Chestia cu 
Jenna, chiar dacă încercase să şi le alunge din minte. Ideea că 
ştia cineva - şi era posibil să spună - era ceva care chiar îi 
depăşea puterea de înţelegere. 

Deşi Chestia cu Jenna fusese un accident, Hanna simţea 
uneori că nu era chiar aşa. Ali îi găsise Jennei o poreclă: Zăpadă, 
de la Albă-ca-Zăpada, fiindcă Jenna semăna enervant de mult cu 
personajul lui Disney. Şi Hanna era de părere că Jenna semăna 
cu Albă-ca-Zăpada... dar în bine. Jenna nu era la fel de stilată ca 
Ali, însă avea ceva neobişnuit de frumos în ea. La un moment 
dat, Hannei îi trecuse prin minte că singurul personaj cu care 
semăna ea, din A/bă-ca-Zăpada, era Piticul Somnoros. 

Totuşi, Jenna rămânea una dintre ţintele preferate de Ali, aşa 
că, pe când erau în clasa a şasea, Hanna mâzgălise un zvon 
despre Jenna imediat sub sulul de prosoape din hârtie, în toaleta 
fetelor. Vărsase apă pe scaunul Jennei la ora de algebră, astfel 
încât Jenna să se ude pe pantaloni şi să dea impresia că ar fi 
făcut pe ea. Işi bătuse joc de falsul accent franțuzesc al Jennei la 
ora de franceză... Aşa că, atunci când paramedicii o coborâseră 


pe braţe pe Jenna din căsuţa din copac, Hannei i se făcuse rău. 
Ea fusese prima de acord să i se joace festa lui Toby. ŞI, în 
mintea ei, se gândise: Poate că, dacă i-o facem lui Toby, i-o 
facem şi Jennei. Fusese de parcă fi ar fi provocat întâmplarea 
prin forţa gândului ei. 

Uşile automate se deschiseră şuierând în capătul culoarului, 
trezind-o din meditaţia ei. Hanna încremeni, şi inima începu să-i 
bată mai tare, dorindu-şi ca noul sosit să fie Sean, însă nu era 
aşa. Dezamăgită, îşi scoase telefonul Blackberry din buzunarul 
cardiganului şi formă numărul lui. li răspunse căsuţa vocală, şi 
Hanna închise. Formă încă o dată, gândindu-se că poate el 
bâjbâise după telefon şi nu reuşise să-l găsească la timp, însă din 
nou îi răspunse mesageria. 

— Bună, Sean, ciripi ea, după semnalul sonor, încercând să 
pară degajată. Tot eu sunt, Hanna. Aş vrea să vorbim, aşa că, 
hm, ştii unde mă găseşti! 

li lăsase trei mesaje în cursul zilei, spunându-i că o să fie acolo 
după-amiază, însă Sean nu-i răspunsese. Chiar se întreba dacă 
nu cumva era la vreo întrunire la Clubul V; el semnase recent un 
jurământ de castitate, legându-se să nu facă sex, probabil, 
niciodată. Poate c-o s-o sune după ce termină. Sau... poate că 
nu. Hanna înghiţi în sec, încercând să-şi alunge din minte 
această ultimă posibilitate. 

Oftând, se duse spre dulapul cu materiale din vestiarul 
personalului. Ingrid îi agăţase geanta hobo Ferragamo metalizată 
într-un cuier, alături de o chestie vărgată din vinilin cumpărată 
de la Gap, şi Hanna îşi reprimă un frison. Işi aruncă telefonul în 
geantă, înhăţă un sul de prosoape din hârtie şi o sticluţă cu 
pulverizator şi găsi un salon pentru consultaţii gol. Poate că 
dacă-şi făcea treaba cu adevărat, asta i-ar fi alungat din minte 
stresul provocat de Sean şi de A. 

Când sfârşi de şters chiuveta cu buretele, se ciocni 
întâmplător de un dulap metalic aflat chiar lângă ea. lnăuntru 
erau cutii de carton, aşezate pe rafturi şi inscripţionate cu 
denumiri familiare: Tylenol 3, Vicodin, Percocet. Hanna privi mai 
cu atenţie înăuntru. Erau droguri cu miile. Doar... doar aşteptând 
acolo. Fără să fie încuiate. 

Bingo! 

Işi îndesă la repezeală câteva mâini de Percocet în buzunarele 


surprinzător de adânci ale cardiganului. Cel puţin, putea să 
scoată din povestea asta un weekend distractiv împreună cu 
Mona. 

Alunei, cineva îi puse o mână pe umăr. Hanna sări înapoi şi se 
răsuci, dărâmând pe podea prosoapele umede Fantastic şi un 
borcănel plin de beţişoare cu vată. 

— De ce eşti doar la salonul doi? o întrebă Ingrid, încruntată. 
Avea o mutră de mops îmbufnat. 

— Am... am vrut doar să fiu meticuloasă, se justifică Hanna 
aruncând la repezeală prosoapele din hârtie la gunoi şi sperând 
că foliile de Percocet nu i se iţesc din buzunar. Işi simţea ceafa 
că-i arde în locul în care o atinsese Ingrid. 

— Bun, atunci vino cu mine, îi zise Ingrid. Ai în geantă ceva 
care face zgomot. li deranjează pe pacienţi. 

— Sunteţi sigură că e geanta mea? Se miră Hanna. Tocmai am 
căutat ceva în ea şi... i 

Ingrid o conduse pe Hanna spre vestiar. Intr-adevăr, auzea un 
sunet ca de clopoțel din buzunarul interior al genţii ei. 

— A, e telefonul, zise Hanna, simțind cum îi revine brusc buna 
dispoziţie. Poate că o sunase Sean! 

— Ei bine, te rog să-l faci să tacă, replică Ingrid, oftând după 
care să te întorci la treabă. 

Hanna îşi scoase telefonul Blackberry, ca să vadă cine sunase. 
Văzu că avea un mesaj nou. 


Hanna scumpo: frecatul podelelor la Bill Beach n-o să te ajute 
să-ți îmbunătăţeşti viaţa. Nici măcar tu nu poți să cureţi o 
asemenea mizerie. Şi, în plus, eu ştiu ceva despre tine care 
garantat n-o să te mai facă în vecii vecilor fata model de la 
Rosewood Day. - A. 


Hanna îşi roti privirea prin vestiar, dezorientată. Reciti 
mesajul, simţindu-şi gâtul uscat şi cleios. Ce putea să ştie A., ca 
să garanteze una ca asta? 

Despre Jenna. 

Dacă A. Ştia asta... 

Hanna bătu repede un răspuns pe tastatura telefonului ei: Tu 
nu ştii nimic. Apăsă pe TRIMITE. |n câteva secunde, A. li 
răspunse: 


Ba ştiu tot. Aş putea să TE DISTRUG. 


7 


O, CĂPITANE, CĂPITANUL MEU 


Marţi după-amiază, Emily se învârtea pe la uşa biroului 
antrenoarei lor, Lauren. 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră? 

— Păi, n-am decât vreo două minute până trebuie să le duc 
asta oficialilor, îi răspunse Lauren, arătându-i foaia de concurs. 

Azi era programat Trofeul Rosewood pe echipe, cel dintâi 
concurs de nataţie al sezonului. Era vorba să fie o competiţie 
amicală, demonstrativă - toate şcolile particulare din zonă 
fuseseră invitate, şi palmaresul nu era oficial -, dar Emily tot 
obişnuia să se epileze şi tot avea neastâmpărul acela 
premergător concursurilor. Nu şi de această dată. 

— Care-i treaba, Fieldsy? se interesă Lauren. 

Lauren Kincaid era puţin trecută de treizeci de ani, avea părul 
blonziu făcut permanent şi deteriorat de la clor, şi umbla mereu 
îmbrăcată în tricouri inscripţionate cu sloganuri motivaţionale 
pentru înotători, de genul MANCAŢI-NE BULELE sau EU AM STIL 
IN STILUL LIBER. Era antrenoarea lui Emily de şase ani. Mai întâi, 
în Liga Debutanţilor, apoi în gimnaziu, şi acum, la Rosewood Day. 
Nu erau mulţi oamenii care s-o cunoască atât de bine pe Emily: 
oricum, nu într-atât încât să-i spună „Fieldsy”, să ştie că 
mâncarea ei preferată înainte de concursuri era friptura cu ardei 
de la China Rose, sau că, dacă timpii lui Emily la stilul fluture 
erau cu trei zecimi de secundă mai buni, însemna că era pe ciclu. 
lar toate astea făceau ca lui Emily să-i vină mult mai greu să 
spună ce avea de spus. 

— Vreau să mă retrag, zise ea la repezeală. 

Lauren clipi, nedumerită. Părea uluită, ca şi cum i-ar fi spus 
cineva că bazinul era plin cu ţipari electrici. 

— De... de ce? 

Emily fixă cu privirea linoleumul ca o tablă de şah al podelei. 


— Nu mai e distractiv. 

Lauren îşi dezumflă cu zgomot obraijii. 

— Ei bine, nu totdeauna e distracţie. Uneori mai e şi muncă. 

— Ştiu. Doar că... pur şi simplu, nu mai vreau. 

— Eşti sigură? A 

Emily suspină. Credea că e sigură. In săptămâna care trecuse, 
fusese sigură. Inota de atâţia ani, fără să se întrebe dacă-i plăcea 
sau nu. Cu ajutorul Mayei, îşi adunase curajul de a recunoaşte 
faţă de ea însăşi - şi faţă de părinţii ei - că-şi dorea să renunţe. 

Sigur, asta fusese înainte de... toate. Acum, se simţea mai 
mult ca oricând precum un yoyo. Cu un minut în urmă, îşi dorise 
să renunţe. Acum, nu-şi mai dorea decât să se întoarcă la viaţa 
ei normală de fată cumsecade, viaţa aceea în care se ducea la 
înot, îşi petrecea timpul în weekend cu sora ei, Carolyn, şi stătea 
ore întregi să se prostească în autobuz cu colegii ei de echipă şi 
să citească din horoscop. Şi, în definitiv, îşi dorea libertatea de a- 
şi putea urmări propriile interese, din nou. Numai că... de fapt, 
care-i erau interesele, în afară de înot? 

— Mă simt de-a dreptul epuizată, reuşi în sfârşit să îngaime o 
explicaţie. 

Lauren îşi propti capul în palmă. 

— Eu tocmai voiam să te numesc căpitan. 

Emily rămase cu gura căscată. 

— Căpitan? 

— Păi, mda, confirmă Lauren, tot ţăcănindu-şi pixul. M-am 
gândit că o meriţi. Eşti un veritabil om de echipă, ştii? Dar dacă 
nu mai vrei să înoţi, atunci... 

Nici măcar fraţii ei mai mari, Jake şi Beth, care înotaseră cei 
patru ani de liceu şi obţinuseră burse pentru facultate, nu 
fuseseră căpitani. 

Lauren îşi răsuci şnurul fluierului în jurul degetului. 

— Ce ai zice să te iau mai uşor, o vreme? propuse ea, luând-o 
de mână. Ştiu că ţi-a fost greu. Cu prietena ta... 

— Mada, răspunse Emily, privind fix posterul cu Michael Phelps 
lipit de Lauren şi sperând să nu izbucnească iar în plâns. Tot 
timpul se găsea câte cineva care să pomenească de Ali; şi asta, 
cam la fiecare zece minute, şi de fiecare dată ei începeau să i se 
irite ochii şi nasul. 

— Ce spui? insistă cu blândeţe Lauren. 


Emily îşi plimbă limba pe spatele dinţilor. Căpitan. Sigur, ea 
era campioana statului la o sută de metri fluture, însă Rosewood 
Day avea un lot înfricoşător de bun la nataţie: Lanie Her ieşise a 
cincea la cinci sute liber, la Naţionalele pentru juniori, iar 
Universitatea Stanford îi promisese deja lui Jenny Kestler o bursă 
pentru anul viitor. Faptul că Lauren o alesese pe Emily înaintea 
lui Lanie sau a lui Jenny însemna ceva. Poate că era un semn că 
viaţa ei, acum ca un yoyo, avea să revină la normal. 

— Foarte bine, se auzi spunând. 

— Formidabil, exclamă Lauren, mângâind-o pe mână. Căută 
printr-una dintre numeroasele ei cutii de carton cu tricouri 
imprimate şi-i întinse unul lui Emily. E pentru tine, îi zise. Un 
cadou de început de sezon. i 

Emily îl desfăcu. Scria LESBIENE: ALUNECOASE CAND SUNT 
UDE. Işi întoarse privirea spre Lauren, simţindu-şi gâtul uscat 
iască. Lauren ştia? 

Lauren îşi înclină capul într-o parte. 

— Aluzie la mişcarea de înot, rosti ea, încetişor. Ştii, la fluture? 

Emily privi din nou tricoul. Nu scria LESBIENE. Scria AERIENE. 

— Aha, rosti ea, cu glasul răguşit, împăturind la loc tricoul. 
Mersi. 

leşi din biroul lui Lauren şi traversă holul sălii pentru nataţie cu 
picioarele tremurându-i. Incăperea era ticsită de înotători, toţi 
veniţi pentru competiţie. La un moment dat, se opri, devenind 
deodată conştientă că o privea cineva. De partea cealaltă a sălii, 
îl văzu pe Ben, fostul ei iubit, rezemat de vitrina cu trofee. 
Privirea lui era într-atât de concentrată, încât tipul nici nu clipea. 
Emily simţi cum o mănâncă pielea şi o dogoare i se înalţă în 
obraji. Ben îi zâmbi cu superioritate şi se întoarse să-i spună ceva 
în şoaptă celui mai bun prieten al lui Seth Cardiff. Seth râse, privi 
din nou spre Emily şi-i şopti şi el ceva lui Ben. După care 
începură amândoi să chicotească. 

Emily se ascunse după un grup de elevi de la St. Anthony's. 

Acesta era un alt motiv pentru care-şi dorise să renunţe la 
înot: ca să nu mai trebuiască să-şi petreacă fiecare după-amiază, 
după şcoală, cu fostul ei iubit, care ştia. Le prinsese pe Maya şi 
pe Emily într-o postură mai mult decât amicală, la petrecerea de 
vineri a lui Noel. 

Intră pe culoarul pustiu care ducea spre vestiarele fetelor şi 


băieţilor, gândindu-se din nou la ultimul mesaj de la A. 

Ciudat lucru, dar când îl citise, în baia camerei de hotel a 
Mayei, aproape că-i auzise vocea lui Ali. Numai că aşa ceva era 
cu neputinţă, nu? Şi, în plus, Ben era singura persoană care ştia 
despre Maya. Poate că el aflase, cumva, că Emily încercase s-o 
sărute pe Ali. Se putea... se putea oare ca Ben să fie A.? 

— Unde te duci? 

Emily se răsuci pe călcâie. Ben o urmărise pe coridor. 

— Salut, îi răspunse Emily, încercând să schiţeze un zâmbet. 
Ce faci? 

Ben purta vechiul lui echipament Champion: credea că-i 
poartă noroc, aşa că-l îmbrăca la fiecare concurs. Işi tunsese cu 
maşina părul în weekend, ceea ce făcea ca faţa lui, oricum 
colţuroasă, să pară severă. 

— Nu fac nimic, răspunse, răutăcios, vocea ricoşându-i la 
pereţi. Credeam că te-ai lăsat. 

Emily ridică din umeri. 

— Mda, păi, cred că m-am răzgândi. 

— Zău? Vineri erai foarte convinsă. lubiţica ta părea foarte 
mândră de tine. 

Emily îşi întoarse privirea de la el. 

— Ne îmbătaserăm. 

— Da, sigur, bombăni el, apropiindu-se cu un pas. 

— Crezi ce vrei, zise Emily, îndreptându-se spre vestiarul ei. Şi 
să ştii că nu mă sperii cu mesajele tale. 

Ben îşi încreţi fruntea. 

— Care mesaje? 

Ea se opri din mers. 

— Cu mesajul în care mă ameninţai c-o să le spui tuturor, zise, 
încercându-l. 

— Eu nu ţi-am scris niciun mesaj, protestă Ben, scoţându-şi 
bărbia în afară. Totuşi... e posibi/ să le spun tuturor. Faptul că tu 
eşti femeia-bărbat ar fi o ştire destul de picantă. 

— Nu sunt gay, scrâşni printre dinţi Emily. 

— A, da? Ben mai făcu un pas spre ea. Nările începură să-i 
freamăte. Dovedeşte, îi ceru el. 

Emily hohoti sec. Da, acesta era Ben. Numai că apoi el se 
avântă, o cuprinse cu un braţ de mijloc şi-o trase spre ţâşnitoare. 
Ea icni. Simţea pe gâtul ei răsuflarea lui fierbinte şi mirosind a 


Gatorade de struguri. 

— Termină, şopti, încercând să se elibereze. 

Numai că Ben nu avea nevoie decât de un braţ viguros ca s-o 
ţină pe loc. Işi îndesă trupul într-al ei. 

— Am zis, dovedeşte. 

— Ben, termină. 


v y A 


mână pe pieptul ei. Din gâtul lui Emily izbucni un uşor chițăit. 

— E vreo problemă? _ 

Ben se retrase brusc. In spatele lor, de cealaltă parte a holului, 
era un băiat purtând bluza uniformei pentru încălzire a şcolii 
particulare Tate. Emily îşi încordă privirea. Să fie oare ...? 

— Nu-i treaba ta, frate, rosti apăsat Ben. 

— Ce anume nu e treaba mea? replică băiatul, apropiindu-se. 
El era. 

Toby Cavanaugh. 

— Băi frate! exclamă Ben, răsucindu-se spre el. 

Privirea lui Toby cobori spre mâna lui Ben, încleştată pe 
încheietura lui Emily. 

— Care-i treaba? 

Ben o privi chiorâş pe Emily, apoi îi dădu drumul. Ea fugi ca 
din puşcă, iar Ben deschise cu umărul uşa de la vestiarul 
băieţilor. Apoi, tăcere. 

— Eşti bine? o întrebă Toby. 

Emily făcu un semn de încuviinţare, ţinând capul în jos. 

— Cred că da, zise. 

— Eşti sigură? 

Emily îl privi pe furiş. Toby era acum chiar înalt şi nu mai avea 
o faţă de şobolan şi o expresie ascunsă, ci, în fine, era frumoasă, 
cu pomeţii înalţi şi ochii de culoare închisă. Asta o ducea cu 
gândul la cealaltă parte a mesajului lui A. Chiar dacă majoritatea 
ne-am schimbat total... 

Genunchii i se înmuiară. Era imposibil să... să fi fost posibil? 

— Trebuie să plec, bolborosi ea, şi se repezi, cu braţele larg 
întinse, în vestiarul fetelor. 


8 
PÂNĂ ŞI BĂIEȚII TIPICI PENTRU 


ROSEWOOD SE AUTOANALIZEAZĂ 


Marţi după-amiază, în timp ce Aria se întorcea cu maşina acasă 
de la şcoală, trecu pe lângă terenul de lacrosse şi recunoscu 
silueta solitară care sprinta în jurul buturilor, cu racheta în faţa 
ochilor. Işi schimba mereu direcţia şi aluneca pe iarba udă, 
noroioasă. Ameninţători nori cenuşii se adunaseră deasupra şi 
începuse deja să picure. 

Aria opri maşina. 

— Mike, strigă ea. Nu-şi mai văzuse fratele de ieri, de când 
ieşise ca o furtună din Victory. La câteva ore după aceea, sunase 
acasă, spunând că ia cina acasă la prietenul lui, Theo. Apoi, mai 
târziu, sunase iar, anunțând că rămâne să doarmă acolo. 

Acum, fratele ei îşi ridică privirea şi se încruntă. 

— Ce-i? 

— Vino încoace! 

Mike îşi târşâi picioarele pe gazonul tuns scurt şi fără urmă de 
buruiană. 

— Urcă, îi ordonă Aria. 

— Mă antrenez. 

— Nu poţi să fugi la infinit. Trebuie să discutăm despre asta. 

— Să discutăm despre ce? 

Aria îşi înălţă o sprânceană perfect arcuită. 

— Hm, nu cumva despre ce-am văzut ieri? In bar? 

Mike începu să tragă de una dintre cureluşele de piele ale 
rachetei lui de lacrosse. Picăturile de ploaie ricoşau din pânza 
şepcii sale Brine. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ce? se miră Aria, mijind ochii spre el. Mike evita însă să 


privească măcar. Perfect, zise ea, dând în marşarier. N-ai decât 
să fii pămpălău, dacă asta vrei. 

Atunci, Mike îşi încleştă degetele de cadrul ferestrei. 

— Eu... nu ştiu ce-o să mă fac, rosti el, încet. 

Aria apăsă pe frână. 

— Ce? 

— Dac-o să divorţeze, nu ştiu ce-o să mă fac, repetă Mike. 
Expresia de vulnerabilitate, de stânjeneală de pe faţa lui îl făcea 
să pară cu zece ani mai în vârstă. Să-mi zbor creierii,poate. 

In ochii ei apărură lacrimi. j 

— Asta n-o să se-ntâmple, rosti, cu glasul tremurat. ţi 
garantez. 

Mike se smiorcăi. Ea întinse mâna, însă el se smuci şi fugi mai 
departe, pe teren. 

Aria se hotărî să plece, rulând cu încetineală pe drumul şerpuit 
şi umed. Ploaia era vremea ei preferată. li amintea de zilele 
ploioase de pe când avea nouă ani. Se strecura pe 
ambarcaţiunea cu vele a vecinului, ancorată, şi se furişa pe sub 
prelată într-o cabină, ascultând sunetul picăturilor de ploaie 
izbind pânzele şi scriind în jurnalul ei Hello Kitty. 

Simţea că poate să gândească mai bine în zilele ploioase, iar 
acum, categoric avea nevoie să gândească. S-ar fi împăcat cu 
ideea că A. îi spusese Ellei despre Meredith, dac-ar fi fost ceva de 
domeniul trecutului. Părinţii ei puteau să discute problema, 
Byron putea să promită că n-o să mai facă în viaţa lui, bla, bla, 
bla. Dar acum, că Meredith revenise în actualitate, ei bine, asta 
schimba totul. Aseară, tatăl ei nu mai venise acasă la cină - din 
cauza, hm, a lucrărilor pe care trebuia să le corecteze -, aşa că 
Aria şi mama ei stătuseră pe canapea, urmărind Jeopardy! la 
televizor, ţinându-şi castroanele de supă în poală. Amândouă 
rămăsesem cu desăvârşire tăcute. Treaba era că nici ea nu ştia 
ce s-ar fi făcut dacă părinţii ei divorţau. 

Urcând o pantă mai abruptă decât altele, Aria ambală motorul: 
automobilul Subaru avea mereu nevoie de câte un impuls 
suplimentar la urcuşuri. Numai că, în loc ca motorul să tureze 
înainte, luminile din interior pâlpâiră. Maşina începu să coboare 
la vale. 

— Rahat, şopti Aria, smucind frâna de urgenţă. Când încercă 
din nou să pornească motorul, acesta refuză cu desăvârşire să 


răspundă. 


Privi drumul pustiu, de ţară, cu două benzi. Tunetul pocni 
undeva deasupra, iar ploaia începu să se reverse din cer. Aria se 
scotoci prin geantă, gândindu-se să cheme o camionetă care s-o 
remorcheze, sau să-şi sune părinţii, ca să vină după ea, dar după 
ce scormoni pe fund, îşi dădu seama că-şi uitase telefonul Treo 
acasă. Ploaia cădea cu o asemenea violenţă, încât parbrizul şi 
geamurile se înceţoşaseră. 

— O, Doamne!  şopti Aria, simțindu-se cuprinsă de 
claustrofobie. În faţa ochilor începură să i se formeze o 
sumedenie de pete. 

Aria cunoştea senzaţia aceasta de anxietate: era un atac de 
panică. Mai avusese aşa ceva de câteva ori. O dată, după 
Chestia cu Jenna, apoi, după dispariţia lui Ali, iar altă dată, în 
timp ce mergea pe strada Laugavegur, din Reykjavik, când 
văzuse pe un panou chipul unei fete care semăna leit cu 
Meredith. 

Calmează-te, se îndemnă singură. E doar o ploaie. Respiră de 
două ori adânc, ca să se limpezească, îşi înfundă degetele în 
urechi şi începu să cânte „Frere Jacques”; din cine ştie care 
motiv, varianta franceză dădea rezultate. După ce-o cântă de trei 
ori, petele începură să dispară. Ploaia se mai domolise, trecând 
de la forţa uraganului la o simplă aversă. Ceea ce trebuia să facă 
era să se întoarcă pe jos până la ferma pe lângă care trecuse mai 
devreme şi să-i roage pe proprietari s-o lase să dea un telefon. 
Impinse energic portiera, îşi acoperi capul cu sacoul de uniformă 
de la Rosewood Day şi porni în fugă. O pală de vânt îi ridică fusta 
mini, iar ea călcă într-o enormă băltoacă noroioasă. 

Apa i se strecură prin cureluşele delicate ale sandalelor ei cu 
tocuri înalte şi groase. 

— Fir-ar să fie! bombăni ea. 

Nu mai avea decât cam o sută de paşi până la fermă, când 
trecu pe lângă ea un Audi bleumarin. Improşcă spre ea un val 
dintr-o băltoacă, iar apoi se opri lângă inertul Subaru. Porni încet 
în marşarier, până când ajunse chiar lângă ea. Geamul din 
dreptul şoferului lunecă în jos. 

— Ai păţit ceva? 

Aria miji ochii, în timp ce picăturile de ploaie i se scurgeau pe 
vârful nasului. Pe scaunul şoferului era Sean Ackard, un băiat de 
la ea din clasă. Era unul dintre băieţii tipici pentru Rosewood: 


bluză polo apretată, tenul bine hidratat, trăsături de american 
get-beget, automobil scump. Numai că juca fotbal, nu lacrosse. 
Nu era genul de persoană cu care şi-ar fi dorit să dea ochii într- 
un astfel de moment. 

— N-am nimic! urlă ea. 

— La drept vorbind, eşti leoarcă. Vrei să te duc undeva? 

Aria era atât de plouată, încât avea impresia că i se zbârcise 
faţa. Maşina lui Sean părea uscată şi comodă. Aşa că se strecură 
pe scaunul din dreapta şi închise portiera. 

Sean îi zise să-şi arunce sacoul îmbibat de apă pe bancheta 
din spate. Apoi, întinse mâna şi porni încălzirea. 

— Unde te duc? 

Aria îşi îndepărtă bretonul, care i se lipise pe frunte. 

— De fapt, aş dori doar să mă laşi să dau un telefon, după 
care nu-ţi mai stau în cale. 

— Foarte bine, încuviinţă Sean, scotocindu-se prin ghiozdan. 

Aria se lăsă pe spate şi privi înjur. Sean nu-şi tapetase maşina 
cu autocolante înfăţişând diverse formaţii, aşa cum procedau 
unii, iar înăuntru nu duhnea a transpiraţie. În schimb, mirosea a 
pâine şi căţel proaspăt spălat cu şampon. Pe jos, în dreptul 
scaunului ei, zăceau două cărţi: Zen şi Arta întreținerii 
motocicletelor şi Taoismul lui Pooh. 

— iți place filosofia? îl întrebă, mutându-şi picioarele ca să nu 
ude cărţile. 

Sean ridică din umeri. 

— Păi, mda. 

Părea jenat. 

— Le-am citit şi eu, îl linişti Aria. Astă-vară, când eram în 
Islanda, m-am apucat serios de filosofii francezi. 

Se întrerupse. Până acum, nu mai vorbise niciodată cu 
adevărat cu Sean. Inainte de plecarea în Islanda, băieţii din 
Rosewood o îngrozeau; ceea ce probabil reprezenta şi unul dintre 
motivele pentru care îi detesta. 

— Am fost... hm... am fost în Islanda o vreme. Tata a avut o 
detaşare acolo. 

— Ştiu, zise Sean, adresându-i un zâmbet crispat. 

Aria îşi privi fix mâinile. 

— Aha, murmură. Urmă o tăcere incomodă. Singurele sunete 
care se mai auzeau erau răpăitul ploii şi zgomotul ritmic al 


ştergătoarelor. 

— Aşadar, ai citit probabil Camus şi altele asemenea? O 
întrebă Sean. Când Aria încuviinţă, Sean zâmbi cunoscător. Am 
citit şi eu Străinul astă-vară. 

— Chiar? se miră Aria, ridicându-şi bărbia, convinsă că el nu 
înţelesese nimic. In definitiv, ce treabă putea să aibă un băiat 
tipic pentru Rosewood cu profunzimea scrierilor filosofice? Dacă 
ar fi fost să facă o analogie ca pentru testul de aptitudini, ar fi 
sunat astfel: „băiat tipic pentru Rosewood, citind filosofi francezi 
- turist american în Islanda, mâncând oriunde, numai la 
McDonald's, nu”. Aşa ceva nu exista. 

Văzând că Sean nu-i răspunde, formă numărul ei de-acasă pe 
telefonul lui mobil. Sună şi iar sună, fără să intre mesageria 
vocală: încă nu-şi instalaseră robotul. Pe urmă, formă numărul 
tatălui ei, de la şcoală: era aproape cinci, şi el îşi lipise pe uşa 
frigiderului un bileţel pe care scrisese că are program la catedră 
între 3:30 — 5:30. Nici aici nu-i răspunse nimeni. 

Petele începură din nou să-i fulgere prin faţa ochilor, în timp 
ce-şi imagina unde ar fi putut să fie... sau cu cine ar fi putut să 
fie. Se aplecă în faţă, deasupra picioarelor ei goale, încercând să 
respire mai adânc. Frère Jacques, fredonă în sinea ei. 

— Hopa, exclamă Sean, cu o voce care părea foarte 
îndepărtată. 

— N-am nimic, replică Aria, cu o voce înfundată. Doar că 
trebuie să... 

Il auzi pe Sean bâjbâind. Apoi, îi strecură în mâini o pungă de 
la Burger King. 

— Respiră în asta. Cred c-au fost cartofi prăjiţi în ea. Scuze. 

Aria îşi duse punga la gură şi începu s-o umfle şi s-o dezumfle 
încet. Simţi mâna caldă a lui Sean pe mijlocul spinării. Incetul cu 
încetul, ameţeala începu să i se risipească. In clipa în care-şi 
ridică ochii, Sean o privea îngrijorat. 

— Atacuri de panică? o întrebă. Mama mea vitregă are mereu 
aşa ceva. Faza cu punga dă mereu rezultate. 

Aria mototoli punga în poală. 

— Mersi. 

— E ceva care te sâcâie? 

Aria scutură repede din cap. 

— Nu, n-am nimic. 


— Ei, hai acum, replică Sean. Nu de-asta, cum să zic, ajung 
oamenii să aibă atacuri de panică? 

Aria îşi strânse buzele. 

— E complicat, zise. Și, la urma urmei, ar fi vrut să adauge, de 
când sunt interesați băieții tipici pentru Rosewood de problemele 
fetelor ciudate? 

Sean ridică din umeri. 

— Ai fost prietenă cu Alison DiLaurentis, nu? 

Aria încuviinţă. 

— Ciudat, nu? 

— Mda, răspunse ea, dregându-şi glasul. Cu toate că, hm, nu e 
ciudat în sensul în care ai putea crede. Adică, e ciudat şi de-aia, 
dar e ciudat şi din alte puncte de vedere. 

— Cum ar fi? 

Aria se foi, stânjenită; lenjeria ei umedă începea să-i producă 
mâncărimi. Astăzi, la şcoală, avusese impresia că toată lumea 
vorbeşte cu ea în acel gen de şoaptă în care i te adresezi unui 
bebeluş. Ce, îşi închipuiau cumva că, dacă vorbesc pe un ton şi la 
un volum normal, Aria ar fi putut să facă instantaneu o criză de 
nervi? 

— Nu-mi doresc decât ca toată lumea să mă lase în pace, 
izbuti ea să spună. Ca săptămâna trecută. 

Sean dădu un bobârnac odorizantului cu aromă de pin care 
atârna de oglinda retrovizoare, făcându-l să se învârtească. 

— Ştiu ce vrei să spui. Când a murit mama, toată lumea avea 
impresia că, dacă-mi lasă o secundă de libertate, atunci ar fi una 
pierdută. 

Aria îşi îndreptă spinarea. 

— Mama ta a murit?] 

Sean îşi întoarse privirea spre ea. 

— Mada. Demult. Eram în clasa a patra. 

— A! exclamă Aria, străduindu-se să şi-l amintească pe Sean 
cel din clasa a patra. Fusese unul dintre cei mai scunzi copii din 
clasă, şi de vreo câteva ori se nimeriseră în aceeaşi echipă de 
kickball, dar atât. Se simţea vinovată pentru nepăsarea ei. Îmi 
pare rău, zise. 

Urmă o scurtă tăcere. Aria îşi încrucişă şi-şi descrucişa 
picioarele. În maşină începuse să miroasă a lâna udă, de la fusta 
ei. 


— A fost greu, a zis Sean. Tata a tot trecut de la o prietenă la 
alta. La început, nu mi-a plăcut de maică-mea vitregă. Totuşi, am 
ajuns să mă obişnuiesc cu ea. 

Aria simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. Ea nu voia să se 
obişnuiască vreodată cu schimbări în familia ei. Fără să vrea, se 
smiorcăi zgomotos. 

Sean se aplecă în faţă. 

— Eşti sigură că nu vrei să vorbeşti? 

Aria ridică din umeri. 

— Ar trebui să fie secret. 

— Hai să facem aşa: ce zici? Dacă-mi spui secretul tău, ţi-l 
spun şi eu pe-al meu! 

— Foarte bine, acceptă repede Aria. Adevărul este că murea 
de nerăbdare să discute cu cineva despre problema ei. Ar fi 
recunoscut-o faţă de vechile ei prietene, însă ele se îndârjeau 
într-atât să-şi păstreze propriile secrete, încât Aria s-ar fi simţit 
chiar şi mai ciudat dacă şi l-ar fi dezvăluit pe-al ei. Dar nu trebuie 
să sufli o vorbă, îl avertiză ea. 

— Absolut! 

Şi atunci, Aria îi povesti despre Byron şi Elle, despre Meredith 
şi despre ce văzuseră ea şi cu Mike, în bar. Toate detaliile se 
revărsară ca de la sine. 

— Nu ştiu ce să fac, încheie ea. Mă simt de parc-aş fi cea care 
trebuie să-i ţină pe toţi laolaltă. 

Sean tăcea, ceea ce o făcu pe Aria să se teamă că n-o mai 
asculta. Dar tocmai atunci, el îşi ridică privirea. 

— Tatăl tău n-ar fi trebuit să te pună într-o astfel de situaţie. 

— Mda, sigur, răspunse Aria, aruncând o privire spre Sean. 

Dacă treceai peste bluza lui vârâtă în pantalonii scurţi kaki, 
puteai să-ţi dai seama că era, de fapt, destul de atrăgător. Avea 
buze de-a dreptul trandafirii şi degete noduroase, imperfecte. 
După cât de strâmtă îi stătea bluza polo pe piept, presupuse că 
era într-o formă excelentă. Dintr-odată, se simţi incredibil de 
jenată. 

— Eşti un bun ascultător, remarcă ea, cu timiditate, privindu-şi 
fix genunchii goi. li scăpaseră vreo câteva firişoare când se 
epilase. De obicei, nu avea importanţă, însă acum, cam avea. 
Aşa că, hm, mersi, îi mai zise. 

— N-ai pentru ce, răspunse Sean. Şi, când îi zâmbi, ochii îi 


deveniră calzi, cu mici încreţituri la colţuri. 

— Categoric, nu aşa mi-aş fi imaginat c-o să-mi petrec după- 
amiaza, adăugă Aria. 

Ploaia continua să răpăie în parbriz, 
chiar cald în timp ce vorbise ea. 

— Nici eu, recunoscu Sean, privind afară. Ploaia începuse să 
se domolească. Dar... nu ştiu. E destul de mişto, nu? 

Aria ridică din umeri. Şi atunci îşi aminti. 

— Hei, mi-ai promis şi tu un secret! Ai face bine să fie unul 
tare. 

— Păi, nu ştiu dacă e tare, zise Sean, aplecându-se spre Aria, 
în timp ce ea se foia, apropiindu-se. Pentru o clipă, îi trecu prin 
minte gândul nebunesc că el o s-o sărute. Aşa, continuă el în 
şoaptă, eu sunt în chestia aia, numită Club V. Ştii ce e? o întrebă. 
Răsuflarea îi mirosea a pastile mentolate Altoids. 

— Cred că da, răspunse Aria, silindu-şi colţurile gurii să nu se 
ridice într-un zâmbet ironic. E o chestie de-aia eu fără-sex- 
înainte-de-nuntă, corect? 

— Corect, zise Sean, lăsându-se pe spate. Aşa că... sunt virgin. 
Numai că... Nu ştiu dacă mai vreau să fiu. 


însă înăuntru se făcuse 


9 


ALOCAŢIA CUIVA TOCMAI 
A SCĂZUT CONSIDERABIL 


Miercuri după-amiază, domnul McAdam, profesorul lui Spencer 
de economie pentru avansați, patrula pe intervalele dintre bănci, 
extrăgând lucrări dintr-un teanc şi aşezându-le cu faţa în jos pe 
pupitrul fiecăruia dintre elevi. Era un bărbat înalt. cu ochii 
bulbucaţi, nasul cocoşat şi obrajii rumeni. Cu câţiva ani în urmă, 
unul dintre elevii lui fruntaşi remarcase că seamănă cu 
Squidward, din SpongeBob Square-Pontsf, şi porecla prinsese. 

— Foarte multe dintre teste au fost foarte bune, murmură el. 

Spencer îşi îndreptă spinarea. Proceda ca de fiecare dată când 
nu ştia sigur cât de bine se descurcase la test: se gândise care ar 
fi fost calificativul minim pe care l-ar fi putut obţine, un calificativ 
care tot i-ar fi asigurat un A la media generală. De regulă, 
calificativul pe care-l avea ea în minte era atât de scăzut - cu 
toate că „scăzut”, în opinia lui Spencer, însemna un B plus sau, 
în cel mai rău caz, un B - astfel încât ajungea să se aleagă cuo 
plăcută surpriză. B plus, îşi spuse în sinea ei acum, în timp ce 
Squidward îi aşeza lucrarea pe bancă. Asta ar fi minimul. Apoi, 
întoarse foaia cu faţa în sus. 

B minus. 

Spencer lăsă să-i cadă testul pe bancă, de parcă foaia ar fi fost 
cuprinsă de flăcări. Căută în cuprinsul lui răspunsurile pe care 
Squidward le considerase greşite, dar fără să şi dea seama ce ar 
fi trebuit să facă la întrebările lângă care era trecut câte un X 
mare cu roşu. 

OK, înseamnă că poate nu învățase suficient. 

Cu o zi în urmă, când dăduseră testul, tot ceea ce mai putuse 


ê Serial american de televiziune din anul 1999 (Burete/e Bob Pantaloni pătraţi). 
Unul dintre personaje este un calamar pe nume Squidward. 


să gândească în timp ce bifa răspunsurile la întrebările cu 
variante multiple se referea la: a) Wren, şi cum ai putea face ca 
să nu-l mai vadă vreodată, b) părinţii ei şi Melissa, şi cum le-ar 
putea recâştiga dragostea, c) Ali, şi d), e), fi şi g), înăbuşitorul ei 
secret legat de Toby. 

Chinul provocat de povestea cu Toby era demenţial. Dar ce 
putea ea să facă... să se ducă la poliţie? Şi să spună... ce? Un 
băiat mi-a zis acum patru ani: o să ţi-o plătesc, şi eu cred că ela 
omorât-o pe Ali, şi mai cred c-o să mă omoare şi pe mine? Am 
primit un mesaj care zicea că eu şi prietenele mele suntem în 
pericol? Poliţiştii ar râde de ea şi i-ar spune că a tras pe nas prea 
mult Ritalin”. Se temea să le spună şi prietenelor ei ce se 
întâmpla de fapt. Dacă A. se lua în serios şi lor li s-ar întâmpla 
ceva, în cazul în care ea le-ar spune? 

— Ce-ai făcut? Auzi o voce şoptită. 

Spencer tresări. Andrew Campbell se aşezase alături de ea. 
Era un elev la fel de eminent ca şi ea. El şi cu Spencer erau 
consideraţi numărul unu şi numărul doi din clasă, şi mereu 
făceau schimb de locuri în clasament. Foaia cu testul lui trona, cu 
mândrie, cu faţa în sus pe bancă. In partea de sus zâmbea un A 
plus, mare şi roşu. 

Spencer îşi strânse propria foaie la piept. 

— Bine. 

— Bravo, zise Andrew, în timp ce o şuviţă din coama lui lungă 
şi leonină de păr blond îi cădea pe faţă. 

Spencer scrâşni din dinţi. Andrew era un băgăreţ notoriu. Ea 
mereu crezuse că nu era vorba decât despre un simptom al 
spiritului lui exacerbat de concurenţă, dar săptămâna trecută 
începuse să se întrebe dacă nu cumva el o fi A. Totuşi, chiar dacă 
sincerul interes manifestat de Andrew faţă de amănuntele cele 
mai neimportante din viaţa lui Spencer rămânea suspect, ea tot 
nu-l credea în stare de aşa ceva. Andrew o ajutase pe Spencer în 
ziua în care muncitorii descoperiseră cadavrul lui Ali, înfăşurând- 
o într-o pătură în timp ce fusese sub efectul şocului. A. N-ar fi 
făcut una ca asta. 


7 Medicament pe bază de metilfenidat, substanţă din categoria 


amfetaminelor întrebuințată pentru tratarea deficitului de atenţie şi a 
hiperactivităţii, ca şi a narcolepsiei. Principalul său efect este creşterea 
activităţii sistemului nervos central. 


În timp ce Squidward le dădea tema pentru acasă, Spencer îşi 
privi notițele. Caligrafia ei, în mod normal înghesuită îngrijit între 
liniile caietului, tremura pe toată pagina. Incepu să şi le 
retranscrie la repezeală, dar soneria o întrerupse, şi ea se ridică, 
ruşinată, să plece. B minus. 

— Domnişoară Hastings? 

Işi ridică privirea. Squidward îi făcea semne spre catedra lui. 
Se apropie, aranjându-şi sacoul bleumarin al uniformei de la 
Rosewood Day şi având mare grijă ca nu cumva să se împiedice 
cu cizmele ei de călărie din piele de ied, în nuanţa caramelului. 

— Dumneata eşti soră cu Melissa Hastings, da? 

Spencer îşi simţi măruntaiele chircindu-se. 

— Mda. 

Era evident ce avea să urmeze. 

— Atunci, este un real privilegiu pentru mine, rosti profesorul, 
ciocănind în catedră cu creionul lui mecanic. A fost o mare 
plăcere s-o am pe Melissa în clasa mea. 

Sunt convinsă, mormăi Spencer în sinea ei. 

— Acum unde este Melissa? 

Spencer scrâşni din dinţi. Acasă, acaparâna toată dragostea şi 
atenția părinților mei. 

— La Wharton. Face un master în economie. 

Squidward zâmbi. 

— Am ştiut totdeauna c-o să meargă la Wharton, comentă, 
privind-o lung pe Spencer. Prima serie de lucrări de verificare 
este programată pentru lunea viitoare, o atenţiona el. Şi îţi ofer 
un indiciu: lecturile suplimentare pe care vi le-am indicat ca 
bibliografie vor fi de mare ajutor. 

— Aha, rosti Spencer, simțindu-se jenată. Oare el îi vindea 
pontul din cauză că-i dăduse un B minus şi-i părea rău pentru ea; 
sau fiindcă era sora Melissei? Işi îndreptă umerii. Oricum aveam 
de gând să le procur, îi răspunse. 

Squidward o privi imparţial. 

— Atunci, bine. j 

Spencer ieşi pe coridor, târşâindu-şi picioarele. In mod normal, 
era capabilă să se bată pe burtă cu cei mai tari dintre ei, însă 
Squidward o făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost în coada clasei. 

Era ultima oră a zilei de şcoală. Elevii de la Rosewood se 
înghesuiau pe lângă dulăpioarele lor, umplându-şi ghiozdanele 


de cărţi, făcându-şi planificarea pe telefoanele lor mobile sau 
luându-şi echipamentul pentru antrenamentele sportive. Spencer 
avea hochei pe iarbă la ora trei, dar voia să treacă mai întâi pe la 
Wordsmith, să ia cărţile cerute de Squidward. Pe urmă, trebuia 
să treacă pe la echipa de redactare a anuarului, să vadă ce era 
cu lista de voluntari la acţiunea „Mediul pentru omenire”, după 
care să se ducă să-l salute pe îndrumătorul cercului de teatru. 
Era posibil să întârzie câteva minute la hochei, dar ce să facă? 

In clipa în care pătrunse pe uşa librăriei Wordsmith, se simţi 
instantaneu mai calmă. Magazinul era mereu liniştit, fără 
vânzători zeloşi care să te poftească afară. După ce dispăruse 
Ali, Spencer îşi făcuse obicei să meargă acolo şi să citească din 
cărţile de benzi desenate cu Ca/vin şi Hobbes, doar ca să fie 
singură. Personalul nu se ofusca nici dacă se întâmpla să-ţi sune 
telefonul mobil, adică exact ceea ce i se întâmpla lui Spencer în 
clipa aceea. Inima începu să-i bată cu putere... după care bătăile 
rămaseră la fel de energice, dar dintr-un alt motiv, fiindcă văzuse 
cine era. 

— Wren, şopti ea la telefon, pitindu-se după raftul pe care se 
aflau cărţile de călătorie. 

— Ai primit e-mailul de la mine? o întrebă el, cu accentul lui 
britanic atât de sexy. 

— Hm... mda, răspunse Spencer. Dar... Nu cred c-ar fi bine să 
mă mai suni. 

— Şi-atunci, vrei să-nchid? 

Spencer privi în jur pe furiş, examinând din ochi doua gâsculiţe 
din anul întâi, care chicoteau prin preajma cărţilor de iniţiere în 
viaţa sexuală, şi o bătrână care frunzărea harta străzilor din 
Philadelphia. 

— Nu, şopti ea. 

— Ei bine, află că mor să te văd, Spence. Am putea să ne 
întâlnim undeva? 

Spencer ezită. Atât de mult îşi dorea să spună da, încât simţea 
un junghi de durere. 

— Nu sunt convinsă că ar fi o idee bună, în clipa de faţă. 

— Cum adică, nu eşti convinsă? replică Wren, râzând. Hai, 
Spence. Şi-aşa mi-a fost greu să aştept atâta timp până să te 
sun. 

Spencer scutură din cap. 


— Nu... nu pot, se hotărî până la urmă. Îmi pare rău. Ai mei... 
nici măcar nu se uită la mine. Adică, poate c-ar fi mai bine să 
încercăm... peste câteva luni? 

Câteva clipe, Wren tăcu. 

— Tu vorbeşti serios. 

In replică, Spencer se smiorcăi, neconvinsă. 

— Doar mă gândeam că... nu ştiu, zise Wren, şi vocea îi suna 
încordată. Eşti sigură? 

Spencer îşi trecu mâna prin păr şi privi afară, prin vitrina largă 
a librăriei. Mason Byers şi Penelope Waites, doi dintre colegii ei 
de clasă, se sărutau în faţă la Ferra's, localul cu cheesesteak? de 
vizavi. Nu putea să-i sufere. 

— Sunt sigură, îi răspunse lui Wren, cuvintele înecându-i-se în 
gât. Imi pare rău. 

Şi închise. 

Oftă adânc. Dintr-odată, i se păru că era prea multă linişte în 
librărie. CD-ul cu piese clasice se oprise. Simţi cum i se zbârleşte 
părul de la ceafă. A. putea să-i fi auzit conversaţia. 

Tremurând, se îndreptă spre zona cărţilor de economie, 
cercetându-l cu o privire bănuitoare pe un tip care se oprise 
lângă raftul cu materiale despre cel de-al Doilea Război Mondial 
şi o femeie care frunzărea un calendar cu buldogul lunii. Putea 
vreunul dintre ei să fie A.? Şi cum era posibil ca A, să ştie totu/? 

Găsi repede cărţile de pe lista lui Squidward, se duse la 
tejghea şi-i întinse vânzătoarei cardul de credit, jucându-se 
agitată cu nasturii argintii ai sacoului bleumarin de uniformă. Nu 
voia să mai meargă la hochei şi la celelalte activităţi planificate, 
după toate astea. Nu voia decât să se ducă la ea acasă şi să se 
ascundă. 

— Hmm, mormăi fata de la casă, cu trei inele în sprânceană, 
ridicând la nivelul ochilor cardul Visa al lui Spencer. E ceva în 
neregulă cu acest card. 

— Imposibil, se răsti Spencer. 

— Totuşi, îşi scoase MasterCard-ul. 

Fata îl trecu prin aparat, însă acesta scoase acelaşi piuit 
dezaprobator. 

— Şi cu acesta se întâmplă la fel, remarcă fata. 


8 Specialitate gastronomică emblematică pentru Philadelphia, constând într-un 
baton umplut cu bucăţi mici de friptură şi brânză topită. 


Formă repede un număr pe telefon, ascultă, clătinând 
afirmativ din cap de câteva ori, după care închise. 

— Cardurile acestea au fost anulate, rosti ea încet, căscând 
ochii abundent conturaţi. Eu ar trebui să le tai, dar... 

Ridică spăşită din umeri şi i le întinse înapoi lui Spencer, care i 
le smulse din mână. 

— Aparatul vostru e defect. Cardurile astea sunt... 

Era pe cale să spună sunt legate de contul bancar al părinților 
mei. 

Şi atunci, înţelese. Chiar părinţii ei le anulaseră. 

— Vreţi să plătiţi cash? o întrebă vânzătoarea. 

Părinţii ei îi anu/aseră cârdurile de credit. Ce avea să urmeze? 
Să-i pună lacăt la frigider? Să-i taie curentul din cameră? Să-i 
limiteze consumul de oxigen? j 

Spencer ieşi ca o furtună din librărie. In drum spre casă, de la 
înmormântarea lui Ali, îşi folosise cardul Visa ca să şi cumpere o 
felie de pizza cu brânză de soia. Atunci, fusese valabil. leri 
dimineaţă, îşi ceruse scuze faţă de părinţii şi de sora ei, iar 
acum, cardurile bancare nu mai erau bune de nimic. Primise o 
palmă peste faţă. 

Furia o invadă din creştet până-n tălpi. Aşadar, asta simțeau ei 
faţă de ea. 

Spencer îşi privi cu tristeţe cele două carduri de credit. Le 
folosise într-atât, încât fâşia cu semnătura era aproape ştearsă. 
Strângând din dinţi, îşi închise portofelul şi cu un gest la fel de 
brusc îşi deschise Sidekick-ul, căutând prin lista cu apeluri 
primite numărul lui Wren. El îi răspunse de la prima sonerie. 

— Zi-mi adresa, îi ceru ea. M-am răzgândit. 


10 


ABSTINENŢA ÎNCĂLZEŞTE SUFLETUL 


În aceeaşi după-amiază de miercuri, Hanna era la intrarea 
sediului YMCA? din Rosewood, un conac renovat, în stil colonial. 
Avea faţada din cărămidă roşie, coloane albe cât două etaje, iar 
mulurile din jurul streşinilor şi ale ferestrelor păreau să fie ale 
unei căsuțe din turtă dulce. O legendară şi excentrică familie de 
bogătaşi, pe nume Briggs, construise clădirea în anul 1886, 
populând-o cu zece membri, trei slujitori interni, doi papagali şi 
doisprezece pudeli standard. Cele mai multe dintre 
caracteristicile istorice ale clădirii fuseseră demolate, făcând loc 
pentru bazinul de înot cu şase culoare, centrul de fitness şi sălile 
de „întrunire”. Hanna chiar se întreba ce părere ar fi avut familia 
Briggs despre unele dintre grupurile care-şi ţineau acum 
întrunirile în conacul ei. Ca de exemplu, Clubul Virginilor. 

Scoţându-şi pieptul în faţă, Hanna porni pe coridorul cu 
lambriuri oblice spre camera 204, unde-şi desfăşura întrunirile 
Clubul V. Sean încă nu-i răspunsese la apeluri. Şi tot ce voia ea 
să-i spună era că-i părea rău pentru ce se întâmplase, pentru 
numele lui Dumnezeu. Cum mai puteau să fie din nou împreună, 
când ea nici măcar nu ajungea să-i ceară scuze? Singurul loc în 
care ştia că se duce Sean - şi unde Sean credea că ea n-ar călca 
în ruptul capului - era Clubul Virginilor. 

Aşa că, şi să fi fost o violare a intimităţii lui Sean, oricum era 
pentru o cauză lăudabilă. li era dor de Sean, mai ales după tot ce 
se întâmplase cu A. 

— Hanna? 

Se răsuci pe călcâie. Era Naomi Zeigler, pe banda de alergare 
din sala pentru exerciţii. Purta o pereche de pantaloni scurți- 
scurţi Adidas de un roşu-închis, o bustieră strâmtă, roz, şi 


? Abreviere pentru Young Men's Christian Association (Asociaţia Tinerilor 
Creştini), organizaţie cu răspândire mondială având ca scop dezvoltarea 
sănătoasă a „spiritului, minţii şi trupului” conform principiilor creştine. 


jambiere roz asortate. O panglică din aceeaşi nuanţă de roşu îi 
ţinea părul blond într-o coadă perfectă. 

Hanna îi adresă un zâmbet prefăcut, tresărind însă pe 
dinăuntru. Naomi şi prietena ei cea mai bună, Riley Wolfe, le 
urau pe Hanna şi pe Mona. Primăvara trecută, Naomi i-l furase 
Monei pe Jason Ryder, febleţea ei, dându-i papucii după doar 
două săptămâni. La balul bobocilor de anul trecut, Riley aflase că 
Hanna urma să poarte o rochie Calvin Klein verde spuma-mării... 
şi-şi cumpărase un model perfect identic, doar că de un roşu 
electric. 

— Ce faci aici? urlă Naomi, încă alergând. 

Hanna observă afişajul electronic al aparatului indicând că 
Naomi arsese 876 de calorii. Javra! 

— Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, bolborosi. Se sprijini cu 
mâna de uşa camerei 204, încercând să pară indiferentă, dar 
fără să observe că era întredeschisă. Uşa se deschise, iar Hanna 
îşi pierdu echilibrul şi se răsturnă pe jumătate. Toţi cei de 
dinăuntru întoarseră capetele spre ea. 

— lu-hu? Strigă o femeie într-o hidoasă imitație de jachetă 
Burberry ecosez. Scoţând capul pe uşă, o observă pe Hanna. Ai 
venit pentru întrunire? o întrebă. 

— Inî, bâigui Hanna. 

Aruncând o privire spre aparatele pentru exerciţii, văzu că 
Naomi nu mai era acolo. 

— Nu-ţi fie teamă, o îndemnă femeia. 

Hanna nu ştia ce altceva ar fi putut să facă, aşa c-o urmă 
înăuntru şi se aşeză pe un scaun. 

Camera avea lambriuri pe pereţi, era întunecoasă şi 
neaerisită. Tinerii stăteau pe scaune cu spătare înalte. Cei mai 
mulţi păreau normali, chiar dacă un pic făţarnici. Băieţii erau ori 
prea dolofani, ori prea sfrijiţi. Nu mai recunoscu pe altcineva de 
la Rosewood Day, cu excepţia lui Sean. El stătea de cealaltă 
parte a încăperii, lângă două blonde bine hrănite, şi-o privea 
alarmat. Hanna îi făcu un semn cu mâna aproape imperceptibil, 
însă el nu reacţionă. 

— Eu sunt Candace, se prezentă femeia care o luase de la uşă. 
lar tu eşti... 

— Hanna. Hanna Marin. 

— Ei! Bine ai venit, Hanna, strigă Candace. Era pe la vreo 


patruzeci şi cinci de ani, avea părul blond tuns scurt şi se 
scăldase în parfum Chloe Narcisse... ironia sorții, din moment ce 
Hanna se stropise cu Narcisse vinerea trecută, în seara în care ar 
fi vrut să-şi piardă virginitatea cu Sean. Ce te aduce aici? o 
întrebă. 

Hanna şovăi puţin. 

— Cred c-am venit să... să aflu mai multe. 

— Ei bine, primul lucru pe care vreau să-l afli ar fi că este un 
loc sigur, zise Candace, cuprinzând cu braţele spătarul scaunului 
unei fete blonde. Orice ne spui rămâne strict secret, aşa că te 
rog, simte-te liberă să ne spui orice. Dar trebuie să promiţi că 
nici tu n-o să repeţi faţă de altcineva nimic din ce o să auzi aici. 

— O, promit, zise repede Hanna. Nici prin gând nu-i trecea să 
repete ceea ce spuneau ceilalţi. Asta ar fi însemnat în primul 
rând, să recunoască faptul că fusese acolo. 

— Mai e ceva din ce-ai vrea să afli? o întrebă Candace. 

— Păi, hm, nu ştiu sigur, bolborosi Hanna. 

— Atunci, vrei să ne spui ceva? 

Hanna îl privi pe furiş pe Sean. El îi răspunse cu o căutătură 
care părea să semnifice: Dar... cam ce ai vrea tu să spui? 

Hanna îşi îndreptă spinarea. 

— M-am gândit mult la sex. Hm, adică, am fost chiar curioasă 
în privinţa asta. Dar acum... nu ştiu. 

Inspiră adânc, gândindu-se ce-ar fi vrut Sean să audă. 

— Cred c-ar trebui să fie cu persoana potrivită. 

— Cu persoana potrivită pe care o iubeşti, o corectă Candace. 
Şi cu care te căsătoreşti. 

— Da, aprobă în grabă Hanna. 

— E dificil, totuşi, zise Candace, începând să se plimbe agale 
prin sală. Are cineva vreo părere pentru Hanna? Vreo experienţă 
pe care arvrea să i-o împărtăşească? 

Un băiat blond, în pantaloni bufanţi de camuflaj, care părea să 
fie aproape drăguţ - dacă vedeai saşiu - ridică mâna, dar apoi se 
răzgândi şi-o lăsă jos. O şatenă într-un tricou roz Dubble Bubble 
ridică două degete ezitante şi zise: 

— Şi eu m-am gândit mult la sex. lubitul meu m-a ameninţat c- 
o să se despartă de mine dacă n-o fac. O vreme, m-am gândit 
dacă să cedez, dar mă bucur că am rezistat. 

Hanna încuviinţă, străduindu-se să pară dusă pe gânduri. 


Oamenii ăştia glumeau, sau ce? Se întrebă dacă nu cumva, în 
secret, mureau de curiozitate să guste din plăcerile sexului. 

— Sean, tu ce spui? întrebă Candace. Spuneai săptămâna 
trecută că aveai păreri diferite faţă de prietena ta, cu privire la 
sex. Cum merge? 

Hanna simţi cum i se încing obrajii. Aşa. Ceva. Nu.. Putea. Să. 
Creadă. 

— Foarte bine, bălmăji Sean. 

— Eşti sigur? Ai avut o discuţie cu ea, aşa cum am vorbit? 

— Da, răspunse sec Sean. 

Urmă o tăcere prelungită. Hanna se întrebă dacă ştia cineva 
că „ea” era... ea. 

Candace dădu roată încăperii, cerându-le celorlalţi să 
vorbească despre propriile ispite: ajunsese cineva la orizontală 
cu iubitul sau cu iubita? Experimentase cineva jocuri erotice? 
Urmărise cineva  Skinamax!%? Da, da, da! bifă Hanna 
răspunsurile, în mintea ei... chiar dacă ştia că, pentru Clubul V, 
era nu, nu, nu. 

Câţiva alţi tineri puseră întrebări despre sex: în principal, 
încercau să-şi dea seama ce anume trecea drept „experienţa 
sexuală” şi să afle de ce trebuiau să se ferească. 

— Totul, decretă, impasibilă, Candace. Hanna rămase paf, îşi 
închipuise că în Clubul V era interzis sexul în sine, nu tot ritualul 
care avea legătură cu el. În cele din urmă, întrunirea se 
suspendă, iar tinerii din Clubul V se ridicară de pe scaunele lor, 
întinzându-se. Pe o masă dintr-o parte erau cutii cu băuturi 
carbogazoase, pahare de plastic, un platou cu fursecuri Oreo şi o 
pungă de chipsuri Terra Yukon Golds. Hanna se ridică, îşi 
strecură la loc în jurul gleznelor cureluşele sandalelor cu talpa- 
platformă şi-şi întinse braţele deasupra capului. Nu se putu 
abţine să nu remarce că Sean se holba la abdomenul ei, rămas 
dezgolit. li adresă un zâmbet cochet, după care se apropie de el. 

— Salut, îi zise. 

— Hanna... Sean îşi trecu mâna prin părul tuns scurt, arătând 
stânjenit. Când şi-l tunsese primăvara trecută Hanna îi zisese că-l 
făcea să arate un pic ca Justin Timberlake, doar că mai puţin 
dezgustător. In replică, Sean se lansase într-o îngrozitoare, dar 


19 Denumire peiorativă pentru canalul de filme Cinemax, care in serile de vineri 
şi sâmbătă difuzează (în S.U.A.) filme uşor erotice. 


simpatică, variantă după „Cry Me A River”. Asta pe când se mai 
distrau împreună. Ce iei? o întrebă el acum. 

Ea îşi duse mâna la gât. 

— Cum adică? 

— Păi... nu ştiu dacă ar trebui să fii aici. 

— De ce? se stropşi ea. Am tot dreptul să fiu aici, exact ca 
oricine altcineva. N-am vrut decât să-mi cer scuze, bine? Am tot 
încercat să dau de tine la şcoală, dar tu fugi întruna de mine. 

— Ei, e complicat, Hanna, zise Sean. 

Hanna tocmai se pregătea să-l întrebe ce era atât de 
complicat, când Candace îi cuprinse pe amândoi de umeri. 

— Văd că voi doi vă cunoaşteţi! 

— Exact, ciripi Hanna, alungându-şi pentru moment iritarea. 

— Suntem foarte fericiţi să te avem printre noi, Hanna, zise 
Candace, strălucind de bucurie. Vei fi un model extrem de pozitiv 
pentru noi. 

— Mulţumesc, răspunse Hanna, simțindu-se străbătută de un 
mic fior. Chiar dacă era vorba de Clubul V, nu se-ntâmpla mereu 
să fie adoptată atât de călduros. Nici de antrenorul ei de tenis 
dintr-a treia, nici de prietenele ei, nici de profesori şi cu 
siguranţă, nici de părinţii ei. Poate Clubul V reprezenta chemarea 
ei. Se imagină în chip de purtătoare de cuvânt a Clubului. Poate 
că era ca şi cum ar fi fost un soi de Miss America, însă în loc de 
coroană, ar fi primit un fabulos inel Inscripţionat Club V. Sau 
poate o geantă inscripționată Club V. O poşetă Louis Vuitton cu 
monogramă de culoarea cireşei şi un Vdesenat de mână. 

— Aşadar, crezi că o să ni te alături şi săptămâna viitoare? se 
interesă Candace. 

Hanna îi aruncă o privire lui Sean. 

— Probabil, răspunse ea. 

— Minunat! strigă Candace. 

li lăsă din nou singuri. Hanna îşi supse burta, dorindu-şi să nu 
fi înfulecat un întreg ecler cu ciocolată Good Humor, pe care şi-l 
cumpărase, pradă unui impuls de moment, de la toneta cu 
îngheţată a YMCA, înainte de a intra la întrunire. 

— Prin urmare, ai vorbit pe-aici despre mine, hm? 

Sean închise ochii. 

— Îmi pare rău c-a adus vorba despre asta. 

— Nu, stai, nu-i nimic, îl întrerupse Hanna. Eu chiar nu mi-am 


dat seama cât de mult... înseamnă toate astea pentru tine. Şi 
chiar mi-au plăcut unele dintre lucrurile pe care le au spus ei. 
Cum ar fi, hm, ca persoana să fie cea pe care-o iubeşti. Sunt 
întru totul de acord. Şi toţi par într-adevăr simpatici. 

Era surprinsă că-i ieşeau de pe buze astfel de cuvinte. De fapt, 
cam şi credea în ele. 

Sean ridică din umeri. 

— Mda, sunt OK. 

Hanna îşi încreţi fruntea, mirată de apatia lui. Apoi, suspină şi- 
şi ridică ochii spre el. 

— Sean, zău că-mi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Cu... cu 
maşina. Pur şi simplu... nu ştiu cum să-mi cer scuze. Mă simt atât 
de prost! Dar nu pot să suport ca tu să mă urăşti. 

Sean rămase la fel de liniştit. 

— Nu te urăsc. Lucrurile au ieşit cam anapoda vineri. Cred că 
am fost amândoi în situaţii ciudate. Adică, nu sunt de părere c-ar 
fi trebuit să faci ce-ai făcut, dar... 

Ridică din umeri. 

— Te-ai dus să lucrezi voluntar la clinică, nu? schimbă apoi 
vorba. 

— Mada, răspunse ea, sperând că nu i se strâmbase nasul de 
dezgust. 

El clătină aprobator din cap de câteva ori. 

— Cred că e foarte bine. Sunt convins c-o să le înseninezi zilele 
pacienţilor. 

Hanna îşi simţi obrajii îmbujorându-se de recunoştinţă, însă 
delicateţea lui n-o surprindea. Sean era un băiat bun, cum scrie 
la carte, milos: le dădea bani cerşetorilor fără casă din Philly, îşi 
recicla vechile telefoane mobile şi niciodată nu vorbea de rău pe 
cineva, nici măcar despre celebrităţile care existau doar ca să-ţi 
baţi joc de ele. Fusese unul dintre motivele pentru care ajunsese 
de la bun început să se îndrăgostească de Sean, în clasa a şasea, 
când el încă era un fraier dolofan. 

Şi totuşi, nu mai departe de săptămâna trecută, Sean fusese 
al ei. Ea parcursese cale lungă de la fraiera care se ocupa de 
treburile murdare în locul lui Ali, şi nu putea permite ca o mică 
eroare de judecată la beţie, cu ocazia unei petreceri în aer liber, 
să distrugă relaţia dintre ei doi. Cu toate că exista ceva - sau 
cineva - care putea într-adevăr să le distrugă relaţia. 


Aş putea să TE DISTRUG. 

— Sean? întrebă ea, cu inima bătându-i cu putere. Ai primit 
cumva vreun SMS ciudat despre mine? 

— SMS? repetă Sean, înclinându-şi capul într-o parte. Nu... 

Hanna îşi muşcă unghiile. 

— Dacă se-ntâmplă să primeşti, îi zise, să nu crezi. 

— Foarte bine, răspunse Sean, zâmbindu-i. Hanna se simţi 
electrizată. 

— Aşa, reluă ea, după o scurtă tăcere. Şi, ce faci, te mai duci 
la Foxy? 

Sean îşi abătu privirea. 

— Cred că da. Probabil, cu vreo gaşcă de băieţi, sau cam aşa 
ceva. 

— Păstrează-mi şi mie un dans, ceru ea, torcând ca o pisică şi 
strângându-i mâna. Adora senzaţia pe care i-o dădeau mâinile 
lui: puternice, calde, masculine. Atingerea lui o făcea într-atât de 
fericită, încât poate c-ar fi fost capabilă să renunţe la sex până la 
căsătorie. Ea şi cu Sean aveau să rămână în permanenţă la 
verticală, să-şi acopere ochii la secvențele de sex şi să evite să 
treacă pe lângă Victoria's Secret, în mall. Dacă de asta era 
nevoie ca să fie împreuna cu singurul băiat pe care îl cam... în 
fine, pe care îl iubise vreodată, atunci poate că Hanna ar fi fost 
capabilă să facă un astfel de sacrificiu. 

Sau poate că dacă felul în care Sean îi examina din nou 
abdomenul constituia vreun indiciu, ar fi fost capabilă să-l 
convingă cu vorba bună să renunţe la toate astea. 


11 


PE EMILY N-O FI ÎNVĂŢAT-O MAMA El 
SĂ NU 


SE URCE ÎN MAŞINILE 
NECUNOSCUŢILOR? 


Emily răsuci butonul automatului cu gumă de mestecat din Fresh 
Fields. Era miercuri, după antrenamentul de înot, şi făcea 
cumpărături pentru cină, cum îi ceruse mama ei. Trecea pe la 
automatul cu gumă de mestecat de fiecare dată când intra în 
Fresh Fields şi inventase un joc: dacă nimerea o biluţă galbenă, 
avea să i se-ntâmple ceva bun. Privi biluţa de gumă din palma ei. 
Verde. 

— Salut, rosti cineva de deasupra ei. Emily îşi ridică privirea. 

— Aria. Salut. 

Ca de obicei, era clar că Aria nu se sfia să iasă în evidenţă cu 
vestimentația ei. Purta o vestă pufoasă de un albastru electric, 
care-i accentua ochii fascinanţi, albaştri, de gheaţă. Şi cu toate 
că avea pe ea fusta de uniformă a şcolii, şi-o scurtase bine 
deasupra genunchilor, completând-o cu jambiere negre şi 
balerini albaştri. Părul negru şi-l legase sus, în creştet într-o 
coadă în stilul majoretelor. li ieşise perfect, determinând 
majoritatea bărbaţilor aflaţi în parcarea de la Fresh Fields şi cu 
vârste sub şaptezeci şi cinci de ani să se holbeze după ea. 

Aria se aplecă mai aproape. 

— Te descurci? 

— Mda. Tu? A 

Aria ridică din umeri. Işi roti pe furiş privirea prin parcare, care 
era plină de tineri angajaţi, nerăbdători să împingă de căruţurile 
abandonate în ţarcurile lor. 

— N-ai mai primit vreun... 


— Nţ, răspunse Emily, evitându-i privirea. Ştersese mesajul 
primit luni de la A. - cel despre noua ei iubire - aşa că era 
aproape de parcă nici n-ar fi existat. Tu? se interesă, la rândul ei. 

— Nada”, răspunse Aria, ridicând din umeri. Poate c-am 
scăpat. p 

N-am scăpat, ar fi vrut să-i spună Emily. Işi muşcă obrazul pe 
dinăuntru. 

— Ei bine, poţi să mă suni oricând, încheie Aria, făcând un pas 
spre raionul cu băuturi carbogazoase. 

Emily ieşi din magazin, o sudoare rece acoperindu-i întreg 
trupul. La urma urmei, de ce fusese ea singura de care se 
ocupase A.? Oare A. o trata separat? 

lşi puse punga de cumpărături în ghiozdan, îşi descuie 
bicicleta şi părăsi, pedalând, parcarea complexului. În timp ce 
cotea pe o stradă lăturalnică, pe care nu vedeai altceva decât 
kilometri întregi de garduri rustice, din uluci albe, simţi în aer o 
vagă prevestire a toamnei. Toamna din Rosewood îi amintea 
mereu lui Emily că venea sezonul de înot. De obicei, asta 
însemna o veste bună, numai că, anul acesta, Emily se simţea 
incomodată. Lauren, antrenoarea ei, anunţase ieri că o numise 
căpitan, imediat după terminarea concursului demonstrativ. 
Toate fetele săriseră pe Emily s-o felicite, iar când le spusese 
părinţilor, ochii mamei ei se umpluseră de lacrimi. Emily ştia că 
ar fi trebuit să fie fericită: lucrurile reveniseră la normal. Numai 
că ea simţea că se schimbase irevocabil. 

— Emily! o strigă cineva din spatele ei. 

Se întoarse să vadă cine era, şi roata din faţă a bicicletei îi 
derapă pe un petic de frunze ude. Dintr-odată, se pomeni pe 
caldarâm. 

— O, Doamne, ai păţit ceva? strigă aceeaşi voce. 

Emily deschise ochii. Deasupra ei îl văzu pe Toby Cavanaugh. 
Avea pe el un hanorac, gluga trasă pe cap, şi faţa i se vedea ca o 
umbră, un gol întunecos. 

Ea scoase un mic țipăt. Incidentul de ieri din coridorul 
vestiarelor îi tot revenea în minte. Chipul lui Toby, expresia lui de 
nemulţumire. Cum îl privise pe Ben, şi cum Ben bătuse în 
retragere. Şi să fi fost doar o coincidenţă faptul că apăruse pe 


11 Nimic (în original, în limba spaniolă) 


coridor în momentul acela, sau o urmărise? Se gândi la mesajul 
lui A. Chiar dacă majoritatea ne-am schimbat total... Ei bine, 
Toby clar se schimbase. 

Toby se lăsă pe vine lângă ea. 

— Dă-mi voie să te ajut. 

Emily împinse bicicleta de pe ea, îşi mişcă picioarele cu 
prudenţi, apoi îşi suflecă puţin cracul pantalonului, ca să-şi 
examineze julitura lungă, usturătoare, de pe fluierul piciorului. 

— N-am nimic. 

— Ţi-a căzut asta, îi zise Toby, întinzându-i punguţa ei 
norocoasă cu mărunţiş. Era din piele roz, lăcuită, şi avea în 
partea din faţă monograma E; Ali i-o dăruise cu o lună înainte de 
dispariţia ei. 

— Hm, mersi, zise Emily, luând stânjenită punguţa din mâna 
lui. 

Toby privi încruntat julitura. 

— Pare cam urâtă. Vrei să te sui în maşina mea? Cred că am 
vreo câteva Band-Aid pe-acolo... 

Inima începu să-i bată cu putere. Mai întâi, primise mesajul 
acela de la A., pe urmă Toby îi sărise în ajutor la vestiare iar 
acum, asta. In definitiv, de ce era el la Tate? N-ar fi trebuit să fie 
în Maine? Şi, oricum, ea se întrebase mereu dacă Toby ştia 
despre Chestia cu Jenna şi din ce cauză mărturisise. 

— Zău, n-am nimic, răspunse, ridicând tonul. 

— Aş putea măcar să te conduc undeva? 

— Nu! ţipă ascuţit Emily. Abia apoi observă cât de mult sânge 
îi curgea din picior. Nu suporta să vadă sânge. Braţele începură 
să-i amorţească. 

— Emily? zise Toby. Te simţi...? 

Vederea i se înceţoşă. Nu trebuia să leşine chiar acum. 
Trebuia să se îndepărteze de Toby. Chiar dacă majoritatea ne-am 
schimbat total... Şi apoi, totul se întunecă. 


În clipa în care se trezi, văzu că era pe bancheta din spate a 
unui mic automobil. Mai multe pansamente Band-Aid se 
întretăiau pe rana ei de la picior. Privi înjur ameţită, încercând 
să-şi dea seama unde se află, şi atunci observă cine conducea. 

Toby se întoarse spre ea. 

— Bau! 


Emily scăpă un țipăt. 

— Oh! Toby se opri la un semafor şi-şi ridică braţele, într-un 
gest de Nu trage! Scuză-mă, zise el, am glumit. 

Emily se ridică în capul oaselor. Bancheta din spate era plină 
cu tot felul de lucruri: sticle goale de Gatorade, caiete cu şină, 
manuale, o pereche de tenişi ponosiţi şi un trening gri. Tapiţeria 
scaunului lui Toby era roasă pe alocuri, lăsând la iveală o spumă 
albastră mizerabilă. Un odorizant de for,a unui urs dansator tip 
Grateful Dead!? era atârnat de oglinda retrovizoare. Totuşi, în 
maşină nu era un aer proaspăt. Mirosul era înţepător, deranjant. 

— Ce faci? ţipă strident Emily. Unde mă duci? 

— Ai leşinat, îi explică Toby, calm. Din cauza sângelui,poate. 
N-am ştiut ce să fac, aşa că te-am ridicat şi te-am întins în 
maşină. Ţi-am pus bicicleta în portbagaj. 

Emily privi la picioarele ei: ghiozdanul ei era acolo. Toby o 
ridicase? Cum adică, în braţe? Era atât de înspăimântată, încât 
avu impresia c-o să leşine iar. Privind în jur, nu recunoscu drumul 
forestier pe care treceau. Puteau să fie oriunde. 

— Lasă-mă să cobor, ţipă Emily. Pot să merg mai departe pe 
bicicletă. 

— Dar nu e bandă de oprire... 

— Vorbesc serios. Trage pe dreapta! 

Toby trase maşina pe un dâmb plin de iarbă şi se întoarse cu 
faţa spre ea. Colţurile gurii i se pleoştiră şi ochii i se măriră de 
îngrijorare. 

— N-am vrut să... îşi frecă bărbia cu mâna. Ce-ar fi trebuit să 
fac? Să te las acolo? 

— Da, zise Emily. 

— Păi, hm, atunci îmi cer scuze. 

Toby cobori din maşină, ocoli şi se duse pe partea ei, îi 
deschise portiera. O şuviţă de păr întunecat îi căzu peste ochi. 

— La şcoală, m-am înscris voluntar în echipa de prim-ajutor. 
Aşa că acum sunt tentat să-i salvez pe toţi. Chiar şi, cum să zic, 
victimele accidentelor rutiere. 

Emily privi de-a lungul drumului de ţară şi observă uriaşa 


12 Celebră formaţie rock americană (1965-1995). Pe coperta albumului History 
of the Grateful Dead, Volume One (Bear's Choice), din 1973, erau desenaţi mai 
mulţi urşi care par să danseze, ca o aluzie la porecla celui care a produs şi 
înregistrat materialul, Owsley „Bear” Stanley. 


roată hidraulică a fermei de cai Applegate. Nu erau tocmai în 
pustietate, ci doar la o milă distanţă de casa ei. 

— Hai, zise Toby. Te ajut eu să cobori. 

Poate că exagerase. Foarte multă lume se schimbase, într- 
adevăr: de exemplu, toate vechile prietene ale lui Emily. Asta nu 
însemna neapărat că Toby era A. işi descleştă mâna de pe 
tapiţeria banchetei. 

— Aăă... poţi să mă conduci. Dacă vrei. 

El o privi fix timp de un minut. Un colţ al gurii i se arcui în sus, 
într-un zâmbet vag. Expresia de pe chipul lui spunea: Hm, OK, 
nebuno, dar nu rosti gândul cu voce tare. 

Se urcă la volan, iar Emily îl studie în tăcere. Toby, într-adevăr, 
se schimbase. Privirea lui, înainte sinistru de întunecată, părea 
acum doar profundă, meditativă. Şi chiar vorbea. Coerent. În 
vara de dinaintea clasei a şasea, Emily şi Toby merseseră în 
aceeaşi tabără de înot, şi Toby se tot holba la ea fără ruşine, 
după care-şi trăgea şapca peste ochi şi începea să fredoneze. 
Chiar şi-atunci, Emily şi-ar fi dorit să-i poată pune întrebarea de 
un miliard: de ce luase asupra lui vina orbirii surorii lui vitrege, 
când nu fusese aşa? 

In noaptea întâmplării, Ali se întorsese în casă şi le spusese că 
totul era perfect, că n-o văzuse nimeni. La început, ele toate 
fuseseră prea înspăimântate ca să mai poată dormi, însă Ali le 
consolase, mângâindu-le pe spate, liniştindu-le. A doua zi, după 
ce Toby mărturisise, Aria o întrebase pe Ali dacă ştiuse de la 
început că el avea să procedeze aşa: altfel, cum ar fi putut să 
rămână atât de impasibilă? 

— Am avut doar presimţirea c-o să iasă bine, explicase Ali. 

Cu timpul, mărturisirea lui Toby devenise doar unul dintre 
acele mistere ale existenţei pe care nu le înţeleseseră niciodată: 
ca, de exemplu, motivul adevărat al divorţului dintre Brad şi Jen, 
sau ce fusese pe podeaua toaletei fetelor de la Rosewood Day, în 
ziua în care ţipase femeia de serviciu, sau de ce lipsise atât de 
mult de la şcoală Imogen Smith într-a a şasea (pentru că sigur nu 
fusese mononucleoză), sau, alt exemplu... cine o omorâse pe Ali. 
Poate că Toby se simţise vinovat pentru altceva, sau poate voia 
să scape de Rosewood? Sau chiar avusese într-adevăr vreo 
rachetă în căsuţa lui din copac şi-o aprinsese din greşeală. 

Toby coti pe strada lui Emily. In difuzoare se auzea o melodie 


tărăgănată, de inimă albastră, iar el bătea ritmul cu palmele pe 
volan. Emily îşi aminti cum o salvase el ieri de Ben. Ar fi vrut să-i 
mulţumească, dar dacă el o descosea? Ce-ar fi putut Emily să-i 
spună? O, era nervos fiindcă m-a prins sărutându-mă pe gură cu 
altă fată. 

În cele din urmă, îi veni în minte o întrebare prudentă. 

— Şi, acum eşti la Tate? 

— Mda, îi răspunse el. Ai mei mi-au zis că dacă reuşesc la 
admitere, mă lasă să mă duc. Şi am reuşit. E plăcut să fii 
aproape de casă. Aşa pot s-o văd şi pe soră-mea: ea face şcoala 
în Philadelphia. 

Jenna. Emily se încordă din tot trupul, până în vârful degetelor 
de la picioare. Se strădui să nu reacționeze vizibil, iar Toby 
rămase cu privirea aţintită înainte, părând să nu-i observe 
agitația. y 

— Şi, hm, înainte unde-ai fost? In Maine? mai întrebă Emily, pe 
un ton de parcă n-ar fi ştiut că el fusese la şcoala de corecție, 
care, după cum găsise ea pe Google, era pe Fryeburg Road, în 
Portland. 

— Mda, răspunse Toby, încetinind, ca să lase să traverseze doi 
puşti pe Rollerblades. In Maine a fost chiar super. Cea mai bună 
treabă a fost cu echipa de prim-ajutor. 

— Ai... ai văzut pe cineva murind? 

Toby îi căută din nou privirea în oglinda retrovizoare. Emily 
remarcă abia acum că, de fapt, avea ochii de un albastru-închis. 

— Nt. Dar o doamnă în vârstă mi-a lăsat moştenire căţeluşa ei. 

— Căţeluşa ei? se miră Emily, neputând să-şi stăpânească 
râsul. 

— Mda. Am mers cu ea în ambulanţă şi am vizitat-o pe urmă la 
terapie intensivă. Mi-a povestit despre căţeluşă, şi eu i-am spus 
că-mi plac câinii la nebunie. După ce-a murit, m-am trezit că mă 
caută avocatul ei. 

— Şi... ai păstrat-o? 

— E la mine acasă. Dulcică rău, dar cam la fel de bătrână ca 
doamna aia. 

Emily chicoti, şi gheaţa dinăuntrul ei începu să se mai 
topească. Toby părea oarecum... normal. Şi drăguţ. Până să mai 
poată spune ceva, ajunseră în faţa casei ei. 

Toby parcă automobilul şi scoase bicicleta lui Emily din 


portbagaj. Când ea apucă de ghidon, degetele li se atinseră. Un 
mic fior electric o străbătu. Toby o privi pentru o clipă, iar ea îşi 
lăsă ochii spre trotuar. Acum o veşnicie, îşi apăsase palma în 
betonul proaspăt turnat. Acum, amprenta părea mult prea 
măruntă ca să crezi că i-ar fi aparţinut vreodată. 

Toby se urcă din nou la volan. 

— Şi, ne vedem mâine? 

Emily înălţă brusc capul. 

— De... de ce? 

Toby răsuci cheia în contact. 

— E concursul dintre Rosewood şi Tate. Ai uitat? 

— A, răspunse Emily. N-am uitat, desigur. 

In timp ce Toby se îndepărta, îşi simţi pulsul potolindu-i-se. Din 
cine ştie ce motiv nebunesc, crezuse că Toby voia s-o invite să 
iasă împreună. Hai, fii serioasă, se certă singură, în timp ce urca 
treptele din faţa casei. Doar era vorba despre Toby. 
Probabilitatea ca ei doi să fie împreună era cam aceeaşi ca... în 
fine, ca Ali să fie încă în viaţă. Şi, pentru prima oară de când 
dispăruse Ali, Emily încetă în sfârşit să mai spere la aşa ceva. 


12 


DATA VIITOARE, IA-ŢI ŞI SCHIMBURI 
ÎN GEANTĂ, PENTRU URGENŢE 


„iCuăândo es?”, rosti o voce în urechea ei. „Cât e ceasul? E 
vremea ca Spencer să moară!” 

Spencer ţâşni în sus. Silueta întunecată, familiară, care 
planase asupra ei, dispăruse. In locul ei, văzu că se află într-un 
dormitor alb, curat. Pe pereţi erau câteva gravuri de Rembrandt 
şi un poster cu sistemul muscular uman. La televizor, Elmo îi 
învăţa pe copii cum să spună orele în spaniolă. Pe receptorul 
televiziunii prin cablu scria 6:04, şi ea presupuse că era 
dimineaţa: privind pe fereastră, constată că soarele tocmai 
răsărea şi simţi plutind dinspre stradă aromă de chifle proaspete 
şi de ouă-jumări. 

Privi alături, şi totul căpătă logică. Wren dormea întins pe 
spate, cu faţa acoperită de un braţ şi cu pieptul gol. Tatăl lui 
Wren era coreean, iar mama, britanică, motiv pentru care pielea 
lui avea această nuanţă aurie, perfectă. Avea o cicatrice 
deasupra buzei superioare, pistrui pe nas şi părul negru-albăstrui 
ciufulit, mirosea a deodorant Adidas şi a detergent Tide. Inelul 
gros din argint pe care-l purta pe arătătorul drept sclipea în 
soarele dimineţii. Ridicându-şi braţul care-i acoperea faţa, 
deschise minunaţii lui ochi migdalaţi. 

— Bună. 

Cu o mişcare lentă, o cuprinse pe Spencer de mijloc şi-o trase 
spre el. A 

— Bună, şopti ea, lăsându-se pe spate. Incă auzea vocea din 
vis: E vremea ca Spencer să moară! Era vocea lui Toby. 

Wren se încruntă. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic, răspunse încet Spencer. Apăsă degetele la baza 
gâtului şi constată că pulsul i se accelerase nebuneşte. Doar un 


vis urât. 

— Vrei să-mi povesteşti? 

Spencer ezită. Ar fi vrut ea să poată. Apoi, scutură din cap. 

— Bine, atunci. Hai încoa'. 

Îşi petrecură câteva minute sărutându-se, şi Spencer simţi un 
val de uşurare, de recunoştinţă. Totul avea să fie bine. Era în 
siguranţă. 

Era prima dată când Spencer dormise - şi rămăsese peste 
noapte - în patul unui tip. Aseară, gonise spre Philly, parcase pe 
stradă, fără să se mai sinchisească măcar de Club; oricum, 
părinţii ei probabil că aveau în plan să-i confişte maşina. Ea şi 
Wren se trântiseră imediat în pat şi nu se mai ridicaseră decât 
atunci când sunase la uşă băiatul care le livrase mâncarea 
chinezească. Mai târziu, ea sunase şi le lăsase părinţilor un 
mesaj pe robotul telefonic, informându-i că rămâne peste noapte 
la prietena ei de la hochei, Kirsten. Se simţea aiurea, încercând 
să se comporte atât de responsabil, când în realitate era atât de 
iresponsabilă, dar, ce să-i faci? 

Pentru prima oară de la cel dintâi mesaj semnat A., dormise ca 
un prunc. În parte, asta se datora faptului că se afla în 
Philadelphia, şi nu în Rosewood, uşă-n uşă cu Toby, dar în acelaşi 
timp şi datorită lui Wren. Până să adoarmă, discutaseră despre 
Ali - despre prietenia dintre ele, despre cum fusese atunci când 
dispăruse ea, despre faptul că o omorâse cineva - timp de o oră. 
De asemenea, el o lăsase să aleagă sunetul „ţârâit de greier” 
pentru deşteptătorul lui, chiar dacă era cel care-i plăcea cel mai 
puţin, după „susur de izvor”. 

Acum, Spencer începu să-l sărute mai apăsat şi, la un moment 
dat, se strecură afară din tricoul lui larg, imprimat cu Penn, pe 
care-l purtase în chip de cămaşă de noapte. Wren îi urmări cu 
degetele contururile claviculei dezgolite după care se ridică în 
palme şi-n genunchi. 

— Vrei să...? o întrebă el. 

— Aşa cred, şopti Spencer. 

— Eşti sigură? 

— Mda. 

Se roti şi-şi scoase bikinii. Wren îşi trase tricoul peste cap. 
Spencer îşi simţi inima începând să-i bată cu putere. Era virgină 
şi se manifesta la fel de discriminator faţă de sex ca şi faţă de 


orice altceva din viaţa ei: trebuia s-o facă doar cu persoana 
ideală. 

Dar Wren chiar era persoana ideală. Ştia că trece prin Punctul 
fără întoarcere: dacă aflau părinţii ei, nu i-ar mai fi plătit absolut 
nimic, niciodată, în vecii vecilor. Nici nu i-ar mai fi acordat vreo 
atenţie. Nici n-ar mai fi trimis-o la facultate. Poate că nici măcar 
nu i-ar mai fi dat să mănânce. Ei, şi? Wren o făcea să se simtă în 
siguranţă. 


După un episod din Strada Sesame, unul din Poveştile Dragonului 
şi jumătate din Arthur, Spencer se rostogoli pe spate, privind 
extaziată tavanul. Gata cu luatul mai încet. Apoi se ridică în 
coate şi se uită la ceas. 

— Pe naiba, exclamă în şoaptă. Era şapte şi douăzeci. Şcoala 
începea la opt; avea să rateze cel puţin prima oră. Trebuie să 
plec, îl anunţă pe Wren. Sări din pat, căutându-şi din ochi fusta 
ecosez, sacoul, bikinii, cămaşa şi cizmele, aruncate grămadă, 
alandala, pe podea. Şi trebuie să mai trec şi pe acasă. 

Wren se ridică în capul oaselor, urmărind-o cu privirea. 

— Pentru ce? 

— Nu pot să apar îmbrăcată la fel două zile la rând. 

Wren se străduia în mod evident să nu râdă de ea. 

— Dar e uniforma, nu? 

— Da, dar am purtat şi ieri cămaşa asta. Şi cizmele. 

Wren chicoti. 

— Eşti atât de adorabil de riguroasă! 

Spencer îşi lăsă capul în jos la cuvântul adorabi/. 

Făcu un duş la repezeală, clătindu-şi părul şi corpul. Inima 
încă-i bătea cu putere. Se simţea copleşită de agitaţie, neliniştită 
pentru că întârzia la şcoală, tulburată de coşmarul cu Toby, dar şi 
total extaziată de Wren. Când ieşi de sub duş, îl găsi pe Wren 
aşezat pe pat. Intregul apartament mirosea a cafea cu alune. 
întinse mâna spre Wren şi-i scoase încetişor inelul din argint de 
pe arătător şi şi-l puse pe degetul ei mare. 

— Îmi stă bine, zise. Când îşi ridică privirea spre el, Wren avea 
pe buze un mic zâmbet indescifrabil. Ce-i? se interesă ea. 

— Eşti... Wren scutură din cap şi ridică din umeri. Imi vine greu 
să-mi amintesc că eşti încă în liceu. Eşti atât de organizată. 

Spencer se înroşi. 


— Chiar nu sunt. 

— Ba nu, eşti. E ca şi cum... de fapt, pari mai organizată 
decât... 

Wren se întrerupse, însă Spencer ştia că avea de gând să 
spună mai organizată decât Melissa. Se simţi inundată de 
satisfacţie. Chiar dacă Melissa câştigase bătălia pentru dragostea 
părinţilor, Spencer o câştigase pe cea pentru Wren. lar asta era 
cea importantă. 


Spencer parcurse cu paşi mari lunga alee de cărămidă din faţa 
casei. Era deja nouă şi zece, şi cea de-a doua oră de la Rosewood 
Day începuse deja. La ora asta, tatăl ei era de mult plecat la 
muncă şi, cu puţin noroc, mama ei putea să fie la grajduri. 

Deschise uşa de la intrare. Singurul sunet pe care-l auzi fu 
zbârnâitul frigiderului. Urcă în vârful picioarelor în camera ei, 
aducându-şi aminte că va trebui să falsifice o cerere de motivare 
a întârzierii ca din partea mamei... şi apoi dându-şi seama că 
niciodată până acum nu mai fusese nevoită să falsifice vreo 
cerere de motivare. 

— Salut. 

Scoase un țipăt şi se întoarse în grabă, lăsând să-i cadă 
ghiozdanul din mână. 

— Dumnezeule, exclamă Melissa, oprindu-se în prag. 
Linişteşte-te! 

— De... de ce nu eşti la ore? o întrebă Spencer, simțind că-i 
vibrează toţi nervii. 

Melissa era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de trening 
din velur roz-închis şi cu un tricou decolorat cu emblema Penn, 
însă părul blond, tăiat drept, lung până la umeri era legat la 
spate cu o bentiţă bleumarin. Chiar şi când era destinsă, Melissa 
tot reuşea să pară încordată. 

— De ce nu eşti tu la ore? i-o întoarse. 

Spencer îşi duse mâna la ceafă şi descoperi cât era de 
transpirată. 

— Am... am uitat ceva. A trebuit să mă întorc. 

— Aha, zise Melissa, cu un zâmbet misterios. Pe Spencer o 
trecură fiori de gheaţă pe şira spinării. Se simţea de parcă ar fi 
fost pe marginea unei prăpăstii, la un pas de prăbuşire. Ei bine, 
continuă sora ei, chiar mă bucur că eşti aici. M-am mai gândit la 


ce mi-ai spus luni. Să ştii că şi mie îmi pare rău pentru tot ce s-a 
întâmplat. 

— O! fu singurul răspuns care-i veni în minte lui Spencer. 

Melissa cobori glasul. 

— Adică, sunt de părere că noi două chiar ar trebui să ne 
purtăm mai frumos una cu cealaltă. Amândouă. Cine ştie ce se 
poate întâmpla în lumea asta nebună? Uite ce-a păţit Alison 
DiLaurentis. Aşa ceva face ca lupta dintre noi să pară cam 
meschină. 

— Mda, murmură Spencer. 

Era o comparaţie cam ciudată. 

— In orice caz, am vorbit despre asta şi cu mama şi cu tata. 
Cred c-o să ajungă şi ei să vadă lucrurile la fel. 

— Aha, zise Spencer, trecându-şi limba peste marginile 
dinţilor. Uau! Mersi. Asta înseamnă foarte mult pentru mine. 

In replică, Melissa îi adresă un zâmbet strălucitor. După o 
tăcere prelungită, mai înaintă cu un pas în camera lui Spencer şi 
se rezemă de un scrin de cireş, cu picioare înalte. 

— Aşaaaaa... la zi, tu ce mai faci? Te duci la Foxy? Pe mine m- 
a invitat lan, dar nu cred c-o să merg. Probabil că sunt prea 
bătrână. 

Spencer ezită, prinsă complet pe picior greşit. Oare Melissa 
urmărea ceva? Nu era un subiect de genul celor pe care le 
discutau ele de obicei. 

— Păi... hm... nu ştiu. 

— Pe naiba! Melissa zâmbi cu subînţeles. Sper că te duci cu 
tipul care ţi-a făcut aia, adăugă, arătând spre gâtul lui Spencer. 

Spencer dădu fuga la oglindă şi observă o uriaşă pată iritată, 
purpurie, în apropierea claviculei. Işi repezi mâinile cu disperare 
spre gât. Abia atunci îşi dădu seama că încă avea pe deget inelul 
gros al lui Wren. Și 

Melissa /ocuise împreună cu Wren... oare l-o fi recunoscut? şi 
smulse inelul de pe deget şi-l îndesă în sertarul ei cu lenjerie. 
Pulsul îi făcea tâmplele să explodeze. 

Sună telefonul, şi Melissa se duse în hol să răspundă. După 
câteva secunde, îşi vâra din nou capul în camera lui Spencer. 

— E pentru tine, o anunţă în şoaptă. Un băiat! 

— Un... băiat? 

Doar nu era Wren atât de prost, încât s-o sune? Dar cine 


altcineva putea să fie, într-o marţi dimineaţă, la nouă şi un sfert? 
Gândurile i se împrăştiară în douăzeci de direcţii diferite. Luă 
receptorul. 

— Alo? 

— Spencer? Sunt eu, Andrew. Campbell, preciză el, cu un mic 
râset nervos. De la şcoală. 

Spencer aruncă o privire spre Melissa. 

— A, salut, răspunse ea, răguşită. Pentru o fracțiune de 
secundă, nici măcar nu reuşise să-şi aducă aminte cine era 
Andrew Campbell. Care-i treaba? îl întrebă. 

— Voiam doar să aflu dacă nu cumva te-a prins gripa care 
circulă pe-aici. Nu te-am văzut azi-dimineaţă la întrunirea 
consiliului elevilor. Nu s-a întâmplat niciodată ca tu să... hm, să 
nu fii la consiliul elevilor. 

— A! exclamă Spencer, înghițind în sec. Privi din nou spre 
Melissa, care aştepta, nerăbdătoare, în prag. Păi, mda, dar... mi- 
e mai bine acum. 

— N-am vrut decât să-ţi spun că ţi-am luat eu temele pentru 
orele tale, continuă Andrew. Pentru că tot avem acelaşi program. 

Vocea i se auzea cu ecou; dădea impresia că suna din 
vestiarul sălii de sport. Andrew era exact genul care şi-ar fi 
permis să se fofileze de la ora de sport. 

— La analiză, o informă el, avem o grămadă de probleme de la 
sfârşitul capitolelor. 

— Aha! Bine, mersi. 

— Şi poate c-ai vrea să arunci o privire pe notițele pentru 
lucrări? McAdam zice că deţin o pondere enormă în calificativul 
final. 

— Hm, sigur, răspunse Spencer. Melissa îi prinse privirea şi 
arboră o expresie încurajatoare, surescitată. /ritația? Mimă ea din 
buze, arătând spre gâtul lui Spencer şi, apoi, spre telefon. 

Spencer se simţea ca şi cum i-ar fi înotat creierul în iaurt. 
Deodată, îi veni o idee. Işi drese glasul. 

— la zi, Andrew... ai vreo parteneră pentru Foxy? 

— Pentru Foxy? repetă Andrew. Hm, nu ştiu. Cred că n-am 
nimic pla... 

— Vrei să mergi cu mine? îl întrerupse Spencer. 

Andrew râse, dar sună ca un sughiţ. 

— Vorbeşti serios? 


— Hm, mda, confirmă Spencer, cu ochii pe sora ei. 

— Păi, da! exclamă Andrew. Ar fi grozav! La ce oră? Cu ce să 
mă îmbrac? Ai mai fost şi cu alţi băieţi? Sunt şi petreceri pe 
urmă? 5 

Spencer îşi dădu ochii peste cap. Asta era Andrew, te potopea 
cu întrebări, ca şi cum ar fi trebuit să dea examen pe tema asta. 

— Ne gândim noi, răspunse ea, întorcându-se cu fața spre 
fereastră. 

Apoi închise şi se simţi stoarsă, ca şi cum ar fi sprintat 
kilometri întregi la antrenamentul de hochei pe iarbă. Când se 
întoarse din nou spre uşă, Melissa plecase. 


13 


UN ANUMIT PROFESOR DE ENGLEZĂ 
ESTE UN NARATOR ATÂT DE NEDEMN 
DE ÎNCREDERE! 


Joi, Aria ezita în pragul sălii de clasă pentru engleză, când 
Spencer trecu pe lângă ea. 

— Salut, o opri Aria, prinzând-o de braţ. Ai mai primit vreun... 

Ochii lui Spencer săgetară în stânga şi-n dreapta, cam ca ai 
şopârlelor acelea mari pe care le văzuse Aria expuse în grădina 
zoologică din Paris. 

— Hm, nu, răspunse. Dar sunt în mare întârziere, aşa că... 

Şi o rupse la fugă pe coridor. Aria îşi muşcă buza cu putere. 
OK. 

Cineva îi puse o mână pe umăr. Scoase un mic țipăt şi scăpă 
din mână sticla cu apă, care căzu pe podea şi începu să se 
rostogolească. 

— O! Voiam doar să trec. 

Ezra era în spatele ei. Lipsise de la şcoală marţi şi miercuri, 
ceea ce o făcuse pe Aria să se întrebe dacă nu cumva îşi dăduse 
demisia. 

— Scuze, bălmăji ea, aprinzându-se în obraji. 

Ezra era îmbrăcat cu aceiaşi reiaţi şifonaţi de săptămâna 
trecută, cu un sacou din tweed cu o găurică minusculă în cot şi 
purta pantofi Merrill cu şireturi. De aproape, se simţea foarte slab 
mirosul lumânării Seda France, cu parfum de ylang-ylang şi de 
şofran, pe care Aria îşi amintea c-o văzuse pe căminul din living. 

Aria intră în vârful picioarelor în clasă, în urma lui. 

— Şi, ai fost bolnav? se interesă ea. 

— Da, îi răspunse Ezra. Am avut gripă. 

— Imi pare rău, zise Aria, întrebându-se dacă nu cumva avea 
să se molipsească şi ea. 


Ezra privi sala goală, după care se apropie de ea. 

— Aşa. Auzi? Ce-ai zice s-o luăm de la capăt? 

Pe faţă avea o expresie profesională. 

— Hm, OK, croncăni Aria. 

— Avem un an întreg de parcurs, adăugă Ezra. Aşa că, uităm 
ce s-a întâmplat? 

Aria înghiţi în sec. Ştia că relaţia dintre ei era una nepotrivită, 
dar încă simţea ceva pentru Ezra. Işi deschisese sufletul faţă de 
el şi ştia că nu putea să facă asta cu oricine. lar el era atât de 
deosebit! j 

— Sigur, zise, deşi nu credea întru totul că era posibil. Intre ei 
exista o reală... legătură. 

Ezra făcu un mic semn aprobator. Apoi, cu o mişcare extrem 
de lentă, îşi ridică mâna până la ceafa Ariei, făcând-o să simtă 
furnicături pe şira spinării. Işi ţinu respiraţia până când el îşi lăsă 
mâna la loc pe lângă corp şi plecă de lângă ea. 

Aria se aşeză în banca ei, cu gândurile învolburându-i-se prin 
minte. Oare să fi fost un semn, într-un fel? El spusese că să uite 
tot, dar ea nu simțise că ar fi fost aşa. 

Până să se poată hotărî dacă era sau nu cazul să-i mai spună 
ceva lui Ezra, apăru Noel Kahn, care se strecură pe scaunul de 
vizavi de ea şi o împunse cu stiloul lui Montblanc. 

— Aşa, care va să zică, Finlanda, am auzit că mă trădezi. 

— Ce? se miră Aria, îndreptându-şi spinarea, alarmată. Işi duse 
repede mâna la gât. 

— Sean Ackard întreba de tine. Totuşi, ştii că e cu Hanna, nu? 

Aria îşi împunse spatele dinţilor cu limba. 

— Sean... Ackard? 

— Nu mai e cu Hanna, interveni James Freed, strecurându-se 
pe scaunul din faţa lui Noel. Mi-a zis Mona că Hanna i-a dat 
papucii. 

— Şi, îţi place de Sean? se interesă Noel, înlăturându-şi de pe 
ochi şuviţele de păr negru, ondulat. 

— Nu, răspunse automat Aria. Deşi conversaţia pe care o 
avusese cu Sean, marţi, în maşina lui, îi tot revenea în minte. Se 
simţise bine discutând anumite lucruri cu cineva. 

— Bun, zise Noel, trecându-şi o mână pe frunte. Eram 
îngrijorat. 

Aria îşi dădu ochii peste cap. 


Hanna intră agale în clasă tocmai când suna de intrare, îşi 
aşeză voluminoasa geantă Prada pe bancă şi se lăsă să cadă, cu 
un aer teatral, pe scaunul ei, adresându-i Ariei un zâmbet 
încordat. 

— Salut, îi zise Aria, un pic intimidată. La şcoală, Hanna părea 
groaznic de închisă în ea. 

— Salut, Hanna, ia zi, mai eşti cu Sean Ackard? întrebă cu 
voce tare Noel. 

Hanna îl privi fix. Pleoapele îi zvâcniră. 

— N-a prea mers între noi. De ce? 

— Fără motiv, se amestecă repede Aria, cu toate că se întreba 
de ce-o fi rupt-o Hanna cu el. Erau ca două boabe de mazăre într- 
o păstaie tipică pentru Rosewood. 

Ezra bătu din palme. 

— Aşa, zise. In plus, faţă de cărţile pe care le citim la oră, 
vreau să realizăm un proiect suplimentar, referitor la naratorii 
nedemni de încredere. 

Devon Arliss ridică mâna. 

— Asta ce mai înseamnă? 

Ezra începu să se plimbe prin sală. 

— Ei bine, naratorul ne spune povestea dintr-o carte, da? Dar 
dacă... naratorul nu ne spune adevărul? Poate că ne relatează 
varianta lui deformată a poveştii, ca să ne atragă de partea lui. 
Sau ca să ne înspăimânte. Sau poate că e nebun! 

Aria se cutremură. Asta o ducea cu gândul la A. N 

— O să vă repartizez fiecăruia câte o carte, continuă Ezra. Intr- 
o compunere de zece pagini, veţi face pledoarii pro şi contra ideii 
că naratorul ar fi nedemn de încredere. 

Clasa se umplu de gemete. Aria îşi sprijini capul în palmă. Dar 
dacă A. nu era întru totul o persoană demnă de încredere? Poate 
că A. nu ştia, de fapt, nimic, ci doar încerca să le convingă de 
contrariu. Şi, în definitiv, cine era A? Privi în jur prin sală, spre 
Amber Billings, care-şi scosese degetul printr-o găurică a 
ciorapilor, spre Mason Byers, ocupat să verifice pe ascuns pe 
telefonul mobil rezultatele celor de la Phillies, folosindu-şi caietul 
pe post de paravan; şi spre Hanna, care-şi nota ce zicea Ezra, cu 
tocul ei cu pană purpurie. Putea vreunul dintre ei să fie A.? Cine- 
ar fi putut să ştie despre Ezra, despre părinţii ei... şi despre 
Chestia cu Jenna? 


Îngrijitorul terenurilor trecu tocmai atunci prin dreptul 
ferestrei, cu o maşină de tuns gazonul, marca John Deere, şi Aria 
tresări. Ezra vorbea în continuare despre naratorii mincinoşi, 
oprindu-se din când în când să ia câte o sorbitură din cana de 
cafea. Schiţă în treacăt un zâmbet spre Aria, şi inima ei începu să 
bubuie. 

James Freed se aplecă, o împunse cu degetul pe Hanna şi-i 
făcu semn spre Ezra. 

— Şi, am auzit că Fitz o face, nu glumă, şopti el, suficient de 
tare ca Aria - şi toţi ceilalţi de pe rândul ei - să-l audă. 

Hanna îşi ridică privirea spre Ezra şi strâmbă din nas. 

— Asta? Hm. 

— Cică are o gagică în New York, dar umblă cu câte una de la 
Hollis în fiecare săptămână, continuă James. 

Aria înţepeni. Gagică? 

— Unde-ai auzit asta? îl întrebă Noel pe James. 

James zâmbi cu gura până la urechi. 

— O ştii pe domnişoara Polanski? Studenta care face pe profa 
de bio? Ea mi-a spus. Mai stă cu noi câteodată la colţul pentru 
fumat. 

Noel bătu palma cu James. 

— Băi, domnişoara Polanski e super. 

— Pe bune, replică James. Crezi c-aş putea s-o iau cu mine la 
Foxy? 

Aria se simțea de parc-ar fi aruncat-o cineva pe foc. Ezra avea 
o iubită? Vineri seară, îi spusese că nu se mai văzuse cu vreo 
fată de multă vreme. Aria îşi amintea că observase porțiile de 
mâncare congelată, de burlac, pentru o singură persoană, opt 
mii de cărți, dar un singur pahar, şi tristele, uscatele lui plante de 
voalul-miresei. Nu prea arăta ca unul care să aibă o iubită. 

James poate că înţelesese greşit; totuşi, se îndoia. Incepu să 
clocotească de furie. Cu ani în urmă, poate ar fi crezut că numai 
băieţii tipici pentru Rosewood erau buni actori, însă cât stătuse în 
Islanda învățase destule despre băieţi. Uneori, cei care păreau 
mai la locul lor erau şi cei mai fluşturatici. Nici o fată n-ar fi putut 
să-l privească pe Ezra - pe sensibilul, pe şifonatul, pe scumpul, 
pe afectuosul Ezra - fără să-l considere de încredere. li amintea 
Ariei de cineva. De tatăl ei. 

Dintr-odată, i se făcu rău. Se ridică, înşfăcă din cui ecusonul 


pentru accesul pe coridoare în timpul orelor şi ieşi pe uşă. 

— Aria? strigă Ezra după ea, cu îngrijorare în glas. 

Ea nu se opri. Ajungând în toaleta fetelor, se repezi la 
chiuvetă, îşi turnă săpun lichid roz în palme şi începu să-şi frece 
locul de la ceafă în care o atinsese Ezra. Tocmai se întorcea spre 
clasă, când începu să-i cânte soneria telefonului, anunțând 
primirea unui nou mesaj. Il scoase din geantă şi apăsă pe 
Citeşte. 


Aria, neascultătoare mică! Trebuia, oricum, să-ţi dai scama că 
nu e cazul să te arunci la un profesor. Fetele ca tine sunt cele 
care distrug familiile fericite. -A. 


Aria încremeni. Era în mijlocul unui coridor pustiu în partea din 
faţă a şcolii. Auzind un zgomot, făcu iute stânga-mprejur. Se 
pomeni cu faţa la vitrina cu trofee, care fusese transformată într- 
un templu în memoria lui Alison DiLaurentis. Înăuntru, se aflau 
tot felul de instantanee din orele de la Rosewood Day: profesorii 
făceau mereu o mulţime de poze pe parcursul anilor şcolari, iar 
conducerea obişnuia să le ofere părinţilor fotografiile eu copilul 
lor, când acesta ajungea absolvent. Era acolo o Ali ştirbă, pe 
vremea  grădiniţei; iat-o şi costumată în pelerin, pentru 
spectacolul de teatru din clasa a patra. Ba chiar şi unele dintre 
lucrările ei pentru şcoală, ca de exemplu o dioramă cu Adâncul 
Mării, din clasa a treia, şi o schemă ilustrată a sistemului 
circulator, dintr-a cincea. 

Un pătrăţel roz-aprins îi captă privirea Ariei. Cineva lipise un 
bileţel adeziv pe sticla vitrinei. Aria făcu ochii mari. 


P.S. Te întrebi cine sunt, nu-i aşa? Sunt mai aproape decât îti 
închipui. - A. 


14 


PE EMILY N-O DERANJEAZĂ DELOC 
SĂ UMBLE CU FOŞTII IUBIȚI Al LUI 
ALI 


— Zi fluture! Strigă voios Scott Chin, fotograful care se ocupa de 
anuarul de la Rosewood Day. Era joi după-amiază şi lotul de 
nataţie se prezentase la bazin pentru fotografiile de echipă, 
înainte de începerea confruntării cu cei de la Tate. Emily făcea 
parte din echipă de atâta vreme, încât nici nu se mai sinchisea 
că i se făceau fotografii în costum de baie. 

Poză cu palmele pe blocstart, încercând să zâmbească. 

— Superb! ţipă Scott, ţuguindu-şi buzele trandafirii. Mulţi tineri 
din şcoală făceau speculaţii pe tema homosexualității lui Scott. 
El, personal, n-o admisese niciodată făţiş, dar nici nu 
întreprinsese nimic ca să risipească zvonurile. 

În timp ce-şi făcea loc pe platformă, căutându-şi sacul cu 
echipament, Emily observă că tocmai intra echipa şcolii 
particulare Tate, îndreptându-se spre gradenele care-i fuseseră 
rezervate. Toby era în mijlocul grupului, îmbrăcat cu o bluză de 
trening Champion albastră, rotindu-şi umerii înainte şi-napoi, 
pentru încălzire. 

Emily îşi ţinu respiraţia. Se tot gândise la Toby încă de ieri, 
când o salvase. Nu şi-l putea imagina pe Ben purtând-o aşa în 
braţe: şi-ar fi făcut griji ca nu cumva să facă vreo întindere 
musculară şi să-şi compromită şansele în cursa de azi. lar gândul 
la Toby îi declanşă altceva, în acelaşi timp: o amintire cu Ali, pe 
care aproape c-o uitase. 

Era una dintre ultimele ocazii în care Emily fusese singură cu 
Ali. Nu putuse vreodată să uite ziua aceea: cer albastru senin, 
toate florile îmbobocite, albine pretutindeni. In căsuţa din copac 
a lui Ali mirosea a Kool-Aid, a sevă şi a fum de ţigară: Ali 
şterpelise o Parliament din pachetul fratelui ei mai mare. O 


apucase de mâini pe Emily. 

— N-ai voie să le spui asta celorlalte, îi zisese. Am început să 
mă întâlnesc în secret cu un tip mai mare, şi e u-/u-i-tor. 

Zâmbetul îi pierise de pe buze lui Emily. Ori de câte ori o 
povestea Ali despre vreun tip de care-i plăcea, parcă i se 
desprindea câte o bucată din inimă. 

— E tare sexy, continuase Ali. Aproape că-mi vine să merg mai 
departe cu el. 

— Cum adică? se mirase Emily, care nu mai auzise în viaţa ei 
ceva atât de înfiorător. Şi cine e? 

— Nu pot să-ţi spun, se apărase Ali, zâmbind şireată. Voi toate 
aţi /eşina. 

Şi atunci, fiindcă Emily nu mai putea suporta, se aplecase şi-o 
sărutase pe Ali. Fusese un moment unic, minunat; apoi, Ali se 
desprinsese şi râsese. Emily încercase să dea impresia că nu 
fusese decât o joacă din partea ei... după care plecase fiecare la 
casa ei, să ia cina. 

Se gândise la sărutul acela de atâtea ori, încât cu greu îşi mai 
amintea şi ce se petrecuse înainte. Dar acum, că Toby se 
întorsese, şi era atât de drăguţ... lui Emily începea sa i treacă 
prin minte o posibilitate: dacă tipul despre care vorbise Ali fusese 
tocmai Toby? Cine altcineva le-ar fi făcut să leşine? 

Ideea că lui Ali ar fi putut să-i placă de Toby avea o logică. La 
sfârşitul clasei a şaptea, ea umbla după băieţi răi, vorbind mereu 
despre cât îşi dorea să umble cu cineva „de-a dreptul rău”. EI, 
fiind trimis la o şcoală de reeducare, se încadra la „răi”, şi poate 
că Ali văzuse ceva la Toby, ceva neobservat de vreuna dintre ele. 
Emily se gândea că, poate, ar vedea şi ea acum acel ceva. ŞI 
chiar dacă oarecum bizară, posibilitatea ca lui Ali să-i fi plăcut de 
Toby îl făcea să-i pară cu mult mai atrăgător lui Emily. Ceea ce 
era îndeajuns de bun pentru Ali era, în mod cert, suficient de bun 
şi pentru ea. 

De îndată ce întrecerea de înot luă pauză, lăsând locul 
săriturilor de la trambulină, Emily îşi scoase şlapii din sacul cu 
echipament de la Rosewood Day, pregătindu-se să se îndrepte 
spre Toby. Dădu de telefonul mobil, îndesat sub prosop. Ecranul 
acestuia clipea: pierduse şapte apeluri de la Maya. 

Simţi un nod în gât. Maya o tot sunase, o căutase pe 
messenger, îi trimisese SMS-uri şi e-mailuri toată săptămâna, iar 


Emily nu-i răspunsese. Cu fiecare nou apel pierdut, se simţea tot 
mai dezorientată. O parte din ea şi-ar fi dorit s-o găsească pe 
Maya prin şcoală şi să-şi treacă mâna prin părul ei moale şi creţ. 
Să se caţere pe bicicletă în spatele ei şi să chiulească de la 
şcoală. Când o sărutase pe Maya, se simţise periculos de bine. În 
schimb, cealaltă parte a ei îşi dorea ca Maya, pur şi simplu, să... 
dispară. 

Emily fixă cu privirea ecranul telefonului, iar nodul din gât i se 
accentuă. Apoi, încetişor, închise clapeta. Se simţea într-un fel, 
ca atunci când avea opt ani şi se hotărâse s-o arunce pe Bee- 
Bee, pătura ei protectoare. Fetele mari nu au nevoie de pături 
protectoare, îşi spusese, dar tot fusese îngrozitor când închisese 
capacul pubelei, cu Bee-Bee înăuntru. A 

Inspiră adânc şi se îndreptă spre gradenele celor de la Tate. In 
drum, aruncă o privire peste umăr, căutându-l pe Ben. Era 
dincolo, în sectorul celor de la Rosewood Day, şi-l plesnea peste 
umeri pe Seth cu prosopul Sammy. După concursul de marţi, Ben 
se ferise din calea lui Emily, purtându-se ca şi cum ea nici n-ar fi 
existat. Era, în mod sigur, mult mai bine decât ca el s-o atace iar, 
însă îi stârnea o teamă vecină cu paranoia gândul că el putea s-o 
bârfească. Intr-un fel, şi-ar fi dorit ca Ben s-o vadă acum, chiar în 
timp ce se apropia de Toby. /a uite! Vorbesc cu un tip! 

Toby îşi aşternuse prosopul pe gresia podelei şi avea căşti pe 
urechi şi un iPod în poală. Părul îi era lins, dat pe spate, iar 
treningul bleu-purpuriu pe care-l îmbrăcase peste slipul Speedo - 
la care Emily nu avusese curajul să tragă cu ochiul în timpul 
primei părţi a concursului - făcea ca ochii să-i pară încă şi mai 
albaştri. 

Văzând-o pe Emily, se lumină la faţă. 

— Salut. Ţi-am zis eu c-o să ne vedem aici, nu-i aşa? 

— Mda, răspunse Emily, zâmbind sfioasă. Aşa că, hm, am vrut 
doar să-ţi mulţumesc. Pentru că m-ai ajutat ieri. Ş; alaltăieri. 

— A! Păi, n-ai pentru ce. 

Tocmai atunci, se apropie Scott, cu aparatul lui de fotografiat. 

— V-am prins! ţipă el, declanşând. Parcă văd legenda 
fotografiei: „Emily Fields cochetând cu inamicul!” Apoi, către 
Emily, cu glas mai scăzut: Deşi crezusem că nu e genul tău. 

__ Emily îi adresă o privire întrebătoare. Asta ce voia să însemne? 
insă el plecă în grabă. Când îşi întoarse din nou privirea spre 


Toby, el începuse să se joace pe iPod, aşa că porni la rândul ei 
spre locul în care se afla echipa ei. Făcuse trei paşi, când Toby o 
strigă: 

— Hei, n-ai vrea să luăm o gură de aer? 

Emily se opri. Aruncă la repezeală o privire spre Ben. Tot nu-i 
acorda vreo atenţie. 

— Hm, foarte bine, se hotări ea. 

leşiră pe uşile duble ale sălii de nataţie Rosewood Day trecură 
pe lângă un grup de tineri aşteptând autobuzele de seară şi se 
aşezară pe marginea fântânii închinate Zilei Fondatorilor. Apa 
ţâşnea din vârful acesteia într-o trâmbă lungă, sclipitoare. Totuşi, 
acum era înnorat afară, aşa că apa se vedea doar albă, mată, în 
loc să sclipească. Emily privi fix câteva monede mărunte de pe 
fundul strălucitor al fântânii prin apa nu prea adâncă. 

— În ultima zi de şcoală, absolvenţii îşi aruncă profesorul 
preferat în fântâna asta, îi zise. 

— Ştiu, replică Toby. Am fost şi eu în şcoala asta, ai uitat? 

— A! exclamă Emily, simțindu-se ca o idioată. 

Sigur că fusese. După care îl trimiseseră de-acolo. 

Toby scoase din sac un pachet de fursecuri cu fulgi de 
ciocolată şi îl întinse spre Emily. 

— Vrei? O gustare înaintea cursei? 

Emily ridică din umeri. 

— Poate, o jumătate. 

— Bravo ţie, zise Toby, întinzându-i un fursec şi întorcându-şi 
privirea în altă parte. Ciudat, ce diferenţă e între băieţi şi fete! 
Băieţii se iau la întrecere cine mănâncă mai mult. Chiar şi cei 
care ştiu că sunt mai mari. Ca psihoterapeutul meu din Maine. 
Odată, acasă la el, am făcut un concurs de mâncat creveţi. M-a 
bătut cu şase bucăţi. Şi avea, cât să zic, pe puţin treizeci şi cinci 
de ani. 

— Creveţi, repetă Emily, înfiorându-se. Şi pentru că nu voia să- 
i pună întrebarea cea mai evidentă - A; avut un psihoterapeut? -, 
întrebă altceva. Şi ce s-a întâmplat cu, hm, psihoterapeutul tău 
după ce-a mâncat atât? 

— A dat la boboci, răspunse Toby, mângâind cu vârfurile 
degetelor suprafaţa apei. Apa din fântână mirosea mai tare a clor 
decât cea din bazin. 

Emily îşi frecă genunchii cu palmele. Se întrebă dacă faptul că 


avusese un psihoterapeut se datorase aceluiaşi motiv cu cel 
pentru care luase asupra lui vina pentru Chestia cu Jenna. 

__Un autobuz de lux opri în parcarea de la Rosewood Day. 
incetul cu încetul, se înşiruiră să urce în el membrii orchestrei de 
la Rosewood Day, încă îmbrăcaţi în uniformele lor: sacouri roşii 
cu broderii cochete, pantaloni bufanţi, iar tamburul major, cu o 
căciulă pleoştită din blană, care părea să-i ţină prea cald, făcând- 
o incomod de purtat. 

— Tu, hm, vorbeşti mult despre Maine, zise Emily. Eşti fericit 
că te-ai întors în Rosewood? 

Toby ridică o sprânceană. 

— Tu eşti fericită că locuieşti în Rosewood? 

Emily îşi încreţi fruntea. Privi cum ţopăia, nepăsătoare, o 
veveriţă printr-un stejar. 

— Uneori, simt că locul meu nu e aici. Mi s-a părut că ar fi totul 
normal, dar acum... nu ştiu. Simt că ar trebui să fiu într-un fel, 
dar nu sunt. 

Toby o privi fix. 

— Ştiu cum e, zise, oftând. Cu toţi oamenii ăştia perfecţi de 
pe-aici... Şi... cum să zic, dacă nu eşti ca ei, atunci eşti varză. Dar 
cred că, pe dinăuntru, şi cei care par impecabili sunt exact la fel 
de varză ca şi noi. 

O privi din nou, făcând-o să simtă că i se răscolesc 
măruntaiele. Avea senzaţia că toate gândurile, toate secretele ei 
nu erau altceva decât titluri de ziar cu font 72, şi că Toby putea 
să le citească pe toate. Dar Toby mai era şi cea dintâi persoană 
care exprima ceva atât de apropiat de felul în care simţea ea 
lucrurile. 

— Eu simt că sunt varză în majoritatea timpului, mărturisi ea, 
încet. 

Toby o privi ca şi cum n-ar fi crezut-o. 

— În ce fel eşti varză? 

Un bubuit de tunet explodă deasupra lor. Emily îşi înfundă 
mâinile pe mânecile gecii de echipament. Sunt varză pentru că 
nu ştiu cine sunt sau ce vreau, şi-ar fi dorit să-i poată spune. In 
schimb, îl privi în ochi şi rosti, pe negândlite: 

— Ador furtunile. 

— Şi eu, răspunse Toby. 

Şi atunci, el se aplecă încet spre ea şi-o sărută. O atingere 


foarte delicată şi nesigură, ca o uşoară şoaptă pe buzele ei. Când 
se retrase, Emily şi le atinse cu vârfurile degetelor, ca şi cum 
sărutul ar fi putut să-i fi rămas încă pe ele. 

— Ce-a fost asta? şopti ea. 

— Nu ştiu, zise Toby. N-ar fi trebuit...? 

— Nu, îl întrerupse Emily, tot în şoaptă. A fost drăguţ. 

Primul lucru la care se gândise fusese: Tocmai m-am sărutat 
cu un băiat cu care poate s-o fi sărutat şi Ali. Cel de-al doilea, că 
era posibil să fie o dovadă a faptului că era varză, tocmai fiindcă- 
i trecuse măcar prin minte aşa ceva. 

— Toby? îi întrerupse o voce. 

Un bărbat într-o haină de piele stătea sub copertina sălii de 
nataţie, cu mâinile în şolduri. Era domnul Cavanaugh. Emily îl 
recunoscu din tabăra de vară pentru înot, de acum câţiva ani... şi 
din seara în care păţise Jenna accidentul. Muşchii umerilor i se 
încordară. Dacă domnul Cavanaugh era aici, o fi şi Jenna? Abia 
apoi îşi aminti că Jenna era la şcoală, în Philadelphia. Din fericire. 

— Ce cauţi afară? strigă domnul Cavanaugh, scoțând o mână 
de sub copertină şi tatonând ploaia, care tocmai începuse să 
cadă. Trebuie să-ţi vină rândul! 

— Au! exclamă Toby, sărind de pe marginea fântânii şi 
întorcându-se să-i zâmbească lui Emily. Intri şi tu? 

— In două secunde, răspunse ea, cu glas slab. Dac-ar fi 
încercat să-şi folosească picioarele în clipa aceea, era posibil să 
nu reuşească. Baftă la cursă, îi zise. 

— OK. 

Privirea lui Toby mai zăbovi câteva clipe asupra ei. El părea 
gata să mai spună ceva, dar se răzgândi şi se duse după tatăl lui. 

Emily mai rămase câteva minute pe marginea de piatră a 
fântânii, ploaia pătrunzându-i prin geacă. Simţea o efervescenţă 
ciudată, de parcă ar fi fost îmbibată cu dioxid de carbon. Când 
telefonul ei Nokia o anunţă că primise un mesaj, tresări şi-l 
scoase din buzunar. Inima i se prăbuşi. Era de la cine bănuia şi 
ea. 


Emily, ce-ai zice de fotografia asta pentru anuar? 


Deschise ataşamentul. Era un instantaneu cu ea şi cu Maya în 
cabina foto a lui Noel. Se priveau în ochi cu jind la câţiva 


centimetri de o sărutare. Emily rămase cu gura căscată. Îşi 
amintise că decăzuse într-atât, încât să facă fotografiile... dar nu 
le luase Maya pe toate când plecaseră? 

Nu ţi-ai dori ca poza asta să circule, nu-i aşa? scria dedesubtul 
fotografiei. 

Şi, fireşte... era semnat A. 


15 


EA FURĂ PENTRU TINE, ŞI TU... 
UITE CUM O RĂSPLĂTEŞTII! 


Mona ieşi din cabina de probă de la Saks într-o rochie Calvin 
Klein de un verde pur, cu decolteu pătrat. Fusta plină i se înfoie 
în timp ce făcea o piruetă. 

— Cum ţi se pare? o întrebă pe Hanna, care o aştepta în 
imediata apropiere a cabinei, lângă cuierele cu rochii. 

— Superbă, murmură Hanna. In lumina fluorescentă a cabinei 
de probă, putea să-şi dea seama că Mona nu purta sutien. 

Mona se postă ca pentru o fotografie în faţa oglinzii triple. Era 
atât de slabă, încât uneori cobora până la invidiata mărime zero. 

— Cred că s-ar potrivi mai bine cu nuanţa părului tău, zise, 
trăgând de una dintre bretele. Vrei s-o încerci? 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Hanna. Se cam vede prin ea. 

Mona se încruntă. 

— Şi de când îţi pasă de-aşa ceva? 

Hanna ridică din umeri şi parcurse cu privirea un cuier cu 
sacouri Marc Jacobs. Era joi seară, şi ele se aflau în raionul cu 
ţinute de firmă de la Saks, în mall-ul King James, căutându-şi cu 
disperare rochii pentru Foxy. La bal aveau să vină multe fete de 
la şcolile particulare din regiune, dar şi destule care terminaseră 
liceul şi locuiau încă la părinţi, aşa că era foarte important să-şi 
găsească rochii pe care să nu se trezească până la urmă că le 
aleseseră şi altele. 

— Vreau să arăt stilată, răspunse Hanna. Ca Scarlett 
Johansson. 

— De ce? se miră Mona. Are fundul mare. 

Hanna îşi strânse gura pungă. Spunând stilată, se gândise la 
subtilă. Ca fetele acelea din reclamele pentru diamante, cu 


SiS A 


pe o şuviţă de păr. Sean trebuia să rămână într-atât de fermecat 


de virtutea Hannei, încât să-şi renege jurămintele de la Clubul V 
şi să-i sfâşie lenjeria de pe ea. 

işi alese o pereche de pantofi Miu Miu, decupaţi la bol, în 
nuanţa părului de cămilă, de pe raftul aflat imediat lângă cabina 
de probă. 

— Imi plac ăştia la nebunie, zise, ridicându-l pe unul dintre ei. 

— Păi, şi de ce nu... Mona făcu semn cu bărbia spre geanta 
Hannei. 

Hanna lăsă pantoful să cadă la loc pe raft. 

— Nici gând, răspunse. 

— De ce nu? insistă, în şoaptă, Mona. Cu pantofii e cel mai 
uşor. Ştii asta. 

Văzând că Hanna şovăie, Mona plescăi din limbă. 

— Incă ţi-e frică, după Tiffany? 

In loc să-i răspundă, Hanna se prefăcu interesată de o pereche 
de sandale metalice Marc Jacobs. 

Mona mai luă câteva lucruri de pe cuiere şi se întoarse în 
cabină. Câteva clipe mai târziu, ieşi cu mâinile goale. 

— Aici e naşpa. Hai să încercăm la Prada. 

Porniră mai departe prin mall, Mona scriind un mesaj pe 
Sidekick-ul ei. 

— II întreb pe Eric ce culoare de flori o să-mi aducă, explică ea. 
Poate că-mi asortez rochia la ele. 

Mona se hotărâse să se ducă la Foxy împreună cu Eric, fratele 
lui Noel Kahn, cu care mai ieşise deja de câteva ori în acea 
săptămână. Fraţii Kahn reprezentau totdeauna o alegere sigură 
ca parteneri pentru Foxy: erau arătoşi şi bogaţi, şi fotografii de 
societate umblau cu limba scoasă după ei. Mona încercase s-o 
convingă pe Hanna să-l invite pe Noel, însă ea zăbovise prea 
mult, iar Noel o invitase pe Celeste Richards, o fată de la şcoala 
cu internat a quakerilor: surprinzător, din moment ce toată 
lumea crezuse că lui Noel i se aprinseseră călcâiele după Aria 
Montgomery. Totuşi, pe Hanna n-o deranja. Dacă tot nu mergea 
cu Sean, nu mai mergea cu nimeni. 

Mona îşi ridică privirea de pe telefonul ei. 

— Care salon pentru bronzat ţi se pare mai bun, Sun Land sau 
Dalia's? S-ar putea să mă duc mâine cu Celeste în Sun Land, dar 
mă tem că ăia te fac să arăţi portocalie. 

Hanna ridică din umeri, simțind un junghi de gelozie. Mona ar 


fi trebuit să meargă să se bronzeze cu ea, nu cu Celeste. Tocmai 
se pregătea să răspundă, când îi sună propriul telefon. Bătăile 
inimii i se accelerară. Ori de câte ori îi suna telefonul, gândul îi 
zbura la A. 

— Hanna? auzi vocea mamei ei. Unde eşti? 

— Am ieşit la cumpărături, îi răspunse Hanna. 

De când o interesa pe maică-sa unde umbla? 

— Ei bine, trebuie să te duci acasă. Taică-tău o să treacă pe- 
acolo. 

— Cum? De ce? se miră Hanna, aruncând o privire spre Mona, 
care examina ochelarii de soare la preţ redus dintr-un chioşc de 
pe esplanadă. Nu-i spusese Monei despre vizita de luni a tatălui 
ei. Fusese o întâmplare prea ciudată ca să vorbească despre ea. 

— Păi... Are nevoie să ia ceva, zise mama ei. 

— Şi anume? 

Doamna Marin pufni, stânjenită. 

— Trece să-şi ia câteva documente financiare de care trebuie 
să ne ocupăm înainte ca el să se recăsătorească. [i se pare o 
explicaţie suficientă? 

O sudoare usturătoare începu să i se adune Hannei la ceafă. 
Mai întâi, pentru că mama ei menţionase lucrul la care detesta 
până şi să se gândească: şi anume, că tatăl ei se căsătorească 
cu Isabel şi că avea să fie tată/ lui Kate. Şi, al doilea. Işi 
închipuise că tatăl ei va trece ca s-o vadă pe ea, în mod special. 
De ce-ar mai fi trebuit ea să fie acasă, dacă el venea dintr-un cu 
totul alt motiv? Ar fi dat impresia că nu are o viaţă a ei. Işi 
verifică înfăţişarea în vitrina de la Banana Republic. 

— Când vine? întrebă. 

— O să fie acolo într-o oră. 

Şi mama ei încheie brusc convorbirea. Hanna trânti clapeta 
telefonului şi şi-l ţinu în palmele făcute căuş, simțind cum 
căldura lui i se infiltrează în piele. 

— Cine a fost? se interesă Mona, cu o voce cântată, 
strecurându-şi braţul pe sub al Hannei. 

— Mama, îi răspunse Hanna, distrată. Tocmai se întreba dacă 
mai avea timp pentru un duş când ajungea acasă; duhnea a 
toate parfumurile acelea diferite pe care le încercase la Neiman 
Marcus. Vrea să fiu acasă peste o oră. 

— Pentru ce? 


— Pentru că... aşa. 

Mona se opri din mers şi o examină atentă din priviri pe 
Hanna. 

— Han. Maică-ta nu sună aşa, degeaba, să te cheme acasă. 

Hanna se opri şi ea. Ajunseseră în faţa intrării în Anul 
lepurelui, bistroul chinezesc de lux al mall-ului, şi copleşitorul 
miros al sosului hoisin îi pluti până la nări. 

— Păi, pentru că... vine taică-meu. 

Mona se încruntă. 

— Taică-tău? Credeam că a... 

— Nu a..., se grăbi s-o întrerupă Hanna. Când se împrietenise 
cu Mona, Hanna îi spusese că tatăl ei murise. Işi jurase că n-o să 
mai vorbească niciodată cu el, aşa că nu fusese neapărat o 
minciună. N-am mai ţinut legătura de foarte mult timp, îi explică 
ea. Dar l-am văzut alaltăieri, şi are nişte afaceri în Philly, sau ce-o 
mai avea. Nu vine azi pentru mine. Nici nu ştiu de ce vrea mama 
să fiu acolo. 

Mmia îşi propti o mână în şold. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

Hanna ridică din umeri. 

— Şi când s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Luni, parcă? 

— Luni? repetă Mona, pe un ton jignit. 

— Fetelor! Le întrerupse o voce. Hanna şi Mona îşi ridicară 
privirile. Era Naomi Zeigler. Ea şi cu Riley Wolfe ieşeau din Prada, 
cu sacoşele negre de cumpărături atârnate de umerii perfect 
bronzaţi cu ajutorul sprayurilor. Aţi venit să faceţi cumpărături 
pentru Foxy? le întrebă Naomi. Părul blond era la fel de lucios ca 
totdeauna, iar pielea îi sclipea enervant, însă Hanna nu se putu 
împiedica să constate că rochia ei BCBG era din sezonul trecut. 
Dar, până să-i poată răspunde, Naomi adăugă: Nu vă mai bateţi 
capul cu Prada. Am cumpărat noi singurele lucruri ca lumea. 

— Poate că noi avem deja rochiile, replică, ţeapănă, Mona. 

— Hanna, mergi şi tu? întrebă Riley, făcând ochii mari şi 
zvârlindu-şi pe spate părul roşu strălucitor. Am crezut că poate, 
din moment ce nu mai eşti cu Sean... 

— Nu pot să lipsesc eu de la Foxy, rosti, semeaţă, Hanna. 

Riley îşi puse o mână în şold. Purta jambiere negre şi fustă din 
denim cu franjuri şi un pulover oribil în dungi albe şi negre. De 


curând fusese publicat un instantaneu de paparazzi cu Mischa 
Barton îmbrăcată exact aşa. 

— Sean e atât de frumos! zise Riley, torcând ca o pisică. Cred 
că s-a făcut şi mai drăguţ peste vară. 

— E cu desăvârşire gay, interveni repede Mona. 

Riley nu se arătă îngrijorată. 

— Pun pariu că-l fac eu să se răzgândească. 

Hanna îşi strânse pumnii. 

Naomi se lumină la faţă. 

— Şi, ia zi, Hanna, e minunat la YMCA, nu? Trebuie să vii cu 
mine, la cursul de Pilates. II ştii pe instructor, pe Oren? E superb. 

— Hanna nu merge la YMCA, se amestecă Mona. Noi mergem 
la Body Tonic. La Y e de rahat. 

Hanna îşi tot plimba privirea de la Mona la Naomi, simțind cum 
i se învolbură stomacul. 

— Nu mergi la Y? se miră Naomi, făcând mutra cea mai 
nevinovată de care era capabilă. Nu mai înţeleg nimic. Nu te-am 
văzut acolo ieri? Lângă sala pentru exerciţii? 

Hanna o apucă de braţ pe Mona. 

— Întârziem undeva, zise, trăgând-o din faţa magazinului 
Prada înapoi, spre Saks. 

— Ce-a fost cu toate astea? întrebă Mona, ocolind cu graţie un 
cal de femeie încărcată cu sacoşe. 

— Nimic. Nu pot s-o sufăr. 

— Ce căutai ieri la Y? Mie mi-ai zis că te duci la dermatolog. 

Hanna se opri în loc. Ştiuse ea că întâlnirea cu Naomi, înainte 
să intre la Clubul V, însemna necaz. 

— Am... am avut o treabă pe-acolo. 

— Ce? 

— Nu pot să-ţi spun. 

Mona se încruntă, după care se răsuci pe călcâie. Făcu câţiva 
paşi hotărâți şi ţepeni spre Burberry. Hanna o prinse din urmă. 

— Uite ce e, pur şi simplu, nu pot. Imi pare rău. 

— Sunt convinsă că-ţi pare, bombăni Mona, începând să se 
scotocească prin geantă, din care scoase pantofii Miu Mm în 
nuanţa părului de cămilă, de la Saks. Nu erau în cutie. lar 
elementul de siguranţă le fusese rupt. li legănă prin faţa ochilor 
Hannei. 

— Am vrut să ţi-i fac cadou. Dar poţi să-i uiţi. 


Hanna rămase cu gura căscată. 

— Dar... 

— Chestia cu taică-tău s-a întâmplat acum trei zile, şi tu nu mi- 
ai suflat o vorbă despre asta, zise Mona. lar acum, mă minţi în 
legătură cu ceea ce faci după şcoală. 

— Dar nu e deloc aşa... se bâlbâi Hanna. 

— Mie aşa mi se pare, i-o întoarse Mona, încruntată. Şi cu ce 
altceva m-ai mai minţit? 

— lmi pare rău, chiţăi Hanna. Doar că... 

Işi cobori privirea şi trase aer adânc în piept. 

— Vrei să ştii de ce-am fost la Y? Foarte bine. M-am dus la 
Clubul Virginilor. 

Mona făcu ochii mari. Telefonul mobil îi sună în geantă dar nu 
făcu niciun gest să-l scoată de-acolo. 

— Acum, chiar sper că minţi. 

Hanna scutură din cap. Se simţea un pic îngreţoşată. La 
Burberry mirosea mult prea tare a noul lor parfum. 

— Dar... pentru ce? 

— İl vreau înapoi pe Sean. 

Mona izbucni în râs. 

— Mie mi-ai zis c-ai terminat-o cu el de la petrecerea lui Noel. 

Hanna aruncă o privire în vitrina de la Burberry şi aproape că 
făcu infarct. Ce, aşa îi era fundul, chiar atât de butucănos? Dintr- 
odată, se vedea având aceleaşi proporţii ca Hanna cea penibilă şi 
grasă din trecut. Icni, întoarse capul în altă parte, după care se 
privi din nou. Din vitrină o privea Hanna cea adevărată, normală. 

— Nu, îi răspunse Monei. El a terminat-o cu mine. 

Mona nu râse, dar nici nu încercă s-o consoleze. 

— De-asta ai fost la clinica lui taică-său? 

— Nu, răspunse repede Hanna; uitase că se întâlnise acolo cu 
Mona. Apoi, dându-şi seama că poate avea să fie nevoită să-i 
divulge adevăratul motiv, îşi luă vorba înapoi. Păi, mda, zise. Intr- 
un fel. 

Mona ridică din umeri. 

— Ei bine, eu oricum auzisem din altă parte că Sean a fost cel 
care a terminat-o cu tine. 

— Ce? şuieră printre dinţi Hanna. De la cine? 

— Nu ştiu, poate prin sala de sport. Nu-mi aduc aminte, 
răspunse Mona, ridicând iar din umeri. Poate că de la Sean a 


pornit. 

Hannei i se înceţoşă vederea. Se îndoia că Sean ar fi putut să 
spună... dar poate că o făcuse A., în locul lui. 

Mona o examină din ochi. 

— Eu credeam că vrei să-ţi pierzi virginitatea, nu s-o 
prelungeşti. 

— Am vrut doar să văd cum e, se apără, moale, Hanna. 

— Şi? insistă Mona, ţuguindu-şi buzele într-o expresie 
răutăcioasă. Zi-mi toate bârfele. Pun pariu c-a fost de râs. 

Despre ce-aţi vorbit? Aţi scandat lozinci? Aţi cântat? Ce-aţi 
făcut? A 

Hanna se încruntă şi se întoarse să plece. În mod normal, i-ar 
fi povestit Monei totul. Doar că o usturau ironiile ei, şi nu voia să-i 
dea satisfacţie. Candace rostise pe un ton atât de patetic: Aici 
este un loc sigur. Şi, în clipa de faţă, Hanna nu simţea că ar avea 
dreptul să divulge secretele altora, mai ales când, după toate 
aparențele, A. avea să i le divulge pe-ale ei. Şi, în definitiv, dacă 
Mona auzise un zvon despre ea, de ce nu-i spusese nimic? Nu 
era vorba că sunt cele mai bune prietene? 

— Nimic din toate astea, zău, murmură. A fost de-a dreptul 
plictisitor. 

Pe chipul Monei se citise până acum o aşteptare plină de 
speranţă; acum, se pleoşti, dezamăgită. Se fixară reciproc cu 
privirea. Deodată, sună telefonul Monei, şi ea întoarse capul. 

— Celeste? răspunse Mona. Salut! 

Hanna îşi muşcă buza şi se uită la ceasul Gucci cu brățară. 

— Trebuie să plec, şopti spre Mona, făcând un gest spre 
ieşirea dinspre est a mall-ului. Tata... 

— Stai puţin, rosti Mona în telefon. Acoperi microfonul cu 
palmele, îşi dădu ochii peste cap în direcţia pantofilor Miu Miu, 
după care-i împinse spre Hanna. la-i şi pe-ăştia, o îndemnă. De 
fapt, nu prea pot să-i sufăr. 

Hanna se retrase cu spatele, ţinând pantofii furaţi de cureluşe. 
Dintr-odată, nici ea nu prea mai putea să-i sufere. 


16 


O SEARĂ PLĂCUTĂ, NORMALĂ, 
ÎN FAMILIA MONTGOMERY 


În seara aceea, Aria stătea pe pat, tricotând o bufniţă dintr-un 
scul de mohair. Bufnița era maro şi avea o înfăţişare băieţească: 
începuse să lucreze la ea săptămâna trecută, gândindu-se că 
avea să i-o dea lui Ezra. Acum, fiindcă era clar că n-o să mai fie 
cazul, se întreba... oare să i-o dea lui Sean? Cât de ciudat ar fi 
părut? 

Inainte de dispariţia lui Ali, ea tot încercase să-i facă lipeala 
Ariei cu tot felul de băieţi din Rosewood, spunându-i: 

— Nu trebuie decât să te duci şi să vorbeşti cu el. Nu e greu. 

Totuşi, pentru Aria, era greu. Abia ajungea în apropierea unui 
băiat din Rosewood, că şi încremenea, bolborosind cea dintâi 
idioţenie care-i venea pe limbă... şi care, din cine ştie ce motiv, 
era adesea despre matematică. Şi ea detesta matematica. Până 
să termine a şaptea, vorbise doar cu un singur băiat din afara 
clasei ei: cu Toby Cavanaugh. 

Şi fusese înfricoşător. Se întâmplase cu doar câteva săptămâni 
înainte să dispară Ali, şi Aria se înscrisese la o tabără artistică de 
weekend, şi cine putea să apară în grupa ei, dacă nu Toby? Aria 
fusese uluită: ce, nu era vorba ca el să fie la internat... pentru 
totdeauna? Dar, din câte se părea, şcoala lui luase vacanţa de 
vară mai devreme decât cei de la Rosewood Day, aşa că, iată-l 
acolo. Stătea într-un colţ, cu părul căzându-i peste ochi, 
plesnindu-se cu o bandă din cauciuc peste încheietură. 

Profesoara lor de artă dramatică, o femeie zveltă, cu părul 
creţ, mai mereu îmbrăcată hippy, le ceruse tuturor să facă un 
exerciţiu de actorie: să se grupeze pe perechi şi să-şi strige 
reciproc o frază, iar şi iar, intrând într-un anume ritm. Fraza 
trebuia să se modifice de la sine. Trebuiau să dea ocol încăperii, 
schimbând perechile, şi Aria se pomeni curând faţă-n faţă cu 


Toby. Fraza pentru ziua aceea era: Niciodată nu ninge vara. 

— Niciodată nu ninge vara, spusese Toby. 

— Niciodată nu ninge vara, îi răspunsese Aria. 

— Niciodată nu ninge vara, repetase Toby. Avea ochii înfundaţi 
în orbite şi unghiile roase până la sânge. Aria era crispată, stând 
atât de aproape de el. Nu se putea abţine să nu-şi amintească 
faţa fantomatică a lui Toby la fereastra lui Ali, imediat înaintea 
accidentului păţit de Jenna. Şi de cum o coborâseră paramedicii 
pe Jenna pe scara din frânghie aproape scăpând-o. Şi cum, după 
câteva zile, în timp ce ieşea la un bal caritabil, îşi auzise 
profesoara de educaţie sanitară, doamna Iverson, spunând: 

— Dac-aş fi eu tatăl băiatului ăla, nu l-aş trimite doar la 
internat. L-aş trimite la închisoare. 

Şi apoi, fraza chiar se modificase, devenind Știu ce-ai făcut 
astă-vară. Toby o rostise primul, însă Aria o strigase de vreo 
câteva ori în replică, până să-şi dea seama ce însemna cu 
adevărat. 

— O, la fel ca filmul! strigase profesoara, bătând din palme. 

— Mda, confirmase Toby, zâmbind spre Aria. Şi fusese un 
zâmbet adevărat, nu unul sinistru, ceea ce o făcuse să se simtă 
şi mai rău. Când îi povestise lui Ali întâmplarea, Ali oftase. 

— Aria, Toby e - cum să zic? - dezechilibrat mintal. Am auzit 
că a fost cât pe ce să se înece acolo, în Maine, când a sărit să 
înoate într-un râu îngheţat, încercând să fotografieze un elan. 

Totuşi, Aria nu se mai întorsese la orele de artă dramatică. 

Gândul îi zbură din nou spre bileţelul lipit de A.: Te întrebi cine 
sunt? Sunt mai aproape decât îți închipui. 

Era posibil ca A. să fie Toby? Să se fi strecurat el în Rosewood 
Day şi să fi lipit bileţelul pe vitrina lui Ali? Oare l-o fi văzut vreuna 
dintre prietenele ei? Sau poate că A. îi era coleg sau colegă de 
clasă la vreo materie. La orele de engleză părea cel mai logic: 
momentele la care se refereau mesajele, în majoritatea lor, se 
învârteau în jurul acestora. Dar cine să fie? Noel? James Freed? 
Hanna? i 

Aria ezită când ajunse la Hanna. Işi pusese şi înainte întrebări 
în legătură cu ea: era posibil ca Aria să-i fi spus Hannei despre 
părinţii ei. lar Hanna fusese părtaşă la Chestia cu Jenna. 

Dar pentru ce? 

Răsfoi albumul cu fotografiile elevilor de la Rosewood Day - 


apăruse chiar azi şi cuprindea numele şi numerele de telefon ale 
tuturor colegilor - şi găsi poza lui Sean. Era tuns ca sportivii şi 
bronzat, de parcă şi-ar fi petrecut toata vara pe iahtul tatălui 
său. Băieţii cu care umblase Aria prin Islanda fuseseră palizi şi cu 
părul moale, şi dacă aveau bani, atunci acelea erau caiace cu 
care se plimbau pe ghețarul Snaefellsjokull. 

Formă numărul lui Sean, dar îi răspunse mesageria vocală. 

— Salut, Sean, zise, sperând ca vocea să nu-i sune prea 
strident. Sunt Aria Montgomery. Am... hm, am sunat doar să-ţi 
spun „bună” şi... hm, aş avea să-ţi recomand ceva de filosofie. 
Ayn Rand se numeşte. E... cum să zic?, super complexă, dar 
categoric citibilă. Incearc-o! 

li lăsă numărul ei de telefon mobil şi pseudonimul de 
messenger, închise şi vru să şteargă mesajul. Probabil că pe 
Sean îl sunau oricum o grămadă de fete de la Rosewood, care să 
nu fie atât de stângace. 

— Aria! strigă Ella, de la piciorul scării. La masă! 

işi azvârli telefonul pe pat şi cobori cu încetineală treptele. 
Auzul ei captă un ciudat piuit venind dinspre bucătărie. Să fi 
fost... cronometrul cuptorului electric? Dar aşa ceva era cu 
neputinţă! Bucătăria lor fusese amenajată într-un stil retro, al 
anilor '50, iar cuptorul era un Magic Chef autentic din 1956. Ella 
îl folosea rareori, de teamă că, fiind atât de vechi, putea să dea 
foc întregii case. 

Numai că, spre surprinderea Ariei, Ella chiar avea ceva în 
cuptor, iar fratele şi tatăl ei erau deja la masă. Era prima dată 
după weekend când se aduna întreaga familie. Mike îşi petrecuse 
ultimele trei seri pe la diverşi colegi din echipa de lacrosse, iar 
tatăl ei... în fine, fusese prea ocupat cu „catedra”. 

Un pui fript, un castron cu cartofi piure şi un vas cu fasole 
verde tronau în mijlocul mesei. Farfuriile şi tacâmurile erau 
asortate şi fuseseră aşezate până şi șervete individuale. Aria se 
crispă. Părea ceva mult prea normal... mai ales pentru familia ei. 
Ceva trebuie să fi fost în neregulă. Murise cineva? Destăinuise A. 
secretul? 

Şi totuşi, părinţii ei păreau netulburaţi. Mama ei scoase o tavă 
de chifle din cuptor - care, printr-o minune, nu luase foc -, iar 
tatăl ei aştepta în tăcere, răsfoind paginile de publicistică din 
New York Times. El citea mereu la masă, în timpul meciurilor lui 


Mike, ba chiar şi când conducea. 

Aria se întoarse spre el, fiindcă nu-l prea mai văzuse de luni, 
din barul Victory. 

— Salut, Byron, îi zise. 

Tatăl ei îi răspunse cu un zâmbet neprefăcut. 

— Bună, Maimuţică. 

Uneori, aşa îi spunea, Maimuţică; într-o vreme, îi spusese chiar 
şi Maimuţă Păroasă, până când ea îi ceruse să înceteze. Byron 
arăta mereu de parcă tocmai ar fi căzut din pat. Purta tricouri 
găurite, cumpărate de la mâna a doua, boxeri cu emblema 
Philadelphia 76ers sau pantaloni de pijama în carouri şi o 
pereche de papuci vechi, căptuşiţi cu blană de oaie. Părul şaten 
stufos îi era, la rândul lui, întotdeauna într-o cumplită 
neorânduială. Ariei i se părea că seamănă cu un urs koala. 

— Şi... salut, Mike! adăugă ea, voioasă, ciufulindu-l. 

Mike se trase înapoi. 

— la naibii mâna de pe mine! 

— Mike, îl apostrofă Ella, fluturând spre el unul dintre 
beţişoarele cu care-şi prindea de obicei în coc părul şaten-închis. 

— Nu voiam decât să fiu drăguță, replică Aria, stăpânindu-se 
la timp să-i arunce lui Mike una dintre obişnuitele replici 
sarcastice. In loc de asta, se aşeză, îşi aşternu în poală şervetul 
brodat cu flori şi luă de pe masă o furculiţă cu mâner din 
bachelită. Puiul miroase foarte bine, Ella, comentă ea apoi. 

— Nu-i decât ceva cumpărat de la raionul cu delicatese, zise 
Ella, împărțind piureul în farfurii. 

— Şi de când ţi se pare ţie că puiul miroase bine? rânji Mike. 
Tu nu mănânci aşa ceva. 

Era adevărat. Aria devenise vegetariană încă din cea de-a 
doua săptămână de şedere în Islanda, când Hallbjorn, primiţi ei 
iubit, îi cumpărase o gustare de la o tonetă, despre care ea 
crezuse că ar fi un hot-dog. Avusese un gust formidabil, însă 
după ce terminase de mâncat, el îi spusese că fusese carne de 
pufin!?. De atunci, ori de câte ori vedea carne în faţă, îi venea 
mereu în minte imaginea unui chip drăgălaş de pui de pufin. 

— Ei, oricum, replică Aria, cartofi mănânc. Işi îndesă o lingură 
plină cu piure aburind în gură. Şi ăştia sunt formidabili. 


13 Specie de pasăre din ţinuturile arctice, numită şi pinguinul pufin sau papagal 
de mare. 


Ella se încruntă. 

— Sunt cartofi instant. Ştii doar că nu mă pricep să gătesc. 

Aria îşi dădea seama că exagerase cu strădaniile. Dar se 
gândise că, dacă se comporta ca o fiică model, fără să mai fie 
sarcastică şi bombănitoare cum era zi de zi, poate că Byron avea 
să înţeleagă ce pierde. 

Se întoarse din nou spre el. Aria n-ar fi vrut să-şi urască tatăl. 
El avea o grămadă de părţi bune: o asculta mereu când avea 
probleme, era inteligent, îi făcea mereu prăjiturele fă-te Bine 
Repede când ea avea gripă. Aria încercase să găsească un motiv 
logic, ne-sentimental, pentru ceea ce se întâmplase cu Meredith. 
Nu voia să creadă că el iubea pe altcineva sau că avea să-şi 
destrame familia. Totuşi, îi venea greu să nu i-o ia în nume de 
rău. 

In timp ce-şi umplea lingura cu fasole verde, telefonul Ellei, 
care rămăsese lângă cuptor, începu să sune. Ella îl privi pe 
Byron. 

— Să răspund? 

Byron se încruntă. 

— Cine ar putea să te caute la ora cinei? 

— Poate c-o fi Oliver, de la galerie. 

Deodată, Aria simţi cum o gheară îi strânge gâtul. Dar dacă o 
fi A.? 

Telefonul sună din nou. Aria se ridică. 

— Răspund eu. 

Ella se şterse la gură şi-şi împinse scaunul înapoi. 

— Nu, ar trebui să răspund eu. 

— Nu! strigă Aria, năpustindu-se spre cuptor. Telefonul sună 
pentru a treia oară. Eu... ăăă...e... 

Bătu disperată aerul cu braţele, străduindu-se să gândească. 
Rămasă în pană de idei, înşfăcă telefonul şi-l azvârli tocmai până 
în living, unde alunecă pe podea, se ciocni de divan şi se opri din 
sunat. Polo, motanul familiei Montgomery, apăru tiptil şi începu 
să lovească telefonul cu lăbuţa lui dungată. 

Când se întoarse, Aria văzu că toată familia o privea fix. 

— Ce se-ntâmplă cu tine? o întrebă Ella. 

— Păi... 

Aria era leoarcă de transpiraţie şi întregul trup îi zvâcnea 
odată că bătăile inimii. Mike îşi împreună mâinile la ceafă. Cree- 


TINOOO, mimă el din buze. 

Ella ţâşni pe lângă ea spre living şi se ghemui să vadă ecranul 
telefonului. Fusta ei plisată mătură podeaua, ridicând praful. 

— Era Oliver, anunţă ea. 

In acelaşi timp, Byron se ridică de la masă. 

— Eu trebuie să plec. 

— Să pleci? Ellei i se frânse vocea. Dar de-abia am început să 
mâncăm. 

Byron îşi duse farfuria goală în chiuvetă. Mereu fusese cel mai 
rapid de pe planetă la mâncat, mai rapid chiar şi decât Mike. 

— Am de lucru la catedră. 

— Dar... 

Ella îşi cuprinse cu braţele talia subţire. Priviră cu toţii, 
neputincioşi, cum Byron dispare sus, pe scară, şi reapare cam 
după o jumătate de minut, purtând o pereche de pantaloni gri 
mototoliţi şi o cămaşă albastră, cu gulerul răsfrânt. Părul îi era, în 
continuare, nepieptănat. Inhăţă servieta din piele scorojită şi 
cheile maşinii. 

— Vin repede, mai zise. 

— Poţi să iei nişte suc de portocale? strigă Ella, însă Byron 
închise după el uşa casei fără să mai răspundă. 

In clipa imediat următoare, Mike se repezi afară din bucătărie, 
fără să-şi ducă farfuria în chiuvetă. Işi luă geaca şi racheta de 
lacrosse şi-şi vâri picioarele în tenişi fără să le mai dezlege 
şireturile. 

— Hei, tu unde mai pleci? îl luă la rost Ella. 

— La antrenament, răspunse el, răstit. 

Işi ţinea capul plecat şi-şi muşca buza, ca şi cum ar fi încercat 
să-şi stăpânească plânsul. Aria ar fi vrut să dea fuga până la 
fratele ei, să-l ia în braţe şi să încerce împreună să-şi dea seama 
ce era de făcut, numai că se simţea înţepenită, de parcă ar fi 
prins rădăcini în plăcile din ceramică, în formă de tablă de şah, 
ale bucătăriei. 

Mike trânti uşa, făcând să se zguduie casa. Trecură câteva 
clipe de tăcere, după care Ella îşi ridică spre Aria ochii cenuşii. 

— Toţi ne părăsesc. 

— Ba nu, nu-i aşa, se grăbi Aria s-o contrazică. 

Mama ei se întoarse la masă şi-şi privi ţintă puiul rămas în 
farfurie. După câteva clipe de tăcere, aşternu un şervet peste 


friptura rămasă şi se întoarse din nou spre Aria. 

— Nu ţi se pare că tatăl tău se comportă ciudat? 

Aria îşi simţi gura uscată. 

— In ce privinţă? 

— Nu ştiu, răspunse Ella, urmărind cu degetul muchia farfuriei 
din porțelan. Dă impresia că-l sâcâie ceva. O fi legat de catedră? 
Pare atât de ocupat... 

Aria ştia că ar fi trebuit să spună ceva, însă cuvintele parcă i 
se lipiseră pe undeva, prin stomac, şi i-ar fi trebuit o pompă 
pentru desfundat chiuvetele sau un aspirator ca să le extragă de- 
acolo. 

— Nu mi-a zis nimic despre asta, nu. 

Şi nu era tocmai o minciună. 

Ella o fixă cu privirea. 

— Mi-ai spune dac-ai şti ceva, nu? 

Aria îşi lăsă capul în jos, prefăcându-se că-i intrase ceva în 
ochi. 

— Sigur, zise. 

Ella se ridică şi strânse resturile de pe masă. Aria rămase pe 
loc, simțindu-se inutilă. Aceasta fusese şansa ei... şi nu făcea 
decât să zacă degeaba acolo. Ca un sac de cartofi. 

Urcă agale în camera ei şi se aşeză la birou, neştiind ce să 
facă. De jos, auzea acordurile genericului din Jeopardy! Poate c- 
ar fi fost mai bine să coboare şi să mai stea cu Ella. Numai că tot 
ce-şi dorea, de fapt, era să plângă. 

Computerul ei scoase sunetul acela de plescăit care anunţa un 
text primit pe mesageria instant. Aria se îndreptă spre el, 
întrebându-se dacă nu cumva era de la Sean. Şi totuşi... nu era. 


AAAA A A: Ai două variante. Îi pui capăt sau îi spun eu 
mamei tale. iţi dau răgaz până bate miezul nopții de sâmbătă, 
Cenuşăreaso. Altfel... - A. 


Un scârţăit o făcu să tresară. Se răsuci spre uşă şi văzu ca 
motanul ei împinsese uşa cu botul. Il mângâie cu gesturi 
absente, citind încă o dată mesajul. Şi încă o dată. Şi încă o dată. 

Altfel... ? Şi îi pui capăt? Şi cum ar fi trebuit ea să procedeze? 

Computerul ei scoase un nou p/eosc. Fereastra mesageriei 
instant clipi. 


AAA AA A: Nu prea ştii cum? Uite un indiciu: Studioul pentru 
yoga Strawberry Ridge. 7:30 dimineaţa. Mâine. Să fii acolo! 


17 


FETIŢA TATII ARE UN SECRET 


Hanna stătea la vreo cincisprezece centimetri de oglinda din 
camera ei, examinându-se îndeaproape. Probabil că imaginea 
reflectată în vitrina din mall fusese doar o himeră: aici, arăta 
normală şi slabă. Şi totuşi... nu cumva porii păreau un pic 
dilataţi? Şi ochii... nu priveau uşor cruciş? 

lritată, deschise sertarul biroului şi scoase o pungă uriaşă de 
chipsuri cu sare şi piper. Işi umplu gura, începu să mestece, dar 
se opri. Săptămâna trecută, mesajele de la A. o trimiseseră din 
nou în acea oribilă înlănţuire îndopat-vomat... chiar dacă îşi 
reprimase năravul atâţia ani. Nu va reveni la aşa ceva. Şi cu atât 
mai puţin de faţă cu tatăl ei. 

Infăşură punga şi privi din nou afară pe fereastră. Pe unde-o 
umbla el? Trecuseră aproape două ore de când o sunase mama 
ei, când ea se afla la mall. Deodată, zări un Range Rover verde- 
închis pătrunzând pe aleea din faţa casei, de fapt o străduţă 
şerpuită, mărginită de copaci, lungă de vreo patru sute de metri. 
Automobilul înaintă cu uşurinţă pe meandrele aleii, aşa cum ar fi 
fost capabil doar cineva care locuise acolo. Când era mai mică, 
tatăl ei o dădea cu sania pe alee. O învățase atunci cum să se 
aplece la fiecare cotitură, ca să nu se răstoarne. 

Când se auzi soneria, tresări. Miniaturalul ei pinscher, 
Bulinuţă, începu să latre, şi soneria zbârnâi din nou. Lătratul lui 
Bulinuţă deveni mai strident şi mai agitat, iar soneria se auzi şi a 
treia oară. 

— Da, da! bodogăni Hanna. 

— Salut, îi zise tatăl ei, după ce deschise uşa. Bulinuţă începu 
să-i ţopăie pe lângă picioare. Salutare, băiete, adăugă el, 
aplecându-se să ridice căţeluşul. 

— Bulinuţă, nu! comandă Hanna. 

— Stai, nu-mi face nimic, o asigură domnul Marin, mângâindu-l 


pe botişor. Hanna şi-l luase pe Bulinuţă la scurt timp după 
plecarea tatălui ei. 

— Aşa, zise el, aşteptând stânjenit pe verandă. Era îmbrăcat 
cu un costum gri-cărbune, de afaceri, purta o cravată roşu cu 
albastru, ca şi cum tocmai ar fi venit de la o întâlnire. Hanna se 
întrebă dacă el voia să intre. Se simţea ciudat să-şi invite tatăl în 
propria lui casă. 

— Aş putea...? începu el. 

— Vrei să...? zise şi Hanna, în acelaşi timp. Tatăl ei scoase un 
hohot de râs nervos. Hanna nu-şi dădea seama precis dacă voia 
să-l îmbrăţişeze. El făcu un pas spre ea, şi ea făcu unul înapoi, 
ciocnindu-se de uşă. Incercă să dea impresia că aşa şi 
intenţionase. Hai, intră, îi zise, pe un ton care-i arăta iritarea. 

Se opriră în antreu. Hanna îi simţi privirea fixată asupra ei. 

— Mă bucur mult că te văd, zise el. 

Hanna ridică din umeri. Ar fi vrut să aibă o ţigară sau altceva 
cu care să-şi ocupe mâinile. 

— Mda, bine. Aşadar, îţi vrei chestiile alea financiare? Sunt 
chiar aici. 

El miji ochii, neluând-o în seamă. 

— Am vrut să te întreb data trecută. Părul. l-ai făcut ceva. E... 
e mai scurt? 

Ea îi răspunse cu un zâmbet superior. 

— E mai închis. 

El împunse aerul cu degetul spre ea. 

— Bingo! Şi nu mai porţi ochelarii! 

— Am făcut operaţie cu laser, răspunse ea, ţintuindu-l cu 
privirea. Acum doi ani. 

— Aha, mormăi el, înfundându-şi mâinile în buzunare. 

— O spui de parc-aş fi făcut ceva rău. 

— Nu, răspunse repede tatăl ei. Doar că arăţi... altfel. 

Hanna îşi încrucişă braţele la piept. Când părinţii ei se 
hotărâseră să divorţeze, Hanna crezuse că era din cauză că ea 
se îngrăşase. Şi era neîndemânatică. Şi urâtă. Intâlnirea cu Kate 
nu i se păruse că ar fi fost decât o dovadă în plus. El îşi găsise o 
fiică nouă cu care s-o înlocuiască, aşa că o abandonase. 

După dezastrul din Annapolis, tatăl ei încercase să mai ţină 
legătura cu ea. La început, Hanna consimţise, acceptând câteva 
convorbiri telefonice, care fuseseră morocănoase, monosilabice. 


Domnul Marin încercase s-o descoasă vrând să afle ce-o supăra, 
însă Hanna era prea jenată ca să discute despre aşa ceva. Până 
la urmă, intervalul de timp dintre conversații se mărise, şi se tot 
mărise... până când încetaseră de-a binelea să-şi mai vorbească. 

Domnul Marin traversă tacticos antreul, scândurile podelei 
scârţâindu-i sub tălpi. Hanna îşi zise că poate el încerca să 
evalueze ce rămăsese la fel şi ce se schimbase. Să fi observat că 
fotografia alb-negru cu ei doi, care stătuse agăţată deasupra 
mesei în stilul Misiunii, fusese înlăturată? Şi că litografia 
înfăţişând o femeie efectuând salutul yoga al soarelui - un afiş 
pe care tatăl Hannei îl detesta, însă mama ei îl adora - era la 
locul său? 

Tatăl ei se trânti pe canapeaua din living, chiar dacă nimeni nu 
folosea vreodată livingul. £/ nu folosise niciodată livingul. Era 
întunecos, mult prea îmbâcsit, avea covoare persane urâte şi 
mirosea a soluţie Endust pentru şters praful. Hanna nu ştia ce 
altceva ar fi putut să facă, aşa că-l urmă şi se aşeză pe divanul 
cu picioare, din colţ. 

— Aşa. Şi, ce mai faci tu, Hanna? 

Ea îşi strânse picioarele sub corp. 

— Mă descurc. 

— Asta-i bine. 

Un nou ocean de tăcere. Auzi ţăcănitul gheruţelor lui Bulinuţă 
pe gresia din bucătărie, apoi lipăitul limbii în castronelul cu apă. 
işi dori ceva care să-i întrerupă: un apel telefonic, declanşarea 
alarmei de incendiu, ba chiar încă un SMS de la A.; orice, numai 
s-o smulgă din stânjeneala aceasta. 

— Şi tu, cum o mai duci? îl întrebă, într-un târziu. 

— Nu prea rău, răspunse el, culegând de pe canapea o 
pernuţă cu ciucuri şi ţinând-o în braţul întins. Chestiile astea mi 
s-au părut mereu atât de urâte! 

Hanna era de acord cu el, dar ce, pernele din casa lui Isabel 
erau perfecte? 

Tatăl ei îşi ridică privirea. 

— Ţi-aduci aminte cum ne jucam? Tu aşezai perne pe podea şi 
săreai de pe una pe alta, fiindcă podeaua era lava încinsă? 

— Tată, protestă Hanna, strâmbând din nas şi îmbrăţişându-şi 
şi mai strâns genunchii. El storci perna în mână. 

— Erai în stare să te joci aşa ore în şir. 


— Aveam şase ani. 

— Ţi-aduci aminte de Cornelius Maximilian? 

Hanna îşi ridică privirea. In ochi îi sclipeau luminiţe. 

— Tată... 

El azvârli perna în sus, apoi o prinse. 

— N-ar trebui să vorbesc despre el? A trecut prea mult timp? 

Ea îşi repezi bărbia înainte, rigidă. 

— Probabil. 

Pe dinăuntru totuşi, se destinsese într-un mic, foarte mic 
zâmbet. Cornelius Maximilian era gluma lor secretă pe care o 
inventaseră după ce văzuseră Gladiatorul. Fusese un mare 
privilegiu pentru Hanna să meargă la un film atât de sângeros, 
clasificat ca interzis celor sub 17 ani neînsoţiţi de un părinte, 
numai că ea nu împlinise decât zece, şi tot sângele acela o 
traumatizase. Fusese convinsă că n-avea să doarmă în noaptea 
aceea, aşa că tatăl ei îl inventase pe Cornelius, ca s-o facă să se 
simtă mai bine. Cornelius era unicul câine - un pudel, se 
gândiseră ei, deşi uneori îl prefăceau într-un Boston terier - 
îndeajuns de puternic, încât să se lupte în ringul gladiatorilor. 
Înfrângea tigri, înfrângea alţi gladiatori înfricoşători. Putea să 
facă orice, inclusiv să-i readucă la viaţă pe gladiatorii morţi. 

Născociseră un personaj complex, Cornelius, discutând despre 
ce făcea el în zilele libere, ce fel de ţinte prefera să poarte la 
zgardă, cum simţea nevoia unei iubite. Uneori, Hanna şi tatăl ei 
se refereau la Cornelius de faţă cu mama, iar ea sărea imediat: 
„Ce? Cine?”, chiar dacă-i explicaseră gluma de o mie de ori. 
Când şi-l luase pe Bulinuţă, Hanna se gândise chiar să-l boteze 
Cornelius, însă ar fi întristat-o prea mult. 

Tatăl ei se lăsă pe spătarul canapelei. 

— Imi pare rău că lucrurile stau aşa. 

Hanna se prefăcu interesată de propria manichiură. 

— Aşa, cum? : 

— Aşa, cum... sunt între noi, zise el, dregându-şi glasul. Imi 
pare rău că n-am mai ţinut legătura. 

Hanna îşi dădu ochii peste cap. Era o activitate extraşcolară 
mult prea specială pentru ea. 

— Nu-i mare chestie. 

Domnul Marin bătu darabana pe măsuţa de lângă el. Devenise 
evident că se simţea cu adevărat stânjenit. Bun. 


— Şi-atunci, de ce i-ai furat maşina prietenului tău? Am 
întrebat-o şi pe mama ta, dar nici ea nu ştie. 

— E complicat, răspunse repede Hanna. 

Ce ironie: la început, după ce divorţaseră, Hanna căutase 
modalităţi prin care să-şi facă părinţii să vorbească între ei, ca să 
se îndrăgostească la loc, exact cum procedaseră personajele 
gemene interpretate de Lindsay Lohan, în Capcană pentru 
părinți. Până la urmă, se dovedise că tot ce trebuia să facă era să 
se lase arestată de câteva ori. 

— Hai, zi, insistă domnul Marin. Ce-aţi făcut, v-aţi certat? Erai 
supărată? 

— Aşa cred. 

— El a rupt-o cu tine? 

Hanna înghiţi în sec, nefericită. 

— De unde ştii? 

— Dacă el a renunţat la tine, poate că nu merita. 

Hannei nu-i venea să creadă că el îi spunea aşa ceva. De fapt, 
nici nu credea. Poate că nu auzise bine. Poate că ascultase 
muzica prea tare la iPod. 

— Te-ai mai gândit la Alison? o întrebă tatăl ei. 

Hanna îşi privi mâinile. 

— Aşa cred. Mda. 

— E destul de greu de crezut. 

Hanna înghiţi iar în sec. Dintr-odată, simţea că-i vine să 
plângă. 

— Ştiu, zise. 

Domnul Marin se lăsă din nou pe spate. Canapeaua scoase un 
zgomot ciudat, ca un pârţâit. Cu ani în urmă, tatăl ei poate c-ar fi 
făcut vreun comentariu pe tema asta, însă acum nu zise nimic. 

— Ştii care e amintirea mea preferată cu Alison? 

— Care? întrebă încet Hanna. Se rugă în gând ca el să nu 
spună: Atunci când ați venit voi două în Annapolis şi s-a înţeles 
atât de bine cu Kate. 

— Era vară. Cred că voi treceaţi într-a şaptea, sau cam aşa 
ceva. V-am dus, pe tine şi pe Alison, într-o excursie de o zi la 
Avalon. Ţi-aduci aminte? A 

— Vag, răspunse Hanna. Işi amintea că mâncase prea multe 
praline, că arăta grasă în costumul ei de baie din două piese, iar 
lui Ali îi stătea perfect în al ei, şi că un surfer o invitase pe Ali la o 


petrecere în jurul unui foc de tabără, însă ea îi făcuse vânt în 
ultima clipă. 

— Stăteam pe plajă, continuă să povestească tatăl ei. La 
câteva cearşafuri mai încolo, erau o fată şi un băiat. Voi două o 
cunoşteaţi pe fată de la şcoală... dar nu era una dintre cele cu 
care obişnuiaţi să vă petreceţi timpul. Avea o şmecherie de-aia... 
cu care-şi lega la spate sticla cu apă şi sorbea din ea cu paiul. Ali 
vorbea cu fratele ei şi n-o băga în seamă. 

Deodată, Hanna îşi aminti perfect. Era ceva obişnuit să dai 
peste cunoscuţi de la Rosewood pe litoralul Jersey... precum şi că 
fata aceea fusese, de fapt, Mona. Băiatul era vărul Monei. Lui Ali i 
se păruse drăguţ, aşa că se dusese să intre în vorbă cu el. Mona 
se arătase extaziată fie şi de simplul fapt că Ali era măcar în 
apropierea ei, însă Ali nu făcuse decât să-şi întoarcă faţa spre ea 
şi să-i spună: „Hei, şi purceluşul meu de Guineea bea apă dintr-o 
sticlă ca asta.” 

— Asta-i amintirea ta preferată? Nu se putu abţine Hanna. Ea 
şi-o blocase, şi era destul de convinsă că la fel procedase şi 
Mona. 

— N-am terminat, replică tatăl ei. Alison s-a dus până pe 
marginea plajei cu băiatul, dar tu ai rămas acolo să vorbeşti cu 
fata aceea, care arăta pur şi simplu zdrobită din cauză că 
plecase Alison. Nu mai ştiu ce i-ai zis, dar ai fost drăguță cu ea. 
Am fost tare mândru de tine. 

Hanna strâmbă din nas. Se îndoia că ar fi fost drăguță: 
probabil că doar se abţinuse să fie de-a dreptul răutăcioasă. 
După ce se întâmplase Chestia cu Jenna, Hanna nu mai savura 
prea mult batjocorirea altora. 

— Mereu ai fost drăguță cu toată lumea, adăugă tatăl ei. 

— Ba nu, n-am fost, murmură ea. 

Işi aminti cum obişnuia să vorbească despre Jenna. N-o să-ți 
vină să crezi de ce-a fost în stare fata aia, tati, îi zisese. A dat 
probă pentru acelaşi rol din musical, pe care-l vrea şi Ali, şi ar fi 
trebuit s-o auzi cântând. A fost ca o vacă. Sau. Și dac-a nimerit 
toate răspunsurile la testul de educație sanitară şi-a făcut 
douăsprezece flotări la sport pentru proba de condiție fizică, 
Jenna Cavanaugh tot o fraieră rămâne. 

Tatăl ei fusese totdeauna un bun ascultător, atâta timp cât 
ştiuse că ea nu le arunca altora în faţă tot felul de răutăţi. Ceea 


ce făcuse ca întrebarea lui, la câteva zile după accidentul Jennei, 
în timp ce se duceau cu maşina spre magazin, să aibă un efect şi 
mai devastator. Se întorsese spre ea şi zisese, aşa, din senin: /a 
stai. Fata aia care a fost orbită... ea e cea care cânta ca o vacă, 
nu? Şi o privise de parcă ar fi făcut legătura. Hanna, prea 
îngrozită ca să-i mai răspundă, se prefăcuse apucată de un acces 
de tuse, după care schimbase subiectul. 

Tatăl ei se ridică şi se îndreptă spre pianul cu coadă, în 
varianta redusă, pentru copii, din living. li ridică uşor capacul, şi 
praful începu să plutească prin aer. Când apăsă pe o clapă, se 
auzi un sunet ca de tinichea. 

— Cred că ţi-a spus mama ta că Isabel şi cu mine o să ne 
căsătorim, nu? 

Hannei i se prăbuşi brusc buna dispoziţie. 

— Mda, mi-a zis ceva de genul ăsta. 

— Ne gândiserăm să fie vara viitoare, însă Kate n ar fi putut 
atunci. O să plece în Spania, într-o tabără preuniversitară. 

Hanna se zbârli auzind numele lui Kate. Biata fetiță, trebuie să 
plece în Spania. 

— Ne-ar plăcea să vii şi tu la nuntă, adăugă tatăl ei. Văzând că 
Hanna nu-i răspunde, vorbi tot el, în continuare. Dacă poţi, zise. 
Ştiu că e oarecum ciudat. Dacă asta e, ar trebui să stăm de 
vorbă. Prefer să stai de vorbă cu mine, în loc să furi maşini. 

Hanna pufni. Cum îndrăznea tatăl ei să creadă că fazele cu 
furatul fuseseră provocate de el şi de afurisita lui de căsătorie? 
Deodată însă, încetă să mai gândească astfel. Oare aşa să fi 
fost? 

— O să mă gândesc la asta, zise. 

Tatăl ei îşi trecu palmele peste marginea băncuţei din faţa 
pianului. 

— Eu rămân tot weekendul în Philly, iar pentru sâmbătă, am 
rezervat o masă pentru noi la Le Bec-Fin. 

— Zău? strigă Hanna, fără să se poată stăpâni. 

Le Bec-Fin era un celebru restaurant franțuzesc în centrul 
Philadelphiei, unul la care îşi dorise de ani de zile să mănânce. Pe 
Spencer şi pe Ali le tot târau familiile lor acolo, şi ele se tot 
văicăreau din cauza asta. Era atât de mizerabil, ziceau ele, nici 
măcar n-aveau meniul în engleză, şi era plin de babe îmbrăcate 
în blănuri hidoase care aveau şi capetele animalului. Totuşi, 


pentru Hanna, Le Bec-Fin avea o rezonanţă de-a dreptul 
fermecătoare. 

— Şi ţi-am rezervat un apartament la Four Seasons, continuă 
tatăl ei. Ştiu că ar trebui să fii pedepsită, dar mama ta a fost de 
acord. 

— Serios? Hanna bătu din palme. 

Adora să stea în hoteluri luxoase. 

— Are şi piscină, adăugă el, zâmbind cu modestie. Hanna 
devenea de-a dreptul entuziasmată atunci când hotelurile în care 
stăteau aveau şi piscină. Ai putea să vii ceva mai devreme 
sâmbătă, ca să înoţi. 

Deodată, Hanna se pleoşti la faţă. Sâmbătă era... Foxy. 

— N-am putea s-o lăsăm pe duminică? 

— Păi, nu. Trebuie să fie sâmbătă. 

Hanna îşi muşcă buza. 

— Atunci, nu pot. 

— De ce? 

— Păi... e chestia aia, balul. E destul de... important. 

Tatăl ei îşi împreună mâinile. 

— Mama ta te lasă să te duci la bal după... după tot ce-ai 
făcut? Eu credeam că eşti pedepsită. 

Hanna ridică din umeri. 

— Am cumpărat biletele cu mult timp înainte. Şi-au fost 
scumpe. 

— Ar însemna foarte mult pentru mine dac-ai veni, replică 
tatăl ei, cu blândeţe. Mi-ar plăcea mult să petrec un weekend cu 
tine. 

Tatăl ei părea, într-adevăr, necăjit. Aproape de parcă i-ar fi 
venit să plângă. Şi Hanna îşi dorea un weekend cu el. In definitiv, 
ţinuse minte podeaua cu lavă topită, şi cum tot vorbea ea despre 
Le Bec-Fin, şi cât adora hotelurile fiţoase cu piscină. Se întrebă 
dacă avea glume secrete şi cu Kate. N-ar fi vrut să fie aşa. Ar fi 
vrut să fie ceva special între ei doi. 

— Cred că pot să-l las încolo, răspunse, până la urmă. 

— Grozav, exclamă tatăl ei, zâmbindu-i. 

— De dragul lui Cornelius Maximilian, adăugă ea, îndreptând 
spre tatăl ei o privire sfioasă. 

— Şi mai bine. 


Hanna îşi urmări tatăl cu privirea în timp ce acesta se suia în 
maşină şi se îndepărta încet pe alee. O senzaţie caldă, vibrantă, 
îi umplu tot corpul. Intr-atât era de fericită, încât nu se mai gândi 
să scoată iar punga de chipsuri pe care-o azvărlise în fundul 
dulapului. In schimb, avea chef să danseze prin toată casa. 

Când îşi auzi telefonul Blackberry bâzâind la etaj, se trezi 
brusc. Avea atâtea de făcut! Trebuia să-l anunţe pe Sean că nu 
merge la Foxy. Trebuia s-o sune pe Mona şi s-o anunţe şi pe ea. 
Trebuia să scoată din pământ o toaletă fabuloasă, pe care s-o 
poarte la Le Bec-Fin... poate rochia aia frumoasă, Theory, cu 
centură, pe care încă nu avusese ocazia s-o îmbrace? 

Dădu fuga sus, îşi deschise Blackberry-ul şi se încruntă. Era... 
un SMS. 


Patru cuvinte simple: 

Hanna. Marin. Orbit. Jenna. 

Ce-ar zice tati despre tine dac-ar şti asta? 

Sunt cu ochii pe tine, Hanna, şi-ai face bine să mă asculti. - A. 


18 


ÎNCONJOARĂ-TE DE NORMAL, 
CĂ POATE-O SĂ FII ŞI TU NORMALĂ 


— Mare noroc ai că poţi să te duci la Foxy gratis, îi zise lui Emily 
sora ei mai mare, Carolyn. Chiar ar trebui să profiţi din plin de 
asta. 

Era vineri dimineaţă, şi ele două stăteau afară, pe aleea din 
faţa casei, aşteptându-şi mama să le conducă la antrenamentul 
matinal de înot. Emily se întoarse spre sora ei, trecându-şi o 
mână prin păr. In calitate de căpitan, primise gratuit bilete la 
Foxy, dar i se părea ciudat să meargă la o petrecere atât de 
repede după înmormântarea lui Ali. 

— Nu prea cred c-o să mă duc. Nici n-am cu cine. Nu mai sunt 
cu Ben, aşa că... 

— Du-te cu o prietenă, o sfătui Carolyn, mânjindu-şi cu ruj 
Chapstick buzele subţiri, trandafirii de la natură. Mie şi lui Topher 
ne-ar plăcea la nebunie să mergem, dar ar însemna să cheltuiesc 
tot ce-am strâns ca baby-sitter numai pentru un singur bilet. Aşa 
că, în loc de Foxy, o să rămânem la el acasă şi ne uităm toată 
seara la filme. 

Emily aruncă o privire spre sora ei. Carolyn era în ultimul an şi 
arăta exact ca Emily, cu părul blond-roşcat, uscat din cauza 
clorului, cu pistrui pe obraji, gene decolorate şi un corp puternic, 
solid, de înotătoare. Când fusese numită căpitan, Emily îşi făcuse 
griji ca nu cumva Carolyn să fie geloasă: doar era mai mare. Insă 
Carolyn păruse să se împace perfect cu situaţia. In taină, Emily 
şi-ar fi dorit s-o vadă enervându-se. Doar o dată. 

— A, auzi? sări deodată Carolyn. Am văzut ieri o fotografie 
nostimă cu tine! 

Lui Emily i se înceţoşă vederea, fotografie? repetă ea, cu 
glasul răguşit. Se gândea la fotografia din cabina lui Noel, despre 
care-i amintise ieri A. în SMS. Insemna că A. o făcuse să circule. 


Începuse. 

— Da, de la concursul de ieri, cu cei de la Tate! li aminti 
Carolyn. Arătai... nu ştiu. Luată prin surprindere. Aveai o 
expresie nostimă pe faţă. 

Emily clipi mărunt. Fotografia făcută de Scott. Cu Toby. 
Muşchii i se relaxară. 

— Aha! făcu ea. 

Işi ridică privirea şi oftă uşor, imperceptibil. Maya era la câţiva 
paşi mai încolo, pe stradă, călare pe bicicleta ei Trek albastră. Işi 
strânsese la spate părul creţ, şaten-închis, aproape negru, şi-şi 
suflecase mânecile gecii albe din denim. Avea cearcăne 
întunecate. | se părea ciudat s-o vadă la o oră atât de matinală. 

— Salut, chiţăi Emily. Hm, ce faci? 

— Era singurul loc în care mi-am închipuit că aş putea într- 
adevăr să te prind, răspunse Maya, făcând semn spre casa lui 
Emily. N-am mai auzit o vorbă de la tine de... probabil că de luni. 

Emily aruncă o privire peste umăr spre Carolyn, care tocmai 
scotocea prin buzunarul din faţă al ghiozdanului ei mov marca 
North Face. Se gândi iar la mesajul lui A. Cum ar fi putut A. să 
intre în posesia acelor fotografii? Nu rămăseseră la Maya... sau 
mai existaseră şi altele? 

— Îmi pare rău, îi răspunse Mayei. Nu ştia ce-ar fi putut face 
cu mâinile, aşa că şi le puse peste cutia pentru scrisori, o 
versiune miniaturală a casei lor. Am fost cam ocupată. 

— Mda, aşa se pare. 

Amărăciunea din vocea Mayei o făcu pe Emily să simtă cum i 
se zbârleşte părul la ceafă. 

— Cum... cum adică? se răsti ea. 

Dar Maya era doar gânditoare şi tristă. 

— Adică... adică nu mi-ai răspuns deloc. 

Emily trase de şnururile de la gluga hanoracului ei roşu. 

— Să mergem mai încolo, murmură, ducându-se spre 
marginea curţii lor, sub o salcie. 

Tot ce-şi dorea era pur şi simplu puţină intimitate, astfel încât 
Carolyn să nu audă, însă din nefericire, atmosfera de sub 
crengile groase, învăluitoare, ale sălciei era oarecum şi sexy. 
Lumina avea o nuanţă de verde foarte pal, iar pielea Mayei arăta 
atât de... înrourată! Maya semăna cu o zână a pădurii. 


— De fapt, vreau să te întreb ceva, şopti Emily, încercând să-şi 
ţină la distanţă toate acele gânduri cu zâne sexy ale pădurii. Mai 
ştii pozele alea cu noi, din cabina lui Noel? 

— Mda. Maya se aplecase atât de aproape, încât Emily 
aproape că-i simţea vârfurile firelor de păr mângâindu-i obrazul. 
li dădea senzaţia că, dintr-odată, avea un miliard de terminaţii 
nervoase în plus şi că toate acestea o furnicau. 

— Le-a mai văzut cineva? o întrebă. 

Maya avu nevoie de un minut până să răspundă. 

— Nu... 

— Eşti sigură? 

Maya îşi lungi gâtul, ca o pasăre, şi zâmbi larg. 

— Dar, dacă vrei, le arăt eu tuturor... 

Văzând-o pe Emily că se chirceşte de spaimă, sclipirea 
şugubeaţă din ochi i se stinse. 

— Stai, zise. De-asta mă evitai? Ai crezut că într-adevăr le-am 
arătat? 

— Nu ştiu, murmură Emily, frecând cu talpa una dintre 
rădăcinile mari ale sălciei, ieşită la suprafaţă. Inima îi bătea atât 
de iute, încât Emily era destul de convinsă că stabilea un soi de 
nou record mondial. 

Maya întinse mâna şi-o prinse de bărbie, ridicându-i-o, astfel 
încât Emily s-o privească în ochi. 

— N-aş face una ca asta. Vreau să le păstrez pentru mine. 

Emily îşi smuci bărbia din mâna ei. Aşa ceva nu era posibil, în 
curtea din faţa casei ei. 

— Mai e un lucru pe care ar trebui să-l ştii. Am... am cunoscut 
pe cineva. 

Maya îşi lăsă capul într-o parte. 

— Cineva de ce gen? 

— İl cheamă Toby. E chiar drăguţ. Şi... şi cred că-mi place de 
el. 

Maya clipi neîncrezătoare, ca şi cum Emily i-ar fi spus că se 
îndrăgostise de un tap. 

— Şi cred că s-ar putea să-l invit la Foxy, continuă Emily. 

Ideea tocmai îi venise, dar i se părea destul de bună. li plăcea 
la Toby că nu era perfect şi nici nu-şi bătea capul să încerce. Şi, 
dacă ea se străduia îndeajuns, aproape că putea să uite de 
complicaţia că el era fratele vitreg al Jennei. Plus că, dacă lua cu 


ea un băiat la Foxy, avea să contracareze fotografiile acelea de 
la petrecerea lui Noel şi să le demonstreze tuturor că nu era 
lesbiană. 

Aăă... nu-i aşa? 

Maya plescăi din limbă. 

— Dar Foxy nu e chiar mâine? Dacă el are alte planuri? 

Emily ridică din umeri. Era destul de sigură că Toby n-avea. 

— Şi, în orice caz, continuă Maya, parcă ai zis că biletul la Foxy 
e prea scump. 

— Am fost... hm, am fost numită căpitanul echipei de înot. Aşa 
că intru gratuit. 

— Uau! făcu Maya, după câteva clipe de tăcere. Emily parcă 
putea să-i simtă şi mirosul dezamăgirii, ca şi cum ar fi fost un 
feromon. Maya fusese cea care o convinsese pe Emily să renunţe 
la înot. Păi, bănuiesc că trebuie să te felicit. 

Emily îşi privi pantofii sport Vans, de un roşu-burgund. 

— Mersi, zise, chiar dacă era limpede că Maya n-o spusese din 
inimă. O simţea cum îşi doreşte ca ea să-şi ridice privirea şi să-i 
spună: Prostuţo, am glumit. Emily simţi un val de iritare. De ce 
trebuia ca Maya să-i îngreuneze într-atât situaţia? De ce nu 
puteau să fie doar prietene, ca toată lumea? 

Maya se smiorcăi zgomotos, după care îşi făcu loc printre 
crengile copacului înapoi în curtea lui Emily. Emily o urmă, dar 
numai pe urmă observă că mama ei era în dreptul uşii de la 
intrarea în casă. Părul tuns scurt al doamnei Fields era ţeapăn, 
vâlvoi, iar ea avea pe chip expresia aceea a ei de Wu mă deranja 
cu nimic, că mă grăbesc. 

Când o observă pe Maya, se albi la faţă. 

— Emily, e timpul să plecăm! răcni ea. 

— Sigur că da, ciripi veselă Emily. Nu voise ca mama ei să 
vadă toate astea. Se întoarse iar spre Maya, care stătea acum pe 
trotuar, lângă bicicletă. 

Şi o privea fix. 

— Nu poţi să schimbi ceea ce eşti, Emily, rosti ea cu voce tare. 
Sper că ştii asta. 

Emily simţi că mama ei şi Carolyn o sfredeleau cu privirile lor. 

— Nu ştiu despre ce tot vorbeşti, strigă ea, la fel de tare. 

— Emily, o să întârzii, o preveni doamna Fields. 

Maya îi adresă lui Emily o privire de despărţire, după care se 


îndepărtă, pedalând cu furie pe stradă. Emily înghiţi în sec. Era 
cuprinsă de sentimente atât de contradictorii! Pe de o parte, era 
furioasă pe Maya din cauză că o înfruntase; chiar aici, în curtea 
ei, de faţă cu mama şi cu Carolyn. Pe de altă parte, avea aceeaşi 
senzaţie de la vârsta de şapte ani, când îşi scăpase din greşeală 
balonul în formă de Mickey Mouse, după ce-şi implorase părinţii 
să i-l cumpere de la Disney World. Il urmărise cu privirea cum 
plutea pe cer, până când nu-l mai putuse vedea. Se gândise la el 
pe tot parcursul excursiei, până când mama ei îi zisese: N-a fost 
decât un balon, scumpete! Şi tu eşti de vină că i-ai dat drumul! 

Se îndreptă anevoie spre Volvo şi-i cedă lui Carolyn fără 
împotrivire scaunul din faţă. In timp ce ieşeau de pe alee, Emily 
aruncă o privire spre Maya, acum doar un punctuleţ minuscul în 
depărtare, după care inspiră adânc şi-şi puse mâinile pe spătarul 
scaunului mamei sale. 

— Ghici ce, mami! O să invit un băiat la chestia aia caritabilă 
de mâine. 

— Care chestie caritabilă? murmură doamna Fields, dar pe un 
ton care transmitea: Nu sunt deloc mulțumită de tine în clipa de 
față. 

— Foxy, răspunse Carolyn, făcându-şi de lucru cu aparatul de 
radio. Chestia aia anuală care se prezintă la ştiri. E atât de 
importantă, încât unele fete îşi fac şi operaţii estetice numai 
pentru ea. 

Doamna Fields îşi ţuguie buzele. 

— Nu sunt convinsă că aş vrea să mergi la aşa ceva. 

— Dar pot să mă duc gratis. Fiindcă sunt căpitanul echipei 

— Trebuie s-o laşi, mami, insistă Carolyn. E taaaaarc frumos. 

Doamna Fields o privi pe Emily în oglinda retrovizoare. 

— Cine e băiatul? 

— Ei, numele lui e Toby. A fost la noi la şcoală, dar acum e la 
Tate, îi explică Emily, lăsând deoparte amănuntele despre unde 
fusese Toby în ultimii trei ani... şi pentru ce. Din fericire, mama ei 
nu memora toate detaliile despre toţi copiii de vârsta lui Emily 
din Rosewood, ca alte mame. Nici Carolyn nu părea să-şi 
amintească numele: Carolyn nu-şi amintea niciodată 
scandalurile, nici măcar pe cele picante, de la Hollywood. E chiar 
drăguţ, adăugă ea, şi un foarte bun înotător. Mult mai rapid 
decât Ben. 


— Ben era drăguţ, murmură doamna Fields. 

Emily scrâşni din dinţi. 

— Mda, numai că Toby e mult, mult mai drăguţ. Ar mai fi vrut 
să adauge şi Nu-ţi face griji, e alb, dar nu-şi găsi curajul necesar. 

Carolyn se răsuci spre ea. 

— E băiatul cu care te-am văzut în fotografie? 

— Mda, încuviinţă încet Emily. 

Carolyn se întoarse spre mama lor. 

— E tare. L-a bătut pe Topher la 200 liber. 

Doamna Fields îi adresă un mic zâmbet lui Emily. 

— Ar trebui să fii pedepsită, dar după toate întâmplările de 
săptămâna asta, cred că poţi să te duci. Dar fără operaţii 
estetice. 

Emily se încruntă. Nu era decât una dintre ridicolele, mult 
exageratele lucruri pentru care putea să-şi facă griji mama ei. 
Anul trecut, doamna Fields văzuse o emisiune 20/20! despre 
metamfetamine şi despre cum se găseau peste tot, chiar şi în 
şcolile particulare, aşa că interzisese prezenţa în casa lor a 
tabletelor de Sudafed, de parcă Emily şi Carolyn ar fi avut de 
gând să-şi organizeze în camerele lor laboratoare chimice în 
miniatură. Scoase o tentativa de hohot de râs. 

— N-am de gând să... 

insă doamna Fields începu să chicotească, căutându-i privirea 
lui Emily în oglinda retrovizoare. 

— Am glumit, zise, după care făcu un semn cu capul spre 
silueta tot mai îndepărtată a Mayei, ajunsă acum în celălalt capăt 
al străzii, şi adăugă: Mă bucur să văd că-ţi faci prieteni noi. 


14 Serie de emisiuni produsă de canalul de televiziune ABC, cu subiecte de 
interes social. 


19 


FEREŞTE-TE DE FETELE CARE AU 
ÎN MÂNĂ ŞTAMPILE INCANDESCENTE! 


Studioul de yoga Strawberry Ridge se găsea într-un fost hambar 
reamenajat, de cealaltă parte a Rosewood-ului. In drumul ei cu 
bicicleta într-acolo, Aria trecuse pe un pod - acoperit, de 
culoarea tutunului, şi pe lângă şirul de clădiri ale secţiei de artă 
din Hollis, pe lângă fermecătoarele clădiri coloniale dărăpănate, 
împroşcate cu vopsele în diverse nuanţe de mov, roz şi albastru. 
Işi înghesui bicicleta în rastelul din faţa studioului de yoga; era 
deja plin de biciclete, toate având lipite pe cadru abţibilduri pe 
care scria CARNEA INSEAMNĂ CRIMA ŞI PETA”. 

Se opri în holul studioului să le cerceteze pe toate fetele 
acelea şleampete, nemachiate, şi pe toţi băieţii aceia păroşi, cu 
trupuri atât de flexibile. Oare fusese nebună că luase 
instrucţiunile lui A. - Studioul pentru yoga Strawberry Ridge. Să 
fii acolo! - atât de în serios? Şi era ea pregătită să dea ochii cu 
Meredith? Poate că A. doar îi aruncase o momeală. Poate că A. 
era aici. 

Până acum, Aria o mai văzuse pe Meredith doar de trei ori: 
prima, când Meredith venise la cocktailul organizat de tatăl ei 
pentru studenţii săi, apoi când o prinsese pe Meredith în maşină 
cu tatăl ei şi, în sfârşit, zilele trecute, la Victory; totuşi, ar fi 
recunoscut-o oriunde. Acum, Meredith se oprise în faţa dulapului 
cu materiale al studioului, trăgând afară rogojini, pături, lespezi 
şi curele. Părul ei şaten era prins într-o coadă răvăşită, iar pe 
interiorul încheieturii avea un tatuaj roz înfăţişând o pânză de 
păianjen. 

O observă pe Aria şi-i zâmbi. 

15 Abreviere pentru People for the Ethical Treatment of Animals (Asociaţia 


pentru aplicarea unui tratament moral animalelor), cea mai mare organizaţie 
pentru drepturile animalelor din lume. 


— Eşti nouă, nu? 

Îi întâlni privirea şi, pentru o secundă de groază, Aria fu 
convinsă că Meredith ştia cine era. Dar imediat contactul vizual 
se pierdu, Meredith aplecându-se să introducă un CD în combina 
stereo portabilă, din care începu să se reverse o muzică indiană, 
interpretată la sitar. 

— Ai mai făcut Ashtanga până acum? 

— Hm, da, răspunse Aria. Remarcă un afiş mare pe masă pe 
care scria CURSURI INDIVIDUALE 15$, aşa că se scotoci după o 
bancnotă de zece şi una de cinci şi le aşeză alături, în timp ce se 
întreba de unde ştia A. că Meredith era acolo şi dacă A. putea, 
într-adevăr, să fie prin preajmă. 

Meredith îi adresă un zâmbet cu subînţeles. 

— Şi bănuiesc că ştii secretul, hm? 

— C-ce? şopti Aria, cu inima începând să-i bubuie în piept. 
Secretul? 

— Ţi-ai adus rogojina ta, explică Meredith, arătându-i spre 
rogojina roşie, specială pentru yoga, ţinută sub braţ de Aria. 
Atâţia clienţi noi vin pe-aici şi folosesc rogojinile studioului! N-ai 
auzit nimic de la mine, dar de pe rogojinile astea, dacă le 
răzuieşti de ciupercile de pe picioarele altora, poţi să faci brânză. 

Aria se strădui să zâmbească. lşi lua propria rogojină la 
şedinţele de yoga încă de când se dusese prima oară, cu Ali, în 
clasa a şaptea. Ali spunea mereu că de pe rogojinile folosite în 
comun poţi să iei tot felul de boli venerice. 

Meredith miji ochii spre ea. 

— Parcă te cunosc. Eşti cumva în clasa mea de desen? 

Aria scutură din cap, dintr-odată conştientă de mirosul de 
picioare amestecat cu tămâie din sală. Era genul de studio 
pentru yoga la care ar fi mers Ella. De fapt, poate că Ella venise 
deja. 

— Cum te cheamă? 

— Aăă... Alison, se grăbi Aria să răspundă. Deşi prenumele ei 
nu era tocmai cel mai răspândit din lume, se temea totuşi ca nu 
cumva Byron să-l fi pomenit faţă de Meredith. Ceea ce o făcu să 
rămână pe gânduri. Oare Byron ar fi vorbit despre Aria faţă de 
Meredith? 

— Semeni cu o fată din clasa de desen la care sunt asistentă, 
zise Meredith. Dar de-abia am început orele. li cam amestec. 


Aria luă o broşură pentru un seminar pe tema „Învăţă să-ţi 
cunoşti chakrele”. 

— Aşadar, eşti la postuniversitare? 

Meredith încuviinţă. 

— Îmi dau masterul în artă. 

— Şi care este... mmm... meseria ta? 

— Ei, fac tot felul de lucruri. Pictez. Desenez. 

Meredith privi peste umărul Ariei şi făcu semn cu mâna spre 
cineva care tocmai intra. 

— Dar de curând m-am apucat de făcut ştampile 
incandescente. 

— Pentru ce? 

— Pentru marcat. La comandă, sudez fiare între ele pentru 
marcat, astfel încât să formeze cuvinte, după care imprim prin 
ardere cuvintele pe bucăţi mari de lemn. 

— Stai, adică fiare de-alea, ca pentru marcarea vitelor? 

Meredith ridică din umeri. 

— Eu încerc să explic, dar majoritatea lumii mă consideră 
nebună. 

— Ba nu, se grăbi s-o contrazică Aria. E super! 

Meredith aruncă o privire spre ceasul de pe perete. 

— Mai avem câteva minute. Aş putea să-ţi arăt câteva poze. 

Se scotoci printr-o geantă de pânză cu dungi, de lângă ea, şi-şi 
scoase telefonul mobil. 

— Aşa, uită-te la astea... 

Fotografiile înfăţişau plăci dintr-un lemn de culoare deschisă. 
Unele aveau pe ele doar câte o literă, iar câteva, scurte afirmaţii, 
de genul prinde-mă sau obsedat de control. Literele aveau o 
formă uşor ciudată, dar arătau chiar super întipărite în lemn. Aria 
trecu la următoarea fotografie. Era o placă mai lungă pe care 
scria: Greşeala e omenească, dar îmi dă o senzaţie divină. 

Aria îşi ridică privirea. 

— Mae West. 

Meredith se lumină la faţă. 

— E unul dintre citatele mele preferate. 

— Şi-al meu, zise Aria, întinzându-i înapoi telefonul. Sunt chiar 
super! 

Meredith zâmbi. 

— Mă bucur că-ţi plac. S-ar putea să fac o expoziţie peste 


câteva luni. 

— Mă sur... 

Aria se întrerupse, strângându-şi buzele. Era pe cale să spună: 
Mă surprinde. Nu se aşteptase ca Meredith să fie astfel. Ori de 
câte ori şi-o imaginase, numai atribute deloc măgulitoare îi 
veniseră în minte. Meredith numărul unu studia istoria artei şi 
lucra într-o galerie îmbâcsită, cu miros de rânced, undeva pe 
Main Line, vânzându-le bătrânelor bogătaşe peisaje din şcoala 
Hudson River. Ilmaginara Meredith numărul doi asculta Kelly 
Clarkson, era moartă după reality-show-ul Laguna Beach şi, dac- 
o îmboldeai puţin, era în stare să-şi ridice tricoul ca să ajungă la 
Girls Gone Wild'*. Aria nu crezuse niciodată că Meredith ar fi 
putut să aibă o fire artistică. In definitiv, pentru ce i-ar fi trebuit 
lui Byron o artistă? Doar o avea pe Ella. 

In timp ce Meredith îi întâmpina şi pe alţi amatori de yoga, 
Aria trecu în sala principală a studioului. Avea tavanul înalt, 
lăsând la iveală grinzile din lemn ale fostului hambar, podeaua 
strălucitoare, lăcuită în nuanţa caramelului, şi afişe mari, cu 
motive indiene, agăţate pretutindeni. Cei mai mulţi se aşezaseră 
deja pe rogojinile lor şi aşteptau întinşi pe spate. Domnea o 
tăcere stranie. 

Aria îşi roti privirea prin încăpere. O fată cu părul şaten, prins 
în coadă-de-cal, şi coapse groase făcea podul. Un tip deşirat 
trecea din „postura câinelui” în „postura copilului” respirând 
zgomotos pe nas. Intr-un colţ, o blondă făcea rotări de trunchi 
din poziţia şezând. Când se întoarse cu faţa, Aria simţi o greutate 
în stomac. 

— Spencer? rosti ea, pe negândite. 

Spencer se albi la faţă şi se ridică în genunchi. 

— A! exclamă ea. Aria. Salut. 

Aria înghiţi în sec. 

— Ce faci aici? o întrebă. Spencer o privi ca pe o nebună. 

— Yoga. 

— Nu, asta ştiu, dar... Aria scutură din cap. Ţi-a zis cineva să 
vii aici sau... 

— Nu... Spencer îşi miji ochii, bănuitoare. la stai! Cum adică? 

Aria clipi. Te întrebi cine sunt? Sunt mai aproape decât îţi 


16 Serie de producţii video în care echipele de filmare caută tinere dispuse să-şi 
arate corpul. 


închipui. 

Îşi plimbă privirea de la Spencer la Meredith, care flecărea cu 
cineva pe hol, apoi reveni la Spencer. Rotiţele din minte începură 
să i se învârtească de zor. Ceva din toate astea era încurcat rău, 
dar rău de tot. 

Inima îi bătea cu putere în timp ce se retrăgea cu spatele din 
sala principală. Se zori spre ieşire, ciocnindu-se de un tip înalt şi 
bărbos, într-un costum mulat, într-o singură piesă. Afară, lumea 
era îngrozitor de indiferentă faţă de panica ei: pasările ciripeau, 
pinii se legănau, o femeie trecea împingând un cărucior cu un 
copil şi vorbind la telefonul mobil. 

In timp ce se repezea spre rastel şi descuia lacătul de la 
bicicletă, cineva o strânse de braţ. Tare. Se întoarse şi o văzu 
lângă ea pe Meredith, ţintuind-o cu privirea. Aria rămase cu gura 
căscată. Respira precipitat. 

— Nu rămâi? o întrebă Meredith. 

Aria scutură din cap. 

— Am... ăăă... o urgenţă în familie. 

Îşi smulse bicicleta şi se îndepărtă pedalând. 

— Stai! ţipă Meredith după ea. Stai să-ţi dau banii înapoi! Dar 
Aria era deja la câteva case depărtare. 


20 


ÎN TREACĂT FIE SPUS, 
LAISSEZ-FAIRE ÎNSEAMNĂ „IA MÂNA!” 


Vineri, la ora de economie pentru avansați, Andrew Campbell se 
aplecă peste interval şi apoi ciocăni cu pixul în caietul lui 
Spencer. 

— la zi, că nu-mi aduc aminte. Pentru Foxy, limuzină sau 
maşină? 

Spencer îşi învârti creionul între degete. 

— Hm, maşină, cred. 

Era o alegere grea. In mod normal, fiţoasă cum era, Spencer 
insista mereu în favoarea limuzinei. Şi voia ca familia ei să aibă 
impresia că ia în serios ieşirea de mâine cu Andrew. Numai că se 
simţea extrem de istovită. Era minunat să aibă un nou iubit, dar 
îi venea greu să iasă cu el ṣi să rămână cea mai ambițioasă elevă 
de la Rosewood Day. Noaptea trecută stătuse până la 2:30 să-şi 
facă temele. Dimineaţă, adormise la yoga... după ce Aria fugise 
într-un mod atât de bizar. Poate că Spencer ar fi trebuit să-i 
pomenească de mesajul de la A., însă Aria o ştersese înainte ca 
ea să poată spune ceva. Aţipise încă o dată şi în sala de lectură. 
Dacă s-ar fi dus la infirmerie şi ar fi tras un pui de somn pe patul 
mic de-acolo? 

Andrew nu mai avu timp să-i pună şi alte întrebări. Domnul 
McAdam se dădu bătut în confruntarea cu proiectorul - se 
întâmpla la fel de fiecare dată - şi acum stătea în faţa tablei. 

— Abia aştept să vă citesc lucrările luni, rosti el, cu o voce 
tunătoare. Şi am o surpriză. Dacă puteţi să-mi trimiteţi prin e- 
mail lucrările până mâine, primiţi cinci puncte în plus, ca 
recompensă pentru rapiditate. 

Spencer clipi, nedumerită. Işi scoase telefonul Sidekick şi 
verifică data. Când se şi făcuse vineri? Căută prin agendă ziua de 
luni. lată! Termenul de predare pentru lucrarea la economie. 


Nici măcar n-o începuse. Nici măcar nu se gândise la ea. După 
fiascoul de marţi legat de cardurile de credit, Spencer avusese 
de gând să ia de la bibliotecă volumele recomandate de 
McAdam. Numai că, după aceea, se întâmplase chestia cu Wren, 
iar acel B minus nu mai contase chiar atât de mult. Nimic nu mai 
contase. 

Noaptea de miercuri şi-o petrecuse acasă la Wren. leri, după 
ce se strecurase la şcoală după a treia oră, chiulise de la hochei 
şi plecase din nou pe furiş în Philly, de data asta alegând trenul 
SEPTA în loc să plece cu maşina, închipuindu-şi că va ajunge mai 
repede. Numai că... trenul ei întârziase mult. Până să ajungă la 
staţia Thirtieth Street, mai avea doar trei sferturi de oră la 
dispoziţie să se întoarcă, dacă voia să ajungă acasă la cină. Aşa 
că Wren o aşteptase acolo şi se giugiuliseră pe o bancă retrasă, 
ascunsă de aglomeraţia de la taraba cu flori, şi plecaseră de- 
acolo roşii de-atâtea sărutări şi mirosind a liliac. 

Acum, constată că şi primele zece cânturi din /nfernul/ de la 
ora de italiană trebuiau traduse tot pentru luni. Şi mai avea o 
lucrare de trei pagini la engleză, despre Platon. Un test la analiză 
matematică. Selecţia pentru Furtuna, prima piesă a trupei de 
teatru de la Rosewood Day, tot luni. Işi lăsă capul pe bancă. 

— Domnişoară Hastings? 

Luată prin surprindere, Spencer îşi ridică privirea. Sunase de 
ieşire, toţi ceilalţi plecaseră, iar ea rămăsese singură. Squidward 
se profila deasupra ei. 

— Imi cer scuze că te trezesc, rosti el, pe un ton glacial. 

__— Nu... chiar n-am... bălmăji Spencer, adunându-şi lucrurile. 
Insă era prea târziu. Squidward deja ştergea însemnările de pe 
tablă. Observă că el clătina încetişor din cap, ca şi cum ar fi 
considerat-o o cauză pierdută. 


— Foarte bine, murmură Spencer. Stătea în faţa computerului, 
înconjurată de cărţi şi de caiete. Repetă lent cea dintâi întrebare 
a lucrării. 

Explicati conceptul „mâinii invizibile” al lui Adam Smith într-o 
economie de tip laissez-faire şi exemplificați cu un caz din lumea 
modernă. 

OKaaay. 

In mod normal, Spencer ar fi citit lecţia de la economie și; 


cartea lui Adam Smith din scoarță în scoarță, şi-ar fi însemnat 
paginile corespunzătoare şi şi-ar fi schiţat liniile generale ale 
răspunsului. Dar nu se întâmplă aşa. Nici măcar n-avea habar ce 
însemna laissez-faire. Să fi avut ceva de-a face cu cererea şi 
oferta? Şi ce era invizibil în asta? Tastă câteva cuvinte-cheie în 
fereastra de căutare de pe Wikipedia, însă teoriile pe care le găsi 
erau complexe şi deloc familiare. La fel şi notițele ei de la oră: 
nu-şi amintea să fi scris aşa ceva. 

Trudise pentru şcoală timp de unsprezece ani lungi, anevoioşi; 
doisprezece, dacă punea la socoteală şi şcoala Montessori, de 
dinaintea grădiniţei. Chiar nu putea, măcar de data asta, să scrie 
şi ea o lucrare slabă, pentru un B minus, şi să-şi refacă media 
mai târziu, pe parcursul semestrului? 

Totuşi, calificativele erau acum mai importante ca oricând. 
leri, în timp ce se smulgea cu greu din braţele lui Wren, în staţia 
trenului SEPTA, el îi sugerase ca, până la sfârşitul anului, să 
absolve anticipat liceul şi să se înscrie la Penn. Spencer fusese 
imediat entuziasmată de idee, şi în ultimele câteva minute 
rămase până la sosirea trenului, se lăsaseră în voia fanteziei, 
vorbind despre apartamentul pe care urmau să-l împartă, cum 
aveau să-şi stabilească fiecare câte un colţ de cameră pentru 
învăţat şi cum o să-şi ia o pisică: Wren nu avusese niciodată o 
pisică în copilărie, din cauză că fratele lui era alergic la aşa ceva. 

Ideea îi înflorise în minte lui Spencer pe drumul cu trenul spre 
casă, şi imediat cum ajunse în camera ei, verifică să vadă dacă 
avea punctajul suficient pentru absolvirea liceului şi-şi descărcă 
un formular de înscriere pentru Penn. Avea să fie destul de 
complicat, din moment ce şi Melissa era la Penn, însă 
universitatea era foarte mare, aşa că Spencer îşi imagina că n- 
aveau să dea niciodată nas în nas. 

Oftă şi aruncă o privire spre Sidekick. Wren îi spusese c-o să 
sune azi între cinci şi şase, şi acum era şase şi jumătate. Spencer 
se enerva când oamenii nu se ţineau de cuvânt. Căută în lista cu 
apeluri pierdute, să vadă dacă nu apărea şi numărul lui pe-acolo. 
Îşi apelă căsuţa vocală, să verifice dacă nu cumva telefonul ei nu 
avea semnal. Nu avea mesaje noi. 

În cele din urmă, încercă numărul lui Wren. Din nou, îi intră 
căsuţa vocală. Spencer îşi azvârli telefonul pe pat şi reciti 
întrebările. Adam Smith. Laissez-faire. Mâini invizibile. Mari, 


puternice, de doctor, mâini de britanic. Pe tot corpul. 

Se împotrivi ispitei de a încerca să-l sune încă o dată pe Wren. 
| se părea ceva prea de liceană. Incă de când Wren remarcase că 
Spencer părea atât de matură, ea începuse să-şi pună sub 
semnul întrebării fiecare gest. Tonul de apel programat pe 
telefonul ei mobil era „My Humps”, cu Black Eyed Peas; oare 
Wren o vedea ca pe o ironie, ca şi ea, sau ca pe ceva 
adolescentin? Dar brelocul cu maimuţica de pluş, talismanul pe 
care şi-l prinsese de ghiozdan? Şi oare o fată mai matură ar fi 
şovăit şi s-ar fi gândit că ar fi putut aven necazuri atunci când 
Wren culesese un singur fir de lalea de pe taraba cu flori, în timp 
ce florăreasa privea în altă parte, şi i-l întinsese lui Spencer fără 
să plătească? A 

Soarele începuse să se cufunde printre copaci. În clipa în care 
tatăl ei îşi vâri capul pe uşă, Spencer tresări. 

— Masa e gata în scurt timp, îi zise el. Melissa nu mănâncă 
astă-seară cu noi. 

— Bine, răspunse Spencer. 

Erau primele cuvinte lipsite de ostilitate pe care el i le adresa 
de-atâtea zile. 

Lumina se reflecta în Rolexul din platină al tatălui ei. Acesta 
avea pe chip o expresie aproape de... căinţă. 

— Am luat câteva chifle cu scorţişoară, din care-ţi plac ţie. O 
să le încălzesc un pic. 

Spencer clipi, mirată. De cum îl auzi, le şi simţi mirosul venind 
dinspre cuptor. Tatăl ei ştia că mâncarea preferată de Spencer, 
din tot ce exista în lumea asta, erau chiflele cu scorţişoară de la 
brutăria Struble. Brutăria era destul de departe de biroul lui de 
avocatură, aşa că rareori avea timp să-i cumpere aşa ceva. Era, 
în mod evident, o ramură de măslin în formă de chifle glazurate. 

— Melissa ne-a zis că iei pe cineva cu tine la Foxy, continuă el. 
Cineva cunoscut? 

— Andrew Campbell, răspunse Spencer. 

Domnul Hastings înălţă din sprânceană. 

— Andrew Campbell, şeful clasei? 

— Da. 

Era un subiect delicat. Andrew o învinsese pe Spencer în 
competiţia pentru această funcţie; părinţii ei fuseseră distruşi de 
înfrângerea ei. În definitiv, Melissa fusese şefa clasei. 


Domnul Hastings se arătă încântat. Apoi, îşi lăsă ochii în jos. 

— Ei bine, mă bucur că eşti... Adică, mă bucur că s-a terminat 
cu încurcătura asta. 

Spencer speră că obrajii nu i se aprinseseră prea tare. 

— Aăă... mama ce zice? 

Tatăl ei îi răspunse cu un mic zâmbet. 

— Se dă ea pe brazdă. 

Bătu uşor cu palma în tocul uşii, după care plecă pe coridor. 
Spencer avu un ciudat sentiment de vinovăţie. Chiflele cu 
scorţişoară care se încălzeau la parter aproape că miroseau a 
ars. 

Telefonul ei mobil sună, făcând-o să tresară. Se aruncă spre el. 

— Salutare, îl auzi pe Wren, vorbindu-i pe un ton care părea 
bucuros şi exuberant, ceea ce o enervă instantaneu pe Spencer. 
Ce faci? 

— Pe unde-ai umblat? îl luă ea la rost. 

Wren şovăi puţin. 

— Am stat cu câţiva prieteni din şcoală, până să ne începem 
tura. 

— De ce n-ai sunat mai devreme? 

O nouă ezitare. 

— Era gălăgie în bar. 

Tonul îi devenise distant, sâcâit. 

Spencer îşi încleştă pumnii. 

— Scuză-mă, zise. Cred că sunt un pic cam stresată. 

— Spencer Hastings, stresată? se miră Wren. Parcă-i şi vedea 
zâmbetul. De ce? 

— Lucrare la economie, oftă ea. Şi e imposibilă. 

— Pfui! exclamă Wren. Dă-o-ncolo. Hai să ne-ntâlnim 

Spencer ezită. Notiţele îi erau împrăştiate pe tot biroul. Pe 
podea era lucrarea de săptămâna asta. Acel B minus strălucea 
ca o firmă luminoasă. 

— Nu pot. 

— Bine, oftă Wren. Atunci, mâine? Poţi să-mi acorzi toată ziua? 

Spencer îşi muşcă buzele. 

— Nu pot nici mâine. Aăă... trebuie să mă duc la chestia aia de 
binefacere. Mă duc cu un băiat de la şcoală. 

— Un partener? 

— Nu tocmai. 


— De ce nu m-ai invitat pe mine? 

Spencer se încruntă. 

— Nu e pentru că mi-ar plăcea de el. E doar un coleg de 
şcoală. Dar, cum să-ţi spun, nu mă mai duc cu el, dacă nu vrei. 

Wren chicoti. 

— Nu fac decât să te stresez şi mai rău. Du-te la chestia aia 
caritabilă a ta. Petrecere frumoasă. Putem să ne întâlnim şi 
duminică. 

Pe urmă, îi spuse că trebuie să fugă, să ajungă la spital, pentru 
tura lui. 

— Succes la lucrare, adăugă. Sunt sigur c-o scoţi tu la capăt. 

Spencer privi melancolică anunţul APEL INCHEIAT de pe 
ecranul telefonului ei. Conversaţia durase un afurisit de minut şi 
patruzeci şi şase de secunde. 

— Sigur c-o scot la capăt, şopti ea în direcţia telefonului. Dar 
numai cu o amânare de o săptămână. 

Trecând prin dreptul computerului, observă că primise un e- 
mail. Sosise cam cu cinci minute în urmă, în timp ce vorbea cu 
tatăl ei. 

Vrei să obtii uşor un calificativ A? Cred că ştii cum să faci. - A. 


| se strânse stomacul. Privi afară pe fereastră, dar nu văzu pe 
nimeni pe gazon. Işi scoase totuşi capul pe fereastră, să verifice 
dacă nu cumva instalase cineva acolo o cameră de supraveghere 
sau un microfon miniatural. Dar tot ceea ce putu să vadă era 
exteriorul maro-cenuşiu, de piatră, al casei ei. 

Melissa îşi păstrase lucrările din liceu pe computerul familiei. 
Era la fel de riguroasă ca şi Spencer, şi-şi salva totul. Spencer 
nici măcar nu avea nevoie să-i ceară permisiunea Melissei ca să 
arunce o privire pe lucrări: erau pe partiţia comună. 

Dar de unde naiba ştia A. şi asta? 

Era tentant. Numai că... nu. Oricum, Spencer se îndoia că A. ar 
fi vrut s-o ajute. Nu cumva era o capcană minuţios pusă la cale? 
Era posibil ca A. să fie Melissa? 

— Spencer! o auzi pe mama ei strigând-o de jos. La masă! 

Minimiză e-mailul şi porni absentă spre uşă. Treaba e că, dacă 
folosea lucrarea Melissei, ar fi avut timp să-şi termine şi celelalte 
teme şi să se întâlnească apoi cu Wren. Putea să mai schimbe 
câteva cuvinte... să folosească dicţionarul. Acum, şi gata! N-o s-o 


mai facă niciodată. 
Computerul ei mai scoase un cling, şi ea se întoarse. 


P.S. M-ati rănit, aşa că o să vă rănesc şi eu. Sau poate ar 
trebui să-l rănesc pe un anume nou iubit, în locul tău? Aţi face 
mai bine să vă păziţi: o să apar când vă aşteptaţi mai putin. - A. 


21 


UN ADMIRATOR SECRET... 


Vineri după-amiază, Hanna stătea pe unul dintre gradenele din 
jurul terenului de fotbal, urmărind cum se lupta echipa băieţilor 
de la Rosewood Day cu cea a şcolii particulare Lansing. Numai că 
nu se putea concentra cu adevărat. Unghiile ei, de obicei perfect 
manichiurate, erau acum numai colţuri, pielea de pe degetele 
mari era însângerată de-atâta ros la nervi, iar ochii i se înroşiseră 
urât din cauza nesomnului: parc-ar fi suferit de conjunctivită. Ar 
fi trebuit să stea ascunsă, acasă. Tribuna era un loc mult prea 
public. 

Sunt cu ochii pe tine, o prevenise A. Ai face bine să mă asculți. 

Dar poate că era la fel cum ziceau politicienii despre atacurile 
teroriste: dacă stăteai ascuns în casă, temându-te că vei fi lovit, 
însemna că teroriştii învinseseră. Aşa că ea avea să stea acolo şi 
să urmărească meciul de fotbal, aşa cum făcuse anul trecut şi în 
cel de dinaintea lui. 

Apoi însă, Hanna privi în jur. Faptul că exista cineva care ştia 
cu adevărat despre Chestia cu Jenna - şi ameninţa s-o scoată pe 
ea vinovată - o îngrozea. Şi dacă A. chiar îi spunea tatălui ei? Nu 
acum. Nu, când situaţia ar fi putut să se îmbunătăţească. 

Işi lungi gâtul pentru a milioana oară spre toaletă, în căutarea 
Monei. Urmărirea meciurilor în care jucau băieţii era o mică 
tradiţie pentru Hanna şi Mona; cumpărau de la toneta mobilă 
răcoritoare Dr. Pepper, pe care le amestecau cu SoCo”, după 
care urlau tot felul de insulte cu tentă erotică spre jucătorii- 
oaspeţi. Însă Mona absenta nemotivat. După ciudata lor ceartă 
de ieri, din mall, Hanna şi Mona nu-şi mai vorbiseră. 

Zări în treacăt o coadă blondă şi o alta roşcată, împletită larg, 
şi se făcu ghem. Riley şi Naomi tocmai sosiseră şi se căţăraseră 


1 Prescurtare familiară pentru Southern Comfort, băutură alcoolică din whisky 
cu adaos de fructe şi mirodenii, produsă în S.U.A. 


undeva nu prea departe de Hanna. Astăzi, ambele fete aveau 
genţi Chanel asortate, din piele lăcuită, şi purtau haine din tweed 
sclipitor de noi şi elegante, de parcă în realitate ar fi fost o zi 
friguroasă de toamnă şi nu una de vară cu douăzeci şi patru de 
grade. Când priviră în direcţia ei, Hanna se prefăcu fascinată de 
meciul de fotbal, cu toate că habar n-avea care era scorul. 

— Imbrăcămintea asta o face grasă pe Hanna, o auzi pe Riley 
şoptind. 

Hanna îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Examină cu atenţie 
felul în care bluza ei C&C California, din bumbac, i se întindea 
peste mijloc. Probabil că începuse să se îngraşe, la cât mâncase, 
de nervi, săptămâna asta. Atât că, într-adevăr, se străduia să 
reziste ispitei de a voma totul... cu toate că tocmai aşa ceva ar fi 
vrut să facă în clipa de faţă. 

Meciul ajunse la pauză, şi băieţii de la Rosewood Day veniră 
spre banca lor. Sean se trânti pe iarbă şi începu să-şi maseze 
gamba. Hanna sesiză ocazia şi cobori, bocănind, treptele 
metalice ale tribunei. leri, după ce primise SMS-ul de la A., nu-l 
mai sunase pe Sean să-i spună că nu mai merge la Foxy. Fusese 
mult prea şocată. 

— Hanna, zise Sean, văzând-o pe rândul de deasupra lui. 
Salut! 

Şi astăzi, ca de obicei, era frumos, chiar dacă avea tricoul 
pătat de transpiraţie şi nu era proaspăt bărbierit. 

— Ce mai faci? o întrebă el. 

Hanna se aşeză lângă el, trăgându-şi picioarele sub corp şi 
aranjându-şi fusta plisată a uniformei în jurul ei, astfel încât să 
nu-i vadă toţi fotbaliştii bikinii. 

— Sunt... înghiţi în sec, străduindu-se să nu izbucnească în 
lacrimi. Sunt pe cale să-mi pierd minţile. Sunt torturată de A. Da, 
hm, ascultă, zise în schimb, împreunându-şi palmele. Nu mai 
merg la Foxy. 

— Zău? întrebă Sean, lungindu-şi gâtul. De ce? Ai păţit ceva? 

Hanna mângâie cu palmele gazonul tuns scurt, cu miros 
dulceag, al terenului de fotbal. li spusese lui Sean aceeaşi 
poveste ca şi Monei: că tatăl ei murise. 

— E... complicat. Dar, hm, m-am gândit că trebuie să-ţi spun. 

Sean îşi desfăcu apărătoarea tibiei, după care o strânse la loc. 
Pentru o fracțiune de secundă, Hanna îi zări gambele perfecte, 


musculoase. Dintr-un motiv oarecare, i se păreau că ar constitui 
cea mai sexy parte a corpului său. 

— S-ar putea să nu mă duc nici eu, zise. 

— Zău? se miră ea. 

Sean ridică din umeri. 

— Toţi prietenii mei au partenere. Eu aş fi tipul în plus. 

— A! exclamă Hanna, mutându-şi picioarele, astfel încât 
antrenorul echipei de fotbal, care mergea având ochi numai 
pentru mapa lui cu clemă, să poată trece. li veni să se pupe 
singură. Să fi însemnat asta că Sean se gândise la ea ca la 
partenera lui? 

Sean îşi miji ochii şi o privi cu atenţie. 

— Te simţi bine? Pari cam... tristă. 

Hanna îşi cuprinse genunchii goi cu palmele. Avea nevoie să 
discute cu cineva despre A. Numai că n-avea cum. 

— Sunt doar obosită, zise, oftând. 

Sean îi atinse uşurel încheietura mâinii. 

— Auzi? Poate săptămâna viitoare, într-o seară, ar fi bine să 
luăm cina împreună. Nu ştiu... Probabil că am avea de discutat 
câte ceva. 

Inima Hannei zvâcni puţin. 

— Sigur. Sună interesant. 

— Super, zâmbi Sean, ridicându-se. Atunci, la revedere. 

Fanfara începu să intoneze cântecul de luptă al celor de la 
Rosewood Day, dând de ştire că pauza se terminase. Hanna se 
căţără la loc în vârful tribunei, simțindu-se ceva mai bine. În clipa 
în care se aşeză pe locul ei, observă că Riley şi Naomi o priveau 
curioase. 

— Hanna! strigă Naomi, când îi întâlni privirea. Bună! 

— Salut, răspunse Hanna, izbutind să-şi adune cât mai multă 
dulceaţă în glas. 

— Vorbeai cu Sean? se miră Naomi, trecându-şi degetele prin 
coada ei blondă. Era obsedată să-şi mângâie întruna părul. 
Crezusem că între voi doi a fost o despărţire urâtă. 

— N-a fost o despărţire urâtă, zise Hanna. Suntem încă 
prieteni... şi aşa mai departe. 

Riley scoase un mic hohot de râs. 

— Şi tu ai rupt-o cu el, nu? 

Hannei i se învolbură stomacul. Vorbise cineva? 


— Da. 

Naomi şi Riley schimbară o privire între ele. Apoi, Naomi 
întrebă: 

— Te duci la Foxy? 

— De fapt, nu, răspunse Hanna, împăunându-se. Mă întâlnesc 
cu tata la Le Bec-Fin. 

— Ooo! exclamă Naomi, tresărind. Am auzit că probabil Le 
Bec-Fin este locul în care oamenii se întâlnesc când nu vor să fie 
văzuţi împreună. 

— Ba nu, nu-i aşa, protestă Hanna. Este poate cel mai bun 
restaurant din Philly. 

incepea să intre în panică. Oare Le Bec-Fin să se fi schimbat? 

Naomi ridică din umeri, cu o expresie impasibilă. 

— Asta am auzit, atâta tot. 

— Mda, o susţinu Riley, cu ochii ei căprui căscaţi. Toată lumea 
ştie. 

Deodată, Hanna remarcă o bucăţică de hârtie chiar lângă ea, 
pe bancă. Era împăturită în forma unui avion şi ţinută pe loc deo 
piatră. 

— Ce-i aia? strigă Naomi. Origami? 

Hanna desfăcu avionul şi întoarse foaia pe faţa cealaltă. 


Te salut din nou, Hanna! Vreau să le citeşti lui Naomi şi lui 
Riley propozițiile de mai jos, exact aşa cum sunt scrise. Fără să 
trişezi! Dacă nu, toată lumea o să afle adevărul despre ştii-tu-ce. 
Inclusiv tati. - A. 


Hanna se holbă la paragraful de dedesubt, scris cu o caligrafie 
rotundă, necunoscută. 

— Nu, şopti ea, în timp ce inima începea să-i bată cu putere. 
Ceea ce scrisese A. avea să-i distrugă pentru totdeauna 
impecabila reputaţie: 


Am încercat să mă dau la Sean la petrecerea lui Nod, dar el 
mi-a dat papucii. Şi, o, da, mă forțez să vomit de cel putin trei ori 
pe zi. 


— Hanna, ai primit o scrisorică de amuooooor? gunguri Riley. 
E de la un admirator secret? 


Hanna aruncă o privire spre Naomi şi Riley, cu fustele lor 
plisate scurtate şi sandalele cu platformă. Se holbau amândouă 
la ea ca lupoaicele, ca şi cum i-ar fi mirosii slăbiciunea. 

Aţi văzut cine l-a pus aici? întrebă, însă ele o priviră 
nedumerite şi ridicară din umeri. 

Pe urmă, cercetă cu privirea tribunele, fiecare grup de tineri, 
fiecare părinte, chiar şi pe şoferul autocarului celor de la Lansing, 
care stătea sprijinit cu spinarea de vehicul şi fuma. Persoana 
care-i făcuse asta trebuia să fie aici, nu? Ar fi ştiut că Riley şi 
Naomi stăteau aproape de ea. 

Privi din nou biletul. Imposibil să spună aşa ceva faţă de ele. 
Nici gând! 

Dar tocmai atunci îi veni în minte acea ultimă dată în care 
tatăl ei o întrebase despre accidentul Jennei. Se aşezase în patul 
ei şi stătuse mult timp cu ochii pe ciorapul-caracatiţă pe care şi-l 
tricotase Hanna. 

— Hanna, zisese el, într-un târziu. Sunt îngrijorat pentru tine. 
Jură-mi că voi nu vă jucaţi cu artificiile în seara în care a fost 
orbită fata aceea. 

— Eu... eu nu m-am atins de artificii, şoptise Hanna. Şi nu 
minţise. 

Jos, pe terenul de fotbal, doi băieţi din echipa celor de la 
Lansing băteau palma. Undeva, sub gradene, cineva îşi aprinse 
un joint; mirosul puturos, ca de muşchi, pluti până în nările 
Hannei. Ea mototoli bucata de hârtie, se ridică şi, cu stomacul 
învolburat, porni spre Naomi şi Riley. Ele îşi ridicară privirile spre 
ea, perplexe. Riley rămase cu gura căscată. Respirația ei, după 
cum constată Hanna, duhnea ca a unei persoane care urma dieta 
Atkins. 

— Amiîncercatsămădaulaseanlapetrecerealuinoeldarelmiadatp 
apucii, rosti Hanna, pe nerăsuflate. Trase aer adânc în piept. 
Partea aceasta nici măcar nu era întru totul adevărată, dar 
treacă. Şimăforţezsăvărsdetreioripezi. 

Cuvintele ieşiseră într-un vălmăşag rapid, neinteligibil, 
terminând, Hanna se răsuci iute pe călcâie. 

— Ce a spus? o auzi pe Riley întrebând în şoaptă; totuşi în nici 
un caz nu avea de gând să se întoarcă şi să repete mai clar. 

Cobori din tribună tropăind, aplecându-se pe sub braţele 
mamei cuiva care ducea într-un echilibru precar o tavă încărcată 


de coca-cola şi popcorn. Căuta pe cineva - oricine - care să 
întoarcă privirea după ea. Totuşi, nimic. Nici măcar o singură 
persoană care să chicotească sau să şuşotească. Toată lumea nu 
făcea altceva decât să urmărească înaintarea fotbaliştilor de la 
Rosewood Day către poarta celor de la Lansing. 

Şi totuşi, A. era acolo. In mod sigur, A. o urmărea. 


22 


NU POŢI SĂ SUPORŢI ADEVĂRUL 


Vineri seara, Aria închise aparatul de radio din camera ei. De o 
oră încoace, DJ-ul postului local bătuse câmpii întruna despre 
Foxy. Vorbea de parcă Foxy ar fi însemnat lansarea unei navete 
spaţiale sau inaugurarea unui mandat prezidenţial, nu doar un 
oarecare bal tâmpit. 

Ascultă zgomotul paşilor părinţilor ei în bucătărie. Nu era 
obişnuita suprapunere de sunete disonante: NPR?! la radio, CNN 
sau PBS” la televizorul din bucătărie şi un CD cu piese clasice 
sau jazz experimental pus pe combina stereo din bucătărie. Tot 
ce auzea Aria era zăngănitul ocoalelor şi cratiţelor. Apoi, ceva 
prăbuşindu-se. 

— Scuze, rosti scurt Ella. 

— Nu-i nimic, răspunse Byron. 

Aria se întoarse la laptop, simțind că era pe cale să-şi iasă din 
minţi de la o clipă la alta. După ce investigația privitoare la 
Meredith îi fusese întreruptă într-un mod atât de brusc, încerca 
să afle câte ceva despre ea pe internet. Şi dacă începeai să 
investighezi pe cineva pe web, era dificil să te mai opreşti. Aria 
cunoştea numele de familie al lui Meredith - Stevens - dintr-un 
program de funcţionare a studioului Strawberry Ridge, pe care-l 
găsise online, aşa că începu să-i caute pe Google numărul de 
telefon. Se gândi că ar putea încerca s-o sune şi s-o roage 
frumos să-l lase în pace pe Byron. Dar mai apoi îi descoperi 
adresa şi vru să vadă cât de departe stătea, aşa că o căută pe 
MapQuest. De-aici încolo, totul o luă razna. Citi o lucrare 
schematizată pe care o realizase Meredith în primul ei an de 
facultate despre William Carlos Williams?. Sparse portalul 
studenţilor din Hollis, vrând să vadă notele lui Meredith. Aceasta 
avea cont pe Friendster, pe Facebook şi pe Myspace. Filmele ei 


18 National Public Radio, postul de radio public din S.U.A. 
19 Public Broadcasting Service, reţeaua de televiziune publică din S.U.A. 


preferate erau Donnie Darko; Paris Texas şi File de poveste, iar 
pasiunile constau în excentricităţi de genul: globuri cu apă, tai 
chi şi magneti. 

Intr-un univers paralel, Aria şi Meredith ar fi putut fi prietene. 
Asta făcea ca Ariei să-i fie şi mai greu să ducă la îndeplinire ceea 
ce-i ceruse A. In ultimul său SMS: să-i pună capăt. 

Avea impresia că ameninţarea lui A. îi sfredeleşte o gaură prin 
Treo, şi ori de câte ori se gândea că în dimineaţa aceea, în 
studioul de yoga, n-o văzuse numai pe Meredith, ci şi pe 
Spencer, o încerca o senzaţie de jenă. Ce căuta Spencer acolo? 
Oare Spencer ştia ceva? 

Când erau într-a şaptea, Aria îi spusese lui Ali că-l întâlnise pe 
Toby în tabăra de artă dramatică, în timp ce ea, Ali şi Spencer 
stăteau pe marginea bazinului lui Spencer. 

— El nu ştie nimic, Aria, îi răspunsese Ali, aplicându-şi calmă o 
cremă de protecţie solară. Calmează-te! 

— Dar cum ai putea să fii sigură? protestase Aria. Cum rămâne 
cu persoana pe care am văzut-o în seara aia aproape de căsuţa 
din copac? Poate că persoana aceea i-o fi spus lui Toby! Sau 
poate că a fost Toby! 

Spencer se încruntase, după care-şi întorsese privirea spre 
Alison. 

— Ali, poate că artrebui... 

Ali tuşise zgomotos, să-şi dreagă vocea. 

— Spence, rostise, ca un fel de avertisment. 

Aria îşi plimbase privirea de la una la alta, nedumerită. Apoi, 
rostise pe nerăsuflate o întrebare pe care-şi tot dorise s-o pună 
de ceva vreme. 

— Dar voi două despre ce tot şuşoteaţi în noaptea de după 
accident? Când m-am trezit şi eraţi în baie? 

Ali îşi aplecase capul într-o parte. 

— Nu şuşoteam. 

— Ali, ba da, şuierase Spencer. 

Ali îi aruncase din nou o privire tăioasă, după care-şi întorsese 
faţa la loc spre Aria. i 

— Uite ce e, nu discutam despre Toby. in plus - îi adresase 
Ariei un mic zâmbet -, nu ai lucruri mai importante pentru care 


20 Poet American (1883-1963) al cărui nume este asociat cu modernismul şi 
imagismul. 


să-ţi faci griji în momentul de faţă? 

Aria se zbârlise. Cu doar câteva zile în urmă, ea şi cu Ali îl 
surprinseseră pe tatăl ei împreună cu Meredith. 

Spencer o trăsese de mânecă pe Ali. 

— Ali, eu chiar cred că ar trebui să spui... 

Ali ridicase o mână. 

— Spence, jur pe Dumnezeu! 

— Juri pe Dumnezeu să ce? ţipase Spencer. Tu crezi că e uşor? 

După ce o văzuse azi-dimineaţă pe Spencer în studioul de 
yoga, Aria se gândise să-i dea de urmă la şcoală şi să stea de 
vorbă cu ea. Spencer şi Ali îi ascunseseră ceva, şi poate că avea 
legătură cu A. Numai că... se temea. Crezuse că-şi cunoştea bine 
vechile prietene. Acum însă, ştiind că toate aveau secrete 
sumbre, pe care nu voiau să le divulge.. se gândea că poate nu 
le cunoscuse niciodată cu adevărat. 

Telefonul ei mobil sună, întrerupându-i şirul de amintiri. Din 
cauza zăpăcelii, îl scăpă într-un maldăr de tricouri murdare, pe 
care avea de gând să le spele. Il înşfacă la repezeală. 

— Salut, auzi o voce de băiat. Sunt Sean. 

— A! exclamă Aria. Ce faci? 

— Nu mare lucru. Tocmai m-am întors de la un meci de fotbal. 
Tu ce faci diseară? 

Aria tresăltă de bucurie. 

— Hm... nimic, de fapt. 

— Vrei să ieşim? 

Auzi alte zăngăneli de jos. Apoi, vocea tatălui ei. 

— Eu plec. 

Uşa casei se trânti. Nici măcar nu mai stătea să cineze cu ei. 
Iarăşi. 

Işi apropie din nou telefonul de buze. 

— Ce-ai zice să ne întâlnim chiar acum? 


Sean îşi parcă maşina Audi într-un loc pustiu şi o conduse pe Aria 
până sus, pe deal. In stânga lor era un gard de plasă iar în 
dreapta, o potecă în pantă. Deasupra se vedeau şinele 
suspendate ale trenului, iar sub ei se desfăşura întregul 
Rosewood. 

— Am descoperit locul ăsta cu fratele meu, cu ani în urmă, îi 
explică Sean. 


Îşi întinse puloverul din caşmir pe iarbă şi-i făcu semn să se 
aşeze. Apoi, scoase din ghiozdan un termos cromat şi i-l întinse. 

— Vrei un pic? 

Aria simţi mirosul de Captain Morgan prin mica fantă din dop. 

Luă lacom o înghiţitură, după care-l privi pieziş. Avea faţa atât 
de cizelată, iar hainele i se potriveau atât de bine, însă nu arbora 
acelaşi aer de sunt un tip tare şi o ştiu al celorlalţi băieţi tipici 
pentru Rosewood. 

— Vii des pe-aici? îl întrebă. 

Sean ridică din umeri şi se aşeză lângă ea. 

— Nu prea des. Doar uneori. 

Aria presupusese că Sean şi gaşca lui de băieţi tipici pentru 
Rosewood o ţineau tot într-o petrecere, noapte de noapte, sau 
şterpeleau sticle de bere de la părinţi şi se duceau la câte unul 
care rămânea singur acasă şi jucau Grand Theft Auto pe 
PlayStation. După care urma o baie în bazinul cu apă termală, ca 
să pună capac, evident. Cam toată lumea de prin Rosewood avea 
câte un bazin cu apă termală în curtea din spatele casei. 

Luminile oraşului clipeau dedesubt. Aria zări fleşa din Hollis, 
care căpăta, noaptea, la lumină, o nuanţă de ivoriu. 

— E uluitor, suspină ea. Nu-mi vine să cred că n-am dat 
niciodată peste locul ăsta. 

— Ei, noi am locuit nu departe de-aici, îi explică Sean, 
zâmbind. Tot colindam cu fratele meu prin pădurile de colo, pe 
biciclete. Mai veneam pe-aici şi să ne jucăm de-a Blair Witch”. 

— Blair Witch? repetă Aria. 

El făcu un semn de încuviinţare. 

— După ce-a apărut filmul, eram obsedaţi să ne facem 
propriile filme cu fantome. 

— Şi eu! strigă Aria, într-atât de entuziasmată, încât îl apucă 
de braţ pe Sean. Işi retrase, grăbită, mâna. Numai că eu l-am 
filmat pe al meu în curtea din spate. 

— Mai ai filmarea? se interesă Sean. 

— Mda. Tu? 

— Mda. Sean ezită o clipă. Poate vii să vezi într-o zi. 

— Mi-ar face plăcere, răspunse ea, zâmbind. Sean începea să-i 


21 Film horror american (Vrăjitoarea din Pădurea Blair) care relatează povestea 
a trei studenţi la regie care fac un film despre legenda vrăjitoarei din Pădurea 
Blair, pentru ca în cele din urmă ei să dispară în mod misterios. 


amintească de acel croque-monsieur pe care-l comandase odată, 
pe când era la Nisa. La prima vedere, arăta ca un banal sandviş 
cu brânză preparat la gril, nimic special. Dar când muşcase din 
el, constatase că, de fapt, brânza era Brie, iar pe sub el erau 
ascunse ciuperci şampinion tocate. Erau mai multe de găsit 
înăuntru faţă de ce bănuiai privindu-l. 

Sean se lăsă pe spate, rezemându-se în coate. 

— Odată, am venit aici cu fratele meu şi am dat de unii care 
făceau sex. 

— Zău? se hlizi Aria. 

Sean îi luă termosul din mână. 

— Mda. Şi erau atât de concentrați, încât nici nu ne-au 
observat, la început. Eu m-am dat înapoi cât am putut de încet, 
dar m-am împiedicat de nişte bolovani. S-au speriat la culme. 

— Sunt convinsă, zise ea, străbătută de un fior. Doamne, 
trebuie să fi fost groaznic! 

Sean o împunse cu degetul în braţ. 

— Ce, tu n-ai făcut-o niciodată în public? 

Aria îşi abătu privirea de la el. 

— Nuuu. 

Tăcură o vreme. Aria nu prea ştia sigur ce simţea. Un fel de 
stânjeneală. Dar şi... o uşoară efervescenţă. Ca şi cum urma să 
se întâmple ceva. 

— Şi, hm, ţi-aduci aminte de secretul pe care mi l-ai spus, în 
maşină? îl întrebă. Anume că nu vrei să mai fii virgin? 

— Mda. 

— De ce... de ce crezi că simţi asta? 

Sean se rezemă din nou în coate. 

— Am început să merg la Clubul V din cauză că toată lumea se 
grăbea să facă sex, iar eu voiam să văd de ce se hotărâseră cei 
din Clubul V să nu facă. 

— Şi? 

— Ei bine, cred că, în cea mai mare măsură, pentru că le e 
frică. Dar mai cred şi că vor să-şi găsească persoana potrivită. 
Cum ar fi, pe cineva cu care să poată fi întru totul sinceri şi să fie 
ei înşişi. A 

Apoi, tăcu. Aria îşi strânse genunchii la piept. Işi dorea - doar 
aşa, un pic - ca Sean să adauge: Și, Aria, eu cred că tu eşti 
persoana potrivită. Oftă. 


— Eu am făcut sex, o dată. 

Sean lăsă termosul pe iarbă şi-şi întoarse faţa spre ea. 

— In Islanda, la un an după ce ne-am mutat acolo, recunoscu 
ea. Se simţea ciudat s-o spună cu voce tare. Eram cu tipul de 
care-mi plăcea, Oskar. El voia, şi eu la fel, dar... nu ştiu, zise, 
îndepărtându-şi părul din ochi. Nu-l iubeam, sau altceva de genul 
ăsta. Şi, după o scurtă ezitare, adăugă: Tu eşti primul căruia i-am 
spus vreodată. 

Mai rămaseră o vreme tăcuţi. Aria îşi simţea inima zvâcnindu-i 
în piept. Cineva, mult dedesubtul lor, făcea grătar, se simţea 
mirosul cărbunilor şi al hamburgerilor. Îl auzi pe Sean înghițind în 
sec şi schimbându-şi centrul de greutate, apropiindu-se un pic. 
Se apropie şi ea puţin, emoţionată. 

— Vino cu mine la Foxy, rosti pe nerăsuflate Sean. 

Aria îşi lungi gâtul. 

— La Fo-Foxy? 

— Nu ştii, chestia aia de binefacere? La care te îmbraci de 
gală? Şi dansezi? 

Ea îl privi chiorâş. 

— Ştiu ce e Foxy. 

— Doar dacă nu vrei să mergi cu altcineva. Şi putem să 
mergem ca prieteni, normal. 

Aria simţi un mic junghi de dezamăgire la auzul cuvântului 
prieteni. Cu o clipă mai devreme, crezuse că aveau să se sărute. 

— N-ai invitat încă pe nimeni? 

— Nu. Tocmai de-asta te invit pe tine. 

Aria îl privi pe furiş. Ochii îi erau mereu atraşi de mica lui 
despicătură din bărbie. Ali obişnuia să numească aşa ceva 
„bărbie cu fese”, dar în realitate era ceva chiar drăguţ. 

— Hm, mda, OK. 

— Super! zâmbi Sean. Aria zâmbi, la rândul ei. Numai că era 
ceva care-i veştejea bucuria. /ti dau răgaz până bate miezul 
nopții de sâmbătă, Cenuşăreaso. Altfel... lar sâmbătă era a doua 
zi. 

Sean îi observă expresia. 

— Ce e? se interesă el. 

Aria înghiţi în sec. Simţea în toată gura numai gust de rom. 

— Am întâlnit-o ieri pe femeia cu care-şi face de cap taică- 
meu. Oarecum întâmplător, adăugă, inspirând adânc. Sau deloc 


întâmplător. Am vrut s-o întreb ce se petrece, dar n-am putut. 
Pur şi simplu, mi-e teamă că mama o să... o să-i prindă 
împreună. 

Lacrimile îi ţâşniră din ochi. 

— Nu vreau ca familia mea să se destrame. 

Sean îi susţinu privirea. 

— N-ai putea să-ncerci să mai vorbeşti cu fata aia? 

— Nu ştiu. A 

Işi privi mâinile. li tremurau. 

— Adică, aveam în minte un discurs întreg pregătit pentru ea. 
Voiam doar ca ea să-mi ştie punctul de vedere. 

işi arcui spinarea şi-şi înălţă ochii spre cer, ca şi cum universul 
ar fi putut să-i ofere răspunsul. 

— Dar poate că nu e decât o idee prostească. 

— Nu e. Merg cu tine. Pentru sprijin moral. 

Aria îşi ridică privirea spre el. 

— Ai... ai vrea? 

Sean întoarse capul spre copaci. 

— Chiar acum, dacă vrei. 

Aria scutură repede din cap. 

— N-aş putea chiar acum. Mi-am lăsat... hm... mi-am lăsat 
discursul acasă. 

Sean ridică din umeri. 

— Dar nu-ţi aminteşti ce voiai să spui? 

— Ba cred că da, zise Aria, neconvinsă, privind în depărtare, 
dincolo de copaci. De fapt, nu e departe... Locuieşte chiar dincolo 
de dealul ăsta. In Vechiul Hollis. 

Ştia, fiindcă o căutase şi pe Google Earth. 

— Hai, o îndemnă Sean, întinzându-i mâna. Şi, până să se 
poată ea gândi mai bine, coborau în fugă dealul acoperit de 
iarbă, trecând pe lângă maşina lui Sean. 

Traversară strada, pătrunzând în Vechiul Hollis, cartierul 
studenţesc plin de case victoriene dărăpănate, sinistre. Pe 
marginea trotuarelor erau aliniate tot felul de maşini vechi 
Volkswagen, Volvo, Saab. Pentru o seară de vineri, cartierul 
părea pustiu. Poate că se desfăşura cine ştie ce eveniment 
important în vreo altă parte din Hollis. Aria se întrebă dacă are s- 
o găsească pe Meredith acasă; într-un fel, spera să n-o găsească. 

Pe la jumătatea celui de-al doilea cvartal, Aria se opri în 


dreptul unei case roz, cu patru perechi de pantofi pentru 
alergare lăsaţi afară, pe verandă, şi un desen în cretă pe alee, 
înfăţişând ceea ce părea să fie un penis. Se potrivea perfect cu 
ideea ca Meredith să-şi aibă locuinţa acolo. 

— Cred că asta e casa ei. 

— Vrei să te aştept aici? o întrebă Sean în şoaptă. 

Aria îşi strânse puloverul în jurul corpului. Dintr-odată, i se 
făcuse frig. 

— Cred că da. 

Dar imediat îl apucă de braţ. 

— Nu pot să fac asta. 

— Ba sigur că poţi, o încurajă Sean, prinzând-o de umeri. O să 
fiu aici, bine? N-o să ţi se-ntâmple nimic. |ţi garantez. 

Aria se simţi inundată de un val de recunoştinţă. Era atât de... 
dulce. Se aplecă în faţă şi-l sărută cu delicateţe pe buze; când se 
retrase, văzu că el avea o figură năucă. 

— Mulţumesc, îi zise ea. 

Urcă încet treptele crăpate din faţa casei lui Meredith, simțind 
cum îi curge romul prin vene. Băuse trei sferturi din conţinutul 
termosului lui Sean, în timp ce el luase doar câteva sorbituri, ca 
un gentleman. În timp ce suna, încercă să-şi recapete echilibrul, 
sprijinindu-se de unul dintre stâlpii verandei. Nu era tocmai seara 
potrivită pentru sandalele acelea instabile din Italia. 

Meredith deschise larg uşa. Purta o pereche de pantaloni 
foarte scurţi din tercot şi un tricou alb cu o banană desenată pe 
el: era coperta unui album vechi?, dar Aria nu reuşi să-şi 
amintească exact care. Şi părea mai masivă în seara asta. Mai 
puţin suplă şi mai musculoasă, ca tipele alea bătăuşe din show-ul 
Rollergirls. Aria se simţea plăpândă în faţa ei. 

In ochii lui Meredith apăru o luminiţă când o recunoscu. 

— Alison, da? 

— De fapt, Aria. Aria Montgomery. Sunt fiica lui Byron 
Montgomery. Ştiu tot ce se-ntâmplă. Şi vreau să înceteze. 

Meredith făcu ochii mari. Inspiră adânc, apoi expiră lent pe 
nări. Aria aproape că se aştepta să vadă ieşindu-i aburi încinşi, 


22 Albumul de debut (1967) al trupei rock americane Velvet Underground şi 
cotat de revista Rolling Stone pe locul 13 în clasamentul celor mai bune albume 
discografice din toate timpurile. Desenul de pe copertă îi aparţine lui Andy 
Warhol. 


ca la dragoni. 

— Aşa, hm? 

— Exact aşa. 

Aria şovăi, dându-şi seama că se bâlbâia. Zataşa. Şi inima îi 
bătea atât de tare, încât nu s-ar fi mirat dacă şi pielea i-ar fi 
zvâcnit. 

Meredith înălţă din sprânceană. 

— Asta nu te priveşte pe tine. 

Scoase capul pe verandă şi privi în jur, bănuitoare. 

— De unde-ai aflat unde stau? continuă. 

— Uite ce e, tu distrugi totul, protestă Aria. Şi eu nu vreau 
decât să înceteze. OK? Adică... povestea asta le face rău tuturor. 
El e căsătorit încă... şi are o familie... 

Aria tresări în sinea ei de nuanţa patetică pe care şi-o auzi în 
voce, gândindu-se cum îi scăpase printre degete discursul 
perfect meşteşugit. 

Meredith îşi încrucişă braţele la piept. 

— Ştiu toate astea, zise, pregătindu-se să închidă uşa. Şi-mi 
pare rău. Zău că da. Dar ne iubim. 


23 


URMĂTOAREA STAŢIE, 
MĂREAŢA ÎNCHISOARE DIN 
ROSEWOOD 


În după-amiaza zilei de sâmbătă, târziu, cu doar câteva ore 
înainte de Foxy, Spencer stătea în faţa computerului ei. Tocmai 
scrisese un e-mail pe adresa lui Squidward şi-şi ataşase lucrarea. 
Trimite-l, şi gata, se îndemnă singură. Inchise ochii, apăsă pe 
butonul mouse-ului şi, când îi deschise la loc, lucrarea ei fusese 
expediată. 

In fine, lucrarea ei... într-un fel. 

Nu trişase. Cu adevărat. Mă rog, poate că trişase. Dar cine ar fi 
putut s-o învinuiască? După ce-i sosise aseară mesajul de la A., 
îşi petrecuse toată noaptea sunându-l pe Wren, dar îi răspunsese 
întruna mesageria vocală. Şi-i lăsase cinci mesaje, din ce în ce 
mai disperate. Işi încălţase pantofii de douăsprezece ori, 
pregătindu-se să plece cu maşina spre Philadelphia, să vadă 
dacă Wren nu păţise ceva, dar de fiecare dată se convinsese 
singură să n-o facă. Singura dată când îi sună Sidekick-ul, se 
aruncase după el, însă nu fusese decât un e-mail expediat de 
Squidward întregii clase, amintindu-le tuturor stilul corespunzător 
de adnotare pentru întrebările lucrării. 

Când simţi că-i pune cineva o mână pe umăr, ţipă. 

Melissa făcu un pas înapoi. 

— Hopa! Scuze! Eu sunt! 

Spencer se reculese, respirând anevoie. 

— Am... 

Examină biroul. Rahat! Era acolo o bucăţică de hârtie pe care 
scria: Ginecolog, marți, ora 17, Ortho Tri-Cyclen?? lar pe 
monitorul computerului avea vechile eseuri la istorie ale Melissei. 


23 Contraceptive orale. 


Izbi cu călcâiul butonul de oprire al computerului şi monitorul se 
înnegri. 

— Eşti stresată? o întrebă Melissa. Prea multe teme înainte de 
Foxy? 

— Cam, zise Spencer, grăbindu-se să strângă în teancuri 
ordonate toate hârtiile împrăștiate pe birou. 

— Vrei să-ți împrumut perna mea cu levănţică? o întrebă 
Melissa. Înlătură stresul. 

— Nu-ţi face probleme, răspunse Spencer, neîndrăznind nici 
măcar să-şi privească sora. Ji-am furat şi lucrarea, şi iubitul, 
continuă în sinea ei. N-ar trebui să fii drăguță cu mine. 

Melissa îşi ţuguie uşor buzele. 

— Ei bine, nu c-aş vrea să te stresez şi mai rău, dar să ştii că 
te-aşteaptă jos un poliţai. Zice că vrea să-ţi pună câteva 
întrebări. 

— Ce? strigă Spencer. 

— Despre Alison, îi explică Melissa, clătinând din cap, iar părul 
i se legănă într-o parte şi-n cealaltă. N-ar trebui să te pună să 
vorbeşti despre aşa ceva... tocmai în săptămâna înmormântării 
ei. E revoltător! 

Spencer se strădui să-şi alunge panica. Se privi cu atenţie în 
oglindă, netezindu-şi părul blond şi tamponându-se cu pudră 
corectoare pe sub ochi. işi alese o bluză albă cu guler răsfrânt şi 
o pereche de pantaloni kaki mulaţi. Gata. Acum, arăta demnă de 
încredere şi nevinovată. 

Însă tremura din tot trupul. 

După cum se aştepta, polițistul era în living, dar se zgâia prin 
cel de-al doilea birou al tatălui ei, cel în care-şi ţinea colecţia de 
chitare vechi. Când se întoarse spre ea, Spencer îşi dădu seama 
că nu era polițistul cu care vorbise la înmormântare. Tipul din 
faţa ei era tânăr. Şi părea cunoscut, dându-i impresia că-l mai 
văzuse undeva. 

— Tu eşti Spencer? o întrebă. 

— Da, răspunse ea, încet. 

El îi întinse mâna. 

— Eu sunt Darren Wilden. Tocmai am fost repartizat la cazul 
de asasinat al lui Alison DiLaurentis. 

— Asasinat, repetă Spencer. A 

— Da, confirmă ofiţerul Wilden. In fine, noi aşa îl investigăm, 


ca pe un caz de asasinat. 

— OK, zise Spencer, încercând să pară imperturbabilă şi 
matură. Uau! 

Wilden îi făcu semn să se aşeze pe canapea, iar el se postă în 
faţa ei, pe şezlong. Atunci îşi dădu seama de unde-l cunoştea: de 
la Rosewood Day. Fusese elev acolo pe când era ea într-a şasea, 
şi-şi dobândise o reputaţie de bătăuş. Una dintre tocilarele cu 
care fusese prietenă Melissa, Liana, se îndrăgostise lulea de el, şi 
odată o trimisese pe Spencer să-i ducă lui Wilden un bilet, ca din 
partea unei admiratoare secrete, la cafeneaua la care lucra el. 
Spencer îşi aminti de constatarea ei de-atunci, că Darren avea 
bicepşii cât cutiile de Chunky Soup. 

Acum, era acolo şi o privea fix. Spencer simţi că începe s-o 
mănânce nasul, iar ceasul cu pendulă scoase câteva ticăituri 
zgomotoase. In cele din urmă, el deschise discuţia. 

— Există vreun lucru pe care ai vrea să mi-l spui? 

Un junghi de frică îi străbătu pieptul. 

— Ce să vă spun? 

— İn legătură cu Alison, răspunse Wilden, lăsându-se pe spate. 

Spencer îl privi pieziş. | se părea că era ceva în neregulă. 

— A fost cea mai bună prietenă a mea, izbuti să zică, 
observând că-i transpiraseră palmele. Am fost cu ea în seara în 
care a dispărut. 

— Corect. Wilden aruncă o privire într-un carneţel. Aşa scrie şi 
în dosarul nostru. Ai vorbit cu cineva de la secţia de poliţie după 
dispariţia ei, nu? 

— Da. De două ori. 

— Corect, repetă Wilden, împreunându-şi palmele. Eşti sigură 
că le-ai spus tot? Exista cineva care o ura pe Alison? Poate că 
ofiţerii de dinainte ţi-au pus toate întrebările acestea, dar din 
moment ce eu sunt nou, poate ar fi bine să recapitulăm 
informaţiile. _ 

Mintea lui Spencer parcă înţepenise. În realitate, multe fete o 
urau pe Ali. Până şi Spencer o ura uneori pe Ali, mai ales pentru 
modul în care era capabilă totdeauna s-o manipuleze şi din 
cauza amenințărilor ei, că în final o va scoate vinovată pe ea 
pentru Chestia cu Jenna, dacă ar fi mărturisit vreodată ceea ce 
ştia. Şi, în secret, se simţise oarecum uşurată când dispăruse Ali. 
Dacă Ali nu mai era, iar Toby se afla departe, la şcoală, asta 


însemna că secretul lor rămânea ascuns pentru totdeauna. 

înghiţi cu greu. Nu ştia precis de ce informaţii dispunea 
polițistul din faţa ei. Era posibil ca A. să le fi sugerat poliţiştilor că 
ea ascunde ceva. Şi ar fi fost o mişcare strălucită: dacă Spencer 
îi spunea ceva de genul Da, chiar ştiu pe cineva care o ura pe Ali, 
o ura cu adevărat, suficient cât s-o asasineze, atunci era obligată 
să-şi mărturisească implicarea în Chestia cu Jenna. Dacă nu 
spunea nimic şi continua să se protejeze, rămânea posibilitatea 
ca A. să-i pedepsească prietenii... şi pe Wren. 

M-ati rănit, aşa că o să vă rănesc şi eu. 

Transpiraţia care i se adunase la ceafă începu s-o usture. La 
drept vorbind, mai era şi altceva: dacă Toby se întorsese ca să-i 
facă ei rău? Dacă el şi cu A. lucrau mână-n mână? Sau dacă el 
era A.? Dar dacă era el - şi tot el o omorâse pe Ali -, atunci ar fi 
fost în stare să se ducă la poliţie şi să se autodenunţe? 

— Sunt destul de sigură că le-am spus tot, declară, în cele din 
urmă. 

Urmă o tăcere lungă, lungă. Wilden o privea fix pe Spencer. 
Spencer îl privea fix pe Wilden. Asta o duse cu gândul la noaptea 
în care se petrecuse Chestia cu Jenna. Se cufundase într-un somn 
intermitent, paranoic, în timp ce prietenele ei plângeau încet în 
jurul ei. Dar, dintr-odată, se trezise. Pe receptorul televiziunii prin 
cablu scria ora 3:43 A.M, şi prin încăpere nu se mişca nimic. 
Simţindu-se dezorientau o căutase pe Ali, care adormise pe 
canapea, cu capul lui Emily în poală. 

— Nu pot să fac aşa ceva, îi zisese, în timp ce-o zgâlţâia să se 
trezească. Trebuie să mărturisim totul! 

Ali se ridicase, o dusese pe Spencer în baia de pe hol şi se 
aşezase pe marginea căzii. 

— Revino-ţi, Spencer, îi zisese. Nu trebuie să fii bleagă, dacă 
ne pune poliţia întrebări. 

— Poliția? ţipase Spencer, şi inima începuse să-i bată mai 
repede. 

— Şşt, şoptise Ali, bătând darabana cu unghiile pe marginea 
căzii de porțelan. Nu spun că poliţia o să ne ia sigur la întrebări, 
dar pentru eventualitatea în care ar fi așa, trebuie să ne facem 
un plan. Nu avem nevoie decât de o poveste solidă. De un alibi. 

— Dar de ce nu putem să le spunem adevărul, şi-atât? se 
mirase Spencer. Că l-ai văzut pe Toby făcând ce făcea şi că te-a 


surprins atât de tare, încât ai declanşat racheta din greşeală? 

Ali scuturase din cap. 

— E mai bine cum spun eu. Noi îi păstrăm secretul lui Toby, el 
îl păstrează pe-al nostru. 

O bătaie în uşă le făcuse pe amândouă să se ridice. 

— Fetelor? Se auzise o voce. 

Era Aria. 

— Foarte bine, rosti în cele din urmă Wilden, întrerupându-i 
şirul amintirilor. li întinse o carte de vizită. Mă suni dacă-ţi aduci 
aminte de ceva, bine? 

— Sigur că da, scânci Spencer. 

Wilden îşi propti mâinile în şolduri şi-şi roti privirea prin 
încăpere. Examină mobilierul Chippendale, minunatele ferestre 
cu vitralii, tablourile cu rame masive de pe pereţi, precum şi 
preţiosul ceas George Washington al tatălui ei, moştenire de 
familie, datând încă din secolul al XIX-lea. Apoi, o cântări din ochi 
pe Spencer, de la cerceii ei cu diamante până la delicatul ceas 
Cartier de la încheietură şi la şuviţele ei blonde, care o costau 
trei sute de dolari la fiecare şase e săptămâni. Micul zâmbet 
infatuat de pe buzele lui părea să spună: Pari să fii o fată care 
are multe de pierdut. 

— Te duci diseară la balul acela caritabil? o întrebă, făcând-o 
să tresară. La Foxy? 

— Hm, mda, răspunse ea, încet. 

— Bine, zise Wilden, adresându-i un mic semn de salut. 
Distracţie plăcută! 

Vocea îi era cât se poate de firească, însă ea ar fi putut să jure 
că privirea lui spunea: /ncă n-am terminat cu tine. 


24 


DE 250 DE DOLARI PRIMEŞTI CINĂ, 
DANS... DAR ŞI UN AVERTISMENT 


Foxy se ţinea în Kingman Hall, un vechi conac rustic englezesc, 
clădit de un tip care inventase nu ştiu ce mulgătoare mecanică 
ultramodernă pe la începutul secolului al XX-lea. Când era într-a 
patra şi învăţaseră despre această clădire la orele de ştiinţe 
sociale, în cadrul capitolului „Totul despre Pennsylvania”, Emily o 
poreclise „Conacul Muu”. 

In timp ce fata de la intrare le verifica invitaţiile, Emily privi în 
jur. În curtea din faţă era o grădină în formă de labirint. 
Garguiele rânjeau de pe arcadele impunătoarei faţade a 
conacului. În faţa ei se vedea umbrarul în care se desfăşura 
evenimentul propriu-zis. Era luminat feeric şi plin de lume. 

— Uau! exclamă Toby, apărând în spatele ei. Mai multe fete 
frumoase trecură vâjâind pe lângă ei spre umbrar, purtând 
complicate rochii de comandă şi genţi împodobite cu 
giuvaericale. Emily îşi privi propria rochie: simplă, dreaptă, roz, 
fără bretele, pe care o purtase anul trecut Carolyn la Balul 
bobocilor. Işi aranjase singură părul, se pulverizase din belşug cu 
ultra-adolescentinul parfum Lovely - care o făcea să strănute - al 
lui Carolyn şi purta cercei pentru prima oară după multă vreme, 
după ce-i împinsese cu forţa prin găurile din urechi care aproape 
că i se astupaseră. Cu toate acestea, tot se simţea banală în 
comparaţie cu oricare altă fată. 

leri, când îl sunase pe Toby ca să-l invite la Foxy, el păruse 
extrem de surprins... dar şi realmente entuziasmat. La rândul ei, 
Emily era înfrigurată. Aveau să meargă la Foxy, să se mai sărute 
o dată şi... cine ştie? Poate că aveau să devină un cuplu. Peste 
un timp, putea s-o viziteze pe Jenna la şcoala ei din Philadelphia 
şi să se revanşeze faţă de ea. O să-i facă rost de următorul ei 
câine dresat pentru nevăzători. O să-i citească toate cărţile care 


nu apăruseră încă în Braille. Poate, cu timpul, o să ajungă să-i 
povestească şi cum fusese ea implicată în accident. 

Sau poate că nu. 

Numai că în clipa aceasta, ajunsă la Foxy, ceva i se părea... în 
neregulă. | se făcea când prea cald, când prea frig, şi stomacul i 
se tot strângea de durere. Mâinile lui Toby i se păreau prea 
aspre, şi până acum ea fusese atât de agitată, încât pe drum nu 
prea vorbiseră. Insuşi balul nu părea să aibă un efect calmant 
asupra ei: toată lumea era atât de rigidă şi de echilibrată! În 
plus, Emily era convinsă şi că o urmărea cineva. In timp ce 
examina feţele machiate, lucitoare, ale tuturor fetelor, ca şi pe 
cele dichisite şi chipeşe ale băieţilor, se tot întreba: Tu eşti A.? 

— Zâmbiţi, vă rog! Un blitz fulgeră prin faţa ochilor lui Emily, 
smulgându-i un mic țipăt. După ce stelele verzi din ochi i se mai 
stinseră, văzu o fată blondă într-o rochie roşie-merlot, cu un 
ecuson de presă deasupra sânului drept şi o cameră foto digitală 
agăţată de umăr, râzând spre ea. Făceam o fotografie pentru 
Philadelphia Inquirer, îi explică fata. Vrei să mai încercăm una, 
dar fără să fii speriată de data asta? 

Emily se agăţă de braţul lui Toby şi se strădui să pară veselă, 
numai că expresia ei semăna mai degrabă cu o grimasă 
împietrită. 

După ce fata de la presă plecă în grabă, Toby se întoarse spre 
Emily. 

— Ai păţit ceva? Înainte, păreai destul de relaxată în faţa 
camerei. 

Emily înţepeni. 

— Când m-ai mai văzut tu în faţa camerei? 

— La Rosewood contra Tate, îi reaminti Toby. Cu puştiul ăla 
ţicnit, pentru anuar? 

— A, da, răsuflă uşurată Emily. 

Toby urmări cu privirea un chelner care trecea zorit, cu o tavă 
plină de băuturi. 

— Şi... ăsta e decorul tău preferat? 

— Doamne, nu! exclamă Emily. N-am mai fost la aşa ceva de 
când mă ştiu. 

— Toţi par... nişte manechine, constată Toby, privind în jur. 
Altădată, mi-ar fi venit să-i omor pe majoritatea. 

Emily se simţi străbătută de un fior rapid de uluială. Era 


aceeaşi senzaţie pe care o avusese când se trezise pe bancheta 
din spate a maşinii lui Toby. Când îi văzu înfăţişarea, Toby se 
grăbi să-i zâmbească. 

— Nu /a propriu, o linişti, strângând-o de mână. lar tu eşti mult 
mai drăguță decât toate fetele de-aici. 

Emily se îmbujoră. Totuşi, descoperise că nu tresărise nimic în 
ea atunci când îl auzise spunând-o, şi nici când o atinsese. Şi ar fi 
trebuit. Toby arăta super. Superb, de fapt, în costumul lui negru 
şi pantofii cu boturi negre, cu părul pieptănat pe spate, lăsându-i 
descoperit chipul colţuros, cu maxilarele pătrăţoase. Toate fetele 
îl cercetau din ochi. Când apăruse pe veranda ei, până şi atât de 
manierata Carolyn chiţăise: „Cât e de drăguţ!” 

Şi totuşi, când el o ţinuse de mână, oricât de mult şi-ar fi dorit 
să simtă ceva, nu simţise nimic. Era ca şi cum s-ar fi ţinut de 
mână cu sora ei. 


Emily încercă să se destindă. Ea şi Toby îşi croiseră drum până 
sub umbrar, îşi luaseră câte o piña colada, după care se 
alăturaseră unui grup de tineri pe ringul de dans. Nu erau decât 
câteva fete care încercau să danseze în stilul acela super sexy, 
cu mâinile deasupra capului, preluat de la MTV. Mai toţi ceilalţi 
nu făceau decât să ţopăie, cântând împreună cu Madonna. 
Câţiva tehnicieni instalau un aparat pentru karaoke într-un colţ, 
iar fetele îşi înscriau cântecele pe care voiau să le interpreteze. 

Emily plecă brusc, spunând că se duce la toaletă; părăsi 
umbrarul şi porni pe un coridor care arăta sexy datorită luminii 
lumânărilor şi petalelor de trandafiri aşternute ca un covor. Alte 
fete trecură pe lângă ea, braţ la braţ, şuşotind şi chicotind. Emily 
îşi verifică, discretă, pieptul: nu mai îmbrăcase niciodată o rochie 
fără bretele şi era sigură că la un moment dat avea să-i cadă, 
dezgolindu-i sânii în faţa tuturor. 

— Nu vrei să-ţi ghicesc? 

Emily întoarse capul spre locul din care se auzise vocea. O 
femeie brunetă, îmbrăcată într-o rochie mătăsoasă cu imprimeu 
multicolor stătea la o măsuţă sub enormul portret al lui Horace 
Kingman, însuşi inventatorul mulgătoarei mecanice. Pe braţul 
stâng avea o tonă de brățări, iar la gât, o broşă mare, în formă 
de şarpe. Lângă ea se vedea un pachet de cărţi, iar pe marginea 
măsuţei, un mic afiş pe care scria MAGIA TAROTULUI. 


— N-am nevoie, îi zise Emily. 

Ghicitul în cărţile de tarot ar fi fost prea... în public. Aici, în 
văzul lumii, în mijlocul coridorului. 

Femeia întinse o unghie lungă spre ea. 

— Ai cam avea, totuşi. O să ţi se-ntâmple ceva astă-seară. 
Ceva menit să-ţi schimbe viaţa. 

Emily încremeni. 

— Mie? 

— Da, ţie. lar partenerul pe care ţi l-ai adus nu e cel pe care ți- 
| doreşti. Trebuie să te duci la cine te iubeşte cu adevărat. 

Emily rămase cu gura căscată, şi gândurile începură să i se 
învârtească în minte cu mare iuţeală. 

Ghicitoarea în cărţile de tarot tocmai se pregătea să-i mai 
spună şi altceva, însă Naomi Zeigler îşi făcu loc pe lângă Emily şi 
se aşeză la masă. 

— Te-am cunoscut aici anul trecut, izbucni ea entuziasmată, 
aplecându-se în faţă şi rezemându-se în coate. Mi-ai ghicit mai 
bine ca oricine. 

Emily se îndepărtă pe furiş, cu mintea învolburată. Avea să i 
se-ntâmple ceva astă-seară? Ceva... care să-i schimbe viața? 
Poate că Ben avea să le spună tuturor. Sau Maya avea să le 
spună tuturor. A. avea să le arate tuturor fotografiile acelea. Sau 
A. îi spusese deja lui Toby... despre Jenna. Orice era posibil. 

Se stropi cu apă rece pe faţă şi ieşi din toaletă. Cum dădea 
colţul spre umbrar, se ciocni de spinarea cuiva. De îndată ce 
văzu cine era, se încordă din tot trupul. 

— Salut, îi zise Ben pe un ton batjocoritor-prietenos, 
tărăgănând cuvântul. Purta un costum gri-cărbune, la reverul 
căruia îşi prinsese o micuță gardenie albă. 

— Sa-salut, se bâlbâi Emily. N-am ştiut că vii. 

— Tocmai voiam să-ţi spun acelaşi lucru, replică Ben, 
aplecându-se spre ea. Imi place de partenerul tău, adăugă, 
arătându-i prin semne că punea partenerul între ghilimele. Te- 
am văzut cu el şi la concursul de ieri, cu cei de la Tate. Cu cât a 
trebuit să-l plăteşti ca să vină aici cu tine? 

Emily se strecură pe lângă el. Inaintă cu paşi mari pe coridorul 
întunecat, gândindu-se că n-ar fi fost cel mai bun moment ca să 
se împiedice, cu tocurile ei. Auzi răsunând în urmă zgomotul 
paşilor lui Ben. 


— De ce fugi de mine? rosti el, cu o voce inegală. 

— Lasă-mă-n pace! strigă ea, fără să se întoarcă. 

— Tipu-ăla e bodyguard-ul tău? Mai întâi, te apără la înot, iar 
acum, şi-aici. Numai că... unde-o fi el acum? Sau nu l-ai angajat 
decât ca să intre cu tine, ca să nu creadă toată lumea că eşti cea 
mai mare lesbiană? zise Ben, chicotind batjocoritor. 

— Ha, ha. Emily se răsuci pe călcâie, ajungând cu faţa spre el. 
Vai, cât eşti de amuzant! 

— Da? replică Ben, înghesuind-o în perete. Uite-aşa. O ţintui 
de încheieturile mâinilor şi-şi apăsă trupul de al ei. la zi, tot mai 
sunt amuzant? 

Ben o împingea cu putere şi era mult mai greu decât ea. La 
doar câţiva paşi mai încolo, mai mulţi tineri treceau pe lângă ei, 
grăbindu-se spre toalete. Ce, nu-i vedeau? 

— Termină! izbuti să spună Emily. A 

Mâna lui se întinse cu brutalitate spre poalele rochiei. li pipăi 
rotula, apoi lunecă în sus, pe picior. 

— Spune-mi doar că-ţi place, îi zise el la ureche. Altfel le spun 
tuturor că eşti femeia-bărbat. 

Ochii lui Emily se umplură de lacrimi. 

— Ben, şopti ea, strângându-şi picioarele. Nu sunt femeia- 
bărbat. 

— Atunci, spune-mi că-ţi place, mârâi Ben, strângând-o de 
coapsa dezgolită. 

Mâna lui Ben i se apropia tot mai mult de bikini. Cât timp 
fuseseră împreună, niciodată nu ajunseseră atât de departe. 
Emily îşi muşcă buza cu atâta putere, încât fu sigură că-şi dăduse 
sângele. Era cât pe ce să cedeze şi să-i spună că-i place, doar ca 
să înceteze, când o cuprinse brusc furia. Ben n-are decât să 
creadă ce vrea. Dar nici să nu-i treacă prin cap că poate să-i facă 
ei una ca asta. 

Işi apăsă corpul de perete, ca să-şi ia elan. Apoi, îşi ridică 
genunchiul, repezindu-l spre şliţul lui Ben. Cu putere. 

— Ufff! Ben făcu doi paşi înapoi, ţinându-se de testicule. Un 
văicărit firav, ca de bebeluş, îi ieşi dintre buze. De ce...? icni el. 

Emily îşi îndreptă rochia. 

— Nu te mai apropia de mine, îl avertiză, în timp ce furia îi 
curgea prin vene ca un drog. Jur pe Dumnezeu, că... 

Ben se retrase cu spatele, clătinându-se, şi se ciocni de 


peretele opus. Genunchii i se înmuiară şi se lăsă să alunece pană 
când ajunse să stea pe podea. 

— Mare, mare greşeală. 

— Cum vrei tu, ripostă Emily, întorcându-se să plece. Se 
îndepărtă cu paşi mari, iuți, încrezători. N-avea de gând să-i 
arate cât era de necăjită. Şi că era pe cale să izbucnească în 
plâns. 

— Hei, auzi o voce, şi simţi cum o mână o prinde cu blândeţe 
de braţ. Când reuşi să-şi limpezească vederea, constată că era 
Maya. Tocmai am văzut toată întâmplarea, şopti ea, arătând cu 
bărbia spre locul în care Ben încă stătea ghemuit. Eşti bine? 

— Mada, răspunse repede Emily. Insă vocea i se frânse. Incercă 
să se controleze, dar nu izbuti. Se rezemă de perete şi-şi acoperi 
faţa cu palmele. Dacă reuşea să numere până la zece, putea să 
treacă peste toate. Unu... doi... trei... 

Maya îi atinse braţul. 

— Imi pare foarte rău, Em. 

— Nu trebuie, izbuti Emily să-i răspundă, încă acoperindu-şi 
chipul. Opt... nouă... zece. işi lăsă mâinile în jos şi-şi îndreptă 
spinarea. N-am nimic, zise. 

Şovăi puţin, privind rochia de culoarea fildeşului, în stil gheişă, 
a Mayei. Era cu mult mai drăguță decât toate acele clone Chanel 
blonde, franţuzite, pe care le văzuse în drumul ei pe-acolo. Işi 
trecu mâinile peste propria-i rochie, întrebându-se dacă şi Maya 
o studia, la rândul ei. 

— Ar... ar trebui, probabil, să mă întorc la partenerul meu 
bolborosi ea. 

Maya făcu un pas mic, lateral. Numai că Emily nu reuşi să se 
urnească nici un centimetru. 

— Inainte să pleci, vreau să-ţi spun un secret, îi zise Maya. 

Emily se apropie, iar Maya se aplecă spre urechea ei. Nu i-o 
atinse cu buzele, însă se opri extrem de aproape. Mii furnicături îi 
cuprinseră spinarea lui Emily şi se auzi respirând sacadat. Nu era 
bine să reacționeze aşa, dar pur şi simplu... nu putea... să se 
stăpânească. 

Du-te la cine te iubeşte cu adevărat. 

— O să te-aştept, îi şopti Maya, cu o voce un pic tristă şi 
extraordinar de sexy. Oricât ar fi nevoie. 


25 


VIAŢĂ SUPRAREALISTĂ, 
CU HANNA MARIN ÎN ROLUL 
PRINCIPAL 


Sâmbătă seara, Hanna era în ascensor, urcând spre 
apartamentul ei din hotelul Four Seasons, din Philadelphia, şi 
simțindu-se pusă la patru ace, eliberată şi strălucitoare. Tocmai 
avusese parte de o şedinţă de împachetări cu iarbă-de-lămâie, 
un masaj de optzeci de minute şi un tratament pentru bronzat 
„Sărutul soarelui”, toate la rând. Tot acest răsfăţ o făcuse să se 
simtă ceva mai puţin stresată. Plus faptul că era departe de 
Rosewood... şi de A. 

Spera să fie departe de A. 

Descuie uşa apartamentului lor cu două dormitoare şi intră. 
Tatăl ei stătea pe canapeaua din salon. 

— Bună, o întâmpină el. Cum a fost? 

— Minunat, îi răspunse Hanna, radioasă, copleşită de bucurie 
şi de tristeţe, în acelaşi timp. Ar fi vrut să-i spună cât de 
recunoscătoare se simţea pentru faptul că erau din nou 
împreună... şi totuşi, ştia că viitorul lor comun era în cumpănă: în 
cumpăna lui A. Tot ce spera era că, îndrugându-le pe nerăsuflate 
toate lucrurile alea lui Naomi şi lui Riley, era acum la adăpost, 
dar dacă nu era aşa? Poate că era mult mai bine să-i spună tot 
adevărul despre Jenna, înainte să ajungă A. la el. 

Strângându-şi buzele, îşi cobori privirea, ruşinată, spre covor. 

— Păi, trebuie să mă grăbesc foarte tare cu duşul, ca să 
ajungem la timp la Le Bec-Fin. 

— Doar o clipă, îi zise tatăl ei, ridicându-se. Mai am o surpriză 
pentru tine. 

instinctiv, Hanna îşi îndreptă privirea spre mâinile tatălui ei, 
sperând să fie un cadou pentru ea. Poate ceva prin care să 
compenseze toate acele felicitări stângace trimise cu ocazia 
aniversărilor ei. Insă singurul lucru pe care-l ţinea el în mâini era 


telefonul mobil. 

Atunci, se auzi un ciocănit în uşa care dădea spre celălalt 
apartament. 

— Tom? A venit? 

Hanna încremeni, simțind cum i se scurge tot sângele din cap. 
Cunoştea vocea. 

— Kate şi Isabel sunt aici, şopti entuziasmat tatăl ei. Vin şi ele 
cu noi la Le Bec-Fin, după care mergem cu toţii să vedem 
Mamma Mia! Nu mi-ai zis tu marţi că vrei să vezi filmul? 

— Stai! îl opri Hanna, până ca el să poată ajunge la uşă. Tu le- 
ai invitat? 

— Da, îi răspunse el, privind-o uluit. Cine altcineva? 

A., se gândi Hanna. Semăna cu stilul lui A. 

— Dar am crezut că n-o să fim decât eu şi cu tine. 

— N-am spus niciodată aşa ceva. 

Hanna se încruntă. Ba da, spusese. Nu? 

— Tom? se auzi vocea lui Kate. Hanna se simţi uşurată 
constatând că ea îi spunea tatălui ei Tom, şi nu tati, dar tot îşi 
strânse mai tare tatăl de încheietură. 

Tatăl ei ezită în faţa uşii, uitându-se stânjenit când într-o parte, 
când în cealaltă. 

— Dar, Hanna, vreau să zic, ele sunt deja aici. Eu am crezut că 
ar fi drăguţ. 

— De ce...? 

De ce-ai crezut una ca asta? Ar fi vrut să-l întrebe Hanna. Kate 
mă face să mă simt ca un rahat şi tu mă ignori cât timp e ea de 
față. Tocmai de-asta n-am mai vorbit cu tine de-atâţia ani! 

Şi totuşi, vedea atâta nedumerire şi dezamăgire pe chipul 
tatălui ei! Probabil că pusese totul la cale de mai multe zile. 
Hanna fixă cu privirea ciucurii covorului persan. Îşi simţea gâtul 
încleiat, de parcă tocmai ar fi înghiţit ceva enorm. 

— Atunci, cred c-ar trebui să le laşi să intre, mormăi ea. 

Când tatăl ei deschise uşa, Isabel scoase un strigăt de bucurie, 
ca şi cum ar fi fost despărțiți până atunci de întregi galaxii, nu de 
câteva state. Era şi acum exagerat de slabă şi mult prea 
bronzată, iar privirea Hannei fu atrasă imediat de piatra de pe 
mâna ei stângă. Era un inel Tiffany Legacy de trei carate; Hanna 
cunoştea catalogul de la cap la coadă şi de la coadă la cap. 

Şi Kate... Era mai frumoasă ea oricând. Rochia ei din cele care 


se trag peste cap - cu dungi în diagonală, probabil că era 
mărimea doi, iar părul ei şaten şi drept era chiar mai lung decât 
acum câţiva ani. Işi aşeză cu graţie geanta Louis Vuitton pe 
măsuţa din camera de hotel. Hanna clocotea de furie. Kate 
probabil că nu se împiedica niciodată cu noii ei pantofi Jimmy 
Choo, nici nu aluneca pe parchet după ce-l dădea femeia de 
serviciu cu ceară. 

Kate avea o figură crispată, de parcă ar fi deranjat-o rău 
prezenţa ei acolo. Totuşi, când o observă pe Hanna, fruntea i se 
mai descreţi. O examină pe Hanna din cap până-n picioare - de 
la sacoul ei Chloé până la sandalele cu baretă după care zâmbi. 

— Salut, Hanna, zise ea, pe un ton care arăta o evidentă 
surprindere. Uau! exclamă, punându-i o mână pe umăr, dar din 
fericire, se abţinu s-o îmbrăţişeze. Dac-ar fi făcut-o, şi-ar fi dat 
seama cât de tare tremura Hanna. 


— Totul arată foarte bine, suspină Kate, studiind meniul 

— Intr-adevăr, o  susţinu domnul Marin. li făcu semn 
chelnerului şi comandă o sticlă de pinot gris. Apoi, le învălui pe 
Kate, pe Isabel şi pe Hanna într-o privire caldă. Mă bucur că 
putem să fim toţi aici. Impreună. 

— Nu ştii ce bine-mi pare să te revăd, Hanna, gunguri Isabel. 

— Mda, îi ţinu isonul Kate. Pe bune! 

Hanna se uita fix la tacâmurile elegante din argint. Ei i se 
părea suprarealist să le revadă. Şi nu un suprarealism la modul 
simpatic, ca o  rochie-caleidoscop de Zac Posen, ci un 
suprarealism de coşmar, ca al rusului acela din cartea pe care 
trebuise s-o citească anul trecut pentru engleză, unul care se 
trezise şi descoperise că se prefăcuse într-un gândac?. 

— Dragă, tu ce iei? o întrebă Isabel ţinându-l de mână pe tatăl 
Hannei, căreia încă nu-i venea să creadă că el era atât de mort 
după Isabel. Era atât de... banală! Şi mult prea bronzată. Poate 
să-ţi stea drăguţ dacă eşti fotomodel, dacă ai paisprezece ani 
sau dacă provii din Brazilia... dar nu şi când eşti o femeie de 
vârstă mijlocie din Maryland. 

— Hmm, mormăi domnul Marin. Pintade? ce-o fi? E cu peşte? 


24 Referire la romanul lui Franz Kafka, Metamorfoza. 
2525 Bibilică (în original, în limba franceză). 


Hanna răsfoi meniul. Habar n-avea ce să mănânce. Totul era 
fie prăjit, fie cu sos de smântână. 

— Kate, vrei să ne traduci tu? Isabel se aplecă spre Hanna. 
Kate vorbeşte franceza fluent, îi explică ea. 

Normal, comentă în gând Hanna. 

— Ne-am petrecut toată vara la Paris, continuă Isabel privind 
spre Hanna, care se ascunse în spatele listei de vinuri. 

Fuseseră la Paris? Şi tatăl ei? 

— Hanna, tu studiezi limbi străine? se interesă Isabel. 

— Hm, făcu Hanna, ridicând din umeri. Am făcut un an de 
spaniolă. 

Isabel îşi ţuguie buzele. 

Care e materia ta preferată la şcoală? 

— Engleza... 

— Şi-a mea! exclamă Kate. 

— Kate a luat anul trecut marele premiu pe şcoală la engleză, 
zise Isabel, plină de mândrie. 

— Mami! scânci Kate. Işi întoarse privirea spre Hanna şi mimă 
un scuze. 

Hannei încă nu-i venea să creadă cum se topise acreala de pe 
faţa lui Kate când o văzuse pe ea. Hanna însăşi făcuse o astfel de 
mutră. Ca atunci, într-a noua, când profesorul de engleză o 
trimisese să-l conducă pe Carlos, un chilian venit într-un schimb 
de experienţă între elevi. Hanna tropăise nemulțumită până la 
secretariat, ducându-se să-l ia de-acolo, având convingerea că 
numitul Carlos avea să fie un dobitoc înfumurat care doar îi va 
strica ei imaginea. Când ajunsese acolo şi văzuse un băiat înalt, 
cu părul ondulat şi ochii verzi, care arăta de parcă ar fi jucat volei 
încă de când se născuse, îşi îndreptase şi mai mult spinarea şi 
verificase, cu discreţie, dacă nu cumva îi mirosea gura. Probabil 
că şi Kate se gândea că între ele două putea să fie o legătură, ca 
între fetele frumoase. 

— Participi la vreo activitate extraşcolară? o descusu Isabel. 
Faci sport? 

Hanna ridică din umeri. 

— Nu prea. 

Uitase că Isabel era una dintre mamele acelea. Nu ştia să 
vorbească decât despre ce note grozave avea Kate, ce limbi 
străine ştia, ce premii, activităţi extraşcolare şi aşa mai departe. 


Încă un capitol la care Hanna nu putea să însemne o concurenţă. 

— Nu mai fi atât de modestă, interveni tatăl ei, împungând-o 
cu degetul în umăr. Participi din plin la activităţi extraşcolare. 

Hanna îl privi fără să înţeleagă. Ce anume, furatul? 

— Clinica pentru arşi? îi suflă el. Şi nu mi-a zis mama ta că te- 
ai înscris într-un grup de sprijin? 

Hanna rămase cu gura căscată. Intr-un moment de slăbiciune, 
îi mărturisise mamei sale că se dusese la Clubul V, ca un fel de a- 
i spune: Vezi? Am şi eu principii morale. Nu-i venea să creadă că 
ea îi spusese tatălui ei. 

— Păi... bolborosi ea. Nu e mare lucru. 

— Ba e mare lucru, insistă domnul Marin, împungând aerul cu 
furculiţa în direcţia ei. 

— Tată, scrâşni Hanna. 

Celelalte o priviră curioase. Ochii bulbucaţi ai lui Isabel se 
făcură şi mai mari. Kate avea o aproape insesizabilă undă de 
zâmbet pe faţă, însă în ochi i se zărea un licăr de înţelegere. 
Ochii Hannei poposiră pe coşul cu pâine. Ce naiba, îşi zise, şi-şi 
îndesă în gură o chiflă întreagă. 

— E un club al abstinenţei, bine? se repezi ea, cu gura plină de 
pâine şi de seminţe de mac. După care se ridică de la masă. 
Mersi mult, tată. 

— Hanna! Tatăl ei îşi împinse scaunul înapoi şi se ridică pe 
jumătate, însă Hanna îşi continuă drumul. De ce muşcase ea din 
momeala pe care i-o servise, cu mi-ar plăcea mult să petrec un 
weekend cu tine? Era exact ca data trecută, când tatăl ei o 
făcuse purcică. Şi când se gândea la ce riscase ca să fie acolo: le 
spusese javrelor ălora că vomită de trei ori pe zi! Şi nici măcar nu 
mai era adevărat! 

Intră ca o furtună pe uşa toaletei, se repezi într-o cabină şi 
îngenunche în faţa vasului de toaletă. Stomacul îi bolborosea şi 
simţea nevoia imperativă să-l potolească, Ca/mează-te, se 
îndemnă singură, privindu-şi ameţită faţa reflectată în apa 
vasului de toaletă. Poti să treci şi peste asta. 

Se ridică, cu maxilarul tremurându-i şi lacrimile amenințând să 
i se reverse din ochi. Măcar dac-ar fi putut să rămână în toaleta 
aia pentru tot restul serii. Să-şi vadă de weekendul lor special 
pentru Hanna şi fără ea. Deodată, îi zbârnăi telefonul. Şi-l scoase 
din geantă, vrând să-l reducă la tăcere. in clipa imediat 


următoare, simţi un gol în stomac. Primise un e-mail de la o 
familiară adresă falsă. 


Fiindcă mi-ai respectat atât de frumos ordinele ieri, consideră 
că-ți fac un cadou: du-te la Foxy imediat. Sean e acolo cu o tipă. 
- A 


într-atât fu de uluită, încât aproape că scăpă telefonul pe 
podeaua de marmură a toaletei. 

Formă numărul Monei. Incă nu-şi vorbiseră - Hanna nici măcar 
nu-i spusese Monei că nu se duce la Foxy -, dar aceasta nu 
răspunse. Hanna închise, într-atât de exasperată încât azvârli cu 
telefonul în uşa cabinei. Cu cine putea să fie Sean? Cu Naomi? Cu 
vreo paraşută de la Clubul V? 

leşi cu zgomot din cabină, făcând-o pe o doamnă în vârstă, 
care se spăla pe mâini la chiuvetă, să tresară. Când trecu de colţ, 
îndreptându-se spre ieşire, se opri brusc. Kate stătea pe 
canapeaua din hol, aplicându-şi pe buze un roz-somon. Picioarele 
lungi şi suple şi le ţinea încrucişate şi arăta super stăpână pe 
sine. 

— E totul în regulă? o întrebă, ridicându-şi ochii profund 
albaştri spre Hanna. Am venit să văd ce-i cu tine. 

Hanna deveni rigidă. 

— Mda, n-am nimic. 

Kate se strâmbă. 

— Nu vreau să-l vorbesc de rău pe tatăl tău, dar uneori spune 
cele mai nepotrivite lucruri. Odată, trebuia să ies cu un tip. 
Tocmai plecam de-acasă, când îl aud pe tatăl tău: „Kate? Văd că 
ai scris OB pe lista de cumpărături. Asta ce mai e? La ce raion 
pot să găsesc?” Am crezut că mor! 

— Dumnezeule, exclamă Hanna, simțind o mică pornire de 
compasiune. Da, era stilul tatălui ei, fără urmă de îndoială. 

— Hei, nu pune la suflet, rosti Kate, amabilă. Doar n-o face cu 
intenţii rele. 

Hanna scutură din cap. 

— Nu, nu e asta. p 

Işi ridică privirea spre Kate. In definitiv, ce naiba? Poate că 
între ele două chiar era o legătură. 

— E vorba despre... despre „fostul” meu. Am primit un SMS că 


s-a dus la balul de binefacere cu o tipă. 

Kate se încruntă. 

— Când v-aţi despărţit? 

— Acum opt zile, zise Hanna, aşezându-se. Mă cam tentează 
să mă duc imediat acolo şi să-i rup cocoaşa. 

— Şi de ce n-o faci? 

Hanna se trânti cu spinarea de spătarul canapelei. 

— AŞ vrea eu, dar... Făcu un semn spre uşa care ducea înapoi 
spre restaurant. 

— Fii atentă, îi zise Kate, ridicându-se şi strâmbându-se în 
oglindă. De ce nu arunci toată treaba pe grupul de sprijin în care 
te-ai băgat? Spui că te-a sunat cineva de acolo şi ţi-a zis că se 
simte tare „slabă”, şi tu eşti amica ei, aşa că trebuie să te duci s- 
o consolezi. 

Hanna ridică din sprânceană. 

— Ştii al naibii de multe despre grupurile de sprijin. 

Kate ridică din umeri. 

— Am câţiva prieteni care au fost la dezalcoolizare. 

Okaaay. 

— Totuşi, nu mi se pare o idee grozavă. 

— Te acopăr eu, dacă vrei, se oferi Kate. 

Hanna o privi prin intermediul oglinzii. 

— Pe bune? 

Kate îi întoarse o privire semnificativă. 

— Hai să spunem doar că-ţi sunt datoare. 

Hanna tresări. Ceva îi spunea că subiectul la care se referea 
Kate era vizita aceea a ei în Annapolis. Se simţi încurcată: şi 
deoarece Kate ţinuse minte, dar şi fiindcă recunoştea că fusese 
răutăcioasă. In acelaşi timp, îi oferea şi o anume satisfacţie. 

— In plus, adăugă Kate, tatăl tău zice c-o să ne vedem mult 
mai des de-acum încolo. Aşa c-ar fi mai bine să pornim cu 
dreptul. 

Hanna clipi, nevenindu-i să creadă ce auzea. 

— A zis el... că vrea să mă vadă mai des? 

— Păi, doar eşti fata lui. 

Hanna începu să se joace cu talismanul în formă de inimă 
prins de colierul ei Tiffany. O străbătuse un mic fior la auzul 
afirmației lui Kate. Poate că reacţionase exagerat, adineauri, la 
masă. 


— Cât ţi-ar lua: două ore, cel mult? se interesă Kate. 

— Mai puţin, probabil, răspunse. Tot ce-şi dorea era să ia mai 
repede trenul SEPTA până în Rosewood şi s-o facă pe paraşută cu 
ou şi cu oţet. Işi desfăcu geanta hobo, să vadă dacă avea bani de 
tren. Kate îşi lungi gâtul peste umărul ei şi-i arătă ceva pe fundul 
genţii. 

— Ce-s alea? 

— Astea? 

De îndată ce le scoase la iveală, vru să le îndese la loc. Erau 
cutiile de Percocet furate din clinica pentru arşi, marţea trecută. 
Uitase de ele. 

— Imi dai şi mie una? şopti surescitată Kate. 

Hanna o privi cruciş. 

— Serios? o întrebă. 

Kate îi adresă o privire de copil neastâmpărat. 

— Chiar am nevoie de ceva care să mă ajute să rezist la 
musicalul la care ne târăşte taică-tău. 

Hanna îi întinse o cutie întreagă. Kate îşi vâri pastilele în 
buzunar, după care se răsuci pe călcâie şi ieşi încrezătoare din 
toaletă. Hanna o urmă, cu gura căscată de uimire. 

Asta era cea mai suprarealistă fază a serii. Poate că dacă era 
s-o mai întâlnească pe Kate, nu avea să fie mai rău decât 
moartea. Putea să fie chiar... distractiv. 


26 


BINE MĂCAR CĂ NU MAI TREBUIE 
SĂ ŢINĂ ISONUL 


Până să ajungă Spencer şi Andrew la Foxy, era deja aglomeraţie 
acolo. Erau vreo douăzeci de automobile care-şi aşteptau rândul 
să parcheze, aspiranţii care nu făcuseră rost de invitaţii roiau 
prin preajma intrării, iar cortul principal era ticsit de tineri aşezaţi 
la mese, strânşi în jurul barului sau agitându-se pe ringul de 
dans. 

In timp ce Andrew îşi făcea loc prin mulţime, întorcându-se de 
la masa cu băuturi, Spencer îşi verifică încă o dată telefonul 
mobil. /ncă nu primise niciun apel de la Wren. incepu să 
patruleze pe podeaua de marmură cu model în cruce a salonului 
pentru cină, întrebându-se ce căuta ea acolo. Andrew venise s-o 
ia de-acasă şi, cu toată neliniştea ei, Spencer făcuse uz de toate 
talentele ei de membră a cercului de teatru ca să-şi păcălească 
familia, dând impresia că ei doi alcătuiau un cuplu: dăruindu-i lui 
Andrew un mic sărut în apropierea buzelor atunci când îl văzuse, 
acceptându-i cu graţie florile, pozând pentru o fotografie cu 
obrazul lipit de al lui. Andrew păruse fâstâcit, ameţit de-a 
dreptul, ceea ce-i înlesnise şi mai mult reuşita şiretlicului. 

Acum, nu mai avea nevoie de el, dar, din nefericire, el nu ştia 
asta. O tot prezenta pe Spencer tuturor - unor persoane 
cunoscute de amândoi - ca fiind partenera lui. Ceea ce şi-ar fi 
dorit ea într-adevăr să facă era să se ducă într-o cameră în care 
să aibă linişte şi să se gândească. Trebuia să-şi dea seama ce 
ştia polițistul acela, Wilden, şi ce nu. Dacă Toby era A. şi asasinul 
lui Ali, atunci n-ar fi stat de vorbă cu poliţia. Dar dacă Toby nu 
era A., iar A. le spusese ceva poliţiştilor? 

— Cred că se face karaoke, zise Andrew, arătându-i spre 
scenă. Într-adevăr, o fată oarecare zbiera „| Will Survive”. Ai chef 
să cânţi ceva? 


— Nu prea cred, răspunse Spencer, neliniştită, jucându-se cu 
broşa de la corsaj. Privi în jur pentru a cincizecea oară, căutându- 
şi vechile prietene, sperând că-şi vor face apariţia Simţea nevoia 
să le prevină în legătură cu Toby... și cu poliţia. A. îi spusese să 
n-o facă, dar poate reuşea să le transmită informaţia într-un 
limbaj cifrat. 

— Ei, poate vrei să cânţi ceva cu mine? insistă Andrew. 

Spencer se întoarse spre el. Andrew arăta exact ca unul dintre 
căţeii labradoodle ai familiei sale, atunci când cerşeau resturi de 
la masă. 

— Nu ţi-am spus adineauri că nu? 

— A! exclamă Andrew, răsucindu-şi între degete cravata de 
lână. Scuză-mă. 

Până la urmă, ea fu de acord să-i ţină doar isonul la piesa 
„Dirty”, a Christinei Aguilera - ce idioţenie ca extrem de candidul 
Andrew să aleagă tocmai cântecul acesta -, fiindcă îi era mai 
uşor aşa. Acum, Mona Vanderwaal şi Celeste Cum-o-cheamă - 
era la şcoala quakerilor - se aflau pe scenă şi cântau „Total 
Eclipse of the Heart”. Deja păreau cherchelite, se ţineau una de 
braţul celeilalte pentru echilibru şi-şi scăpau în repetate rânduri 
pe jos micile poşete din piele de căprioară. 

— Noi o să ne descurcăm mult mai bine decât ele, o asigură 
Andrew. Numai că stătea mult prea aproape de ea. Spencer îi 
simţi respiraţia fierbinte, mirosind a gumă mentolată Orbit, şi se 
zbârli. Răsuflarea greoaie a lui Wren pe ceafa ei era una, dar cu 
Andrew era cu totul altceva. Dacă nu lua puţin aer imediat, 
simţea că leşină. 

— Mă întorc, murmură spre Andrew, şi începu să bâjbâie în 
căutarea uşii. 

De îndată ce ieşi pe uşile de sticlă ale terasei, telefonul şi 
începu să vibreze. Tresări. Când privi ecranul LED, îi tresăltă 
inima. Era Wren. 

— Eşti bine? îl întrebă Spencer, imediat cum răspunse. Am fost 
foarte îngrijorată! 

— Mi-ai lăsat douăsprezece mesaje, replică Wren. Care-i 
treaba? 

Spencer simţi cum dispare tot stresul ei şi umerii încep să i se 
relaxeze. 

— Păi... nu ştiam ce faci şi m-am gândit... De ce nu ţi-ai 


verificat mesageria vocală? 

Wren îşi drese glasul, părând un pic stânjenit. 

— Am fost ocupat. Atâta tot. 

— Dar am crezut că eşti... 

— Unde? o întrebă Wren, oarecum râzând. Într-un şanţ? Fii 
serioasă, Spence. 

— Dar... Spencer ezită, încercând să-şi dea seama cum putea 
să-i explice. Am avut o presimţire ciudată, zise. 

— Ei bine, n-am nimic, afirmă Wren. Şi, după câteva clipe de 
pauză: Tu eşti bine? 

— Mda, îi răspunse Spencer, schiţând un zâmbet. Adică, sunt 
aici la penibilul meu bal, cu penibilul meu partener, şi aş prefera 
de o mie de ori să fiu cu tine, dar acum mă simt mult mai bine. 
Mă bucur că eşti OK. 

După ce închise, se simţi într-atât de uşurată, încât ar fi fost în 
stare să dea fuga şi să sărute cea dintâi persoană peste care ar fi 
dat pe terasă: ca de exemplu, pe Adriana Peoples, fata de la 
şcoala catolică, pe care o văzu stând lângă statuia lui Dionysos şi 
fumând o ţigară cu aromă de cuişoare. Sau pe Liam Olsen, 
hocheistul care tocmai îşi dezmierda partenera. Sau pe Andrew 
Campbell, care stătea în spatele ei, cu o mutră oropsită şi 
deprimată. lar când creierul lui Spencer constată că Andrew era, 
mă rog, Andrew, stomacul i se strânse. 

— Hm, salut, zise, ezitantă. De... de cât timp eşti aici? 

Dar, după înfăţişarea descurajată a lui Andrew, Spencer 
înţelese că era acolo de suficient timp. 

— Ascultă, oftă ea. Adevărul este, Andrew, că sper să nu-ți 
închipui că s-ar putea întâmpla ceva între noi. Am un iubit. 

La început, Andrew păru uluit. Apoi, rănit, pe urmă, jenat şi în 
cele din urmă, supărat. Sentimentele i se citiră pe chip într-o 
succesiune atât de rapidă, încât parcă ar fi privit un apus de 
soare într-o filmare sacadată. 

— Ştiu, replică el, arătând spre Sidekick. Ţi-am auzit 
conversaţia. 

Evident c-ai auzit-o. 

— Imi pare rău, zise Spencer. Dar... 

Andrew îşi ridică mâinile, întrerupând-o. 

— Şi-atunci, de ce m-ai luat pe mine, şi nu pe el? E cumva un 
tip cu care părinţii tăi nu vor să te întâlneşti? Aşa că ai venit cu 


mine, gândindu-te că i-ai păcălit? 

— Nu, se grăbi Spencer să răspundă, tresărind jenată. Să fi 
fost stratagema ei atât de străvezie, sau Andrew doar nimerise 
dintr-un noroc? E... e greu de explicat. Am crezut că am putea să 
ne distrăm. N-am vrut să te supăr. 

O şuviţă de păr îi căzu lui Andrew în ochi. 

— Era cât pe-aci să mă păcăleşti şi pe mine, zise, şi se 
întoarse spre uşă. 

— Andrew! strigă Spencer. Stai! 

Şi, în timp ce-l privea cum dispare în mulţimea de adolescenţi, 
o senzaţie rece, stânjenitoare, o străbătu din creştet până-n tălpi. 
Era clar că-şi alesese pe cine nu trebuie ca aşa-zis partener. Ar fi 
fost mai bine să fi venit cu Ryan Vreeland, homosexual 
nedeclarat, sau cu Thayer Anderson, prea obsedat de baschet ca 
să mai ia fetele în serios. 

Alergă spre umbrarul principal şi privi în jur: îi datora măcar 
scuze lui Andrew. Întregul spaţiu era luminai de la lumânări; 
totuşi, era foarte greu să găseşti pe cineva. Reuşi să-l distingă 
numai pe Noel şi pe fata de la şcoala quakerilor, dansând şi 
sorbind pe furiş din sticluţa lui Noel. Naomi Zeigler şi James 
Freed erau acum pe scenă, cântând o piesă de-a lui Avril Lavigne 
pe care Spencer nu putea s-o sufere. Mason Byers şi Devon Arliss 
tocmai se apropiau unul de celălalt, să se sărute. Kirsten Cullen 
şi Bethany Wells şuşoteau într-un colţ. 

— Andrew? strigă ea. 

Şi atunci, Spencer o observă pe Emily, dincolo de ringul de 
dans. Purta o rochie roz fără bretele şi un şal de lână roz aruncat 
peste umeri. Spencer făcu spre ea câţiva paşi, dar abia apoi îl 
observă pe partenerul său, aflat lângă ea, ţinând-o de braţ. Chiar 
în timp ce Spencer îşi încorda privirea ca să-l vadă mai bine, tipul 
întoarse capul şi o remarcă. Avea ochii de culoare închisă, 
albastru-indigo, exact nuanţa pe care o avuseseră şi în visul ei. 

| se tăie respiraţia şi făcu un pas înapoi. 

O să apar când vă aşteptaţi mai puțin. 

Era Toby. 


27 


ARIA ESTE DISPONIBILĂ NUMAI CU 
SCUTIRE 


Aria se rezemă de barul de la Foxy şi comandă o ceaşcă de cafea 
neagră. Era atât de aglomerat sub umbrarul acesta, încât îşi 
simţea căptuşeala rochiei cu buline deja scăldată în transpiraţie. 
Şi nu era acolo decât de douăzeci de minute. 

— Salut, îi zise Mike, strecurându-se lângă ea. Avea acelaşi 
costum gri pe care-l purtase şi la înmormântare şi o pereche de 
pantofi negri lustruiţi împrumutaţi de la Byron. 

— Salut, chiţăi Aria, surprinsă. N-am... n-am ştiut că vii şi tu. 

După ce ieşise de sub duş, pregătindu-se pentru Foxy, găsise 
casa pustie. Pradă unei derute de moment, îşi închipuise că 
familia ei o abandonase. 

— Mda. Am venit cu... Mike se răsuci şi-i arătă o fată subţire şi 
palidă, pe care Aria o recunoscu de la petrecerea lui Noel Kahn, 
de săptămâna trecută. Super, nu? o întrebă el. 

— Mda. Aria îşi termină cafeaua din trei înghiţituri, remarcând 
că-i tremurau mâinile. Era a patra cafea într-o oră. 

— Şi, unde e Sean? vru să ştie Mike. Cu el ai venit, nu? Toată 
lumea vorbeşte pe tema asta. 

— Da? întrebă, sfârşită, Aria. 

— Mda. Sunteţi, cum să zic, noul cuplu la modă. 

Aria nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Putea doar să şi le 
imagineze pe unele fete de la Rosewood Day bârfind pe seama ei 
şi-a lui Sean. 

— Nu ştiu pe unde-o fi, îi răspunse. 

— De ce? Cuplul serii s-a destrămat deja? 

— Nu... 

Adevărul era că Aria se cam ascundea de Sean. 

Aseară, după ce Meredith îi spusese Ariei că ea şi Byron se 
iubeau, Aria fugise înapoi la Sean şi izbucnise în lacrimi. Nici într- 


un milion de ani nu s-ar fi aşteptat ca Meredith să-i spună ceea 
ce-i spusese. Acum, că ştia adevărul, se simţea neputincioasă. 
Familia ei era blestemată. Timp de zece minute, se tot văicărise 
pe umărul lui Sean: Ce-o să mă faaaaaaac? Sean izbutise s-o 
liniştească îndeajuns cât s-o conducă la ea acasă, ba chiar o 
dusese până în camera ei, o întinsese în pat şi-i aşezase animalul 
preferat din pluş, pe Porctunia, pe pernă, lângă ea. 

Imediat după plecarea lui Sean, Aria îşi azvârlise aşternuturile 
de pe ea şi începuse să patruleze prin cameră. Aruncase o privire 
şi în dormitorul părinţilor. Mama ei era în pat, dormind liniştită... 
singură. Insă Aria nu se simţise în stare să-i strice somnul. Când 
se trezise, câteva ore mai târziu, se dusese iarăşi spre dormitorul 
lor, adunându-şi curajul cu un o faci şi gata, însă de data 
aceasta, Byron era şi el în pat, lângă Ella. Dormea pe o parte, cu 
un braţ peste umărul Ellei. 

Păi, de ce te-ai mai lipi de cineva, dacă eşti îndrăgostit de 
altcineva? 

Dimineaţă, când se trezise după singura ei oră mare şi lată de 
somn, avea ochii umflaţi şi pe faţă îi apăruseră mici umflături 
roşietice. Se simţea mahmură şi, după ce parcursese în minte 
evenimentele serii trecute, se vârâse înapoi sub pilotă, ruşinată. 
Sean o culcase. Ei îi curseseră mucii pe umărul lui. Se văicărise 
ca o dementă. Ce altă metodă mai bună ca să pierzi un tip, decât 
să te smiorcăi pe el? Când Sean venise s-o ia la Foxy - mare 
minune că mai apăruse, măcar - el voise să discute imediat 
despre seara trecută, însă Aria îi tăiase vorba, ridicând din umeri 
şi spunându-i că se simţea mult mai bine. Sean o privise cam 
ciudat, însă fusese suficient de inteligent să nu mai pună 
întrebări. lar acum, ea îl evita. 

Mike se rezemă de tejgheaua de lemn a barului şi începu să 
bâțâie din cap când DJ-ul puse o piesă cu Franz Ferdinand. Avea 
un mic zâmbet de auto mulţumire pe faţă: Aria ştia că se simţea 
cel mai tare pentru că făcuse rost de un bilet la Foxy, din 
moment ce era abia în anul doi. Totuşi, era sora lui, aşa că putea 
să-i simtă suferinţa şi tristeţea din spatele măştii. Era ca pe 
vremea când erau mici şi-şi pierdeau vremea pe la piscina 
comună, iar prietenii lui Mike îl făceau homo din cauză că avea 
pantaloni scurţi albi pentru baie, care deveniseră roz la spălat. 
Mike încercase să se comporte ca un bărbat, dar mai târziu, în 


timp ce adulţii înotau, Aria îl surprinsese plângând în taină pe 
lângă bazinul celor mici. 

Ar fi vrut să-i poată spune ceva, ca să-l facă să se simtă mai 
bine. Despre cât de rău îi părea pentru ceea ce avea să-i spună 
Ellei - avea să-i spună mamei ei chiar astă seară, după ce 
ajungea acasă, gata cu scuzele - şi că nimic din toate astea nu 
era din vina lui, şi că, dacă familia lor se destrăma, tot avea să 
fie bine. Într-un fel. 

Dar ştia ce s-ar fi întâmplat dac-ar fi încercat. Mike ar fi rupt-o 
pur şi simplu la fugă. 

Işi luă cafeaua şi plecă de lângă bar. Voia să facă mişcare. 

— Aria, auzi o voce strigând-o din urma ei. Se întoarse. Sean 
era la vreo şase paşi distanţă, lângă una dintre mese. Părea 
supărat. 

Panicată, Aria îşi lăsă jos ceaşca şi se repezi spre toaleta 
felelor. Unul dintre butucănoşii ei pantofi cu talpă-platformă îi 
alunecă din picior. Înfigându-şi-l la loc, continuă să înainteze, dar 
se împotmoli într-un zid de puşti. Incercă să-şi croiască drum din 
coate, dar nimeni nu se clinti. 

— Hei! 

Sean era acum chiar lângă ea. 

— A! ţipă Aria, peste vacarmul muzicii, străduindu-se să pară 
nonşalantă. Bună! 

Sean o luă de braţ şi o trase până-n parcare, unicul loc de la 
Foxy care rămăsese pustiu. Işi recuperă apoi cheile de la paznic. 
O ajută pe Aria să urce în maşină şi porni, înaintând până într-un 
loc liber, aflat ceva mai departe pe alee. 

— Ce se-ntâmplă cu tine? o luă el la rost. 

— Nimic, răspunse Aria, fixând cu privirea geamul din partea 
opusă. 

— Nu, nu-i adevărat. Eşti ca... un zombi. Mă sperii de-a 
binelea. 

— Nu, doar că... Aria îşi zornăi şiragul de perle pe care-l purta 
în jurul încheieturii, ca brățară. Nu ştiu. Nu vreau să te deranjez. 

— De ce nu? 

Ea ridică din umeri. 

— Pentru că n-ai vrea să auzi aşa ceva. Sigur crezi că sunt 
ciudată rău. Adică, super obsedată de părinţii mei. Numai despre 
asta am discutat. 


— Păi... cam aşa a şi fost. Dar nu vreau... 

— Nu mă supăr, îl întrerupse ea, dacă vrei să dansezi cu alte 
fete sau ce mai vrei să faci. Sunt câteva fete chiar drăguţe pe- 
aici. 

Sean clipi mărunt, cu o expresie impenetrabilă. 

— Dar eu nu vreau să dansez cu nimeni altcineva. 

Tăcură. Sunetele de bas ale piesei lui Kanye West, „Gold 
Digger”, începură să se reverse de sub umbrar. 

— Te gândeşti la părinții tăi? o întrebă încet Sean. 

Ea încuviinţă. 

— Aşa cred. Trebuie să-i spun mamei astă-seară. 

— De ce trebuie să-i spui tu? 

— Pentru că... 

Aria n-avea cum să-i mărturisească totul despre A. 

— Pentru că trebuie s-o fac eu. Nu se poate să mai meargă 
aşa. 

Sean oftă. 

— Te supui singură unei presiuni prea mari. Nu poţi să-ţi iei şi 
o seară liberă? 

La început, Aria vru să se apere, dar apoi se lăsă pe spătarul 
scaunului. 

— Eu chiar cred că ar trebui să te întorci acolo, Sean. Nu mă 
lăsa să-ţi stric seara. j 

— Aria... Sean scoase un oftat de exasperare. Incetează! 

Aria se strâmbă. 

— Pur şi simplu, nu cred c-o să iasă ceva între noi doi. 

— De ce? 

— Pentru că... 

Se opri, încercând să-şi dea seama ce-ar fi vrut să spună. 
Pentru că ea nu era o fată tipică pentru Rosewood? Pentru că, 
indiferent ce i-ar fi plăcut lui Sean la ea, erau atât de multe altele 
care nu puteau să-i placă? Se simțea ca şi cum ar fi fost unul 
dintre acele medicamente-minune cărora li se făcea mereu 
reclamă la televizor. Crainicul înşiruia fraze după fraze despre 
cum ajutase medicamentul respectiv atâtea milioane de oameni, 
însă chiar la sfârşitul reclamei, adăuga, cât mai încet posibil, că 
printre efectele secundare se numărau palpitaţiile şi supuraţiile. 
Cu ea, ar fi fost la modul: Fată super, scrântită... dar problemele 
familiale ar putea avea ca rezultat izbucniri psihopate şi, la 


răstimpuri, suflarea nasului pe cămăşile dumneavoastră scumpe. 

Sean îşi puse, cu prudenţă, mâna peste a ei. 

— Dacă te temi că m-aş fi speriat aseară, află că nu e aşa. 
Chiar îmi place de tine. intr-un fel, îmi place de tine mai mult 
datorită a ceea ce a fost aseară. 

In ochii Ariei apărură lacrimi. 

— Zău? 

— Zău! ă 

Işi apăsă fruntea de a ei. Aria îşi ţinu respiraţia. In sfârşit, 
buzele li se atinseră. Apoi, încă o dată. Mai apăsat, de data asta. 

Aria îşi apăsă buzele pe ale lui şi-l prinse cu o mână de ceafă, 
trăgându-l mai aproape. Trupul lui i se părea atât de cald şi de 
potrivit pentru ea! Sean îi cuprinse mijlocul cu mâinile. Dintr- 
odată, îşi muşcau unul altuia buza inferioară, iar mâinile li se 
plimbau în sus şi-n jos pe spatele celuilalt. Apoi, se desprinseră, 
răsuflând anevoie şi sorbindu-se din ochi. 

Se aruncară din nou unul spre altul. Sean îi trase în jos 
fermoarul rochiei. Işi smulse sacoul de pe el şi-l azvârli pe 
bancheta din spate, în timp ce ea bâjbâia să-i desfacă butonii 
cămăşii. li sărută lui Sean urechile acelea superbe şi-şi strecură 
mâinile pe sub cămaşa lui, mângâindu-i pielea netedă, goală. El îi 
strânse mijlocul cu palmele cât putu de mult, cu trupul într-un 
unghi incomod pe scaunul lui înghesuit din Audi. Lăsă spătarul pe 
spate, o ridică pe Aria şi-o trase spre el. Spatele Ariei se frecă de 
volan. j 

Işi lăsă capul pe spate în timp ce Sean o săruta pe gât. In clipa 
în care ea deschise ochii, zări ceva: o bucată de hârtie galbenă, 
sub ştergătorul de parbriz. La început îşi închipui că era cine ştie 
ce fluturaş publicitar - poate lăsat de un tânăr care-şi făcea 
reclamă pentru o petrecere de după Foxy -, însă apoi observă 
scrisul mare, mâzgălit neglijent cu marker Sharpie negru. 

Nu uita! Când bate miezul nopții! 


Se smulse din braţele lui Sean. 

— Ce e? se miră el. 

Îi arătă biletul, cu mâinile tremurând. 

— Tu ai scris asta? 

Totuşi, era o întrebare prostească: ea ştia deja răspunsul. 


28 


NU E PETRECERE FĂRĂ HANNA 
MARIN 


Când taxiul ajunse la Kingman Hall, Hanna îi aruncă douăzeci de 
dolari şoferului, un tip mai în vârstă, chel, care părea să aibă 
probleme cu transpiraţia. 

— Păstrează restul, îi zise. Trânti portiera şi fugi spre intrare, 
cu un veritabil vârtej în stomac. Işi cumpărase în staţia din Philly 
a trenului SEPTA o pungă de Cool Ranch Doritos şi înfulecase ca 
o maniacă tot conţinutul în cinci minute, frenetic. Mare greşeală! 

In dreapta ei, era măsuţa la care se controlau invitaţiile. O fată 
slabă ca un băț, cu părul blond tuns scurt şi tone de 
dermatograf, strângea biletele şi bifa numele în caietul ei. Hanna 
ezită. Habar n-avea unde putea să-i fie biletul, iar dacă încerca 
să se târguiască, ar fi fost trimisă imediat la plimbare. Miji ochii 
spre umbrarul pentru Foxy, care ardea de lumină ca un tort 
aniversar. Nici gând să-l lase pe Sean să scape cu faţa curată. 
Avea să intre la Foxy, fie că Fata Dermatograf era de acord, fie 
că nu. 

Inspirând adânc, Hanna se lansă într-un sprint la viteza 
maximă pe lângă măsuţa pentru control. 

— Hei! o auzi strigând pe fată. Stai! 

Hanna se ascunse după un stâlp, cu inima bătându-i într-un 
ritm accelerat. Un bodyguard vânjos îmbrăcat în smoching trecu 
fuga pe lângă ea, după care se opri şi privi în jur. lritat de 
nereuşită şi derutat, ridică din umeri şi rosti ceva în aparatul lui 
de emisie-recepţie. Hanna simţi un mic fior de satisfacţie. Faptul 
că reuşise să se strecoare înăuntru îi provocă un val de 
adrenalină identic cu cel pe care-l simţea când fura. 

La Foxy era o aglomeraţie de nedescris. Nu-şi mai amintea 
dacă mai văzuse vreodată o asemenea înghesuială. In 
majoritatea lor, fetele de pe ringul de dans îşi descălţaseră 


pantofii şi se învârteau cu ei în mâini, deasupra capetelor. În 
dreptul barului era o gloată la fel de imensă, şi alţi tineri stăteau 
la rând pentru ceea ce părea să fie o instalaţie de karaoke. După 
cum arătau mesele, îngrijit aranjate şi goale, cina încă nu fusese 
servită. 

Hanna o prinse de cot pe Amanda Williamson, o elevă din anul 
doi de la Rosewood Day care încerca mereu să intre în vorbă cu 
ea pe coridoare. Amanda se lumină la faţă. 

— Saaalut, Hanna! 

— L-ai văzut pe Sean? se răsti Hanna. 

O umbră de mirare îi traversă faţa Amandei; apoi, fata ridică 
din umeri. 

— Nu prea cred... 

Hanna se înghesui mai departe, cu inima bubuindu-i în piept. 
Poate că el nici nu era acolo. Schimbă direcţia, gata să se 
ciocnească de un chelner care ducea o tavă imensă, plină cu 
brânzeturi. Hanna înşfacă o bucată uriaşă de cheddar şi şi-o 
îndesă în gură. Inghiţi fără să-i simtă măcar gustul. 

— Hanna! strigă Naomi Zeigler, excesiv bronzată, îmbrăcată 
într-o rochie dreaptă, aurie. Ce mişto! Ai venit! Mi s-a părut c-ai 
zis că nu vii! 

Hanna se încruntă. Naomi îl ţinea strâns de braţ de James 
Freed. Arătă spre amândoi. 

— Voi doi aţi venit împreună? 

Crezuse că Naomi era partenera lui Sean. 

Naomi încuviinţă. Apoi, se aplecă spre ea. 

— İl cauţi pe Sean? o întrebă, clătinând din cap, cu o expresie 
uluită. Numai despre asta vorbeşte toată lumea. Serios, nici nu- 
mi vine să cred. 

Bătăile inimii Hannei se iuţiră. 

— Aşadar, Sean e aici? 

— E, cum să nu, zise James, lăsându-se în jos şi scoțând o 
sticlă de coca-cola plină cu un lichid suspect de incolor, din 
buzunarul interior al sacoului, apoi turnând din ea în sucul lui de 
portocale. Sorbi puţin şi zâmbi. 

— Vreau să zic, sunt atât de diferiţi, cugetă Naomi. Ai zis că 
mai sunteţi prieteni, nu? Şi nu ţi-a zis c-o s-o invite pe ea? 

— Las-o baltă, zise James, înghiontind-o pe Naomi. Tipa e 
sexy. 


— Cine? zbieră Hanna. 

Ce ştia toată lumea, numai ea nu? 

— Uite-i, îi arătă Naomi tocmai în partea cealaltă. 

Parcă oceanul de tineri s-ar fi despărţit deodată şi un uriaş 
reflector şi-ar fi revărsat strălucirea din tavan. Sean era într-un 
colţ, aproape de instalaţia de karaoke, îmbrăţişat cu o fată într-o 
rochie albă cu buline negre. Îşi ţinea capul pe gâtul ei, iar mâinile 
fetei i se apropiaseră primejdios de mult de fese. Şi atunci, fata 
întoarse capul, iar Hanna zări familiarele trăsături fermecătoare, 
exotice şi distinctivul păr negru-albăstrui. Aria. 

Hanna scoase un țipăt. 

— O, Doamne, nu pot să cred că n-ai ştiut, exclamă Naomi, 
încercând s-o consoleze punându-i o mână pe umăr. 

Hanna se scutură şi porni ca o vijelie drept spre Aria şi Sean, 
care se ţineau în braţe. Nu dansau, ci doar se ţineau în braţe. 
Afurisiţii! 

După ce Hanna stătu să-i privească vreo câteva secunde, Aria 
deschise un ochi, apoi pe celălalt. Scoase un mic suspin. 

— Hm, salut, Hanna! 

Hanna rămase pe loc, tremurând de furie. 

— Eşti... eşti o cățea! 

Sean se postă în faţa Ariei, luând o poziţie defensivă. 

— Stai puţin... 

— Să stau puțin? Vocea Hannei oscila, tot crescând în 
intensitate. Arătă cu degetul spre Sean; atât era de nervoasă, 
încât îi tremura. Tu... mi-ai zis că n-o să vii, pentru că toţi 
prietenii tăi au partenere, aşa că nu mai vrei să vii! 

Sean ridică din umeri. 

— S-a schimbat situaţia. 

Obrajii o usturau, ca şi cum el ar fi pălmuit-o. 

— Dar era vorba să avem o întâ/nire săptămâna asta! 

— Era vorba să ieşim la cină săptămâna asta, o corectă Sean. 
Ca doi prieteni, preciză, zâmbindu-i ca unui copil de grădiniţă 
cam încet la minte. Ne-am despărţit vinerea trecută, Hanna. Ai 
uitat? 

Hanna îl privi chiorâş. 

— Şi ce, acum eşti cu ea? 

— Păi... Sean îşi întoarse privirea spre Aria. Mda. 

Hanna se prinse cu mâna de stomac, convinsă că avea să 


vomite. Nu, asta trebuie să fi fost o farsă. Ca Sean şi Aria să 
alcătuiască un cuplu era ceva la fel de credibil ca o grăsană în 
colanţi strâmţi. 

Abia atunci observă rochia Ariei. Fermoarul lateral era 
desfăcut, lăsând la iveală sutienul negru din dantelă, fără 
bretele. 

— i se văd sânii, mârâi, arătându-i. 

Aria privi în grabă, apoi îşi acoperi pieptul cu braţele şi-şi trase 
fermoarul la loc. 

— Apropo, de unde ţi-ai luat rochia asta? o întrebă Hanna. Eo 
Luella pentru Target? 

Aria îşi îndreptă spinarea. 

— La drept vorbind, da. Mi s-a părut drăguță. 

— Doamne, suspină Hanna, dându-şi ochii peste cap. Ce 
martiră poţi să fii! 

Işi întoarse privirea spre Sean. 

— Sinceră să fiu, bănuiesc că voi doi aveţi chestia asta în 
comun. Ştiai că Sean a jurat să rămână virgin până la treizeci de 
ani, Aria? O fi încercat el să te pipăie, dar n-o să meargă 
niciodată până la capăt. A depus un jurământ sacru. 

— Hanna! încercă Sean s-o reducă la tăcere. 

— Eu, personal, cred c-a făcut-o din cauză că e gay. Tu ce 
părere ai? 

— Hanna... 

Acum, în tonul lui Sean era o nuanţă rugătoare. 

— Ce e? îl sfidă Hanna. Eşti un mincinos, Sean. Şi o jigodie. 

Când privi în jur, Hanna constată că deja se strânsese un grup 
în jurul lor. Cei care erau mereu invitaţi pe la petreceri, cei care- 
şi tot schimbau partenerii între ei. Fetele nu tocmai super, sau nu 
suficient, băieţii supraponderali pe care toată lumea îi ţinea prin 
preajmă pentru că erau nostimi, copiii de bogătaşi care risipeau 
grămezi de bani cu toţii, care erau simpatici, sau interesanţi, sau 
buni manipulatori. Inghiţeau toată discuţia cu lăcomie. Şuşotelile 
porniseră deja. 

Hanna îi aruncă o ultimă privire lui Sean, dar în loc să-i mai 
spună ceva, fugi. 

Ajungând în toaleta fetelor, trecu imediat în faţă, fără să mai 
stea la rând. Când ieşi cineva dintr-o cabină, Hanna se repezi 
înăuntru. 


— Javră! Auzi în spatele ei, însă Hanna nu se sinchisi. 

Imediat cum închise uşa, se aplecă deasupra vasului de 
toaletă şi se descotorosi de Doritos şi de tot ce mai mâncase în 
seara aceea. După ce termină, începu să scâncească. 

Ce feţe făcuseră toţi! Şi mi/a... Hanna plânsese în faţa lor. Asta 
fusese una dintre primele reguli stabilite de Hanna şi de Mona, 
după ce se reinventaseră: niciodată, sub nici o formă, nu lăsa pe 
nimeni să te vadă plângând. Şi, mai mult decât orice, se simţea 
de-a dreptul naivă. Ea chiar crezuse că Sean o s-o primească 
înapoi. Crezuse că, dacă se ducea la clinica pentru arşi şi la 
Clubul V, rezolva totul; numai că, în tot acest timp... el fusese cu 
gândul la altcineva. 

Când, în cele din urmă, deschise uşa, toaleta era pustie. Era 
atât de linişte, încât auzea apa picurând în lavoarul placat cu 
mozaic. Aruncă o privire spre oglindă, să vadă cât de rău arăta. 
Când se văzu, i se tăie respiraţia. 

O Hanna extrem de diferită o privea de-acolo. Această Hanna 
era bucălată, cu un păr şaten de rahat şi un ten oribil. Purta 
aparat dentar cu benzi din cauciuc roz şi ochii i se micşoraseră 
din cauză că nu voia să-şi poarte ochelarii. Sacoul arămiu gemea 
pe braţele ei dolofane, iar bluza îi stătea desfăcută în dreptul 
sutienului. 

Hanna îşi acoperi ochii, îngrozită. A. e de vină, îşi zise. A. îmi 
face toate astea. 

Apoi, îi veni în minte mesajul lui A.: Du-te /a Foxy imediat. 
Sean e acolo cu o tipă. Dacă A. ştiuse că Sean era la Foxy cu altă 
fată, atunci, asta însemna că... 

ȘI A. Era la Foxy. 

— Salut! 

Hanna sări ca arsă şi se răsuci pe călcâie. Mona apăruse în 
prag. Arăta superb, într-o rochie neagră pe care Hanna n-o 
recunoştea să fi fost luată din expedițiile lor la cumpărături. Îşi 
îndepărtase de pe faţă şuviţele de păr decolorat, şi tenul îi 
sclipea. Jenată - probabil că mai avea urme de vomă prin jurul 
gurii -, Hanna se repezi pe drumul cel mai scurt în cabina de 
toaletă. 

— Stai, o opri Mona, prinzând-o de braţ. Când se răsuci spre 
ea, Hanna văzu că părea sincer preocupată. Naomi zicea că nu 
vii astă-seară. 


Hanna se privi din nou, pe furiş, în oglindă. Imaginea reflectată 
acolo era cea a Hannei dintr-a unsprezecea, nu a celei dintr-a 
şaptea. Avea ochii un pic înroşiţi, dar altfel arăta foarte bine. 

— E din cauza lui Sean, nu-i aşa? o întrebă Mona. Tocmai am 
ajuns şi eu şi l-am văzut cu ea. şi lăsă capul în jos. Imi pare 
foarte rău, Han. 

Hanna închise ochii. 

— Mă simt ca o mare dobitoacă, mărturisi. 

— Nu tu. E/e dobitocul. 

Se priviră reciproc. Hanna fu invadată de un val de remuşcare. 
Prietenia Monei însemna atât de mult pentru ea, şi ea permisese 
ca atâtea obstacole să li se pună în cale. Nici nu-şi putea aminti 
de ce se certaseră. 

— Imi pare foarte rău, Mon. Pentru tot. 

— Mie îmi pare rău, răspunse Mona. Şi apoi se îmbrăţişară, 
strângându-se mai tare ca oricând. 

— O, Doamne, aici erai! 

Spencer Hastings traversă cu paşi grăbiţi podeaua de 
marmură şi o smulse pe Hanna din îmbrăţişare. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Hanna se smuci, iritată. 

— Ce? De ce? 

Spencer privi cruciş spre Mona. 

— Nu pot să-ţi spun aici. Trebuie să vii cu mine. 

— Hanna nu e obligată să meargă nicăieri, interveni Mona, 
prinzând-o de braţ pe prietena ei şi trăgând-o spre ea. 

— Ba, de data asta, e, ridică tonul Spencer. E o urgenţă. 

Mona o strânse şi mai tare de braţ pe Hanna. Avea pe faţă 
aceeaşi expresie neîndurătoare de alaltăieri, din mall - o 
expresie care spunea: Dacă mai tii un secret față de mine, îți jur 
că s-a terminat între noi. Totuşi, Spencer părea îngrozită. Ceva 
era în neregulă. Foarte în neregulă. 

— Scuză-mă, zise Hanna, atingându-i uşor mâna Monei. Mă 
întorc imediat. 

Mona îşi lăsă braţul să cadă. 

— Perfect, rosti, supărată, după care se îndreptă spre oglindă, 
să-şi verifice machiajul. Nu te grăbi. 


29 


SĂ IASĂ TOTUL LA IVEALĂ! 


Spencer o conduse pe Hanna fără vreo vorbă afară din toaletă şi 
apoi pe lângă un grup de tineri. Intr-un târziu, o remarcă pe Aria 
stând singură lângă bar. 

— Vino şi tu! 

Hanna se smulse din mâna lui Spencer. 

— Nu merg nicăieri unde merge ea. 

— Hanna, dar le-ai spus tuturor că i-ai dat papucii lui Sean! 
Protestă Aria. Cât se poate de clar! 

Hanna îşi încrucişă braţele la piept. 

— Asta nu înseamnă că mi-am dorit ca tu să vii aici cu el. Asta 
nu înseamnă că am vrut să mi-l furi. 

— Nu ţi-am furat nimic! ţipă Aria, ridicându-şi pumnul. 

Spencer, îngrijorată pentru o clipă că Aria ar putea încerca s-o 
lovească pe Hanna, se strecură între ele două. 

— Gata! Zise ea. Incetaţi! Trebuie s-o găsim pe Emily. 

Şi până ca ele să mai poată protesta, le târî pe lângă 
sculpturile din gheaţă, pe lângă cei care-şi aşteptau rândul 
pentru karaoke şi pe lângă mesele la care urmau să se liciteze 
bijuterii. Spencer o văzuse pe Emily cu doar douăzeci de minute 
mai devreme, însă acum Emily nu era de găsit. Trecu pe lângă 
Andrew, care stătea la o masă lungă, luminată de lumânări, 
împreună cu prietenii lui. O observă şi se întoarse repede spre 
ceilalţi, scoțând un hohot de râs fals, ca un lătrat, în mod evident 
adresat ei. Spencer simţi un junghi de remuşcare. Dar nu putea 
să-şi bată capul şi cu asta acum. 

Strângându-le şi mai tare de mâini pe celelalte două fete, 
trecu în grabă pe lângă mese, spre terasă. Mai mulţi petrecăreţi 
se adunaseră în jurul fântânii, înmuindu-şi picioarele desculţe în 
apă, dar nici urmă de Emily. In dreptul uriaşei statui a lui Pan, 
Hanna începu să se vaite. 


— Eu trebuie să plec. 

— Incă nu se poate, zise Spencer, împingându-le înapoi în 
sufragerie. E important pentru noi toate. Trebuie s-o găsim pe 
Emily. 

— De ce e atât de important? se plânse Hanna. Şi cui naiba îi 
pasă? 

— Uite ce e! ripostă Spencer, oprindu-se. Ea e aici, cu Toby. 

— Şi? întrebă Aria. 

Spencer inspiră adânc. 

— Eu cred... eu cred că e posibil ca Toby să vrea să-i facă rău. 
Cred că vrea să ne facă rău tuturor. 

Fetele se arătară şocate. 

— Pentru ce? se interesă Aria, proptindu-şi mâinile în şolduri. 

Spencer îşi lăsă ochii în jos. Simţea cum i se strânge stomacul. 

— Eu cred că A. e Toby. 

— Ce te face să crezi una ca asta? 

Aria părea supărată. 

— A. Mi-a trimis un mesaj, recunoscu Spencer. Afirma că 
suntem toate în primejdie. 

— Ai primit un mesaj? ţipă strident Hanna. Credeam că 
rămăsese să ne anunţăm între noi! 

— Ştiu, zise Spencer, cu privirea aţintită asupra pantofilor ei 
Louboutin cu vârful ascuţit. 

Mai încolo, sub umbrar, câţiva băieţi se lansaseră într-un 
concurs de breakdance. Noel Kahn se străduia să facă un 
Kickworm, în timp ce Mason Byers avea o tentativă de rotire pe 
fund. Nu fusese vorba c-o să fie o reuniune civilizată! 

— N-am ştiut ce să fac, recunoscu ea. Am... de fapt, am primit 
două mesaje. In primul zicea c-ar fi mai bine să nu vă spun vouă 
nimic. Insă al doilea chiar părea să fi fost scris de Toby... iar 
acum, Toby e aici, cu Emily, şi... 

— la stai, primul mesaj zicea că suntem în pericol, şi tu n-ai 
făcut nimic? o întrebă Hanna. 

Nu părea supărată, nu tocmai, ci doar derutată. 

— Nu eram sigură că e adevărat, se justifică Spencer, 
trecându-şi degetele prin păr. Adică, dac-aş fi ştiut... 

— Ştiţi ce? Am primit şi eu unul, o întrerupse Aria, moale. 

Spencer clipi, nedumerită. 

— Da? şi tot despre Toby? 


— Nu... Aria dădu impresia că-şi măsoară cuvintele. Spencer, 
zise apoi, tu de ce erai vineri la studioul de yoga? 

— La studioul de yoga? repetă Spencer, îngustându-şi ochii. Ce 
are asta de-a face cu... 

— A fost o coincidenţă un pic cam mare, continuă Aria. 

— Ce tot spui acolo? strigă Spencer. 

Hanna se amestecă şi ea. 

— Aria, mesajul tău era despre Sean? 

— NU, răspunse Aria, întorcându-şi faţa spre Hanna şi 
încreţindu-şi fruntea. 

— Ei bine, atunci îmi pare rău! se răsti Hanna. Eu am primit un 
SMS, tot de la A., şi era despre Sean! Zicea că e la Foxy cu o 
tipă... cu tine! 

— Fetelor... încercă Spencer să le oprească, nevrând să se ia 
cearta de la început. Apoi, se încruntă. la stai! Tu când, ai primit 
SMS-ul, Hanna? 

— Mai devreme, astă-seară. 

— Aşadar, asta înseamnă... Aria arătă cu degetul spre Hanna. 
Dacă mesajul tău de la A. spunea că Sean e la Foxy cu mine, 
înseamnă că A. ne-a văzut. Ceea ce înseamnă... 

— ... Că A. e la Foxy. Ştiu, încheie Hanna, adresându-i Ariei un 
zâmbet încordat. 

Inima lui Spencer începu să bată cu şi mai mare putere. Chiar 
se-ntâmpla cu adevărat. A. era acolo... şi A. era Toby. 

— Haideţi, le zise ea, conducându-le pe coridorul lung şi îngust 
care ducea spre sala de licitaţie. Ziua, coridorul era îmbâcsit şi 
extrem de tipic pentru Philadelphia, cu o mulţime de măsuţe în 
stilul Misiunii, cu portrete în ulei ale unor bogătaşi ursuzi şi cu 
duşumele scârţâitoare, însă acum, seara, pe fiecare masă trona 
câte o candelă aromoterapeutică, iar lambriurile erau împodobite 
cu luminiţe divers colorate. In clipa în care fetele se opriră sub un 
bec albastru, lumina le făcu să arate precum trei cadavre. 

— Mai derulează filmul o dată, Spencer, rosti încetişor Aria. 
Primul tău mesaj zicea că nu trebuie să ne spui nouă. Dar nu 
trebuie să ne spui ce? Că ai primit un mesaj? Că A ar fi Toby? 

— Nu... Spencer se întoarse cu faţa spre ele. Nu trebuia să vă 
spun ceea ce ştiu. Despre Chestia cu Jenna. 

O expresie de oroare străbătu chipurile celorlalte două fete. 
Acum e-acum, îşi zise Spencer. Inspiră adânc. 


— Adevărul este că... Toby a văzut-o pe Ali declanşând 
racheta aia. A ştiut tot timpul. 

Aria făcu un pas înapoi şi se ciocni de o masă. Un vas din 
ceramică se clătină, apoi căzu, prefăcându-se în cioburi pe 
podea. Nimeni nu se clinti să le strângă. 

— Minţi, şopti Hanna. 

— AŞ vrea eu. 

— Cum adică, Toby a văzut-o? întrebă Aria, cu o voce 
tremurată. Ali spunea că n-a văzut-o. 

Spencer îşi frânse mâinile. 

— El mi-a spus că a văzut-o. Mie şi lui Ali, de fapt. 

Prietenele ei se uitau la ea clipind buimace. 

— În seara în care a fost rănită Jenna, când am dat fuga afară 
să văd ce se-ntâmplase, Toby a venit spre mine şi spre Ali. A zis 
că a văzut-o pe Ali... când a făcut-o. 

Şi vocea lui Spencer tremura acum. Avusese atât de multe 
coşmaruri în care-i apăruse exact momentul acesta, încât i se 
părea ireal să-l trăiască. 

— Ali a pus piciorul în prag, continuă ea. l-a spus lui Toby că l- 
a văzut făcând ceva... îngrozitor şi că avea să le spună tuturor. 
Singura posibilitate ca să nu-l dea în vileag era ca Toby să ia 
asupra lui vina pentru accidentul Jennei. Inainte ca Toby s-o ia la 
fugă, a zis: O să ti-o plătesc eu! Totuşi, a doua zi, a mărturisit. 

Spencer îşi trecu mâna pe la ceafă. Faptul că rostise cu voce 
tare toate acestea o transportase cu gândul chiar în seara aceea. 
Simţea mirosul de sulf al rachetei aprinse şi izul gazonului 
proaspăt tuns. O vedea pe Ali, cu părul ei blond prins la spate în 
coadă, purtând cerceii cu perle în formă de lacrimă pe care-i 
primise la a unsprezecea ei aniversare. Lacrimile îi apărură în 
ochi. 

Inghiţi în sec şi continuă. 

— In cel de-al doilea mesaj pe care mi l-a trimis, A. Zicea: M- 
ați rănit, aşa că o să vă rănesc şi eu, şi că o să se arate ea când 
o să ne aşteptăm mai puţin. Azi-dimineaţă m-am trezit şi cu un 
poliţist la mine acasă, întrebându-mă iarăşi despre Ali, şi 
polițistul ăsta m-a fiert la foc mic, purtându-se ea şi cum aş fi 
ascuns ceva. M-am gândit că poate Toby era cauza. lar acum, că 
a adus-o aici pe Emily, mă tem să nu-i facă vreun rău. 

Aria şi Hanna avură nevoie de un timp îndelungat până să 


reacționeze. În cele din urmă, Ariei începură să-i tremure mâinile. 
O pată de un roşu-închis i se întindea în sus, dinspre gât, către 
obraji. 

— De ce nu ne-ai spus până acum? îşi miji ochii nesigură spre 
Spencer, căutându-şi cuvintele. Adică, a fost perioada aia, într-a 
şaptea, când am fost singură cu Toby la chestia aia cu teatrul? 
Putea să-mi facă rău... sau nouă, tuturor... iar dacă, într-adevăr, 
el a omorât-o pe Ali, atunci poate aveam cum s-o salvăm! 

— Mi se face rău, se văită Hanna, încet. 

Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Spencer. 

— Am vrut să vă spun, fetelor, dar mi-a fost frică. 

— De fapt, cu ce l-a şantajat Ali pe Toby, ca el să n-o pârască? 
se interesă Aria. 

— Ali n-a vrut să-mi spună, minţi Spencer. Era superstiţioasă 
în legătură cu divulgarea secretului lui Toby, ca şi cum, dacă l-ar 
fi rostit cu voce tare, imediat s-ar fi abătut din cer un fulger 
asupra ei, prin luminator... sau ar fi apărut Toby, care, ca o fiinţă 
supranaturală, auzea totul. 

Aria îşi privi mâinile. 

— Toby a ştiut tot timpul, repetă ea. 

— lar acum... s-a întors, adăugă Hanna, de-a dreptul verde la 
faţă. 

— Nu numai că s-a întors, preciză Spencer. E aici. Şi el e A. 

Aria o prinse de braţ pe Hanna. 

— Hai să mergem! 

— Unde vă duceţi? le strigă Spencer, neliniştită. N-ar fi vrut s-o 
scape din ochi pe Aria. 

Aria se întoarse pe jumătate spre ea. 

— Trebuie s-o găsim pe Emily, zise, înfuriată. Apoi, îşi prinse 
cu o mână poalele rochiei şi o rupse la fugă. 


30 


LANURILE DE PORUMB SUNT CELE 
MAI 
ÎNFRICOŞĂTOARE LOCURI DIN 
ROSEWOOD 


Emily se strecurase într-o mică nişă mai dosită a terasei din 
Kingman Hall şi-i urmărea în tăcere pe toţi fumătorii de la Foxy. 
Fetele, în rochiile lor împopoţonate, pastelate; băieţii, în 
costumele lor elegante. Dar cine altcineva mai stătea să 
urmărească? Nu ştia precis. Inchise strâns ochii, după care-i 
deschise repede, şi cea dintâi persoană pe care o remarcă se 
întâmplă să fie Tara Kelley, o fată din ultimul an de la Rosewood 
Day. Avea părul roşu aprins şi un ten superb, palid. Emily scrâşni 
din dinţi şi închise din nou ochii. Când îi redeschise, îl zări pe Ori 
Case, fotbalistul acela sexy. Un băiat. Acolo. 

Apoi însă, nu se putu abţine să nu remarce braţele subţiri, ca 
de girafă, ale lui Rachel Firestein. Chloe Davis făcea o mutră 
sexy, poznaşă, spre partenerul ei, Chad Nu-ştiu-cum, care-i făcea 
gura să arate adorabil. Elle Carmichael îşi înălţase bărbia, pur şi 
simplu. Emily captă o boare de parfum Michael Kors dinspre 
cineva şi i se păru că nu mai mirosise ceva atât de delicios în 
viaţa ei. Poate cu excepţia gumei de mestecat cu aromă de 
banane. 

Nu se putea să fie adevărat. Nu se putea. 

— Ce faci? 

Işi ridică privirea şi-l văzu pe Toby. 

— Păi... se bâlbâi ea. 

— Te-am căutat peste tot. Te simţi bine? 

Emily inventarie faptele: stătea ascunsă într-o nişă, pe o 
terasă, într-un frig de înţepeneai, folosindu-şi şalul ca mijloc de 


camuflaj şi jucându-se de-a mijitul ca să-şi dea seama dacă-i plac 
băieţii sau fetele. Işi întoarse privirea spre Toby. Ar fi vrut să-i 
poată explica întâmplările de mai adineauri. Cu Ben, cu Maya, cu 
ghicitoarea în cărţile de tarot... totul. 

— E posibil să mă urăşti pentru ce-o să te rog, dar... te-ar 
deranja dac-am pleca? 

Toby zâmbi. 

— Chiar speram să spui asta, zise, apucând-o pe Emily de 
braţ, mai sus de încheietură. 

In drum spre ieşire, Emily o observă pe Spencer Hasting, care 
stătea la marginea ringului de dans. Spencer era cu spatele, iar 
Emily se gândi dacă să se ducă s-o salute. Atunci însă, Toby o 
trase de mână şi ea renunţă. Poate că Spencer i-ar fi pus vreo 
întrebare despre A., şi ea n-avea chef să discute despre nimic din 
toate astea în clipa de faţă. 


În timp ce ieşeau din parcare, Emily lăsă în jos geamul din 
dreptul ei. Noaptea mirosea delicios, a ace de pin şi a ploaie. 
Luna plină era imensă, şi norii groşi începeau să se adune la 
repezeală. Era atâta linişte afară, încât Emily auzea cauciucurile 
maşinii pe pavaj. 

— Eşti sigură că te simţi bine? o întrebă Toby. 

Emily tresări puţin. 

— Mda, perfect. 

Aruncă o privire spre Toby. El îi mărturisise că-şi cumpărase 
un costum nou pentru seara aceasta, iar acum, ea îl obliga să 
plece acasă cu trei ore mai devreme. 

— Imi pare rău că seara a ieşit naşpa. 

— Nu-i nimic, răspunse Toby, ridicând din umeri. 

Emily răsuci între degete cutiuţa Tiffany din poală. Culesese 
una de pe o masă imediat înainte să iasă, imaginându-şi că 
putea foarte bine să-şi ia darul de plecare. 

— Aşadar, nu s-a întâmplat nimic? o întrebă iar Toby. Eşti cam 
tăcută. 

Emily oftă, dezumflându-şi obrajii. Urmări cum trec pe lângă 
trei lanuri de porumb înainte să-i răspundă. 

— M-a agăţat o ghicitoare în cărţile de tarot. 

Toby îşi încreţi fruntea, neînţelegând. 

— Mi-a zis doar c-o să mi se-ntâmple ceva astă-seară. Ceva 


care, hm, o să-mi schimbe viaţa. 

Emily încercă să râdă. Toby deschise gura să spună ceva, dar 
o închise repede la loc. 

— Treaba e că s-a cam adeverit, continuă Emily. Am dat peste 
Ben ăla. Ştii, cel care era pe holul de la vestiare, când cu acel 
concurs, şi a... ştii tu. In orice caz, a încercat... nu ştiu. Cred că a 
încercat să-mi facă rău. 

— Ce? 

— Stai liniştit. N-am păţit nimic. Doar că... Bărbia începu să-i 
tremure. Nu ştiu, poate că am meritat-o. 

— De ce? întrebă Toby, printre dinţii încleştaţi. Ce-ai făcut? 

Emily începu să tragă de funda albă a cutiuţei în care era 
cadoul. Picăturile de ploaie deja stropeau parbrizul. Trase aer 
adânc în piept. Oare chiar avea s-o spună cu voce tare? 

— Eu şi cu Ben am fost împreună. Şi, în acest timp, el m-a 
prins sărutându-mă cu altcineva. Cu o fată. Imi tot spunea că 
sunt femeia-bărbat, şi când am încercat să-i spun că nu-i aşa, el 
a vrut să mă forţeze s-o dovedesc. Adică, să-l sărut şi... aşa mai 
departe. Asta s-a întâmplat când ai intrat tu în holul de la 
vestiare. 

Toby se foi pe scaunul lui, stânjenit. 

Emily îşi plimbă degetele peste gardenia albă pe care i-o 
dăruise Toby pentru corsaj. 

— Problema e că poate sunt gay. Adică, e adevărat că am, 
cum să zic, am iubit-o pe Alison DiLaurentis. Dar am crezut că 
am iubit-o numai pe Ali, nu şi că aş fi lesbiană. Dar acum... acum 
nu mai ştiu. Poate că Ben are dreptate. Poate că sunt gay. Poate 
că ar trebui să mă împac cu ideea asta, şi gata. 

Nu-i venea să creadă ce-i ieşise din gură. Işi întoarse faţa spre 
Toby. Gura lui era o linie dreaptă, impasibilă. Işi zise că poate 
dacă avea de gând să recunoască vreodată faptul că fusese 
iubitul lui Ali, atunci acesta ar fi fost momentul. In schimb, el 
rosti încet: 

— Şi de ce ţi-e atât de teamă s-o recunoşti? 

— De-aia! răspunse Emily, izbucnind în râs. Ce, nu era clar? 
Pentru că eu nu vreau să fiu... ştii tu. Gay. Apoi, cu o voce mai 
joasă: Toată lumea s-ar distra pe seama mea. 

Ajunseră la o barieră pustie. In loc să se asigure şi apoi să 
treacă mai departe, Toby opri motorul. Emily îl privi nedumerită. 


— Ce faci? 

Toby îşi luă mâinile de pe volan şi o fixă îndelung cu privirea 
pe Emily. Atât de îndelung, încât ea începu să se simtă 
stânjenită. lar el părea indispus. Emily se pipăi la ceafă, apoi 
întoarse capul şi privi afară pe geam. Şoseaua era tăcută şi 
pustie şi trecea pe lângă încă un lan de porumb, unul dintre cele 
mai mari din Rosewood. Ploaia se abătea acum cu mai multă 
putere, şi fiindcă Toby nu pornise ştergătoarele, totul se vedea 
înceţoşat. Dintr-odată, îşi dori să fie din nou în lumea civilizată. 
Să treacă o maşină pe lângă ei. Să vadă o casă. O benzinărie. 
Orice. Să fi fost indispus Toby fiindcă-i plăcea de ea, iar ea 
tocmai îi mărturisise că era pe jumătate lesbiană? Să fi fost Toby 
homofob? Cu asta ar fi fost nevoită să aibă de-a face, dacă într- 
adevăr ajungea la concluzia că era gay. Lumea probabil că s-ar 
comporta astfel cu ea câte zile ar mai trăi. 

— N-ai ajuns niciodată în situaţia asta, nu-i aşa? o întrebă Toby 
într-un târziu. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să râdă cineva de 
tine. 

— N-nu... îi căută privirea lui Toby, încercând să înţeleagă 
întrebarea. Cred că nu, zise apoi. In fine, nu până la Ben, în orice 
caz. 

Tunetul bubui deasupra lor, făcând-o să tresară. Apoi văzu 
zigzagul fulgerului spintecând cerul la câţiva kilometri în faţa lor. 
Totul se lumină pentru câteva clipe, şi Emily putu să-l vadă pe 
Toby, încruntat, trăgându-se de un nasture al sacoului. 

— Văzându-i pe toţi astă-seară, pur şi simplu mi-am dat seama 
cât de greu îmi era când locuiam în Rosewood, zise el. Lumea 
chiar mă ura. Numai că astă-seară toţi au fost atât de drăguţi, 
inclusiv toţi cei care altădată râdeau de mine. A fost 
îngreţoşător. A fost de parcă nimic nu s-ar fi întâmpla adăugă, 
strâmbând din nas. Oare chiar nu-şi dau seama cât au fost de 
jigodii? 

— Cred că nu, răspunse Emily, stânjenită. 

Toby îi aruncă o privire. 

— Am văzut-o acolo pe una dintre vechile tale prietene. Pe 
Spencer Hastings. 

Un nou fulger o făcu pe Emily să tresară. Toby zâmbi strâmb. 

— Voi eraţi o gaşcă pe cinste, pe vremea aia. Chiar le-o făceaţi 
unora. Mie... surorii mele... 


— N-am vrut, zise, instinctiv, Emily. 

— Emily, replică Toby, ridicând din umeri. Aţi vrut. Şi de ce nu? 
Eraţi cele mai populare fete din şcoală. Vă permiteați. 

In tonul său era acum un sarcasm tăios. 

Emily se strădui să zâmbească, în speranţa că nu era decât o 
glumă. Numai că Toby nu-i răspunse la zâmbet. De ce discutau 
despre asta? Nu era vorba să discute despre faptul că Emily ar fi 
gay? 

— Îmi pare rău. Eram doar... Eram tare proaste. Făceam tot ce 
voia Ali să facem. Şi, adică, eu am crezut c-ai trecut peste toate 
astea, din moment ce în anul următor tu şi cu Ali aţi fost 
împreună... 

— Ce? o întrerupse scurt Toby. 

Emily se retrase, lipindu-se cu spatele de geam. Pieptul îi 
ardea de adrenalină. 

— Tu... tu n-ai umblat cu Ali în, hm, într-a şaptea? 

Toby arăta de-a dreptul îngrozit. 

— Imi venea greu până şi s-o văd, răspunse el, încet. Acum, 
îmi e greu să-i aud numele. 

Işi lipi palmele de frunte şi scoase un oftat imens. Când îşi 
întoarse din nou faţa spre ea, ochii i se întunecaseră. 

— Mai ales după... după tot ce-a făcut. 

Emily făcu ochii mari. Fulgeră din nou, şi un vânt aspru începu 
să bată, făcând să se legene lanul de porumb. Păleau tot atâtea 
mâini întinse cu disperare după ceva. 

— Stai puţin, ce-ai zis? râse, sperând - rugându-se - să fi auzit 
greşit. Rugându-se ca, dacă va clipi, întreaga seară se va 
îndrepta şi va reveni la normal. 

— Cred că m-ai auzit, zise Toby, pe un ton plat, lipsit de 
emoție. Ştiu că aţi fost prietene şi că tu o iubeai şi aşa mai 
departe, dar, personal, mă bucur că javra aia e moartă. 

Emily se simţi de parcă i-ar fi absorbit cineva tot oxigenul din 
corp. O să ti se-ntâmple ceva astă-seară. Ceva menit să-ți 
schimbe viața. 

Chiar le-o făceați unora. Mie... surorii mele... 

DUPA TOT CE-A FACUT. 

Mă bucur că javra aia e moartă. 

Toby... ştiuse? 

O rază de lumină începu să-şi facă loc în mintea ei. Chiar 


ştiuse. Era convinsă de asta, mai convinsă decât fusese în 
legătură cu orice în întreaga ei viaţă. Se simţea de parc-ar fi fost 
în permanenţă conştientă de asta, că avusese adevărul chiar în 
faţa ochilor, dar că doar încercase să-l ignore. Toby ştia ce-i 
făcuseră ele Jennei, însă nu-i spusese A. El ştiuse de foarte mult 
timp. Şi sigur o urâse pe Ali pentru asta. Sigur le urâse pe toate, 
dacă ştiuse că fuseseră toate părtaşe. 

— O, Doamne! şopti ea. Trase de mânerul portierei, ridicându- 
şi poalele rochiei în timp ce cobora din automobil. Ploaia o izbi 
imediat, înţepând-o ca o mulţime de ace. Sigur că fusese ceva 
suspect în prietenia pe care i-o arătase Toby. El nu voia decât să- 
i distrugă viaţa. 

— Emily? strigă Toby, desfăcându-şi centura de siguranţă. 
Unde te...? 

Apoi, auzi urletul motorului. Toby venea pe şosea spre ea, cu 
portiera pe care coborâse ea larg deschisă. Emily privi în stânga 
şi-n dreapta, după care, sperând că-şi dăduse bine seama unde 
se află, se avântă în lanul de porumb, fără să-i pese că o să se 
ude până la piele. 

— Emily! strigă din nou Toby. 

Insă Emily continua să fugă. 

Toby o ucisese pe Ali. Toby era A. 


31 


DE PARCĂ HANNA AR FURA UN 
AVION... 
DAR EA NICI MĂCAR NU ŞTIE SĂ 
PILOTEZE! 


Hanna îşi făcu loc prin mulţimea de petrecăreţi, sperând să 
zărească familiarul păr blond-roşcat al lui Emily. Le găsi pe 
Spencer şi pe Aria lângă ferestrele uriaşe, discutând cu Gemma 
Curran, una dintre colegele de la înot ale lui Emily. 

— Era pe-aici cu tipul de la Tate, da? zise Gemma, ţuguindu-şi 
buzele şi încercând să-şi amintească. Sunt destul de sigură că i- 
am văzut plecând. 

Hanna schimbă o privire stânjenită cu prietenele ei. 

— Ce facem? întrebă în şoaptă Spencer. Nu prea avem habar 
unde s-au dus. 

— Am încercat s-o sun, zise Aria. Dar telefonul ei suna întruna 
în gol. 

— O, Doamne! exclamă Spencer, iar ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Păi, la ce te aşteptai? ripostă Aria printre dinţi. Tu ai permis 
să se-ntâmple asta! 

Hanna nu-şi mai amintea s-o fi văzut vreodată pe Aria atât de 
furioasă. A 

— Ştiu, repetă Spencer. Imi pare rău. 

Un buuum enorm le întrerupse. Toată lumea îşi întoarse 
privirea spre ferestre, văzând cum afară copacii se înclină şi 
ploaia cade ca o perdea. 

— La naiba! o auzi Hanna zicând pe o fată de lângă ea. O să- 
mi strice rochia. 

Hanna se întoarse spre prietenele ei. 


— Ştiu pe cineva care ar putea să ne ajute, le zise ea. Un 
poliţist. 

Işi roti privirea în jur, aproape aşteptându-se ca ofiţerul Wilden 
- cel care o arestase pentru furtul unei brățări din Tiffany's şi al 
automobilului domnului Ackard și care trecuse la treabă cu 
mama ei - să fie astă-seară la Foxy. Insă tipii care păzeau ieşirile 
şi spaţiul pentru licitaţia de bijuterii erau din echipa particulară 
de securitate a Asociaţiei vânătorilor de vulpi: doar dacă s-ar fi 
petrecut cine ştie ce catastrofă ar fi apelat la poliţie. Anul trecut, 
un tip din ultimul an de la Rosewood Day băuse prea mut, furase 
o brățară David Yurman, care fusese adusă pentru licitaţie, şi 
fugise, şi chiar şi-atunci lăsaseră doar un mesaj plin de tact pe 
mesageria vocală a familiei băiatului, spunând că brăţara trebuia 
înapoiată până a doua zi. 

— Nu putem să mergem la poliție, şuieră Spencer. După cum 
s-a purtat tipu-ăla cu mine azi-dimineaţă, nu m-ar mira ca ei să 
creadă că noi am omorât-o pe Ali. 

Hanna fixă cu privirea enormul candelabru din cristal atârnat 
de tavan. Câţiva tineri azvârleau cu şervetele, încercând să 
provoace legănarea cristalelor. 

— Totuşi, cum să zic, în mesajul tău se spunea o să vă rănesc, 
nu? Nu ţi se pare suficient? 

— E semnat A. Şi spune că noi am rănit-o pe acea persoană. 
Cum am putea să explicăm asta? 

— Dar cum am putea să fim sigure că ea e teafără? întrebă 
Aria,  ridicându-şi rochia cu buline. Hanna constată cu 
amărăciune că fermoarul dintr-o parte rămăsese parţial deschis. 

— Poate c-ar trebui să trecem cu maşina pe la ea, propuse 
Spencer. 

— Eu şi cu Sean am putea să plecăm chiar acum, se oferi Aria. 

Hanna rămase cu gura căscată. 

— li spui lui Sean despre asta? 

— Nu, strigă Aria, ca să acopere rafalele muzicii Natashei 
Bedingfield şi ale ploii. Hanna putea chiar să vadă cum acestea 
din urmă înceţoşau luminatorul holului, la vreo zece metri 
deasupra lor. N-o să-i spun nimic. Sau... încă nu ştiu cum o să-i 
explic. Dar oricum el n-o să afle. 

— Şi tu şi cu Sean vă mai duceţi la vreo petrecere? încercă s-o 
descoasă Hanna. 


Aria o privi intrigată. 

— Crezi c-aş mai putea să mă duc la vreo petrecere după 
toate astea? 

— Mda, dar dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, v-aţi fi dus? 

— Hanna, rosti Spencer, lăsându-şi mâna subţire şi rece pe 
umărul Hannei. Las-o cum a picat, o îndemnă ea. 

Hanna scrâşni din dinţi, înşfăcă un pahar cu şampanie de pe 
tava unei chelneriţe şi-l goli dintr-o suflare. Nu putea s-o lase 
cum a picat. Era imposibil. 

— Tu verifică la Emily acasă, îi zise Spencer Ariei. Eu o s-o sun 
în continuare. 

— Dar dacă trecem pe la Emily şi-l găsim pe Toby cu ea? 
întrebă Aria. Il înfruntăm? Adică... dacă el este A., atunci... 

Hanna schimbă o privire stânjenită cu prietenele ei. Voia să-l 
ia în şuturi pe Toby... cum de aflase el despre Kate? Despre tatăl 
ei? Despre arestările ei? Despre cum îi dăduse papucii Sean şi 
despre fostul ei obicei de a-şi provoca vomatul? Cum îndrăznea 
să încerce s-o doboare? Numai că, în acelaşi timp, îi era şi frică. 
Dacă Toby era A. - şi dacă ştia -, atunci într-adevăr îşi dorea să 
le rănească. Devenea... logic. 

— Ar trebui să ne concentrăm doar asupra siguranţei lui 
Emily, zise Spencer. Ce ziceţi: dacă nu aflăm în scurt timp ce e 
cu ea, să sunăm la poliţie şi să lăsăm un mesaj anonim? Am 
putea să spunem că l-am văzut pe Toby maltratând-o, şi n-ar fi 
nevoie să intrăm în amănunte. 

— Dacă vede că vin poliţiştii după el, îşi dă seama că noi i-am 
făcut-o, cugetă Hanna. Şi-atunci, dacă el le spune despre Jenna? 

Se şi imagina în arestul pentru delincvenţii minori, îmbrăcată 
într-o salopetă portocalie şi discutând cu tatăl ei printr-un perete 
de sticlă. 

— Sau dacă vine după noi? adăugă Aria. 

— Trebuie s-o găsim înainte de orice altceva, le întrerupse 
Spencer. 

Hanna se uită la ceasul de pe perete. Zece şi jumătate. 

— Am plecat, zise, pornind deja spre ieşire. O să te sun eu, 
Spencer. 

Ariei nu-i zise nimic. Nici măcar s-o privească nu era în stare. 
Cu atât mai puţin să-i vadă uriaşa pată iritată de pe gât. 

In timp ce pleca, Naomi Zeigler o apucă de braţ. 


— Han, în legătură cu ce mi-ai zis ieri, la meciul de fotbal. 

Avea acea privire, cu ochii măriţi şi plină de compasiune, a 
gazdei unui talk-show. 

— Există grupuri de sprijin pentru bulimici. Aş putea să te ajut 
să găseşti unul. 

— Du-te-ncolo! ripostă Hanna, făcându-şi apoi loc pe lângă ea. 


În clipa în care Hanna se prăbuşi pe un scaun al trenului SEPTA 
cu destinaţia Philadelphia, udă leoarcă doar cât fugise de la taxi 
la tren, îşi simţi capul greu. In fiecare obiect capabil de reflexie, o 
nălucă întunecată a celei dintr-a şaptea îi făcea cu ochiul. Aşa că 
închise ochii. 

Când îi redeschise, văzu că trenul stătea pe loc. Toate luminile 
erau stinse, cu excepţia lămpilor pentru ieșirile de urgenţă. 
Numai că pe ele nu mai scria IEŞIRE. Scria PAZEA! 

In stânga ei, Hanna zărea kilometri întregi de pădure. Luna 
strălucea, plină şi limpede, deasupra vârfurilor copacilor. Dar ce, 
mai adineauri nu ploua cu găleata? De cealaltă parte, linia 
trenului era paralelă cu autostrada 30. De obicei, aceasta era 
intens circulată, însă acum nu se vedea nici o maşină aşteptând 
la barieră. Lungindu-şi gâtul pe intervalul dintre scaune, să vadă 
cum reacţionau ceilalţi faţă de defecţiunea trenului, constată că 
toţi pasagerii dormeau. 

— Nu dorm, auzi o voce. Sunt morţi. 

Hanna sări ca arsă. Era Toby. li vedea chipul ca prin ceaţă, dar 
ştia că era el. Fără grabă, se ridică de pe scaunul lui şi veni spre 
ea. 

Se auzi şuierul trenului, şi Hanna se trezi brusc. Luminile 
fluorescente erau la fel de strălucitoare şi de neplăcute ca 
totdeauna; trenul pufăia în direcţia oraşului; în sfârşit, afară, 
fulgerele trosneau şi dănţuiau. Privind pe fereastră, zări o 
creangă de copac rupându-se şi plutind spre pământ. Două 
bătrâne cu părul alb, de pe banca din faţa ei, tot făceau 
comentarii despre fulgere, zicând: 

— O, Doamne sfinte! Ce mare a fost ăsta! 

Hanna îşi ridică genunchii la piept. Nimic nu era mai bun decât 
o cutremurătoare mărturisire despre Toby Cavanaugh, ca să-ţi 
dea lumea peste cap. Şi să te facă al naibii de paranoică. 

Nu ştia precis cum ar fi trebuit să primească veştile. Ea nu 


obişnuia să reacționeze imediat, aşa cum făcea Aria; trebuia să 
le rumege mai întâi. Da, era furioasă pe Spencer pentru că nu le 
spusese. Şi îngrozită de Toby. Numai că, în momentul acesta, 
singurele gânduri care o copleşeau se refereau la Jenna. Oare 
ştia şi ea? Oare ştiuse în tot acest timp? Şi ştia că Toby o 
asasinase pe Ali? 

De fapt, Hanna o mai văzuse pe Jenna şi după accident: o 
singură dată, şi nu le spusese niciodată celorlalte. Se întâmplase 
cu doar câteva săptămâni înaintea dispariţiei lui Ali, când ea 
dăduse o petrecere improvizată în curtea din spatele casei. Toţi 
elevii populari din Rosewood Day veniseră: până şi vreo câteva 
fete mai mature, colege la hochei pe iarbă cu Ali. Pentru prima 
oară în viaţa ei, Hanna purtase o veritabila conversaţie cu Sean; 
discutaseră despre filmul Gladiatorul. Hanna tocmai îi mărturisea 
cât de înspăimântător i se păruse filmul, când apăruse Ali, 
țopăind, lângă ei. 

La început, Ali o privise parcă spunându-i: Uraaa! In sfârşit, 
vorbeşti cu el! Dar puţin mai târziu, Hanna zisese: 

— Când am ieşit cu tata de la film, o, Doamne, am fost atât de 
înspăimântată, încât m-am dus direct la toaletă şi am vomat. 

Ali o înghiontise în coaste: 

— Ai cam avut probleme cu asta în ultima vreme, nu-i aşa? 
glumise ea. 

Hanna se albise la faţă. „Ce?” Nu trecuse mult de la 
întâmplarea din Annapolis. 

Ali avusese grijă să-i atragă atenţia lui Sean. 

— Asta e Hanna, zisese, îndesându-şi un deget pe gât, 
făcându-se că vomită şi apoi hlizindu-se. Cu toate acestea, Sean 
nu râsese; îşi plimbase privirea de la una la cealaltă, părând 
jenat şi derutat. 

— Eu, hm, trebuie să... bombănise, şi o ştersese la prietenii 
lui. 

Hanna se întorsese spre Ali, oripilată: 

— De ce ai făcut asta? 

— Of, Hanna, zisese Ali, întorcându-i spatele să plece. Ce, nu 
ştii de glumă? 

Dar Hanna nu ştia. Nu de o astfel de glumă. Alergase până în 
cealaltă parte a casei, pe veranda care o înconjura complet, 
răsuflând greu, nervoasă. Când îşi ridicase ochii, se pomenise că 


o priveşte drept în faţă pe Jenna Cavanaugh. 


Jenna stătea la marginea curţii ei, purtând ochelari fumurii 
mari şi un baston alb. Hanna se simţise aproape gâtuită. Parcă 
văzuse o fantomă. Chiar e oarbă, îşi zisese în sinea ei. Până 
acum, ea îşi închipuise că nu se întâmplase aşa în realitate. 

Jenna stătea nemişcată pe trotuar. Dac-ar fi putut să vadă, ar 
fi privit exact spre groapa aceea mare din curtea laterala a lui 
Ali, săpată pentru construirea foişorului cu douăzeci de locuri al 
familiei: exact locul în care, câţiva ani mai târziu, avea să fie 
descoperit cadavrul lui Ali. Hanna o privise îndelung şi, în tot 
acest timp, Jenna stătuse pe loc, privind-o fără s-o vadă. Şi atunci 
o izbise adevărul. Mai devreme, cu Sean, ea fusese în locul 
Jennei, în timp ce Ali ocupase locul Hannei. Ali nu avea vreun alt 
motiv ca s-o batjocorească pe Hanna, decât acela că-şi permitea. 
Conştientizarea acestui fapt o izbi cu atâta putere, încât se văzu 
nevoită să se prindă de balustradă, ca să nu-şi piardă echilibrul. 

O privise încă o dată pe Jenna. Imi pare nespus de rău, 
mimase ea din buze. Jenna, fireşte, nu-i răspunsese. Ea nu 
vedea. 

Hanna nu mai fusese în viaţa ei atât de fericită la vederea 
luminilor din Philadelphia: în sfârşit, era departe de Rosewood şi 
de Toby. Avea încă timp să ajungă la hotel înainte ca tatăl ei, 
Isabel şi Kate să se întoarcă de la Mamma Mia!, şi poate chiar să 
facă o baie în jacuzzi. Mai spera să găsească prin minibar şi ceva 
bun. Ceva tare. Poate chiar avea să-i povestească lui Kate ce se 
întâmplase, după care să sune la room-service şi să dea gata 
împreună o sticlă mare de ceva. 

Uau! Acesta era un gând despre care Hanna nu-şi imaginase 
vreodată că i-ar putea trece prin minte. 

Işi strecură cartela de acces în cameră în fanta 
corespunzătoare, deschise, intră şi... aproape că se ciocni de 
tatăl ei. El stătea în faţa uşii, vorbind la telefonul mobil. 

— Au! ţipă ea. 

Tatăl ei făcu stânga-mprejur. j 

— A venit, rosti la telefon, după care-l închise cu un pocnet. li 
adresă Hannei o privire rece. Măi, măi, zise. Bine-ai revenit! 

Hanna clipi, nedumerită. In spatele tatălui ei erau Kate şi 
Isabel. Pur şi simplu... stăteau acolo, pe canapea, citind revistele 
turistice din Philadelphia pe care le găsiseră în cameră. 

— Salut, rosti precaută. Toată lumea o privea fix. Nu v-a zis 


Kate? A trebuit să... 

— ... Să te duci la Foxy, o întrerupse Isabel. 

Hanna rămase cu gura căscată. Un nou fulger de-afară o făcu 
să tresară. Se întoarse disperată cu faţa spre Kate, care stătea, 
cu mâinile trufaş împreunate în poală şi fruntea ridicată. Oare... 
oare le spusese? După expresia de pe faţa ei, da. 

Hanna se simţi de parc-ar fi fost lăsată să cadă drept în cap. 

— A... a fost o urgenţă. 

— Sunt convins, replică tatăl ei, aşezându-şi palmele pe masă. 
Nu-mi vine să cred că te-ai mai întors totuşi. Crezuserăm c-o să 
mai faci o noapte de pomină... poate să mai furi vreo maşină. 
Sau... sau cine mai ştie? Să furi avionul cuiva? Să-l asasinezi pe 
preşedinte? 

— Tată... zise Hanna, pe un ton implorator. Nu-şi mai văzuse 
niciodată tatăl într-o astfel de stare. Avea cămaşa descheiată, 
vârfurile ciorapilor nu-i stăteau fix pe degete, şi în spatele uneia 
dintre urechi se vedea o pată. Şi bătea câmpii. Niciodată nu mai 
urlase aşa. Pot să-ţi explic, mai încercă ea. 

Tatăl ei îşi apăsă tâmplele cu podul palmelor. 

— Hanna... poţi să-mi explici şi asta? Se căută prin buzunar şi 
scoase ceva. Cu încetineală, începu să-şi desfacă degetele, unul 
câte unul. lnăuntru, era cutiuţa de Percocet. Nedeschisă. 

În clipa în care Hanna se întinse după ea, el închise palma cu 
un pocnet, ca o cochilie de scoică. 

— A, nu, te rog. 

Hanna arătă spre Kate. 

— Ea mi le-a luat. A zis că le vrea. 

— Tu mi le-ai dat, zise Kate, pe un ton egal. Avea pe chip acea 
expresie cunoscătoare, de te-am prins, o expresie care spunea: 
Nici prin gând să nu-ţi treacă vreodată că ai putea să-ți netezeşti 
drumul spre familia noastră. Hanna se detestă singură pentru 
faptul că fusese atât de proastă. Kate nu se schimbase. Nici un 
pic. 

— În primul rând, ce aveai de gând cu pastilele? o întrebă tatăl 
ei. Însă apoi ridică mâna. Nu, zise. Las-o baltă. Nici nu vreau să 
ştiu. Eu... 

Inchise ochii, strângând cu putere pleoapele. 

— Am ajuns să nu te mai recunosc, Hanna. Zău că nu. 

In interiorul Hannei se rupse un zăgaz. 


— Păi, normal că nu! urlă ea. Nu te-ai mai sinchisit să vorbeşti 
cu mine de patru ani afurisiţi! 

O linişte mormântală se aşternu peste încăpere. Toată lumea 
părea că se teme până şi să se mişte. Kate stătea cu palmele 
lipite de revista ei. Isabel încremenise într-o poziţie bizară, cu un 
deget la lobul urechii. Tatăl ei deschise gura să spună ceva, dar 
apoi o închise la loc. 

Ciocăni cineva la uşă, şi toată lumea tresări. 

Era doamna Marin, cu o înfăţişare răvăşită, total atipică pentru 
ea. Avea părul ud şi lipit de cap, nu cine ştie ce machiaj pe faţă şi 
purta un banal tricou şi o banală pereche de blugi, extrem de 
departe de compleurile atât de elaborate pe care obişnuia să le 
poarte până şi când se ducea la Wawa. 

— Tu vii cu mine, i se adresă Hannei, mijindu-şi ochii spre ea, 
dar fără să le învrednicească nici măcar cu o singură privire pe 
Isabel şi pe Kate. Hanna chiar se întrebă dacă nu cumva se 
întâlneau pentru prima oară. In clipa în care mama ei zări cutia 
de Percocet în mâna domnului Marin, se albi la faţă. Mi-a povestit 
despre asta în timp ce veneam pe drum încoace. 

Hanna privi peste umăr spre tatăl ei, însă el îşi ţinea capul în 
jos. Nu arăta neapărat dezamăgit. Arăta doar... trist. 
Deznădăjduit. Ruşinat. 

— Tată, scânci ea, cu disperare în glas, smulgându-se de lângă 
mama ei. Nu trebuie neapărat să plec, nu-i aşa? Eu vreau să 
rămân. N-aş putea să-ţi explic ce se-ntâmplă cu mine? Credeam 
că vrei să ştii. 

— E prea târziu, răspunse tatăl ei, maşinal. Te duci acasă cu 
mama ta. Poate că ea o să reuşească să-ţi bage minţile-n cap. 

Hanna nu-şi putu stăpâni un hohot de râs. 

— Tu crezi că ea o să-mi bage minţile-n cap? Ea... ea şi-o trage 
cu polițistul care m-a arestat săptămâna trecută. Toată lumea 
ştie că vine acasă doar la două noaptea, în timpul săptămânii. 
Dacă mi-e rău şi trebuie să stau acasă, în loc să mă duc la 
şcoală, ea mă învaţă să sun la secretariat şi să mă dau drept ea, 
fiindcă ea are prea multă treabă, şi... 

— Hanna! urlă mama ei, prinzând-o de braţ. 

In mintea Hannei era un aşa vălmăşag, încât habar n-avea 
dacă, spunându-i tatălui ei toate acestea, câştiga ceva sau doar 
o rănea pe mama ei. Pur şi simplu, se simţea trasă pe sfoară. De 


toată lumea. Era sătulă ca toţi s-o ignore permanent. 

— Am atât de multe lucruri pe care-aş fi vrut să ţi le spun, dar 
n-am putut. Te rog, lasă-mă să rămân. Te rog. 

Singurul lucru care se clinti la tatăl ei fu un mic muşchi din 
zona gâtului. In rest, chipul îi rămase împietrit, impasibil. Făcu un 
pas spre Isabel şi Kate. Isabel îl luă de mână. 

— Noapte bună, Ashley, zise el către mama Hannei. 

Hannei nu-i zise nimic. 


32 


EMILY TRECE LA ATAC 


Emily suspină uşurată când văzu că uşa de la intrarea laterală în 
casă era descuiată. Udă leoarcă, se avântă în spălătorie, aproape 
explodând în lacrimi când văzu cât de domestic, de impenetrabil 
şi de netulburat era totul: ştergarul brodat în cruce de mama ei, 
cu BINECUVANTEAZA DEBANDADA ACEASTA! deasupra maşinii 
de spălat vase şi a  uscătorului; înşiruirea ordonată a 
detergentului, înălbitorului şi balsamului de rufe pe micul raft; 
cizmele verzi de cauciuc, pentru grădinărit, ale tatălui ei, lângă 
uşă. 

Telefonul sună: se auzi ca un țipăt. Emily înşfăcă un prosop din 
teancul de rufe pentru spălat, şi-l înfăşură în jurul umerilor şi, cu 
prudenţă, ridică receptorul fără fir. 

— Alo? Până şi sunetul propriei voci i se părea înspăimântător. 

— Emily? se auzi o voce gravă, familiară, în receptor. 

Emily se încruntă. 

— Spencer? 

— Of, Doamne! oftă Spencer. Cât te-am căutat! Eşti bine? 

— Păi... nu ştiu, răspunse Emily, cu vocea tremurându-i. 
Alergase nebuneşte prin lanul de porumb. Ploaia formase râuri 
de noroi printre rânduri. Un pantof îi sărise din picior, însă ea nu 
se oprise, iar acum poalele rochiei şi gambele îi erau murdare 
rău. Câmpul dădea spre pădurea din spatele casei ei, şi o 
traversase în fugă şi pe aceasta. Alunecase de două ori pe iarba 
udă, julindu-şi cotul şi şoldul, iar la un moment dat, fulgerul 
lovise un copac aflat la doar douăzeci de paşi de ea, rupându-i cu 
violenţă crengile şi trântindu-le la pământ. Ştia că era periculos 
să umbli afară pe vreme de furtună, dar n-avea cum să se 
oprească, de teamă că Toby putea fi imediat în urma ei. 

— Emily! Rămâi acolo unde eşti, începu s-o instruiască 
Spencer. Şi stai la distanţă de Toby. O să-ţi explic totul mai 


târziu, dar deocamdată trebuie să încui uşile şi... 

— Eu cred că Toby e A., o întrerupse Emily, cu vocea ca o 
şoaptă scârţâită, tremurată. Şi cred că el a omorât-o pe Ali. 

Câteva clipe de tăcere. 

— Ştiu. La fel cred şi eu. 

— Ce? strigă Emily. Trosnetul unui tunet străbătu atmosfera, 
făcând-o pe Emily să se chircească de frică. Spencer nu-i mai 
răspunse. Linia era moartă. 

Emily aşeză receptorul deasupra uscătorului. Spencer ştia? 
Asta făcea ca revelaţia lui Emily să devină încă şi mai reală... şi 
mult, mult mai înspăimântătoare. 

Atunci, auzi o voce. 

— Emily! Emily! 

Incremeni. Strigătul părea să vină dinspre bucătărie. Se repezi 
într-acolo şi-l văzu pe Toby privind înăuntru, apăsând cu palmele 
uşa glisantă din sticlă. Ploaia îi pătrunsese prin costum şi-i lipise 
părul de cap; tremura vizibil. Faţa însă îi rămăsese în umbră. 

Emily ţipă. A 

— Emily! o strigă Toby încă o dată. Incercă să apese pe clanţă, 
însă Emily trase la repezeală zăvorul pe dinăuntru. 

— Pleacă de-aici! îi zise ea printre dinţi. 

El putea... putea să dea foc casei. Să pătrundă înăuntru. S-o 
sugrume pe Emily în timp ce dormea. Dacă fusese în stare s-o 
omoare pe Ali, însemna că era capabil de orice. 

— Sunt ud leoarcă, îi strigă el. Lasă-mă să intru! 

— Nu... nu pot să vorbesc cu tine. Te rog, Toby, te rog. Lasă- 
mă-n pace! 

— De ce-ai fugit de mine? întrebă Toby. Părea nedumerit, în 
acelaşi timp, era nevoit să urle, fiindcă ploua atât de tare! Nu-mi 
dau seama precis ce s-a întâmplat în maşină. Am fost doar... Am 
fost doar cam întors pe dos, după ce i-am văzut pe toţi cei de- 
acolo. Dar asta a fost cu ani în urmă. Imi pare rău. 

Dulceaţa din glasul lui înrăutăţea şi mai mult totul. Incercă din 
nou clanţa, şi Emily strigă: 

— Nu! 

Toby se opri, iar Emily începu să caute disperată în jur orice 
putea să-i folosească drept armă. O farfurie grea, de ceramică. 
Un cuţit bont de bucătărie. Poate dacă scotocea prin dulapuri şi 
găsea tigaia pentru clătite... 


— Te rog, zise. Tremura atât de tare, încât i se înmuiaseră 
picioarele. Te rog, pleacă şi gata. 

— Lasă-mă măcar să-ţi dau geanta înapoi. A rămas la mine, în 
maşină. 

— Lasă-mi-o în cutia poştală. 

— Emily, termină cu prostiile! strigă Toby, începând să bubuie 
furios în uşă. Vino încoace şi lasă-mă să intru! 

Emily ridică farfuria grea, imprimată cu pui de găină, de pe 
masa din bucătărie. O ţinu în faţa ei cu ambele mâini, ca pe o 
pavăză. 

— Pleacă de-aici! 

Toby îşi îndepărtă o şuviţă de păr ud de pe faţă. 

— Lucrurile pe care ţi le-am zis în maşină... m-am exprimat 
total greşit. Îmi pare rău dac-am spus ceva care... 

— E prea târziu, îl întrerupse Emily, închizând strâns ochii. Tot 
ce-şi dorea era să-i deschidă la loc şi să-şi dea seama că totul nu 
fusese decât un vis. Ştiu ce ai făcut cu ea. 

Toby încremeni. 

— Stai. Ce? 

— M-ai auzit, zise Emily. Ştiu. Ce. Ai. Făcut. Cu. Ea. 

Toby rămase cu gura căscată. Ploaia cădea şi mai tare, făcând 
ca orbitele lui să pară două adâncituri goale. 

— Cum ai putea să ştii asta? o întrebă, cu o voce nesigură. 
Nimeni... nimeni nu ştie. Şi a fost... a fost acum mult timp, Emily. 

Fu rândul lui Emily să rămână cu gura căscată. Ce, chiar se 
crezuse atât de şiret, încât să poată scăpa de urmări? 

— Ei bine, am impresia că secretul tău a ieşit la lumină. 

Toby începu să patruleze pe verandă, trecându-şi degetele 
prin păr. 

— Dar, Emily, tu nu înţelegi. Eram prea tânăr. Şi... şi 
dezorientat. Aş fi vrut să nu fi făcut... 

Emily simţi un imens regret. N-ar fi vrut ca tocmai Toby să fie 
asasinul lui Ali. La cât fusese de drăguţ ajutând-o sa coboare din 
maşina lui, la cum o apărase faţă de Ben, la cât de pierdut şi de 
vulnerabil arătase atunci când îl privise ea, cum stătea singur, pe 
ringul de dans de la Foxy... Poate că, într-adevăr, îi părea rău 
pentru ce făcuse. Poate că, într-adevăr, fusese doar dezorientat. 

Dar apoi, Emily se întoarse cu gândul la seara dispariţiei lui Ali. 
Fusese atât de frumos, debutul perfect a ceea ce avea să fie o 


vară perfectă. Plănuiseră să se ducă pe litoralul Jersey, în 
săptămâna următoare, îşi cumpăraseră bilete pentru concertul 
No Doubt din iulie, iar Ali anunţase că va da o petrecere uriaşă la 
împlinirea a treisprezece ani, în august. Toate acestea se 
spulberaseră din clipa în care Ali ieşise pe uşa hambarului 
familiei Spencer. 

Poate că Toby se apropiase de ea din spate. Poate c-o lovise 
cu ceva. Poate că-i spusese anumite lucruri. După ce o aruncase 
în groapă, probabil că... o acoperise cu ţărână, astfel încât să n-o 
găsească nimeni. Aşa să fi fost? Şi, după ce-o omorâse, Toby nu 
făcuse altceva decât să încalece pe bicicletă şi să se ducă la el 
acasă? Oare se întorsese în Maine, pentru restul verii? Oare 
urmărise cercetările la ştiri, ţinând în poală castronul de floricele 
preparate la microunde, ca şi cum ar fi văzut un film pe HBO? 

Mă bucur că javra aia e moartă. Emily nu mai auzise în viaţa ei 
ceva atât de oribil. 

— Te rog, strigă Toby. Nu pot să mai trec iar prin asta. Şi nici... 

Nu mai putu nici măcar să-şi sfârşească fraza. Deodată, îşi 
acoperi faţa cu mâinile şi fugi, întorcându-se în pădurea spre 
care dădea curtea din spatele casei lui Emily. 

Se făcu linişte. Emily privi în jur. Bucătăria era fără cusur: 
părinţii ei plecaseră pentru tot weekendul la Pittsburgh, în vizită 
la bunica lui Emily, şi mama ei întotdeauna făcea o curăţenie 
maniacală înainte de plecare. lar Carolyn era încă la Topher. 

Aşadar, ea era complet singură. 

Se repezi la uşa din faţă. Era încuiată, dar puse şi lanţul, 
pentru o protecţie suplimentară. lIncercă zăvorul, ca să se 
asigure că era bine tras. Atunci, îşi aminti de uşa garajului: 
partea mecanică se stricase, şi tatălui ei îi fusese lene s-o repare. 
Cineva suficient de puternic putea s-o ridice cu mâinile goale. 
După care îşi dădu seama. Geanta ei era la Toby. Ceea ce 
însemna... că şi cheile ej erau la el. j 

Ridică receptorul telefonului din bucătărie şi formă 911. Insă 
nu aşteptă să sune. Inchise şi ascultă, aşteptând să audă tonul, 
dar acesta nu mai veni. Emily simţi că i se înmoaie genunchii. 
Probabil că furtuna doborâse firele telefonice. 

Rămase încremenită în antreu timp de câteva secunde, cu 
maxilarul tremurând. Oare Toby o târâse de păr pe Ali? O fi fost 
încă vie când o azvârlise în groapa aia? 


Fugi în garaj şi privi în jur. Într-un colţ, era vechea ei bâtă de 
baseball. O luă şi i se păru solidă şi grea. Mulțumită, se strecură 
afară, pe veranda din faţă, încuie uşa după ea cu cheia de 
rezervă din bucătărie şi se instală încet în balansoar, cu bâta în 
poală. Era foarte frig afară, şi vedea cum un păianjen uriaş îşi 
ţese pânza în celălalt capăt al verandei. Păianjenii o îngroziseră 
totdeauna, însă acum trebuia să fie curajoasă. Doar nu era să-l 
lase pe Toby s-o omoare şi pe ea. 


33 
El, ACUM CINE E 


SORA CEA REA? 


A doua zi, dimineaţă, după ce făcu un duş, Spencer se întoarse în 
camera ei şi observă că fereastra era deschisă. Mai bine zis, 
săltată zdravăn, mai mult de jumătate de metru, cu tot cu plasă. 
Perdelele fluturau în bătaia vântului. 

Fugi spre fereastră, simțindu-se gâtuită. Deşi se mai liniştise 
după ce vorbise cu Emily, aseară, tot i se părea ciudat. Familia 
Hastings nu ridica niciodată şi plasa contra insectelor, fiindcă 
puteau să intre molii şi să le distrugă covoarele scumpe. Smuci 
fereastra în jos, apoi căută, agitat, sub pat şi în şifonier. Nimeni. 

Când îi bâzâi Sidekick-ul, tresări de fu cât pe ce să ţâşnească 
din pantalonii de pijama din mătase. Descoperi telefonul îngropat 
în rochia purtată la Foxy, pe care o dezbrăcase aseară şi-o lăsase 
pe podea... lucru pe care vechea Spencer Hastings nu l-ar fi făcut 
niciodată. Era un e-mail de la Squidward. 

Dragă Spencer, îti mulțumesc pentru faptul că ţi-ai predat 
lucrarea mai devreme. Am citit-o şi sunt extrem de mulțumit. Pe 
luni. - DI McAdam 


Spencer se trânti la loc pe pat, cu inima bătându-i lent, dar cu 
putere. 

Pe fereastra dormitorului ei vedea că era o dimineaţă 
frumoasă şi rece; era duminică, luna septembrie. Mireasma 
merelor plutea în aer. Mama ei, cu pălăria de paie pe cap şi cu 
blugii suflecaţi, se ducea spre capătul aleii, cu foarfeca pentru 
grădinărit, pregătită să tundă tufele. 

Nu reuşea să se împace cu toate astea... cu tot ce era 
agreabil. Işi înhăţă Sidekick-ul şi apăsă pe numărul de apelare 


rapidă pentru Wren. Poate că aveau să-şi mute întâlnirea mai 
devreme. Avea nevoie să iasă din Rosewood. Telefonul sună de 
câteva ori, după care se auziră un zăngănit şi un clănţănit. Mai 
aşteptă câteva secunde până ca Wren să poată spune „alo”. 

— Eu sunt, suspină Spencer. 

— Spencer? După voce, Wren părea ameţit de băutură. 

— Maa. 

Dispoziţia ei se transformă în iritare. Ce, nu-i mai recunoştea 
vocea? 

— N-aş putea să te sun eu mai târziu? Zise Wren, căscând. 
Sunt cam... încă dorm. 

— Dar... trebuie să vorbesc cu tine. 

El îi răspunse printr-un oftat. 

Spencer îşi îndulci tonul. 

— Scuză-mă. Poţi, te rog, să vorbeşti cu mine acum? 

Incepu să se plimbe prin cameră. 

— Simt nevoia să aud o voce prietenoasă, insistă apoi. 

Wren tăcu. Spencer chiar îşi verifică ecranul LED al Sidekick- 
ului, ca să se asigure că nu se pierduse legătura. 

— Uite ce e, zise el, în cele din urmă. Nu e tocmai cel mai uşor 
lucru de spus, dar... nu prea cred c-o să meargă. 

Spencer se frecă la ureche. 

— Ce? 

— Am crezut că o să fie bine. 

Wren vorbea ca şi cum ar fi fost amorţit. Aproape ca un robot. 

— Totuşi, cred că eşti prea tânără pentru mine. Pur şi simplu... 
nu ştiu. Am impresia că trăim în lumi diferite. 

Camera se înceţoşă, apoi se înclină într-o parte. Spencer 
strânse telefonul cu atâta putere în mână, încât încheieturile i se 
albiră. 

— Stai. Cum? Alaltăieri eram împreună şi totul era perfect! 

— Ştiu. Numai că... Doamne, nu e deloc uşor... am început să 
mă văd cu altcineva. 

Pentru câteva secunde, creierul lui Spencer se blocă. Habar n- 
avea cum să reacționeze. Era destul de convinsă că nici măcar 
nu mai respira. 

— Dar am făcut sex cu tine, şopti ea. 

— Ştiu. Imi pare rău. Dar cred că e mai bine aşa. 

Mai bine... pentru cine? Pe fundal, Spencer auzi piuitul 


cafetierei lui Wren, anunțând că fierberea se încheiase. 

— Wren... se rugă ea. De ce-mi faci asta? 

Insă el deja închisese. 

Pe ecranul telefonului ei apăru apel terminat. Spencer îl 
îndepărtă la o lungime de braţ. 

— Salut! 

Spencer sări cât colo. Melissa apăruse în pragul uşii, în tricoul 
ei J. Crew galben şi subţire şi şortul portocaliu Adidas, arătând ca 
un glob de raze solare. 

— Cum a mers? 

Spencer o privi chiorâş. 

— Hî? 

— La Foxy! Te-ai distrat? 

Spencer încercă să-şi ascundă vârtejul de emoţii. 

— Hm, mda. A fost grozav. 

— Au mai scos şi anul ăsta la licitaţie bijuteriile alea urâte? 
Cum a fost Andrew? 

Andrew. Avusese de gând să-i explice totul lui Andrew, însă 
apăruse în drum obstacolul numit Toby. Spencer picase de la 
Foxy la scurt timp după ce aflase că Emily era bine, chemând 
unul dintre taxiurile care se învârteau pe aleea circulară de la 
Kingman Hall. Părinţii ei îi deblocaseră cardurile de credit, aşa că 
ea chiar putea să-şi plătească drumul spre casă. 

Astăzi, i s-ar fi părut dezgustător să se gândească la cum se 
simţea Andrew. Era posibil ca ei doi chiar să se simtă la fel: loviți 
sub centură, înşelaţi. Dar asta era o prostie, de fapt. Intre 
Spencer şi Wren fusese ceva serios... Andrew se amăgea dacă-şi 
închipuia că el şi cu Spencer erau cu adevărat împreună. 

Făcu ochii mari. Oare ea se amăgise crezând că, în realitate, 
era cu Wren? De fapt, la urma urmei, ce ticălos îţi dă papucii aşa, 
la telefon? 

Melissa se aşeză pe pat lângă ea, aşteptând nerăbdătoare un 
răspuns. 

— Andrew a fost bun, zise Spencer, simţindu-şi creierul ca o 
gumă. A fost foarte... hm... cavaler. 

— Ce-a fost la cină? 

— Hm, porumbei, minţi Spencer. 

De fapt, habar n-avea. 

— Şi a fost romantic? 


Spencer încercă la repezeală să-şi aducă în minte câteva 
scene drăguţe împreună cu Andrew. Cum împărţiseră aperitivul. 
Cum dansaseră ameţiţi de băutură pe muzica Shakirei. Dar se 
opri la timp. Ce rost ar fi avut? Oricum, nu mai avea importanţă. 

Norii din creier începură să i se risipească. Melissa stătea 
acolo, străduindu-se cu atâta drăgălăşenie să dreagă lucrurile. 
Felul în care-şi manifesta interesul faţă de Foxy, felul în care-şi 
îndemnase părinţii s-o ierte... iar Spencer o răsplătise furându-i-l 
pe Wren şi copiindu-i vechea lucrare de la economie. Nici măcar 
Melissa nu merita aşa ceva. 

— Am ceva să-ţi spun, rosti Spencer pe nerăsuflate. Am... M- 
am văzut cu Wren. 

Melissa abia dacă tresări, aşa că Spencer vorbi mai departe. 

— Toată săptămâna. Am fost în noul lui apartament din Philly, 
am vorbit la telefon, de toate. Dar... cred că s-a terminat, acum. 

Se arcui într-o poziţie fetală, pregătindu-se pentru clipa în care 
aveau să înceapă să curgă loviturile Melissei. 

— Ai dreptul să mă urăşti, zise. Adică, nu ţi-aş lua-o în nume 
de rău. Poţi foarte bine să te duci la mama şi la tata şi să le ceri 
să mă dea afară din casă. 

Melissa strânse tăcută la piept eleganta pernă din crep a lui 
Spencer. Avu nevoie de un timp îndelungat până să-i răspundă. 

— Nu e nici o problemă. N-o să le spun nimic, zise ea, lăsându- 
se pe spate. De fapt, am eu ceva să-ţi spun ţie. Ţi-aduci aminte 
că vineri seară n-ai reuşit să dai de Wren? Şi i-ai lăsat cinci 
mesaje? 

Spencer se holbă la ea. 

— De... de unde ştii? 

Melissa îi oferi un zâmbet încordat, de satisfacţie. Un zâmbet 
care, dintr-odată, făcea ca totul să devină mult prea limpede. Am 
început să mă văd cu altcineva, zisese Wren. Nu se poate, 
protestă Spencer în sinea ei. 

— Pentru că Wren n-a fost în Philly, îi răspunse nonşalantă 
Melissa. A fost aici, în Rosewood. Cu mine. 

Se ridică de pe pat şi-şi dădu părul pe după urechi, şi Spencer 
văzu iritaţia de pe gâtul Melissei, practic în acelaşi loc în care 
fusese şi a ei. Melissa n-ar fi fost mai clară nici dacă şi-o 
încercuia cu un marker Sharpie. 

— Şi ţi-a spus? izbuti ea să întrebe. Ai ştiut tot timpul? 


— Nu, am aflat abia aseară, răspunse Melissa, frecându-şi 
bărbia cu mâna. Hai să zicem că am primit un pont anonim din 
partea unui binevoitor îngrijorat. 

Spencer strânse în mâini cuvertura. A. 

— În orice caz, continuă Melissa, parcă fredonând, am fost cu 
Wren şi aseară, cât timp ai fost tu la Foxy. 

Îşi înclină capul spre Spencer, adresându-i aceeaşi privire 
semeaţă ca atunci când se jucau de-a regina, demult, când erau 
mici. Regulile jocului nu se schimbau niciodată: Melissa era 
totdeauna regina, iar Spencer trebuia să facă mereu tot ce-i 
cerea. Fă-mi patul, credincioasă supusă, zicea Melissa. Sărută-mi 
picioarele. Imi apartii pe vecie. 

Melissa făcu un pas spre uşă. 

— Dar în dimineaţa asta, m-am hotărât. Lui nu i-am spus încă, 
dar Wren chiar nu e pentru mine. Aşa că n-o să-l mai văd 
niciodată. 

Ezită câteva clipe, îşi cântări cuvintele, după care zâmbi, 
cunoscătoare. 

— Şi, după toate aparențele, bănuiesc că nici tu n-o să te mai 
vezi cu el vreodată. 


34 
VEZI? ÎN ADÂNCUL EI, 


HANNA CHIAR ESTE O FATĂ BUNĂ 


Primul lucru pe care-l auzi Hanna duminică dimineaţă fu vocea 
cuiva cântând piesa aceea a lui Elvis Costello, „Alison”. 

— ALLLLLison, ştiu că lumea asta te OMOAAAAARĂ! 

Era vocea unui tip, puternică şi scrâşnită ca o maşină de tuns 
gazonul. Hanna îşi aruncă pătura de pe ea. Să fi fost televizorul? 
Sau cineva de-afară? 

Când se ridică, îşi simţi capul de parcă era plin cu vată de 
zahăr. Văzu jacheta Chloé, pe care o purtase aseară, aruncată pe 
scaunul de la birou, şi toate amintirile îi reveniră în minte ca un 
torent. 

După ce o luase mama ei de la Four Seasons, se întorseseră 
acasă într-o tăcere nemiloasă. Ajungând pe aleea din faţa casei, 
doamna Marin oprise brusc motorul Lexus-ului şi se repezise 
gârbovită în casă, ameţită de furie. Când ajunsese şi Hanna la 
uşă, mama ei i-o trântise în faţă, după care se auzise un c/inc 
sonor, plin. Hanna făcuse un pas înapoi, năucită. OK, aşadar, 
dăduse pe faţă cele mai grave deficienţe parentale ale mamei ei, 
ceea ce probabil însemnase o greşeală de calcul. Dar mama ei 
chiar avea de gând la modul serios s-o încuie pe dinafară? 

Bătuse cu pumnul în uşă, şi doamna Marin o întredeschisese 
cât să i se vadă sprâncenele împreunate. 

— A, scuze. Voiai să intri? 

— D-da, chiţăise Hanna. 

Mama ei începuse să râdă în hohote. 

— Eşti total dispusă să mă insulţi şi să mă desconsideri de faţă 
cu tatăl tău, dar mândria nu te împiedică să locuieşti în casa 
mea? 


Hanna avusese o oarecare tentativă de scuze bălmăjite, însă 
mama ei plecase ca o vijelie. Lăsase totuşi uşa deschisă. Hanna îl 
culesese de pe jos pe Bulinuţă şi fugise în camera ei, prea 
traumatizată ca să mai poată plânge măcar. 

— 0000000... ALLLLLison... ştiu că lumea asta te 
OMOAAAAARA! 

Hanna se duse în vârful picioarelor spre uşă. Cântecul se 
auzea din interiorul casei. Picioarele începură să-i tremure. 
Numai cineva complet nebun ar fi făcut prostia să cânte chestia 
aia cu „Alison” în Rosewood, în această perioadă. Probabil că 
poliţia te-ar fi arestat doar dacă-l murmurai în public. 

Oare era Toby? + 

Netezindu-şi cămăşuţa de noapte galbenă, ieşi pe hol. In 
aceeaşi clipă, uşa băii de pe hol se deschise şi din încăpere ieşi 
un tip. 

Hanna îşi duse mâna la gură. Tipul se înfăşurase cu un prosop 
- prosopul Pottery Barn, al ei, cel alb şi pufos - în jurul taliei. 
Părul negru îi stătea ridicat în smocuri. Un țipăt mut îi rămase în 
gât Hannei. 

Şi atunci, el se întoarse cu faţa spre ea. Hanna făcu un pas 
înapoi. Era Darren Wilden. Ofițerul Darren Wilden. 

— O! exclamă el, încremenind. Hanna! 

Era greu să nu rămâi cu gura căscată în faţa unui abdomen 
atât de bine lucrat. Era cât se poate de clar un poliţist care nu 
obişnuia să înfulece prea multe gogoşi Krispy Kreme. 

— De ce cântai asta? îl întrebă ea, într-un târziu. 

Wilden păru stânjenit. 

— Uneori nici nu-mi dau seama când cânt. 

— Am crezut că eşti... 

Vocea Hannei se stinse treptat. Ce naiba căuta Wilden aici? 
Dar apoi, înţelese. Normal. Pe mama ei. Işi netezi părul, fără ca 
asta s-o calmeze în vreun fel. Dar dac-ar fi fost Toby? Ce-ar fi 
făcut ea atunci? Probabil c-ar fi murit. 

— Ai... ai nevoie să intri acolo? întrebă Wilden, făcând semn, 
stânjenit, spre baia plină de aburi. Mama ta este la ea în baie. 

Hanna era prea năucită ca să-i poată răspunde. Deodată, fără 
să ştie prea bine ce spune, rosti dintr-o suflare: 

— Am ceva să-ţi spun. Ceva important. 

— Da? 


O picătură de apă se scurse dintr-o şuviţă de păr a lui Wilden 
drept pe podea. 

— Cred că ştiu ceva despre... despre cine a asasinat-o pe 
Alison DiLaurentis. 

Wilden ridică o sprânceană. 

— Cine? 

Hanna îşi umezi buzele. 

— Toby Cavanaugh. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi... nu pot să-ţi spun. Trebuie doar să mă crezi pe cuvânt. 

Wilden se încruntă şi se rezemă de tocul uşii, pe jumătate gol, 
cum era. 

— Ar fi cazul să-mi spui ceva mai mult de-atât. De unde ştiu că 
nu-mi dai numele unui tip care ţi-a frânt inima, doar ca să te 
răzbuni? 

Dac-ar fi fost cazul, ţi-aş fi spus Sean Ackard, se gândi, cu 
amărăciune, Hanna. Nu ştia ce să facă. Dacă-i spunea lui Wilden 
despre Chestia cu Jenna, tatăl ei ar fi urât-o. Toată lumea din 
Rosewood ar fi bârfit. lar ea şi prietenele ei ar fi ajuns la 
închisoarea pentru minori. 

Totuşi, păstrarea secretului faţă de tatăl ei - şi faţă de restul 
Rosewood-ului - nu prea mai avea importanţă acum. Intreaga ei 
viaţă fusese distrusă; şi, pe urmă, ea fusese cea care o rănise de 
fapt pe Jenna. Poate că în seara aceea o fi fost un accident, însă 
Hanna o rănise de atâtea ori în mod intenţionat! 

— O să-ţi spun, rosti ea, fără grabă, dar nu vreau să mai aibă 
şi altcineva probleme. Doar... doar eu, dacă trebuie să fie cineva. 
Bine? 

Wilden ridică o mână. 

— N-are importanţă. L-am verificat pe Toby încă de prima 
dată, când a dispărut Alison. Are un alibi beton. Imposibil să fi 
fost el. 

Hanna căscă gura. 

— Are un alibi? Care? 

— Asta nu pot să divulg, replică Wilden, abordând o înfăţişare 
aspră pentru o clipă, după care colţurile gurii i se arcuiră în sus, 
într-un zâmbet. Arătă spre pantalonii A&F din flanel, imprimaţi cu 
elani, ai Hannei. Îţi stă bine în pijămăluţă. 

Hanna îşi încovrigă degetele de la picioare pe covor. 


Întotdeauna detestase cuvântul pijămăluţă. 

— Stai puţin, eşti sigur că Toby e nevinovat? 

Wilden tocmai se pregătea să-i răspundă, când aparatul lui de 
emisie-recepţie, cocoţat pe marginea chiuvetei din baie, scoase 
un păcănit. Se întoarse şi se duse să-l ia de-acolo, neuitând să-şi 
ţină cu o mână prosopul în jurul mijlocului. 

— Casey? 

— Mai avem un cadavru, anunţă o voce, printre pârâituri. Şi 


Dar transmisia se opri. j 

Inima Hannei reîncepu să bată cu putere. Incă un cadavru? 

— Casey, zise Wilden, încheindu-și între timp nasturii cămăşii 
de uniformă. Poţi să repeţi? Alo? 

Nimic clar, ca răspuns. Atunci, observă că Hanna încă era 
acolo. 

— Du-te în camera ta, îi ordonă. 

Hanna se zbârli. Ce tupeu pe el, să-i vorbească de parcă i-ar fi 
fost tată! 

— Ce cadavru? se interesă în şoaptă. 

Wilden îşi puse iar aparatul pe chiuvetă, îşi trase pantalonii pe 
el şi-şi smulse prosopul de la mijloc, azvârlindu-l pe jos în baie, 
exact cum proceda deseori şi Hanna. 

___— Calmează-te, îi zise, toată prietenia din voce dispărându-i. 
Işi puse pistolul în teacă şi cobori, tropăind, scara. 

Hanna îl urmă. Spencer o sunase aseară să-i spună că Emily 
era OK... dar dacă se înşelase? 

— E cadavrul unei fete? Ştii cumva? 

Wilden deschise larg uşa din faţă. Pe alee, lângă Lexus-ul de 
culoarea şampaniei al mamei ei se vedea maşina lui de 
patrulare, POLIŢIA ROSEWOOD scria, imprimat cât se poate de 
clar, pe una dintre portiere. Hanna rămase cu gura căscată. 
Chestia aia a stat acolo toată noaptea? Şi vecinii nu puteau s-o 
vadă de pe stradă? 

Il urmă pe Wilden până la maşină. 

— Poţi să-mi spui măcar unde e cadavrul? 

El făcu stânga-mprejur. 

— Nu pot să-ţi spun aşa ceva. 

— Dar... tu nu înţelegi... 

— Hanna, zise Wilden, nelăsându-i timp să termine. Spune-i 


mamei tale c-o sun mai târziu. 
Se aruncă în maşină şi porni sirena. Dacă vecinii nu ştiuseră 
până acum că fusese aici, acum sigur ştiau. 


35 


LIVRARE SPECIALĂ 


Sâmbătă, la ora 11:52 A.M., Aria stătea pe patul ei, privindu-şi fix 
unghiile de la picioare, vopsite cu ojă roşie. Se simţea uşor 
dezorientată, de parcă ar fi uitat ceva... ceva de o importanţă 
uriaşă. Ca în visele acelea pe care le avea uneori, că era iunie, şi 
ea tocmai îşi dădea seama că nu fusese la orele de matematică 
tot anul şi că avea să pice. 

Şi atunci, îşi aminti. Toby era A. Şi azi era duminică. Termenul 
ei trecuse. 

O înspăimânta să lipească un nume şi un chip pe ameninţarea 
reprezentată de A... ca şi faptul că Ali şi Spencer ascunseseră 
ceva, ceva care putea să fie foarte, foarte grav. Aria încă nu avea 
habar cum ar fi putut Toby să afle despre Byron şi Meredith, dar 
dacă Aria îi prinsese de două ori împreună, atunci era posibil ca 
şi alţii să-i fi văzut, la rândul lor, împreună; inclusiv Toby. 

Avusese de gând ca aseară să-i spună totul Ellei. Când o 
lăsase acasă, Sean o întrebase de mai multe ori dacă voia să 
intre cu ea. Insă Aria îi răspunsese că nu: trebuia să facă de una 
singură ceea ce avea de făcut. Casa era întunecată şi tăcută, 
singurul zgomot fiind cel al maşinii de spălat vase, pe treapta 
cea mai înaltă de funcţionare. Aria bâjbâise până să găsească 
întrerupătorul din vestibul, după care pătrunsese în vârful 
picioarelor în bucătăria întunecoasă şi goală. De regulă, mama ei 
stătea trează în nopţile de sâmbătă spre duminică măcar până la 
ora unu, sau chiar două, rezolvând sudoku sau discutând cu 
Byron la o cafea decafeinizată. 

Aseară însă, masa era goală; chiar văzuse urmele uscate ale 
buretelui pe suprafaţa ei. 

Aria se dusese sus, în dormitorul părinţilor ei, întrebându-se 
dacă nu cumva Ella adormise mai devreme. Uşa era larg 
deschisă. Patul nefăcut, dar nimeni în el. Şi baia principală era 


pustie. Abia atunci observase că automobilul Honda Civic pe 
care-l împărțeau părinţii ei nu se afla pe alee. 

Aşa că-i aşteptase, la piciorul scării, să se întoarcă, 
verificându-şi neliniştită ceasul la fiecare treizeci de secunde, 
până la miezul nopţii. Părinţii ei erau poate singurele fiinţe din 
univers care nu aveau telefoane mobile, aşa că nu putea să-i 
sune. Dar asta însemna că nici Toby n-avusese cum să-i sune... 
sau să fi descoperit el vreo altă metodă prin care să ia legătura? 

Şi apoi... se trezise acolo, în patul ei. insemna că o dusese 
cineva în braţe, iar Aria, care dormise profund, nu simţise nimic. 

Ascultă zgomotele de la parter. Sertare deschise şi închise. 
Lemnul podelei gemând sub picioarele cuiva. Foile ziarului 
foşnind. Oare jos erau ambii ei părinţi sau numai unul? Cobori 
scara în vârful picioarelor, în timp ce un miliard de scenarii 
diferite îi fulgerau prin minte. Şi atunci, le observă: minuscule 
picături roşii pe toată podeaua antreului. Alcătuiau o dâră care 
ducea de la bucătărie direct către uşa principală. 

Păreau să fie picături de sânge. 

Aria se repezi în bucătărie. Toby îi spusese mamei ei, iar Ella, 
pradă unei furii turbate, îl ucisese pe Byron. Sau pe Meredith. 
Sau pe Toby. Sau pe toată lumea. Sau Mike îi omorâse pe toţi. 
Sau... sau Byron o asasinase pe Ella. Dar, când ajunse în 
bucătărie, încetă să enumere variantele. 

Ella era la masă, singură. Purta o bluză în nuanţa vinului roşu 
şi pantofi cu toc înalt, şi se machiase, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
iasă undeva. Ziarul New York Times era împăturit la pagina pe 
care era careul de cuvinte încrucişate, dar în loc ca pătrăţelele să 
fie umplute cu litere, întreaga foaie era mâzgălită cu tuş negru, 
gros. Privea drept înainte, oarecum la întâmplare, spre fereastra 
bucătăriei, înfigându-şi colții unei furculiţe în podul palmei. 

— Mami? rosti răguşită Aria, apropiindu-se de ea. Abia acum 
văzu că bluza îi era şifonată, iar machiajul, întins. Aproape de 
parcă ar fi dormit îmbrăcată... sau n-ar fi dormit deloc. Mami? 
zise din nou, de data asta cu o nuanţă de teamă în voce. in 
sfârşit, mama ei îşi întoarse privirea, lent . Ochii Ellei erau umflaţi 
şi înotau în lacrimi. Işi apăsă şi mai tare furculita în palmă. Aria 
ar fi vrut să întindă mâna şi să i-o ia, dar îi era frică. Nu-şi mai 
văzuse niciodată mama într-o astfel de stare. Ce s-a întâmplat? o 
întrebă, în schimb, Ella înghiţi în sec. 


— A... ştii tu. 

Aria înghiţi, la rândul ei. 

— Ce-i cu... chestia aia roşie din antreu? 

— Chestie roşie? repetă Ella, apatică. A! O fi vopsea. Am 
aruncat unele materiale pentru pictură azi-dimineaţă. Am 
aruncat o grămadă de chestii azi-dimineaţă. 

— Mami, insistă Aria, simțind cum îi vin lacrimile în ochi. E 
ceva în neregulă? 

Mama ei îşi ridică privirea. Mişcările îi erau încete, ca şi cum s- 
ar fi aflat sub apă. 

— Ai ştiut de aproape patru ani. 

Aria încetă să mai respire. 

— Ce? şopti ea. 

— Sunteţi prietene? întrebă Ella, cu aceeaşi voce lipsită de 
vlagă. Nu e cu mult mai mare decât tine. Şi am auzit că te-ai dus 
la studioul ei de yoga, mai alaltăieri. 

— Ce? şopti Aria. Ce yoga? Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba sigur că ştii, zise Ella, adresându-i cel mai trist zâmbet 
din câte văzuse Aria vreodată. Am primit o scrisoare. La început, 
n-am crezut ce scria acolo, dar l-am luat la întrebări pe tatăl tău. 
Şi când mă gândesc că-l crezusem distant doar din cauza 
muncii... g 

— Ce? zise Aria, bătând în retragere. In fața ochilor începură 
să i se formeze pete negre. Ai primit o scrisoare? Când? Cine ţi-a 
trimis-o? 

Numai că, după privirea rece, pustie, a Ellei, Aria ştiu precis 
cine i-o trimisese. A. Toby. Şi-i spusese totul. 

Aria îşi cuprinse fruntea cu palmele. 

— Îmi pare foarte rău, zise. Am... am tot vrut să-ţi spun, dar 
mi-a fot atât de teamă şi... 

— Byron ne-a părăsit, o întrerupse Ella, pe un ton aproape 
frivol. E cu fata aceea, adăugă, cu un mic râset batjocoritor. 
Poate că fac yoga împreună. 

— Sunt sigură că l-am putea face să se întoarcă, zise Aria, cu 
vocea înecată în lacrimi. Adică, trebuie să se întoarcă, nu? Doar 
suntem familia lui. 

Exact în acea clipă, ceasul cu cuc anunţă ora douăsprezece. 
Ceasul era un cadou pentru Ella, din partea lui Byron, cu ocazia 
aniversării a douăzeci de ani de căsătorie, sărbătorită anul 


trecut, în Islanda; Ella era cu adevărat pasionată de el, fiindcă se 
zvonea că i-ar fi aparţinut lui Edvard Munch, celebrul pictor 
norvegian, autorul Țipătului. La întoarcerea acasă, îl cărase cu ea 
în avion cu mare grijă, desfăcând mereu ambalajul ca să se 
asigure că nu păţise nimic. Acum, erau obligate să asculte cucul 
cântând de douăsprezece ori şi să vadă pasărea aia tâmpită 
părăsindu-şi căsuţa din lemn de tot atâtea ori. Fiecare cântat 
suna din ce în ce mai acuzator. In loc de cu-cu, pasărea intona: 
Ști-ai. Şti-ai. Şti-ai. 

— Of, Aria, rosti Ella, pe un ton mustrător. Nu cred că se mai 
întoarce. 

— Unde e scrisoarea? întrebă Aria, în timp ce mucozităţile i se 
scurgeau pe faţă. Pot s-o văd şi eu? Nu ştiu cine-ar fi putut să ne 
facă nouă una ca asta... să ne distrugă viaţa aşa... 

Ella o ţintui cu privirea. Şi ochii ei erau înlăcrimaţi şi mari. 

— Am aruncat scrisoarea. Dar nu contează cine a trimis-o. 
Ceea ce contează e că a spus adevărul. 

— Imi pare atât de rău, se văită Aria, îngenunchind lângă ea, 
sorbind felul acela ciudat, familiar, în care mirosea mama ei - a 
terebentină, a cerneală de ziar, a tămâie din santal şi, mai 
neobişnuit, a ouă-jumări. Işi lăsă capul pe umărul mamei sale, 
însă Ella se scutură, îndepărtând-o. 

— Aria, zise ea, pe un ton tăios, ridicându-se. Nu te suport 
lângă mine acum. 

— Ce? strigă Aria. 

Ella nu mai privea spre ea, ci spre mâna ei stângă, pe care, 
după cum remarcă subit Aria, nu mai era verigheta. 

Işi făcu loc pe lângă Aria, plutind, fantomatică, pe hol, apoi pe 
urma vopselei roşii în sus, pe scară. 

— Stai! ţipă Aria, urmând-o. Se repezi pe scară, dar se 
împiedică de o pereche de apărători pentru lacrosse, de-ale lui 
Mike, pline de noroi, se lovi la genunchi şi alunecă în jos cu două 
trepte. Fir-ar să fie! se stropşi ea, apucându-se cu unghiile de 
covor. Se ridică şi ajunse pe palierul de sus, gâfâind de furie. Uşa 
de la dormitorul mamei era închisă. La fel şi cea de la baie. Uşa 
camerei lui Mike era deschisă, numai că Mike nu era acolo. Mike, 
îşi zise Aria, în timp ce inima i-o lua din nou razna. Oare el ştia? 

Telefonul mobil începu să-i sune. Ameţită, se duse în dormitor, 
să-l caute. Işi simţea mintea cuprinsă de nebunie. Gâfâia încă. 


Aproape că-şi dorea să fie un apel de la A. - adică Toby - ca să-l 
poată face bucăţi. Totuşi, nu era decât Spencer. Aria se holbă la 
număr, turbând de furie. Nu mai avea importanţă că Spencer nu 
era A.: putea la fel de bine să fie. Dacă Spencer l-ar fi denunţat 
pe Toby atunci, într-a şaptea, el n-ar mai fi putut vreodată să-i 
spună ceva Ellei, iar familia ei ar fi rămas întreagă. 

Deschise cu un gest violent clapeta telefonului, dar nu vorbi. 
Rămase doar în aşteptare, respirând adânc, anevoie. 

— Aria? întrebă Spencer, precaută. 

— N-am ce să vorbesc cu tine, scrâşni Aria. Mi-ai distrus viaţa. 

— Ştiu, răspunse încet Spencer. Numai că... Aria, îmi pare rău. 
N-am vrut să păstrez secretul lui Toby faţă de voi. Dar n-am ştiut 
ce să fac. Chiar nu poţi să priveşti lucrurile şi din perspectiva 
mea? 

— Nu, replică răguşită Aria. Tu nu înţelegi. Mi-ai distrus viața. 

— Stai, cum adică? se interesă Spencer, îngrijorată. Ce... ce-ai 
păţit? 

Aria îşi cuprinse capul între palme. Ar fi fost prea istovitor să-i 
explice. Şi putea să privească lucrurile din perspectiva lui 
Spencer. Normal că putea. Ceea ce spunea Spencer se apropia 
obsedant de mult de ceea ce-i spusese Aria Ellei cu doar trei 
minute în urmă. N-am vrut să-ţi ascund toate astea. N-am ştiut 
ce să fac. N-am vrut să te rănesc. 

Oftă şi-şi şterse nasul. 

— De ce m-ai sunat? 

— Păi... Spencer ezită. Ai vreo veste de la Emily în dimineaţa 
asta? 

— Nu. 

— Rahat! şopti Spencer. 

— Care-i problema? întrebă Aria, îndreptându-şi spinarea. 
Parcă ai spus aseară că ai dat de ea, că era acasă. 

— Păi, era... Aria o auzi pe Spencer înghițind în sec. Sunt 
sigură că nu e nimic, dar mama tocmai a trecut cu maşina prin 
cartierul lui Emily şi sunt trei maşini de poliţie pe aleea din faţa 
casei ei. 


36 


ÎNCĂ O ZI ÎN CARE VEŞTILE CIRCULĂ 
CU ÎNCETINEALĂ PRIN ROSEWOOD 


Emily locuia într-un cartier mai vechi şi mai modest, cu o 
mulţime de pensionari, aşa că toată lumea ieşise pe verande sau 
chiar pe mijlocul străzii, din cauza îngrijorării provocate de 
prezenţa a trei maşini de poliţie pe aleea din faţa casei Fields şi 
de ambulanţa care tocmai trecuse, urlând. Spencer trase pe 
dreapta lângă trotuar şi o văzu pe Aria. Incă purta rochia cu 
buline în care fusese la Foxy. 

— Tocmai am ajuns, zise, în timp ce Spencer se apropia. Dar 
n-am reuşit să aflu nimic. Am întrebat o grămadă de oameni ce 
s-a întâmplat, dar nu ştie nimeni. 

Spencer privi în jur. Era plin de câini poliţişti, de ofiţeri de 
poliţie, de personal medical, ba chiar şi o dubă a ştirilor de pe 
Channel 4: probabil că doar se mutase din faţa casei DiLaurentis. 
Avea senzaţia că toţi poliţiştii o priveau numai pe ea.. 

Şi atunci, Spencer începu să tremure. Era vina ei. In totalitate, 
vina ei. | se făcu rău. Toby o prevenise că unii aveau s-o 
păţească, şi totuşi ea nu făcuse nimic. Fusese atât de absorbită 
de Wren... şi uite ce ieşise. Nici măcar nu suporta să se 
gândească la Wren acum. Sau la Melissa. Sau la ei doi, împreună. 
li dădea o senzaţie de parcă i-ar fi circulat viermi prin vene, nu 
sânge. Lui Emily i se-ntâmplase ceva, şi ea avusese ocazia să 
împiedice întâmplarea. Fusese un poliţist chiar în livingul ei. Până 
Şi A. o prevenise. 

Deodată, Spencer o observă pe sora lui Emily, Carolyn, pe 
alee, discutând cu nişte poliţişti. Unul dintre aceştia se aplecă şi-i 
şopti ceva la ureche. Chipul lui Carolyn se întunecă, părea că 
este pe cale să izbucnească în plâns. Apoi, intră fuga în casă. 

Aria se clătină uşor, gata să leşine. 

— O, Doamne, Emily... 


Spencer înghiţi anevoie. 

— Stai, că încă nu ştim nimic. 

— Pot s-o simt, totuşi, zise Aria, cu ochii plini de lacrimi. A... 
Toby... amenințările lui... Ezită puţin, îndepărtându-şi o şuviţă de 
păr care-i intrase în gură. Noi urmăm, Spencer. Ştiu eu! 

— Dar unde-or fi părinţii lui Emily? întrebă Spencer cu glas 
tare, încercând să acopere tot ce spusese Aria. N-ar trebui să fie 
şi ei aici, dacă Emily ar fi fost... 

Nu vru să pronunţe cuvântul omorâtă. 

O Toyota Prius se năpusti de-a curmezişul pe stradă şi se opri 
în spatele Mercedesului lui Spencer. Din ea cobori Hanna. Sau, 
mai bine zis, o fată care semăna cu Hanna. Nu se mai sinchisise 
să-şi schimbe pantalonii de pijama din flanel, iar părul ei lung, 
şaten-închis, în mod normal perfect drept, era acum încurcat şi 
înghesuit într-un coc, nici în creştet, nici la ceafă. Spencer n-o 
mai văzuse de ani de zile atât de neîngrijită. 

Hanna le zări şi alergă spre ele. 

— Ce s-a întâmplat? E cumva... 

— Nu ştim, îi tăie vorba Spencer. 

— Fetelor, am aflat ceva, zise Hanna, scoţându-şi ochelarii de 
soare. Am vorbit azi-dimineaţă cu un poliţai şi... 

incă o dubiţă a ştirilor se opri în apropiere şi Hanna tăcu. 
Spencer o recunoscu pe reportera de la ştirile de pe Channel 8. 
Femeia făcu doi paşi spre fete, ţinându-şi telefonul mobil la 
ureche. 

— Aşadar, cadavrul a fost găsit afară, azi-dimineaţă? întrebă 
ea, cu ochii pe o mapă cu clamă. OK, mersi. 

Fetele schimbară între ele o privire rugătoare. Apoi, Aria le luă 
de mână pe celelalte şi le conduse în partea opusă a peluzei lui 
Emily, chiar lângă un strat de flori. Ajunseseră la câţiva paşi de 
intrarea principală a casei lui Emily, când un ofiţer de poliţie le 
ieşi în cale. 

— Hanna, ţi-am spus să-ţi vezi de treaba ta, zise el. 

Spencer simţi că i se pune un nod în gât. Era Wilden, tipul cu 
care se trezise ieri la ea acasă. Inima începu să-i bată cu putere. 

Hanna încercă să-l împingă deoparte. 

— Nu-mi spune tu mie ce să fac! Polițistul o prinse de umeri, şi 
ea începu să se zvârcolească. la mâna de pe mine! 

Spencer se grăbi s-o apuce pe Hanna de talia ei minusculă. 


— Încearcă s-o linişteşti tu, îi zise Wilden. Abia atunci îşi dădu 
seama cine era. O! răsuflă el, părând mai întâi derutat, apoi 
curios. Domnişoara Hastings, zise. 

— Nu vrem decât să ştim ce s-a întâmplat cu Emily, încercă 
să-i explice Spencer, cu toate că-şi simţea măruntaiele 
învolburându-se. E... e prietena noastră. 

— Ar fi cazul să vă duceţi acasă, afirmă Wilden, încrucişându-şi 
braţele la piept. 

Deodată, uşa principală se deschise... şi Emily îşi făcu apariţia. 

Era desculţă şi palidă, iar în mână ţinea o veche cană cu 
Muppets, de la McDonald's, plină cu apă. Spencer fu într-atât de 
uşurată văzând-o, încât nu-şi putu stăpâni un țipăt. Un zgomot 
nestăpânit, îndurerat, îi ţâşni din gât. 

Fetele se năpustiră spre Emily. 

— Eşti bine? o întrebă Hanna. 

— Ce s-a întâmplat? rosti şi Aria, în acelaşi timp. 

— Emily... îşi propti Wilden mâinile în şolduri. Poate c-ar fi mai 
bine să vorbeşti ceva mai târziu cu prietenele tale. Părinţii tăi 
spuneau să rămâi în casă. 

Emily însă scutură din cap, aproape cu iritare. 

— Nu, nu-i nici o problemă. 

Trecu chiar pe lângă el, cu celelalte fete după ea, conducându- 
le spre curtea ei laterală. Se opriră, practic, într-o tufă de 
trandafiri, în dreptul uneia dintre laturile casei, unde puteau să 
mai scape de ochii celorlalţi. Spencer o privi mai cu atenţie pe 
Emily. Avea cearcăne negre sub ochi şi picioarele zgâriate de sus 
până jos, dar altfel, arăta normal. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă. 

Emily luă o gură enormă de aer. 

— Un biciclist i-a găsit cadavrul lui Toby în pădurea din spatele 
casei mele, azi-dimineaţă. Cred... cred c-a luat o supradoză de 
pastile, sau cam aşa ceva. 

Spencer îşi simţi inima oprindu-se. Hannei i se tăie respiraţia. 
Aria se albi la faţă. 

— Ce? Când? întrebă Spencer. 

— La un moment dat, în timpul nopţii, zise Emily. Am vrut să 
vă sun, dar polițistul ăla a stat cu ochii pe mine ca un uliu, le 
explică ea, cu bărbia tremurându-i. Ai mei sunt în vizită la 
bunica, tot weekendul. incercă să zâmbească, însă mai mult se 


strâmbă, după care chipul i se pleoşti, iar ea oftă. 

— O să fie bine, încercă s-o liniştească Hanna. 

— Aseară parcă era nebun, zise Emily, ştergându-şi ochii cu 
mâneca. M-a adus acasă de la Foxy; era complet normal, pentru 
ca în clipa următoare să înceapă să-mi spună cât a urât-o el pe 
Ali. Zicea că n-a putut s-o ierte pe Ali pentru ce făcuse şi că se 
bucura că murise. 

— Of, Doamne! exclamă Spencer, acoperindu-şi ochii cu 
palmele. Aşadar, totul era adevărat. 

— Şi abia atunci mi-am dat seama... că Toby ştiuse, continuă 
Emily, agitându-şi mâinile palide, pistruiate. Trebuie să fi aflat ce 
făcuse Ali, şi... şi cred că pe urmă a omorât-o. 

— Stai o clipă, o întrerupse Hanna, ridicând o mână. Eu nu 
cred că el... 

— Şşt, făcu Spencer, prinzând-o cu blândeţe de încheietura 
subţire a mâinii. Hanna dădea impresia că voia să spună ceva, 
însă Spencer se temea că dacă Emily s-ar fi oprit, n-ar mai fi fost 
în stare să termine ce avea de zis. 

— Am fugit de el... tot drumul până acasă, zise mai departe 
Emily. Când am ajuns înăuntru, a sunat Spencer, dar legătura s-a 
întrerupt. Şi pe urmă... pe urmă a apărut Toby la uşa din spate. l- 
am zis că ştiu ce-a făcut şi că o să-l reclam la poliţie. Mi s-a părut 
că era uimit la culme că reuşisem să-mi dau seama. 

Emily părea epuizată de cât vorbise. 

— Fetelor... de unde ştia Toby? 

Spencer simţi o greutate în stomac. Legătura telefonică se 
întrerupsese aseară înainte ca ea să-i poată explica lui Emily 
adevărul despre Chestia cu Jenna. Şi-ar fi dorit să nu fie nevoie 
să i-l spună acum: Emily părea atât de fragilă! Şi-aşa îi fusese 
greu să le spună celorlalte... iar lui Emily, adevărul avea să-i 
prefacă în cioburi întreaga lume. 

Aria şi Hanna o priveau, aşteptând nerăbdătoare, aşa că 
Spencer îşi adună curajul. 

— A ştiut tot timpul, începu ea. A văzut-o pe Ali chiar atunci. 
Numai că Ali l-a şantajat, obligându-l să ia vina asupra lui. lar pe 
mine m-a obligat să păstrez secretul. 

Se opri să-şi tragă sufletul şi constată că Emily nu reacţiona 
aşa cum crezuse. Stătea acolo, pe deplin calmă, ca şi cum ar fi 
ascultat o lecţie la geografie. lar asta o cam descumpăni pe 


Spencer. 

— Aşa că, hm, când a dispărut Ali, am tot crezut că poate... nu 
ştiu... 

Işi ridică privirea spre cer, dându-şi seama că tot ce se 
pregătea să spună era adevărat. 

— Am crezut că poate Toby o fi avut în vreun fel de-a face cu 
asta, dar mi-a fost frică să spun ceva. Dar, pe urmă, el s-a întors, 
când cu înmormântarea... iar mesajele mele de la A. Se refereau 
la secretul lui Toby. In ultimul scria: M-ati rănit, aşa că o să vă 
rănesc şi eu. Voia să se răzbune pe noi toate. Trebuie să fi ştiut 
că fuseserăm toate implicate. 

Emily continua să stea acolo, atât de calmă! Apoi, încetul cu 
încetul, umerii începură să-i tremure. Închise ochii. La început, lui 
Spencer i se păru că plânge, dar abia pe urmă îşi dădu seama că, 
de fapt, râdea. 

Emily îşi azvârli capul pe spate, râzând tot mai tare. Spencer 
aruncă o privire stânjenită spre Aria şi Hanna. Emily, clar, o luase 
razna. 

— Em... încercă ea, cu blândeţe. 

Când Emily îşi cobori capul, văzură că buza de jos îi tremura. 

— Ali ne-a jurat că nu ştia nimeni ce-a făcut. 

— Presupun c-a minţit, replică Hanna, fără menajamente. 

Ochii lui Emily scânteiară, căutând în stânga şi-n dreapta. 

— Dar cum a putut să ne mintă în halul ăsta? Dacă Toby se 
hotăra să spună tot? 

Clătină din cap. 

— Asta... asta s-a întâmplat în timp ce noi eram toate la Ali în 
casă, privind pe fereastra din faţă? se interesă ea. Chiar în seara 
aia? 

Spencer încuviinţă cu seriozitate. 

— Şi pe urmă Ali s-a întors înăuntru şi ne-a zis că totul e în 
regulă, şi când nimeni n-a putut să adoarmă, în afară de ea, ne-a 
mângâiat pe spate? 

— Da, confirmă Spencer, cu lacrimi în ochi. Evident că Emily îşi 
amintea fiecare amănunt. 

Emily privea în gol. 

— Şi ne-a dat astea, zise, întinzând mâna. Brăţara 
confecţionată de Ali - care simboliza secretul - îi era încă strâns 
legată la încheietură. Toate celelalte şi le scoseseră între timp. 


I se înmuiară picioarele şi se lăsă să cadă pe iarbă. Apoi, 
începu să tragă de brăţara de la încheietură, străduindu-se s-o 
smulgă, însă şnururile erau vechi şi se întăriseră. 

— Fir-ar a naibii! exclamă Emily, împreunându-şi degetele ca 
să-şi subţieze încheietura şi să-şi poată smulge brăţara fără s-o 
mai dezlege. Apoi, încercă să tragă de ea cu dinţii, dar tot n-o 
clinti. 

Aria îi puse o mână pe umăr. 

— Gata, a trecut. 

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred nimic din toate astea, 
mărturisi Emily, ştergându-se la ochi şi renunțând să se mai 
lupte cu brăţara. Cu un gest precipitat, smulse o mână de iarbă. 
Şi nu pot să cred că m-am dus la Foxy cu... asasinul lui Ali. 

— Ne-a fost atât de frică pentru tine! şopti Spencer. 

Hanna îşi agită disperată braţele. 

— Fetelor, asta mă tot chinuiam să vă spun. Wu Toby a 
asasinat-o pe Ali! 

— Poftim? se miră Spencer, încruntându-se. Ce tot spui acolo? 

— Am... am vorbit azi-dimineaţă cu polițistul ăla, explică 
Hanna, arătând spre Wilden, care tocmai vorbea cu reporterii de 
la ştiri. l-am zis despre Toby... că eu cred că el a omorât-o pe Ali. 
Şi el mi-a zis că l-au verificat, cum să spun, cu ani în urmă. Toby 
nici măcar nu era suspect. 

— Dar sigur el a fost, protestă Emily, ridicându-se. Aseară, 
când i-am zis că ştiu ce-a făcut, a intrat în panică rău de tot şi m- 
a implorat să nu-l spun la poliţie. 

Se priviră toate între ele, dezorientate. 

— Aşadar, tu crezi că poliţiştii s-au înşelat? întrebă Hanna, 
jucându-se nervoasă cu talismanul în formă de inimă de la 
brățară. 

— Staţi un pic, rosti încetişor Emily. Spencer, cu ce-l şantajase 
Ali? Cum de a ajuns Toby să ia asupra lui vina pentru... pentru 
Jenna? 

— Spencer zice că Ali n-a vrut să-i spună, răspunse Aria în 
locul ei. 

Spencer simţea cum o cuprinde o senzaţie de încordare, de 
nervozitate. E mai bine cum spun eu, afirmase Ali. Noi îi păstrăm 
secretul lui Toby, el îl păstrează pe-al nostru. 

Numai că Toby era mort. Ali era moartă. Acum, nu mai conta. 


— Eu ştiu, mărturisi, în şoaptă. 

Tocmai atunci, Spencer observă că venea cineva spre curtea 
în care se aflau, şi bătăile inimii i se accelerară. Era Jenna 
Cavanaugh. 

Avea pe ea un tricou negru şi jeanşi negri strâmţi, iar părul 
negru îi era strâns în creştet. Tenul ei arăta încă strălucitor, alb 
ca zăpada, însă o pereche de ochelari fumurii îi ascundea chipul 
pe jumătate. Intr-o mână, ţinea un baston alb, iar în cealaltă, 
lesa unui golden retriever. Câinele o conduse pe Jenna până 
aproape de ele. 

Spencer era aproape convinsă c-o să leşine. Ori asta, ori să 
izbucnească iar în plâns. 

Jenna şi câinele se opriră chiar lângă Hanna. 

— Emily Fields e aici? întrebă ea. 

— Da, îi răspunse în şoaptă Emily, şi Spencer sesiză teama din 
vocea ei. Sunt aici. 

Jenna se întoarse în direcţia din care auzise vocea lui Emily. 

— Asta e a ta, zise, întinzându-i o poşetă de satin roz. Emily o 
luă cu foarte mare prudenţă, ca şi cum ar fi fost din sticlă fragilă. 
Şi aici, uite un bilet pe care trebuie să-l citeşti, adăugă Jenna, 
scoțând din buzunar o foaie de hârtie mototolită. E de la Toby. 


37 
ORICUM, BRĂŢĂRILE DIN ŞNURURI 


SUNT ATÂT DE DEMODATE! 


Emily îşi dădu părul pe după urechi şi-şi ridică privirea spre 
Jenna. Ochelarii fumurii i se întindeau de la pomeţi până 
deasupra sprâncenelor, însă Emily reuşi să vadă câteva cicatrice 
zbârcite, bătând spre roşu - urme de arsură - pe fruntea ei. 

Se întoarse cu gândul la seara aceea. La cum mirosea casa lui 
Ali a candele Aveda cu uleiuri mentolate. La gustul de chipsuri cu 
sare şi oţet pe care-l simţise în gură. La cum îşi frecase tălpile de 
rosturile dintre plăcile parchetului din livingul casei DiLaurentis, 
în timp ce stătea la fereastră, privind-o pe Ali cum traversează în 
fugă peluza din faţa casei Cavanaugh. La acel bum al rachetei, la 
cum se căţăraseră paramedicii pe scara de frânghie, la forma pe 
care o luase gura Jennei de cât de tare plângea. 

Jenna îi întinse bucata de hârtie murdară şi boţită. 

— Au găsit-o la el, zise, cu vocea frângându-i-se în timp ce 
pronunţa cuvântul e/. A scris câte ceva pentru fiecare dintre noi. 
Partea pentru tine e undeva pe la mijloc. 

Hârtia era, de fapt, foaia pentru licitaţia de la Foxy; Toby 
mâzgălise ceva pe spatele ei. Văzând felul în care scrisul lui Toby 
se tot ducea ba în sus, ba în jos, observând că nu prea folosise 
majuscule şi că-şi semnase biletul Toby cu o caligrafie înclinată şi 
tremurătoare, Emily simţi că i se strânge inima. Cu toate că nu-i 
mai văzuse niciodată scrisul, avea impresia că îl readuce la viaţă 
pe Toby, chiar alături de ea. Simţea mirosul săpunului folosit de 
el, îi simţea palma mare peste a ei, mai mică. De dimineaţă, nu 
se trezise pe leagănul de pe verandă, ci în patul ei. O trezise 
sunetul  soneriei. Coborâse scara împleticindu-se, şi când 
deschisese, văzuse la uşa ei un tip cu pantaloni scurţi şi cască de 


biciclist. 

— Aş putea să dau un telefon? o întrebase el. E ceva urgent. 

Emily se holbase la el, ameţită; încă nu se trezise de-a binelea. 
Carolyn apăruse lângă ea, iar biciclistul începuse să se justifice. 

— Tocmai treceam prin pădurea din spatele casei voastre şi l- 
am găsit pe băiatul ăla; la început, am crezut că doarme, dar... 

Se oprise, iar Carolyn făcuse ochii mari. Dăduse fuga înăuntru 
să-şi ia telefonul mobil. Până să se întoarcă ea, Emily rămăsese 
pe verandă, străduindu-se să găsească o logică în ceea ce se 
petrecea. În minte îi venise imaginea lui Toby, cum îl văzuse 
aseară, la fereastra ei. Cu ce violenţă bubuise în uşa glisantă din 
sticlă, năpustindu-se apoi în direcţia pădurii. 

Işi ridicase apoi privirea spre biciclist. 

— Băiatul din pădure... a încercat să vă facă vreun rău? îl 
întrebase în şoaptă, cu inima bătându-i cu putere. O îngrozea 
gândul că Toby chiar rămăsese afară, în pădure, aproape de ea, 
toată noaptea. Dacă venea pe veranda ei, după ce-o furase 
somnul? 

Biciclistul îşi strânsese casca la piept. Părea să fie cam de o 
vârstă cu tatăl lui Emily, şi avea ochi verzi şi o barbă căruntă. 

— Nu, îi răspunsese cu blândeţe. Era... vânăt. lar acum, asta: 
o scrisoare de adio. De sinucigaş. 

Toby i se păruse îngrozitor de chinuit atunci când o luase la 
goană spre pădure. Oare înghiţise pastilele chiar atunci? Sau ea 
ar mai fi putut să-l împiedice? Şi dacă Hanna avea dreptate... 
dacă nu Toby fusese cel care-o omorâse pe Ali? 

intreaga lume începu să se învârtească. Simţi o mână 
puternică pe mijlocul spatelui. 

— Gata, îi şopti Spencer. S-a terminat. 

Emily îşi îndreptă spinarea şi-şi cobori privirea pe scrisoare. 
Prietenele ei se aplecară să citească, la rândul lor. Şi iată, chiar 
la mijloc, îşi văzu numele. 


Emily, acum trei ani, i-am jurat lui Alison DiLaurentis c-o să-i 
păstrez un secret, dacă-mi păstrează şi ea unul. Ea mi-a jurat că 
secretul meu n-o să iasă niciodată la iveală, dar bănuiesc că a 
ieşit. Am încercat să mă împac cu el - şi să-l uit - şi atunci când 
ne-am împrietenit, am crezut că aş putea... Am crezut că m-am 
schimbat... şi că viața mi s-a schimbat. Dar presupun că nu poți 


să schimbi niciodată cu adevărat ceea ce eşti. Ceea ce i-am făcut 
Jennei a fost cea mai mare greşeală din viața mea. Eram prea 
tânăr, şi dezorientat, şi prost, deşi niciodată n-aş fi vrut să-i fac 
vreun rău. Şi nu mai pot să trăiesc cu acest gând. Am terminat. 


Emily împături la loc biletul care-i tremura în mâini. Nu avea 
nici o logică... doar e/e fuseseră cele care-i făcuseră rău Jennei, şi 
nu Toby... ce tot aiura el acolo? li întinse scrisoarea înapoi Jennei. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. 

In timp ce Jenna se întorcea să plece, Emily tuşi, dregându-şi 
glasul. 

— Stai, rosti, răguşită. Jenna! 

Jenna se opri. Emily îşi înghiţi nodul din gât. Tot ce-i spusese 
adineauri Spencer despre faptul că Toby ştiuse, iar Ali minţise, 
tot ce-i spusese Toby aseară, toată vinovăția pe care o purtase în 
suflet faţă de Jenna, timp de atâţia ani... Totul începu să 
clocotească în ea. 

— Jenna, eu trebuie să-ţi cer scuze ţie. Am fost... noi toate am 
fost foarte rele. Lucrurile pe care le-am făcut... poreclele, toate 
astea... N-a fost deloc amuzant. 

Hanna făcu un pas în faţă. 

— Are perfectă dreptate. N-a fost absolut deloc amuzant. Şi tu 
nu meritai toate astea, adăugă. Emily se gândi că n-o mai văzuse 
de multă vreme pe Hanna atât de chinuită de suferinţă. 

Jenna îşi mângâie câinele pe cap. 

— E OK, răspunse. Am trecut peste toate. 

Emily oftă. 

— Dar nu e OK. Nu e absolut deloc OK. Eu... n-am ştiut 
niciodată ce înseamnă... să fii bătaia de joc a altora, din cauză 
că... eşti altfel. Dar acum, ştiu. 

Işi încordă muşchii umerilor, sperând ca gestul acesta s-o 
împiedice să plângă. O parte din ea ar fi vrut să le spună tuturor 
cu ce anume se lupta. Şi totuşi, se abţinu. Nu era momentul 
potrivit. Erau destule altele pe care ar fi vrut să le spună, dar 
cum ar fi putut? 

— Şi să ştii că-mi pare rău şi pentru accidentul tău. N-am avut 
niciodată ocazia să ţi-o spun. 

Ar fi vrut să adauge: îmi pare rău pentru accidentul pe care ţi 


l-am provocat noi, fără să vrem, însă-i era mult prea frică. 

Jennei începu să-i tremure bărbia. 

— Nu sunteţi voi de vină. Şi, în orice caz, nu e lucrul cel mai 
rău din câte mi s-au întâmplat. 

Şi, trăgând de lesa câinelui, plecă înapoi spre curtea din faţă. 

Fetele rămaseră tăcute până când ştiură sigur că Jenna nu mai 
putea să le audă. 

— Ce-ar putea să fie mai rău decât să rămâi orb? şopti Aria. 

— A fost şi ceva mai rău, interveni Spencer. Ceea ce ştia Ali... 

Spencer avea din nou expresia aceea pe chip... de parcă ar fi 
avut multe de spus, dar nu voia să spună nimic. Oftă adânc. 

— Toby avea obiceiul s-o... atingă... pe Jenna, mărturisi ea, în 
şoaptă. Asta făcea în seara accidentării Jennei. De-asta a greşit 
Ali ţinta cu racheta şi-a nimerit în căsuţa din copac. Când 
ajunsese Ali la căsuţa din copac a lui Toby, le explică Spencer, îl 
văzuse pe Toby pe fereastră şi aprinsese fitilul rachetei. Şi atunci 
văzuse că era şi Jenna acolo. | se păruse că vede o expresie 
ciudată pe faţa Jennei şi că ea avea bluza descheiată. Şi, pe 
urmă, Ali îl văzuse pe Toby apropiindu-se de Jenna şi punându-i 
mâna pe gat. Pe cealaltă şi-o strecurase pe sub bluza Jennei, pe 
deasupra sutienului. li lăsase în jos de pe umăr una dintre 
bretele. Pe chipul Jennei se vedea groaza. 

Ali povestise că într-atât fusese de şocată, încât lăsase 
racheta să-i scape de sub control. Scânteia urcase cu iuţeală pe 
fitil, şi racheta se declanşase. Apoi, un fulger strălucitor, confuz. 
Sticlă spartă. Cineva ţipând... şi Ali fugise. 

— Când a venit Toby să-i zică lui Ali c-o văzuse, Ali i-a zis lui 
Toby că şi ea îl văzuse pe el... făcându-şi de cap cu Jenna, 
continuă Spencer. l-a zis că n-o să-l pârască părinţilor lui doar 
dacă Toby mărturisea că el s-a jucat cu artificiile. Toby a fost de 
acord, zise ea, oftând. Ali m-a pus să jur că n-o să spun nimănui 
ce-a făcut Toby, şi nici despre toate celelalte. 

— Dumnezeule! şopti Aria. Aşadar, Jenna probabil că s-a 
bucurat când a fost alungat Toby. 

Emily habar n-avea cum să reacționeze. Se întoarse s-o 
privească pe Jenna, care ajunsese acum dincolo de peluză şi 
stătea cu mama ei să răspundă la întrebările unui reporter. Cum 
ai putea să te simţi când fratele tău vitreg îţi face aşa ceva? | se 
păruse şi-aşa destul de rău ce-i făcuse ei Ben... dar dac-ar fi fost 


obligată să trăiască împreună cu el? Dacă el ar fi făcut parte din 
familia ei? 

Totuşi, gândul acesta o sfâşia pe dinăuntru, în acelaşi timp. 
Era ceva oribil să-i faci una ca asta surorii tale vitrege... dar era 
şi... demn de plâns. Normal că Toby nu voise acum decât să dea 
totul uitării, să-şi vadă mai departe de viaţa lui. Şi asta şi 
făcuse... până când ea, Emily, îl înspăimântase, făcându-l să 
creadă că trecutul revenea să-l bântuie cu fantomele lui. 

Se simţi într-atât de îngrozită, încât îşi acoperi faţa cu palmele 
şi începu să înghită aerul cu lăcomie. Eu i-am distrus viaţa lui 
Toby, îşi tot zicea. Eu l-am omorât. 

Prietenele ei o lăsară să plângă o vreme... fiindcă şi ele 
plângeau, la rândul lor. În clipa în care plânsul lui Emily se 
transformă în suspine cutremurătoare, fără lacrimi, ea îşi ridică 
privirea. 

— Eu tot nu pot să cred, zise. 

— Eu pot, replică Hanna. Lui Ali nu-i păsa decât de ea. Era 
regina manipulărilor. 

Emily o privi surprinsă. Hanna ridică din umeri. 

— Cum a fost cu secretul meu dintr-a şaptea? Cu cel pe care-l 
ştia numai Ali? Ei bine, Ali m-a torturat cu el. Ori de câte ori nu 
eram de acord cu ceva din ce voia să facă, Ali mă ameninţa că 
vi-l spune vouă... şi tuturor celorlalţi. 

— Şi cu tine a făcut asta? se miră Aria. Au fost momente când 
spunea câte ceva despre secretul meu, încât mi se părea de-a 
dreptul... evident, zise ea, lăsându-şi ochii în jos. Inainte ca 
Toby... să ia pastilele alea, a dat în vileag secretul meu. Secretul 
pe care-l ştia Ali, şi cu care A. - adică Toby - m-a tot ameninţat. 

Toate celelalte îşi îndreptară spinările, privind-o cu atenţie. 

— Ce anume a fost? se interesă Hanna. 

— A fost... doar o problemă de familie, răspunse Aria, cu 
buzele tremurându-i. Nu pot să vorbesc despre asta acum. 

Tăcură toate un timp, pierdute în gânduri. Emily privea fix 
păsările care tot intrau şi ieşeau din coteţul construit de tatăl ei. 

— Pare perfect logic ca Toby să fi fost A., şopti Hanna. N-a 
omorât-o el pe Ali, dar voia să se răzbune. 

Spencer ridică din umeri. 

— Sper să fie cum spui. 


Intrând în casă, Emily găsi totul liniştit şi luminos. Părinţii ei încă 
nu se întorseseră, însă Carolyn tocmai făcuse floricele la 
microunde şi mirosul lor se simţea în toată casa. Pentru Emily, 
floricelele preparate la microunde aveau totdeauna mirosul mult 
mai atrăgător decât gustul şi, cu toată lipsa ei de apetit, 
stomacul începu să-i chiorăie. Un gând îi veni în minte: Toby n-o 
să mai simtă niciodată mirosul de floricele la microunde. 

Şi nici Ali. 

Aruncă o privire pe fereastra dormitorului ei spre curtea din 
faţă. Cu doar câteva ore mai devreme, Toby fusese acolo, 
implorând-o pe Emily să nu le spună nimic poliţiştilor. Şi când se 
gândea că el, de fapt, asta avusese în minte: Te rog, nu le spune 
ce i-am făcut Jennei. 

Emily se întoarse cu gândul la Ali. La cum le minţise Ali pe ele 
toate, despre tot. 

Partea amuzantă, dar şi tristă în acelaşi timp, din toată 
povestea era că Emily se simţea aproape convinsă că începuse s- 
o iubească pe Ali după ce plecase ambulanţa şi Ali se întorsese 
înăuntru. Ali fusese atât de calmă şi de protectoare, atât de 
sigură pe sine, atât de minunată! Emily murea de spaimă, însă 
Ali fusese acolo şi-o făcuse să se simtă mai bine. 

— Gata, a trecut, şoptise Ali, mângâind-o pe spate, descriind 
cu degetele cercuri mari, lente. lţi garantez eu. O să fie totul 
bine. Trebuie să mă crezi. 

— Dar cum ar putea să fie bine? scâncise Emily. De unde ştii? 

— Uite că ştiu, şi gata. 

Apoi, Ali o luase pe Emily şi o ajutase să se întindă pe 
canapea, punându-i capul în poala ei. Mâinile lui Ali începuseră 
să-i pieptene, încetişor, părul. Se simţise bizar de bine. Atât de 
bine, încât Emily uitase unde se afla sau cât de înspăimântată 
fusese. În loc de toate astea, era... în transă. 

Mişcările lui Ali deveniseră din ce în ce mai lente şi pe Emily 
începuse s-o toropească somnul. Ce se întâmplase pe urmă, 
Emily n-ar fi putut să uite niciodată. Ali se aplecase şi-o sărutase 
pe obraz. Emily se trezise, tresărind, apoi încremenise. Ali o 
sărutase încă o dată. Era atât de bine... Apoi, se ridicase la loc şi 
continuase s-o mângâie pe păr. Lui Emily inima îi bătea 
nebuneşte. 

Partea raţională a creierului ei încercase să alunge 


întâmplarea, închipuindu-şi că Ali voise doar s-o potolească. 
Totuşi, partea emoţională lăsase ca sentimentul să înflorească, la 
fel ca minusculele capsule pe care i le puneau părinţii ei în 
ciorapul pentru Moş Crăciun: dacă le puneai în apă fierbinte, 
alcătuiau tot felul de forme mari, spongioase. Atunci prinsese 
rădăcini iubirea lui Emily faţă de Ali, şi dacă noaptea aceea n-ar 
fi existat, poate că nici nu s-ar fi întâmplat vreodată. 

Emily se aşeză pe patul ei, privind absentă pe fereastră. Se 
simţea pustie pe dinăuntru, ca şi cum i-ar fi scobit cineva 
măruntaiele, ca unui dovleac de Halloween. 

In camera ei domnea o tăcere aproape absolută: unicul sunet 
era uşorul vâjâit al paletelor ventilatorului din tavan. Emily trase 
sertarul de sus al biroului şi găsi acolo o foarfecă veche, pentru 
mâna stângă. Strecură una dintre lame pe sub şnururile brăţării 
pe care i-o confecţionase Ali cu atâţia ani în urmă şi, cu o 
mişcare iute, le reteză. N-ar fi vrut să arunce brăţara la gunoi, 
dar nici s-o lase acolo, pe podea, unde s-o tot vadă. In cele din 
urmă, o împinse mult sub pat, cu piciorul. 

— Ali, şopti ea, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. De ce? 

Un zbârnâit din cealaltă parte a camerei o făcu să tresară. 
Emily îşi agăţase de clanţa uşii poşeta roz adusă de Jenna. Zărea 
lumina telefonului strălucind prin materialul subţire. Mişcându-se 
cu încetineală, se ridică şi-şi luă poşeta. Până să scoată telefonul 
din ea, soneria se opri. 

UN MESAJ TEXT NOU, o anunţa micul ei Nokia. Bătăile inimii i 
se accelerară. 


Biata, dezorientata Emily! Pariez că ti-ar prinde bine o 
îmbrățişare strânsă şi caldă din partea unei fete, în clipa asta, 
este? Nu te culca pe-o ureche! Nu se termină până nu hotărăsc 
eu. - A.