Sara Shepard — 03 [Jocul minciunii ] 02 Adevar sau provocare

PROLOG 
VIAŢA DE DUPĂ MOARTE 


Atunci când mori, îţi lipsesc lucrurile simple. Plăcerea de a te 
trânti pe pat când eşti epuizat, mirosul de aer curat din Arizona 
după o furtună din sezonul musonilor, nodul din stomac atunci 
când îţi vezi marea dragoste la capătul coridorului. Ucigaşul 
meu m-a lipsit de toate lucrurile astea chiar înainte să împlinesc 
optsprezece ani. 

Şi datorită sorții - şi a unei ameninţări din partea ucigaşului 
meu — sora mea geamănă pierdută cu mult timp în urmă, 
Emma Paxton, a intrat în viaţa mea. 

Acum două săptămâni, după ce am murit, am aterizat brusc 
în lumea Emmei, o lume atât de diferită de a mea, după cum vă 
puteţi închipui. Chiar din prima clipă, am început să văd ceea ce 
vedea Emma, să merg acolo unde mergea ea... şi să observ. Am 
observat cum Emma m-a găsit pe Facebook şi cum cineva care 
s-a dat drept mine i-a cerut să se vadă. Am urmat-o în Tucson, 
unde spera să mă întâlnească în sfârşit. Apoi le-am văzut pe 
prietenele mele abordând-o pe Emma, luând-o drept mine şi 
ducând-o la o petrecere. Eram în spatele ei când a primit 
bileţelul în care cineva o anunţa că am murit, avertizând-o că, 
dacă n-o să continue să se dea drept mine, dacă n-o să-şi ţină 
gura, o să moară şi ea. 

Acum, o privesc pe Emma cum îşi pune tricoul meu preferat, 
alb şi subţire, şi îşi dă cu fardul meu nars pe pomeţii 
proeminenţi. Nu pot să spun nimic când o văd trăgându-şi pe ea 
jeanşii mei strâmţi pe care obişnuiam să-i port în weekend şi 
cotrobăind în cutia mea din lemn de cireş cu bijuterii după 
medalionul meu de argint preferat, cel care, atunci când se 
reflectă soarele în el, trimite scântei de curcubeu în toată 
camera. Şi stau liniştită lângă ea în timp ce trimite un SMS prin 
care confirmă planurile pentru un mic dejun întârziat cu cele 
mai bune prietene ale mele, Charlotte şi Madeline. Eu aş fi 
folosit alte cuvinte. Totuşi, Emma are cam aceleaşi trăsături de 
bază ca şi mine - aproape nimeni n-a observat că nu sunt eu. 

Emma pune telefonul jos, cu o expresie îngrijorată pe chip. 

— Unde eşti, Sutton? întreabă ea cu voce tare, tremurătoare, 
ca şi cum ar şti că sunt prin preajmă. 

Aş vrea să pot să-i trimit un mesaj de dincolo de mormânt: 


Sunt aici. Şi iată cum am murit! Doar că, atunci când am murit, 
mi-a dispărut şi memoria. Mai am, din când în când, crâmpeie 
de amintiri despre cine am fost, dar la suprafaţă n-au ieşit decât 
câteva momente cât de cât coerente. Moartea mea e un mister 
la fel de mare pentru mine ca şi pentru Emma. Tot ceea ce ştiu 
în sufletul meu, în oasele mele, e că cineva m-a ucis. Şi că 
acelaşi cineva o urmăreşte pe Emma la fel de atent ca şi mine. 

Dacă mă sperie chestia asta? Da. Dar prin Emma mi s-a dato 
şansă să descopăr ce s-a întâmplat în acele clipe din urmă, 
înainte să-mi dau ultima suflare. Şi cu cât descopăr mai multe 
despre cine am fost şi despre secretele mele, cu atât mai mult 
îmi dau seama câte primejdii o înconjoară pe sora mea 
geamănă pierdută cu mult timp în urmă. 

Duşmanii mei sunt pretutindeni. Şi, uneori, tocmai cei pe 
care-i bănuim mai puţin se dovedesc a fi marile noastre 
ameninţări. 


1 
O VIAŢĂ VRĂJITĂ 


— Poftiţi, acolo e terasa. 

O hostesă bronzată şi câmă luă patru meniuri îmbrăcate în 
piele şi traversă sala de la La Paloma Country Club din Tucson, 
Arizona. Emma Paxton, Madeline Vega, Laurel Mercer şi 
Charlotte Chamberlain o urmară, strecurându-se printre mese 
ocupate de bărbaţi în jachete cafenii şi cu pălării de cowboy, de 
femei în rochiţe de tenis şi de copii care mestecau nişte 
cârnăciori de curcan. 

Emma intră într-un separeu de pe terasa stucată, uitân- du-se 
la tatuajul de pe ceafa hostesei care se îndepărta - o ideogramă 
chinezească însemnând probabil ceva banal, credinţă sau 
armonie. De pe terasă se vedea priveliştea Munţilor Santa 
Catalina, iar în lumina soarelui din dimineaţa târzie se conturau 
clar fiecare stâncă şi fiecare cactus. Câţiva metri mai încolo, 
jucătorii de golf se strânseseră în jurul unui suport pentru 
minge, studiindu-şi loviturile sau verificându-şi telefoanele 
BlackBerry. Înainte să ajungă în Tucson şi să preia viaţa surorii 
ei gemene, Emma călcase într-un club ca acesta doar când 
lucrase ca ajutor la un teren de minigolf de lângă Las Vegas. 


Eu, una, cunoşteam însă locul acesta ca-n palmă. Stând, 
invizibilă, lângă sora mea geamănă, agăţată mereu de ea ca un 
balon de încheietura unui copil, am avut un crâmpei de 
amintire. Ultima oară când mâncasem la restaurantul acesta, 
părinţii mei mă scoseseră în oraş să sărbătorim seria de note 
bune din carnetul meu - o raritate pentru mine. Un iz de ardei şi 
ouă îmi aduse aminte de mâncarea mea preferată — huevos 
rancheros, făcută cu cel mai bun chorizo din tot Tucsonul. Ce n- 
aş fi dat să muşc măcar o dată! 

— Patru sucuri de roşii cu lămâie verde, ciripi Madeline spre 
chelneriţa care tocmai apăruse. 

Când chelneriţa se îndepărtă ţanţoşă, Madeline îşi îndreptă 
spatele luând postura de primă balerină, îşi aruncă părul negru 
ca obsidianul peste umăr şi scoase din poşeta ei cu franjuri o 
sticluţă argintie. Clătinând-o, făcu lichidul să bolborosească. 

— Am putea să ne preparăm câte-un Bloody Mary, spuse ea, 
făcând cu ochiul. 

Charlotte îşi dădu o şuviţă de păr roşu-auriu pe după urechea 
pistruiată şi rânji. 

— Un Bloody Mary m-ar face praf, spuse Laurel, apăsân- du-se 
cu degetul mare şi cu arătătorul pe nasul pârlit de soare. Sunt 
încă ruptă după azi-noapte. 

— A fost un chef pe cinste! spuse Charlotte, studiindu-şi 
chipul reflectat pe dosul unei linguriţe. Tu ce zici, Sutton? Ţi-am 
arătat calea cea bună spre maturitate? 

— Ei, ce ştie ea? spuse Madeline, dându-i un ghiont Emmei. 
Juma' din timp nici măcar n-ai fost acolo. 

Emma înghiţi în sec. Încă nu se obişnuise cu tachinările dintre 
prietenele lui Sutton, o chestie care apare după ani de prietenie. 
Cu doar şaisprezece zile şi jumătate în urmă, era un copil în 
plasament în Las Vegas, suferind în tăcere în compania lui 
Travis, antipaticul ei „frate adoptiv”, şi a lui Clarice, mama ei 
socială obsedată de celebrităţi. Apoi descoperise pe internet un 
filmuleţ cu strangularea unei fete care arăta exact ca ea, până şi 
ovalul feţei era acelaşi, cu pomeţi proeminenţi şi ochi de un 
albastru-verzui care-şi schimbau culoarea în funcţie de lumină. 
După ce o contactase pe Sutton, misterioasa sosie, şi 
descoperise că erau surori gemene care se pierduseră una de 
cealaltă cu mult timp în urmă, Emma plecase în Tucson, 
tulburată şi nerăbdătoare s-o întâlnească. 


Pe repede înainte, a doua zi Emma aflase că Sutton fusese 
ucisă — şi că aceeaşi soartă o aştepta şi pe ea dacă nu începea 
să se dea drept Sutton. Chiar dacă nu-i plăcea deloc că era silită 
să trăiască o minciună şi chiar dacă simţea cum i se face pielea 
de găină ori de câte ori cineva o striga „Sutton”, Emma nu 
vedea nicio alternativă. Ceea ce nu însemna că avea să renunţe 
şi să lase trupul surorii sale să putrezească pe undeva. Trebuia 
să afle cine o ucisese pe Sutton - cu orice preţ. Nu era vorba 
numai de a-i face dreptate surorii ei, era în acelaşi timp singura 
cale să-şi recapete înapoi viaţa şi să-şi păstreze noua ei familie. 

Chelneriţa se întoarse cu patru pahare cu suc de roşii şi, 
imediat ce se îndepărtă din nou, Madeline deşurubă capacul 
sticluţei şi turnă un lichid transparent în fiecare dintre pahare. 
Emma îşi trecu limba peste dinţi, mintea ei obsedată de 
jurnalism formulând imediat un titlu: Minore prinse cu alcool in 
restaurantul unui club local. Prietenele lui Sutton..., ei bine, 
trăiau la limită. Şi nu numai în privinţa asta. 

— Ei, Sutton? spuse Madeline, împingând un pahar cu suc de 
roşii condimentat spre Emma. Ai de gând să ne povesteşti de ce 
ai şters-o la petrecerea de ziua ta? 

Charlotte se aplecă în faţă. 

— Sau poate că dacă ne-ai spune ar trebui să ne ucizi? 

La auzul cuvântului ucizi, Emma tresări. Madeline, Charlotte şi 
Laurel erau în capul listei cu suspecți pentru moartea lui Sutton. 
Cu o săptămână în urmă, în noaptea în care rămăsese să 
doarmă acasă la Charlotte, cineva încercase s-o stranguleze pe 
Emma cu medalionul lui Sutton, şi cine o făcuse ori reuşise să 
deconecteze alarma..., ori se afla deja în casă. lar seara trecută, 
la petrecerea de ziua lui Sutton, Emma descoperise că în 
spatele scenei cu strangularea se aflau prietenele ei. Era doar o 
farsă; prietenele lui Sutton erau membre ale unui club secret 
numit Jocul Minciunii, care se mândrea speriindu-i cu tot felul de 
farse pe membrii ei şi pe ceilalţi puşti din şcoală. Dar dacă 
prietenele lui Sutton voiseră să ducă lucrurile mai departe, mult 
mai departe? Fuseseră întrerupte de Ethan Landry, singurul 
prieten adevărat al Emmei în Tucson, dar poate că îşi 
propuseseră s-o termine pe Sutton mai târziu. 

Ca să se liniştească, Emma sorbi lung din suc şi o convocă pe 
Sutton cea dinlăuntrul ei, o fată despre care aflase că era 
impertinentă şi afurisită şi că nu dădea doi bani pe nimeni. 


— Ei! Mi-aţi simţit lipsa? Sau eraţi îngrijorate că m-a târât 
careva în deşert şi m-a lăsat moartă acolo? 

Scrută cele trei feţe care se holbau la ea, încercând să 
surprindă vreo reacţie de vinovăţie. Madeline îşi scărmăna lacul 
de culoarea piersicii de pe o unghie. Charlotte sorbea 
nepăsătoare din băutură. Laurel se uita spre terenul de golf, ca 
şi cum ar fi recunoscut pe cineva. 

Apoi iPhone-ul lui Sutton ţârâi. Emma îl scoase din geantă şi 
se uită pe ecran. Avea un SMS de la Ethan: 

Cum te simţi după seara de ieri? Spune-mi dacă ai nevoie de 
ceva. 

Emma închise ochii, închipuindu-şi trăsăturile lui Ethan, părul 
lui negru ca pana corbului şi ochii albaştri limpezi, felul în care o 
privea, cum n-o mai privise niciun băiat până atunci. Trupul îi 
fremătă de dorinţă şi uşurare. 

— De la cine era? întrebă Charlotte, aplecându-se peste 
masă, aproape înfigându-şi pieptul în aranjamentul de cactuşi. 

Emma acoperi ecranul cu mâna. 

— Te-ai înroşit, spuse Laurel, arătând-o pe Emma cu degetul. 
Ai un nou iubit? De-aia ai fugit de Garrett aseară? 

— Era mama, spuse Emma şi şterse rapid mesajul. 

Prietenele lui Sutton n-ar fi înţeles de ce plecase de la 
petrecerea ei cu Ethan, un băiat misterios care era mai interesat 
de studierea stelelor decât să fie popular. Dar până acum Ethan 
se dovedise persoana cea mai sănătoasă la cap pe care-o 
întâlnise în Tucson - şi singura persoană care ştia cine era ea cu 
adevărat şi de ce se afla aici. 

— Ce s-a întâmplat mai exact cu Garrett? întrebă Charlotte, 
țuguindu-şi buzele lucioase, rujate în culoarea zmeurii. 

Din ce observase Emma în cele două săptămâni care 
trecuseră, Charlotte era cea mai autoritară din gaşca celor patru 
fete - şi, în acelaşi timp, cea mai nesigură în privinţa propriei 
înfăţişări. Se dădea cu mult prea mult fard şi vorbea prea tare, 
ca şi cum altfel nimeni n-ar fi ascultat ce avea ea de spus. 

Emma începu să se joace cu paiul printre cuburile de gheaţă 
de la suprafaţa băuturii. Garrett. Corect! Garrett Austin era 
iubitul lui Sutton - sau, mai exact, fostul iubit. Cu o seară în 
urmă, darul lui de ziua lui Sutton fusese trupul lui gol şi dornic şi 
o cutie cu bomboane de ciocolată. 

Fusese dureros să văd expresia şocată de pe faţa iubitului 


meu atunci când Emma îl respinsese. Puteam doar să bănuiesc 

cum se petrecuseră lucrurile pe când eram împreună, dar ştiam 
că relaţia noastră fusese serioasă. Deşi acum credea probabil că 
pentru mine fusese o simplă glumă. 

Ochii albaştri, limpezi, ai lui Laurel se îngustară când sorbi din 
pahar. 

— De ce l-ai lăsat cu buza umflată? Arăta nasol gol? Avea trei 
sfârcuri? 

Emma clătină din cap. 

— Nici vorbă. Problema e cu mine, nu cu el. 

Madeline desfăcu hârtia de pe pai şi o suflă spre Emma. 

— Păi atunci ai face bine să-i găseşti un înlocuitor. Peste două 
săptămâni e Balul foştilor absolvenţi, şi e musai să pui gheara 
pe un tip ca lumea, înainte să fie toţi luaţi. 

Charlotte pufni. 

— Ca şi cum asta ar opri-o pe ea! 

Emma se strâmbă. Sutton i-l furase pe Garrett lui Charlotte, 
cu un an în urmă. 

Sunt de acord că asta nu mă făcea o prietenă prea grozavă. 
lar după numele lui Garrett mâzgălit în carneţelul lui Charlotte şi 
după poza acestuia ascunsă sub patul ei, era limpede că încă 
era moartă după el — ceea ce-i oferea un motiv bunicel să mă 
vrea şi pe mine moartă. 

Peste masa rotundă se aşternu o umbră. Un bărbat cu părul 
lucios dat peste cap şi cu ochii căprui se postase lângă Emma şi 
celelalte fete. Purta un tricou polo albastru scrobit şi nişte 
pantaloni kaki perfect călcaţi. 

— Tată! exclamă Madeline cu o voce tremurătoare, poza ei de 
fată de lume topindu-se numaidecât. N... n-am ştiut că o să fii 
astăzi pe-aici. 

Domnul Vega se uită la paharele de pe masă pe jumătate 
golite. Nările îi fremătau, ca şi cum ar fi adulmecat alcoolul, îşi 
păstră zâmbetul pe faţă, dar se vedea că era fals, lucru care-o 
nelinişti pe Emma. Îi aducea aminte de Cliff, unul dintre „taţii” 
ei, care vindea maşini la mâna a doua într-o parcare prăfuită la 
graniţa cu Utah şi care putea să se transforme, în câteva 
secunde, din tatăl nepăsător în vânzătorul servil şi linguşitor. 

Domnul Vega rămase tăcut o vreme. Apoi se aplecă în faţă şi 
o strânse pe Madeline de braţul gol. Ea tresări uşor. 

— Comandaţi tot ce vreţi voi, fetelor, spuse el cu o voce 


joasă. Plătesc eu. 

Făcu stânga-mprejur milităreşte şi pomi spre intrarea cu 
arcadă din cărămizi a terenului de golf. 

— Mulţumesc, tati! strigă Madeline după el, cu vocea tre- 
murându-i foarte uşor. 

— Drăguţ din partea lui! spuse Charlotte pe un ton şovăitor, 
uitându-se pieziş la Madeline. 

— Da, o aprobă Laurel, plimbându-şi arătătorul pe marginea 
farfuriei, fără s-o privească pe Madeline. 

Deşi se vedea că toate ar fi vrut să spună mai mult, nimeni nu 
o făcu... sau nu îndrăzni s-o facă. Familia lui Madeline avea o 
mulţime de secrete. Fratele ei, Thayer, dispăruse de acasă 
înainte ca Emma să sosească în Tucson. Emma vedea peste tot 
afişul cu poza lui de persoană căutată. 

Pentru o clipă, o cuprinse nostalgia după viaţa ei de dinainte, 
o viaţă sigură — n-ar fi crezut vreodată să simtă asta pentru 
zilele petrecute în familiile sociale. Venise în Tucson cu gândul 
că va găsi aici tot ce-şi dorea dintotdea- una: o soră, o familie 
care s-o împlinească. In schimb, găsise o familie destrămată, 
fără ca măcar s-o ştie, o soră geamănă moartă a cărei viaţă 
părea tot mai complicată cu fiecare minut, şi posibili ucigaşi 
pândind după flecare colţ. 

Emma se îmbujoră, dintr-odată tensiunea acumulată o 
copleşi. Se îndepărtă cu scaunul de masă, cu un hârşâit 
puternic. 

— Revin, spuse ea, năpustindu-se pe uşile batante care 
duceau la toaletă. 

Intră într-o sală largă, plină cu oglinzi, pluş şi canapele din 
piele de culoarea coniacului. Într-un coş de lemn erau un fixativ 
de păr Nexxus, tampoane şi sticluţe cu gel antibacterian. Aerul 
era parfumat, iar din difuzoare se auzea muzică clasică. 

Emma se prăbuşi pe un scaun, privindu-şi imaginea din 
oglindă. Faţa ei ovală, încadrată de bucle roşcat-închis, cu ochii 
care într-o lumină arătau albastru-indigo, în alta albastru marin 
şi care îi întorceau acum privirea. Erau aceleaşi trăsături ca ale 
fetei a cărei imagine zâmbea fericită din portretele de familie în 
vestibulul familiei Mercer, aceeaşi fată ale cărei haine parcă o 
zgâriau pe Emma, ca şi cum trupul ei ar fi simţit că nu-i aparţin. 

lar în jurul gâtului, Emma purta medalionul lui Sutton, acelaşi 
pe care ucigaşul îl folosise ca s-o stranguleze în bucătăria lui 


Charlotte, acelaşi despre care Emma era sigură că Sutton îl 
purtase când fusese ucisă. Ori de câte ori atingea argintul neted 
sau îl vedea sclipind în oglindă, îşi aducea aminte de toate 
acestea, ca şi de faptul că, oricât de periculos ar fi fost, trebuia 
neapărat să-l găsească pe ucigaşul surorii ei. 

Uşile se dădură de perete şi înăuntru pătrunseră zgomotele 
localului. Emma se întoarse şi văzu păşind spre ea pe podeaua 
acoperită cu un covor Navajo o blondă cu alură de studentă, 
îmbrăcată într-un tricou polo roz, cu logoul clubului pe piept. 

— Aăă... tu eşti Sutton Mercer? 

Emma dădu din cap. 

Fata băgă mâna în buzunarul pantalonilor. 

— Cineva a lăsat asta pentru tine. 

Şi scoase o cutie rotundă, albastră de la Tiffany. Pe o mică 
etichetă lipită deasupra scria pentru Sutton. 

Emma o privi, temându-se puţin s-o atingă. 

— De la cine este? 

Fata ridică din umeri: 

— A lăsat-o chiar acum la recepţie un mesager. Prietenele 
tale mi-au spus că te găsesc aici. 

Emma luă cutia şovăind, iar fata se întoarse şi ieşi. Capacul se 
ridică uşor, dezvăluind o cutiuţă de bijuterii din catifea. Emmei îi 
trecură prin minte o mulţime de gânduri. O mică parte din ea 
spera să fie un cadou din partea lui Ethan. Sau, şi mai 
stânjenitor, putea fi din partea lui Garrett, care încerca s-o 
recucerească. ` 

Cutiuţa se deschise cu un pocnet. Inăuntru era o amuletă de 
argint sclipitor, în formă de locomotivă. 

Emma îşi plimbă degetele peste ea. Din catifeaua capacului 
ieşi pe neaşteptate o bucăţică de hârtie. Fata desfăcu micul sul 
şi descoperi un text scris cu majuscule: 

CELELALTE S-AR PUTEA SĂ NU VREA SĂ-ŞI AMINTEASCĂ 
FARSA 

CU TRENUL. DAR MIE MI-A RĂMAS PENTRU TOTDEAUNA ÎN 

MINTE. MULŢUMESC! 

Emma strecură biletul înapoi în cutie şi o închise. Farsa cu 
trenul. Cu o seară în urmă, în dormitorul lui Laurel, citise 
curioasă despre cel puţin cincizeci de farse din Jocul Minciunii, 
dar niciuna dintre ele nu se referise la vreun tren. 

Amuleta mi se întipări în minte şi, dintr-odată, stârni un flash. 


Un tren ţiuind în depărtare. Un țipăt, apoi un carusel de lumini. 
Era... eram... 
Dar amintirea dispăru imediat, la fel de repede cum apăruse! 


2 
CSI, TUCSON 


Ethan Landiy deschise poarta de sârmă de la terenul public de 
tenis şi intră. Emma îl urmări cu privirea în timp ce se apropia 
de ea, cu umerii căzuţi şi mâinile în buzunare. Deşi era trecut de 
zece, lumina lunii lăsa să se vadă jeanşii lui uzaţi, Conversii cu 
talpa tocită şi părul negru, ciufulit, care făcea nişte cârlionţi 
dulci peste gulerul puloverului bleumarin. Unul dintre şireturi, 
desfăcut, se târa în urma lui pe teren. 

— Te deranjează dacă las luminile stinse? spuse Ethan, 
arătând spre automatul care aprindea reflectoarele pentru 
antrenamentele de noapte. 

Emma clătină din cap, dar simţi cum îi zvâcneşte inima. Nu-i 
suna chiar rău să rămână pe întuneric cu Ethan. 

— Ce e cu farsa asta cu trenul? întrebă el, referindu-se la 
SMS-ul pe care Emma i-l trimisese cu câteva ore înainte, când îl 
rugase să vină pe terenul de tenis. 

Devenise un punct de întâlnire pentru ei, un loc pe care-l 
simțeau doar al lor. 

Emma îi întinse lui Ethan amuleta de argint. 

— Cineva a lăsat asta pentru Sutton la club. Era şi un bileţel. 

Repetând ce scria în bileţel, simţi un fior de gheaţă 
coborându-i pe şira spinării. 

In depărtare se auzi huruitul unei motociclete. Ethan învârti 
amuleta în mână. 

— Nu ştiu nimic despre niciun tren, Emma. 

Când Ethan pronunţă numele ei adevărat, Emma simţi din 
nou cum îi zvâcneşte inima. O cuprinse o mare uşurare. Dar era 
şi primejdios. Ucigaşul o avertizase să nu spună nimănui. lar ea 
încălcase regula. 

— Dar sună ca şi cum cel care ţi l-a trimis a fost părtaş la 
farsă, continuă Ethan, sau chiar victimă. 

Emma dădu din cap. 

Tăcură amândoi o clipă, ascultând bufniturile unei mingi de 


baschet pe terenul din spate. Apoi, Emma băgă mâna în 
buzunar. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Îi întinse iPhone-ul ei şi, când degetele li se întâlniră 
întâmplător, simţi fluturaşi în stomac. Ethan era fermecător — 
cu adevărat fermecător. 

Şi eu trebuia să recunosc că Ethan era fermecător - cu aerul 
lui de băiat misterios cu părul ciufulit. Era amuzant să văd cum 
surorii mele i se aprindeau călcâiele după el. Mă făcea să mă 
simt mai apropiată de ea, ca şi cum am fi fost amândouă atrase 
de el dacă aş mai fi trăit încă. 

Emma îşi drese glasul în timp ce Ethan cerceta pagina pe care 
i-o deschisese. 

— E o listă cu toţi cei din viaţa lui Sutton, explică ea grăbită. 
Am verificat tot - contul ei de pe Facebook, telefonul, mailurile. 
Şi acum sunt aproape convinsă că data morţii ei ar fi 31 august. 

Ethan se întoarse spre ea: 

— De unde ştii aşa de sigur? 

Emma trase iute aer în piept. 

— Uită-te aici! Apăsă iconul Facebook. l-am scris lui Sutton la 
10.30, în seara de 31. 

întoarse ecranul în aşa fel încât Ethan să poată citi textul: 
Chestia asta o să sune cam aiurea, dar cred că suntem rude. Nu 
cumva eşti adoptată? 

— lar Sutton a răspuns la 12.56, aşa. 

Emma derulă pagina şi-i arătă lui Ethan răspunsul: 
Dumnezeule! Nu pot să cred aşa ceva! Da, chiar am fost 
adoptată... 

Pe faţa lui Ethan apăru dintr-odată o expresie indescifrabilă. 

— Păi şi cum crezi că a murit pe 31, dacă ţi-a răspuns pe 
Facebook? 

— Am fost singura persoană care a vorbit cu Sutton în 
noaptea aia. 

Emma cercetă lista cu apeluri a lui Sutton din 31. Ultimul apel 
la care răspunsese era de la Lilianna Fiorello, una dintre 
prietenele ei, la 4.32 p.m. Apoi, la 8.39, apel pierdut de la 
Laurel. Alte trei apeluri pierdute la 10.32, 10.45 şi 10.59, de la 
Madeline. Emma trecu la lista din ziua următoare. Apelurile 
pierdute începeau de la 9.01 a.m., Madeline, 9.20, Garrett, 
10.36, Laurel. 


— Poate că era ocupată şi nu a răspuns, sugeră Ethan. 

Luă înapoi telefonul şi deschise pagina de Facebook a lui 

Sutton, căutând postările de pe Wall. 

Emma strânse în mână medalionul lui Sutton. 

— Am căutat înapoi în toată lista de apeluri, până în 
decembrie. Practic, a răspuns la toate apelurile primite. Şi dacă 
nu, a răspuns ceva mai târziu, oricui a sunat-o. 

— Atunci ce e cu postarea asta scrisă de ea pe 31 ? întrebă 
Ethan arătându-i pe ecran. Nu înseamnă că-i evita pe toţi? 

Ultima postare scrisă de Sutton data cu câteva ore înainte de 
mesajul Emmei: Ţi-ai dorit vreodată să poţi fugi de-acasă? Eu 
mi-o doresc uneori. 

Emma clătină vehement din cap: 

— Nimic n-o şoca pe sora mea. Nici măcar să fie strangulată. 
Fie şi numai rostind cuvintele sora mea se simţea legată de 
Sutton profund şi puternic. La început, Emma se întrebase şi ea 
dacă nu cumva Sutton fugise într-adevăr de acasă — poate că şi 

faptul c-o băgase la înaintare pe sora ei geamănă era parte 
dintr-o farsă bine pusă la punct. Dar apoi cineva aproape c-o 
strangulase pe Emma acasă la Charlotte, iar Emma se convinse 
că moartea lui Sutton era pe bune. 

— Ethan, pune-ţi mintea la contribuţie, continuă ea. Sutton 
scrie intenţionat postarea asta despre fuga ei... după care 
cineva o ucide? E prea mare coincidenţa. Dar dacă nu Sutton a 
scris-o — dacă a fost ucigaşul? în felul ăsta, dacă cineva ar fi 
observat lipsa ei, ar fi citit postarea pe Facebook şi ar fi 
considerat că a fugit, nu că a murit. O modalitate prin care 
ucigaşul îşi acoperea urmele. 

Ethan rotea sub talpă o minge de tenis uitată pe teren. Pe 
materialul galben-strălucitor se vedea o tăietură de-a lungul 
cusăturii. 

— Tot nu se explică mesajul scris de Sutton câteva ore mai 
târziu, prin care-ţi cerea să vii în Tucson. Cine l-a scris? 

Tremurul vocii îi trăda emotia. 

Emma simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. 

— Eu cred că ucigaşul a scris ambele mesaje, şopti ea. Din 
momentul în care a aflat de existenţa mea, a vrut să vin aici ca 
să pot să preiau viaţa lui Sutton. Fără cadavru, nu există crimă. 

Ethan cântări terenul cu privirea, ca şi cum încă n-ar fi cre- 
zut-o pe Emma, dar eu, una, eram aproape convinsă că sora 


mea avea dreptate. Mă trezisem în viaţa Emmei în noaptea de 
31 august, cu doar câteva ore înainte să descopere filmu- leţul 
cu mine. Mă îndoiesc că aş fi putut să fiu Sutton cea vie şi 
Sutton stafia în acelaşi timp. 

Emma scrută contururile întunecate ale copacilor din 
depărtare. 

— Aşadar, ce făcea Sutton în noaptea aia? Unde era? Şi cu 
cine? 

— Ai găsit vreun indiciu în camera ei? întrebă Ethan. Vreun e- 
mail, vreo notiţă în calendar... 

Emma clătină din cap. 

— Am căutat prin jurnalul ei. Dar e foarte codat şi alambicat, 
ca şi cum ar fi ştiut că, într-o zi, avea să cadă în mâinile 
duşmanului ei. Nu există nicio relatare despre ce a făcut în 
noaptea în care a murit. 

— Dar prin buzunare n-avea nicio hârtiuţă, ceva? întrebă 
Ethan. Bileţele mototolite în coşul de gunoi? 

— Nu, spuse Emma, uitându-se în pământ la picioarele ei. 

Dintr-odată, se simţi istovită. 

Ethan suspină. 

— Bine! Dar prietenele ei? Ştii unde se aflau în noaptea aia? 

— Am întrebat-o pe Madeline, spuse Emma. Mi-a zis că nu-şi 
mai aminteşte. 

— Convenabil, spuse Ethan, râcâind pământul cu vârful 
pantofului. Pe Madeline chiar aş vedea-o făcând asta. Balerina 
frumoasă şi nebună. Lebăda Neagră. 

Emma râse scurt. 

— Parcă exagerezi niţeluş, nu crezi? 

În săptămâna care trecuse ieşise de mai multe ori cu 
Madeline. Ba chiar avuseseră o discuţie de la inimă la inimă 
despre Thayer şi se distraseră în cada de la spa. Atunci, 
Madeline îi adusese aminte Emmei de prietena ei dură-dar- 
ocroti- toare Alexandra Stokes, care locuia în Henderson, 
Nevada. 

Emma se uită la Ethan: 

— Poate că Madeline spunea adevărul. Adică, tu îţi aminteşti 
ce faceai pe 31? 

— Chestia e că-mi amintesc. A fost prima zi a ploii de 
meteoriți. 

— Perseidele, dădu Emma din cap. 


La prima lor întâlnire, Ethan privea stelele. 

Zâmbi ruşinat, ca şi cum şi-ar fi amintit şi el episodul. 

— Da, probabil că eram pe verandă. Spectacolul durează cam 
o săptămână. 

— Şi te uitai la stele pentru că stelele sunt mai interesante 
decât oamenii, aşa-i? îl tachină Emma. 

Ethan se îmbujoră şi-şi feri privirea. 

— Decât unii oameni. 

— S-o mai întreb pe Madeline? insistă Emma. Crezi că 
ascunde ceva? 

Ethan clătină încet din cap. 

— Cu fetele astea, nu ştii niciodată. Nu că aş fi luat parte la 
secretele lor, dar mi s-a părut mereu că e ceva în neregulă cu 
Madeline şi Charlotte. Inainte să apari tu în oraş, când Sutton 
trăia încă, păreau să-şi dispute atenţia ei, dar şi poziţia ei în 
acelaşi timp. Ethan se uită în depărtare. Ca şi cum o iubeau şi o 
urau la fel de mult. 

Emma apăsă iconul Twitter de pe telefonul lui Sutton şi 
verifică pagina fiecărei prietene a fetei, dar nu găsi nimic 
deosebit pe data de 31. Dar când trecu la tweet-urile de pe 1 
septembrie, ceva de pe pagina lui Madeline îi atrase atenţia. Ea 
scrisese un shout-out către GChamberlainbabe, contul lui 
Charlotte de pe Twitter. Mulţumesc că ai fost alături de mine 
aseară, Char. Prietenii adevăraţi rămân împreună, orice-ar fi. 

— Prietenii adevăraţi, spuse Ethan ironic. Ce să spun! 

— Adică vezi să nu! 

Ceva nu era în regulă. 

— Madeline şi Charlotte nu sunt genul ultrasensibil. Deloc. 

Emmei îi păreau mai degrabă ca nişte camarazi stingheri 

din aceeaşi armată a fetelor populare. Apoi Ethan sublinie 
acel aseară. 

— Madeline se referă la 31. 

M-am cutremurat. Poate că ele au fost cu mine în noaptea 
aceea. Poate că au ucis-o împreună pe aşa-zisa lor cea mai bună 
prietenă. Şi poate că urma Emma, dacă nu stătea cu ochii-n 
patru. 

Emma îşi acoperi faţa cu mâinile, apoi se uită din nou la 
Ethan. Se simţi şi mai vinovată. Ucigaşul surorii ei îi urmărea 
fiecare mişcare. Cât avea să mai treacă până când ucigaşul afla 
că şi Ethan ştia adevărul şi se hotăra să-l reducă şi pe el la 


tăcere? 

— Nu eşti obligat să mă ajuţi, ştii asta, şopti ea. Poate să fie 
periculos. 

Ethan se întoarse spre ea, cu ochii arzând. 

— Nu trebuie s-o faci singură. 

— Eşti sigur? 

Când el dădu din cap, Emma se simţi copleşită de 
recunoştinţă. 

— Mulţumesc! N-aş putea s-o scot la capăt de una singură. 

Ethan păru surprins. 

— Nu pari genul de fată care să nu ducă la bun sfârşit ceva ce 
şi-a propus. 

Emma ar fi vrut să se apropie de el şi să-i atingă pata de 
lumină pe care luna i-o proiecta pe obraz. El se mişcă puţin spre 
ea, până când genunchii li se loviră, şi se apropie ca şi cum ar fi 
fost pe cale s-o sărute. Emma îi simţea căldura trupului, îi vedea 
buza de jos, plină. 

Se gândi la seara precedentă, când el îi spusese că începuse 
să se îndrăgostească de fata care-i preluase viaţa lui Sutton. Că 
începuse să se îndrăgostească de ea. Un alt gen de fată ar fi 
ştiut cum să pecetluiască legătura. In jurnalul ei, Emma avea o 
listă cu „metode de flirt”, dar, practic, nu apelase la niciuna 
dintre ele. 

Trosc! _ 

Emma tresări, întorcând capul la dreapta. In capătul terenului, 
chiar din spatele unui copac, se văzu licărirea unui ecran de 
telefon mobil, ca şi cum ar fi fost cineva acolo care-i urmărea. 

— Ai văzut? 

— Ce? şopti Ethan. 

Emma se uită mai atent. Dar în jur nu era decât întunericul, 
care-i dădu senzaţia neliniştitoare că cineva văzuse - şi auzise - 
totul. 


3 
ROŢILE SE ÎNVÂRT 


Luni dimineaţă, Emma stătea în spatele unei roţi a olarului din 
atelierul de ceramică al liceului Hollier. Era înconjurată de 
bulgări de lut cenuşii, de unelte de lemn pentru sculptat şi tăiat 


şi de castroane strâmbe aşezate pe scânduri şi gata să fie 
băgate în cuptor. Aerul era umed şi mirosea a pământ; peste tot 
înjur se auzea scârţâitul roţilor care se învârteau şi clăm- pănitul 
picioarelor care apăsau puternic pe pedale. 

Madeline se cocoţase pe scaunul din dreapta Emmei, hol- 
bându-se la roata ei ca şi cum ar fi fost un instrument de 
tortură. 

— La ce bun să faci oale din lut? Nu există Pottery Bam pentru 
asta? 

Charlotte pufni. 

— Pottery Bam nu vinde oale! Ai impresia că şi Crate and 
Barrel vând lăzi şi butoaie? 

— Şi că Pierre vinde debarcadere? chicoti Laurel, de pe rândul 
din faţa lor. 

— Vorbă mai puţină, creaţie mai multă, fetelor! spuse doamna 
Gilliam, profesoara de atelier, strecurându-se printre roţi şi 
zornăind din brăţara cu clopoței de la gleznă. 

Doamna Gilliam se număra printre acei oameni care arată 
limpede că nu ar putea fi altceva decât profesori de artă. Purta 
pantaloni de jerseu evazaţi, veste cu broderii şi pandantive cu 
zorzoane peste tunici de batic care miroseau a paciuli mucegăit. 
Vorbea emfatic, amintindu-i Emmei de o bătrână asistentă 
socială pe nume doamna Thuerk, care vorbea întotdeauna ca 
într-un monolog shakespearian. O, tu, Emma... oare cu 
bunăvoință eşti tu tratată în acest sălaş pentru copii fără de 
părinţi din Nevada? 

— Frumoasă lucrare, Nisha, ugui doamna Gilliam, trecând pe 
lângă masa lucioasă la care mai mulţi elevi pictau oalele în 
tonuri pământii. 

Nisha Baneijee, care era co-căpitan al echipei de tenis alături 
de Sutton, se întoarse spre Emma cu o expresie de triumf. Ochii 
îi străluceau de ură, provocându-i Emmei un fior de teamă în 
piept. Era limpede că Nisha şi Sutton ţineau o duşmănie 
înverşunată — Nisha îi arunca priviri otrăvite Emmei din prima 
clipă când intrase în viaţa lui Sutton. 

Ferindu-şi privirea, Emma aşeză un bulgăre de lut în mijlocul 
roții, îşi puse palmele în jurul lui şi dădu drumul roții să se 
învârtă până când obţinu o formă de castron. Laurel scoase un 
fluierat uşor. 

— Cum de ştii să faci asta? 


— Păi e norocul începătorului, spuse Emma, ridicând din 
umeri ca şi când n-ar fi fost cine ştie ce scofală, deşi mâinile îi 
tremurau imperceptibil. 

Îi veni în minte şi un titlu de ziar: îndemânarea într-ale 
olăritului o trădează pe Emma Paxton, care se dădea drept 
Sutton Mercer. Scandal! Emma învățase să lucreze lutul în 
Henderson. Petrecuse ore întregi după cursuri în faţa roții. Era o 
alternativă bine-venită, decât să meargă acasă la Ursula şi 
Steve, părinţii sociali hipioţi la care locuia pe atunci şi care nu 
credeau în binefacerile duşului. Regula Fără-Clăbuci li se aplica 
perfect lor, hainelor lor şi celor opt dulăi râioşi. 

Emma îşi trecu mâna prin castron şi, când acesta îşi pierdu 
forma, dădu drumul unui oftat prefăcut de dezamăgire. 

— Cam atât pentru azi! 

Imediat ce doamna Gilliam dispăru în camera cuptorului, 
Emma se uită la Madeline şi ridică piciorul de pe pedală. 
Madeline şi celelalte fete păreau în continuare posibilele ucigaşe 
ale lui Sutton. Dar nu exista nicio dovadă. 

Ştergându-se pe mâini cu un prosop, Emma scoase iPho- ne- 
ul lui Sutton şi căută în calendar. 

— Fetelor, spuse ea, ştie careva când am avut ultima 
programare la coafor? Am uitat s-o trec în calendar şi vreau să 
pun o notiţă pentru următoarea. Să fi fost în... 31 august?! 

— Ce zi era? întrebă Charlotte. 

Arăta epuizată, ca şi cum n-ar fi dormit deloc cu o noapte 
înainte. Strânse cu prea mare putere lutul, transformând 
castronul într-o clătită storcită. 

Emma tastă iar pe telefon. 

— Aăă... ziua de dinaintea petrecerii de la Nisha. 

Inainte ca Madi să mă răpească la Sabino Canyon, luându-mă 
drept Sutton. Sau poate ştiind că nu sunt Sutton. 

— Cu două zile înainte de începerea şcolii. 

Charlotte se uită la Madeline. 

— N-a fost ziua-n care noi... 

— Nu, se repezi Madeline, aruncându-i lui Charlotte o privire 
de gheaţă. Apoi, întorcându-se spre Emma: Niciuna dintre noi nu 
ştie unde ai fost tu în ziua aia, Sutton. Altcineva trebuie să-ţi 
trateze amnezia asta. 

Pe pielea de porțelan a lui Madeline licăriră lumini 
fluorescente. O privi pe Emma cu ochi mijiţi, ca şi cum i-ar fi 


sugerat să renunţe la subiect. Charlotte se uita când la Emma, 
când la Madeline, părând dintr-odată alarmată. Chiar şi l.aurel, 
care stătea cu spatele la ele, se crispase. 

Emma aşteptă, ştiind că atinsese un punct sensibil şi 
nădăjduind că cineva îi va spune care anume. Dar când tăcerea 
tensionată se prelungi, renunţă. Stai o tură, gândi ea, vârân- du- 
şi mâna în buzunar şi frământând cu degetele amuleta de argint 
în formă de locomotivă. 

— Mă rog! Mă gândeam că e timpul pentru o nouă farsă în 
Jocul Minciunii. 

— Super, murmură Charlotte, uitându-se din nou la bucata de 
lut care se învârtea în faţa ei. Ai vreo idee? 

În celălalt capăt al încăperii, o fată se spăla pe mâini la 
chiuvetă, iar dinspre cuptor răzbătu o trosnitură puternică. 

— Faza cu furatul maşinii mamei mele a fost tare de tot! zise 
Emma, amintindu-şi că văzuse pe computerul lui Laurel un 
filmuleţ cu fetele comiţând fapta. Poate că ar trebui să mai 
facem chestii de-astea. 

Madeline dădu din cap, gânditoare. 

— Poate. 

— Doar că... de data asta cu o schimbare! continuă Emma, 
pronunţând cuvintele pe care le repetase cu o noapte înainte în 
dormitorul lui Sutton. De exemplu, să lăsăm maşina cuiva la o 
spălătorie. Sau s-o scufundăm într-o piscină. Sau s-o lăsăm peo 
linie ferată. 

La cuvintele linie ferată, Charlotte, Madeline şi Laurel se 
încordară. Emma simţi un junghi fierbinte, ascuţit în stomac. 
Punct ochit, punct lovit! 

— Foarte nostim! spuse Charlotte, aruncând pe jos bucata ei 
de lut, care bufni pe podea. 

— Nu sunt permise repetițiile, ai uitat? şuieră Laurel peste 
umăr. 

Madeline îşi trecu dosul palmei peste frunte şi o privi pe 
Emma. 

— Şi speri să vină din nou poliţaii? 

Poliţaii! M-am străduit cât am putut să scot la iveală din asta 
vreun crâmpei de amintire. Dar de scânteia aceea cu linia ferată 
se alesese praful. 

Emma se uită la prietenele lui Sutton, simţindu-şi gura uscată. 
Dar înainte să-şi poată construi următoarea întrebare, prin 


difuzor se auzi un anunţ. 

— Atenţie! spuse vocea subţirică a Amandei Donovan, cea 
care citea anunţurile zilnice. Este momentul să anunţăm 
câştigătoarele concursului pentru Curtea1 de prințese de la 
Balul de Halloween, votate de băieţii talentaţi din echipele de 
fotbal, de soccer, de cros şi de volei ale Liceului Hollier! Mai sunt 
două săptămâni, fantome şi goblini, aşa că ar trebui să vă 
cumpăraţi bilete astăzi, înainte să se epuizeze! Eu şi partenerul 
meu ni le-am cumpărat deja! 

Madeline îşi ţuguie dezgustată buzele: 

— Cu cine ar putea ieşi Amanda? Cu unchiul Wes? 

Charlotte şi Laurel chicotiră. Unchiul Amandei era Wes 

Donovan, un prezentator de ştiri sportive care avea propriul 
său show la radio Sirius. În anunţurile de dimineaţă, Amanda 
pomenea mereu numele lui, determinând-o pe Madeline să jure 
că cei doi eţau amanți secreţi. 

— Felicitaţi-le alături de mine pe Norah Alvarez, Madison 
Cates, Jennifer Morrison, Zoe Mitchell, Alicia Young, Tinsley 
Zimmerman... 

De câte ori era rostit un nume, Charlotte, Madeline şi 

Laurel arătau cu degetul mare în sus sau în jos. 

— „Şi pe Gabriella şi Lilianna Fiorello, primele gemene 

care vor face parte din Curtea Balului de Halloween! încheie 
Arnanda. Calde felicitări, doamnelor! 


' Grup de elevi care constă dintr-un rege şi o regină, prinți şi 
prințese. 


Madeline clipi de câteva ori la rând, ca şi cum s-ar fi trezit 
dintr-un vis. 

— Gemenele Twitter? în Curte? 

Charlotte pufni. 

— Cine le-o fi votat? 

Emma se uita de la una la alta, încercând să nu piardă un 
cuvânt. Gabby şi Lili Fiorello, Gemenele Twitter, erau gemene 
dizigote. Amândouă aveau ochi mari albaştri şi păr galben ca 
mierea, dar fiecare avea şi trăsăturile ei particulare, cum ar fi 
aluniţa de pe bărbia lui Lili sau buzele gen Angelina Jolie ale lui 
Gabby. Emma încă nu ştia sigur dacă cele două făceau sau nu 
parte din gaşcă. Participaseră la petrecerea în pijamale pe care 


o dăduse Charlotte cu două săptămâni în urmă, când atacatorul 
anonim o strangulase pe Emma, aproape omorând-o, dar nu 
erau membre ale jocului Minciunii. Cu feţele lor de spiriduşi, cu 
mentalitatea lor de creiere gemene şi cu dependenţa de iPhone, 
Emmei îi aduceau aminte de frişca Cool Whip: nişte fete înfoiate 
şi lipsite de substanţă. 

Eu însă nu eram prea sigură de asta. Dacă învăţasem ceva, 
era că înfăţişarea te poate înşela... 

Ca şi cum ar fi fost dinainte plănuit, în încăpere se auziră 
simultan patru sonerii de telefon. Charlotte, Madeline, Laurel şi 
Emma îşi căutară fiecare telefonul. Pe ecranul mobilului Emmei 
apăreau două noi SMS-uri, unul de la Gabby, celălalt de la Lili. 
ştiam că suntem nemaipomenite! scria Gabby, abia 

AŞTEPT SĂ NE PUNEM COROANELE! Scria Lili. 

— Divele! spuse Madeline, de lângă ea. 

Emma se uită şi ea pe ecranul telefonului. Madeline primise 
aceleaşi SMS-uri. 

Charlotte pufni, cu ochii în telefonul ei. 

— Ar trebui să se costumeze amândouă în Carrie. Aşa am 
putea să le aruncăm nişte sânge de porc peste teste. 

Telefonul Emmei ţărâi din nou. Lili îi trimisese un alt mesaj, 
cine-i cea mai frumoasă din ţară? ce zici de asta, regină-căţea? 
— Ei, acum e oficial că n-or să vină cu noi în excursie după 

bal, declară Charlotte. 

— lar facem chestia aia? spuse Laurel, strâmbând din nas. 

— Aşa-i tradiţia! spuse apăsat Charlotte. Se uită la Emma: Am 
dreptate, Sutton? 

Excursie? Emma ridică o sprânceană. Fetele astea nu păreau 
genul iubitor de natură. Dar dădu din cap: 

— Ai dreptate. 

— Poate că ar trebui să încercăm izvoarele termale de pe 
Muntele Lemmon, spuse Madeline, strângându-şi părul negru 
într-un coc. Gabby şi Lili spuneau că ar conţine săruri naturale 
care-ţi fac pielea catifelată. 

— Am vorbit destul de Gabby şi Lili, se plânse Charlotte, 
încuranjându-şi bentiţa de păr albastră. Nu-mi vine să cred că 
lrebuie să organizăm o petrecere pentru ele. Or să fie 
imposibile. 

Emma se încruntă. 

— De ce să organizăm o petrecere? 


Pentru o clipă, celelalte o fixară cu privirea. Charlotte plescăi. 

— Îţi mai aduci aminte de o mică organizaţie numită 
Comitetul Balului foştilor absolvenţi? Singura activitate de care 
te-ai ocupat încă din clasa a noua? 

Emma simţi cum i se accelerează pulsul. Şi scoase un râs 
forţat. 

— Încercam să fiu ironică. Aţi auzit de aşa ceva? 

Charlotte îşi dădu ochii peste cap. 

— Păi, din păcate, petrecerea pentru Curte nu poate să fie o 
ironie. Trebuie să fie mai tare decât cea de anul trecut. 

Emma închise ochii. Sutton... Într-un comitet de organizare a 
unui bal? Pe bune? Pe când învăţa în Henderson, Emma şi buna 
ei prietenă Alex obişnuiau să facă haz pe seama fetelor din 
comitetul Balului. Erau toate un fel de Martha Stewart' în 
formare, obsedate de coacerea brioşelor, de steguleţele pentru 
decorarea sălii şi de alegerea celor mai bune compilaţii de slow- 
uri. 

Dar din câte-mi aminteam, era o onoare să faci parte din 
Comitetul Balului foştilor absolvenţi de la liceul Hollier. Exista şi 
o regulă strictă: cei care organizau Balul foştilor absolvenţi nu 
puteau să facă parte din Curte, de aceea Amanda nu 
pronunţase şi numele meu. Totuşi, dacă memoria mea 
fragmentară nu mă înşela, la ultimul bal mă plimbasem prin sală 
cu o eşarfă de prinţesă peste piept. 

Mă întrebam: Oare Emma avea să mai fie încă aici, ca să-mi 
ţină locul la Balul de absolvire de anul acesta? Oare moartea 
mea avea să rămână nedezlegată atât de mult timp? Oare 
Emma avea să continue minciuna asta până la primăvară? 
Toate gândurile astea mă umplură de teamă. Dar şi de bine 
cunoscuta durere produsă de tristeţe. Pentru mine, se terminase 
definitiv cu balurile. Gata cu bucheţelele de flori la încheietură, 
cu limuzinele, cu cheiurile de după. Mi se făcu dor chiar şi de 
muzica proastă de la bal, de DJ-ii gogomani care se credeau 
următorii Girl Talk. Cât am fost în viaţă, am lăsat totul să treacă 
aşa de repede, abia dacă am reţinut câteva momente, fără să- 
mi dau seama ce bine trăiam. 

Se auzi clopoţelul şi fetele se ridicară de la roţile lor. Emma se 
duse la chiuvetă şi lăsă apa rece să-i curgă peste mâinile pline 
de lut. Pe când se ştergea cu un prosop de hârtie, auzi telefonul 
lui Sutton ţârâind din nou în geantă şi îl scoase, oftând. Să fi fost 


încă un mesaj de la Gabby şi Lili? 

Dar era un mail din contul ei pe care-l încărcase pe telefonul 
lui Sutton. de la alex, scria acolo, mă gândesc la tine! 

SUNĂ CÂND POŢI! ABIA AŞTEPT SĂ VORBIM! XX 

Emma strânse iPhone-ul în mână, gândindu-se ce să 
răspundă. Nu-i mai scrisese de mult lui Alex, singura persoană, 
în afară de Ethan, care ştia de călătoria ei în Arizona. Dar, spre 
deosebire de Ethan, ei îi ascunsese adevărul: Alex credea în 
continuare că Sutton era în viaţă şi că o primise pe Emma acasă 
la ea. Uneori, când se trezea dimineaţa, Emma încerca să 
pretindă că lucrurile chiar aşa stăteau şi că evenimentele care 
avuseseră loc şi amenințările fuseseră doar un vis. Incepuse 
chiar o rubrică în jurnalul ei intitulată „Lucruri pe care le-aş face 
împreună cu Sutton dacă ar fi aici”. Ar fi învăţat-o pe Sutton 
cum să facă chou-â-la-creme, lucru pe care-l învățase la slujba 
de catering de după orele de şcoală. Sutton i-ar fi arătat cum să- 
şi curbeze genele, ceea ce Emmei nu-i ieşise niciodată aşa cum 
trebuie. Şi poate, la şcoală, ar fi schimbat locurile, mergând una 
la orele celeilalte şi răspunzând la numele celeilalte. Nu pentru 
că ar fi fost nevoite. Ci pentru că aşa ar fi vrut. 

Deodată, Emma avu senzaţia clară c-o urmărea cineva. Se 
răsuci pe călcâie, constatând că atelierul de ceramică era 
aproape gol acum. Dar de pe hol o priveau două perechi de 
ochi. Erau Gabby şi Lili, Gemenele Twitter. Când îşi dădură 
seama că le văzuse, rânjiră, îşi apropiară capetele şi începură să 
şuşotească. Emma tresări. 

Simti cum o atinge cineva pe braţ, şi tresări din nou. Lângă ea 
era Laurel, sprijinită de butoiul mare şi cenuşiu cu lut umed de 
lângă chiuvetă. 

— Bună! făcu Emma, cu inima bubuindu-i în urechi. 

— Te aşteptam, spuse Laurel, aruncându-şi o şuviţă de păr 
blond, strălucitor, peste umăr şi holbându-se la iPhone-ul din 
mâna Emmei. Îi scriai cuiva mai special? 

Emma aruncă telefonul lui Sutton în geantă. 

— Ăăă, nu chiar. 

Gemenele Twitter dispăruseră. 

Laurel o prinse de braţ. 

— De ce ai amintit de farsa cu trenul? întrebă ea în şoaptă, cu 
o voce dură. Nimănui nu i se pare nostimă. 

Emma simţi picături de transpiraţie curgându-i pe ceafa. 


Deschise gura, dar nu reuşi să spună nimic. Cuvintele lui Laurel 
îi aduceau aminte de bileţelul pe care-l primise odată cu 
amuleta: celelalte s-ar putea să nu vrea să-şi amintească 

DE FARSA CU TRENUL. DAR MIE MI-A RAMAS PENTRU 
TOTDEAUNA ÎN MINTE. 

Ceva se întâmplase în noaptea aceea. Ceva groaznic! 

Emma respiră adânc, îşi trase umerii înapoi şi-şi trecu braţul 
pe după talia lui Laurel. 

— Nu mai fi aşa sensibilă. Hai să mergem. Miroase ca dracu' 
aici. 

Spera că vocea îi sunase mai veselă decât se simţea. 

Pentru o clipă, Laurel o fixă cu privirea, după care o urmă în 
holul aglomerat. Emma răsuflă uşurată când Laurel o luă in 
direcţia opusă. Se simţea ca şi cum evitase un glonţ uriaş. 

Sau poate, m-am gândit eu, tocmai deschisese o cutie plină 
cu viermi. 


4 
DOCUMENTE DOVEDITOARE 


După antrenamentul de tenis, Laurel ajunse cu VW Jetta ei 
negru pe strada familiei Mercer, dintr-un cartier rezidenţial aflat 
la poalele munţilor Santa Catalina, cuprinzând case cu stucaturi 
de culoarea nisipului şi curţi pline de plante deşer- tice cu frunze 
cărnoase. In maşină nu se auzea decât plescăitul lui Laurel, care 
mesteca de zor la gumă. 

— Bun... mulţumesc că m-ai dus acasă, spuse Emma, rupând 
tăcerea stânjenitoare. 

Laurel îi aruncă o privire rece. 

— O să-ţi scoţi vreodată maşina de sub sechestru, sau o să fiu 
şoferul tău pe veci? Nu poţi să minţi la nesfârşit că e la 
Madeline, ştii bine. Mama şi tata nu sunt chiar atât de proşti. 

Emma se prăbuşi în scaunul ei. Maşina lui Sutton fusese 
sechestrată înainte să ajungă ea în Tucson. Dacă Laurel nu mai 
avea de gând s-o ducă de colo-colo, era nevoită să se 
străduiască s-o recupereze. 

Laurel tăcu din nou. Incă de la ora de atelier se purtase rece 
cu Emma, întorcându-i spatele când o rugase să facă pereche cu 
ea la tenis şi ridicând din umeri când îi sugerase să treacă pe la 


un Jamba Juice în drum spre casă. Emma ar fi vrut să ştie 
cuvintele magice care ar fi facut-o pe Laurel să se deschidă, dar 
experienţa vieţii alături de o soră îi lipsea. Avusese surori 
adoptive, desigur, dar rareori fuseseră relaţii care să se 
sfârşească bine. 

Nu că relaţia dintre mine şi Laurel ar fi avut vreun succes. Nu 
mai eram apropiate de ani de zile. Vedeam flash-uri de când 
eram mici de tot, ţinându-ne de mână într-un carusel de la bâlci 
sau trăgând cu ochiul la petrecerile părinţilor noştri, dar între 
timp se petrecuse ceva. i 

După ce trecu pe lângă trei case mari — In curți doi grădinari 
udau arbuştii de mesquite' — Laurel intră pe aleea casei Mercer. 

— Rahat! spuse ea în şoaptă. 

Emma îi urmări privirea. Pe banca de fier forjat de pe verandă 
stătea Garrett. Nu se schimbase încă de ghetele cu crampoane 
şi de tricoul de fotbal. Purta genunchiere pline de noroi şi în 
mână ţinea o cască de protecţie pentru ciclişti. 

Emma ieşi din maşină şi trânti portiera. 

— B... bună, spuse ea şovăitoare, uitându-se la Garrett. 

Colţurile gurii lui rozalii se curbară dezaprobator. Ochii căprui 
aruncau scântei. Părul blond îi era asudat de la antrenament. 
Stătea chiar pe marginea băncii, ca o pisică gata să ţâşnească. 


1 Mesquite este un aliment tradiţional în zonele aride ale 
Americii. | sic o leguminoasă înrudită cu fasolea, mazărea sau 
bobul. 


Laurel cobori şi ea pe alee, făcându-i semn cu mâna lui 
Garrett şi intrând în casă. 

Emma urcă încet treptele verandei, păstrând distanţa faţă de 
Garrett. 

— Ce mai faci? spuse cu o voce scăzută. 

Garrett scoase un zgomot urât din fundul gâtlejului. 

— Tu ce crezi că fac? 

Aspersoarele automate porniră deodată în curtea din faţă, 
învăluind plantele în miriade de stropi. În depărtare, un trimmer 
de gazon se trezi la viaţă. Emma oftă. 

— Îmi pare foarte rău. 

— Chiar aşa? spuse Garrett, strângând casca în palmele lui 
mari. Atât de rău încât nu mi-ai răspuns la apeluri? Atât de rău 


încât nici măcar nu vrei să te uiţi la mine acum? 

Emma îi privi pieptul lat, picioarele puternice şi tuleiele de pe 
bărbie. Înţelese de ce-i plăcea lui Sutton de el, dar i se strânse 
inima când se gândi că băiatul nu cunoştea adevărul. 

— Îmi pare rău, repetă şi cuvintele i se opriră în gât. A fost o 
vară ciudată, spuse ea. 

Asta era un eufemism. 

— Ciudată pentru că ai întâlnit pe altcineva? spuse Garrett şi 
îşi încleştă pumnii, făcându-şi bicepşii să zvâcnească. 

— Nu! 

Emma se dădu un pas înapoi, uimită, cât pe ce să intre cu 
capul în clopoţeii de vânt agăţaţi de doamna Mercer de 
streaşină. 

Garrett îşi şterse palmele de tricou. 

— Dumnezeule! Luna trecută erai atât de aproape. Erai cu 
minei De ce ai început să mă urăşti dintr-odată? Să fie 
adevărate avertizările pe care le-am primit de la toată lumea? 
Aşa este de fapt Sutton Mercer? Adevărata Sutton? 

Adevărata Sutton. Cuvintele îmi răsunară dureros în urechi, 
un refren pe care-l auzisem de atâtea ori în ultimele săptămâni. 
Din noua mea perspectivă, am început să-mi dau seama cât de 
rău obişnuiam să mă port cu oamenii. 

— Nu te urăsc, protestă Emma. Doar că... 

— Ştii ce? Nu-mi pasă. Garrett se plesni peste coapse şi se 
ridică. Relaţia noastră s-a terminat. N-am nevoie de scuzele tale. 
Nu mai pic în plasa jocurilor tale. Asta i-ai făcut şi lui Thayer. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama. 

Emma făcu un pas înapoi, surprinsă de duritatea vocii lui şi de 
faptul că-l pomenise pe fratele lui Madeline. 

Thayer. Numai auzindu-i numele îmi veniră în minte ochii lui 
verzi, limpezi, pomeţii înalţi şi părul negru şi ciufulit. Apoi, am 
văzut altceva: o imagine cu noi doi în curtea şcolii. Aveam faţa 
în lacrimi, în vreme ce Thayer îmi vorbea pe un lon stăruitor, ca 
şi cum se străduia să mă facă să înţeleg ceva, dar amintirea se 
risipi imediat. 

Emma încercă din nou să vorbească: 

— Nu sunt sigură ce crezi tu că am... 

— Aş vrea să-mi dai înapoi jocul Grand Theft Auto, o 
întrerupse Garrett, întorcându-şi privirea spre gazonul impecabil 
din faţa casei. 


Un labrador negru urina lângă un frasin. 

— E în PS3-ul tău. 

— O să-l caut, murmură Emma. 

— Şi cred că nu mai am nevoie de ăsta! 

Garrett scoase din geanta lui militară un bilet lung şi subţire 
pe care era scris cu litere şterse: balul de halloween. 1-I întinse 
cu un gest aproape violent, apoi se apropie de ea, până când 
aproape se atinseră. Trupul îi tremura într-un fel de energie abia 
stăpânită. Emma nu mai respira, înspăimântată de ce-ar fi putut 
avea el de gând să facă. 

— Să ai o viaţă frumoasă, Sutton, şopti Garrett cu o voce de 
gheaţă. 

Se îndepărtă pe alee, cu crampoanele lui scoțând nişte 
zgomote seci, apoi se urcă pe bicicletă şi dispăru. 

— La revedere! am şoptit eu în urma lui. 

Treaba asta mersese bine. Practic, fusese prima despărţire 
din viaţa Emmei - toate relaţiile ei de până acum fie sfârşiseră 
într-o amiciţie reciprocă, fie dăduseră chix. Nu era de mirare că 
lumea spunea că e ceva nasol. 

Cutremurându-se, Emma se întoarse să intre în casă. 
Traversând veranda spre uşa de la intrare, zări un SUV alb care 
staţiona pe stradă. Prin parbriz răzbătu o fulgerare de păr blond. 
Dar înainte să distingă şi chipul, maşina demară, dispărând într- 
un nor de fum. 

în bucătărie, Emma dădu peste Laurel, care tăia un măr în 
felii. 

— Cunoaştem pe cineva care conduce un SUV alb? o întrebă. 

Laurel o fixă cu privirea. 

— În afară de Gemenele Twitter? 

Emma se încruntă. Gemenele locuiau tocmai în partea 
cealaltă a oraşului. 

— Ei? făcu Laurel. Ce s-a întâmplat cu Garrett? 

Pe chip avea o expresie de satisfacţie. Acum ea e cea care 
vrea să vorbim, gândi cu amărăciune Emma. 

Apoi se apropie de blatul din bucătărie şi îşi aruncă în gură o 
felie zemoasă de măr. 

— S-a terminat. 

Expresia de pe chipul lui Laurel se îndulci puţin. 

— Eşti bine? 

Emma îşi şterse palmele de şortul de tenis. 


— N-am nimic, răspunse ea, fixând-o cu privirea. Dar ce crezi, 
el o să fie bine? 

Laurel muşcă dintr-o felie de măr şi se uită la uşile de sticlă 
care dădeau spre curtea din spate. 

— Nu ştiu. Pentru mine, Garrett a fost întotdeauna o enigmă, 
spuse ea în cele din urmă. M-am întrebat mereu dacă se 
ascunde ceva dincolo de aparente. 

Emma tresări când îşi aminti cum se apropiase Garrett de ea 
pe verandă, ameninţător. 

— Ce vrei să spui? 

— A, nu ştiu! zise Laurel făcând un semn de indiferenţă cu 
mâna, ca şi cum dintr-odată şi-ar fi amintit că în ziua aceea nu 
vorbea cu Emma. 

Aruncă pe masa de bucătărie un teanc de plicuri: 

— Astea-s pentru tine. 

Apoi se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă pe hol. In vreme ce 
Emma răsfoia absentă nişte cataloage, gândindu-se la vizita lui 
Garrett şi la cuvintele obsedante ale lui Laurel, îi atrase atenţia 
un plic cu un logo bancar în colţul de sus: amex blue. Era 
adresat lui Sutton Mercer. 

Desfăcându-l, Emma simţi un nod în gât. Era extrasul de cont 
al lui Sutton, cel din luna în care fusese ucisă. Cu degete 
tremurătoare, desfăcu hârtia şi citi coloanele cu plăţile din luna 
august. BCBG... Sephora... Walgreens... delicatese AJ. Apoi 
privirea îi căzu pe plata din 31 august. Optzeci şi opt de dolari. 
Clique. 

Nervii i se încordară. Clique. Dintr-odată, cuvântul păru 
ameninţător, ca sunetul produs de trăgaciul unei arme. 

Scoase din geantă telefonul lui Sutton. Ethan răspunse abia la 
al doilea apel. 

— Trebuie să ne vedem diseară, şopti Emma. Cred că am dat 
peste ceva. 


5 
SITUAŢIILE EXTREME CER MĂSURI EXTREME 


Câteva ore mai târziu, Emma şi Ethan se găseau în Honda 
tfrena, rablagită, a lui Ethan, în parcarea din spate a unui şir de 
magazine din apropiere de Universitatea din Arizona. Mirosea a 


pizza pe vatră. Prin preajmă treceau studenţi cher- ( hcliţi, 
fredonând fals refrene ale lui Taylor Swift. Se aflau acolo un 
„magazin de vise” numit Wonderland, un salon de frumuseţe 
punk-rock numit Pink Pony şi un chioşc cu firma Wildcat Central, 
care vindea păhăruţe de whisky şi pantaloni de trening cu 
însemnul Universităţii din Arizona. Chiar în capăt se găsea un 
butic numit Clique. 

Ethan îşi trase pe ochi cozorocul şepcii lui roşii de base- ball 
Arizona Diamondbacks. 

— Eşti pregătită? 

Emma dădu din cap, stăpânindu-şi emoţiile. Trebuia să lie 
pregătită. 

Când Ethan îşi desfăcu centura de siguranţă, Emma simţi m 
tot corpul un val de recunoştinţă. 

— Ethan! spuse ea, atingându-i locul moale din spatele cotului 
şi simțind mici înţepături fierbinţi în vârful degetelor. Vreau doar 
să-ţi mulţumesc. Încă o dată. 

— Ei, făcu Ethan, uşor stânjenit. Nu trebuie să-mi tot 
mulţumeşti. Nu sunt Maica Tereza. Impinse portiera deschisă cu 
piciorul. Hai! începe circul! 

Manechinele din vitrina magazinului Clique purtau măşti de 
Halloween excentrice şi erau îmbrăcate în haine luxoase de 
caşmir, rochii de mătase şi eşarfe diafane. O fixau pe Emma cu 
ochii lor negri. Când intră pe uşa principală, alături de Ethan, se 
auzi un clopoțel sunând. 

M-am uitat şi eu de jur-împrejur, încercând să recunosc câte 
ceva. În faţă, o masă înţesată cu jeanşi skinny, cu pantaloni de 
doc skinny, cu pantaloni cargo skinny şi cu leggings chiar şi mai 
skinny ocupa cea mai mare parte din magazin. Ghete, pantofi 
fără toc, pantofi cu toc şi espadrile erau aliniate pe pervaz ca 
nişte soldaţi gata de luptă. Dar nimic nu ieşea în evidenţă, arăta 
ca genul obişnuit de butic la care obişnuiam să merg. 

Emma se apropie de un stativ şi se uită la eticheta cu preţul 
unui tricou alb, simplu, de bumbac. Optzeci de dolari? întreaga 
ei garderobă din clasa a XI-a costa mai puţin de-atât! 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Emma se răsuci şi dădu cu ochii de o brunetă înaltă cu o 
privire â la Megan Fox şi sâni â la Heidi Montag. Când fata îl 
văzu pe Ethan, se lumină la faţă. 

— Ethan! Salut! 


— Salut, Samantha! spuse Ethan, plimbându-şi degetele pe 
un articol de pe masă şi apoi roşind şi retrăgându-le repede 
când îşi dădu seama că era o pereche de chiloţi roz de dantelă. 
Nu ştiam că lucrezi aici. 

— Doar cu jumătate de normă. Vânzătoarea se uită din nou la 
Emma, posomorându-se. Voi doi sunteţi... prieteni? 

Ethan îi aruncă o privire Emmei, strâmbând din colţul gurii. 

— Sutton, ea e Samantha. E de la St. Xavier. Samantha, ea e 
Sutton Mercer. 

Samantha îi luă Emmei tricoul din mână, punându-l la loc pe 
stativ. 

— Sutton şi cu mine ne cunoaştem deja. 

Emma se încordă, alarmată de tonul Samanthei. 

— Mda. De fapt, mă întrebam dacă ţii cumva evidenţa plăţilor, 
spuse ea, arătându-i extrasul de cont de la Amex al surorii sale. 
Am nişte probleme pentru că mi-am depăşit creditul de pe card, 
şi vreau să retumez nişte marfă pe care am cumpărat-o pe 
treizeci şi unu august, adăugă cu un chicot irnat. Problema e că 
nu-mi aduc aminte ce am cumpărat şi de unde. 

Samantha îşi apăsă pieptul cu mâna, prefăcându-se surprinsă. 

— Nu-ţi mai aduci aminte ce-ai cumpărat? 

— Păi, nu! spuse Emma, vrând să-şi dea ochi peste cap. 

Dacă ar fi ştiut răspunsul, la ce-ar mai fi întrebat? Dar avea 
nevoie de ajutorul Samanthei, aşa că trebuia să-şi muşte limba 
şi să păstreze replica pentru lista cu „răspunsuri pe care ar fi 
trebuit să le dau”, o seamă de răspunsuri nostime la care se 
gândise, dar pe care nu îndrăznise să le rostească. 

— Îţi aminteşti ce ai furat? o provocă Samantha. 

— Ce-ai spus? 

— Ultima oară când ai fost aici, spuse încet vânzătoarea, ca şi 
cum ar fi vorbit unui copil de grădiniţă, tu şi cu prietenele tale 
aţi furat o pereche de cercei de aur. Sau ai uitat şi asta oare? 

Se pare că ultima mea zi pe pământ mi-am petrecut-o ca 
hoaţă de magazine. 

Emma se agăţă de cuvintele Samanthei. 

— Cu prietenele mele? Care dintre ele? 

— la spune, ce-ai de gând? strigă Samantha, cu ochii în 
flăcări. Crede-mă, dacă aş şti cine erau sau aş avea o dovadă 
serioasă că voi aţi făcut-o, v-aş denunța imediat. 

Se răsuci brusc şi pomi călcând apăsat cu ghetele ei cu toc 


cui spre fundul magazinului, unde începu nervoasă să aşeze la 
locul lor nişte pulovere cu romburi. 

Pentru o clipă, în butic nu se mai auziră decât sunetele de 
tobă dintr-un dance mix al celor de la Chemical Brothers. Apoi 
Emma îşi trecu degetele peste o rochie de lână aspră şi îl privi 
pe Ethan. 

— Cu ce prietene o fi fost Sutton? De ce nu mi-or fi spus? 

Ethan ridică un pantof fără toc, rotindu-l în mâini, apoi 

Il puse la loc lângă perechea lui. 

— Poate că după furtul din magazin s-au pierdut cu firea. 

— Să se piardă cu firea pentru un furt din magazin? Glumeşti? 
spuse Emma, apropiindu-se de Ethan şi vorbind aproape în 
şoaptă. Sunt aceleaşi fete care au strangulat-o pe Sutton doar 
ca să se amuze. lar când poliţiştii m-au dus la liceu într-o maşină 
de-a lor în prima zi de şcoală, au fost de-a dreptul încântate. 

Emma îşi reaminti scurtul episod de la secţia de poliţie. Când 
ea încercase să le spună cine era cu adevărat, poliţiştii îi 
închiseseră gura imediat, necrezând nicio secundă că putea fi 
altcineva decât Sutton Mercer. Pe de altă parte, Sutton avea o 
grămadă de antecedente — polițistul de serviciu, detec- livul 
Quinlan, venise cu o mapă de hârtie uriaşă plină cu faptele 
comise de ea. Conţinea probabil nenumăratele farse din Jocul 
Minciunii. 

Emma îşi îndreptă umerii. Brusc, îi venise o idee: şi dacă în 
dosarul ăla se găsea ceva despre farsa cu trenul? Madeline 
spusese ceva cum că apăruseră şi poliţiştii. Din fundul 
magazinului, Samantha o privea cu coada ochiului. 

Emma îl atinse pe Ethan pe umăr. 

— Nu-mi place privirea ta, spuse el. La ce te gândeşti? 

— O să vezi, răspunse ea, ridicând la întâmplare de pe masă o 
poşetuţă turcoaz Tori Burch. 

După ce se asigură că Samantha o urmăreşte, ascunse 
poşetuţa sub cămaşă, simțind pielea moale pe burtă. 

— Ce dracu'! strigă Ethan, făcând disperat un semn de tăiere 
de-a curmezişul gâtului. Eşti nebună? 

Emma nu-l luă în seamă. 

Pulsul i se accelerase. Se simţea atât de ciudat, de penibil. 
Becky obişnuia tot timpul să fure din magazinele mai mici — o 
acadea de colo, un pachet de gumă de mestecat aruncat în 
buzunarul Emmei dincolo, o dată chiar a ieşit din magazin cu 


două sticle de coca-cola de doi litri băgate pe sub cămaşă ca doi 
sâni falşi. Emma trăia cu teama că poliţiştii le vor duce pe 
amândouă la închisoare — sau, şi mai rău, o vor despărţi de 
mama ei. Dar, în cele din urmă, nu poliţia fusese cea care o 
îndepărtase pe Becky de ea. Becky îşi abandonase fiica din 
proprie iniţiativă. 

— Stai pe loc! 

Emma îngheţă cu mâna pe clanţa uşii. Samantha o întoarse 
cu faţa la ea. Sprâncenele ei formau un V perfect. 

— Frumoasă încercare! Dă-o-napoi! 

Oftând, îşi îndepărtă mâna de corp şi-şi ridică uşor cămaşa. 
Poşeta căzu pe jos, iar lanţul ei auriu zăngăni pe gresie. O fată 
pe jumătate dezbrăcată scoase capul din cabina de probă şi 
gemu. 

Samantha culese poşeta de pe jos cu un rânjet şi-şi scoase 
BlackBeny-ul din buzunarul blugilor ei mulaţi. Dădu telefonul pe 
speaker şi formă un număr. 

— Aşteaptă! spuse Ethan, ocolind o canapea de catifea de 
culoarea vinului. E o neînțelegere. Pot să-ţi explic. 

— Serviciul de urgenţă, care e problema? cârâi o voce de la 
capătul firului. 

Samantha o privi pe Emma printre gene. 

— Vreau să reclam un furt în desfăşurare. 

Emma îşi băgă mâinile tremurânde în buzunare şi încercă să- 
şi păstreze pe buze zâmbetul obraznic la care era îndreptăţită în 
calitate de Eu-sunt-Sutton-Mercer-şi-sunt-încântată- să-fiu-dusă- 
la-secţie. 

Într-un fel, nu fusese prea greu - în fond asta voia, să fie dusă 
la secţia de poliţie. 


6 
O AFACERE CRIMINALĂ 


Emma stătea pe un scaun galben de plastic dintr-o încăpere 
cenuşie a secţiei de poliţie. Incăperea nu era mai mare ca un 
coteţ de găini, mirosea a legume putrezite şi, fără niciun rost, pe 
peretele din spate erau agăţate două portrete de gheişe cu 
figuri senine. Un decor tocmai bun pentru un reportaj... dacă ar 
fi fost autoarea, şi nu eroina lui. 


Uşa scârţâi şi se deschise, iar înăuntru apăru detectivul 
Quinlan, acelaşi poliţist care refuzase s-o creadă pe Emma când 
îi spusese că ea era de fapt Emma Paxton, în vreme ce sora ei 
geamănă pierdută cu mult timp în urmă, Sutton, dispăruse. Sub 
braţ ţinea dosarul pe care scria Sutton Mercer. Emma îşi 
ascunse un rânjet. 

Quinlan se prăbuşi pe un scaun din faţa ei şi-şi încrucişă 
degetele peste dosar. Pe hol răsunau tropăituri de bocanci, care 
făceau întreaga clădire, nu prea solidă, să se cutremure. 

— Furt din magazine, Sutton? Chiar aşa? 

— N-a fost cu intenţie, chiţăi Emma, făcându-se mică în 
scaun. 

Cu mult timp în urmă, fusese într-o secţie de poliţie împreună 
cu Becky, în toiul nopţii. Becky fusese acuzată de conducere 
imprudentă. La un moment dat, o polițistă ridicase telefonul 
negru şi mare, întinzându-i-l lui Becky, dar Becky îl refuzase, 
implorâna: 

— Vă rog, nu-i sunaţi! Vă rog! spusese ea. 

În zori, când Becky fusese eliberată cu un avertisment, Emma 
o întrebase pe cine voise poliţista să sune. Dar Becky nu-i 
răspunsese. Îşi aprinsese o ţigară, pretinzând că nu ştie ce voia 
Emma să spună. 

— N-ai avut intenţia să fii prinsă? spuse Quinlan, ridicând în 
aer dosarul lui Sutton. Ai uitat deja că ai fost arestată pentru furt 
din magazine? Scoase o hârtie din dosar. O pereche de ghete de 
la Banana Republic, pe 6 ianuarie. Aşadar, eşti recidivistă. Acum 
chiar că ai o problemă, Sutton. 

Emma scrijeli linoleumul cu tălpile, lipindu-şi picioarele goale 
şi asudate de scaunul de plastic. 

Quinlan se aşeză la loc, făcând cătuşele de la centură să 
zornăie. 

— Ce-i cu tine, vrei să ajungi la şcoala de corecție? Sau ai de 
gând să pretinzi şi acum că eşti o altă persoană? Sora geamănă 
secretă a lui Sutton? Care ziceai că-i numele tău adevărat? 
Emily... sau cum? 

Emma nu-l asculta. Tresări şi-şi duse mâinile la gât. Icni, se 
aplecă şi începu să tuşească din toţi rărunchii. 

Quinlan se încruntă. 

— Ce-ai păţit? 

Emma clătină din cap, mimând un nou acces de tuse. 


— Apă..., îngăimă ea între două accese. Te rog! 

Quinlan se ridică de la masă şi ieşi pe hol. 

— Nu te mişca de aici, mormăi el. 

După ce bărbatul închise uşa, Emma mai tuşi de câteva ori, 
apoi intră în acţiune, întorcând dosarul spre ea. II deschise cu 
degete tremurătoare, răsfoind febril paginile. La suprafaţă era 
cel mai recent raport, vizita Emmei la secţie în prima zi de 
şcoală. Domnişoara Mercer a fost dusă la şcoală în maşina 
patrulei, scrisese cineva. Alte patru formulare descriau aceeaşi 
situaţie. 

— Hai odată! şopti Emma, răsfoind hârtiile. 

Erau rapoarte despre tulburarea ordinii publice şi o cerere de 
sechestrare a maşinii lui Sutton, un Volvo din anii '60, pentru 
neplata parcării. Urma o declaraţie dată de Sutton în legătură cu 
dispariţia lui Thayer Vega. Emma o parcurse în grabă. leşeam 
uneori împreună, declarase Sutton la interogatoriu. Cred că era 
oarecum îndrăgostit de mine. Nu, fireşte că nu l-am mai văzut 
după ce a dispărut. In josul paginii, se găseau observaţiile celui 
care-o interogase: Domnişoara Mercer a fost foarte agitată. A 
ocolit unele răspunsuri, în special pe cele legate de anumite... 

Emma dădu pagina şi continuă să răsfoiască până când la un 
moment dat îi atraseră atenţia două cuvinte: Calea ferată. 
Scoase hârtia din teanc. Era un raport din data de 12 iulie. Sub 
locul faptei era scris: Calea ferată, intersecţia Orange Grove cu 
Autostrada 10. Sub descrierea faptei era însemnat: 

S. Mercer... vehicul în pericol... trenul care se apropia. Sutton 
lusese interogată alături de Charlotte, Laurel şi Madeline, 
tiabriella şi Lilianna Fiorello figurau şi ele în calitate de martori. 

Gabby şi Lili? se încruntă Emma. Cum de fuseseră acolo? 

Am văzut o fulgerare şi am simţit o furnicătură ciudată. 
Auzeam în cap şuieratul îndepărtat al unui tren. Distingeam 
ţipete, implorări disperate şi sirene. 

Ca prin farmec, amintirea acelei nopţi îmi reveni în minte. 


7 
CEA MAI TARE FARSĂ 


Sunt la volanul Volvoului meu 122 verde, model 1965. Strâng 
cu mâinile volanul îmbrăcat în piele şi apăs uşor ambreiajul. 


Lângă mine stă Madeline, învârtind butonul radioului. Charlotte, 
Laurel şi Gemenele Twitter se înghesuie pe bancheta din spate, 
chicotind ori de câte ori maşina se înclină la vreun viraj, 
aruncându-le una peste alta. Gabby flutură un tub de ruj ca pe o 
baghetă magică. 

— Să nu-ndrăzneşti să dai cu ruj pe scaunele de piele ale lui 
Floyd, o avertizez eu. 

Charlotte chicoteşte. 

— Nu-mi vine să cred că ţi-ai botezat maşina Floyd. 

N-o iau în seamă. E prea puţin dacă spun că-mi ador maşina. 
Tata a cumpărat-o de pe eBay acum câţiva ani, iar eu l-am 
ajutat s-o readucă la gloria ei de odinioară, îndrep- tându-i 
îndoiturile din capotă, înlocuind masca ruginită a motorului cu 
una nouă, strălucitoare, din crom, tapiţând din nou scaunele din 
faţă şi bancheta din spate cu piele moale şi montând un motor 
nou care torcea ca o pumă mulţumită. 

Nu-mi pasă că nu are facilităţi moderne, cum ar fi un adaptor 
pentru iPod sau asistent la parcarea laterală — maşina asta e 
unică, stilată şi în afara timpului — ca şi mine! 

Depăşim Starbucks, complexul comercial al galeriilor de artă 
care le plac tuturor pensionarilor, şi terenurile unde am luat 
primele lecţii de tenis, la patru ani. Luna are culoarea de 
chihlimbar a ochilor coiotului care săpa sub gardul curţii ilin 
spatele casei noastre anul trecut. Mergem la un chef al frăţiei de 
la Universitatea din Arizona, care promite să fie exploziv. Faptul 
că sunt cuplată cu Garrett nu înseamnă că nu pot să mai arunc 
din când în când căte-un ochi la „marfa” masculină de la 
universitate. 

Madeline prinde pe un post melodia lui Katy Perry California 
Gurls. Gabby chiţăie şi începe să fredoneze. 

— Doamne, m-am săturat de cântecul ăsta! mă plâng eu, 
aplecându-mă şi dând din nou sonorul mai încet. 

De obicei nu mă deranjează să cânt, dar în seara asta ceva 
mă calcă pe nervi. Sau, ca să fiu mai clară, două „ceva-uri”. 

Lili se strâmbă. 

— Dar săptămâna trecută spuneai de Katy că e super, Sutton! 

Ridic din umeri. 

— Katy e atât de depăşită. 

— Compune cele mai bune cântece! se plânge Gabby, 
răsucindu-şi o şuviţă de păr blond şi împingându-şi în afară 


buzele pline, bosumflată. 

Pentru o clipă, îmi iau privirea de la drum şi mă uit la ele. 

— Nu Katy îşi compune cântecele, fetelor. Are un producător 
gras şi babalăc. 

Lili pare oripilată. 

— Zău? 

Ah, de-aş putea să trag pe dreapta şi să le dau jos! Sunt 
sătulă până peste cap de falsa imbecilitate a lui Twitter Dee şi 
Twitter Dum'. Anul trecut am urmat împreună un curs de 
trigonometrie, şi nu sunt deloc aşa de proaste pe cât par. Fetele 
găsesc că e ceva sexy să fii prostănac, dar eu, una, nu înghit 
chestia asta. 

Se face verde la semafor, iar Floyd scoate un geamăt de 
satisfacţie şi ţâşneşte din loc, ridicând un nor de praf şi zburând 
pe lângă arbuştii deşertici. 

— Ei bine, eu cred că e un cântec genial, rupe Madeline 
tăcerea, rotind încet butonul de volum. 

Mă încrunt la ea. 

— Ce-ar spune tatăl tău să audă că depravata de Katy e 
modelul tău, Madi? 

— Nu i-ar păsa, spune Madeline, încercând să pară dură. 

Se uită la abţibildul cu mafia lacul lebedelor de pe spatele 
telefonului ei. Nu ştiu ce înseamnă asta — niciuna dintre noi nu 
ştie. Şi cred că lui Madi îi convine. 

— Nu i-ar păsa? repet eu. Hai să-i dăm un telefon şi să-l 
întrebăm. De fapt, hai să-l sunăm şi să-i spunem şi că tu speri să 
agăţi un student în seara asta. 


1 Aluzie la Tweedledee şi Tweedledum, personaje din Alice în 
Ţara din Oglindă, care arată şi acţionează identic. 


— Nu face asta, Sutton! geme Madeline, prinzându-mă de 
mână înainte să iau telefonul. 

Madi e celebră pentru minciunile pe care i le serveşte tatălui 
ei, probabil i-a zis că merge la o meditaţie. 

— Linişteşte-te, îi spun, punând telefonul la loc pe bordul 
maşinii. 

Madeline se face mică pe scaunul ei, luându-şi faţa de Nu- 
mai-vorbesc-cu-tine. Charlotte îmi prinde privirea în irtrovizoare 
şi-mi spune din ochi: Las-o moartă! E o lovitură sub centură s-o 


necăjeşti pe Madeline în privinţa tatălui ei, dur asta primeşte 
pentru că le-a invitat pe Gemenele Twitter astă-seară. Ar fi 
trebuit să fim doar noi, adevăratele membre ale Jocului 
Minciunii, dar nu ştiu cum de Gabby şi Lili ne-au aflat planul, iar 
Madeline e prea drăguță ca să le refuze. Tot ilrumul le-am simţit 
privirile rugătoare, speranţele şi visurile scrise parcă în nişte 
bule deasupra capetelor lor: Când o să in primiţi în Jocul 
Minciunii? Când o să putem şi noi să fim membre? E deja destul 
de nasol că sora mea mai mică s-a h filat în clubul nostru. Nu 
mai e loc pentru nimeni, mai ales pentru ele. 

Şi, mai mult decât atât, pentru seara asta am un plan - un 
plini în care nu apar şi Gabby şi Lili. Dar cine spune că Sutton 
Mercer nu poate să fie şi flexibilă? 

După ora zece, partea de nord a Tucsonului e moartă şi pe 
Orange Grove abia dacă mai trece câte-o maşină. Inainte să 
mirăm pe autostradă, trebuie să trecem peste şinele de cale 
ferată. Crucea Sfântului Andrei străluceşte în întuneric. Când se 
face verde, îl salt pe Floyd peste liniile denivelate. Dar când să 
accelerez spre intrarea pe autostradă, îmi moare motorul. 

— Aoleu..., murmur eu. 

„California Gurls” nu se mai aude. Aerul condiţionat nu mai 
funcţionează şi luminiţele de pe bord se sting. Intorc cheia în 
contact, dar nu se întâmplă nimic. 

— Bine, afurisitelor, cine a turnat nisip în rezervorul lui Floyd? 

Charlotte scoate un căscat prefăcut. 

— Farsa asta a fost acum doi ani. 

— Nu noi, ciripeşte Gabby, încântată probabil că întrebarea 
mea, care se adresase membrelor jocului Minciunii, o indusese 
şi pe ea. Avem idei de farse mult mai bune, dacă o să ne lăsaţi 
vreodată să vi le spunem. 

— Nu ne interesează, îi spun, făcându-i semn să stea în banca 
ei. 

— Ăăă... Îi pasă cuiva că ne-am oprit pe calea ferată? spune 
Madeline, cu ochii pe geam şi cu degetele pe mânerul portierei. 

Deodată, luminile roşii de pe Crucea Sfântului Andrei încep să 
clipească. Se aude semnalul sonor, iar semibarierele dungate se 
lasă în jos, pentru a opri maşinile - nu că ar fi fost vreuna — să 
treacă peste şine. În depărtare se disting farurile unui intercity. 

Încerc din nou să pornesc, dar Floyd nu face decât să 
tuşească înfundat. 


— Care-i schema, Sutton? spune Charlotte iritată. 

— Totul e sub control, murmur eu. 

Brelocul cu simbolul Volvo se leagănă într-o parte şi-n alta, în 
vreme ce eu tot învârt cheia în contact. 

— Da, vezi să nu! spune Charlotte, şi pielea banchetei 
scârţâie sub fundul ei. V-am zis, fetelor, că nu trebuia să urcăm 
în capcana asta a morţii. 

Se aude sirena trenului. 

— Poate că nu bagi ca lumea cheia. 

Madeline se apleacă şi roteşte şi ea cheia, dar maşina scoale 
acelaşi hârâit. Luminiţele de la bord nici măcar nu clipesc. 

Trenul se apropie. 

— Poate o să ne vadă şi o să frâneze, spun eu, cu vocea tre- 
murându-mi din cauza adrenalinei care-mi curge prin vene. 

— Trenul nu poate să oprească! strigă Charlotte, desfăcân- 
ilu-şi centura de siguranţă. De-aia se şi lasă barierele! Zgâl- ţâie 
mânerul portierei din spate, care rămâne însă blocat. 
Dumnezeule! Deschide, Sutton! 

Apăs pe butonul de deblocare — tatăl meu şi cu mine 
instalaserăm un sistem de închidere electrică a uşilor şi 
geamurilor —, dar cunoscutul clic al butoanelor care sar în sus 
nu se aude. 

— Ah! fac eu, apăsând la nesfârşit butonul. 

— Să le deblocăm manual, spune Lili, încercând să ridice 
butonul de la portiera ei. 

Dar ceva blochează butonul. 

Trenul şuieră din nou, un acord grav. Laurel încearcă să 
coboare geamul, dar nu reuşeşte. 

— Dumnezeule, Sutton! strigă Lili. Ce ne facem? 

— E o farsă? urlă Charlotte, apăsând cu putere pe mânerul 
portierei, care însă nu se mişcă. lţi baţi joc de noi? 

— Sigur că nu! spun, apăsând pe mânerul de la portiera mea. 

— Pe bune? ţipă Madeline. 

— Pe bune! Jur! 

Este codul nostru de siguranţă, pe care-l spunem atunci când 
lucrurile sunt cât se poate de serioase. 

Madeline se întoarce şi apasă în centrul volanului. Claxonul 
behăie slab, ca o capră pe moarte. Laurel formează un număr 
pe telefonul mobil. 

— Ce faci? urlu la ea. 


— Care e urgenţa? cârâie o voce în difuzorul telefonului. 

— Suntem blocate pe calea ferată de la Orange Grove! strigă 
Laurel. Suntem încuiate în maşină! O să dea trenul peste noi! 

Imediat se dezlănţuie haosul. Charlotte se apleacă înainte şi 
loveşte în parbriz. Gabby şi Lili se smiorcăie fără folos. Laurel îi 
dă detalii operatoarei de la numărul de urgenţe. Trenul zboară 
spre noi. Eu întorc încontinuu cheia în contact. Trenul se apropie 
vertiginos... tot mai mult... până când mi se pare că disting 
figura panicată a mecanicului. 

Toată lumea ţipă. Moartea e la câteva secunde. 

In momentul acela, mă aplec calmă şi împing înapoi şocul. 

Pornind motorul, scot maşina de pe calea ferată şi opresc pe 
trecerea la nivel. O clipă mai târziu, deblochez portierele şi 
fetele cad pe pietrişul prăfuit, uităndu-se la trenul care trece în 
viteză la un metru de ele. 

— V-am făcut-o, fraierelor! strig eu, cu trupul în flăcări. A fost 
cea mai tare farsă pe care-am făcut-o vreodată, nu? 

Prietenele mele mă privesc uluite, în lacrimi. Apoi ochii li se 
umplu de furie. Madeline abia reuşeşte să se ridice. 

— Ce dracu', Sutton! Ai folosit codul de siguranţă! Ai încălcat 
regulile! 

— Regulile sunt făcute ca să fie încălcate, afurisitelor! Vreţi să 
auziţi cum am făcut-o? 

Muream de nerăbdare să le spun. Plănuisem farsa asta de 
săptămâni întregi. Era piesa mea de rezistenţă. 

— Nu-mi pasă cum ai făcut-o! răcneşte Charlotte, cu Jaţa 
schimonosită de furie şi tremurând. N-a fost deloc amuzant! 

O privesc pe soră-mea. Dar ea îşi umezeşte buzele şi clipeşte 
des, de parcă farsa a lăsat-o mută. 

Madeline tremură de mânie. 

— Ştii ce, Sutton? M-am săturat de clubul ăsta! M-am săturat 
de tine! 

— Şi eu, o susţine Charlotte. 

Lili se uită când la una, când la alta, încântată. 

Imi ridic bărbia, sfidătoare. 

— E o ameninţare? Vreţi să părăsiţi clubul? 

Madeline se ridică, expunându-şi silueta zveltă. 

— Poate! 

— Perfect! Plecaţi! le spun lui Madeline şi lui Charlotte. 

O mulţime de fete abia aşteaptă să vă ia locul! Corect? 


Mă întorc spre Gabby şi Lili, dar numai Lili îmi întoarce 
privirea. 

— Unde este Gabby? întreb eu. 

Charlotte, Madeline, Laurel, Lili şi cu mine scrutăm întunericul. 

Dar Gabby a dispărut. 


8 
ADEVĂR SAU CONSECINŢE 


Emma citi repede restul raportului de poliie. 

Volvoul 122, model anii '60, blocat pe calea ferată, a scăpat 
de ciocnirea cu intercity-ul care venea de la San Antonio, Texas. 
Domnişoara Mercer susţine că motorul nu a mai funcţionat, 
împiedicând-o să scoată maşina de pe calea ferată şi să 
deschidă portierele, pentru ca pasagerii să iasă din maşină. Din 
discuţiile avute cu pasagerii M. Vega, C. Chamberlain şi L. 
Mercer, a reieşit că toate trei susţin varianta domnişoarei 
Mercer, cum că de vină a fost sistemul electric al maşinii. Nicio 
acuzaţie până acum. Spitalizarea unei victime, G. Fiorello. 
Ambulanţa a sosit la 10.01 p.m. şi a dus-o la Spitalul Oro Valley. 

Emma simţi un fior rece pe şira spinării. Gabriella? La spital? 

Pe hol răsunară paşi. Emma înghesui repede hârtiile înapoi în 
dosar şi îl împinse din faţa ei, cu doar câteva secunde înainte ca 
detectivul Quinlan să deschidă uşa. Acesta trânti pe birou un 
pahar de plastic cu apă. 

— Poftim! Sper că eşti mulţumită! 

Emma îşi ascunse un zâmbet satisfăcut - era mulţumită... dar 
şi dezorientată. Îşi frământa mintea cu noile informaţii 
descoperite. Era limpede că Sutton oprise maşina intenţionat, 
dar raportul vorbea de un accident. Cum naiba reuşise Sutton să 
le convingă pe celelalte să mintă, deşi Gabby ajunsese în spital? 
Nu mai întâlnise probabil niciodată pe nimeni atât de puternic 
precum Sutton — o fată care le făcuse pe toate celelalte 
prietene ale ei să-şi ţină gura chiar şi în cazul unei tragedii. 

Dar nici eu nu cunoşteam răspunsul, nu ştiam cum le făcusem 
să păstreze tăcerea. Sigur că fusesem influentă - dar nu chiar 
aşal în amintirea mea, totuşi, Madeline şi Charlotte păreau 
super-furioase! Feţele lor roşii de mânie mă mai sperie şi acum. 

Emma luă o înghiţitură de apă. Era stătută şi avea un gust 


metalic. Amănuntele farsei încă i se învârteau prin minte, în 
primul rând, cum de le expusese Sutton pe fete la un ase-j 
menea risc? Să oprească o maşină pe calea ferată - era nebună? 

M-am zbârlit la gândurile Emmei. În viaţă există tone de 
lucruri riscante: să mergi cu bicicleta pe banda de urgenţă a 
autostrăzii, să plonjezi în lacul unui canion fără să ştii cât de 
adâncă e apa, să atingi clanţa plină de microbi a unei toalete 
publice. Trebuie că ştiam că maşina o să pornească imediat ce 
ridic şocul. Nu mi-aş expune niciodată prietenele la un 
asemenea pericol... nu-i aşa? 

— Bun! zise Quinlan, unindu-şi vârfurile degetelor. Ai Hăsit o 
explicaţie acceptabilă pentru furtul de azi, domnişoară Mercer? 

Emma respiră adânc, apoi brusc se simţi epuizată. 

— Uitaţi, a fost o greşeală cu adevărat prostească. Promit sil 
plătesc poşeta. Şi că o să mă schimb. Gata cu farsele. Gata cu 
furatul din magazine. Jur! Vreau doar să merg acasă. 

Quinlan scoase un fluierat uşor. 

— Păi, bine-nţeles, Sutton! Du-te acasă! Eşti iertată! N-o ..să 
suporţi nicio consecinţă! Şi n-o să le suflu un cuvânt nici 
părinţilor tăi! 

Nici măcar nu se străduia să-şi ascundă sarcasmul. 

Exact în acea clipă se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră, lătră Quinlan. 

Uşa se deschise şi intrară doamna şi domnul Mercer. Domnul 
Mercer purta costumul de medic şi adidaşi New Balance iillii. 
Doamna Mercer era îmbrăcată într-un taior office negru, aivea 
buzele rujate în nuanţa strugurilor şi căra o servietă din piele de 
şarpe. Era limpede că fuseseră luaţi amândoi de la lucru, de la 
vreo întâlnire sau vreo operaţie. Niciunul din ei nu părea fericit. 

Primul dintre lucrurile cele mai nasoale ale faptului că eram 
moartă era să urmăresc de la distanţă reacţia părinţilor mei faţă 
de mine. Desigur, nu era prima oară când aveau de-a l.ice cu o 
convocare la secţia de poliţie. Din noul meu punct de vedere, mi 
se părea că au inimile zdrobite. Oare de câte ori îi rănisem în 
felul ăsta? De câte ori puţin îmi păsase? 

Emma se făcu mică în scaunul ei. Abia dacă îi cunoscuse pe 
domnul şi doamna Mercer, ştia doar că aveau cam cincizeci de 
ani, că ocupau posturi de răspundere şi căutau alimente cu 
etichete bio în băcănii. Dar dacă fotografiile de familie din 
vestibul ofereau ceva indicaţii — pozele cu Minnie Mouse de la 


Disneyland, cu scufundările de la Florida Keys şi cu zâmbetele 
din faţa piramidei de la Luvru, din Paris —, era clar că domnul şi 
doamna Mercer se străduiau să fie nişte părinţi buni pentru 
fiicele lor, oferindu-le tot ce le pofteau inimile. Desigur, nu se 
aşteptau ca fiica lor mai mare, adoptată, să devină o 
infractoare. 

— Luaţi loc! spuse Quinlan, făcând semn spre două scaune de 
la masă. 

Niciunul din cei doi nu-i urmă îndemnul. Doamna Mercer 
strângea atât de tare servieta în mână, încât degetele i se 
albiseră. 

— Doamne, Sutton! şuieră ea, întorcându-şi privirea obosită 
spre Emma. Ce naiba e cu tine? 

— Îmi pare rău, murmură Emma, cu bărbia în piept, strângând 
între degetul mare şi arătător medalionul de argint al lui Sutton. 

Doamna Mercer clătină din cap, facându-şi cerceii de perle să 
se mişte înainte şi înapoi. 

— N-ai învăţat nimic din lecţia pe care ai primit-o la primul 
furt? 

— A fost o prostie, spuse Emma, lăsându-şi capul în pământ. 

Obţinuse ceea ce voia, dar, ridicându-şi ochii, văzu feţele 
îngrijorate ale celor doi. 

Celor mai mulţi dintre părinţii ei sociali nu le-ar fi păsat că a 
furat decât dacă ar fi trebuit să scoată bani pentru cau- ţiune. 
De fapt, majoritatea lor ar fi lăsat-o să putrezească în ;irest 
peste noapte. O invidie pe Sutton pentru grija părinţilor ci - un 
lucru pe care sora ei părea să nu-l fi apreciat pe când era în 
viaţă. 

Domnul Mercer se întoarse spre Quinlan, vorbind pentru 
prima oară: 

— Îmi pare nespus de rău că vă facem atâtea necazuri. 

— Şi mie îmi pare rău, spuse Quinlan, ducându-şi mâinile 
slrânse la piept. Poate dacă aţi supraveghea-o mai bine pe 
Sutton... 

— O supraveghem cât de bine putem, mulţumesc. 

Vocea doamnei Mercer tremura. Defensiva ei îi amintea 
Emmei de vizitele asistenţilor sociali, în timpul cărora, fară 
excepţie, fără să mai conteze dacă era adevărat sau nu, păun ţii 
sociali se apărau spunând cât de mult se ocupau de Ktpiii pe 
care îi aveau în grijă. Doamna Mercer îşi scoase portofelul din 


poşeta ei Gucci. 

— A primit vreo amendă? 

Quinlan scoase un sunet ciudat din gâtlej, ca şi cum ar fi 
înghiţit un gândac. 

— Nu cred că o amendă va rezolva cazul de acum, doamnă 
Mercer. Dacă cei de la magazin vor depune plângere, asta va 
ajunge la cazierul lui Sutton. Şi ar putea exista şi alte 
consecinţe. 

Doamna Mercer arăta ca şi cum mai avea puţin şi leşina. 

— Ce fel de consecinţe? 

— Trebuie să aşteptăm să vedem ce pretenţii are magazinul, 
răspunse Quinlan. Ar putea cere o despăgubire, sau ar putea 
cere o pedeapsă mai aspră, având în vedere că Sutton nu e la 
primul furt. Ar putea fi condamnată la executarea unor ore în 
folosul comunităţii. Sau la închisoare. 

— Închisoare? strigă Emma, fixându-l cu privirea. 

Quinlan ridică din umeri. 

— Ai împlinit optsprezece ani, Sutton. E cu totul altceva acum. 

Emma închise ochii. Uitase că abia îşi sărbătorise ziua. 

— D... dar şcoala? murmură ea, puţin prosteşte. Şi tenisul? 

Ceea ce voia ea să întrebe de fapt era: Dar ce se va alege 

de investigaţie? Ce se va alege de ucigaşul lui Sutton? 

Quinlan deschise uşa cu un scârţâit. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la toate astea înainte să-ţi 
strecori poşeta aia sub bluză. 

Quinlan tinu uşa deschisă pentru Emma şi părinţii ei şi ieşiră 
cu toţii în parcare. Nimeni nu scotea o vorbă. Emmei îi era 
teamă până şi să respire. Doamna Mercer o prinse de cot, 
ducând-o spre Mercedesul ei, care avea pe bara de protecţie un 
sticker cu mamă mândră de tenismena ei de la hollier. 

— Ai face bine să te rogi ca buticul să-şi retragă acuzaţiile, 
slrecură ea printre dinţi, aşezându-se pe locul şoferului. Sper că 
ai învăţat ceva de folos din toate astea. 

— Am învăţat, răspunse încet Emma, cu mintea la informaţiile 
citite în dosar. 

îşi găsise un nou motiv, indicii noi şi o situaţie periculoasă 
carc le-ar fi înfuriat chiar şi pe cele mai loiale prietene. 


9 
FETIŢA LUI TATA 


Drumul spre casă de la secţia de poliţie se desfăşură într-o 
tăcere implacabilă, de piatră. Radioul rămăsese închis. Doamna 
Mercer nici măcar nu se mai enerva pe şoferii agresivi care-i 
luau faţa. Se uita drept înainte, ca o statuie de ceară de la 
Madame Tussauds, fără s-o bage în seamă pe fata pe care-o 
credea fiica ei. Ghemuită în scaunul pasagerului, Emma îşi ţinea 
ochii în jos, scărmănându-şi pielea din jurul degetului mare, 
până îi apăru pe piele o bobiţă roşie de sânge. 

Doamna Mercer trase Mercedesul pe alee, în spatele 
automobilului Acura al soţului ei, şi intrară cu toţii în casă, 
târându-şi picioarele ca un convoi de prizonieri legaţi cu lanţuri. 
Imediat ce se deschise uşa, Laurel sări de pe canapeaua de 
piele din sufragerie. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Vrem să discutăm un minut cu Sutton. Singuri. 

Doamna Mercer îşi aruncă poşeta în cuierul pentru haine şi 
umbrele de lângă uşa principală. Drake, dogul german al 
familiei, veni s-o întâmpine pe doamna Mercer, dar aceasta il 
alungă imediat. Drake era mai degrabă un nătâng adorabil 
decât un câine de pază, dar Emmei îi facea întotdeauna frică. 
De când se ştia îi era frică de câini, după ce, la nouă ani, un 
chow-chow al unor părinţi sociali îi folosise braţul pe post de 
jucărie de cauciuc. 

— Cum e? insistă Laurel cu ochii cât cepele. 

Nimeni nu-i răspunse. Laurel încercă să-i prindă privirea 

Emmei, dar aceasta n-o băgă în seamă, studiind în continuare 
voalul-miresei uriaş din colţ. 

— Stai jos, Sutton, spuse doamna Mercer, arătând spre 
canapea. 

Pe măsuţa de cafea din lemn de mesquite era un pahar cu 
apă minerală, pus pe un suport de lemn, iar pe podea zăcea 
aruncat un număr din Teen Vogue. 


— Laurel, te rog! Lasă-ne puţin singuri. 

Laurel oftă, apoi se îndepărtă, tropăind, pe hol. Emma auzi 
zgomotul uşor al uşii de la frigider deschizându-se în bucătă- i 
k*. Se cocoţă pe fotoliul de velur cu rezemători pentru cap şi se 
uită neajutorată prin camera amenajată şic în stil sud-vestic - o 
mulţime de bronzuri şi arămiuri deşertice, o latură Navajo 
aruncată peste canapeaua de piele, o carpetă .dbă şi pufoasă 
care era incredibil de curată, în ciuda labelor mari şi adesea 
murdare ale lui Drake, şi un tavan cu grinzi de lemn, cu mai 
multe ventilatoare care se roteau încet. Lângă lereastră se 
găsea un pian Steinway mic, cu coadă. Emma se Întrebă dacă 
Sutton şi Laurel învăţaseră să cânte pe un ase- mcnea obiect 
minunat. Simţi o altă împunsătură de invidie pentru faptul că 
sora ei geamănă primise o îngrijire atât de atentă şi tot ce-şi 
dorise. Dacă ar fi avut şi ea o altă soartă, dacă Becky ar fi 
abandonat-o pe ea când era bebeluş, în loc de Sutton, poate că 
s-ar fi bucurat şi ea de o astfel de viaţă. Cu siguranţă că ar fi 
ştiut s-o aprecieze mult mai mult. 

Am simţit acelaşi val de iritare pe care-l simţeam întotdeauna 
când Emma mă judeca. Cum ar putea vreuna dintre noi să 
aprecieze corect vieţile noastre, dacă nu avem un etalon prin 
care să le comparăm? Abia după ce am pierdut ceva, după ce 
ne-a abandonat mama, după ce am murit ne-am dat seama ce 
ne lipsea. Dar apărea o întrebare interesantă: dacă Emma mi-ar 
fi trăit viaţa, mi-ar fi cunoscut şi moartea? Ar fi fost ea ucisă în 
locul meu? Gândindu-mă cu amărăciune la toate astea, simţeam 
cumva că moartea mea fusese într-un fel greşeala mea - ceva 
ce eu făcusem, rezultatul unei alegeri pe care poate că Emma 
nu ar fi facut-o. Nu avusese nicio legătură cu soarta. 

Doamna Mercer se plimba de colo-colo, ţăcânind pe podeaua 
de piatră cu tocurile ei înalte. Era trasă la faţă şi şuviţa căruntă îi 
ieşea în evidenţă mai mult ca niciodată. 

— Mai întâi de toate, vei suporta această pedeapsă, Sutton. 
Orice îţi voi cere să faci, orice sarcină îţi voi da, o vei face. 

— Bine, spuse încet Emma. 

— Şi în al doilea rând, continuă doamna Mercer, nu te gândi 
că în următoarele două săptămâni vei pleca de-acasă. Doar 
dacă are legătură cu şcoala, cu tenisul sau cu munca în folosul 
comunităţii, dacă asta vei primi. Să sperăm că «ista vor hotărî. 
Doamna Mercer se opri lângă pian şi-şi duse u mână la frunte, 


ca şi cum ameţise. Ce crezi că vor spune colegii tăi? Măcar te-ai 
gândit la consecinţe, sau pur şi simplu .ii apucat ce ţi-a căzut în 
mână şi ai şters-o din magazin? 

Laurel, care stătuse până atunci ascunsă, trăgând cu ure- 
i'hoa, apăru în pragul uşii cu o pungă de pop-com Smartfood 
nedesfăcută în mână. 

— Dar Balul-foştilor absolvenţi e săptămâna viitoare! Trebuie 
s-o laşi pe Sutton să meargă. Face parte din comitetul de 
organizare! Şi-apoi vine excursia. 

Doamna Mercer clătină din cap şi se întoarse spre Emma: 

— Şi să nu încerci să pleci pe furiş. O să pun pe cineva să-ţi 
monteze închizători exterioare la ferestre. Ştiu că te-ai mai 
lurişat aşa. Ca şi tine, Laurel. 

— Eu nu m-am furişat! protestă Laurel. 

— Am văzut urme de tălpi pe lângă rondurile cu flori azi- 
dimineaţă, aruncă doamna Mercer. 

Emma îşi strânse buzele. Urmele de tălpi din dreptul camerei 
lui Laurel îi aparţineau ei. Se strecurase afară pe fereastra lui 
Laurel în timpul petrecerii de ziua ei, imediat ce găsise Misiunea 
needitată a filmuleţului cu strangularea, în care 

Laurel, Madeline şi Charlotte îi jucau o farsă lui Sutton. Dar 
Sutton n-ar fi recunoscut niciodată că a călcat pe flori, iar 
acumm nici ea n-are s-o facă. Poate că începuse să semene cu 
“oia ei mai mult decât îşi închipuia. 

Doamna Mercer scormoni prin poşetă după telefonul care îi 
suna. Îl duse la ureche şi dispăru pe hol. Domnul Mercer îşi 
verifică şi el pager-ul şi se întoarse istovit spre Emma. 

— Am o sarcină pentru tine chiar acum. Schimbă-te şi ne 
întâlnim în garaj. 

Emma dădu supusă din cap. Să înceapă pedeapsa! 

Zece minute mai târziu, Emma se schimbase într-un tricou şi 
o pereche de jeanşi uzaţi — mă rog, cât de uzaţi pot fi nişte 
jeanşi Citizens of Humanity —, aşteptând în garajul triplu al 
familiei Mercer. Pereţii erau acoperiţi de rafturi înţesate de 
greble, sape, bidoane de vopsea şi saci cu mâncare pentru câini. 
În mijlocul marii încăperi de beton se găsea o motocicletă 
veche, cu marca norton inscripționată pe o parte. Domnul 
Mercer se ghemuise în faţa roții din faţă, verificând cauciucul. 
Purta genunchiere de protecţie albe. 

Când o văzu pe Emma, se ridică pe jumătate şi-i făcu semn cu 


capul. 

— Am venit, spuse Emma, puţin ruşinată. 

Domnul Mercer o privi fix câteva secunde lungi. Emma se 
pregătise sufleteşte pentru o predică, dar tatăl ei arăta doar 
trist. 

Emma nu ştia ce să spună. Era obişnuită să trăiască doar ea 
sentimentul de dezamăgire, nu şi să fie spectatoare la aşa ceva. 
Încercase întotdeauna să fie orice îi cereau părinţii ei sociali să 
fie - guvernantă, femeie de serviciu şi, o dată, chiar maseuză. 
Nu provocase niciodată necazuri intenţionat. 

Domnul Mercer se întoarse spre motocicletă. 

— Locul ăsta e mizerabil, spuse el în cele din urmă. Poate că 
mă ajuţi să mai arunc câte ceva şi să fac puţină ordine. 

— Sigur! spuse Emma, trăgând un sac de gunoi negru (iintr-o 
cutie de pe cel mai apropiat raft. 

Se uită prin garaj, surprinsă să vadă că ea şi domnul Mercer 
ar fi putut avea ceva în comun. Pe un perete se afla un poster 
rupt cu o chitară Gibson Les Paul roşiatică, una dintre favoritele 
Emmei încă de când trecea prin faza liu-vreau-să-fac-parte- 
dintr-o-formaţie. Mai zări şi preferatul ei în materie de titluri 
greşite de ziar, înrămat: Dewey li. bate pe Truman. lar la stânga 
etajerelor cu piese de maşină şi insecticid se găsea un raft micuţ 
înţesat cu broşuri polițiste vechi, dintre care pe multe Emma le 
devorase pur şi simplu. Se întreba de ce nu se găseau în 
biblioteca din casă. Oare doamnei Mercer îi era ruşine că soţului 
ei îi plăcea genul acela de literatură? Sau tatăl hotărâse să-şi 
ţină lucrurile preferate în spaţiul lui privat? 

Emma nu-şi cunoscuse niciodată tatăl. Când era la grădiniţă, 
în clasă intraseră mai mulţi taţi, care vorbiseră despre meseriile 
lor: era un doctor, mai era un tip care avea un magazin de 
instrumente muzicale, şi un bucătar. În acea zi, intorcându-se de 
la grădiniţă, Emma o întrebase pe Becky ce meserie avea tatăl 
ei. Lui Becky îi căzuse faţa şi îi răspunsese scoțând fumul de 
ţigară pe nări: 

— N-are-a face! 

— Poţi să-mi spui măcar cum îl cheamă? mai încercase | 
tnma, dar Becky nu-i răspunsese. 

La scurt timp după discuţia asta, Emma trecuse printr-o lază 
în care pretindea că diferiţi bărbaţi pe care-i întâlneau în 
veşnicele lor călătorii — Becky nu putea păstra o slujbă prea 


mult timp - ar fi putut să fie tatăl ei, în secret. Raymond, casierul 
de la benzinărie care-i strecurase Emmei printre cumpărături 
câteva batoane Tootsie Rolls cadou. Doctorul Norris, doctorul de 
la urgenţă care-i pusese copci la genunchi atunci când se lovise 
la locul dejoacă. Al, un vecin din complexul de apartamente 
care-i făcea în fiecare dimineaţă semn cu mâna. Emma şi-i 
imagina pe unii dintre aceşti bărbaţi ridicând-o în sus, învârtind- 
o şi ducând-o la Dairy Queen-ul din cartier. Dar nu se întâmplase 
nimic din toate astea. 

M-au copleșit şi pe mine dintr-odată o mulţime de frânturi de 
amintiri: tata şi cu mine stând la o masă într-un club de blues şi 
ascultând formaţia care cânta live. Tata şi cu mine pe o cărare 
de munte, cu binocluri la ochi, observând păsările. Eu căzând de 
pe bicicletă şi fugind în casă să-l caut pe tata să mă aline. 
Simţeam că tata şi cu mine avuseserăm la un moment dat o 
legătură specială. Deodată, în lumina celor prin care trecea 
Emma, m-am simţit norocoasă că am toate aceste amintiri. Dar 
acum tata nici măcar nu ştia că murisem. 

Emma se aplecă peste motocicletă, cercetând-o cu atenţie. 

— De ce e schimbătorul pe partea greşită? 

Domnul Mercer o privi clipind, de parcă Emma ar fi început pe 
neaşteptate să vorbească în swahili. _ 

— Ba e bine pus. E o motocicletă britanică. Inainte de 1975 
schimbătorul se punea în dreapta, spuse el râzând jenat. 
Credeam că interesul tău pentru vehicule se opreşte la Volvoul 
din anii '60. 

— Am citit ceva despre asta, facu Emma. 

Una dintre familiile ei sociale, Stuckey, avea o maşină care le 
dădea mereu bătaie de cap, iar responsabilitatea căzuse nu se 
ştie cum pe Emma, care trebuise să găsească pe cineva s-o 
repare. Se împrietenise cu mecanicii de la staţia de benzină 
locală şi aceştia o învăţaseră cum să schimbe un cauciuc, cum 
să controleze uleiul, cum să înlocuiască diverse lichide şi 
componente. Patronul locului, Lou, avea o Harley, iar Emma se 
învârtea pe lângă el când meşterea la ea, dân- du-i câte-o mână 
de ajutor. Lou o îndrăgea şi începuse s-o strige Micuța 
Maimuţică Unsuroasă. Dacă ar fi râvnit vreodată la un post de 
ucenic de mecanic, spunea el, uşa lui era larg deschisă. 

Am zâmbit. Asta da carieră! Dar mă impresiona cât de tenace 
era. Exact cum spusese Ethan cu o seară în urmă: Nimic nu 


părea s-o copleşească. 

— Thayer avea o Honda, nu? spuse domnul Mercer. Nu te-a 
dus şi pe tine cu ea, nu? 

Emma ridică din umeri, simțind cum se înfioară la auzul 
numelui lui Thayer. Aflase în ultima săptămână că Laurel şi 
Thayer fuseseră cei mai buni prieteni şi că Laurel făcuse o 
pasiune nu chiar secretă pentru el. Dar mai descoperise şi că, 
până la urmă, Thayer o plăcuse pe Sutton. 

Am încercat cu disperare să-mi amintesc ce însemnase | 
hayer pentru mine. Am în continuare flash-uri cu noi doi în 
curtea şcolii. Thayer prinzându-mă de mâini şi spunând ceva pe 
un ton de scuză, eu smulgându-mi mâinile şi aruncându-i ceva 
înapoi, cu vorbe nepăsătoare şi dure. După care amintirea se 
destrămă. 

Domnul Mercer se aşeză pe o ladă de lapte răsturnată. 

— Sutton... de ce ai furat azi? 

Emma îşi plimbă mâinile pe schimbător. Pentru că încerc să 
rezolv cazul uciderii fiicei tale. Dar cu voce tare spuse: 

— Îmi pare sincer rău. 

— A fost pentru... tot ce se întâmplă acasă? întrebă 
morocănos domnul Mercer. 

Emma clipi, întorcându-se spre el. 

— Adică...? 

Deodată, îi veni în minte o nouă listă: „Lucruri stânjenitoare 
despre o nouă familie pe care n-o cunoşti, deşi ar trebui”. 
Discuţia deschisă cu un tată pe care-l întâlnise numai cu două 
săptămâni în urmă era prima pe listă. 

Domnul Mercer avea o expresie exasperată, gen te-rog-nu- 
mă-pune-să-ţi-explic. 

— Ştiu că sunt foarte multe lucruri de înţeles. Ştiu că ai trecut 
printr-o serie de... schimbări. 

Mai multe decât crezi, gândi Emma cu ironie. 

Domnul Mercer o privi înţelegător. 

— Vreau să ştiu ce simţi. Vreau să ştii că poţi să vorbeşti cu 
mine. Despre orice. 

Aparatul de aer condiţionat se opri din bâzâit şi în garaj se 
lăsă o tăcere mormântală. Emma încercă să-şi păstreze 
stăpânirea de sine. N-avea nicio idee cum să-i răspundă 
domnului Mercer şi, pentru o clipă, se arătă gata să-i destăi- 
nuie adevărul gol-goluţ. Dar apoi îşi aminti de ameninţarea 


ucigaşului lui Sutton: Dacă spui cuiva, dacă spui ccva, tu 
urmezi! 

— Bine... mulţumesc, spuse ea stingherită. 

Domnul Mercer îşi făcea de lucru cu cheia fixă. 

— Şi eşti sigură că n-ai furat pentru că, ei bine, pentru că 
voiai să fii prinsă? 

M-am uitat în ochii albaştri, limpezi ai tatălui meu şi, dinlr- 
odată, am avut un crâmpei de amintire cu voci şi acu- /.iții 
zburând prin aer. M-am văzut mergând repede pe un drum în 
deşert, am auzit vocea supărată a tatălui meu stri- r..mdu-mă şi 
am simţit lacrimi curgându-mi pe faţă. 

Cum Emma nu răspunse, domnul Mercer încetă s-o mai |n 
ivească, clătină din cap şi aruncă pe podeaua pătată de unsoare 
o cârpă galbenă, murdară. 

Nu mai contează, murmură el, părând iritat. Aruncă doar 
sacul de gunoi când termini, da? 

Închise uşa cu un bufnet sec. În spatele ei era un panou dr 
plută pe care erau prinse un calendar vechi de câţiva ani, mii 
card pentru service-ul de aparate de aer condiţionat şi o po/ă cu 
Laurel şi Sutton stând în mijlocul curţii şi zâmbind i .Urc aparat. 
Emma se uită îndelung, stăruitor la fotografie. A i li vrut ca 
fotografia să-i poată vorbi, ar fi vrut ca Sutton să-i pontă spune 
ceva, orice, despre cine fusese ea, despre ce soi dr secrete avea 
şi despre ce se-ntâmplase de fapt cu ea. 

Auzi un chicotit în spate. Apoi o furnicătură caldă, ca şi cum 
cineva i-ar fi răsuflat în ceafă. Se întoarse, cu inima-n gât, dar 
garajul era pustiu. Apoi, pe fereastra pătrată, îngustă, zări un 
SUV care rula încet prin dreptul casei familiei Mercer. Alergă la 
fereastră şi se uită afară, recunoscând imediat Lincolnul alb. Şi, 
de data asta, mai recunoscu şi cele două feţe din spatele 
parbrizului. 

Erau Gemenele Twitter. 


10 
PEŞTE PE USCAT 


Poc! Poc! 
Emma sări în sus în patul lui Sutton. Luna arunca o rază 
argintie peste covor. Screen saver-ul de pe computerul lui 


Sutton proiecta o serie de fotografii de la fericitele petreceri în 
pijamale ale Jocului Minciunii. La televizorul cu ecran plat rula un 
episod din The Daily Show. Clopotul de sticlă', pe care Emma o 
recitea după ce o comentase cu Ethan cu o săptămână în urmă, 
stătea deschisă cu faţa în jos, pe noptieră. Uşa care dădea spre 
hol era bine închisă. Toate obiectele erau la locurile lor, unde le 
lăsase când se dusese la culcare. 

Poc! 

Sunetul venea dinspre fereastră. Emma dădu la o parte 
plapuma. Tot cu o săptămână în urmă avusese un vis care 
începuse aşa. Când, în vis, se uitase pe fereastră, o văzuse pe 
Becky pe alee. Avertizând-o. Spunându-i să aibă grijă. Şi apoi 
dispărând. 

Emma se apropie şovăind de fereastră şi aruncă o privire 
afară. Lumina de la felinarul de pe stradă arunca un cerc şters, 
auriu peste cactusul ţepos în formă de pară de dincolo de alee. 
Mai încolo era parcată Jetta lui Laurel. Aşa cum era de aşteptat, 
cineva stătea pe alee, dincolo de terenul de baschet. Emma ar fi 
putut să jure că era Becky, dar apoi silueta păşi în lumină, cu 
braţul ridicat, gata să arunce o altă pietricică în geam. 

Era Ethan. A 

Emma inspiră adânc şi plecă de la fereastră. Işi puse repede 
un sutien gri pe sub cămăşuţa transparentă a lui Sutton şi-şi 
trase pe ea nişte pantaloni de pijama dungaţi. Apoi reapăru la 
geam, îi făcu semn cu mâna lui Ethan şi ridică hotărâtă 
fereastra. Doamna Mercer încă nu o blocase, şi cedă uşor. Aerul 
nopţii era cald şi nemişcat, fără nici cea mai mică adiere. 

— Tu n-ai auzit că poţi folosi ceva numit telefon în loc să 
arunci cu pietricele? spuse ea încet. 

Ethan o privi pieziş. 

— Poţi să ieşi? 

Emma ascultă să audă vreun zgomot de pe hol — apa de la 
toaletă, medalionul lui Drake zdrăngănind, orice. Domnul şi 
doamna Mercer ar fi ucis-o să afle că se strecurase afară chiar în 
ziua în care fusese prinsă furând. Dar era o linişte deplină. 
Ridică mai mult geamul şi se furişă afară. 

O cracă groasă dintr-un copac ajungea până aproape de 
acoperiş. Emma se prinse de ea cu uşurinţă şi se lăsă la 
pământ. Nu era de mirare că Sutton folosea calea asta pentru a 
evada. Căzu pe pietriş şi se apropie de Ethan cu un zâmbet pe 


faţă. 

Dar Ethan nu era aşa vesel. 

— Ce naiba ai? Ţi-ai pierdut minţile? 

— Ssst! 

Emma aruncă o privire înjur. Peste tot era o linişte stranie, 
luminile stinse, nicio maşină nu trecea pe stradă. 

— Era singurul mod în care puteam intra în secţia de poliţie. 

— De ce-ai vrut să faci asta? 

Emma se aşeză pe bolovanul uriaş din faţa casei. 

— Trebuia să văd dosarul lui Sutton de la poliţie. 

În vreme ce ea îi povestea despre raportul poliţiei şi despre 
episodul cu linia ferată, Ethan făcea ochii din ce în ce mai mari. 

— Sutton a riscat vieţile tuturor, încheie Emma. Şi în noap- lea 
aia cu Gabby s-a întâmplat ceva. A ajuns la spital. 

— Maamă! făcu Ethan, aşezându-se pe bolovan lângă | rnma. 
Şi nimeni n-a pârât-o pe Sutton? 

— Potrivit raportului, nu. 

Picioarele li se atingeau uşor. Prin pantalonii subţiri de pijama, 
Emma simţea țesătura aspră a jeanşilor lui. 

Ethan îşi răsucea telefonul în mână. 

— De ce crezi că şi-au ţinut gura? 

— Nu ştiu. Farsa cu trenul a fost gravă. Puteau să moară 
toate, spuse ea, urmărind o umbră care trecea prin dreptul unei 
ferestre de la casa vecină. Poate că au vrut să-i ofere lui Sutton 
o mostră din medicamentul pe care-l înghiţiseră şi ele? 

— Printr-o altă farsă... sau ceva de genul ăsta? 

Emma se înfioră. 

— Chiar tu ai spus că prietenele lui Sutton arătau în noaptea 
cu strangularea ca şi cum ar fi vrut s-o ucidă, nu? 

Ethan mătură strada cu privirea, muşcându-şi buza de jos. 

— Aşa mi se pare mie, spuse el într-un târziu. Chiar dacă ele 
au susţinut că era doar o farsă, Sutton părea speriată de-a 
binelea. 

— Sună ca o răzbunare, spuse Emma. 

Ethan îşi aducea mai bine aminte despre noaptea aceea decât 
mine. Când l-am văzut aplecat spre mine, m-am simţit ameţită 
şi vulnerabilă. Dacă mi-aş putea aminti orele şi zilele de după 
incidentul cu strangularea... oare mi-am reluat activităţile mele 
cu prietenele, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Fusesem în 
stare să scap de sperietură aşa de uşor? 


— Dar nu cred că trebuie să le excludem nici pe Gemenele 
Twitter, spuse Emma. La urma urmei, Gabby a fost la spital, 
probabil rănită grav. Ele au fost şi la petrecerea în pijamale de la 
Charlotte. Şi le-am văzut plimbându-se cu maşina pe strada 
asta, urmărindu-mă. Plus că, la şcoală, îmi aruncau priviri tare 
ciudate. Emma închise ochii, gândindu-se la Garrett. De fapt, 
adăugă ea, o mulţime de oameni au început să-mi arunce priviri 
ciudate. 

Ethan dădu din cap. 

— Nu poţi să excluzi pe nimeni care nu are un alibi solid. 

Emma îşi arcui capul spre cer şi scoase un suspin. Simţea că 
totul e foarte... dificil. 

— Părinţii lui Sutton m-ar ucide dacă ar afla că am ieşit, spuse 
ea, uitându-se la geamul întunecat al casei. Deja sunt pedepsită 
pe viaţă. 

Ethan scobi cu piciorul în pietriş. 

— Aşadar, asta e singura ta noapte de libertate? 

— Ai putea să spui şi aşa. Mâine, la fereastra mea va fi 
probabil un zăvor uriaş. 

Ethan zâmbi. 

— Atunci, poate ar fi mai bine să facem ceva mai amuzant 
decât să vorbim de moartea lui Sutton. 

Emma îşi ridică încet ochii spre el. 

— Cum ar fi...? 

— În curtea vecinilor voştri e o piscină, spuse Ethan, ară- iAnd 
spre gardul care separa casa familiei Mercer de cea a vecinilor. 
Vrei să înotăm puţin? 

— Or să ne vadă! strigă Emma. 

Vecinii lor, familia Paulson, o salutaseră de câteva ori pe 
limma de pe alee. Purtau haine J.Crew, conduceau maşini Lexus 
de culoarea şampaniei şi-şi puseseră numele de familie peste 
tot - un Paulson mare pe cutia poştală, Paulson | ')68 pe o placă 
de piatră în faţa grădinii lor şi chiar şi pe numerele de 
înmatriculare scria Paulson 1 şi Paulson 2. 

Păreau îndeajuns de prietenoşi, dar Emma se îndoia că s-ar 
purta frumos cu intruşii care le-ar folosi piscina. 

Ethan arătă spre aleea lor. Lângă cutia poştală zăceau mai 
multe ziare în ţiple albastre. Luminile din casă erau stinse, iar pe 
alee nu se vedea nicio maşină. 

— Cred că sunt plecaţi din oraş. 


Emma tăcu puţin. Ştia că ar fi trebuit să se întoarcă în casă şi 
să se bage la loc în pat, dar o voce subţirică de drăcuşor din 
interiorul ei pomeni de ochii adânci ai lui Ethan şi de surâsul lui 
plin de speranţă care o îndemna să accepte. 

Poate că eu eram drăcuşorul. Emma merita să aibă parte de 
ceva distracţie. 

— Bine, spuse ea zâmbind. 

În câteva secunde, escaladară gardul familiei Paulson şi 
ajunseră la piscina ovală din mijlocul curţii interioare. Lângă 
platformă erau stivuite o mulţime de saltele şi de colaci. Sub 
pergolă se găsea un grătar negru Weber pe gaz, iar departe, în 
fundul curţii, se vedea o groapă de foc în formă de stup. Două 
prosoape, ambele cu monograma Ps la mijloc, erau aşezate pe 
scaune. Emma se mai uită o dată cu precauţie spre casa 
întunecată a familiei Paulson. Nu se aprinsese nicio lumină. 

Lui Ethan îi luă mai puţin de cinci secunde să-şi scoată tricoul 
şi jeanşii, să-şi arunce pantofii sport New Balance din picioare şi 
să plonjeze în piscină. Când reveni la suprafaţă, îi zâmbi Emmei. 

— Apa e nemaipomenită! Vino! 

Emma îşi scoase un crac de la pantalonii de pijama. 

— Păi... nu prea sunt îmbrăcată pentru înot. 

Ethan ridică din sprâncene. 

— Dă-i jos, nu-i nicio problemă. 

Emma îi aruncă o privire prefăcut-furioasă, dar îşi scoase 
pantalonii de pijama, mulţumind cerului că purta pe dedesubt 
un şort negru băieţesc, opac. Mergând pe vârfuri până la 
marginea piscinei, se lăsă treptat în apă, centimetru cu 
centimetru. Se desprinse de margine şi facu repede câteva 
mişcări de bras pe sub apă. Cămăşuţa se înfoiase în spatele ei 
ca o paraşută deschisă. Când scoase capul din apă, îl văzu pe 
Ethan, care se oprise în mijlocul piscinei. Luminile galbene îi 
cădeau pe pomeţi, conturându-i părul lipit de cap, faţa 
colţuroasă şi umerii largi, aurii. Ethan îi observă privirea şi îi 
zâmbi, dar Emma îşi feri iute ochii. Nu voia să creadă că se 
holba la el. 

— A fost o idee bună, spuse ea, întorcându-se să înoate pe 
spate. 

— Ţi-am zis, spuse Ethan, înotând spre trambulină. Tre' să-ţi 
mărturisesc ceva, spuse el o clipă mai târziu, tăind apa cu 
braţele lui puternice. Sunt un spărgător în serie de piscine! Când 


eram mai mic, obişnuiam să mă strecor tot timpul în piscina 
vecinului. 

— Ei, eu sunt o spărgătoare de piscine virgină, spuse Inima, 
sperând că noaptea era îndeajuns de întunecată ca || han să nu 
observe cum se îmbujorase la rostirea cuvântului virgină. 

— Întotdeauna rai-am dorit să am şi eu piscină, spuse Ethan, 
prinzându-se de marginile trambulinei. Părinţii mei nu au vrut 
niciodată. Mama avea impresia că aş putea să ajung şi eu 
printre puştii ăia de la ştiri care s-au înecat. 

Emma îşi dădu seama cât de puţin ştia despre viaţa lui Ethan. 

— Cum sunt părinţii tăi? 

Ethan ridică din umeri. 

— Sunt... păi, mama e o războinică aprigă. lar tata... nu e. 

— A plecat? 

Poate că ei doi aveau ceva în comun. 

Cuvintele se desprinseră încet de pe buzele lui Ethan. 

— Nu chiar. Dar călătoreşte foarte mult. Pentru el munca 
reprezintă totul. Şi-a luat un apartament în San Diego, care e 
mai aproape de filiala centrală a companiei lui, şi stă acolo mai 
mult decât acasă. Probabil că-i place departe de noi. 

— N-ar trebui să glumeşti cu asta. 

Ethan ridică dintr-un umăr. Parcă ar fi vrut să adauge ceva, 
dar clătină brusc din cap, ca şi cum ar fi vrut să-şi îndepărteze 
acele gânduri, şi se aruncă de pe trambulină. 

— Tu ai avut piscină când te-ai făcut mare, Emma? 

Emma râse, călcând repede apa cu picioarele. 

— Un copil în plasament care să aibă piscină? Mă socoteam 
norocoasă dacă aveam o cadă curată. Dar mergeam des la 
bazinele publice. Când eram mai mică, o asistentă socială m-a 
dus să iau lecţii de înot. 

— Drăguţ! 

— Mda. 

Ar fi fost şi 'mai bine dacă ar fi învăţat să înoate de la liecky. 
Sau dacă vreuna dintre mamele ei sociale s-ar fi deranjat să 
vină s-o vadă cum învaţă să înoate. Când era în iipă, Emma 
obişnuia să privească spre tribune, sperând să vadă pe cineva 
care să fi venit pentru ea, dar rămânea mereu dezamăgită. In 
cele din urmă, renunţase de tot să se mai uite. 

— Ai vreun joc preferat pentru piscină? întrebă Ethan. 

Emma se gândi o clipă. 


— Cred că Marco Polo. 

Obişnuiau să-l joace la sfârşitul lecţiei de înot. 

— Vrei să jucăm? întrebă Ethan. 

Emma chicoti, dar Ethan avea o expresie serioasă. 

— Păi, sigur, spuse ea. În linişte! închise ochii, se roti în apă 
de câteva ori şi şopti: Marco! 

— Polo! răspunse Ethan, încet. 

Emma se îndreptă spre vocea lui, ţinându-şi mâinile drept in 
faţă. 

Ethan râse. 

— Arăţi ca un zombi! 

Emma râse şi ea, simțindu-se însă puţin stânjenită. Şi dacă 
trupul lui Sutton plutea în acelaşi fel ca al ei, cine ştie pe unde, 
chiar în momentul acela? 

În minte mi-a apărut imaginea unei ape reci, întunecate, i are 
spăla un trup îmbrăcat în haine îmbibate. Nu m-am putut 
apropia îndeajuns de mult încât să pot distinge faţa întoarsă în 
jos, în apă. Oare eu zăceam acolo, lăsată să mor? 

Emma înotă cam fără tragere de inimă spre vocea lui Ethan, 
încercând să scape de frica pe care o simţea în stomac. Mâinile 
ei loviră aerul. 

— Sunt cel mai mare maestru la Marco Polo, o tachină Ethan. 

Părea să se găsească acum la capătul cu apă mică. 

— Deci e nasol să fii copil în plasament? 

Emma îşi drese glasul. 

— Cam aşa, spuse ea, mijindu-şi ochii. Dar pentru că am 
împlinit optsprezece ani, s-a terminat cu asta. Marco! 

— Polo! răspunse Ethan, acum din stânga Emmei. S-a 
terminat şi pentru că eşti aici, trăind viaţa lui Sutton. Şi după ce 
rezolvăm problema asta, ai putea să redevii Emma. 

Emma plesni apa răcoroasă cu degetele, cântărindu-i vorbele. 
Era greu să nu se gândească la ce avea să se întâmple cu ea 
după ce rezolvau cazul morţii lui Sutton — dacă reuşeau să-l 
rezolve. Ar fi vrut mai mult decât orice să rămână acolo, să-i 
cunoască pe cei din familia Mercer fiind ea însăşi, dar dacă 
aveau s-o alunge imediat ce aflau că-i luase locul fiicei lor 
moarte? 

Ethan rupse tăcerea. 

— Nu ştiu cum ai putut să trăieşti toţi anii ăştia în familii 
sociale şi să rămâi atât de... normală. Eu nu cred că aş fi reuşit. 


— Păi, m-am retras în mintea mea. Emma pluti prin apă, 
concentrându-se pe sunetul vocii joase a lui Ethan. Mi-am 
construit propria mea lumea, spuse. 

— Adică...? 

— Am ţinut jurnale şi am scris poveşti. Şi am creat un ziar. 

— Pe bune? 

Emma dădu din cap, ţinându-şi ochii închişi. 

— Era un fel de... Daily Emma Făceam poze şi scriam texte 
despre ce se întâmpla cu mine, ca şi cum ar fi fost o poveste de 
pagina-ntâi. Ştii tu: „O fată care încă le mai găteşte părinţilor ei 
sociali budincă de linte”. Sau: „«Sora» dă iama prin lucrurile 
personale ale Emmei Paxton doar pentru că aşa vrea ea”. Mă 
ajuta să rezist. Uneori, mai compun în minte titluri de ziar. 

— Cum aşa? 

Emma îşi şterse apa de pe faţă. 

— Cred că mă face să mă simt... importantă. Ca şi cum aş li 
îndeajuns de bună să apar într-un titlu pe prima pagină — chiar 
şi într-un ziar imaginat de mine. 

— Şi eu intram în mica mea lume, se destăinui Ethan. Când 
eram mai mic, eram mai tot timpul hărțuit. 

— Tu erai hărțuit? Emmei îi veni să deschidă ochii şi să se 
holbeze la el. De ce? 

— De ce ar fi cineva hărțuit? spuse Ethan cu voce spartă. l'ur 
şi simplu se-ntâmpla. Doar că eu, în loc să scriu ziare, desenam 
labirinturi. La început, erau simple, dar cu timpul le-am făcut tot 
mai complicate, până când nu am mai putut să le rezolv nici eu. 
Mă rătăceam în labirinturile alea. Îmi imaginam că erau 
labirinturi de gard viu în care puteam să dispar pentru 
totdeauna. 

Deodată, Emma simţi nişte mişcări uşoare pe sub apă. Scoase 
o mână afară, atinse nişte piele şi deschise ochii. Ethan se 
retrăsese în colţul de lângă bazinul cu apă caldă. 

Înainte să ştie ce face, Emma atinse o tăietură mică de la 
bărbierit de pe bărbia lui Ethan. 

— Doare? 

Ethan se înroşi. 

— Da' de unde! 

Apoi o prinse de talie şi o trase mai aproape. Picioarele li se 
lipiră şi Emma simţi cum li se freacă pielea. Se uita la buzele cu 
bobiţe de apă ale lui Ethan, la picăturile de apă de pe pleoapele 


lui, la cei câţiva pistrui împrăştiaţi pe umeri. 

Greierii ţârâiau. Arbuştii mesquite oftau în vânt. În momentul 
când Ethan veni mai aproape, medalionul lui Sutton reflectă 
lumina lunii, trimițând o rază de-a curmezişul apei din piscină. 

Deodată, Emma simţi apa pe piele rece ca gheaţa. Totul se 
întâmpla prea repede. 

— Aăă..., făcu ea, întorcându-se şi îndepărtându-se înot. 

Ethan se întoarse şi el stânjenit, ştergându-şi apa de pe faţă. 

— În! am tipat eu la ei. 

Că tot vorbeam de frustrare! 

Emma se apropie de scară. 

— Poate că ar trebui să ieşim. 

— Da. 

Ethan ieşi din piscină. Se uită spre rondurile de flori şi spre 
căsuţa pentru păsărele, în formă de con, care atârna într-un 
mesteacăm — oriunde, dar nu spre Emma. 

Stăteau uzi, tremurând, aproape goi pe marginea piscinei. 
Emma îşi dorea să găsească ceva care să risipească încordarea, 
dar avea un blanc în minte, ca şi cum i-ar fi fost inundată. 

Un geamăt puternic o făcu să se întoarcă. Lumina strălucea 
printre şipcile gardului. Din stradă răzbea un zgomot înfundat de 
motor. Emma îl prinse pe Ethan de braţ. 

— E cineva aici! 

— La naiba! 

Ethan îşi îngrămădi hainele şi pantofii sub braţ şi alergă 
desculţ în spatele gardului. Emma îşi trase pantalonii de pijama, 
îşi stoarse cămăşuţa şi fugi după el. Ethan o împinse peste gard, 
apoi se urcă şi el. De cealaltă parte a curţii familiei Paulson se 
găsea albia secată a unui pârâiaş, plină acum cu bete, pietre, 
buruieni şi cactuşi imenşi. Casa familiei Mercer se afla la stânga, 
dar Ethan o luă la dreapta. 

— Ar trebui să ajung acasă, spuse el. 

— Ai venit pe jos? întrebă Emma surprinsă. 

— Am alergat, de fapt. Îmi place să fac jogging noaptea. 

Motorul maşinii din stradă torcea în continuare. Emma scrută 
întunericul. Deşertul se întindea la nesfârşit. 

— Eşti sigur că te descurci? 

— Nu-ţi face probleme. Te caut mai târziu. 

Emma îl urmări pe Ethan până când nu mai reuşi să vadă 
dungile reflectorizante de pe călcâiele pantofilor lui. Apoi o luă 


pe cărarea din curtea lui Sutton, se strecură pe lângă gard şi ieşi 
pe alee chiar în dreptul automobilului Jetta al lui Laurel. Îşi ridică 
ochii, aşteptându-se să vadă o maşină pe aleea familiei Paulson, 
sau poate chiar pe domnul Paulson bântuind pe proprietatea lui 
cu o bâtă de baseball în mână. Dar aleea era pustie. Ziarele 
zăceau exact în acelaşi loc în care se aflaseră şi cu o oră înainte. 
Nici în casă nu se aprinsese vreo lumină. 

Dându-şi seama ce se întâmplă, Emma simţi pe piele un fior 
rece, o senzaţie de ceva vâscos. Maşina nu era nicidecum a 
familiei Paulson. Altcineva stătuse înăuntrul ei, urmă- rindu-i. 


11 
NIMIC NU SE COMPARĂ CU O AMENINŢARE LA 2 NOAPTEA 


Câteva minute mai târziu, Emma o luă la goană spre casa 
lamiliei Mercer. Copacul din faţa ferestrei de la dormitorul lui 
Sutton nu avea o cracă îndeajuns de joasă pe care să poată 
urca, aşa că trebuia să se întoarcă înăuntru pe uşa principală. 

Cheia se afla sub o piatră mare de lângă un ulm american, 
acolo unde era şi în prima noapte când Emma intrase în casa 
lamiliei Mercer. O strecură în broască, rugându-se ca domnul şi 
doamna Mercer să nu fi setat alarma pentru noapte. Descuie. 
Tăcere. Punct ochit! 

Uşa se deschise încet, iar Emma se furişă înăuntru. Aerul 
condiţionat funcţiona din plin, făcându-i pielea de găină, 
Geamurile de la portretele de familie licăreau în lumina 
şteararsă care venea din stradă. Cartea de vizită a detectivului 
Uuinlan se găsea pe măsuţa de lângă uşă, acolo unde-o Lisase 
mama lui Sutton în după-amiaza aceea. Emma îşi cuprinse 
încheietura cu mâna şi-şi aminti ce simţise când 

Ethan o atinsese în acelaşi loc. Închise ochii şi-şi sprijini capul 
de perete. 

Ce era în neregulă cu ea? aş fi vrut s-o întreb. De ce nu-l 
sărutase? 

Seârţ! Emma îngheţă. Să fi fost sunetul unui pas? 

Scârţ! Scâââârţ! La capătul holului apăru o umbră. Tălpile 
loveau podeaua şi se auzeau din ce în ce mai tare, până când în 
lumină se ivi Laurel. Emma sări înapoi, înăbuşindu-şi un țipăt. 

— Stai aşa! spuse Laurel, ridicând mâinile. Cineva e nervos! 


Se uită mai atent la Emma. De ce eşti udă? 

Emma se uită în jos la cămăşuţa udă, care i se lipise dc piele. 

— Am făcut duş, spuse ea. 

— Îmbrăcată? 

Emma se duse la toaletă şi se şterse pe faţă cu un prosop 
turcoaz. În oglindă o surprinse pe Laurel fixând-o cu privirea. 
Oare o văzuse împreună cu Ethan în piscină? Auzise discuţia lor? 
Ea îndreptase farurile spre ei? 

Părea posibil. Din flash-urile care veneau din trecutul meu, 
Laurel era o băgăreaţă, o spioană. Nu ştiam de ce o primise răm 
în Jocul Minciunii, dar ştiam că eu nu fusesem de acord cu 
chestia asta. Cred că, adânc în sinea mea, eram geloasă. Laurel 
era fiica bună a părinţilor mei, pe care, în mod clar, o iubeau 
mai mult decât pe mine. Nu voiam ca prietenele melc s-o 
iubească şi ele mai mult decât pe mine. 

Laurel intră în toaletă şi se aşeză pe scaunul de WC. 

— Şi când aveai de gând să-mi spui? 

— Despre ce? 

Emma se prefăcea absorbită de săpunurile mici aliniate pe 
marginea chiuvetei. 

— Despre persoana cu care te-ai văzut. Despre persoana cu 
care vorbeai afară acum câteva momente. 

Emma simţi furnicături pe sub piele. Prin urmare, Laurel 
văzuse. Şi dacă Laurel o ucisese pe Sutton, dacă Laurel ştia că 
Emma era cu Ethan, era posibil ca Emma să fi pus şi viaţa lui 
Ethan în pericol. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Vocea îi tremura uşor. 

— Ei, haide! facu Laurel. Erai cu cineva pe nume Alex, nu-i 
aşa? 

Alex? Emma lăsă jos prosopul, frământându-şi mintea după 
cineva de la liceu numit Alex. Singura persoană numită Alex pe 
care-o cunoştea era prietena ei din Henderson... 

— Am citit mesajul de pe telefonul tău la Atelier, spuse l.aurel, 
încrucişându-şi braţele şi uitându-se în oglindă la Emma. Cineva 
numit Alex ţi-a scris. Spunea că se gândeşte la tine. 

Ochii ei scoteau scântei. 

— E tipul cu care ai dispărut de la petrecerea ta? 

Emma simţi cum i se învârte capul. 

— Alex e o fată, bâigui ea. 


— Aha! spuse Laurel, dându-şi ochii peste cap. Oare când o să 
mai ai încredere în mine? adăugă ea cu o voce joasă. 

Ceva dureros străbătu spaţiul dintre cele două, ceva ce Emma 
nu putea pricepe clar. În trecut, Sutton o rănise pe Laurel — 
Emma era sigură de asta — şi se părea că şi Laurel o rănise la 
rândul ei pe Sutton. 

— Chiar e o fată, insistă Emma, întorcându-se şi sprijinin- du- 
se cu şoldul de marginea chiuvetei. Şi... şi e urât că te uiţi în 
telefonul meu. 

Laurel îşi lăsă bărbia în piept şi se strâmbă cu subiînţeles. 

— De parcă tu nu te uiţi în al meu tot timpul! Deci, cine e Alex 
ăsta? E de la orele de pregătire? De la universitate? Aţi făcut 
baie-n pielea goală? Ce bine că Paulsonii sunt în Hawaii! 

— N-am fost la piscină, repetă Emma, după care se uită din 
nou în jos. Avea umerii uzi de la stropii de apă care-i căzuseră 
din păr şi mirosea a clor. Bine, bine! spuse. Am fost la piscină. 
Dar singură. 

Laurel îşi plimbă degetele pe literele de fier forjat din spatele 
toaletei, care compuneau cuvintele trăieşte, râzi, iubeşte. 

— De ce nu vrei să-mi spui adevărul? zise ea, părând jignită. 
Nu mai spun nimănui. Promit. Pot să păstrez un secret. 

Emma o privi drept în ochi. Singura persoană din Tucson în 
care putea avea încredere era Ethan. 

— Am fost singură în piscină, jur! Mă trezisem, mi-era cald 
şi... asta a fost tot. lar Alex e o fată pe care am întâl- nit-o în 
tabăra de tenis. 

Din fericire, Sutton fusese în tabăra de tenis... şi tot din 
fericire, Laurel nu fusese cu ea. Apoi, încercând să pară iri- lată 
şi rece, o ocoli pe Laurel şi ieşi în hol. 

— Sutton, aşteaptă! 

Emma se întoarse. Laurel stătea în spatele ei, cu un rânjet 
primejdios pe buze. 

— Te am la mână. O să-mi spui ce pui la cale. Altfel... 

Cuvintele pluteau în aer, aproape palpabile. 

— Altfel ce? 

Laurel era atât de aproape, încât Emma îi simţea parfumul 
şamponului de lămâie. Avea umeri laţi şi puternici şi îşi li nea 
mâinile mari strânse în pumni pe lângă corp. Dintr-o- dată, 
Emma se simţi exact ca în noaptea aceea groaznică de acasă de 
la Charlotte, când cineva o prinsese pe la spate şi aproape c-o 


omorâse. Laurel era mai înaltă decât Emma, cam de înălţimea 
persoanei care o atacase. Şi avea o putere ciudată, o siguranţă 
de sine care-o făcea pe Emma să creadă că ar fi fost în stare de 
aşa ceva. La urma urmei, Emma o văzuse pe Laurel cum o 
strangula violent pe Sutton, în filmu- leţul cu farsa. 

Laurel se apropie şi mai mult, iar Emma tresări şi-şi feri 
privirea. 

— Mai bine mi-ai spune mai repede ce pui la cale, ori o n;1 te 
fac să te sperii de-a binelea. Crezi că farsa cu trenul a ajuns 
subiect de amuzament acum? Dacă le spun tatei şi mamei 
despre asta? Dacă le spun ce s-a întâmplat cu adevărat? 

Emma se dădu înapoi surprinsă. Te rog, spune-mi mie ce s-a 
întâmplat cu adevărat, o imploră ea în gând. Dar Laurel se 
răsuci pe călcâie şi urcă scările, lăsând-o pe Emma singură în 
întuneric. 


12 
UN ALTFEL DE SECRET 


Ich war in Arizona geboren şopti Emma, cu manualul de 
germană in poală şi cu nişte fişe în mână. 

Se încruntă la sunetul gutural al silabelor. Germana îi amintea 
de un bătrân care-şi curăţă gâtul. 

Era marţi, iar Emma stătea la o masă rotundă din curte, 
rezervată celor din ultima clasă şi câtorva boboci de gaşcă. Toţi 
ceilalţi trebuiau să stea în cantina aglomerată, în care domnea 
un miros puternic de taco cu peşte. Charlotte, Madeline şi Laurel 
trebuiau să ajungă şi ele dintr-un minut intr-altul, iar Emma îşi 
ocupa timpul revăzând notițele de la germană pentru marele 
test de a doua zi. Deşi Sutton nu studiase probabil nici măcar o 
zi în viaţa ei, Emma nu putea să-şi bată joc nici de cea mai 
neînsemnată lucrare. Fusese premiantă încă din clasa | şi nu 
avea de gând s-o lase baltă tocmai acum. 

M-a cam enervat aprecierea surorii mele gemene. Poate că 
eram prea ocupată cu alte lucruri ca să mai şi studiez. 

Sau poate că de fapt eram foarte deşteaptă, doar că nu 
vedeam rostul şcolii. 

Testul la germană era despre etapele vieţii: naşterea, viaţa şi 
moartea. 


— Ich war in Arizona geboren, murmură iar Emma. M-am 
născut în Arizona. Ăsta ar fi fost răspunsul lui 

Sutton - dar era şi adevărul? Becky îi spusese întotdeauna 
Emmei că ea se născuse în New Mexico - ceea ce însemna că tot 
acolo se născuse şi Sutton. 

— Sutton starb in Arizona, rosti Emma încet, citind următorul 
cuvânt din vocabular. 

Sutton a murit în Arizona. 

Numai spunând-o, chiar şi în altă limbă, simţi cum i se strânge 
stomacul. Răsfoi prin glosarul de la sfârşitul cărţii, dar manualul 
de germană nu oferea un verb mai potrivit, cum ar fi ucisă, 
strangulată sau sufocată. 

— Ţi-ai cumpărat bilet pentru Balul foştilor absolvenţi? Emma 
tresări când auzi vocea care-i ciripea deasupra 

capului. O fată vopsită în verde pe faţă, cu un nas fals şi o 
perucă în formă de con, îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, 
care arăta ca şi cum ar fi fost infestată cu acarieni, îi aruncă în 
poală un fluturaş pe care scria balul de Halloween al foştilor 
absolvenţi! vino sau vei fi speriat! Când văzu de cine dăduse, 
fetei îi dispăru zâmbetul vesel de pe faţă şi facu un pas într-o 
parte. 

— Aăă... Vreau să spun... sigur că tu ţi-ai cumpărat bilei, 
Sutton. Să te distrezi super! 

înainte ca Emma să poată scoate un singur cuvânt, fata era 
deja departe. Nu era prima dată când o gogomană se ferise de 
ea, ocolind-o pe hol sau furişându-se din toaleta fetelor exact 
când intra ea. Doar o altă parte din rolul de Sutton Mercer, se 
gândi Emma, întrebându-se dintr-odată dacă astfel de reacţii ale 
celorlalţi o făcuseră vreodată pe sora ei să se simtă însingurată. 
Oare Sutton lăsa pe cineva să se apropie intr-adevăr de ea? 

Nu ştiam cum să răspund la întrebarea Emmei. Dar, având în 
vedere faptul că cineva apropiat îmi luase viaţa, poate că 
avusesem dreptate să nu mă încred în nimeni. 

Emma închise manualul de germană. Uitându-se la cuplul 
chipurile fericit, în pantaloni scurţi de piele, de pe copertă, avu 
senzaţia clară că cineva e cu ochii pe ea şi i se făcu din nou 
pielea de găină. Se întoarse încet. La o masă, câţiva jucători de 
fotbal se distrau copios urmărind pantomima amuzantă a unui 
tip din fundul curţii. La masa alăturată stăteau o fată şi un băiat. 
Gurile lor erau un fel de dungi roşii înfuriate, iar privirile lor o 


fixau. 

Garrett şi Nisha. 

Azi, Nisha purta un pulover galben-verzui de tenis şi pantofi 
sport Lacoste şi avea o privire care-i îngheţă Emmei sângele în 
vine. Deşi nu-şi dăduse seama că ei erau prieteni, Garrett stătea 
cu şoldul lipit de al Nishei şi cu privirea aţintită la Emma. 
Expresia lui de dezgust părea să spună: Ştiu ce-ai făcut. Ştiu de 
Ethan. 

Oare Garrett putea să ştie ceva? El să fi fost cel care bân- 
tuise cu o noapte în urmă pe lângă piscina familiei Paulson? 
Poate că el şi Nisha fuseseră acolo împreună. Emma îi făcu lui 
Garrett un semn uşor cu mâna, dar el clătină imperceptibil din 
cap şi-i şopti Nishei ceva la ureche. Ea chicoti şi zâmbi afectat 
către Emma. 

Deodată, Emma nu mai putu suporta micile lor secrete. 
Strângându-şi pumnii, se uită furioasă la fata micuță şi brunetă. 

— Pot să te-ajut cu ceva, Nisha? întrebă ea, fără să se 
obosească să-şi ascundă sarcasmul. 

Nisha îi aruncă un zâmbet foarte dulce şi se apropie şi mai 
mult de Garrett, punându-şi posesiv unghiile roşii ca sângele pe 
braţul lui. 

— Tocmai voiam să-ţi reamintesc că cina obligatorie cu 
echipa are loc vineri, la mine acasă. Adică, te-aş fi implicat şi pe 
tine în organizare, dar pot să fiu sigură că măcar o să-ţi faci 
apariţia? 

Emma se zbârli. 

— Păi, poate că mi-aş face apariţia dacă ai organiza vreodată 
ceva care să merite. 

Bună mişcare, Em, m-am gândit eu. Emma rezista tot mai 
bine la atacuri, intrând în pielea mea. La urma urmei, poate că 
era ceva adevăr în controversa aia privind natura şi educaţia. 

Apoi privirea Nishei deveni şi mai strălucitoare, îndrep tându- 
se spre cineva aflat în spatele Emmei. 

— Tu vii, nu-i aşa, Laurel? Sau nu-ţi dă voie Sutton? 

Emma se întoarse şi o văzu pe Laurel punându-şi tava cu 
mâncare pe masă. Laurel se uită urât spre Nisha, fară să spună 
nimic. 

— De când sunt obligatorii mesele în echipă? murmură ca. 
Cineva trebuie să-i spună că, dacă este co-căpitan, nu înseamnă 
că asta o face regină. 


— E doar ofuscată că Sutton n-a trecut pe-acolo ultima oară, 
spuse Charlotte, trântindu-se şi ea într-un scaun şi aruncând pe 
masă o geantă de pânză dungată. Se uită la Emma: Sutton, 
dacă nu vrei să mergem la cina aia, nu mergem. 

Laurel se întoarse spre Emma şi dădu şi ea din cap. Emma 
observase că, în calitate de lider de facto al Jocului Minciunii, 
prietenele lui Sutton erau de acord cu hotărârile ei. 

Dar eu nu eram convinsă că le încânta treaba asta. Chariot te 
o privea pe Emma plictisită, ca şi cum s-ar fi săturat de regulile 
şi ordinele inconsecvente ale lui Sutton Mercer. 

— Aşadar, unde ai fost azi? o întrerupse Madeline, strecu- 
iiindu-se pe bancă lângă Emma. De ce nu erai la The Hub? 

Emma miji ochii. 

— Trebuia să ne întâlnim la The Hub? 

Aşa se numeau magazinul şi cafeneaua de lângă cantină. 
Acolo se vindeau de obicei hanorace cu însemnele liceului, 
bilete la tombolele de la baluri şi creioane nr. 2. 

— Da, pentru petrecerea Curţii! Hei, ai uitat tradiţia? spuse 
Madeline, întinzându-i Emmei o cafea dintr-un suport de carton. 
Mă rog! Ţi-am adus un latte. Cred că cineva e distrată, nu? 
Poate din cauza arestului de aseară? 

Laurel îşi deschise cutia de Sprite cu un pocnet uşor. 

— Le-am povestit de dimineaţă. 

Se uită fix la Emma, fluturând nevinovată din pleoape ca şi 
cum ar fi spus: Şi ghici ce-o să le mai spun? 

— Se pare că tu n-aveai de gând să ne spui, zise Charlotte, 
ţinându-şi mâinile pe o cutie de plastic cu salată de spanac. Ce 
s-a-ntâmplat? 

Madeline se juca de zor cu un cuţit de plastic, trecându-şi 
degetele peste lama zimţată. 

— De când furi din magazine fără noi? 

Părea iritată, ca şi cum Emma ar fi desconsiderat-o. 

— Şi să fii prinsă la Clique? plescăi Charlotte. Credeam c-am 
rezolvat-o cu locul ăla în clasa a opta. 

— Laurel mi-a zis că ai înşfăcat o poşetă Tori Burch, spuse 
Madeline, strâmbând din nas. Sutton, nu merită să furi o Tori. 

Emma scoase capacul paharului de cafea şi aburul îi inundă 
faţa. 

— Ştiţi cum e când simţi că trebuie să faci ceva, spuse ea 
vag. Şi aş fi dispărut bine mersi cu ea dacă tipa îşi face;i treaba, 


în loc să fie obsedată de mine. Cred că pusese ochii pe mine. 

— Cineva îşi pierde îndemânarea, fredonă Charlotte, muş 
când dintr-un morcov cu un crănţănit hotărât. 

Părea aproape fericită că Emma fusese prinsă. 

Emma gustă puţin din latte şi făcu o grimasă - era fierbinte. 

— Mi-am ratat şansa să merg la bal. Sunt pedepsită pentru o 
mie de ani de-acum încolo. 

— Hai, lasă, o să mergi, spuse Madeline, aruncându-şi în gură 
o stafidă acoperită de iaurt. Găsim noi ceva. Şi pe urmă o să vii 
şi în excursie cu noi. Apoi Madeline se strâmbă la ceva din 
spatele ei: Gemene la ora douăsprezece! 

Deşi Gemenele Twitter se îmbrăcau de obicei diferit - (iabby 
avea ceva din nevestele din Stepford, cu bentiţe de păr 
şcolăreşti, paspoaluri şi tot tacâmul, în vreme ce Lili prefera o 
înfăţişare gen Taylor Momsen, cu pulovere în carouri, fuste 
foarte scurte şi cu machiaj care-i făcea ochi de raton — astăzi 
purtau amândouă rochii roz mulate şi cu volane de tul şi pantofi 
cu tocuri foarte înalte, platforme şi barete prinse în jurul 
gleznelor lor subţiri. Ca de obicei, îşi ţineau iPhone-urile în 
mână. Toată lumea se uita la ele, de la gaşca puștilor din colţ la 
tipii posaci şi preţioşi de lângă peretele cu stucaturi. 

— Bună, fetelor! ciripi Gabby, ajungând la masa lor. 

— Ciao! spuse Lili. A pomenit cineva cuvântul excursie? Unde 
mergem anul ăsta? 

— Noi mergem pe muntele Lemmon, spuse Charlotte, ac- 
ivntuând pe „noi”. Voi nu ştiu unde mergeţi. 

— Păcat, spuse Lili la fel de răspicat. Pentru că noi suntem 
singurele care ştim exact unde sunt izvoarele fierbinţi. 

— Şi avem şi un mic grătar japonez încântător. Am putea s;1 
facem nişte s'mores, adăugă Gabby. 

— Nu ştiu dacă e o idee bună să aprinzi un foc în deşert, se 
strâmbă Laurel. 

Emma îşi trecu limba peste dinţi, uitându-se la fete, cu gândul 
la maşina lor care trecuse încet pe lângă casa lui Sutton. Oare 
tot ele stătuseră ascunse şi îi urmăriseră pe ea şi pe Ethan la 
piscină? 

Madeline le cântări din ochi. 

— Voturile pentru Curte au fost deja date, doamnelor. Nu 
trebuie să vă mai înţoliţi ca nişte păpuşi Barbie. 

— Poate că aşa ne place nouă, spuse Lili, punându-şi mâinile 


în şoldurile ei osoase. Fetelor, v-aţi gândit la planurile pentru 
ceremonie? 

— Ar trebui să iasă bine, interveni şi Gabby, mestecând 
zgomotos la gumă şi împrăştiind prin aer miros de pepene 
verde. Chelnerii... muzică şi haleală faine... şi probabil o 
ceremonie de iniţiere în Jocul Minciunii, în chip de cireaşă de pe 
tort? înşiră Gabby, numărând fiecare cerinţă pe degete. 

— Avem nişte idei de farse ucigătoare, spuse Lili, cu o licărire 
în ochii ei spălăciţi. 

— Am fi o achiziţie bună pentru grup, spuse Gabby încet, 
privind-o pe Emma în ochi. 

Emma se dădu puţin înapoi şi simţi că inima începe să-i bată 
ceva mai repede. Gabby scoase un flacon micuţ din buzunarul 
rochiei, desfăcu capacul roz şi-şi puse o pilulă rotundă pe limbă. 
O înghiţi zgomotos. Rămase cu privirea aţintită la Emma, ca şi 
cum ar fi vrut să-i transmită un mesaj mut. 

— Nu pot să vă invit în Jocul Minciunii, doamnelor, spuse 
Emma, încercând să pară sigură pe ea şi calmă. 

Sutton nu le îngăduise lui Gabby şi Lili să intre în club - poate 
dintr-un motiv bine întemeiat. 

Gabby o măsură din ochi pe Emma, ca şi cum s-ar fi pregătit 
de o luptă. 

— O să mai vedem asta, nu-i aşa? spuse ea, pe un ton brusc 
răspicat. 

Lili îi atinse încet încheietura. 

— Calmează-te, Gab, îi şopti ea. Apoi o împinse pe Gabby 
afară din curte. Fără autografe! strigă ea către colegii lor de 
clasă care se holbau la ele, acoperindu-şi faţa ca şi cum ar fi fost 
vânată de paparazzi. 

Imediat ce Lili îi dădu drumul, Gabby se roti pe călcâie şi-şi 
strânse mâna în chip de pistol, îndreptând un deget spre Emma 
şi prefăcându-se că o împuşcă. Emma rămase cu gura căscată. 

Îmi fulgeră prin minte un crâmpei de amintire: eu dându-le 
afară pe gemene din camera mea la o petrecere în pijamale şi 
zâmbind prosteşte: „îmi pare rău, fetelor, avem lucruri 
personale de discutat în Jocul Minciunii. Staţi afară împreună cu 
ceilalţi nimeni.” Gabby strângea atât de tare Il'hone-ul în mână, 
încât încheieturile degetelor i se albiseră. Apoi Lili se ridicase cât 
era de lungă: „Tine minte ce-ţi spun, Sutton, n-o să fie mereu 
aşa", aruncase ea. 


Dar acum Madeline se mărgini să se uite lung după Gemenele 
Twitter. 

— Ceva se-ntâmplă cu astea două în ultimul timp. Sunt mai 
sonate ca niciodată. 

— Asta-i sigur, spuse Charlotte, sorbind din cafea şi uitân- du- 
se la uşile duble prin care dispăruseră gemenele. Dar au 
dreptate — trebuie să le planificăm ceremonia. 

— S-o facem sâmbătă, spuse Madeline, înghesuindu-şi cutia 
goală de mâncare în geantă. La mine? 

— Nu pot, spuse Emma. Sunt pedepsită, aţi uitat? 

Charlotte pufni. 

— Da' ce, asta te-a oprit vreodată? 

Sună clopoţelul şi toţi se ridicară deodată, aruncară resturile 
mesei la gunoi şi porniră înapoi spre şcoală. Laurel şi Charlotte o 
luară în direcţii diferite, dar Madeline rămase pe loc, aşteptând- 
o pe Emma să-şi strângă lucrurile, ca să poată merge împreună. 

Cotiră spre aripa pentru muzică. Prin uşile deschise se auzeau 
note false. La capătul coridorului, Elvira împărțea fluturaşi 
pentru Balul foştilor absolvenţi. Nasul ei fals ameninţa să-i cadă 
de pe faţă, iar câţiva puşti, trecând pe lângă ea, chicotiră. 
Madeline se uită cu coada ochiului la Emma. 

— Ce-i cu tine în ultimul timp? întrebă ea, încetinindu-şi 
mersul. 

— Ce vrei să spui? întrebă Emma uimită. 

Madeline ocoli o fată care se chinuia să care o tubă. 

— Te comporţi... ciudat. Eşti prudentă, dispari fără motiv, furi 
de una singură din magazine... Char şi cu mine credem că a 
apărut o formă de viaţă extraterestră şi ţi-a preluat trupul. 

Emma simţi cum i se suie sângele în piept şi în obraji. Cal- 
mează-te, îşi spuse ea. Atinse medalionul lui Sutton, încercând 
să se stăpânească. Apoi, îi veni o idee: 

— Cred că sunt neliniştită pentru că tu şi Char păreţi foarte 
apropiate în ultimul timp, spuse cu o voce nefirească, încercând 
să sune iritată şi geloasă. Nu mai sunt cea mai hună prietenă a 
voastră? 

Măsură din ochi trupul înalt, de balerină, al lui Madeline, 
îmbrăcată în pantaloni cargo strâmţi şi un pulover cenușiu cu 
mâneci foarte largi, strânse la încheietură, sperând că va muşca 
momeala. 

Trăsăturile lui Madeline se crispară. 


— Char şi cu mine am fost dintotdeauna prietene. 

— Da, dar ceva s-a schimbat între voi două, insistă Emma. 
Acum păreţi legate. Are vreo legătură cu noaptea de dinaintea 
petrecerii de la Nisha? Ştiu că aţi fost împreună, Madi! 

Madeline se opri brusc pe hol, lăsând puhoiul de elevi s-o 
ocolească. Pe tâmplă îi pulsa o venă. 

— Vrei s-o laşi baltă cu noaptea aia? 

Emma clipi. Simţea o arsură în stomac. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau să vorbesc despre asta, bine? 

— Dar... 

— Las-o baltă, Sutton! 

Madeline se întoarse şi se năpusti pe uşa cea mai apropiată, 
care ducea în biblioteca şcolii. 

Emma împinse şi ea uşa cu umerii şi o urmă. Puştimea îşi 13 
cea temele strânsă la mese lungi şi late. În spatele unui perete 
de sticlă străluceau ecrane de computer. Incăperea mirosea a 
cărţi vechi şi a dezinfectantul care pe Travis îl exaspera. 

Madeline dispăruse pe unul din culoarele din spate. 

— Madi! strigă Emma, trecând pe lângă un raft jos cu atlase şi 
enciclopedii. Madi, te rog! 

Bibliotecara îşi duse degetul la buze. 

— Linişte! porunci ea din spatele biroului de la care 
supraveghea sala. 

Emma grăbi pasul pe lângă posterele cu Amurg şi Harry 
Potter, care-i provocau un acces de nostalgie. Becky obişnuia 
să-i citească din Harry Potter, imitând vocile fiecărui personaj şi 
purtând o capă neagră de catifea, sărăcăcioasă, pc care o 
cumpărase de la o vânzare din garaj după un Halloween. Emmei 
îi plăcea să i se citească, nu-i păsa că acea capă mirosea a 
mucegai. 

Ajunse pe culoarul pe care dispăruse Madeline. Aceasta se 
oprise chiar la capătul rândului, lângă un morman cu exemplare 
din The Riverside Shakespeare. Părul ei lung, întunecat, îi cădea 
pe spate. Stătea dreaptă ca o vergea. 

Pe neaşteptate, am avut o amintire clară şi intensă cu 
Madeline stând în aceeaşi postură, mândră, dar rănită. Eram în 
dormitorul ei şi de pe hol se auzea agitaţie, voci din ce în ce mai 
puternice. lar pe ea o auzeam icnind uşor, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi înghită lacrimile. 


— Madi? şopti Emma. 

Madeline nu răspunse. 

— Hai, Madi, orice aş fi spus, îmi pare rău. 

Madeline se răsuci şi se holbă la ea, cu ochii roşii. 

— Uite ce-i, pe tine te-am sunat prima, bine? Tăcu şi-şi 
strânse buzele. Dar n-ai răspuns. Cred că aveai lucruri mull mai 
importante de făcut. Pufni şi trase aer în piept, apoi continuă: 
Lumea nu se roteşte în jurul tău, ştii asta. Dacă mi-ai zis să sar, 
am sărit întotdeauna, dar ar fi frumos să faci şi tu acelaşi lucru 
din când în când. Apoi am sunat-o pe Charlotte şi ea a stat cu 
mine toată noaptea. Aşa că da, fireşte, am fost mai apropiate în 
ultimul timp. Mulțumită? 

Încleştându-şi fălcile, Madeline trecu pe lângă Emma ca şi 
cum ar fi fost o elevă oarecare ce-i stătea în drum pe culoarele 
bibliotecii. 

— Madi! protestă Emma. 

Dar Madeline nu se opri. leşi furtunos pe uşă şi dispăru pe 
coridor. 

Toţi cei din bibliotecă se întoarseră şi o priviră pe Emma. Se 
retrase de pe culoar şi se rezemă de un raft. Madeline ascundea 
ceva important, dar nu era ceea ce credea ea. Reacţia ei nu 
fusese mimată. Indiferent ce făcuse în noaptea când Sutton 
dispăruse, era problema ei, ceva complet diferit de ceea ce i se 
întâmplase lui Sutton. Madeline fusese ocupată în noaptea 
aceea. Nevinovată. Şi pentru că fuseseră împreună, lot 
nevinovată părea şi Charlotte. A 

Dintr-odată, m-am simţit uşurată. Imi venea să ţip de bucurie. 
Cele mai bune prietene ale mele chiar erau cele mai bune 
prietene — nu ucigaşele mele. 

Bibliotecara scană cărţile unui roşcovan slăbănog, iar aparatul 
scoase nişte bipuri stridente. Emma se întoarse să plece, dar se 
lovi cu genunchiul de un exemplar din The Riverside 
Shakespeare, pe care-l aruncă pe podea. Cartea se deschise: 
paginile erau pline de însemnări ale elevilor cărora nu părea să 
le pese că erau cărţile bibliotecii. Emmei îi atrase atenţia un 
vers din Hamlet, făcând-o să simtă un fior de gheaţă pe şira 
spinării: 

Poţi zâmbi şi iar zâmbi, şi totuşi să fii mişel! 

M-a făcut şi pe mine să mă cutremur. Charlotte şi Madi ieşeau 
din discuţie, dar ucigaşul încă mă pândea - zâmbind, observând, 


ascunzându-se, aşteptând. 


13 
NU SUBESTIMA NICIODATĂ PUTEREA UNEI BĂGĂREŢE 


— O să fie cuminte, mamă, se rugă Laurel. Promit! Te rog, las- 
o să meargă! 

Era vineri seara, iar Emma şi Laurel stăteau în vestibulul casei 
familiei Mercer. Doamna Mercer le privea pe fete din pragul uşii 
care ducea în biroul ei. Drake gâfâia în spatele ei, scoțând de-un 
cot limba lui uriaşă ca o felie groasă de şuncă. Emma se depărtă 
puţin de el. 

— E doar o cină nevinovată pentru echipa de tenis, continuă 
Laurel cu voce dulce. O să fie atât de plictisitor - Nisha se ocupă. 
Şi, oricum, nu ţi-a spus antrenoarea Maggie că o să-i pună lui 
Sutton un monitor de gleznă când ajungem acolo? N-ai de ce să- 
ţi faci griji. 

— Te rog! spuse şi Emma, cu nişte ochi de câine bătut, la fel 
ca ai lui Laurel. 

Cu o săptămână în urmă n-ar fi crezut că o să-şi dorească să 
meargă la vreun eveniment acasă la Nisha. Dar adevărul era că 
nu-i plăcea deloc să fie pedepsită. Nu atât faptul că stătea 
închisă în casă, dar doamna Mercer nu-i mai dădea voie nici pe 
internet, deconectase cablul din camera ei şi-i confiscase şi 
iPhone-ul. După ce se obişnuise cu bogăţia lui Sutton, cu 
aparatele ei performante, i se părea că Black- Berry-ul demodat, 
trântit de nenumărate ori, pe care şi-l luase cu ea din Las Vegas 
nu-i mai folosea la nimic. Îşi petrecuse serile scotocind prin 
camera lui Sutton, căutând din nou orice ar fi putut avea 
legătură cu moartea ei, dar nu găsise nimic relevant. Singurul 
lucru care îi mai rămăsese de făcut erau temele pentru acasă. 
Probabil că Sutton se învârtea în mormânt. 

Dacă măcar aş fi fost într-un loc atât de plictisitor cum sunt 
mormintele. Dar mă-ndoiam profund. 

Emma ştia că nu avea voie să participe la cina echipei de 
tenis, dar antrenoarea Maggie o sunase, se pare, pe doamna 
Mercer la serviciu, în după-amiaza aceea, şi o rugase să-i dea 


voie lui Sutton să meargă. Era bine pentru moralul echipei, 
spusese Maggie, asigurând-o pe doamna Mercer că va fi şi ea 
acolo şi că n-o va scăpa din ochi pe Sutton. Dar acum doamna 
Mercer încă mai şovăia. 

— O s-o supraveghezi cu ochi de şoim, Laurel? întrebă 
doamna Mercer. 

— Daaa, gemu Laurel, jucându-se cu şnurul de la cămă- şuţa 
ei înflorată. 

— Şi o să veniţi amândouă direct acasă, după ce se termină 
cina? 

— Absolut! răspunseră fetele într-un glas. 

Doamna Mercer îşi duse un deget la buze. 

— Mă rog, adevărul e că fiind vorba de Nisha... 

Rosti numele fetei cu acelaşi respect cu care ar fi rostit 
numele lui Dalai Lama. Doamna Mercer era convinsă că Nisha e 
o fată model, cu nota maximă pe linie şi cu standarde morale 
înalte, care nu putea greşi cu ceva. 

— Bine, e-n regulă. 

Cu un oftat, doamna Mercer îşi lăsă umerii în jos şi le făcu 
semn să plece. 

Emma urcă în maşina lui Laurel, iar Laurel se întoarse în 
scaunul şoferului şi chiui, apoi întrebă: 

— Ce gust are libertatea? 

— Superi strigă Emma. 

Laurel traversă cartierul cu o singură mână pe volan, cu 
cealaltă aranjându-şi părul ei lung şi blond cu o perie. Deşi în 
camera ei era mereu dezordine, sora lui Sutton strălucea 
întotdeauna, se dădea tot timpul cu gloss, îşi examina dinţii în 
oglinzi, ca să se asigure că nu are resturi printre ei, şi-şi netezea 
fustele şi bluzele cu fierul de călcat din dulapul de pe hol. 
Emmei îi plăcea că Laurel se ocupa singură de hainele ei, în loc 
s-o roage pe doamna Mercer sau să le ducă la curăţătorie. 
Laurel era descurcăreaţă, ca şi Emma. Putea să aibă grijă de ea 
însăşi. 

Ceea ce nu însemna totuşi că Emma avea încredere în ea. 

Se întoarse în scaunul pasagerului şi, în gând, se transformă 
în detectiv. 

— Aşadar, se pare că Madeline are un secret, începu ea, 
aruncând o privire spre grădiniţa canină Doggie Dude Ranch, 
prin dreptul căreia treceau. 


Lângă ea se găsea un magazin de turcoaze şi cristale, iar 
după acesta urma un magazin mare de ceramică. 

Laurel ridică din sprâncene, fără să-şi ia ochii de la drum. 

— Zău? Ce secret? 

— Nu vrea să-mi spună. Are legătură cu seara de dinaintea 
petrecerii de la Nisha. 

Laurel se întunecă la faţă. 

— Vrei să spui seara de dinainte de a mă abandona? 

Emma îşi muşcă puternic falca. Hopa! Sutton ar fi trebuit s-o 
ia pe Laurel la petrecerea aia... dar, fiind moartă, n-a mai 
apucat. 

— Da, bine. Oricum, în seara aia Madi a sunat-o pe Charlotte 
şi i-a spus ce şi cum. Cred că era o chestie importantă. 

— De ce n-ai fost cu ele? 

Dintr-odată, aerul condiţionat din maşină deveni rece ca 
gheaţa. Asta tu să-mi spui, ar fi vrut Emma să-i zică. 

— Presupun că asta-nseamnă că nici tu nu erai cu ele?! 

Gura lui Laurel formă o linie dreaptă. Jetta derapă, depăşind 
linia continuă de pe autostradă, şi şoferul din dreptul lor 
claxonă, facându-le pe fete să tresară. 

— Aăă... nu, răspunse ea pe un ton încordat, redresând 
maşina. Nu eram. 

— Dar unde erai? 

Emma încercă să vorbească pe cel mai firesc ton posibil, deşi 
inima îi bătea cu putere în piept. 

Laurel strânse tare degetele pe volan. Făcu o pauză lungă, 
uitându-se în zare. 

— Sutton, chiar vrei să vorbim despre asta acum? spuse în 
cele din urmă cu o voce rece. 

Emma o privi, aşteptând, dar Laurel nu mai adăugă nimic. 

Trase maşina lângă o casă joasă, tip ranch, cu o curte mare în 
faţă, plină de plante deşertice cu frunze cărnoase. Arăta exact la 
fel ca ultima oară când Emma venise aici, în prima ei zi în 
Tucson, înainte să afle că sora ei geamănă era moartă. Atunci 
începuse şi toată nebunia asta. Pe alee erau parcate mai multe 
maşini, multe dintre ele având pe bara de protecţie stickere pe 
care scria tenisul înseamnă viaţă sau love, cu o minge galbenă 
de tenis în loc de „0”. În casă, toate luminile erau aprinse şi de 
undeva dinăuntru se auzi un chicot. 

— Haide! 


Laurel apăsă pe telecomandă şi închise Jetta, după care pomi 
pe alee, dar Emma mai zăbovi o clipă. Se uită spre casa lui 
Ethan, de vizavi. Veranda era întunecată. Telescopul prin care 
Ethan privise în prima noapte când îl întâlnise Emma dispăruse. 
Se întrebă ce facea Ethan în seara aceea. Se mai gândise oare 
la faptul că aproape se sărutaseră în piscină, cu o seară în 
urmă? Se intersectaseră pe coridoarele şcolii, dar de fapt nu mai 
vorbiseră de atunci. 

Uşa de la intrare se deschise şi echipa de tenis le întâmpină 
cu îmbrăţişări şi chiţăieli. Emma băgă capul pe uşă şi-o înghionti 
pe Laurel: 

— Unde-i Maggie? 

Laurel începu să râdă. 

— De fapt, Maggie nu e aici, spuse ea. 

Charlotte, îmbrăcată cu un maieu în dungi şi jeanşi eva- zati, 
veni spre ele. O luă de braţ pe Emma: 

— Văd că micul meu plan a funcţionat! 

Rânji şi pistruii de pe nas i se strânseră laolaltă. 

Emma se încruntă. Micul plan? 

Charlotte făcu semnul de telefon cu degetul mare şi cu cel 
mic. 

— Alo, doamna Mercer? spuse ea cu voce de adult. Aici e 
antrenoarea Maggie. Aş vrea tare mult ca Sutton să participe la 
cina cu echipa din seara asta. E o dovadă de solidaritate! A, 
înțeleg că e pedepsită, dar voi sta cu ochii pe ea, promit! Puteți 
conta pe mine! 

Nici măcar eu nu-mi închipuisem aşa ceva. Prietenele mele 
erau bune. Cu un suspin de uşurare, am încercat s-o iau în braţe 
pe Charlotte, bucurându-mă din nou că nu ea era ucigaşul meu. 
Dar, ca de obicei, degetele mele îi trecură pur şi simplu prin 
piele. 

Charlotte o luă pe Emma pe după umeri şi o strânse. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. Acum tot ce avem de făcut 
e să inventăm ceva ca să te scoatem şi pentru Balul foştilor 
absolvenţi. 

O trase pe Emma în sufragerie, unde pe masă erau întinse 
platouri cu friptură de pui şi cu sendvişuri panini, castroane cu 
salată de paste, bruscheţe în folie şi brioşe glazurate cu 
ciocolată drept desert. Lângă sticlele de Gatorade, Smartwater 
şi cola dietetică se găseau pahare de plastic roşii. Toate 


celelalte fete din echipă se înfruptaseră deja, punându-și 
mâncare în farfurii cu linguri mari de plastic. 

În vreme ce se îndrepta spre masă, Emma simţi o mână rece 
cuprinzându-i talia. 

— Mă bucur că ai reuşit să vii, Sutton, spuse Nisha cu 
un /.âmbet prefăcut. 

Emma tresări nervoasă la vederea Nishei. Era ceva la 
fata .ista prea strălucitor, începând cu modul în care se străduia 
să arate perfect: bluza ei de mătase de culoare crem băgată 
perfect în jeanşii negri. Brăţările de aur de la încheieturi urătau 
de parcă ar fi fost lustruite cu scuipat. Părul lăsat liber pe spate 
îi strălucea, iar machiajul arăta ca şi cum ar fi fost aplicat de o 
profesionistă. 

— Mă bucur că te simţi bine, continuă Nisha. A fost ceva 
treabă să pun toată mâncarea asta pe masă. Mai ales că a 
trebuit s-o fac de una singură. 

Mincinoaso! aş fi vrut eu să strig. În bucătărie, în spatele 
lelelor, zărisem pe insulă o grămadă de pungi de la băcănia AJJ. 
Fără-ndoială că Nisha cumpărase totul gata preparat şi 1111 
făcuse decât să aşeze artistic platourile. 

— Aşadar, zise Nisha, cu glas mieros. Cum se simte Sutton 
Mercer să nu aibă un prieten? Cred că e prima oară din..., nu şi 
iu, din grădiniţă! 

Emma îşi îndreptă umerii. 

— Adevărul e că mă simt foarte bine, spuse ea, întinzân- (lu- 
se şi aruncându-şi în gură un biscuit. E grozav să fii liberă. 

Colţurile gurii Nishei se arcuiră într-un rânjet. 

— Am auzit că n-ai vrut să faci sex cu el, adăugă ea, 
îndeajuns de tare pentru ca două eleve dintr-a X-a, care se 
aşezaseră la coadă pentru salata de paste, să întoarcă uşor 
capul. 

Emma rămase cu mâna-n aer deasupra biscuiţilor. 

— Unde ai auzit asta? _ 

Nisha scoase un chicot. Răspunsul era evident. In afară de 
prietenele ei, Garrett era singura persoană care ştia ce se 
întâmplase în dormitorul lui Sutton. 

Uf! Dintr-odată m-am bucurat că Emma o terminase cu el. 

— Habar n-aveam că eşti aşa o mironosiţă! ciripi Nisha, 
arătându-şi dinţii perlaţi. 

Apoi, fără s-o mai lase pe Emma să spună ceva, se răsuc i pe 


călcâie şi pomi ţanţoşă spre salon. 

Emma împunse o bucată de pui de pe tavă, urând-o pe Nisha 
cu fiecare secundă mai mult. Oare şi Sutton o urâse la fel de 
mult? Dar era mai grav de-atât. Nisha avea ceva ce o neliniştea. 
Privirile ciudate pe care i le arunca, şoaptele. Era ca şi cum s-ar 
fi jucat cu Emma. Ca şi cum ştia ceva — ceva important. 

Emma se uită prin sufragerie. La dreapta ei se găsea o 
bucătărie mare, perfect utilată, iar în partea cealaltă era uti 
coridor lung şi întunecat care probabil ducea în dormitorul 
Nishei. Să îndrăznească? 

„Ai grijă”, am avertizat-o eu, chiar dacă Emma nu mă putea 
auzi. 

Nisha nu s-ar fi purtat blând cu o băgăreaţă. 

Emma se uită la copanul de pui pe care-l alesese de pe pla 
tou, dar carnea slabă şi gălbuie îi întoarse dintr-odată sto macul 
pe dos. Lăsând deoparte farfuria, bolborosi ceva despre baie 
către nimeni anume şi se strecură tiptil pe coridor. 

Plintele erau luminate de beculeţe de veghe. In aer mirosea a 
deodorant de cameră Febreze şi a mirodenii indiene. 

Emma împinse prima uşă cu vârfurile degetelor şi se uită mtr- 
o debara plină de prosoape şi cearşafuri. Trecu la uşa 
următoare. Era o baie, cu o perdea colorată de duş şi cu o 
oglindă încadrată în mozaic. Următoarea uşă, care dădea în 
dormitorul principal, era întredeschisă. Patul mare nu fusese 
strâns, iar pe covor erau aruncate de-a valma cămăşi 
bărbăteşti, şosete negre şi pantofi negri lustruiţi. Se pare că 
femeia de serviciu a cuiva n-a venit săptămâna asta, se gândi 
Emma, surprinsă că, după numai câteva săptămâni, se 
obişnuise ca locuinţa ei să fie lună de curăţenie. Dar se simţi 
vinovată amintindu-şi că doamna Banerjee murise în vara 
aceea. 

Emma intră pe ultima uşă din dreapta. Pe un scrin era aprinsă 
o lampă, alături de un laptop Compaq închis şi un il'od alb pus la 
încărcat lângă el. În rest, camera era pustie şi impersonală, ca o 
cameră de hotel. Nisha netezise aşternutul, care nu mai avea 
nicio încreţitură, iar lângă tăblie ali- niase opt perne pufoase şi 
jucăriile din pluş - una dintre ele era o rachetă de tenis mare cu 
doi ochi holbaţi. Cărţile din raft erau aşezate în ordine 
alfabetică: majoritatea erau de I'.cnul romanelor victoriene 
greoaie ale surorilor Bronte. Până şi jaluzelele venețiene erau 


înclinate exact în acelaşi unghi. 

Din salon se auzi un hohot de râs, care-o făcu pe Emma să 
îngheţe. Aruncă o privire prin deschizătura dintre uşă şi perete 
şi numără până la trei. La capătul coridorului nu apăru nimeni. 

Înaintă tiptil în cameră ca să se uite mai de-aproape la colajul 
de fotografii înrămat de lângă patul Nishei. Cele mai multe 
dintre ele o înfăţişau pe Nisha în acţiune: dând un backhand, un 
drop, servind, ridicându-şi mâinile deasupra capului în semn de 
victorie. În centrul colajului, Nisha era cocoţată pe prima treaptă 
a unui podium, având în jurul gâtului o medalie de aur 
strălucitoare. Sutton se afla pe treapta a treia, încruntată, cu un 
bandaj cafeniu la genunchi. 

Pe margine erau mai multe poze de grup ale echipei de tenis: 
fetele ţinând o cupă de la un turneu pe echipe, Sutton stând cât 
de departe putea de Nisha. In poză, Charlotte avea părul mai 
negru, iar Laurel era tunsă mai scurt, bob. Intr-o altă fotografie, 
fetele erau la aeroport, în faţa unei porţi de îmbarcare. Sutton 
poza dintr-o parte, cu picioarele ridicate pe o bancă şi cu o 
îmbufnare sexy. În fundal, Emma remarcă luminiţele unor 
automate de joc. Să fi fost în Vegas? Oare se întâmplase ca ea şi 
Sutton să fie în acelaşi oraş în acelaşi timp? Pentru o secundă, 
se închipui împreună cu Sutton întâlnindu-se în cazinoul New 
York-New York, unde lucrase ea. Oare Sutton ar fi observat-o? 
Şi-ar fi zâmbit? 

O ultimă fotografie de echipă era prinsă în colţul panoului, 
acoperind alte poze, ca şi cum ar fi fost fixată la repezeală. 
Echipa de tenis adunată în jurul mesei din casa Nishei. Sutton şi 
Charlotte lipseau, dar Laurel zâmbea cu toată gura, având părul 
la fel de lung ca acum. petrecerea în pijamale de întoarcerea la 
şcoalA a echipei, scria dedesubtul fotografiei. Emma îşi plimbă 
degetele peste data scrisă de mână de Nisha: 31 august. Se uită 
lung la ea până să înţeleagă că era adevărat. 

— Ce faci? 

Emma tresări. În pragul uşii stătea Nisha, cu braţele 
încrucişate la piept. Înaintă şi îi dădu un ghiont în umăr Emmei. 

— Nu ţi-am dat voie să vii aici! 

— Stai! spuse Emma, arătând spre fotografie. Când a fost 
Tăcută? 

Nisha se uită la fotografie şi-şi dădu ochii peste cap. 

— Nu ştii să citeşti? o făcu ea pe deşteapta. Scrie treizeci si 


unu august. 

Nisha îşi înfipse mâna între omoplaţii Emmei şi o împinse 
afară din cameră. Apoi trânti uşa şi se întoarse spre ea. 

— Asta-nseamnă să faci parte dintr-o echipă, să participi la 
activităţile ei. Cel puţin pentru acelea dintre noi care vor sa se 
ajute una pe alta. 

— Chiar şi Laurel era acolo, spuse încet Emma, ridicân- du-şi 
privirea spre Nisha. 

Aceasta se uită peste umărul ei cu un rânjet arogant. 

— Vorbeşti de lup...! Tocmai te-am pomenit. 

Emma se întoarse. Laurel stătea la capătul coridorului, cu un 
pahar de plastic în mână. 

— Serios? spuse ea, uitându-se când la una, când la cealaltă. 

— Îi spuneam lui Sutton ce bine ne-am distrat la petrecerea în 
pijamale pentru întoarcerea la şcoală pe care am da!-o acum 
câteva săptămâni, chiţăi Nisha. 

Laurel se îmbujora şi strânse paharul de plastic în mână, 
făcându-l să pocnească. 

— Ah, spuse ea încet. Se uită la Emma, apoi la mocheta mov 
care acoperea podeaua holului. Ăăă... Îmi pare rău, Sutton, eu... 

— E chiar aşa de supărător? spuse Nisha, lovindu-se cu 
palmele peste şolduri. Tu ai venit, Laurel. Şi aş spune chiar că 
te-ai distrat. 

Laurel trecu de la zâmbet la încruntare şi apoi la o grimasă. 

— A fost bine, şopti ea. 

Ochii Nishei sclipeau triumfători. Trase încă o dată de mânerul 
uşii de la dormitorul ei, ca să se asigure, şi trecu pe lângă Emma 
şi Laurel. Se uită în camera tatălui ei, albin- du-se la faţă, şi 
închise şi uşa aceea. 

După ce Nisha dispăru la capătul coridorului, Laurel o privi 
sfioasă pe Emma. 

— Îmi pare rău, Sutton. Ştiu că tu şi Nisha vă urâţi. Dar m-am 
gândit că petrecerea e de neratat. Nu ştiam că tu şi Charlotte n- 
o să veniţi. Te rog, nu fi supărată pe mine. 

Din salon se auziră şi mai multe chicote. Afară vântul se 
înteţise, făcând ferestrele să duduie. Poate că adevărata Sutton 
s-ar fi arătat super-furioasă să afle ceea ce tocmai îi spusese 
Laurel - era clar că Laurel nu-i mărturisise că fusese la 
petrecerea Nishei pentru că prietenele lui Sutton ar fi trebuit să 
fie unite în ura lor faţă de Nisha. Sutton ar fi interpretat asta ca 


pe o trădare. 

Dar Emma era încântată — uşurată. Faptul că Laurel fusese la 
petrecerea în pijamale a Nishei însemna că avea un alibi 
zdravăn pentru ziua de treizeci şi unu. Nici ea - şi nici Nisha - n-o 
omorâseră pe Sutton. 

— E-n regulă, îi spuse Emma lui Laurel, înlănţuindu-şi braţele 
pe după gâtul surorii lui Sutton atât de puternic, încât o făcu să- 
şi piardă echilibrul. 

— Sutton! spuse Laurel înfundat, pentru că mâneca largă de 
la bluza de culoarea levănţicii a Emmei îi acoperea gura. 

M-am rotit într-un cerc invizibil în jurul lor. Era o veste şi mai 
bună decât că Charlotte şi Madeline erau nevinovate. Şi sora 
mea era nevinovată! 


14 
UN NECAZ DE DOUĂ ORI MAI MARE 


— Ce-i cu toate astea? întrebă Madeline, deschizând uşa casei 
sale şi uitându-se la Laurel, Emma şi Charlotte, care stăteau în 
prag. 

Era sâmbătă după-amiază şi toate trei cărau jeanşi pătaţi de 
vopsea, tricouri murdare şi pantofi de sport vechi. 

— Costumaţia noastră pentru când o să ne întoarcem acasă, 
spuse Laurel, lăsând hainele pe balansoarul de pe verandă. l-am 
spus mamei că Char şi cu mine facem azi voluntariat în echipa 
de zugravi Habitat for Humanity. l-am spus că ar trebui să vină 
şi Sutton - i-am promis că pentru ea va fi o experienţă care-i va 
folosi. 

— Zi şi tu până unde suntem în stare să mergem ca să te 
eliberăm, Sutton, recită teatral Madeline, aruncându-şi peste 
umăr părul lung şi negru, prins în coadă. 

Charlotte îi facu scurt cu ochiul Emmei, care chicoti. Nu mai 
era silită să se poarte rezervat cu ele, erau prietenele lui Sutton, 
nu ucigaşele ei. Era atât de recunoscătoare pentru asta, încât de 
dimineaţă îi cedase lui Laurel ultima brioşă dietetică şi o 
îmbrăţişase cu foc pe Charlotte imediat ce se urcase în maşina 
ei. 

— Cineva e vesel în dimineaţa asta, comentase Charlotte. Ilşti 
îndrăgostită? 


Acum, Emma îşi plimbă privirea înjur. Era pentru prima dată 
acasă la Madeline, un bungalou cu pereţii din chirpici autentic, 
cu şemineu de modă veche, stil pueblo, şi o bucătărie în faianţă 
mexicană cu lămpi roşii, vesele, atârnate de tavan. Pe fereastră 
se vedea priveliştea uluitoare a Munţilor Santa Catalina. Emma 
distingea vag un şir de oameni urcând pe una dintre cărările 
cele mai înalte. 

— Haideţi! 

Madeline înhăţă un castron mare cu pop-com de pe insula din 
bucătărie şi intră în salon. Plasma din colţ era înconjurată de 
canapele din catifea reiată. Printre plăcuţele de lemn de pe 
pereţi pe care erau scrise lucruri precum binecuvântaţi această 
casă fericită şi suntem o familie erau răspândite fotografii 
înrămate cu Madeline şi cu fratele ei, Thayer. 

Emma se apropie de fotografii, încercând să se uite mai atent 
fără ca Madeline să bage de seamă. Erau fotografii cu Thayer în 
echipament de fotbal. Thayer stând în faţa unui restaurant 
italienesc local şi prefăcându-se că muşcă dintr-o pizza uriaşă 
de carton. Thayer pe o stâncă din deşert, îmbrăcat cu un tricou 
roşu şi un şort cargo kaki. Vântul îi aruncase părul negru în ochii 
lui calzi şi căprui, iar pe faţa lui cu maxilare puternice şi pielea 
albă se ghicea o umbră de zâmbet. Toate pozele îl arătau 
zâmbind la aparat, cu excepţia uneia: o fotografie de grup, pe 
drumul spre un bal. Sutton şi Garrett stăteau împreună, în haine 
de gală. Madeline era cu Ryan Jeffries, pe care Emma îl 
recunoscu de la şcoală, iar Charlotte era cu un brunet pe care 
Emma nu-l cunoştea. Thayer stătea un pic izolat, cu braţele 
încrucişate peste smochingul său care-i venea ca turnat. Se uita 
cu ochii mijiţi şi trăsăturile îi erau crispate, ca şi cum ar fi vrut să 
pară jovial. Băiat misterios dispărut fără urmă, dădu Emma, în 
gând, o legendă fotografiei. 

Dar ceva din expresia lui Thayer stârni în mine o emotie 
puternică. Thayer nu încerca să pară jovial - era iritat. Dar de ce 
era iritat? 

Cine eşti tu? ar fi vrut Emma să-l întrebe pe băiatul din 
fotografie. De ce ai plecat? Şi de ce, de fiecare dată când văd o 
fotografie cu tine, mă înfior? 

Asta era valabil şi pentru ea, şi pentru mine. 

Madeline apăsă pe telecomanda televizorului şi pe ecran 
apăru Jersey Shore. Deschise o mapă mare, albă, pe care scria 


cu litere portocalii, strălucitoare: balul de Halloween al foştilor 
absolvenţi. 

— Bun! Chiar, suntem toate de acord cu decoratorul? 

— Da, dădu din cap Charlotte, trăgându-şi şortul gălbui peste 
pulpe şi aşezându-se pe carpeta crem miţoasă. O cheamă 
Calista - mama a apelat la ea pentru o grămadă de petreceri. 
Facem cazane, schelete, vârcolaci şi o casă bântuită. Restul sălii 
de sport va arăta ca şi clubul de noapte MI6 din Los Angeles. 
Intunecat şi sexy. 

— Un loc perfect să strecori băutură, fredonă Madeline. 

— Sau locul perfect unde să te combini cu cineva care nu-i 
iubitul tău, adăugă Charlotte, după care se întoarse spre limma. 
Să nu-ţi vină vreo idee, Sutton! 

Emma nu se obosi să riposteze. Charlotte n-avea decât s,1-şi 
facă numărul, acum ştia că nu avea nicio intenţie periculoasă. 

— O să avem nevoie de o temă pentru petrecerea Curţii, 
spuse Laurel. 

Charlotte îşi dădu ochii peste cap. 

— E stupid că petrecerea Curţii trebuie să aibă altă temă 
decât balul. Uneori îmi vine să-i ucid pe absolvenţii care au 
stabilit tradiţia asta. 

Madeline se duse la fereastră şi o deschise cu mâinile ei lungi 
şi subţiri. 

— Hai s-o fixăm şi să încheiem. Cred că trebuie să fie ceva 
înfricoşător, dar în acelaşi timp fascinant, dar nu atât de 
fascinant încât să se supere pro fii şi să nu ne lase s-o lacem. 

Laurel îşi sprijini picioarele pe măsuţa de cafea. 

— Ce ziceţi de vampiri? 

— Bleah, făcu Madeline, strâmbându-se. M-am săturat de 
vampiri. 

— Dar o gală pentru morţi? spuse Emma. Ştiţi voi, o pe- 
(recere cu adevărat extravagantă, doar că toţi invitaţii sunt 
cadavre! 

Charlotte îşi miji gânditoare ochii. 

— Ai fi vrut să-ţi fi venit ţie ideea, nu-i aşa, Char? o ta- chină 
Emma. 

Ştia că Sutton ar fi spus ceva asemănător. 

Charlotte se mărgini să ridice din umeri. 

— E interesant, admise ea. Dar ar trebui să aibă legătură cu 
ceva real. Să nu fie doar o petrecere plină de morţi. 


Emmei îi veni încă o idee: 

— Ce spuneţi de un bal de lux pe Titanic? Doar că se ţine 
după ce nava se scufundă. Prin urmare, o să aibă loc pe fundul 
oceanului, şi invitaţii sunt nişte cadavre la patru ace. Ceva ce 
personajul lui Kate Winslet din film ar fi aprobat. 

Laurel făcu ochii mari. 

— Imi place ideea! 

— De acord! spuse Charlotte, aplaudând. Fac pariu că tipa 
asta, Calista, o să reuşească să încropească un decor demn de 
Titanic. 

Madeline vâri mâna în buzunar şi scoase un pachet de ţigări 
Parliaments şi o brichetă roz. In aer se aprinse o scânteie 
albastră, urmată de mirosul puternic al fumului de ţigară. 

— Vrea cineva? întrebă ea, scoțând fumul pe fereastră. 

Clătinară toate din cap. 

— Ar trebui să te laşi de fumat, Madi, spuse Charlotte, luând 
în braţe o pernă. Ce-o să spună Davin când o să te sărute şi tu o 
să miroşi ca o scrumieră? 

— Nu sunt încă sută la sută sigură că mă interesează tipul, 
spuse Madeline, scoțând fumul pe nări. Poate că răsuflarea mea 
de scrumieră o să-l ţină la distanţă. 

— Cel puţin nu respira spre mine, spuse Charlotte făcând un X 
cu mâinile întinse spre Madeline. Vreau ca nimic să nu-mi 
ruineze şansele să-l vrăjesc pe Noah. 

— Tu cu cine mergi, Laurel? întrebă Madeline. 

Laurel îşi plimbă mâna peste o proeminentă de pe carpetă. 

— Cu Caleb Rosen. 

— Nu-l cunosc, strigă Charlotte. 

Madeline îi adresă lui Laurel un zâmbet reţinut. 

— İl ştiu de la orele de mate, spuse ea. 

Tonul indiferent nu lăsa să se vadă dacă era sau nu de acord 
cu ideea. 

Emma clipi. 

— Fetelor, voi aveţi parteneri? 

Madeline scrumă afară. 

— Vrei să spui că tu nu ai? 

— Păi mergeam cu Garrett, îşi aminti Emma de biletul pe care 
i-l dăduse Garrett când se despărţiseră. 

El şi Sutton avuseseră probabil de gând să meargă împreună 
înainte ca ea să fi dispărut. 


— Pe urmă am fost pedepsită. Aşa că n-am mai vorbit cu 
nimeni. 

Madeline dădu drumul unui colac de fum pe fereastră. 

— Păi caută, Sutton. Tone de băieţi ar fi bucuroşi să meargă 
cu tine. 

Emma se uita la revistele National Geographic şi Motor Trend 
aliniate pe raft. Se întrebă dacă Ethan participa la balurile de la 
şcoală. 

— Nu-rai vine nimeni în minte, spuse ea după o clipă. 

Aş fi vrut să-i dau un ghiont. Sutton Mercer nu merge singură 
la baluri. Madeline descrise un arc mare cu ţigara, ca şi cum ar fi 
executat prima jumătate dintr-o figură de balet. 

— Pe bune, Sutton, nu ţi s-au aprins călcâiele după nimeni? 

— Nu. 

Charlotte aruncă o pernă spre Emma: 

— Nu mai minţi! Ne-a spus Laurel! 

Emma o privi pe Laurel, dar aceasta ridică din umeri fără să 
se scuze. 

— Ştiu că te-ai bălăcit cu cineva în piscină. V-am auzit. 

— Scuipă tot! spuse Madeline cu ochi strălucitori. 

Emma se înroşi. 

— Nu e nimeni, jur! 

— Haide, Sutton! spuse Laurel, lipindu-şi palmele. Nouă poţi 
să ne spui! 

Emma îşi trecu limba peste dinţi. Să îndrăznească oare să le 
spună de Ethan? La urma urmei, erau prietenele lui Sutton, nu 
ucigaşele ei. Şi acum, că lămurise treaba asta, începuseră să 
devină şi prietenele ei. 

Spune-le, aş fi vrut să-i pot zice. Prietenele mele ar fi în- 
curajat-o probabil să lase deoparte ruşinea ah-atât-de-ati- pică- 
pentru-Sutton-Mercer şi să-i ceară lui Ethan să iasă cu ea. 
Fireşte, Ethan era un singuratic, dar unul atrăgător. 

Deodată, se auzi uşa din faţă trântindu-se. 

— Hei! spuse o voce de bărbat. 

Madeline sări ca arsă, stinse ţigara pe pervaz şi alungă fumul 
afară pe fereastră. Se auziră paşi, apoi în salon apăru domnul 
Vega. 

— A, bună, fetelor! Madeline nu mi-a spus că veniţi astăzi! 

— Au venit doar ca să facem planul pentru Balul foştilor 
absolvenţi, tată, spuse Madeline, sărind de pe pervaz pe scaunul 


La-Z-Boy, mai palidă decât de obicei. 

Domnul Vega se întoarse, privind-o lung şi scrutător şi 
adulmecând. 

— A fumat cineva? 

Figura de piatră a domnului Vega, acum brusc aprinsă, îi 
aminti Emmei de domnul Smythe, unul dintre mulţii ei „taţi”. Era 
un fel de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde: o clipă amabil, următoarea exact 
inversul. Singurul indiciu după care Emma îşi putea da seama 
că-l lasă nervii era faptul că începea să-şi lingă febril buzele. 

Madeline clătină din cap. 

— Sigur că nu! 

— E de-afară, spuse şi Charlotte. A trecut un grup de puştani 
şi fumau cu toţii. 

Pe faţa domnului Vega apăru din nou o expresie neutră, dar 
ochii încă îi ardeau. 

— Bun, dacă aveţi nevoie de ceva, sunt la mine în birou. 

Apoi, văzând că la televizor rula Jersey Shore, adăugă: 

— N-ar trebui să vă uitaţi la gunoiul ăsta, Madeline. 

Madeline apăsă pe telecomandă. Pe ecran apăru un leu care 
vâna o zebră disperată. După ce bărbatul plecă, Charlotte se 
apropie de Madeline şi-o atinse pe braţ. 

Brusc, iPhone-ul lui Madeline, pus cu faţa-n jos pe măsuţa de 
cafea, scoase un bip. Toată lumea tresări. Fata îl luă şi examină 
ecranul. 

— Surprize, surprize! Alt mesaj de la Lili şi Gabby. Toată ziua 
s-au rugat de mine să le luăm pe Muntele Lemmon. 

— Să-şi pună pofta-n cui, spuse Charlotte. 

Sună şi telefonul lui Sutton, pe care doamna Mercer i-l 
înapoiase Emmei în caz de urgenţă. Emma îl scoase din geantă, 
bună, dulceţelor! scria Gabby, e clar că ţi-ai dori să fii în locul 
nostru! aşa că suntem trei - şi noi ne iubim. pupi! 

Citind pe ecranul BlackBerry-ului ei, Charlotte oftă. 

— Dacă sunt aşa de pline de ele, ar trebui să-şi facă lipo- 
sucţie de ego-uri. 

Ecranele telefoanelor li se luminară încă o dată: | 

Bănuiesc că j din jocul minciunii vine DE LA JAVRA! 

— Asta nu e-n regulă! spuse Laurel, ştergând mesajul. Dac-o 
ţin tot aşa, nimeni n-o să mai voteze pentru ele. 

— Nici nu ştiu cum de-au căpătat voturi, spuse gânditoare 
Charlotte, jucându-se cu o statuetă de ceramică în formă de 


maimuţă, aflată pe măsuţa de cafea. Am aruncat o privire la 
voturile online - Isabel Girard şi Kaitlin Pierce erau şi ele favorite, 
iar tipii le preferă mai mult decât pe Gabby şi Lili. 

— Votez să nu mai ieşim cu ele, spuse Madeline, întinzându- 
se să ia un pumn de pop-com. 

— Te susţin, spuse repede Emma, amintindu-şi de gestul 
sinistru al lui Gabby, de la cantina şcolii, când se prefăcuse că 
apasă pe trăgaciul unei arme. 

Trei cu mine, am gândit eu. 

Telefoanele mai scoaseră un bip şi fetele se uitară pe ecrane: 
două fete drăguţe merită o petrecere cu iarbă! ziceţi ceva, 
afurisitelor! 

— Ştiţi ce cred că ar trebui să facem? spuse Madeline, lăsă 
ndu-se pe spate pe canapea, cu genunchii la piept. Ar lrebui să 
le dăm o lecţie. Să le lovim unde le doare. 

— O farsă? spuse Laurel, ridicând din sprâncene. 

Emma îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul. 

— Nu prea cred... 

Se gândea la dosarul de la poliţie - cum ajunsese Gabby la 
spital, şi numai din vina lui Sutton. Încă nu aflase cum se rănise 
Gabby, dar o vizită la urgenţe nu putea fi de bun augur. 

— Ar însemna să depăşim limitele. Mai ales după ce s-a 
întâmplat... 

Lăsă fraza neterminată şi se uită pe fereastră, închipuin- du-şi 
că prietenele lui Sutton ştiau mult mai multe despre incidentul 
cu trenul decât ştia ea. 

Dar prietenele lui Sutton rămaseră tăcute. Laurel îşi privi 
mâinile şi-şi rupse o pieliţă. Madeline căută ceva în mapa ei. 

— Ei, hai, spuse într-un târziu Charlotte, acum, că sunteţi 
amice bune, nu mai putem să le atingem? 

Emma ridică o sprânceană. Amice? Nu asta văzuse ea la 
Gemene. 

Charlotte îşi întinse braţele pe spătarul canapelei. 

— Au zis că au furat împreună cu tine de la Clique, spuse ea, 
dându-şi ochii peste cap. Gabby şi Lili se lăudau cu asta ca şi 
cum ar fi fost cea mai tare chestie, de parcă noi toate n-am fi 
făcut-o de un milion de ori înainte. 

Madeline deschise gura de uimire. 

— Erau cu tine când ai fost arestată? întrebă ea. 

— Nu, nu atunci, spuse repede Emma. 


— A fost înainte de asta, sări şi Charlotte. 

Emma se întoarse, având nevoie de câteva clipe ca să 
proceseze toate informaţiile. Potrivit extrasului de cont al lui 
Sutton, ultima dată fusese la Clique pe treizeci şi unu august. lar 
Samantha, vânzătoarea de acolo, declarase că Sutton furase 
ceva din magazin fiind cu încă cineva — sau, ca să fim mai 
precişi, cu mai multe persoane. Şi chiar ultimul apel la care 
răspunsese Sutton pe treizeci şi unu fusese de la Lili. 

— Da, am fost la Clique cu ele chiar înainte să înceapă şcoala, 
spuse încet Emma. 

Deodată, mi se ivi în minte un crâmpei de amintire: eu între 
Gabby şi Lili, la Clique, în spatele unui raft cu lenjerie şi 
cămăşuţe de mătase. „Haide, Sutton”, şoptise Gabby, fă- cându- 
mă să-i simt respiraţia caldă, cu parfum de mentă, pe gât. 

— Te rog, Sutton, spuse Laurel. Căţelele alea merită o farsă. 

în cameră încă mai stăruia vag mirosul de ţigară. La televizor, 
un leu se întindea la soare în iarbă, având încă pe bot urmele de 
sânge de la o pradă recentă. Emma îşi trecu degetele prin păr, 
simțind o apăsare fierbinte în piept. Piesele de puzzle începeau 
să se aşeze la locurile lor. Gemenele Twitter fuseseră mereu la 
locul potrivit în momentul potrivit - cu Sutton în noaptea în care 
murise, în maşina lui Madeline în noaptea în care Emma fusese 
răpită şi luată drept Sutton, la petrecerea în pijamale de la 
Charlotte când Emma fusese strangulată. 

— Tot nu ştiu ce să zic, fetelor, spuse Emma, cu o voce 
încordată. După ce s-a întâmplat ultima oară... 

Lăsă fraza neterminată. 

Charlotte pufni. 

— Asta a fost acum câteva secole. 

— Sunt doar..., făcu Emma, înghițind în sec. Eu doar... 

— Nu mai fi aşa de slabă, spuse Madeline, înhăţând iPho- ne- 
ul lui Sutton şi împingându-i-l Emmei în mână. Facem aşa. Tu le 
suni. 

Emma se uită lung la ecranul negru al telefonului. 

— ŞI... şi ce să le spun? 

Madeline, Charlotte şi Laurel se priviră. În câteva minute, se 
întocmi un plan, evenimentele ieşind complet de sub controlul 
Emmei. Apoi fetele se întoarseră spre ea, arătând cu bărbiile 
spre telefonul lui Sutton. Emma îşi legă părul negru într-o coadă 
de cal, căută numărul lui Gabby şi apăsă pe tasta de apel. Când 


se auzi sunând, puse telefonul pe speaker. 

Răspunse Gabby: 

— Sutton! Ai primit fweef-urile noastre? 

Charlotte îşi dădu ochii peste cap. Madeline chicoti încet. 

— Sigur, spuse Emma cu o voce veselă, ascunzându-şi 
mâinile, care-i tremurau, sub fund. Sunt foarte tari! 

Răspunsul le făcu pe prietenele lui Sutton să se scuture şi mai 
tare de râs, pe tăcute. 

— Ascultă, Gab, poţi s-o chemi lângă tine şi pe Lili? 

Gabby o chemă repede şi pe sora ei şi curând Gemenele 

Twitter erau amândouă pe fir. 

— Am veşti despre petrecerea Curţii, spuse Emma, uitân- du- 
se la prietenele lui Sutton, care o încurajau dând din cap, 
adunate în jurul ei. 

— Era şi timpul! ciripi Lili. Ar fi bine să fie ceva care să merite! 

— E genial! O combinaţie între un Titanic morbid şi Bay- 
watch. Toată lumea o să poarte bikini. 

— Baywatch, susură Laurel, îndoindu-se de râs. 

— Bikini? întrebă Gabby cu o urmă de scepticism în glas. Or 
să ne lase profii să facem aşa ceva? 

— Sigur c-or să ne lase, îngăimă Emma. Am şi obţinut 
aprobarea. 

Charlotte îşi înghiţi un chicot zgomotos. 

— O să fie o petrecere fabuloasă, fetelor, continuă Emma. 
Super-strălucitoare şi elegantă, ca pe vremuri. 

Pentru o secundă, se întrebă dacă Sutton ar fi fost mândră de 
ea. Dacă Sutton ar fi fost aici, ar fi râs şi ea, strân- gându-i mâna 
şi îndemnând-o să continue? 

Aşa aş fi făcut... şi nu prea. Nu după ce aflasem acum despre 
Gemenele Twitter. Situaţia era periculoasă şi Emma trebuia să 
acţioneze prudent. 

— Tare! spuseră Gabby şi Lili într-un glas. 

— O să le anunţăm curând şi pe celelalte nominalizate, dar 
am vrut ca voi, fetelor, să aflaţi primele, ca să aveţi un avans 
asupra lor şi să fiţi cele mai grozave la petrecere, spuse Emma. 
Mergeţi în weekendul ăsta şi cumpăraţi-vă cele mai fenomenale 
costume. Cu cât lasă să se vadă mai mult, cu atât mai bine! 

— Suntem pe ţeavă! se auzi vocea lui Lili în receptor. Sutton, 
eşti atât de bună la chestia asta! Ţine-o tot aşa! 

Imediat ce închiseră, fetele izbucniră în râs. Laurel se 


rostogoli de pe canapea pe podea. Charlotte chicotea cu capul 
în pernă. Madeline zvârlea din picioare în faţa ecranului TV, 
unde acum se vedeau două hiene cocoţate pe o stâncă. 

— Sunt atât de proaste! croncăni ea. O să arate precum cele 
mai mari tembele! 

Emma încerca şi ea să ia parte la veselia generală, dar 
cuvintele lui Lili îi răsunau în minte: Eşti atât de bună la chestia 
asta! Ţine-o tot aşa! Era aproape sigură că vocea lui 

Lili avusese o nuanţă sinistră, vrând să spună de fapt: Ţine-o 
tot aşa... şi prefă-te că eşti Sutton! 

Emma se uită pe rând la feţele surâzătoare şi vesele ale 
prietenelor lui Sutton. Chiar dacă acum se simţea în siguranţă 
alături de ele, afară exista o lume mare - o lume în care cineva îi 
urmărea fiecare mişcare, aşteptând să greşească. 

Eram pe deplin de acord. Nu te încrede în nimeni, surioară! 


15 
O DESCHIDERE... ŞI O ÎNCHIDERE 


Poţi să te furişezi afară? 

Emma se întoarse pe spate ca să citească mesajul pe care 
Hthan tocmai i-l trimisese. Trăgându-şi peste picioarele goale 
una dintre păturile albastre şi moi ale lui Sutton, scrise 
răspunsul: DOMNUL ŞI DOAMNA MERCER IAU CINA ÎN ORAŞ. AR 
TREBUI SĂ IIU ÎNAPOI PÂNĂ LA 10. 

VIN SĂ TE IAU ÎN 15 MIN., răspunse Ethan. PUNE-ŢI O ROCHIE. 

o rochie? Emma se încruntă, PAI... BINE, scrise ea. POT SA TE- 
NTREB CE-O SĂ FACEM? 

NU. E SURPRIZA. 

Emma ţâşni din patul lui Sutton şi se repezi la dulap. Dădu la 
o parte umeraşele cu tricouri din bumbac şi pe cele cu jeanşi 
skinny şi examină rochiile lui Sutton, multe şi scumpe. Atinse o 
rochie lungă, neagră, cu dungi aurii. Părea prea elegantă pentru 
o zi de marţi. Îşi trecu degetele peste gulerul cu pene al unei 
rochii scurte, argintii, de ocazie. Poate că era prea scurtă. Işi 
plimbă mâinile peste marginea unui mini roşu ca focul. Prea de 
zeiţa sexului. 

Eu, una, nu puteam decât să oftez. De ce-ar fi fost rochia aia 
prea de zeiţa sexului? După părerea mea, Emma ar fi trebuit să- 


şi lase deoparte inhibiţiile dacă voia să fie sexy. Asta trebuia să 
fie seara când aveau să se sărute în sfârşit, nu? 

Apoi Emma îşi aşeză palmele pe o rochie cu un umăr, subţire 
şi gri. Mătasea transparentă îi aluneca moale printre degete. Şi- 
o trase pe cap şi se privi în oglinda înaltă cu ramă aurie, prinsă 
pe spatele uşii. Era perfectă. 

îşi dădu cu rimei, cu gloss, îşi puse pantofi negri cu toc şi 
cercei lungi care mergeau cu medalionul lui Sutton, şi se declară 
mulţumită. Telefonul mai scoase un bip, şi Emma alergă la pat, 
crezând că era Ethan. Dar era un mesaj de la prietena ei Alex. ar 
trebui neapărat să vezi locul ăsta! Urma linkul către site-ul unui 
magazin vintage de lângă Universitatea din Arizona, ştiu cât de 
mult îţi plac magazinele second-hand, adăuga Alex, cu un 
emoticon zâmbăreţ. Emma îi răspunse repede mulţumindu-i şi 
înşirând o serie de X-uri şi O-uri. Apoi se privi în oglindă, 
strălucitoare în rochia elegantă a lui Sutton, cu bijuteriile ei şi în 
pantofii ei scumpi. Ar mai fi recunoscut-o Alex acum? 

Rămase pe ultima treaptă a scării casei Mercer, înconjurată 
de tăcere. Laurel plecase să vadă Mizerabilii cu o prietenă - fiind 
pedepsită, Emma nu-şi putuse folosi biletul pe care Laurel i-l 
cumpărase de ziua ei. Doar Drake o urmărea, tolănit pe 
podeaua din sufragerie, prea leneş să se ridice. 

Pe alee străluciră nişte faruri. Emma se ridică, deschise 
precaută uşa din faţă şi cobori de pe verandă uitându-se când 
intr-o parte, când într-alta. În casa vecină erau aprinse câteva 
lumini; spera să n-o pârască părinţilor lui Sutton vreun vecin cu 
gura mare. Ce drăguţ era îmbrăcată fiica dumneavoastră! Şi 
cine era tânărul arătos care-o însoțea? 

Ethan coborâse din maşină ca să-i deschidă portiera din 
dreptul pasagerului. Purta un sacou închis la culoare, pantaloni 
kaki şi pantofi negri, strălucitori, o schimbare uriaşă faţă de 
şortul şi tricourile lui şleampete obişnuite. 

— Uau! făcu Emma, oprindu-se o clipă înainte să urce în 
maşină. Arăţi atât de... chipeş. 

— Chipeş, ai? zâmbi Ethan. 

Emma se înroşi. 

— Da, chipeş ca o păpuşă Ken. 

Ethan o măsură şi el din ochi. 

— lar tu eşti foarte drăguță, spuse el, uşor stânjenit. Dar nu 
ca o Barbie. 


Emma îşi uni buzele într-un zâmbet timid. Apoi se aşeză 
repede pe scaunul pasagerului. Ethan alergă spre portiera 
şoferului şi pomi motorul. Emma îşi puse mâna pe consola dintre 
ei, întrebându-se dacă Ethan va încerca să-şi împletească 
degetele cu ale ei. Dar el scoase o batistă din buzunarul 
sacoului şi se întoarse cu faţa spre ea. 

— Va trebui să porţi asta, spuse, cu un surâs poznaş pe faţă. 
Destinația noastră e secretă. 

Emma izbucni în râs. 

— Doar nu vorbeşti serios? 

— Chiar foarte serios! _ 

Îi făcu semn să se întoarcă şi îi legă batista peste ochi. În 
câteva clipe, Emma nu mai văzu nimic. Simţi cum Ethan dă cu 
spatele, apoi cum întoarce la dreapta, pe stradă. Dacă ar fi fost 
vorba de altcineva, probabil că s-ar fi îngrozit de situaţia asta - 
la urma urmei, Madeline şi Gemenele Twitter o răpiseră la 
Sabino Canyon într-un mod asemănător. Dar alături de Ethan se 
simţea în siguranţă. Şi entuziasmată. 

— N-o să dureze prea mult, o asigură el. 

Emma auzi sunetul slab al semnalizatorului. 

— Nu trage cu ochiul! îi spuse Ethan. 

La radio era un cântec nou al celor de la The Strokes. Emma 
se lăsă pe spate şi închise ochii, întrebându-se încotro se 
îndreptau. Cu o zi în urmă, la şcoală, îi vorbise lui Ethan despre 
alibiurile lui Madeline, Charlotte şi Laurel, iar el dăduse impasibil 
din cap - se purtase cordial, dar distant de la acel aproape-sărut. 
lar înainte să apuce să-i spună despre noile ei suspecte, 
Gemenele Twitter, sunase clopoţelul. Nu aduseseră vorba 
despre nimic de ordin personal. Sau despre ce se întâmplase la 
piscină. Poate că Ethan voia pur şi simplu să uite ce se 
petrecuse acolo. Dar acum totul aducea cu o întâlnire 
adevărată. 

Emma simţi o zdruncinătură uşoară când maşina opri la un 
semafor. În apropiere bubuia radioul unei alte maşini. 

Am încercat să-mi dau seama încotro mergeau, dar mă 
confruntam aici cu unul dintre ciudatele efecte colaterale ale 
legăturii dintre mine, o moartă, şi Emma — ori de câte ori avea 
ea ochii închişi sau acoperiţi, la fel erau şi ai mei. Mă întrebam 
cine sau ce se afla în spatele acestei situaţii — nu ucigaşul meu, 
ci eu, aici, urmând-o pe Emma de dincolo de mormânt. Credeţi- 


mă, când eram vie, n-am fost o fată de genul ce-înseamnă- 
toate-astea, care să citească filozofie, să se roage la Buddha şi 
să facă alte chestii din astea. Dar situaţia asta cu Emma, aşa 
înspăimântătoare cum era, mă făcea să mă simt într-un fel... 
binecuvântată. Şi fără să merit. Era clar că, în viaţă, fusesem o 
afurisită - de ce mi se dăduse darul ăsta special? Sau acelaşi 
lucru se întâmplă cu toată lumea după moarte, sau măcar cu cei 
care nu-şi rezolvă toate treburile în timpul vieţii? 

În cele din urmă, Emma simţi că Ethan opreşte maşina şi o 
parchează. 

— Bun, spuse el încet, acum poţi să te uiţi. 

Emma îşi dădu jos batista şi clipi. Se aflau în centru, în 
apropierea liceului. În faţă se vedea o clădire mare, de culoarea 
nisipului. Aleea care ducea la ea era străjuită de lămâi cu miros 
dulceag. Marea scară din faţă era luminată de be- culeţe aurii. 
Pe faţada clădirii se găsea un banner negru pe care se putea 
citi: institutul de fotografie din tucson. 

— Oh! strigă Emma, simțindu-se mai confuză ca niciodată. 

— Astă-seară e vernisajul unei expoziţii a trei fotografi din 
Londra, explică Ethan. Ştiu că-ţi place fotografia, aşa că... 

— Fantastic! şopti Emma, apoi se uită în jos la rochia ei. Dar 
de ce ne-am îmbrăcat aşa? 

— Pentru că e şi o petrecere de deschidere! 

— Şi suntem... invitaţi? 

Ethan îi aruncă un zâmbet poznaş. 

— Nu. Daro să ne strecurăm. 

Emma îşi lăsă mâinile în poală. 

— Ethan, nu-mi permit să intru în alt necaz. Mercerii or să mă 
ucidă dacă află că am ieşit. Acum trebuia să fiu în dormitorul lui 
Sutton, căindu-mă pentru viaţa mea de infractoare. 

Ethan arătă spre doi invitaţi care urcau scara largă. Un bărbat 
îmbrăcat în smoching, aflat în capul scării, le zâmbi şi le 
deschise uşa, fără să le ceară invitaţiile. 

— Trăieşte puţin, îţi promit că n-o să ne prindă nimeni. 

— Dar ce-are asta de-a face cu Sutton? 

Ethan se lăsă pe spate în scaun, părând un pic surprins de 
întrebare. 

— Păi, nimic. M-am gândit doar că o să ne distrăm. 

Emma îşi mută privirea de la coloanele elegante ale 

institutului înapoi la chipul lui Ethan. La o petrecere 


simandicoasă cu el? Asta înseamnă distracţie! Poate că merita 
să se relaxeze şi să fie ea însăşi. 

— Bine! Deschise portiera şi aruncă un surâs peste umăr. Dar 
la primul semn de necaz, am şters-o! 

Bravo, am gândit eu. Pentru o clipă, fusesem sigură că Emma 
o să-i ceară lui Ethan s-o ducă acasă. Problema cu pedeapsa 
Emmei era că stăteam şi eu închisă de câteva zile, urmărind-o 
cum se plimbă de colo-colo prin dormitorul meu. 

Să te strecori la o petrecere e exact ceea ce recomandă 
doctorul împotriva plictiselii. 

Urcară amândoi scările de piatră. Arşiţa puternică a zilei se 
domolise, iar obrajii le erau mângâiaţi de o briză răcoroasă. In 
aer plutea un miros de lămâi, amestecat cu moscul de la 
parfumurile femeilor şi bărbaţilor. Bărbatul în smoching îi privi 
apropiindu-se, iar Emma îşi supse stomacul. Oare verifica în 
minte lista cu invitaţi? îşi dăduse seama că sunt elevi de liceu? 

— Poartă-te natural, îi şopti Ethan, părând să observe că era 
încordată. Invers decât te-ai purtat când ai furat geanta aia. 

— Foarte nostim! 

Ajunsă în dreptul domnului Smoching, îi aruncă cel mai 
nonşalant surâs pe care putea să-l afişeze. 

— Bună seara, spuse bărbatul, deschizându-le uşa. 

— Vezi? şopti ea când ajunseră în siguranţă în hol. Am jucat 
perfect. Nu sunt chiar aşa de ratată cum crezi tu. 

Ethan o privi pieziş: 

— În niciun caz nu cred că eşti o ratată! 

Apoi o luă de braţ, conducând-o spre expoziţie. Pentru o clipă, 
nu se mai auzi şi nu se mai văzu nimic, iar Emma se simţi ca şi 
cum ea şi Ethan erau singuri în tot universul. Când îi dădu 
drumul la braţ, în capătul holului, ea îşi aranjă breteaua de la 
rochia lui Sutton şi încercă să respire normal. 

Muzeul era întunecat şi mirosea a flori proaspete. Invitaţii se 
plimbau încolo şi-ncoace prin încăperea mare, cu podeaua cu 
dale de teracotă, unii uitându-se la fotografiile alb-negru de pe 
pereţi, alţii discutând între ei, alţii scrutând mulţimea. Purtau cu 
toţii haine de seară strălucitoare, rochii şic de ocazie şi costume 
elegante. Trei bărbaţi la vreo douăzeci şi ceva de ani, probabil 
artiştii, erau copleșiți de vizitatori strânşi ciorchine în jurul lor. O 
formaţie de jazz interpreta o melodie a Ellei Fitzgerald, iar 
chelneriţele îmbrăcate în jachete negre simple se foiau de colo- 


colo ducând tăvi cu mici tartine şi băuturi. Un cuplu îi privi 
curios pe Ethan şi Emma, dar Emma se strădui să rămână cât de 
ţanţoşă şi încrezătoare în sine putea. 

— Crevete umplut? întrebă o chelneriţă care trecea pe lângă 
ei. 

Emma şi Ethan luară câte o bucată. 

Apăru o a doua chelneriţă, care le oferi cupe cu şampanie. 

— Sigur, spuse Ethan, luând două cupe şi întinzându-i una 
Emmei. 

Cristalul licărea, iar bulele se ridicau la suprafaţa băuturii. 

Şampanie! Aş fi dat orice să gust şi eu puţin de-din- colo-de- 
mormânt! 

— Noroc! spuse Ethan, ridicând paharul. 

Emma ciocni paharul cu al lui. 

— Cum ai aflat de asta? 

Ethan se înroşi puţin pe gât. 

— Păi... am dat de ea pe internet. 

Închipuindu-şi-l pe Ethan în faţa computerului, căutând 
evenimente la care ar fi putut merge împreună, Emma simţi 
cum i se împrăştie o căldură în piept. 

Se apropiară de fotografii. Fiecare era încadrată de o ramă 
pătrată, lată şi neagră, luminată de mici fascicule de lumină 
venite din tavan. Prima fotografie înfăţişa un drum lung, drept, 
văzut din interiorul unei maşini. Era tipărită cu cerneală veche, 
pigment, pe hârtie din fibre de bumbac, iar copacii întunecaţi şi 
cerul luminat sinistru aveau ceva obsedant. Emma se uită pe 
plăcuţa de lângă fotografie. În afară de numele artistului, era 
afişat şi preţul. Trei mii de dolari! Oho! 

— Nu ţi-am spus noutăţile, şopti Emma în vreme ce se 
îndreptau spre următoarea fotografie, un triptic cu peisaje 
deşertice. 

Şampania o gâdila în gât, şi realiza din ce în ce mai clar cât 
de aproape stătea Ethan de ea când privea fiecare fotografie. 
Pentru cineva din afară, păreau probabil doi iubiţi. Sorbi din nou 
din şampanie. 

— Sunt aproape sigură că Sutton a fost cu Gemenele Twitter 
la Clique în seara când a murit. 

Ethan îşi cobori paharul din dreptul gurii. 

— Ce te face să spui asta? 

Emma îi reproduse conversaţia care avusese loc sâmbătă 


acasă la Madeline. 

— E prea mult să fie doar o coincidenţă. Trebuie că ele erau 
cu ea când a furat din magazin. Şi dacă... 

Se uită într-o parte, spre un extinctor prins pe peretele de 
vizavi. 

— Gabby şi Lili ucigaşe? spuse Ethan, înclinându-şi capul şi 
mijindu-şi ochii ca şi cum ar fi încercat să-şi imagineze scena. E 
sigur că amândouă sunt cam ciudate. Şi asta de ani buni. 

Emma ocoli o plantă decorativă enormă, cu frunze 
agăţătoare, pentru a ajunge la următoarea fotografie. 

— O parte din mine îmi spune că sunt prea insipide ca să facă 
asta. 

— Sunt exemple tipice de insipide, o aprobă Ethan. Dar ceea 
ce s-a întâmplat cu Gabby în noaptea farsei cu trenul le-a oferit 
motivul. 

— Şi poate că purtarea aia de fată nătângă nu înseamnă 
nimic mai mult - e doar un fel de-a se purta, spuse Emma. 

Cunoscuse desigur şi alte fete care-o făceau pe proastele, 
cum era una din „surorile” ei, Sela, care în faţa părinţilor se 
purta precum cea mai tipică blondă tembelă, dar vindea iarbă 
într-o casă abandonată din cartier. 

— Înseamnă că sunt actriţe bune, spuse Ethan, trecând la o 
altă fotografie. Ţi-a spus cineva că, anul trecut, Gabby a trecut 
cu BMW-ul tatălui ei peste piciorul lui Lili? 

— Nu... 

— lar când Lili s-a întors acasă cu piciorul în ghips, Gabby a 
făcut o faţă de genul: „O, Doamnei Ce-ai păţit?” 

Emma chicoti. 

— Nu cred! 

— Mai există o poveste despre Gabby, cum că în clasa a noua 
s-a închis singură în dulapul ei din vestiarul sălii de sport. Ethan 
se opri să mai ia o tartină de pe tavă, apoi continuă. Nici nu 
ştiam că cineva ar putea încăpea în aşa ceva. Şi când eram în 
gimnaziu? Cineva le-a surprins pe Gabby şi Lili vorbind cu 
accent britanic în recreatie, numindu-se între ele „Domnişoara 
Lili Cocoşel” şi „Gabby Cuculeţ”. Nici n-aveau habar că sunt 
sinonime pentru penis, credeau că sună haios. Şi au ţinut-o aşa 
mult timp. 

Emma aproape că se înecă luând o gură de şampanie. 

— O, Doamne! 


— Dar, dincolo de toate astea, ceva îmi spune că n-ar trebui 
să le ştergi aşa uşor de pe listă, spuse Ethan. Trebuie să fii 
precaută cu ele, să încerci să afli ce ştiu. 

Emma dădu din cap. 

— Madeline şi celelalte fete vor să le facă o farsă. Dareu, 
una, cred că e o idee groaznică. 

— Eu aş sta deoparte. Dacă ele sunt ucigaşele, ultimul lumi 
pe care ai vrea să-l faci e să le întărâţi şi mai mult. 

Aparatul de aer condiţionat făcu un clic şi dintr-odată .ierul se 
răcori. Formaţia cânta ceva mai potrivit pentru un liiir clandestin 
din anii 1920, şi câţiva invitaţi ameţiţi începură *..» danseze. 
Ethan îşi făcu vânt cu mâna pentru a îndepărta un nor de fum 
de ţigară. 

Se apropiară de următorul set de fotografii şi rămaseră i.lcuţi. 
Era un colaj de poze polaroid, fiecare reprezentând «liferite părţi 
ale corpului: ochi, nasuri, picioare, urechi. 

— Imi plac mult polaroidele, spuse Ethan. 

— Şi mie, răspunse Emma, simțindu-se uşurată că schimbau 
subiectul. Când eram mică, înainte să dispară, mama mi-a 
cumpărat un aparat Polaroid. 

— Ţi-e dor de ea? o întrebă Ethan. 

Emma îşi plimbă degetul pe piciorul paharului ei de şampanie. 

— A trecut atâta timp, spuse ea evaziv. Mi-e greu să-mi aduc 
aminte cui ar trebui să-i duc dorul. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu ea? 

— Păi nu ştiu, spuse Emma oftând şi trecând pe lângă un grup 
de invitaţi care sporovăiau gălăgioşi despre cum au fost ei 
prieteni cu Andy Warhol, în trecutele zile glorioase ale Pop Art- 
ului. Când eram mai mică, obişnuiam să cred că e prin preajmă, 
urmărindu-mă. Venind după mine de la o familie la alta, 
rămânând prin apropiere ca să se asigure că sunt bine. Dar 
acum ştiu ce prostuţă eram. 

— Nu e o prostie. 

Emma se holba la preţul afişat pe perete ca şi cum s-ar fi 
gândit să facă o achiziţie. 

— Ba este. Becky m-a părăsit. A făcut o alegere, eu nu pot 
schimba asta. 

— Hei! 

Ethan o întoarse cu faţa la el. Pentru o clipă, se mărgini s-o 
privească, ceea ce o făcu pe Emma să simtă sute de fluturi în 


stomac. Apoi întinse mâna şi-i netezi o şuviţă de păr dată după 
ureche. 

— A făcut o alegere greşită. Şi tu ştii asta. Nu? 

Emma se simţi inundată de un val de emoție. 

— Mulţumesc, spuse încet, uitându-se în ochii lui albaştri şi 
rotunzi. 

„Sărută-l", am şoptit eu, simţindu-mă precum crabul 
Sebastian din Mica sirenă. Fiindcă eu nu mai puteam să sărut pe 
nimeni, trebuia să am grijă de Emma. 

O femeie îmbrăcată într-o rochie purpuriu-închis dădu peste 
ea. 

— Pardon, bolborosi femeia, cu ochii strălucitori şi obrajii roşii 
de la băutură. 

Emma se îndepărtă chicotind. 

— Cum de ştii atât de multe despre cum să te strecori la 
vernisaje? întrebă Emma, netezind rochia lui Sutton. Credeam 
că eşti anti-petreceri! 

Ethan se îndreptă spre fereastra din fundul galeriei, care 
dădea spre o terasă de piatră împodobită cu luminiţe de 
Crăciun. 

— Nu sunt. Sunt doar împotriva acelor petreceri cu multă 
băutură şi trupuri dezgolite. Sunt atât de... 

— Infantile? îl completă Emma. Dar uneori fac parte din viaţa 
socială. Uneori trebuie să le înghiţi şi să le accepţi dacă vrei să 
ai prieteni. 

Ethan goli cupa de şampanie şi o lăsă pe o măsuţă din 
apropiere. 

— Dacă ăsta e preţul pe care trebuie să-l plătesc, atunci mai 
bine rămân singur. 

— Dar iubitele? întrebă ea emoţionată. 

Işi muncise creierul zile întregi, gândindu-se cum să-l întrebe 
asta. 

Pe buzele lui Ethan apăru un mic zâmbet. 

— Mda, am avut câteva. 

— Vreuna pe care s-o cunosc şi eu? 

Ethan se mărgini să ridice din umeri, aruncându-se în- tr-unul 
dintre scaunele acelea colţuroase de piele care ar fi putut ele 
însele să fie opere de artă. 

— A fost ceva serios cu vreuna dintre ele? insistă Emma, 
aşezându-se lângă el şi luând în braţe o pernă moale şi 


bombată. 

— O dată. Dar s-a terminat. Tu? O fixă cu privirea, cer- 
cetându-i chipul. Ai lăsat pe cineva în Vegas? 

— Nu tocmai, spuse Emma, coborându-şi ochii. Am avut 
câţiva prieteni, dar nimic serios. Apoi a fost un băiat, dar... 

— Dar ce? 

Emma simţi un nod în gât. 

— Până la urmă n-a mai fost nimic. 

Ura să mintă, dar nu voia să mai scormonească în eşecul ei 
penibil cu Russ Brewer, pe care făcuse greşeala să-l placă. După 
ce o invitase la o întâlnire, ea începuse să se pregătească, 
împrumutase o rochie de la Alex, se încălţase cu pantofi ultimul 
răcnet de la Kate Spade, primiţi de la o organizaţie de caritate, 
îşi coafase părul de trei ori la rând ca să-l facă să stea bine. Dar 
când ajunsese la intrarea în mall, Russ nu era acolo. In schimb, 
o aştepta fosta lui iubită, 

Addison Westerberg, împreună cu gaşca ei, chicotind şi 
râzând ca nişte idioţi. Chiar crezi că Russ ar ieşi cu o fată dată în 
plasament? o necăjiseră ei. Exact ca o farsă din Jocul Minciunii. 

Ethan deschise gura, probabil ca să adauge ceva, dar deodată 
făcu ochii mari la ceva aflat în spatele lor. 

— Drace! 

Se aplecă şi o prinse pe Emma de braţ. 

Emma se întoarse şi ea şi se holbă. Nisha Banerjee, îmbrăcată 
într-o rochie neagră cu guler înalt şi cu pantofi din piele de 
şarpe, cu toc cui, stătea lângă o fotografie uriaşă înfăţişând un 
bărbat aproape gol. Lângă ea se afla tatăl ei, uitându-se plictisit 
înjur. 

— O, Doamne! şopti Emma. 

Exact în acel moment, Nisha se întoarse şi se uită direct la ei 
doi, învârtind absentă între degete o frigăruie de pui. 

— Haide! 

Înainte să se poată gândi la ceva, Emma îl luă pe Ethan de 
mână şi pomi prin mulţime. Îşi aruncă paharul de şampanie într- 
un coş de gunoi mare şi făcu slalom printre invitaţi, cât pe ce să 
dea peste o chelneriţă care ducea o tavă cu lartine cu brânză. 
Un bărbat îmbrăcat într-un costum albastru şifonat şi cu o 
pălărie de cowboy turcoaz rânji la ei peste pahaml cu martini, ca 
şi cum ar fi fost doi copii care se îndepărtau de scena unei 
încăierări în curtea şcolii. Dar domnul Smoching le deschise 


calm uşa, ca şi cum ar fi văzut tot timpul oameni ştergând-o la 
repezeală de la un vernisaj. 

Coborâră repede scările, pierzându-se în noaptea sclipitoare a 
Tucsonului. 

Abia când ajunseră pe stradă, în siguranţă, Emma se întoarse 
să vadă dacă Nisha venise după ei. La intrare nu se afla nimeni. 

Ethan îşi trase în jos sacoul şi-şi îndepărtă un strop de 
transpiraţie de pe frunte. Dintr-odată, Emma începu să 
chicotească. La fel şi Ethan. 

După o clipă, ea redeveni serioasă. 

— Nisha ne-a văzut cu siguranţă, spuse Emma, aruncân- du- 
se pe o bancă verde şi dând drumul unui oftat. 

— Cui îi pasă? spuse Ethan, aşezându-se lângă ea. 

— Mie, răspunse Emma. O să le spună părinţilor mei că am 
ieşit din casă. 

— Eşti sigură că asta-i tot ce te deranjează? spuse Ethan, 
privind-o cu coada ochiului. Nu-ţi pasă că ne-a văzut... 
Împreună? 

Emma simţi din nou fluturi în stomac. 

— Nu, bineînţeles. Ţie? 

Ethan o privi fără să clipească. 

— Tu ce crezi? 

Dinspre clădire se auzea muzică de jazz. Vizavi, o pisică ţâşni 
dintre cauciucurile uneia dintre maşinile parcate. Ethan se 
apropie mai mult, până când picioarele li se atinseră. Emma 
murea să-l sărute, dar trupul îi tremura de emotie. 

— Ethan..., spuse ea, întorcându-se într-o parte. 

Ethan îşi lăsă mâinile în poală. 

— Bun, am interpretat eu greşit lucrurile? Părea ruşinat şi 
iritat deopotrivă. Pentru că uneori mi se pare că tu chiar vrei 
să... ştii tu. Şi-apoi dai mereu înapoi. 

— E... complicat, spuse Emma, încercând să-şi păstreze vocea 
fermă. 

— Cum aşa? 

Emma îşi muşcă unghia. Îşi dorise dintotdeauna un prieten 
serios. În Vegas, chiar botezase o stea de pe cer Steaua 
lubitului, sperând să fie un semn că, în cele din urmă, va întâlni 
persoana care-i era sortită. Dar acum era tulburată. 

— Din cauza vieţii pe care-o duc acum, începu ea şovăitor, 
simțind un nod în gât. Îmi place să fiu cu tine. Mă faci să râd şi 


eşti singura persoană în compania căreia pot să fiu eu însămi - 
eu cea reală. Pentru toţi ceilalţi sunt Sutton. 

Ethan îşi ridică privirea ca să se uite la Emma. Ochii lui erau 
mari şi rugători, dar aşteptă ca ea să continue. 

— Mă prefac că sunt o fată moartă, Ethan, spuse ea. Şi am 
fost ameninţată, iar tu eşti singura persoană care ştie despre 
asta. Acum nu am propria mea viaţă, ceea ce face ca... 
momentul să nu fie bine ales. 

Gândise mereu că scuze de genul „moment prost ales” erau 
forţate, la fel şi cele de genul „Nu tu eşti de vină, ci eu”. Dar 
acum avea dreptate. Ţinea la Ethan, foarte mult, dar nu ştia 
cum putea fi cu el cât timp ducea o viaţă atât de ciudată. 

— Şi dacă începem ceva şi se termină rău? Dacă ne certăm? 
N-o să mai am pe nimeni. Îşi frământa mâinile în poală. Poate 
că, atunci când o să scap de toate astea, o să putem şi noi să... 

Lăsă fraza neterminată. 

În cele din urmă, Ethan răsuflă zgomotos. Buzele îi erau încă 
încordate. 

— Vrei să spui că dacă ne certăm, dacă ne despărţim, te-aş 
abandona? Chiar crezi că aş face asta? 

Emma îşi ridică palmele în aer. 

— Despărţirile pot fi urâte. Apoi oftă: îmi placi foarte mult. Dar 
sunt foarte puţini oameni în care pot avea încredere — iar tu 
eşti singurul pe care pot să contez. N-aş putea să suport să 
pierd asta. Nu acum. 

Ethan îşi întoarse privirea, fără să spună nimic. Emma se uita 
la maşinile parcate peste drum. Sub ştergătoarele fiecăreia se 
găsea câte un fluturaş care făcea reclamă unei spălătorii — 
Clean Machine. Prin apropiere trecu o decapotabilă care aruncă 
în urmă de la radio acordurile unei piese hip-hop. 

— Cred că trebuie să rămânem prieteni, şopti Emma în 
întuneric, temându-se să-l privească în faţă pe Ethan. Măcar 
până reuşesc să clarific nebunia asta şi să-mi recapăt viaţa. 

Emma simţi lângă ea trupul lui Ethan apăsat de greutatea 
cuvintelor ei. 

— Dacă tu crezi că aşa e cel mai bine..., spuse el încet. 

— Cred, insistă Emma, cât de hotărât putu. 

Fără un cuvânt, Ethan se ridică şi-şi căută în buzunar cheile 
maşinii. Emma pomi în urma lui spre Honda, simțindu-se ca şi 
cum cineva ar fi scormonit înăuntrul ei cu un polonic imens. 


Oare tocmai distrusese totul? 

în timp ce se aşeza pe scaunul pasagerului, un trosnet o făcu 
să se întoarcă. Scrută drumul întunecat. Apoi zări ceva 
mişcându-se în tufişurile de peste drum, lângă banca pe care 
stătuseră ei. Capătul roşu ca o cireaşă al unei ţigări aprinse luci 
în întuneric. Se mişca, deşi nu se vedea nicio siluetă, de parcă 
tigara ar fi fost ţinută de o stafie. 

— Ethan, şopti Emma, prinzându-l de braţ. 

Dar de îndată ce Ethan se întoarse să se uite şi el, înspăi- 
mântătoarea ţigară aprinsă dispăru. 


16 
O NOTĂ MAXIMĂ PENTRU EFORT 


După antrenamentul de tenis din ziua următoare, Emma îşi 
aruncă echipamentul în portbagajul Volkswagenului lui Laurel. 

— Hm, făcu încet Laurel, înghiontind-o. Se pare că ai parte de 
un club de anti-fani! 

Emma se întoarse şi simţi cum i se strânge stomacul. Din uşa 
sălii de sport se holbau la ea două chipuri, cu gurile strânse 
furios ca două tăieturi roşii. Erau Nisha şi... Garrett. 

— Crezi că mai e supărată că te-ai strecurat în camera ei? o 
întrebă Laurel. 

— Mă-ndoiesc, spuse încet Emma. 

Avea mai degrabă legătură cu faptul că Nisha îi văzuse pe 
Emma şi pe Ethan la vernisajul din seara precedentă. Din 
fericire, nu-i sunase pe domnul şi doamna Mercer s-o pâ- rască, 
dar părea să-i fi împărtăşit secretul lui Garrett. Altfel, de ce ar fi 
privit-o pe Emma aşa furioşi? 

— Să plecăm de-aici, murmură Emma, trântind portiera. 

Când Laurel se aşeză pe scaunul şoferului, ecranul telefonului 
ei se aprinse. 

— E Madi, spuse ea, verificând mesajul. Se pare că 
operaţiunea Titanic e pe ţeavă. Le-am spus celorlalte fete din 
Curte despre adevăratele costumaţii. Le-am mai spus să nu 
discute cu nimeni despre costumele lor — pentru că plănuim o 
farsă pentru două dintre membre. 

Amintindu-şi de discuţia ei cu Ethan din seara precedentă, 
Emmei i se puse un nod în gât. 


— Eşti sigură că e o idee bună? Poate că artrebui să le lăsăm 
în pace un timp pe Gemenele Twitter. 

Sprâncenele lui Laurel făcură un V. 

— Sigur că e o idee bună. Acum nu mai putem să dăm înapoi. 
Şi-apoi, continuă Laurel, îţi garantez că nu va turna nimeni. De- 
abia aşteaptă să vadă cum o ia pe coajă altcineva. Oricui îi place 
un dezastru social penibil. 

Tot înainte, membre ale Curţii, legate prin solidaritate, gândi 
Emma. Se înfioră amintindu-şi că pe vremuri fusese fata care 
înghiţea farsele. Când se terminau toate astea, avea să iasă din 
Jocul Minciunii cât de repede posibil. 

Maşina viră brusc peste bordură şi pătrunse pe aleea casei 
Mercer. 

— E... tata? întrebă Laurel, uitându-se la uşa deschisă a 
garajului. 

Într-adevăr, era domnul Mercer, stând lângă motocicleta lui. 
Când le văzu, le făcu semn cu mâna. 

— Ce-i cu el acasă? murmură Emma. 

În mod obişnuit, domnul Mercer nu se întorcea de la spital 
decât abia spre seară - iar dacă era de gardă, abia spre miezul 
nopţii. 

Laurel opri motorul şi cobori din maşină împreună cu Emma. 

— Sutton, trebuie să vorbim, spuse domnul Mercer, şter- 
gându-şi mâinile pe un prosop verde murdar. 

Emma se încordă brusc. Poate că totuşi Nisha o pârâse. 

— Îmi pare rău, spuse ea preventiv. 

— Nici măcar nu ştii ce-am de gând să-ţi spun, chicoti domnul 
Mercer. Mama ta a primit un telefon de la Josephine 
Fenstermacher. Spunea că ai obţinut nouăzeci şi nouă de 
puncte la testul de săptămâna trecută. Cel mai mare punctaj din 
clasă. 

Emma se îmbujoră. Laurel se răsuci şi o privi neîncrezătoare. 

— Tu? 

Domnul Mercer zâmbi. 

— Spunea că, faţă de anul trecut, ţi-ai îmbunătăţit remarcabil 
rezultatele. Ştiu că germana e o materie grea pentru tine. Mama 
ta şi cu mine suntem foarte mândri. 

Emma îşi trecu o mână prin păr. De fapt, testul de germană i 
se păruse destul de uşor, dar îşi compuse o expresie de 
modestie. 


— Mulţumesc! 

Domnul Mercer se sprijini de bara de protecţie a Volks- 
wagenului lui Laurel. 

— Am convins-o pe mama ta să facem o înţelegere. Ca 
răsplată pentru treaba asta bună, îţi ridicăm pedeapsa pentru 
seara balului şi te lăsăm să mergi. Şi îţi dăm înapoi şi telefonul, 
adăugă el, întinzându-i iPhone-ul lui Sutton. 

— Pe bune? spuse Laurel, cu luminiţe în ochi. Tată, e super! 

Emma o strânse pe Laurel de braţ şi scoase un chiţăit, ştiind 
de-acum cum ar fi reacţionat Sutton. Dar balul era ultimul lucru 
la care se gândea. 

Domnul Mercer ridică o sprânceană: 

— Acolo ai voie să mergi, dar de ziua următoare pedeapsa se 
reia. Ai înţeles? 

— Şi excursia de după bal? ciripi Laurel. Poate să vină şi 
Sutton? 

Pe faţa domnului Mercer se ivi o expresie confuză. 

— Păi cred că da. 

— Da! ţipă Laurel. Se uită la Emma: Poate, în semn de 
recunoştinţă, o să mă laşi să mă încalţ cu pantofii tăi Miu Miu la 
bal. 

Apoi se întoarse şi plecă ţopăind către casă. 

Emma porni după ea, dar domnul Mercer îşi drese glasul. 

— Sutton, îmi dai o mână de ajutor? Se întoarse spre 
motocicletă. Poţi s-o ţii fix ca să mă uit la anvelope? 

— Sigur! 

Emma îl urmă în garaj şi prinse ghidonul. 

Domnul Mercer se aplecă şi examină cauciucul din faţă. 

— Ei, eşti fericită că mergi la bal? 

— Păi sigur, răspunse Emma, încercând să pară entuziasmată. 
Mulţumesc foarte mult! Dar... nu cred că meritam. 

Numără în gând de câte ori se strecurase afară din casă, deşi 
era pedepsită. 

— Ţi-ai câştigat acest drept, Sutton. Mulţumeşte-ţi ţie pentru 
rezultatul de la test. Şi surorii tale, care ne-a rugat să te lăsăm. 
Domnul Mercer se ridică şi-şi încrucişă braţele la piept: Ar trebui 
să-l suni pe Garrett să-i spui vestea bună. 

Emma scoase un râset scurt şi sarcastic, privindu-şi reflexia 
deformată în cadrul strălucitor al motocicletei. 

— Nu cred că lui Garrett o să-i pese. 


Domnul Mercer se încruntă. 

— De ce nu? 

Emma se întoarse spre etajerele cu tricouri, cârpe şi sticle cu 
ulei de motor şi lichid de frână. 

— Ne-am despărţit, zise ea încet. Şi mie îmi place altcineva, 
adăugă, surprinsă de propriile ei cuvinte. 

Credea că acest lucru trebuia adăugat la lista cu „lucruri 
jenante”, dar de fapt se simţea uşurată să recunoască adevărul 
cu voce tare. Înainte nu se pricepea deloc să vorbească deschis 
cu adulţii şi, după expresia prudentă de pe chipul domnului 
Mercer, nici pentru Sutton nu era ceva obişnuit. 

— Şi acest altcineva ştie? spuse domnul Mercer, intrigat. 

— Cam aşa ceva, răspunse Emma, apoi vocea i se stinse şi se 
înfioră la amintirea întâlnirii de la institutul de fotografie. 

Fusese atât de... perfect. Apoi îşi aminti expresia de pe chipul 
lui Ethan când îi spusese ce simţea pentru ea şi dezamăgirea 
adâncă din ochii lui când ea îi răspunsese că ar trebui să 
rămână doar prieteni. Strângerea de inimă pe care-o simţise în 
piept în clipa când rostise acele cuvinte încă nu dispăruse. 

— Şi tu şi... tipul ăsta nou ieşiţi împreună? 

Domnul Mercer rosti ultimele cuvinte oarecum şovâăind, 
pentru că nu ştia dacă erau potrivite. 

Emma se întinse după o cârpă curată de pe etajera de metal 
din garaj şi o răsuci într-un nod. După ce îl desfăcu şi întinse din 
nou cârpa, distinse imprimeul şters, cu un crab şi o scoică 
dansând tangou. Era o reclamă a unui restaurant sau a unui 
magazin de peşte, dar literele erau prea şterse ca să-şi dea 
seama cu precizie. 

— Nu, spuse ea cu o voce obosită. Lucrurile sunt... 
complicate. 

— In ce sens? 

Emma închise ochii. 

— Cred că trec printr-o perioadă în care mă încred mai greu în 
oameni. 

Pe chipul domnului Mercer apăru o expresie de durere pe care 
Emma n-o putu desluşi clar. 

— Ar trebui să ai încredere în oameni, Sutton. Nu e bine să 
laşi... 

Emma aşteptă să termine, dar domnul Mercer închise gura şi 
se uită în altă parte. 


— Să las ce? întrebă ea, într-un târziu. 

— Voiam să spun... 

Domnul Mercer răscoli prin unelte, care scoaseră un zgomot 
metalic când se loviră una de alta. 

— Vreau doar ce e mai bun pentru tine. Dacă e să fie, 
scumpo, atunci o să fie! 

— Poate, spuse Emma gânditoare. 

Vorbele lui o făcură să-şi amintească de Steaua lubitului, care 
strălucea pe cer. Soarta. 

Apoi, punând cârpa la loc pe etajeră, se apropie de domnul 
Mercer şi-şi trecu braţele pe după umerii lui. Domnul Mercer o 
luă în braţe ezitând pentru o clipă, ca şi cum nu ar fi fost sigur 
că era un gest sincer. După care, încet, o strânse din ce în ce 
mai tare. Mirosea a colonie, a piper negru şi a ulei de motor. 

Un miros pe care eu îl cunoşteam atât de bine! Un val de 
durere îmi străbătu trupul, aproape făcându-mă să simt că mă 
evapor. Ce n-aş fi dat să-l mai pot îmbrăţişa pe tata încă o dată! 
Uitându-mă la îmbrăţişarea lor, îmi apăru în minte o imagine 
întunecată. Tata întorcându-se spre mine cu ochii mari. 
Sentimentul de trădare copleşindu-mă, ca şi cum mi-ar fi înfipt 
un ţăruş în inimă. Dar înainte să apuc să scormonesc mai adânc 
în memorie, imaginea dispăru. 


17 
LOCUL MARCAT CU X 


Joi după-amiază, spre sfârşitul orelor, Emma, Charlotte şi 
Madeline stăteau în culisele sălii de spectacole, îmbrăcate în 
rochii negre de ocazie şi cu pantofi cu toc înalt. In spaţiul strâmt 
erau îngrămădite vechi piese de recuzită şi bucăţi de decor, 
scenarii abandonate de la producţia din anul precedent, 
Oklahoma!, şi mai multe oglinzi mari, dar situaţia de dincolo de 
cortină era cu totul alta. În acea dimineaţă, cu ajutorul 
comitetului pentru organizarea petrecerii, fetele transformaseră 
scena într-o replică elegantă, fantomatică a Titanicului, 
completată cu nişte candelabre, o scară în spirală falsă, multă 
poleială şi măsuţe cu porţelanuri fine. 

Emma clătină uimită din cap. 

— E chiar frumos! 


Ce păcat că nu putea fi decorul pentru seara de dans de 
vineri. Dar balul se ţinea în sala de sport, nu în cea de 
spectacole. 

Charlotte se-nvârtea de colo-colo cu un blocnotes în mână. 
Personalitatea ei de tip A o facea să stăpânească perfect 
organizarea detaliilor. 

— Bine, spuse ea. Aşadar, după ce intră toată lumea în sală, 
anunţăm numele celor nominalizate pentru Curte. Vor intra şi 
vor dansa un vals împreună cu partenerii lor. Petrecerea va dura 
până la ora când trece ultimul autobuz. 

Madeline arătă spre cei de la firma de catering, în uniforme 
albe, care trebăluiau în jurul culiselor, aranjând castroane, 
platouri, boluri şi pahare pe o masă pliantă lungă. 

— Avem cidru acidulat, aperitive, brânzeturi. Mâncare fără 
lactate pentru Norah şi fără gluten pentru Madison. 

— Şi nu uitaţi de Alicia Young, spuse Laurel, netezindu-şi o 
cută imaginară de pe rochia de ocazie. Ea-i cu dieta aia de 
detoxifiere, cu grep şi ardei iute roşu! 

Charlotte arăta ca şi cum ar fi fost pe cale să explodeze. 

— Dieta asta e oribilă. N-are decât să sufere. 

Uitându-mă la toate acele pregătiri, m-am înfiorat iar. 

Îmi aminteam vag de pregătirile pentru petrecerea Curţii de 
anul trecut. Tema şi decorurile erau estompate, dar mi-am 
amintit de momentul în care am anunţat câştigătoarele, ştiind 
că eu străluceam mai tare decât toate la un loc. Şi mi-am mai 
amintit de un tip fară chip — partenerul meu - care mă lua de 
braţ la sfârşit şi îmi spunea că fusesem cea mai super fată de pe 
scenă. „Ştiam”, îi răspunsesem eu, aruncându-i unul dintre 
zâmbetele mele marca Sutton Mercer. 

Ţăcăniturile ascuţite, staccato ale pantofilor cu toc cui 
umplură încăperea odată cu intrarea nominalizatelor. Fiecare 
ducea pe braţ câte o husă de haine neagră, aveau părul frumos 
aranjat în cocuri sau lăsat pe umeri în bucle moi. Scoaseră o 
serie de „ah”-uri şi „oh”-uri la vederea decorului, şi chiţăiră 
admirativ. Gabby şi Lili intrară ultimele, mândre, cu nişte coafuri 
mai extravagante decât ale tuturor celorlalte fete. Emma se 
întoarse repede, prefăcându-se că aşază o fundă care se 
mototolise pe una dintre mese, dar le simţea ochii aţintiţi asupra 
ei. 

— Gabby! Lili! spuse Laurel, traversând încăperea şi prin- 


zându-le pe Gemene de coate. Să vă arăt cabinele voastre. Aici 
nu mai e loc, aşa că trebuie să vă schimbaţi sus, în cabina 
tehnică. 

Gabby se eliberă din strânsoarea lui Laurel. 

— Măcar lasă-mă să-mi termin tweet-ul, bine? 

Laurel îşi dădu ochii peste cap şi aşteptă până când Gabby îşi 
mişcă în viteză degetele mari pe tastatura telefonului. Când 
termină, Gabby scoase un oftat de satisfacţie. 

— Acum suntem pregătite să fim conduse la cabinele noastre, 
spuse ea cu voce ca de regină. 

In timp ce o urmau pe Laurel pe scară, amândouă gemenele 
se uitară spre Emma. Se întoarse şi Laurel, ridicând pe ascuns 
degetul mare spre Madeline şi Charlotte. 

— E-n regulă, fetelor! spuse Charlotte, bătând din palme şi 
adunându-le pe fetele nominalizate în cerc. Trebuie să vă 
schimbaţi toate pentru intrarea triumfală! în zece minute, sala 
va fi plină de oameni. Nu uitaţi pantofii cu toc şi să vă mai daţi o 
dată cu gloss pe buze. Nu uitaţi că or să vină nişte machiori care 
or să vă adauge sânge fals în păr şi orsă vă picteze cercuri 
albastre în jurul ochilor. 

Fetele se îmbufnară. 

— Chiar trebuie să facem asta? se smiorcăi Tinsley 
Zimmerman. 

— Da, răspunse ferm Charlotte, zâmbetul ei uşor răutăcios 
dovedind cât de mult îi plăcea s-o facă pe şefa. 

Tinsley se uită la rochia elegantă a lui Charlotte. 

— Tu nu te deghizezi în cadavru. O să părem mai urâte decât 
tine! 

Asta e şi ideea, am gândit eu. 

— O să vă facă să arătaţi şic şi avangardist, spuse Madeline, 
păstrând un ton de critic de modă. Sunteţi frumuseţile moarte 
de pe Titanic. V-aţi înecat în ocean. Cum credeţi că ar trebui să 
arătaţi? Ca la o prezentare de primăvară Bobbi Brown? Arătă 
spre nişte cabine din fund. Acum mergeţi şi vă schimbaţi! 

Fetele se întoarseră, zâmbindu-şi enigmatic una alteia, de 
parcă ar fi spus eu ştiu ceva ce tu nu ştii, şi făcând-o pe Emma 
să-şi aducă aminte că niciuna dintre ele nu ştia exact cine va fi 
victima farsei. Tinsley trânti uşa unei cabine înainte să mai 
poată intra şi altcineva. Alicia Young — cea cu dieta oribilă — se 
strecură să se schimbe într-o nişă mică din spatele cortinei. 


Madison Cates se uită în jur, apoi se strecură în umbră şi-şi trase 
peste părul dat cu fixativ o rochie neagră lungă, cu paiete. 
Celelalte fete dispărură şi ele. Când îşi făcură apariţia din 
camerele unde se schimbaseră în rochiile lor negre, feţele lor 
afişară expresii de surpriză. 

— Speram că tu eşti ţinta farsei, îi spuse Tinsley, care purta o 
rochie lungă, fără bretele, lui Norah Alvarez. 

— lar eu speram că tu eşti! îi răspunse Norah, netezin- du-şi 
gulerul de pene al rochiei ei stil 1920. 

Machiorii roiau peste tot, vopsindu-le fetelor buzele într-un 
albastru cadaveric. Emma se aplecă spre Charlotte. 

— Suntem sigure că Gabby şi Lili nu bănuiesc nimic? Charlotte 
aruncă o privire spre cabina de la etajul doi. 

Uşa era bine închisă. 

— Ultima oară când am verificat, habar n-aveau. Scoţând o 
staţie de la şold, apăsă butonul vorbeşte: 

— Cum merge treaba, Laurel? 

— Minunat! se auzi vocea lui Laurel bâzâind în staţie. Le ajut 
pe Gabby şi Lili să se îmbrace. Arată nemaipomenit! 

Pe buzele lui Charlotte apăru un surâs viclean. 

— Bun! Avem nevoie de ele aici, jos, în cinci minute, e-n 
regulă? Stai cu ele până atunci. O să trimitem sus machiorii. 

— S-a-nţeles! 

După ce Laurel închise, Charlotte îşi frecă mâinile. 

— Trebuie să le ţinem acolo, sus, până în secunda în care 
trebuie să intre pe scenă. Ca să nu mai aibă timp să se schimbe. 

Madeline li se alătură, chicotind. 

— O să fie atât de tare! 

— Sper, spuse Charlotte, uitându-se la cortina de catifea care 
împărțea în două scena. 

Dintr-odată, pe faţă îi apăru o expresie gravă: 

— Atâta timp cât n-o băgăm din nou pe Gabby în spital, 
adăugă. 

Madeline se crispă. 

— Nu noi am băgat-o pe Gabby în spital, spuse ea. Sutton a 
băgat-o. 

Se întoarseră amândouă, fixând-o cu privirea pe Emma. 
Emma simţi ca şi cum ar fi primit un pumn în stomac. Probabil 
că vorbeau despre farsa cu trenul. Aşteptă ca una dintre ele să 
dezvolte tema, dar Madeline îşi făcea de lucru cu blocnotesul, 


iar Charlotte se îndepărtă. 

Sună clopoţelul şi uşile care dădeau în hol se deschiseră. 
Emma începu să tragă cu ochiul din spatele cortinei. Elevii 
înaintau pe culoarul din centru, ocupând scaunele de pluş roşu. 
Fetele din anii mai mici se minunau văzând decorul de pe 
Titanic, chiţăind cât de nerăbdătoare erau să aibă şi e/e vârsta 
la care să poată fi nominalizate. Un grup de fete pe care 
Madeline şi celelalte le numeau Virginele Vegetariene — din 
motive pe care Emma doar le bănuia - se trântiră lângă câteva 
cadavre şi ţipară. Membrii echipei de fotbal se aşezară grupaţi, 
dându-şi coate şi încercând să atragă atenţia. Aproape fiecare 
dintre spectatori îşi scoase telefonul din geantă, uitându-se pe 
furiş la ecran. 

Emmei i se învârteau în cap cuvintele lui Charlotte: Atâta timp 
cât n-o băgăm iar pe Gabby în spital. Ce se întâmplase oare în 
seara aceea? Sutton o rănise pe Gabby? îşi aduse aminte şi de 
bileţelul din cutia cu amuleta în formă de locomotivă: MIE MI-A 
RĂMAS PENTRU TOTDEAUNA ÎN MINTE. 

— E timpul să înceapă spectacolul! 

Charlotte se precipită spre fetele nominalizate, care-şi 
verificau în oglinzi machiajul de înecate. Emma lăsă cortina 
trasă şi se uită în sus, ca şi cum ar fi putut vedea direct în 
cabina Gemenelor Twitter. 

— Alinierea toată lumea! în câteva minute, o să vă anunţ 
intrarea! 

Cele şase fete care nu faceau obiectul farsei se apropiară de 
partenerii lor, şase tipi drăguţi pentru care părea că e o tortură 
să poarte smochinguri. 

Charlotte privi peste umăr, făcând semne cu mâna ca un 
agent de circulaţie. 

— Madi, tu le urezi bun venit spectatorilor. Sutton, tu intri din 
stânga - ai un X mare marcat pe podea — cu toate eşarfele 
pentru câştigătoare şi partenerii lor. Eu intru din dreapta. 
Sutton, vrei tu să deschizi cutia cu eşarfe? E lângă oglinzi. 
Sutton! 

Emma clipi, trezindu-se din visare. Merse spre cutia cu eşarfe 
aflată în stânga scenei. 

In staţie pârâi vocea lui Laurel: 

— Madi, acum putem cobori? 

Madeline îşi verifică ceasul. 


— Nu! Mai stai acolo încă puţin. 

— Păi..., pârâi iarăşi staţia. Sincer? Nu cred că e posibil. 

Uşa de la cabina tehnică se deschise şi Gemenele Twitter 

apărură pe palier. Purtau bikini şi tocuri înalte, argintii. Pielea 
lor bronzată strălucea. Aveau picioare kilometrice. Şi păreau 
goale în comparaţie cu fetele îmbrăcate în rochii de seară 
strălucitoare. Laurel stătea în spatele lor, aruncând priviri 
neajutorate către Charlotte, Madeline şi Emma, aflate jos. „Am 
încercat”, părea ea să mimeze din buze. 

In vreme ce Gabby şi Lili începură să coboare mândre scările, 
cu zâmbete ceremonioase de regine, Emma prinse exact 
momentul în care Gemenele le văzură pe celelalte fete 
nominalizate, îmbrăcate în rochii de seară. Se opriră locului, 
negre la faţă. Norah o înghionti pe Madison. Alicia începu să 
chicotească. Toate se înveseliră deodată. 

— Nemaipomenit, murmură încântată Charlotte. 

— Drăguţ! şopti Madeline, ridicându-se pe vârfuri, pregătită 
să tragă cortina. 

Emma era încordată, aşteptând reacţia Gemenelor. Dar cele 
două fete îmbrăcate atât de sumar schimbară o privire între ele, 
după care Lili se retrase într-o nişă întunecată din fundul 
încăperii. 

— Nu te speria, Gab! 

Lili trase dintr-un colţ o pungă de la Saks mototolită, lăsată 
acolo, în mod clar, cu mai multe ore — dacă nu zile - înainte. 
Apoi îşi vâri mâinile înăuntru, făcând hârtiile de ambalaj să 
foşnească, şi scoase două rochii negre strâmte. 

Charlotte şi Madeline se priviră uluite, în vreme ce Laurel 
părea stânjenită. 

— De unde au mai apărut şi rochiile astea neşifonabile Yigal 
Azrouel? întrebă Gabby cu o mirare jucată. Şi, ce chestie! Sunt 
chiar pe măsura noastră! 

Gemenele Twitter îşi traseră rochiile pe cap, se întoarseră şi 
se uitară la Charlotte, Madeline, Laurel şi Emma. 

— Bună încercare, spuse cu răceală Lili, în vreme ce un 
machior se apropie de ea ca să-i picteze cercuri albastre în jurul 
ochilor. V-am mirosit farsa asta jalnică de la un kilometru. 

Gabby se întoarse spre Emma. 

— Nu suntem chiar atât de proaste pe cât părem, Suttonl Tu 
ar fi trebuit să ştii asta mai bine decât oricine. 


Emma îşi apăsă o mână pe piept. 

— N-am spus niciodată că aţi fi proaste. 

Gabby pufni sarcastic. 

— Vezi să nu! 

Fără să-şi întoarcă privirea de la Emma, băgă mâna în punga 
Saks şi scoase un flacon de medicamente cu acelaşi capac roz 
pe care Emma îl remarcase cu o zi în urmă. Numele 
medicamentului, scris cu litere groase şi negre, îi fulgeră prin 
faţa ochilor, topamax. Emma tresări. Era sigură că Gabby lua 
Ritalin sau Valium sau alt drog pentru petreceri. Dar Topamax 
părea ceva serios. 

Gabby deschise flaconul şi-şi turnă în palmă două pilule. Le 
aruncă pe gât fără apă. După ce le înghiţi, clătină flaconul ca pe 
o castanietă, fixând-o din nou pe Emma. 

— Nu crezi că e timpul să ne dai eşarfele şi să te aşezi la locul 
tău, Sutton? spuse ea cu o voce ironică. Intri prin stânga, da? 

Pentru câteva momente, Emma nu putu să facă nicio mişcare. 
Ca şi cum Gabby ar fi aruncat o vrajă asupra ei, paralizându-i 
membrele. Charlotte o înghionti. 

— E nasol, dar are dreptate! E timpul să începem! La locuri, 
fetelor! 

— O secundă! strigă Lili, îndreptându-se din nou spre scările 
care duceau la cabina tehnică. Mi-am uitat iPhone-ul. 

— N-ai nevoie de iPhone! gemu Madeline. O să ai de lucru pe 
scenă! 

Dar Lili nu se opri, ţăcănind cu tocurile pe treptele de metal. 

— Durează doar o secundă. 

Uşa cabinei tehnice se trânti. Emma se întoarse, luă 
şaisprezece eşarfe portocalii de mătase pentru Curtea Balului 
foştilor absolvenţi şi găsi X-ul de pe scenă unde trebuia să stea, 
lângă cortină, complet izolată de restul fetelor. 

— Trageţi cortina! comandă Charlotte. 

Murmurele din public crescură în intensitate. Fetele 
nominalizate, cu excepţia lui Lili, care era încă sus, făcură rapid 
ultimele retuşuri la coafuri şi rochii. Când se uită spre scenă, 
Emma o văzu pe Gabby fixând-o cu o umbră de zâmbet pe faţă. 
Cu machiajul ei de cadavru - cercuri albastre în jurul ochilor, 
cicatrice pe obraji, răni sângerânde pe gât - arăta 
amenințătoare. Diabolică. 

Emma făcu un pas înapoi. Apoi observă altceva, ceva ce nu 


văzuse mai înainte: Gabby avea la mână o brățară de argint pe 
care zăngăneau câteva obiecte în miniatură - un iPhone, un tub 
de ruj, un terrier. Erau făcute din acelaşi argint ca şi locomotiva 
în miniatură pe care Emma o ţinea ascunsă în poşetă. 

Şi eu, şi Emma ne-am înfiorat. Gemenele Twitter mă uci- 
seseră. Simţeam asta. 

— Bine aţi venit, elevi ai Liceului Hollier! bubui Madeline în 
microfon, atât de tare, încât o făcu pe Emma să tresară violent. 
Sunteţi gata de bal? 

Se auzi un cor de urale şi din difuzoare izbucni „Paparazzi” a 
lui Lady Gaga. Zgomotul era atât de puternic, încât Emma abia 
auzi zbâmâitul funiilor rupte deasupra capului ei. Când îşi ridică 
ochii, văzu un reflector greu prăvâălindu-se cu iuţeală spre ea. 
Strigă şi se aruncă într-o parte, exact în momentul în care 
aparatul se zdrobea de podea cu un trosnet asurzitor. 

Cioburile de la reflector se împrăştiară peste tot. Cineva ţipă - 
poate chiar Emma. Îşi simţi trupul lipsit de vlagă şi căzu pe 
scândura tare, scăpând din mâini eşarfele portocalii. Chiar 
înainte să închidă ochii, o văzu pe Lili alăturându-i-se lui Gabby 
în culise. Emma încercă să strige, să nu-şi piardă cunoştinţa, dar 
simţi că leşină. Gabby clătina flaconul cu medicamente în sus şi- 
n jos... in sus şi-n jos... Făcea un zgomot ca un clănţănit din 
dinţi. 

Un zgomot care-mi aminti de cu totul altceva. În minte mi se 
deschise un fel de punct luminos care se mărea din ce în ce mai 
mult. Lumea începu să se învârtă ca şi cum m-aş fi găsit într-un 
carusel scăpat de sub control. Nu mai auzeam pastilele 
zăngănind în flacon. Auzeam, tot mai clar şi mai precis, un tren 
de navetişti zăngănind pe şine... 


18 
CONVULSII ŞI TRĂDARE ŞI AMENINȚĂRI, VAI! 


— Unde e Gabby? ţipă Lili în vreme ce trenul trece pe lângă 
noi. 

Mă întorc şi mă uit disperată spre şine. Am planificat totul cu 
atâta grijă! Gabby nu avea cum să ajungă sub roţile trenului... 
nu-i aşa? 

Apoi Laurel se îndepărtează puţin şi arată cu degetul, 


tremurând, spre o siluetă chircită lângă peretele curbat al 
pasajului subteran. E Gabby. Părul blond îi acoperă cea mai 
mare parte a feţei. Mâna ei albă e întinsă, inertă, iar iPho- ne-ul 
ei acoperit de cristale zace cufaţa-n jos pe un petic de pietriş. 

— Ce naiba! strigă Madeline. 

— Gabby! ţipă Lili, alergând spre ea. 

— Gabby! spun şi eu, aplecată peste trupul ei nemişcat. 
Gabby! 

Mâinile şi umerii lui Gabby încep dintr-odată să tremure. Pe 
buze îi apar mici bobiţe de scuipat, apoi întregul corpi 

se zbate în convulsii. Trenul se năpusteşte mai departe, 
făcându-mă să-mi clănţăne dinţii de frică şi ciufulindu-mi părul. 
Gabby tremură tot mai tare şi mai repede. Braţele şi picioarele 
se mişcă parcă singure, necontrolat. Ochii i se dau peste cap, ca 
şi cum ar fi un fel de zombi. 

— Gabby! strig eu. Gabby! Nu-i deloc amuzant! 

Deodată, un negru cu un cioc tuns cu grijă şi cu un cercel în 
ureche mă împinge la o parte. Mai apuc să văd o salopetă 
albastră cu un ecuson reflectorizant, serviciul local de urgenţă. 
Nici măcar nu am auzit sirena ambulanţei, dar e aici, un vehicul 
mare şi alb, cu girofaruri roşii deasupra. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă medicul, ghemuindu-se lângă 
Gabby. 

— Habar n-am, spune Lili, aflată în faţa mea, cu gura ca un 
triunghi şi cu ochii holbaţi şi disperaţi. Ce-a pățit? 

— Are un atac. 

Medicul îndreaptă o lumină spre ochii lui Gabby, dar aceştia 
sunt lipsiţi de culoare, doar orbitele strălucesc ca marmura albă. 

— | s-a mai întâmplat vreodată? 

— Nu, spune Lili uitându-se disperată în jur, de parcă n-ar 
crede că e adevărat ce se petrece. 

Medicul o întoarce pe Gabby pe o parte şi-şi apropie urechea 
de gura ei ca să-şi dea seama dacă respiră, dar o lasă acolo, 
pradă convulsiilor. Seamănă cu un personaj din desenele 
animate care atinge un fir electric şi se aprinde ca un pom de 
Crăciun, arătându-şi scheletul alb prin piele. Vreau să mă uit în 
altă parte, dar nu sunt în stare. 

— Nu puteţi să faceţi nimic pentru ea? ţipă Lili, trăgân- du-l pe 
medic de mânecă. Orice! Dacă moare? 

— Fetelor, daţi-vă la o parte, se răsteşte medicul. Am nevoie 


de spaţiu ca s-o tratez. 

Se aude fâsâitul maşinilor care trec pe autostrada din 
apropiere. Unele încetinesc şi pasagerii se holbează, atraşi de 
luminile ambulanţei şi de fata care zace în pasaj, dar niciuna nu 
opreşte. Obrajii lui Lili sunt înecaţi în lacrimi. Se întoarce spre 
mine, cu ochii în flăcări. 

— Nu-mi vine să cred că i-ai făcut aşa ceva! 

— N-am făcut nimic! strig eu cu gura încleştată. 

— Ba da! E numai vina ta! 

Şuieratul pierdut al trenului acoperă cuvintele lui Lili. Refuz să 
mă simt vinovată. Nu eu am vrut ca Gemenele Twitter să vină 
cu noi în seara asta. De unde era să ştiu că Gabby o să se sperie 
aşa de rău încât să aibă un atac? Dintr-odată, simt o asemenea 
ură pentru Gemenele Twitter, că mi se taie respiraţia. 

— Nu eu am vrut să veniţi cu noi, spun printre dinţi. Ştiam că 
n-o să rezistaţi. 

Faţa lui Lili este luminată de girofarurile roş-albastre ale 
ambulanţei. 

— Puteai să ne omori pe toate! 

— Ah, te rog! zic, strângându-mi pumnii. Am avut tot timpul 
controlul! 

— Şi noi de unde era să ştim asta? urlă Lili. Am crezut că o să 
murim! Nu-ţi pasă de ce simt ceilalţi! Tu... tu ne tratezi ca pe 
nişte jucării, făcând ce vrei tu şi când vrei tu! 

— Fii atentă la ce spui, o avertizez eu, gândindu-mă la medicii 
din jur. 

— Sau ce? întreabă Lili, întorcăndu-se spre Madeline, care stă 
deoparte cu o faţă inexpresivă. Eşti de-acord cu mine, nu-i aşa, 
Madeline? spune Lili. Sutton se foloseşte de noi. Crezi că-i pasă 
cumva de ce simţim noi — de ce simte oricine altcineva? Uite 
cum s-a jucat cu fratele tău! Din cauza ei a plecat. 

— Nu-i adevărat! ţip eu, repezindu-mă la Lili. 

Cum îndrăzneşte să amintească de Thayer? Ca şi cum ar şti 
cu adevărat ce s-a petrecut între noi! g 

Charlotte mă trage înapoi înainte să pot pune mâna pe Lili. In 
jurul lui Gabby s-au adunat mai mulți medici care au început să 
discute dacă s-o mute de-acolo sau s-o lase pe loc. Lili ne 
întoarce spatele şi se uită peste umărul medicilor la sora ei. 
Bate un vânt fierbinte, puternic, măturând gunoaiele de pe 
pământ. Un ambalaj de Skittles se lipeşte de picioarele lui 


Gabby, care continuă să se zbată. Un muc de ţigară încă aprins 
se rostogoleşte periculos până aproape de mâinile ei. 

în depărtare se aude un sunet ascuţit, tânguitor: sirenele altei 
maşini. Când vedem că este o maşină de poliţie, ne ridicăm 
toate. Inima începe să-mi bubuie şi sunt lac de transpiraţie. 

îmi dreg glasul şi le spun prietenelor mele eu o voce joasă şi 
fermă: 

— Nu putem să le spunem poliţiştilor adevărul. Maşina chiar s- 
a blocat, da? A fost doar un accident. 

Madeline, Charlotte şi Laurel par puţin dezgustate, dar starea 
lui Gabby le-a înmuiat. Nu mai au de gând să mă sfideze. Şi 
chiar dacă am călcat un cod sacru al Jocului Minciunii, există un 
alt principiu bătut în cuie după care ne conducem: Dacă suntem 
prinse asupra faptei, rămânem unite. Atunci când Laurel era cât 
pe ce să fie arestată pentru ce făcuse cu pomul de Crăciun de 
patru metri de la La Encantada, am jurat toate cu cerul şi cu 
pământul că fusese acasă, cu noi. Când Madeline şi-a sucit 
încheietura în timp ce fugea de bodyguarzi în weekendul când 
am aruncat mesele de la bibliotecă într-o râpă, i-am spus tatălui 
ei că se accidentase în excursie. Or să mă ierte că am folosit în 
mod mincinos codul nostru de siguranţă. O să trecem cu bine şi 
de asta. Intotdeauna se întâmplă aşa. 

Dar Lili mă priveşte înnebunită: 

— Chiar te-aştepţi să mint pentru tine? îşi pune mâinile în 
şolduri. O să le spun poliţiştilor ce-ai făcut! 

— E alegerea ta, spun eu calmă. Dar orice s-a întâmplat cu 
ciudata de soră-ta n-are legătură cu mine, şi ştii asta! Dacă le 
spui poliţiştilor - dacă spui cuiva - o să regreţi. 

Lili face ochii şi mai mari. 

— E o ameninţare? 

Mă încrunt la ea. 

— Spune-i cum vrei. Dacă vorbeşti, nu mai avem de ce să 
rămânem prietene. Lucrurile or să se schimbe în ce te priveşte, 
în mod semnificativ, la fel şi pentru sora ta. Mă apropii atât de 
mult de Lili, încât îi simt răsuflarea caldă pe faţă. Lili, îi spun, 
vorbind rar, în aşa fel încât să înţeleagă fiecare cuvânt, când 
Gabby o să se trezească şi o să-şi revină complet, şi o să afle că 
ai făcut din voi două cele mai mari ratate de la Hollier, crezi că o 
să-ţi mulţumească pentru că ai făcut ce trebuia? Crezi că o să te 
considere o eroină? 


Toată lumea tace. În spatele nostru, Gabby e legată pe o 
targă. Prietenele mele se foiesc de colo-colo, dar ştiu că nu sunt 
surprinse. Am mai făcut asta şi înainte. Lui Lili îi freamătă nările. 
Ochii i se aprind de furie. O privesc şi eu. In niciun caz n-o să 
cedez eu prima. 

Rămânem uitându-ne una la alta până când maşina poliţiei se 
opreşte într-un nor de praf. Doi poliţai, unul mic şi îndesat, cu 
mustață subţire, iar celălalt roşcat şi pistruiat, coboară şi se 
apropie de noi. 

— Fetelor, spune roşcatul, scoțând un carneţel din buzunar - 
staţia îi bipăie la fiecare secundă. Ce s-a-ntâmplat aici? 

Lili se întoarce spre el şi, pentru o clipă, am impresia că o să 
spună totul. Dar apoi începe să-i tremure buza de jos. Medicii 
trec pe lângă ea, ducând-o pe Gabby la ambulanţă. 

— Unde o duceţi? strigă Lili. 

— Spitalul Oro Valley, răspunde unul dintre ei. 

— O să... o să-şi revină? întreabă Lili, cu o voce tremurătoare 
care se pierde în vânt. 

Nu-i răspunde nimeni. Lili se apropie de ei, înainte să se 
închidă uşile din spate. 

— Pot să merg cu ea? E sora mea. 

Polițistul îşi drege vocea. 

— Încă nu poţi pleca, domnişoară. Avem nevoie de tine să dai 
o declaraţie. 

Lili tace, cu faţa spre ambulanţă, dar cu trupul întors spre noi. 
Un val de emoţii îi traversează faţa în câteva secunde, şi îi văd 
practic creierul calculând repede opţiunile, în cele din urmă, 
ridică din umeri, un steag alb în semn că se predă. 

— Să vorbească ele şi pentru mine. Ni s-a întâmplat tuturor. 
Eram împreună. 

Respir adânc. 

Polițistul dă din cap, se întoarce spre Madeline, Charlotte şi 
Laurel şi începe cu întrebările. Imediat după ce Lili se urcă în 
ambulanţă şi dispare, simt un băzâit în buzunar, îmi scot 
telefonul şi văd pe ecran un mesaj de la Lili: 

dacă se Intâmplă ceva rău cu sora mea, 

DACĂ NU-ŞI REVINE, TE OMOR! 

Cum vrei, gândesc eu. După care apăs delete. 


19 
MESAJUL DE PE PERETE 


La început, Emma nu văzu decât umbre înceţoşate. Auzea 
ţipete, dar era ca şi cum ar fi venit din capătul îndepărtat al unui 
tunel. Sub spate simţea podeaua tare de lemn. lar mirosul de 
aer închis îi înţepa nările. Pe faţă i se prelingea ceva umed — se 
întrebă nesigură dacă era sânge. 

O țesătură moale o atinse uşor pe braţul gol. Simţi o respiraţie 
încălzindu-i pielea. 

— Hei! se strădui ea să spună. Trebui să facă un efort uriaş ca 
să scoată cuvintele pe gură. Hei! spuse din nou. Cine-i acolo? 

O siluetă dispăru din peisaj, făcând scândurile podelei să 
scârţâie. Emma se gândi că era ceva în neregulă cu ochii ei. 
Cineva bântuia prin preajmă, dar ea nu vedea decât o peliculă 
neagră. Auzea chiţăieli, simţea mirosul de praf de cretă. Dar ce 
se petrecea? 

Câteva secunde mai târziu, reuşi din nou să-şi focalizeze 
privirea. Pelicula dispăru. In faţa ei se găsea o tablă mare de 
scris, dintr-un decor vechi. Trecuse pe lângă ea de nenumărate 
ori în cursul pregătirilor din acea zi, observând că cineva 
scrisese cu cretă un citat din Menajeria de sticlă,„Lucrurile ies 
uneori atât de prost.” Cuvintele acelea erau şterse acum şi un 
nou mesaj le luase locul. Emma citi scrisul de mână aplecat, 
simțind că îi îngheaţă sângele în vine: 

Opreşte căutările, sau data viitoare o să te rănesc pe bune. 

Emma icni. 

— Cine-i acolo? strigă ea. leşi afară! 

„Spune ceva”, am ţipat şi eu, la fel de oarbă ca ea. „Ştim că 
eşti acolo!” 

Dar oricine scrisese mesajul nu răspunse. Apoi Emma simţi 
cum o învăluie din nou întunericul călduţ, care pulsa în jurul ei. 
Clipi de mai multe ori, luptându-se să-şi ţină ochii deschişi. Chiar 
înainte să leşine din nou, văzu aceeaşi siluetă ceţoasă - sau 
poate două siluete ceţoase - mişcân- du-şi mâinile în faţa tablei 
şi ştergând mesajul. 

Când deschise din nou ochii, Emma era aşezată într-un pat 
dintr-o cameră mică şi albă. Pe peretele opus se afla un afiş cu 
reguli pentru spălatul pe mâini corect. Un alt afiş, despre cum să 
administrezi manevra Heimlich, era agăţat deasupra unei 


măsuţe pe care se găseau borcane cu tampoane de vată şi cutii 
cu mănuşi de latex. 


1 The Glass Menagerie, piesă a dramaturgului american 
Tennessee Williams. 


— Sutton? 

Emma se întoarse în direcţia de unde venea vocea. Chiar 
lângă pat se găsea Madeline, aşezată pe un scaun de birou, cu 
genunchii lipiţi şi cu mâinile împletite în poală. Când văzu că 
Emma se trezeşte, pe chip i se citi uşurarea. 

— Slavă Domnului! Eşti bine? _ 

Emma îşi ridică mâna şi şi-o duse la frunte. Işi simţea din nou 
membrele normale, nu mai păreau pline cu nisip, ca atunci când 
zăcea pe podeaua scenei. 

— Ce s-a-ntâmplat? zise ea cu o voce răguşită. Unde sunt? 

— E-n regulă, scumpo, spuse o altă voce. 

Apăru o femeie deşirată cu părul blond spălăcit tăiat în 
dreptul bărbiei şi cu o pereche de ochelari cu ramă de baga. 
Purta un halat alb de laborator, care avea cusute pe piept 
cuvintele T. Grove şi asistentă. 

— Se pare că ai leşinat. Probabil o cădere de glicemie. Ai 
mâncat ceva astăzi? 

— A căzut un reflector de pe stativ şi aproape că te-a lovit, 
spuse Madeline cu o voce tremurătoare. A fost o nebunie - 
aproape că ţi-a aterizat în cap! 

Emma se cutremură, amintindu-şi de silueta ceţoasă aplecată 
deasupra ei. Avertismentul scris cu cretă albă. Inima începu să-i 
bată cu repeziciune, bubuindu-i aşa de tare în piept, încât se 
temea că Madeline şi asistenta ar putea s-o audă. 

— Ai văzut pe cineva aplecat peste mine în vreme ce zăceam 
pe podea? Pe cineva care a scris ceva pe tablă? 

Madeline făcu ochii mari: 

— Care tablă? 

— Cineva a scris ceva, insistă Emma. Eşti sigură că nu era 
Gabby? Sau Lili? 

Pe faţa lui Madeline apăru o expresie pe care Emma nu o putu 
desluşi. 

— Cred că ai nevoie de odihnă. Gabby şi Lili erau pe scenă 
când a căzut reflectorul. Paznicul a spus că a fost doar un 


accident ciudat — reflectoarele alea sunt foarte vechi. Apoi o 
bătu pe Emma pe umăr. Îmi pare sincer rău, dar trebuie să mă 
întorc în sala de spectacole, Charlotte mă omoară dacă nu mă 
duc să ajut la servire, zise ea ridicându-se. la-o uşurel, trec pe la 
tine după ce se termină petrecerea, bine? 

Madeline închise uşa în urma ei, făcând panoul agăţat de uşă 
să se clatine. Asistenta îngână că se întoarce imediat şi ieşi pe o 
altă uşă. În tăcerea din mica încăpere, Emma închise ochii, se 
lăsă pe spate pe perna tare ca piatra şi respiră adânc. 

Nu crezi că ar trebui să te aşezi la locul tău acum, Sutton? îi 
spusese Gabby chiar înainte de începerea ceremoniei. Intri prin 
stânga, da? Apoi Lili urcase în grabă scările după iPhone-ul ei, 
trecând chiar pe lângă locul unde era legat reflectorul. După 
care... troscl Reflectorul căzuse exact unde ar fi trebuit să stea 
ea. 

— Emma! 

Emma deschise ochii şi-l văzu pe Ethan aplecat deasupra ei, 
cu sprâncenele lui negre încruntate de îngrijorare. Era îmbrăcat 
într-un tricou vechi galben-verzui, cu jeanşi negri şi pantofi negri 
Vans care arătau de parcă ar fi trecut prin- tr-o maşină de tocat 
lemn. Când se apropie şi mai mult, Emma îi simţi căldura 
trupului. Ethan îi luă mâna, ferindu-şi privirea, ca şi cum nu ştia 
dacă făcuse bine atingând-o. Emma nu mai fusese singură cu el 
de la vernisaj - atunci când îl respinsese. 

Ea se ridică repede în capul oaselor şi-şi netezi părul. 

— Bună, zise cu o voce răguşită. 

Ethan îi dădu drumul la mână şi se aşeză pe scaunul negru de 
birou pe care stătuse şi Madeline. 

— Am auzit un trosnet în culise. Apoi toată lumea îţi striga 
numele. Ce naiba s-a-ntâmplat? 

Emma îi povesti, înfiorându-se, despre reflector şi despre 
avertismentul de pe tablă. Când termină, Ethan se ridică brusc, 
încordat: 

— Mesajul mai e acolo? 

— Nu, cineva l-a şters. 

E| se aşeză din nou pe scaun. 

— Au intrat o mulţime de oameni în culise, după accident. 
Cineva ar fi trebuit să vadă, nu crezi? 

— Ştiu că nu prea are sens. Dara fost cineva acolo. Cineva a 
scris mesajul. 


Ethan o privi în acelaşi fel în care-o privise şi Madeline: 

— Ai fost stresată rău. Eşti sigură că n-ai visat? 

— Nu l-am simţit ca pe un vis! spuse Emma, acoperin- du-se 
mai bine cu pătura pe care i-o dăduse asistenta şi simțind cum 
umezeşte țesătura aspră cu palmele transpirate. Cred că au fost 
Gemenele, adăugă ea. 

Îi povesti lui Ethan, în şoaptă, ce spuseseră Charlotte şi 
Madeline despre Sutton, cum că o băgase pe Gabby în spital. 
Apoi îi povesti despre flaconul cu pilule pe care-l scosese Gabby 
din geantă. 

— Era ceva numit Topamax. Am mai văzut-o pe Gabby luând 
pastile de-astea, dar am crezut că e un drog pentru petreceri. Ai 
telefonul la tine? Trebuie să-l caut pe Google. 

— Emma, rosti Ethan repede. Cineva tocmai ţi-a spus să 
opreşti căutările. 

Emma pufni. 

— Parcă nu m-ai crezut când ţi-am spus de tablă. 

— Sigur că te-am crezut, dar speram să nu fie adevărat. La 
lumina neonului, ochii Emmei erau de un albastru 

închis. 

— Cred că e timpul să terminăm cu asta. 

Emma îşi acoperi faţa cu palmele. 

— Dacă ne oprim, înseamnă că cel care i-a făcut asta lui 
Sutton o să scape de pedeapsa pentru crimă. 

Îşi dădu jos picioarele de pe patul micuţ. Când se ridică, simţi 
furnicături în tot corpul. 

— Ce faci? exclamă Ethan, urmărind-o cum porneşte spre 
fişierul de lângă perete. 

— În fişa medicală a lui Gabby trebuie să fie trecută orice 
problemă, şopti Emma. 

Deschise sertarul etichetat cu literele E-F şi-şi plimbă degetele 
peste dosarele uzate până când găsi numele FIORELLO, 
GABRIELLA. 

Pe hol se auzi ţăcănit de tocuri, iar Emma îngheţă. Zgomotul 
crescu, după care deveni tot mai îndepărtat, trecând de biroul 
asistentei. Emma scoase dosarul lui Gabby, care părea mai nou 
decât celelalte, de parcă nu fusese întocmit cu tot atâta timp în 
urmă. Frunzări prin el şi scoase un fluierat uşor: 

— Topamax, medicamentul lui Gabby! Indicat în tratamentul 
pentru epilepsiei 


— Suferă de epilepsie? spuse Ethan, făcând ochii mari. Ar fi 
trebuit să aud de chestia asta. 

Emma continuă să citească. 

— Scrie că boala a fost latentă până în iulie şi că un incident a 
declanşat primul atac! Se uită la Ethan. Farsa cu trenul a fost în 
iulie. Dacă Sutton i-a declanşat atacul de epilepsie? 

— Doamne! 

Ethan se albi la faţă. 

Emma puse dosarul înapoi în sertar şi-l închise cu şoldul. 

— Probabil că Gemenele Twitter erau peste măsură de 
furioase şi înnebunite, de-au plănuit moartea lui Sutton. 

Ochii lui Ethan se rotunjiră: 

— Crezi că Gemenele...? 

— Sunt mai sigură ca oricând, şopti Emma, procesând repede 
în minte noile informaţii. Şi mai cred că Lili a tăiat legăturile 
reflectorului — a urcat scările după telefonul ei exact înainte să 
cadă reflectorul. Şi ar fi trebuit să vezi cum s-au uitat la mine 
cele două, înainte să leşin, îşi aminti ea din nou, înfiorându-se. 
Păreau în stare de orice! 

În minte mi-au apărut privirea ucigătoare din ochii lui Lili din 
seara cu farsa de pe calea ferată şi mesajul pe care mi-l 
trimisese din ambulanţă, promițând răzbunare dacă ceva rău 
avea să se întâmple cu Gabby. Slavă Domnului că Emma se 
dăduse la o parte înainte ca reflectorul să-i cadă în cap. A fost la 
câţiva centimetri să ajungă aici, lângă mine, în purgatoriu. 

Afară, un stol de păsări îşi luă zborul dintr-un tufiş din faţa 
ferestrei. Emma începu să se plimbe prin încăpere. 

— Acum lucrurile au şi mai mult sens, şopti ea. Gabby şi Lili 
sunt experte pe Twitter şi Facebook, puteau foarte uşor să 
spargă pagina lui Sutton, să citească acel prim mesaj de la mine 
şi să-mi trimită un răspuns cerându-mi să vin în Tucson şi să 
aştept la Sabino Canyon. Erau cu Madeline în noaptea în care m- 
a săltat de la Sabino şi m-a târât la petrecerea Nishei. Cine 
poate să spună că nu Gabby şi Lili au fost cele care au gândit tot 
planul ăsta cu răpirea? 

Ethan împingea scaunul încoace şi-ncolo, făcând rotiţele să 
scârţâie, fără să scoată un cuvânt. 

— Şi le place aşa de mult să spioneze ca să aibă ce bârfi! 
continuă Emma, oprindu-se lângă un poster mare pe care scria 
ce să faci dacă eşti victima unui atac. Nu ar fi arătat suspect 


dacă s-ar fi furişat prin apropiere, spionând şi trăgând cu 
urechea. Şi amândouă au fost la petrecerea în pijamale de la 
Charlotte, de săptămâna trecută. S-ar fi putut furişa jos să mă 
stranguleze, fără să pornească alarma. 

Emma îşi simţea fiecare nerv întins la maximum. Descoperise 
ceva important — şi înspăimântător. 

— Lili şi Gabby erau cu Sutton în noaptea în care a murit. Ele 
trebuie să fi fost! 

Ethan înghiţi în sec, cu un plescăit. 

— Şi cum o s-o dovedim? Cum o să le demascăm? 

— Cu telefonul tău! 

Emma întinse mâna. Uimit, Ethan i-l puse în palmă. Emma 
intră pe pagina de Twitter şi citi din nou postările lui Gabby şi 
ale lui Lili. Cele de pe 28 august erau inofensive şi obişnuite: îmi 
place la nebunie noul meu demachiant Chanel! Şi: Cu ce te 
îmbraci la petrecerea Nishei? Mă gândesc să-mi înnoiesc hainele 
pentru anul ăsta şcolar. Şi: Delicios burgerul cu avocado de la 
California Cookin'! 

Uneori, postau şi treizeci de prostii pe oră. Dar pe 31, niciuna 
din ele nu postase nimic. 

— Asta e ciudat! spuse Emma, aşezându-se înapoi în pat. M- 
am gândit că ar fi putut să se laude cum au furat ele din 
magazin împreună cu Sutton! 

Ethan se aşeză lângă ea, în vreme ce Emma căuta cele mai 
recente postări. La ora 10 în dimineaţa aceea, Gabby scrisese că 
făcuse treabă bună la testul de mate, pentru care nu învățase 
deloc. 

— Modestă, nu? bombăni Ethan, citind peste umărul Emmei. 

— Nu prea are sens, spuse ea, bătând cu arătătorul în 
telefonul lui Ethan. În după-amiaza asta, chiar înainte de 
ceremonie, Gabby a făcut-o pe Laurel să aştepte până a postat 
ceva. De ce nu apare postarea pe pagina ei? Apoi Emma făcu 
ochii mari. la stai! Dacă au conturi secrete pe Twitter? 

Ethan o privi ca şi cum nu ar fi fost prea sigur la ce se referă. 

— E ca atunci când cineva are un cont public, despre care le 
spune tuturor, şi un altul sub pseudonim, îi explică Emma. 

— De ce-ar face asta? întrebă Ethan. 

— Ca să vorbească numai între ele, fără ca altcineva să poată 
citi. 

— Sună logic, spuse Ethan agitat. Şi tipele astea două par în 


stare de aşa ceva. 

— Dar cum să ghicim sub ce nume se ascund? Să fie o glumă 
între ele două? 

— Probabil, răspunse Ethan. Sau pot să fie pur şi simplu la 
întâmplare. 

— Să încercăm cu designerii de modă, sugeră Emma. Sau 
mărci preferate de pantofi, sau filme favorite. 

Intră pe pagina de start Twitter şi tastă Qrodarte, marca de 
îmbrăcăminte preferată a Gemenelor. Dar acest profil aparţinea 
cuiva din Australia. Încercă alte variante — rodarteGiri, 
rodarteFan - şi alte preferinţe ale Gemenelor Twitter, filmul 
favorit al lui Gabby, Diavolul se îmbracă de la Prada, sau 
formaţia favorită a lui Lili, My Chemical Romance. 

Verificară şi pagina Gemenelor de pe Facebook, ca să caute 
alte idei. 

— Au câini gemeni, Googoo şi Gaga, zise Ethan. 

— Pe bune? oftă Emma şi le tastă, dar nu apăru nimic — doar 
o mulţime de pagini cu fanii lui Lady Gaga. 

Mai încercară mărci de farduri, variaţiuni de la Gucci şi Marc 
Jacobs, celebrităţi admirate de cele două. Nimic din toate astea 
nu se potrivea. Emma se lăsă pe spate şi-şi masă tâmplele. Ce 
cont secret pe Twitter şi-ar face ea? Un nume pe care să nu-l 
ghicească nimeni? Nu-i veni în minte decât că Lou, mecanicul de 
la garaj, o numea Micuța Mai- muţică Unsuroasă. Şi faptul că, pe 
când lucra la marele montagne-russe New York-New York, tipii 
care vindeau băuturi alcoolice prin apropiere o numeau 
„Dunăciunea de la învârtitoare”. 

— Dar dacă numele secrete de pe Twitter ale lui Gabby şi Lili 
sunt legate de nişte lucruri jenante? întrebă Emma. De exemplu, 
faptul că Gabby a trecut cu maşina peste piciorul lui Lili. 

— Sau că Gabby a rămas încuiată în dulapul din vestiar, 
adăugă Ethan. 

Deodată, se priviră în ochi şi Emma tastă @ GabbyCocogşel. 
Apăru un profil, iar în poza micuță era cât se poate de sigur 
chiar Gabby. Nu avea decât o prietenă: OSDomnişoaraLili 
Cuculeţ. 

— Nu-mi vine să cred, şopti Emma. 

Derulă în jos pagina, cu degetele tremurându-i. Tweef-urile de 
aici nu mai erau deloc nişte prostii. Cu fiecare postare pe care-o 
citea, camera părea să se învârtă şi mai repede în jurul ei. Mai 


întâi citi postările din 31 august: 

(OGabbyCocoşel: Crezi că ar trebui? 

@ DomnişoaraLiliCuculeţ: Bineînţeles. Nu mai e cale de întors. 
Totul o să se întâmple diseară. 

Şi chiar cu o săptămână în urmă, în noaptea cu petrecerea de 
la Charlotte, când cineva se furişase şi o strangulase pe Emma: 

QDomnişoaraLiliCuculeţ: Ea ne crede atât de proaste. 
@GabbyCocoşel: O să afle adevărul cât de curând. 

ODomnişoaraLiliCuculeţ: Ar face bine să fie cu ochii-n patru... 

Şi în noaptea petrecerii aniversare a lui Sutton: 

@ GabbyCocoşel: Habar n-are ce i se pregăteşte. Abia aştept 
să-i văd mutra! 

(ODomnişoaraLiliCuculeţ: Să sperăm c-o să meargă! 

Şi postarea trimisă de Gabby chiar în acea după-amiază: 

(OGabbyCocoşel: Mai puţin de o oră. Căţeaua aia e distrusă. 

De pe hol se auzi zgomotul făcut de uşa unui dulap. Pereţii din 
cabinetul asistentelor vibrară şi o sticlă cu sirop de tuse verde şi 
vâscos se bălăngăni înainte şi-napoi pe raft. Căţeaua aia e 
distrusă. Emmei îi veni în minte imaginea reflectorului care se 
prăvălise. Se uită la Ethan: 

— Vorbeau despre mine. 

Eu mi-am amintit de discuţia pe care-o avusesem cu Lili după 
accidentul lui Gabby. Îi spusesem că era mai bine să-şi ţină 
gura, ca să nu-i distrug viaţa. Dar poate că, în loc de asta, îmi 
distruseseră ele două viaţa. 

— Te rog, trimite-mi astea pe mail, îi spuse Emma lui Ethan. 
Pe toate. Nu pot risca să le pierd, cum am pierdut filmuleţul cu 
strangularea. 

— S-a făcut, spuse Ethan luându-şi telefonul înapoi şi 
începând să copieze toate tweet-urile. 

Prin pereţi se auzeau înăbuşit acorduri de muzică clasică, de 
la repetițiile orchestrei din încăperea alăturată. Deodată, Emma 
îşi simţi trupul încordat ca şi cum ar fi alergat într-un şir de 
maratoane. 

— Ce coşmar, spuse ea, prăbuşindu-se pe salteaua subţire a 
patului. Ştiind că sunt două, o să-mi fie şi mai greu. Au încercat 
să mă sperie? Sau să mă omoare? Şi dacă au încercat să mă 
omoare, de câte ori au mai încercat până acum? 

Ethan bombăni un fel de încurajare, dar nu-i răspunse nimic. 

— Ce n-aş da să trăiesc măcar o zi fără să mă gândesc la 


toate astea! murmură Emma. Măcar câteva ore. 

Se gândi la vineri seara. Era greu să le suporţi pe Gemenele 
Twitter şi ziua în amiaza mare. Dar să mai ai de-a face cu ele şi 
în seara balului, în încăperea aceea întunecată, singură- 
singurică? Furişă o privire spre Ethan: 

— Am o idee. 

Ethan îşi puse telefonul în buzunar. 

— S-o auzim. 

— Ce-ar fi să vii cu mine la bal? spuse ea, arătând spre afişul 
cu Balul de Halloween care atârna pe unul dintre pereţii 
infirmeriei. 

Reprezenta un schelet şi o vrăjitoare dansând tangou. 

Ethan făcu un pas înapoi. 

— Emma... 

Emma i-o tăie înainte ca el să-i ofere o scuză de genul urăsc- 
dansul. 

— Aşa, putem să le urmărim împreună pe Gemene. Şi n-o să 
trebuiască să am doar eu grijă de toate. Şi ar putea fi chiar 
distractiv. Ne deghizăm în stafii, ne umflăm burţile cu prăji- 
turelele de acolo, dansăm - sau nu, dacă nu-ţi place. Putem să 
râdem de toţi cei care se iau în serios. 

Ethan îşi împreună mâinile în poală. 

— Nu e că nu vreau să merg. Doar că... âăă... am invitat pe 
altcineva. 

Emma clipi nedumerită. Arăta ca şi cum i-ar fi vărsat cineva o 
găleată cu apă rece în cap, iar pentru un moment creierul ei 
refuză să mai lucreze. 

— Aha! făcu ea, într-un târziu. Păi, minunat! Bravo ţie! 

Expresia de pe faţa lui Ethan deveni morocănoasă, aproape 
iritată, într-un fel comic. 

— Dar tocmai ce-ai zis că vrei să fim doar prieteni. Că nu eşti 
interesată. 

— Ştiu! spuse Emma cu o voce supărător de piţigăiată pe 
care-o folosea ori de câte ori încerca din răsputeri să pară 
veselă. Vreau să spun că am fi mers ca prieteni. Dar aşa e mult 
mai bine. Mă bucur mult pentru tine! O să te distrezi pe cinste! 

Dintr-odată, încăperea păru prea mică încât să încapă 
amândoi înăuntru. Emma se ridică în picioare. 

— Aăă... ar trebui să plec. 

Ethan se ridică şi el. 


— Ce? Unde? 

— Tre... trebuie să mă întorc în sala de spectacole, spuse ea, 
înaintând încet spre uşă. Petrecerea continuă. Şi e nevoie de 
ajutorul meu. Plus că am toate lucrurile acolo. 

— Dar... 

Ethan îşi aruncă geanta pe umăr şi o urmă, dar Emma nu mai 
avea chef să continue discuţia. li făcu semn cu mâna, cât de 
dezinvolt putu. 

— Te sun mai târziu, promise ea, deşi nu se imagina făcând 
asta. 

leşi repede pe hol, coti, apoi se lovi de nişte dulăpioare. 

Holul era tăcut, ultimul clopotel al zilei încă nu sunase, îşi 
auzea propria respiraţie neregulată. Simţi cum urcă în ea 
plânsul, dar înghiţi repede nodul din gât. 

— Ai avut o şansă! şopti ea furioasă. Ai făcut o alegere. Chiar 
este spre binele tuturor. 

De pe hol se auzi un chicot. Emma îngheţă, cu urechile ciulite. 
De după colţ se auzi din nou cineva răsuflând puternic şi încă un 
pufnet care suna a triumf. Pe podea se lungi o umbră. O 
urmărise cineva? O ascultase? 

Se repezi din nou pe hol, dar când coti nu văzu pe nimeni. 
Trase aer în piept şi simţi o urmă de miros de nucă de cocos. lar 
când se uită în jos, văzu pe podea câteva cioburi mici, 
strălucitoare, de sticlă. 

Se ghemui ca să atingă unul dintre ele. Sticla de culoarea 
ambrei semăna perfect cu sticla reflectorului care aproape că se 
prăvălise în cap. 


20 
VAMPIRII ÎNSPĂIMÂNTĂTORI LA STÂNGA, VÂNĂTORII LA 
DREAPTA 


— Bine-aţi venit! spuse un adolescent cu faţa plină de coşuri, 
îmbrăcat într-o capă de satin â la Dracula, cu doi canini de 
plastic şi cu o linie a părului în V pictată pe frunte, sărind în 
pragul uşii de la Scare-O-Rama, magazinul cu cele mai multe 
accesorii pentru Halloween din Tucson. Pot să vă ajut? Arătaţi 
îndeajuns de bine ca să fiţi muşcate, fetelor! 

Râsul lui aducea cu râsul Contelui din Sesame Street. 


— Ei, nici chiar aşa! spuse Laurel, trecând pe lângă el. 

Dracula îşi acoperi pe jumătate faţa cu capa, se trase într-o 
parte în stil vampiresc şi se postă în spatele tejghelei. 

Era joi după ore, iar Emma şi Laurel porniseră în căutarea 
hainelor pentru Balul foştilor absolvenţi. De fapt, Emma şi-ar fi 
dorit mai degrabă ca tot restul serii să zacă în patul lui Sutton, 
ghemuită în siguranţă, şi să mulţumească stelei ei norocoase că 
reflectorul nu căzuse câţiva centimetri mai la stânga. Dar până 
la urmă cedase rugăminţilor insistente ale lui Laurel. La urma 
urmei, balul avea loc a doua zi - timpul trecea repede. Şi chiar 
dacă nu avea partener, trebuia să facă faţă cu brio. Insă i se 
părea periculos chiar şi faptul că ieşea din casă, pentru că Lili şi 
Gabby puteau fi oriunde şi erau în stare de orice. 

Emma continua să le verifice conturile secrete de pe Twitter, 
dar nu mai postaseră nimic nou după mesajul lui Gabby din 
după-amiaza aceea. Trebuia să afle ceva mai mult despre ele - 
ceva concret, fără echivoc. Dar scotocise deja dormitorul lui 
Sutton, casa, iPhone-ul, site-urile de socializare, două dulăpioare 
şi peste tot pe unde-i trecuse prin minte. 

Laurel o luă pe Emma de braţ şi o conduse spre interiorul 
magazinului, ticsit de rafturi cu o mulţime de costume. Pe pereţi 
erau agăţate tridente, pălării înalte cu sclipici, măşti hidoase şi 
păianjeni de cauciuc. Oglinzile deformate o faceau pe Emma să 
arate fie bondoacă, fie alungită. Aşa cum era de aşteptat, din 
difuzor se auzea „Monster Mash”, iar Dracula şi asistenta lui — o 
fată înaltă, într-o bustieră de piele strânsă pe corp — se mişcau 
în ritmul muzicii. Laurel se apropie de un raft cu fuste clopot 
cum se purtau în Sud şi atinse taftaua artificială. 

— Mă gândesc la ceva retro. Îşi legă o bonetă sub bărbie, 
întorcându-şi capul într-o parte şi-ntr-alta. Ce zici? Mă 
reprezintă? 

În ciuda oboselii, Emma zâmbi. 

— Cu siguranţă! 

Izbucniră amândouă în chicote. De data asta, Emma chiar se 
simţi apropiată de Laurel, ca şi cum i-ar fi fost o soră adevărată. 
Singura care lipsea era Sutton însăşi. 

Ce n-aş fi dat ca Emma, Laurel şi cu mine să mergem la 
cumpărături, să probăm pălăriile alea prosteşti de vrăjitoare şi 
nasurile false. Era cu totul altceva să ieşi în oraş cu o soră de 
sânge. Emma şi cu mine am fi devenit imediat apropiate, o 


legătură diferită faţă de tot ce trăisem până atunci. N-ar mai fi 
existat invidia că părinţii ar fi iubit-o mai mult pe ea decât pe 
mine. Am fi fost împreună mereu, iar eu aş fi încercat din 
răsputeri să mă înţeleg cât mai bine cu ea. 

Emma şi Laurel răscoliră corsetele cu sutien conic â la 
Madonna, hainele de menajeră franţuzoaică şi o stivă de tutuuri 
roz — cum o implorase Emma pe Becky să-i cumpere când avea 
patru ani. După câteva minute, Laurel trase afară un costum de 
leopard şi, examinându-l, clătină din cap. 

— Nici ăsta nu e potrivit. Trebuie ceva perfecţi 

— E doar un bal, murmură Emma. De ce e chiar aşa de 
important? 

Laurel împinse la stânga un mănunchi de umeraşe, cu un 
scrâşnet metalic. 

— Lui Caleb chiar îi place Halloweenul, aşa că vreau să fie 
totul perfect. 

Îşi muşcă buza. 

Emma nu reuşi să-şi stăpânească zâmbetul. 

— lţi place de el? 

Laurel păru puţin jenată. 

— Ştiu că spune bancuri tâmpite. Şi mai ştiu că nu e mare 
lucru că e doar în echipa de juniori la tenis. Dar e atât de 
drăguţ! Şi ne distrăm împreună. 

Emmei îi luă câteva clipe să-şi dea seama că Laurel aştepta 
aprobarea ei, cerându-şi scuze că alesese un tip care s-ar fi 
putut să nu se ridice la standardele grupului lor. 

— Dacă vă simţiţi bine împreună, asta contează, spuse 
Emma, zâmbindu-i sincer. Şi cred că e super-drăguţ. 

Laurel se lumină la faţă. 

— Pe bune? 

Emma dădu din cap. 

— Pe bune! 

Colţurile gurii lui Laurel se ridicară într-un zâmbet uşurat, îmi 
dădeam seama cât de mult însemnau cuvintele Emmei pentru 
ea. Era genul de încurajare pe care eu nu i-aş fi dat-o niciodată. 

Următorul raft conţinea sutiene, aripi de înger, pantalonaşi 
sexy şi cizme înalte până la coapse. 

— Şi lui Caleb îi place la fel de mult de tine? întrebă Emma. 

Laurel dădu un bobârnac unei pene prinse de o bentiţă gen 
anii '20. 


— Dacă e să mă iau după ce spun Gabby şi Lili, pare 
interesat. 

Emma încercă să-şi păstreze o expresie neutră. Nu voia ca 
Laurel să-i surprindă tresărirea la menţionarea numelui 
Gemenelor. 

Apoi, Laurel râse precaut: 

— Să sperăm că nu mă mint drept răzbunare că am încercat 
să le aducem pe scenă dezbrăcate. 

Cel puţin n-au încercat să-ţi azvârle un reflector uriaş în cap! 

— Crezi că ne-au iertat pentru farsă? întrebă Emma, 
încercând să pară indiferentă. 

Laurel îşi puse pe piept o rochie de mireasă pătată cu sânge 
şi dădu din cap. 

— După ce petrecerea s-a încins, au spus că farsa a fost chiar 
bună. Nu-mi vine să cred că au mirosit că le coceam ceva. Eram 
convinsă că ne-am acoperit urmele. Poate că le-am subestimat. 

Ăsta e un eufemism, am gândit eu. 

Emma îşi plimbă degetele pe un melon cu paiete. 

— Gabby şi Lili au fost în sala de spectacole tot timpul cât am 
stat eu la infirmerie? 

îşi aduse aminte de zgomotele înăbuşite pe care le auzise pe 
hol. Cioburile acelea de sticlă de pe podea. Senzaţia sinistră că o 
asculta cineva, că era urmărită. 

— Da, răspunse Laurel, mijindu-şi ochii. De ce? 

Emma se uita la un teanc de costume cu teme culinare: un 
morcov portocaliu uriaş, o gogoaşă rotundă cu steluțe roz de 
fetru ca nişte lipitori şi o bomboană de ciocolată Hershey's Kiss. 

— Mi s-a părut că am văzut-o pe Gabby pe hol, asta-i tot. 

Laurel rânji. 

— Poate a fost o stafie! spuse cu o voce macabră, în tremolo, 
arătând spre o mască de fantomă din Scream. 

Îmi venea să izbucnesc în hohote: cât de puţine ştia Laurel! 
Dar stafia pe care o auzise Emma pe hol nu fusesem în niciun 
caz eu! 

Laurel mai probă o dată rochia de mireasă însângerată şi şi-o 
azvârli pe braţ. 

— Asta ar putea să meargă. Tu ai vreun partener? Poate 
cineva cu numele de Alllex? 

Lungise numele, înghiontind-o jucăuş pe Emma. 

— Alex e doar o prietenă, spuse repede Emma, întor- cându- 


se. 

— Da, vezi să nu! 

— Pe bune! Ti-am mai spus, am cunoscut-o la terenul de 
tenis. Şi efatăl Prescurtare de la Alexandra. 

Laurel îi aruncă Emmei o privire plină de îndoială. 

— O fată care se gândeşte la tine şi abia aşteaptă să vorbiţi? 
întrebă ea, reproducând mesajul lui Alex. 

Se auziră clinchetele clopoţeilor de la uşa magazinului şi intră 
un bărbat într-un costum cu dungi subţiri, însoţit de doi băieţi 
blonzi. Băieţii alergară spre raftul cu uniforme militare, începând 
să tragă unul în celălalt cu puştile de plastic. Emma îi privi cum 
se furişau pe după rafturi, ştiind foarte bine că expresia de 
aşteptare de pe chipul lui Laurel nu dispăruse. Mai ştia că dacă 
nu-i dădea mai multe amănunte cât de repede, avea s-o piseze 
în continuare. Cu cât punea mai multe întrebări, cu atât mai 
multe răspunsuri inventa ea şi cu atât mai multe prilejuri avea 
Laurel s-o prindă cu minciuna. 

Emma respiră adânc şi se întoarse. 

— Bine. Chiar ies cu un tip. 

Ochii lui Laurel se aprinseră. 

— Cine e? 

— Ethan. 

— Ethan... şi mai cum? 

— Landry. 

Părea ciudat şi supărător să-i rostească numele cu voce tare. 

Zâmbetul de pe faţa lui Laurel era nesigur, uşor amuzat. 

— Pe bune? 

Emma se încordă, simțindu-se vulnerabilă. Era ca şi cum şi-ar 
fi scos masca lui Sutton, iar Laurel o privea dintr-odată pe ea! 

— Suntem doar prieteni, spuse ea cât de indiferent putu. Mai 
ieşim împreună uneori. 

— Dar Ethan Landry nu e prieten cu oamenii, spuse Laurel cu 
o voce încă neîncrezătoare. E domnul Eu-wfreau-să- fiu-singur! 

Cei doi puşti transformaseră magazinul cu articole de 
Halloween într-o zonă de război. Tatăl lor aruncă un card pe 
tejghea şi se scuză din priviri faţă de fata îmbrăcată în bustieră 
de piele. 

— Păi cred că s-a schimbat, spuse Emma. 

— Presupun că tu eşti persoana indicată ca să-l schimbi, 
Sutton, spuse Laurel, aşezându-se la rând ca să plătească 


pentru rochia de mireasă. Ar trebui să spui tuturor că eşti cu el! 
Ar face minuni pentru popularitatea lui! 

— Nu cred că lui Ethan îi pasă de asta! sublinie Emma. 

Dar Laurel nu păru s-o fi auzit. 

— Ar trebui să-l inviţi la bal! 

Seriozitatea din vocea lui Laurel o întristă pe Emma. Dacă i-ar 
fi spus lui Ethan cu doar câteva zile mai înainte, poate că ar fi 
mers împreună. 

— Ethan are deja o parteneră, spuse Emma cu o voce fermă. 

— Atunci fă-l s-o termine cu ea! spuse Laurel, întinzân- du-i un 
card lui Dracula. 

Acesta împachetă rochia într-o pungă galbenă de plastic, fără 
să-şi ia ochii de la Laurel. 

— Ai mai făcut asta şi înainte, continuă Laurel. Uite ce e, 
Sutton, l-am văzut cum te privea la şcoală. Şi când a apărut cu 
florile la petrecerea ta... e clar că s-a îndrăgostit de tine. 

— Crezi? întrebă Emma, jucându-se cu un fir desprins din tivul 
cămâăşii. 

— Da, spuse ferm Laurel. 

Emma se întinse şi o luă de mână, simțind dintr-odată căldură 
şi afecţiune pentru ea. Probabil că Gabby şi Lili, două prietene 
de care Laurel era foarte apropiată, o uciseseră pe sora ei. Era 
bine să-i ascundă asta? 

Laurel se uită în jos la mâna Emmei, care-o ţinea pe a ei. 

— Ce e? întrebă ea încet. 

— Laurel, eu..., începu Emma. 

Poate că artrebui să-i spună. Poate că Laurel merită să afle. 

Sora lui Sutton înşfăcă rochia de mireasă de pe tejghea. 

— Da? 

Pe faţă avea un surâs încrezător. Ochii ei mari, albaştri, 
clipeau încet. Cuvintele se buluciră în gâtlejul Emmei, gata să 
iasă, dar deodată iPhone-ul lui Sutton scoase un bip, rupând 
tăcerea. Emma se uită pe ecran. Era un alt mesaj de la Alex. mă 
duc să mănânc un burrito de pui. eşti invidioasă? scria ea. 
Ataşase o poză cu ea în faţă la Loco Mexico, un restaurant de 
care ea şi Emma deveniseră obsedate - făceau cel mai bun 
guacamole din oraş! Emma se pregătea să bage repede 
telefonul înapoi în geantă, când observă o firmă ruginită de 
lângă Loco Mexico, serviciu rapid de ridicare maşini. In spatele 
unui gard de sârmă erau înşiruite mai multe maşini. 


Emmei îi sună în minte semnalul de alarmă. Parcarea cu 
maşini sechestrate. Maşina lui Sutton era acolo. Şi Emma nu 
apucase să scotocească şi înăuntrul ei — dacă acolo se găsea 
dovada că Gemenele Twitter erau vinovate de uciderea lui 
Sutton? 

— Laurel, spuse din nou Emma, întorcându-se spre sora lui 
Sutton, în timp ce ieşeau din magazin. Poţi să mă duci la 
maşinile sechestrate? Cred că e vremea să-mi recuperez 
maşina. 

Laurel ridică surprinsă din sprâncene, ca şi cum nu s-ar fi 
aşteptat la aşa ceva. După care clătină din cap, uitându-se la 
ceas. 

— Nu pot astăzi. Peste douăzeci de minute încep meditaţiile la 
mate. Mâine? 

— Nu-i nevoie, se auzi o voce în spatele Emmei. Te ducem noi 
chiar acum! 

Emma se întoarse şi rămase fără glas. Pe trotuar, în apusul 
orbitor din Tucson, stăteau Gemenele Twitter! 

Rânjind la Emma, am constatat eu, ca două leoaice care 
tocmai şi-au încolţit prada! 


21 
SERVITĂ CU UN CHICOT 


— Bună, fetelor! spuse Laurel, luminându-se la faţă şi 
uitându-se la Gabby şi Lili. Ar fi nemaipomenit! 

— Nicio problemă! spuse Gabby, cu ochii sclipindu-i şerpeşte, 
uitându-se când la Laurel, când la Emma. 

Pe buzele ei se vedea o umbră de zâmbet, ca şi cum ar fi 
încercat să nu izbucnească în râs. 

— Doar ştim toate cât de mult îşi doreşte Sutton să-şi 
recupereze maşina. 

— Da, ca să i-o poată ridica din nou, adăugă Lili în şoaptă. 

Am simţit un fior sinistru în tot corpul. 

Lili încercă s-o împingă pe Emma spre SUV-ul lor alb, tras în 
parcare. 

— Hai! O păsărică mi-a şoptit că la sechestrări închide la şase. 

— Dar..., protestă Emma, rămânând nemişcată. Nu ţin 
neapărat să merg astăzi... 


— Nu-i nicio problemă! spuse Lili grăbită. Nu ne deranjează. 
Pentru asta există prieteni, nu? 

— Sunteţi grozave! spuse Laurel, căutând-şi în poşetă cheile 
de la maşină. Sper să te bucuri de reîntâlnirea cu Floyd, Sutton! 
Emma se uită peste umăr la Laurel, sigură că ar fi putut să 
vadă clar pe chipul ei teama şi neputinţa, dar Laurel se mărgini 
să-i facă un semn nepăsător cu mâna. Işi aruncă peste umăr 
punga galbenă de la Scare-O-Rama şi porni spre maşina ei. 

Lili deschise cu un gest teatral portiera din spate a SUV-ului. 

— Doamnele mai întâi, spuse ea cu o voce dulceagă, ară- 
tându-i Emmei unul din scaunele negre din spate. 

Emma ezită, întrebându-se cât de departe ar ajunge dacă ar 
rupe-o la fugă. 

— Ce ai, Sutton? o necăji Gabby, observându-i şovăiala. Ai 
rămas speriată de la magazinul de Halloween? Sau ţi-e teamă 
că o să-ţi cadă alt reflector în cap? 

Emma înghiţi în sec, lovită de cuvintele lui Gabby ca de nişte 
pumnale. Inima nu-i bătuse niciodată mai repede şi mai 
puternic. Dar îşi spuse în sinea ei că Gemenele nu-i puteau face 
nimic în ziua aceea - pentru că Laurel ştia că e cu ele. 
Îndreptându-şi umerii, îşi aruncă părul negru peste umăr şi 
apelă la cele mai adânci rezerve de Sutton: 

— Nu, dar sunt speriată de alegerile voastre vestimentare, 
aruncă ea, uitându-se la bluza cu buline şi la fusta ecosez 
complet nepotrivite ale lui Lili. Cineva s-a îmbrăcat azi-di- 
mineaţă sub influenţa alcoolului? 

Lili pufni. 

— Luna asta Vogue susţine că se poartă imprimeuri 
amestecate. 

— Mă aşteptam să ştii chestiile astea elementare, o ironiză 
Gabby. 

— Ce-aveţi astăzi, fetelor? încercă Emma să pară exasperată. 
Încă n-aţi trecut peste farsa de la petrecerea Curţii? 

— Te rog, Sutton! spuse Lili, deschizând portiera pasagerului. 
Am depăşit-o încă înainte să-nceapă. 

Gabby o împinse pe Emma pe scaunul din spate, care mirosea 
puternic a Skittles. Gemenele Twitter se urcară în faţă, iar 
Gabby pomi motorul. Ochii ei albaştri îi întâlniră pe ai Emmei în 
oglinda retrovizoare. 

— La parcarea pentru maşini sechestrate, da? 


Emma dădu din cap, iar Gemenele se priviră şi schimbară un 
chicot misterios care-i întoarse Emmei stomacul pe dos. Apoi 
Gabby scoase maşina din parcare şi la semafor o luă la stânga. 
Lili tastă ceva la iPhone-ul ei. Emma abia reuşi să distingă iconul 
Twitter de pe micul ecran. Se aplecă în faţă, încercând să 
arunce o privire. Oare Lili scria sub numele ei secret? îi trimitea 
lui Gabby un mesaj? 

Lili îşi ridică privirea şi o surprinse pe Emma. Emma întoarse 
capul, prefăcându-se că nu se uită la ea. Lili acoperi ecranul cu 
mâna şi se strâmbă. Emma îşi scoase telefonul ca să verifice, 
dar nu era postat nimic nou. 

Gabby intră pe autostradă, strecurându-se pe lângă maşini şi 
aproape lovind un camion cu lapte care circula în viteză. 

— la zi, Sutton, ai emoţii pentru mâine-seară? 

Se întoarse şi se uită la Emma, luându-şi ochii de la drum. 

— Gabby! ţipă Emma, arătând în faţă cu telefonul. 

Oare Gabby avea voie să conducă? Bolnavii de epilepsie 
puteau să-şi ia carnet de conducere? 

Gabby zâmbi în colţul gurii, dar nu se întoarse. 

— Sutton, eu credeam că-ţi place să trăieşti periculos! 

— Oho-ho! spuse Lili cu voce ascuţită, mişcându-şi degetele 
pe tastatura iPhone-ului. 

Mai multe maşini claxonară SUV-ul. Emma simţea deja o 
transpiraţie rece pe ceafă. Puse o mână pe umărul lui Gabby, 
atunci când o camionetă viră brusc din calea lor. 

— Gabby, te rog! 

În cele din urmă, exact când era să dea peste un jeep 
Cherokee care venea din faţă, Gabby se întoarse nepăsătoare 
spre volan şi smuci SUV-ul din nou pe prima bandă, ca şi cum n- 
ar fi fost în pericol. 

— Noi chiar avem emoţii pentru seara balului, Sutton, spuse 
ea, revenind la conversaţia anterioară ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Pentru noi e o seară măreaţă! O să mori când o 
să ne vezi! 

Emma tresări. 

— Poftim? 

Se prinse de mânerul portierei, dorindu-şi să poată sări din 
maşină. 

Lili chicoti. 

— Costumele noastre sunt uluitoare! 


— Doamne, ce-ai crezut că vreau să spun? întrebă Gabby, 
chicotind răutăcios. 

Fetele schimbară altă privire, de parcă ar Fi ştiut c-o 
îngroziseră pe Emma. 

În acelaşi moment, Gabby o luă pe prima ieşire şi intră într-o 
parcare sordidă. Pe o pancartă agăţată pe gardul de sârmă 
scria: sechestrări poliţia tucson. Când intrară, un bărbat 
musculos, ras în cap, ieşi dintr-o baracă mică, cenuşie, şi-i facu 
semn lui Gabby să coboare geamul. 

Imediat ce maşina încetini, Emma îşi scoase centura de 
siguranţă şi sări afară. 

— Sutton! strigă Gabby. Ce naiba? 

— De aici mă descurc, îi strigă Emma, uşurată că putea să 
stea lângă funcţionarul cu bicepşi cât o pulpă şi un tatuaj 
ameninţător care ieşea la iveală de sub guler. 

— Dar mulţumesc, fetelor! Mi-a plăcut plimbarea! 

Pentru o clipă, Gemenele Twitter rămaseră la poartă, 
strâmbând din nas. Apoi Lili ridică din umeri şi-i spuse lui Gabby 
ceva ce Emma nu reuşi să audă. Cele două zâmbiră, iar Gabby 
porni în marşarier. Îi făcură amândouă un semn cu trei degete 
ridicate şi dispărură. 

Emma aşteptă un pic să se liniştească. Apoi se întoarse spre 
funcţionar: 

— Am venit să-mi recuperez maşina, spuse ea cu o voce 
răguşită. 

— Vino cu mine, zise funcţionarul, conducând-o pe Emma în 
baraca din parcare. Îmi trebuie carnetul tău de conducere şi 
cârdul de credit. 

Emma scoase din portofel carnetul lui Sutton. Funcţionarul 
tastă ceva pe tastatura prăfuită şi se holbă la ecran. 
Sprâncenele i se încruntară. 

— Sutton Mercer? repetă el. Volvo 1965? 

— Exact, spuse Emma, amintindu-şi amănuntele din dosarul 
lui Sutton de la poliţie. 

Bărbatul îi aruncă o privire lungă, bănuitoare. 

— Aici scrie că ţi-ai recuperat maşina acum o lună! 

Emma clipi surprinsă. 

— Ce? 

— Uite aici! Ai semnat pentru ea în dimineaţa zilei de 31. 
Amenda a fost plătită în întregime. 


Întoarse monitorul ca să-i arate Emmei ecranul. Fata se holbă 
la un formular de eliberare a maşinii. În josul formularului, lângă 
un X, era semnătura lui Sutton. 

Îmi explodă o amintire în minte: mai fusesem aici o dată! Mi- 
am amintit de un pix Bic care curgea, pe care l-am folosit ca să 
semnez formularele de eliberare. Mi-am amintit cum am auzit 
telefonul sunând şi cum am simţit un fior de fericire. Dar înainte 
să-mi pot aminti ce apăruse pe ecran, viziunea se întunecă şi 
dispăru. 

Emma se holbă la semnătura lui Sutton, S-ul acela aplecat, 
cocoaşele M-ului. Era un alt indiciu clar despre ce făcuse Sutton 
în acea zi în care murise, dar simţi că cercetările ei suferiseră o 
cotitură uriaşă. De ce nu spusese Sutton nimănui că semnase 
pentru maşina ei în ziua aceea? Şi unde se afla maşina lui 
Sutton acum? 

Bărbatul îşi drese glasul, trezind-o pe Emma din gândurile ei. 

— E semnătura ta, nu-i aşa? 

Emma îşi simţi limba de parcă ar fi fost făcută din plumb. Nu 
era sigură ce să răspundă. Să spună că nu era semnătura ei şi 
să declare maşina furată? Dar dacă facea asta şi apoi poliţia 
găsea cadavrul lui Sutton în portbagaj? Orice s-ar fi întâmplat, 
ea ar fi fost arestată — fără nicio altă dovadă în plus, ea era cea 
mai probabilă suspectă în legătură cu moartea surorii ei: 
geamăna năpăstuită de soartă care a încercat să scape de viaţa 
ei de mizerie. 

— Aăă... cred că am făcut o greşeală, bolborosi ea. 

Apoi ieşi din baracă în asfinţitul orbitor. 

Funcţionarul se uită în urma ei, clătinând din cap şi 
bombănind despre efectele drogurilor asupra copiilor din ziua de 
astăzi. Emma ieşi din parcare, intenţionând să ia un taxi până 
acasă, când zări undeva în dreapta, de partea cealaltă a 
gardului de sârmă, o siluetă ascunsă în spatele unui chioşc 
Burger King abandonat. Deşi văzuse doar o străfulgerare, era 
aproape sigură că silueta avea părul blond-murdar, ca al 
Gemenelor Twitter. 

Cu siguranţă că ele o urmăreau pe sora mea. Singurul lucru 
pe care nu-l ştiam era ce plănuiau să facă mai departe. 


22 


SĂ POSTEZ, SĂ NU POSTEZ 


Cu doar câteva ore înainte de bal, acasă la Charlotte se auzi 
soneria. Emma îşi lăsă cola dietetică pe blatul de la bucătărie şi 
străbătu holul spre uşă. O deschise şi văzu o femeie mai în 
vârstă, cu o tunsoare cu ţepi, tatuată, într-un tutu negru, cu un 
tricou CBGB rupt şi cu nişte bocanci de motociclist uzaţi. Arăta a 
ceva între Mireasa lui Frankenstein şi o Courtney Love drogată. 

— Bună, scumpete! ţipă femeia din uşă, întrerupând-o pe 
Emma din gândurile ei. 

O luă în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii, lăsându-i urme 
de ruj roşu aprins, de vampă. Emma nu era sigură dacă trebuia 
să presupună că femeia o cunoaşte pe Sutton, sau doar că aşa 
saluta ea pe toată lumea. Rămase precaută, afişând un zâmbet 
rece. 

Ne mai întâlniserăm şi înainte — eram sigură de asta. Mi se 
strecură în minte o amintire: femeia şi mama lui Charlotte 
sporovăind în şoaptă în bucătărie. Să ştii că-l omor dacă-i 
adevărat! spusese mama lui Charlotte. Dar când intrasem în 
bucătărie, amândouă se îndreptaseră de spate şi-mi zâmbiseră, 
grăbindu-se să-mi spună ce elegantă eram şi să mă întrebe 
dacă ar fi putut să poarte şi ele leggings din denim. (Răspunsul 
pentru amândouă fusese un „nu” scrâşnit.) 

Femeia intră agale în bucătărie şi aruncă două cutii uriaşe de 
machiaj pe masa de lemn. 

— Perfect, doamnelor! croncăni ea cu o voce de fumătoare 
înrăită. Hai să vă însângerăm şi să vă facem fabuloase pentru 
Balul de Halloween! 

Madeline, Charlotte şi Laurel ovaţionară. Era ora două după- 
amiază. Ideea era să se dichisească acasă la Charlotte, să facă 
zeci de poze sexy, tocmai bune pentru Facebook, în rochiile lor 
de Halloween, după care partenerii lor să vină să le ia într-o 
limuzină lungă, cu o jumătate de oră înainte de începerea 
petrecerii. Bine, partenerii celorlalte fete — după Ethan, Emma 
nu se mai obosise să caute pe altcineva. Încercase să sugereze 
că a merge singură la petrecere era o chestie tare, gândindu-se 
că probabil Sutton ar fi procedat la fel. 

Emma mai avea o mulţime de lucruri de aflat despre mine. 
Singurul loc unde mergeam neînsoţită era la baie. Mama lui 
Charlotte dădu buzna în bucătărie, în papuci, şi-i trimise o bezea 


femeii. Cu sânii ei obraznici, cu ochelari de soare Chanel şi o 
rochiţă mini Juicy Couture de culoarea ierbii, mama lui Charlotte 
nu arăta asemenea celorlalte mame din suburbie, nici măcar din 
zona de lux a Tucsonului de unde era Sutton. 

— Fetelor, vă amintiţi de Helene, maestrul meu în machiaj, 
spuse ea, mestecând gumă între dinţii ei strălucitori. Sunteţi pe 
mâini bune. 

Îşi aruncă o geantă bine îndesată pe umăr şi înhăţă cheile 
Mercedesului de pe măsuţa de telefon. 

Helene se îmbufnă: 

— Nu stai să vezi magia la lucru? 

Doamna Chamberlain se uită la ceasul ei roz bătut în 
diamante. 

— Nu pot. Am o programare la epilare braziliană peste zece 
minute. 

— Mamă! strigă Charlotte, acoperindu-şi urechile. Nu vrem să 
ştim! 

Doamna Chamberlain îi făcu fiicei sale un semn indiferent cu 
mâna, de parcă i-ar fi spus „nu mai face pe mironosiţa”. Emma 
nu era sigură ce e mai ciudat — că mama lui Charlotte tocmai 
anunţase că-şi face o epilare braziliană, sau că pentru machiaj 
se lăsa pe mâna Stăpânei Nopţii Helene. 

După ce doamna Chamberlain închise uşa în urma ei, 
Charlotte se întoarse spre Helene. 

— Poţi să mă iei pe mine prima? O să fiu o zeitate egipteană, 
aşa c-o să am nevoie de un machiaj dramatic, cu ochi ca ai 
Cleopatrei. 

Emma se întrebă dacă Sutton ar fi stat la rând după Charlotte, 
în loc să pretindă să fie ea prima, dar nu avu inima să facă asta. 

— Acuşica, spuse Helene, deschizând cutiile ei uriaşe de 
machiaj şi dând la iveală o grămadă de periuţe, pensule, pudre, 
rimeluri şi bigudiuri. 

Rămasă la rând, Emma scoase telefonul lui Sutton din 
buzunar şi verifică repede conturile secrete de pe Twitter. 
Apăruse o postare nouă: 

ODomnişoaraLiliCuculeţ: Seara pe care am aşteptat-o... 

Emma spera că Lili vorbea doar despre marea seară a balului, 
pentru ea şi Gabby. 

Dar amândouă ştiam că însemna mai mult de-atât. 

Madeline se duse la frigider. 


— E timpul pentru nişte răcoritoare, spuse ea, făcându-i cu 
ochiul Emmei. Sutton, aduci tu nişte pahare? 

Emma o urmă pe Madeline, ocolind insula uriaşă şi plim- 
bându-şi degetele peste suprafaţa ciudat de familiară. Ultima 
oară când fusese în această bucătărie, cineva o strangulase din 
spate, aproape sufocând-o. Dacă-şi concentra privirea, putea să 
vadă conturul vag al zgârieturii pe care o făcuse pantoful 
atacatorului pe plinta peretelui de care o izbise. În atmosfera 
apăsătoare, aproape că-i putea auzi cuvintele plutind în aer: ŢI- 
am zis să cooperezi. Ţi-am zis să nu pleci. 

Emma puse pe blat patru pahare, iar Madeline scoase din 
frigiderul familiei Chamberlain o sticlă de doi litri de cola 
dietetică şi umplu paharele pe trei sferturi. Apoi, du- cându-şi un 
deget la buze, îşi scoase sticluţa argintie din buzunar şi turnă 
rom în pahare. Emma strâmbă din nas la mirosul respingător. 

— Doar nu faci eocktailuri acolo, nu? cotcodăci Helene cu un 
pămătuf uriaş de fard în mână. Dar dacă da, poţi să-mi faci şi 
mie unul, scumpete! 

Madeline rânji. 

— Sigur! 

Soneria se auzi din nou. 

— Sutton, deschizi tu? strigă Charlotte, cu ochii închişi, în 
vreme ce Helene îi dădea cu sclipici argintiu pe pleoape. 

Emma străbătu holul lung, împodobit cu fotografii moderniste 
înfăţişând cactuşi, umbre şi ceruri fără nori, şi trase de mânerul 
în formă de inel al uşii. Când le văzu pe cele două fete de pe 
verandă, simţi în stomac un junghi fierbinte, usturător. 

— Bună, Sutton, spuse Gabby, trecând pe lângă ea. 

Avea o husă de haine pe braţ, iar peste tricou purta eşarfa de 
mătase portocalie de membră a Curții. 

— Ce s-a-ntâmplat cu maşina ta? N-o văd pe alee, ciripi Lili, 
intrând în hol. 

Şi ea purta eşarfa. 

Nu cumva ştii deja? vru Emma s-o întrebe, aducându-şi 
aminte de silueta — sau siluetele — ascunse în spatele 
chioşcului părăsit. S-ar putea ca tot Gemenele Twitter s-o fi dus 
şi pe Sutton să-şi recupereze maşina, pe treizeci şi unu. Poate 
că ştiau şi unde se găsea. 

Dar în loc de asta, Emma le turnă aceeaşi minciună pe care 
le-o spusese şi celorlalte fete. 


— A fost o confuzie. Idioţii de la garaj au dat maşina altei 
persoane. Dar poliţaii o caută. 

— Salut, afurisitelor! strigă Charlotte din bucătărie, 
continuând înainte ca vreuna dintre ele să apuce să răspundă. 
Intraţi şi tumaţi-vă ceva de băut. Suntem în zona fără părinţi! 

— Pe mine nu mă puneţi la socoteală! chicoti Helene, sfârşind 
cu o tuse urâtă. 

Emma rămase în urma Gemenelor Twitter, care înaintau pe 
hol. 

— Ce caută astea aici? şopti ea către Madeline, intrând în 
bucătărie. 

Madeline luă o gură zdravănă de cocktail. 

— Măcar atâta să facem şi noi după farsa aia eşuată. 

— Ar trebui să plece, îi scăpă Emmei. 

Madeline îşi şterse paharul ud cu un şerveţel roz şi scoase un 
oftat. 

— Sutton, nu mai fi aşa. Nu e ca şi cum le-am fi primit în Jocul 
Minciunii. Relaxează-te! 

— Vorbeşti despre noi, Sutton? strigă Gabby de la masa din 
bucătărie, jucându-se cu telefonul. 

Vocea ei o călca pe nervi pe Emma, care-şi încleştă pumnii. 

— Doar de bine! ciripi Madeline drept răspuns şi o strânse pe 
Emma de mână. Fii şi tu drăguță, bine? 

Charlotte se ridică de pe scaun. Toată lumea se extazie 
văzându-i ochii de Cleopatră, pomeţii perfect fardaţi şi pielea de 
alabastru. Madeline se trânti pe scaun, tumându-şi peste 
băutură încă o porţie din sticluţa argintie. 

— Fetelor, spuse ea, uitându-se la Gemenele Twitter, aveţi 
parteneri pentru diseară? 

— Mergem singure, spuse Gabby, mişcându-şi degetele mari 
pe tastatura telefonului cu o viteză supersonică. Dar am pus 
ochii pe cineva. 

— Nu mi-ai spus asta, zise Lili, ridicând o sprânceană. Şi eu la 
fel! Cine e? 

Gabby înălţă din umeri. 

— E secret! Nu vreau să spun nimic până nu sunt sigură că o 
să fie cu mine. 

Lili se strâmbă la ea. 

— Bine, atunci nu-ţi spun nici eu despre tipul meu. 

Emma le urmărea curioasă. Nu fusese martoră la niciun 


conflict între cele două până atunci. 

— Şi Sutton merge singură, fredonă Laurel, încercând în mod 
clar să detensioneze situaţia. 

— Chiar aşa? exclamă Lili, săgetând-o pe Emma cu ochii ei ca 
două mărgele. Foarte interesant! 

— Cred că o să petrecem mult timp împreună dacă mergem 
singure, spuse Gabby, şi cuvintele sunară ca o ameninţare. 
Numai noi şi cu Sutton. Ce norocoase suntem! 

— Ce norocoase, se auzi şi vocea Emmei ca un ecou, cuprinsă 
de spaimă. 

Lili îşi înşfăcă telefonul, tastând ceva cu degete încordate. Se 
auzi un bip şi Gabby se uită şi ea pe ecran. Pentru o secundă, 
Gemenele o fixară pe Emma, apoi îşi mutară privirile în altă 
parte. 

Emma simţi că-i arde stomacul de la cele câteva înghiţituri de 
alcool pe care le băuse. Scoţând telefonul lui Sutton, se logă la 
site-urile publice de pe Twitter ale lui Gabby şi Lili. Nu apăruse 
niciun mesaj nou. Dar degetele lor încă dansau pe tastaturi. 
Zâmbeau când şi când, ca şi cum una dintre ele ar fi spus ceva 
amuzant. 

Degetele Emmei prinseră viteză, intrând în conturile lor 
secrete. Dar nu apăru decât un mesaj de eroare: Această pagină 
nu există. 

Incercă din nou, crezând că greşise vreo literă, dar apăru 
acelaşi mesaj. Şi văzuse pagina aceea cu zece minute în urmă... 

Işi ridică privirea la cele două perechi de ochi albaştri. 

— Cauţi ceva? o tachină Gabby. 

— Credeai că n-am observat că ţi-ai băgat nasul? adăugă Lili. 

— Ce vorbiţi acolo, ciudatelor? murmură Madeline, în vreme 
ce Helene îi întindea luciul pe buze. 

— Ni... MIC, fredonă Lili. 

Dar Emma ştia exact despre ce vorbeau. Gemenele Twitter 
descoperiseră că le citise mesajele. Ceva extrem de important 
avea să se întâmple în seara aceea. 

Nu-mi mai rămânea decât să sper că Emma va reuşi să le 
păcălească pe Gemenele Twitter, înainte ca ele s-o păcălească 
pe ea! 


23 
TERIBILUL ADEVĂR 


Parcarea Liceului Hollier era plină cu limuzine, maşini de oraş, 
SUV-uri şi chiar şi cu două maşini sport împrumutate de la 
părinţi. Deasupra uşii de la intrare era agăţat un banner pe care 
scria balul de halloween, iar cineva aşezase pe capul statuii lui 
Edmund Hollier, întemeietorul liceului, un felinar făcut dintr-un 
dovleac mare. Cuplurile îmbrăcate în costume sofisticate 
mergeau mână-n mână spre sala de sport. Începuse balul. 

Emma rămase în spatele celorlalţi şi-i trimise un scurt mesaj 
lui Ethan: gemenele şi-au şters conturile secrete, au 

AFLAT. 

Telefonul îi bâzâi aproape imediat, cu răspunsul lui Ethan: nu 
te duce nicăieri singură în seara asta. 

— La poze! strigă Charlotte, trăgând-o pe Emma spre un 
covor roşu din faţa sălii de sport. 

Un şir de fotografi le strigau pe nume, iar fetele se roteau 
încolo şi-ncoace, etalându-şi zâmbetele cele mai seducătoare. 
Emma încercă să-şi relaxeze umerii şi afişă şi ea un zâmbet. 
Paparazzii pe covorul roşu fuseseră ideea ei, se gândise că ar fi 
putut să fie o sugestie de-a lui Sutton. Stătea alături de 
Charlotte, care purta o cască egipteană strălucitoare, o togă 
lungă de mătase şi pantofi cu tocuri ca nişte săbii, de Madeline, 
care era îmbrăcată în Regina Inimilor, cu o rochie roşu cu alb şi 
cu o coroană aurită pe cap, şi de Laurel, care-şi pusese rochia 
de mireasă însângerată de la magazinul cu articole de 
Halloween. Gemenele Twitter purtau costume care le scoteau în 
evidenţă eşarfele de prințese: Lili era Statuia Libertăţii, într-o 
rochie în stil antic grecesc, sandale şi o coroană cu ţepi, ţinând 
în mână o torţă cu leduri care luminau în roşu când apăsa pe un 
buton. Gabby era un soi de zeiţă cu aripi, îmbrăcată cu o rochie 
asemănătoare, sandale ca de nimfă şi coroană de flori. 
Amândouă purtau albul inocenţei, dar Emma ştia mai bine. 

Ea alesese să fie o versiune sexy a lui Sherlock Holmes, 
purtând un sacou de tweed în carouri, un mini de tweed, pantofi 
Manolo cu tocuri înalte, o şapcă de detectiv şi o pipă. Acasă la 
Charlotte, Gemenele se strâmbaseră semnificativ, întrebând-o, 
ca s-o provoace, de ce alesese costumaţia aceea. Dar Emma le 


susţinuse privirile, spunând: 

— Pentru că Holmes descoperă întotdeauna criminalul. 
Apăruseră şi partenerii fetelor. Obiectul pasiunii lui Laurel, 
Caleb - care chiar era foarte drăguţ - purta un costum cu dungi 
fine, de gangster al anilor '20. Noah, partenerul lui Charlotte, 
purta pletele lui Wolverine, ţinând-o doar în citate din X-Men. 

Partenerul lui Madeline, Davin, se îmbrăcase ca 

Freddy Krueger, completând ţinuta cu o faţă plină de cicatrice 
şi cu nasul spart. De fapt, reuşise să arate mai înspăimântător 
decât Freddy Krueger. Nimeni nu avea chef să-i stea prin 
preajmă. 

Gabby refuză un fotograf, fiind prea adâncită în discuţia cu 
Kevin Torres, un tip de la orele de mate ale Emmei, care-şi 
dădea ochii peste cap ori de câte ori cineva dădea un răspuns 
greşit. Îşi pusese braţul pe după umerii lui strâmţi şi chicotea la 
orice scotea el pe gură. Lângă ei stătea Lili, arătând de parcă ar 
fi mâncat lămâie. Încercase în mai multe rânduri să-i atragă 
atenţia lui Kevin, dar acesta nu-şi mai lua ochii de la Gabby. 
Emma le urmărea atentă, concentrată să audă vreo şoaptă, să 
vadă vreun semn sau vreo dispariţie bruscă. Se simţea ca şi 
cum pentru ea se declanşase numărătoarea inversă. Acum, că 
Gemenele ştiau că le descoperise intenţiile, oare mai voiau s-o 
lase să se dea drept Sutton? Sau devenise o piedică? 

— Gata, oameni buni, să ne mişcăm! spuse Madeline, go- 
nindu-i pe toţi de pe covorul roşu în sala de bal. 

Datorită decoratorului extraordinar al lui Charlotte, sala de 
sport, care de obicei mirosea a tenişi vechi şi a ceară de 
parchet, fusese transformată într-o combinaţie de casă bântuită 
şi club de noapte decorat corespunzător. 

Emma şi celelalte fete dăduseră o mână de ajutor la sti- 
vuirea băncilor de exerciţii, înlocuindu-le cu platforme pe care 
se găseau banchete rotunde, de catifea neagră, pietre de 
mormânt aplecate care serveau drept mese înalte, ceaune de 
vrăjitoare care bolboroseau, pline cu cidru de mere cu mirodenii 
şi cu ciocolată fierbinte aburindă, şi siluete de zombi, mumii, 
extraterestri şi vârcolaci din ceară. Pe fiecare masă puseseră 
felinare din dovleci scobiţi, pe pereţi fixaseră copaci 
contorsionaţi şi de scaune agăţaseră păianjeni. Printre mese se 
plimbau chelneriţe cu platouri pline cu fiole care conţineau un 
lichid roşu, sinistru — de fapt, era suc de fructe - şi pe care erau 


lipite etichete ca elixirul dansului şi leacul sâ- rutului. În fundul 
încăperii se găsea un conac bântuit. Prin ferestre se vedeau 
lumini verzui, iar dinăuntru răzbăteau vaietele unui grup de fete. 

Pe neaşteptate, Madeline o luă pe Emma de braţ. 

— O, Doamne! 

încercă s-o facă să privească în altă direcţie, dar era prea 
târziu. Emma văzuse deja care era problema. Pe o banchetă, la 
doar un metru şi ceva distanţă, stătea Garrett. Purta o tunică de 
catifea, o cămaşă cu jabou pe dedesubt şi un coif cu coarne de 
viking. Pe masă se odihnea o spadă cu vârful tocit. 

Şi nu era singur. 

— Bună, fetelor! ciripi Nisha, ridicându-se de lângă Garrett şi 
dând veselă din mână. 

Îşi strânsese părul negru în două cozi, purta o rochie mulată, 
iar pe cap avea şi ea un coif cu coarne. Ea şi Garrett se 
potriveau. 

— Ce nai..., începu Charlotte în şoaptă. Nu-mi spune că ela 
adus-o pe asta. 

Îmi venea să vomit. Nisha? După mine, ăsta era un mare pas 
înapoi. Sau după Charlotte, în ceea ce mă privea. 

Garrett îşi ridică ochii şi o văzu şi el pe Emma. Se întunecă la 
faţă. Deschise gura, dar nu scoase niciun cuvânt. Vorbi Nisha 
pentru amândoi, invitându-le să stea şi complimen- tându-le 
costumaţia, dar fetele nu se mişcară. Apoi o privi pe Emma. 

— Sutton, ai venit singură? întrebă ea cu o voce afectată care 
îi exprima perfect încântarea. 

— Haide, făcu Madeline, trăgând-o pe Emma de braţ. 

Se strecurară pe ringul de dans, care deja devenise lipicios de 
la sucul vărsat, trecură de cabina DJ-ului, unde câţiva fani 
stăteau aplecaţi deasupra unei mese, şi intrară în vestiarul 
fetelor. În tavan strălucea un neon puternic. În aer plutea un 
miros slab de şosete transpirate şi de şampon vărsat. 

Madeline se aşeză pe una dintre bănci şi o luă pe Emma de 
mână. 

— Eşti bine? Vrei să pleci? 

Afară bubuia muzica. Emma cercetă faţa lui Madeline, 
realizând că ea credea că e supărată. Nu era — mai degrabă era 
nelămurită. Oare Nishei chiar îi plăcea de Garrett? De-asta o ura 
pe Sutton? 

Îşi dădu părul din ochi: 


— Sunt bine, spuse ea. Doar că e... ciudat. 

Madeline îşi împleti degetele cu ale Emmei. 

— Ţi-e mai bine fără el. Sincer? Nu voiam să-ţi spun asta, 
când voi doi încă ieşeaţi împreună, dar eu cred că Garrett te 
trăgea în jos. E cam fad, ca pâinea albă. Şi tu eşti Sutton Mercer 
- opusul banalului. 

Mişcată, Emma o privi pe Madeline în ochii ei albaştri, 
strălucitori. Poate că prietenele lui Sutton nu erau perfecte, dar 
erau loiale. 

— lar Charlotte mi-a spus că, atunci când ea ieşea cu Garrett, 
era ciudat de obsedat de Jocurile Olimpice de Vară, continuă 
Madeline, chicotind. În special de gimnastica feminină. Îţi 
imaginezi? Piticele alea din linia a doua! 

Mersi că mi-aţi spus asta când eram vie, fetelor! 

Dar Emma chicoti. 

— Da, poate că tipul nu merită. 

— Hotărât! 

Madeline îşi aranjă coroana pe cap. Mâneca îi alunecă în jos, 
dezvelindu-i braţul gol. Pe interiorul antebraţului ei, Emma văzu 
patru urme învineţite de degete. 

Scoase un geamăt: 

— Madi, ce s-a-ntâmplat? 

Madeline urmări privirea Emmei şi se albi la faţă. 

— Păi... nimic! 

Işi trase mâneca în jos, cu mâna tremurându-i. Mâneca se 
prinse de brățară, şi trase de ea până îi acoperi încheietura. 
Apoi Emma îi văzu arsura roz de pe mână. Şi vânătaia de pe 
gambă. Şi încă una pe o parte a gâtului. _ 

Toate făcură să-i sune în minte clopoţelul de alarmă. Intâlnise 
o mulţime de copii în plasament care nu voiau să vorbească 
despre ochii lor vineţi, despre şuviţe de păr lipsă sau despre 
arsurile de pe braţe. 

— Madi, şopti ea, mie poţi să-mi spui. E-n regulă! 

Gura lui Madeline deveni o linie dreaptă. Işi împinse degetul 
într-o curbură a băncii. 

— N-are importanţă. 

— Ba da, are! 

De dincolo de uşa vestiarului răzbiră glasurile fetelor. Din 
casa bântuită se auzi un alt țipăt. Minutarul ceasului de 
deasupra biroului profesorului de sport facu o jumătate de 


rotaţie înainte ca Madeline să vorbească din nou. 

— A fost din cauza ţigării. 

— A ţigării? 

— A ţigării pe care am fumat-o la geam sâmbăta trecută. Am 
încălcat o regulă. Am meritat-o. 

— Ai meritat-o? repetă Emma şi în minte îi apăru faţa înfuriată 
a domnului Vega. Ah, Madil 

Dintr-odată am avut şi eu o viziune: domnul Vega dând buzna 
în dormitorul lui Madeline, cu faţa roşie şi lucioasă, cu vocea 
bubuitoare. Jur pe Dumnezeu, Madeline, dacă mai încâlci 
regulile încă o dată, o să-ţi rup gâtul! Madeline coborâse în 
grabă scările după el şi după câteva clipe auzisem ţipete 
ascuţite, dar înăbușite. Apoi se auzise un bang, ca şi cum un raft 
plin cu oale şi cratiţe s-ar fi prăbuşit pe podea. Rămăsesem pe 
loc, fără să fac nimic. Prea înfricoşată să acţionez. 

Madeline se întorsese câteva minute mai târziu, cu obrajii 
înecaţi în lacrimi şi cu ochii înroşiţi. Dar zâmbise şi ridicase din 
umeri, pretinzând că nu se întâmplase nimic, iar eu n-o mai 
întrebasem altceva. 

Emma îi strânse mâinile lui Madeline. 

— Asta voiai să-mi spui acum câtva timp? în seara când ai 
sunat şi eu n-am răspuns? 

Madeline dădu din cap, strângând atât de tare din buze, încât 
aproape că i se albiră. 

— Îmi pare aşa de rău, spuse Emma, înghițind în sec. Ar fi 
trebuit să fiu acolo pentru tine. 

Se întreba cât de mult ştia Sutton cu adevărat despre toate 
astea, sau dacă Madeline păstrase un secret foarte bine ascuns. 

„Şi mie îmi pare rău”, am adăugat eu, chiar dacă nu mă putea 
auzi. Am simţit că Madeline şi cu mine nu mai discutaserăm 
niciodată despre asta, nici măcar în seara aceea. Telefonul 
sunase în seara în care am murit, era chiar prima oară când voia 
să mi se destăinuie. Dacă aş fi putut, aş fi răspuns, dar deja 
murisem. 

— E-n regulă, îi spuse Madeline Emmei, cu o voce nesigură. 
Am sunat-o pe Charlotte. S-a arătat destul de uimită de toată 
tevatura. Voiam să-ţi spun mai încolo, dar... Madeline scoase un 
râs amar şi-şi aranjă rochia. Poţi să mă crezi sau nu, nici măcar 
nu se compară cu ce obişnuia tata să-i facă lui Thayer, continuă 
ea, privind-o. Dar bănuiesc că Thayer ţi-a spus despre asta, nu? 


La auzul numelui lui Thayer, Emmei i se făcu pielea de găină. 
Oare să-i fi spus Thayer lui Sutton ceva atât de intim? Fuseseră 
chiar atât de apropiaţi? 

Prin minte mi-a trecut un nou flash. Acelaşi moment pe care-l 
întrevăzusem mai înainte, cu Thayer luându-mi mâinile şi 
spunându-mi ceva, încercând să mă facă să înţeleg. Oare-mi 
vorbise despre tatăl lui? 

— Trebuie să spui cuiva despre asta, Madi, insistă Emma. 
Felul în care se poartă cu tine e greşit. Şi periculos. 

— Glumeşti? Madeline clătină din cap şi coroana îi alunecă pe 
frunte. Ar găsi el calea să răstoarne lucrurile şi să demonstreze 
că a fost vina mea. lar mama i-ar ţine partea. Şi este vina mea. 
Dacă n-aş da-o mereu în bară, totul ar fi perfect. 

— Madeline, nu este normal, spuse Emma, cu un glas ferm. 
Promite-mi c-o să te hotărăşti să vorbeşti. Te rog! 

Madeline îşi privi mâinile. 

— Poate. 

— Dacă o faci, o să găseşti foarte mulţi oameni înjur dispuşi 
să te ajute. Char, eu, Freddy Krueger... 

Madeline îşi ridică fruntea şi schiţă un zâmbet. 

— Doamne, costumul ăla e înfricoşători 

— Mă înspăimântă şi pe mine, o aprobă Emma. O să am 
coşmaruri. 

— Pe toată lumea înspăimântă. El crede că e nemaipomenit. 

— Nu dansa slow-uri cu el, o preveni Emma. Poţi să-ţi 
imaginezi mâinile alea tăiate pe fundul tău? 

Fetele izbucniră în chicote, aproape să cadă de pe bancă. 
Intrară mai multe fete dintr-a X-a, îmbrăcate în costume de 
majorete susținătoare ale echipei Arizona Cardinals, se opriră 
brusc când le văzură pe Madeline şi pe Emma, după care se 
retraseră în grabă. În urma lor cele două începură să râdă cu şi 
mai multă poftă. 

Când în cele din urmă se opriră, Emma îşi drese glasul şi simţi 
cum îi dispare surâsul de pe faţă. 

— Madi, sunt alături de tine. Îmi pare rău dacă... a părut că nu 
am fost şi până acum. 

Madeline se ridică şi o luă de mână. 

— Mă bucur că ţi-am spus. 

— Şi eu mă bucur, spuse Emma, îmbrăţişând-o pe prietena lui 
Sutton - şi a ei. O să găsim noi o cale să rezolvăm chestia asta, 


spuse ea. Îţi promit! 

Intrară înapoi în sala de bal. Luminile se învârteau înjurai lor. 
Madeline pomi spre ringul de dans, iar Emma îi spuse că o să 
vină şi ea imediat, după ce-şi toarnă puţin punci. Scrută 
încăperea în căutarea Gemenelor Twitter, dar cum nu le văzu 
imediat, simţi că-i sare inima din piept. În timp ce se apropia de 
masa cu băuturi, o mână o prinse de umăr şi o învârti. O priviră 
doi ochi întunecaţi. În lumina portocalie, confuză, Emma desluşi 
două coame de viking pe capul siluetei. 

— Trebuie să vorbim, mârâi Garrett. 

Apoi o trase într-o debara, înainte ca să observe cineva 
dispariţia ei. 


24 
RĂZBUNAREA VIKINGULUI 


Garrett trânti uşa debaralei. Emmei îi trebui un minut să-şi 
obişnuiască ochii cu lumina slabă. Deasupra capului ei se găsea 
un coş cu mingi roşii de cauciuc. La stânga se aflau plasa de la 
porţile de fotbal, apărătoare pentru hochei pe iarbă şi câteva 
crose. Mica încăpere mirosea a aer stătut, ca şi cum n-ar mai fi 
fost deschisă de mult timp. Cele mai strălucitoare lucruri de 
acolo erau coamele de viking ale lui Garrett, care luceau 
sinistru. 

— Ce vrei? întrebă Emma, încercând să nu pară prea 
înspăimântată. 

La urma urmei, era doar Garrett. Era inofensiv... nu? 

Pe neaşteptate, înghesuită într-o debara întunecoasă şi 
uitându-mă la dinţii dezgoliţi ai lui Garrett, nu mai eram nici eu 
chiar aşa de sigură. 

— Trebuie doar să te întreb ceva, bine? spuse Garrett cu o 
voce încordată. Mai făcu un pas spre Emma, aproape lipind-o de 
rafturile din spatele ei. Ce-am auzit, că deja ieşi cu alt tip? 

— C... cum? se bâlbâi Emma. 

— Nu mă minţi, spuse Garrett, apucând-o de încheietură. Am 
auzit totul. Cine e? 

Părea foarte sigur pe el. Cineva îi spusese despre Ethan. 

— De la cine ai auzit? De la Nisha? 

— Deci e-adevărat? spuse Garrett, cu respiraţia mirosin- du-i 


a bere. 

Emma îşi întoarse faţa. 

— Nu e treaba ta. 

Garrett oftă. O slăbi puţin din strânsoare, începând să-i 
mângâie palma. 

— Sutton, ce-am făcut să merit asta? Vara asta a fost super - 
ştiu că şi tu ai simţit la fel. Toată vara n-ai făcut altceva decât să 
mă rogi, mereu şi mereu, să mă culc cu tine, iar în ziua în care 
am vrut s-o fac, te-ai speriat. Am aşteptat prea mult? Ai trecut la 
altul? De-asta m-ai părăsit? 

— Poftim?! spuse Emma, încordându-se. Cred că tu ai fost cel 
care m-a părăsit! Tu ai fost cel care a spus c-am terminat-o, ți- 
aduci aminte? 

Garrett râse batjocoritor: 

— Să nu mă suni trei zile la rând după ce m-ai respins când 
m-am dezbrăcat înseamnă un mesaj destul de limpede, Sutton. 
Ca şi faptul că ieşi cu alt băiat. 

Emma îşi pocni şoldul cu palma. 

— Bine, dar tu şi Nisha? Apropo, îmi place costumaţia voastră 
identică de vikingi. Voi doi formaţi un cuplu reuşit. 

— Te rog! Am adus-o aici doar ca să te fac geloasă pe tine! 

— Cu atât mai rău, pufni Emma. E limpede că Nisha e nebună 
după tine. 

— Aşa cum tu nu eşti? spuse Garrett, luându-i faţa între 
mâinile lui aspre şi reci. 

Emma i le dădu deoparte. 

— Termină, Garrett! 

— Nu simţi nimic pentru mine? Trebuie să simţi ceva, Sutton! 
îşi lăsă o mână pe umărul ei. Nu-ţi lipseşte ce aveam împreună? 

Emma respiră adânc: 

— Îmi pare rău! Nu mai simt nimic! 

Garrett făcu un pas înapoi şi o măsură pe Emma din priviri, 
clătinând uşor din cap ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— Aşadar, totul e un joc pentru tine? M-ai dus de nas tot 
timpul? Din cauza lui Charlotte? Pentru că trebuia să ai tot ce 
avea ea? 

— Nu! Mă crezi chiar atât de afurisită? 

— Atunci ai făcut-o doar pentru că puteai? continuă Garrett, 
apropiindu-şi faţa de a Emmei. La fel cum i-ai făcut lui Thayer. 

Numele lui Thayer o străbătu pe Emma ca un cuţit. 


— Nu ştiu ce vrei să spui..., începu ea, alegându-şi cu grijă 
cuvintele. Ce crezi tu mai exact că i-am făcut lui Thayer? 

Garrett chicoti. 

— Nu-nţeleg de ce refuzi atâta să recunoşti, Sutton! Toată 
lumea a văzut cearta dintre voi doi înainte ca el să dispară. Te 
iubea. Ar fi făcut orice pentru tine. Dar tu i-ai călcat inima în 
picioare. Aşa cum mi-ai făcut şi mie. Tu l-ai determinat să fugă. 
Totuşi, e norocos, pentru că, spre deosebire de mine, măcar nu 
mai e silit să te vadă. 

Emma rămase cu gura căscată. Dar înainte să pună vreo 
întrebare, Garrett deschise uşa de la debara, lăsând-o singură 
printre saltelele de gimnastică şi butoiul plin cu bâte de 
baseball. Cuvintele lui rămăseseră suspendate în aer, aproape 
palpabile. Ar fi făcut oricc pentru tine. Dar tu i-ai călcat inima în 
picioare. Tu l-ai determinat să fugă. 

L-am văzut din nou în minte pe Thayer urlând la mine, cu 
ochii plini de nedumerire şi emoție. Din vina mea plecase? Ce-i 
făcusem? Exista cineva căruia să nu-i fi făcut rău? 

Emma îşi trecu mâna prin păr şi-şi netezi cutele costumului de 
tweed. După o clipă, se întoarse în sala de sport, cât pe ce să 
dea peste un tip costumat în Robin Hood. Un Robin Hood înalt, 
cu umeri largi şi care i se părea cunoscut, ţinând de mână o fată 
care purta o perucă cu bucle castanii şi o rochie elisabetană. 

Emma făcu un pas înapoi şi clipi de câteva ori. 

— Ethan! 

— Sutton... bună, spuse Ethan, dându-i drumul fetei. 

Emma observă ochii ei cenuşii ca oţelul, buzele subţiri şi 
pomeţii proeminenţi. Şi ea i se părea cunoscută... foarte 
cunoscută. Ultima oară când Emma o văzuse pe fata asta, le 
zâmbea mulţumită poliţiştilor care o împingeau pe Emma în 
maşina de patrulare, în faţă la Clique. i 

— Bună, Sutton, ciripi Samantha, arătând spre Ethan. |ţi plac 
costumele noastre? Eu sunt Maid Marian, iar Ethan e Robin 
Hood, ne stă bine, nu? 

Samantha era partenera misterioasă a lui Ethan. 


25 
APROAPE, DAR NU CHIAR 


Emma se întoarse şi pomi prin mulţime, căutând cu disperare 


să iasă cât mai repede din sala de sport. În faţa ochilor îi plutea 
o ceaţă roşie. La naiba cu supravegherea Gemenelor Twitter! 
Avea nevoie de aer curat. 

Abia-şi simţi mâinile împingând uşile duble, sau aerul răcoros 
de noapte pe piele. Era înconjurată de cerul roz, nemilos de 
frumos, al Arizonei. Aleea era înţesată de cotoare de bilete 
rupte. O mască de pisică, abandonată de cineva, zăcea proptită 
de un copac. Dinăuntru răzbăteau başii puternici şi, din când în 
când, se auzea bubuitul unui tunet artificial. 

Lăsându-se pe o bancă din apropierea curţii, Emma îşi luă 
capul în mâini. La urma urmei, ea fusese cea care provocase 
situaţia asta. Dar... Samantha? Fata care pusese să fie arestată? 
Era ca o palmă primită peste faţă. 

Uşile se deschiseră cu un scârţâit, iar muzica se revărsă afară. 
Când se întoarse şi-l văzu pe Ethan, Emma se prefăcu imediat 
că scotoceşte după ceva în geantă. 

— Unde ţi-e partenera? se răsti ea fără să vrea. 

— E... Înăuntru, răspunse Ethan, rămânând în picioare lângă 
ea. 

Emma se aşezase chiar pe mijlocul băncii, dar nu dădu niciun 
semn că ar fi avut intenţia să-i facă şi lui loc. 

— Eşti bine? 

Emma dădu băţoasă din cap. 

— Da. Foarte bine. 

— M-am uitat după tine, dar nu te-am văzut cu Madeline şi cu 
fetele, spuse Ethan, scoţându-şi pălărioara de Robin Hood de pe 
cap. g 

Era cam urâtă, observă Emma cu satisfacţie. Il făcea să arate 
ca un elf. 

— Bine, să ai o seară plăcută, spuse ea, ştiind cât de urât 
suna, dar nu putea să găsească niciun strop de amabilitate. 

Ethan îşi cobori umerii. 

— Uite, cred că ştiu ce te supără. 

Emma se uită în zare. 

— Nu contează. 

N-avea chef să discute despre asta. 

— Sam e chiar drăguță, după ce ajungi s-o cunoşti. 

Emma ar fi vrut să-i arunce în cap pipa lui Sherlock 

Holmes. Acum o numea Sam? 

— Şi am vorbit cu ea despre tine, adăugă el. E gata să 


renunţe la toate acuzaţiile de furt. Nu tu şcoală de corecție, nu 
tu ore în slujba comunităţii, nu tu cazier. 

Emma pufni. 

— Asta a fost schimbul? Tu o duci la dans, ea renunţă la 
acuzaţii? Ce frumos din partea ta! Martirule! 

Ethan clătină din cap: 

— Aşa faci când eşti geloasă? 

Pe chip îi apăru o expresie pe care Emma n-o prea putea 
descifra. 

— Semeni cu Sutton mai mult decât crezi, spuse el. 

— Ce mai înseamnă şi asta? 

Ethan îşi încrucişă mâinile la piept. 

— Mi-ai spus că nu vrei să fim decât prieteni. Asta vrei să fim? 

Înăuntru, DJ-ul pusese un cântec cu Black Eyed Peas. Muzica 
suna înfundat, fără vlagă. Emma îşi băgă mâna sub bluză şi 
strânse în palmă medalionul lui Sutton. 

— Nu ştiu, murmură ea. 

Ethan se lăsă în jos până când ajunse cu faţa în dreptul feţei 
ei. Ochii lui erau blânzi şi rotunzi. Soarele care apunea îi arunca 
umbre adânci pe pomeţi. Emma îi simţea mirosul, un amestec 
de deodorant, rufe proaspăt spălate şi mentă. Se strădui din 
greu să-şi păstreze o expresie impasibilă. Nu voia ca el să ştie 
ce simţea. 

— Credeam că asta vreau, spuse în cele din urmă Emma, 
respirând adânc. Părea... mai uşor. Mai sigur. Dar acum nu mai 
sunt sigură de nimic. 

Ethan îşi privi dosul palmelor. 

Spune ceva, orice, îl rugă Emma în tăcere, închizând ochii. 

— Aici erai! 

Emma deschise ochii. Uşile duble se deschiseseră larg şi o 
fată cu o perucă lungă, întunecată stătea în prag. Ethan se 
îndepărtă de Emma ca un glonţ scăpat dintr-o armă. 

— Sam, spuse el. 

— Te căutam. 

Ochii cenuşii ai Samanthei erau reci. Sânii ei arătau ciudat, 
striviţi de corset. Văzând-o pe Emma, se încruntă şi trăsăturile 
drăguţe i se transformară într-o mască urâtă. 

— Schimbam o vorbă, bâigui Ethan, apropiindu-se de 
Samantha şi luând-o de braţ. Tocmai mă pregăteam să intru să 
te caut. 


Samantha se întoarse spre uşă. 

— Hai să dansăm! 

Îi făcu Emmei un semn rece cu mâna şi-l trase pe Ethan în 
sală. 

Uitându-se peste umăr, Ethan întâlni privirea Emmei. 

Ea încercă să îngaime ceva, dar când vru să spună mai mult, 
nu mai reuşi să scoată niciun sunet. După ce Ethan şi Samantha 
dispărură, îşi dădu jos de pe cap cascheta de detectiv şi o 
mototoli în mâini. 

Cling! Telefonul lui Sutton bipăi în geantă. Dacă era un mesaj 
de la Ethan, avea să arunce telefonul în fântâna din curte. Dar 
mesajul era de la Madeline, unde eşti, nesuferito? ne lipseşti! 
doar n-ai evadat în secret fără 

NOI, NU? 

Se auzi un alt bubuit de tunet fals din sală. Emma se ridică, 
decisă. Faptul că Ethan nu-i răspunsese nu avea să-i distrugă 
seara. 

Apăsă pe reply, vin imediat înăuntru. După ce adăugă un 
smiley cu limba scoasă, apăsă pe send. Trebuia să-l uite pe 
Ethan. Să uite de dragoste. Avea de supravegheat două 
gemene. 


26 
UNA JOS, UNA RĂMÂNE 


Următoarele patruzeci şi cinci de minute trecură repede, cu 
un tur prin casa bântuită, cu o mulţime de comentarii sarcastice 
despre costumaţii şi cu supravegherea lui Gabby şi Lili, care se- 
nvârteau peste tot cu eşarfele lor portocalii şi petreceau o 
mulţime de timp pe ringul de dans, ca şi cum n-ar fi fost nimic în 
neregulă. Nenumăraţi elevi se apropiaseră de Emma şi de 
prietenele ei să le complimenteze pentru un dans reuşit, deşi 
câţiva stăteau deoparte: Garrett, pe care Emma nu-l mai văzuse 
de la incidentul din debara, şi Ethan, pe care nu avea, din 
nefericire, cum să nu-l vadă sporovăind cu Samantha — Sam — 
la una dintre măsuţele joase. Ori de câte ori se uita la ea, Emma 
se prefăcea că se distrează de minune. 

În cele din urmă, Emma, Charlotte şi Madeline ieşiră în 
noapte, ţinându-se de mână şi râzând de cele mai frumoase şi 


cele mai nereuşite costumaţii ale serii - nătânga de Amanda 
Donovan, care se îmbrăcase în alună, John Pierce, un tip gay 
nemaipomenit care-i făcea mereu pe toţi să râdă şi care venise 
deghizat în Lady Gaga, şi, desigur, Davin ca Freddy Krueger, 
care-o torturase întreaga seară pe Madeline scoţându-şi şi 
retrăgându-şi unghiile-cuţite în faţa ei. 

— Ar fi trebuit să vin singură, ca tine, Sutton, gemu ea. 

în urma lor apăru şi Laurel, ţinându-se nepăsătoare de 

mână cu Caleb. Se priviră şi chicotiră uşor. Când Caleb se 
aplecă să o sărute pe Laurel pe buze, Madeline strigă: 

— Ura! 

— Zeița sexului! o completă Charlotte. 

Laurel se depărtă de Caleb şi le aruncă fetelor o privire fals 
furioasă. Emma îi zâmbi în timp ce se apropia de grup, 
bucuroasă că găsise o persoană pe care s-o placă într-adevăr. 

Madeline îşi lăsase maşina în parcarea şcolii mai devreme în 
ziua aceea, pregătind-o pentru excursia care urma. În vreme ce 
fetele se îndreptau spre maşină, Gabby ieşi valvârtej pe uşă, 
cocoţată în cârca lui Kevin Torres. Aripile de zeiţă îi căzuseră, 
coroana de flori era strivită, dar eşarfa de membră a Curţii 
rămăsese mândră la locul ei. Kevin o lăsă uşor pe bancă, şi 
gânguriră dezgustător unul la celălalt. 

Imediat apăru şi Lili, purtându-şi şi ea ţanţoşă eşarfa. Când îi 
văzu pe Gabby şi Kevin, faţa i se crispă, buzele i se ţuguiară şi-şi 
strânse tare pumnii, aprinzându-şi fără să vrea torţa de Statuie 
a Libertăţii. Îi ocoli. 

Madeline deblocă uşile SUV-ului cu două bipuri scurte. Emma 
urcă pe scaunul pasagerului, lângă ea, în vreme ce Charlotte şi 
Laurel se înghesuiră pe bancheta din mijloc. 

încă de la începutul zilei, în portbagaj fuseseră aruncate 
perne, saci de dormit, rucsacuri, lanterne şi o sticlă interzisă de 
votcă. Habitaclul se umplu repede de aromele amestecate de 
parfum, fard şi bomboane de scorţişoară pe care Laurel le puse 
la bătaie imediat ce Madeline pomi motorul. 

Chiar când Madeline îşi potrivea retrovizoarele, cineva bătu în 
geam. 

— Hei! spuse Gabby, făcând cu mâna. 

— La naiba! şopti Emma. Hai să plecăm, înainte să ne roage 
să vină cu noi. 

Madeline se uită la ea. 


— Sutton, deja le-am invitat. 

Emma rămase cu gura căscată. 

— Serios? Când? 

Madeline dădu din umeri. 

— Mi s-a pămt corect, după farsa pe care le-am jucat-o. 

— Era de-ajuns că le-ai invitat să se pregătească pentru bal 
împreună cu noi, spuse Emma, cu vocea tot mai piţigăiată. Nu 
vreau să vină să doarmă în tabără cu noi! 

— Linişteşte-te! facu Charlotte, plictisită. E vorba doar de o 
noapte. 

Laurel se uită de la una la alta, cu obrajii încă îmbujoraţi după 
seara petrecută cu Caleb. 

— Nu puteam să nu le invităm, spuse ea. Şi apoi, ele ştiu 
unde se află izvoarele. Niciuna dintre noi n-a mai fost acolo şi se 
pare că sunt greu de găsit. 

— Izvoarele sunt greu de găsit? repetă Emma încet. 

Deodată, simţi centura de siguranţă ca pe o menghină pe 
piept. Trebuia să iasă de acolo. Işi scotoci creierul după o scuză, 
dar înainte să poată spune ceva, Gabby deschise brusc portiera. 

— Bună, fetelor! 

Urcă pe lângă Charlotte şi Laurel spre bancheta din spate. Lili 
o urmă posacă. Când deveni limpede că singurul loc liber 
rămăsese cel de lângă sora ei, Lili scoase un oftat şi se aşeză 
cât mai departe cu putinţă. Ţinea torţa Libertăţii ca pe o armă. 

In apropierea Gemenelor, Emma îşi simţea pielea fierbinte şi 
cuprinsă de furnicături. Creierul îi lucra cu repeziciune. Oare 
Gabby şi Lili ar fi în stare să-i facă ceva în prezenţa celorlalte 
fete? Poate că dacă o să se poarte cum trebuie - şi n-o să se 
desprindă toată noaptea de Laurel — n-o să se întâmple nimic. 

Nu, nu, nu! am gândit eu cu disperare, dorindu-mi ca Emma 
să coboare din maşină. 

— E-n regulă, nesuferitelor! spuse Madeline, pornind motorul. 
Să-nceapă spectacolul! 

Incepură toate să chiuie. 

— Izvoare fierbinţi, venim! făcu Charlotte, trecându-şi braţul 
peste speteaza scaunului. 

Laurel se întoarse şi se uită la Gabby şi Lili. 

— Ştiţi să ajungeţi acolo, da? 

— Da, tocmai ce-am fost în excursie cu tata, spuse Gabby cu 
o voce moale şi fericită, ca şi cum tocmai ar fi petrecut câteva 


ore la un spa. N-a vrut să ne lase să înotăm în ele, dar am făcut- 
o când a adormit. 

— Nu-i adevărat! spuse tăios Lili. Tatei nu-i păsa dacă înotam 
sau nu în izvoare. 

— Ba da, spuse Gabby. Credea că o să ne înecăm. 

— Ai înţeles complet greşit, spuse Lili agresiv. Intotdeauna 
înţelegi greşit. 

Toate fetele tăcură surprinse de vocea tăioasă ca lama a lui 
Lili. 

— Ssscandal! şopti Madeline. 

Maşina trecu peste un limitator de viteză şi ieşi din parcarea 
şcolii. Cineva agăţase păianjeni de porţi şi lipise coame de 
diavol pe cactuşii mari, cu multe braţe, care străjuiau drumul. 
Madeline o luă pe şoseaua în serpentine care ducea spre munte. 
O maşină sport, cu faruri rotunde, fluorescente, trecu pe lângă 
ele în direcţia opusă. 

Fetele începură să sporovăiască despre bal — Madeline şi 
dezastruosul Freddy Krueger, pasiunea fulgerătoare a lui Laurel 
pentru Caleb. 

— Dar tu? o înghionti Madeline pe Emma. Ai dispărut un timp. 
Ai găsit pe cineva interesant? 

— Nici gând, spuse repede Emma. 

Voia să uite de incidentul cu Ethan. 

— Ce părere aveţi de bal, fetelor? întrebă Charlotte, întor- 
cându-se spre Gemenele Twitter. Nu-i aşa că v-aţi dorit 
întotdeauna să fiţi alese în Curte? 

— Fireşte, răspunse Gabby automat, ridicându-şi eşarfa şi 
privind-o cu drag. Toţi ochii au fost pe mine. M-am simţit chiar 
ca o prinţesă. 

Lili scoase un chiţăit iritat. 

— Erau opt prințese, Gabriella. Nu numai tu! 

Gabby ridică din umeri. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Nu, nu cred că ştiu. 

— Ce-i cu tine în seara asta? spuse Gabby, strâmbând din 
nas. Parcă eşti mama când îmi spui Gabriellal 

Din gâtlejul lui Lili ieşi un sunet înfundat de frustrare. 

— Ca şi cum n-ai şti! 

Râseră toate jenate. Madeline îşi drese glasul. 

— Aăă... fetelor... 


Dar Gemenele n-o băgară în seamă. 

— Dacă ai de gând să te porţi ca o super-afurisită, poate c-ar 
fi mai bine să nu vii cu noi, spuse Gabby afectată. 

— Ştii ce? Poate că nici nu vreau să vin. Poate că nu vreau să 
mai petrec nici măcar un minut alături de tine, mârâi Lili. Arătă 
spre benzinăria Super Stop de la intersecţia următoare: Trage 
acolo! 

Madeline strânse de volan, dar nu semnaliză. 

— Vorbesc serios! scrâşni Lili. Trage naibii acolo! 

Emma se încordă. Lili era mai furioasă ca niciodată. 

— Ho! făcu Madeline hotărâtă, trecând pe banda alăturată şi 
intrând în staţia de benzină. 

La pompe aşteptau mai multe maşini. Doi adolescenţi în 
tricouri cu cranii pe ele aşteptau în dreptul intrării, fumând. 
Emma se uită înăuntru la sticlele colorate de suc, la rafturile 
pline cu dulciuri şi la hotdogii care se roteau încet pe un grătar. 

Imediat ce maşina încetini, Lili o împinse pe Gabby afară pe 
uşa din spate. Apoi cobori şi ea, împingând-o din nou. Gabby se 
lovi de un coş de gunoi verde. 

— Ce naiba..., ţipă ea. 

Lili avea ochi sălbatici. Toga de Statuie a Libertăţii îi 
alunecase pe umeri, dezvelind bretelele dantelate ale sutienului. 
Un şofer cu barbă şi grizonant, care-şi umplea rezervorul 
camionului cu motorină, începu să se holbeze. La fel făcură şi 
cei care fumau în uşă. 

— Ştii că-mi place Kevin! Ţi-am spus de milioane de ori! 
Gabby clipi din ochii ei mari şi albaştri. 

— Nu mi-ai spus niciodată. 

— Ba da! spuse Lili bătând din picior. Mereu îmi faci asta! 
Ştiai foarte bine că-mi place. Te-am văzut cum te uitai la mine 
de fiecare dată când dansati împreună. Ştiai că-mi face rău, dar 
ai continuat! 

Gabby îşi puse mâinile în şolduri. 

— Ei bine, şi mie îmi place... şi lui îi place de mine. la-ţi 
gândul. 

— Ah, nesimţito şi..., se repezi Lili la Gabby. 

Madeline ieşi repede din maşină şi o prinse pe Lili de mijloc. 
Cobori şi Laurel, care-o prinse pe Gabby, trăgând-o spre un 
roşcov singuratic de pe aleea care ducea la minimarket. Emma 
rămăsese lipită de scaun, neştiind ce să facă. 


Cei doi băieţi care fumau îşi dădură coate şi rânjiră. Unul 
dintre ei strigă: 

— Luptă între fete! 

Lili găfâia din greu. 

— M-am săturat de tine, şuieră ea către Gabby. 

— Zău? Află că şi eu m-am săturat de tine, îi răspunse Gabby. 

Lili se desprinse din strânsoarea lui Madeline şi-şi scoase 
iPhone-ul din poşetuţa cu mărgele pe care-o ţinea sub braţ. 
După ce apăsă mai multe butoane, îşi duse telefonul la ureche. 

— Pe cine suni? întrebă Gabby. 

Lili îşi dădu capul pe spate. 

— După un taxi care să mă ducă acasă. Mergi în excursie fără 
mine. Nu mai merg nicăieri cu tine. 

— Lili..., spuse Gabby, arătând spăsită. Îmi pare rău, bine? 

— Da, Lili, spuse Charlotte, aruncându-şi o buclă roşcată 
peste umăr. Ar trebui să vii. Hai, fetelor, puteţi să rezolvaţi 
chestia asta. 

— Nu prea curând, spuse băţoasă Lili. Apoi se îndreptă de 
spate: Alo! Da, am nevoie de un taxi, vă rog! Sunt la Super Stop- 
ul de la intersecţia Tanque Verde cu Catalina... 

Începu să bată un vânt prăfos şi aspru, care le flutură tuturor 
fetelor marginile rochiilor şi le aduse în nări mirosul acru de 
benzină. După ce închise, Lili pomi spre minimarket şi se cocoţă 
pe lada frigorifică. Aproape în aceeaşi secundă, băieţii cu feţele 
pline de coşuri care fumau se apropiară, dar ea le aruncă o 
privire ucigătoare care-i făcu să se îndepărteze la fel de repede. 

Fetele urcară una câte una în maşină. 

— Chiar să plecăm? întrebă Charlotte. 

— Nu-mi place s-o las singură aşa, spuse Laurel. 

— O să fie bine, spuse Gabby cu o voce reţinută. Până acasă 
nu e mai mult de un kilometru jumate, poate să ajungă şi pe jos. 
E o ratată încăpăţânată. O să petrecem mai bine fără ea. 

În vreme ce Madeline întorcea maşina pe autostradă, Emma 
se întoarse şi-i aruncă lui Lili o ultimă privire. Fata se uita în 
urma maşinii fără să-şi ascundă furia, ţinându-şi coroana în 
mână. Emma simţi un fior pe şira spinării şi spuse un slavă 
Domnului tăcut pentru că Lili nu mai venea în excursie. Cu una 
singură dintre surori avea să se descurce. Corect? 

Greşit, am gândit eu. Emma mergea în deşert, noaptea, 
împreună cu una dintre ucigaşele mele, şi nu ştiam dacă avea 


să se mai întoarcă sau nu. 


27 
UN GHIONT ÎN NOAPTE 


Imediat ce maşina începu să urce pe Muntele Lemmon, 
cactuşii lăsară loc pinilor, iar aerul se rarefie. Drumul şerpuia pe 
povârnişul pietros, oferind privelişti uluitoare ale Tucsonului, 
care strălucea dedesubt. 

— Cât de sus mai urcăm? întrebă Charlotte, după ce trecură 
de un alt loc de camping. 

In parcare erau trase mai multe maşini, iar o familie prăjea 
burgeri la unul dintre grătarele publice. 

— Mai sus puţin, spuse Gabby, aplecându-se în faţă, între 
scaune. 

In cele din urmă, după ce mai trecură de alte trei belvederi şi 
făcură două cotituri greşite care le siliră să revină la drum, 
Gabby strigă: 

— Aici sunt izvoarele! 

Madeline opri maşina într-o parcare cu pietriş. Pe o pancartă 
mică de lemn scria camping. Pe o alta, trasee, iaro a treia 
avertiza atenţie la şerpii cu clopoței. 

Fetele coborâră şi scoaseră echipamentul de pe bancheta din 
spate. Urcaseră la peste o mie de metri altitudine, şi aerul era 
tare şi rece. Emma avea pielea de găină. Gabby îşi scoase toga 
şi-şi trase pe ea jeanşii şi hanoracul, iar celelalte fete se grăbiră 
să facă acelaşi lucru. 

— Cred că ar trebui să ne punem şi adidaşii, spuse Gabby, 
scoțând din geantă o pereche de Nike. Izvoarele sunt cam la un 
kilometru şi jumătate de urcat de aici. 

— O să urcăm pe întuneric? bâigui Emma. 

Abia dacă vedea drumul care şerpuia prin deşert. Un vânt 
şuierător, singuratic apleca tufele care străjuiau parcarea. 

— Pentru asta avem lanternele, spuse Gabby, scoțând o 
lanternă Maglite lungă, argintie şi îndeajuns de grea ca să spargi 
capul cuiva cu ea. 

Dar când apăsă pe buton s-o aprindă, nu se întâmplă nimic. 

— Hopa! 

Madeline şi Charlotte aveau şi ele lanterne, dar numai una 
funcţiona, aruncând o rază slabă, de un galben-şters, pe cărarea 


din faţa lor. 

— Nu pare o idee prea bună, spuse Emma, cu inima bu- 
buindu-i în piept. Poate ar trebui să ne întoarcem altă dată. 

Gabby îşi aruncă rucsacul pe umeri. 

— Lui Sutton Mercer... Îi e frică? 

Emma strânse din dinţi. Laurel o luă de braţ. 

— O să fie super, spuse ea. lţi promit. 

— Să mergem! 

Gabby pomi spre capătul parcării, scoțând mici scrâşnete cu 
adidaşii pe pietriş. Madeline scoase ceva din rucsac. La lumina 
lunii luci un obiect de crom şi se auzi lichidul lovin- du-se de 
pereţii sticlei. 

— la, şopti ea, întinzându-i Emmei sticla. Lichidul curajului! 

Emma îşi strânse degetele în jurul sticlei şi scoase capacul, 
dar se prefăcu doar că bea: trebuia să fie cu ochii-n patru. 
Fetele porniră pe cărare, una în spatele celeilalte, umbre 
întunecate pe cerul albastru-închis. Hanoracul alb al lui Gabby 
era o pată luminoasă, deşi slabă, făcând-o mai uşor de distins, 
dar cărarea era îngustă şi din toate colţurile se iţeau cactuşi 
țepoşi. In spatele Emmei, Laurel se împiedică de o rădăcină, iar 
Madeline îşi agăţă o mânecă de creanga unui copac. Gabby 
plimba lumina lanternei de colo-colo pe cărare, dar la cinci 
minute de la plecare, lumina scăzu şi dispăru, lăsându-le într-un 
întuneric de nepătruns. 

Se opriră toate. 

— Hopa! făcu Charlotte. 

Emma se întoarse şi scrută punctul din care plecaseră, dar 
cărarea şerpuia peste coline şi nu mai vedea nici parcarea. 
Scoase iPhone-ul lui Sutton şi-l puse pe funcţia de lanternă, dar 
lumina era foarte slabă. Mai observă şi că nu avea semnal. 
Palmele începură să-i transpire. 

— Ce facem acum? întrebă ea. 

— Continuăm să mergem, insistă Gabby. Nu mai e mult. Pe 
bune! 

Fiecare dintre fete se apropie şi mai mult de cea din faţa ei, 
ca să nu se rătăcească de grup. 

— Cam înspăimântător, zise Madeline. Să spună cineva o 
poveste sau ceva. Trebuie să mă liniştesc puţin. 

— Două adevăruri şi-o minciună! sugeră Laurel cu un chicot 
nervos. Nu l-am mai jucat de o groază de timp. 


— Super! spuse Gabby, împingând o ramură din calea ei. 

Ramura reveni, lovind-o pe Emma pe faţă. 

Madeline chicoti. 

— Măcar ştii cum se joacă, Gab? 

— Păi, da! spuse Gabby, ocolind un bolovan. Doar pentru că 
nu sunt membră a Jocului Minciunii nu înseamnă că sunt şi 
idioată. 

— M-ai fi putut păcăli, şopti Charlotte, facându-le pe fete să 
chicotească. 

Emma observă că, în vreme ce înainta pe cărare, umerii lui 
Gabby se încordaseră. 

Din fericire, ştia şi ea regulile jocului Două adevăruri şi-o 
minciună. Îl jucase împreună cu Alex şi cu încă două fete, la o 
petrecere în pijamale. Fiecare dintre jucători trebuia să facă pe 
rând trei afirmaţii: una falsă, două adevărate. Ceilalţi jucători 
trebuiau să ghicească minciuna. Dacă ghiceau corect, cel care 
spusese minciuna trebuia să bea. Dacă nu, toţi ceilalţi jucători 
trebuiau să bea. 

— Eu prima! se oferi Madeline, gâfâind când începură să urce 
o pantă. Prima: Când am fost cu ai mei la Miami anul trecut, am 
participat la o petrecere la care era şi Jennifer Lopez. A doua: 
Anul trecut am fost la o consultaţie pentru mărirea sânilor la 
Spitalul de Chirurgie Pima Plastic. Şi a treia: Cred că ştiu exact 
de ce a dispărut Thayer. Şi mai ştiu exact şi unde se află, dar nu 
vă spun. 

Cuvintele lui Madeline o făcură pe Emma să îngheţe. Când se 
întoarse să se uite la ea, nu putu să-şi dea seama dacă zâmbea 
sau era încruntată. 

— Treaba cu mărirea sânilor trebuie că e minciuna, se auzi 
din întuneric vocea lui Charlotte. Madi are cele mai mişto 
balcoane dintre noi toate! 

— Greşit! o ironiză Madeline. Treaba cu sânii este adevărată - 
am avut o programare, pentru că mă atrăgea ideea să mi-i fac 
mai mari. Dar am renunţat când am aflat în ce consta operaţia. 
Aşa că bea, Char! 

— Şi care a fost atunci minciuna? întrebă Gabby, oprin- du-se 
în faţa şirului. Thayer? 

Madeline ridică din umeri. 

— Cred că acum n-o să mai afli niciodată. 

Emma o fixă pe Madeline cu privirea. Oare ea ar fi putut să 


ştie unde era Thayer? încerca oare să-l apere de cineva, poate 
de tatăl lor? 

Când Charlotte duse sticla la gură, lichidul produse un sunet 
Uşor. 

— Bun! spuse Charlotte. Prima afirmaţie: L-am înşelat pe 
Garrett. A doua: Cred că tata o înşală pe mama. A treia: L-am 
sărutat pe Freddy Krueger în casa bântuită. 

— Dar maică-ta e prea super să fie înşelată, Char, spuse 
Madeline nesigură. Nu cred asta. _ 

Emma tăcu mâlc. Îi fulgeră prin minte un gând. În vreme ce o 
aştepta pe Sutton la Sabino Canyon, văzuse un bărbat pe eare-l 
recunoscuse de pe pagina de Facebook a lui Sutton ca fiind tatăl 
lui Charlotte. Părea tulburat şi, mai târziu, Emma aflase că 
Charlotte credea că era plecat cu o afacere. 

Dar nu îndrăzni să spună nimic, ocolind tăcută două stânci. 

— Freddy e minciuna, strigă în cele din urmă Gabby. 

— Bea, Gabby! chiţăi Charlotte. Eram în casa bântuită şi am 
simţit nişte mâini în spatele meu. Cineva m-a întors şi mi-a 
plantat un sărut drept pe buze. Era chiar Freddy - i-am zărit 
nările înspăimântătoare. Nu sărută rău deloc, Madi! 

Madeline pufhni. 

— Poţi să-l păstrezi! 

Nimeni n-o întrebă pe Charlotte care era minciuna. 

După ce Gabby bău drept pedeapsă, Madeline spuse: 

— E rândul tău, Sutton! 

Emma respiră adânc şi încercă să-şi dea seama ce ar fi putut 
spune în locul lui Sutton. Dar îi veni o altă idee. 

— Bine! Prima: Am lucrat la un bâlci în Las Vegas, vara 
trecută, începu ea. 

— Minciună, spuse automat Charlotte, întrerupând-o. N-ai 
lucrat niciodată în Las Vegas. 

— Vrei doar să te îmbeţi, nu-i aşa, Sutton? spuse Madeline, 
trecându-i sticla. 

Emma zâmbi în sinea ei, dar nu se obosi să le corecteze. 
Continuară să urce. În depărtare se auzi urletul unui coiot. 
Emma se zgârie într-un cactus. Apoi Gabby se roti pe călcâie şi 

se uită spre ele din capul şirului. 

— Eu urmez? Prima: Sora mea şi cu mine am minţit ca să 
ajungem în Curtea balului. A doua: Kevin şi cu mine ne-am 
sărutat în casa bântuită, chiar lângă borcanul plin cu ochi falşi. 


Şi a treia..., zise ea, făcând o pauză de efect, în care nu se mai 
auziră decât greierii: am atins o dată un cadavru. 

Emma simţi cum îi şuieră vântul în urechi şi inima îi sare din 
piept. 

Eu m-am cutremurat. Să fi fost cadavrul meu? Mai mult ca 
oricând până atunci, aveam nevoie de Emma - aveam nevoie de 
ea ca să le prindă pe Gabby şi Lili şi să demaşte omorârea mea. 
Aveam nevoie ca ele să fie pedepsite pentru ceea ce făcuseră. 

Laurel pufni. 

— Un cadavru? Vezi să nu! 

Emmei îi pulsau urechile. Îşi adună toată puterea pentru a 
continua să meargă înainte; dacă ar fi încercat să se întoarcă, s- 
ar fi putut rătăci... sau mai rău. 

— Dar dacă asta e minciuna, înseamnă că ai minţit ca să 
ajungi în Curte? murmură Madeline. N-ai fi putut să faci asta, 
nu? 

— Nu ştiu, aş fi putut? o tachină Gabby. 

Se întoarse şi o fixă pe Emma. Emma nu-i putea distinge 
trăsăturile, dar ar fi jurat că Gabby se strâmba. 

— Ce crezi, Sutton, sunt capabilă? 

Pe neaşteptate, cărarea se termină şi fetele se opriră brusc, în 
loc să aibă în faţă izvoarele fierbinţi, se găseau la marginea unei 
râpe, peste buza căreia se prăvăleau pietricele. În lumina slabă 
se distingeau contururile crengilor împletite de dedesubt. Era 
prea întuneric ca să aprecieze cât de adâncă era râpa. 

De-a lungul cărării începu să bată un vânt şuierător, făcând 
frunzele galbene să se rostogolească la picioarele Emmei. Işi 
dădu seama cu o strângere de inimă cât de tare se înşelase 
socotind că o va putea ţine sub control pe Gabby. Se aflau în 
pustiu, fără lanternă şi fără semnal la telefon. Un pas greşit, o 
poticneală, şi Emma ar fi devenit titlul pe care şi-l doreau Gabby 
şi Lili: Adolescentă moartă într-un accident tragic în deşert. Era, 
într-adevăr, scenariul perfect. Pentru că, dacă Emma murea aici, 
toată lumea avea să considere că Sutton Mercer îşi găsise 
sfârşitul în cursul unui joc nefast la care contribuise şi ceva 
băutură. Aşa, nu mai exista nicio crimă care să trebuiască să fie 
acoperită, nu mai exista niciun motiv ca altcineva să-i ia locul lui 
Sutton. Se termina totul. 

— Gabby, spuse Madeline târşâindu-şi picioarele, ai greşit 
drumul? 


— Nu, spuse Gabby, clătinând lanterna pe care-o avea în 
mână şi încercând s-o facă să funcţioneze, dar fără succes. 
Cărarea continuă pe partea cealaltă a colinei. Trebuie doar o 
săritură uşoară, jur! 

Gabby arătă la câţiva metri mai încolo. Cărarea era întreruptă 
de o râpă. 

— Eu nu sar, spuse Emma, cu o voce tremurătoare. 

— Ba o s-o faci, o contrazise Gabby, amuzată. E singura cale 
să ajungi la izvoare. 

De pe creanga de deasupra capului Emmei luciră doi ochi. 
Fata reuşi să distingă conturul unei bufniţe mari comute. 
Madeline trecu pe lângă ele. 

— Hai s-ajungem odată, bine? M-am săturat de urcuş. Trase 
de bretelele rucsacului şi făcu o săritură graţioasă, 

ca de balerină, peste râpă, trecând-o cu uşurinţă. 

— Floare la ureche! strigă ea de pe partea cealaltă. Gabby o 
lăsă pe Charlotte la rând, apoi pe Laurel. Dar când 

Emma încercă şi ea să treacă de ea, întinse braţele şi o opri: 

— Nu aşa de repede, zise ea în şoaptă. 

Emma simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Asta era! 
„Fugi, Emma!” am ţipat eu la sora mea. „Pleacă de-acolo!” Pe 
partea cealaltă a râpei, fetele se mişcau de pe un picior pe altul, 
aşteptând. 

— Hai odată, strigă Madeline. De ce v-aţi oprit? 

încet, Gabby întinse mâna şi o prinse de încheietură pe 
Emma. Emma tresări. Începu să-şi dea seama ce avea să se- 
ntâmple. Gabby voia s-o zvârle peste buza râpei. Avea s-o 
omoare repede şi fără nicio piedică, în doar câteva secunde, 
după care avea să spună tuturor că Sutton se împiedicase sau 
făcuse o săritură greşită. Îi veni în minte un nou titlu de ziar: O 
fată scapă nepedepsită pentru crimă - a doua oară! 

Deodată, Emma se simţi cuprinsă de o furie cumplită. Nu 
avea să moară — nu în seara asta! 

— Pleacă de lângă mine! strigă, împingând-o pe Gabby înapoi. 

De sub picioarele lui Gabby începură să se rostogolească 
pietre. Gura ei formă un mic O. Se auzi o scrâşnitură şi fata 

Îşi agită braţele prin aer ca să-şi recapete echilibrul. Apoi totul 
păru că se întâmplă cu încetinitorul. Adidaşii lui Gabby 
alunecară de parcă s-ar fi dat pe gheaţă. Incercă să se prindă de 
ceva care s-o susţină, dar singurele lucruri din jur erau doar 


câteva rămurele de copac şi cactuşii ţepoşi. În întuneric se auzi 
un țipăt de groază. Apoi o revărsare asurzitoare de pietre, încă 
un țipăt ascuţit şi Gabby se prăvăli în gol. 

— Gabby! strigă Madeline, grăbindu-se la marginea râpei. 

— O, Doamne! urlă şi Charlotte. 

Un singur vaiet străpunse aerul. Apoi o serie de bufnituri, un 
trup lovindu-se de crăcile copacilor, de pietrele dislocate şi de 
cactuşii ţepoşi. Şi apoi, după câteva momente teribile, o 
izbitură, sunetul clar şi distinct al unui obiect greu lovin- du-se în 
cele din urmă de fundul râpei. 


28 
PRINSĂ ÎN CAPCANĂ 


Emma îşi simţi stomacul în gât. Îi venea să vomite. 

— O, Doamne! 

Işi privea mâinile, ca şi cum nu le-ar fi recunoscut. Nu avusese 
cum s-o împingă pe Gabby. Nu se putea să fi fost ea. Eaerao 
fată bună, Emma Paxton, incapabilă de violenţă, chiar dacă 
fusese ameninţată de o fată care voia să-i facă rău. 

— Doamne, Sutton! spuse Charlotte, punându-şi mâinile-n 
cap. Ce-ai făcut? 

— Gabby! se auzi vocea lui Laurel rostogolindu-se în râpă. 
Gabby! 

— Nu e moartă, spuse Madeline cu o voce tremurătoare. Nu 
poate să fie moartă. E teafără, e acolo, jos. ` 

Emma se uită peste marginea râpei. Nu vedea fundul. Işi privi 
din nou mâinile, care începură din nou să-i tremure. Dintr-odată, 
se simţi dezgustată de ea însăşi. In ce se transformase? 

— N-am vrut să..., bâigui ea. Nu mă gândeam că... 

Pe obraji începură să-i curgă lacrimi mari. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? întrebă Charlotte. Ai împins-o? 

— Nu! Ea m-a prins, iar eu..., strigă Emma. 

Cuvintele îi ieşeau din gură printre gemete şi suspine. 

— Nu credeam că... 

Dar nu mai reuşi să adauge nimic. Chiar fusese un accident, 
sau se lăsase condusă de teamă şi de furie? O împinsese mai 
mult decât intenţionase? Simti cum o copleşeşte vinovăția. 
Trebuie să fi fost o greşeală. Un vis. Un coşmar. Apoi îşi aminti 


cum o apucase pe Gabby de umeri şi cum o împinsese înapoi. 
Izbucni din nou în lacrimi, înspăimântată. 

— N-ai facut-o să sufere destul pe Gabby, Sutton? strigă 
Charlotte. Dacă a păţit ceva? 

— Ţi-am mai spus, n-am vrut! se văicări Emma, simțind cum i 
se învârte capul. 

Scrută întunericul, încercând să vadă până în fundul râpei. 
Gabby trebuia să fie acolo, teafără, vie. Nu aşa trebuiau să se 
desfăşoare lucrurile. Nu ea trebuia să fie ticăloasa — Gabby şi 
Lili jucau rolul ăsta, pentru că o uciseseră pe Sutton! Ea doar se 
apărase! Dar prietenele lui Sutton n-ar fi crezut aşa ceva. ŞI nici 
poliţiştii — nu fără vreo dovadă a faptei gemenelor. 

— Cineva să sune la urgenţe! ţipă Laurel. 

Emma se uită neajutorată la telefonul lui Sutton. 

— Nu există semnal aici! 

— Ce ne facem? se văită Madeline. 

Laurel arătă spre o cărare îngustă care cobora muntele, 
acoperită practic de cactuşi, măceşi şi tufe. 

— Trebuie să ajungem la ea. Trebuie să vedem dacă e 
teafară. 

Laurel o luă de-a dreptul prin tufişuri şi începu să coboare 
poteca, folosindu-şi telefonul pentru a-şi lumina cât de cât calea. 
Emma sări peste râpă şi le urmă pe fete. Ţepii cactuşilor îi 
zgâriau braţele, intrându-i în piele, dar părea să nu simtă 
durerea. A fost un accident, îşi repeta încontinuu, dar o voce 
mică dinăuntrul ei striga necontenit: Oare chiar aşa a fost? 

— Gabby! strigă Laurel. 

— Gab! strigă şi Madeline. 

Niciun răspuns. Bătea un vânt rece, care-i trecea Emmei prin 
puloverul subţire. 

— Dacă o găsim inconştientă? suspină Laurel. Ştie cineva să 
facă resuscitare? 

Charlotte se prinse de o creangă care, câteva momente mai 
târziu, pârâi sub greutatea strânsorii. 

— Cum o să reuşim să chemăm ambulanţa? Dacă a făcut un 
atac? 

— Doctorul spunea că medicamentele pe care le ia ar preveni 
lucrul ăsta, nu? spuse Laurel, părând total neconvinsă. 

— Dacă azi a uitat să le ia? întrebă Madeline, cu o voce 
tremurătoare. 


Charlotte înainta cu grijă în jos pe cărare, ocolind o piatră 
care ieşea ca vârful unei sulițe dintr-un morman de mizerie. 

Emma încercă din nou să sune de pe telefonul ei. La fel şi 
celelalte fete, dar niciuna nu avea semnal. Trosc! Emma se opri 
brusc şi se uită în jur. 

— Gabby! strigă ea cu speranţă în glas. 

Niciun răspuns. 

Fetele continuară să înainteze. După alte zece minute de 
mers împleticit pe cărarea care cobora, ajunseră în sfârşit pe 
fundul râpei. Părea o matcă de râu secată, cu malurile abrupte 
de piatră neagră şi cu albia netedă şi nisipoasă. Aerul era atât 
de liniştit, de parcă s-ar fi aflat sub o cupolă. Pe cer luceau slab 
stelele. Lumina tulbure a lunii se strecura prin norii cenușii. In 
locul acela erau complet izolate. Puteau să moară şi să nu mai 
fie găsite niciodată. 

Aşa cum se întâmplase cu mine. De altfel, părea un loc 
perfect unde să-mi fie ascuns cadavrul. Am aşteptat să văd dacă 
recunosc ceva, un mesaj cosmic că aici ar fi... 

— Gab! strigă Madeline. Unde eşti? 

— Nu-i aici, fetelor, spuse Charlotte, lăsându-se pe un bolovan 
de pe cealaltă parte a albiei. Probabil că nu am ajuns unde 
trebuia. 

Emma se strădui să străpungă întunericul albăstrui. Din câte 
putea să-şi dea seama, nu era nimic pe pământ. In mod sigur, 
niciun trup. Dintr-odată, avu o senzaţie de rece şi umed în piept 
şi căzu în genunchi. Simţi că se sufocă. 

Madeline se aplecă spre ea. 

— Eşti bine? 

Emma facu semn că da, apoi clătină puternic din cap. 

— Eu... 

Dar nu mai reuşi să adauge nimic. 

— Poate e în stare de şoc, spuse Laurel. 

— Doamne! şopti Charlotte, de parcă asta le-ar mai fi trebuit. 

— Trebuie să ne împrăştiem ca s-o căutăm pe Gabby, propuse 
Laurel, arătând spre dreapta. Eu o s-o iau pe aici. 

— Eu la stânga, spuse Charlotte. 

— Euo să mă întorc la maşină, spuse şi Madeline. Sau cât de 
departe e nevoie ca să pot avea semnal să sun la urgenţe. 
Sutton, stai pe loc, bine? Stai liniştită. O să ne întoarcem după 
tine. 


O luară fiecare în câte o direcţie. Emma le urmări până când 
umbrele lor slabe dispărură în depărtare. Aerul se mişca uşor 
înjurai ei. Pe panta muntelui se rostogoleau pietricele. Treptat, 
senzaţia de apăsare din piept începu să-i dispară. Respiră adânc 
şi-şi frecă mâinile una de alta. Nu putea să stea acolo fără să 
facă nimic. Trebuia s-o caute pe Gabby. 

— Hei! strigă ea. 

Ecoul îi răspunse încet. 

Deodată, Emma auzi un sunet slab la dreapta ei. Se ridică în 
picioare, ciulind urechile. 

— Gabby! 

Auzi o respiraţie gâfâită, urmată de un alt geamăt uşor. 

— Gabby! 

Îşi simţi tot trapul cuprins de speranţă. Se întoarse, încercând 
să localizeze direcţia din care venea sunetul. 

Alt geamăt. Emma se îndreptă spre un perete de pietre de pe 
malul albiei. 

— Gabby! strigă ea. Tu eşti? 

— Ajutor, strigă o voce slabă, hârâită. 

Chiar era Gabby! Emma se uită atent în jur, luminând pietrele 
cu telefonul lui Sutton, până când observă o fantă îngustă, la 
vreun metru mai sus, pe care ar fi luat-o drept adăpostul unui 
animal. Se uită înăuntrul găurii negre, pâ- cloase, ascultând cu 
toată atenţia. Auzi un alt strigăt slab, disperat, dinăuntru, care-o 
făcu să-i sară inima din piept: 

— Ajutor! 

Emma chiar o găsise pe Gabby. Era prinsă într-o capcană. 


29 
CEL MAI ÎNTUNECAT LOC DIN LUME 


Emma se uită prin mica deschizătură. 

— Gabby! 

Probabil că pietrele se deplasaseră atunci când fata se 
prăbuşise, acoperind intrarea. Făcu un pas înapoi, scrutând 
întunericul. 

— Laurel! Charlotte! 

Niciun răspuns. 

Dinăuntrul micii grote răzbi o altă tuse slabă. Emma formă din 


nou numărul de la urgente, dar telefonul nu funcţiona. 

Temperatura scăzuse cu cel puţin zece grade de când 
coborâse pe fundul râpei, dar faţa şi spatele îi erau lac de 
transpiraţie. Privi din nou spre deschizătură. Intre pietre exista 
un spaţiu îndeajuns de larg ca să se strecoare cineva pe-acolo. 
Putea s-o facă. Trebuia s-o facă. Ea fusese cea care-o împinsese 
pe Gabby de pe colină. Chiar dacă Gabby o ucisese pe Sutton, 
Emma nu era o criminală. Trebuia să facă tot ce putea. 

— Vin, Gabby, strigă ea. 

îşi aruncă rucsacul pe pământ şi-şi suflecă mânecile. 
Respirând adânc, se ridică spre mica deschizătură şi se strecură 
prin ea. | se păru că înăuntrul grotei mirosea a animal. Simţea 
pe piele pietrele alunecoase şi reci. Işi încovoiase umerii şi-şi 
întinsese mâinile înainte, pipăindu-şi drumul. Mai înaintă câţiva 
metri, lovindu-se cu şoldurile de pereţii micului tunel. 

— Gabby! strigă ea, iar vocea răsună cu putere în grotă. 
Gabby! încercă din nou. 

Dar Gabby nu răspunse. Să fi leşinat? Să fi avut un alt atac? 
să fi murit? 

Îi cădeau o mulţime de pietricele în cap, fară să le fi mişcat în 
înaintarea ei. Îşi simţea plămânii plini de praf. La un moment 
dat, se uită peste umăr şi abia distinse mica deschizătură prin 
care se strecurase. 

Mă târâm odată cu ea, gândindu-mă că spaţiul acela mic şi 
strâmt semăna cu un sicriu cu capacul închis. 

— Gabby! strigă din nou Emma. 

Se lovi cu genunchii de o piatră. Umerii i se frecară de doi 
bolovani foarte apropiaţi şi dintr-odată pătrunse într-un spaţiu 
mai mare din grotă, unde aproape că putea să stea dreaptă. 

— Gab! 

Niciun răspuns. Unde să fi plecat? Oare o înşelaseră urechile? 

Deodată, aerul se umplu de un bum răsunător. Praful îi 
acoperi faţa şi îi intră în nări. În urechi îi vibră un huruit puternic. 
Din tavan căzură alte pietricele, care-o loviră în cap şi-i intrară 
pe sub cămaşă. E o avalanşă, se gândi ea, acope- rindu-şi capul 
şi întinzându-se pe podeaua grotei. 

Zgomotele mai continuară câteva clipe. Când se stinseră, 
Emma îşi ridică precaută capul şi se uită în jur. Peste tot erau 
vârtejuri de praf. Se uită în direcţia din care venise. Gaura prin 
care intrase dispăruse. Era închisă în peşteră! 


„O, Doamne!” am şoptit eu. 

Emma simţi cum o cuprinde panica. 

— Ajutor! strigă, dar vocea păru să ricoşeze de pereţii groşi şi 
apropiaţi. Ajutor! strigă ea din nou, în zadar. 
Din partea cealaltă nu-i răspunse nimeni. De ce nu se 
întorseseră până acum prietenele lui Sutton? De ce n-o auzeau? 
Se uită din nou prin spaţiul ceva mai mare în care se afla, cu 
urechile ciulite după vreun alt geamăt care să vină dinspre 
Gabby. 

— Gabby! şopti ea, privind în dreapta şi-n stânga. 

Inima îi bătea aşa de tare, încât se temea că o să stârnească 
o altă cădere de pietre. Ochii începură să-i joace feste, desluşind 
contururi despre care ştia că nu sunt acolo. Un scaun. O siluetă 
aşezată. O rachetă de tenis sprijinită de pietre. Capul i se 
învârtea. Simţea că are tot mai puţin oxigen în spaţiul acela 
închis. 

Apoi, o mână rece, puternică o înşfăcă de talie. 

Emma urlă. Încercă să se elibereze, dar mâna o ţinea bine. 
Pâlpâirea unei lanterne dezvălui partea de jos a feţei unei fete. 

— G... Gabby? spuse Emma uluită. 

Figura din faţa ei zâmbi. Dar nu erau buzele lui Gabby. Emmei 
i se tăie răsuflarea. Să fie...? 

— Bună, Sutton, spuse fata, scoțând un chicot maniacal. Mă 
bucur că ai picat pe-aici! 

Aerul jilav îi îngheţă Emmei ceafa. Căută cu mâna liberă prin 
amestecul de mizerie şi pietre ceva de care să se sprijine. 

— Lili! spuse ea cu o voce şovăielnică. Ce... ce cauţi tu aici? 

Parcă o lăsaseră la benzinăria Super Stop! Nu refuzase ea 

să vină în excursie? 

— Haide, Sutton, cotcodăci Lili. Doar ştii răspunsul, nu? 

Cuvintele ei i se înfipseră Emmei în piept. Deodată, înţelese 
ce se întâmpla: cearta dintre Gabby şi Lili, căderea lui Gabby, 
gemetele lui Lili dinăuntrul grotei, chiar şi pereţii pră- buşindu-se 
în jurul ei — toate acestea fuseseră orchestrate de Gabby şi Lili 
pentru a o atrage singură aici. Nu erau supărate una pe cealaltă. 
Gabby nu era rănită. Gemenele Twitter ştiu- seră că Emma se va 
strecura în grota aia ca s-o salveze pe fata pe care credea c-o 
împinsese — pentru că ea nu era Sutton şi se simţea vinovată 
pentru ceea ce făcuse. Şi acum ajunsese exact unde voiau ele 
să ajungă. Doar o avertizaseră, nu? De nenumărate ori, în 


nenumărate feluri. Prefă-te în continuare că eşti Sutton. Nu 
spune nimic. Opreşte căutările. Vorbesc serios. Sau altfel tu 
urmezi. 

Căzuse exact în capcana lor. 

— Te rog! spuse Emma fără vlagă. 

Trupul îi zvâcnea, capul i se învârtea şi simţea că-i vine să 
vomite. 

— Nu vrei să vorbim puţin? 

— Ce e de vorbit? întrebă Lili cu voce joasă. 

— Lasă-mă, te rog, să plec, o imploră Emma, încercând să se 
depărteze. 

Dar Lili o înhăţă şi mai bine. 

— Am dat-o-n bară, Lili, continuă Emma. Îmi pare rău. Dar nu 
mai fac. Promit. 

Lili ţăţăi. 

— Te-am avertizat, Suttonl Dar n-ai ascultat. 

Se strecură printre pietre, venind mai aproape de Emma. Cu 
un gest iute, violent, o prinse de medalionul lui Sutton, aşa cum 
făcuse în noaptea aceea în bucătăria lui Charlotte. Emma dădu 
cu toată puterea din picioare, lovindu-se la genunchi de pietre şi 
simțind cum i se prelinge sângele în jos pe piele. Incercă să tipe, 
dar Lili îi acoperise gura cu o mână şi nu reuşi să scoată decât 
un geamăt înăbuşit. Lili trăgea de lanţul medalionului, 
strângându-i-l în jurul gâtului. Emma începu să tuşească, dând 
din mâini şi din picioare, zbătân- du-se cu toată forţa. Lili trase şi 
mai tare, făcând lanţul să-i intre în piele. 

— Te rog! hârâi Emma, abia mai având aer să strige. 

încerca disperată să respire, cu plămânii aproape explo 
dându-i. Lili chicoti. 

Deodată, Emma simţi pe gât o pişcătură dureroasă şi lanţul se 
rupse brusc. Pandantivul greu ieşi de pe lanţ şi se rostogoli 
peste cămaşa Emmei, strecurându-i-se pe după cureaua de la 
jeanşi. Ochii lui Lili fulgerară. Îşi dezveli dinţii într-un rânjet de 
crocodil. Pe frunte îi pulsa o venă în relief. O privea pe Emma cu 
ură şi dorinţă de răzbunare. Era chipul unui ucigaş. Ucigaşul lui 
Sutton... şialei! 

Voiam ca Emma să fugă. Voiam să se lupte. Dar, în schimb, 
m-am pregătit pentru ce era mai rău. Deodată, senzaţia de 
fulgerare pe care o aveam ori de câte ori urma să-mi apară o 
amintire mă străbătu ca un tren marfar. Vedeam lumini 


strălucitoare care se roteau. Ochi larg deschişi. O fată pe o 
targă. Cuvântul urgenţe lucind roşu deasupra unei arcade. În 
nas simţeam miros de antiseptic şi boală. În urechi, gemete - 
poate chiar ale mele. 

Şi, dintr-odată, am pătruns într-o altă amintire... 


30 
CONSECINȚELE 


Sala de aşteptare de la urgenţe e plină de oameni: copii 
bolnavi care ţipă, un tip unsuros cu o cască de protecţie şi cu o 
ditamai spintecătura în degetul mare, cărnos şi murdar, şi câţiva 
bătrâni care par deja cu un picior în groapă. Noi cinci stăm 
drepte pe scaune, fără să răsfoim revistele vechi, fără să 
urmărim la TV ştirile locale prăfuite, cu ochii aţintiţi pe uşile 
duble care ne separă de camera de gardă şi de Gabby. 

Când am ajuns noi la spital, Gabby fusese deja dusă în sala de 
tratament. Singurul lucru pe care ni-l spuseseră asistentele, 
când dăduserăm buzna pe uşă, fusese că trebuia să aşteptăm şi 
ne arătaseră sala de aşteptare, unde Lili se plimba deja 
nervoasă. 

Sosesc domnul şi doamna Fiorello, iar eu mă îngrozesc că Lili 
o să le spună ce s-a întâmplat cu adevărat. N-o face. În schimb, 
se ghemuieşte la pieptul lor, suspinând. Se aşază la câteva 
scaune distanţă de noi, foindu-se şi uitându-se la broşurile 
înşirate, fără să le deschidă. Doamna Fiorello are bigu- diuri în 
păr, iar domnul Fiorello are în picioare nişte încălțări care 
seamănă foarte bine cu nişte papuci de casă. Dar e aproape unu 
noaptea. 

După o jumătate de oră de aşteptare, Lili sare de pe scaun şi 
se apropie de una dintre femeile de la recepţie, aflate în spatele 
unui geam gros. Doamna Fiorello o urmează. Domnul Fiorello îşi 
lasă capul pe speteaza scaunului şi închide ochii. Când femeia îi 
spune pentru a cincea oară că nu-şi poate vedea sora, Lili ţipă: 

— Şi dacă Gabby a murit? Dacă are nevoie de sânge de la 
mine? 

Laurel izbucneşte în lacrimi. Madeline îşi roade unghiile până 
la ultima. Charlotte continuă să ofteze şi să-şi umfle obrajii ca şi 
cum i-ar veni să vomite. 


— Îmi pare rău, le spun eu încet, ştiind că în sinea lor îşi 
spuneau că sunt o mare ticăloasă. N-am crezut că... 

— Mai taci, bine? şuieră Charlotte, înfigându-şi unghiile în 
coapse. Nu mă face să regret că nu le-am spus nimic poliţailor. 

Pe uşile duble intră un doctor chel, de vârstă mijlocie, în halat 
albastru şi cu o bonetă de chirurg, le vede pe Lili şi pe mama ei 
şi se apropie de ele. Domnul Fiorello şi noi patru sărim de pe 
scaune şi alergăm spre el. Îmi simt stomacul n gât. Doctorul are 
o faţă lungă, ca şi cum ar fi pe cale să transmită nişte veşti 
proaste. Deschide şi închide un pix şi se strâmbă. 

— Sunteţi familia Gabriellei Fiorello? întreabă el. 

Părinţii lui Lili dau din cap. Domnul Fiorello le cuprinde pe 
după umeri pe doamna Fiorello şi pe Lili, strângându-le aproape 
de el. 

— Gabriella a suferit ceea ce se numeşte un atac convulsiv, 
spune doctorul. Se produce atunci când se modifică activitatea 
electrică la suprafaţa creierului. E puţin zdruncinată, dar acum 
se odihneşte şi o să se facă bine. 

Lili face ochii mari. 

— E bine? Dar de ce a avut atacul? 

Pixul se deschide şi se închide necontenit. 

— Un atac poate fi cauzat de o infecţie, dar i-am făcut 
analizele de sânge şi n-am găsit niciun semn de infecţie. Mai 
poate fi cauzat de o tumoare pe creier, dar i-am făcut RMN-ul, 
ca să excludem şi această posibilitate. Se pare că... 

— Dar frica? îl întrerupe Lili. 

Doctorul ridică din sprâncene întrebător. 

— Atacul poate fi cauzat de frică? întreabă Lili. Dacă cineva i- 
ar fi băgat groaza în oase? 

Se întoarce şi mă priveşte în ochi. Mă fac mică de tot. 

— Nu prea e posibil, spune doctorul. Credem că Gabriella are 
epilepsie. Probabil că o are din naştere, dar boala poate fi 
latentă timp de mulţi ani înainte de a se manifesta. De ce şi-a 
scos capul ei urât tocmai în seara asta, nu vom şti niciodată. 

— Epilepsie? repetă Lili, ca şi cum nu l-ar crede. Dar... pare o 
boală gravă! Doar ciudaţii au epilepsie! 

— Lilianna! spune doamna Fiorello, aruncându-i lui Lili o 
privire urâtă. 

— Nu e adevărat, spune doctorul cu blândeţe. Epilepsia este 
foarte controlabilă. Mulţi dintre pacienţii care suferă de această 


boală nu au avut niciodată un atac convulsiv. Dar, ca să fim 
siguri, Gabriella va trebui să ţină un tratament pentru tot restul 
vieţii. Noroc că nu a avut atacul când conducea maşina sau într- 
un loc în care să fi fost singură. Bine că eraţi şi voi cinci cu ea şi 
că aţi sunat la urgente. 

Strecor o privire spre celelalte fete, întrebăndu-mă dacă vor 
vorbi. La urma urmei, nu sunaseră la urgenţe pentru Gabby, ci 
pentru că blocasem maşina pe calea ferată. Dar niciuna din ele 
nu scoate un cuvânt. 

Părinţii lui Lili dau din cap, acceptând realitatea, şi-i 
mulţumesc doctorului. Acesta arată spre uşile duble, albe. 

— Dacă vreţi, puteţi merge s-o vedeţi. E cam adormită, dar a 
întrebat de voi. 

Trecem de uşă, trecem de cabinetul unor asistente şi pe 
lângă câteva paturi goale şi o găsim pe Gabby pe un pat mic de 
spital, într-un spaţiu delimitat de draperii de plastic. E îmbrăcată 
într-o pijama uzată, cu buline, de spital, şi e palidă şi trasă la 
faţă. 

Lili aleargă spre Gabby şi o ia în braţe, făcând patul de metal 
să scârţâie. 

— Sunt atât de bucuroasă că eşti bine! şopteşte ea, cu glasul 
înecat de lacrimi. 

— Sunt foarte bine, spune Gabby, arătând istovită, dar în 
regulă. După ce-şi îmbrăţişează părinţii, ne zâmbeşte uşor: 
Bună, fetelor! 

O îmbrăţişăm şi noi pe rând. Sub pijamaua subţire de spital, 
trupul ei pare foarte firav. Apoi ne îmbrăţişăm toate, uşurate şi 
pline de recunoştinţă. Mă îmbrăţişează şi Lili, strângăndu-mă cu 
putere. 

— Ţine minte ce-ţi spun, îmi şopteşte ea la ureche. Poate că ai 
reuşit tu să-ţi duci farsa la bun sfârşit, dar Gabby şi cu mine o să 
ţi-o facem. Nici n-o să ştii când, sau unde, dar o să ţi-o facem 
într-un fel sau altul! 

Fac un semn indiferent din mână. Gemenele Twitter să-mi 
facă o farsă mie? Vezi să nu! Nu mai sunt fetiţa speriată şi 
smerită din sala de aşteptare. Sunt iarăşi Sutton Mercer, fata pe 
care toată lumea o tratează cu respect. Fata de care toată 
lumea se teme. Fata care scapă întotdeauna nepedepsită. 

— Mi-ar plăcea să vă văd ce faceţi, o provoc eu. 

Lili nici măcar nu clipeşte. 


— Să-nceapă jocul, Sutton! 
— Să-nceapă jocul, îi răspund eu. 


31 
MICILE AFURISITE ISTEŢE 


— Te rog! şopti Emma când Lili se apropie şi mai mult de ea, 
simţindu-şi trupul slăbit de strânsoarea puternică a fetei şi de 
lipsa de oxigen. Te rog, nu-mi face rău! 

— Spune adio! mârâi Lili. 

Emma închise ochii şi se gândi la toţi cei de la care şi-ar lua la 
revedere. Ethan - nici măcar nu ajunsese să-l sărute. Nu 
realizase până acum cât de mult îşi dorea să-l sărute. Madeline, 
Laurel şi Charlotte — n-avea să mai râdă cu ele, să mai 
pârfească împreună cu ele. Deodată, îşi dădu seama că era 
vorba de persoane din viaţa lui Sutton, nu dintr-a ei! Oare 
Emmei avea să-i simtă cineva lipsa? Cine ar plânge după ea? 
Nici măcar Ethan nu putea s-o plângă în public. Trebuia să 
rămână doar un cunoscut al lui Sutton Mercer, nu al surorii 
secrete a lui Sutton. lar Alex nu ştia că ea se dăduse drept 
Sutton, aşa că nu putea să-şi dea seama că murise chiar 
prietena ei. 

În minte îi apăru chipul lui Sutton, un chip atât de asemănător 
cu al ei. Ar fi vrut mai mult ca orice pe lume s-o cunoască pe 
Sutton. Şi ar mai fi vrut să rezolve cazul surorii ei, s-o lase să se 
odihnească în pace. Cine ştie ce avea să se întâmple acum? îmi 
pare rău, Sutton, gândi ea, am făcut tot ce-am putut. 

Ştiu, Emma! Am încercat s-o ating ca s-o liniştesc şi să ştie că 
sunt lângă ea. 

În grotă se lăsase o tăcere de mormânt. Lili se aplecă, 
aproape lipindu-şi buzele de urechea Emmei. Apoi, încet, 
fericită, şopti: 

— Ţi-am făcut-o! 

Îşi luă mâinile de pe gâtul ei. Când Emma deschise ochii, Lili 


chicotea isteric. 

— Ţi-am facut-o! strigă ea din nou, mai tare de data asta, ca 
şi cum s-ar fi adresat altcuiva. 

Pietrele începură să se mişte şi, dintr-odată, bolovanul care 
acoperise intrarea dispăru. Emma primi în faţă o lumină 
strălucitoare. 

— Ţi-am făcut-o! urlă o altă voce din afara grotei. 

Emma ridică fruntea şi se holbă la silueta slabă şi blondă. 

Era... Gabby? 

Se târi afară din grotă. Imediat ce păşi pe pământul tare, 
Gabby o prinse jucăuşă de umeri. 

— Erai aşa de îngrozită! Ţi-am făcut-o ca lumea! 

Madeline, Charlotte şi Laurel apărură în spatele lui Gabby, cu 
expresii spăsite pe feţe. 

Emma respira repede, simţindu-şi inima mai-mai să-i iasă din 
piept. 

— Voi, fetelor, ştiaţi de farsa asta? 

Laurel zâmbi jenată. 

— Am aflat de ea la bal. 

Emma gemu. Se întoarse spre Lili, care ieşi ultima din grotă, 
apoi din nou spre Gabby. Încercă să-şi stăpânească emotia, 
trăgând adânc aer în piept, dar simţi un nod în gât. 

— De când plănuiţi asta? bâigui ea. 

Gemenele Twitter schimbară o privire. 

— Lili şi cu mine am pus ochii pe locul ăsta acum câteva 
săptămâni, când am fost în excursie cu tata, recunoscu Gabby. 
lar când ne-aţi invitat să venim cu voi, am hotărât să-ţi facem 
farsa. 

Lili luă lanterna de la Gabby şi lumină creasta. 

— Chiar sub locul unde a căzut Gabby e o bordură. Când ai 
împins-o, a sărit acolo, zise ea, punând cuvântul „ai împins-o” în 
ghilimele agăţate în aer. Am făcut o mulţime de zgomote aici, 
jos, ca să pară că a căzut rău de tot. 

— Deci ai fost aici tot timpul? întrebă Emma. 

— Da! Doar m-am făcut că sun la taxi, spuse Lili. Puțin mai 
înainte, îmi ascunsesem maşina în spatele staţiei de benzină. 

— A, şi, apropo, de fapt nu ne certam pentru Kevin, spuse 
Gabby rânjind. Lili n-are nicio treabă cu el. 

Lili se strâmbă: 

— Miroase a somon afumat. 


— Ba nu! spuse Gabby, ţuguindu-şi buzele pline. 

Lili ridică din umeri şi se întoarse spre Emma şi spre celelalte 
fete. 

— După ce-aţi plecat voi, am venit aici şi m-am ascuns pe 
fundul râpei — mai e un loc de parcare în apropiere şi aşa am 
ajuns mai repede. Când am auzit-o pe Gabby că se preface că a 
căzut, am urcat în grotă, spuse Lili arătând spre bolovan, pe 
care am aranjat-o noi. Staţi s-o vedeţi la lumina zilei. E atât de 
urâtă şi se vede clar că e o făcătură. 

— Lili v-a aşteptat pe voi, fetelor, continuă Gabby, ridi- cându- 
se mândră pe tocuri şi-apoi lăsându-se din nou în jos. Şi apoi, 
după ce Sutton a intrat în grotă, am ieşit din ascunziş şi am 
blocat intrarea. 

Îşi flutură mâinile în dreptul feţei, ca şi cum ar fi vrut să 
spună: Groaznic! 

— Ar fi trebuit s-o auziţi pe Sutton! spuse Lili, cu ochii 
strălucindu-i. Cum mă mai implora s-o las în viaţă! Ceva 
nemaipomenit! îşi lumină iPhone-ul. Am făcut şi o înregistrare. 
Puteţi s-o auziţi toate pe Sutton. „Te rog! Nu-mi face rău, te rog! 
Nu vrei să vorbim puţin despre asta?” 

Gabby rânji la Emma. 

— Erai cu frica-n sân de săptămâni întregi, aşteptând să-ţi 
facem o farsă. Jur că aproape ai făcut pe tine când te-am dus să- 
ţi iei maşina. 

Lili agită un deget spre Emma. 

— Ţi-am spus că o să ţi-o facem pentru farsa cu maşina 
blocată pe şine. 

— Apropo, ţi-a plăcut amuleta noastră cu locomotiva? spuse 
Gabby, dând un bobâmac brăţării cu amulete a lui Lili, care 
zomăi. Se întoarse spre celelalte: Acum câteva săptămâni, i-am 
trimis lui Sutton un mic cadou la club. Un mic suvenir care să-i 
aducă aminte că n-am uitat. 

— Aşadar, voi aţi fost, spuse Emma, mai mult ca o constatare 
decât ca o întrebare. 

— Sigur că noi, zâmbi Lili. Cine altcineva? 

Gabby chicoti. 

— Cine-ar fi crezut că imperturbabila Sutton Mercer o să se 
sperie în halul ăsta? 

Se întoarseră toate şi o priviră pe Emma, aşteptând reacţia ei. 
Inima încă îi bătea cu putere. Adrenalina i se răspândise în tot 


corpul. Cu câteva minute în urmă, crezuse că i-a sunat ceasul. 
Ar fi putut să jure că Gabby şi Lili erau ucigaşele lui Sutton şi că 
rezolvase cazul. Dar acum, totul se răsucise cu susu-n jos! Să fie 
doar o farsă? Nicio ranchiună, nicio răzbunare sângeroasă? 
Uşurarea ei se amesteca totuşi cu certitudinea tulburătoare că, 
încă o dată, habar n-avea cine o ucisese pe Sutton. 

Dar pentru prima oară, după săptămâni întregi, m-am liniştit 
şi eu. Emma era în siguranţă acum. Gabby şi Lili voiau doar să 
intre în gaşca noastră. Ucigaşul meu era în continuare în 
libertate, dar cele cinci fete care o înconjurau pe Emma — 
luând-o drept mine — nu erau ucigaşe. Erau prietenele mele. 

In cele din urmă, Emma se îndreptă de spate şi trase adânc 
aer în piept. 

— Mi-aţi făcut-o pe bune, recunoscu ea. A fost o farsă 
straşnică. 

— A fost o farsă uluitoarei o aprobă Charlotte. Cum v-a venit 
ideea? Aţi avut ajutor? 

— Credeţi sau nu, ideea a ieşit din creierele noastre mici, 
arătă Lili chiar deasupra urechii ei. V-am mai spus de milioane 
de ori, avem tone de idei pentru farse. Dar voi, tipelor, n-aţi vrut 
să plecaţi urechea, aşa că ne-am gândit să luăm lucrurile în 
propriile noastre mâini. 

Charlotte îşi încrucişă braţele la piept. Se uită la Emma: 

— Cred c-a fost cea mai bună farsă care s-a făcut vreo- datăl 

— Mult mai bună decât farsa cu trenul, adăugă Madeline. 

— Şi mai bună decât filmuleţul cu strangularea, adăugă 
Laurel. Şi chiar mai bună decât cea pe care i-a făcut-o Sutton 
lui... 

Se uită la Madeline şi-şi ţinu gura. 

Gabby şi Lili se întoarseră spre Emma. Arătau pline de 
speranţă şi nerăbdătoare, doi căţeluşi disperaţi să impresioneze 
masculul alfa. Dintr-odată, Gabby îi deveni dragă Emmei, în 
ciuda tuturor momentelor prin care trecuse. 

Şi mie îmi părea rău pentru Gabby. Dar mai mult decât atât, 
mă simţeam stânjenită. Tratasem cu indiferenţă atacul ei de 
epilepsie. Insistasem peste măsură ca nimeni să nu spună că eu 
eram de vină, ca şi cum eu aş fi fost cea mai importantă 
persoană dintre toate. Poate că la fel de crud mă purtasem şi cu 
ucigaşul meu? Mă pusesem cu cine nu trebuia, cu cineva care 
se gândise să se răzbune printr-o metodă mai gravă decât o 


farsă? Cineva care mi-o plătise luându-mi viaţa? 

Emma îşi drese glasul: 

— Ştiu că am spus că în Jocul Minciunii nu e loc decât pentru 
noi patru, dar cred că putem să facem o excepţie. 

— Poate chiar două excepţii, adăugă Charlotte. 

Laurel încuviinţă din cap. 

Gemenele Twitter bătură din palme şi începură să sară de 
colo-colo de parcă ar fi câştigat la American Idoli 

— Ştiam noi! Ştiam că o să ne acceptaţi! 

— Cred că trebuie să organizăm o ceremonie de iniţiere, 
anunţă Charlotte. Intrarea voastră oficială în Jocul Minciunii! 

— Va trebui să primiţi titluri executive, spuse Madeline. Eu 
sunt împărăteasa Stilului. Sutton este Preşedinte Executiv şi 
Divă. 

— Eu vreau să fiu Doamna Extraordinarului, ciripi imediat 
Gabby, ca şi cum s-ar fi gândit la asta de mult timp. 

— lar eu Alteța Princiară, interveni şi Lili. 

— Mai există şi o serie de reguli, spuse Charlotte. De 
exemplu, faptul că e interzis să minţi la jocurile de felul Adevăr 
sau provocare şi Două adevăruri şi-o minciună. 

Şi mimă o tuse în palmă, rostind numele lui Gabby. 

— Eu n-am minţit! protestă Gabby. Am spus două adevăruri. 
Minciuna era chestia cu cadavrul. N-aş atinge niciodată un corp 
mort, spuse ea, cutremurându-se. 

Madeline spuse repede: 

— Dar aţi minţit ca să ajungeţi în Curte? 

Lili scoase un mic şi stingher „mda”, dar Gabby ridică din 
umeri. 

— Am comis-o! Am spart site-ul şi am votat pentru noi de sute 
de ori. V-am spus, fetelor, că suntem mai isteţe decât ne 
credeţi. 

— Da, cred că sunteţi, spuse Emma, săltându-şi rucsacul mai 
sus pe umăr. Nu ştiu ce ziceţi voi, dar eu, una, m-am săturat de 
camping în seara asta. Cred că izvoarele fierbinţi pot să mai 
aştepte pentru altă dată. 

— Hai să plecăm din munţii ăştia înspăimântători, spuse 
Madeline, luându-i lui Gabby lanterna şi luminând cărarea. Ştiţi 
pe unde să ne întoarcem, da? 

— Sigur că da! ciripi Gabby. 

Urcând colina, Emmei îi veni în minte o altă idee. O trase pe 


Gabby deoparte. 

— Chiar a fost o farsă nemaipomenită. Dar... ăăă... data 
viitoare poate n-o să-mi mai arunci un reflector drept în cap. 

Gabby se opri. Cu tot întunericul negru-albăstrui, Emma văzu 
consternarea de pe faţa ei. 

— Vorbeşti despre reflectorul din sala de spectacole? Nu noi 
am făcut asta! Doamne, Sutton! Nu suntem nebune! 

Apoi se îndepărtă de Emma, legănându-şi coada de cal dintr-o 
parte într-alta. Emma rămase un moment locului, simțind un fior 
rece coborându-i spre vârful degetelor. Sigur că nu Lili şi Gabby 
tăiaseră legăturile reflectorului. Altcineva o făcuse. 

Ucigaşul meu. 


32 
MOMENTUL MULT AŞTEPTAT 


Ţârrr! Ţârrr! 

Emma deschise ochii şi se uită în jur. Era întinsă într-un sac 
de dormit pe podeaua din salonul casei Mercer. Lumina albastră 
de la plasma lăsată pe mute lucea prin încăpere, pe măsuţa de 
cafea zăceau abandonate cutii şi sacoşe de mâncare 
thailandeză, iar pe covor erau împrăştiate cu faţa în jos mai 
multe reviste US Weekly şi Life & Style, cu pagini îndoite drept 
semn. Ceasul decodorului arăta 2.46 a.m. Charlotte, Madeline şi 
Laurel dormeau lângă ea, iar Gabby şi Lili se ghemuiseră lângă 
şemineu, ţinând încă în mână noile lor cârduri de membre ale 
Jocului Minciunii. 

Ţârrr! Telefonul lui Sutton clipea lângă perna Emmei. Pe ecran 
scria ethan landry. Emma se trezi imediat. 

leşi din sacul de dormit şi merse pe hol. Casa era straniu de 
pustie şi întunecată, singurul zgomot care se auzea fiind tic-tac- 
ul ritmic al pendulei. 

— Alo! şopti ea în telefon. 


— În sfârşit! strigă Ethan de la celălalt capăt. Te-am sunat 
toată seara! 

— Cum? 

— N-ai primit mesajele de la mine? spuse Ethan gâfâind, ca şi 
cum ar fi alergat. Trebuie să-ţi vorbesc. 

A, acum vrei să vorbeşti cu mine, gândi Emma, uitân- du-se 
pe fereastră. Lângă trotuar era parcată o maşină roşie 
cunoscută. Trase draperia şi-şi aranjă tricoul. 

— E... eşti în faţa casei lui Sutton? 

După o pauză, Ethan oftă: 

— Da, am trecut prin preajmă şi am văzut maşina lui Madeline 
trasă pe alee. Poţi să ieşi? 

Emma nu ştia ce să creadă despre faptul că Ethan stătea în 
faţa casei Mercer în toiul nopţii. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi 
crezut că e pândită. Măcar de data asta folosise telefonul, şi nu 
aruncase cu pietricele. 

— E trei dimineaţa! spuse ea pe un ton glacial. 

— Te rog! 

Emma îşi plimbă degetele pe buza unui castron aflat pe 
măsuţa din hol. 

— Nu ştiu... 

— Te rog, Emma! 

Simti o durere în jurul tâmplelor. Muşchii îi erau încă încordaţi 
după episodul din grotă. Nu mai avea putere să joace dur. 

— Bine. 

În timp ce Emma străbătea curtea, luminile maşinii lui Ethan 
se stinseră. 

— De ce nu mi-ai răspuns la apeluri? o întrebă el când se opri 
în dreptul trotuarului. 

Emma verifică telefonul lui Sutton. Şase mesaje şi apeluri 
pierdute de la Ethan. Nu le observase până atunci - se distrase 
prea grozav cu prietenele lui Sutton, oferindu-le lui Gabby şi Lili 
un tratament de înfrumusețare, bând lichior mexican cu gust de 
ciocolată, jucând Dance Dance Revolution şi, desigur, iniţiindu-le 
pe Gabby şi pe Lili în Jocul Minciunii. 

— Am fost ocupată, răspunse ea pe un ton aspru. Mi-am 
închipuit că şi tu eşti ocupat. 

Ethan îşi îndreptă umerii şi deschise gura, dar Emma ridică o 
mână, oprindu-l. 

— Înainte să spui ceva, nu sunt Gabby şi Lili. Nu sunt cele 


care am crezut eu că sunt. 

Folosi cu atenţie eu, şi nu noi, ca şi cum era vorba deo 
investigaţie a ei, nu a amândurora. 

Ethan se încruntă: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Emma respiră adânc şi-i spuse ce se petrecuse cu o seară în 
urmă. 

— A fost doar o farsă, încheie ea. Adică Gabby şi Lili erau pur 
şi simplu înnebunite din cauza crizei lui Gabby, dar nu sunt 
ucigaşele lui Sutton. Nu urmăreau decât să facă parte din Jocul 
Minciunii. 

Ethan se sprijini de portiera maşinii. La câteva case mai jos, 
un câine scoase o lătrătură. 

— Şi nici nu mi-au aruncat ele reflectorul în cap, continuă 
Emma, simțind un fior pe şira spinării. Cred că ucigaşul lui 
Sutton a făcut-o. 

— Dar totul în legătură cu Gabby şi Lili se lega! Chiar tu ai 
spus că Lili s-a întors sus să-şi ia telefonul, cu puţin timp înainte 
de căderea reflectorului! 

Emma ridică din umeri: 

— Poate că şi ucigaşul a văzut asta, sperând să le suspectez 
pe Gabby şi pe Lili, din cauza a ceea ce le făcuse Sutton. 

Se crispă, gândindu-se cum muşcase din momeală. Deşi 
căderea lui Gabby fusese o farsă, o şmecherie, Emma se lăsase 
copleşită de furie. Şi dacă lucrurile ar fi mers prost şi ar fi 
împins-o atât de puternic, încât ar fi omorât-o? Nu mai simţise 
niciodată cum îşi pierde atât de mult controlul. 

Işi schimbă poziţia şi tuşi. 

— Motivul pentru care am încercat să dau de tine e că Sam 
mi-a spus ceva într-adevăr... ciudat. La sfârşitul serii a avut o 
izbucnire şi m-a întrebat cum de pot să ies cu una ca Sutton. A 
spus ceva de genul: „Am auzit că Sutton Mercer a lovit un om cu 
maşina şi aproape că l-a ucis.” 

— Cum? făcu Emma. Pe cine? 

— Nu ştiu. N-a spus. Sau poate nici nu ştie. 

Emma îl privi pieziş: 

— Ai mai auzit chestia asta până acum? 

Ethan ridică din umeri: 

— Poate că nici nu-i adevărat. 

Emmei îi bătea inima cu putere. Pe cine să fi lovit aşa rău 


Sutton cu maşina - şi când? Cum de nu aflase ceva atât de 
important? 

— Dar poate că este adevărat, spuse ea şovăind. La începutul 
săptămânii ăsteia am fost să recuperez maşina lui Sutton..., dar 
nu mai era acolo. Sutton semnase pentru ea... pe treizeci şi unul 

— În noaptea în care-a murit? spuse Ethan agitat. 

— Da. Niciuna dintre prietenele lui Sutton nu ştia că-şi luase 
înapoi maşina. Emma îşi strânse părul şi continuă. Dacă avea un 
motiv să nu spună nimănui că o recuperase? Poate că zvonul 
ăsta cum că ar fi lovit pe cineva cu maşina e adevărat. Poate că 
a încercat să calce pe cineva, pe treizeci şi unu. 

— Stai, stai, stai! spuse Ethan, fluturându-şi mâinile. Sari prea 
repede la concluzie. Sutton nu era întotdeauna cumsecade, dar 
nu era o ucigaşă. 

„Da”, am vrut eu să adaug. Acum Emma credea că aş fi genul 
de fată care loveşte un om cu maşina şi fuge? 

Emma trase adânc aer în piept. Poate că-şi lăsase imaginaţia 
să meargă prea departe. 

— Totuşi, spuse ea, trebuie să găsim maşina lui Sutton. 
Trebuie să înţelegem ce s-a-ntâmplat. 

— Aha, acum îl foloseşti iar pe noi? întrebă Ethan, zâmbind. 
Îmi permiţi şi mie să fac parte din investigaţie? 

Emma privi peste umărul lui, în depărtare. 

— Aşa cred. 

Dar în sinea ei simţea în continuare jenă şi respingere. Asta o 
şi speria atunci când se apropia de cineva: semnalele 
amestecate, gesturile greşit interpretate, toate emoţiile care 
deveneau exacerbate pentru că ceva important era pe cale să 
se petreacă. Era mult mai uşor să stea departe de toate astea. 
O ferea de multă durere. 

— Îmi pare rău de chestia cu Sam, spuse Ethan, citindu-i 
gândurile. Dar, pe bune, e doar o prietenă. 

— Nu-mi pasă, spuse repede Emma, încercând să pară 
indiferentă. 

— Eu vreau să-ţi pese! răsună vocea lui Ethan. Adică, vreau 
să-ţi pese că nu suntem împreună. 

— Poţi să ieşi cu ea, dacă vrei. E clar că te place. 

Ethan scoase un râs amuzat. 

— Mă cam îndoiesc că mă mai place după seara trecută. Tot 
timpul i-am pus întrebări despre tine, evitându-te, venind după 


tine în parcare ca să-ţi vorbesc sau întrebân- du-mă obsesiv 
dacă eşti bine sau nu. 

Emma tresări: 

— Da, dar când a venit să te caute, ai sărit de un metru în 
sus. Şi m-ai lăsat baltă. 

— Era partenera mea! spuse Ethan, ridicându-şi mâinile în 
aer. Trebuia să mă port politicos! Şi-apoi, după ce m-am întors 
la ea, n-am făcut decât să-i pun alte întrebări. La sfârşitul balului 
a lăsat să se înţeleagă că ştie că nu e fata pe care o doresc eu. 
Şi aşa e. 

Emma îl privi cu coada ochiului. Ethan avea o expresie 
sinceră, serioasă. 

— Ştiu că ai îndoielile tale, continuă el încet. Dar nu pot să te 
las să pleci. Nu pot să stau lângă tine doar ca prieten. 

Se întinse şi o luă de mână. Emma simţi furnicături aler- 
gându-i prin vene. Uitându-se în ochii strălucitori şi sinceri ai lui 
Ethan, ghemul din stomac începu să i se desfacă încet. La naiba 
cu toate problemele ei. La naiba cu teama de a fi rănită sau cu 
emoţiile care îngreunau investigația. Ethan era cel mai uluitor 
tip pe care-l întâlnise vreodată. Ce rost mai avea să trăiască 
dacă nu-şi asuma riscuri din când în când? Şi poate, doar poate, 
şi Sutton ar fi vrut asta pentru ea, dacă ar fi fost încă vie: să fie 
cu Ethan, chiar dacă perspectivele erau înspăimântătoare, chiar 
dacă s-ar fi pus singură la index. Sutton ar fi încurajat-o să lupte 
pentru ceea ce oricum voia. 

Sigur că aş fi făcut-o. Sigur că o făceam. 

Aplecându-se în faţă, Emma îşi lipi uşor buzele de buzele lui 
Ethan. Ethan îşi lăsă mâinile pe umerii ei şi o sărută apăsat. 
Trupul Emmei se încordă şi reveni la viaţă. Gurile li se potriveau 
perfect. Emma simţi cum i se învârte capul. Pentru prima oară în 
viaţa ei, se lăsă în voia sorții. 

„Da!”, m-am bucurat eu uitându-mă la ei. Era şi timpul! 

Trosc! 

Emma se desprinse din îmbrăţişare, simţindu-şi inima în gât. 
Se întoarse să vadă dacă vreuna dintre fete venise după ea 
afară. Dar veranda era tăcută şi pustie. Nimeni nu pândea de 
după garaj. Trosc! Emma îl luă pe Ethan de mână. 

— Ai auzit? 

Zgomotele veneau din casa de vizavi. Era aşezată pe creasta 
dealului, dar ceva se mişca prin mica rigolă din jurul casei. 


Emma îşi înclină capul într-o parte şi ascultă cu atenţie. 

— Ai văzut pe cineva când ai venit? 

— Nu, spuse Ethan, aşezându-se în faţa ei, ca şi cum ar fi vrut 
s-o apere, şi strângându-i mâna într-a lui. Poate e cel care 
locuieşte acolo. 

— La trei dimineaţa? şopti ea. 

— Poate e cineva care se plimbă, sugeră Ethan. Sau... 

Se auziră paşi apropiindu-se. Câteva crengi trosniră. 

Frunzele foşniră. Emma se uită atentă peste drum, înlemnită. 
Auzi o tuse uşoară... şi simţi în nări un iz slab de cremă de plajă 
cu miros de nucă de cocos. 

Işi acoperi gura cu palmele. Se gândi la silueta înceţoşată 
care se furişase pe lângă ei doi pe terenul de tenis şi pe lângă 
banca de la galeria de artă. La scârţâitul pantofilor de sport ai 
cuiva care cotise pe lângă cabinetul asistentelor. La toate acele 
momente când se simţise ca şi cum o urmărea cineva... 

— Ethan, zise ea încordată. Trebuie să plec de-aici. Alergă pe 
gazonul familiei Mercer, urmată de Ethan. O 

siluetă sări peste şanţ, dar Emma tot nu-şi putu da seama 
cine era. Dintr-odată, i se păru că trăieşte un coşmar şi nu-şi 
dori decât să se trezească. Mişcările îi erau parcă încetinite şi 
molatice, ca şi cum ar fi încercat să înoate printr-un vas cu piure 
de cartofi. Parcurse şi ultimii câţiva metri de alee. Apoi se repezi 
spre uşă, prinzând cu putere clanţa. După ce intră, Ethan îi 
spuse prin uşă, cu vocea tremurându-i: 

— Încuie-te! 

Emma încuie şi puse lanţul. Pieptul i se zbătea în ritmul 
respirației. II urmări pe Ethan fugind spre maşină, pornind 
motorul şi îndepărtându-se de-a lungul străzii. 

Apoi se prăbuşi pe scara casei Mercer, ghemuindu-şi 
genunchii la piept. Cineva fusese acolo. Trecu în salon, prea 
puţin uşurată la vederea prietenelor ei, care dormeau încă, fără 
să ştie că cineva pândise afară. Se uită prin cameră la obiectele 
care-i deveniseră atât de familiare — cactusul de porțelan, 
fotografia înrămată a lui Sutton şi Laurel la Grand Canyon, 
scrumiera cu desene de pe măsuţa de cafea, deşi nimeni din 
familie nu fuma. 

Prin dreptul luminii de pe verandă trecu o umbră, con- 
turându-se prin jaluzele trase. Emma îngheţă. Nu era adevărat! 
Se întinse pe sacul de dormit al lui Sutton, cu dungi bleumarin 


cu alb. Încuiase uşa din faţă, dar în restul casei? 

Rămase nemişcată, ascultând sunetele pe care le făceau 
fetele în somn şi numărând de câte ori inspirau şi expirau. 
Clipele deveniră minute. Işi mişcă degetele de la picioare sub 
pătura de lână aspră şi numără până la o sută. Apoi sări în 
picioare, trecând peste Laurel şi Charlotte, şi se repezi înapoi în 
hol. Urcă scările, simțind marmura rece sub tălpile goale. 
Trebuia să închidă fereastra din camera lui Sutton — cea la care 
era uşor de ajuns dacă te suiai în stejarul din faţă. Poate că ea 
nu fusese în stare să urce pe creanga cea mai de jos a 
copacului, dar oricine mai înalt de un metru optzeci o putea 
face. 

Ajunsă în capul scărilor, se uită spre cadrul întunecat al uşii 
de la capătul culoarului. Picioarele îi înaintau greu pe mochetă. 
Îşi strânse pumnii pe pantalonii de pijama ai lui Sutton şi intră în 
camera întunecată, încercând să-şi potolească respiraţia. Vântul 
rece îi făcu pielea de găină. 

Fereastra era larg deschisă. 

Lumina lunii cădea peste cearşafurile albastre ale lui Sutton şi 
peste revista lucioasă de lângă pat. Emma făcu un mic pas 
înapoi, dar se lovi de ceva cald şi tare. Incercă să tipe, dar o 
mână îi acoperi dintr-odată gura, înăbuşindu-i ţipătul. O altă 
mână o strânse puternic de mijloc, făcând inutilă orice încercare 
de a se elibera. 

— Sssst! simţi o respiraţie caldă la ureche. Eu sunt! mârâi o 
voce joasă. 

Vocea tipului mă lovi ca un şoc electric, declanşând o serie de 
imagini, disparate şi scurte. Noi doi strecurându-ne afară de la o 
petrecere şi sărutându-ne în deşert. Eu găsind o scrisoare în 
dulăpiorul meu, atât de emoţionantă, încât îmi făcuse genunchii 
să-mi tremure. Şi apoi din nou amintirea din curte: el spunându- 
mi ceva şi eu răspunzându-i: De parcă aş fi vrut vreodată să fiu 
cu tine! Nu eşti altceva decât un ratat! 

Apoi, o ultimă amintire ieşi la suprafaţă, atât de scurtă şi 
pătrunzătoare, încât era mai mult o sinapsă: farurile maşinii 
luminându-i faţa. Ochii mărindu-i-se de groază, mâinile 
întinzându-i-se în faţa corpului. Şi apoi... buuum! Lovitura! 

Strânsoarea cedă şi mâinile o întoarseră pe Emma. Era 
înlemnită. Îi luă câteva momente să-l examineze pe băiatul uriaş 
cu păr negru, care clipea din ochii lui castanii, afundaţi în orbite, 


cu pomeţi proeminenţi şi buze cărnoase. Chipul ăla. Cunoştea 
chipul ăla. In fotografiile de acasă de la Madeline văzuse un 
băiat retras care-i semăna perfect. Un băiat cu un zâmbet 
răutăcios al cărui chip fusese afişat pe panouri în tot oraşul şi în 
toate postările de pe Facebook, alături de întrebarea L-aţi văzut 
pe acest băiat? Acum se afla aici, zâmbind straniu şi pieziş, 
genul de zâmbet care sugera că el ştia absolut totul despre ea - 
inclusiv exact cine nu era! 

— Thayer! şopti Emma. 


EPILOG 
UN MOMENT UNIC 


Stând în fostul meu dormitor şi uitându-mă la băiatul care 
tocmai pătrunsese pe fereastra mea, timpul... se opri, pur şi 
simplu. Afară, vântul încetă să mai bată. Păsările tăcură. Emma 
şi Thayer împietriră la locurile lor, ca nişte statui. Doar eu 
continuam să mă mişc, să mă agit, să gândesc, revenin- du-mi 
şi adunându-mi gândurile. 

Am încercat să mă agăţ de fluxul amintirilor despre Thayer ca 
şi cum ar fi fost o plută salvatoare pe ocean, dar chiar când 
credeam că am reuşit să le prind bine, au alunecat şi s-au 
afundat iarăşi în adâncuri. Era adevărat oare că Thayer şi cu 
mine trăiserăm ceva împreună - ceva real, ceva important? 
Emoţiile acelea pe care le simţisem păreau atât de reale, de 
proaspete, mai memorabile decât orice simţisem alături de 
Garrett sau de orice alt băiat. Dar dacă şi amintirea farurilor în 
ochii lui Thayer era adevărată? Eu îl lovisem? Oare zvonul era 
adevărat? 

Apoi îmi veni în minte ceva şi mai înspăimântător. Oare în 
acel moment mă uitam chiar la ucigaşul meu? 

După toate acele amintiri, mi se părea oribil să mă gândesc 
că Thayer ar fi putut să fie ucigaşul meu, dar am învăţat vreo 
două lucruri despre creierul meu înşelător, de fată moartă: nu 
puteam avea încredere în flecare amintire în parte, ci doar în 
ansamblul lor. Ceea ce la început păruse o răpire 
înspăimântătoare se dovedise a fi doar o farsă periculoasă. 
Pericolul de moarte se sfârşise cu un râs obosit, şi toată lumea 
era teafără. Cine ar fi putut spune că ultimul flash cu Thayer 


trebuia să anuleze acel sentiment de dragoste adevărată pe 
care îl avusesem pentru el? Cine ar fi putut spune că nu 
murisem în calitate de cel mai mare duşman al lui? 

Era imposibil de aflat ce se întâmplase în ultimele zile pe care 
le petrecusem pe pământ - pe cine iubisem şi pe cine urâsem. Și 
era imposibil de aflat în cine se putea încrede Emma... şi de cine 
ar trebui să fugă. 

M-am uitat în ochii ei măriţi, sticloşi. Nu o mai văzusem 
niciodată pe sora mea atât de îngrozită. Apoi m-am uitat spre 
Thayer, fixându-i chipul leneş şi sigur pe el. Deodată, un gând 
despre el mi se ivi în minte, ceva ce îngropasem de mult. Tipul 
ăsta era un vrăjitor. Un hipnotizator. Ştia să-i joace pe oameni 
pe degete la fel de bine ca şi mine, convingându-i că fiecare 
cuvânt pe care-l scotea pe gură era adevărat. 

Aşadar, cine era cel mai mare mincinos? Eu... sau el? 

Ai grijă, aş fi vrut să-i spun Emmei. Sigur, avea un prieten 
nou, dar ceva îmi spunea că Thayer era genul de băiat de care 
s-ar fi putut îndrăgosti înainte să-şi dea seama ce se-ntâmplă cu 
ea. Simţeam că Emma era pe cale să înceapă un nou soi de Joc 
al Minciunii cu Thayer. Dar în acest mic club cu doi membri, 
miza era o chestiune de viaţă şi de moarte. 

În cameră se auzi un ticăit, minutarul de la ceasul meu de 
perete îşi reluase brusc mişcarea. La fereastră, draperiile 
fluturau. Şi, întorcându-mă spre Emma şi Thayer, am văzut că 
timpul se reluase şi pentru ei, aruncând-o pe sora mea în 
următoarea clipă alături de Thayer. 

Un băiat pe care probabil că-l iubisem odată. Un băiat în care 
acum eram aproape sigură că nu puteam avea încredere. Un 
băiat care m-ar fi putut ucide. 


1 Numele de scenă al muzicianului american Gregg Michael 
Gillis (n 1981) 

1 The Bell Jar, singurul roman al scriitoarei americane Sylvia 
Plath (1932-1963) 

1 M-am născut în Arizona (germană) 

1 Desert pentru petrecerile cu foc de tabără, specific 
american