Sara Shepard — 03 [Jocul minciunii ] 01 Jocul minciunii

Prolog 


M-am trezit într-o cadă murdară cu picioare în formă de labe 
de leu, într-o sală de baie necunoscută, placată cu gresie roz. 
Lângă closet zăcea un teanc de reviste Maxim, în chiuvetă 
rămăseseră mici urme de pastă de dinţi verde, iar oglinda era 
stropită cu picături albe. Dincolo de fereastră se vedeau un cer 
întunecat şi luna plină. Ce zi din săptămână era? Unde mă 
aflam? Într-o cameră a frăţiei de la Universitatea din Arizona? În 
apartamentul cuiva? Abia dacă îmi aminteam că numele meu 
era Sutton Mercer şi că locuiam la poalele munţilor din Tucson, 
Arizona. Habar n-aveam unde mi-era poşeta şi nici pe unde-mi 
parcasem maşina. De fapt, ce tip de maşină conduceam? Să-mi 
fi strecurat cineva ceva? 

— Emma! s-a auzit vocea unui tip din altă cameră. Eşti acasă? 

— Sunt ocupată! a strigat un glas din apropiere. 

O fată înaltă şi zveltă, cu părul negru ciufulit atârnându-i în 
şuviţe pe faţă, a deschis uşa de la baie. 

— Hei! am zis eu, sărind în picioare. Nu vezi că e cineva aici? 

Corpul mă furnica, de parcă aş fi amorţit. M-am uitat în jos: 
pâlpâiam intermitent, ca şi cum m-aş fi aflat sub o lumină 
stroboscopică. Nasol! Sigur că cineva mi-a strecurat ceva! 

Fata nu părea să mă audă. A intrat nepăsătoare, iar pe faţă îi 
jucau umbre. 

— Salut, am strigat, ieşind din cadă, dar fata tot nu s-a uitat la 
mine. Eşti surdă? 

Nimic. A început să-şi dea pe mâini cu o loţiune cu aromă de 
lavandă. 

Uşa s-a trântit din nou de perete şi a intrat vijelios un 
adolescent cârn şi nebărbierit. 

— O! — privirea i-a căzut pe tricoul mulat al fetei, pe care 
scria New York New York Roller Coaster. Nu ştiam că eşti aici, 
Emma. 

— Poate că de-asta era uşa închisă? 

Emma l-a împins afară şi a trântit uşa. S-a întors în faţa 
oglinzii. Mă aflam chiar lângă ea. 

— Hei! am strigat din nou. 

În cele din urmă, şi-a ridicat privirea. M-am uitat fix în oglindă, 
ca să-i întâlnesc ochii. Dar privind într-acolo, am scos un țipăt! 

Emma arăta exact ca mine! 


Dar eu nu mă vedeam! 

Emma s-a întors şi a ieşit din baie, iar eu m-am luat după ea, 
ca şi cum m-ar fi tras ceva. Cine era fata asta? De ce arătam la 
fel? De ce eu eram invizibilă? Şi de ce nu-mi puteam aminti, mă 
rog, nimic?! Au izbucnit dureros câteva amintiri inexacte, 
străfulgerări nostalgice - apusul strălucitor peste Catalina, 
parfumul matinal al lămâilor din curtea mea, moliciunea 
papucilor mei de casă din caşmir. Dar alte lucruri, cele mai 
importante, se estompaseră şi deveniseră confuze, ca şi cum 
mi-aş fi trăit întreaga viaţă sub apă. Distingeam forme vagi, fără 
însă să pot spune ce reprezentau. Nu-mi mai puteam aminti ce 
făcusem în vacanţele de vară, cu cine mă sărutasem prima 
oară, cum era să simt soarele pe faţă sau cum era să dansez pe 
cântecul meu preferat. Care era cântecul meu preferat? Şi ca 
situaţia să fie şi mai rea, cu fiecare clipă care trecea lucrurile 
deveneau tot mai confuze. De parcă în curând aveau să dispară. 

De parcă eu eram în curs de dispariţie! 

Insă concentrându-mă din răsputeri, am auzit un țipăt 
înăbuşit. Şi dintr-odată mi s-a părut că am ajuns în altă parte. O 
durere difuză mi-a străbătut tot trupul, apoi mi-am simţit 
muşchii cedând complet moleşelii. În vreme ce ochii mi se 
închideau treptat, am zărit o siluetă ceţoasă, ca o umbră care se 
aplecase deasupra mea. 

— O, Doamne! am şoptit. 

Nu era de mirare că Emma nu mă vedea. Nu era de mirare că 
nu mă aflam şi eu în imaginea din oglindă. De fapt, nu existam 
acolo de-adevăratelea. 

Eram moartă! 


1 
Clona moartă 


Emma Paxton a ieşit pe uşa din spate a casei noii ei familii 
adoptive, aflată la periferia Las Vegasului, ţinând într-o mână o 
sacoşă de pânză, iar în cealaltă un pahar cu ceai rece. Pe 
autostrada din apropiere şuierau şi duduiau motoarele 
maşinilor, aerul mirosea puternic a gaze de eşapament şi a 
mizerie de la staţia locală de epurare a apei. Singurele 


ornamente din curtea din spate erau nişte haltere prăfuite, o 
capcană de insecte ruginită şi nişte kitschuri de statui de lut ars. 

Era o diferenţă ca de la cer la pământ între curtea asta şi 
curtea mea din Tucson, cu un decor deşertic perfect şi un 
leagăn de lemn pe care-l ridicasem la rang de castel. După cum 
spuneam, era straniu şi aleatoriu ce detalii îmi aminteam şi care 
dispăruseră de tot. O urmăream de o oră pe Emma încercând să 
văd ce viaţă ducea şi chinuindu-mă să mi-o amintesc pe a mea. 
Nu că aş fi avut de ales. Oriunde mergea ea, mergeam şi eu. Nu 
eram pe de-a-ntregul dumirită nici cum de ştiam lucrurile astea 
despre Emma - îmi veneau pur şi simplu în minte când o 
priveam, precum textul unui mesaj primit pe e-mail. Cunoşteam 
amănuntele vieţii ei mai bine decât pe cele ale propriei mele 
vieţi. 

Emma şi-a pus sacoşa pe masa din imitație de fier forjat de pe 
verandă, s-a aruncat într-un scaun pliant şi şi-a lăsat capul pe 
spate. Singurul lucru frumos la această verandă era că nu dădea 
spre cazinouri, oferind priveliştea amplă a unui cer senin şi 
necurmat. Luna atârna la jumătatea bolţii, deasupra orizontului, 
un biscuit mare de alabastru. Emma şi-a abătut privirea spre 
două stele strălucitoare, pe care le cunoştea, aflate la Răsărit. 
Pe când avea nouă ani, denumise cu nostalgie steaua din 
dreapta Steaua Mami, iar pe cea din stânga, Steaua Tati. Şi pe 
cea mai micuță, care sclipea chiar sub acestea două, Steaua 
Emma. Născocise o mulţime de poveşti legate de aceste stele, 
pretinzând că erau adevărata ei familie şi că, într-o bună zi, se 
vor reuni pe Pământ, aşa cum erau pe cer. 

Mai toată viaţa ei, Emma fusese dată spre adopţie. Nu-şi 
întâlnise niciodată tatăl, dar îşi amintea de mama ei, la care 
locuise până la vârsta de cinci ani. Numele mamei ei era Becky. 
O femeie zveltă căreia îi plăcea să strige în gura mare 
răspunsurile la Roata norocului, să danseze prin camera de zi pe 
melodiile lui Michael Jackson şi să citească tabloidele care 
publicau ştiri de genul copil născut dintr-un dovleac! Sau Batboy 
trăieşte! Becky obişnuia să se joace cu Emma jocuri de 
vânătoare în jurul blocului lor, premiul fiind întotdeauna un tub 
de ruj folosit sau un baton mic de Snickers. 

li cumpăra fustiţe de balet plisate şi rochiţe dantelate de la 
magazinul Goodwill. Îi citea Harry Potter înainte de culcare, 
compunând câte o voce aparte pentru fiecare personaj. 


Dar Becky era ca un loz în plic - Emma nu ştia niciodată exact 
ce avea de gând cu ea. Uneori, îşi petrecea întreaga zi plângând 
pe canapea, cu faţa schimonosită şi cu obrajii brăzdaţi de 
lacrimi. Alteori, o trăgea pe Emma la cel mai apropiat magazin 
şi-i cumpăra câte două perechi din orice. „De ce am nevoie de 
două perechi de pantofi la fel?” o întreba Emma. Becky o privea 
visătoare: „în caz că prima pereche se murdăreşte, Emmy!” 

Becky putea fi şi foarte distrată - ca atunci când o lăsase pe 
Emma la magazinul Circle K. Mută de spaimă, Emma urmărise 
cum maşina mamei ei dispărea pe autostrada scânteietoare. 
Vânzătorul îi oferise un suc Popsicle, lăsând-o să stea pe lada 
frigorifică din faţa magazinului, în vreme ce el a dat câteva 
telefoane. Când, în cele din urmă, Becky s-a întors, a luat-o pe 
Emma în braţe şi a îmbrăţişat-o din toată inima. De această 
dată, nici măcar nu s-a supărat când Emma i-a vărsat sucul 
lipicios pe rochie. 

Într-o noapte de vară, nu mult după acest episod, Emma 
dormea împreună cu Sasha Morgan, o prietenă de la grădiniţă. 
Când se trezise de dimineaţă, o văzuse pe doamna Morgan 
stând în pragul uşii, cu o expresie supărată pe chip. Becky 
strecurase un bileţel pe sub uşa familiei Morgan, în care scrisese 
că „pleacă într-o mică excursie”. Şi ce excursie a mai fost - dura 
de treisprezece ani, şi nu se terminase încă! 

Pentru că nimeni nu mai reuşise să dea de urma lui Becky, 
părinţii Sashei o duseseră pe Emma la un orfelinat din Reno. 
Însă eventualii părinţi adoptivi nu sunt interesaţi de un copil în 
vârstă de cinci ani - cu toţii vor copii pe care să i poată modela 
în mici versiuni ale lor înşişi -, astfel că Emma a locuit în aziluri 
şi în case de copii. Deşi îşi iubise dintotdeauna mama, nu putea 
spune că-i simţea lipsa, cel puţin nu Nefericitei Becky, Maniacei 
Becky sau Lunaticei Becky, care-o uitase la Circle K. In schimb, 
simţea lipsa ideii de mamă, a cuiva care să fie fidel şi statornic 
şi care să-i cunoască trecutul şi să se arate preocupat de viitorul 
ei şi care s-o iubească necondiţionat. Emma născocise pe cer 
stelele Mami, Tati şi Emma gândindu-se nu la ceva ce trăise, ci 
la ceea ce ar fi vrut să trăiască. 

Uşa glisantă de sticlă s-a deschis şi Emma s-a uitat de jur 
împrejur. Travis, fiul de optsprezece ani al noii sale mame 
adoptive a intrat ţanţoş şi s-a instalat pe tăblia mesei de pe 
verandă. 


— lartă-mă c-am dat buzna peste tine în baie, a spus el. 

— E-n regulă, a murmurat Emma acru, împingându-i uşor 
picioarele ca să n-o lovească. 

Era aproape convinsă că lui Travis nu îi părea rău. Pentru 
băiat era deja un sport încercarea de-a o vedea dezbrăcată. 
Astăzi, Travis purta o şapcă de baseball albastră, lăsată pe ochi, 
o cămaşă cadrilată, ponosită şi lălâie, şi pantaloni scurţi de blugi 
cu turul lăsat. Faţa cu nas ascuţit, buze subţiri şi ochi migdalaţi 
îi era acoperită de o barbă neuniformă, de fapt nişte tuleie, 
pentru că nu era încă suficient de mare încât să-i crească părul 
pe faţă. Travis şi-a mijit lasciv ochii cafenii, injectaţi, iar Emma i- 
a simţit clar privirea prelingându-i-se pe tricoul cu New York 
New York, care-i stătea strâns pe trup, peste braţele goale şi 
bronzate, peste picioarele lungi. 

Cu un mormăit, Travis a băgat mâna în buzunarul cămăşii, a 
scos o ţigară cu canabis şi şi-a aprins-o. A aruncat spre ea un 
colac de fum, şi capcana de insecte a pornit. Scoţând un pocnet 
mic şi fulgerând o luminiţă albastră, a nimicit încă un ţânţar. Ah, 
dacă ar fi putut proceda aşa şi cu Travis! 

Păstrează distanţa, bot împuţit! Ar fi vrut Emma să-i strige. 
Nu-i de mirare că nicio fată nu vrea să se apropie de tine! Dar în 
loc de asta, şi-a muşcat limba, comentariul avea să fie trecut în 
lista ei de „replici care trebuiau spuse”, dintr-un carneţel cu 
coperte negre pe care-l ţinea ascuns într-un sertar. Lista, mai pe 
scurt RETS, era plină cu remarci concise şi sarcastice pe care 
Emma ar fi vrut să le spună mamelor adoptive, vecinilor 
nesuferiţi, căţelelor de la şcoală şi unei întregi armate de alţi 
infami. Fiindcă de cele mai multe ori Emma îşi înghiţea cuvintele 
- era mai lesne să păstrezi tăcerea, să nu faci boacăne şi să te 
transpui în genul de fată cerut de o situaţie sau alta. De-a lungul 
timpului, Emma prinsese îndeajuns de multe şmecherii 
deştepte: la vârsta de zece ani, îşi desăvârşise reflexele, atunci 
când domnul Smythe, un părinte adoptiv temperamental, intra 
în starea da azvârle-cu-obiecte! Când locuise în Henderson, 
împreună cu Ursula şi Steve, cei doi hippy care mâncau doar ce 
cultivau, însă fară să le pese şi de ce mânca ea, Emma preluase 
fără tragere de inimă treburile bucătăriei, încropind turte de 
dovlecei, tartine cu legume şi câteva preparate la tigaie 
delicioase. 

După numai două luni, Emma se mutase la Clarice, o mamă 


singură care muncea ca barmaniţă pentru jucătorii VIP de la M 
Resort. De atunci, îşi petrecea verile făcând fotografii, jucând la 
nesfârşit Minesweeper pe straşnicul ei smartphone Blackberry, 
pe care i-l dăruise prietena ei Alex înainte să plece de la părinţii 
adoptivi din Henderson, şi muncind sezonier la marele 
montagne russe de la cazinoul New York New York. Şi, a, da, 
evitându-l pe cât posibil pe Travis! 

Totuşi, nu aşa porniseră lucrurile. La început, Emma se 
străduise să se poarte frumos cu noul ei frate adoptiv, sperând 
că vor putea fi prieteni. Nu era ca în cazul celorlalte familii 
adoptive de rahat, în care nu reuşise să se împrietenească deloc 
cu ceilalţi copii, pentru că trebuia să depună o gramadă de 
eforturi. Se prefăcuse interesată de filmuleţele de pe Youtube 
pe care le urmărea Travis: cum să devii un mic escroc, cum să 
deschizi o maşină cu un celular, cum să înşeli automatele de 
sucuri, cum să deschizi un lacăt cu o cutie de bere. Strânsese 
din dinţi în faţa televizorului la câteva partide de la Campionatul 
de lupte extreme, străduindu-se chiar să înveţe cuvinte din 
vocabularul specific wrestlingului. Dar, o săptămână după 
aceea, când Travis încercase s-o pipăie în timp ce stătea 
aplecată în faţa frigiderului deschis, s-a zis cu delicateţea 
Emmei. 

— Ai fost aşa de prietenoasă, îi murmurase el la ureche, şi ea 
îi arsese imediat una între craci, cu totul „întâmplător”. 

Emma nu voia decât să termine clasa a XII-a acolo. Era 
sfârşitul lui august, iar şcoala începea miercuri. Avea ocazia să 
plece de la Clarice la împlinirea vârstei de optsprezece ani, 
adică peste două săptămâni, dar asta însemna să renunţe la 
şcoală, să se mute într-un apartament şi să-şi găsească o slujbă 
pentru a-şi putea plăti chiria. Clarice o asigurase pe asistenta 
socială care o avea în grijă pe Emma că fata putea sta la ea 
până la terminarea liceului. Încă nouă luni, îşi repeta Emma în 
gând, ca pe o mantra. Putea să reziste până atunci, nu-i aşa? 

Travis a tras încă un fum din ţigară. 

— Vrei şi tu? a spus el cu o voce gâtuită, ţinând fumul în 
plămâni. 

— Nu, mulţumesc, a spus Emma băţoasă. 

În cele din urmă, Travis a dat drumul fumului afară. 

— Dulcea şi finuţa Emma! a spus el mieros. Dar nu eşti mereu 
aşa de bună, este? 


Emma şi-a lăsat capul pe spate şi a privit din nou la stelele 
Mami, Tati şi Emma. Hăt departe, în zare, se găsea o stea pe 
care o numise de curând Steaua Prietenului. În seara aceasta, 
părea să se apropie mai mult decât până atunci de 

Steaua Emma - poate că era un semn. Poate că acesta va fi 
unul în care va întâlni iubitul perfect, un băiat căruia să-i fie 
destinată. 

— Drace! a scăpat pe neaşteptate Travis, băgând de seamă 
ca se întâmpla ceva în casă. 

A stins chiştocul şi l-a aruncat sub scaunul Emmei, taman 
când Clarice şi-a făcut apariţia pe verandă. Emma s-a încruntat 
văzând mucul de ţigară care încă fumega - ce inimos din partea 
lui Travis să arunce în ea cu chestia aia! — şi l-a strivit cu talpa. 

Clarice purta încă uniforma de lucru: o jachetă-smoching, 
cămaşă albă de mătase şi papion negru. Părul vopsit îi era 
adunat într-un coc perfect, iar buzele îi erau date cu un ruj 
strălucitor fucsia, care nu s-ar fi potrivit cu nuanţa pielii nimănui 
altcuiva. În mână avea un plic alb. 

— Îmi lipsesc două sute cincizeci de dolari, a anunţat sec 
Clarice, foşnind plicul gol. Era un bacşiş de la Bruce Willis în 
persoană. A semnat pe o bancnotă, pe care voiam s-o păstrez în 
albumul meu cu autografe. 

Emma a suspinat compătimitor. Nu reuşise să afle despre 
Clarice decât că era de-a dreptul obsedată de celebrităţi, Tinea 
un album în care descria toate interacţiunile pe care le avusese 
cu vedetele, iar pereţii din colţişorul pentru micul dejun erau 
plini de fotografii lucioase cu autografe. Din când în când, 
Clarice şi Emma se întâlneau la bucătărie, în jurul prânzului, 
care pentru Clarice, după schimbul de la bar, era mai degrabă 
dimineaţă devreme. Clarice nu voia să vorbească decât despre 
cum avusese ea o îndelungată discuţie cu cel mai recent 
câştigător de la American Idol din noaptea precedentă, sau 
despre cum ţâţele unei starlete de filme de acţiune erau cât se 
poate de false, sau despre cum gazda unui reality-show de 
întâlniri era o nemernică. Emma se arăta întotdeauna fascinată. 
N-o interesau cancanurile vedetelor, ci visa ca într-o bună zi să 
devină ziarist de investigaţii. Nu că i-ar fi spus vreodată lui 
Clarice despre visul asta. Pentru ca nici Clarice n-o întrebase 
niciodată despre viaţa ei. 

— Când am plecat după-masă la lucru, banii erau în plicul 


ăsta, în dormitorul meu. 

Clarice s-a uitat chiorâş la Emma. 

— Acum nu mai sunt. Aveţi ceva de spus? 

Emma a aruncat o privire spre Travis, dar băiatul se uita pe 
smartphone la nişte fotografii, printre care Emma a zărit şi una 
cu ea, în oglinda de la baie. Avea părul ud şi-şi înnodase un 
prosop peste sâni. 

Cu obrajii în flăcări, Emma s-a întors spre Clarice. 

— Nu ştiu nimic despre asta, a spus ea cât mai politicos. Dar 
ar trebui să-l întrebi pe Travis. Poate ştie el. 

— Pardon?! a şuierat vocea lui Travis. Eu unul nu am luat 
niciun ban! 

Emma a bombănit ceva a neîncredere. 

— Ştii că n-aş face asta, mamă, a continuat Travis, ridicându- 
se şi trăgându-şi pantalonii. Ştiu că munceşti din greu. Dar am 
văzut-o pe Emma intrând azi în camera ta. 

— Ce? a strigat Emma, întorcându-se pe călcâie ca să-l 
Înfrunte. Nici vorbă! 

— Ete, na! i-a întors-o Travis. 

Imediat ce s-a întors cu spatele la mama lui, zâmbetul fals de 
pe figură i s-a transformat într-o grimasă cu nas strâmb şi ochi 
holbaţi. 

Emma a făcut şi ea ochii cât cepele. Era uimitor cât de 
nonşalant scotea minciunile pe gură. 

— Te-am văzut umblând în poşeta mamei tale, a spus ea 
răspicat. 

Clarice s-a sprijinit de masă, strâmbându-se. 

— Travis a făcut asta? 

— Nu, n-am făcut nimic! a spus Travis, arătând acuzator spre 
Emma. De ce-ai crede-o pe ea? Nici măcar n-o cunoşti pe fătuca 
asta! 

— Nu am nevoie de bani! a spus Emma, apăsându-şi mâinile 
pe piept. Am o slujbă! Mi-ajunge! 

Muncea de ani de zile. Inainte de montagne russe, avusese o 
slujbă la grădina zoologică pentru animale domestice, 
îngrijitoare-şefă la capre, se costumase în Statuia Libertăţii ca să 
facă reclamă, pe stradă, la o companie locală de credit şi chiar 
vânduse cuțite din uşă-n uşă. Economisise mai mult de două mii 
de dolari, pe care-i ţinea pitiţi într-o cutie de tampoane pe 
jumătate goală, în dormitorul ei. Travis încă nu mirosise banii, 


probabil şi pentru că tampoanele reprezentau un sistem de 
securitate împotriva băieţilor lacomi mai bun decât o haită de 
rottweileri turbaţi. 

Clarice s-a uitat la Travis, care-i zâmbea bosumflat. 
Frământând plicul în mână, pe faţă i-a apărut o umbră de 
îndoială. Părea ca şi cum, pe moment, putea pătrunde dincolo 
de masca lui Travis. 

— Uite ce el a spus Travis, apropiindu-se de mama lui şi 
punându-i mâna pe umăr. Cred că trebuie să afli cum stă treaba 
cu Emma. 

A scos iar smartphone-ul din buzunar şi a început să umble la 
el. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Emma, apropiindu-se şi ea. 

Travis i-a aruncat o privire făţarnică, acoperind ecranul 
smartphoneului. 

— Voiam să discut cu tine între patru ochi despre asta. Dar 
acum e prea târziu. 

— Să discuţi cu mine despre ce? 

Emma s-a năpustit spre el, mai-mai să dărâme lumânarea cu 
parfum de lămâie din centrul mesei. 

— Ştii tu ce! 

Şi a început să tasteze ceva. Un ţânţar i se rotea în jurul 
capului, dar băiatul nu s-a obosit să-l alunge. 

— Eşti o ciudată! 

— Ce vrei să spui, Travis? a întrebat Clarice, ţuguindu-şi 
neliniştită buzele ei fucsia. 

În cele din urmă, Travis a aplecat aparatul, ca să vadă cu toţii. 

— Asta! a anunţat el. 

Emma a simţit pe obraji o pală de vânt aspru fierbinte, iar 
praful din aer îi intra în ochi. Cerul de seară negru-albăstrui a 
părut să întunece câteva umbre. Lângă ea, Travis, care abia 
respira şi duhnea a canabis, a intrat pe un site de videoclipuri. 
Afectat, a scris pe tastatură SuttoninAZ şi a apăsat PLAY. 

Videoclipul a început să se încarce. O cameră video se plimba 
printr-un luminiş. Din difuzor nu se auzea niciun sunet, ca şi cum 
microfonul ar fi fost închis. Camera s-a rotit pentru a dezvălui o 
siluetă aşezată pe un scaun, cu o legătură pe ochi, care-i 
acoperea jumătate din faţă. Pe clavicula osoasă, de femeie, 
atârna un medalion rotund de argint pe un lanţ gros. 

Fata îşi mişca puternic capul înainte şi-napoi, făcând 


medalionul să se legene. Pentru o clipă, imaginea s-a întunecat 
şi, dintr-odată, cineva s-a strecurat în spatele ei şi a tras de lanţ, 
strangulând-o. Fata îşi lăsase capul pe spate şi dădea din mâini 
şi din picioare. 

— O, Doamne! a spus Clarice, ducând mâna la gură. 

— Ce-i asta? a şoptit Emma. 

Strangulatorul trăgea de lanţ cu tot mai multă putere. Oricine 
ar fi fost, purta o mască pe figură, drept care Emma nu-i putea 
distinge trăsăturile. După vreo treizeci de secunde, fata din 
imagine a încetat să se mai zbată şi s-a lăsat moale. 

Emma s-a îndepărtat. Tocmai văzuseră pe cineva murind? Ce 
naiba! Şi ce avea chestia asta de-a face cu ea? 

Camera s-a fixat pe fata legată la ochi. Nu mişca. Apoi, pentru 
un moment, imaginea s-a întunecat din nou. Când a revenit, 
camera era înclinată, căzută pe pământ. Emma a zărit totuşi 
dintr-o parte silueta de pe scaun. Cineva s-a apropiat de fată şi 
i-a îndepărtat legătura de pe ochi. După o lungă pauză, fata a 
tuşit. Şi a izbucnit în lacrimi. Clipea încet. Cu o secundă înainte 
ca ecranul să se înnegrească, ea s-a uitat pierdută spre obiectiv. 

Emmei aproape că i-a căzut faţa, până la tenişii ei Converse 
uzati. 

Clarice a scos un geamăt puternic. 

— Ei!? a spus triumfător Travis. Ţi-am zis! 

Emma se uita la ochii mari, albaştri ai fetei, la nasul uşor 
ridicat în vânt şi la faţa rotundă. Arăta exact ca ea! 

Şi asta pentru că fata din imagine eram eu! 


2 
Aşa, aşa, dă vina pe copilul adoptat! 


Emma i-a smuls smartphone-ul din mână lui Travis şi a pus 
clipul de la început, privind atentă imaginile. Când a apărut 
silueta aceea care a început s-o stranguleze pe fata legată la 
ochi, Emma a simţit cum stomacul i se strânge de frică. lar când 
mâna anonimă a îndepărtat legătura, pe ecran a apărut o figură 
identică cu a ei. Emma avea acelaşi păr castaniu bogat şi 
ondulat ca şi fata din filmuleţ. Aceeaşi bărbie rotundă. Aceleaşi 
buze rozalii care-i făceau pe copii s-o tachineze, căci erau 
umflate ca şi cum ar fi suferit de vreo alergie. S-a cutremurat. 


Priveam şi eu îngrozită clipul. Medalionul care scânteia în 
lumină a scos la iveală un crâmpei de amintire: m-am văzut 
ridicând capacul cutiei mele cu jucării, scoțând medalionul de 
sub o girafa pe jumătate roasă, o pătură dantelata şi o pereche 
de botoşei tricotaţi şi punându-mi-l la gât. Totuşi, filmuleţul nu 
mi-a trezit nicio altă amintire. Nu ştiam dacă totul se petrecuse 
în curtea mea... sau la distanţă de trei state. Aş fi vrut să mă 
confrunt cu memoria mea post-mortem. 

Dar clipul era despre cum murisem, nu-i aşa? Dacă ţinem cont 
mai ales de străfulgerarea aceea pe care o avusesem când mă 
trezisem în baia Emmei: faţa aceea apropiată de a mea, inima 
bătându-mi cu putere, ucigaşul aplecat asupra mea. Dar habar 
n-aveam cum funcţionase chestia asta cu moartea: 
pătrunsesem în lumea Emmei după ce-mi dădusem ultima 
suflare, sau asta se petrecuse zile - luni - mai târziu? Şi cum 
ajunsese clipul să fie postat pe internet? || văzuseră şi cei din 
familia mea? Şi prietenii? Era vorba de un soi de cerere de 
răscumpărare? 

În cele din urmă, Emma şi-a ridicat ochii de pe ecran. 

— Unde-ai găsit asta? l-a întrebat pe Travis. 

— Bag sama că cineva nu ştia că a devenit star pe net, 
corect? a spus el smulgându-i înapoi smartphone-ul. 

Clarice şi-a trecut degetele prin păr. Se uita când la ecran, 
când la faţa Emmei. 

— Asta faci tu ca să te distrezi? a întrebat-o ea aspru. 

— Îi induce probabil stări de euforie, a zis Travis, învârtindu-se 
pe verandă ca un leu la pândă. Am cunoscut anul trecut câteva 
fete de la şcoală care-i semănau, erau obsedate de asta. Una 
dintre ele a fost la un pas de moarte. 

Clarice a dus mâna la gură. 

— Ce se petrece cu tine? 

Emma se uita când la Travis, când la Clarice. 

— Staţi aşa! Nu! Nu sunt eu! Fata din film e altcineva! 

Travis şi-a dat ochii peste cap. 

— Altcineva care îţi seamănă exact? a spus el impasibil. Lasă- 
mă să ghicesc! O surioară pierdută cu mult timp în urmă? O 
geamănă posedată? 

În depărtare s-a auzit bubuitul unui tunet. Briza aducea un 
miros de asfalt ud, semn clar că se apropia furtuna. O surioară 
pierdută cu mult timp în urmă! Ideea i-a izbucnit Emmei în 


minte precum artificiile de 4 iulie. Era posibil. Odată, întrebase 
la Serviciile Sociale dacă Becky mai avusese şi alţi copii pe care 
să-i fi abandonat de-a lungul vieţii, dar îi răspunseseră că nu 
aveau informaţii de acest gen. 

Şi mie mi-a fulgerat un gând prin minte: fusesem adoptată. 
Măcar atât îmi amintesc. În familie era un lucru cunoscut: 
părinţii mei nu încercaseră niciodată să mi-l ascundă. Imi 
spuseseră că actul adopţiei fusese discutat pe ullima sută de 
metri şi că nu se întâlniseră niciodată cu mama mea naturală. 
Chiar să fi fost posibil? Aşa se explica de ce eram literalmente 
lipită de fata asta care arăta întocmai ca mine, urmând-o peste 
tot, ca şi cum sufletele noastre ar fi fost legate. 

Clarice bătea darabana pe tăblia mesei cu unghiile ei lungi. 

— Nu admit minciuna sau hoţia în casa asta, Emma! 

Emma s-a simţit ca şi cum tocmai ar fi primit o lovitură de 
picior în stomac. 

— Nu eu sunt în filmuleţ, a protestat ea. Şi nici nu am furat de 
la tine. Jur! 

Emma s-a întins spre sacoşa pe care o lăsase pe masă. Tot ce 
avea de făcut era să-l sune pe Eddie, şeful ei de la montagne 
russe. Ar garanta oricând pentru ea. Dar Travis a ajuns primul la 
sacoşă, a răsturnat-o şi a vărsat tot ce era înăuntru pe jos. 

— Hopa! a strigat el triumfător. 

Emma s-a uitat neajutorată cum exemplarul ei jerpelit din 
Fiesta a aterizat pe un muşuroi prăfuit. Un cupon mototolit 
pentru un bufet suedez la MGM Grand a ajuns, purtat de briză, 
până la halterele lui Travis. Smartphone-ul ei şi un tub de 
strugurel cu aromă de cireşe s-au rostogolit până lângă o 
broască-ţestoasă de lut. Şi la urmă, dar nu mai puţin important, 
a ieşit la iveală un teanc de bancnote care arătau dubios, legate 
cu un elastic gros, de culoare purpurie. Teancul a căzut pe 
podea, s-a rostogolit o dată şi a aterizat lângă tocurile lui 
Clarice. 

Emma era prea uluită ca să scoată vreun cuvânt. Clarice a 
înhăţat banii şi şi-a umezit degetul cu buzele ca să-i numere. 

— Două sute, a spus ea când a terminat de numărat. 

Apoi a ridicat o bancnotă de douăzeci cu o măzgălitură 
albastră în colţul din stânga sus. Chiar şi la lumina slabă, Emma 
a distins un B mare şi bombat, provenind probabil de la Bruce 
Willis. 


— Ce-ai făcut cu restul de cincizeci? 

Din vecini s-a auzit un dangăt de pendulă. Emma îngheţase 
complet. 

Ha... habar n-am cum au ajuns banii în sacoşa mea. Din 
spatele ei, Travis a chicotit. 

Te-am prins! 

S-a sprijinit impasibil de peretele tencuit, chiar la stânga 
termometrului mare şi rotund. Şi-a încrucişat braţele la piept, cu 
buza de sus lăţită într-un rânjet. 

Emmei i s-a zbârlit părul de pe ceafa. Dintr-odată, pricepuse 
ce se petrecea. Buzele i s-au strâns, aşa cum i se-ntâmpla 
mereu când nu se mai putea stăpâni. 

— Tu ai făcut-o! a spus ea, întinzând un deget acuzator spre 
Travis. Tu ai pus la cale asta! 

Travis s-a strâmbat. Ceva înlăuntrul Emmei a explodat. 

La naiba cu încercările ei de-a fi împăciuitoare! La naiba cu 
prefacerea în orice şi-ar fi dorit familia de adopţie să fie ea! 

S-a năpustit la Travis, înşfăcându-l de gâtul lui cărnos. 

— Emma! a ţipat Clarice, desprinzând-o de fiul ei. 

Emma s-a împleticit înapoi, lovindu-se de unul dintre scaunele 
de pe verandă. 

Clarice a întors-o cu faţa spre ea. 

— Ce naiba ai păţit? Emma n-a răspuns. l-a aruncat încă o 
privire amenințătoare lui Travis. Băiatul se lipise de perete, cu 
mâinile ridicate în faţă ca să se apere, dar ochii îi luceau de 
încântare. 

Clarice s-a îndepărtat de Emma, s-a lăsat în scaun şi s-a frecat 
la ochi. Rimelul i s-a întins pe buricele degetelor. 

— Nu merge, a spus ea încet, după o vreme. 

Şi-a ridicat privirea şi s-a uitat lung la Emma. 

— Credeam că eşti o fată dulce şi drăguță care n-o să-mi facă 
necazuri, Emma, dar asta e prea mult pentru noi. 

— Dar nu am făcut nimici a şoptit Emma. Jur! 

Clarice a scos o pilă de unghii şi a început să-şi pilească 
nervos unghia de la degetul mic. 

— Poţi să rămâi până la ziua ta, dar după aceea eşti pe cont 
propriu. 

Emma a clipit nedumerită. 

— Mă dai afară? 

Clarice s-a oprit din pilitul unghiei. Trăsăturile i se mai 


înmuiaseră. 

— Îmi pare rău, a spus ea cu blândeţe. Dar e cel mai bine 
pentru noi toţi. 

Emma s-a întors şi şi-a fixat privirea pe zidul urât de bârne din 
fundul curţii. 

— Aş fi vrut să fie altfel, a spus Clarice deschizând uşa 
glisantă şi intrând din nou în casă. 

Imediat ce-a plecat, Travis s-a dezlipit de perete şi s-a 
proţăpit cât era de înalt. 

S-a învârtit ţanţoş în jurul Emmei, a înhăţat chiştocul de ţigară 
care zăcea încă sub scaun, a îndepărtat firicelele uscate de 
iarbă care se lipiseră în vârf şi l-a aruncat în buzunarul enorm de 
la pantaloni. 

— Ai noroc că nu te denunţă! a spus el mieros. 

Emma a rămas tăcută, în vreme ce Travis a intrat semet în 
casă. Ar fi vrut să sară la el şi să-i scoată ochii, dar simţea ca şi 
cum picioarele i-ar fi fost umplute cu pământ ud şi greu. Ochii i 
s-au umplut de lacrimi. Nu din nou! Ori de câte ori o familie de 
adopţie îi pretindea Emmei să se mute, gândul îi zbura înapoi la 
clipa rece şi tristă în care realizase că Becky o abandonase 
pentru totdeauna. Emma rămăsese o săptămână în casa 
prietenei ei Sasha Morgan, vreme în care poliţia încercase să 
dea de urma mamei sale. Căuta să pară curajoasă, jucând 
Candy Land, urmărind Dora, exploratoarea şi organizând jocuri 
de vânătoare pentru Sasha, aşa cum făcuse Becky pentru ea. 
Dar în fiecare noapte, la lumina lămpii în formă de Cenuşăreasa 
a Sashei, se străduia să citească pasajele din Harry Potter pe 
care le putea înţelege - nu erau multe. Cu greu parcursese The 
Cat în the Hat. Avea nevoie de mama ei ca să-i citească 
cuvintele lungi. Avea nevoie de mama ei ca să imite vocile. Incă 
o durea! 

Veranda se cufundase în linişte. Vântul răscolea plantele 
agăţătoare şi palmierii care o străjuiau. Emma rămăsese cu 
privirea pierdută pe sculptura de lut ars a unei femei bine făcute 
de care lui Travis şi amicilor lui le plăcea să se frece. Aşadar, 
gata! Nu va mai rămâne aici până la terminarea liceului. Nu va 
mai încerca să urmeze cursul de jurnalism de la Universitate... 
sau şcoala postliceală. Nu avea unde să se ducă. La cine să 
apeleze. Doar... 

Dintr-odată, i-a venit din nou în minte imaginea din filmuleţ. O 


surioară pierdută cu mult timp în urmă! A tresărit. Trebuia s-o 
găsească. 
Ah, dacă i-aş fi putut spune că era prea târziu! 


3 
Dacă citeşti pe facebook, ştii că e adevărat 


O oră mai târziu, Emma stătea în micuțul ei dormitor, cu sacii 
ei marinăreşti deschisi pe podea. De ce să mai aştepte ca să-şi 
facă bagajul? Vorbea la telefon cu Alexandra Stokes, cea mai 
bună prietenă pe care-o avusese în Henderson. 

— Poţi oricând să te muţi la mine, s-a oferit Alexandra, după 
ce Emma i-a povestit cum Clarice o dăduse afară. Pot să 
vorbesc cu mama. Cred c-o să fie de treabă. 

Emma a închis ochii. Cu un an în urmă, ea şi Alexandra 
făcuseră parte din echipa de cros. În prima zi de antrenament, 
căzuseră amândouă pe un deal şi se împrieteniseră repede 
suportând împreună usturimea când infirmiera le curăţase rănile 
cu apă oxigenată. Işi petrecuseră toată clasa a XI-a colindând 
cazinourile şi făcând fotografii celebrităților şi sosiilor cu Canon- 
ul SLR al lui Alex, plimbându-se prin magazinele de amanet, fără 
să cumpere vreodată ceva, şi mergând la plajă la Lake Mead, în 
weekenduri. 

— l-aş deranja prea tare pe-ai tăi. 

Emma a golit un sertar de tricouri vintage şi le-a trântit intr- 
unul din saci. Locuise împreună cu familia Stokes vreo doua 
săptămâni, după ce Ursula şi Steve se mutaseră în Florida Keys. 
Petrecuse de minune, dar doamna Stokes era o mamă singură 
cu o grămadă de treburi pe cap. 

— E o nebunie că te-a dat afară Clarice asta, a spus Alex. 

Din receptor răzbăteau nişte plescăituri, probabil că se 
delecta cu o tabletă de ciocolată Twizzlers, preferata ei în 
materie de dulciuri. 

— Cum să creadă că tu ai furat banii ăia? 

— De fapt, nu a fost doar asta, a spus Emma culegând o 
pereche de blugi şi aruncându-i în sac. 

— Dar ce altceva? a întrebat Alex. 

Emma a tras de un petic descusut de pe sac. 

— Nu pot să-ţi spun acum. 


Nu voia să-i povestească lui Alex despre filmuleţul pe care-l 
văzuse. Voia să ţină chestia asta pentru ea deocamdată, în caz 
că ar fi fost doar o făcătură. 

— Dar o să te lămuresc cât de curând, bine? îţi promit! 

După ce a închis, Emma s-a aşezat pe covor şi s-a uitat prin 
cameră. Dezlipise de pe pereţi fotografiile cu Margaret Bourke- 
White şi Annie Leibovitz şi golise rafturile de colecţia ei de 
romane clasice şi thrillere SF. Locul arăta acum ca o cameră de 
motel închiriată cu ora. S-a uitat şi în serialul deschis al biroului, 
în care-şi ţinea lucrurile ei preferate, chestii pe care le căra în 
fiecare casă adoptivă. Era acolo monstrul-jucărie tricotat de 
doamna Hewes, o profesoară de pian, care i-l dăduse în ziua 
când reuşise să cânte Fur Elise, cu toate că nu avea acasă un 
pian la care să exerseze. Mai păstrase câteva lucruri pe care 
Becky le folosea la jocurile de vânătoare, împachetate în hârtie 
aproape dezintegrată. Şi mai era şi Socktopus, caracatiţa de 
pluş jerpelită pe care Becky i-o cumpărase Emmei în timpul unei 
excursii la Four Comers. Cuibărite pe fundul sertarului se găseau 
cele cinci jurnale ale ei învelite în pânză, pline cu poezii, lista cu 
„replici care trebuiau spuse”, lista cu „trucuri pentru flirt” (TPF), 
lista cu „lucruri care-mi plac şi lucruri care nu-mi plac” şi o 
evidenţă completă a tuturor magazinelor second-hand din zonă. 
Emma era expertă în materie de magazine în care se puteau 
face economii. Ştia cu exactitate când se făcea aprovizionarea, 
cum să te târguieşti la preţ şi cum să răscoleşti întotdeauna la 
fundul lăzii cu pantofi uzaţi - în felul ăsta, odată pusese mâna 
pe o pereche de pantofi Kate Spade cu talpa aproape deloc 
tocită. 

În sfârşit, a luat din colţul sertarului Polaroidul ei rablagit şi un 
teanc mare de fotografii. Aparatul fusese al lui Becky, dar Emma 
îl luase cu ea la familia Stokes, în noaptea când mama ei 
dispăruse. După aceea, începuse să scrie titluri false, pentru ca 
fotografiile să se potrivească oarecum cu viaţa ei şi cu 
întâmplările din familiile ei adoptive: „Mama adoptivă care s-a 
săturat de copii şi s-a închis în dormitor ca să urmărească 
sitcomul Live It to Beaver”, „Hipioţi plecând în Florida fără să 
anunţe”, „Mamă adoptivă destul de cumsecade îşi găseşte 
slujbă în Hong Kong, copilul adoptat nefiind invitat”. Aparatul 
era singurul reporter care consemna drumul Emmei. Dacă ar fi 
fost în formă, ar fi născocit un nou reportaj pentru ziua aceea: 


„Demonicul frate adoptiv distruge viaţa fetei”. Sau, mai bine, 
„Fata îşi descoperă clona pe net. Poate o surioară pierdută cu 
mult timp în urmă?” 

Emma a poposit la acest gând. Privirea i-a căzut pe laptopul 
Dell uzat care zăcea pe podea, cumpărat de la o casă de 
amanet. Trăgând adânc aer în piept, l-a luat lângă ea pe pat şi l- 
a deschis. Ecranul s-a aprins, şi Emma a căutat repede site-ul pe 
care Travis găsise filmul cu strangularea. Clipul era chiar primul 
în listă. Fusese postat mai devreme în seara aceea. 

Emma a apăsat pe play şi a apărut imaginea cu purici. Fata 
era legată la ochi se zbătea şi zgâria. Silueta întunecată trăgea 
tare de lanţul de la gâtul ei. Apoi camera a căzut şi a apărut 
cineva care i-a îndepărtat fetei legătura de la ochi. Faţa îi era 
pământie şi buimacă. Privea înnebunită înjur, eu ochii rotindu-i- 
se în orbite ca nişte bile. Apoi s-a uitat în obiectiv. Ochii ei verzi- 
albăstrii îi sticleau, iar buzele roz îi erau arse. Exact faţa Emmei. 
Fiecare trăsătură era identică. 

— Cine eşti tu? a şoptit Emma, simțind un fior pe şira spinării. 

Aş fi vrut să-i pot răspunde. Aş fi vrut să fac ceva mai folositor 
decât s-o însoțesc în tăcere ca un vânător de stafii. Era ca şi 
cum aş fi urmărit un film, doar că nu puteam nici măcar să strig 
sau să arunc cu pop-corn în ecran. 

Clipul s-a terminat şi site-ul a întrebat-o pe Emma dacă vrea 
să-l vadă din nou. Emma s-a întins dusă pe gânduri, făcând 
arcurile somierei să scârţâie. După o clipă, a tastat în câmpul de 
căutare Google Suttoninaz. Au apărut imediat mai multe site-uri, 
inclusiv o pagină de Facebook cu acelaşi nume. Sutton Mercer, 
scria acolo. Tucson, Arizona. 

De afară s-a auzit un scrâşnet de cauciucuri, ca un cârâit. 
Pagina de Facebook s-a încărcat, iar Emma a scos un icnet. Era 
Sutton Mercer, stând în vestibulul unei case, împreună cu o 
gaşcă de fete. Purta o rochie neagră fără spate, o bentiţă 
strălucitoare şi tocuri înalte, argintii. Văzându-i faţa, Emma a 
făcut ochii mari, simțind că-i vine să verse. Şi-a apropiat şi mai 
mult capul de ecran, sigură că va găsi o deosebire între ea şi 
Sutton, dar totul, până la urechile acelea mici ale lui Sutton şi 
dinţii perfect pătraţi şi perfect drepţi, totul era identic! 

Cu cât o privea mai mult, cu atât Emma se convingea că 
avusese o surioară pierdută cu mult timp în urmă. În primul 
rând, în unele momente simţise cât se poate de clar c-o 


însoţeşte cineva, ca şi cum ar fi urmărit-o. Uneori, dimineaţa îşi 
amintea vise trăsnite despre o fată care semăna cu ea... ştiind 
însă că nu era ea însăşi. Visele erau întotdeauna pline de viaţă: 
călărind un armăsar rotat Appaloosa la ferma cuiva, târând o 
păpuşă cu păr negru de-a lungul unei verande. Şi apoi, dacă 
Becky fusese îndeajuns de iresponsabilă incat s-o uite la Circle 
K, s-ar fi putut să fi făcut acelaşi lucru şi cu un alt copil. Probabil 
că toţi pantofii aceia în dublu exemplar pe care-i cumpăra 
Maniaca Becky nu erau nicidecum pentru ea, ci pentru sora ei 
geamănă, o fată pe care Becky o abandonase deja. 

Poate că Emma avea dreptate, m-am gândit eu. Poate că erau 
pentru mine. 

Emma a trecut cursorul peste capul fetei de lângă Sutton. M 
Madeline Vega, explica legenda. Madeline avea părul negru, lins 
şi lucios, ochi căprui imenşi, un trup zvelt şi o strungăreata între 
dinţii din faţă, la fel ca Madonna. Îşi ţinea capul înclinat sugestiv 
într-o parte, avea şi un fals - sau poate adevărat? — trandafir 
tatuat pe interiorul încheieturii, iar rochia sângerie pe care o 
purta era decoltată provocator. 

Fata de lângă Madeline era o roşcată pe care-o chema 
Charlotte Chamberlain. Avea pielea deschisă la culoare, ochi 
frumoşi, verzi şi purta o rochie neagră de mătase, care aproape 
că plesnea pe umerii ei laţi. Două blonde cu ochi la fel de mari şi 
nas cârn stăteau de o parte şi de alta a grupului. Numele lor 
erau Lilianna şi Gabriella Fiorello, dar în legendă Sutton le 
poreclise Gemenele Twitter. 

M-am uitat peste umărul Emmei şi le-am recunoscut pe felele 
din fotografie. Ştiam că fuseserăm apropiate. Dar erau aidoma 
cărţilor pe care le citisem în urmă cu două veri: ştiam că-mi 
plac, dar n-aş fi putut să le mai povestesc. 

Emma a parcurs pagina până jos. Profilul era aproape în 
intregime public. Sutton Mercer avea să-şi aniverseze majoratul 
anul acela, la fel ca Emma. Urma cursurile unui liceu numit 
Hollier. Îi plăcea să joace tenis, să meargă la cumpărături la 
mallul La Encantada şi să-şi facă împachetări cu papaia pentru 
piele uscată la Canyon Ranch. La rubrica ce-mi place şi ce nu-mi 
place scrisese: îmi place Gucci mai mult decât Pucci, dar nu la 
fel de mult ca Juicy. Citind cuvintele acestea, Emma s-a 
încruntat. 

Mda, nici eu n-aveam habar ce voia să-nsemne asta. 


Emma a intrat apoi pe pagina cu fotografii şi a dat de o poză 
cu un grup de fete îmbrăcate cu tricouri polo de tenis şi adidaşi. 
La picioarele lor era aşezată o pancartă pe care scria echipa de 
tenis a liceului Hollier. Emma a început să plimbe cursorul peste 
numele fetelor, până când a găsit-o pe Sutton. Era a treia din 
stânga, cu părul legat strâns la spate în coadă de cal. Apoi a pus 
cursorul pe faţa de indiancă cu păr negru aflată la dreapta. În 
bula de deasupra capului ei era scris numele Nisha Banerjee. Pe 
chip i se întindea un zâmbet siropos, fals. 

M-am uitat şi eu lung la ea, cu o senzaţie neaşteptată şi 
confuză străbătându-mi trupul fără consistenţă. Ştiam că n-o 
plac pe Nisha, dar nu ştiam de ce. 

Apoi, Emma a trecut la o poză în care Sutton şi Charlotte 
stăteau pe terenul de tenis lângă un bărbat cărunt, înalt şi 
chipeş. Nu exista nicio bulă deasupra capului său, dar legenda 
spunea: Eu, C şi domnul Chamberlain, la Arizona Tennis Classic. 
Lângă această poză se afla o alta, în care Sutton îmbrăţişa un 
băiat blond, arătos şi bine făcut care |purta tricoul echipei de 
fotbal a liceului Hollier. Te iubesc, G! Scrisese ea. Cineva numit 
Garrett răspunsese în căsuţa de comentarii: Şi eu te iubesc, 
Sutton! 

OF! A gândit Emma. 

Şi eu am simţit acelaşi val de căldură în inimă. 

Ultima poză la care s-a uitat Emma o arăta pe Sutton stand la 
masă pe o verandă alături de un bărbat şi o femeie draguţi, mai 
în vârstă, şi de o fată cu părul blond-murdar şi cu bărbia pătrată, 
numită Laurel Mercer. Probabil sora adoptiva a lui Sutton. 
Zâmbeau cu toţii, ciocnind paharele cu suc. Mi-e drag de ai mei, 
scria în etichetă. 

Emma a zăbovit mult la fotografie, simțind o durere în piept. 
Toate reveriile ei despre Steaua Mami, Steaua Tati şi Steaua 
Emma aduceau destul de mult cu ce era în poză: o familie 
plăcută, fericită, o casă frumoasă, o viaţă bună. Dacă si-ar fi 
decupat capul dintr-o fotografie de-a ei şi l-ar fi lipit pe trupul lui 
Sutton, fotografia nu ar fi arătat cu nimic diferit. Şi totuşi, 
povestea ei era cât se poate de diferită de cea din poză. 

Pe pagina de Facebook erau şi câteva clipuri de pe You- Tube, 
iar Emma a dat clic pe primul. Sutton pe un fel de teren mare de 
golf, alături de Madeline şi Charlotte. Stăteau în genunchi, 
scuturând cu putere nişte tuburi de spray. Apoi, încet, în tăcere, 


au scris câte ceva pe o piatră mare. Ne e dor de TINE, T, spunea 
mesajul lui Madeline. Mesajul lui Sutton era: Nisha a fost aici. 

— Unde e Laurel? a întrebat Charlotte. 

— Pe o mie de dolari că îi e prea frică! a murmurat Sutton pe 
ecran. 

Emmei i s-a părut aşa de cunoscută vocea, încât a simţit un 
nod în gât. 

Apoi a deschis celelalte clipuri. Într-unul dintre ele Sutton şi 
prietenele ei făceau skydiving, în altul, bungee jumping. O 
grămadă de filmuleţe arătau o fată care se plimba nepăsătoare, 
în vreme ce celelalte o speriau, făcând-o să ţipe. Ultimul clip era 
intitulat „Să mor eu!” începea cu Madeline căzând într-o piscină, 
seara. Imediat ce-a atins apa, a început să dea din mâini. 

— Ajutor! a strigat ea, cu părul negru lipit de faţă. Cred că mi- 
am rupt piciorul! Nu... pot... să mă mişc! 

Camera s-a zgâlţăit. 

— Madi! a strigat Charlotte. 

— Rahat! a spus o alta. 

— Ajutor! ţipa Madeline zbătându-se. 

— la stai, s-a auzit vocea şovăitoare a lui Sutton. A spus-o? 

Camera a trecut la Charlotte, care s-a oprit în loc. Ţinea în 
mână o vestă de salvare alb cu roşu. 

— Poftim? a întrebat ea buimacă. 

— A spus-o? a repetat Sutton. 

— N... nu cred, a chiţăit Charlotte, strângându-şi buzele şi 
aruncând vesta pe jos. Foarte nostim! Ştim că te prefaci, Madi! 
A strigat ea nervoasă. Ce actriţă de doi bani! A bombănit. 

Madeline a încetat să mai împroaşte cu apă. 

— Bine! a spus ea gâfâind şi înotând până la scară. Dar te-am 
păcălit puţin. Charlotte mai avea puţin şi făcea pe ea. 

— Toate au început să chicotească. 

Fleoşc! S-a gândit Emma. Aşadar, asta era distracţia lor?! 

Şi eu eram cam dezamăgită. 

Emma a cercetat şi restul profilului de Facebook, căutând 
vreo referire la ciudatul filmuleţ cu strangularea pe care-l găsise 
Travis, dar nu exista nici măcar o singură menţiune. Singurul 
lucru cât de cât înfricoşător peste care a dat a fost un bileţel 
alb-negru scanat pe care scria dispărut din 17 IUNIE, alături de 
faţa unui băiat rânjind la ea. Sub fotografie, cu litere de tipar, 
scria Thayer Vega. Emma s-a întors la numele de la profilul lui 


Sutton. Pe Madeline o chema tot Vega. 

La urmă, a dat clic pe Peretele lui Sutton. Sutton postase cu 
doar câteva ore în urmă: Ţi-ai dorit vreodată să poţi fugi de 
acasă? Uneori, eu mi-am dorit. Emma s-a încruntat. De ce ar fi 
vrut Sutton să fugă? Părea să aibă tot ce-şi dorea. 

Habar n-aveam, dar postarea aceea mie uneia îmi spunea 
multe. Dacă o scrisesem cu câteva ore înainte, însemna că nu 
eram moartă de mult. Oare ştia cineva c-am fost ucisă? M am 
uitat pe tot Peretele. Niciun necrolog pentru Sutton sau vreo 
schiţă de casetă pentru condoleanţe. Poate că nu allase nimeni 
încă. Poate că nu mă găsiseră? Zăceam oare pe un câmp, pe 
undeva, cu lanţul strâns în jurul gâtului? M-am uitat în jos la 
trupul meu fosforescent. Chiar dacă nimeni altcineva nu mă 
putea vedea, din când în când reuşeam să surprind câte ceva 
din mine, ca o licărire - o mână colo, un cot dincolo, o pereche 
de pantaloni scurţi şi şlapii galbeni. Nu vedeam niciun strop de 
sânge. Pielea nu mi-era albastră. 

Chiar când se pregătea să închidă computerul, Emma a mai 
descoperit câteva postări pe Peretele lui Sutton. Abia aştept 
petrecerea de ziua ta! Scrisese Charlotte. O să fie o nebunie! Și 
ziua de naştere a Emmei se apropia. Apoi s-a uitat la informaţiile 
personale ale lui Sutton. Era născută pe 10 septembrie, ca şi ea. 

Inima a început să-i bată nebuneşte. Asta da coincidenţă! 

La rândul meu, eram speriată, încrezătoare şi confuză. Poate 
că era adevărat. Poate că noi două chiar eram gemene! 

După o clipă, Emma a deschis o altă fereastră şi a intrat pe 
propria ei pagină de Facebook. Faţă de cea a lui Sutton, părea 
neinteresantă şi jalnică - poza ei de profil era un prim-plan 
neclar cu ea şi Socktopus, şi nu avea decât cinci prieteni: Alex, o 
fostă soră adoptivă pe nume Tracy, mascota Chunky Monkey de 
la îngheţata Ben & Jerry şi doi actori din distribuţia serialului CSI. 
Apoi s-a întors din nou la pagina lui Sutton şi a dat clic pe 
butonul pe care scria send Sutton a message. Când a apărut 
fereastra, a scris: O să sune cam anapoda, dar cred că suntem 
rude. Arătăm exact la fel şi ne-am născut în aceeaşi zi. Locuiesc 
în Nevada, nu prea departe de tine. Nu cumva eşti adoptată? 
Răspunde-mi, sau sună-mă, dacă vrei să vorbim. 

MESSAGE sent! A apărut pe ecran. Emma şi-a rotit privirea 
prin camera tăcută, în timp ce micul ventilator de pe birou 
arunca aer călduţ în faţă. După chestia asta cu schimba rea 


vieţii, se aştepta ca lumea să se transforme ca prin minune şi în 
mod dramatic - un spiriduş să înceapă să danseze dincolo de 
fereastra deschisă, statuile kitsch din lut ars de pe veranda lui 
Clarice să capete viaţă şi să se prindă într-un lanţ conga, ceva! 
Dar nu se vedea decât aceeaşi crăpătură în zigzag din tencuiala 
tavanului şi aceeaşi pată în formă de M de pe carpeta din faţa 
dulapului. 

Cesuleţul din colţul ecranului de la laptop a trecut de la 10.12 
la 10.13 p.în. Emma a dat refresh pe pagina ei de Facebook. A 
găsit o crăpătură prin jaluzelele pline de praf şi a căutat pe cerul 
întunecat stelele Mami, Tati şi Emma. Inima a început să-i bată 
puternic. Ce făcuse? S-a întins după telefon şi a format numărul 
lui Alex, dar Alex n-a răspuns. Eşti pe-acolo? l-a scris într-un 
mesaj, dar nu a primit răspuns. 

Traficul şi zgomotul de pe autostradă s-au potolit. Emma a 
oftat lung, gândindu-se la ce va urma. Poate se va putea muta 
înapoi în Henderson, să locuiască în camera de oaspeţi şi să-i 
plătească chirie mamei lui Alex. Ar putea să se angajeze cu 
program întreg - probabil schimburile de noapte la non-stop-ul 
Target de lângă casa lui Alex - ca să poată să-şi termine liceul. 
Eventual să lucreze la ziarul local, în weekenduri... 

Bzzz. 

Emma a făcut ochii mari. Pe fereastră se vedea luna care se- 
nălţase sus pe cer. Ceasul de pe măsuţă arăta 12.56 a.în. 
Aţipise. 

Bzzz. 

Telefonul era luminat. S-a uitat lung la el, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu sară la ea şi s-o muşte. 

Apoi pe ecranul telefonului a apărut simbolul cu un plic. Inima 
a început iarăşi să-i bată nebuneşte. Tremurând, a apăsat open. 
A trebuit să citească mesajul de pe Facebook de patru ori ca să 
priceapă sensul cuvintelor. 

Dumnezeule! Nu pot să cred aşa ceva! Da, chiar am fost 
adoptată. Dar până acum n-am ştiut nimic de tine. N putem 
întâlni la centrul de excursii de la Sabino Canyon, în Tucson, 
mâinN la 6 p.în.? Uite numărul meu de mobil. Nu mai spune 
nimănui cine eşti, până nu vorbim - e periculos! 

Pe curând! 

Cu drag, Sutton (sora ta geamănă) 

Fireşte, era o singură problemă cu mesajul ăsta: nu-l 


scrisesem eu! 


4 
Reuniune întreruptă 


A doua zi, spre seară, Emma cobora clătinându-se dintr-un 
autocar Greyhound, cu rucsacul ei kaki în spate. În parcare, 
arsiţa dogorea în valuri, iar aerul era atât de sufocant, încât 
parcă păşise în carcasa unui uriaş uscător de păr. În dreapta ei 
se găseau căsuțe mici de chirpici şi un club de yoga pentrui 
bărbaţi, vopsit în purpuriu, care se numea hombre. În stânga se 
afla o clădire mare şi dărăpănată despre care ai fi zis că e 
bântuită, hotelul Congress. Ferestrele din faţă erau acoperite de 
afişe cu viitoarele concerte. Doi hipioţi căscau gura pe stradă, 
fumând. In spate se găsea ceva ce arăta ca un magazin pentru 
sado-maso: vitrinele erau populate de manechine cu bice în 
mână, costumate în pisici, cu ciorapi de plasă şi cizme înalte. 

Emma a făcut stânga-mprejur şi s-a uitat la staţia Greyhound. 
Tucson Centru, scria pe o tăbliță în faţă. După câteva ore 
petrecute în autobuz, lângă un tip cu barbă de tap şi înnebunit 
după chipsurile cu ardei iute, ajunsese, în fine. Îi venea să 
alerge până la mascota firmei desenată mare pe tăbliță şi să-i 
aplice un pupic apăsat şi umed, dar a simţit telefonul vibrându-i 
în buzunar. A băgat repede mâna după el ca să răspundă. Pe 
ecran apăruse poza lui Alex. 

— Bună! a spus Emma, ducând la ureche bătrânul ei 
smartphone. Ghici unde sunt! 

— Doar n-ai făcut-o, a izbucnit Alex la celălalt capăt. 

— Ba da! 

Emma a târât sacul până la o bancă acoperită cu o copertină 
de pânză şi s-a aşezat să-şi tragă sufletul. Alex îi răspunsese în 
sfârşit la mesajul din noaptea trecută cu eşti acolo? Emma o 
sunase numaidecât, servindu-i pe nerăsuflate întreaga poveste, 
într-o singură frază lungă. 

— l-am lăsat lui Clarice un bileţel, a spus Emma, trăgându-şi 
picioarele din calea unui cuplu de bătrânei care târau după ei 
câte o valiză pe rotile. Nici Serviciul Social n-o să se mai ocupe 
de mine, sunt în pragul majoratului. 

— Şi ce ai de gând să-i spui fetei ăleia, Sutton? Adică, dacă e 


sora ta pe bune, crezi că poţi să te muţi la ea? A oftat 
gânditoare Alex. E ca-n Cenuşăreasa, mai puţin prinţul şchiop. 

Emma s-a lăsat pe spate pe bancă, privind la munţii vineţii din 
depărtare. 

— N-am de gând s-o iau înaintea evenimentelor, a spus ea. Să 
vedem deocamdată ce se-ntâmplă. 

Totul era ca la teatru. Cât mersese cu autocarul, Emma îşi 
imaginase cum întâlnirea cu Sutton i-ar fi putut schimba viaţa. 
Ar fi putut să se mute în Tucson, ca să meargă la aceeaşi şcoală 
ca şi Sutton. l-ar fi putut cunoaşte şi pe părinţii adoptivi ai lui 
Sutton. Poate că o vor lăsa chiar să se mute cu ei, a îndrăznit ea 
să viseze. | s-a făcut pielea de gaină. Bine, bine, am ajuns cam 
departe, dar cine ştie? Chiar era un soi de versiune mai 
interesantă a Cenuşăresei. 

Dar trebuia început cu începutul: întâlnirea din ziua aceea. 
Emma a zărit un singur taxi liber în partea cealaltă a statiei de 
autobuz şi a pornit spre el. 

— Te rog să nu vorbeşti cu nimeni despre asta, da? i-a spus 
ea lui Alex. 

— Promit! a confirmat Alex. Baftă! 

— Mulţam! 

Emma a închis, s-a aşezat pe bancheta din spate a taxiului şi 
i-a spus şoferului, abia stăpânindu-şi tremurul vocii, că vrea să 
ajungă la Sabino Canyon. Taxiul a luat-o din loc şi a pornit pe 
străzile Tucsonului. Emma se uita pe geamul murdar, zâmbind 
la diversele clădiri care ţineau de Universitatea din Arizona, 
inclusiv la una pe care era o placă mare cu institutul fotografic. 
Emma ardea de nerăbdare să intre acolo şi să viziteze expoziţia. 
Apoi au trecut pe lângă curtea universităţii. Studenţii 
trândăveau la soare. Un grup de joggeri a ţâşnit pe lângă ei ca o 
turmă de căprioare. În mijlocul pajiştii stătea o fată deghizată 
într-o plantă de marijuana, ţinând o pancartă pe care scria 
CLAXONAŢI PT. IARBA! Şoferul a claxonat. 

Apoi au intrat pe autostrada 10, îndreptându-se spre nord. 
Casele deveneau tot mai impunătoare, iar pe străzi se vedeau 
ici şi colo săli de gimnastică moderne, bistrouri cochete, 
magazine cu delicatese şi buticuri de lux. Emma a trecut pe 
lângă intrarea în mallul La Encantada şi apoi pe lângă luxosul 
spa Elizabeth Arden Red Door. Poate că într-o zi Sutton şi cu 
mine o să ne facem pedichiura aici, ca nişte cucoane, s-a gândit 


ea. 

De fapt, ideea asta a tulburat-o puţin. Până atunci nu-şi 
făcuse niciodată pedichiura în mod profesionist. Ori de câte ori îi 
atingea cineva picioarele, începea să râdă cu sughiţuri, ca Ernie 
din Strada Sesame. 

Cât despre mine, în vreme ce maşina gonea pe lângă aceste 
privelişti, nu simţeam decât un fel de buimăceală. Anumite 
emoţii şi senzaţii fulgerau dincolo de suprafaţă, în adâncuri - 
vagi semne de entuziasm şi bucurie, când am ajuns în dreptul 
unui restaurant numit NORTH, parfumul de iasomie când taxiul 
a trecut pe lângă magazinele din La Encantada - dar n-am reuşit 
să aflu nimic mai serios. In cap îmi băzâiau întrebări ca un roi de 
albine. Cine îi răspunsese Emmei? Mai descoperise cineva că eu 
eram moartă? Abia aşteptam să mai arunc o privire pe pagina 
mea de Facebook, dar Emma nu o mai accesase. Trecuse o zi 
întreagă de când murisem - poate mai mult: unde credeau 
ceilalţi că m-aş putea afla? Şi de ce nu-mi găsise nimeni 
cadavrul? Şi, încă o dată, dacă cineva mă omorâse, aş fi putut 
să fiu deja ciopârţită în mii şi milioane de bucățele! 

Voiam să strig. Voiam să urlu. Dar nu puteam decât s-o urmez 
pe Emma, mută şi speriată. Era ca în visele acelea groaznice 
când mă prăbuşeam, tot mai în jos, şi mai în jos, de pe 
acoperişul unei clădiri înalte. Mereu încercam să strig după 
cineva care să mă prindă, dar nu apărea niciodată nimeni. 

Taxiul a făcut la stânga şi în faţa ochilor Emmei au aparut 
munţii. Un indicator de lemn găurit spunea: SABINO CANYON. 

— Am ajuns, a spus şoferul trăgând pe dreapta. 

In sfârşit! Emma i-a întins şoferului o bancnotă de douăzeci de 
dolari şi a mers pe pietrişul care scârţâia până la o bancă, 
inspirând mirosurile amestecate de loţiuni de plajă, praf şi pietre 
încinse. Puțin mai încolo, excursioniştii de seară făceau exerciţii 
de relaxare pentru gambe pe o bariera de parcare. Lanţul 
scânteietor de munţi muşca din cerul albastru. Poteca era 
punctată cu mici tufe de flori sălbatice roz, galbene şi purpurii. 

E perfect, s-a gândit Emma. Instinctiv, a scos Polaroidul din 
rucsac. Nu-şi luase prea multe lucruri în Tucson - doar 
portofelul, pe Socktopus, un schimb de haine, aparatul foto şi 
jurnalul, fără de care îi era teamă să călătorească undeva. 
Lasase aproape totul, inclusiv economiile, într-un dulăpior cu 
cifru din staţia de autobuz din Vegas. Un zgomot înfundat şi 


fotografia era gata. Emma s-a uitat la poza care se developa 
încet. Surori despărțite cu mult timp în urmă se reîntâlnesc 
pentru prima oară, a pus ea titlul în gând. 

Era ora şase fix. S-a aşezat pe bancă, a scos o pudrieră 
Maybelline şi s-a uitat în oglinjoară. Purta o rochie dungată de 
jerseu de la Gap, pe care-o găsise la Cinnaraon, un magazin 
second-hand de lângă locuinţa lui Clarice, iar pe buze se dăduse 
cu o tonă de gloss. Şi-a mirosit pe ascuns pielea, sperând că nu 
se simţea mirosul de autobuz sau de chipsuri cu ardei iute. 
Întâlnirea cu Sutton i-a adus aminte de cum era primită într-o 
nouă casă de adopţie. Părinţii o priveau întotdeauna pe îndelete 
şi cercetător, hotărând pe loc dacă o acceptau sau nu. Vă rog să 
vă placă de mine, se gândea ea, stând în nenumărate bucătării 
sau pe verandele atât de asemănătoare din faţa caselor. Vă rog 
să faceţi situaţia suportabilă! Vă rog să nu mă faceţi să mă 
smiorcăi! 

De pe drumul spre canion au început să apară şi alţi oameni. 
Emma s-a uitat la ceasul de la telefon. Era 6.10. Dacă Sutton 
obişnuia să întârzie? Soiul ăsta de oameni o enervau la culme. Și 
oare ce aveau să-şi spună una celeilalte? „Bună, Sutton”, a 
mimat Emma, exersând şi un zâmbet. „Prin urmare, Becky te-a 
pierdut şi pe tine?” Apoi a mimat că-i întinde mâna, după care a 
clătinat din cap şi şi-a retras-o. O să se îmbrăţişeze, nu-i aşa? 
Sau o să se codească, ferindu-şi privirile? 

Ciudatul film s-a derulat din nou pe ecranul din mintea ei. La 
urma urmei, ce fel de om acceptă să fie strangulat ca să se 
distreze? S-a gândit la fetele despre care vorbise Travis cu o zi 
înainte. 

— O! a strigat cineva în spatele ei. 

Emma a sărit în picioare şi s-a întors, uitându-se la bărbatul 
necunoscut, îmbrăcat într-un şort şi un tricou polo, care se 
oprise la vreun metru de ea. Cu părul său grizonant şi t u 
statura lui niţeluş rotofeie, îi amintea Emmei de doctorul Lowry, 
singurul asistent social pe care-l plăcuse vreodată, în mare 
măsură pentru că-i vorbise ca unei fiinţe umane, nu ca unui 
monstru de copil adoptat. Apoi şi-a amintit de fotografia de pe 
Facebook, în care Charlotte şi Sutton se aflau pe un teren de 
tenis alături de un bărbat. Eu, C şi domnul Chamberlain, la 
Arizona Tennis Classic. Era cineva din lumea lui Sutton, nu a ei. 

Nu că eu mi-aş fi adus aminte mare lucru despre el! 


Bărbatul se uita la ea tulburat. 

— Ce... ce faci tu aici, Sutton? 

Dându-şi seama cum o strigase, Emma a făcut ochii mari şi i-a 
zâmbit şovăitor. Îşi simţea limba umflată şi grea. Nu spune 
nimănui cine eşti, scria în e-mail. E periculos! 

— Păi... mă plimbam, a răspuns Emma, stânjenită la culme. 

Simţea o mâncărime în palme, aşa cum i se întâmpla 
întotdeauna când îi minţea pe adulţi. 

— Vrei să urci pe munte? a insistat tatăl lui Charlotte. Aici se 
întâlnesc tinerii în ziua de azi? 

Emma a aruncat o privire spre potecă, sperând că o să apară 
la cotitură o fată care să-i semene, lămurind toată situaţia. Au 
trecut câteva maşini, dar n-a oprit niciuna. Apoi a trecut o gaşcă 
veselă de copii pe biciclete Schwinn. 

— Păi... nu prea. 

De vizavi a lătrat un câine. Emma a înlemnit - la nouă ani o 
muşcase un chow-chow şi de atunci se temea de câini. Dar 
câinele pândea un iepure care se ivise pe neaşteptate dinspre 
alee. Tatăl lui Charlotte şi-a băgat mâinile în buzunare. 

— Bine, pe curând! O seară plăcută! 

Şi a dispărut repede. 

Emma s-a trântit pe bancă. Stânjenitor! Ceasul de la telefon 
arăta 6.20. A deschis dosarul cu new messages, dar nu primise 
niciun mesaj care să spună întârzii, ajung imediat! Incepea să 
simtă cum neliniştea i se răspândeşte prin tot trupul, ca o 
otravă. Stomacul parcă muşca din sine însuşi. Dintr-odată, 
împrejurimile nu i se mai păreau la fel de speciale ca până 
atunci. Excursioniştii care coborau acum de pe munte semănau 
cu nişte arătări schimonosite şi întunecate, în aer stăruia o 
duhoare înţepătoare. Ceva mergea foarte, foarte prost. 

Trosc! Emma a întors brusc capul. Inainte să apuce să vadă 
ce fusese, o mână mică i-a acoperit ochii, somând-o să nu se 
mişte. 

— Ce? a spus ea. 

O a doua mână i-a acoperit gura. Emma a încercat să se 
zbată, dar a simţit apăsarea unui obiect rece şi dur între 
omoplaţi. A îngheţat instantaneu. Nu mai simţise niciodată 
gaura unei ţevi de pistol pe spate, dar nu putea fi altceva. 

— Stai pe loc, nemernico, a şoptit o voce aspră. 

Emma a simţit o respiraţie fierbinte în ceafă, dar de văzut, nu 


vedea decât palma care-i acoperea ochii. 

— Vii cu noi! 

Aş fi vrut să văd cine erau acei „noi”, dar era o chichiţă la 
treaba asta cu moartea: când Emma nu putea să vadă ceva, nici 
eu nu puteam! 


5 
Ea este eu 


Emma înainta mai mult târându-şi picioarele şi împleticindu- 
se. Arma îi apăsa pielea. Prin legătura pe care cineva i-o legase 
la repezeală peste ochi distingea forme întunecate şi ceţoase, în 
vreme ce zgomotul traficului îi vâjâia în urechi. A început să 
geamă speriată. Ciudatul film cu strangularea i-a trecut prin 
minte ca girofarul unei ambulanţe. Mâinile acelea trăgând tare 
de lanţ. Sutton prăbuşindu-se fără viaţă. 

Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, îngrozită. 

Cineva a forţat-o pe Emma să traverseze drumul. S-a auzit un 
claxon, după care Emma a simţit cu piciorul bordura de pe 
cealaltă parte. În timp ce bâjbâia pe marginea drumului, 
zgomotul maşinilor se auzea ca un bas pătrunzător, ca o 
pulsaţie. În nări simţea miros de hamburgeri prăjiţi, de hotdog şi 
ţigări. Apoi, un pleoscăit puternic. Cineva a chicotit. Altcineva a 
strigat: 

— Îmi place! 

Cineva a smucit-o pe Emma de mâini. Unde se afla? 

Ce naiba? 

Pe neaşteptate, eşarfa de pe ochi i-a fost smulsă. Exact în 
acelaşi timp, lumea s-a luminat din nou şi pentru mine. Prin faţa 
Emmei se învârtea o fată cunoscută, cu păr lung, roşcat, piele 
palidă, umeri laţi şi talie groasă. Purta o rochie scurtă, albastră, 
şi un colier la gât. Charlotte- s-a gândit Emma. 

— Cred că şi-a învăţat lecţia, nu? a spus Charlotte, aruncand 
eşarfa în spatele unui ghiveci cu un cactus. 

Cineva i-a eliberat Emmei mâinile legate la spate. Nu mai 
simţea nici apăsarea armei între omoplaţi. Şi-a rotit privirea în 
jur. În faţa ei stăteau trei fete îmbrăcate în rochii de petrecere şi 
fardate cu sclipici. 

Cea mai înaltă dintre ele avea părul negru, claviculă 


proeminentă, un coc de balerină ciufulit şi un trandafir tatuat pe 
interiorul încheieturii. Madeline Vega, fata din poza de pe pagina 
de Facebook a lui Sutton. Lângă Madeline erau două fete cu 
părul galben de ceară şi ochi de un albastru spălăcit. Amândouă 
aveau în mână câte un iphone. Una era îmbrăcată clasic, într-o 
rochie polo, cu bentiţă pe cap şi sandale cu barete încrucişate. 
Cealaltă arăta de parcă tocmai atunci ieşise dintr-un videoclip al 
formaţiei Green Day - avea ochii rimelaţi din belşug, o rochie 
cadrilată, cizme înalte şi o grămadă de brățări de cauciuc negre 
în jurul încheieturilor. Erau pesemne Gabriella şi Lilianna 
Fiorello, gemenele Twitter. 

— Ţi-am făcut-o! a zis Madeline, aruncându-i Emmei un 
zâmbet şters. 

Gemenele Twitter au rânjit şi ele. 

— De când ne-am făcut eco? a oftat Charlotte din spatele lor. 
Repetiţia nu e printre regulile noastre! 

Madeline şi-a tras în jos rochia scurtă, albă şi evazată. 

— Tehnic vorbind, nu a fost o repetiţie, Char! Sutton a ştiut 
tot timpul că noi suntem. 

A ridicat în aer un tub de ruj, pe care apoi i l-a lipit Emmei 
între omoplaţi: 

— Chihuahua lu' mama ar fi ştiut că asta nu e o armă. 

Emma s-a întors. Tubul de ruj o păcălise într-adevăr. 

Apoi, şi-a mai dat seama de ceva: Madeline îi spusese Sutton, 
ca şi tatăl lui Charlotte. 

— Staţi aşa, a îngăimat ea, străduindu-se să-şi recapete 
vocea. Eu nu-s... 

Charlotte a întrerupt-o, fără să-şi ia ochii de la Madeline: 

— Chiar dacă Sutton şi-a dat seama că eşti tu, tot jalnic e. Ştii 
foarte bine. 

Avea o voce răutăcioasă şi o privire pătrunzătoare. Deşi 
Charlotte nu era cea mai drăguță din grup, era în mod clar şefa. 

— Şi-apoi, de când facem noi lucruri de-astea cu ele? 

A arătat spre Gabriella şi Lilianna, care s-au uitat în pământ 
ruşinate. 

Madeline se juca în continuu cu un capăt de la cureaua din 
piele a ceasului ei enorm. 

— Nu fi aşa de nesuferită. A fost ceva spontan. Am vazut-o pe 
Sutton şi pur şi simplu... mi-a venit. 

Charlotte s-a apropiat puţin de Madeline şi a spus mânară: 


— Am stabilit regulile împreună, îţi aminteşti? Ori cocul asta 
pe care ţi-l faci la ora de balet ţi-a oprit circulaţia sângelui prin 
creier? 

Pentru o clipă, lui Madeline a început să-i tremure bărbia. 
Ochii ei mari, pomeţii proeminenţi şi buzele arcuite îi aminteau 
Emmei de un galion de corabie. Dar apoi a observat că Madeline 
se juca nervos cu brelocul în formă de lăbuţă de iepure agăţat la 
fermoarul sacoşei, ca şi cum toată frumuseţea din lume nu-i 
adusese niciun noroc. 

— E mai bine decât cu blugii tăi strâmţi care-ţi opresc 
circulaţia prin buci! i-a răspuns Madeline. 

Am întins mâna spre Madeline, dar degetele i-au trecut pur şi 
simplu prin piele. 

— Madi! am strigat eu. 

Am atins-o şi pe Charlotte, pe umăr. 

— Char! 

Nici măcar n-a tresărit. Nu mi-am amintit nimic în plus despre 
ele. Ştiam că le iubesc, dar nu ştiam cu adevărat de ce. Dar cum 
puteau să creadă că Emma era eu? Cum de nu ştiau că cea mai 
bună prietenă a lor era moartă? 

— Aăă... fetelor... a încercat din nou Emma, măsurând cu 
privirea marele bulevard. 

Intrarea în Sabino Canyon strălucea primitoare în apus. 

— Am treabă altundeva. 

Madeline i-a aruncat o privire dispreţuitoare. 

— Zău? La petrecerea Nishei? 

A luat-o de cot pe Emma şi a smucit-o spre mica poartă de 
fier forjat a casei pe a cărei alee stăteau. Uite ce e, ştiu că tu şi 
Nisha aveţi probleme de discutat, dar asta e ultima petrecere 
înainte de începutul şcolii, de mâine. N-ai prea avea timp să 
discuţi cu ea. Şi, la urma urmei, unde ai fost atâta timp? Te-am 
sunat toată ziua. Şi ce faci aici, la Sabino? Arăţi ca un zombi. 

— A fost ciudat, a ciripit Lilianna. 

— Superciudat, a confirmat şi Gabriella, cu o voce identică. 

Apoi, a băgat mâna în buzunar şi a scos un mic flacon. A 
desfăcut capacul, şi-a turnat în palmă două pastile şi le-a înghiţit 
împreună cu o gură de Cola dietetică. Fată petrecăreaţă, s-a 
gândit Emma îngrijorată. 

S-a holbat la cele patru fete. Să le spună cine era ea cu 
adevărat? Dar dacă într-adevăr era periculos? Dintr-odată, 


simţindu-şi umărul uşor, şi-a dat seama că-şi pierduse rucsacul 
în falsa răpire. Uitându-se vizavi, l-a zărit. Avea de gând să se 
furişeze înapoi şi să pună mâna pe el cât mai repede. lar dacă 
apărea Sutton, văzându-l avea să ştie că Emma fusese acolo. 

— Staţi o clipă, a spus Emma, oprindu-se brusc lângă un 
cactus mare, înflorit. 

Şi-a smuls braţul din prinsoarea lui Madeline şi a scos 
telefonul din buzunar - bine măcar că nu-l lăsase în sac. Niciun 
mesaj nou. A acoperit ecranul cu mâna şi a trimis lepede câteva 
mesaje pe numărul pe care i-l lăsase Sutton pe facebook cu o 
seară înainte: Prietenele tale au dat de mine. Sunt la o 
petrecere într-o casă de vizavi. Ele cred că eu sunt tu. N-am 
ştiut ce să le spun. Dă-mi un mesaj cu instructiuni, OK? 

Emma tastase foarte repede - ştia ea că locul trei câştigat la 
concursul de viteză-tastare din Vegas, din urmă cu doi ani, îi va 
folosi într-o zi - şi apoi apăsase send. Aşa! Putea să se 
întâlnească aici cu Sutton, ca să se lămurească odată cine e 
cine... sau s-ar fi întâlnit cu ea mai târziu şi, cât dura petrecerea, 
putea să pretindă că e Sutton. 

— Cui îi scrii? a spus Madeline aplecându-se spre telefonul 
Emmei şi încercând să vadă ecranul. Şi de ce mai umbli cu 
Blackberry-ul? Credeam că l-ai aruncat de mult. 

Emma şi-a strecurat telefonul înapoi în buzunar, înainte ea 
Madeline să poată citi ceva. l-au venit din nou în minte postările 
lui Sutton de pe Facebook. S-a îndreptat de spate şi s-a uitat la 
Madeline cu aceeaşi privire glacială pe care o văzuse la sora ei 
în clipurile de pe Youtube. 

— Ce ţi-ar mai plăcea să ştii, afurisito! 

Imediat ce-a spus asta, Emma a amuţit şi şi-a ţinut respiraţia. 
Nu ar fi fost mai surprinsă nici dacă i-ar fi ieşit pe gură un 
buchet de margarete. Replici de genul ăsta apăreau doar în lista 
ei RETS, nu în conversațiile obişnuite. 

Madeline a pufnit cu aroganță. 

— Foarte bine, bestie umană! 

După care şi-a scos repede iphone-ul. Pe un sticker lipii pe 
spate, reprezentând o balerină, scria mafia lacul lebedeor. 

— Adunarea! 

S-au îmbulzit toate, rânjind. Madeline a întins mâna cu 
telefonul în faţă. Emma a rămas deoparte, zâmbind şters. 

Apoi, fetele au pornit în josul aleii. Aerul serii se răcorise bine, 


iar Emma simţea din nou mirosurile amestecate de grătar cu 
cărbuni, lumânări cu parfum de lămâie şi ţigări. Gabriella şi 
Lilianna mergeau ciripind în continuare. Trecând prin faţa porţii, 
spre poteca pietruită care înconjura casa, Charlotte a tras-o 
înapoi pe Emma, şi au rămas amândouă puţin în urmă. 

— Eşti bine? a întrebat Charlotte, potrivindu-şi mânecile largi 
ale rochiei astfel încât să nu i se mai vadă bretelele de la sutien. 

Braţele îi erau înţesate de mii de pistrui. 

— Sunt bine, a spus Emma potolit, deşi încă-i mai tremurau 
degetele, iar inima îi bubuia nebuneşte. 

— Unde e Laurel? a întrebat Charlotte scoțând un tub de gloss 
din poşetă şi dându-şi puţin pe buze. Parc-ai spus c-o s-o aduci 
şi pe ea aici. 

Emma a făcut ochii mari. Laurel! Era sora lui Sutton, corect? 
Şi-ar fi dorit să aibă pe telefonul Blackberry o aplicaţie de genul 
Wiki-Sutton, sau ceva. 

— Păi... 

Charlotte a făcut ochii cât cepele. 

— lar ai expediat-o, este? 

l-a făcut observaţie cu degetul, în glumă. 

— Eşti o soră rea, rea de tot! 

Înainte ca Emma să apuce să răspundă, au intrat în curte. 
Cineva întinsese pe peretele unei magazii vopsite în roz-gălbui o 
pancartă pe care scria la revedere, vară! Pe verandă erau o 
mulţime de fete în rochii lungi şi vaporoase şi de băieţi în 
tricouri Lacoste. Doi tipi musculoşi în tricouri inscripţionate cu 
echipa de polo a liceului Hollier ude leoarcă stateau au în bazin 
ţinând în cârcă două fete slăbănoage în bikini, gata pentru o 
luptă de puicuţe. O fată cu păr ondulat şi cercei lungi cu pene 
râdea mult prea zgomotos alături de o versiune mai tânără şi 
mai arătoasă a lui Tiger Woods. Pe o masă lungă erau înşiraţi 
crenvurşti mexicani, burritos vergearieni, sushi şi căpşuni traşi 
în ciocolată. Pe o altă masă se gaseau o mulţime de sticle de 
suc, punci şi bere, plus două carafe mari cu Beefeater şi Cuervo. 

Văzând băuturile, Emma nu s-a putut abţine să nu exclame: 

— Maaamă! 

Nu era cine ştie ce băutoare - odată, ea şi Alex trăseseră la 
măsea ceva mai mult jucând Twilight pe băutură şi vomitaseră 
cu rândul în grădina cu pietre Zen a mamei lui Alex. In plus, nu 
prea ştia cum să se comporte la petreceri. Se simţea 


întotdeauna stingheră şi stătea deoparte, ciudatul copil adoptat 
fără casă. 

— Nu-i aşa? a murmurat Madeline apropiindu-se tiptil de 
Emma. 

Se holba şi ea la masă. 

— De când a murit mama Nishei, lucrurile merg din ce în ce 
mai prost în familia Banerjee. Taică-său e aşa de buimac, că, 
dacă Nisha ar pune la tombolă doze de cocaină, nici n-ar 
observa. 

Cineva i-a atins braţul. 

— Bună, Sutton! a salutat-o un tip înalt, atletic, genul de 
căpitan al unei echipe sportive. 

Emma a zâmbit larg. O fată micuță, brunetă, care stătea 
lângă masa cu băuturi i-a făcut semn cu mâna. 

— Ce rochie drăguță ai! a gângurit ea. E BEBG? 

Emma nu şi-a putut stăpâni o mică tresărire de gelozie. 

Nu numai că Sutton avea o familie, dar mai era şi foarte 
populară. Cum de ea dusese o viaţă aşa de mizeră, iar Sutton, 
una atât de frumoasă? 

Eu una nu eram convinsă de asta, având în vedere că Emma 
trăia, iar eu nu. 

Au mai trecut pe lângă ea şi alţi puşti, admirând-o. Emma 
zâmbea, făcea semne cu mâna şi râdea, simțindu-se ca o 
prinţesă care-şi salută supuşii credincioşi. Era bine şi aproape... 
distractiv! Înţelegea acum de ce uneori până şi cei mai timizi 
copii pot urca pe scena şcolii ca să joace în scenete, depăşindu- 
şi complet inhibiţiile. 

— Aici erai! a mormăit o voce sexy la urechea ei. Emma s-a 
întors pe călcâie şi a dat cu ochii de un tip blond şi chipeş, 
îmbrăcat cu un tricou gri care-l prindea de minune şi cu un şort 
kaki. Şi-a adus aminte imediat de o fotografie cunoscută de pe 
Facebook: Garrett, iubitul lui Sulton. 

— N-am auzit nimic de tine toată ziua, a spus Garrett 
întinzându-i Emmei un pahar roşu de plastic, plin cu un lichid. 
Te-am sunat, ţi-am scris mesaje... pe unde-ai umblat? 

„Sunt chiar aici!” voiam să strig. Mi-au venit în minte câteva 
flashuri cu săruturi, ţineri de mână, petreceri de sfârşit de an, 
dansuri lente cu Garrett. Am auzit clar cuvintele Te iubesc. Mă 
simţeam sfâşiată de un dor cumplit. 

— Păi, prin preajmă, a răspuns vag Emma. Dar cineva trebuie 


să înveţe să fie un pic mai independent, nu crezi? A adăugat ea, 
lovindu-l uşor pe Garrett în burtă. 

Era replica pe care Emmei îi plăcea la nebunie s-o spună 
tuturor prietenilor prea protectori pe care-i avusese în trecut, 
genul celui care-i scria non-stop mesaje şi făcea spume daca nu- 
i răspundea pe loc. În plus, suna şi ca o posibilă replică de-a lui 
Sutton. 

Garrett a tras-o mai aproape de el şi a mângâiat-o pe păr. 

— Bine că te-am găsit. 

Apoi şi-a coborât mâna din păr spre umeri, apropiindu-se 
periculos de mult de sânii ei. 

— Aăă... a îngăimat Emma retrăgându-se. 

Eu jubilam. 

Garrett şi-a ridicat mâinile în semn că se predă. 

— lertare, iertare! 

Apoi, Blackberry-ul i-a vibrat la şold. Mai să-i sară inima din 
loc. Sutton! 

— Mă întorc repede, i-a spus ea lui Garrett. 

El a dat din cap, iar Emma s-a strecurat prin mulţime spre 
casă. Când Garrett s-a întors ca să salute un tip înalt, asiatic, 
îmbrăcat într-un tricou World Cup, Emma a zbughit-o spre 
poarta laterală. 

S-a întors ca să se mai uite o dată spre mulţimea de la 
petrecere şi a băgat de seamă că o urmărea cu privirea cineva 
din faţa unei mese mari de tec aflate în celălalt capăt al 
verandei. Era o fată cu pielea oacheşă, cu ochi mari şi cu buzele 
strânse. Purta o rochie galbenă mulată şi o brățară de aur pe 
biceps. Era Nisha, din fotografia lui Sutton cu echipa de tenis. 
Era petrecerea ei. Se uita la Emma ca şi cum ar fi vrut s-o ridice 
de ceafă şi s-o azvârle afară. 

Deşi fiecare părticică din fiinţa Emmei cea fii-drăguţă-şi-nu- 
produce-belele îi cerea să salute cu mâna şi să zâmbească, şi-a 
făcut curaj, s-a gândit la Sutton şi i-a aruncat Nishei o privire 
veninoasă. Pe faţa Nishei se citea clar furia. 

După o clipă, ea şi-a smucit capul într-o parte, lovind-o cu 
parul prins în coadă de cal pe fata care stătea în spatele ei. 

Mie mi s-a aprins un bec de alarmă. Nisha şi cu mine aveam 
multe de împărţit - multe şi mari. 

Nu că aş fi ştiut ce anume! 


6 
Cine poate rezista unui tip misterios? 


Aleea care ducea la casa Nishei era liniştită şi tăcută. În 
tufisuri ţârâiau greieri, iar Emma simţea pe piele aerul răcoros. 
Puțin mai departe o lumină albăstrie de la un televizor sclipea în 
geamul unei case. Un câine lătra de după un gard de lemn. 
Emma şi-a recăpătat suflul şi s-a îndreptat de spate. A scos 
telefonul şi s-a uitat pe ecran. Mesajul era de la Clarice: am 
găsit bileţelul de la tine. Totul e-n regulă? Caută-mă dacă ai 
nevoie de ceva. 

Emma a şters mesajul şi a dat refresh în Inbox. No new 
messages. Apoi a măsurat cu privirea autostrada. O lumină 
puternică de reflector strălucea peste parcarea de la Sabino. 
Emma a înghiţit în sec. Nu mai era nimic pe bancă. Oare îi luase 
cineva sacul? Unde era Sutton? Şi ce avea să facă după ce se 
termina petrecerea? Portofelul era în sac. Acum nu mai avea nici 
bani. Nici acte. 

Un foşnet. Emma s-a întors cu faţa spre casa Nishei. Pe alee 
nu era nimeni. Apoi, prin aer a răsunat un pocnet, cineva 
deschisese o cutie de suc. Emma s-a întors din nou. Pe veranda 
casei vecine stătea o siluetă. Lângă ea se găsea un telescop 
mare, dar tipul se holba la Emma. 

Ea s-a dat câţiva paşi înapoi. 

— Ah, iartă-mă! 

Tipul s-a apropiat puţin, iar pomeţii săi proeminenţi au ieşit la 
iveală în lumină. Emma i-a văzut apoi ochii rotunzi, sprâncenele 
groase şi părul tuns scurt. Gura lui era o linie dreaptă, încordată, 
care părea să spună înapoi. Era îmbrăcat mult mai simplu decât 
băieţii de la petrecere, purta o pereche de pantaloni scurţi de 
excursie, uzaţi, şi un tricou cenuşiu care-i scotea în evidenţă 
conturul pieptului său musculos. 

L-am recunoscut, dar, fireşte - ar fi trebuit să mă obişnuiesc 
cu asta până acum -, nu mi-am dat seama de unde. 

Din curtea Nishei s-au auzit chicoteli. Emma s-a uitat peste 
umăr, apoi din nou spre tip. Era intrigată de figura lui posacă şi 
de faptul că nu părea să-i pese că la vecini se dădea o petrecere 
zgomotoasă. Fusese întotdeauna atrasă de genul ăsta de băieţi 
misterioşi. 


— De ce nu eşti şi tu la petrecere? a întrebat ea. 

Băiatul a privit-o tăcut, cu ochii lui ca două luni uriaşe. 

Emma s-a apropiat până a ajuns chiar în faţa casei lui. 

— La ce te uiţi? a spus ea arătând spre telescop. 

Băiatul nici n-a clipit. 

— La Venus? a încercat Emma. La Carul Mare? 

Băiatul şi-a dres vocea. Apoi şi-a dus mâna la ceafa şi s-a 
întors. In cele din urmă, Emma a făcut stânga-mprejur pe 
călcâie. 

— E-n regulă, a spus ea, străduindu-se să pară cât mai 
degajată. Stai de unul singur. Nu mă bag. 

— La Perseide, Sutton! 

Emma s-a întors spre el. Aşadar, o cunoştea pe Sutton. 

— Ce sunt Perseidele? a întrebat ea. 

Băiatul s-a sprijinit cu mâinile de balustrada verandei. 

— O ploaie de stele. 

Emma s-a apropiat de el. 

— Pot să văd şi eu? 

In vreme ce Emma străbătea curtea, băiatul a rămas 
nemişcat. Casa lui era un bungalou mic, de culoarea nisipului, 
cu un umbrar în loc de garaj. Aleea era străjuită de câţiva 
cactuşi. De aproape, băiatul mirosea a bere de sasafras. Lumina 
îi cădea pe faţă, scoţându-i în evidenţă ochii izbitor de albaştri. 
Pe balansoarul de pe verandă zăcea o farfurie cu un sendviş 
mâncat pe jumătate, iar pe jos erau două cărţi îmbrăcate în 
piele. Pe coperta rufoasă a primei cărţi scria Poezii alese de 
William Carlos Williams. Emma nu mai întâlnise un tip bine care 
să citească poezii - cel puţin, nu unul care să recunoască asta. 

In cele din urmă, băiatul s-a uitat în jos, a potrivit telescopul la 
înălţimea Emmei şi s-a dat la o parte. Emma s-a aplecat să 
privească prin obiectiv. 

— De când ai devenit astronom? a întrebat el. 

— De nicicând! — Emma a înclinat telescopul spre luna plină, 
uriaşă. Obişnuiesc să dau nume stelelor. 

— Zău? Cum ar fi? 

Emma a dat un bobârnac micuţului capac al lentilei, care 
atârna de un şnur negru. 

— Păi de exemplu Steaua Afurisitei. Cea de colo! 

A arătat spre o mică sclipire chiar de deasupra acoperişului. 
Cu câţiva ani în urmă, o numise aşa gândindu-se la Maria 


Rowan, o fată din clasa a Vil-a care făcuse o băltoacă de 
limonadă sub pupitrul Emmei la ora de spaniolă, după care 
spusese tuturor că Emma suferea de incontinenţă. Tradusese 
chiar şi în limba spaniolă - incontinencia. Emma îşi imaginase 
cum ar proiecta-o pe Maria pe cer, exact cum procedau zeii 
greci cu copiii lor, aruncându-i în lumea subpământeană pentru 
totdeauna. 

Băiatul a râs scurt şi înfundat. 

— De fapt, cred că Steaua Afurisitei face parte din constelația 
Orion. 

Emma şi-a dus mâna la piept, ca o sudistă ofensată. 

— Aşa vorbeşti tu cu toate fetele? 

S-a apropiat mai mult de ea, până când braţele aproape ca li 
s-au atins. Emma îşi simţea inima-n gâtlej, atât de natural era 
totul. Pentru o clipă, s-a gândit la Carter Hayes, căpitanul 
echipei de baschet a liceului Henderson, pe care-l adora de la 
distanţă. În lista ei cu „trucuri pentru flirt”, adunase tone de 
lucruri fermecătoare pe care să i le spună lui Carter, dar ori de 
câte ori se nimereau singuri împreună, se trezea că vorbea 
despre emisiunea American Idol. Nici măcar nu-i plăcea 
American Idol. 

Băiatul s-a uitat din nou în sus spre cer. 

— Poate că celelalte stele din Orion ar putea fi botezate 
Steaua Mincinoasei şi Steaua Trişoarei. Trei fete neastâmpărate 
care au fost trase de păr până în peştera lui Orion, a spus el 
privind-o cu subînţeles. 

Emma s-a aplecat peste balustradă, simțind că acele cuvinte 
aveau un sens pe care nu-l putea descifra. 

— Mi se pare mie sau te-ai gândit o grămadă până sa scoţi 
asta? 

— Poate. 

Băiatul avea cele mai lungi gene pe care Emma le văzuse 
vreodată. Dar brusc privirea i s-a schimbat, din poznaşa a 
devenit mai mult... curioasă, parcă. 

Şi, pe neaşteptate, m-a fulgerat un crâmpei de amintire 
despre el. Nu era propriu-zis o amintire, ci un amestec de dat de 
recunoştinţă şi umilinţă. A dispărut numaidecâl, nimic mai mult 
decât o străfulgerare! 

Băiatul şi-a întors privirea şi s-a scărpinat nervos în cap. 

— lartă-mă! Chestia e că... nu am mai vorbit de când... ştii tu. 


A trecut ceva timp. 

— Păi trebuie să trăim în prezent! a spus Emma. 

Pe buzele lui a apărut un surâs timid. 

— Mada! 

S-au privit din nou. În jurul lor dansau licurici. Dintr-odată, 
aerul se încărcase cu parfumul florilor de câmp, 

— Sutton! a strigat o voce de fată din întuneric. 

Emma s-a întors într-acolo. Băiatul s-a crispat. 

— Unde-a dispărut? a întrebat o alta. 

Emma şi-a dat părul după urechi. S-a uitat prin curte şi a zarit 
două siluete pe aleea din faţa casei Nishei. Ghetele negre Doc 
Martens ale Liliannei bocăneau pe caldarâm. Gabriella ţinea în 
faţă lanterna de la iphone ca să-şi lumineze drumul. 

— Vin îndată! le-a strigat Emma. 

S-a uitat la băiat. 

— De ce nu vii şi tu la petrecere? 

El a pufnit indignat. 

— Nu, mulţumesc! 

— Haide! a insistat ea zâmbind. O să-ţi spun totul despre 
Steaua lpocritei, Steaua Nesuferitei... 

Fetele ajunseseră la capătul aleii. 

— Sutton! a strigat Lilianna mijindu-şi ochii la lumina 
verandei. 

— Cine-i ăsta? a întrebat Gabriella. 

Tronc! Emma s-a uitat în jur. Băiatul dispăruse. Coroniţa 
uscata care atârna pe uşă s-a clătinat la dreapta şi la stânga, 
cheia s-a răsucit cu un clic, iar jaluzelele de la marea marchiza 
din dreapta s-au închis într-o clipită. Biiine! 

Emma a coborât încet de pe verandă şi a străbătut curtea 
inapoi. 

— Ethan Landry era? a întrebat Gabriella. 

— Vorbeaţi? a întrebat în acelaşi timp şi Lilianna, intrigată. Ce 
spunea? 

In spatele gemenelor Twitter a apărut Charlotte. Avea obrajii 
îmbujoraţi, iar fruntea îi lucea. 

— Ce se petrece aici? 

Gabriella s-a oprit din tastat. 

— Sutton vorbea cu Ethan. 

— Cu Ethan Landiy? a spus Charlotte ridicând din sprâncene. 
Domnul Rebel Fără Cauză chiar a vorbit? 


Ethan! Acum măcar puteam să-i dau un nume feţei. 

Ca şi Emma. Dar apoi a observat privirile consternate ale 
fetelor. Las-o pe ea să încerce o lipeală „instant” cu un tip care 
nu era printre prietenii deja acceptaţi ai lui Sutton. Şi-a scos din 
nou telefonul. Dar tot nu avea niciun mesaj nou. 

Privirea lui Charlotte era ca un laser fierbinte. Emma simţea 
că trebuie să dea o explicaţie - şi repede! 

— Cred că am băut prea mult, a îngăimat ea. 

Charlotte a plescăit cu înţeles. 

— O, draga de tine! 

A luat-o de braţ, conducând-o spre lungul şir de maşini 
parcate. 

— Te duc eu acasă. 

Emma s-a îndreptat de spate, pricepând că Charlotte îi 
înghiţise scorneala. Apoi şi-a dat seama ce se oferea să facă. 
Avea de gând s-o ducă acasă la Sutton. 

Da, te rog, a spus ea, urmând-o pe Charlotte spre maşină. 

Şi pentru mine era o uşurare. Odată ce ajungeam din nou 
acasă, poate că reuşeam în sfârşit să primesc nişte răspunsuri! 


7 
Dormitorul pe care emma nu l-a avut niciodată 


Charlotte a tras imensul său jeep Cherokee negru pe alee şi l- 
a parcat pe locul marcat. 

— Am ajuns, coniţă! a spus ea cu un accent englezesc 
prefăcut. 

A dus-o pe Emma spre o casă cu două etaje tencuită în calcio 
vecchio, cu ferestre mari, în arcadă. Pietrişul curţii din faţă era 
acoperit de palmieri, cactuşi şi două straturi de flori frumoase 
bine îngrijite. Aleea care ducea la uşă era străjuită de flori în 
ghivece mari de piatră, pe verandă atârnau clopoței de vânt, iar 
deasupra garajului cu trei maşini era agăţat un soare modelat 
din lut ars. Pe o latură a cutiei poştale din capătul aleii era 
gravată o singură literă, M. Pe alee erau parcate două 
automobile, un Volkswagen Jetta şi o maşină de teren Nissan. 

Nu puteam găsi decât un singur cuvânt pentru toate astea: 
acasă! 

— Se pare că cineva a tras lozul norocos, a spus Emma în 


soaptă. 

Dacă Becky ar fi abandonat-o pe ea prima! 

— Ce-ai zis? a întrebat Charlotte. 

Emma şi-a cules o scamă de pe rochie. 

— Nimic. 

Charlotte i-a atins braţul gol. 

— Te-a scos Madi din circulaţie? 

Emma s-a uitat la părul roşu şi la rochia albastră a lui 
Charlotte, dorindu-şi să-i fi putut spune ce se petrecea cu 
adevărat. 

— Am ştiut din prima că ele sunt, a zis ea. 

— Bine! 

Charlotte a deschis radioul. 

— Pe mâine, beţivo! Nu uita să iei un vagon de vitamine, ca 
să nu leşini. Şi, hei, nu dormi la mine vineri? Îţi promit ca o să fie 
fain. Tata nu s-a întors încă în oraş, iar mama nu şi bagă nasul. 

Emma s-a încruntat. 

— Tatăl tău e plecat din oraş? 

l-a venit în minte imaginea bărbatului pe care-l întâlnise la 
Sabino Canyon. 

Pe chipul lui Charlotte a apărut o umbră de îngrijorare, prima 
spărtură în armura impenetrabilă din seara aceea. 

— A fost la Tokio toată luna trecută. De ce? 

Emma s-a scărpinat la ceafa. 

— Doar aşa. 

Probabil că tipul de pe drum era altcineva. 

A trântit portiera şi a urcat pe alee. Aerul era încărcat cu 
parfum de citrice de la lămâii şi portocalii din curtea din faţă. Un 
steag de vânt de argint flutura pe streaşina verandei. Modelele 
învârtejite din tencuială îi aminteau Emmei de frişca de pe o 
prăjitură. S-a uitat pe fereastra care dădea în vestibul şi a zărit 
un candelabru de cristal şi un pian mare. Câteva mici afişe 
reflectorizante lipite pe fereasira dormitorului de la etaj 
anunțau: 

Camera copilului. În caz de incendiu, va rugăm SA-L salvați 
primul. 

Nicio familie adoptivă nu-şi bătuse capul să pună astfel de 
afişe pe fereastra Emmei. Ar fi vrut să facă o poză, dar din 
spatele ei s-a auzii un motor ambalat. Emma s-a întors şi a 
văzut-o pe Charlotte privind-o bănuitoare. Pleacă odată, şi-a 


spus în sinea ei. Sunt bine! 

Jeepul nu se urnea. Emma a cercetat aleea, s-a aplecat şi a 
dat la o parte o piatră mare de lângă verandă. Spre uimirea ei, 
sub piatră sclipea o cheie argintie. Mai că a izbucnii în râs. Chei 
ascunse sub pietre mai văzuse doar la televizor, nu credea că 
oamenii chiar fac asta! 

Apoi a urcat scările verandei şi a băgat cheia în uşă. A deschis 
cu uşurinţă. A intrat şi i-a făcut lui Charlotte un ultim semn cu 
mâna. Mulțumită, Charlotte a demarat de lângă bordură. 
Motorul a huruit, iar luminiţele roşii au dispărut în noapte. Emma 
a tras adânc aer în piept şi a deschis larg uşa casei. 

A casei mele! Nu că mi-aş fi amintit prea multe despre ea. 
Scartaitul balansoarului de pe verandă, în care mă legănam şi 
citeam reviste. Deodorantul de cameră cu parfum de de 
levanţică din care mama pulveriza peste tot. Imi aminteam clar 
sunetul soneriei de la uşă, două note înalte, ca nişte ciupituri, şi 
că, uneori, uşa din faţă se bloca un pic înainte să deschidă. Dar 
altceva... 

Vestibulul era răcoros şi tăcut. Pe pereţi se profilau umbre 
lungi, iar pendula înaltă, de lemn a bunicului ticăia în colţ. 
Duşumeaua scârţâia sub tălpile Emmei, care s-a apropiat 
şovăitor de traversa dungată întinsă până la scări. 

S-a întors ca să apese pe un întrerupător din apropiere, dara 
ezitat şi s-a retras. Se aştepta să se declanşeze alarma, să cada 
peste ea o cuşcă din tavan şi locatarii să sară şi să strige 
„Hoţii!”. 

Tinându-se bine de balustradă, Emma a început să urce tiptil 
treptele, pe întuneric. Poate că Sutton era sus. Poate că doar 
adormise şi totul nu era decât o mare neînțelegere. Seara asta 
putea fi salvată. Încă mai existau şanse să aibă întâlnirea de 
basm pe care şi-o imaginase. La etaj, în faţa unei băi cu faianţă 
albă se găsea un coş cafeniu de nuiele, plin cu prosoape 
murdare. Lângă plintă licăreau două lumini de strajă, aruncând 
pe pereţi coloane gălbui. Din spatele unei uşi aflate la capătul 
holului au zornăit nişte plăcuţe de identificare pentru câini. 

Emma s-a întors şi s-a uitat lung spre uşa unui dormitor. 
Agatate la nivelul ochilor, câteva poze cu modele pe un podium 
parizian şi cu James Blake şi Andy Roddick la Wimbledon, iar de 
clanţă atârna o plăcuţă cu reflexe roz pe care scria SUTTON. 
Bingo! Emma a împins încet uşa, care s-a deschis cu uşurinţă şi 


fără zgomot. 

În cameră pluteau arome de mentă, lăcrămioare şi balsam de 
rufe. Lumina lunii se filtra prin fereastră, învăluind minunatul pat 
cu baldachin. La stânga se găsea o carpetă cu o girafă desenată 
pe ea, iar pe un scaun tip ou din colţ erau aruncate tricouri, 
sutiene de baie şi câteva perechi de şosete sport amestecate. 
Pe pervaz erau aşezate lumânări în vase mari de sticlă, alături 
de sticle de vin albastre, verzi şi cafenii din gurile cărora ieşeau 
flori şi de mai multe ambalaje goale de ciocolată Valrhona 
French. Fiecare colţişor liber era acoperit cu perne - se găseau 
cel puţin zece pe pat, trei pe scaun şi încă vreo câteva aruncate 
pe podea. Pe biroul lung de lemn alb se afla un laptop Macbook 
Air în stand-by şi o imprimantă. Lângă mouse era sprijinit un 
singur carto naş pe care scria petrecerea de majorat a lui 
Sutton! Obligatoriu să iasă genial! Sub birou se afla un fişet 
închis cu un lacăt mare şi roz şi pe care era lipit un bileţel: L 
game. Să if fost ca în serialul The L World? 

Dar lipsea ce era mai important, s-a gândit Emma. Sutton! 
Fireşte că lipseam! Mă uitam prin încăpere odată cu Emma, 
sperând să-mi aduc aminte câte ceva - măcar un indiciu. Exista 
vreun motiv pentru ca fereastra dinspre curtea din spate să fie 

pe jumătate deschisă? Lăsasem eu intenţionat o revistă Teen 
Vogue deschisă la un articol despre Săptămâna Modei la 
Londra? Nu-mi aminteam să fi citit acest articol, şi cu atât mai 
puţin de ce mă oprisem la pagina aia. Nu-mi puteam aminti 
niciun obiect din cameră - lucruri care fuseseră totuşi ale mele. 

Emma şi-a verificat din nou telefonul. No new messages! Voia 
să inspecteze toată casa, dar dacă dădea peste ceva... sau 
peste cineva? A început să tasteze încă un mesaj pentru Sutton: 
SUNT, ÎN DORMITORUL TAU. ORIUNDE TE-AI AFLA, RASPUNDE-MI 
CA SĂ ŞTIU CĂ EŞTI BINE. SUNT ÎNGRIJORATĂ. 

Apoi a apăsat send. O clipă mai târziu, în cameră a răsunat un 
ding-dong înăbuşit care-a făcut-o pe Emma să sara-n sus 
speriată. S-a apropiat de locul de unde venea sunetul, o poşetă 
mică, argintie care se găsea lângă laptop. A deschis fermoarul. 
Inăuntru era un iphone cu carcasă roz şi un portofel albastru 
Kate Spade. Emma a scos telefonul şi a oftat. Pe ecranul luminat 
apărea chiar textul pe care tocmai il scrisese ea! 

A început imediat să caute prin calendarul mesajelor. Era 
acolo şi ultimul pe care i-l trimisese. Deasupra lui, la 8.20, un 


mesaj de la Laurel Mercer, sora lui Sutton: mulţumesc PENtru 
nimic, AFURISITO! 

Emma a lăsat din mână telefonul şi s-a îndepărtat de birou, de 
parcă ar fi fost dat dintr-odată cu un lac toxic. Nu pot sa mă uit 
în telefonul ei, s-a mustrat ea singură. Sutton ar putea să apară 
oricând şi m-ar prinde. N-ar fi cea mai recomandată cale de a 
începe o relaţie între două surori. 

Şi-a scos din nou Blackberiy-ul ei şi i-a trimis lui Suton un 
mesaj personal pe Facebook, în care spunea acelaşi lucru - 
poate că Sutton era jos, la un alt computer, şi îşi uitase aici 
telefonul. Lângă birou se găsea un panou plin de fotografii cu 
Sutton şi cu prietenele ei, fetele pe care Emma le întâlnise cu 
câteva ore în urmă. Unele dintre fotografii păreau recente: într- 
una se vedeau Sutton, Charlotte, Madeline, Laurel şi un băiat 
brunet cunoscut, lânga buza unei cascade. Laurel şi băiatul se 
stropeau reciproc, în vreme ce Sutton şi Madeline stăteau 
deoparte, pozând blazate. Alte fotografii păreau mai vechi, 
probabil din gimnaziu. Mai era o fotografie cu toate cele trei 
prietene aplecate peste un castron cu aluat din bucătăria cuiva, 
încercând sa se mânjească una pe alta. Madeline purta un 
costum de balet şi era... ăăă... mai îndesată decât acum. 
Charlotte purta aparat dentar şi avea obrajii mai rotunzi. Emma 
s-a uitat mai atent la Sutton: avea exact faţa ei, doar cu patru 
ani mai tânără. 

Apropiindu-se tiptil de dressingul lui Sutton, Emma a apucat 
mânerul cu toată palma. Dacă-şi băga nasul în dulapul lui Sutton 
era la fel de urât ca atunci când îi controlase mesajele? 
Hotărând că nu putea fi aşa, a deschis uşa, descoperind un 
spaţiu mare şi pătrat plin de stative de lemn şi rafturi aşezate în 
ordine. Suspinând, a intrat şi a pipăit toate rochiile, bluzele, 
jachetele, puloverele şi fustele, lipindu-şi unele dintre stofele 
fine de obraz. În capătul dressingului se afla un morman de 
jocuri: Clue, Scattergories şi 

Monopoly. Deasupra era o cutie pe care scria trusa micului 
ornitolog. Includea o carte despre păsări şi un binoclu. Pe capac, 
o etichetă: lui Sutton, cu drag, tata. Cutia părea sigilata, făcând- 
o pe Emma să-şi închipuie că lui Sutton nu-i prea plăcuse 
cadoul. Tot de acolo a scos un dosar plin cu teste şi hârtii vechi. 
Un extemporal de ortografie din clasa a V a era notat cu „foarte 
bine”, iar o analiză literară a cartii Fahrenheit 451 primise 


„Suficient”, însoţit de o notificare cu roşu: E clar că nu a citit 
cartea. Apoi a văzut titlul unei compuneri: „Istoria familiei 
mele”. Eu nu ştiu istoria familiei mele adevărate, scrisese 
Sutton. Am fost adoptată încă de mică. Părinţii mei mi-au spus 
asta de la început. Nu mi-am întâlnit niciodată mama naturală şi 
nici nu ştiu nimic despre ea. 

Emmei i-a fost ruşine că zâmbise, dar nu se putuse stăpani. 

Tot în capătul dressingului, Emma a zărit o cutie cu bijuterii. A 
deschis capacul şi şi-a cernut printre degete brătarile groase, 
colierele de aur delicate şi cerceii de argint tunători ai lui 
Sutton. Nu a găsit medalionul pe care aceasta îl purtase în 
filmuleţul cu strangularea. Poate-l mai purta şi acum. 

M-am uitat în jos la trupul meu care licărea. Nu-l purtam la 
gat. Poate că rămăsese pe trupul meu real. La gâtul cadavrului. 
Oriunde s-ar fi găsit acesta. 

În oglinda triplă de pe peretele dressingului, Emma şi-a văzut 
în trei versiuni figura stupefiată. Unde eşti, Sutton? A implorat-o 
ea în gând. De ce m-ai pus să bat atâta drum, ca să nu te arăţi? 

Apoi a ieşit din dressing. Când s-a aşezat pe patul lui Sutton, 
oboseala a lovit-o ca un tren. Capul îi zvâcnea. Îşi simţea fiecare 
muşchi ca pe un burete stors. S-a întins pe saltea. Era pufoasă 
ca un nor, mult mai bună decât obişnuitele saltele albăstrii de la 
Kmart pe care i le plasau familiile adoptive. Şi-a aruncat 
sandalele cu barete din picioare şi le-a auzit bufnind pe podea. 
O putea aştepta pe Sutton la fel de bine şi acolo. Cu siguranţă 
că mai devreme sau mal târziu avea să apară. 

A început să respire mai potolit. Prin minte i-au trecut tot felul 
de ştiri închipuite: Fată străină în rolul surorii la petrecere, O 
soră zănatică. Mâine va fi sigur o zi mai bună. Gemenele se 
întâlnesc în sfârşit, poate. 

Emma s-a întors pe o parte şi şi-a cufundat capul în pernă, 
care mirosea a Tide. Umbrele şi formele din marele dormitor au 
devenit din ce în ce mai vagi. 

Şi după încă vreo câteva minute, totul a dispărut încet şi 
pentru mine, şi pentru ea! 


8 
Cafea, brioşe, identitate falsă... 


— Sutton! Sutton! 

Emma s-a trezit când cineva a zdruncinat-o de umeri. Se afla 
într-o cameră luminoasă. La fereastră fluturau draperii cu dungi 
verzi şi albe. Tavanul era neted şi fără contur pe margini. În 
locul în care de obicei se afla toaleta sărăcuţă a lui Clarice, aici 
se găsea o comodă pe care stătea un televizor LED mare. 

la stai aşa! Păi nu mai era nicidecum la Clarice! Emma s-a 
ridicat în capul oaselor. 

— Sutton! a spus din nou vocea. 

O femeie blondă stătea aplecată deasupra ei. Avea fire albe la 
tâmple şi mici riduri în jurul ochilor. Purta un costum albastru, 
tocuri înalte şi era fardată strident. Emmei i-a fulgerat prin 
minte ca un blitz fotografia cu familia lui Suton ciocnind 
paharele cu suc. Asta era mama lui Sutton. 

Enma a sărit din pat, uitându-se aiurită prin cameră. 

— Cât e ceasul? a întrebat ea. 

— Ai exact zece minute să ajungi la şcoală. 

Doamna Mercer i-a întins un umeraş cu o rochie şi o pereche 
de pantofi cu toc înalt şi cu baretă pe gleznă. Pentru o clipă, s-a 
uitat atent la Emma. 

— Sper că nu te-ai fâţăit prin faţa ferestrei îmbrăcată aşa 
Emma s-a uitat în jos. La un moment dat în timpul nopţii, îşi 
scosese pe jumătate adormită rochia în dungi pe care-o purtase 
la petrecere, iar acum avea pe ea doar un sutien şi un şort 

băieţesc. Şi-a acoperit repede pieptul cu mâinile. 

Apoi s-a uitat la sandalele pe care le aruncase pe podea cu o 
seară înainte. Zăceau exact în acelaşi loc unde le lăsase. Poşeta 
argintie şi iphone-ul cu carcasă roz ale lui Sutton erau tot pe 
birou. Realitatea atât de clară i-a provocat o senzaţie de greață. 
Sutton nu s-a întors aseară, s-a gândit ea. Nu m-a găsit. 

— Stai o clipă, a spus Emma prinzând-o pe doamna Mercer de 
braţ. 

Mersese prea departe. Ceva nu se lega de niciun fel. 

— E o greşeală. 

— Sigur că e o greşeală, a spus doamna Mercer, străbătând 


grăbită încăperea şi aruncând într-o sacoşă de tenis mare şi 
roşie, cu o etichetă pe care scria Sutton cusută pe o parte, un 
şort flauşat Champion, un maiou decupat la spate, o pereche de 
tenişi şi o rachetă Wilson. N-ai pus ceasul sa sune? 

Apoi s-a oprit şi şi-a dat o palmă uşoară peste frunte. 

— Ce-mi mai trece şi mie prin cap! Sigur că nu l-ai pus! Doar 
aşa faci tul 

Am privit-o pe mama cum dă drumul sacoşei pe pat şi-i 
inchide fermoarul. Nici măcar propria mea mamă nu-şi dăduse 
scama că Emma nu era eu. 

Doamna Mercer a făcut un semn spre rochia pe care-o 
întinsese pe pat. Cum Emma n-a schiţat niciun gest, ea a oftat, 
a scos rochia de pe umeraş şi i-a băgat-o Emmei pe cap. 

— Pot să am încredere că-ţi vei pune singură pantofii, nu-i 
aşa? a spus pe un ton sever doamna Mercer, ridicând un pantof 
de baretă. Pe etichetă scria mare by mare jacobs. Sa fii jos, la 
micul dejun, în două minute! 

— Stai! a protestat Emma, dar doamna Mercer ieşise deja din 
cameră, trântind uşa cu aşa putere, încât o fotografie cu Sutton, 
Laurel, Charlotte şi Madeline a căzut de pe panou, cu faţa în jos, 
pe podea. 

Emma şi-a rotit înnebunită privirea prin cameră. S-a repezit 
spre taburetul pe care-şi lăsase telefonul. No new mesages, a 
apărut pe ecran. A înşfăcat iphone-ul lui Sutton de pe birou. 
Acolo apăruse un mesaj nou de când îl verificase ultima oară, 
dar era de la Garrett: Ai dispărut seara trecută! 


NE VEDEM LA ŞCOALĂ LA PRIMA ORA?! 


— E o nebunie, a şoptit Emma. 

l-a venit în minte brusc postarea pe care-o văzuse pe Peretele 
lui Sutton de pe Facebook, înainte să plece din Vegas: Ti-ai dorit 
vreodată să poţi fugi de-acasă? Uneori, eu mi-am dorit. Oare să 
fi fugit Sutton, gândindu-se că Emma îi va putea ţine locul 
îndeajuns de mult ca să poată să se îndepărteze? A ieşit repede 
din dormitorul lui Sutton, desculţă, şi a coborât în fugă scările. 

Holul de la parter era decorat cu uriaşe fotografii de familie 
înrămate: din şcoală, din vacanţele petrecute la San Diego şi 
Paris şi una cu familia Mercer participând la ceea ce părea să fie 
o nuntă extravagantă la Palm Springs. Emma a pornit spre 


bucătărie, luându-se după ştirile de dimineaţă care se auzeau 
de acolo şi după mirosul de cafea. Era o în căpere spațioasă, cu 
ferestre luminoase, din tavan până-n podea, prin care se puteau 
vedea terasa de cărămidă şi munţii de dincolo de ea. Blatul 
mobilei era negru, iar dulăpioarele, albe, şi prin toată încăperea 
se găseau o mulţime de lucruri în formă de ananas - pe 
dulăpioare, ananaşi de lemn, un vas de ceramică în formă de 
ananas în care se aflau palete şi polonice, o pancartă în formă 
de ananas lângă uşa din spate, pe care scria bine aţi venit! 

Doamna Mercer era la chiuvetă, turnând cafeaua. Sora lui 
Sutton, Laurel, savura un croasant la masă, îmbrăcata într-un 
tricou cu un desen frumos, care arăta identic cu o bluză pe care 
Emma o văzuse în dulapul lui Sutton. Apoi a intrat domnul 
Mercer, cu Wall Street Journal şi Tucson Daily Star în mână, 
învelite în folie de plastic. Emma a observat haina de doctor, pe 
care scria J. Mercer, chirurgie ortopedică. Ca şi doamna Mercer, 
era un pic mai în vârstă decât cei mai mulţi dintre părinţii 
adoptivi pe care-i cunoscuse, peste cincizeci de ani, dar arăta 
încă bine. Emma s-a întrebat dacă incercaseră să aibă propriii 
lor copii înainte să o adopte pe Sutton. Şi Laurel? Avea aceeaşi 
bărbie pătrată ca a doamnei Mercer şi aceiaşi ochi albaştri şi 
rotunzi ca ai domnului Mercer. Probabil era fiica lor naturală. 
Poate că soţii Mercer au conceput-o imediat ce le-a fost 
aprobată adoptia citise undeva despre fenomenul ăsta. 

Cand Emma a apărut în pragul uşii, toţi ochii au fixat-o, 
inclusiv cei ai unui dog danez uriaş. Acesta s-a ridicat dintr-un 
culcuş de lângă uşă şi s-a apropiat repede de ea. L-a mirosit 
mâna, atingându-i uşor pielea cu fălcile lui mari. De zgardă îi 
atârna o tăbliță în formă de os pe care scria Drake. Emma a 
rămas complet nemişcată. Probabil că în câteva secunde Drake 
avea să latre a semnal de alarmă, ştiind că Emma nu era cea pe 
care o cunoşteau cu toţii. Dar câinele s-a mulţumit să 
pufnească, s-a întors şi s-a grăbit să se ducă înapoi la culcuşul 
lui. 

O amintire despre Drake mi-a venit în minte ca o bulă care se 
ridică la suprafaţa apei. Gâfâitul lui zgomotos. Atingerea limbii 
lui pe faţa mea. Cum urla prosteşte ori de câte trecea vreo 
ambulanţă cu sirenele în funcţiune. Simţeam o dorinţă 
dureroasă de a-l îmbrăţişa şi de a-i da un pupic pe holul lui rece 
şi umed. 


Doamna Mercer a pus jos un flacon cu vitamine şi s-a apropiat 
de Emma. 

— Bea asta! — i-a întins un pahar cu suc de portocale. Ai bani 
pentru prânz? 

— Trebuie să-ţi spun ceva, a spus Emma tare şi răspicat. 

S-au oprit cu toţii s-o privească. Ea şi-a dres glasul. 

— Eu nu sunt Sutton. Fiica ta a dispărut. S-ar putea să fi fugit 
de-acasă. 

O linguriţă a căzut pe o farfurie, iar doamna Mercer a ridicat 
din sprâncene. Emma se pregătea sufleteşte pentru urmarea a 
ceea ce tocmai spusese - să pornească alarma, să explodeze 
artificii, să apară nişte ninja din spălătorie şi s-o trântească la 
pământ, orice ar fi dat de înţeles că tocmai spusese ceva foarte, 
dar foarte periculos. Însă domnul Mercer n-a făcut decât să 
clatine din cap şi să mai ia o gură de cafea dintr-o cană în formă 
de ananas pe care scria aloha din Hawaii! 

— Şi cine, mă rog, ai putea să fii tu? a întrebat el. 

— Sunt... sora ei geamănă pierdută cu mult timp în urmă, 
Emma. Trebuia să mă întâlnesc ieri cu Sutton. Darea...a 
dispărut. 

Doamna Mercer a făcut ochii mari. Domnul Mercer a schimbat 
cu Laurel o privire neîncrezătoare. 

— Păstrează-ţi imaginaţia pentru ora de engleză, a spus 
doamna Mercer, luând un croasant de pe platou şi întinzându-i-l 
Emmei. 

— Vorbesc serios, numele meu este Emma, a insistat ea. 

— Emma? Şi numele de familie? 

— Pa... a început Emma, dar Laurel a trântit cana de cafea pe 
masă. 

— Doar n-o s-o crezi, mamă! încearcă să scape de şcoală. 

Fireşte că n-o cred, a spus doamna Mercer strecurandu-i 
Emmei în palmă o bucată de hârtie. Ai aici orarul. Laurel, poţi tu 
să aduci de sus pantofii şi sacoşa de tenis ale frumoasei 
Adormite? 

— De ce trebuie s-o fac eu? s-a văitat Laurel. 

— Pentru că nu am încredere în sora ta! 

Doamna Mercer a înhăţat un teanc de chei dintr-un suport în 
formă de ananas aflat lângă telefonul de perete. 

— E în stare să adoarmă la loc. 

— Biiine! a gemut Laurel, dându-se înapoi cu scaunul. Emma 


s-a uitat în gol la nasturii de alamă strălucitoare de la costumul 
serios al doamnei Mercer, apoi la colierul cu cristale new-age pe 
care-l purta la gât. Cum era posibil aşa ceva? Decenuo 
credeau? Chiar era o nebunie? 

Poate că da. Dar voiam ca părinţii mei să creadă ce le spunea 
Emma, deşi suna atât de straniu. 

Laurel a traversat încăperea spre scări. 

— Mulţumesc foarte mult pentru seara trecută, javră! i-a 
şuierat Emmei când a trecut pe lângă ea. 

Emma s-a dat înapoi, ca şi cum Laurel ar fi pălmuit-o. Apoi şi- 
a amintit de ce spusese Charlotte la petrecere: lar ai expediat-o, 
este? Eşti o soră rea, rea de tot! Şi mai era şi mesajul lui Laurel 
de pe telefonul lui Sutton: MULŢUMESC PENTRU NIMIC, 
AFURISITO! 

— Nu te-am expediat! a spus Emma întorcându-se şi uitandu- 
se în urma lui Laurel, care se îndepărta încet. O aşteptam pe 
Sutton, când Madeline m-a dus la petrecere. Nu mai ştiam ce-i 
cu mine. 

Laurel s-a întors şi s-a proţăpit chiar în faţa Emmei. 

— Sigur, Sutton! Te-a durut în fund de singurul lucru pentru 
care te-am rugat acum nu ştiu câte săptămâni. Am fost pur şi 
simplu abandonată la spa-ul Elizabeth Arden Red Door. Pun 
pariu că tu ai pus asta la cale, ştiind că mi se descărcase bateria 
de la telefon, este? 

Avea nasul plin de pistrui. Şi mesteca din greu o lamă nouă de 
gumă Juicy Fruit. 

— Unde ţi-e medalionul? 

Emma şi-a dus mâna la gât şi a ridicat neajutorată din umeri. 

Laurel a deschis gura şi a pufnit dispreţuitor. 

— Credeam că e ceva special pentru tine! a spus cu o voce de 
gheaţă. Ceva ce nu mai are nimeni altcineva. „Nu poate nimeni 
să mi-l ia, numai dacă nu-mi taie capul!” a imitat-o ea pe 
Sutton, piţigăindu-şi vocea. 

— Fetelor, nu vă mai certaţi! le-a avertizat domnul Mercer, 
luându-şi de pe blat servieta de piele şi cheile de la maşină. 

— Da, nu vă certaţi! a repetat şi doamna Mercer. Şi adu 
sacoşa aia, bine? Ai treizeci de secunde! 

Laurel s-a întors şi a început să urce scările. 

— Ce maşină iei? Sutton, maşina ta e tot la Madeline? 

Doamna Mercer s-a întors spre Emma, aşteptând. 


— Păi, da! a bâiguit Emma. 

o0  Luăm pe-a mea! A strigat Laurel de la etaj. 

Doamna Mercer a tras-o pe Emma în hol. Simţind parfumul 
Fracas, aceasta a strâmbat din nas. S-a uitat adânc în ochii 
femeii, încercând să-i transmită limpede cine era ea... şi mai 
ales cine nu era! Şi-ar fi recunoscut cu siguranţă propria fiică, 
nu-i aşa? 

Dar doamna Mercer şi-a pus amândouă mâinile pe umerii 
Emmei. Avea un nod în gât. 

— Crezi că poţi să nu ne mai faci probleme azi? 

A închis ochii şi a oftat din adâncul inimii. 

— Peste două săptămâni vom da o petrecere mare de ziua ta. 
Crezi că, măcar de-acum încolo, te-ai putea strădui s-o meriţi? 

Emma a tresărit şi apoi a dat repede din cap. Chiar nu o 
crezuseră! 

Laurel a tropăit pe scări cu mai multe sacoşe de sport şi 
pusete în mână. l-a întins Emmei pantofii cu barete aleşi de 
doamna Mercer, sacul de tenis şi o poşetă de piele de culoarea 
untului, pe care Emma nu a recunoscut-o. A aruncat o privire 
înăuntru. În buzunare erau portofelul albastru Kate Spade al lui 
Sutton şi iphone-ul cu carcasă roz. Pe fund erau creioane, pixuri, 
un rimel Dior şi un ipad nou-nouţ. Emma a ridicat din sprâncene. 
Măcar afla şi ea în sfârşit ce era ăla ipad. 

Doamna Mercer a deschis larg uşa de la intrare. 

— Afară cu voi! 

Laurel a ieşit repede pe verandă, jucându-se cu cheile de la 
maşină. De inelul cheilor atârna un breloc argintiu return to 
tiffany Et co. După ce s-a încălţat, Emma a ieşit şi ea Avea 
impresia că, dacă nu făcea asta, doamna Mercer ar fi azvărlit-o 
pe uşă cu ajutorul padelei decorative sprijinite în colţul 
vestibulului. 

Imediat ce a ieşit din casă, Emma a început să transpire. 
Aspersoarele şuierau pe gazonul de vizavi, copiii în uniforme de 
şcoală aşteptau la colţ autobuzul. Bocănind eu tocurile pe alee, 
Laurel i-a aruncat o privire peste umăr. 

— A fost jalnică încercarea ta să scapi de şcoală! 

Apoi a apăsat un buton de pe telecomanda maşinii. Dupa 
două bipuri, uşile Volkswagenului Jetta negru garat sub panoul 
de baschet s-au deschis. Sora ta geamănă pierdută eu multă 
vreme în urmă? De unde ai mai scos-o şi pe asta? 


Emma s-a uitat din nou de-a lungul străzii. Încă mai spera s-o 
vadă pe Sutton apărând ţanţoşă pe trotuar, cu o scuză sau o 
explicaţie pregătită. În jurul tufişurilor înflorite bâzâiau 
netulburate câteva albine. O camionetă a trecut huruind pe 
lângă ele. Lanţul muntos strălucea în soare. Pe acolo pe undeva 
era şi Sabino Canyon. 

— Hei, lunatico! 

Emma a tresărit. Laurel s-a apropiat din nou de ea, cu un 
pliculeţ alb în mână. Pe el scria cu litere mari Sutton. 

— Era băgat sub ştergătorul de parbriz, a spus Laurel cu o 
voce cam acră. Ai un alt admirator secret? 

Emma a privit plicul câteva clipe. Pe colţul drept de sus se 
lipiseră câteva firişoare de polen. Să deschidă ceva ce nu-i 
aparţinea? Dar Laurel o fixa cu privirea, aşteptând şi 
plescanindu-şi guma la urechea ei. 

În cele din urmă, Emma s-a uitat la Laurel. 

— Îmi poţi acorda puţină intimitate? 

Suna a ceva ce-ar fi spus şi Sutton. 

Laurel a pufnit şi s-a dat un pas înapoi. Emma a dezlipit cu 
grijă plicul şi a scos o bucată de hârtie liniată. 

Sutton este moartă. Nu mai spune nimănui. Continuă să te 
prefaci că eşti ea... sau urmezi tu! 

Emma s-a uitat prin toată curtea, dar dimineaţa era sinistru 
de liniştită. De după colţ a apărut autobuzul şcolii, care i-a 
îmbarcat pe copii. În timp ce se îndepărta, frânele piţigăiate 
aduceau cu nişte ţipete. 

— Ce scrie? a întrebat Laurel aplecându-se. 

Emma a strâns repede hârtia în mână. 

— Nimic, a răspuns ea aproape fără grai. 

Laurel s-a strâmbat batjocoritor. Apoi a deschis portiera 
dinspre pasager şi i-a făcut semn să intre. 

— Urcă! 

Emma s-a supus, prăbuşindu-se năucită pe scaun şi ţinandu-şi 
privirea aţintită în faţă. Inima îi bătea atât de tare, încât îi era 
teamă să nu-i explodeze. 

— Te porţi aşa de ciudat! a spus Laurel, pornind maşina. Ce-i 
cu tine? 

Uitându-mă la ele, privirea a început încet-încet să mi se 
împăienjenească. Urechile au început să-mi vâjâie. Ce-i cu tine? 
O auzeam pe Laurel repetând asta iar şi iar. Cuvintele veneau în 


valuri, devenind tot mai puternice. Dintr-o dată, am văzut-o pe 
Laurel stând într-o grotă întunecată. Pe chip îi juca o lumină. 
Avea colţurile gurii lăsate în jossi ochii plini de lacrimi. Ce-i cu 
tine? Ce-i cu tine? Cuvintele îmi ţăcăneau în cap ca o limbă într- 
un clopot. 

În întunericul din mintea mea a licărit o luminiţă. Apoi încă 
una, şi încă una. Era ca un şir de piese de domino căzând una 
după alta, până când s-a format o imagine completă din trecutul 
meu. O amintire! 

Deodată, mi-am amintit limpede unde şi când întrebase 
Laurel Ce-i cu tine? Şi acesta nu era singurul lucru care mi se 
dezvăluia... 


9 
Imitaţia este forma supremă de linguşeală 


Petrecerea a început în mod oficial! Strig, ieşind semeaţă de 
după o stâncă mare la adăpostul căreia îmi pusesem un bikini 
argintiu. 

Sunt proaspăt epilată pe picioare, chipul mi-e fără cusur, iar 
părul îmi străluceşte uşor în luminile staţiunii. Toţi ochii sunt pe 
mine. 

Garrett fluieră: 

— Tu faci să dea în clocot izvoarele fierbinţi. 

Zâmbesc. 

— Ştii asta! 

Garrett mă cheamă mai aproape. Se scufundă în apa caldă, 
învârtejită a izvoarelor termale din staţiunea Clayton, un spa 
tăinuit la umbra munţilor. Practic, nu am avea voie să fim aici - 
zona e destinată în exclusivitate vilegiaturişiilor bogaţi -, dar 
ăsta nu e un lucru care să ne oprească pe mine şi pe prietenul 
meu. Găsim întotdeauna mijloace sa obţinem ceea ce ne dorim. 

— Vino şi tu, dragă! strigă Madeline. 

A intrat deja în apa fierbinte. Are părul strâns în vârful capului 
într-un coc neglijent, braţele-i sunt mlădioase datorită 
milioanelor-de-ore-de-Pilates-pe-săptămănă şi baletului, iar 
căldura apei îi face pielea să strălucească sexy. Madi arată 
întotdeauna niţeluş mai bine decât mine, ceea ce ma scoate din 
sărite. Şi mai şi stă aproape de Garrett - cam prea aproape. Nu 


că mi-aş face griji că s-ar putea întâmpla ceva - atât Madi, cât şi 
Garrett ştiu că, dacă s-ar întâmpla, i-aş ucide pe amândoi dar 
îmi place să-l ţin pe Garrett numai pentru mine. 

Suntem împreună doar de două luni. Toată lumea are 
impresia că ies cu el pentru că este unul dintre cei mai buni 
jucători de fotbal din şcoală sau pentru că arată distrugător de 
bine pe scaunul salvamarului de la bazinul staţiunii W sau 
pentru că familia lui are o casă pe plaja Cabo San Lucas, unde 
se duc în fiecare primăvară. Dar adevărul e că eu îl plac pe 
Garrett pentru că este puţin... dus cu pluta. Nu seamănă cu toţi 
ceilalţi băieţi înfumuraţi care-şi duc pe-aici traiul lor suburban, 
dulceag şi monoton. 

Mă bag între cei doi, aruncându-i lui Madeline un zâmbet 
rece: 

— Doar nu-l pipăiai pe prietenul meu pe sub apă, nu-i aşa, 
Madi? Ştiu că nu prea poţi să faci deosebirea între gagii. 

Faţa lui Madi se îmbujorează. Nu cu mult timp în urmă, puţin 
după ce Thayer, fratele lui Madi, a dispărut, Madi s-a încurcat cu 
un brunet din Ventana Prep, la o petrecere în desert. După o 
vreme, s-a dus să-şi umple paharul şi s-a înntors în zona anume 
desemnată pentru giugiuleli, continuând să se pupe... doar că 
tipul de acum era blond! Pentru cel puţin câteva minute, Madi 
nici măcar nu şi-a dat seama, numai eu observasem greşeala. 
Uneori, mă întreb dacă Madi nu încearcă din răsputeri să-i 
semene lui Lindsay Lohan: fetele drăguţe devin năbădăioase, 
sălbatice şi-şi distrug viaţa. 

O bat pe Madeline pe umăr. E cald de la apă: 

— Stai liniştită, secretul tău e în siguranţă la mine! 

Mă fac că-mi zăvorăsc buzele şi arunc cheia. 

Apoi mă cufund în apa fierbinte. Unele fete pătrund treptat în 
izvor, scoțând câte un mic chiţăit de fiecare dată când apa le 
atinge câte un colţişor de piele. Mie-mi place să plonjez. 
Fierbinţeala intensă îmi dă fiori. _ 

Charlotte apare şi ea de după stânci. Incă mai poartă o esarfă 
roz peste costumul de baie şi-şi acoperă cu mâinile picioarele 
palide şi scurte. O încurajăm cu toţii. Chiar în spatele lui 
Charlotte vine Laurel, chicotind isteric. Oftez si-mi încovrig 
degetele mari de la picioare sub apă. Ce caută Laurel aici? N-am 
invitat-o şi pe ea. 

Sună celularul lui Garrett. Pe ecran apare scris mama. 


— Ar cam trebui să răspund, bombăne. 

lese din izvor, împroşcând cu apă spre stânci. 

— Da? spune el cu o voce blândă, dispărând printre copaci. 

Madeline îşi dă ochii peste cap. 

— Garrett e mult prea mămos! 

— Da’ măcar are un motiv bine întemeiat, spune Charlotte pe 
un ton atotştiutor. 

Stă cocoţată pe o stâncă de lângă izvor. 

— Vreau să spun, când eram împre... 

— De ce nu vii în apă cu noi, Char? o întrerup eu, înainte ca 
Charlotte să înceapă un alt monolog de-al ei gen eu-ştiu cel-mai- 
bine-din-moment-ce-am-fost-cu-prietenul-tău-înaintea-ta. 

Charlotte rămâne cu picioarele departe de apă. 

— Mi-e bine aşa, zice ea afectat. 

Eu chicotesc. 

— Haide! între prieteni nu are importanţă că ai pielea un pic 
pătată, ca de homar! Pun rămăşag că unii băieţi găsesc sexy 
erupția ta. 

Charlotte se strâmbă şi-şi fereşte talpa goală de atingerea 
apei. 

— Mă simt foarte bine aici, Sutton. 

— Treaba ta! 

Înhaţ iphone-ul lui Madeline de pe o piatră din apropiere. 

— Să facem poze! Adunarea! 

Ne strângem toate în cadru şi eu apăs butonul. 

— E bine, dar nu extraordinar! zic, verificând rezultatul Madi, 
iar ai făcut mutra ta de regină frumoasă. 

Îmi iau faţa în palme şi le ofer un surâs marca tot-ce-vreau-e- 
pacea-pe-lume. 

Laurel se uită peste umărul meu. 

— Eu nu apar deloc. 

Arată spre un braţ, doar atât se vede din ea în poză. 

— Ştiu, îi spun. Aşa am şi prevăzut. 

Pe chipul lui Laurel se citeşte o mare dezamăgire. Madeline şi 
Charlotte se simt stânjenite. După o clipă, Charlotte îi dă un 
ghiont lui Laurel. 

— Îmi place colierul tău, Laur! 

Laurel se mai înseninează puţin. 

— Mulţumesc! Azi l-am cumpărat. 

— Foarte drăguţ! intervine şi Madeline. 


Mă aplec să văd ce le-a stârnit admiraţia. Laurel are la gat un 
cerc mare de argint. 

— Pot să-l văd şi eu? o rog pe Laurel cu cea mai dulce voce pe 
care-o pot brodi. 

Laurel mă priveşte nesigură, apoi se apropie de mine. 

— Drăguţ! zic, plimbându-mi degetele pe colier. Şi mi-e 
cunoscut! 

Mijesc ochii, îmi ridic părul de pe ceafă şi-i arăt taman acelaşi 
colier şi la gâtul meu. Îl avusesem mereu, dar nu neepusem să-l 
port decât în ultimul timp. Anunţasem gasca precum că urma să 
fie colierul meu pe post de marcă, aşa cum Nicole Richie poartă 
întotdeauna haine de ţigancă sau uşa cum Kate Moss poartă 
blazer şi pantaloni scurţi de blugi. Fusese prezentă şi Laurel la 
anunţul ăsta. Cum prezentă fusese şi când adăugasem că, din 
acel moment, nu aveam să-l mai scot de la gât niciodată. 
Singurul mod prin care cineva ar fi putut să mi-l scoată de la gât 
era să-mi taie capul. 

Laurel îşi face de lucru cu breteaua sutienului de la costumul 
de baie. Poartă ceea ce eu am numit, în loc de bikini, boarfkini: 
bretelele sunt atât de subţiri, iar triunghiul atât de mic, încât 
practic ne oferă tuturor un spectacol de striptease gratuit. 

— Nu e chiar la fel, mă contrazice ea. Medalionul tău e mai 
mare, vezi? lar ăsta al meu nici măcar nu e un medalion. Nu se 
deschide. 

Charlotte se holbează la gâtul meu, apoi la al lui Laurel. 

— Are dreptate, Sutton! 

— Da, sunt destul de diferite, recunoaşte şi Madeline. 

Îmi vine să le împroşc cu apă fierbinte pe faţă. Cum 
indrăznesc prietenele mele să se arate atât de interesate de 
completa lipsă de originalitate a surorii mele? E deja îndeajuns 
de aiurea că Laurel e cu noi. E îndeajuns de aiurea că prietenele 
mele i-au permis să intre în clubul nostru doar pentru că le pare 
rău pentru ea după dispariţia lui Thayer. Şi e chiar aiurea de tot 
că părinţii mei - mai ales tata - o divinizează, în vreme ce cu 
mine se poartă ca şi cum aş fi o bombă pe cale să explodeze. 

Înainte să-mi dau seama ce fac, îmi strâng mâna pe medalion 
şi-i smulg lui Laurel lanţul de la gât. Apoi îl azvârl în pâlcul de 
copaci. Se aude un mic sunet metalic dinspre unu dintre pietre 
şi apoi un fâsâit vag, atunci când colierul aterizează într-un tufiş 
des. Laurel face ochii mari. 


— De... de ce ai făcut asta? 

— Asta primeşti dacă mă imiţi. 

Ochii i se umplu de lacrimi. 

— Ce-i cu tine? 

Se smiorcăie, iese din izvorul fierbinte, se repede pe stânci şi 
aleargă spre pâlcul de copaci. 

Câteva momente lungi, nimeni nu face nicio mişcare. Fetele 
prietenelor mele sunt învăluite în aburi, ceea ce, în loc sa pară 
sexy, ia dintr-odată o turnură prevestitoare de rău. Mormăi şi ies 
şi eu din apă, simţindu-mă puţin vinovată. Laurel! Strig spre 
crâng. _ 

Niciun răspuns. Imi iau şlapii în picioare, îmi trag pe mine 
tricoul şi pantalonii scurţi de velur şi pornesc pe urmele ei. 

Lumina soarelui care cade pe potecă dispare la câţiva metri 
de izvoare, lăsând loc unei întunecimi sumbre. Fac cativa paşi 
şovăitori în desişul de roşcovi, cu braţele întinse în faţă. 

— Laurel! 

In apropiere se aud un fâlfâit şi un trosnet. 

— Laurel! 

Mai fac câţiva paşi, călcând prin iarba înaltă deşertică. Mici 
spini de cactus îmi înţeapă pielea. Incă vreo câţiva paşi. Un 
oftat. 

— Laurel, spun eu printre dinţii încleştaţi. Îmi pare rau! 

O să-ţi cumpăr un colier nou. 

Unul care să nu semene chiar aşa de bine cu al meu, vreau să 
adaug. 

După ce trec de mai mulţi copaci, ajung într-un luminis pustiu 
- albia unui pârău secat de mult. Simt pe faţă aerul greu, 
fierbinte şi uscat. Pe pământul crăpat alunecă umbre 
contorsionate. Din tufişuri se aude ţârâitul zgomotos al 
greierilor. 

— Laurel! strig eu. 

Nu mai văd luminile staţiunii printre copaci. Nici măcar nu mai 
sunt sigură în ce parte vine staţiunea. Apoi, aud paşi. 

— Hei! strig, dintr-odată crispată. 

Cineva se uită la mine dinspre smocurile de iarbă. Aud o 
şoaptă, urmată de un chicot îndepărtat. După care simt o mână 
pe umăr. Ceva rece şi ascuţit îmi apasă gâtul. 

Inţepenesc toată. Două braţe puternice mă înşfacă şi-mi 
răsucesc mâinile la spate. Ceva îmi apasă gâtul, sufocandu-mă 


şi pătrunzându-mi în piele. Durerea îmi străbate tot corpul. E un 
cuţit. 

— Ţipă şi vei muri! părâie o voce la urechea mea. 

Şi apoi... întunericul! 


10 
Oricărui băiat îl place un bandit 


M-am trezit din nou în maşina lui Laurel, în care Emma stătea 
băţoasă pe scaunul pasagerului, în vreme ce maşina iesea cu 
spatele de pe alee. 

Sutton este moartă, s-a gândit ea. Sutton este moartă. Era 
imposibil de conceput. Moartă... unde? Cum? Avea vreo legătură 
cu filmuleţul acela cu strangularea? Cineva chiar o strânsese de 
gât? 

Simţea un ghem în stomac. Ochii i s-au umplut de lacrimi. 
Chiar dacă nu-şi întâlnise niciodată sora, deşi aflase de existenţa 
ei cu doar două zile în urmă, era o pierdere colosala. 
Descoperirea surorii ei echivala cu marele premi caştigat la loto, 
un lucru la care Emma nici nu îndrăznise vreodată să viseze. 
Toată speranţa pe care-o păstrase atâţia ani crescuse brusc în 
aceste două zile. lar acum... 

Gândiţi-vă cum mă simţeam eu! Mă holbasem îndelung la 
bileţelul pe care-l deschisese Emma. De fapt, văzând scris acolo 
negru pe alb Sutton este moartă, devenise un lucru de 
netagăduit. Eram moartă de-adevăratelea. Dusă! Şi chiar 
fusesem ucisă - amintirile mele confuze erau corecte. 
Întunericul. Zbaterea. Cuţitul la gât. Acum, cel care-o făcuse 
voia ca sora mea pe care n-o cunoscusem niciodată să-mi ia 
locul, astfel ca nimeni să nu afle vreodată adevărul. De parcă ar 
fi fost chiar atât de uşor! Măcar dacă aş fi avut un cuvânt de 
spus. Nu voiam să înlocuiesc viaţa nimănui. 

Şi nici Emma nu voia să-şi însuşească viaţa mea. A pufnit cu 


zgomot, făcând-o pe Laurel să se întoarcă. 

— Ce-i? 

Colţurile gurii i s-au lăsat în jos. 

Emma a strâns biletul în mână. Sutton este moartă. Laurel 
merita să vadă asta, nu? Sora lui Sutton trebuia să afle că era 
moartă, nu? Totuşi, nu-i putea arăta biletul. Daca Laurel n-o s-o 
creadă, închipuindu-şi că era doar o altă încercare ca să 
chiulească de la şcoală? Şi dacă a doua partea amenințării era 
adevărată? Continuă să te prefaci că eşti ea... sau urmezi tu! 
Dacă Emma s-ar fi destăinuit cuiva, avea să se întâmple ceva 
groaznic. 

— Nimic, a răspuns ea într-un târziu. 

Laurel a ridicat din umeri şi şi-a văzut de drum pe strada 
principală din cartier, făcând dreapta pe lângă un parc mare cu 
un spaţiu pentru câini, un loc de joacă şi trei terenuri de tenis în 
aer liber. Virând din nou, pe o parte a străzii au apărut magazine 
de legume şi fructe, saloane scumpe de manichiură şi buticuri, 
iar pe cealaltă parte, un birou de curierat, o secţie de poliţie 
tencuită în calcio vecchio şi poarta de piatră a liceului Hollier. 
Maşinile făceau coadă la curba spre stânga, aşteptând să intre 
în incinta şcolii. Blonde cu ochelari de soare stăteau tolănite în 
decapotabile. Dintr-un Escalade mare, cu un sticker lipit pe bara 
de protecţie - echipa DE fotbal a universităţii Hollier - răsunau 
başi. Printre masinile care aşteptau şi-a croit drum o fată 
brunetă pe un scuter verde-marin, trecând la câţiva centimetri 
de ele. 

Inainte să intre în incinta şcolii, Emma s-a uitat spre secţia de 
poliţie. In parcare se aflau şase maşini de patrulare. Un poliţai în 
uniformă şi-a stins ţigara pe aleea din faţă. 

Laurel a accelerat urcând o pantă mică şi a depăşit indicatorul 
mare şi roşu pe care scria parcare elevi. Apoi a privit-o cu coada 
ochiului pe Emma. 

— Nu poţi să-i ascunzi mereu mamei unde-ţi ţii maşina. ŞI nici 
eu n-am de gând să fiu şoferul tău pentru restul anului. 

Abia atunci s-a petrecut ceva cu Emma. S-a întors spre sora 
lui Sutton. 

— Dar azi-noapte de ce nu te-ai dus cu maşina ta la 
petrecerea Nishei? 

Laurel a făcut o mutră bosumflată. 

— Scârţ! Pentru că tata a dus-o la atelier. Doar ştiai asta. 


Au trecut de şirul de maşini parcate. Atmosfera era ca de 
petrecere înaintea unui meci de fotbal. Puştii stăteau sprijiniti de 
barele de protecţie, sorbind din amestecuri Jamba Juice. Pe 
terenul prăfos din dreapta parcării, băieţii încinseră o partidă de 
fotbal. Trei fete drăguţe, cu şlapi Havaiana de culoarea 
îngheţatei cu lapte se uitau la nişte poze de vacanţă pe un 
laptop aşezat în portbagajul unui Mini. 

Sutton este moartă, s-a gândit încă o dată Emma. 
Certitudinea s-a năpustit asupra ei ca nişte valuri distrugătoare 
Trebuia să facă ceva. Nu mai putea păstra secretul doar pentru 
ea. Indiferent de ameninţarea din bilet. Inima a începui să-i bată 
puternic. 

Laurel a tras maşina lângă un tomberon mare deja plin ochi 
cu sticle de apă şi cutii Starbucks. De cum s-a oprii motorul, 
Emma s-a repezit la mânerul portierei, a sărit din maşină şi a 
rupt-o la fugă pe gazon spre secţia de poliţie. 

— Hei! a strigat Laurel în urma ei. Sutton, ce naiba! 

Emma nu i-a răspuns. Şi-a croit drum prin vegetaţia 
sărăcăcioasă care despărţea liceul de secţia de poliţie. Măceşii o 
zgâriau pe mâini, dar abia dacă băga de seamă. Apoi a ajuns pe 
un petic îngust de gazon şi s-a repezit spre uşii secţiei. 

Înăuntru era răcoare şi întuneric. Marea încăpere împărţită în 
mai multe cabinete şi birouri mirosea a pui King Pao şi a 
sudoare. Telefoanele sunau, staţiile de transmisie bâzâiau şi un 
post de radio sportiv zumzăia în fundal. jaluzelele orizontale 
erau pline de praf, iar lângă uşă, pe podea, se găsea o cutie de 
Fanta turtită plină cu mucuri de ţigări. Pe peretele opus era un 
panou cu un afiş: dacă vezi ceva, spune şi cu liste ale celor 
căutaţi. Emmei i-a atras atenţia fotografia alb-negru a unui 
tânăr cu păr negru şi ochi galeşi, familiari. Dispărut din 17 iunie. 
Thayer Vega. Era acelaşi anunţ pe care Emma îl văzuse scanat 
pe pagina de Facebook a lui Sutton. Un bărbat mai în vârstă, cu 
părul ciufulit, îmbrăcat intr-un trenci ocupa cea mai mare parte 
a singurei banchete. Avea mâinile încătuşate. Când a dat cu 
ochii de Emma, s-a luminat la faţă şi i-a aruncat un zâmbet gen 
sunt-soiul-de-tip-care-şi-arată-părţile-dosnice-fetiţelor. 

— Cu ce te pot ajuta? 

Emma s-a întors. Un poliţist tânăr, cu părul de un blond 
albicios tuns perie, o privea din spatele unui birou mare. Un mic 
ventilator îi arunca în faţă aer uscat. Pe ecranul calculatorului 


său se vedea o poză cu doi copii cu ochi bulbucaţi, îmbrăcaţi în 
echipamente de baseball şi respectiv de gimnastică. Emma s-a 
uitat pieziş la cătuşele prinse la centura lui şi la arma din toc. Și- 
a umezit buzele şi a făcut câţiva paşi spre el. 

Vreau să anunţ o... o persoană dispărută. Probabil o crimă. 

Bărbatul a ridicat din sprâncenele de un blond atât de 
deschis, încât aproape că nu se vedeau. 

— Cine a dispărut? 

— Sora mea geamănă. 

Şi apoi, întreaga poveste a izbucnit din ea, ţâşnind ca sângele 
dintr-o rană. 

— Azi-noapte, am crezut că a fost doar o neînțelegere şi ca 
Sutton e teafără, a încheiat ea. Dar de dimineaţă am primit 
biletul ăsta. 

A despăturit hârtia şi a netezit-o pe biroul poliţistului Sutton 
este moartă, nu mai spune nimănui, continuă să te prefaci CA 
eşti ea... sau urmezi tu! În lumina stridentă a neonului, arăta cât 
se poate de reală şi înspăimântătoare. 

Buzele blondului se mişcau în tăcere, în timp ce citea. 

— Sutton, a şoptit el apăsat. 

Era ca şi cum deasupra capului i se aprinsese un bec. A ridicat 
receptorul din furcă şi a apăsat o tastă. 

— Quinlan, eşti liber? 

A pus receptorul înapoi şi a bătut în scaunul portocaliu de 
lângă birou. 

— Stai aici, i-a spus Emmei. 

Apoi a înhăţat biletul, a pornit spre capătul secţiei şi a 
dispărut într-un birou micuţ pe care scria detectiv Quini.an. 
Emma se holba la silueta ofițerului, care se distingea prin 
fereastra mare şi luminată. In timp ce vorbea, gesticula 
abundent cu mâinile. 

Uşa de la biroul detectivului s-a deschis din nou şi polițistul 
blond a ieşit. Apoi a ieşit şi Quinlan, un tip înalt, cu părul negru, 
cu o mapă de carton sub braţ şi ţinând în mâna o cană de cafea 
inscripționată cu Universitatea din Arizona. Văzând-o pe Emma 
la biroul din faţă, s-a strâmbat. 

— De câte ori trebuie să ne mobilizăm pentru chestia asta? a 
întrebat el, agitând în aer bileţelul Emmei. ă 

Emma s-a uitat în jur. Oare vorbea cu altcineva? In afara de 
domnul Expunere Indecentă de pe banchetă, era singura 


persoană din încăpere. 

— Poftiţi? 

Quinlan şi-a sprijinit braţele de spătarul scaunului. 

— Cu toate că o crimă plăsmuită e ceva nou chiar şi pentru 
tine, Sutton. 

Numele lui Sutton a lovit-o ca un pumn în stomac. 

— Nu! Eu nu sunt Sutton! Sunt sora ei geamănă, Emma. Nu ti 
- a spus? A zis ea arătând cu degetul spre polițistul blond. Lui 
Sutton i s-a întâmplat ceva groaznic, şi acum cel care i-a făcut-o 
mă ameninţă pe mine! Spun adevărul! 

— Aşa cum spuneai adevărul despre cadavrul de lângă Mount 
Lemmon, anul trecut? a spus Quinlan strângându-şi buzele. Sau 
despre cum vecina ta creştea nouăzeci de chihuahua în camera 
de oaspeţi? Sau despre cum jurai cu cerul şi cu pământul că ai 
auzit un copil ţipând într-un tomberon din spalele prăvăliei lui 
Joe? A continuat el bătând tactul pe mapa de hârtie. Ai impresia 
că nu păstrez toate bazaconiile tale? 

Emma s-a uitat la dosar. Pe etichetă scria Sutton Mercer, cu 
cerneală neagră şi litere îngroşate. Gândul i-a zburat la fratele ei 
adoptiv David, din Carson City. David obişnuia să cheme poliţia 
la câteva săptămâni o dată, ca să le spună că toaletele 
ambulante de la o staţie de lucru din apropiere au luat foc, 
fiindcă aşa putea vedea camioanele pompierilor prin zonă. În 
cele din urmă, dispecerii de la urgenţă se prinseseră de trucul 
lui şi nu l-au mai crezut pe David în ziua când i-a anunţat despre 
un foc izbucnit în tufişurile din curtea lor din spate. Flăcările 
arseseră jumătate din casa familiei, înainte ca prima 
autospecială a pompierilor sa apară. David a devenit oficial 
„Băiatul care strigă toalete-in flăcări”. Oare poliţiştii chiar 
credeau că Sutton era „Fata care strigă copil-în-tomberon”? 

Emma a cotrobăit prin poşeta lui Sutton până când a dat de 
iphone-ul ei roz. Cu degetele tremurându-i, a căutat site-ul cu 
filmuleţul pe care i-l arătase Travis. 

— Există un clip cu cineva care o strangulează. Poate voi să 
ştiţi unde se petrece. 

In fine, pagina de pornire a siteului s-a încărcat. Emma a 
tastat SuttoninAZ în căsuţa de căutare. După o clipă, a apărut o 
nouă pagină: no matches found. 

— Ce? a chiţăit Emma, privindu-i rugător pe poliţişti. E o 
greşeală. Acum două zile filmuleţul era postat aici, vă jur! 


Quinlan a mormăit ceva. Înainte ca Emma să înţeleagă ce se 
petrece, tipul s-a întins şi i-a luat poşeta bej de pe umăr. A 
înhăţat portofelul albastru Kate Spade al lui Sutton şi l-a 
desfăcut la folia de plexiglas în spatele căreia se găsea carnetul 
de conducere. Sus, cu litere albastre, scria Arizona. Sutton 
zâmbise în faţa aparatului foto, machiată ca la carte şi cu părul 
perfect aranjat. Emma şi-a amintit brusc de pro propria ei 
fotografie de pe carnet, făcută în lumina proastă de la Serviciul 
de permise, unde nu exista aer condiţionat, a doua zi după cei 
se extrăsese măseaua de minte la urgenţă. Părul i se lipise de 
frunte, rimelul începuse să-i curgă pe faţă, iar obrajii îi erau 
umflaţi, ca la veveriţe. Arăta ca un soi de Shrek slinos. 

Ouinlan a început să fluture portofelul prin faţa Emmei. 

— Aici scrie că eşti Sutton Mercer. Nu vreo fată numită Emma. 

— Nu sunt eu, a spus Emma cu o voce firavă. 

Se simţea ca pasărea prinsă în garajul lui Clarice cu câteva 
săptămâni înainte - înnebunită şi neajutorată. Cum să faca pe 
cineva să creadă că ea nu era Sutton... când arăta identic cu 
ea? Dintr-odată Emma a înţeles ceva: ucigaşul o urmărise atunci 
când o aşteptase pe Sutton. Oare tot el o atrăsese aici? Oare de 
când era moartă Sutton? La urma urmei, fără o fată dispărută 
nu exista nici crima. 

A arătat spre bileţel. 

— Măcar puteţi lua amprentele de pe el? 

Bărbatul a făcut un pas în spate, şi-a încrucişat mâinile la 
piept şi i-a aruncat o privire care spunea „îți baţi joc de mine?”. 

— Credeam că o fată căreia i s-a confiscat maşina n-o să mai 
caute necazuri. Putem mări teancul de amenzi, ştii asta. 

— Dar... a încercat Emma neajutorată. 

Habar n-avea ce să răspundă. Telefonul poliţistului blond a 
sunat şi acesta s-a întins să răspundă. Pe uşa principală a dat 
buzna un poliţist cu o pălărie cafenie de cowboy care s-a dus 
spre una dintre camerele de interogatorii. 

— la-le! 

Cu o privire scârbită, detectivul Quinlan i-a aruncat Emmei în 
poală bileţelul şi portofelul lui Sutton. Apoi şi-a apropiat faţa de 
a fetei. 

— Acum te duc înapoi la şcoală. Dacă te mai prind pe-aici, o 
să te rețin pentru o noapte. Să vedem atunci cum o să-ţi placă! 
Ai priceput? 


Emma a dat din cap. 

Quinlan a condus-o afară, traversând parcarea. Spre groaza 
Emmei, a deschis portiera maşinii de patrulare şi a arătat spre 
locul din spate. 

— Intră! 

Emma a oftat. 

— Pe bune? 

— În! 

Şi-a strâns pumnii. Incredibil! După o clipă, s-a aşezat pe 
bancheta din spate a maşinii de poliţie, unde erau băgaţi 
infractorii. Mirosea a vomă şi a odorizant auto. Pe scaunul de 
piele sintetică cineva scrijelise boule. 

Quinlan s-a aruncat pe scaunul şoferului şi a întors cheia în 
contact. 

— Merg la liceul Hollier, a anunţat el în staţia ataşată la bord. 
Mă-ntorc numaidecât. 

Emma s-a lăsat deznădăjduită pe speteaza scaunului. Măcar 
nu pornise sirena. 

Când Quinlan a făcut stânga să iasă din parcare, noua 
realitate în care trăia Emma a început treptat să capete contur. 
Fusese uşor - chiar amuzant - să pretindă că e Sutton la 
petrecere. Dar ea voia s-o întâlnească pe Sutton, nu să-i preia 
viaţa. Şi cu toate că dintotdeauna îşi dorise să investigheze o 
crimă, nu-şi închipuise niciodată că va fi parte la aşa ceva. Dar 
dacă nimeni nu avea s-o creadă - şi dacă n-o făceau cei din 
familia lui Sutton şi nici poliţia, atunci cine? —, nu avea de ales. 
Depindea numai de ea să înţeleagă ce se petrece. 

Dar, de fapt, ea nu era singură. Mă gândeam din nou de ce 
eram aici cu Emma, urmărindu-i fiecare mişcare, plutind în 
spatele ei şi văzând-o cum îmi preia viaţa, cum umblă cu 
prietenele mele şi cum se sărută cu iubitul meu. Bătrâna 
doamnă Hunt, vecina noastră înspăimântătoare, cu prea multele 
pisici, îmi spusese odată că stafiile bântuie prin lumea sinistră 
atunci când au lăsat treburi neterminate care le împiedică să 
treacă mai departe. Poate că din cauza asta eram şi eu aici - să 
rezolv propria mea crimă. 


11 
Atenţie la dracul de copil! 


Zece minute mai târziu, Emma se găsea la toaleta fetelor de 
la etajul întâi al liceului Hollier. Incăperea placată cu faianţă roz 
mirosea a Ajax şi a mucuri de ţigară uscate. Din fericire, pe sub 
uşile cabinelor nu se vedea niciun picior şi nici nu erau strânse 
fete în faţa oglinzii. 

Şi-a privit faţa cu dâre de lacrimi în oglinda striată. Sub ochi 
avea cearcăne, fruntea îi era încordată, iar pe obraji şi pe bărbie 
îi apăruseră pete roşii, ca întotdeauna atunci când plângea. A 
încercat să surâdă, dar n-a reuşit să facă decât o grimasă. 

— Adună-te! şi-a certat ea imaginea. Poţi s-o faci! Poţi sa fii 
Sutton! 

Era silită să se conformeze, măcar până găsea o cale prin 
care să determine pe cineva s-o creadă. Sigur, o scosese la 
capăt cu o seară înainte, dar asta fusese înainte să afle ce 
petrece. 

Simţea cum o cuprinde din nou amărăciunea, trimiţându-i alte 
şiroaie de lacrimi pe obraji. A luat un prosop de hartie de pe 
rulou. Oare de câte ori folosise Sutton toaleta asta? De câte ori 
se privise în oglindă? Cum s-ar simţi ştiind că Emma îi luase 
locul? 

Nu eram prea sigură, ca să fiu sinceră. Cum ar fi putut afla 
Emma cine m-a ucis... fiind eu? Părea imposibil. Şi totusi... în 
afară de ucigaşul meu, Emma era singura care ştia ca sunt 
moartă. Ea era singura şansă pe care-o aveam. 

Suna clopoţelul. Emma şi-a dat sub ochi cu un fard pe care-l 
găsise pe fundul poşetei lui Sutton, şi-a înfoiat puţin parul şi a 
pornit spre uşă cât de încrezătoare a putut, deşi îşi simtea 
stomacul în gât. Holul era plin de elevi strânşi lângă 
dulăpioarele lor, fetele se îmbrăţişau şi ciripeau despre vacanţa 
de vară, iar băieţii, în tricouri de fotbal şi baschet, se împingeau 
în ţâşnitori. 

— Bună, Sutton! a salutat-o o fată. 

Emma s-a forţat să zâmbească. 

— Abia aştept petrecerea ta de vinerea viitoare! i-a strigat un 
băiat din celălalt capăt al holului. 

Dintr-o sală de clasă, două fete brunete şuşoteau ceva 
arătând-o cu degetul. Emmei i-a venit din nou în minte bileţelul. 
Oricine l-ar fi putut scrie... chiar şi cineva din şcoală. 

A scos orarul pe care i-l dăduse doamna Mercer la micul 


dejun. Din fericire, era aproape de clasa unde se desfăşura 
prima oră, ceva prescurtat pur şi simplu G-103 în sala 114. 
Intrând pe uşă, Emma a văzut un drapel mare, negru, roşu şi 
galben, fixat într-un stativ lângă tablă. Pe catedră se găsea o 
tăbliță pe care scria respectă atotputernicul umlaut! 

Pe peretele opus se întindea un poster înfăţişând un băiat cu 
o faţă rotofeie, îmbrăcat în pantaloni scurţi de piele. Intr-o bulă 
care-i ieşea din gură scria: ein, zwei, drei! 

Emma s-a încruntat. G-ul din orar era prescurtarea pentru 
germană. Ein, zwei şi drei erau singurele cuvinte în limba 
germană pe care le cunoştea. Super! S-a stăpânit din răsputeri 
să nu izbucnească iar în lacrimi. Mai mulţi puşti au urmărit-o cu 
privirea când a trecut printre scaune şi s-a prabuşit pe un loc din 
spate. Apoi a observat lângă fereastră un băiat brunet pe care-l 
cunoştea şi care se uita la pista roşie de atletism: era Ethan, cel 
care studia stelele când dăduse peste el cu o seară înainte. 
Domnul Rebel Fără Cauza. 

Ethan s-a întors şi s-a uitat peste umăr ca şi cum ar fi simţit 
că Emma îl priveşte. Când a văzut-o, ochii lui parcă au prins 
viaţă. Emma i-a zâmbit în semn de salut. l-a zâmbit şi ei. Dar 
când o altă fată a trecut pe culoarul dintre scaune şi a murmurat 
„Bună, Ethan”, el a dat doar scurt din cap. 

— Pst! a şoptit o voce din cealaltă parte a clasei. 

Emma s-a întors şi, câteva rânduri mai încolo, a zărit capul cu 
păr blond, ţepos al lui Garrett. Băiatul şi-a fluturat mâna şi i-a 
făcut cu ochiul. Emma şi-a fluturat şi ea mâna, simțindu-se însă 
ca o impostoare. Ce-ar gândi iubitul lui Sutton dacă ar afla că e 
moartă? Şi nici măcar nu-i putea spune. 

Clopoţelul a sunat din nou, şi toţi s-au repezit să se aşeze la 
locurile lor. In clasă a intrat băţoasă o femeie asiatică, tunsă 
scurt, bărbăteşte, purtând o rochie lungă, albastră care părea 
mult prea groasă pentru arşiţa Arizonei. Frau Fenstermacher, a 
înşirat ea pe tablă cu un scris colţuros, trăgand o linie groasă 
dedesubt. Emma s-a întrebat dacă nu cumva îşi schimbase 
numele de familie pentru autenticitate. 

Frau Fenstermacher şi-a pus pe nas ochelarii ei curaţi, cu 
rame Lucite, şi a început să strige catalogul. 

— Paul Anders, a lătrat ea. 

— Prezent, a bombănit un băiat cu ochelari cu rame negre şi 
cu un tricou cu formaţia Grizzly Bear. 


— Răspunde în germană! 

Profesoara avea cam un metru şi jumătate înălţime, dar avea 
ceva dur şi ameninţător care-o făcea să arate ca şi cum ar fi 
putut să tragă cuiva o mamă zdravănă de bătaie. 

— Ah! a roşit Paul. Ja! 

Suna ca yeah. 

— Garrett Austin! 

Ja, ja! A spus Garrett, ca o păpuşă din Muppets. 

Toţi copiii au chicotit care mai de care. 

Frau Fenstermacher a strigat mai multe nume. Emma şi-a | 
plimbat nervoasă degetele peste o scrijelitură de pe pupitru, cu 
un simbol anarhic. Spune ja când o strigă pe Sutton Mercer, 
îngâna ea fără încetare. 

După încă nouă ja-uri, Frau Fenstermacher a pălit cu ochii-n 
catalog. 

— Sutton Mercer! a strigat ea cu o voce din cale-afară de 
furioasă. 

Emma a deschis gura, dar arăta de parcă s-ar fi înecat cu un 
şniţel vienez. Toată lumea s-a întors s-o privească. Şi chicotelile 
au izbucnit iarăşi. 

Sprâncenele lui Frau Fenstermacher se uniseră. 

— Te văd acolo, Fraulein Mercer! Ştiu şi cine eşti. Eşti o Teufel 
Kind. Un drac de copil! Dar nu şi la ora mea, ja? 

Scuipa când vorbea. 

Întreaga clasă se uita când la Emma, când la Frau 
Fenstermacher şi înapoi, de parcă ar fi urmărit un meci de ping- 
pong. Emma şi-a umezit buzele. 

— Ja, a spus ea. 

Avea o voce spartă. 

Colegii au început din nou să râdă. 

— Am auzit că era să fie arestată de două ori în vara asta, i-a 
şoptit o fată cu o vestă de jerseu lungă şi blugi mulaţi unei fete 
de vizavi, cu părul ondulat. Şi am mai auzit că maşina i-a fost 
confiscată. A încălcat de atâtea ori regulamentul rutier, încât 
până la urmă au hotărât să i-o ridice. 

— Azi-dimineaţă a fost adusă la şcoală cu poliţia, a şop tit la 
rândul ei fata cu păr ondulat. 

— Nu mă miră, a ridicat din umeri vesta de jerseu. 

Emma s-a lăsat pe spate în scaun, gândindu-se la dosarul de 
la poliţie pe numele lui Sutton. Ce soi de fată trăsnită mai era şi 


ea? A băgat mâna în buzunar şi a atins biletul, tânjind cu 
disperare să-l mai vadă cineva care să şi creadă ce scria acolo. 
Apoi a dat drumul biletului, a scos ipad-ul lui 

Suton şi l-a pus pe pupitru. Acum mai trebuia să şi ştie cum 
sa-l deschidă. 

Inca şase ore cu profesori circumspecţi. Opt ceasuri rele. O 
pauza de masă cu Madeline şi Charlotte, care au felicitat-o pe 
Emma că a venit la şcoală într-o maşină de poliţie - lor li se 
părea o treabă straşnică. In cele din urmă, la sfârşitul zilei, 
Emma a deschis dulăpiorul lui Sutton. Era lihnită de foame, şi 
căutase în portofelul lui Sutton nişte bani pentru pranz, dându-şi 
seama că n-avea nicio şansă să reziste întreaga zi fără să 
mănânce. Pe lângă bancnote, carnetul de conducere cu poza lui 
Sutton gen America's Next Top Model, un card Amex Blue şi un 
horoscop de buzunar pentru fecioară, pe luna august, Emma 
mai găsise şi o mică foaie de hârtie pe care era trecut cifrul de 
la dulăpiorul lui Sutton. Era ca şi cum aceasta ar fi pus 
intenţionat hârtia acolo, nădăjduind ca Emma să dea peste ea. 

Măcar s-o fi pus eu anume. Măcar să-i fi lăsat Emmei tone de 
indicii despre cel care-mi făcuse toate astea - poate sa-i fi 
agăţat o ţintă mare de cap ucigaşului. Cu toate astea, o 
admiram pentru minuţiozitatea cu care cerceta fiecare bucăţica 
de hârtie din portofel, de parcă ar fi conţinut un indiciu vital. A 
alcătuit şi o listă cu numele copiilor din clasă, scriindd lucruri 
precum: Sienna, două pupitre mai în faţă, istorie - zâmbeşte, 
pare prietenoasă, s-a referit la „întâmplarea cu copilul-embrion” 
şi Geoff, din colţul opus, dezgheţat 

— Imi tot aruncă priviri ciudate, a făcut şi o glumă (?), că arăt 
„altfel” astăzi. Dacă aş fi ştiut s-o fac şi eu pe detectivul, oare 
rolurile noastre s-ar fi inversat? M-aş fi repezit oare să răzbun o 
soră pe care nici măcar n-o cunoşteam? Şi mai era ceva ce 
observasem la Emma: cum mergea pe hol cu buzele strânse, de 
parcă şi-ar fi ţinut respiraţia. Cum dăduse buzna la toaleta 
fetelor ca să se privească în oglindă, de parcă ar fi căutat să-şi 
adune tot curajul. Amândouă pastram câteva secrete. Şi eram 
amândouă atât de singure! 

Emma a deschis dulăpiorul. Era gol, în afară de un carneţel şi 
de câteva fotografii cu Sutton, Madeline şi Charlotte lipite pe 
interiorul uşiţei. Tocmai când era pe cale să adune manualele 
primite în ziua aceea, căutând să le îndese în poşeta de piele a 


lui Sutton - care tăntălău vine la şcoală fara rucsac? —, a simţit 
o mână pe umăr. 

— Te gândeşti să chiuleşti de la tenis? 

Emma s-a întors. În faţa unui afiş cu drogurile sunt ceva nasol 
stătea Charlotte. Îşi strânsese părul roşcat într-o coada de cal 
prinsă sus şi se schimbase într-un tricou alb, şort negru 
Champion şi o pereche de tenişi gri Nike. Pe umar ducea o 
sacoşă sport asemănătoare cu cea pe care-o pregatise mama lui 
Sutton pentru Emma în dimineaţa aceea. 

Tenis! Corect! 

— Mă gândeam, a bâiguit Emma. 

— Da' de unde! — Charlotte a luat-o de braţ şi a tras-o pe hol. 
Mergi! Laurel ţi-a adus echipamentul la vestiar, dupa tentativa 
ta de chiul de azi-dimineaţă. Maggie o să ne ucida dacă 
întârziem. 

Pe drum, Emma a privit-o pe Charlotte, surprinsă că facea şi 
ea parte din echipa de tenis. Dacă te luai după fizicul ei, 
Charlotte aducea mai mult a luptătoare. Apoi şi-a muscat 
vinovată buza. Fusese răutăcioasă? 

Nu mai mult ca mine, dacă judecam după un crâmpei de 
amintire care tocmai ieşise la suprafaţă. Şi, într-un fel, aveam 
sentimentul că era doar vârful aisbergului. 

Emma şi Charlotte au traversat holul absolvenţilor, ornat cu 
fotografii ale elevilor din ani mai mari. Emma a observat o 
fotografie a lui Sutton râzând cu prietenele ei în curtea din faţă 
a şcolii. Lângă această poză era un instantaneu cu Laurel şi cu 
un băiat brunet cunoscut stând în tribuna sălii de sport şi jucând 
„prinde-mi degetul”. Emmei i-a căzut intr-un târziu fisa. Era 
acelaşi tip pe care-l văzuse pe panoul lui Sutton cu o noapte 
înainte... şi pe afişul cu dispăruţi de la secţia de poliţie, de 
dimineaţă. Thayer, fratele lui Madeline. S-a întrebat ce se- 
ntâmplase cu el. Unde şi de ce fugise. Dacă, la fel ca în cazul lui 
Sutton, de fapt nu fugise nicăieri. 

— Şi cum a fost ziua? a întrebat-o Charlotte, lovind-o peste 
spate cu coada ei de cal. 

— Păi... bună. 

Emma a trecut pe lângă două fete care mergeau în direcţia 
opusă, ţinând în mână câte un manuscris cu My Fair Lady. 

Toţi profesorii s-au purtat ca şi cum îmi voiau capul. 

Charlotte a pufnit. 


— Şi eşti surprinsă? 

Emma a strâns între degete cureaua aspră a sacoşei de sport. 
Da, ar fi vrut ea să recunoască. Nu i se-ntâmpla în fiecare zi să-i 
spună un profesor că e un drac de copil şi nici nu o aşezase 
nimeni chiar în primul rând „ca s-o aibă sub observaţie”, şi nici 
nu o privise spunându-i „Toate pupitrele din clasa asta sunt 
prinse în şuruburi, Sutton! Asta ca sa ştii!” Biiine! 

Dar Charlotte începuse deja să se plângă de proful ei de sport 
şi de ceva ce numea aerisirea împuţită. 

— lar doamna Grady de la istorie voia să mi-o facă neapărat! 
s-a plâns ea. M-a chemat la catedră, după ce a sunat clopoţelul, 
şi a-nceput: „Tu eşti o fată deşteaptă, Charlotte. Nu te mai afişa 
în grupul cu care te văd mereu. Fă ceva cu viaţa ta!” 

Şi şi-a dat ochii peste cap. i 

Au cotit pe culoarul cu laboratoarele de biologie. In fata unei 
săli de clasă se găsea un schelet uman care-a făcut-o pe Emma 
să se cutremure. Sutton ar putea arăta ea ăsta, s-a gândit ea. 

Apoi, Charlotte i-a dat un ghiont: 

— Dar destul despre mine. Tu ce mai faci? 

S-a uitat cu coada ochiului la pieptul Emmei. 

— Unde ţi-e colierul? 

Emma şi-a pipăit gâtul. 

— Habar n-am. 

Charlotte a ridicat din sprâncene. 

— Asta da surpriză! a zis ea ridicându-şi sacoşa pe umăr. 

Cum mai merg treburile între tine şi Garrett? 

— Păi bine, a răspuns încet Emma. 

In acelaşi timp, i-a venit în minte fotografia de pe Facebook cu 
Sutton şi Garrett fericiţi. Era singurul lucru după care putea să 
se ia. 

Charlotte i-a zâmbit cam fără chef, cu buzele lipite. 

Am auzit că ţi-a cumpărat ceva cu totul special de ziua ta. 

— Zău? 

— Înî! Băftoaso! 

Vocea lui Charlotte era nefirească. Emma s-a uitat pe furiş la 
ea, îngrijorată, dar Charlotte se juca preocupată cu o bretea de 
la sacoşa ei de tenis. 

O clipă mai târziu, au intrat în vestiarul zgomotos, care rasuna 
de uşi de dulăpioare trântite şi de încurajări ale şefilor de galerie 
care se încălzeau, bătând din palme şi strigând: Pe ei, pe ei! 


Emma şi-a pus repede şortul şi maioul pe care i le împachetase 
mama lui Sutton, după care a urmat-o pe Charlotte printr-un 
labirint de coridoare, la celelalte fete din echipa de tenis. Toate 
stăteau pe podea, pe burtă, făcând exerciţii de încălzire. Emma 
a zărit-o pe Laurel în şirul al doilea. Când le-a văzut şi ea, şi-a 
ferit privirea. O fată aflată chiar în faţă se uita ameninţător la 
Emma. Nisha! 

— Sutton! a strigat o altă voce. 

O femeie de vreo douăzeci şi ceva de ani, care patrula pe una 
din laturile sălii, i-a zâmbit. Avea o coadă de cal blond-roşcată şi 
purta un tricou polo albastru pe care scria ANTRENOAREA 
ECHIPEI DE TENIS A LICEULUI HOLLIER. Pe piept avea cusut 
numele Maggie. 

— Fundul sus! Co-căpitanii în faţă! 

Co-căpitani? Emma aproape că a izbucnit în râs! Majoritatea 
cunoştinţelor ei despre tenis se datorau jocului video de tenis pe 
care-l jucase acasă la Alex. S-a uitat neajutora la la Charlotte, 
dar aceasta s-a mărginit să ridice din umeri. 

— Daţi-i bice! a strigat antrenoarea Maggie, făcând o mişcare 
circulară cu mâna. 

Emma s-a uitat încă o dată spre Nisha, care stătea în faţa. 
Nisha purta un tricou roz-cenuşiu pe care scria Căpitanul echipei 
de tenis a liceului Hollier. Emma s-a crispat. Era limpede că 
universul complota împotriva ei. 

S-a strecurat uşor prin labirintul de fese ridicate în aer, până 
când a ajuns în faţă. l-a aruncat Nishei un zâmbet ca între co- 
căpitani, care parcă spunea „hai să fim prietene”, dar Nisha i-a 
întors o privire scârbită. 

Maggie a suflat în fluier şi restul echipei s-a ridicat în picioare. 

— După cum ştiţi, conform tradiţiei, în prima zi de 
antrenament din fiecare an purtăm echipamentul Hollier, ca să 
ne demonstrăm spiritul de echipă. 

Câteva fete au început să chiuie şi să fluiere. 

— Nisha Banerjee şi Sutton Mercer, noii co-căpitani ai noştri, 
vor avea onoarea să vă distribuie echipamentele. 

Maggie a făcut un semn spre un recipient de plastic albastru 
plin ochi, aflat în faţa Nishei. Emma s-a uitat înăuntru şi a văzut 
fustele şi tricourile de tenis împăturite cu grijă în teancuri egale 
şi ordonate. A încercat să scoată unul afară, dar Nisha a 
îmbrâncit-o. 


— Eu trebuie să fac asta! 

Nisha s-a întors spre echipă şi a început să strige numele. Una 
câte una, fiecare fată a venit în faţă. Nisha le întindea 
echipamentul, ca un director care le înmânează absolvenţilor 
diplomele de bacalaureat. După ce fiecare fată a primit 
echipament şi după ce Maggie a dispărut în cabinetul ei, Nisha a 
scos ultimul echipament din recipient şi i l-a întins Emmei. 

— Uite-l şi pe-al tău, Sutton! 

Emma a desfăcut echipamentul şi s-a uitat la el. Mânecile 
abia dacă aveau 3 centimetri, iar bluza nu-i acoperea în 
întregime abdomenul. Fie intrase serios la apă, fie fusese creat 
special pentru un piticot. Câteva fete au început să chicotească. 

— Emma îşi simţea obrajii în flăcări. 

— Păi... nu avem ceva un pic mai mare? 

Nisha şi-a aruncat coada de cal peste umăr. 

— Le-am dat pe toate, Sutton. Asta primeşti dacă nu m-ai 
ajutat să pregătesc echipamentele ieri după-amiază. 

— Dar... n-am fost aici ieri! A protestat Emma. 

Practic, atunci era în autobuzul acela împuţit în drum spre 
Tucson. 

Nisha şi-a tras nasul dispreţuitor. 

— Atunci presupun că la petrecerea mea a venit altcineva, 
care arăta exact ca tine. 

A arătat cu degetul spre echipamentul de piticot: 

— Grăbeşte-te să-ţi pui echipamentul, co-căpitane! Doar vrei 
să-ţi arăţi spiritul de echipă, nu? 

Învârtindu-se pe călcâie, a ieşit ţanţoşă din sală şi a pornit 
spre terenul de tenis, urmată de câteva fete mai mici, 
Chicotelile erau din ce în ce mai puternice, răsunând din pereţii 
înalţi ai sălii de sport. 

Emma a mototolit echipamentul în mână. Nimeni nu se mai 
purtase până atunci atât de urât cu ea. Nisha punctase decisiv 
în confruntarea cu Sutton. 

Şi eu gândeam la fel. Şi, într-un fel, mă tulbura chestia asta. 

Charlotte s-a apropiat de Emma, cu gura ca o linie subţire. 

— N-o putem lăsa să-ţi facă una ca asta, a şuierat ea la 
urechea Emmei. Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc şi eu? 

Emma s-a uitat prin ea. 

— Să i-o coacem! a adăugat Charlotte. Cât de curând. 

Să i-o coacem? Undeva înlăuntrul Emmei s-a produs un 


cutremur nedefinit. Dar înainte să poată scoate un cuvânt, 
Charlotte a tras-o spre uşă şi apoi în soarele istovitor al Arizonei, 
lăsându-ne pe amândouă să ne întrebăm ce voia sa spună! 


12 
Primul rateu al emmei la cina în familie 


De cum a intrat pe uşă după antrenamentul de tenis, Emma a 
simţit mirosul de friptură, de cartofi copti şi de cornuri. Doamna 
Mercer a scos capul pe uşa de la bucătărie. 

— Bine că ai venit! Cina e gata! Emma şi-a trecut o mână prin 
părul umed. Chiar acum? Spera să mai aibă câteva minute 
pentru ea înainte de cină. Poate ca să meargă sus, să se 
ghemuiască, să-şi plângă sora moartă, niciodată întâlnită, să-şi 
dea seama ce ar putea să faca mai departe... 

A aruncat sacoşa de tenis a lui Sutton în vestibul şi a intrat în 
bucătărie. Doamna Mercer ducea paharele cu apă la masa, în 
vreme ce domnul Mercer destupa o sticlă de vin, turnand în 
două cupe. Laurel se aşezase deja la locul ei, făcandu-şi de lucru 
cu furculiţa. Plecase după antrenamentul tenis, fără să se ofere 
să o aducă şi pe Emma acasă. 

Emma s-a trântit pe locul de lângă Laurel. Lângă paharul ei cu 
apă era o hârtie împăturită în formă de cocor. Laurel şi-a dres 
glasul şi a arătat cu bărbia spre hârtie. 

— Ar trebui s-o deschizi. 

Emma s-a uitat la hârtie, după care s-a uitat bănuitoare prin 
cameră. Prefera să n-o deschidă, nu, mulţumesc, mai ales dacă 
nu era decât un alt bileţel de groază. Dar Laurel o fixa în 
continuare cu privirea. Emma a desfăcut încet cocorul, foşnind 
hârtia lucioasă. Pe partea albă şi netedă a citit TE-AM IERTAT. L. 

— Am auzit că petrecerea Nishei a fost o porcărie, a spus 
Laurel, răsucind un şerveţel în mână. Şi-apoi, am întrebat o pe 
Char după tenis. Mi-a spus că te-au luat pe sus. 

Emma a împăturit la loc pasărea din hârtie lucioasă şi i-a 
întins mâna lui Laurel. 

— Mulţumesc! 

Nu era mult, dar cel puţin exista cineva care să creadă în 
sfârşit ceva ce spunea şi ea. 

— Cu plăcere! a spus Laurel, aruncându-i Emmei o privire cât 


de cât încrezătoare. 

Dintr-odată, în faţa ochilor mi-a apărut o amintire înceţoşată 
despre Laurel. Am văzut o imagine cu noi amândouă stând în 
faţa unei porţi pe care scria 

BAZINUL DE SPA LA PALOMA - ACCESUL PERMIS DOAR PE 
BAZA DE INVITAŢIE! 

Purtam amândouă şorturi flauşate şi ochelari de soare uriaşi. 

— Pur şi simplu fă-te că eşti de pe-aici, o instruisem eu pe 
Laurel, luând-o de mână. 

Se uitase la mine cu aceeaşi privire plină de interes, devotata, 
gen tu-eşti-sora-mai-mare-şi-vreau-să-fiu-şi-eu-ca-tine, ca şi 
acum, când se uita la Emma. 

Aşadar, până la urmă, fuseserăm prietene... odată ca 
niciodată. Deşi din amintirea aceea de la izvoarele termale nu 
rezulta deloc acelaşi lucru. 

— Totuşi, poate că ar trebui să încerci să te împaci cu mine, i- 
a spus Laurel Emmei, încrucişându-şi mâinile la piept. 
Manichiura la Mr. Pinky, săptămâna viitoare, înainte de 
petrecerea de ziua ta? Poate marţi? 

— OK, a răspuns Emma, cu toate că putea să fie şi marţi din 
mileniul următor. 

Oare va mai fi aici săptămâna viitoare? 

Doamna Mercer a scos din cuptor un castron, cu un zănganit 
puternic. Domnul Mercer a scos din sertar câteva cuțite 
strălucitoare. Laurel s-a aplecat în faţă. Bluza i s-a descheiat, 
astfel că Emma a zărit marginea sutienului ei roz cu sârmă. 

— De ce-ai fugit de dimineaţă? a şoptit ea. Madi mi-a spus că 
te-a văzut coborând dintr-o maşină de poliţie înainte de ore. 

Emma a înţepenit. 

Încercam să scap de şcoală, a răspuns ea tot în şoaptă. Un 
poliţai care patrula pe-acolo m-a văzut. Mi-a spus că, daca nu 
mă-ntorc la şcoală cu el, o să-mi crească amenda pentru maşina 
confiscată. 

— Nu prea ţine! 

Lui Laurel i-a căzut în ochi o şuviţă din părul ei auriu ca 
mierea. 

Doamna Mercer le-a întrerupt, venind grăbită la masa cu 
farfuriile aburinde. Făcuse pentru Fiecare câte o porţie de 
friptură, spanac şi cartofi copti. Domnul Mercer i-a arucat pe 
furiş lui Drake o bucată de corn, pe care câinele a infulecat-o pe 


nemestecate. După ce toată lumea a fost servita doamna 
Mercer şi-a despăturit un şervet în poală. 

— Tocmai m-a sunat antrenoarea Maggie, Sutton. Spunea că 
în meciul de azi ai fost mereu pe lângă. 

— Eh! a spus Emma, tăind cartoful copt cu furculiţa. 

Ora de tenis nu fusese tocmai reuşită, dar măcar nu trebuise 
să poarte echipamentul de piticot - Maggie îi spusese Emmei că 
vor rezolva problema cu echipamentul a doua zi. În timpul 
antrenamentului, returnase câteva mingi - muţumită jocului 
video! —, dar serviciile îi şuieraseră pe langa urechi, iar când 
jucase la dublu cu Charlotte alergase dupa o minge şi nimerise 
direct în partenera ei. 

— Mda, cred că sunt niţeluş depăşită, a adăugat ea. 

Ca să nu mai amintim că tot timpul era uşor distrata. 

Domnul Mercer a plescăit. 

— Asta probabil pentru că n-ai jucat deloc vara asta, 

— Poate c-ar trebui să-ţi petreci ceva timp pe teren deseară, a 
spus doamna Mercer, ştergându-se la gură cu un şerveţel 
imprimat cu un ananas. 

— Dar poate că Sutton n-a jucat bine pentru că azi Nisha 
Banerjee a fost din cale-afară de afurisită, a intervenit Laurel. 

Emma i-a aruncat o privire recunoscătoare. Era drăguţ ca 
sărea în apararea ei. 

Ca sărea în apărarea mea, voia să spună Emma. Dar eram de 
acord cu ea. Era drăguţ că Laurel îmi ţinea partea. 

Doamna Mercer a făcut o figură înduioşată şi gânditoare. 

Cum mai e Nisha? În weekend m-am întâlnit cu tatăl ei la 
club. Se pare că vara asta a stat numai pe terenul de tenis. Şi, în 
plus, a urmat un program preuniversitar la Stanford. A fost 
foarte puternică, mai ales după ce s-a întâmplat cu maică-sa. 

Emma a pufnit. Dacă puternică era sinonim cu afurisită, 
atunci doamna Mercer avea perfectă dreptate. 

— Nisha are ceva diabolic în ea. 

— Cu prisosinţă, a adăugat Laurel. 

— Şi Madeline şi Charlotte nu? a spus doamna Mercer 
muscand dintr-o bucăţică de friptură. 

— Madeline şi Charlotte sunt minunate, a chiţăit Laurel. 
Drăguţe. 

Doamna Mercer a luat o gură de vin. 

Voi ştiţi, fetelor, ce părere am eu despre relaţia voastră cu 


ele. Intră mereu într-o grămadă de belele. 

Emma a înghiţit o bucată de friptură, gândindu-se la mapa de 
hârtie pe care detectivul Quinlan i-o arătase mai devreme la 
secţia de poliţie. Madeline şi Charlotte nu deţineau 
exclusivitatea la capitolul intrat în belele. 

— Chiar şi părinţii lor sunt... ciudaţi, a continuat doamna 
Mercer, mestecând spanacul. După ce a înghiţit din gură, a 
adăugat: 

— Întotdeauna mi s-a părut că doamna Vega e prea agitată. 
Cum o idolatrizează ea pe Madeline şi dansul. lar domnul Vega e 
atât de... impulsiv. Cum se certa mereu cu Thayer, chiar şi în 
public. 

S-a lăsat pe spate în scaun şi s-a uitat cu subiînţeles la Laurel. 
Laurel întindea cu migală unt pe un corn. 

Emma s-a aplecat în faţă, sperând să afle amănunte despre 
Thayer Vega. 

— Şi ce se petrece cu mama lui Charlotte? a spus în loc de 
asta doamna Mercer, strâmbând din nas. De câte ori deschid 
ziarul, e mereu în altă rochie, lansând o ambarcaţiune pe Lacul 
Havasu şi deschizând o şampanie. 

Domnul Mercer şi-a tăiat o bucată de friptură. 

— Rochiile doamnei Chamberlain sunt foarte... interesante. 

— Vrei să spui nepotrivite! a zis doamna Mercer ducandu-şi 
mâna la gură. Scuze, fetelor! Nu e frumos să vorbeşti despre 
alţii. Nu, James? 

— Corect, a bâiguit domnul Mercer. 

Apoi a fixat-o pe Emma cu privirea ca o rază laser. Pe faţă i-a 
trecut o undă de nelinişte. Emma şi-a plecat tulburată capul. 
Inima a început să-i bubuie în piept. Dintr-odata, bărbatul o fixa 
cu privirea ca şi cum ar fi ştiut. 

Apoi, domnul Mercer s-a uitat în altă parte. Emma a desfăcut 
cartoful copt şi l-a zdrobit cu furculiţa, aşa cum făcea încă de 
mică. 

— Poate că Madeline şi Charlotte intră în belele pentru că 
părinţii lor sunt... par... preocupaţi de alte lucruri. 

Doamna Mercer s-a sprijinit de spătarul scaunului. 

— Hm, cât de profund gândit, Oprah! Emma a ridicat 
indiferentă din umeri. Era de fapt prima lecţie din Psihologia 
copiilor adoptați 101 - majoritatea copiilor se comportă într-un 
fel anume atunci când nu li se dă îndeajuns de multă atenţie sau 


nu sunt îngrijiţi. Nu au părinti care să-i ajute la temele pentru 
acasă, care să-i însoţească la antrenamente sau să-i încurajeze 
să meargă la expoziţiile ştiinţifice. Nimeni nu le citeşte poveşti 
la culcare, nici nu-i sărută de noapte bună şi nici nu-i aşază la 
masă cu întreaga familie. 

Emmei i-a venit brusc în minte o constatare. Într-un fel, asta 
era prima cină adevărată în familie la care, ei bine, luase parte 
vreodată! Chiar şi când era cu Becky, de obicei mancau fie în 
maşină, când ajungeau la câte-un restaurant take-away, fie pe 
tăvi, în faţa televizorului. Sau, alteori, Emma mânca singură un 
castron de cereale, în vreme ce Becky depăna un monolog deo 
oră în curtea interioară. 

A cuprins-o din nou gelozia, dar a îndepărtat-o repede şi 
gandul i-a zburat iarăşi la bileţel. Sutton este moartă. Nu va 
avea niciodată parte de o cină în familie cu sora ei. 

O vreme, au rămas cu toţii tăcuţi, se auzeau doar clinchetul 
furculiţelor în farfurii şi scrâşnetul lingurilor pe platouri. Pagerul 
domnului Mercer a ţiuit. Acesta l-a verificat şi apoi l-a băgat la 
loc în tocul lui. Emma i-a mai surprins de cateva ori privirea. In 
cele din urmă, el şi-a pus palmele pe masă. 

— OK, chestia asta mă înnebuneşte. Cum ţi-ai făcut cicatricea 
aia pe bărbie? 

Emma îşi simţea inima în gât. S-au întors toţi trei şi au privit- 
O. 

— Cum... care cicatrice? 

— Aia, a spus el întinzând un deget peste masă. N-am mai 
văzut-o până acum. 

Laurel a făcut ochii mari. 

— Mda, ciudat! 

Doamna Mercer s-a încruntat. 

Emma şi-a atins bărbia. Căpătase cicatricea atunci când 
căzuse din maşinuţa în formă de hamburger de la locul de joacă 
la un Medonald's. Leşinase pentru câteva secunde, şi când îşi 
revenise se aşteptase s-o vadă pe Becky aplecata asupra ei ca 
să-i aline durerea. Dar Becky se făcuse nevăzută. În cele din 
urmă, Emma o găsise în partea cealaltă a locului de joacă, 
plângând pe rupte în vreme ce se legăna înainte şi înapoi călare 
pe o figurină pop-corn, cu genunchii la gură, ca să-şi poată ţine 
tălpile în scăriţe. Când văzuse sângele ţâşnind din bărbia 
Emmei, Becky începuse să bocească şi mai tare. 


Emma nu putea să-i spună domnului Mercer chiar toate astea. 
A dus paharul cu apă la buze. 

— O am de ceva timp. Bănuiesc că nu mă cunoşti chiar atât 
de bine cum crezi. 

— Asta pentru că eşti o fată numită Emma? a spus în glumă 
mama lui Sutton. 

Cât pe ce să-i stea apa-n gât! Pe faţa mamei lui Sutton ne 
întindea un surâs pieziş, aproape răutăcios. 

— Şi, apropo, cum se mai simte Emma astăzi? a adăugat 
domnul Mercer, făcându-i cu ochiul. 

Doamna Mercer s-a uitat lung la ea, aşteptându-i răspunsul. 
Glumea, nu? Emma nu mai era sigură! Nu mai era sigură de 
nimic. 

— Ăăă... Emma e puţin dezorientată, a spus ea încet. 

Cei din familia mea nu prea aveau cum să-şi dea seama cat 
de adevărat era acest răspuns. 


13 
Corpul întins pe pământ 


O oră şi jumătate mai târziu, Emma cobora pe aleea din fata 
casei lui Sutton, cotind apoi la dreapta spre marele parc din 
capătul cartierului. După ce se mai gândise, luase hotărarea să 
urmeze sfatul doamnei Mercer şi să-şi exerseze loviturile de 
tenis. Poate că, printr-o minune, o să reuşească să prindă câte 
ceva, pentru ca a doua zi să poată să-i tragă una Nishei în 
fundul ăla obraznic, cu toată fustiţa aia a ei de tenis. Sau, cel 
puţin, ca să nu cadă de-a berbeleacul când o să alerge după o 
minge scurtă. 

De pe fundul sacoşei de tenis, de lângă iphone-ul lui Sutton, 
Blackbery-ul ei a început să ţiuie. Alex, a anunţat robotul. 

— Aşadar, trăieşti! i-a strigat Alex Emmei când a răspuns. 
Trebuia să mă suni aseară! Credeam că ai căzut în canion! 

Emma a râs amar. 

— Nu, sunt încă aici. 

— Ei? a zis Alex. Cum e? Sora ta e minunată? Gata, v-aţi 
ataşat? 

— Păi... a bâiguit Emma, ocolind o trotinetă abandonată de un 
copil pe trotuar. 


Era greu de crezut că se afla aici doar de o zi. 

— Chiar e minunată! Ne simţim bine împreună! 

Spera ca vocea să nu-i sune fals. instinctiv, s-a uitat în spate, 
sigură că cineva trăgea cu urechea. 

— Prin urmare, o să mai stai acolo o vreme? Te muţi cu sora 
ta? Eşti moartă după ea? 

Emma a înghiţit greu în sec, pentru că ameninţătorul SUTTON 
ESTE MOARTĂ i-a trecut prin minte pentru a miliarda oara. Ceva 
de genul ăsta! 

să vedem! 

— Îmi fac griji pentru tine! 

Convorbirea s-a întrerupt pentru o clipă. 

— Ăăă... am un alt apel, a spus Alex. Vorbim mai târziu, bine? 
Trebuie să-mi povesteşti totul. 

Apoi a închis. Emma a mai rămas câteva clipe cu telefonul 
cald la ureche, în timp ce sentimentul de vinovăţie i se revărsa 
pe dinăuntru ca un hidrant spart. N-o mai minţise pană atunci 
pe Alex, mai ales despre ceva atât de grav. Nu ca ar fi avut cu 
adevărat de ales. 

Un trosnet a făcut-o pe Emma să îngheţe. Fusese... un pas? S- 
a întors încet pe călcâie, cu urechile ţiuindu-i de atata linişte. In 
jur întunericul se făcuse compact şi greu. O lumină roşie de 
alarmă clipea pe bordul unei maşini de teren de la cotul străzii. 
Ceva s-a mişcat lângă una dintre roţile din faţă, iar Emma a sărit 
înapoi ca arsă. De sub maşina a ţâşnit o şopârlă de culoarea 
nisipului, care s-a ascuns repede după un tomberon mare pe 
rotile. 

Emma şi-a cufundat faţa în palme, încercând să se calmeze. 
Parcul era la capătul străzii, o întindere de iarbă bine tunsă, cu 
locuri de joacă şi terenuri de sport. Restul drumului a alergat, cu 
sacoşa de tenis bălăbănindu-i-se pe lânga şold. Pe terenul de 
baschet, câţiva băieţi la bustul gol şi transpiraţi îşi împachetau 
echipamentul. Doi joggeri făceau stretching lângă un container 
mare de gunoi de culoare verde. 

În faţa uşii din plasă de sârmă a terenului se afla un aparat 
pentru taxa de închiriere, şaptezeci şi cinci de cenți pentru 
treizeci de minute, scria pe o tăbliță prinsă de stâlp Emma s-a 
uitat tulburată în jur. Jucătorii de baschet disparuseră, şi odată 
cu ei şi larma. Vântul îi şuiera pe la urechi La stânga ei s-a mai 
auzit un zgomot slab, ca şi cum cineva ar fi înghiţit în sec. 


— E cineva? a întrebat încet Emma. 

N-a primit niciun răspuns. 

Ţine-ţi firea! Şi-a spus ea. Îndreptându-şi umerii, a aruncat 
câteva monede în fanta îngustă a aparatului. Deasupra capului 
ei s-au aprins imediat luminile orbitoare ale unul reflector, care 
au făcut-o să tresară şi să-şi acopere ochii A deschis uşa şi a 
măsurat cu privirea terenurile verzi albăstrii. Apoi... l-a văzut! 
Un tip care zăcea cu faţa-n sus în mijlocul terenului, cu braţele şi 
picioarele întinse formând un X. 

Emma a scos un țipăt. Tipul s-a ridicat brusc, ceea ce a facut- 
o să urle şi mai tare şi să arunce cu racheta înspre capul lui. 
Aceasta a vâjâit de-a lungul terenului şi a aterizat lângă fileu. 
Tipul s-a uitat perplex la ea. 

— Sutton! a spus el după o clipă. 

— Ah! a făcut ea. 

Ethan! 

Ethan a înşfăcat racheta de tenis şi s-a apropiat de ea. Purta 
un tricou negru, pantaloni scurţi albaştri şi tenişi gri New 
Balance. 

— Sunt atât de bucuroasă că eşti tu! a spus Emma. 

Ethan a strâmbat din nas. 

— Intotdeauna arunci cu racheta de tenis spre cei pe care eşti 
bucuroasă să-i vezi? 

Emma a luat racheta. 

— Scuză-mă! M-ai speriat. Credeam că eşti... 

Şi s-a oprit. Ucigaşul surorii mele. Un obsedat care scrie 
biletele de ameninţare. 

O sperietoare? A completat Ethan. 

Emma a dat din cap. 

— Ceva de genul ăsta. 

Cei doi joggeri au pornit din nou. Pe stradă a trecut o maşină 
joasă, claxonând pe tema din Naşul. Emma s-a uitat iaraşi la 
Ethan. 

— Ce făceai acolo, pe întuneric? 

— Mă uitam la stele, a spus Ethan arătând spre cer. Vin aici 
aproape noapte de noapte. E un loc fain pentru asta, pentru că 
e foarte întuneric. Mă rog, a fost, până ai apărut tu. 

S-a sprijinit cu spatele de o ţâşnitoare de piatră aflata chiar 
lângă teren. 

— Dar ce faci tu aici? Mă spionezi? 


Emma a roşit. 

— Nu! Voiam să mai exersez la tenis. Peste vară, nivelul 
jocului meu a scăzut de la Foarte Bine la Nesatisfăcător. 

— Speri să-i arăţi Nishei cine-i şefa? 

Emma a tresărit. Cum de ştia asta? 

Ethan a rânjit, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. 

— Rivalitatea voastră e legendară. Chiar şi eu am auzit de ea. 

Emma s-a uitat mai atent la pomeţii ascuţiţi ai lui Ethan, la 
ochii lui afundaţi în orbite şi la umerii musculoşi. La ora de 
germană, Ethan se uitase pe fereastră tot timpul, fără sa 
vorbească cu nimeni. El fusese singurul elev pe care Frau 
Fenstermacher nu-l deranjase. Pe hol mersese tot singur, cu 
nişte căşti mari Bose la urechi. Fetele îi aruncaseră priviri 
complice, dar el ridicase timid din umeri, continuându -si 
drumul. 

— Şi ai nevoie de un partener? i-a întrerupt Ethan gandurile. 

Emma şi-a ridicat fruntea. 

— Vrei să spui... la tenis? 

— Nu, la crichet! a zâmbit şi a arătat spre parcare. Am o 
rachetă în maşină. Dar dacă nu vrei... 

— Mi-ar plăcea, a spus Emma zâmbind. 

Nervozitatea îi dispăruse şi acum simţea doar un fel de 
furnicături prin tot corpul. 

— Mulţumesc! 

— E-n regulă! 

Ethan afişa o expresie timidă, poate chiar uşor tulburată. S-au 
întors şi au dat să iasă pe poartă în acelaşi timp, ciocnindu-se. 

— Hopa! a râs Emma. 

Au făcut un pas înapoi, tot în acelaşi timp. Apoi Emma s-a 
avântat încă o dată spre ieşire. La fel şi Ethan. S-au ciocnit din 
nou. Emma l-a călcat pe Ethan pe picior. 

— Îmi pare rău! a spus ea, retrăgându-se repede. 

— Eu doar... 

Ethan s-a retras şi el de pe alee, făcându-i semn să iasă 
prima. Emmei îi ardeau obrajii. 

În cele din urmă, au reuşit să treacă de poartă, iar Ethan a 
luat racheta din maşină. Un timp, au trimis pur şi simplu mingea 
de la unul la celălalt. După vreo jumătate de oră, Emma a simţit 
că balansul i se îmbunătăţise, iar jocul de picioare nu mai 
aducea cu al unei găini cu gâtul tăiat. 


— Vrei să facem o pauză? a strigat Ethan din cealaltă parte a 
terenului. 

Emma a dat din cap. S-au prăbuşit pe banca de pe marginea 
terenului. Ethan a scos din sacoşa lui de poştaş o sticlă de apă şi 
o punguţă cu bombonele de ciocolata neagră M&M. 

— Nu pari chiar aşa de neîndemânatică! 

Emma a luat o gură zdravănă de apă, atentă să nu-i curgă pe 
bărbie. 

— Ba da, sunt. Dar mulţumesc că m-ai ajutat. Drăguţ din 
partea ta. 

— Pentru nimic, a spus Ethan ridicând din umeri. 
Reflectoarele bâzâiau deasupra capetelor lor. Ethan a rostogolit 
o minge de tenis sub talpă. 

— De ce n-ai vrut să vii cu mine la petrecerea de ieri? l-a 
întrebat ea după un moment. 

Ethan s-a întors spre lada mare de lemn de dincolo de gard. 
Mai multe lopăţele şi forme de castele zăceau abandonate în 
nisip. Emma ar fi pariat că locul puţea a urină. 

— Grupul vostru nu mi se pare prea interesant. 

Emma a ridicat din umeri. Nici ea nu era sigură dacă aderase 
sau nu la grupul lui Sutton. 

— Nu erai obligat să vorbeşti cu ele. Eu te-am invitat. Ethan 
şi-a scărmănat o coajă de pe genunchi. 

— Să fiu sincer, am avut impresia că era o capcană. Mi-a fost 
teamă că aş merge la petrecere şi... nu ştiu. Cineva mi-ar fi 
picurat sânge de porc pe cap sau ceva de genul ăsta, ca în 
filmele horror. 

— Eu nu te-aş atrage în vreo capcană! 

Ethan a pufnit. 

— Sutton Mercer n-ar atrage pe cineva într-o capcană? 

A privit-o cu îndoială. 

Emma a fixat cu privirea fileul strălucitor de la mijlocul 
terenului. Habar n-avea ce ar face sau n-ar face Sutton. Toate 
comentariile venite din partea profesorilor, dosarul de la poliţie: 
începuse să se simtă ea însăşi responsabilă pentru toate astea, 
deşi nu avea nici cea mai mică idee despre ce era vorba. 

Emma a băgat mâna în punguţa deschisă şi a scos câteva 
bomboane, pe care apoi şi le-a aranjat pe coapsă, formând o 
faţa zâmbitoare: doi ochi albaştri M&M, un nas verde şi un 
zâmbet M&M roşu şi maro. 


— Şi tu faci de-astea? a întrebat-o Ethan. 

Emma şi-a ridicat privirea. 

— Ce anume? 

— Feţişoare din mâncare, a spus Ethan arătând spre creatia 
Emmei. 

Ea s-a uitat în jos. 

— Da, de când eram mică. 

Facea feţe zâmbitoare din bucăţelele de ciocolată din 
îngheţata cu nuci şi fructe sau din ketchup pe farfuria de cartofi 
prăjiţi. Un educator o surprinsese odată făcând o faţă 
zâmbitoare din cereale şi-i spusese că probabil proceda aşa din 
cauză că se simţea singură. Dar ea credea pur şi simplu ca orice 
mâncare avea dreptul la un soi de personalitate. 

Ethan şi-a aruncat în gură o bomboană. 

— Când eram mic, tata mi-a făcut o tartă pe care am botezat- 
o Bob. Bob era o tartă obişnuită, cu doi ochi mari din afine, un 
nas din frişcă... 

— ... şi lasă-mă să ghicesc, l-a întrerupt Emma poznaşă. Un 
zâmbet din şuncă? 

— Greşit! a spus Ethan arătând cu degetul spre ea. Dintr-o 
felie de pepene. 

— Pepene pe o tartă? a spus Emma scoțând limba. Puah! 

Ethan a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Nu mi-o pot imagina pe Sutton Mercer jucându-se cu 
mâncarea. 

— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştii despre mine, l-a 
tachinat Emma. Sunt un mister insondabil. 

Mai mult decât îţi poţi închipui, a adăugat în gând. 

Ethan a dat aprobator din cap. 

— Super! 

S-a aplecat puţin spre ea, bătând-o pe umăr. Nu şi-a retras 
imediat mâna, şi nici Emma nu s-a grăbit să se ferească. Pentru 
o clipă, i s-a părut că-i zâmbeşte ei, nu fetei pe care o credea 
Sutton Mercer. 

Clic! Reflectoarele s-au stins, lăsând terenul în întuneric. 
Emma a înlemnit şi a scos un mic țipăt. 

— E-n regulă! a spus Ethan. Tocmai a expirat timpul plătit şi a 
acţionat automatul. 

A ajutat-o să se ridice şi au pornit amândoi pe bâjbâite spre 
poartă. După ce s-a urcat în maşină şi a pornit motorul, Ethan a 


scos capul pe geam şi a privit-o lung şi ciudat. 

— Mulţumesc, Sutton, a spus el în cele din urmă. 

— Pentru ce? a întrebat Emma. 

El a făcut semn spre teren şi spre cer. 

— Pentru asta! 

Emma a zâmbit întrebător, în speranţa că va mai adăuga 
ceva. Dar el a pornit imediat spre ieşire. Din difuzoarele maşinii 
s-a auzit Fireflies al lui Owl City. Unul dintre cântecele ei 
preferate. In vreme ce maşina lua virajul înscriindu-se pe stradă, 
Emma s-a strecurat afară pe poarta de sârmă şi a ajuns pe 
asfaltul fierbinte. Măcar exista şi cineva normal pe acolo. Din 
cale-afară de prost era faptul că părea singura persoană care nu 
voia să aibă nimic de-a face cu viaţa lui Sutton. 

Dar uitându-mă de la distanţă, eu una nu prea eram sigură de 
asta. Era ceva la Ethan care mă făcea să cred că era mult mai 
implicat în viaţa mea decât lăsa să se vadă. 


14 
Emma cea vintage 


Marţi după-amiază, pe cer au apărut nori negri ameninţători, 
iar după cel de-al şaptelea ghem, antrenoarea Maggie a anunţat 
la megafon că antrenamentul se suspendă. Emma s-a bucurat 
atât de mult, încât îi venea să sară de gâtul profesoarei ei de 
istorie a Arizonei. O dureau picioarele de la antrenamentul din 
ziua precedentă şi de la schimburile de mingi cu Ethan. 

La sfârşitul zilei, pe când forma cifrul de la dulapul lui Sutton, 
a simţit o mână strecurându-i-se pe după mijloc şi ţinând-o 
strâns. S-a întors şi a dat cu ochii de Garrett, care i-a împins în 
faţă un buchet de lalele. 

— La mulţi ani pentru apropiata ta zi de naştere, dupa prima 
săptămână de şcoală! a declarat el zâmbitor, aplecându-se ca 
să primească un sărut. 

Când li s-au întâlnit buzele, Emma s-a încordat. Mirosea a 
terebentină de la ora de arte plastice. 

„la-ţi mâinile de pe el!” am urlat eu. Dar - după cum aţi 
ghicit! — nimeni nu m-a auzit. Vreau să spun că înţelesesem ca 
Emma trebuia să se comporte ca şi cum totul ar fi fost normal. 
Zău aşa! Dar văzându-l pe Garrett că se poartă atât de 


drăgăstos cu o alta m-au cuprins dintr-odată şi gelozia, şi 
tristeţea. Garrett nu mai era al meu. Nici nu avea să mai fi al 
meu vreodată. Aşteptam în continuare momentul în care Garrett 
avea să facă un pas înapoi, să-şi încrucişeze bratele la piept şi 
să spună: O, Doamne, tu eşti alta! Nu încetasem să nădăjduiesc 
asta. Dar nu s-a întâmplat. 

— Te-ai purtat atât de ciudat în ultimul timp! a spus el 
mutându-şi rucsacul pe celălalt umăr. 

— Da! m-am gândit eu. In sfârşit şi-a dat seama cineva! 
Emma a avut aceeaşi reacţie ca şi mine, dar şi-a construit 
repede o apărare. Apoi Garrett a adăugat: 

— Mă simt ca şi cum nu te-aş mai fi văzut de săptămâni 
intregi. Vrei să mergem la Blanco să mâncăm nişte nachos? 
Emma s-a uitat în dulap: 

— Ce? Chiar acum? 

Garrett şi-a încrucişat braţele la piept. 

— Da, acum. Nu mai ai ora de tenis, nu? Nici eu pe cea de 
fotbal. Şi fii pe pace, de la o porţie de nachos n-o să te ingraşi 
două kile! Şi oricum, eu te-aş iubi chiar dacă ai mai pune pe tine 
două kile! 

Emma a rânjit. Nu făcea nazuri la aşa ceva - primise o 
menţiune onorantă la un concurs de mâncat hot-dog în Vegas, 
cu un an în urmă. O japoneză micuță, cu proteză la un picior, o 
depăşise. Dar ciudat i se părea, de fapt, să iasă cu Garrett... 
singură. Te-aş iubi oricum, spusese el. Dacă o iubea într-adevăr 
pe Sutton, oare nu avea să-şi dea seama că Emma nu era ea? 

— Sunt cam ocupată, i-a răspuns. 

Garrett i-a luat mâinile intr-ale lui. 

— Trebuie musai să vorbim. M-am gândit mult la... a spus el 
ezitând. Ştii tu, la ce am discutat vara asta. Cred ca ai dreptate. 
— Aha! a spus prudentă Emma, părându-i-se dintr-odata că 

discuţia avea loc într-o limbă străină pe care n-o cunoştea 

Era obositor să pretindă toată ziua că înţelege despre ce 
vorbesc ceilalţi. 

Cu o seară înainte, după tenisul cu Ethan, se logasc pe 
Facebook de pe computerul lui Sutton, căutând cu disperau să 
afle tot ce putea despre ea - cine era, ce-i plăcea să faca cine şi- 
ar fi putut dori s-o ucidă. Site-ul dezvăluise automat profilul lui 
Sutton, numele de utilizator şi parola. Emma citise din nou 
postările ei, încercând să adune cât mai multe informaţii despre 


personalitatea, trecutul şi prietenii ei, dar nu prea rămăseseră 
multe pe care să nu le fi văzut deja. De pildă, singurul lucru nou 
pe care Emma îl aflase despre Garett era că Sutton îi făcuse 
galerie la un meci de fotbal, ca ieşise cu el şi cu sora lui mai 
mică, Louisa, şi-i alesese hainele la cumpărături. Sutton postase 
chiar fraze ca aceasla: „Vă place noua cămaşă pe care-am ales- 
o pentru prietenul meu? E ca o păpuşică!” 

Mai întâi am simţit că ar trebui să mă apăr. Cine era ea ca să- 
mi judece viaţa? Dar apoi m-am întrebat de ce-mi pasase atât 
de mult de hainele lui Garrett! Doar pentru că voiam să am 
lângă mine un băiat pe care să-l îmbrac... sau petru că voiam de 
fapt să deţin controlul? 

Ema începuse de asemenea să folosească şi telefonul lui 
Sutton - sunase de nenumărate ori de când intrase în posesia lui 
şi ar fi devenit ciudat să nu răspundă. Citise şi ultimele mesaje, 
ca să vadă dacă mai afla ceva despre Sutton, dar erau toate fie 
vagi instrucţiuni despre locuri de întâlnire (mi nidito, la şapte) 
sau ore de întâlnire (alerg tărziu, ne vedem în 10 min) sau câte 
un schimb de insulte (ratato! li scrisesee ea lui Charlotte, iar 
Charlotte îi răspunsese CAŢEA!). 

Cât despre seara când Sutton îi răspunsese Emmei la mesajul 
de pe Facebook, chemând-o la Tucson, exista un apel preluat de 
la Lilianna la 4.23, un apel pierdut de la Laurel la 0.39 şi trei 
apeluri pierdute de la Madeline la 10.32, 10.45 şi 10.59. Dar 
niciun mesaj în căsuţa vocală. Şi mai era şi fisetul de sub biroul 
lui Sutton, cel închis cu un lacăt mare şi roz şi pe care era lipit 
bileţelul cu L game. Emma căutase pretutindeni cheia. Bătuse în 
lacăt chiar şi cu un pantof, dar nu reuşise decât s-o facă pe 
Laurel să vină în pragul uşii şi sa o întrebe dacă dăduse strechea 
în ea. Trebuia să deschidă lacatul - dar cum? 

— Ce tot faceţi acolo, nebunaticilor? 

Madeline apăruse de după colţ şi se strecurase între Emma şi 
Garrett. Emma n-o mai văzuse din ziua precedentă, cand 
mâncaseră de prânz împreună. Acum purta o rochie verde atât 
de scurtă, încât în mod sigur sfida normele şcolare, ciorapi negri 
de plasă şi ghete negre. Colţurile buzelor ei roşii ca rubinul s-au 
întins într-un zâmbet. 

— Încercam s-o conving pe Sutton să mâncăm nişte nachos! a 
spus Garrett. 

Madeline s-a strâmbat. 


— Nachos provoacă celulită, a spus ea luând-o pe Emma pe 
după mijloc. Oricum nu poate. Vine la cumpărături cu mine. E o 
urgenţă. Trebuie neapărat să-mi înnoiesc garderoba. 

— Dar... 

Garrett şi-a încrucişat braţele musculoase la piept. 

— Îmi pare rău! a spus Emma, luând-o recunoscătoare de 
mână pe Madeline. 

— Dar pentru sâmbătă rămâne cum am stabilit, da? a strigat 
Garrett după ea. Prânzul? 

— Păi sigur! i-a răspuns Emma. 

Apoi a pornit împreună cu Madeline spre cabinetul de ştiinţe. 
Toate uşile erau deschise, lăsând să se vadă mese de laborator, 
vitrine pline de eprubete strălucitoare de sticlă şi afişul uriaş cu 
tabelul elementelor periodice. 

— Nu te superi că te-am furat, nu-i aşa? a întrebat o Madeline. 
Prietenele înainte de toate, este? 

— Clar! a încuviinţat Emma. Şi-apoi, Garrett mă cam sufocă. 

— Păi asta e metoda lui, a spus Madeline lovindu-se peste 
şold. Te presează! 

A traversat sala, iar Emma a urmat-o grăbind pasul. Au ieşit 
amândouă în parcare, în ploaie, până la maşina lui Madeline, un 
Acura vechi, cu un sticker înfăţişând o balerină, pe care scria 
mafia lacul lebedelor. 

— Urcă! a strigat Madeline, aruncându-se pe scaun şi trântind 
portiera. 

Emma s-a supus, chicotind. 

Ploaia ropotea pe parbriz şi pe capotă. 

— Of! 

Madeline şi-a aruncat geanta ei de piele cu ţinte pe bancheta 
din spate şi a băgat cheia în contact. 

— La Encantada? 

— Normal! a răspuns Emma. 

Madeline a ambalat motorul şi a ţâşnit din parcare fără sa se 
mai asigure. La radio era un cântec al lui Katy Perry, iar ea a 
răsucit butonul de volum şi a început să fredoneze refrenul, 
acompaniind-o perfect. Emma a rămas mască. 

— Ce e? a întrebat-o deodată Madeline. 

— Ai o voce foarte frumoasă, asta-i tot! a îngăimat Emma. 

Şi apoi, în caz că nu ar fi fost o remarcă potrivită lui Sutton, a 
adăugat: 


— Cântă, afurisito! 

Madeline şi-a dat după ureche şuviţele vopsite în negru şi a 
mai fredonat un vers. Pe la jumătatea bulevardului Campbell 
telefonul lui Madeline a început să sune. L-a scos din buzunar şi 
s-a uitat pe ecran, ţinând un ochi la drum. S-a încruntat. 

— S-a-ntâmplat ceva? a întrebat-o Emma. 

Madeline şi-a fixat privirea înainte, ca şi cum luminile 
semaforului la care se opriseră erau din cale-afară de 
interesante. _ 

— Se complică rahatul cu Thayer. In fine! 

A aruncat telefonul cât colo pe bancheta din spate. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? a întrebat Emma. 

Madeline a exclamat dintr-odată: 

— Cu tine? 

— De ce nu? 

Asta făceau prietenele bune, nu-i aşa? 

Sunt sigură că da. Dar am impresia că prietenele mele şi cu 
mine nu eram chiar atât de apropiate. 

Stopul s-a făcut verde şi Madeline a accelerat. Ochii îi luceau, 
ca şi cum i-ar fi venit să plângă. 

— Poliţiştii le-au spus părinţilor mei că au încetat orice 
căutare, a spus ea rece. Este oficial dat ca fugit de acasă. Nu 
mai au ce să facă. 

— Îmi pare sincer rău, a spus Emma. 

Căutase pe Facebook informaţii despre cauzele pentru care 
fratele lui Madeline fugise de acasă, dar nu găsise mai nimic. 
Exista doar o pagină în care se preciza că dispăruse, cu ce era 
îmbrăcat atunci (o bluză polo largă şi pantaloni scurţi 
milităreşti), unde fusese văzut ultima oară (iunie, poteca spre 
munţii Santa Rita), şi că avusese loc o căutare fără niciun 
rezultat, niciun pantof găsit, nicio sticlă de apă goală, nici măcar 
o singură urmă de-a lui Thayer. Fusese înfiinţata o linie gratuită 
la care oamenii puteau oferi informaţii. Sutton nu era prietenă 
pe Facebook cu Thayer, astfel încât Emma nu a avut acces la 
pagina lui personală şi nu a mai descoperit nimic în plus. 
Observase că Laurel şi Thayer interactionaseră din plin - aveau 
poze jucându-se împreună, postări de pe Youtube şi comentarii 
cu duiumul despre viitoarele recitaluri rock organizate la 
Universitatea din Arizona. Dar pagina lui Laurel nu-i dezvăluise 
mai multe. De fapt, Laurel nici măcar nu comentase dispariţia lui 


Thayer - singura ei postare din ziua în care acesta se evaporase 
fără urmă spunea: „în noiembrie mă duc la Lady Gaga! Sunt 
superemoţionată!” 

Ştergătoarele de parbriz scârţâiau pe geam şi zăngăneau. 
Ploaia încetase, oprindu-se aproape la fel de brusc cum 
începuse, iar pavajul strălucea. La orizont a apărut curcubeul. 

Emma i l-a arătat şi lui Madeline. 

— Uite! înseamnă noroc! 

Madeline a pufnit. 

— Norocul e de partea căţelelor afurisite! 

Emma s-a uitat la lăbuţa de iepure care atârna de fermoarul 
de la geanta lui Madeline, întrebându-se dacă ea credea cu 
adevărat în ce spunea. 

— Ştii doar că fuga de acasă se termină de obicei cu bine, a 
spus ea cu blândeţe. Oriunde ar fi Thayer, probabil că a gasit alţi 
băieţi ca el. Poate că au grijă unii de alţii. 

Madeline a fulgerat-o cu privirea. 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

Emma şi-a plimbat degetele pe tivul de la rochia în dungi 
cumpărată de la Anthropologie, pe care o alesese de dimineaţă 
din dulapul lui Sutton. Cunoştea tone de copii adoptați care ar fi 
luat-o la sănătoasa ca să scape de situaţiile lor mizerabile. De 
fapt, ea însăşi fugise o dată ca să scape de violenta doamnă 
Smythe. După o noapte explozivă, îşi făcuse bagajul şi o 
ştersese, sperând să ajungă la Los Angeles sau la San Francisco 
sau într-un alt loc îndepărtat. Se oprise într-un parc de rulote 
abandonat, unde întâlnise alţi copii. Aceştia instalaseră o tabără 
cu câteva corturi, pături, oale şi tigăi. Reuşeau să încropească 
de mâncare şi făcusem rost până şi de biciclete, de un 
skatebord şi de un radio portabil căruia îi schimbau periodic 
bateriile la Dunkin Donuts-ul din apropiere. Pentru că Emma 
abia împlinise unsprezece ani, fugarii mai vechi o luaseră sub 
aripa lor, lăsând-o să doarmă întotdeauna într-un cort şi 
asigurându-se în permanenţă că avea de mâncare. Intr-un fel, 
aveau mai multă grijă de ea decât mulţi dintre foştii părinţi 
adoptivi. In a patra zi apăruse poliţia, taman când Emma se 
simţea mai bine. Fiecare dintre ei fusese trimis înapoi la familia 
de adopţie sau la casa de corecție. 

— Cred că am văzut chestia asta la televizor, a explicat ea 
într-un târziu. 


— Da, bine, oricum nu contează! 

Madeline şi-a aruncat pe spate o şuviţă lungă şi strălucitoare. 
Îşi recăpătase expresia frumoasă şi dură. 

— Nu există nimic ce un micuţ card de credit să nu poată 
repara. Mâine seară, la petrecerea în pijamale de la Charlotte, 
vreau să port ceva nou. Poate o cămăşuţă de-aia scurtă de la 
BEBG. Şi tu, nu voiai un J. Brands nou de ziua ta? 

Au tras maşina în marea parcare de la intrarea în mall. 
Madeline a găsit un loc şi a oprit. Au urcat amândouă pe scările 
rulante spre etaj. După ploaie, aerul era proaspăt şi curat. La 
difuzoarele din mall se auzea o muzică de fundal. Ajunse la etaj, 
Emma a descoperit un magazin chiar în spate: bellissimo 
second-hand. A simţit o furnicătură în piept. 

— Ne putem opri aici o secundă? a spus arătând spre 
magazin. 

Madeline i-a urmărit degetul şi s-a strâmbat. 

— Bleah! De ce? 

— Pentru că poţi găsi lucruri extraordinare în magazinele 
second-hand. 

Madeline a făcut ochii mari. 

— Dar noi nu intrăm niciodată în aşa ceva. 

Emma a luat-o pe Madeline de braţ. 

— Lui Chloe Sevigny îi plac hainele vintage. La fel şi lui Kachel 
Zoe. 

A tras-o pe Madeline pe culoar. 

— Haide! Trebuie să mai ieşim câteodată din zona noastră 
obişnuită. 

Adevărul era că Emma nu-şi permitea să-şi cumpere blugi 
mulaţi de două sute de dolari perechea. Era o ieşire din zona ei 
obişnuită - se simţea groaznic să cheltuiască banii familiei 
Mercer pe ceva atât de frivol. Şi în plus, nu putea să-şi 
abandoneze întreaga ei personalitate doar pentru că intrase în 
viaţa surorii sale. ; 

Deschizând uşa, Emma a făcut clopoţeii să sune. Inăuntru 
mirosea ca în toate magazinele de felul ăsta, câte un pica 
naftalină, a cutii de carton şi a doamne în vârstă. Un barbat de 
culoare, chel, cu pielea catifelată, purtând un fel de jachetă din 
piele de leopard alb stătea în spatele casei de marcat răsfoind 
Cosmopolitan. Etajerele erau pline până la refuz cu haine, iar 
peretele din fund era înţesat de pantofi şi ghete. Emma s-a uitat 


pe raftul cu rochii. Madeline înţepenise lângă uşă, cu mâinile 
lipite de corp ca şi cum s-ar fi temut de microbi. 

— la uite! a spus Emma luând o pereche de ochelari de soare 
uriaşi de pe etajeră. Gucci! 

Madeline a făcut câţiva paşi simandicoşi de balerinii până 
când a ajuns lângă Emma. 

— Probabil că sunt contrafăcuţi. 

— Nu sunt! 

A pipăit cei doi G legaţi şi inscripţia made în italy. 

— Asta da descoperire! Şi sunt un chilipir! 

Apoi s-a uitat la eticheta care atârna de ramă. Patruzeci de 
dolari. 

— Pun rămăşag c-o să-ţi stea nemaipomenit. Şi gandeşte-te la 
o chestie: nimeni nu mai are aşa ceva. O să fii specială! 

A deschis braţele ochelarilor şi i i-a pus pe nas lui Madeline. 
Aceasta a scos un mic strigăt de împotrivire, apoi si-a aranjat 
ochelarii şi s-a privit în oglindă. Emma a zâmbit. Avusese 
dreptate - scoteau în evidenţă bărbia rotundă a lui Madeline şi 
pomeţii ei proeminenţi. Rotindu-se într-o parte intr-alta, Madi 
aducea cu o fermecătoare moştenitoare în vacanţă. 

Expresia feţei i s-a mai îmblânzit. 

— Într- n fel arată bine. 

— Ţi-am spus! 

— Chiar crezi că sunt originali? 

— Sunt originali, bine? a sâsâit exasperat vânzătorul, trantind 
revista pe casa de marcaj. Arăt eu ca şi cum aş vinde falsuri? Ori 
îi cumperi, ori îi dai jos de pe feţişoara aia ata. 

Madeline şi-a coborât ochelarii pe nas şi i-a aruncat tipului o 
privire rece, indiferentă. 

— O să-i cumpăr, mulţumesc! 

Vânzătorul i-a trecut prin dreptul aparatului de marcat în 
tacere, ţuguindu-şi afectat buzele. Imediat ce-au ieşit din 
magazin, Madeline şi Emma s-au luat de braţ şi au început sa 
chicotească. 

— Ce era cu haina aia de pe el? a spus Madeline clătinând din 
cap. Din piele de pisică moartă? 

— Ori îi cumperi, ori îi dai jos de pe feţişoara aia ata! l-a 
imitat Emma. 

— Ce nasol! 

Când Madeline a luat-o pe după umeri, Emma a tresărit, 


pentru o clipă, uitase complet de situaţia în care se găsea. 

Au urcat şi la etajul doi, tot braţ la braţ. Din capătul scărilor 
rulante, Emma a zărit un cap cunoscut la etajul întâi, şi a 
îngheţat. O fată stătea în faţă la Fetch, magazinul scump pentru 
animale de companie, căutând printre jucăriile din cauciuc şi 
lesele de pe o masă. S-a uitat în sus, ca şi cum ar fi simţit că 
cineva o priveşte. Nisha! 

Madeline o văzuse şi ea. 

— Am auzit că ea urmează, i-a şoptit ea Emmei la ureche. 

— Să i-o coacem mâine. 

— Să i-o coacem? s-a încruntat Emma. 

— Charlotte s-a gândit la ceva nemaipomenit. Te luăm mâine- 
dimineaţă la şapte jumate. Să fii gata! 

Nisha le-a mai aruncat fetelor o privire, apoi şi-a dat părul pe 
spate şi a luat-o în altă direcţie. Să fii gata! S-a gândit Emma. 
Pentru... ce? S-a uitat întrebător la Madeline, dar nu-i mai vedea 
ochii în spatele noilor ei ochelari Gucci. Nu şi-a zărit în lentile 
decât reflecţia, arăta mai buimaca decât oricând. 

Nu era singura. Ceva din vocea lui Madeline mă alarmase. 
Simţeam că, orice aveau de gând să-i facă Nishei, avea să 
iasă... cu belele. Dar atât Emma, cât şi eu eram nevoite să 
aşteptăm până a doua zi ca să aflăm exact ce avea să se 
întâmple. 


15 
Scena crimei 


A doua zi dimineaţă, maşina de teren a lui Charlotte a apărut 
de după colţ şi a oprit în faţa casei familiei Mercer, cât pe ce să 
dea peste un coş cu gunoi. Laurel s-a grăbit să se arunce pe 
locul din spate. Madeline i-a întins un pahar uriaş Starbucks. 

— Mulţumesc încă o dată că m-aţi primit şi pe mine, a spus 
entuziastă Laurel. 

— Ai avut câteva idei bunicele, a murmurat Charlotte, lasând 
ceva pe Blackberry-ul ei. Meriţi oarecare încredere. 

Emma a urcat lângă Laurel. Madeline i-a întins şi ei o cafea 
Fierbinte, deşi Emma nu-şi amintea s-o fi rugat aşa ceva. A luat 
o gură şi s-a strâmbat. Era cafea neagră cu zaharină, puah! Nu e 
musai ca gemenii să împartă aceleaşi gusturi. 


— Care e schema? a întrebat ea. 

Charlotte a vânturat spre Emma micul pai cu care amesteca 
în cafea. 

— Nu-ţi face griji pentru nimic. E rândul nostru, Sutton. Asta-i 
pentru tine! 

Charlotte a ieşit din cartierul lui Sutton, trecând pe lânga 
parcul în care Emma şi Ethan jucaseră tenis. 

— Totul e la fix! a şoptit ea. O spionez pe Nisha de luni. 

— Şi aseară ai pus totul la punct? a spus Madeline, care purta 
noii ei ochelari de soare Gucci. 

Soarele a sclipit în ramele aurii, trimițând flash-uri în maşină. 

Charlotte a dat din cap. 

— O să vă placă, fetelor! 

S-a întors spre Laurel. 

— Tu ai vorbit cu... ştii tu cine? 

— Înî! a chicotit Laurel. 

— Bun! 

După câteva minute, au intrat în parcarea şcolii. Orele 
începeau abia peste jumătate de oră, drept care staţia de au 
tobuz era goală, iar echipa de fotbal a băieţilor, care se an trena 
atât înainte, cât şi după ore, zburda pe iarbă. Fetele au luat-o pe 
Emma de braţ şi au tras-o după ele prin curte, spre o uşă 
laterală. Holurile erau pustii. In curentul stârnit de aparatele de 
aer condiţionat fluturau afişe care anunțau alegerile pentru 
consiliul elevilor. Pe podea luceau urmele mari lăsate de mopul 
femeii de serviciu. 

Vestiarul era şi el pustiu, mirosind a un amestec de deodorant 
şi înălbitor. Fiecare echipă de sport avea propria sală. An de an, 
fetele păstrau aceleaşi dulăpioare pentru echipament - Emma Îl 
deschisese pe cel pentru tenis al lui Sutton încă din prima zi de 
antrenament şi mai găsise câteva lucruri lăsate înăuntru, printre 
care o jachetă din nailon strălucitor pe spatele căreia scria 
echipa de tenis Hollier. 

Cotind spre zona cu dulăpioarele echipei de tenis, Madeline s- 
a oprit brusc. 

— Doamne! a exclamat Laurel, acoperindu-şi gura cu mâna. 

Emma s-a uitat în spatele lor şi aproape că a scos un țipăt. Pe 
podea şi pe bănci erau împrăştiate hârtii. Câteva uşi şi 
dulăpioare erau acoperite de un lichid roşu. Tot pe podea se 
găsea conturul unui corp făcut din bandă adezivă cu o băltoacă 


mare roşiatică - sânge? — în dreptul capului. Pe banda galbenă 
a poliţiei care înconjura conturul scria: 

SCENA CRIMEI. NU TRECEŢI! 

Emma a mijit încet ochii, făcând un pas mare în spate. Să fi 
fost posibil? S-a gândit din nou la bileţel. Sutton este moartă. 
Poate că cineva găsise trupul lui Sutton... aici! Poate ca 
filmuleţul cu strangularea fusese făcut pe un câmp din 
apropiere. Criminalul o fi tras-o pe Sutton în vestiar, lăsand-o 
aici ca să fie găsită de cineva. Şi dacă au dat peste Sutton, ce 
însemna asta pentru ea? 

Am încercat să-mi imaginez trupul zăcând pe podeaua rece a 
vestiarului, cu sângele scurgându-mi-se din cap şi cu ochii 
întredeschişi. Aşa să fi fost? Să mă fi abandonat cineva aici? Dar 
vestiarul nu avea nicio legătură cu flash-urile pe care le 
avusesem în legătură cu moartea mea - ţipetele, întunericul, 
cuțitul apăsat pe gât. Ceva părea să nu se potrivească deloc cu 
întreaga întâmplare. Apoi am remarcat zâmbetul mic şi nervos 
al lui Laurel din spatele mâinii cu care-şi acoperea gura. 

— Pst! 

Charlotte le-a tras în sala de duş. Podeaua era strălucitoare şi 
umedă şi cineva lăsase o sticlă mare de şampon Aveda pe un 
raft încastrat într-una dintre cabine. Charlotte a început să 
pândească de după uşă, îndemnându-le şi pe celelalte să facă la 
fel. Mai multe fete din echipe diferite au trecut prin vestiar, 
reacţionând care mai de care la vederea scenei. O alergătoare 
de cros scheletică a făcut o fotografie cu telefonul. O asiatică a 
făcut stânga-mprejur de cum a dat cu ochii de contur, şi a luat-o 
brusc în altă direcţie. Când în capătul îndepărtat al holului a 
apărut Nisha, Charlotto a prins-o pe Emma de mână. 

— Să înceapă distracţia! 

Când a înţeles, Emma a simţit un fior rece prin tot corpul. Dar 
înainte să poată scoate un cuvânt, Charlotte i-a pus degetul pe 
buze. Şşt! 

Nisha îşi lăsase părul ei negru liber pe spate. Pe umăr ducea o 
geantă sport de culoare verde. Când a cotit şi a văzut scena 
crimei, a înlemnit! Apoi a făcut câţiva paşi, şovăitoare, uitându- 
se la dulăpiorul înconjurat de banda adezivă a poliţiei. Pe faţă i-a 
apărut o expresie de neputinţă. 

— Domnişoară! 

În încăpere a intrat o femeie în uniformă de poliţist, facându- 


le pe toate, inclusiv pe Emma, Charlotte şi Madeline, sa tresară 
puternic. Nisha s-a dat un pas înapoi şi şi-a dus mâna la piept, 
ca şi cum ar fi spus: Cine, eu? 

— Îmi poţi spune cui aparţine dulăpiorul acela? 

Pielea arămie a Nishei s-a făcut cenuşie. Fata s-a uitat la 
ecusonul poliţistei şi apoi ochii i-au căzut pe arma ei. 

— Păi, e al meu! 

Laurel a scos un chiţăit. Charlotte a străpuns-o cu privirea. 

Poliţista a bătut în dulăpior cu antena staţiei de emisie- 
recepţie. 

— Vrei, te rog, să-l deschizi? Trebuie să-l verific. 

Geanta i-a alunecat Nishei de pe umăr şi a căzut pe podea. 
Dar nu s-a mai aplecat s-o ridice. 

— De... de ce? 

— Am un mandat - poliţista a desfăcut o hârtie şi i-a fluturat-o 
Nishei prin faţă. Trebuie să verific dulapul. 

Charlotte şi-a acoperit gura cu mâna. Madeline tresălta toată, 
scoțând mici chiţăituri şi străduindu-se să nu izbucnească în râs. 
S-au întors amândouă spre Emma. Charlotte a ridicat din 
sprâncene, de parcă ar fi întrebat pe tăcute: Nu-ţi place chestia 
asta? Emma şi-a ferit privirea. 

Vestiarul s-a umplut de fete care se înghesuiau să se uite. 
Poliţista s-a apropiat. Nisha a deschis şi a închis la loc gura de 
câteva ori, fără să spună nimic. Ochii i s-au umplut de lacrimi. 

— Am probleme? N-am făcut nimic. 

— Asta o să hotărăsc eu, a spus poliţista. 

Cătuşele de la brâul ei au zornăit. 

Madeline i-a dat un ghiont lui Laurel. 

— De unde ai pescuit-o? 

— Am dat un anunţ în ziarul local, a rânjit Laurel. Tipa 
urmează teatrul la Universitatea din Arizona. 

Poliţista i-a făcut din nou semn Nishei, de astă dată mai 
hotărât. Nisha a format cu mâinile tremurânde combinaţia 
cifrului. Charlotte se îndoia deja de râs, iar Madeline îşi muşca 
limba ca să-şi oprească chicotelile. Odată dulapul deschis, 
poliţista a băgat mâna şi a scos un cuţit de bucătărie. Vârful era 
mânjit cu acelaşi lichid roşu. 

Nisha s-a prăbuşit pe banca de pe mijlocul culoarului. 

— H... habar n-am cum a ajuns aici! 

Emma s-a scărpinat nervoasă în palmă. Fireşte, Nisha era o 


afurisită, dar nu era chiar aşa de afurisită. 

Şi eu mă uitam surprinsă. Poate că, înainte să mor, fusesem 
pusă pe şotii, dar pe de altă parte, o crimă înscenată nu putea 
acum decât să-mi întoarcă stomacul pe dos. De fapt, părea o 
coincidenţă aproape stranie... 

— Trebuie să verific şi raftul de sus, a spus poliţista. Dupa 
care tu şi cu mine vom face o mică excursie la secţie. 

— Dar e o greşeală! a spus Nisha cu ochii plini de lacrimi. 

Emma a tras-o de mânecă pe Charlotte. 

— Fetelor! Gata! Ajunge! 

Charlotte s-a întors spre ea, explodând. 

— Ce? 

— Nisha e terminată. 

Madeline şi-a lăsat capul într-o parte. 

— De-aia şi e distractiv. 

— Doar nu vrei să facă atac de cord, a încercat Emma s-o 
convingă. 

— De parcă tu n-ai făcut altele şi mai gogonate, Sutton! Din 
pâlnia duşului s-a desprins o picătură de apă, căzându-i lui 
Charlotte în cap, dar fata nu i-a dat atenţie. 

— N-o mai plânge atâta! Trebuie să jucăm tare cu tipa. Ca sa 
ştie de ce suntem în stare. N-o să-i umplem acum piscina cu 
broaşte sau să-i turnăm soluţie pentru căderea părului în 
şampon sau altă tâmpenie de soiul ăsta! 

— Cred c-a fost o idee genială! a şoptit Laurel în spatele lor. 

— Mulţumesc! a rânjit Charlotte. Ştiam că avem nevoie de 
ceva special ca să începem un nou an de Jocul Minciunii! 

Emma şi-a supt obrajii, ca să-şi ascundă surpriza. Jocul 
Minciunii? 

Cuvintele mi se învolburau şi mie în minte, scoțând la iveală 
senzaţii ciudate. Ţipete şi râsete, mâini duse la gură, ghemuri 
fierbinţi în stomac, de emotie. M-am străduit să-mi aduc aminte 
mai mult, dar era doar o cascadă de senzaţii care mă 
străbăteau. 

Pe culoar, poliţista îşi făcea de lucru cu lacătul ca să deschidă 
compartimentul de sus de la dulapul Nishei. Charlotte a luat-o 
pe Emma de braţ. 

— Pregăteşte-te! 

Când uşa s-a deschis, din dulap a ţâşnit ceva. Nisha a ţipat şi 
şi-a acoperit ochii. Emma s-a încordat... şi apoi a văzut apărând 


un balon strălucitor care a plutit leneş pe culoar şi s-a ridicat 
spre tavan. Avea formă de banană şi era pictat cu doi ochi 
bulbucaţi şi un zâmbet strâmb. 

— Bananas, bananas! răsuna vocea unui robot din balon, în 
vreme ce acesta se înălța spre tavan. Bananas! Bananas! 

De capătul sforii atârna un bilet pe care scria: ţi-am făcut-o! 

Emma a izbucnit şi ea în râs. Da, asta era într-adevar 
amuzant. 

Nisha s-a şters la ochi şi s-a încruntat. S-a uitat peste umăr, 
căutând-o pe polițistă, dar studenta la teatru de la Universitatea 
din Arizona dispăruse, luând cu ea cuțitul şi toate celelalte. 
Nisha a rupt biletul cu ţi-am făcut-o de pe sfoară, l-a mototolit şi 
l-a aruncat pe jos. 

— Bananas! piuia robotul din balon iar şi iar. 

Charlotte şi-a făcut apariţia din locul unde se ascunseseră, 
ţăcănind cu tocurile pe gresie. Nisha s-a întors spre ea şi a fixat- 
o cu privirea. Faţa i se colorase în roşu-închis. 

— Ai face bine să nu ne pârăşti, a spus Charlotte cu o voce 
rece şi egală, avertizând-o cu degetul. Altfel, o să ţi-o coacem şi 
mai nasol! 

Madeline şi Laurel s-au înghesuit în spatele lui Charlotte, 
aruncându-i Nishei aceeaşi privire care spunea „nu te pune cu 
noi”. Emma a zbughit-o pe lângă Nisha. Afară, pe hol, felele se 
lipiseră de pereţi ţinându-se de burtă de atâta râs. Madeline o 
ţinea pe Charlotte de mână. Laurel râdea cu lacrimi. 

Ce figură avea! A spus Charlotte, cu răsuflarea tăiată. 

— Mortală! a ţipat Madeline. 

Laurel a înghiontit-o pe Emma. 

— Hai! Recunoaşte acum! Ţi-a plăcut, este? 

O priveau toate ca şi cum ea ar fi fost cea care urma să 
hotărască dacă degetul mare se ridica sau cobora. Emma se 
uita nepăsătoare la ferestrele mari cât peretele care străjuiau 
holul. Un microbuz şcolar galben a cotit după colţ. Un grup de 
fete în tricouri de hochei pe iarbă au trecut chicotind. Apoi, 
Emma s-a întors şi le-a privit pe rând pe prietenele lui Sutton. 
Incontestabil, Sutton fusese şefa. 

Charlotte şi-a fluturat mâna prin dreptul feţei ei. 

— Ce zici? Admis sau respins? 

Emma şi-a ridicat poşeta pe umăr şi a încropit un rânjet. 

— Admis! a reuşit ea să spună, încercând s-o imite cât mai 


bine pe sora ei. A fost genial! 

Fetele au zâmbit uşurate. 

— Ştiam eu! 

Charlotte a bătut cuba cu Emma. Apoi s-a auzit clopoţelul şi, 
luându-se de braţ, fetele au pornit pe hol. Emma se lăsa trasă 
de ele, dar tremura din tot corpul, până la cea mai mică celulă. 

Jocul Minciunii! Dacă asta făceau adesea Sutton şi prietenele 
ei, dacă asta le făceau multora dintre colegele lor, s-ar fi putut 
ca o dată să fi sărit calul. S-a gândit la ce spusese Charlotte: De 
parcă tu n-ai făcut altele şi mai gogonate, Sutton! Chiar aşa să fi 
fost? Dacă Sutton a comis-o şi mai şi - mult mai rău - şi cineva a 
ucis-o din cauza asta? 

Mă concentram din răsputeri, dar tot nu reuşeam să-mi dau 
seama care să fi fost farsa aia mizerabilă. Oricum, nu s-a strâns 
inima la gândul că Emma ar fi putut să aibă dreptate! 


16 
Ultimul autobuz spre Vegas 


Emma şi-a croit drum pe holurile aglomerate spre dulapul ei. 
Simţea încă în nări mirosul înţepător al sângelui fals. Uitandu-se 
peste umăr, a observat două fete care se holbau la ea cu un 
amestec de teamă şi venerație. Le-a auzit clar şoptind îmi 
cuvintele „Nisha” şi „scena crimei”. Un tip într-o jachetă de 
fotbal se postase în uşa consiliului elevilor şi fredona: 

— Bananas! Bananas! 

Deja se răspândise vestea despre farsă? Cum de râdeau cu 
totii de păţanie? 

— Bună, Sutton! a strigat-o pe Emma o fată cu un zâmbet 
strâmb şi sinistru. 

— Ce mai faci, Sutton? a întrebat-o un tip în pantaloni cu turul 
lăsat şi cu adidaşi de skateboard, dintr-o clasă de ştiinţe. 

Dar fusese doar imaginaţia Emmei, sau vocea lui avea un ton 
dur, urâcios?! Poate că Sutton le făcuse farse colegilor- tuturor 
colegilor! Oricine putea fi ucigaşul ei. 

S-a năpustit după colţ, cât pe ce să se ciocnească de un 
individ înalt cu un pahar mare de cafea în mână. 

— Ho! a strigat el, punând o mână pe capac ca să protejeze 
paharul. 


Emma s-a dat înapoi. În faţa ei stătea Ethan, îmbrăcat cu un 
hanorac gri, bermude kaki şi tenişi Converse deco loraţi. 
Expresia lui rece şi ostilă s-a înmuiat când a recunoscut-o. 

— A! Bună! 

— Bună! a răspuns Emma, uşurată să vadă o faţă 
prietenoasă. 

Au pornit împreună pe hol. 

— Ce... ce mai faci? 

A încercat să pară veselă, dar îi tremura vocea. 

— Sunt bine, a zis Ethan, ţinând pasul cu ea. Tu? Ai din nou 
faţa aia de parcă te-ar urmări o sperietoare! 

Emma şi-a dus mâna la ceafă. Era transpirată toata. Inima îi 
bătea mai să-i sară din piept. 

— Sunt puţin zăpăcită, a recunoscut ea. 

— De ce? 

Au cotit încă o dată, spre holul mare, trecând pe lângă un 
grup de puşti care executau un break-dance lângă vitrina cu 
ceramice. 

— Să spunem că îmi vine să abandonez şcoala până la 
sfârşitul anului şi să mă ascund într-o peşteră. 

— E din cauza farsei pe care i-aţi jucat-o Nishei? a întrebat 
Ethan. Vorbeau despre asta două fete la coadă la cafea, a 
adăugat el ridicând stângaci din umeri. Sună... prosteşte. 

Emma s-a prăbuşit pe o bancă din hol. 

— Da. Prietenele mele au mers... prea departe. 

Ethan s-a aşezat lângă ea şi a mototolit un fluturaş pe care 
scria sărbătoarea recoltei! Cumpăraţi bilete acum! Cu un 
zâmbet ironic în colţul gurii. 

— Păi nu asta înseamnă o farsă? Nu săriţi întotdeauna calul? 

Emma a simţit cum i se strânge stomacul. Cuvintele lui 
Charlotte i se învârteau în cap ca nişte haine în uscător: De 
parcă tu n-ai făcut altele şi mai gogonate! Aşa se petreceau 
lucrurile? 

A înghiţit în sec, uitându-se în gol spre o vitrină de prefaţare 
aflată lângă sala de festivități. Pe un afiş stătea scris cu litere 
aurii în memoriam. Erau înşiruite acolo fotografiile alb negru ale 
elevilor decedați, cu numele şi anul morţii. Numele lui Sutton ar 
trebui să figureze acolo, s-a gândit Emma. Se întreba dacă 
ucigaşul ei trecea des pe holul acela. 

Mai încolo, doi băieţi jucau leapşa, ţăcănind cu pantofii de 


podea. Emma clipea des. Înainte să mai poată spune ceva, a 
sunat clopoţelul. Ethan i-a zâmbit de despărţire. 

— Dacă te-ai săturat de farse, ar trebui să le spui prietenelor 
tale că vrei să te opreşti. Pur şi simplu lasă-le baltă, înţelegi? 
Toată lumea ţi-ar mulţumi dacă ai face asta. 

Apoi a aruncat paharul de cafea în coşul de gunoi. 

— Pe curând! 

Emma l-a urmărit îndepărtându-se pe hol. Palmele îi 
transpiraseră. Ştia că trebuie să se ridice, dar picioarele n-o mai 
ascultau. Feţele celor morţi din vitrina cu în memoriam o 
urmăreau cu zâmbete sinistre, complice. Apoi, revelaţia a ceea 
ce avea de făcut a lovit-o ca o săgeată. 

— Trebuie să scap de toate astea, a murmurat ea. 

Niciodată în viaţa ei nu fusese mai sigură ca acum. În orice o 
fi fost implicată Sutton, orice o fi însemnat Jocul Minciunii, era 
prea înspăimântător şi periculos şi crud. Simplul fapt că stătea 
pe holul şcolii o făcea să se simtă ca o ţintă în bătaia puştii. 

Şi poate, mă gândeam eu cutremurându-mă, cineva chiar o 
luase la ochi! 

Emma a cotit în parcarea autogării Greyhound din Tucson, 
făcând cauciucurile de la Jetta lui Laurel să scrâşnească. A 
apăsat frâna la ţanc, cât pe ce să intre într-un zid separator de 
cărămidă. Oprind motorul, s-a uitat cu atenţie în jur. 

Aerul era încins, iar asfaltul lucea. Doi bătrâni care stăteau în 
afara autogării au privit-o curioşi. Vizavi, trei puşti îmbrăcaţi 
lălâu care se foiau prin faţa hotelului Congress s-au întors şi au 
privit-o şi ei. Chiar şi fetele sexy din vitrina magazinului S&M 
păreau s-o privească. Emma şi-a pus ochelarii de soare D&G ai 
lui Sutton, dar tot se simţea expusă. 

Era după-amiază târziu şi ar fi trebuit să se afle la 
antrenamentul de tenis. Îşi muncise întreaga zi creierul 
gândindu-se cum să părăsească oraşul - şi încotro s-o ia. Nu 
voia să fugă folosind cardurile lui Sutton - ucigaşul i-ar fi luat 
prea uşor urma. 

Apoi i-a picat fisa: dulăpiorul din Vegas. Ascunsese acolo cei 
două mii de dolari pe care-i economisise, temându-se să ia cu 
ea în Tucson o sumă aşa de mare. Dulăpiorul avea cifru, pe care 
Emma îl fixase cu data zilei de naştere a lui Becky, 10 martie. 
Dacă ajungea la bani, s-ar fi descurcat cu ei ceva timp. Ar fi luat 
un autobuz ieftin spre coasta de est, unde n-ar mai fi găsit-o 


nimeni. Poate că dacă dispărea din peisaj oamenii aveau să 
realizeze că şi Sutton dispăruse şi aveau să pornească în 
căutarea ei. 

Şi poate, m-am gândit eu, voi afla în sfârşit de ce - şi cum - 
am fost ucisă. Sau nu? Dacă pleca Emma, trebuia să plec şi eu - 
să trăiesc noua ei viaţă anonimă în New York sau în New 
England? Să o însoțesc permanent oriunde s-ar fi dus? Sau 
aveam să dispar pentru totdeauna, odată ce ieşea ea din viaţa 
mea? Şi atunci ce avea să se întâmple cu mine? 

Emma îi subtilizase uşurel cheile lui Laurel din dulapul ei de 
tenis. Te rog să mă ierţi, Laurel, o implorase ea în gând, în 
vreme ce culegea cu grijă cheile din sacoşă şi le băga în 
buzunar. Un minut mai târziu, ieşea din parcare, fixând pe GPS- 
ul lui Laurel Autogara Greyhound. 

Emma a intrat în autogară şi s-a aşezat la rând, în spatele 
unui tip chel şi subţirel, care purta ochelari cu rame pătrate, şi 
al unei femei cu părul creţ şi cu o valiză uriaşă pe rotile. Casiera 
şi-a ridicat privirea şi s-a uitat fix la ea, dupa care şi-a reluat 
activitatea. Pe un panou aflat deasupra capului femeii era trecut 
programul autobuzelor spre Las Vegas. Primul pleca peste 
cincisprezece minute. Perfect! Tipul chel şi subţire! şi-a sprijinit 
coatele de ghişeu şi a spus ceva despre vreme. Lampa de 
deasupra a scos un ţârâit ascuţit. Ori de câte ori se bălăngănea 
uşa, din cauza curentului, Emma tresărea speriată. Avea pielea 
de găină. Ah, dacă rândul ăsta ar înainta mai iute! 

Din sacoşa Emmei s-a auzit deodată un cântec al formaţiei 
Paramore. A scos iphone-ul lui Sutton, care suna. Pe ecran - 
Laurel. Emma a apăsat repede pe silent. 

Pe ecran a apărut apoi semnul de apel nepreluat, dar Laurel 
suna din nou. Şi Emma a pus din nou pe silent melodia celor de 
la Paramore. De ce nu era Laurel pe terenul de tenis? Emma 
socotise că avea o oră avans până ce aceasta să constate că-i 
lipseşte maşina. După încă un apel nepreluat, a apărut un nou 
mesaj. Emma l-a deschis. 911, scria Laurel. MI-AI LUAT MAŞINA! 
EŞTI BINE? DACĂ NU MĂ SUNI ÎN CINCI MINUTE, TRIMIT O 
ECHIPĂ DE CĂUTARE PE URMELE TALE. 

Femeia cu păr creţ din faţa Emmei i-a aruncat o privire 
curioasă. Casiera s-a uitat la ea pieziş, în vreme ce număra un 
teanc de bancnote. Emma s-a străduit să scape de nodul din 
gât. Dintr-odată, planul ei de fugă se dovedea prostesc, Probabil 


că Laurel îşi ieşise deja din fire din cauza maşinii dispărute. 

Şi chiar dacă s-ar fi urcat în autobuzul de Vegas, poliţia avea 
să descopere imediat maşina lui Laurel în parcare. Negasind-o 
pe Emma, toţi aveau să presupună că fata pe care o credeau 
Sutton tocmai fugise. După care casiera Ochi Şmechereşti le va 
spune că Emma a cumpărat un bilet pentru Vegas... iar poliţia o 
va căuta pe ea acolo. In loc să caute cadavrul lui Sutton aici. 

Laurel a sunat din nou, chiar când Emma ieşea din rând. A 
apăsat butonul verde şi a zis „Alo”. 

— În sfârşit, zănatico! 

Laurel părea supărată. Vocea i se auzea înfundat, ca şi cum ar 
fi pus telefonul pe difuzor. 

— Mi-ai furat maşina? 

— Tocmai ţi-am scos maşina ta de sub sechestru! s-a auzit 
slab vocea lui Charlotte. Am contribuit toate cu bani! 

— Lartă-mă! a îngăimat Emma. Trebuia să... fac ceva. Ceva 
important! 

S-a apropiat de fereastră şi s-a uitat peste drum, la fetele din 
vitrina magazinului. Ce putea să fie aşa de important acolo? 
Jucării sexuale? Un spectacol emo la hotelul Congress? 

O duc eu pe Laurel acasă de la tenis, aşa că nu-ţi face griji a 
spus Charlotte. Dar termină-ţi mica ta misiune înainte să 
înceapă petrecerea în pijamale, bine? N-ar fi complecta fără 
comitetul executiv. 

— Nu le uita pe Lili şi Gabby, a chiţăit Laurel. 

— Da, dar ele nu contează, s-a împotrivit Charlotte. 

Difuzorul din autogară a pârâit, făcând-o pe Emma sa tresară. 

— Greyhound 459 spre Las Vegas pleacă de la peronul trei, a 
izbucnit vocea nazală, plictisită a casierei. Pentru Las Vegas 
îmbarcarea acum! 

Emma a acoperit receptorul telefonului, dar era prea târziu. 
La celălalt capăt s-a făcut tăcere. 

— Tocmai au spus Greyhound? s-a auzit apoi vocea con fuză a 
lui Laurel. 

— Pleci la Vegas? a întrebat Charlotte. 

Emma a împins uşa, făcând-o să scârţâie, şi a ieşit din 
autogară, mergând cât putea de repede spre maşina lui Laurel, 
de teamă ca anunţul hăârâit să nu se audă din nou. 

— Treceam pe lângă autogară. Geamul e coborât. Dar acum 
mă întorc acasă, bine? 


Când a închis telefonul şi s-a urcat în maşina lui Laurel. 
Scaunul încins de soare a fript-o la umeri şi la pulpe. A băgat 
cheia în contact cu mâinile tremurându-i. Şi-a ridicat privirea, 
auzind brusc duduitul unui motor. Sub arcada pe ronului era un 
autobuz care avea lipită în faţă o tăbliță cu LAS VEGAS. 
Pasagerii îşi depuneau bagajele în comparitimentul de jos, 
urcând după aceea la locurile lor. 

Apoi, un clinchet a făcut-o să îngheţe şi să se întoarcă, îi 
ardeau urechile. Simţea ca şi cum cineva ar fi privit-o fix, S-a 
uitat în jur. Bătrânii de pe bancă dispăruseră. Traficul d pe 
stradă se potolise. O Toyota Prius cu lampa verde aprinsa cu 
inscripţia taxi discount a claxonat. În spate o maşina roşie cu 
cinci uşi şi cu o aripă turtită mergea în ralenti, iar după ea o 
camionetă neagră ambala nervos motorul. În faţa tuturor, se 
târa încet pe lângă autogară un Mercedes argintiu. Emma s-a 
uitat lung la ornamentul strălucitor de pe capotă. Avea 
geamurile fumurii, dar şi-a dat seama că şoferul se uita după 
cineva în parcarea autogării. După ea! 

Am făcut ochii mari ca să văd cine era, dar n-am reuşit sa-i 
disting faţa. 

Taxiul a mai claxonat o dată, iar şoferul Mercedesului sa 
întors spre volan şi a înaintat. Emma a urmărit cu privirea 
maşina până ce aceasta a ajuns dincolo de deal. Şi numai după 
ce a dispărut din vedere a răsuflat uşurată. Dar îngrijorarea ei 
nu era gratuită. 

La urma urmei, cel care mă ucisese n-o scăpa din ochi! 


17 
Adevăr sau provocare 


Târziu în seara aceea, ţinând o singură mână pe volan, Laurel 
îşi strângea părul ei blond şi lung într-un coc prins. La repezeală 
pe ceafa. Apoi a cotit pe un drum în pantă, şerpuitor, care ducea 
spre locuinţa lui Charlotte, o casă retrasa de la autostradă, la 
jumătatea drumului spre munte, adăpostită între stâncile 
deşertului. 

Emma se uita dusă pe gânduri în jur, în timp ce Laurel a 
apăsat butonul interfonului de pe poarta lui Charlotte şi a 
aşteptat. Câteva secunde mai târziu, în difuzor a bâzâil o voce. 


— Laurel şi Sutton suntem! a strigat Laurel. 

S-a auzit clinchetul unui zăvor şi poarta s-a deschis încet. 

In faţa lor se întindea o alee cu dale, încadrată de o pajişte cu 
vegetaţie luxuriantă, cactuşi gigantici, tufişuri cu flori-trompete 
şi arbuşti creozot. In mijlocul aleii circulare se găsea o fântână 
cu îngeraşi goi de piatră. Casa din spatele ei era o construcţie 
masivă de cărămidă arsă, cu ferestre până-n tavan şi 
chepenguri. Deasupra uşii mari de la intrare atârna un suport cu 
un clopoțel de alamă. La stânga, în spatele unui gard din grilaj, 
păşteau câţiva cai, iar în faţa garajului, în care puteau încăpea 
cinci maşini, era parcat un Porche argintiu metalizat. 

Intrând în parcarea de la capătul lungii alei circulare, Laurel s- 
a uitat lung la Emma. 

— Mulţumesc că, adică... n-ai avut nimic împotrivă să vin şi 
eu în seara asta. 

Emma şi-a dat părul din ochi. 

— E-n regulă. 

Laurel s-a aplecat peste volan. Ochii îi erau încadraţi de gene 
lungi şi negre. 

— Săptămâna asta ai fost niţeluş... diferită. Ţii o nouă dietă, 
sau ceva de genul ăsta? 

— Nu sunt diferită, a spus repede Emma. 

— Nu mă înţelege greşit, nu e ceva de rău, a spus Laurel 
scoțând cheia din contact. Dacă lăsăm deoparte furtul stupid al 
maşinii şi fuga ta din parcare în prima dimineaţă de şcoală. 

l-a aruncat Emmei un surâs viclean. 

— ŞI, bine, încă vreo două, trei alte chestii. 

— Imi place să le dau oamenilor de gândit, a murmurat 
Emma, înclinându-şi capul. 

Deşi nu ţinea ca Laurel să o interogheze în legătură cu 
purtarea ei bizară, într-un fel era drăguţ că observase că sora ei 
nu se purta ca de obicei. 

Fetele au pornit pe cărăruia care ducea la intrare şi au sunat 
clopoţelul. S-au auzit două dangăte grave şi o femeie cu un 
zâmbet luminos le-a deschis, poftindu-le înăuntru Purta blugi 
cenuşii foarte strâmţi, care nu mai lăsau nituit pe seama 
imaginaţiei, o cămaşă lungă, dungată, pe care Emma o văzuse 
în vitrină la Urban Outfitters, şi pantofi cu tocuri argintii, 
decupaţi în dreptul degetului mare. Mai purta şi o pereche de 
ochelari de soare Ray-Ban, ridicaţi pe cap, iar în urechi îi luceau 


două diamante de mărimea unor boaite de năut. Avea pielea 
aurie, fără riduri, păr blond bogat şi ochi luminoşi de culoarea 
Caraibelor. Emma s-a uitat la Laurel, întrebându-se cine era 
femeia aceea. O soră mai mare care tocmai se întorsese de la 
universitate? 

— Bună, Sutton, a spus ea. Bună, Laurel! 

Apoi a dat din cap admirativ spre sacoşa Madewell a lul 
Laurel: 

— Îmi place! 

— Mulţumesc, doamnă Chamberlain, a chiţăit Laurel. 

Emma era cât pe ce să-şi înghită guma. Doamna 
Chamberlain? 

Şi eu eram destul de uimită. Nu mi-o mai puteam aminti 
deloc. 

— Fetelor! a strigat Charlotte din capul scărilor. 

Laurel şi Emma i-au zâmbit doamnei Chamberlain de 
despărţire - părea să aştepte ceva, ca şi cum ar fi vrut să fie 
invitată şi ea la petrecere-, apoi au urcat scara dublă cu spirală 
străjuită de tablouri în stilul lui Jackson Pollock. 

Charlotte a deschis uşile unui dormitor de două ori mai mare 
decât cel al lui Sutton - şi de milioane de ori mai mare decât 
orice cameră în care locuise vreodată Emma. Madeline şi 
gemenele Twitter se instalaseră deja pe o carpetă întinsă în 
mijlocul camerei, ciugulind dintr-un castron plin de covrigei şi 
sorbind Coca Cola Zero. 

— Tocmai le povesteam lui Lili şi Gabby despre farsa pe care 
i-am jucat-o Nishei, a spus Madeline trăgându-şi în sus bluza 
decoltată la umeri, ca să nu i se mai vadă sutienul. 

— Nu că n-am fi aflat deja, fireşte, a chicotit Lili, dând un 
bobârnac unei scame de pe mănuşile ei fără degete gen Avril 
Lavigne. 

— Poate că într-o zi o să ne laşi şi pe noi să te ajutăm la o 
farsă din asta, a adăugat Gabby, potrivindu-şi bentiţa de mătase 
care-i ţinea părul blond şi lung legat la spate. Avem tone de idei 
mortale! 

Charlotte s-a aşezat şi a luat şi ea o mână de covrigei. 

— Imi pare rău, dar Jocul Minciunii este rezervat doar pentru 
patru membri. Aşa-i, Sutton? 

Şi s-a uitat din nou la Emma ca şi cum ea era cea care lua 
decizia finală. 


Emma a simţit un fior pe şira spinării. Jocul Minciunii! Numele 
acela era de-ajuns să-i îngheţe sângele în vine. 

— Aşa-i, a spus ea după o pauză. 

Gabby s-a strâmbat. 

— Adică putem să facem parte din club atunci când suntem 
ţinta unei farse, dar nu şi invers? 

A înghiontit-o pe Lili, care a dat la rându-i din cap. 

Ochii lor aruncau văpăi. 

S-a lăsat o tăcere lungă. Madeline a schimbat o privire cu 
Charlotte: 

— A fost altceva. 

— Da, cu totul altceva. 

Charlotte s-a întors şi s-a uitat fix la Emma, care-şi făcea de 
lucru cu bareta de la pantof, dorindu-şi să fi ştiut despre ce 
vorbeau. 

Apoi şi-a dres vocea, alungând tensiunea neplăcută care se 
instalase. 

— Păi există un joc pe care-l putem juca toate. 

S-a repezit să deschidă larg uşile unui dulap mare, de lemn, 
aflat în colţul îndepărtat al camerei. 

— Din moment ce suntem cu toate aici, putem începe. 

A scos de la spate o sticlă de votcă Absolute Citron. 

— Nu începe niciodată şcoala fără o rundă de „Adevăr sau 
provocare”. 

A turnat lichidul transparent în pahare rotunde şi le-a dat 
celorlalte fete. 

— Regula e să spuneţi fiecare ceva ce nu aţi mai făcut 
niciodată. De pildă, nu l-am sărutat niciodată pe domnul Howe. 

— O! a chiţăit Lili. 

— După care cine l-a sărutat pe domnul Howe trebuie să bea, 
a încheiat Charlotte. 

— Doar că trebuie să fie lucruri adevărate, a spus Madeline, 
dându-şi ochii peste cap. Nu chestii pe care nu le-ar face niciuna 
dintre noi. 

— Sutton ar fi putut să-l sărute pe domnul Howe, a spus 
Charlotte aruncându-i Emmei o privire sfioasă. Nu se ştie 
niciodată. 

Fetele au chicotit incitate. 

— Încep eu, s-a oferit Madeline, uitându-se în jur. Nu mi sa 
întâmplat niciodată... să chiulesc patru zile la rând de la scoală. 


Şi s-a lăsat pe vine, fără să bea. Gabriella şi Lilianna nu s-au 
atins nici ele de pahare. Madeline a ciupit-o de genunchi pe 
Emma. 

— Hei! Ce spui de fuga ta la San Diego pentru un weekend 
prelungit? 

— Prelungit ca lumea, a chicotit Charlotte. Credeam c-ai 
murit! 

Apoi i-a făcut semn cu bărbia spre pahar: 

— Până la fund! 

Emma n-a avut încotro şi a tras o duşcă. Aproape că s-a 
înecat. Parcă ar fi supt la muştiucul de la pompa de benzină, 
mestecând în acelaşi timp o lămâie uşor putrezită. 

Apoi a venit rândul lui Charlotte. A bătut darabana cu 
degetele pe marginea paharului, gândindu-se. 

— la să vedem... Nu mi s-a întâmplat niciodată... să fur 
prietenul cuiva. 

Încă o dată, toate fetele au rămas nemişcate. Madeline s-a 
uitat la Laurel. Charlotte s-a întors şi a fixat-o pe Emma, scoțând 
în şoaptă un mic hmm. Dintr-odată, Emma şi-a dat seama ce 
voia să spună Charlotte. Şovăind, a dus iar paharul la gură. 

— Bun! a spus liniştită Charlotte. 

Emma şi-a muşcat tare obrazul. Cine-ar fi crezut că un 
asemenea joc pe băute se dovedea o mină de aur pentru în 
formaţiile despre sora ei? 

Mă uitam la ele încremenită. Deja aflasem două lucruri despre 
trecutul meu. Aş fi vrut să joace jocul acela întreaga noapte. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată să fac baie goală într-un 
gheizer, a continuat Laurel. 

De data aceasta au băut toate, în afară de Laurel şi de 
Charlotte. Închipuindu-şi că Sutton era îndeajuns de tupeista ca 
să facă una ca asta, Emma a sorbit şi ea din nou din pahar. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată să copiez la o lucrare, a 
anunţat Charlotte. 

Madeline şi Lili s-au uitat la ea şi au luat câte o gură din 
pahare. 

— Ce ne-am face fără tine, Char? a spus Madeline. 

Emma a presupus că artrebui să bea şi ea. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată să scriu un bileţel fals de 
dragoste directorului Larson, a spus la rândul ei Gabriella. 

Charlotte şi Madeline s-au uitat la Emma şi au chicotit, aşa că, 


din nou, paharul la gură. Emma nu se mai îneca deja cu votca, 
se obişnuise cu gustul. Corpul i se relaxase. lar gura nu-i mai era 
încleştată. 

Laurel s-a oferit să preia ştafeta. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă giugiulesc cu un coleg. 

Apoi s-a lăsat pe spate, urmărindu-le pe fete. 

Madeline a arătat spre Emma, rânjind. 

— II ţii minte pe tipul de la Plush? Credeai că-i de vârsta 
noastră, deşi avea douăzeci şi doi de ani. 

— Wow! au chiţăit la unison gemenele Twitter, impresionate. 

Charlotte a ridicat o sprânceană. 

— Când a fost asta? 

Madeline s-a concentrat să-şi aducă aminte. 

— În iulie? 

Charlotte s-a înroşit până-n vârful nasului. 

— Ce-a spus Garrett despre asta? 

Madeline şi-a dus mâna la gură. Gabriella a tuşit. Emma îşi 
rotea nervoasă paharul în palme. Minunat! Aşadar, Sutton nu 
numai că e o hoaţă de iubiţi, dar îşi înşală şi propriul iubit! 

Scotoceam prin amintiri ca să găsesc o explicaţie, dar eram 
complet confuză. Îl înşelasem pe Garrett? De ce-aş fi făcut-o? 

— Poate că am încurcat borcanele, a dat-o Madeline la-ntors. 
Era înainte ca Sutton să înceapă să iasă cu Garrett. 

— Da, aşa e, a aprobat-o Emma, sperând să fie adevărat, dar 
îndoindu-se în acelaşi timp. 

Charlotte îşi făcea de lucru pe iphone şi nu a răspuns. 

Apoi urma Emma. S-a uitat pe rând la prietenele lui Sutton. 
Toate stăteau într-o rână. Pe figura lui Madeline apăruse un 
surâs prostesc. Odaia începuse să miroasă tare a băutură. 

— OK, a spus ea răsuflând adânc şi frământându-şi mintea 
cum să pună întrebarea care o rodea cel mai tare. Nu mi s-a 
întâmplat niciodată... să născocesc o farsă pentru Jocul 
Minciunii. 

Gemenele Twitter au schimbat o privire acră, dar Charlotte, 
Laurel şi Madeline şi-au dat ochii peste cap. 

— Fleoşc! s-a plâns Charlotte ducând paharul la gură. Dar 
Nisha? Astăzi? 

— În afară de Nisha, a spus Emma. O farsă cu adevărat... 
înfiorătoare. Ceva după care să te simţi groaznic. 

Ceva care ar îndemna pe cineva să se răzbune, ar fi vrut ea 


să adauge. Ceva care ar îndemna pe cineva s-o ducă pe Sutton 
pe câmp şi s-o sugrume. 

Participantele la Jocul Minciunii au tăcut, părând puţin luate 
prin surprindere. Gabriella şi Lilianna s-au abținut vădit, dar 
Laurel a luat paharul, s-a uitat încordată la Emma şi a băut. 
Apoi, în acelaşi timp, au făcut la fel şi Charlotte şi Madeline. 
Charlotte i-a făcut şi Emmei semn. 

— Cred că şi tu ar trebui să bei, dulceaţă! 

Emma a dat pe gât restul de votcă, simțind cum lichidul îi 
încălzeşte stomacul. Dacă ar fi aprins un chibrit în momentul 
acela, probabil c-ar fi explodat. 

— Sincer, crezusem că o să pui la cale prima farsă a anului, a 
spus Charlotte turnând din nou votcă în pahare. Ce s-a 
întâmplat cu chestia aia măreaţă pentru care te-ai lăudat toată 
vara? Un ţi-am făcut-o de pomină? 

— Da! a spus Madeline ridicându-şi paharul şi vărsând puţin 
lichid. Ziceai că o să fie ceva colosal! Am aşteptat săptămâni 
întregi! 

Emma a simţit un gust amar în gură. Aşadar, Jocul Minciunii 
nu însemna farse făcute numai colegilor de şcoală... ci şi celor 
din gaşcă. Dintr-odată, i-a venit în minte filmuleţul. Scena în 
care Sutton leşinase după ce colierul îi tăiase răsuflarea. Cum 
rămăsese nemişcată până când cineva îi scosese legătura de la 
ochi. Dar dacă nu suferise chiar aşa de mult pe cât lăsase să se 
vadă? Cât de departe ar fi mers ca să-i iasă farsa? 

Dintr-odată, ca într-un joc de domino, în creierul Emmei a 
început să se facă tot felul de legături. Şi-a amintit de bileţelul 
pe care Laurel îl găsise pe parbriz. A revăzut telefonul şi 
portofelul lui Sutton pe biroul ei, de parcă locul fusese marcat 
astfel încât Emma să dea peste ele. Apoi întâmplarea cu 
dispariţia actelor Emmei, fără de care nu putea să dovedească 
cine era. 

Inima a început să-i bată cu repeziciune. O, Doamne, s-a 
gândit ea, dar dacă ultima farsă are loc chiar acum? Dacă ea era 
atracţia principală? 

Alcoolul îi ardea stomacul. A sărit în picioare, a zbughit-o spre 
uşă şi a deschis-o brusc. Dincolo de ea se găsea un perete plin 
cu pantofi şi sacoşe. A trântit uşa la loc şi s-a repezit în direcţia 
opusă. 

Charlotte s-a ridicat şi a întors-o pe Emma spre stânga. 


— Baia e acolo, scumpete! a spus ea înghiontind-o uşor spre o 
uşă albă, aflată în cealaltă parte a camerei. Nu vomita în cadă, 
cum ai făcut ultima oară! 

— O să fac şi eu chestia asta! a chicotit Gabriella. 

— Ba nu, eu! s-a văitat Laurel. 

Emma s-a împleticit spre baie şi a închis uşa. S-a aplecat 
deasupra chiuvetei enorme de marmură, simțind abia acum 
întreaga greutate a celor petrecute. Sutton nu era nicidecum 
moartă. Ea pusese totul la cale. Aflase într-un fel sau altul 
despre ea şi postase filmuleţul acela pe net, astfel ca geamăna 
ei pierdută cu multă vreme în urmă s-o găsească. O atrăsese la 
Sabino Canyon ştiind prea bine că Madeline o va vedea în drum 
spre Nisha. Sutton le dusese de nas pe toate, făcându-le să 
creadă că Emma era ea... şi o păcălise şi pe Emma însăşi! 

Bănuielile Emmei au devenit şi bănuielile mele. Să fi ştiut de 
ea înainte să mor? O momisem aici, ca apoi să cad victimă 
propriei mele farse? Fata despre care aflasem în seara asta, 
Sutton pe care toate o cunoşteau prea bine, era capabilă în mod 
vădit de aşa ceva. Dar cercetându-mi amintirile vagi şi 
urmărind-o pe Emma, fără s-o pot ajuta cu ceva, părea imposibil 
să fie adevărat. Nu voiam să fie adevărat. 

Emma a luat un sul de hârtie igienică de pe raft şi l-a aruncat 
cât colo. Acesta s-a lovit de peretele de faianţă şi a căzut în 
cadă. Apoi s-a lăsat pe vine pe carpeta de lână de pe podea. Era 
o încăpere uriaşă, cu o minisaună şi o trusă tu suficient de 
multe cosmetice ca să deschizi un magazin Sephora. Pe pereţi 
erau agăţate fotografii ale lui Charlotte şi ale celorlalte fete din 
grup, unele înrămate, altele prinse în ţinte, altele înghesuite în 
colţurile oglinzilor. Madeline pe vasul de WE, într-o figură de 
balet. Un Garrett fără cămaşă îi zâmbea de lângă cabina de duş. 

Cele mai multe erau fotografii cu Sutton. Se holba, zâmbea, 
se hlizea şi facea bezele din toate colţurile. Făcea reverenţe şi 
rânjea, se rotea cu braţele întinse, în ţinute Vogue şi rochii 
trăsnite, purtând la gât lanţul de argint care dispăruse. Dintr- 
odată, Emma n-a mai putut să suporte s-o vadă pe sora ei. S-a 
uitat ameninţător la fotografia cea mai apropiată de ea, în care 
Sutton, Charlotte şi Madeline stăteau în faţa unui fast-food In-N- 
Out, înfulecând nişte burgeri imenşi. Înainte să se poată stăpâni, 
a luat un rimel de pe chiuvetă şi i-a desenat lui Sutton un rât de 
porc. După o clipă, i-a adăugat coarne de drac şi o coadă. Aşa! 


Asta a facut-o să se simtă ceva mai bine. 

Le-a auzit pe fete râzând în dormitor. S-a ridicat şi, văzându-şi 
în oglindă faţa ca de animal sălbatic, şi-a dat cu apă rece pe 
ochi. Nu avea de făcut decât să pună capăt farsei stupide a lui 
Sutton, înainte să apară din ascunzătoarea ei şi să urle: „[i-am 
făcut-o”! N-avea de gând s-o lase sa iasă victorioasă. 

— Emma... 

Aş fi dat orice să-mi poată vedea trupul licărind, ca să 
înţeleagă că nu era vorba de nicio farsă. Că eram moartă, cu 
adevărat şi cât se poate de real. Una era să-şi arunce privi rea în 
viaţa mea şi să strâmbe din nas la iubitul meu, şi alia să creadă 
că eram genul de om care ar fi folosit-o pe sora fi pierdută cu 
multă vreme în urmă în felul ăsta! Nu voiam sa fiu genul ăla de 
om! 

Apoi, dintr-odată, neonul din baie s-a stins. 

— Hei! a strigat Emma. 

A bâjbâit după clanţa uşii, dar n-a găsit-o. S-a lovit cu piciorul 
de coşul de gunoi, care a zăngănit metalic. Cineva bătea în uşă 
pe partea cealaltă. Charlotte a ţipat. 

— Sutton! Tu ai fost? A strigat Laurel. 

De jos s-a auzit o alarmă. Apoi paşi... apoi o sirena. Emma 
tremura. 

Dintr-odată, mi s-a aprins un beculeţ în minte. În faţa ochilor 
nu mai vedeam decât un fel de pete. Urechile îmi ţiuiau. Şi iată- 
mă înapoi în albia pârâului din spatele staţiunii, strigând-o pe 
Laurel. Cineva îmi acoperea ochii cu mâna şi îmi apăsa un cuţit 
pe gât. Ţipă şi vei muri! Şi pur şi simplu am văzut ce s-a 
întâmplat mai departe... 


18 
Cine râde acum? 


Ţipă şi vei muri! Îmi şopteşte vocea la ureche, ţinăndu-mi 
cuțitul la gât. 

Cineva îmi răsuceşte mâinile la spate şi-mi leagă ochii cu o 
eşarfă, atât de strâns, încât pânza îmi apasă orbitele. Apoi îmi 
pune un căluş în gură. Bumbacul îmi pătrunde adânc în obraji. 
Mâinile mă îmbrâncesc în faţă. Pietrişul nisipos scrâşneşte sub 
tălpile mele, iar măceşii îmi zgârie picioarele. Aud paşi lângă 


mine. Un clinchet de chei. 

Sunt împinsă pe o mică movilă. Mă lovesc la picior intr-un colţ 
de piatră şi o durere rece îmi urcă pe şira spinării. Ţip, dar 
cineva din spatele meu mă ciupeşte de braţ. 

— Care parte din „[ipă şi vei muri” n-ai înţeles-o? 

Lama cuţitului îmi intră şi mai adânc în piele. 

După un minut de mers, ne oprim brusc. Un ţiuit străbate 
aerul, portierele unei maşini se descuie. Aud şuieratul 
pistoanelor care deschid portbagajul. 

— Intră! 

Cineva mă împinge şi cad în faţă. Ating cu obrazul ceva ce 
pare să fie roata de rezervă din portbagaj. Îmi strâng picioarele 
până la durere ca să intru în spaţiul strâmt. Bufnitură. 
Portbagajul se trânteşte închizându-se. Apoi se lasa brusc 
liniştea. 

Zâmbesc singură în întuneric. Să înceapă runda urmatoare 
din Jocul Minciunii! 

Timp de câteva minute, prietenele mele au reuşit să ma 
fraierească, dar nu mă vor putea păcăli la nesfârşit. Abia aştept 
să ridice din nou portbagajul, sperând probabil să-mi facă o poză 
paralizată de frică. Slăbuţ! Să vezi ce-o să răcnesc ca să le 
sperii! Nici că ar fi putut fi mai explicite. „Ţipă şi vei muri” era 
fraza mea - am folosit-o cu Madeline când m-am strecurat în 
dormitorul ei vara trecută, pretinzând ca sunt un hoţ. Probabil 
că Laurel a spus-o, o imitație ieftina. 

O să plătească ele pentru asta. Poate chiar sub forma unui 
masaj de 150 de minute la La Paloma, mâine. O să am ne voie 
de aşa ceva ca să scap de junghiurile din spate, cum m-am 
chircit în spaţiul ăsta mic. 

Apoi huruie motorul. Maşina dă în marşarier şi coteşte la 
dreapta, mă înghesuie şi mai tare. Stau covrig. Mă încrunt. 
Mergem undeva? Care e şpilul? Mă rostogolesc iarăşi când 
maşina se hurducă pe aleea de prund. Mă lovesc la genunchi de 
interiorul portbagajului. 

— Hei! fac eu prin căluş. 

N-ar putea să aibă puţină grijă? Dac-o mai ţin aşa, anul ăsta o 
să fac tuşa la tenis. Imi sucesc mâinile, vreau să-mi dau seama 
dacă mi le pot elibera ca să-mi scot eşarfa de la ochi, dar cine 
mi le-a legat a urmat probabil cursuri de făcut noduri la 
Cercetaşi. Posibil tot Laurel. Mai mult ca sigur că a invăţat-o 


Thayer. Ei doi se ţin mereu de rahaturi de-astea gen „Dincolo de 
limite”. 

Pietrişul scrâşneşte sub cauciucuri, după care nu se mai nude 
decât sunetul lin, plat al unui drum proaspăt asfaltat. 
Autostrada. Unde mergem? Mă străduiesc să prind ceva din 
conversaţia din maşină, dar e doar o tăcere mormăntală. 

Fară muzică la radio. Fără chicoteli. Fără măcar o şoaptă, 
încerc să-mi mişc genunchiul, dar e proptit în roata de rezervă. 

— Hei! fac din nou, mai tare de astă dată. Hei! 

Izbesc în acoperişul portbagajului, care e lipit de speteaza 
banchetei din spate. Sper să fi lovit pe cineva în spinare. 

Maşina nu se opreşte. Cauciucurile păcăne pe şoseaua de 
beton. Căluşul îmi intră şi mai tare în pielea obrajilor. Mă doare 
spatele. Mâinile încep să-mi amorţească din cauza legăturii 
strânse. Continui să mă zbat, dar fără niciun succes. Maşina 
înaintează. 

Apoi, un gând înspăimântător mi se înfige în creier. Poate că 
nu e vorba de nicio farsă. Poate că am fost răpită. 

În loc să mă amuz, începe să-mi fie groaznic de frică. Ţip cât 
mă ţin puterile. Încerc să-mi rup frânghia aspră din jurul 
încheieturilor, dar fibrele dure îmi taie pielea. Prietenele mele şi 
cu mine ne făceam o mulţime de lucruri trăsnite, dar ştiam când 
să ne oprim. Nimeni nu a ajuns în spital din cauza noastră. 
Nimeni n-a fost nici măcar rănii mă rog, nu fizic! Mă gândesc la 
vocea care mi-a şoptii la ureche. Mi s-a părut că Charlotte a 
imitat o voce bărbătească... dar poate că n-a fost aşa. Izbesc din 
nou în acoperişul portbagajului. Mă întorc cât pot mai bine şi 
izbesc cu putere, sperând ca portbagajul să se deschidă. Lovesc 
iar şi iar, până-mi alunecă şlapii din picioare. Mi se pare că am 
mers mult de tot, poate că am ajuns în deşert deja. Nimeni n-o 
să ştie unde să mă găsească. Nimeni n-o să ştie nici măcar unde 
să mă caute. 

— Hei! strig de mai multe ori. 

În cele din urmă, maşina se opreşte brusc. Mă catapultează 
înainte şi mă lovesc la bărbie. O portieră trântită. Paşi scrâşnind 
în praf. Îngheţ, cu ochii plini de lacrimi fierbinti, un alt ţiuit, şi 
capacul portbagajului sare în sus. Mă întorc pe spate, 
străduindu-mă să văd ceva prin eşarfa care-mi acoperă ochii. 
Disting un cerc de lumini, deasupra, şi faruri şerpuind în trecere, 
la stânga. O siluetă cu umeri laţi se apleacă asupra mea, 


luminată din spate de felinarele de pe drum. Prin țesătura de pe 
ochi zăresc ceva ce aduce cu un păr roşcat-închis. 

— Hei! strig disperată. 

Dar, într-o clipită, totul se întunecă din nou! 


19 
Plecarea nu e o soluţie 


Înapoi în dormitorul lui Charlotte, o urmăream pe Emma 
bâjbâind pe întuneric. După scena pe care tocmai mi-o 
amintisem, trebuie să recunosc că mă simţeam oarecum 
uşurată. Orice se întâmplase, nu fusese o farsă scăpată de sub 
control, pusă la cale de mine. Nu eu o ademenisem pe Emma 
aici. Nu mă jucasem cu nervii ei, doar ca să-mi dau gata 
prietenele. Lucrul ăsta mă făcea să mă simt cât de cât mai bine. 
Poate că făcusem o mulţime de trăsnăi, dar cel puţin nu-mi 
folosisem în mod uşuratic şi nepăsător sora geamănă pierdută 
cu multă vreme în urmă, ca pe un şerveţel demachiant de la 
Sephora. 

Emma a reuşit în cele din urmă să găsească clanţa. A deschis 
uşa şi s-a întors în dormitorul lui Charlotte. De pe carpetă 
luminau cinci telefoane, aruncând raze lungi pe feţele 
prietenelor mele. 

— Ce s-a-ntâmplat? a şoptit Emma. 

— S-a întrerupt curentul, a spus Charlotte, sorbind ultimele 
picături din pahar. 

Părea supărată. 

S-a auzit un ciocănit la uşă şi toate fetele au scos deodată un 
icnet de surpriză. Charlotte a ascuns la iuţeală sticla de votcă şi 
paharele sub pat. După câteva clipe, doamna Chamberlain a 
luminat camera cu o lanternă. 

— Sunteţi bine, fetelor? 

— S-a întrerupt curentul şi la vecini? a întrebat Charlolte. 

Emma a observat că încerca să pronunţe răspicat cuvintele, 
trădându-se şi mai tare că era beată. 

Doamna Chamberlain s-a apropiat de geam şi s-a uitat afară. 
Pe ferestrele casei vecine se vedea o lumină galbenă. 

— Nu pare! Groaznic, nu? 

Emma se legăna de pe un picior pe altul: 


— Da! 

— Nu vă faceţi griji, fetelor, a spus doamna Chamberlain. E 
doar o pană de curent. Dacă aprindeţi lumânări, nu uitaţi să le 
stingeţi când mergeţi la culcare. 

Şi a închis din nou uşa. S-au întors toate cu faţa spre centrul 
cercului, aruncându-şi priviri complice. Deodată, s-a auzit o 
vibraţie şi luminile au pornit brusc. Radioul la care, înainte de 
pana de curent, legaseră un ipod, a pârâit, făcându-le să sară în 
sus! Imprimanta lui Charlotte, aflată în colţ, a ţăcănit, 
refăcându-şi circuitul. Fetele s-au frecat la ochi. După o clipă, 
gemenele Twitter şi-au înhăţat simultan telefoanele şi au 
început să tasteze la ele. 

Charlotte a întins mâna spre castronul cu biscuiţei din mijlocul 
covorului şi a luat o mână lacomă. 

— la zi, Sutton, cum ai făcut? 

— Să fac ce? a spus Emma clipind. 

Fetele au fixat-o cu privirea. 

— Curentul? a întrebat ea încet, pricepând dintr-odată ce 
voiau să spună. N-am avut nimic de-a face! 

— Vezi să nu! a spus Madeline întinzându-se pe o pernă 
cilindrică mare, cu dungi. 

— La ţanc sincronizarea! Tocmai când te descoseam cum ti-ai 
pierdut îndemânarea, bagi pana asta de curent! Nu ştiu cum ai 
făcut-o, Sutton! 

— E o adevărată vrăjitoare! a spus Charlotte, strâmbându-se. 
Cu mătură şi tot tacâmul. 

— Nu eu am făcut-o! a protestat Emma. Jur! 

— Zi să mori tu! i-a cerut Madeline. 

Emma a tăcut, buimacă. Madeline o spusese repede, ca peo 
invocaţie. 

— Să mor eu! a zis ea. Aşa să fie! 

Dar apoi şi-a amintit la ce se gândise în baie, înainte să se 
stingă lumina: era posibil ca sora ei să fie pe aproape - foarte 
aproape. Ceea ce însemna că nebunia asta avea să se termine 
foarte, foarte curând. În loc de înverşunarea care i se insinuase 
în tot corpul, acum nu mai simţea decât nerăbdare. O va întâlni 
în sfârşit pe Sutton, geniul rău al farselor, faţă-n faţă? Se va 
dovedi îndeajuns de puternică să-i ţină piept şi s-o dojenească 
pentru faptul că-i dăduse peste cap sentimentele, numai ca să-i 
joace o farsă... sau se va înmuia de cum îşi va vedea sora 


geamănă, pe deplin uşurată că Sutton nu era moartă, plină de 
recunoştinţă că în sfârşii găsise pe cineva care se putea numi 
rudă? 

Emma s-a uitat pe fereastră. Curtea din spate era pustie. 
Piscina lucea, lămpile solare luminau aleea. Apoi a ridicat pe 
furiş cu piciorul cuvertura de pe patul lui Charlotte şi s-a uitat 
sub ea. N-a găsit decât o revistă Vogue şi o poză cu Garrett în 
echipament de sport, ţinând o minge de fotbal sub braţ. Apoi s-a 
uitat din nou spre baie, gândindu-se că Sutton ar fi putut să 
apară din saună, cu un rânjet larg pe faţă. Dar Sutton nu era în 
încăperea aceea decât în fotografiile de pe pereţi. 

Erau prea cherchelite ca să mai joace „Adevăr sau 
provocare”. Charlotte a umplut iar castronul cu biscuiţei şi a pus 
la DVD primul sezon din The Hills. S-au cuibărit fie pe canapea, 
fie în saci de dormit, fie pe patul lui Charlotte. Pana de curent 
parcă le ameţise pe toate, în afară de ea. Emma se simţea mai 
trează şi mai lucidă decât înainte. Sutton era în casă? Era prin 
preajmă? La cel mai mic sunet, la cea mai mică mişcare, Emma 
se uita spre uşă, convinsă că Sutton avea să intre în cameră 
făcând roata. 

Era atât de sigură, încât chiar şi eu mă aşteptam oarecum să 
se întâmple. 

Una câte una, fetele au început să picotească, iar ochii li se 
închideau. Charlotte s-a ghemuit în patul ei. Madeline sforăia 
uşor pe un pat pliant. Lilianna se băgase într-un sac negru de 
dormit, iar Gabriella, într-unul roz. Laurel se încovrigase pe 
canapea, lângă Emma, tresărind uşor, aproape adormită. Emma 
s-a uitat la DVD până s-a terminat şi ultimul episod, când a 
început să curgă genericul. A încercat să închidă ochii, dar nu-i 
era somn. Hai, apari, apari, Sutton! Cum va arăta viaţa ei după 
ce se va reîntoarce Sutton? S-a gândit încă o dată la posibila lor 
primă întâlnire. Ce viaţă nebunească ai! l-ar fi putut spune. E 
clar că, după ce o încercase din greu pe Emma, Sutton avea s-o 
lase să stea cu ea pentru o vreme. La urma urmei, dacă fusese 
vorba de vreo probă trăsnită, Emma o trecuse cu brio, nu? Şi i-a 
închipuit pe cei din familia Mercer cu gurile căscate când aveau 
să afle că Emma le spusese adevărul în acea primă dimineaţă, 
la micul dejun. Probabil că aveau s-o lase să doarmă în camera 
de oaspeţi şi să mănânce cu ei. Era prea mult să spere asta? 

Mie nu mi se părea că ar fi prea mult. Dar nici că ar putea fi 


vreodată şi adevărat. 

Emma îşi simţea gura amorţită din pricina votcii. A bâjbâit 
după paharul cu apă, dar nu l-a găsit. S-a dat jos de pe canapea 
cât de încet a putut şi, ieşind pe vârfuri din cameră, a coborât 
scările şi a pornit spre bucătărie. Simţea pe tălpi marmura 
pardoselii din vestibul rece ca nişte cuburi de gheaţă. Un cuier 
colţuros, aflat în faţa uşii, semăna cu un păianjen uriaş. Emma 
şi-a ţinut respiraţia şi a luat-o spre o lumină strălucitoare de la 
capătul holului. 

Ceasurile digitale de deasupra cuptorului cu microunde şi 
plitei afişau un verde rece. Deasupra blatului atârna un 
candelabru metalic. Emmei i s-a făcut pielea de găină într-un 
amestec de teamă şi emoție. Şi-a încordat auzul, ca să 
surprindă vreun sunet al apropierii lui Sutton. Respirând. 
Chicotind. Aşteptând. 

Dar nimic! A luat un pahar de apă din dulăpior şi a deschis 
robinetul. Apa curgea cu presiune în chiuvetă. După ce a sorbit 
şi ultima picătură din pahar şi s-a întors spre scări, a auzit un 
ţârâit. S-a oprit, uitându-se de jur împrejur. Inima îi bubuia. 
Ceasurile au trecut de la 2.06 la 2.07, într-o sincronizare 
perfectă. 

S-a auzit un alt țârâit. 

— E cineva acolo? a şoptit Emma. 

Nu vedea nimic în întuneric. Apoi, brusc, s-a auzit o pocnitură 
puternică. Emma a simţit o durere în şold. A încercai să se 
întoarcă, dar cineva a împins-o cu putere în blatul mobilei şi i-a 
acoperit gura cu mâna. Emma a scăpat paharul de apă, iar 
acesta a căzut pe podea cu un zăngănit. A simţit cum o cuprinde 
o frică fierbinte şi difuză. 

— Hei! a strigat ea. 

Persoana nu s-a îndepărtat. Un trup cald o apăsa puternic. 

— Să nu îndrăzneşti să ţipi, i-a şoptit vocea la ureche. 

Era aspră şi de nerecunoscut, aproape o hârâială. 

— Ce-ai crezut? Ţi-am spus să cooperezi. Ţi-am spus să nu 
pleci. 

Emma a încercat să se întoarcă, să vadă cine era, dar silueta 
a împins-o înainte, apăsându-i obrazul de blatul de gatit. 

— Sutton este moartă, a insistat vocea. Prefă-te în continuare 
că eşti ea, până îţi spun eu. Şi să nu mai încerci să pleci din 
oraş, altfel tu urmezi. 


Emma a scos un geamăt. Mâna îi strângea încheietura atât de 
tare, încât simţea că o să i se sfărâme oasele. Apoi, ceva rece şi 
metalic a prins-o de gât. A strâns-o tot mai tare, până când 
aproape că n-a mai putut să respire. Ochii îi ieşiseră din orbite. 
Şi-a smucit braţele, dar firul a strâns-o şi mai tare. Nu mai putea 
nici să respire, nici să înghită. În vreme ce se zbătea în toate 
părţile, picioarele au început să-i amorţească. 

Mă uitam îngrozită. Vedeam prin ceaţă, ca şi Emma, nu 
puteam să spun decât că strangulatorul avea umeri masivi. M- 
am gândit la umbra neagră care se aplecase deasupra mea în 
portbagaj, aşa cum îmi amintisem de curând. Vocea aceea 
semăna foarte mult cu asta. 

Dar apoi strânsoarea din jurul gâtului Emmei a slăbit. Silueta 
a ridicat-o din nou în picioare. Vedea împăienjenit. A tras adânc 
aer în piept. S-a aplecat şi a început să tuşească. 

— Acum ţine-ţi capul în jos şi numără până la o sută, a mai 
spus strangulatorul. Nu-ţi ridica privirea până atunci. Altfel... 

Tremurând, Emma şi-a lipit fruntea de blatul mobilei şi a 
început să numere. 

— Unu... doi... 

Apoi a auzit paşii îndepărtându-se în spatele ei. M-am străduit 
să văd cine era, dar nu am distins decât o umbră întunecată. 

— Zece... unsprezece... număra Emma. 

O uşă trântită. Emma a ridicat precaută capul. Bucătăria era 
la fel de liniştită şi tăcută ca în urmă cu cinci minute. S-a dus 
tiptil la uşa de la intrare şi s-a uitat afară, dar strangulatorul 
dispăruse. 

Pentru o clipă, s-a ghemuit icnind. Când s-a ridicat din nou, a 
simţit o lovitură peste claviculă. Şi-a pipăit pielea. Era un 
medalion rotund prins de un lănţişor care-i atârna la gât - 
medalionul rotund al lui Sutton! Cel pe care-l căutase în caseta 
ei cu bijuterii, negăsindu-l. Cel pe care Sutton îl purtase în 
filmuleţ. Lănţişorul se potrivea perfect peste urmele care-i 
rămăseseră pe gât după ce silueta aceea încercase să o 
stranguleze. 

Lumea Emmei se răsturnase din nou cu sus-n jos. Sutton era 
moartă de-adevăratelea. Acum nu mai exista nicio îndoială. 
Ochii i s-au umplut de lacrimi fierbinţi. Şi-a dus mâna 
tremurătoare la buze, înăbuşindu-şi un suspin. 

Apoi şi-a rotit privirea prin încăpere, uitându-se înnebunită pe 


uşa bucătăriei, în bibliotecă, spre scara dublă, spre intrarea 
maiestuoasă din faţă. l-a atras atenţia o luminiţă roşie care 
lucea continuu deasupra uşii. Alături se afla o casetă de alarmă, 
cu o lumină verde în dreptul cuvântului pornit. Emma s-a 
apropiat tiptil de casetă. Locuise scurt timp la o familie adoptivă 
în Reno, care instalase un sistem de alarmă identic 

— Aveau o vitrină plină cu antichităţi de porțelan Wedgwood 
şi totuşi pe cei patru copii adoptați îi culcau înghesuiți în aceeaşi 
cameră iar fratele adoptiv al Emmei îi arătase cum putea fi 
folosit. A apăsat săgeata care arăta în jos şi a apărut o listă cu 
orele la care fusese pornită şi oprită alarma. Ultima înregistrare 
era pornit la 8.12 p.în. O fixase doamna Chamberlain după ce le 
primise pe Emma şi Laurel. Nu exista nicio înregistrare cum că 
pana de curent ar fi deconectat alarma. Şi nici că doamna 
Chamberlain trebuise să reconecteze sistemul după revenirea 
curentului. Şi nici că cineva ar fi declanşat alarma, ceea ce ar fi 
trebuit să se întâmple dacă strangulatorul ar fi pătruns pe uşă 
sau pe fereastră. Prin urmare... cum reuşise să intre? Cum 
reuşise să iasă? 

Emma şi-a ridicat fruntea. Un fior rece i-a alunecat în jos pe 
şira spinării. Poate că nu avusese nevoie să treacă de sistemul 
de alarmă. Poate că strangulatorul se aflase în casă încă de la 
început. S-a gândit la vocea care-i vorbise la ureche. Ţi-am spus 
să cooperezi. Ţi-am spus să nu pleci. Apoi şi-a amintit de 
convorbirea de mai devreme cu Charlotte şi Laurel. Tocmai au 
spus Greyhound? Întrebase Laurel. Era posibil? 

Eu una eram aproape sigură. Mă gândeam la amintirea mea 
recentă. Silueta cu umeri laţi care mă trăsese afară din 
portbagaj. Şocul pe care-l avusesem când îi zărisem părul roşcat 
în lumină. Persoana care-o strangulase pe Emma era într-adevăr 
cineva din casă: una dintre cele mai bune prietene ale mele! 


20 
Dragă jurnalule, astăzi am murit 


Sâmbătă dimineaţă, imediat ce Laurel a parcat maşina pe 
aleea din faţa casei, Emma a sărit din maşină, a deschis usa de 
perete şi s-a repezit pe scări. Aproape că s-a ciocnit de doamna 
Mercer, care traversa vestibulul cu o grămadă de rufe în braţe. 


— Sutton! 

— Voiam doar să... a murmurat ea, după care s-a făcui 
nevăzută. 

De cum a intrat în dormitorul lui Sutton, a trântit uşa şi a 
zăvorât-o repede. Primul lucru pe care i-au căzut ochii a fost un 
teanc de plicuri roz aşezat pe pat. RSVP scria pe cel de 
deasupra. Emma s-a uitat la numele unei fete necunoscute scris 
cu cerneală roz în partea de sus a invitaţiei. Abia aştept! 
Adăugase fata. A întors invitaţia pe dos. 

petrecerea de ziua lui Sutton Mercer, vineri, 10 septembrie, 
cadouri opţional, obligatoriu SA iasă genial. 

în teanc se aflau pe puţin cincizeci de răspunsuri la invitaţie. 

Emma s-a prăbuşit pe pat, împrăştiind pe jos câteva plicuri. 
Capul parcă i-ar fi fost prins într-o menghină. Ori de cate ori 
închidea ochii, simţea cum strangulatorul îşi apăsa trupul de al 
ei şi-i auzea vocea în ureche. Prefă-te în continuare că eşti ea, 
altfel tu urmezi. 

Rămăsese trează întreaga noapte în dormitorul lui Charlotte, 
înarmată cu noile informaţii şi împietrită după atacul din 
bucătărie. Pusese la nesfârşit episoadele din The Hills. Cineva o 
ucisese pe Sutton - şi era una dintre cele mai bune prietene ale 
ei. 

Cum ar putea una dintre ele sau sora mea să facă aşa ceva? 
Apoi m-am gândit cât de groaznic mă purtasem cu ele în 
noaptea aceea la izvoarele fierbinţi. Dar dacă aşa mă 
comportasem tot timpul? Dacă uneori fusesem chiar şi mai rea? 

Emma s-a întins în pat, uitându-se în gol la felinarul roz de 
hârtie care atârna la fereastră şi încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Probabil că ucigaşul scosese filmuleţul de pe site 
pentru că-şi închipuise că ea îl va arăta fără întârziere 
poliţiştilor. Era limpede că ucigaşul ştia că ea nu era Sutton, s-a 
gândit, continuând să refacă puzzle-ul evenimentelor. Oare 
Sutton primise mesajul, îi răspunsese şi apoi, din pură 
coincidenţă, murise chiar în noaptea aceea? Fusese sosirea ei o 
surpriză - dar una de bun augur- pentru ucigaş? La urma urmei, 
Sutton reapăruse în Tucson, instantaneu! Dacă nu lipsea nicio 
fată, nu avea nimeni de ce să caute nebuneşte un cadavru şi, 
prin urmare, nu exista nicio crimă. 

Apoi a făcut ochii mari, pentru că i-a venit în minte o idee încă 
şi mai înspăimântătoare: dacă Sutton nu primise deloc mesajul? 


Dacă ucigaşul fusese cel care-o ademenise în Tucson, şi nu 
Sutton? Una dintre prietenele lui Sutton ar fi putut intra uşor pe 
contul ei de Facebook. Ar fi putut să vadă mesajul şi să 
răspundă imediat, bucuroasă că găsise o fată naivă pe care s-o 
manipuleze ca s-o înlocuiască pe Sutton! 

Într-un colţ de pe tavanul dormitorului lui Sutton se târa un 
păianjen, trăgând în urma lui un fir subţire de pânză. Emma s-a 
ridicat, s-a îndreptat de spate şi s-a apropiat de fişetul de sub 
biroul surorii sale. L game, scria acolo. Adică Lying Game, Jocul 
Minciunii. 

A cântărit lacătul greu în palmă. Trebuia să existe o 
modalitate de a-l deschide. A tras toate sertarele lui Sutton şi a 
început iar să caute cheia lipsă, pipăind după compartimente 
secrete în tăblii, cercetând fiecare cutie goală de bijuterii sau de 
CD-uri şi chiar vărsând un pachet aproape plin de Camei Lights 
pe covor. Dar n-a reuşit decât să se umple de tutun pe mâini. 

„Deschide-l!” îi strigam eu în zadar. 

La naiba cu nevoia asta a mea să-mi pun lucrurile sub lacăt! 
Eram moartă şi amândouă aveam nevoie să aflăm de ce! 

Apoi, Emmei i s-a aprins un bec! Travis! Clipul video pe care-l 
văzuse cu el pe Youtube despre cum să deschizi un lacăt cu o 
cutie de bere. În scurtele răstimpuri când se purtau prieteneşte, 
Travis o convinsese şi pe ea să-l urmărească. Nu părea ceva 
greu. 

A sărit în picioare şi a găsit o cutie goală de Cola dietetică pe 
pervazul ferestrei. Luând o pereche de foarfece, a decupat 
şperaclul cu care să deschidă lacătul, la fel ca în clipul de pe 
Youtube. După ce a forţat puţin inelele în partea stângă, arcul a 
slăbit şi lacătul s-a deschis cu un pocnet. 

Emma nu şi-a putut stăpâni un rânjet. 

— Mulţumesc, Travis! a murmurat ea. 

N-ar fi crezut c-o să spună aşa ceva vreodată. 

Lacătul a căzut pe podea. Deschizându-se, fişetul a scos un 
recunoscător scârţ. Emma s-a uitat înăuntru. Pe fund era un 
carneţel gros, legat cu spiră. Atât. 

L-a scos şi l-a pus în poală. Pe copertă nu scria nimic - niciun 
nume, niciun desen, era doar o învelitoare strălucitoare de 
carton albastru. Spira era perfect înfăşurată, fără nicio urmă de 
îndoitură sau rugină. A deschis carneţelul la prima pagină. Era 
scrisul de mână al lui Sutton, rotund, îngrijit şi ciudat de 


asemănător cu al ei. 10 ianuarie, scrisese Sutton. 

Emma şi-a ţinut respiraţia. Chiar voia să citească jurnalul 
surorii sale? Pe când locuia în Carson City, se strecurase într-un 
dormitor care-i aparţinea Dariei, o soră adoptivă mai mare, 
drăguță şi misterioasă, care nu-i dădea pic de atenţie. 

Citise jurnalul Dariei din scoarţă-n scoarță, în majoritate 
aprecieri despre băieţi sau despre cum credea ea că avea mâini 
şi picioare prea grase. Emma cotrobăise şi prin buzunarele de la 
blugii Dariei. li furase şi o pereche de căşti din cameră, doar 
pentru că erau ale ei. Apoi subtiliza câte un obiect ori de câte ori 
intra acolo: un CD cu muzică rap, o brățară neagră de cauciuc, o 
mostră de parfum Chanel V Când se mutase într-o altă locuinţă, 
Emma se simţise ruşinată de faptele comise. Pusese toate 
lucrurile şterpelite de la Daria într-o mapă de hârtie, scrisese 
numele Dariei pe ea şi le trimisese Serviciului Social, jurându-se 
că nu avea să mai facă aşa ceva niciodată. 

Frumos din partea ei că era corectă, numai că eu voiam să 
citească afurisitul de jurnal! 

Suspinând, ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, Emma şi-a 
aruncat din nou ochii pe prima pagină şi a început să citească. 

Fiecare notiţă era scurtă şi dulce, aducând mai mult cu 
postările de pe Twitter, gânduri răzlețe. In unele locuri, Sutton 
scrisese lucruri de felul Câinii de la Elizabeth St James sau Ziua 
de naştere pe muntele Lemmon? Alteori, exclamaţii gen Urăsc 
istoria! Sau Mama poate să mă pupe-n fund! Notiţele care 
păreau mai serioase erau, totuşi, şi mai derutante. C a fost atât 
de afurisită în ultimul timp! Scrisese Sutton pe 10 februarie. 
Trebuie să depăşească starea asta! Pe 1 martie: Azi, după ore, 
am primit un oaspete-surpriză. E un căţeluş nemaipomenit de 
drăguţ, care vine peste tot după mine. Pe 9 martie: Astăzi, M s-a 
autodepăşit. Uneori mă gândesc că C a avut dreptate în privinţa 
ei. 

Emma a răsfoit paginile, încercând să prindă înţelesul 
notiţelor. Erau o mulţime despre L, despre care putea bănui 
doar că era Laurel. In dimineaţa asta, L a coborât scările intr-o 
ţinută identică cu a mea. Şi: l-am jucat o farsă grozavă lui L în 
după-amiaza asta. Poate că aşa o să-i pară rău că şi-a dorit atât 
de mult să intre şi ea. Şi apoi, pe 17 mai: L. E devastată din 
pricina lui T. Adună-te, afurisito! E doar un băiat! Apoi i-au căzut 
ochii pe o notiţă din 20 august, cu doar o săptămână şi 


jumătate în urmă: Dacă L mai aduce în discuţie încă o dată 
noaptea aia, o s-o omor! 

Care noapte? li venea să urle. De ce naiba era Sutton atât de 
ridicol de evazivă? De parcă ar fi ţinut un jurnal ferit de ochii 
CIA. 

Şi eu mă simţeam la fel de frustrată. 

Apoi, din carneţel a căzut un pătrat de carton. Emma l-a 
ridicat, a citit cuvintele scrise apăsat şi a oftat: legitimaţie de 
membră a jocului minciunii. Dedesubt era numele lui Sutton, 
funcţia - preşedinte executiv şi DIVA, apoi o dată din luna mai, 
în urmă cu mai mult de cinci ani. Pe cealaltă parte a 
cartonaşului era o listă de reguli: 

1 Nu spune nimănui. Altfel vei fi pedepsită cu excluderea! 

2 În club vor fi primiţi doar trei membri odată. (Dar cineva 
ştersese trei şi scrisese deasupra patru.) 

3 Fiecare nouă farsă trebuie să fie mai bună ca precedenta. 

4 Dacă intrăm în belea şi nu e o farsă, vom spune cuvintele 
sacre ale codului: „Jur să mor eu! Aşa să fie!” Asta înseamnă 9- 
1-1! 

Sub listă se afla o înşiruire a farselor care depăşeau limitele. 
Cele mai multe dintre ele se refereau la rănirea animalelor sau 
copiilor, stricarea unor lucruri care n-ar mai fi putut fi reparate 
sau ar fi costat foarte mult (un exemplu era Porsche-ul tatălui lui 
Charlotte), sau la fapte care ar fi atras autorităţile pe urmele lor 
(după asta, cineva scrisese un ha!). Cu o cerneală albastră 
diferită, chiar la sfârşit, altcineva adăugase: Nu mai trimiteţi 
mesaje erotice, subliniind de trei ori. 

Mă uitam şi eu la legitimaţia de membră, cu nervii întinşi la 
maximum. Am avut un flash cu Madeline, Charlotte şi cu mine 
decupând legitimaţiile şi arătându-ni-le grav una alteia, ca şi 
cum am fi primit statuete Oscar. Apoi, dintr-odată, amintirea a 
dispărut. 

Emma a recitit de câteva ori cartonaşul de membră, simțind 
cum i se limpezesc lucrurile în minte. Măcar acum avea o 
imagine clară despre ce însemna Jocul Minciunii: un grup de fete 
psihopate. S-a gândit din nou la filmuleţul cu strangularea. 
Poate că totul începuse ca o farsă. Dar poate că una dintre 
prietenele lui Sutton mersese prea departe... 

A pus deoparte legitimaţia de membră şi s-a întors la jurnal. 
Chiar pe pagina următoare, a văzut o notiţă din 22 august: 


Uneori, mă gândesc că toate prietenele mele mă urăsc. Absolut 
toate. Niciun cuvânt mai mult, niciunul mai puţin. Dedesubt, 
Sutton scrisese ceva ce aducea cu o comandă dată la Jamba 
Juice: o băutură detoxifiantă cu banane, afine, zaharină şi pir. 

Biiine, s-a gândit Emma. 

Pagina următoare era plină cu desene reprezentând fete în 
rochii şi fuste, intitulate: „ţinute ideale de vară”. Ultima notiţă a 
lui Sutton era din 29 august, cu două zile înainte ca Travis să-i 
arate Emmei filmuleţul. Mă simt ca şi cum m-ar urmări cineva, 
notase ea cu un scris tremurat şi grăbit. Şi cred că ştiu cine 
este. Emma a citit de câteva ori notiţa, cu inima strânsă. 

Mă concentram din răsputeri, dar nu-mi venea nimic în minte. 
Emma a pus jurnalul pe biroul lui Sutton, lângă computer. A 
mişcat mouse-ul pe ecranul albastru şi computerul a repornit. A 

deschis Safari şi apoi Facebook. Pagina lui Sutton s-a încărcat 
automat. A început din nou să caute prin postări şi note. În 
august, Sutton scrisese pe Peretele lui Laurel: Te văd! In iulie, îi 
transmisese lui Madeline: Eşti un spion tare obraznic! În iunie, îi 
scrisese lui Charlotte un mesaj personal: Mă urmăreşti, nu-i aşa? 
Ba chiar scrisese ceva similar pe pagina gemenelor Twitter: N- 
aţi vrea să încetaţi să complotaţi împotriva mea? 

— Ce faci aici? 

Emma a sărit în picioare şi s-a întors. În pragul uşii stătea 
Laurel, cu iphone-ul în mână. Işi strânsese părul într-o coadă de 
cal şi se schimbase într-o cămăşuţă roz de plajă şi în şlapi negri. 
Purta ochelarii de soare Ray-Ban, dar pe faţa i se întinsese un 
surâs larg. 

— Imi citesc e-mailurile, a spus Emma cu cea mai vioaie voce 
pe care şi-a putut-o încropi. 

IPhone-ul din mâna lui Laurel a ţiuit, dar ea nu s-a uitai la 
ecran. O fixa în continuare pe Emma, rotindu-şi un inel de argint 
pe deget. Apoi ochii i-au căzut pe lacătul deschis de pe pat. Pe 
jurnalul din poala Emmei. Pe legitimaţia de membră a Jocului 
Minciunii de pe birou. Emma îşi simţea bătăile inimii în vârfurile 
degetelor. 

În cele din urmă, Laurel a dat din umeri. 

— Mă duc la piscină, dacă vrei vino şi tu. 

A ieşit şi a închis uşa după ea. 

Emma a deschis din nou o pagină din jurnalul lui Sutton: 
Uneori, mă gândesc că toate prietenele mele mă urăsc. Absolut 


toate. A scrâşnit din dinţi. Nu-şi cunoscuse niciodată tatăl. 
Fusese abandonată de mama ei. lar acum îi fusese luată şi sora, 
înainte chiar să aibă şansa de-a o cunoaşte. Nici măcar nu era 
sigură că ar fi plăcut-o pe Sutton, dar acum oricum nu avea să 
mai afle. Aşa că nu avea de gând să le lase pe prietenele lui 
Sutton - şi pe sora ei - să scape atât de uşor. Nu dacă era şi ea 
implicată. Avea de gând să afle ce-i făcuseră lui Sutton. Oricât 
timp i-ar fi luat sa demonstreze că-i făcuseră rău surorii ei. 
Trebuia doar să sape mai adânc, ca să afle mai multe. 

S-a întors din nou la computer, a dat clic pe căsuţa poştală a 
lui Sutton şi a început să tasteze un mesaj nou: Vă provoc, 
afurisitelor! 

Trei răspunsuri au apărut pe ecran aproape numaidecât. 
Primul venea de la Charlotte: Un joc? Bagă tare! Intru şi eu! Apoi 
de la Madeline: Şi eu! lar Laurel adăugase: Cu mine, trei! E un 
secret, nu? 

Ceva de genul, a tastat Emma. Doar că acum farsa era pentru 
ele. Şi, de data asta, era o chestiune de viaţă şi de moarte. 


21 
Spionul nerecompensat 


— Ei, unde vrei să mergem să mâncăm? a întrebat-o GarretT 
pe Emma coborând dealul cu jeepul său Wrangler. 

— Păi habar n-am! a spus Emma muşcându-şi degetul mic. 
Alege tu ceva. 

— Eu? a întrebat el din nou, şocat. 

— De ce nu? 

Garrett a privit-o nedumerit, rece, amintindu-i Emmei de 
păpuşa Tickle Me Elmo defectă pe care o moştenise de la o fată 
mai mare în primul ei an la orfelinat: uneori Elmo se uita spre 
cer şi nu ştia ce are de făcut. 

— Dar noi mergem întotdeauna undeva unde-ţi place tie! a 
spus Garrett. 

Emma şi-a încleştat pumnii. Ah, dacă ar putea să-i spuna că 
nu e în stare să aleagă afurisitul de restaurant pentru ca nu 
cunoaşte niciunul prin apropiere! Apoi a văzut pe geamul 
jeepului o reclamă la băcănia Trader Joe. 

— De ce n-am cumpăra nişte brânză şi alte minuni, ca sa 


punem de-un picnic la munte? 

— Perfect! 

Garrett a traversat cele trei benzi ale şoselei ca să ajungă în 
parcarea băcăniei. 

Era sâmbătă seara şi era abia ora şapte, iar soarele atârna la 
orizont. Cu o jumătate de oră mai devreme, Garrett se 
prezentase în faţa uşii familiei Mercer cu un buchet de flori în 
mână şi cu un alt buchet de diferite parfumuri pe trupul lui - 
colonie, deodorant, gel de păr şi multe altele de felul acesta. 
Avea pe faţă o expresie atât de încrezătoare şi nerăbdătoare, 
încât Emma nu se putuse îndura să anuleze întâlnirea, chiar 
dacă fiecare celulă din trupul ei îşi dorea asta. Nu voia să aibă 
de-a face cu Garrett deocamdată, pentru că ţinea să-l caute pe 
ucigaşul lui Sutton. 

După ce au stat la rând în spatele unei bătrânele care insista 
să achite cu cecul, Emma şi Garrett au ajuns în sfârşit în 
Catalina State Park, cu o sacoşă plină cu cidru acidulat, măsline 
negre, biscuiţi, struguri, fructe uscate, lemn-dulce australian şi o 
bucată de brânză Brie. Aerul era proaspăt şi tare, mirosind a 
loţiuni de plajă. Cărarea gemea de excursionişti. După mai 
multe cotituri şi urcuşuri, au ajuns intr-un luminiş şi s-au aşezat 
pe o lespede mare. Emma vedea întregul drum de munte. De 
unde se afla, maşina lui Garrett părea o jucărie. 

— E aşa de frumos în seara asta, a murmurat Garrett, 
trecând-şi mâna prin părul blond. 

Şi-a scos cămaşa cu mâneci lungi şi a întins-o pe jos, în chip 
de pătură de picnic, încordându-şi bicepşii lui bronzaţi. Apoi a 
deschis sticla de cidru, cu un fâsâit plăcut. 

— Mmm! a făcut şi Emma. 

Se uita absentă în faţă. În mintea ei, acolo unde ar fi trebuit 
să se afle subiecte de conversaţie, se găseau doar ghemuri de 
câlţi. Despre ce obişnuiau să vorbească Sutton şi Garrett? Aveau 
glumele lor? Ce aveau în comun? Dacă jurnalul lui Sutton ar fi 
fost unul obişnuit, Emma ar fi putut afla lucruri folositoare de 
felul acesta. 

Oftând, a scos din sacoşă biscuiţii, măslinele, fructele uscate 
şi lemnul-dulce. A pus absentă un biscuit pe un şerveţel şi a 
adăugat două măsline drept ochi, o alună uscată în loc de nas şi 
o bucată de lemn-dulce care să închipuie un zâmbet. Gândindu- 
se la Ethan, i-a dat un ghiont lui Garrett: 


— Îţi place noul meu prieten? 

Garrett a privit o clipă figura şi a dat din cap. 

— Drăguţ. 

— Vrei să faci şi tu o figură? 

Garrett a ridicat din umeri. 

— Abia dacă sunt în stare să trasez un cerc la ora de arte 
plastice. 

Emma şi-a aruncat în gură una dintre măslinele care tineau 
loc de ochi. Cam atât despre ce aveau în comun. 

Dar într-un fel mă bucuram că nu-l plăcea pe GarretT. Nu 
puteam să-mi amintesc precis de ce-l iubisem. Nu-mi puteam da 
seama de ce mă întristam gândindu-mă la el, ştiam pur şi 
simplu că aşa e. Îl voiam numai pentru mine, chiar şi în moarte. 

Emma s-a lăsat pe spate şi s-a uitat în zare, plimbându-şi 
mâna pe urmele care-i rămăseseră pe gât din noaptea 
precedentă: câteva mici semne roşii. Incă o dureau. Luase 
câteva analgezice şi-şi acoperise zgârieturile cu crema Dior pe 
care-o găsise în baia lui Sutton, sperând ca Garrett să nu 
observe nimic în neregulă. Încă mai simţea pe gât respiraţia 
fierbinte a atacatorului. A închis ochii şi a tresărit. 

— Eşti bine? a întrebat Garrett. 

Emma a dat din cap: 

— Da, sunt doar obosită. 

— V-aţi distrat aseară la petrecerea în pijamale? 

Emma a tăcut o clipă. 

— De fapt, pijamalele au fost în plus, pentru că n-am închis un 
ochi. 

— E de bine sau de rău? 

Emma se juca nervos cu medalionul lui Sutton, fără să 
răspundă. Încă îl simţea ca pe un lucru străin în jurul gâtului ei. 

— Zi! a spus Garrett înghiontind-o. Poţi să-mi povesteşti cum 
a fost petrecerea voastră nebună. Aş vrea să-mi spui mai multe. 

Emma s-a întins să mai ia un biscuit. Îi venise brusc o idee. La 
urma urmei, Garrett putea să-i fie de folos în cercetările ei. 

— Păi nu sunt sigură că aş folosi cuvântul „distractiv”, a spus 
ea încet. Poate mai bine... teribil. Uneori mă gândesc că 
prietenele mele mă urăsc. Cred că m-ar înjunghia pe la spate, 
dacă ar putea. 

Părea ciudat să repete cuvintele pe care le citise în jurnalul lui 
Sutton. 


De după curbă au apărut câţiva puşti mirosind puternic a 
băutură. Aerul s-a schimbat, umplându-se dintr-odată de încă un 
miros, de transpiraţie. Garrett a muşcat dintr-un ciorchine de 
struguri, umplându-se de suc pe bărbie. 

— Vorbeşti despre noaptea aceea? 

Emma a tresărit puternic. 

— Care noapte? 

Garrett a mestecat pe-ndelete un biscuit. 

— Noaptea despre care nu vrei să-mi povesteşti? 

Emma a făcut ochii mari. Ce voia să spună? 

— Sau te referi la Charlotte? a întrebat Garrett, fără să 
primească răspuns. 

Emma şi-a plecat privirea. Charlotte? 

— Păi da, a spus ea, sperând să ajungă undeva. Nu ştiu ce-i 
cu ea. 

Garrett a început să împungă cu tenişii un smoc de iarba 
deşertică. _ 

— Va trebui să-i dai ceva timp, Sutton. Încearcă să te pui în 
locul ei. Am părăsit-o... ca să fiu cu tine. O mulţime de fete ar 
trece printr-o perioadă foarte proastă din pricina asta. 

Emma a luat încă o bucată de brânză, ca să-şi mascheze 
şocul. Charlotte şi Garrett... fuseseră împreună? Nici vorbă sa fi 
găsit aşa ceva în jurnalul lui Sutton! 

Dar se potrivea. Aşa se explica privirea ucigaşă pe care i-o 
aruncase Charlotte cu o seară înainte, când apăruse tema 
furtului de iubiţi la „Adevăr sau provocare”. Şi, de asemenea, 
prezenţa fotografiei lui Garrett la bustul gol în baia lui Charlotte, 
lângă cabina de duş. Şi altă fotografie a lui aruncată sub pat. 

— E limpede că nu i-a trecut, a încuviinţat Emma. De fapt, nu 
cred nici că nu mai ţine la tine. 

Garrett a oftat şi şi-a cuprins genunchii cu mâinile. 

— Aş fi vrut să nu se fi întâmplat aşa. Am crezut că m-a 
înţeles. Eram prieteni şi, când am încercat să trecem limita, n- 
am trăit o poveste de iubire. Nici ea nu cred că a simţit scânteia. 

A rupt o bucată de biscuit şi a ţinut-o în palmă. 

— De fapt, m-a sunat de câteva ori. De câteva ori închidea 
pur şi simplu. 

Emma s-a încordat puţin. 

— Adică... făcea farse? 

Garrett s-a încruntat. 


— Nu cred. Nu ştia ce să-mi spună. Îmi pare rău de ea. Adică, 
e rezistentă, dar cred că-i e foarte greu. Şi o văd tot timpul 
împreună cu tine. Vreau să fiu prieten cu ea - vreau sa fim 
prieteni cu toţii. Şi apoi, Charlotte a fost alături de mine tot 
timpul, după ce i s-a întâmplat Louisei. 

Accentuase numele Louisa, cu o expresie dureroasă pe chip. 

— Avem multe lucruri în comun. 

Cuvintele lui au surprins-o pe Emma. Se simţea buimacă, în 
timp ce încerca să pună în ordine ceea ce tocmai auzise, el a 
luat-o de mână. 

— Dar nu vreau nimic mai mult de la ea. Acum sunt cu tine. 
Vreau să fiu cu tine. 

S-a apropiat şi mai tare şi şi-a trecut braţul pe după umerii ei. 

— Asta-mi aminteşte... despre ce-am vorbit astă-vară. De... 
planurile noastre! 

Emma i-a cercetat faţa-prea-apropiată, străduindu-se sa nu se 
dea înapoi. Dintr-odată, Garrett părea atât de grav! 

— Înî, a minţit ea, sperând să afle mai multe amănunte. 

— Păi mă gândeam să fac asta chiar de ziua ta. 

l-a aruncat un zâmbet sfios, plimbându-şi degetul pe braţul ei. 

— Ce zici? 

Emma a dat din umeri. 

— Mda, sigur, a spus ea. 

Garrett a luat-o în braţe şi şi-a apropiat şi mai mult faţa de a 
ei. Emma s-a ţinut tare când i-a atins buzele, aveau gust de 
struguri dulci şi cidru acidulat, şi erau calde şi moi. Sărutul a 
făcut-o să se relaxeze puţintel. 

O creangă a trosnit undeva în apropiere. Emma s-a tras brusc 
înapoi, alarmată. 

— Ai auzit? încă o trosnitură. 

— Da. 

Garrett s-a încruntat şi a aruncat o privire în jur. De peo 
potecuţă care se ramifica din cărarea principală a apărut o 
siluetă. Era o fată cu pielea palidă şi păr roşcat lucios. Emma a 
tras aer în piept. 

— Ah! 

Charlotte s-a oprit, smulgându-şi din urechi căştile ipod-uiui. 

Se uita când la Garrett, când la Emma, şi apoi la mâinile lor 
împreunate. Ce căuta acolo? li urmărise? 

Garrett şi-a tras nervos de gulerul cămăşii. 


— Ăăă... bună, Char! Ce-i cu tine? 

Charlotte îşi făcea de lucru cu o brățară de sfoară din jurul 
încheieturii. 

— Păi, urcam şi eu. 

— Drăguţ! a zis Garrett. 

— O seară potrivită pentru aşa ceva, a adăugat prosteşte şi 
Emma. 

De pe o stâncă din apropiere, un şoim a cârâit ameninţător. 
Charlotte şi-a ridicat privirea, cu o expresie paşnică. Buzele nu-i 
mai tremurau. 

— Bine, a spus ea, ne vedem mai târziu, porumbeilor. 

— M... mai târziu, a îngăimat Emma. 

Charlotte şi-a pus la loc căştile în urechi. Garrett i-a făcut un 
semn cu mâna, iar Emma l-a imitat. Ajungând la cotitură, 
Charlotte s-a uitat peste umăr încruntată, întâlnind privirea 
Emmei. 

Dintr-odată, Emma a simţit din nou mâinile acelea pe gât şi a 
auzit vocea aspră din noaptea precedentă: Sutton este moartă. 
să fi fost Charlotte? 

Mi-am reamintit şi eu silueta cu umeri laţi aplecându-se 
asupra mea în portbagaj şi m-am întrebat acelaşi lucru. Să fi 
fost Charlotte, care-şi dăduse frâu liber furiei şi se răzbunase în 
sfârşit? 

Apoi Charlotte a întors capul, legănându-şi coada de cal. Îşi 
mişca şoldurile în ritmul melodiei de pe ipod. Când a dispărut 
după următoarea stâncă, paşii nu i s-au mai auzit, ca şi cum nici 
n-ar fi trecut pe acolo! 


22 
Secrete murdare 


Marţi după-amiază, pentru că domnul Garrison, profesorul de 
sport, a întrebat clasa ce alege între o mică plimbare şi un 
hochei de sală - puah! —, Emma a pornit pe lângă gardul viu 
care străjuia terenul de tenis, spre pista de atletism acum 
pustie. 

După-amiaza era vântoasă, dar caldă, mirosind uşor a boabe 
de cafea de la barul din apropiere. Peste cele opt linii galbene 
care delimitau culoarele de cros se învârtejeau mingi de iarbă 


uscată, găsindu-şi apoi culcuş în groapa de sarituri. În mijlocul 
terenului erau îngrămădite garduri dungate în alb şi roşu. Lângă 
acestea zăcea un tricou gri abandonat, alături de o sticlă de 
Gatorade pe jumătate goală. Singurele sunete veneau de la 
nişte ciori care croncăneau în pomii din depărtare. 

Emma a scos iphone-ul lui Sutton şi i-a scris un mesaj lui 
Madeline: spa după antrenamentul de tenis? 

Apoi a apăsat send. De la ciudata întâlnire cu Charlotte pe 
munte, de sâmbătă, Emma tot încercase să vorbească între 
patru ochi cu Madeline, dar aceasta fusese plecată în Phoenix 
întregul weekend, la un atelier de balet. lar Emma tocmai aflase 
că, după tenis, Charlotte avea programare la doctor - 
„ginecologul”, îi şoptise ea Emmei la ureche la prânz, 
aruncându-i o privire insinuantă -, ceea ce însemna că ea şi 
Madeline îşi puteau petrece timpul împreună. i 

Era disperată să afle ce se întâmpla cu Charlotte. In 
weekendul acela răsfoise jurnalul lui Sutton, căutând indicii 
despre furia lui Charlotte. Dar nu exista decât o notiţă: C a fost 
atât de afurisită în ultimul timp! Trebuie să depăşeaseă starea 
asta! Şi, fireşte: Uneori, mă gândesc că toate prietenele mele 
mă urăsc. Absolut toate. Era de-ajuns? Poate că Charlotte se 
arătase mânioasă pentru că Emma îi furase iubitul... îndeajuns 
de mânioasă ca s-o sugrume. Îndeajuns de mânioasă ca s-o 
ucidă. l-ar fi venit uşor şi să se strecoare pe scări în propria ei 
casă, s-o stranguleze pe Emma în acelaşi mod şi să urce iar 
nevăzută. Posibil să fi existat şi o scară secretă în casa aia 
uluitor de mare. 

Teoria Emmei m-a îngrozit. De câte ori nu râsesem de 
Charlotte, aşa cum făcusem la izvoarele fierbinţi! De câte ori n-o 
umilisem! Faptul că i-l furasem pe Garrett umpluse paharul... 
sau fusese vorba de altceva? 

— Sutton! a strigat cineva. 

Emma s-a întors şi a zărit o siluetă apărând de după gardul 
viu. Orbită de soare, la început nu şi-a dat seama cine era. Intr-o 
clipită, prin minte i-au trecut o mulţime de lucruri. Simţea un 
nod în stomac. 

Apoi, în lumină a apărut Ethan. Emma s-a relaxat. 

— Salut! a spus ea recunoscătoare. 

Ethan a intrat pe pistă şi a ajuns-o din urmă. Nu ştiam că ai 
oră de sport. 


— Nu am, a răspuns Ethan. Ar fi trebuit să fiu la mate. Dar 
sunt atât de slab la funcţii, că nici nu merită să mă deplasez. 

Pe pista cauciucată, paşii abia dacă li se auzeau. Dinspre 
şcoală ajungea până la ei mirosul gazelor de eşapament de la 
autobuz. Un colibri s-a năpustit fluturând iute din aripioare spre 
o farfurioară cu boabe pe care unul dintre îngrijitorii terenului o 
agăţase lângă magazie. 

— la spune, ai reuşit? a întrebat Ethan, după ce au făcut un 
tur de pistă. Ai lăsat-o baltă cu farsele jucate prietenelor tale? 

— Nu chiar, a încercat Emma să râdă. Încă mai lucrez la 
chestia asta. 

— Încă mai crezi că sunt rele? 

— Cam aşa. 

Mai mult decât îţi închipui, a vrut Emma să adauge. Apoi 
privirea i-a căzut pe scrisul de pe braţul lui Ethan: CAT DE 
FRAGILĂ POATE FI INIMA OMULUI - UN IAZ CE OGLINDEŞTE 
GÂNDURI. 

Emma a recunoscut imediat versul. 

— Îţi place Sylvia Plath? 

Obrajii lui Ethan se îmbujoraseră. 

— M-ai prins! Citesc poezii pentru fete deprimate. 

— E mai bine decât să scrii poezii pentru fete deprimate, a râs 
Emma. Eu am un caiet întreg. 

Un caiet care zăcea în buzunarul unui sac marinăresc 
dispărut. Emma a simţit cum i se strânge inima şi o cuprinde 
nostalgia. Probabil că nu avea să-l mai vada niciodată. 

— Ai citit Clopotul de sticlă? l-a întrebat pe Ethan. 

El a dat din cap: 

— Mi-a plăcut. 

— Vara asta am citit-o de trei ori, a spus entuziasmat Emma. 

— Sutton Mercer citeşte Clopotul de sticlă? a întrebat Ethan 
aruncându-i o scurtă privire surprinsă. Şi are un caiet plin cu 
poezii deprimante? Eşti o fiinţă complexă. 

Domnul Garrison a suflat în fluier, semn că cei din clasa 
Emmei trebuiau să se întoarcă în sală. 

— Pe curând! 

l-a zâmbit lui Ethan, cu obrajii îmbujoraţi. Apoi s-a întors şi a 
pornit spre sala de sport, cu un zâmbet pe faţă. 

Bip! 

Era iphone-ul. Emma l-a scos şi a citit mesajul: mi-am plăcea 


o seară de spa, îi răspundea Madeline. La paloma, LA 7? 

Perfect! l-a răspuns la rândul ei Emma. Poate că, în sfarşit, 
reuşea să capete câteva răspunsuri. 

— Domnişoara Vega şi domnişoara Mercer! 

În uşa sălii de aşteptare de la La Paloma stătea o femeie 
scoasă ca din cutie şi plină de pistrui, îmbrăcată într-un halat 
alb. Camera dumneavoastră e pregătită! 

— Super! 

Madeline a pus pe stand-by site-ul de mondenităţi pe care-l 
răsfoise până atunci pe iphone împreună cu Emma. Jucaseră 
punch-drunk - ideea era să dai un pumn atunci când vedeai 
fotografia unei celebrităţi care părea băută. Şi doi pumni, dacă 
vedetei îi ieşea un sân pe-afară. 

Cosmeticiana, care purta un ecuson cu numele ei, Sofia, a 
deschis o uşă de sticlă şi le-a poftit pe fete pe un hol lung şi 
îngust. Apoi a apărut un bărbat, angajat al salonului, 
măsurându-le pe cele două cu o privire apreciativă. Madeline i-a 
surprins privirea şi a chicotit. Când a trecut pe lângă ea, fata l-a 
plesnit scurt peste fund. Tipul s-a întors, dar Madeline a înaintat 
ţanţoşă, fluturându-şi pletele. 

Sofia a deschis o altă uşă de sticlă, în spatele căreia se vedea 
o cadă largă de porțelan. Spoturile din tavan răspândeau o 
lumină difuză, galbenă. Din difuzoare răzbătea zgomotul ploii 
tropicale. 

— Vă las să vă pregătiţi, a spus Sofia, închizând uşa. 
Madeline şi-a aruncat imediat rochia pe podea, aranjându-şi 
şnururile de la bikiniul ei negru şi a urcat scăriţa de plastic ca să 

intre în cadă. 

— Vii? i-a strigat Emmei peste umăr. 

Emma şi-a desfăcut cureaua rochiei şi a intrat cu grijă în cadă. 
Nămolul era adânc şi granulat. Se simţea ca şi cum s-ar fi 
cufundat într-un castron uriaş cu terci de ovăz. Madeline şi-a 
lăsat capul pe spate, încântată. Sofia a apărut din nou, ca să le 
pună fetelor felii de castravete pe ochi. 

— Simţiţi-vă bine! le-a spus ea, apoi a stins lumina, a 
schimbat CD-ul şi a închis uşa. 

Nămolul din cadă clipocea. Emma a încercat să se relaxeze. 
Feliile de castravete miroseau a proaspăt, dar zgomotele junglei 
care răsunau acum din difuzoare erau prea puternice ca să se 
poată linişti. Sunetul ploii s-a transformat în bătăi de tobe 


tribale, urmate de bâzâitul unei insecte. Păsările ciripeau şi 
croncăneau. Se auzea un flaut african. Când o maimuţă a scos 
un țipăt ascuţit, Emma a început să chicotească. Auzind râsete 
în cadă, şi-a dat jos feliile de castravete de pe ochi şi s-a uitat la 
Madeline. Şi ea îşi ţinea buzele strâns lipite, ca şi cum s-ar fi 
străduit din greu să nu râdă, dar Emma a izbucnit şi mai tare. 
Apoi două maimuțe au început să ţipe la unison, făcându-le pe 
amândouă fetele să se scuture de râs. Emma şi-a acoperit gura, 
mânjindu-se pe faţă cu nămol. O felie de castravete de pe ochii 
lui Madeline a căzut cu un plescăit în lichidul închis la culoare. 

— Maaamă, a zis Madeline între două chicote, cred că 
maimuţele alea o fac! 

— E clar că sunt strigătele lor de împerechere! a aprobat-o 
Emma, stropind-o cu puţin nămol. 

Apoi s-au cufundat din nou în cadă, scoțând când şi când câte 
un chicot. Madeline a sorbit lung dintr-o sticlă cu limonadă aflată 
lângă capul ei şi a oftat. 

— la zi, ce-a fost cu tine săptămâna asta? Parcă ai fost... 
sedată. Ca şi cum cineva ţi-a dublat porţia de medicamente. 

Măcar exista cineva care observase că era ceva diferit faţă de 
mine. 

— Sunt bine, a răspuns Emma. Doar obosită. Şcoala mă 
îndeamnă mereu la hibernare. 

— Păi atunci trezeşte-te, ursuleţule! i-a făcut ea un semn 
acuzator în joacă. Publicul va fi foarte dezamăgit dacă, de ziua 
ta, nu vei fi o vedetă. Şi publicul tău vorbeşte acum prin mine. 

— O să-ncerc să nu dezamăgesc pe nimeni, a chicotit Emma. 

Aburii le veneau în valuri peste faţă, mirosind vag a sulf. Prin 
faţa uşilor cu geamuri mate s-a zărit umbra unui cap. Emma a 
tras adânc aer în piept. Să-i dăm drumul! 

— Dacă e cineva care se poartă ca şi cum şi-ar fi schimbat 
medicaţia, atunci aia e Charlotte! Nu crezi? 

Madeline şi-a dat din ochi o şuviţă de păr. 

— N-a fost mai ciudată decât de obicei. 

Pe Emma începuse s-o mănânce şoldul, dar n-avea de gând 
să se scarpine în nămolul acela. 

— Ştii unde-a fost în seara de dinaintea petrecerii de la Nisha? 

Madeline a ridicat din umeri. 

— Chiar te aştepţi să-mi amintesc ceva ce s-a petrecut acum 
şapte zile? Creierul meu e prea prăjit după o săptămână de 


şcoală. 

Dar Emma a observat că Madi nu se uita în ochii ei când 
vorbea. Se juca nervoasă cu brăţara din jurul încheieturii. 

— Char şi cu mine aveam ceva planuri pentru seara aia, iar ea 
m-a lăsat baltă, a minţit Emma, improvizând la repezeală. 
Uneori cred că-şi bate joc de mine. Îmi face tot timpul reproşuri 
în legătură cu Garrett. Sâmbătă am avut impresia că ne spiona. 

Şi complota cum să mă ucidă, şi pe mine, a adăugat în sinea 
ei. Aşa cum a ucis-o pe Sutton! 

Lui Madeline i-a tresărit un muşchi de lângă ochiul drept. 
Avea faţa învăluită în aburi. 

— Nu cred că-şi bate joc de tine. Pur şi simplu îşi face 
probleme din cauza lui Garrett. 

— Îşi face probleme? De ce? 

Madeline şi-a schimbat poziţia, făcând nămolul să 
clipocească. 

— Hai, Sutton, nu te porţi prea elegant cu băieţii! Eşti genul 
care îi rade de cum pune mâna pe ei. 

— Nu-i adevărat! s-a repezit Emma să se apere. 

Dar cuvintele lui Madeline m-au cutremurat. Aş fi vrut să 
spună baliverne, doar că... nu era aşa. Nu mai ştiam ce să cred 
despre mine. 

Madeline a pufnit indignată. 

— Să-i luăm pe tipii de anul trecut! Practic l-ai silit pe Brandon 
Crawford s-o rupă cu Sienna la petrecerea de sfârşit de an, după 
care nu i-ai mai răspuns la apeluri. Păreai disperată să ieşi cu 
Owen Haas, după care l-ai tratat ca pe un rahat. Ca să nu mai 
vorbim de Thayer, a adăugat ea. 

Thayer? Din pricina lui Sutton dispăruse? 

Mi-am stors creierul să-mi amintesc, să simt ceva. Dar n-a 
ieşit nimic la suprafaţă. 

Madeline i-a înfruntat Emmei privirea fără să clipească. Dintr- 
odată, încăperea părea foarte strâmtă şi apăsătoare. Emma şi-a 
coborât ochii, fixându-i pe cele patru felii de castravete care 
pluteau la suprafaţa nămolului. 

Pe neaşteptate, Madeline s-a ridicat din cadă, cu lichidul 
maroniu prelingându-i-se de pe burtă şi de pe picioare. 

— Ce faci? a întrebat-o Emma, ridicându-se şi ea pe jumătate. 

— Am uitat complet! a spus Madeline ştergându-se pe cap şi 
pe mâini cu un prosop. Trebuia să fiu acasă la tata în momentul 


ăsta! Poate să te ia Laurel? 

În timp ce vorbea, s-a întors cu spatele la Emma. Pe prosop 
rămăseseră pete groase maro. 

— Madi, stai aşa, ce s-a-ntâmplat? 

Emma a bâjbâit prin nămol căutând scăriţa. Semăna cu visul 
înfricoşător pe care-l avea uneori, când încerca să alerge pe un 
drum, dar apoi îşi dădea seama că era un trotuar care se mişca 
înapoi. 

Madeline îşi trăsese deja pe ea halatul de baie. 

— Vorbim mâine la şcoală, bine? a murmurat ea repede şi s-a 
strecurat în hol, lăsând urme de nămol pe gresie. 

Uşa s-a închis din nou şuierând. Singurele sunete din încăpere 
proveneau de la bulbucii de nămol. Se oprise chiar şi muzica de 
fond. Emma a ieşit şi ea din cadă şi s-a şters pe faţă. Ce naiba 
se întâmplase? Şi ce-i făcuse Sutton lui Thayer? 

În clipa când a luat un alt prosop de pe masă, ochii i-au căzut 
pe un obiect de pe podea. Era un iphone. L-a întors şi s-a uitat la 
carcasă. Avea lipit un sticker pe care o fată cu coarne de diavol 
executa o piruetă, mafia lacul lebedelor. IPhone-ul lui Madeline. 

Emma s-a uitat la urmele de nămol lăsate de tălpile lui 
Madeline, apoi la uşă, şi din nou la telefon. S-a clătit pe mâini în 
chiuveta din colţ şi a tras adânc aer în piept. S-o facă? 

„Da!” ţipam eu cât puteam de tare. 

Emma a deblocat ecranul iphoneului şi, cu mâinile 
tremurându-i, a apăsat micul buton care deschidea mesageria 
lui Madeline. Primul mesaj din listă era cel de la ea, invitaţia la 
spa. Mai existau o grămadă de mesaje referitoare la farsa pe 
care i-o jucaseră Nishei: unul de la Laurel, care spunea că găsise 
actriţa perfectă pentru rolul poliţistei, unul de la Charlotte, care- 
o întreba pe Madeline dacă poate face rost de sânge fals de la 
magazinul de Halloween de la mall. Emma a parcurs lista înapoi 
până la mesajele mai vechi. Erau câteva în care se discutau 
planurile de participare la petrecerea Nishei din urmă cu o 
săptămână, dar nimic despre vreo falsă răpire. 

De partea cealaltă a uşii s-au auzit paşi, iar Emma a îngheţat. 
Oricine ar fi fost, fluiera încet. Emma a strâns telefonul în mână. 
Apoi a căutat prin fotografii. A apărut o imagine cu o chitară 
electrică. A început să parcurgă lista spre stânga. O fotografie 
cu două balerine pe scenă, una dintre ele fiind Madeline. O 
fotografie cu vitrina de pietre preţioase de la Anthropologie. O 


fotografie cu Madeline şi Sutton pe şezlonguri. 

Şi o mulţime de alte fotografii: imaginea lui Madeline într-o 
oglindă cât ea de mare. O poză cu Sutton, Madeline şi Charlotte 
într-un soi de cadă cu apă fierbinte, în aer liber. Sutton şi 
Madeline purtau bikini, dar Charlotte avea o eşarfa de velur. 

Uitându-mă şi eu mai atent, am recunoscut-o imediat. Trupul 
îmi licărea, ca şi cum s-ar fi înfiorat. Era fotografia pe care-o 
făcusem împreună la izvoarele termale. Propriile mele cuvinte 
îmi sunau în urechi. Să facem poze! lar când Laurel s-a plâns că 
nu apărea în poză, am strâmbat din nas şi i-am spus: Aşa am şi 
prevăzut! 

Emma se uita în continuare şi spre uşă. Degetele îi tremurau. 
A trecut la poza următoare. Era făcută în acelaşi loc intunecos şi 
o arăta pe Sutton alergând după Laurel pe o potecă. 

Laurel! Strigam eu. O să-ţi cumpăr un colier nou, bine? Ca 
după câteva secunde, să simt cuțitul acela la gât! 

Când pe ecran a apărut următoarea fotografie, Emma s-a 
incruntat. Era un prim-plan cu Laurel stând pe o piatră mare şi 
roşie, cu soarele răsărind în spatele ei. În jurul gâtului avea un 
medalion rotund, pe un lanţ de argint. Cu mâna tremurându-i, 
şi-a scos lanţul de la gât şi a examinat medalionul. Arăta identic 
cu cel din fotografie. 

— Dumnezeule! am exclamat amândouă în acelaşi timp. 

Emma s-a întrebat cum de Laurel purta medalionul lui Sutton 
- cel cu care fusese sugrumată! Era oare posibil...? 

Da. La urma urmei, pe-al ei îl aruncasem în adâncul crângului. 
Bine, bine, dar de ce? De ce să vrea propria mea soră să mă 
ucidă? Desigur, nu fusesem cea mai bună soră din lume - dar 
cât de rea aş fi putut fi? 

Cineva a răsucit clanţa de la uşă. Emma a aruncat iphone-ul, 
care a aterizat pe un teanc de prosoape, exact când Madeline 
deschidea uşa. Se schimbase cu blugii ei mulaţi şi cu tunica în 
dungi, cu cordon. 

— Îmi căutam... ah! 

Privirea i-a căzut pe iphone-ul de pe podea. 

— Da, a spus Emma, străduindu-se să zâmbească, deşi pe 
dinăuntru urla. Am băgat şi eu de seamă. Tocmai voiam să vin 
după tine. 

Madeline a ridicat telefonul şi l-a băgat în buzunar. 

— Mulţam! 


S-a uitat la Emma. Emma şi-a ţinut respiraţia. 

Dar Madeline a făcut stânga-mprejur şi a deschis uşa. 

— Ne vedem mâine la şcoală! 

Apoi a ieşit sprintenă, fluturându-şi părul. Emma s-a aplecat 
peste marginea căzii şi a răsucit între degete medalionul rotund 
al lui Sutton. 

Mă simţeam mai dezorientată ca niciodată. Orice se petrecea 
aici, semăna cu o baie în nămol. Cu cât mai adânc se cufunda 
sora mea, cu atât mai întunecat şi mai murdar devenea totul. 


23 
Cineva a fost o fată foarte, foarte rea... 


— Aşa că vedeţi, Medeea a trebuit să-şi ucidă copiii, le explica 
doamna Frost, miercuri. 

Se plimba prin clasă ca şi cum ar fi fost un avocat renumit al 
apărării care pleda pentru viaţa unei victime nevinovate. 

— Era singurul mod prin care Medeea se putea răzbuna pe 
soţul ei, lason, pentru trădarea lui! 

Toţi elevii din clasă luau notițe. Deodată, Emma a auzit un 
bâzâit în geanta ei. A cotrobăit înăuntru până când a dat de 
carcasa netedă a iphoneului. Orice ar fi fost mai atractiv decât 
să asculte din nou şi din nou povestea Medeei. Ceva din violenţa 
interpretării literare a profesoarei de engleză o făcea să se 
întrebe dacă nu cumva doamna Frost avea un soţ ceva mai 
infidel. 

— Domnişoară Mercer! a răsunat o voce. 

Emma şi-a ridicat privirea şi a văzut-o pe doamna Frost chiar 
lângă pupitrul ei, fluturând în mână volumul uzat. 

— Lasă telefonul, ori ţi-l confisc până la sfârşitul anului! 

Emma a ridicat ambele palme goale în sus. 

— Mă predau! 

Toată clasa a chicotit. 

Din fericire, clopoţelul a sunat la ţanc, iar engleza era ultima 
oră din ziua aceea. Emma a zbughit-o pe hol, cercetând ecranul 
telefonului să vadă cine sunase. Chiar şi după tot acest timp, 
chiar ştiind tot ce ştia, tot mai avea o fărâmă de speranţă că ar 
putea primi un mesaj de la Sutton. 

Era însă doar un mail de la mama lui Sutton. Subiectul era 


meniul final pentru petrecerea de aniversare. Emma a trecut în 
revistă lista de legume, aperitive şi deserturi, arată super, a 
început ea să tasteze răspunsul, când a observat că pe listă 
figura şi plăcintă cu morcovi. Plăcinta cu morcovi o dezgusta 
întotdeauna - stafidele din amestec o făceau să se gândească la 
fecalele de gerbil. Mai bine fă-ne tort de catifea roşie, a scris ea 
pe ecran. 

Holul roia de elevi care-şi goleau dulăpioarele şi de puşti în 
echipament de sport alergând spre teren. Un grup de fete, pe 
care Emma nu le-a recunoscut, şuşoteau într-un colţ, lângă 
vitrina cu trofee. S-a uitat repede de-a lungul holului, îi sărea 
inima din piept ori de câte ori vedea vreo fată cu păr blond care 
arăta ca Laurel sau vreo siluetă zveltă precum cea a lui 
Madeline. Le evitase întreaga zi pe prietenele lui Sutton şi ale 
surorii ei, pretinzând că în pauza de prânz are de lucru la un 
proiect fotografic - „lar retuşezi în Photoshop portrete cu 
sprâncene unite pentru anuarul liceului, Sutton? -, ignorând 
mesajele lor sarcastice. Ideea de a le înfrunta acum îi producea 
mâncărimi pe piele. De ce purtase Laurel medalionul lui Sutton? 
Şi cum de Madeline făcuse poza aceea? Să fi fost un soi de 
trofeu? 

Emma a intrat la toaleta fetelor ca să-şi dea cu apă rece pe 
faţă. În vreme ce căuta un prosop de hârtie, cineva a atins-o pe 
umăr. A tresărit şi s-a întors. 

— Dumnezeule! 

Lângă chiuvetă, alături de ea, stătea Nisha, acoperindu-şi faţa 
cu o mână. 

— Eşti nervoasă? 

Emma s-a întors la loc şi a deschis robinetul cu mâna 
tremurându-i. 

— O! Ce-i cu tine? 

Nisha şi-a dat o şuviţă de păr după ureche. 

— Ai şi uitat? 

— Să uit ce? 

Nisha şi-a pus mâinile în şolduri. O privea pe Emma cu 
dispreţ. 

— Să ornăm dulăpioarele. Căpitanii trebuie să facă asta la 
fiecare început de an. 

Emma a clipit surprinsă. De unde era să ştie ea? 

Nisha a scos un sunet de frustrare din adâncul gâtului. 


— Ăăă! Ştii, nu putem face toată munca doar unele dintre noi. 
Unele dintre noi mai trebuie să se pregătească şi pentru 
facultate. 

Emma a ridicat din umeri. Wow! 

— Vreau să merg la facultate, a spus ea indignată. Vreau să 
intru la USC. 

Pentru o clipă, Nisha a tăcut, ca şi cum ar fi aşteptat poanta. 
Apoi a izbucnit în râs. 

— Ăsta e cel mai nostim lucru pe care l-am auzit astăzi! 

A împins uşa de la toaletă şi a pornit pe hol spre vestiar. 
Emma a urmat-o. Nisha mergea repede. Îşi agita într-o parte şi- 
ntr-alta coada de cal şi-şi ţinea pumnii strânşi. Au coborât iute 
scara şi au trecut valvârtej pe lângă Jason şi Kendra, cuplul cu 
acnee care se giugiulea întotdeauna în micul alcov de sub casa 
scărilor. În trecere, Emma a observat că mâna lui Jason 
dispăruse sub cămaşa Kendrei. 

Nisha a dat buzna în vestiar, trecând pe lângă fetele care-şi 
puneau costumele de baie, de scrimă sau de majorete şi 
îndreptându-se direct spre micul birou. Teancuri de cartoane, 
markere Crayola, nisip colorat strălucitor şi stickere ocupau cea 
mai mare parte a mesei late, vechi. Deasupra trona un vas cu 
sclipici roşu, aruncând mici pete scânteietoare pe podea. Emma 
se gândea că seamănă cu sângele de zână. 

În mijlocul mesei erau întinse douăzeci şi cinci de etichete cu 
nume scrise pe ele, câte una pentru fiecare fată din echipa de 
tenis. Numele lui Brooklyn Killoran era scris cu litere roz şi 
înconjurat cu stickere în formă de steluțe căzătoare. Numele 
Isabellei Mesweeny era scris pe fond fosforescent pe o bucată 
de carton negru. Pe fiecare literă din numele lui Laurel Nisha 
desenase flori, iar marginea cartonului o ornase cu viniete 
întortocheate. Apoi, Emma a observat eticheta care-i aparţinea 
lui Sutton, numele ei era scris cu un font simplu, într-un pătrat 
alb. Nu exista niciun sclipici şi nicio culoare, sau vreun sticker cu 
dă-i bătaie sau cu AS ! Ar fi putut ţine loc de plăcuţă pe celula 
unei închisori. 

— Am cam terminat treaba, a spus Nisha ridicând eticheta 
care era cel mai aproape de ea, pentru o fată pe nume Amanda 
Pfeiffer. Dar mă poţi ajuta să le lipim pe dulăpioare, dacă crezi 
că eşti în stare. 

— Când le-ai făcut? a întrebat-o Emma. 


— În weekend, a spus Nisha, dând un bobâmac unei bucățele 
de sclipici care i se lipise de încheietură. 

— De ce nu m-ai chemat să te ajut? 

Pentru o clipă, Nisha s-a holbat la Emma, apoi a râs strident, 
ca o vrăjitoare. 

— De parcă te-aş ruga eu pe tine să mă ajuţi cu ceva! 

A înhăţat o etichetă de pe masă, dărâmând câteva creioane 
colorate pe podea. În vreme ce Nisha pornise spre zona cu 
dulăpioarele echipei de tenis, Emma a observat câteva mici 
pete strălucitoare de sânge fals care rămaseră pe pereţi, pe 
podea şi pe dulăpioare de la farsa din urmă cu o săptămână. 
Nisha stătea chiar pe o astfel de pată, lipindu-şi mândră pe uşa 
dulăpiorului eticheta cu propriul nume - încadrat de două 
rachete de tenis încrucişate. 

Emma şi-a muşcat buzele. 

— Îmi pare rău pentru ce-am făcut săptămâna trecută. 

Nisha a trecut liniştită la următorul dulăpior, agăţând eticheta 
cu numele lui Bethany Howard. 

— Nu contează! a zis ea cu nonşalanţă. 

— Nu meritai asta, a adăugat Emma. 

Voia să mai spună şi că nici ea nu meritase ca Nisha să-i dea 
un echipament de tenis pentru copii, dar ar fi fost prea mult. 

Nisha a rupt o altă bucată de scotch, după care s-a întors ca 
s-o înfrunte pe Emma. Avea o privire sălbatică. 

— Idiotul vostru de sânge fals mi-a stricat vesta mea 
preferată de tenis! — a întins un deget acuzator spre pieptul 
Emmei. Era vesta mamei. A trebuit s-o arunc din cauza voastră! 

Emma a făcut un pas în lături, lovindu-se cu piciorul de o 
apărătoare de faţă. Dar văzând-o pe Nisha că scoate flăcări, şi-a 
dat seama că nu era vorba doar de furie în vocea ei. Ci şi de 
durere. 

Cu umerii strânşi şi cu buzele ţuguiate, părea mică şi 
neajutorată. Emma s-a întrebat cum murise mama Nishei. Era 
genul de întrebare pe care fosta Emma ar fi pus-o. Atât de mulţi 
copii adoptați îşi pierduseră părinţii. Şi chiar dacă n-avea cum să 
ştie sigur ce se întâmplase cu Becky, uneori Emma se simţea ca 
şi cum ar fi fost unul dintre copiii aceia. Uneori, chiar dacă se 
ştia vinovată fie şi numai gândind-o în sinea ei, îşi dorea ca 
Becky să fi murit, căci asta ar fi îndemnat că nu alesese s-o 
părăsească. 


Simţeam gheara propriei mele vinovăţii, pentru toate lucrurile 
pe care le avusesem cu vârf şi-ndesat în viaţă şi pe care se pare 
că le luasem drept cuvenite. Văzusem pierderi în jur, dar 
moartea nu păruse ceva ce ar putea atinge o fată ca mine. Cât 
de greşit gândeam! 

Oftând, Emma a luat eticheta simplă cu numele lui Sutton şi a 
agăţat-o pe uşa dulăpiorului ei. Arăta jalnic alături de celelalte 
etichete strălucitoare şi vesele. După o clipă, a tras mânerul şi s- 
a uitat încă o dată în dulăpior. De un cârlig atârna jacheta 
sclipitoare a echipei. In fund era o sticlă goală, turtită de apă 
Propel. Pe raftul de sus se mai găseau nişte şosete de sport 
murdare, făcute ghem. Emma ar fi vrut să-i spună Nishei că şi 
ea îşi pierduse mama. 

In tăcere, Nisha rupea din scotch, lipind etichete. Emma a dat 
să închidă dulăpiorul, dar s-a oprit. Buzunarul din faţă al jachetei 
era umflat. După o clipă, a întins mâna şi a scos un şerveţel 
mare, împăturit. În interior cineva notase cu un scris aplecat, 
băieţesc: Bună, Laurel! Alături era desenată o faţă zâmbitoare 
cu ochi bulbucaţi de beţiv şi cu o limbă de care atârna o halbă 
înspumată de bere. Era semnat Thayer. 

— Ce-i asta? ` 

Emma s-a întors. Nisha stătea chiar în spatele ei. li simţea pe 
gât răsuflarea mirosind a bomboane de mentă. A încercat să 
împăturească şerveţelul înainte să-l poată vedea şi Nisha, dar 
aceasta se uita deja atentă ca să descifreze cuvintele. 

— Aşadar, furi şi corespondenţa surorii tale? 

Emma a făcut ochii mari. 

— Eu... 

Nisha i-a făcut semn cu degetul. 

— Am auzit că Laurel era gata să te ucidă pentru ce i-ai făcut. 

— Să mă ucidă? a repetat Emma. 

Şi-a amintit de poza de pe telefonul lui Madeline, în care 
Laurel purta colierul lui Sutton. 

Nisha o privea atentă. O bucăţică de sclipici care i se lipise de 
obraz a strălucit în lumină. 

— N-o face pe proasta, Sutton! Ştiai că Laurel ţine la el! 
Emma a clipit surprinsă. Dar înainte să mai poată spune ceva, 
Nisha a făcut stânga-mprejur pe tocuri şi s-a întors în birou, 
împrăştiind un nor de sclipici roşii în urmă. 

Şi lăsându-ne pe Emma şi pe mine buimace, disperate să 


aflăm mai multe! 


24 
Oare nu orice fată crede că sora eL vrea s-o ucidă? 


Joi, după încă un antrenament de tenis la fel de prost, Emma 
stătea pe patul lui Sutton, cu un carneţel şi un pix în poală. Ştire 
senzaţională, a scris ea. Sora încearcă să descopere asasinul 
gemenei sale. Prea cumplit ca să poată fi povestit în cuvinte. 

Apoi a aruncat pixul pe saltea şi a închis ochii. Nădăjduise că 
scriind asta ca pe un titlu de ziar avea să se lămurească, să facă 
lucrurile să pară mai normale. Dar nu era nimic normal în toată 
afacerea. S-a apucat să compună o altă listă cu prietenele lui 
Sutton şi cu motivele posibile pe care le-ar fi avut fiecare dintre 
ele ca s-o ucidă. Până atunci întocmise vreo zece variante ale 
aceleiaşi liste, mâzgălite pe carneţel şi aruncate la coşul de 
gunoi, sau chiar tastate pe iphone-ul lui Sutton, ceea ce, am 
putea spune, friza ironia! Problema era că fiecare membră a 
Jocului Minciunii avea motive să ucidă - Charlotte pentru că 
Sutton i-l furase pe 

Garrett. Laurel pentru că Sutton... ei bine, îi făcuse ceva lui 
Thayer. Oare acelaşi ceva o înfuriase şi pe Madeline? 

Celularul cel vechi al Emmei a sunat din nou de sub pat, de 
unde şi-l ascunsese. A lăsat deoparte carneţelul şi s-a întins 
după el. După ce folosise un iphone, Blackberry-ul ei i s-a părut 
demodat şi uzat. Era ca şi cum ar fi văzut pe stradă un 
maidanez după ce se jucase doar cu câini frumoşi şi curaţi. 

Alex îi trimisese un mesaj: totul e în regulă pe tărâmul surorii? 

Fireşte, i-a răspuns Emma. Nici măcar n-o mai deranja că 
minţea. Ea şi Alex îşi scriseseră de mai multe ori în săptămâna 
aceea, iar Emma nu-i dezvăluise nimic despre cele întâmplate. 
Alex ştia că Emma locuia la familia Mercer şi că îşi petrecea 
timpul împreună cu Sutton, cunoscându-se, exact ca în basme. 
Numaidecât, a ţârâit alerta de la un nou mesaj: CUM RĂMÂNE 
CU LUCRURILE PE CARE LE-AI ASCUNS ÎN CASETA DE BAGAJE? 


VII SĂ LE IEI, SAU VREI SĂ ŢI LE TRIMIT EU? 

Emma s-a aruncat pe spate în pat şi a început să se scarmene 
pe faţă. Habar n-avea ce să facă acum cu lucrurile ascunse în 
caseta de bagaje - mai ales cu banii, deocamdată le las acolo 
unde sunt, a scris ea. 

În aceeaşi clipă, uşa de la dormitor s-a deschis încet. Emma s- 
a întors, împingând Blackbeny-ul sub o pernă. In prag s-a ivit 
Laurel. În spatele ei stătea doamna Mercer, cu un coş cu rufe în 
mână. 

— Ce faci? a întrebat Laurel, intrând în cameră. 

Obrajii Emmei s-au îmbujorat. 

— Ai auzit vreodată de cioc-cioc? 

Laurel s-a strâmbat. 

— lartă-mă! 

— Fii şi tu mai drăguță, Sutton! a mustrat-o doamna Mercer. 

S-a apropiat de scrinul lui Sutton şi a aruncat un vraf de rufe 
lângă televizor. Printre ele, şi rochia în dungi a Emmei. Emma a 
vrut să-i mulţumească - de ani de zile nu-i mai spălase cineva 
hainele -, dar s-a gândit că era un lucru pe care doamna Mercer 
îl făcea pentru Sutton permanent. 

După ce doamna Mercer a plecat, Laurel a rămas în cameră. 
Emma şi-a dat părul după urechi. A simţit cum îi creşte 
adrenalina în tot corpul, iar mâinile au început să-i tremure uşor. 
Nu putea să-şi ia gândul de la poza aceea în care Laurel purta 
colierul lui Sutton. 

— Ce vrei? a întrebat-o ea. 

— Vreau să ştiu dacă mergi la Mr. Pinky, să-ţi faci manichiura 
şi pedichiura, a spus Laurel punându-şi mâinile în şold. Dacă da, 
haide! 

Emma s-a uitat în gol, spre scaunul-ou, roz cu alb, din colţ. 
Bikiniul şi şosetele pe care Sutton le aruncase înainte să dispară 
erau încă acolo. Pe Emma n-o lăsase inima să le pună în dulap. 
După explicaţia neconvingătoare a Nishei din seara precedentă, 
se logase din nou în contul lui Sutton de pe Facebook şi 
cercetase încă o dată pagina lui Laurel. Îşi închipuise că Laurel şi 
Thayer erau prieteni, dar nu-şi dăduse seama că Laurel făcuse o 
pasiune pentru el. Însă uitându-se din nou la fotografii, s-a 
convins de asta. În toate pozele de grup, Laurel stătea numai 
lângă Thayer. Într-o fotografie în care Thayer râdea alături de 
Charlotte, Laurel apărea şi ea în fundal, uitându-se spre băiat. 


Un link de pe Youtube îi înfăţişa pe Laurel şi Thayer dansând un 
tangou la un bal de la şcoală. Thayer o lăsase mult pe spate pe 
Laurel, iar aceasta zâmbea încântată. Era zâmbetul cuiva care 
dorea ceva mai mult decât o simplă prietenie. Dar în mai, cu o 
lună înainte de dispariţia lui Thayer, mesajele de pe Perete 
dintre cei doi se opriseră dintr-odată. Şi nu mai existau nici poze 
cu ei împreună. Era ca şi cum ceva - sau cineva - îi ţinea 
despărțiți. 

N-o face pe proasta, Sutton! Spusese Nisha. Ştiai că Laurel 
ţine la el! Şi mai era notiţa din 17 mai din jurnalul lui Sutton: L e 
devastată din pricina lui T. Adună-te, afurisito! E doar un băiat! 
Era clar că T venea de la Thayer. Cu toate astea, răspunsurile nu 
erau uşor de dat. Nu era ca şi cum cineva ar fi descris în 
amănunt ce se întâmplase. 

Şi, în mod sigur, nu corespundea nici cu amintirile mele. 
Speram că nu făcusem nimic ca să-mi rănesc sora, dar nu 
puteam să ştiu exact. 

Emma a urmărit-o pe Laurel luând o sticluţă cu parfum de pe 
comoda lui Sutton şi mirosind dopul. A zâmbit încântată, ca şi 
cum n-ar fi avut nimic cu sora ei. Apoi şi-a amintit de cocorul pe 
care Laurel i-l pusese lângă farfurie cu o săptămână în urmă. 
Poate că se grăbea să tragă concluzii. Doar pentru că Nisha 
spusese că Laurel ar ucide-o, nu însemna că o şi făcuse. Era 
doar un lucru pe care-l putea spune oricine. Şi poate că exista 
un motiv întemeiat pentru care Laurel purta medalionul lui 
Sutton în poza aceea de pe telefonul lui Madeline. Acelaşi 
medalion care acum atârna la gâtul Emmei. 

— Stai să-mi pun blugii, a hotărât Emma. 

Laurel a zâmbit. 

— Ne vedem jos! 

Dar Laurel s-a oprit la jumătatea drumului către uşă, 
holbându-se la ceva de pe pat. 

— Ce-i aia? 

Emma i-a urmărit speriată privirea. Pe saltea era carneţelul ei. 
Pe prima pagină scria: Fată strangulată în casă. Se gândeşte să- 
şi acuze prietenele. A înhăţat carneţelul şi l-a acoperit cu mâna. 

— Un proiect pentru şcoală. 

Laurel a rămas locului un moment. 

— Dar tu nu faci proiecte pentru şcoală! 

A clătinat din cap şi a ieşit din cameră. Insă înainte să coboare 


scările, i-a mai aruncat Emmei o privire. 

De unde mă aflam eu, era greu de zis dacă era o privire 
nedumerită... sau ceva mai mult. 

Mr. Pinky era un salon micuţ, ascuns la poalele munţilor, 
făcând parte dintr-un complex unde se mai găseau un magazin 
de iaurturi organice, o pensiune pentru pisici şi o clădire care 
avea în fereastra din faţă afişul spălaturi complete de colon! In 
câteva minute slăbiţi 3 kg! 

Bine măcar că Laurel n-o silise să meargă acolo. 

Salonul era ceva între un spa de lux şi Star Trek. 
Manichiuristele şi pedichiuristele purtau uniforme mulate pe 
corp, socotite ultramoderne, dar Emmei i se părea că se 
pregătesc să se îmbarce pe o navă spaţială şi să zboare cu 
întregul salon în constelația Racului. 

Emma şi Laurel s-au aşezat să aştepte pe o canapea gri, cu 
pânza lustruită. 

— Te-ai pregătit pentru petrecere? a întrebat-o Laurel 
scoţându-şi balsamul de buze din poşetă şi dându-şi puţin cu el. 

— Eu aşa zic, a minţit Emma. 

Când se întorsese de la antrenamentul de tenis din ziua 
aceea, în dormitorul lui Sutton o aşteptau alte plicuri cu RSVP. 
Mai toate conţineau mesaje de genul Abia aştept! Sau 
Petrecerea anului! 

— Ai face bine să te fi pregătit! a spus Laurel, dându-i un 
ghiont. Ai avut destul timp! Ţi-a spus Garrett ce cadou ţi-a luat? 

Emma a clătinat din cap. 

— De ce? Ţi-a spus ţie? 

Laurel a zâmbit larg, complice. 

— Nuu, dar am auzit zvonuri... 

Emma a strâns în mână pânza canapelei. Ce mare chestie era 
cu acel cadou al lui Garrett? 

Prin încăpere au trecut toate angajatele salonului. Aerul s-a 
umplut de miros de diluant şi de loţiune de aloe pentru mâini. 
Emma a băgat mâna în poşetă şi a atins şerveţelul de la Thayer. 
A simţit un nod în stomac. Plănuise să-l scoată la plecare, dar nu 
mai putea aştepta. 

— Laurel! 

Laurel şi-a ridicat ochii şi a zâmbit. Emma a pus şerveţelul 
între ele. 

— Am dat peste asta în dulapul meu din vestiar. 


Uitându-se la faţa zâmbitoare de beţiv pe care o desenase 

Thayer, Laurel s-a încruntat. Îşi făcea de lucru cu o gaură 
mică din blugi. Apoi s-a auzit un sunet de material sfâşiat şi 
dintr-odată ruptura s-a adâncit. 

— O! a şoptit ea. 

— Îmi pare rău! a spus Emma cu vocea tremurându-i. Nu ştiu 
cum a ajuns acolo. 

Tehnic vorbind, nu era o minciună. Laurel învârtea şerveţelul 
în mână, uitându-se absentă spre raftul cu sticluţele de ojă în 
culorile curcubeului. Emma şi-a încordat palma pe braţul 
canapelei. Oare Laurel avea să explodeze? Să ţipe? Să se 
repeadă la ea cu forfecuţa de unghii? 

— Nicio scofală! a spus ea în cele din urmă. Am şi eu un 
milion de bileţele de la Thayer, exact ca ăsta, în camera mea. 

Apoi şi-a scos liniştită iphone-ul şi a început să-şi verifice e- 
mailurile. 

— Ţi-e dor de el? a îngăimat Emma. 

Laurel butona în continuare la iphone. 

— Normal! 

Vocea îi era egală. Ca şi cum ar fi discutat despre diferitele 
tipuri de unt de arahide. Apoi a făcut un semn din cap spre sticla 
de Snapple pe care Emma o luase din frigider. 

— Îmi dai şi mie? 

Emma a ridicat din umeri, iar Laurel a luat o gură zdravănă. 
Imediat ce-a pus sticla înapoi pe măsuţă, umerii au început să-i 
tresalte. Şi-a dat capul pe spate şi s-a lăsat moale pe canapea. 
Şi-a dres glasul şi, făcând ochii mari, s-a uitat înspăimântată la 
Emma. 

— Nu... nu pot... 

Emma a sărit în picioare. 

— Laurel! 

Laurel a scos un sunet ca şi cum s-ar fi sufocat, apoi s-a 
zguduit într-un spasm şi a leşinat, cu părul ei blond răvăşit în 
toate direcţiile pe canapea. Mâna dreaptă îi tremura. 

— Laurel! a strigat Emma, zgâlţâind-o de umeri. 

Laurel nu-şi putea deschide ochii. Gura îi era inertă. 

iphone-ul pe care-l ţinuse în mână a căzut pe podea. 

— Ajutor! a ţipat Emma. 

S-a aplecat ca să-i verifice respiraţia. De pe buzele lui Laurel 
nu se desprindea niciun sunet. l-a apăsat cu degetele 


încheietura mâinii. Pulsul abia i se simţea. 

— Trezeşte-te! a strigat Emma scuturând-o. 

Capul lui Laurel se clătina precum cel al unei păpuşi de cârpă. 
Brăţările ei groase de argint zăngăneau. 

Emma a sărit din nou în picioare şi s-a uitat în jur. Dintr-un 
scaun de pedichiură aflat în cealaltă parte a încăperii se holba la 
ele o negresă cu o revistă Vogue în poală. A apărut în fugă o 
femeie micuță, hispanică. 

— Ce-a păţit? 

— Nu ştiu! a răspuns Emma, disperată. 

— E însărcinată? a sugerat femeia. 

— Nu cred... 

— Hei! — femeia a tras-o pe Laurel de mână. Hei! l-a strigat 
apoi în faţă, pălmuind-o. 


Emma şi-a dus urechea la gura lui Laurel. l-a trecut prin cap 
să-i facă respiraţie gură la gură, cum învățase la orele de baby- 
sitting în clasa a şasea. O prinzi de nas şi pe urma îi respiri în 
gură, sau invers? 

Apoi ceva rece şi umed i-a atins lobul urechii. Emma s-a dat 
înapoi uluită. Era... o limbă? S-a holbat la faţa lui Laurel. Şi apoi, 
dintr-odată, Laurel a deschis ochii. 

— Bau! 

Emma a scos un țipăt. Laurel nu se mai putea opri din 
chicotit. 

— Ţi-am făcut-o! Credeai c-am murit! 

Femeia a ţâţâit. 

— Ne-ai păcălit pe toate! Ai o problemă! 

Apoi a dispărut repede, clătind din cap. ` 

Emma s-a aşezat pe canapea şi s-a lăsat pe spate. Işi simțea 
inima ca un steag fluturând în vânt. 

Laurel şi-a aranjat tricoul, îmbujorându-se. 

— Am avut un profesor bun, surioară! Dar n-am crezut să te 
prostesc cu ceva atât de simplu! 

Apoi s-a ridicat, şi-a pus geanta pe umăr şi s-a dus la peretele 
cu rafturi pline cu oje ca să-şi aleagă culoarea pentru 
manichiură. 

Emma s-a uitat la spatele drept şi suplu al lui Laurel. Capul îi 
vâjâia. Cu siguranţă că fusese un mod inventiv de-a schimba 
vorba despre Thayer! Dar un lucru rămânea în continuare de 


neînțeles. O fată a cărei soră mai mare făcuse ceva ca să-i 
distrugă pasiunea nu răspunde doar cu un râs şi-o farsă. Dacă 
cineva i-ar fi făcut aşa ceva Emmei, l-ar fi distrus. Ar fi ripostat. 
S-ar fi răzbunat. 

Apoi, Emma şi-a ridicat fruntea. Luminile fierbinţi de deasupra 
o ardeau pe cap. Nu se putea gândi decât la un singur motiv 
pentru care Laurel nu mai avea de ce să fie furioasă. 

Dintr-odată, m-am gândit şi eu la acelaşi lucru: poate că 
Laurel se răzbunase deja! 


25 
O adăugire de ultimă oră la lista cu invitaţi 


— AŞ vrea să rezolv puzzle-ul, Pat! spunea la televizor o 
mamă devotată, cu un zâmbet permanent pe figură. 

Apoi, o altă imagine, cu jocul Roata norocului. Fuseseră 
completate toate literele de la obiect, cu o singură excepţie. 
„Culege flori proaspete?” 

Când prezentatoarea, Vanna, a întors litera finală, s-a auzit o 
muzică triumfătoare. Mama devotată sărea încolo şi-ncoace, 
surescitată de câştigul de nouă sute de dolari. Era joi seara, 
târziu. Stând în patul lui Sutton, Emma se uita pe canalul cu 
jocuri la o emisiune Roata norocului în reluare. De obicei, 
emisiunea o liniştea. Îi amintea de momentele când o urmărea 
alături de Becky pe canapeaua veche - aproape că simţea din 
nou mirosul de burgeri cumpăraţi de la un take-away şi aproape 
că o auzea pe Becky dând cu voce tare răspunsurile şi criticând 
rochia de bal cu paiete a Vannei. 

Dar acum, când se uita la roata aceea de pe ecran, nu putea 
să se gândească decât la metafora cu propria ei viaţă - o roată 
a şansei. Risc sau răsplată. Una dintre gemene primind traiul 
bun, cealaltă, pe cel rău. Una murind, cealaltă rămânând în 
viaţă. Cea rămasă în viaţă alegând între a găsi persoana de care 
era aproape sigură că-i ucisese sora... sau a dispărea în tăcere. 

Laurel o ucisese pe Sutton. 

Gândul îi sfâşia creierul secundă de secundă, făcând-o să se 
înspăimânte de fiecare dată. Simţea că acesta era adevărul. 
Înainte, toate indiciile duceau la Charlotte, dar acum Laurel 
părea să fie singurul răspuns. După ce se întorsese de la salonul 


de manichiură, căutase şi mai multe indicii care se legau între 
ele: contul lui Sutton de pe Facebook era pus pe acces automat, 
ceea ce însemna că Laurel ar fi putut să se strecoare în camera 
lui Sutton ca să se logheze, să găsească mesajul de la ea şi să-i 
compună un răspuns, ademenind-o aici. Apoi, mai era bileţelul 
cu Sutton este moarta, pe care-l găsise Laurel pe maşina ei. In 
afară de o urmă de polen într-un colţ, hârtia nu avea nicio 
îndoitură, nicio cută şi nicio urmă de murdărie, cum ar fi trebuit 
să aibă dacă Laurel o luase, aşa cum pretinsese, de sub 
ştergător. Ea nici nu văzuse de fapt bileţelul pe maşina lui Laurel 
- ceea ce putea însemna că Laurel minţise că cineva îl lăsase 
acolo! Ar fi putut la fel de bine să-l scoată din poşetă. 

Laurel fusese prezentă, de asemenea, la petrecerea în 
pijamale de la Charlotte. Dormise lângă ea în dormitorul imens 
al lui Charlotte, aşa că i-ar fi fost uşor s-o vadă când plecase să 
bea apă. Ar fi putut să se furişeze jos ca s-o stranguleze cu 
colierul lui Sutton. Şi, legat de asta, pe telefonul lui Madeline se 
găsea poza cu Laurel purtând colierul respectiv. Arăta identic cu 
cel pe care-l avea ea acum la gât. 

Şi mie mi se păreau identice. Mi-am derulat din nou în minte 
ultimele amintiri pe care le recuperasem. Cum mă pierdusem cu 
firea şi-i aruncasem colierul identic cu al meu în crâng. Expresia 
de durere a lui Laurel. Apoi m-am gândit la mâinile care mă 
prinseseră, împingându-mă în maşină. Portbagajul fusese mic şi 
înghesuit, probabil de mărimea celui de la Jetta lui Laurel. 

Dar îmi veneau mereu în minte şi amintirile fugare cu mine şi 
Laurel râzând împreună la piscina La Paloma. Ţinându-ne de 
mână. Prietene! Ce ne despărţise oare? De ce nu încercasem să 
fac cumva ca să ne înţelegem mai bine? Refuzam să cred că 
Laurel ar fi putut să mă omoare. Şi cum rămânea cu acel cap cu 
păr roşcat pe care-l zărisem prin legătura de la ochi, atunci când 
atacatorul mă trăsese afară din portbagaj? Să mă fi înşelat oare 
ochii? 

Emma s-a ridicat din pat şi a început să patruleze prin 
cameră. Nu avea încă nicio dovadă solidă, dar filmuleţul cu 
strangularea trebuia să fi fost făcut în noaptea când Sutton 
fusese ucisă. Avea sens. Poate că după ce Laurel îi scosese lui 
Sutton legătura de la ochi şi descoperise că nu era moartă îi 
pusese din nou colierul la gât surorii sale şi terminase treaba. 
Poate că, de fapt, crima avusese loc după finalul filmuleţului... 


Ah, dacă filmuleţul ar mai fi fost online - ar fi fost de-ajuns să-i 
convingă pe poliţişti că ceea ce le spusese era adevărat! Şi cum 
de dispăruse de pe net? De ce ar fi postat ucigaşul ceva, ştiind 
sigur că astfel avea să fie prins? 

Doar dacă, desigur, Laurel nu-l postase ca s-o ademenească 
pe ea. Poate că într-un fel sau altul aflase că sora ei adoptivă 
are o geamănă. Şi poate bănuia că acel clip va ajunge la ea... iar 
ea va ajunge aici. Funcţionase! 

Emma s-a sprijinit cu palmele de peretele neted şi alb. Din 
dormitorul lui Laurel, vecin cu al ei, se auzea o muzică 
înfundată. Şi-a închipuit că Laurel stătea în cameră, punând la 
cale următorul pas. S-a apropiat de televizor şi l-a închis. Dintr- 
odată, i s-a făcut frică la gândul că ar putea fi atât de aproape 
de criminal. Se simţea ca o prizonieră în încăperea aceea - o 
prizonieră în viaţa surorii sale moarte. A smucit uşa şi a deschis- 
o, năpustindu-se apoi pe scări. Chiar în momentul când era pe 
cale să deschidă uşa de la intrare, cineva şi-a dres glasul în 
spatele ei. 

— Unde pleci? 

Emma s-a întors. În biroul de lângă vestibul se afla domnul 
Mercer, tastând ceva pe netbook-ul său. In ureche avea o cască 
Bluetooth. 

— Păi ies să iau aer, a spus Emma. 

Domnul Mercer s-a uitat la ea pe deasupra ochelarilor. 

— E trecut de nouă! Nu-mi place ideea să te plimbi singură 
noaptea. 

Emma a schiţat un zâmbet. Părinților ei adoptivi puţin le păsa 
când pleca şi când venea. Nu-şi făceau niciodată probleme 
pentru siguranţa ei. Chiar şi Becky o lăsa să colinde serile - deşi 
era mică, dacă locuiau într-un motel o trimitea la automat să-i 
cumpere suc şi biscuiţi. 

Şi apoi, domnul Mercer nu-şi facea nici el griji pentru 
siguranţa ei, ci pentru fiica lui, Sutton. Emma nu a îndrăznit să-i 
susţină privirea, ştiind că fiica lui numai în siguranţă nu putea fi 
şi că acest lucru se putea datora taman celeilalte fiice a lui. 
Trebuia să iasă naibii odată de-acolo! A văzut racheta de tenis a 
lui Sutton sprijinită de dulapul din hol şi a înşfăcat-o. 

— Trebuie să-mi exersez serviciul. 

— Bine, a spus domnul Mercer, revenind la laptopul său Dar 
să te întorci într-o oră. Trebuie să vorbim despre regulile pentru 


petrecerea ta. 

— OK! a strigat Emma. 

Apoi a trântit uşa şi a alergat în mijlocul străzii. Toata lumea 
îşi scosese tomberoanele verzi de gunoi pe trotuar şi aerul 
duhnea a legume putrezite şi a scutece murdare. Cu cât se 
depărta de locuinţa lui Sutton, cu atât mai bine - şi mai în 
siguranţă - se simţea. S-a oprit în parc, distingând o siluetă 
cunoscută culcată în X pe terenul de tenis. Inima ia tresărit. 

— Ethan! a strigat ea, iar acesta, auzindu-şi numele, s-a 
ridicat. Sunt eu, Sutton! 

— Nu-mi vine să cred că te văd aici! 

Era prea întuneric ca să-i distingă faţa, dar i-a simţit în voce o 
urmă de bucurie. Dintr-odată, s-a simţit şi ea puţin bucuroasă. 

— Pot să stau cu tine? l-a întrebat. 

— Sigur! 

A trecut de poarta de sârmă, fără să arunce monede în 
automat ca să se aprindă luminile. Poarta s-a trântit şi s-a 
închis! Simţea cum Ethan o fixa cu privirea, în vreme ce s-a 
apropiat de fileu şi s-a întins alături de el. Terenul mai păstra 
încă ceva din arşiţa zilei, mirosind uşor a asfalt încins şi a apă 
Gatorade. Stelele licăreau deasupra lor ca nişte cioburi de cuarţ 
pe o alee. Chiar sub lună, străluceau Steaua Mami, Steaua Tati 
şi Steaua Emma. Era descurajator faptul că, deşi se schimbaseră 
atât de multe lucruri, stelele rămăseseră fixate în exact aceleaşi 
locuri în care fuseseră dintotdeauna, râzând de strădaniile 
zadarnice ale Emmei pe pământ. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Eforturi zadarnice, aşa era! 
Toate planurile pe care şi le făcuse în autobuzul care-o adusese 
aici. Toată bucuria pe care credea că ea şi sora ei ar fi putut s-o 
trăiască împreună. 

— Eşti bine, Sylvia Plath? a tachinat-o Ethan. 

Aerul începuse să se răcească, iar Emma şi-a lipit mâinile de 
trup ca să se încălzească. 

— Nu prea! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Emma şi-a trecut limba peste dinţi. 

— Doamne, de câte ori te văd o iau razna. 

— Super! Nu mă deranjează oamenii care-o iau razna! 

Dar Emma a clătinat din cap. Nu-i putea spune ce se întâmpla 
cu adevărat, oricât de mult şi-ar fi dorit asta. 


— Mâine e ziua mea, a spus ea. Dau o petrecere. 

— Serios? a zis Ethan, sprijinindu-se într-un cot. Păi, La mulţi 
ani! 

— Mulţumesc, a zâmbit Emma în întuneric. 

Apoi a urmărit luminiţele unui avion care înainta încet 
despicând cerul nopţii. Intr-un fel, putea să fie cea mai straşnică 
petrecere de aniversare pe care o avusese vreodată. Cele mai 
multe aniversări ale Emmei fuseseră zile banale - când împlinise 
şaisprezece ani, îşi petrecuse ziua în biroul de la Asistenţa 
Socială, aşteptând să fie repartizată la o nouă familie adoptivă, 
iar când făcuse unsprezece ani fugise cu puştii într-un camping. 
Singura dată când îşi sărbătorise ca lumea ziua fusese atunci 
când Becky o dusese într-un târg care se ţinea aproape de casa 
lor. Emma călărise pe căluşei, mâncase un copan uriaş de 
curcan şi făcuse un blazon din hârtie colorată în verde şi 
turcoaz, culorile ei preferate la vârsta aceea. La sfârşitul zilei, pe 
drumul spre parcarc, Emma o întrebase dacă vor face la fel şi 
anul următor, tot de ziua ei. Dar până să treacă anul, Becky 
dispăruse. 

Emma privea cerul. Un nora trecut prin dreptul lunii, as 
cunzând-o pentru o vreme. 

— Vii şi tu? 

— Unde? 

— La petrecerea mea. Adică, dacă nu ai altceva de făcut. ŞI 
dacă vrei, a spus Emma muşcându-şi unghia de la degetul mare. 
Inima îi bătea puternic. | se păruse important să-l întrebe pe 

neaşteptate. 

Luna lumina profilul ascuţit al lui Ethan. Emma a aşteptat 
răbdătoare răspunsul lui. Dacă zice nu, nu te supăra, şi-a spus 
ea. N-o lua personal. 

— Bine, a spus Ethan. 

Emma a simţit un nod în stomac. 

— Pe bune? 

— Da, sigur. Vin. 

— Super! a zâmbit ea. O să fii singura persoană normală de 
acolo. 

— Asta nu ştiu! 

După felul în care-o spusese, Emma ar fi pus pariu că Ethan 
zâmbea. 

— Nu cred că vreunul dintre noi este normal, tu crezi? Am 


impresia că fiecare avem câte un secret ţicnit! 

— Serios? Care-i al tău? 

Ethan a tăcut un moment. 

— Am făcut o pasiune pentru Frau Fenstermacher. 

Emma a chicotit. 

— E cât se poate de înţeles. E atât de sexy! 

— Da, sunt mort după ea! 

— Păi baftă! a spus Emma. Sper, porumbeilor, să vă găsiţi 
fericirea! 

— Mulţam! 

Ethan şi-a schimbat poziţia, întinzându-se la loc şi lovindu-i 
uşor mâna Emmei. Ea se uita la mâinile lor apropiate, cu 
degetele abia atingându-se. După o clipă, Ethan şi-a încolăcit 
arătătorul pe după arătătorul Emmei şi, înainte să şi-l retragă, i 
l-a strâns încet. 

Deodată, în întunericul intim şi sigur, lumea ei periculoasă şi 
nebunească i s-a părut Emmei la fel de îndepărtată ca stelele! 


26 
O figură din trecut 


Cling! Cling! Cling! 

Câteva ore mai târziu, Emma s-a trezit dintr-un somn fără 
vise, uitându-se buimacă în jur. Ce-a fost asta? 

Cling! S-a dus repede la fereastra care dădea în curtea din 
faţă. O pietricică a ricoşat din geam şi a căzut înapoi pe pământ. 
Emma s-a aplecat pe fereastră şi s-a uitat în jos. Sub lumina 
lămpii de la poartă stătea o siluetă. Emma s-a frecat la ochi. 

— Mama!? a strigat ea. 

S-a repezit în jos pe scări, abia atingând treptele. A deschis 
uşa şi a ieşit în întuneric. În mijlocul aleii, chiar lângă maşina lui 
Laurel, stătea Becky. 

Mă holbam şi eu la femeia de pe alee. Era prima oară cândo 
vedeam pe mama noastră. Avea o bărbie lungă, părul negru, 
mătăsos şi ochi verzi-albăstrii. Trupul îi era zvelt - aproape prea 
zvelt -, purta blugi lăbărţaţi, cu o gaură la genunchi, şi un tricou 
decolorat, pe care scria THE CASUAL CLAM RESTAURANT. Era o 
persoană pe lângă care aş fi trecut nepăsătoare pe stradă. Nu 


mă simţeam cu nimic legată de ea, niciun glas al sângelui. Nu 
părea reală. 

Dar ajungând lângă Becky, Emma a îmbrăţişat-o fără să ezite. 
Apoi s-a dat un pas înapoi, clipind repede. 

— Mamă! a strigat ea din nou. 

A încercat s-o atingă pe Becky, dar aceasta părea făcută din 
abur. Emma şi-a pipăit propria faţă, ca să se asigure că nu era 
un vis. 

— Ce se-ntâmplă?! 

— Nu e ceea ce crezi, scumpo! a spus Becky cu vocea ei 
groasă de fumător. Trebuie să fii atentă, a adăugat. Trebuie să 
fii înţeleaptă. Lucrurile încep să devină foarte periculoase. 

— Ce... ce vrei să spui? A întrebat Emma. 

— Şşt! 

— Dar... 

Apoi, Becky a făcut un pas înainte şi i-a acoperit gura cu 
palma. Emmei i se părea că e o mână reală, materială. 

— Trebuie să faci asta pentru mine! 

Deodată, mi-a fulgerat o viziune prin minte. Am auzit aceeaşi 
voce spunând Trebuie să faci asta pentru mine tare şi limpede. 
Cel puţin, mi s-a părut că e aceeaşi voce. Nu eram sigură dacă 
vocea îmi vorbea mie... sau altcuiva. Dar chiar când mă 
chinuiam să lămuresc acest crâmpei de amintire, a dispărut! 

În aceeaşi clipă, Emma a deschis ochii! 

Se afla tot în dormitorul întunecat al lui Sutton. Draperiile 
fluturau în bătaia vântului. Paharul pe care-l umpluse cu apă 
înainte să se culce era la locul lui pe noptieră. Visul îi mai stăruia 
încă în minte. S-a ridicat în capul oaselor şi s-a dezmeticit, 
văzând o siluetă aplecată asupra ei. 

Becky? S-a întrebat ea numaidecât. Dar silueta avea părul 
blond, nu castaniu, nasul cârn, iar obrajii îi erau plini de pistrui. 
Emma s-a uitat fix în ochii de un verde mineral ai lui Laurel. 
Aceasta îi acoperise complet gura cu mâna. 

— Ţipă! am strigat eu disperată la Emma. 

Şi exact asta a făcut! A dat cearşafurile la o parte cu piciorul 
şi a lovit-o zdravăn pe Laurel peste mâini. Laurel s-a dat înapoi, 
uluită. După o secundă, uşa dormitorului s-a deschis şi au dat 
buzna cei doi Mercer. Domnul Mercer nu avea bluza de pijama 
pe el. Doamna Mercer purta pantaloni de pijama de în şi un 
maiou dantelat. După ei a intrat şi Drake, scoțând câteva 


lătrături scurte şi înfundate. 

— Ce se petrece aici? a întrebat domnul Mercer. 

— Laurel vrea să mă omoare! a urlat Emma. 

— Ce? a zis Laurel, îndepărtându-se de pat ca şi cum ar fi fost 
cuprins de flăcări. 

Emma s-a cuibărit, zguduindu-se de suspine. 

— Incerca să mă sufoce! 

Laurel a scos un chiţăit de indignare. 

— Nu, da' de unde! — a arătat spre ceasul digital de lângă 
pat, care indica 12.01. Am venit pentru că voiam să fiu prima 
care-ţi urează: La mulţi ani! 

— Nu nega! a spus Emma, trăgându-şi cearşaful la piept. Te- 
am văzut! 

— Sutton, draga mea, Laurel n-ar face una ca asta, a spus 
domnul Mercer cu blândeţe. 

— Probabil că ai avut un coşmar, a spus şi doamna Mercer, 
frecându-se la ochi. Îţi faci griji pentru petrecerea de ziua ta? 

— De ce mi-aş face griji pentru o petrecere? a spus Emma, 
întinzând un deget înspre Laurel. Ea! A! Încercat! Să! Mă! 
Omoare! 

Dar când s-a uitat din nou la domnul şi doamna Mercer, pe 
feţe nu li se citea decât buimăceală şi somn. 

— Scumpo, de ce nu mergi tu jos să bei un pahar cu lapte? i-a 
propus doamna Mercer. 

După care, căscând, au dat să plece, urmaţi de Laurel şi 
Drake. Dar înainte să iasă pe hol, Laurel s-a rotit pe călcâie şi a 
fixat-o pe Emma cu privirea. Ochii i se îngustaseră. lar colţurile 
gurii i se lăsaseră în jos. Emma simţea c-o arde tot corpul! l-au 
venit din nou în minte cuvintele pe care i le spusese Becky în 
vis: 


Lucrurile încep să devină foarte periculoase! 
Fraza mi se învârtejea şi mie în cap. Cuvintele din vis 


deveneau realitate! 


27 
La Mulţi Ani! Acum mori! 


— la uite-o şi pe sărbătorită! a strigat Madeline, chinuindu-se 
să străbată veranda pe tocurile ei de un albastru strălucitor, 
îmbrăcată în rochie de seară şi cu o coroniţă de staniol pe cap. 

l-a pus şi Emmei pe cap o coroană aproape identică, pe care 
scrisese cu roz un 18. 

— Zâmbiţi! s-a repezit Charlotte spre ele, îmbrăcată într-o 
rochiţă scurtă, în dungi şi cu espadrile în picioare. 

S-a apropiat de Emma şi a întins în faţă mâna în care ţinea 
aparatul foto. Chiar când s-a aprins blitzul, Laurel a sărit şi ea în 
cadru, trecându-şi un braţ pe după umerii Emmei şi rânjind larg. 

— Zâmbiţi! a spus Laurel, din cale-afară de entuziastă, cu un 
zâmbet la fel de curat ca şi tunica subţire pe care-o purta peste 
colanţii negri. 

Emma s-a forţat să schiţeze un zâmbet, dar avea impresia că 
arată speriată. 

Prietenele lui Sutton s-au desprins din îmbrăţişare şi au 
început iarăşi să-i ureze deodată „La mulţi ani!”. Charlotte tipa 
cât putea de tare. Madeline o imita pe Marilyn Monroe 
cântându-i lui JFK. lar Laurel cânta încet, ca un copil. Emma s-a 
dat puţin în lături, depărtându-se de ea. 

Era 9 seara, iar petrecerea aniversară a lui Sutton era în toi. 
Un DJ schimba discuri pe masa de pe verandă, lângă grătar. O 
grămadă de puşti transpirau şi se-nvârteau pe ringul de dans. 
Fetele din echipa de tenis se-nfruptau din farfuriile cu 
sendvişuri. Doamna Mercer aranjase pe verandă mici lampioane 
roz şi umpluse castroanele de punci. În jurul verandei erau 
dispuse cel puţin douăzeci şi cinci de minicamere de filmat. Trei 
laptopuri erau aşezate pe o masă de lângă uşă, cu câte un cablu 
pentru încărcat poze pe Facebook şi Twitter. În zona acoperită 
cu nisip deşertic din curtea din spate, domnul şi doamna Mercer 
construiseră o pistă cu obstacole pentru maşinuţe cu 
telecomandă. Aerul era încărcat cu un amestec de parfumuri şi 
balsamuri de păr, plus o uşoară aromă de băutură. Pe o masă 
lată de lângă uşă se găsea un morman de cadouri ambalate 
frumos, mai multe decât văzuse Emma vreodată în viaţa ei. 

Nu că ea s-ar fi putut bucura de vreunul. Ce dacă purta 
rochiţa roz-pal pe care-o găsise în dulapul lui Sutton atârnată pe 
un umeraş cu bileţelul „De ziua ta”, ce dacă petrecuse o oră 
întreagă la salon ca să-şi onduleze părul, ce dacă înnoise 
ghetele cu tocuri înalte care costaseră mai mult decât bugetul ei 


pentru haine pe un an de zile? Nimic din toate astea nu însemna 
că se simţea ca o sărbătorită. Ori de câte ori se aprindea blitzul, 
tresărea şi se întorcea. Ori de câte ori cineva o atingea ca s-o 
salute, se crispa. Artificiile aprinse de domnul Mercer şi de 
câţiva băieţi în fundul curţii au făcut-o să se dea înapoi speriată. 
Semănau cu nişte focuri de armă. Simţea ca şi cum fiecare 
minut era şi ultimul din viaţa ei. 

Speram să se înşele. 

După ce au terminat cu urările, Madeline, Charlotte şi Laurel 
s-au uitat la poză pe ecranul aparatului foto. 

— Madeline arată de parc-ar fi beată, a spus Charlotte. 

— lar eu par drogată, a spus Laurel dându-se puţin la o parte 
ca să vadă şi Emma ecranul. Numai tu arăţi normal. Dacă pui 
asta pe Facebook, va trebui să ne scoţi din poză în Photoshop. 

Emma s-a îndepărtat încetişor de silueta musculoasă a lui 
Laurel, pentru că atunci când stătea aproape de ea simţea un 
ghem în stomac. O urmărise întreaga noapte pe Laurel. Stătuse 
aproape tot timpul pe ringul de dans, cerând dansuri ritmate, 
care să-i facă pe toţi să se mişte. Cu o oră înainte, o văzuse pe 
Emma lângă piscină şi-i dăduse cadoul de ziua ei, două bilete 
pentru săptămâna următoare la un remake după Mizerabilii. 

— Poţi să mergi cu cine vrei, dar mi-ar plăcea şi mie să-l văd, 
a spus Laurel sfioasă. Mai ţii mine cum repetam scenele din 
carte? Ţie îţi plăcea întotdeauna s-o faci pe Cosette! 

Îmi amintesc! Mi-a venit mie să ţip. Nu că aşa şi era, dar 
voiam să pot să-mi amintesc. Ceva nu mersese deloc bine. Cum 
ajunsesem Laurel şi cu mine, care jucam împreună scene din 
Mizerabilii, să ne urâm una pe cealaltă? Cum a putut sora mea 
să mă ucidă? 

Dar Emma era convinsă că Laurel o făcuse - amintirea cu 
Laurel care încerca s-o sufoce, în dimineaţa aceea, îi stăruia vie 
în minte. Ceea ce nu putea înţelege era de ce! N-ar fi trebuit s-o 
lase pe ea în viaţă, astfel ca nimeni să nu afle că Sutton 
dispăruse? Poate că ea nu juca îndeajuns de bine rolul lui 
Sutton. Poate că punea prea multe întrebări, bântuind prin prea 
multe locuri. 

Deodată, Emma a zărit pe cineva dincolo de verandă. Un tip 
înalt, cu părul tuns scurt, îmbrăcat într-o cămaşă clasică neagră, 
strânsă pe corp şi în blugi intrase pe poarta din spate. Sub braţ 
ţinea o cutie cu bomboane de ciocolată Godiva, iar faţa îi era 


încordată. Căuta din ochi pe cineva. Emma a tresărit. Ethan. 

l-a dat înapoi lui Madeline aparatul foto. 

— Mă-ntorc imediat. 

— Dar, Sutton, s-a plâns Charlotte, încă nu ţi-am dat cadoul 
nostru! 

— Un minut, a spus Emma peste umăr. 

Trecând prin mulţimea de puşti, a auzit-o pe Charlotte oftând: 

— Ce-i cu ea? 

Musafirii se strânseseră fie în jurul mesei cu mâncare, fie pe 
ringul de dans. Trecând printre ei fară să-l scape din ochi pe 
Ethan, Emma a simţit mirosul puternic de rom. Abia a reuşit să 
se strecoare până la poartă. Văzându-l, Gabriella a râs arătând 
spre cutia cu bomboane de ciocolată: 

— Se pare că cineva a făcut o pasiune mortală pentru 
sărbătorită! 

Şi a înghiontit-o. 

Emma n-a băgat-o în seamă, ridicându-se pe vârfuri. Ethan 
era prins între Jennifer şi Julia, singurul cuplu lesbian recunoscut 
- şi popular - din şcoală, şi trei băieţi din echipa de fotbal care 
păreau să refacă o fază dintr-un meci recent. Emma a observat 
că Ethan începuse să-şi piardă răbdarea, aşa cum începe să se 
descarce bateria de la un telefon mobil. 

Emma a făcut slalom printre fete, spre măsuţă. Şi, în sfârşit, a 
ajuns în faţa lui, când Ethan tocmai lăsa cutia cu bomboane de 
ciocolată pe masa unde erau şi celelalte cadouri, întorcându-se 
spre poartă. L-a prins de încheietură. Ethan s-a încordat, dar 
când a văzut-o, i-a zâmbit. 

— Ai venit! a exclamat Emma. 

Ethan a ridicat indiferent din umeri. 

— Treceam prin preajmă. Nu pot să stau prea mult. 

— Ah! a spus Emma, bosumflându-se. 

Ethan şi-a plimbat ochii lui cu gene lungi prin mulţime. Apoi a 
văzut cutia cu bomboane Godiva. 

— Asta e pentru tine. La mulţi ani! Sper că te distrezi bine. 

S-a aplecat şi s-a apropiat de ea. 

— Am auzit că toate marile poete fac o obsesie pentru 
ciocolată. 

— Mulţumesc! a spus Emma, pipăind capacul cutiei pătrate şi 
aurii. 

Ethan alesese bomboane de ciocolată neagră, preferatele ei. 


— Chiar mă bucur că ai venit. 

Pe faţa lui Ethan a apărut un zâmbet. Dar apoi a dispărut la 
fel de repede, când s-a uitat în spatele ei. Emma s-a întors la 
timp ca să-l vadă pe Garrett făcându-şi loc printr-un grup de 
puşti. A ajuns lângă ea, a luat-o pe după mijloc, a răsucit-o şi a 
sărutat-o lung şi pasional. 

Când a simţit buzele lui Garrett peste ale ei, Emma a început 
să dea neajutorată din mâini. Obrajii îi ardeau. Simţea cum toată 
lumea se uită ţintă la ea. 

— Hopa! a strigat o fată de lângă ea. 

— Aşa! a spus unul dintre băieţii din echipa de fotbal. 

— Luaţi-vă o cameră! a ţipat Madeline din apropiere. 

În cele din urmă, Garrett i-a dat drumul. Emma l-a căutat din 
ochi pe Ethan... dar acesta dispăruse! 


28 
Seducţia şi crima merg întotdeauna mână-n mână 


Garrett o trăgea pe Emma forţând-o să intre în casă. Ea s-a 
oprit, refuzând să meargă mai departe. 

— Ai fost din cale-afară de nepoliticos! Cum să mă întrerupi 
pur şi simplu dintr-o discuţie aşa cum ai făcut-o? La urma urmei, 
eu sunt gazda! 

Garrett s-a întors spre ea şi a luat-o de mână. 

— Dar te-am salvat, Sutton! Landry te prinsese acolo. 

— Ba deloc! a pufnit Emma. 

— Ba da! 

Garrett vorbea pe un ton curtenitor, dar şi uşor trufaş. Ca şi 
cum ar fi fost cel care ştia ce era mai bine de făcut. 

Emma a rămas câteva clipe cu gura căscată. Muzica de afară 
răzbătea până acolo. Apoi s-a auzit un clanc! — cineva plonjase 
pe trambulina elastică. 

— Nu sunt domniţa ta atacată de zmeu, a spus ea în cele din 
urmă, cu obrajii în flăcări. 

Pe faţa lui Garrett a apărut o expresie de nedumerire. 

— Îmi pare rău! a spus el luând-o din nou de mână. La naiba! 
Voiam doar să petrec ceva timp numai cu tine. Nu te-am văzut 
deloc în seara asta. 

Emma s-a sprijinit de pendula bunicului, amintindu-şi privirea 


sfioasă de pe chipul lui Ethan când îi întinsese cutia cu 
bomboane de ciocolată. 

— Când o să-ţi dau cadoul, o să uiţi de incident, a zis Garrett 
sigur pe el. Îţi promit! 

Şi spunând acestea, a tras-o în sus pe scări. 

Emma l-a urmat, ocolind un teanc de tricouri împăturite pe 
care doamna Mercer le lăsase pe o treaptă. Ce să-i fi adus 
Garrett, de nu putea fi văzut jos? 

— Am ajuns! a spus el gâfâind. 

A deschis uşa de la dormitorul lui Sutton. De pe toate 
suprafeţele posibile licăreau lumânări. Emma a simţit cum o 
învăluie mirosul uleiului aromat de levănţică. Din nişte difuzoare 
stereo picura vocea lui Billie Holiday. Garrett trăsese complet 
draperiile şi împrăştiase petale de trandafir pe podea şi pe pat. 
Pe pernă se găsea o cutie de bomboane Valrhona, iar pe 
noptieră, două pahare cu şampanie. 

Emma a rămas cu gura căscată. l-a venit în minte discuţia de 
la picnic. Îţi aminteşti despre ce-am vorbit astă-vară? De 
planurile noastre?! Mă gândeam să fac asta chiar de ziua ta. 

— O, Doamne! a spus ea apăsat. 

După Billie Holiday, începuse o melodie de dragoste cântată 
la chitară de Jack Johnson. Garrett i-a zâmbit grav 

Emmei. Apoi, ca şi cum ar fi fost la un concurs „cine se 
dezbracă mai repede”, şi-a dat jos tricoul, aruncându-l pe 
podea. Apoi şi-a aruncat pantofii din picioare şi şi-a deschis 
cureaua. 

— O, Doamne, opreşte-te! a strigat Emma. 

Garrett a îngheţat, îmbujorându-se. Mâinile îi tremurau un pic. 
Umbrele lumânărilor jucau pe pereţi. 

— Păi... a început Emma, chicotind nervos. 

Ceva din scena asta părea ridicol de... ridicol! II ştia pe 
Garrett... de când... de două săptămâni? lar acum trebuia să fie 
cu el? 

— Îmi pare rău! Nu pot să fac... a spus Emma arătând spre 
pat, astal 

Garrett s-a aşezat stânjenit pe marginea patului, uitându-se la 
Emma ca şi cum pielea i s-ar fi învineţit. 

— Dar... am vorbit despre asta toată vara! 

Emmei i-a căzut faţa. 

— Vreau să spun... m-am gândit la chestia asta, a continuat 


Garrett, trecându-şi mâna prin părul tepos, şi mi-am dat seama 
că aveai dreptate. N-avem de ce să aşteptăm. Vreau ca prima 
oară să se întâmple cu tine. Nu vrei să fii cu mine, Sutton? 

Emma se uita prin cameră, evitând să coboare spre marginea 
boxerilor lui Garrett, care se vedea deasupra blugilor. „Nu sunt 
Sutton”, voia ea să strige. 

— Păi e... cred că m-am răzgândit, a spus ea. 

— Te-ai răzgândit? 

Garrett i-a căutat disperat privirea. Apoi s-a sprijinit cu 
palmele de salteaua acoperită de petale. 

— la stai puţin, a spus el cu o voce joasă, tremurătoare. Toate 
discuţiile noastre legate de sex au fost doar o farsă? Aşa ai făcut 
şi cu Thayer? 

— Nu, sigur că nu! a clătinat Emma din cap, întrebându-se ce- 
i făcuse Sutton lui Thayer. Doar că... nu pot... 

A făcut un pas mare înapoi. Parfumul de ulei aromat o cam 
ameţise. 

— Îmi pare rău, a spus ea din nou. A 

Apoi a deschis uşa şi a ieşit împiedicându-se. In loc să se 
repeadă pe scări în jos, la petrecere, s-a întors în direcţia opusă, 
năpustindu-se într-o cameră alăturată. 

A închis uşa exact când Garrett ieşea pe hol. 

— Sutton! a strigat el. 

Emma s-a ghemuit sprijinită de uşă. Deşi mocheta îi înăbuşea 
paşii, îl auzea dând târcoale. 

— Sutton! a strigat el din nou. 

Emma a rămas nemişcată, silindu-se să respire încet şi 
rugându-se să nu intre peste ea. 

După o clipă, Garrett a oftat. O uşă s-a trântit şi, în câteva 
secunde, s-a deschis din nou. Apoi Emma l-a auzit coborând 
scările şi oprindu-se în vestibul. 

S-a ridicat şi s-a sprijinit cu spatele de uşă, oftând uşurată. 
Camera în care se afla avea două veioze în formă de diamante 
care luminau patul acoperit cu o cuvertură în dungi albe şi 
negre. În colţ se găsea un scaun-ou alb cu roz. 

De fereastră atârna un tablou avangardist, iar pe pereţi erau 
înşirate milioane de poze cu fete. Emma a clipit des uitându-se 
în oglinda triplă agăţată pe peretele de lângă dulap. Văzând 
laptopul Mebook de pe birou şi plasma de pe comodă, s-a 
încruntat. Arătau exact ca cele din camera lui Sutton, dar în 


oglindă! Prin urmare... era camera lui Laurel? 

Nu mai fusese în camera lui Laurel până atunci - ea îşi ţinea 
întotdeauna uşa încuiată. A aprins o veioză de pe birou şi s-a 
uitat la pozele de pe panouri. Fotografia cu Sutton şi prietenele 
ei în faţa cuştii cu maimute de la zoo îi părea ciudat de 
cunoscută. Ca şi cea cu Sutton, Madeline şi Charlotte duelându- 
se cu nişte linguri de lemn. Erau aceleaşi fotografii ca şi cele din 
camera lui Sutton - în majoritatea, Laurel nici măcar nu apărea. 

Era ceva ciudat în faptul că Laurel reprodusese precis detaliile 
din camera surorii sale. Ca şi cum ar fi studiat-o pe Sutton, s-a 
gândit Emma, pregătindu-se să devină ea! 

S-a apropiat pe vârfuri de patul lui Laurel şi a ridicat capătul 
cuverturii care cădea pe podea. In afară de o rachetă de tenis, 
nu mai erau acolo decât nişte şosete făcute ghem şi câteva 
elastice de păr. A căutat în dulap, unde se simţea un miros slab 
de parfum şi de blugi. In vreme ce lucrurile din dulapul lui 
Sutton erau aranjate, în cel al lui Laurel bluzele şi rochiile 
atârnau alandala, cu mânecile suflecate pe jumătate şi curelele 
nedesfăcute, iar blugii şi tricourile erau îngrămădite într-un colţ. 
Pe podea erau împrăştiaţi o mulţime de pantofi. 

Emma a închis dulapul şi şi-a frecat tâmplele. Trebuia să 
existe ceva aici! Vreo dovadă pentru ceea ce făcuse Laurel. 

Eu speram să nu existe. Speram să n-o fi făcut ea. 

Lumina albastră de pe monitorul laptopului lui Laurel se 
răspândea în toată camera. Inghiţind în sec, Emma s-a apropiat 
de birou şi s-a aşezat. Screensaver-ul era un montaj cu Sutton, 
Laurel şi restul găştii la dans, la restaurant şi la petreceri în 
pijamale. Când Emma a atins mouse-ul, montajul a dispărut 
dintr-odată, lăsând loc unui desktop întunecat, plin de iconiţe şi 
dosare. Majoritatea aveau nume de genul Lucrare despre 
Shakespeare sau Petrecerea de la C. 

De dincolo de uşă s-a auzit un ţârâit. Emma a înlemnit şi s-a 
uitat în sus. Imediat, s-a auzit un strigăt de la petrecerea de jos. 
O sonerie de telefon. Fiecare sunet apropiat o făcea să se 
încordeze speriată. Apoi, încet-încet, s-a mai liniştit. 

Intorcându-se la computer, a dat căutare pentru cuvintele 
„Jocul Minciunii”. Rotiţa colorată a început să se învârtă. A 
apărut un dosar îngropat adânc într-un fişier provizoriu. Emma a 
dat clic pe el de câteva ori. Computerul a scos un mic sunet 
înfundat. 


În dosar se aflau mai multe filmuleţe. Emma l-a deschis pe 
primul şi a apărut o imagine cu Madeline, care se prefacea că se 
îneacă în piscină. Era acelaşi filmuleţ pe care Emma îl văzuse pe 
Facebook. Intr-un alt clip apăreau Sutton, Charlotte şi Madeline 
pe un teren verde de golf, noaptea, făcând graffiti pe o piatră. 

— Pe o mie de dolari că Laurel nu apare, spunea Sutton. 

Era un alt clip de pe pagina de Facebook a lui Sutton. 

S-a uitat şi la celelalte filmuleţe: unul în care Sutton suna la 
poliţie spunând că auzea un copil ţipând într-un tomberon. Un 
altul în care Madeline îi fura maşina doamnei Mercer, care-şi 
făcea cumpărăturile la AJ, restul fetelor stând ascunse în tufişuri 
cu aparatul de filmat şi chicotind pe rupte când doamna Mercer, 
la ieşirea din magazin, intrase în panică. Un altul cu fetele 
întorcând pupitrele în fundul clasei şi rotind drapelul american 
cu susu-n jos. Şi aşa curgeau farsele una după alta. Păreau să 
nu se mai termine. 

Mă uitam şi eu, deşi mi-era din ce în ce mai rău. Fiecare farsă 
era ingenioasă - dar şi crudă. Făcusem rău multor oameni. Și 
poate că nu toţi găseau că este amuzant. 

Emma a dat clic chiar pe ultimul clip, denumit regina abdică. 
A apărut un ecran negru. Pentru câteva clipe, camera s-a mişcat 
repede, filmând copaci, tufişuri şi luna, după care s-a fixat iar pe 
pământ. Cineva respira greu lângă microfon. S-a auzit o 
pârâitură, iar camera s-a echilibrat şi s-a liniştit, ca şi cum ar fi 
fost fixată pe un trepied. Se focalizase pe un prim-plan cu un 
scaun aflat în mijlocul unui câmp pustiu. Apoi, cu un vâjâit, pe 
scaun a aterizat o siluetă, de parcă ar fi fost împinsă acolo. 
Persoana avea o legătură pe ochi. La gât îi atârna un medalion 
rotund de argint. Emma şi-a dus mâna la gură, îngrozită, dar şi 
uşurată. 

Acesta era clipul care declanşase totul. Clipul care-o adusese 
aici. Aceasta era dovada ei! 

Pe ecran a apărut o altă siluetă. Când aceasta s-a aplecat 
spre cameră ca să potrivească obiectivul, Emma a scos un 
geamăt. Capul îi era învăluit într-o lumină ciudată, din cauza 
lunii de deasupra. Odată fixat obiectivul, figura a apărut clar. 
Emma şi-a dus din nou mâna la gură. Se simţea ca într-un 
montagne russe care tocmai îşi începea coborârea abruptă! 
Laurel! 

Am icnit şi eu în tăcere. Aşadar... era adevărat? 


Ochii verzi şi goi ai lui Laurel priveau pierduţi în obiectiv. Pe 
chip îi era întipărit un surâs sinistru. În plan îndepărtat, Emma a 
auzit slab scâncetul lui Sutton. Când şi-a dat seama că filmuleţul 
avea şi sonor, a făcut ochii mari. Mâinile îi tremurau. Inima îi 
bătea mai să-i sară din piept. Fiecare celulă din corp îi striga să 
fugă, dar nu-şi putea dezlipi privirea de pe ecran. 

— Şşt! a spus o voce din spatele camerei. 

Sutton şi-a întors capul în direcţia sunetului. Deodată, pe 
ecran a apărut Charlotte! S-a apropiat de Sutton şi i-a strâns 
mai bine legătura de pe ochi. Apoi a apărut şi Madeline, 
trăgând-o pe Charlotte afară din cadru. 

Emmei îi bătea atât de tare inima, încât o simţea bubuindu-i 
în spatele coastelor. Imposibil! Fuseseră toate acolo în seara 
aceea? 

Laurel a apărut din nou în cadru şi şi-a tras pe faţă o mască 
de schi. A aşteptat puţin până când camera s-a oprit din 
mişcare. După o clipă, cineva a şoptit din spatele obiectivului: 

— Dă-i drumul! 

Apoi Laurel a făcut semn din cap şi s-a apropiat din spate de 
scaunul lui Sutton. Calmă, a tras cu putere de colier, 
strangulând-o. De-aici clipul era cel pe care Emma îl văzuse cu 
aproape două săptămâni în urmă. Sutton dădea orbeşte din 
picioare. Umerii i se roteau în stânga şi-n dreapta, încercând s-o 
îndepărteze pe Laurel. Dar Laurel trăgea în continuare. 

Mă uitam îngrozită. Cum au putut să-mi facă toate aşa ceva? 
Cum de s-au unit ca să mă ucidă? 

— Mai tare! a auzit Emma o voce şoptind din afara cadrului. 

Aducea cu vocea lui Madeline. Laurel a tras cu şi mai multă 
forţă. 

— Un pic mai în sus! a şoptit Charlotte. 

Şi au urmat încă douăzeci de secunde de groază. 

Fetele aflate în afara cadrului râdeau dispreţuitor şi chicoteau, 
în vreme ce Sutton dădea din picioare în toate părţile. Apoi 
Sutton s-a lăsat moale, iar capul i-a căzut în faţă. Emma şi-a dus 
încă o dată mâna la gură. 

Camera a trecut repede la Laurel. Stătea la câţiva paşi de 
Sutton, privind-o cu groază. S-a apropiat şi a atins-o pe sora ei, 
după care şi-a retras tulburată mâna. 

— Fetelor... a spus ea cu o voce spartă. 

— Ce naiba! a spus Madeline panicată. Ce-ai făcut, Laurel? 


— Ce vrei? a zis Laurel, cu bărbia tremurându-i. Am făcut 
exact ce mi-ai spus tu să fac! 

Prin iarba uscată au foşnit paşii lui Charlotte. 

— Sutton! N-o face pe nebuna cu noi! 

Cum Sutton nu i-a răspuns, Charlotte a scos un fel de țipăt 
scheunat: 

— Rahat, fetelor! Rahat! 

Apoi, cineva din apropiere a ţipat sfâşietor. Pentru o clipă, 
camera a pierdut imaginea. După un pocnet, obiectivul, trântit 
la pământ, filma silueta lui Sutton. Prin iarbă s-au auzit alţi paşi 
înăbuşiţi, tot mai uşori, până nu s-au mai auzit deloc. 

Pe ecran a apărut aproape instantaneu o altă figură. Oricine 
ar fi fost, i-a tras lui Sutton legătura de pe ochi şi i-a scos căluşul 
din gură. Părul îi era ciufulit şi asudat, iar faţa îşi pierduse 
culoarea. După o clipă, Sutton a deschis ochii, cu o privire goală, 
spre obiectiv. Emma s-a uitat atentă la expresia abia conştientă 
a surorii ei. 

Apoi, monitorul s-a întunecat. Emma a rămas nemişcată pe 
scaun. 

— Erau toate acolo, a spus ea cu o voce tremurătoare. Toate 
au facut-o! 

Dintr-odată, amintirea ultimelor două săptămâni i-a întors 
stomacul pe dos. Motivul pentru care nimeni nu trăsese alarma 
că, de fapt, ea nu putea fi Sutton era că toate ştiau adevărul - 
toate erau implicate. Madeline o răpise la Sabino Canyon şi o 
luase la petrecerea Nishei. După petrecere, 

Charlotte o adusese acasă la Sutton şi tot ea o luase a doua zi 
la antrenamentul de tenis. Laurel o dusese şi o adusese de la 
şcoală. Apoi, fuseseră toate la petrecerea în pijamale, iar Laurel 
şi Charlotte îşi dăduseră seama că Emma era în staţia de 
autobuz, aşa că îşi puseseră în cap să n-o lase să fugă. 

Ele aveau nevoie ca Emma să fie Sutton. La urma urmei, fără 
cadavru nu există crimă. 

— Sutton! a strigat cineva de pe hol. 

Emma a sărit ca arsă, lovindu-se cu genunchiul de muchia 
biroului. Era vocea lui Charlotte. 

— Sutton! a strigat din nou Charlotte. 

Emma a căutat disperată pe birou browserul Safari, ca să-şi 
deschidă G-mailul. Trebuia să-şi trimită filmuleţul. Dar nu mai 
vedea clar. Iconiţele arătau ca nişte hieroglife. 


— Hei! a strigat din nou Charlotte. 

Şi apoi, mult mai încet, către cineva din spatele ei: 

— Să fie aici? 

— Sutton! a strigat o a doua voce. 

Garrett! A ciocănit la uşa camerei lui Laurel. 

Emma s-a îndepărtat înnebunită de computer, lovindu-se din 
greşeală de scaunul de la birou. Pentru o clipă, s-a învărtit prin 
camera lui Laurel, gândindu-se încotro s-o ia. Sub pat? În dulap? 
A zbughit-o spre fereastră şi s-a lipit cu spatele de perete. 

O altă ciocănitură în uşă. 

— Sutton! a strigat Garrett. 

Clanţa a început să se mişte. Emma s-a aplecat pe fereastră 
şi s-a uitat afară. Dădea spre un gard viu lung din curtea din 
spate. Puştimea dezlănţuită petrecea la doar câţiva metri mai 
încolo. 

Tremurând, a ridicat mânerul ferestrei şi a deschis-o. A simţit 
adierea aerului rece al nopţii. 

— Sutton! s-a auzit vocea lui Charlotte. Eşti aici? 

Emma s-a uitat peste umăr. Dunga de lumină care intra pe 
sub uşă începuse să se lăţească. Vedea acum părul blond al lui 
Garrett în pragul uşii. Gata! S-a gândit ea. S-a întors spre 
fereastră şi a tras adânc aer în piept. 

— Sutton! a răsunat o voce din camera lui Laurel. 

Dar Emma era deja jos! 


29 
Marea evadare 


Emma a aterizat direct în gardul viu, sfâşiindu-şi tivul rochiei. 
S-a julit la mână într-o piatră şi şi-a scrântit gleznele din pricina 
tocurilor înalte. Scoţând un geamăt, şi-a aruncat pantofii din 
picioare şi i-a ascuns sub un cactus. 

Apoi s-a uitat prin gard. Băieţii erau prinşi cu maşinuţele 
teleghidate. Fetele chicoteau, trecându-şi de la una la alta un 
flacon. Gabriella şi Lilianna erau la doar câţiva metri depărtare, 
cu spatele la ea, şuşotind ceva supărate. 

Uşa de sticlă a glisat pe şină. Garrett şi Charlotte au ieşit din 
casă. Garrett a luat-o într-o parte, dar Charlotte a dat peste 
Madeline şi Laurel şi s-au strâns toate în dreptul tufişurilor. 


Emma s-a ghemuit în apropiere. Nu îndrăznea să facă nici cea 
mai mică mişcare. 

Pe deasupra zgomotelor care răzbăteau de la petrecere, s-a 
auzit vocea lui Madeline: 

— Era acolo? 

— Am verificat şi în camera lui Laurel, a spus Charlotte. A 
dispărut. 

— N-are cum să dispară! s-a strâmbat Madeline. 

Fetele s-au întors spre poartă. Emma s-a târât spre următorul 
tufiş, apoi spre următorul, lăsând dâre cu genunchii în pietriș. 
Odată ajunsă la zidul din jurul grădinii, s-a căţărat repede, 
zgâriindu-se pe mâini şi pe coapse. 

În sfârşit, a căzut de partea cealaltă a zidului, făcând pietrişul 
să scrâşnească sub tălpile ei goale. S-a uitat disperată în jur. Nu 
avea bani, nici telefon. Nici pantofi. Unde-ar fi putut merge? 

În faţa ei se găsea parcarea plină de maşini, blocându- i 
trecerea spre stradă. Cel mai aproape era un jeep Cherokee, la 
stânga era o Toyota, iar la dreapta i-a atras atenţia un Subaru 
Impreza parcat de-a curmezişul. A zărit un loc de trecere dincolo 
de acesta, pe lângă gardul care separa proprietatea familiei 
Mercer de cea a vecinilor. Nu mai avea decât să ocolească 
maşina, şi era liberă! Ţinându-şi respira ţia, a trecut pe lângă 
oglinda laterală a automobilului, rugându-se să nu pornească 
alarma. 

Un sunet metalic a oprit-o la jumătatea drumului. La poarta 
din spate se aflau trei siluete. Una era înaltă şi osoasă, cu păr 
negru şi piele aurie. Alta era mai scundă şi mai grasă, cu pielea 
palidă în lumina lunii. Cea de-a treia fată avea o coadă de cal 
cunoscută. Se uitau toate de jur împrejur. Laurel avea o 
lanternă. Emma a început să tremure şi a în lemnit. 

— Sutton! a strigat Madeline, cu o voce rece şi urâcioasă. 

Apoi s-a auzit icnetul lui Laurel. 

— Uite-o! 

A îndreptat raza lanternei spre locul unde se găsea Emma. Au 
alergat spre ea, călcând în picioare straturile de flori din jurul 
verandei. Emma a ţâşnit pe lângă maşină, cu inima bubuindu-i 
în urechi. 

— Sutton! 

Charlotte, Madeline şi Laurel căutau printre maşini. 

— Vino aici! 


Emma a luat-o la fugă, uitându-se spre strada aflată la doar 
câţiva metri distanţă. Când a ajuns la capătul aleii, s-a lovit cu 
piciorul de ceva ascuţit şi fierbinte. A urlat şi a căzut în 
genunchi. 

— Ridică-te, i-am strigat fără folos. Ridică-te! 

Emma s-a ridicat cu greu. Fetele au ajuns în dreptul maşinii 
Subaru şi s-au strecurat pe lângă ea. Emma a întâlnit privirea lui 
Laurel, schimonosită de furie. A gemut şi a ajuns împleticindu-se 
pe stradă. 

În acel moment, lampa cu senzori de la garaj s-a stins, lăsând 
aleea şi strada într-o beznă totală. Emma a îngheţat, simţindu-şi 
inima în gât. A bâjbâit pe lângă gardul care înconjura locuinţa 
familiei Mercer şi a reuşit să se ascundă. 

— Sutton! strigau fetele. 

Tocurile lor înalte ţăcăneau pe asfalt. Se apropiau tot mai 
mult prin întuneric. După câte îşi dădea seama, ajunseseră chiar 
lângă ea. 


Ethan a privit-o fix, dând din cap. În ochi i se citea ceva ce 
Emma nu mai văzuse la el până atunci. 

— Maşina mea e la câteva case mai încolo. 

Mână-n mână, s-au strecurat în beznă. 

Nu mai puteam decât să sper că o va lua de acolo, înainte ca 
fetele să pună mâna pe ea! 


30 
Cineva ştie... 


Ethan a condus-o pe Emma spre o Honda Civic cu portiere 
cenuşii şi o crăpătură în parbriz. înăuntru mirosea a hamburgeri 
şi a pantofi vechi, iar locul pasagerului era acoperit cu manuale 
şi hârtii. Emma le-a dat la o parte şi şi-a pus centura. Ethan s-a 
aşezat repede la volan. Întorcându-şi capul, Emma a zărit-o pe 
Laurel la marginea aleii, uitându-se în stânga şi-n dreapta. 

Când Ethan a băgat cheia în contact, radioul a pornit automat. 
Era un cântec vesel, la modă, dar Ethan s-a repezit cu mâna la 
butonul de sonor şi l-a închis. A învârtit de volan, s-a încadrat pe 
bandă şi a ţâşnit înainte. Emma şi-a strâns coapsele între 


degete. Se uita în oglinda laterală la casa familiei Mercer, care 
s-a făcut tot mai mică, până a dispărut. 

— Ce s-a-ntâmplat? a spart tăcerea Ethan, cu voce joasă. 

— E greu de explicat, a răspuns Emma. 

Au trecut pe lângă parcul în care jucaseră împreună tenis. 
Unul dintre terenuri era luminat de reflectoare, dar nu se vedea 
nimeni acolo. Apoi au trecut pe lângă complexul cu salonul de 
manichiură unde ea şi Laurel fuseseră nu de mult. Apoi, La 
Encantada, unde-şi făcuse cumpărăturile cu Madeline. Drumul 
spre liceu se făcea la stânga, străjuit de un cactus cu braţe mari. 

— Încotro mergem? a întrebat Ethan. 

Emma s-a lăsat pe spate în scaun. Unde ar fi putut merge? La 
poliţie? Oare acum aveau s-o creadă? l-ar fi putut aduce să 
percheziţioneze camera lui Laurel, ca să dea peste filmuleţ? 

Apoi a tras adânc aer în piept. 

— Staţia de autobuz din centru. 

Ethan a ridicat din sprâncene. 

— Cea de lângă hotelul Congress? 

— Mada! 

— Pleci într-o călătorie? 

Emma şi-a încrucişat braţele la piept. 

— Ceva de genul ăsta. 

El a dat din cap văzându-i picioarele. 

— Fără încălțări? 

— Mă descurc eu. 

Ethan i-a aruncat o privire ciudată, apoi, la următoarea 
intersecţie, a făcut la stânga şi s-a înscris pe autostradă. La ora 
aceea din noapte, nu era trafic, iar benzile de circulaţie se 
întindeau pustii cât vedeai cu ochii. Drumul era luminat de 
panourile cu reclame, compania de transport grate dane. Motel 
6. O pălărie înaltă de cowboy anunțând restaurantele 

Arby. Pe munte sclipeau luminiţe. Pe deasupra zumzăia un 
elicopter. 

— Pot să te întreb de ce-ai fugit de la propria ta petrecere? a 
spus Ethan, virând spre o ieşire de pe autostradă. 

Emma şi-a sprijinit capul de tetieră. 

— Pur şi simplu... trebuie să plec. Explicaţia e nebunească. 

Imediat ce semaforul s-a făcut verde, Ethan a luat-o la stânga 
în intersecţie. O vreme, au mers în tăcere pe un drum întunecat, 
în pantă. Timp de câteva minute, nu s-a zărit nicio luminiţă 


nicăieri. Din sensul opus nu venea nicio maşină. Nicio casă pe 
margine. Emma s-a încruntat, privind la autostrada care se 
îndepărta în spatele ei. Luminile oraşului se aflau în cealaltă 
direcţie. 

— Cred că ai greşit drumul. 

— Nu, nu l-am greşit. 

Emma a continuat să privească în oglinda retrovizoare la 
oraşul care se pierdea în depărtare. Strada urca şi cobora. Ethan 
a virat din nou, dar drumul pe care au luat-o era şi mai pustiu 
decât cel lăsat în urmă. Pietrişul prăfuit scrâşnea sub anvelope. 
Cactuşi înalţi defilau la câţiva centimetri de maşină. Deodată, 
Emmei a început să-i bată puternic inima. 

— Ethan, nu ăsta e drumul, a insistat ea. 

Ethan nu i-a răspuns. A început să urce o pantă uşoară, în 
zare luceau luminiţe, la fel de îndepărtate ca şi stelele. Emma şi- 
a pipăit urmele de pe gât. Gura i s-a uscat instantaneu. S-a uitat 
la profilul lui Ethan. Ochii i se îngustaseră. 

Falca îi era împinsă înainte. Mâinile îi erau încleştate pe volan. 

— Emma, am strigat eu anemic. 

Dintr-odată, ceva părea să nu fie în regulă. 

Emma simţea un gol în stomac. A dus încet mâna la mânerul 
portierei şi a început să tragă de el. 

Clic! Micile butoane care blocau uşile au sărit. Emma a tras de 
butonul din dreptul ei, fără succes. 

— Opreşte maşina! a urlat ea, cuprinsă deodată de frică. 
Opreşte maşina acum! 

Ethan a pus o frână atât de bruscă, încât Emma s-a prăbuşit 
în faţă, proptindu-şi mâna în torpedou. Maşina şi-a revenit. 
Motorul trăgea puternic. Emma a încercat să străpungă 
întunericul neclintit. După câte îşi putea da seama, se aflau în 
mijlocul unui pustiu dezolant. Nici măcar nu exista un drum. 

— Ce e? a întrebat Ethan. Ce s-a-ntâmplat? 

Emma s-a întors tremurând spre băiat. Pe obraji îi curgeau 
şiroaie de lacrimi. 

— Vreau să cobor. Te rog, descuie portiera! Te rog! 

— Stai liniştită, i-a spus cu blândeţe Ethan. 

Şi-a dat jos centura şi s-a întors ca s-o poată privi în ochi. Apoi 
i-a trecut o mână pe după mijloc. Nu foarte strâns, dar nici prea 
slab. 

— Voiam doar să fim departe de oricine ne-ar putea vedea 


sau auzi. 

— De ce? a gemut Emma. 

Prin minte i-au trecut o mulţime de viziuni înspăimântătoare. 

— Cred că am aflat ceva, a spus Ethan, şi mai încet. Ceva ce 
nu cred că ai vrea să mai afle nimeni. 

— Ce tot vorbeşti acolo? 

Ethan a înghiţit în sec. 

— Tu nu eşti cea care pretinzi că eşti. 

Emma a făcut ochii mari. 

— Nu... nu înţeleg. 

— Nu eşti Sutton. Nu poţi să fii ea. 

Cuvintele i s-au înfipt Emmei în creier. A deschis gura, dar n-a 
scos niciun sunet. Cum putea el să ştie asta? Incet, a pipăit 
mânerul portierei cu mâna liberă. Tot nu se deschidea. 

— Sigur că sunt Sutton, a spus ea cu vocea tremurându-i. 

Inima îi bătea să-i sară din piept. 

— Nu te porţi deloc ca ea. 

Emma a înghiţit în sec stânjenită. Începea să ameţească. 

— C... cum de ştii? 

Ethan s-a aplecat şi mai mult spre ea. 

— O vreme, am crezut că Sutton s-a schimbat - chiar din 
seara aceea când ai apărut pe aleea casei mele. Or, în seara 
asta te-ai purtat total diferit. Eşti altcineva, a spus Ethan cu o 
voce tristă. Şi toată chestia mă înspăimântă. Aşa că mai bine 
mi-ai spune ce se petrece. 

Emma îl privea cu trupul înţepenit de frică. Dar pe măsură ce 
Ethan vorbea, mie au început să-mi treacă tot felul de lucruri 
prin minte. Zâmbetul pierdut, obsedant al lui Ethan. Mirosul 
plantelor deşertice, praful. Cineva trăgându-mi ceva moale pe 
cap, strângându-mi ceva subţire şi tăios în jurul gâtului. Un 
chicot. 

Dintr-odată, toate au început să se lege. Lumini dând naştere 
la alte lumini. Imagini trecând în alte imagini. Şi pur şi simplu, în 
faţa mea s-a desfăşurat o nouă amintire lucidă, ca un covor roşu 
desfăcut pentru o regină. Tot ce aveam de făcut era s-o 
urmăresc neputincioasă... 


31 
Nu e amuzant, zgripțuroaicelor 


Silueta ceţoasă şi întunecată mă apucă de umeri şi mă trage 
afară din portbagaj. Mă lovesc la genunchi şi, când pun piciorul 
pe pământul dur, îmi scrântesc glezna. Mâinile mă strâng tare şi 
mă împing înainte. Mă uit în jos, încercând să zăresc pe unde 
merg, dar e prea întuneric. Simt mirosul unui foc în deşert, 
undeva, în depărtare, dar habar n-am unde mă aflu. Aş putea fi 
în Tucson. Aş putea fi pe Lună. 

Aceleaşi mâini mă forţează să mă aşez. Mă lovesc cu fundul 
de ceva ca un scaun pliant. Scot câteva ţipete înăbușite, iar 
căluşul se umple de salivă. 

— Gura! şuieră cineva. 

Încerc să lovesc cu piciorul pe oricine ar fi lângă mine, dar nu 
întâlnesc decât aerul. Se aud alte scrâşnete pe pietriş şi apoi un 
clinchet. Prin legătura de la ochi disting o luminiţă de la un led 
fixată spre faţa mea. Muşc tare căluşul. 

— Dă-i drumul! şopteşte o voce. 

O fată. Alte scrâşnete pe pietriş. Apoi mâinile cuiva mă strâng 
de gât cu lanţul de la colierul pe care-l port mereu, trăgându-mi 
capul pe spate. Îmi răsucesc mâinile legate, dar nu pot să mi le 
eliberez. Îmi agit picioarele goale, lovind pământul rece şi dur. 

— Mai tare! se aude o voce şoptită. 

— Trage un pic mai în sus! spune o alta. 

Lanţul îmi pătrunde în piele. Încerc să respir, dar nu pot să 
trag aer în piept. Tot trupul începe să mă ardă. Imi împing capul 
înainte şi îmi dau seama că luminiţa roşie încă mă urmăreşte. În 
spatele luminiţei, plutesc două forme. Le văd albul dinţilor şi 
strălucirea bijuteriilor. Cred că mor. Mă ucid. 

Mi se înceţoşează privirea. În faţa ochilor îmi apar pete de 
lumină. Capul îmi pulsează, creierul are nevoie disperată de 
oxigen. Vreau să mă împotrivesc, dar dintr-odată sunt prea 
slăbită ca să mai lovesc cu piciorul sau să-mi răsucesc mâinile. 
Plămânii aproape că cedează. Poate ar fi mai uşor dacă renunţ. 
Unul câte unul, muşchii se predau. E ca un abandon încântător, 
ca şi cum te-ai trânti pe pat după un meci lung de tenis. Toate 
sunetele din jur se estompează. Vederea mi se îngustează până 
când devine un tunel de lumină. Nici chiar lanţul care mă 
strânge de gât nu-mi mai provoacă durere. Simt cum capul îmi 
cade în faţă. lar gâtul nu-mi mai e înţepenit. Intunericul mă 
învăluie. Nu mai văd nimic. Încă mi-e teamă, dar o teamă 


înăbuşită. E nevoie de prea mult efort ca să lupti. 

Din adâncul capului aud nişte şoapte ascuţite. Cineva îmi 
pronunţă numele. Apoi un țipăt ascuţit şi o mulţime de paşi. 
Ceva greu loveşte pământul cu un bufnet surd. Câteva secunde 
mai târziu, pielea mea înregistrează vag senzaţia cuiva care-mi 
scoate legătura de la ochi şi căluşul din gură. 

— Sutton! şopteşte o voce moale. 

Vocea unui băiat. Vântul îmi adie pe faţă. Îmi simt părul 
gâdilându-mi fruntea. 

— Sutton! mă strigă aceeaşi voce. 

Încep să mă dezmeticesc. Vârfurile degetelor mă furnică. 
Plămânii se umflă. În faţa ochilor îmi apare o pată, apoi alta. Mi 
se zbate o pleoapă. Mă uit ameţită în jur, simţindu-mă la fel ca 
atunci când mă trezisem după o anestezie la operaţia de 
amigdalită. Unde mă aflu? 

Vederea mi se limpezeşte şi zăresc în faţa mea un trepied gol. 
Pe iarbă zace răsturnată o cameră video, cu ledul roşu clipind. 
Sunt într-un soi de luminiş, deşi nu văd nici maşini, nici lumini. 
Aerul miroase uşor a ţigară. Apoi zăresc pe cineva care se 
ghemuieşte chiar lângă mine. Tresar şi înţepenesc. 

— Eşti teafără? strigă băiatul, atingând funia cu care-mi sunt 
legate mâinile. Doamne! Şopteşte apoi. 

Sunt cumplit de dezorientată. Are părul tuns scurt, ochi 
albaştri, speriaţi, şi poartă un tricou negru, şort verde şi şlapi 
negri Converse. Ţine în mâna stângă legătura care-mi acoperise 
ochii. Pentru o clipă, mă întreb dacă este cel care mi-a făcut-o, 
dar expresia de pe faţa lui e un amestec de dezgust şi 
îngrijorare, aşa că renunţ imediat la idee. 

— Nu prea văd bine, spun cu o voce răguşită. Cine eşti? 

— Eu, Ethan, spune el. Ethan Landry. 

Mijesc ochii. Ethan Landry. Îmi simt creierul de parcă ar înota 
în noroi. Pentru un minut, nu pot să-mi dau seama exact cine 
este. Îmi aduc aminte de un băiat mohorât care cutreiera 
holurile. De o faţă încrezătoare care mă priveşte dintr-o parcare. 

— Ce... ce s-a-ntâmplat? Întreb eu sfârşită. 

— Nu ştiu! 

Ethan se apleacă şi-mi dezleagă mâinile. 

— Am văzut pe cineva care te strangula. Am alergat aici, în 
luminiş, dar au fugit. 

— M-au aruncat într-un portbagaj, murmur eu. Cei care m-au 


adus aici. 

— Ai văzut cine? 

Clatin din cap. Apoi mă uit la Ethan, încercând să-mi amintesc 
ce ştiu despre el. De ce nu-l plac. Poate că nu e decât una din 
chestiile alea - nu-l plac de atât de mult timp, încât am uitat de 
la ce a pornit. Dar dintr-odată simt că ar putea fi singurul meu 
prieten pe lume. 

Trosc! În spatele meu trosnesc crengi. Mă întorc. Dintre 
copaci apar trei siluete care aleargă spre mine. 

— Ţi-am făcut-o! strigă Charlotte, păşind în lumină. 

O urmează Madeline. Apoi apare şi Laurel, cu o mască de schi 
în mână. Arată de parcă ar fi plâns. 

Ethan se holbează la ele. 

— A fost o farsă? 

— Păi da! spune Madeline ridicând camera video din iarbă. 
Sutton a ştiut tot timpul. 

Ethan se aşază protector în faţa mea. 

— Aproape că aţi omorât-o. 

Fetele tac şi schimbă priviri. Laurel îşi linge buzele. Madeline 
îşi strecoară camera în sacoşă. În cele din urmă, Charlotte 
pufneşte şi-şi aruncă părul pe spate. 

— Dar tu ce făceai aici, de ne urmăreai? Pândaciule! Pentru o 
clipă, Ethan se uită lung la mine. Îmi feresc ochii, simţindu-mă 
vulnerabilă şi umilită deopotrivă. Dă din mână ca şi cum ar 
alunga un gând şi se retrage spre tufiş. Dar când Madeline se 
apleacă să-mi taie nodurile de la funie, îi surprind din nou 
privirea. 

— Mulţumesc, mimez eu din buze, cu inima bătându-mi tare 
în piept. 

Ethan dă din cap resemnat. 

— Pentru puţin, mimează şi el din buze drept răspuns. Şi apoi, 
pur şi simplu totul se estompează din nou. Memoria mea ajunge 
iar într-o fundătură! 


32 
Amarul adevăr 


În maşină, Ethan o privea în continuare concentrat pe Emma. 
— Ce se întâmplă? a spus el din nou. 


— Eu sunt Sutton, a răspuns Emma, tremurând. Jur! 

— Nu eşti! 

Pe chipul lui Ethan a apărut un surâs trist. 

— Spune-mi adevărul. 

Emma s-a uitat la albeaţa dinţilor lui, care ieşea în evidenţă în 
întuneric. Apoi s-a uitat în jur la deşertul întunecat care se 
întindea în faţa lor. Un gând îngrozitor i-a trecut prin minte ca un 
fulger: Ethan părea foarte sigur. Dar cum ar fi putut să fie sigur? 
Doar dacă... 

— Tu ai... ai omorât-o? De-asta ştii? 

Ethan s-a tras brusc în spate. A clipit de câteva ori, livid la 
faţă. 

— S-o ucid? Sutton... este moartă? 

Emma şi-a muşcat buza. Ethan părea distrus. 

— A fost ucisă, a confirmat ea cu o voce slabă. Cred că cineva 
a strangulat-o. Cineva cunoscut. Am văzut un filmuleţ. 

Ethan s-a încruntat. 

— Strangulată? 

— Cu lanţul acesta. 

A ridicat medalionul ascuns sub rochie, ca să i-l arate. 

— În crâng. Prietenele ei au filmat totul. Ba chiar au şi postat 
filmuleţul online. 

Ethan s-a uitat spre dreapta, cu o figură îngrozită. Înţelesese. 

—0!0! 

— Ce? 

Ethan s-a lăsat pe spate, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

— Apărea şi legătura de la ochi în film? 

— Da... 

Emma a făcut ochii mari. 

— Erai acolo? 

— Mergeam cu bicicleta, când am fost depăşit de o maşină 
cunoscută, i-a explicat el. O ştiam după stickerul de pe lunetă, 
mafia lacul lebedelor, Madeline şi cu mine ne închinaserăm 
locuri de parcare alăturate anul trecut. Mi-a rămas în minte. 

Emma a înghiţit în sec. 

— Nu ştiu de ce, dar ceva m-a făcut să le urmăresc dincolo de 
deal, într-un luminiş, a continuat Ethan. Când am ajuns acolo, 
camera video fusese pusă pe trepied şi tocmai începuseră s-o 
stranguleze pe Sutton. Nu ştiam ce se întâmplă sau de ce 
făceau asta, dar arăta ca şi cum ar fi vrut s-o ucidă. 


În timp ce Ethan îi povestea ce se întâmplase, Emma a rămas 
nemişcată: Când a văzut că Sutton şi-a pierdut cunoştinţa, a 
alergat în luminiş. Fetele au ţipat şi s-au ascuns, dărâmând 
camera de pe trepied. Apoi s-a apropiat de Sutton şi a încercat 
să-i dezlege mâinile. 

— Sutton încă respira, i-a spus el Emmei. Şi-a revenit. 

Emma se uita prin parbrizul întunecat. 

— Aşadar... tu erai persoana de la sfârşitul clipului, care i-a 
scos legătura de pe ochi? Tu ai salvat-o? 

Ethan a ridicat din umeri. 

— Aşa cred. 

Şi-a dres glasul şi a continuat: 

— Dar vezi tu, după seara aceea, nu am mai auzit nimic de 
Sutton. Nu că aş fi socotit că-mi datora ceva, deşi ar fi fost 
frumos să primesc... nu ştiu. Un mulţumesc sincer, poate. Aşa 
că, atunci când te-ai apropiat de mine în seara petrecerii de la 
Nisha, mi-am închipuit că avea să se întâmple asta. Totuşi, ceva 
părea schimbat în seara aceea. Diferit. Felul în care-ai vorbit 
despre Steaua Afurisitei... simţul umorului. Şi de fiecare dată 
când te-am văzut după aceea, am avut acelaşi sentiment 
sâcâitor. Erai... dulce. Şi haioasă. Şi interesantă. ŞI... 
compătimitoare. Lui Sutton pe care-o ştiam eu - pe care-o ştiau 
toţi - nu i-ar fi părut rău de nimic, niciodată. Aşa că am început 
să mă întreb dacă nu avea o personalitate multiplă. Sau dacă nu 
suferise un soi de trezire spirituală care-o făcuse să nu mai fie 
aşa de... dură. 

Şi-a apăsat ochii cu degetele lui lungi. 

— Oricare ar fi fost adevărul, am prins într-un fel... drag de 
ea. 

— Eu eram, a spus încet Emma, ţintuindu-şi privirea în poală. 
Eu eram fata de la petrecerea Nishei. Şi de fiecare dată după 
aceea. Nu Sutton. 

Ethan şi-a trecut limba peste dinţi, dând uşor din cap. 

— Prin urmare... cine eşti tu? 

În depărtare a pocnit o petardă. Emma a tras adânc aer în 
piept. 

— Sunt sora geamănă a lui Sutton. Sora pierdută cu multă 
vreme în urmă. Nu ne-am cunoscut niciodată. Nici măcar nu am 
întâlnit-o vreodată. 

Ethan o privea fară să clipească. 


— la stai! Sora pierdută cu multă vreme în urmă? Pe bune? A 
spus el clătinând din cap. Începe cu începutul. 

Şi de undeva dinlăuntrul Emmei a izbucnit întreaga poveste, 
ca un zăgaz rupt. 

— Am încercat să plec, a spus ea când a ajuns la episodul cu 
biletul pe care scria Sutton este moartă. Nu voiam să fiu ţintuită 
în viaţa ei. Dar cred că ucigaşul m-a văzut în staţia de autobuz. 
M-au încolţit când am fost la Charlotte şi mi-au spus că mă vor 
omori dacă mai încerc să plec. 

A închis ochii, pentru că senzaţia lanţului care o strângea de 
gât era la fel de proaspătă şi de vie de parcă s-ar fi întâmplat 
doar cu câteva clipe în urmă. 

— Prietenele lui Sutton şi sora ei erau singurele persoane care 
ştiau că voi încerca să fug. lar locuinţa lui Charlotte este închisă 
ca o fortăreață. Trebuia să fie cineva care se găsea înăuntru - 
una dintre prietenele lui Sutton. Au încercat să mă stranguleze 
aşa cum o strangulaseră pe Sutton în seara aceea, în crâng. 
Seara în care au ucis-o? 

Ethan a clătinat din cap. 

— Nu spun că prietenele ei nu au ucis-o pe Sutton, dar dacă 
au făcut-o, lucrul nu s-a petrecut în seara când a fost făcut 
filmuleţul. Incidentul a avut loc cu două săptămâni înainte să vii 
tu aici. Şi au plecat toate după intervenţia mea. Inclusiv Sutton. 
Şi era teafără. 

— A plecat cu ele? a întrebat buimacă Emma. 

Ethan s-a uitat la ea contrariat. 

— Sutton şi prietenele ei fac tot timpul porcării de genul ăsta. 

— Ştiu, a spus Emma frecându-şi tâmplele. Dar niciodată nu 
mi-am dat seama cât de periculoase pot deveni. 

Dintr-odată a început să plouă. Picăturile care cădeau pe 
parbriz sunau ca nişte mici bombe. Emma s-a uitat lung la 
Ethan. 

— Trebuie să plec de aici. 

Ethan s-a încruntat. 

— Încotro? 

— Oriunde! — pe obraji îi şiroiau lacrimile. Mă urc în primul 
autobuz. Nu mai pot rămâne. E o nebunie! 

Ethan s-a lăsat pe spate în scaun, făcându-l să scârţâie uşor. 

— Eşti sigură că e o idee bună? 

— Ce vrei să spui? 


S-a întors spre ea, muşcându-şi unghia de la degetul mare. 

— Păi... ai mai încercat să pleci, şi nu a mers. Cine te poate 
asigura că de data asta vei reuşi? 

— Dar... a început Emma uitându-se disperată pe geam la 
siluetele înalte ale cactuşilor, e singura mea şansă. 

Pentru o clipă au tăcut amândoi. Pe un drum din depărtare a 
trecut o maşină a poliţiei. Girofarul cu lumini albastre şi roşii 
puncta noaptea de cărbune. 

— Dar... a spus Ethan nesigur, dacă asta este chiar dorinţa 
ucigaşului? 

— Nu, a spus Emma încrucişându-şi braţele la piept. Ucigaşul 
vrea să stau aici şi să fiu Sutton. 

— Ascultă-mă până la capăt! Dacă Sutton este cu adevărat... 
moartă, oricine ar fi ucigaşul, o să încerce să te implice în 
moartea ei. Ei ştiu că eşti un copil adoptat. Ştiu că probabil ai 
avut o viaţă grea. Nu va fi nevoie de prea mult efort ca s-o 
dovedească. Dacă pleci, toţi vor afla că Sutton a dispărut. Nu 
crezi că cine a făcut-o va informa poliţia că tu i-ai furat 
personalitatea lui Sutton pentru două săptămâni? Şi nu crezi că 
tu vei fi persoana pe care poliţiştii o vor bănui imediat că a ucis- 
o pe Sutton? 

Emma şi-a lăsat mâinile moi în poală. Aşa ar face? 

— Sutton a avut o viaţă frumoasă, a spus Ethan încet, privind 
pe geam la semiluna de pe cer. Este populară, e bogată, 
primeşte tot ce vrea. Şi din tot ce mi-ai spus despre tine... eşti 
exact opusul. In vreme ce Sutton are o locuinţă frumoasă în 
Scottsdale, tu ai nimerit în familii de adopţie. Nu e deloc corect, 
Emma. O mulţime de oameni aflaţi în situaţia ta ar face orice să 
schimbe locul cu sora lor geamănă. 

Emma s-a întristat. 

— N-aş ucide-o niciodată! 

Ethan şi-a ridicat mâinile în semn de renuntare. 

— Ştiu că n-ai face-o. Dar... unii oameni sunt îngrozitori. Unii 
oameni sunt înclinați să creadă ce-i mai rău. Ar putea să te 
judece, fără să ţină seama de cine eşti cu adevărat. 

Emma a clipit. Simţea că nu mai are aer în maşină. Ştia şi ea 
de oamenii aceia îngrozitori care judecă. De exemplu Clarice - 
crezuse că Emma îi furase banii, şi nu banditul de fiu-său, doar 
pentru că gândea că asta fac dintotdeauna copiii adoptați. 

— O, Doamne! a şoptit ea acoperindu-şi capul cu mâinile. 


Ethan avea dreptate. S-a aplecat şi, după o clipă de ezitare, a 
luat-o în braţe. A strâns-o cu putere, îngropându-şi capul în 
cuibul gâtului ei. Emma se zguduia de suspine. 

Îi priveam cum stăteau aşa de minute bune, înlănţuiţi. Voiam 
atât de mult să fiu în locul Emmei! Să îmbrăţişez pe cineva - 
poate pe Ethan - chiar în clipa aceea! i 

Apoi, Ethan s-a retras, privind-o în continuare. In jurul ochilor 
lui luminoşi au apărut cute de îngrijorare. Colţurile buzelor lui 
roz, numai bune de sărutat, s-au arcuit într-un zâmbet de 
compasiune. Pe obraz avea o pată de funingine pe care Emma a 
vrut s-o şteargă. 

— Dumnezeule! a şoptit el. Arăţi exact ca ea! 

— Cam aşa e cu gemenii, a spus Emma încet. 

Gura i-a tremurat într-un surâs, dar un nou suspin l-a 
îndepărtat. 

Ethan i-a atins bărbia. 

— Rămâi! Dacă într-adevăr Sutton a fost ucisă, vom afla cine 
a făcut-o! 

— Nu ştiu, a murmurat Emma. 

— Nu-l poţi lăsa pe ucigaş să scape aşa uşor, a insistat Ethan. 
Te voi ajuta. Îţi promit. Şi când vom avea dovada, vom merge la 
poliţie, şi de data asta vor trebui să te creadă. 

Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Hăt departe, urla 
un coiot. Emma se simţea ca şi cum şi-ar fi ţinut respiraţia ore 
întregi. 

S-a uitat în albastrul profund al ochilor lui Ethan. 

— Bine, a şoptit ea. Rămân. 

— Bun! 

Ethan s-a întins şi a luat-o de gât. Emma a închis ochii, pentru 
că atingerea mâinilor lui pe piele îi trimitea scântei pe şira 
spinării. Spera că luase o decizie bună. Spera să nu fi făcut o 
greşeală enormă. 

Şi eu speram la fel. 


33 
Păzea, Sutton se întoarce! 


Ceva mai târziu, Ethan o lăsa pe Emma la capătul aleii din 
faţa casei lui Sutton. Cele mai multe lumini din casă nu fuseseră 


stinse, deşi toate maşinile plecaseră. Când Emma a deschis uşa, 
Drake s-a năpustit spre ea, lingând-o pe mână. N-a mai simţit 
cum îi paralizează muşchii de frică. Probabil că se obişnuise cu 
el. 

— lată-te! a strigat Laurel intrând din sufragerie şi 
îmbrăţişând-o. Te-am căutat peste tot! 

Apoi a făcut un pas în spate, măsurând-o pe Emma din cap 
până-n picioare. 

— De ce ai fugit aşa? Ai zbughit-o de lângă noi de parcă ar fi 
fost un incendiu! 

— Voiam să fiu singură, a spus Emma, sperând ca minciuna 
pusă la cale în maşina lui Ethan să sune convingător. Eu... s-a 
întâmplat ceva ciudat cu Garrett. 

Laurel a făcut ochii mari ca nişte farfurii. 

— Cum? 

Emma s-a trântit pe canapeaua micuță, strângând o pernă la 
piept. 

— E o poveste lungă. 

S-a uitat spre scrinul din partea cealaltă a camerei. Cineva 
adusese înăuntru toate cadourile de pe verandă. S-a întrebat 
dacă dormitorul lui Sutton arăta în continuare ca un apartament 
nupţial. 

— Te-ai distrat în seara asta? a întrebat Laurel, cu o figură 
îngrijorată. 

Emma şi-a ferit privirea. 

— Da, da, absolut! a minţit ea. 

Instructiv, da! înspăimântător, absolut! Dar distracţie? Nici 
măcar pe-aproape. 

— Nu te-a... scos nimic din minţi? A spus Laurel, jucându-se 
cu ciucurii pernei. Charlotte zicea că ai intrat în camera mea. Şi 
că ai... văzut ceva. După care ai tulit-o nebuneşte de lângă noi... 

Emma s-a lăsat pe perne. Chiar dacă-i venea să confirme că 
văzuse filmuleţul, chiar dacă voia să creadă că Laurel, sora lui 
Sutton, era nevinovată, era periculos să se încreadă în ea. 

Emma îşi frământa creierul ce să facă mai departe. După cum 
spusese Ethan, filmuleţul cu strangularea fusese făcut cu o lună 
în urmă, nu cu o zi înainte să vină ea. Ceea ce însemna că 
Sutton fusese prin preajmă săptămâni întregi după filmarea 
aceea, şi înainte să moară. Emma ştia bine că filmul cu 
strangularea dispăruse cu mult timp în urmă. Dar ce se 


întâmplase între timp? 

Şi-a ridicat ochii, aruncându-i lui Laurel o privire rece, cu faţa 
împietrită. Dintr-odată, şi-a dat seama ce avea de făcut în 
continuare. 

— Am văzut ceva în camera ta, a spus ea cu o voce egală. 

Laurel a pălit. 

— Ce? 

Emma s-a ridicat şi s-a apropiat încet de Laurel. Şi-a pus 
mâinile în jurul gâtului ei, făcând-o să scoată un geamăt. Ochii îi 
ieşeau din orbite. 

— Sutton! a icnit ea. 

Pentru o clipă îndelungată, Emma a îngheţat, ţinându-şi 
mâinile în continuare pe gâtul lui Laurel. Apoi s-a îndepărtat, şi-a 
dat ochii peste cap şi i-a dat o palmă peste obraz, în joacă. 

— Ţi-am făcut-o, afurisito! 

Laurel a avut nevoie de câteva secunde ca să-şi recapete 
culoarea în obraji. S-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a pipăit gâtul. 

— Eşti atât de malefică! 

— Ştiu, dar acum suntem chit. 

Emma s-a întors dezinvoltă la locul ei. Dar când a mutato 
pernă mai încolo, a observat că-i tremurau mâinile. N-avea să 
fie deloc uşor. Se întorsese ca să regleze conturile - toţi erau 
suspecți! 

— lat-o şi pe sărbătorita noastră! s-a auzit vocea doamnei 
Mercer pe hol. 

A dat buzna în sufragerie, urmată de domnul Mercer, care 
ducea patru felii de tort pe un platou roz. Din cea mai mare 
ieşea o lumânare. A lăsat tava pe măsuţa de cafea, chiar în faţa 
Emmei. Tortul de catifea roşie! Preferatul ei! 

Doamna Mercer s-a suit pe taburet, ridicându-şi mâinile ca şi 
cum ar fi urmat să dirijeze o orchestră. 

— Gata cu toţii? 

Au început să cânte veseli „Mulţi ani trăiască”. Domnul 
Mercer lua notele înalte, Laurel cânta tare şi cu putere în falset. 
Era pentru prima oară când atât de mulţi oameni îi cântau 
deodată „La mulţi ani”. 

Când cântecul s-a terminat, doamna Mercer a îmbrăţişat-o. 
Apoi la fel au făcut domnul Mercer şi Laurel. 

— La mulţi ani, fetiţo, a spus doamna Mercer. Te iubim! 

— Acum pune-ţi o dorinţă, a îndemnat-o domnul Mercer. 


Lumânarea de pe felia de tort s-a aprins. Emma s-a aplecat 
înainte şi a închis ochii. Dorinţa pe care şi-a pus-o de ziua ei a 
fost aceeaşi din ziua în care Becky dispăruse: o familie. Şi acum, 
uluitor, privind înapoi, practic dorinţa i se împlinise, în sfârşit. 
Dar Emma îşi dorea ceva cu mult mai important: să-l găsească 
pe ucigaşul surorii sale gemene, Sutton. O dată pentru 
totdeauna. _ 

M-am apropiat şi eu. Imi doream acelaşi lucru. Chiar şi fetele 
moarte au dreptul să-şi pună dorinţe de ziua lor de naştere. 

Emma şi-a repetat dorinţa în minte o dată, de două ori, de trei 
ori şi a suflat zgomotos, de parcă şi-ar fi îndepărtat trecutul. 
Lumânarea s-a stins. Ceilalţi au aplaudat, iar Emma a zâmbit. 

La fel şi eu. Sora mea stinsese lumânarea dintr-o suflare. 
Ceea ce însemna că dorinţele noastre aveau să se îndeplinească 
în mod sigur! 


Epilog 


Mă învârteam prin dormitor, în vreme ce ea se pregătea să se 
culce, aşteptând, chinuită de gânduri. Mă uitam la lucrurile care 
fuseseră ale mele. Sperând să-mi revină amintirile. Dar nu 
reveneau. 

Cele trei flashbackuri pe care le avusesem mi se învârteau 
continuu prin minte: chicotele crude ale prietenelor mele, 
colierul care-mi strangula gâtul, privirea disperată din ochii lui 
Ethan, aşteptând să mă vadă respirând din nou. Dar ce se 
întâmplase după ce această amintire - şi acel filmuleţ - se 
terminase? Poate că prietenele mele nu mă uciseseră în seara 
aceea, dar cineva o făcuse mai târziu. Putea fi Madeline, sau 
Charlotte, sau Laurel... cum putea la fel de bine să fi fost şi 
altcineva. 

Oricine dusese treaba la capăt trebuia să facă acum o muncă 
de actor. Existau încă atât de multe posibilităţi şi întrebări. Ce 
făcusem ca să merit o farsă atât de oribilă din partea celor mai 
bune prietene ale mele? Jocul Minciunii însemna să fii cu un pas 
înaintea celuilalt - aşadar, cum se justifica faptul că era să fiu 
strangulată? Şi ce era cu bietele gemene Twitter, excluse din 
cercul sacru al Jocului Minciunii? Pretindeau că aveau în mânecă 
idei de farse ucigătoare - ucigător fiind cuvântul potrivit. Şi mai 


era misterioasa dispariţie a lui Thayer Vega. Vom mai auzi oare 
vreodată de el? Vom afla oare vreodată ce am făcut? Un băiat 
care dispare la scurt timp după ce este ucisă o fată pare al naibii 
de suspect... 

O urmăream pe Emma cum încearcă să adoarmă, faţa ei era 
destinsă şi încrezătoare. Imi doream să fi petrecut împreună o 
zi, o orăl îmi doream să-i fi şoptit la ureche ceea ce ştiam cu 
siguranţă: Dormi întotdeauna iepureşte. Nu te încrede în nimic. 
Cele mai bune prietene pot fi cele mai mari duşmance. Şi, cel 
mai important, nu trebuia să creadă nimic din ce aflase despre 
mine. Nu eram sigură cum de ştiam lucrul ăsta, dar ceva 
dinăuntrul meu, ceva ce nu puteam înţelege pe deplin, îmi 
spunea că eu eram de departe cea mai vicleană membră a 
Jocului Minciunii. 

Vise plăcute, surioară pierdută cu multă vreme în urmă! Ne 
vedem dis-de-dimineaţă... deşi tu nu ai cum să mă vezi pe 
mine!