Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0032

PROPRIETAR: | 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub Ne. 163 Trib. Ilfov 





sac LR 


Demascam într'unul din fragmentele tre- 
cute ale acestuj esseu (câre se prelungeşte 
neaşteptat şi capricios poate, dar care nu 
contravine de fel prin „salturile” pe care le 
însumează, [a legea de constituire a genului 
acestuia: esseu = incercare, punere la încer- 
care, experienţă şi ispitire. Esseu: nepremedi- 
tare, sponțaneițațe, inegalitate), o presupusă 
de noi lege a germenuiui Spiritual; „Uriunde 
există o sămânță — scriam — mediul o simte 
și etorturile tuturor tropismelor sale tind s'0 
realizeze, oferindu-i condiţii de germinare“, 
Şi corolarul: „orice sămânță simte și atrage 
atenţia mediului prielnic realizării sale“, 

Prin însăși poziţia sa înlăuntrul unui coiec- 
tiv, spiritul individului creațor este sortit 
germinării, Colectivele sunt organisme şi 
organismele au reflexe și tropisme adecuate 
necesităţilor lor de evoluţie. 

Rațiunea existenţială a organismelor et- 
nice fiind cultura, existența entităţilor 
naţionale solicită prilejuriie de a realiza 
cultură, împlinindu-și aştfei menirea, Publi- 
cul in genere poaţe fi priviţ într'o perspec- 
țivă niţeluș terre-â-terre, dar semnificativă 
îndeajuns ca să-şi răscumpere piatitudinea — 
ca un imens TFhal, agregăâtţ de celule nedife- 
renţiate, însetat după grăuntele unei plante 
superioare, pe care s'o grefeze pe corpul său, 
înir'o împărechiere simbioţică ideală, 

Din punctu] acesta orgânicisţ de vedere, 
arțistul poate îi factor acţiv în procesul fiin- 
ţării colectivului, sau poate fi purazitul exis- 
tenţei acestuia, Indiferenţă nu există. 

E o iluzie care trebue spulberată cu orice 
preţ, individualismul conțemplativisț: cre- 
dinţa că artistul poațe trăi detaşat de colec- 

tiv, fără să-i ceară și fără să-i dea nimic. 





1O0SIF STEURER 





ARTIȘTI și P 





ABONAMENTE: 
autorități și instituții 1000 


de onoare 
particulare 12 luni 360 
6 luni 190 


de ION FRUNZETTI 


Artistul poate de fapt să nu-i dea nimic; 
niciodată insă nu poate pretinde că nu cere 
societăţii ceva, sau că nu-i e daţornic. 

Nu există nici un exemplu de individ ge- 
nial câre să se îi ridicaţ acolo unde l-a fixaţ 
istoria, fără să fi utilizat treptele experien- 
țelor trecute ale umanităţii. Legenda lui 
Pascal care reface, la 13 ani, fără să o cu- 
noâscă, geometria euclidiană jucându-se, și 
care izbuteşie să ajungă neajutat până za 
poziţia 32 din Euclid, chiar dacă n'ar fi o 
legendă, n'ar putea dovedi independenţa 
geniului, necondiţionârea lui de bunurile 
culiuraite dobândite de spiritul omenesc în 
evoluția sa istorică: faptul că tânărul geo- 
meţru, născut iară nu făcut, şa putut naște 
geometru, este un rezuitaţ al unei filogene- 
ze care presupune o serie de etape infiniţ 
ascensive în âchiziţionarea aptitudinilor de 
geomeiru. Și, chiar dacă n'am recunoaşte a- 
ceasta, susținând morţi  necondiţionarea 
prin erediţațe a geniului, fâptul că geome- 
trul născut a putut avea răgazul să se ocupe 
de geometrie, in loc să se apere de primej- 
diile externe car l-ar fi înconjurat dacă se 
năştea în epoca de piatră, faptul că la adă- 
postul sistemului defensiv ai unei civilizaţii, 
Pascal a putut să-şi vadă de treabă în loc 
să meargă ia vânat sau să se păzească de 
cei ce l-ar fi puţut eventual vâna, nu e oare 
o dovadă de situaţia debitoare a lui Pascal 
faţă de omenire ? 

Intr'un fel sau intr'altul, trebue să admi- 
tem dependența geniului de colectiv. Arntis- 
tui se naşte cu conștiința unei misiuni, de 
care şlie că va trebui să răspundă Ja numă- 
rarez2, de apoi a talanților (dacă e theist) sau 
faţă de mecanica evoluției cosmice (dâcă e 
cuuzalist) sau faţă de omenire pur şi sim- 
plu. Ceeace se numește obișnuit „vocaţie: 
tocmai prin acest sentiment al responsâbi- 
lităţii se caracterizează. 


Intr'una din acele furori pe care Erasmus 
le-ar denumi morosofice, într'unul din acce- 
sele de nebunie creâtoare, de care subcon- 
ştientui (su Dumnezeu !) se slujeşte adesea 
peniru a-şi aținge prin oameni țelurile, inşii 
creatori pot socoti inutilă, neinteresanţă sau 
indiferentă, sau chiar vrăjmaşă, existenţa 
celorlalţi. Este numai o iluzie momentană, 
datorită căreia sentimentul potențat al va- 
lorii și eficienţei proprii poate juca un rol 
de stimulenj a] creaţiei, care — conform spi- 
ritului istoriei — trebue să se efectueze, 

Cine nu se crede Dumnezeu, sau ales al lui 
Dumnezeu, purtător al rosturilor cosmice 
la un moment dat, nu poate realiza cel mai 
mic fapt de creaţie. Credinţa necesâră mu- 
tării munţilor, n'a avuţ niciodată rezultațul 
acesta demiurgic, Increderea în forţele ex- 
traordinare cu care eşti învestit sau pe care 
le posezi dela sine, este însă indispensabilă 
creaţiei, cât de neînsemnată ar fi ea. Odată 
trecută însă furoarea plăzmuitoare, orgoliul 





(Urmare în pag. 5-a) 


Timpul, acest infailibil eri- 
tic, care fixează în locurile 
meritate figurile istoriei iite- 
rare, mutându-e firida când 
mai jos, când mai sus, după 
caz, de-acolo de unde le-o fi- 
xaseră contemporanii. pe scara 
valorilor, a modificat nu odată 
certificatul acordat scriitorilor 
de vremea lor. Bolintineanu, 
divinizat de contemporanii săi, 
e azi puţin prețuit, pe când 
Eminescu, de o valoare incertă 
în ochii publicului la început, 
a crescut şi creşte pe zi ce tre- 
ce tot mai uriaş în conștiința 
întregii naţiuni românești, 
mulțumită în parte şi acţiunii 
critice întreprinsă de Maio- 
rescu. Credem însă că, în ce 
priveste prestigiul ui Maio- 
rescu, timpul n'a adus schim- 
bări. Ceeace a făcut însă vre- 
mea de astă-dată e proectarea 
de noui lumini asupra figurii 
maioresciene, pentru a i-o cla- 
rifica și întregi, anexând ati- 
tudinii de respect de până mai 
deunăzi și un început de sim- 
patie. 

In admirația postumă pen- 
tru Maiorescu, intra până a- 
cum în primul rând conştiinţa 
că el a fost un spirit de ade- 
vărată cultură occidentală, 
care a realizat  într'o epocă 
culturală în formaţie, n'am 
greşi dacă i-am zice haotică, 
orientări sigure pentru ascen- 
siunea spiritului românesc 
dincolo de pragul unui mediu 
social înapoiat, 

Atitudinea opiniei publice 
românești față de Maiorescu nu 
putea însă depăși pragul res- 
pectului, pentrucă se isbea de 
carapacea rigidităţii, în care 
se pare că el însuşi a voit să 
se retragă și distanțeze. Negă- 
sind în el fondul cald, învă- 
luitor, de umanitate, care a- 
propie, — de fapt nu pentrucă 
Maiorescu nu l-ar fi avut, ci 
fiindcă nu şi l-a manifestat,— 
publicul i-a acordat respectul, 
dar i-a refuzat iubirea. Azi 
însă lucrurile se schimbă. Titu 
Maiorescu şi-a organizat per- 
sonalitatea în jurul ideii de 
demnitate şi olimpianism, fapt 
care nu însemna însă, cum am 
spus, lipsă de umamitate, ci 
doar un stil de viaţă deosebit. 
Însemnările zilnice aduc nu- 
meroase dovezi de sens:bilita- 
te, dând naștere în opinia pu- 
blică unui curent de simpatie 
față de memoria lui Maiorescu. 
Aceste însemnări ne desvălue 
la tot pasul un Maiorescu in- 
tim, cu sforţările depuse zilnic 
cu scopul de a-și avea o viaţă 





SENSUL MORŢII ŞI SENSUL VIEŢII 


de G. C. NICOLESCU 


REDACŢIA și ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezoianu 23 
TELEFON 3.30.10 





Unul din motivele cele mai exploatate in literatură 
este acela al morți. Dacă în ce priveşte trecvența este 
poate întrecut (și desigur nu cu mult) de acela al iubi- 
rii, în ce priveşte adâncimea nu încape nicio îndoială 
că el grupează paginile cele mai numeroase. Alătura- 
rea acestor două motive literare: dragoste şi moarte 
este de alijei foarie legitimă. Arta urmăreşte să ne dea 
esența vieţii, în forme asupra cărora aici nu e locul să 
mai d'scutăm. Este firesc deci ca în literatură, care din- 
tre arte, sub o formă sau alta, pare cea mai mult ms- 
nită să țină seama de mișcarea vieţii în succesiunea 
ei, aceste două motive să fie predom nemte, căci din 
una izvorăște vieața, iar cealaltă o curmă. Intre acesie 
două absoluturi se află așa dar toată gama ds ne 
stârșile sentimente umane care alcătuiesc urzeala lite- 
raturii universale, sub cele mai neașteptate înfăţişeri. 


In literatură, ca şi în vieaţă, fireşte, este uşor de 
observat că dramele lăuntrice cele mai puternice şi 
neliniştile cele mai adânci le produc nu iubirea, ci 
moariea, Este o primă nedumerire pentru omul care, 
dominând partea sa pământească, a izbutit! să se ri 
dice, măcar pentru câieva clipe trecătoare, în planul 
păcii sufletești desăvârşite, In mod firesc, dacă nu re- 
fuz su retlecții sumbre, în orice caz tulburare și me- 
ditație s'a: cuveni să provoace dragostea, Ea este un 
fenomen al vieții, care angaiază complet fi nța noa- 
stră, o expune uneori durerii, îndoielii, chiar înfrângerii 
și, la urmă, privind lucruzile în adâncul lor, dă naștere 
unei alte ființe, tață de care luăm incontestabile răs- 
punderi. În realitate însă se întâmplă că oamenii ac- 
ceptă dragostea cu indiferență spirituală, (pentrucă o 
acceptă sau numai fizic sau numai supe:ficial, fără să 
fie capabili să atingă ceea ce cu adevărat este acest 
sentiment): iar față de moarte manifestă o groază greu 
de stăpânit, Că la geneza acestui sentiment va fi stând 
lașitatea, rezerva față de incertitudine sau chiar tecema 
instinctuală pentru distrugerea ființei este foarte posi: 
bil. Dar toate acestea ar putea fi înlăturate şi nu sunt, 
pentrucă oameni nu vor să cunoască lucrurile așa cum 
se înfățișează în esența lor. Incât, cauza adevărată stă 
mai ales într'o anumită obișnuință omenească de a îi 
superficiali în descoperirea realitățlor celor mai sim- 


ple, de a ne mulțumi cu o tradiţie, care poate să fie 


iaisă sau, mai ales, poate să nu îie valabilă pentru: 


toți. 

În general, oameni, în privința morţii ca şi în altele, 
fără să încerce în ceasuri de senină, solitară medi- 
tație să-și întrebe propriile adâmcuri, acceptă prejude- 
căți sau tradiții străine de ființa lor, neverficate, dintr'o 
lene spirituală caractezistică prim'tivilor și scuzabilă 
numai acestora. În loc să se încumete, cu spirit mo- 
derm, cuitivat și eliberat de noroiul humei din care se 
află belșug, în plămădeala umană, a privi adevăru- 
rile limpede în față, încercând să le depășească, ei 
recurg la subterfugii și dau morții un sens cure să le-o 
facă mai de acceptat. Literatura, care rămâme totdeau- 
na oglinda cea mai cred ncioasă a spiritului omenesc, 
ne prezintă numeroase pilde ale unor asemenea refu- 
gii, chipuri de a ocoli adevă:ul pe care nu îndrăznesc 
să-l privească și să-l numească, dând morţii anumite 
semnifcaţii, 

Ideea răscumpărării, fie a unei singure mari vino- 
văţii, fie a unei vieţi întregi de păcate, pr'ntr'o moa:te 
„Sramoasă” este, de pildă, din cele mai caracteristice 
şi frecvente. Goana după izbăvire, isvorită din inferio- 
rtatea oamenilor, care le face cu neputinţă a-și afla 
blestemul sau mântuirea în propria lor conştiinţă, tre- 
buința firească de a părea altora întrun anumit fel, 
conform unui anumt consens public, nu de a se ști 
ei înșiși așa cum sunt, duc la această moarie oare- 
cum teatrală, pentru ca nu numai până la acest te:men 
al vieţii dar și după el fiecare să fie sigur că va rămâ- 
ne în stima oamenilor sau a unei părț. din ei. chiar dacă 
n'ar fi el cel adevărat. În chipul acesta, omul acceptă 
moartea cu umilință pentrucă nu o poate înlătura și 
caută să folosească momentul ei cu o oarecare șiretenie, 
pentru a i se ierta cât mai mult din b'nele care pulea 
să-l fi făcut și nu l-a făcut, Aceste sentimente de umi- 
Iinţă şi bine tăinuită șiretenie cu care omul întâmpină 
moartea conştituesc a doua nedumerire pe care o poa- 
te incerca cineva după o mai îndelungată contemplare 
a fenomenelor trecătoarei noastre vieți. 

SS O ne IP ARI Nud A NI II Ra 
(Urmare în pag. 3-a) 





PREŢUL 6 





UBLIC Maiorescu în actualitate 


în conformitate cu un model 
isvorit din convingerile pro- 


prii, spre a putea deveni tolo- 


sitor neamului şi a-i da nu- 
ineiui sau 0 valoare istorică, 
V'enuru a atinge acest ideal, iși 
supune  S+mi.rea și Pornire 


UMUL TIZUreg CONtroI, ducand o 


luptă darza cu. sine Însuși spre 
a se putea acomoda unui gen 
de viaţă superior. 

Liniile mari ale caracteru- 
lui şi vocapei lui Maiorescu 
încep a se desemna inca din 
pragul tinereții. Din ele vor 
1eş ia iveală de timpuriu: dis- 
ciplina şi  oIrganlzurea Vieţii 
Proprli, cu O precisa oranauire 
a muncii şi decreaţiei zilnice, 
cu plan de lucru, dar mai ales 
O Iară voinţa. Un exemplu: 
Inscris in uUctombrie lăoi la 
Academia 'lheresiana din Vie- 
na, intampina o sumedenie de 
greutaţi: mu şue limba germa- 
na şi nu poate raspunae a Jec- 
pi, din care cauza Clasa rade 
de e; dar, intr'o lună, situaţie 
se scnimpa: intrebat la o lecpe 
de z2oviugp.e despre lăcuste, in» 
jeiege iuirebarea, ausa nepu- 
tanuu-se exprima in limba 
germană, drepi orice alt ras- 
puns, desemnează pe tablă o 
Jâcustă; protesorui, mulțumit, 
il bate  incuragator pe umar, 
spunându-i că e un elev suil- 
tor; mult mai târziu, când la 
rându-i va bate pe umăr la fel 
de încurajator pe aceia în su- 
fletul cârora întrezârea talen- 
tul, desigur că va fi sumţit ur- 
cându-se dim anii copilăriei, în 
pervazul amintirii, gestul în- 
duioşetor al profesorului vie- 
nez. Treptat, printr'o viaţă 
extraordinară, acest „Valah“ 
disprețuit de fiii de nobili ai 
colegiului, ajunge să-şi creeze 
distincția premiilor şcolare ca 
mod de a răspunde la ncble- 
țea ereditară, de sânge, cu no- 
bleţea intelectuală, cucerită 
prin sforțare continuă. 

In aceeași epocă a copilăriei 
se ivesc: zelui neobosit ia stu- 
dii, lectura atentă a marilor 
scriitori, completarea culturii 
literare prin cea muzicală și 
teatrală, năzuința perpetuă de 
perfecţionare, punerea pe pri- 
mul plan a intereselor ideale, 
o stăpânire de sine uimitoare, 
ascunzând adesea sub o rece 
linişte exterioară mari fră- 
mântări interioare, sentimen- 
tul de demnitate a vieţii, care-i 
da aparenţa de răceală şi dis- 
tanţare, fiind în fond totuși 
plin de o căldură pururi ne- 
stinsă în suflet şi stăpânit de 
trebuinţa de viaţă în societate. 

Aceasta e armatura necesară 
celui chemat să domine un 
câmp de activitate, să călău- 
zească o acţiune. Şi dacă, abea 
la 25 de ani dela moarte-i, s'ar 
putea pune întrebarea actuali- 
tății lui Maiorescu, atunci, în 
această epocă de uluitoare de- 
sorientare, va trebui semnala- 
tă în primul rând pilda de am- 
fitrion, de protector şi .îndru- 
mător al talentului tânăr, ca 
și acțiunea vastă de purificare 
a atmosferei literare și cultu- 
rale de tot ceea ce poartă, ire- 
vocabil pecetia mediocrităţii, 


APARE SĂPTĂMÂNA. 


îi ai ANUL LI 
SAMBATA 8 AUGUST 1942 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


PE aci 


LEI 


i, 





P/I 
3 





pen d 


Zola e 
-D./ k 
(IL 


*Y 
$- 





—.—. 
Nr. 32 





Natură moartă 





In economia de ansamblu A 
poeziei lirice, categoria formei 
reprezintă întotdeauna un joc 
dialectic între aspectul exterior 
al înlănțuirii verbale și năzunța 
expresivă a limbajului literar. 
Forma fixă, precum așezarea 
versurilor în strofe, combinarea 
versurilor între ele prin mijlo- 
cirea rimei, cadenţarea regulată 
a ritmurilor interioare, este con- 
traponderea continuă a efluviilor 
nestăpânite care pornesc din- 
lăuntru şi care își caută o posi: 
bilitate de exprimare în limba- 
jul Literar. Și îmvers. 

Modalitatea dialectică a for: 
mei lirice, realizează astfel prin 
jelul cum suprapune  cătușele 
stereotipe ale formei fixe, pe 
tensiunea liberă şi nestăpânită a 
năzuinței expresive, ceea ce con- 
stitue farmecul  neaşteptatului, 
al surprinzătorului, al oaracte= 
risticului în limbajul poetic, A- 
cesta din urmă se caracterizea- 
ză dealtfel tocmai prin aceea că 
dă limbajului general sau ştiin- 
țific, un sens nou neașteptat, 
care surprinde spiritul și-l cu- 
cereşte. 

Poetul, ca să vorbim acum în 
termeni și mai adecvaţi, uzează 
— așa zicând — pentru a se 
realiza pe sine, de un truc. El se 
supune de bună voie unei forme 
fixe, coercitive, așteptate, dar în 
cadrul acestei forme, care este 
întotdeauna aceeaşi, neschimbă- 
toare, el introduce în limbajul 
utilizat o dezordine rebelă, care 
surprinde spiritul și-l face să 
„penduleze“, după un termen 
consacrat al esteticii germane (%. 
Konrad Lange), între fix şi lie 
ber, între înțeles și neînțeles, 
între așteptat și neașteptat, 

„Le pocte — spune Thierry 
Maulmier în a sa „Introducere în 
poezia franceză — nous prepare 
une surprise, îl nous aimanite 
touț entiers vers une deception 
miraculeuse, et par une feinte 
dans laquelie îl nous precipite, îl 
nous fait nous attendre Q autre 


chose gue cela precisement que 
nous attendons“. 

Procedeul poetului este prin 
urmare un procedeu foarte sim- 


rol în care a excelat acest di- 
riguitor al Junimii. 


ION ȘTEFAN 





Mă poartă gându'n 
satul lui Coşbuc 


„n vaduri cpe repezi CUT... 
Copila mea citește poezia 
Ce ne-a mâhnit cândva copilăria 
Şi sufletul mi-l umple de amurg. 


Mă poartă gându'n satul lui Coșbuc, 
Pe unde, ca şi'n vremurile sale, 
Aceiași plopi domnesc eiema jale 
Şi-aceeași cruce oomen-i și-O duc. 


Ah, crunte despărțiri și 'nstrăinăril... 
Oceanul de durere şi tristețe 

Cum smulge bucuria de pe feţe 

Şi ce melancolie lasă'n zări | 


Mă poartă gându'm satul cu suspine, 
Acolo unde, n fiece căscicară, 

E-o mamă cere-așteaptă, zi și seară, 
Şi George nu mai vine, nu mai vine. 


„In vaduri ape repezi curg... 
Copila'nvaţă versurile-agale. 
In satul lui Coșbuc e-un nou camurg 
Şi-i nouă iarăși vechia noastră jale. 


N. î. HERESCU 


CATEGORII LIRICE 


ULTIM 


de RADU STANCA 








plu. El înșeală pentru moment 
spiritul, făcându-l pe acesta să 
creadă că străbate un teren cu- 
moscut, pentru ca  dimr'odată 
apoi să-l întoarcă din drum și 
sâ-l transporte într'o regiune cu 
totul necunoscută,  Contrariat, 
spiritul pendulează atunci într'o 
fermecătoare dilemă,  prilejuită 
de subiilitatea de jongleur a poe- 
tului, care —  printrun foarte 
simplu procedeu — schimbă in: 
treaga turnură a jocului poetic, 
întrun truc ingenios şi plin de 
surprize. 

Prin forma exterioară, poetul 
se supune generalului, stereoti» 
pului, așteptatului. „la forme 
fixe, la cadence apparait 6 cel 
egara dans la pcesie comme le 
moyen de la creation de latten- 
te“ (op. cit.), In dosul banalităţiă 
acestei forme fixe, poetul își pă- 
strează însă cu dibăcie latitudi- 
nea de a se juca personal cu 
sensul expresiilor. 

Desigur, această modalitate 
dialectică duce în cele din urmă, 
la ceea ce sar putea numi 
„poanta“ poeziei lirice, Căci poe= 
tul este — date fiind condiţiile 
amintite mai sus — „astreint A 
une feinte continuelle, a une con- 
tinuelle substitution'i (op. cit.), 
iar spaţiile exterioare umplute 
cu râu interior, sunt constrânse 
la a fi complice acestei continue 
feinte. Forma fixă este, prin ur- 
mare, o condiție esențială a por- 
siei lirice. Ea prilejuește poetu- 
lui „poanta“, fără de care, hu- 
mourul oricărui scris liric este 
periclitat, 

Feintă poetică, truc liric, pen- 
dulare a spiritului, joc dialectic, 
sunt tot atâtea elemente care, 
formal, ușurează exprimarea in- 
terioară a poetului, Ele isvorăsc 
din spiritul de „poantă“ al poe- 
siei lirice, care oricum ar fi, re- 
prezintă, un efort rațional și de 
raționalizare a conflictului înte- 
rior irațional, dar cu tendință 
spre clarițicare (». Liviu Rusu: 
„Estetica poesiei lirice“). „„Poan- 
ta poetică“ este o categorie. Și 
ca orice categorie, ea reprezintă 
mai mult decât o condiţie feno- 
menală. Ea reprezintă un mod 
de a fi. In cazul nostru, ea re- 
prezintă modul de a fi poetică 
al unei convenții stereotipe, pre- 
cum convenţia că în'otdeauna 
cuvântul din urmă al unui vers 
trebue să consune cu cuvântul 
din urmă al altui vers. Mai mult 
decât atât chiar, categoria „poan- 
tei“, categoria neașteptatului, a 
surprizei, este ca'egoria formei 
ca atare în poesia lirică, 

Forma fixă este necesară pve- 
siei. Ea este pendula caracteris- 
tică jocului dintre  obicinuit și 
neobicinuit din ceasornicul poe- 
tic. Căci în nici o altă artă, re- 
gularitatea nu se suprapune mai 
puternic asupra dezordonatului 
şi în mici o altă artă, libertateu 
nu este mai evidentă, licența mai 
îngăduilă, ca în poesia lirică. Și 
aceasta datorită faptului că „la 
regularite du poeme est unique 
moven dont le pote dispose pour 
donner d limprevisible le carac- 
tere de la necessite: elle est un 
Element capital de la dialectique 
du potme dont elle complete et 
combat en meme temps t'âblouis- 
sante imprevisibilite“ (Th. Maul- 
nier : „Introduction A la pocsie 
jrancaise”). 

m i a ie iti 


(Urmare în pag. 3-4) .. ; 








Pa 


r 


2 


Viitoarea premieră a Teatru- 
lui Comedia va fi piesa italiană, 
de o factură cu totul nouă : „Po- 
topul”, cu Birlic şi Iancovescu 
în rolurile principale. Se scon- 
tează de pe acum un mare suc- 
ces. Gurile rele spun că Birlic, 
influenţat de cursele de cai, ar fi 
de părere să fie schimbat titlul 
piesei : In loc de „Potopul“ săi 
se spună „Potoul”. 

3 

A propos de direcorii milio- 
nari, despre cari vorbea o revistă 
de specialitate : 

D. George Șoimu a fost silit să 
întrevupă reprezentarea excelen- 
tei piese „Lorelei“, pentrucă n'a 
putut achita ia imp suma de 
40.000 lei, datorată doamnei Dina 
Cocea, proprietara sălii din sub- 
solul pasajului Comedia. 

Nu vom discuta acum gestul 
necamaraderesc al d-nei Dina Co- 
cea, care din pricina unei sume 
infime de bani, pune lacăt lia 
poarta Teatrului său, oprind ast- 
fel o mână de actori conştiin- 
cioşi să câștige în chip cinstit o 
bucată de pâine, 

„Pana” prin care trece actual- 
mente directorul de teatru, Geor- 
ge Şoimu dovedeşte încă odată 
cât de necesară este majorarea 
preţului la biletele de intrare. 
Doar aşa își vor putea acoperi, 
„directorii milionari”  enormele 
cheltueli  învestiţe într'un spec- 
tacol. 

* 


D. Grigore Vasiliu-Birlic a pier- 
dut un milion, prezentând în ac- 


> clau comedia „Accident 
” Pa sa, 


Un alt „director-milionar”. 
% 


Unii oameni confundă simpla 
informaţie teatrală cu aşa zisul 
ean-can. Şi foarte rău fac acei 
domni că nu agreează informa- 
țiile teatrale. Dacă le-ar urmări, 
ar evita gafe ca aceea pe care a 
tăcut-o nu de mult un ziar, con- 
fundând un regisor de teatru cu 
unul de cinematograt și punând 
in sarcina celui de-al doilea fap- 
tele primului, 


Domnul Jean Georgescu, regi- 
soul filmului „O noapte furtu- 
noasă”, ne roagă să precizăm că 
dânsul mare nimic cu d-l Geor- 
gescu, fost regisor la Teatrul Na- 
t:onat, şi autor al unui „proect de 
vegie la piesa Surorile Aman“, 
apărut în Vremea. 


E 


'Ținem la dispoziţie colecţia re- 
v:stei noastre, tuturor domnilor 
cari vor să se convingă de câte 
ori au fost discutate în această 
pagină probleme vitale ale tea- 
trului românesc, cum ar fi creare? 
unui  vepertoriu românesc sau 
problemele atât de numeroase 
ale soarței actorilor țineri, 

Ea 

[on Aurel Manolescu a amânat 
pentru la toamnă prezentarea 
piesei „Carol şi Ana”, 


În viioarea stagiune se va 
prezenta pe scena Teatrului Na- 
țional, „Comedia fantasmelor” de 
Dan Botta, 

Rolul principal! îl va interpreta, 
pe semne, d. Emil Botta. 





D-nul Titu Vedea, interpretul 
din această stagiune al lui Karl 
Heinz, a trecut dela Teatrul Mu- 
nicipal la Teatrul din Sărindar. 

3 


In schimb d. C. Lungeahu a 
plecat dela Teatrul din Sărindar, 
angajându-se la Comedia, 

Veșnicele „mutări“, la orice în- 
ceput de stagiune. 

:% 

Pe lângă comedia „Sambo“, la 

Teatrul de păpuşi al lui Roland 


de Jassy se va prezenta feeria 
„Prinţesa fermecată”. Personaj 
vrincipal: Ion lon, eroul lui 
Anestin. 

* 


Cu toate svonurile din ultimul 
timp, doamna Lucia Sturdza Bu- 
andra şi domnul Tony Bulan- 
dra vor apare în viitoarea sta- 
giune, tot pe scena Teatrului 
Municipal, 


TRALL, 










STUDIO NAŢIONAL: 
„O CRIMĂ CELEBRĂ” 


Dacă această cronică ar îi a- 
părut imediat după ultima 
premieră a Studioului, Naţio- 
nal, cuvintele noastre ar î; su- 
nat ceva mai aspre şi adeseori, 
cetitorii ar fi putut remarca 
printre rânduri o oarecare ne- 
mulţumire. 

Ne-am fi întrebat şi noi de 
ce tocmai pe scene Studioului, 
sortită experienţelor şi prezen- 
tării diverselor formule  noui 
de teatru, se joacă o străve- 
che şi — e drept! moderniza» 
"tă melodramă, în această sta- 
giune de vară în care ar fi 
fost atât de mimerită prezenta- 
rea câtorva din mulţii autori 
dramatici români cari în îie- 
care an așteaptă zadarnic să-şi 
vadă piesele jucate. 

Toată medumerirea noastră a 
fost însă spulberată de o no- 
tiță apărută zilele trecute prin 
ziare; „Din cauza marelui suc= 
ces obţinut de piesa „O crimă 
celebră” pe scena Studioului, 
ea se va prezenta săptămâna 
aceasta, atât în fiecare seară; 
cât şi în matineele de Joi, 
Sâmbătă şi Duminecă”. 

„Succeul” piesei îl bănuiţi şi 
dumneavoastră ; săli pline cu 
oameni buni platnici și foarte 
impresionabili cari plâng sin- 
cer, atunci când „biata copilă 
suferă atât de mluit din pricina 
nedreptăţilor ce i s'au făcut”, 
şi aplaudă cu mare entuziasm 
atunci când „eroul este reabilir 
tat”, 

Iată întradevăr un frumos 
succes pe care doar Birlic îl 
mai obținea cu celebrele hii 
farse, la cari. însă, în ultimul 
timp a renunţat. 

Sala Studioului răsună în 
fiecare seară de aplauzele spec- 
tatorilor mulțumiți că mau ne- 
voe să gândească şi că li se 
servesc pe tavă tot felul de 
senzaţii tari. 

[] Domnul Tudor Muşatescu a 
! vrut să vadă dacă teatrul în e- 
diţie populară (căci „teatru” se 
numește meloiramă: tot aşa 
cum aventurile detectivului X, 
prezentate în fascicole, se nu- 
mese „romane”) mai poate ob- 
ține în vremurile de azi, ace- 
laş succes pe care-l dobândea 
acum câteva decenii. 

Această experienţă, foarte u- 
tilă pentru vremurile prin care 
trece actualmente teatrul ro- 
mânesc, a dat prima oară greş 
la Bucureşti (la laşi, ea a 
„prins” din prima oară, melo- 
dramele „Doi sergenţi” şi 
„Două orfeline” făcând mare 
vâlvă în capitala Moldovei). E 
drept însă că d. Mușatescu, 
prezentând la Bucureşti melo- 
drama +.Doi sergenţi”, a avut 
de înfruntat  neajunsu] unei 
săli condamnate să rămână 
mereu văduvă de spectatori 
precum și pe acela al unei dis- 
tribuţii fără priză la public. 

De astă dată însă, prezenta- 
rea melodramei „O crimă cele- 
bră”, purtând girul Direcţiei 
Teatrului Naţional, s'a bucurat 
de un succes deplin. 

Incasările făcute cu aceste 
spectacole, au darul să mulțu- 
mescă întreaga lume. 

Chiar şi pe cronicarii dra- 
matici, dornici şi ei ca teatrul 
românesc să meargă, în pace 
şi onor, pe calea propăşirii. 

Aşa dar, duceţi-vă. domni- 
lor, să vedeți „O crimă cele- 





bră”. Se joacă, atât seara cât 
şi în matinee. 

Veţi vedea cum un bărbat 
frumos şi viteaz este acuzat de 
o crimă pe care mu a 'nfăp- 
tuit-o. 

Veţi vedea, de asemenea cum 
un ticălos lipsiţ de scrupule va 
profita de titluri şi averi cari 
nu sunt ale îui. 

Veţi lăcrăma împreună cu 
biata fetiţă plăpândă care lup- 
tă să salveze onoarea tatălui 
său 

Dar n'aveţi nici-o grije: pâ- 
nă la urmă oamenii buni vor fi 
răsplătiți, iar cei răi îşi vor 
primi pedeapsa meritată. 

lată, întradevăr, un specta- 
col plin de învăţăminte fru- 
moase! Trecând la distribuţia 
piesei, vom remarca gestul Di- 
recției Teatrului Naţional de a 
înleredinţa — «e drept în stagiu- 
nea de vară; dar asta nu face 
nimic — roluri principale câ- 
torva dintre ce; mai merituoşi 
actori tineri ai primei moastre 
scene. 

Domnul Emil Botta, excelent 
în rolul soldatului Jean. a 
ştiut, după. scenele jucate cu 
atâta enuziasm în primul act, 
să ne redea apoi toată suferința 
omului, condamnat pe nedrept. 

E adevărat că melodrama, 
oricâte cusururi ar avea, oferă 
actorilor prilejul de a lucra pe 
un câmp vast de experienţă, 
putând desfăşura întreaga ior 
gamă de posibilităţi artistice. 

Astfel, d. Botta a dovedit — 
acum, la sfârşitul stațiunei — 
că poate interpreta cu uşurinţă 
orice rol de compoziţie. 





EMIL BOTTA 


Credem că direcţia Teatrului 
Naţional îi va da ocazia, de-a- 
cum înainte, să împartă îră- 
țeşte rolurile de acest gen, îm- 
preună cu Toma Dimitriu, un 
alt actor tânăr specializat. în 
rolurile de compoziţie şi foarte 
mult distribuit în trecuta sta- 
giune. 

Doamna Madeleine  Andro- 
nescu a trecut cu mare ușu- 
rinţă prin rolul destul de -sim- 
plu al fetei bune şi oropsite, 
Acum, odată ce lumea s'a con- 
vins de realele calităţi, ale 
d-nei Madeleine . Andromescu, 
sperăm că dânsa va fi distri- 
buită în roluri pe linia talen- 
tului său autentic. 

Simpla apariție pe scenă a 
d-nei Lilly Popovici provoacă 
încântarea din ce în ce mai 
mulţilor săi admiratori. 

Rolurile pe cari le studiază 
d-na Lilly Popovici, nu-și gă- 
sesc o altă interpretă pe prima 
noastră scenă. Bunătatea, aşa 
cum o prezintă dânsa, mu e nici 
supărător de vizibilă, nici as- 





O PRECIZARE 


Ne placem să credem că infor- 
maţiile artistice şi literare pe 
care le găsim zilnic în pagina a 
doua. a ziarului Viața sunt con- 
știincios controlate în ce priveşte 
exactitatea, tot astfel cum âpre- 
cierile critice ale redactorilor 
paginsi, cari se ocupă cu o măzu- 
litoare atenţie de Universul Li- 
terar sunt inspirâte numaj din 
dorinţa de a oferi cititorilor ziar- 
ruluj orienitări sigure în litera- 
tura şi publicistica noastră lite- 
rară. 

Totuşi, surprizele nu sunt 
excluse. Astfel, am citit în 
unul din numerele recente ale 
ziarului, o informaţie privitoare 
la activitatea literară a d-lui 
Ștefan Baciu, „cunoscut — serie 







de ŞTEFAN 


ziarul — pentru râvna cu care 
conduce unul dintre săptămâna- 
lele noastre litenare“. 

Surprinderea noasiră-i explica- 
bilă, de vreme ce noi nu-l cu- 
noşteam încă pe Ştefan Baâciu, 
prietenul şi colaboratorul stator- 
nic al Universului literar, să fie 
şi conducătorul vreunuia dintre 
„săptămânalele noastre 1iterare”. 
Sau poâte redactorul binevoitoa- 
rei informaţii a înţeles să pună 
accentul pe râvnă? Dar atunci, 
una-i a râvni şi alta a conduce 
— şi în acest căz, felul anticipa- 
țiv al insinuării ni se pare puţin- 
tel nedelicat pentru Universul li- 
terar, ai cărui redactori solidari- 
zaţi pribtr'o sinceră camaraderie, 
n'âu înţeles să-şi afirme vreo- 
dată -veleităţi ierarhice. 





Va apare în curând 


Poemul sistemului solar 


sonete 


STĂNESCU 





UNIVERSUL LITERAR 


cunsă după ticuri de femee rea. 
E o bunătate profund umană, 
pe care d-na Lilly Popovici o 
realizează cu mijloace cât se 
poate de simple. Nelipsit de 
nici-un amănunt, jocul d-nei 
Lilly Popovici poate fi compa- 
rat cu acele graţioase broderii, 
lucrate cu atâta migală- 

Am admirat de asemenea si- 
lueta elegantă a d-nei Nora 
Peyov, precum şi jocul plin de 
ingenuitate al d-nei Tilda Ra- 
dovici, 

D-nu] N. Dimitriu a realizat 
tipul clasic aj criminalului din 
melodrame, iar d-nul Gingu- 
lescu a fost la fel de sobru şi 
de elepant, cum ne-a obișnuit 
în ultimul timp. 


MADELEINE ANDRONESCU. 


O apariţie interesantă a avut 
d-na Victoria Coreciov în actul 
I, iar d-nul Motoc, în rolul ofi- 
țerului îndrăgostit a arătat că 
posedă toate caliățile pe cari 
i le cerea rolul. 

Textul l-a „servit” cel mai 
mult pe d-nul Florin Scărlăte- 
seu, distribuit în rolul hazliu al 
servitorului credincios și leneş. 

Această excelentă distribuţie 
a fost strunită de d. lon Sabhi- 
ghian, care, dozând efecele a 
căutat să prezinte o versiune 
mai „modernizată” chiar decât 
textul inteligent revizuit de 
d-nuj Tudor Muşatescu. 


TRAIAN LALESCU 














PREGATIRI ȘI PROMISIUNI 


Cu intenţiuni şi strădania de 3 
activa tot mai viu și mai plin, a- 
ducând vieţii muzicale a viitoa- 
rei stagiuni elementele cele mai 
prielnice acestor țeluri, foruri ofi- 
ciale, aireoțiuni de instituţii, com- 
pozitori, maeștri, impresari și ar- 
tiști din toate ramurile muzicii, 
nu-şi îngădue în vederea zreali- 
zărilor ce pun la cale, prea multă 
vacanţă. 

O emulaţie nouă, o influenţă 
înviorătoare, străbate parcă, prin 


Pilda luminoasă a acelor care, 
în mijlocul celui mai amplu râz- 
boiu de răscruce de timpuri pe 
care l-a avut vreodată omenirea, 
continuă parcă în și mai înălţă- 
toare strălucire să aducă prino: 
culturii celei mai valoroase, mai 
semnificative, mai  îmbelşugate 
manifestări, își găseşte ecou. 

Nicicâna mai desăvârșite inter- 
pretări lirice, mai Jargi şi felurite 
înfăptuiri muzicale, mai minunată 
folosire a tuturor talentelor şi re- 
surselor, mai credincioasă cinstirea 
şi slăvire a artei şi a propovădul- 
toriior ei, nu s'au putut ala de- 
cât în Germania de astăzi, în ita- 
lia de astăzi şi la neamurile 
care, împreună cu ele, în luptă 
triumtătoare împoiriva întuneri- 
cului, dovedesc și prin aceas:a 
înălțimea spirituală a idealurilor 
lor, 

De pe acum, proecte şi iniţia- 
ve fericite se desvoltă şi la noi. 
„Opera Română“ ya căuta să con- 
tinue, la momentul potrivit, ma- 
rile ei turnee de răspândire a 
culturei muz'cale, a gustului pen- 
tru muzică, în provincie, urmă- 
Tind în acelaș timp înfăptuirea 
marelui dez'derat al înfiinţării 
unei orchestre simfon'ce proprii 

Pentru reşedinţă, își prepară o 
reimprospălare de interpretări şi 





aducerea în scenă a cât mai multe 
din operele românești admise în 
repertoriu, 

Un balet de Mihail Jora, din 
câre un concert simionic a desco- 
perit câteva pagini de un tâlc, o 
savoare și o măestrire a vervei 
compozitorești care vor face de 
sigur din premiera „,„Demoazelei 
Măriuţa“ un eveniment pentru 
instituție şi pentru muzica noa- 
stră va deschide albumul de 
noutăţi al stagiunei. Va fi însoţit 
in reprezentaţie de prima prezen- 
tare a „Reginei Primăverei'“ de 
Gluck, de asemeni pentru prim 
dată înscris ca autor în reperto- 
riul „Operei Române“, ceeace în- 
seamnă un început de împlinire 
a unei serioase lacune, 

O operă bufă de compozitorul 
TȚeodosiu: „„Papură Impărat“ va 
fi altă premieră. O operă de Ni- 
colae Brânzeu va fi de asemeni 
pusă în repetiţie, iar dintre ma- 
rile  partiţiuni străine, „Frei- 
schutz“ de Weber și „Don Car- 
los“ de Verdi. 

„Fisarmonica' plănmeşte de ase- 
meni modificări şi inovaţii im- 
portante în modul de organizare 
4| concertelor ei. 

Se vor institui abonamente pen- 
tru 12 concerte, cu programul 
dinainte cunoscut. Câte un com- 
pozitor român va dirija, în multe 
din concerte, încadrat în progra- 
mul general, câte o operă propr-e. 

O largă serie de dirijori și so- 
liști străini dim cei mai de sea- 
mă, vor lua parte la aceste con- 
certe. 

In sfârşit, schimburile artistice 
se vor intensifica, asigurând și o 
tot mai interesantă a fuziune 
peste hotare a artei muzicale ro- 
mâneşti. 

Vom putea reveni, credem, în 
curând, în chip mai amănunţit, 
asupra acestor îmbucurătoare 
perspective ale viitoarei stagiuni. 


ROMEO ALEXANDRESCU 


„VERSUL ULTIM 


Una dintre realizările cele mai 
caracieristice ale „poaniei!“ liri- 
ce, este versul-ultim al poesiilor, 
Căci, incontestabil, dacă aceustă 
poantă —. această pendulare dim- 
tre aşteptat și neaşteptat — se 
DOale regăsi, și se regăsește cu 
regularitate, în modul propriu 
de a fi al oricărui vers, în ver- 
„Sul ultim ea este mai evidentă 
ca în oricare altul, nehotărirea, 
indecisul, dilematicul, „echivo- 
cul“ limbajului poetic — cum îi 
spune Pius Servien acestui ca 
racter — se realizează în versul 
tipic şi caracteristic pentru îm- 
treaga poesie. 

In versul ultim, spiritul caută 
întotdeauna soluționarea poesiei, 
Hărțuit de aventuroasa echivoci- 
tate a celorialte versuri, el se 
precipită, plin de nădejde, spre 
finele poesiei, de la care așteup- 
tă limpezirea apelor şi în care 
tinde să se relaxeze up moment, 
două. Fie că această soluționare 
vine, fie că versul ultim accen- 
tuiază și mai mult echivocul 
celorlalte, în versul ultim spiri- 
tul culminează în pendularea 
sa, căzând mai mult pradă altui 
sens decât acela la care se uş- 
tepta. 

Poetul mare posedă întotdeau- 
na, un dar deosebit de a încărcu 
ultimul vers al poesiei, cu bogă- 
ţii pe care celelalte nu le au, ci 
le fac doar presimţite. In sensul 
ultim, poetul se defineşte clariţi= 
cându-se, sau se clarifică ascun= 
Zându-se și mai mult în dusul 
împenneabilității jormei, In ori- 
ce caz, în versul ultim el ispră= 
vește de spus ceeace avea de 
spus și acest fapt dă versului 
ultim 0 gravitate deosebită și 
preocupă: pe poet cu mai multă 
ardoare, Regretând probabil că 
nu a putut spune mai mult până 
la mcest vers, poetul încearcă, 
cel puţin în ultimul, să spună 
totul sau în orice caz să accen- 
tueze ceeace a spus. El trebue să 
creeze cu acest vers o stare de 
spirit cure să continue și după 
ce discursul său liric s'a termi- 
not. El trebue să dea impresia 
că deşi isprăvind poesia, ea nu 
sa isprăvit, ea se continuă și 
poate fi continuată şi dincolo de 
limita formală a ultimului cu- 
vânt spus. Căci el nu-și poate 
satisface conflictul interior, de- 
cât majorându-l la maximum şi 
dându-i o continuitate în lumea 
exterioară, cât mai întinsă, 


Având, prin urmare, o misiune 
atât de importantă în economia 
de ansamblu a  poesiei lirice, 
versul ultim este versul cel mui 
reprezentativ al activității poe- 
tice, Și dacă afirmaţia — pare: 
mi-se a lui Edgar Poe — că cel 
mai inspirat vers al unei poezu 
trebue să fie cel dintâi, poate fi 
justă, afirmaţia că versul cel 
mai reprezentativ al unei potali 
trebue să fie ultimul, este cu 
siguranță, 


(urmare din pag. I) 


In versul ultim poetul tru: 
chează, în ceeace privește forma 
mai mult ca în toate celelalte, 
fie că e vorba de versul ultim 
al unei poezii, In versul uutim 
el provoacă, prin procedeele cari 
îi stau la dispoziție, mai mult 
antinomia dintre așteptat și ne- 
așteptat, In versul ultim, poetul 
apelează mai intens la posibili- 
tățile de feintă, pe care i le oferă 
forma stereotipă, limitată și con- 
strângătoare a așezării poetice, 
Dar tot în el poetul revarsă mai 
amplu avutul său interior, încer- 
când să scape de vigilența acidă 
a spiritului și căutând o moda- 
litate ca să-l lovească pe acesta 
pe la spate, cucerindu=l complet 
şi supunându-și-l și după ce ac- 
țiunea sa propriu zisă a încetat. 

In marea poezie, versul ultim 
este întotdeauna o poantă, Căci 
întotdeauna marea poezie se su- 
pune formei fixe, încercând prin 
aceasta să-și impună de bună 
voie, o categorie care să facili- 
teze prin logicitatea ei conven- 
țională, înefabilul supraconștierit 
a! esențelor sale intime. 

Se pot distinge mai multe fe- 
luri de vers ultim, ca de pildă. 
nutonom,  epigramatic, integra- 
tor, etc. 

Vensul autonom e versul care 
apare la sfârșitul strofei sau poe= 
ziei, fără a avea totuși nici 0 
legătură s!ringentă cu restul ei, 
El e independent de corpul pro- 
priu zis al poeziei și se înlănțue 
la aceasta oarecum parazitar. Cu 
toate acestea, el dă poeziei ac 
care se alipește um plus de at- 
mosferă, uneori încheinid-o pe n- 
ceasta printr'o sugestivă iînter- 
venţie muzicală, alteori — din 
închisă cum era — deschizând-o 
spre noui perspective. Versul au- 
tonom este, deși de sine stătător, 
un vers care se adecvează între- 
gului, uneori atât de puternic. 
încât se contopeşte cu el. Auto- 
nomia lui e manifestă însă. Ea se 
face resimţită, fie prin aceea că 
versul ultim posedă o altă ca- 
dență decât restul poeziei, fie 
Drin aceea că în el intervin ele 
mente atât de noui față de restul 
poeziei, încât frapează imediut, 
Deobiceiu, versul ultim autonom 
simplifică stările sufleteşti, pre- 
cizânidu-le.  Nuanţările lui sunt 
tocmai de aceea simple și tind 
spre o calitate deosebită. In. 

„Somnoroase păsărele 

Pe la cuiburi se adună 

Se ascund în rămu:ele. 
Noapte bună“. 

Versul ultim „noapte buni“ 
încheie un peisaj, intervenind 
din afara lui și, aparent, fără să 
aibă nici un fel de legătură cu 
el, Cu toate acestea, atribuția hi 
în ansamblul melodic al poeziei 
e de așa natură, încât chiar au- 
tonom cum e, nu se poate face 
abstracție de prezenţa lui în poe: 
zie. E! pătrunde ingenios în sâ- 
nul atmosferei poeziei şi i se 
alipește acesteia printrun truc 


al poetului, care soluţionează 
astfel un întreg peisagistic, prin- 
tr'o poantă care mare nimic des- 
criptiv în ea, 

Versul epigramatic este versul 
ultim tipic.  Precvrența lui este 
deosebită, faptul acesta datorin- 
du-se în bună parte caracterului 
dublu de vers întregitor pe de o 
parte și vers independent pe de 
altă parte, Astfel el, deși face 
parte din aceeași familie cu 
celelalte versuri, el își păstrează 
față de ele, un plus de libertate 
care îl apropie de vrsul autonom. 
Lucrul se explică prim aceea că 
versul epigramatic se încarcă cu 
mai mult accent, ultimul fiind și 
cu mai multă forță magică, Ver- 
sul epigramatic este versul care 
soluţionează întregul poetic, prin 
două sau trei cuvinte, lăsâna 
impresia că întreaga poezie a 
fost scrisă numai de dragul lut 
și asemănându-se astfel cu epi- 
grama care, toată, nu există de- 
cât de dragul poantei ultime. In 
bacoviana 

„Tălăngile — trist 

Tat sună dogit, 

Și tare-i târziu, 

Şi n'am mai murit...“ 
se încheie prin „Și mam mai 
murit“, tipic vers epigramatic, 
un, drum liric care câștigă am= 
ploare numai în ultima escală, 

Versul ultim epigramatic este 
menit nu atât să precizeze o at- 
mosferă, precum versul auto- 
ROM, Cât să creeze, în mod uni- 
tar. o stare sufletească. El rea- 
lizează acest lucru, fie accen- 
tuând asupra unei stări antevi- 
oare, ca în: 

„Iar timpul creşte 'n urma mea... 

[mă 'ntunec“ 
fie contrastând cu întregul, adi- 
că afirmând ceva ce până la el 
a fost negat, fie negând ceva ce 
până la el a fost afirmat. El e 
un vers — ca să zicem așa — 
„Taisonneur“, întrucât el dă con= 
jictului sau tensiunii un sens 
unitar, Prin aceasta, el are întat: 
deauna ceva teatral în modul 
său de a fi. Lăsăm cititorilor 
plăcerea de a găsi exemple pen- 
tru cele enunțate mai sus. 

Leit-motivul. Este o „grund 
thema“ poetică. Un vers fumda= 
mental care vine mereu, din 
timp în timp și din loc în loc, în 
ansamblul poetic. El servește 
prin excelență atmosfera poetică, 
la pleit-motivul“ liric neputând 
fi vorba ca la „teit-motivul* mu- 
zicul, de o idee servită, prin a- 
ceste repetiții, decât foarte rar. 
„Leit motivul“ este un vers î- 
dentic, dar el poale suferi şi u- 
soare modificări de poziție. Ast- 
fel, el poate fi în strofa primă 
primul vers, iar în ultima trofă 
ultimul vers, tot atâtea jonglerii 
lirice, cu un rost bine stabilit, 
de a crea poante și surprize poe» 
țice cucoeri'oare. 

„Leit motivul“ este foarte 
frecvent, mai ales în poezia ul- 


AUGUST 


1942 == 


Portrete noui 


lon Aurel Mano'escu 





Ii dădea „unchiul“ bilete la 
teatru şi el se ducea să vadă 
actorii, 


Și juca Ion Manolescu alături 
de Nottara, Demetriad,  Bulţin: 
ski, Ventura. 

Şi nepolul a înţeles că iubește 
teutrul. 

imir'o zi a intrat la Conser- 
vator, în clasa unchiului”. 

— „Unchiule, vreau să mă fac 
ocior“. 

Jon Manolescu a fost cu el, mai 
sever decât cu alți elevi, 

Nu vroia ca ceualți să-l acuze 
că protejează pe cineva. 

Ion Aurel Manolescu a tăcut. 
A tăcut şi a învățat. 

Eră cel mai silitor elev din 
cwsa lui Ion Manolescu. 

Și într'o seară — era pe-atunci 
încă pe băncile Conservatorului — 
e înfruntat lumina rampei şi 
nărerea publicului. 

Atunci și unchiul a recunoscut: 

— „Nepoate, Qi talent!” 

„Alioşa” din „Fraţii Karama- 
zu” a fost marea lui biruință. 

Nu s'a oprut aici: „Crimă şi pe- 
deapsă“ (un spectacol dat da 
elevii dela Conservator) ; „Mama“ 
„Zile senine“, „Fata dela garde- 
7rcbă”, etc., etc. 

Multe roluri, anult suecese. 

A fost şi dinreator de teatru 4mi 
se pare că are 25 ani). 

„Adam şi Eva” a însemnat 
peniru el un mare succes moral, 
Cel material nu-l! interesează. 


Și se poate lăuda azi că e unul 
dantre cei mui iubiți actori ai ti- 
nerei generaţii. 

— Ce spui, maestre Ion, Mano- 
tescu ? 

Pe semne, la fel ca și noi: 

— „Bravo. nepoate !” 


T. L. 








timului secol și el este desigur 
de proveniență ușor romantică, 
Din acest motiv probabil, e! își 
păstrează până azi misiunea de 
atmosjerizare, cu precădere faţă 
de celelalte. Ar fi ușor să ale- 
gem un exemplu de vers ultim 
teijt-moliv, Căci fiecare poet a- 
proape, ține de datoria sa să 
scrie odată, cel puțin, um ase- 
menea vers. Totuşi amintim ni- 
nunatul „Veniți după mine to- 
varăși“ at lui Lucian Blaga. 
Versul continuativ este versul 
care continuă strofa sau poezia 
păstrându-şi până şi legăturile 
de punctuație cu acestea, E ver- 
sul cel mai diţicil, penirucă îl el 
trebue realizată cu mai multă 
măestrie poanta, Aceasta neapă- 
rând evidentă în conjunctura hu, 
trebue totuși să figureze ca sen- 
sul lui. Adică, în versul ultim 
continuativ, poanta trebue să sc 
realizeze, așa zicând, printre 
rânduri. Poezia nau poate nicio- 
dată rămâne deschisă, formal 
vorbind. De uceea menirea ver- 
sului ultim continuativ g atât de 
dificilă. El trebue să închidă o 
poartă, fără să aibă nici o cheie. 
Căci într'adevăr, pe când celelul 
te forme de versuri ultime sunt, 
prin excelenţă, versuri „eu 
cheie“, versul continuativ  esie 
un vers a cărui cheie e conținută 
oarecum în celelalte. Versul con 
tinuativ nu poate contrasta, Ei 
nu poate interveni din afară. E! 
nu poate reveni. El trebue să 
continue. Și cum o poezie este 
capabilă de a continua la infinit, 
ei trebue să știe întotdeauna câna 
să se oprească. Acţiunea pe care 
trebue să o îndeplinească, nici 
prea devreme, nici prea târziu, 
ci tocmai atunci când trebue. 
Marele maestru al versului 
continuati» în literatura noastră 
e, incontestabil, Tudor Arghezi. 
Poezii precum „lignire”, „Gra- 
vură”, „Mitra lui Grigore”, sau 
„Prințul” sunt, în această ordine 
de idei, realizări excepţionale. 
O formă de vers continuativ 
este versul integrator. Acest vers 
este, în construcția lui tehnică, 
de o subtilitate și un rafinament 
excesiv. Căci el reușește să în- 
tegreze un tot căruia îi aparține 
şi pe care-i cominuă, numai da= 
torită inspirației,  într'adevăr 
majore, sub semnul căreia a fost 
scris. Versul integrator e deobi- 
ceiu nu numai versul ultimului 
rând liric, dar e, ca să vorbim 
astfel, versul ultimului cuvânt 
din poezie. Printr'un cuvânt în- 
genios utilizat, versul continua- 
tiv câştigă un plus de accent, 
care îi întărește simţitor poziţia 
sa finală, în cadrul poeziei. In 
„Și dacă norii deși se duc 
De ese 'n luciu luna, 
E ca aminte să-mi aduc 
De tine 'ntotdeauna“, 


acest „întotdeauna“ are o greu- 
tate finală mai amplă, desigur, 
decât a altui cuvânt, cum ar fi 
de pildă „orișicând“, cuvânt cu 
o utilizare semnificativă identi- 
că. Dar aici intrăm întrun do- 
meniu în care nu are dreptul să 
vorbească decât talentul mare 
sau geniul. 


RADU STANCA 


8 AUGUST 


FRIEDRICH NIETZSCHE 


nu a fost și nu e încă actual. 
Toţi cei cari au crezut că fusese 
vizionarul și profetul vremii lor, 
ca şi toţi cei ca, azi, îi sycoiesc 
depăşit, sa înşală, Niatzsche esie 
un sistem stelar rămas d ncolo 
de împlinire. Cugetarea lui a 
tins şi tendinţa se  truncn-ase 
brusc, Lăsând, deschise către ui- 
mensiuniie spaţiului şi ale tim- 
pului, toate vinele tulpine: ce s2 
voia copac uriaş crescut ÎMpo- 
triva tuturor vecinilor. Dzacoeă 
fragmentele și aforismele, capi- 
tojele şi notele lui păstrează şi 
vor păsira ceva din prospeţimea 
gucurilor şi a rășin.lor închegate 
străveziu pe rănile piantei. 

In afară de acestea, imensa ti- 
sipă de cuget şi patimă, cu care 
îi uluise şi îngenunchiase în a- 
dorare iraţională pe urmaşi, a- 
tinge încă p:ea discret suscepti- 
biităţie și ascunzişuriie incon- 
şiienut vinovate ale suf:etului no- 
stru. Am aplaudat şi vom ap-au- 
aa încă mult timp „ideia“ supa 
omului modaiată metaforice. (La 
urma urmelor toate idei.e sunt 
metaforice. Cug.tarza pură. ca 
toată parabo'a măruiui din Eden, 
a rămas fruct neuiuins de ni un 
şarpe, de nici o Evă, de nici un 
Adam. Ne găsim abea în dimi- 
neaţa mirării şi a jinduirii, Ada- 
miţ: mai tovarăși cu jiv.nele pă- 
mântului decât cu arâtările ce 
foc ale spiritului neîn.inat dz 
nici o umbră telurică, vom mai 
suferi muit de boaia transiţi.lor. 
Admițând, bineînțeles, căn pla- 
“nul intelectu.ui omenesc se pe- 
trece o evoluție. Da, precum 
nime nu ne-o poate d=monsira 
cu absolută certitudine şi precum 
nime nu o poate n:ci nega în 
mod absolut evident, la fel nu 
dispunem de m'jloace raţionale 
suficiente să împăcăm al.fel d=- 
cât numai cu ajutorul metaforei 
procesul agonic dintre teza v.su- 
lui nostru şi antiteza marelui a2- 
cunoscut ce-l înconjoară).  I:tă 
dece Nietzsche a procedat ins- 
tinctiv adunând matetia:ul și nu 
organizând, în drecţia celor pă- 
tru vânturi ale ființei noas:re, 
niscaiva scheme sau temelii peu- 
iru un viitor sistem filosofic. 

Filosofii sunt foarte prud:nţi 
şi foarte  corecț, declarându-l 
nefilosof, — căci maite:ialul r:- 
diat dz creerul lui Nietzsche este 
cristal cu atâtea posibilităţi d2 

"clivaj încât, cu nițică răbdare şi 
cu nu prea mulă irosire de sub- 
stanță cenușie, reușeşșt. să ridici 
şi temp:e pentru zeități nzcunos- 
cuta şi dedaiuri pentru tăinuiraa 
vreunui nou monstru născut Gin 
rătăcita fantezie a eternsi Pasi- 
pha&. 

După convingerea noastră, 
Nietzsche cuprinsese prea mulie 
Qrizonturi ca să le ma: fi putut 
stăpâni, darmite suda într'o filo- 
sofie-bloc, fără fisuri şi fără 
contradicții. 

Iar dacă, la începutul acestor 
îraze, — cari pot fi coniinuate 
cu un foarte comod, dar și tot 
pe atâta de semnificativ etcae- 
tera, — sm riscat afirmația că 
Friederich Nietzsche nu a fost şi 
nu este încă actual, am vrut nu- 
mai să provocăm  nedumeririle 
cetitorului, făcându-l să ia o ati- 
tudine contra, — să smtă adică 
mai vie, în propria și cea mai 
intimă regiune a personaliiății şi 
orgoliilor sale, prezența aceui 
Z:tathus'ra pe care profzsorul 
de filologie clasică din Basel l-a 
p-ăsmuit pentru bătaia de joc şi 
de cap a tuturor mediocrităţilor 
mapamondului. 

Totuşi, Friedrich Nietzsche nu 
esta încă actual. Ba, e fo-rte pro- 
babil, ca înseşi esențeie doctrinzi 
sale propovăduite 'n p':ds, să fi2 
puse la index întro apropiat 
vii'ore societate închinată iqo- 
luiui massă. Și se prea poate ca 





1942 











Din lirica lui Nietzsche 


evul mijice:u al acestei noui 
secte sociale să domine mulie 
veacuri până la o altă renaş= 
ere. 

Dec: Nietzsche nu e încă ace 
tual. Și nu este, în afară da acz- 
stea, fiindcă vorbeior lui d2 foz 
li sa mai dat o întrebuințare 
piezişă: întrebuinţarea droguri- 
lor cari exa.tează numai simţu- 
rile, fără să fi purificat, în prza-= 
labii, metalul sp ritului, 

Filosof neîmplinit, — adică ne: 
sfârşit, — autorul Veselei științe 
şi al Zorilor rămâne, totuşi, un 
mare conţident al nesfârşiţilor, 
— al tinzricor, — al celor încă 
disponib li şi cu sufletul neînfie- 
rat cu stigmele cuminţeniei și 
ale conformismului. 

Dar aceasta nu e încă actuali- 
tate. 

Nu este, cu alte cuvinte, pro= 
gram sau jalon pentru toa:ă lu- 
mea. 

Deaceea literatura ce se va în- 
mulţi în jurul problemei sau al 
fenomenului „Nietzsche“ este, de 
la început, condamnată să poar- 
te sisnatura „divagaţi=“, (Că 4- 
vagaţiile sunt utile, frumoase și 


des:ori chiar mai: mult decâ: 
s:mple exerciţii, suntem de a- 
coră). . 


DECE SĂ NU-L CLASAM 
ATUNCI 


printre poeți pe acest proteic 
Friedrich Nietzsche? 

Știm, spre czemplu, că pe la 
vârsia de 14—15 ani, pe când sa 
qăsea la şcoala princiară din 
Pforta, zelosul e:ev, își propusese 
„Să se exercite ceva mai mult în 
poezie, și, de va merge, să facă, 
pe cât cu putinţă, în jiecare s:a- 
ră câte un poem“. Și mai ştin 
că, pe acea vreme, Ne zsche se 
considera ajuns întra treia pe- 
rioadă poetică. 

In afară de arestea, paginile 
sale „filosofice“ sunt mai boga= 
ten poezie decâ. volumele de 
vers ale snul.or porţi cu plete şi 
lavalieră. Şi, pe deasupra tuiurur 
considerentelor similare, chiar 
Zarathustra, care e și poem, se 
disolvă, spre sfârşitul părţii a 
para şi ultima, în flacără diti- 
rambică. Deci? 


DA, NIETZSCHE 


este și poet. 

Unul dintre acei poeţi, — nu-i 
discutăm rangul, — pe cari i-a 
făcut, cu lucidă lipsă de milă, 
fraţi de lapte cu minciunoșii. 

Unul dintre acei poeţi cari, 
pentru el, sunt, ori când şi ori- 
unde s'ar naşte, numai niște epi- 
goni. Numai n.şte fa!şificatozi de 
vin... (Recitiţi, în partea a doua 
a lui Zarathustra, ce spune 
el despre poeţi și veţi da de ver- 
dicte ce vă vor face să deveniți 
bănuitori până șin faţa mărtu- 





risirilor Alespre poezie și poeţi 
ale unui Rilke!), 

Nietzsche însă nu s'a sfiit să 
se califice astiel. 

Neputând evada dn închisoa- 
rea cu gratii a metatorei, a rit- 
mului, a stâlpilor de foc ce stă- 
teau între e! şi spaţiile necerce- 
tate ale spiritului pur, el se re- 
volta şi se agita ca un ţigru 
prins. Neputând găsi, în imate- 
rialul și însesisabilul pentru o- 
chii noştri de carne spirit pur, 
punctul de reper şi de plecare 
doriţ cu patimă, el se'ntorcea la 
gratiile metaforei, ale ritmului, 
ale stâlpilor de foc ce stăteau, în 
acelaş loc, despărţind — ce?! 

Ei, aceasta e tocmai întreba- 
rea pe care şi-a pus-o și el. 


IN AFARĂ INSĂ 


de aceste „crize“ trădate şi a0- 
centuate prin ditiramb în corpul 
tetrapticului Also sprach Zara- 
thusira, Fr.edrich Nietzsche a 
scris şi poezie pentru poezie, a- 
dică poezie ds dragu: d a spună 
în vers şi strofă, ceeace nu se 
lăsa exprimat altiel, 


Filosoful în uniformă 
(Nerzscne teierist) 


Patruzeci şi opt sunt, de obi- 
ceiu, poemele lui, prezentate în 
edijiile de opere alese. 

Intrucât ia noi e cunoscut nu- 
mai Zarathustra şi prea puț.ne 
pagini în plus, socotim că, o prz= 
țuire a liricei nieizschieene pro- 
priu zise, nu poate fi păgubi- 
toare. Amales, în scopul acesta, 
câteva dintre piesele cele mai 
caracieristice pentru poat dară şi 
mai acessibie cetiiorului şi le 
prezentăm în obicinuita tradii- 
cere prozaică vers cu vers, Căll- 
tână, totuși, să redăm, pe lângă 
sensul cel mai exact, şi ceva din 
atmosferă. Iată-le: 


1. ZEULUI NECUNOSCUT 


(Cem ambekznnten Goite) i R: Ă 


Incă odată, până plec mai departe 


şi-mi trimit înainte privirile, 


îmi ridice însingurat mâinile 


spre line, spre care jug, 


(Și) căruia în cca mai adâncă profunzime a inimii 
i-am sfințit, cu fast, altare 


ca 'n orice timp 


să mă cheme iar vocea ta. 


Pe ele ard, adânc înscrise, 


cuvintele: Zeului necunoscut. 
Al lui sunt, chiar dacă am rămas 
în ceata pângăritorilor până 'n ceasul acesta: 


UNIVERSUL LITERAR 


al lui sunt = și simt lațurile 
cari mă trag în jos din luptă 
şi, chiar de jug, 

mă supun, totuși, slujbei lui. 


Vreau să te cunosc, Necunoscutule, 

tun sujletul meu adânc prinzătorule, 

ca o furtună prin viața mea ră.ăcitorule, 
tu ne'nţelesule, mie înruditule! 

Vreau să te cunosc şi să-ți slujesc eu însumi. 


2. TOAMNA 
(Dar: Harbat) 


Aceasta=i toamna: Îţi va mai rupe inima! 
Pleacăn zbor! Pleacă'n zbor! 

Soarele se furişează spre munte 

şi urcă și urcă 

şi se-odihneşie la fiecare pas. 

Ce ofilită s'a făcut lumea! 

Pe fire, îninse obosit, își cântă 

cântecul vântul. - 

Nădejdea a fugit, 

el îi jeleşte 'n urmă, 

Aceasta-i toamna: îți va mal rupe inima! 
Pleacă 'm zbor! Pleacă 'n zbori —- 

O fruct al pomului, 

tremuri, cazi? 

Ce taină te-a învățat 

noaptea, 

că fiorul de ghiață ţi-acoperă 

obrazul, obrazul purpuriu? 

Cine mai vorbește? 

Aceasta-i toamna: îţi va mai rupe înimal 
Pleacă *m sbor! Pleacă 'n zbor! 

Nu sunt frumoasă 

— aşa vorbeşte floarea stelelor — 

dară-i iubesc pe oameni 

şi mângăâi oamenii 

ei trebuie să mai vadă flori 

şi se pleacă după mine 

ah? și mă rup — 

în ochii lor lucește atunci 

aducerea aminte, 

aducerea aminte de ceva mai frumos decâţ mine: — 
— o văd, o văd — și mor astfel! 
Aceasta-i toamna : îţi va mai rupe inima! 
Pleacăm zbor! Pleacă'm zbor! 


3. PESTE UȘA CASEI MELE 
(Uber meine: Hiustiir) 


Locutesc în propria mea casă 

niciodată nu l-am imitat pe nimen nimic 
şi — râd de fiecare mais.ru 

care m'a râs de sine însuși. 


4. FARA INVIDIE 
(Ohne Ne.d) 


Da, fără invidie privește el: şi voi îl cinstiți pentru aceasta ? 
EL nu se uită QuUpă cinstirile voastre; 

ochiu-i de vultur e puntru aepăriare, : 

el nu vă vede! — el vede numai stele, stele! 


5. ECCE HOMO 


Da ! Ştiu din ce mă trag! 
Nesaturai asemeni jiacărei 
ara şi mu CONnsum. 

Lumină se face totul ce-apuc, 
văctune totul ce las: 
Ftlucără-s de bună seamă! 


6. SIERNEN-MORAL 


Vorausbestimmt zur  Sternenbahn, 
was pent dach, Stern, das Dunnxel an? 
Roi selig hin durch diese Zeit! 

Ihr kiemut sei dar jremă und weit! 
Der fernsten welt gehOrt dein Schein! 
Musleud soll Sinde ţiir dich sein! 

Nur e:n Gebot gilt dir: sei rein! 


Traducerea : 


MORALĂ A STELELOR 


(sau, poa.e rnai corset, morală siderală) 

Predestina.ă căii stelare 
ce-ţi pasă, stea, de 'ntunecimi ? 
Rolește fericită prin acest timp! 
Mizerta lui jie-ţi streînă și depurte! 
Lumii celei mai îndepărtate aparține lumina tu! 
Mila să ţie un păcat pen.ru tine! 
Numai o poruncă ţi-i caiă: fii pură! 

DUPĂ MARI NOI 

(Nach neuen Mecren) 
Incolo vreau; și mă încred 
deacum..în mine şin gestul meu. 
Deschisă zace marea, spre-albăstrimi 
mi Se avântă nava genoveză. 
Toate-mi strălucesc, noi şi mai noi, 
nămiaza doarme pe spațiu și timp — 
numai ochiul tău — uriaș 
mă priveşte, infinit ! 
(Urmare şi sfârsit în n-rul viitor) 


sa TRAIAN CHELARIU 











Î = 


Balada tatălui vilreg 


Am un copil mai bătrân decât anine 

Şi mic de statură, de pare pitic 

Și-oriunde mă mut in vizită-mi vine... 

Dar Doamna mea bună, la ciustea-mi cum ţine, 
De vechia-mi greșeală nu ştie nimic! 


EI vine gătit, îndrăcitul copil!, — 

In haine ciudate, cu zâmbet pe buze 

Şi ntins... ca la o sărbâtoare! Umil 

De mine'ntrebând la vecini, cere scuze... 


Ci viaţa-mi, vai! — nu 


e, D'a fost un azil! 


Fecioru-mi cel mare, unic după lege, 

Și fata mea, veselia lui surioară, 

Sunt gata cu lungi prietenii să se lege 
Cu-or:cine, de-oriunde !... Şi-i voia mea, doară! 
Ci'n veci el venind, nu'nţelege! 


Se miră cu toţii dece-l izgonesc, 

Când până la prag cu bacşişuri pătrunde... 
Pe toţi îi aud surâzând cum şoptesc. 

Nu vreau să-l primesc nici aici nici oriunde 
Şi fierb de mânie, de cum îl zăresc! 


Toţi spun “ar vrea doar să-mi aducă vreo veste 
Sau, poate, să-mi ceară un sprijin, un sfat... 
Eu nu vreau să ştiu, — aşa iirea-mi este! — 
Și-l svâri, strigând „Pleacă!“, pe scară, turbat... 
Aceasta-i întreaga-mi poveste! 


ŞTEFAN STĂNESCU 





NOTE 


UMANISMUL MORAL AL 
LUI PETRARCA își întirulează 
un scurt dar plin de sugestii ur- 
ticol, Giulio Ber.oni întrun nu- 
măr mai vechiu din Il libro ita- 
liane nel mondo, (anul ÎI, numă- 
rul 6—1). 


Francesco Petrarca, spune cu- 
noscutul membru al Acadeniei 
ivaliene, stă în fruntea șirului de 
mari umaniști care nu s'au în- 
chis în negura filosofărilor abs- 
tracte, ci sau forțat s ădea vie- 
ţii un sens, o valvare, o semni- 
ficaţie morală“. 

Se spune că Petrarca e cel d.n- 
tâi umanist, că e primul om al 
Evului Mediu care întrezărește 
problemele omului modern. Prin 
s ructură, cultură, şi dutorită 
timpului în care-a trăit, — epo- 
ca in Care cultura trecea delu 
scolastici la oamenii Renașterii, 
la umaniști, — neputând să a- 
dere totul la nici o tagmă, Pe- 
îrarca rămâne prototipul omu- 
lui delia răscrucea curentelor cul- 
turale, „Vețui contrari alla vitu 
serena“, 

I înspăimântă şi-i repugnă 
deopotrivă, subtilitatea scolas.î- 
cilor ca şi nepăsarea umaniştilor 
faţă de marile probleme ule e- 
zistenței, față de chinul jără 
nume a! îndoelii, Erudiţii, fiiu- 
sofii, criticii şi arheologii uma- 
niști se mulțumeau cu descijra- 
rea unui text vechiu și descope- 
rirea unui manuscris de-al lui 
Ovidiu sau Cicero era sujicienti 
pentru uscata lor fericire, Pe- 
trarea aspira la  perjecţiune. 
Simţea, liranică, trebuinţa im.ro- 
specției, a analizei interioare, 4 
disecării propriului suflet, 

Revelatoare- în aceustă privin- 
ță e disputa filosojicomurauiă du 
Sescr.tum, (una uintie upera.e Cu 
pronunţat caracier autobiografic, 
numită și „De confliictu cururun 
suarum“ sau „De contempiu 
mundi”), unde, prin gura Sian- 
tului Augustin, poe ul își recu- 
noaște cu multă sinceritute slă- 
bic.unile care-l fac să se indo- 
iască de valoarea sa morală, 


a n a a E PO Pa n a e a a Tati aa ERAI, i NN Tr pp E a a a a E a E a a a E RR Pe 


Sensul mortii şi sensul vieții 


(Urmare din pag. 1-a) 


Elementul primond'al și pozitiv al lumii este vieața. 
A căuta sensuri morții este un act de negaţiune a vie- 
ți: stezlitate şi las tate lotdeodaiă. Moariea ese ine: 
xistentă. Individului, cu atât mai mult cu cât este tă- 
năr, izbăvirea nu-i poate veni prin inex'siență. Pen- 
tru împlinirea destinului său, nu numai pentru izbă- 
vire, care de asemenea este un act pozitiv pe plan 
metafizic, dar care pe tărâmul reali'ăţilor nu înseamnă 
o contribuţie pozitivă, ae impune fiecăruia să abă lm 
psde în suflet sensul vieţi, nu sensul morţii, 

O primă eroare a oamenilor este că privesc moartea 
durativ, ca spațiul imens care ține dela încheerea vieți 
până în nesiârșt. Această perspectivă înspământă. 
Dar moartea nu esie aceasta: moartea ese o singuză 
clipă, un fenomen ca or.care allul din vieaţă, lz ca- 
pătul acesteia, care însă nu este de'erminat de con- 
ştiinţa umamă. A căuta să dai acestei clipe, t:ecă:oare 
ca toate cele dn vieaţă, o însemnăale deosebită şi 
un sens, chiar izbăvitor, este într'o bună măsură imo: 
ral şi, în orice caz, total distrugător de e'anuti conztruc-. 
tive, Moartea nu trebue să preocupe pe oameni dacă 
vor să nu se teamă de ea şi să realizeze ceva în vea: 
ță: ei nu i se poate da nic'o semniticatie deosebită, cu 
atât mai mult cu cât ea este un act dete:minat dn afa- 
ra conștiinței celor ce o primesc. Nimeni nu merge în 
primejdia cea mai mare fără certiiud mea, subcon- 
știentă măcar, că o va d=păși. Siguranța morţii într'o 
luptă la care mergi paral'zează elumul și ech valează 
cu o sinucidere. Sinucigașii, singurii la care moartea 
este provocată de propra lor conşiină, nu răscum- 
pără mai niciodată ceea ce vor să izpăşească, 

Oamenii u.lă de asemenea, când vor să dea o anu- 
mită semnificațe morți, că ea poats veni în orice clipă 
a destășuzrării vieții. Alexandru cel Mare a muri! scăl- 


dându-se: Napoleon, în pat, bolnav de cancer; un ex- 
croc celebru se sinuc de teatral, fără ca moariea să 
schimbe cu ceva semnificația vieţii lor. De fapt, dacă 
se privește cu atențe, fără patmă și inăutrul lucruri: 
lor, n'mic nu se poate schimba, nimic nu se poate răs- 
cumpără prin actul morții. Emma Bovary sau Oiella nu 
răscumpără nimic prin moartea lor. Grui Sânger sau 
Tannhăuser se izbăvesc prin acte din vieață; nu prin 
moarte. Moartea nu este ceva pozitiv; ea nu aduce nici 
pe plan concret, nici pe plen metafizic, niciun rod vie- 
ţii. Dacă un om își stărșește zilele — este un lucru fără 
însemnătate. În clipa aceasta chiar în care sunt par- 
curse rândurile acestea, cuvântul acesta anume, au 
expirat, înconiurați de ai lor sau părăsiți în depărtaie 
ținuturi, mulți oameni, fără ca să ne simțim p-ea mult 
m'şcaţi, deși ienomenul este asemenea cu cel care 
va îi la tiecare din no', cândva. Insemnat este numai 
ce a pului realiza fiecare în vieață, nu în ce împreiu- 
rare s'a întâmplat să-l ajungă siârșilul, 

Singura semnificație ce s'ar putea scoate din moarte 
se află urmărind cât de lin știt a prmit-o omul, cât de 
fără nerăbdare, dar și jără dorită zăbovire sau teamă 
o aștepta, pentrucă de aici se vede cât de pregăiit se 
simția el să plece în orice clipă. Această seninătate 
desăvârşită în fața mo-ții,jără să o gonească şi fără să 
o cheme, vine însă numai din conștiința că nu sensul 
mo-ți, ci sensul vieţii a fost aflat și împlinit. Sunt oa- 
meni care pornesc fără să ezite la acţiuni, pe care şiiu 
că le vor plăti cu vieața lor, Curajul le este întreg, e- 
nsrgia sporită și eventualitalea morții ce-i va urma este 
acceptută cu linişie, pentrucă ei au certitudinea că vor 
muri după ce vor înfăptui. Aceasta făptui:e dn vieață, 
care va face ființa umană să rămână și dincolo de 
existența ei fizică, izbăvește și le dă liniștea supremă. 
Mântuirea, aşa dar, nu se poate afla în moarte, ci in 
vieață, căci mântuitor peniru om nu poa'e fi decât al- 
tu: pozitv, pin de roade, 

Fără îndoială, vieaţa apare multoza, când oaută să 
gândească asupra ei, cu drepi cuvâni zadamică, Ne 


naștem, trăim, moartea ne pândeșie în or'ce clipă, fe- 
ricirea nu putem spune nic.odată că am prins-o, mu: 
rim mai totdeauna prea devreme, nu șiim nimic din 
ceea ce a fost înainte de a ne naște, nici dn ceea ce 
va fi după moarte. Trecem ca o scâmiee, ne stingem, 
şi devenim cenușe, fum sau țărână. Oamenii încearcă 
să găsească un sens acestei existențe efemere şi ade- 
sso;i .nulilă, în drecții care se dovedesc g'erpe şi li se 
pare mai târziu că impun ispășiri. Dar nu le pot afla, 
ascultând de prejudecățile mediocritățlor, decât într'o 
anumită moarte, „ca și cum scopul veţi ar îi să moii 
întrun anumit fel. Capătul vieții — nu rosiul vieții este 
moartea. Și vieața, care atât pare da nsinsemnaă în 
fața atotputernic ei morţii, o învinge pe aceasta, depă- 
șind-o la oamenii care nu se mai tem de clipa finală 
pentrucă ea nu-i mai poate DESFIINȚA, nu le mai poa- 
te șterge existența de pe fața pământului fără să ră- 
mână n'cio urmă din ei. 

Aceşti fericiţi stau senini în fața morţii ce va să vnă 
oricând, pentrucă în urmă rămân roadele vieților: iap- 
tele, actele pozitive. Incontestabil, suntem vremelnici, 
Vremelnicia este esenja vieți şi moartea poate veni 
oricând. Faţă de această certitudine, nu se poate 
da aliă justif.care ex 'stenjei omenești, caze alfel ar fi 
fără rost, decât printrun plus ps care îi aduce fiecare 
umanității față de ceea ce fusese pâmă atunci. O operă 
de artă, una știiniitică, o descoperire, executarea în 
chip deosebit a unei bucăţi muzicale, sădirea unui pom, 
o fântână, un copil, cea mai însemnată până la cea mai 
neînsemnată „creațiune”, în sensul cel mai larg al cu- 
vântului — iată rostul v'eţii, semnificația ce i se poa'e 
da. Prin implinirea acestui rost, se împlinește destinul 
fiecăruia, omul se înalță dincolo de el însuși, îşi poate 
contempla liniștit grandoarea și n'micnicia vremeini- 
ciei sale, iar moartea nu-l mai înspăimântă, pentrucă 
el știe că în parte a biruit-o, că nu va muri de tot şi că 
nu are nimic de așteptat dela neputința ei: nici impla- 
cabilă aruz:me, nici indurare. 

G. C. NICOLESCU 





Petrarca 


In căutarea omului, 
se folosește, paralel, de creşti- 
nism şi de filosoția aniică. 


Caută să le împace, să le în- 
tregească: adaogă creștinismu-ui 
bogăţia de gândire a filosojiior 
păguni, fixându-şi evoluția spi= 
riuală între clasicul „CUunDaş.2= 
te pe tine însuţi” și între îndrey- 
tarul Sfântului Augustin, „redâ= 
te ţie însuţi”. De unde nevoia de 
a se regăsi, de a se descoperi, 
din Secre.um. Căci tot umans- 
mul etic al lui Pe.rarca se redu- 
ce doar la mărutrisirea slăbiciu= 
nilor, a rătăcirilur: cau ă un uru 
fundament vieţii, dur nu-l gă- 
seș.e. Stărie de ferven:ă credin- 
ță alternează cu cele de dezolut 
desgust pentru orice manijcsta- 
re a spiritului, 

Conștiința nimicniciei omului, 
a țărunei din el, coexistă cu or- 
goliul de a fi cel mai mare poet 
al Itaiiei şi cu dorința de a u- 
vea coroana de lauri, de a fi glu- 
vijicat pe colina sacră a Capi- 
toliului, Tragedia omului Petrar- 
ca se concretizează întrun yest 
ie profund simbolism: în ciipa 
încoronării sale ca poei, Petrar- 
ca îa coroana pe care și-a dori- 
i-o toată viața și o depune pe 
nitar, ofrandă  Divinităţii. Nici 
în clipa supremei glorijicări a 
persoanei sale omenești, poetui 
na uitat că e și creștin și sa 
umilii. „Când medi ez asupra, în 
tâmplărilor și a fericirii oameni- 
lor, asupra nesigurelor şi ncaşe 
teptatelor  întorsături ale lucru- 
rilor, nu găsesc nimic mai fragil 
şi mai nestutornic ca viața ome- 
nească“ : așa se deschide „ide 
remediis utriusque fortunae”, un 
alt tratat filosofic al lui Petrarcu 
unde poetul devine adeptul ali:u- 
dinei de impasibilita:e în faţa ca- 
priciilor des.inului. Neliniştea şi 
melancolia, conștiința neputinții 
omenești, dau tonul pronunţat al 
celor mai numeroase din scr.e- 
rile sale. 

„Liniştea — spune Giulio Ber- 
ioni, — „la quie.e dell animo 
l.bero e contento di se“ s'ar pu- 
tea găsi în alt mare umanist, în 
Leonardo da exemplu, care, deși 


fundamental deosebit de P.trar- 
ca, a fos. și el din aceia care-au 
avut râvna de a se cunoaște, de 
A Se regăsi, de a se avea. Dar 
Leonardo şi-a regăsit liniștea și 
seninătatea în covârșitoarea ra 
ținută estetică cure l-a îndevâr- 
tat de viaţă, mutânduol în at- 
mosfcra artei şi a frumuseţii, a- 
coio unde to.ul e încântare și 
vis fără de trezire, ă 

„Atitudinea estetică a bu Pe- 
trarca era turburată şi învinsă 
de cea psihologică. Natura lui ae 
poer și de artist era așa de can= 
trazisă de puternice și vii inte» 
rese morale, încât toa ă existen= 
fa lui s'ar putea dejini printr'o 
continuă luptă de îndoeli şi de 
probleme, o contracțiune, o pa- 
siune, Și n'a putut atinge echi- 
librul, armonia interioară, S'a 
căutat cu neliniște, s'a găsit și 
s'a pierduw:. Aceasta a fos; soarta 
lui disperată. A fost prea mult 
artist, pentru a fi un maestru al 
vieți“, 

Şi-a voit să jie prea mult un 
macstru al vieții pentru a se 
mu'ţumi numai cu asta, am a- 
ăoga. 

Generaţiile următoare lui Pe- 
trarca, până în prima parie a 
Cinquecentului, n'au cunoscu: pe 
omul chinuit din poet, ci numai 
pe câniărețul senin al blondei 
provențale. Pasiunea morală q 
lui Petrarca a fost întunecată de 
cea arnoroasă, 


CONSTANȚA TUDOR 








POLOBICA INVAȚĂ CRISTIANIA 


Când s'a întors Bijboc acasă şi și-a 
găs.u nevasta între două scaune, așezân- 
du-se când pe unul când pe celălalt, sa 
crucit. Sau, cum ar fi zis Johny în mol- 
doveseasca lui: „s'a crușit“, 

Nu vă speriaţi: Johny n'are nicio pi- 
cătură de sânge celto-picto-anglo-saxono- 
normand în el iar din limba Albionului 
un păstrează cecât câteva hârburi cu- 
lese în calea celcr șasesprezece ani de 
şcoală, cum ar fi de pildă: hauduiudu, 
ochei, olrait şi taimismoni, cari în gla- 
gorea lui au cam toate acelaș înţeies, 
adică „Hai noroc!“ Pe cei şapte ani de 
zcasă i-a petrecut între piciorul. mssii, 
de care-l lega maică-sa când pleca după 
treburi, punându-i alături şi blidul cu 
fiertură de fasole, și între canțţileria tai- 
că-său, notar vrednic şi român aintr'o 
bucată într'un satț din jurul Romanului. 
Aceşii șapte ani au fost aceia, cari și-au 
lăsat pecetea cea mai neştearsă asupra 
firii şi: sufletului lui Johny. 

Neaoş în toate apucăturile şi pornirile 
sale, la cea dintâi vorbă, pe care o rostea, 
ieşea la iveală de sub straiele de domni- 
şor (geolog la o sccietate petroliferă) tot 
vechiul Ionică, prichindelul legat de pi- 
c:orul mesii, pentru care era o adevărată 
mândrie de bărbat să găsească maică-sa 
la întoarcere blidul de fasole gol şi lins 
hană. De împrumut îi crau straiele și 
demnia şi tot de împrumut îi era și nu- 
mele pestriţ de Johny Hollodrio. 

Veti afla mai încolo dece Johny şi dece 
ftolicărio. Deocamdată să nu ne uităin 
de îndeletnicirea ciudaţă a Polobicei, ne- 
vasta lui Bijboc. 

Arcu. veţi vrea să ştiţi dece o chema 
pe Polohica, Polobica și dace pe Bijboc, 
B'ihcc. V'aşi spune bucuros, că doar de 
aceea stăm la taifas, dar mă tem că de 
prea multe paranteze... 

Dar, la urma urmei, toată povestea a- 
ceasta nu-i decât o paranteză. Una din 
acele paranteze de lipsa vieţii, pe cari şi 
le deschide omul. asemeni unei ferestre 
spre seninul şi nepăsarea cerului. pentru 
a mai scăpa o clină din hezna lupte: pen- 
tru- bucata de pâine. O fugă de tine în- 
suţi, de titlurile tale, de cutiuța în care 
ta-a vârit societatea punându-ţi o eti- 
chetă şi dându-ţi o anumită „sarcină ae 
îndeplinit“, 

Intr'o asemenea paranteză s'au cunoscut 
toţi cei despre cari va fi vorba aci, ase- 
menea paranteze erau toate pri.ejurile 
când se adunau şi când hohotele lor de 
râs şi hărmălaia punea întreaga vecină- 
tate pe gânduri. Iată dece şi numele pe 
cari şi le-au dat erau şi ele tot paranteze. 

Dece vaș vorbi despre domnul ingi- 
ner... — era cât pe aci să-i zic pe nume 
— când e mult mai potrivit să-i zic B.j- 
boc? Pentrucă, oricât o fi moştenit el cu 
hârtii în regulă și acte de naştere oficiale 
numele tătâne-său, și oricât ar suna de 
frumos acel nume, nu i se potriveşte. Tot 
aşa cum lui Mircea-cel-bătrân nu i-ar fi 
șezut bine să-i zică Ionescu-cel-bun. Un 
nume are o viaţă a lui, o înfățigare bine 
hotărită. Mircea-cel-bătrân nu putea să 
fie decât Mircea-cel-bătrân, Mihsi Vitea- 
zul numai Mihai Viteazul; iar Bijboc nu 
poate fi decât Bijboc. 

Rostiţi pe „B:j“ lung, înalt, pierdut, ca 
un bâzâit da albine într'o prisacă înflo- 
r:tă, și-epoi tăiați-l deodată cu un „boc“ 
uscat, sec, ca o bășică de săpun carz se 
sparge. Asta e Bijboc. 

Biiij, adică lirism, visare, seninătate, 
urmate de boc, care închipuie nimicirea 
printr'o stângăcie sau glumă nesărată a 
tot veeace sa căznit să clădească biiij. 

Dar Biiboc mai poate fi spus şi alt- 
minteri. Puneţi tot accentul pe bac, rostit 
cu g'asul ridicat şi nu-l folosiţi pe bij 
decât ca pe o pârghie, care să-l sailte cât 
mai sus pe boc. Nu seamănă atunci cu un 
bebârnac? Pentrucă Bijboc al nostru nu 
scăpa nici um prilej de-ași bate joc de 
orice şi de-a da cu tifla oricui. 

Prin urmare, Bijboc a fost să fie Bijboe 
şi nimic altceva. 

Iar Polobica era împerecherea lui Po- 
lob luat dela polcboc cu ica luat dela 
păsărica. Dece această împerechere, vă 
voi spune în decursul aceste: predas-ovii, 
în care Polobica învaţă cristienia, 

* 

După ce Bijboc sa crucit, a clipit din 
ochi ca unul care nu pricepe dacâ vede 
aievea sau visează, și, dacă a văzut că 
nu se poate dumiri ce-i cu ţopăiala Po- 
lcb.cei de pe un scaun pe altui, sa hotă- 
rît să daa deumul glasuiui: 

— Ce faci tu, Poicbico? 

— Invăţ Cristiania |! 

— Inveţi...? 

— ...„ Cristiania ! 

Acum Bijboc a dat să se crucească dar 
nu s'a mai crucit, Nuci n'a mai clipit din 
ochi, că a văzut adineaori că asemenea 
mijloace nu duc la nicio lămurire. Şi era 
cât pe aci să scandeze în gând versurite 
lui Coșbuc: „Nu cerceta aceste legi că 
eşti nebun...“ Când Polobea îl lămuri 
singură: 

— Oaca m'a învăţat. El mi-a spus că 
e mijlocul cal mai sigur de-a prinde miş- 
carea. Vreau s'o învăţ neapărat, Fără 
Cristiania nu poţi fi stăpân pe schi. 

Și, în timp ce vorbea, nu-și întrerupse 
nici o clipă țopăiala, Stătu doar când 
B.jboc se porni pe un hohot de râs cu 
sughițuri: 

— Așa e! Ha, ha, ha! Ai dreptate! Ho, 
ho, ho! E chiar mişcarea potrivită! Hi, 
hi, hi!... Numai, ce ai să te faci pe munte 
fără scaune? Ori îţi iei şi scaunele cu 
tine ?.., 

— Hape, hepe, toro, toro! 

Aşa î! îngâna Polobica pe Bijboc, oride- 
câteor: acesta își pornea morişca de ironii. 
Şi-și văzu mai departe da ţopăiaiă, 

— Și... dece ţii tu aşa de mult să înveţi 
Cristiania? Siavă Domnului, de doi ani, 
decând cutreerăm munții iarna, te-ai 
descurcat destul de bine şi fără ea. 

— Da!l Cu trânteli la fiecare sută de 


metii | : E a ie auda 


— Şi cu Cristianio-scăuneala ta crezi 
că vei cădea de acum numai din două in 
două sute de metri? 

— Mam săiurat de „plug“ şi de 
„Stemmbogen“ şi de „beld:e“, Holliodr:o 
de ce a învățat-o? Și el a început abia 
anul azesia. iu vreau să ştie liolioario 
mai mult decât mine. 

— Bine, Doamno, dar Holicdrio e slab 
ca un mâţ şi-i din cap până în picioare 
numai mușchi, 

— „..îar eu sunt mică și grasă ca un 
pciloboc! Cine-i de vină? Tu m'ai îngră- 
șat! Tu m'ai făcut să mănânc mult, ca 
să nu slăbești tu! 

— Aşa-i.,. Tu mănânci ca să nu slă- 
besc eu... 

— Vezi cum eşti?! Nu mai făcut tu 
să mănânc când ne-am căsătorit, pentru- 
că altfel ziceai că nu mănânci nici tu? 

— Da, Doamno, pentrucă atunci erai 
străvezie de atâta cură qe slăbire. Ai îi 
vrut să ţe prăpădeşti ? 

— Atunci nu-ţi plăceam slabă şi acum 
nu-ți plac grasă! 

— Dar cine zice că nu-mi placi? Slabă 
nu-mi placi, ce-i drept, penturcă eu, când 
te iau în braţe, n'aș vrea să te împătur 
ca să nu te scap jos. Aşa cum eşti acum, 
eşi ţocmai cum vreau eu să fii. 

— Păi n'ai zis tu că-s grasă? 

— Eu?! Eu am zis doar că nu ești mâţ 
ca Hollodrio, ca să-ţi poţi îngădui tot ce 
„face el, 

— N'ai zis. dar ai gândit. 

Bijboc o luă în braţe şi-o sărută, în- 
cheind astfel sporovă:ala aceasta, care a- 
menința să nu mai aibă coadă şi care-i 
era totuşi nespus de dragă. Aceste mi 
hârâ'eli erau pentru ei, şi poate şi pentru 
Polobica, sarea şi piperul fără de cari 
nici mâncarea, nici traiul nu gu nici un 
gust. i | 
Polobica se mai îmbună și ea şi era 
cât pe aci să-și desțuguiască botişorul, 
dacă nu-i venea în minte o râcă veche : 

— Dece zici tu că eu am păsărică? 


Iar Bijboc, hoţ, o tot necăjea dându-i | 


răspunsuri: în doi peri. 

Şi acum era să-l bufnească iar râsul. 
Dar îşi luă îndată o mutră posomorită și 
schimbă vorba, ca şi când tocmai şi-ar fi 
adus aminte: 

— De altfel, degeaba te căzneşti, pen- 
trucă nu mergem nicăieri, Eu mâine sunt 
ae serviciu. E 

— Nu ştiu! Nu vreau! Nu vreau să 
ştiu ! 

— Ştii, nu ştii, vrei, nu vrei, eu ce 
să-ți fac? Serviciul e serviciu. Crezi co 
mie nu-mi pare rău? 

— Cum de n'ai ştiut până acum de 
serviciu? De ce-mi spui abia acum când 
totul e pregătit? 

De pregătit, într'adevăr, totul era pre- 
gătit. Cu alte cuvinte, casa era pe dos: 
pretutindeni, pe biblioteci, masă, scaune, 
divanuri, găseai de toate, începând cu 
ciorapii de lână şi sfârșind cu paharul 
cu muştar. O  vălmășeală de albituri, 
hrană rece, piei de focă, bocanci, prăji- 
turi şi ceară pentu schi, orânduite în-cea 
ma: aaplină neorânduială. 

Bijboc dădu o roată cu privirea şi 
Aghiuţă îi furisă iarăşi crețuri de iron-e 
în coada ochilor, dar își continuă jelania: 

— Imi: pare rău, dragă, că văd că toa- 
te-s la lecul lor, dar... ce pot eu să fac? 
Abia astăseară mi-a spus şeful că lucra- 
rea țrebue să iese mâine, că așteaptă cen- 
trala buletinul. 

— Eu nu vreau! Eu nu vreau! Eu mă 
duc! Eu mor dacă nu mă duc! 

Şi Polobica se porni pe un hohot de 
plâns. 

Bijboc o strânse la piept şi dădu s'o 
îimbuneze: 

— Nu fii copilă, a fost doar 0... 

Dar cuvântul „gumă“ se pierdu în 
plânsul Pcâcbicei, care căuta să-i scape 
din brațe, bătându-l cu pumnii în piept 
şi care striga cât o lua gura: 


— Nu vreau! Nu vreaaaau! Eu vreau - 


să mă du-u-u-u-u-c! 

Atunci Bijboc nu-şi mai putu ţine râ- 
sul. Ii săltau umerii și pieptul şi abia îşi 
mai trăgea răsuflarea de hohote. 

Polobica se opri din plâns și-l privi o 
clipă nepricepând. Apoi se porni cu și 
mai multă furie să bocească: 

— "Tu râzi de mine! Ce-ţi pasă? Ţie-ţi 
pare bine că mă vezi p'ângând! Tu mai 
lăsat anume să mă pregătesc, ca să-mi 
pară acum cât mai rău! 

-— Dar eu râd de păsărica ta! 

— Asta-i păsărică? Ce păsăr:că? 

— Și încă ce păsărică! Vuitur! A fost 
deajuns să-ţi spun că nu mai mergem şi 
era cât pe aci să mori de plâns. Femeie 
cu minie la cap eșii tu? Vultur, nu pă” 
sărică... 

Dar Polobica nu-l mai auzia. Ea re- 
ținuse doar ura: 

-— Mergem ? 

— Mergem. 

— lar mă prostești ! 

— Ba nu. Mergem. Am vrut doar să-ţi 
dovedesc că ai păsărică. | 

Polchica tot mai suspina, dar ochii-i 
înfloriră în zâmbet de fericire. 

— Tu eşti un câne. Îţi place să mă 
necăjești. Nu te mai iubasc, 

Şi se strânse la pieptul lui Bijboc. 

— Nici eu nu te mai iubesc. 

Şi o săruţă din toată inima, 


CORNELIU AXENTE 





UNIVERSUL LITERAR 








o, 
a pt ta tt, 


8 AUGUST 


E a 
Poimaine 


1942 


Li 


Panlothii lu STERE 


— Sehiţă — 


Din Chişinău, când trenul 
cotește . după ultiimua - colină 
verde şi orașul rămâne mic în 
urmă, noaptea parcă se lasă 
brusc. Se'ntunecă totul, — o 
clipă; se-aprină luminile . şi 
compartimentele se pregătesc 
de culcare, apoi. 

Țăcănitul roților ronțăe rit- 
mic șina şi rând pe rând gea- 
murile murdare, groase şi in- 


casabile sunt trase cu pocnet. 


scurt, 

Intr'un vagon de clasa II-a, 
Stere și-a fluturat mâna până 
când a simţit că începe să-l 


doară şi până când silueta. 


mică dim fusta cu floricele 


galbene ce-l condusese lă gară. 
— sua topit în urmă cu pero-: 


mul și cerul cenușiu, - 

A suspinat de vreo câteva 
ori — așa ca pentru sine — 
ca să-l audă tovarășul de că- 
lătorie de pe banca din fată, 
şi-a făcut cruce pe cerul gurii 
cu limba, şi-a numărat discret, 
cu o mână adânc înfiptă în 
buzunar, cele vreo cincispre- 
zece băncuțe a doi lei, și-a 
scos pantofii galbeni de anti- 
lopă, şi-a mirosit ciorapii în- 
cinși asudați de drum, şi i-a 
admirat (îi oostase doar câteva 
mii de lei) — şi s'a întins pe 
toată banca. 

IL supărau ochelarii, Şi i-a 
scos împăturindu-şi-i în fula- 
rul negru de sub cap şi a a- 
dormit, 


“Tai 


importanţă, de vreme ce Stere 
avea să se facă militar. 

Amănunteie acestea servesc 
doar ca să lămurească pe citi” 
tor dece un tânir de aouăzeci 
de ani pășea în viaţă cu na- 
turalețea şi seninătatea cu 
care mirturiseşte unei jemei 
că o 1ubeșşte şi că nare bani, 
sau cu dezinvoliuya cu care ar 
sirăbate: o pusii2 nemuminată. 

Dacă mai presupunem că tâ- 
năful nostru nu se batuse 
naucodată cu colegii de școa:ă, 
că iubea încă din cursul în- 
jerior de liceu o fată cu care 
Se indârjea să spere că se va 
căsători și cu ai cărei prieteni 
mari se ajla m joarte 
bune raporturi (japtul îi oca- 
zona nejericilei prietene u lui 
Stere nenumărate scene de ge“ 
lozie retrospealivă), — ne-um 
făcut o idee precisă despre 
persona.itatea călătorului in- 
uns să doarmă în.r'un com- 
partiment de clasa ll-a a tre” 
nului Chişinău—Bucureşti. 

Personalitatea fizică a unui 
erou inspirat de o awienthcă 
întâmp.are nu interesează, A- 
mănunte ca: mălăejţ, rotofeius 
miop sau sieril, uneori wmiter- 
pan Să denatureze şirul fap- 
telor. 

* 

Când s'a trezit tere din 
Somn, cu capul încă plin de 
vise frumoase, trenul p.ecase 
din Chitila. Șiia că până la 


eri îşi cumpărase o pereche de 
pantoji cu talpă dubiă, e drept 
canu mici, (Siere cam sujerea 
de picioare), dar de o antiopă 
ma, mătăsoasă decât plușul, 
chiae. 

Stere se ridică în capul oa- 
să.or. Tovarășul de căsătorie 
de pe banza din fală nu se 
mai afla în compartiment. 
Cuborise, probabil, mai imu- 
înte în vreo stație. 

Işi întinse aiene, îndoindu- 
Şimi, bratul sub canapea, cău- 
tând să-şi ridice  pantojii, 
Simţi că se murdărise pe de- 
gaie. Se aplecă să-i zărească, 
Zadarnic. Sări 2n ciorapi, şi pe 
v.ne, căută cu amândouă mut” 
nile puniojii, cauprins de o le- 
ribilă fierbinţeală. Pantofii dis- 
paruseru, 

v'renul 
Nord, 


intra în gara de 


Incepuseră  măturătorii să 
curețe vagoanele şi Siere întă 
nu se holărise ce să jacă, 

Călătorii  descinseseră de 
mult şi numai câte un vănză- 
tor de ziaie 1şi mai striga litiul 
foilor ce purta sub braț — pe 
peron. 

Btere se hotărî să solicite a- 
jutorul unuia. Făcu semn unui 
țigănuș încălțat, poftindu-l în 
compartiment, şi tratativele 
încerpură, 

Stere n'avea mai mult de un 
pol. Până la urmă, țiginuşul 





Acestea au fost, pe scurt, 
pregătirile de călătorie ale lui 
Stere. A doua zi, aven să a- 
jungă la Bucureşti şi avea să 
se înscrie la şcoala militară. 
Avea să poarte mândru haina 
de ostaș şi poate avea să 
poarte şi sabie. 

Stere fusese un elev emi- 
nent în liceu, fiindcă nu în- 
vățase nimic, Și fiindcă ur- 
mase partea literară îi plă- 
ceau, evident, poezile lui Emi- 
nescu și scria chiar şi dânsul 
poezii, Ba şi proză. 

Dar toate acestea m'au nicio 





are mult. 
Yusese doar premiat la geo 
grație “a cursurile Tinerimii 
române, 

Câteva minute ii trebuiră să 
se deprindă cu situaţia reală. 


Bucureștii nu mai 


Se  visase îmbrăcat într'o 
splendidă uniformă cu eghi- 
leţi şi cu petlițe, cu sabie pe 
draţ scu pe umăr (nu știa pre- 
cis cum se poartă). 

Constată cu meplăcere că tot 


în hăinuța bleumarin cu mâ-, 


neci țesute pe alocuri — se a- 
fila îmbrăcat, dar se lumină și 
zâmbi amintindu-și că alaliă- 


consimți să-l urmeze pân'a- 
CISĂ — nu era departe — ari 
lângă gară, zicea Stere amă- 
gimdu-l. Şi-i încălță pantoţii 
sparți, fără flecuri, cu nume= 
roase petece şi umed mirosi- 
tori. 

Echipat astfel, porniră. 

] se părea lui Stere — cum 
se'ntâmplă în astfel de situații 
— că lumea  îmtoarce capul 
după dânsul, că bufneşte în 
râs, că-l arată cu degetul, etc. 

Când să traverseze linia 
tramvaiului 24, îşi auzi ştri- 
gat numele de familie. In jur, 
nici un gang unde să se poată 





Horia leculescu 


Am cetit de zeci de ori rându- 
rile în chenar Negru, care ves- 
teau în ziar această năprasnică 
şi.re a morţii lui Horia Tecutescu, 
Le-am cetit fără să le dau cre- 
zare, aşa cum parcă mici acuma 
nu le pot ciede. Moartea unuia 
dintre cci mai vii oameni din câţi 
am cunoscut, mi se pare un pa- 
radox de neconceput, pe care nu- 
mai acesie împlacabiie legi eter- 
ne îl pot peceilui. Cât de ciudată 
mi se pare clipa deacum: vreau 
tă încheg cuvinte pentru a zu- 
grăvi personalitatea atât de re- 
moncabilă a acestui om și cuvin- 
tele parcă se fărămițează, pier- 
zându-şi personalitatea, nevrând 
să vorbească. Și totuș:, la patru- 
zeci şi cinci de ani Horia Tecu- 
lescu nu mai este între noi, 

N'am putut concepe vreodată 
că aș putea scrie acest necrolog. 
Mă gândesc la prietenu: meu, la 
marele meu prieten, şi fără să 
vreau, gândul meu se întoarce 
cu ani în urmă, la Brașov. L-am 
cunoscut, eu find încă pe băn- 
cile liceului, iar el fiind profesor 
examinator la o comisie de ba- 
ca:aureat, Liricul lui entuziasm, 
formidabila lui memorie, rara lui 
sensibilitate, mi l-au apropiat 
însă din prima clipă ca pe-un 
prieten. Și de-atunci, Horia Te- 
culescu, bunul „nenea Horăcă", 
a trecut cu prezența sa prin toți 
anii vieţii mele de până azi. 
Omul acesta care a trăit mereu 
în provincie, între zidurile. liceu- 


tui „Principele Nicolue“ din Si- 
gh.şoara, al cărui ct.lor şi uni- 
mator a fost până în uitiemuse 
sale zie, era un spirit de-o com- 
plexitate cum prea puţine mi-a 
jost dat să cunosc. Profesor mu- 
del, luptător pe tărâmul culturii 
poporului, pamf'etar al spiritului 
şi-al cuvântului: de duh, cercetă- 
tor "al istoriei şi-al jolklorului, 
post de-o rafinată ţinută, Horiu 
Teculescu a fost meseu prezent 
în arenă, chiar dacă o sănătate 
puţin șubrezită îi anina din când 
în când de colţurile guri un 
zâmbet de obosită ironie. Un 
mare Tis pitor, care na preci- 
peţit nimie — neprecupețindu-se 
nici pe sine, iată ce-a fost şi re 
va tămâne Horia Teculescu, în 
ațară de autor al unei opere de-o 
varictate și nuunţare dn cele 
"ai piiorești. Creator agitat, du- 
blat de-un lector prodig:os, main 
să pot uita niciodată lucir2a ochi» 


“lor săi, când, la un ceas de taijus, 


la o întretăiere de drumuri, fe 
în S phioșara lui, fie în Braşo- 
vul meu sau aici la București, 
imi vorbea de-o carte nouă, de 
un poet proaspăt descoperit sau 
de-o strofă pe care a scris-o 
acunăzi. 

Intretăcrile noastre de dru- 
muri. Ultima dată, în tearina 
cnului trecut, aşteptam un tren 
în gara Sighişoara. Suit pe-un 
vraf de valize, priveam dealul din 
fața mea, când un glas cunoscut 
mă strigă pe nume. Horia Tecu- 


lescu, în mijlocul unui numeros 
grup de preteni care, ca de u- 
biceiu, îi însoțeau, mă observase 
şi mă chema la masa lui. Era în 
vaicul restaurant al gării. Ne-am 
strâns mâinile cu accezși ejuziu- 
ue, tineri amândoi A urmat apoi 
o oră plină, o oră cum numai tu» 
vărăşia lui de nabab putea să-ți 
afere, In jurul câtorva pahare 
brumate, l-am ascultat giumind 
şi înformnându-ne, întrebând și 
văzând. Ne-a vorbit cu mândrie 
do cei; doi fii ai săi, dintre cure 
unu! e un foarte tânăr și talen= 
iat poet, ne-a vorbit apoi de pro- 
ccte de viitor, iar când am prins 
a-i istorisi despre noi, ne-a rez- 
mintit telegrama cu care gratu- 
lase întâa meu carte: „Incântat 
de adiere, aştept furtuna“. Și apui 
a râs, bătându-ne pe umăr. 

Dar fiindcă el p'eca atunci la 
Sibiu, îar cu la Braşov, a tre- 
buit să ne  despărțim curând, 
Ambele trenuri au intrat pufăind 
în gură. M'am sut în vagon şi 
după ce am ieşit la geam, am 
mai  sch:mbat , câteva cuvinte, 
Horia Teculescu s'a suit şi el în 
tren, iar în timp ce roțile se pu- 
meau în mișcare, a mai fluturat 
cdată un adio, sub dealurile Si- 
ghișourei sale. 

Un ad:o pe care, înmărmurit, 
îl descifrez astăzi ca pe-un adio 
pentru eternitate. 

— La revedere, 
tescu ! 


Horia Tecu- 


ȘTEFAN BACIU 


de TIBERIU TRETINESCU 


refugia. Se opri, halucinant, — 
Luvugi, ETA un posi prujesor de 
da CciisziRaule 

_ Bucuria dascăluiui de a-şi fi: 
Miu. DI unu Gin eevi sui 
eminenți, nu uvea margini. 

PA 07 A Uustiipia Cuor ul SE 
preiungea supuralor, țiganu= 
şui depuseda. de incilpuneuue 
crezu nimerit si-i amuntasă 
lui Stere că e timpui so pyr- 
NES ! 

— Universu, 
rentu,.. Ziartete,, 

Sere iresări şi-i făcu un 
gest nelămurit a refuz sau a 
rubdaire, 

»i profesorul continua. Nu-l 
sluvea de loc: 

— nVet reuşi sigur la şcoala 
Mi-ar.  Wuteun eve de-al 
meu na căzu, vei fi şejul 
DTOM-OŢiei... ve ajunge gene- 
Tai... Ge corp de-armată,.. 

— „Ziareee... Universu, Tim- 
pu, Curentuuuuuuu. Țiganușul 
ie dădea vizibil târcoa.e. 

— „DLerge-0, nauz că mu 
luăm? Jăcu înciudat Stere. 

Projesuriui cuinpara un Uni- 
versul, 

_„Ziareee... Hai, conașule, că 
mă grubesc.,. 

"— „Marş de-aci.. Ai răb- 
care. 

— „Ziareee,.,, 

— „Marş, m'auzi! se stropși 
Stere ia buiat, 

-— „Atunci, na polul îndă= 
răt şi dă-mi pantojii, dacă nu 
vrei să mai mergi aewsă... 

Cât pe ce să meargă la pro- 
fesor, cu toţii.. 


Timpu,  Cu- 


La rudele din Bucureşti, era 
zarvă mare, Stere fu primit cu 
aaiu dela poartă, Fusese îin- 
vutată'n ziua aceia multă iume. 
Erau duaă masă. Seara avea 
să fie pe.recere cu dans. 

Stere semveseli de-abinelea 
— uitând de pantoți — când 
tanti îarătă alţii moui, cadoul 
lor pentru reușita lui la baca- 
laureat, 

IL strângeau şi ăștia, dar. 
erau moui și frumoşi. Așa că 
se luă cu invitații la vorbă,. 
făcu curte câtorva. gâsculiţe cu 
genunchii goi. — le recită ver- 
surile lui şi ale lui Eminescu 
— şi swbserise cu entuziasm 
la sugestia de a merge cu toții ::- 
la un cinematograf, până li 'se 
va fi pregătit masa, 

Incălţă degrabă — e drept, 
cum anevoie — pantoții, utili-: 
zând o limbă drăguță de me” 
ia, pe care pe furiș apoi în- 
cercă s'o îndrepte, fiindcă o'n- 
doise; o limbă ojerită de o 
proaspătă cunoștință cu şosele 
și sprințară. li promisese că 
pa dansa numai cu dânsa, 
când se vor întoarce dela ci- 
nematograf. Fiindcă dansa er- 
celent, pretindea dânsul. 


% 
In sală, întunerec, Şi lume 
— plin. Se juca doar un 


fimu cu Zorah Leander, Și e 
moție, Fiindcă eroina la un 
moment daţ — nemaiputând 
indura chinurile unei iubiri 
nefericiţe — urma să se si» 
nucidă ne.ntârziat, în amurg. 

Pe Stere îl strângeau cum- 
plit pantofii. Picioarele îi erau 
parcă încinse de vergi de oţel 
fierbinte şi vinele picivarevor 
îi svâcneau şi degetele-i poc” 
neau şi unghiile-i pocneau și 
fața toată i se'nvineţise, 

Prietenii lui ocupau un şir 
întreg. Un şir de scaune în- 
suflețite, un şir de voie bună 
şi tinereţe. Stere tăcea în chi- 
nuri, Temperatura picioarelor 
lui sporea cumplit, amenințând” 
incendierea întregii lui făp- 
turi, 

O idee sa'vatoare îi străful- 
geră creştetul înegurat.. 

Işi deschee şireturile şi şi-i 
s2oase.., 

Stătea numai cu degetele 
întrinșii, de teomă să nu fie 
furat iarăşi. 

Devenise centrul întregii a- 
nimaţii dim şirul de scaune cu 
tineret. 

— „Vom dansa, 
trece,., 

Și filmul luă sfârşit, 

Sala se golea. Prietenii ră- 
maseră la urmă. Stere era ul” 
timul, Dispăruse complet în- 
tre bănci. Se căsmea din răs- 
puteri să-și încalțe pantoții. 1 
se umflaseră picioarele. ' Priee 
tenii crezură că a eșit înain- 
tea lor, Îl căutară zadarnic... 


vom  pe- 


Șin seara aceea, Stere tre- 
bui să facă drumul până a- 
casă în ciorapi şi să se furi” 
şeze cu infinite precauţii în 
bucătărie, de unde a ascultat 
furios zarva care în salon pă- 
rea să nu mai ia sfârsit, In- 
îmun târziu, sa prăbușit pe 
patul servitoarei. Se visa cu 
evoleți strălucitori şi cu o sa- 
bie care, de câte ori încerca 
s*0 apuce, îi scăpa mereu prin- 
tre dagete şi se transforma 
vesnic în pantofi: unul de an- 
tilopă, iar celălalt îi rânjea cu 
talpa clăpăngă... . 


ame 8 AUGUST 1942 














Cronica literară 





„Aspecte italiene“ (schițe, studii, amintiri) 
de ALEXANDRU MARCU 
(Editura Cugetarea- Georgescu Delafras, 1942) 


Volumul Aspecte italiene al 
d-lui Alexandry Marcu apare 
după un scurt răstimp deia pu- 
biicarea acelei opere de erudiție 
şi cuprinzătoare sinteză  perşo- 
nală: Valoarea artei în Renaște- 
re, relevând într'o nouă lumină 
şi cu alt accenţ statornicia unor 
e«nvingeri odată cu impres:onan- 
ta consecvență a preocupărilor 
culturale care fac din autorul a- 
cestor lucrări, cunoscătorul adânc 
şi interpretul cel mai autorizat 
al fenomenului civilizaţiei italie- 
ne pe lângă cultura noastră. Ulti- 
ma carte a d-lui Alexandru Mar- 
su are astfel meritul incontesta- 
bu — sugerat cu perfectă îndrep- 
îţire de autorul însuşi—,ai un- 
tății spirituale, asigurată prin 
perseverenţa, de două decenii, în 
a gândi şi a scrie pentru şi des- 
vre cele mai variate probleme de 
cultură italiană”. 

Dar pe lângă această unitate 
aparentă, mai mult formală, de 
perspectivă, cititorul atent al As- 
pecte-lor iţaliane va fi sensibil 
şi îa aceea, profundă și intimă, 
isvorână din unitatţea temeinică 
a convingerilor autorului, graţie 
căreia vaioarea argumentațivă şi 
edificatoare, sensul militant al 
cărții — cu alte cuvinte — se 
desprinde neindoelnic. Deaiţiel, 
chiay d. Alexandru Marcu face 
aluzie în prefaţă la „iniţiativele 
Culturii militante” cărora li sar 
datora e parte cel puţin din ar- 
ticolele adunațe în Aspecte ita- 
liene, unuj din cele mai caracte- 
visție fiind tocmai, după părerea 
noastră, aspectul militant, a că- 
rui putere convingătoare, rămâ= 
ne mereu valabilă și activă, o- 
portună oricând, întrucât isvo- 
răşte dintr'o convingere formată 
în afara vreunei oportunități po- 
liţice, sau de moment. 

O apropiere înțre cae două po- 
poare, italian şi român, pornind 
din dorinţa sinceră de cunoaște- 
re reciprocă, alta desigur decât 
aceea pe care o poate oferi cu- 
riozităţii superficiale a turistului 
întâmplător, pitorescul aparent ai 
peisajului, costumelor şi mora- 
vurilor locale, — cine dintre noi 
nu ar fi bucuros să o vâdă în- 
firipându-se sub auspiciile atât 
ae prielnice pe care i Je asigurâ 
întinsa activitate culturală a 
d-lui Alexandru Marcu? 

Dar autorul Aspecte-lor italis- 
ae tace un lucru cu mult mai de 
fo'0s decât să afirme acest dezi- 
derat pur şi simpiu, arătând a- 
nume că există chiar ceea ce sar 
putea numi — cu bunăvoință — 
o tradiţie a interesului pe care 
l-au manifestat unele personali- 
tăți proeminente din viaţa ştiin- 
țitică, politică sau culturală a 
Italiei, pentru poporul nostru. 

Fără îndoială, importanța ace- 
stui interes n'ar putea fi exage- 
rată şi nici natura lui, ea ţinând 
mai de grabă de curiozitațe, ex- 
plicabiiă prin atracţia exercitată 
asupra occidentalilor qe exotis- 
mu] unui Orienţ apropiat în ca- 
re erau cuprinse și Țările Ramâ- 
ne împreună cu acelea aflaţe pâ- 
nă la începutul veacului trecut 
sub influenţa Semilunei. Proba- 
bil că mai ales „crescânda manie 
exotică a epocii” a fost hotări- 
oare, de pildă, pentru călățoria 
in Principatele Dunărene între- 
prinsă în a doua jumătate a se- 
cotului XVIII, de savantul italian 
Lazzaro Spallanzani. Imprejura- 
cea aflării ilustrulu; fizioiog prin 
meleagurile noastre Dunărene 
„pe unde nu sa fixat privirea 
niciunui observator sau naturalist 
de primul rang“ — cum fi seria, 
îndemnându-l să le cerceteze, un 
prieten Veronez — cuprinde o 
semnificaţie simbolică, pe care d. 
Alexandru Marcu o socotește „da 
notărâțoare însemnătate pentru 
incrucişarea celoy două Civiliza- 
ţii: una !a apogeu, cealaltă în de- 
venire”, Memorabilă rămâne a- 
ceastă întâlnire între reprezen- 
tantul rafinat al unei civilizaţii 
ajunsă la apogeu, cu țăranul pri- 
mitiv, reprezentantul ce.eilalte 
care abia începea să se întiripeze 
— şi cițitarul Aspectelor italiene 
va fi sensibil la puternica su- 
zesţivitate a semnificației sim- 
bolice desprinsă de autor în a- 
ceastă pagină evocatoare: 

„Vestiţ prin eleganța lui în 
imbrăcăminte, ne place a vedea 
silueta eruditului profesor ita- 
lian, în haine de abate cu peru- 
că, purtat agale de plăvanii că- 
răuşuiui din Lunca dunăreană. 
in dreapta carului cu roaţa de 
fag, în cămaşa lui neagră de 
muncă, cu faţa pârlită de soare 
şi nădutul drumului cu birul pâ- 


nă'n malurile Țarigradului, tră- 
gând cu coada ochiului spre 
„domnui” din vâriul patului de 
fân sub covilțir. Ce limbă va fi 
vorbit, nu prea știe Românul. 1l 
vede oprindu-se din loc în loc, să 
adune pietre, să smuigă o bu- 
ruiană, ori să măgşoare cerul cu 
ochianul. Nu şție cine este tova- 
rășul necunoscut. Dar îl îngrije- 
3te pe drum, cum se cuvine să 
se poarte cu domnii și prietenii 
domni.or mari. Intr'acestea, abua- 
tele-profesor, cu profilul sever 
de medalie romană, scrutează 
chipul omului care-l poartă pe 
drumuri desfundate de cână nu 
le-au mai aşternuţ cu piatră Ro- 
manii. Și âtunei, în conștiința lui 
de erudiţ enciclopedist, cunoscă- 
tor în ale Istoriei şi Arheologiei, 
se precizează toţ mai clară o îi- 
gură, zărită cândva în Forul lui 
Traian: captivul dac, întorcându- 
se acasă cu povara de preţ a u- 
nei imagini cioptiţă în marmo- 
ră pe malul Tibrului: statuia 
Zeiţei Roma, aducătoare da civi- 
lizaţie nouă. 

Ne place a vedea în confrun- 
tarea acestor figuri — a cărău- 
şului dunărean şi a profesorului 
din Pavia — simbolui unui mo- 
ment hotărâtor în Istoria Civi- 
lizațiel româneşţi şi a desvoltă- 
rii ei aşa de ţârzii, dar atâţ de 
sigure și rapide”, 

Pe un alt plan deși toţ numai 
datorită întâmplării și desprin- 
zându-se în lumina unei semniti- 
cații la fel simbolice se așează 
şi întâlnirea „în spiriț” petrecută 
în timpul tinereţii studioase a 
Ducelui Mussolini, între condu- 
cățorul de mai târziu a] destine- 
lor Italiei şi un reprezentant no- 
toriu în lumea științifică apu- 
seană, al ţinerei culturi româ- 
neșți: Alexandru Xenopol, E 
vorba anume, de un studiu al 
istoricului român: „Legile Evo- 


luţiei sociale” publicat în „Ri-- 


vista Italiana di Socio.ogia” din 
1909 şi de care s'a ocupat întrun 
articoi de gazeţă,  discutându-l 
cu atenţie, tânărul publicist și 
luptător socialişt — pe atunci — 
Benito Mussolini. Participarea, 
oricât ae modestă — precizează 
autorul Aspectelor, care a putut 
identifica în colecția ziarului 
trentin „Popolo”, recenzia viito- 
ruiui Duce — a fost totuși „sin- 
gura în felul ei deocamdată, pe 
care a putut s'o aibă Ja un mo- 
ment daţ spiritualitatea  romă- 
nească la formarea ș; definirea 
ulțimă a lui Benito Mussolini”. 

Rămânea de exprimat prin 
realitatea faptelor înţelesul sim- 
bolic şi îndemnul pe care-l cu- 
prind „înțâiniriie” semniticațive 
de felul celor arătate, Adică toc- 
mai ceea ce a realizat d. Ale- 
xandru Marcu, printr'o activi- 
tate de două decenii, cu însufle- 
ţire, competţenţă şi o convingere 
comunicativă, făcându-ne cunos- 
cute și apropiate suileteşte, as- 
pecte şi momente caracţerisţice 
ale civilizaţiei italiene. 

Studii ca „Lămuriri pentru o 
psihologie a lui Leopardi” sau 
„Intre futurism și tradiţie, Ar- 
dengo Solfici”, cela mai întinse 
din Aspecte italiene ne arată un 
cercetător adânc al complicaţe- 
lor psihologii artistice, cu o sub- 
țilă unţe.egere pentru nuanţe su- 
fleteşti, a căror expresie în ope- 
ra unor scriitori provoacă nedu- 
meriri pe care uşurătatea unor 
comentatori sau reaua credință a 
altora le califică drept, inconsec- 
vențe. In această privinţă, urmă- 
rirea evoluţiei şcriitorului Arden- 
go Soffici, în paginile de lucidă 
simpatie pe care ile consacră d. 
Alexandru Marcu, constitua cu 
deosebire o lecţură  instructivă 
pentru cititorul român. Așa cum, 
în alte locuri din Aspecte va fi 
surprins — presupunând că acesti 
cititor nu cunoaște Figuri feme- 
nine din Renaşiere — să întâl- 
nească alături de cercetătorul 
erudit, un admirabil portretist 
şi un artist al cuvântului, a 
cărui piasticitate directă în ex- 
presie se remarcă prin vigoarea 
sprintenă, grațioasă dar sobră şi 
fără moliciune a relietului. Iată 
— pagină de antologie — chipul 
siintei Clara din Asşisi, reţinut 
în amintire și redat după afîre- 
scul atribuit lui Simone Martini, 
cu o voiuptate coloristică și o fi- 
nețe a desenului urmărit în amă- 
nunte cu îndrăzneață stăruinţă 
care nu sacrifică niciunul din 
câte contribue la plinătatea vo- 
luptoasă a imaginei : 

„Cutele năframei lucrată în fir 
roțuniesc fruntea goliță de re- 


vărsarea bogată a spicelor de 
păr, în țimp ce umbra străvezie 
a pânzei în jurul capului, dă și 
mai plăpândă gingășie obrajilor 
prelungiţi de linia îndoită a gâ- 
tului: potir ge floare legănat pe 
un lujer prea subțire. Draparea 
din față a năframei, peste rotun- 
jimea umerilor nesimetrici, cu 
sinuozitatea cuţelor sale, du- 
b-ează linia rotundă a aureolei,, 
închizând astfel întrun cerc bine 
îmb:nat eh:pul Sfinţei și făcând 
din zâmbetul gurii întredesch:se 
centrul ideal al acestui magic 
cerc. 

Ochii migdalaţi de orientală; 
arcuitura de compas a sprânce- 
nelor iînvoalte, deasupra nasului 
preiung şi Supţiat;, sbaterea în- 
târziată a pleoapeior împăinje- 
nite de genele răsfrânte;, gura 
mică peşte care flutură, abia ghi- 
cită, o chemare în şoapţă, un 
nume, un zâmbet ori un suspin, 
rând pe rând şi toate deodată; 
mâna furișaţă pe sub mantie cu 
o frunză de trandafir uiţată în- 
tre degeţeie încremenite în ex- 
taz,.”, 

Scrisul d-lui Alexandru Mar- 
cu are o nervozitate şi 0 mişcare 
dramatică, uneori precip:ţându- 
se brusc, trânt in bucâţi e.:ptice, 
de înţeiesuri, în așchii și cioburi 
de fraze, cu mult mai expresive 
totuşi pan inănțuirea nevăzută 
a ganauu, în ciuaa aparenței lor 
desmermbrări gramaticale. Ca în 
acest portret inverior al premer- 
gătorului naţionalist Alfredo Oria- 
ni, caracterizat și prin elemente 
ale decorului, din afară: 

„Predestinat lucidităţii vizio- 
nare, suiletul lui suzprins in 
chip aducător aminte de trăsă- 
turi micheiangioleşti — ce torsi- 
une bărbătească, autoritară a 
nazei, în acest îndrăzneț racco- 
uri! (n.n) — sa complăcut în 
acei tragism sever, izolat, care-l 
precizează în psihoza mesianică a 
eroului romantice dar îi asigură 
ascendentul profetului,  dincoio 
de graniţa vremii lui, 

Un orgoliu exaltat de volupta- 
tea singurătăţii morale, gin care 
se îna.ță pe dunele platitudinii 
conțemporane stânca prometeică 
a individualismului, 

O exisţenţă asemeni. O casă de 
țară. Mu.te decepții. Cărţi multe. 
Veleităţi de scuturare din ian- 
țurile propriei firi. Gânduri şi 
lipsuri.  Răzvrăţire şi moarte. 
Singur, In cimitţirul de ţară de.a 
Cardelio Casola Valsenio, în păr- 
țiie Ravennei funerare, fin inima 
Romagnei tuturor revoite.or idea- 
le, Sunt treizeci şi ţrei de ani de 
atunci”. 

Paginile pe cure le-am țrans- 
cris, mai mult decâţ cuvinţele 
noastre de apreciere, suntem 
convinşi că vor fi un îndemn îm- 
bietor pentru cititorii acestei 
cronici. Cu aceleaşi însuşiri pe 
care le regăsim în toată opera 
d-lui Alexandru Marcu, lectura 
Aspecţe-lor italicne e toţ aţât de 
ațrăgătoare pe cât este de pro- 
fitabilă. 


MIHAJ NICULESCU 








ARTIŞTI şi PUBLIC 


tUrmare din pagina 1-2) 
posesorului ei atitudini orgolioase, este nu 
un privilegiu, o superiorițate absolută faţă 
de rest, ci o datorie a individului faţă de pu- 
blicul unui anume moment, fie direct prin el, 
fie prin creMtorul comun, 

Că momentul] este contemporan artistului, 


nu mai are nici un rost. El nu poate fi de- 
cât un păcaţ —nu teologic (cu toate că şi 


teologic!), ci etic, faţă de esența proprie a 
contrafacerii esenței 
proprii se înte- 
meiază pe sentimentul misiunii proprii. ŞI 
misiunea este — oricâţ am căuta So socotim 
absolută — de importanţă istorică. 

Adică opusă âbsoluţului, care e An-istorie, 

Răspunderea participă şi ea la această is- 
toricițate, și se stabileşte în funcţie de îm- 
plinirea sau neîmplinirea misiunii, pentru 
momentul şi pentru omenirea momentului 
căruia țrebue să-i slujească, istoric. 

Deci vocația însăşi, a cărej conștiință qă 


individului ; păcatul 
sale. Sentimentul valori; 


UNIVERSUL LITERAR 
MOARTEA |. 


scriitorului, dar mai cu sea- 
mă, polemistului Leon  Dau- 
det a lăsat în literele framce- 
ze, desigur, un mare gol. Poa- 
te ca scriitor să nu îi fost re- 
marcat, şi mulți se întreabă 
dacă acest titlu nu este exage- 
rat, când se acordă lui Daudet 
o atât de mare importanţă. Nu 
trebue însă neglijată activita- 
tea ui critică, pamphletară, 
gazetarul cu vervă şi humor 
sănătos, care în menumăratele 
volume publicate a renăscut 
ceeace caracterizează spiritul 
francez: gândirea logică şi as- 
cuțimea în judecată. Dacă Ver- 
laine a pu.uţ spune odată: de 
la musique avant touta chose 
nu rămâne mai pujin adevărat, 
precum spunea un filosof, 
că geniul concepţiei franceze 
este xigoarea logită. 

Din el se desprinde critica, 
aj cărei adept. fervent şi sluji- 
tor pasionat a fost Daudei, 

Din paginile nenumărate, 
rămase pstăzi, se pot întrezări 
înaltele lui calităţi. Fotoidată 
cu el se s.inge un apărător al 
ideei monarhice în Pranţa. 


PICTORUL GRIGORESCU 


„Sam comemorat recent, 25 de 
ani dela moartea acestui mare 
mânuitor de penel, In paginile 
revistei noastre, acum doi ani, 
su amintit, printr'o serie de 








articole publicate de cei mai 
distinși artişti româmi, scurge- 
rea p o dută de ani dela aaş- 
tere. Deaceea nu mai revenim 
acum să subliniem importanța 
şi calitatea operei sale. 

Un singur lucru îl vom re- 
peta, precum am scris-o şi a- 
tunci, Din nenumăratele pă- 
reri, cari glorificau, sau uneori 
umbreau faima lui Grigorescu, 
din influenţele găsite Ja el de 
către diferiți critici raliându ! 
asttel la curente străine în pic- 
tură, noi reținem doar că a 
fost un mare pictor român, 

Influențat sau mu, creator de 
opere personale sau înplobate 
în şcoala dela Barbizon, ei ră- 
mâne în arta românească un 
mare înintaș, Pentru pictura 
noastră începătoare, de atunci, 
nu aveau importanță temeiu- 
rile culese de prin alte'ţări, cât 
nalierea la srta occidentului. 
In această direcţie, Grigorescu 
a excelat, i 


ŞI FIINDCA 


am vorbit despre pictură, a- 
mintim că zilele trecute, la Pa- 


e . 
fVimite 
Pomul anilor mei e turbure. 
Dragostea fuge de el. 


Ambiţios începe să 


Murmure 


Contra oricărui ţel. 


Virtul lui. rătăcit în himere, 


Wa rodit un pai, o 


planetă 


Dar expulzat pe trepte lejere 


Serie cu cretă. 


O, scrisul lui efemer! 

E un joc multicolor, năucit ,cu obstrucţii, 
E o tiflă trântită din cer 

Eternelor, exple construcții, 


Pomul anilor mei e obosit. 
Descurajat de incertitudini. 
Dar în vis mai încearcă, smerit, 
Fericitele plenitudini. 


TUDOR CIANDRU 


Cara-(Caâz 


De unde vii, bătrâne vânt hoinar, 


Cu-acest puhoi de 


melodii nebune ? 


Ce duhuri ale stepelor în strune 
Deslănțui azi, ca un potop barbar? 


Se'ntoarse Cara-Câz, vrăjita cupă, 


În visu] tău trudit 


de ciunt salcâm, 


Cu fruntea, rană pe-un apus de Crâm, 
Cu umbra arsă de-o nălucă scumpă? 


I-adulmeci poate urmele prin miriști, 
Ce toamna le rodi în bozi și'n mure, 
Sau poate-aștepţi o şoaptă să se'niure 
Din glasu-apus în noaptea marei linişti ? 


Haiduc de stepă, voevod fără surâs, 
Gem plopiim câmp, se povârnese aguzii, 
Se pierd în ape conmorani. Auzi-i ! - 
Nu mai învie moarta Cara-Câz... 


Rănite aripi, fiunzele-au să cadă 

Pe strune reci, pe inima-ţi de scrum 
Şi-aceiași vechi salcâmi de jângă drum 
Vor sângera cu creștetu'n baladă... 


AUREL DUMITRESCU 


“Post ludurn 


Suntem destul de-aproape de râuri ca să bem, 
Suntem destul de singuri ca să ne umplă frica, 
— Şi totuși gura noastră-i uscată, şi nimica 
nu-mi spune că-ți cad păsări în suflet care gem 


Ca hainele pe care le-am sfâșiat, gemând, 
pădurile cu arbori înalți stau desfăcute; 


dar câț de nefiresc este mers 


— acestor ciute 


şi cât de blând e strigătul fiarei, cât de blând!... 


E prea târziu acuma să- 


ți pară rău; mai bine 


încearcă să te mângâi cu ceeace — ar fi fost. 
Şerpii aceştia pașnici nu mai au niciun rost : 
acum otrava verde e lene — albastră 'm vine. 


Totul e o firească visare, um blestem. 

Din când în când o creangă ursuză se ridică 
lăsând să se 'ntrevadă că nu ne este frică 
şi că deși aproape de râuri tot nu bem... 


Sau plasat în viitor, e 


gația faţă de omenire, 
de una viitoare, există. Şi existenţa acestei 


obligaţii, nu 6ă dreptul 


pus de sus sau de ea, 


sidere alţfe] decât Jegat de această omenire, 
datornic ei cu ceva, platnic al unui bir im- 


ȘTEFAN AUG. DOINAȘ 


feră deslegarea de soarta celei 
aceasta poate îi disprețuită, nu însă din or- 
goliu grațuit, ci din conştiinţa că deviază 
dela destinuj său istoric, 
are superioritatea să-l cunoască. 


ris, Sa vândut, prin licitaţie 
publică, un  Ruysdăel cu 
1.200.000 franci. Nu se poate 
spune că arta nu este prețuită 
în Franţa. 


SA PUS 


deseori întrebarea în diferite re- 
viste literare; ce carte aţi lua 
cu dumneavoastră dacă ar fi să 
plecaţi întrun deşert (san altce- 
va asemănător). Răspunsurile au 
fost felurite şi cele mai multe 
au încercat să eludeze problema 
prin spirit. Căci într'adevăr nu 
este ușor să răspunzi. Câte cărţi 
nu ne-au plăcut! De câte ori 
nam crezut că am descoperit 
cea, mai importantă operă pentru 
noi şi lecturile ulterioare ne-au 
desminţit . 

„Iar apoi nu-i mai puţin ade- 
vărat că gustul pentru anumite 
cărţi depinde în mare măsură de 
starea de spirit în care le citim. 
Nu-i oare o vârstă când ne en- 
tuz asmăm după Oihello zi Gra- 
z.ela, iar alta când gustăm mul- 
țumiţi seva bogată dm Gide? şi 
tot astfel când culegem uin raf- 
tur'le bibliotecii un tom de-al lui 
Verlaine dornici să ne cufun- 


dăm în muzicalitatea versurilor, 
desigur suntem într'altă stare de 
ap ri decât dacă am răsioi Les 
Meurs du mal. 


DEACEEA 


Un răspuns spiritual al lui 
Forain, întrebat care dintre ta- 
blouri, Louvrul fiind îm flăcări, 
Par lua să-l salveze în ultimul 
moment, este deși lipsit de. se- 
viozitate, cel puţin sincer şi ne- 
preten;îos, spunea el: Cel care 
s'ar găsi mai aproape de eșire. 

N'a căutat să se gândească, 
pedant la cine știe ce iucrare 
de ariă merițând salvarea, ci a 
surâs unei întrebări, care în 
mod decent nu podte avea un 
răspuns logic. 


NEAGU 


a publicat o nouă carte: 4 pe tri- 
mestrul 2. Este normal şi dela 
sine înțe-es să-l întrebăm pe 
când ediţiile succesive, fiindcă 
acest autor ne-a obișnuit cu un 


succes rar îintâinit. Când un 
prieten î! intâineşte pe stradă 
zadarnic să-l întrebe: ce mai 


fac:? Mai: de grabă: la ce tiraj 
ești ? 


BARBĂ-RARĂ 





CANTECE NOUI 





Poesia provinciei... 


Altă-dată, am scris — şi tot 
în acest loc — despre poesia 
provincială și despre poeţii 
provinciaii ; câteva giasuri din 
public și din presă, au luat a= 
tunci notă de jugara;e noastre 
însemnări, aprobând sau des" 
aprobând. Starea de lucruri, 
esențialul adică, a rămas ne- 
schimbat. Dar nu asupra lui 
vrem să însistăm acuma. 

Poesia provinciei, este cu 
totul altceva. Când treci cu 
trenul dincolo de Chitila, de 
pildă, începi să-i simți gus- 
tul, Poate că e puţin amărui, 
puțin prăfuit în desuetudinea 
lui, însă existența reală, nu 
poate fi contestată. S'a spus de 
nenumărate ori — şi întot- 
deauna aceştea au fost vorbe 
în vânt — că o metropolă e 
cu totul lipsită de atmosferă 
poetică şi că acest „privilegiu 
este rezolvat exclusiv orășele- 
lor însemnate mai palid pe 
hartă, Nimic mai greşit decâi 
prejudecata aceasta. (Chiar noi 
am căuiat să dovedim cu jap- 
te că nu este așa. Dacă am 
reușit, asta este o altă între- 
bare). Deci : poesia provinciei 
este un fel de monopol, la ca- 
re nimeni și nimic nu mai 
poate tinde. Aceasta mi-o Spu- 
nea mai zilele trecute un poet 
cu  lavalieră, care strâmba 
foarte desgustat din nos, res- 
pirând antipoetţica atmosferă a 
acestei cetăţi rapace. L-am as- 
cultat atent, ba chiar fără să-l 
întrerup sau  Să-l contrazic, 
pentrucă nu-mi place să tul- 
bur  argumentația oratorilor. 
După ce a isprăvit cui povesti- 
ful şi cu atacul, poelul m'a 
privit cu o pereche de ochi 
scânteetori, căzut în autoadmi- 
vație, întrebându-mă plin de 
elan: şi nu-i așa domnule, 
că eu am toată dreptatea? 

l-am răspuns că mare. şi 
i-am mai spus cam următoa- 
rele : poesia provinciei este, 
hotărit, o realitate indiscutabi- 
lă, de când poesia e poesie. O- 
rașele cu muzici miltare la ore 
jize, cu străzi „principale“ pe 
care lumea circulă în sus şi 'n 








prezente : 


pe c2re artisiu: 


A uri Sau dispreţui omenirea, — înțelea- 


să ca resţ 


ceratură. 


altă problemă. Obli- 
de cea prezentă sau 


creatorului să se con- 


A 0 dispreţui 
care poate fi greşiţ», şi pe care artistul îl 
poate şti greșit, a o biciuj cu scopu' dea o 
întoarce pe calea destinului ei, a cărui con- 
ştiinţă geniul o are, este conform normei, 
universale peniru umenire, a dragostei, 

Cine dispreţuește angelic, arzând pentru 
a îndrepta, iubește. 

Artistul nu poate, prin natura sz supe- 


al existenţei umane, ca pubic 


posibil, — este un act satanic, de orgoliu 
luciferic, nepermis tără sancţiunea insului 


pentru stadiul ei actual, 


vioară, decâţ iubi, Altiel e ne-om. 


Faptul de a viza aiţă omenire decât cea 
prezentă, şi de a munci pentru es, nu 0on- 


ION FYRUNZETTI 


jos, tot la o anumită oră, cu 
parcuri și grădini publice, cu 
fete care cântă la clavir şi-şi 
așteapii m.reie ani şi ani — 
o, da, toate acestea îşi au doza 
lor de poesie atât de autentică 
și de ştiută, încât aproape că e 
inutil să o mai discutăm, 

Am trăit şi eu o parte din 
viata mea  într'un asemenea 
mare oraș mic, i-am respirat 
atmosfera și pvesia, pe cate 
am şi cercat să i-o „cultiv“ ca 
puțini alţii poate. 

Am cutreerat” între timp o 
mulțime de orașe și orășele, 
care, toate, mi-au confirmat 
acestea. 

Mă gândesc la Bacău, fără 
de care fenomenul Bacovia nu 
mi se parte să fi fost posibil, 
apoi mă gândesc la oraşele de 
pe malul Dunării: Brăila, Ga- 


lații, care cu toate că sunt şi! 


„cumplite orașe de negustori“, 
au răscolit atâtea patimi, au 
dat glas puternic atâtor voca- 
catii poetice, încât versul poe- 
tului cade aprompe dela sine. 
Mă gândesc apoi la Focșanii 
lui Al. Călinescu, prietenul 
mort atât de timpuriu, la Tur- 
da lui Teodor Murăşanu, la 
Cernăuţii aceia plini de cea 
mai lirică efervescenţă ce se 
poate imagina. Nu mai e ne- 
voe să adaug aici şi zecile de 
plicuri pe care le primesc săp- 
țămână de săptămână, de pre- 
tutindeni sau chiar faptul că și 
cei trei poeți din acesti număr 
sunt, unul din Constanța, al- 
tul din drad şi altul din Pi- 
teşti. 

Ii iubim deopotrivă şi argu- 
mentele pro sunt aproape ine- 
puisabile. 

Dar — am continuat — să 
fie oare numai atâta ? 

Acest mure oraș să nu aibă 
oare și el dreptul de a deţine 
un ton măcar, în concertul de 
care vorbim? Priveşte, farme- 
cul lui poetic e prezent la fie- 
care colț și dacă vei vrea, vei 
afla melodie până şi în furna- 
lele care ţipă dimineața şi 
seara, prelung și răgușit. Vrei 
pilde concrete?  Gândetșe»te, 
dacă nu la unii ca Mihai Său- 
lescu, George Ranetti, Vinti- 
lă Horia sau mai știu eu la 
cine, la acel mare Mateiu 1. 
Caragiale, care numai prin- 
tun singur rând, îți spune 
fără drept de.replică: tu nu ai 
draptate ! 


ST. B. 
N. B. Manuscrisele se trimit 
la redacţie, menţionându-se 


pe plic: pentru St. B. Și cu- 
vintele ae răspuns: Victor 
Bănc., Mioara S$., 1. Scut, lor 
gu Mold, M. D. Zissu: Altele. 
I. Trest,, FI. L.: Da. Simion 
Val., Dum. Răd., Vlad Mir, 
Melinte V. A., Silviu Hot., A. 
Gheorghiu, Luţă H. G. Căr. 
(?) Iaşi: Nu. : 


Da aa ai tim aia dt 
ERRATA 


In numărul trecut al revistei 
s'a strecurat o regretabilă omi- 
siune: Pişerul semnat de d-l 
Ion Frunzetti aparț ne colabora- 
tOrului nostru Lafcadio, iar frag- 
mentele sunt din „Gitzendămme- 
rung“ (nu Gâtterdămmerung), lu- 
crarea lui Friederich Nietzsche. 

De alifel, chiar faptul că tat 
textul era cuprins între semnele 
citări, lăsa să se bănuiască ușor 
că este vorba de un ctat. Sem- 
nătura „Ion Frunzetti“ sub acele 
citate, se datorește unei simple 
neglijențe de pâginaţie. 








Apartamentul d-nei Dida Frunză se găsea la al 
cincilea etaj, dintr'un block de construcţie veche. 
Cuprindea trei camere: un salonaș slab luminat de 
singura fereastră ce da spre curte. Era tapisat în 
albastru și servia în acelaş timp de cameră de pri- 
mire. O sufragerie cu mobilă veche, unde mâncau 
toţi trei: Dida, fratele său Leon, ofiţer şi aestul de 
regulat, Radu Frangulea. Acesta reușise în așa mă- 
sură să câștige aprecierea tuturor, că era considerat 
ca un membru din familie. Leon nu pierduse nă- 
dejdea că într'o zi îi va cere mâna Didei și totul 
va intra în ordine. Dormitorul era în fund şi afară 
de patul imens de nuc și câteva tablouri cu zeități 
greceşti, n'avea nimic care să reţină atenţia. 

Prietenii Didei erau suprinși de simplitatea şi 
ţinuta sobră din. dormitor; îi admirau gustul şi tre- 
ceau și această curiozitate pe seama extravaganţelor 
'ei obicinuite, 

La 16 ani, Dida se căsătorise cu un profesor din 
Turnul-Severin, care după trei luni o părăsise şi 
se luase după o artistă care se stabilise în oraș. Di- 
vorţă și după cinci ani se mărită cu un proprietar 
bătrân, în Craiova, După trei ani, acesta muri şi-i 
lăsă 200 de pogoane de pământ și un conac boerese 
la Amăreşti. Arendă pământul şi casa şi se stabili 
la București, cu singurul gând: să-și trăiască viaţa. 
Inainte de a-l cunoaște pe Frangulea, se îndrăgostise 
de un operator de cinematograf, care o lăsă o doua 
zi după ce-i făcuse o aluzie că ar vrea să consfin- 
țească legătura lor în faţa altarului, Frangulea fu- 
sese o revelaţie pentru Dida. La frumuseţea lui de 
oriental, se adăuga prestigiul situațiunii sociale, 
care-o umplea de un respect naiv şi adânc în acelaş 
timp, Felul în care mânuia banii, risipa de cadouri 
şi sumele fabuloase ce-i treceau prin mâini, o făcu 
să deschidă un ochiu atent Ja acest deosebit de in- 
teresant curtezan. In primul rând, Dida luă măsuri 
ca prietenii ei ocazional: să-i calce cât mai rar pra- 
gul. Chiar fratele fu nevoit să se mute în oraș și 
nu se mai întâlneau decât la prânz, pentru masă. 
Apoi interzisese lui Radu să-i aducă indiferent ce 
cadouri — îi arătă inutilitatea lor, însă nu refuză 
banii. Frangulea, disperat un tinip că Dida inten- 
ționa să rupă legăturile, descaperind noua pasiune, 
ti dădu atâţia bani într'un scurt interval, încât ea 
singură se miră de dărnicia adoratorului. Ca să nu 
slăbească ciudata lui afecţiune, Dida înţelese că 
trebuia să-i ceară bani, neîntrerupt, altfel, în peri- 
col ar fi fost însăși dragostea ei mistuitoare pentru 
acest ţânăr care, cel dintâiu, o făcuse să cunoască 
adevărata viaţă. . 

„La treizeci ae ani, Dida căpătase o nouă frumu- 
seţe; trupul ciolănos și puternic se învelise dea- 
binelea; șoldurile îii erau pline și rotunde, fără a 
îi copleșite de grăsime; pântecul păstra aceiaşi 
mușchi ageri, iar gleznele păreau la fel de armo- 
nioase, ca ale femeilor dela munte. Faţa i se aco- 
perise cu o pieliţă nouă, măslinie; tenul era fraged 
și luminos. Şi profilul i se limpezise; nasul puţin 
curbat cu nările subţiri, bine modelate și mereu fre- 
mătând, împrumutau acestui chip uscăţiv şi pasio- 
nat, un aer bărbătesc care impresiona, Fruntea în- 
gustă repezită înapoi, n'avea nimic femenin în ea, 
deasemeni nici ochii oblici, cu căutătura de bărbat, 
hotărită. 

— Cred că noi am fost dăltuiți din aceleași ele- 
mente, obicinuia să spună Frangulea, mângiină-o. 
Eşti ca o flacără întunecată, ce mă stăpânește, fără 
ca nici o fibră din trupul meu să se împotrivească. 
Imi vine să cred că ai venit pe lume pentru dra- 
gostea mea. Tigroaica mea dulce... 

Dida se schimbase şi ea. Din nepăsarea cu care 
primea desmierdările bărbaţilor, se dărui dragostei 
arzătoare a lui Radu Frangulea cu o pasiune nouă, 
care creștea cu cât nopțile mistuitoare sporeau. 
Leon văzu patima ce-i pustia sufletul și glumi: 

— Dida, ai să te pierzi în vârtej... Te-ași sfătui 
să fii mai prudentă.., 

Dida ridică din umeri şi zâmbi vag. Focul ardea 
în sufletul ei; nu se simțea cu nimic vinovată și 
totuși știa că merge pe un drum al pierzării și al 
păcatului. Când venia Radu, mângâierile ei erau 
mai îndelungi și mai răscolitoare. Totuși, nu uita 
să ceară bani; el îi dădea cu regularitaţe și cu 
sfială de novice îndrăgostit. Uneori, ajungeau la 
ceartă, se învinovățeau că întâlnirile erau prea rare, 
că nu se iubesc reciproc; deși fiecare știa că toate 
nopțile erau ale lor și că iubirea aceasta creştea 
din vieţile şi năzuinţele amândorora. 

* 

A doua zi, după ce se întoarse dela Constanţa, 
Radu Frangulea urcă treptele ca de obiceiu și sună. 
Era ora prânzului și zăpușala în toiu. Radu observă 
o mică întârziere — o pauză tăcută şi întunecată — 
care precedă zgomotului ce-l făcu Dida, venind să-i 
deschidă. 

—— O, tu erai Radule, se înspăimântă Dida, întin- 
zându-i brațele, 

— El e, în persoană, răspunse tânărul, intrând 
în salonaș. Ce face Dida mea mică şi dulce? Ce fru- 
moasă ești! 

—— Ingratule, îl dojeni ea. Mă lași două săptă- 
mâni, pleci nu ştiu unde, te distrezi singur şi eu 
stau. și te aştept între patru pereţi. Mă mir cum de 
poate lăsa Dumnezeu asemenea bărbați să trăiască. 
Mi-ai scris de două ori şi crede-mă că nici nu ţi-am 
citit scrisorile... Uşor să te descurci de o femee prin 
câteva rânduri. Și încă am văzut când ai intrat, 
că te-ai uitat așa de curios peste tot, parcă-ţi în- 
chipuiai că ascundeam pe cineva. Dacă vrei, numai- 
decât îți întorc toată casa pe dos, ca să te convingi 
cu adevărat... Nu e nevoe? Cred şi eu că nu e ne- 
voie, dar la început ce ţi-ai zis: „acum, acum tre- 
buie s'o prind cu cineva“... Ca şi cum aşi fi cea din 
urmă dintre femei. Poţi să tot spui că nu te-ai 
gândit la asta, dar eu știu că numai la asta te-ai 
gânâit... Dovadă, că nici nu m'ai sărutat... Acum? 
Acum, nu vreau eu... Ar trebui să-ţi ceri ertare, 
-dar văd că numai la asta nu ţi-e gândul... Nu-mi 
spune că te-ai gândit... Uşor să spui aşa, dar tre- 
buiai să începi... Nu, nu primesc scuze... Ar trebui 
să fiu proastă să mă mai împace după toate astea. 
Crezi că dacă o femeie îşi pune mintea și semcrede 
întrun bărbat, trebuie numaidercât să iasă batjoco- 
rită? Spui că nu m'a batjocorit nimeni? Dar parcă 
trebuia să mă batjocorească cineva? E uşor să te 
descurci când ești bărbat şi te poți apăra, dar o 
femee singură ce poate face? 

E Uite, Dida, ţi-am adus banii... Poţi fi mulţu- 

— Mulțumită? Crezi că dacă-i primesc, înseamnă 
că ţi-am ertat și toanele? M'ai găsit pe mine care 
mi-am pierdut capul și sunt o nebună că primesc 
orice şi mi se astupă cu una, două gura. Te-ai con- 
vins că te iubesc mai mult ca pe orice pe lume şi, 
sigur, ești foarte îngâmtat de asta. N'ai zice nimic, 
e dreptul tău să te crezi într'un fel sau altul. Mai 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL BUCUREŞTI, STR. 


= -— - 


[i _ - - 
—- 


Ei 


ales că eşti foarte cult pe lângă mine, care sunt o 
proastă... Dar nu pot să rabd lipsa “de respect ce 
mi-o arăţi, Nu-i de ajuns să dai cuiva bani și apoi 
să te faci că nu-l recunoşti... Eu parcă nu văd... La 
teatru nu vrei să te arăţi cu mine, deşi nu-s chiar 
așa de urîtă, cum crezi tu, poate... La cinematograf, 
mă duci în fiecare săptămână, păcat să spun că nu-i 
adevărat... Vezi, nu-s din acelea cărora oricâte 
hatâruri le-ai face şi tot n'ar fi mulţumite. Eu re- 
cunosc ce-i al omului... Şi mimi dor âe el... Spu- 
ne-mi, Radule, te-ai gândit vreodată la mine în 
aste două săptămâni? Bănuese că nu. Și vezi că îmi 
spui că da. Cât de mincinoși sunt bărbaţii... Ar 
trebui siliți să sufere măcar jumătate din cât su- 
feră săracele femei... Cine știe cu cine te-ai distrat... 
Imi spumeai că-ți plac femeile subţiri... Nu știu 
dacă-ți mai sunt pe plac, sau ţi-ai găsit altele... 
Adevărat că trupul meu nuri ca trestia, dar ştiu 
destul de bine să mângâiu și să dezmierd... Și sânii 
mei sunt mândri și tari ca ai unei fete tinere... 
Şi gleznele mele sunt pietroase și zvelte și pot spune 


că mu multe îmi pot sta împotrivă... Trebue 
să fii obosit, Radule, nu vii să te culci? Ori ţi-i silă 
de trupul meu şi te gândeşti la altele, mai subţiri... 

— Duda, nu m'am gandiţ decât la ține... E banal 
să mai spun... 

— Sigur, să-mi spui că mă iubeşti e banal acum... 
Şi totuşi, văd că mă placi... Și cu ce ochi se uită... 
Nu cumva crezi că o femee se mănâncă de vie? Of, 
vino mai repede şi nu te mai uita ca un urs speriat 
împrejur... 

Radu se ridică, îi cuprinse mijlocul și-i căută bu- 
zele,. Sânii pietnoși îi împungeau pieptul şi Radu 
iși dădu seama că se află în posesiunea unei iemei 
pentru care dragostea e însăși condiţia ei de viaţă... 
Apoi trecu în dommitor, Deodată zări un obiect 
strălucitor pe marginea noptierei: un inel bărbă- 
tesc, de aur cu diamant, | 

— Ce-i asta, întrebă Frangulea, învârtindu-l în- 
tre degete. 3 

Ii părea rău că irl arătase; prevedea un scandal, 
cu explicaţii, lacrimi, jurăminte, de care era sătul. 
Dida ridică plapuma și începu să râdă: 

— Ce-ai vrea să fie, Radule? Un inel. Te miri 
că-l găsești aici? Dar unde vyreai să-l ţin? Poate 
vreai să ştii al cui e, sau cine l-a lăsat aici? Imi 
închipui că la asta te gândești, nu te preface. Află 
atunci că-l am dela primul bărbat, dela Mihai și 
l-am uitat pe noptieră dimineaţă, când am umblat 
în cutia cu bijuterii... Nici nu ştii ce uitucă sunt de 
când ai plecat... 

— Eşti bună să te uiţi la momogramă? Se vede 
lămunt un V şi I. Cum ar putea să tie al lui Mihai? 
Dida... vezi... îmi pare că de astădată nu ești sin- 
ceră. Nu maşi supăra dacă ai spune adevărul... 

— Adevărul? Se miră Dida. De unqe vreai să 
ştiu care-i adevărui? Ai îi vrut ca Mihai Plopeanu 
să fi purtat un inel cu monograma M şi P. Şi eu 
aşi îi vrut... Dar, dacă n'a avut un astfel de inel, 
eu să mă supăr? Poate că l-a moştenit, poate l-a 
găsit, poate că i l-a dăruit cineva. Un inel de aur 
cu d:amant se poartă chiar cu monograma altora... 
Și pentru asta sâ-ţi faci griji, dragul meu drag.. ŞI 
iarași pui la îndoială sinceritatea mea.., Ar trebui 
să-mi smulg inima din mine, dacă mași fi gânait 
numai la altul... 

Radu auzia vocea ei caldă și mângâietoare, o 
mare liniște îi învălui sufletul şi ca prin vis des- 
miendările ei fierbinţi îi alungau gândurile. In semi- 
obscuritatea din cameră, singurul obiect viu îi se 
părea inelul, care strălucea enigmatic pe noptieră, 
Din lucoarea ce-l împrejmuia, se deslușia tot mai 
lămurit um chip cunoscut: Valentin Iliescu. Inchise 
ochii ca să alunge vedenia, dar coșmarul contina 
Dida dormia alături și trupul ei pe jumătate des- 
golit îl înaemna la o iertare tăcută și prietenească. 
Radu îi sărută fruntea adormită și o întrebare du= 
reroasă îi siredeli mintea: ce-ar fi însemnat viaţa 
lui fără Dida, S'ar fi risipit fără sens în toate di- 
recţiile și-ar fi săpat o albie mai adâncă, sau sar fi 
sinucis din plictiseala de a trăi? Poate toate ar îi 
urmat perioadă după perioadă, până la etapa finală. 





REZOIANU 23 











Acum Dida îl certa, Dida îl ierta, Dida îl mângâia 
şi-l răsfăța ca pe-un copil mare şi năbădăios. In 
faţa ei, ironiile şi morga lui obicinuită nu aveau 
nici un seâs; redevenia omul simplu și familiar, 
cum ar fi fost dacă viața nu l-ar fi înăsprit şi 
schimbat. Poate de asta sentimentul adânc ce-l lega 
de Dida nu era de dragoste, ci de recunoștință, Une- 
ori, se confundau; de multe ori, recunoştinţa îl fă- 
cea să uite şi să ierte, ceeace iubirea n'ar fi iertaţ 
nicioaată, 

In aromirea plăcută, un gând întunecat dădea 
târcoale și-i înfiora inima. Nu putea domni și n'avea 
cum niki să-l alunge, devenia ameninţător şi în 
curând trebuia să răspundă: ce căuta Valentin aici? 
Cari erau legăturile lui cu Dida? Ce atitudine să 
ia? Putea să se îndoiască de iubirea Didei? 

Radu se întoarse și privi fața ei adâncită în 
somn, plină de bunătate. Buzele fragede ca ale unei 
adolescente păstrau un surâs copiiaresc, care răs- 
pundea tuturor întrebărilor. Târziu, Dida se trezi 
şi-i înlănțui grumazul: 

: — Ascultă, ce vroiam să te 

TOg... Am dus-o până acum, 

cum ai văzut, dar nu mai mer- 

ge așa... Simt că alunec... Să 
nu înţelegi cine ştie ce lucru 
de aici, dar o femeie fără băr- 
batul ei care s'o îngrijească, se 
expune prea muut... Numai 
două săptămâni ai fost plecat 
și întors, ţi se năzăria nu știu 

ce... Pe scurt, vreau să am o 

ocupaţie. Am patru clase de li- 

ceu, asta datorită numai tatei, 

că mama mă pregătea domni- 
șoară de casă... mare podoa- 
pă... Pe urmă, am învăţat dac- 
- tylografia şi poți să mă crezi 
că mă pricep bine... Aşi vrea 
să intru la o  întreprinaere 
particulară, tot cunoşti tu atâ- 
va directori... La Stat nu in- 
tru, când o. fi de pensie, mă 
retrag la moşioara mea... 

— Foarte bine, Dida... și eu 
vroiam să-ţi propun ceva ase- 
mănător... Ştiu că ai ceva ea- 
pital... N'ai vrea să devi: coa- 
sociata unui prieten de-al 
meu ?... E vorba, deocamdată, 
de un laborator de materii co- 


ba în fabrică... Serios, mă 
gândesc că în scurt timp ai de- 
veni. milionară... 

Dida râse şi-l mângâie : 

— Nu sunt materialistă şi 
n'am imtenția să adun milioa- 
ne. Aici însă nu mă pricep şi 
ca să nu mă tragă pe sfoară, 
ar trebui să urmez studii de 
chimie. Aşi prefena să câştig 
mai puţin, dar să fiu stăpână 
pe ce mă apuc. Intenţia mea 
e să am de lucru... Altfel, simt 
că ajung din ce în ce mai jos. 
Ceeace-i bun și nobil în mine, 
— nu râde, ştrengarule, — 
văd că se degradează... E pe- 
n-bil să-ți dai seama de asta, 
dar îţi trebuie destui bun 
simţ ca s'o faci... Cum îţi spu- 
neam, prefer să fiu dactylo- 
grafă la început... Pe urmă, 
i-ași da o întrebuințare capita- 
lului, după împrejurări, 

— Sau l-ai constitui dotă.. glumi Radu. 

Dida își acoperi cu o mișcare pudică pieptul, apoi, 
îi desmierdă faţa. 

— Copil ce eşti... Și în privinţa asta am ideile 
mele... Adevărat, că te iubesc mult... Asta nu în- 
seamnă că nu recunosc distanța socială ce ne se-= 
pară. Oricât ai vrea să pari că nu-i dai importanţă, 
are totuşi însemnătatea ei... Nu ştiu Gacă ţi-a tre- 
cut prin cap vreodată să mă iei de soţie... Probabil 
că nu... Dar ţi-o spun lămurit, că dorinţa mea e să 
fiu soția cuiva... 

— Bine, dar ai schimbat doi legitimi... 

— Şi-o să mai schimb pe atâţia, Qacă va trebui.. 
In tot cazul, nu i-am schimbat de plăcere... Dragul 
meu, eu nu dau vina nici pe destin, nici pe firea 
bărbaţilor... Dar cred că femeea trebue să incerce 
până-și găsește liniştea şi siguranța la care are 





Zările necuprinse 


Zările necuprinse din grădinile de farmec ale Muşa- 
ținilor îşi seutură din gene tremurate surâsul de 
lumină, Și atâta linişte sărbătorească doarme peste văi 
şi dealuri, încât te îmbată cântările serafice ale ste- 
lelor veşnic călătoare prin văzduhuri. Din strașina mâ- 
năstirilor sțrăbune picură sfințenia veşniciilor, aseme- 
nea picurilor din gesgheţ primăvăratec. 

Şi vuesc codrii lui Ştefan, vestind: „Ninge lumina pe 
umerii ţării. Minciunile întunerecului mor ucise de 
strălucirea înverii. E învierea credinţei”. 

Da, Doamne, te-a; treziţ şi înălțat întru mărire și 
vrășmaşii tăi şi-ai noștri se risipesc, ingroziți, tupilân- 
du-se în aseunzișurile beznej deapururi. Fug ca fumul 
în fața focului. , 

Cântaţi văi, şi codri ai lui Dragoş, voi lespezi de 
morminte şi lăcașuri de credinţă ale lui Muşatin, prea- 
mărirea Domnului, care stăpâneşte milostiv cerul şi pă- 
mântul, ape şi zări necuprinse. 

Iată, în hotarele neamului, îngenunchiat de rușine, sa 
așezat porumbița cu aripi de argint şi cu pene de aur 
grăind limbilor până'n margini ge lume: 

„Domnul dă casă celor părăsiţi. El scoaţe pe cei din 
lanţuri și cătuși la fericire şi drumuri de lumină birui- 
toare, iar pe păcătoşi şi neascultători, îi părăseşte în 
pustiul arzăţor şi în stepele gheţurilor veşnice. 

Osana, bine cuvântaţ fie Domnul în toate zilele pâ- 
năn marginile vremii“, 

Din văi şi din râuri cu solzi de unde argintate, ain 
apele încâncenate, învolburate de sânge ale Prutului şi 
Nistrului, peste țărmuri înflorite și lanuri coapte se ri- 
dică, tremurat de xugi, borangicul ceţurilor albe, spre 
înălțimile albastre ale cerulu; bolțit împărăteşte peste 
țara noastră, Doamne. E fumul tămâtei, e duhul pă- 
mântului românesc ce se înalță ca dinţr'un jertfelnic 
uriaş. E jertfa lui Abel cu bună mireasmă, e pârga pri- 
nosurilor de închinare înfaţa eroilor, e prinosul adus 
credinţei strămoșești a neamului birnitor de moarte. 

, 2. SANDU 


n ac RR A E a A d a UD RAID CD a pt 


Jorante... mai târziu s'ar schim- 


8 AUGUST 19492 —= 


de IULIAN VESPER . 


dreptul. Dar pentru asta, trebuie să nu cadă în mo- 
cirlă.., Ă 

— Și tu crezi că eşti în mocirlă ? | 

-— Tu mai adus. Din moment ce .mă -suspectezi, 
ce rost mai are să continuie ce-a fost între noi? Ai 
aerul că nu înţelegi nimic, dar gândește-te mai bine 
şi-ai să vezi că am dreptate... i size 

— Cum vrei, spuse Frangulea... Eu plec... Am să 
mă interesez la toate cunoștințele mele şi sunt sigur 
că vei primi un post bun de dactylogrată. In cel 
mult două-trei zile vei avea rezultatul. Și după 
mine, ţi-ai putea: chiar confecționa hatatul negru... 
Văd că «ești furioasă și te las să te liniștești.., Când 
ți-or veni și minţilen cap, mă întorc şi-ţi aduc şi 
numirea... Ar trebui să-ţi dai seama că tu m'ai dorit 
şi m'ai acceptat și nu ca binefăcâtor, cum te tân- 
guești acum, ci ca amant... Și ca atare, am cores- 
puns așteptărilor tale, dacă nu mă'nşel... Mai mult 
nu mirai cerut și nu mi-a trecut prin cap să-ţi 
dau... Ca să fim lămuriţi... În ceeace priveşte sus- 
pectarea, mă gândiam la partea practică a ches- 
tiumii și nu la acea morală, care dela început nu 
ne-a privit... Și te rog, Dida, să meditezi ceva mai 
adânc asupra acestor lucruri, până mă întorc, ca să 
nu fim rău înțeleşi. 

Radu Frangulea se îmbrăcă şi la urmă se privi 
în oglinda de cristal, ovală. Surâse mulţumit și-și 
îndreptă cravata. Cum de-o cunoscuse așa de puţin 
pe Dida? . 

— Uiite-te la mine, Dida, sunt eu făcut ca să tâ 
răsc pe cineva în mocirlă? Eu ridic întotdeauna fe- 
metie până la mine, nu le cobor. 

Dida privea vrăjită frumuseţea lui masculină,. 
proaspătă și puternică şi-o ciudată impresie că a- 
cum îl vedea întâia oară, îi zgudui sufletul, Toate . 
amintirile, neînțelegerile, cearta de azi şi cele.mai. 
vechi, toate gânâuriie și dorinţele se șterseră deo- 
dată și Dida nu-l văzu decât pe el, care-o făcuse 
să se înțeleagă pe sine şi prefăcuse viața ei poso- 
morită într'un vârtej de fulgere și foc. Ar fi vrut 
să-l oprească, dar răspunse calm, ca şi cum un de-. 
mon i-ar fi şoptit cuvintele: VAR 

— Tocmai, cele ce le ridici sunt mai în primejâie 
să cadă... Te iubesc cât nu ţi-ași putea spune vreo- 
dată, dar sunt hotărită să lupt să-mi clarific situa= 
ţia. Dacă m'ai lua de nevastă, ai face un pas greşit 
pe care l-ai regreta mai târziu. Și eu ar trebui să 
suport consecințele. Mai bine să mă mai gândesc... 
Nu, Radule, du-te, te rog. Sunt așa de nenorocită. 
Du-te şi nu mai veni... 

Radu se întoarse, se aşeză pe marginea patului 
şi-i mângâie frumitea... Lacrimi izvoriră din fru- 
moșii ei ochi. li înlănţui gâtul și cu răsuflarea tă- 
iată, se ruga: : 

— Spune-mi, sunt o femee pierdută? 

Bărbatul râse și dinţii albi sclipiră ca un şirag de 
perle. Ii strânse mâna, îi așeză capul pe pernă şi-i 
netezi părul despletit. Niciodată n'ar fi bănuit la 
Dida asemenea preocupări şi-i era teamă s'o pără- : 
sească în starea în care se găsea. După aparenţe, 
Dida suferea și de un misticism religios, care o fă- 
cea să cadă în asemenea crize. Totul era să-i dea 
o siguranţă, s'o liniștească ; i 

— Gândeşte-te la Dumnezeu... El te va înţelege 
şi te va îndrepta... i 

Atunti Dida izbucni într'un hohot nervos, care 
răsună lugubru în odaia tăcută. Ochii priveau tul- 
buri şi-o roşeaţă nefirească i se aprinse'n obraji. 
Când încetă, îşi şterse lacrimile și cu glasul între- 
tăiat, spuse printre suspine: 

— Oh... cine vorbește despre Dumnezeu... cine 
cutează să pronunţe numele Lui... Ţi-ai dat măcar 
seama ce-ai vorbiţ adineaori? Du-te... Lasă-mă cu 
păcatele mele... Știu, ştiu că sunt pierdută pentru 
fericirea cea veșnică și niciodată n'am să văd faţa 
Mântuitorului nostru, strălucind ca soarele... Mie, 
unei femei pierdute, nu i se va îngădui aceasta... 
Dar, cred, cred cu toată puterea mea în Dumnezeu 
şin cele veșnice... Tu m'ai întinat, tu m'ai abătut... 
Oh, cum poţi să fii liniştit și încă să zâmbești, când 
ştii ce negre păcate îți apasă sufletul. Nu spuneai 
tu: Eu sunt viaţa... iubirea și fericirea... Crede în 
mine şi vei fi fericită... . 

— Şi mai fost? întrebă mirat Radu. 

— Da, dar fericirea cea veşnică, viața deapururi. 
după care tânjeşte sufletul meu... N'ai să înţelegi 
niciodată... Pleacă... i 

— Dida, văd că ceva s'a petrecut în lipsa mea... 
Vorbești de fericirea: veșnică, deși știi bine că intre 
noi n'a fost vorba decât de biata fericire pămân- 
tească, de care erai totuși foarte poftitoare... Faci 
mereu confuzii... Bu am vrut să fiu totdeauna clar... 
A fost o dragoste de care te învinovăţeşti. Nu des- 
nădăjdui, Dacă PDumnezeau e a toate iertător, fii 
sigură că te va ierta... Complicele va rămâne mereu 
păcătos... Şi nici nu cere iertare, Eu: n'am fost fă- 
cut decât pentru lumea aceasta... Aici mă simt pu- 
ternic şi'n atmosfera mea... Mă interesează mai pu- 
ţin alte lumi şi nu prea știu dacă sunt veșnice sau 
trecâtoare. Aşi vrea să știu însă dacă Valentin e 
tot aşa de credincios ca și tine și dacă în loc să-ţi 
cucerească sufletul, nu comite aceleaşi confuzii... 

— Nu-ţi permit să vorbeşti despre Valentin, strigă 
Dida. ; i 

— Vrei să spui că e un înger pe lângă mine... 
M'ar bucura dacă îngerii de felul lui s'ar menţine 
mai retrași pe pământul acesta plin de ispită... Nu 
le-ași permite în niciun caz să frecventeze ştran-= 
durile, chiar dacă unele principii de higienă le-ar 
impune-o. Deasemeni, n'ași permite femeilor să-i 
însoţească în altă parte, decât la biserică șin toa- 
letă cuviincioasă, Ar trebui să fie mai precauți: să 
nu-şi uite verigheiele în buduarele cucoanelor... Și 
cu acestea, îmi cer iertare că nu v'am putut des- 
chide alte ocrizecmturi decât cele pământești... Și 
acum la revedere... 

— Pleci, pleci, Radule, strigă Dida, sărind din 
pat. Nu pleca.., 

Dar nu-i răspunse decât zgomotul ușii dela in- 
rare, care se închidea și sunetele de paşi ce cobo- 
rau treptele. Inima-i bătea cu putere. Imbrăcă un 
capot şi eşi până în capul scărilor, In hollul imens 
se auziau voci streine, uși izbite, un glas de copil 
mic ce plângea jos. Radu plecase, simplu, cum ve- 
nise. Nicio urmă Qin paşii lui, nicio vorbă care să-i 
amintească glasul. Dida se întoarse în dormitor şi 
ascultă o clipă tăcerea desăvârșită. Nu-şi putea crede 
ochilor. Cum de se întâmplaseră toate acestea? Ce 
vorbe îl putuseră zmulge pe Radu de lângă ea? 
Amintise ceva despre Valentin și ea nu-i îngăduise 
să continue. Şi cu. cât trecea timpul, își dădea seama 
că ea aparținea ca şi Radu, pămânţului acestuia, că 
trebuia să se bucure de viaţă cât mai era timp.-“ 
Pradă unei agitaţii nefirești, Dida se îmbrăcă- în 
grabă și eși în mulţimea depe stradă, luându-se în 
neștire după urmele lui. 


Taxa nostală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 'T. T. Nr. 24.484.939