William Diehl — Calul thailandez

nDe 


William Diehl 


William Diehl 


CALUL 
THAILANDEZ 


Thai Horse 1987 


Traducere din limba engleză 
ALEXANDRINA MORARU 


EDITURA RAO Bucureşti 2000 


Celor patru prieteni dragi: 
agentului meu, OWEN LASTER, 
editorului meu, PETER GETHERS, 
consilierului meu, BUDDY HARRIS, 
şi, ca întotdeauna, dragostei vieții mele, 


VIRGINIA 


Unii oameni trec uşor peste existenţă ca să coboare 
domol într-un mormânt liniştit, ignorând viaţa până la 
urmă, fără să fi fost forţaţi vreodată să vadă că ea poate fi 
plină de perfidie, violenţă şi teroare. 


Joseph Conrad 


VIETNAM 
1972 


BLACK PONY ESTE DOBORÂT 


Auzi lovitura înainte de a o simţi. Bubuitul înăbuşit făcu 
ca manşa să vibreze uşor. Pilotul privi afară şi văzu capătul 
aripii drepte lovit şi desprins. Câteva clipe mai târziu, 
zgomotul cunoscut şi înfricoşător al proiectilelor de calibru 
50 răsună în fuzelaj în timp ce gloanţele sfârtecau cele 
două motoare OV-10. Brusc, avionul începu să alunece, 
apoi se răsuci în direcţia opusă. Se înclină uşor spre aripa 
bună şi căzu o sută de metri. Cody se luptă din răsputeri să- 
| redreseze. Apăsă pe butonul radioului. 

— Mayday... Mayday... Chilidog unu către Corkscrew. 
Sunt lovit şi am pierdut controlul... 

Era calm, aproape resemnat. Singurul indiciu că era la 
ananghie era timbrul vocii sale. Tremura din cauza mişcării 
violente a avionului ca un stereo cu prea mulţi başi. 

Zburau prea jos ca să sară cu paraşuta. Cody proceda 
întotdeauna aşa, mergea până la nivelul vârfului copacilor. 
„Coboară până acolo unde le poţi vedea albul ochilor”, le 
spunea oamenilor săi. De sub masa de verdeață de la sol, 
un tir ucigaş muşca din avionul bimotor de vânătoare. 
Proiectile de calibrul cincizeci răpăiau în fuzelaj. 

— Strânge-ţi bine centura, îi spuse mitraliorului. 

Niciun răspuns. Cody se întoarse şi privi îndărăt. Rossiter 
se prăbuşise în scaun, centroplanul îi era ciuruit de gloanţe, 
iar faţa însângerată. Dar Cody nu avea timp să-i pară rău 
după tânăr, pierdea avionul. Jungla se catapulta spre el. La 


5 


două sute de metri în faţă se afla fluviul, iar de cealaltă 
parte a acestuia, libertatea. Ştia că nu va ajunge niciodată 
acolo. 

Inainte ca baza să poată răspunde, pilotul continuă: 

— Aici Chilidog unu... opt sute metri la nord de punctul 
de control Charlie... Sunt la o sută cincizeci de metri 
înălţime. 

Radiofonistul răspunse imediat: 

— Chilidog unu, poţi să traversezi fluviul? 

= ae ÎNCEPE, 

Operatorul radio comută lungimea de undă şi chemă 
Rescue. 

— Rescue, aici este Corkscrew, am un Black Pony care 
zboară la opt sute de metri nord de punctul de control 
Charlie, câteva sute de metri în teritoriul indian... Mă auzi? 

Răspunsul veni imediat. 

— Corkscrew, aici Rescue... îl auzim... Am trimis un 
elicopter Huey... 

— Chilidog unu, avem un Huey în zonă. Poţi rămâne 
deasupra fluviului? 

— Negativ... Intru în... 

Transmisiunea se întrerupse brusc. 

— Inutil, îl pierdem, mormăi radiofonistul şi se întoarse 
spre ajutorul său. Cheamă-l repede pe comandant, Wicker. 

Imediat, ajutorul, un bărbat cu fata bronzată, ca a unui 
marinar, se năpusti şi înşfăcă telefonul. 

Avionul se zdruncină brusc din nou. Manşa nu mai 
folosea la nimic. Cody încercă să-l ţină sub control cu 
pedalele de acţionare ale aripioarelor de direcţie, dar fără 
rezultat. Avionul se înălţă pe aripa bună, apoi încet, începu 
să se rostogolească. Jungla verde se năpustea spre el, în 
timp ce avionul zbura cu susul în jos. Cody împinse manşa 
înainte într-o ultimă încercare de a menţine controlul şi 
vârful avionului se ridică brusc. Coada rase vârfurile 


6 


copacilor şi se sfărâmă, iar avionul negru se prăbuşi în 
decorul verde de sub el. Cody împinse manşa înainte, o 
îndepărtă de pieptul său, se sprijini de tabloul de comandă 
făcându-şi scut cu braţele ca să-şi ferească faţa. Auzi 
avionul strângându-se în jurul lui şi metalul scrâşnind în 
timp ce ramurile copacilor îl sfâşiau. Apoi totul încetă - 
zgomotul, mişcarea - totul părea suspendat în timp. 

Cody, atârnând cu susul în jos, înălţă capul şi privi cu 
ochii ţinta spre pământ, la aproximativ şapte, opt metri sub 
el. Avionul era o epavă. Se uita înapoi la Rossiter, 
mitraliorul său. Mâinile tânărului atârnau ţepene spre 
pământ. 

Centroplanul era pe jumătate desprins, bălăbănindu-se în 
vânt. Cody îl lovi cu palma şi acesta se prăbuşi între copaci. 
Simţi miros de fum. 

Incepu să vorbească singur. 

— Trebuie să ies de aici, îşi spuse, şi, dezlegându-şi 
centura de siguranţă încercă să iasă din avion şi să-şi dea 
drumul pe crengile copacului. Mirosul fumului devenea din 
ce în ce mai puternic. Brusc, se desprinse de avion, 
arcuindu-se prin aer. Se întinse spre o creangă, o simţi 
lovindu-i palma, apoi alunecându-i din mână. Se răsuci 
astfel, încât picioarele-i ajunseră sub el. Întocmai ca o 
paraşută, gândi, în timp ce cădea spre pământ, genunchii 
unul lângă altul şi îndoiţi, mă rostogolesc când ating... 

Dar când atinse pământul, auzi cum îi trosneşte rotula, 
simţi durerea arzându-i adânc în picior, coborând spre 
gleznă. Işi înăbuşi între dinţi strigătul de durere. Sudoarea i 
se prelingea pe corp. 

Işi ridică privirea. Fluviul era la douăzeci de metri 
depărtare, lucind în soarele dimineţii. Se ridică şi începu să 
alerge ca un nebun, şchiopătând, în direcţia acestuia. Ştia 
că primprejur se aflau bandiți, dar se gândea că poate va 
avea noroc. Apoi, deodată, auzi în spatele lui o şuierătură şi 


7 


o clipă mai târziu bufnitura surdă a rezervoarelor de 
benzină care explodaseră. Căldura exploziei purtată de 
vânt cobori asupra lui, dar el continua să meargă 
şchiopătând, târându-şi piciorul rănit. Nu se mai uită înapoi. 
Auzi apoi zgomotul cunoscut al elicopterului în stânga sa, 
venind în susul fluviului. 

Oh, dumnezeule, vino puiule, se gândi. 

Douăzeci de metri până la libertate. 


— Corkscrew, aici este Rescue unu. Vedem avionul... 

Elicopterul Huey era suspendat la şase metri deasupra 
fluviului. În fuzelaj, Harley Simmons, un mitralior tânăr, 
privea atent în frunzişul des, căutând semnul de viaţă. 
Vocea pilotului părâi în cască. 

— Ce se întâmplă, Simmons, ai găsit ceva? 

— Caut, domnule căpitan, caut... 

Explozia îl întrerupse. Era ca într-un film derulat cu 
încetinitorul. Mai întâi unda şocului exploziei văluri printre 
pomi, apoi Black Pony se dezintegră şi, în sfârşit, luminoasa 
sferă de foc portocalie urcă spre cer. Câteva minute mai 
târziu, zgomotul gloanţelor şuierau în jurul elicopterului, la 
câţiva metri de capul lui Simmons. 

— Bandiţii, trag în noi! urlă Simmons în microfon. 

— Ce s-a întâmplat cu omul nostru? răcni pilotul. Apoi 
Simmons îl văzu; mergea şchiopătând dinspre locurile 
incendiate, îndreptându-se către malul fluviului. Era foarte 
aproape de fluviu... poate, la şapte, opt metri depărtare. 
Dar înainte ca Simmons să poată spune ceva, o altă rafală 
de gloanţe spintecă marginea ferestrei deschise făcând-o 
tăndări. Cioburi de sticlă răsunară pe casca de protecţie a 
lui Simmons. Auzi zgomotul gloanţelor de 9 mm şuierându-i 
pe lângă ureche şi simţi dintr-o dată cum îl cuprinde frica. 
Avionul explodă din nou în pădure şi focul se dezlănţui 
printre crestele copacilor. 


N-o să reuşească, îşi zise Simmons, în timp ce gloanţele 
muşcau din elicopter. 

— Nu văd nimic, domnule căpitan, minţi el. Sunt bandiții 
care trag în noi, din spate. 

Pilotul întoarse elicopterul spre pădure şi îl dirija înapoi în 
josul fluviului. 

Simmons căzu fără vlagă în genunchi, tremurând tot. O, 
Dumnezeule, gândi, ce-am făcut... 

Dar era prea înfricoşat ca să spună asta cu glas tare. Auzi 
vocea pilotului în interfon. 

— Corkscrew, aici Rescue unu... L-am pierdut... 


Cody aproape ajunse la mal, când răpăitul unei arme 
automate, venind din dreapta lui, îl luă prin surprindere. Se 
aruncă la pământ şi se târî spre marginea apei. Elicopterul 
Huey era cam la treizeci de metri depărtare, zburând 
deasupra râului. 

— Aici, aici! îl chema el încet. _ 

Se ridică de la pământ să facă semne elicopterului. Il 
urmări cu privirea, îngrozit, cum acesta se îndepărtează şi 
se îndreaptă în josul fluviului. 

Nu, îşi spuse, nu, nu... 

— Sunt aici, strigă disperat. 

Se ridică în picioare hotărât să se arunce în apă şi să 
înoate spre celălalt mal, unde ar fi fost în siguranţă, chiar în 
momentul în care flăcările ţâşniră spre cer şi avionul se 
dezintegra. Căldura exploziei îl învălui ca o pătură. Işi 
acoperi faţa şi căzu la pământ, încercând să se apere de 
focul turbat care cuprinsese copacii din jurul său. In timp ce 
flăcările îi ardeau spatele şi picioarele, continua să se 
târască spre fluviu. 

Libertatea era la trei metri depărtare când renunţă. 


Comandantul se năpusti în cabina de radio, cu faţa 
9 


încremenită de furie. 

— Ce dracu se întâmplă, Wicker? rosti el repezit. 

— Tocmai am pierdut o pasăre, domnule comandant, 
răspunse operatorul dezamăgit. 

Comandantul îşi încovoie spatele. Clătină din cap. 

— La naiba! zbieră el. Cine era? 

Operatorul ezită o secundă. 

— Chili unu, domnule, locotenentul Cody. 

Comandantul închise ochii o clipă, gura i se încleştă şi 
strânse din dinţi. 

— lisuse Hristoase, gemu el, şi un moment mai târziu 
continuă: Fă-mi legătura cu Cartierul General din Saigon. 
Trebuie să-l anunţ pe Bătrân că tocmai l-am pierdut pe fiul 
său. 


AMERICA CENTRALĂ 
1985 


LOS BOXES 


Fluviul fusese lat şi năvalnic la începutul călătoriei, dar 
jungla pătrunse treptat în el şi acum, după patru zile, 
porţiunea dintre capitala Madrango şi nenorocitul de 
avanpost la 250 km depărtare, rămăsese doar o dâră de 
apă. Vechiul vas fluvial, scorojit de ani, de căldură şi ploaie, 
pilotat de un căpitan care de-abia putea să stea treaz, 
pufăia slab pe ultimii câţiva kilometri de fâşie de apă 
îngustată. Arbori şi ferigi se frângeau de bordul lui şi izbeau 
în hublouri. Bătrâna copaie gemea în lupta cu hăţişurile. 
Singurul pasager era un bărbat obez, cu faţa-i delicată 
îngropată în straturi de grăsime, cu ochi albaştri decoloraţi, 


10 


gura mică şi nasul ascuţit ascuns în hălci de carne. Şedea 
pe un scaun de răchită vechi şi uzat, la provă, cu genunchii 
strânşi unul lângă altul, cu bărbia căzută, pe cap cu o 
pălărie albă, trasă pe o sprânceană, iar în mâinile-i moi, cu 
gropiţe, ţinea strâns o umbrelă albă, ca să se apere de 
arşiţa soarelui. Purta un costum alb, strâmt, nepotrivit şi 
pătat de transpiraţie, iar manşetele cămăşii, descheiate, îi 
atârnau în jurul încheieturilor masive. 

Numele lui era Randall Wilfred Pratt Ill şi lucra la 
Departamentul de Stat al Statelor Unite, din Madrango, 
spre marea amărăciune a personalului ambasadei. 

După acte, Pratt făcuse o impresie bună, licenţiat cu 
diplomă de merit la Harvard, iar tatăl său, un contribuabil 
important, agent de bursă cu influenţă în partidul la putere, 
se bucura de încrederea preşedintelui. 

Ca persoană, Pratt IIl era o complicaţie pentru toţi, în 
ciuda sprijinului şi donațiilor acordate de tatăl său. 
Surghiunit într-o ţară de mică importanţă şi instabilă din 
America Centrală, era folosit discret şi numai când se ivea 
vreo ocazie neplăcută. Această slujbă i se potrivea de 
minune; aici nu era nevoie de nicio diplomaţie. 

Timp de două zile, stătuse la provă, închis în sine, 
aşteptând să vadă locul atât de detestabil, de necruţător, 
atât de îngrozitor ca reputaţie, încât, chiar judecătorii, care 
condamnau oamenii în adâncurile lui, îi pomeneau numele 
în şoaptă. Cu fiecare oră care trecea, neliniştea lui Pratt 
creştea, până când simţi că o să răbufnească. Vechiul vas 
pătrunse cu greu printre arbori; în faţă se ivi o clădire înaltă 
de piatră, ca un spectru, năpădită de liane, acoperită cu 
muşchi verde şi umed, înăbuşită de pădurea care o prindea 
ca într-o capcană. Pratt era atât de impresionat, atât de 
îngrozit de ceea ce i se arăta în faţa ochilor, încât răcni cât 
putu de tare, un urlet sălbatic, trezindu-l din somn pe 
proprietarul vasului, ridicându-l în picioare. Pratt îşi reveni 


11 


repede. Stânjenit de ieşirea pe care o avusese, se calmă, 
făcând un gest cu mâna-i dolofana. Işi scoase o batistă din 
buzunar şi îşi şterse furios faţa. 

Dumnezeule, gândi el, mai trăia Hatcher? Şi dacă trăia, 
era oare destul de sănătos ca să merite această călătorie! 


HATCHER 


Christian Hatcher stătea acolo de trei ani, două luni şi 
douăzeci şi şapte de zile - 1183 de zile, mai exact. Nimeni 
în Los Boxes nu cunoştea numele lui adevărat, ceea ce nu 
era un lucru neobişnuit; nimeni în Los Boxes nu ştia numele 
adevărat al nimănui. Dacă erai condamnat aici, însemna să 
fii uitat şi de Dumnezeu. Ă 

Nu exista scăpare de la Los Boxes. Inchisoarea se 
contura ca o fantomă în mijlocul naturii, încercuită de trei 
sute de kilometri de junglă deasă, ucigătoare, cu toată 
vegetaţia ei înverzită, un paradis de smarald a cărui boltă 
verde ascundea o întindere unde se furişau şerpi veninoşi, 
jaguari şi mistreți, mlaştini cu nisipuri mişcătoare, pline de 
liane care creşteau foarte repede la căldură, păduri fertile 
ce puteau strangula un om în timp ce dormea. Acolo nu 
existau poteci; jungla le înghiţea în câteva ore. 

Lianele vechi de secole încolăceau fortăreaţa în ruină şi o 
sufocau. lnăuntru, se aflau 212 celule făcute din pământ şi 
piatră, fiecare având o suprafaţă de un metru pătrat şi o 
înălţime de doi metri şi jumătate, fiecare luminată de un 
singur bec, electricitatea fiind furnizată de un generator 
vechi şi ineficient. Ferestrele cu gratii erau ca nişte găuri în 
perete, dar îndeajuns de late ca un om să se poată strecura 
prin ele. Singurul duşman aici era natura. Nimeni nu-şi 
putea aminti de ce fusese construită această fortăreață, dar 
ea servise ca închisoare politică mai mult de un secol, 

12 


supraviețuind unor guverne slabe care se succedau. În 
Madrango, numele ei era şoptit cu frică. 

Acolo nu se înregistrau numele sau datele sosirii cuiva. 
Unui prizonier nou venit i se dădea doar o celulă şi numărul 
ei devenea identitatea lui. 

Cu trei ani, două luni şi douăzeci şi şapte de zile în urmă, 
Hatcher devenise numărul 127. 

Regulile la Los Boxes erau simple: îţi faci munca şi nu 
vorbeşti niciodată cu alt prizonier. Asta era tot. 

Nimeni nu refuza să muncească, pentru că era singura 
cale de a ieşi afară, unde era aer curat şi puteai să faci 
exerciţii fizice. Cei care refuzau, fie din încăpățânare, fie din 
nesupunere, erau închişi în celule şi daţi uitării. 

Dacă un prizonier vorbea cu altul, paznicii îi tăiau limba. 

Nu exista o a doua şansă aici; Lox Boxes era cumplit de 
eficientă. 

Paznicii - erau doar şase - fuseseră cândva ei înşişi 
deţinuţi. Când federalii plecau, înnebuneau sau mureau din 
cauza viermilor intestinali, erau înlocuiţi cu deţinuţi. Paznicii 
deţinuţi nu erau nici mai buni, nici mai răi decât cei 
obişnuiţi şi, cu toate că erau înarmaţi, foloseau armele 
numai pentru a se proteja pe ei sau pentru a trage în vreun 
animal de pradă. 

Să evadezi? Să evadezi însemna să mori. Cei care 
încercau nu erau niciodată urmăriţi. Paznicii chiar se 
bucurau şi aşteptau. Când fugarii îşi dădeau seama de 
inutilitatea evadării şi se întorceau erau închişi în celule, 
hrăniţi de două ori pe zi şi uitaţi. 


La început, fusese o prăbuşire incredibilă. Asemeni unui 
scriitor fără hârtie sau unui orator fără voce, Hatcher nu 
avea posibilitatea să-şi exprime furia. Numai acel barbar 
inchizitor lipsit de somn numit conştiinţă îi ţinea tovărăşie. 
Neputând să scape de o constantă evaluare a faptelor sale, 


13 


furia îi rodea sufletul şi, cum lunile se transformau în ani, 
concreteţea arestării sale şi a politicii din spatele ei se 
transformau treptat în abstracţiuni filosofice. 

Trădase oare încrederea cuiva? li răpise cinismul tot 
simţul valorii? Să fi fost asta pedeapsa pentru intoleranţă, 
pentru aroganţa mândriei sale? Intrebările pe care şi le 
punea erau fără sfârşit. Se ducea la culcare cu întrebarea 
pe buze şi se trezea fără răspuns, deoarece chiar amintirile 
se transformau în ficţiune. 

Calendarul era zgâriat pe pereţii de pământ, ceasul era o 
umbra care trecea repede de-a curmezişul podelei. Numai 
visul libertăţii îl ţinea în viaţă şi, după trei ani, acesta se 
micşorase la un licăr de speranţă, destul de slab ca să mai 
aibă dorinţa de a evada. 

La început, Hatcher se gândise serios să evadeze. 
Supravieţuise cinci luni în golfuri de fluviu în Laos şi 
Cambodgia, şi plecase de acolo ca să povestească lumii 
despre ce văzuse. Scosese doi membri ai echipajului din 
junglele de sud din Madrango, unde avionul său încărcat cu 
arme se prăbuşise, deşi unul dintre ei murise muşcat de un 
şarpe, chiar înainte de a ieşi din junglă. 

Astfel, amintirile îl împiedicaseră să înnebunească - 
amintirile şi visul de evadare. Nu era nicio grabă, va avea 
timp. Studie atent închisoarea până când cunoscu tot 
drumul ce-l avea de parcurs. Îşi întipări în minte fiecare 
ungher şi spărtură în pereţi, cercetă cărările junglei şi făcu 
planuri minuţioase de evadare pe care le desenă pe 
duşumeaua şi pereţii murdari ai celulei sale, ca să le poată 
revedea. Fereastra celulei era şubredă. Anii şi ploile 
fărâmiţaseră zidul în jurul gratiilor. Dacă ar lucra puţin cu 
beţigaşe, pe care le-ar putea introduce în celulă, ar putea-o 
desprinde. De afară, privea cu atenţie faţada închisorii. Era 
veche şi dărăpănată. Căţăratul pe zidul vertical până în 
vârful fortăreței ar fi un lucru uşor. Invăţase lecţia asta bine 


14 


de la Cirillo. 
Fusese o zi pe care nu o va uita niciodată, şi-o amintea şi 
reamintea mereu. 


Hatcher se agăţase de stâncă asemeni unui magnet, 
vântul îi sfâşia hainele şi degetele însângerate îi tremurau. 
Dacă ar fi putut, ar fi făcut o gaură în stâncă şi s-ar fi târât 
în ea. Avea atunci şaptesprezece ani şi era îngrozit. 

Nu era un munte... nu puteai să-l numeşti munte. Era un 
fel de coloană înaltă de vreo treizeci de metri, cu vârful plat 
şi laturile abrupte, lipită de colinele de la poalele lui Green 
Mountains, la trei ore depărtare de Boston. Ceea ce 
începuse ca o zi caldă, de septembrie, cu cerul senin, se 
transformase într-o zi urâtă. 

Cirillo era cu trei metri deasupra lui, înaintând centimetru 
cu centimetru, ca un păianjen, în sus pe stâncă. Cirillo nu 
avea echipament. Nu avea nici frânghie, nici topor, doar un 
bidon şi un săculeţ cu răşină pe care îl legase în spatele 
centurii. El o numea căţărare liberă şi, ca să o faci, trebuia 
să începi odată. 

Inainte de a porni, Cirillo privise în sus la faţa stâncii. 

— Arată bine, zise el, nu este prea înaltă pentru un 
începător. 

— Vrei ca eu să mă caţăr acolo? spusese Hatcher cu un 
ton de panică în voce. 

— Trebuie să începem de undeva. 

— N-am să încep de nicăieri, răspunse el. 

— Ai dreptate, zise Cirillo, pentru asta trebuie să ai puţin 
curaj. 

Pusese alt săculeţ de răşină la picioarele stâncii. 

Cirillo începu să pipăie cu degetele faţa perpendiculară a 
stâncii până găsi o mică fisură. Işi băgă degetele în 
săculeţul cu răşină, suflă peste ele, ca să rămână doar atât 
cât îi trebuia, şi începu să se caţere, trăgându-şi o mână 


15 


după alta, picior după picior, urcând pe vârful degetelor de 
la mâini şi de la picioare, agăţându-se ca un crab de fisurile 
şi colţurile stâncii, ca să poată înainta. Puştiul îl urmărea 
speriat. 

— Eşti nebun, zise puştiul. 

— Mada. 

— Ce se întâmplă dacă aluneci? 

— Cazi. 

— Straşnic, chiar grozav! zise Hatcher. 

Cirillo continua să urce, cu mâinile lui muşchiuloase, 
umflate de efort, croindu-şi drum spre vârf. Privindu-l, 
Hatcher se simţi stânjenit. Se apropie de peretele stâncos, 
îşi trecu mâinile pe suprafaţa pietrei, pipăindu-i 
denivelările, crăpăturile şi colţurile dure. In cele din urmă, 
apucă săculeţul cu răşină, îl agăţă de curea şi, imitându-l 
pe Cirillo, începu să urce cu greu zidul. 

— Nu te grăbi şi nu te uita în jos, spuse Cirillo liniştit. 
Pământul nu fuge nicăieri. 

Hatcher pornise. Degetele de la mâini şi de la picioare îl 
dureau, stomacul i se strânse de frică. O oră mai târziu, 
urcase doisprezece metri, strângând la piept colţul stâncii, 
aşa cum un copil găsit îşi strânge mama la piept. 

Cirillo era agăţat de marginea ieşiturii, sub vârful stâncii 
care se proiecta deasupra capului său. 

— Nu pot să merg mai departe, strigă cu voce şovăitoare 
Hatcher. Nu găsesc nimic de care să mă agăţ. 

— La stânga la, puştiule, îi răspunse Cirillo. Puțin mai 
departe... câţiva centimetri... acolo! 

Degetele însângerate ale lui Hatcher găsiră o despicătură 
în stâncă, destul de adâncă pentru a-şi putea băga o unghie 
înăuntru. 

— Nu-i de ajuns, ţipă el, ţinându-se strâns, cu ochii 
închişi. 

— Eu am reuşit destul de bine, îi strigă Cirillo, şi degetele 


16 


mele sunt de două ori mai groase decât ale tale. Hatcher îşi 
înfipse degetele înăuntru, râcâi murdăria, o scoase afară şi 
făcu o crăpătură destul de adâncă, încât să mai poată 
înainta încet, câţiva centimetri. | se puse un nod în gât de 
frică. 

Începuse să se înnopteze, norii apărură brusc, vremea se 
răci şi începu să plouă. 

Vântul bătea puternic, aproape să-l doboare, iar el îşi 
simţea degetele tremurând. 

— O să fie neplăcut, puştiule, strigă Cirillo. Vino în urma 
mea, uşurel, hai, mişcă-te odată! 

— Nu pot... 

— Prostii. Mişcă-ţi fundul, altfel ai să te uzi leoarcă. 

— Rahat, fuse tot ce putu să îngaime Hatcher. 

Degetele mâinilor îi erau jupuite de piele şi îi sângerau, 
degetele picioarelor îl dureau cum nu-l duruseră niciodată. 
Mâinile îi tremurau din cauza efortului, transpiraţia îi 
înceţoşa ochii şi îi curgea pe faţă. 

Atârna acolo de dragul vieţii. Primele picături de ploaie 
începuseră să se prelingă pe faţa lui Cirillo şi panica începu 
să-l încolţească şi pe el, dar nu putea să-l lase pe puşti să-şi 
dea seama de asta. 

Cirillo era sub o ieşitură a stâncii. Se întinse şi îşi îndreptă 
uşor degetele unei mâini spre marginea ei, ţinându-se cât 
putea de bine, până când, foarte prudent, o atinse şi reuşi 
să se prindă cu o mână de ea. Cu toate că degetele îl 
dureau, exploră mai departe şi găsi o scobitură în formă de 
şanţ. Săpă în ea, asigurându-se că îl ţine, apoi se săltă 
balansându-se într-o parte şi în alta. Suspendat la distanţă 
de perete, atârna acolo într-o mână, uitându-se în jos, spre 
puşti, care se lipise de zid ca o bucată de muşchi. 

Cirillo îşi schimbă poziţia. Ţinându-se cu mâna dreaptă, o 
întinse pe cea stângă puştiului. 

— Haide, urca, încă un metru şi jumătate şi te prind. 


17 


Hatcher înaintă încetişor, aruncându-i o privire lui Cirillo, 
apoi închise ochii căutând un alt punct de sprijin. In cele din 
urmă, se lovi cu capul de vârful stâncii. Nu avea unde să se 
mai ducă. 

— Apucă-mi mâna, puştiule, îi spuse Cirillo. 

Hatcher se uită la el cu privirea îngrozită, se holbă la 
vârfurile degetelor care se mişcau într-un gest de chemare. 

— Ai încredere în mine, rosti Cirillo. 

Puştiul nu avusese niciodată încredere în nimeni până 
atunci. Se uită în jos spre pământ. 

— Nu te uita în jos, îi spuse Cirillo liniştit, dar cu asprime, 
şi puştiul închise ochii şi, de dragul vieţii, se lipi mai strâns 
de stâncă. 

— Dă-mi mâna, puştiule, îi ordonă Cirillo. 

Hatcher întinse mâna foarte încet, simţi vârfurile 
degetelor bătătorite ale lui Cirillo, apoi cum îi alunecă mâna 
în palma lui şi cum degetele puternice îi prind încheietura 
mâinii. 

— În regulă, zise Cirillo, dă-ţi drumul. 

— Ce să fac?! 

— Fă-o acum, nu poţi să stai atârnat aici o veşnicie. 

Puştiul închise ochii, îşi stăpâni emoția şi îşi eliberă 
cealaltă mână. Atârna între cer şi pământ, neavând sub el 
decât spaţiul. Cirillo scrâşni din dinţi şi, uşurel, ridică corpul 
aproape inert al puştiului. 

— Bine, şopti Cirillo, acum ţine-te de gâtul meu. 

Hatcher se întinse şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului 
gras şi umflat al poliţistului care se ţinea strâns de creastă. 

— Doamne atotputernic, şopti el în vreme ce Cirillo se 
trase peste marginea stâncii şi se rostogoli într-un loc sigur. 
Hatcher stătea lungit pe burtă şi vomita. Inima îi bătea 
puternic şi dinţii îi clănţăneau. Apoi, dintr-o dată, începu să 
râdă isteric. 

— Fir-ar să fie, zise el, suntem vii! Suntem chiar al naibii 


18 


de vii! 

Se confruntase cu moartea şi scăpase de ea. Fusese o 
nouă şi seducătoare experienţă pentru el. 

— Am reuşit, urlă puştiul către pădure şi ecoul îi 
răspunse: 

— ... am reuşit! Ă 

— Ţine minte, puştiule, zise Cirillo. In viaţă nu poţi 
abandona. Dacă o faci, eşti mort. Când te-apuci de o 
treabă, fă-o. Nu precupeţi nimic, dăruieşte-te cu totul. Nu te 
lăsa. Nu te lăsa în voia sorții. 

Hatcher se întoarse spre Cirillo. 

— Să mai încercăm o dată, spuse el nerăbdător. 

Şi Cirillo zâmbise. 

— Oricum, trebuie să ne întoarcem, răspunse calm. 


Da, gândi Hatcher, aceste ziduri vechi ar fi floare la 
ureche. Mersul prin junglă, asta era mai greu. 

Apoi veniră ploile. Terenul din faţa închisorii deveni o 
mocirlă dezgustătoare. Zilele ploioase se transformară în 
săptămâni ploioase şi apoi în luni. Cu fiecare zi care trecea, 
căţărarea zidului devenea tot mai nesigură. Desenă hărţi 
aproximative pe podea, încercând să-şi amintească 
direcţiile şi distanţele din călătoria în susul fluviului. În final, 
acceptă realitatea că fără arme sau măcar o busolă, fără 
hărţi sau vreo cunoaştere a regiunii, evadarea însemna 
sinucidere. Cum ploile nu mai conteneau, dorinţa lui de 
evadare se stingea încetul cu încetul. 

Astfel, îşi impuse un regim zilnic: antrenament fizic ca să 
nu i se atrofieze muşchii, exerciţii mintale ca să nu 
înnebunească, deşi încetul cu încetul nebunia şi echilibrul 
mintal deveneau acelaşi lucru. 

Ca să amâne nebunia, se gândea la femeile pe care le 
cunoscuse. Uneori, numele îi scăpau, şi le asocia cu 
evenimente din viaţa lui. Incerca să reconstituie prima lui 


19 


mare dragoste de la şcoală - ce nume avea oare, Haley? Îşi 
amintea cum o avusese prima oară în întuneric pe 
bancheta din spatele maşinii Chevy a lui Cirillo, şovăielnic, 
simţind-o maleabilă, fremătând de plăcere când îi mângâia 
sânii, acei muguri delicaţi care începeau să înflorească. El 
era puţin speriat, ea - plină de pasiune. După prima oară, 
însă, fervoarea lor se apropia de nebunie. O făceau peste 
tot, în întunericul balconului singurului cinematograf din 
oraş, înfăşuraţi în pături în pădurile din Massachusetts şi o 
dată târziu, după-amiază, în vestiarul fetelor din colegiu, 
gol în timpul zilei. 

Zornăitul uşii vestiarului de care se proptiseră oferindu-le 
o cadență ritmică, în timp ce se zvârcoleau în agonia 
pasiunii lor tinere. 

Când era în cursul superior al liceului, se îndrăgostise 
nebuneşte de campioana de lupte greco-romane a 
colegiului. 

Pierderea purității sale îi bântuia memoria înfierbântată, 
mintea rătăcindu-i liberă în timp, înapoi pe aleile din 
Boston, acolo unde Cirillo îl înhăţase. 

Hatcher era un copil de stradă inflexibil şi încăpățânat, 
dar Cirillo era un copoi tot atât de inflexibil, care îl luase 
sub ocrotirea lui şi îi schimbase viaţa pentru totdeauna. 

Cirillo îl forţase să meargă la colegiu şi îi pretinsese nu 
numai să se caţere pe ziduri, ci să arate tot ce este mai bun 
în el, iar, în cele din urmă, aranjase întâlnirea de la 
Annapolis, unde îl descoperise Harry Sloan. Chinul lui 
Hatcher era că nu-şi mai putea imagina viaţa fără acel 
amestec trădător, nu mai putea să-şi amintească exact 
momentul când schimbase adevărul cu avantajul, lumina şi 
frumuseţea cu fantasmele unui luptător din umbră şi, în 
singurătatea lui, Hatcher, ca mulţi bărbaţi şi femei în 
condiţii mai puţin disperate, se tânguia inutil, încercând să 
retrăiască acel moment şi să-şi schimbe soarta. 


20 


La început, Hatcher simţise numai ură. Stând în celulă, 
noaptea, îşi imagina orice fel de tortură posibilă pe care i-ar 
putea-o aplica lui Harry Sloan. Dar, cu trecerea timpului, 
începuse să privească în altă parte, să arunce blamul 
asupra altcuiva, în final însă, revenea întotdeauna la acelaşi 
lucru. Sloan îl trădase şi îl condamnase la o moarte vie. 
Cirillo fusese salvarea lui Hatcher, Sloan nimicirea lui. 

Şi totuşi, nu putea să uite ce-i lega. Sloan fusese mai 
mult decât un prieten, fusese mentorul lui Hatcher, îl 
dăduse pe mâna experţilor din toate domeniile imaginabile, 
legale şi ilegale ca să-l înveţe tot, de la spargerea unei 
broaşte de siguranţă, până la crimă; îl învățase cum să 
supravieţuiască în cele mai grele condiţii. Ca o ironie a 
sorții, Sloan îl pregătise să supravieţuiască la Los Boxes. 

Da, Sloan îşi ţinuse promisiunile. Limba lui de argint 
promitea aventură şi poezie condimentată cu cuvinte ca 
„patriot”, „aventură”, „ţară”. Da, existaseră amândouă din 
abundență. Fuseseră timpuri bune: Tokio, Singapore, 
Manila. 

Hong Kong şi Bangkok. 

Se gândea întotdeauna la ele asociindu-le, amintindu-și 
de Cohen şi de weekend-urile când zbura de la Bangkok la 
Hong Kong, numai pentru a scăpa un scurt timp de iadul 
războiului de pe fluviu. 

Şi apartamentul excepţional pe care îl avusese la 
Peninsula în Kowloon, împărţit doar cu Daphne. 

Dumnezeule, Daphne. Ce amintire. Oare mai trăia? Era 
tot atât de frumoasă ca atunci? Daffy, îi zicea el şi i se 
potrivea de minune numele ăsta. 

Mai era acolo Sam-Sam Sam şi Joe Cockroach şi Ts'e 
K'am Men Ti, bârlogul secret al piraţilor chinezi de pe fluviu. 
Era şi Tollie Fong, asasinul triadei, care se jurase să facă 
vărsare de sânge împotriva lui Hatcher, pentru că acesta îi 
omorâse tatăl, unchiul şi pe patru dintre cei mai de 


21 


încredere gangsteri ai săi. 

Nu se mai putea întoarce niciodată la Hong Kong şi 
Bangkok. Prea multe stafii. Prea mulţi duşmani. Prea multe 
plecări fără să-şi fi luat rămas bun. 

Astfel că Hatcher se gândea întotdeauna la Sloan cu 
sentimente contradictorii. Legătura între mentor şi elev era 
aproape tot atât de importantă, cât şi cea dintre tată şi fiu. 
În nenorocirea lui, sentimentele faţă de Sloan se schimbau. 
Într-o zi se gândea la el cu afecţiune, în ziua următoare îl 
trimitea la dracu. 

Ceea ce învățase, în cele din urmă, era că nu exista un 
moment precis când aprecierile lui se schimbaseră. Când îl 
întâlnise pe Sloan, era tânăr şi impresionabil, fusese uşor 
încântat de zâmbetul lui omniprezent şi sedus de 
promisiunile lui. Asta făcuse Sloan cel mai bine, să depene 
imagini despre lumi misterioase, cu limba lui de argint. De 
fapt, Hatcher trebuia să-şi asume responsabilitatea pentru 
ceea ce era şi pentru locul în care se afla, un loc pe care şi-l 
alesese singur. 

Viaţa la Los Boxes, deveni ispăşirea lui Hatcher. 

Apoi, într-o noapte, auzi un râcâit în perete. Crezu că era 
un gândac sau poate un şoarece, până în momentul în care 
un beţişor pătrunse prin zid, se răsuci un moment, apoi 
dispăru. 

— Psst! 

Hatcher se aplecă şi îşi lipi urechea de micuța gaură. Auzi 
o voce, vocea unui bărbat bătrân, răguşită şi slabă. 

— O sută douăzeci şi şapte? întrebă vocea. 


126 


Hatcher nu vru să răspundă, nu putu să răspundă. 
Paranoia şi frica îl împiedicară să dea vreun răspuns. Dacă 
22 


era un paznic care voia să-l încerce? Nu va risca să i se taie 
limba. Se rezemă de perete cu urechea lângă scobitură şi 
ascultă. 

Auzi din nou şuşotitul răguşii. 

— O sută douăzeci şi şapte? 

Gura îi era uscată de neîncredere şi frică. Stătu un 
moment, apoi tuşi. 

— Da, foarte bine, foarte înţelept, şopti vocea în spaniolă. 
Eu sunt o sută douăzeci şi şase. L-am cunoscut pe cel care 
a stat în celula ta, înainte. Era ziarist în ţara mea. Un ziarist 
renumit, l-am cunoscut bine. Fructele de pădure verzi şi 
viermii intestinali l-au dat gata. 

Dumnezeule, să auzi o voce, o voce prietenoasă, era ca o 
amânare a nebuniei şi Hatcher se întrebă: La ce-ţi foloseşte 
limba dacă nu poţi să vorbeşti? 

— Sunt aici, îi răspunse el în şoaptă, dar imediat în mod 
reflex îşi băgă pumnul în gură. 

— Ah, şopti 126. Mântuire. 

— Eu sunt Hatcher, pe tine cum te cheamă? 

— Nu are importanţă, nu are importanţă, spuse 126 într-o 
engleză perfectă. Aici nu exista eliberare condiţionată, nici 
amnistiere, nici posibilitate de evadare. Eu sunt o sută 
douăzeci şi şase. Voi fi o sută douăzeci şi şase pe vecie. Tu 
eşti o sută douăzeci şi şapte. 

— De cât timp eşti aici? 

— De când a creat Dumnezeu gândacii de bucătărie. 

— De ce eşti aici? 

— O minciună în interesul statului. 

— Şi eu tot pentru asta, zise Hatcher. 

— Să-i dai unei astfel de minciuni importanţă, înseamnă 
să o faci să dureze veşnic. De ce sunt eu aici, de ce eşti tu 
aici, nu mai are importanţă. De-acum chiar şi tribunalele 
ne-au uitat. Şi dacă nimănui nu-i pasă, ce ne interesează pe 
noi? Este foarte simplu, o minciună. 


23 


— Asta mă ajută să gândesc la ea. Mă ajută să 
supraviețuiesc. _ 

— Nu există justificare în ură. In plus, noi toţi suntem 
produsul propriilor noştri demoni. 

— Nu sunt sigur că sunt de acord cu asta. Diavolul meu 
avea o limbă de argint. 

— Ah, da, răspunse 126. Arată-mi un diavol care nu are. 
Uită ura, altminteri ai să înnebuneşti. 

— Dacă nu se întâmplă altceva înainte. 

Astfel, în următoarele luni şi ani, Hatcher se hotărâse că, 
dacă îl va mai vedea vreodată pe Sloan, poate va reuşi să-l 
ierte. Să-l ierte, dar să nu mai aibă încredere în el. ÎI 
cunoştea pe Sloan foarte bine, destul de bine ca să ştie că 
acesta l-ar trăda din nou dacă ar gândi că asta ar fi în 
folosul lui. 


— Ai omorât? întrebă 126, într-o zi. 

— Da, dar din obligaţie. 

— Multe crime sunt comise în numele datoriei. 

— Presupun că ai dreptate, spuse Hatcher. 

— Ascultă, dacă cineva tăinuieşte o crimă, atunci acela 
este la fel de vinovat ca şi ucigaşul. 

— Ce legătură are asta cu noi? 

— Uneori, putem să  scuzăm orice în numele 
patriotismului şi astfel un proscris poate fi eliberat numai 
declarând că este patriot. Tu eşti patriot, o sută douăzeci şi 
şapte? 

— Nu-mi amintesc. Da, cred că am fost. 

— Bine, atunci eşti cu siguranţă un proscris. 

— Da, acesta este un fapt real. 

— Atunci, este la mintea omului că, probabil, nu eşti 
patriot. Dar totul este relativ. Eu sunt aici, pentru că 
gândeam că sunt patriot. Apoi am descoperit că 
patriotismul unui bărbat este trădarea altuia. Ceea ce 


24 


gândeam eu că era un act de patriotism s-a transformat 
într-o crimă. 

— Pot să înţeleg foarte bine asta, răspunse Hatcher. 

— Atunci ai avut şi tu experienţa. 

— Da. 

— Da, desigur. 

— Înţelegi ce vreau să spun. Indignarea i se potriveşte 
mai bine unui patriot decât unui trădător. 


Hatcher învăţă greu lecţia. Uită că în iadul de la Los 
Boxes, regulile nu se schimbă niciodată. Intr-o zi, lucra la 
marginea junglei săpând una dintre grădinile de legume 
fără de sfârşit, care înconjura fortăreaţa, când un porc 
mistreţ se năpusti subit dinspre pădurea tânără şi îl atacă. 
Era un animal monstruos, mătăhălos, rău mirositor, cu colții 
strâmbi ieşiţi în afară, cu ochi demenţi şi coama zbârlită, 
grohăind în timp ce alerga spre el. 

Hatcher încercă întâi cu sapa, lovindu-l puternic peste 
rât, dar animalul se dădu înapoi doar câţiva metri şi atacă 
din nou. Hatcher strigă la gardieni, apărându-se cu sapa. 
Colţii mari ai animalului puteau cu uşurinţă să-i spintece 
stomacul, să-i rănească un picior sau să-i rupă gâtul. 

Un paznic apăru în apropiere, dar nu încercă să tragă în 
animal. Stătea cam la cincisprezece metri depărtare şi 
râdea. 

— Trage în el, strigă Hatcher, dar paznicul reacţionă 
imediat. 

— Silencio! 

Mistreţul atacă din nou. De data aceasta, Hatcher ridică 
sapa într-un arc lung şi împlântă lama de oţel în ceafa 
groasă a mistreţului. Coada sapei se crăpă şi se rupse. 
Urlând de durere, mistrețul se dădu înapoi şi începu să se 
mişte în cerc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trage în bestia asta, 


25 


strigă Hatcher, ferindu-se. 

— Silencio! ordonă paznicul alergând spre el. 

Mistreţul se întoarse brusc, grohăind înnebunit, lovi 
pământul cu copitele şi se repezi din nou la el. Hatcher era 
fără apărare. Se ridică în picioare şi începu să alerge. Auzi 
apoi o împuşcătură şi guiţatul de durere al mistreţului. Un 
alt paznic de la marginea cealaltă a râului îşi lăsă puşca în 
jos. 

Hatcher se întoarse şi văzu mistrețul zăcând pe o parte la 
trei metri depărtare de el, mişcându-şi picioarele scurte 
prin aer, smucindu-şi capul în dreapta şi în stânga, în 
spasmele morţii. Oftatul de uşurare al lui Hatcher dispăru 
când simţi ţeava puștii primului paznic izbindu-l cu putere 
în gât. Se trase înapoi clătinându-se şi ţinându-se de gât. 

Paznicul se aplecă deasupra lui. 

— Silencio! repetă el, apoi se întoarse şi se îndepărtă. 

— Ai noroc că mai ai încă limba, îi spuse în noaptea 
aceea 126. 

— ÎI urăsc pe nemernicul ăsta, răspunse Hatcher cu glas 
chinuit. Am să-l omor dacă voi avea vreodată prilejul. 

— Nu, nu te gândi la asta, îi spuse 126. Ura vine uşor aici 
şi ea omoară spiritul. Trebuie să înveţi să iubeşti. Ceva... o 
femeie, ţara ta, orice. Fără dragoste viaţa este lipsită de 
sens. A iubi înseamnă a râde, a plânge, a simţi fără să 
atingi. Fără sentimente, o sută douăzeci şi şapte, eşti un 
robot. 

Era adevărat, gândi Hatcher, şi, totuşi, o bună parte din 
viaţa lui numai ura îl susţinuse. 

— De ce este interzis să vorbim, o sută douăzeci şi şase? 

— Vorbitul este sămânță de revoltă. 

— Da, are sens ceea ce spui. 

— Într-un fel foarte simplu, orice are sens aici, o sută 
douăzeci şi şapte. 


26 


— Cu ce te ocupai când erai liber, îl întrebă Hatcher, cu 
voce răguşită. 

— Eram profesor. Mentor. Ai avut vreodată un mentor? 

— Am avut doi, răspunse Hatcher după ce se gândi o 
clipă. 

— Da, şi ce te-au învăţat? 

— Unul m-a învăţat ce înseamnă onoarea, răspunse 
Hatcher. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt m-a învăţat să nu ţin seamă de ea. 


O sută douăzeci şi şase îmbătrânise la Los Boxes şi avea 
să moară aici. Într-un moment de nebunie încercase să 
fugă, dar nu putuse rezista decât două zile în junglă. Acum 
era închis pentru totdeauna în celula 126, şi pentru a nu se 
da bătut, şi a-şi menţine echilibrul mintal, filosofa fără 
sfârşit. 

— Să vorbeşti înseamnă hrană pentru creier, îi spuse lui 
Hatcher. Dacă nu ai cu cine vorbi, vorbeşte singur. 


126 începuse să-i dea sfaturi practice. 

— Dacă este atât de important pentru tine, zgărie-ţi 
numele şi vârsta pe perete şi astfel nu-ţi pierzi identitatea. 
Adu-ţi aminte că nimănui nu-i pasă de tine. Pentru toţi tu nu 
eşti decât o sută douăzeci şi şapte. Uită ce se întâmplă în 
afara zidurilor. Nu mai are nicio importanţă. Acest loc este 
existenţa ta. Ca să supravieţuieşti, tot ceea ce contează 
este realitatea. 

— De ce să mă gândesc la asta? întrebă Hatcher. 

— Pentru că speranţa este cheia către Rai, răspunse 126. 


Deveni profesorul lui Hatcher. În fiecare zi, când Hatcher 
se întorcea de pe câmpurile din jurul închisorii, afla lucruri 
noi care meritau să fie învăţate. 


27 


— Când eşti afară, nu mânca boabe verzi. Ele te vor 
omori. 

Şi: Masturbează-te în fiecare zi, asta te ajută să-ți 
păstrezi simţurile vii. 

Şi: Uită politica suferinţei tale. Politicienii sunt viermi în 
suflet. Ei se leagănă ca vântul şi-ţi întreţin mânia, şi mânia 
se transformă în nebunie, iar nebunia este pasul înaintea 
morţii. 

Şi: Nu-ţi risipi timpul cu gânduri de răzbunare. 
Răzbunarea este deprimantă. Ea cere acţiune, şi acţiunea 
este duşmanul gândirii şi prietena iluziei. Aici, iluzia duce la 
nebunie. 

— Ah... asta este greu de făcut. 

— Va deveni mai uşor. Mai bine să-ţi ierţi duşmanii decât 
să înnebuneşti. 


— De ce te temi cel mai mult, o sută douăzeci şi şapte? 

Hatcher se gândi puţin. 

— De laşitate, răspunse, în sfârşit. 

— Atunci, atâta timp cât trăieşti, nu ai de ce să te temi. 
Numai laşii se sinucid ca să scape din locul acesta. 

Şi: Dacă te îmbolnăveşti, îngrijeşte-te, altminteri te vor 
omori ei ca să nu molipseşti pe alţii. Aici nu există doctor. 

Şi: Nu-ţi pierde simţul umorului. Umorul hrăneşte sufletul. 
Dacă sufletul moare, moare şi conştiinţa, iar conştiinţa este 
singurul tău tovarăş. 

Şi: Să nu mănânci carne de porc. Este prost gătită. Ea 
face viermi intestinali. 


— Mulţumesc, o sută douăzeci şi şase. 

— Pentru ce? 

— Învăţ multe lucruri de la tine. 

— Eu sunt profesor. Asta e plăcerea mea. 


28 


Era apoi lumea ciupercilor. 

La început, Hatcher gândi că 126 era într-una din zilele 
lui proaste. Toţi aveau zile de nebunie. 

— Caută ciuperci tinere, îi spuse 126 scurt, înainte de a 
muri. Pe cele mari care cresc la umbră sub copacii înalţi. 
Taie-le mărunt şi amestecă-le cu mâncarea, nu le mânca 
niciodată simple. Lumea ciupercilor este prietenoasă, dar, 
dacă le mănânci goale, nu-ţi fac bine. 

Hatcher nu-şi dădea seama ce delira 126. 


— Este timpul să ne luăm rămas bun. 

— Nu! 

— Am stat aici doisprezece ani, prietene. Au trecut doi 
ani de când am văzut ultima dată soarele şi am respirat aer 
curat. Ce-i mult strică. In plus, inima mea este uzată. Cred 
că am extrasistole. 

— Dar am nevoie de tine, îl imploră Hatcher. 

— Totuşi... Făcu o pauză. O să-mi lipseşti, o sută 
douăzeci şi şapte. 

— Nici pe jumătate, pe cât ai să-mi lipseşti tu. 

O sută douăzeci şi şase râse: 

— Bine. Nu ţi-ai pierdut simţul umorului. 

Le văzu pentru prima dată în timp ce săpa o nouă 
porţiune de pământ pentru grădină. Ciuperci mari de un 
galben deschis, cu diametrul de cincisprezece centimetri, 
strălucind ca bijuteriile în întuneric, umbre umede. Culese 
una, o tăie în bucățele şi o băgă în buzunarul cămăşii. In 
noaptea aceea, amestecă bucăţelele de ciuperci cu 
legumele dintr-o farfurie de tinichea vârâtă într-o 
deschizătură la capătul celulei. Gustul lor plăcut, aromat, ca 
de mosc, era mai bun decât al celorlalte. 

Şedea întins pe salteaua de paie şi se holba la tavan, 
întrebându-se de ce oare 126 îi vorbise despre aceste 
ciuperci. Poate că ele conţineau vitaminele sau mineralele 


29 


care îl vor ajuta să-şi întărească oasele. 

Umbra unui derviş apăru în colţul celulei sale, înseninând 
umbrele cu o lumină plăcută, apoi, ceea ce începuse ca o 
aură strălucitoare, prinse formă în carne şi oase, stând în 
colţ, parcă aşteptând să primească ordine. 

— Cine eşti? Ce doreşti? şopti el cu teamă. 

Dar fiinţele din lumea ciupercilor nu i-au răspuns şi nu 
i-au vorbit niciodată. Ele îi ţineau doar tovărăşie şi, când a 
început să aibă încredere în ele, le vorbea ca şi cum i-ar fi 
fost oaspeţi, povestindu-le despre monotonia zilelor sale. 

Câteodată dansa cu ele, se învârtea într-o gigă irlandeză 
nebună, în cripta lui de pământ. Făcea dragoste cu femeile 
şi se ciorovăia cu bărbaţii. După dispariţia lui 126, fiinţele 
din lumea ciupercilor deveniră singurii lui prieteni. 

Erau zile când Hatcher era lucid; erau zile când petrecea 
ore întregi în tovărăşia fiinţelor din lumea ciupercilor, 
dansând, cântând, făcând dragoste, repovestind orice 
fragment din trecut pe care şi-l putea aminti sau născoci. 
Le spunea glume ca să-şi păstreze viu simţul umorului, le 
cânta cântece, pentru că muzica hrănea sufletul. 

După descoperirea lumii ciupercilor, Hatcher nu mai avea 
nevoie de 126. Şi dacă mica limită între sănătatea psihică şi 
nebunie poate fi considerată după ceea ce ai în minte, 
Hatcher fusese într-adevăr nebun în timpul acestor ani 
petrecuţi la Los Boxes. Aveau să treacă doi ani până să-şi 
revină destul de bine din brutala şi dezumanizanta 
experienţă, pentru a-şi da seama că nu exista nicio gaură în 
peretele celulei sale şi niciun 126 de partea cealaltă a ei, 
care îi vorbea. Aveau să treacă doi ani până ce Hatcher să- 
şi dea seama că 126 era propria lui conştiinţă. 


30 


MADRANGO 


Vasul fluvial venea o dală pe lună, aducând provizii, 
whisky şi femei pentru paznici. Sirena jalnică anunţa 
sosirea cu trei behăituri când se apropia de ultimul cot al 
fluviului. Nimeni nu lucra afară când sosea vasul. Când 
sirena suna, deţinuţii erau repede Încuiați în celule. Ei nu 
aveau voie să vadă femeile, deşi cei din partea de sud a 
fortăreței puteau să le zărească prin crăpăturile înguste ale 
celulelor. Vasul rămânea de obicei trei zile şi apoi pleca. 
Intotdeauna câţiva bărbaţi înnebuneau. Ca şi câinii în 
călduri, ei zăceau în celule şi hămăiau în agonie. 

Hatcher era în partea de nord a construcţiei. Ochii lui nu 
mai văzuseră nicio femeie de când era aici. Dar când vântul 
sufla din direcţia aceea, putea să le simtă parfumul, mirosul 
de mosc al sexului, chiar mirosul aspru al alcoolului. Atunci 
invoca fiinţele din lumea ciupercilor şi stătea nebun cu ele, 
toate cele trei zile. 

De data aceasta, vasul veni chiar înainte de amurg. 
Prizonierii erau înăuntru, masa de seară li se dăduse deja 
când sirena gemu în susul fluviului. Hatcher era nedumerit. 
Imediat controlă calendarul lui primitiv zgâriat pe perete. 
Trecuseră numai şaisprezece zile de la ultima vizită. Poate 
că de acum înainte vor veni la două săptămâni, ca să le 
aducă paznicilor o raţie suplimentară de sex şi băutură sau 
poate că aduceau ceva deosebit cu ei, nişte granguri. 

Hatcher, care tocmai mânca, deplasa o piatră dintr-un 
perete şi scoase din spatele ei o traistă mică cu ciuperci 
vrăjite. Rupse una dintre ele în bucățele, pe care le 
amestecă cu ceea ce mai rămăsese din puţina lui mâncare 
lipsită de gust. 

Mestecă bine bucăţelele ca de cauciuc, ştiind că, dacă 
erau mai uşor digerate, îşi făceau efectul mai repede şi mai 


31 


bine. Când termină de mâncat, îşi aprinse un trabuc făcut 
din frunze de palmier sfărâmate, vârâte în muguri de 
bambus. Fumul înţepător îi irită nasul şi plămânii. Se întinse 
din nou şi aşteptă fiinţele din lumea ciupercilor. Afară 
tunetul bubui de-a lungul cerului şi auzi primele picături de 
ploaie izbind zidul de sub fereastră. O boare rece se 
strecură prin despicătura peretelui liniştindu-l. Culorile 
cafenii ale lutului celulei începură să se schimbe, devenind 
mai luminoase. Inchise ochii în timp ce desenele prindeau 
forme şi dansau în spatele pleoapelor. Incepu să râdă încet, 
pe înfundate, şi imaginaţia începu să-i joace feste. 

Veneau. Le auzea chiar strecurându-se pe coridoarele 
înguste spre celula lui şi se întreba care fiinţe din lumea 
ciupercilor aveau să-l viziteze în noaptea aceea. Nu că ar fi 
avut vreo importanţă, el le iubea pe toate, cu pasiune. Nu 
păruseră niciodată mai reale. Le auzi în faţa celulei sale, 
auzi chiar geamătul uşii deschise. Una dintre ele îl lovi cu 
vârful piciorului. Chicoti, de parcă s-ar fi aşteptat la gestul 
acesta. 

— O sută douăzeci şi şapte, spuse o voce groasă, 
guturală, în spaniolă. 

Fiinţele din lumea ciupercilor nu-i vorbiseră niciodată 
înainte. Deschise un ochi şi privi cu prudenţă. Un paznic 
stătea aplecat deasupra lui. 

— Vino, îi spuse acesta. 

Se aplecă, îl trase în picioare şi îl scoase afară pe uşă. Un 
vânt rece şi umed cobori pe scări şi gemu pe coridoare. 
Hatcher ştia că nu trebuia să întrebe unde îl ducea 
paznicul. Dar ciupercile acționau asupra lui. Forme luminos 
colorate străluceau în jurul lui ca stelele căzătoare. Incercă 
să-şi menţină echilibrul, dar se împletici lângă perete în 
timp ce urca scările. La nivelul superior se opriră şi paznicul 
bătu la uşă. Aceasta se deschise. Lumini strălucitoare îi 
săgetară ochii. Se dădu înapoi, clipind. Aruncă o privire pe 


32 


furiş împrejur, apoi se uită în sus spre capul celei de-a doua 
case a scării. Plin de el, într-o lumină strălucitoare, stătea o 
matahală de om, un mastodont într-un costum alb, 
strângând cu amândouă mâinile o servietă la piept. Lumina 
albă, ţipătoare se făcu roşie, galbenă, apoi se schimbă 
brusc în cioburi colorate. 

— Domnule Hatcher, zise năluca în alb, am venit să vă 
iau acasă. 

Hatcher căzu lângă perete, se sprijini de el câteva clipe, 
apoi se ghemui şi începu să urle ca o hienă. 


— N-a scos niciun blestemat de cuvânt de când l-am scos 
din gaura aia împuţită, îi spuse Pratt căpitanului, zace acolo 
holbându-se la tavan. 

Căpitanul, care stătea deasupra lui în timoneria acoperită 
cu stuf, privind încordat prin ploaia torențială, ridică din 
umeri cu nepăsare. 

— Hei, la ce te aşteptai, señor? N-a mai vorbit cu o fiinţă 
omenească de trei ani. Te aştepţi să facă tumbe şi să cânte 
„Star-Sprinkled Banana”? 

— Analfabet nesuferit, i-o tăie Pratt, se spune „Star- 
Spangled Banner”. 

Căpitanul începu să râdă. 

— Bine, bine, amigo, Star-Spangled Banana, cum vrei să-i 
spui. Individul ăla este nebun, e deranjat rău la cap. 

— Hristoase, cine ţi-a mai spus că ştii să vorbeşti 
englezeşte? A 

Pratt dădu din cap şi îşi mai turnă un scotch tare. Işi 
scoase haina şi îşi desfăcu cravata de la gât. Ploaia se 
prelingea printre crăpăturile acoperişului şi cădea pe masă. 
Cămaşa şi pantalonii care fuseseră odată albi îşi 
schimbaseră culoarea, ude leoarcă de transpiraţie. Din 


1 Pronunţare greşită a lui Star-Spangled Banner - imnul naţional al 
S.U.A. (n. trad.). 
33 


cauza furtunii, cu un nebun care se holba la tavan şi cu un 
marinar nepriceput cu dinţi verzi şi răsuflare de şacal, 
probabil că nenorocitul ăsta de vas se va scufunda înainte 
să ajungă pe fluviul principal. Când se va întoarce, îi va 
telefona tatei ca să-l scoată naibii din Madrango. Va 
renunţa la slujbă şi va scăpa de Departamentul de Stat, de 
Hatcher şi de Los Boxes, va termina cu această 
dezgustătoare şi nenorocită copaie prin care intră apa. Işi 
bău scotch-ul din pahar şi-şi mai turnă încă unul. 

— Sloan te-a trimis? mormăi o voce chinuită în spatele lui 
Pratt. 

Acesta tresări şi se întoarse în scaun. Hatcher, fără 
cămaşă, proptit în faţa uşii care ducea jos, era o fantomă 
vie, cu ochii verzi, încadraţi de cearcăne întunecate, adânci, 
rotindu-se nebuneşte, cu braţele subţiri ca nişte cozi de 
mătură, cu părul împâslit şi murdar ajungându-i până la 
umeri, iar barba stufoasă şi îmbârligată acoperindu-i cea 
mai mare parte a pieptului scheletic. Ridurile de pe frunte 
erau pline de murdărie. 

Pratt se uită la el fără să scoată o vorbă. 

— Sloan te-a trimis? mormăi Hatcher din nou, aspru. 

— După cum ţi-am mai s-s-spus, eu sunt din partea 
ambasadei din Madrango, se bâlbâi Pratt. Ambasadorul a 
aranjat p-p-pentru... 

— Sloan te-a trimis? 

— Ei bine, eu cred că poale domnul Sloan a avut legătură 
cu aranjamentul. El... 

— Ploaie torențială? întrebă vocea obosită a lui Hatcher. 

— Ploaie torențială? repetă ca un ecou Pratt, ridicând din 
sprâncene, o dată cu întrebarea. 

Hatcher se întoarse şi porni spre punte. 

— Bate vântul nebuneşte, señor, strigă căpitanul după el. 

— lisuse, strigă Pratt şi se năpusti în urma lui Hatcher. 

Stătu în tambuchiu şi îl privi pe fostul deţinut care zăcea 


34 


pe punte cu faţa în sus şi gura deschisă în timp ce ploaia 
cădea torențial peste el. 

— Mi-a spus să fim atenţi la vânt, răcni Pratt. N-am vrea 
să te pierdem acum, după tot ceea ce s-a întâmplat, nu-i 
aşa? 

Hatcher nu răspunse. Cu mâinile şi picioarele întinse pe 
punte, adormi adânc în ploaia şi vântul care îi biciuiau 
corpul emaciat. Căpitanul fixă timona cu un odgon şi se târi 
afară după el, îi legă o frânghie în jurul pieptului, iar celălalt 
capăt îl prinse de parapet. 

— Supraveghează-l, îi spuse lui Pratt, apoi se întoarse în 
timonerie. 


Ziua următoare era senină şi frumoasă, doar un vânt 
uşor bătea dinspre nord. 

— Opriţi vasul, ordonă vocea chinuită a lui Hatcher 
căpitanului, care reduse acceleraţia, şi schimbă în 
marşarier. La pupa, motoarele făceau să fiarbă fluviul. 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă Pratt. 

Hatcher nu răspunse. Îşi scoase pantalonii zdrenţuiţi şi se 
aruncă gol în râu. 

— lisuse, locurile astea sunt pline de aligatori, îngăimă 
Pratt. Işi făcu mâinile pâlnie şi urlă la Hatcher când acesta 
ieşi la suprafaţa. Pe aici sunt aligatori, domnule Hatcher. 

Hatcher se întoarse pe spate şi pluti. Pratt şedea pe 
scaunul lui şubred de răchită şi îşi ţinea capul între mâini. 
Asta-i tot ce-mi lipsea, bodogăni el de unul singur. „Unde 
este Hatcher? Oh, îmi pare îngrozitor de rău, domnule, l-a 
mâncat un aligator.” 

Zece minute mai târziu, Hatcher se căţăra înapoi la 
bordul vasului. Pratt îi întinse un prosop de pluş cu steagul 
Statelor Unite brodat într-un colţ. Hatcher se uită la el 
câteva clipe, apoi începu să se şteargă. 

— V-am adus nişte haine noi. Sunt jos, spuse Pratt. S-ar 


35 


putea să fie un număr sau două mai mari. 

Hatcher îşi şterse bine corpul, aruncă prosopul peste 
umăr şi stătu gol în faţa lui Pratt, aşteptând. 

— Oh, da, zise Pratt, sărind de pe scaun atât de repede 
cât putea să sară un om gras ca el. Vă aduc imediat 
hainele. Am adus, ăă, şi un aparat de ras, o periuţă de dinţi, 
pastă de dinţi. Nişte, ăă... ăă... apă de colonie. 


Pantalonii erau cu două numere mai mari, iar mânecile 
cămăşii atârnau mai jos de încheietura degetelor, dar erau 
de bumbac, răcoroase şi curate. Hatcher se privi în oglindă. 
Nu-şi mai văzuse faţa de mai bine de trei ani. Aşa cum era 
acum curat, bărbierit, cu părul tăiat scurt, până la ceafă, 
pieptănat, se gândea că nu arată chiar aşa de rău. Obrajii şi 
ochii îi erau supţi şi scofâlciţi, slăbise cam cincisprezece 
kilograme, dar putea fi şi mai rău. Putea fi mort. Putea să 
împartă ciuperci cereşti cu 126. Işi suflecă mânecile 
deasupra coatelor şi se întoarse pe punte. 

— Ei bine, trebuie să spun că arătaţi bine, domnule 
Hatcher, chiar excelent, zise Pratt. 

— Fumaţi? întrebă Hatcher, cu o voce răguşită. 

Pratt scotoci în servietă. 

— Da, domnule, da, domnule, imediat. Îi întinse un 
pachet de ţigări Dunhill. Marca dumneavoastră preferată, 
cred. 

— Da? întrebă Hatcher, privind ambalajul. 

ÎI întoarse de câteva ori înainte de a şti cum să scoată 
banderola de pe el. Işi aprinse o ţigară, trase un fum şi îl 
apucă o tuse năprasnică. Faţa i se înroşi şi simţi că se 
sufocă. 

— Mâinile deasupra capului! ţipă Pratt la el şi îi ridică 
mâinile în sus. După ce se linişti, se aşeză la copastie. Se 
uită o clipă la ţigara, apoi o aruncă peste bord. 

— Avem fructe proaspete, o brânză excelentă, vin, ăă, 


36 


pui tăiat felii şi friptură de vacă. Avem şi ceva bere, şi coca- 
cola, jos în frigider, spuse Pratt şi, râzând nervos, adăugă: 
Acesta este un vas vechi care face curse regulate. 

Hatcher se uită aproape batjocoritor la Pratt şi continuă 
să-l privească până când grăsanul începu să se simtă 
stânjenit, apoi spuse: 

— Coca-cola. Da. 

— Cum a aranjat Sloan graţierea mea? întrebă Hatcher 
cu vocea gâfâită. 

— Ştiţi, âă, de fapt nu e tocmai o grațiere... 

— Ce vrei să spui? murmură el ameninţător. 

— Vedeţi, domnule Hatcher, Madrango trece chiar acum 
printr-o traumatică mişcare socială. A fost o lovitură de stat 
militară şi noul preşedinte, numele lui este Garazzo... 

— Garazzo! El m-a trimis acolo. 

— Da, este adevărat. Dar, ştiţi, au fost alegeri 
democratice imediat după ce dumneavoastră, âă, aţi 
plecat, iar Garazzo şi oamenii lui, ăă, au fost înlocuiţi de 
Venzio. Dar acum patru săptămâni, Garazzo, ăă, l-a 
îndepărtat, ăă, a dat o lovitură de stat şi este din nou 
preşedinte. În orice caz, el a aranjat evadarea 
dumneavoastră. 

— Evadare? 

Ochii verzi ai lui Hatcher scânteiară periculos. 

— Este doar o formalitate, răspunse Pratt în grabă. Nu 
vor încerca să vă extrădeze sau ceva de genul acesta. 
Vreau să spun că nimeni nu va şti că sunteţi afară, 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Unde este Sloan? 

— Îl veţi vedea când veţi ajunge la Washington. 

— Washington? 

— Exact. Vă vom scoate din ţară, da, domnule... Sloan, 
ăă, moare de nerăbdare să vă vadă. 

Hatcher se uită din nou la el. Era intrigat de faţa 


37 


bărbatului, de straturile de grăsime care păreau să-i 
micşoreze trăsăturile, o faţă micuță care ieşea dintr-un cap 
mare şi gras. 

— Cum de te-ai amestecat în treaba asta? i se adresă el 
ameninţător lui Pratt. 

— Sunt diplomat de carieră, răspunse Pratt, încercând să 
pară mândru de aceasta. 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată, şopti Hatcher. 


Văzură norul negru de fum ridicându-se deasupra 
oraşului încă de la treizeci de kilometri depărtare. 

— A izbucnit un incendiu, zise căpitanul, arătând spre 
râu. 

— A izbucnit un incendiu, îl maimuţări Pratt, clătinând din 
cap. Stătea sus şi privea peste provă, spre capitală. 
Dumnezeule, trebuie că a fost un contraatac în oraş, se 
tângui Pratt. Întreaga regiune este în flăcări. 

— Ce facem acum? mormăi Hatcher neliniştit. 

— Voi încerca să iau legătura prin radio cu ambasada, 
spuse Pratt şi dispăru jos. Hatcher urmări atent coloanele 
de fum negru pe măsură ce se apropiau de oraş. Se puteau 
auzi exploziile şi tirurile de artilerie. Pratt se întoarse 
zâmbind. 

— Vor trimite un elicopter la debarcader. Problema este 
pe mâini bune, spuse el emoţionat. Ne vor transporta direct 
la ambasadă. 

— De ce faceţi toate astea pentru mine? întrebă Hatcher. 

— Eu, ăă, chiar nu ştiu, domnule. Nu mi-au explicat 
nimic. Mi-au spus doar să plec cu hârtiile, să-l mituiesc pe 
directorul închisorii şi să vă aduc înapoi. Dacă vreţi să ştiţi 
adevărul, domnule Hatcher, ei nu-mi vor spune niciodată 
nimic. 

— Vă debarc şi o întind, răcni căpitanul la ei. 

— Da, corect, spuse Pratt. O întinzi. Ştii ce mi s-a spus? 


38 


Căpitanul vorbeşte perfect englezeşte, asta mi s-a spus. 
Inţelegi ce vreau să spun? 

Când se apropiară de debarcader, văzură elicopterul, un 
aparat cu patru locuri, zburând deasupra depozitului de 
materiale, de-a lungul marginii fluviului şi planând deasupra 
țărmului, învolburând apa sub el. Pratt se sculă în picioare 
şi le făcu semn cu mâna. Căpitanul dirijă vasul de-a lungul 
debarcaderului şi acostă uşor. Deşi spunea că nu ştie să 
vorbească englezeşte, gândi Hatcher, ştie însă perfect cum 
să manevreze un vas. 

— Acum plecaţi, noroc, señor, răcni el. 

Pratt se căţără ca să ajungă pe parapet şi, când ajunse 
acolo, o bombă explodă la o distanţă de o sută de metri, 
dărâmând colţul unei clădiri. O femeie goală alerga în josul 
străzii cu părul în flăcări. Un jeep distrus, cu cauciucurile 
dezumflate, ardea cu furie, corpul carbonizat al şoferului 
mai şedea încă în spatele volanului. Pratt se opri, faţa 
crispându-i-se de groază. 

— Să mergem, răcni Hatcher şi îl împinse spre doc. 

Vasul se întoarse huruind în mijlocul fluviului. 

— Dumnezeule, priviţi, este îngrozitor, îngrozitor... gemu 
Pratt în timp ce elicopterul zbură pe deasupra şi ateriză la o 
distanţă de aproape şase metri. Hatcher alerga spre trapa 
deschisă. Un marinar tânăr, care privea speriat de moarte, 
îl ajută să se urce la bord. In spatele lui, Pratt mergea 
clătinându-se de-a lungul docului spre elicopter. Pilotul, un 
căpitan, se uită la el îngrozit. 

— Dumnezeule, nu putem să-l luăm şi pe el, suntem deja 
supraîncărcaţi, răcni pilotul. Inchide trapa, caporal. 

— Am înţeles, strigă caporalul şi închise uşa. 

Rămas pe doc, Pratt strigă văzând trapa închizându-se. 

— Nu, nu puteţi să mă lăsaţi aici, ţipă bătând cu pumnii 
în partea laterală a elicopterului. 

Acesta se cutremură şi începu să urce în timp ce Pratt 


39 


continua să bată neputincios cu pumnii în el. Vântul începu 
să-l lovească, umplându-l de praf şi biciuindu-i faţa, iar 
elicopterul continua să se ridice. Pratt căzu în genunchi, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile şi începu să plângă în hohote. 

Hatcher şi tânărul marinar se uitară în jos la namila de 
om şi văzură cum devenea din ce în ce mai mic. O altă 
explozie se produse în spatele lui şi o parte din doc fu 
distrusă, dar Pratt nu se mişcă. Ingenunche ca Buddha, 
făcându-se mic de frică, incapabil să se urnească din loc. 

— Asta-i nebunie curată, strigă marinarul, şi Hatcher râse 
pentru prima oară. El fusese tovarăşul nebuniei atât de 
mult timp, încât totul i se părea normal. 


BANGKOK 
ŞASE LUNI MAI TÂRZIU 


PRIN MALAYSIA 


Mercedes-ul albastru rula încet pe străzile aglomerate din 
Bangkok. Se părea că nu are o destinaţie anume. Mergea 
încet, reducând viteza când ajungea la capătul unei alei ce 
dădea în străzile întortocheate până când, în sfârşit, se opri. 

Aleea era îngustă şi înţesată de lume. Deşi era ziua în 
amiaza mare, muzica răzbătea cu putere dintr-un club de 
noapte din apropiere, la care se adăugau vocile oamenilor 
ce sporovăiau, claxoanele maşinilor şi larma din oraşul 
mare şi ticsit. 

Un chinez mătăhălos cobori din Mercedes şi intră pe alee. 
Avea o înfăţişare sănătoasă, dar faţa era însemnată în 
partea de jos de o cicatrice subţire. Işi croi cu greu drum 
prin şuvoiul neîntrerupt de oameni şi se îndreptă spre o 


40 


femeie micuță, uscăţivă, cu o înfăţişare jalnică ce purta pe 
cap un turban. Şedea ghemuită deasupra unui copil. Era cu 
picioarele goale, murdare şi bătătorite, iar obrajii scofâlciţi 
şi ochii înfundaţi în orbite spuneau toată povestea vieţii 
sale. 

O tânără, una dintre miile de prostituate cunoscute ca 
e-san, o laoţiană din nord-estul Thailandei, al cărui tată o 
vânduse, pentru a se prostitua, la vârsta de doisprezece 
ani, avea acum un copil şi, nemaiputând să practice 
meseria, era muritoare de foame. Erau sute de femei ca ea. 
Zeci de copii nedoriți se năşteau în fiecare săptămână. 

Şoferul Mercedes-ului, un bărbat scund şi sfrijit, într-o 
uniformă de culoare gri, stătea sprijinit de o aripă a maşinii, 
fumând şi privind la partenerul său care vorbea tinerei 
femei cu copil. Bărbatul solid, cu cicatrice, se aplecă spre 
ea şi îi vorbi încet, cu mâinile încrucişate în faţă. Femeia 
dădu negativ din cap. Bărbatul scoase un teanc mare de 
bancnote, le ţinu strâns în mână, numără câteva, dar 
femeia continuă să dea din cap. Mai adăugă câteva 
bancnote, le împături şi, ţinându-le cu două degete, le 
întinse spre femeie. Aceasta ezită, dar continuă să refuze. 
Bărbatul cu cicatrice îşi băgă mâna în buzunarul hainei şi 
scoase un pachet cu praf alb. Îl vâri printre bancnote şi i le 
puse în mână. 

Şoferul văzu cum bărbatul solid ia copilul şi se întoarce 
pe alee; i se deschise repede portiera maşinii. 


Bătrânul înmuie vârful lucios al acului într-un strat subţire 
de vopsea verde închis. Clientul era un chinez masiv de 
vreo treizeci de ani. Când acul de tatuaj străpunse pielea 
braţului acesta nu tresări, nici măcar nu clipi. Era dezbrăcat 
de la mijloc în sus, şedea pe un scaun frumos ornamentat şi 
se uita drept înainte fără nicio emoție. Işi ţinea braţul întins, 
cu palma în sus. 


41 


Îngenuncheat pe o pernă de culoare roşie-rubinie, un 
chinez bătrâior şedea aplecat deasupra braţului bărbatului, 
lucrând cu artă pe antebraţul lui. Acesta nu folosea acul de 
tatuaj de tip electric, mai modern, ci proceda în felul lui 
obişnuit, marcând pielea cu îndemânare şi lovituri rapide. 
Lucra repede, dar cu mare grijă, desenând pe piele un 
pumnal subţire, verde, cu un şarpe de culoare purpurie 
încolăcit pe lamă, capul lui galben iţindu-se de după mâner. 

Când bătrânul termină, se dădu puţin înapoi şi-şi 
contemplă lucrarea. Satisfăcut, făcu o plecăciune clientului, 
iar tânărul îşi plecă ochii spre pumnal. Era o operă de artă 
frumos executată, care provoca o senzaţie de ameninţare. 
O intenţie de zâmbet schimbă brusc expresia impenetrabilă 
a feţei tânărului. Se îndreptă spre o oglindă cu ramă aurită, 
se postă în faţa ei, privind cu răceală imaginea reflectată 
de ea. Pe faţă i se vedea o urmă de autoadmiraţie. Se 
întoarse către bătrânul artist. 

— Minunat, zise, şi făcu o plecăciune spre el, la care 
bătrânul îi răspunse în acelaşi fel. Işi puse pe el un costum 
de ceremonie din brocart roşu şi galben şi se îndreptă spre 
camera alăturată, care era decorată cu minunate antichităţi 
chinezeşti, cu obiecte de artă şi carpete orientale. Dincolo 
de cameră, prin ferestrele mari, la picioarele casei, se 
întindea oraşul Macao. 

Un bărbat cam de şaptezeci de ani, stătea lângă un 
acvariu imens, cu peşti de mare, fărâmiţând hrană pentru 
peşti şi aruncând-o înăuntru. Se opri când tânărul intră în 
cameră, îşi şterse mâinile şi studie tatuajul câteva 
momente înainte de a-şi da aprobarea. 

— Incă o operă de artă, zise. 

Se aplecă în semn de mulţumire spre bătrânul care 
făcuse tatuajul, iar acesta îi răspunse la fel, apoi plecă. 
Bătrânul era şeful unui puternic clan chinezesc cunoscut ca 
White Palms, care controla triadele Chiu Chao, cele mai 


42 


puternice paisprezece bande din lumea interlopă de 
pretutindeni. Un atac de cord îl paralizase parţial şi îi 
zdruncinase puţin memoria, astfel că se hotărâse să se 
retragă. Tânărul, al cărui nume era Tollie Fong, urma să 
devină, în noaptea aceea, noul sun wong, şeful suprem, 
cum era denumit conducătorul triadei. 

— Este o zi mare, spuse bătrânul, supraveghindu-şi 
peştii. Tatăl tău ar fi fost foarte mândru de tine, aşa cum 
sunt şi eu. Nimeni altul în afară de tine nu merită onoarea 
de a deveni san wong-ul triadei White Palms. 

Stăteau lângă un acvariu cu apă sărată, mare cam de 
vreo patru sute de litri. Bătrânul fărâmiţa creveţi de apă 
sărată şi îi împrăştia în bazin. 

— Acum pot să-mi petrec timpul distrându-mă cu peştii 
mei. 

Peşti frumoşi de culoarea curcubeului înotau încoace şi- 
ncolo pe fundul cu corali al bazinului. Cel mai deosebit 
dintre ei era un înger cu botul lung, de culoarea cobaltului 
azuriu, mai mare decât ceilalţi. 

— Timp de cincizeci de ani am fost cea mai temută dintre 
triade. Acum, mai important ca oricând este să nu fie 
contestată, continuă bătrânul. 

Pe măsură ce bucăţile de creveţi se duceau la fund, peştii 
se buluceau spre ele. Ingerul azuriu îi ataca, se arunca 
asupra lor şi, împrăştiindu-i, înghiţea micile bucățele ce se 
scufundau spre fundul bazinului. 

— Nu arăta slăbiciune nimănui... Bătrânul mai sfărâmă în 
mână nişte hrană pentru peşti şi o aruncă în bazin. Ingerul 
azuriu se învârti cu prudenţă câtva timp, apoi se repezi, 
înhaţă o bucată şi se retrase. Prin luciul apei, Tollie Fong 
putea să vadă tatuajul bătrânului san wong. Era identic cu 
al lui, făcut, de fapt, de acelaşi artist când amândoi erau 
mult mai tineri... nici familiei, nici soţiei, nici fratelui, nici 
mie... dar, mai ales, niciodată duşmanilor tăi. Ei bine, destul 


43 


despre asta. În timp ce bătrânul îşi exercita arta magică 
asupra braţului tău, a telefonat omul tău din Bangkok. 
Mi-am luat libertatea să preiau eu mesajul, ca să nu fii 
deranjat. 

— A, bine. Şi ce a spus? întrebă Fong nerăbdător. 

— A spus că grădina este sădită şi că recoltarea va fi în 
seara aceasta. 


Treizeci de kilometri la est de Kangar, lângă Padang 
Besar, unde calea ferată trece din Thailanda în Malaysia, 
preotul  Kilhanney conducea cu prudenţă un camion 
platformă de-a lungul drumului de ţară neasfaltat. Era doar 
la un kilometru şi jumătate de staţia de frontieră şi 
începuse să plouă din senin, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna în sudul Thailandei. Fulgere luminau cerul şi 
frunze de palmier mânate de vânt se lipeau de parbriz. Lui 
Kilhanney îi era milă de femeile din spate. Nu avea prelată 
ca să acopere camionul şi cele optsprezece muncitoare se 
înghesuiseră una într-alta ca să se apere de furtună. 
Kilhanney nu ştia exact ce se întâmplă şi nici nu voia să 
ştie. Sarcina lui era să întâlnească un avion particular la 
Songkhla şi să conducă optsprezece muncitoare până la 
frontiera thailandeză cu Malaysia. 

Drumul o cotea în jos, trecea de punctul de pază, ducea 
înapoi prin junglă, la cincizeci de kilometri de drumul 
principal, apoi urca spre nord în peninsula thailandeză spre 
Bangkok. Punctul de pază de la frontieră era puţin mai 
mare decât clădirea unei vămi şi avea doi paznici. 

Inainte de  asfinţit, optsprezece femei, dintre care 
douăsprezece îşi cărau copiii legaţi în spinare, urmau să 
treacă de cealaltă parte a hotarului acela invizibil care 
despărţea Thailanda de Malaysia. Cu permisele de muncă 
pe care le aveau, acestea puteau câştiga câte zece dolari 
pe zi ca muncitoare pe plantațiile de cauciuc sau ca 


44 


servitoare la aristocrații bogaţi. Dincolo de frontiera izolată, 
un alt autocamion aştepta să le transporte la muncile lor. 
Asta se întâmplă zilnic, nu era nimic neobişnuit. 

Numai că aceştia nu erau copii obişnuiţi. Aveau abia şase 
luni şi fuseseră cumpăraţi pe străzile din Bangkok cu câteva 
ore mai devreme, apoi fuseseră ucişi înainte ca avionul să 
decoleze spre aeroportul Hao Yai. 

Kilhanney nu ştia nimic despre încărcătura de copii morţi 
pe care o transporta. Femeile păreau neobişnuit de tăcute 
când urcaseră în camion, dar el credea că erau aşa din 
cauza vremii. 

Opri camionul la trecerea frontierei şi sări jos din el. 
Ploaia se oprise de câteva momente şi acum burniţa uşor, 
dar fulgerele luminau încă cerul deasupra junglei care îi 
înconjura. 

După ce cobori, Kilhanney se duse în spatele camionului 
şi lăsă în jos oblonul din spate. Ajută femeile să coboare, în 
special pe cele cu copii în spinare. Femeile alergară pe o 
potecă noroioasă către punctul de pază, cu permisele de 
muncă pregătite. 

Doi paznici se cuibăriseră în micul avanpost să se 
adăpostească de ploaie. Kilhanney se întoarse în cabină, 
privind cum femeile se apropiau de paznicii de la frontieră. 
Restul era rutină. Paznicii malaiezieni erau prietenoşi şi 
flirtau cu femeile. 

Când una dintre femei trecu de paznic, mâna copilului se 
desprinse din frânghie şi căzu bălăbănindu-se în aer. Ea iuți 
pasul, fără să bage de seamă că-i alunecase copilul şi că-i 
ieşise capul dintre legături. Cum trecea mai departe, 
paznicul o opri zâmbind şi întinse mâna după copil ca să-l 
pună la loc. Când îl atinse însă încremeni. Copilul era rece 
ca gheaţa. Femeia intră în panică şi o luă la fugă, iar copilul 
se rostogoli drept în braţele paznicului. 

Acesta ţinând copilul în mână, strigă către celălalt paznic: 


45 


— Copilul este mort! Opreşte-o! Dar femeia alerga înapoi 
spre camion. 

Toate femeile cu copii începură să fugă. Al doilea paznic 
se uită la copilul din spinarea altei femei. 

— Şi ăsta e mort, răcni el. 

Femeile se zăpăciră de frică şi începură să alerge înapoi 
spre camion, dar paznicii traseră câteva focuri de armă în 
aer ca să le oprească. Kilhanney se sperie, băgă camionul 
în viteză şi, cu cauciucurile săpând pământul clisos, 
dispăru. 

Kilhanney conducea ca un nebun. Camionul greu gonea 
pe un drum alunecos, huruind prin furtuna sălbatică ce se 
dezlănţuise. Şoferul privea îngrozit printre ştergătoarele de 
parbriz. Din cauza fricii i se uscase gura. 

— Oh, Dumnezeule, repeta într-una. Apoi dintr-o dată 
drumul din faţă se lumină puternic, un trăsnet zgudui cerul 
şi lovi unul dintre copacii falnici. Lumina îl orbi pe moment. 
Îşi şterse ochii, apoi i se păru că drumul dispare şi că în faţa 
lui nu era decât jungla. Intoarse volanul. Cauciucurile 
camionului  alunecară în pietrişul afinat şi pavajul 
sfărâmicios derapând în junglă. Se lovi de un taluz şi se 
opri. 

Kilhanney era năucit Parbrizul era spart. Bâjbâi după 
mânerul uşii, trase de el şi, când uşa se deschise, se 
rostogoli într-un şanţ plin cu apă rece care îl făcu să-şi 
revină. Se ridică în capul oaselor o clipă, apoi se cățără pe 
partea alunecoasă a şanţului şi se năpusti în junglă. 

Alergă nebuneşte; ramurile copacilor şi ale bambuşilor 
care îl plezneau îi rupseră hainele şi îi răniră faţa. Trăsnetul 
transformă jungla într-un coşmar. Liane de mărimea 
şerpilor boa se răsuceau pe pământ şi strangulau marii 
manglieri. Un alt trăsnet bubui deasupra capului său. In 
lumina alb-albastră, bântuită de stafii, Kilhanney văzu un 
Buddha uriaş de piatra erodat de vreme, uitându-se 


46 


încruntat la el printre ferigi, faţa şi corpul fiindu-i învăluite 
de neînduplecatul lăstăriş. Kilhanney căzu lângă un copac 
scoțând un țipăt strident. Apoi, cu inima izbindu-i coastele, 
continuă să alerge prin furtună. 


Localul arăta ca un platou al unui film western, o cameră 
mare cu mese şi scaune împrăştiate alandala, pline de praf, 
pe duşumea. Lumini verzi estompate atârnau din tavan, ca 
nişte pâlnii cu susul în jos. Camera era joasă, rece, 
întunecoasă şi mirosea a bere şi a ceapă. Ventilatoarele din 
tavan zbârnâiau încet mişcând aerul. Era un loc ce părea 
pierdut în timp. 

In fundul camerei, aşezat de-a latul ei, se găsea un bar 
vechi din stejar. Era un bar grozav, cu o bară de bronz 
pentru picioare, şi câteva scuipători aşezate de-a lungul ei. 
Deasupra lui, o oglindă înclinată se întindea de-a lungul 
peretelui salonului, iar în mijloc, gravat cu litere frumos 
arcuite, era numele „Tom Skoohanie” şi sub el, în direcţia 
opusă, ca să completeze cercul, era gravat „The Galway 
Roost, 1877”. 

Deasupra oglinzii, un cap de bizon, jalnic, soios şi mâncat 
de molii se uita trist cu singurul ochi de porțelan - celălalt 
era acoperit cu un petic de pânză. Aproape în mijlocul 
oglinzii era o gaură de glonţ de calibru mare. 

Un perete al salonului era acoperit cu fotografii vechi şi 
cu desene de cowboy renumiţi, indieni şi bandiți; un tablou 
de familie a lui Jesse şi Frank James cu pălării de melon într- 
una din cele mai frumoase duminici din viaţa lor; fraţii 
Doolin stând în faţa unei autodube a închisorii zâmbind, ca 
şi cum nu ar fi avut nicio grijă pe lumea asta; Wild Bill 
Hickok mort, lungit pe o masă de pocker cu pistolarul Jack 
Dance în spatele mesei, ţinând în mână ultimele cărţi ale lui 
Hickok; Pat Garrett stând deasupra unui bizon mort, cu 
puşca Sharp în mână; Geronimo, îngenuncheat ca indienii, 


47 


cu puşca pe genunchi; un Crazy Horse care privea sfidător. 

Intr-un colţ, lângă bar, un tonomat Wurlitzer în stare 
perfectă îngâna melodia „Surfin'” a formaţiei Beach Boys. 
De partea cealaltă a camerei, cu două trepte deasupra 
nivelului podelei, se găsea o cameră mică, despărțită de o 
draperie din mărgele de sticlă strălucitoare. Câteva 
persoane jucau cărţi la una din cele două mese, într-un 
separeu, iar la capătul celălalt, doi bărbaţi jucau biliard pe o 
masă acoperită cu pâslă roşie. La capătul acestei camere 
retrase, pe un scaun tapiţat, alături de care se afla un 
lampadar garnisit cu ciucuri, şedea un domn impozant într- 
un costum alb, cu părul înspicat, bărbia dublă atârnându-i 
peste cămaşa albă şi cravata neagră. In faţa lui se găsea o 
masă pe care era aşezată o casetă cu bani şi o sticlă cu vin 
alb. Bărbatul citea. Când termină pagina, îşi băgă degetul 
în paharul cu vin, pe care îl ţinea într-o mână, linse vinul de 
pe deget şi întoarse pagina. 

Un bărbat înalt, slab, cu mustaţa pe oală, şedea la 
capătul barului din apropierea lui, sporovăind încet cu un 
negru înalt şi dichisit, îmbrăcat cu o bluză neagră peste 
care avea o vestă de velur, cu blugi şi cizme de cowboy, şi 
o pălărie tot de cowboy, destul de mare ca să poţi face baie 
în ea. De panglica pălăriei era prinsă o pană de papagal 
roşie, galbenă şi verde. De sub jacheta bărbatului înalt se 
vedea mânerul unui pistol mare, şi când vorbea arunca 
uneori câte o privire spre bărbatul impozant în haine albe. 
Singura persoană care mai era în camera principală era un 
bărbat cu păr blond, lung, ce şedea aplecat peste bar. 

Un telefon sună undeva în camera din spate. Barmanul 
ieşi din încăpere, lipsi câteva secunde, apoi se întoarse. li 
făcu semn cu degetul bărbatului înalt, care trecu prin 
spatele barului şi, când intră în oficiu, scoase un pistol mare 
cât un tun şi i-l dădu barmanului. Intră apoi în birou şi 
închise uşa în urma lui. 


48 


Câteva minute mai târziu reveni în încăpere. Avea faţa 
aspră şi convulsionată, muşchii obrajilor i se contractaseră. 

— Trebuie să plec, îi spuse barmanului. Spune-i 
Onorabilului să închidă banca până mă întorc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Kilhanney s-a sinucis, spuse el simplu şi ieşi furios din 
bar. Când ajunse afară, nu se mai gândi la ceea ce se 
întâmplase şi imediat fu învăluit de viaţa de noapte a 
cluburilor din Patpong care era în plină desfăşurare. Muzica 
şi flecărelile celor dinăuntru străbăteau până în stradă. 
Bărbatul înalt se îndreptă spre un tuk-tuk, unul dintre 
vehiculele cu trei roti care păreau să domine traficul 
strangulat din Bangkok. Micul vizitiu thailandez porni 
trăsurica şi se întoarse spre bărbatul înalt. 

— Sam Peng, zise el liniştit când se urcă în trăsurica cu 
două locuri. Chiar lângă Tri Phet Road. 


Micul vehicul cobori pe o alee pustie în Yawaraj, Cartierul 
Chinezesc din Bangkok, şi se opri. Din umbră apăru în fugă 
un chinez adus de spate şi se aşeză alături de bărbatul 
înalt. 

— Ce s-a întâmplat? şopti vocea orientalului. 

— După cum am aflat, acum patru nopţi Kilhanney a luat 
trenul de noapte spre sud şi a dus cu camionul nişte 
muncitoare până la frontieră, lângă Kangar. Douăsprezece 
dintre femei aveau copii în spinare. Toţi copiii fuseseră 
sufocaţi şi în corpul fiecăruia s-au introdus câte trei 
kilograme de praf alb chinezesc. Orientalul şuieră uşor 
printre dinţi, dar nu spuse nimic. 

Bărbatul înalt ridică uşor din umeri. 

— Ucigaşi de copii, zise el, dar ingenios. Drace, poţi să 
cumperi un copil pe străzile din Bangkok cu cincizeci de 
dolari, asta se petrece în fiecare zi. 

— Cum s-a întâmplat? 


49 


— Wol Pot. 

— La naiba! La naiba, de ce nu ţi-a spus? 

— Nu ştiu. l-a spus lui Max că Wol Pot se baza pe el să 
facă cursa. Nu ştia despre copii. Max zice că padre credea 
că face transportul, că se va întoarce şi va uita, dar chestia 
cu copiii l-a dărâmat. Când a ajuns la localul lui Max, era 
nebun. Azi-dimineață, s-a dus la plajă, s-a aruncat în valuri 
şi nu s-a mai întors. Corpul i-a ieşit la suprafaţă acum o oră. 

Cei doi bărbaţi rămaseră fără să vorbească câtva timp. In 
cele din urmă, chinezul rosti: 

— Mă întreb cât de mult le-o fi spus Wol Pot? 

— AŞ zice că foarte puţin. Ce naiba, noi suntem garanţia 
lui. 

— Micuța nevăstuică ar fi trebuit ucisă de multă vreme. 

— Ei bine, tu ştii care este părerea mea, zise bărbatul cel 
înalt. Mai bine mai târziu decât niciodată. Poate reuşim să-i 
facem să pună ei mâna pe Wol Pot în locul nostru. 

— Cum propui să facem asta? 

— Calul Thailandez, răspunse bărbatul cel înalt. 


AMERICA 
CADOUL 


PASĂREA 


În dosarele ultrasecrete ale Interpolului, cunoscute ca 
Holy Ghost Entry şi care erau numai la îndemâna acelora cu 
prima şi a doua verificare, zburătorul - el, ea sau ei - era 
cunoscut sub numele de cod Pasărea. Rapoartele erau 
strict secrete, deoarece niciuna dintre autorităţile din 
Europa sau din America nu dorea ca presa să aibă idee 


50 


despre porecle. În special, nu voiau ca Pasărea - sau presa 
- să ştie că există vreo legătură între problemele de la Paris 
şi cele de la Chicago. 

Pasărea ştia asta, oricum. Ea zbura chiar acum la doi 
metri deasupra etajului salonului cu impresioniştii francezi 
ai Salonului Internaţional de Artă. 

Afară, pe Sixty-fourth Street, viaţa mergea înainte. Luni 
seara, soţii şi soţi se grăbeau spre casă la soţii şi soțiile 
lor... de la lucru, de la iubiții lor, de la un film, o întâlnire de 
afaceri sau de la un aperitiv în drum spre casă. 

Custodele salonului plecase devreme, astfel că paznicul 
de noapte îl păcălise puţin şi încuiase la şase fără cinci. În 
ultima oră fusese doar un vizitator, un tip ciudat cu o barbă 
roşie, deasă, îmbrăcat într-un impermeabil galben deschis. 
După câte se părea părăsise muzeul neobservat. Cel puţin, 
aşa gândea paznicul. 

Dar Pasărea nu plecase. Ea se ascundea în camera în 
care se ţineau măturile şi aştepta ca paznicul să-şi facă 
controlul obişnuit: acesta încuie, conecta sistemul de 
alarmă şi fotocelulele, formă codul de declanşare al alarmei 
care controla senzorii de vibraţie ai podelei, apoi verifică 
cele opt ecrane ce supravegheau fiecare cameră a 
muzeului. După ce termină, se aşeză să-l asculte pe Dan 
Rather şi să mănânce unul din cele două sandvişuri 
pregătite de soţia sa. Pentru noaptea aceasta avea 
sandvişul său preferat, salată de pui cu o felie de ananas şi 
muştar. Putea să uite de el când mânca aşa ceva. 

Pasărea aşteptă până când paznicul fu absorbit de 
sandviş şi de ştirile de la CBS. leşi din cămăruţă, merse trei 
metri în josul coridorului care ducea la camera mica unde 
era aparatura electrică de alarmă şi sări peste dispozitivele 
pentru alarmarea geamurilor şi a fotocelulelor. Nu se uită la 
senzorii podelei. Era prea complicat ca să-şi bată capul cu 
ei şi, de altfel, nu constituiau o problema. El nu mergea 


51 


niciodată aproape de podea. 

Pulsul Păsării se acceleră când începu să urce spre 
acoperiş, îi plăcea înfruntarea. Lucrând afară, o provoca şi, 
cu cât treaba era mai grea, cu atât devenea mai palpitantă. 
Nu-l interesa rezultatul, îi plăcea ce face. Işi ascunsese 
trusa de scule pe acoperiş, cu două zile în urmă, 
prezentând paznicului din acea zi o legitimaţie falsă de 
pompier, după care verificase întreaga clădire, fără să aibă 
probleme. Işi ascunsese trusa - o geantă mare neagră de 
nylon, plină cu ceea ce el numea „necesarul” - înăuntrul 
unei supape pentru aer condiţionat. Asta fusese floare la 
ureche, aproape prea uşor. Măsurile de securitate nu erau 
foarte severe, şi paznicul nu bănuia că muzeul va fi atacat 
atât de repede după închidere. 

Işi scoase barba şi impermeabilul, le îndesă în geantă, îşi 
înnegri faţa, apoi deschise cu şperaclul lacătul de pe 
luminatorul de deasupra camerei cu impresioniştii francezi. 
Fixă un dispozitiv mare de aluminiu pe pervaz, introduse 
prin inelele acestuia şi prin acelea ale echipamentului pe 
care îl purta o frânghie groasă de nylon şi cobori pe coardă. 

Acum zbura la doi metri deasupra podelei, aproape de 
zidul de sud astfel încât să nu poată fi văzut pe monitorul 
T.V., cu ancora de salvare legată de piept. Folosindu-şi 
capul drept pivot, rotindu-se, uneori atârnând cu capul în 
jos, alteori cu picioarele în jos, Pasărea era un Peter Pan viu 
înconjurat de tablouri de Monet şi Manet, Cassatt şi Signac, 
Gaugain, Van Gogh, Sisley, Cezanne şi Renoir. Minunat, 
gândi Pasărea. Cine altcineva mai lucrează într-un loc plin 
de atâtea lucruri extraordinare? 

Dar cum se balansa încetişor în aer, bucurându-se de 
minunatele picturi atârnate pe pereţi, ochii îi căzură dintr-o 
dată pe o bancă din mijlocul camerei. Pe bancă era întinsă 
o pisică. 

Pasărea îngheţă. lonii din aer îngheţară. Totul îngheţă în 

52 


afară de pisică, aceasta dormea liniştită. 

Dacă pisica sare, gândi Pasărea, senzorii de vibraţie îl vor 
aduce imediat pe bătrânul paznic. Se legănă la capătul 
frânghiei câteva secunde privind pisica, o felină gri-vărgată. 
Trebuia să se mişte încet, liniştit şi spera să n-o trezească. 

Pasărea îşi mişca uşor capul înainte şi înapoi, rotindu-se, 
până reuşi să atingă peretele. Căută în trusă, scoase din ea 
două clame, se roti până ajunse iar lângă perete şi, uşurel, 
fixă cele două ventuze pentru a-şi menţine echilibrul. 

Folosi o cheie fixă mică pentru a scoate fiecare ramă, 
desprinse un Monet, un Cezanne, un Renoir şi le ridică uşor, 
le acoperi pe fiecare cu câte o bucată de pânză, le făcu sul 
şi le puse în tubul atârnat de umărul său, fixat bine cu o 
curea de spinare ca să nu alunece. Desfăcu apoi ventuzele 
şi se roti înapoi prin aer, cu capul atârnând în jos spre 
podea. 

Pisica se întoarse pe spate, deschise ochii şi se uită la 
cea mai mare pasăre pe care o văzuse vreodată în viaţa ei. 

Pasărea se uită la pisică. 

Ochii pisicii se măriră şi ea se ridică în picioare. Spinarea 
i se arcui şi scuipă spre Pasăre. 

Nu sări, gândi Pasărea, te rog, nu sări. 

Pisica însă sări pe duşumea. 

Senzorii de vibraţie ai podelei dădură alarma pe ecranul 
monitor din birou. Paznicul tresări la bâzâitul alarmei, se 
uită pe monitor, dar pisica şedea chiar sub el şi paznicul nu 
o putu vedea pe ecran. Camera părea goală. 

— Drace, bodogăni bătrânul, ţinându-şi respiraţia. 

Îşi scoase revolverul din toc, merse în josul holului şi se 
opri câteva clipe în afara arcadei care ducea spre camera 
mare, apoi luă arma şi ţinând-o cu amândouă mâinile intră 
înăuntru. Pisica se strecură printre picioarele lui şi o zbughi 
pe hol. 

— Blestemato! strigă paznicul. 


53 


Bătrânul îşi băgă arma la loc în toc, făcu câţiva paşi în 
cameră şi se opri o clipă cu mâinile în şold. 

Pasărea atârna deasupra capului său la o distanţă de 
treizeci de centimetri. 

— Blestemato, era să-mi faci un atac de inimă, zise 
paznicul tare. Asta-i a doua oară în săptămâna asta că mă 
sperii straşnic. 

Pasărea îşi ţinu respiraţia. Dacă paznicul s-ar uita în sus, 
s-ar privi ochi în ochi. Dar nu o făcu. Aruncă o privire 
superficială prin cameră şi se îndreptă spre hol, strigând 
„Pis, pis”. 

Pasărea răsuflă cu uşurare. Numele i se potrivea. 

Nu-i plăceau pisicile. 


SLOAN 


Era patru douăzeci şi opt de minute când Stenhauser 
părăsi birourile de la etajul al douăzeci şi optulea ale 
Companiei de asigurare Everest de pe East Fifty-seventh 
Street. Luă liftul până la etajul al doilea, cobori pe scări încă 
un etaj şi ieşi pe uşa de serviciu dinspre vest. 

Sloan era într-o cafenea de pe Fifty-seventh, între Second 
şi Third Avenues. Işi alesese un loc bun. Prin geamurile ei 
putea să vadă trei părţi din clădirea Everest. A patra, 
partea din spate, ducea spre o alee închisă, care dădea în 
Third Avenues. Indiferent ce drum ar fi ales Stenhauser, 
Sloan putea să-l vadă. Işi scoase blocnotesul negru şi notă 
ceva în el, aşa cum făcuse în ultimele trei zile. După aceea 
îl urmări pe bărbatul scund. 

Numele lui Stenhauser fusese introdus discret în 
computerul lui Sloan, de doi ani. Până cu trei zile în urmă, 
habar n-avea cum arăta Fred Stenhauser şi nu ştia altceva 
despre el în afară de profesia sa. Nu fusese nevoie până 

54 


acum. Numele din dosarul lui Sloan erau ca nişte conturi în 
bancă şi Sloan era un maestru în privinţa asta, le păstra 
pentru zile negre. Era de un calm patologic. Nu se grăbea 
niciodată, putea aştepta o veşnicie sau, cel puţin, până 
când era pregătit. Acum era gata să se folosească de 
informaţia în care era menţionat numele lui Stenhauser. 

Stenhauser era o ţintă uşoară. Era tot atât de pedant pe 
cât era Sloan de răbdător. Pleca întotdeauna de la birou cu 
puţin înainte de patru şi jumătate. Se oprea să bea un 
pahar de martini la Bill's Safari Bar, pe Fifty-sixth Street. 
Ajungea acasă în jur de ora şase, iar la şase şi zece ieşea 
din nou să-şi plimbe cățelul. 

Viaţa pentru Stenhauser era ca un ritual. Purta numai 
costume la două rânduri, din stofă ecosez, cu un pulover 
sub haină şi o cravată colorată. Intotdeauna. Se tundea în 
fiecare marţi dimineaţă la opt şi jumătate, la frizeria St. 
Regis, zilnic lua micul dejun la aceeaşi cafenea pe Fifty- 
seventh Street, citea Wall Street Journal şi îşi petrecea 
concediul la Cape Cod. Nu se abătea niciodată de la 
programul lui. 

Chiar mica şi singura sa excentricitate era previzibilă, 
deoarece, deşi îşi urma ritualul zi de zi, rareori părăsea 
biroul pe aceeaşi uşă sau lua acelaşi drum spre Bill's sau se 
întorcea de la Bill's la casa lui construită din gresie, de pe 
Seventy-fourth Street. Era ca şi cum juca un joc, ca şi cum 
cineva l-ar fi urmărit tot timpul şi scopul lui era să scape de 
el. Pe Sloan îl amuza ciudăţenia asta. Acum chiar îl urmărea 
cineva pe Stenhauser şi el nici măcar nu-şi dădea seama. 

În ziua aceea, Stenhauser, un bărbat scund, subţirel, în 
jur de treizeci şi cinci de ani, cu ochi cu pleoape grele ca ale 
broaştelor, o luă spre est pe Second Avenue, apoi spre sud 
pe Fifty-sixth Street; se întoarse spre dreapta şi merse două 
blocuri mai departe spre Bill's Safari Bar. Mergea sprinten, 
privind mereu în pământ înaintea lui, ca şi când i-ar fi fost 


55 


frică să nu calce pe ceva. 

Sloan se hotărî să-l abordeze în barul lui Bill. Barul nu era 
niciodată aglomerat, motiv pentru care Stenhauser se 
ducea să-şi bea paharul cu martini acolo. Deşi decorul era 
puţin cam încărcat cu ferigi şi capete de animale împăiate, 
barul era mic şi liniştit, iar barmanul ştia să pregătească un 
martini excelent. 

Când Stenhauser trecu de Second Avenue şi o luă pe 
Fifty-sixth, Sloan traversă strada şi merse în urma lui. Il 
depăşi, aşteptă până când acesta se apropie de barul lui 
Bill şi intră înăuntru cu câteva secunde înaintea lui, 
uitându-se în stânga şi în dreapta, până când Stenhauser îşi 
atârnă haina în cuier şi găsi un loc la bar. Sloan se aşeză pe 
un scaun lângă el. Stenhauser nu-l observă, citea revista 
Art World în timp ce barmanul pregătea un martini. l-I puse 
în faţă, apoi se întoarse către Sloan. 

— Cu ce vă pot servi? 

— Un cocteil slab, zise Sloan, apoi aruncă o privire către 
Stenhauser. Văd că dumneavoastră preferaţi gin Bombay 
amestecat cu Beefeater's, zise pentru început. 

Stenhauser îl privi printre pleoapele grele şi păru parcă 
plictisit. 

— Este opţiunea barmanului, zise cu o voce nazală. 
Sincer să fiu, mă îndoiesc că aş putea spune care este 
diferenţa între cele două. 

— Dar dumneavoastră preferaţi martini demi-sec. 

— Mai bine să spunem că nu-mi place gin simplu, spuse 
Stenhauser absent, răsfoindu-şi revista. 

— Nu pot să nu observ că vă interesează arta, insistă 
Sloan. 

Stenhauser bătu nervos cu degetul pe coperta revistei. 

— Afaceri şi plăcere, răspunse tăios. 

— Fără glumă, zise Sloan. Cu ce vă ocupați? 

— Ocupaţia mea, dacă doriţi să ştiţi, sunt asigurările. 


56 


— Asigurări de viaţă, societăţi... 

— De fapt, eu sunt cel ce stabileşte cuantumul 
despăgubirilor, spuse Stenhauser, întorcându-şi atenţia 
spre revistă. 

— Lăsaţi gluma, zise Sloan cu entuziasm. Cum se 
potriveşte asta cu lumea artei? 

Bărbatul scund îşi puse revista alături pe bar şi oftă. 

— Sunt specialist. M-am specializat în recuperarea 
operelor de artă furate. 

— Hei, asta pare foarte interesant şi profitabil, nu-i aşa? 

Îi făcu cu ochiul lui Stenhauser. 

— Ei bine, încă nu sunt gata să mă retrag, dacă vă referiţi 
la asta. 

— Nu încă, spuse Sloan, luând o gură de bere, fără să-l 
privească. 

Ochii lui Stenhauser se micşorară. Bărbatul ăsta începea 
să-l plictisească. Prea era curios. Stenhauser îl studie. Avea 
faţa ridată şi tăbăcită, o cicatrice sub ochiul drept, iar 
corpul îi era pătrat ca o cutie şi muşchiulos. Părul negru ca 
pana corbului era tuns prea scurt şi haina prea strâmtă. 
Părea din altă lume. Mai mult vânător decât pescar. Avea 
înfăţişarea vânjoasă a unui vânător, nu slăbănoagă ca a 
unui pescar. Probabil că făcea gimnastică în fiecare zi. Un 
fan al sporturilor şi un băutor de bere. Nu prea deştept, 
gândea Stenhauser. 

— Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați, domnule... 
începu Stenhauser. 

— Sloan, Harry Sloan. Sunt copoi. 

— Detectiv? 

— Nu, chiar copoi, zise Sloan, ţesând încet o pânză 
strălucitoare pentru musca sa. 

— Asta-i bine. E foarte nostim, chicoti Stenhauser. De 
asta se ocupă toate revistele de bârfă, nu? Cred că toţi 
suntem cam băgăcioşi. 


57 


— Da, dar nu în genul meu, îi spuse Sloan confidenţial, 
aplecându-se spre el. Eu - ridică două degete în sus - nu 
mă amestec în treburi scabroase. 

Stenhauser păru surprins. 

— Ce-i mai mulţi oameni n-ar recunoaşte asta, zise, 
sorbind încă o înghiţitură de martini. 

— Mie îmi place să studiez oamenii, rosti Sloan. Cred că 
sunt un foarte bun cunoscător al caracterului. 

— Adevărat? 

— Să vă iau pe dumneavoastră, de pildă. Fac pariu că 
sunteţi un om foarte pedant. 

— Pedant, ha. Stenhauser se gândi câteva momente. 
Presupun că ai dreptate. E rentabil să fii meticulos în 
meseria mea. 

— Sunt sigur că este. Nu vă puteţi permite o greşeală. 
Sloan se apropie mai mult de el. Aveţi de-a face cu 
elemente criminale? îl întrebă, mai adăugând ceva la cursa 
pe care i-o întindea. i 

— Asta şi fac, răspunse bărbatul scund, cu mândrie. Imi 
dau seama că nu sunt foarte impunător, dar vorbesc limba 
lor. Pot fi foarte dur când trebuie. 

— Îmi închipui, zise Sloan. 

— Da? 

— Absolut. Pariez că sunteţi un negociator pe cinste. 

Era vechiul truc al lui Sloan, să măgulească vanitatea 
omului. Nu dădea niciodată greş. 

Oarecum arogant, Stenhauser încuviinţă dând din cap de 
câteva ori, dar nu comentă nimic. L-am prins, gândi Sloan. 

— Din când în când, scriu câte ceva, zise Sloan. Mi-ar 
plăcea să scriu despre unele dintre cazurile 
dumneavoastră, cele dure. Ar putea fi ceva interesant 
pentru mine. 

— Păi, eu, este foarte măgulitor pentru mine, dar, ăă, 
majoritatea cazurilor mele sunt secrete. 


58 


— Nu mă refer la nume reale. Numai, ştiţi, ceva material 
cu dedesubturi. Cu cât ştii mai mult cu atât este mai 
autentică munca pe care o faci. 

— Presupun că aşa este. Bine, poate altă dată. Trebuie să 
plec peste câteva minute. 

— Ascultaţi-mă, de ce n-am vorbi despre asta pe drum 
spre Seventy-fourth Street, zise Sloan zâmbind, în timp ce- 
şi sorbea berea. 

Stenhauser îl privi surprins o fracțiune de secundă. 

— De unde... nu mă duc acasă, zise repede. Am bilete la 
teatru. 

— Păcat. Câinele dumneavoastră o să fie nenorocit. 

— Ce naiba vrei? zise Stenhauser printre dinţi, 
aplecându-se mai mult spre Sloan. 

— Pe Hatcher. 

— Hatcher? 

— Hatcher, încuviinţă Sloan din cap. 

— Trebuie să ştiu ceva despre el? 

— Christian Hatcher, domnule Stenhauser. Îl vreau, asta-i 
tot. O adresă, un număr de telefon, ceva. Apoi voi dispărea 
din viaţa dumitale, uite aşa. Pocni din degete. 

— Cred că aşa ar trebui să şi faci - pocni şi el din degete 
- să dispari aşa, oricine naiba ai fi. 

— N-are importanţă ce se întâmplă, jocul s-a terminat, 
domnule Stenhauser. Nu mai merge... trucul cu arta vreau 
să spun, şi ştiu că dumneata ştii la ce mă refer. Acum, ceea 
ce vreau eu este să vorbesc cu Hatcher, asta-i tot. Fără să 
ne certăm. Ce dracu', suntem prieteni vechi. L-am ajutat o 
dată, l-am scos dintr-o belea. 

— Nu mai spune. 

— Da. 

— Ascultă, eu nu cunosc niciun Hatcher, dar, dacă aş 
cunoaşte vreunul, nu ţi-aş spune nici măcar inițiala tatălui, 
nici ce număr poartă la pantofi, nu ţi-aş spune... nu ţi-aş 


59 


spune nimic despre el. Nu-mi placi. Nu-mi place stilul tău şi 
pălăvrăgeala ta aiurită. E clar? j 

Sloan încuviință din cap cu toată convingerea. Işi vâri un 
deget sub nasul lui Stenhauser. 

— Te încăpăţânezi, aş spune, replică el încet şi răbdător 
ca întotdeauna, zâmbind în continuare. Şi asta-i foarte rău. 

— Adevărat? _ 

— Adevărat. Incăpățânarea asta o să te coste cam - oh 
nu ştiu sigur - cel puțin zece ani. In plus, ți se vor lua toți 
banii pe care i-ai câştigat şi aş spune că sunt destul de 
mulţi. 

— Nu ştiu despre ce dracu tot vorbeşti, domnule... Sloan, 
aşa te cheamă? 

Sloan dădu din cap afirmativ. 

— Ascultă, de ce să nu mergem pe Seventy-fourth Street 
împreună. Poate că aş reuşi să clarific toate lucrurile astea 
pentru dumneata. Nimeni n-o să ne bage în seamă, şi 
dumneata, în orice caz, trebuie să te duci acolo ca să-ți 
scoţi câinele la plimbare, chiar dacă te duci la teatru sau 
nu. In cazul că e nevoie să fiu mai convingător, putem să 
pălăvrăgim despre Paris, Chicago... New-York. 

Şedeau acolo amândoi, înfruntându-se cu privirea. 
Stenhauser fu primul care lăsă ochii în jos. 

— La dracu, spuse el, aproape în şoaptă. Dacă îmi promiţi 
că n-ai să mă ataci pe drum, poate că o să afli câte ceva. 

Afară, un vânt proaspăt de primăvară sufla peste oraş. 
Trecură de Madison Avenue şi o luară spre nord. 
Stenhauser tăcea. Privea în pământ în timp ce mergea cu 
mâinile băgate adânc în buzunarele hainei. 

— Ştii, poate că am fost puţin cam aspru cu dumneata, 
zise Sloan, surâzând binevoitor. Poate că Hatcher şi-a 
schimbat numele. Poate îl cunoşti sub alt nume. 

Stenhauser nu zise nimic. Mergea repede, privind în 
continuare în jos, înainte de a păşi. 


60 


— El a folosit acelaşi procedeu în fiecare din cele trei 
acţiuni ale lui. Îi cunosc stilul. Coboară din tavan pe o sârmă 
şi apasă pe senzorii din perete când ridică tablourile. Nu 
ajunge niciodată prea aproape de podea, nu se teme de 
celulele fotoelectrice, de senzorii de vibraţie ai podelei, de 
lucruri de felul ăsta. Şi ticălosul lasă întotdeauna câte ceva 
în urma lui, ca să ajute poliţia. Bătrânul Hatch nu s-a 
schimbat deloc. A folosit aceeaşi tehnică şi când a prădat 
ambasada rusă pentru mine, la Londra. 

Stenhauser ridică ochii brusc şi îl privi pe Sloan în timp ce 
mergeau. 

— La fel şi la ambasada iraniană din Washington, asta 
înainte de afacerea cu ostatecii. Intotdeauna lasă ceva în 
urma lui. Unul dintre senzori, sârma, ceva. Este o adevărată 
vrăjitorie... te pune pe o pistă falsă, pentru că evită 
sistemul de alarmă, fără să lase vreun indiciu real despre 
cum a procedat, şi ştii de ce? 

Stenhauser începu să iuţească pasul. 

— Pentru că a evita sistemul de alarmă presupune 
cunoaşterea lui din interior. In cele două cazuri ale mele, 
Hatcher avea un om înăuntru, dar nu voia să-l deconspire, 
aşa că lăsa ceva în urma lui. Acum a folosit vechea lui 
cascadorie. Drace, am fost pe urmele lui de la prima 
lovitură, afacerea din Paris. Doamne, ce rezultat! râse Sloan 
apreciativ. 

Stenhauser se opri. Îl împunse cu degetul pe Sloan. 

— Eşti nebun, ştii asta? Nu ştiu cine naiba eşti sau care-i 
jocul tău, dar eşti plin de rahat până-n gât. 

— Încă nu am ajuns la miezul problemei. lată cum cred 
că se desfăşoară lucrurile. Să presupunem că cineva scoate 
un Picasso dintr-un muzeu. Cei de la muzeu nu vor 
asigurarea de un milion de dolari, ei vor tabloul. Il vor 
înainte ca acesta să ajungă pe vreun iaht arab de-a lungul 
Mediteranei, aşa că fac un târg. Compania de asigurări 


61 


plăteşte cincisprezece la sută şi nu pune întrebări. Achită o 
sută cincizeci de mii de dolari la o poliţă de un milion, 
muzeul îşi primeşte tabloul înapoi, iar hoţul se plimbă bine 
mersi cu o grămadă de bani. 

Stenhauser nu era un bărbat curajos. Tot ceea ce făcea 
era să procure informaţii şi să încheie afaceri. Nu-şi 
imaginase niciodată ca el şi Pasărea să fie prinşi. Acum 
frica începu să i se strecoare în suflet. 

— Nu este nimic ilegal în ceea ce fac, Sloan, zise el, 
apărându-se. Fireşte, eu închei afaceri, dar perfect legal. 
Asta salvează banii celor care plătesc taxe, pentru că poliţia 
nu este amestecată. Asta salvează banii companiei. 
Victimele îşi primesc lucrurile înapoi şi fiecare este 
mulţumit. 

Vrea să mă păcălească, dar nu reuşeşte, gândi Sloan 
jubilând. Zâmbind în continuare, dădu din cap. 

— Cum nu se poate mai bine, zise, dar să-ţi prezint un 
nou scenariu. Un hoţ atacă muzeul Luvru şi scoate tablouri 
în valoare de douăsprezece milioane de dolari. Apare 
intermediarul, aranjează lucrurile frumuşel şi încheie 
afacerea. Compania de asigurări se prăjeşte cu un milion 
opt sute de mii, dar salvează zece milioane două sute de 
mii de dolari din pradă, şi muzeul primeşte picturile înapoi. 
Să presupunem că avem un om într-adevăr deştept care 
lucrează pentru compania de asigurări. Acesta îl abordează 
pe zburător şi îi spune: „Ascultă, amice, eu pot să-ţi dau 
dinainte informaţii unde se află operele de artă, când este 
momentul, care este sistemul de securitate. Aranjez 
cumpărarea şi împărţim plăcinta pe din două.” Sloan făcu o 
pauză. Isteţ, nu-i aşa? 

— Ştiu unde vrei să ajungi cu asta şi am să-ţi spun chiar 
aici şi acum că eşti nebun, zise Stenhauser vehement. 

Sloan continua să vorbească încet, liniştit, ca şi cum 
Stenhauser n-ar fi scos niciun cuvânt. 


62 


— Îmi închipui că aţi câştigat amândoi aproape patru 
milioane de dolari în ultimii doi ani, Stenhauser. Dar ascultă 
ce-ţi spun, nu numai că toţi poliţiştii din lume vor fi pe 
urmele voastre, dar veţi avea şi Serviciul de Venituri 
Interne în spinare de fiecare dată când veţi face o afacere. 
Tot ce trebuie să fac este să le spun că eşti amestecat. 
Dacă ei vor putea să dovedească sau nu, asta este treaba 
lor, dar este sigur că îţi vor face viaţa mizerabilă... 

Cine dracu o fi individul ăsta? se întrebă Stenhauser. Nu 
nutrise niciodată înainte nici cel mai vag gând de crimă - 
sau orice altă formă de vătămare corporală faţă de cineva - 
dar acum, mergând pe Madison Avenue, îi zbârnâiau în 
creier cele mai negre idei. 

— Ştiu la ce te gândeşti, zise Sloan citindu-i gândurile. 
Las-o încurcată. Nu ai curaj şi nici talent pentru aşa ceva. 

Stenhauser simţi că i se usucă gura. 

Sloan dădu negativ din cap. 

— Nu ai niciun motiv să fii neliniştit. Nu vreau să-ţi fac 
viaţa grea. Il vreau doar pe Hatcher. 

— Şi eu continuu să-ţi spun... 

Sloan i-o tăie scurt. Ochii îi deveniră reci, îşi pierdură 
expresia, dar zâmbetul nu-i pieri. Stenhauser simţi că-l trec 
sudorile. 

— Las-o baltă, omule, îi zise Sloan foarte liniştit. Ai să-mi 
spui tot ceea ce vreau să ştiu - acum - altminteri mă 
năpustesc asupra ta, încât ai să crezi că plouă cu pietre, 
gândeşte-te bine la ceea ce îţi spun. In orice caz, afaceri n- 
ai să mai faci de-acum înainte. Vrei să-ţi rămână tot ce ai şi 
să zâmbeşti în drum spre bancă sau vrei să dai de bucluc? 

Stenhauser privi în susul şi în josul străzii. Se strânse mai 
bine în haină şi se uită la picioarele lui Sloan. O să mă 
omoare, gândi el. 

— Nu ai nicio scăpare. 

— Dumneata nu... 


63 


— Dacă îl cunosc? termină Sloan fraza. Am făcut afaceri 
cu el înainte de a te cunoaşte pe dumneata. 

Stenhauser întoarse capul. Se îndreptă înspre bordura 
trotuarului şi îşi ridică ochii spre luminile aurii ale blocului 
Trump Tower. Visase să-şi cumpere un apartament acolo, 
un milion de dolari cu banii jos, amenajat complet, şi 
străinul ăsta, pe care nu-l văzuse niciodată până acum o 
jumătate de oră, îi fura visul. Furia îi umplea sufletul, dar 
Stenhauser era destul de deştept ca să-şi dea seama că nu 
era nimic de făcut. Era în mâinile lui şi Sloan îl strângea cu 
uşa. 

— Nu ştiu unde este, spuse Stenhauser, în sfârşit. Nu l- 
am văzut niciodată. Nici nu ştiam cum îl cheamă până n-am 
dat cu ochii de dumneata. Am luat legătura cu el numai 
prin telefon. 

Sloan continuă să zâmbească, se apropie de el şi îl bătu 
pe umăr. 

— O să fie bine, zise el. 

— Oricum, cine naiba eşti? întrebă Stenhauser cu 
amărăciune. Ce înseamnă asta pentru tine? 

— Asta nu-i treaba ta, răspunse Sloan, tot atât de calm şi 
metodic ca de obicei. 


GINIA 


Stătea întins pe podea cu bărbia în mâini, privind un 
peşte cu o coadă de un galben strălucitor cum se repezea 
printre corali ca să înhaţe hrană. Câteva clipe mai târziu, 
apăru ea în cadru, lăsând în urmă bule de aer din buteliile 
de oxigen, părul negru lung unduindu-se în urma ei. 

Era tot atât de goală ca şi peştele pe care îl urmărea. 
Fesele tari şi rotunjite perfect se ondulau când lovea apa cu 
picioarele-i lungi şi muşchiuloase, plutind deasupra şi 

64 


împrejurul micului grup de corali. Avea o înfăţişare 
uluitoare, iar triunghiul alb unde micul ei bikini ecranase 
soarele îi făcea trupul bronzat şi mai ispititor. 

Era o fiinţă fermecătoare. 

Îi studie fiecare mişcare a corpului, fiecare bucăţică a 
pielii bronzate, ştiind că ea îşi dădea seama că o priveşte şi 
că se bucura, aşa cum se bucura şi el. Tâmplele începură 
să-i zvâcnească şi o dorinţă năvalnică îl cuprinse. 

Fereastra din sticlă de jumătate de metru pătrat montată 
în podea fusese principalul motiv pentru care cumpărase 
iahtul. Era situată în cabina principală, ascunsă sub o 
carpetă de pluş orientală. Dacă apăsai pe un buton, se 
deschidea un panou în partea exterioară şi cele patru 
reflectoare montate în fiecare colţ al ferestrei se aprindeau. 
Rezultatul era o spectaculoasă panoramă a adâncului mării. 

Ea ţinea în mână un tub din plastic cam de un metru, ca 
o seringă mare cu diametrul de zece sau doisprezece 
centimetri, cu un piston la un capăt. Stătea în spatele 
peştelui, întinzând încetişor tubul spre el, apoi brusc trase 
pistonul care-l aspiră în tubul a cărei valvă se închise ca o 
cursă. Peştele se zbătu înăuntrul tubului, nedumerit de 
pereţii din plastic aproape invizibili care-l închiseseră. Ea se 
întoarse spre fereastră, arcuindu-şi cu mândrie muşchii. 

— Bravo, zise el cu o voce răguşită care părea mai mult o 
şoaptă. Se sprijini într-un cot şi îi făcu semn cu degetul să 
vină mai aproape, iar ea înotă până lângă geam, se 
întoarse pe spate şi îşi îndepărtă picioarele ca să-l 
ispitească. El se aplecă, îşi lipi buzele de geam şi o privi 
cum se mişcă uşor prin apă spre el presându-şi de fereastră 
mai întâi pieptul, apoi pântecele, apoi coapsele. El deschise 
uşor gura şi linse geamul gros de doi centimetri şi 
jumătate, în semn de sărut, iar ea începu să se unduiască 
uşor, aţâţându-l, în timp ce el îi urmări cu privirea sânii, 
stomacul plat şi musculos, apoi părul împâslit care se găsea 


65 


la doi centimetri şi jumătate de gura lui. După aceea, ea 
dispăru. Stătea întins, uitându-se la peştii care înotau prin 
grămăjoara de corali şi se gândea la Ginia. Era norocos. 
Ginia era o femeie minunată, frumoasă şi senzuală. Erau 
amanți de aproape un an. Cirillo găsise insula asta. La 
Cirillo şi la soţia lui, Millie, venise Hatcher după Los Boxes. 
Fugise de salvatorii lui Sloan, făcând autostopul de la Miami 
şi ajunsese la uşa lui Cirillo în mijlocul nopţii, o copie 
nenorocită a ceea ce fusese cândva, cu ochii înfundaţi în 
orbite şi ud până la genunchi de mersul prin mlaştini. Ei nu- 
| întrebaseră nimic, îl îngrijise că doar, înțelegând 
necesitatea de a-i tămădui mintea şi trupul. 

Anii după Los Boxes fuseseră aproape tot atât de 
traumatizanţi ca şi experienţa pe care o trăise. 
Simţămintele lui deveniseră atât de închistate, atât de 
bănuitoare şi de chinuitoare, încât îşi petrecuse primele luni 
singur, peregrinând în trecut, căutând un loc unde să se 
înrădăcineze, ceva care să-l readucă la realitate. Se lipise 
cel mai mult de un iaht, dar în apă nu creşteau rădăcini. 
Timp de un an de zile se lăsase în voia sorții, călătorind în 
Caraibe, făcând plajă, ghiftuindu-se cu mâncare bună şi vin, 
citind mai tot timpul şi făcând dragoste cu femei de orice 
fel... albe, negre, galbene, măritate, nemăritate, femei 
deştepte, proaste, tinere şi bătrâne. i 

În cele din urmă, se întorsese pe insulă. Începuse să-i 
placă locul; îi plăcea mlaştina care despărţea insula de 
restul lumii, insula însăşi, şi începuse o viaţă nouă care se 
reaprinsese în el după Los Boxes. Aceasta devenise prima 
lui casă adevărată. Colţul izolat de lume era un refugiu 
perfect pentru el. 

Circulau multe zvonuri despre el, despre acest bărbat 
ciudat, liniştit, cu vocea spartă şi ochii bântuiţi de stafii, 
care şedea noapte după noapte în taverna lui Murphy, bând 
brandy. Se vorbea că era un toxicoman eliberat condiţionat 


66 


sau un toxicoman care nu fusese prins niciodată, că era un 
agent din brigada antidrog ce căuta toxicomani pe insula 
izolată, că făcuse douăzeci de ani de închisoare, fiindcă îşi 
omorâse soţia infidelă. Toate născociri făcute sub influenţa 
whiskyului de femeile pe care nu le lua în seamă şi de 
bărbăţii ale căror femei erau atrase de el. 

El râdea de toate poveştile astea, măgulit de un statut 
care devenise misterios şi legendar. Încetul cu încetul, cei 
de pe insulă îl acceptaseră, atraşi de simţul umorului său, 
de independenţa lui şi de sentimentul de loialitate faţă de 
tovarăşii de pe insulă, pe care îl dovedi lent, fără să facă 
paradă. Acum era unul de-al lor şi poveştile fuseseră uitate. 
Ca pentru mulţi alţii, care scăpaseră de un trecut 
controversat şi căutau un adăpost pe mica bucată de 
pământ, la trei kilometri de coasta Georgiei, trecutul lui 
rămânea un mister. 

Ginia pusese ochii pe el cu câteva luni înainte de a face 
el prima mişcare spre ea. Nu-i pusese întrebări, nici el ei, 
deşi ştia că ea se născuse pe insulă, că absolvise cu 
diplomă de onoare Şcoala Wharton, că fusese unul dintre 
cei mai respectaţi agenţi de bursă de pe Wall Street, 
căsătorită cu un avocat bogat şi că, la a _ treizecea 
aniversare lăsase totul, se întorsese pe insulă şi pusese pe 
picioare o agenţie de tranzacţii comerciale. Toate astea i le 
spusese Murphy, dar el nu a întrebat niciodată nimic, la fel 
cum nici ea nu l-a întrebat pe el. Era ca şi cum amândoi nu 
ar fi avut trecut, ci doar viitor. 

Cu două luni în urmă, o invitase la masă, o masă pe care 
o pregătise singur, şi pe care o servise la doi kilometri 
depărtare de țărm, ancoraţi de un recif, care devenise 
de-atunci locul lor preferat. Au stat jos pe podea, au 
mâncat şi au băut vin, privind prin fundul de sticlă al 
iahtului creaturile mării jucându-se şi, când, în cele din 
urmă, ea a părăsit iahtul, două zile mai târziu, nu ştia nimic 


67 


mai mult despre el decât când venise la bord, în afară de 
gustul lui desăvârşit pentru mobilă, îmbrăcăminte şi artă. 
Nu ştia din ce trăise înainte, ori de unde venea, sau ceea ce 
făcuse înainte de a veni pe insulă, dacă era căsătorit, dacă 
avea copii, dacă era căutat de poliţie sau dacă avea vreo 
boală incurabilă. Acum, după nouă luni, ştia tot atât de 
puţin, dar nu-i păsa. Era un iubit tandru, experimentat, 
prevenitor, conştient de dorinţele ei, descurcăreţ, vesel, şi 
ea îi răspundea în acelaşi fel. Sexul pentru el era o plăcere, 
nu o obligaţie. Nu se arăta niciodată supărat, nu judeca 
niciodată pe nimeni şi o trata cu un respect deosebit. Asta 
era suficient pentru ea. 


Era în jurul prânzului când avionul cu reacţie se auzi 
deasupra insulei, luând-o spre est, învârtindu-se deasupra 
Atlanticului, revenind apoi deasupra insulei a doua oară. 

Sloan studie insula în timp ce pilotul o survolă. Avea 
forma insulei Manhattan, dar asemănarea se oprea aici. Cu 
o lungime de cincisprezece kilometri şi lată numai de trei, 
era puţin mai mare decât o fâşie îngustă de pământ, 
înconjurată de trei părţi de o mlaştină, iar la est de Oceanul 
Atlantic. 

Un sat foarte mic era situat în partea de sud a insulei şi 
cheiul de pescuit intra o sută de metri în ocean, ca un 
deget arătând spre Florida. Un far vechi, vopsit, părea să 
păzească zona comercială înconjurată de stejari acoperiţi 
cu muşchi, care ascundeau cea mai mare parte a caselor 
băştinaşilor ce populau partea de sud. Case vechi, bătute 
de vânt, construite din lemn erau aliniate ca santinelele, 
sfidând Atlanticul imprevizibil. 

In partea satului unde vântul bătea mai puternic, se afla 
un centru comercial şi un debarcader nou şi frumos, din 
lemn roşu, la care erau acostate mai multe iahturi mari, 
printre nave cu pânze şi vase de pescuit. Un aeroport mic 


68 


era situat chiar la nord de sat, iar la nord de el jumătatea 
de sus a insulei era împădurită şi nepopulată. Ai putea să 
străbaţi într-o oră partea nelocuită a insulei, gândi Sloan. 

Un bărbat înalt, subţirel ca o trestie, cu o pălărie boţită 
de căpitan, opri camionul cisternă în timp ce avionul ateriză 
lângă aerogară. 

— Există pe aici vreun loc unde putem găsi o mâncare 
bine gătită? întrebă Sloan coborând din avion. 

Bărbatul întârzie cu răspunsul vreo zece secunde, se uită 
la el, apoi răspunse: 

— Puteţi încerca la Birdie, acolo în sat. 

— Pot să iau un taxi? 

Bărbatul se mai gândi câteva secunde. 

— Aici nu există taxiuri. 

— Atunci cum pot să ajung în sat. 

— Păi, zise bărbatul, după ce se mai gândi puţin, puteţi 
merge pe jos, ajungeţi în zece sau cincisprezece minute. 
Sau puteţi închiria o maşină. 

— De fapt, eu îmi caut un prieten. Poate îl cunoaşteţi... 
Christian Hatcher? 

După o mică pauză, bărbatul răspunse: 

— Nu-l cunosc. 

— Birdie, ai spus? 

— Înî. 

Era o zi frumoasă, nu prea călduroasă şi o briză 
răcoroasă venea dinspre copacii de pe plajă. 

— O să mă duc pe jos. 

Insula, o copie după picturile valoroase ale lui Rockwell, 
se schimbase puţin în douăzeci de ani. Farmecul ei ispitea 
marile vase de croazieră de la Miami şi Charleston. Acestea 
veneau o dată sau de două ori pe săptămână, ancorau la 
chei şi îşi petreceau noaptea acolo. Plimbăreţii, cum erau 
numiţi vizitatorii de către localnici, umblau agale pe cheiul 
de pescuit şi cotrobăiau prin magazinul cu cadouri al lui 


69 


Tim. Răsfoiau cărţile din anticariatul lui Nancy, îşi cumpărau 
tricouri şi animale împăiate de la Island Hop, luau ultimele 
reviste şi cărţi broşate de la magazinul lui Bryant, beau 
câte ceva în cârciuma lui Murphy sau mâncau îngheţată 
făcută în casă, la Clifton, apoi se plimbau pe Main Drag - 
singura stradă de-a lungul căreia se-ntindea satul, cam de 
trei blocuri - şi vizitau obiective turistice. 

În ziua cât şedeau pe insulă, plimbăreţii mâncau mâncare 
gătită în casă la Birdie, hamburgheri la Big T, carne friptă 
pe grătar la Rib Shack sau peşte la Mallory, apoi se 
întorceau pe vas pentru a se culca. Dimineaţa următoare 
plecau. 

În timp ce Sloan cerceta micul cătun, zâmbetul îi deveni 
răutăcios. Acesta este deci? gândi el. Asta este ceea ce 
numeşte casa lui. 

Va trebui să fie prudent şi să pună întrebări ca din 
întâmplare. Cobori pe chei unde localnicii vorbeau unii cu 
alţii, pescuiau sau făceau plajă, priveau bărcile cu creveţi 
venind şi plecând sau pelicanii mari care se afundau în apă 
să caute hrană. 

Roland Smith, care se considera primarul neoficial al 
insulei, apărea pe chei în fiecare dimineaţă, îmbrăcat în 
haine sport şi cravată, cu o floare proaspătă la rever, ca să- 
şi facă rondul. Mângâia câinii, se juca cu copiii, flirta cu 
toate femeile peste şaisprezece ani şi, încetişor, se îndrepta 
spre o firidă a restaurantului numit Bowrider ca să-şi ia 
micul dejun şi să bârfească cu localnicii. Era întotdeauna 
bine dispus şi plăcut. Venise pe insulă cu zece ani în urmă 
într-o vacanţă cu soţia, care murise pe plajă în urma unui 
infarct. Smith, decorator de vitrine la un magazin în New 
York, trimisese o scrisoare şefului său anunţându-şi demisia 
şi nu mai părăsise insula. 

Sloan îl privi pe Roland plimbându-se tacticos pe chei şi 
în parcul alăturat, zâmbind şi flecărind. Işi dădea seama 


70 


imediat dacă cineva este vorbăreţ sau nu. O luă în direcţia 
parcului şi se aşeză pe o bancă până când apăru Smith. 

— 'Neaţa, spuse Smith zâmbind. Frumoasă zi, nu-i aşa? 

— Minunată, răspunse Sloan, zâmbind şi el. 

— Îmi place mult insula asta, spuse Smith, cu obişnuita 
lui politeţe faţă de turişti. 

— Este foarte frumoasă, fu de acord Sloan. 

— Vă petreceţi vacanţa aici? întrebă Smith cu candoare. 

— Este un fel de a spune. De fapt, îmi caut un prieten. 
Am făcut armata împreună, dar i-am pierdut adresa şi nu o 
găsesc în cartea de telefon. 

— Poate s-a mutat, rosti cu bunăvoință primarul. 

— Poate că îl cunoaşteţi. Chris Hatcher? Mă gândeam să-i 
fac o surpriză. 

— Poate că lui nu-i plac surprizele, zise Smith agreabil, 
zâmbetul diminuându-i-se puţin. Salută din cap şi se 
îndepărtă. 

Sloan umblă pe ici, pe colo, prin magazine, începând 
conversații în genul lui, zâmbitor şi ajungând în cele din 
urmă la marea întrebare. Nimeni nu spunea: „Nu-l cunosc” 
sau „N-am auzit niciodată despre el”; pur şi simplu, 
generalizau cu răspunsuri ca: „Sunt mulţi oameni pe insula 
asta” sau „De unde ziceţi că veniţi?” 

Tipic oraşelor mici, gândi Sloan, fiecare locuitor al insulei 
pe cât era de plăcut, pe atât era de circumspect. Dar Sloan 
era dăruit cu multă răbdare. Hatcher era pe insula asta, pe 
undeva. Cineva de pe insulă trebuia să-l cunoască, era doar 
o chestiune de timp până când unul o să vorbească. 

Sloan intră la Birdie. Era un restaurant plăcut care 
mirosea a legume proaspete şi a fructe de mare, cu meniul 
afişat pe o tablă mare pe perele. Găsi o masă lângă un grup 
de oameni care păreau a fi din partea locului. 

Când venise prima oară pe insulă, Hatcher hotărâse să 
devină un pustnic, să evite lumea şi să trăiască o viaţă 


71 


solitară pe iahtul său. Singurul lui prieten era Cirillo. Dar 
încetul cu încetul se apropie de oamenii de acolo. Aceştia 
nu judecau pe nimeni, erau prietenoşi şi se ajutau unii pe 
alţii. Ca şi Hatcher, ajunseseră pe insulă lăsând în urma lor 
amintirile neplăcute, carierele distruse sau abuzurile 
impostorilor de la putere. 

Toţi bărbaţii de la masa alăturată erau prietenii lui 
Hatcher. Unul dintre ei era ca un Moş Crăciun uriaş, cu 
părul alb şi o barbă deasă, tot albă, pe care ceilalţi îi 
numeau Bear. Mai era un bărbat subţirel, liniştit, cu o barbă 
căruntă care-i ajungea până la piept. Acesta citea un roman 
în timp ce mânca. Un altul, cu faţa plăcută, scria versuri 
într-un carnet zdrenţăros. Sloan ascultă discuţiile lor 
variate, sperând să dea de vreo urmă. Nu reuşi să afle 
nimic, cu toate că era clar că toţi locuiau pe insulă. Numele 
celui care citea era Bob Hill. Fusese dresor de cai de rasă, 
clovn la circ, profesor şi acum era proprietarul unei bărci 
pentru pescuit. Poetul, al cărui nume era Frank, lucra ca 
funcţionar de noapte într-unul din hotelurile insulei şi îşi 
petrecea zilele pe plajă scriind poezii. Bear era arhitect. Al 
patrulea bărbat de la masă, curăţel şi cu chipul aspru, pe 
care îl numeau Jucige, căzuse cândva în dizgrație, victimă a 
alcoolului. Acum era directorul celui mai bun hotel de pe 
insulă şi nu mai pusese gura pe băutură de paisprezece ani. 

— N-am mai mâncat aşa de bine de când am plecat de- 
acasă, zise Sloan satisfăcut. 

— Asta-i adevărat, răspunse Bear. Mâncarea este foarte 
bună şi destul de ieftină. _ 

Flecăreau prieteneşte în timp ce mâncau. In sfârşit, Sloan 
aruncă întrebarea şi primi acelaşi răspuns vag. 

— Poate că vine să mănânce aici, mai devreme sau mai 
târziu, spune Bear. Toţi vin pe aici. 

Sloan nu renunţă. Hatcher nu era trecut în registrul cu 
adrese, nici în cartea de telefon, nici în evidenţa cu 


72 


autoturisme. Dar, întrucât locuia pe această insulă, făcuse 
parte din Marină şi îndrăgea marea, părea rezonabil ca 
Hatcher să aibă o barcă. Prin eliminare, Sloan ajunse la 
portul de ambarcaţiuni. 

Între timp, toată lumea din sat ştia că îl căuta pe 
Hatcher. 

Încercă să încropească o conversaţie cu Cap Fendig, care 
administra portul de ambarcaţiuni. Rădăcinile lui Fendig 
erau adânc înfipte în pământul negru al insulei. Tatăl, 
bunicul şi străbunicul fuseseră piloţii portului care dirijau 
marile cargouri de la ocean prin braţul de mare până la 
docuri. 

— De fapt, îmi caut un vechi prieten, Chris Hatcher. Am 
făcut armata împreună. 

— Serios? 

— Navighează grozav. Mă gândeam că poate are vreo 
barcă pe aici. 

— Ei bine, ăsta-i locul unde se ţin vasele. 

Fendig o şterse pe chei. 

— Numele lui este Chris Hatcher, strigă el după Fendig. 

— Nu s-a născut aici. Am trăit aici toată viaţa, nimeni cu 
numele ăsta nu s-a născut pe această insulă. 

— Nu. Probabil, a venit aici cam acum un an şi jumătate. 

— Ce spui? 

Discuţia se termină. 

Sloan schimbă tactica. Se apropie de un puşti care lucra 
la pompele de benzină. 

— La ce oră se întoarce Chris Hatcher? îl întrebă el 
amabil. 

— Nu ştiu niciodată, răspunse puştiul. 

Am reuşit. 

— Locuieşte pe vas? 

— N-am de unde să ştiu, i-o reteză puştiul şi dispăru în 
mica staţie de benzină. 


73 


Sloan se întoarse la debarcader, bău o bere, o luă în jos 
pe chei şi aşteptă. 


Sunetul ascuţit al sirenei unui vas îl aduse pe Hatcher 
înapoi la realitate. 

— Oh! Dumnezeule, mormăi el. 

Se ridică, îşi aranja protuberanţa în micul său costum de 
baie şi urcă pe punte privind prudent peste peretele 
despărțitor. 

Un vas mic, numit Breeze-E, naviga în apropiere, cu 
motoarele  mugind, legănându-se pe marea liniştită. 
Căpitanul vasului, un bărbat înalt, cu pielea tăbăcită, cu 
barbă căruntă tăiată îngrijit, şedea la pupă. Işi făcu mâinile 
pâlnie şi strigă. 

— Individul ăsta scormoneşte toată insula şi întreabă de 
tine. A fost la Birdie, la Po Stephens. La Murphy. La 
căpitănie. A încercat să stoarcă informaţii chiar şi de la 
bătrânul Roland. 

— Ce vrea? replică Hatcher cu o voce răguşită, care era 
jumătate mormăit, jumătate şoaptă. 

— Spune că este un vechi prieten de-al tău din Armată. 

Hatcher nega din cap. 

— Cum arată? 

— Un tip masiv, lat în umeri, ca o găleată pentru raci de 
mare. Pare a avea vreo patruzeci de ani. Genul de om 
prietenos. 

— Vorbeşte liniştit şi zâmbeşte tot timpul? Are o cicatrice 
pe obraz? 

Trase o linie imaginară de la un ochi spre colţul gurii. 

— El este. E prieten cu tine? 

— N-aş zice. Ce i-ai spus despre mine? 

— Pe dracu, nu i-am spus nimic. 

— Mulţumesc, Bob. 

— Oricând cu plăcere. Pescuieşti? 


74 


— Să zicem. 

— Ne vedem curând, atunci. 

Bob Hill îşi luă rămas bun, făcând un semn cu mâna, se 
întoarse pe punte, acceleră la maxim, virând spre largul 
mării. Hatcher auzi un zgomot în urma lui, se întoarse şi o 
văzu pe Ginia uitându-se la el peste parapet. 

— Despre ce era vorba? întrebă ea. 

— Bob Hill. Spune că cineva se interesează de mine în 
oraş. Ştii cum sunt cei de pe insulă, se protejează unii pe 
alţii. 

— Cred că asta este frumos, zise ea, sărind peste 
parapet de pe scara mobilă; luă un prosop de pe un scaun 
şi şi-l puse în jurul corpului ca un sarong. E plăcut să ştii că 
prietenilor le pasă atât de mult de tine. 

— Mda. Haide să vedem peştele. 

Ea se întinse peste parapet, recuperă tubul şi i-l întinse. 
Hatcher îl ridică şi studie peştele. 

— Mare tipul, zise el. 

— Vită-te la coadă. Il păstrăm? 

— Sigur că da. 

Hatcher duse tubul jos în salonul principal, unde ceilalţi 
şase peşti pe care îi prinseseră în dimineaţa aceea se tot 
învârteau şi explorau acvariul. Se aplecă peste bazin, 
învârti un mâner şi deschise supapa tubului; peştele galben 
intră înăuntru şi imediat începu să cerceteze locul în care 
se afla, printre corali şi iarba de mare din fundul bazinului. 

— Frumos, zise ea din spatele lui, înconjurându-i pieptul 
cu braţele. Inotul mă excită, îi şopti la ureche. 

Fără să se întoarcă, el îşi băgă mâna sub prosopul cu 
care era înfăşurată şi o mişcă în sus spre coapse. Ea se 
aplecă puţin pe spate şi se lăsă mângâiată, apoi îşi strecură 
uşor mâna sub centura micului lui costum de baie simţindu- 
i sexul tare. li scoase costumul de baie şi îl lăsă să cadă pe 
podea. 


75 


— Tu ai vrea să facem mereu dragoste, zise ea. 

El se întoarse, îi desfăcu prosopul, plimbându-şi uşor 
mâinile pe spatele ei, apoi îi mângâie obrajii şi o trase mai 
aproape de el. 

— Ai fundul rece, îi şopti el la ureche. 

— Dar inima este caldă. 

Ea se ridică pe vârful picioarelor, desfăcându-şi-le mai 
mult, ghemuindu-se în el, înfăşurându-l în păru-i des. li 
apucă un sfârc cu gura şi începu să i-l sugă. 

— Numai câteodată, răspunse el cu  vocea-i 
caracteristică. 

— Adevărat, chicoti ea. Cel puţin două ore. 

Se agăţă mai mult de el şi îi şopti în ureche: 

— Fixează-l pe comandă automată, apoi îi luă mâna şi îl 
trase în cabină. 


TIMPURI TRECUTE 


Era o adevărată frumuseţe. Lucios şi adânc cufundat în 
apă semăna mai mult cu o ambarcaţiune de curse decât cu 
un iaht, cu cocpitul turtit, cu prova lungă şi cochetă ieşită 
cincisprezece centimetri în afara tendei de protecţie 
împotriva vântului, cu cele patru motoare de şapte sute de 
cai putere, cu injectoare care huruiau la pupa. In interior 
era salonul principal, dormitorul căpitanului cu un pat 
enorm, încă două încăperi mari pentru oaspeţi şi o 
bucătărie amenajată ca pentru cel mai bun bucătar. 

Sloan văzu doar exteriorul, dar nu putu să-şi înăbuşe un 
fluierat când vasul alunecă uşor prin apă în direcţia lui. 

Să-ţi controlezi cele mai puternice sentimente, îi 
avertizase cândva 126 pe Hatcher, fie ele de dragoste sau 
ură. Hatcher îl iubise pe Harry Sloan ca pe propriul său frate 
şi îl urâse ca pe cel mai mare duşman. Acum, când se 

76 


pregătea să acosteze şi îl zări pe Sloan, prima oară după 
şapte ani, era copleşit de sentimente contradictorii. 

Legătura între mentor şi elev este tot atât de greu de 
rupt, ca aceea între tată şi fiu; 126 îi spusese asta şi era 
adevărat. 

Voia să-şi regleze conturile cu Sloan, pentru că îl trădase 
şi, totuşi, pe de altă parte era bucuros că îl vedea pe 
ticălosul ăsta. Pe măsură ce vasul se apropia de doc, ÎI 
apuca furia. Furia fată de Sloan, faţă de el însuşi, pentru că 
nu-l ura mai mult pe acest bărbat. Cel mai greu lucru de 
iertat nu erau cei trei ani de la Los Boxes, ci faptul că Sloan 
îl trădase. 

Ce naiba face aici? 

Se întoarse spre Ginia. 

— ÎI vezi pe individul care stă lângă doc? întrebă el. 

— Da. 

— El este tipul care mă caută. 

— Prieten sau duşman? întrebă ea degajat. 

— Sări imediat ce acostăm, da? Avem de vorbit ceva. 

— Vechiul truc, nu-i aşa? 

— Da. O sărută pe obraz. Te chem mai târziu. Prinde 
parâma în locul meu. 

— Bine. Ne vedem diseară? 

— Poate. 

Se aplecă deasupra lui şi îl sărută tare pe gură. 

— Adu-ţi aminte de asta în cazul că vrei să te joci de-a 
soldatul cu prietenul tău. 

— Nu-mi este prieten. 

Sloan îl văzu pe Hatcher cum opreşte vasul lângă 
debarcader, o urmări pe Ginia cum sare pe doc ca să lege 
parâma, după care se întoarse şi-i trimise bezele, apoi se 
urcă pe chei spre soarele care apunea şi făcea să i se vadă 
picioarele lungi prin fusta albă şi subţire de bumbac. Sloan 
merse agale pe chei, se opri sub pasarelă şi îşi înaltă 


77 


privirile spre el. 

— A trecut ceva timp, Hatch, spuse Sloan cu veşnicul lui 
surâs. 

Arată grozav, gândi Sloan. Bronzat, s-a îngrăşat şi are păr 
mai mult ca mine. Drace, arată mai bine ca niciodată. 

Hatcher îl privi şi el, dar nu spuse nimic. 

— Permiteţi să urc la bord, căpitane? întrebă Sloan 
râzând. Hatcher nu-i răspunse, dar Sloan se urcă totuşi pe 
vas. 

Indrăzneţ ca întotdeauna, gândi Hatcher. 

Sloan îi întinse mâna, dar Hatcher se făcu că nu vede. Se 
întoarse brusc şi cobori sub punte. Sloan aşteptă un 
moment, îşi făcu nervos mâna pumn şi se hotări să se ducă 
după el. 

Rămase surprins când văzu cât de mare şi elegantă era 
cabina principală. Pereţii erau împodobiţi cu oglinzi 
încadrate în rame de bronz şi tek, mobila de culoare închisă 
era de lux, iar pe podea era un covor oriental. O masă cu 
picior, destul de mare să cuprindă opt persoane, despărţea 
cabina principală de cabinele de la prova. Sloan nu-şi putu 
reprima încă un fluierat de admiraţie. Hatcher nu-l luă în 
seamă, se duse la bar, îşi turnă un pahar de vin roşu şi se 
aşeză pe scaun. Sloan se aşeză în fata lui, dar Hatcher nu-i 
oferi nimic. 

— Arăâţi grozav, Chris, mai bine ca niciodată. 

Ce pilule, gândi Hatcher, dar nu-i răspunse. 

— Ţi-ai făcut o mulţime de prieteni. Nimeni nu 
recunoaşte că ar şti cine eşti. Râse pe înfundate. Hatcher îl 
privea îmi pare bine că te văd, spuse Sloan, încercând să 
pară sincer. 

Hatcher continua să tacă. Vezi-ţi de treabă îşi spuse. Faţa 
i se întunecase, dar nu scotea o vorbă. Sloan oftă şi se uită 
la Hatcher cum soarbe o înghiţitură de vin. Avea gura 
uscată. La naiba, gândi Sloan, mai bine să trec direct la 


78 


subiect. 

— Am trecut prin toate necazurile să te scot din 
Madrango şi tu nici măcar nu te-ai arătat la Washington ca 
să-mi mulţumeşti. 

Fii mulţumit că nu te-am omorât, gândi Hatcher, dar încă 
nu-i răspunse. 

Sloan îşi făcu mâna pumn, şi-l duse la gură şi suflă uşurel 
în el. Zâmbind, îi spuse încet. 

— Trebuie să recunosc că am fost puţin cam nervos, 
când am venit aici. Mi-am închipuit că ar fi o şansă dacă n- 
ai încerca să mă dai afară. Şi pot să înţeleg asta, Hatch, 
într-adevăr pot. Dar, ascultă, de ce să uităm tot ce ne-a 
legat doar ca să mi-o plăteşti, nu? 

Hatcher nu zise nimic. Punctişoarele galbene din ochii lui 
verzi dansau ca ionii încărcaţi. 

— Ştii, băieţii de la Biroul de Informaţii vorbesc încă 
despre tine, divagă Sloan. Le-am spus că eşti cel mai bun în 
meserie, vreau să spun în orice fel de treabă, omule, orice 
treabă. Nimeni nu m-a crezut până când n-ai dispărut în 
timpul escalei de alimentare cu combustibil, în Miami, cu 
nimic altceva decât cu hainele de pe tine. Fără bani, fără 
acte de identitate, cu nimic, aşa ai plecat. Te asigur că te-ai 
descurcat foarte bine. Trei ani în locul ăla şi totuşi nu ţi-ai 
pierdut agerimea minţii. 

Hatcher tăcea. 

Sloan se ridică şi începu să se învârtească prin cabină, 
uitându-se atent la lucruri, apoi începu să vorbească cu 
vocea lui linguşitoare: 

— Mi-au trebuit şaisprezece luni ca să dau de un fir în 
legătură cu tine. Nu puteam să stau cu mâinile în sân, să 
bat câmpii sau ceva de genul ăsta, înţelegi. A trebuit să 
deschid ochii şi urechile. i 

Vorbeşti prea mult, gândi Hatcher. Intotdeauna ai vorbit 
prea mult. 


79 


Hatcher mai luă o înghiţitură de vin şi îl privi pe Sloan pe 
deasupra paharului. 

— l-ai stârnit, într-adevăr, continuă Sloan. Ştii cum îţi 
spune Interpolul? Pasărea. Cel mai bun zburător; eu am 
ştiut întotdeauna. Fireşte, n-am spus nimic nimănui. Nu-i 
treaba mea. Oricum, am toată stima pentru tine, ştii al 
dracului de bine să te descurci. 

Hatcher nu muşcă momeala. Continua să se uite la Sloan. 
Sloan îşi puse servieta pe genunchi, o descuie şi o deschise. 
De unde şedea, Hatcher nu putea să vadă ce este înăuntru, 
dar ştia exact ce era în ea. Mape cu dosare, ordonat 
etichetate şi aranjate. Un grafic al liniilor aeriene, cartea 
neagră şi mică a lui Sloan, de care nu se despărţea 
niciodată, şi în partea de sus a genţii, în buzunare speciale, 
două pistoale, un Python 357 şi un H&K de 9 mm. In 
buzunarele dintre ele, încărcătoare. 

Sloan nu se va schimba niciodată. Dacă îi mergea, 
continua. Sloan scoase nişte tăieturi din ziare. 

— Ascultă la asta, era în ziarul Times de duminica 
trecută. Piaţa internaţională de furturi de opere de artă este 
a doua după piaţa de narcotice. Ţinând seama de ceea ce 
scrie aici, Hatch, furturile de opere de artă s-au dublat din 
1981. Numai anul trecut au fost patru sute nouăzeci şi trei 
de cazuri. Patru mii o sută cincizeci de piese de artă au fost 
furate. 

În continuare niciun comentariu. 

— Afacerea de la Paris m-a pus pe urmele tale, zise 
Sloan, zâmbind maliţios şi mândrindu-se parcă cu asta. 
Apoi, când ai dat lovitura la galeria din Chicago, în care 
Stenhauser a fost din nou intermediar, am făcut legătura 
între ele. Şiretlicul de la New York le-a pus capac. 

Tot niciun răspuns. Hatcher mai luă altă înghiţitură de vin 
şi continuă să se uite la el. Işi aducea aminte ce îi spusese 
odată 126 despre răzbunare. Este deprimant, asta spunea 


80 


el, şi o pierdere de timp. 

— Lovitura de la Paris a fost foarte inspirată, mai bună 
decât ceea ce am făcut noi atunci la Londra, continuă 
Sloan. 

Făcu o pauză. Hatcher tăcea. 

— Aceea, da, pradă, omule. Numai Monet valora peste 
trei milioane. Cinci piese, douăsprezece milioane. Nu-mi 
închipuiam că te pricepi atât de bine la picturi valoroase, 
bătrâne prieten. 

Niciun răspuns. 

— Presupun că Stenhauser ţi-a vândut pontul ce să furi, 
nu-i aşa? 

Niciun răspuns. 

— Oricum, te-ai plasat în frunte cu afacerea de la Paris, 
un prim pas pentru ceea ce avea să urmeze. Am toată 
stima şi pentru stilul tău. Presupun că ai operat numai în 
aceste trei locuri. 

Se opri şi ridică din umeri. 

— Şi cine a suferit? Compania de asigurări, am dreptate? 
Sloan chicoti. Îşi ridică mâinile cu palmele în sus, ca un 
magician gata să facă o scamatorie. Celor de la companie 
nu le pasă, pentru că, probabil, au estorcat o mulţime de 
oameni de douăzeci de ori mai mult decât ai luat tu de la 
ei. 

Hatcher tot nu-i răspunse nimic. Sloan oftă şi se uită în 
tavan, se plictisise să tot vorbească singur. 

— Te-ai schimbat, Hatcher. Erai întotdeauna gata de 
ceartă... din nimic. Erai chiar vorbăreţ. 

Hatcher se ridică brusc în picioare, făcu câţiva paşi şi îi 
trase o lovitură rapidă şi puternică în falcă. Acesta căzu de 
pe scaun, ateriză pe spate şi se rostogoli până la peretele 
despărțitor. i 

— Drace, rosti el scurt. Işi şterse sângele din jurul gurii şi 
se uită în sus, tăios, la Hatcher care se aplecase asupra lui. 


81 


— Am făcut asta pentru că ţi-ai răcit gura degeaba, şopti 
Hatcher. 

— lisuse, zise Sloan surprins, ce s-a întâmplat cu vocea 
ta? 

Hatcher nu-i răspunse. Îşi spălă paharul de vin, îl puse 
sus pe etajeră, încuie dulapul, apoi urcă. Sloan se sculă 
încet şi îşi masă falca. Deschise frigiderul şi scoase o cutie 
de bere. O desfăcu, bău o înghiţitură zdravănă, apoi îşi 
puse cutia de bere rece pe falcă. Imediat cele patru 
motoare prinseră viaţă şi vasul începu să se mişte. Sloan se 
repezi sus. Hatcher scotea vasul din port. 

— Ce dracu faci? întrebă el, dar Hatcher nu-i răspunse. 

Intoarse iahtul pe loc în arc strâns şi îl conduse spre larg, 
plutind încet prin braţul de mare, apoi, când ajunse în larg, 
deschise regulatoarele din faţă, motoarele îşi schimbară 
glasurile, tonurile lor de bas ţinând ritmul plescăitului 
oceanului, în timp ce micul iaht prinse viteză şi începu să 
sară peste crestele înspumate ale valurilor. 

Sloan îşi ţinea cutia de bere rece pe falcă. 

— N-ai uitat să loveşti, spuse el. Incet, zâmbetul îi reveni. 
Cine naiba m-a pus să vin aici. 

Hatcher se întoarse şi se uită fix în ochii lui. 

— Ai venit să mă şantajezi, Harry? întrebă cu voce aspră. 

Sloan îl privi şocat. 

— Ei, pe naiba! 

— Atunci ce cauţi aici? Să nu-mi spui că ai venit să-ţi ceri 
scuze, că te pun iar la podea. 

— Ce naiba, doar mă cunoşti Hatch. Eu, âă, adun nişte 
informaţii pentru zile grele. Intotdeauna îmi închipui că mai 
devreme sau mai târziu... îşi lăsă fraza neterminată. 

— Da? 

— Aşa că acum e mai târziu. 

— M-ai trădat, ticălosule. 

Sloan ridică din umeri. 


82 


— Ai făcut ce trebuia să faci. 

— Să apăr interesele unui beţiv mizerabil. 

— Rahat, toate erau maşinaţii politice. Noi încercam doar 
să salvăm ţara, asta-i tot. 

— De ce, de şoareci şi de gândaci de bucătărie? scrâşni 
Hatcher. 

Sloan ridică din umeri cu un zâmbet silit. 

— De comunişti, de cine altcineva! 

— Şi s-a întâmplat să mă foloseşti pe mine pentru asta. 

— Totul a ieşit anapoda, reveni Sloan la vocea lui sinceră. 
Tu trebuia să fii trimis la închisoarea din Madrango. Apoi 
ţara a explodat înainte ca să mă pot întoarce să te iau. 
Următoarea mişcare, ştiu, a fost că te-au mutat la Los 
Boxes. Aşa că n-am avut ce să fac, crede-mă, Hatch, zise 
Sloan. 

— N-ai avut ce să faci! şopti Hatcher cu vocea răguşită. 

— Te-am scos când am putut, băieţaş. 

Hatcher acţionă mai mult regulatoarele din faţă. 
Motoarele duduiau şi prova se ridică ceva mai mult. 

— Ce s-a întâmplat cu tipul ăla mic şi gras, întrebă 
Hatcher, în sfârşit. 

— Pratt? A, rebelii l-au ţinut câteva luni. A slăbit 
optsprezece kilograme şi a plecat de la Departamentul de 
Stat. 

— Mă întreb cui îi merge mai bine acum. 

— El te-a scos de acolo, nu-i aşa? 

Hatcher mârâi ameninţător, cu dinţii încleştaţi. 

— lubitul nostru ambasador Craig omoară o femeie şi un 
copil cu Mercedes-ul lui, eu intru în bucluc, mă trimit la Los 
Boxes şi două luni mai târziu guvernul cade, iar Craig e 
liber şi la postul lui. Frumos, nu-i aşa? 

— Hatch, ai lucrat mult în domeniul ăsta, destul de mult 
ca să ştii cât de repede se schimbă lucrurile. Ce naiba, nu 
te-am uitat. Ai impresia că te-am uitat? 


83 


— Trei ani? 

— Nu s-a putut mai repede. 

Hatcher dădu din cap. 

— Ce naiba vrei de la mine? scrâşni Hatcher. 

— Am un lucru de făcut. O treabă pe care nimeni nu 
poate s-o îndeplinească cu succes în afară de tine. 

Hatcher îl privi mirat. 

— Întinde-o, mârâi el. 

— Ascultă-mă... 

— Socoteala noastră este clară. 

— Eu nu văd lucrurile chiar aşa. 

— Nu dau doi bani pe cum le vezi tu. 

— L-am prins pe tovarăşul tău, Stenhauser, cu pungăşiile 
lui, spuse Sloan calm, dar ameninţător. L-am strâns cu uşa, 
o să încasezi cam douăzeci de ani, o să fie greu de tot. 

— Intotdeauna ţi-ai făcut visuri mari. 

— Uite cine vorbeşte. 

— Eu nu visez, rosti scurt Hatcher. Eu fac ce am de făcut. 

Sloan se aplecă spre el zâmbind şi-i spuse domol: 

— Chicago, Paris, New York... nu visez prietene. Să-ţi 
povestesc ceva. Ai dat lovitura o dată, de două ori, de trei 
ori la rând şi n-ai avut niciun alt concurent. Trei furturi mari, 
trei oraşe diferite, trei tribunale. Franţa este ultrasensibilă 
când este vorba despre operele ei de artă. Presupun că vei 
lua cel puţin cincisprezece ani, în plus, îţi vor lua tot ce-ai 
câştigat. Nu vor găsi banii pe care i-ai ascuns în Panama 
sau la Grand Cayman, sau în Elveţia - zâmbi cu cel mai 
nesincer zâmbet - dar îţi vor lua tot ceea ce se vede pe aici. 

Hatcher îl privi un moment, cu ochii holbaţi. 

— Cred că asta este curată obrăznicie, zise hotărât. 

— Poate că ar fi bine să vorbeşti cu Stenhauser mai întâi. 

— Ce i-ai făcut nenorocitului ăluia? 

— l-am strâmbat puţin bretelele. Nu are clasa ta, 
cedează uşor. 


84 


— Tot atât de uşor cum îţi vine ţie să şantajezi. _ 

Sloan începu să se enerveze, dar se stăpâni. Işi păstră 
zâmbetul, tonul domol care părea sincer. 

— Bine, bine, am pornit pe picior greşit. Uite, îţi fac o 
propunere. Dacă faci ceva pentru mine, nu mă mai vezi 
niciodată în viaţa ta. O să fiu de domeniul trecutului. Nu 
uita că eu te-am învăţat tot ce ştii, Hatch. Am să uit totul 
despre... 

Hatcher răsuci brusc şi energic timona spre dreapta, apoi 
în cealaltă parte. lahtul începu să se rotească, după care, 
tot atât de repede porni în direcţia opusă. Sloan se răsturnă 
pe spate şi se izbi de panoul despărțitor. Cutia de bere îi 
zbură din mână şi fu luată de vânt. Vasul devie brusc în altă 
direcţie. Sloan se clătină, merse în patru labe ca să-şi ţină 
echilibrul şi căzu în genunchi în faţa tambuchiului cabinei. 
Hatcher manipulă regulatoarele înainte şi înapoi şi Sloan îşi 
pierdu iar echilibrul. Făcu o voltă, căzu cu capul înainte în 
cabină şi se răsturnă pe spate. Incercă să se ridice, dar 
vasul se smuci din nou puternic. Mişcarea bruscă a vasului 
îl proiectă înainte. Se izbi de una dintre ramele de bronz din 
perete şi oglinda se făcu ţăndări. Se prăbuşi pe podea cu 
respiraţia tăiată de frică şi cioburi din oglinda spartă căzură 
peste el. 

Pe puntea superioară, Hatcher reduse acceleraţia la 
minim. Vasul se opri, iar el sări de pe scaunul căpitanului şi 
se duse în cabină. Sloan se târa de-a buşilea pe podea spre 
servieta lui. 

Hatcher se mişcă rapid, îi înşfăcă servieta, scoase din ea 
Python-ul, apoi o aruncă într-o parte. Dosarele din mapă se 
împrăştiară şi căzură pe podea. 

— Drace, spuse Sloan, simțind oţelul rece sub nasul lui. 

Hatcher se aplecase deasupra lui cu un pistol Magnum, 
lipit de buza superioară a lui Sloan. 

— M-ai învăţat tot ceea ce ştii, în regulă, mormăi vocea 


85 


lui dură. Necazul, este, Harry, că tu ai terminat de învăţat, 
dar eu încă nu. Mă şantajezi, ticălosule. 

— N-ai înţeles bine! zise Sloan, pierzându-şi zâmbetul. 
Ascultă-mă până la sfârşit. 

Hatcher dădu din cap... Sloan nu renunţa niciodată. 

— Avantajul tău este gura asta iute a ta. Ai putea să-l 
convingi şi pe dracu cu linguşirile tale. Imbrobodeşti cu 
cuvintele tale preferate. Datorie, patriotism... la naiba, tu 
vinzi patriotismul cum vinde profesorul Wizard ulei de 
şarpe. 

— Ce este patriotismul? 

Hatcher nu-i luă în seamă întrebarea. 

— Necazul cu tine, Harry, este că nu ştii să socoteşti 
bine. Pentru tine, o dată, doi plus doi fac patru, altă dată 
fac şapte sau doisprezece, sau optzeci şi doi, sau cât vrei tu 
să facă. Fir-ar să fie, chiar crezi că poţi să mă fraiereşti de 
două ori în aceeaşi viaţă? 

— Ascultă, doar... 

— Taci din gură, mârâi Hatcher, fulgerându-l cu privirea. 

Sloan gândi. Dacă trec peste minutul următor şi peste al 
doilea, scap. Era un risc calculat, avându-l pe Hatcher cu 
pistolul sub nasul lui, aşa că tăcu. Se lăsă pe spate în scaun 
şi Hatcher se dădu înapoi câţiva paşi, ţinând pistolul 
îndreptat spre fruntea lui Sloan. Acesta începu să 
zâmbească din nou, desfăcându-şi mâinile larg, îi spuse: 

— Credeam că putem avea o discuţie prietenească. 

— Dumnezeule, mârâi Hatcher, o întorci acum? 

— Vrei să mă asculţi? Acordă-mi doar zece minute din 
timpul tău şi dispar de aici pentru totdeauna... 

Hatcher îl întrerupse. Vocea lui aspră se îmblânzi puţin. 

— Era un timp, Harry, când singurul lucru care mă ţinea 
în viaţă, singurul lucru, era să-mi imaginez acest moment. 
Să-mi închipui cum ar fi să te afli în dificultate în faţa mea. 
Chiar acum te afli la un deget de trăgaci şi aproape de 


86 


eternitate. 

Zâmbetul lui Sloan se ofilise puţin, dar încă era prezent. 

— Bine, ce te opreşte? zise cu îndrăzneală. 

Hatcher îi ignoră întrebarea. 

— Ai să dispari de aici pentru totdeauna, foarte bine. Pot 
să te azvârl în apă, o să te ciugulească peştii bucăţică cu 
bucăţică înainte să ai timp să te ridici la suprafaţă. Nimeni 
nu va şti ce ţi s-a întâmplat. 

— Ai putea să faci asta, dar n-ai s-o faci, zise Sloan sigur 
de el, dând din cap. 

— Am făcut mai rău decât atât. Tu ar trebui să ştii asta, 
am lucrat pentru tine. 

— Crezi că nu-mi dau seama ce gânduri nutreşti de când 
am plecat din port? spuse Sloan cu o urmă de tristeţe în 
glas. Uită-te împrejur. Am venit eu aici cu o unitate militară 
în urma mea? Am venit ca să le fac semn să tragă în tine? 
Pe naiba, nici gând de aşa ceva. 

Sloan îşi petrecuse viaţa studiind feţele oamenilor, şi 
învățase cele mai uşoare nuanţe; vaga mişcare a unui 
muşchi, imperceptibila clipire a unei pleoape, cea mai 
uşoară îngustare a buzelor, micşorarea uşoară a pupilelor. 
Toate erau pentru el semnale că într-o clipă totul s-a 
schimbat. Apoi era ca şi când aveai peştele în undiţă şi 
trebuia doar s-o bobinezi. Hatcher ştia să-şi ascundă 
sentimentele, Sloan simţea asta. Este al meu, gândi el, am 
depăşit momentul critic. Se aplecă spre Hatcher cu ochii 
strălucitori şi-l privi fix. 

— Sunt aici cu o problemă de suflet, prietene. 

Hatcher gândi, Rahat, iar începe, şi-a recăpătat limba aia 
care turuie şi acum încearcă să mă convingă. 

— Hai să încetăm să ne mai păcălim unul pe altul, spuse 
Sloan. Tu eşti dur, dar şi eu sunt la fel, nu mai este nevoie 
să ne dovedim asta unul altuia. Te cunosc foarte bine, 
Hatch, ştiu că îţi dai seama că n-am venit aici să mă 


87 


bronzez, aşa că, probabil, eşti curios. De ce nu pui lucrul ăla 
jos şi să mă asculţi, înainte de a face o nebunie? 

Hatcher oftă şi îşi sprijini mâna înarmată de picior. Ţeava 
pistolului era îndreptată spre punte, undeva între picioarele 
lui Sloan. 

— Ei bine, dă-i drumul şi spune ce ai de spus. Pune placa 
ta preferată. 


CODY 


Sloan îşi culese dosarele de pe punte, le puse în ordine şi 
îi dădu unul lui Hatcher. 

— Citeşte asta, spuse el. 

Era raportul de serviciu al locotenentului Murphy Roger 
Cody. Hatcher nu mai auzise numele ăsta de când Cody 
murise în Vietnam, cu mult timp în urmă. 

— Ce-i cu asta? întrebă Hatcher. Cody este de domeniul 
trecutului de cincisprezece ani. 

— De fapt, de paisprezece. 

— Paisprezece, cincisprezece, ce importanţă are. 

— Citeşte dosarul şi după aceea vorbim. 

Hatcher începu să citească. Nu era decât raportul 
obişnuit, începea când Cody intrase la Academia Navală în 
1962 şi se termina când bimotorul OV-IO se prăbuşise şi 
arsese în timp ce efectua un zbor de rutină lângă Binh Thuy 
în Delta Mekong, la 13 aprilie 1972. Cody fusese repartizat 
la Escadrila de asalt uşoară 6, Forţele de patrulare navală 
riverană, şi intrase în acţiune în iulie 1971, cu nouă luni 
înainte de a se fi prăbuşit. Erau şi două aprecieri pentru 
remarcabila lui comportare şi o recomandare pentru Navy 
Cross care fusese aprobată şi acordată post-mortem. 

Rapoartele suplimentare, inclusiv o bandă cu 
interogatoriul a doi dintre colegii lui Cody şi a mitraliorului 

88 


din echipajul unui SAR Huey, care încercaseră să-l salveze 
pe Cody şi pe radiofonistul său; un raport secret al comisiei 
MIA, datând din ianuarie 1978, confirmând că nu a fost 
găsită nicio urmă a lui Cody; o bandă a comisiei de 
cercetări şi certificatul oficial de deces din 1979; şi un alt 
raport al comisiei, completat când a fost stabilit locul 
accidentului, în 1981, care consemna că fuseseră găsite 
oase calcinate, dar neidentificabile - ele ar fi putut să fie 
rămăşiţele lui Cody sau ale coechipierului său, mitraliorul 
Mate John Rossiter, sau ale amândurora. 

Singura menţiune despre tatăl lui Cody era pe formularul 
de serviciu, înscris ca „rude apropiate”. Era scris doar, 
„William John Cody, general în Armata SUA”. Nu Buffalo Bill 
Cody, comandantul tuturor forţelor terestre din Vietnam. O 
notificare strict birocratică. 

Mai erau două fotografii, una în alb negru, ultima 
fotografie oficială a lui Cody în Marină, şi alta color în care 
el cu soţia şi cei doi copii mici şedeau în fata unui pom de 
Crăciun. Data de pe spatele fotografiei era, Crăciun 1971, 
ultimul lui Crăciun acasă. Erau, de asemenea, câteva 
tăieturi din ziare, inclusiv anunţul în Chronicle din San 
Francisco, în care se relata că Joan, văduva lui Cody, s-a 
căsătorit cu un contraamiral la doi ani după ce Cody fusese, 
oficial, declarat mort. Fapte seci, dure şi nu prea multe. 

Hatcher studie atent cele două fotografii. Îşi amintea de 
Cody ca fiind un bărbat înalt, solid, cu un râs nestăpânit, un 
bărbat căruia îi plăcea să se distreze tot atât de mult, pe 
cât îi plăceau femeile. 

Fotografiile îi împrospătară memoria pe care cei douăzeci 
de ani o slăbiseră. Intâmplări nedesluşite îi umblau prin 
minte - în mod ciudat, timpurile bune i se păreau cele mai 
şterse - apoi îşi amintea alte întâmplări, imagini juxtapuse 
ale lui Murph Cody, clare precum cristalul. Cody era o brută 
de student în anul doi, o formă masivă pe ringul de box, 


89 


pocnindu-şi adversarul fără încetare, aruncând un tânăr 
între corzi, cărând pumni în rafale în pieptul şi în fata 
puştiului, până când Hatcher şi un alt membru al echipei îl 
scoaseră de pe ring. Apoi Cody îşi recunoscuse greşeala şi 
venise la spital, târziu, în noaptea aceea. Işi ceruse scuze 
cu lacrimi în ochi că îl rănise pe tânărul începător, care 
avea două coaste rupte şi un os al feţei zdrobit. Stătuse 
lângă el toată noaptea. 

Îşi aminti, de asemenea, cum în primul său an îi era şi lui 
teamă de Cody, considerat de noile broaşte un tip meschin 
ce le făcea zile fripte. 

— Când l-ai cunoscut? întrebă Sloan. 

Hatcher se gândi un moment. Amintirile îl copleşeau. 
Amintiri opace, ca forma unei camere, dar nu şi mobilierul 
din ea, şi chipuri, dar fără voci. Apoi, încetul cu încetul, 
amintirile începură să se materializeze şi în minte îi apărură 
fragmente din viaţa lui. 

— Prima zi la Annapolis, răspunse el. N-am să uit 
niciodată ziua aceea... 


August 1963. Era o zi frumoasă, luminoasă şi fierbinte. 
Hatcher împreună cu o jumătate de duzină de alte broaşte 
erau aliniaţi drepţi, ca nişte stâlpi de telegraf, cu spinările 
lipite de zid în coridorul dormitorului comun. Era prima lor zi 
la Annapolis şi toţi erau emoţionaţi şi speriaţi. Doi studenţi 
din anii superiori le aduceau la cunoştinţă corvezile la care 
vor fi supuse broaştele, adică noii veniţi la Academie. 

Cel mai rău din cei doi era un aspirant solid, cu un 
permanent surâs dispreţuitor şi se numea Snyder. Acesta îi 
ura şi îi batjocorea pe toţi cei din anii inferiori. Intrucât el 
fusese mai întotdeauna tratat prost, nu avea nicio 
îngăduinţă pentru ei. 

Celălalt băiat, tot din anul al doilea, doar îi privea. Era 
înalt, muşchiulos, dar plăcut la vedere, în ciuda trăsăturilor 


90 


triunghiulare ale feţei, ca de pasăre răpitoare, care îl făceau 
să pară mai în vârstă decât era. Stătea ca la defilare şi nu-şi 
lua ochii de la Hatcher. 

— Uită-te la viermii ăştia, spunea Snyder, trecând ţanţoş 
în revistă rândul tinerilor elevi ofiţeri înfricoşaţi. Priviţi în 
jurul vostru, viermi. La anul pe vremea asta veţi rămâne 
numai doi. 

Se opri, în faţa lui Hatcher. 

— Eşti cel mai tânăr dintre toţi, phui! Cum naiba a ajuns 
un delincvent ca tine la Annapolis? 

Hatcher privea drept înainte, neştiind ce să răspundă. 

Faţa lui Snyder era foarte aproape de a lui. 

— Ce s-a întâmplat, vierme, nu poţi să vorbeşti? răcni. 

— Da, să trăiţi, răspunse îngrozit Hatcher. 

— Eşti vierme? 

— Da, să trăiţi. 

— Eşti mai josnic decât un rahat de câine? 

— Da, să trăiţi! 

— Nu te aud. 

— Da, să trăiţi! 

— În regulă, eliberaţi locul! răcni Snyder. Mişcă, mişcă, 
mişcă. In pas alergător! Incepu să râdă când aceştia se 
buluciră spre camerele lor. 

Un minut mai târziu, cadetul înalt apăruse în uşa camerei 
lui Hatcher. 

— Toată lumea afară, rămâne doar Hatcher aici, rostise 
el scurt şi camera se golise. 

Hatcher şedea drept ca o statuie, în uniforma lui nouă, cu 
bărbia în piept. Cody venise foarte aproape de el, dar nu se 
uita la el, privea afară pe fereastra care dădea în curte în 
timp ce îi vorbea. 

— Numele meu este Murphy Cody. Tu ai să-mi spui 
domnule Cody. 

— Da, să trăiţi. 


91 


— Am auzit că eşti copil al străzii. Este adevărat, vierme? 

— Păi, să vedeţi, domnule, eu... 

— Da sau nu? 

— Da, să trăiţi. 

— Am auzit că ai fost campion la Mănuşa de Aur, în 
Boston. Aşa este? 

— Da, să trăiţi. 

Cody îl măsură cu privirea. 

— Categoria mijlocie? 

— Da, să trăiţi. 

— Nu prea arăţi a fi în stare de ceva, vierme, zise Cody şi 
ieşi din cameră. 


Ziua Recunoştinţei, 1963. Era o zi rece cu vânt puternic. 

— Loveşte zidul, vierme, zbieră Snyder, în timp ce 
Hatcher părăsea sala de mese, iar un alt student îi lua locul 
la masă. 

O duzina de broaşte nu rezistaseră necruţătoarelor 
corvezi ale lui Snyder, Cody şi alte altor aspiranţi. Hatcher 
simţea că din amuzament Cody îl proteja. Îi surprinsese pe 
toţi cu rezistenţa sa. In timp ce ceilalţi noi veniţi se epuizau 
sub programul riguros şi corvezile impuse, Hatcher părea 
să devină mai puternic pe măsură ce lunile treceau. În 
iarnă, ştia că va putea trece peste acest crucial an întăi, 
dacă Snyder nu-l va forţa la o confruntare. 

Insă Snyder avea alte planuri. 

— Hatcher este al meu, se fălea Snyder deschis. Am să-l 
zdrobesc. O să plece înainte de Crăciun. 

Il urmărea pe Hatcher în permanenţă, la duşurile celor 
din clasele inferioare, în curte, pe holuri, insultându-l şi 
umilindu-l întotdeauna cu comentariile sale. In cele din 
urmă, Hatcher începu să se sature. 

Acum îl ataca din nou. 

— Academia este pentru bărbaţi, vierme, îngână Snyder. 


92 


Tu nu eşti bărbat, tu eşti un cur, care se află în spatele 
locului pe unde am ieşit eu când am venit pe lume. Ştii ce-i 
ăla un cur, vierme? 

— Da, să trăiţi! 

— Am de gând să fac o problemă personală din 
excluderea ta de la Academie. De pe acum eşti de 
domeniul trecutului. Nu meriţi să fii ofiţer de marină. 

Hatcher nu spuse nimic. 

— Vrei să fii ofiţer, vierme? 

— Da, să trăiţi. 

— Rahat, asta-i o glumă proastă. Nici măcar nu ai mamă 
şi tată, este adevărat? 

Hatcher nu răspunse. Simţea cum i se urcă sângele la 
cap. 

— Ţi-am pus o întrebare, vierme? 

Tot niciun răspuns. 

Snyder se apropie de el atât de mult, încât Hatcher îi 
simţi răsuflarea fierbinte pe faţă. 

— Ştii cum se numesc aceia care nu au nici mamă nici 
tată, vierme? 

Hatcher privi drept înainte. Se lupta cu el însuşi să nu 
izbucnească de furie. 

— Spune cuvântul, îi ordonă Snyder. 

— Poate că nu ştie cuvântul, Snyder, se auzi vocea lui 
Cody. Hatcher se uita drept înainte. Snyder se dădu la o 
parte şi Cody apăru în faţa lui. 

— Poate că n-a ajuns aşa departe la şcoală, spuse Cody. 

— Este adevărat, vierme? rosti scurt Snyder. 

— Spune, vierme, este adevărat? repetă Cody. 

— Da, să trăiţi, spuse Hatcher. 

Snyder se aplecă spre Cody şi-i spuse încet: 

— Este al meu, Cody. Va fi carne pentru câini de Crăciun, 
la Boston, chicoti el bucuros şi plecă. 

— Eşti aproape pierdut aici, vierme, îi spuse Cody clar. 


93 


Te-am urmărit de când ai venit. Acum, ascultă-mă bine. 
Fiecare îşi închipuie că eşti de pe acum de domeniul 
trecutului, dar tu ne-ai tras pe sfoară pe toţi. Aşa că acum 
ţine-te tare. Snyder încearcă să te provoace şi, dacă 
reuşeşte, eşti pierdut. Ţine-o aşa cum ai început. Peste 
câteva luni vei fi în anul doi şi nimeni nu-ţi va mai face 
niciun necaz. 

— Ce are cu mine, domnule? 

— Este un elitist. El crede că nu ţi se potriveşte meseria 
asta. 

— Dumneavoastră credeţi tot aşa, domnule? 

— Nu are nicio importanţă ce crede altcineva despre tine, 
esenţialul este ceea ce crezi tu. Şi bagă bine de seamă, n- 
am purtat niciodată discuţia asta, spuse Cody şi plecă. 


— Tu şi cu Murph Cody eraţi foarte apropiaţi pe vremuri, 
nu-i aşa? 

Hatcher fu readus în prezent de întrebarea lui Sloan. Se 
uită la el câteva secunde şi apoi zise: 

— Da... am fost la Annapolis împreună. Nu ne-am văzut 
prea des după ce am absolvit Academia. El a intrat la 
Aviaţie, iar eu la Biroul de Informaţii. De ce? De ce te 
interesează Cody? 

— Ştii cum este. Generalul n-a putut să se obişnuiască cu 
ideea că e mort. Presupun că doreşte să mai facă unele 
cercetări. 

Ochii lui Hatcher se îngustară. Sloan îl minţea iar şi el ştia 
asta. Dar nici din tonul vocii, nici din expresia feţei lui Sloan 
nu se putea citi adevărul. 

— Nu mă aiuri iar, Harry. Nu te-ai străduit să dai de urma 
mea şi n-ai făcut tot drumul până aici ca să vorbim despre 
Murph Cody. Crezi că m-am prostit de când ne-am văzut 
ultima oară? 

Sloan îşi ridică mâinile într-un gest de scuză. Când era în 


94 


încurcătură, zâmbea. 

— Ascultă, Hatch, te rog, mai suportă-mă câteva minute. 

Hatcher se calmă. Era curios şi n-avea nimic de pierdut 
dacă mergea mai departe cu jocul acesta, oricare ar fi fost. 

— Ei bine, asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, 
continuă Hatcher. Annapolis, asta era... din 1963 până în 
1967. Am fost la nunta lui. Asta a fost în... 

— Şaizeci şi nouă, spuse Sloan şi arătă spre rapoarte. 
Este în dosar. 

— După ce am intrat în brigadă. 

— De ce? 

Hatcher făcu o pauză. _ 

— Ne-am certat. Oricum, Cody era dur la început. li 
plăcea să te sâcâie. Era... ca şi cum şi-ar fi plătit datoriile. 
Cody ţinea foarte mult să-şi plătească datoriile. Poate că 
asta avea legătură cu faptul că era fiul lui Buffalo Bill. 

— Cum aşa? insistă Sloan. 

— Uite ce este, Polo trebuia să fie întotdeauna la 
înălţimea sarcinilor sale. După câte îmi amintesc, generalul 
nu l-ar fi pus în rând cu toţi ceilalţi. 

— Juca polo? 

— l-am zis Polo? replică Hatcher surprins. lisuse, chiar 
nici nu m-am gândit la asta până acum. Polo este o poreclă, 
prescurtare de la polaroid. Cody avea o memorie 
fotografică, putea să-şi amintească orice... figuri, nume, 
formule matematice. Toţi din vechea bandă de la Academie 
îi spuneau aşa. 

Făcu din nou o pauză şi noi imagini îi reveniră în minte. 

— Ascultă, era un tip straşnic, cinstit şi îi cam plăceau 
scandalurile. A 

Hatch se mai uită la fotografia de Crăciun a familiei. Intr- 
un fel, bărbatul din fotografia de Crăciun părea mai mic şi 
mai trist decât Cody acela pe care şi-l reamintea el. Apoi 
Hatcher îşi aminti de sărbătorile de Crăciun din acel prim an 


95 


de la Academie. 
— ... şi îi plăceau femeile. 


Crăciunul, 1963. Nu era multă zăpadă, atât doar ca săi 
poţi spune Crăciun alb şi fiind pentru prima oară departe de 
familia Cirillo avea inima grea. Hatcher se încovoia din 
cauza vântului puternic, traversând grădina cu capul plecat. 
Necăjit că nu avea unde să meargă, se gândi că îşi va 
petrece sărbătorile de Crăciun la Academie, probabil, cu o 
duzină de alţi aspiranţi. In timp ce mergea prin grădina 
îngheţată, auzi urlete şi zgomote ca de mobilă răsturnată. 

Dumnezeule, gândi Hatcher, probabil că doi dintre băieţi 
fac tărăboiul ăsta. Alergă în dormitorul studenţilor din anul 
superior şi apoi sus la etajul al doilea. Gălăgia venea din 
camera lui Cody. 

Totul era cu susul în jos. Cărţi, hârtii şi haine erau 
azvârlite peste tot pe duşumea. Cody era ca turbat şi se 
împleticea prin cameră urlând obscenităţi cu lacrimi în ochi. 
Apucă scaunul biroului şi, întorcându-se spre fereastră, 
încercă să-l arunce afară. Dintr-o săritură, Hatcher fu în 
cameră şi prinse scaunul. Cody se întoarse spre el furios, cu 
faţa roşie de băutură. 

— Ce cauţi aici, vierme? 

— Mai nimic, să trăiţi, dar o să daţi de mare bucluc. O să 
vă audă ofiţerul de serviciu. 

— Să-l ia dracu, vierme. 

Hatcher se uită pe fereastră. Ofiţerul înota prin zăpadă, 
îndreptându-se spre dormitor. 

— La naiba! spuse Hatcher. 

Puse scaunul la loc şi făcu repede puţină ordine în 
cameră. Strânse hârtiile şi le aranjă pe colţul biroului. 
Aruncă hainele în debara şi închise uşa. 

— Ce tot faci, vierme? întrebă Cody. 

— Ofiţerul o să fie aici imediat. Dacă vă prinde beat în 


96 


camera dumneavoastră, nu vă văd bine, domnule. 

— Aşa să fie, bolborosi Cody, ameţit. Invaţă-i pe toţi. 

— Pe care toţi, să trăiţi? 

— Vezi-ţi de treburile tale. 

— Da, să trăiţi. 

Hatcher auzi uşa din faţă a dormitorului deschizându-se 
şi apoi închizându-se. 

— Se îndreaptă spre noi, spuse Hatcher, cuprins de 
panica. 

— Despre cine vorbim? 

— Despre afurisitul de ofiţer de serviciu, să trăiţi. 

— Să-l ia... Hatcher îl împinse pe Cody de umeri şi se 
îndrepta cu el spre camera de baie. Ce dracu fa... 

Hatcher îl împinse înăuntru şi dădu drumul la duş. Se 
întoarse în cameră şi închise uşa. Intră în debara şi scoase 
o pereche de pantofi şi o cârpă de lustruit. Il auzi pe ofiţerul 
de servici apropiindu-se şi începu să lustruiască pantofii cu 
frenezie când ofiţerul bătu la uşă. 

— Domnule Cody? 

Hatcher deschise uşa. 

— Ce faci aici, vierme? întrebă ofiţerul, uitându-se 
încruntat la Hatcher. 

— Îi lustruiesc pantofii domnului Cody, să trăiţi. 

— Unde este Cody? întrebă ofiţerul, dându-l în lături pe 
Hatcher şi intrând în cameră. Din spatele lui, Hatcher se 
uită în jos la piciorul patului. Pe duşumea era o sticlă de 
votcă. Hatcher se îndreptă încet către piciorul patului şi 
lăsă să-i scape din mână pantoful, aşteptând până când se 
izbi de podea şi repede ascunse sticla sub pat. 

Ofiţerul se întoarse şi Hatcher lua poziţia de drepţi. 

— lertaţi-mă, domnule se bâlbâi el. Mi-a căzut pantoful. 

Deodată uşa de la baie se deschise şi Cody, cu părul 
leoarcă de apă, se uită cu atenţie în jurul lui. Avea umerii 
înfăşuraţi într-un prosop. 


97 


— Ce se întâmpla? întrebă el furios. 

— Miroase a destrăbălare pe aici, Cody, răspunse ofiţerul. 

— Radioul, spuse Cody, l-am dat prea tare. Tu vezi-ţi de 
pantofi, vierme, i se adresă el lui Hatcher. Intră în baie şi 
trânti uşa în urma lui. 

— Da, să trăiţi! 

Ofiţerul de serviciu ieşi furios. 

— Potoleşte-te, zise el părăsind camera. 

Cody ieşi din camera de baie. Avea încă prosopul pe 
umeri, din păr îi curgea apă şi îşi udase tunica. Se învârti 
prin cameră, privi jur-împrejur, se aşeză în genunchi şi se 
întinse sub pat ca să scoată sticla de votcă. Se aşeză pe 
duşumea, sprijinindu-se de pat, scoase dopul de la sticlă şi 
începu să râdă. 

— Ţi-a umblat repede mintea, vierme, eşti al naibii de 
descurcăreţ, într-adevăr. Trage şi tu o înghiţitură. 

— Nu cred că... 

— S'ai jos şi bea naibii ceva, vierme, zise Cody agitat, şi îi 
întinse sticla. Hatcher se aşeză lângă el pe podea, luă o 
înghiţitură şi se cutremură. 

— Eşti un caz deosebit, vierme, zise Cody aproape 
batjocoritor. Te-am urmărit. Ai avut o comportare ciudată. 
Cum numeşti tu asta, etica străzii? 

— Presupun că da. 

— Presupui că da, ce? 

— Domnule. 

— Bine, bine. Mai luă o înghiţitură şi-i întinse iar sticla lui 
Hatcher. Bătrânul meu este soldat, soldat, vierme. Toţi îl 
iubesc pe Buffalo Bill Cody. 

— Da, să trăiţi. 

— Totu-i rahat, spuse Cody, dând uşor din mână şi se 
uită în jos la sticla de votcă. Crezi că am să ajung vreodată 
amiral, vierme? 

Hatcher mai trase o duşcă de votcă şi-i înapoie sticla lui 


98 


Cody. 

— Asta doriţi să fiţi, domnule? 

— Nu despre asta e vorba. Asta este Academia Navală a 
Statelor Unite, vierme. Toţi credem că vom fi amirali înainte 
de a ieşi la pensie, nu ştii asta? Nu pentru asta eşti aici? Nu 
încerci să devii om recest... respec... respectabil? 

Râse pe înfundate de limba care i se împleticea şi îi trecu 
sticla lui Hatcher. Hatcher mai luă o înghiţitură de votcă. 
Camera începea să se clatine uşor. 

— Imi place oceanul, spuse el după aceea, înapoindu-i 
sticla lui Cody. 

— Imi place oceanul, repetă Cody cu un chicot. lisuse, a 
venit la Annapolis, pentru că îi place afurisitul de ocean. la 
spune, vierme, care ocean îţi place cel mai mult? 

— Imi plac toate dacă sunt pline cu apă, răspunse 
Hatcher râzând. 

Cody râse. 

— Ast'i foarte nostim, dar e o aiureală. Eşti un aiurit, 
vierme. Trebuie să ai o p... p... preferință, asta face parte 
din ceea ce facem noi aici, să devenim oameni diss... 
distinşi. 

— Dis... diss... distinşi, să trăiţi. 

Accesul de râs se înteţi şi începură să râdă prosteşte. 

— Dis... distinşi, rosti Cody, printre hohote de râs. 

— Dis... distinşi, îl imită Hatcher. 

— De ce ai făcut asta pentru mine, vierme. Ţi-am făcut o 
mulţime de necazuri. Să fie oare pentru că ţi-am dat sfatul 
acela în legătură cu Snyder? 

— Poate că da. 

— Nu ţi-am făcut nicio favoare, Hatcher, sunt un 
oportunist, probabil, cel mai snob dintre toţi. Anul viitor, voi 
fi căpitanul echipei de box şi acum Snyder este singurul 
nostru boxer la categoria mijlocie, şi are falcă de sticlă. O 
lovitură bună, zdravănă şi e cu fundul la podea. Vreau să 


99 


am o echipă câştigătoare, vierme, şi am nevoie de un tip 
bun la categoria asta, aşa că te ţin până la concursurile de 
selecţie din primăvară, să văd ce fel de stofă ai. 

— Bine, zise Hatcher, ridicând din umeri, este un motiv 
ca oricare altul. Nu scăpaţi dumneavoastră de mine chiar 
aşa uşor. 

Cody se uită la el surprins, apoi, sprijinindu-se iar de pat, 
cu sticla cocoţată pe genunchi, aprobă din cap. 

— Ştii ce, cred că ai dreptate, spuse el şi-i trecu sticla. Ce 
faci tu aici, vierme, de ce nu te întorci la Boston? 

— Nu mi-aş putea permite. În plus, singurii oameni pe 
care într-adevăr aş dori să-i văd sunt în Vest, la ski. 

— Ca să-ţi spun drept, nici eu, vierme, n-am unde să mă 
duc. Bătrânul meu este pe undeva prin Far-East, iar 
doamna Cody, într-o croazieră în Caraibe. Unde vezi 
deosebirea. Oricum, este doar o zi, corect? 

Trase o înghiţitură zdravănă şi îi întinse din nou sticla lui 
Hatcher. 

— E trist, mai cu seamă că frumoasa mea - dulcea şi 
adorabila Cassie - s-a hotărât să se mărite cu un avocat. 
Poţi să crezi asta, se mărită cu unul dintre blestemaţii ăia 
care sug sângele oamenilor. A declarat că nu vrea să fie 
soţie de marinar. 

— Păi, nu poţi s-o învinovăţeşti pentru asta. 

— Poate că ai dreptate. In plus, n-a vrut să mai aştepte 
încă trei ani ca să legalizeze legătura noastră. Cody începu 
să râdă nestăpânit şi ridicând sticla de votcă toastă. Pentru 
răposata legătură cu Cassie. 

Mai sorbi puţin şi-i dădu sticla lui Hatcher. 

— Te înţeleg, am trecut şi eu prin asta, spuse Hatcher. 
Dulcineea mea m-a părăsit pentru un /uptător. Poţi să-ţi 
închipui cât m-a umilit. N-avea gât şi era doar muşchi din 
tălpi până în creştet. Ridică sticla. In cinstea prostiei. 

— Ce-ai de gând să faci în ajunul Anului Nou, vierme? 


100 


— Nimic. 

— Ai văzut vreodată scuarul Times în ajunul Anului Nou? 

— Domnule Cody, eu nu am bani să-mi plătesc un bilet 
de autobuz până la baia publică. 

— Păi, banii nu sunt o problemă pentru mine. Lasă totul 
pe seama mea. Să nu spui vreodată cuiva că viermele 
Hatcher şi Cody şi-au petrecut weekend-ul împreună. Îi făcu 
cu ochiul, râse şi mai trase o duşcă. O să stăm într-un hotel 
elegant, o să luăm masa în cameră, poate găsim chiar şi 
două dame singure, iar la miezul nopţii o să coborâm 
printre hoardele de ignoranţi. Cody ridică sticla. Pentru 
hoardele de ignoranţi. 

Şi astfel, elevul ofiţer Murphy Cody şi viermele Christian 
Hatcher plecară la New York ca să-şi petreacă ajunul Anului 
Nou. 

Din momentul în care se urcară în autobuz, începură să- 
şi spună Murph şi Hatch, iar ca să găsească dame singure 
nu era nicio greutate se petrecea în camere, lumea ieşea 
pe holuri, se găseau petrecăreţi chiar şi pe străzi. Era o 
epidemie de dragoste frăţească. Dacă se ivea ocazia să 
găsească două dame singure, Hatcher şi Cody trăgeau la 
sorţi, ţinându-şi degetele unei mâini la spate şi apoi 
arătându-le. Dacă unul dintre ei avea mai mult decât şapte 
degete ridicate, el era acela care îşi alegea fata. Ajunseseră 
la înţelegere înainte de a cădea întunericul. Fetele erau 
colege de cameră. Helen, care îi revenise lui Murph, era 
asistenta unui editor de fotografii la o revistă de mode. Fata 
lui Hatcher, Linda, era plasatoare la unul dintre teatrele de 
pe Broadway. Amândouă erau puţin ameţite. Dormind toţi 
în aceeaşi cameră, se crea o stare de excitare, fiecare 
cuplu încercând să nu se arate mai exuberant decât celălalt 
care era la doi paşi depărtare. 

Era ora două dimineaţa când se auzi soneria ascuţită şi 
supărătoare a telefonului. Helen ridică receptorul. 


101 


— Alo, mama, bună, un An Nou... Ce?... oh, nu! Când?... 
Oh, Dumnezeule, mamă, vin cât de repede pot. Da, da... 

Puse telefonul în furcă şi se aşeză pe marginea patului, 
tremurând şi plângând. Cody se ridică şi îi puse o pătură pe 
umeri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Fratele meu... era într-un automobil... accident de... 
automobil. Trebuie să mă duc direct la spital. Ei nu cred... 
nu cred... 

— Hai, linişteşte-te, îmbracă-te. Te conduc eu. 

— Este departe, în Queens. 

— Hai, îmbracă-te. Nu-mi pasă unde este, nu poţi să te 
duci singură. 

Cody era un adevărat gentleman. Fanfaronada pe care o 
arătase când întâlniseră fetele dispăruse şi se transformase 
într-o gingăşie şi o sensibilitate care îl surprinse pe Hatcher. 

Cody organiză imediat călătoria la spital şi după ce 
plecară, Hatcher şi Linda stătură în pat unul lângă altul, 
veştile despre accident făceau ca numai gândul la dragoste 
să pară frivol. Stătură timp îndelungat întinşi în pat, 
Hatcher moţăind, trezindu-se, adormind din nou. Cerul se 
întunecase când se auzi soneria de la uşă. 

Linda se ridică brusc în capul oaselor. 

— Dumnezeule, cine poate să fie? şopti ea. Hatcher se 
repezi la uşă şi se uită prin vizor. 

— Este Murph, zise el şi deschise uşa. 

Cody şedea în uşă cu pălăria sub braţ. 

— Mă gândeam că aţi vrea să aflaţi că Fred - acesta este 
fratele lui Helen - o să se facă bine. 

— Hei, asta-i grozav, rosti Hatcher. 

— Nu ştiam numărul de telefon, de aceea n-am sunat. 

— E-n regulă, suntem bucuroşi că avem noutăţi. 

— Păi... 

— Da? 


102 


— Nu-mi place să mă întorc singur la hotel, spuse el trist. 

Linda, îmbrăcată cu un halat de baie, apăru în faţa uşii 
lângă Hatcher. 

— Intră, spuse ea, trăgându-l pe Cody înăuntru. 

Hatcher şi Linda se urcară în pat, privindu-l pe Cody cum 
se dezbracă, iar când acesta se aşeză pe marginea patului 
să-şi scoată ciorapii, Linda se uită la Hatcher, apoi se 
întoarse spre Cody şi zise: 

— Hei, marinarul, vino aici, patul este deja cald. 

Cody zâmbi şi se uită la Hatcher care-i făcu semn cu 
mâna; traversă camera şi se strecură lângă Linda. Hatcher 
şi Murphy o înlănţuiră cu braţele şi adormiră toţi trei. 

Amintindu-şi noaptea aceea, Hatcher gândi; Dumnezeule, 
era oare viaţa atât de simplă şi atât de curată? Au fost 
vreodată prietenia şi dragostea mai aproape una de alta 
decât în noaptea aceea? 

Apoi, dimineaţa următoare, în autobuz, dintr-o dată 
Hatcher era din nou „vierme” şi totul era ca şi cum excursia 
nu ar fi existat niciodată. 

Primăvara, 1964. Vremea era încă răcoroasă dar, la 
cincizeci de mile depărtare de Washington, merii japonezi 
înfloriseră şi turiştii umpleau aleile şi parcurile, făcând 
fotografii. În curtea Academiei, Hatcher mergea în pas vioi 
gândindu-se. Mai sunt doar două luni, numai două luni şi o 
să se termine cu porcăria asta. 

— Vierme! strigă o voce bine cunoscută. 

Hatcher se opri imediat, cu bărbia ridicată şi cu ochii 
sfredelitori, privind înainte. Cody stătea în spatele lui. 

— Concursurile de selecţie mâine la ora trei, în sala de 
gimnastică. Să fii acolo. 

— Da, să trăiţi! 

Hatcher ajunse devreme la sală şi se antrenă la sac timp 
de cincisprezece minute, relaxându-se şi savurând mirosul 
familiar de alcool al arenei. Apoi îşi făcu apariţia Snyder, 


103 


semet ca întotdeauna. 

Cody mai avea doar câteva săptămâni până să devină 
căpitanul echipei şi acum era pe post de arbitru. Când 
fuseră chemaţi cei din categoria mijlocie, Cody era sigur că 
Hatcher şi Snyder vor boxa unul împotriva celuilalt. 

— Trei runde spuse el. Câştigătorul intră în echipă, 
învinsul merge la plimbare. Vă despărțiți corect când vă 
spun, şi fără pumni în ceafă. Daţi-vă mâna şi începeţi lupta. 

li verifică mănuşile lui Snyder, îl bătu pe umăr, apoi se 
îndreptă înspre colţul lui Hatcher şi, aplecându-se ca să-i 
verifice şireturile, îi şopti: 

— Ţi-am spus că are falcă de sticlă. De asemenea, are un 
upercut de stânga ca o torpilă. Va încerca lupta strânsă 
corp la corp ca să te atingă cu stânga. Luptă cu el două 
runde ca să încetinească ritmul, mişcă-te repede şi 
blochează-i stânga ca să n-o poată folosi. O lovitură bună 
oriunde de la bărbie până la ureche şi îl dai gata. 

Era un sfat folositor. Hatcher îl pistonă pe Snyder pe 
partea stângă, lovind mereu şi tare, mişcându-se iute, 
blocându-i stânga, ca să nu se poată elibera. Snyder îl 
prinse cu două lovituri puternice, Hatcher se eschivă, 
parând repede cu combinaţiile lui. Era mai rapid decât 
Snyder şi îşi dădu repede seama că era şi mai isteţ. Snyder 
avea platfus, dar era un boxer necruţător care-şi pândea 
adversarul ca să-l lovească. Hatcher nu se lăsa prins. 
Snyder făcu o mişcare. Simulă o lovitură cu dreapta, după 
care îl trăsni puternic cu stânga. Hatcher primi lovitura în 
umăr şi atunci, chiar în faţa ochilor, îi apăru falca plată şi 
urâtă a lui Snyder. Plasă o directă puternică de dreapta 
peste umărul lui Snyder drept în falcă, sub ureche. Simţi 
cum puterea pumnului său îl dezechilibră, îi văzu ochii 
rătăcind, fără control, şi picioarele înmuindu-se. Snyder se 
răsuci pe jumătate şi căzu direct la podea. 

Cody traversă ringul, privi câteva clipe la Snyder întins 


104 


pe jos, fără vlagă, apoi îl salută pe Hatcher: 
— Bun venit în echipă, spuse el zâmbind. 


Ziua absolvirii anului întâi, 1964. În faţa camerei lui 
Hatcher era un zgomot continuu de paşi grăbiţi ai 
aspiranţilor care alergau încoace şi încolo prin grădină, 
pregătindu-se pentru aliniere. Hatcher tocmai îşi punea 
chipiul când Cody apăru în dreptul uşii, cu faţa lui severă de 
şoim, strălucind. 

— Până la sfârşitul paradei mai sunteţi încă viermi. Toată 
lumea afară, nu rămâne decât Hatcher. 

Colegii de cameră ai lui Hatcher ieşiră în pas alergător. 
Hatcher luă poziţia de drepţi în faţa lui Cody, dar pentru 
prima oară îl privi drept în ochi pe aspirantul din clasa 
superioară, un obicei interzis broaştelor din anul întâi. 

— Vierme, ştii ce-i aia o pasăre floogie? întrebă Cody? 

— Nu, să trăiţi. 

— Este o pasăre ciudată care zboară în cercuri 
concentrice din ce în ce mai mici până când aproape nu se 
mai vede şi atunci îşi împroaşcă adversarii cu rahat. Asta 
este o pasăre floogie, vierme. Ei bine, domnule, ai avut zile 
grele, dar pe Dumnezeul meu, nimic nu te-a înfrânt. Acum 
eşti o pasăre floogie, eşti prietenul meu şi poţi să arunci cu 
rahat în duşmanii tăi. 

— Da, să trăiţi! 

Cody scoase o sticlă de votcă de sub tunică. Un zâmbet 
deschis se aşternu pe faţa sa aspră ca de şoim. li întinse 
sticla lui Hatcher. 

— Tu, primul, domnule Hatcher. Bun venit la bord, spuse 
el. 

În următorii doi ani, el şi cu Hatcher aveau să fie colegi 
de echipă şi prieteni nedespărţiţi. 


— Oricum, Cody era cu un an înaintea mea, îi spuse 


105 


Hatcher lui Sloan. După ce şi-a luat licenţa, a intrat direct în 
Corpul de aviaţie al forţelor maritime. Eu m-am dus la 
Serviciul Secret de Informaţii. Nu ne-am mai văzut unul cu 
celălalt după asta, dar am ţinut legătura. Apoi, în 1969, m-a 
rugat să-i fiu martor la căsătorie. 

— Foarte fantezistă, am auzit. 

— Inalta societate, petrecere tipică pentru Washington. 
Congresmani, senatori, amirali, generali, granguri de la 
televiziune. 

— Cum arăta soţia lui? întrebă Sloan. 

— Tipul perfecțiunii de gheaţă, o femeie splendidă, cu o 
educaţie perfectă. Avea toate calităţile... şcoală superioară, 
mediu corespunzător, totul la superlativ. 

— Dar vouă nu vă plăcea. 

— Nu, cred că ea nu ne plăcea pe noi. Toţi prietenii lui 
erau prea zurbagii. Tatăl ei era amiral, cunoşti genul. 
Hatcher îşi reaminti ziua, un colaj de uniforme şi oameni 
prietenoşi. Cred că Polo era nefericit în căsătorie. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu ştiu. Părea îngrozitor de cinic în ziua aceea. 
Semăna mai mult cu vechiul Cody din zilele cu corvezi de la 
Academie. Nu ştiu de ce trebuia să fi fost aşa. Intr-un fel, 
Cody reuşise în viaţă. Diplomat al Academiei, cu pregătire 
specială pentru aviaţie, căsătorit cu fata unui amiral. 

— Se simţea de parcă ar fi fost de prisos. Zise Sloan. 

— Exact. Nu ştiu cum naiba a ajuns în Forţele navale 
riverane ale infanteriei. 

— S-a înscris ca voluntar. 

— Glumeşti? Şi, în cele din urmă, a ajuns la Gung ho. 

— Socrul lui a încercat să-l împiedice, dar din câte am 
înţeles, Cody a insistat, adăugă Sloan. 

— Era o treabă murdară, spuse Hatcher. 

— Intr-un fel, zise Sloan, ridicând din umeri. Şi nu l-ai mai 
văzut niciodată după nuntă? 


106 


— O singură dată, la baza aeriană de la San Diego. Mă 
dusesem să fac o verificare a securităţii bazei şi el era 
încartiruit acolo. 

— Asta trebuie să fi fost înainte ca tu să intri în brigadă. 

— Da. Tocmai anunţasem că mă retrag din funcţie... Am 
avut un fel de... în sfârşit, o discuţie. 

— Despre ce? 

— Are vreo importanţă? 

— Presupun că nu. 

— Nu l-am mai văzut niciodată după aceea şi sunt mai 
mult ca sigur că nu-l mai pot vedea acum. 

— Nu fi atât de sigur, spuse Sloan şi zâmbetul îi deveni 
răutăcios. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hatcher cu vocea lui aspră. 

— Să presupunem că am informaţii că Murphy Cody 
trăieşte. 

— Unde! Este prizonier? z 

— Este liber ca pasărea cerului. In Bangkok. 

Hatcher avu un mic şoc când auzi cuvântul Bangkok. Un 
loc de care nu mai voia să-şi aducă aminte. 

— Ce fel de informație? 

— Am încredere în ea. 

— Asta nu-mi răspunde la întrebare. Cât de sigură este 
sursa? 

— Un om politic neînsemnat, un thailandez care doreşte 
să obţină o călătorie gratuită în America şi o viză de lucru. 
După informaţiile noastre, Cody este urmărit, aşa că se 
ascunde. 

— Urmărit, de cine? 

— White Palms, spuse Sloan. 

— Asta este o organizaţie în Macao. Ce-or face ei în 
Bangkok? întrebă Hatcher. 

— Este sursa. Ai fost departe mult timp. Blestematele de 
triade sunt peste tot acum. 


107 


— Care este jocul individului... opiu? 

— Nu suntem siguri. Il suspectăm că a fost curier pentru 
White Palms. Dar n-am făcut cercetări serioase din motive 
evidente. 

— Ce motive evidente? întrebă Hatcher în şoaptă, deşi 
ştia răspunsul dinainte. 

Dacă Murphy Cody era viu în Bangkok şi tăcuse în toţi 
aceşti ani, trebuia să fie un motiv. Şi dacă Serviciul Secret 
de Informaţii Militar nu ştia motivul, nu era bine pentru 
Cody. 

— Nu face pe prostul, zise Sloan. Ce naiba face în 
Thailanda? Vreau să spun că, dacă trăieşte, de ce s-a dat la 
fund? 

Hatcher se putea gândi la o mulţime de motive, dar la 
niciunul bun. 

— Poate are o amnezie, presupuse el. 

— Da, şi poate că eu sunt Doris Day, răspunse Sloan. 

— Este o posibilitate. Ar putea avea amnezie. 

Exista şi posibilitatea ca Murphy să fi fost colaboraţionist, 
să fi trecut în tabăra duşmană ca dezertor sau să fie 
amestecat în afaceri cu droguri, crimă, comerţ cu sclavi albi 
sau o duzină de alte infracţiuni care-i puteau trece prin 
minte lui Hatcher. 

Sloan se gândea şi el la acelaşi lucru. Zise: 

— Nu văd nicio ieşire ca să scăpăm din asta, dacă este 
adevărat. Dar, dacă a dezertat, ca să începem cu asta şi, 
dacă n-a fost ucis, el aparţine încă cu trup şi suflet Marinei 
Militare Americane. 

— Întrebarea este de ce a intrat în pământ, spuse 
Hatcher. Vreau să spun, dacă n-a fost ucis şi n-a fost în 
Hanoi, atunci unde naiba a dispărut? 

— Ei bine, oriunde ar fi fost, Marina Militară era convinsă 
că a fost colaboraţionist. 

— Poate asta a fost scăparea lui. 


108 


— Sau poate o cursă. 

Hatcher aprobă uşor din cap. 

— Sau o cursă. Şi ce legătură are asta cu mine? 

— Nimeni nu cunoaşte Thailanda cum o cunoşti tu, 
Hatch. Tu îi cunoşti, atât pe indivizii buni, cât şi pe cei răi, şi 
ai lucrat pentru ambele tabere. Nu pot să las Serviciul 
Secret de Informaţii al Armatei să se ocupe de asta, 
deoarece într-o oră va afla tot Pentagonul. Trebuie să fie 
ceva neoficial. Dacă Murphy trăieşte şi este amestecat în 
ceva... necurat, reputaţia tatălui său va fi afectată. 

— Necurat, mârâi Hatcher cu un chicot. Te-ai exprimat 
foarte delicat, Harry. 

— Inţelegi situaţia, continuă Sloan. Noi avem nevoie de 
cineva care să cunoască ţinutul şi să ştie să-şi ţină gura, şi 
nu cunosc pe nimeni altcineva care să facă asta mai bine 
decât tine, bătrâne prieten. In plus, erai al naibii de bun 
anchetator pe vremuri, dacă trebuie să-ţi mai spun asta. 

— Vremea mea nu s-a terminat şi nu-mi spune mie 
bătrâne prieten. Şi cine naiba sunt ăştia „noi”? 

— O jumătate de duzină din vechiul stat major al lui 
Buffalo Bill. Ascultă, pe acest thailandez îl cheamă Wol Pot, 
el a adus informaţia la ambasadă, în Bangkok. Din fericire, 
acolo se află unul dintre ofiţerii bătrânului Cody, Lew Porter. 

— Windy Porter? 

— Da, îţi aduci aminte de el? 

— Vag. 

— El l-a interogat pe Pot. Imediat şi-a dat seama cum 
stau lucrurile, l-a arestat şi m-a chemat pe mine. Am 
adunat pe câţiva dintre vechii oameni şi i-am trimis acolo. 
In cele din urmă, a trebuit să-i spunem Bătrânului. 

— De ce? se zbârli Hatcher. 

Sloan se uită aspru în ochii lui. 

— Fiindcă Buffalo Bill este pe moarte, are cancer, Hatch. 
Nu rezistă mai mult de un an. 


109 


Hatcher îngheţă. Îi era foarte greu să-şi închipuie că un 
vierme perfid îl mânca pe dinăuntru pe generalul Buflalo 
Bill Cody. 

— İl iubim cu toţii pe Bătrân, nu-i aşa? spuse Sloan cu 
vocea înceată. Se opri un moment ca să-şi stăpânească 
emoția înainte de a continua. Ne-a cerut să-i facem această 
favoare. Dacă puştiul lui trăieşte, ar vrea să-l mai vadă 
înainte de-a muri. 

— Şi dacă are necazuri? 

— De aceea am nevoie de tine, Hatcher, spuse Sloan cu 
un tremur în voce. Dacă este băgat prea rău în rahat, 
Porter nu poate să rezolve nimic. El nu este decât un bătrân 
cavalerist, atât. Problema este că generalul vrea să se 
întâlnească cu Cody, undeva, oriunde... în Hawaii, Tokio sau 
Sydney, oriunde vrea Murph. Nu trebuie să ştie nimeni că 
întâlnirea a avut loc. 

— O călătorie ca asta, ar putea să-l omoare pe Bătrân, 
spuse Hatcher. 

— Noţiunea timpului nu mai contează pentru el, rosti 
Sloan cu resemnare. Problema este că totul trebuie rezolvat 
cu îndemânare de cineva care cunoaşte motivul şi care 
poate să se descurce, indiferent cum ar merge lucrurile, şi 
să-l convingă pe puşti că nu vrem să-i creăm necazuri, ci 
doar să-i facem Bătrânului un ultim cadou. 

— Nu prea mai este puşti. Trebuie să aibă... patruzeci şi 
doi de ani acum, afirmă Hatcher adăugând un an la propria- 
i vârstă. 

— Du-te în Thailanda şi găseşte-l dacă este acolo, zise 
Sloan direct. Sau fă-l pe Bătrân să se împace cu ideea. 

— Să dovedesc că este mort. 

— Da. Una din două. 

Hatcher râse zgomotos de răspunsul lui. 

— Marina l-a căutat cu călăuze timp de paisprezece ani, 
şi tu vrei ca eu să mă duc la Bangkok, care are o populaţie 


110 


de cincisprezece milioane, şi să-l găsesc, uite aşa. 

— Nimeni nu l-a căutat pe Cody, iar cât priveşte Marina, 
pentru ei, el este mort. Dar tu, diavole, prietene, tu eşti cel 
mai bun pe care l-am avut vreodată. 

— Fleacuri, Harry. 

— Nu, nu. Tu ai mintea ascuţită, Hatch, spuse Sloan. Osă 
ţi-l dăm pe Wol Pot. O să ţi-l dăm pe Windy. Tu îl cunoşti pe 
Cody. Cunoşti ţinutul şi poţi să-ţi ţii gura, orice s-ar 
întâmpla. Ai dovedit asta în Madrango. Tot ceea ce doresc 
să faci este să te duci acolo, să-l găseşti pe Cody şi să 
stabileşti întâlnirea. Sau să-mi spui că a murit. Drace, o să-l 
ai chiar şi pe Flitcraft la dispoziţia ta. 

— Flitcraft este încă în serviciu? 

— Este numărul unu al meu. 

Hatcher îşi mai umplu un pahar cu vin şi răsfoi dosarul 
câteva momente. 

— Ştii că nu pot să mă întorc acolo, rosti el în cele din 
urmă. 

— Haide, asta a fost când? Opt, zece ani în urmă. 

— N-ar avea importanţă nici dacă ar fi fost cincizeci. 

— Pleci pregătit. ţi voi da tot sprijinul necesar. Mai am 
încă nişte bătăuşi zdraveni pe acolo. 

— Care-i treaba cu thailandezul ăla, mai spune-mi o dată 
cum îl cheamă. 

— Wol Pot. Ascultă, nu-mi pasă ce-i faci ticălosului. Dacă 
nu poţi să scoţi nimic de la el, rupe-i picioarele, supune.-l la 
cazne, smulge-i unghiile. Nu-mi pasă. 

— Ai rămas aceiaşi, Harry. 

— Este versiunea lui, fă-l să o dovedească. 

— Nu asta am vrut să spun. A obţinut viza? 

— Dacă ciripeşte, presupun că pot să aranjez ceva. 

— Mai mult decât atât. Dacă dă cărţile pe faţă, trebuie să 
ştiu ce fel de înţelegere pot face cu el. 

— Dacă face asta, îi asigurăm protecţia şi îl scoatem din 


111 


Thailanda. 

— Eşti sigur? 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Dacă fac o promisiune, vreau să o respect. 

— S-a făcut. Atunci primeşti însărcinarea? 

Hatcher îl privi câteva secunde, apoi puse pistolul pe 
masă. 

— Preţul va fi de două sute treizeci şi şase de mii şase 
sute de dolari. 

— Ce? 

— Asta înseamnă două sute de dolari pentru fiecare zi pe 
care am petrecut-o în gaura aia de şobolani. 

— Fii realist, omule. 

— Sunt cât se poate de realist, Harry. 

— De unde să fac eu rost de atâţia bani? 

— Hei, doar ai de-a face cu Hatch, ştii bine asta. Ai 
conturi în toate colţurile secrete din lume, Panama, Elveţia, 
Bahamas. Sau poate scoţi din alta parte, bandit nenorocit. 

— Dar eşti un om bogat, Hatch. 

— Despăgubiri drept pedeapsă. Preţul este două sute 
treizeci şi şase de mii şase sute de dolari, nenegociabil. 
Dacă îţi convine. 

Zâmbetul lui Sloan deveni răutăcios, ochii începură să-i 
scapere din nou. 

— Este mai mult decât atât, nu-i aşa? Văd asta în ochii 
tăi, prietene. Ţi-ai pierdut vigoarea. Nu mai acţionează 
adrenalina. Viaţa este prea uşoară. Pe dracu, când eşti 
prins, eşti prins pentru totdeauna. 

O parte din ceea ce spusese Sloan era adevărat. Dar nu 
era acea stare de emoție încercată când alergi pe o muchie 
şi care îl trăgea pe Hatcher înapoi spre vechea viaţă, în 
locurile unde jurase că nu se va mai întoarce la oamenii pe 
care nu gândea că-i va mai vedea vreodată, ca să lucreze 
iar pentru Sloan, un om pe care cândva se gândea că îl va 


112 


omori. Era vorba despre Cody, cândva un prieten mai bun 
decât îi fusese Sloan, deoarece Cody fusese întotdeauna 
cinstit cu el. 

— Am să fac aceasta călătorie pentru Murph Cody şi 
pentru zilele pe care le mai are de trăit Bătrânul lui. Asta nu 
are nicio legătură cu tine şi cu mine. Dacă Murph este 
acolo, am să-l găsesc. Dacă nu este, am să-ţi comunic. Dar, 
dacă te mai întorci vreodată aici, te dau hrană la peşti. 

Sloan se aplecă mai aproape de el, cu ochii scânteind. 

— Ştii, cred că vorbeşti serios, zise el. 

Hatcher îi zâmbi fără voioşie. 

— Gândeşte-te la ce ţi-am spus. Viaţa ta poate depinde 
de asta. 


PREGĂTIRILE 


Era în amurg când Ginia, la chemarea lui Hatcher, se 
întoarse pe vas purtând în mână un coş de răchită. Il 
deschise şi scoase din el cumpărăturile în timp ce Hatcher 
dirija iahtul prin strâmtoare în marea deschisă, ţinându-se 
aproape de mal. 

— Am adus legume proaspete de la Birdie, moluşte 
pregătite în casă, creveţi reci şi pui de rechini de la Grab 
Trap. Când vrei să mănânci? 

— Acum, sunt mort de foame. 

— Ce s-a întâmplat cu camaradul tău din armată? 

Se aplecă spre ea şi o sărută pe gât. 

— A plecat, mărâi Hatcher şi discuţia se încheie. 

Ea ştia bine ca nu trebuia să întrebe „Unde a plecat?” 
Dacă el ar fi vrut ca ea să ştie, i-ar fi spus. Evident nu-i 
spuse, dar era încântată că străinul plecase şi că Hatcher 
va fi numai al ei toată seara. 

Cobori şi alese o sticlă de vin roşu din dulapul cu băuturi, 

113 


pe care o deschise. Încălzi mâncarea în cuptor, puse masa, 
apoi deschise radioul şi-l lăsă să cânte încet. 

— Hei, strigă ea după Hatcher, vrei să pui chestia asta pe 
pilot automat şi să vii la masă? 

— Imediat, veni răspunsul. 

Ea auzi zgomotul motoarelor stingându-se, ancora 
plescăind în apă şi o clipă mai târziu el apăru în salon. 

— Am hotărât să ancorez câtva timp. Suntem în largul 
insulei Sapelo, spuse el, băgându-şi degetele în sosul de 
legume şi gustându-l. 

— Nu uita manierele, rosti ea scurt. 

— Delicios, spuse el şi umplu paharele cu vin. Le ciocniră 
şi gustară vinul roşu. Foarte bun, zise, aplecându-se şi 
sărutându-i buzele. 

— Mulţumesc, şopti ea Apoi, după o scurtă discuţie, îl 
întrebă: De când îl cunoşti pe Jimmy Cirillo? 

— De mult timp. 

— Unde l-ai întâlnit? 

— Pe o alee în Boston. 

— Pe o alee? 

— Da. Furam într-un magazin şi el era poliţist. 

— Glumeşti? 

— Nu. 

Hatcher se sprijini de scaun şi îşi dădu seama că era pe 
punctul de a dezvălui nişte secrete de familie, dar se 
simţea bine că o făcea. 

— Tatăl meu era arhitect, dar nu prea bun. Şi-a zburat 
creierii într-o după-amiază, într-o cameră cu duşuri la Men's 
Club în Boston. Aveam zece ani atunci. Trei ani mai târziu, 
mama a fugit cu, uf, pe naiba, nici măcar nu-l cunosc, nu l- 
am văzul niciodată pe tip. Oricum, am luat-o razna. La 
cincisprezece ani eram unul dintre cei mai buni hoţi de 
pisici din Boston. 

— Ei, Hatch, habar n-am avut, spuse ea cu mirare în glas. 


114 


— Ăsta-i doar vârful aisbergului, zise Hatcher zâmbind. 

— Ei, bine, şi ce ţi-a făcut Jimmy când te-a prins? îl 
întrebă Ginia. 

— Şi-a scos insigna şi cureaua cu pistolul, le-a pus cu 
grijă pe trotuar şi m-a bătut la fund până mi-a dat sângele. 

Ginia se ridică şi începu să râdă, ţinându-şi mâinile la 
gură. 

— Şi asta nu-i tot. Mi-a făcut rost de o slujbă; de fapt, de 
trei, şi eu le-am părăsit pe toate, aşa că într-o noapte mă 
înhaţă, mă târăşte în aleea aceea, îşi scoate insigna şi 
centura cu pistolul şi mi-o trage din nou. Apoi zice: „Am să 
te bat la fund până când ai să te ţii de o slujbă şi ai să 
încetezi să mai furi”. Acesta a fost începutul unei frumoase 
prietenii. 

— Datorită lui eşti ceea ce eşti astăzi, spuse ea cu 
mândrie prefăcută. 

— Da, răspunse Hatcher, apoi adăugă aproape cu 
solemnitate, dar a fost amestecat şi tipul de pe doc. 

— Ce te-a prins făcând? 

— Făceam pe amiralul. 

— Ce? 

— Asta-i altă poveste. 

Terminară masa în linişte. Lui Hatcher nu-i plăcea să 
vorbească în timp ce mânca, dar ea simţea ceva iminent. 
Ştia că el avea să plece înainte de-ai spune. 

— Trebuie să plec pentru un timp. 

— Mda. Şi ce înseamnă asta, Hatcher, „un timp”? O 
săptămână, o lună, zece ani? întrebă ea îngrijorată. 

El zâmbi, se întinse spre ea şi-i puse palma uşor pe 
obraz. 

— Mai mult de o săptămână, să sperăm că mai puţin de o 
lună. 

— Pot să fac ceva pentru tine? 

— Cheamă-l pe John Rogers la bancă şi spune-i că a 


115 


trebuit să plec în grabă. Am pregătit pentru tine o 
împuternicire de a acţiona în numele meu, aşa încât vei 
putea să-mi rezolvi problemele cu conturile în bancă. Dacă 
voi avea cumva nevoie de bani, pentru vreun motiv 
oarecare, transferă bani în contul meu personal. 

— Ai atât de mare încredere în mine? întrebă ea 
surprinsă. 

EI îi zâmbi. 

— Bineînţeles. 

— Când pleci? 

— Mâine dimineaţă. 

Zâmbi şi ea, dar începea deja să simtă cât de dor o să-i 
fie în lipsa lui. 

— Atunci hai să nu mai pierdem timpul, zise ea. Poţi să 
dormi în avion. 

Îi luă mâna în timp ce ea se ridică în picioare şi o trase 
aproape de el. Îi descheie încet nasturii bluzei albe, îi 
cuprinse şoldurile şi îi sărută pântecul. După aceea îi 
descheie cureaua, trase fermoarul şi îi scoase blugii. 
Încolăci braţele strâns în jurul ei, îşi strecură mâinile sub 
fese şi o ridică uşor, aşa încât degetele mari îi alunecară 
sub marginea chiloţilor. Incepu s-o mângâie cu cele două 
degete, o simţi încordându-se. Îşi lăsă capul mai jos, 
simţindu-i părul de sub chiloţi şi umezeala. Incepu s-o 
muşte uşor, mângâind-o cu răsuflarea fierbinte. Işi desfăcu 
degetele şi-i scoase chiloţii, îşi îngropă faţa în părul ei, 
mirosindu-i sexul, gustându-i-l. li simţi mâinile presându-i 
puternic capul în ea. Ea stătea pe vârfuri, cu capul căzut pe 
spate, aşezată pe marginea mesei, cu un picior pe umărul 
lui. Respirația i se acceleră, muşchii i se încordară, începu 
să se mişte în cercuri mici strânse. 

Avea acest minunat obicei erotic care îl înnebunea pe 
Hatcher. Când se apropia de orgasm începea să numere 
încet gâfâind, „unu... doi... trei... p... patru... Dumnezeule... 


116 


cinci, şase, şapte... of... of... opt, nouă, Z... zece... 
Dumnezeule, of!” 

Işi arcui spatele şi se îndesă în el zece sau douăsprezece 
secunde, apoi, gâfâind, se relaxă uşor, îi cuprinse capul cu 
braţele, îl trase spre ea, căutându-i gura şi sărutându-l din 
nou, cu voluptate. 

El o luă în braţe, o duse în cabina de dormit, o puse uşor 
pe patul mare şi se dezbrăcă în timp ce o săruta. Se întinse 
în pat lângă ea, o ţinu strâns în braţe şi ea îi simţi sexul 
lare. Ea îşi ridică un picior peste şoldurile lui, îl trase mai 
aproape de ea şi el o pătrunse domol, fără greutate. 

— Oh, Doamne, şopti el când ea îl încolăci, încordându-şi 
muşchii, trăgându-l în ea din ce în ce mai adânc şi mai 
adânc. 

Cu respiraţia tăiată, ea murmură: 

— O lună? 

— Poate... doar... câteva săptămâni, răspunse el în 
şoaptă, cu respiraţia, de asemenea, tăiată. 


Stătea întinsă pe o parte, pe jumătate adormită. Hatcher 
se strecură uşor din pat, o acoperi cu o pătură şi începu să- 
şi facă bagajele. Fusese o vreme când sacul lui de voiaj 
Gurkha era mereu gata de plecare... două costume, o haină 
sport, pantaloni marinăreşti, o jumătate de duzină de 
cămăşi, câteva cravate, încă o pereche de pantofi de 
rezervă, lenjerie de corp şi articole de toaletă. Doar strictul 
necesar. Fără fleacuri. Imediat reveni la vechile obiceiuri de 
pregătire a călătoriei. 

Lista cu ceea ce avea de făcut o avea în minte. De 
verificat scrisorile de acreditare, de revăzut contul din 
bancă, de selectat echipamentul adecvat şi de împărțit 
bagajul, o parte în sac şi alta într-o servietă diplomat de 
aluminiu, pe care o ducea în mână. 

In timp ce Ginia dormea, dădu la o parte un panou din 


117 


peretele despărțitor de deasupra patului, deschise un seif 
construit în perete şi luă de acolo o casetă mică, solidă. O 
duse în cabina principală şi îi verifică conţinutul. Scoase 
scrisori de credit de la banca sa, în valoare de cincizeci de 
mii de dolari, douăzeci de mii în cecuri de călătorie şi zece 
mii de dolari bani lichizi. Nu folosea niciodată cărţi de 
credit, după care puteai fi uşor depistat. Scoase, de 
asemenea, două paşapoarte, unul, paşaportul lui adevărat 
din SUA, şi celălalt un paşaport franțuzesc fals. In 
amândouă figura ca reporter de televiziune şi cameraman. 
Puse apoi cutia la loc în ascunzătoarea sa. 

Când se întoarse în salonul principal, luă cu el, din 
debara, servieta diplomat Halliburton de mărime mijlocie, 
apoi îngenunche şi merse de-a buşilea printr-o trapă de sub 
scările care dădeau la cabina de comandă a iahtului, spre o 
cabină mică sub pupa. In carcasă era construit un dulap 
etanş. Când Hatcher îl deschise, se aprinse automat o 
lumină. lnăuntru era un adevărat arsenal: două pistoale 
357, un HK de 9 mm, M-16 tot de 9 mm şi o puşcă 
mitralieră Uzi. Avea muniții pentru fiecare armă. Mai erau 
patru role cu câte trei metri de coardă extensibilă, de fapt, 
plastic explozibil  C-4. Una dintre arme era băgată într-un 
sac verde Hefty. Hatcher luă sacul, două role de cablu 
extensibil, închise geanta, încuie cabina şi se întoarse în 
cabina principală. 

Intinse o pătură pe masa din sufragerie, scoase arma din 
husa Hefty şi o puse pe pătură. Era un Aug, o puşcă 
automată de asalt, austriacă, demontabilă în trei părţi: 
ţeava care avea o lungime de patruzeci de cm; luneta 
ataşată ţevii, care putea să prindă ţinta imediat, şi patul 
armei construit dintr-un material de plastic dur şi inoxidabil. 
Arma era complet impermeabilă. Toate celelalte arme cu 
care Hatcher era obişnuit - M-16, Uzi şi Mac 10 - erau 
vulnerabile la umiditate şi ar fi explodat dacă ar fi intrat 


118 


apa în ele. Dar nu şi Aug. Aceasta putea fi folosită imediat 
ce ieşea din apă. 

Memoria i se trezi din nou, un exerciţiu obişnuit de când 
fusese la Los Boxes. Il numea exerciţiu, pentru că învățase 
de mult, de la Sloan, că memoria este bună pentru un 
singur lucru - informaţii. Acum, uitându-se la Aug, îşi aminti 
când folosise prima oară această armă. 


Sloan trimisese un tip abil în susul fluviului la cascada 
Boston, o capcană pe râul Chu, lângă un sătuleţ. Elicopterul 
îl aducea pe Hatcher la o bază în Delta Mekong. Sloan îl 
aştepta într-o ambarcaţiune, pe care o rechiziţionase 
pentru noapte. 

— Am o problemă, zise Sloan la un pahar de gin. Avem 
un popa-san din sud care lucrează pentru noi, îl cheamă Di 
Tran şi este un bun informator. Nord-vietnamezii i-au 
omorât nevasta, mama şi doi copii mici, aşa că are toate 
motivele să se răzbune. Lucrează în spatele frontului pentru 
noi de vreo şase, şapte luni şi ne dă informaţii demne de 
încredere. 

Făcu o mică pauză, lăsându-şi mâinile pe masă. 

— El ştia ce sorţi de izbândă avem noi, zise Sloan, 
desfăcându-şi degetele. Se uita câteva secunde la ele 
înainte de a continua. A luat legătura cu Swing Man cam 
acum vreo săptămână şi i-a propus o întâlnire. Ne-am 
întâlnit cu el şi ne-a dat aceasta bandă. Sloan puse banda 
în casetofon şi apăsă pe butonul de pornire. Vocea 
bărbatului era furioasă, aspră şi bântuită de frică. 

— Chiar ieri am primit un mesaj că un american trimite 
informaţii pentru Vietcong. El a dezvăluit numele a trei 
agenţi vietnamezi care lucrează în nord pentru Brigada 
fantomă. Unul dintre nume este al meu. Mă tem că le va 
lua puţin timp până să afle numele meu adevărat. Trebuie 
neapărat să-i pun în gardă pe aceşti doi prieteni ai mei de 


119 


pericolul care îi pândeşte înainte ca eu să fug. Vă rog 
aranjaţi să ne întâlnim la cascada Boston peste două zile. 
Miercuri, la apusul soarelui. Dacă trec două ore, gândiţi-vă 
că am fost prinşi. Acestui american i s-au plătit câte zece 
mii de dolari pentru fiecare nume şi el le-a promis că o să le 
mai dea şi alte informaţii. Numele lui este Norgling. Joi gin, 
prietenii mei. 

Hatcher îşi ridică privirea cu furie când auzi numele 
Norgling. 

— Ştii cine este Norgling? 

Sloan încuviinţă din cap. 

— Este vorba despre Chick Norgling! spuse Sloan. Face 
parte din brigadă ca şi tine. Lucrează cu cei care trec în 
partea cealaltă. 

— Are deci acces la aceste informaţii? 

— Şi la coduri, hărţi, buletine generale de informaţii... 
chiar la informaţiile de bază ale brigăzii, spuse Sloan. Acum 
înţelegi de ce pierdem integritatea fiecărei persoane în 
acest dispozitiv. Norgling este exact ca noi toţi, îi cunoaşte 
doar pe agenţii lui direcţi. 

— Şi acela eşti tu, zise Hatcher. 

Sloan aprobă tăcut. 

— Lichidează-l înainte să le mai vândă şi altceva, rosti 
Hatcher. 

— Nu pot să-l curăţ pe baza acestuia, zise Sloan, arătând 
spre casetofon. Va nega ceea ce spune vocea de pe casetă. 
Fără confirmarea lui, şeful poliţiei îmi va râde în nas. 

— Ce-i cu acest Di Tran? 

— Am trimis un individ isteţ după el, dar n-a apărut la 
cascadă. Presupunem că a murit. 

— Atunci înseamnă că acest Norgling o să-ţi sufle toată 
afacerea. 

Sloan îşi mai privi mâinile câteva secunde, apoi se gândi 
puţin şi ridică ochii spre Hatcher. 


120 


— Îi vom întinde o cursă. Am să aranjez cu el să vă 
întâlniți într-un anumit loc. Spune-i că este vorba despre o 
operaţiune unde este nevoie de doi oameni. Când se arată, 
lichidează-l. Poate că ar fi bine în susul fluviului. 

— Nu. Sunt prea multe urechi pe acolo. O vom face în 
Saigon, la hotelul Princess. Eu îl fac praf, tu îl arunci la 
gunoi. 

— Mi se pare corect. 

Ora şapte seara. Etajul al patrulea al hotelului Princess. 
Dacă Norgling era paranoic, dacă avea vreo suspiciune, 
venea mai devreme ca să-i dejoace socotelile. Hatcher 
cunoştea bine jocul. 

Norgling sosi la şapte fără un sfert şi găsi uşa lui Hatcher 
întredeschisă. Îşi descheie haina, strecură mâna sub braţ, 
înşfacă pistolul, apoi intră prudent înăuntru. 

Dormitorul era gol. Auzi muzică venind din camera de 
baie. 

— Alo? strigă. 

— Aici, auzi răspunsul lui Hatcher. Vrei să închizi uşa? 

Norgling închise uşa şi se apropie încetişor de camera de 
baie. Hatcher era în cadă, cu capul sprijinii de ea, cufundat 
în spumă. Lângă cadă se găsea o sticlă cu vin roşu şi un 
pahar pe jumătate plin. Pe chiuvetă se afla alt pahar. 
Hatcher îşi înălţă privirea şi zâmbi. 

— Norgling? 

— Exact. 

— Jesse Caruthers, zise Hatcher. Scuză-mă că m-ai găsit 
aici. Toarnă-ţi un pahar şi adu-ţi un scaun. 

Văzu cum faţa lui Norgling se relaxează. Muşchii din jurul 
gurii se decontractară şi zâmbi uşor, se simţea bine. 

Un amator, gândi Hatcher. 

În timp ce Norgling îşi turna vinul în pahar, Hatcher zise: 

— Ce fel de om este acela care-şi vinde trei camarazi 
pentru treizeci de mii de dolari? 


121 


Norgling reacţionă imediat. Dădu drumul sticlei şi 
paharului şi apucă pistolul. In acelaşi timp, Hatcher îşi 
scoase braţul drept din cadă. Aug-ul era în mână 
împroşcând gloanţe în timp ce ieşea din apă, clăbuci de 
săpun atârnându-i de ţeava. Gloanţele brăzdară o linie din 
burtă până în pieptul lui Norgling. Nouă împuşcături în mai 
puţin de o secundă - nouă lovituri din care patru drept în 
inimă. Corpul lui Norgling se izbi de zidul de faianţă şi aerul 
îi ieşi din plămâni. Genunchii i se îndoiră şi se prăbuşi 
ghemuit peste sticla de vin rostogolită lângă el. 

Hatcher ieşi din cadă înainte ca Norgling să se 
prăbuşească total. Deschise dulapul cu prosoape şi scoase 
un sac verde pe care îl ascunsese acolo mai devreme. ÎI 
înşfăca pe Norgling de păr, îl ridică în picioare şi îi trase 
sacul peste cap. Îl trânti apoi pe spate, îl băgă cu totul în 
sac şi trase fermoarul. Il împinse în colţul camerei de baie, 
îşi puse papucii, strânse cioburile paharului, şterse vinul de 
pe jos cu un prosop pe care îl spălă în cadă, apoi se duse la 
telefon şi formă un număr. 

Când vocea de la căpătui firului răspunse, Hatcher zise: 

— Vino să-l iei! şi puse receptorul în furcă. 


Era una dintre puţinele dăţi când Hatcher ştia cine fusese 
victima lui şi de ce îl executase. De obicei, se supunea 
orbeşte ordinelor primite. „Fă asta,” îi spunea Sloan şi el 
executa. Nu numai că executa, dar accepta, credea în ceea 
ce făcea Dar acum, uitându-se înapoi, Hatcher îşi dădea 
seama că, poate, fusese manipulat. Poate că Norgling era 
numai un pungaş şi ei aveau nevoie să scape de el, puteau 
chiar să fi falsificat banda şi... 

Sau poate că 126 îi şoptea la ureche, scormonindu-i 
gândurile pe care niciodată nu le scormonise, niciodată nu 
voise să le cerceteze până atunci. 

Formă numerele cifrului lacătului servietei Halliburton şi 


122 


o deschise. Înăuntru era o folie groasă dintr-un material 
buretos, tăiată exact ca să se potrivească perfect. In ea 
erau pregătite o cameră video minusculă, două baterii de 
rezervă, două obiective fotografice, unul de patru sute de 
mm şi altul de două sute de mm, un suport de umăr pentru 
aceasta, patru casete video VSH neimprimate şi mai multe 
cabluri extensibile strânse cu grijă şi legate cu un cordon 
din plastic. 

Toate erau simulacre. 

Hatcher curăţă bine arma, apoi o demontă repede în cele 
trei părţi componente. Băgă ţeava într-un suport tubular 
destinat special pentru ea în valiză şi răsuci un căpăcel 
situat la capătul acestuia. Deschise camera video, puse 
trăgaciul în ea şi o închise. Demontă apoi teleobiectivul de 
patru sute de mm şi strecură patul armei înăuntru. Cele 
două încărcătoare de plastic, fiecare cu o capacitate de 
treizeci de cartuşe, le băgă în lăcaşul în care şedeau 
bateriile camerei video. De asemenea, o ţeavă scurtă, de 
zece mm, care transforma puşca în pistol. Ascunse ţeava 
scurtă în teleobiectivul de două sute de mm. Intregul 
echipament intră uşor în servietă, care cântărea mai puţin 
de nouă kilograme. 

Servieta avea şi o căptuşeală simulată, prinsă cu un 
adeziv în interiorul capacului, care avea un buzunar. O 
desprinse şi puse într-un plic impermeabil, banii, scrisorile 
şi paşaportul fals. Repuse falsa căptuşeală şi băgă câteva 
mape cu dosare în buzunar, închise servieta şi formă cele 
cinci numere ale lacătului cu cifru secret. 

Demontată în cele trei părţi ale sale şi ascunsă în 
servieta diplomat, arma nu putea fi descoperită. Asamblată, 
era una dintre cele mai mortale şi eficiente arme care 
existau, o maşină de ucis fără recul sau zgomot. Cel mai 
tare zgomot pe care îl făcea era declicul trăgaciului. Avea 
precizie la o distantă de patru sute cincizeci de metri. Era 


123 


singura armă pe care Hatcher o lua cu el. Muniţie găsea 
oriunde în lume, nu era o problemă. 

Reveni în dormitor, îşi pregăti repede sacul de voiaj 
Gurkha, îi închise fermoarul şi îl duse în salon. Se întoarse 
din nou în dormitor. 

Ginia dormea încă. O privi îndelung. 

Trecutul îl bătea pe umăr. Ceea ce chinezii numeau 
ch'uang tzu-chi, fereastra către el însuşi, era deschisă. 

Ce fantome aşteptau în umbră acolo ca să-i chinuiască 
sufletul? Hatcher socotise că Hong Kong-ul şi Bangkok-ul 
reprezentau trecutul. Amontele fluviului şi bârlogul lui Ts'e 
K'am Men Ti. Triadele White Palms şi Chiu Chao. Tollie 
Fong, Sam-Sam Sam şi White Powder Mama. Localul lui Fat 
Lady Lau, Cohen. 

Bangkok. 

Şi Daphne. 

Nume pe care încercase să le uite şi nu reuşise. 

Încercase să le alunge, dar ele erau toate zilele lui de ieri, 
trecutul lui. 

Sloan se întorsese ca diavolul, ieşind parcă din infern, 
întinzându-i un deget lung şi ciolănos, făcându-i semn să se 
întoarcă în locurile întunecoase despre care nici măcar 126 
nu-i vorbise, locuri însămânţate cu vrajbă şi moarte. 

Hotărârea de a se întoarce nu avea nicio legătură cu 
Sloan sau cu numele despre care îşi amintise... cu Buffalo 
Bill sau Murph Cody. Era timpul să se întoarcă pentru a 
încheia nişte capitole neterminate din viaţa lui. Era timpul 
să-şi încheie conturile. 

Se aşeză pe pat şi începu să-i mângâie spatele Giniei 
care se trezi şi se întoarse cu faţa în jos. Luă nişte cremă şi 
începu să o maseze. O clipă îi trecu prin minte că o să-i fie 
dor de ea şi gândul acesta îl supără, pentru că a-ţi fi dor de 
cineva înseamnă să-ţi aduci aminte. Lui Hatcher nu-i fusese 
dor de nimeni înainte, în viaţa lui. Nu se potrivea cu firea 


124 


lui, putea să-l distragă şi asta era periculos, îl scotea din 
umbră la lumină, unde el ştia că nu-i este locul. i 

„Dragostea poale fi fatală, spusese Sloan odată. lţi mută 
gândul într-un loc nepotrivit, la timpul nepotrivit”. 

Era nostim de câte ori 126 şi Sloan aveau păreri diferite. 
Ce obişnuia să spună bătrânul 126? Un om care a uitat să 
plângă este mort pe dinăuntru. 

Îşi alungă gândul, masându-i umerii, apoi gâtul, mâinile 
până la degete, desfăcându-i-le unul câte unul, apoi în jos 
spre coapse. Ea gemu uşor şi îşi depărtă picioarele. Işi băgă 
un picior între ale ei, se aplecă mai mult şi începu să-i 
maseze din nou gâtul. 

— Întoarce-te repede acasă, murmură ea. 


CIRILLO 


Hatcher aştepta lângă locul de parcare al portului, 
ascultând ciripitul păsărilor de noapte în întuneric şi ecoul 
melodiilor lor, care străbătea ţinutul mlăştinos. Era trecut 
de miezul nopţii şi şoseaua care ducea spre insulă era 
aproape pustie. La cinci mile depărtare, pe cealaltă parte a 
mlaştinii, luminile din Brunswick străluceau ca licuricii. Mai 
avea o sarcină de îndeplinit înainte de a pleca în călătorie. 
Işi luase rămas bun de la Ginia şi acum aştepta în întuneric, 
ţinându-şi servieta lângă picior. 

Două faruri apărură pe şosea şi începură să lumineze mai 
puternic pe măsură ce maşina se apropia de docuri. Cirillo 
întoarse pe banda îngustă de circulaţie care lega insula de 
restul lumii. Cauciucurile scârţâiră, maşina maro a poliţiei 
se opri în faţa lui Hatcher şi portiera se deschise. 

Hatcher se uită la vânjosul ofiţer de poliţie în uniformă 
maro, a cărei insignă de locotenent strălucea pe gulerul 
deschis al cămăşii scrobite. Jim Cirillo era un bărbat 

125 


muşchiulos, foarte bronzat, cu părul sur din cauza anilor şi 
a soarelui. şi ţinea mâinile puternice pe volanul maşinii. 

— Arăţi ca şi cum cineva te-a aranjat pentru vagabondaj, 
i se adresă cu vocea lui gravă. 

— Da, rosti Hatcher zâmbind. Intră în maşină şi se aşeză 
lângă poliţist. 

Cirillo băgă în viteză, porni maşina şi, trecând peste 
podul basculant, se îndreptă spre insulă. Stejari înalţi 
acoperiţi cu muşchi ce atârnau din crengi ca ţurţurii, se 
arcuiau peste străzile înguste. Erau orele de lucru ale lui 
Cirillo. li plăcea să lucreze noaptea, iar ziua să pescuiască şi 
să doarmă. Merseră câteva minute fără să-şi vorbească. 

— Sloan m-a găsit, spuse, în sfârşit, Hatcher cu voce 
dogită. 

— Şi ce dacă? Nu-i datorezi nimic, îi răspunse Cirillo 
ridicând din umeri. 

— Asta-i adevărat. 

— Dacă vrei să ştii, el îţi este dator. 

— Da, şi asta-i adevărat. 

Hatcher gândi: [ie îţi datorez mult, Jimmy. Cirillo îl 
înlocuise pe tatăl său, îi fusese prieten, profesor şi 
confident, îi aranjase chiar intrarea la Annapolis. 

O căprioară ţâşni pe drum în faţa lor şi o zbughi în 
pădure. 

— Sloan vrea să-mi dea o însărcinare, spuse Hatcher. 

— Glumeşti, râse zgomotos Cirillo. 

Incetini maşina îndreptându-şi proiectorul spre fereastra 
unui mic han. Mulţumit că totul era în regulă, continuă 
drumul. 

— Am s-o primesc, Jimmy, şopti Hatcher cu vocea spartă 
şi ciudată. 

Cirillo mai conduse câteva minute, apoi zise: 

— Bine. 

— Nu are nicio legătură cu Sloan, continuă Hatcher. 


126 


— Atunci, e-n regulă. 

— Se presupune că un fost coleg de şcoală de-al meu, de 
la Annapolis, a fost omorât în Vietnam în 1973. Se pare însă 
că trăieşte şi este la Bangkok. Este o situaţie extrem de 
delicată. 

— Şi tu eşti singurul care îl poate găsi? 

— Eu sunt singurul care ştie despre ce este vorba... şi în 
care Sloan are încredere. 

— Dar tu ai încredere în el? 

— Niciodată n-o să mai am. 

— Şi crezi toată povestea asta? 

— Atât cât trebuie ca să aflu adevărul. 

— O sumedenie de draci de acolo aşteaptă să fie scoşi la 
iveală, spuse Cirillo liniştit. 

— Da, răspunse Hatcher. 

— Are legătură cu asta, Hatch? 

Mergeau fără să-şi vorbească. Hatcher se gândi la 
întrebarea pe care i-o pusese şi spuse: 

— Da, face parte din asta. Am fost departe prea mult 
timp. 

— Primejdia este o doamnă foarte seducătoare. 

— Da. Tu mi-ai făcut cunoştinţă cu ea. 

Conducând maşina pe sub muşchiul agăţător, Cirillo îşi 
aminti ziua aceea de pe munte. 

— Arătai destul de bine în ziua aceea. Ca să-ţi spun 
adevărul, niciodată n-am crezut că ai să o faci. Atunci, 
exact în ziua aceea, am hotărât că ai putea face ceva în 
viaţă. 

De la Cirillo, Hatcher învățase simţul datoriei şi un cod 
simplu al onoarei, dar un cod exploatat cu uşurinţă de un 
om ca Sloan. Ironia sorții a fost că Cirillo a intrat în 
Detaşamentul SWAT din Boston aproape în acelaşi timp în 
care Sloan a făcut din Hatcher prozelitul său. Ca muştele, 
amândoi bărbaţii au fost atraşi într-o țesătură de violenţă 


127 


care avea să le strice vieţile pentru mulţi ani. Acum 
amândoi veniseră pe insula asta ca să rupă cu trecutul. 

Hatcher întrerupse gândurile amândurora. 

— Trebuie să-mi încerc Aug-ul, să mă asigur că 
funcţionează. 

— Ai nevoie de un Aug ca să cauţi un individ în Bangkok? 
întrebă Cirillo cu vădită surpriză. 

— Am o mulţime de duşmani în Bangkok. 

— Atunci încheie pace cu ei. 

— Este un gând bun, spuse Hatcher. Există numai o 
singură cale să faci pace cu unii dintre aceşti oameni. 

— Atunci presupun că va trebui să faci şi asta, zise Cirillo. 

— Sper că nu. O să ai grijă de vasul meu? 

— Am cheia. Cum pot să te găsesc? 

Hatcher se gândi o clipă. 

— La hotelul Oriental în Bangkok. Trebuie doar să laşi un 
mesaj pentru mine. 

— În regulă. Cirillo făcu o pauză, apoi adăugă: Nu eşti 
puţin cam prea ruginit pentru lucruri de genul ăsta, 
puştiule? 

Hatcher, după câteva momente, dădu negativ din cap. 

— Nu, nu cred, răspunse. 


BUFFALO BILL 


Ploua la Washington. O ploaie torențială cădea în aversă 
dintr-un cer rece şi plumburiu, vărsând lacrimi pe suprafaţa 
lustruită a monumentului din Constitution Gardens. Apa se 
strângea în adânciturile literelor gravate în piatră, se 
revărsa şi picura pe caldarâm. 

Acolo, fuseseră puse diverse lucruri în amintirea celor 
căzuţi: o inimă purpurie, o vază cu margarete, fotografia 
veche a unui Chevy 156 reparat perfect, un ursuleţ acum 

128 


îmbibat de apă. 

Timpul urât nu-i descurajase pe vizitatori. Se strânseseră 
duzini, stând ca statuile şi privind la vasta lespede de 
granit, căutând, descoperind, întinzând mâinile să atingă 
numele de fiice, fii, iubiţi, taţi, soţi, prieteni buni sau 
camarazi de colegiu, luându-şi rămas bun în timp ce cerul 
plângea împreună cu ei. 

Hatcher cunoştea multe nume dintre cele înscrise pe 
placa comemorativă. El luptase, dar nu în Vietnam; fusese 
civil şi avusese sarcini atât de murdare, încât nici militarii 
nu le-ar aproba sau ar vorbi despre ele. Nu existau medalii 
sau cuvinte elogioase, nici măcar vreo citare prin ordin de 
zi pentru felul de lucruri pe care le făcuse, dar el fusese 
acolo, la datorie, şi văzuse prieteni şi duşmani murind în 
modul cel mai inuman, urât, detestabil, în care o fiinţă 
omenească poate să părăsească acest pământ. 

Hatcher nu mai văzuse monumentul până atunci; nu 
voise niciodată să-l vadă. Dar acum, privindu-l prin ploaie, 
avu un sentiment de venerație în fata simplităţii acestuia. 
El îi stârnea, pentru prima oară, gândul că s-ar putea să se 
fi întors în lume cu aceleaşi cicatrice, acelaşi sentiment de 
vinovăţie şi tulburare, ca oricare altul care luptase în Nam. 

În acea operaţiune specială, el fusese etichetat ca 
mercenar, şi mercenarii nu împart gloria, nu iau parte la 
paradele militare, iar numele lor nu este dat sărbătorilor din 
calendar. Ei nu pot decât să câştige sau să piardă sau mai 
simplu spus - să trăiască sau să moară. 

Dar aici nu era nici politică, nici dezbatere despre 
nesfârşitele şi indecisele da-uri şi nu-uri ale acelui război 
îndepărtat; era doar un mormânt deschis şi lista de rămas 
bun a unui conflict care, probabil, nu va fi mai mult decât o 
notiţă în cărţile de istorie, peste o sută de ani de aici 
înainte... un paragraf fără importantă. Istoria trece repede 
peste evenimentele pe care nu le poate explica. 


129 


N-ar fi putut niciodată să-l recunoască pe bătrânul 
luptător, dacă n-ar fi avut cele patru stele pe umăr. Buffalo 
Bill Cody era încă drept ca un brad, dar cei zece ani care 
trecuseră şi viermii care-l rodeau pe dinăuntru îi 
distruseseră corpul, lăsând în urma lor un om slab ca un 
băț, cu ochii înfundaţi în orbite şi durerea înscrisă în fiecare 
cută a feţei. Pardesiul care îi scotea în relief formele 
ciolănoase era ca un memento, că până şi legendele sunt 
muritoare. 

Dar el chiar fusese o legendă. În timp ce alti militari 
fuseseră dezonoraţi de scandalul din Nam, Cody ieşise cu 
reputaţia nepătată. Un erou şi un general al soldaţilor, 
care-şi păstrase simţul demnităţii în mijlocul haosului, Cody 
devenise simbolul militar al războiului din Vietnam. 

Timid, aproape subestimându-se, el evita să iasă în relief 
şi era admirat atât de stânga, cât şi de dreapta şi centru, 
un om obişnuit care îşi sacrificase un fiu în acest conflict şi 
care părea să aducă ideea de morală într-o lume total 
imorală. Era ca un unchi iubit al naţiunii care avea grijă de 
copiii ei. Acum stătea între un bărbat încovoiat de oboseala 
bătăliilor şi o femeie cu un adolescent lângă ea, uitându-se 
la listă. Nimeni nu-i dădea nicio atenţie. Aşa era locul acela, 
fiecare devenea egal cu ceilalţi. 

— Parcă ar avea o sută zece ani, bombăni Hatcher. 

— Poate că are, răspunse Sloan. O să fie norocos dacă o 
să mai trăiască şase luni. 

— Trebuie să stăm aici în ploaie? întrebă Hatcher. 

— Va termina imediat. Ritualul nu se schimbă niciodată. 

Hatcher se strânse mai mult în haina de ploaie, privi spre 
general şi în sinea lui se minună de talentul remarcabil al 
lui Sloan de a contraargumenta. leri, Hatcher se gândise să- 
| omoare, astăzi stătea în ploaie la o mie de kilometri 
depărtare de casă, intenţionând, de fapt, să-şi asume o 
însărcinare de care nu avea nevoie, nu o dorea şi nu credea 


130 


în ea. În urmă cu o sută de ani, se gândea Hatcher, Sloan ar 
fi vândut leacuri universale din spatele unei căruţe sau ar fi 
vândut acţiuni în Brooklyn Bridge. Acum, el vinde trucuri 
murdare cu pretenţii de aventură şi patriotism, ademenind 
ochii tinerilor bărbaţi şi ai femeilor în războaiele din umbră, 
ca să devină asasini, sabotori, contrabandişti de arme, 
spărgători, chiar mercenari, totul pentru gloria steagului şi 
a ţării. Hatcher îl întâlnise pe Sloan pe vremea când era 
neprihănit şi cumpărase minciuna de la el. 

Generalul îşi termină ritualul şi porni înapoi spre stradă. 
Hatcher şi Sloan îl priveau pe Buffalo Bill cum urcă încet 
treptele, sprijinindu-se cu greutate de un baston şi evitând 
ajutorul aghiotantului său, un maior tânăr pe faţa căruia se 
citea că urmase Universitatea West Point. 

— El nu ştie nimic despre bani, spuse Sloan în şoaptă. 
Asta rămâne între noi doi. 

— Ştie ceva despre mine? întrebă Hatcher. 

— Da. 

— Şi este de acord? 

— Are încredere în judecata mea. 

Hatcher chicoti. 

— De când te cunoaşte? 

Sosirea generalului nu-i lăsă timp să răspundă. De 
aproape, părea chiar mai bolnav decât de la distanţă. Era 
vânăt, ochii apoşi şi fără viaţă pierduseră focul care-i 
impresiona chiar şi pe biografi, cu strălucirea lor. Dar se 
ţinea încă drept şi chiar dacă avea dureri, nu lăsa să se 
vadă. 

— Mă bucur că ai făcut asta, Harry, zise el, apoi se 
întoarse spre Hatcher. Dumneata trebuie să fii Christian 
Hatcher. Imi face plăcere să te cunosc. şi trecu bastonul în 
mâna stângă şi îi strânse mâna cu căldură. 

— Plăcerea este a mea, domnule general, zise Hatcher. 

— Ai lucrat bine în Orientul îndepărtat, spuse generalul 


131 


Cody. Sloan m-a ţinut la curent cu faptele dumitale. 

— Mulţumesc, domnule general. 

Bătrânul soldat păru şocat când auzi vocea dogită a lui 
Hatcher. 

— Haideţi să plecăm din ploaie, spuse el, ascunzându-şi 
repede surprinderea. 

Aghiotantul său deschise portiera din spate şi intrară în 
limuzină. Hatcher se aşeză pe scaunul rabatabil, cu faţa la 
Sloan şi Cody. Bătrânul tremura din cauza frigului şi a ploii, 
aşa că aghiotantul îi înfăşură picioarele cu o pătură. 

— Mulţumesc, Jeny, zise Cody, şi aghiotantul închise 
portiera, lăsându-i pe cei trei bărbaţi singuri, în partea din 
spate a maşinii. 

— Nu prea mi-a mai rămas carne pe oasele astea bătrâne 
ca să împiedice frigul, zise Cody stânjenit, apoi adăugă 
grăbit: Ei bine, domnule, colonelul Sloan mi-a spus că eşti la 
curent cu problema noastră. 

Hatcher încuviinţă din cap. 

— Ce părere ai? 

— Miza cea mai mare este thailandezul Wol Pot. Dacă el 
spune adevărul, şi Murph trăieşte, pot să-l găsesc, răspunse 
Hatcher. 

— Pari destul de sigur, rosti generalul. 

— Am spus... dacă fiul dumneavoastră trăieşte. Generalul 
încuviinţă din cap. 

— Şi ce-ţi spune instinctul dumitale? 

Hatcher negă din cap. 

— Până acum, nimic. Dosarele sunt goale. 

— Da, nu prea mult ca să porneşti. Îmi pare rău. 

— Trebuie să mai existe nişte fire care să ne conducă 
acolo, spuse Hatcher. 

— Înţelegi că este nevoie de multă discreţie, zise 
generalul, şi asta era mai mult o recomandare decât o 
întrebare. Hatcher aproba tacul. Nu numai atât, continuă el, 


132 


problema este şi urgentă. 

— Da, domnule general. 

— Voi doi eraţi foarte apropiaţi la Academie, după câte 
îmi aduc aminte. 

Hatcher înclină capul în semn de încuviinţare. 

— Eram amândoi în echipa de box. El a absolvit 
Academia cu un an înaintea mea. Se opri o clipă, apoi 
adăugă: Era un băiat pe cinste, domnule general. Un tip pe 
picioarele lui. 

— Bine. Mă simt mai liniştit ştiind că l-ai cunoscut... şi că 
ţi-a plăcut. 

— Eu v-am mai întâlnit o dată, şopti Hatcher brusc, la 
nunta lui Murph. 

Generalul se uită încordat la Hatcher, dar din privirea-i 
goală se vedea că nu-l recunoaşte. 

— Asta a fost cu mulţi ani în urmă. Mă tem că memoria 
m-a cam lăsat. 

— Drace, şi a mea îmi joacă feste. 

Generalul îl privi pe Sloan un moment, apoi îşi îndreptă 
privirea din nou spre Hatcher. 

— Pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Desigur. 

— De ce ai acceptat această însărcinare? 

Hatcher nu era sigur cum să răspundă. Se gândi o clipă, 
apoi rosti: 

— Un prieten de-al meu m-a întrebat odată dacă sunt 
patriot. La vremea aceea i-am spus că nu sunt sigur. Acum 
poate că o să aflu. 

— Misiunea asta nu are nicio legătură cu patriotismul, 
zise generalul. 

— Mi-ar plăcea să cred că are. 

Cody zâmbi - o reminiscență îndepărtată a unui zâmbet 
cu o nuanţă de tristeţe. 

— E drăguţ ceea ce spui, domnule Hatcher. Mulţumesc. 


133 


Bătrânul general îşi fixă ochii lui apoşi în cei ai lui 
Hatcher şi privi intens câteva secunde, ca să fie sigur că şi- 
a ales cu grijă cuvintele următoare. 

— Am înţeles că ai plecat din brigadă şi lucrezi pe cont 
propriu. 

— Da, domnule. 

— Foarte rău. Erai un soldat bun, Hatcher. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Vrei să-mi spui de ce ai plecat? 

Sloan îi aruncă o privire lui Hatcher, dar acesta se făcu că 
nu vede. 

— Imi pierdusem agerimea, domnule general, minţi 
Hatcher. 

Cody îl privi câteva secunde. 

— Ei bine, să sperăm că ţi-o recapeţi, zise, în cele din 
urmă, Cody cu un zâmbet silit. 

— Da, domnule. 

Cody se întoarse spre Sloan. 

— Se pare că ne-ai găsit omul potrivit, Harry... ca de 
obicei. 

— Mulţumesc, domnule, rosti Sloan vădit mulţumit. 
Atunci îi dăm drumul? 

Buffalo Bill Cody privi spre Hatcher şi repetă întrebarea. 

— Ei bine, domnule, îi dăm drumul? 

Hatcher dădu din cap afirmativ. 

— li dăm, răspunse el cu voce chinuită. 


FRAGMENTE 


Locul nu semăna cu niciun alt muzeu din lume. Se numea 
MARS, un acronim pentru Museum and Archaeological 
Regional Storage, şi era situat într-o clădire urâtă la 
patruzeci de mile sud de Washington, într-un sat mic în 

134 


Maryland. Hatcher avu nevoie de o oră şi jumătate ca să 
ajungă acolo cu maşina Chevy pe care o închiriase. 

Custodele muzeului era un bărbat cam de patruzeci de 
ani, deşi era greu de apreciat, şi era îmbrăcat cu o haină 
albastră. Cu părul de culoarea nisipului, bărbos, plăcut la 
vorbă, era un bărbat care îşi afişa evident tristeţea sarcinii 
sale, pentru că în locul acela simţeai, într-adevăr, tristeţe, 
suferinţă şi frământare. li întinse lui Hatcher o pereche de 
mănuşi de bumbac. 

— Le purtam ca să prevenim deteriorarea obiectelor, îi 
spuse lui Hatcher, arătând vag în direcţia unei genţi din 
plastic în care erau doua scoici mici identice, ataşate de o 
simplă notiţă: „Te iubesc, Charley”. Sunt trecute în catalog 
după locul pe care îl au pe tăblia cea mai apropiată unde au 
fost lăsate, spuse el, conducându-l pe Hatcher de-a lungul 
unui şir lung de rafturi de metal gri, ce se înălţau de la 
podea până la tavan. 

Mulţi dintre cei care veneau la zidul luptătorilor din 
Vietnam se simțeau datori din inimă sau conştiinţă să 
aducă ceva, să lase un lucru de-al lor aici. Aceste ciudăţenii 
ale inimii, ca nişte relicve ale istoriei încă nescrise, erau 
strânse în fiecare zi şi transportate de jandarmii din Park 
Service la depozit, unde erau sortate, catalogate şi 
depozitate. Ca fragmentele vieților distruse pe care le 
reprezenta, colecţia era disparată: dovezi sfâşietoare, 
hazlii, impresionante şi determinate totalmente de 
emoție... de dragostea unui copil faţă de tatăl pe care nu-l 
cunoscuse niciodată, de suferinţa unui părinte singur, a 
unei iubite rămase singură noaptea şi a sentimentului de 
vinovăţie a prietenului care a supravieţuit. Frustrare, 
supărare, mândrie, ciudă, toate erau aici, într-o magazie 
urâtă, cu rafturi uniforme de metal cenuşiu. Aici era 
durerea vieţii. 

Lucrurile erau aşezate în saci de plastic şi nu aveau 


135 


explicaţii. Mingi. Hărţi. Steaguri. Multe, multe steaguri, cel 
mai înălţător - şi ponegrit - simbol al războiului. Hatcher 
trecu mai departe şi văzu o notiţă mâzgălită pe o bucată de 
hârtie albă: „De la Kenny, ginerele pe care nu l-ai cunoscut 
niciodată”. 

Note („Prieteni, mă rog ca fiii noştri să nu fie nevoiţi să 
meargă la război, dar, dacă o vor face, mă rog să meargă 
cu curajul şi cu demnitatea pe care le-aţi avut voi”). Scrisori 
încă nedesfăcute. Poezii („Tatălui meu, mort cu două luni 
înainte de naşterea mea”). Diferite tipuri de avioane 
jucărie, căşti, trese militare, medalii, programe de la şcoli 
de dans şi anuare ale colegiilor, cizme de luptă, un sul de 
hârtie igienică, o brățară de bronz cu data 1973, fotografii 
de automobile şi case, de copii nevăzuţi niciodată şi de taţi 
necunoscuţi. Fragmente. 

— Ai fost în Nam? întrebă Hatcher, urmărindu-l pe 
custode de-a lungul rafturilor cu amintiri. 

— Da, veni răspunsul scurt, care nu permitea şi alte 
întrebări. 

Erau uşor de găsit obiecte specifice, datorită numerotării 
simple folosite ca să sorteze aceste mici lucruri de preţ 
lăsate în urma lor de rude, iubiţi şi prieteni. Bărbatul se 
opri, se aplecă înainte şi verifică un număr de cod. 

— Acesta este rândul lui. Ar trebui să fie aici, zise, şi se 
îndepărtă ca să-l lase pe Hatcher să cerceteze. Pe raft, se 
găseau: un urs vechi şi murdar, un trofeu de box din 
Louisville, crăpat, şi o fotografie a unui cuplu de adolescenţi 
lângă un Thunderbird roşu-strălucitor, model vechi. Mai era 
şi un buchet de flori legat cu o panglică albă şi o verighetă 
cusută de panglica unei Inimi Purpurii. 

După aceea, găsi două notițe. 

Prima era adresată: „Tatălui nostru, It. Murphy Cody 
U.S.N. Din partea copiilor tăi iubitori, Keith şi Sharon”. Era 
pusă lângă fotografia a doi adolescenţi care arătau trişti 


136 


pentru vârsta lor. 

Alături era o a doua notă. Pe ea era scris simplu: 
„Mulţumesc pentru tot, Polo. Şi mulţumesc lui Dumnezeu 
pentru Calul Thailandez. Jaimie”. Era ataşată de o beretă 
verde. Nimic altceva. 

Polo. 

Aşa îi spunea Jaimie. Deci porecla îi rămăsese lui Cody. 
Nostim, gândi Hatcher. N-am crezut niciodată că îi plăcea. 
Dar dovedea un singur lucru. Nota fusese lăsată pentru 
Murphy Cody, nu putea să fie o coincidenţă. 

Era vreun rămas bun de la cineva care ştia că murise? 

Sau era o notă de mulţumire de la cineva care ştia că 
Murph Cody trăia? 

Mai era şi referirea la Calul Thailandez. Pentru Hatcher, 
asta însemna un singur lucru - heroină thailandeză. Praf alb 
chinezesc. 

Le procura Cody heroină oamenilor lui? Erau el şi acest 
Jaimie amestecați, într-un fel, în contrabanda de heroină? 
Era oare acesta vreun fel de mesaj codificat? Fără să vrea, 
Hatcher dădu din cap. Nu voia să creadă aşa ceva. Şi, 
totuşi, ce altceva ar fi putut să însemne? Putea fi şi alt 
răspuns? 

Călătoria asta îi ridicase mai degrabă întrebări decât îi 
dăduse lămuriri. 

— Nu există nicio cale să dăm de urmele acestui Jaimie, 
nu-i aşa? întrebă Hatcher cu vocea lui răguşită. 

Custodele dădu negativ din cap. 

— Nu-i treaba noastră, răspunse el simplu. 

Hatcher verifică bereta. Ilnăuntrul căptuşelii erau inițialele 
J.S. Nimic mai mult. Hatcher scoase un blocnotes mic şi 
scrise toate informaţiile, aşa cum le găsise. Mai era şi o 
dală. Bereta şi nota fuseseră înregistrate cu paisprezece 
luni în urmă, la patru iulie. Nu mai era nimic altceva. 
Oricare ar fi fost moştenirea lui Murph Cody, ea părea să se 


137 


termine aici, cu acest scurt epitaf. 

— Bine, îi zise custodelui. Mulţumesc. 

— Da. 

Hatcher mai privi împrejurul camerei o dată, la mănuşile 
de base-ball, la zmeiele avariate şi la flori. Se gândea la 
ceva ce scrisese Conrad: „... o credinţă dezinteresată într-o 
idee... ceva ce poţi înălța şi în faţa căreia te închini şi aduci 
o ofrandă ca să...”. 

Se gândea la toţi aceşti eroi fără odihnă reprezentaţi aici, 
ucişi şi înmormântați sau pierduţi într-un loc străin, văduviţi 
de speranţele şi visurile lor în acest sacrificiu copleşitor, pe 
care coroana şi ţara păreau hotărâți să o ceară fiecărei 
generaţii. Oameni obişnuiţi care deveneau excepţionali prin 
moarte. Răsuflarea rece a stafiilor îi îngheţară spinarea şi 
nu Ştiu cum să iasă mai repede de acolo. 


MONTANA 


Hatcher dispăru în noaptea aceea cu valiza plină de 
bancnote şi de dosarul lui Murphy, lăsându-l pe Sloan să-l 
aştepte la restaurantul Occidental. Sloan era la al treilea 
scotch când îl străfulgeră o idee. Tică/osul/ nu are de gând 
să vină. Un telefon scurt îi confirmă temerile. Hatcher 
părăsise hotelul cu două ore în urmă. Genul lui! Ceea ce îl 
necăjea pe Sloan era că ar fi trebuit să-şi dea seama că 
Hatcher o să se ferească de el. Prima mişcare prin care 
Hatcher şi-ar fi manifestat supărarea faţă de Sloan ar fi fost 
să se elibereze, să-şi etaleze statutul de independent şi să-i 
arate lui Sloan cine este şeful. 

Bine, gândi Sloan, o să vedem noi. 

— Faceţi comanda acum, domnule colonel? întreba 
chelnerul după ce el închise telefonul. 

— Anulează, rosti scurt Sloan. 

138 


Îi strecură o bancnotă de cinci dolari şi porni în noaptea 
ploioasă. Cunoscându-l pe Hatcher, Sloan ştia că ar putea 
să treacă săptămâni până să primească veşti de la el. Se 
întoarse la birou şi îl căută pe Zabriski. El putea să 
găsească pe oricine. În plus, era sigur că Hatcher călătorea 
sub numele lui adevărat. Drace, nu s-a schimbat prea mult. 
De altfel, Hatcher nu îl evita, îl ignora, pur şi simplu. Sloan 
avea să fie pe urmele lui, numai ca să-i arate ticălosului 
cine este el. 

A doua zi dimineaţa primi raportul. 

— A luat avionul spre Billings, Montana, noaptea trecută, 
a stat la hotelul Palace, a plecat devreme azi-dimineaţă şi a 
luat un avion local spre Shelby, raportă Zabriski. 

— Montana? Ce naiba ar putea să facă în Montana? 

— Nu ştiu, domnule, dar acolo s-a dus. 

— Unde naiba este Shelby? 

— Aproximativ la doi paşi uriaşi la sud de frontiera 
canadiană, răspunse agentul. Nu există nimic acolo, 
domnule colonel, locul este înzăpezit de trei luni. Acolo şi-a 
înţărcat dracul copiii. 

Montana? Sloan scoase dosarul lui Murph, îl frunzări, apoi 
reciti fiecare rând, căutând ceva care să aibă legătură cu 
Shelby, Montana, dar nu găsi nimic. Ei drace, gândi el, unde 
s-ar putea duce de la Shelby? Il însărcină pe Zabriski să ia 
următorul avion către Billings, să aştepte ca Hatcher să se 
arate şi să-l urmărească. 

— Ascultă, Zabriski, tipul ăsta este foarte isteţ, ai înţeles? 
Foloseşte şiretlicuri de care n-ai mai auzit până acum. 

— ÎI curăţăm? întrebă Zabriski. 

— Nici vorbă, n-a făcut nimic rău. Vreau doar să ştiu ce 
intenţii are. 

Poate şi-a schimbat direcţia de mers, gândi Sloan. Poate 
mă verifică el pe mine. Riscul de-al fi angajat pe Hatcher 
era că individul era prea deştept. Dacă Hatcher se 


139 


dezlănţuia, putea fi foarte periculos. După Los Boxes, era 
mult prea devreme să aibă încredere în jocul lui Hatcher. 


Bimotorul De Havilland îşi făcu drum prin îngustul coridor 
pe care ventilatoarele îl croiau prin zăpadă. De fiecare 
parte a avionului, mormane de zăpadă se conturau 
deasupra fuzelajului, zăpada care se strânsese de luni de 
zile. Aerogara aeroportului era o clădire cu un singur etaj, 
aproape ascunsă între troienele albe. Lângă aceasta, se 
găsea un hangar care de-abia se vedea din zăpadă, cu un 
steag de vânt ce se bălăbănea pe stâlpul îndoit de vântul 
tăios. Asta era tot ce se găsea la aeroport. Bocancii lui 
Hatcher scârţâiau în zăpadă şi respiraţia lăsa urme de aburi 
în urma lui în timp ce traversa asfaltul înzăpezit al pistei de 
aterizare, îndreptându-se spre aerogara încălzită care era, 
de fapt, o singură încăpere mare. 

Într-o parte a camerei se găsea un calculator la care 
lucra un bărbat tânăr, costeliv, ce părea pe jumătate 
adormit; vizavi, în cealaltă parte a camerei, se aflau un 
automat pentru mâncare şi un calculator pentru închiriat 
taxiuri şi maşini, amândouă manipulate de aceeaşi 
persoană, un bărbat cărunt, nebărbierit, cu o căciulă de 
blană şi trei cămăşi de lână puse una peste alta. Sosirea 
avionului nu stârni prea multă agitaţie în aerogară. Mai 
erau încă doi pasageri lângă automatul pentru mâncare. 

Hatcher scoase o cană de cafea din automat şi aşteptă 
până când unul din pasageri se duse să închirieze o maşină. 
După ce acesta plecă, se apropie de bătrânul cu căciulă 
care, aplecat deasupra formularului de închiriere, îl 
completa cu un ciot de creion. 

— În cât timp se poate ajunge la Cut Bank? întrebă 
Hatcher cu o voce obosită. 

Bătrânul continua să lucreze la formularul său. 

— Depinde. 


140 


— Depinde de ce? 

— De anotimp. Pe timp de vară, ajungi în patruzeci şi 
cinci de minute. 

— Şi iarna, de exemplu, chiar acum? 

— În două ore dacă cunoşti drumul. 

— Ştii ce distanță este până la rezervația 
guvernamentală? 

Bătrânul continua să scrie fără să ridice ochii. 

— Şaizeci de kilometri, aproximativ, majoritatea urcuş. 
Dacă nu eşti obişnuit să conduci pe zăpadă, renunţă. Nu te 
vor mai găsi până la primăvară. 

— Eşti şi şofer? 

— Îhî. 

— Cât îmi iei ca să mă duci până acolo? 

— Fiule, crezi că este vorba de o plimbare cu bicicleta 
prin parc? spuse el, concentrându-se în continuare asupra 
formularului. 

Hatcher îi flutură o hârtie de o sută de dolari pe sub nas. 

— Mai ai una din asta când ne întoarcem, zise 
tachinându-l. Nu voi întârzia acolo mai mult de o oră. 

Bătrânul se uită câteva momente la zâmbetul ascuns al 
lui Ben Franklin, apoi îşi ridică privirea. 

— Probabil, eşti vreunul din guvern, zise. 

— Dacă vrei o biografie, o să te coste acest Ben Franklin, 
spuse Hatcher, înclinând capul spre bancnotă. 

— Nu, zise bătrânul înşfăcând bancnota şi vârând-o într- 
unul din buzunarele cămăşii. Ultimul avion înapoi la Billings 
este la patru. Se uită la ceas. Avem un răgaz de şase ore. 

— Ce părere ai despre Spokane? 

— Un zbor pe zi. La două şi jumătate. 

— Să optăm pentru ăsta. 

— Înî, răspunse bătrânul şi îi întinse mâna. Numele meu 
este Rufus Eskew. 

— Chris, zise Hatcher, strângându-i mâna bătătorită. 


141 


— Mai bine să faci ceva pe frigul ăsta, rosti Rufus, 
căutându-şi cheile sub calculator. 


Elicopterul zbură la mică înălţime deasupra câmpiei, 
trecând repede peste căprioarele ce adulmecaseră deja 
primul balot de fân aruncat din el. Simmons şedea în 
carlinga deschisă, îmbrăcat în haine groase, cu faţa 
protejată de un fular împotriva vântului tăios îndreptat de 
palele elicopterului spre el şi colegul său. Privea afară prin 
ochelarii de soare dintre fular şi căciula de lână, pe care şi- 
o trăsese adânc peste ochi. Peste sprâncenele-i negre şi 
stufoase se aşternuse o crustă de chiciură. Se ţinu de 
balustrada grea din partea de jos a uşii şi aşteptă până 
când pilotul întoarse elicopterul. 

Sub ei, turma alerga în salturi dezordonate, cu excepţia 
unui cerb semeţ care şedea pe loc, adulmecând aerul cu 
nările fremătând, privind cum coboară elicopterul peste 
câmpia îngheţată, care se întindea între două piscuri de 
munte. 

— Priveşte la ticălosul ăla încrezut, îi urlă Simmons 
colegului sau. Frumos mascul. 

Erau la şase metri deasupra pajiştei troienite când 
Simmons împinse cu amândouă picioarele balotul mare şi îl 
aruncă jos, prin uşă. Se uită după el cum se rostogoleşte şi 
cade într-un morman de zăpadă. 

— Veniţi şi luaţi-l, drăgălaşilor, strigă el către renii din 
turmă care fuseseră blocaţi de o furtună puternică şi erau 
pe punctul de a muri de foame. Pe partea cealaltă, Eddie, 
şeful lui, descărca ultimul balot. Se întoarse către Simmons 
şi îşi îndreptă degetul mare spre acoperişul elicopterului. 
Simmons îi auzi vocea prin interfon. 

— Încărcătura e livrată. Hai să bem o ceaşcă de cafea 
fierbinte. 

— Am auzit, e o veste grozavă, răspunse pilotul. 


142 


Simmons şi Eddie închiseră uşile şi se aşezară în faţa 
radiatoarelor slabe. Aerul care ieşea prin cele două supape 
era cald numai în comparaţie cu vântul de afară. Simmons 
scoase o sticlă de Canadian Club, îşi trase fularul de pe faţă 
şi sorbi o duşcă bună. Işi şterse gura cu mânuşa şi îi întinse 
sticla lui Eddie, apoi se scutură, ca şi când ar fi fost lovit de 
trăsnet. Ă 

— Uau! Asta o să ne ajute să ajungem acasă, strigă el. Işi 
aranjă iar fularul pe faţă, puse sticla alături, după ce Eddie 
îşi luă porţia, şi se cuprinse cu braţele. O să doarmă toate 
cele douăzeci de minute cât va dura drumul până la bază. 

Vocea pilotului se auzi prin interfon. 

— Am primit un apel de la bază. Este acolo un individ 
care te aşteaptă, Harley. 

Simmons ciuli urechile. Cine naiba putea să vină la bază 
ca să-l vadă pe timpul ăsta? se miră el. 

— Cum îl cheamă? îl întrebă pe pilot. 

— N-am întrebat. 

Simmons se gândi îngrijorat tot drumul. În orice caz, 
avea probleme cu paranoia. Dacă Lee de la bază nu ştia 
cine este, atunci cine putea să fie? Cobori din elicopter şi 
alergă spre birou în timp ce palele elicopterului încă se mai 
învârteau. Cine era tipul ăsta? 

Simmons îl cunoştea pe Rufus Eskew, aşa că trebuia să 
fie individul celălalt. Stătea în picioare deasupra 
radiatorului de pe podea şi bea cafea dintr-o ceaşcă pe care 
o ţinea cu amândouă mâinile. Inalt, cu părul înspicat, cu 
alură de boxer, bronzat, gândi Simmons. Trebuie să fie de 
pe undeva din sud. L. A. sau Florida. Purta un pulover negru 
cu guler pe gât, pantaloni de catifea reiată băgaţi în cizme 
căptuşite cu blană, o haină groasă de lână şi ochelari de 
soare. Este din L.A., îşi spuse Simmons. Apoi tipul îşi scoase 
ochelarii şi Simmons privi la cei mai reci ochi pe care-i 
văzuse vreodată. 


143 


Din Washington, îşi zise. 

— Domnule Simmons, numele meu este Hatcher, spuse 
el cu vocea dogită. 

lisuse, gândi Simmons, auzi ce voce are. Individul 
vorbeşte în şoaptă. 

— Să mergem undeva şi să vorbim un minut. Este ceva 
personal, îi spuse Hatcher. 

Personal? Personal? Ce naiba putea fi personal? Nu 
datora nimănui nici măcar un dolar. Pensia alimentară 
fusese trimisă. Chiar şi jeep-ul îl achitase. 

— Aveţi douăzeci de minute ca să vă încălziţi fundurile, 
zise pilotul, în timp ce restul echipajului se îngrămădea în 
baraca din spatele lui. Ne încarcă iar. 

— Putem merge în biroul directorului, zise Simmons. Este 
plecat la Helena pentru câteva zile. 

II conduse pe Hatcher într-o cameră mică cu un birou 
care nu avea pe el decât telefonul. Pe lângă birou, în 
cameră se mai găsea o bibliotecă demodată cu geam în 
care se găseau  împrăştiate câteva publicaţii 
guvernamentale, şi un cuier pentru pălării. Calendarul de 
pe perete era de la Compania de nutreţuri şi seminţe de 
iarbă, din Shelby. Hatcher privi în jur şi gândi: directorul 
este sau surprinzător de bine organizat, sau nu prea 
lucrează. Se aşeză pe colţul biroului: 

— Trage-ţi un scaun, zise el. 

Simmons se aşeză. Părea speriat de moarte. 

— Ce se întâmplă? întrebă. 

— Fac parte din comisia MIA. Cercetăm cazul lui Cody, 
răspunse Hatcher. 

— Oh, lisuse, ştiam eu. Ştiam că asta trebuie să fie. Ce 
blestem, de câte ori trebuie să trec prin toate astea. Am 
plecat din nenorocita aia de armată de aproape 
cincisprezece ani şi de-atunci ei scormonesc întruna cazul 
Cody. 


144 


Hatcher fu şocat de reacţia lui Simmons. Dar în acelaşi 
timp ea fuse revelatoare. Era ca şi cum cea mai teribilă 
frică ieşise la iveală şi îl strângea de gât. Hatcher cunoştea 
simptomele şi chiar în acel moment îşi dădu seama că 
bănuiala lui era corectă. Tot ceea ce avea de făcut era să-l 
strângă cu uşa. Simmons arăta de parcă era gata să 
cedeze. 

— Este doar o treabă de rutină, spuse Hatcher. Nu 
trebuie să te superi pe mine. Ă 

— Sunt aici de zece ani, rosti Simmons. Incerc să uit 
toate astea. Nu-mi trebuie... 

Nu termină fraza. 

— Doar câteva fleacuri, zise Hatcher. N-o să ne ia decât 
un minut. 

— Oricum, am auzit că Murph a fost declarat oficial mort. 

— Asta este corect. 

— Atunci ce naiba... 

— Trebuie să clarificăm unul sau două lucruri. 

— Nu pot să-mi mai aduc aminte după atâta vreme, 
omule, spuse Simmons. Asta s-a întâmplat acum 
cincisprezece ani. Am văzut o sumedenie de oameni 
murind în Nam. Nu-mi amintesc de nimeni în mod special. 

— Acesta era locotenentul de aviaţie, Cody. Tatăl lui era 
general, comandantul tuturor forţelor de luptă. Sunt sigur 
că ţi-l aminteşti, Simmons. 

Simmons începea să se enerveze, dar era un fel de 
supărare defensivă. 

— Ascultă, domnule, oricum te-ai numi, rosti scurt 
Simmons. Nu-mi amintesc. Nu vreau să-mi amintesc. De 
cincisprezece ani încerc să uit toate astea. 

— Toate ce? 

— Tot ce s-a întâmplat acolo. Douăsprezece luni din viaţa 
mea pe care am vrut să... am încercat să cred că nu le-am 
trăit niciodată. Este destul de greu... Oricum, de la distanţa 


145 


aia toţi semănau între ei. 

— Cine? 

— Aviatorii care s-au prăbuşit. 

— Cât de departe? 

— Dincolo de râu. Ştii, noi zburam pe elicoptere Huey în 
Sea-Air Rescue. Când participi la operaţii de salvare, nu eşti 
niciodată chiar... exact deasupra lor. 

— Da, ăsta-i unul dintre lucrurile pe care voiam să le aflu 
de la tine, spuse Hatcher, scoțând o mapa cu dosare din 
servieta şi răsfoind-o. Lăsă discuţia suspendată, privindu-l 
pe Simmons cum îşi pierdea firea. Este multă vinovăţie aici, 
gândi el, tipul ăsta este fragil, a crăpat şi cioburile n-au 
căzut încă. Mai aşteptă puţin, apoi zise în şoaptă: Există o 
mică nepotrivire între rapoarte. 

— Nepotrivire? L 

— Da, una minoră. In raportul pe care l-ai făcut imediat 
după accident, spuneai că avionul s-a lovit de pomi şi a 
explodat imediat. lată ce scrie aici: „Eram la aproximativ un 
kilometru depărtare şi el s-a prăbuşit, întreaga pădure 
părea că explodează. Nu văd cum cineva ar fi supravieţuit”. 

Simmons încuviinţă din cap. 

— Aşa este, zise. 

— Dar în această transcriere, după reanalizarea benzii de 
la bord, din 1981, spui că erai destul de aproape ca să poţi 
simţi căldura când a făcut explozie şi că ai putut vedea că 
nimeni n-a ieşit din el. Atunci ai încercat să fereşti 
elicopterul de foc şi ai fost nevoit să abandonezi încercarea 
de ajutor. 

— Se întâmpla mereu. Şi ce-i cu asta? 

— Care versiune este adevărată? Erai destul de aproape, 
încât să poţi simţi căldura sau la un kilometru depărtare 
când s-a prăbuşit? 

Se îndepărtă de Hatcher şi porni spre uşă. 

— Trebuie să plec. Am căprioare de hrănit. 


146 


— Mai ai cincisprezece minute, murmură Hatcher Era 
hotărât să încerce totul. Ascultă Simmons, scrâşni el, nu mă 
interesează dacă ai minţit când s-a înregistrat banda de la 
bord. Acum vreau să ştiu doar adevărul. Dacă mi-l spui, 
terminăm imediat. 

Simmons se întoarse brusc cu faţa roşie de furie. 

— De ce aş fi minţit? 

— Ofiţerul care le-a interogat a notat în raportul lui din 
'72 că erai speriat. De fapt, el a scris că te bâlbâiai. Totul se 
terminase şi erai în siguranţă, dar arătai încă speriat. 

— Am fost trei săptămâni în mijlocul lor, omule, zise 
Simmons cu asprime. Era doar a treia mea ieşire. Sigur că 
eram speriat. Am fost până în ultima zi cât am stat acolo. 
Aveam nouăsprezece ani. Eram tot timpul speriat. 

— Să fii speriat nu înseamnă să fii laş, rosti Hatcher încet. 

— Laş? Asta crezi dumneata? 

Hatcher dădu negativ din cap. 

— Nu este ceea ce cred eu. Dar poate că asta este ceea 
ce crezi tu. 

Simmons îşi frământă căciula de lână în mâini şi dădu din 
cap. 

— Nu scapi niciodată de el. Blestematul ăsta de Vietnam, 
Dumnezeu să blesteme Vietnamul, strigă el cuprins de 
furie, încât îl surprinse pe Hatcher. 

Îi părea rău de Simmons, dar nu destul de rău ca să 
renunţe. 

— Jură-mi că nu ai văzut pe nimeni ieşind din avionul 
acela şi plec imediat, şopti Hatcher. Dar, dacă mă minţi, am 
să-mi dau seama. 

— Atât de mult timp a trecut... 

— Nu erai sub prestare de jurământ, Simmons, aşa că 
poate ai făcut o greşeală. 

— Nici acum nu sunt sub prestare de jurământ. 

— Simmons, ar fi fost posibil ca Murph Cody să iasă din 


147 


avion? 

— Orice este posibil. 

— Tu ce crezi? 

O voce de afară strigă: 

— Cinci minute, Simmons. 

— Imediat, răspunse Simmons. Se uită înapoi la Hatcher. 
De ce mai scormoneşti asta? Oricum, totul s-a terminat. 

— Există şansa ca Murph Cody să fie într-un lagăr în 
Cambodgia, minţi Hatcher. Inainte de a începe cercetările, 
trebuie să fiu sigur că nu a murit în ziua aceea. 

— Totul este consemnat în rapoarte. Le-am spus totul 
despre asta. Ei zburau întotdeauna prea jos. Era o expediţie 
sinucigaşă, toţi ştiau asta. 

— Te referi la Cody? 

— Era nebun, omule. Primul lucru pe care l-am auzit când 
am fost repartizat la SAR a fost: „Eşti rezerva lui Cody, 
ziceau, o să fii foarte ocupat. Ai face bine să nu te 
remarci... ” 

Imaginea începea să se contureze în mintea lui Simmons. 
Se frecă la ochi, dar nu putea să o înlăture, aceasta stăruia 
ca-ntotdeauna. Bărbatul care mergea şchiopătând spre 
malul fluviului, făcându-i zadarnic semn cu mâna, apoi 
explozia, marea de flăcări care urca deasupra crestelor 
copacilor. Pilotul încă se apropia, continua să facă semn cu 
mâna, un spectru profilat pe flăcări până când imaginea 
dispărea complet din mintea lui Simmons. 

— Poate... zise Simmons. 

— Poate ce, Simmons? Poate că Murph n-a murit, asta ai 
vrut să spui? 

Hatcher îşi dădu seama că Simmons se pornise, aproape 
îi putea simţi durerea. Ştia că nu va rezista, că în cele din 
urmă va vorbi, dacă va continua presiunea asupra lui. 

— N-am spus niciodată că a murit, ţipă Simmons. N-am 
spus asta niciodată. S-ar fi putut să iasă de acolo fără ca eu 


148 


să-l fi văzut. Se trăgea în noi de pretutindeni... 

— Gloanţele ţinteau aproape, nu-i aşa? 

— Loveau elicopterul la un metru de faţa mea. 

— Deci era momentul să vă îndepărtați, adevărat? 

Simmons îşi întoarse faţa de la el. De afară, se auzea 
zgomotul familiar al elicopterului în timp ce pilotul îl 
manevra pe pistă. 

— Trebuie să plec. 

— Atunci, te aştept până le întorci. 

— lisuse, ce vrei să-ţi spun? 

— Adevărul. 

Simmons izbi locul uşii cu muchia palmei. 

— La naiba! Dracu să te ia! 

— Te roade, nu-i aşa? 

Simmons nu răspunse. 

— Priveşte lucrurile în felul ăsta, dacă ai văzut pe cineva 
ieşind din avion în ziua aceea, poate că încă îl putem găsi. 

Simmons scoase un geamăt. 

— Am încă coşmaruri. Nimic nu-mi merge cum trebuie. 
Nevasta m-a părăsit... Totul nu-i decât rahat. 

— Poate ca asta o să le ajute să-ţi limpezeşti gândurile, îi 
sugeră Hatcher, dar Simmons dădu din cap. Deci ai venit 
aici ca să uiţi? Simmons încuviinţă din cap, fără să 
vorbească. Şi n-a mers. ` 

Brusc, ochii lui Simmons fură inundați de lacrimi. Incercă 
să le împiedice, dar ele îi curgeau încet pe faţă. 

— Mă tot gândesc, poate reuşeam să-l scoatem de-acolo, 
dar ei trăgeau în noi să ne rupă în bucăţi, aşa că le-am 
spus... „Hai să plecăm de aici, nu văd pe nimeni” şi, la 
naiba... remuşcările au început înainte de a ne întoarce la 
bază şi de atunci nu mai încetează, nu mai suport să... nu 
pot... să vorbesc despre asta, să văd oameni pe care i-am 
cunoscut acolo, eram speriat, omule, asta-i tot. 

— Deci Cody a ieşit din avion, zise Hatcher, direct. 


149 


Simmons plângea încet şi încerca să se stăpânească. Se 
sprijini de fereastră, privind elicopterul care stârnea nori de 
zăpadă în timp ce motorul se încălzea. Simmons inspiră 
adânc şi oftă. 

— Unul dintre ei a ieşit, spuse el, în cele din urmă. 

— Ei cred că au găsit nişte rămăşiţe de-ale mitraliorului 
în locul acela, zise Hatcher. Dar nu l-au găsit niciodată pe 
Cody. 

Simmons se uită la Hatcher cu faţa răvăşită de durere. 

— Ce i s-o fi întâmplat? întrebă, cu vocea tremurând de 
vinovăţie. 

Hatcher ridică din umeri şi clătină din cap. 

— Dacă afli vreodată... începu Simmons, dar vocea din 
avion strigă iar, Simmons, ce naiba faci? Avem o treabă de 
rezolvat. 

— O să te anunţ, zise Hatcher. Mai este încă ceva. Calul 
Thailandez are vreo semnificaţie pentru tine? 

— Vrei să spui heroină? 

— Asta este tot ce înseamnă? 

— Asta este tot ce înseamnă pentru mine. 

— Mulţumesc. Ar fi mai bine să pleci, zise Hatcher. 

În timp ce Simmons se îndrepta spre uşă, Hatcher se 
ridică în picioare şi îi atinse braţul. 

— Mai ascultă-mă un minut, zise el. Ce s-a întâmplat 
acolo nu mai contează. Uită asta. Aceea a fost alta viaţă. 
Ce-ai făcut tu? Putea să i se întâmple oricui. Şi dacă ai 
sacrificat viaţa lui Cody, ai salvat probabil vieţile pilotului, a 
copilotului şi pe a ta. Trei vieţi pentru una, acesta este deja 
un schimb destul de bun. 

— M-am gândit şi la asta, spuse Simmons, dar tot nu 
ajută. 

— Conştiinţa poate fi un tovarăş îngrozitor, zise Hatcher. 

— Nici asta nu ajută, spuse Simmons cu amărăciune. 

Îşi înfundă căciula bine pe cap şi ieşi din cameră. Hatcher 


150 


privi pe fereastră cum Simmons alerga prin zăpadă spre 

elicopter. Se gândi, e-n regulă, e posibil ca Murph să fi ieşit 

din avion. Chiar dacă nu a putut fi salvat, ar putea să fie 

încă în viaţă şi asta înseamnă că nu este mort în mod sigur. 
Atunci, unde este de cincisprezece ani? 


— L-ai pierdut? L-ai pierdut, spuse Sloan încet, dar cu 
fermitate. Cum poţi să pierzi pe cineva în... Mai spune-mi o 
dată numele localităţii? 

— Shelby, răspunse Zabriski. Nu s-a mai întors la Billings, 
domnule colonel. A luat o cursă internă către Spokane, de 
acolo la Seattle, apoi a luat un avion spre L.A. 

— Unde eşti acum? 

— La L.A. International. El pleacă mâine de dimineaţă. 

— Unde? 

— La San Diego. 

— San Diego! Ce dr... Sloan ezită un moment, apoi zise: 
Aşteaptă o clipă să mă interesez, rămâi pe fir. 

Sloan apăsă pe butonul de menţinere a legăturii şi se 
întoarse spre unul dintre cei patru operatori de la 
computere, care lucrau în cartierul său general. 

— Holloway, am nevoie de adresa actuală a doi bărbaţi 
din marină. Locotenentul comandant Ralph Schwartz şi 
comandantul Hugh Fraser. Sunt într-o convorbire 
interurbană cu cineva. Sloan silabisi cele doua nume. 

— Daţi-mi un minut, domnule colonel, spuse Holloway. 

Sloan bătu nervos darabana cu degetul pe birou şi 
frunzări copia dosarului lui Cody, în timp ce Holloway 
introducea întrebările în computer. Cartierul său general 
operaţional se compunea din trei camere situate într-o 
clădire mică cu birouri, la patru blocuri depărtare de Casa 
Albă. O sală mică de aşteptare, ocupată de secretară, 
camera principală care avea patru computere conectate la 
o reţea de telefoane şi sateliți, şi biroul lui particular în care 


LSI 


nu se găsea niciun articol personal. 

Sergentului îi luă mai puţin de două minute ca să 
primească răspunsurile. 

— Au sosit, domnule colonel, spuse sergentul. Fraser: s-a 
pensionat acum optsprezece luni, domnule colonel. Este 
vicepreşedintele unei companii aeriene particulare, în 
Seattle. Nu apare nicio adresă actuală pe bandă. Despre 
celălalt... ăă, da, Ralph Schwartz: este comandant şef 
acum, domnule colonel, director al şcolii de aviaţie din 
cadrul Academiei Naţionale de Ştiinţe din San Diego. 

— Mulţumesc, sergent, spuse Sloan şi comută înapoi la 
Zabrinski în L.A. 

— E-n regulă, anulează urmărirea şi întoarce-te. 

— S-o anulez? întrebă agentul surprins. 

— Anuleaz-o, zise Sloan şi închise telefonul. 

Incepu să râdă. Tică/osul ăsta, gândi, se joacă cu mine ca 
să-mi arate că mai are încă stofă în el. Bărbatul cu voce 
răguşită nu încercase să-şi şteargă urmele, el voia doar să 
vadă cât timp le va trebui să-l prindă din urmă. Sloan se 
uită la ceas. Era ora nouăsprezece, adică şaisprezece la 
graniţă. Hatcher bătuse un drum lung în douăzeci şi patru 
de ore. 

Celălalt operator de la computer îi întrerupse gândurile. 

— Avem un apel care intră pe computer acum, domnule 
colonel. 

— De la cine? 

— Baza M. 

Cel care chema folosea un computer modem. Era o 
metodă de securitate pentru comunicațiile prin telefon. Pe 
ecran apărură mai multe întrebări care necesitau 
răspunsuri: 


Numărul de cod: 
Codul zilei: 


152 


Codul operaţiunii: 

Gradul de verificare a codului: 

Codul celui care este chemat: 

Codul dumneavoastră: 

Numărul dumneavoastră de verificare: 
Amprenta vocii: 


Dacă undeva pe linie apărea un răspuns incorect, se 
producea o deconectare imediată şi o înghețare a 
numărului care chema, ca să poată fi depistat. Numere şi 
nume apăreau pe ecran ca răspuns la întrebările cerule. 

— Este conectat pe amprenta vocii, spuse operatorul. 

— Comută apelul pe telefonul verde, ordonă Sloan şi 
intră în biroul său. j 

Închise uşa şi descuie un sertar al biroului. Înăuntru se 
găsea un telefon cu un dispozitiv special care bruia 
transmisia în ambele sensuri şi le decodifica pe o linie 
obişnuită. În partea de sus a cutiei se vedeau două 
luminiţe. Lumina verde îl asigura că linia era liberă, iar dacă 
se aprindea cea roşie, convorbirea era întreruptă imediat. 

Sloan răspunse la telefon. 

— Sunt Moon Racer, spuse el. 

— Aici este Hound Dog, domnule. Avem probleme. 

— Dă-i drumul Hedritch, suntem numai noi pe fir. 

— Băiatul nostru ne dă de lucru, domnule colonel. 

— Aceeaşi veche problemă? 

— Da, domnule. Lucrurile merg bine atâta timp cât îl 
ferim de scandal. Acum însă este hotărât să colinde 
localurile de noapte. l-am spus că este imposibil şi nu vreau 
să repet ce mi-a zis. 

Sloan râse pe înfundate. 

— Îmi pot imagina. Aminteşte-ţi că eu l-am scos în lume. 
Toţi tipii ăştia de la tropice sunt la fel. Sânge fierbinte, asta 
este. 


153 


— Sângele ăsta fierbinte al lui o să împroaşte podeaua 
dacă n-are grijă. Am voie să-l opresc? 

— Nu. El este oaspete în Statele Unite, nu prizonier. 
Sarcina noastră este să-l protejăm oricât de greu ar fi. 

— Vrea să meargă la discoteca Split Personality, în 
costum de gală. N-am putea să-l păzim acolo nici dacă ne- 
ar ajuta întreaga armata israeliană. 

— Când are de gând să se ducă? 

— Poimâine. 

Sloan se gândi puţin. 

— Ei bine, trebuie să ne încercăm norocul. Să nu afle 
nimeni că te duci şi tu. Să fii acolo în jur de unsprezece şi 
spune-i directorului cine eşti. Alege-ţi un loc mai retras. 
Asta-i cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci. 

— O să fie neplăcut, domnule. 

— Aşa e totdeauna, Hedritch. 

— Da, domnule. 

Sloan închise telefonul. Scoase o havană din sertarul 
biroului, îi desfăcu ţipla, o plimbă prin faţa nasului de mai 
multe ori şi îi sorbi aroma cu nesaţ. O aprinse, ridică din 
nou telefonul verde şi formă un număr. 

— Da? răspunse o voce după primul semnal. 

— Aici este Moon Racer. Omul e disponibil? 

— Da, domnule. 

O clipă mai târziu o altă voce întrebă: 

— Moon Racer? 

— Da, răspunse Sloan. 

— Fumezi, Moon Racer? 

— Da. Ştii ce fumez? 

— La Fiera. 

— Bine. Am o veste pentru tine. 

— Este aceea neplăcută despre care am discutat? 

— Da. Campon o să fie la Split Personality în Atlanta, 
Georgia, poimâine la ora unsprezece seara. 


154 


— Asta înseamnă miercuri. 

— Corect. Ai vreo problemă? 

— Niciuna. Bucură-te de havană. 

— Asta am să şi fac. 

Sloan închise telefonul, împinse sertarul şi îl încuie. După 
aceea ridică telefonul obişnuit. 

— Rezervă-mi un bilet pentru zborul următor la San 
Diego, spuse el. 


FETELE DE PE APĂ 


Windy Porter şedea la masa lui obişnuită din colţ la 
Queen's Pub, privind la vreo zece thailandezi care încercau 
să înalțe un chula. Zmeul uriaş avea o lungime de cel puţin 
doi metri şi echipa întâmpina greutăţi ca să-l înalte. În 
capătul celălalt al parcului Sanam Luang, mai mulţi 
concurenţi la zmeie pakpao îşi înălţaseră deja micile lor 
jucării individuale şi adresau insulte prietenoase echipei. 

Când zmeul cel mare îşi luă, în sfârşit, zborul şi se avântă 
în aer, unul dintre pakpao se repezi spre el în zig-zag 
încercând să-l depăşească şi să-l doboare, ca să câştige 
meciul. Chula era greu de manevrat, dar echipa lui era 
expertă. Aceştia îi tăiară drumul lui pakpao, îi agăţară 
sfoara cu a lor şi aduseră zmeul cel mic pe pământ. Toţi 
erau foarte bucuroşi, acum venise rândul echipei chu/a să- 
şi batjocorească adversarii şi tânărul cu pakpao îşi luă 
zmeul vătămat şi se întoarse pe teren, umilit. Un alt 
concurent pakpao, al cărui zmeu era de culoare purpurie, 
cu coada roşu aprins, îşi struni ferm jucăria şi se pregăti de 
luptă. 

— Pariez o sută pe pakpao, îi spuse Porter lui Gus, 
barmanul, şi trânti pe masă o bancnotă roşie de o sută de 
bahţi. 

155 


— De acord, răspunse barmanul, acceptând pariul de 
cinci dolari. 

Noul concurent, scund şi muşchiulos, începu să alerge 
spre echipa chula, apoi lăsă zmeul să zboare cât îi permitea 
coarda, sus, sus, aproape treizeci de metri, şi îl conduse 
spre o ţintă imaginară, mişcându-se ca un bun mijlocaş, 
trăgând în jos diamantul purpuriu, manevrându-l departe 
de coarda lungă a zmeului chula, apoi slăbi propria coardă 
încercând să scape de zmeul ameninţător. Era un 
concurent priceput şi reuşi să păcălească echipa adversă, 
vârându-şi micul zmeu sub cel mare chiar în momentul în 
care acestea erau gata să se ciocnească, schimbându-i 
puţin direcţia, apoi lăsându-l să zboare iar în sus, astfel 
încât atinse zmeul cel mare o clipă înainte de a continua 
lupta pentru victorie. 

— Grozavă întrecere, strigă Porter vesel. Se întoarse 
către barman şi adăugă cu înfrigurare. la dolarii ăştia de pe 
masa mea, Gus. 

Lui Porter îi plăceau întrecerile cu zmeie. Pleca de la 
serviciu în fiecare zi la patru şi jumătate şi prefera să 
meargă pe jos un kilometru şi jumătate prin străzile 
înţesate de lume ale Bangkok-ului decât să se lupte cu 
traficul aglomerat şi zgomotos până la Queen's, unde se 
aşeza la aceeaşi masă din colt cu vedere bună spre parcul 
Sanam Luang şi spre turla strălucitoare a lui Golden Mount 
de pe Wat Sakhet?. Porter se stabilise în Bangkok la 
sfârşitul războiului din Vietnam; îi plăcea mult străvechea 
frumuseţe a oraşului şi îi iubea în mod deosebit pe 
thailandezi a căror deviză era Mai pen rai, adică „N-are 
importanţă”. Fusese bun prieten cu Buffalo Bill Cody mulţi 
ani de zile. Cândva, fusese un cetăţean respectat în Boston, 
dar într-o zi, în vara anului 1968 îşi părăsise brusc slujba pe 
care o avea într-una dintre cele mai mari bănci ale oraşului 


2 Templu thailandez (n.trad.). 
156 


şi acceptase propunerea lui Cody, o funcţie şi un loc în 
statul major din Nam al lui Buffalo Bill, şi începuse să-şi 
găsească un scop în viaţă într-un loc de care majoritatea 
oamenilor se temea şi dorea să-l evite. 

Fusese o hotărâre uluitoare, deoarece Porter nu numai 
că-şi părăsise slujba, dar îşi tăiase orice posibilitate de a 
reveni asupra hotărârii, spunându-i preşedintelui băncii ce 
să facă cu slujba lui şi unde s-o bage, şi lăsându-i soţiei, 
care era la fel de îngrozită de hotărârea lui, aproape acelaşi 
mesaj. După zece ani petrecuţi în atmosfera apăsătoare din 
Back Bay, cu sarcini zilnice neplăcute, care constau, mai 
ales, în respingerea împrumuturilor unor oameni necăjiţi, 
Saigon-ul fusese ca o adiere de primăvară pentru Porter. 
Generalul îi aranjase chiar să fie consilier la biroul de 
informaţii la ambasada din Bangkok când războiul era pe 
sfârşite. Ultima vizită în Statele Unite o făcuse cu zece ani 
în urmă. 

Cu toate că se apropia de cincizeci de ani, Porter era 
întotdeauna pus la punct. Işi lăsase o mustață pe care o 
ungea cu parafină în fiecare zi şi învățase limba şi 
obiceiurile thailandezilor. Devenise băştinaş din toate 
punctele de vedere. Il adora pe Bătrân şi ţinea cont de 
sarcina pe care o avea să fie pe urmele lui Wol Pot - o 
sarcină avantajoasă. 

Porter nu era deprins cu munca de informaţii şi 
supraveghere, dar reuşise să se descurce cu informatorul 
thailandez, deşi devenea tot mai nervos. Wol Pot se mutase 
de două ori de când discutase cu el prima oară despre 
cazul Murph Cody. Era vădit agitat şi se temea de ceva. 
Putea thailandezul să-l tragă pe sfoară? Dacă era aşa, cum 
de ştia de Murph Cody? De ce să-l urmărească pe el? Şi de 
ce refuzase Wol Pot oferta lui Porter de protecţie în cadrul 
ambasadei? Era evident ca omul nu avea încredere în 
nimeni. 


157 


Privi întrecerile până când sfera de foc a soarelui se lăsă 
încet în spatele lui Golden Mount, mai întâi conturând 
silueta strălucitoare a turlei de aur, apoi proiectând-o pe 
cerul stacojiu şi, în sfârşit, lăsând peisajul în întuneric. 
Noaptea începuse să coboare peste Bangkok, luminile 
străluceau, turiştii ieşeau din hoteluri în căutare de 
distracţii nocturne. Windy Porter plecă de la Queens, 
traversă oraşul şi se grăbi să ajungă în parcul Bho Fhat din 
faţa templului Sakhet ca să-şi înceapă pânda de noapte pe 
banca lui obişnuită, o bancă bine ascunsă în tufele de 
iasomie. 

Porter nu avea nicio îndoială că Wol Pot se temea de 
ceva. După primul contact, devenise fricos ca un iepure. La 
început, folosise un procedeu de rutină. Porter îl urmărise o 
dată cu o joncă, pe râu, în incursiunile lui nocturne de-a 
lungul canalelor şi în speluncile de pe Calea Patpong, în 
special, în Yawaraj, Cartierul Chinezesc. Micul ticălos se 
învățase cu mâncarea chinezească. Apoi, după două zile, 
Pot îşi părăsise locuinţa şi dispăruse. Porter intrase în 
panică. Mica nevăstuică era singura persoană de care ştia 
că i-ar fi putut conduce la Murph Cody, dacă acesta mai 
trăia. Dăduse sfoară în ţară - în toată Thailanda - către 
informatorii lui, către oamenii lui de legătură, prieteni, şi 
descoperise câteva fire pe care apoi le pierduse. 

Apoi Porter avusese noroc. Un preot, un prieten vechi al 
lui Porter auzise că acesta îl căuta pe acest bărbat, Wol Pot. 

Poate că nu este important, spuse el, dar un bărbat nu 
prea tânăr a intrat în Wat Sakhet şi e văzut plecând în 
fiecare noapte de acolo. 

Ciudată comportare, deoarece disciplina mânăstirii era 
foarte rigidă, deşi nu era impusă. 

— Când a intrat în mânăstire? întrebă Porter. 

— Numai cu două zile în urmă. De aceea purtarea lui mi 
se pare ciudată, răspunse preotul. 


158 


— Khob khun krap, zise Porter, mulţumind preotului. Pot 
să vă rog să nu-i faceţi nicio observaţie până nu verific? 

Preotul fu de acord. Era o posibilitate, gândi Porter, dar 
cu siguranţă o deghizare isteaţă dacă era Wol Pot. Porter 
cunoştea îndatoririle pe care le aveau călugării budişti 
neofiţi teravada. Una dintre cele mai familiare apariţii din 
Thailanda erau sutele de Waen îmbrăcaţi în rase de 
culoarea şofranului, cu capetele rase, plimbându-se pe 
străzi şi meditând în sutele de mânăstiri şi temple ale 
oraşului. Când venise prima oară la Bangkok, Porter 
crezuse că sunt o pacoste; aceştia îi aminteau de călugării 
Hare Krishnas care transformaseră cea mai mane parte a 
aeroporturilor din Statele Unite în mânăstiri bizare. Dar pe 
măsură ce nu mai pretindea că înţelege misterele religiei 
orientale, începu încetul cu încetul să accepte şi să 
respecte aceşti oameni care se dăruiau religiei lor. 

In perioada ploioasă de la sfârşitul verii şi începutul 
toamnei, rândurile acestor mânăstiri se îngroşau cu mii de 
bărbaţi tineri. Era o tradiţie pentru ei să intre în mânăstire, 
uneori pentru două săptămâni, alteori pentru şase luni, să 
deprindă virtuțile unei vieţi ascetice eliberate de orice 
dorinţă de bunuri materiale. In timp ce stăteau acolo, erau 
obligaţi să respecte cele două sute douăzeci şi şapte de 
reguli stricte, să nu mintă, să nu vorbească inutil, să se 
abţină de la poftele sexuale, de la băuturi alcoolice, belşug 
şi plăceri frivole. Singura lor avere consta în sutana de 
culoarea şofranului şi un castron de alamă cu care cerşeau 
cele două mese ale zilei permise de mânăstire. Şederea lor 
acolo era de bunăvoie, nimic nu-i împiedica să plece 
oricând ar fi dorit. Dar cât timp se făgăduiau comunităţii, 
erau obligaţi să respecte regulile. Seara se rugau şi se 
culcau la apusul soarelui, sculându-se înaintea zorilor ca să 
meargă pe străzi cu castronaşele de alamă, pentru a-şi 
căuta prima masă a zilei. 


159 


Întrucât aceste mânăstiri erau deschise pentru oricine, 
iar călugării erau liberi să se deplaseze de la una la alta, ele 
constituiau un loc bun pentru o ascunzătoare, în special 
acum, când atât de mulţi intraseră în ordinele mânăstireşti. 

În noaptea aceea, Porter se instalase chiar vizavi de 
templul cu cupola mare de aur şi aştepta. Imediat după 
asfinţit, îl văzu pe călugărul cu sutana galbenă furişându-se 
afară din templu. Îl urmări pe omuleţul care străbătu 
repede, cu paşi mărunți, cam un kilometru, până la Hua 
lamphong, gara principală, unde îşi ţinea hainele într-un 
dulăpior. Îşi schimbă îmbrăcămintea în closet. Când ieşi, 
îmbrăcat într-un costum occidental, Porter îl recunoscu 
imediat ca fiind Wol Pot. Thailandezul lua un taxi care îl lăsă 
în Yawaraj, Cartierul Chinezesc, unde lua masa într-un mic 
restaurant. Satisfăcut, o luă tacticos în jos spre Klong 
Phadung, unul dintre nenumăratele canale care se bifurcau 
din Mae Nam Chao Phraya, râul principal care mărgineşte 
partea de sud a oraşului, şi, acolo, Pot discută preţul cu o 
prostituată tânără şi micuță, una dintre multele „fete de pe 
apă” care îşi vindeau trupurile în hang yao, bărci lungi cu 
coadă, acoperite discret cu cabine din bambus. Pot petrecu 
o oră cu tânăra, apoi reveni la gară, îşi schimbă hainele şi 
se întoarse la mânăstire, la miezul nopţii. 

Îşi făcuse un obicei din asta, unul care îl plictisea grozav 
pe Porter, deşi îl urmărea în fiecare noapte, slăbindu-l din 
ochi numai când thailandezul era înapoi în ascunzătoarea 
lui. 

În noaptea aceea, Porter era puţin cam nervos, deoarece 
sperase că va încredința noului tip, Hatcher, veghea de 
noapte. Nu era sigur că putea avea încredere în el. Hatcher 
era omul lui Sloan, şi Porter nu-l plăcuse pe Sloan niciodată, 
nici războiul din umbră pe care acesta îl ducea, încălcând 
toate regulile şi acţionând altfel decât credea Porter că 
erau îndatoririle specific militare. Dar acum era jocul lui 


160 


Sloan, şi cum Hatcher nu se arătase încă, Porter trebuia să 
continue el însuşi supravegherea, să se asigure că Pot nu 
se va furişa în noapte şi nu va dispărea din nou, de data 
aceasta pentru totdeauna. 

Dacă Pot s-ar furişa din mânăstirea budistă, ar ieşi 
imediat după asfinţit. Porter îşi aprinse o ţigară englezească 
555 şi aşteptă. 

Strada era liniştită. Nu era mare circulaţie, dar zarva din 
oraş îl asurzea. O femeie în vârstă se îndreptă către casa de 
rugăciuni, alături de templul Wat Sakhet, depuse o ramură 
de iasomie pe altar, înfipse câteva beţișoare de tămâie în 
pământ şi le aprinse. După aceea îşi împreună mâinile şi se 
legănă înainte şi înapoi câteva minute, invocând bunătatea 
spiritelor. Porter se întrebă pentru ce oare se ruga. Pentru 
vreun alt nepot sănătos? Pentru vreo recoltă bună de maci? 
Sau pentru vreun bilet câştigător la loterie? 

Gândurile îi fură întrerupte de apariţia lui Wol Pot. O uşă 
în peretele templului se deschise atât cât să-i permită să se 
strecoare prin ea. Porter îşi stinse ţigara şi-l urmări cum se 
furişează în întuneric, privind nervos în jurul lui şi pornind 
către gară. Porter mergea în spatele lui, ţinându-se destul 
de departe, ca Pot să nu devină bănuitor. Era atât de 
concentrat, încât nu-i observă pe cei doi bărbaţi care îl 
urmăreau pe thailandez. 

Amândoi erau chinezi, scunzi, slabi, dar muşchiuloşi, 
îmbrăcaţi cu cămăşi negre şi pantaloni din aceia care le 
plac chinezilor. II urmăriră pe Pot până la gară, unde acesta 
se îmbrăcă în haine civile, şi de acolo până la Yawarad. Pot 
cobori din maşină şi o luă pe Worachak Road, una dintre 
principalele artere de circulaţie din Cartierul Chinezesc. 
Când se întoarse şi intră în gălăgioasele şi înghesuitele alei 
ale Cartierului Chinezesc, cei doi chinezi se despărţiră, 
luând-o fiecare pe o altă parte a străzii. Pot porni în jos 
printre aleile întortocheate, luminate cu neon, urmărit de 


161 


cei doi chinezi ce se furişau pe o parte şi pe cealaltă a 
străzii. Numai după ce Pot intră într-un mic restaurant de 
pe o alee din Bowrong Street, cei doi chinezi îşi dădură 
seama că şi Porter este pe urmele lui. 

Unul din chinezi avea până în treizeci de ani, purta păr 
lung şi o urmă de mustață. Celălalt era mai în vârstă, cu 
faţa plină de cicatrice şi cu o figură încruntată. Urma unei 
tăieturi adânci îi împărțea sprânceana dreaptă în două, iar 
ochiul era parţial închis din cauza aceleiaşi vechi răni. El era 
şeful şi cel care îl reperase pe Porter. Il văzuse pe huiduma 
de american în faţa gării şi acum îl zări din nou coborând 
din taxi, chiar în spatele lui Pot. Îl lovi cu cotul pe tovarăşul 
său şi făcu semn cu capul spre partea cealaltă a străzii, 
unde Porter cerceta restaurantul, prefăcându-se că se uită 
la vitrină. Când Pot se aşeză, Porter intră într-un mic bufet 
vizavi de restaurant, găsi un loc lângă fereastră şi comandă 
ceva de mâncare, neslăbindu-l din ochi pe thailandez. 

Cei doi chinezi deveniră tot atât de interesaţi de Porter, 
după cum erau şi de Pot. Hotărâseră să se despartă din 
nou, cel mai tânăr să-l urmărească pe american, iar Ochi 
Despicai pe thailandez. Aceştia începuseră să-l 
supravegheze pe Pot chiar din ziua aceea şi nu erau 
obişnuiţi cu obiceiurile lui nocturne. Dar Ochi Despicat îl 
disprețuia. Pot reuşise să-i păcălească şi-şi găsise o 
ascunzătoare perfectă, dar se expunea mergând să 
mănânce în Cartierul Chinezesc, cel mai bun loc din oraş 
pentru a fi recunoscut. Acum se părea că şi americanul 
descoperise  ascunzătoarea lui Pot. Thailandezul era 
deştept, dar părea să fie şi incredibil de nesăbuit. 

Când Pot ieşi din restaurant, Ochi Despicat, Porter şi 
tânărul chinez închiriară taxiuri şi îl urmăriră. 

Pot mergea de-a lungul malului canalului, neluând în 
seamă florăresele sau magazinele plutitoare unde se 
vindeau fleacuri. El se uita după fetele tinere de pe bărcile 


162 


lungi, care flirtau, făceau glume şi negociau preţurile 
plăcerilor. Era evident că lui Pot îi plăcea să se tocmească 
cu ele. 

Imi place asta, gândi Ochi Despicat. Nu mai aveau nevoie 
decât de o hang yao. Ar fi fost un aranjament perfect 
pentru lovitura lor. Tot ceea ce mai aveau de făcut era să-i 
distragă atenţia americanului. 

— Trebuie să creăm o diversiune, îi spuse Ochi Despicat 
partenerului său. Am să fac rost de o yao. După ce 
thailandezul îşi începe treaba, tu buzunăreşte-l pe 
american, dar nu cu multă îndemânare, ca să-şi dea seama 
ce se întâmplă. Fă zarvă şi continuă să te cerţi cu el până îl 
termin pe thailandez. După ce i-ai distras atenţia, vino pe 
vas. O să plecăm de aici pe râu. 

Ochi Despicat o luă în grabă prin mulţime de-a lungul 
țărmului până când găsi o bărcuţă taxi care era liberă. 
Cârmaciul, zbârcit din cauza anilor, şedea în spate ciugulind 
o bucată de pui. Ochi Despicat se urcă în barcă şi îi spuse 
văslaşului să-l ducă pe celălalt țărm, apoi se aşeză pe locul 
din spate în timp ce barca aluneca uşor prin canal. Când 
rămaseră singuri în întunericul canalului, scoase un pumnal 
şi îl lovi pe vâslaş în partea stângă, chiar sub coaste. Fu o 
lovitură perfectă. Ochii vâslaşului se măriră, gura i se 
căscă, dar nu scoase niciun sunet şi se prăbuşi pe 
bancheta. Cuţitul îi pătrunsese pe sub coaste în inimă. 
Chinezul îl înhaţă de poalele cămăşii, îl târî cu faţa în jos pe 
podeaua bărcii, aruncă o pătură peste el, apoi întoarse 
barca spre mal, căutându-l pe Wol Pot pe malul înţesat de 
lume. 

Pot cutreiera prin mulţime, încercând să-şi găsească o 
fată. Bărcile erau legate câte trei sau patru de-a lungul 
malului şi se auzeau strigăte şi tocmeli între fetele tinere de 
pe apă şi turiştii sau localnicii de pe mal. Pot reperă tânăra 
frumuseţe. Nu era atât de nerăbdătoare ca celelalte. Barca 


163 


ei, hang yao, era despărțită de chei de alte două. Stătea în 
partea din spate a bărcii, cu picioarele uşor desfăcute, cu 
mâinile încrucişate pe piept, privind sfidător spre turiştii şi 
localnicii care se înghesuiau pe mal. Pantalonii albi de 
bumbac îi strângeau coapsele şi, când se întoarse uşor, el îi 
putu vedea fesele tari conturându-se prin bumbacul 
subţire. 

Pot era fermecat. Oh, gândi el, nu este numai frumoasă 
dar are şi minte. Ar putea fi o întâlnire interesantă. 

Scoase o bancnotă roşie de o sută de bahţi şi o ţinu 
deasupra capului. Ea îl văzu, privi cu coada ochiului la 
hârtie, apoi dădu negativ din cap. Pot fu surprins, gândindu- 
se că oferta lui era destul de generoasă. Scoase atunci una 
purpurie de cinci sute de bahţi şi o ridică. Fata se gândi, 
apoi îşi îndepărtă mâinile, aduse palmele faţă în faţă, 
lipindu-le încet una de alta. Pot se gândi o clipă, apoi ridică 
ambele bancnote. Ea încuviinţă din cap. Târgul era încheiat. 

Windy Porter îl văzu pe Wol Pot traversând cele două 
bărci ca să ajungă la hang yao-ul noii lui achiziţii. Vorbiră 
câtva timp pe punte până când, în sfârşit, fata luă cele 
două bancnote şi îl conduse pe Pot într-o cabină acoperită 
cu stuf, în spatele bărcii. 

Dacă socotea bine, Pot va sta acolo o jumătate de oră. La 
început, Porter nu dădu prea multă atenţie bărcii care 
aluneca pe apă şi se izbi uşor de una din celelalte două 
bărci. Vâslaşul merse grăbit de-a lungul bărcii şi o legă de 
prima. Se îndreptă spre bordul bărcii de care o legase pe a 
sa şi începu să vorbească cu prostituata de pe ea. Banii 
trecură dintr-o mâna într-alta. Porter intră la bănuială. 
Văslaşul dădea din cap arătând spre bordelul plutitor în 
care era Pot. Porter simţi că ceva era în neregulă. Trecu 
vijelios pe lângă un tânăr chinez care venea spre el, se sui 
în barcă şi porni după vâslaş. Tânărul chinez fu surprins de 
repeziciunea acestuia, zăbovi o clipă, apoi o luă pe urmele 


164 


lui. 

Înăuntrul cabinei acoperite cu stuf, tânăra prostituata 
începuse să-şi arate farmecele. li scoase cămaşa şi 
pantalonii lui Pot, apoi îşi dădu jos bluza de pe ea. Sânii ei 
ca migdalele îi atinseră pieptul, aţăţându-l. Se lăsă în jos şi 
începu să-i mângâie, ca să-i stârnească poftele. li puse o 
mână pe piept şi îl împinse uşor pe o saltea de paie de pe 
punte. Pierdut în extaz, Pot nu-şi dădea seama de drama 
care avea loc nu departe de ei. El nu simţi barca 
balansându-se încet când Ochi Despicat începu să urce 
prudent la bord. 

Porter traversă în fugă prima barcă în momentul în care 
Ochi Despicat începu să urce în barca lui Pol. 

— Hei! strigă Porter, năpustindu-se în urma lui. 

Bărbatul se întoarse. Ochiul bolnav i se zbătea nebuneşte 
în orbită. Mâna i se strecură sub mânecă şi Porter zări luciul 
unui pumnal în timp ce chinezul se aruncă asupra lui. 

— lisuse! urlă Porter. 

Când chinezul îl atinse, Porter făcu o săritură într-o parte, 
dar simţi cum lama cuţitului îi sfâşie cămaşa; îi apucă 
încheietura mâinii şi i-o răsuci în afară. Ochi Despicat îşi 
pierdu echilibrul. Cuţitul îi căzu pe punte, iar când el se 
întoarse, se poticni de rama punţii şi căzu în fluviu. 

O clipă mai târziu, Porter simţi cum pătrunde în el o lamă 
rece de oţel care-i spintecă spatele şi durerea îi tăie 
respiraţia. Se întoarse şi îl văzu în faţa lui pe tânărul chinez. 
Mâna tânărului se răsuci din nou, dar Porter i-o prinse, i-o 
răsuci şi cuțitul îl crestă într-o parte. În spatele lui, Ochi 
Despicat se ridică din apă, se agăţă cu mâinile de rama 
punţii, făcu un salt, sări în barcă şi înhăţă stiletul de pe 
punte. 

Porter era prea preocupat ca să simtă sau să audă ceva. 
Trase cu putere un pumn în faţa tânărului chinez, îi zdrobi 
nasul şi auzi strigătul lui înăbuşit de durere. Işi băgă adânc 


165 


şi cu putere genunchiul în vintrele bărbatului care icni şi 
căzu în genunchi. În spatele lui, Ochi Despicat, prudent şi 
fără să se grăbească, înfipse vârful pumnalului la baza 
creierului lui Porter, îi tăie nervul şi-l paraliză. 

Rănit mortal, Porter privi în gol spre Ochi Despicat; 
mâinile îi căzură lateral, atârnând fără vlagă. Ochi Despicat 
îl lovi din nou, îndreptându-şi pumnalul de sus, într-un scurt 
şi puternic arc şi-l împlântă până-n plăsele în trupul lui. 
Porter nu mai simţea nimic. Era conştient că avea ceva în 
el, ceva ce îi intrase adânc în piept, apoi inima i se opri şi îşi 
dădu ochii peste cap. Ochi Despicat scoase cuțitul din el şi 
cu o lovitură de picior îl aruncă pe american în fluviu. 

Pol auzi agitația din jurul lui, simţi cum barca începe să 
se clatine, auzi o femeie ţipând, apoi pe alta. Frica i se 
strecură dintr-o dala în suflet, ca un şoc electric fulgerând 
prin fiecare nerv. Sări imediat în picioare, îşi căută 
pantalonii, apoi auzi un pleoscăit puternic în apă. Se târî de- 
a buşilea şi privi afară tocmai în momentul în care tânărul 
chinez îl înjunghia pe Porter. Văzu cu groază cum Ochi 
Despicat iese din râu, cum îl atacă pe bărbatul masiv şi îl 
aruncă peste bord. Ochi Despicat se întoarse către Wol Pot 
şi ochiul lui sănătos scânteie cu ură. 

Pot fu cuprins de groază. Se întoarse repede, se rostogoli 
pe marginea bărcii, în chiloţi, şi se aruncă în apă. 

Pe mal, şocul dramei scurte, dar violente se stingea, cu 
toate că se mai auzeau, pe ici-colo, ţipete. Ochi Despicat îşi 
dădu seama că thailandezul îi scăpase din nou. Il trase pe 
tovarăşul său de cămaşă, îl ascunse în barca pe care o 
confiscase şi se întoarse la tânăra prostituată. O îmbrânci 
într-un colţ al cabinei şi îi ţinu ascuţişul lamei la gât. 

— Unde locuieşte? şuieră vocea lui. 

Ea dădu din cap, dar era prea înfricoşată ca să poată 
vorbi. 

— Unde găsesc Calul Thailandez? întrebă el. 


166 


— Pe cine? se bâlbâi fata. 

Asasinul îşi dădu seama că aceasta nu ştia nimic. 

— Dacă te duci la poliţie, mă întorc şi îţi pocesc faţa până 
o să arăţi ca o hârcă, zise el şi, sărind în barcă, dispăru în 
întuneric. 


FATA DE PRIPAS 


Hatcher privea din camera de observare cum avioanele 
de luptă ale marinei zburau ca nişte libelule argintii 
deasupra Oceanului Pacific şi aterizau pe terenul Academiei 
Naţionale de Ştiinţe. Un avion F-16 străluci în soarele 
dimineţii, începu să coboare, îşi lăsă rotile ce reveniră în 
câteva secunde la locul lor, apoi cauciucurile scrâşniră pe 
pistă. 

Avionul, de forma unui glonţ, alunecă uşor, se opri, iar 
pilotul ieşi din carlingă. Era un om în miniatură, mic în toate 
sensurile - scund, slab şi cu oase mici - care părea şi mai 
mic cu casca pe cap, cu hamurile paraşutei şi vesta de 
salvare, mai ales în comparaţie cu şeful lui de echipaj, care 
părea un gigant pe lângă el. Pilotul cobori pe scara mobilă 
şi vorbi cu şeful său câteva minute, apoi merse în jurul 
avionului, arătând cu degetul în câteva locuri. Ce diferenţă 
faţă de celălalt aviator al lui Cody, Hugh Fraser, cu care 
Hatcher vorbise noaptea trecută în Seattle. Pilotul părea să 
compenseze lipsa sa în înălţime cu izbucniri cinetice de 
energie, în timp ce şeful său mergea tacticos în spatele lui, 
făcând jumătate din paşii pe care îi făcea el, privind plictisit 
şi încuviinţând mereu din cap la orice îi spunea pilotul. 

Hatcher ştia că vor mai trece zece sau cincisprezece 
minute înainte ca aviatorul să fi terminat cu verificarea de 
după zbor. Lăsă un mesaj ofițerului de serviciu al liniei de 
zbor şi merse, un bloc mai departe, la clubul ofiţerilor. O 

167 


dată intrat, rămase în uşa sălii clubului. Mai fusese în sala 
aceasta o dată, cu optsprezece ani în urmă. După cât îşi 
mai putea aduce aminte, nu se schimbase deloc. Chiar şi 
mesele păreau să fi rămas în acelaşi loc. Camera cu 
lambriuri de stejar strălucea şi mirosea a lustru de lămâie şi 
ceară de parchet. Pereţii erau împodobiţi cu fotografiile 
bărbaţilor care serviseră aici şi care plecaseră în alte locuri: 
bărbaţi tineri, strălucitori, bine făcuţi, puşi la punct, 
pasionaţi, în haine albe, zâmbind cu nevinovăție pentru 
eternitate. Marina nu se schimba niciodată. O parte din 
farmecul serviciului era sentimentul de siguranţă că însăşi 
lustruirea mobilei era o tradiţie. Pentru Hatcher, nu era 
decât tristeţe în această cameră, care în câteva ore va învia 
o dată cu ciocnitul paharelor, cu toasturile şi cântecele 
pentru gloria celor căzuţi. 

Merse împrejurul ringului de dans, pantofii scârţâindu-i 
pe parchetul tare. Era o ironie că fantoma lui Murph Cody îl 
adusese înapoi în acest loc, chiar în aceeaşi încăpere în 
care o prietenie ce trecuse prin greutăţi şi batjocură, prin 
zile bune şi zile rele, şi fusese întărită cu promisiuni de 
loialitate şi respect, sfârşise atât de brusc. Chiar în această 
cameră, Cody distrusese acea camaraderie în mod definitiv, 
aşa cum un glonţ tras în inima încheie viaţa unui om. 

Hatcher venise la petrecere plin de speranţa şi de 
emoție. Nu-l mai văzuse pe Murph de la căsătoria acestuia, 
trecuse aproape un an. Venise aşteptându-se la o reuniune 
veselă. 

In schimb, fusese umilit şi batjocorit de imprevizibilul 
Cody într-o maniera care în alte timpuri ar fi cerut o lovitură 
cu mânuşa peste faţă şi satisfacţie cu alegerea armelor în 
zorii zilei. Hatcher nu va uita niciodată batjocura rece, 
cruzimea vorbelor lui spuse destul de tare, ca să poată 
întrerupe orice altă conversaţie în încăpere. Cody îi 
întinsese lui Hatcher un pahar cu şampanie şi, ridicându-l în 


168 


ceea ce trebuia să fie un toast glumeţ, zise: „Pentru un 
vierme care tot vierme a rămas. Pentru un vierme care a 
fost hrănit, îmbrăcat şi găzduit de armată, educat de ea şi 
care acum i-a întors spatele. Pentru un vierme pe care 
odată l-am numit prieten şi care fuge acum, pentru că este 
război. Pentru un laş”. Şi-a turnat şampania din pahar pe 
bar, s-a întors şi a plecat. Având obligaţia să menţină 
secretul Shadow Brigade, Hatcher nu putea da niciun 
răspuns. Toţi ochii din cameră îl urmăriseră pe Cody ieşind. 

O amintire crudă pentru o sală în care eroii petreceau de 
obicei. 

— Sunt comandantul Schwartz, a-ţi întrebat... de mine? 

Hatcher se întoarse şi se uită la pilot. Privit de aproape, 
Schwartz părea încă mai mic decât de la distanţă. Vorbea 
foarte repede şi cu un fel de ritm ciudat de stacato, făcând 
pauze când nu era cazul, accentuând greşit cuvintele, ca un 
om care nu vrea să se vadă că se bâlbâie. Casca şi ochelarii 
mari de zbor îi lăsaseră urme pe faţă, iar părul tuns scurt, 
des şi încâlcit, era ca o pată de cerneală pe tigva lui. Nu 
părea a fi conducătorul cursului de zbor de pe una dintre 
bazele cele mai mari ale marinei. 

— Comandant Hatcher, minţi Hatcher, întinzându-i mâna. 
Departamentul de Informaţii al Marinei. 

— Ce-am mai... făcut, acum? întrebă Schwartz, cu un 
zâmbet degajat. Hatcher gândi că se deosebeşte mult de 
Simmons. În afară de faptul că părea să sufere de 
hipertensiune arterială, nu-i păsa de nimic altceva. 

— Ne ascundem după deget, zise Hatcher în şoaptă. Ştii 
cum este marina de război. 

— După optsprezece ani ar trebui să ştiu, răspunse 
Schwartz. Putem sta de vorbă în timp ce mâncam ceva? 
Sunt mort de foame. 

După ce comandară sandvişuri şi bere, Schwartz întrebă: 

— Despre ce e vorba? An Khe, Hanoi sau Cody? 


169 


— Ai făcut o triere, mormăi Hatcher. 

— Am fost rănit lângă An Khe, zise Schwartz. Am fost 
prizonier aproape patru ani la Hanoi şi am fost unul dintre 
aviatorii lui Cody. Am fost interogat mult despre toate trei. 

— Despre Cody este vorba, şopti Hatcher. 

— Ascultă, zise omuleţul, ştiu că nu faci parte din 
departament. Aseară m-a sunat Hugh Fraser. A verificat la 
Washington imediat după ce ai vorbit cu el. Cât priveşte 
marina militară, pentru ea cazul Cody este închis, iar 
despre dumneata n-am auzit niciodată. 

Inainte ca Hatcher să poată spune ceva, Schwartz ridică 
mâna. 

— Nu văd să fie vorba de probleme de securitate în asta, 
zise el. In orice caz, orice ţi-aş spune este deja consemnat 
în rapoartele pe care le-am făcut. Atunci, despre ce este 
vorba? 

Hatcher hotărî să-i spună lui Schwartz doar atât cât să-i 
aţâţe curiozitatea şi să-l facă să vorbească. 

— Aş dori ca discuţia noastră să rămână confidențială, 
zise Hatcher, făcând o pauză ca să-şi poată aduna 
gândurile. 

— Asta depinde, zise Schwartz prudent. 

— Ştii, desigur, că tatăl lui era generalul Cody? 

— Bineînţeles. 

— Generalul este pe moarte, are cancer. Ştirea nu e 
făcută publică, şi el ar vrea să rămână aşa până va afla 
mass-media. 

— Cât mai are de trăit? întrebă Schwartz, vădit şocat şi 
sincer îndurerat la auzul acestei veşti. 

— Poate şase luni. 

— La naiba! 

— Adevărul este că bătrânul nu s-a împăcat niciodată cu 
ideea morţii fiului lui, îi spuse Hatcher, aşa că mi s-a cerut 
să mai fac o ultima verificare, şi asta numai pentru bătrân. 


170 


Am lucrat la Serviciul Secret de Informaţii pentru el în Nam. 

— Şi cam ce-ai vrea să ştii? întrebă el. 

— Mă interesează omul. lţi plăcea Cody? întrebă Hatcher. 

În vreme ce Harley Simmons şi Hugh Fraser nu 
manifestaseră nicio dorinţă să vorbească, pe Schwartz, 
Hatcher nu mai putea să-l oprească. 

Omuleţul trăncănea întruna, ca şi când Hatcher ar fi 
apăsat pe butonul lui de vorbire. 

— Sigur, îmi plăcea foarte mult, se porni Schwartz, apoi 
făcu o pauză, reconsiderând întrebarea. Ascultă, nu era 
vorba dacă îţi plăcea. Cody nu era tipul de prieten apropiat, 
ştii. El era, uf... 

— Distant? îi sugeră Hatcher. 

— Distant, da, aşa era, răspunse Schwartz. 

— Când am vorbit cu Hugh Fraser, m-a făcut să cred că 
Murph avea un fel de pasiune sinucigaşă pentru război şi că 
îşi ducea oamenii la moarte sigură. 

— Ascultă, Fraser a fost întotdeauna un tip cam aspru, 
spuse Schwartz. In orice caz, accidentul nu l-a ajutat deloc. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt, cu el? întrebă Hatcher. 

— Se apropia de Forrestal, avionul lui a luat foc, a trebuit 
să sară cu paraşuta şi şi-a fracturat coloana vertebrală. 
Asta-i o adevărată ironie a sorții, ştii, pentru că tot ce şi-a 
dorit a fost să ajungă ofiţer de carieră. Farmecul oraşului. 

— Da, dar povestea cu Cody a fost cu mult timp înainte 
de asta. 

— Vezi, Fraser era un profesionist, pentru el cariera era 
totul, spuse Schwartz. Bineînţeles, nu era de acord cu 
Brown Water Navy. 

— Brown Water Navy? întrebă Hatcher. Era un termen pe 
care nu-l cunoştea. 

— Aşa numeau ei operaţiunea noastră, explică Schwartz. 
Noi eram singura escadrilă de uscat în marină. Eram acolo 
în special ca să-i sprijinim pe cei din Unitatea de patrulare 


171 


riverană, apărând convoaiele de pe fluviu, un fel de joc de-a 
v-aţi ascunselea, dar ceea ce făceam cu adevărat era să 
sprijinim desfăşurarea acţiunilor terestre. Era o sarcină 
împuţită. Cred că este ceva adevărat în cele spuse de 
Fraser. Am avut pierderi mari. Dar operaţiuni sinucigaşe? 
Nu, asta nici vorbă, este o absurditate. Schwartz se gândi 
un minut, apoi continuă: îţi spun eu, era ca şi cum nu voia 
să se apropie prea mult de cineva, vorbesc despre Cody. 
Nu făcea niciun fel de favoritism. Noi făceam ceea ce era 
mai greu şi unitatea lui Cody avea... reputaţia că face 
treburile cele mai nenorocite şi lucrează cel mai mult. 
Nimeni nu voia să intre în unitatea lui. 

— Ţi-a fost teamă când ai devenit unul dintre piloţii lui 
Cody? 

— Sigur că mi-a fost. Dar asta, ăă, din cauza 
neprevăzutului, se vorbea atât de mult, ştii. Frica. 

— Înţeleg. 

— În orice caz, Murph exagera, omule, munceam toate 
cele şapte zile din săptămână, zi şi noapte, neîncetat, pe 
vreme urâtă. Credea că termină războiul în felul ăsta. Să nu 
mă înţelegi greşit, pleca în misiune la fel ca şi ceilalţi, şi 
cred că a executat mai multe zboruri individuale decât 
orice om din unitate. 

Gândurile lui Hatcher zburară cu o noapte în urmă la 
întâlnirea cu Hugh Fraser, celălalt aviator al lui Cody, care 
avea cu totul altă impresie despre el. La început, Fraser 
refuzase să vorbească cu Hatcher. In urma accidentului pe 
care îl avusese rămăsese şchiop. Mergea cu baston, ca un 
bătrân, şi apa de gură pe care o folosea nu putea să-i 
atenueze mirosul dezgustător de votcă, nici ochelarii să-i 
ascundă vasele de sânge sparte din ochi. Deoarece Fraser 
refuzase să primească mesajele lui Hatcher, acesta îl 
aşteptase în locul de parcare al unei clădiri; lângă Seattle- 
Tacoma International, unde Fraser era vicepreşedintele 


172 


unei linii aeriene. Lui Hatcher îi era milă de el. Îmbătrânise 
mult după accident. Era sarcastic şi morocănos, ca un om 
bătrân, iar în timpul discuţiei pe care o avuseseră, 
întreruptă din când în când de câte unul dintre avioanele 
mari, comerciale care decolau, lua în râs fiecare întrebare. 

— Ai vrea să auzi ce mi-a spus Fraser? îl întrebă Hatcher 
pe Schwartz. 

Scoase din buzunar un magnetofon mic şi apăsă pe 
butonul de pornire. 


Fraser: Sunt un om ocupat. Ai cinci minute la 
dispoziție. 

Hatcher: Vreau să vorbim puțin despre Murphy... 

Fraser: De unde spuneai că eşti? 

Hatcher: Departamentul de Informații al Marinei. 
Noi... 

Fraser: Ducă-se la dracu marina. 

Hatcher:... vrem să închidem acest caz o dată 
pentru totdeauna. 

Fraser: Şi ce vrei să-ți spun în plus față de ceea ce 
ştii? 

Hatcher: L-ai văzut pe Cody când s-a prăbuşit, nu- 


așa? 
Fraser: Băieți, v-am mai vorbit despre asta. 
Hatcher: Mai spune o data, ca să terminăm. 
Fraser: (oftând) Zburam în stânga lui, la o 
jumătate de milă în urmă. Am auzit apelul lui de 
ajutor „May Day” şi l-am văzut prăbuşindu-se. 
Hatcher: Avea vreo şansă să iasă din avion? 
Faser: Fii serios, omule. A incendiat jumătate din 
Delta Mekong. 
Hatcher: Am un raport în care se spune că poate 
(urmează o pauză în timp ce un avion zbura pe 


173 


deasupra) a ieşit din avion şi a alergat spre... 

Fraser: Oricine ti-ar fi spus asta, este o nebunie. 

Hatcher: Cum l-ai categorisi pe Cody? Ca ofițer, 
vreau să spun. 

Fraser: Un aiurit clasa întâi, care încerca să-şi 
impresioneze tatăl. li plăcea războiul, un ofiţer de 
carieră tipic. II mânca cu lingura. Nu dădea doi bani 
pe ce li se întâmpla oamenilor lui. 

Hatcher: Oh... (restul comentariului era acoperit 
de zgomotul unui alt avion). 

Fraser: (Parţial neauzibil)... Copil neastâmpărat. 
Studii la Annapolis, tată important. Nu bea niciodată 
cu camarazii, nu-şi pierdea niciodată timpul. Avea 
femeia lui - o fată de pripas - o frumuseţe. Ştii, piele 
minunată, dantură perfectă şi ochi limpezi, că puteai 
să te scalzi în ei. Il aştepta ca o sclavă. Când nu 
zbura, şedea în pat cu fata lui toată ziua, ghemuit în 
ea. 

Hatcher: Dar, fetele astea erau ieftine... 

Fraser: Asta era deosebită, crede-mă ce-ţi spun. 
Nu avea mai mult de cincisprezece, şaisprezece ani. 
Nu avea ochi decât pentru el, pentru nimeni 
altcineva. O trata pe putoarea aia ca şi cum i-ar fi 
fost soţie. S-o ia dracu pe fata aia din Vietnam. 

Hatcher: Ce s-a întâmplat cu ea? 

Fraser: După ce el s-a prăbuşit, toți cei ce făceau 
parte din unitate se învârteau în jurul ei... dar ea nu 
se uita la niciunul. A doua zi a plecat. A dispărut. Ca 
Puff, afurisitul de Dragon Vrăjit. (Pauză). Ascultă, 
ticălosul ăsta de Cody a omorât mai mulţi oameni 
decât Vietcong-ul. 

Hatcher: Vrei să spui în exercițiul funcţiunii? 

Fraser: Problema este cum o faci. Era un maniac, 
întreabă-mă pe mine. „Zburaţți la vârfurile copacilor, 


174 


la vârfurile copacilor!” urla el. Hristoase, zburam... 
(o altă pauză în timp ce un avion îşi lua zborul) prin 
tuneluri, cum s-ar zice. Am pierdut o jumătate din 
avioane din cauza tirului de la sol. Rahat, am 
doborât câteva avioane inamice, am incendiat 
câteva vase, am distrus nişte sate. 

A doua zi toate erau la loc. Ca şi cum calci într-o 
balta, îți scoţi piciorul afară şi nu ştii niciodată că a 
fost acolo. Toţi băieții au murit din cauza misiunilor 
riscante. 

Hatcher: Uite ce este, nimeni nu se duce la război 
să aştepte să fie servit în cameră ca la Holiday Inn. 

Fraser: Era ca toți încrezuții de la Academia 
Militară, interesați numai să arate bine în fotografii 
şi să se asigure că vor ajunge amirali înainte de a se 
pensiona. Ascultă, crezi că ai fi aici, acum, dacă 
Murph Cody n-ar fi fost fiul unui general? 

Hatcher: (Pauză) Nu. 


Hatcher închise magnetofonul. 

— Păi, la naiba, eram toţi nebuni de trimis la balamuc 
după câteva săptămâni pe linia frontului, cu el, spuse 
Schwartz. Coboram atât de jos cu avionul, încât smulgeam 
crengi din copaci. Eu obişnuiam să-mi înfig trei crăci în 
aripile avionului când mă întorceam. Dar lui Cody nu-i 
plăcea războiul, Hugh nu are dreptate. Cody nu era adeptul 
războiului, dimpotrivă. Il chinuia gândul că trebuia să-şi 
trimită camarazii în misiune zi de zi. El ştia că mulţi dintre 
noi eram piloţi de avioane supersonice, cărora nu le plăcea 
să lupte la mică altitudine în avioanele acelea vechi De 
Havilland. Ele erau doar... avioane bimotoare, încărcate cu 
diferite arme ca, de pildă, un tun de douăzeci în faţă, patru 
mitraliere de calibrul cincizeci şi casete cu grenade. Dar am 
distrus nenorocita de Deltă Mekong. Necazul era că fiecare 


175 


avea un glonţ cu numele lui înscris pe el. Zburam atât de 
mult, ca mai devreme sau mai târziu trebuia să-ţi vină 
rândul. Pierderile noastre erau în jur de şaizeci, şaizeci şi 
cinci la sută, cam... o treime dintre ele prizonieri de război. 
Poţi să înţelegi de ce unitatea lui Cody nu era văzută cu 
ochi buni de piloţi. 

Un soldat le aduse prânzul şi Schwartz se repezi la 
hamburgher cu lăcomie. 

— Dumnezeu a fost bun cu mine, într-o privinţă, spuse el 
cu gura plină, nu cresc în înălţime dacă mănânc mult, dar 
nici nu mă îngraş. Mai luă o îmbucătură şi continuă: Mă 
interesează prea puţin ce i s-a întâmplat lui Fraser, dar am 
să-ţi spun ceva, poate că am avut patru ani grei acolo, dar 
sunt fericit. 

— Este un sentiment plin de nobleţe, şopti Hatcher cu 
glasul lui răguşit. 

— Realitatea, zise Schwartz. 

— Ce s-a întâmplat în ziua în care s-a prăbuşit Cody? 

Schwartz nu trebuia să se gândească prea mult la asta, 
scena era încă proaspătă în mintea lui, în ciuda anilor care 
trecuseră. Ploua în dimineaţa aceea şi Cody era nervos. 
Primiseră rapoarte despre acţiunile aeriene ale Vietcong- 
ului în susul fluviului şi infanteria cerea ajutor. Cody dăduse 
ordinul de decolare imediat ce cerul se înseninase. Se 
ridicaseră în văzduh atât de repede, încât Cody a trebuit să 
le dea coordonatele acţiunii de la sol în timpul zborului. Au 
făcut două incursiuni, aruncând o grămadă de bombe de-a 
lungul malului fluviului, când, deodată, s-a auzit vocea lui 
Cody cerând ajutor. 

La început, Cody nu părea să aibă probleme. Avionul lui 
era cu un kilometru înaintea celui a lui Schwartz. Apoi 
Schwartz văzu că avionul începe să se clatine. Una din aripi 
se înclină şi avionul începu să coboare. Probabil că lansează 
o rachetă, gândi Schwartz, şi apoi: Dumnezeule, cade, îşi 


176 


zise el, privind cum avionul greu coboară în picaj spre 
pătura verde de jos. Schwartz începu să deschidă tir de 
baraj asupra pădurii, în faţa avionului lui Cody. lisuse, are 
nevoie numai de cinci sute de metri ca să treacă fluviul în 
cealaltă parte, într-o ţară prietenă. Haide, haide, îşi repeta 
Schwartz în timp ce continua să tragă în pădurea din faţa 
avionului lovit. Apoi vocea prin radio, „Intru în...” şi brusc 
avionul se rostogoli ca un animal care moare şi se prăbuşi 
peste copaci. Covorul verde fugea sub Schwartz şi când 
trecu peste epava avionului De Havilland, şi zbură deasupra 
fluviului, văzu un elicopter Huey sub el îndreptându-se spre 
locul accidentului, apoi jungla păru că începe să erupă. Un 
gheizer de flăcări creştea văzând cu ochii din locul epavei, 
şi el simţi unda exploziei venind spre el Viră cu iuţeală 
încercând să se întoarcă, apoi auzi vocea pilotului de pe 
Huey: „Corkscrew, aici este Rescue unu... L-am pierdut... ” 

— ... În orice caz, am zburat deasupra lui cercetând locul 
şi am văzut acest Huey venind în sus pe fluviu, apoi avionul 
a explodat, spuse Schwartz, terminând povestirea. 

— La cât timp după ce s-a prăbuşit? întrebă Hatcher. 

— Destul cât să număr de la unu la optzeci. 

— Destul ca el să fi putut ieşi afară? 

— Murph? 

— Da. 

Schwartz ridică din umeri. 

— Sigur, presupun că da. Nu sunt de acord cu Fraser... 
ideea că Murph ar fi putut ieşi din avion nu este o nebunie. 

Hatcher gustă din supă, apoi întrebă: 

— Cum a primit vestea prietena lui? 

— Enigmatic, aşa cum procedează întotdeauna aceste 
fete de pripas. Hugh este şi aici puţin în afara problemei. 
Miezul chestiunii este că lui Cody nu-i plăcea Fraser. Sau 
poate simţea că Fraser nu-l plăcea pe el. In orice caz, 
Fraser n-a fost invitat niciodată la Cody. 


177 


— Dar voi, ceilalţi, aţi fost? 

Schwartz încuviinţă din cap. 

— La naiba, mă duceam acolo de fiecare dată când ea 
pregătea masa pentru câţiva dintre noi. Rahat vietnamez, 
dar era grozav. 

— Expresia Calul Thailandez îţi spune ceva? întrebă 
Hatcher. 

— Vrei să spui heroină? 

— Mai înseamnă şi altceva pentru dumneata? 

— Nimic. Ce legătură are asta cu... 

— Cody se droga? 

Schwartz păru şocat. 

— Cred că glumeşti. Murph Cody? Cody nici măcar nu 
fuma. Unde vrei să ajungi cu asta? l 

— Nicăieri, vreau doar să ating toate punctele. Intrebarea 
despre Calul Thailandez şi despre droguri îl tulbură pe 
Schwartz şi acesta deveni dintr-o dată prudent. 

Hatcher îşi dădu seama şi schimbă repede subiectul. 

— Mai povesteşte-mi despre fată. 

Schwartz ezită un moment, bănuitor încă, dar respectul 
lui evident pentru Cody învinse în cele din urmă. Incepu să 
se relaxeze din nou. 

— Ştii, într-un fel, cred că Murph o iubea pe Pai. 

— Pai? 

— Da. Cred că asta era. Era al naibii de mândru de ea, o 
prezenta peste tot. 

Rămase ciudat de tăcut un minut sau două, luând câte o 
înghiţitură de bere, apoi continuă: 

— Ştii, eu am căzut trei săptămâni mai târziu. Chiar... la 
nord de Binh Thuy. Primele patru sau cinci luni cât am fost 
prizonier, am stat în lagăre de tranzit. După cum ştii, ne tot 
mutau de colo până colo şi, în sfârşit, ne-au dus la Hanoi. 
Auzisem despre acest lagăr în Laos. Era un fel de unitate 
mobilă şi se presupunea că aveau acolo un mare grangur. 


178 


— Ce fel de grangur? A 

— Un grangur. Ştii cum sunt zvonurile. În orice caz, până 
ne-am dus în nord, am auzit vorbindu-se mereu despre 
acest lagăr. Ei îl numeau, ăă, Huie-kui, lagărul fantomă, 
cred că din cauza faptului că părea să dispară tot timpul. 

— Nu era un lucru neobişnuit pentru ei să mute lagărele 
dintr-un loc în altul. 

— Ştiu. Nu mi-a trecut niciodată prin minte până acum, 
întotdeauna am presupus că murise, dar poate că persoana 
importantă era Murph. 

— Vrei să-mi faci o favoare, domnule comandant? 
Păstrează secretul ăsta. Dacă Murph Cody trăieşte, dă-mi o 
şansă să-l găsesc. 

Schwartz se uită mai întâi aspru la Hatcher, apoi 
încuviinţă uşor din cap. 

— Merită să faci asta pentru el. 

Gândurile lui Hatcher se întoarseră la tânăra aceea. 

— Îţi plăcea fata lui? îl întrebă Hatcher. 

— Glumeşti. Natalie Wood e o purceluşă în comparaţie cu 
ea. Schwartz făcu o mică pauză, apoi adăuga: Ai vrea să o 
vezi? Am o fotografie de a ei în albumul cu tăieturi din 
ziare. 


În drum spre aeroport, pulsul lui Hatcher începu să se 
accelereze şi nervii să-i zbârnâie. Cu patruzeci şi opt de ore 
înainte, ideea că Murph Cody era încă în viaţă îi păruse o 
glumă proastă. Acum, îşi amintise ceva. Odată, când 
Hatcher studia prinderea infractorilor, Sloan, mentorul lui, îi 
spusese: „Să nu ai niciodată încredere în rapoartele scrise. 
În scris oamenii tind să pară buni”. 

l-au trebuit patruzeci şi opt de ore ca să înţeleagă 
aceasta teorie, dar era bucuros că o făcuse. Se gândea la 
cei trei bărbaţi cu care vorbise, fiecare având altă părere 
despre Cody, fiecare afectat într-un mod diferit de rolul pe 


179 


care îl avusese în acea întâmplare, în ziua aceea fatală 
când Murph Cody dispăruse. 

Pentru Schwartz, Cody era un erou care făcea o slujbă 
murdară; pentru Fraser, un nebun căruia îi plăcea războiul; 
pentru Simmons, o fantomă care bântuia, a cărei mână 
rece îi storcea inima. Pentru Fraser, să scapi din epava în 
flăcări a avionului lui Cody era imposibil; pentru Schwartz, 
era o chestiune îndoielnică; pentru Simmons, o realitate. 

De asemenea, mai era informaţia lui Schwartz despre 
lagărul fantomă Huie-kui. Ar putea să fie acesta motivul 
pentru care Cody n-a fost găsit? Să fi fost prizonier toţi 
aceşti ani? Şi dacă da, cum a reuşit s-o şteargă de acolo? 

Mai era un fapt care îi chinuia mintea. Dacă Murphy Cody 
murise, de unde scosese Wol Pot, thailandezul, numele lui? 
Wol Pot avea de răspuns la multe întrebări. 

Exista doar un singur lucru cu care Fraser şi Schwartz 
păreau să fie de acord... că Pai, fata lui Cody, era grozavă. 
Privind la fotografia pe care i-o dăduse Schwartz, Hatcher 
trebuia să admită acest lucru. Era o fotografie color, cu 
colţurile îndoite şi decolorată. În fotografie, Cody şedea în 
picioare în faţa locuinţei sale învelite cu stuf, ţinând de talie 
o mică frumuseţe de culoarea migdalei, care îşi aplecase 
bărbia şi se uita enigmatic spre aparatul de fotografiat. 
Părea mai mult un copil, dar în timp ce corpul era de fată 
tânără, ochii păreau să oglindească o cunoaştere interioară 
care îi depăşea vârsta. Hatcher se uită la ochii aceia, le 
simţi privirea, le desluşi chiar clipirea. Puse fotografia 
înapoi în portofel. 

Îşi privi ceasul. În douăsprezece ore va fi la Bangkok. 
Spera ca Windy Porter să aibă o grămadă de răspunsuri 
pentru el. Nu avea de unde să ştie că aproape chiar în 
acelaşi moment, Windy Porter murea în apele negre ale 
canalului Phadung, la şase mii de kilometri depărtare. 


180 


CARTEA A DOUA 


UN om bun care crede că are dreptate şi continuă să 
creadă asta cu greu poate fi convins de contrariu. 


UN RANGER DIN TEXAS 


182 


BARZA 


Picioarele berzei erau foarte lungi de la genunchi până la 
tălpi.  Picioroangele înalte ridicau pasărea fantastică 
deasupra restului ciudatei mulţimi, printre care ea se 
plimba maiestuos. Pene de culoarea curcubeului stropite cu 
sclipici, atârnau din trena costumului său. Avea faţa vopsită 
în alb, buze mari de un galben strălucitor, striuri albastre 
verticale desenate de la frunte în jos spre ochi, până la 
bărbie. Pe cap, avea o perucă din pene albastre, care îi 
atârna de la frunte pe spate şi purta un costum din pene 
galbene, mulat pe corp. Nu era chip să spui dacă persoana 
deghizată astfel era bărbat sau femeie. 

În jurul ei era o ciudată grupare de alte fiinţe fantastice, 
care îşi mişcau capetele în valuri, în ritmul melodiei „Would 
| Lie to you Baby”, emisă de o duzină de difuzoare enorme. 
Stropi de lumină se împrăştiau din tavan rotindu-se prin 
încăpere. Jos, pe ringul de dans curat şi lustruit, se 
dezlănţuia un expert, surescitat de ritmul muzicii. 

Balul anual Critter atrăsese ca întotdeauna o mulţime de 
oameni la Split Personality - cunoscut ca Split - clubul din 
preajma Atlantei, un nume extravagant pentru o discotecă. 
La balcon, Spears şi Hedritch supravegheau cu neîncredere 
mulţimea. Intr-o cameră plină cu oameni atât de ciudaţi, ei 
ieşeau în evidenţă prin îmbrăcămintea lor decentă, 
costume albastru închis, chiar dacă îşi scoseseră cravatele 
şi îşi desfăcuseră gulerele de la cămăşi. 

— Christoase, asta e de-a dreptul o nebunie, spuse 
Spears, cel mai înalt din cei doi, un blond cu fălcile pătrate 
şi aspectul unui surfist de patruzeci de ani. 


3 Would | Lie to you Baby - Să te mint, puicuţo (n.trad.). 
183 


Hedritch avea cincizeci şi nouă de ani, păr negru, cu 
început de chelie, gâtul cât un pneu şi urechi mari. Urechi 
foarte mari. 

— Hai să renunţăm, spuse Hedritch, privind la ringul de 
dans supraaglomerat. N-avem nevoie de tot rahatul ăsta. 

— Nu poţi să-l opreşti pe Campon, tu ştii foarte bine asta, 
răspunse Spears. Face tot ce îi place. 

— Asta depăşeşte posibilitatea noastră de securitate, zise 
nervos Hedritch. 

— Ce e nou în asta? Hai să-i dăm veştile proaste. Poate o 
să ţină cont de sfatul nostru. 

— Pe dracu, o să ţină cont, răspunse Hedritch. 

Se întoarseră şi porniră prin mulţime spre intrarea 
balconului. Ochii iscoditori ai berzei îi urmăriră tot drumul. 

Afară, cei ce aşteptau să intre prin portalurile vrăjite ale 
clubului se îngrămădiseră în jurul blocului. Limuzina cea 
neagră staţiona în faţa uşii. Spears şi Hedritch se aşezară 
pe locurile din spate; mirosul dulce de marihuana 
pătrunsese în interior. Generalul Hector Campon şedea 
tolănit în colţul maşinii, îmbrăcat în uniformă militară de 
gală, cu trei rânduri de decoraţii care sclipeau pe pieptul 
uniformei sale albastru închis, cu ţigara între degete, 
arzând. Ochelarii fumurii ai generalului se întoarseră spre 
cei doi bărbaţi. 

— Ce-i nou? întrebă el cu o voce cu accent spaniol. 

— Veşti proaste, spuse Hedritch. Locul este împânzit de 
oameni în costume extravagante şi nu poţi auzi o vorbă din 
cauza zgomotului dinăuntru. Scena şi ringul de dans sunt 
luminate din spate cu becuri intermitente. 

— Ceva de coşmar, adăugă Spears. 

— Este ridicol ce spuneţi, răspunse  Campon, 
îndreptându-se, voi caballeros ar trebui să deveniți cojones. 

Spears îl îngână încet. Auzise refrenul ăsta, nici el nu mai 
ştia de câte ori. Curaj, era răspunsul lui Campon în fiecare 


184 


situaţie critică. 

— Domnule general, spuse el, acesta este cel mai prost 
local dintre toate în care aţi fost până acum. Dacă intraţi 
acolo, nu putem să vă garantăm securitatea. 

— Datoria voastră este să mă apăraţi, nu să mă plictisiţi 
cu problemele voastre, îl repezi el. Şofer! Portiera. 

Şase oameni îl păzeau pe Campon de când evadase de la 
Madalena, cu trei luni în urmă. Spears şi Hedritch 
conduceau a treia echipă care aranjase fuga. După trei 
săptămâni la Fort Lauderdale, Campon se plictisise. După 
alte două săptămâni la St. Louis, se plictisise din nou. 
Rezistase o luna şi jumătate la Chicago, la optzeci de 
kilometri nord de Atlanta. De fapt, era mai bine aşa; 
mutându-se mereu, era mai greu să fie localizat. Paza o 
asigurau zece oameni, dintre care patru erau gărzile de 
corp ale lui Campon. Dar ticălosul ăsta recalcitrant avea 
nevoie de o mică armată ca să-l păzească. 

— Doar şase oameni ca să-l fereşti de toată nebunia 
dinăuntru, îndrugă Spears, în timp ce coborau din maşină în 
urma lui Campon, care stătea ca un băț, aşteptând ca cei 
ce-l păzeau să-şi ocupe locurile. Era un bărbat înalt, ceea ce 
făcea din el o ţintă uşoară, iar cu medaliile purtate pe piept 
nu era nicio şansă să nu fie descoperit. 

Campon era mai  înfierbântat decât un vulcan. 
Preşedintele îi terorizase pe toţi cei din Congres ca să aloce 
un fond de cincizeci de milioane de dolari pentru sprijinirea 
planurilor lui Campon de a răsturna guvernul de stânga 
care îl alungase. Campon îşi petrecea ziua şi noaptea 
telefonându-le prietenilor influenţi, în timp ce armata lui 
sau ceea ce mai rămăsese din ea, aştepta dincolo de 
frontieră într-o ţară învecinată. Ca să-i alunge duşmanii, 
federalii strecuraseră minciuni în presă, scriind că, probabil, 
generalul era în insulele Bahamas sau că plecase în 
Canada, sau că se ascundea într-o fermă în Far West. 


185 


Spears şi Hedritch jucau uneori rolul de codoşi ai lui 
Campon, căutându-i femei, verificându-le trecutul, plătindu- 
le ca să facă dragoste cu el şi să păstreze secretul. Dar 
această toană a lui, ca să apară în public, era o violare a 
tuturor regulilor. 

Deci, ce altceva mai era nou? Hedritch dădu ordin la doi 
dintre oamenii săi să meargă şi să verifice scena din 
spatele ringului de dans. Pe ceilalţi doi îi trimise la balcon. 
Spears privi în jurul centrului comercial, cercetând 
acoperişurile, în timp ce Hedritch verifică grupul de afară. 
Pe dracu, gândi Spears, dacă vor să-l lichideze, îl vor 
lichida. Erau însă siguri că nu fuseseră urmăriţi şi asta 
reducea puţin riscurile. Se îndreptară către uşă. 

— Numele? întrebă bărbatul de la intrare. 

— Campon, răspunse generalul. 

Degetele portarului alunecară în jos pe listă şi se opriră. 

— Da, domnule general, spuse el, desfăcând cordonul 
roşu. 

Spears se uită speriat la Hedritch în timp ce ceilalţi 
intrară în club. 

— A făcut o rezervare? întrebă Hedritch neîncrezător. 

— Da, domnule, ieri, răspunse portarul. 

— La naiba! se răsti el în timp ce alergau după general. 

Il ajunseră din urmă tocmai când Campon se pregătea să 
intre în camera principală, cu mese aranjate în semicerc, 
până la ringul de dans. 

— Domnule general, mergeţi sus, vă rog, vru să-l 
convingă Hedritch. Veţi putea vedea mai bine de acolo, şi 
noi vom putea supraveghea încăperea mult mai uşor. 

— Spectacolul este aici jos, răspunse tăios Campon, 
intrând în club în urma celor patru bărbaţi vânjoşi. Spears şi 
Hedritch porniră în urma lui, privind năuci de jur-împrejur, 
în timp ce dictatorul alungat se îndreptă spre marginea 
ringului de dans unde se opri să privească la nebunia 


186 


de-acolo. Aşa cum stătea în picioare era o ţintă sigură. 

— La naiba, urlă Spears în urechea lui Hedritch, fii cu 
ochii-n patru. 

Privirea generalului se roti pe ringul de dans şi se opri 
dintr-o dată asupra unei femei îmbrăcate ca o girafă, al 
cărei piept ieşea din costumul dungat. Dincolo de ea, în 
cealaltă parte a ringului, barza galbenă se mişca fantomatic 
prin mulţime, estompată de luminile intermitente. Işi ridică 
aripile de pene galbene, se învârti încet în cerc, legănându- 
se în ritmul muzicii. Campon râdea şi aplauda barza, cu 
toate că era greu s-o vezi din cauza luminilor care-i cădeau 
pe faţă. 

Ochii vigilenţi ai berzei verificară anturajul generalului, 
pe cei doi bărbaţi de la balcon, pe cei doi din spatele 
scenei, întorcându-se încet şi realizând o supraveghere de 
trei sute şaizeci de grade a clubului. Barza era atât de 
bizară, atât de vizibilă, încât oamenii de pază o ignorau. 

Campon aplaudă din nou şi chicoti vesel privind la 
spectacol. Acesta fu ultimul sunet pe care-l scoase. 

Bine ascunsă printre aripile de pene legate de mâinile ei, 
barza ţinea un mini-Uzi silențios. Lungă numai de 30 de cm 
şi având o greutate cam de trei kilograme, arma putea fi 
încărcată cu treizeci şi două de gloanţe şi avea un 
dispozitiv de plastic ca să poată reține tuburile. Barza era 
un expert. Trase trei focuri privind atent printre luminile 
intermitente şi gloanţele îşi atinseseră ţinta. Capul lui 
Campon căzu înainte când cele trei gloanţe explodară în 
pieptul lui; braţele i se lăsară în faţă, apoi se prăbuşi pe 
spate când încă două gloanţe îi străpunseră capul. A treia 
rafală îl atinse în spate pe un chelner aflat înapoia lui şi 
dobori doi bărbaţi din garda de corp. 

Spears şi Hedritch fură luaţi cu totul prin surprindere, 
crezând că generalul are un atac de apoplexie. Muzica se 
auzea zgomotos. Un bărbat din gardă se răsuci şi căzu 


187 


peste Hedritch. 

Oh, Dumnezeule, se întâmplă! gândi Hedritch. 

Barza îşi răsuci braţele cu pene într-un cerc încet şi mai 
trase o rafală în mulţime. O tânără împreuna cu prietenul ei 
se învârtiră pe loc în momentul în care gloanţele îi atinseră. 
Femeia începu să ţipe. Alături de ea se mai auzi un țipăt. 
Nimeni nu-şi dădea încă seama ce se întâmplă. Apoi dintr-o 
dată femeia răcni: 

— Sunt împuşcată! 

Totul era un infern. 

Al doilea atac creă o şi mai mare zăpăceală în sală. 

Oamenii de pază nu-şi dădeau seama din ce parte vin 
împuşcăturile. Văzură tânărul cuplu prăbuşindu-se. Fata 
continua să ţipe. Campon era jos pe podea, lungit pe spate, 
privind în sus, în întuneric. Oamenii de pază îşi scoaseră 
armele. Hedritch se aplecă peste Campon şi îi luă pulsul la 
gât. Ţipetele invadară încăperea ca un uragan. Lumea se 
îmbulzea la uşă, căzu o masă, paharele se sparseră. Panica 
părea că explodase ca o bombă. 

Bărbaţii de pe scenă săriră în mulţime şi intrară în grupul 
generalului. La balcon ceilalţi doi bărbaţi se uitau în jos la 
faţa acestuia. In zăpăceala aceea nimeni nu putea să spună 
din ce direcţie veniseră împuşcăturile. 

Barza se aşeză pe scenă, îşi desfăcu picioroangele şi se 
duse în spatele unui difuzor. li scoase capacul, aruncă 
înăuntru picioroangele şi arma, îi puse capacul la loc şi o 
şterse pe uşa de incendiu. Uşa ducea în nişte tuneluri, sub 
ringul de dans. In timp ce cobora scările în goană, barza îşi 
scoase peruca şi îşi desprinse aripile. Se îndreptă spre o 
uşă ce dădea într-o cameră plină cu echipament electric. 
Sări înăuntru dezbrăcându-se din mers. Işi scoase costumul 
galben, înşfăcă un sac de gunoi ascuns în spatele unui 
panou electric şi îndesă penele în el. In câteva secunde 
barza se transformă într-un bărbat tânăr în blugi, cu un 


188 


tricou albastru. Scoase din sacul de gunoi un prosop 
îmbibat cu cremă şi îşi curăţă faţa, apoi se năpusti prin 
labirintul de coridoare înapoi pe alte scări. Când ajunse sus, 
întredeschise uşa şi arunca o privire în bucătărie. Salariaţii 
erau îngrămădiţi la capătul celalalt al camerei, privind spre 
încăperea principală. 

— Dumnezeule, spuse unul dintre bucătari, cineva a fost 
împuşcat! 

Asasinul se strecură în bucătărie, îndesă sacul de gunoi 
într-o ladă mare, puse nişte rotiţe sub ea şi o trase afară pe 
uşa din spate. Dezordinea nu ajunsese încă în stradă. 
Ascunse lada de gunoi printre altele, se uită la ceas şi porni 
prin întuneric. 

Trei minute şi jumătate. Nu era rău de loc. 


LOVITURA 


Negrul înalt şi solid o coti pe Suriwong Road şi trecu prin 
Patpong îndreptându-se spre Tombstone. La căderea nopţii 
Bangkok-ul se transformase, parcă atins de aripa unui duh 
necurat, dintr-un loc central de afaceri, frenetic, aglomerat 
şi gălăgios, într-o junglă afurisită luminată cu neon. 
Tigroaice dezbrăcate până la brâu vânau în junglă, 
expunându-şi trupurile în cluburi de noapte, în bordeluri, 
săli de masaj şi în faţa magazinelor. Promiţând orice şi 
oferind o mare parte din ceea ce promitea, freneticul 
cartier cunoscut ca Patpong îşi dădea toată silinţa să 
satisfacă dorinţele europenilor şi ale turiştilor americani. 
Patpong era pentru farang, străinii, care se îngrămădeau pe 
acolo în fiecare noapte în căutarea legendarei imoralităţi a 
Bangkok-ului, ca o parte a „experienţei lor thailandeze”. 

Singura atenţie pe care negrul o acorda proxeneţilor, 
prostituatelor sau femeilor cinstite pe care le întâlnea în 

189 


drumul lui era un „hei” aruncat peste umăr. Mulţi dintre ei îl 
cunoşteau. Trecu de Jack's American Star şi de San 
Francisco Bar, unde dansatoare dezbrăcate se produceau în 
„spectacole” speciale, şi cobori pe o stradă laterală, 
departe de neonul orbitor, de urletul difuzoarelor şi al 
vânzătorilor ambulanți. Nu era o stradă întunecoasă, dar 
arăta mai mult ca Phoenix decât ca New Orleans. Dacă n-ar 
fi fost indicatoarele scrise în engleză şi thailandeză, şi stilul 
clădirilor cu caracteristica arhitectonică thailandeză, 
această latură numită Tombstone putea fi foarte bine luată 
drept o stradă din orice oraş din vestul Americii. Singurele 
lucruri care îi lipseau erau murdăria şi stâlpii pentru priponit 
caii. De fapt, unul dintre localuri avea unul la marginea 
trotuarului. 

Exista un magazin în care erau expuse costume 
tradiţionale western, chiar şi cizme Tony Lama şi pălării 
Stetson; un restaurant numit Yosemite Sam, unde, de 
obicei, se servea carne friptă la grătar, tocană şi coaste 
prăjite; mai era şi diligenţa Deli care părea mai mult din 
vestul New York-ului decât dintr-un western, cu uşi care se 
bălăbăneau şi ferestre gen Tiffany. Se putea spune ca 
Langtry's Music Hall, cu dansatoarele thailandeze şi 
chinezoaice goale era mai mult Patpong decât Tombstone, 
dar şi el ţinea seama de profilul western predominant pe 
stradă. Se găseau afişe vechi cu Lillie Langtry şi Eddie Foy, 
pe lângă fotografii colorate cu vedete. Intrarea era chiar 
lângă cinematograful John Ford. 

Pe cealaltă parte a străzii se găseau Pike's Peak, o 
cofetărie mobilată mai degrabă modern decât western, şi 
Roundup, un bufet cu autoservire, deschis neîntrerupt, 
specializat în cafele, gogoşi şi preparate din ouă. 
Cinematograful de o sută de locuri situat alături se numea 
Palace şi prezenta filme vechi de orice fel, de la filme 
clasice până la cele de aventuri din anii treizeci, câte patru 


190 


spectacole pe zi şi schimba programul în fiecare marţi şi 
vineri. 

Mai era şi barul Longhorn, care semăna leit cu cele din 
filmele western. Avea chiar şi un stâlp de priponit caii. Un 
texan scandalagiu îşi legase o dată maşina închiriată acolo 
şi după câteva ore de beţie straşnică, uitase şi pornind 
maşina luase faţada localului cu el. Sweets Wilkie, 
proprietarul, îi ceruse ca despăgubire o mie de dolari, dar îl 
reparase singur pentru trei sute patruzeci şi şase. 

In seara aceea Wilkie era în al nouălea cer şi zâmbea, 
arătându-şi dintele strălucitor de aur. Tonomatul urla „Bad 
Moon Rising” în interpretarea lui Creedence Clearwater, iar 
barul era plin, îndeosebi, cu o parte din cei aproape cinci 
sute de emigranţi americani care locuiau în oraş. Puţini 
turişti găsiseră drumul spre Tombstone şi acum constatau 
că barul Longhorn nu era nici pe departe ceea ce căutau ei. 

Negrul, a cărui cămaşă havaiană crăpa pe el din cauza 
trupului său masiv, îşi făcu drum prin gălăgiosul Longhorn, 
înclină din cap spre Wilkie, urcă cele două trepte, dădu la o 
parte o draperie din mărgele de sticlă şi intră într-o nişă a 
barului numită gaura din perele, un loc rezervat numai 
clienţilor cunoscuţi. Onorabilul şedea în scaunul lui obişnuit 
şi citea Wall Street Journal. Pe masă, lângă el, se găseau o 
sticlă cu vin şi o cutie cu fise pentru pocher. 

Doi bărbaţi jucau biliard, iar dincolo de ei, alţi şase 
stăteau în jurul unei mese şi jucau pocher. Negrul îi 
cunoştea pe jucători prea bine ca să-i mai verifice: 
Gallagher, Eddie Riker, Potter, Johnny Prophett, Wonderboy 
şi Wyatt Earp. O echipă ciudată, în special Wonderboy, care 
semăna cu un clovn. Faţa îi era împărţită de o linie roşie 
subţire care pornea de la linia părului, cobora pe frunte şi 
prin mijlocul nasului până la bărbie. Faţa îi era vopsită, 
partea stângă cu negru, partea dreaptă cu alb. 

Negrul îşi trase un scaun şi se aşeză lângă un bărbat 


191 


înalt, cu pălărie Stetson cu boruri mari. Acesta avea părul 
alb, o mustață căruntă pe oală şi purta o cămaşă neagră 
western, blugi şi o vestă cadrilată sub care era ascuns un 
Cobra 357 pe care el îl numea Buntline Special. 

— S-a stabilit cine este pe listă, domnule Earp? întrebă el 
liniştit, studiind cărţile de pe masă. 

— Early şi cu mine în primul rând. Nu am hotărât încă 
cine va fi al treilea, răspunse Earp. 

— N-ai să faci discriminări, nu-i aşa? întrebă negrul 
rânjind. 

— Te-ai dus data trecută, Corkscrew, spuse el. 

— Fleacuri, eu sunt cel mai bun din câţi ai, şi tu ştii asta, 
răspunse Corkscrew cu o nuanţă de arogantă în glas. 

— Da, ştiu, răspunse Earp repetând o frază pe care o 
auzea cel puţin o dată pe săptămână de la acesta. Pe 
vremuri eram cel mai grozav proxenet din Detroit. Işi apăsă 
degetul mare pe masă. 

— Dar aici nu este Detroit, răspunse Corkscrew zâmbind 
şi repetând răspunsul obişnuit al lui Earp. 

— Rândul viilor am să te pun pe listă, îi promise Earp, 
trăgând o carte care, împreună cu perechea de pe masă, îl 
făcea să câştige potul. 

Earp îşi privi Rolex-ul de aur. Era ora nouă. Mai erau 
treizeci de minute până începea spectacolul. N 

Privi în jurul mesei, hotărându-se definitiv. In multe 
privințe era o echipă tare. Fiecare dintre ei avusese partea 
lui de necazuri în Vietnam. 

— la locul meu, spuse el şi se ridică. 

— Cât ai câştigat? întrebă Corkscrew. 

Earp îşi numără fisele cu o mână. 

— Trei sute, răspunse. 

— Îţi rămân dator, zise Corkscrew, aşezându-se pe scaun. 

Earp planificase această operaţiune cu grijă, aşa cum 
făcea întotdeauna, şi se simţea liniştit în privinţa asta. 


192 


Menţine echipa mică şi acţionează rapid, asta era lozinca 
lui. Dăduse rezultate bune ani de zile. Se trase mai la 
întuneric şi-i examină pe foştii combatanți, aşa cum făcea 
de obicei. 

Bărbatul care şezuse alături de el, Max Early, era 
îmbrăcat într-o jachetă de culoare deschisă gen safari, 
descheiată. Nu avea cămaşă pe dedesubt. Corpul îngrijit, ca 
şi faţa colţuroasă, era bronzat - un bărbat care muncea în 
soare. Spre deosebire de ceilalţi care purtau părul tăiat 
scurt, pletele aurii îi cădeau, de sub pălăria veche şi turtită, 
până peste umeri. Early stătea liniştit în picioare când Earp 
se ridică. 

— Am ieşit, zise laconic, strângându-şi fisele. 

Earp le cunoştea viaţa pe dinafară. 


Max şi marele puşti, Noel, şi Jimmy, care avea probleme 
cu acneea, şedeau în junglă privind în jos către gaură în 
timp ce restul patrulei examina iarba de jur-împrejur. Arăta 
de parcă nu călcase picior de om pe acolo. Nu erau urme 
proaspete de paşi, şi Jimmy stătea culcat pe pământul 
umed cu urechea ciulită la gaură de vreo zece minute, dar 
nu auzea nicio mişcare. 

— Cine e la rând? întrebă Noel, o namilă de bărbat din 
Oklahoma. Tipic pentru Armată, să pui un bărbat care 
cântăreşte o sută douăzeci de kilograme să se strecoare 
printr-un tunel îngust când el abia îşi putea strecura piciorul 
în gaură. 

— Ultima oară am fost eu, zise Jimmy, puştiul slăbănog 
din Sun Berdoo. 

Early era cel mai în vârstă dintre ei. Avea douăzeci şi 
şase de ani, dar se simțea de nouăzeci şi avea sentimentul 
că era responsabil de viaţa celorlalti doi. 

— La naiba, am să cobor eu, oftă el. N-a mai fost nimeni 
în gaura asta de o săptămână sau chiar de două. Priviţi 


193 


acolo, la intrare este o pânză de păianjen. 

— li cunoşti doar asiaticii ăştia, spuse Noel, pot sta acolo 
săptămâni întregi. 

— Mda, spuse Early. 

Băgă un încărcător nou în M-16, îl încărcă, îşi verifică 
cuțitul K-Bar din cizmă şi încărcătorul din pistolul calibrul 
45. li era silă să se târască prin aceste tuneluri, ura asta 
mai mult ca orice în acest război, dar treaba trebuia făcută 
şi cu cât o făcea mai repede, cu atât mai bine, aşa că de ce 
să mai piardă timpul, îşi legă părul la spate cu o basma şi 
se strecură uşor prin tunel, mai întâi capul, apoi se trase jos 
în groapa întunecoasă. Stătea întins, ținându-şi respiraţia, 
şi asculta. Nu auzi niciun zgomot suspect. E-n regulă, gândi 
el. Charlie a părăsit groapa asta. Porni din nou, cu cuțitul 
între dinți şi cu arma în mână, scrutând întunericul. 
Tunelurile astea nu se mai terminau, câteodată se 
îmbârligau de nu le mai dădeai de cap. Nu-i plăcea 
întunericul şi umezeala, dar nu voia să folosească încă 
lumina, nu până se convingea că nu era nimeni acolo. Fir-ar 
să fie, ce dracu căuta un bărbat din Utah, obişnuit să 
lucreze în aer liber, în latrina asta, gândi el. 

Atunci auzi primul sunet slab. 

Un fel de hârşăit. 

Apoi un chițăit. 

Apoi un fâlfăit. 

Apoi, dintr-o dată, tunelul se trezi la viață cu chiţăituri, 
fâlfâiri, zeci de lilieci flămânzi Îînconjurându-l în întuneric. 

Early scoase un țipăt de groază şi începu să tragă, îşi 
descărcă automatul, auzi gloanțele ricoşând în timp ce 
liliecii continuau să-l atace. Se întoarse, lovi în dreapta şi în 
stângă cu cuțitul ca să-şi croiască drum, ținând pistolul 
strâns în mână. Liliecii il împresuraseră şi țipătul lor 
neincetat îl asurzea. 

Trăgându-se la marginea tunelului, îşi descarcă pistolul 


194 


45, trăgând la întâmplare prin întuneric. Era dezorientat şi 
mâinile îi tremurau. Liliecii îi intraseră în păr şi îi muşcau 
obrajii. Işi încărcă din nou pistolul şi continuă să tragă, apoi 
îşi scoase lanterna şi începu să lumineze tunelul cu ea, 
sperând ca lumina o să sperie liliecii. În timp ce se întorcea 
spre gaura prin care intrase, simţi curentul de aer rece de 
la intrare şi se întinse să apuce marginea tunelului; mâna 
atinse ceva moale şi ud, ceea ce la inceput crezu că e 
noroi. Se răsuci şi lumină într-acolo. Marele puşti, Noel, 
atârna cu capul în jos, cu braţele atingând pământul. Faţa îi 
era făcută terci. Sângele îi gâlgăâia din gaura de sub ochi, 
făcută de glonț, şi curgea şuvoi din nas şi din gură. 

— Oh, Dumnezeule, oh, lisuse! ţipă Early, în timp ce 
liliecii continuau să se năpustească asupra lui, trecând pe 
lângă el şi atacând fata însângerată a soldatului mort. 

Țipând încă, Early se târî înnebunit pe lângă camaradul 
mort, căutând aerul curat care năvălea în tunel, dându-și 
seama că în panica ce-l cuprinsese îşi omorâse prietenul... 


Eddie Riker, care v-ar spune cu modestie că era cel mai 
bun pilot în acel blestemat război din Vietnam, era al doilea 
bărbat de la masă. 


Trimiseseră un colonel de la Saigon ca să-l interogheze 
pe Riker. Primul lucru care i-a atras atenţia lui Riker, era că 
acesta nu transpira. O sută de grade Fahrenheit la umbră 
cu umiditate în jur de nouăzeci şi opt şi el avea cămaşa 
încă apretată. Uscată ca Sahara. Riker purta pantaloni 
scurți kaki, un tricou sport şi era ud leoarcă. Colonelul 
venise la barăci unde Riker era în stare de arest. Un bărbat 
mic şi arogant care îşi dădea importanță, încărcat cu o 
servietă diplomat din piele de crocodil şi o grămadă de 
dosare. Vorbea pe acelaşi ton şi nu-l privea niciodată pe 
Riker în ochi. Se uita în jos, pe raport, tot timpul bătând 


195 


uşor cu creionul în masă în timp ce Riker povestea. Riker 
cunoştea genul, alt ticălos de avocat care şedea în Saigon, 
fugind de război. 

— Eşti învinuit de tentativă de omor a unui ofițer, spuse 
colonelul. 

— Știu, răspunse Riker. 

— Aş vrea să aud versiunea dumitale, zise colonelul, 
răsfoind raportul din fata lui. 

Creionul făcea toc, toc, toc. Riker ştia că, din tot ce-i va 
spune, acesta nu va înțelege nimic. Pentru oameni ca el, 
lupta era ca şi cum ai termina hârtia igienică în mijlocul 
nopții. 

— In regulă, spuse Riker. Mai întâi trebuie să înțelegeți că 
eu sunt al naibii de bun, cel mai bun şi cel mai în formă 
pilot în aceasta unitate. Am evacuat răniți în Song Ngan 
timp de cinci luni până acum, la o distanță de treizeci de 
minute cu avionul de aici. O situație de rahat. Multă treabă 
şi accidente grave. Făceam şase, şapte zboruri pe zi, ceea 
ce înseamnă mult pentru un elicopter Huey. Vă spun toate 
astea ca să înțelegeţi cât de grea este întreținerea lui, cu 
un astfel de program. 

Oricum, noi l-am moştenit pe tâmpitul ăsta de maior 
însărcinat cu întreţinerea avioanelor. Mai avea cam două 
luni până să plece şi îşi pierdea vremea crestând pe o 
bucată de lemn numărul zilelor rămase. Nu-i păsa decât 
cum să scape mai repede de aici, iar noi pierdeam 
elicoptere în dreapta şi în stângă; întreținerea lor era un 
rahat A doua zi de dimineață, aterizam să iau nişte copii 
răniți şi, dintr-o dată, nu mai am alimentare cu energie. 
Sunt cam la treizeci de metri şi avionul meu cade ca un 
blestemat de coşciug. Mă lovesc, avionul se răsuceşte, 
palele cad şi o duzină de copii sunt ciopârtiți. Ati văzut 
vreodată o ființă omenească după ce cade o pală peste ea? 

Colonelul oftă, dar nu-şi ridică privirea. Se întoarse într-o 


196 


parte, uitându-se lung pe fereastră. 

— Continuă să relatezi ce s-a întâmplat, locotenente, 
spuse el. 

— Asta s-a întâmplat, domnule colonel. Jos aştepta o 
duzină de copii ca să-i salvez şi eu am căzut peste ei şi i-am 
măcelărit. 

Riker făcu o pauză atât cât să-şi aprindă o țigară. 

— Eu? M-am ales cu o julitură la gât şi o durere de cap. 
M-au adus cu avionul până aici la bază şi pe tot drumul la 
întoarcere mă gândeam. Tot ceea ce trebuie să facă 
ticălosul ăla este să întreţină bine avioanele ca să nu cadă, 
şi el nu face altceva decât să aibă grija de blestematul lui 
de răboj. Asta-i toată slujba lui nenorocită. Asta mă rodea, 
într-adevăr. Când m-am întors, m-am dus direct la javra aia 
i-am luat bătul şi i l-am vârât acolo unde nu-l vede 
soarele, apoi l-am rupt în două şi am scos rahatul din ei cu 
restul bățului. l-am scobit fundul ticălosului până a arătat 
ca un castron cu colțunaşi. Vroiam să-l împuşc în fund, dar 
n-am făcut-o, doar l-am cotonogit bine. Apoi am chemat pe 
şeful poliției militare şi m-au băgat la camera de arest. 
Asta-i toată povestea. 

— Asta-i tot ce ai de spus? întrebă colonelul. 

— Ce altceva aş mai avea de adăugat? răspunse Riker. 

— Nu ai remuşcări? întrebă colonelul surprins. 

— Remuşcări? După un moment de gândire, Riker spuse: 
Ba da, am remuşcări. Acum mă gândesc că trebuia să-l fi 
omorât pe rahatul ăla incapabil. Dumnezeu ştie câte 
coşciuge a umplut. 

Colonelul îşi ridică privirea spre el, pentru prima oară. 
Părea furios. 

— Am să propun să fii acuzat de tentativă de omor, 
spuse ei. Ji se va desemna un avocat din oficiu şi vei fi 
transferat la Saigon, în stare de arest. 

— Nu-i nimic nou în asta, zise Riker ridicând din umeri. 


197 


Colonelul lovi uşor mapa închisă cu dosare, îşi aranja cu 
meticulozitate lucrurile în servietă, se ridică şi-şi îndepărtă 
nişte scame de pe pantaloni. 

— Ai o comportare proastă, rosti scurt colonelul. 

— Nu, domnule colonel, ceea ce am prost este ofițerul de 
întreținere. 

Colonelul ieşi țanțoş din baracă. 

Riker îl privi cum merge afectat prin curte, cum se urcă în 
maşină şi pleacă. Rămase pe loc gândindu-se. Ce dracu, 
asta-i pierdere de timp. Sunt cel mai bun pilot de avion din 
Vietnam şi stau singur într-o colibă nenorocită, iar copiii 
sunt afară şi mor. Aşa că ieşi afară, puse mâna pe un 
elicopter care se încălzea şi se întoarse la muncă... 


Gallagher şedea alături de bărbatul care mergea cu o 
smucitură caraghioasă, de parcă şchiopăta cu ambele 
picioare, şi avea dureri. Intr-adevăr îl dureau. O mină îi 
smulsese podeaua Jeepului şi i-o ridicase până la 
subsuoară. Alături de el şedea Johnny Prophett care fusese 
nominalizat pentru Premiul Pulitzer, dar stând de prea 
multă vreme în Nam se apucase de droguri ca să se 
consoleze pentru premiul pierdut. 


Prophett şedea lângă drum mâăzgălind nişte însemnări pe 
un carnet pe care îl ținea înghesuit în sacul de pânză de pe 
umăr. Îl durea spatele şi avea gâtul înecat de praf. Nu mai 
plouase de multe zile şi pământul era tare şi începuse să 
crape. Într-o dimineața, sculându-se după o noapte 
halucinantă din cauza prafului alb, îşi dădu seama că 
pierduse linia frontului şi că toţi plecaseră. Nu lăsaseră 
nimic în urma lor, în afară de cutii de conserve goale şi lăzi 
de muniții; resturi de obiecte arse, ciorapi rupti şi alte 
lucruri, prea uzate ca să se mai încurce cu ele. Aşa 
procedau întotdeauna când se deplasau, ca o şatră de 


198 


țigani care işi strânseseră catrafusele noaptea şi se 
mutaseră în alt oraş. 

Rămăsese fără heroină şi începea deja să simtă chinurile 
abstinenței. Dureri de stomac, mâncărimi, dureri de cap, 
senzație de uscăciune în gură. Mâna îi tremura atât de tare 
încât abia putea să scrie. Da altminteri, ca întotdeauna. Nu 
auzi jeep-ul decât când fu aproape să-l calce. Sări speriat în 
picioare şi făcu semne şoferului să oprească. Işi aduse 
aminte de ziua în care făcuse autostopul la Wooastock sau 
încercase să facă. Până ajunsese acolo, muzica rămăsese o 
amintire. 

Jeep-ul prăfuit trecu în viteză pe lângă el, apoi se opri 
derapâna, împroşcând murdărie şi praf împrejur. 

— Ar trebui să fii mai atent, spuse Gallagher, cu accentul 
său din Cincinnati. Era gata-gata să te fac piftie. 

Prophett se îndreptă şchiopătâna către banchetă. 

— Vrei să mă iei? 

— Sigur, aşază-te, spuse Gallagher, băgând maşina în 
viteză, încotro mergeai? 

— Le-am pierdut urma, spuse Prophett, frecându-și 
mâinile. 

— Rahat, mergi în altă direcție. Acţiunea se desfăşoară în 
spate, acolo, zise Gallagher, arătând cu degetul mare peste 
umăr. 

— Ín ce direcţie mergeai? 

— Mă gândeam să traversez zona Camranh, spuse 
Gallagher. 

— Cu ce te ocupi? întrebă Prophett. 

— Conduc două cluburi în Saigon. 

— Sună cam nasol. 

— Îmi câştig existenţa. Tu eşti reporter? 

— Maa. 

— Cunosc nişte tipi de la TV. Fă-i fericiţi, înţelegi ce vreau 
să spun. 


199 


— Bine, spuse Prophett, făcându-se ghem în scaun, 
sperând ca zdruncinăturile să nu-i facă rău. Dacă ar putea 
măcar să le dea de urmă sau, poate, chiar să prindă un 
Huey, să se întoarcă înapoi pe linia de bătaie. Işi puse un 
picior peste marginea jeepului. Camranh, îmi sună bine. 

— Trebuie să fiu atent, spuse Gallagher. Drumul este plin 
de hârtoape. Nu pot să conduc maşina cu piciorul ăsta al 
tău atârnat ca... 

De-abia terminase de vorbit când maşina călcă peste o 
mină. Gallagher nici măcar nu auzi explozia; simţi doar o 
durere mare în vârful piciorului, ca şi când ar fi fost lovit cu 
crosa de base-ball a lui Hank Aaron, şi zbură în aer, 
încercând să se agate de ceva, de orice, numai că nu era 
nimic de care să se prindă. Căzu într-un şanţ plin cu apă, la 
o distanță de şase metri, cu o bufnitură care sună ca un 
dovleac lovit cu o scândură. Şuieră printre dinţi. Se întoarse 
pe spate în noroiul clisos, se holbă la cer şi gândi, Iisuse, 
Mărie şi losife aveți grijă de mine. Nu mă lăsați să mor aici. 

In cealaltă parte a drumului, zăcea maşina făcută zob, cu 
roțile încă învârtindu-se, cu şasiul sfărâmat. Prophett stătea 
întins pe o parte, zgâindu-se tâmp la piciorul care-i era 
blocat în resturile maşinii distruse. Uitase de nevoia de 
heroină, atât de tare îl durea piciorul. Se ridică în capul 
oaselor şi împinse, fără entuziasm, de vehicul, gândindu-se 
că ar putea să se rostogolească pe roți. După aceea, îşi 
pierdu cunoştinţa... 


Mai era acolo şi Wonderboy, vedetă de rock, care intrase 
în Marină. Pierduse mult din faţa lui în Delta Mekong-ului. 


Harswain era un bărbat scund şi sfrijit, cu mustață 
stufoasă şi păr ca de arici. Mai purta încă bastonul mic de 
trestie, de pe vremea când fusese în Parris Island. Şedea pe 
un buştean şi desena te miri ce în noroi, cu el. 


200 


— O să ştii când vine, băiatule, îi spuse lui Wonderboy. 
Se învârtește cu numele tău gravat pe el. Ai să afli o 
secundă înainte de a-ţi zdrobi creierii. 

Râse. 

Wonderboy simţi cum i se răceşte şira spinării. Intrase 
frica în el şi i se tăiase respirația. Era timpul să fie scutit de 
corvoadă. Era pe front pentru şaptezeci şi şapte de zile, 
fără nicio întrerupere. In afară de primele şaizeci care 
trecuseră, mai rămăseseră paisprezece. Il asculta pe 
Harswain şi se gândea la glontul acela. 

Se întâmplase când atacase Charlie. Era haos peste tot, 
toți alergau de colo până colo, repezindu-se să se ascundă 
pe undeva, punând mâna pe arme. Vine poşta. Harswain 
tipa la ei ca de obicei,. 

— Lăsaţi-vă sub raza lor de vizibilitate, strigă el, şi 
Wonderboy se târî cu burta pe pământ, ghemuindu-se în 
spatele unui copac doborât, işi pregăti arma, apoi se 
întoarse, ca John Wayne, şi ridicându-se, o propti de 
buştean şi trase în câteva chipiuri din junglă. 

Atunci văzu glontul sau se gândi că-l vede, acea bucată 
urâtă de plumb, sfredelinad aerul în direcţia lui, învârtindu- 
se ca o viespe turbată, şuierând prin aer: 

Căzu pe spate, cu ochii strâns închişi şi aşteptă, auzind 
cum gloanțele sfârtecau pomul de deasupra capului său, 
apoi aruncă arma şi se târî pe mâini şi pe genunchi spre 
junglă, plângând de frică, ascultând la tipetele lui Harswain: 
„Intoarce-te, laşule, pocitanie. Lua-te-ar dracu să te ia.” II 
auzi cum trage o rafală în direcţia lui, văzu gloanțele 
muşcând pământul în jurul picioarelor, dar nu se opri. Se 
ridică în picioare şi continuă să alerge până nu mai putu. 
Căzu în patru labe şi vomită. 

Auzi zgomotul aruncătorului de flăcări în apropiere, simti 
dogoarea căldurii şi se uită atent prin iarba junglei. Puştiul 
era la şase metri depărtare, arzând totul în fata lui. 


201 


Acoperire perfectă, gândi Wonderboy, târându-se în 
spatele lui. 

Apoi cineva urlă „Vine!” şi auzi şuieratul obuzului căzând 
din cer. Se ghemui ca un melc într-o grădină. Rezervorul 
aruncătorului de flăcări fusese lovit în plin. Puştiul şi 
aruncătorul de flăcări fură învăluiți de vâlvătăile focului şi, o 
clipă înainte de a leşina, simţi cum începe să i se topească 
pielea feței... 


În sfârşit mai rămăseseră Corkscrew şi Potter. Acum 
făceau pereche. Corkscrew şi fratele său, Hammer, 
lucraseră pe vremuri, cel mai mult, în branşa proxeneţilor în 
Motown, de pe bancheta din spate a unui Lincoln auriu, în 
timp ce Potter îşi ducea viaţa de azi pe mâine într-o fermă 
din Arkansas, unde pământul era atât de sărac, încât 
„furnicile se suiau în copac să facă dragoste”, cum îi plăcea 
lui să spună. leşiseră din acest război mai apropiaţi decât 
fraţii gemeni. 


Rezistau pe dealul din Dang Pang de două zile împotriva 
unui grup care părea că este peste tot. 

In dimineaţa celei de-a treia zi, Potter se furişă în vârful 
dealului să vadă care era situația. Toti oamenii lui erau 
morți. Obuzele doborâseră cea mai mare parte a copacilor 
şi craterele făcute de ele erau pline cu apă de ploaie 
stătută. Larvele de țânțari ieşeau din ouă şi zburau pe 
suprafața apei rău mirositoare. Acum erau împreună: 
Potter, fermierul sărac şi murdar din Arkansas, şi Corkscrew 
cu fratele său, Hammer, un cuplu de proxeneți din Detroit. 
Toți soldați infanterişti care se potriveau ca nuca-n perete. 

Potter se întoarse încet spre micul buncăr, pe care îl 
încropise din copaci căzuți şi pământ. 

— Nu mai avem de nici unele, le spuse Corkscrew lui 
Potter şi lui Hammer. Nici muniţie, nici hrană, nici apă. 


202 


— Nici noroc, mormăi Potter, ţinându-se de burtă. 
Trebuie să beau ceva, Corkscrew. 

Corkscrew îi răspunse: 

— Ai burta plină cu şrapnele, omule, dacă bei, ai să mori. 

— Sunt mort, oricum, răspunse Potter. 

— Prostii, i-o reteză Corkscrew. Hammer nu zisese nimic. 
Corkscrew se întinse şi îl scutură pe fratele lui ca să-l 
trezească, dar Hammer se rostogoli şi căzu cu fata în jos în 
noroi, în fundul şanțului. 

— Ham! urlă Potter. 

Sări imediat, îl ridică şi îl trase la suprafaţă. Corpul lui 
Hammer era rece şi ochii stinşi. 

— Blestemații, să-i ia dracu pe toți, tip Corkscrew furios. 
Ticăloşilor, veniţi încoace. Dacă aveți nevoie de ceva, veniți 
aici să luați... 

Când coloana de ajutor ajunse pe deal, Corkscrew stătea 
aplecat asupra fratelui său mort şi a lui Potter care era 
rănit,  ţinându-şi arma de ţeavă, aşteptându-i pe 
vietnamezi. 


Da, gândi Earp, vor fi la ananghie, dar astă-seară este 
rândul lui Riker. Dădu din cap către bărbatul cu pălărie 
safari. i 

— Verific, spuse Riker. Işi scoase pălăria cu „Home Sweet 
Home” brodat în jurul calotei şi răsturnă fisele în ea. Purta 
pantaloni scurţi de tenis din bumbac kaki şi o jachetă roşie 
pe deasupra. Părul creţ de pe piept îi ajungea până la gât, 
podoaba capilară îi albise puţin şi purta câteodată ochelari 
de citit cu rame de aur. Umerii şi braţele frumos bronzate îi 
dădeau înfăţişarea unui om care este într-o formă fizică 
perfectă. Traversă camera şi îşi încasă banii pe fise de la 
bărbatul impunător, căruia toată lumea îi spunea 
Onorabilul. 

Johnny Prophett, un bărbat slab, cu ochii intraţi în orbite, 


203 


se sculă de la masa de pocher şi îl trase pe Earp într-un colţ 
întunecat al separeului. 

— Lasă-mă să merg în asta, Wyatt, te rog? 

— Vezi-ţi de treabă, uită-te la tine. Mâinile îţi tremură 
atât de tare, că ai putea să amesteci un martini fără să 
mişti braţul. 

— O ceaşcă de cafea, o... 

— Johnny, altă dată, e-n regulă? Am să-ţi spun direct. 
Dacă te iau acum, am putea muri toţi din cauza ta. Poate 
rândul viitor. Ai răbdare. 

— Sunt vinovat, bombăni Prophett, privind în jos la 
picioare. 

— Sigur că eşti, spuse Earp şi îl bătu pe umăr. 

Earp, Riker şi Early ieşiră din încăpere, trecând prin faţa 
barului, şi intrară în biroul particular al lui Wilkie. Acesta nici 
nu se uită la ei. Biroul semăna cu un magazin de lucruri 
vechi. Ziare vechi, facturi, mape cu dosare şi reviste erau 
îngrămădite pe birou, pe scaune, pe podea, iar altele 
înghesuite într-un dulap demodat, ascuns într-un colt. 

— Sweets păstrează fiecare bucăţică de hârtie care i-a 
trecut prin mână vreodată, zise Early, dând trist din cap, în 
timp ce se uita la dezordinea sufocantă din birou. 

— Într-adevăr, răspunse Earp. Deschise un sertar al 
biroului, îşi puse pistolul 357 în el şi scoase altul de 9 mm 
care avea amortizor. Trase încărcătorul şi îl verifică. Era 
plin. 

Telefonul sună, un sunet înăbuşit de sub un morman. 
Riker îl găsi şi îi întinse receptorul lui Earp. 

— Earp. Da... excelent, excelent! S-a făcut, plecăm. Fii cu 
ochii în patru. Noroc. 

Închise telefonul şi îşi frecă încet mâinile. 

— Avem noroc. Ea a ajuns înaintea lui. El a luat o camera 
acum zece minute, iar ea a reuşit să obţină camera 
alăturată. 


204 


— Atunci, mergem, spuse Early. 

— Maa, rosti Earp. 

— Mi se pare un fleac, zise Riker. 

— S-ar putea, răspunse Earp ridicând din sprâncene. 
Haideţi să mergem, avem zece minute. 

Prophett părăsi, de asemenea, separeul şi traversă barul 
îndreptându-se spre toaletă. Se aşeză jos într-o despărţitură 
şi scoase o cutie mică de plastic din buzunar. In ea era un 
ac subţire de seringă, o lumânare, o lingură şi un pachet cu 
heroină. Cu mâinile tremurânde, aprinse lumânarea şi o 
puse pe suportul de hârtie igienică, apoi turnă uşor puţin 
praf în lingură, îl încălzi deasupra flăcării până când deveni 
un lichid limpede, introduse vârful acului în el, scoase aerul 
din seringă, trase lichidul în ea şi închise pumnul. Găsi cu 
greutate o venă şi înfipse acul în ea. Prophett tresări uşor, 
respiră adânc şi tresări înfiorat. O expresie de mulţumire îi 
apăru pe faţă. Închise ochii şi zâmbi. 

Hotelul Dusit Thani nu era departe, dar luară camioneta 
lui Riker pe care o parcară în spate. Riker cobori, dar 
rămase în apropiere. Early şi Earp se îndreptară spre 
camera 429. Ea îi aştepta. 

— Ai cinci minute ca să afli ce cantitate este, spuse Earp. 
Eşti nervoasă? 

Ea dădu negativ din cap. 

— Bravo. Hai să-i dăm bătaie, atunci. 

Ea ieşi din cameră, porni pe scări spre etajul al treilea şi 
luă înapoi liftul, să vadă dacă nu cumva el o urmărea. Bătu 
la uşa cu numărul 427 care fu deschisă imediat de un 
chinez voinic cu o cicatrice în partea de sus a feţei. 

— Doamna Giu? 

Ea încuviinţă din cap şi el făcu un pas înapoi când ea 
intră în camera, apoi aruncă o privire în hol, înainte de a 
închide uşa. Rămase surprins. Femeia era frumoasă - 
micuță, dreaptă, avea o ţinută aproape regală. Purta o 


205 


rochie de seară de mătase culoarea verde-smarald şi 
mănuşi albe. Cerceii de perle păreau să fie scumpi. Cu 
siguranţă, nu putea fi luată drept traficant de droguri. 

— Eu sunt domnul Sen, spuse el. Ai paşaportul? 

Ea scoase paşaportul din geantă şi i-l întinse. El îl cercetă 
cu atenţie să vadă dacă nu este falsificat, dar totul era în 
regulă. Dacă îl verifica el, nu era nicio problemă la vamă. 

În paşaport era identificată ca doamna Victor Giu, o 
văduvă de douăzeci şi nouă de ani, născută la Bangkok. 
Călătorise în special în Malaysia, India, Hong Kong şi în 
Filipine. 

— Văd din paşaportul dumitale că eşti dansatoare, zise 
el. 

— Da. Cufărul este pentru costumele de scenă. 

Sen zâmbi imperceptibil. 

— Foarte bine. Ai avut o idee genială cu cufărul acesta, 
încape în el de trei ori mai mult decât într-o valiză 
obişnuită. Ştii ce ai de făcut? 

— Da. Înregistrez la bagaje cele patru valize până la 
Seattle. După ce trec de vamă mă va aştepta o limuzină. 
De îndată ce bagajele sunt încărcate în maşină, voi primi 
restul de bani şi voi fi liberă să plec. 

— Da. Cât se poate de simplu. 

El scoase un plic dintr-un sertar şi i-l înmână. 

— Ai aici biletul de călătorie şi două mii şapte sute 
nouăzeci şi cinci de dolari. Asta înseamnă cinci sute de 
dolari pentru cheltuieli şi jumătate din sumă ce ţi se cuvine. 
Doamna Giu calculă la repezeală greutatea mărfii. 

— Nu-i rău pentru câteva ore de lucru, spuse Sen. 

— Uitaţi riscul, răspunse ea, făcând o mişcare spre uşa 
care despărţea cele două camere. 

— Nu sunt probleme, zise Sen. 

Văduva elegantă îi plăcea şi începu să se laude. Apucă 
una dintre valize, o puse pe pat şi o deschise, explicându-i 


206 


că pereţii erau căptuşiţi cu calupuri de heroină învelite în 
coli de aluminiu muiate în cafea. Datorită mirosului de 
cafea, câinii nu puteau să adulmece mirosul drogurilor. In 
buzunarele  valizei şi în câteva ale cufărului, erau 
împrăştiate nişte plicuri cu parfum solid care îndepărtau 
mirosul de cafea. In timp ce el vorbea, doamna Giu se 
sprijini uşor de uşa care despărţea cele două camere şi o 
descuie, apoi traversă camera până la pat, încercând să-i 
distragă atenţia lui Sen de la uşă. 

— N-am pierdut niciun transport în şase luni, continuă 
Sen. N-ai de ce să-ţi faci griji. p 

Şedea cu spatele la uşa dintre cele două camere. In timp 
ce vorbea, uşa se deschise larg şi Earp năvăli înăuntru. Sen 
auzi întâi zgomotul, apoi îl văzu, prin oglinda toaletei, în 
spatele lui. Îşi căută imediat pistolul în centură, se răsuci în 
acelaşi timp, căzând în genunchi. 

Earp stătea cu picioarele uşor depărtate unul de celălalt 
şi cu arma în mână. Descărcă primul glonţ. Pistolul făcu un 
zgomot surd. Când Sen reuşi să-şi scoală arma, glonţul lui 
Earp îl nimerise chiar deasupra ochiului stâng, smucindu-i 
capul pe spate. Căzu lângă pat. . 

Durerea îi ardea capul lui Sen. Işi simţea mâinile amorţite 
şi gustul de sânge sărat îi inundase gura. Camera se 
învârtea nebuneşte cu el. Pistolul îi căzu din mână şi îl văzu 
pe bărbatul cu mustață albă aplecat deasupra lui. Arma se 
auzi din nou, după care văzu camera explodând în sute de 
culori orbitoare, apoi cobori întunericul. 

Riker se repezi în camera de baie, strânse nişte rufe şi 
prosoape şi le puse repede peste rănile sângerânde ale lui 
Sen. Totul fu gata în douăzeci de secunde. 

Earp răsturnă cufărul pe spate şi îl deschise. 

— Pare a fi o pradă bună, zise el. 

— Individul ăsta trebuie să aibă vreo nouăzeci de 
kilograme spuse Riker, ridicând cu mare efort, împreună cu 


207 


Earp, trupul mortului şi îndesându-l în cufăr. Sen zăcea pe o 
parte, cu picioarele strânse la piept şi cu capul plecat. 
Forţară capacul ca să se închidă bine, îl încuiară, ridicară 
cufărul de un capăt şi îl puseră în picioare. 

— O să trimitem patru oameni să îl ia, zise Earp. 

Doamna Giu luă liftul, cobori în hol şi ieşi din hotel. Luă 
un tuk-tuk care aştepta în apropiere. 

Câteva minute mai târziu, Earp şi Riker părăsiră hotelul 
pe uşa din spate, după ce verificară ambele camere. 
Coborâră pe scara de incendiu şi aruncară valizele în 
maşină. 

— Cât? întrebă Early. 

In timp ce dispăreau în noapte, Earp se aşeză jos, 
zâmbind, şi zise: 

— Treizeci şi şapte de kilograme. 


HONG KONG 


Lui Hatcher îi plăcea Orientul. Îşi petrecuse acolo ani 
întregi înainte ca Sloan să-l trimită în America Centrală, ani 
de zile pe râurile negre, bătându-se pe burtă cu Ts'e K'am 
Men Ti, piraţii fluviului care operau la sud de Shanghai şi la 
est de Thailanda, până în Macao Runs, din Hong Kong. Îi 
cunoştea pe toţi. Pe Joe Cockroach, jumătate chinez, 
jumătate malaiezian, care avea un accent englezesc şi 
purta costume impecabile de mătase când făcea afaceri în 
golfurile fluviului Jungsian. Pe Harry Tsin, licenţiat la UCLA şi 
care avea un picior de lemn, amintire dintr-un lagăr 
japonez. Sam-Sam Sam, un psihopat, care deţinea controlul 
asupra fluviului, cerea tribut de la toţi cei care făceau 
afaceri acolo, jupuia pe oricine îl trăgea pe sfoară şi-i atârna 
pielea pe barca lui ca să fie exemplu altora. 

Şi Cohen, Tsu Fi cel alb. 

208 


Când avionul 747 zbură deasupra golfului şi ateriză la 
aeroportul Kai Tak, simţi un val de emoție. Nu pentru că 
Hong Kong era oraşul lui preferat - era prea aglomerat, 
prea gălăgios, prea plin de el - ci pentru că de aici începea 
totul în Orient, aici se stabileau cei ce schimbau bani la 
porţile Chinei, şi bogăţiile curgeau într-o parte şi într-alta ca 
mareea. Prima lumină roşie a zorilor licări la orizont. 
Shaukiwan, oraşul plutitor de jonci, şampane şi bărci cu 
pânze, alunecă tăcut sub ei, apoi insula şi golful Hong Kong 
şi, în sfârşit, peninsula Kowloon, vizavi de un port plin de 
vapoare din întreaga lume. 

Hatcher avea prieteni vechi aici - şi vechi duşmani, dar 
nu se gândea la ei. Nu privi niciodată în urma, îi spusese 
Sloan la început. 

Era ora cinci dimineaţa, două ore de când plecase din 
Bangkok, abia dacă avea timp să dea de necazuri. Va 
mânca la un mic restaurant care îi plăcea, la vreo câţiva 
kilometri de aeroport, şi va pleca din nou. 

Îndată însă ce cobori din avion, îşi schimbă planurile. 
Primul lucru pe care îl auzi, când intră în hol, fu vocea 
crainicului. 

— Domnul Hatcher este rugat să ia legătura cât mai 
repede posibil cu Pan American, la serviciul de informaţii. 

Se îndreptă spre ghişeul Pan American lângă poartă. 

— Sunt Hatcher, spuse el unei femei asiatice foarte 
arătoase şi ţanţoşe. Am fost chemat. 

— Luaţi telefonul de acolo, spuse ea amabil, arătând cu 
degetul o cabină telefonică la capătul  ghişeului. 
Operatoarea fu la fel de amabilă. 

— Aveţi un mesaj să telefonaţi cu taxă inversă la 
Washington, D.C. şi să cereţi pe sergentul Flitcraft, spuse 
ea şi îi dictă numărul. 

Hatcher repetă numărul, apoi găsi un telefon public şi 
sună. 


209 


— OSI, sergentul Flitcraft, răspunse o voce clară, la 
capătul firului, acceptând imediat convorbirea cu taxă 
inversă. Domnul Hatcher? 

— Da, şopti Hatcher. 

— Puteţi să-mi daţi numărul de înmatriculare pe care l-aţi 
avut în Marină, domnule? 

— Desigur, hârâi vocea lui Hatcher. N3146021. 

— Foarte bine, domnule. Vi s-a verificat şi amprenta 
vocală. Colonelul Sloan zice să-l aşteptaţi în Hong Kong. Va 
ajunge la câteva ore după dumneavoastră. Aveţi camere 
alăturate la hotelul Peninsula şi vă va întâlni acolo cam pe 
la ora zece. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot, domnule. 

— Mulţumesc, sergent, spuse Hatcher şi închise. 

Drace, se gândi el, Sloan mă scoate din sărite cu asta. 
Despre ce poate fi vorba? 

Pentru Hatcher, hotelul Peninsula era caracteristic 
oraşului Hong Kong. Era ca un far la capătul peninsulei 
Kowloon, cu faţa spre Star Ferry care transporta pasageri la 
Central District în insula Hong Kong. Limuzine Rolls-Royce 
pentru oaspeţi erau aliniate în faţa uşii, alături de ricşe. 
Administratorul era un oriental scund şi mieros, îmbrăcat 
într-un costum negru la două rânduri; cel care fusese 
înaintea lui purta cheongsam, îmbrăcăminte tradiţională de 
brocart. Într-un colţ al holului, o femeie care părea a fi 
suedeză executa melodii chinezeşti la o harpă elveţiană, 
pentru cei ce veneau târziu sau se sculau devreme. Era 
locul unde cei din Est se întâlneau cu cei din Vest şi era 
unul dintre cele mai bune hoteluri din lume. Oaspeţii erau 
trataţi regeşte. 

Ploua când ajunse în cameră. Băiatul de serviciu îi aduse 
bagajul, puse în funcţiune ventilatorul din tavan, deschise 
televizorul, dispăru un minut şi se întoarse cu un vas cu 


210 


gheaţă. 

— Mm goi, spuse Hatcher, mulţumindu-i şi strecurându-i 
o monedă de cinci dolari Hong Kong. 

După ce băiatul plecă, Hatcher închise televizorul, 
deschise uşa glisantă şi ieşi pe balcon. Dormise puţin în 
ultimele trei zile şi lăsă ca adierea vântului rece, ploios să-l 
învioreze în timp ce privea cum soarele care răsărea alunga 
furtuna de deasupra golfului. Trecuse deja deasupra insulei, 
lăsând în urmă o bijuterie de zgârie nori şi turnuri de sticlă, 
sub piscul semeţ al lui Victoria Mountain. 

Comandase micul dejun şi îi ceruse chelnerului să pună 
masa pe balcon. În timp ce mânca, se uita la vasele fluviale 
care intrau şi ieşeau din port, la feribotul care venea spre 
insulă şi la funicularul care aluneca pe coasta muntelui. 

Incepu să moţăie. Din motive pe care nu le înţelese 
imediat, gândul îi alunecă înapoi la o noapte întunecată, cu 
zece ani în urmă. Tramvaiul mergea prin întuneric, printre 
smochinii indieni, trecând pe lângă case frumoase. Figura 
întunecată a lui Harline îl aştepta sus, cu o ţigară aprinsă 
între buze, zâmbind. Hatcher îl condusese pe faleză şi 
Harline întinsese mâna aproape salivând de nerăbdare, 
apoi zisese cu accentul lui englezesc: „E plăcut să faci 
afaceri cu oameni în care ai încredere, prietene”. Hatcher 
lăsase să-i scape plicul din mână, iar când Harline se 
aplecase să-l ridice, Hatcher îl apucase de genunchi şi-l 
aruncase în gol, ţipătul îngrozit al acestuia pierzându-se în 
întuneric. 

Hatcher tresări şi privi spre Victoria Peak. Zece ani. De 
unde îi mai veniseră şi gândurile astea? leri erau trecut, nu 
te-ai uitat niciodată înapoi, nu te-ai gândit nicio dată la ce a 
fost, nu te-ai întors înapoi decât dacă slujba ţi-a cerut-o, şi 
când ţi-a cerut-o, ai făcut-o din instinct, subconştientul 
lucrând pentru tine ca să supravieţuieşti. Brusc, un 
presentiment sumbru îi încolţi în suflet. Incepu să se întrebe 


211 


de ce îl omorâse pe Harline. Sloan nu-i spusese niciodată şi 
nici el nu întrebase. 

— Este o pedeapsă. Tu eşti soldat şi trebuie să faci ceea 
ce fac soldaţii. Soldaţii nu pun întrebări. Sloan îi spusese 
toate acestea când îl întrebase prima dată de ce. Acum, 
pentru prima oară de când îl cunoştea pe Sloan, Hatcher se 
gândi: un soldat fără uniformă, fără plăcuţă de 
înmatriculare, fără acte de identitate. Ce fel de soldat era 
el? Şi acum era iar aici, înapoi, şi îndoielile despre Sloan îl 
rodeau. 

Afară, pe insulă, ereţi cu capete negre, care îşi găsiseră 
adăpost în pomi, zburau deasupra insulei. De secole ei 
sălăşluiau în acelaşi loc cu oamenii de afaceri bogaţi, ale 
căror case răzlețe erau construite pe muntele abrupt, ca 
nişte mici fortărețe. Sub ele se întindea Central District, 
centrul afacerilor din Hong Kong, unde gangsteri chinezi 
cochetau cu bancheri englezi şi taipani, unde erau create 
dinastii şi imperii, câştigau şi pierdeau, aurul fiind rege, şi 
unde morala era banul. 

O insulă ale cărei temelii fuseseră puse de contrabandişti 
şi de pirați, gândi Hatcher. Singurul lucru care se schimbă 
aici este timpul. 

Gândindu-se la pirați, îşi aduse aminte de Cohen. Asta 
era o amintire plăcuta. 

Gândul la Cohen îl făcea să se simtă bine, deoarece Rob 
Cohen era unul dintre personajele care făceau ca Orientul 
să fie Orient, un bărbat misterios, un emigrant american 
care devenise o legendă în Hong Kong. Hatcher era unul 
dintre puţinii oameni care îi cunoşteau povestea. Erau 
prieteni apropiaţi şi de încredere, cu toate că nu se 
văzuseră sau nu-şi vorbiseră unul altuia de câţiva ani. 

Cu zece ani în urmă, când se întâlniseră pentru prima 
oară, Cohen era cunoscut ca regele din Macao Runs. 
Cumpăra marfă de contrabandă cu priceperea unui 


212 


Rothschild şi introducea în Hong Kong, prin contrabandă, 
vase încărcate, de câteva ori pe săptămână, cu abilitatea 
unui tiran chinez. 

Pe vremea aceea, Cohen era cunoscut ca Tsu Fi-ul alb al 
fluviului, deşi trecuse ceva timp înainte ca Hatcher să 
înţeleagă ce însemna asta. Tot ceea ce ştia Hatcher, dacă 
voia să cunoască secretele de culise din Hong Kong, era că 
evreul acesta scund şi muşchiulos, cu accent din Boston şi 
barba nepieptănată, care purta haine chinezeşti, vorbea 
trei dialecte diferite, avea mare influentă în traficul de pe 
fluviu şi devenise unul dintre personajele cele mai 
misterioase şi mai temute din Hong Kong. 

Înainte de a se cunoaşte, Hatcher auzise multe poveşti 
despre Cohen - zvonuri, invenţii, minciuni - toate calomnii 
şi toate, dacă le legai una de alta, adevărate. Dar adevărul 
adevărat era mult mai ciudat decât orice născocire, pe care 
detractorii sau duşmanii lui Cohen ar fi putut-o inventa. 
De-a lungul anilor, când Cohen şi Hatcher deveniseră din 
adversari prieteni prudenţi, Hatcher ajunsese să aibă 
încredere în legendarul intrigant. Şi cu timpul, înţelesese 
această poveste. 


În 1975, biroul lui Cohen se rezuma la două camere 
întunecoase şi prăfuite deasupra unui salon de acupunctură 
pe strada Cat, o mică anticameră cu două scaune 
incomode, înăuntru era foarte cald. Nu exista aer 
condiţionat şi ventilatorul din tavan arăta ca şi cum nu mai 
funcţionase de pe timpul celei de-a doua dinastii. 

— Domnul Hatcher? Poftiţi, spuse Cohen cu un accent 
amestecat de americană, engleză şi chineză. 

Razele soarelui îşi făceau loc cu greu prin atmosfera 
îmbâăcsită de praf şi Hatcher abia desluşea chipul lui Cohen. 
Acesta era aşezat pe un scaun cu spătar, şi soarele îi cădea 
din spate. Apoi, dintr-o dată, Hatcher îşi aduse aminte de 


213 


el. 

— Ne-am mai întâlnit, spuse el întinzându-i mâna. 

— Aşa este, rosti Cohen strângându-i mâna bucuros, 
acum doi ani, mai sus de Beijing în Chin Chin land. 

— Sam-Sam Sam şi echipa lui, zise Hatcher făcând un 
semn din cap. Cohen râse, încuviinţând şi el din cap. 

— Adevărat, un rahat, dacă a existat vreodată unul. Erau 
în stare să-ţi fure câinele din lesă şi la o adică să-ţi scoată 
ochii din cap. Ai o memorie bună, gwai-lo. 

— Nici a ta nu este prea slabă. 

— lisuse, spuse Cohen zâmbind, e grozav să vorbeşti 
limba maternă. Este singurul lucru care îmi lipseşte. 
Indivizii ăştia de aici? Habar n-au de limba naţională. 

Întâlnirea cu doi ani în urmă fusese scurtă. Pe vremea 
aceea, Hatcher îl considerase pe bărbatul acela neobrăzat 
un informator ce nu va rezista mult timp în această lume, o 
mică greşeală, deoarece în noaptea aceea Cohen făcea 
prima lui călătorie în ceea ce el numea Chin Chin land - 
China. 

Timp de trei ani, Hatcher lucrase pe râurile din estul 
Thailandei prin deltele şi câmpiile în terase ale Cambodgiei 
şi în nord, prin Laos, Vietnam şi China, până la Macao Runs 
în Hong Kong. Cunoştea fluviile Irrawaddy, Mekong, Yalu 
Jiang şi golfurile lor, cunoştea oraşele şi era acceptat - sau 
nebăgat în seamă - de ţăranii care îl socoteau un soldat 
norocos fără steag sau supuşenie. Evita patrulele roşii în 
Vietnam, ascunzându-se ziua, călătorind noaptea şi vorbind 
ruseşte când era oprit. Era acolo ca să obţină informaţii, nu 
ca să producă neplăceri şi îşi strângea informaţiile mai mult 
observând decât punând întrebări. 

Trebuia să le afle drumurile secrete, sursele, locurile 
unde se întâlneau şi în special legăturile lor cu piaţa neagră 
din Saigon, ceea ce îl adusese pe Hatcher la locul lor de 
întâlnire în 1973. Ei se denumeau Ts'e K'am Men Ti, 


214 


păzitorii misterioşi. Acolo făcuse, din când în când, afaceri 
cu ei ca să le câştige încrederea. Sub pretextul că vinde 
arme, el îşi sporea numărul informatorilor şi numele celor 
care operau pe râuri, aflând despre legăturile lor cu lumea 
interlopă din Hong Kong. Era cunoscut ca gli Occhi di Sassi, 
omul cu ochi de piatră, poreclă pe care i-o dăduse unul 
dintre cei mai de încredere oameni din echipa sa, un fost 
mafiot numit Tony Bagglio. 

Stând în biroul plin de praf, Hatcher îşi aminti limpede 
cum îl văzuse prima oară pe Cohen apărând din ceaţă, o 
fiinţă ciudată la vedere cu un cheongsam de mătase şi 
barba lungă nepieptănată, stând la prova unei bărci, având 
la cârmă un chinez cu o înfăţişare sălbatică, alunecând uşor 
în susul ramificaţiei înguste a fluviului Beijing, şaptezeci şi 
ceva de kilometri la nord de Macao. 

Sa nu al dracului, se gândise Hatcher, dacă-mi dau 
seama ce face rabinul asta chinez aici. 

A aflat curând. 


COHEN: 1973 


Şi Cohen îşi amintea noaptea aceea. 

Şi el gândea la fel în timp ce naviga prin ceața groasă, în 
barca lui lungă şi îngustă. Ce naiba o fi făcând aici un evreu 
tânăr şi drăguţ din Westchester, cu diplomă de la Şcoala 
Comercială din Harvard? 

Şalupa apăruse atât de neaşteptat, încât Cohen se 
speriase. Arăta ca un magazin plutitor, încărcat cu lăzi pline 
cu aparate de fotografiat, televizoare, farfurii chinezeşti, 
icoane interzise şi cupoane de mătase thailandeză şi 
indiană. Prelate mari acopereau grămezile de mărfuri ca să 
le ferească de umezeală. Han, cârmaciul şi garda de corp a 
lui Cohen, mergea în plină viteză, îndreptându-se spre 

215 


şalupă. Cohen îşi simţea inima bubuind până în gât şi gura i 
se uscase. 

In picioare, pe puntea din faţă, stătea cea mai urâtă fiinţă 
omenească pe care o văzuse vreodată. Era mai scund 
decât Cohen, cam de cincizeci şi şase de ani, un oriental cu 
trupul ca o ladă şi cu mâinile butucănoase acoperite de 
tatuaje. Pe partea dreaptă a capului nu avea păr. In locul 
părului, avea o cicatrice care se întindea de la un ciot de 
ureche până la jumătatea creştetului capului. Işi pieptăna 
restul părului negru şi lung de partea cealaltă a cicatricei, îl 
dădea peste vârful capului şi îi cădea pe partea stângă, 
aproape până la umăr. Purta centură şi un toc de pistol 
lucrat de mână, în care era o mitralieră Uzi legată de 
coapsă în gen western. Cei trei dinţi din faţă erau de aur. 
Unul dintre ei, după zvonurile care circulau, fusese al unui 
nefericit om de afaceri englez care se gândise că ar putea 
să nesocotească legile nescrise şi nespuse ale fluviului şi să 
facă afaceri direct cu Ts'e K'am Men Ti. 

Acesta era Sam-Sam Sam, Do Wong-ul, Prinţul Cuţitului, 
care acţiona de unul singur în Teamsters Union? 

. Nu se întâmpla nimic pe fluviu fără ca Sam-Sam Sam să 
dea undă verde. Captura stocată în spatele lui era toată 
tribut strâns de la alţii care voiau să facă afaceri cu taipanii 
din China. 

Gura lui Cohen deveni mai uscată. 

In spatele lui Sam-Sam Sam, se aflau cel puţin alţi 
douăzeci de bărbaţi, toţi îmbrăcaţi cu cămăşi negre, 
pantaloni lungi strâmţi şi banderole roşii pe cap cum purtau 
khmerii roşii; toţi erau înarmaţi cu arme Uzi, AK-47, M-16 şi 
Pyton 357. Arătau de parcă se aşteptau să fie atacați. 
Inapoia lor stăteau femeile, toate tinere, probabil, toate cu 
sânge rece, îmbrăcate la fel, cu cuțite şi pistoale ţinute în 
eşarfe. 


4 Sindicatul camionagiilor (n.trad.). 
216 


Toate armele păreau să fie îndreptate spre burta lui 
Cohen. 

Sprijinit de nişte lăzi, şedea un bărbat alb, cu părul negru 
netuns, care îi acoperea urechile şi îi ajungea aproape de 
umeri. Era înalt, chipeş, dar murdar şi nebărbierit, purta 
pantaloni şi cămaşă din bumbac kaki. In jurul taliei avea 
legate mânecile unui hanorac albastru. Un pistol automat 
H&H de 9 mm îi atârna sub braţ, băgat într-un toc de piele 
agăţat pe umăr; pălăria safari cu boruri largi era mototolită, 
decolorată de soare şi de ploaie. işi ţinea mâinile în 
buzunare şi zâmbea. Nu, gândi Cohen, nu, nu zâmbea, 
ticălosul se uita chiorâş. 

— Arată ca nişte khmeri roşii, îi şopti Cohen lui Han. 

— Se prefac, îi răspunse în şoaptă vâslaşul care era 
garda de corp a lui Cohen. In felul ăsta, nu-i deranjează 
nimeni. 

Cohen aprecie situaţia la iuţeală. Pe moment, rămase 
paralizat, temându-se că aceştia o să-i audă inima bătând. 
Sorţii de izbândă erau treizeci la doi şi nu exista viitor 
pentru ei în vreo confruntare. Imediat se gândi. 

— Mă duc singur la ei. 

— Nu faci bine. Ei nu te cunosc, răspunse Han. 

— Am asta, adăugă Cohen deschizând mâna. In palma lui 
era o monedă de douăzeci de dolari cu regina Victoria pe 
avers. Ridică-te şi stai la vedere ca să nu se enerveze. Dacă 
se întâmplă ceva, nici unuia din noi n-are să-i fie bine, 
oricum. 

Rămase în picioare la provă în timp ce barca se îndrepta 
încet spre şalupă, îşi deschise larg cheongsam-ul să se 
vadă că nu era înarmat, apoi cobori cu precauţie în şalupă. 

— N-am venii aici să ne războim, îi spuse el chinezeşte 
bărbatului urât. Am venit ca să ne îmbogăţim cu toţii. 

Bărbatul urât îl privi duşmănos. 

— Eu sunt Cohen. 


2a 


Bărbatul urât se uită în continuare duşmănos la el. 

Cohen îşi croi drum printre grămezile de lucruri de 
contrabandă, strecurându-se printre bărbaţi şi femei. Ridică 
un colţ de prelată care acoperea mătasea thailandeză, o 
pipăi şi încuviinţă din cap. 

— Frumos material, spuse el, apoi se întoarse spre 
bărbatul urât. Asta-i ce-mi trebuie. incepu să numere pe 
degete. Vreau aparate fotografice japoneze, mărci bune, 
vreau aparate stereo, Sony şi Panasonic, mătase 
thailandeză - nu din cea ieftină - de bună calitate, ca asta, 
şi mătase din India. Trase prelata la loc. Vreau să-mi vinzi 
jad verde, nu alb - şi nu încerca să mă păcăleşti, fiindcă mă 
pricep la astea. Dacă-mi dai statui, idoli, mătase ca asta din 
China, îţi dau un preţ bun pentru tot ce poţi să aduci din 
China sau din Thailanda. 

Bărbatul urât şedea în picioare, cu mâinile în şolduri, şi 
morfolea un trabuc între dinţi. Capătul îi strălucea în 
întuneric. E în regulă, gândi Cohen, cred că l-am 
îmbrobodit, să-i dau înainte. 

— Cine dracu te crezi? întrebă Urâtul. 

— Ţi-am spus, sunt Cohen. 

Urâtul se uită împrejur la oamenii lui care începură să 
râdă. Câţiva dintre ei vorbeau cu aprindere şi dintr-o dată 
Urâtul se întoarse spre Cohen şi zise: 

— Ei cred că ar trebui să te jupoi de viu şi să-ţi atârn 
pielea de barca mea. 

Cohen îşi scoase portofelul şi îl aruncă pe masă. 

— Omoară-mă, dar n-ai să găseşti asupra mea decât 
zece dolari Hong Kong. Nu cred că ai ajuns do wong fiind 
prost. 

Bărbatul alb fluieră uşor printre dinţi şi dădu încet din 
cap. 

Ochii urâtului scânteiară. Muşcă furios din trabuc şi 
întinse mâna după armă. 


218 


— Spui că sunt prost, gwai-lo, asta zici? 

— Nu, nu, zic că nu cred că eşti prost. Daca ai fi prost 
mi-ai jupui pielea pentru zece dolari. In schimb, eu am să te 
pricopsesc. 

— Sunt deja pricopsit, spuse Untul cu mândrie. 

— Niciodată nu eşti destul de pricopsit. 

— Ai limba ascuţită. 

— Nimeni n-ar rezista aici dacă n-ar avea limba ascuţită. 

Urâtului îi plăcu răspunsul. Işi dădu capul pe spate şi râse 
din toată inima, iar oamenii se relaxară. 

— Şi cum ai de gând să plăteşti? întrebă Urâtul. 

— Cu bani Hong Kong. Dacă vrei dolari americani sau 
aur, n-o să fie acelaşi lucru. 

— De ce aş face afaceri cu tine? întrebă piratul. 

Cohen ridică moneda de aur între degetul mare şi 
arătător şi o învârti în raza unei lumini de soare. Moneda îi 
străluci în mână. Sam-Sam se apropie şi o verifică. 

— Vii din partea lui Tsu Fi? întrebă el. 

Cohen încuviinţă din cap. 

— Vorbesc în numele lui. Avem o mulţime de dolari. Nici 
unuia din capetele alea împuţite de bostan nu-i place să 
lucreze cu englezii. Tu tratezi cu mine, cu cărţile pe faţă, 
fiecare câştigă ceva, fără înşelătorie şi fără pierdere de 
timp. Cel mai important lucru este să primesc marfa în 
susul fluviului. Am să fac singur drumul la Macao şi o să am 
grijă de vamă. Tu n-ai altceva de făcut decât să-mi procuri 
marfa. 

Bărbatul alb se mişcă puţin şi zise în engleză: 

— Eşti nemaipomenit. 

— Cum ţi-ai dat seama că ştiu englezeşte? întrebă 
Cohen. 

— Ai accentul din Boston. 

— Ai auz bun. Numele meu este Cohen. 

— Hatcher, zise bărbatul în kaki, cu o voce fără vlagă. 


219 


Nu era o voce neprietenoasă, dar însemna, pur şi simplu 
„Vezi să nu dai de bucluc cu mine”. Işi strânseră mâinile. 
Hatcher avea ochi reci care nu exprimau nimic şi făcu un 
efort ca să zâmbească. Nu era el omul să meargă pe blat cu 
Sam-Sam, gândi Cohen. Hatcher... o să ţină minte numele 
asta. 

— Cu siguranţă, nu faci parte din banda asta, spuse 
Cohen. 

— Nu, încerc să câştig şi eu ceva bani, ca şi tine. 

— Crezi că am să reuşesc? 

— Dacă Sam-Sam nu ţi-a tăiat gâtul până acum, ăsta-i 
semn bun. Ce i-ai arătat? 

— O mică parte din plată, răspunse Cohen făcându-i 
semn cu ochiul. 

— Unde este restul echipei tale? întrebă Hatcher. 

— Departe, în josul fluviului, spuse Cohen în şoaptă. Zece 
oameni şi un cufăr cu bancnote. Nu vreau să-mi arăt 
bârlogul până nu închei afacerea. 

Urâtul se sfătui repede cu câţiva dintre oamenii lui, apoi 
se apropie de Cohen. 

_ — Eu sunt Sam-Sam Sam, do-wong al Ts'e K'am Men Ti. 
Imi spui ce vrei, cum procedăm, facem afacerea numai noi 
doi, fără nimeni altcineva. 

Cohen zâmbi şi-i făcu cu ochiul lui Hatcher. 

— Haide să încheiem târgul, îi spuse Urâtului. 

Asta se întâmplase cu doi ani înainte de a se întâlni cu el 
în biroul întunecos din strada Cat. Cohen parcursese un 
drum lung de atunci, devenise Tsu Fi, stăpânul necontestat 
al insulei, şi în anii următori el şi cu Hatcher deveniseră 
aliaţi, fiecare furnizând informaţii celuilalt, ajutându-se 
reciproc şi, în ultimă instanţă, învățând să aibă încredere 
unul în celălalt, ca nişte prieteni adevăraţi. 

Hatcher privi de cealaltă parte a golfului la casele răzlețe 
aproape ascunse de arbori, lângă piscul Muntelui Victoria. 


220 


Bârlogul lui Cohen. 
Dumnezeule, se întrebă Hatcher, o mai trăi oare micul 
meu prieten? 


CH'UANG TZU-CHI 


Privind dincolo de golf, cu ochii aproape închizându-i-se 
de oboseală, Hatcher începu să simtă o vagă indispoziţie. 
Vechile instincte i se treziră. Poate că venirea lui în Est îi 
redeştepta  copleşitoare amintiri. Orientalii aveau un 
puternic simţământ de premoniţie; ei nu credeau numai în 
reîncarnare, credeau şi în viziuni. El nu se hrănise niciodată 
cu iluzii, dar, uneori, în trecut, instinctele sau amintirile, 
oricum s-ar numi ele, îl feriseră de pericol. 

Acum instinctele începură brusc să gonească peste timp. 

Sloan era în drum spre Hong Kong. Era mai mult decât o 
vizită de prietenie, ca să-şi ia cameră la acelaşi hotel cu 
Hatcher. Fusese prea obosit ca să se gândească la asta 
înainte, dar acum, pe jumătate adormit în balcon, privind 
portul, avea un sentiment copleşitor că se întâmplase ceva 
rău. Ce alte motive ar fi avut Sloan ca să vină la Hong 
Kong? 

Occidentalii le numeau amintiri, introspecţii sau instincte. 
Chinezii păreau să aibă un fel mai poetic de a exprima 
astfel de lucruri. Ei le numeau ch'uang tzu-chi, fereastra 
către tine însuţi. 

Sloan spusese întotdeauna că a te lăsa în voia ch'uang 
tzu-chi-ului era sinucidere, că amintirile erau arme care 
aveau un efect dăunător asupra minţii şi slăbeau simţurile. 
Ele erau distrageri ale atenţiei, indicaţii greşite, toleranţă 
mortală. Sloan avea dreptate, dar numai în contextul 
propriei sale realităţi, deoarece fără această fereastră nu 
puteai merge mai departe. 

221 


La Los Boxes, Hatcher nu avea decât ch'uang tzu-chi. La 
început, găsise toleranța aproape imposibilă, întocmai cum 
ai bea dintr-un pahar gol. Dar cu ajutorul lui 126 
reconstituise acea parte a trecutului care îi făcea plăcere. 
Descoperea gustul unui vin bun, sărutul unor buze fierbinţi, 
atingerea altui corp, necesitatea orgasmului; momente 
scurte când dragostea nu era decât un cuvânt şi plăcerea 
părea să nu se mai termine şi, pentru moment, scăpa de 
obsesia morţii; momente la care putea ajunge şi pe care le 
putea atinge din nou în nenorocirea din celulă. In cele din 
urmă, acestea i-au dat viaţă. 

Hatcher căuta să uite toate astea. Hotări să tragă un pui 
de somn. Mai erau patru ore până venea Sloan şi avea 
destul timp. Se întoarse în cameră, se dezbrăcă şi se întinse 
cu faţa în sus pe podea, privind la ventilatorul din tavan şi 
la umbrele pe care acesta le făcea când se învârtea, la 
lumina ce pătrundea printre zăbrelele obloanelor de la 
fereastră. Aşteptând să-i vină somnul, se întoarse cu gândul 
în timp, înapoi la Los Boxes, când acceptase acest ch'uang 
izu-chi care îi adusese un oarecare echilibru mintal. 
Devenise dependent şi după Los Boxes se luptase cu el 
însuşi să scape de acest obicei, un fel de repudiere a 
trecutului. 

Acum, această fereastră se deschisese din nou şi, dincolo 
de pervazul fantomatic al ferestrei, era imaginea Giniei 
când o văzuse prima oară; zorile zilei mijeau şi luciul apei 
părea că este în flăcări. 

Prima lui reacţie fu fizică. Ea stătea pe doc lângă o barcă, 
în costum de baie, şi perfecțiunea corpului ei îi tăie 
respiraţia. Fu atât de uluit încât încetă să-şi mai încarce 
barca şi o privi îndelung, apoi îşi dădu seama că şi ea ÎI 
priveşte cu ochi foarte închişi la culoare, aproape negri. 

— Dacă mă dezbraci toată, o să fiu arestată pentru ţinută 
vestimentară indecentă, spuse cu o intenţie de zâmbet. 


222 


Însoţitorul ei, un slăbănog care nu se trezise încă din 
beţie, cu un caracter nesigur, aşa cum îi erau şi mâinile, 
întindea vela. Işi ridică ochii spre ea şi întrebă: 

— Ce-ai spus? 

— Nimic, dragul meu, toarse ea, şi când el îşi reluă lucrul, 
îşi întoarse iar privirea spre Hatcher. El înaintă către ea, o 
privi şi dădu încet din cap. 

— Viaţa este a naibii de scurtă, spuse Hatcher cu o voce 
dogită. 

Ea rămase înmărmurită de timbrul vocii sale, dar îi 
zâmbi, apoi râse şi încuviinţă din cap. 

— Da, este foarte adevărat. 

Hatcher arătă spre tânărul care se împleticea luptându- 
se cu vela mare. 

— Se numeşte Roger, rosti ea cu voce înceată. 

Hatcher se întoarse spre el şi strigă cât putu de tare. 

— Roger? 

Roger privi în sus, apucându-se de catarg ca să-şi ţină 
echilibrul. 

— Roger, bucură-te că ai să pleci acasă, spuse Hatcher. 
Du-te şi te culcă, doamna vine cu mine. 

— Cine spune asta? întrebă şocat şi fără vlagă Roger. 

Hatcher întoarse capul spre ea şi o auzi zicând: 

— Eu spun, Roger. A 

Ce zi minunată fusese. Işi pierduse minţile când ea îşi 
scosese sutienul, începând să-i mângâie uşor faţa, 
aplecându-se peste el şi sărutându-i gâtul. Işi frecase sânii 
de pieptul lui gol, iar el îşi strecurase mâinile prin părul ei 
până la ceafa, simţindu-i pielea  întărindu-se sub 
mângâierea lui, simţindu-şi propria carne asprindu-se pe 
braţe şi umeri. El o mângâiase pe ea, ea, pe el, până când 
începură să tremure de aşteptare. Amânaseră momentul o 
veşnicie, pipăindu-se, explorându-se, buzele mişcându-se în 
timp ce-şi vorbeau în şoaptă, până când degetele lui îi 


223 


înmuiaseră sufletul şi tremurul lor ajunsese cutremur de 
pământ, şi nu mai putuseră aştepta. Ea îl trase spre ea şi îl 
băgase în ea, iar scâncetele lor deveniseră ţipete şi timpul 
fusese suspendat. 

Întinse mâna în întuneric, atinse aerul nesigur, încercă să 
retrăiască acel moment şi îşi dădu seama că nu va putea 
niciodată birui înclinația spre ch'uang izu-chi. 

Acum, pe punctul de a adormi, înţelese că acea fereastră 
întredeschisă îi crease această nelinişte. Ştia - ştia - că 
ceva nu mersese bine, aşa după cum ştia că nu putea să nu 
ţină seama de prietenii şi duşmanii din trecut. Călătoria va 
fi mai grea decât îşi închipuise şi pentru toate pericolele 
care îl aşteptau în Macao, Bangkok sau în susul fluviului, cei 
mai bun lucru pe care îl avea de făcut era să închidă 
fereastra aceea pentru moment. 

Îşi puse ceasul să sune la ora unsprezece, îşi împreună 
mâinile pe piept şi începu să numere de la zece înapoi. 
Adormi profund înainte de a ajunge la patru. 


COMPLICAŢII 


Se trezi la unsprezece fără cinci şi şezu pe podea, 
uitându-se la umbrele proiectate de mişcările ventilatorului 
din tavan, ascultând. De când fusese la Los Boxes, auzul i 
se ascuţise, ar fi putut să audă şi târşâitul unui gândac pe 
podea. De jos, din hol, auzi uşa liftului deschizându-se şi 
închizându-se, zgomotul paşilor a două persoane pe covorul 
holului, auzi uşa camerei alăturate, aranjarea hainelor pe 
umeraşe în dulap, convorbirea abia şoptită cu băiatul de 
serviciu şi uşa închizându-se în urma lui. 

II cunoştea foarte bine pe Sloan. El va cere să i se 
servească masa în cameră - friptură rece şi băutură. Apoi 
va face un duş înainte de a-şi anunţa sosirea. Lui Sloan îi 

224 


plăcea să bea şi să facă duş. 

Hatcher aşteptă până când chelnerul veni şi plecă, până 
când se auzi apa curgând, apoi se sculă, se îmbrăcă şi, 
folosind un şperaclu, deschise uşa dintre cele două camere. 
Când intră în camera lui Sloan, acesta era sub duş şi 
fredona un cântec. 

Hatcher traversa camera, se îndreptă spre pat şi luă de 
sub pernă pistolul 45 al lui Sloan; îi scoase încărcătorul şi 
glonţul de pe ţeavă. Puse pistolul la loc, se aşeză după uşa 
camerei de baie şi aşteptă până ce Sloan fu gata. Acesta 
ieşi dezbrăcat, ştergându-şi părul cu un prosop. Se mişcă 
tacticos către pat fredonând în continuare. 

Hatcher crăpă uşa care scârţâi uşor. 

Sloan se mişcă imediat, sărind uşor în dreapta, apoi 
schimbând direcţia înainte de a se repezi la pat. 

— Prea târziu, eşti mort, şopti Hatcher. 

Sloan oftă şi se lăsă pe podea, apoi se întoarse spre 
Hatcher. Surâsul lui obişnuit pieri o clipă. Era ca pe vremuri, 
o mişcare veche, un joc pe care îl jucaseră de-a lungul 
anilor. Dar Sloan nu i-o luă în nume de rău. Hatcher 
învățase de timpuriu că în acest joc să nu lase sentimentele 
personale să împiedice îndatoririle. Acesta era modul prin 
care Hatcher îi arăta lui Sloan că slujba era pe planul întâi, 
fără să ţină seama de sentimentele pe care le avea faţă de 
el. Nu era o dovadă că Hatcher îl iertase pe Sloan sau că 
avea încredere în el. Trădarea era bine înscrisă pe lista lui 
Hatcher alături de păcatele care nu pot fi iertate. 

Hatcher ieşi din umbră şi aruncă încărcătorul pe pat. 

— Nu mai eşti atât de iute cum erai pe vremuri. Şi de 
câte ori ţi-am spus să nu-ţi mai pui arma sub pernă. E ca şi 
când ai pune un colier de diamante sub saltea. Oricine 
intră, acolo se uită mai întâi. 

Sloan îşi reîncărcă pistolul şi îl puse la loc sub pernă. 

— Psihologie inversă, spuse el. 


225 


Sloan îşi termină de şters părul, îşi înfăşură prosopul în 
jurul pieptului, se duse în baie, se întoarse şi se aşeză în 
cadrul uşii, pieptănându-şi încet părul scurt. 

— Avem o problemă, băieţaş, spuse neglijent, fără să-i 
piară zâmbetul. 

— Ce fel de problemă? 

— Cineva l-a înjunghiat pe Windy Porter alaltăieri noapte, 
zise Sloan direct. A murit. 

— Ce? 

Sloan continuă să vorbească în timp ce se îndrepta spre 
masa pe care era aşezată mâncarea. Camera era mare, cu 
un pat enorm, mobilă din trestie indiană şi tapet înflorat cu 
nuanţe pastelate. O vază cu orhidee pe măsuţa de toaletă 
adăuga mai multă culoare. Balconul, mobilat cu răchită 
albă, dădea spre fluviu. Un ventilator agita aerul care era 
deja fierbinte şi lipicios. 

— După informaţiile politiei, încercase să împiedice o 
încăierare, dacă poţi să ai încredere în poliţia din Bangkok. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? întrebă Hatcher cu vocea lui 
răguşită. 

— Nu ştiu. Poate că s-a întâmplat chiar aşa cum 
relatează ei. Presupun că o să aflu întreaga poveste când 
mă voi duce acolo. 

Sloan turnă o ceaşcă de cafea şi îşi puse o jumătate de 
pahar de scotch. Puse un singur cub de gheaţă în pahar şi îi 
întinse cafeaua lui Hatcher. 

— Unde a fost înjunghiat? întrebă Hatcher. 

Sloan ezită un moment, apoi fără să-şi piardă zâmbetul 
spuse: 

— În gât. La baza craniului. 

— Frumos, mormăi Hatcher. O lovitură clasică a triadei. 
Pe naiba încăierare. 

— Nu cred că triadele - sunt amestecate în asta. Ce 
interes ar avea? întrebă Sloan, sorbind din băutură. 


226 


— De unde să ştiu? răspunse Hatcher. Am venit până aici 
să-l caut pe Cody şi acum singura noastră persoană de 
legătură a murit. S-ar părea că triada este amestecată în 
afacerea asta. Ascultă, Harry, fă bine şi nu te mai juca cu 
mine, te-am avertizat când eram pe insulă... 

Zâmbetul lui Sloan se lăţi. 

— Haide, nu mai face pe nebunul. Nu ştim sigur dacă cei 
din triadă l-au ucis. S-ar putea să fi fost vreun accident 
nenorocit. 

— In chestii ca asta nu există accident nenorocit. 

— Ascultă, mai sunt şi excepţii... zise Sloan cu un aer 
trufaş, ca întotdeauna. Singurul lucru de care sunt sigur 
este că nimeni în afară de Porter nu ştie ce s-a întâmplat 
acolo. 

— L-au prins pe ucigaş? 

— Ucigaşi, îi corectă Sloan şi dădu negativ din cap. 

— Putem să presupunem că Porter îl urmărea pe Wol Pot 
când s-a întâmplat asta? întrebă Hatcher. 

— Cine poate şti, răspunse Sloan, ridicând din umeri. 
Poate că-l pierduse pe Wol Pol. S-ar putea chiar ca Wol Pot 
să se fi descotorosit de el. După cum am înţeles, a fost 
înjunghiat în timp ce încerca să despartă doi indivizi şi pe o 
târfă care se băteau. Dar, dacă mă gândesc bine, cred că îl 
urmărea pe micul ticălos, când a fost ucis. 

— Şi Wol Pot era amestecat în Triada White Palm. 

— Asta-i ceea ce crede imigrația. 

— Problema este dacă mai trăieşte thailandezul. Şi dacă 
mai este de partea noastră, spuse Hatcher. Adică, dacă a 
fost vreodată de partea noastră, vreau să spun. Işi aruncă 
puţin privirea spre port, apoi adăugă: Şi tu numeşti asta o 
însărcinare uşoară? 

— Haide, Hatch, nu trece imediat la concluzii. Avem o 
defecţiune în program. 

— Avem un om mort, asta-i ce avem şi este tot ce avem. 


227 


Cred că asta e mai mult decât o defecţiune. 

— Fleacuri, spuse Sloan. Suntem băgaţi de prea mult 
timp în ciorba asta, ca să ne oprească moartea lui Porter. 

— Tu ai fost băgat în ciorbă, zise Hatcher. Eu eram în Los 
Boxes. 

Sloan oftă. 

— Haide să nu ne certăm, spuse el, zâmbind în 
continuare, domnule Sinceritate, de dragul timpurilor vechi. 

— Timpurile vechi s-au dus. 

— Imi făceam doar datoria. 

— Făceai ceea ce îţi spunea să faci o şleahtă de 
netrebnici din subsolul Casei Albe. 

Sloan se apropie mai mult de Hatcher, mişcând din 
degete ca un magician care încearcă să facă o scamatorie, 
cu zâmbetul lui care nu-l părăsea niciodată. 

— Asta este slujba mea, adăugă mieros. 

Cu toate că zâmbea întruna şi avea vocea liniştită şi 
echilibrată, Sloan se simţi stingherit. Fusese un timp, în toţi 
anii aceştia, cât lucraseră împreună, când nu trebuia să-i 
dea nicio explicaţie lui Hatcher: doar îi prezenta situaţia şi 
Hatcher din instinct ştia programul. Se lepăda el acum de 
punctul de vedere al brigăzii? Asta nu i se întâmplase lui 
Sloan până acum. Presupunea doar că Hatcher se simţise 
trădat. 

Sloan continuă să zâmbească, închise puţin ochii şi zise: 

— Vrei să mă converteşti, amice? O să te iroseşti dacă 
începi să-ţi faci griji despre lucruri greşite. Te-am învăţat 
mai mult decât atât. 

— Uneori sunt puţin nelămurit despre tot ce m-ai învăţat 
şi, în plus, există o deosebire, atunci era război... 

Sloan îşi dădu capul pe spate şi râse din toată inima. 

— Pentru numele lui Christos, există întotdeauna război 
undeva. Ai nevoie de război? La naiba, avem în Liban, 
Israel, lran, Nicaragua, Afganistan. Avem un supermagazin 


228 


plin cu războaie, alege. Îşi turnă un scotch tare şi puse un 
cub de gheaţă înăuntru. Drace, facem ceea ce avem de 
făcut, Hatch. Avem de ales... o facem sau n-o facem. Dacă 
nu ştii ce să alegi, dacă nu te-ai hotărât, o să te înhaţe. Nu 
ai timp să cântăreşti şansele, iar dacă o faci, eşti mort. Tot 
ce ai sunt instincte şi reflexe. Dacă nu o faci tu, ţi-o fac ei 
ţie. Ti-am spus eu vreodată altceva? Te-ai întrebat vreodată 
despre asta? 

— Toată cariera mea absurdă este dubioasă, spuse 
Hatcher. Nu pot să vorbesc nimănui despre ceea ce am 
făcut în război. 

Încă râzând pe înfundate, Sloan îl întrebă: 

— Va să zică asta este, ai vrea să scrii despre 
experienţele tale de război? 

— Nu despre asta e vorba, dar am pierdut şaisprezece 
sau şaptesprezece ani din viaţă ca şi cum n-ar fi existat. 

— Crezi că te-am trădat şi asta îţi întunecă judecata, zise 
Sloan încet. 

Tonul lui devenise compătimitor. Sloan avea o claviatură 
întreagă. Dacă apăsa pe un buton îţi arăta compătimire. 
Apăsa pe altul, demonstra o înflăcărare patriotică. Pe altul, 
devenea linguşitor. Hatcher îşi aminti de prima lor întâlnire, 
într-o cameră retrasă la restaurantul Occidental din 
Washington, unde Sloan - ca întotdeauna, sigur de el, 
aproape părinteşte - îi schiţase în linii generale crezul lui 
personal, prezentându-i Brigada Fantomă ca pe o „ocazie 
de aur, o şansă nemaipomenită să faci ceva necesar pentru 
tara ta, şi care oferă în acelaşi timp libertatea de gândire şi 
de acţiune, ceva ce nu poţi găsi în alte ramuri de activitate 
ale serviciului”. Nu făcuse nicio referire la faptul că această 
„ramura a serviciului” nu era cunoscută în mod public, că 
era  înfiinţata secret şi ca oficial nu exista. Hatcher, 
proaspăt ieşit de la Academie, plin de el, fusese 
impresionat, vrăjit chiar, de vorbele lui frumoase şi le 


229 


înghiţise pe toate, fără să pună întrebări. prânzul acela îi 
schimbase pentru totdeauna viaţa lui Hatcher. 

— A fost mai mult decât trădare, Harry. Pe naiba, doar 
erai mentorul meu şi ai reuşit. Ai obţinut ce-ai vrut de la 
mine şi eu te admiram pentru asta. Hatcher se opri un 
moment şi-şi luă singur o ceaşcă de cafea. In toţi aceşti ani, 
cât am stat la Los Boxes, nu m-am gândit decât cum m-ai 
sacrificat pentru vreun individ de la Departamentul de Stat. 
Nu este vorba numai de timpul cât am stat acolo, dar am 
avut încredere în tine şi tu m-ai părăsit, aşa cum faci şi 
acum. 

— Faci pe sfântul faţă de mine, zise Sloan chicotind şi 
scuturând din cap. Ce faci tu? li dai în judecată pe pirați că 
le procură droguri băieţilor noştri din Saigon? Îi laşi pe 
agenţii dubli să ţopăie pe mormintele noastre? Faci 
compromisuri cu triada? Rahat. Haide să-ţi spun ceva, 
prietene, noi am învăţat să luptăm în războaie murdare şi 
asta o să avem de acum înainte, numai războaie murdare. 
Ei bine, n-ai să câştigi războaiele murdare după reguli 
pentru meciurile de box. Le dai un picior în fund şi mergi 
înainte. 

— Aşa cum fac în Brazilia şi în Argentina? 

Sloan oftă. 

— Ştii care este necazul cu tine Hatch? Tu încerci să pui 
pe picior de egalitate moralitatea cu războiul. Nu merge. 
Dacă restul Armatei ar fi luptat în războiul din Nam aşa cum 
am luptat noi, n-am fi plecat de acolo cu coada între 
picioare, şi tu ştii asta. Noi am învăţat să-i înfrângem pe 
duşmanii noştri de /a duşmanii noştri. Un soldat nu are 
nevoie să poarte uniformă sau să aibă grad, el are nevoie 
de dorinţa de-a învinge. lţi repet, dacă nu o faci, pierzi. 
Asta-i legea după părerea lui Harry Sloan şi asta m-a ţinut 
în viaţă al dracului de mult, şi pe tine tot aşa. Tu gândeşti 
prea mult, Hatch. De câte ori nu ţi-am spus că prea multă 


230 


minte strică. 

— Harry, tu eşti o dovadă vie că un om poate vorbi mai 
repede decât gândi. 

— Ei bine, băieţaş, când ai laţul de gât, trebuie să ţi-l 
scoţi înainte să te gândeşti, altfel eşti un om mort. 

Era evident că aprecierile lui Hatcher faţă de brigadă îl 
deranjau pe Sloan, deoarece se întoarse imediat la subiect. 

— Faci un lucru şi s-a terminat, spuse Sloan ridicând din 
umeri. De ce să o lungeşti atâta. Tu nu ai luat niciodată 
hotărâri morale, au fost luate de altcineva pentru tine. 

— Poate că asta este problema. Poate că ar fi trebuit s-o 
fac. Poate că trebuie să trag o învăţătură. 

— Haa! zise Sloan. Adu-ţi aminte că vorbeşti cu bătrânul 
Harry. Îmi dai lecţii de ideologie? Înainte de masă! Să-ţi 
spun ceva, noi n-am făcut niciodată o treabă care nu merita 
s-o facem. Vrei să-mi împui capul cu metode, proceduri sau 
mai ştiu eu cu ce, asta vrei; dar nu strica o dimineaţă 
frumoasă vorbind despre ideologie, lozinci şi pancarte. 
Ideologia mea este realitate, iar realitatea este noi contra 
lor. Tu şi cu mine n-o să pierdem niciodată, prietene, asta 
nu există în vocabularul nostru. 

— Tu ai luat hotărâri morale, aşa am făcut şi eu. Am 
acţionat pe moment, fără vreo pregătire prealabilă... 

— Chiar aşa. Chiar aşa! spuse Sloan, întrerupându-l, cu 
ochii clipind şi plin de entuziasm. Fără pregătire prealabilă. 
Nu există hotărâri morale în război, Hatch, există doar să 
câştigi sau să pierzi. Dumnezeu şi ţara. Dincolo de asta 
totul este de prisos. 

— Dar aveam regulamente, Harry. 

— Da, este adevărat. 

— În orice caz, acum nu este vorba despre Dumnezeu şi 
nici despre ţară. Totul se joacă între mine şi tine. Să nu mai 
încerci vreodată să mă înjunghii pe la spate. Dacă o mai 
faci, eu... 


231 


— Ştiu. Sloan se apropie de el, zâmbetul devenindu-i mai 
larg, ochii cenuşii clipind încă. O să mă arunci acolo unde 
nu mă pot găsi peştii. 

Nu mai era cazul să continue discuţia. Hatcher îşi dădea 
seama că îşi pierde vremea. Sloan era un om insensibil la 
insulte şi jigniri, un om care credea că orice făcea era bine, 
necesar şi justificat din punct de vedere moral. 

— Las-o baltă, zise Hatcher cu hotărâre, n-am venit aici 
ca să-ţi fac vreo favoare, în orice caz. Am venit să-l găsesc 
pe Cody. 

Sloan încuviinţă cu un zâmbet silit. 

— Mi se pare corect. Dar de ce ai mers atât de departe? 
întrebă el. l-ai angajat pe băieţii mei într-o urmărire 
plăcută. 

Inainte ca Hatcher să poată răspunde, sună telefonul. 
Sloan se uita mirat spre el. 

— Cine poate să fie? Traversă camera şi ridică receptorul, 
stând cu spatele la Hatcher. Părul îi era încă ud şi stropi de 
apă i se prelingeau pe spinare. Sloan zise cu vocea lui 
blândă. SI2424. Jack, recepţionezi, Jack re... Da, aud acum, 
ce s-a întâmplat? Ce? Ce! Dumnezeule, când? La naiba, 
Spears, avea zece oameni ca să-l păzească!... Ştiu ce-am 
zis... Nu, să nu faci asta. Presupun că s-a aflat... Înţeleg. 
Mda... Mda... Nu, rămâi la versiunea iniţială. Lasă FBl-ul să 
o rezolve. Nu, nu CIA, nu-i amesteca pe ei... Aşteaptă o 
clipă, să mă gândesc... 

Se întoarse spre Hatcher şi dădu din cap. Faţa i se 
înroşea, dar rămase calm. 

— Nicio fotografie a lui Cosomil, zise în telefon. Ţine-l 
ascuns acolo unde este. Aş vrea să strecori în presă o ştire 
că se ascunde pe undeva... uf... în Hawaii... Nu, Big Island, 
Kauai este prea mică, da... Bine, lasă-i să-l caute o 
săptămână sau două... E-n regulă. Mulţumesc, Spears. 
Dacă o să dispar o vreme, ia legătura cu Flitcraft, el ştie 


232 


întotdeauna unde să mă găsească. 

Puse încetişor receptorul în furcă. 

— Ei bine, băieţaş, avem o nouă problemă. De mare 
importanță. Vrei să auzi ce-ai să citeşti mâine dimineaţă pe 
prima pagină a lui New-York Times? „Campon, omul de fier 
din Madrango, a fost asasinat într-o discotecă din Atlanta”. 

Hatcher rămase cu gura căscată. Lovitura de stat a lui 
Campon în Madrango îi dăduse posibilitatea lui Sloan să-l 
scoată de la Los Boxes. Apoi, după şase luni, gherilele 
comuniste recuceriseră capitala. Răzmeriţa trecuse când de 
o parte când de cealaltă, ani de zile. 

Sloan îi expuse pe scurt informaţiile despre uciderea 
dictatorului din America Centrală înlăturat de la putere. 

— Lumea vorbeşte că asasinul ar fi fost deghizat în 
barză. 

— Barză! spuse Hatcher. 

— Era un costum de bal. Au fost omorâte încă trei 
persoane printre care o spectatoare. Alţi doi, prietenul fetei 
şi un chelner sunt la spital în stare gravă. 

— Nu-i păzea echipa ta? 

— Uf. Şi încă o jumătate de duzină dintre oamenii lui. 

— Cine era însărcinat cu paza lui? întrebă Hatcher, 
neîncrezător. 

Sloan ezită un moment, apoi răspunse: 

— Spears şi Hedritch. 

— Spears şi Hedritch! Hatcher se gândi, De ce dracu îl 
păzea Joe Spears pe Hector Campon? Şi-l amintea pe 
Spears ca pe un surfist bronzat din California, cu tărâţe în 
cap în loc de creier. 

— Spears, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Era paravanul nostru, un serviciu de pază. 

— Cum de te-ai băgat în afacerea asta? 

— Campon era prea primejdios pentru ca Serviciul Secret 
să se poată ocupa de el. Contribuabilii ar fi făcut tărăboi. 


233 


Aşa că am preluat eu sarcina. 

— Dar Spears? El şi-a prăjit creierii acum douăzeci de ani 
pe plaja de la Santa Monica. 

— Da, de acum încolo el şi cu Hedritch o să păzească 
sacii poştali în Tomahawk, Wisconsin, tot restul vieţii lor. 

— Amândoi sunt nişte tâmpiţi făcuţi grămadă. 

— Ascultă, spuse Sloan, cu faţa roşie de furie. Mai întâi, 
îmi cade pe cap acest presidente alungat, cu două brigăzi 
la graniţa cu Madrango, aşteptând să se întoarcă în ţara lui 
şi să-i alunge pe comunişti. Are nevoie de arme, de bani, de 
aer, de dracu să-l pieptene, aşa că vine la Consiliul pentru 
Apărare să ceară ajutor şi şeful nostru începe să caute 
sprijin peste tot la Casa Albă. Are nevoie de cincizeci de 
milioane de dolari pentru Campon, şi pe mine mă pune să-l 
păzesc pe ticălosul ăsta. Trei săptămâni la Fort Lauderdale, 
două săptămâni la St. Louis, o lună şi jumătate la Chicago şi 
două săptămâni pe un vas la optzeci de kilometri de 
Atlanta. Cu totul pe neaşteptate, este ucis, iar noi avem 
mari necazuri. 

— Dar Spears şi Hedritch? 

Sloan deschise uşa de la balcon, se aşeză cu spatele la 
ea, în soare, că să se usuce. Sorbi din băutură şi îl privi pe 
Hatcher. 

— Aveam şase oameni acolo, prietene, Campon ăsta nu 
era fitecine. A întins-o din ţară cu cinci, şase milioane şi le-a 
depus în Elveţia. Un scandalagiu extraordinar, moral ca o 
pisică vagaboandă. Mi-a distrus echipele de control. Mi-au 
rămas doar Spears şi Hedritch. Dar - arătă cu degetul spre 
Hatcher - asta îl făcea valoros, era un bărbat curajos şi 
oamenii lui îl idolatrizau, // ido/atrizau. Noi avem nevoie de 
Madrango, pentru că este cheia care ne deschide America 
Centrală. 

— Şi cum l-au pierdut? i 

— Nu-i plăcea să stea locului. li plăceau femeile, viaţa de 


234 


noapte, Sloan ridică umerii. Până la urmă i s-a înfundat. 

— Ce-i cu planul Baker? şopti Hatcher într-o doară. 

Sloan îl privi bănuitor pe Hatcher. 

— Cine spune că am un plan Baker? 

— Ai avut întotdeauna un plan Baker, Harry. Primul lucru 
pe care mi l-ai spus a fost: Stabileşte totdeauna unde este 
intrarea din dos. Madrango a fost copilul tău de la început. 

Sloan oftă. 

— Uşa din dos este generalul Cosomil. Nu atât de 
strălucit sau de popular cum era Campon, sau tot atât de 
tânăr, dar devotat. În plus, este un ofiţer capabil. Tot ce 
putem este să facem din Campon un martir şi să strângem 
oamenii în jurul lui Cosomil. Acum este ţinut ascuns. Ferris 
şi Joyner conduc echipa de control şi sunt cei mai buni 
oameni pe care îi am. 

Mai luă o înghiţitură şi îşi şterse buzele cu degetul mare. 

— Te întorci la Washington? 

Sloan dădu negativ din cap. 

— Am situaţia sub control acum. Departamentul de Stat 
o să se bage pe fir. Datoria mea este să-l ţin în viaţă pe 
Cosomil până va putea să se întoarcă acolo. 

— Ei bine, spuse Hatcher, există totdeauna o parte bună. 
Congresul le va da acum tot ajutorul de care au nevoie. 

Sloan se plimbă prin cameră câteva minute, apoi se opri 
şi făcu câteva exerciţii de respiraţie. 

— Asta nu-i treaba mea, nici a ta, spuse, în sfârşit. Hai să 
ne întoarcem la problemele noastre. 

— Fir-ar să fie, am uitat despre ce vorbeam, spuse 
Hatcher. 

— Mi-ai alergat băieţii peste tot, zise Sloan sec. 

— Am făcut câteva exerciţii ca să-mi recapăt forma, 
răspunse Hatcher. 

— Ai descoperit ceva? 

— Nu cine ştie ce. 


235 


— Ai fost al naibii de ocupat, zise Sloan privindu-l ţintă în 
ochi. 

— După ce l-am întâlnit pe Buffalo Bill, n-am avut deloc 
timp liber. 

— Ai vreo idee unde s-ar putea ascunde Cody? 

Asta-i o întrebare ciudată, gândi Hatcher. 

— Tu eşti cu mult înaintea mea, spuse Hatcher. Bu încă 
încerc să aflu dacă trăieşte sau nu. 

— Păi, tu ce crezi? 

— Dacă îţi închipui că am făcut descoperiri care să 
provoace un cutremur de pământ, în ultimele şaptezeci şi 
două de ore, răspunsul este nu. Nu sunt procuror 
districtual, deci nu trebuie să aduc dovezi. In momentul de 
faţă bat apa în piuă. Câteodată, cred că Murph trăieşte, 
câteodată cred că Wol Pot îşi bate joc de noi toţi. Depinde 
de partea cui se află. 

— Bine, dar de ce crezi că trăieşte? 

— N-am spus că trăieşte. Nu mai sunt atât de sigur că a 
murit, cum credeam până acum. 

— De ce nu? 

— Nişte lucruri mărunte. Am întâlnit un mitralior, care 
recunoaşte acum că unul din oamenii avionului lui Cody a 
ieşit, probabil. Un fost prizonier mi-a povestit că a auzit 
despre lagărul ce se tot muta şi că unul dintre prizonierii de 
acolo era un VIP care putea să fi fost Cody - putea să fi fost. 
Am dat peste doi aviatori - unul crede că Murph era un tip 
nebun, ahtiat după glorie, altul susţine că nu-i adevărat. 
Asta-i cam tot ce am aflat. Totul neclar, nimic deosebit. 

— Dar crezi că putem pune vreun temei pe mărturia lui 
Wol Pot? 

— N-am spus aşa ceva. Şi asta face parte din ecuaţie. 
Când o să ştiu cine este X am să pot să-ţi dau răspunsul. 

Sloan râse satisfăcut. 

— Să adoptăm o nouă tactică, hî? Dacă nu te-aş 


236 


cunoaşte, aş crede că nu mai ai încredere în mine, spuse 
sarcastic. 

— De ce n-aş avea încredere în tine, Harry? Capitalul tău 
de bază este înşelătoria. Crima şi minciuna sunt profesia ta. 
Şi m-ai tras pe sfoară. De ce să nu am încredere? 

Hatcher făcu o pauză şi bău o gură de cafea. Îi spusese 
lui Sloan numai ce trebuia să-i spună. Lăsase deoparte 
unele lucruri, ca de exemplu, notita lăsată la Zid în 
Washington lui Polo, de la Jaimie, oricine o fi fost Jaimie. De 
asemenea, referirea la Calul Thailandez, care nu putea să 
însemne decât un singur lucru pentru Hatcher - heroină. 
Praf alb chinezesc pur, nouăzeci şi nouă la sută, de la 
Golden Triangle. Dar nu era pregătit să le dea pe faţă încă. 
Sloan era mult prea interesat de ce se ascundea Cody. Asta 
declanşa tot felul de semnale de alarmă în mintea lui 
Hatcher. El ştia exact ce gândea Sloan în momentul acela. 
Se gândea aşa: dacă Murph este amestecat într-un rahat 
mare, problema ar fi uşor de rezolvat. După Sloan, sfârşitul 
era o soluţie uşoară pentru orice problemă. Dar nu spunea 
niciodată asta cu voce tare. El lăsa întotdeauna cuvintele 
murdare nespuse. 

Sloan aruncă prosopul de pe el şi începu să se îmbrace. 

— O să mergem la Bangkok să vedem ce putem găsi, 
spuse el, îmbrăcând pantaloni scurţi de sport şi un maiou. 

Dar moartea lui Porter şi posibila dispariţie a lui Wol Pot 
încurcaseră iţele misiunii. Mintea lui Hatcher rătăcea în alte 
direcţii, ca să caute o alternativă. 

— Ne întâlnim acolo peste o zi sau două, îi spuse lui 
Sloan. Mai am nişte lucruri pe care trebuie să le verific aici. 

— Ce lucruri? 

— Am să-ţi spun când o să termin. 

Sloan începu să-şi lege cravata. Se auzi o ciocănitură la 
uşă. 

— Christoase, acum ce-o mai fi! zise Sloan. 


237 


TRIADELE 


Un bărbat înalt, drept ca o săgeată, cu o mustață pe oală 
stătea în uşă. Purta un costum alb de olandă, impecabil. 
Poliţist din Hong Kong, gândi Hatcher. Aşa îl arăta 
înfăţişarea. 

— Colonelul Sloan? întrebă el. Accentul englezesc era 
atât de tăios că puteai să ascuţi un cuţit cu el. 

— Da? 

— Sunt sergentul Varney, domnule, din poliţia Hong 
Kong. 

Îşi arătă legitimaţia. 

— Îmi face plăcere, zise Sloan pe un ton plin de tact. 
Poftiţi înăuntru. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

Varney intră în cameră, ca şi când trebuia să raporteze 
ceva reginei, aproape adulmecând aerul. li zâmbi băţos lui 
Hatcher. 

— Şi dumneata trebuie să fii colonelul Hatcher, zise el 
întinzându-i mâna. 

— Mda, răspunse Hatcher şi îşi strânseră mâinile. Varney 
făcu câţiva paşi până la balcon, privi peisajul, apoi se 
întoarse ţinându-şi mâinile la spate. 

— Eu fac parte din Brigada Triadelor Statului. Cum nici 
Sloan, nici Hatcher nu răspunseră, continuă. Lucrurile s-au 
schimbat mult aici în ultimii şase, şapte ani. M-am gândit că 
aş putea să vă dau o mână de ajutor, dacă aţi avea nevoie. 
S-a nimerit să recunosc numele dumneavoastră când au 
apărut ieri pe computerul nostru. 

— Pe computer? întrebă Hatcher. 

— Folosim un computer de verificare pe lista de la 
aeroport. Este o chestiune de rutină, ştiţi, încercăm să 
ţinem evidenţa a celor care vin şi pleacă. Tocmai era să vă 
dau un telefon, apoi a sosit colonelul Sloan, aşa că am 


238 


hotărât să vă contactez pe amândoi. 

— Te-ai gândit bine, sergent, spuse Hatcher, numai că 
noi nu avem nicio legătură cu triadele. 

— Da, domnule, dar având în vedere experienţa pe care 
aţi avut-o cu Silk Dragons şi cu White Palms, ne-am gândit 
că putem să vă protejăm, ca să zic aşa. 

— Nu cred să am nevoie, zise Hatcher aruncând o privire 
către Sloan. Colonelul pleacă astăzi şi eu am hotărât să 
plec mâine sau poimâine. 

— Da, domnule, asta-i grozav, spuse Varney. Făcu o 
pauză parcă să-şi găsească cuvintele potrivite, lungindu-şi 
gâtul şi arborând un aer de superioritate. Tocmai asta este 
- cred că ar trebui să vă sfătuiesc, domnule - cât timp staţi 
aici, aţi putea fi în mare pericol. Am vrea să ştiţi că 
departamentul nostru poate să vă protejeze. Poate - făcu 
iar o mică pauză, ţuguindu-şi buzele înainte de a continua - 
aţi dori să aveţi câţiva însoțitori. 

— Cunosc oraşul foarte bine, îi răspunse repede Hatcher. 

— Da da, desigur, dar... 

Hatcher îl întrerupse. 

— Ascultă, sergent, n-am avut de-a face niciodată cu 
White Palms şi, după câte ştiu, Silk Dragons nu mai există. 

Sloan interveni. 

— Asta-i problema, Hatch, Silk Dragons pot fi de 
domeniul trecutului, dar White Palms, e un fel de... of... 
Sloan se opri un moment. 

— Daţi-mi voie, spuse Varney. După ce White Powder 
Mama a fost asasinat, White Palms - of, să zicem - a pus 
mâna pe mulţi dintre membrii lui Silk Dragons. Mai degrabă 
o contopire, dacă vreţi. 

— Serios? zise Hatcher, vag interesat. 

El ştia mai mult despre povestea asta şi se războise cu 
Silk Dragons pe când acest Varney juca cricket la şcoala 
medie. 


239 


— Ştiţi despre Tollie Fong? întrebă Varney, dându-şi aere. 

— Tollie Fong? zise Hatcher, ridicând din sprâncene şi 
făcând pe prostul. 

— Tatăl lui era Lee Fong. 

Pentru o clipă mintea lui Hatcher zbură la aeroportul din 
Singapore. Amurg. 1975. Cu doisprezece ani în urmă. Da, îl 
cunoştea foarte bine pe Lee Fong. 

— Ne-am gândit că ar trebui să ştiţi că Tollie Fong este 
noul san wong al lui White Palms, zise Varney, puţin agitat 
şi cu un aer de atotcunoscător. Şi, adăugă, cu vădită 
satisfacţie, Joe Lung este Numărul Unu aici în Hong Kong. Ei 
îşi amintesc încă... 

Aşa deci, gândi Hatcher, cercul se închide... 


Gonind în jos de pe dealuri, pe caii lor cu păr lung, 
veneau mongolii. Aveau părul negru strâns în cozi, feţele 
bărboase şi înfometate, ochii aprinşi de opiu. Distrugeau şi 
ardeau totul în calea lor: cai, vaci, porci, tot în afară de 
femei - femeile erau prada lor. jefuind şi omorând, barbarii 
măcelăriră pe chinezii blajini de lângă mare, mai jos de cele 
şapte piscuri unde locuiau cei şapte dragoni. 

Urmărind, plini de furie, din lăcaşurile lor muntoase, 
dragonii, care în viaţă fuseseră primii şapte împărați ai 
Chinei, îi adunară pe conducătorii chinezi şi îi învăţară cum 
să lupte, le spuseră ce tactică să folosească şi îi 
îmbărbătară. 

Astfel, taipanii se uniră în trei grupuri, formând 
triunghiuri cu fermele lor, ridicând ziduri între ele şi lovindu- 
i pe mongoli din toate părţile când aceştia atacară; dragonii 
se dovediseră a avea dreptate. Chinezii îi ciopârţiră pe 
barbari şi pe cei câţiva rămaşi în viaţă îi trimiseră înapoi în 
Mongolia ca să le spună ce li s-a întâmplat. 

Barbarii nu se mai întoarseră niciodată. 

In felul acesta, în secolul al doisprezecelea, se născuseră 


240 


triadele, devenind din ce în ce mai puternice în următorii 
opt sute de ani. Fiecare triadă avea propriile ei ritualuri, 
parole şi strângeri de mână speciale, poeme, legende şi 
istorie, fiecare făcând jurăminte de loialitate faţă de clan, 
jurăminte de sânge, cunoscute sub numele de hong mon, 
puterea lor crescând până când au devenit clasele 
conducătoare din Hong Kong şi din lumea afacerilor 
internaţionale. Ei erau cei mai onoraţi şi mai respectaţi 
oameni de afaceri. 

Cei răi i-au imitat repede, constituind triadele rebele care 
au pus mâna pe putere. Ele se numeau Chiu Chao. 

In acelaşi timp, îşi întăreau poziţiile. Silk Dragons, White 
Palms, 14 K, Thin Blade Gang, House of Seven Hands şi 
altele, înghițind tot ceea ce era corupt - jocuri de noroc, 
prostituție, cămătărie, comerţ cu sclavi albi, droguri, 
contrabandă, piaţa neagră - conducând toate acestea în 
mod necruţător, concentrându-se mai ales pe cruzime şi 
crimă şi sfidându-şi adversarii. Aceştia erau mafioţii 
Orientului. 

Triadele existau de opt sute de ani. Chiu Chao avea şapte 
sute nouăzeci de ani. Fusese nevoie numai de zece ani ca 
să înceapă corupţia. 

Triadele rele îşi împărţiseră între ele lumea interlopă, 
fiecare luându-şi partea sa. Cea mai profitabilă dintre ele 
era imperiul de droguri al lui Silk Dragons care se extindea 
cu o iuţeală diabolică. Spre sfârşitul anilor şaizeci, s-a 
deschis în Vietnam o nouă şi bogată piaţă, unde aduceau 
heroină chinezească pură de la Golden Triangle din 
Thailanda, prin Hong Kong, şi o comercializau în Saigon sau 
o transportau cu vasele pe fluviul Mekong direct în 
Vietnam, iar acolo o vindeau soldaţilor americani cu doi 
dolari plicul. 

White Powder Mama a devenit sufletul şi salvarea 
soldaţilor americani, cu preţioasele lui pacheţele de visuri, 


241 


izbăvirea lor de necazuri. Prin procedee viclene a reuşit să 
înfiinţeze o nouă piaţă de alb de China - heroină pură - în 
Statele Unite, unde până atunci era la mare preţ heroina 
mexicană sau turcească. Folosindu-se de soldaţii americani 
care se drogau, Silk Dragons s-a întins peste ocean în 
America. White Powder Mama era, de fapt, Ma Bing Sum, 
san wong-ul, „naşul lui Silk Dragons”. White Powder Mama 
şi Lee Fong, călăul său Red Pole, care era şi fratele său, 
erau cei mai temuti oameni în Hong Kong şi aveau atâta 
putere, încât au recrutat pe cinci dintre membrii brigăzii 
antidrog din Hong Kong, care îşi ziceau Dragon's Breath, ca 
să controleze transportul de pe fluviu. 
Primăvara, 1973, Christian Hatcher intră în acţiune. 


Se aflau în camera din spate a clubului ofiţerilor din Cam 
Ranh Bay, care devenise portul cu cea mai mare activitate 
din lume, locul de unde plecau toţi bărbaţii şi armele spre 
războiul nedeclarat din Vietnam. In comparaţie cu restul 
ţării, Cam Ranh era clubul select al oraşului, cu excepţia 
nopţilor când năvăleau militarii şi spărgeau tot ce găseau. 
Pentru Hatcher, în zilele acelea, cinci minute departe de 
India erau ca o vacanţă de şase luni. 

— Am o slujbă pentru tine, îi spuse Sloan. 

— Mda, răspunse Hatcher. 

Auzise refrenul ăsta de multe ori până atunci. 

— Avem o problemă serioasă aici. 

— Lasă gluma, răspunse Hatcher râzând. 

— Vreau să spun, în afară de război, zise Sloan. Ai auzit 
de Silk Dragons? 

Hatcher dădu din cap afirmativ. 

— Te referi la White Powder Mama? 

Sloan încuviinţă. 

— Ma Bing Sum şi grupul lui de traficanţi de droguri. 

— Sunt aici dintotdeauna, replică Hatcher ridicând din 


242 


umeri. Este problema poliţiei din Hong Kong. 

— Nu mai este. Ne ocupăm noi de ei, prietene, continuă 
Sloan. Avem o problemă serioasă cu drogurile în Nam şi cea 
mai mare parte vine în josul fluviului de la Triunghi. Acest 
White Powder Mama a devenit principalul buboi în fundul 
nostru. Are cinci acoliţi care fac contrabandă pe fluviile din 
Thailanda. Foşti poliţişti în Hong Kong care îşi spun 
Dragon's Breath. Toţi, nişte netrebnici. Buffalo Bill vrea să 
le tragă un picior în fund, să le dea o lecţie. 

— Ei şi? 

— Şi, tu cunoşti fluviul. Formează-ţi două, trei grupe, ia-ţi 
câteva şalupe blindate, pot să-ţi dau oamenii de care ai 
nevoie - pe Crips, Seals, Berets, numeşte-i. Poţi să iei pe 
oricine. Vreau să-i prinzi pe toţi, vreau ca Dragon's Breath 
să fie de domeniul trecutului şi asta repede de tot. 

— In regulă, spuse Hatcher, nepăsător, dar vreau să-ţi 
sugerez o alternativă. 

— Dă-i drumul. 

— Dacă procedez aşa cum vrei tu, mă dau de gol. 

— Atunci, ce propui? 

— Am să iau trei cuţitari, pe Molly McGuire, pe Chet 
Rodriguez - se gândi un minut - şi pe Bear Newton. Restul 
vor fi orientali. O să ne prefacem că vrem să-i jefuim. Eu voi 
fi şeful, dar o să stau în umbră. La naiba, vom purta măşti, 
o să-i băgăm în sperieţi pe aceşti ticăloşi. In orice alt fel am 
proceda, sunt terminat şi încasăm zece ani de pârnaie. 

— Unde o să găseşti orientali care să fie destul de buni 
pentru o astfel de treabă? întrebă Sloan sceptic. 

— Asta-i treaba mea. 


— Am nevoie de douăzeci şi patru de oameni, cei mai 
buni cuţitari care pot fi cumpăraţi, îi spuse Hatcher lui 
China Cohen. Oameni care să primească ordine şi să le 
execute fără să ceară explicaţii. După ce se înţeleseseră 


243 


despre oamenii care vor fi angajaţi, tăcură. 

— Care-i şmecheria? 

— Nu e nevoie să ştii. 

Vânând rațe şi străbătând fluviul în timpul nopţii, 
înarmaţi cu douăzeci de tunuri mike-mike şi bombe cu 
termit, cu pistoale Uzi şi cuțite K-Bar atacau locurile unde 
dormeau toxicomanii, purtau război deschis pe râuri contra 
celor din Dragon's Breath care aduceau heroină în josul 
fluviului Mekong. In trei luni, micul grup al lui Hatcher 
pusese mâna pe două duzini de încărcătură cu heroină. In 
trei luni, patru dintre cei cinci membri ai lui Dragon's Breath 
simţiră oţelul rece şi lama cuţitelor în gâturile lor, muriră 
repede şi liniştit, în timp ce bărcile şi încărcătura lor 
nenorocită le fuseseră furată de sub nas, duse departe în 
susul apei şi arse. Numai un singur membru din Dragon's 
Breath scăpă renegaţilor lui Hatcher. 


Doi ani mai târziu: aeroportul Singapore. Lee Fong, Red 
Pole călăul, Numărul Doi a lui White Powder Mama, îl căuta 
de aproape doi ani pe Hatcher, fără niciun rezultat. În cele 
din urmă, Fong îl văzu, după ce îl urmărise zile întregi, 
aşteptând momentul potrivit ca să-l omoare în maniera 
clasică, un stilet înfipt la baza gâtului, tăindu-i sistemul 
nervos şi vena jugulară în acelaşi timp - un act care să 
spele ruşinea şi să-i dovedească lui White Powder Mama că 
merita încă să fie Numărul Doi la Silk Dragon. 

Hatcher fusese pe urmele lui de la început, el ştia că 
Fong avea să-l caute ca să-l omoare, aşa că pentru el era 
floare la ureche să-l momească. 

Hatcher se îndreptă spre turnul de control. Se întunecase 
şi platforma era pustie. Privi cum îşi lua zborul un avion, 
auzi uşa deschizându-se şi închizându-se uşor în spatele lui, 
apoi zgomotul paşilor apropiindu-se. Se aplecă de parcă ar 
fi vrut să-şi încheie şireturile de la pantofi. Paşii se iuţiră şi 


244 


ajunseră lângă el. 

Hatcher se răsuci şi, cu o mişcare rapidă, îi împlântă 
stiletul în coastă, înfigându-l cu putere în inima lui Fong, 
privindu-l drept în faţă, atât de aproape, încât simţi pe 
obraz răsuflarea muribundă a călăului de la Silk Dragon. li 
prinse mâna într-o încleştare de oţel şi i-o ţinu până simţi 
scurgându-se ultima picătură de viaţă din corpul asasinului. 

— Joi gin, Fong, zise el şi îl lăsă să cadă. 

Două săptămâni mai târziu, White Powder Mama muri pe 
o stradă din Wanchai, ucis de o mitralieră dintr-un club de 
noapte. Domnia Silk Dragon-ilor se sfârşi. White Palms 
prelua conducerea şi, ca să-şi dovedească compătimirea 
față de ei, atrase pe mulţi dintre membrii de la Silk Dragons 
în clica lor. 

Unul dintre ei era Tollie Fong, fiul lui Lee Fong. Acum, cu 
doisprezece ani mai târziu, el era Red Pole la Triada White 
Palms, pe punctul de a deveni conducătorul ei. Ca asasin la 
White Palms, Tollie Fong era, probabil, cel mai periculos om 
din lume. Ca sang wong, puterea lui era zdrobitoare. 
Numărul Unu al lui în Hong Kong era Joe Lung, ultimul 
membru din Dragon's Breath, singurul care scăpase 
gherilelor lui Hatcher. 

Amândoi făcuseră jurământ să-l omoare pe Hatcher. 

Ei nu operau în Macao. 

Instinctul lui Hatcher îi spunea că, dacă Varney ştia că el 
se găseşte în Hong Kong, probabil ştiau şi cei din White 
Palms. 


— ... să-i jefuiţi, spunea Varney. 

— Ce-ai spus? întrebă Hatcher. 

— Am spus că, de fapt, au un cui împotriva dumitale 
pentru că le-ai furat marfa. 

Secretul fusese bine păstrat. După câte ştiau Varney, 
întregul Hong Kong sau chiar Interpolul, Hatcher fusese un 


245 


ticălos care acum coopera cu guvernul. Hatcher îşi dădea 
seama că Varney nu venise ca să-i ofere „bunăvoința 
Coroanei”. Venise să-l evalueze, să vadă dacă era un tip 
cumsecade sau mai era încă un ticălos. Asta era clar. 

Sergentul Varney era destul de isteţ ca să-şi dea seama 
că pe Hatcher nu-l interesa ajutorul pe care i-l oferea. 
Acesta era un individ periculos. 

— Vă sugerez să fiţi extrem de prudent atâta timp cât 
staţi aici, zise Varney, îndreptându-se spre uşă. Sunteţi 
primul pe lista lui Tollie Fong. Dacă el sau Joe Lung află că 
sunteţi în Hong Kong, nimic nu-i va opri ca să vă ucidă. Ca 
ofiţer de poliţie, cred că nu este cazul să vă spun că aş 
prefera să previn asta. 

— Apreciez interesul dumitale, spuse Hatcher. După cum 
ţi-am mai spus, vom pleca amândoi într-o zi sau două. Voi 
încerca să fiu cu băgare de seamă. 

Varney îi întinse lui Hatcher cartea sa de vizită. 

— Dacă aveţi nevoie de ajutor, sunaţi-mă. Numărul de 
telefon unde mă puteţi găsi noaptea este notat pe verso. 
Vă asigur că vom acţiona cât mai repede posibil. 

Sergentul se îndreptă băţos spre uşă şi ieşi făcând o 
scurtă plecăciune. 

Hatcher era bănuitor şi plictisit de amestecul lui Varney. 

— Am nişte treburi de rezolvat aici, Harry, zise Hatcher. 
Categoric nu am nevoie ca linguşitorul ăsta băţos să se 
târască în spatele meu. 

— Nu-ţi băga nasul în Macao, da? zise Sloan. 

— Nu-mi duce grija... 

— Fereşte-te de Tollie Fong şi de triade. 

— N-am de gând să mă întâlnesc cu Fong şi cu prietenii 
lui. 

— Ai să sfârşeşti plutind în golf. Nu mi-ar plăcea deloc să 
fiu nevoit să explic asta. 

— Eşti de-a dreptul sentimental. 


246 


— Înţelegi ce vreau să spun. 

— Înţeleg perfect ce vrei să spui. Şi nu am de gând să 
sfârşesc plutind pe nicăieri. 

— Las-o mai încet cu White Palms, altfel te vor ucide. 

— Ultima oară nu mi s-a întâmplat nimic. 

— Nu fi atât de încrezut, spuse Sloan cu blândeţe. Tollie 
Fong este acum stăpân în Triada White Palms, Joe Lung 
este băiatul numărul unu în Hong Kong. Amândoi au jurat 
să te facă pulbere. Dacă nu eşti la Bangkok sâmbătă, pun 
copoii pe urma ta. 

— Ne întâlnim la Imperial, şopti Hatcher. La bD'jit 
Pochana, sâmbătă, să luăm micul dejun, la ora obişnuită. 

— Sigur. 

— Şi încă ceva. Pune-l pe individul ăla ambițios din 
America, Flitcraft, să-şi verifice computerul. Să afle dacă în 
Vietnam a fost un lagăr care-şi schimba locul. Presupun că 
era un lagăr provizoriu lângă frontiera cu Laos. S-ar putea 
să se fi numit - Lagărul Fantomă - sau cam aşa ceva. 

— Am să văd ce pot face. O să-i spun să-ţi telefoneze. 

— Am şi eu numărul lui. O să-l sun eu. 

— In regulă, spuse Sloan după un moment de gândire. Fii 
prudent. 

— Întotdeauna am fost prudent, răspunse Hatcher. 

Hatcher se întoarse în camera lui şi închise uşa. Nu se 
deranja să-i stingă lumina lui Sloan. 

leşi pe balcon şi privi pe deasupra golfului la Victoria 
Peak şi la fortăreaţa lui Cohen din vârful muntelui. O 
mulţime de lucruri se schimbaseră în ultima oră. Acum ştia 
că trebuia să-l vadă pe Cohen. 

Fiecare trebuie să plătească pentru păcatele lui, spusese 
cândva 126. 

Întrebările pe care şi le punea Hatcher erau: cine era 
păcătosul, împotriva cui păcătuise şi cine va trebui să 
plătească? 


247 


OPŢIUNI 


Instinctele lui Hatcher erau treze mereu. Sloan va avea 
versiunea poliţiei despre ceea ce s-a întâmplat şi-l va căuta 
pe Wol Pot până când Hatcher se va duce la Bangkok, aşa 
că nu trebuia să-şi facă griji. Dacă l-au pierdut pe Wol Pot, 
Hatcher trebuia să ia alte decizii. Dar ele erau riscante. 
Intrebarea pe care şi-o punea era: să renunţe la plan şi să 
se întoarcă în Georgia? Dintr-o dată afacerea Cody luase o 
întorsătură proastă. Complicaţiile se înmulţeau. Un om 
fusese omorât şi acum Brigada Triadelor din Hong Kong 
părea să fie amestecată în afacerea asta. Vizita de 
„Curtoazie” a lui Varney declanşase imediat mai multe 
semnale de alarmă în mintea lui Hatcher. Nu mai era o 
simplă problemă de a da de urma cuiva. Se transformase în 
ceva fatal. 

Îşi întocmi planul repede, bazat pe logică. Dacă lagărul 
fantomă descris de Schwartz existase cu adevărat, ar trebui 
ca oamenii din susul fluviului în Chin Chin să ştie despre el. 
Asta însemna că avea nevoie de ajutorul lui Cohen. Hatcher 
decise să ia legătura cu vechiul lui prieten, apoi să aştepte 
să vadă dacă Flitcraft a găsit ceva interesant. 

Privi în sus spre Victoria Peak la casa care ştia că este a 
lui Cohen, întrebându-se dacă anii îl schimbaseră. Era oare 
tot atât de puternic cum fusese pe vremuri? Şi ce s-o fi 
întâmplat cu Daphne? 

Mai putea să aibă încredere în vechii lui prieteni? 

Formă numărul pe care şi-l mai amintea încă după atâţia 
ani. O voce ascuţită răspunse: Jo sahn. 

— Păcătosule, mârâi Hatcher. Tot calic ai rămas de nu te 
înduri să-ţi iei o secretară după atâţia ani. 

După o pauză lungă o voce uluită rosti aproape şoptind: 

— Christian? 


248 


— Aha. N-ai uitat, îi răspunse Hatcher tot în şoaptă. 

— Christian! strigă Cohen. Christoase, am auzit că ai 
murit. 

— Asta înseamnă să te iei după zvonuri. 

— Dumnezeule, nu pot să cred. Eşti aici? 

— Prin apropiere. 

— De ce vorbeşti în şoaptă, ai necazuri? întrebă Cohen 
pe un ton confidenţial. 

— Este o poveste lungă şi, nu, nu am necazuri... cel 
puţin, acum. 

— Mişcă-ţi fundul până aici... acum! Dumnezeule, 
aşteaptă până îi spun Tianei. Nu pot să cred aşa ceva, 
omule, mi-e absolut imposibil să cred! Hatcher a înviat din 
morţi! 

Emoţia lui China Cohen părea să fie sinceră şi Hatcher se 
simţi mai bine după ce închise telefonul. In sufletul lui, 
credea că China îi era încă un prieten loial. Dar acesta era 
Hong Kong. Aici loialitatea se schimba tot atât de repede ca 
şi vântul. 


Joe Lung nu se scula niciodată înainte de prânz. El îşi 
petrecea serile la cazinoul Monitor sau făcea câte un tur 
prin barurile de noapte. Dacă pipiţele pe care la agăța erau 
subţirele, îşi termina noaptea într-unul dintre numeroasele 
bordeluri din Macao. Lung se culca rar înainte de trei sau 
patru dimineaţa şi îşi schimba rareori programul, numai 
dacă intervenea ceva în slujba lui. 

Locuia într-una dintre casele noi, care începeau deja să 
strice frumuseţea de secole a oraşului Macao, orăşelul de la 
poarta de intrare în China. 

Se mişcă şi se întinse peste femeia de lângă el. Era 
blondă, o frumuseţe pe care o agăţase cu o noapte înainte 
în Fire Duck Club”. Lui Lung îi plăceau femeile gwai-/o şi 


5 Clubul Raţei de Foc (n.trad.). 
249 


asta era mai sălbatică decât altele. Ea gemu şi se întoarse 
pe spate, adormită încă. El se întoarse pe-o parte şi se 
strânse lângă ea, strecurându-şi mâna sub cuvertura de 
mătase. Incepu s-o mângâie ca s-o trezească. 

Telefonul începu să sune. Plictisit, se întoarse cu spatele 
la femeie şi răspunse cu o voce morocănoasă. 

— Hatcher este aici. Camera 512, la hotelul Peninsula, 
spuse cineva în chineză, la capătul celălalt al firului. 

Lung se ridică în capul oaselor. 

— Nu cumva este o greşeală? 

În vocea lui era grabă. 

— Nu-i nicio greşeală. Este Hatcher. 

— Acum este acolo? 

— Hai, dar cine ştie până când. 

— Mm goi, spuse Lung şi închise telefonul. 

Inima începu să-i bată puternic. Cu mult timp în urmă, 
Lung renunţase la orice speranţă de a mai răzbuna 
uciderea partenerilor săi de către Hatcher. Apoi Tollie Fong 
jurase să-l omoare şi de când acesta era şeful lui, 
posibilitatea de răzbunare devenise prea puţin probabilă. 
Şedea întins pe pat şi se holba în tavan, zâmbind, deoarece 
Tollie Fong nu era în oraş. Ce surpriză plăcută ar fi, se gândi 
Lung, să-l înjunghie pe gwai-lo înainte de întoarcerea lui 
Fong. De altfel, Tollie Fong l-ar executa singur. 

Fata răspunse avansurilor. Era fascinată de pumnalul 
tatuat pe antebraţul lui, excitată de corpul muşchiulos, iar 
încercările nereuşite de a vorbi englezeşte îl făceau 
atrăgător. Era o nouă experienţă pentru ea să facă 
dragoste cu cineva a cărei cultură era total diferită de a ei. 
La început, îi fusese frică de brutalitatea lui, gândindu-se 
că, probabil, era membrul vreunei secte orientale şi-i putea 
face rău. Dar acesta era felul lui de a se purta şi, până la 
urmă, experienţa sexuală cu el se dovedi a fi cea mai 
satisfăcătoare din viaţa ei. Se aplecă peste el şi îi atinse 


250 


sexul. El îi dădu o palmă peste fund. 

— O să facem dragoste din nou, mai târziu, spuse el 
englezeşte. Acum am treabă. 

După ce o expedie la hotel, Lung făcu un duş rece. Se 
şterse, deschise un sertar din dormitor şi scoase un pumnal 
îngust cu teaca din piele de vițel. O legă bine de braţul 
stâng, acoperindu-şi tatuajul, apoi se îmbrăcă cu haine 
obişnuite de muncitor, pantaloni negri de satin şi o cămaşă 
cu mâneci lungi, după care se studie atent în oglindă, 
privind insistent la imaginea reflectată a unei ţinte pentru 
săgeți, în spatele lui, pe perete. 

Lung îşi încrucişa mâinile pe piept, apoi se răsuci, lovind 
puternic aerul cu mâna dreaptă, îşi scoase pumnalul şi îl 
aruncă. Lama de argint străluci în lumina soarelui de 
dimineaţă, atinse centrul țintei şi ramase înfiptă acolo, cu 
mânerul vibrând. 

Zâmbi şi scoase un murmur de satisfacţie. Ce spunea 
micul gwai-lo? Exerciţiul duce la perfecţiune? 


Hatcher îşi verificase bagajele în drum spre Bangkok, aşa 
că luă cu el numai o valiză cu schimburi, necesarul pentru 
noapte şi valiza Halliburton. Le luă pe amândouă când 
plecă. Se duse mai întâi la magazinul de băuturi din holul 
hotelului unde se găseau specialităţi şi cumpăra o sticlă de 
vin, Lafite Rothschild 1972 care i se părea potrivit cu acest 
prilej. După ce plecă de la hotel, dădu colţul şi merse pe 
Nathan Street privind în vitrinele magazinelor, iscodind prin 
reflectia geamurilor ce se petrecea în spatele lui. Ceva mai 
departe de parcul Kowloon observă maşina. 

Doi bărbaţi. Unul în maşină, celălalt pe jos. Unul era 
oriental, celălalt, occidental. Pe parcursul a cinci blocuri se 
opriră de două ori. Destul de bine. 

Hatcher era sigur că erau oamenii lui Varney şi deveni 
mai bănuitor în legătură cu polițistul din Hong Kong. Era 


251 


posibil ca numele lui să fi fost descoperit de computer. Dar, 
după atâţia ani, nu avea niciun sens să se intereseze atât 
de mult de el. Toţi poliţiştii din lume erau ocupați până 
peste cap. Era foarte suspect ca să-l „protejeze” pe Hatcher 
fără ca să le-o fi cerut. 

Străbătu parcul şi o luă înapoi pe aleea Kowloon spre Star 
Ferry, se urcă pe feribot, ducându-se lângă pupă şi privind 
spre golf. Spre surprinderea lui, cei doi nu-l mai urmăreau. 
Bărbatul care mergea pe jos se urcă în maşină şi când 
feribotul porni o luară pe Salisbury Road. 

Erau al naibii de buni, gândi Hatcher. Îşi preveniseră 
oamenii de pe insulă. Celelalte iscoade îl vor urmări când 
va ajunge acolo. Va trebui să le dejoace planurile când va 
ajunge pe insulă. 

Nu vroia ca Varney şi Brigada Triadelor să ştie că se duce 
să-i facă o vizită lui Tsu Fi. 


Joe Lung intră în hotel prin intrarea de serviciu. Datorită 
uniformei pe care o purta, putea fi uşor confundat cu unul 
dintre muncitorii ce lucrau la hotel. Urcă direct la etajul al 
cincilea şi descuie repede uşa lui Hatcher. Vigilent, o 
întredeschise uşor, apoi făcu un salt înăuntru şi o închise 
fără zgomot. Intră prudent în cameră şi cercetă peste tot. 

Hatcher nu era acolo, nici bagajul lui. 

Lung se opri în mijlocul camerei şi gândi. O fi plecat din 
oraş? Poate, chiar acum, era în drum spre aeroport. 

Se duse în hol şi ceru prin telefon legătură cu recepţia. 
Domnul Hatcher din camera 512 a plecat? Nu, răspunse cel 
de la recepţie. 

Eşecul temporar nu-l afectă vizibil pe Lung. Era un om 
răbdător, obişnuit cu obstacole. Le depăşea cu uşurinţă. 
Dar poate că ar fi trebuit să-şi schimbe planul. Evident, 
trebuia să folosească alte metode. 


252 


Când feribotul acostă, Hatcher o luă înainte, apoi se 
întoarse la dreapta pe Connaught Street spre centrul 
comercial al oraşului. Bătea un vânt uşor şi din Hong Kong 
răzbăteau sunete de muzică, de claxoane, râsete şi sirene 
ale vaselor, freamătul smochinilor indieni şi frânturi de 
conversaţie. 

Se comportă ca un turist, trecând pe lângă cluburile de 
noapte din Wanchai, unde Suzie Wong se îndrăgostise de 
un american şi murise pentru păcatul ei. Muzica americană 
urla din difuzoarele instalate la intrarea cluburilor. Fetele 
purtau blugi americani şi erau strident machiate. 

Pe măsură ce se apropia de cartierul comercial, 
îmbulzeala era mai mare, aşa că îşi croi drum pe marginea 
străzii, oprindu-se din când în când să vadă dacă era 
urmărit. În urma lui erau alţi doi bărbaţi. Când ajunse la 
poarta dărăpănată care marca începutul cunoscutei Cat 
Street, fu prins în mulţimea de turişti care se înghesuia să 
intre prin magazine, după chilipiruri. 

Hatcher intră pe artera principală, mergând cot la cot cu 
mulţimea Se apropie de salonul de acupunctură unde se 
întâlnise prima oara cu Cohen, îşi aminti de biroul prăfuit cu 
scaune incomode şi se gândi să taie drumul ca să scape de 
urmăritori. Nu, îşi zise el, ar fi prea vizibil. 

Îşi îndoi genunchii, lăsându-se pe vine, încât capul nu i se 
mai putea vedea în mulţime. Merse aşa până când ajunse 
în faţa unui mic magazin cu îmbrăcăminte, înghesuit printre 
altele, înăuntru se găseau atâtea mărfuri, încât nu puteau 
să vadă prin vitrina. Dădu buzna înăuntru. 

Cel care îl urmărea îl pierdu prin forfota de oameni. Se 
gândi că parcă îl văzuse intrând în magazin şi se năpusti 
într-acolo făcându-şi loc cu coatele printre trecători. 

Magazinul era plin până la refuz cu teancuri de blugi şi 
îmbrăcăminte de sport. Cămăşi şi bluze erau stivuite din 
podea până în tavan, iar cumpărătorii şedeau la rând 


253 


căutând mărfuri ieftine. Hatcher străbătu magazinul, ieşi 
prin uşa din spate, se întoarse în Connaught Street, sări în 
prima ricşă pe care o văzu. Se lăsă pe spate în scaun ca să 
nu fie văzut. 

— La funicular şi grăbeşte-te, îi spuse băiatului cu ricşa, 
în chineză. 

Nu se mai uită înapoi. 

Pe Cat Street, bărbatul care îl urmărea ieşi pe uşa din dos 
a magazinului şi se uită în dreapta şi în stânga. Nici urmă 
Hatcher. Işi scoase walkie-talkie-ul şi apăsă pe buton. 

— Mi-a scăpat, spuse el cu ciudă. 

Băiatul merse cu ricşa la trap pe Connaught Street până 
la Garden, apoi se întoarse la funicularul spre Victoria Peak. 
Hatcher îi plăti, ieşi din rişcă, privind în josul străzii. Era 
numai traficul obişnuit. 

Până aici, toate bune, se gândi el şi intră în funicular. 


TSU FI CEL ALB 


Din balconul casei sale, de pe partea lui Victoria Peak, 
Cohen urmări funicularul urcând pe munte. Il văzuse pe 
Hatcher sosind cu ricşa şi urcându-se în funicular. Cohen 
supraveghease, de asemenea, strada şi parcul să vadă 
dacă cineva l-ar putea urmări pe prietenul său. Nu văzu 
nimic suspect. Dar cu Hatcher nu puteai fi niciodată sigur 
şi, acum, apărând dintr-o dată după atâţia ani, se gândea 
ce s-o fi întâmplat cu vechiul său prieten. 

Cohen se lăsă purtat de gânduri înapoi la o noapte 
întunecoasă, în susul fluviului, când începuse prietenia lui 
cu Hatcher. 


Cohen se întorcea de la Ts'e K'am Men Ti cu o 
încărcătură de mărfuri de contrabandă, când văzu 
254 


conturându-se în urma lui o barcă plină de pirați care 
trăgeau focuri de avertisment în aer. Cohen avea numai o 
jumătate de duzină de oameni cu el. Până acum nimeni, 
nimeni nu-l atacase pe Tsu Fi, un fapt de care, din 
nefericire, aceste lepădături de pe fluviu nu ținuseră 
seama. Ei ordonară celor două bărci ale sale să se apropie. 

După aceea Cohen auzi zgomotul motoarelor şi văzu o 
canonieră neagră ca smoala ivindu-se din întuneric. Avea 
aspectul unui vas fluvial american, dar nu avea niciun 
indicator pe el. In picioare, la proră, era un bărbat alb pe 
care îl văzuse în susul fluviului cu câteva luni în urmă. Îşi 
aminti numele lui: Hatcher. O duzină de tâlhari înarmați 
erau aliniaţi de-a lungul parapetului canonierei lui Hatcher. 
Apoi Cohen observă că tunarul, care mânuia un M-60 din 
turelă, purta o cămaşă cu însemnele americane pe mânecă. 
Un sergent? Erau oare soldați americani? se întrebă el. 
Nimeni altcineva nu avea uniformă. Hatcher purta pantaloni 
de camuflaj şi o tunică cenuşie, însă aşa purtau toți acum. 
Avu loc o conversație şi, deşi Cohen nu-l auzi pe Hatcher, 
indiferent ce zise avu efect. Piraţii se întoarseră şi porniră în 
josul fluviului. Hatcher se opri chiar lângă barca mică şi 
elegantă a lui Cohen. 

— Ne întâlnim iar, zise el zâmbind. 

— Aşa este, prietene, aşa este, replică Cohen. De unde 
naiba ai apărut? Nu că m-aş plânge. 

— Suntem pe urmele voastre de o jumătate de oră, 
răspunse Hatcher. Apoi aceste gorile au ieşit din golf şi s-au 
ținut de voi, aşa că m-am gândit că ar fi mai bine să 
verificăm. 

— lti rămân îndatorat, zise Cohen făcând o plecăciune. 

— Am să țin minte ce spui, zise Hatcher. Vino la bora, 
dau ceva de băut. 

Canoniera fusese amenajată de Hatcher şi oamenii lui. 
Era o ambarcatiune lustruită şi rapidă, construită pentru 


255 


operațiuni urgente. Avea un loc mic de cazare pentru 
echipaj, o bucătărie foarte bine aprovizionată şi câteva guri 
de foc. Era mai blindată decât un tanc şi vopsită în negru 
de culoarea cărbunelui. Echipajul lui Hatcher, care se 
compunea dintr-o duzină de bărboşi, era o amestecătură ca 
aceea a gangsterilor pe care tocmai îi alungase. Hatcher îi 
conduse în mica lui cabină spartană, unde se găsea un 
dulap cu băuturi, o masă acoperită cu hărțile râurilor şi un 
hamac legal de grinzi. Cohen nu-i puse nicio întrebare 
gazdei. Hatcher scoase o sticlă cu gin din dulap şi turnă 
câte o portie zdravănă pentru fiecare. 

— Încotro vă îndreptați? întrebă Cohen prudent. 

— Inapoi în Hong Kong, răspunse Hatcher. 

Fața lui Cohen se lumină. 

— Sunt încântat. Aceea este o zonă pe care o cunosc 
foarte bine. Vei fi oaspetele meu tot timpul cât vei sta în 
colonie. Mi-ar face mare plăcere. 

Hatcher zâmbi şi ridică paharul. 

— Cine ar putea să refuze o invitaţie ca asta? 


Următoarele două săptămâni, Cohen îl tratase pe 
Hatcher ca pe un prinţ moştenitor. Stârniseră panică din 
Macao până la Kowloon. Un timp minunat, un timp pentru a 
se lega o prietenie bazată pe încredere. Deveniră camarazi. 
Hatcher era primul prieten al lui Cohen, iar Cohen era 
primul prieten adevărat al lui Hatcher, după Murph Cody. 
Cohen îşi iniţia prietenul în operaţiunile triadelor din Hong 
Kong, în timp ce Hatcher îl informa cu regularitate cam pe 
unde obişnuiau să patruleze englezii. Dar ceea ce întărise şi 
mai mult prietenia lor era că se simpatizau într-adevăr unul 
pe celălalt. Cei doi bărbaţi solitari îşi făceau confidenţe şi 
prietenia lor se cimentă în aşa fel, încât rezistă de-a lungul 
anilor. Când Cohen era Tsu Fi şi putea să colinde râurile 
fără să ţină seamă de piedicile pe care i le punea Sam-Sam 


256 


Sam, avea întotdeauna sentimentul că Hatcher era pe 
undeva prin apropiere, în caz că dădea de necaz. Apoi, 
dintr-o dată, aşa cum apăruse pe fluviu, Hatcher dispăruse 
fără niciun cuvânt. Dispariţiile nu erau genul lui Hatcher. 

Acum pulsul lui Cohen se acceleră la perspectiva că-şi va 
revedea prietenul. 


Hatcher era, de asemenea, emoţionat la gândul că îl va 
vedea pe Tsu Fi cel alb. După prima lor întâlnire, se 
interesase despre el cu ocazia incursiunilor pe care le făcea 
din când în când în Hong Kong. Nu auzise decât zvonuri 
neclare şi nu aflase nimic deosebit, până într-o noapte când 
fusese la băut cu nişte reporteri în Godown Bar pe 
Connaught Street. Era un local plăcut datorită vioaiei 
formaţii muzicale americane Dixieland şi a băuturilor bune. 
Acolo, un fost reporter cam pilit, care se numea Charlie 
Rawlson, ciuli urechea când Hatcher pomeni de Cohen. 

— L-am cunoscut când, spuse el în timp ce bea un pahar 
de gin de Bombay cu suc de lămâie, eram colegi la 
Harvard. 

— Harvard! spuse Sid Barnaby, un corespondent de la 
revista Time. 

— Tipul ăsta era o figură, rosti Rawlson gesticulând. 

— În anii şaizeci, începu Rawlson. Pe vremea aceea, 
Cohen era batjocura universităţii. Puteai să-l vezi 
traversând scuarul Harvard, cu servieta strânsă bine la 
piept, ca şi când i-ar fi fost frică să nu i-o fure cineva, 
ascunsă sub barba care-i atârna ca nişte ciucuri. Nu vorbea 
cu nimeni, era un tip foarte retras. Tatăl lui era un avocat 
dibaci în Westchester sau aşa ceva. Părinţii erau mândri de 
el. Summa cum laude la Princetown, diplomă la Harvard. 
Când şi-a luat doctoratul, toate companiile mari din ţară 
şedeau la rând să-i ia interviuri. Apoi au descoperit că era 
un tip fără niciun sentiment faţă de semenii săi, un geniu 


257 


care de-abia spunea bună ziua unui străin. Era destinat să 
fie un singuratic. De fapt, era un individ timid, asta era. 
Timiditatea a fost inventată, ca să-l definească pe bătrânul 
Cohen. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Hatcher. 

— Părinţii lui s-au gândit că avea nevoie să facă o 
croazieră în jurul lumii, ca să se integreze în societate. „E 
timpul să te distrezi puţin, i-a spus tatăl lui. Găseşte-ţi o 
femeie drăguță şi ai să vezi cum trăieşte cealaltă 
jumătate”. Ei bine, bătrânul nu-şi putea imagina limitele 
până la care avea să-l ducă pe Cohen sfatul său. Aceasta a 
fost ultima ştire pe care am auzit-o despre el până aproape 
acum un an, când l-am văzut ieşind dintr-o bancă pe strada 
Connaught, îmbrăcat într-un cheongsam roşu de mătase. S- 
a urcat într-un Rolls-Roys şi a întins-o. Dumnezeu ştie ce s-a 
întâmplat cu el în toţi anii ăştia. 

Mai târziu, Cohen a completat spatiile goale pentru 
Hatcher. 


Pe balconul său, Cohen, de asemenea, se lăsa în voia 
amintirilor, gândindu-se când văzuse pentru prima oară 
portul Hong Kong. Stătuse ascuns în cabina lui tot drumul 
de la San Francisco, temându-se să dea ochii cu străinii 
care erau pe vas. În prima noapte, se strecură pe punte ca 
să privească împrejurimile şi fu copleşit de impresionantul 
pisc al muntelui, de luminile oraşului, de şampanele care 
înconjurau marele vas şi de copiii care cerşeau. Atunci fu 
agăţat de un casier numit Ringer, un tip experimentat şi 
pervers căruia i se făcu sincer milă de el. 

— Ascultă aici, domnule, mă duc în Central District 
singur... Vrei să mă însoţeşti? 

Cohen îi răspunse nervos, dar interesat: 

— Acela este sectorul comercial, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Ringer, dar acolo sunt alte lucruri de 


258 


văzut. Mă gândeam că ti-ar face plăcere să mergi la Fat 
Lady Lau's House of Orchids. 

— Acela e un restaurant? întrebă Cohen. 

— Păi, da, zise Ringer, pungaşul, cred că ai putea să-i 
spui şi aşa. 

Era restaurant într-adevăr. Fat Lady Lau's era, poate, cel 
mai mare bordel din lume şi Ringer îl duse acolo. 

Din clipa când Cohen intră pe uşa dublă la Fat Lady 
Lau's, viaţa lui se schimbă. Impulsurile lui sexuale fură 
stimulate şi o nouă uşă se deschise pentru el. 

Zâmbi când îşi aduse aminte de noaptea aceea. Salonul 
era luminat cu lumânări roz şi menestreli chinezi cântau pe 
undeva, fără să fie văzuţi. Bufetul! Bufetul era extraordinar 
de atrăgător. Toate felurile de gustări imaginabile erau 
expuse pe masă. lIcre negre de morun din Marea Neagră, 
aripi de vrabie cu usturoi, preparate ca în Canton, aripioare 
de rechin şi supă de ciuperci condimentată cu oţet 
chinezesc, friptură de rață din Peking pe bao bing, chifle 
chun juan umplute cu carne de porc şi calmar, legume 
fierte şi şampanie. 

Dar femeile! Cohen era vrăjit. Toate se expuneau în acea 
plăcută licărire a luminărilor, aţâţând dorinţele, fiecare în 
felul ei, fiecare îmbrăcată altfel, după ochiul experimental 
al lui Fat Lady. 

Una dintre ele purta o ispititoare cămaşă de noapte 
franţuzească, alta un şal de dantelă transparent, alta un 
corset doar cu jartiere. Se găsea o frumuseţe peruviană, 
înaltă, care purta o bluză în stil victorian, cu guler înalt şi 
nimic altceva; o prinţesă nubiană îmbrăcată cu ceva 
străveziu ca cerul. Euro-asiatice, japoneze, chinezoaice, 
thailandeze, egiptene, grecoaice şi franţuzoaice. Mai erau 
africane şi evreice. Era chiar şi o prinţesă indiano- 
americană şi două gemene eschimose numite Mucklucks 
care lucrau împreună într-o cameră cu oglinzi. 


259 


Vizita mea întâmplătoare acolo a fost o experienţă 
nemaipomenită, gândi Cohen zâmbind. 

Fat Lady Lau, care era slabă ca un manechin franțuzesc, 
înaltă şi spătoasă, era singura femeie inabordabilă într-un 
loc unde totul era de vânzare. 

— De ce i se spune Fat Lady? întrebă Cohen. 

— Pentru că, prietene, răspunse Ringer, asta tentează 
oraşul bogat. 

Ochii ei experimentați îşi dădură seama de virginitatea 
lui Cohen şi alese o bucăţică bună pentru el. Plecă din 
cameră şi se întoarse cu Tiana. Cohen îşi aminti - fetiţa 
aceea mai scundă decât el, de-abia dacă avea şaisprezece 
ani, înfăşurată într-un sarong, cu părul strâns într-un mic 
coc, împodobit cu azalee şi orhidee, şi un breton negru 
pieptănat pe frunte. Ea îi zâmbi, cel mai dulce zâmbet pe 
care el îl văzuse vreodată, apoi se întinse, îi luă mâna şi-l 
duse în paradis. Îl conduse în camera ei. Cohen îşi amintea 
fiecare colţ luminat de câte o lumânare, culorile pernelor 
împrăştiate pe jos, cada mare de baie cu picioare de bronz; 
îşi amintea cu cât talent alegea fiecare bucată din 
delicatesele etalate pe masă şi-l hrănea, amestecând 
gusturile cu un asemenea talent, încât simplul fapt al 
mâncatului era afrodiziac. 

După aceea îl dezbrăcă încet, masându-i fiecare muşchi 
al trupului, îşi scoase pieptenii şi florile din părul negru, 
lăsându-l să-i cadă peste umeri. Se ridică în capul oaselor, 
îşi desfăcu sarongul şi îl aruncă pe podea, apoi se ridică în 
picioare lăsându-l să-i admire trupul. Il conduse în baia 
plină cu nămol atât de fierbinte, încât el abia putu să-l 
suporte,  excitându-l şi  regulându-l până aproape îl 
înnebunise. Amintindu-şi, Cohen îşi simţi sângele fierbându- 
i în vine. 

Cohen n-a mai plecat din oraş. Nu s-a mai întors pe 
vaporul cu care venise şi nici pe altul. Lumea lui a devenit 


260 


Hong Kong-ul şi casa aceea victoriană din Wanchai, unde a 
învăţat să vorbească despre dragoste în orice limbă şi a 
făcut dragoste în toate felurile imaginabile. 

Apoi, Cohen descoperi o altă latură a personalităţii sale, 
care stătuse latentă în el timp de douăzeci şi şapte de ani. 
Işi dădu seama că era un ticălos înnăscut, pentru care o 
escrocherie era cu mult mai interesantă decât fluctuațiile 
dolarului pe piaţă sau orice alt lucru folositor. Descoperi 
contrabanda, samsarlăcul cu bani iliciţi, înşelarea patrulelor 
de la vamă pentru a introduce mărfuri de contrabandă în 
colonie. De asemenea, învăţă că în colonie informaţiile erau 
tot atât de preţioase cât mărfurile. El şi cu Tiana deveniseră 
prieteni cât şi amanți. Ea îl învăţă să vorbească limba 
chineză, iar el o învăţă să vorbească limba engleză. Stilul 
de viaţă oriental era ca un magnet pentru el. 

Cohen auzi prima oară, de la chinezi, despre Tsu Fi, 
Bătrânul care Muşcă aidoma Unui Dragon. Tsu Fi cocheta 
cu oamenii de afaceri din Central District, trăgând sforile 
din umbră. Nu i se refuza niciun secret. Era temut de cei 
mai puternici magnați tâlhari din Vest. Ca să-l poţi vedea pe 
Tsu Fi, se spunea, e ca şi cum ai vrea să-l vezi pe 
Dumnezeu. Cohen şi-l închipuia ca pe portarul Panteonului. 
Obsesia lui era să-l întâlnească şi să-i afle secretele, dar 
Tsu Fi era greu de abordat şi, în plus, nu avea încredere în 
străini, gwai-lo. 

Intr-o noapte la Fat Lady Lau's, Tiana deschise uşa 
Panteonului. 

Un client care venea întâmplător îi spusese, în mod 
confidenţial, că o femeie bogată îl angajase să-i omoare 
bărbatul. Ea nu ştia decât că femeia avea un nume de 
floare. Cohen consultă 7oo/e's Guide to the Crown - ghidul 
oamenilor de afaceri din Hong Kong şi acolo găsi: 


Hampton-Rhodes Overseas Transport, Ltd. Preşedinte şi 


261 


director administrativ: Charles Rhodes. Iniţial, Hampton Shipping 
and Transport, Ltd. Fondată 1934, înregistrată: Aberdeen. 
Fondator, Jonathan Hampton, mort: 1978. Numele schimbat: 
1979. Căsătorit: /ris (născută Hampton), fiica fondatorului: 1975. 


Verifică împreună cu prietenii săi activitatea bancară din 
Connaught Street şi chiar în noaptea aceea o ruga pe Tiana 
să-i aranjeze o audienţă la Tsu Fi. 

— Dar, Robert, el n-o să facă niciodată afaceri cu un 
9wai-lo. 

— Spune-i că acest gwai-lo o să-l pricopsească, îi spuse 
Cohen încrezător. 

Planul era îndrăzneţ, unul dintre motivele pentru care îl 
ispitea pe Cohen. Dar el ştia să facă afaceri, singurul lucru 
pe care îl ştia foarte bine. Ce lovitură ar fi dacă ar putea să- 
i afle secretele lui Tsu Fi. 


Biroul lui Tsu Fi era pe gălăgioasa şi aglomerata Cat 
Street, deasupra unui salon de acupunctură. Tsu Fi avea 
sediul în cele două camere de acolo de când lumea. Pe 
tăblița de pe uşă scria simplu în limba chineză, „Wong” şi 
dedesubt „Condimente”. 

Cohen era nervos, dar îşi dădea seama că nu trebuie să 
se observe acest lucru. După ce urcă scările, stătu puțin în 
fața uşii respirând adânc, aşteptând să i se liniştească 
bătăile inimii, apoi intră într-o mică anticameră, nu mai 
mare decât o debara pentru haine. Prin uşă, putu să vadă 
interiorul biroului lui Tsu Fi care nu era cu mult mai mare. 
Era evident că bătrânul nu punea mare preț pe aspectul 
locului. 

Tsu Fi şedea la fereastră în spatele unei simple mese de 
mahon, care avea pe ea numai un abac şi un telefon negru, 
demodat. In fata mesei nu se găsea decât un singur scaun. 
Razele soarelui străluceau în jurul scaunului şi praful gros 
din cameră se vedea în razele lui. Intr-un colt se afla o casă 

262 


de bani din tek, iar de cealaltă parte a camerei o măsuţă cu 
un serviciu de ceai pe ea. Asta era tot. 

Tsu Fi părea bătrân, deşi se tinea drept şi ochii îi 
străluceau. Nu avea pielea zbârcită, dar era aproape 
străvezie, ca un pergament şi parcă îi tinea oasele să nu se 
împrăştie. Avea părul complet alb, tuns scurt şi era 
proaspăt bărbierit. ÎI privi pe Cohen câteva secunde înainte 
de a ridica mâna şi a-i face semn că poate intra în cameră, 
cu o simplă mişcare a degetului arătător. Cohen se apropie 
de masă şi îi întinse mâna. 

— Sunt Robert Cohen, zise el într-o perfectă limbă 
chineză. 

Tsu Fi se făcu că nu observă şi îşi îndreptă mâna spre 
razele soarelui care străluceau prin praf, studiind umbra de 
pe podea. 

— Cel puțin eşti punctual, remarcă el cu o voce ascuțită 
şi îi arata scaunul gol. 

Tsu Fi îşi puse mâinile pe birou şi zise: 

— Ei? 

Cohen îşi drese vocea. Îşi pregătise ceea ce vroia să zică, 
aşa că se lăsă pe spate, încercând să stea comod pe 
scaunul care sfida confortul. 

— Am o informație care cred că ne va folosi amândurora. 
Am aflat că un om de afaceri de aici va fi omorât. Soţia lui a 
angajat pe cineva să-l ucidă. 

Bătrânul se uită la el, fără să facă vreo mișcare, 
sfredelindu-i ochii cu ai lui. 

— Bărbatul este prost şi leneş. Bea mult şi işi înşală 
nevasta. Tatăl lui a pus afacerea pe picioare, dar a murit. 
Societatea lui este pe ducă, dar, dacă moare, soția 
moşteneşte acțiunile şi obține controlul companiei. O dată 
scăpată de el, va putea să angajeze oameni noi şi să 
reorganizeze totul. Activul lor este foarte mare. După 
părerea mea, se pot întâmpla două lucruri: sau societatea 


263 


se pune iar pe picioare, sau va fi înghițită de un consorțiu. 

— Nu mai există şi a treia posibilitate? întrebă Tsu Fi. 

— Vrei să spui faliment? Puțin probabil. Femeia asta are 
resurse proprii. Mă îndoiesc că ar merge atât de departe, 
doar dacă ar avea intenţia să redobândească societatea. 

— Ce legătură are asta cu mine? întrebă bătrânul. 

Cohen zâmbi şi se aplecă spre el. 

— Cu noi! îi sugeră el. 

— Nu mă interesează piața voastră americană. Este un 
joc al Vestului şi mie nu-mi place. 

— Înţeleg, zise Cohen insistent. Tsu Fi, dacă aşteptăm 
până când acțiunile coboară - să zicem opt puncte - atunci 
punem mâna, să zicem, pe o jumătate de milion. Când va 
începe reorganizarea, acțiunile ar trebui să crească imediat. 

— Şi cât o să dureze asta? 

— Şase luni, poate şapte. 

— Şi până la cât crezi că o să urce? 

— Estimez că ar putea să urce cel puțin douăzeci de 
puncte. 

Tsu Fi făcu socoteala pe abac. 

— Două, două milioane şi jumătate în şase luni, continuă 
Cohen, cu toate că îşi dădu seama că Tsu Fi făcuse calculul 
înaintea lui. Voi sta la pândă în fiecare zi şi voi vinde la 
momentul potrivit. 

— ŞI ce doreşti? 

Cohen se aplecă iar spre el, cu ochi sclipitori. 

— Jumătate din profit, zise el, sigur pe sine. 

Tsu Fi se uită la el. După un minut de tăcere, dădu din 
cap şi spuse: 

— Nu. 

— Bine, atunci haide s-o luăm altfel, socoti repede 
Cohen. Dumneata iei două milioane şi mie îmi dai şase sute 
de mii. Hai să rotunjesc, o jumătate de milion. 

— Renunti foarte uşor la o sută de mii de dolari, spuse 


264 


Tsu Fi. 

— Este uşor să renunti la banii pe care încă nu îi ai, 
răspunse Cohen. 

Tsu Fi zâmbi pentru prima oară. Bărbatul gwai-lo era 
încrezut, dar Tsu Fi auzise despre el. Era foarte deştept, se 
pricepea să facă afaceri. Lucrul cel mai important era că 
acest Cohen dovedise că ştia să se folosească de informații. 
Putea el să trateze afacerea cu îndrăzneală, dar trebuia să-i 
dea şi o lecţie. S-ar putea ca acest Cohen să-i deschidă uşi 
noi, uşi pe care el le evitase în trecut. Gândul la o nouă 
aventură îi înfierbântă sângele. 

— Şi nu te simţi obligat să previi această crimă? întrebă 
Tsu Fi. 

— Este o problemă de familie, zise Cohen practic, 
ridicând din umeri. In plus, dacă m-aş duce la poliţie, le-aş 
cauza neplăceri prietenilor mei. 

Tsu Fi îşi mângâie barba şi se uită la el cu fermitate. 

— Cât o să dureze? 

— Asta nu mai ştiu, dar când Rhodes o să moară, 
acțiunile vor scădea, iar noi trebuie să fim pregătiți. 

— Şi dacă nu punem mâna pe acțiuni? 

Cohen zâmbi şi ridică din umeri. 

— Atunci presupun că o să fiu într-o mare încurcătură, 
dar sunt pregătit să-mi asum riscul, 

Tsu Fi încuviință încet din cap. 

— Spune-mi când o să fii gata, spuse el, atunci o să-ți 
dau răspunsul. 

— Îmi va fi foarte greu să găsesc atunci un alt investitor, 
spuse Cohen. 

— Vrei răspunsul pe loc? întreba bătrânul surprins. 

— Dacă nu te interesează, Tsu Fi, trebuie să caut pe 
altcineva. 

Tsu Fi îl privi din nou, studiindu-l cu atenţie pe tânărul 
îndrăzneț. 


265 


— Atunci, răspunsul meu este nu, zise bătrânul. 

Asta îl dezumflă pe Cohen, dar îşi dădu seama că pe 
bătrân îl interesa propunerea lui. Dacă plec o să se 
răzgândească sau o să respingă ideea? se gândi. Cohen era 
hotărât. Renuntarea ar fi un semn de slăbiciune şi el era 
mai interesat de câştigarea încrederii lui Tsu Fi decât de 
afacerea propriu zisă. 

— Ei bine, domnule, îmi pare rău că v-am răpit timpul, 
zise Cohen şi dădu să plece. 

Tsu Fi îşi întinse din nou mâna la soare şi privi în jos. 

— La revedere, zise el. 

Cohen se intoarse, porni spre uşă şi deodată auzi că Tsu 
Fi îl cheamă: 

— Domnule Cohen, fața dumitale începe să se ofilească. 
Du-te jos, la Ping, şi spune-i din partea mea că ai nevoie de 
ace. 

Cohen îi urmă sfatul. Se instală într-un scaun de frizerie 
de modă veche, în timp ce Ping îi băga ace lungi şi subțiri 
de acupunctura în diverse locuri. Cohen se simţi relaxat 
după ce stătu treizeci de minute cu ochii închişi. După ce 
Ping îi scoase acele, Cohen deschise ochii. Tsu Fi stătea în 
picioare în fața lui. 

— Ţine-mă la curent, spuse el. Banii vor fi disponibili, zise 
şi ieşi din cameră. 

Cohen alergă după el. 

— Domnule? strigă el tare, în timp ce Tsu Fi urca scările. 

Bătrânul se întoarse şi îl privi de sus. Cohen scoase o 
hârtie împăturită din buzunar şi i-o întinse bătrânului. 

— Eu, ăă, mi-am permis să pregătesc un contract... care 
să stabilească înțelegerea noastră. 

Tsu Fi râse zgomotos, îi smulse hârtia din mână şi se 
întoarse. 

— Vino, rosti el scurt. 

Cohen îl urmă sus pe scaii. 


266 


Bătrânul luă un chibrit şi arse contractul, fără să-l 
citească. Ochii îi străluciră în lumina razelor de soare. 

— Acum îti dai seama cât valorează o hârtie, zise el tăios. 
Să nu semnezi niciodată nimic, semnătura o să te 
urmărească până în Rai. 

Nouă zile după ce Cohen şi Tsu Fi se întâlniră, Charles 
Rhodes muri într-un accident de maşină. Acţiunile scăzură 
la cinci înainte ca să se fi hotărât Cohen să cumpere. 

După anunțarea reorganizării societății, ele urcară la 
douăzeci şi patru apoi mai mult, până se stabilizară. 

Tsu Fi era încântat că îl trăsese pe sfoară pe şacal cu 
ceva peste două milioane. Cohen se năpusti în biroul din 
Cat Street ca să-şi incaseze jumătate de milion. 

Tsu Fi îi întinse pe masă zece mii de dolari. 

— Ce-i asta, plata în numerar? zise Cohen râzând. 

— Este o plată cinstită pentru ceea ce ai făcut, răspunse 
Tsu Fi. Cohen sări în picioare, ca turbat. 

— Tu eşti cel care mi-a spus că actele n-au nicio valoare. 
Am avut încredere în tine! 

— O altă lecție, zise bătrânul. Să n-ai încredere în nimeni. 
Îşi întinse mâna să verifice ora. i 

— Lasă mâna în jos, rosti Cohen tăios. Imi datorezi 
jumătate de milion de dolari. 

Tsu Fi se uită la el. 

— Vrei să-ți câştigi banii sau vrei să tipi şi să te smiorcăi? 
zise bătrânul. 

Cohen se linişti. Se aşeză şi se uită la escrocul bătrân. 

— Ai multe de învățat despre procedeele noastre, 
americanule, spuse Tsu Fi. Dar ai talent. Când ai să înveți 
lecţia, jumătate de milion o să ți se pară o joacă. 

Astfel, Cohen deveni protejatul lui Tsu Fi. Işi deschise 
propriul său birou, o singură cameră la capătul cartierului 
Wanchai, cu trei telefoane şi un computer. Işi conducea 
afacerile singur, altă lecție pe care o învățase de la Tsu Fi 


267 


(„Să nu împărtăşeşti secretele tale nimănui”). Sfatul lui Tsu 
Fi deveni Evanghelie pentru el. Apoi, într-o zi, mentorul lui îl 
convocă în biroul din strada Cat. 

— Este timpul să faci un drum până la Macao, zise Tsu Fi. 

Cohen fu surprins de această veste. Nu i se întâmplase 
niciodată ca Tsu Fi să-l trimită în susul fluviului în Chin Chin 
land. 

— De ce? întrebă el. 

— Dacă e nevoie să întrebi, înseamnă că nu eşti 
persoana potrivită pe care o trimit, zise Tsu Fi. De acum 
încolo, eşti noul meu intermediar. Trebuie să-i câştigi pe 
aceşti pirați chinezi prin bravadă, să nu le arăţi că ţi-e frică 
de ei. Aşa se fac afacerile. İti plac banii, americanule. Ai să 
te imbogățeşti, dar pentru asta trebuie să ştii să lupti. 

Tsu Fi îi dădu o monedă de aur cu regina Victoria pe 

avers. 
__— Cu asta dovedeşti că vorbeşti în numele meu, zise el. 
In trecut, oamenii mei nu au procedat cum trebuie când au 
dus tratative. Nu erau prea pricepuți şi se lăsau păcăliți. Tu 
eşti cel mai bun dintre toți intermediarii, gwai-lo, şi trebuie 
să închei afaceri mai bune. 

— Atunci trebuie să mărim miza, sugeră Cohen. 

— Să mărim miza? Ce miză? 

— Să le oferim o sumă mai mare decăt ceilalţi care fac 
afaceri pe fluviu. 

— Şi cât ar fi asta? întrebă Tsu Fi. 

— O să mă gândesc, răspunse Cohen. 

— Gândeşte-te repede. Diseară pleci. 

In noaptea aceea îl întâlni Cohen pe Hatcher pentru 
prima oară. 

Cohen deveni Tsu Fi-ul cel alb. Avea oamenii lui pe fluviu. 
Era respectat de Ts'e K'am Men Ti şi temut de taipanii din 
Hong Kong. Legăturile lui în susul fluviului, în China Roşie, 
erau fără cusur, dar el făcea, mai ales, schimb de 


268 


informații. Cohen era un birou de informații pentru orice 
Zvon care privea o persoană sau o afacere din colonie. 

Dacă era vreo problemă importantă, taipanii i se adresau 
lui. 

Ei îl numeau China Cohen. 

Cohen era foarte mulțumit. 


Când Hatcher ajunse în vârful muntelui, ocoli piscul până 
la Albany Road, lângă Grădina Botanică. Casa lui Cohen era 
situată chiar lângă marginea piscului. 

Era adâncit în gânduri, dar observă, totuşi, maşina care 
era parcată în faţa Grădinii Botanice şi pe şoferul care îl 
privea prin binoclu. 


TIMPURI VECHI, TIMPURI NOI 


Hatcher se opri în faţa unei porţi mari de fier care ducea 
la proprietatea lui Cohen din vârful muntelui. Zidul care o 
înconjura era înalt. Porţile de fier fuseseră pe vremuri 
intrarea castelului unui mare războinic din Shanghai. 
Celulele fotoelectrice şi sârma electrificată erau instalate în 
jurul zidului fără să poată fi văzute din exterior. 

Apăsă pe butonul de la intrare şi imediat apăru un paznic 
care se uită la el printre zăbrele. 

— Hai? zise paznicul. 

— Ngo hai gli Occhi di Sassi, răspunse Hatcher, folosind 
porecla lui, „Bărbatul cu ochii de piatră”, cu care era 
cunoscut pe fluviu. 

— Deui mju, spuse paznicul. Dispăru câteva clipe, apoi se 
întoarse. Ho, zise, făcând o plecăciune în timp ce poarta se 
deschise fără zgomot. Chengnei. 

Poarta se închise şi Hatcher îl urmă pe paznic pe drumul 
şerpuit ce ducea spre casa ascunsă printre smochini indieni 

269 


şi pini. 

China Cohen îşi aranjase sanctuarul cu gust şi pasiune, 
un amestec ciudat de cultură şi religii orientale, unele din 
China, altele din Thailanda, Malaysia sau Japonia. Casa 
albă, cu trecutul ei special, era la marginea prăpastiei şi 
avea o vedere pitorească asupra portului. Ţiglele chinezeşti 
de pe acoperiş străluceau ca aurul: doi câini din marmură 
păzeau faţada casei. Pe o parte a aleii de la intrare era o 
grădină japoneză care fusese greblată cu mare grijă. Pe 
partea cealaltă se găsea o grădină splendidă, cu azalee, 
trandafiri şi orhidee. Un naga, şarpele thailandez al 
norocului, lung de şase picioare îşi scotea capul verde şi 
galben printre flori, cu un zâmbet răutăcios care lăsa să i se 
vadă dinţii de fildeş. Palmieri gingaşi, de-abia înfrunziţi, 
făceau umbră în grădină. 

Clopoţei de vânt sunau plăcut de fiecare parte a uşilor 
lăcuite cu auriu şi negru, iar pe pragurile de sus ale uşii din 
tek, de la intrarea principală, erau sculptate ham yon, 
„testiculele sacre”, care dovedeau virilitatea stăpânului. 

Un ciocan de bronz cu cap de leu îi anunţă sosirea. Uşa 
fu deschisă de o femeie mică, zbârcită, de parcă ar fi avut o 
sută de ani şi care părea a fi mai mult thailandeză decât 
chinezoaică. Era îmbrăcată simplu şi se uită adânc în ochii 
lui Hatcher câteva clipe, apoi zâmbi şi făcu o plecăciune: 

— Bun venit, Occhi di Sassi, zise. 

Se dădu înapoi şi îi făcu loc să intre în camera principală 
a casei, împodobită cu mobilă somptuoasă din Vest; 
antichităţi orientale şi covoare turceşti, uşi franţuzeşti care 
se deschideau spre un balcon mare. Dincolo de el, mult mai 
jos, era golful, iar de partea cealaltă, Kowloon. In cameră, 
mirosea a flori proaspete. Parcă nu se schimbase nimic de 
când fusese ultima oară aici. 

O clipă mai târziu, Tiana intră în cameră, îmbrăcată într-o 
rochie largă de mătase şi părul împodobit cu orhidee. Nu 


270 


părea să fi îmbătrânit de loc de când o văzuse ultima oară. 

— Bună, Christian, zise ea cu o voce ca de clopoțel. 

— la uită-te, zise Hatcher. Arăţi tot ca la şaisprezece ani. 
Timpul nu trece peste tine? 

— În curând o să am treizeci şi... oh, zise ea. 

— Nu mai spune nimănui, n-o să ghicească niciodată, 
zise el şi îi întinse sticla de vin. Păstreaz-o pentru tine şi 
Cohen. 

— Mm goi, rosti ea, strângând sticla la piept. O să ne 
gândim la tine când o s-o bem. 

— Şi eu am să simt când o s-o beţi, răspunse el. 

Ea îl studie liniştită, apoi dădu din cap. 

— E o zi minunată pentru noi, Christian, zise cu un fel de 
tristeţe. Robert vorbea despre tine tot timpul. După aceea 
am auzit că ai murit şi de atunci n-a mai pomenit niciodată 
numele tău. Apoi, astăzi! Ce emoție. Toţi anii aceştia a fost 
necăjit, deoarece credea că ai murit. Mă bucur că te-ai 
întors, pentru el şi pentru mine. 

— Şi pentru mine. A 

— Nu te-ai schimbat mult. Încă foarte energic. Îmi pare 
rău de... asta. Atinse uşor cu degetele rana de pe gâtul lui. 

— La naiba, asta mă face să par periculos, şopti el 
râzând. 

— Tu eşti periculos, zise Tiana serios, privindu-l drept în 
ochi. Apoi zâmbi din nou. Bine te-ai întors. li lua faţa în 
mâinile ei delicate şi-l sărută pe buze. 

— Asta o să-ţi aducă noroc în următorii douăzeci de ani, 
se auzi o voce în spatele lui, şi, întorcându-se, îl văzu pe 
China Cohen în faţa uşii. 

Părul şi barba îi albiseră, câteva riduri îi apăruseră pe 
faţă, atenuând trăsăturile aspre din jurul ochilor, dar 
altminteri nu se schimbase prea mult. Purta costumul lui 
obişnuit cheongsam împodobit cu pietre preţioase şi o 
amuletă thailandeză în jurul gâtului. Traversă repede 


271 


camera şi-l îmbrăţişă. 

— Doamne ce cadou, zise China cu blândeţe. Trebuia 
să-mi închipui că nu s-a născut omul care să te poată 
dobori. 

— Cât pe ce, şopti Hatcher. 

Cei doi prieteni stăteau unul lângă altul, privindu-l cu 
atenţie deşi ochii lor rătăceau întruna spre semnul de pe 
gât. Hatcher îl atinse jenat şi ridică din umeri. 

— Un accident, zise, întinzând mâna după amuleta de 
alamă de la gâtul lui Cohen. Frumoasă, zise. Thailandeză, 
nu-i aşa? 

Cohen încuviinţă din cap. 

— Este talismanul celor zece zeități, care se presupune 
că îţi apără faţa şi spatele, zise China, apoi chicoti. Unul 
dintre oamenii mei l-a luat de la gâtul unui thailandez mort. 
Este sigur că lui nu i-a fost de niciun folos. 

— O să ai noroc toată viaţa ta, zise Hatcher. 

— Eu am treabă, spuse Tiana şi îl sărută pe Hatcher pe 
obraz. Cohen vrea ca eu să supraveghez servitorii, glumi ea 
şi ieşi din cameră. 

— Nici nu vreau să mă gândesc cât te-a costat ca s-o 
cumperi pe Tiana de la Fat Lady Lau, zise Hatcher. 

— Nicio leţcaie. A fost un dar din partea ei pentru un 
client bun, zise Cohen, luându-l pe Hatcher de umăr. Haide, 
vino. 

Îl conduse în camera de oaspeţi care era lângă camera 
principală a casei. Hatcher îşi petrecuse multe nopţi în 
această cameră, o cameră mare, pătrată, tapetată în 
galben şi negru, cu fereastră de la podea până-n tavan, prin 
care se vedea, jos, portul. Tăblia patului şi mobila erau 
foarte simple, lăcuite cu negru. Aşternutul era de şaten 
galben. De fiecare parte a patului se găseau acvarii cu apă 
sărată în care erau o mulţime de peşti tropicali de toate 
culorile, iar în spatele patului tot peretele era acoperii cu un 


272 


paravan japonez de mătase, pe care era pictat un copac cu 
frunze ca ferigile şi flori mici, roşii. Peretele opus era în 
întregime acoperit de oglinzi. Obiecte de artă şi statui erau 
împrăştiate în toate părţile. 

Pe una din noptiere se afla un cal de fildeş, mare, cu 
nările umflate, ochii acoperiţi puţin cu o glugă, stând 
maiestuos pe picioarele dinapoi, parcă vrând să sară spre 
cer. Pe spatele calului atârna un şirag de perle negre. 

Camera de baie, care se vedea prin deschizătura uşii, în 
dreapta, era din marmură neagră, cu o cadă enormă şi flori 
împrăştiate peste tot. 

— Cât ai de gând să stai? 

— Plec sâmbătă, răspunse Hatcher. 

Cohen părea îngrijorat, dar nu spuse nimic, doar dădu din 
cap. 

— Haide să mergem afară să ne destindem puţin. 

leşiră pe balcon, se aşezară pe scaune de răchită, îşi 
sprijiniră picioarele pe parapet şi se lăsară pe spate, 
încălzindu-se la soare. 

— Exact ca în vremurile de altădată, spuse Hatcher. 

— Chiar mai bine, adăugă Cohen. Suntem destul de în 
vârstă acum ca să ne bucurăm de viaţă. 

Sung Lo, servitorul şi garda lui de corp, apăru şi pregăti 
băuturile într-un bar din colţ. Balconul ieşea în afară sprijinit 
pe stâlpi înalţi; jos, se vedea panta abruptă a muntelui 
acoperită cu ferigi şi lujeri de bambus. Un uriaş smochin 
indian îi împiedica să vadă casa de dedesubt. Nu se auzea 
niciun zgomot în afara clopoţeilor de vânt. 

— Am o surpriză pentru tine, spuse Cohen. M-am 
căsătorit cu Tiana. 

Hatcher era încântat. 

— Asta-i o veste grozavă, rosti el entuziasmat. 

— Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. Dar 
tu? Ai găsit pe cineva care s-o înlocuiască pe Daphne? 


273 


Numele îi declanşă imediat lui Hatcher ch'uang tzu-chi-ul, 
o străfulgerare a frumoasei, elegantei, unicei Daphne 
Chien, care umbla îmbrăcată în haine bărbăteşti, avea 
propria ei fabrica de blugi şi era fiica unei frumuseți din 
Malaysia şi a unui bancher, jumătate francez, jumătate 
chinez. 

— La naiba, încerc să nu mă gândesc la ea, răspunse 
Hatcher. 

O minciună sfruntată, pentru că nu era pregătit să 
vorbească despre asta acum. In schimb, vorbiră despre Los 
Boxes, vremurile trecute şi despre bătrânul Tsu Fi. 

— A murit acum trei ani, spuse Cohen. l-a cedat inima. 
Era dat dracului, Christian. M-a chemai la spital şi mi-a spus 
ca i-am făcut viaţa frumoasă în ultimii ani. A fost singura 
dată când l-am văzut cu lacrimi în ochi. 

— Ce s-a întâmplat cu jumătatea de milion pe care ţi-o 
datora din afacerea Rhodes? întrebă Hatcher zâmbind. 

— Asta e cea mai grozavă poantă dintre toate, Christian, 
bătrânul a fost un maestru până la sfârşit. In colţul biroului 
său avea o casă de bani veche. Când m-am dus la spital, în 
noaptea dinainte de a muri, mi-a dat cheile de la biroul lui, 
apoi cheia de la casa de bani, spunându-mi că acolo se 
găseau o mulţime de lucruri personale şi că, după moartea 
lui, pot să arunc de acolo tot ce nu-mi trebuie. Aşa am şi 
făcut. Când, ce să vezi, înăuntru era o jumătate de milion în 
monede de aur - Cohen ridică un deget - şi o piesă de 
silicon de mărimea unei unghii. 

— Silicon? 

— Un cip de computer. L-am dus la un prieten care l-a 
montat pe un computer mare şi, când am activat 
programul, a apărut ca un carnet de însemnări. Numere de 
telefon, nume, referinţe despre majoritatea oamenilor de 
afaceri din insulă şi a multor orientali... erau acolo toate 
secretele lui Tsu Fi. Christian, pe lângă bucăţica aceea de 


274 


silicon, jumătatea de milion era ca o găleată cu nisip. Nu-mi 
închipuiam ca bătrânul Tsu Fi să aibă cunoştinţă despre 
existenţa computerelor. 

— Cum mai stau lucrurile în susul fluviului? întrebă 
Hatcher. 

— S-au schimbat, spuse Cohen. Eu nu mai merg pe- 
acolo. 

— Oh? De ce? 

— Cei mai mulţi din vechea bandă au murit. 

— Hiekaya? 

— A murit. Şi Ty San. Joe Cockroach. Jimmy Chow. Toţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au început să se ia la harţă, să se omoare unii pe alţii. 
Singurul care a scăpat întreg a fost Sam-Sam. Acum are un 
pistolar care lucrează pentru el, are un nume iranian, Batal. 
Am auzit ca avea legături cu SAVAK înainte ca şahul să fi 
fost alungat. Se mai învârte pe acolo un alt ucigaş care a 
fugit din Haiti cu Baby Doc. A fost cu tontonii. Se numeşte 
Billy Death. 

— Ce naiba caută iranienii şi tontonii pe acolo? întrebă 
Hatcher. 

— Presupun că dolari. Ei sunt noile unelte ale lui Sam- 
Sam, răspunse China. Sam-Sam trăieşte acum numai din 
biruri, îi omoară pe chinezii care vin din Shanghai sau din 
alte provincii, le fură mărfurile, le taie picioarele şi îi 
spânzură de catarg ca să-i sperie pe ceilalţi. 

— Ţi-a fost teamă că o să te ciopârţească şi pe tine? şopti 
Hatcher. i 

— Nu prea. De mine au nevoie, spuse Cohen. Incă 
finanţez o mulţime de activităţi acolo. In plus, am o 
sumedenie de prieteni, prieteni adevăraţi. Aici nu este 
Chicago, triadele încearcă să trăiască în armonie unele cu 
altele - chiar şi cei din Chiu Chao stau în perimetrul lor. 
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat de la Tsu Fi a 


275 


fost: Nu mânca niciodată toată plăcinta, lasă-le şi altora o 
bucăţică. Cohen rămase pe gânduri o clipă, apoi adăugă; 
Tu, însă, Christian, ai lăsat urme peste tot. 

— Făcea parte din slujba mea. 

— Orice ar fi fost, ţi-ai făcut o mulţime de duşmani, 
Christian, şi nu-mi fac iluzii că asta-i o vizită de prietenie, 
oricât de mult ţin eu la tine. i 

Nu era o dojană. Hatcher ştia ce vroia să spună Cohen. In 
trecut, întotdeauna, exista ceva de care unul avea nevoie 
de la celălalt. 

Conversaţia fu întreruptă de intrarea lui Sing, vânjosul 
chinez, garda de corp a lui Cohen, care apăru brusc în salon 
în spatele lor. Îşi drese glasul şi îl rugă pe Cohen să vină cu 
el. Cohen se duse în camera cealaltă, vorbi cu voce scăzută 
un minut sau două şi se întoarse. Sung Lo rămase în 
cameră. Cohen îşi pierduse buna dispoziţie. 

— Vreo problemă? întrebă Hatcher. 

— Nu sunt sigur, răspunse Cohen serios. Ai necazuri, 
Christian? 

— De ce întrebi? 

— Doar din curiozitate. 

— AŞ avea nevoie să-mi faci un serviciu, spuse Hatcher, 
în sfârşit. 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva dacă te-ai întors în 
Hong Kong, zise Cohen. Ştii că Tollie Fong este noul san 
wong la White Palms? 

Hatcher încuviinţă din cap. . 

— Ei toţi cred că ai murit. In clipa când Fong va afla că 
eşti aici, va încerca să te omoare. Dacă nu va reuşi el, Joe 
Lung o să pună toată blestemata aia de Triadă White Palm 
să umble după fundul tău. O să te urmărească până la Polul 
Nord dacă vor fi nevoiţi să o facă. Vorbim despre onoarea 
familiei, jurămintele de sânge, spălarea ruşinii, întreg 
tacâmul. Ar fi fost mai bine dacă te-ar fi crezut mort. 


276 


— Cunosc motivul. A 

— Tu procedezi ca şi cum ai uitat, zise Cohen. Asta este 
sistemul lor. Atâta timp cât eşti în casa mea, eşti în 
siguranţă, dar n-aş da nici doi bani pe şansele pe care le ai 
afară, în colonie. Te iubesc, prietene, şi îmi pare rău că 
pleci, dar nu poţi rămâne în Hong Kong. Sunt deja pe 
urmele tale, bătrâne prieten. 

— Da, cred că este poliţia din Hong Kong. Un sergent, 
Varney, din Brigada Triadelor mi-a făcut o vizită azi- 
dimineaţă. El pretinde că mi-a apărut numele pe 
computerul lor când am trecut prin vamă. 

— Şi îl crezi? 

— Cred numai o parte, aceea cu computerul. Dar acest 
Varney pare puţin cam prea interesat de mine. M-au 
urmărit după ce am plecat de la hotel. 

— Hm, zise Cohen gânditor. Acest Varney ţi-a făcut o 
vizită la hotel? 

— Da. 

— Nu am încredere în nimeni, mai ales când este ceva în 
legătură cu tine, spuse Cohen. Eu aş uita ce te-a 
determinat să vii aici. Du-te acasă, Hatcher. 

— Nu pot. 

— De ce? Ce este aşa de important? 

Hatcher îi povesti lui Cohen întreaga întâmplare cu 
Murph Cody, terminând cu moartea lui Windy Porter şi 
dispariţia lui Wol Pot. 

— Acum n-am niciun indiciu în afară de acest lagăr 
fantomă din Laos. Dacă a existat, cineva din susul fluviului 
trebuie să ştie despre el. Poate reuşesc să aflu vreun nume, 
vreo urmă înainte de a mă duce la Bangkok. 

— Bangkok! Rahat, acolo e mai rău, spuse China, 
ridicând vocea. Fong îşi petrece jumătate din timp cu 
disidenţii din Golden Triangle şi cealaltă jumătate la hotelul 
Orhideea regală. De ce nu te duci direct la Macao să te 


277 


aşezi în curtea lui şi să citeşti ziarul. 

— Sunt cinci milioane de locuitori la Bangkok. Pot să-l 
evit pe Fong şi banda lui. 

— Pe dracu, un blestemat de poliţist ştie deja că eşti aici. 
Îţi închipui că poţi să te strecori prin Bangkok, fără să-i pui 
pe toţi în mişcare? Nu mai ai niciun alt indiciu? 

— O fotografie de-a lui Cody împreună cu iubita. 
Cuvintele astea, „Calul Thailandez”, îţi spun ceva? 

Cohen îl privi şi zâmbi pentru prima oară de când Sing Lo 
descoperise că erau supravegheați. 

— Calul Thailandez? De ce? 

— A apărut undeva. 

— Vino cu mine, spuse Cohen, ducându-l înapoi în 
dormitor. Arătă spre statuia calului de fildeş de lângă pat. 
Acolo este un Cal Thailandez. 

— Statuia? întrebă Hatcher surprins. 

— Da. Este o adevărată bijuterie. Un Cal Thailandez 
autentic, cam de prin secolul al treilea. A fost ascuns mult 
timp. 

— Ce este Calul  Thailandez? întrebă Hatcher. 
Dumnezeule s-ar putea ca referirea la Calul Thailandez de 
pe zid să fi însemnat o statuie, un simplu cadou? se întrebă 
el. 

— Calul mitic, răspunse Cohen. Se presupune că ar fi fost 
furat de la regele Siamului. Legenda spune că ducea eroii 
thailandezi în rai, după marile războaie. Legenda mai spune 
că un tâlhar chinez a furat calul şi l-a adus aici primului 
împărat al Chinei, în schimbul iertării unei pedepse. Ei i-au 
dat numele de Calul Ceresc, Tian Ma. Tian Ma i-a dus pe 
primii şapte împărați ai Chinei, când au murit, pe vârful 
muntelui lângă colonie, apoi Dumnezeu i-a transformat în 
dragoni. Când domnia lui Han s-a terminat, calul a dispărut 
şi n-a mai fost niciodată văzut. 

— De unde îl ai? întrebă Hatcher în şoaptă. 


278 


— De la un muzeu de obiecte de artă din Peking, spuse el 
cu un semn din ochi. Să nu mă întrebi cât a costat acest 
minunat lucru furat. 

Hatcher atinse cu mâna părţile netede ale inimosului cal. 
S-ar putea oare să însemne şi altceva decât referirea la o 
statuie? se întrebă. In fine, îşi spuse el, asta nu adaugă mai 
nimic la ceea ce ştiu eu, şi ce ştiu e al naibii de puţin. 

— Mai ai ceva? întrebă Cohen. 

— Am un om la Washington care face investigaţii pentru 
mine, replică Hatcher. Se uită la ceas. Trebuie să-l sun 
acum. Dacă se iveşte vreo problemă, trebuie să mă pun pe 
treabă imediat. 

— Sau... 

— Las totul baltă şi să mă întorc acasă. 

— Atunci, sper ca javra aia să nu descopere nimic, spuse 
Cohen. Aş prefera să te ştiu plecat decât mort. 


FLITCRAFT 


Sergentul  Flitcraft aştepta în anticamera sălii 
computerelor de la Pentagon când sergentul Betz sosi la 
lucru. Betz era un bărbat înalt, burtos, aproape de cincizeci 
de ani, avea o slujbă comodă şi mai puţin de doi ani până la 
pensie. Vasele de sânge sparte de pe nasul lui dovedeau că 
îi plăcea să bea, mai ales scotch Dewar. El şi Flitcraft 
fuseseră împreună în Bragg, Coreea, Nam. Betz privi 
încruntat la Flitcraft, sergentul negru, zâmbitor şi inflexibil 
care aranjase astfel, încât să mai rămână în serviciu, deşi 
mergea şchiopătând, sprijinindu-se în baston. Flitcraft se 
apropia, de asemenea, de pensionare. Betz îşi dădu seama 
că Flitcraft nu venise să-i facă o vizită de curtoazie. 

— Ti-am adus câteva date secrete pentru computer, 
sergent, zise Flitcraft, când intră Betz. 

279 


— Da, bine, spuse Betz. Vino-ncoace. Se întoarse spre 
secretară. Dă-i sergentului Flitcraft un permis clasa a treia. 

Aceasta caută într-un sertar, scoase o plăcuţă albastră, 
completa numărul şi i-o întinse lui Flitcraft. Îl cunoştea şi 
ştia că venise să-i aducă date sergentului Betz pentru 
computerul principal. Plăcuța albastră îi îngăduia să meargă 
numai până la birourile generale, câteva gherete fără 
geam, unde se intra printr-o uşă din stânga secretarei. Uşa 
din dreapta ducea la computerul special şi era păzită de un 
marinar. 

Flitcraft îl urmă pe Betz în biroul său, o cameră mică şi 
posomorâtă, în care încăpea doar un birou, un fişier cu 
dosare, un computer şi încă un scaun. 

— Ai adus câteva date pentru mine, sergent? întrebă 
Betz, deschizând sertarul biroului. 

Ştia că Flitcraft lucrează pentru o unitate cunoscută doar 
sub numele de Secţia Fantomă şi că era un om de 
încredere. Deoarece Flitcraft nu avea clasificarea C-1, nu 
avea acces la dosarele secrete ale computerului. Flitcraft 
scoase din servietă o parte din materialul adus şi îl strecură 
în sertarul pe care Betz îl închise cu genunchiul. Întrucât 
biroul era supravegheat în permanenţă de o cameră video 
mobilă, vorbiră cifrat. 

— Avem nişte rapoarte de mică importanţă, clasate, pe 
care trebuie să le verificăm, zise Flitcraft, împingând un 
teanc de rapoarte pe birou spre Betz. Sergentul se uită la 
ele, deschise la întâmplare un dosar şi citi pe pagina a doua 
a unei file: 

Dosare ale prizonierilor de război, clasate. Betz se uită la 
Flitcraft vrând parcă să spună: „Cui îi pasă?” 

Flitcraft ridică din sprâncene şi dădu din umeri ca şi cum 
ar fi vrut să răspundă: „Cine ştie? Ştii cum sunt ofiţerii 
superiori.” 

Sergenţii se priviră în tăcere, deoarece lucraseră mult 


280 


timp împreună la acest sistem şi ştiau că multe informaţii 
erau, pur şi simplu, clasate, pentru ca mass-media să nu 
aibă acces la ele. 

Betz deschise un sertar al biroului şi verifică o listă cu 
coduri de nume şi numere. Notă câteva dintre ele pe o 
bucată de hârtie şi o prinse deasupra dosarului. O puse 
alături, la îndemâna lui Flitcraft şi completă o listă pe care o 
semnă. 

Flitcraft memoră lista imediat: 


52-767-52116 
Sidewinder 
9696 

Cherry 

Monte 

Cristo 

Zenda. 


Betz îi dădu lista falsă lui Flitcraft care o băgă în servietă. 

— Pe curând, zise Flitcraft. Îşi strânseră mâinile şi plecă. 

Până aici totul fu bine. Flitcraft se îndreptă spre toaletă, 
care era la acelaşi etaj, intră într-o despărţitură şi scrise 
conţinutul notei ca să nu-l uite. După aceea părăsi 
Pentagonul şi luă un taxi. 

Biroul Secţiei Fantomă era într-o clădire cu birouri 
particulare lângă Casa Albă. Pentru un trecător obişnuit, 
aceasta era o societate particulară de comunicaţii. Foarte 
putini ştiau că, de fapt, acolo era o secţie a Serviciului 
Militar de Informaţii. 

Înăuntrul biroului, pe a cărei uşă scria doar Interplex, se 
găsea o reţea de calculatoare şi un sistem de comunicare 
ce le permitea celor trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine civile să 
comunice, cu ajutorul computerelor, prin satelit cu restul 
lumii. 


281 


Flitcraft începu operaţiunea ajutat de alţi doi soldaţi. Toţi 
trei îl serviseră pe Sloan în trecut şi toţi fuseseră răniţi, iar 
acum ar fi trebuit să fie la pensie. Dar colonelul Harry Sloan 
avea grijă de oamenii lui şi ei, în schimb, îi erau foarte 
devotați. Mai degrabă şi-ar fi tăiat limba decât să dezvăluie 
ceva din secretele cu care lucrau. 

Flitcraft îşi luă o ceaşcă de cafea şi se aşeză în faţa unui 
computer. 

Era obişnuit cu procedura complicată de introducere a 
datelor şi cu codurile de protecţie necesare pentru a intra 
pe computerul general al guvernului, apoi în dosarele 
secrete. Exista o serie de numere şi nume care puteau fi 
introduse numai în urma cererilor adresate de computer. 
Sistemul mai avea o facilitate de introducere codificată a 
datelor, fără a se cere permisiunea computerului. Dacă 
aceste date nu erau introduse, computerul principal 
declanşa un sistem de alarmă. În câteva secunde, 
computerul de bază înregistra identitatea computerului 
care cerea accesul, apoi interzicea orice acces în sistem. 

Exista un sistem de protecţie prevăzut pentru a 
împiedica accesul la dosarele secrete. In plus, fiecare dosar 
avea propriul său set de coduri, care se schimbau 
săptămânal, făcând astfel şi mai dificilă posibilitatea de 
acces. 

Flitcraft introduse programul care îi permitea accesul în 
reţeaua de calculatoare prin liniile telefonice, apoi bătu la 
claviatură numărul de cod general şi imediat i se ceru pe 
monitor numărul său de acces. Verifică lista pe care o 
văzuse la Betz. Numărul de acces era 52-767-52116. 
Monitorul afişă imediat a doua întrebare, cerându-i numărul 
de cod pentru dosarele generale. Flitcraft introduse 
„Sidewinder”, numărul de cod pentru accesul la toate 
dosarele secrete. 

Acum urmă partea delicată, deoarece computerul nu-i 


282 


ceruse numărul de identificare a codului de protecţie; 
acesta aştepta un răspuns la întrebarea „Specificaţi 
numărul fişierului”. 

Dacă n-ar fi ştiut despre existenţa unui sistem 
antialarmă, ar fi introdus numărul de cod cerut şi imediat s- 
ar fi declanşat alarma. 

Flitcraft introduse numărul pe care i-l dăduse Betz, 9696, 
apoi cuvântul „Cherry” şi aşteptă. Computerul repetă 
întrebarea „Specificaţi numărul fişierului” la care Flitcraft 
introduse cuvântul „Monte” care fu urmat de acelaşi 
răspuns al calculatorului. Atunci introduse „Cristo”. 

Zbang, era în fişierul prizonierilor de război. La 
următoarea cerere, introduse „Zenda” şi apăru lista cu 
toate subfişierele urmată de două întrebări: „Subfişier sau 
subiect”, permițându-i sau să intre într-un fişier anume sau 
să caute un subiect general. i 

Sergentul zâmbi. Acum începea munca de detectiv. In 
următoarele trei ore, Flitcraft introduse întrebările, căutând 
răspunsurile pe care Sloan i le ceruse la ora trei în 
dimineaţa aceea. Verifică lagărele din Vietnamul de Nord, 
lagărele provizorii, rapoartele  neverificate, rapoartele 
aviatorilor şi pe acelea ale prizonierilor. Flitcraft era expert 
în descoperirea informaţiilor neclare. 

După ce termină, Flitcraft avea o listă a lagărelor 
temporare, dar niciunul dintre ele nu părea să semene cu 
descrierea pe care Sloan i-o făcuse şi cu referirile la lagărul 
prizonierilor de război. 

Doar patru prizonieri eliberaţi făcuseră un raport că 
fuseseră deţinuţi în diverse lagăre temporare, la date 
diferite, între anii 1969 şi 1972. Comandantul lagărului, 
spuneau ei, s-ar fi numit „Thysung”, „Taisung” şi „T'sung” 
ceea ce ar fi putut însemna că este vorba despre aceeaşi 
persoană. 

Amplasarea lagărelor, pe care Flitcraft o însemnase pe o 


283 


hartă, era la hotarul cu Laosul şi cam la optzeci de kilometri 
depărtare unul de altul, deşi localizarea lor era greu de 
făcut. Niciunul dintre cei patru prizonieri nu stătuse în lagăr 
mai mult de câteva săptămâni. Era un raport al echipajului 
B-52 care credea că lagărul se găsea în acelaşi loc. Exista 
un alt raport al unui aviator care reperase locul cu două 
săptămâni mai târziu şi spunea că lagărul nu mai exista. 

Era semnificativ însă faptul că toţi cei patru prizonieri 
declaraseră că, atunci când fuseseră aduşi în lagăr, se aflau 
acolo şase oameni şi rămăseseră tot atâţia când ei 
plecaseră. Unul dintre ei raportase că „auzise că printre 
prizonierii din lagăr era şi un VIP”, altul spusese că circulau 
zvonuri că cel puţin unul dintre prizonierii de acolo 
„colabora cu Charlie”. 

Flitcraft făcuse o verificare a celor patru prizonieri. Unul 
dintre ei murise, altul era internat într-o casă de nebuni, iar 
ceilalţi doi fuseseră lăsaţi la vatră. li găsise pe toţi, le luase 
adresele şi numerele de telefon. 

Din motive diferite, niciuna dintre informaţii nu era 
verosimilă sau semnificativă pentru Armată. Acest lucru era 
de înţeles, deoarece rapoartele erau izolate şi nu puteau fi 
verificate atâta timp cât lagărele îşi mutau mereu locul. Dar 
toţi credeau că ele fuseseră pe partea laoţiană a munţilor 
Annimitici, şi toţi menţionau satul Muang, la depărtare de o 
mie de kilometri nord de Saigon. 

Flitcraft examina şi cazul Murphy Cody. După cele ce 
arăta computerul, Cody murise. 


Flitcraft răspunse la primul apel. 

— Aici este Hatcher, N 3146021, spuse el. Ai nevoie deo 
amprenta a vocii? 

— Va recunosc, domnule, răspunse Flitcraft. 

— Ai aliat ceva? 

Flitcraft îi răspunse cu mândrie că ceea ce aflase 


284 


demonstra că lagărul fantomă a existat pe partea laoţiană 
a muntelui Chaîne Annimitiqgue lângă satul Muang. Trei 
prizonieri interogaţi stătuseră acolo în diferite perioade 
între 1971 şi 1973, cea mai mare durată fiind de cinci 
săptămâni, şi toţi trei scriseseră în rapoarte că numele 
comandantului sau al supraveghetorului varia între 
„Thysung”,  „Taisung” şi „T'sung”, toate destul de 
asemănătoare, încât se presupunea că era una şi aceeaşi 
persoană. Localizarea indica, de asemenea, că era lagărul 
ce se muta şi pe care Schwartz îl numise Huie-kui. Flitcraft 
îi telefonase şi unui prizonier din Hanoi care cunoscuse un 
bărbat ce fusese în lagăr o vreme. 

— Acesta, zise Flitcraft, avea impresia că erau câţiva 
prizonieri ţinuţi în mod permanent acolo. 

— S-a pomenit ceva de Murphy Cody? întrebă Hatcher. 

— Nu, domnule, răspunse Flitcraft. Numele lui n-a apărut 
niciodată. 

— Menţionează vreunul dintre rapoarte că un VIP a fost 
prizonier în lagăr? 

— Da, domnule. Dar acolo erau mai mulţi prizonieri 
izolaţi de restul grupului. Ca şi când ar fi făcut parte din alt 
grup, cam aşa ceva. 

— Există vreo explicaţie de ce? 

— Ar putea exista numai una, zise Flitcraft. El spune că ar 
fi putut fi colaboraţionişti, dar asta este numai o părere. În 
plus, ce importanţă ar putea să aibă? Un lagăr de prizonieri 
este tot atât de rău ca şi următorul. 

Flitcraft avea punctul lui de vedere, deşi posibilitatea de 
colaboraţionism nu era de neglijat. 

— Mă întreb de ce oare comisia MIA nu a cercetat aceste 
rapoarte? se miră Hatcher cu voce tare. 

— Le-am pus cap la cap cu alte rapoarte separate, spuse 
Flitcraft. Au existat o mulţime de lagăre care se mutau. 
După război au dispărut. 


285 


Poate că nu, gândi Hatcher. 

— Mulţumesc, îi spuse el lui Flitcraft. Poţi să te ocupi de 
altceva, comunică-i colonelului în Bangkok. Mie îmi este 
greu să îl caut câteva zile. 

— Da, domnule. 

— Slujbă uşoară, sergent. 

— Mulţumesc, domnule. Noroc. 

Hatcher închise telefonul. Nu era prea mult, se gândi el. 
Dar era necesar să facă o călătorie în susul fluviului. Cineva 
de pe acolo o fi avut vreo legătură cu Huie-kui sau măcar o 
fi auzit ceva despre el. Acum avea un nume... sau trei 
nume. 

Îi spuse lui Cohen noutăţile. 

— Unele persoane din susul fluviului au avut legături cu 
acest lagăr, zise Hatcher, şi mă duc să-i caut. 

— Ei bine, eu n-am auzit niciodată despre el, spuse 
Cohen. 

— La naiba, China, Ts'e K'am Men Ti ştiau că-i 
simpatizezi pe americani. Ei făceau afaceri cu chinezii, cu 
Vietcong-ul, militarii din Saigon, khmerii roşii, dar nu ar fi 
vorbit despre asta cu un mei gwok yahn. 

— Eşti şi pe lista lui Sam-Sam. Ceva în legătură cu o 
afacere cu arme care n-a mers cum trebuia. 

Hatcher sorbi o înghiţitură din băutura lui şi nu răspunse. 

— Ei bine, tocmai ai răspuns la această întrebare, zise 
Cohen. 

— El avea o afacere cu khmerii roşii. Misiunea era să 
distrugem acest mic grup. 

— S-a jurat să-ţi taie limba şi să ţi-o mănânce. 

— Bătrânul Hatcher gwa; o să mă scoată din încurcătură. 

— Sigur, spuse China, am să-ţi spun ceva... când norocul 
lui Hatcher îl va părăsi o să se simtă cutremurul de pământ 
din New York. 

— O să fie bine, rosti Hatcher. Ai încredere în mine. 


286 


— Pfui! mormăi Cohen. Hatcher a trecut prin necazuri 
mari şi vrea să se întoarcă iar acolo. Încăpăţânat ca de 
obicei. Nu s-a schimbat deloc. 

Sing îi curmă gândurile, apărând pe neaşteptate în faţa 
uşii. 

— Maşina este a Serviciului de Aprovizionare a insulei, 
spuse Sing. 

Cohen se întoarse spre Hatcher. 

— Aceasta societate aparţine Triadei White Palm. Banda 
lui Fong este pe urmele tale. 

— Atunci ar îi mai bine să plec de aici, spuse Hatcher. 

— Pe naiba, zise Cohen. Aici eşti în siguranţă. Fong nu va 
îndrăzni să-mi atace casa. Apoi, după un moment, adăugă: 
O să punem în mişcare paza şi totul o să meargă bine. Nu-ţi 
face griji. Scuză-mă o clipă. 

Hatcher se ridică şi aruncă o privire din balcon. Era situat 
la o înălţime de nouă metri de la pământ, deasupra unui 
povârniş acoperit cu liane şi ferigi. Vârful smochinului 
indian, ce se găsea la treizeci sau patruzeci de metri de la 
piciorul balconului, era cu trei metri sub nivelul balconului. 
Acesta era susţinut de patru piloni rezistenți. In colţurile 
balconului erau montate reflectoare puternice. Zidul înalt 
continua în jos de ambele părţi ale proprietăţii lui Cohen 
până ce frunzişul îl ascundea vederii. 

— Partea din spate pare a fi destul de sigură, şopti 
Hatcher. 

Discuţia le fu întreruptă de soneria telefonului. 

Sing răspunse la telefon şi îşi înălţă privirea surprins, 
acoperind cu mâna receptorul, ca să nu se audă. 

— Este pentru Occhi di Sassi, zise el. Un anume sergent 
Varney. 

Faţa lui Cohen se întunecă. 

— Ce mai vrea ticălosul ăsta? îl privi pe Hatcher. Vrei să 
vorbeşti cu el? întrebă Cohen. 


287 


— Să aflăm ce vrea, şopti Hatcher. 

Sing îi întinse receptorul. 

— Hatcher, şopti el. 

— Sergentul Varney de la poliţia din Hong Kong, auzi 
Hatcher răspunsul scurt. Vă aduceţi aminte de mine, 
domnule? 

— Sigur că da. 

— Aţi făcut o treabă bună scăpând de urmărirea 
oamenilor mei, azi-dimineaţă, zise Varney cu o voce 
agreabilă. Dar cred că trebuie să vă avertizez. Joe Lung v-a 
căutat la hotel de dimineaţă. Acum este pe insulă şi are mai 
mulţi oameni cu el. 

— Cum de m-ai găsit? întrebă Hatcher. 

— Am ghicit, domnule, răspunse Varney. M-am gândit că 
ai putea să-i faceţi o vizită lui Tsu Fi, prietenul 
dumneavoastră. De fapt, noi avem o casă sigură lângă 
aeroport şi am vrea să vă ducem acolo. 

— Ar fi grozav, răspunse Hatcher. 

— Ne-am gândit că, poate, aţi prefera să evitaţi o 
confruntare în casa prietenului. Individul ăsta, Lung, este 
pornit contra dumneavoastră, domnule Hatcher. 

— Sunt sigur că este, replică Hatcher. La ce le-ai gândit? 

— O să ne strecurăm acolo într-o oră şi o să vă scoatem 
afară, îl ţinem pe Lung sub observaţie. Cred că totul o să 
meargă bine. 

— Telefonează când ajungeţi la poartă, zise Hatcher şi 
închise telefonul. 

— Ce-i cu bărbatul de pe deal? îl întrebă Hatcher pe Sing. 

— Este tot acolo. 

— Bănuieşte că ştim ceva despre el? 

— Nu cred, zise Sing. 

— Câţi oameni ai? îl întrebă Hatcher. 

— Trei în faţă, unul în spate şi noi trei înăuntru, răspunse 
Cohen. 


288 


— Dacă Varney este de-al lor, vor da lovitura aici, China. 
Lung şi oamenii lui vor veni, probabil, în urma lui Varney. Ei 
îşi închipuie că ne vor lua prin surprindere. 

Hatcher nu-l văzuse pe Cohen niciodată atât de necăjit. 

— Nu vor îndrăzni să atace casa asta, zise Cohen cu 
răceală, dar glasul îi era foarte puţin convingător. Apoi 
adăugă: Dacă o vor face, vor plăti scump. 


WHITE PALMS 


Într-un depozit de mărfuri, la poalele muntelui, Joe Lung 
şedea în spatele unei ferestre, spionând casa de pe pisc 
printr-un binoclu cu infraroşii. Se întunecase, dar el avea o 
perspectivă bună ca să poată vedea ce se întâmplă în 
balconul casei lui Cohen. Deodată îl văzu pe Hatcher 
apărând un moment la balustrada balconului şi apoi 
dispărând. 

— E acolo, şuieră printre dinţi, cu satisfacţie şi ură. 

Lângă Lung mai erau încă şase bărbaţi, toţi îmbrăcaţi cu 
pantaloni negri de saten şi cămăşi negre. 

Toţi, în afara de unul, şedeau sprijiniți de peretele micului 
birou, cu braţele încrucişate. Cel care şedea deoparte, se 
numea Wan How, descoperise casa lui Cohen şi, în mod 
evident, nu era în apele lui. Lung se uită insistent la el. 

— Ai vreo problemă cu casa, Wan? întrebă Lung. 

— Este o fortăreață, răspunse Wan. În spate, de la 
pământ până la balcon sunt nouă metri. 

— Pot să văd şi eu asta, rosti scurt şi nervos Lung. 

— Zidul din faţă are o înălţime de aproape trei metri, 
prevăzut pe creastă cu reţea de înaltă tensiune, iar prin 
grădină sunt răspândite camere de luat vederi. Porţile de 
fier sunt... 

— Voi avea eu grijă ca să pătrundeţi înăuntru, zise Lung. 

289 


Mai ai şi altceva de care să te vaiţi? 

jignit de insultă, Wan ezită un moment. Era un bărbat 
înalt, cam de douăzeci de ani, cu degete lungi şi subţiri, o 
figură deschisă, un atlet cu condiţie fizică excelentă, 
departe de a fi laş. 

— El este ţinta lui Tollie Fong, spuse calm, privindu-l pe 
Lung. 

Buzele lui Lung se subţiară de ciudă. 

— Hatcher este ţinta mea. De opt ani aştept ziua asta. A 
omorât patru dintre fraţii noştri de triadă, pe fraţii mei. Ne-a 
furat marfa. Nu-mi spune mie că el este numai ţinta lui san 
wong. 

— El l-a omorât pe tatăl lui Tollie Fong, replică Wan. Cred 
că ar trebui să aşteptăm întoarcerea lui, înainte de... 

— Ţie nu ţi s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie, 
aşa-i? zise Lung cu răutate. Vezi asta? Işi scoase cămaşa de 
pe el. O cicatrice mare se întindea de-a curmezişul burii 
dintr-o parte până la cealaltă. Ticălosul ăsta de gwai;-/o mi-a 
scos maţele, dar mi-au rămas destule ca să pun mâna pe 
el. E dreptul meu să-l omor, Wan. Eu sunt Numărul Unu al 
lui san wong, aici. Când Tollie lipseşte, eu hotărăsc ceea ce 
trebuie făcut şi ceea ce nu trebuie, înţelegi acum? 

Wan nu răspunse. Incurcat, privea în pământ. 

— V-am spus că trebuie să atacăm casa şi să-i omorâm 
pe toţi. 

Wan ridică privirea speriat. 

— Vrei să spui că o să-l omorâm pe Tsu Fi? 

— İl dau dracului pe Tsu Fi! zise Lung, ridicând vocea. El 
este mei gwok, un gwai-lo exact ca şi Hatcher. li protejează 
pe duşmanii noştri. Am spus că trebuie să scăpăm de acest 
evreu american. 

Ceilalţi bărbaţi nu păreau deloc emoţionaţi. Şedeau 
liniştiţi, nepăsători în timp ce Lung şi Wan How discutau 
despre oportunitatea atacului asupra casei lui Cohen. 


290 


— Nu sunt de acord, spuse Wan. N-avem nimic de 
împărţit cu Tsu Fi. Dacă îl vom omori, o să ne facem mulţi 
duşmani. 

— Duşmanii ne fac mai puternici, zise Lung. i-au slăbit 
forţele, omule, o duci prea bine. Nava pe aripi portante spre 
Macao pleacă din jumătate în jumătate de oră. 

Îi făcu semn cu mâna să plece. 

— Am făcut un jurământ, zise Wan How. Dacă asta este 
hotărârea ta, am să execut partea care-mi revine. 

Lung îl privi câtva timp, apoi încuviinţă încet din cap. 

— Bine, zise el. 

Lung se întoarse la fereastră şi privi atent casa. 

— Khan a păzit casa toată ziua. Femeile au plecat. Sunt 
cinci oameni, în afară de Cohen şi de Hatcher. Trei în curtea 
din faţă, gwai-lo şi Sing, înăuntru. Un bărbat patrulează în 
spate. 

Cineva bătu la uşă. 

— Keye, vezi cine este, spuse el unuia dintre oameni. 

— Hai, răspunse bărbatul şi deschise uşa. 

Sergentul Varney intră în micul birou. Lung se întoarse 
spre el cu un zâmbet batjocoritor. 

— Ei? îl întrebă pe polițistul englez. 

— l-am telefonat. 

— Şi? 

— Nu sunt sigur că Hatcher o să vină cu mine, spuse 
Varney. Este un om foarte prudent. 

— Atunci nu putem să riscăm. O să intrăm în urma ta 
când se va deschide poarta. Este singura cale ca să 
ajungem în faţă. Patru oameni în faţă... am să-l iau pe Keye 
şi pe alţi trei şi o să ne căţărăm prin spatele balconului. 

— Eu nu pot să iau parte la măcel, spuse Varney în pripă. 

— Sigur că nu, răspunse Lung, ridicând din umeri, dar 
zâmbind. 

— Şi am să încerc să joc puţin teatru. Omul care mă 


291 


însoţeşte nu ştie nimic despre afacerea asta. Trebuie să mă 
prefac că nici eu nu am habar de nimic, continuă Varney. 

— Cred că nu prea ştii să foloseşti o armă, spuse Lung, 
tărăgănat, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Nu vreau ca omul meu să păţească ceva. 

— Atunci nu-l amesteca, zise Lung înţepat, şuierând 
printre dinţi dezaprobator şi cu ochii scânteietori. Dacă nu 
poate fi supravegheat, este un om mort, înţelegi, 
englezule? 

— Ascultă-mă. N-o să-ţi mai pot fi de niciun folos în viitor, 
dacă îmi forţezi mâna acum, îi explică Varney. 

— Şterge-o când începe! repetă Lung băţos, şi Varney îşi 
dădu seama că discuţia s-a terminat. 

Işi drese glasul şi zise: 

— În regulă. 

— O să fim gata când sosiți şi să faci exact cum ne-am 
înţeles. 

Varney dădu din cap în semn că a înţeles, mai zăbovi 
puţin şi plecă. 

— Ai încredere în englezul ăsta? întrebă Wan. 

— II plătim de mai bine de un an, nu poate să-şi permită 
să nu fie de partea noastră acum. In plus, el a dat de urma 
lui Hatcher. Se întoarse la postul de observaţie şi, fără să se 
uite la oamenii lui, adăugă: Varney va fi un mare risc după 
asta. A trăit mai mult decât ne-a fost de folos, oricum. 

Se întoarse către chinez. 

— Englezul este al tău, Wan. Arătă cu degetul spre doi 
dintre acoliţii care şedeau liniştiţi, sprijiniți de perete. Îi iei 
pe ăştia doi, vă întâlniți cu Khan în grădină, intraţi pe 
poartă o dată cu englezul şi atacați casa prin faţă. ÎI 
omorâţi pe Varney şi pe omul lui, şi pe oricine se mai 
găseşte acolo. Echipa mea o să se ocupe de cei dinăuntru. 
Ţineţi bine minte, Hatcher este un individ periculos... dar 
este al meu. Dacă puneţi mâna pe el, răniţi-l doar, vreau 


292 


să-l termin eu. 


ASALTUL 


Cohen o trimisese pe Tiana să doarmă în noaptea aceea 
la Fat Lady. Se aşeză pe pat şi se uită la Hatcher cum îşi 
deschide valiza Halliburton, desface camera video şi scoate 
husa de plastic. Deşurubă lentilele din teleobiectiv şi scoase 
telescopul. Luă ţeava scurtă şi cele două cutii de plastic din 
lăcaşul bateriilor camerei video. 

— E grozav, spuse Cohen. Ce-i asta? 

— Un Aug austriac, răspunse Hatcher în timp ce asambla 
arma. Am nevoie de nişte gloanţe. 

— Nu-i nicio problemă, zise Cohen. Îi dădu ordin lui Sing 
care se strecură din cameră şi se întoarse imediat cu patru 
cutii cu gloanţe. De-ajuns? întrebă Cohen. 

Hatcher zâmbi. 

— Ajung pentru două sute de împuşcături, şopti el. 

Cohen îşi adună echipa în salon, nişte zdrahoni îmbrăcaţi 
în pantaloni negri, pulovere cu gulere colante şi câte o 
mască neagră de bumbac pe faţă, ca să nu poată fi 
recunoscuţi. Toţi aveau puşti mitraliere Mac 10. Li se 
adresă în limba chineză. 

— Probabil că vom fi atacați din faţă şi din spate, le 
spuse. Hatcher şi cu mine vom rămâne înăuntru. O să 
facem în aşa fel, încât să-i atragem aici. Louie, tu ai grijă de 
acoperiş, George, Joey Chen şi Lee - în grădină. Sammy, tu 
ai să stai jos în spate. Mai ai ceva de adăugat, Christian? 
Hatcher dădu negativ din cap. 

Se gândi la ceva, dar ezită să discute cu aceşti oameni. 
Joe Lung era ultimul - dintre cei cinci membri din Dragon's 
Breath, care făcuseră contrabandă cu stupefiante pentru 
White Powder Mama între Thailanda şi Saigon şi era posibil 

293 


ca el să ştie despre lagărul Huie-kui. 

Nu trebuia să-l omoare pe Lung până când nu afla ceva 
deja el. Dar era prea mult să le ceară asta oamenilor lui 
Cohen, care îşi primejduiau vieţile pentru Tsu Fi şi pentru 
el. In sfârşit, zise: 

— Dacă este posibil să nu-l omorâţi pe Lung, aş vrea să-i 
pun nişte întrebări. Cohen se uită la el şi ridică din 
sprâncene. Dar fără riscul ca vreunul dintre voi să-şi piardă 
viaţa, adăugă repede Hatcher. 


Începuse să plouă mărunt, dar părea că se va transforma 
într-o ploaie torențială. Asta îi convenea lui Lung, pentru că 
ploaia avea să înăbuşe zgomotul făcut de gangsterii lui. 

Şoferul lui parcă maşina pe o stradă cotită, mai jos de 
casa lui Cohen. Joe Lung şi ceilalţi doi asasini coborâră şi o 
luară repede, fără să facă nici cel mai mic zgomot, prin 
verdeață, spre zidul care înconjura proprietatea lui Cohen. 
Drumul era drept aici, apoi urma o pantă de câteva sute de 
metri până ajungeai la casă. Lung presupunea că trebuie să 
fie măcar un om, jos în spatele casei, poate chiar mai mulţi, 
aşa că îşi făcu un plan. Aruncă o coardă cu un cârlig la 
capăt ca să se caţăre pe zid, ajunse în vârful lui, întinse un 
cablu izolat peste sârmele electrice lăsându-i un capăt să 
atârne în jos. Apucă cu cealaltă mână capătul care atârna, 
trase puternic şi sârma se rupse. 

Aprinse lanterna, încăleca pe marginea gardului, sări şi 
ateriză în iarba înaltă până la genunchi. 

Deasupra lui, printre copaci, putea vedea reflectoarele de 
pe balcon, luminând verdeaţa de dedesubt. Stătu ghemuit, 
cu urechile ciulite, să audă vreun zgomot. Ceilalţi doi 
oameni ai lui coborâră încet, lângă el. 

Ploaia se înteţise. 

Cei trei gangsteri se aşezară în linie de la un capăt la 
celălalt al gardului. Incă nu descoperiseră paznicul din 


294 


spatele casei. Porniră înainte spre casă, strecurându-se 
printre lianele dese şi prin iarbă, fără să facă nici cel mai 
mic zgomot, mergând aplecaţi, căutând să vadă dacă nu 
este cineva primprejur, fiecare având la ureche o cască 
ataşată la un pager activat prin baterii. 

Lung îl zări pe Sammy, paznicul lui Cohen, chircit la 
picioarele balconului şi cercetând împrejurimile, sub lumina 
reflectoarelor. Apăsă de două ori pe butonul pagerului. 
Ceilalţi doi asasini auziră semnalul şi se opriră. Era sarcina 
lui Lung să-l ia în primire pe paznic, când omul lor dădea de 
veste că începuse atacul în faţa casei. Lung era la o 
depărtare de vreo treizeci de metri de Sammy care şedea 
chircit, cu o mască neagră pe faţă. 

Lung îşi ridică puşca, un Mannlicher, încărcată cu o 
săgeată tranchilizantă care te făcea să-ţi pierzi imediat 
cunoştinţa. Era mai bună decât un glonţ care putea să-l 
rănească doar, dându-i posibilitatea să sune alarma. 

Îl privi pe Sammy prin telescopul cu infraroşii, apoi îl 
îndreptă spre balcon. Luminile din casă erau stinse. şi 
aplecă puşca, ţintind-o spre gâtul lui Sammy şi aşteptă 
semnalul din stradă. 


De pe acoperişul casei, omul lui Cohen văzu prin binoclu 
cum un bărbat se urcă într-o maşină lângă Grădina 
Botanică. Comunică încet prin walkie-talkie. 

— L-au luat pe omul de pe deal. In maşină, mai sunt încă 
alţi trei bărbaţi. 

In întunericul din casă, Hatcher înjură furios. 

— Asta e. Ticălosul ăsta de Varney m-a vândut lui Joe 
Lung. Sunt în cârdăşie. 

Varney şi ajutorul lui, un oriental tânăr şi vânjos cu 
numele de Henry Dow, ajunseră în vârful muntelui. 
Caporalul Dow nu prea ştia despre ce este vorba. El credea 
că trebuie să protejeze un bărbat, asta era tot ceea ce 


295 


trebuia să ştie. Tânărul şi vânjosul inspector era poliţist de 
patru ani şi nu pusese niciodată întrebări. 

Varney se apropie încet, prin ploaie, de porţile 
proprietăţii lui Cohen. Văzu maşina ganagsterilor din triadă, 
apărând în urma lui, cu luminile stinse. Caporalul, cu gândul 
în altă parte, se uită prin parbriz, dar nu observă maşina. 
Când se apropiară de poartă, Varney stinse faza mare, apoi 
ceru prin radio-telefon unui poliţist să-i facă legătura cu 
telefonul lui Cohen. 

— Planul lor este să intre în urma lui Varney, când porţile 
se vor deschide, şopti Hatcher. 

Cohen transmise mesajul celorlalţi oameni. El avea un 
pistol Smith Wesson 357 şi un Colt 45 prinse de 
cingătoare. Hatcher îl privi şi râse. 

— China, zise el, arăţi caraghios. 

Cohen zâmbi sinistru. 

— Nu mă subestima, Occhi di Sassi, spuse el. Ştiu să le 
mânuiesc. 

— E o uşurare să ştiu asta, mormăi Hatcher şi deschise 
uşa balconului. Am să verific spatele casei. 

Se strecură încet pe uşa din spate, încovoiat, şi se târî 
până la grilajul balconului. Acum începuse să plouă puternic 
şi vizibilitatea era redusă. Jos, îl zări pe paznicul Sammy, 
ghemuit lângă un stâlp al balconului, înfăşurat într-un 
poncho, ca să-şi apere arma de ploaie. Hatcher reveni 
înăuntru ca să nu se ude. 

Jos, ghemuit în iarba udă, Lung se uită la ceas. Varney 
trebuia să sosească din minut în minut. De îndată ce 
acţiunea va începe în faţa casei, va fi floare la ureche 
pentru oamenii lui să se urce pe balcon şi să dea lovitura în 
spatele casei. 

— Vin, spuse în walkie-talkie omul lui Cohen de pe 
acoperiş. 

Unul dintre asasini care era în maşina din spatele lui 


296 


Varney îl văzu pe acesta că stinge luminile. 

— Porneşte! spuse el în walkie-talkie. 

In spatele casei, Lung auzi ordinul şi ţintind prin telescop 
înfipse săgeata în gâtul lui Sammy. Văzu cum paznicul lui 
Cohen se prăbuşeşte lângă stâlpul balconului. Ochii i se 
holbară, umerii îi căzură în jos şi arma îi căzu pe pământ. 

Lung apăsă de două ori pe butonul pagerului şi cei doi 
gangsteri din spatele casei alergară prin ploaie spre stâlpii 
balconului. Lung scoase un stilet din mânecă, îl apucă de 
păr pe Sammy, îi dădu capul pe spate şi îi tăie beregata. 

— Sunt sergentul Varney, spuse englezul la telefon, când 
auzi vocea lui Cohen. Vreţi să deschideţi porţile? 

— Imediat, răspunse Cohen, apăsând pe butonul care 
deschidea poarta. 

Când cele două porţi solide de fier se deschiseră, Varney 
apăsă cu putere pe pedală. Maşina o porni în goană şi intră 
pe alee. Farurile maşinii prinseră în luminile lor pe unul 
dintre oamenii lui Cohen înainte ca pistolarul să sară la 
adăpostul grădinii de trandafiri. 

Maşina asasinilor, cu cauciucurile scârţâind, îl urmă prin 
porţile deschise. Maşina lui Varney se opri derapând în faţa 
casei, sări peste o bordură şi intră în grădină. El şi caporalul 
Dow se prăvăliră din maşină, fiecare pe partea uşii lui. În 
spatele lor, ucigaşii lui Lung se rostogoliră din maşină în 
grădină şi, în timp ce Dow se ridică în picioare, maşina fără 
şofer se izbi de maşina lui Varney. îi lovi aripa din spate, 
alunecă şi se opri brusc lângă maşina poliţistului. Polițistul 
scoase un țipăt de moarte când fu strivit între cele două 
maşini. Varney, uluit, fu imediat lichidat de către asasini. 

Inăuntru, Sing şi Cohen se feriră în spatele unei canapele 
de gloanţele care ciuruiseră uşa. Sticlăria şi lămpile se 
făcuseră ţăndări prin cameră. Privind din uşa dormitorului, 
Hatcher întrebă în şoaptă: 

— Sunteţi teferi? 


297 


— Până acum, totul e bine, răspunse Cohen repede. 

Auziră răpăitul mitralierelor Uzi folosite de oamenii lui 
Lung, urmate repede de zgomotul pistoalelor Mac 10. 
Noaptea era sfâşiată de zgomotul armelor de foc şi de câte 
un geamăt venit de pe undeva. Luminile focurilor de armă 
se reflectau în ferestre ca fulgere depărtate. Cohen şi Sing 
se postară în faţa uşii, în eventualitatea că oamenii lui Lung 
ar vrea să pătrundă înăuntru. 

In spatele casei, Lung şi cei doi oameni ai săi îşi legară 
fâşii de piele cu ţinte la glezne. Işi strânseră bine curelele, 
ca oamenii care lucrau pe stâlpi la instalarea telefoanelor, 
îşi încheiară cataramele şi o porniră în sus. 

Dinăuntru, Hatcher îl văzu pe primul dintre ucigaşii lui 
Lung cum urcă pe balcon, sărind peste parapet şi se 
îndreaptă spre dormitor. Hatcher se ascunse în spatele 
patului. Prin întuneric, ucigaşul auzi mişcare în cameră şi 
trase o rafală cu mitraliera Uzi. Gloanţele ricoşară în 
peretele cu oglinzi şi silueta lui Hatcher erupse în cioburi de 
sticlă. Hatcher se sprijini cu amândouă mâinile de pat şi 
trase o rafală scurtă cu Aug-ul. O jumătate de duzină de 
gloanţe îl atinseră pe pistolar de la bărbie până la burtă. 
Gangsterul căzu pe spate în timp ce gloanţele îl 
străpunseră. Se rostogoli peste balustrada balconului şi 
dispăru în noapte. 

Din camera cealaltă, Hatcher auzi alte focuri de pistol 
Uzi. Se târî pe brânci spre uşa salonului şi văzu un alt 
gangster din triadă alergând în zig-zag prin cameră şi 
trăgând cu pistolul prins la şold. Rafturi, vaze, flori, tablouri 
fuseseră făcute ţăndări înainte ca China să se ridice din 
spatele canapelei şi să tragă o dată cu 357. Il nimeri pe 
pistolar în piept. Cu toate că rana era mortală, acesta 
continuă să tragă. Fulgi din canapea zburau prin camera. 
Cohen simţi o zvâcnitură într-o parte a corpului, o durere 
ascuţită ca un cuţit înfipt în el. Dumnezeule, se gândi el, 


298 


sunt rănit! 

Asasinul simţi cum glonţul fierbinte îi arde adânc în piept 
şi-i sfâşie inima. Plămânii îi fură inundaţi de sânge, corpul i 
se încovoie şi căzu cu faţa în jos, în poziţia unui bărbat care 
se roagă lui Buddha. 

În timp ce Hatcher se rostogoli înapoi în dormitor, îl văzu 
pe Lung sărind peste balcon. Silueta ucigaşului apăru în 
uşă, cu faţa leoarcă de ploaie şi cu ochii injectaţi de ură. O 
clipă mai târziu, acesta îl zări pe Hatcher, care trase 
imediat în el. Lung făcu un salt într-o parte, dar un glonţ îi 
atinse urechea care se desprinse şi dispăru într-un jet de 
sânge. Hatcher sări peste pat, se aruncă spre uşă şi 
întoarse arma. 

ÎI lovi cu pumnul pe Lung în falcă, zdrobindu-i-o, şi-l 
azvârli cu putere spre balustradă. 

Dar orientalul era mai puternic decât îşi închipuise 
Hatcher. El îl izbi cu cuțitul şi îi sfâşie mâneca. Hatcher îl 
apucă de încheietură, i-o răsuci şi cuțitul îi căzu din mână. 
Lung se întoarse, îşi luă avânt, îl înşfăcă pe Hatcher şi 
începură să se lupte până ajunseră pe marginea 
balustradei. Hatcher trecu cotul după bara transversală de 
lemn şi se prinse. || ţinea încă de încheietura mâinii pe Lung 
când deodată gangsterul se desprinse şi se rostogoli peste 
balustradă, încercând să cadă pe pământ în picioare. Se 
prăbuşi în pantă pe iarbă, dar în cădere îşi rupse două 
coaste. Se întoarse cu mare greutate cu faţa în sus ca să-şi 
ferească bărbia zdrobită de gloanţele lui Hatcher. Se aşeză 
în genunchi şi stătu ghemuit sub deal, în întuneric. 

In spatele lui, Hatcher încolăci cu picioarele stâlpul şi îşi 
dădu drumul pe pământ. Ridică cuțitul lui Lung care căzuse 
în noroi şi o luă în jos pe pantă. 

Lung alerga cu greutate prin iarba înaltă, din cauza 
durerilor coastelor rupte. Căzu de câteva ori ţipând, dar 
continuă să meargă prin întuneric. leşise aproape din 


299 


lumina reflectoarelor, când simţi cum mâna lui Hatcher îl 
înhaţă de gât, îl trage după el şi îi auzi vocea în ureche. 

— Ticălosule, şuieră Hatcher, de mult trebuia să mori. li 
puse propriul său cuţit în ceafă şi-l apăsă destul de tare ca 
să-i zgârie pielea. Trebuie să-mi răspunzi la câteva 
întrebări, scrâşni el. 

Lung, umilit şi fără apărare, îşi strânse picioarele sub el şi 
zvâcni în sus, înfingându-şi cuțitul adânc în gât. Scoase un 
răcnet ca de animal. Hatcher îşi trase mâna înapoi, dar 
cuțitul intrase atât de adânc, încât mânerul ud de sânge îi 
alunecă din mână. Auzi răcnetul sugrumat al lui Lung, auzi 
horcăitul clar al morii, îl văzu cum se zbate şi cum moare. 

Hatcher se aplecă asupra lui, ţinându-l încă de guler. 
Capul lui Lung căzu înainte. Hatcher îl lăsă să cadă cu faţa 
în noroi, la picioarele lui. 

— Drum bun în iad, spuse el cu voce dogită, privind 
corpul ucigaşului mort în ploaia care-i cădea pe faţă. 


CONFRUNTAREA 


Până să se lumineze de ziuă, casa lui Cohen devenise 
scena unei activităţi frenetice. Şase ofiţeri terminaseră de 
fotografiat, luaseră interogatorii, încercând să pună cap la 
cap tot ceea ce se întâmplase în cursul nopţii. 
Fotografiaseră cadavre, maşini şi urmele pe care le 
lăsaseră. Acum grădinarii lucrau ca să repare stricăciunile 
făcute în faţa casei. 

O maşină oficială intră pe alee. Colonelul Jeffrey Holloway 
cobori şi făcu încet o întoarcere, pe călcâie, de 360 de 
grade cercetând grădina deteriorată a casei lui Cohen. 

Holloway nu era o persoană plăcută. Bărbatul care era 
şeful poliţiei din Hong Kong era înalt, cu părul alb, tuns 
scurt ca naziştii, avea o faţă îngustă triunghiulară, aspră şi 

300 


ochi de culoare cenuşie nedefinită. Chiar în căldura 
dimineţii, uniforma lui kaki scrobită era impecabilă. 

Se îndreptă cu paşi cadenţaţi, ca soldaţii la paradă, spre 
intrarea principală, ţeapăn, puţin aplecat spre spate, 
şfichiuindu-şi cizma cu cravaşa, însemnul rangului său. 

Holloway strâmbă din nas când văzu stricăciunile 
produse, apoi o luă spre camera de oaspeţi. Cohen, care 
fusese lovit de un glonţ, şedea întins pe pat. Ping, medicul 
specialist în acupunctura, era aplecat asupra lui, 
introducându-i ace ici şi colo în corp ca să-i aline durerea 
rănilor, pe care un alt doctor i le îngrijise. 

După ce Ping termină, Holloway intră în dormitor. Ordonă 
muncitorului, care înlocuia oglinzile sparte, să iasă din 
cameră. Hatcher şedea sprijinit de perete şi tăcea. 

— O luptă între gangsteri, doi ofiţeri de poliţie morţi şi alţi 
opt oameni, de asemenea, morii. Mare bucluc, rosti 
spumegând. 

— Faci o mică confuzie, domnule colonel, răspunse 
Cohen, fără să-l privească. Casa mea a fost atacată de 
gangsterii din triadă. Cum îndrăzneşti să vii aici şi să spui 
că eu am instigat balamucul ăsta. 

— O cauţi cu lumânarea de ani de zile, rosti el tăios. 

Cohen şedea liniştit, cu acele înfipte în gât, stomac şi 
genunchi. Se gândea cum s-o sucească pentru a ieşi cu faţa 
curată. Bătrânul Tsu Fi îl sfătuise odată pe Cohen, „Nu 
înghesui niciodată pe cineva în colţ. El nu are altă şansă 
decât să lupte. Lasă-i întotdeauna o portiţă de scăpare”. 

Cohen oftă şi îşi încrucişă mâinile pe piept. 

— Mergi pe o pistă falsă, îi spuse lui Holloway. 

— Adevărat? răspunse ofiţerul cu îngâmfare, ridicând din 
sprâncene. 

— Omul dumitale, Varney, era amestecat în toată 
afacerea asta, spuse Cohen categoric. 

— Este ridicol ce spui! rosti scurt Holloway începând să 


301 


fiarbă de mânie. Era unul dintre cei mai buni ofiţeri din 
brigadă. 

Cohen îi râse în nas. 

— Mai întâi, Varney i-a vândut pontul lui Lung că Hatcher 
este în Hong Kong. Apoi i-a băgat pe oamenii lui Lung în 
casa mea şi, în final, chiar oamenii lui Lung l-au omorât, ca 
să-i închidă gura. 

— Astea sunt prostii, zbieră colonelul. 

— Domnule colonel, Varney i-a făcut o vizită lui Hatcher 
ieri-dimineaţă la hotel. După două ore, Lung a pătruns cu 
forţa în cameră ca să-l omoare pe Hatcher. Nu a reuşit, 
pentru că el plecase. Apoi Varney i-a telefonat lui Hatcher 
aici, spunându-i că vroia să-l protejeze. Ştiai toate astea? 

Holloway se uita calm la Cohen, prin ochii întredeschişi. 

Cohen continuă: 

— Când a ajuns la poartă, a telefonat din maşină la 
poliţie ca să i se facă legătura cu numărul meu de telefon. 
După aceea i-a introdus pe oamenii lui Lung aici. Sunt sigur 
că puteţi verifica, tot ceea ce vă spun, în înregistrările 
dumneavoastră. Dar fac pariu că Varney nu a raportat 
poliţiei sosirea lui Hatcher în Hong Kong, deoarece i-a spus- 
o în secret lui Lung, iar faptul că i-a spus lui Hatcher că vrea 
să-l protejeze a fost o farsă. Verifică pe telefoniştii de la 
poliţie şi vei vedea că a telefonat din maşina lui la numărul 
meu, care nu este trecut în cartea de telefon, înainte de a 
ne ataca. 

Supărarea lui Holloway începu încet să se transforme în 
îndoială. 

— O presupunere foarte avantajoasă pentru dumneata, 
spuse el nesigur. 

— Nici vorbă, zise Cohen. Hatcher bănuia că îl urmăresc 
poliţiştii, dar ei erau, de fapt, gangsterii lui Lung din White 
Palms, care fuseseră înştiinţaţi de Varney sau, mai rău, de 
cei mai ticăloşi oameni din echipa dumitale, cei amestecați 


302 


în afacerea asta. 

— Aduci nişte acuzaţii iresponsabile, zise Holloway 
ameninţător. 

— Ucigaşii aşteptau afară ca să deschidem porţile pentru 
Varney, zise Cohen oftând. El i-a băgat înăuntru. 

— Nu este esenţial ceea ce spui. O să fie interesant ce se 
va întâmpla când o să îndrugi toată povestea asta în faţa 
tribunalului, zise Holloway. 

— N-o să meargă nimeni la tribunal, zise Cohen cu 
convingere. 

— Nu zău! 

— Domnule colonel, nu-mi îndruga mie verzi şi uscate. 
Vrei sau nu să afli adevărul? 

— Adevărul? Haida de! râse zgomotos Holloway. 

— Ascultă ce-ţi spun, i-o reteză Cohen. Hatcher a scăpat 
de urmăritorii lui pe strada Cat, dar, când a ajuns aici, 
oamenii lui Lung supravegheau casa. Aşa l-a reperat 
Varney pe Hatcher... Lung i-a spus unde se află. 

— Şi cum o să ieşim din rahatul ăsta? întrebă Holloway 
prudent. 

— Foarte simplu. Raportează că Varney a venit aici, ca 
urmare a unui telefon pe care i l-a dat Hatcher ca să-i ceară 
protecţie, spuse Cohen. El şi cu oamenii lui şi-au pierdut 
viaţa eroic, încercând să protejeze cetăţeni cinstiţi atacați 
de hoţi. li faci lui Varney funeralii ca unui erou, iar eu am să 
uit tot ce s-a întâmplat. Sau... poţi să faci un lucru împuţit şi 
atunci noi o să formulam o plângere împotriva dumitale, 
bazându-ne pe propriile noastre înregistrări. Alege ce-ţi 
convine. 

— Cum îndrăzneşti să mă ameninţi! se răsti Holloway 
indignat. 

— Pe dracu, te-ameninţ, replică Cohen. Este o soluţie la o 
situaţie foarte neplăcută. 

— Mai întâi o să te duci tu la dracu, zise Holloway cu 


303 


severitate. 

— Domnule colonel, vrei să tragi o cacialma, spuse 
Cohen cu un aer plictisit. Ai de ales, fă cum crezi de 
cuviinţă. 

Holloway îşi supse buzele şi tăcu câteva secunde. 

— Cheamă-ţi omul aici, spuse Cohen liniştit, am să-i spun 
exact ce s-a întâmplat. 


Oglinzile fuseseră înlocuite în camera de oaspeţi, iar Ping 
îi scoase acele de acupunctura şi plecă tocmai când Tiana 
reveni acasă şi se năpusti spre patul lui Cohen. El se 
prefăcea cât putu mai bine, dar durerile îl chinuiau şi vocea 
îi tremura. 

— Ngo jungyi nei, şopti ea, îmbrăţişându-l şi mângâindu-i 
faţa. 

— Şi eu te iubesc draga mea, zise el, făcându-i cu ochiul 
peste umărul ei lui Hatcher, care şedea pe marginea 
patului. 

— De ce nu te-ai internat în spital? întrebă ea. 

— Nu prea e plăcut acolo, răspunse el şi începu să râdă. 

Ea se ridică repede. 

— Îți baţi joc de mine! zise supărată. 

— Nu, doar glumesc. 

— Asta nu-i ceva de glumă! zise ea pe un ton sever. 

— Spune-i, Christian. Am fost curajos? Am arătat sau nu 
ce sunt în stare să fac? 

— El este prietenul tău, n-are să spună nimic rău despre 
tine, zise ea uitându-se insistent la Hatcher. 

— Occhi di Sassi nu minte, rosti Cohen. Nu crezi că am 
asta în sânge, Christian? întrebă el cu mândrie. 

— Cred că felul în care te-ai descurcat cu colonelul a fost 
mai impresionant. 

— Chestie de rutină, strigă Cohen făcând un gest cu 
mâna. Işi scoase cămaşa, lăsând să se vadă partea 


304 


bandajată. Şi uită-te la asta. Inima de Purpură, draga mea. 
Am fost rănit în lupta. Încă un milimetru şi lângă patul meu, 
în loc să staţi voi, ar fi stat Buddha. 

— Trebuie să verific toată casa, spuse Tiana, scuzându- 
se. 

După ce ieşi din cameră, Cohen se uită încruntat la 
Hatcher. 

— Ce te frământă? întrebă. 

— Cinci dintre oamenii tăi au murit azi-noapte, zise 
Hatcher. Doar ca să mă apere pe mine. Nu am acceptat 
însărcinarea asta ca să moară oameni. Istoria începe să se 
repete. Nu trebuia să mă mai întorc niciodată aici. 

Cohen se aplecă spre prietenul său şi îl luă de mână. 

— Ascultă-mă, Christian, rosti serios. Intr-o vreme, ţi-ai 
făcut o mulţime de duşmani. Nu poţi scăpa de ei. Dar, 
înainte de a ţi se rupe inima de mila lor, lasă-mă să-ţi explic 
ceva. Fiecare om care a fost aici aseară avea motive 
serioase să-i urască pe cei din triadele Chiu Chao. Toţi 
aveau nişte socoteli de încheiat cu ei. Fiecare s-a oferit de 
bună voie şi a fost fericit de şansa care i se acorda. De 
familiile lor, voi avea eu grijă. Asta nu are nicio legătură cu 
tine. 

— Bine. Dar acum ai să fii şi tu pe lista neagră a lui Fong, 
zise Hatcher. 

— Nu, răspunse Cohen. Ca să ataci casa unui om este un 
act de laşitate. Chiar şi cei din triade vor fi dezonoraţi. Lung 
m-a atacat fără acordul lui Fong, de asta sunt sigur, şi acum 
Fong îmi datorează scuze. Lung l-a dezonorat... şi a 
încurcat lucrurile, băgându-l în bucluc. Nu-ţi mai bate capul, 
bătrânul Tsu Fi poate să-şi poarte de grijă singur. Tu însă 
trebuie să te fereşti de Tollie Fong. Tot mai eşti hotărât să 
te duci în Chin Chin land? 

— Mai mult decât oricând. Pentru prima oară am ceva 
sigur. Un nume, China, am un nume. Wol Pot. Este ceva 


305 


pentru început. Fără Wol Pot nu aveam nimic. 

— Să presupunem că Murph Cody, nu vrea să fie găsit. 
Să presupunem că întorci totul cu susul în jos şi dai peste 
ceva neplăcut. 

— O să văd ce o să fac, dacă se va întâmpla asta. 

— Bine, atunci există numai o singură persoană în care 
poţi să ai încredere şi care poate să te ducă acolo. 

— Cine? întrebă Hatcher. 

— Daphne Chien, răspunse Cohen. 


CH'U-TIAO 


Casa înconjurată de flori era situată pe o stradă liniştită 
într-unul dintre cele mai elegante cartiere rezidenţiale din 
Macao, la şaizeci kilometri depărtare cu hidroplanul. Cu tot 
aspectul lui liniştit, Macao avea secrete ascunse de-a lungul 
străzilor pietruite şi îndărătul teraselor roşii ale vilelor 
mediteraneene. Stăruia încă un fel de mister şi de 
decadenţă; era încă un centru de contrabandă pentru 
chinezii străini veniţi ilegal, transportaţi noaptea cu bărcile 
în Hong Kong, un centru de contrabandă cu aur; un 
protectorat pentru gangsterii chinezi din triadă, care făceau 
comerţ cu sclavi albi şi contrabandă de droguri între Golden 
Triangle din Thailanda şi Amsterdam sau alte porturi din 
Vest şi ordonau executarea duşmanilor din spatele 
fațadelor liniştite ale vilelor lor rococo. Smochinii indieni 
aliniaţi pe Praia Grande ascundeau corupţia de orice fel. 

Wang, san-wong-ul care se retrăsese din White Palms, 
avea acum optzeci de ani şi fusese peste cincizeci de ani 
conducătorul acestei triade ilegale. Acum, îşi hrănea peştii 
tropicali. 

Îl alesese pe Tollie Fong să-i fie Red Pole când acesta 
abia împlinise douăzeci de ani şi nu se îndoise niciodată de 

306 


înţelepciunea pe care o avusese de a-l alege. îl prevenise 
însă pe Fong că Joe Lung era periculos ca Numărul Unu, că 
era un ucigaş nesăbuit şi irascibil care, după cum îi spusese 
el, „gândea cu testiculele”. Acum Wang trebuia să rezolve 
consecinţele neplăcute ale atacului lui Lung împotriva lui 
Cohen. 

Fong sosi acolo la ora zece fix, călătorind de la Bangkok 
cu avionul de dimineaţă. Casa era o vilă mediteraneană 
splendidă, de culoarea mandarinei, pe Avenue Conselheiro 
care înconjura Guia Hill şi avea aproape cea mai frumoasă 
perspectivă a oraşului Macao de pe mica peninsulă. Se 
spunea despre ea că fusese ascunzătoarea lui Sun Yat-sen 
când acesta complotase să răstoarne dinastia Manchu, o 
poveste apocrifă, dar posibilă. 

Deasupra ei, pe vârful unui deal, era ceea ce mai 
rămăsese din biserica St. Paul, o ruină măreaţă distrusă de 
un taifun în 1835, iar de pe veranda însorită a casei, 
bătrânul putea vedea jos, în depărtare, farurile vechi de pe 
coasta Chinei, şi mai departe, Marea Chinei de Sud. 

Fong se opri la intrare, privindu-şi imaginea în uşa de 
sticlă înainte de a suna. Era un bărbat atletic, cu pielea de 
culoare deschisă, bine clădit, înalt pentru un chinez, ochi 
negri cu pete aurii, părul negru, tuns modern şi căzut peste 
urechi conturându-i o faţă subţire de şoim. 

Îi plăcea să poarte haine occidentale, era îmbrăcat cu un 
costum de bumbac albastru închis şi avea o cravată 
stacojie de mătase. Fong era un bărbat arătos, a cărui 
frumoasă înfăţişare era stricată doar de caracterul său 
misterios, căci părea un bărbat lipsit de expresie, faţa 
fiindu-i o mască mobilă. Fu introdus în casă de o gardă de 
corp de talia unui luptător. 

Bătrânul era în camera lui preferată din spatele casei, 
hrănindu-şi peştii de apă sărată care se găseau în trei 
acvarii, fiecare de câte patru sute de litri. Peştii erau cea 


307 


mai extraordinară avere a lui. Îi cunoştea pe fiecare după 
nume, după obiceiuri şi vorbea cu ei în timp ce le turna apă 
sărată şi creveţi într-unul din acvarii, când Fong fu introdus 
în atrium. Fong se apropie de bătrân şi făcu o plecăciune 
respectuoasă. Wang înclină din cap. 

— Bine ai venit, Tollie, spuse bătrânul, fără să-şi ridice 
privirea. Cum a fost călătoria la Bangkok? 

— Mai scurtă decât o planificasem, răspunse Fong. A 
trebuit să plec înainte de a-mi termina afacerile, dar pot să 
mă întorc mâine. 

— Ce s-a întâmplat în casa lui Tsu Fi? întrebă fostul san 
wong. 

— Lung a înnebunit, răspunse Fong. 

— Asta-i tot ce ai de spus în legătură cu cele întâmplate? 

— Ce altceva ar mai fi? zise Tollie. N-am vorbit niciodată 
cu Lung. El a aflat că Hatcher este în Hong Kong de la un 
informator al poliției numit Varney şi i-a atacat casa. Acum, 
toți au murit, inclusiv polițistul. N-o să aflăm niciodată ce s- 
a întâmplat cu adevărat. 

— Te-am prevenit că într-o zi Lung are să te compromită, 
spuse bătrânul san wong. 

Fong încuviinţă din cap. Era stânjenit că bătrânul san 
wong era nevoit să facă faţă unei situaţii grele din cauza 
greşelii lui. 

— El îndeplinea un ch'vu-tiao de mulţi ani împotriva 
americanului, spuse Fong oarecum apărându-se. 

Ch'u-tiao era un jurământ de sânge, un jurământ de 
onoare şi, conform tradiţiei, nu putea fi îndeplinit decât prin 
moarte. 

— Aşa s-a şi întâmplat. Şi tu ai fi acceptat această 
acţiune? întrebă bătrânul, jucându-se în continuare cu 
peştii. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Fong. 

— Nu dorim să ne războim cu Tsu Fi, zise bătrânul. 


308 


Fong se hotări să ia taurul de coame. 

— Poate că ar fi timpul să scăpăm de acest mei gwoK, 
rosti încet. R 

Bătrânul se uită la el cu ochii aproape închişi. Il privi 
câteva secunde, iar tânărul jenat îşi dădu seama că 
spusese ceea ce nu trebuia. 

— Să-ţi arăt ceva. 

Işi băgă mâna într-un bazin, deschise palma şi un peşte 
mare galben începu să înoate încet în jurul mâinii. 

— Vino, Shang, vino la tatăl tău, şopti bătrânul. 

Peştele înotă până la mâna lui, ciugulind-o şi căutând 
mâncare. Wang prinse peştele şi îl aruncă repede în alt 
acvariu. Aproape imediat, acesta fu atacat de trei dintre 
peştii din bazin, doi dintre ei mult mai mici decât el. Peştele 
se zbătu, fugi din calea lor, dar fu lovit în branhii de un 
peşte alb-negru, mai mic. Peştele cel mare înotă într-o 
parte, dând din coadă nebuneşte, dar era deja muribund. 
Cei doi bărbaţi priviră cum jumătate de duzină de peşti îl 
sfârtecau. 

— După fiinţele omeneşti, peştii sunt creaturile cele mai 
dependente de locul în care trăiesc, spuse bătrânul. Dacă 
bagi în bazin pe unul care nu este de-al lor, îl omoară. Chiar 
şi peştele cel mai mic îl atacă, aşa că peştele mare nu are 
nicio şansă. Bătrânul se uită lung la Fong. Inţelegi ce vreau 
să spun? 

Fong încuviinţă din cap în semn că a înţeles. 

— Bine. Tu ai fost cel mai bun Red Pole în triada Chiu 
Chao, spuse Wang, dar, ca să declari război lui Tsu Fi şi să-l 
ataci în propria lui casă a fost o sinucidere, aşa cum a 
descoperit şi Lung. 

— Eu n-am să fac aceeaşi greşeală, spuse Fong. 

Bătrânul îl privi lung şi continuă: 

— Noi facem multe afaceri în Hong Kong. Cohen este 
respectat şi temut de cei din Sun Lee On. Este puternic în 


309 


lumea afacerilor. A întreprinde afaceri în Hong Kong 
înseamnă a trata cu el. Trebuie să-ţi stăpâneşti mândria. 
Joe Lung te-a compromis. Regulile Societăţii impun să-i ceri 
scuze ca să fie mulţumit. 

— Acesta-i motivul pentru care m-am întors de la 
Bangkok, azi-dimineaţă. 

— Hai! Atunci telefonează-i chiar acum şi aranjează o 
întâlnire cu el astăzi după-amiază. Treci cu vederea ce s-a 
întâmplat. Este foarte neplăcut şi nu vreau să amâni 
întâlnirea prea mult. 

— Am să fac asta imediat, spuse Fong. 

— Mm goi, zise bătrânul. Sunt totuşi îngrijorat că şi tu ai 
făcut un ch'u-tiao împotriva americanului. Dacă l-ai făcut, 
trebuie să renunţi la el. 

Fong se uită la el surprins. 

— Nu pot! spuse noul san wong, dar bătrânul i-o reteză 
scurt înainte ca acesta să poată continua. 

— Poţi şi trebuie să o faci, dacă este nevoie, zise hotărât 
şi se întoarse la peştii lui. 

Fong îşi dădu seama că discuţia se terminase şi îi făcu o 
plecăciune stăpânului său. 

— Jo sahn. 

— Jo sahn, răspunse bătrânul. 


DAFFY 


Mirosul de cordită se mai simţea încă în aerul din casă în 
timp ce o aşteptau pe Daphne. După spusele lui Cohen, 
Daphne era singura persoană în care putea avea încredere, 
care mai călătorea în susul fluviului, în regiunea aceea 
periculoasă şi făcea afaceri cu traficanţii, îndeosebi, cu 
ţesături, mătase thailandeză şi bumbac, materiale pe care 
le transporta în colonie fără taxe vamale. Ea avea două 

310 


calităţi: nu-i era frică de nimic, ceea ce îi câştigase 
respectul piraţilor, şi făcea afaceri cu aur. Nici chiar Ts'e 
K'am Men Ti nu încercase s-o păcălească. 

Hatcher însă suspecta motivele lui Cohen. Ar fi fost oare 
posibil ca el să joace rolul unui mijlocitor în dragoste? Prima 
întâlnire pe care o avusese cu Daphne fusese rezultatul 
unei glume de-a lui. Tsu Fi-ul fusese sigur că Hatcher va fi 
atras de ea şi că ea nu-i va da nicio atenţie înfumuratului 
yankeu gwai-lo. _ 

Cohen îşi aducea şi el aminte de seara aceea. Intr-un 
anumit fel, Daphne Chien cimentase prietenia între Cohen 
şi Hatcher, deoarece, după prima întâlnire, legăturile lor 
fuseseră doar un început de prietenie între doi bărbaţi care 
se studiau şi chiar se testau unul pe celălalt. De la început, 
Cohen văzuse în noul său prieten un bărbat cu un echilibru 
ciudat şi uneori înspăimântător - un om cu o mare loialitate 
şi un simţ excesiv al umorului egalat de o trăsătură de 
caracter întunecată, periculoasă şi imprevizibilă. Văzuse 
partea întunecată a personalităţii lui Hatcher care putea să 
omoare cu promptitudinea şi imparţialitatea unei capcane 
pentru  şoareci. Mai era apoi partea excentrică şi 
fermecătoare. Dormea pe podea, îi plăcea să citească mai 
mult chinezeşte decât englezeşte, câteodată nu mânca 
două trei zile şi avea o memorie ciudată, care nu reţinea 
decât ceea ce credea el că merită. Ştia, de exemplu, ca 
Sam-Sam este stângaci, dar n-ar fi putut să descrie niciunul 
dintre tatuajele făcute pe corpul piratului. 

Hatcher supravieţuia ţinând în balanţă cele două aspecte 
deosebite ale personalităţii sale, nelăsând niciodată să se 
strice echilibrul dintre ele. 

Pe Cohen îl atrăgeau toate aceste trăsături ale 
caracterului lui Hatcher, uneori  îndrăgindu-l şi 
considerându-l un posibil prieten de încredere. Abia la 
prima lor întâlnire cu Daphne îşi dăduse seama de latura 


3 


blândă, aproape copilărească a personalităţii sale, deşi 
echilibrul încă se menținea. Pe de o parte era surprinzător 
de naiv, pe de alta, excesiv de îndrăzneţ. 


Tocmai sosiseră la balul guvernatorului, întâlnirea anuală 
de la Palatul Chinezesc, la care Cohen îl convinsese pe 
Hatcher, cu toată împotrivirea acestuia, să vină, ştiind că 
nu-i plăcea înghesuiala, petrecerile, dansurile şi snobii... 
motivele pentru care toată lumea se ducea acolo. Hatcher o 
văzu pe Daphne chiar în momentul când ajunseseră la 
petrecere. Stătea în partea cealaltă a sălii de bal, ca o 
statuie frumoasă, uitându-se cu un aer de indiferență la 
mulțimea care se înghesuia umăr lângă umăr. Cohen îşi 
dădu imediat seama că Hatcher pusese ochii pe ea. 

— Las-o baltă, îi zise China. Te uiţi unde nu trebuie. 

— Cine este? 

— Daphne Chien. Mama ei este malaieză, tatăl, jumătate 
chinez, jumătate francez. 

— Uimitoare colaborare, zise Hatcher cu vocea uşor 
ridicată, privind-o prin mulțime. 

— Toţi guai-lo-ii din colonie au încercat să ajungă la ea, 
şopti Cohen, dar ea nu vrea să aibă de-a face cu 
occidentali. 

— Nici Tsu-Fi nu vrea, dar asta nu te-a împiedicat s-o faci, 

răspunse Hatcher. O cunoşti? 
_ — Da, o cunosc, răspunse Cohen cu un aer de neliniște. 
Intâlnirile mondene, în special, de importanța uneia ca 
aceasta, nu-i prea plăceau, aşa că adăugă: Si îți mai spun 
ceva, nu-i poate suferi pe americani. 

— De ce? 

— Tatăl ei a fost un croitor cu mult succes aici, a pus pe 
picioare o afacere bună cu câteva magazine de lux în 
America. Deodată, apare un partener american care îi 
spune că mica lui întreprindere are posibilităţi mari, îi face 


312 


o mulțime de promisiuni, apoi îl înlătură şi începe să 
producă blugi în serie, folosindu-se de numele şi de 
reputația lui. Intreprinderea s-a dezvoltat din ce în ce mai 
mult, dar bătrânul n-a primit nicio lețcaie. 

— Care era numele societății? 

— Blue Max, probabil că ai auzit de ei? 

— Cine n-a auzit? 

— Bătrânul a fost atât de nenorocit, încât a încercat să se 
sinucidă. Ea i-a salvat viața... 

Hatcher deja se hotărâse. Cohen se grăbi în urma lui. 

— Fă-mi cunoştinţă cu ea, spuse Hatcher, croindu-şi 
drum spre ea prin mulțimea în smoching. Cohen îl urmă, 
încercând să-i vorbească în timp ce străbăteau cu greu 
mulțimea invitaţilor care sporovăiau repede şi cu aprindere. 

— N-ai auzit restul întâmplării, continuă Cohen, lipind la 
el cu să poată fi auzit în toată gălăgia de acolo. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Ea a început o afacere nouă. Imitații. 

Hatcher se opri şi se uită la el cu un zâmbet larg. 

— Vrei să spui că face imitații de blugi americani? 

Cohen dădu din cap în semn de aprobare. 

— Face imitații de blugi, marca Blue Max... şi-i vinde la 
jumătate de pret. 

— Nemaipomenit. 

Cohen încuviință din cap. 

— l-a păcălit până a reuşit să impună marca propriei sale 
fabrici, a devenit cel mai mare concurent al lor; apoi a 
fuzionat cu ei. A ajuns să dețină controlul şi, în cele din 
urmă, i-a concediat pe toți lacomii aceia. 

— Frumos, spuse Hatcher. 

— Sigur că a fost frumos, dar ei i-a rămas un gust amar 
în gură fată de mei gwok. 

— Tu cum ai cunoscut-o? 

Cohen zâmbi. 


313 


— Eu am aranjat fuziunea între cele două societăți şi i-am 
dat posibilitatea să preia conducerea. Sunt unul dintre 
yankeii pe care îi agreează. 

Hatcher era mai hotărât ca niciodată să o cunoască. 
Porni să traverseze camera, cu Cohen alături de el. 

— Dă-mi câteva nume, zise el. 

— Ale cui? 

— Ale indivizilor care i-au făcut neplăceri, spuse Hatcher 
nerăbdător în timp ce se apropiau de ea. Un nume sau 
două, hai grăbeşte-te. 

— Of... Howard Sylvester... Allen Mitchell... of... 

— Destul. Prezintă-mă drept Chris London. 

De-aproape era chiar mai frumoasă. Înaltă şi zveltă, 
îmbrăcată cu o rochie de mătase de un verde închis, care îi 
sublinia supletea corpului şi adăuga senzualitate pielii 
catifelate de culoarea migdalei. Ochii adânci, ca de copil, 
erau verzi ca rochia şi străluceau ca smaraldul. Părul negru, 
ca lignitul, era legat în coadă de cal şi îi atârna peste umăr 
până la piept. Nu purta niciun inel, singura ei bijuterie fiind 
o pereche de cercei în formă de pară, din diamante, şi un 
Colier, de asemenea din diamante, cu un smarald şi un 
rubin, care îi înconjura gâtul delicat ca al unei lebede. 
Zâmbi bucuroasă când îl zări pe Cohen. 

— China! strigă, în sfârşit, am cu cine să vorbesc. 

Cohen o sărută pe obraz, apoi se întoarse spre Hatcher. 

— Domnişoară Chien, Daphne, aş vrea să-ți prezint un 
prieten de-al meu, Chris, ăă... se bâlbâi, uitând al doilea 
nume. 

— London, interveni Hatcher, repede. 

Zâmbetul îi pieri şi ea dădu din cap. 

— Monsieur, zise cu un accent franțuzesc şi cu o voce 
scăzută, ceea ce putea fi interpretat într-un singur fel, şi se 
întoarse. Hatcher insistă. 

— Sunt avocat, continuă el. De fapt, eu reprezint pe unii 


314 


dintre foştii dumneavoastră asociați. 

Ea se întoarse spre el, aplecându-şi bărbia, şi îl privi cu 
răceală de sub sprâncenele ca de abanos. 

— Oh? 

— Da. Howard Sylvester şi Allen Mitchell. 

Fața îi rămase neschimbată, dar pe Cohen îl trecură 
sudorile de emoție. Vedea cum prietenia lui cu Daphne 
Chien se destrăma pe măsură ce Hatcher vorbea. Acesta se 
apropie mai mult de ea, îi luă brațul cu gentilețe şi o 
conduse spre terasă. 

— Vedeți, ei au întocmit un dosar despre afacerea 
dumneavoastră anterior fuziunii societăților şi considera că 
dreptatea este de partea lor, împotriva noii mărci Blue 
Max... 

Cohen îi urmări cu privirea, vocile li se pierdură în 
mulțime. Ochii ei deveniră cruzi ca ai unui criminal, apoi 
amândoi se opriră brusc față în faţă. Hatcher se aplecă 
asupra ei şi începu să vorbească foarte repede. Ea deschise 
gura, parcă vrând să spună ceva, apoi se răzgândi, iar 
Hatcher îi făcu o plecăciune, îi sărută mâna şi plecă. 
Hatcher se întoarse la Cohen, zâmbind. 

— Mâine luăm masa de prânz împreună, îi spuse el. 
Numai noi doi. Aşteaptă-mă aici, îti aduc ceva de băut. 
Scotch, puțină apă, fără gheață, e bine? 

Daphne se apropie de Cohen după câteva secunde, 
privindu-l cu asprime. 

— De ce nu mi-ai spus că este Hatcher? zise ea. 

— In orice caz n-am nicio scuză, se bâlbâi Cohen. 

Ea îl urmări cu privirea pe Hatcher cum se strecura prin 
mulțime. 

— Este adevărat că o să iei masa cu el? întrebă Cohen. 

— Da. 

— Ce ţi-a mai spus? 

Ea zâmbi vag, se uită o secundă la el şi răspunse: 


315 


— Întreabă-l pe el. 

După aceea, plecă. 

— Ce i-ai spus lui Daphne? îl întrebă Cohen când se 
întoarse cu băuturile. 

Hatcher dădu negativ din cap. 

— N-am să-ți spun niciodată, răspunse el. 


Acum, Cohen simţea că Hatcher se schimbase. Pistolarul 
părea să se simtă în siguranţă. Era mai maleabil, mai 
melancolic, parcă cele două părţi ale personalităţii sale nu 
mai atârnau egal în balanţă, dar cu cât îi plăcea mai mult 
această parte a caracterului său, cu atât era mai îngrijorat 
pentru el. Dacă Hatcher ar pleca în susul fluviului, nu putea 
să-şi permită să-şi schimbe firea. In ţara lui Ts'e K'am Men 
Ti, instinctul preîntâmpina provocarea. „Trage întâi” era 
legea supravieţuirii. 

Clopoţelul de la intrare sună. 

Femeia care şedea în faţa uşii avea culoarea cafelei cu 
lapte şi îl privea pe Cohen cu ochii ei verzi migdalaţi. Era 
înaltă şi elegantă, îmbrăcată cu o rochie de mătase rubinie 
peste care purta o jachetă de şantung, roz-pal, de bun gust 
şi arăta foarte sexy. Avea picioare lungi, frumoase şi de 
îndată ce intră în casă îşi scoase pantofii. 

— Bună, China, toarse ea încet şi îl sărută pe frunte, apoi 
fără nicio şovăire, îl întrebă. Unde este? 

— Afară pe balcon. 

— S-a schimbat? 

— A îmbătrânit puţin, ca noi toţi, de altfel, şi are câteva 
cicatrice în plus. 

Dar ea nu-l mai ascultă, se duse direct la el. 

— Nu m-am gândit niciodată că am să te mai revăd, zise 
ea, stând în uşă. Arăți la fel ca pe vremuri. 

Ch'uang tzu-chi-ul lui Daphne era satisfăcut că îl vedea 
viu, după atâţia ani. In anul care urmase întâlnirii lor, 


316 


Hatcher locuise la Daphne ori de câte ori era în Hong Kong. 
Pleca fără să o prevină şi se întorcea la fel, fără să o 
anunţe, nediscutând niciodată despre afacerile lui. Ea 
auzise despre el înainte de a-l fi întâlnit... 

Hatcher, îndrăzneţul pirat yankeu, lupul singuratic, temut 
chiar de puternicul Sam-Sam Sam. Numai după ce plecase, 
începuseră să circule zvonuri despre el, ba că era un ucigaş 
plătit, ba că lucra pentru CIA, că îşi făcea prieteni şi apoi îi 
trăda, că era un membru al unei formaţii secrete a Armatei 
numită Ying bing, luptători din umbră. 

Cunoscându-l de un an de zile, Daphne nu luase în 
consideraţie acele zvonuri, pentru că ea cunoscuse ambele 
laturi ale lui - latura rece care se punea în mişcare noaptea, 
când făcea ceea ce trebuia să facă, şi cealaltă parte, a 
iubitului atent, pentru care sexul era o plăcere, nu o 
cucerire, uneori un joc chinuitor ce se termina cu ceea ce el 
numea „cel mai pur simţământ”, mica moarte, orgasmul, 
fuga de realitate, oricât de scurtă putea fi. 

In inima ei ştia, de asemenea, din experienţa pe care o 
trăise lângă el, că oricare sau toate aceste zvonuri puteau fi 
adevărate. 

Dar acum nimic nu mai avea importanţă. El trăia, era aici 
lângă ea şi, ca şi Cohen, îşi aminti noaptea când se 
întâlniseră, o noapte pe care n-o va uita niciodată. 


De-abia putuse să-şi stăpânească furia când acest avocat 
mei gwok o condusese pe terasa salonului de bal de la 
Chinese Palace. Era la fel de furioasă pe China, pentru că îi 
făcuse cunoştinţă cu el. Apoi, el se opri şi zâmbi. 

— Numele meu este Hatcher, nu London, spuse într-o 
perfectă limbă franceză şi cred că ceea ce le-ai făcut 
americanilor a fost corect. Eu pot să-ți fac rost de bumbac 
indian de bună calitate, să ţi-l livrez oriunde doreşti, la 
jumătate de preț din cât îl plăteşti acum, ceea ce ar 


317 


însemna o economie de zece la sută pentru tine. Făcu o 
mică pauză, apoi adăugă: Şi nu numai atât, dar pot să te 
fac să râzi cât pofteşti. 

Se uitase la el câte va secunde, uimită de îndrăzneala lui 
şi atrasă de ochii gri. Işi reveni însă repede. 

— Cât? întrebă ea. 

— Cât ce? 

— Cât bumbac poți să livrezi, cât de repede şi la ce preţ? 

— Trebuie să calculez. Nu pot socoti din cap. 

— Nici eu, se auzi ea spunând. 

— Mâine luăm masa Împreună. Discutăm numai despre 
afaceri. Voi avea calculele gata şi tu să pregăteşti cecul. 
Fără directori, contabili sau avocați, doar tu şi cu mine. 

— Te avertizez că nu fac compromisuri. 

— Nici eu, spuse el. Fiecare pierde când face 
compromisuri. Eu negociez. Când negociezi, fiecare câştigă. 

— Da, cum adică? 

— Hotărăşti de la început ceea ce te interesează şi te 
rezumi la ceea ce este important. Tu aşa lucrezi. Aşa voi 
proceda şi eu. Ai încredere în mine, încheiem afacerea 
repede şi o să avem destul timp să râdem până terminăm 
masa. 

— De ce este râsul atât de important pentru tine? 

El zâmbi. 

— Râsul este cheia care deschide raiul, răspunse. 

Și, spre surprinderea ei, masa fusese o încântare. 

Nu făcuseră afaceri cu bumbac. 

Dar o făcuse să râdă... mult. Avea dreptate, râsul era 
cheia raiului. 


— Mă duc înapoi în camera mea, spuse Cohen din salon. 
Am început să am iar dureri. 

Ei îl ignorară. El ridică din umeri şi se îndreptă spre 
interiorul casei. Urmă un moment de stânjeneală când nici 


318 


Daphne, nici Hatcher nu ştiură exact ce să-şi spună. Ea fu 
aceea care sparse gheaţa. 

— Ce s-a întâmplat cu gâtul tău? întrebă privind la 
cicatrice. 

— Am fost într-o închisoare nenorocită şi am vorbit când 
nu trebuia. Un paznic a hotărât să-mi dea o lecţie ca să nu 
mai vorbesc şi altădată. 

— Te doare? 

— Acum, nu. 

— Mă bucur, zise ea, apoi ridică o sprânceană şi adăugă: 
Ai o voce foarte sexy. 

— Merci. N-a fost întotdeauna aşa? 

— Nu chiar ca acum. După o pauză, reluă: Ce s-a 
întâmplat cu tine? Pur şi simplu, ai dispărut. Toată lumea a 
crezul că ai murit. 

— M-am întors în America unde aveam o însărcinare şi 
am dat de necaz. Trei ani de necaz. Într-o închisoare unde 
era interzis orice. 

— Dar ceilalţi trei ani? 

El ridică din umeri. 

— Mi-am închipuit că sunt de domeniul trecutului, Daffy. 

Ea îşi dădu capul pe spate şi râse, un râs gutural care 
declanşa amintiri în mintea lui. 

— Daffy, spuse ea. N-am mai auzit numele de Daffy de 
atâţia ani. Nimeni altcineva nu-mi va mai spune vreodată 
Daffy. Încetă să mai râdă şi, cu o voce liniştită şi ochi 
scânteietori, zise: Nu, Hatcher, tu nu ai fost niciodată 
trecut. Nu pentru mine. 

El nu răspunse. 

— Cohen a vorbit serios? întrebă Hatcher. Poţi, într- 
adevăr să mă ajuţi? 

— Treci direct la afaceri, spuse ea. Deci asta va fi, nu? 

— Îmi pare rău. Mă simt puţin stânjenit. Ştiu că îţi 
datorez... 


319 


Ea îi puse degetul pe buze. 

— Nu-mi datorezi nimic. Nu ne-am făcut nicio promisiune, 
doar am împărţit patul cu tine... cu speranţă. Uneori chiar... 
nerăbdare. 

El îşi aminti cuvintele care evocau momentele de 
frenezie, dar înlătură iar gândurile. 

— Iţi datoram măcar un sincer rămas bun. 

— De aceea te-ai întors, ca să spui la revedere prietenilor 
care credeau că ai murit? 

— Poate că da, şopti el cu glasul înecat de emoție. Apoi, 
încercând din nou să ocolească ceea ce era inevitabil, 
spuse în glumă: Pe lângă asta, aş putea face un tratament 
la Estoril. Masajul thailandez de acolo... 

Ea se întoarse şi se îndepărtă spre uşa dormitorului. 

— Nu este nevoie să te deplasezi până la hotelul Estoril 
pentru masaj, Hatcher. Trebuie să spui jo sahn cum trebuie, 
înainte să spui joi gin din nou. 

El o urmă în dormitor. 

— Cum poţi să mă ajuţi, Daffy? 

Ea se duse în cealaltă parte a patului. 

— l-am spus lui China că am să te ajut... dar numai în 
condiţiile mele. 

Hatcher o privi cu suspiciune. 

— Aha, şi care sunt condiţiile tale? întrebă el cu voce 
ştearsă. 

— Nu trebuie să le arăţi în Macao. 

— N-am niciun motiv să mă duc acolo, acum. 

— Şi trebuie să facem lucrurile exact aşa cum spun eu. 

Hatcher zâmbi. 

— Nu te-ai schimbat niciun pic, zise el. 

— Ne-am înţeles? 

— O să mă mai gândesc. 

— Ce este cu lagărul acela de prizonieri? întrebă ea. 

— Incerc să găsesc pe cineva. Am fost colegi la 


320 


Academie. Tatăl lui este erou de război. E posibil ca el să fi 
fost într-un lagăr de prizonieri în Laos, care se numea Hulie- 
kui. Numele comandantului era Taisung sau cam aşa ceva. 
Presupun că cineva trebuie să fi făcut afaceri pe acolo în 
timpul războiului. Poate că îşi vor aminti ceva. 

Se întoarse cu spatele la el şi privi spre golf, dând din 
cap. 

— Cauţi un singur bărbat? 

— Acesta-i motivul pentru care m-am întors. Restul... tu, 
China... reprezintă un cadou pe care l-am primit. 

— Poate că reuşim să ne furişăm în susul fluviului şi să 
evităm întâlnirea cu Sam-Sam, s-ar putea să aranjez eu 
asta. Există un singur om care cred că ar putea să te ajute. 
ŢI-l aminteşti pe Samuel Anstadt, cel căruia i se spunea 
Olandezul? 

— Nu l-am întâlnit niciodată pe Olandez. 

— Fiindcă el lucra în Laos şi în Vietnamul de Nord. Acum 
cumpăr ţesături de la el, dar cu zece ani în urmă el vindea 
droguri, arme, orice pentru Vietcong. 

— Putem să-l aducem aici? întrebă Hatcher. 

Ea dădu negativ din cap. 

— Este căutat de poliţia din Hong Kong şi l-ar recunoaşte 
imediat. Dar există un local care se numeşte Leathernek 
John în Tsang, la şaizeci de kilometri în susul fluviului. 

— O cârciumă americană? o întrerupse Hatcher. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Acolo se fac o mulţime de afaceri cu băuturi. Se fac 
schimburi cu droguri, fără să plăteşti vamă. Ne putem 
întâlni cu Olandezul acolo, dar numai dacă suntem siguri că 
Sam-Sam nu este prin apropiere. 

— Tu nu vei merge, spuse Hatcher. 

— Bineînţeles că o să merg. Ei o să vorbească cu tine, 
numai fiindcă am să-i rog eu. Va trebui să fac un târg cu ei. 

Un ciob de oglindă uitat într-un colţ îi aminti de noaptea 


321 


trecută. Îi primejduise viaţa lui Cohen şi acum era pe cale 
să facă acelaşi lucru cu viaţa ei. Ca pe vremuri, el 
întotdeauna lua şi nu dădea nimic în schimb. 

— Poate... începu el. 

Ea îl privi aspru cu ochii ei verzi strălucitori. 

— Nu poate. Da. 

Erau foarte aproape unul de celălalt, ochii ei cerându-i 
răspunsul Se priviră /ung în ochi. 

— Mai este ceva... 

Se uită la ea cu zâmbetul lui neruşinat pe care ea şi-l 
amintea foarte bine. 

— Da? 

El întinse prudent o mână, se opri la doi centimetri de 
gura ei, apoi îşi mişcă încet degetele spre ea, atingându-i 
buza de jos cu vârfurile degetelor, explorând-o cu 
arătătorul, strângând-o cu policele şi arătătorul până o 
țuguie spre el. Limba ei străluci la câţiva milimetri de 
degetul lui, îl atinse cu e/şi în cele din urmă, trecu peste el, 
iar degetul, umezit, aluneca mai uşor peste buze. 

> Hai... zise ea... 

Inchise ochii şi îşi lăsă capul pe spate, iar el se aplecă 
asupra ei, strângându-i gura cu a lui. Respirația ei deveni 
năvalnică. Îi muşcă buzele, îi explora gura cu limba şi joaca 
lor deveni pasiune. 

Ea îşi scoase jacheta, o lăsă să cadă pe podea în timp ce 
se sărutau. 

Cu mâna cealaltă, el îi desfăcu bretelele rochiei, dar ea 
stătea atât de strâns lipită de el, încât rochia nu căzu. Ea îşi 
vâri mână între ei, apăsă pe pântecul lui. Degetele îi 
descheiară cu agilitate cămaşa. Işi strecură mâna înăuntru 
mângâindu-i muşchii puternici şi ombilicul. Işi băgă 
degetele sub curea, îşi întoarse mâna spre podea, o lasă în 
jos până îi simţi penisul în ea. 

După aceea, se lăsă pe spate. Rochia îi alunecă încet în 


322 


jos, atârnă o clipă pe sfârcurile tari, apoi alunecă peste sâni 
până la şolduri. Se sărutară în continuare, cu ochii închişi, 
mângâindu-se reciproc. 

Cu mâna liberă, ea îi desfăcu catarama curelei, îi 
descheie pantalonii, îşi vâri mâna în jurul feselor până 
aceştia căzură de pe el. Făcu acelaşi lucru cu chiloţii. El 
procedă la fel, desfăcându-i rochia până căzu şi ea. Era 
goală. 

Buzele le erau încă împreunate când ea îi luă mâna şi i-o 
duse încet spre pântecul ei, apoi mai jos, până ajunse între 
picioare. l-o apăsă tare şi începu să o mişte în sus şi în jos. 
După aceea, ea îşi mişcă mâna, îşi apăsă dosul mâinii pe 
dosul mâinii lui până se mângâiară reciproc într-un ritm 
perfect, buzele mişcându-li-se în acelaşi ritm. 

— Dumnezeule, şopti ea în gura lui, mai încet. 

El îi simţi încordarea în apăsarea strânsă pe mâna lui. 

— Cheng... nei, acum, cheng nei... spuse ea cu respiraţia 
întretăiată, mai accelerată. Te rog... te rog... 

Incepu să se frece de mâna lui, să-l mângâie mai repede, 
iar el începu să se mişte o dată cu mâna ei. Ea tremura, îşi 
tinu răsuflarea şi se ridică în vârful picioarelor. El o simţi 
contractându-se, apoi ea scoase un țipăt şi-l trase în ea. 

Işi sprijini capul pe umărul lui, cu muşchii încordaţi, 
înfiorată toată, în timp ce el continua s-o maseze din ce în 
ce mai repede, lăsând-o uşor pe pat cu mâinile căzute în 
lături, iar el deasupra ei, cu ochii închişi, tot corpul 
fremătându-i. Se pierdură în neant. Ea îi încolăci gâtul cu 
amândouă mâinile; îl trase din nou peste ea, frecându-se 
iar de el. Hatcher îi simţi încordarea din nou. 

— Cheng nei, Hatcher... 


323 


YEN DUI YEN 


Cohen nu fu deloc surprins când Tollie Fong îi telefonă. 
Aşa era obiceiul - o condiție de onoare pentru oricine făcea 
parte din societățile triadelor, fie că era societatea 
tradițională Sun Lee On, fie ramificaţia ei interlopă Chiu 
Chao. Aşa după cum era tradiția, Fong fu acela care ceru 
întâlnirea în după-amiaza aceea într-un restaurant 
neobişnuit, în Wanchai. _ 

Mai întâi se puseră de acord asupra procedurii. Întâlnirea 
fu stabilită pentru ora patru. Fiecare din ei trebuia să aducă 
trei persoane din propria triadă, care să-i reprezinte. 
Fiecare trebuia să aleagă un judecător din Societate, care 
să arbitreze întâlnirea, şi nimeni nu avea voie să poarte 
arme. Atacul asupra casei lui Cohen nu fusese menţionat în 
mod special. 

Cohen îşi alese cheongsam-ul cel mai modest pentru 
întâlnire. Plecă de acasă la trei şi patruzeci şi cinci de 
minute, luându-l pe Sing, care ieşise din spital, şi pe încă 
alţi doi membri ai „familiei” sale. Hatcher şi Daphne erau 
încă în dormitor cu uşile închise. Nu era nevoie să le spună 
încă despre întâlnire. 

Rolls-ul alunecă uşor în josul muntelui, trecu de casa 
guvernatorului şi de consulatul Statelor Unite, o luă pe 
gălăgioasa Connaught Street spre Wanchai, se strecură prin 
furnicarul străzilor, croindu-şi loc printre ricşe şi trecători, 
până la Lang Fung Alley, o stradă întunecoasă şi pustie. O 
firmă mică, scrisă de mână, la jumătatea drumului aleii 
înguste, indica locul micului restaurant Lon Song îndrăgit de 
localnici. Şoferul parcă Rolls-ul cât mai aproape de intrare şi 
Cohen intră în urma lui Sing şi a celorlalţi doi consilieri. 

Lon Song era un local îngust, slab luminat, în care de- 
abia încăpeau zece mese. Mirosul de usturoi se simţea 


324 


puternic în sală. Era patru şi zece, şi înăuntru nu era nimeni 
în afară de patron, un bărbat în vârstă, dar care se ţinea 
drept, cu un smoc de păr în bărbie şi mustață. Acesta îl 
privi pe Cohen prin ochelari, zâmbi şi-i făcu o plecăciune. 

— Este o onoare pentru noi că aţi venit, Tsu Fi, zise el. 

— Ceilalţi au sosit? 

— Hai. Şi judecătorii. 

— HO, zise Cohen. 

Împreună cu cei trei oameni ai lui îl urmară pe bătrân 
printr-un coridor îngust spre o uşă din spate. Le-o deschise 
proprietarul. Era un palier şi o scară ce ducea într-o cameră 
în pivniţă, o cameră plină de praf, slab luminată şi evident 
rar folosită. În mijloc se găsea o masă mică cu două 
scaune, unul în faţa celuilalt, fiecare de cealaltă parte a 
mesei. In mijlocul mesei era un serviciu de ceai şi două 
ceşti. 

După tradiţie, Tollie Fong, care produsese incidentul, 
sosise primul. Se aşezase pe partea mesei din faţa scării. In 
spatele lui stăteau cei trei consilieri ai săi, cu mâinile 
încrucişate pe piept. În cameră mai erau încă alţi doi 
bărbaţi. Unul din ei era Sam Chin, un bărbat mai în vârstă 
din comunitatea chineză, bancher respectat, care era san 
wong-ul uneia dintre cele mai onorabile triade din Sun Lee 
On. Celalalt era Lon Tung, san wong la House of Seven 
Drums, una dintre cele mai periculoase din triadele Chiu 
Chao. Veniseră ca să supravegheze întâlnirea, să se asigure 
că nu se va folosi violenţa şi că oricare ar fi fost problema, 
ea trebuia să fie rezolvată în mod satisfăcător, sau cu 
acceptarea scuzelor, sau cu o declaraţie formală de război 
între cele două case. Intre triade, un atac brusc şi 
nedeclarat de către una sau alta era considerat dezonorant. 
Membrii familiei care  insultase erau proscrişi. 
Promptitudinea lui Fong pentru a cere întâlnirea era 
obligatorie. 


325 


Fong se ridica în picioare când Cohen cobori scările. 
Zâmbi abia perceptibil. Reputația lui de cel mai crud asasin 
din triada Chin Chao era de necontestat. 

El şi Cohen se aşezară unul în faţa celuilalt. Fong turnă, 
fiecăruia câte o ceaşcă cu ceai. Nimeni nu zise nimic. Nu se 
auzea nici cel mai mic zgomot. Fong sorbi puţin ceai înainte 
de a începe. Cohen se lăsă pe spate, îşi bău tacticos ceaiul 
şi se uită pe deasupra mesei la Fong, yen dui yen, ochi în 
ochi. Problema trebuia rezolvată într-un fel sau în altul... fie 
cu iertare, fie cu război. 

După tradiţie, cei doi bărbaţi trebuia să vorbească prin 
intermediul judecătorilor, un ritual stabilit ca să prevină 
confruntările directe. În felul acesta, se evitau cuvintele 
grele sau insultele care puteau interveni în timpul 
negocierii. Fong ridică o mână şi Tung se aplecă spre el. 
Acesta îi şopti la ureche. 

— M-am întors din Bangkok de îndată ce am auzit de 
nefericitul incident care s-a întâmplat în casa ta noaptea 
trecută, zise Tung, repetând cuvintele şoptite de Fong. 

Sam Chin se aplecă spre Cohen, care îi şopti răspunsul 
său. 

— Mm goi, repetă Chin, ceea ce spusese Cohen. Sunt 
încântat că ai reacţionat atât de repede. 

— Trebuie să înţelegi că acest atac nu s-a făcut din 
iniţiativa mea. Eu n-am poruncit să fie adusă o asemenea 
insultă casei tale. 

— Acum ştiu, fiindcă tu spui asta, fu răspunsul lui Cohen. 

— Am venit să-ţi cer scuze, zise Fong prin intermediul lui 
Lon Tung. 

Conversaţia continuă în felul acesta - Fong şoptindu-i 
explicaţiile lui Tung, care le repeta şi Cohen răspunzându-i 
prin Chin. 

— Mi-ai violat casa, răspunse judecătorul lui Cohen. O 
dezonoare adusă jurământului triadelor. 


326 


Fong şopti repede un răspuns lung, ochii începând să-i 
strălucească în lumina slabă. 

— Nu eu am făcut-o, ci Lung, Numărul Unu al meu, care a 
plătit scump pentru păcatele lui. Am venit aici ca să mă 
scuz pentru prostia lui şi să-l rog pe Tsu Fi să mă ierte. Făcu 
o pauză în timp ce Lon Tung îi repetă spusele, apoi, înainte 
de a-i putea răspunde Cohen, mai şopti ceva. Lon Tung 
zise: Şi să ofer o compensație pentru această insultă. 

Cohen se aplecă în faţă şi jucă tare, şoptindu-i repede lui 
Chin: 

— Îmi pare rău, dar n-am auzit ultimele cuvinte. 

Tung repetă: 

— Tollie Fong s-a oferit să dea despăgubiri pentru 
jignirea care i-a fost adusă lui Tsu Fi. 

Cohen încuviinţă din cap. Mai luă o înghiţitură de ceai 
înainte de a-i şopti răspunsul său lui Chin. 

— Atunci, îţi accept scuzele, repetă Chin. 

— Mm goi, spuse Tung cu o înclinare din cap. Şi care este 
despăgubirea pe care Tsu Fi o pretinde? 

Cohen mai sorbi puţin ceai, cu ochii aţintiţi asupra lui 
Fong. Apoi îi şopti încet lui Chin. Acesta se uită la el 
surprins dar numai pentru o clipă. Se ridică în picioare şi 
zise: 

— Drept compensație trebuie să înceteze vrajba între 
tine şi mei gwok Hatcher. 

Toţi bărbaţii din cameră tresăriră de uimire la această 
cerere. Judecătorii Chin şi Tung se uitară lung unul la 
celălalt. Ei ştiau că această pretenţie va produce necazuri. 
Fong fierbea de furie. 

Pupilele i se măriseră de ură. După ordinele lui san wong, 
el trebuia să accepte cererea, dar trebuia să protesteze ca 
să-şi salveze onoarea. 

Fong dădu negativ din cap, dar rămase în continuare yen 
dui yen cu Cohen. 


327 


— Nu pot să fac asta, îi şopti el lui Tung, cu voce răguşită 
din cauza urii şi destul de tare ca să poată fi auzit de 
Cohen. Mei gwok yahn mi-a ucis tatăl. 

— După câte ştiu eu, mei gwok l-a ucis fiind în 
autoapărare, şopti Cohen cu vocea la fel de tare, fără să 
aştepte ca Tung să repete ceea ce spusese. 

— El a dezonorat casa Fong, la fel cum a făcut Lung cu 
casa ta, răspunse Fong aspru, încă yen dui yen, dar acum 
adresându-se direct lui Cohen. 

— Asta înseamnă socoteli încheiate, răspunse repede 
Cohen. 

Răspunsul îl dezarmă pe Fong, pe moment. El era ucigaş 
nu negociator. 

— Nu! Până când Hatcher nu ajunge în iad lângă Lung, 
nu, n-am încheiat socotelile. Ceea ce îmi ceri este lipsit de 
rațiune. 

Cohen îşi ridică mâinile în semn că în acest caz totul era 
inutil. 

— Totuşi, acesta este preţul pe care trebuie să-l plăteşti 
pentru necinstea lui Lung. 

Fong dădu încet din cap, cu ochii aţintiţi la Cohen, 
devenind din ce în ce mai furios. 

— Am făcut un jurământ de sânge, jurământul ch'u-tiao, 
spuse Fong încet. 

— Onoarea este onoare, rosti Cohen. Am spus, duşmănia 
s-a terminat. 

— Şi eu spun că duşmănia între Hatcher şi mine nu este 
treaba ta, zise Fong, aplecându-se spre Cohen. 

— Atunci nu pot să-ţi accept scuzele, afirmă Cohen 
autoritar. 

Sam Chin făcu un pas înainte şi-şi drese glasul. 

— Deui mju, spuse făcând o plecăciune, consider că Tsu 
Fi ar putea să ceară o despăgubire morală mai convenabilă 
pentru Tsu Fong, astfel încât disputa să poată fi rezolvată 


328 


satisfăcător. 

Cohen rămase ferm. Conform tradiţiei, Fong era efectiv 
obligat să accepte orice cerere rezonabilă i s-ar fi făcut. 

— Nu, spuse el. Casa mea a fost compromisă. Am dreptul 
să cer asta, cu atât mai mult cu cât Lung mi-a atacat casa 
cu scopul precis de a-l ucide pe mei gwok, care era 
oaspetele meu. 

— Şi eu spun în continuare, nu, răspunse repede Fong. 

— Atunci am să fac cunoscut tuturor că Tollie Fong şi-a 
călcat jurământul faţă de Sun Lee On. 

— Eu nu fac parte din Sun Lee On, ci din Chiu Chao, zise 
el. 

— Toţi suntem rude prin jurământ, rosti Cohen. Dacă 
trădezi casa lui Tsu Fi, trădezi triadele Chiu Chao şi toate 
triadele. 

— Aşa să fie, zise Fong cu o voce batjocoritoare, forțând 
nota, după care luă cana cu ceai şi o sparse de masă. 
Cohen se lăsă pe spate, surprins de izbucnirea lui. Fong 
dădu violent cu muchia palmei în cioburile de porțelan. 

— Îi declari zhanzheng lui Tsu Fi, spuse Tung, evident 
surprins de ieşirea lui Fong. Tsu Fi are dreptate. Vei avea de 
înfruntat mânia triadelor Chiu Chao, cât şi a celei Sun Lee 
On. 

— Atunci şi eu sunt obligat să declar război... lui Tsu 
Fong, zise Cohen. Se ridică în picioare şi aruncă cu dispreţ 
cioburile ceştii pe podea. Ai o oră la dispoziţie ca să pleci 
din Hong Kong, spuse China. 

Fong îşi ridică sprâncenele spre el şi buzele i se ţuguiară. 

— Poţi să te mai gândeşti, zise Chin încet. 

— Ai mers prea departe, Cohen, ameninţându-l pe noul 
san wong al Triadei White Palm. 

— Insula este a mea, rosti Cohen cu fermitate. Dacă ai 
vreo îndoială în această privinţă, atunci eşti mai prost decât 
am crezut că eşti. 


329 


Fong se ridică încet. 

— Eşti nebun, yankeule, spuse el, ca să provoci un război 
pentru acest spion mei gwok. Este un mincinos. Îşi 
păcăleşte prietenii. li omoară pe cei care au încredere în el. 

— Este prietenul meu, răspunse Cohen. Ora ta se apropie 
de sfârşit. 

Fong îl mai privi câteva clipe. 

— Bine, zise el, în final. Nu voi păta onoarea de san wong 
al Triadelor White Palms. Dar mă umileşti, mei gwok, îi 
spuse lui Cohen. 

— O să-ţi treacă, rosti Cohen, dar Fong se zbârli din nou. 

Se întoarse cu faţa spre judecători, le făcu o plecăciune şi 
urca pe scări ca o furtună, însoţit de oamenii săi. Lon Tun îl 
urmă repede. Umerii lui Cohen căzură. Câştigase. Inima îi 
bătea puternic în piept, dar evitase o luptă sângeroasă între 
el şi White Palms. 

Sam Chin îl bătu pe umăr. 

— Nu mi-am închipuit niciodată că ai să ne faci atâtea 
greutăţi la aceasta negociere. 

Cohen îl privi cercetător pe bătrân. 

— Sunt de acord, zise obosit. Din nefericire, San Wong, 
nu era altceva mai bun. 

Tollie Fong aştepta în faţa restaurantului să i se aducă 
maşina. Nu va fi niciun război între Tsu Fi şi Tsu Fong. 
Compromisul făcut cu Cohen îl ardea încă, dar fusese 
necesar. De acum înainte trebuia să renunţe la ch'u-tiao-ul 
său de a-l omori pe Hatcher, dar era acceptabil, deoarece 
se potrivea perfect cu planurile lui. Aşteptase opt ani ca să-l 
prindă pe Hatcher, putea să mai aştepte câteva săptămâni. 
In mintea lui Tollie Fong, Hatcher era un om mort. Era doar 
o chestiune de timp. 


Afară se întuneca din ce în ce mai mult. Daphne şedea 
întinsă lângă Hatcher. Se întoarse şi se strânse până 


330 


aproape se lipi de el. 

— Sper că n-ai să întorci lumea pe dos acolo, spuse ea. 
Asta ar fi rău pentru afacerile mele. 

— O să fie bine pentru afacerile tale. Poate că o să 
scăpăm chiar de Sam-Sam, mormăi Hatcher, întorcându-se 
spre ea şi strângând-o la piept. 

— Poate o să te silesc să-ţi ţii promisiunea aceea cu 
bumbacul indian... pe care mi-ai făcut-o acum câţiva ani. 

— E mult de atunci, răspunse el. O să văd ce pot face. 

— Când pleci înapoi? 

— Imediat ce terminăm treaba în susul fluviului. 

— Şi nu te mai întorci? 

El încercă să spună ceva, dar ea îi puse mâna la gură. 

— China mi-a povestit tot, ştiu că este periculos să rămâi 
în Hong Kong, numai că, de data asta, vreau să ştiu şi aş 
vrea să-ţi spun joi gin aşa cum trebuie. 

— Ai spus deja, mormăi el. 

Îşi întinse piciorul ei lung peste el şi îl trase mai aproape 
de ea. 

— Nu m-am săturat încă, spuse ea cu o voce răguşită. 


OPIUM 


Un tânăr palid, dispeptic, foarte nervos, sub-sub- 
subsecretar cu numele de Lamar Pellingham junior, îl salută 
pe Sloan când acesta intră în ambasadă şi imediat îi spuse 
că era primul lui caz de moarte survenită într-o ţară străină. 

— Este de neconceput, absolut de neconceput. 
Formalităţi, formalităţi şi iar formalităţi, îndrugă bărbatul cu 
faţa bolnăvicioasă. N-am văzut niciodată o asemenea 
crimă. 

— Da, ştiu ce probleme ridică astfel de întâmplări, fu de 
acord Sloan cu bunăvoință. lţi vine să crezi că ar fi mai 

33/1 


bucuroşi să scape de rămăşiţele pământeşti decât să 
complice lucrurile. 

— Da. Aveţi dreptate. Sigur că da, răspunse diplomatul, 
oarecum surprins de indiferența lui Sloan. Aă, fetele au 
împachetat totul... adică, tot ceea ce era în birou. Noi am 
sigilat camera, vreau să spun biroul. Ştiţi, în eventualitatea 
că acolo s-ar afla, ăă... materiale secrete. 

Vorbea repede, de parcă ar fi vrut să scuipe cărbuni 
fierbinţi din gură. Era evident, îşi dădea seama că era o 
afacere urâtă. 

— Aţi luat o hotărâre foarte înţeleaptă, zise Sloan. Am să 
cercetez totul. 

— Aţi fost la poliţie? 

— Nu încă. Am venit direct aici, după ce am reţinut 
cameră la hotel. Aveţi rapoartele poliţiei? 

— Nu, anchetatorul, un maior, ăă, Ngy, nu mi le-a dat. 
Este un tip corect, de altfel, dar, spune că are nevoie de ele 
ca să poată face cercetările, se bâlbâi Pellingham repede. 
Am însă celelalte lucruri. Veniţi cu mine, vă rog. 

Tânărul şi nervosul diplomat îl conduse pe Sloan prin 
camerele frumos mobilate ale ambasadei în biroul său, o 
cameră mică, dar plăcută, situată în partea din spate a 
clădirii. Frunzări un vraf de dosare din dulapul lui şi îi 
întinse lui Sloan un plic pe care era scris „Porter. Ultimele 
documente. Confidenţial.” 

— Totul este înăuntru, zise Pellingham. Toate actele, 
poliţele de asigurare, chiar şi lista cu ultimele lui cheltuieli. 

— Interesant. Am să le iau pe toate, zise Sloan. 

— Poate că ar trebui, ăă, să fac o copie după ele, gângăvi 
Pellingham, frecându-şi obrazul cu palma transpirată, 
transformând ceea ce începuse ca o afirmaţie într-o 
întrebare. 

Sloan schiţă un zâmbet liniştitor. 

— Dacă îţi ajută la ceva, poţi să faci o copie. 


332 


— Ei spun că este, âă, cazul unui spectator nevinovat, 
omorât mai mult sau mai puţin din întâmplare, dacă este 
posibil ca cineva să fie ucis din întâmplare. Făcu o mică 
pauză şi, când văzu că Sloan nu răspunde, adăugă: în orice 
caz, n-a murit ca un erou. Dar presupun că e mai bine aşa 
pentru noi. Vreau să spun că este acceptabil, date fiind 
împrejurările. 

— Acceptabil, zise Sloan. Un mod excelent de a spune. 
Acum înţeleg de ce ţi-ai ales meseria de diplomat. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse Pellingham. Am făcut-o 
pentru familia mea. 

— Fireşte. Inţeleg foarte bine ce vrei să spui şi sunt de 
acord, zise Sloan, încercând să-l liniştească pe tânăr... 
ascultă ce-ţi spun, continuă el, nu trebuie să-ţi mai faci griji 
de acum încolo. Acum sunt eu aici. Mă ocup eu de 
problema asta. 

— Dar... 

Zâmbind, Sloan îi întinse plicul lui Pellingham. 

— Fă-ţi copiile în timp ce eu verific lucrurile lui Porter. 

— Da, da, bună idee. Dumneavoastră, ăă, ştiţi unde să 
transportaţi rămăşiţele lui trupeşti şi obiectele care-i 
aparţineau? 

— Totul este aranjat. 

— Oh, slavă Domnului, zise tânărul diplomat cu uşurare. 

— Arată-mi biroul lui Porter, după care poţi copia actele. 

— Da, da. 

Tânărul îl urmări cu privirea pe Sloan în timp ce intra în 
biroul lui Porter, întrebându-se dacă ar trebui să rămână şi 
el acolo. Dar Sloan închise uşa în urma sa şi el rămase 
nemişcat în faţa ei preţ de un minut înainte de a se întoarce 
la maşina de multiplicat. 

După ce scotoci o oră întreagă, Sloan nu găsi decât trei 
agende, prinse una de alta, legate în piele. Jurnalul intim al 
lui Porter era o adevărată autobiografie, începând cu luna 


333 


ianuarie a acelui an. Sloan o băgă în servieta lui diplomat. 
Căută peste tot, dar nu găsi nimic în legătură cu cazul 
Cody-Wol Pot. După ce luă copia documentelor lui Porter, 
se întoarse la hotel. 

Işi scoase de pe el cămaşa udă leoarcă, trase o masă sub 
ventilatorul din tavan şi îşi petrecu tot restul după-amiezii 
citind jurnalul lui Porter. Era sigur că acesta fusese tot 
timpul cu ochii pe micul thailandez. Jurnalul era completat 
până în ziua morţii sale. In lista de cheltuieli erau înscrise 
toate sumele, chiar şi cincizeci de cenți pentru o Coca-Cola 
într-un local numit American Deli, în Patpong „în timp ce îl 
supraveghea”. Porter ajunsese un mare birocrat. 

Apoi dorinţa începu să-l chinuie pe Sloan. Deveni neatent 
şi închise dosarul şi agenda. Soarele începuse să apună şi 
el se uită pe fereastră la clopotniţele şi domurile de aur 
care străluceau în ultimele raze ale soarelui. Le privi cum se 
micşorează din ce în ce mai mult până ce pâlpâiră ca 
lumânările care se sting. Simţea o dorinţă puternică şi 
noaptea îl ispiti să iasă afară pe aglomerata stradă 
principală. 

O ricşă cu două locuri, cu un băieţaş vioi şi zvelt drept 
conducător, aştepta lângă intrarea hotelului. 

— Domnule, domnule, strigă tânărul mergând la trap pe 
lângă Sloan, în timp ce el se îndrepta spre şirul de taxiuri 
din faţa uşii. Luaţi un tuk-tuk bun, cel mai mic preţ din oraş. 
Foarte repede. 

De ce nu, gândi Sloan. Erau sute de maşini gălăgioase în 
oraş. Ar fi imposibil să-l urmărească cineva. 

— În regulă, porneşte, zise Sloan. 

— Numele meu este foarte complicat, spuse el. Spuneți- 
mi Sy, prietenii mei americani îmi spun Sy. 

— Bine, spuse Sloan, aşezându-se pe locul oarecum 
incomod şi dându-i adresa din zona portului. 

Drumul prin oraş dură numai cincisprezece minute, dar 


334 


inima lui Sloan bubuia deja ca o tobă când ajunseră acolo. 

Locul nu se schimbase, nu se va schimba niciodată. 
Mirosul acru al fluviului îl făcea să-şi amintească de alt 
miros mai dulce. Acesta îi atacă creierul şi-i îmbăta 
simţurile când cobori scările înguste care scârţâiau şi 
gemeau sub picioarele lui. Pe măsură ce cobora, mirosul 
devenea mai tare, mai puternic. 

Patronul aştepta ca de obicei la tejghea, lângă uşă. Era 
unul nou, dar toţi semănau între ei. Bărbaţi bătrâni, zbârciţi, 
încovoiaţi, cu ochi stinşi şi feţe supte, ei erau stăpânii 
visurilor, ucigaşii coşmarurilor, asasinii durerilor şi ghizii 
spre Câmpiile Elizee. În timp ce-l urma pe bătrân printr-un 
coridor îngust, Sloan începu deja să se simtă uşor zăpăcit. 
Intrară într-o cameră lungă şi îngustă unde se găseau 
paturi acoperite cu pânză groasă maronie. Paravane de 
mătase murdare despărţeau paturile. Un văl cenuşiu de 
fum atârna din tavan. Parcă mergeai prin iad. 

Sloan îl urmă pe bătrân în a treia cămăruţă. Se întinse pe 
pat, comod, pe o parte, şi îl privi pe bătrânul thailandez 
care băgă opium în pipa lungă, o aprinse cu o lumânare 
subţire şi trase din ea până începu să ardă. Bătrânul băgă 
apoi tija groasă între buzele lui Sloan. Colonelul inspiră 
adânc şi simţi cum fumul uleios îi intra în plămâni, îi 
invadează sângele, i se furişează spre creier. 

Când opiumul îşi făcu efectul, Sloan se simţi parcă 
electrizat. Corpul îi vibra, apoi amorţi. Vechile răni se 
vindecaseră. Durerea dispăru, stresul se evaporă. Camera 
deveni mai mică. Bătrânul thailandez se micşoră din ce în 
ce mai mult, apoi dispăru într-o ceaţă aurie. 

Sloan gemu şi se întoarse pe spate. 

Ceaţa uşoară îl învălui, îl cuprinse şi îl duse departe. 

Intr-un loc cu câmpii verzi şi flori. 

Un cer albastru era deasupra capului său şi soarele îl 
încălzea. Undeva, pe aproape, apa mării se izbea de stânci. 


335 


El şedea jos în iarba răcoroasă. 

Neliniştile fură duse departe de briza mării care-l 
mângâia. 

Aici nu exista moarte. Nu existau strigăte de durere, nici 
duşmani sau slujbe murdare de îndeplinit. Nici coşmaruri. 

Nu era decât linişte. 

Era singurul loc rămas, unde Sloan putea să găsească 
pacea. 


TS'E K'AM MEN TI 


Hatcher şi tovarăşii lui plecaseră cu două ore înainte de 
ivirea zorilor, furişându-se printre patrulele portului şi 
bărcile cu vameşi până la Bujia Ngkou, golful de la gura 
fluviului Beijiang, care devine portul Hong Kong-ului. De aici 
se îndreptaseră spre vest, în sudul Chinei, pe unul dintre 
mulţii tributari ai fluviului Xijiang sufocat de junglă. In zori, 
se aflau la cincizeci de kilometri în susul fluviului. 

Veniseră în două ambarcaţiuni. Prima era o barcă lungă 
şi îngustă cu acţionare mecanică, având în spate o cabină 
acoperită cu stuf. In urma lor, venea o barcă Cigarette de 
600 de cai putere, care putea să alunece prin apă cu o sută 
de kilometri pe oră. Hatcher, Daphne şi Sing, care îl 
schimba pe cârmaci, şi un alt pistolar, Joey, erau în prima 
barcă. In a doua, se aflau patru pistolari chinezi „închiriaţi” 
lui Cohen de o triadă Chiu Chao prietenoasă, cunoscută ca 
Narrow Blade Gang, drept ajutor în cazul în care Tsu Fi ar fi 
avut necazuri. Toţi se simțeau bine de când Daphne le 
spusese că Sam-Sam era departe în susul fluviului şi că nu 
era aşteptat să se întoarcă în adăpostul Ts'e K'am Men Ti 
până în ziua următoare. 

Incă înainte de a ajunge pe fluviu, toţi membrii echipei 
fuseseră încordaţi şi foarte precauţi, atenţi ca să evite 

336 


patrulele portului şi bărcile vameşilor. Acum se relaxaseră, 
navigând liniştiţi pe fluviu în barca lungă de lemn, mergând 
pe lângă mal ca să nu fie reperaţi, urmăriţi de 
impresionanta barcă Cigarette. 

Cohen avea o înfăţişare ciudată, îmbrăcat cu obişnuitul 
său cheongsam, încins cu o centură de care atârna un 
pistol şi şezând ca un prinţ pe scaunul lui din prelată, 
privind înainte în întuneric, bombănind că nu erau sănătoşi 
la minte nici el, nici Hatcher şi nici Daphne, de fapt, 
întreaga echipă, ca să facă această călătorie. El fusese însă 
acela care obținuse bărcile şi îi angajase pe pistolari. 

În cele din urmă, Hatcher mormăi: 

— Ascultă, China, nimeni nu ţi-a pus pistolul la tâmplă ca 
să te oblige să vii cu noi. A fost ideea ta să strângi armele. 
Lasă scaunul ăla şi vino aici să stăm de vorbă. 

— Tot n-aş putea să te conving să renunţi, zise Cohen. 

— Ce legătură are una cu alta? 

— Ştii bine ce vreau să spun, zise Cohen. Ce naiba are 
tipul ăsta Cody atât de special ca să alergăm după el? 

— Ţi-am spus, am fost colegi la Academie. 

— Nu ţine, răspunse Cohen în silă. 

— La naiba, spuse Hatcher, poate că vreau să îndeplinesc 
ultima sarcină care are... un anumit sens de umanitate... 
poate, chiar de onoare. 

— „Războiul, truda şi necazurile lui; onoarea nu-i decât o 
himeră”, psalmodie Cohen. 

— Asta-i din Diyden, replică Hatcher. Ce părere ai de 
„Onoarea mea este viaţa mea; amândouă merg mână-n 
mână: Dacă nu mai am onoare, viaţa nu mai are niciun 
rost.” 

— Replica lui Richard al doilea, răspunse Cohen şi după 
un moment de gândire, adăugă: Sper că aceste poezii să 
aibă vreo valoare pentru acţiunea noastră. 

— Toţi sperăm, răspunse Hatcher. 


337 


— Să-ţi spun ceva, ce poate nu ştii despre Sam-Sam, zise 
Cohen începând un monolog cam încâlcit, care avea totuşi 
un sens. Prima oară l-am întâlnit când te-am văzut şi pe 
tine, când Tsu Fi m-a trimis în Chin Chin land. Sam-Sam era 
nou venit în grup, aşa-i? Venise din Peking, pentru că era 
un adept înfocat al capitalismului, ceea ce nu se potrivea 
acolo. Asta se întâmpla cu vreo şase luni înainte de a-l fi 
întâlnit. Nu ştiu ce învârtise la Peking, dar ştiu că avea cea 
mai blazată atitudine faţă de crimă de care am auzit 
vreodată. Era în stare să-ţi vâre un glonţ în cap tot atât de 
uşor cum striveşti o ploşniţă. 

Eu făceam afaceri îndeosebi cu Joe Cockroach, un fel de 
intermediar pentru orice. Dacă încheiai târgul cu Joe, el 
făcea totul. Era o modalitate uşoară de a rezolva lucrurile. 
De asemenea, aveam încredere în el. Îl cunoscusem mai de 
mult în Hong Kong când lucra în afaceri de import. Când mă 
duc acolo a treia oară, Sam-Sam vine la mine şi-mi zice că 
de acum încolo vom face afaceri numai noi doi şi că îmi va 
propune o ofertă mai bună. Eu îi răspund: „Sam-Sam, nu 
pot să fac asta, deoarece lucrez cu Joe de foarte mulţi ani 
şi, în plus, aşa merg lucrurile la Ts'e K'am Men Ti.” 

Aşa că Sam-Sam iese pe punte - eram în aceeaşi barcă, 
eu stăteam în biroul lui Joe, Joe nu ştiu ce făcea pe afară - 
deschide uşa şi imediat aud două împuşcături, poc, poc, 
chiar aşa cum vă spun. Mă reped la uşă şi-l văd pe Sam- 
Sam, cu arma încă fumegând, cum îl apucă pe Joe de 
cămaşă, îl ridică cu o mână şi îl aruncă în fluviu. Apoi se 
uită cu coada ochiului la mine, îmi zâmbeşte şi zice: „Acum 
nu mai avem probleme.” Şi râde. Peste şase luni el controla 
întregul fluviu. 

— Ştiu întreaga poveste, China, spuse Hatcher oftând. 

— Da, dar mai este ceva ce nu ştii, rosti Cohen cu mult 
tact. Joe Cockroach a venit la Hong Kong din China, s-a 
ocupat ba cu una, ba cu alta, fără să reuşească să realizeze 


338 


ceva, apoi s-a dus în Chin Chin land şi a început să facă 
contrabandă. După aceea a trimis pe cineva să-l aducă şi 
pe fratele lui. Ei bine, fratele lui era Sam-Sam Sam. 

— Sam-Sam n-o să fie pe aici, spuse Hatcher ţâfnos. 

— Da, aşa-i, toţi sperăm, îi răspunse Cohen, ca Sam-Sam 
să nu fie prin apropiere. 

Tăcură din nou şi Cohen începu să moţăie cu capul căzut 
într-o parte, apoi se trezi brusc, dar iarăşi adormi. Aşa cum 
dormea în lumina zorilor semăna cu un bătrân filosof 
chinez. 

Daphne şi Hatcher şedeau lângă el pe băncile cu spătar 
tare instalate în barcă. Hatcher stătea răsturnat pe spate cu 
picioarele lungite. Daphne întinse mâna şi-o strecură într-a 
lui. El i-o strânse uşor, o trase spre el şi priviră în zare prin 
întunericul ce se destrăma. 

Daphne se lăsă pe umărul lui şi îi şopti la ureche: 

— Îți place viaţa asta, Hatcher, nu-i aşa? Trăieşti tot 
timpul cu sufletul la gură. 

— Asta poate să devină viciu. 

— Ai să te însori vreodată, Hatcher? întrebă Daphne. 

— Nu. 

— Ai vreun motiv? 

El se gândi o clipă şi răspunse: 

— Poate. 

— Te-ai gândit vreodată la asta? întrebă ea. 

— Nu, zise el prompt, surprins de propriul său răspuns. 
Nu mi-a trecut niciodată prin minte. 

— De ce nu? 

Hatcher nu răspunse imediat. Se gândi la toate motivele 
obişnuite. 

— Trăiesc de pe o zi pe alta, spuse el în final. Căsătoria 
reprezintă zilele de ieri şi cele de mâine. 

Se întoarse şi se uită la ea. 

— Sau poate că am fost prea egoist toată viaţa ca să mă 


339 


pot gândi şi la altcineva. De ce mă întrebi? Îmi faci o 
propunere? 

Amândoi începură să râdă. 

Ea dădu negativ din cap. 

— Nu, nici eu nu sunt genul de femeie care vrea să se 
mărite. Făcu o mică pauză, apoi îl întrebă: îţi este vreodată 
frică de moarte? 

— Nu, răspunse el repede. Am renunţat la asta de multă 
vreme. 

Fluviul se desfăcea într-o duzină de râuri care curgeau 
prin jungla deasă. Aceasta era marginea de nord a pădurii 
tropicale din sud-estul Asiei. Câţiva kilometri mai la nord, 
copacii cedau locul dealurilor şi munţilor, dar aici jungla era 
încă proaspătă şi verde. Putinele vase de patrulare 
chinezeşti nu prea treceau prin regiunea aceea, care era ca 
fortăreaţa piratului Jean Lafitte la începutul anilor 1800, un 
loc cu vegetaţie luxuriantă deasă, imperiul asasinilor şi al 
piraţilor ce puteau să dispară imediat într-unul din multele 
golfuleţe sau să se furişeze în ascunzătorile junglei apărate 
de mine şi capcane. Era o enormă piaţă neagră, cu bărcile 
de contrabandă protejate de natură şi de tâlharii care se 
denumeau Ts'e K'am Men Ti - paznicii misterioşi - conduşi 
cu autoritate vicioasă de neîndurătorul Sam-Sam Sam şi 
acoliţii săi, ucigaşul SAVAK Batal şi asasinul tonton Billy 
Death. 

O dată cu apariţia soarelui, creaturile pădurii tropicale 
începură să se trezească şi lăstărişul se învioră datorită 
zgomotelor dimineţii. Berzele cârâiau, brotăceii lunecau 
uşor, apoi săreau din copac în copac, păsări de tot felul îşi 
făceau drum prin verdeață, luptându-se cu ciocurile lor 
hrăpăreţe pentru hrană. Sus, deasupra lor, vulturii zburau 
uşor pe cerul roşu ca sângele, căutându-şi prada. 

La amiază trecură pe lângă micile sate Jiangmen şi 
Shunde. Işi continuară drumul, iar după-amiază pătrunseră 


340 


adânc în junglă. 

— Ne apropiem de drumul spre Ts'e K'am Men Ti, spuse 
Daphne. 

Hatcher studie harta pe care o schiţase înainte de a 
pleca. Văzu o scurtătură îngustă care ducea de la râul 
principal spre sud. La şase kilometri în sus de ea era un alt 
braţ de râu ce se răsucea spre est prin junglă, apoi cotea 
brusc spre vest formând o mică peninsulă, o meandră a 
râului, ca o capcană ascunsă şi uşor de închis, în cazul în 
care cineva ar fi încercat să fugă spre râul principal. 
Leathernek John se afla în partea depărtată a cotiturii. 

Hatcher arătă cu degetul mica peninsulă, plimbându-l de- 
a curmezişul bazei ei, departe de Leatherneck John. 

— Aici suntem? şopti el. 

— Cam pe aici, încuviinţă Daphne. 

— Dacă dăm de vreun necaz la bar, putem lăsa barca şi 
ne întoarcem pe uscat înapoi aici, eşti de acord? 

— Da, răspunse ea. 

— Cât de departe este? întrebă el. 

— Mai puţin de doi kilometri, răspunse ea. 

— In regulă, hârâi vocea lui Hatcher, acesta poate fi locul 
în care să ne retragem. O să lăsăm barca Cigarette să ne 
aştepte aici, iar noi o să plecăm cu cealaltă. Dacă dăm de 
bucluc, o luăm la sănătoasa ca iepurii, lăsăm barca acolo şi 
ne întoarcem aici. 

— Câţi oameni luăm cu noi? întrebă Cohen. 

— Sing merge la bar cu noi şi ne acoperă spatele, zise 
Hatcher. Poate că alt trăgător ar trebui să stea în barcă, să 
caşte ochii în caz că Sam-Sam s-ar arăta. Ceilalţi trei rămân 
pe Cigarette. Dacă trebuie să fugim, ei ne pot acoperi 
retragerea. Dacă nu întâmpinăm nicio piedică, ne vor urma. 

— Sam-Sam n-o să se întoarcă până mâine, repetă 
Daphne. 

— Ei bine, se întâmplă şi lucruri la care nu te aştepţi, 


341 


spuse Hatcher destul de tare. Voi înceta să fiu îngrijorat din 
cauza lui Sam-Sam doar când vom fi înapoi în Hong Kong. 

— Eşti foarte prudent, rosti Daphne zâmbind. 

— De aceea sunt încă în viaţă, răspunse Hatcher. Hai să 
punem lucrurile la punct şi să ajungem mai repede acolo. 

Când intrară în împărăţia Ts'e K'am Men Ti, zgomotele 
junglei se amestecară cu altele. Sunete de voci omeneşti. 
Soarele începu să se ascundă în spatele copacilor, când 
auziră un cântec ciudat. 

— Ce-i asta? întrebă Cohen. 

— Femeile cântă un hanchi, un fel de cântec care aduce 
noroc, răspunse Daphne. 

— N-am auzit niciodată aşa ceva, spuse Cohen. 

— Este un cântec din Cambodgia, cred, afirmă Daphne. 

— Sunt khmeri roşii? întrebă Hatcher. 

Ea ridică din umeri. 

— Khmeri roşii, luptători de gherilă laoţieni, haimanale de 
pe râu. Cine ştie. Ţine minte însă, femeile sunt tot atât de 
rele ca şi bărbaţii, poate chiar mai rele decât aceştia. 

Râul nu era mai lat de treizeci de metri. După ce trecură 
de cotitură, văzură primele semne ale Ts'e K'am Men Ti. 
Trei bărci erau legate de copacii de pe malul din dreapta 
lor, intrând mult în micul râu. Sing fu nevoit să schimbe 
direcţia ca să le ocolească. Pe prima, în spate, se găseau 
două cabine una lângă alta, ca două posturi de gardă. 

O duzină de femei, toate cu sânii goi şi basmale roşii ce 
le ţinea strâns părul negru şi murdar, cântau monoton în 
timp ce curăţau puntea. Intr-un colţ al bărcii, două cazane 
mari scoteau aburi în timp ce o femeie pregătea mâncarea. 
Un bărbat şedea în celălalt colţ şi pescuia. 

— O adevărată scenă de familie, mârâi Hatcher. 

— Înduioşător, zise Cohen, seamănă cu un picnic de 
Patru lulie. 

In a doua barcă, se găseau cinci sau şase lăzi cu 


342 


echipament electronic, puse una peste alta în mijlocul 
punţii, acoperite cu o prelată jegoasă. Alături, în cea de-a 
treia, se vedeau vreo zece, cincisprezece cutii cu muniții. 
Hatcher le cercetă cu binoclul: erau gloanţe de calibrul 9 
mm, 30, 38 şi o ladă de 45. 

— O grămada de gloanţe şi foarte puţine lucruri, zise 
Hatcher. 

— Probabil, Sam-Sam îşi ţine grosul ascuns mai departe, 
în susul râului. Nu aşteaptă musafiri, spuse Cohen. 

— Foarte bine, şopti Hatcher. 

Dincolo de aceste bărci, la vreo sută de metri mai sus, în 
golfuleţ, era Leatherneck John, o construcţie urâtă, mare şi 
pătrată, din stuf, cu acoperişul din tablă ondulată. leşea 
afară din apă cocoţată pe stâlpi înalţi, înconjurată de 
ambele părţi de debarcadere, ca un mic port. Bărci de 
diferite tipuri erau legate de debarcader. Una dintre ele, era 
un Chris Craft, murdară, veche de cel puţin douăzeci de ani, 
cu un steag german zdrenţuit, atârnând de antena radio. 

— Barca de pescuit albă şi veche este a Olandezului, zise 
Daphne. 

— Bine, şopti Cohen. Poate reuşim s-o ştergem repede de 
aici. 

Îşi îndreptă binoclul mai departe în susul râului. 

O barcă plină ochi, acoperită cu foi de cort impermeabile, 
era trasă la mal, cam la o sută de metri mai departe de bar. 

— lisuse, şopti Cohen. 

— Ce? 

— Priveşte barca din susul râului, spuse Cohen, şi 
Hatcher îşi îndreptă binoclul în direcţia aceea. 

— Un adevărat oraş, zise Cohen. Acolo este depozitul. 

În timp ce ei priveau, un bărbat apăru în partea din faţă a 
bărcii, se opri şi urină în râu. Era un negru înalt şi slab cu 
părul unsuros, împletit într-o coadă legată cu o banderolă 
roşie. Bluza albastră îi era deschisă la piept, pe umăr purta 


343 


un AK-47 şi în centură avea un pistol H&K de 9 mm. Purta 
ochelari de soare Porche cu rame de aur. 

— Oho, ăsta este haitianul, pe care ei îl numesc Billy 
Death, spuse Cohen. Acestuia îi place să taie picioarele 
oamenilor. Uită-te în jos la prova. 

Hatcher îşi îndreptă binoclul şi urmări partea din faţă a 
bărcii. Atârnând de o funie se vedea o pereche de pantofi. 
Hatcher regla imaginea mai bine şi putu să distingă pielea 
putrezită a unei glezne, atârnând fâşii peste pantofi. 
Muştele bâzâiau furioase în jurul ei. 

— Dumnezeule, gâfâi Hatcher. 

— O să fie bine, spuse Daphne. El nu te cunoaşte şi, 
probabil, n-o să ne dea nicio atenţie. 

— Da, spuse Cohen. Doar afaceri, ca de obicei. 


Barca lui Sam-Sam era un imens apartament plutitor, 
încărcat cu marfă de contrabandă şi muniții. Avea cu el o 
duzină dintre cei mai buni oameni şi şapte femei, unele 
concubinele lui, altele mai dure decât bărbaţii. Batal era 
prezent, dar Billy Death nu se vedea nicăieri. Haitianului 
nu-i plăcea râul. 

— Care este problema lui Billy Death? îl întrebă Sam-Sam 
pe Batal. 

— Nu ştie să înoate, răspunse iranianul. 

Sam-Sam se gândi că asta-i caraghios. 

— Îi este frică să meargă cu barca, fiindcă nu ştie să 
înoate? 

lranianul încuviinţă din cap. 

— Ei pe dracu, nici eu nu ştiu să înot, zise Sam-Sam, 
bătându-se cu mâna peste piept. 

— Nici eu, zise Batal, începând şi el să râdă. 

Un bubuit din spatele bărcii le întrerupse distracţia. 
Cârmaciul se apropie în fugă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Sam-Sam. 


344 


Cârmaciul arătă spre fundul bărcii. 

— A făcut explozie generatorul, se bâlbâi el. 

— Atunci, schimbă-l. Aruncă-l peste bord şi înlocuieşte-l. 

Cârmaciul dădu negativ din cap. 

— Nu mai am altul. 

— N-avem generator de rezervă? 

Cârmaciul negă din nou. Privea fix puntea. 

— Numai un generator? se înfurie Sam-Sam. Avem pe 
nenorocita asta de barcă tot felul de lucruri: aparate TV 
stereo, mătase thailandeză şi bumbac din India, ţigări din 
America, din Franţa, Anglia, Turcia şi Egipt. De ce dracu 
avem un singur generator? De ce? Poate cineva să-mi 
răspundă? 

Se învârti pe punte ca un turbat, lovind cu picioarele tot 
ce găsea în cale şi blestemându-se, străfulgerându-i cu 
privirea lui ca de şarpe pe toţi din jurul său. Brusc îşi scoase 
pistolul. Bărbaţii şi femeile de pe punte îngheţară şi se 
strânseră într-un grup compact. Sam-Sam se plimba furios 
pe punte, răsucindu-se pe călcâie, privind când la unul, 
când la altul, cu asprime. 

— Cine îşi ia răspunderea? urlă el. 

Toţi se uitau la el înfricoşaţi, temându-se să vorbească. 

— Cine vrea să înghită un glonţ? zbieră el. Vocea îi 
răsună tare în jungla, iar ecoul repeta. Nimeni? 

Aştepta câteva momente, încântat de frica întipărită pe 
feţele lor, apoi deodată îşi descarcă pistolul în pădure. 
Păsările se împrăştiară, scoțând ţipete de nemulţumire. 

Sam-Sam se întoarse spre echipaj şi începu să râdă. 
Dintr-o dată, toţi se liniştiră şi începură să râdă nervos. 

— Deci... ne întoarcem, zise Sam-Sam, ridicând din 
umeri. N-avem nicio grabă să mergem undeva. 


345 


BARUL LUI LEATHERNECK JOHN 


Sing dirijă barca spre doc lângă Leatherneck şi apoi o 
legă bine. 

— Staţi toţi liniştiţi, acţionăm numai dacă dăm de vreun 
necaz, zise Hatcher. 

Sing şi cu Joey, celălalt pistolar, încuviinţară din cap. Sing 
îi urmă până la bar. Deasupra uşii atârna o firmă mare din 
lemn de abanos pe care era scris „Leatherneck John's Last 
Chance Saloon” şi mai jos „Fondat 1977”. 

Când intrară, Hatcher fu surprins. Se aştepta ca barul să 
fie o oază şubredă, de prost gust, în mijlocul pieţei de 
contrabandă Ts'e K'am Men Ti. Dar sala mare era curată şi 
îngrijită. Pe una din laturi se aflau vreo douăzeci de mese şi 
o masă de biliard care cunoscuse vremuri mai bune. Un 
negru cu părul des, strâns în coadă de cal, dormea într-o 
rână pe masa de biliard. Purta pantaloni maronii, o cămaşă 
havaiană şi-şi sprijinea capul pe o jachetă pufoasă. In 
partea cealaltă era un bar lung, frumos, din stejar, cu o 
placă de ardezie deasupra. 

— Ultima oară când am văzut un bar atât de elegant a 
fost la Paris, zise Hatcher. 

— A fost adus de la o firmă din Mong Kok, zise Cohen. 
Gurile rele zic că Leathernek John ar fi câştigat barul la un 
joc de noroc şi că l-ar fi adus aici cu barca. Dar pe aici 
circulă tot felul de zvonuri. 

In local nu erau decât doi bărbaţi şi cel care dormea pe 
masa de biliard. 

Unul din ei, un tip solid, şedea pe un scaun la bar, 
sorbind dintr-un pahar de bere. N-avea păr nici cât o minge 
de biliard, era îmbrăcat în kaki, stomacul proeminent 
revărsându-se peste o centură militară din pânză. Asta 
trebuie să fie Olandezul, gândi Hatcher. Era chel complet şi 


346 


pielea capului era arsă de soare şi cojită. Anii grei petrecuţi 
în junglă îi răvăşiseră chipul, lăsând în urma lor o faţă 
brăzdată de vase de sânge sparte şi pungi sub ochi. Nasul 
era borcănat, plin de negi şi ochii ascunşi sub pleoapele 
grele, de parcă dormea tot timpul. 

Celălalt era chiar Leathernek. Era un zdrahon de bărbat, 
cu părul roşu tuns scurt şi o barbă deasă şi îngrijită ce îi 
acoperea jumătate din faţă. Mânecile cămăşii suflecate 
până aproape de umeri lăsau să i se vadă muşchii enormi 
ca nişte cauciucuri umflate. Leathernek arăta ca un sergent 
bătrân. Mătăhălos era cuvântul care îl definea cel mai bine. 
Nu era gras, dar era mare şi solid. Era formidabil. Părul 
aspru începuse să încărunţească. Ochii îi străluceau veseli 
ca şi când tocmai auzise o glumă bună şi era pe punctul de 
a izbucni în râs. Are înfăţişarea unui sergent ieşit la pensie, 
gândi Hatcher. Privi pe deasupra capului colosului şi văzu 
cele şase trese fixate pe perete cu un cuţit marinăresc. 

— Nu este voie să intraţi cu arme, băieţi, spuse 
Leathernek John cu o voce prietenoasă, dar care nu dădea 
dreptul la replică. 

Hatcher şi Cohen dădură armele lui Sing. Chinezul le luă, 
le băgă la centură şi ieşi afară, unde se sprijini de perete. 
Celălalt pistolar chinez, din barcă, se deplasase în spate, 
lângă cârmă, şi şedea jos, cu arma sa Uzi rezemată de un 
picior. 

Hatcher se duse la bar. Peretele din spatele tejghelei era 
un colaj de lucruri personale din Marină. Medalii atârnau la 
întâmplare: o Inimă de Purpură, o Cruce a Marinei - pe 
Hatcher nu-l mai interesă restul - alături de arme, un M-60, 
două M-16, o puşcă de vânătoare de 870, un 45 automat şi 
fotografii, centiroane, o gamelă. Pe tejghea se găsea o 
grămadă de benzi de cartuşe, cutii cu muniţie şi câteva 
încărcătoare. 

Hatcher îşi strânse pumnul cu degetul mare îndreptat 


347 


înainte. Acesta era un dap, un semn de recunoaştere 
pentru veteranii ce luptaseră în Vietnam. Acest ritual putea 
fi continuat de o serie de lovituri cu palma sau pumnul şi 
puteau indica unitatea în care serviseră. John se uită la 
pumnul lui Hatcher, apoi ridică ochii spre el şi un fel de 
zâmbet îi apăru pe buze. Făcu şi el acelaşi gest, apoi se 
îndreptă spre o ladă frigorifică veche şi scoase două cutii de 
bere. În timp ce le desfăcea, îl fixă cu ochii lui sclipitori. 
Puse una din cutii în faţa lui Hatcher. 

— Nu uit niciodată o figură, zise el. 

— Asta este o calitate, şopti Hatcher. 

— Te-am văzut o dată în Nang. Era, ah, să vedem... 
poate în '73, sau cam pe atunci. 

Hatcher zâmbi, dar nu răspunse. 

— Eşti Hatcher, continuă Leathernek. Te-am recunoscut 
de cum ai intrat pe uşă. Eram cu un prieten în Seals, te 
cunoştea. 

— Dacă zici tu, şopti Hatcher. 

— Circulă o mulţime de zvonuri despre tine pe aici, spuse 
John înclinând uşor capul, schiţând totodată un zâmbet. 

— Adevărat? replică Hatcher. 

John aprobă din cap. 

— Am auzit tot felul de lucruri despre tine, continuă el. 
Nu ştiu dacă eşti un băiat de treabă sau un om rău. Juriul 
încă nu s-a pronunţat. 

Bărbatul care dormea pe masa de biliard se trezi, se 
întoarse încet şi se uită adormit la Hatcher şi la Leathernek 
John. 

— Să nu crezi tot ceea ce auzi, spuse Hatcher. 

Ridică cutia de bere în semn de urare şi sorbi o 
înghiţitură zdravănă. 

Se hotărî să-şi încerce norocul cu Leathernek John. 

— Caut un tip, spuse Hatcher. Un pilot pe nume Cody, 
care s-a prăbuşit în Deltă în '72. 


348 


— N-am auzit niciodată de el, spuse John, vrând să curme 
discuţia. 

— Se poate să fi fost într-un lagăr de prizonieri în Cong, 
pe lângă Muang. 

— N-am auzit de el, repetă John. Se aplecă peste bar spre 
Hatcher. Inţelegi, aici este o situaţie delicată. Vreau să spun 
că nu există niciun motiv, indiferent care ar fi acesta ca 
indivizii să se salute, ca să nu mai spunem să se împace 
bine. Înţelegi? Aici suntem ca în statul liber Danzig, 
înţelegi? Nu pui întrebări, nu răspunzi la întrebări. Te 
descurci cum poţi. Făcu un cerc cu mâna prin aer şi de jur- 
împrejurul camerei. Aici eu stabilesc regulile şi nimeni nu 
mi se împotriveşte. Dacă dai de un fir însă, tratezi cu mine. 
Aşa stau lucrurile. 

— Mulţumesc, zise Hatcher. 

Negrul de pe masa de biliard se întoarse spre ei şi îi 
privea prefăcându-se încă adormit, dar atent la discuţia lor. 

— Respectele mele, Miss Chien, strigă John de la bar, în 
timp ce Hatcher se întorcea la masă, bine aţi venit la Last 
Chance. Ce doriţi? Să vă servim masa, nişte băuturică sau 
facem vreun schimb de mărfuri? 

— Aveţi coniac? întrebă Cohen. 

— Cel mai bun. Armagnac 1978. 

— Ei sunt invitaţii mei, spuse bărbatul de la bar cu o voce 
cu accent olandez, îndreptându-se spre masa lor. Treci totul 
în contul meu. 

Bărbatul luă mâna lui Daphne în laba lui grea şi păroasă 
şi i-o strânse puternic în timp cei cântărea din priviri pe 
Cohen şi pe Hatcher. 

— Imi pare bine să te văd, zise el. 

— Şi mie, Olandezule, răspunse ea. Acesta este Tsu Fi şi, 
arătând spre Hatcher, acesta este prietenul nostru, Tom. 

— Tom, mda, spuse el neîncrezător. Am auzit că ai venit 
să pescuieşti. 


349 


Hatcher schiţă un zâmbet rapid, privindu-l şovăitor pe 
Olandez. 

— Caut un vechi prieten, îngână el. 

— Te-am văzut când ai vorbit cu John, spuse Olandezul. 

— Am făcut schimb de amabilităţi. 

— Ja, desigur. Păi atunci hai să ne aşezăm şi să stăm de 
vorbă. Arătă spre o masă şi se aşezară. Hatcher îl privi 
sever,  cântărindu-l pe  butucănosul negustor. Ochii 
bulbucaţi îi erau congestionaţi, iar gura i se strâmbă în ceea 
ce părea un râs batjocoritor permanent. Olandezul se 
întinse peste masă şi îi şopti lui Hatcher: 

— Ascultă, eu ştiu cine eşti, e-n regulă? Nu-i nicio 
problemă, pe mine nu mă interesează conflictul tău cu 
Sam-Sam. 

— Ce ştii despre conflictul dintre mine şi Sam-Sam? 
întrebă Hatcher nepăsător, cu vocea lui dogită. 

— Ei bine, ştii cum circulă zvonurile. 

— Nu, zise Hatcher, uitându-se încă la negustor. Cum 
circulă? 

Olandezul o privi pe Daphne întrebător: De ce oare era 
yankeul ăsta atât de dificil? Ea îi ocoli privirea. Acesta era 
jocul lui Hatcher şi ea hotărâse să nu se amestece. 

— Nu vreau să am neplăceri, spuse Olandezul. Am venit 
aici pentru că domnişoara Daphne m-a rugat, e clar? Ştiu 
totul despre tine, Ying bing. Vreau să fie totul curat, 
înţelegi? Nu-mi face greutăţi, fiindcă ei ştiu că vorbesc cu 
tine. 

Ying bing. Luptător din umbră. Nimeni nu-i spusese aşa în 
faţă până atunci. Hatcher nu comentă. 

— Foarte curios, spuse el. Eu am auzit că este o 
neînțelegere între noi. 

Olandezul ridică din sprâncene şi începu să râdă. 

— Neînţelegere? Ja, asta-i bună. Straşnică neînțelegere. 
El pretinde că îi datorezi cincizeci de mii de dolari, plus 


350 


dobânzile. 

— E ridicol, şopti Hatcher, scuturând din cap şi râzând pe 
înfundate. Asta-i o şmecherie de a lui Sam-Sam. 

— Nu cred că se datorează banilor, deşi ăsta ar fi un 
motiv, zise Olandezul. El spune că l-ai făcut de ruşine. 

— La naiba, bandiții mi-au furat armele. Mi-au făcut 
gaură în pungă. 

— El spune că nu aşa s-au petrecut lucrurile, rosti 
Olandezul, sorbind o înghiţitură de bere şi ştergându-şi 
buzele cu dosul palmei. 

— Poţi auzi orice doreşti să auzi, şopti Hatcher încheind 
discuţia cu un semn al mâinii. 

Olandezul aruncă o privire pe furiş în jurul camerei goale 
şi continuă: 

— Sam-Sam zice că eraţi asociaţi. 

Hatcher chicoti, se lasă pe spate prefăcându-se şocat. 
Dădu negativ din cap. 

— Hai, las-o. 

— Spune că l-ai înşelat. Te-ai folosit de banii lui, ai 
cumpărat arme pe care le-ai vândut luptătorilor de gherilă 
Chem şi aceştia le-au folosit împotriva oamenilor cărora 
voia el să le vândă. 

— Nu sunt atât de necinstit, zise Hatcher nepăsător, la 
care Daphne şi Olandezul se uitară în jos ca să nu-l 
contrazică. 

Olandezul îşi puse o ţigară într-un ţigaret de fildeş şi o 
aprinse cu o brichetă de aur. Se lăsă pe spate, suflând 
rotocoale de fum spre tavan şi privindu-le cum se 
împrăştie. 

Leathernek John le aduse băuturile la masă. 

— Dacă mai doriţi ceva, chemaţi-mă, spuse el şi se 
întoarse la bar. 

— Ce altceva mai zice Sam-Sam? întrebă Hatcher. 

— Zice că te-ai culcat cu diavolul. Că îţi face plăcere să 


351 


frângi gâturi, fără să te mustre conştiinţa, că minţi fără să 
clipeşti şi ucizi cu sânge rece. Mai zice că ai putea face 
afaceri cu Dumnezeu şi câştigul ar fi al tău. 

— Te cunoaşte bine, interveni Cohen zâmbind. 

— Asta pare mai mult propria lui descriere, zise Hatcher. 

Olandezul râse şi îşi ridică paharul într-o urare 
şovăielnică. 

— Deci... despre ce este vorba? întrebă el. 

— Incerc să aflu dacă Vietcong-ul a avut un lagăr mobil 
numit Huie-kui, în nord-estul Laosului. Se pare că ei îl 
numeau lagărul fantomă. Asta s-ar fi întâmplat pe la 
sfârşitul lui 1971 şi începutul lui 1972. 

Olandezul se uită la Daphne, apoi îşi întoarse privirea 
înapoi la Hatcher. 

Daphne luă un plic, îl aşeză pe colţul mesei şi puse mâna 
peste el. 

— Cinci sute de dolari Hong Kong, cum ne-am înţeles... 
dacă informaţia este demnă de încredere, zise ea. 

Era prima oară când Hatcher auzise că Olandezul trebuie 
plătit, dar nu interveni. Va discuta asta cu Daphne mai 
târziu. Nu avea acum timp de aşa ceva. 

— Au avut mai multe lagăre de prizonieri pe aici, zise 
Olandezul. 

— Acesta se afla, probabil, de cealaltă parte a muntelui, 
lângă Muang. i 

— Muang, ja, spuse Olandezul aprobând din cap. In 
partea cealaltă a ţării, pe celălalt versant al Annimitique 
Mountains. 

— Acesta trebuie să fie, spuse Hatcher, cu ochii 
strălucindu-i. Pulsul i se acceleră. L-au mutat de acolo? 

— Ja, ca să-l păzească de elicoptere, şi arătă spre tavan. 

— Ai făcut afaceri cu ei? 

Olandezul ridică din umeri. 

— Şi ce-i cu asta? 


352 


Hatcher scoase fotografia lui Cody şi a lui Pai pe care i-o 
dăduse Schwartz. 

— Priveşte, spuse el, nu-mi pasă de lagăr sau de ce-au 
făcut cei din Vietcong. Războiul s-a terminat. Eu îl caut pe 
prietenul meu. 

— Toţi yankeii cred că prietenii lor mai trăiesc încă acolo, 
zise Olandezul. 

Hatcher îi întinse fotografia. 

— Acesta-i tipul, zise arătându-l pe Cody. 

Olandezul apropie mai mult fotografia de ochi şi se uită la 
ea. Îi schimbă puţin poziţia, întorcând-o spre lumină, apoi o 
privi cu mare atenţie aproape un minut. In timp ce o studia, 
Daphne se uită la uşa din spate şi înţepeni de frică. 
Hatcher, nepăsător, îi urmări privirea. 

Billy Death stătea în uşă cu arma AK-47 
Leathernek se uită urât la el. 

— Hei, Billy spuse el, lasă-ţi arma afară, doar ştii regulile 
de aici. 

Negrul se uită spre masa lui Hatcher. 

Leathernek John îşi luă arma de vânătoare ţinând-o de 
închizător şi o încărcă. 

— Eşti surd? zise Leathernek, punându-şi arma pe 
tejghea, îndreptată în direcţia lui Billy. Asta-i casa mea şi 
astea-s regulile mele. Arma rămâne afară. Billy Death îşi 
supse un dinte, apoi se retrase afară şi îşi sprijini mitraliera 
de perete. 

— Şi pistolul, urlă Leathernek. 

Death îşi scoase pistolul de la centură şi îl puse lângă 
mitralieră. Se îndreptă spre bar călcând apăsat, cu mâinile 
atârnându-i în faţă, ca ale unui boxer. 

— Bere japoneză rece, comandă el, cu accent haitian. 

Leathernek desfăcu dopul unei sticle de bere şi o puse în 
faţa haitianului. 

— Cine sunt yankeii care stau cu Olandezul? întrebă Billy 


A 


n mână. 


353 


Death. 

Leathernek John îl privi câteva secunde, apoi răspunse: 

— Harry Truman, Winston Churchill şi Eleanor Roosevelt. 

Sprâncenele haitianului se încruntară. 

— Ştii foarte bine că aici nu se pun întrebări, Billy, spuse 
Leathernek John. Repetă după mine: „Nu este treaba mea”. 

De la masa la care şedeau, Olandezul nu-i dădea nicio 
atenţie lui Billy Death. El se uita la Hatcher. 

— Poate, răspunse el, în sfârşit, ca răspuns la întrebarea 
lui Hatcher. 

— Poate? 

— Ja. Era numai piele şi os, arăta foarte obosit şi avea 
barbă, dar nu pot fi sigur. 

— Era bolnav? 

Olandezul îşi ţuguie buzele, apoi dădu din cap. 

— Nee, nu era bolnav. Poate... droguri. 

— Se droga? 

— AŞ spune că da. 

— Ce fel de droguri? 

— Păi, ceva ţigări, poate prafuri. 

— Heroină şi marijuana? 

— Posibil. 

— Ai vândut rahat de ăsta Vietcong-ului? 

— Eu nu vindeam droguri, dar... 

Lăsă fraza neterminată. La bar, Billy Death îşi cobori 
ochelarii de soare pe nas şi se uită drept la masa lor. 
Hatcher îl privi şi el. Ochii li se încrucişară o clipă, apoi 
Death întoarse privirea. 

— Când se întâmpla asta? întrebă Hatcher. 

— Cu mult timp în urmă. Aş spune, stai să mă gândesc 
puţin, când transportam mătase thailandeză la Saigon cu 
Henrickson, finlandezul, iar el a fost omorât iarna, în '75. A 
fost în vara aceea, /a. Ultima oară cam prin iunie, 1974. 

— 1974, zise Hatcher aproape cu voce tare. Era 


354 


prizonier? 

— Ja. 

— Ai spus ultima oară. De câte ori l-ai văzut? 

— Dacă este el, Bing yahn, poate de trei, patru ori. Dar 
n-aş putea să jur. Sunt sigur că asta e fata, dar... 

— Fata? îl întrerupse Hatcher. 

— Ja. De fată sunt sigur. 

— Ai văzut-o pe fata asta cu acest bărbat? repetă 
Hatcher, arătând spre Cody şi Pai din fotografie. 

— Am văzut-o pe fata asta şi cred că el era tipul. După 
cum am spus... 

— Vrei să spui că cei din Vietcong au lăsat-o să stea cu 
el? 

— l-am văzut stând de vorbă. 

— Poate că el era, hâi... ceea ce numim om de încredere, 
înţelegi ce înseamnă „om de încredere”? 

— Ja, sigur. Ei aveau încredere în el. Gândea pentru ei, 
iar ei îl lăsau să iasă dincolo de gardul de sârmă câte puţin 
în fiecare zi; îi supraveghea pe ceilalţi prizonieri. Ea 
cumpăra câte ceva. 

— Christoase, bombăni Hatcher, ţinându-şi respiraţia. Ce 
cumpăra? 

— Pastile de chinină, ţigări, penicilină, heroină, pantofi şi 
cămăşi. Îmbrăcăminte. 

— Cu ce plătea? 

— Cu arvi. 

— Cu dolari nord-vietnamezi? 

Olandezul încuviinţă din cap. 

Hatcher îl privi pe Cohen, care fluiera încet şi dădu din 
cap. 

— Deci, să recapitulez. Crezi că l-ai văzut pe acest bărbat 
în iunie 1974 la aproximativ doisprezece kilometri sud de 
Muang pe partea laoţiană a Annimitique Mountains, într-un 
lagăr Vietcong, cu fata asta care cumpăra chinină, heroină, 


355 


lucruri de îmbrăcăminte, penicilină, plătind cu arvi. 

— Ja, aşa este. 

— Cât de mare era lagărul acela? întrebă Hatcher. 

— Era mic, răspunse Olandezul. Avea, poate, douăzeci, 
douăzeci şi cinci de prizonieri, şase paznici şi comandantul. 

— Cum se numea comandantul lagărului? 

Olandezul se gândi puţin, apoi spuse: 

— Taisung. 

— Şi acest prizonier era în afara lagărului, aşa-i? 

— Ja. Erau cam şase sau şapte în afară. 

— Făceau curăţenie? 

Olandezul aprobă din cap. 

— Îi cunoşteai pe toţi indivizii aceia? 

— După haine. Purtau haine cumpărate de la mine. 

— Cum erau îmbrăcaţi ceilalţi prizonieri? 

— Cu haine de lucru de culoare cenuşie. Pe yankei îi 
ţineau despărțiți de vietnamezi. 

— Vietnamezi? Cum adică vietnamezi? 

— Ceilalţi prizonieri erau toţi vietnamezi. Deținuți politici, 
simpatizanți ai yankeilor. 

— Vrei să spui că era o închisoare specială pentru 
prizonieri politici vietnamezi? întrebă Hatcher surprins. 

— Ja, până puteau să-i mute în nord la Hanoi. 

— Să mă ia naiba, zise Hatcher. 

— De ce nu îl întrebi pe John? Umblă vorba că ar fi fost şi 
el într-un lagăr de prizonieri. 

— Unde? 

Olandezul ridică din umeri. 

— Intreabă-l pe el. 

Olandezul ridică o mână şi Leathernek mai deschise o 
sticlă de bere şi o aduse la masă. Hatcher îi întinse 
fotografia. 

— Cunogşti pe cineva de aici? întrebă el. 

John luă fotografia şi se uită la ea. 


356 


— De ce artrebui să cunosc pe cineva? 

— Nu ştiu, spuse Hatcher. A fost prizonier de război. Am 
auzit că şi tu ai fost. M-am gândit că poate... 

— Nu s-a născut încă ăla care să mă poată prinde şi ţine, 
zise John fără duşmănie. 

— Am pus şi eu o întrebare. 

— Îţi spun şi ţie, cowboy, acelaşi lucru pe care i l-am spus 
şi lui Billy. Aici nu există trecut. Viaţa începe când mă scol 
de dimineaţă. Uit mai mult decât îmi amintesc. | 

— Este un prieten de-al meu, spuse Hatcher. Incerc să-l 
ajut. 

— Fără rahaturi de astea. Şi dacă el nu vrea să-l ajuţi? 

— Tot ce este posibil. Dacă îl găsesc şi el nu vrea, am 
întins-o. 

— Foarte bine ai să faci. John mai privi o dată fotografia, 
apoi o puse pe masă. Atrăgătoare femeie, zise şi se duse 
înapoi la bar. 

— Prieteni pe veci, mormăi Hatchen. 

John se opri şi se întoarse spre el. 

— Ce înseamnă asta? 

— Prieten pe veci. Ai fost marinar, trebuie să ştii ce 
înseamnă. Tipul ăsta şi cu mine am fost camarazi. Poate că 
are necazuri, poate are nevoie de ceva. Vreau să-l ajut, 
asta-i tot. 

— Atunci găseşte-i şi ajută-l. 

— Da, ai dreptate. 

Leathernek zâmbi şi se întoarse la bar, dar Hatcher hotărî 
să mai încerce o dată şi se duse după el. Billy Death îl privi 
de deasupra barului. 

— Ai venit aici ca să cumperi sau să vinzi? 

— Niciuna, nici alta. Sunt turist, şopti Hatcher. 

Billy Death se uită batjocoritor la el, aruncă nişte 
mărunţiş pe tejghea şi plecă. Hatcher se întoarse la 
Leathernek John şi se aplecă spre el. 


357 


— Ce ştii despre fată? întrebă Hatchen. Ai văzut-o 
vreodată? 

— Ţi-am mai spus, am amnezie, cowboy, spuse 
Leathernek John. Nu-mi aduc aminte nici măcar numele 
meu de familie. 

Hatcher puse pe bar o hârtie de o sută de dolari 
americani. 

— Frumoasă, zise Leathernek John. N-am mai văzut de 
astea de multa vreme. Pe aici nu circulă decât dolari Hong 
Kong. Se zgâi la bancnotă câteva clipe. O luă şi o puse în 
caseta cu banii din încasări. Se întoarse apoi spre Hatcher 
şi continuă: Eu vând băuturică, mâncare şi tăcere. Dacă 
vrei marijuana, cocaină, ţigări, pot să-ţi dau. li numără 
nouăzeci şi cinci de dolari Hong Kong şi îi puse pe masă. 
Asta-i tot ce am de vânzare, cowboy. 

— Mm goi, spuse Hatcher. 

— Eşti bine venit, zise John, zâmbind în continuare. 

Hatcher îşi strânse restul de bani şi se întoarse la masă. 

— Nu-mi place ce întorsătură iau lucrurile, spuse Cohen 
liniştit Ai aflat ceea ce ai vrut să ştii. Dacă nu mai e 
altceva... 

— Cred că ai dreptate, răspunse Hatcher. 

Îi trase scaunul lui Daphne şi se ridică. Olandezul puse 
mâna lui grasă pe plic şi se uită la Daphne ridicând din 
sprâncene. 

— Sunt ai tăi, spuse Hatcher. 

— Bedankt, zise Olandezul, vârând plicul în buzunarul 
dinăuntrul hainei. Să vă întoarceţi cu bine acasă. 

Traversă încăperea spre bărbatul de la masa de biliard şi 
îl scutură. 

— Haide să mergem, Jawnee, zise el. 

— Da, da, răspunse adormit negrul cu coadă de cal. Vino 
să mă iei mai târziu. 

— Ba vii chiar acum, zise Olandezul ţâfnos, şi plecă. 


358 


— Billy Death mă îngrijorează, spuse Cohen. Prea se 
interesa de noi. 

— Simplă curiozitate, rosti Hatcher. Ce naiba, nu este... 

Se opri şi privi pe fereastră la Olandez, care ajunsese la 
Chris Craft şi se pregătea să plece. 

— Eu m-am gândit la altceva, spuse el. Voi toţi vă duceţi 
la barcă. Vreau să-i pun Olandezului încă o întrebare. 

— Grăbeşte-te. Cu cât plecăm mai repede de aici, cu atât 
mai bine, răspunse Cohen nervos. 

Bărbatul cu coadă de cal şedea pe marginea mesei de 
biliard,  bălăbănindu-şi picioarele şi uitându-se după 
Hatcher. Se ridică şi porni spre uşă, indiferent. 

Afară era o căldură înăbuşitoare. Olandezul îşi verifica 
rezerva de combustibil. Îşi ridică privirea când Hatcher se 
apropie de barcă. 

— Ja? întrebă el. 

— Aş vrea să te mai întreb ceva. Ştii cumva ce s-a 
întâmplat cu acel Taisung, comandantul lagărului de 
prizonieri? 

— A fugit, răspunse Olandezul, fără să se oprească din 
lucru. 

— A fugit? 

— Ja. Nu cred că era prea bine văzut în Hanoi. 

— De ce? 

— Droguri, băutură. Toţi erau corupți. Ştii asta. 

— Dar prizonierii? 

— Nu ştiu nimic despre ei, spuse Olandezul, ridicând din 
umeri. 

— Unde a fugit Taisung? 

Olandezul desfăcu capacul rezervorului de benzină şi 
curăţă conductele gândindu-se ce să răspundă. Se urcă pe 
punte şi se opri aproape de Hatcher. In timp ce vorbeau, 
Hatcher văzu o mişcare în josul râului, la cotitură. Era o 
şalupă care plutea uşor în jurul curbei strânse a râului 


359 


îngust. 

— Bangkok, spuse el. 

— Bangkok? 

— Ja, Bangkok. 

— Şi încă o întrebare, spuse Hatcher. Ce înţeles are 
pentru tine Calul Thailandez? Cohen fu surprins când îl auzi 
pe Hatcher pomenind despre statueta lui. Olandezul se uită 
şi el mirat. 

— Unde ai auzit despre Calul Thailandez? 

Lui Hatcher îi sări inima. Cohen păru chiar mai tulburat. 

— Pe undeva. Înseamnă ceva? îl întrebă Hatcher 
insistent. 

— Zvonuri. 

— Ce fel de zvonuri? întrebă Hatcher cu nerăbdare. 

— Că este o operaţiune de contrabandă cu heroină în 
Bangkok numită Calul Thailandez. Un grup foarte periculos, 
cu care nu trebuie să ai de-a face. Cred că sunt vorbe 
goale. 

Cohen încercă să-şi ascundă surpriza. Hatcher stătea în 
cumpănă. Cu cât afla mai mult, cu atât Cody se înfunda mai 
rău. Cât de mult ştia Olandezul despre asta? 

— Deci, nu crezi că este adevărat? întreba el, încercând 
să nu-şi trădeze emoția prin voce. 

— Eu cred numai ceea ce văd şi ce ating, răspunse 
Olandezul. 

— Dar este posibil? stărui Hatcher. 

— Ei bine, după cum ştii, în Bangkok totul este posibil, 
zise Olandezul cu o mişcare a mâinii. 

Olandezul privi în josul râului, spre şalupă. Hatcher o 
ignoră. Avea nevoie de un răspuns. Dar, înainte de a-i pune 
întrebarea, faţa Olandezului păli. Ochii i se bulbucaseră. 

— Mijn God! spuse acesta. _ 

Hatcher se întoarse şi privi. Şalupa se apropia de mal. În 
partea din faţă, stătea în picioare Sam-Sam Sam. Hatcher 


360 


simţi un şoc de o clipă, un amestec de frică şi surpriză - se 
aşteptase ca ei să vină a doua zi. Acum Sam-Sam era între 
ei şi barca Cigarette. Ei erau izolaţi, iar pe şalupă se găseau 
cel puţin douăzeci de bărbaţi şi femei. 

În bar, Leathernek John se văicărea, lisuse, o să iasă 
mare scandal. 

— Este Sam-Sam, îi şopti Olandezul lui Hatcher cu 
înfiorare. Pleacă repede de aici, omule! Nici măcar nu te 
cunosc. 

Hatcher îşi luă repede haina, dar îi mai puse o întrebare. 

— L-ai văzut cumva pe aici? Pe comandantul lagărului? 

— A fost văzut, se bâlbâi repede Olandezul. Acum 
învârteşte nişte afaceri pe-aici. Se dă drept thailandez. 

— Thailandez? Ştii cum îşi zice? 

— Wol Pot, strigă Olandezul,  smulgându-se din 
încleştarea mâinii lui Hatcher. Işi zice Wol Pot. 


CEA MAI BUNĂ APĂRARE 


Aflând că Wol Pot fusese cândva comandantul lagărului 
Huie-kui, inima lui Hatcher începu să bată puternic în timp 
ce alerga în lungul debarcaderului spre barcă. Cohen 
urmărea şalupa lui Sam-Sam prin binoclu. 

— Deocamdată nu cred să ştie că suntem aici, zise 
Cohen. Lăsă jos binocilul şi se uită la Hatcher. Poate că ar fi 
mai bine să o ştergem repede spre Cigarette. 

Hatcher luă şi el binoclul şi studie şalupa. 

— O să ne izoleze imediat ce o să mă recunoască. Cel 
mai bun lucru este ca voi să plecaţi cu barca, iar eu o s-o 
iau pe uscat, pe scurtătură, şi ne întâlnim acolo. 

— Nu! spuse Daphne. Am venit împreună, o să plecăm 
împreună. 

— Nu este cazul să facem pe eroii, şopti Hatcher, 

361 


urmărind în continuare şalupa. 

— Daphne are dreptate, spuse Cohen. 

— Ascultaţi-mă, eu sunt singurul pe care-l vrea. Ch’u-tiao 
este între noi, nu între voi ceilalţi. 

În timp ce ei îl priveau prin binocluri, Sam-Sam Sam se 
plimba tacticos pe punte. Una dintre femei ieşi afară din 
cabină, încă se îmbrăca şi era tot atât de urâtă ca şi Sam- 
Sam. 

— ÎI vezi? întrebă Cohen, fără să-şi lase binoclul. 

— Mada. 

— S-a distrat puţin, zise Cohen. Pfui, uită-te la femeia 
aceea, ar reduce la tăcere chiar şi un vierme. 

— Acesta nu este concursul pentru Miss Univers, spuse 
Hatcher. 

— Mai degrabă concursul de slute, zise Cohen 
plimbându-şi binoclul dintr-o parte în alta ca să vadă ce se 
întâmplă pe şalupă. 

Hatcher observă că lui Sam-Sam i se alăturase un bărbat 
brunet, oacheş, îmbrăcat cu o cămaşă albă de bumbac, 
deschisă până la talie. De-a curmezişul pieptului erau 
încrucişate două curele de la arme, iar un M-16 îi atârna 
neglijent de umăr. Mai avea un pistol la cingătoare şi un 
cuţit. Cei trei bărbaţi stăteau pe puntea din faţă a şalupei 
privind apa şi flecărind. 

— Ai dreptate, arată de parcă ar aştepta o invazie, spuse 
Cohen. 

— Acela trebuie să fie iranianul, zise Hatcher. 

— Da, este Batal, zise Cohen, lăsând în jos binoclul. Ei, 
acum ce facem? 

— Eu o s-o iau prin pădure înapoi spre ambarcaţiunea 
Cigarette, spuse Hatcher. 

— Nu sunt de acord, interveni Daphne, arătând în spatele 
lui. Departe, la capătul cheiului, Billy Death comunica prin 
walkie-talkie. 


362 


— Crezi că m-a reperat? întrebă Hatcher şi îşi îndreptă 
binoclul spre haitian, care se uita la el în timp ce vorbea. 
Da, m-a reperat, adăugă el. 

Îşi îndreptă din nou binoclul spre şalupă şi se uită ţintă la 
faţa lui Sam-Sam Sam. Piratul îşi lăsă binocilul în jos. Gura i 
se strâmbă într-un rânjet, privi chiorâş, apoi articula 
cuvântul „Hatcher”. Işi ridică AK-47 şi o încărcă. 

— Dragoste la prima vedere, zise Cohen. 

— In spatele nostru, strigă Daphne. 

Billy Death şi un alt tâlhar, veneau în josul cheiului spre 
ei. 

— Sing, tu şi cu John aveţi grijă de aceia doi, rosti tăios, 
Hatcher. 

Gangsterul chinez încuviinţă scurt din cap şi împreună cu 
John îşi luară puştile Uzi, se urcară pe chei şi porniră încet 
în întâmpinarea lui Billy Death. 

Privind din uşa salonului său, Leathernek John zise: 

— Christoase, începe să semene cu High Noon. 

Lângă barcă, Hatcher luă o hotărâre rapidă. Erau depăşiţi 
numeric, douăzeci sau treizeci la unu. Hatcher îl prinse pe 
Cohen de braţ şi îl împinse în barcă. 

— Daphne, urlă el cât putu de tare, intră în bar, pleacă 
din bătaia armelor. 

Întoarse cheia şi porni motorul bărcii. 

— Treci la cârmă, îi ordonă lui Cohen şi, înşfăcându-şi 
servieta, alergă în partea din faţă a bărcii lungi şi înguste şi 
se întinse pe podea. Deschise cutia şi scoase un material 
plastic exploziv pe care îl modelă sub formă de frânghie 
lungă de treizeci de cm şi groasă de cinci cm. 

— Unde naiba ne ducem? întrebă Cohen. 

— Ne îndreptăm spre şalupă, îi răspunse Hatcher. 

— Ce? 

— Ai încredere în mine! 

— Eşti nebun, Hatcher, eşti nebun de-a binelea, ţipă 


363 


Cohen în timp ce îndrepta barca îngustă spre şalupa lui 
Sam. 

Daphne se întoarse încet spre barul lui Leathernek John, 
urmărind barca şi înfruntarea dintre Sing şi Joey, oamenii lui 
Cohen, şi Billy Death cu omul lui. Leathernek John o apucă 
de mână şi o trase în bar. 

— O să fii omorâtă dacă stai afară, rosti el. 

— Nu poţi să-i ajuţi, te rog? îl imploră Daphne. 

— Nu este conflictul meu, doamnă, spuse Leathernek 
John categoric. Eu trebuie să supraviețuiesc aici. 

— Atunci dă-mi mie o armă, rosti ea scrâşnind din dinţi, 
cu ochii plini de furie şi frică. 

Negrul cu coadă de cal, stătea afară şi privea cu ochii 
holbaţi. 

Barca lui Hatcher se îndrepta în zig-zag spre şalupa lui 
Sam-Sam. Şase bărbaţi trăgeau în ea, gloanţele sfârtecau 
cabina de stuf din spatele bărcii şi cădeau în apă de jur- 
împrejur. Cohen conducea barca încercând să evite 
gloanţele în timp ce Hatcher şedea în faţă şi trăgea focuri 
intermitente spre şalupă, în timp ce înfăşură frânghia de 
plastic în jurul provei. 

— Continuă să-i derutezi, îi spuse el hotărât. 

Sing şi Joey ajunseseră pe chei. Erau cam la vreo 
douăzeci de metri de Billy Death şi omul lui. Cei doi chinezi 
se opriră. 

— Nu mergem mai departe, ordonă Sing. Când îşi ridică 
mâna, un alt bandit de al lui Sam-Sam făcu un salt de după 
colţul barului lui Leathernek şi înfipse un cuţit în spatele lui 
Joey. Acesta urlă de mânie, se întoarse rapid şi îl înşfăcă pe 
atacator, dar rana lui era mortală. Mâinile îi căzură fără 
vlagă şi se rostogoli de pe chei în râu. 

Sing îl apucă pe bărbat de gât şi i-l răsuci dintr-o singură 
mişcare. Omul căzu la pământ. Sing se întoarse spre Billy 
Death şi tovarăşul lui, trase un foc în direcţia lor nimerindu-l 


364 


pe acesta în fluierul piciorului. Omul se rostogoli urlând. 
Când Sing trase al doilea glonţ în hoţul căzut, Billy Death 
trase o rafală. Gloanţele îl sfârtecară pe Sing. Căzu în 
genunchi, dar încercă să se ridice, trăgând în continuare. 
Death însă ochi din nou. Sing căzu cu faţa în jos, mort. 

— Destul de dur chinezul, spuse Leathernek John. 

— Eu cred că s-a ajuns acum la douăzeci la doi, nu sunt 
chiar şanse egale, zise bărbatul cu coadă de cal. 

— Şansa e rahat aici, rosti Leathernek John. 

Bărbatul cu coadă de cal se îndreptă decis spre bar şi luă 
un pistol M-60 ce atârna în spatele acestuia. Mai jos, pe un 
raft se afla o cartuşieră plină cu muniții. Şi-o puse pe umăr 
şi se îndreptă spre uşă. 

— Stai pe loc! striga Leathernek John. 

— Nu te speria, spuse omul cu coadă de cal. Mă duc 
afară. 

— Nu cu arma mea. 

Bărbatul îndreptă ţeava pistolului spre Leathernek John. 

— O împrumut doar, zise cu fermitate, în timp ce ieşea 
pe uşă. 

Leathernek John nu mai scoase niciun cuvânt. Se uită la 
el cu gura căscată şi mâinile în şold. 

Billy Death trecu în fugă prin faţa localului şi o luă în jos 
pe mal, alergând cu spatele la bărbatul cu coadă de cal. 

În barcă, Hatcher înfăşurase materialul exploziv de provă 
şi se aplecă cu capul în jos în partea din faţă a bărcii ca să 
fixeze un fitil. Gloanţele îi şuierau pe la urechi pe deasupra 
parapetului. Şalupa lui Sam-Sam se apropia din ce în ce mai 
repede. 

Hatcher se întoarse şi se târî până la cabina de stuf de la 
pupă. 

— Hai să mergem! îi spuse lui Cohen. 

— Unde? 

— Trebuie să ieşim de aici. Bomba poate să explodeze 


365 


din clipă în clipă. 

— De ce nu mi-ai spus ce ai de gând să faci? urlă Cohen. 

Gloanţele intrau în parapet lângă el. II apucară furiile. Se 
ridică, lăsă cârma şi începu să tragă cu pistolul lui 357 în 
direcţia lui Sam-Sam. 

— Trebuie să plecăm acum! urlă Hatcher şi îl împinse 
înapoi în spatele cabinei de stuf care se prăbuşi imediat. 
Plonjară amândoi printre resturile cabinei în râu, departe de 
barcă. Barca îşi continua, fără cârmaci, cursa rapidă spre 
şalupa lui Sam-Sam. 

Hatcher şi Cohen loviră apa cu atâta putere, încât pe 
moment Hatcher îşi pierdu răsuflarea. Văzu corpul lui 
Cohen rostogolindu-se, apoi dispărând de lângă el. Hatcher 
se cufundă curajos în apă încercând să-l găsească, ieşi la 
suprafaţa să ia o gură de aer, apoi se cufundă din nou mai 
adânc, bătând cu braţele şi mâinile apa din jurul lui. 

Nimic. 

leşi din nou, respiră adânc şi plonjă iar, înotând disperat, 
căutând cu mâinile în apa întunecată. Tot nimic. Când ieşi 
din nou, zări capul lui Cohen plutind la mică distanţă de el. 
Cohen era dezorientat şi aproape inconştient. 

Hatcher lovi apa de câteva ori şi-l apucă pe Cohen de 
mână. 

— Te-am prins, prietene, linişteşte-te. 

In spatele lor barca se îndrepta direct spre şalupă. Batal 
se uită la ea şi văzu frânghia de plastic legată de provă. 
Scoase un țipăt şi se aruncă peste bord în momentul în care 
barca se izbi de şalupă. Sam-Sam sări într-o parte când se 
produse ciocnirea, căzu în apă şi ieşi la suprafaţă nu prea 
departe de prova şalupei. Carcasa bărcii se sfărâmă şi 
prova lovi în plin un morman de aparate TV, zdrobind 
tuburile care explodară ca focurile de artificii, apoi bomba 
explodă. 

Sam-Sam era la câţiva metri depărtare când şalupa sări 


366 


în aer. Simţi aerul fierbinte înainte ca şocul izbiturii să-l 
arunce în aer ca pe o creangă ruptă. Puterea exploziei îi 
sfârtecă măruntaiele şi-i despică trupul. O clipă mai târziu 
explodă rezervorul cu combustibil; şalupa plesni ca un 
balon. Flăcările şi bucăţi din ea se răspândiră prin aer. 
Bărbaţii şi femeile de pe ea fură împrăştiaţi ca bucăţelele 
de hârtie. 

Batal, cu sângele ţâşnindu-i din urechi, nas şi gură, fu 
scos la suprafaţa apei de explozie, apoi căzu din nou în râu, 
inconştient, şi se scufundă în adâncuri o dată cu bucăţi şi 
resturi din şalupă. 

— Frumos, spuse omul cu coadă de cal, zâmbind. 

— La naiba! fuse tot ceea ce zise Leathernek John. 

Ceva mai departe, şocul exploziei îi scufundă pe Hatcher 
şi Cohen. Hatcher îl pierdu din nou pe ameţitul Tsu Fi. 
Acesta se ridică la suprafaţă cu respiraţia tăiată şi auzi 
răpăitul mitralierei. Gheizere de apă ţâşniră din râu în jurul 
lui trezindu-l cu totul. Lipăia prin apă ca un peşte prins în 
undiţă, căutând aer. Imediat o nouă rafală atinse apa la 
câţiva centimetri de faţa lui Hatcher. De data aceasta, 
Hatcher văzu din ce parte vin împuşcăturile. 

Billy Death stătea pe malul râului, la cincizeci de metri 
depărtare, şi trăgea cu AK-47. 

Hatcher se întoarse îndepărtându-se în zig-zag, strigând 
la Cohen să îl urmeze, în timp ce altă rafală trecu pe lângă 
el, bip, bib, bip, bip. 

La aproape un kilometru în josul râului, în spatele 
şalupei, barca Cigarette se opri la mal. Oamenii din barcă îl 
văzuseră pe Sam-Sam întorcându-se şi urmăriseră şalupa în 
susul apei, ţinându-se cât mai aproape de țărm ca să nu fie 
văzuţi. Acum tot iadul se deschidea în faţa lor. 

— Mergem să vedem, zise şeful celor trei chinezi, 
arătând spre şalupă. 

Şalupa se scufunda cu rapiditate şi cei de la bord erau 


367 


prea ocupați, luptându-se să scape cu viaţă şi 
transportându-şi răniții pe mal, ca să mai aibă grija lui 
Hatcher. O altă explozie sfâşie şalupa, iar din stivele de 
cutii cu muniții se înălţă o vâlvătaie atunci când explodară. 

Zgomotul îi distrase atenţia lui Billy Death, care îşi lăsă 
arma în jos şi se întoarse nesigur spre şalupă. 

Apoi începură pocniturile cartuşelor de 9 mm pe măsură 
ce căldura creştea, ricoşând din şalupă în copaci şi căzând 
înapoi. Şalupa era acum cuprinsă de flăcări în întregime. 

Billy Death şovăi, apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre 
Hatcher şi Cohen. Îşi ridică AK-47 la umăr şi ochi în silueta 
care se zbătea în râu. 

Bărbatul cu coadă de cal ieşi din local şi stând sub 
verandă, încărcă mitraliera M-60. Işi puse restul benzii pe 
umăr şi porni spre Billy Death. 

— Hei! strigă el. Tu, ăla căruia i se spune Billy Death. 

Haitianul se întoarse spre el. Negrul stătea, cu picioarele 
depărtate unul de celălalt, pe malul râului, cu mitraliera M- 
60 îndreptată spre asasinul ex-tonton. 

— Aruncă arma, îi ordonă acesta. 

Billy Death se uită nedecis, apoi se întoarse spre Hatcher. 
Ezită puţin prea mult înainte de a-şi întoarce AK-ul spre 
omul cu M-60. 

Mitraliera bubui şi şase gloanţe sfâşiară pieptul lui Billy 
Death. Arma îi căzu din mână, picioarele i se îndoiră. Merse 
clătinându-se la marginea râului şi se prăbuşi în genunchi. 
Mâinile i se înmuiară, AK-47 căzu în apă şi bărbia i se lăsă 
pe piept. Billy Death se rostogoli în râu cu faţa în jos. 

Bărbatul cu coadă de cal se întoarse la barul lui 
Leathernek John, scoțând cartuşele din mitralieră în timp ce 
străbătea camera. Puse arma la loc pe suport şi centura cu 
muniții pe raftul de sub el. 

— Ar fi bine să pleci înainte ca ei să fie stăpâni pe situaţie 
zise Leathernek John. 


368 


— Şi eu mă gândeam la fel, replică acesta. 

— De ce naiba ai făcut aşa o nebunie? întrebă barmanul. 

— Ţi-am spus, nu-mi place când cineva nu are şanse 
egale. 

— Adică, nu-ţi place când cineva nu are şanse egale? 

— Ştii ce înseamnă o cădere cu paraşuta? întrebă 
bărbatul cu coadă de cal. 

— Fireşte, eşti la altitudine mare şi te arunci în jos cu 
paraşuta, răspunse Leathernek. 

— Ei bine, eu am făcut o lansare cu paraşuta în Deltă, în 
1974. Era întuneric, vântul şi-a schimbat direcţia şi n-am 
nimerit exact locul, aşa că am căzut într-un desiş de 
bambus în spatele liniilor vietnameze. Un lăstar de bambus 
mi-a străpuns piciorul ieşind pe partea cealaltă, chiar aici. 

Îşi ridică cracul pantalonului şi arătă o cicatrice urâtă, 
chiar în mijlocul pulpei piciorului. 

— Şedeam priponit la pământ de lăstarul de bambus şi 
inamicul mişuna peste tot. Atunci, dintr-o dată apare 
individul ăsta, nu se ştie de unde, îmi curăţă rana şi mă 
cară în spinare o jumătate de milă până în zona în care 
trebuia să aterizez, după care pleacă, aşa cum a venit. Tot 
drumul n-a scos o vorbă cu mine. Mai târziu, cineva mi-a 
spus că tipul era Hatcher, căruia toată lumea îi spunea 
Occhi di Sassi - Ochi de piatră. Acum înţelegi? Se întoarse 
spre Daphne. Spune-i lui Hatcher că Jonee Ansa îi 
mulţumeşte... suntem chit acum. Să-i mai spui să caute 
într-o zonă numită Tombstone în Patpong, un loc care se 
numeşte Longhorn. O mulţime de foşti combatanți se 
învârtesc pe-acolo. 

Bărbatul cu coadă de cal se întoarse şi ieşi din bar pe uşa 
din spate. 

Pe râu, barca Cigarette trecu repede prin fumul ce se 
ridica din şalupă. Cârmaciul îi zări pe Hatcher şi pe Cohen în 
râu. Indreptă barca lucioasă şi rapidă spre ei, încetini şi 


369 


opri. Unul dintre pistolari se aplecă peste bord şi îl apucă pe 
Hatcher de încheietura mâinii şi-l trase sus. Un altul se 
întinse peste parapet şi-l trase pe punte pe Cohen, care mai 
era încă ametit. 

Barca făcu un ocol pe râu, ajunse la doc, o îmbarcă pe 
Daphne şi porni prin fumul fierbinte al şalupei distruse, care 
se înclina cu repeziciune, apoi alunecă în fundul râului. 

— Ei bine, Christian, am să-ţi spun un singur lucru, zise 
Daphne, ştii cum să rişti totul într-o acţiune, fără să priveşti 
înapoi. 


JO SAHN 


În timp ce porneau înapoi în josul râului, întunericul se 
aşternu pe barcă asemeni unui linţoliu. Cohen şi Hatcher îşi 
scoseseră de pe ei hainele ude şi se înghesuiau unul în 
celălalt în cabina bărcii, ca să se încălzească. Daphne 
rămăsese pe punte. 

— Nu pot să cred că faci acest lucru ca să-ţi câştigi 
existenţa, spuse Cohen. 

— L-am făcut, îl corectă Hatcher. A 

— După cum văd, mergi mai departe, zise Cohen. In 
ultimele douăzeci şi patru de ore, am avut mai multe emoţii 
decât în toată viaţa mea. 

— Dacă asta te consolează, aşa s-a întâmplat şi cu mine, 
zise Hatcher zâmbind. Mai avem ceva brandy? 

— Tot ce am este nişte Amaretto. 

— Da, dar nu pe stomacul gol. p 

Cohen se înfofoli bine în pătură. Il privi pe Hatcher o 
clipă, apoi zise: 

— Renunţă, Hatch. 

— La ce să renunţ? 

— Nu fi încăpățânat. 

370 


— Ţi-am mai spus asta, China, nu pot să fac aşa ceva. 

— Da, ştiu. Onoare, integritate, legăturile vechi de 
şcoală. Nu este prea târziu pentru asta? 

— Nu este prea târziu pentru Murph, dacă are necazuri. 

— Ai auzit ce a spus Olandezul. Este un narcoman! 

— A spus că ia puţină marijuana, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Şi că a fost colaboraţionist. 

— Toate sunt zvonuri. 

— Dumnezeule, îi acorzi, într-adevăr, beneficiul îndoielii. 
Ştii deja destul ca să... 

— Ascultă, iată tot ceea ce ştiu, spuse Hatcher tăindu-i 
scurt vorba. Știu că Murph Cody a ieşit din avion acum 
cincisprezece ani. Am motive să cred că a fost în lagărul de 
prizonieri Huie-kui unde Taisung a fost comandantul lui şi 
că fata era cu el acolo. Știu că un bărbat pe nume Wol Pot 
pretinde că l-a văzut pe Cody în Bangkok şi acum Taisung 
este în Bangkok zicând că este Wol Pot. De asemenea, mai 
ştiu că Windy Porter îl urmărea şi a fost omorât pentru asta, 
probabil, de un ucigaş din Chiu Chao. Am motive să credcă 
Wol Pot e posibil să fi lucrat pentru Tollie Fong şi a intrat în 
vreo încurcătură, ceea ce l-a determinat să vină la noi. 
China, dacă pui cap la cap toate astea, este un motiv destul 
de bun pentru mine ca să mă duc la Bangkok. 

— Mai ştii, de asemenea, că Tollie Fong te va omori 
imediat ce te va vedea. 

— A făcut o promisiune, yen dui yen, să ne lase în pace 
pe amândoi. 

— Şi tu ai încredere în cuvântul lui? Acel ch'uang tzu-chi 
al lui se va termina numai când unul din voi va muri. Este 
un jurământ de sânge, Christian. Dacă va fi nevoie, va găsi 
el o scuză să încalce acest yen dui yen. Haide, nu fi atât de 
naiv. 

— China, când am acceptat această însărcinare, n-am 


371 


crezut nicio clipă că Murphy trăieşte. Apoi am avut îndoieli. 
Acum ecuaţia s-a schimbat, cred că trăieşte şi, dacă este 
aşa, am să-l găsesc şi-l bag în mă-sa pe Tollie Fong. 

— Mai întâi, omoară-l. 

Hatcher se ridică şi-i ciufuli părul. 

— Şi eu te iubesc, prietene, spuse el. Mi se pare că 
întotdeauna primesc mai mult de la prietenii mei, fără să 
dau nimic în schimb. 

— Aşa se întâmplă între prieteni. 

— Drăguţ din partea ta că spui asta. 

— Pe naiba drăguţ, nu face pe sentimentalul, zise Cohen. 
Te-am pierdut o dată, apoi te-am regăsit. Acum suntem pe 
cale să te pierdem iar, de data asta pentru totdeauna. Ştiu 
bine asta, la fel şi Daffy. Făcu semn cu mâna spre punte. 
De ce nu te duci să-ţi iei rămas bun de la ea? 

Işi lăsă capul în jos, uitându-se în podea şi îşi trase pătura 
până peste urechi. 

— Mulţumesc, China. 

— Da. Hatcher ieşi pe uşă. Cohen nu se uită după el, dar 
adăugă: Mi-ar plăcea să ştiu că te simţi bine acolo pe insula 
ta. Ce-ar fi să-mi dai un telefon după ce se termină totul, 
dacă ai să mai poţi vorbi. 

Aceştia erau oamenii care îl iubeau atât de mult, încât 
erau gata să-şi jertfească viaţa pentru el şi nu ştia cum să- 
şi ia rămas bun de la ei. Fiecare indiciu îl aducea mai 
aproape de trecut ca apoi să-l îndepărteze de el. Dar 
Hatcher nu avea de ales. Sarcina lui era să-l găsească pe 
Murph Cody, şi în Hong Kong nu mai avea nimic de aflat, 
răspunsul era la Bangkok. Şi cu cât se apropia mai repede 
de rezolvarea misterului, cu atât se temea mai mult. 

Daffy şedea la provă privind, în lumina lunii, siajul făcut 
de elice. 

— A meritat, Hatcher? întrebă ea. 

— Cred ca da, răspunse el. Mi-a confirmat o mulţime de 


372 


lucruri. 

— Dar cu ce preţ! 

— Da, nu se întâmplă întotdeauna aşa. 

Tăcură câtva timp, apoi ea întrebă: 

— Există vreo femeie în viaţa ta? 

Hatcher ezită o clipă. Era oare Ginia femeia /u/? Cu 
siguranţă n-ar fi fost de acord cu termenul acesta. Dar, în 
străfundul inimii, Hatcher îşi dădu seama că făcuse un 
angajament nerostit faţă de ea. Nu-i spusese niciodată, dar 
ea era femeia lui. Ţinea la ea, dorea să aibă grijă de ea, să 
o facă fericită. Dorea să aibă pe cineva sigur în viaţa lui. 
Ginia însemna toate aceste lucruri şi chiar mai mult. 

— Da, răspunse el în sfârşit. 

— Ţi-a trebuit mult timp ca să răspunzi. 

— Pentru că nu m-am gândit la asta niciodată până 
acum. Am presupus doar. 

— Cum se numeşte? 

— Ginia. 

— Ginia, repetă ea, parcă vrând să-i verifice numele. Şi 
cum arată? 

— Foarte independentă. Foarte deşteaptă. 

— Este frumoasă? 

— Da. Dar nu este genul tău. 

— Nu înţeleg. 

Hatcher se gândi în ce fel să-i descrie diferenţa dintre 
înfăţişarea exotică a lui Daphne şi frumuseţea naturală a 
Giniei. 

— Ea nu scoate sufletul unui bărbat, aşa cum faci tu. Nu 
era chiar adevărat, dar era o minciună pe care şi-o putea 
permite. 

— Ai devenit mai diplomat, zise ea zâmbind. Te înţelege 
tot aşa cum te-am înţeles eu? 

— Nu ştie nimic despre trecutul meu. 

— Nici despre prietenii tăi? 


373 


— Nici despre ei. 

— Şi ai să-i spui vreodată? 

— Cred că da, cândva, dacă mi se pare potrivit. 

— O iubeşti, Hatcher? 

Asta îl puse pe gânduri. Nu-şi pusese niciodată 
întrebarea, şi acum Daphne îl forţa să o facă. 

— Asta ar însemna ceva nou pentru mine, Daffy, 
răspunse el, evitând un răspuns precis. Felul de dragoste 
despre care vorbeşti tu lipseşte din viaţa mea de multă 
vreme, dacă chiar a existat vreodată. 

— A existat, Hatcher. Tu n-ai lăsat pe nimeni să vadă 
latura asta a ta, dar eu am văzut-o de câteva ori, pe furiş. 
Şi China spune că în tine sunt două fiinţe. Omul pe care îl 
vede toată lumea şi celălalt pe care nu-l poate vedea 
nimeni. Il vede Ginia vreodată pe celălalt om? 

— Cred că îl vede numai pe acela. 

— Atunci înseamnă că este foarte norocoasă. 

— Mi se pare că fac aceleaşi lucruri ca înainte. 

— Există o diferenţă. Era un timp când tu păreai să... Se 
opri ca să găsească cuvântul potrivit. 

— Să-mi placă? termină el fraza în locul ei. 

— Da, încuviinţă ea. Să-ţi placă. 

— Poate. Dar nu realizezi nimic dacă te uiţi înapoi. Ce-a 
fost, a fost. El îi întoarse faţa spre el. Te iubesc, Daphne. N- 
ai lipsit niciodată din gândurile mele. Dar nu m-am gândit 
niciodată la noi ca la o familie. Pe naiba, cred că niciunul 
din noi n-a dorit asta. 

Ea îi ocoli privirea: Vorbeşte pentru tine, se gândi ea, dar 
nu spuse nimic şi Hatcher îşi dădu seama că, dorind să fie 
cinstit, o rănise. Pentru el, legătura cu Daphne fusese ca o 
singură noapte lungă pentru amândoi, o dragoste de război 
fără viitor şi fără obligaţii. Acum era prea târziu. El îşi 
făurise o altă lume, atât de diferită de a ei, încât nu mai era 
loc pentru ea şi nicio speranţă pentru o legătură 


374 


permanentă între ei. Ea s-ar plictisi de moarte pe insula lui. 
În plus, el rupsese o dată legăturile cu lumea întunecată şi 
periculoasă, lumea lui Daphne, a lui China Cohen, Harry 
Sloan şi a acelora din Ts'e K'am Men Ti, lumea care era 
viaţa ei. Acum trebuia să întrerupă aceleaşi legături din 
nou. 

— Ai dreptate, niciunul din noi n-a vrut să împartă viaţa 
cu celălalt, spuse ea scutindu-l să o mai rănească. 

În timp ce navigau încet prin gurile lui Macao Runs, 
luminile din Hong Kong străluciră în stânga lor. Ea le privea 
cum se apropiau şi cum zgârie norii se profilau în întuneric. 

— Am să cobor eu prima, spuse ea. Ei ştiu unde trebuie 
să oprească. 

— Daphne... 

Ea îi puse degetul pe buze. 

— Ne-am spus şi am făcut tot ce trebuia, Hatcher, şopti 
ea. De data asta, n-ai să te mai întorci. Dar inima mea îmi 
spune că este tot atât de dureros pentru tine ca şi pentru 
noi. Choi qui see yong qup haipon. 

Chinezii spun asta foarte bine: „Dacă omori trecutul, 
răneşti sufletul”. 


375 


CARTEA A TREIA 


376 


Pune cinstea într-un ochi şi moartea în celălalt, 
Şi mă voi uita la amândoi cu indiferenţă. 


Shakespeare, 
IULIUS CEZAR actul |, scena 2 


377 


FLOAREA LUI IUDA 


În aprilie, vântul sufla pe coastele munţilor din nordul 
Thailandei, spulberând ultimii nori ai musonului şi adiind 
deasupra câmpiilor cu flori roşii, albe şi purpurii. Florile se 
înalţă ca balerinele şi înfloresc când soarele coboară peste 
ele, iar coastele munţilor şi câmpiile devin un covor colorat. 

Dar aşa cum unele specii de fluturi trăiesc doar o singură 
zi, tot aşa florile mor repede, lăsând în urma lor o capsulă 
verde-deschis cu seminţe, ca măciulia unei cepe de 
însămânţat. Luni întregi înainte de aprilie, plantele trudesc 
zi şi noapte ca să producă alcaloizi, care se adună în aceste 
capsule cu seminţe. Când capsula s-a copt, alcaloizii lăptoşi 
ies la iveală, uscându-se repede şi întunecându-se la 
culoare. 

Când petalele cad, locuitorii dealurilor, cu pălăriile lor de 
paie, îşi fac apariţia pe pantele abrupte unde cresc florile, 
merg printre rânduri, tăind capsulele şi strângând sucul 
gros, cu linguri de fier, înainte ca acesta să se întărească. 

Generalul Dao, care era phu yai ban în tribul colinar 
Hsong, urmărise cu grijă, în primăvara trecută, cum ţăranii 
băteau capsulele. Ca şef al satului, avea obiceiul să stea ca 
un zeu pe calul lui negru, pe creasta dealului, cu arma M-14 
pusă în bandulieră, cu braţele odihnindu-se pe patul ei, 
supraveghind recoltarea, în timp ce cei doi paznici şedeau 
în apropiere. Paznicii cercetau pe rând cerul şi valea cu 
binocluri puternice, să vadă dacă nu apare vreo trupă 
federală sau elicoptere, în timp ce jos, pe dealul numit 
Powder Mountain, muncitorii băteau capsulele. 

Dao fusese ales phu yai ban de către ţărani. Ca şi tatăl 
său, el aplana orice fel de conflict, se interesa de necazurile 
sătenilor şi negocia cu lumea din afară. Locuitorii din Hsong 

378 


făceau parte dintr-o sectă tribală numită Phui Thong Luang, 
Spiritele Frunzelor Galbene, un grup mic a cărui izolare le 
dăduse posibilitatea să-şi păstreze obiceiurile şi tradiţiile 
vechi de secole. 

Dao era un bărbat solid, călit, aşa cum erau toţi cei din 
Hsong, din cauza vieţii grele de pe munte. Avea treizeci şi 
şapte de ani, dar arăta de cincizeci şi cinci, cu toate că era 
încă chipeş, cu o faţă parcă dăltuită în piatră, o gură mare 
şi nasul plat. Prefera să se îmbrace cu haine militare gri 
închis, în locul veşmintelor tradiţionale, cum făceau ceilalţi 
bărbaţi. Părul negru şi-l lega cu o basma roşie. Din când în 
când îşi lua binocilul şi privea lucrătoarele care purtau bluze 
viu colorate cu plătci dungate, pantaloni colorați strânşi pe 
coapse, cu ornamente la jumătatea gambei - numiţi pasin 
cu turbane mari strălucitoare ţesute dintr-un material 
colorat viu şi cu mărgele de argint. 

Sucul pe care-l strângeau era opium brut. 

Alcaloidul natural era morfina. 

Florile mici şi gingaşe, purpurii, albe şi roşii erau Papaver 
somniferum, care se înmulţea ca buruienile în sud-estul 
Asiei. Nu erau grădini de flori nevinovate, macul somnifer 
este o metaforă pentru ceea ce este mai bun şi mai rău în 
om, un simbol al binelui şi al răului. Într-o capsulă albă cât 
degetul mare al unui om, se afla iadul şi raiul. Ca şi 
cântecul mitic al sirenelor, promisiunea este ispititoare, dar 
realitatea este mortală, deoarece din opium se face morfina 
care alină durerile, dar şi heroina. 

Dao nu ştia nimic despre statisticile folosirii drogurilor. El 
nu ştia unde mergeau pachetele lui, cine le cumpăra sau 
cine folosea produsul recoltei sale. Nu auzise niciodată 
despre seringi hipodermice, despre preţurile exorbitante 
care se plăteau, despre haşiş, marijuana, cocaină, heroină, 
pacheţele cu marijuana, furnizare de droguri, toxicomani 
care îşi fac injecții intravenoase, despre experienţele 


379 


plăcute pe care le ai când te injectezi cu ele. El nu ştia că 
recolta lui putea omori vreun jalnic narcoman de la capătul 
lumii sau că gangsteri adolescenţi pot muri pe stradă 
luptându-se pentru câteva grame de praf alb care era 
extras şi rafinat din sucul florilor mititele. Nu văzuse 
niciodată un ac hipo dermic. El ştia doar că recolta aducea 
bani satului şi asta de ani de zile. Pentru Dao şi întreg tribul 
Hsong nu era nimic rău dacă o vindea. 

Dar guvernul spusese că nu este bine ceea ce fac şi 
începuse un program prin care să-i forţeze pe fermieri să 
cultive cafea, ciuperci şi porumb, în loc de maci. Fusese 
mare zarvă pe dealuri. Triburile Leums, Lius şi multe alte 
triburi de pe dealuri fuseseră atacate de armată care le 
confiscase şi arsese recolta, dar cei din guvern nu se 
legaseră niciodată de Dao. Tribul lui era mare şi ocupa o 
regiune dificilă a muntelui. Dao era un conducător irascibil 
şi independent, un adversar periculos. El controla doar 250 
de hectare de lanuri cu maci - aproape o sută de acri - 
insuficient să începi un război pentru atâta. In plus, tânărul 
general, fiind phu yan ban, trebuia să raporteze tot 
directorului districtual al guvernului, dar cu doi ani în urmă 
el îl dăduse afară pe nai amphoe din Hsong şi guvernul nu 
mai trimisese pe nimeni în locul lui. 

Tânărul general era însă foarte precaut. Când cerul 
devenea roşu şi fluviul strălucea ca aurul, Dao călărea până 
la o colibă construită în mijlocul câmpiei şi intra în ea. 
Inăuntru mirosea a iarbă proaspăt cosită. Pasta de opium 
era adusă acolo, învelită şi ambalată în calupuri de câte un 
kilogram şi jumătate, numite joi. Aşa ea îşi menținea tăria 
pe timp nelimitat, dacă nu era rafinată. 

Pachetele cu pastă de culoare maronie erau puse în 
coburi de şa. Pe masă era aşezat un pachet de pastă de 
zece kilograme şi altul de un kilogram. Dao scoase un cuţit 
şi-şi vâri vârful într-unul din pachete, scoțând un strat 


380 


subţire şi vâscos, pe care îl răsuci între degete până făcu 
din el un cocoloş numit goli. Îl puse sub limbă, închise ochii 
şi începu să-l sugă învârtindu-l în gură. După aceea zâmbi 
mulţumit. Excelent. 

În acea noapte, pachetele fură încărcate pe spinarea 
măgarilor şi, înainte de ivirea zorilor, Dao şi patru dintre cei 
mai de încredere oameni ai săi conduseră măgarii prin 
pădure spre Casa Doamnei Blonde. Călărea de două ore 
prin tufişul des, printre ţepuşe drepte de bambus înalte cât 
pinii, printre porni de tek enormi, încolăciţi de liane. 
Mergeau pe cărări pe care numai ochi bine antrenați 
puteau să vadă, pe unde umblau pantere negre şi tigri. 

Se opriră când auziră huruitul cunoscut prin lăstărişul de 
dinaintea lor, îşi priponiră caii şi merseră pe jos ultimul 
kilometru, parcă vrăjiţi de zgomotul care creştea ca un 
muget. Când, în sfârşit, ieşiră din junglă, se pomeniră la o 
trecătoare stâncoasă învăluită în ceața care se ridica în 
jurul lor din asurzitoarea cădere de apă numită Doamna 
Blondă, la capătul îndepărtat al văii. Luptându-se cu 
stâncile alunecoase de la marginea fluviului, până le 
tremură pământul sub picioare, găsiră, în sfârşit, intrarea 
peşterii cunoscute sub numele de Casa Doamnei Blonde. 

Conducătorii Hsong îşi ascundeau aici pasta de opium, de 
secole. Acum locul era mai bun ca oricând, pentru că ar fi 
fost nu numai o sinucidere să ajungi pe jos până aici, dar 
locul era inaccesibil şi pentru elicopterele guvernului. 
Stocau pachetele de pastă de opium joi adânc în peşteră, le 
acopereau cu hârtie, lăsându-le acolo până venea timpul să 
le vândă. 


Acum era toamnă şi, cu o zi înainte, şeful triadei Chiu 
Chao trimisese un mesager în satul Hsong ca să stabilească 
o întâlnire. Dao îl trimisese pe Straw Sandal înapoi la şeful 
lor cu un kilogram de pastă, ca un gest de curtoazie şi ca 


381 


acesta să verifice calitatea. 

Multe dintre triburile de pe dealuri vindeau pasta de 
opium în stare brută, dar tribul Hsong avea propria lui 
rafinărie, o făbricuţă simplă, dar eficientă, într-o cameră nu 
prea mare. Triadele Chiu Chao ar fi dorit să-şi rafineze 
singure heroina, dar cei din tribul Hsong îşi preparau ei 
praful. Era o chestiune de mândrie pentru Dao, dar se 
gândea şi la partea materială. Era nevoie de două mii de 
capsule de maci ca să facă un kilogram de pastă de opium. 
Un kilogram de pastă se vindea pe dealuri cu şaptezeci de 
dolari, un kilogram de praf chinezesc se vindea cu nouă 
sute de dolari. Pentru Dao diferenţa merita efortul făcut. 
Asta însemna mai multe puşti pentru bărbaţi, mai mulţi 
porci şi tauri, poate chiar un camion nou pentru sat, 
cupoane de mătase thailandeză pentru femei, iar pentru el 
un radio cu unde scurte. El nu ştia că o jumătate de 
kilogram de heroină se vindea cu o jumătate de milion de 
dolari la New York sau că preţul urca de şase sau şapte ori 
mai mult după aceea, ajungând să se vândă pe stradă la 
patru milioane de dolari. 

În noaptea aceea, cei din Hsong avură de lucru în micul 
cuptor. Amestecară zece kilograme de pastă cu apă şi-o 
puseră la fiert într-un cazan enorm de alamă până când 
deveni o masă neagră, groasă, care semăna cu melasa. 
După aceea o turnară într-o presă de lemn şi stoarseră apa 
din ea. Ceea ce rămase era un kilogram de esenţă de 
heroină în granule. Amestecată cu apă şi cu anhidridă 
acetică, într-un mic alambic, uscată sub lămpi puternice şi 
presată din nou, se transforma într-un calup de praf alb pur, 
pe care îl marcau cu o ştampilă: 999, marca celor din 
Hsong şi garanţia că un calup de un kilogram de alb de 
China era 99,9 la sută heroină pură. 


Imediat după răsăritul soarelui, elicopterul decolă de la 
382 


Chang Mai şi se îndreptă spre Hsong, la o sută zece 
kilometri depărtare. Cu o zi înainte, Tollie Fong îl trimisese 
pe Straw Sandal la generalul Dao ca să aranjeze întâlnirea. 
Ritualul afacerii era o formalitate, dar aşa procedaseră cu 
toate satele din nordul Thailandei, în ultimele câteva luni. 
Munţii verzi ca smaraldul fugeau sub ei şi deveneau mai 
aspri, de nepătruns. Drumurile muntoase se întortocheau 
pe coastele vârfurilor luxuriante şi se terminau brusc cu 
alunecări de teren sau, pur şi simplu, erau înghiţite de 
verdeață. De sus, era uşor de observat de ce armata era 
împiedicată în încercările de a descuraja sau distruge 
recolta de maci de aici. 

Fong şedea pe locul co-pilotului elicopterului, având în 
spate trei ajutoare - White Fan, care era însărcinat să 
încheie afacerea şi în această călătorie îi servea de secretar 
şi de consilier financiar, şi de doi pistolari, Billy Kot şi Soon. 
Mesagerul îşi îndeplinise însărcinarea şi se întorsese la 
Bangkok. 

White Fan, un bătrân clarvăzător care mergea pe optzeci 
de ani, avea părul alb şi subţire, şi o rămăşiţă de cioc. Purta 
tradiționalul cheongsam chinezesc de mătase şi îşi 
închinase viaţa tradiţiilor şi ritualurilor. Nu-i plăcea să 
meargă cu elicopterul, dar faţa lui inexpresivă nu lăsa să se 
vadă aşa ceva. Stătea cu ochii închişi ţinându-şi între 
picioare geanta cu şiretlicuri. Soon, un călău demn de 
încredere, moţăia lângă el fără să-şi facă griji că mergea cu 
elicopterul. 

Afacerile, ca şi omorurile, erau îndeletnicirile lui Tollie 
Fong, Să obţină heroină de pe dealuri şi să o vândă pe piaţa 
neagră ori la Singapore, ori la Marsilia, la New York, ori 
Grand Rapids era tot sarcina lui. Fong învățase să facă 
comerţ de foarte tânăr, de la tatăl său, care îşi făcuse 
studiile într-un colegiu în Statele Unite şi îi cunoştea bine pe 
americani. Fong îşi aducea bine aminte de noaptea aceea. 


383 


1962. Ajunul Anului Nou chinez, Anul Tigrului. 

Afară, pe stradă, erau dansatori şi dragoni. Focuri de 
artificii cădeau pe trotuare şi stelele de deasupra Hong 
Kong-ului nu se vedeau din cauza rachetelor strălucitoare. 

Tânărul Fong nu avea încă paisprezece ani şi dorea să 
plece în oraş cu prietenii săi, dar tatăl său insistă să 
rămână acasă. El îi convocase pe bing yahn-i, soldaţii lui, la 
o întâlnire, şi călăul triadelor White Palms se aplecă spre cei 
cinci ofiţeri şi-şi puse mâna pe genunchiul fiului său. 

— Am stat mai multe ore de vorbă cu san wong şi este 
important ca să cunoaşteţi noile noastre planuri. 

Mai întâi, trebuie să-i înţelegeţi pe americani. Ei au multe 
slăbiciuni. Sunt dornici să încerce lucruri noi. Sunt foarte 
sociabili şi fac orice ca să-şi impresioneze prietenii; în plus, 
fac lucrurile pe scară mare. Trăiesc din bani împrumutaţi şi 
scopul lor în viaţă este siguranţa... şi plăcerea. 

Acum sunt încurcaţi într-o harababură cu luptele din 
Vietnam şi în ţară la ei există un protest revoluţionar al 
tinerilor. Şi - ochii i se aprinseră - au descoperit drogurile, 
marijuana, un preparat chimic care se cheama acid. Acesta 
este doar începutul. San wong crede că aceşti tineri sunt 
dornici să cunoască şi alte droguri. 

Până acum, clienţii de praf alb au fost în cea mai mare 
parte cerşetori, oameni de pe stradă, hoţi şi bătăuşi. Există 
un comerţ cu cei foarte bogaţi, dar printre ei sunt foarte 
puţini care le folosesc. Sicilienii controlează comerţul. 

Aşa că noi avem trei planuri. Mai întâi, trebuie să ne 
îndreptăm către sicilieni. Asta nu va fi uşor, dar trebuie să 
ne străduim să-i aprovizionăm şi să folosim oamenii lor, ca 
să le distribuim propria noastră marfă. 

— Putem să avem încredere în ei? întrebă unul dintre 
bing yahn-i. ` 

— Niciodată! Intotdeauna trebuie să fim prudenţi cu ei. 
Când va fi cazul, le vom declara război şi îi vom distruge, 


384 


dar mai este mult până atunci. De acum înainte trebuie să 
creăm cererea şi să încheiem afaceri, aşa că avem nevoie 
de sicilieni. În al doilea rând, soldaţii americani din Vietnam 
şi din Thailanda sunt chiar la uşa noastră şi războiul se 
înteţeşte, deci vor mai veni mulţi soldaţi. Războiul acesta 
va dura mult, aşa cum s-a întâmplat şi cu francezii, şi o să 
le vindem heroină la preţul de cost plus zece la sută. 

— La preţul de cost? întrebă surprins, unul dintre bing 
yahn-i. 

— Plus zece la sută, ca să obţinem o cerere cât mai 
mare, îl corectă Fong. Ei vor pleca în Statele Unite şi le vor 
spune prietenilor lor, şi cererea va creşte al dracului de 
mult. Aceştia vor fi clienţii noştri. Ei se vor obişnui cu 
heroina pură alb de China şi nu vor mai fi mulţumiţi de 
rahatul ăla de heroină maro, turcească şi mexicană pe care 
le-o vând sicilienii. In sfârşit, va trebui să-i încurajăm pe 
oamenii de pe deal să cultive mai mulţi maci, pentru că 
cererea va fi mult mai mare decât putem să le oferim. 

Toate celelalte afaceri cu care se ocupă White Palms 
trebuie să treacă pe locul al doilea. 

Aceasta se întâmpla în noaptea când el îi convocase pe 
cei cinci căpitani ai săi, care se autointitulau Dragon's 
Breath, ca să deschidă pieţe în Saigon şi să le 
aprovizioneze. 

— Trebuie să planificăm această acţiune cu cea mai 
mare grijă, apoi să aşteptăm, zise el, deoarece vor trece doi 
sau trei ani înainte de a întreprinde ceva, dar este un plan 
bun şi va merge. 

După ce plecară căpitanii, bătrânul Fong se întoarse spre 
fiul său. 

— Trebuie să deprinzi partea economică a acestei 
afaceri, zise el calm, dar hotărât. Sunt milioane, poate chiar 
miliarde de dolari în joc. Acum, rolul tău este să fii urmaşul 
meu ca Red Pole la White Palms Chiu Chao, şi această 


385 


afacere îţi va deschide mari perspective. Cu cât ai să ştii 
mai mult, cu atât ai să devii mai puternic. Cine ştie cât de 
departe poţi să ajungi... Red Pole îl pregătise bine pe fiul 
său. Mentorul lui Tollie Fong era Joe Lung, mai târziu 
singurul membru din Dragon's Breath care va supravieţui 
masacrului brutal al lui Hatcher în Delta Mekong. Lung avea 
un program de antrenament foarte strict. Fusese un an la 
Ninja în Tokio, şase luni la SAVAK în iran, alte şase luni cu 
tâlharii şi asasinii Sikhs în Bombay. Un alt an îl petrecuse cu 
un maestru de taichi şi karate în Okinawa. 

Dar trebuia învăţate dedesubturile comerţului şi Fong le 
deprinse de la experţii care lucrau în birourile triadei Chiu 
Chao în Hong Kong, Bangkok, Singapore şi Seattle. Înainte 
de a împlini douăzeci de ani, era la New York ca să înveţe 
afacerile străzii şi ucisese deja de trei ori, deoarece 
principalul lui rol în ierarhia White Palms era să ia locul 
tatălui său, adică să devină călăul Red Pole. 

Ca nou san wong în White Palms, Fong l-ar fi făcut pe 
tatăl său să fie mândru de el, deoarece devenise expert în 
afaceri. Acum, profiturile erau atât de mari, încât puteau 
cumpăra poliţia şi puteau corupe pe toată lumea. Comerţul 
cu droguri devenise afacerea cea mai profitabilă din lume şi 
o cincime din toată heroina vândută în Statele Unite 
provenea de la Golden Triangle din nordul Thailandei. În 
ciuda ch'u-tiao, jurământul său de sânge de a-l ucide pe 
Hatcher - omul care-l executase pe tatăl său şi acum pe Joe 
Lung - afacerile cu heroina trebuia să fie pe primul plan, 
deoarece el îşi extinsese puterea, încheind contracte pentru 
Golden Triangle cu cele mai productive triburi de pe deal. 

Cu fiecare an ce trecea, îşi mărea mai mult imperiul, 
asumându-şi riscuri periculoase cu  imprevizibilii şi 
nestatornicii bandiți de pe munte. De câte ori guvernul le 
ardea câte o recoltă sau obliga tribul de pe deal să planteze 
cafea sau ciuperci, Fong se interesa în alte părţi şi găsea 


386 


noi triburi care doreau să cultive macii care le aduceau 
profit. 

Acţiunea lui adusese beneficii frumoase. Fong controla 
acum tot fluxul heroinei thailandeze al tuturor familiilor 
Chiu Chao, ceea ce însemna cinci la sută din toată heroina 
produsă în Thailanda. Intr-o adunare secretă, membrii din 
Chiu Chao îl confirmaseră san wong, stăpânul tuturor 
familiilor. 

Fong avea nevoie de un om care să-i ia locul şi să ştie să 
se impună, de cineva în care să aibă încredere, şi hotărî ca 
acesta să fie Billy Kot. 

Ales dintre numeroşii asasini care lucrau pentru White 
Palms, Kot era isteţ, deştept, necruţător şi, după părerea lui 
Fong, cel mai eficient ucigaş din lume, după el, bineînţeles. 
Avea numai douăzeci şi şase de ani, dar absolvise un 
colegiu şi acum era timpul să-l înainteze în grad. 

Sprijinit de spătarul scaunului, Fong începu o discuţie cu 
Billy Kot care se aplecă să-l asculte cu atenţie. 

— Trebuie să înveţi să faci afacerile astea, fiindcă tu vei fi 
noul Red Pole. 

Kot înălţă capul surprins de ştirea la care nu se aştepta. 

— Asta înseamnă mai mult decât sarcinile unui Red Pole, 
zise Fong. Trebuie nu numai să impui regulile societăţii ci şi 
să duci tratative aici. 

— Inţeleg, spuse Billy Kot, încercând să-şi stăpânească 
emoția la aflarea veştii. Promit să fiu demn de încrederea 
pe care mi-o acorzi. 

— Trebuie să cunoşti obiceiurile fiecăruia dintre 
conducătorii de pe deal. Ei sunt pentru noi ca arterele 
pentru inimă. Trebuie să înveţe să aibă încredere în tine. Și 
nu seamănă unul cu altul. 

— Ce poţi să-mi spui despre generalul Dao? 

— Generalul Dao este conducătorul tribului Hsong de 
paisprezece ani, de când avea douăzeci şi doi de ani, 


387 


începu Fong. Toate triburile din jur se tem de tribul Hsong. 

— Este războinic? 

— El nu atacă niciodată, dar nici nu se pleacă în faţa 
cuiva. Nu au declarat război nimănui de cel puţin zece ani. 

— Deci e un tip dur, zise Billy Kot. 

— Foarte dur. Armata se teme de el. Acum doi ani l-a 
alungat pe nai amphoe şi cei din Bangkok n-au mai trimis 
pe nimeni în locul lui. El nu este ca alţii, să se vaite că 
federalii îi ard recolta sau să încerce să mai stoarcă ceva 
dolari pentru fiecare joi. 

— Este prietenos? întrebă Kot. 

— Zâmbeşte, răspunse Fong ridicând din umeri, dar este 
prudent. Secretul este să-l respecţi şi să nu-l ameninţi 
niciodată. O insultă sau o ameninţare, chiar una 
nevinovată, ar fi o greşeală şi s-ar declanşa un război. Bing 
yahn-ul lui ne-ar reduce afacerile sau ar putea chiar să 
pună capăt angajamentelor cu noi, aşa că ai grijă. 

— De data asta, am să ascult doar. 

— Nu, să spui ce crezi că trebuie spus. Dacă faci vreo 
greşeală, White Fan te va avertiza. El va sta în picioare sau 
jos între noi şi Dao, lateral, aproape cu faţa spre noi. Dacă 
dă din cap, nu mai spui nimic şi îl laşi pe el să vorbească. 

— Câtă heroină se fabrică în Hsong? 

— Nu este un producător prea mare, dar praful este de 
cea mai bună calitate şi este rafinat de ei. Şi-a mărit 
producţia în fiecare an. Anul acesta, nu ştiu cât va fi de 
mare. 

De sus, din elicopter, văzură un sat nu prea mare, poate, 
o sută de case care formau un model regulat pe un platou 
cu vegetaţie luxuriantă. Dincolo de platou, se înălța Powder 
Mountain, de pe care recolta fusese culeasă. Pilotul ateriză 
pe un drum de ţară, la picioarele muntelui. 

— Acesta este satul principal, spuse Fong în timp ce 
coborâră din elicopter. Mai sunt încă trei sau patru în jur. 


388 


Bing  yahn-ii din Hsong locuiesc în junglă. Ei sunt 
pretutindeni, aşa că nu-i subestima. 

— Câţi soldaţi sunt? întrebă Kot. 

— Habar n-am, răspunse Fong. Poate trei sute. 

— Au arme? 

— De toate felurile. Puşti mitraliere, M-uri 14, lansatoare 
de grenade şi multe arme uşoare. Sunt foarte bine 
înarmaţi. 

Un autocamion militar prăpădit îi aştepta. Se aşezară în 
spate, unul în faţa celuilalt, după care porniră pe drumul 
abia accesibil, spre sat, la o mie de metri deasupra văii. 

— Ar putea să-şi cumpere un camion sau două, zise 
Fong, făcând o socoteală în gând; el nu nota niciodată 
nimic. 

Kot urmări cum camionul urcă pe drumul plin de praf. 
Zări o strălucire momentană de soare pe otel, într-un 
copac, şi mişcare într-altul. 

— Bing yahn-ii lui sunt peste tot, zise el. 

— Hai. Adevărate maimuțe, răspunse Fong, încuviinţând 
din cap. 

Când ajunseră în vârful dealului, camionul se opri în faţa 
unei case mici cu o singură fereastră, care era mai departe 
de restul locuinţelor. Un paznic înarmat şedea în picioare în 
faţa uşii. _ 

— Priveşte cât sunt de prevăzători, zise Fong. Invoielile 
se făceau de aproape o sută cincizeci de ani, din timpul 
Războaielor Opiului din China. Fong îl postă pe Soon de 
partea cealaltă a uşii şi intră în casă cu Fan şi Billy Kot. 

Era o cameră mică cu patru rogojini pe podea, formând 
un pătrat în mijlocul încăperii. Dao stătea în faţa uneia 
dintre ele, cu doi dintre soldaţii lui postați în fiecare colţ al 
camerei, în spatele lui. Lângă Dao, stătea fai thaan-ul, un 
bărbat a cărui faţă era brăzdată de ani şi ai cărui dinţi erau 
îngălbeniţi din cauza mestecatului betelului. Fai thaan-ul 


389 


era bucătarul şi şeful rafinor al tribului Hsong. La picioarele 
lui se afla un mic pachet învelit în frunze verzi. 

Fong se îndreptă spre centrul camerei, se aşeză în faţa 
lui Dao, îşi lipi palmele una de alta şi făcu o plecăciune wai 
ca să-şi arate respectul faţă de conducătorul tribului şi 
fabricantul prafului magic. Dao răspunse salutului wai, apoi 
Fan luă loc în faţa bătrânului rafinor şi îşi puse geanta 
neagră lângă picioare. Kot stătea în spatele lui Fong. 

Vorbiră într-un dialect special, un amestec de thailandeză 
şi birmaneză. 

— Aş vrea să vă fac cunoştinţă cu bing yahn-ul meu, Billy 
Kot, spuse Fong generalului. În curând, el va fi Red Pole la 
White Palms, în locul meu. 

O umbră de îngrijorare se întipări pe faţa generalului. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă el. 

— Nu, nu, răspunse Fong repede. Eu voi deveni san wong 
în Chiu Chao, iar de acum înainte Billy Kot va fi purtătorul 
meu de cuvânt. El va vorbi în locul meu şi va negocia corect 
cu toate triburile care ne furnizează heroină. 

Dao îl privi pe Kot câteva secunde, studiindu-i trăsăturile 
regulate ale feţei. Avea ochii la fel ca ai şefului său, duri şi 
ameninţători. 

— Deci, învaţă? zise Dao. 

— Hai, răspunse Fong. 

Generalul îl mai privi o dată pe Kot şi dădu scurt din cap, 
zâmbind. 

— Ho, răspunse Dao, vârându-şi pumnul drept în palma 
mâinii stângi în semn că este de acord. 

Nu-şi strânseră mâna pentru că în Thailanda atingerea 
mâinilor este considerată o jignire. Şedea cu picioarele 
încrucişate pe rogojina din faţa lui. Fong, White Fan, noul 
Red Pole şi fai thaan-ul se aşezară în aceeaşi poziţie. Numai 
după ce se aşeză, Dao îl salută pe Fan. 

— Te simţi bine, Phat Lom? întrebă el. 


390 


Bătrânul încuviinţă din cap şi zâmbi cu sfială în timp ce-şi 
deschise servieta din care scoase un abac pe care şi-l puse 
în faţă. 

— Hai, hai, zise Dao, dând energic din cap. Apoi îşi lipi 
palmele una de alta şi zâmbi binevoitor. Deci, a venit 
timpul să încheiem afacerea, zise, aprobând din cap spre 
fai thaan, care desfăcea cu grijă frunzele în care era 
înfăşurat calupul. Bucata albă marcată „999” strălucea pe 
rogojina din faţa lor. Ridică cu amândouă mâinile calupul 
alb ca zăpada şi i-l întinse lui White Fan care îl luă într-o 
mână, îl cântări din ochi, apoi îl întoarse pe partea cealaltă. 
Incuviinţă scurt din cap, lăsând să se înţeleagă că 
greutatea era corectă. Se ridică, se duse la fereastră, îl privi 
la lumina soarelui câteva minute, suflând uşor deasupra 
bucății albe. Zgârie uşor cu unghia câteva firişoare şi inhală 
mirosul. Aşteptă un minut sau două, ca să-şi facă efectul, 
mai răzui câteva firişoare, le băgă în gură şi le gustă, apoi 
se întoarse către generalul Dao şi îi puse calupul de heroină 
în faţă. 

Ridică trei degete în direcţia lui Fong. 

— Khuna-phaap di thi soot. Calitatea întâi. 

— Excelentă ca întotdeauna, zise Fong. Cât ai obţinut 
anul acesta? 

— Nouă sute şi treizeci şi cinci de joi răspunse Dao, 
foarte mândru de recolta sa. 

Fong era şi el foarte încântat. Aproape o mie cinci sute 
de kilograme de pastă însemna o sută cincizeci de 
kilograme de heroină. 

— Adică cincizeci de kilograme mai mult decât anul 
trecut, zise el. 

— Am avut un an bun, răspunse generalul. 

La tranzacţia anterioară, Fong plătise nouă sute de dolari 
kilogramul. Il cercetă cu privirea pe Fan care mişca întruna 
bilele colorate ale abacului în stânga şi în dreapta, socotind. 


391 


Fan ridică două degete, apoi trei, apoi unul şi, în sfârşit, 
ridică pumnul. Era un cod pe care numai ei doi îl 
înțelegeau. 

Deşi Kot nu cunoştea codul, îşi făcu repede nişte calcule 
în minte. Nu-i deloc rău, gândi el. Cam o sută treizeci şi 
cinci de mii de dolari pentru o sută cincizeci de kilograme 
de heroină pură. 

Fong se întoarse spre el şi-l întrebă cam cât ar fi preţul. 
Era o încercare la care nu se aştepta. De fapt, preţul era 
neimportant. Luând în considerare profitul sigur, îşi puteau 
uşor permite să-i plătească lui Dao de patru sau chiar de 
cinci ori preţul obişnuit, fără să fie în pierdere, dar astea 
erau afaceri şi banii erau bani. 

Kot încercă să gândească asemeni unui Red Pole. El 
trebuia să cântărească două lucruri: mai întâi, dacă trebuia 
să mărească preţul şi în al doilea rând, cât de mult să o 
facă, încât să nu-l răsfeţe prea mult pe Dao. Urcând preţul 
cu cincizeci de dolari la un joi, n-ar fi în mare pierdere, dar 
i-ar face o impresie bună şefului de pe deal şi nu ar fi nici 
excesiv de generos. 

— Cincizeci în plus pentru un joi, răspunse Kot. 

Kot îşi dădu seama din privirea lui Fang că fixase un preţ 
bun. Acesta îşi întoarse privirea spre general. 

— Oferta mea ar fi fost de douăzeci şi cinci, spuse el 
zâmbind. Noul Red Pole este mai darnic decât mine. 

Generalul Dao era încântat. Expresia feţei Fan-ului nu se 
schimbă, era ocupat să facă socoteli pe abacul lui. 

Intreaga cantitate i-ar costa o sută patruzeci şi două de 
mii de dolari, adică două milioane opt sute cincizeci de mii 
de bahti. 

— Ce-ai zice de două milioane opt sute? întrebă Fang. 

— Este foarte bine, spuse Dao, îndoindu-şi pumnul în 
palmă. 

Afacerea era încheiată. Fang scoase din servieta neagră 


392 


mai multe teancuri de bancnote roşii baht şi le puse unul 
peste altul în faţa lui Dao, apoi făcu o plecăciune. 

— Suma întreagă, aşa cum ne-am înţeles. Când va putea 
domnul Kot să primească marfa? 

— În trei zile vă convine? întrebă Dao. 

— E perfect, răspunse Fong îndoindu-şi şi el pumnul în 
palmă. Şi, dacă nu îl jignesc pe general, aş vrea să le fac 
cadou oamenilor Hsong două camioane noi, ca să celebrăm 
învestitura noului Red Pole. 

Dao fu plăcut surprins. Două camioane noi peste suma 
obţinută. 

— Eşti foarte generos, prietene, spuse el. Concetăţenii 
mei vor fi foarte încântați să lucreze cu domnul Kot. 

— Mai, zise Fong, cu o înclinare a capului, şi se ridică. 

leşiră din căsuţă, îl luară pe Soon care rămăsese la uşă şi 
se întoarseră la camion. 

Fong era încântat de alegerea lui şi îl bătu pe noul Red 
Pole pe umăr. 

— Te-ai descurcat foarte bine, zise el optimist. Nu cred că 
vei avea probleme. 

— Mm goi, spuse Billy Kot, făcând o plecăciune. 

— O sută cincizeci de kilograme de heroină pură pentru o 
sută patruzeci de mii de dolari şi două camioane, zise Fong. 
Cât face asta White Fan? 

Fan calculă imediat beneficiul, ţinând cont de preţul 
străzii din Manhattan, din dimineaţa aceea. Işi ridică 
degetele şi îi spuse suma prin codul lor. 

— Trei milioane şapte sute de mii de dolari, spuse Fong 
radios. Bună treabă pentru o singură zi. 


Pe oriunde se găseau oameni erau şi traficanţi de droguri 
gata să-i vâneze. La hotelul Vitoşa din Sofia sau la hotelul 
Pique în Marsilia, ori la hotelul Garden din Amsterdam, 
sirieni, turci şi libanezi se întâlneau cu gangsteri chinezi, 


393 


sicilieni şi americani ca să facă trafic de heroină, cocaină şi 
marijuana. Ei erau puternicii şefi ai comerţului cu droguri. Ei 
extinseseră rutele navale din Orient spre Amsterdam, 
Londra şi Roma, şi de aici către majoritatea porturilor din 
America de Nord, unde o mie de kilograme de heroină 
ajungea până la două miliarde de dolari, iar preţul se 
schimba când se vindea pe stradă. 

Partenerii lor erau sicilienii, deoarece în anii de când se 
terminase războiul în Vietnam făcuseră afaceri cu 
gangsterii americani şi îşi extinseseră puterea lor mortală 
asupra celor mai multe oraşe din Statele Unite. 

Stăpânii drogurilor făceau contrabandă într-un fel 
neobişnuit, un joc de-a v-aţi ascunselea mortal între 
„catâri”, curierii care făceau traficul de heroină şi droguri, şi 
agenţii cumpărători. Praful mortal era introdus în cavitățile 
pietrelor preţioase, statui şi icoane, în vată, păpuşi, cărţi, în 
valize diplomatice, dar cea mai mare cantitate era 
transportată în încărcăturile de cafea, soia şi bambus. 
Heroina era dizolvată în apă, apoi valize, covoare, tablouri 
şi lucruri de îmbrăcăminte erau impregnate cu acest lichid 
şi transportate pe apă sau pe uscat în Statele Unite. 
Traficanţii ascundeau drogurile în deşert până încheiau 
afacerile, apoi le trimiteau peste graniţă, îndopând cămilele 
cu ele, dresându-le şi antrenându-le să meargă pe anumite 
drumuri. 

De câte ori se pierdea o cantitate de droguri, se făcea o 
nouă schemă de transport. Pentru fiecare cantitate 
confiscată măreau de zece ori transportul următor. 

În Bangkok şi Hong Kong, Tollie Fong şi triada sa White 
Palms aveau cea mai dezgustătoare şi îngrozitoare metodă 
dintre toate. Acum era timpul să întreprindă o acţiune 
masivă în Statele Unite. Aveau aproape trei tone de heroină 
pură 99,9 la sută, alb de China, ascunsă la Bangkok, gata 
să fie încărcată pe vase spre America. 


394 


Prezicerea făcută de tatăl lui Tollie Fong, cu douăzeci şi 
trei de ani în urmă, devenise, în sfârşit, realitate. În toţi 
aceşti ani avuseseră rezultate bune şi Fong avea un plan 
perfect cu care bătrânul san wong fusese de acord. 

Tollie Fong avea posibilitatea să declare război Mafiei - 
La Cosa Nostra, duşmanul jurat al celor din Chiu Chao. 


O SUGESTIE 


Earp ieşi din biroul lui Sweets Wilkie, urcă scările, dădu la 
o parte draperia din mărgele de sticlă şi intră în camera 
secretă din Longhorn Saloon. Onorabilul şedea pe scaunul 
tapiţat şi cu aspectul lui impunător dădea impresia că stă 
pe un tron. Ca de obicei, citea. Singura lampă aprinsă din 
încăpere era cea cu franjuri, celelalte două de deasupra 
mesei de pocher şi a celei de biliard erau stinse. Earl îşi 
trase un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— Cam târziu pentru tine, nu-i aşa? zise. 

— Mă captivează, răspunse Onorabilul fără să ridice ochii 
de pe carte. 

— Am primit un telefon de la omul meu din Hong Kong. 

— Mda, zise Onorabilul, citind în continuare. 

— Un bărbat numit Hatcher soseşte cu avionul de mâine 
dimineaţă. Hatcher este asasin şi lucrează pentru Sloan. 

— Poate că este doar o coincidenţă? 

— Nici gând. Mai întâi a venit Sloan şi, imediat după el, 
Hatcher. Nu, nu vine el să ardă gazul pe aici. 

— Zici că Hatcher ăsta este periculos? 

— In ultimele patruzeci şi opt de ore a scotocit jumătate 
din Hong Kong. Individul ăsta este o pacoste. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? 

— N-am ascultat întotdeauna? 

Onorabilul îşi muie degetul în paharul cu vin, întoarse 

395 


pagina cărţii şi îşi linse degetul. 

— Aranjează să vină aici, spuse el. Urmăreşte-l pas cu 
pas. 

— Nu este cam periculos? întrebă Earp. Să-l aducem 
chiar în bârlogul nostru? 

— Dacă este atât de periculos după cum spui şi a venit 
aici ca să-l ucidă pe Calul Thailandez, înseamnă că este şi 
foarte deştept. In orice caz, o să apară el pe aici, mai 
devreme sau mai târziu. 

Onorabilul ridică privirea şi zâmbi. 

— Thailandezii au o vorbă: „Este mai uşor să omori un 
tigru prietenos decât un câine rău”. 


KRUNG THEP 


Hatcher se trezi când avionul 747 viră brusc trecând pe 
deasupra oraşului Bangkok, şi îl auzi pe însoțitor anunțând 
că se apropiau de aeroportul Don Muang. Pe jumătate 
adormit, Hatcher îşi amintea oraşul cu temple de aur şi 
argint, cu cupole impunătoare, cu femei frumoase şi 
gingaşe, ca porţelanurile chinezeşti, înfăşurate în mătăsuri 
strălucitoare. 

Dădu perdeaua la o parte şi văzu parcă un tablou frumos 
pictat. Chiar în lumina cenuşie a începutului de zori, când 
soarele promitea să se arate la orizont, Bangkok-ul 
strălucea ca o bijuterie în mâna lui Buddha, iar fluviul Chao 
Phraya era ca o linie fără sfârşit. Sute de cupole şi 
clopotniţe de aur se zăreau prin ceața dimineţii, ca florile 
căutând soarele. Aceste locuri sfinte şi canalele care 
traversau oraşul erau caracteristica oraşului. Cu sute de ani 
în urmă, în Bangkok nu existau străzi; erau numai duzini de 
canale care îl străbăteau, pe malul cărora creşteau flori şi 
copaci. Acum totul se schimbase. Câteva artere mari de 

396 


apă deserveau încă oraşul, restul fuseseră umplute, 
devenind bulevarde şi străzi, dar florile rămăseseră şi 
străzile erau demarcate atât de orhidee, plante agăţătoare 
şi palmieri, cât şi de rigole şi trotuare. Prin ceața dimineţii, 
Hatcher zări canalele în jurul cărora erau aşezate hang yao- 
uri pline cu fructe proaspete, flori şi mărfuri de toate 
felurile, pieţe pe malurile braţului principal unde oamenii îşi 
făceau cumpărăturile. 

Când avionul începu să coboare, soarele strălucea la 
orizont şi ceața dimineţii se împrăştiase lăsând să se vadă, 
în toată splendoarea, scânteietorul oraş de aur. 

Priveliştea era atât de uluitoare pentru cei ce veneau din 
Occident, încât parcă zburau pe altă planetă. Turiştii nu se 
mai săturau să o admire. Totul li se părea extraordinar. Dar 
el ştia că sub toate aceste frumuseți se găsea suferinţa 
marii sărăcii, copii care se bălăceau în propria murdărie şi 
erau vânduți pe străzi, că heroina făcea parte din rata de 
schimb, că erau şaizeci sau şaptezeci de omoruri pe lună, 
că blocurile de oţel cu geamuri ca oglinzile, ale celor veniţi 
din Vest, deformau încetul cu încetul vechea frumuseţe a 
Bangkok-ului şi că automobilele poluau aerul oraşului. 
Poate, se gândea el, thailandezii se vor plictisi de străini şi îi 
vor alunga, aşa cum făcuseră strămoşii lor, cu două sute de 
ani în urmă, când farang încercase să înlocuiască îndurarea 
lui Buddha cu trufia arogantă a Creştinismului. 

Ca să supravieţuiască în Bangkok ca farang-i, cei veniţi 
din Occident trebuiau să-i accepte înţelepciunea, chiar dacă 
nu o înțelegeau. Aici Buddha era sfântul mărinimos. 
Thailandezii bogaţi cumpărau butoni cu frunze de aur şi îi 
lipeau pe temple şi icoane. Săracii acopereau statuile cu 
cioburi de ceşti. Fiecare îşi aducea tributul şi venea să se 
roage, să-i ceară ceva lui Buddha, deoarece thailandezii nu 
se gândeau să-l roage decât să prindă un peşte mare, să ia 
un bilet câştigător la loterie, să aibă o femeie frumoasă 


397 


pentru noapte sau un bărbat chipeş cu care să se distreze 
după apusul soarelui. Celelalte dorinţe erau lăsate pe 
seama occidentalilor, al căror Dumnezeu, reprezentat prin 
intermediari încrezuţi, trufaşi şi autoproclamaţi, era un 
Dumnezeu ameninţător, mai puţin milos, mai puţin iertător 
şi lipsii de simţul umorului. Pentru thailandezi, care credeau 
că zâmbetul se născuse în ţara lor, Buddha era un 
Dumnezeu generos, capabil să-i facă să râdă şi să le aducă 
o nemărginită bucurie, un Dumnezeu care nu cerea nimic şi 
le zâmbea celor ce depuneau daruri la picioarele lui. 

Poate că de aceea pentru thailandezi era un păcat să te 
cerţi, o jignire să ridici vocea, iar mânia era intolerabilă. 
Trebuia să iubeşti un popor a cărui filosofie de viaţă se 
rezuma la: Mai pen rai - „Nu-i nimic”. La început, Hatcher 
nu înţelesese complexitatea budismului Hinayana, doar un 
singur lucru:  budiştii credeau că existenţa noastră 
temporară pe pământ este nesigură; grija este o 
absurditate,  supărarea - inutilă, confruntarea - o 
complicaţie, neliniştea - păcat, iar viaţa - o continuă 
iertare. Era o filosofie pe care încercase să şi-o însuşească, 
dar occidentalii aveau reacţii atât de puternice, încât era 
foarte greu pentru un farang să nu ţină seama de ele. In 
trecut, Hatcher înţelesese şi încercase să pună în practică 
filosofia thailandeză, dar acum era altceva. Era copleşit de 
nelinişte şi se temea cel mai mult de ceea ce va afla despre 
Cody în Bangkok. Cu cât avionul se apropia de aeroport, cu 
atât neliniştea lui creştea. Chiar identificarea fostului său 
prieten va fi o problemă grea. Il va mai recunoaşte oare pe 
Cody? Trecuseră aproape douăzeci de ani de când îl văzuse 
ultima oară şi, probabil, îşi schimbase şi numele. 

Dar teama cea mai mare a lui Hatcher îl privea pe Cody 
însuşi. Ce făcea el aici şi de ce stătuse ascuns toţi aceşti 
ani? Fusese colaboraţionist? Era toxicoman? Traficant de 
droguri? Dacă se ocupa de traficul de droguri, era în 


398 


combinaţie cu Tollie Fong şi cu triadele Chiu Chao? Sau era 
vreun alt secret mai ascuns pe care Hatcher nu şi-l putea 
imagina? 

Murise sau nu Cody? Chiar dacă ar fi ieşit din avion după 
prăbuşirea lui, cu cincisprezece ani în urmă, Cody ar fi 
putut să moară în lagărul de prizonieri sau în zeci de alte 
feluri. Cincisprezece ani era mult timp. 

Hatcher îşi mai amintea că în Thailanda numai faptele 
contau. Adevărul era un amestec de ceea ce era realitate 
cu ceea ce îţi închipuiai, de ceea ce era real şi ceea ce era 
spiritual. În cel mai bun caz, un fapt în Bangkok era o teorie 
a realităţii, o percepţie personala. Adevărul era adesea o 
iluzie şi lucrurile nu erau întotdeauna aşa cum păreau că 
sunt. 

Oricât ar fi încercat să se gândească, Hatcher nu putea 
să-şi explice de ce Cody se ascunsese. 

În sfârşit, întrebarea care îl rodea cel mai mult era: Dacă 
Murph Cody era implicat în vreo afacere murdară, ce va 
face el, Hatcher? O va ignora şi se va întoarce acasă? Să 
încerce, în orice caz, să stabilească o întâlnire cu tatăl său? 
Poate că sfatul lui Cohen era cel mai bun dintre toate - să 
întoarcă spatele la tot şi să se ducă acasă. Dar el nu avea 
libertatea să aleagă. 

Avea o obligaţie faţă de Buffalo Bill Cody, îi făcuse o 
promisiune şi înţelegea să o respecte. 

Oricum, era agăţat, trebuia să-şi ia rolul în serios, 
indiferent de ce se va întâmpla. 

Trecu vama fără probleme şi găsi un taxi. Drumul spre 
oraş fu un joc al închipuirii, o călătorie minunată printre 
culturile bogate, privelişti care l-ar fi vrăjit şi pe Sinbad. 
Frumuseţea oraşului îl fascinase întotdeauna şi acum, 
întorcându-se după cinci ani, era uluit din nou de misterele 
şi de făgăduielile lui ascunse. 

Cele douăzeci de mile până în oraş le parcurse repede. 


399 


Câmpiile verzi cu vegetaţie luxuriantă înconjurau oraşul. 
Trecu pe lângă impunătorul Palat Chitralada, reşedinţa 
regelui Bhumibol, bunul şi iubitul conducător al cărui stră- 
străbunic, Rama al IV-lea, cunoscut mai bine ca regele 
Mongkut, o adusese pe profesoara englezoaică Anna 
Leonowens în Siam după 1860 ca să-i lumineze copiii. Cu 
toate că autobiografia ei, Regele şi cu mine, împreună cu 
piesa şi filmul bazate pe ea, aduseseră faimă Thailandei, 
ele fuseseră interzise ca fiind neadevărate. 

Taxiul trecu mai departe de hipodromul Royal Turf Club, 
peste terenuri unde, în fiecare seară, aveau loc întreceri cu 
zmeie, şi peste Phadung Klong, canalul principal al oraşului. 
Peste două ore, bulevardul va fi plin de maşini, de triciclete 
cu motor numite samlor şi tuk-tuk, ciudate mijloace de 
locomoţie cu două locuri, care se strecoară prin traficul 
dens al oraşului. 

Dar în zorii zilei, oraşul arăta cum, probabil, fusese cu o 
sută de ani în urmă. O luară în jos pe Bamrung Muang 
Road, unde orhideele, iasomia şi trandafirii crescuseră 
peste garduri, peste fațadele caselor, şi unde femei tinere 
în costume brodate dansau dansuri ceremoniale, cochetând 
cu umbrele dimineţii pe pajişti de catifea ca smaraldul. 
Briza răcoroasă a dimineţii pătrundea prin geamurile 
deschise ale taxiului, aducând cu ea sunetul constant al 
dangătului clopotelor mănăstirilor budiste care se găseau 
pretutindeni, cu acoperişurile lor un mozaic de spirale 
colorate şi cupole de aur, cu streşinile împodobite cu 
împletituri galbene numite chofas. 

O femeie de afaceri thailandeză îmbrăcată în haine 
occidentale, cu Mercedes-ul parcat la bordura trotuarului, 
punea o ghirlandă de iasomie într-o casă de rugăciune 
mică, dar lucrată cu grijă, şi îşi strângea mâinile la piept în 
semn de wai, rugându-se, poate, pentru o zi bună în 
afaceri. Templele mici se găseau peste tot, ca nişte case de 


400 


păpuşi frumos pictate şi ridicate pe pilaştri. Acestea erau 
întotdeauna împodobite cu daruri: vaze pictate de mână, 
pline cu flori, amulete, salbe din orhidee, scrisori adresate 
spiritelor, bucăţi dungate de mătase strălucitor colorate şi 
chiar mâncare. Văzând micile temple, Hatcher îşi aminti de 
un mercenar numit Nickle Knowles, care oferea întotdeauna 
spiritelor un glonţ înainte de a pleca într-o acţiune. 

Şase călugări în rase de culoarea şofranului ieşeau dintr- 
o mănăstire din apropiere, cu castronaşele lor de alamă, 
căutându-şi prima masă a zilei. Mai departe, o femeie de la 
ţară, cu capul înfăşurat într-un turban strălucitor şi cu 
buzele maronii din cauza betelului pe care îl mesteca, 
şedea în mijlocul trotuarului şi înşira boboci de iasomie. Un 
băcan îşi aranja vitrina prăvăliei cu ananas, banane, 
manghieri şi duriane, fructe mari şi ţepoase care nu le 
plăceau străinilor. 

Trecură de impozantul stadion Phatpu, unde pe vremuri 
atleţii îşi arătau măiestria pentru plăcerea regelui, până 
când aceste practici fuseseră interzise ca fiind prea 
periculoase, apoi de străzile străjuite de flori pe amândouă 
părţile şi intrară în aglomeraţia vechiului oraş. Ciudăţeniile 
continuau: un palat în stil victorian, abandonat, cu turnuri 
ornamentate extravagant, era situat în spatele unui 
cinematograf; o imensă statuie a lui Buddha plasată între 
două blocuri de sticlă şi beton; un grup de copii ai străzii 
jucau fotbal pe trotuar cu o minge de cârpă, alungând 
rândunelele care băteau din aripi speriate, căutându-şi loc 
pe crăcile copacilor dintre statui şi temple. Şi mai erau încă 
multe alte ciudăţenii thailandeze: o frizerie numită Darling, 
un restaurant Puberty, un hotel care închiria camere cu ora 
şi se numea Bungalow Home Fun. 

Strada se termina brusc în Yawaraj Road, care marca 
începutul lui Yawaraj sau Cartierul Chinezesc. Cum traficul 
începuse să crească, apărură agenţii de circulaţie, poliţişti 


401 


îmbrăcaţi în costume kaki, cu căşti albe strălucitoare. 
Şoferul începu să claxoneze ca să-şi facă drum prin aleile 
aglomerate. Străzile erau înguste şi înghesuite, cu case 
şubrede din lemn vârâte una într-alta. Din loc în loc, câte o 
pagodă chinezească  depăşea acoperişul diferitelor 
magazine înşirate unul lângă altul, în care se vindeau 
delicatese, afrodisiace, vitamine şi ierburi miraculoase. 
Străzile se îngustau mai mult, apoi o coteau prin Nakom 
Kasem, piaţa chinezească cunoscută ca Piaţa Hoţilor, nume 
impropriu, deoarece cele mai multe magazine vindeau 
articole neromantice, cum ar fi closete de porțelan, pompe 
de apă şi accesorii electrice. Adevăratele atracţii în Yawaraj 
erau magazinele prăfuite şi slab luminate, cu antichităţi. 
Vânzătorii îşi scoteau deja afară comorile lor şi le aşezau pe 
trotuare, unele peste altele: porţelanuri, mobilă de tek 
încrustată cu sidef, paravane din lemn de trandafir, lămpi 
de alamă şi de cupru. 

Şoferul intră pe New Road, trecu pe lângă ultimele 
blocuri şi ajunse la capătul lui Yawaraj unde opri în faţă la 
Muang House, un hotel de mâna a doua, pe care Hatcher îl 
prefera hotelurilor luxoase din Bangkok. Avea aer 
condiţionat, aşa că ţânţarii nu erau o problemă. Taxiul o 
porni apoi prin piaţă spre Oriental. 

Restaurantul era în spatele hotelului pe o terasă plină cu 
flori, deasupra fluviului Chao Phraya. Dedesubt, bărci lungi 
se îndreptau către pieţele de pe fluviu, iar în depărtare se 
vedeau strălucind clopotniţele zecilor de mănăstiri. Nu era 
încă şapte dimineaţa. In restaurant, nu era decât Sloan care 
stătea sprijinit de balustradă, bându-şi cafeaua şi privind în 
josul fluviului. Briza dimineţii îi flutura haina costumului său 
alb de mătase naturală. Aşa cum era îmbrăcat, şi cu 
cămaşa albastru deschis, putea uşor fi luat drept un mare 
comerciant sau un om de afaceri. Se aşeză la o masă lângă 
balustradă, îşi puse ochelarii Ben Franklin, deschise ziarul 


402 


Bangkok Post, unul dintre cele trei ziare englezeşti care 
apăreau în ţară, ţinându-l îndoit aşa cum fac călătorii în 
metrourile din New York. 

Întorcându-se în Bangkok, Hatcher mai avea un motiv de 
îngrijorare. Harry Sloan. Oportunitatea era cel de-al doilea 
nume al lui Harry. 

Înainte de a-şi termina misiunea, Hatcher se temea că o 
să fie băgat la mijloc între Murph Cody şi Harry Sloan. 

Cât de mult ar trebui să-i spun? se întrebă Hatcher. Este 
oare necesar să ştie totul? 

— Sawat-dii, spuse şeful ospătar, făcând o plecăciune. Să 
vă servesc micul dejun? 

Hatcher arătă cu degetul către Sloan şi îl urmă pe tânărul 
frumos îmbrăcat, la masă. 

— Exact la timp, spuse el. Punctualitatea este 
caracteristică omului de nădejde. 

Hatcher comandă suc de portocale, cafea şi o brioşă 
englezească. După ce chelnerul plecă de la masă, îşi scoase 
ochelarii şi îi puse cu grijă pe colţul mesei. 

Sloan nu mai zâmbea, cu toate că avea vocea liniştită ca 
de obicei. 

— Ai avut ceva de lucru în colonie, spuse el. 

— Ce vrei să spui? 

Sloan zâmbi binevoitor. 

— Ceea ce înţelegi. Am dat de necaz în Madrango. N-am 
nevoie de schimburi de focuri pe Victoria Peak, de poliţişti 
ucişi şi de un afurisit de război între Cohen şi Tollie Fong 
sau o încăierare în susul râului cu jumătate din Ts'e K'am 
Men Ti lichidaţi. Vreau să spun că priorităţile s-au schimbat 
brusc. Acum cel mai important lucru este Madrango. 

— Nu prea vorbeşti clar, Harry, răspunse tot atât de 
liniştit Hatcher cu vocea lui dogită. N-am trasat o linie pe 
pământ şi le-am interzis să treacă peste ea. Au încercat să 
mă omoare. Ce trebuia să fac, să-i ocolesc? 


403 


— Nimeni nu se aşteaptă la asta. 

— Atunci lasă-mă să-mi fac treaba. 

— Ştii cât este de important ca în brigadă să fie linişte, în 
special acum. Miza este prea mare. Aici, în America 
Centrală, în Orientul Mijlociu. La naiba, am toate cărţile pe 
masă. ` 

Hatcher îl privi pe Sloan pe deasupra mesei. Işi desfăcu 
şervetul şi-l puse în poală când chelnerul îi aduse cafeaua. 

— Ştiai ce riscuri sunt când m-ai băgat în toată afacerea 
asta, zise Hatcher, punându-şi zahăr şi multă frişcă în 
cafea. Ştiam amândoi că o să am necazuri din clipa în care 
ticălosul ăla de Varney a apărut la uşă. Aşa după cum spui 
tu mereu, e de-ajuns să ştie unul, că află toţi. Fireşte, nu a 
fost de niciun ajutor că ticălosul era pe stalul de plată al lui 
Fong. 

— Am auzit că jigodia a murit, zise Sloan cu o voce 
şireată, începând să zâmbească din nou. Ţine minte ce-ţi 
spun, în viitor pentru astfel de lucruri se pot duce tratative. 

— Nu era timp pentru asta. N-au sunat la uşa lui Cohen 
ca să propună o mică discuţie mai întâi... Vocea lui Sloan se 
domoli brusc, iar Hatcher se opri o clipă, privindu-l fix. Ce 
vrei cu asta? Nu poţi să duci niciun fel de tratative cu cei 
din Chiu Chao. 

Sloan se aplecă peste masă. 

— Eu pot să discut cu ei, spuse el, afişând o oarecare 
nepăsare. 

— În ce fel? 

— Noi facem afaceri cu aceste țări. Când vrem să punem 
la punct pe unii ca Fong, putem s-o facem. 

— Harry, nimeni nu poate să-l pună la punct pe unul ca 
Fong. 

Chelnerul aduse micul dejun. Sloan comandase ouă, 
şuncă, pâine prăjită şi fructe. Alţi clienți începură să intre în 
restaurant. 


404 


— Ce dracu s-a întâmplat în susul fluviului? întrebă Sloan 
punându-şi sare şi piper pe ouă. 

— Căutam informaţii, răspunse Hatcher. 

— Sper că ceea ce ai obţinut a meritat numărul morţilor. 

— De când ai început să-ţi faci griji de numărul morţilor? 
zise Hatcher sarcastic. 

Sloan se aplecă din nou peste masă. 

— Ai aflat ceva sau nu? 

— Am dat de nişte fire. 

— Adică? Tot ce mi-ai spus până acum este că ai dat de 
nişte fire. 

— O să vorbim despre asta, dacă iese ceva. 

Sloan se sprijini de spătarul scaunului şi oftă. Îşi întoarse 
faţa spre fluviu, ca să-şi limpezească gândurile. 

Hatcher îi spuse direct: 

— Harry, am venit până aici ca să-l găsesc pe Murph 
Cody şi asta am de gând să fac. Şi am s-o fac cum cred eu 
de cuviinţă, ceea ce nu înseamnă că am să-ţi dau raportul 
la fiecare treizeci de secunde. Am promis să vin aici să 
luăm micul dejun împreună şi am venit. Ce te interesează 
dacă am de-a face cu Ts'e K'am sau cu Fong, sau cu oricine 
altcineva? Asta-i treaba mea. Nici măcar nu mai lucrez în 
brigadă, acum sunt un cetăţean oarecare în căutarea unui 
vechi prieten. 

— Te admir pentru talentul tău de a simplifica lucrurile, 
spuse Sloan şi râse pe înfundate. Uite, am nişte veşti 
proaste pentru tine, apoi altele mai proaste. Pe care vrei să 
fi le servesc mai întâi? 

Hatcher oftă. 

— De ce zâmbeşti când îmi spui asta? 

— Pot şi eu să fiu tot atât de perfid ca şi tine, răspunse. 
Vestea mai proastă este că am găsit actele de identitate 
ale lui Cody la locul unde s-a prăbuşit avionul. 

Hatcher se încruntă la el şi se gândi puţin. 


405 


— Când ai aflat asta? 

— Noaptea trecută. S-au întors acolo în '76, când locul a 
fost cercetat din nou. N-a fost trecut în raport, pentru că el 
fusese deja declarat mort şi dosarul oficial era închis când 
au descoperit asta. 

— Cum ai aflat toate astea? 

— ÎI ştii pe Flitcraft, el nu greşeşte ţinta niciodată. S-a 
interesat la Comisia Prizonierilor de Război şi la Societatea 
de Asigurări, după ce am primit raportul lui Windy. 
Informaţia despre actele de identitate fusese băgată printre 
actele de asigurare şi n-a mai fost pusă în fişierul oficial. 
După asta nimeni nu s-a mai interesat de el. 

Hatcher se gândi o clipă. De fapt, vestea era bună pentru 
el. Ea rezolva problema identificării lui Cody în lagărul de 
prizonieri. 

— Asta ar putea explica de ce Vietcong-ul nu l-a 
exploatat. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, spuse Sloan. 

— Până acum, lucrul acesta m-a obsedat, spuse Hatcher. 
Nu-mi ieşeau socotelile. Dacă Vietcong-ul îl avea pe fiul 
generalului, putea face un schimb avantajos pentru el, dar 
nu l-a făcut, acum ştim de ce. Cody i-a păcălit, Harry, aşa 
că n-au ştiut cine era el. 

Sloan ridică din sprâncene. Era evident că lui nu-i trecuse 
prin cap aşa ceva. 

— Ai un adevărat talent să descurci lucrurile, zise el. 

— Am reperat şi lagărul de prizonieri numit Huie-kui care 
se muta mereu. Era situat pe partea laoţiană a Annimitique 
Mountains, pe lângă oraşul Muang. Era un lagăr de tranziţie 
pentru vietnamezii colaboraţionişti... 

— Rahat, fornăi Sloan în silă. 

— Lasă-mă să termin! În lagărul acela mai erau încă opt 
sau zece americani prizonieri de război, care făceau munci 
grele. Am dat de un martor ocular care crede că l-a văzut 


406 


pe Cody acolo. 

— Crede? 

— Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat acum zece sau 
unsprezece ani. 

Sloan îşi scărpina bărbia cu dosul mâinii. 

— Ce s-a întâmplat cu lagărul acela după război? 

Hatcher dădu negativ din cap. 

— Nu ştiu. Dar ştiu că şeful lagărului era atât de corupt, 
că n-a putut să se mai întoarcă la Hanoi. A fugit ca un 
iepure. 

— Putem deci presupune că, dacă Murph Cody era în 
lagăr, putea şi el să fugă, zise Sloan. 

Hatcher încuviinţă din cap. 

— Ai nimerit. 

— Unde ai aflat toate astea? 

— In Chin Chin land, de la un negustor căruia i se spune 
Olandezul. De aceea m-am dus acolo, n-aveam nimic de 
împărţit cu Ts'e K'am. 

Sloan tăcu câteva clipe, apoi se uită peste masă la 
Hatcher mult timp înainte de a vorbi. 

— Până acum totul este poate sau ar putea fi. 

— Da. 

— Aşa că n-avem nimic precis în afară de Wol Pot. 

— Ai dreptate, spuse Hatcher. 

— Atunci, e un rahat, Hatch, zise Sloan. Am să-ţi spun 
ceea ce eu nu cred... nu cred că cei două mii patru sute de 
americani daţi dispăruţi trăiesc în Hanoi, învăţându-i pe 
vietnamezi să joace Monopol sau orice naiba altceva. Poate 
câţiva rătăcesc pe undeva prin Laos sau prin Vietnamul de 
Nord. Poate câţiva sunt renegaţi. Ceilalţi care au rămas 
acolo au fost, probabil, torturați până au murit sau au fost 
împuşcaţi, sau au murit de foame, sau de vreo boală. Aceia 
sunt cei care n-au murit în lupte. La naiba Hatch, o mulţime 
de oameni buni au pierit inutil în Vietnam. De ce să-i mai 


407 


chinuim pe cei de acasă dându-le speranţe. În plus, pe 
lumea asta poţi să mori otrăvit cu un hap pe care-l cumperi 
de la farmacie sau să fii călcat de maşina unui beţivan pe 
şosea. Poţi să mori mai rău decât servindu-ţi ţara. 

— De ce n-ai spus toate astea când eram în Georgia şi-mi 
băteai capul să fac drumul ăsta? 

— N-am spus niciodată că trăieşte. 

— Dar ai insistat destul ca să vin aici. 

— Am să-ţi spun un lucru, atitudinea ta este mult mai 
bună acum decât era în Georgia... sau chiar în Hong Kong. 

— Haide, mai bine să spunem că am pornit de la o 
himeră şi-am ajuns la un punct de plecare. 

— Asta-i o prostie. Te cunosc foarte bine şi pot să-ţi spun 
când nasul tău începe să miroasă ceva. Ai dat de o urmă. 

— Corect, zise Hatcher, dând din cap. 

— Crezi că Murph Cody trăieşte? 

— Să spunem doar că acum cred mai mult decât 
credeam când eram în Hong Kong. 

— De ce? 

— Lucruri fără importanţă. Intuiţie. 

— Dar nimic sigur? 

— Nu. 

— Mada. În regulă. 

Hatcher lăsase la o parte câteva piese importante ale 
jocului de puzzle: că comandantul care fugise la Bangkok 
era Wol Pot şi că Olandezul credea că bărbatul care putea fi 
Cody lua droguri. Nu-i vorbi lui Sloan despre Pai, fata lui 
Cody, şi încă nu-i pomenise nimic despre Calul Thailandez. 
De ce oare? se întrebă el. Răspunsul era că nu avea 
încredere în Sloan. 

— Problema este, trăieşte Cody? Şi dacă trăieşte, în ce 
este băgat? zise Sloan, asta este problema. 

— Când eram în Georgia, mi-ai spus că, dacă îl găsesc pe 
Cody, nu se vor pune întrebări. Bătrânul vrea doar să-şi ia 


408 


rămas bun de la el, aşa spuneai. Asta era singura problemă. 

Sloan îşi aprinse o havană, scutură scrumul şi privi cum 
vântul îl duce în vârtejuri. Se uită peste fluviu. 

Amândoi se gândeau la alte vremuri, vremuri în care 
aveau încredere şi se bazau unul pe celălalt, când exista o 
legătură nescrisă şi nevorbită între ei, ce mergea dincolo de 
datorie şi de ordine, şi era aproape o relaţie psihică între 
gând şi acţiune. Los Boxes rupsese această legătură şi o 
distrusese. 

Acum ocoleau problema, niciunul nevoind să o prezinte 
direct, fără ocolişuri. Sloan nu voia să-şi ia vreun 
angajament verbal, el nu procedase niciodată astfel. In 
trecut, lăsase întotdeauna vorbele grele nespuse. 

— Important este să apărăm reputaţia generalului şi să 
nu-l băgăm în vreo încurcătură? repetă Hatcher. 

Sloan ridică din sprâncene. 

— Ar putea fi mai mult decât atât. 

— Adică, ce-a făcut Cody în ultimii cincisprezece ani? 
întrebă Hatcher. 

— Asta face parte din problema noastră. 

— Dar nu era vorba de aşa ceva când am făcut 
înţelegerea. 

— Christoase, Hatch, ai făcut astfel de lucruri aproape 
douăzeci de ani. Eu trebuie să-ţi sugerez răspunsul? 

— Da, sugerează-mi nişte răspunsuri, şopti Hatcher. 

— Mie mi se pare foarte simplu. 

— Imi ceri să iau o hotărâre grea. 

— Ai mai luat şi înainte. Care-i problema? Am impresia că 
te bazezi pe trecut şi vrei să-i acorzi colegului tău de şcoală 
beneficiul îndoielii. 

— Acum nu vorbim despre fostul meu coleg, vorbim 
despre fiul lui Buffalo Bill. 

— Asta-i problema, zise Sloan. 

— De ce nu intri direct în subiect? întrebă Hatcher cu 


409 


vocea chinuită. Vrei să-l lichidez pe Cody, nu-i aşa? 

lar începe, gândi Hatcher, ticălosul ăsta şmecher o ia de 
la capăt. 

— Vreau să afli dacă trăieşte şi dacă da, de ce nu s-a 
întors, rosti Sloan clar şi răspicat. Şi dacă este amestecat în 
ceva... dubios... 

Sloan lăsă fraza neterminată. 

— Dubios? Dubios? Deştepţi mai suntem, zise repede 
Hatcher. 

— Nu trebuia să vorbim despre astfel de lucruri înainte, 
zise Sloan, închizând ochii. 

Senzaţia de iritare pe care o simţea în măruntaiele lui 
crescu. Ce s-a întâmplat cu Hatcher? se întrebă. 

— De ce nu-mi explici care-i situaţia? zise Hatcher. 

Sloan nu vroia să se lege la cap şi să-şi asume vreo 
responsabilitate. Privi aiurea, pufăind din havană. 

— Îmi spui că vrei să-l omor pe Cody, zise Hatcher cu 
reală surprindere în voce. 

— Eu îţi spun că ai libertatea de a alege, aşa cum ai avut 
întotdeauna. 

— Păi, mârâi ameninţător Hatcher, eu nu vreau libertate 
de alegere. Nu am venit aici ca să omor pe cineva. Am 
venit să aflu dacă Murphy Cody este viu sau mort, punct. 
Acum tu îmi pui în cârcă alte obligaţii. 

— Nicio obligaţie... spuse Sloan. 

— Nu voi lua aceasta hotărâre, şopti Hatcher. 

— Atunci apelează la mine, rosti Sloan categoric. Am s-o 
iau eu în locul tău. 

— Băiatul ăsta a fost un erou de război, Harry. 

— Aşa a fost şi Benedict Arnold. 

— Ce ştii tu mai mult decât mine? întrebă Hatcher. 

— Să mă ia naiba dacă ştiu ceva în plus, îi răspunse 
Sloan. 

— Atunci mi se pare că tragi concluzii destul de aspre. 


410 


— Pe naiba, ce fel de concluzie ai trage tu? întrebă Sloan. 
Tu singur ai prezentat situaţia acum un minut. Tipul lipseşte 
de cincisprezece ani şi dintr-o dată învie la Bangkok şi nu 
vrea să fie recunoscut de nimeni, iar Windy Porter a murit şi 
Wol Pot a dispărut. Dacă cei doi chinezi care l-au omorât pe 
Porter sunt în legătură cu Wol Pot? Dacă el şi Cody sunt 
amestecați în ceva? 

— Dacă, dacă, dacă, zise Hatcher enervat. Ce naiba, nici 
nu suntem siguri că Murph Cody trăieşte. Individul ăsta Wol 
Pot ar putea să ne înşele pe toţi. 

— Oho, asta-i bună, fu de acord Sloan. Apoi spuse direct: 
Dacă aşa stau lucrurile, lichidează-l şi pe ticălosul ăla. 

— Este atât de uşor pentru tine, Harry? întrebă Hatcher. 
să-l omor pe Cody, să-l omor pe thailandez. 

Sloan oftă. Umerii îi căzură şi dintr-o dată păru că 
îmbătrânise cu zece ani. 

— Am luptat din umbră în războiul acesta prea mulţi ani 
ca să ne putem schimba acum, zise Sloan plictisit. 

— Şi dacă Murph este curat? 

— Atunci aranjează întâlnirea cu Buffalo Bill. Ascultă, oftă 
el, tu îţi faci treaba ta, eu mi-o fac pe a mea. Dacă începi să 
cauţi răspunsuri la tot felul de întrebări, ai să fii mort, 
Hatch. Asta-i principal, tu o ştii, şi nu ai timp. Noi nu avem 
decât instincte şi reflexe. În orice zi, ai două alegeri de 
făcut... să faci asta sau să nu o faci. Dacă nu ştii în ce 
direcţie să o iei, dacă nu ai luat hotărârea, plăteşti. Ţi-am 
spus eu vreodată altceva? Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Până acum nu, răspunse Hatcher, fără să-l privească 
pe Sloan. 

— Atunci nu eşti omul potrivit. 

— Poate că nu sunt. 

— Vrei să ieşi din combinaţie? 

Hatcher se gândi la această posibilitate. Avea sentimente 
amestecate fată de Murph Cody. Unii îl considerau erou, 


411 


alţii - maniac. Acum sarcina pe care şi-o asumase lua o 
nouă întorsătură. Nu mai era vorba dacă trăieşte sau nu, ci 
dacă rămâne în viaţă sau nu. Hatcher îşi dădea seama că, 
dacă ar renunţa, Sloan ar aduce pe altcineva în locul lui, pe 
cineva care ar executa ordinul fără să se gândească, vreun 
călău eficient. 

Şi tu ce eşti, Hatcher, gândi el, eşti un călău ineficient? 

După părerea lui Hatcher, el era singurul în situaţia de a 
lua această hotărâre. Deşi nu-i plăcea, Sloan o făcuse din 
nou. El îl băgase pe Hatcher la mijloc, deci pentru el nu 
exista decât o alternativă. 

Incuviinţă uşor din cap. 

— Rămân, spuse el. Dacă trăieşte, am să-l găsesc. 

— Cum? 

— Am să cânt după ureche. 

Sloan se uită la el pe deasupra mesei, câteva momente. 

— Foarte bine, zise el, şi îi strecură pe sub masă un plic. 

— Ce-i asta? întrebă Hatcher. i 

— Este tot ce avea ambasada despre Windy Porter. In 
jurnalul lui sunt notate câteva locuri care s-ar putea să-ţi fie 
de folos. 

— Dar rapoartele poliţiei? 

Sloan râse uşor satisfăcut, bucurându-se parcă să-i dea 
veşti proaste lui Hatcher. Işi termină de băut cafeaua şi îşi 
şterse buzele cu şervetul. 

— Mai am şi alte veşti proaste. Am avut ceva necazuri cu 
poliţiştii de acolo. 

— Ce fel de necazuri? 

— Se ţin băţoşi. l-au spus secretarului de la ambasadă că 
păstrează tot materialul privitor la Windy până termină 
toate cercetările şi nu mai discută despre asta. 

— Probabil că n-au încotro. 

— Tu vei trata cu un maior care se numeşte Ngy. Eu voi fi 
ocupat cu transportarea rămăşiţelor lui Windy în Statele 


412 


Unite. Dacă o să ai nevoie de mine, sună-l pe Flitcraft, el 
ştie întotdeauna unde să mă găsească. 

— Ngy ăsta o să-mi facă greutăţi? întrebă Hatcher. 

— Nu-i spun ei degeaba Mangusta, răspunse Sloan. 


MANGUSTA 


Hatcher plecă de la hotelul Oriental şi se uită la toate 
taxiurile şi limuzinele din faţa hotelului. Avea obiceiul să 
închirieze de la început o maşină pe timp de o săptămână, 
pentru că preţul era mai mic. Căuta un şofer isteţ care să 
ştie să se descurce. 

Mai întâi erau parcate limuzinele Mercedes şi Rolls- 
Royce, urmate de maşinile mai obişnuite, Plymouth şi 
Toyota. Toţi şoferii zâmbeau, ţineau uşile maşinilor 
deschise şi îl invitau să urce. Erau toţi curaţi, civilizaţi şi 
purtau uniforme. La capătul şirului de limuzine şi taxiuri 
văzu un thailandez mic, slab şi muşchiulos stând lângă un 
tuk-tuk cu trei roţi. Omuleţul părea că face exerciţii. Sări 
brusc înapoi, îşi răsuci mâinile într-o serie de lovituri 
puternice, luptându-se cu un adversar imaginar, alergă 
puţin înainte, ridică piciorul până aproape de umăr şi se 
întoarse sărind pe loc. 

Il observă pe Hatcher că se uită la el şi îi zâmbi. 

Omuleţul sări printre maşinile scumpe, se îndreptă spre 
Hatcher şi-i făcu o plecăciune. Purta pantaloni scurţi şi un 
tricou sport, alb, cu o inscripţie în faţă „Echipa de băutori 
de la Harvard”, cu litere de culoare albastru închis. 

— Sawat-dii, spuse el, un salut care în Thailanda putea să 
însemne orice, începând cu „Bună” sau cu „La revedere” şi- 
i făcu o altă plecăciune lui Hatcher. 

— Sawat-dii, Khrap, răspunse Hatcher. Phom maa jaak 
Muang Saharat. 

413 


Băiatul avea vreo douăzeci şi cinci de ani, înalt de un 
metru şi şaizeci şi cinci, cu nasul plat şi faţa lată. Un 
amestec de thailandez şi chinez, gândi Hatcher. Ca 
majoritatea bărbaţilor thailandezi, avea un tatuaj pe umăr. 
Hatcher recunoscu tatuajul ca fiind Kinnari, zeiţa jumătate 
femeie, jumătate pasăre, vestitoarea norocului. 

— Ştiu că eşti american, eu vorbesc englezeşte, spuse 
flăcăul mândru. 

— Sabai-dii. Cum te cheamă? 

— Tsi Tei Nyk, dar toată lumea îmi spune Sy, zise el, şi îşi 
arătă două rânduri de dinţi stricaţi. Pe tine cum te cheamă? 

— Hatch. 

Sy arătă cu degetul spre el, apoi spre Hatcher. 

— Sy, Hatch. 

— Corect. 

— Am stofă. 

— Da, ai, zise Hatcher. Faci multe exerciții de astea, nu-i 
aşa? 

Aruncă şi el în joacă câțiva pumni ca să glumească. 

— Sunt boxer, zise Sy cu mândrie, îmbăţoşându-şi 
pieptul. Conduc tuk-tuk-ul până când fac rost de bani, apoi 
nu mă mai ocup cu asta. 

Sări înapoi şi mai făcu câteva mişcări, ridică iar piciorul şi 
alergă pe loc. Fac exerciţii în fiecare dimineaţă, în zori, timp 
de două ore, şi în fiecare după-amiază treizeci de minute. 

— Ai vrea să lucrezi pentru mine cam o săptămână? 

— O săptămână? Ce trebuie să fac? 

— Să faci pe translatorul. 

— Păi aici toată lumea vorbeşte englezeşte, şi tu vorbeşti 
thailandeza. 

Hatcher încuviinţă din cap. 

— Da, dar nu Sabai-dii. Mergi cu mine pe unde mă duc 
eu, îmi povesteşti despre oameni, mă ajuţi. Fără probleme. 

— Ah. Fără probleme, spuse Sy şi imediat înţelese pentru 


414 


ce era angajat. Mai pen rai. 

— Aşa este, mai pen rai, fu de acord Hatcher. Cât ceri? 

— In fiecare zi? Tot timpul? 

— Eu mă culc târziu, spuse Hatcher zâmbind. 

Sy chicoti şi dădu uşor din cap. 

— Am înţeles. Te culci târziu, te scoli târziu. 

Cu mâinile la spate, Sy făcu câţiva paşi în dreapta şi în 
stânga în faţa lui Hatcher, se încruntă puţin şi zise: 

— Mâine seară am un meci, aşa că nu pot lucra. 

— In regulă. 

— Şi trebuie să-mi fac exerciţiile în fiecare după-amiază. 

— Inţeleg. Unde boxezi? 

— Peste tot. Mâine la Parcul Royal, lângă templul Phat, 
răspunse cu mândrie. Dacă am să reuşesc, într-o zi am să 
devin membru în garda regală. 

— Asta îţi doreşti, să fii în garda regelui? 

— Da. Mă rog lui Buddha pentru darul ăsta în fiecare zi, 
de doisprezece ani. Port hai-huang şi am tatuaj ca să mă 
ajute să obţin slujba asta. 

Işi băgă mâna în cămaşă şi scoase o amuletă rotundă de 
alamă pusă pe un lanţ de argint, care avea gravat în mijloc 
un Buddha. Thailandezii erau renumiţi în amulete pe care le 
numeau hai-huang, adică „lasă grijile deoparte”. Unii 
purtau amulete pentru orice ocazie. Existau dughene şi 
prăvălii specializate în amulete, pe lângă cele patru sute de 
mănăstiri din Bangkok. 

— E frumos acest hai-huang, zise Hatcher. Nu-i nimic, 
cred că putem rezolva să ai treizeci de minute libere pe zi 
ca să-ţi faci antrenamentul. Poate că am să merg şi eu cu 
tine la meci. 

— Am să-ţi fac rost de bilet, spuse băiatul emoţionat, 
aruncându-şi un picior într-o parte şi ridicându-l de două ori 
în sus. 

— Ei, atunci cât îmi ceri? întrebă Hatcher din nou. 


415 


Sy se opri, ridică mâna şi-şi răsfiră cele cinci degete. 

— Cinci dolari, dolari americani. 

— Pe oră? 

— Pe zi. 

— Cinci dolari pe zi? întrebă Hatcher surprins. 

— Şi mâncare. 

— In regulă. Cinci dolari pe zi şi mâncare. 

— Chai, spuse micul thailandez. 

— Dar tu meriţi mai mult. 

— Mai mult? 

— Douăzeci de dolari pe zi. 

— Pe zi! spuse Sy, cu ochii mari cât cepele. 

Hatcher încuviinţă din cap. 

— Sunt un om bogat, spuse încântat Sy. O să închiriez o 
maşină. 

— Ştii să conduci o maşină? 

— Sigur că da. 

— S-a făcut, o să mă arunc într-o maşină, zise Hatcher. 

— Să te arunci? 

— Am să închiriez o maşină. 

— Un jeep? întrebă Sy emoţionat. 

— Nu, ceva mai bun. 

— Jeep-ul este bun, trece uşor peste hârtoape. 

— Prea tare pentru fund, şopti Hatcher şi e prea cald 
afară. 

— Merkedes? zise Sy accentuând tare pe e. 

— Ce-ai spune de un Chevy? 

— Chevy? ah, Chevrolet? 

— Chai, răspunse Hatcher. 

— Foarte bine, rosti Sy ridicând din umeri. 

— Bine, iată ce o să facem. O să mergem la poliţie. După 
aceea ne întoarcem la hotelul meu, închiriem o maşină şi 
eu mă duc să studiez nişte rapoarte o oră sau două. In 
timpul acesta, poţi să-ţi faci antrenamentul. Vizavi de hotel 


416 


se găseşte un părculeţ. După aceea o să facem un tur prin 
Bangkok. 


Maiorul Tan Ngy stătea în spatele biroului său, cu mâinile 
la spate, cu faţa ca o mască, privind la nota diplomatică din 
faţa lui. Era plictisit, plictisit că şeful îi ordonase să 
coopereze cu americanii, plictisit că americanii aveau 
pretenţii să se amestece în treburile poliţiei din Bangkok. 
Pentru asta veneau americanii aici. 

De ce oare credeau întotdeauna americanii că pot veni 
acolo să ia totul în primire? Peste tot, în lumea întreagă, ei 
aşteptau să li se dea informaţii - să aibă autoritate - să li se 
cedeze tot, chiar aşa. Moartea ofițerului american, Porter, 
de la biroul de informaţii, era o afacere a poliţiei locale, o 
crimă care avusese loc pe străzile Bangkok-ului, nu era 
problema Armatei Statelor Unite sau a Biroului de Informaţii 
Militar, sau a lui Hatcher. Era problema lui. Ngy era şeful 
diviziei omucideri din Bangkok şi nu avea nimic împotriva 
americanilor, în general, dar nu-i plăcea ca ei să se 
amestece în treburile lui. 

Ngy era un excelent ofiţer de poliţie, inflexibil, energic, 
intransigent şi cinstit; toate acestea îi aduseseră porecla de 
Mangusta. El nu admitea ca americanii să-şi bage nasul 
peste tot, lăsând să se înţeleagă că posibilităţile lui de a 
face investigaţii erau inferioare sau necorespunzătoare. 

Partea cea mai proastă era că el nu progresase cu nimic 
în ancheta lui. Investigaţiile pe care le făcuse nu dăduseră 
niciun rezultat. Filajul mergea prost şi Ngy îşi dădea seama 
că cu cât treceau zilele, cu atât mai greu putea să-i prindă 
pe criminali. Acum venea şi yankeul ăsta să-i ofere ajutorul. 
El mai avusese de-a face cu americanii şi înainte. Erau 
vanitoşi. Trufaşi. Infumuraţi. Superiori. Şi totuşi, el trebuia 
să se poarte aproape slugarnic. Şeful lui fusese clar în 
privinţa asta. Fii prietenos, nu doar prevenitor, prietenos! 


417 


Nu se anunţa o zi bună. 

Se uită la ceas. Mai erau cincisprezece minute. 
Americanul va sosi peste cincisprezece minute. Oh, va fi 
punctual. Dumnezeule, oamenii ăştia nu întârzie niciodată? 
Îşi va prezenta saluturile de rigoare, mă va trata de sus, va 
zâmbi puţin şi apoi se va oferi să ajute poliţia locală. Aşa 
fac ei întotdeauna, ajută. 

Cu două minute înainte de ora fixată, ajutorul lui Ngy 
bătu la uşă şi foarte respectuos anunţă sosirea lui Hatcher. 

Ngy se apropie de sergent. 

— Este ofiţer al Armatei Americane, nu preşedintele 
Statelor Unite, rosti el dezaprobator printre dinţi. 

— D... D... da, domnule, se bâlbâi sergentul, surprins de 
ieşirea violentă a maiorului. 

— Să intre, spuse Ngy, îndreptându-se spre biroul lui. 

Hatcher se gândea la această întâlnire cu aceeaşi 
nelinişte ca şi Ngy. Nu voia să stârnească vreo gâlceavă 
între ei. Nu voia să preia americanii cazul, ci dorea copii 
după rapoartele poliţiei şi să afle ce progrese se făcuseră. 
Nu ştia cum o să se descurce, ca Ngy să nu devină 
bănuitor. Dar era sigur că nu va pomeni nimic despre Wol 
Pot, Cody, Calul Thailandez sau vreun alt aspect al cazului. 

Hatcher fu surprins cât de mare era biroul. La urma 
urmei, acesta era biroul unui poliţist de criminalistică, nu al 
primului ministru. Era o cameră înaltă, cu rezonanţă, cu 
ghivece de faianţă pline cu flori, mobilă lustruită frumos şi 
curată. Hârtiile se mişcau uşor pe masă, stârnite de 
ventilatorul din tavan. Prin obloanele închise, zgomotele 
străzii şi dangătul clopotelor se auzeau ca un murmur. 

Maiorul era un bărbat scund şi îngrijit, bine îmbrăcat, într- 
o uniformă kaki, cu cămaşă albastru închis şi cravată 
galbenă. Mustaţa şi părul erau tunse cu mare grijă, avea 
manichiură şi ghetele de piele luceau. Avea faţa ca o 
mască, nelăsând să se întrevadă nici supărare, surpriză sau 


418 


plictiseală, nici prietenie sau duşmănie. 

Crimă la o masă de pocher, gândi Hatcher. 

Hatcher ştia totul despre el. Lucrase pe linia frontului 
ajutându-i pe americanii din FBI să-şi facă stagiul, lucrase 
şase luni cu poliţia din New York City, făcuse parte dintr-o 
echipă care urmărea transporturile de heroină de la Golden 
Triangle în Malaysia, o echipă în care erau cei mai buni 
agenţi ai Statelor Unite pentru depistarea traficanţilor de 
droguri. Toţi şefii de departamente îl invidiau pentru 
recordurile arestărilor sale. 

Ngy era un bărbat pedant, nu era greu de văzut asta. 
Totul în jurul lui era perfect. Felul cum era îmbrăcat. Biroul. 
Masa de lucru. Totul era aranjat cu grijă, scrisorile, tocurile, 
sugativele, telefonul, toate puse pe sortimente. 

Pedant, pedant, pedant. Un bărbat cu o mare 
personalitate, pe care totuşi cineva putea să i-o rănească 
uşor. Hatcher trebuia să fie foarte atent cu acest poliţist pe 
care subalternii îl numeau, pe la spate, Mangusta. 

— Domnule maior, zise Hatcher pe un ton foarte sincer, 
eu sunt Hatcher. Nu pot să vă spun cât de mult regretcă vă 
răpesc timpul. 

Ngy zâmbi încercând să nu se arate dispreţuitor. 

— Plăcerea este de partea mea, domnule colonel, spuse 
cu toată seriozitatea. Mă simt foarte stingherit că un astfel 
de lucru s-a întâmplat aici. Am crezut că oraşul Bangkok 
este mai civilizat. 

Oho, gândi Hatcher, are neplăceri. 

— Se mai întâmplă şi lucruri ca acestea, zise Hatcher. 
Credeţi că motivul a fost jaful? 

Aha, aruncă nada, gândi Ngy, încearcă să fie dibaci. Ei 
bine, n-o să-i strice să-i spun vreo două. 

— Nu, răspunse Ngy. N-a dispărut nimic. Se pare că s-a 
amestecat într-un scandal şi pentru asta a fost omorât. 
Există martori care au văzut întreaga scenă. 


419 


E un poliţist inteligent, reflectă Hatcher. Dacă există 
martori, i-a ales el să fie nepătaţi, nu este nevoie să mă 
arăt prea interesat. Asta o să-l facă să-şi dea drumul. 
Hatcher hotărî să-i dea un răspuns potrivit. 

— Acesta era genul lui Windy - ăsta era diminutivul lui, 
Windy - ce mai, acesta era felul lui de a fi, întotdeauna gata 
să ajute pe cineva dacă avea vreun necaz. Ngy încuviinţă 
din cap încă zâmbind. 

— Inţeleg, spuse el. 

Pare să mă îndrume în direcţia asta, gândi polițistul 
thailandez, o crimă din întâmplare. Oare nu ştia că Ngy 
aflase că Porter era ofiţer de informaţii? Ofițerii de 
informaţii nu sunt omorâţi din întâmplare. 

— Ironia sorții, nu-i aşa? continuă Hatcher, un ofiţer să fie 
omorât în felul acesta. El... merita... nu ştiu, oricum... o 
altfel de moarte. 

Deştept! gândi Ngy. Asta lămureşte problema despre 
slujba lui Porter. El pune întrebarea şi tot el răspunde. Ce 
fel de joc face? 

— Ei bine, noi n-am exclus şi alte motive, spuse Ngy. 
După toate aparențele însă se pare că a fost un bun, dar 
nefericit samaritean. 

O fi venit aici oare fiindcă ştie ceva ce noi nu ştim? gândi 
Ngy. Poate că Porter era pe urmele unei afaceri suspecte şi 
Hatcher a venit să afle cât ştim noi despre asta. Ngy hotări 
să arunce undiţa mai adânc. 

— Era... îi, implicat în ceva ce ar putea avea vreo 
legătură cu întâmplarea asta? întrebă Ngy. 

Hatcher dădu negativ din cap. Dumnezeule, habar n-are 
de nimic, aruncă o vorbă să afle ceva de la mine şi vrea să 
mă agaţe. 

— Nu, de fapt, slujba lui se limita numai la securitatea 
ambasadei, nu era agent de teren. Windy era aproape de 
pensionare şi asta era considerată o slujbă uşoară, înainte 


420 


de a se retrage. 

Ngy se gândi. Să am încredere în el? Dacă ceea ce spune 
este adevărat, atunci cazul Porter ar fi ca un conflict 
întâmplător care s-a terminat cu un omor. Asta ar însemna 
că nu trebuie să mai fac arestări, ceea ce ar fi acceptabil şi 
pentru superiori. 

— Fiţi sigur că facem tot ce stă în puterea noastră ca să-i 
găsim pe ucigaşi. Avem semnalmentele amândurora, şi al 
aceluia din cealaltă barcă. 

— Cealaltă barcă? 

Păi, e clar ca nu prea s-a ocupat de problema asta, gândi 
Ngy. In toate documentele este scris că mai era un bărbat 
într-o altă barcă. Am să-i mai dau nişte informaţii gratuite, 
să-l văd cum reacţionează. 

— Acela care părea să fie adevărata ţintă, zise Ngy. A 
sărit în râu când a început totul. Ar putea foarte bine să fi 
fost un fel de răfuială între gangsteri, şi maiorul Porter a 
picat între ei. Mai era amestecată şi o prostituată... dar asta 
nu are niciun amestec cu maiorul care nici măcar nu o 
cunoştea. Vă asigur că nu facem nicio legătură cu asta. 

— Slavă Domnului. Ar fi fost foarte neplăcut pentru soţia 
lui. 

Ngy se gândi că, poate, hârtia pe care o avea îl va ajuta 
la ceva. Căută în mapă şi scoase o coală de hârtie ruptă 
dintr-un blocnotes, decolorată şi cu pete de cerneală. 

— Am găsit asta, zise Ngy, şi îi întinse hârtia. Să ştiţi că 
nici experţii noştri n-au putut să descifreze ce este scris pe 
ea. 

Hatcher se uită atent la ea, o întoarse şi o privi pe partea 
cealaltă. Era pagina din jurnalul lui Porter, din ziua când 
murise. O puse pe biroul lui Ngy, nedorind să pară prea 
interesat. 

— Probabil, nota de la băcan, zise Hatcher râzând. 

— Probabil, zise Ngy râzând şi el forţat. 


421 


— Poate că ar trebui să o arăt unora dintre colegii săi şi, 
cine ştie, am da de un fir care v-ar fi de folos. 

Ngy deveni din nou bănuitor. Dar până la urmă îşi dădu 
seama că temerile îi erau nefondate. Hatcher ăsta părea că 
nu are un alt interes în acest caz decât de a raporta oficial 
că l-a studiat. Până acum nu încercase să se amestece în 
treburile lui. Ngy hotărî să-i facă unele concesii. 

— Nu e nicio problemă, zise Ngy zâmbind. 

In regulă, gândi Hatcher, am progresat ceva. 

— Bine, zise el. Ştiu că sunteţi foarte ocupat. Am venit 
aici numai să mă ocup de transportul rămăşiţelor 
pământeşti ale lui Windy şi să comunic familiei că poliţia se 
interesează de acest caz. Ştiţi ce înseamnă asta, ei sunt de 
partea cealaltă a lumii... 

Ngy dădu din cap în semn de înţelegere. De ce să nu-l 
fac să se simtă bine, gândi, şi să scap de el o dată pentru 
totdeauna. 

— Poate, zise Ngy, v-ar ajuta dacă aţi lua o copie după 
raportul de cercetări, ca să-l duceţi familiei. Spuneţi-le că 
facem tot ceea ce este posibil ca să lămurim cazul. 

Hatcher abia îşi putea stăpâni bucuria. Punct, ghem, set, 
meci. 

— Excelentă idee, domnule maior. Sunt sigur că va fi de 
folos. 

Nu este primejdios, gândi Ngy, după ce Hatcher plecă. 
Era limpede că americanii aveau încredere cum conducea 
Ngy cazul. 


Sy şi Hatcher se întoarseră la hotel, unde Hatcher 
închinase o berlină Chevy cu două uşi, de culoare albastru 
închis. Apoi, el urcă în camera lui, comandă o sticlă de Jack 
Daniel şi o cană cu ceai thailandez. Deschise aerul 
condiţionat, puse în funcţiune ventilatorul din tavan, îşi 
scoase cămaşa, îşi turnă o ceaşcă cu ceai pe care o 


422 


amestecă cu whisky şi se aşeză pe canapeaua de trestie, 
cu toate dosarele împrăştiate pe o masă. 

Raportul era scurt şi simplu, şi nu spunea mare lucru. 
Martorii declarau că un bărbat făcuse un aranjament cu o 
prostituată numită Sukhaii care lucra în Phadung Klong 
lângă piaţa New Road. In timp ce erau în cabina bărcii ei, s- 
a apropiat o hang-yao, din care au ieşit doi bărbaţi şi au 
început să urce în barca vecină cu cea a lui Sukhaii. Se pare 
că americanul Windy Porter ar fi sărit în ajutorul prostituatei 
şi a fost înjunghiat de unul din aceşti bărbaţi. El a căzut 
peste bord, iar corpul i-a fost repede recuperat de câţiva 
oameni de pe bărci. Bărbatul care era cu Sukhaii a sărit în 
apă şi a fugit. Ucigaşii s-au urcat repede în hang-yao care a 
fost găsită mai târziu cu proprietarul înjunghiat în ea. 
Autopsia a arătat că fuseseră două lovituri mortale, una în 
partea de jos a pieptului, cealaltă drept în ceafă, cu un cuţit 
cu lamă subţire, care intrase adânc şi îi străpunsese inima. 

S-ar putea să fie o coincidenţă, gândi Hatcher, ca ucigaşii 
să folosească acelaşi fel de a ucide prin înjunghiere, 
specialitatea celor din triada Chiu Chao. 

Ofițerii care întocmiseră raportul presupuneau că cei doi 
indivizi încercau să o jefuiască pe prostituată şi pe bărbatul 
care era cu ea şi că Porter, din nefericire, intervenise. 
Semnalmentele erau vagi. Unul din ucigaşi era descris ca 
fiind „un chinez cu o cicatrice în partea de jos a feţei şi fără 
un ochi”. 

Poliţia nu reuşise să dea de urmele bărbatului care se 
aruncase în apă ca să-şi salveze viaţa. Sukhaii le dăduse 
câteva semnalmente foarte puţin semnificative, ochi negri, 
păr negru, faţă îngustă şi niciun nume. Conform raportului, 
ucigaşii nu vorbiseră nimic cu ea. 

să fi fost Wol Pot? Dacă era aşa, de ce se amestecase 
Porter cu cei doi bărbaţi, care, evident, erau pe urmele 
fostului comandant al lagărului din Vietnam? Poate că din 


423 


cavalerism. Mai probabil, Porter îşi dădea seama că dacă îl 
pierdeau pe Wol Pot, îl vor pierde şi pe Cody, aşa că a vrut 
să-l ajute să iasă din încurcătură. 

Hatcher studie cu atenţie fiecare foaie de hârtie şi notă 
ceea ce i se părea semnificativ. Găsi mai mult de o duzină 
de adrese menţionate în jurnalul lui, din care reieşea însă 
că Porter doar supraveghea şi nu punea nimănui nicio 
întrebare despre Wol Pot sau Taisung, sau cum naiba îl 
chema. 

Adăugă pe lista lui fiecare adresă menţionată de mai 
multe ori, inclusiv localul American Deli. Porter fusese acolo 
de trei ori şi o dată notase: „Luat masa în timp ce observam 
subiectul de vizavi”. Menţionase, de asemenea, câteva 
competiţii sportive, curse de cai şi meciuri de box. 

Hatcher mai adăugă pe listă Tombstone şi Longhorn, cele 
două locuri pe care i le pomenise lui Daphne fostul luptător, 
în bătălia cu Ts'e K'am Men Ti. Când termină, avu o listă cu 
cincisprezece sau douăzeci de adrese. Le verifică cu mare 
atenţie, încercând să-şi formuleze în minte un fel de schiţă 
biografică a acestui Wol Pot. 


Imediat după plecarea lui Hatcher, Sloan părăsi hotelul şi 
luă o limuzină, cu aer condiţionat, până la ambasadă. 
Semnă hârtiile necesare şi făcu pregătirile pentru 
transportul rămăşiţelor pământeşti ale lui Porter la San 
Francisco, cu un vas al Armatei care pleca a doua zi. Toate 
treburile în legătură cu Porter îi luară câteva ore. Mâncă de 
prânz cu Harvey Kendall, un diplomat familiarizat cu 
operaţiunile din regiune, şi statură la taclale timp de o oră. 

Luă apoi un tuk-tuk până în Yawaraj. Când intrai în 
Cartierul Chinezesc era ca şi cum ai fi intrat în capătul larg 
al unei pâlnii. Merseră pe o stradă întortocheată, din ea 
într-alta, apoi intrară într-o alee ticsită cu magazine, şi din 
nou în altă alee mult mai îngustă care se termina în fluviu. 


424 


Bărbatul care îl introduse pe Sloan prin uşa cu aspect 
banal era tot atât de bătrân şi de dărâmat ca şi uşierul din 
seara precedentă. Avea ochii stinşi, faţa zbârcită ca o prună 
uscată şi era slab ca un schelet. 

Pe grinzi şi jaluzele atârnau pânze de păianjen. Casa 
veche trosnea şi gemea de bătrâneţe. Sub el, Sloan văzu 
masa de lucru şi, dincolo de ea, nişă după nişă. Auzi pe 
cineva tuşind din când în când, iar în fundul sălii o voce de 
tenor fredona un cântec de leagăn irlandez. Bătrânul îl 
conduse, pe o scară şubredă din lemn, jos, într-o cămăruţă, 
unde fumul se ridica subţire în vârtejuri ce se învolburau 
sub un ventilator mare, agăţat pe o prăjină ce dispărea în 
întuneric, sub tavan. Mirosul dulceag de iarbă cosită al 
opiului se ridica până sus spre casa scării, şi lui Sloan 
începu deja să i se usuce gura. 

Plăti pentru pipă şi îl urmă pe bătrânul cu faţa ca pruna 
uscată într-o nişă cu două paturi înguste. Se întinse pe pat. 
In încăpere era cald, aşa că îşi descheie cămaşa până la 
brâu. Era deja ameţit de fumul opiului care se depusese ca 
o ceaţă pe podeaua camerei. Ochii îi scăpărară de excitație 
când îl privi pe bătrân răsucind între degete un gob de opiu 
vâscos, maro-închis, îndesându-l în pipă şi aprinzând-o. 

In timp ce aştepta, gândul îi zbură la Hatcher şi la 
atitudinea lui faţă de brigadă. Să te ia dracu Hatcher, să fii 
blestemat, gândi Sloan. Nu poţi să te lepezi de toţi băieţii 
buni care au făcut parte din brigadă. Dumnezeule, ce s-a 
mai întâmplat cu ei. Eddie Conlan, mort în Libia. Ike 
Greenbaum, făcut scrum într-un accident de avion în Chile. 
Dick Mazzetti, conducând o tâmpenie de acţiune de apărare 
în Florida şi bând până a murit într-un scaun cu rotile. Jack 
Burbank, orbit în urma exploziei de la ambasada libaneză 
puse la cale de terorişti. Molly McGuire, fără un picior, 
făcându-şi stagiul la Serviciul de Imigrări. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Serviciul de /migrări. De câte ori nu i-a salvat el 


425 


fundul lui Hatcher. Dar pe al meu? Îşi puseseră toţi fundul la 
bătaie, chiar şi Hatcher. Au fost ei mai puţin eroi, pentru că 
nu purtau uniformă? Cine ar putea să spună că nu au fost 
eroi? 

Bătrânul trase un fum adânc şi îi întinse pipa lui Sloan, 
care inspiră puternic, simţi cum îi pătrunde fumul în gât şi îi 
umple plămânii. Uită imediat de Hatcher şi de brigadă. Lăsă 
trecutul deoparte şi deveni euforic, cu gândurile în alt timp 
şi alt loc, îndepărtând grijile şi necazurile din minte. Inchise 
ochii şi văzu câmpii verzi bătute de vânt. Nu auzi persoana 
care intră în încăpere, nici scârţâitul celuilalt pat. 

— L-ai văzut pe Hatcher? întrebă o voce. 

Sloan răspunse fără să deschidă ochii. 

— Da. 

— Şi? 

— Se apropie. Ţi-am spus că îl va găsi. E doar o chestiune 
de timp. 

— A dat de urma lui Wol Pot? 

— Nu. 

— Ştie cine este, de fapt, Wol Pot? 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Şi Calul Thailandez? 

Sloan obosise să vorbească, să se gândească la întrebări 
şi să formuleze răspunsuri. Era acum departe, la uşa 
Pământului Făgăduinţei, şi, în timp ce intra acolo, spuse ca 
prin vis: 

— N-a pomenit nimic despre Calul Thailandez, nici despre 
Wol Pot. N-a spus nimic despre brățări, bibelouri, mărgele 
sau despre trandafiri şi lumina lunii. Privighetori în parcul 
Berkeley. Porumbei pe statui şi panglici galbene 
strălucitoare. N-a pomenit nimic despre toate astea. 
Ascultă, Hatcher îl va găsi pe Cody. Are câteva indicii, asta 
pot să spun. Il cunosc pe Hatcher tot atât de bine cum mă 
cunosc pe mine însumi. Este cel mai bun din câţi există. 


426 


O ÎNTÂLNIRE ÎN PARIS 


Ismala Hadif, căruia Interpolul şi CIA îi dăduseră numele 
de cod, Hyena, era poate cel mai căutat terorist din lume. 
CIA îl identificase clar ca fiind cel ce provocase exploziile de 
la aeroporturile din Viena şi Roma, unde muriseră şaizeci şi 
şapte de oameni, majoritatea femei şi copii, optsprezece 
dintre ei copii americani într-o excursie de vară, toţi sub 
şaisprezece ani. Tot el era suspectul numărul unu al 
exploziei dintr-un club de noapte de la Berlin, unde 
pieriseră treisprezece persoane, dintre care nouă femei. De 
asemenea, se presupunea că ucisese pe soţia unui 
ambasador în Tunisia în timpul unei încercări nereuşite de 
a-l asasina pe ambasador. Actele lui de terorism şi 
asasinatele fuseseră dovedite de patru ani, dar el încă se 
plimba liber prin toată lumea, liber cum adie vântul, 
deghizat şi plin de îndrăzneală. 

Pentru experţii în terorism, Hyena era cel mai odios om 
de pe o listă lungă. Ingenios şi recunoscut ca fanatic, Hyena 
se antrenase în Libia şi trăia la Teheran. Plecase de acasă 
cu o săptămână în urmă şi sursele de informaţii secrete îl 
localizaseră şi îl urmăriseră la Cairo, unde îl pierduseră. 

Nimeni altcineva nu mai era pe urmele lui. 

Hyena fusese urmărit în taină pe un drum ocolit care se 
termina la Paris, unde călătorea acum cu un paşaport 
turcesc fals, cărţi de credit şi documente care îl identificau 
ca fiind un om de afaceri al unei societăţi din Ankara. 
Hyena, care vorbea curent mai multe limbi, inclusiv limba 
turcă, îşi răsese barba, îşi vopsise părul, părând cu 
douăzeci de ani mai în vârstă. Işi pusese lentile de contact 
care-i schimbaseră culoarea ochilor, din căprui închis în 
albaştri şi purta tocuri înalte. Se instalase într-un hotel 
elegant şi scump aproape de centrul oraşului, ceea ce nu 


427 


făcea parte din obiceiurile lui. 

Ţinta lui era generalul Karl Shustig, geniul militar 
american, care era şi expert în probleme de securitate. 
Shustig fusese principalul responsabil al unor recente 
măsuri speciale de securitate, măsuri care îi răsturnaseră 
planurile lui Hyena în două ocazii anterioare. Dar Shustig îşi 
încălca singur propriile reguli de securitate. Era un bărbat 
cu obiceiuri fixe, de la care nu se abătea niciodată; pleca de 
acasă la aceeaşi oră, era condus la serviciu pe aceleaşi 
străzi şi se întorcea acasă pe acelaşi drum. O maşină 
mergea înaintea maşinii lui şi alta îl urma, dar asta nu 
însemna că era bine păzit. După patru luni, în Paris, Shustig 
devenise încrezut. Excludea posibilitatea vreunui atac 
terorist împotriva lui. 

Pentru Hyena, el era o ţintă perfectă. Prieten personal al 
preşedintelui american şi omul despre care se zvonea că va 
fi următorul membru al Comitetului întrunit al Şefilor de 
State Majore, el era de asemenea, o lovitură uşoară. O 
bombă capabilă să distrugă un bloc întreg avea să fie pusă 
într-un canal colector principal pe drumul lui Shustig spre 
biroul său. Hyena urma s-o acţioneze de la două blocuri 
depărtare, prin telecomandă, în momentul în care maşina 
lui Shustig atingea gura canalului. Explozia avea să distrugă 
cea mai mare parte a blocului, iar maşina generalului avea 
să fie pulverizată. 

Cu două zile înainte, Hyena cercetase şirul de canale, 
stabilise locul şi găsise printre cărămizile şi noroiul tunelului 
îngust un loc perfect unde să ascundă bomba. Chiar un 
control de ultimă oră al canalelor, n-ar fi putut descoperi 
prezenţa explozivului. 

Hyena era mulţumit de cum îşi pregătise lovitura. Va 
pune bomba în seara aceea şi va acţiona în dimineaţa 
următoare. O înregistrare care asuma responsabilitatea 
asasinatului fusese deja pregătită şi avea să fie predată 


428 


staţiilor de radio la zece minute după ce totul era gata. Se 
întorcea prin tunelul larg, auzind zgomotele Parisului 
deasupra lui. Motivul acţiunilor lui Hyena era ura; asasinatul 
îl satisfăcea. Dacă el ar muri, cei doi fii ai săi ar continua să 
facă la fel. Drumul către Rai era un râu de sânge 
occidental. 

Nu-l observă pe bărbatul cu barbă din spatele său, prin 
întunecimea tunelurilor. Deşi Hyena era deştept şi prudent, 
urmăritorul lui era mai bun decât el. 

Mai devreme, în cursul zilei, acelaşi bărbat cu barbă 
intrase în ambasada Germaniei de Vest, îmbrăcat în 
salopetă, ducând cu el o lădiţă cu scule de electrician, 
folosind o  legitimaţie falsă din care reieşea că este 
electrician. Paznicul îi ceruse să deschidă lădiţa şi el 
ridicase sertarul ca paznicul să poată vedea ce era 
înăuntru. Acesta îi făcu semn cu mâna că poate să treacă. 
O dată intrat înăuntru, bărbatul cercetă fiecare colţişor al 
imobilului. El studiase etajele zile întregi. Se duse direct la 
camera de serviciu de la etajul de jos, găsi o scară mobilă 
de aluminiu depozitată acolo şi o duse în debaraua de 
lângă salonul de recepţie de la etajul întâi, apoi intră în 
salon şi trase cu ochiul primprejur. Era o cameră 
impozantă, spațioasă şi înaltă. Un candelabru de cristal 
enorm, cu sute de mici ornamente în formă de lacrimă 
atârnau din rozetele de oglinzi, aruncând o lumină 
strălucitoare asupra întregii camere. 

Incăperea era plină de oamenii care pregăteau recepţia 
ce avea să aibă loc în noaptea aceea. In învălmăşeala care 
era acolo, bărbosul trecu neobservat. Studie timp de câteva 
minute camera, dând mare atenţie, în special, 
candelabrului, apoi plecă. 

Acum, omul cu barbă pândea din restaurantul de la 
mezaninul hotelului când Hyena se întoarse. Se ridică, se 
duse repede la lift, urcă la etajul al patrulea, merse pe jos 


429 


un etaj şi aşteptă până auzi uşile liftului deschizându-se. 
Crăpă uşor uşa, îl privi pe Hyena cum trece, aşteptă până 
când îşi scoase cheia, apoi se strecură pe uşă şi merse 
direct spre el. Teroristul se întoarse tresărind, apoi se linişti. 
Bărbatul era încovoiat şi arăta cam de şaizeci de ani, avea 
o barbă căruntă şi părul alb. Omul cu barbă zâmbi şi Hyena 
salută scurt din cap, înainte de a deschide uşa. Bărbatul 
făcu trei paşi şi îl lovi cu furie la baza craniului. Hyena căzu 
în genunchi şi îşi pierdu cunoştinţa imediat. Bărbosul îl 
apucă de guler ca să nu cadă, îl împinse în cameră şi încuie 
uşa. Il aruncă pe Hyena pe pat, îşi puse o pereche de 
mănuşi de plastic, îl dezbrăcă, îi băgă un căluş în gură, apoi 
îl legă strâns de un scaun. Puse la uşă o plăcuţă pe care 
scria NU DERANJAŢI, deschise televizorul la maxim, îşi trase 
un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

Hyena avea legată de încheietura mâinii o curea de piele 
cu o cheie agăţată de ea. Bărbosul scoase din mânecă un 
cuţit, tăie banda de piele şi scoase cheia. 

Il plezni peste faţă pe Hyena de câteva ori. Ochii arabului 
clipiră, şi, când reuşiră să se concentreze, Hyena se uită 
înfricoşat la bărbos. Incercă să vorbească, dar căluşul era 
aşa de mare, încât îi tăia colţurile gurii. Bărbosul îşi duse un 
deget la gură. 

— Sst, sâsâi el foarte încet. 

Se repezi apoi, brusc, îi luă faţa într-o mâna şi i-o strânse 
ca într-o menghină. Acesta nu-şi putea mişca deloc capul; 
degetele bărbosului se întindeau aproape de la o ureche la 
alta. Cealaltă mână apăru în faţa ochilor lui Hyena ţinând 
un pumnal îngust, cu o lamă strălucitoare şi ascuţită, lungă 
de vreo douăzeci de centimetri. Îi puse vârful pumnalului 
sub ochiul stâng şi imediat apăru un strop de sânge. 

Ochii arabului clipiră. Bărbosul îşi dădu seama că-i era 
teamă. 

— Unde este bomba? şopti bărbosul într-o perfectă limbă 


430 


arabă. Îşi luă mâna de pe faţa lui şi-i ţinu cheia în faţa 
ochilor. Unde este caseta la care se potriveşte cheia asta? 

Hyena dădu din cap furios. Bărbosul îl apucă din nou de 
faţă şi i-o strânse puternic. 

— Te mai întreb o dată şi, dacă nu răspunzi, îţi scot 
ochiul. Până la urmă, tot am s-o găsesc, aşa că mai bine 
spune şi scapi de durere, iar eu nu-mi mai irosesc timpul. 

Hyena negă din nou din cap. 

Bărbosul îi înfipse cuțitul în ochi, îl răsuci şi, cu multă 
dexteritate, îi scoase ochiul stâng. Geamătul lui Hyena fu 
înăbuşit de căluş. Bărbosul îi puse o oglindă în faţa ochiului 
drept, iar ucigaşul arab se uită îngrozit la gaura sângerândă 
din faţa lui. _ 

Tâmplele îi zvâcneau puternic. li venea să vomite, iar 
camera se învârtea cu el. Bărbosul deşurubă partea de sus 
a mânerului cuţitului şi scoase o bucăţică rotundă de 
gresie. Începu să ascută cuțitul. Lama răsuna prin aer ca un 
clopoțel când o freca în sus şi în jos pe gresie. 

O să-mi taie gâtul? se întrebă Hyena. Dumnezeule, cine o 
fi ăsta? O să mor fără să ştiu cine m-a omorât? 

Bărbosul se uită la el rânjind şi spuse încet: 

— N-ai să mai procreezi un nou copil ucigaş. 

Îşi vâri genunchii între ai arabului desfăcându-i picioarele. 
Puse cuțitul între picioarele acestuia cu lama rezemată pe 
penis. 

— Bomba? şopti bărbosul în urechea lui. 

Învârti cuțitul uşor şi îi prinse carnea. Ochiul bun al lui 
Hyena se închise de durere. 

— Repede, şopti bărbosul. Imi pierd timpul şi răbdarea. 
Spune-mi şi-o să-ţi tai gâtul, de-abia o să simţi, o să mori 
foarte repede. Altminteri o să mori umilit. Hyena o să 
meargă în cer ca un eunuc. Hyena înghiţi. Transpiraţia îi 
curgea pe faţă şi pe piept. Ochiul i se zbătea de durere. 
Simţi cum lama cuţitului intră într-o parte a bărbăţiei sale. 


431 


Deschise ochiul care-i mai rămăsese şi se uită către pat. 

Bărbosul dădu salteaua la o parte. O servietă mică, 
neagră era aşezată între saltea şi somieră. Luă cheia care 
fusese legată la încheietura mâinii arabului şi deschise 
caseta. 

Bomba era impresionantă şi extraordinară. Din plastic şi 
suficient de mare ca să spulbere turnul Eiffel. In casetă mai 
era un radio de control şi un ceas cronometru. Bărbosul se 
întoarse spre Hyena şi zâmbi. 

— Eu sunt un om de cuvânt, spuse el liniştit. 

Îl apucă de păr pe Hyena şi-i întoarse capul. Mărul lui 
Adam al arabului se mişca aidoma unei plute de undiţă. 

Bărbosul îi tăie vena jugulară. 

Închise caseta, puse salteaua la loc, îl dezlegă pe Hyena 
şi îl lăsă să cadă grămadă pe podea. Scoase cu grijă bomba 
din casetă, lăsând aparatul de radio, apoi întinse pe pat 
planurile etajului ambasadei Germaniei de Vest. Deschise 
uşa şi privi prudent pe hol. Nu era nimeni. 

Lăsă pe uşă tăbliţa cu NU DERANJAŢI, alergă două şiruri 
de trepte până în camera lui şi intră înăuntru. Totul era deja 
împachetat şi camera fusese plătită dinainte cu un cec cu 
adresa din Geneva. Când plecă de la hotel, nu avea asupra 
lui decât o valiză mică şi lădiţa neagră cu scule. Se duse 
direct la aeroport, îşi lăsă valiza la bagajele de mână, ea 
intră în cabinetul de toaletă pentru bărbaţi, deschise lădiţa 
cu scule, scoase o salopetă şi o îmbrăcă, luă un alt taxi şi 
se îndreptă spre ambasada Germaniei de Vest. 

Îi arătă paznicului legitimaţia falsă care îl identifica drept 
electrician, deschise lădiţa, ridică sertarul ca paznicul să 
vadă sculele din compartimentul de sub el, şi acesta îi făcu 
semn cu mâna că poate să treacă. Intră pe uşa laterală, se 
duse direct la debara, luă scara mobilă şi se repezi în sala 
de recepţie, plină până la refuz, şi aşeză scara. Un neamţ 
băţos se apropie de bărbos când acesta începu să se urce 


432 


pe scară ca să ajungă la candelabru. Bărbosul scoase un 
bec şi arătă spre candelabru; neamţul ridică din umeri şi 
plecă. 

Trase sertarul lădiţei cu scule, băgă mâna dedesubt şi 
desprinse bomba care era ataşată cu ventuze pe fundul 
sertarului, apoi o legă cu grijă de tija ce susţinea 
candelabrul mare de cristal. Puse ceasul cronometru la ora 
6,30 seara. 

Cinci minute mai târziu duse scara la loc şi plecă. Merse 
o mică distanţă pe jos, apoi luă un taxi şi se întoarse la 
aeroport, unde îşi recuperă valiza şi lăsă lădiţa în acelaşi 
dulăpior pentru care plătise. Intră într-o despărţitură a 
toaletei pentru bărbaţi şi îşi deschise valiza în care se 
găsea o trusă de machiaj. Işi scoase peruca, îşi şterse 
machiajul, dezbrăcă salopeta şi le înghesui într-o sacoşă 
maro. |lmbrăcă o cămaşă albă, o haină sport, îşi legă o 
cravată albastră şi închise valiza. Când ieşi din toaletă, 
aruncă sacoşa cu lucrurile într-un coş de gunoi. 


Ambasadorul american era un bărbat înalt, foarte bronzat 
care, cu toate că avea şaizeci de ani, era într-o condiţie 
fizică excelentă şi părea de patruzeci şi cinci de ani. Era un 
bărbat foarte perseverent. In seara aceea trebuia să 
meargă la o recepţie extrem de importantă, pentru că avea 
sarcina de a-i convinge pe reprezentanţii mai multor ţări 
europene că terorismul luase proporţii epidemice. De fapt, 
se punea problema să se declare război teroriştilor, deşi 
ştia că multe dintre ţări fuseseră cruţate de atacuri 
teroriste şi evitau să-şi atragă furia ucigaşilor arabi, luând 
măsuri făţişe împotriva lor. 

La şase şi cinci, când era gata să plece la recepţie, primi 
un telefon urgent pe linia telefonului roşu. | se făcu 
cunoscut că existau dovezi că un terorist libanez foarte 
periculos, cunoscut sub numele de Hyena, se afla la Paris. 


433 


Aceasta era o informaţie secretă, dar securitatea lui era în 
pericol, de aceea trebuiau luate măsuri deosebite de pază, 
imediat. Informaţia telefonică fusese primită cu zece 
minute în urmă şi un subsecretar de la departamentul de 
stat îi explică cu detalii plictisitoare ce măsuri trebuia luate. 

— Ascultă ce-ţi spun, zise ambasadorul nervos, am să 
întârzii la o recepţie foarte importantă. Nu putem discuta 
despre asta mâine dimineaţă la prima oră? 

lritatul secretar se scuză şi închise telefonul. 

— Dumnezeule, aceste nulităţi care nu ştiu să dea decât 
sfaturi mă înnebunesc, se plânse el soţiei sale. Acum o să 
întârziem. 

— Mână serios în seara asta, Geofrey, îi spuse şoferului 
când se urcă în maşină. O să întârziem la recepţie. 

Un accident care avu loc la mică distanţă îi mai întârzie 
cu zece minute. Ambasadorul se uită furios la ceas. 

— Fir-ar să fie, îi spuse soţiei, o să ajungem mai târziu cu 
aproape jumătate de oră. Fir-ar al naibii să fie! 

Când bomba explodă, la recepţie erau ambasadori din 
Finlanda, Franţa şi Olanda. Se auzi un zgomot asurzitor, 
izbucniră flăcări în salonul înţesat de lume. Bubuitul bombei 
fu urmat imediat de ţipete stridente de durere şi de spaimă. 
Când candelabrul se sfărâmă, sutele de ornamente 
prefăcute în mii de cioburi sclipitoare, proiectate de puterea 
exploziei, căzură ca şrapnele de diamant peste demnitarii şi 
lumea din încăpere. Femei îngrozite, îmbrăcate în rochii 
scumpe, cu feţele sfâşiate de bucăţile de cristal şi de metal, 
se înghesuiau una într-alta. Ambasadori în fracuri căzură la 
podea, omorâţi de cioburile strălucitoare. Şi în liniştea de o 
clipă, care urmează unui şoc înainte să izbucnească haosul, 
suportul candelabrului trosni, candelabrul se clătină şi căzu 
deasupra morţilor şi răniților, într-o avalanşă de cioburi de 
cristal. 

— Dumnezeule, urlă ambasadorul american, când ieşiră 


434 


de pe strada principală şi intrară pe drumul de acces spre 
ambasadă. In faţa lor, în lumina farurilor, oameni îmbrăcaţi 
în haine de gală, sângerând şi orbiţi, ieşeau în stradă, 
clătinându-se, din sala de recepţie distrusă. 


FATA DE PE KLONG 


Sy îşi făcea antrenamentul în micul parc de cealaltă parte 
a străzii. Arăta grozav, lovea puternic şi avea iuţeală de 
picioare. 

Hatcher băgă mâna prin geamul maşinii, claxona şi 
şoferul se prezentă imediat. 

— Caut o fată care se numeşte Sukhaii şi lucrează în 
Phadung Klong, lângă New Road, îi spuse Hatcher. 

— Este prostituată? 

— Da, răspunse Hatcher, făcând descrierea fetei după 
raportul poliţiei. Şaisprezece ani, înaltă şi slabă. Se spune 
că este o adevărată prinţesă. 

— Cred şi eu că este o adevărată prinţesă, spuse Sy dând 
din umeri. Cine s-ar culca cu o târfă urâtă? 

— Este foarte raţional ceea ce spui, zise Hatcher. 

— O să ne ia ceva timp până s-o găsim, spuse Sy, fetele 
de pe apă nu stau întotdeauna în acelaşi loc pe canal. 

— In acelaşi timp, îi caut şi pe aceştia doi. 

li arătă lui Sy fotografia lui Cody cu Pai făcută în Vietnam, 
cu cincisprezece ani în urmă. 

— Este o fotografie veche? întrebă Sy. 

Hatcher aprobă din cap. 

— De cincisprezece ani, mormăi el. 

— Cred că s-au schimbat mult. 

Hatcher aprobă iar. 

— Sunt sigur de asta. 

— El este american, iar fata, thailandeză? întrebă Sy. 

435 


— Nu. Bărbatul era aviator american dar fata era 
vietnameză. 

— Aha, zise Sy. Se uită la fotografie preţ de un minut, 
apoi dădu din cap şi i-o înapoie lui Hatcher. 

În timp ce străbăteau străzile aglomerate, Hatcher 
reflecta la planul lui. Mai întâi trebuia să încerce să o 
găsească pe fată, deoarece ea era singura persoană care îi 
văzuse pe Wol Pot şi pe ucigaşii lui Windy Porter. După 
aceea, va începe să verifice locurile de unde supraveghea 
Porter, să vadă dacă iese ceva la iveală. In capul listei era 
cartierul numit Tombstone şi barul Longhorn. Subiectul 
Calul Thailandez era delicat, deoarece acesta implica bârfa 
străzii. 

Exista oare într-adevăr Calul Thailandez şi dacă da, era o 
organizaţie de gangsteri? Un bărbat? Wol Pot sau Cody? Ori 
altcineva? Deoarece Hatcher nu putea face legătura direct 
între toate aceste presupuneri şi Cody, va folosi inspiraţia. 

Drumul până la Phadung Klong dură câteva minute; locul 
era ceva mai departe, chiar după piaţă, acum aproape 
pustie şi peste un pod arcuit al canalului. 

Sy se opri de trei ori şi stătu aproape o oră de vorbă cu 
oamenii de pe râu ca să dea de urma fetei. 

— Am aflat că lucrează aproape de Rama Four Road, 
spuse el, întorcându-se în maşină. O s-o găsim, mai pen rai. 

O luară paralel cu canalul mărginit de smochini indieni 
groşi, orhidee înflorite şi barăci construite pe piloni pe 
malurile fluviului. Ajunşi la Rama Four, Sy parcă maşina şi 
dispăru în jos pe malul canalului, cam cincisprezece minute. 

— S-a mutat la Klong Mahachai, spuse el când se 
întoarse. O să fie greu să o localizăm până diseară. Cred că 
o s-o găsim lângă Maharaj Road care traversează Piaţa 
Hoţilor în Cartierul Chinezesc. 

La căderea nopţii porniră spre Maharaj şi Sy începu iar să 
iscodească malurile canalului. De data asta, se întoarse în 


436 


câteva minute. 

— Avem noroc, spuse el cu mândrie. Vino. 

II conduse pe Hatcher de-a lungul canalului şi trecură 
peste câteva bărci. 

— Să fii atent, bine, pheuan? zise Sy. Câteodată, patronul 
fetei umblă să-ţi fure banii, ceasul, ştii cum e? Dar eu mă 
voi ţine după tine, spuse el, arătând în jos şirul de bărci şi 
case plutitoare legate de mal şi între ele. Multe tinere 
şedeau la prova bărcilor, zâmbind, cântărind din ochi şi 
invitând clienţi din mulţimea de pe mal. Hatcher îl urmă pe 
Sy strecurându-se prin înghesuiala de turişti gură cască, ce 
începuseră deja să se adune pe mal. Trecură pe lângă 
câteva bărci, când micul thailandez opri un bărbat care 
mergea în susul râului ţinând în mână o vargă de undiţă. 

— Sukhaii? întrebă Sy. Ştii care este barca ei? 

Bătrânul râse voios, dând puternic din cap şi arătând 
peste umărul lui Sy spre o barcă lungă chiar lângă ei. 

— Mă duc singur, zise Hatcher şi trecu nesigur peste 
prima hang yao şi îl depăşi pe muşchiulosul thailandez care 
se uită la pieptul lui când trecu, dar nu-i privi faţa. Se urcă 
la bordul celei de-a doua bărci când o fată, care nu avea 
mai mult de şaisprezece ani, ieşi din spatele cabinei 
acoperite cu stuf. Plecându-şi uşor capul, se uită la el 
printre gene. Avea ochii căprui închis şi se purta cu 
îndemânarea unei prostituate. 

— Sukhaii? întrebă Hatcher. 

— Ştii cum mă cheamă? spuse ea surprinsă. 

Hatcher aprobă din cap. 

— Chai, spuse el. 

— Vrei să facem sanuk? întrebă ea într-o englezească 
stâlcită. 

Îl trase aproape de ea şi începu să se frece de el, 
zâmbind. 

Era caldă şi catifelată la pipăit, şi purta o crenguţă de 


437 


iasomie după ureche. O clipă, Hatcher se gândi că putea să 
facă sanuk cu ea. O luă uşor de mână, ca să nu poată fugi, 
şi îi arătă o hârtie de cincizeci de dolari americani. 

— N-am venit aici pentru distracţie, spuse el în 
thailandeză. 

Fata se uită speriată şi încercă să se îndepărteze de el. 

— Priveşte, spuse el, cincizeci de dolari americani. Asta 
înseamnă o mie de bahţi, două hârtii roşii. li vrei? 

Fata se uită la bancnotă şi Hatcher îi dădu drumul la 
mână. 

Thailandezul muşchiulos din cealaltă barcă se uita ca din 
întâmplare la ei, peste punte, dar nu spuse nimic. 

— Pentru ce? întrebă ea cu prudenţă. 

— Noaptea trecută când s-a întâmplat crima în barca 
cealaltă, a fost aici un bărbat care a sărit peste bord. 

— Chai... 

— Cum arăta? 

Fata se gândi o clipă şi ridică mâna la un metru şi şaizeci 
şi cinci deasupra punţii. 

— De înălţimea asta. Ochi căprui. Păr negru. Faţă 
îngustă. Greutatea cam ca ata. 

— Mai scund decât mine? 

— Chai. 

— Avea vreo cicatrice... vreun semn pe faţă sau pe corp? 

Sukhaii ridică din sprâncene. 

— Ah, chai, chai... el are dragon. Aici. 

Îşi puse mâna pe piept. 

— Un tatuaj cu un dragon? 

Ea aprobă din cap. 

— Acum, ia spune-mi, tipul ăsta se grăbea foarte tare, 
nu-i aşa? 

Ea încuviinţă din cap cu vigoare. 

— Îi era frică. 

— Sunt sigur că-i era. După cum cred eu, nu prea a avut 


438 


timp să se îmbrace înainte de a se arunca în apă, şopti 
Hatcher. 

Ea îl privi bănuitoare, dar nu răspunse. 

— Probabil nu şi-a luat hainele cu el... 

— Chai, chai, a luat hainele... 

— Mai, spuse Hatcher negând din cap. N-a avut timp. 

— Am spus poliţiei... 

— Eu nu sunt de la poliţie şi nu-mi pasă ce le-ai spus. Şi 
n-am să spun poliţiei nimic. 

— Am spus poliţiei tot, zise ea neîncrezătoare. 

— M-am gândit că, poate, şi-a lăsat pantalonii... 

Ea negă din cap cu frenezie. 

— Mai, mai. Niciun portofel. 

— Eu n-am pomenit nimic de vreun portofel, spuse 
Hatcher cu blândeţe. 

Fata intră în panică. Se uită pe deasupra lui Hatcher la 
thailandezul din barca cealaltă. 

— Ascultă-mă, eu nu sunt de la poliţie, sunt amenricaan. 
Tot ceea ce vreau sunt actele de identitate care erau în 
portofel. Nu-mi pasă de nimic altceva, poţi să păstrezi banii 
sau orice lucru de valoare din el. Eu vreau numai actele, 
înţelegi? 

Fata îşi îndreptă ochii din nou în spatele lui. Hatcher se 
întoarse. Thailandezul stătea la marginea bărcii, dar nu 
urcă la bord. Era îmbrăcat într-un pakoma purpuriu, un fel 
de pantaloni-sarong, şi o cămaşă albă de bumbac. Pe 
antebraţul drept avea un tatuaj mare, o orhidee cu un 
şarpe încolăcit în jurul ei. li zâmbi lui Hatcher, apoi o privi 
pe fată. 

— Ce vrea? o întrebă bărbatul pe Sukhaii, în thailandeză. 

Hatcher interveni. 

— Îi ofeream acestei tinere cincizeci de dolari americani 
pentru actele de identitate din portofelul care a rămas aici 
noaptea trecută. Nu pun nicio întrebare şi am să uit că am 


439 


fost vreodată aici, în regulă? Fără poliţie, este ceva 
personal. Tot ceea ce doresc sunt actele. 

Thailandezul se urcă la bord şi se apropie de Hatcher. Era 
mai scund decât el, dar era solid şi venele i se vedeau prin 
muşchi. Îl studie pe Hatcher un minut, cu ochii lui de 
culoarea noroiului. În spatele lui, Sy se urcă pe altă barcă, 
făcând semne cu mâna fetelor de pe apă şi vânzătorilor 
care strigau la el. 

Bărbatul cu tatuaj lăsă ochii în jos şi întrebă: 

— Portofelul tău? 

Hatcher negă din cap. 

— Mai. 

— Este portofelul prietenului tău? 

Hatcher negă iar din cap. 

— Chai. 

— Bine, zise thailandezul. 

Îi întoarse spatele lui Hatcher şi îi şopti ceva tinerei 
prostituate. Ea îl privi câteva momente şi aprobă din cap. 

— Cât? întrebă el. 

— Zece mii de bahţi, zise ea. 

Cinci sute de dolari, gândi Hatcher, şi, probabil, fata şi-a 
mai păstrat o sută sau două. Wol Pot a făcut-o de oaie. 

— De ce nu l-ai dat poliţiei? şopti thailandezul. 

— Credeam că, poate, se mai întoarce, minţi ea. 

— Atunci dă-i portofelul şi mă înţeleg eu cu farang. 

Nu rosti cuvântul farang în loc de străin cu vreo nuanţă 
de dispreţ şi părea destul de natural şi de degajat, ca şi 
cum el şi Hatcher ar fi fost prieteni vechi. Dacă faptul că 
târfa lui şterpelise portofelul îl scosese din fire, nu lăsă să 
se vadă. İl conduse pe Hatcher înăuntrul cabinei, ca să nu-i 
vadă oamenii de pe fluviu. Sy, neliniştit, se apropie mai 
mult. 

Sukhaii se duse la un cufăr, luă din el un portofel din 
piele de şarpe şi i-l întinse thailandezul ui, care îl deschise, 


440 


scoase din el o mână plină de bahţi purpurii şi îi îndesă în 
buzunar. 

— |lmi pare rău, zise ea plină de căinţă. 

El ridică din umeri şi răspunse nepăsător: 

— Mai pen rai. 

li făcu fetei semn să plece, apoi scotoci prin portofel şi 
găsi într-unul din buzunare o amuletă mică de aur pe care o 
puse lângă bani. Se uită la Hatcher. 

— Şaizeci de dolari americani, spuse el. 

Zâmbetul i se lărgi. Hatcher uitase că în Thailanda primul 
preţ nu era niciodată ultimul. 

— Khit waa phaeng pai, răspunse Hatcher. Cincizeci şi 
cinci, se tocmi el. 

Zâmbetul thailandezului deveni şi mai larg, ridică din 
umeri. 

— Cincizeci şi şapte, dacă îl vrei, zise el hotărât, şi îi 
întinse portofelul ca să-l controleze. Hatcher îl desfăcu 
repede şi se uită înăuntru. 

— Bine, zise el, înmânându-i thailandezului cei cincizeci şi 
şapte de dolari. Khopkun. Sawat-alii. 

— Acum, încă ceva, îi spuse Hatcher fetei, scoțând o 
bancnotă, încă douăzeci de dolari americani dacă îmi spui 
ce ţi-a spus bărbatul cu cuțitul. 

— Nu mi-a spus nimic, se tângui ea repede. 

Thailandezul se uita la bancnotă. Se mai uită o dată, apoi 
privi câteva secunde la fluviu. 

— Spune-i. 

— Da, dar ei au spus... 

— Spune-i! 

Fata aproape că îşi pierduse răsuflarea de frică. 

— Au spus că o să-mi pocească faţa până când am să 
arăt ca o hârcă, spuse ea speriată, uitându-se în podea. 

— De ce ar face asta? 

— Dacă aş spune poliţiei ceva despre ei. 


441 


— Şi ce altceva? 
— M-au întrebat dacă ştiu o adresă. 


— Adresa cui? 
— N-avea niciun sens. Era vorba despre calul din 
mitologie. 


— Calul Thailandez? întrebă Hatcher cu nerăbdare. 

Fata încuviinţă din cap. Thailandezul întinse mâna şi 
smulse bancnota din mâna lui Hatcher. Puse cei şaptezeci 
şi şapte de dolari lângă banii pe care îi luase din portofelul 
lui Porter, apoi scoase de la spate o măciucă de tek, lungă 
de treizeci de centimetri, se postă la vreun metru şi ceva în 
faţa lui Hatcher şi începu să-şi pleznească palma cu ea. 

— Poate că îmi dai şi restul de bani sau Rolex-ul de aur, 
zise thailandezul zâmbind. 

Hatcher se dădu puţin înapoi. Corpul începu să i se 
încordeze şi ochii i se micşorară. 

— Nu-ţi mai dau niciun sa/ehng, şopti Hatcher răguşit. 

Thailandezul continuă să zâmbească, dar avea o privire 
de om nebun. Işi îndepărtă picioarele, ţinându-şi măciuca 
pe lângă corp. 

— Te pocnesc, spuse proxenetul thailandez. 

Abia rosti aceste cuvinte că Sy sări în barcă în spatele lui. 
Thailandezul se întoarse şi încercă să-l lovească cu dosul 
palmei, dar Sy fu mai departe şi nu-l ajunse. Inainte de a 
încerca din nou, Sy îi trase două lovituri puternice cu 
piciorul, una în piept şi alta în falcă. Thailandezul căzu 
peste Hatcher, dar îl lovi cu măciuca în burtă. Deşi lovitura 
îl atinse într-o parte pe Hatcher, totuşi îl luă pe nepregătite. 
Thailandezul se redresă şi îl atacă pe Sy. Acesta îi trase trei 
lovituri puternice. Corpul thailandezului se bălăbâni, dar 
loviturile nu-l opriră. Işi reveni. Il apucă pe Sy şi îl strânse 
puternic în braţe ridicându-l de pe punte. Inainte însă de a 
apuca să-l arunce peste bord, Hatcher interveni. Işi înfipse 
degetele de fier în umărul thailandezului. || strânse tare, îi 


442 


găsi nervul pe care îl căuta şi apăsă cu putere. 

Thailandezul rămase temporar paralizat. Braţele îi căzură 
în jos, măciuca pe punte. Sy se eliberă din strânsoare. Se 
dădu un pas înapoi şi îl lovi în faţă cu o combinaţie dublă: 
poc, poc, poc, poc. 

Thailandezul se clătină pe spate, îşi duse mâna la nas 
care sângera, şi căzu pe cabină. Aceasta se prăbuşi, iar el 
se rostogoli pe puntea acoperită cu bucăţi de bambus şi 
rămase năucit o clipă. Hatcher se aplecă peste el, luă 
măciuca şi o azvârli în fluviu. 

Thailandezul îşi şterse sângele de pe faţă. 

— Eu sunt boxer, spuse Sy, făcându-i semn lui Hatcher 
să-l urmeze afară de pe hang yao. 

Hatcher se uită în jos la thailandezul lovit şi zâmbi. 

— Sawat-dii, spuse pe un ton batjocoritor. 

Se întoarseră pe malul canalului, Sy ţanţoş înaintea lui, 
ocolind vânzătorii şi prostituatele. Când ajunseră la maşină, 
Sy îi deschise portiera lui Hatcher. 

— Te-ai descurcat foarte bine, phevan, zise Hatcher şi 
intră în limuzină. Căută printre hârtiile din portofel şi găsi 
paşaportul. După datele care erau înscrise în el, Wol Pot 
avea cincizeci şi şase de ani, cântărea şaizeci şi nouă de 
kilograme şi locuia pe Raiwong Road în Cartierul Chinezesc. 
Dar Hatcher găsise ceva mai bun decât o descriere. 

Se uita la fotografia de pe paşaport a lui Wol Pot, 
vietnamezul al cărui nume adevărat era Taisung, 
comandantul lagărului de prizonieri, Huie-kui. 


TIGRUL SOLITAR 


Era cunoscut sub numele de Old Scar. Şedea în iarba 
înaltă la marginea heleşteului privind cum cerbul chital se 
împerechea în noroi, nu prea departe de el. Pândea turma 

443 


câte trei ore stând, câteodată, nemişcat treizeci sau 
patruzeci de minute, uitându-se cum căprioarele se duceau 
în jos prin albia râului, apoi treceau prin viroagă şi ieşeau în 
câmpie, îndreptându-se spre apă prin păduricea de bambus 
înaltă de nouă metri. 

Pe timpuri, Old Scar fusese o splendoare de tigru, 
cântărind peste două sute cincizeci de kilograme, mai rapid 
decât orice mascul pe o rază de o sută cincizeci de 
kilometri, crud şi atât de puternic, încât o dată doborâse un 
bivol de trei sute cincizeci de kilograme şi îl târâse cu fălcile 
aproape jumătate de kilometru până la familia lui, apoi îi 
ascunsese hoitul într-un copac la aproape şase metri 
înălţime. Fusese un adevărat tigru. 

Acum era bătrân şi neputincios din cauza reumatismului, 
iar vechile răni îl chinuiau când se târa. Avea dinţii galbeni 
şi un colţ i se rupsese. O cicatrice mare îi străbătea faţa de 
sub ochi în jos spre gură până la falcă, urmă lăsată de un 
mascul mai tânăr şi mai bătăios, care ar fi putut să omoare 
pe orice alt tigru bătrân şi bolnav ca el. Totuşi, Old Scar 
fusese mai tare decât tânărul mascul şi dovedise destulă 
înţelepciune, smulgându-se din luptă şi scăpând doar cu o 
singură rană. 

Old Scar se târî încet pe labele lui enorme spre o 
căprioară, fără să foşnească o frunză în urma lui. În toţi cei 
douăzeci şi doi de ani, vânase întotdeauna la fel, pe furiş, 
cu răbdarea şi iuţeala pe care o învățase observând-o pe 
mama sa. Acum se mişca din instinct, pentru că nu mai 
izbutea să folosească şiretlicurile de altădată. 

Cerbul ridică brusc capul şi adulmecă aerul. Nu era vânt, 
aşa că nu simţi mirosul tigrului, dar era prudent. Turma se 
împrăştiase şi toate animalele erau în apă, până la 
genunchi. Ele ştiau că nu trebuie să intre prea adânc, 
deoarece în apă erau crocodili care le puteau ataca; 
masculul care era şeful lor le ocrotea. 


444 


Old Scar era prea ţeapăn ca să poată sări. Picioarele lui, 
altădată puternice, erau strânse sub burtă, gata să sară, 
urechile stăteau ciulite, coada ridicată. Dar pierduse 
obişnuinţa şi o frunză trosni sub picioarele lui; cerbul o 
zbughi ca o nălucă şi turma se împrăştie imediat. Old Scar 
se repezi după cerb, dar acesta fugi încoace şi-ncolo, apoi 
se întoarse spre apă. Old Scar se ţinu după el cât pe ce să-l 
ajungă, dar cerbul îl lovi cu picioarele dinapoi. O copită îl 
pocni în ochiul drept şi pupila plesni ca o bilă care se 
sfărâmă. Tigrul scoase un muget de durere, lovi cu laba 
puternică, dar rată lovitura. 

Cerbul şi turma erau departe. 

Old Scar se prăbuşi în apă urlând de durerea pe care o 
simţea în picioare, în umeri şi în ochiul pe care îl pierduse. 
Se odihni, respirând anevoie în apa caldă timp de o oră, 
apoi se târî cu greutate pe malul noroios şi se lăsă pe 
pământul moale şi umed ca să-şi înzdrăvenească corpul 
care îl durea. Situaţia devenea disperată. Era a douăzecea 
încercare în două zile şi tot atâtea nereuşite. Cu o zi 
înainte, un lemur neatent îi ieşise în cale la mică distanţă, 
dar, văzându-l, alergase mai repede decât el şi se căţărase 
într-un copac. Fusese o vreme când Old Scar ar fi putut 
ajunge în vârful copacului din trei sărituri. Dar acum 
renunţase, obosit şi înfrânt, îndepărtându-se pe furiş de 
insultele stridente ale maimuţei. Old Scar era foarte 
flămând. 

Turma nu se întorsese, şi el se hotări să pornească spre 
altă baltă. Se întorcea pe domeniul unui alt mascul tânăr, 
dar nu avea de ales, era prea obosit ca să meargă mai 
departe. Cum mergea atent prin desiş, simţi în nări un 
miros pătrunzător. Era un miros care-i trezi vechile pofte. 
Mirosul unei tigroaice în călduri. Îi auzi apoi mârâitul, o 
ciudată şi stăruitoare chemare. Auzi şi răspunsul masculului 
din apropiere. Old Scar se ghemui la pământ şi se târî 


445 


înainte, privind atent prin iarba înaltă. Văzu femela 
apropiindu-se de mascul, vârându-şi botul în el ca să-i 
stârnească poftele, apoi se întinse jos şi el o încălecă. 

Old Scar se uită atent, amintindu-şi zilele tinereţii sale, 
când femelele îl doreau şi cochetau cu el. 

Plecă mai departe, simțind un alt miros. De căprioară. 
Simti mirosul proaspăt de sânge şi îşi dădu seama că 
femela ademenise masculul de la ospăț. Se târî înainte 
după mirosul căprioarei moarte de curând până o găsi 
ascunsă adânc într-o pădurice deasă de bambus, unde nici 
vulturii nu o puteau vedea. 

Old Scar se lăsă pe burta-i goală şi, cu toate că era foarte 
flămând, desprinse cu încetineală bucăţile din animalul 
mort, aşa cum făceau toţi tigrii. Incepu cu partea din spate, 
lingând sângele, spintecând-o apoi cu colții lui tociţi, 
scoţându-i maţele cu incisivii şi curăţindu-i oasele cu limba 
ca de şmirghel. 

Old Scar putea înfuleca o cantitate mare de hrană într-o 
zi. Nu mâncase de trei zile şi, în mod deliberat, se abţinea 
să toarcă pentru a nu-l atrage pe mascul. Auzea scâncetul 
de desfătare al celor doi şi era sigur că din partea lor nu era 
nicio primejdie. Dar apoi îl auzi pe celălalt mascul 
rostogolindu-se şi gâfâind. Flămând încă, bătrânul uriaş se 
furişă prin iarba înaltă. Ştia că nu putea supravieţui unei noi 
lupte cu un tigru tânăr. Se întuneca, aşa că găsi un copac 
cu scorbură şi dormi în el peste noapte. 

Hoinărea de două zile fără nicio ţintă, căutând fără 
succes ceva de mâncare, şi foamea i se transforma în 
mânie. Apoi, se pomeni într-un loc care i se părea oarecum 
familiar. Incepu să recunoască anumite semne şi îşi aminti 
întâmplări din tinereţe. Aici se născuse, aici îl învățase 
mama lui toate trucurile înainte de a-l trimite să-şi 
găsească propriul teritoriu. 

Inconjură bucata de pământ, căutând urme de alţi tigri, 


446 


dar nu găsi nimic. Observă însă că era puţină iarbă şi că de 
o parte a lacului erau clădite case. Acolo unde pe vremuri 
fusese un golf mărginit de bambus, acum creşteau legume. 
Pădurea era la o depărtare de o sută de metri de lac şi doar 
trestiile îl puteau adăposti. 

Cei doi duşmani ai tigrului, progresul şi omul îi furaseră 
cea mai mare parte din domeniu, dar Old Scar era prea 
obosit ca să meargă mai departe. Pe partea îndepărtată a 
lacului vedea oameni mergând. Se târî pe burtă, intră în lac 
şi se ghemuli liniştit să se răcorească, spălându-şi rănile şi 
bând apă rece. 

Era în amurg când zări copilul: o fetiţă nu mai mare de 
trei ani, un ţânc gol care de-abia putea să umble şi care 
scăpase de sub supravegherea mamei. Se plimba de-a 
lungul apei jucându-se în ea şi împroşcând-o în jurul ei. 

Old Scar o privi cu singurul ochi pe care-l mai avea. Arăta 
ca o maimuţă, poate cu mai multă carne, dar nu părea la 
fel de rapidă şi nu avea coadă. Se propti pe picioare să fie 
gata. Işi ridică urechile şi îşi dezgoli dinţii. 

Fetiţa merse direct spre el şi când fu la o distanţă de 
aproape un metru îl văzu cufundat în apă până la umeri cu 
ochii lacomi, cu colții stricaţi strălucind. Înainte de a putea 
scoate un strigăt, tigrul sări. Un salt uriaş şi Old Scar o 
strânse între fălci. Aşa cum ar fi procedat cu orice animal, îi 
dădu capul pe spate ca pe al unei căprioare şi o muşcă 
puternic de gât, sufocând-o. Apoi se întoarse şi se strecură 
în siguranţa junglei cu prada sa. O aşeză jos şi începu să-i 
lingă sângele. 

Mâncase carne mai bună. Din ochi îi curgea puroi, era 
nervos şi tulburat, dar prada fusese uşoară şi carnea, 
hrănitoare. Ziua următoare se strecură iar în josul lacului. 
De data aceasta, se apropie mai mult de case, destul de 
aproape ca să vadă alt copil jucându-se în praf la marginea 
satului. 


447 


În săptămâna ce urmă, Old Scar mai omori doi copii, un 
călugăr bătrân invalid şi o femeie matură care spăla rufele 
în lac. 

Atunci fu chemat Max Early. Începu vânătoarea şi tot 
atunci Hatcher începu, în sfârşit, să dezlege enigma lui 
Murphy Cody. 


CÂINII 


La început, portofelul lui Wol Pot nu păru să-i ofere ceva 
în plus în afară de paşaport. Mai era în el un carnet de 
conducere cu adresa pe Rajwang Road în Cartierul 
Chinezesc, două bilete de pariuri la cursele de cai, desigur 
necâştigătoare, şi un bilet de intrare la un meci de box care 
avusese loc. După documentele lui Wol Pot el era 
„comerciant”. 

Nu mai era nimic altceva interesant în portofel. 

La micul dejun, Hatcher îi arătă lui Sy cele două 
fotografii, a lui Wol Pot şi a lui Cody cu Pai. 

— ÎI caut şi pe tipul ăsta, se destăinui Hatcher bătând 
uşor cu palma fotografia lui Wol Pot. 

Sy le studie câteva momente. 

— Mă gândesc de ieri la fata asta, spuse el. Este foarte 
frumoasă. Poate că am văzut-o dar... cred asta aproape 
despre toate femeile frumoase. 

— Îţi aduci aminte unde? întrebă Hatcher. 

Sy dădu negativ din cap. 

— Este iubitul ei? întrebă el, arătând cu degetul spre 
fotografia lui Cody. 

— Poate că da, poate că nu. Nu ştiu. Eu îl caut pe el. 

— In regulă, spuse Sy. Unde mergem mai întâi? 

Hatcher scoase lista cu adresele notate în jurnalul lui 
Porter. Din păcate, în el erau consemnate numai localuri şi 

448 


ore, fără nici o adresă sau vreo explicaţie. Mai avea şi 
adresa de pe paşaportul lui Wol Pot, o stradă în Yarawad. 
Scoase hârtia pe care i-o dăduse Mangusta, o coală pătată 
de apă din jurnalul lui Porter, datată cu ultima zi a vieţii lui, 
şi o puse pe masă. Asta era tot ce avea pentru început, plus 
o notiţă să verifice un bar numit Longhorn din cartierul 
Tombstone, precum şi o altă notă: „Calul Thailandez?”. 
Intinse cu grijă pe masă coala distrusă de apă şi o examină 
cu atenţie încă o dată, dar singurul lucru citeţ era începutul: 
m... try, ora 4,15 după...” 

— Adresa de pe paşaport este în Cartierul Chinezesc, zise 
Sy. Rajwang Road. Poate că ar fi bine să începem cu asta, 
ce părere ai? 

— Este o idee foarte bună, zise Hatcher. 

Dar nu fu. Adresa era falsă - nu exista niciun număr de 
casă de-a lungul fluviului până la capătul Cartierului 
Chinezesc. Cel mai apropiat număr îl avea o clădire veche 
în stare foarte proastă, gata să se dărâme. Pereţii de lemn 
nu mai aveau nicio culoare, erau scorojiţi de soare şi de 
ploaie, ferestrele erau acoperite cu scânduri şi păreau că se 
prăbuşesc în interior, ca şi când tavanul şi podelele 
obosiseră. O vechitură de casă părăsită, înghesuită între 
alte două relicve părăsite. Hatcher încercă uşile celor trei 
magazii, dar erau bătute în cuie. Clădiri părăsite. Era clar că 
nimeni nu locuia în ele. Adresa lui Wol Pot era fictivă. 

Ce putea să facă Wol Pot acolo? Era evident că Porter îl 
urmărise pe Wol Pot şi îşi notase fiecare loc pe unde acesta 
trecea. Primele două locuri de pe listă erau restaurante din 
Cartierul Chinezesc, dar asta nu lămurea nimic. Hatcher 
presupuse că Wol Pot mânca acolo. Patronii ambelor 
restaurante se uitară cu atenţie la fotografia lui Wol Pot, 
apoi ridicară din umeri. „Poate”, era răspunsul stereotip. 

— Unde mergem acum? întrebă Sy. 

— Cunoşti un loc care se numeşte Stagecoach Deli? 


449 


— Da, spuse Sy. Nu e departe de aici. 

— O să încercăm acolo. 

Merseră cu maşina pe strada Patpong, gălăgioasă şi de 
prost gust, cu zgomotoasele ei difuzoare montate în faţa 
barurilor ordinare şi lumini de neon orbitoare. Ajunseră la 
localurile American Star şi San Francisco Bar, ce anunțau că 
dansatoare cu sâni goi executau „numere speciale”. 

Ajunseră apoi pe o stradă care aparţinea trecutului, fără 
lumini de neon, fără difuzoare suspendate şi fără negustori 
ambulanți. Ar fi putut fi o stradă oarecare din orice oraş 
vest- american, chiar şi în lumina zilei avea o înfăţişare 
nefirească. Razele soarelui, ca nişte reflectoare, străbăteau 
prin ceața de după-amiază venită de la fluviul din 
apropiere. Liniştea era stranie, ca într-un oraş bântuit de 
stafii. 

— Opreşte aici! spuse Hatcher când intrară pe stradă. 

Se dădu jos din maşină şi cercetă atent ciudatul drum 
întortocheat. Un indicator din lemn fusese bătut în cuie 
peste cel vechi. CLEMENTINE WAY, scria pe el. 

— Asta trebuie să fie zona căreia i se spune Tombstone, 
nu-i aşa? îl întrebă Hatcher pe Sy. 

— Ai ghicit. Am văzut-o o dată într-un film la Palace. The 
O. K. Gunfight. 

— Gunfight at the OK. Corral, îl corectă Hatcher. 

— Da, aşa-i. Cu Burt Reynolds. 

— Lancaster. 

— Chai, zise Sy râzând şi arătându-şi dinţii stricaţi. 
Hatcher merse prin ceaţă, trecu de Hitching Post care avea 
expuse în vitrină ghete elegante western şi pălării înalte de 
cowboy. Citi meniul afişat în vitrina lui Yosemite Sam şi îşi 
aduse aminte de acasă: carne înăbuşită Brunswick, chilii, 
costiţă şi friptură de porc la grătar. Stagecoach Deli era la 
câteva case mai departe, în josul străzii. Avea uşi batante şi 
o imitație de vitrină Tiffany, ce te făcea să te simţi ca în 


450 


partea de est a New York-ului. Puțin mai departe, era 
Langtry Music Hall. Fotografiile din cele două panouri ale 
vitrinei erau ale unor dansatoare thailandeze şi chineze 
goale, în acelaşi ton western cu întreaga stradă. Erau, de 
asemenea, expuse postere vechi ale comicilor din veselii 
ani nouăzeci: Lillian Russell, Houdini, Lillie Langtry şi Eddie 
Foy. Spectacolul începea la ora şase după-amiază. 

Cobori pe o parte a străzii, traversă şi se întoarse pe 
cealaltă, observând alte ciudăţenii. O cofetărie numită 
Pike's Peak, o cârciumă, Roundup, unde se mâncau ouă cu 
şuncă, iar în vitrină se zărea reclama gogoşilor americane. 
Un cinematograf, Palace, unde, după afişul de afară, rulau 
două filme americane de succes. 

Şi, în sfârşit, barul Longhorn, cu acoperişul plat, dominat 
de cupola unei mănăstiri aflată în spate. Firma localului era 
în formă de spirală, mare, fixată deasupra intrării, dintr-o 
parte în cealaltă. La intrare, se găsea o statuie veche de 
lemn ce reprezenta un indian, iar de fiecare parte a uşii 
erau bănci de lemn. Deasupra trotuarului era un balcon 
sprijinit pe patru piloni nefinisaţi. 

Cineva îşi bătuse mult capul să facă autentică această 
zonă mică şi izolată. 

Un bărbat negru, voinic şedea pe o bancă în faţa barului 
cu vitrina înclinată, bând o halbă de bere japoneză. Şedea 
sprijinit cu spatele de vitrină, cu ochii închişi, prăjindu-se la 
soarele după-amiezii. Din când în când sorbea câte o 
înghiţitură de bere. 

Hatcher traversă înapoi la Stagecoach Deli şi cercetă 
strada scurtă. Se auzeau muzică şi frânturi de conversaţie 
în dosul uşilor închise din Tombstone, dar nu era vacarmul 
şi difuzoarele asurzitoare din Patpong, care era ceva mai 
departe. 

Însemnările din notele lui Porter spuneau: „Stagecoach 
Deli, taxi, 10 dim, o oră”; ziua următoare, „Stagecoach Deli, 


451 


prânz, 45 minute”, şi o zi după aceea, „Palace Theater, ora 
14,30, 35 minute”. 

Asta însemna că Wol Pot venise în locurile acelea cu 
taxiul sau că el le supraveghease din taxi? Ar fi putut să ia 
masa la Stagecoach Deli în patruzeci şi cinci de minute, dar 
la Cinematograful Palace nu stătuse decât treizeci şi cinci 
de minute, destul de puţin pentru un film întreg. 

Cele două localuri formau un triunghi cu barul Longhorn 
în vârf. Scoase din nou hârtia distrusă de apă pe care i-o 
dăduse Mangusta şi examină atent începutul vizibil. 

m... try, ora 16,15 după...” era tot ceea ce putea descifra. 
Aceste cuvinte se puteau referi la Langtry Music Hall: 
„Langtry, ora 16,15”. Se potrivea. Era oare posibil ca Wol 
Pot să fi spionat barul Longhorn patru zile la rând, în fiecare 
zi puţin mai târziu decât în ziua anterioară? Işi aminti ceea 
ce fostul soldat din susul râului îi spusese lui Daphne. „Du- 
te la barul Longhorn în Tombstone, acolo îşi pierd vremea o 
mulţime de americani care locuiesc în Bangkok.” 

Îi trecu prin minte un scenariu caraghios. Poate că Wol 
Pot îi pierduse urma lui Cody. Wol Pot îl căuta pe Cody, iar 
Porter îl urmărea pe Wol Pot. 

— Mă duc să arunc o privire la Longhorn, îi spuse Hatcher 
lui Sy. 

Înainte ca Hatcher să traverseze strada, un alt bărbat 
venea pe trotuar spre bar. Purta pantaloni scurţi de 
vânătoare de culoare cafenie, o tunică roşie decolorată şi 
pantofi de tenis roşii cu alb şi albastru. O legătură roşie îi 
ţinea părul blond nepieptănat, să nu-i intre în ochi. 

Ţinea un câine legat de o lesă lungă, de piele. Câinele 
era mare, urât, cu aspect de animal tâmpit, un fel de 
corcitură între un câine danez, un prepelicar şi un câine de 
vânătoare. Avea ochi galbeni, adormiţi, din botul lung îi 
curgeau bale, şi îşi ţinea coada lungă şi subţire în jos. Blana 
era lucioasă, maro închis, dar avea o pată albă pe umăr, de 


452 


parcă cineva ar fi turnat nişte vopsea peste el. Pata albă nu 
avea nicio simetrie; îi acoperea jumătate din faţă, apoi se 
micşora uşor pe piept unde se împestriţa cu culori maronii. 
Câinele nu mergea, ţopăia şi părea că nu este în stare nici 
măcar să zgârie pe cineva. 

Negrul deschise un ochi, văzu câinele şi începu să râdă 
pe înfundate. In cele din urmă, izbucni în hohote, 
împroşcând un şuvoi de bere. 

— Dumnezeule, zise, neputându-şi stăpâni râsul, priveşte 
la câinele ăsta, urât, puturos, tâmpit, cu coada asta 
caraghioasă. 

— Scuză-mă, vorbeşti despre câinele meu Otis? întrebă 
furios bărbatul cu pantofi de tenis roşii cu alb şi albastru. 

— Vorbesc despre acest câine mare, puturos, urât, 
tâmpit şi cu coada caraghioasă. S-ar putea să-l cheme Otis? 
— Ce vrei să spui cu „s-ar putea”? Numele lui este Otis. 

— Atunci despre el vorbesc. 

— Mă superi, frăţioare. Ţi-am spus, acesta este câinele 
meu. 

— Dacă nu spui, de unde vrei să ştiu. 

— Sunt mândru de acest câine, omule. 

— Atunci eşti mai tâmpit decât el. 

— Poate că ti-ar plăcea să-ţi molfăi masa de seară. Poate 
că ti-ar face plăcere să-ţi strângi dinţii de pe jos şi să-i duci 
acasă în batistă. 

— Da, şi, poate, ţie ţi-ar plăcea să-ţi trag limba din gură 
şi să ţi-o leg de daravelă. 

— Doamne Atotputernic, trebuie că ai avut o zi 
norocoasă azi. Cred că gândeşti că este cea mai norocoasă 
zi din toată viața ta păduchioasă şi ticăloasă. 

— N-am nevoie de noroc ca să te zdrobesc în mijlocul 
străzii şi să fac din tine doar o pată urâtă. 

— Sper că te-ai împăcat cu Dumnezeu. Sper că ai pupat 
mutra aia grasă şi împuţită de târfă bătrână a maică-ti, 


453 


pentru că n-are să mai rămână din tine decât un cârnat 
terciuit. 

— Rahat, nu ştiu cum de ai trăit până acum de nu ţi-a 
băgat nimeni un camion în gura aia mare, scârboasă şi 
afurisită. 

— O să te ţin numai în şuturi la întoarcere până la 
tribunalul King Tut. O să-ţi trag şuturi până la sfârşitul 
secolului. 

— Păi, atunci, de ce nu începi imediat, gură spartă. 

— la-ţi adio de la viaţă, incestuos nenorocit. 

— Asta o să se întâmple atunci când ai să vii şi tu cu 
mine, rahat împuţit. 

— De ce nu termini cu trăncăneala şi nu începi lupta? 

— Dar tu ce dracu aştepţi, tâmpitule, o gaşcă de 
nenorociţi sau altceva? Poate nişte focuri de artificii. Sau o 
blestemată de invitaţie de la ticălosul de preşedinte. 

— Ascultă, de obicei, se înţeleg bine, îi spuse Sy lui 
Hatcher. Eu aduc turişti americani mereu aici, sunt prieteni. 

— Prieteni! răspunse Hatcher surprins. 

— Cea mai mare parte a timpului. 

Bărbatul alb îşi legă câinele de un stâlp din faţa barului şi 
luă o poziţie clasică de box, ţinându-şi un pumn în faţă, 
lovindu-şi nasul cu degetul mare şi aruncându-şi înainte 
mâna cealaltă cu hotărâre. 

— Fii serios, Potter, zise negrul, zâmbind. O să te 
cotonogesc în stradă, că n-o să ţi se vadă decât vârful 
capului ăluia nenorocit. 

— Haide, dă-i drumul, Corkscrew, dă-i drumul, zise 
bărbatul numit Potter, jucând din picioare. 

Un bărbat solid, cu umerii laţi, ca ai unui bivol, ieşi din 
bar şi-şi puse mâinile în talie. Avea părul alb, o mustață pe 
oală, purta cizme de cowboy, blugi şi avea un toc de pistol 
cu un Python 357 îndesat în el. 

Hatcher urmări toată scena cu gura căscată. Parcă este o 


454 


întoarcere în timp, gândi el. 

Bărbatul cu părul alb se băgă între Potter şi Corkscrew şi 
puse uşor mâna pe umerii lor. 

— Ce naiba se întâmplă cu voi? întrebă el. 

— Îşi bate joc de câinele meu, rosti energic Potter. 

Bărbatul cu părul alb se uită la câine şi îşi înăbuşi râsul. 

— Ştii cum îl cheamă pe câine? întrebă bărbatul negru, 
străduindu-se să nu izbucnească din nou în râs. Otis. Otis, 
pentru numele lui Dumnezeu. E de-ajuns doar să-i auzi 
numele şi-ţi vine să-ţi iei lumea în cap. 

Potter se luptă să ajungă la el, dar bărbatul spătos îl 
împinse uşor înapoi. 

— la-o uşurel, Benny, zise bărbatul cu părul alb. Haide să 
mergem înăuntru, vă fac cinste cu o băuturică. Poţi să-l laşi 
pe Otis afară, legat de stâlp. 

Benny păru şocat. 

— O să-l fure cineva, zise el cu vocea înspăimântată. 

Corkscrew izbucni în hohote de râs, dar bărbatul cu păr 
alb, îl luă cu binişorul. 

— Nu cred, rosti el liniştit. Nu cred că cineva îţi va fura 
câinele. 

— Numai dacă nu le-o fi foarte, foarte foame, interveni 
Corkscrew râzând tare, aproape cu lacrimi. 

— Du-te dracului, Corkscrew. Am suportat destul! răcni 
Benny. 

— Potoleşte-te, haide să intrăm, zise Corkscrew. Fac eu 
cinste. 

Bărbatul cu părul alb îi împinse pe amândoi în local. Otis 
se uită după ei cum pleacă, se trânti pe trotuar, adormi 
adânc şi începu să sforăie. 

— Cine este tipul acela solid cu... zise Hatcher, arătând 
cu degetele spre colţurile gurii. 

— Domnul Mustaţă? Ala este Earp, răspunse Sy. 

— Earp? 


455 


Sy încuviinţă din cap imediat, sigur pe el. 

— Nu cumva Wyatt Earp? întrebă Hatcher, aproape 
sarcastic. 

S arătă surprins. 

— İl cunoşti? 

— Nu, dar am ghicit, oftă Hatcher. 

— Asta-i grozav, răspunse Sy, vădit impresionat. 

— Cred că o să dau o raită pe acolo, zise Hatcher 
traversând strada şi îndreptându-se spre Longhorn. 

— Eu te aştept aici, zise Sy şi începu să exerseze câteva 
mişcări, pe trotuar. 

— Fă ce vrei, răspunse Hatcher. 

Când intră înăuntru, impresia de întoarcere în timp era 
perfectă. Aşteptă câteva secunde ca să-şi obişnuiască ochii 
cu întunericul dinăuntru, apoi îşi fixă în minte toate 
amănuntele localului, ca să nu le uite. Totul în interior 
părea autentic: o cameră mare, cu feţe de masă verzi şi 
rumeguş pe podea; de tavan atârnau ventilatoare mişcând 
aerul care mirosea a băutură şi hamburgheri; aşezat de-a 
latul camerei se afla un bar antic, cu siguranţă adus din 
America. In spatele lui, o oglindă aplicată făcea ca salonul 
să pară mai mare; pe oglindă era gravat cu litere mari 
„Tom Skoohanie” şi sub nume „The Galway Roost, 1877"; 
un cap de bizon cu un singur ochi şi un petec negru pe 
celălalt; pe un perete erau expuse fotografii decolorate ale 
unor indivizi renumiţi, căutaţi de poliţie, oameni ai legii şi 
ale unor indieni; un tonomat de modă veche Wurlitzer, 
aşezat într-un colţ, cânta o veche melodie a lui Tony 
Bennett „Younger Than Springtime”; în alt colţ, se afla o 
masă birou acoperită cu note, carnete şi amintiri din 
unităţile Armatei şi ale Marinei; într-o parte a camerei erau 
câteva trepte ce duceau într-o cameră mai mică, despărțită 
cu o perdea de mărgele din sticlă. 

Bărbatul care se numea Wyatt Earp şedea la un capăt al 


456 


barului şi discuta cu Corkscrew şi Benny, care păreau că 
uitaseră de cearta lor. 

Barmanul era un bărbat negru, înalt şi elegant, cu un 
tricou negru sport, o vestă de velur pe deasupra, blugi şi 
cizme de cowboy. Pe cap avea o pălărie de cowboy atât de 
mare, că puteai să faci baie în ea, cu o pană de papagal 
roşie cu galben şi verde înfiptă în panglică. În camera 
principală se mai găsea un bărbat cu părul blond, lung, care 
şedea aplecat peste bar. 

Nimeni nu se uită la Hatcher când intră înăuntru, dar el 
simţi că-l trec răcorile, ca şi cum un vânt rece i-ar fi suflat în 
spate, şi i se făcu pielea de găină. Se simţi stânjenit, de 
parcă ar fi intrat într-un club exclusiv. De ce venea Wol Pot 
zi de zi la Tombstone doar pentru perioade de timp scurte? 
Avea intenţia să supravegheze barul Longhorn? Il urmărea 
pe Cody? Pe Calul Thailandez? 

Era oare răspunsul la enigma lui Murph Cody în această 
cameră? 


TOMBSTONE 


Hatcher ştia că trebuia să fie prudent. Dacă Murph Cody 
trăia şi locuia la Bangkok, era clar că nu voia să fie 
recunoscut, aşa că era lesne de presupus, că oricine ÎI 
cunoştea îi proteja identitatea. Ştia oare cineva de aici 
despre lagărul fantomă de prizonieri Huie-kui? Ori despre 
Wol Pot, Cody sau Calul Thailandez? Ştia că trebuie să fie 
precaut... cu cine vorbea şi despre ce. 

— Care-i otrava ta? întrebă barmanul, cu o voce plăcută, 
de parcă ar fi fost cântăreţ de operă. 

— Singha, răspunse Hatcher. 

— Halbă, sticlă sau cutie? 

— Halbă. Barmanul umplu o halbă rece cu bere 

457 


thailandeză, ţinându-şi tot timpul ochii aţintiţi asupra lui 
Hatcher. 

— Primul rând este din partea casei, spuse el, punând-o 
pe tejghea. 

Hatcher întinse mâna şi simţi răceala sticlei în palmă. 

— Khawp Khun, zise. 

— Cu plăcere. 

Figura bărbatului negru era prietenoasă, dar ochii 
scăpărători erau bănuitori. 

— Nu arăţi ca un turist obişnuit care vine pe aici, spuse el 
ca din întâmplare, ştergând de zor cu o cârpă barul lustruit. 
Ai mai degrabă înfăţişarea unuia care a stat ceva pe aici. 

— Am făcut parte din Serviciul de Informaţii Militar din 
Cam Ranh, răspunse Hatcher. 

— Forţele Speciale, spuse barmanul. Niciodată n-am ştiut 
unde naiba erau. De unde eşti? 

Bărbatul care era aplecat peste bar se îndreptă, se propti 
în mâini uitându-se la Hatcher cu ochii cenuşii pierduţi; ochi 
injectaţi şi adormiţi. Proaspăt bărbierit, cu părul blond 
ondulat, strâns la spate în coadă de cal, purta o jachetă 
safari kaki, descheiată, cu pete de transpiraţie la subsuori, 
un şort de tenis, alb, demodat, fără cămaşă. Hatcher nu 
putea să-i aprecieze vârsta, care putea fi între treizeci şi 
cinci şi cincizeci de ani. Bărbatul tăcea. Il privi pe Hatcher 
câtva timp, apoi se întoarse la paharul pe jumătate gol şi se 
uită în el. 

— Îmi place să circul, nu stau niciodată mult timp în 
acelaşi loc, răspunse Hatcher în şoaptă. 

— Ce te-a adus la Bangkok? 

— Sunt în vacanţă. Şoferul mi-a spus că acesta e un local 
care merită să fie vizitat. Cine ştie, poate dau şi de vreun 
prieten vechi. 

— Cine ştie? răspunse barmanul, cu indiferenţă. 

Hatcher bătu uşor tejgheaua cu palma, încercând să 


458 


menţină conversaţia, şi zise: 

— Cred că barul ăsta nu-i de prin împrejurimile 
Thailandei. 

— Cunoşti barurile noastre, zise barmanul mângâindu-i 
cu dragoste suprafaţa uzată. Barul ăsta, oglinda şi John 
Ford de acolo de sus, spuse el, arătând cu degetul peste 
umăr capul bizonului cu un sigur ochi, au venit aici de la 
unul dintre cele mai elegante baruri din Statele Unite. 

— Asta aşa este, zise Hatcher. 

— Bătrânul Skoohanie era un cowboy din Texas... şi un 
irlandez norocos. Intr-o noapte a intrat într-un bar din 
Abilene - când Abilene nu era mai mult decât o idee 
trecătoare - şi a jucat patruzeci de dolari contra şase mii. A 
câştigat barul, mesele, a spart banca, totul. Aşa a pus pe 
picioare Galway Roost. 

Se opri o vreme ca să bea jumătate de pahar de bere. 

— Da, dar asta nu explică cum a ajuns barul aici, zise 
Hatcher. 

— In expediţia din Nam, am fost camarad cu Edgar 
Skoohanie, care se tot fălea cu barul lui, continuă 
barmanul. l-am spus că, dacă vreodată ar vrea să-l vândă, 
să mă înştiinţeze. Intr-o zi primesc un telefon, iar vocea de 
la capătul firului îmi spune: „Aici este Edgar Skoohanie, îţi 
mai aduci aminte de mine?” Şi eu zic sigur că da, iar el îmi 
spune că treburile nu merg prea bine la vechiul Roost şi că 
vrea să deschidă o discotecă. O nenorocită de discotecă, 
pentru numele lui Dumnezeu. Ne-am tocmit noi cât ne-am 
tocmit şi am obţinut barul şi oglinda. Edgar mi l-a cedat pe 
John Ford şi toate celelalte lucruri, şi iată-mă în afaceri. 
Douăsprezece mii de bancnote roşii pentru tot şi încă patru 
mii ca să mi le transporte aici. 

Barmanul nu calcula niciodată în bani americani, el 
vorbea despre bahţi, un baht fiind echivalent cu cinci cenți 
americani; bancnotele purpurii reprezentau cinci sute de 


459 


bahţi, cele maro, zece bahţi, cele verzi, douăzeci, iar cele 
roşii, o sută. Făcu din nou o pauză, de data asta ca să-i 
pună lui Hatcher o altă bere, apoi zise: 

— Ce aveam altceva mai bun de făcut decât să deschid 
barul Longhorn? 

— Pariez că o poveste interesantă se potriveşte cu gaura 
de glonţ din oglinda aceea, spuse Hatcher. 

— Nu atât de interesantă ca aceea care se potriveşte cu 
vocea ta, răspunse barmanul. 

— Am vorbit când ar fi trebuit să ascult, mormăi Hatcher. 

Barmanul izbucni în hohote de râs. Doi dinţi de aur îi 
luciră în gură. În centrul unuia din ei străluci un diamant de 
pret. 

— Imi place un om care poate glumi de greşelile proprii, 
spuse el, întinzându-i o mână puternică în stare să 
turtească o minge de baschet. Numele meu este Sweets 
Wilkie, şi localul ăsta este al meu. 

— Hatch, răspunse Hatcher. 

In timp ce Wilkie şi Hatcher vorbeau, pe uşa din dos 
intrară două fete thailandeze. Erau două tinere frumoase, 
cu părul lung care le ajungea aproape până la talie, 
îmbrăcate cu fuste scurte, cizme de cowboy, din piele de 
şarpe şi veste din imitație de piele de ponei, desfăcute, prin 
care se ghiceau bobocii sânilor. Niciuna dintre ele nu părea 
să aibă mai mult de cincisprezece ani. Ele îl îmboldiră pe 
Sweets Wilkie din ambele părţi, îl înconjurară cu braţele şi îl 
sărutară pe amândoi obrajii. 

— Ea este Jasmine, noi îi spunem Jazz, iar ea Orchid, 
spuse Wilkie, bucuros de purtarea fetelor. Suntem căsătoriţi 
cam de un an. 

— Tu şi Orchid? întrebă Hatcher. 

Wilkie păru mirat şi zise: 

— Pe dracu, cu amândouă. 


460 


— Cu amândouă! 

— Am fost căsătorit şi am divorţat de şase ori de când 
sunt aici, şi încă pun deoparte câte un baht pentru pensia 
alimentară. Cred că de data asta am terminat... poate o să 
fiu mai norocos. 

Strălucirea zâmbetului lui lumină încăperea. Le lovi uşor 
pe fete peste fund şi ele se apropiară de bar. 

— Bun venit în Tombstone, mormăi, pe neaşteptate, 
bărbatul blond dând din cap, de parcă era gata să adoarmă 
şi continuând să se uite la conţinutul paharului său. 

— Fă cunoştinţă cu Johnny Prophett, poetul laureat oficial 
din Tombstone, zise Wilkie. 

— Sunt încântat, spuse Hatcher. 

Prophett se uită la Hatcher, zâmbi uşor şi-i întinse 
şovăielnic o mână rece şi fără vlagă. 

— Câţi americani locuiesc în Bangkok? întrebă Hatcher. 

Prophett se ridică nesigur, ţopăind doi, trei paşi pe 
piciorul drept. Ochii începură să-i lăcrimeze, ridică din 
umeri şi îşi scărpină braţele. Privindu-l în picioare, Hatcher 
îşi dădu seama că era foarte slab, aproape emaciat. 
Prophett îşi ţinea mâinile desfăcute de corp, ca un 
evanghelist care ţine o predică. 

— Patru, poate, cinci sute, spuse el. De toate tipurile şi 
mărimile. Ingineri, negustori, jucători de tenis fără valoare, 
gangsteri, cartofori, cinici, criminali, deportaţi, anarhişti. 

Bine, gândi Hatcher, asta măreşte şansele de a-l găsi pe 
Cody, de la cinci milioane la unu, la patru sute la unu. 

Wilkie zise nepăsător: 

— O mână de yankei veniţi pentru afaceri. 

— Fir-ar a naibii să fie, omule, vorbi Prophett aiurea. 
Probabil, ai murit în partea cealaltă a fluviului. Afurisitul de 
barcagiu n-a ştiut ce s-a întâmplat. Chiar pentru un poet e 
greu să-şi dea seama de asta. 

— Ai dreptate, fu Wilkie de acord şi Hatcher aprobă din 


461 


cap, cu toate că niciunul din ei nu ştia despre ce vorbea 
Prophett. Johnny scrie o carte, îi explică el, făcându-i cu 
ochiul lui Hatcher. 

— Bombay şi tonic, îi ceru Hatcher lui Wilkie. 

Wilkie luă două pahare, puse câteva cuburi de gheaţă şi 
le umplu cu sifon. 

În timp ce Prophett bătea câmpii, de după perdeaua de 
mărgele apăru un bărbat care mergea scuturând mâinile de 
parcă avea cârcei. Era o apariţie ciudată, o matahală de 
bărbat mergând ţanţoş şi legănându-şi umerii când într-o 
parte când în alta. Purta blugi şi un tricou sport alb, fără 
mâneci, ce avea desenat pe piept o tigvă cu un trandafir 
între dinţi, iar pe spate avea o inscripţie Gratefu/ Dead. 
Braţele erau groase şi muşchiuloase, dar mâinile, deşi erau 
mari, aveau degete subţiri, aproape fine. Părul negru, des şi 
ondulat îi cădea pe umeri şi îi acoperea fruntea. Ceea ce 
era mai ciudat la el era o linie subţire roşie, care mergea în 
jos de la frunte, trecea pe la baza nasului şi cobora până la 
bărbie. Faţa îi era vopsită negru de o parte a liniei şi alb de 
cealaltă parte. 

— Acesta este  Wonderboy, rapsodul nostru, zise 
Prophett. 

Wonderboy se apropie de bar şi întinse mâna spre 
Sweets Wilkie. 

— Norocul meu este în concediu, spuse el. Cutia, 
maestre. 

Wilkie îi întinse o chitară cu patru coarde, lustruită, dar 
veche, un instrument la care se vedea că ţine foarte mult. 
Bărbatul cu înfăţişare ciudată se duse la tonomat, scoase 
fişa din priză cu cizma şi se aşeză jos lângă el. 

Închise ochii, se sprijini de perete şi începu să cânte: 
„Hei, Jude, n-o lăsa să plece...” 

Avea o voce frumoasă, limpede, adâncă, uşor influenţată 
de whisky. li dădea cântecului o notă jalnică, încât îţi venea 


462 


să-i dai una lui Jude şi să-i bagi minţile în cap. 

Prophett se apropie de Hatcher şi îi şopti: 

— Era la un metru şi ceva de un aruncător de flăcări când 
l-a atins o bombă. Nimeni nu vrea să vadă ce se ascunde 
sub machiajul lui. 

Când se înseră, barul începu să se umple. Wilkie îl rugă 
pe Benny Potter să-l ajute. Prophett, cu ochii înlăcrimaţi şi 
încovoiat, începu, fără să-şi dea seama, să-şi scarpine 
braţele. Un bărbat intră în bar cu un mers săltat, caraghios, 
de parcă tocmai ar fi căzut de la etaj şi ar fi aterizat într-un 
picior. Avea trupul şi mâinile unui halterofil, dar picioarele îi 
erau slabe ca nişte fuse. Se duse ţopăind la Earp şi îi spuse 
ceva la ureche. Earp se ridică, trecu prin spatele barului şi 
ieşi printr-o uşă în dosul clădirii. Bărbatul cu mersul 
caraghios urcă scările, dădu la o parte perdeaua de 
mărgele şi intră în micul alcov. 

— Acesta-i Gallagher, zise Prophett. Gerald Gallagher din 
Hobart, Indiana, proprietarul clubului Langtry de vizavi. 
Numai cu fete goale. Nu femei, fete. Gallagher nu le 
angajează dacă au peste doisprezece ani. După mintea lui, 
orice femeie care a trecut de doisprezece ani este la 
menopauză. In Statele Unite ar fi ucis cu pietre în piaţa 
publică. 

— De ce merge atât de caraghios? întrebă Hatcher. 

— Jeep-ul lui s-a lovit de o mină. A sărit în sus o dată cu 
podeaua maşinii, zise Prophett. De atunci n-a mai putut să 
meargă bine. 

— Presupun că ai fost şi tu în Nam, îi spuse Hatcher lui 
Prophett. 

Prophett se uită iar în paharul lui. 

— Drace, eram cu Gallagher când a explodat bomba şi 
mi-a rămas un picior în jeep-ul ăla. 

Işi întinse piciorul drept şi lovi în el cu articulaţia 
degetului. Se auzi un zgomot metalic, ping, ca şi cum ai fi 


463 


lovit o ţeavă goală. 

Prophett, îşi spuse Hatcher, numele ăsta parcă Îmi este 
cunoscut. 

Earp se întoarse în bar, dădu draperia la o parte şi intră 
în camera din spatele ei. Se aşeză alături de Onorabil, care 
se uita la doi bărbaţi cum jucau biliard. 

— Jos este Hatcher şi vorbeşte cu Johnny, zise el. 

— Deci, mi-ai urmat sfatul. 

— Nu Sy l-a adus aici, a venit singur. 

— Aşa după cum am prevăzut. 

— Nu face pe deşteptul cu mine. Nu sunt atât de sigur că 
este bine să ne jucăm cu individul ăsta. 

— Am ştiut că, mai devreme sau mai târziu, va veni aici, 
zise Onorabilul, mândru de intuiţia pe care o avusese. 

Earp scoase din buzunarul vestei un trabuc lung şi îl 
aprinse, răsucindu-l între degete ca să ardă egal. 

— Arată la toată lumea o fotografie a lui Wol Pot şi a lui 
Cody. Lucrează pentru Sloan. 

Onorabilul îşi împreună mâinile şi îşi propti bărbia în ele. 

— l-a spus lui Sweets că este aici în vacanţă, dar Sy l-a 
contactat după ce luase micul dejun cu Sloan, continuă 
Earp. N-a venit aici din întâmplare. 

— Nu lăsa nebunia să-ţi întunece mintea. 

— Eu presupun că urmăreşte ceva. 

— Un raţionament înţelept. Poate reuşeşti să descoperi 
ce anume. 

— Cred că a venit aici pentru Calul Thailandez. 

— Îl omorâm? 2 

— Nu înţelegi că este un om foarte periculos. Il cunosc 
după faima pe care o are. Era un asasin recunoscut în Nam. 
L-au trimis aici cu o listă. După ce l-a lichidat pe ultimul, a 
primit o altă listă. Nu este un galoş tâmpit din San 
Francisco. 

— Cu atât mai mult trebuie să fim prudenti. Fă ce ţi-am 


464 


sugerat. Apropie-te de el. Împrieteneşte-te cu el. Află ce 
învârteşte pe aici. Nu poţi să acţionezi necugetat şi să 
omori oameni, domnule Earp. Indiferent cum ar fi, nu 
suntem în filmul O.K. Corral. 

Earp aruncă o privire la bar. Hatcher şi Prophett stăteau 
de vorbă. Bărbatul care vorbea în şoaptă nu părea să fie 
interesat de ceea ce se petrecea în spatele perdelei de 
mărgele. 

— lţi amintesc că şi Porter a fost omorât aici. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Înseamnă că, dacă te hotărăşti să acţionezi repede, să 
nu o faci în Bangkok. Momeşte-l undeva pe la ţară. Doi 
morţi unul după altul ar atrage atenţia americanilor. 

— Grozavă idee, spuse Earp hotărât. Am să-l invit la un 
picnic. 

— Trebuie să le descurci. Parcă ai intrat în panică. Tu ai 
încă avantajul, Wyatt. Noi ştim mai multe despre el decât 
ştie el despre noi, aşa că trebuie să afli de ce a venit aici. 

— Nu cred că poţi afla asta prin tortură. 

— Ştii cum se spune: „Vorba dulce mult aduce”. 

— Individul ăsta se mişcă foarte repede. Este modul lui 
de acţiune. 

— Dacă este în combinaţie cu Sloan şi îl omori, vor 
trimite pe altcineva. 

— Nu, dacă treaba este făcută cum trebuie. 

Onorabilul se sprijini de scaun şi zâmbi. 

— Păi, tocmai asta îţi sugerez, dragă prietene, spuse el 
cu o mişcare a mâinii. Orice ai de gând să faci, fă-o curat. 
Aşa după cum ai subliniat, ăsta este un joc periculos şi el se 
pricepe al dracului de bine. 

— Se pricepe, nu este cuvântul potrivit. Este expert. 

În timp ce Earp vorbea, un bărbat masiv cu pantaloni de 
tenis şi tricou alb de sport se sculă de la masa de pocher şi 
se apropie de domnul impozant îmbrăcat în alb. Işi trase un 


465 


scaun şi se aşeză în faţa domnului cu părul alb, care îşi 
puse alături cartea şi luă o înghiţitură de vin din pahar pe 
când bărbatul cu păr negru se aplecă spre el şi îi vorbi în 
şoaptă. Bărbatul mai în vârstă încuviinţă din cap cu 
înţelegere în timp ce celălalt vorbea, arătând spre masa de 
joc din spatele draperiei de mărgele. 

Earp se răsuci pe scaunul de bar cu faţa spre camera 
principală, îşi scoase arma 357 cu ţeavă specială şi o puse 
neglijent pe colţul barului. Hatcher observă mişcarea cu 
mult interes. 

— Proprietarul  cofetăriei, Eddie Riker, vorbeşte cu 
Onorabilul, divagă Prophett, arătându-i-l lui Hatcher pe 
bătrân. Onorabilul este bancherul oficial din Tombstone. 
Nasul începu să-i curgă şi se smârcâi, apoi începu să se 
scarpine într-o parte. Işi face interesele acordând 
împrumuturi, câţiva bani pentru mâncare până în ziua lefii, 
ca băieţii să poată juca o mână la pocher, în camera de sus. 

— Şi tipul cu tunul este omul cu paza? 

Prophett râse. 

— Omul cu paza, asta-i nostim. Acela este Wyatt T. Earp, 
noi îi zicem W.T. El este, chipurile, cel ce stă cu ochii în 
patru pe casa de bani, în caz că cineva ar intenţiona să o 
jefuiască. El spune că asta-i nava lui specială. 

— Pare că se descurcă bine. 

— Poliţia din Thailanda ne lasă în pace, îi permite 
bătrânului W.T. să păstreze ordinea. 

— Are o armă straşnică, zise Hatcher, arătând spre 
Magnum. Ai putea să ajungi până în Milwaukee mergând pe 
țeava ei. i 

Prophett începu să râdă din nou. In camera de sus, 
Onorabilul deschise casa de bani şi scoase o hârtie ce 
părea o chitanță de împrumut, scrise în grabă ceva şi i-o 
înmână lui Riker, care mâzgăli ceva pe ea, apoi Onorabilul îi 
numără cinci hârtii purpurii şi i le puse pe masă. Riker îi 


466 


mulţumi şi se întoarse la masa de joc. 

— Riker are ghinion azi, zise Prophett. 

Wilkie plecă agale de la bar. 

— Cum vă descurcaţi? întrebă el. 

— Aş vrea încă o bere, zise Hatcher. Ce zici, aş putea să 
joc şi eu câteva mâini? 

Wilkie se uită câteva clipe la el, apoi spuse: 

— Ei sunt cam ciudaţi cu cei care joacă. Dar, dacă stai pe 
aici ceva mai mult timp, încât să te cunoască, te vor invita 
singuri. 

— Este un fel de societate închisă, sugeră Hatcher. 

— Cam aşa. 

Wilkie se întoarse la bar şi începu să vorbească cu un 
client. 

— Sweets a fost primul care a demarat în Tombstone, 
zise Prophett şi începu să sporovăie. Sweets şi Wyatt. 
Sweets era profesor de engleză la Institutul Tuskegee, şi-a 
luat diploma cu brio la Atlanta University, şi ce i-au făcut? 
L-au înrolat. Un profesor, un profesor, omule, şi l-au trimis 
în Nam, unde profesorul a devenit sergentul Wilkie care s-a 
uitat de jur-împrejurul lui la ce se întâmplă şi nu s-a mai 
întors niciodată acasă. A deschis barul Longhorn, apoi Eddie 
Riker a deschis Pike's Peak... Ă 

Ochii lui Wilkie se îndreptară spre Prophett. Işi vedea de 
treburile lui la bar zâmbind, dar Hatcher îşi dădu seama că 
asculta tot ce îndruga Prophett despre Tombstone şi 
Longhorn. Deodată se întoarse, merse până la capătul 
barului şi îi spuse ceva lui Corkscrew. Negrul se ridică, fără 
să arunce nicio privire în direcţia barului, şi se duse în 
camera de după perdeaua de mărgele. 

— ... iar Corkscrew şi Potter au deschis Yosemite Sam's. 
Wonderboy a deschis Stagecoach, vorbi în continuare 
Prophett, uitându-se în jos la bar. Max, el nu putea să 
suporte un loc întunecos sau închis, aşa că a plecat în sud 


467 


să facă pe fermierul. Şi Kilhanney, nenorocitul de Kil... 
Blestematul ăla de Taisung... 

Hatcher, care aproape adormise datorită sporovăielii lui 
Prophett, tresări brusc. Incercă să nu se arate surprins când 
Prophett pomeni numele. Taisung! Numele adevărat al lui 
Wol Pot. 

Înainte de a mai putea spune ceva, Prophett fu întrerupt. 

— Hei! strigă Wilkie de la bar, şi Prophett privi în sus, 
surprins. Wilkie se duse repede la ei. Incet, băiete, zise el 
aspru. Păstrează astea pentru cartea ta. 

Hatcher privi în direcţia camerei de sus. Prin perdeaua de 
mărgele, i se păru că vede o femeie printre cei şapte 
bărbaţi de la masa de joc. 

Femeia care juca pocher se ridică şi părăsi jocul, se opri o 
vreme în spatele perdelei ca să numere un teanc de bahti, 
apoi intră în camera principală. Era o femeie frumoasă, dar 
ciolănoasă, lată în umeri şi cu sâni foarte mici. Părul blond îi 
albise, dar nu părea să aibă peste patruzeci de ani. Era 
îmbrăcată cu o bluză de bumbac, albă, o fustă de mătase 
thailandeză de culoare turcoaz şi sandale cu barete. 

Hatcher şi-o amintea din fotografii ca fiind mai mică, mai 
delicată, o femeie micşorată de aparatul de fotografiat, cu 
o geantă de pânză atârnată pe umăr. Asta era în Saigon, 
către sfârşit. Melinda Prewett câştigase premiul Pulitzer 
pentru fotografiile ei care arătau distrugeri, frică, oroare şi 
durere. Când războiul s-a terminat, a părăsit slujba bună pe 
care o avea la revista Life şi a dispărut. Aparatul meu de 
fotografiat nu mai are nimic de spus, a fost cântecul ei de 
lebădă. 

Veni direct spre el, înghesuindu-şi banii în buzunarul 
fustei şi se opri în faţa lui Johnny Prophett, îşi puse braţul 
după umărul lui şi-i şopti la ureche: 

— Bună. 

Acesta se lumină la faţă şi îşi puse obrazul pe dosul 


468 


palmei ei. 

— Ce mai faci? întrebă el. 

— l-am curăţat pe toţi, îi răspunse ea încet la ureche. 
Este timpul să-ţi iei medicamentul. 

— Ai dreptate, spuse el încet, vorbind din ce în ce mai 
greu. Fă cunoştinţă cu Hatch. Este în vacanţă în jurul lumii. 

— Interesant, rosti ea. Se uită insistent la Hatcher câteva 
clipe, apoi zâmbi şi adăugă: Bine-ai venit la Tombstone, 
domnule Hatch. Vacantă plăcută. 


MUNCĂ DE TEREN 


Taisung! 

Menţionarea numelui comandantului lagărului de 
prizonieri era o portiță, dar cum să pătrunzi prin ea? Era 
evident că Prophett îl cunoştea pe comandantul lagărului 
de prizonieri Huie-kui înainte ca acesta să-şi fi schimbat 
numele în Wol Pot. Asta putea să însemne numai un singur 
lucru pentru Hatcher - Prophett fusese în lagăr sau 
cunoştea pe cei care fuseseră acolo. 

Pe Hatcher îl tulburau mai multe întrebări. Ştia oare 
Prophett unde era acum Taisung/Wol Pot? îl cunoştea 
vreunul dintre obişnuiţii localului? Dar pe Cody? Cine sau ce 
era Calul Thailandez şi ce amestec avea în toate astea? 

Hatcher făcu un duş rece ca să şteargă efectele băuturii 
din după-amiaza aceea. Gândul îl duse la Ron Pelletier. 
Lucraseră de multe ori împreună în brigadă. Sloan îi 
spusese că Pelletier lucra la imigrări în Chuang Mai, o 
localitate de munte, la 700 de kilometri nord de Bangkok. EIl 
fusese în Thailanda timp de doi ani şi poate ştia ceva, orice 
ce ar putea să-l ajute să dezlege enigma lui Murphy Cody. 
Pelletier era un prieten bun în care putea avea încredere. 
Făcu o comandă telefonică la numărul de noapte al 

469 


Serviciului de Imigrări şi lăsă un mesaj pentru Pelletier. 

Se întinse gol pe podea sub ventilatorul din tavan, 
urmărind umbrele învârtejindu-se deasupra lui, aşa cum i 
se derulau imaginile în minte: faţa pictată a lui Wonderboy 
care şedea în colţ şi cânta; Johnny Prophett cu un singur 
picior, mergând clătinându-se în jurul barului; Gallagher 
ţopăind prin cameră; Onorabilul stând în colţ şi muindu-şi 
degetele în vin ca să întoarcă paginile cărţii în timp ce Earp, 
cu arma lui, supraveghea pe toată lumea. 

Gândul i se întoarse la Prophett şi făcu apel la ch'uang 
tzu-chi, încercând să-şi aducă aminte unde auzise numele 
scriitorului sleit de puteri. Tot ceea ce ştia despre el era că 
era scriitor şi că îşi pierduse un picior într-un accident cu 
jeep-ul. 

Apoi, brusc, se ridică în capul oaselor. 

Paget! 

Nu îi era cunoscut numele, ci figura, iar numele nu era 
Johnny Prophett, ci James Paget. Îi văzuse fotografia şi 
semnătura de multe ori în timpul războiului. 

De ce şi-o fi schimbat numele în Prophett? Dacă el şi-l 
schimbase, şi-l schimbaseră oare şi ceilalţi obişnuiţi ai 
localului? Şi de ce? Hatcher hotărî să mai facă o încercare. 
Aici era ora 9 seara, deci ora 9 dimineaţa la Washington. 
Flitcraft ar trebui să fie deja la birou. Făcu comanda şi ceru 
serviciul de securitate. 

— Am câteva nume care aş vrea să fie verificate, spuse 
el celui cu care luase legătura la Washington. Nu am prea 
multe informaţii, dar să vedem cât eşti de bun. Unul dintre 
ei este civil. James Paget. Un ziarist... 

Dictă şi celelalte nume, care-i veniră în minte, ale foştilor 
combatanți. Max Early, care fusese atacat de lilieci într-un 
tunel şi acum locuia la o fermă, pentru că nu mai suporta 
locurile închise; Potter, care împreună cu Corkscrew, ţinuse 
piept unei întregi companii de vietnamezi, iar fratele lui 


470 


Corkscrew murise în bătălia aceea; Eddie Riker care fusese 
cel mai bun pilot din Nam; Gerald Gallagher, care mergea 
pe cărbuni aprinşi şi Wyatt Earp, un strănepot al 
adevăratului Wyatt Earp, colonel plin în Nam ce parcursese 
tara de patru ori la rând. Bucăţică cu bucăţică. 

— Mai am şi două porecle, şi Hatcher îi numise pe 
Wonderboy şi Corkscrew. 

— Am să vă comunic răspunsul, zise Flitcraft nederanjat 
de puţinele informaţii pe care i le dăduse Hatcher despre 
aceşti bărbaţi. i 

Hatcher comandă salată şi cafea în cameră. In timp ce 
mânca, sună telefonul. Ridică receptorul crezând că poate 
era Flitcraft. 

— Alo? 

— Hatch? 

— Da? 

— Pelletier... 

Bărbatul masiv şedea aplecat pe colțul barului. Avea 
peste şaizeci şi cinci de ani, umeri vânjoşi şi pieptul ca al 
unui fotbalist profesionist. Mâneca dreaptă era băgată în 
buzunarul  hainei cazone. Mâna stângă, care-i mai 
rămăsese, era enormă, iar încheietura era cât un odgon. 
Anii şi îndatoririle din timpul războiului îi brăzdaseră faţa. 
Mustaţa căruntă îi atârna puţin pe colţurile gurii, iar părul 
negru începuse să se rărească pe la tâmple şi să albească. 
Din spatele ochelarilor cu rame de aur, i se vedeau ochii 
căprui închis, hotărâți. Un bărbat ce părea rău şi periculos, 
care zâmbea greu şi nu prea era înclinat să vorbească. 
Dacă avea ceva de spus, o spunea pe un ton monoton, grav 
şi direct. 

Hatcher lucrase cu Pelletier de multe ori şi în diverse 
locuri de-a lungul timpului şi îl cunoştea ca fiind un aliat 
ferm şi loial, dar şi un inamic de temut. Inainte de a intra în 
brigadă, Pelletier fusese ofiţer de marină şi o dată cărase în 


471 


spate doi bărbaţi răniţi, cam un kilometru, prin jungla Asiei 
de Sud. Bărbaţi masivi. 

Pelletier îşi ridică privirea când Hatcher intră în bar, îi 
zâmbi şi îi întinse mâna enormă. 

— Tot aşa cum te ştiu, zise. Îmi pare bine că te văd, 
camarade. 

— Şi mie la fel, răspunse Hatcher sincer, cu vocea lui 
hârşâită. 

— Mă bucur că trăieşti. Am auzit o groază de zvonuri, 
spuse Pelletier, sfredelindu-l cu privirea din spatele 
ochelarilor. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Că ai fi murit, zise Pelletier. Ştiam că erau prostii. 

— Şi ce altceva? 

— Că Sloan te-a abandonat. Ai dus-o greu în Los Boxes. 
Erai ca şi pierdut. 

— Asta este adevărat, încuviinţă Hatcher din cap. 

— Ticălosul ăsta. Mai ai vreo legătură cu el? 

— Nu cine ştie ce. Lucrez pe cont propriu în căutarea 
unui vechi prieten. 

— Este cineva pe care îl cunosc? 

— Nu cred, răspunse Hatcher şi bărbatul corpolent nu 
mai insistă. In toţi anii în care lucraseră împreună în 
brigadă învăţaseră să nu se intereseze prea mult despre 
misiunea celuilalt decât dacă îi privea personal. Nu arăţi 
prea bine, Ron. Ce s-a întâmplat cu braţul tău? întrebă 
Hatcher. 

— Cangrenă. Am fost rănit şi n-am putut găsi niciun 
chirurg. 

— Unde? 

— Afgo... Dar tu te-ai încăierat cu cineva? întrebă, 
arătând spre gâtul lui Hatcher. 

— La Los Boxes n-aveai voie să vorbeşti. Mi-am dres 
glasul la momentul nepotrivit. 


472 


— lisuse. 

— Orice ai auzit despre locul acela, n-ai auzit destul. 

Pelletier îşi goli paharul şi îl întinse chelneriţei. 

— Au pierit o mulţime de băieţi buni, Hatch. 

— Da. 

Tăcură câteva momente până când fata le aduse 
băutura. 

— Ai treburi pe aici? întrebă Pelletier pe ton de 
conversaţie. 

Hatcher ridică din umeri. 

— Mă învărtesc printr-un local numit Longhorn. 

— II ştiu, jos în Tombstone, spuse Pelletier. 

— Ce crezi despre localul acela? 

Pelletier ridică din umeri. 

— Se găseşte mâncare americană bună. Un grup de 
americani expatriaţi învârtesc dolari acolo. 

— Cunoşti pe vreunul dintre ei? 

Pelletier negă din cap. 

— N-am mai fost pe acolo de câteva luni. Mai este un 
local numit Yosemite Sam, care are friptură bună. 

— Ce te-au pus să faci? întrebă Hatcher. 

— Sloan mi-a făcut rost de o slujbă la Imigrări. Mai am 
şase luni ca să fac treizeci de ani de muncă. Termin treaba 
şi ies la pensie. 

— Are şi el momentele lui bune. 

— Şi eu cred la fel. O slujbă curată, să verific localurile şi 
să-mi arunc un ochi asupra emigraţilor. 

— Şi ce altceva? întrebă Hatcher ca din întâmplare. 

Pelletier ezită suficient de mult ca să bea jumătate din 
băutură şi îşi şterse gura cu dosul palmei. Il privi pe Hatcher 
câteva clipe, gândindu-se la întrebare, apoi chicoti. 

— Sunt cu ochii-n patru pe triburile de pe dealuri ca să 
văd cine este cel mai mare în 999. 

— Ce vrei să spui? 


473 


— Vechiul tău prieten Tollie Fong este foarte ocupat. Mai 
este pe urmele tale? 

Hatcher încuviinţă din cap. 

— Îți aduci aminte de Joe Lung? 

— Măcelarul ăla. 

— Acum câteva nopţi a încercat să mă lichideze în Hong 
Kong. N-o să mai înjunghie niciun porc de-acum înainte. 

Pelletier zâmbi. 

— Bine că ai scăpat de el. 

— Sunt sigur că Fong îşi menţine ch'v-tiao-ul împotriva 
mea. 

— Poate că este prea ocupat acum. Cei din Chiu Chao au 
pus mâna pe cea mai mare parte a recoltei din anul acesta. 

— Ce cantitate? 

Pelletier ridică din umeri. 

— Se presupune că Fong are ascunse două sau trei tone 
de heroină pură. 

— În Bangkok? 

Pelletier aprobă din cap, îşi termină băutura, mai 
comandă una, apoi zise: 

— Au greutăţi cu transportul. Agenţii Biroului Federal de 
Investigaţii urmăresc un transport mare. Unul cu adevărat. 
mare. 

— Când o să se întâmple asta? 

— Oricând, nu se ştie. Te interesează? 

— Nu sunt sigur, răspunse Hatcher. Ai auzit ceva despre 
o acţiune numită Calul Thailandez? 

Pelletier ridică din sprincene. 

— Şi de asta ai auzit, nu-i aşa? Nu-ţi scapă nimic. 

— Ce vrei să spui? 

— Zvonuri. Jerry Cramer de la DEA spune că circulă 
zvonul că o bandă numită Calul Thailandez îi ucide pe cei 
care transportă marfa lui Fong. Asta-i tot, zvonuri. 

— Mai ştii şi altceva despre ei, ceva amănunte? întrebă 


474 


Hatcher. 

Pelletier negă din cap. 

— Doar că este o bandă mârşavă. A omorât pe trei dintre 
curierii lui Fong. După cum am aflat, acum câteva luni au 
cumpărat copii mici, aici pe stradă, i-au omorât şi i-au 
îndopat cu droguri. 

— Dumnezeule! 

— Au fost prinşi la graniţa cu Malaysia, dar şoferul a 
fugit. 

— Sunt mai răi decât cei din Chiu Chao. 

— Cred că da. Fong a păţit-o mai rău. Ridică din umeri. 
Până acum l-au păgubit de aproape o sută de kilograme. O 
picătură dintr-o găleată. 

Hatcher făcu repede în minte o socoteală. 

— Asta înseamnă heroină în valoare de patru milioane 
înainte de a se vinde pe stradă, spuse el. 

— Ce înseamnă o sută de kilograme faţă de trei tone? 

— Urâtă figură pentru Fong, asta îi strică socotelile. Ar 
mai putea încerca şi alţii. 

De data asta zâmbetul lui Pelletier se lărgi. 

— E o ruşine, aşa-i? Lichidează-l pe ticălosul ăla, Hatch, şi 
vei fi un om mare. 

— Eu îmi caut un prieten, nu vreau necazuri. 

— Te-ai schimbat, spuse Pelletier. 

— Timpul ne schimbă pe toţi. 

— Dacă ai nevoie de vreun ajutor... spuse Pelletier, 
lăsând fraza neterminată. 

— Mulţumesc, zise Hatcher. Dacă dau de bucluc, nu voi 
apela decât la tine. 

— Da, spuse Pelletier fără nicio urmă de sentimentalism, 
acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. 

Când peste o oră Hatcher părăsi barul, nu observă prin 
întuneric o mişcare într-un magazin închis pe partea 
cealaltă a străzii. Ochi strălucitori îl urmăriră când se urcă 


475 


în taxi. După ce se îndepărtă, un chinez înalt ieşi din umbră 
şi se sui într-o maşină care îl aştepta în apropiere. Il urmări 
pe Hatcher până ajunse la hotel. 


INVITAŢIA 


A doua zi dimineaţă, Hatcher citi în ziarul Bangkok Nation 
că, în afară de concursurile zilnice de la Phat, meciul de box 
al lui Sy era singura competiţie sportivă a zilei. 

Pe prima pagină era anunţată cu titluri mari aruncarea în 
aer a ambasadei Germaniei de Vest de la Paris. Fuseseră 
omorâte şapte persoane, inclusiv ambasadorul Finlandei şi 
cel al Elveţiei, împreună cu soțiile lor. Ambasadorul 
american sosise mai târziu şi scăpase. 

Intr-un amplu articol, oficialităţile franceze declarau că 
mârşavul terorist cunoscut sub numele de Hyena, al cărui 
trup a fost descoperit în cursul zilei într-o cameră a unui 
hotel, era considerat responsabil de acest atac terorist. 
Ipoteza lor era că Hyena fusese omorât ulterior în urma 
unei neînţelegeri, chiar de către unul dintre oamenii lui. 

Hatcher puse ziarul alături şi începu să studieze 
fotografia lui Wol Pot, reţinând expresia ochilor, forma feţei 
şi a urechilor, aspectul nasului şi al buzelor, fixându-le în 
ch'uang  tzu-chi, fereastra minţii sale. Incercă să îşi 
închipuie cum ar arăta Wol Pot ras în cap, cu mustață sau 
barbă. Indiciile principale erau ochii lui Wol Pot, sălbatici şi 
nemiloşi, urechile mari, clăpăuge şi nasul lung, subţire, 
altfel decât le aveau cei mai mulţi indo-chinezi, ale căror 
trăsături erau mai grosolane. 

Concentrându-se asupra feţei lui Wol Pot, Hatcher îşi fixă 
în ch'uang tzu-chi porţiunea cuprinsă între frunte şi bărbie. 

Işi petrecu cea mai mare parte a dimineţii verificând 
înghesuita şi gălăgioasa piaţă Sanam Luang, arătând 

476 


fotografia lui Wol Pot proprietarilor de prăvălii, oamenilor de 
pe bărci, sperând că poate cineva îl va recunoaşte pe 
bărbatul care fusese trecut în paşaport ca fiind american. 
Nimic. Se duse la biroul de paşapoarte în speranţa că poate 
acolo va fi recunoscut. Cu siguranţă, trebuie să fi cerut un 
alt paşaport. Dar şi aici se lovi de muţenia oamenilor. Era 
foarte probabil ca şmecherul de Wol Pot să fi obţinut un 
paşaport fals, ceea ce nu era deloc greu la Bangkok. 

Verificarea celorlalte adrese din agenda lui Porter se 
dovedi lipsită de interes. Cel mai bun fir care să-l ducă la 
Wol Pot părea să fie slăbiciunea acestuia pentru sport, deşi 
depistarea micului vietnamez în mulţimea care asista la 
cursele de cai şi meciurile de box părea improbabilă. 
Drumul până la cursele de cai nu-i oferi decât vederea unor 
jucători pătimaşi, deoarece thailandezilor începuseră să le 
placă mai mult pariurile decât sportul propriu-zis. 

Se întoarse la Longhorn târziu, după-amiază, şi îi dădu 
liber lui Sy restul zilei să se pregătească pentru meciul de 
box din seara aceea. Va fi lume mai puţină decât la curse şi 
întrucât biletele din portofelul lui Wol Pot fuseseră pentru 
un meci de box anterior, era evident că îi plăcea acest 
sport. Ă 

Wilkie păru încântat că îl vede. In camera de sus era 
mare vânzoleală printre obişnuiţii localului. Jocul de pocher 
fusese suspendat şi câţiva dintre ei şedeau în jurul mesei 
vorbind foarte agitaţi. W.T. se sprijinea pe spate în scaunul 
lui, verificând cătarea puştii sale de calibrul 30, care avea 
teava încrustată cu aur şi al cărei pat era de lemn de tek, 
lucrat de mână. Era o armă foarte bună şi foarte frumoasă. 

— ie îţi place să pariezi, strigă Wilkie când Hatcher intră 
în Longhorn. Urcă în camera de sus şi ia parte la distracţie. 

— Ce se întâmplă? întrebă Hatcher intrând în sanctuarul 
din Tombstone. 

— Tigrii! exclamă Prophett, cu o urmă de teamă în glas. 


477 


— Tigrii? întrebă Hatcher surprins. 

— Mai precis un tigru, spuse Earp, lustruindu-şi arma cu o 
piele de căprioară. Un tigru solitar care rătăceşte ca 
nebunul prin peninsulă. A omorât câţiva copii şi un om 
bătrân. Max Early a pus la cale o vânătoare. 

Părea parcă mai prietenos decât fusese cu o zi înainte şi, 
evident, era emoţionat, cu gândul la vânătoare. 

— Ceva neobişnuit, nu-i aşa? spuse Hatcher. 

— Mănâncă oameni, zise Potter, nu-şi pierde vremea să 
ne aştepte pe noi să ne pregătim pentru vânătoare. 

— Vine mâine dimineaţă prin locurile astea, chiar dacă 
noi suntem sau nu acolo, zise Earp. Dar noi o să fim acolo. 
Este un animal feroce. 

— Fiecare contribuie cu două bancnote purpurii şi cine îl 
omoară ia toţi banii, zise Wonderboy. 

Erau toţi ca nişte copii care se pregăteau pentru vacanţă. 

— Sweets o să ţină banii care s-au strâns pentru pariu. El 
trebuie să rămână aici, ca să aibă grijă de local, zise 
Corkscrew. 

— Dar voi ceilalţi? întrebă Hatcher. 

— Ne-am luat vacanţă, spuse Gallagher spiritual. 

— O să luăm avionul de dimineaţă spre Surat Thani, zise 
Earp. Pleacă la cinci şi face o oră. O să ne ducă Max cu 
maşina până acolo, un drum cam tot de o oră. Pe la opt o 
să-i luăm urma ticălosului. Dacă avem puţin noroc, o să fim 
înapoi mâine seară, cu avionul de ora şapte. lţi va înveseli 
cu siguranţă vacanţa. Te interesează? 

— Este o invitaţie oficială? întrebă Hatcher. 

— De ce nu? zise Riker. Cu cât este mai mare potul, cu 
atât este mai bine. 

— Dar nu am puşcă, spuse Hatcher. 

— Asta o să aranjeze Max, zise Corkscrew, dând din 
mână. 

Max Early era singurul dintre obişnuiţii barului pe care 

478 


Hatcher nu-l cunoscuse încă. Vânătoarea tigrului era o 
ocazie foarte potrivită ca să se apropie de oamenii aceştia, 
în special de Prophett. Până acum singurul lui licăr de 
speranţă ca să dea de un fir era că Prophett pomenise 
numele lui Taisung. 

— Pai-tio, ostaş, sanuk grozav, zise Corkscrew zâmbind. 

Thailandezii obişnuiau să împartă totul în viaţă în două 
categorii: mai-tio, care era un lucru serios, ca munca, de 
exemplu, şi pai-tio, care era sanuk - distracţie. 

— O să-ţi placă, Hatch, zise Potter. O să ai ce povesti 
când o să te întorci în lume. 

— De ce nu, poate că o să am noroc şi o să-mi scot o 
parte din banii cheltuiţi cu călătoria. 

— Grozav! Câţi suntem acum? întrebă Wonderboy. 

— Păi, eşti tu, Melinda, Johnny, W.T., Corkscrew şi Potter, 
Gallagher, Ed Riker, Hatch şi Max, fireşte... asta înseamnă 
nouă, zise Onorabilul care ţinea o listă în mână. 

— Eşti arbitrul oficial al acestei operaţiuni? întrebă 
Hatcher zâmbind. 

— Eu sunt administratorul şi şeful aprovizionării acestui 
mic club, îi răspunse Onorabilul. O să-ţi iau o bancnotă 
purpurie pentru avion şi restul îl trec în registru. 

— Mi se pare corect, zise Hatcher, întinzându-i bancnota 
purpurie. 

Riker îşi frecă mâinile nerăbdător şi zise: 

— Nu este de lepădat potul. Cinci mii de bahţi. 

— Mai dă-i lui Sweets încă două bancnote pentru pariu şi 
faci parte oficial din afacerea asta, spuse Earp. Şi să fii la 
aeroport la patru şi patruzeci şi cinci de minute, altfel nu 
mai găseşti loc. Acesta este un joc pe care nu trebuie să-l 
pierzi. 

Şi unul cu adevărat ciudat, gândi Earp. Noi o să-l 
supraveghem pe el şi el pe noi. Inciudat, recunoscu în sinea 
lui că Onorabilul avea dreptate... trebuiau să-l izoleze pe 


479 


Hatcher şi să afle cam ce urmărea. Şi acum, Max găsise 
soluţia perfectă a problemei. Dacă Hatcher era aşa de 
periculos cum presupunea Earp, cea mai bună cale de a 
muri era urmărirea unui tigru ucigaş. 


UN JOC DUR 


Hatcher ajunse la mica arenă de box puţin după ora 
şapte. Arena era în centrul oraşului, în spatele unuia dintre 
uluitoarele temple. Deşi meciul principal nu începea înainte 
de ora zece, Sy era programat să boxeze la ora opt, în 
preliminarii. 

Acesta nu era un meci important Muay Thai, era ca un 
meci dintr-un orăşel din Statele Unite, un test pentru tinerii 
boxeri thailandezi care tindeau să ocupe un loc în 
programele sportive importante ce aveau loc de patru ori 
pe săptămână pe stadioanele Lumpini şi Rajadamnem. 

Când Hatcher pătrunse în arenă, fu întâmpinat de 
zgomot, căldură sufocantă şi o înghesuială de nedescris. În 
jurul arenei se aflau ghişeele de pariuri şi organizatorii de 
pariuri. Era încă ziuă şi foarte cald, iar thailandezii care 
pariau plini de pasiune erau zgomotoşi, frenetici şi 
transpiraţi, strigând şi fluturându-şi banii pe deasupra 
capetelor. 

La zăpăceala generală se mai adăuga zgomotul muzicii, o 
combinaţie tradițională dar distonantă de  suflători, 
instrumente cu coarde ca banjourile, gonguri şi diferite 
tipuri de tobe. Efectul general făcea ca mieunatul pisicilor 
care se bat, să pară, prin comparaţie, melodios. De când 
doi thailandezi câştigaseră, cu doi ani înainte, titlul de 
campioni mondiali la categoria muscă, erau prezente în 
program atât stilul tradiţional Muay Thai cât şi cel 
occidental. Suporterii stăteau în spatele arenei, într-o 

480 


grădină mare ca padocul la cursele de cai, urmărindu-i pe 
boxeri cum îşi fac încălzirea şi cum îşi aleg adversarii. 
Adepții stilului Muay Thai făceau mişcări încete ca balerinii, 
în timp ce boxerii în stil occidental alergau prin iarba 
padocului, aşa cum se încălzeau boxerii americani. Dar, cu 
toate că mişcările boxerilor Muay erau graţioase şi 
elegante, ei erau cei mai sălbatici bătăuşi. Pe vremuri, 
boxerii thailandezi îşi bandajau mâinile cu pânză de 
cânepă, peste care era presărată sticlă pisată, şi boxau 
până când unul din ei se prăbuşea. Acum purtau mănuşi 
uşoare - fără sticlă - şi boxau cinci runde a câte trei minute 
fiecare. Arbitrul putea să oprească lupta dacă unul din ei se 
rănea. 

Era bine cunoscut în cercurile artelor marţiale că un 
boxer thailandez bun era un adversar cumplit, aproape de 
neînvins. 

Sy purta un halat albastru închis, cu o cobră roşu cu 
verde aplicată pe spate, cu gura deschisă ameninţător. Işi 
scoase halatul şi i-l dădu antrenorului, un bărbat cu aspect 
de boxer dur, cu nas turtit şi pleoape grele. Sub halat, Sy 
avea pantaloni scurţi de box, din mătase roşie, cu numele 
lui imprimat vertical în sanscrită, cu litere de culoare 
albastră. În jurul capului avea o bentiţă, iar pe braţul stâng, 
semnul distinctiv tradiţional al boxerilor thailandezi. Bentiţa 
din jurul capului era maro cu alb şi se termina în spate într- 
o coadă de cal ţeapănă, din care ieşea o fâşie de mătase 
albastră. De cureaua legată strâns în jurul braţului stâng, 
atârna amuleta care îi purta noroc. Era în picioarele goale. 

Sy se mişca cu o graţie de necrezut, cu privirea 
concentrată, stând când într-un picior, când în altul, 
rotindu-se încet în timp ce muzica din spatele arenei cânta 
într-un tempo rapid. Deodată, se răsuci brusc lovind 
puternic cu piciorul în dreapta şi în stânga, trimise câteva 
lovituri de pumn în aer, după care se roti din nou, 


481 


terminând într-o piruetă lentă. 

Hatcher era impresionat. Se întoarse la locul unde se 
făceau pariurile, croindu-şi drum prin mulţimea care 
gesticula şi ţipa, căutându-l pe Wol Pot, deşi îşi dădea 
seama că probabilitatea de a-l zări în mulţimea aceea era 
chiar mai mare decât şansa lui Sy de a câştiga meciul. Parie 
o bancnotă purpurie pe şoferul său, ceea ce i-ar fi adus un 
câştig de cinci la doi. Dacă micul thailandez câştiga, 
Hatcher încasa 750 de bahţi, cam treizeci şi şapte de dolari, 
pe care hotărâse să-i dea lui Sy ca premiu. 

În primele runde, Hatcher străbătu mulţimea aflată în 
faţa ghişeelor de pariuri şi cercetă cu atenţie galeria 
înfierbântată, fără să se uite la ce se întâmpla pe ring. 

Nici urmă de Wol Pot. 

La şase şi jumătate, Sy fu adus în ringul situat în aer 
liber. La marginea oraşului, pe cer licăreau fulgere şi în 
depărtare se auzea bubuitul tunetelor, dar nimeni nu lua în 
seamă furtuna amenințătoare. 

Arbitrul, la fel ca la meciurile de box din occident, îi 
prezentă pe cei doi boxeri, pe Sy şi pe adversarul său, o 
matahală pe nume Ta Tan. 

li avertiză în thailandeză, amintindu-le regulile jocului: 
fără înjurături, fără luptă corp la corp, judo, scuipături, fără 
lovituri cu capul sau lovituri cu piciorul când adversarul este 
la podea, explicându-le că vor fi cinci runde a câte trei 
minute. li preveni că lupta va fi întreruptă dacă unul din ei 
va fi rănit. La ultimul anunţ, se auzi din tribună un cor de 
huiduieli. 

Ritualul luptei începu. Muzica se opri, iar mulţimea amuţi. 
Sy făcu o plecăciune cu capul şi îşi încrucişă mâinile în 
tradiționalul salut wan, mulţumindu-i antrenorului său şi 
rugându-se lui Buddha, spunându-i Dumnezeului său că 
socotea „drept” să câştige acest meci. Gautama Buddha 
propovăduise patru adevăruri nobile: primul, existenţa 


482 


înseamnă suferinţă; al doilea, suferinţa se datorează 
dorinţei; al treilea, dacă îndepărtezi dorinţa, elimini 
suferinţa şi, în cele din urmă, cele opt precepte „drepte” 
prin care înlături suferinţa - înţelegere adevărată, gândire 
curată, vorbire înţeleaptă, comportare trupească corectă, 
fel de viaţă onorabil, muncă cinstită, atenţie perfectă şi 
concentrare adâncă. Sy îi repetă toate acestea lui Buddha, 
promiţându-i că le va urma întocmai şi că va duce o viaţă 
„cinstită”. 

După aceste rugăciuni, muzica începu în surdină, 
asigurând fundalul luptei în timp ce boxerii se rotiră unul în 
jurul celuilalt pe ring arătându-şi măiestria prin gesturi. Sy 
părea a fi un boxer mai clasic decât Tan, al cărui stil nu 
dovedea multă imaginaţie. Semăna mai degrabă cu un 
bătăuş, mai puţin rapid decât micul său adversar. 

Prima rundă trecu fără niciun incident, un schimb de 
pumni şi lovituri de picior, multe dintre ele fără ţintă 
precisă, deoarece adversarii îşi studiau unul altuia stilul de 
luptă. 

In runda a doua, Tan se deplasă repede din colţul său şi 
lovi primul, sărind pe un picior, în timp ce cu celălalt îl 
atacă cu lovituri scurte pe Sy. Acesta evită cu uşurinţă 
primele atacuri, îndepărtându-se, răsucindu-se şi parând 
loviturile cu piciorul. Tan schimbă tactica, mişcându-şi 
picioarele rapid, parând, lăsându-se într-o parte şi lovindu-l 
cu piciorul, puternic, între picioare. Micul thailandez icni, se 
încovoie puţin şi se trase înapoi, dar Tan nu-l slăbi, 
pistonându-l cu dreapta şi cu stânga. Sy pară din nou, 
ferindu-şi capul, dar, până la urmă, Tan îl lovi puternic cu 
pumnul în tâmplă. Sy se răsuci şi îl lovi într-o parte pe Tan, 
cu piciorul drept. Matahala suportă uşor lovitura, se năpusti 
asupra lui Sy şi îi plasă o serie de pumni necruţători în faţă 
şi în bărbie. Publicul se ridică în picioare urlând la Tan să-l 
facă knock-out. 


483 


Tan, bătăuşul, deşi era mai încet şi mai neîndemânatic 
decât Sy, avea avantajul înălţimii şi al greutăţii. Lovea 
neîntrerupt în timp ce micul thailandez se ferea şi sărea, 
încercând să evite loviturile. Dar nu le putea evita pe toate. 
Pumnii curgeau în capul lui, loviturile de picioare îşi 
atingeau ţinta: stomacul şi coapsele, încercă să scape din 
încleştare, dar Tan părea să aibă controlul asupra meciului 
şi numai sunetul gongului îl scăpă. 

Din colţul în care şedea, îi aruncă o privire lui Hatcher şi îi 
zâmbi. 

Nasul îi sângera şi transpiraţia îi curgea şiroaie pe corpul 
lui slab. 

Sy era însă mai tare decât credea mulţimea. Runda a 
treia începu ca şi a doua. Tan atacă cu lovituri de picioare şi 
pumni, apoi schimbă tactica răsucindu-se pe picioare şi 
lovind. Dar Sy intui stilul adversarului, schimbându-şi 
imediat tactica. Începu să arate ce poate. Se eschivă de 
combinaţiile lui Tan şi îi plasă un upercut puternic care îi 
şterse falca şi îl făcu să-şi piardă echilibrul. Sări înapoi, apoi 
îi plasă două lovituri rapide de picior în stomac, se răsuci pe 
picioare şi-i trase încă două lovituri necruțătoare. Tan se 
clătină, pe spate, ameţit de brusca revenire a micului 
luptător. Sy profită de avantaj. Atacă într-un picior, schimbă 
repede poziţia şi îl pocni puternic la rădăcina nasului. 
Sângele ţâşni ca sucul dintr-o portocală coaptă. Tan se 
dădu înapoi, scuturând din cap şi încercând să se apere. 

Acum Sy era cel care îl hărţuia. Simulă un atac cu două 
lovituri de picior. Brusc, se răsuci din nou pe picioare, 
aducându-şi partea de sus a corpului aproape paralel cu 
podeaua şi-i trimise o lovitură puternică în vintre. Tan urlă 
de durere, se răsuci şi căzu pe un genunchi. Arbitrul 
numără până la şase, după care, mugind ca un bivol, Tan îl 
atacă pe Sy din această poziţie. 

Sy se aştepta la acest atac. Se răsuci, îi aplică o lovitură 


484 


dură de picior în gât şi-i plasă trei combinaţii dreapta- 
stânga în faţă. Nasul rănit începu să sângereze mai tare. Il 
lovi cu piciorul, de data asta, cu mai multă precizie. 
Lovitura îi dădu capul lui Tan pe spate. Se împletici, evident 
la ananghie. Un ochi începea să se închidă din cauza 
umflăturii. 

Disperat, se repezi spre micul boxer, îl cuprinse cu 
braţele şi începu să-l lovească cu capul în frunte. 

Mulțimea reacţionă cu huiduieli, simpatia ei se îndreptă 
acum spre Sy. Arbitrul se repezi şi îi despărţi, dându-i un 
avertisment lui Tan care făcu un pas înapoi. Nasul micului 
boxer sângera de la lovitura cu capul. Işi şterse nasul, îi 
făcu semn arbitrului să se dea ia o parte, apoi se repezi 
spre matahală. Gongul anunţă sfârşitul reprizei. 

Antrenorul îi şoptea ceva la ureche lui Sy, iar micul 
luptător asculta şi încuviinţa din cap. În timpul meciului, 
Hatcher continuă să arunce priviri printre spectatori în 
speranţa că îl va vedea pe Wol Pot, deşi şansele erau foarte 
reduse ca să fie acolo, în definitiv acesta nu era un meci 
important. 

In runda a patra, Tan schimbă iar tactica. Se mişcă cu 
mai multă precizie, ca un boxer american, pândindu-l pe Sy 
ca să-l găsească cu garda deschisă. Sy se mişca cu graţie şi 
pricepere în jurul adversarului său greoi. 

Deodată, cu sălbăticie, Tan îi trase o lovitură de picior în 
vintre. Micul thailandez se îndoi de durere şi căzu în corzi. 

Mulțimea nu mai ştia cu cine să ţină acum. 

Tan se năpusti ca un tigru şi îi plasă trei pumni puternici 
în figură. Sy alunecă şi căzu pe un genunchi, scuturând din 
cap, sângele îi păta pieptul amestecându-se cu sudoarea. 
Ridică privirea spre Tan şi Hatcher văzu ură în ochii lui. 
Avea privirea unui ucigaş. Sy îşi şterse cu mănuşa sângele 
de pe faţă şi când arbitrul se aplecă asupra lui şi îi spuse 
ceva, el negă din cap. 


485 


Se ridică de la podea încurajat de strigătele publicului. 
Tan atacă din nou cu lovituri de picior, ca să deschidă 
apărarea lui Sy. Imediat însă, micul thailandez îi surprinse 
pe toţi. Făcu o tumbă, ateriză pe picioare în spatele lui Tan 
şi în timp ce acesta se răsucea să-l înfrunte, sări scurt de 
trei ori şi, pe neaşteptate, lovi cu piciorul de două ori faţa 
lui Tan, după care reveni pe ambele picioare. 

În timp ce Tan încă se clătina din cauza loviturilor, Sy sări 
din nou simulând o lovitură cu piciorul, apoi îi trimise două 
combinaţii dreapta-stânga în bărbie. 

Toate cele patru lovituri îşi atinseră ţinta. Tan se dădu 
înapoi, dar Sy schimbă iar piciorul, sări, se răsuci brusc şi 
lovi iar de două ori la rând înainte de a cădea pe ambele 
picioare. 

Hatcher se ridicase în picioare şi urla împreună cu tot 
publicul. 

Năucit, rănit, ameţit de ferocitatea atacului, Tan încercă 
disperat un swing care trecu pe lângă bărbia lui Sy. 

Sy îi trase două lovituri cu stânga şi-i plasă o directă în 
marginea bărbiei, chiar sub ureche. „Trosc”! 

Tan se răsuci, căzu cu faţa în corzi, năucit, apoi se lăsă 
jos, privind în jurul ringului cu ochi sticloşi. 

Arbitrul începu să numere. Când ajunse la şase, Tan era 
culcat pe o parte. La opt avea picioarele sub el şi la nouă se 
ridică. 

Arbitrul făcu un pas înapoi. 

Sy se mişcă rapid. Ţopăi în zig-zag în mijlocul ringului în 
timp ce Tan încerca să-l localizeze, dar nu mai văzu 
ultimele două lovituri. 

Prima fu o lovitură năpraznică de picior în stomac, care ÎI 
îndoi pe Tan. 

A doua, o directă necruțătoare. Capul lui Tan plesni ca un 
sac de box. Căzu întâi pe genunchi, apoi se răsturnă pe 
podea cu faţa în jos, inconştient. 


486 


Nici Dumnezeu n-ar fi putut să-l trezească. 

Sy sărea în ring, ţinându-şi mâinile ridicate deasupra 
capului, o imagine a bucuriei pure. Antrenorul lui urcă pe 
ring, îl ridică în braţele-i imense şi dansă cu el. 

Publicul parcă înnebunise, arunca în ring programe, 
pălării, amulete şi sticle. 

Hatcher începu să râdă şi să aplaude. Fusese un meci al 
naibii de frumos, îşi spuse el. 

Işi agită biletele câştigătoare deasupra capului, urlând 
cât îl ţinea gura, arătându-i-le lui Sy în timp ce antrenorul 
ţopăia în ring împreună cu el. 

— Şapte sute cincizeci de bahţi, prietene, şapte sute 
cincizeci de bahti. 

În acel moment, lui Sy nu-i păsa deloc. Buddha îl crezuse, 
îl învinsese pe zdrahon şi publicul se bucura pentru e/. 

În emoția sa, Hatcher nu-l observă pe chinezul bătrân 
care îl urmărea. Bărbatul era înalt, dar gârbovit. Avea un 
smoc de păr sur, barbă albă şi purta un cheongsam de 
mătase. Când Hatcher părăsi arena, bătrânul se luă după 
el. 

Hatcher traversă arena şi se duse la unul dintre cele cinci 
ghişee care plăteau pariurile. Atunci simţi primele picături 
reci de ploaie. Tunetele şi fulgerele se succedau la fiecare 
secundă dar el stătu la rând, iscodind prin mulţime. A 

Văzu mai întâi urechile mari şi clăpăuge, apoi nasul. În 
profil, nasul bărbatului era lung şi subţire, aproape ca ciocul 
unui şoim. 

Bărbatul, care era cu două rânduri mai departe şi puţin în 
spatele lui, avea statura potrivită. Inălţimea de 1,65 în şi 69 
kilograme. Era ras în cap, dar, pe naiba, gândi Hatcher, 
oricine poate să se radă în cap. Pe Hatcher îl interesau însă 
numai trăsăturile de la frunte până la buza de sus. Făcu 
apel la ch'vuang tzu-chi, amintindu-şi toate detaliile din 
fotografia lui Wol Pot. Nasul şi urechile se potriveau cu 


487 


poza. Ochii însă, gândi Hatcher, puteau să-i joace o festă, 
deoarece bărbatul scurt şi îndesat purta ochelari de soare, 
şi din profil Hatcher nu-i putea observa bine. 

Incepu să plouă puţin mai tare. Tunetele şi fulgerele se 
înteţiră. Bărbatul îşi dădu seama că era privit. Hatcher se 
întoarse urmărindu-l pe furiş. Acesta se uită insistent la 
Hatcher, fără să-şi scoată ochelarii. 

Bătrânul chinez zăbovi sub streaşina arenei ferindu-se de 
ploaie, urmărindu-l pe Hatcher. 

Hatcher ajunse la ghişeu, îşi încasă câştigul, îşi făcu loc 
prin mulţime şi se postă în spatele arenei, uitându-se la 
bărbatul cu urechi clăpăuge cum îşi încasa banii. 

Hatcher îl privi drept în faţă până când se asigură că 
bărbatul îl văzuse, apoi porni încet spre partea neluminată 
a arenei, începu să plouă mai tare. Bărbatul purta pantaloni 
negri şi cămaşă albă. Strânse din umeri, parcă vrând să se 
ferească de ploaie, se aplecă în faţă privind atent spre 
Hatcher. 

Îşi scoase ochelarii şi trase cu coada ochiului prin 
întuneric. 

Hatcher îi desluşi limpede privirea. Ochi lipsiţi de viaţă, 
reci, cruzi. Urechi mari. Nas acvilin. 

Era Wol Pot. 

Un fulger străbătu cerul şi lovi undeva prin apropiere, 
urmat de o ploaie torențială. Hatcher ieşi din întuneric şi 
porni prin mulţime spre Wol Pot, care îşi schimbă imediat 
direcţia, îndreptându-se către ieşire. Hatcher o luă la 
goană, făcându-şi loc cu coatele printre oamenii care 
stăteau la coadă pentru pariurile următorului meci. 

Alergă după vietnamezul trădător, atât de surprins că îl 
găsise pe comandantul lagărului prizonierilor de război, 
încât nu-şi dădu seama că bătrânul gârbov îl urmărea. 

Ploaia cădea ca o perdea Mulțimea fugea să se 
adăpostească de ploaie şi în înghesuiala aceea bătrânul 


488 


chinez îi pierdu urma lui Hatcher; alerga ca nebunul prin 
ploaie  căutându-l cu privirea. Alergă spre intrarea 
principală şi ieşi în Thi Phatt Road. Puhoiul de oameni căuta 
un loc ferit de ploaie. Firmele de neon străluceau în 
întuneric. Disperat, bătrânul chinez se întoarse şi o luă spre 
aleea care mergea paralel pe lângă arenă. 

Hatcher nu-l scăpase din ochi pe Wol Pot, croindu-şi drum 
prin mulţime în timp ce îl urmărea. Vietnamezul se întoarse 
brusc şi ţâşni prin intrarea laterală a zidului de piatră, care 
înconjura locul de antrenament, iar de acolo intră pe o alee 
care dădea în Thi Phatt Road. Se ghemui lângă zidul de 
piatră în timp ce furtuna se înteţea şi fulgerele luminau 
cerul. 

Auzi poarta deschizându-se în spatele lui şi o rupse la 
fugă. 

Hatcher era la câţiva paşi în urma lui când Wol Pot ţâşni 
spre Thi Phatt Road. Se hotărî să încerce un şiretlic. 

— Stai pe loc, Wol Pot, îi strigă cu vocea lui răguşită, 
destul de tare ca să poată acoperi zgomotul ploii. Nu mă 
obliga să te împuşc. 

Păcăleala îi reuşi. Wol Pot încetini mersul, apoi se opri, 
trăgându-se din nou înspre zid şi căutând adăpost printre 
florile de iasomie şi orhidee care atârnau în josul zidului. 
Ridică mâinile în sus, de frica celui ce se afla în spatele lui. 
Cine putea să fie acest farang? se gândi el, dar nu se 
întoarse. Era într-adevăr laş. Dacă urma să fie omorât, nu 
voia să ştie de cine. 

Hatcher înaintă spre el şi îi înfipse degetul în spate. 

— Bang, şopti el în urechea lui Wol Pot. 

Bărbatul scurt şi îndesat se răsuci, îşi dădu seama că 
fusese păcălit şi încercă să o ia la fugă, dar Hatcher îl 
înhăţă de gât şi îl propti de zidul de piatră, printre bobocii 
uzi de iasomie. Ploaia îl udase pe Hatcher până la piele. 
Apoi tot atât de repede pe cât se pornise, ploaia încetă 


489 


brusc şi din pavajul fierbinte începură să iasă aburi. 

— Am venit de la capătul pământului ca să stau de vorbă 
cu tine, şopti el. Acum o să-mi răspunzi la câteva întrebări. 

— Nu ştiu englezeşte, bâlbâi Wol Pot în thailandeză. 

— Vom vorbi în thailandeză, răspunse scurt Hatcher. 

— C... e... ce vrei? 

— ÎI vreau pe Murph Cody. 

Bătrânul chinez se întoarse pe aleea paralelă cu arena şi 
merse prin aburii ce se învârtejeau, provocaţi de furtuna 
scurtă şi puternică. In lumina roşie a firmelor de neon din 
apropiere, semănau cu flăcările iadului. Bătrânul chinez 
privi cu atenţie. Undeva în faţă auzi voci. Scoase de sub 
veşmânt un pistol 38 cu surdină. 

— Cody! bâigui Wol Pot în engleză. Cine eşti? 

— Un prieten al lui Windy Porter, bărbatul care a fost 
omorât încercând să te salveze când te ascundeai pe canal. 

— Nu ştiu... începu Wol Pot, dar Hatcher scoase 
paşaportul din buzunar şi i-l puse în faţă. 

— Nu mă minţi, ticălos nenorocit, erai acolo cu fata 
aceea. 

Ochii ca de şarpe ai lui Wol Pot îl priviră pe furiş, cu frică. 
Deveni servil, ghemuindu-se printre florile ude. Becurile de 
neon de pe strada vecină îi aruncau o lumină roşie pe fată. 

— De ce îl vrei pe Cody? scânci el. 

— Ai vrut să i-l vinzi lui Porter în schimbul unei vize, nu-i 
aşa? 

Ochii lui Wol Pot se luminară. 

— Eşti de la ambasadă? întrebă el plin de speranţă. 

— Eu pun întrebări. 

— N-am ştiut nimic despre Porter până când am citit în 
ziare. Nu ştiam că despre el este vorba, se smiorcăi Wol 
Pot. 

— Am o afacere pentru tine, rosti Hatcher printre dinţi. 
Tu mi-l dai pe Cody şi eu nu te predau armatei americane 


490 


pentru crimele tale de război. 

Fostul comandant al lagărului de prizonieri scutură din 
cap şi apa de pe scăfârlia-i cheală i se scurse în ochi. 

— Unde este Cody? întrebă Hatcher. 

— Nu ştiu. 

— Nu minţi, calmar nenorocit, am să... 

— Nu ştiu, jur că nu ştiu, a dispărut. În orice caz, ce 
nevoie ai de el? 

— Poate că şi el este un prieten de-al meu. 

— E o lepădătură! 

— Nu ai dreptul să vorbeşti aşa. 

— Cody este traficant de heroină. Este hoţ şi ucigaş. ŞI 
mai rău decât asta, omoară copii. 

— Despre ce naiba tot vorbeşti? 

— Omoară copii şi le îndoapă trupurile cu heroină pură 
chinezească. De aceea se autonumeşte Calul Thailandez. 

— Cody este Calul Thailandez? 

— Da, aşa îşi spune el. 

Informaţia asta îl zdruncină pe Hatcher. Se dădu un pas 
înapoi şi îl privi pe fostul comandant al lagărului. 

Acestea fură ultimele cuvinte pe care Wol Pot/Taisung 
apucă să le spună. 

Hatcher nu auzi împuşcătura până când nu-l văzu pe Wol 
Pot lovit în piept. Veni pe neaşteptate şi bărbatul scund şi 
îndesat horcăi, se ridică, parcă stând în vârful picioarelor, 
apoi căzu pe zid. Alte două împuşcături urma că la mic 
interval una de alta. Pff, pff. 

Hatcher se răsuci pe călcâie, se lăsă într-un genunchi la 
timp ca să-l vadă pe bătrânul chinez cum îndreaptă arma 
spre el. Il privi pe Hatcher ţinând pistolul în fata lui cu 
amândouă mâinile. Hatcher făcu o săritură în stânga, apoi 
schimbă repede direcţia spre dreapta, dar bătrânul gârbov 
nu-i mai urmări mişcările. El ridică brusc pistolul şi se 
retrase încet spre Thi Phatt Road, trecând prin vârtejurile 


491 


aburilor luminate de neon şi dispăru în aglomeraţia străzii. 

Wol Pot oftă jalnic şi alunecă de-a lungul zidului, cu gura 
deschisă şi respiraţia întretăiată. O pată roşie se întinse 
împrejurul celor trei găuri de pe partea din faţă a cămăşii. 
Ochii i se dădură peste cap, capul îi căzu într-o parte, se 
prăbuşi. 

Hatcher îi pipăi gâtul cu degetele ca să-i simtă pulsul, 
privind în acelaşi timp în sus şi în jos pe alee. Bărbatul era 
mort. Aburii continuau să se ridice din trotuarul fierbinte şi 
ud. Bubuitul tunetelor se auzea de cealaltă parte a oraşului, 
întrucât furtuna se îndrepta spre coastă. 

Hatcher hotărî să plece de acolo. Se întoarse şi îl urmă pe 
bătrânul chinez. Făcu semn unui taxi şi se întoarse la hotel. 
Tuk-tuk-vai treceau în goană în sus şi în jos în timp ce taxiul 
se strecura prin traficul aglomerat spre zona portului. 
Hatcher nu păţise nimic, dar avea nevoie de timp ca să 
pună cap la cap tot ceea ce se întâmplase în ultimele 
cincisprezece minute. 

Era evident că bătrânul chinez îl urmărise pe Wol Pot. 

Sau pe el. 

Se gândi la bătrânul chinez cum stătea în aburii care se 
învârtejeau pe alee, cu pistolul aţintit asupra lui, gata să-l 
omoare până când ceva îl făcuse să se răzgândească. Ce se 
întâmplase? Cine era bătrânul şi de ce îl omorâse pe Wol 
Pot? Nu că ticălosul nu ar fi meritat să fie ucis sau că nu s- 
ar fi găsit alţi oameni dornici să facă asta. 

Ceea ce îl interesa cel mai mult era afirmaţia lui Wol Pot 
că Murph Cody şi Calul Thailandez erau una şi aceeaşi 
persoană şi că era traficant de droguri. Lucra oare pentru 
Tollie Fong şi pentru triadele Chiu Chao? Obişnuiţii barului 
Longhorn îl cunoşteau oare pe Cody? Când ajunse la hotel 
întrebările îi sunau încă în creier. 

— Am câteva informaţii pentru dumneavoastră, domnule, 
se auzi vocea clară a lui Flitcraft. 


492 


— Să te auzim, sergent, spuse Hatcher. 

— Veştile proaste sunt că n-am făcut nimic cu poreclele 
Wonderboy şi Corkscrew. Wilkie a fost sergent în trupele 
motorizate şi a avut pieptul plin de medalii. De când a fost 
demobilizat, nu are adresă fixă. Earp a fost colonel plin în 
CRIP. A fost de patru ori în Nam şi a ieşit la pensie în 1976. 
Nu are nicio adresă fixă. 

— Pfui. Ce-ai aflat despre ceilalţi? 

— Ei, asta-i partea interesantă. 

— Ce înţelegi prin „interesantă”? întrebă Hatcher. 

— Riker, Gallagher, Potter şi Early apar ca dispăruţi în 
misiune şi se presupune că sunt morţi. 

— Toţi patru? 

— Da, domnule. Toţi au fost daţi lipsă în 1972. Şi mai 
este ceva: ziaristul Paget? El a dispărut în aceeaşi zi şi în 
acelaşi loc cu Gallagher. 

— Altceva? 

— Da, mai este ceva. Atât Gallagher cât şi Riker aveau 
neplăceri când au dispărut. 

— Ce fel de neplăceri? 

— Riker, pentru lovirea unui ofiţer, iar Gallagher, pentru 
furt. Conducea un club în Saigon şi fura băuturi alcoolice şi 
ţigări pe care le vindea pe piaţa neagră. 

— Flitcraft, meriţi o medalie. 

— Mulţumesc, domnule. li verific în continuare pe 
Wonderboy şi Corkscrew. 

— Nu mai este nevoie. Asta este tot ce-mi trebuie. 

— Poate că aflu ceva despre ei. 

— Nu-mi mai trebuie, şopti Hatcher. 

— Mulţumesc, domnule. 

Hatcher se întinse pe podea cu mâinile încrucişate pe 
piept. Inima i-o luase razna. Dintr-o dată, piesele jocului de 
puzzle începeau să-şi ocupe locul. | se contura o imagine în 
minte, dar încă îl chinuiau două întrebări majore. 


493 


Unde erau locul lui Murph Cody şi al Calului Thailandez în 
jocul de puzzle? 

Încă nu era sigur dacă Murph Cody trăia sau nu. 

Poate că va găsi răspunsul ia aceste două întrebări, la 
sfârşitul excursiei cu avionul la Surat Thani. 


FONG 


Daphne Chien locuia într-unul din apartamentele luxoase 
de la poalele lui Victoria Peak, cu o sufragerie imensă ce 
dădea spre port către Kowloon. Balconul era ca o junglă, 
plin de plante şi ferigi. 

De obicei, stătea până târziu la birou, două blocuri mai 
departe, la etajul de sus al unuia dintre turnurile din beton 
şi sticlă cu activitate bancară, plecând acasă în jur de ora 
şapte. În seara asta era chiar mai târziu. Soarele trecuse 
dincolo de munţi, iar străzile erau deja luminate când luă 
liftul ca să ajungă în stradă unde o aştepta limuzina. Era 
îmbrăcată ca de obicei la serviciu, cu un costum bărbătesc 
gri, de mătase, la două rânduri, cu o bluză albastru deschis, 
desfăcută la gât şi cu o eşarfă roşie legată în jurul gâtului. 

De cum se urcă în maşină, fu urmărită de un Ford de lao 
jumătate de cvartal distanţă. Acesta era echipat cu telefon 
celular. Inainte ca limuzina să părăsească bordura, bărbatul 
care o urmărea telefonă acasă la ea. 

Telefonul din apartamentul ei sună de două ori şi se opri, 
un semnal înainte ca robotul să înregistreze. Un moment 
mai târziu sună din nou, de data aceasta, o singură dată. 

Tollie Fong stătea în întunericul apartamentului. Zâmbi. 
Ea venea acasă. El urcă în dormitor şi făcu o mică 
verificare. În fiecare colţ al patului era legată câte o fâşie 
de mătase. Scoase un stilet din mânecă şi îl puse pe 
măsuţa de toaletă lângă o pereche de chiloţi. Mută 

494 


magnetofonul pe noptiera de lângă pat. 

După aceea, se întoarse jos şi se postă în spatele uşii de 
la intrarea în apartament şi aşteptă. 

Când Daphne intră, Fong se mişcă atât de repede, încât 
ea încă încerca să aprindă lumina când mâinile lui puternice 
îi cuprinseră gâtul şi degetele apăsară adânc, căutându-i 
nervul. O simţi că înţepeneşte şi nu mai are vlagă. O prinse 
înainte de a cădea pe podea şi o cără în braţe sus pe scări, 
în dormitor. O aşeză pe pat cu mâinile şi picioarele 
desfăcute şi o legă cu fâşiile de mătase. Dădu drumul la 
magnetofon, luă stiletul şi aşteptă să-şi recapete 
cunoştinţa. 


VÂNĂTORII 


Old Scar moţăia într-o mlaştină la piciorul unui smochin 
indian când auzi camionul venind. Mai devreme auzise 
elefanții mugind, sforăind şi împroşcându-se cu noroi, dar îi 
ignorase. În momentul în care auzi camioneta venind şi 
sunete de voci omeneşti, se ridică brusc, puţin speriat, îşi 
ridică nasul şi adulmecă vântul, dar acesta bătea din 
spatele lui şi nu simţi mirosul grupului care era la vreo două 
sute de metri depărtare. 

Old Scar ştia că avea de înfruntat duşmani puternici. Nu 
era vorba de un tigru mascul tânăr, ci de o armată întreagă. 
Ochii lui galben-verzui scânteiară fioros; îşi trase buzele 
înapoi şi îşi arătă colții rânjind în timp ce mergea încet şi 
trufaş printre copaci, departe de camionetă şi de oameni, 
îndreptându-se spre desişul de bambus şi de iarba înaltă la 
vest de lac, la vreo doi kilometri depărtare, unde credea că 
i se va pierde urma. 

Nu era grăbit. Umerii şi picioarele îl dureau. Artrita era 
mai dureroasă în această dimineaţă decât de obicei şi era 

495 


flămând. Era prea bătrân şi dur ca să se sperie de ceva. 


Cu puţin timp în urmă, ghidul thailandez, Quat, găsise 
urmele proaspete ce duceau către lac, măsurase mărimea 
labelor care erau mai mari decât mâna lui. 

— Animalul umblă după pradă, le spuse Early vânătorilor. 
Am trimis un om în sat să le spună oamenilor să stea în 
case până se termină totul. 

— Ce părere ai? întrebă Earp. 

— Direcţia vântului se schimbă, spuse Early, adulmecând 
aerul ca un animal. Dacă vântul vine dinspre noi, s-ar putea 
să nu reuşim. 

Max Early privea pe sub borurile lăsate în jos ale pălăriei 
lui kaki, gen safari. Nu era prea înalt, avea păr des castaniu 
şi o barbă stufoasă. Haina kaki era bine strânsă pe corpul 
lui muşchiulos, avea picioare puternice şi groase, şi purta 
pantaloni scurţi de tenis. Era bronzat, iar barba i se 
decolorase din cauza soarelui necruţător. 

Se aşeză pe vine şi cu un băț schiţă pe pământ o hartă 
rudimentară. Grupul de bărbaţi se strânse în jurul lui, bând 
bere, fumând şi privind peste umărul lui la mâzgăleala din 
nisip, ascultând explicaţiile. 

În partea de sus a hărţii se găsea tabăra lor, iar în partea 
stângă la sudul şi estul ei erau lacul şi satul. Intre tabără şi 
lac erau vreo trei kilometri de junglă, care se întindea de la 
est la vest cam un kilometru şi jumătate. In josul hărţii şi la 
vest de lac se întindea o câmpie cam de un kilometru 
pătrat. Un loc periculos, le explică Early. La capătul ei se 
afla un desiş de bambus lat de şaptezeci de metri care o 
cotea de la lac spre câmpie. Pădurea de bambus era foarte 
înaltă şi deasă. Intre ea şi junglă se găsea o zonă cu iarba 
bivolilor apoi, ceva mai departe, alta cu iarba elefanților 
care, spunea Early, avea cam doi, trei metri înălţime. larba 
mică a bivolilor, cea înaltă a elefanților şi desişul de 


496 


bambus erau locuri foarte potrivite unde tigrul se putea 
ascunde. Dincolo de sat şi la vest de tufişuri se întindeau 
terenuri cultivate. 

— Noi căutăm pe o suprafaţă de aproximativ şase 
kilometri pătraţi de hăţiş şi lanuri, spuse Early. Fiţi atenţi 
însă, el poate să se caţăre într-un pom, să se ascundă în 
vreo vizuină sau să stea ore întregi nemişcat în iarba 
înaltă... 

— S-ar putea să atace un bărbat? îl întrerupse nervos 
Wonderboy. 

— A mâncat până acum trei... nu ţine cont de greutatea 
omului. 

— Cam cât de mare este? întrebă Gallagher. 

— Cred că are peste două sute de kilograme, dacă ţinem 
seama de urmele pe care le-a lăsat, răspunse Early. Dar nu 
vede cu ochiul drept şi este puţin artritic, ceea ce înseamnă 
că devine furios când este urmărit. 

— Grozav, mormăi Riker, scoţându-şi cămaşa. 

Era un bărbat bine făcut, păros, cu câteva cicatrice de la 
burtă până la coaste. Işi puse o pereche de ochelari de 
soare Ray-Ban. 

— Şi ce naiba înseamnă toate astea? întrebă el. 

— O pisică rea de două sute de kilograme, răspunse Earp 
râzând. Dacă pune o labă pe tine, Riker, picnicul ăsta s-ar 
putea transforma într-o înmormântare. 

După cum Early le explicase planul atacului, grupuri de 
doi vânători aveau să călărească pe câte unul dintre cei trei 
elefanţi şi să stea la o distanţă de o sută de metri unul de 
celălalt. „Băieţii gălăgioşi”, cum îi numea Early, urmau să 
meargă printre chamyg-i, ţipând, bătând în tigăi, enervându- 
| pe bătrânul tigru şi hărţuindu-l, în speranţa că acesta va 
alerga spre vânătorii de la sol, care urmau să tragă numai 
dacă ţinta era precisă şi nu era nimeni altcineva în bătaia 
focului. Cei care erau călare pe elefanţi trebuia să tragă 


497 


numai în caz de necesitate. 

— Când ajungeţi în partea de sud, împrăştiaţi-vă pe o 
distantă de aproape trei sute de metri, dar în aşa fel, încât 
să vă vedeţi unul pe celălalt, îi sfătui Early. Când vom 
începe goana spre sud, către sat, urmaţi-ne. Intraţi în 
tufişul de bambus, dar rămâneţi în iarba scurtă. Nu intraţi în 
iarba chaang, că vă puteţi pierde în desişuri, ajungând 
astfel prânz pentru tigru. Sau unul dintre noi ar putea să vă 
împuşte din greşeală. Când ochiţi, trageţi direct în corp. Va 
fi în mişcare, deci atacați volumul. 

— Elefanții nu vor speria tigrul? întrebă Riker. 

— Elefanții nu-i sperie pe tigri, răspunse Early. În junglă 
ei se tolerează unii pe alţii, dar am văzut o dată un tigru 
care a sărit la un elefant mascul şi i-a rupt jumătate din 
ureche. 

— Tigrii se sperie de ceva? întrebă Corkscrew. 

Early se gândi o clipă, apoi spuse, foarte serios: 

— Nu ştiu să existe aşa ceva. Asta este bătrân. Pare să 
fie orb de un ochi, este flămând, se mişcă încet, de aceea 
mănâncă acum oameni. Dar este inteligent, nu vă amăgiţi, 
şi este mai iute decât o cobră însărcinată. 

— Cu alte cuvinte, este imprevizibil. 

— Absolut. 


Trăseseră la sorţi să vadă cine avea să încalece elefanții 
şi cine să tragă de jos. Melinda şi Johnny Prophett împreună 
cu un şofer erau pe primul elefant, W.T, şi Early, pe al 
doilea, iar Gallagher cu Riker, pe al treilea. Potter, 
Wonderboy, Corkscrew şi Hatch urmau să meargă pe jos. 

Când se înghesuiră în camionetă, Earp îi aruncă un 
zâmbet lui Hatcher. 

— Noroc, ostaş, zise el. 

— Şi ţie la fel. 

Vechea camionetă traversă, zdrăngănind, peisajul fertil şi 


498 


cu vegetaţie luxuriantă din sudul Thailandei. Pe ambele 
părţi ale drumului, se vedeau câmpii verzi înflorite, uluitor 
de frumoase şi pomii fructiferi smălţuiau terenul accidentat. 
Se vedea că se munceşte din greu în aceste locuri, 
probabil, datorită animalelor puternice. Elefanții domesticiţi 
erau la fel de mulţi ca şi bivolii. 

De asemenea, existau o mulţime de locuri unde tigrul se 
putea ascunde. 

Hatcher îşi verifică arma, un 375 H&K pe care i-o 
împrumutase Early, spunându-i: 

— Are un recul ca o lovitură de catâr, dar doboară un 
elefant de la două sute de metri. 


_ Merseră cu maşina aproape doi kilometri peste câmpuri. 
In soarele dimineţii satul părea pustiu. Uşile căsuţelor şi ale 
colibelor acoperite cu stuf erau închise. Wonderboy se 
ghemui într-o parte a camionetei, strângându-şi puşca în 
mână, ca şi cum se temea să nu-i zboare. Transpiraţia îi 
ştersese culorile alb şi negru de pe faţă, şi Hatcher văzu, 
sub machiaj, pielea arsă şi plină de cicatrice. De asemenea, 
îi simţi teama. 

— Nu-ţi face griji, puştiule, zise Hatcher. O să fiu cu ochii 
pe tine. 

— Dar n-am nimic, îngăimă cântăreţul. 

Cei patru bărbaţi se împrăştiară de-a lungul întinderii 
mari cu iarbă, în partea de vest a lacului, dar nu prea 
departe unul de altul, ca să nu se piardă din ochi. 
Corkscrew şi cu Potter stăteau la un capăt al zonei, 
Wonderboy şi Hatcher, la celălalt. Erau în câmp deschis şi 
soarele îşi arunca razele puternice asupra lor. Hatcher 
transpiră îndată ce cobori din camionetă. 

In faţa lui Hatcher se întindea o suprafaţă mare şi deasă 
de bambuşi înalţi de patru metri şi jumătate. Printre 
tulpinile înghesuite abia putea vedea iarba înaltă până la 


499 


brâu, dincolo de crângul de bambus. 

Singurul zgomot care se auzea era băzâitul muştelor şi al 
insectelor. Nicio pasăre nu se vedea, şi vântul nu mişca 
niciun fir de iarbă. Hatcher îşi puse ochelarii şi merse 
prudent pe marginea desişului de bambus, oprindu-se din 
loc în loc ca să asculte şi să pândească. 

Nu ajunse prea departe în câmpie când îi auzi pe băieţii 
gălăgioşi strigând. Din când în când unul dintre elefanţi se 
alătura corului. 

Hatcher privi în stânga sa la Wonderboy, o figură 
măruntă furişându-se cu prudenţă, paralel cu desişul de 
bambus. Zgomotul se înteţea cu cât se apropia mai mult de 
locul unde erau bambuşii. Privi înapoi la Wonderboy. Puştiul 
stătea în faţa tulpinilor impozante de bambus, privindu-le 
cu mirare. 

Nu este atent deloc, gândi Hatcher, şi instinctiv începu să 
se apropie de Wonderboy. 


Old Scar era flămând, dar mergea pe drumul lui obişnuit, 
agale, printre copaci, spre iarba elefanților. Se găsea la 
celălalt capăt al crângului când simţi mirosul oamenilor. Se 
aflau între el şi lac. Se furişă în iarba înaltă ca stuful. 
Zgomotul din spatele lui deveni mai puternic. Simţi prin 
pământ paşii grei ai elefanților care se apropiau. 

Dacă ar părăsi iarba, ar fi în câmp deschis, ceea ce ar 
însemna să alerge pe câmpurile de orez. 

Dădu furios din coadă. Şuieră, se întoarse şi se strecură 
prin iarbă spre lac, ţinându-şi burta lipită de pământ ca să 
nu poată fi văzut. Găsi un copac doborât şi se ascunse după 
el, spionând cu ochiul cel bun printre ramurile despuiate, şi 
aşteptă. Acesta era teritoriul lui. Nu avea unde să se mai 
ducă. 


Wonderboy stătea la marginea desişului de bambuşi, 
500 


minunându-se cât de înalţi şi de chipeşi pot creşte. Inima îi 
bătea atât de puternic, încât îi auzea bătăile în urechi. Îşi 
aminti că Max le spusese să fie foarte prudenţi în tufişurile 
de bambuşi şi în iarba înaltă, iar el abia putea vedea printre 
tulpini. Intră cu frică în desiş, făcându-şi loc cu coatele şi 
începu să cânte încet. Apoi începu să cânte mai tare, dar 
rar, improvizând din cântecul, Judy Blue Eyes”: „Da, aa, da, 
da, de... dat dat de da da de..” 

Cântecul îl linişti puţin. Se hotărî să meargă prin desişul 
de bambus spre marginea zonei cu iarbă mică şi să 
aştepte. Putea vedea numai la câţiva metri în faţa lui. 
Wonderboy crezuse că terminase cu riscurile, dar iată-l, 
pândind un tigru furios, jumătate orb, care mânca oameni, 
o pisică de două sute de kilograme care putea sări de 
undeva în orice clipă. Aspectul sportiv al vânătorii i se păru 
brusc o prostie. Ar fi fost mult mai uşor, gândi el, să 
localizezi tigrul, stând călare pe elefanţi, şi să-l omori. 

Hatcher se mişca şi el precaut, printre bambuşi. Băieţii 
gălăgioşi şi elefanții erau mult mai aproape de el acum. 
Zgomotul era asurzitor. Dacă bătrânul tigru se găsea pe 
acolo, se va mişca în curând. 

Hatcher se gândea la Wonderboy, întrebându-se dacă 
puştiul era în siguranţă. Atât de speriat cum era, ar fi putut 
să se împiedice prin iarbă şi iarba putea fi înşelătoare. 
Puştiul putea să meargă drept înainte şi să calce tigrul pe 
coadă înainte de a-l vedea. Hatcher merse printre bambuşi 
şi ieşi în locul cu iarba mică a bivolilor. La cincizeci de metri 
pe partea cealaltă era iarba înaltă care se mişca încet sub 
adierea uşoară. 

Hatcher porni de-a lungul păduricii de bambus spre 
Wonderboy trecând prin iarba înaltă până la piept, urmărit 
de insectele care roiau în jurul lui. Merse, se opri şi ascultă, 
după care porni mai departe. 

Deveni încordat. Zgomotul băieţilor şi al elefanților se 


501 


auzea în partea cealaltă o ierburilor înalte. 


Printre crengile copacului doborât, Old Scar văzu unul 
dintre elefanţi apărând prin stuful înalt şi auzi oamenii ce 
băteau în tigăi şi ţipau, deşi nu-i putea vedea. Îi era sete şi 
foame. Işi pierduse răbdarea. 

Unul dintre elefanții mari intră în iarba înaltă. Cu auzul lui 
ascuţit, tigrul deosebi şi alte sunete decât bătăile în tigăi şi 
tipetele. leşi de după buştean, târându-se pe burtă, fără să 
facă nici cel mai mic zgomot, şi porni prin iarbă spre lac. 


De pe spinarea elefantului, Max Early scrută marea de 
iarbă înaltă a elefanților, o fâşie lată şi întinsă pe trei sute 
de metri, care ocupa aproape un kilometru de la lac până la 
câmpurile de manioca. Dincolo de ea, era fâşia de iarbă 
mică şi de bambuşi înalţi. Jos, pe pământ, Quat, ghidul 
thailandez, căuta urmele tigrului ucigaş. Găsi semnele care 
duceau în iarbă şi arătă cu mâna spre ele. 

— Anta rai, zise Quat încet. Seua, thaleh saap. 

— Spune că urmele duc către lac, ceea ce este periculos, 
zise Early. Speram că o să iasă din iarba asta în câmp 
deschis şi-o să fugă ca să scape. 

Early suflă o dată dintr-un fluier de crom. Sunetul 
străbătu aerul şi acoperi zgomotul pe care îl făceau băieţii 
gălăgioşi. Totul se opri. 

Elefanții, la o distanţă de o sută de metri unii de alţii, se 
opriră şi începură să smulgă cu trompele smocuri de iarbă 
şi să le mănânce. Nimeni nu mişca. Nu se auzea niciun 
sunet. Dintr-o dată, lui Early i se păru că aude ceva. Se 
aplecă înainte, ascultând cu urechile lui fine. 

— Ce naiba-i asta? zise destul de tare. 

— Vezi ceva? întrebă Earp. 

— Aud ceva. Ascultaţi. 

Ascultară cu toţii. Earp îşi înălţă capul într-o parte. 


502 


— Cântă cineva? întrebă Early. 

— Cântă? 

— Jur pe Dumnezeu că aud pe cineva cântând. Se pare 
că melodia vine din tufişul de bambus. 

— Trebuie să fie Wonderboy, zise Earp. 

— E nebun? 

— Este speriat. Strigă într-acolo şi spune-i să înceteze. 

— Nu! Dacă puştiul răspunde, se dă de gol unde este. 

— Tigrul nu este pe urmele lui. 

— Noi nu ştim ce gândeşte tigrul. 

— S-a întâmplat ceva? strigă Riker. 

Early ridică mâna şi-şi puse degetele la gură. Arătă spre 
Riker, apoi întinse mâna arătând dincolo de zona cu iarba 
elefanților şi stuf către fâşia lată de bambus. Işi mână 
elefantul drept înainte, uitându-se prin binoclu în direcţia 
din care auzise sunetul. 

— Fiţi gata, îi spuse încet lui Earp. S-ar putea să avem o 
situaţie de rezolvat. 


Hatcher mergea repede pe marginea fâşiei de bambus 
spre Wonderboy când auzi fluierul. Băieţii gălăgioşi încetară 
bătutul în tigăi. Se opri şi aşteptă un moment. Era o linişte 
de mormânt. 

Apoi, auzi şi el cântecul. Wonderboy era mai aproape 
decât îşi închipuise. Se găsea undeva prin tufişul de 
bambus, un loc periculos. luţi pasul, mergând pe partea 
exterioară a tufişului până când auzi, undeva în apropiere, 
cântecul plăcut al lui Wonderboy. Intră în tufiş cât putu de 
încet, îndreptându-se spre el. Tulpinile bambuşilor înalţi şi 
uscați trosniră când Hatcher trecu printre ele. 


Old Scar se sperie, de asemenea, când auzi fluierul. Apoi 
zgomotul încetă şi liniştea îl zăpăci. Se opri şi ascultă cum 
elefanții smulgeau iarba. 


503 


Auzi în faţa lui sunetele: „Do do do do do da... dat dat do 
da do...” 

Mai auzi pe cineva venind prin iarbă în urma lui. Aşteptă 
cu muşchii încordaţi. Elefanții începură să se mişte iar; el 
mări pasul. 

Old Scar era ca o nălucă. Hotărî să treacă printre 
bambuşi spre câmpul deschis şi să se arunce asupra prăzii. 
Instinctul îi spunea să se mişte cât mai atent posibil până 
va ajunge în câmp deschis. Peste tot era mişcare. Duşmanii 
strângeau cercul în jurul lui. 

Se târî înainte, ieşi din iarba înaltă a elefanților şi intră în 
iarba mică. Acum chiar că îmbrăţişa pământul, mutând o 
labă înaintea celeilalte, pe furiş, prudent, târându-se încet 
spre bambuşi, îndepărtându-se de orice venea din spate, de 
elefanţi, ochiul bun zbătându-i-se nervos şi verificând 
drumul în timp ce se îndrepta spre sunetul ciudat. 


_ Early îşi opri din nou elefantul şi cercetă cu atenţie iarba. 
Işi fixă binoclul asupra unui punct. 

— Se vede ceva? şopti Earp. 

— Nu sunt sigur... 

Early privi iarba înaltă care se legăna în bătaia vântului. 
După aceea văzu o mică porţiune care se mişca 
independent de vânt, aproape imperceptibil, ca o undă într- 
un ocean. Mişcarea încetă câteva clipe, apoi se porni iar. 
După câţiva metri se opri din nou. 

— lisuse, şopti Early, e acolo. 

— Unde? întrebă Earp. 

— Acolo, se îndreaptă spre bambuşi prin iarba mică. 
Îndată ce va ajunge acolo, va ataca, probabil, dacă va 
vedea ceva. 

Early îi întinse binoclul lui Earp, iar el îşi îndreptă 
elefantul în direcţia aceea. Animalul înainta greoi în timp ce 
Earp privea nervos prin binoclu. 


504 


— Nu îl văd, zise el. 

— Este chiar în faţa noastră, cam la o sută de metri. Uită- 
te la iarba bivolilor, zise Early. 

_ Atunci Earp văzu unda, mişcarea uşoară prin iarba mică. 
Incetă din nou. 

— Dumnezeule, ai dreptate, spuse Earp. 

— Unde naiba este Wonderboy? întrebă Early. 

Elefantul se mişcă repede spre tufiş. 

— N-ar trebui să facem iar zgomot ca să-l speriem? 
întrebă Earp. 

— Nu, nici vorbă, i-o reteză Early. Pisica asta e nebună. 
Dacă o enervăm acum, s-ar putea să atace din simplă 
încăpățânare. 

Vocea lui Early deveni limpede şi clară. 

— Wonderboy nu mai cânta. leşi încet din tufiş. Nu-mi 
răspunde, doar fă-o. Acum! 

— Rahat, rosti Hatcher, auzind avertismentul lui Early. 

Dar nu se opri. Nu avea timp să se oprească. Continuă să 
meargă înainte. 

Old Scar îl auzi, de asemenea, pe bărbat strigând şi se 
opri, apoi văzu o mişcare la câţiva metri depărtare de el. Işi 
dezveli colții şi adulmecă aerul cu nările. Zgomotul încetă. 
El continuă să înainteze. 

Cu singurul ochi bun, văzu o mişcare printre bambuşi. 
Aceasta se îndepărta de el, dar o urmări. În spatele lui, 
elefanții se apropiau. Pământul se cutremura sub paşii lor 
greoi prin iarba înaltă. Se mişcă mai repede, târându-se 
spre tufişurile înalte şi câmpul deschis din partea cealaltă. 

Atunci, văzu creatura cu două picioare, un animal ciudat, 
cu faţa jumătate albă, jumătate neagră. Era speriat. Old 
Scar îi mirosi teama. Creatura se retrăgea în păduricea de 
bambus care se găsea între Old Scar şi libertate. Avea un 
băț. Ghearele tigrului se întinseră, muşchii umerilor se 
încordară, gata să atace. 


505 


leşi tiptil din iarbă şi intră în păduricea de bambus. 

— Christoase, pisica a intrat în tufiş, zise Early, urmărind 
tigrul prin binoclu. 

— Unde naiba este Wonderboy? întrebă Earp. 

— E acolo şi el, văd o mişcare între bambuşi. Tigrul este 
pe urmele lui. 

— Oh, lisuse, zise Earp. 

— Fir-ar să fie, spuse, reglându-şi binoclul. Este acolo şi 
Hatch? 

— Cine naiba ştie? 

Riker şi Gallagher se îndreptau spre ei, iar în urma lor, 
călare pe elefant, se apropiau de tufişul de bambuşi 
Melinda şi Prophett. 

Hatcher începu să alerge spre Wonderboy care încetase 
să mai cânte. Se avântă printre bambuşii care trosneau în 
urma lui, alergând, rupând tulpinile, poticnindu-se, ţinându- 
şi puşca în sus, ca nu cumva din greşeală să se descarce şi 
să-l împuşte pe Wonderboy. 

Old Scar, de asemenea, se mişca mai repede, târându-se 
printre tulpinile de bambus, încercând să se strecoare fără 
să fie observat. Văzu ciudata creatură din faţa lui 
retrăgându-se, uitându-se înnebunită în jur. Creatura cu 
faţa albă şi neagră era la numai douăzeci de metri 
depărtare de el. Old Scar era obişnuit să atace în desişurile 
de bambus. El o vedea, dar aceasta nu-l vedea pe Scar. 

Creatura ciudată se poticni, îşi pierdu echilibrul, se 
întoarse cu spatele la el şi se răsuci, încercând să stea în 
două picioare. 

Tigrul atacă. 

Hatcher îl văzu pe Wonderboy clătinându-se şi căzând. 
Auzi tulpinile de bambus trosnind înainte de a vedea tigrul. 
Alergă spre Wonderboy care se zbătea, încercând să se 
ridice în capul oaselor. 

— Rămâi jos, urlă Hatcher cu vocea lui răguşită. Vine 


506 


spre tine. 

— Oh, Dumnezeule, nu! ţipă Wonderboy. 

Hatcher era la aproape trei metri distanţă de tânăr când 
tigrul ieşi din tufişul de bambus. Işi puse puşca la umăr, 
ochi pieptul puternicului animal care se apropia şi trase un 
foc. 

Ping! 

Puşca nu luă foc. 

Hatcher nu se dădu bătut. Azvârli puşca spre tigru şi se 
aruncă peste Wonderboy luându-i puşca şi rostogolindu-se 
într-o parte. Auzi mugetul unui elefant în preajmă şi simţi 
pământul cutremurându-se sub paşii lui în timp ce se 
apropia. Dar asta nu-i distrase atenţia. Şedea pe-o parte 
când namila de tigru făcu o săritură de la trei metri, cu gura 
băloasă deschisă, arătându-şi colții, şi cu ochiul strălucind 
fioros. A 

Avu timp pentru o singură împuşcătură. Intoarse puşca şi 
trase direct în faţa tigrului. 

Old Scar simţi căldura exploziei, fu orbit de lumina albă şi 
o secundă mai târziu simţi cum glonţul explodează 
deasupra ochiului bun, zdrobindu-i ţeasta, arzându-i 
creierul şi dându-i capul pe spate. Picioarele din faţă se 
înmuiară, se prăbuşi rostogolindu-se în tufiş, doborând 
bambus după bambus. 

Aceştia căzură peste Hatcher şi Wonderboy. Tigrul zăcea 
la un metru şi jumătate depărtare, cu gura mare deschisă. 
Scoase un mârâit jalnic din gât, se cutremură şi începu să 
înţepenească. Sub el, Hatcher îl simţea pe Wonderboy 
tremurând. Se ridică în genunchi şi se uită la cântăreţ, care 
părea că vrea să sape o gaură în pământ. 

— S-a terminat puştiule, şopti Hatcher. Linişteşte-te. 

— Nu, nu, striga Wonderboy, cu mâinile şi picioarele 
strânse. 

O altă grămadă de tulpini de bambus căzu în jurul lui 


507 


Hatcher, apoi auzi mugetul unui elefant chiar deasupra lui. 
Se întoarse şi văzu două puşti îndreptate spre el - a lui 
Early şi a lui Earp. Nimeni nu mişcă. Nimeni nu respiră. Ca 
şi cum totul se derula cu încetinitorul, Hatcher văzu degetul 
lui Early apăsând pe trăgaci. 

Dumnezeule, vrea să mă împuşte! gândi el, răsucindu-se 
pentru a se feri când auzi bubuitul puştii. 

În spatele lui auzi tigrul gemând din nou şi, întorcându- 
se, îl văzu ridicat pe jumătate primind glonţul în umăr. 

Mai gemu o dată şi căzu mort. 

— Ţi-am spus să nu-l împuşti în cap, îi spuse Early. 


CALUL THAILANDEZ 


Casa mică a lui Early era la capătul unei uliţi înguste şi 
murdare. Drumul şerpuia prin vegetaţia bogată, întunecată, 
care îl acoperea, aproape cufundându-l în umbră. Papagali 
de culoarea curcubeului, speriaţi de maşină, insultaseră 
oamenii cu ţipete ascuţite în timp ce se întorceau de la 
vânătoare. Casa acoperită cu stuf avea o tindă spațioasă pe 
trei laturi. În aer se simţea mirosul dulce de manioca de la 
lanurile din apropiere. 

Tigrul fusese legat de picioare cu susul în jos de un copac 
mic. Câteva femei din satul care fusese terorizat de animal 
se strânseră în jurul casei lui Early ca să-l sărbătorească pe 
Hatcher cu dansuri şi zaiafet. Un oriental vârstnic stătea 
aplecat deasupra unei oale mari cu tocană thailandeză pe 
care o pregătea la foc, în curte. 

Hatcher avea o atitudine rece de când se terminase 
vânătoarea. Şedea singur în tindă privindu-i pe localnici 
cum sărbătoreau moartea tigrului. Femeile interpretau rolul 
vânătorilor într-un dans improvizat, în timp ce o alta juca 
rolul lui Old Scar. Sprintenă, cu faţa vopsită în galben, ea 

508 


dansa de-a buşilea, repezindu-se la vânătorii care o 
urmăreau. 

Furios, după momentele încordate ale vânătorii, Hatcher 
deşurubase percutorul armei şi i-l aruncase lui Early. 

— Data viitoare, când mai împrumuţi o puşcă cuiva, 
poate ar trebui să te asiguri că funcţionează, zise Hatcher 
supărat. 

Early răsuci piesa în mână, examinând-o cu atenţie 
înainte de a se uita la Hatcher. 

— Fir-ar a naibii, a crăpat percutorul, spuse el cu o 
surpriză vădită, crezând că o să meargă. 

— Este o întâmplare? bombăni Hatcher sarcastic. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Early tăios. Funcţiona 
foarte bine azi-dimineaţă. Am verificat-o chiar eu. 

— Wonderboy şi cu mine puteam fi morţi acum din cauza 
acestei arme. 

— Îmi pare rău. Crezi că doream să nu nimereşti tigrul? 
zise Early. Pe dracu, asta-i ridicol, de unde aş fi putut să 
ştiu că tu ai să-l împuşti? 

— Ai înnebunit, Hatcher, spuse Earp. 

— Da, zise Riker. Dacă am fi vrut să te omorâm, acum ai 
fi mort. 

Întrucât Hatcher reacţionase mai violent ca de obicei, 
încheiase discuţia şi acum stătea singur adâncit în gânduri. 
Nu îl văzu pe Wonderboy apropiindu-se de el, venind din 
cealaltă parte a casei. 

— Domnul Hatcher? întrebă el. Eşti Hatcher, nu-i aşa? 

Cântărețul care îşi aranjase machiajul cu vopsea 
proaspătă, stătea rezemat de zidul casei, cu mâinile în 
buzunare. 

— In carne şi oase, răspunse bărbatul cu voce dogită. 

— Mi-ai salvat viaţa. Şi eu, uf... nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc. Dar vreau să ştii că nimeni n-a plecat cu gândul 
să-ţi facă vreun rău. 


509 


— Şi tu ai fi făcut acelaşi lucru pentru mine, zise Hatcher. 

— Nu, nu, zise Wonderboy dând negativ din cap. Am 
înlemnit omule. Nu a fost numai frica, n-am putut apăsa pe 
trăgaci. 

— Ţi s-a mai întâmplat asta vreodată? 

Wonderboy se uită de după masca sa la tigrul mort şi, 
după câteva secunde, încuviinţă din cap. 

— Uită ce s-a întâmplat, zise Hatcher. Poţi să trăieşti de 
acum încolo, fără să mai pui mâna pe vreo armă. 

— Nu despre asta este vorba. 

— Atunci despre ce? 

Wonderboy îşi scoase mâinile din buzunare. Şi le încolăci 
în jurul pieptului îmbrăţişându-se, ca şi cum i-ar fi fost frig. 

— Supravieţuire. 

— Supravieţuire, repetă Hatcher sec. 

— La naiba, dacă nu este un război, este altul. 

— Nu va mai trebui să te duci la niciun război, 
Wonderboy. 

— In orice caz, răspunse el, nu ştiu cum se mulţumeşte 
cuiva care ţi-a salvat viaţa. Japonezii au o vorbă pentru 
asta, dar nu-mi mai amintesc care este. 

— Ongaeshi, spuse Hatcher. 

— Da, asta este. Asta înseamnă, ştii bine, o mare datorie. 

— Inseamnă o obligaţie de a se achita de datorie. 

— Ei bine, ongaeshi, domnule Hatcher. 

Hatcher se apropie mai mult de Wonderboy şi se sprijini 
de perete, lângă el. 

— Ai vrea să încerci? întrebă el cu vocea răguşită. 

— Nu înţeleg. 

— Cine este Calul Thailandez, Wonderboy? 

Wonderboy se uită la ceilalţi care şedeau în partea 
cealaltă a curţii. 

— Ce este un Cal Thailandez? repetă el uitându-se la 
dansatoare. 


510 


— Ongaeshi, Wonderboy. 

— Nu spune asta. 

— Să încercăm altfel. Murphy Cody trăieşte? 

— Cine? 

— Murph Cody. 

— Ce vrei cu el? întrebă Wonderboy. Cum spui că-l 
cheamă? 

— Cody, răspunse Hatcher încet. 

— Da, Cody. 

— Am un mesaj pentru el. 

— Un mesaj? 

— Doar atâta. 

Wonderboy aprobă din cap încet. Plecă de lângă Hatcher 
spre restul grupului şi, fără să se uite înapoi, zise: 

— Dacă voi întâlni pe cineva cu numele acesta, îi voi 
spune că îl cauţi. 

Wonderboy se îndepărtă. Dansatoarele îşi terminaseră 
drama lor muzicală şi acum îi înconjurau cu temenele pe 
vânători. Earp flecărea cu dansatoarea care interpretase 
rolul tigrului în timp ce Wonderboy se aplecă şi-i şopti ceva 
la ureche. Earp se uită spre Hatcher, apoi, luând-o de mână 
pe dansatoarea vopsită cu galben pe faţă, o duse în partea 
cealaltă a curţii, la Hatcher. 

— Ea este Namtaan, zise Earp şi doreşte să-l cunoască pe 
marele vânător alb. Namtaan, acesta este Hatcher. 

— Îmi pare bine, spuse Hatcher. 

— Imi face plăcere să te cunosc. Deci, tu ai omorât tigrul. 

— Toţi am avut o contribuţie. 

— Dar a dat cineva o mână de ajutor ca să-i salveze viaţa 
lui Wonderboy? Eşti prea modest, domnule Hatcher, zise ea 
şi îl privi cu ochi pătrunzători. 

— Nu este modestie, zise Hatcher privindu-l pe Earp. Aici, 
fiecare depinde de altcineva. Este ceva ce mi-a scăpat în 
timpul războiului. Slujba mea era una solitară. 


511 


— Asta este foarte trist, zise ea. 

— Mda, mormăi el, ridicând din umeri. Noi, occidentalii, 
avem o vorbă. Niciodată nu este prea târziu ca să înveţi. 

— Există şi reversul ei, zise Earp. Nu poţi învăţa un câine 
bătrân şiretlicuri noi. 

Hatcher zâmbi. 

— Da, spuse el, alege ce-ţi place. 

— El zice că l-ai întrebat despre o legendă veche 
thailandeză. 

— Da? Despre ce legendă era vorba? 

— Legenda Calului Thailandez. 

— Adevărul este pe la jumătate. Nu vorbeam despre 
legenda veche a Calului Thailandez, ci despre noua 
legendă. 

— Noua legendă a Calului Thailandez? 

— Caut pe cineva care îşi spune Calul Thailandez; 
răspunse Hatcher, uitându-se ţintă în ochii ei căprui. 

— Nu înţeleg. 

— Cred că domnul Earp înţelege, zise Hatcher. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, rosti Earp. 

— De ce nu încetăm să ne păcălim unul pe altul, zise 
Hatcher fără menajamente. Mi s-a spus că un bărbat care 
se numeşte Murph Cody îşi zice Calul Thailandez. 

— Cody a murit în timpul războiului, replică Earp, 
aproape nepăsător. 

— Poate că n-a murit, răspunse Hatcher. 

— Şi de ce şi-ar zice Calul Thailandez? 

— Deoarece cumpără şi vinde heroină. Ucide pe unii şi le 
fură heroina. Cumpără copii apoi îi omoară şi le îndoapă 
trupurile cu droguri. 

Namtaan se uită la Hatcher câteva clipe, apoi se întoarse 
brusc şi intră în casă. Earp o urmă, oprindu-se în uşă. 

— Vino înăuntru, îi spuse lui Hatcher. N-o să te muşte. 

In casă era întuneric şi răcoare. Ferestrele erau închise, 


512 


storurile lăsate ca să nu intre soarele după-amiezii. Undeva, 
torcea încet instalaţia de aer condiţionat. Razele soarelui 
cădeau pieziş printre jaluzele pe scândurile podelei. Femeia 
se aşeză pe o canapea veche şi uzată. 

— Stai jos, spuse ea. 

Earp se sprijini de masă sorbind din băutura lui, iar 
Hatcher se aşeză la capătul celălalt al canapelei. 

— Cine este acest Cody? întrebă ea. 

— De ce te interesează atât de mult? 

— Te rog, fii înţelegător câteva minute, zise ea aproape 
implorând. 

În timp ce Namtaan şi Hatcher vorbeau, ceilalţi începură 
să intre în cameră. Melinda şedea liniştită într-un colţ, 
Prophett stătea tolănit într-un fotoliu şi făcea mici semne pe 
podea cu vârful piciorului său bun. Riker şedea sprijinit de 
uşă bându-şi berea, iar Gallagher şedea pe braţul unui 
fotoliu, cu mâinile încrucişate pe piept. Hatcher încercă să-i 
ignore. 

— Murph Cody este bărbatul pe care am venit să-l caut în 
Thailanda, spuse el accentuat. Mă interesează Calul 
Thailandez numai în măsura în care îl priveşte pe el. 

— De ce îl cauţi? 

— Este ceva personal. 

— Îl cunoşti? 

— Cu mult timp în urmă am fost prieteni. 

— Pentru asta îl cauţi? 

Hatcher se gândi puţin, apoi răspunse: 

— Nu numai pentru asta. 

— Cine ţi-a spus că Murph Cody îşi spune Calul 
Thailandez? întrebă Earp. 

Pe măsură ce ochii lui Hatcher se obişnuiră cu întunericul 
din casă, observă că mai era cineva înăuntru. Bătrânul 
chinez care pregătise mâncarea intrase, de asemenea, în 
cameră. Era o figură ştearsă, un bătrân încovoiat, care 


513 


şedea în colţul cel mai întunecat al încăperii. 

— Un bărbat numit Wol Pot, comandantul lagărului de 
prizonieri din Vietnamul de Nord, din timpul războiului. 
Numele lui adevărat era Taisung şi a fugit din lagărul Huie- 
kui din Laos. 

— Şi de unde îl cunoştea el pe Cody? 

— Cred că Murph Cody a fost unul dintre prizonierii lui. 

— Ţi-am spus, repetă Earp, Cody a murit când i s-a 
prăbuşit avionul, în 1972. 

— Dar tu de unde ştii? întrebă Hatcher. 

— Am citit undeva, i-o întoarse Earp. 

— O neînțelegere obişnuită, spuse Hatcher. 

— Neînţelegere? rosti Namtaan. 

— O minciună. 

— De ce crezi asta? întrebă ea. 

— Pentru că era interesul lui Wol Pot să pună mâna pe 
Cody. Avea nevoie de o viză de intrare în Statele Unite şi 
Cody urma să fie marfa de schimb. 

— Şi de ce ar fi Cody atât de important? 

— Tatăl lui era general de armată în timpul războiului. 

— Poate că informatorul era nesincer. 

— Poate. 

— Dar tu nu crezi? 

— Nu. 

— Dai răspunsuri foarte prompte, domnule Hatcher, sper 
că nu ai impresia că îţi iau un interogatoriu, rosti ea 
zâmbind. 

— Ba chiar asta faci, replică el. 

— Toate astea sunt speculaţii, interveni brusc Earp. 

— Nu cred, spuse Hatcher. Sunt convins că Murph Cody 
trăieşte. 

— Crezi tot ce ţi-a spus găluşca aia umflată? 

— Totul se leagă. 

— Nu cred niciun cuvânt din toate astea, zise Earp. 


514 


Hatcher este omul lui Sloan. 

— Nu sunt omul lui. El m-a angajat să fac o treabă. 

— Christoase, recunoaşte! zise Earp. 

Hatcher încercă să nu-i bage în seamă. 

— Ce aveţi împotriva lui Sloan? întrebă el. 

— Credeam că te-a angajat să-l înhaţi pe Cody şi să-l 
omori, spuse Earp. Poţi să negi asta? 

Hatcher rămase blocat. Ceea ce spunea Earp era 
adevărat. 

— Nu, nu neg, răspunse Hatcher. 

Răspunsul său cinstit îi surprinse în mod evident pe toţi 
din cameră. 

— Dar, continuă el, n-am acceptat misiunea în aceste 
condiţii. 

— Care au fost condiţiile tale? întrebă Earp sarcastic. 

— Că îl voi găsi pe Cody - dacă trăieşte - şi îi voi 
transmite un mesaj. 

Earp se întoarse scârbit şi dădu din cap. 

— lisuse! spuse el. 

— Ascultă ce-ţi spun, Wyatt. La început a fost doar o 
simplă înscenare. Să-l găsesc pe Murph Cody şi să-i 
transmit un mesaj, atâta tot. In Bangkok, Sloan a schimbat 
instrucţiunile. 

Earp se întoarse cu faţa la el. 

— În ce fel? 

— Mi-a cerut să-l judec şi să iau o hotărâre. Dacă Murph 
Cody era cumva amestecat în ceva - necurat, trebuia să 
scap de el. Sloan nu spune niciodată nimic direct, el face 
doar aluzii, sugerează. Este maestru în insinuări. 
Întâmplător, şi eu am dreptul, ca oricare altul, să-l urăsc pe 
Sloan. Mi-a pus în cârcă o vină şi mi-am petrecut trei ani 
într-o închisoare nenorocită din America Centrală numită 
Los Boxes. 

— Şi totuşi, ai acceptat această misiune? 


515 


— Da! M-am gândit că numai eu aş putea să-l găsesc pe 
Cody. 

— Şi ai acceptat condiţiile lui, nu-i aşa? 

— Trebuia să iau o hotărâre: să accept misiunea şi să 
încerc să-l găsesc pe Cody sau s-o iau la sănătoasa, caz în 
care Sloan ar fi trimis pe un ticălos cu sânge rece să facă 
treaba. 

— Şi care este diferenţa? Altă dată ai omorât pentru el pe 
baza unei înţelegeri. 

— Aşa cum ai făcut şi tu, este adevărat sau nu? replică 
Hatcher mânios. Am fost soldat ca şi tine. Am făcut ce mi s- 
a ordonat. 

Observaţia îl readuse la tăcere pe Earp pentru moment. 
Se uită în altă parte. 

— Ştii că nu sunt prost, zise Hatcher, făcând un gest cu 
mâna. Dacă aş vrea să-l omor pe Cody, categoric nu aş 
face-o când sunt unul contra zece. 

— Se pare că eşti convins că Murph Cody şi acest ucigaş 
de copii şi traficant de droguri este una şi aceeaşi 
persoană. 

— Nu ştiu ce să cred despre Calul Thailandez, spuse 
Hatcher. Ceea ce cred este că Wol Pot sau Taisung, cum îi 
ziceţi voi, ştia că Murph Cody trăieşte. 

— Ce altceva mai crezi? 

— Restul e o ipoteză. Ceea ce eu numesc ecuaţie. 

— Ecuaţie? interveni Gallagher. 

— Ca o ecuaţie matematică, numai că se folosesc 
informaţii în loc de cifre. 

Se uită în jur la toţi foştii combatanți. 

— De pildă, ştiu precis că Wol Pot era comandantul unei 
închisori vietnameze şi se numea Taisung. Ştiu că Wol Pot 
pretindea că Murph Cody trăieşte... în Bangkok. Şi mai ştiu 
că, probabil, Wol Pot spunea adevărul! 

— De ce? întrebă Early. 


516 


— Este o altă parte a ecuaţiei. Până la urmă, Wol Pot ar fi 
trebuit să-l predea pe Cody, ca să obţină viza. Ca să-şi dea 
în vileag identitatea ar fi fost riscant, deoarece Statele 
Unite ar fi descoperit trecutul său. Dar cum era urmărit, 
singura lui şansă era să-l găsească pe Cody. Fără el nu 
reuşea. Ar fi fost ca şi cum te-ai fi oferit să-l predai pe... 
Elvis Presley. 

— Altceva? întrebă Riker sceptic. 

— Da, mai este încă ceva. Mai ştiu că numele adevărat al 
lui Johnny Prophett este Paget şi că el împreună cu 
Gallagher, cu Benny Potter, Riker şi Max Early au fost 
declaraţi dispăruţi în luptă aproape în acelaşi timp şi în 
aceeaşi zonă din Vietnam. Nu sunt sigur, dar, probabil, 
Wonderboy şi Corkscrew ar putea fi trecuţi pe aceeaşi listă. 

Aşa că din ecuaţia mea rezultă că toţi au fost prinşi de 
Vietcong şi duşi în lagărul de prizonieri al lui Wol Pot. Şi 
întrucât Wol Pot îl cunoştea pe Cody, presupun că şi ela 
fost acolo. 

Riker răsuflă zgomotos. 

— Eşti plin de curaj, zise el. 

— Mai există ceva în ecuaţia ta? întrebă Corkscrew. 

— Un singur lucru. Wol Pot pretinde că Murph Cody este 
ucigaş şi traficant de droguri, şi îşi zice Calul Thailandez. 
Am aflat, de asemenea, dintr-o sursă guvernamentală că 
circulă zvonul, chiar pe străzi, că acest Cal Thailandez este 
negustor de droguri. 

— Şi ce-ţi spune ecuaţia ta despre asta? întrebă Riker. 

— Poate că ar fi bine să te lămuresc eu, domnule 
Hatcher, zise Namtaan bătându-se cu mâna pe piept. Eu 
sunt cea cunoscută sub numele de Calul Thailandez. 

Surpriza lui Hatcher era atât de sinceră, încât Namtaan 
zâmbi pentru prima oară de când intraseră în casă. 

— N-am vrut să-ţi produc un şoc, zise ea. 

Hatcher îşi redobândi repede calmul. incepu să râdă. 


517 


— Nu cred niciun cuvânt din ceea ce spui, zise el. 

— Cu toate astea, este adevărat, replică ea. 

— Eu i-am dat numele ăsta, Hatcher, spuse Johnny 
Prophett. 

— Da, toată lumea ştie asta, zise Gallagher. 

— Eu nu ştiu, zise Hatcher cu glas răguşit. 

— Nu ştii al dracului de multe lucruri, ostaş, dar ghiceşti 
destule, zise Earp. 

Hatcher se uită atent la Pai, pe care n-o recunoscuse 
imediat. La început, se gândise că era o femeie pe care o 
cunoscuse cândva, mai demult. Voia s-o vadă nemachiată... 
spre deosebire de Wonderboy, a cărui faţă pictată 
reprezenta realitatea lui. 

— Bine, atunci am să mai încerc o dată, zise Hatcher 
privind-o drept în ochi pe Namtaan. Cred că eşti Pai. 

— Numele meu este Namtaan. 

— Sigur. Dar înainte era Pai. Acum cincisprezece ani în 
Vietnam. Erai doamna inimii lui Cody. 

— Spui asta foarte frumos. 

— Am o fotografie de a ta făcută în 1972. Era clar că îi 
erai devotată şi cred că încă îi mai eşti. 

— De ce îl cauţi, domnule Hatcher? întrebă ea cu toată 
seriozitatea. 

— Aşa cum am mai spus, am un mesaj pentru el. 

— Ai făcut tot drumul ăsta ca să-i transmiţi un mesaj? 
zise ea neîncrezătoare. 

— Da, ăsta este adevărul. 

— Cody era prietenul tău? 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, dar prieteniile vechi 
nu se destramă uşor. 

Hatcher tăcu, dar ea continuă să-i scruteze faţa. 

— Şi dacă Murph Cody ar fi acela care omoară copii, ce ai 
face? întrebă Namtaan. 

Era o întrebare care îl rodea pe Hatcher de când avusese 


518 


ultima convorbire cu Sloan, o hotărâre pe cate voia să o 
evite, dar pe care acum trebuia să o ia. 

— N-am venit aici să-l judec pe Murphy Cody, spuse 
Hatcher. Recunosc că în ultimele zile m-am gândit că poate 
va trebui să-l omor, dar, indiferent ce a făcut, eu m-am 
săturat să mai fac pe judecătorul şi pe călăul. Am ucis 
destul. De acum încolo, poate să facă altcineva treaba asta 
murdară. Eu am venit aici să transmit un mesaj şi cu asta 
basta. Este tot ce intenţionez să fac. 

În întunericul încăperii, toţi tăceau. Fără îndoială, Hatcher 
fusese sincer în ceea ce spusese. 

— De la cine este mesajul? întrebă, în sfârşit, Namtaan. 

— Asta mă priveşte numai pe mine şi pe Cody. 

— Avem posibilitatea să aflăm pe alte căi, interveni Earp. 

— În orice caz, nu de la mine, bombăni Hatcher. 

Riker râse pe înfundate când auzi răspunsul lui Hatcher. 

— Afurisitul, încep să cred ceea ce spune, zise el. 

— Ai vreo obligaţie faţă de Cody? întrebă Namtaan. 

— Este un mesaj care îl priveşte numai pe el şi trebuie să 
i-l transmit personal sau deloc. 

Deodată se întoarse către bătrânul care şedea în colţ, 
privindu-l cu coada ochiului, prin întunecimea camerei. 
Ultima oară când Hatcher îl văzuse pe bătrân, acesta se 
retrăgea din faţa lui pe o alee din Bangkok după ce Îi 
omorâse pe Wol Pot. 

— Acest domn bătrân l-a omorât pe Wol Pot. Putea să mă 
împuşte şi pe mine, chiar se pregătea, apoi s-a răzgândit. 
M-am tot întrebat de atunci, de ce n-a făcut-o. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? întrebă Johnny Prophett. 

— Las-o baltă, şopti Hatcher, uitându-se la el prin 
întunericul camerei. Nimeni dintre noi nu ar fi pus un străin 
să facă treaba asta murdară. Oricare ar fi fost motivele pe 
care le-aţi fi avut să-l omorâţi pe Wol Pot, şi cred că aveţi 
destule, dacă trebuia să-l omoare cineva, ar fi făcut-o 


519 


numai unul dintre voi. Nu este genul vostru să însărcinaţi 
un om bătrân să facă asta. 

— lţi merge mintea, spuse Earp. 

— Aşa că iată răspunsul meu: el nu este un om bătrân. E 
unul dintre voi. 

Hatcher îşi întoarse privirea spre bătrân. 

— Am dreptate, Polo? şopti el. 

Bătrânul gârbov îşi aţinti privirea asupra lui Hatcher, apoi 
începu să râdă. Se ridică, îşi îndreptă spinarea şi porni 
şchiopătând spre el. 

— Ei bine, eu sunt cu siguranţă cel mai în vârstă. Nu mi-a 
mai spus nimeni aşa de când eram la Academie, Hatch, 
spuse Murphy Cody. 


SECRETUL DE LA HUIE-KUI 


Pe Hatcher îl năpădiră emoţiile. Nu fusese sigur până în 
acel moment că Murph Cody trăia într-adevăr. Acum, 
privindu-l pe vechiul lui prieten, simţi uşurare sufletească şi 
o mare bucurie. 

Namtaan ridică storurile şi lumina soarelui pătrunse în 
cameră, în colţurile cele mai întunecoase ale ei. 

— Doamne, Polo, mă bucur că trăieşti, spuse Hatcher. 

— Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de tenace, zise 
Cody. 

— Când mă gândeam la tine, nu te vedeam cu părul alb, 
şopti Hatcher zâmbind, încercând să reducă tensiunea. 

— Face parte din joc, zise Cody. Soţia mea se pricepe 
foarte bine la machiaje şi la deghizări. Părul meu adevărat 
nu este încă alb. 

— Ce s-a întâmplat cu piciorul tău? 

— Mi l-am rupt când am căzut cu avionul. Dar cu vocea 
ta ce s-a întâmplat? 

520 


— Am intrat într-un pat de puşcă. 

— E nostim cât de simple devin întâmplările după o 
vreme, zise Cody. Cu timpul, o poveste de o oră se poate 
spune într-o singură frază. 

Părea mai înalt şi mai slab decât şi-l amintea Hatcher, şi 
timpul îşi pusese amprenta pe faţa lui. 

— Ascultă, îi spuse Hatcher, dacă crezi că poţi avea 
încredere în mine, aş vrea să vorbim ceva între patru ochi. 

Cody se gândi o clipă, apoi se întoarse către ceilalţi. 

— E-n regulă, spuse el. Lăsaţi-ne singuri un minut, vă 
rog. Namtaan, tu rămâi cu noi. 

Bărbaţii ieşiră din cameră. 

— M-am gândit mult la tine în toţi anii aceştia, spuse 
Cody, sprijinindu-se de pervazul ferestrei şi uitându-se în 
zare peste câmpuri, apoi râse. Am petrecut zile frumoase 
împreună, nu-i aşa? 

— Asta-i adevărat, afirmă Hatcher. 

— Îţi aminteşti de acel Ajun de An Nou? Ne-am dus 
amândoi la New York şi am ajuns în patul fetei aceleia, cum 
o chema oare? 

Hatcher trebui să se gândească puţin până îşi aminti. 

— Linda. 

— Da, Linda. 

— Avea un suflet foarte bun, Linda. 

— Într-adevăr, zise Cody şi se întoarse cu faţa spre 
Hatcher. Ştii, de multă vreme îţi datorez scuze. 

— Nu-mi datorezi nimic, Polo. 

— Am luat masa cu tatăl meu la Saigon, cam cu o lună 
înainte de a mă prăbuşi cu avionul. A fost ultima oară când 
l-am văzut. Atunci mi-a spus că erai în Nam, lucrând în 
secret pentru el şi că făceai asta de câţiva ani. Făceam pe 
grozavul atunci şi mi-am adus aminte ce ţi-am spus în 
noaptea aceea la San Diego. Cred că pe atunci vorbea gura 
fără mine. Dacă înseamnă ceva pentru tine, îmi cer scuze 


521 


acum. 

— Mulţumesc, da, înseamnă mult pentru mine. 

— Eşti un păcătos iremediabil, ştii asta. 

— Mi s-a mai spus. 

— Deci, care este mesajul, Hatch? întrebă Cody serios. 

— Este de la tatăl tău. 

Cody rămase surprins. 

— Tatăl meu ştie că trăiesc? întrebă. 

— De aceea am fost trimis aici, ca să verific. 

— Las-o baltă, zise Cody. Lasă morţii să rămână morți. 

— Nu este cazul să iei lucrurile aşa uşor, zise Hatcher. 
Tatăl tău are cancer şi este pe moarte. 

Cody fu şocat. Privi în gol, apoi îşi supse buza de jos. Se 
încruntă. 

— O, lisuse, spuse el şi dintr-o dată umerii îi căzură, se 
încovoie şi se sprijini de jaluzelele ferestrei. Cutele feţei i se 
adânciră. După ce reflectă un minut, întrebă: 

— Cât mai are de trăit? 

— Poate şase luni dacă are noroc. 

— Dumnezeule... Cuvintele i se poticniră în gât îşi lăsă 
capul în piept şi lacrimi îi căzură pe obraz. Pai îl îmbrăţişă. 

— Ştii, am crezut că n-am să-l mai văd niciodată, eram 
sigur de asta. Nu m-am gândit niciodată ca... într-o zi... 

— Lui nu-i pasă ce ai făcut sau ceea ce faci, zise Hatcher 
cu voce răguşită. El vrea să ştie dacă trăieşti şi să te mai 
vadă o dată înainte de a muri. 

— Doamne, zise Cody. 

Işi şterse faţa, şi machiajul pe care i-l făcuse soţia 
dispăru, lăsând să se vadă adevăratele urme ale vârstei şi 
ale timpurilor grele. Se uită pe fereastră timp îndelungat. 
Nici Pai, nici Hatcher nu ziseră nimic. 

În cele din urmă, Cody întrerupse tăcerea. 

— Ciudat, nu-i aşa, cum lucrurile, care ţi se păreau 
cândva foarte importante, dintr-o dată devin... 


522 


nesemnificative. Toată viaţa mea a trebuit să mă supun 
ordinelor. Nu era uşor să fii fiul lui Buffalo Bill. Nu puteam 
face o greşeală... Se opri o clipă, apoi dădu din cap. Nu, 
spuse el, asta nu era drept, nu îmi puteam permite să 
greşesc cu nimic. Asta era în capul meu. Vreau să spun ca, 
de când eram puşti, vedeam în mintea mea un deget 
îndreptat spre mine. El nu mi-a zis nimic niciodată. Nu m-a 
împins de la spate, nici nu era nevoie, dar era întotdeauna 
acolo ca un ... ca uriaşul din pădure care îi sperie pe copii. 
Când am hotărât să mă duc la Annapolis în loc de Point, 
asta aproape că l-a omorât. Drace, l-au apucat toate furiile. 
La Annapolis, încercam să fac ceva pe cont propriu, dar 
Dumnezeule, asta a fost ultima insultă pe care i-am adus-o. 
Mi-a ordonat să mă înscriu la Point, şi când am refuzat, a 
încercat să mă retragă de la Annapolis. Dar era prea târziu. 

Hatcher îşi aminti de noaptea aceea când Cody întorsese 
camera cu susul în jos într-o furie de beţiv, fiindcă era 
singur de Crăciun. 

— La naiba, şopti Hatcher, asta s-a întâmplat acum 
douăzeci şi cinci de ani. 

— Douăzeci, cincizeci, n-are nicio importanţă. El n-a uitat 
asta niciodată şi nu m-a lăsat nici pe mine să uit. Hotărârea 
mea de a intra în Marină a umbrit relaţiile noastre de 
atunci înainte şi poate că o face şi acum. 

— Nu mai are o aşa mare importanţă, în orice caz, zise 
Hatcher. 

— Pentru mine are, spuse Cody cu vocea pierdută. 

Cody continuă să se uite afară pe fereastră, dând mereu 
din cap, sprijinindu-se de Pai. 

— Ascultă, Polo, eu nu vorbesc în numele lui Sloan şi nu 
ştiu care erau motivele lui Porter, spuse Hatcher. Tatăl tău 
nu dă doi bani pe ce ai făcut sau pe ceea ce faci. E pe 
moarte, pentru numele lui Dumnezeu, şi vrea să-şi ia rămas 
bun de la tine. Sarcina mea este să stabilesc o întâlnire 


523 


între tine şi el, într-un loc sigur, ca să vă luaţi rămas bun. 

— Ce ironie, spuse Cody. Aşa după cum ar spune 
Prophett, doi războinici care stau de o parte şi de cealaltă a 
râului şi nu-şi pot lua rămas bun. 

— Eu nu înţeleg poezia lui abstractă, zise Hatcher pe un 
ton răstit, puţin iritat. 

— Nu înţelegi? zise Cody. Pentru lumea asta, noi suntem 
toţi morţi. În metafora lui Prophett, toţi am traversat râul. 
Nu ne putem întoarce acasă, pentru că nu mai avem casă, 
iar unii dintre noi n-am putea merge acasă chiar dacă am 
avea. Cunoşti situaţia lui Riker şi a lui Gallagher? 

— Ştiu că aveau necazuri mari când au dispărut. 
Presupun că Prophett nu se poate întoarce acasă, pentru că 
este un narcoman incurabil, poţi spune asta numai dacă te 
uiţi la el. Wonderboy... s-a obişnuit să trăiască cu faţa pe 
care o are. Dar tu, Corkscrew, Potter, Max Early... 

— Totul a început înainte de Nam. La naiba, tatăl meu şi 
amiralul au pus la cale căsătoria mea, ca doi regi medievali 
care aranjează o nuntă pentru binele regatului. Dar căsnicia 
n-a mers. Bătrânul era prezent. Aşa că m-am înscris 
voluntar la Black Ponies. 

— La sfârşit, toate ponoasele au căzut pe capul lui Cody, 
interveni liniştită Pai. El s-a înscris ca voluntar la Black 
Ponies, ca nimeni să nu poată spune că a ales ceva uşor. 
Eşecurile îl chinuiau, puteam să-mi dau seama de asta în 
fiecare zi. 

— Nu era vorba numai de mine, spuse Cody cu o nuanţă 
de amărăciune în glas. Era vorba de misiune, întotdeauna 
blestemata de misiune. Încerci să faci ceea ce trebuie să 
faci, fără să-ţi pese de preţ. Apoi, începi să te întrebi, drace, 
este bine sau este rău ce fac? Poate că tu nu poţi înţelege 
asta, Hatch. 

— Înţeleg mai mult decât îţi închipui, spuse Hatcher. 

— Ironia sorții a fost că am făcut cea mai grozavă 


524 


încurcătură. În dimineaţa aceea, ridicasem o scrisoare 
pentru John Rossiter, mitraliorul meu, dar am uitat să i-o 
dau. Eu nu purtam asupra mea niciun act de identitate... 
ştiam că, dacă mă prăbuşeam şi se afla cine sunt, şi cine 
era tatăl meu, totul se ducea naibii. Aşa că tot ceea ce 
aveam era scrisoarea. Rossiter ardea, iar în urma mea, 
toată jungla era în flăcări. Am văzut elicopterul venind şi m- 
am gândit, Doamne, o să scap de aici, dar dintr-o dată s-a 
întors şi... a dispărut. 

Apoi, gloanţele au început să cadă în jurul meu, focul s-a 
întins... aşa că mi-am aruncat numărul de înmatriculare. Imi 
amintesc că, după asta, eram cu mâinile în sus, iar ei mă 
percheziţionau. Au găsit scrisoarea şi dintr-o dată am 
devenit mitraliorul John Rossiter. 

Riker a fost primul care m-a recunoscut, dar n-a suflat o 
vorbă, toţi au hotărât să nu spună nimic. M-am gândit că 
cel mai neînsemnat lucru pe care-l puteam face era să 
acţionez ca ofiţer superior. 

— A încercat să ducă tratative cu Taisung, zise Pai. Să 
cumpere medicamente pentru Wonderboy, morfină pentru 
Johnny şi să-l ţină pe Max departe de gaură, ca să nu 
înnebunească. 

— Şi mâncare, doar mâncare, spuse Cody. Devenisem 
intermediarul taberei de prizonieri, codoşul. Dacă Prophett 
avea nevoie de heroină, vindeam o parte din mine pentru 
asta. Dacă lui Wonderboy îi trebuiau medicamente, dădeam 
altceva pentru ele şi încă ceva pentru Max ca să-l ţin 
departe de gaură, ca să n-o ia razna. Eram sclavul lui 
Taisung. 

Necazul era că nu aveam nimic cu ce să fac schimb, zise 
Cody. Şi apoi... 

— Şi apoi? repetă Hatcher. 

— Apoi a venit la noi Pai, răspunse Cody. 


525 


Nefiind sigură dacă Murph Cody era mort sau dacă trăia, 
Pai incepuse să-l caute. Ştia doar că trebuia să meargă spre 
nord-vest şi aşa a făcut. h 

In Vietnam era vietnameză.. In Cambodgia era 
cambodgiană, în Laos a devenit laoțiană. Oriunde se găsea, 
zâmbea, vorbea şi asculta. Muncea pentru mâncare şi apoi 
pleca mai departe. Mergea cu greu prin lanurile de orez, se 
ascundea de khmerii roşii, dormea în copaci ca să se 
ferească de animale şi aproape că era să moară de două ori 
din cauza frigurilor. 

Continua să colinde, a traversat Annimitiqgue Mountains, 
a găsit ceea ce mai rămăsese dintr-o tabără de prizonieri - 
găurile săpate în pământ, resturi de uşi de la celule, din 
bambus - năpădită de liane şi târâtoare. Şi schelete. Şi-a 
continuat drumul încurajată şi descurajată în acelaşi timp. 

Și apoi, într-o zi, a auzit vocile - înjurăturile 
inconfundabile ale paznicilor - s-a târât prin iarba junglei, a 
descoperit tabăra de prizonieri şi noaptea a intrat tiptil în 
gropile din pământ pe care ei le numeau celule. S-a furişat 
de la una la alta şoptindu-i numele şi, în sfârşit, a auzit 
răspunsul lui Cody „Pai”. S-a culcat pe uşa de bambus, şi-a 
întins mâna şi a simţit mâna lui luânadu-i-o pe a ei. 

— Oh, Cody, a şoptit ea printre lacrimi, în sfârşit, te-am 
găsit. 

l-au trebuit şase luni până să ajungă la Huie-kui. 


— Oh, Cody, în sfârşit te-am găsit, repetă Cody cuvintele 
ei. Doamne, nu pot să-ţi spun ce am simţit în momentul 
acela. 

Se opri ca să-şi înăbuşe emoția, apoi continuă: 

— In sfârşit... aveam ce să-i ofer lui Taisung. 

Vorbea în şoaptă de parcă îi era teamă că vorbele se vor 
transforma în cenuşă în gura lui, dar ele atârnau în aer cu 
groaznicele lor implicaţii. 


526 


— A fost decizia mea, spuse Pai cu vocea ei plăcută. 
Doream, în principal, ca Murph să trăiască, să-i ţin pe toţi în 
viaţă. Niciunul nu mi-a cerut să fac ceea ce am făcut. 

— lar eu n-am oprit-o, zise Cody, întorcându-se şi 
privindu-l pe Hatcher drept în ochi, dar expresia feţei lui 
spunea tot ce trebuia spus despre cât îi costase, pe el şi 
femeia iubită, această supravieţuire. 

În orice caz, cea mai mare parte dintre noi a rezistat. 
Jaimie Solomon avea cancer, dar s-a întors în Statele Unite. 
Joe Binder a murit în lagăr, iar Sammy Franklin a murit de 
inaniţie, înainte ca Pai să ne fi găsit. 

— Jaimie Solomon? rosti Hatcher, aducându-şi aminte de 
notiţa care fusese lăsată pe Zid. 

— Lucrul cel mai important a fost că Pai ne-a ţinut acolo, 
zise Cody. Taisung nu ne-a trimis la Hanoi. Eram convinşi 
că, dacă ne duc la Hanoi, s-a terminat cu noi. 

— L-am ademenit pe Taisung, spuse Pai uitându-se în jos 
la picioarele lui Hatcher. Mă duceam în josul fluviului şi îi 
cumpăram băutură, ţigări, tot ceea ce dorea ca să-şi facă 
viaţa mai plăcută. Apoi, i-am adus heroină. 

— Asta a fost ideea mea, spuse Cody. Să-l agăţăm pe 
ticălos. O dată ce era prins în laţ, avea să facă orice ca să 
obţină droguri. Johnny Prophett avea relaţii, iar Pai era 
liberă să circule. 

— Mai întâi, puţin ca să prizeze, spuse Pai. După aceea i- 
am adus ace să-şi facă injecții. 

— Atunci l-am avut la mână pe ticălos, rosti Cody. 

Earp apăru în cadrul uşii, cu sticla de bere în mână. 

— E totul în ordine? întrebă el. 

— Vino înăuntru, îi răspunse Cody. 

Earp intră în cameră şi se sprijini de perete. 

— Jaimie ţi-a lăsat un mesaj, spuse Hatcher. 

— Un mesaj? Unde? 

— Pe Zidul din Washington, monumentul ridicat în 


527 


memoria celor căzuţi în Vietnam. Îţi mulţumeşte pentru 
Calul Thailandez. Acum ştiu ce înseamnă asta. El vorbea 
despre Calul Thailandez care-i ducea pe soldaţii morţi în rai. 

— Aşa este. Pai ne-a scos din gaura aceea nenorocită şi 
ne-a adus la Bangkok, zise Cody, de aceea Johnny a numit- 
o Calul Thailandez. 

— Războiul se terminase de aproape un an şi Taisung 
încă îi mai ţinea acolo, spuse Earp. Atunci am intrat eu în 
acţiune. Cei din Hanoi erau pe urmele lui Taisung. Avea de 
gând să fugă şi să ne lase acolo cu nişte javre de paznici 
care, probabil, ne-ar fi ucis. Pai însă i-a făcut o propunere. 
Ea va pune la cale o evadare şi el va putea scăpa o dată cu 
băieţii. Eu locuiam la Bangkok şi am aranjat totul, drumul şi 
bărcile. 

— Trebuia să-l fi omorât pe Taisung când am avut 
posibilitatea, zise Cody, dar a fost mai iute decât noi. A 
furat una dintre bărci şi a întins-o. 

— Şi tu locuieşti aici în Bangkok? îl întrebă Hatcher pe 
Cody. 3 

— Da, răspunse acesta. In timpul anilor cât am fost 
prizonier, s-au întâmplat lucruri... lucruri care nu pot fi 
explicate cum trebuie. Cody se opri, oftă şi continuă: Când 
am ajuns în Thailanda, pe la sfârşitul anului 1976, am aflat 
că fusesem declarat mort în mod oficial. Asigurarea fusese 
plătită, soţia mea se recăsătorise şi copiii aveau un alt tată. 
lar eu? Eu o aveam pe Pai şi şansa să o iau de la capăt. Ce 
motive aş fi avut să mă fi întors, Hatch? Aşa că am hotărât 
să rămân mort. Când am ieşit din lagăr, mi-a trecut prin cap 
să mă întorc pe ascuns în ţară şi să-mi văd copiii. Unul avea 
un an, celălalt doi când am plecat, dar eu îi vedeam tot aşa 
mici... acum sunt la liceu. Ei bine, a fost doar o toană, 
fiindcă nici măcar nu aveam paşaport. 

— Dar ceilalţi? întrebă Hatcher. 

— İl aveam pe Gallagher care putea să încaseze cinci sau 


528 


zece ani pentru furt, şi mai era Riker care putea fi trimis în 
faţa curţii marţiale pentru lovirea unui ofiţer. Povestea lui 
Johnny Prophett o cunoşti. El şi Melinda au rămas aici 
pentru că drogurile sunt mai ieftine şi mai uşor de procurat. 
Asta se întâmpla când Sweets şi Wyatt au deschis barul 
Longhorn. Tombstone s-a dezvoltat oarecum din el. 

— Care este situaţia celorlalţi? Corkscrew, Potter, Max 
Early? 

Earp începu să povestească: 

— Când am ieşit din lagăr, Early a telefonat acasă la el în 
Utah, dar telefonul fusese desfiinţat, casa vândută, iar soţia 
şi cei doi copii plecaseră. Pentru ce să se mai întoarcă? 
Corkscrew? Un fost proxenet în Detroit. In Bangkok, se 
simţea ca în Rai în comparaţie cu locul de unde venise. In 
plus, nu avea familie, singurul lui frate murise pe movila 
aceea. Despre Potter ce pot să-ţi spun? Că avea o prăpădită 
de fermă în Arkansas şi o nevastă care se culca cu cine 
găsea, în lipsa lui? Ironia sorții a fost că ne-am legat unul de 
altul în toţi aceşti ani cât am fost în lagăr. Corkscrew şi 
Early nu puteau dezvălui ce li se întâmplase, fără să-i 
primejduiască pe Cody, Riker şi Gallagher, aşa că au rămas 
şi ei morţi. 

— Băieţii din partea cealaltă a râului, cum ar spune 
Prophett, remarcă Murph Cody. 

— Deci, ce s-a întâmplat? Cum de a intrat Taisung din 
nou în viaţa voastră? 

— Îl aveam pe puştiul ăsta, Kilhanney, Ted Kilhanney... 
De la el a început tot necazul. 

— Taisung a încercat să ne cumpere, Hatcher, spuse Pai. 
Să facă din noi catări. 

— Va şantaja? întrebă Hatcher. 

— În cel mai abject mod, zise Cody. Ne-a ameninţat că ne 
demască, pe mine, pe Gallagher, Riker şi Kilhanney dacă nu 
vrem să fim catării lui. Asta era ceea ce făcea el pentru 


529 


Fong, îi căuta curieri care să transporte droguri. Kilhanney 
era cel mai vulnerabil. 

— Cine este Kilhanney? întrebă Hatcher. 

— O adevărată tragedie greacă, răspunse Cody. Un preot 
catolic - decăzut - cum i se spunea. Undeva, între Saigon şi 
Bangkok şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Făcea ultimele 
slujbe de înmormântare soldaţilor căzuţi, dar poziţia era 
contraatacată, în lagăr şi-a pierdut şi restul de credinţă pe 
care-o mai avea Când am ajuns aici, s-a îndrăgostit de soţia 
unui politician thailandez. Crezi că suntem scrântiţi? El era 
într-adevăr scrântit. Nu mai putea da ochii cu oamenii şi era 
ros de remuşcări, de aceea era cel mai vulnerabil şi primul 
pe care a pus mâna Taisung. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— Tot ce trebuia să facă Kil era să ia un avion până la 
Hat Yai şi de acolo să conducă un camion cu femei până la 
graniţa cu Malaysia. El habar n-avea că toţi copiii femeilor 
erau morţi şi îndopaţi cu heroină. Când vameşii au 
descoperit ce se întâmplă, Kil a intrat în panică şi s-a întors 
la Max. După două zile a luat autobuzul până la plaja Phu 
Khat, s-a aruncat în apă şi nu s-a mai întors. Ce-a mai 
rămas din el a ieşit la suprafaţă după o săptămână sau mai 
mult. 

— Atunci, am înviat Calul Thailandez, spuse Earp. 

— Am făcut o înţelegere să transportăm douăzeci de 
kilograme de heroină la Amsterdam şi, când curierul ne-a 
predat-o, l-am omorât şi am aruncat heroina în fluviul Chao 
Phraya. După aceea, am trimis un mesager lui Tollie Fong şi 
Wol Pot, în care le spuneam că de acum înainte Calul 
Thailandez a preluat conducerea. Nu puteam face asta 
folosindu-mi numele de Murphy Cody şi fiind american, aşa 
că... am devenit thailandez, Pai, de asemenea. M-am 
căsătorit ca un thailandez şi am ucis ca un thailandez; 
pentru toată lumea eu sunt thailandez. Murphy Cody nu 


530 


mai există. 

— Am răspândit zvonul pe stradă, cu ajutorul lui Sy, că 
operaţiunea Calul Thailandez este a lui Taisung, spuse 
Earp. 

— Am omorât doi iepuri dintr-un foc, zise Cody. Fong şi-a 
pierdut firea şi a pus asta în cârca lui Taisung. Norocul 
nostru a fost că Taisung nu i-a spus niciodată nimic lui Fong 
despre noi. 

— Toată afacerea s-a încheiat la telefon, zise Earp. 
Târâtura aia nu şi-a arătat niciodată mutra. 

— Te-a urmărit totuşi, spuse Hatcher, până în ziua în care 
a fost omorât Windy Porter. Erai amestecat în afacerea 
asta? 

Cody negă din cap. 

— Tollie Fong. 

Câteva clipe, în cameră domni liniştea. Cody părea că nu 
mai are nimic de spus. Hatcher începu discuția. 

— Îmi închipui ce s-a întâmplat după asta, zise el. Fong a 
crezut că Wol Pot l-a tras pe sfoară, aşa că micul ticălos 
trebuia să fugă din ţară. Asta s-a întâmplat când a tras 
semnalul de alarmă asupra lui Cody. 

— Şi Sloan te-a trimis aici să mă cauţi, zise Cody. 

— Ascultă, Murph, lasă-l în pace pe Sloan, zise Hatcher. 
El nu este amestecat în asta. A venit să transporte corpul 
lui Porter În Statele Unite. 

— N-ai ghicit, ostaş, zise Cody. Sloan se află în Bangkok 
chiar acum. Intr-un loc care se numeşte Casa Visurilor, în 
Cartierul Chinezesc. 

— Asta-i o absurditate, rosti Hatcher. 

— Este conducătorul unei afaceri cu opiu, zise Cody. L- 
am urmărit de când a luat legătura cu Wol Pot. Câteodată 
stă acolo zile în şir. 

— Sloan! 

— Vrei să vezi locul? întrebă Earp. Este o joncă 


581 


chinezească folosită pentru transportul drogurilor în oraş. 

O joncă chinezească, se gândi Hatcher, amintindu-şi 
adresa de pe paşaportul lui Wol Pot, care era un 
debarcader gol, iar profesia lui: comerciant. 

— Apreciez devotamentul tău, spuse Cody, dar individul 
este un narcoman, nici mai bun, nici mai rău decât Johnny 
Prophett. 

— Ghiceşti a cui este jonca? întrebă Earp. 

— A lui Tollie Fong, zise Hatcher. 

— Exact. 

— Deci, tu crezi că Fong îl şantajează pe Sloan? întrebă 
Hatcher. 

— Totul se leagă. L-am văzut ducându-se acolo de şase 
ori. Şi l-am văzut plecând. Avem o reţea de spionaj foarte 
bună. Tu crezi că ai nimerit din întâmplare la Longhorn şi că 
ai dat peste foştii combatanți? Singurul tău noroc a fost că 
l-ai angajat pe Sy care trebuia să te urmărească. 

— Să nu-mi spui că şi el este unul dintre ai voştri. 

— Incasează bacşişuri grase aducând turişti la Longhorn, 
zise Cody. De asemenea, este unul dintre cei mai buni 
şoferi din Bangkok. Te-a ajutat. 

— Deci, voi ştiaţi tot timpul unde mă aflu, zise Hatcher. 

— Mai întâi te-am dibuit, apoi te-am adus aici, zise Earp. 
Găsirea lui Wol Pot a fost un noroc neaşteptat. 

— Şi mă urmăreaţi? îl întrebă Hatcher pe Cody. 

Cody aprobă din cap. 

— Nu eram siguri dacă ştiai sau nu unde este Wol Pot. Ai 
fi putut să te întâlneşti cu el. 

— De ce nu m-ai omorât atunci şi pe mine? întrebă 
Hatcher. La început ai vrut s-o faci. 

Cody aprobă din nou. 

— Ai dreptate, dar n-am putut. Ne-am hotărât, când Max 
a organizat vânarea tigrului, să te aducem aici şi să te 
verificăm. 


532 


— Ce-aţi fi făcut dacă hotăraţi că venisem aici să-l omor 
pe Murph Cody? întrebă Hatcher. 

— Am fi băgat toţi câte un glonţ în tine, afirmă Earp, 
sigur pe el. 

Hatcher se simţi stânjenit. 

— Este ceva în neregulă totuşi, spuse el. Tollie Fong n-a 
avut niciodată neplăceri când a recrutat oameni care să-i 
transporte marfa. De ce dintr-o dată a avut încredere în Wol 
Pot? 

— El transportă o cantitate mare de heroină de pe dealuri 
în Bangkok şi de aici în Statele Unite, spuse Earp. Are cel 
puţin o mie de kilograme de heroină pură, 99,9 la sută, 
ascunsă chiar acum în Bangkok. Trebuie să transporte... o 
mare parte din ea, şi foarte repede. 

— Şi noi ştim unde o ascunde, zise Cody. 

Hatcher clătină uşor din cap. 

— Dacă vă gândiţi la ce cred eu că vă gândiţi, lăsaţi-o 
baltă. Nu este problema voastră. 

— Dar Fong este, zise Riker. 

— Uitaţi de Tollie Fong, spuse Hatcher, aspru. Triadele o 
să vă urmărească până o să vă omoare pe toţi. Opriţi-vă 
acum. Lăsaţi Calul Thailandez să dispară şi Fong n-o să vă 
mai necăjească. 

— Nici tu nu crezi asta, zise Cody. 

— Ascultă, spui că este amestecat într-o afacere mare. El 
nu are timp să se ocupe de voi sau de Calul Thailandez. 
Dacă îl omorâţi, n-o să se termine niciodată. Eu i-am 
omorât tatăl în 1976 şi încă mă urmăreşte. 

— Eu zic să-l atacăm, să-l lichidăm o dată pentru 
totdeauna, zise Earp. Asta rezolvă şi problema ta, şi a 
noastră. 

Hatcher dădu negativ din cap. 

— Ascultaţi-mă, când am spus că am terminat cu 
omorurile am vorbit serios. Am venit până aici gândind că 


533 


fac un act de omenie. În schimb, trebuie să lupt în fiecare zi 
ca să rămân în viaţă. La naiba, n-am să mai omor pe 
nimeni. Cu cât am să plec mai repede din Bangkok cu atât 
mai bine. 

Se întoarse şi ieşi din casă. 

— Crezi că are dreptate, Cody? întrebă Pai. Crezi că Tollie 
Fong o să uite? 

— Sigur, zise Earp, iar în sezonul următor echipa Pope o 
să joace al doilea meci cu echipa Met. 

Când Hatcher ieşi din casă, Melinda şedea în tindă. Se 
uită la el şi pentru prima oară îi zâmbi. 

— Acum înţelegi? 

— Cea mai mare parte a lucrurilor, dar încurc puţin 
amănuntele. 

— De exemplu, care? 

— Despre tine şi Prophett. 

— Aş vrea să înţelegi ce este între mine şi Johnny. Poate, 
asta va lămuri de ce suntem atât de legaţi unul de celălalt. 
Nu este teama de a fi descoperiţi. 

— Ştiu că nu de teamă. Pricep repede. 

Hatcher o privi şi se gândi la toată pasiunea ce răzbătea 
din fotografiile realizate de ea. Reuşise să anticipeze clipa 
perfectă de pe feţele victimelor de război, ale soldaţilor, ale 
inamicului, ale martorilor nevinovaţi, care totdeauna 
păreau să piardă; reuşise să surprindă pe peliculă teama şi 
frustrarea, cumplita tulburare a tinerilor, disperarea, groaza 
şi suferinţa celor vârstnici puşi faţă în faţă cu obscenitatea. 
Aproape citindu-i gândurile, ea continuă: 

— Johnny însemna ceva. Nu-i era frică de nimic. Şi 
visurile lui... Dumnezeule, avea atâtea visuri. Dar nu era 
pregătit pentru Nam. Asta l-a copleşit. Era un băieţel închis 
într-un dulap, care avea nevoie de cineva să-l scoată de 
acolo. Avea, într-adevăr, nevoie de mine. Se ghemuia lângă 
mine noaptea şi-mi spunea ce mult mă iubeşte. Am fost 


534 


atrasă de poezia lui. Şi presupun şi de slăbiciunea lui. India 
a fost ca un magnet pentru el. La fel drogurile. Ultima oară 
când nu s-a întors, l-am aşteptat, l-am tot aşteptat. Ştiam 
că nu era mort. 

— Cum l-ai găsit? 

— Într-o zi m-a sunat Pai. Eu n-o cunoşteam, şi ea era 
foarte discretă. „Vino în Bangkok” a fost tot ce mi-a spus, 
dar ştiam pentru ce. M-am urcat în primul avion. 

— Drogurile îl vor ucide, ştii asta, şopti Hatcher. 

— Sigur că ştiu, zise ea. Am ştiut dintotdeauna că am să-i 
supraviețuiesc. De fiecare dată când îşi face o injecție, mă 
gândesc că poate fi ultima. Vine la mine, mă îmbrăţişează, 
iar eu simt toată slăbiciunea şi înfrângerea lui. lată de ce 
mă rog să-l mai am lângă mine încă o zi înainte ca drogul 
să-l omoare. Nu pot să-mi imaginez cum va fi viaţa fără el. 

— Fong îl va omori pe Murph, Hatcher, aşa cum el a 
trebuit să-l omoare pe Wol Pot. De aceea, trebuie să-l 
distrugem noi, mai întâi, pe Tollie Fong. 

— Eu nu mă amestec în treaba asta. Faceţi ce vreţi. Eu 
mi-am îndeplinit misiunea şi mă întorc acasă, spuse el. 

Hatcher se gândi la drumurile pe care le făcuse ea în 
josul fluviului să-l caute pe Taisung... şi pe Johnny; şi la 
afacerile pe care le încheiase pentru ei; la aranjamentele pe 
care le făcuse ca să-l expedieze acasă pe Jaimie, care era 
bolnav de cancer, în Vietnamul de Sud. 

— Lăsaţi-l în pace pe Tollie Fong, şopti Hatcher. Dacă vă 
legaţi de el, o să fie ca un taur furios. Lăsaţi-l în pace şi 
totul va trece. Crede-mă, îl cunosc foarte bine pe omul 
asta. 

— Ce zici de Sloan? 

— Trebuie să-l mai văd o dată... avem de încheiat o 
socoteală. 

— Şi ce ai să-i spui despre Cody? 

Hatcher îl privi pe bărbatul înalt, cu ochii trişti, care 


585 


fusese cândva colegul său de box, se uită în curte la 
Wonderboy, care cânta un cântec, acompaniindu-se cu 
chitara, pentru dansatoarele thailandeze, şi la Pai, care îşi 
vânduse tinereţea, naționalitatea chiar şi sufletul, pentru 
bărbatul pe care îl iubea. 

— Îi voi spune adevărul, zise Hatcher. Îi voi spune că 
Murph Cody a murit. 


ÎNREGISTRAREA DE PE BANDĂ 


Soarele era aproape de orizont când Hatcher se întoarse 
la hotel. Era obosit şi abătut, şi la început nu observă 
magnetofonul aşezat pe masă lângă pat. Se dezbrăcă de 
hainele murdare, făcu un duş, se înfăşură într-un prosop şi 
se aşeză în pat, gândindu-se la Murph Cody şi la ceilalţi 
băieţi, un grup de oameni diferiţi, legaţi prin dragoste şi 
nevoia de a se proteja unul pe celălalt. Dintr-o dată îl 
cuprinse dorul de insula lui, de Ginia şi de prietenii de 
acolo, oameni care nu cereau nimic de la nimeni în afară de 
încredere şi prietenie. La fel ca obişnuiţii barului Longhorn. 
Recunoscu în sinea lui că Ginia îl făcuse fericit aşa cum nu 
mai fusese decât în anii pe care îi petrecuse la Annapolis. 

Se întoarse cu gândul la băieţii de la Longhorn. Ei voiau 
să-l omoare pe Tollie Fong, era sigur de asta, şi vor risca 
totul ca să o facă. Apoi, gândindu-se la Fong, îşi aminti de 
asasinarea lui Campon, de explozia bombei de la Paris şi de 
moartea lui Hyena. Poliţia susţinea că fusese omorât de 
unul dintre complicii lui, dar Hatcher îl cunoştea bine pe 
Hyena - el lucra întotdeauna singur. Amănuntele începură 
să se lege în mintea lui. 

După aceea observă magnetofonul. Înainte de a-l lua în 
mână se holbă la el, întrebându-se de unde a apărut. Stând 
pe spate, răsuci butonul. Vocea îl îngheţă. 

536 


„Hatcher, e nevoie să-ţi spun cine sunt sau îmi recunoşti 
vocea? Poate că ar trebui să-ţi împrospătez puţin memoria. 
Iti spune ceva Singapore? Ar trebui, Hatcher, pentru că 
acolo l-ai omorât pe unchiul meu. Sau râurile, unde i-ai ucis 
pe cei mai loiali soldaţi ai tatălui meu. Sau casa evreului 
american, Cohen, care îşi zice chinezul, unde ai omorât şi 
mai mulţi dintre oamenii mei. Trebuie să-ţi spun cum mă 
cheamă? Nu, cred, că nu. 

Sunt sigur că ştii de promisiunea pe care am făcut-o san 
wong-ului meu să uit de ch'u-tiao, jurământul împotriva ta. 
Şi am să mă ţin de cuvânt, cu toate că tu mi-ai dezonorat 
familia şi ne-ai vărsat sângele. 

Făgăduiala mea îl include şi pe Cohen, dar nu pe toti 
prietenii tăi, Hatcher. 

Ascultă puţin, iată o altă voce pe care cred că o 
recunoşti.” 

Câteva secunde nu se mai auzi nimic pe bandă, doar un 
sunet surd. Apoi Hatcher auzi cum cineva intră într-o 
cameră mai îndepărtată, în altă parte a casei sau a 
apartamentului, sau ce-o fi fost acolo. Când se deschise 
uşa, vocea unei femei fredona un cântec. Apoi ea ţipă. 

Era un țipăt de surpriză şi groază, urmat imediat de un 
sunet de parcă cineva era lovit - un geamăt? Era greu să-ţi 
dai seama. 

O clipă mai târziu se auzi o respiraţie grea, paşi pe scări, 
apoi din nou vocea lui Fong: 

„O să mai dureze ceva, Hatcher. A trebuit să folosesc 
forţa ca s-o îmblânzesc pe prietena ta.” 

Câteva clipe nu se mai auzi nimic pe bandă, apoi iar 
sunetul acela surd, urmat de un țipăt şi de vocea unei 
femei, furioasă şi plină de ură: 

„Ticălosule, ticălos nenorocit, ia-ţi mâinile de pe mine...” 
Daphne. 

Se ridică brusc din pat. Inima începu să-i bată cu putere. 


537 


Nu putea să creadă ceea ce auzea, nu voia să audă. Apucă 
magnetofonul cu mâinile tremurânde. Inainte de a se 
derula banda mai departe, ştia că Daphne era moartă. Ştia 
pentru că Fong nu i-ar fi lăsat banda s-o asculte dacă ea 
mai trăia încă. Nu-şi putea închipui ce grozăvii va mai auzi 
pe bandă, şi totuşi, şovăia să-i dea drumul. 

Ventilatorul zbârnâia deasupra capului său în ritm 
sincopat. Afară, soarele cobora dincolo de vârfurile şi turlele 
templelor din oraş. intunericul se strecura uşor în cameră şi 
umplea colţurile cu umbre, iar Hatcher şedea în continuare 
cu îngrozitorul aparat în mână. In sfârşit, răsuci butonul, 
dădu banda înapoi şi ascultă ţipetele ei de groază, auzi 
lupta, lucruri care cădeau şi se spărgeau şi, în final, o 
lovitură puternică, apoi un mormăit şi un oftat. Se auzi iar 
vocea lui Fong, cu respiraţia uşor întretăiată. 

„E o tigroaică, Hatcher, are unghiile ca nişte foarfeci. A 
trebuit să o scot din funcţiune, dar numai pentru câteva 
minute. Işi va reveni.” 

Se auzi un chicotit uşor, obscen. j 

„Cred că i-am zdrobit bărbia, Hatcher”. In cameră se 
auziră foşnete, zgomote de activitate şi din nou vocea lui 
Fong, de data asta, mai departe de microfon. 

„O leg de pat, Hatcher, cu mâinile deasupra capului... 
aşa. Acum picioarele. Am răstignit-o, pentru mine, 
Hatcher.” 

Daphne gemu. Vocea, jalnic de slabă şi de tulburată la 
început, devenea mai puternică din cauza atrocităților la 
care era supusă. Apoi se auzi zgomotul hainelor sfâşiate cu 
răutate şi nepăsare, însoţit de chicotitul lui Fong. „Dă-mi 
drumul porcule. Porc împuţit şi mizerabil!” 

Ţipă din nou, de data asta, un țipăt de mare durere, 
urmat de un suspin adânc. 

„Asta-i pentru Hatcher, rosti Fong cu voce şuierătoare, 
înţelegi, târfă.” 


538 


Ţipătul ei trecu distorsionat prin microfon. 

„Hatch...!” 

„Va trebui să-i pun căluş în gură, Hatcher. Mai departe, 
va trebui să ai încredere în mine. lţi voi spune tot ceea ce 
se întâmplă. Îţi promit că n-am să omit niciun amănunt...” 

Hatcher închise din nou aparatul. Perle de sudoare i se 
strânseră pe frunte, prelingându-i-se pe faţă în vreme ce se 
uita la magnetofon. Dinţii îi erau încleştaţi atât de puternic, 
încât îl dureau fălcile. 

Făcu un efort să dea drumul la aparat şi îl auzi pe Fong. 
Acum descria detaliat fiecare amănunt dezgustător, brutal 
şi dureros. Auzi vocea lui Daphne din ce în ce mai slabă, 
mai jalnică, mai îngrozită de purtarea sălbatică a lui Fong, 
şi se cutremură de proporţiile pe care le lua sadismul lui 
Fong, de lipsa lui de omenie şi de milă, de pasiunea oribilă 
cu care o brutaliza şi o viola pe Daphne. 

Se întinse pe pat şi începu să bată cu pumnii în saltea, cu 
turbare, gemând şi ţipând. 

Fong continua să vorbească pe un ton răutăcios, şoptind 
şi imitând vocea lui Hatcher. 

„Îl simţi draga mea, simţi tăişul cuţitului pe gâtul tău?” 
Răspunsul lui Daphne fu un scâncet dureros. 

„Tu cunoşti tehnica, Hatcher. Pui vârful cuţitului în 
scobitura gâtului, îndreptat către inimă...” 

— Dumnezeule, nu! strigă Hatcher printre dinții 
încleştaţi, „... apoi îl împingi în jos...” 

Ţipătul ei era cumplit, deşi era înăbuşit de căluş. 

„... tare şi direct...” 

Hatcher auzi ţipătul ei slab. 

„... în inimă. Gata!” 

O scurtă inspiraţie. Gâlgâitul sângelui în gâtul ei. Apoi, 
linişte. „S-a terminat Hatcher, şopti vocea lui Fong în 
magnetofon. Prietena ta a murit şi o să-ţi mai moară mulţi 
alţi prieteni, ticălos gwai-lo. Încă nu s-a terminat totul.” 


539 


Mai mult de o oră, Hatcher stătu în întuneric cu 
magnetofonul strâns puternic în mână. Furia i se spărgea în 
piept ca valurile mării, amintirile despre Daphne Chien îi 
copleşeau mintea. Ar fi trebuit să prevadă că s-ar putea 
întâmplă aşa ceva? se întrebă. 

Ar fi putut să împiedice crima? Avu un moment când se 
gândi că ar fi putut să fie o glumă crudă, un joc pervers, ca 
să-l înnebunească. 

În cele din urmă, îl sună pe Cohen. Fu nevoit să încerce 
de trei ori până obţinu legătura, apoi auzi accentul familiar 
de Boston. 

— China? 

— Bună, prietene. 

— Îţi telefonez în legătură cu Daphne... 

— Ce pot să-ţi spun. Mă simt ca un nemernic. Ar fi trebuit 
s-o apăr... 

— Este adevărat, deci? 

— Cum ai aflat? 

Gura i se uscă o clipă. Luă o înghiţitură de apă. 

— A lăsat o bandă... a descris fiecare... fiecare... 

— lisuse. Ascultă ce-ţi spun, Hatcher. Am vorbit deja cu 
san wong şi i-am spus că Fong este o ruşine pentru Chiu 
Chao, că este un ucigaş de femei, şi un violator... la naiba, 
nu poţi să-ţi închipui câte i-am spus. l-am mai spus că, dacă 
vreun membru din Chiu Chao pune piciorul în Hong Kong, 
va fi omorât. l-a făcut de ocară pe toţi, Hatch, pe toţi 
nenorociţii ăia... 

— China? 

— Da! 

— Acum nu mai pot să vorbesc, China. 

— Te simţi bine? 

— Da, dar nu mai sunt în stare să vorbesc. 

— Ai grijă de tine, Hatch. Asta este un demon. 

— Ştiu asta... la revedere. 


540 


— Ascultă, copile, vin la tine şi aduc pe cei mai buni 
oameni ai mei. Aş putea să ajung mâine dimineaţă şi... 

— China? 

— Da! 

— Rămâi acasă. Ne vedem altădată, în regulă? zise 
Hatcher şi puse telefonul în furcă. 

Lui Hatcher îi fusese greu să accepte realitatea, că ani de 
zile omorâse, nu din ură sau răzbunare, ci doar fiindcă i se 
ceruse s-o facă şi că fusese manipulat până într-atât, încât 
actul de a ucide ajunsese tot atât de uşor ca mersul la 
băcănie sau la urna de votare. Dacă voiajul care începuse 
la Los Boxes şi se terminase cu o vânătoare de tigri în 
Thailanda nu-i adusese nimic bun, îl silise, totuşi, să-şi dea 
seama de locurile întunecate din sufletul său, locuri de care 
refuzase să ţină seama ani de zile. De la 126, învățase să 
se regăsească; de la Melinda şi foştii combatanți, învățase 
despre camaraderie, încredere şi dragoste; despre prietenie 
de la Cirillo, Ginia, Daphne şi China Cohen. 

Despre adevăratul înţeles al urii, de la Tollie Fong. 

Hatcher ştia că nu va putea niciodată să facă lumină în 
unele dintre locurile întunecate ale fiinţei sale. Ar fi putut să 
facă abstracţie de ura care-i rodea măruntaiele, ca un şarpe 
veninos, numai dacă ar fi ştiut că pângărirea lui Daphne nu 
avea legătură cu cei din Chiu Chao, cu China Cohen, cu 
Harry Sloan sau cu Cody; totul ar fi fost numai între el şi 
Tollie Fong. De fapt, Hatcher începuse, şi Fong avea tot 
dreptul să-l urască, dar mai ştia că el va continua să se 
răzbune împotriva tuturor celor apropiaţi lui, până când 
ch'u-tiao era îndeplinit. 

Cody şi Earp aveau şi ei dreptate. Chiar şi băieţii simțeau 
pericolul morţii din partea lui Fong. Trebuia să termine o 
dată pentru totdeauna. Hatcher ştia că nu poate îngropa 
trecutul fără să-l purifice mai întâi. Ştia tot atât de bine că 
venise la Bangkok, pentru că viaţa lui Cody însemna ceva 


541 


pentru el. Era o ironie a sorții că încercase să facă un lucru 
bun şi că Sloan, care crease un monstru din el, îl obliga 
acum să se poarte ca pe vremuri. 

Incă nu putea pune capăt crimei. Va trebui să moară unul 
din ei, Hatcher sau Fong, înainte ca vărsarea de sânge să ia 
sfârşit. 

Micile maşini de metal erau copii fidele ale primelor 
maşini de curse Mercedes, cu un singur loc, cu roţi mari 
făcute din cauciuc şi cu parbrize mici din plastic. Erau 
făcute în Germania la Schuco Company şi o dată pornite 
puteau atinge o viteză de cincizeci de metri pe oră timp de 
aproape două secunde. 

Riker care le găsise într-un magazin de jucării la 
Internaţional Bazaar şi cumpărase patru, stătea în 
genunchi, le curăța şi le ungea cu ulei osiile. Tonomatul 
urla, Corkscrew şi Johnny Prophett se ocupau de maşinile 
lor. Foştii combatanți şedeau de-a lungul peretelui din 
camera mică, în spatele perdelei de mărgele. Mutaseră 
mesele şi puseseră câteva fâşii late de polistiren pe 
peretele din spate şi în jurul picioarelor mesei de biliard, ca 
să protejeze maşinuţele de curse când ajungeau la capătul 
celălalt al camerei. Onorabilul, cu privirea severă şi 
impenetrabilă, ca întotdeauna, şedea la biroul său, 
încasând banii pentru pariuri şi făcând calcule. 

— Haide, Corkscrew, pregăteşte-te, o să te fac praf. 

— Asta s-o crezi tu, răspunse bărbatul negru, solid. Îşi 
ridică degetul de pe roţile din spate ale maşinuţei şi 
acestea începură să huruie. Uită-te aici, omule, aş putea să 
stabilesc un record. 

— Sigur, spuse răstit Riker, răsucind cu o cheie mică 
maşina şi ţinându-şi degetul mare pe roţile din spate. 

— Sunteţi gata? strigă Wonderboy, având în mână o 
bucată de mătase galbenă drept fanion. 

— Concurenţi, atenţie... strigă el tare, fluturând fanionul 


542 


deasupra capului, apoi coborându-l. Corkscrew şi Riker 
puseră maşinile jos şi roţile derapară pe podeaua tare de 
lemn, pornind spre capătul camerei, cu arcurile scârţâind în 
vreme ce se derulau. Merseră una lângă alta până când 
maşina lui Riker se deplasă spre dreapta şi se lovi de ceaa 
lui Corkscrew, suficient cât s-o scoată din cursă. Maşinuţa 
se răsuci, lovi peretele şi se răsturnă la jumătatea drumului. 
Una dintre roţi se desprinse şi sări în spatele maşinii lui 
Riker tocmai când aceasta trecea linia de sosire, oprindu-se 
în fâşia de polistiren. Earp, de la capătul celălalt al camerei, 
flutură fanionul pentru câştigător. 

— Am câştigat! strigă Riker. 

— Ai încălcat regulile, se plânse Corkscrew amărât. M-ai 
tamponat şi m-ai trimis drept în perete. 

— Pe naiba, tamponat, nu există aşa ceva, se răsti Riker. 

Cei doi bărbaţi rămaseră faţă în faţă, cu pumnii încleştaţi, 
strigând unul la celălalt până când Onorabilul ridică mâna şi 
îşi drese glasul. 

— Domnilor, domnilor, rosti el sever. Nu aşa se comportă 
campionii internaţionali. 

— Care este decizia, Onorabile? întrebă Corkscrew. 

Bărbatul îmbrăcat în costum alb, impecabil îşi drese iar 
glasul şi anunţă: 

— Din păcate, chiar dacă se pare că s-a comis o 
neregulă, trebuie să vă spun că, în lipsa unor reguli care 
prevăd desfăşurarea cursei, ea nu este considerată 
ciocnire. Maşina albastră a câştigat. 

Băieţii izbucniră în urale şi banii din pariuri începură să 
circule dintr-o mână în alta. Riker îşi numără banii pe care îi 
plăti Corkscrew şi îi băgă în buzunar. Apoi, dintr-o dată, în 
cameră se aşternu liniştea. Riker se întoarse. Hatcher 
stătea în capul scărilor. Avea faţa descompusă şi era alb ca 
varul. 

— Hei, prietene, ce s-a întâmplat? zise Wonderboy. Nu ne 


543 


poţi părăsi? s 

Hatcher nu zâmbi. Inaintă, puse magnetofonul pe colțul 
mesei de biliard şi îi dădu drumul. Băieții ascultară, apoi se 
apropiară pe măsură ce Fong recita îngrozitoarea lui 
poveste. 

— Oh, Dumnezeule, zise Melinda şi, acoperindu-şi gura 
cu mâna, se întoarse cu spatele la masă. 

Când banda se termină se strânseră în jurul lui Hatcher, 
uitându-se la magnetofon. Nu trebuia dată nicio explicaţie; 
banda vorbea de la sine. 

— Această doamnă însemna mult pentru tine, nu-i aşa? 
întrebă Prophett. 

— Are vreo importanţă? răspunse Hatcher. 

Toţi negară uşor din cap. 

— Am făcut o greşeală, şopti Hatcher. Azi-dimineaţă, 
când v-am spus că Fong este prea ocupat ca să se ocupe 
de voi. Am greşit. Va continua să omoare până va ajunge la 
mine. 

— Ce vrei să spui cu asta? zise Earp. 

— Vreau să spun că singurul lucru pe care trebuie să-l fac 
este să-i forţez mâna. Am să-l găsesc, am să-l oblig să se 
apere şi am să-l omor. 

— Chiar aşa? 

— Exact cum vă spun. 

— Azi-dimineaţă, spuneai că n-ai să mai omori pe nimeni, 
zise Melinda. 

— Am greşit. 

— Ai s-o faci de unul singur? întrebă Potter. 

— Mai am încă destulă putere. 

— De ce vrei să acţionezi singur? se interesă Earp. 

— Este problema mea. 

— Nu-i adevărat, ostaş, zise Prophett. Este şi problema 
noastră. Nu poţi să pui monopol pe ură. Tu ai pierdut-o pe 
doamna, noi, pe Kilhanney. 


544 


— Voi nu puteţi risca, niciunul dintre voi, zise Hatcher. O 
să fiţi prinşi, veţi distruge tot ce aţi clădit aici. Totul se va 
sfârşi. 

— Eu nu am nimic de ascuns, spuse Earp. 

— Nici eu, spuse Corkscrew. 

— Eu nici atât, vorbi Potter sacadat. 

— Eu spun că, dacă avem de gând să facem asta, să 
ducem lucrurile până la capăt, spuse Riker. 

— Ce vrei să spui? întrebă Hatcher. 

— Ţi-am mai spus, el e pregătit să facă o mişcare 
importantă spre Statele Unite, spuse Earp. Are două tone 
de heroină pe jonca aceea. Imi aduc aminte că te-am auzit 
spunând că ai fost cel care a scos din circulaţie Dragon's 
Breath în '72, '73, încercând să încetineşti aducerea 
heroinei la Saigon. Ce diferenţă este între atunci şi acum? 

Hatcher, cu ochi de culoarea cremenei, îl privi pe Earp. 
Era adevărat ceea ce spunea el. Vrând să schimbe lucrurile, 
nu schimbase, de fapt, nimic. 

— Ai dreptate, replică scurt Hatcher. Nu s-a schimbat 
nimic. 

— Distrugem jonca, e bine? zise Riker zâmbind. 

— Ai chef de luptă? întrebă Hatcher. 

— Îi bag undeva, răspunse Corkscrew în locul lui. 

Hatcher se îndreptă spre bar şi îşi turnă singur un pahar 
cu bere. O bău încet, apoi îşi şterse buzele cu dosul palmei. 

Vechile instincte şi amintiri îl tulburau. Cândva, cu mulţi 
ani în urmă, 126 şi 127 avuseseră una dintre lungile lor 
discuţii filosofice. 

„Câteodată, este nevoie ca omul să joace rolul lui 
Dumnezeu, spusese 126, Dumnezeu este prea ocupat ca să 
aibă grijă de toate şi atunci transferă autoritatea lui, 
altcuiva. 

— De unde ştii? întrebase 127. De unde ştii că nu este 
vorba de prejudecată, de ură sau invidie? 


545 


— Pentru că toate astea n-au nicio importanţă pentru 
tine, răspunse 126. Pentru că nu ţi-ar da nicio satisfacţie.” 

N-ar avea nicio satisfacţie dacă l-ar omori pe Tollie Fong. 
Era doar un vulcan care aştepta să erupă. Timpul venise, 
Hatcher nu mai putea aştepta. Dar Fong nu era un amator. 
Ca să reuşească, trebuia să-şi adune toate puterile. Ca în 
timpurile vechi... când Sloan obişnuia să-i spună: „Fă-o, dar 
fă-o cum trebuie”. 

— Intr-o acţiune ca asta, nu există decât două căi, spuse 
Hatcher. Sau te duci tu la el, sau îl aduci pe el la tine. Pe 
oricare din ele o alegem, trebuie să procedăm cu atenţie. El 
nu călătoreşte singur şi, dacă socotesc bine, noi nu suntem 
decât cinci. Trebuie să-i găsim ascunzătoarea şi să facem 
planul cum să ajungem la ea... şi la el. 

Earp zâmbi. 

— Ţi-am mai spus, ostaş, noi ştim totdeauna unde se află 
el. Unul dintre noi îl ţine mereu sub observaţie. Chiar acum, 
este pe joncă şi poţi să omori doi şacali dintr-o singură 
lovitură. 

— Cum asta? întrebă Hatcher. 

— Pentru că şi Sloan este acolo, în Casa Viselor, veni 
răspunsul. 


MOMENTUL RĂFUIELII 


Hatcher recunoscu locul. Mai fusese aici o dată, numai 
că, acum, la capătul străzii, lângă două clădiri care stăteau 
să se dărâme, era legată o joncă mare, a cărei pasarelă se 
întindea până la debarcader. Thailandezii mişunau în susul 
şi în josul pasarelei, discutând cu glas ridicat cu oamenii de 
pe punte. Pe partea joncăi ce dădea spre fluviu, câteva 
ambarcaţiuni - lungi, înguste şi bărci cu pedale pentru 
canale - se îngrămădeau lângă barca cea mare în timp ce 

546 


comercianții de pe fluviu descărcau marfa în bărcile lor. 

— Am fost o dată aici cu Sy, zise Hatcher. Jonca asta stă 
pe locul unde şi-a dat Wol Pot adresa. 

— Acesta era paravanul lui, zise Earp. El conducea 
transportul pentru Fong, aducând marfa proaspătă de la 
Chon Buri, din josul coastei. O vând direct de pe barcă 
negustorilor locali. 

— Ce te face să crezi că ascunzătoarea lui este pe joncă? 

— Pentru că omul de legătură ucis de Murph a primit 
pachetul cu heroină aici, continuă Earp. Sy îl urmărea. 

— Nemernicul vrea să stea cât mai aproape de averea 
lui, zise Corkscrew. 

— Şi Casa Viselor este tot acolo? întrebă Hatcher. 

Earp aprobă din cap. 

— Jonca lui Fong are de toate. 

— Eşti sigur că Fong şi Sloan sunt acolo? 

— Acum o jumătate de oră erau. 

În camionetă se găseau cinci bărbaţi: Earp, Corkscrew, 
Potter, Riker şi Hatcher care purta o cartuşieră şi o frânghie 
înfăşurată pe umăr. 

Se auzi zăngănit de metal când grupul îşi pregăti armele: 
Hatcher, Aug-ul şi trei încărcătoare de rezervă în cartuşieră, 
Corkscrew, puşca de vânătoare de calibru 9 mm, Potter, o 
armă AK47 pe care o împrumutase de la Sweets Wilkie, iar 
Earp, 375 „Buntline Special” agăţat de o parte a centurii, cu 
buzunarele pline de gloanţe şi două bombe incendiare de 
cealaltă parte. Riker avea un M-16 vechi. Avem destule 
muniții, gândi Hatcher şi putem să-l luăm pe Fong prin 
surprindere, repede, oricât de grozavi ar fi nemernicii ăia. 
Necruţător şi repede, şi nu pe jumătate, gândi el. Vechea 
abordare, pac-pac, adio şi-un praz verde. 

Sy apăru din întuneric şi sări în faţa uşii. Când îl văzu pe 
Hatcher, păru stingherit şi îşi lăsă capul în jos ruşinat. 

— Nu trebuie să faci asta, spuse Hatcher. 


547 


— Îmi pare rău, Hatch, zise el, fără să ridice capul. 

— Ma pen rai, răspunse Hatch cu un zâmbet. Nu ştiu ce 
te pricepi mai bine, să spionezi sau să boxezi. 

Micul thailandez se simţi uşurat. 

— Am fost pe vas, spuse el emoţionat. Ei cred că mă uit 
la marfa lor ca să cumpăr. Chinezii sunt toţi jos. 

— Dar ce-i cu grupul acela? întrebă Potter, arătând cu 
degetul spre câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în negru, de pe 
puntea joncăi. 

— Sunt thailandezi. Se târguiesc pentru alimente. 

— Comercianţi, spuse Earp şi Sy aprobă din cap. O să 
plece curând. Piaţa de pe joncă se închide la nouă. 

— Până atunci fii atent să nu te dai de gol, spuse 
Corkscrew. 

— Să vă arăt ceva, spuse Sy. Hârtie şi stilou, vă rog? 

Sy era un spion bun. Prefăcându-se că este comerciant, 
el studiase bine jonca. Harta lui era plină de mici 
amănunte, amplasamentul tambuchiurilor, al casei scărilor, 
al cabinelor. Jonca era foarte mare. Depozitul principal 
ocupa toată lăţimea acesteia şi jumătate din lungimea ei, o 
magazie enormă unde puteau fi depozitate lăptuci, orez, 
pepeni verzi şi orice fel de alte produse, pe care oamenii 
paravan ai lui Fong le aveau de vânzare. Într-o parte a 
depozitului era un spaţiu deschis, un loc plăcut şi 
confortabil, cu perne pe podea şi o masă joasă, lungă unde 
Fong şi oamenii lui puteau să stea comod, să bea scotch şi 
să supravegheze piaţa de mărfuri. 

In partea cealaltă a spaţiului deschis, la capătul magaziei 
principale, se găsea o uşă de lemn care ducea la micile 
dormitoare numite Casa Viselor. La prova, se aflau trei mici 
cabine. 

La capătul dinspre pupa al magaziei era o singură scară. 

Pe partea cealaltă dinspre fluviu, aproape la nivelul apei 
avea un tambuchiu deschis prin care se descărcau 


548 


produsele în bărcile ce aşteptau pe fluviu. Pe punte, o 
fereastră mică cu gratii permitea observarea magaziei 
principale. 

La pupa, se găsea o cabină mică pentru căpitan. 

— Pe partea asta, sunt rezervoarele de benzină, zise Sy, 
arătând spre tribord, deasupra spaţiului deschis, latura de 
lângă debarcader. 

— De unde ştii? întrebă Hatcher. 

— Umpleau rezervorul cu combustibil de pe chei. 

— Nu-ţi scapă nimic, zise Hatcher. 

— Unui boxer bun nu trebuie să-i scape nimic, răspunse 
el mândru. 

— Câţi chinezi sunt? întrebă Hatcher. 

— Fong, Kot şi încă trei. Şedeau pe punte şi beau. Pe 
Sloan, nu l-am văzut. Jos, de fiecare parte a magaziei, sunt 
doi pistolari, şi încă doi pe puntea principală. 

— O bagatelă de unsprezece oameni fată de patru câţi 
suntem noi, oftă Hatcher. Crezi că diferenţa se va micşora 
pe parcurs? 

— De ce spui patru. Eu zic că suntem şase dacă-l punem 
la socoteală şi pe Sy, zise Riker. 

— Lasă-l pe Sy deoparte, zise Earp. Nu este problema lui, 
el poate însă să ne asigure o retragere bună. Nici tu nu intri 
în calcul, Riker. Nu-ţi poţi permite să fii prins... tu trebuie să 
ţii camionul gata pregătit. 

— Când începe, spuse Hatcher, procedaţi repede. 
Omorâţi-l pe Fong şi pe toţi oamenii lui, daţi foc la joncă şi 
luaţi-vă tălpăşiţa imediat. Nu raţionaţi, doar acţionaţi. ŞI 
încă un lucru... Sloan este al meu. Mai avem de terminat 
nişte afaceri. Sy, caută o barcă într-adevăr rapidă, iar tu, 
Riker, ţine motorul pornit. Oricum, o să terminăm repede. 


Dimineaţă devreme, Sloan căutase să-şi liniştească 
coşmarurile în Casa Viselor. Umblând prin adâncimile ei 


549 


întunecoase, cobori în propriul său iad, urmându-l pe bătrân 
şi mirosul de opiu spre unul dintre dormitoare, privind 
nerăbdător cum bărbatul răsucea goli de opiu gros şi cum îl 
îndesa în pipă, apoi luând pipa şi trăgând fumul adânc în 
piept căzu în lumea viselor. Stând întins pe pat şi privind 
prin întuneric, gândurile îi zburară la Cody, la Hatcher şi 
Tollie Fong în timp ce drogul îşi făcea efectul, dându-i o 
stare de detaşare nepământeană. Incepu să fredoneze un 
cântec fără niciun sens, apoi să fluiere încet în timp ce 
privea bine- cuvântatul fum învolburându-se în întuneric 
deasupra lui. Din celelalte firide, vedea ridicându-se alte 
spirale de fum cenuşiu, ca zeci de şerpi încolăciţi dansând 
pe melodia unui flaut invizibil. 

— Sloan? Vocea îi era familiară, dar parcă venea de 
foarte departe. 

Sloan oftă. 

— Îţi petreci prea mult timp fumând, zise Tollie Fong. Nu 
te-ai mai ocupat de afaceri, aşa cum prevedea înţelegerea. 

Sloan îl privi cu ochii pierduţi. Tollie Fong şedea aplecat 
asupra lui, iar lângă el mai erau încă alţi trei chinezi. Unul 
dintre ei era noul Red Pole, Billy Kot. 

— Îmi strici un vis frumos, zise Sloan blând, uitându-se 
iar la fum. 

— Trebuie să discutăm. 

— Mai târziu. 

— Nu te-ai ţinut de cuvânt. 

— Mai târziu, acum sunt ocupat, zise Sloan visător. 

— Narcoman împuţit, îşi arătă Fong colții şi îi trase lui 
Sloan un pumn puternic drept în gură. 

Acesta se rostogoli şi căzu din pat, cu buzele despicate şi 
sângerând. Se ridică în capul oaselor cu ochii înflăcăraţi. 
Stăpâneşte-te, gândi mintea lui înceţoşată de opiu. Nu-ti 
pierde controlul, Sloan. 

— Ai făcut un lucru prostesc, zise el, printre buzele 


550 


amorţite. 

— Mi-ai făgăduit ceva, şuieră Fong. 

Sloan se ridică de pe podea. Doar ochii îi reflectau mânia. 

— Ar fi mai bine să te stăpâneşti, Fong, dacă nu eşti gata 
să înfrunţi întreaga Armată a Statelor Unite, pentru că 
asta... 

Billy Kot îi trase o lovitură scurtă şi puternică în ceafă, şi 
Sloan căzu brusc în genunchi. Se întoarse cu greutate spre 
micul, dar vânjosul ucigaş. 

— Acesta este omul care a ucis pentru tine, zise Fong cu 
dispreţ. Numele lui este Billy Kot. 

Sloan se strecură în pat, îşi şterse gura, privind tăcut în 
jos la sângele de pe mâna lui. Drogul începuse să-şi piardă 
efectul, alungat de supărare şi durere. 

— Am să-ţi spun un singur lucru, îi spuse Sloan liniştit lui 
Billy Kot. Eşti foarte bun. 

Asasinul aprobă din cap, dar nu spuse nimic. 

— Şi nu ştii cât de bun este... încă, zise Fong. 

Sloan îi zâmbi tovarăşului său care acum îi era adversar. 

— M-ai speriat de moarte, spuse el resemnat. 

— Mi-ai promis ceva, Sloan. 

— Şi până acum am respectat partea mea de înţelegere. 

— Nu! Ai spus că ai să mi-l predai pe Hatcher. 

— Am spus că o să-l pun să afle dacă Murph Cody este 
Calul Thailandez. Dacă n-aţi fost în stare să puneţi mâna pe 
el, asta este problema voastră. 

— Ai spus că el o să-l omoare pe Cody în locul nostru. 

Sloan dădu negativ din cap. 

— N-am spus niciodată aşa ceva. 

— Ai spus că el o să-l omoare pe Cody, insistă Fong. 

— Am spus că el o să-l găsească dacă trăieşte, replică 
Sloan accentuat, fără să ridice vocea. 

— Sloan, înţelegerea a fost că o să-l aduci aici şi el îl va 
găsi pe Cody, şi dacă acesta este într-adevăr Calul 


551 


Thailandez, îl va omori. 

— Atunci, se pare că am greşit. Zâmbetul zăbovi puţin pe 
buzele-i umflate. 

— Ai greşit şi cu alte lucruri. Acest om al tău mi-a omorât 
pe numărul unu al meu din Hong Kong şi a distrus Ts'e 
K'am Men Ti. L-a omorât pe Batal şi pe Billy Death... 
oameni pe care îi formam pentru tine! Şi acum a dispărut 
ca norii în faţa vântului. 

— Există un proverb suedez care spune: „Nimic nu se 
obţine pe degeaba sub soare, totul trebuie câştigat”. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, zise Fong. 

— Da, este cam subtil pentru creierul tău de bibilică, zise 
Sloan, ştergându-şi sângele de pe buze şi uitându-se apatic 
la el. 

Ochii lui Fong se măriră de ură şi buzele i se subţiară, dar 
îşi tinu firea şi vorbi cu o voce amenințătoare: 

— Noi am îndeplinit partea noastră din înţelegere. Billy 
Kot l-a omorât pe terorist, a avut grijă ca explozia să aibă 
loc, şi l-a omorât pe sud-american. 

Sloan îşi îndreptă privirea spre gangsterul chinez, cu 
zâmbetul lui obişnuit pe buze, cu vocea slabă şi înceată. 

— ldiotule, zise batjocoritor. _ 

Fong se înfurie şi îşi scoase pistolul. Il apropie la trei 
centimetri de nasul lui Sloan. 

— Niciun gwai-lo nu-şi permite să-mi vorbească aşa. 

Sloan chicoti. Îşi lăsă capul înainte până când atinse cu 
fruntea ţeava pistolului. 

— Haide, trage. Trage, nemernicule! 

Se uită la pistol, la mâna lui Fong apoi în ochii lui. 

— Ai nevoie de mine, zise Sloan cu voce aspră. Stai pe o 
bucată de dinamită, este numai o chestiune de timp până 
ce DEA o să-ţi întoarcă pe dos ascunzătoarea. Ei ştiu deja 
că ai marfa. Te vor strivi ca pe un gândac. Fără mine, ai să 
fii un alt chinez tâmpit care o să plutească pe fluviu. 


552 


Cu un răget ca de animal, Fong izbi cu pistolul în capul lui 
Sloan. Acesta scoase un geamăt şi se rostogoli cu faţa în 
jos. 

— Eşti un soldat mort, îi şuieră Fong la ureche. 


La bordul stâng al joncăi, Hatcher îşi croi drum printr-o 
grămadă de resturi de mărfuri, pipăind suprafaţa bărcii în 
încercarea de a găsi crăpături în lemnul de tek. Îşi băgă 
degetul într-o despărţitură, se trase în sus şi căută alta, 
apoi alta, înaintând, pas cu pas, pe partea veche a vasului, 
din crăpătură în crăpătură, ca în vremurile vechi când făcea 
ascensiuni. 

Spre deosebire de ceilalţi băieţi, el era prea cunoscut de 
cei din triade ca să umble nestingherit pe puntea vasului cu 
produse alimentare. Figura lui fusese memorată de toţi 
asasinii lui Fong, şi el ştia asta. Ei lucrau ca F.B.I. 

Cu toate astea, Earp umbla pe punte cu o pălărie de 
cowboy, cu o haină safari largă, strânsă în talie cu o 
centură de pânză. Işi aprinse un trabuc, aruncă o privire, 
prin bocaport, la magazia de jos unde îi văzu pe Billy Kot şi 
pe încă doi gangsteri tolăniţi în cabină şi bând. Nici urmă de 
Fong. 

Hatcher se agăță cu putere de peretele joncăi, înaintând 
încet şi cu dibăcie pe carcasa netedă din lemn de tek. 
Descoperi o gaură, o cercetă cu mâna liberă, apoi săpă 
adânc cu degetele-i puternice până când reuşi să se prindă 
cu patru degete. Continuă să urce încet şi căută pe dibuite 
altă scobitură. 

Pe punte, Earp ciocănea pepenii verzi, desfăcea frunzele 
lăptucilor şi le mirosea, încerca să facă pe cunoscătorul. 

— Sunt bune? întrebă unul dintre vânzătorii thailandezi. 

— Da, nu sunt rele, răspunse Earp. Cât ceri pentru toată 
marfa? Earp arătă cu mâna spre punte. 

— Toată? răspunse thailandezul mirat. 


553 


— Da. Mai ai şi altă marfă jos? 

— Multă şi la fel. 

— Vreau să o văd. 

Dornic să-i fie pe plac lui Earp, vânzătorul thailandez îl 
conduse spre bocaportul care ducea sub punte. Doi pistolari 
chinezi sprijiniți de parapet se uitară la ei nepăsători. 

Sy trase o barcă alături de joncă şi începu să flecărească 
cu unul dintre thailandezii care  descărcau marfa. 
Corkscrew, cu puşca de vânătoare ascunsă, se săltă peste 
marginea joncăi şi intră în magazie. Il văzu pe Earp 
coborând scările. 

Hatcher continua să înainteze puţin câte puţin pe 
peretele vasului. În spatele paznicilor, apucă balustrada cu 
o mână, apoi cu cealaltă şi privi peste marginea ei. Cercetă 
cu grijă oamenii de pe punte, ca să-l dibuiască pe Potter, 
dar nu-l văzu. |n schimb, văzu un chinez încovoiat 
îndreptându-se spre unul din paznici. 

— Ai un foc, te rog? întrebă bătrânul. 

— Nu fumez. 

Dumnezeule, ăsta este Potter, îşi dădu seama Hatcher. 

Potter se îndepărtă spre celălalt paznic care scoase o 
brichetă Bic şi i-o întinse. Potter îşi băgă mâna în haină şi 
înşfăcă mânerul unui cuţit K-Bar. Il trase uşor afară şi, în 
timp ce Hatcher sărea peste parapet, răsucindu-i capul 
paznicului şi tăindu-i beregata, Potter îi înfipse cuțitul, până 
în plăsele, sub coaste, celuilalt paznic, direct în inimă. 

Amândoi muriră pe loc, fără să scoată un geamăt. 

Hatcher alergă la catargul principal, legă o frânghie de el 
şi băgă capătul celălalt în inelul centurii sale. 

Potter îşi continua drumul în jos pe scară spre cală. 

În bocaport, Earp se îndrepta ţanţoş spre locul unde 
şedeau Billy Kot şi tovarăşii lui. Fong nu se vedea nicăieri. 

— Numele meu este Holliday şi sunt din Valdosta, 
Georgia, Statele Unite ale Americii, răcni Earp. Aş vrea să 


554 


cumpăr toată marfa de pe vasul acesta. 

— Toată? întrebă Billy Kot surprins. 

— Aşa cum vă spun. Permiteţi-mi să vă dau cartea mea 
de vizită. 

Earp se uită direct în ochii lui Billy Kot şi, cu o mişcare 
fulgerătoare, îşi scoase pistolul din haină, îl îndreptă spre 
inima lui Billy Kot şi trase. Arma bubui, glonţul pătrunse în 
pieptul lui Billy Kot şi explodă în inimă. Kot sări în sus 
cincisprezece centimetri, apoi căzu pe puntea vasului cu 
braţele desfăcute. 

Earp sări peste masă, se rostogoli mai departe şi scoase 
una din bombele incendiare de la centură, o aprinse cu 
trabucul şi o azvârli peste umăr spre peretele despărțitor. 

Pe punte, Hatcher sări în sus şi, ţinându-şi picioarele 
strânse, se aruncă prin acoperişul subţire al tambuchiului 
care se dărâmă când trecu prin el. Duşumeaua se 
cutremură sub picioarele lui. Aug-ul silențios din mâna lui 
dobori alţi doi gangsteri chinezi. 

Camera principală a joncăi se făcu ţăndări. 

Bomba lui Earp sări zdrâăngănind şi explodă. 

Bucăţi de perete şi uşi dispărură în izbucnirea 
incandescentă. O ploaie de praf şi de bucăţi de lemn căzură 
zgomotos în cameră. Flăcările ajunseră la peretele 
despărțitor al joncăi. 

Fong se ghemui într-una dintre cele trei cămăruţe 
existente în partea din faţă a joncăi alături de micile 
dormitoare pentru opiu. Sloan şedea pe podea sprijinit de 
peretele despărțitor şi Fong era aplecat asupra lui. 

— O să-mi facă plăcere să te omor, Harry, zise încet. 

Sloan râse. Nu râdea tare, dar râdea sincer. 

— Eşti destul de prost ca să faci asta, rosti Sloan. 

— Am să te omor încetul cu încetul! zise Fong, cu vocea 
plină de furie. 

— Drogurile tale fac asta de mult, zise Sloan cu o mişcare 


555 


din mână. 

Se uita la podea încercând să-şi ţină cumpătul şi să 
depăşească ameţeala şi şocul produse de drog. 

— Am să aştept până îţi vei reveni, spuse Fong. Când vei 
suferi mai mult. O să te omor şi pe tine, şi pe toţi gwai/-/o, 
pe care ticălosul ăsta de yankeu, Hatcher, îi cunoaşte. Am 
să omor pe toată lumea din jurul lui. Atunci va veni el la 
mine. 

— Eu n-aş aştepta asta, dacă aş fi în locul tău, zise Sloan. 

O clipă mai târziu, bomba lui Earp explodă. 

Jonca se cutremură din cauza exploziei şi Fong căzu în 
genunchi. Se întoarse spre partea de unde venea zgomotul 
de Împuşcături şi Sloan îi trase un picior în fund azvârlindu-l 
afară din cabină. Pistolarul se întoarse brusc şi trase în 
Sloan. Glonţul îi pătrunse într-o parte a corpului. 

— Ahh, fir-ar să fie, urlă Sloan, ghemuindu-se lângă 
peretele despărțitor. 

Capetele ameţite ale celor din Casa Viselor se treziră din 
amorţeală datorită zgomotului exploziei şi al detunăturilor 
care  urmară. Oamenii ieşiră  buimăciţi din  firide, 
năpustindu-se spre magazia principală. Ţipând, lovindu-se 
unul de altul, bâlbâindu-se, rostogolindu-se pe coridorul 
îngust, se loveau de pereţi, cu ochi inexpresivi, îngroziţi de 
frică. Uşa Casei Viselor se deschise brusc. Earp, Porter şi 
Corkscrew trăgeau cu puşca de vânătoare şi cu pistoalele. 
Un glonţ îl nimeri pe Corkscrew în picior, dar el continuă să 
tragă. Clienţii Casei Viselor mergeau împleticindu-se printre 
gloanţe, flăcări şi fum. 

In faţa coşmarului nebun, Fong uită de Sloan şi se aruncă 
în mijlocul mulţimii înnebunite, făcându-şi drum cu pistolul 
spre ieşire. Privind în sus, îl văzu pe duşmanul lui de moarte 
la capătul coridorului. Cu ochii aprinşi de hotărâre, Hatcher 
îl aştepta la ieşirea tambuchiului principal. 

Uitând o clipă de pericolul în care se afla, Fong începu să 


556 


tragă în direcţia lui Hatcher. Acesta se feri, dar nu se dădu 
înapoi. Işi croi drum prin mulţimea de chinezi care ţipau, 
îndreptându-se spre Fong. Trase şi făcu fărâme peretele cu 
Aug-ul în timp ce Fong se ascundea printre oamenii care 
fugeau, apoi intră într-o firidă pentru consumat opiu. 

A doua bombă explodă, distrugând un nou depozit de 
produse. Explozia îi trânti la pământ pe Hatcher, pe Fong şi 
pe narcomanii speriaţi. Flăcările cuprinseră o parte a bărcii 
şi, din mijlocul grămezii de legume fărâmiţate, izbucni un 
gheizer de praf alb. Preţioasa încărcătură a lui Tollie Fong 
cădea ca ploaia din locurile ascunse, în timp ce flăcările se 
întindeau peste întreaga joncă. 

Hatcher se sprijini de perete, dezordinea se intensifică. 
Fong sări într-una din firidele Casei Viselor, se ghemui acolo 
şi îl aşteptă. 

Hatcher o luă în jos pe coridor, mergând aproape lipit de 
perete, cu arma pregătită. 

In urma lui, Potter cercetă cu mare atenţie peretele 
despărțitor şi descoperi rezervoarele pline, aproape opt 
sute de litri de benzină. Gloanţele de 9 mm ale armei sale 
AK-47 pătrunseră în rezervoare, le sfârtecară, aruncară 
robinetele în aer. Benzina se răspândi în magazie, întâlni 
flăcările provocate de cele două bombe şi, imediat, explodă 
un rezervor. 

Două limbi de foc, galbene, uriaşe intrară, învârtejindu- 
se, sub punte şi trecură prin cocă. Benzina aprinsă se 
revărsă peste heroină, arzând-o şi transformând-o în 
cărbune. Jonca deveni un infern portocaliu. 

Hatcher se aruncă pe podea, ferindu-şi capul cu mâinile. 
Focul trecu peste capul lui şi cuprinse coridorul. 

O sferă de foc îl învălui pe Fong, arzându-i faţa şi hainele. 
Imediat, explodă şi al doilea rezervor distrugând bordul 
joncăi. Ţipând, arzând ca o rachetă, Fong se aruncă în 
fluviu. 


557 


Băieţii alergară în sus pe scări şi ieşiră din mormântul 
clocotitor, lăsând în urma lor pe ganaosterii morţi sau 
muribunzi ai lui Fong. Earp şi Potter îl traseră după ei pe 
Corkscrew, care era rănit, făcându-şi loc pe pasarelă printre 
comercianții  thailandezi  îngroziţi, ca să ajungă la 
debarcader. Prin mulţime se auzi sirena unei maşini de 
pompieri. In urma ei apăru o maşină a poliţiei, apoi alta. 
Riker le observă şi băgă maşina în viteză, trăgând-o lângă 
prietenii lui. Earp îl aşeză mai întâi pe Corkscrew pe partea 
portierei, apoi intră şi el, urmat de Potter, care închise 
portiera cu zgomot. 

— S-o  întindem, zise Earp, şi Riker  demară, 
îndepărtându-se de jonca în flăcări şi de Cartierul 
Chinezesc. 

— Cum a mers? întrebă Riker. 

— Am reuşit, răspunse Earp. 

— Totul a durat trei minute şi douăzeci şi cinci de 
secunde, zise Potter. 

Earp se uită la Corkscrew. 

— Cum stai cu piciorul? întrebă. 

— Cred că e rupt, mormăi el. 

— Am o Inimă de Purpură veche pe care am să ţi-o dau, 
zise Potter, întins pe spate şi respirând greu. 

— Am deja una, replică Corkscrew, străduindu-se să râdă 
atât cât îi permitea durerea. 

Prin coridorul cuprins de flăcări, Hatcher se târî repede 
spre prova joncăi. In jurul lui totul ardea şi flăcările îi 
cuprinseră hainele. Deschise cu piciorul unul dintre micile 
tambuchiuri, apoi următorul, şi-l văzu pe Sloan ghemuit 
lângă peretele despărțitor, ţinându-se de rana sângerândă. 
Flăcările vuiau deasupra lui ca un cuptor Căldura devora 
oxigenul. Hatcher sări înăuntru, îl apucă de guler şi, 
ridicându-l în picioare, se repezi spre singurul tambuchiu 
deschis, care nu era cuprins de flăcări. 


558 


— N-ai să reuşeşti, se tângui Sloan. 

— Vorbeşti aiurea, răspunse Hatcher. 

— Hatcher, pe aici! strigă Sy încă în barca de lângă joncă. 
Hatcher îl târî pe Sloan prin flăcări, îl trase prin tambuchiul 
deschis, apoi în barcă şi se rostogoli după el. 

— Să plecăm naibii mai repede de aici, zise el, şi Sy 
întoarse barca îngustă şi se îndepărtară de infern. 


AFACERE ÎNCHEIATĂ 


Sy încetini mersul bărcii când se apropiară de debarcader 
iar Hatcher îl ajută pe Sloan să coboare. Rana îi sângera 
încă, cu tot bandajul provizoriu pe care i-l făcuse. 

— Ne mai vedem Sy, spuse Hatcher în timp ce se 
străduia să-l ducă pe Sloan la debarcader. 

Ceva mai departe, zona portului era un iad. Jonca în 
flăcări arunca văpăi galbene peste fluviu, peste maşina 
pompierilor, maşinile poliţiei şi peste cei ce căscau gura pe 
chei. 

— E totul în regulă? întrebă Sy. 

— Perfect, prietene. Indepărtează-te spre unul dintre 
canale, părăseşte barca şi câteva zile să nu mai apari pe la 
Longhorn. 

— Eşti un tip grozav, Hatch, zise micul thailandez. 

— Şi tu eşti un mare boxer, răspunse Hatcher. 

Îl ridică pe Sloan, îl ajută să urce pe debarcader, apoi îl 
duse pe cealaltă parte a străzii, într-o alee pustie şi liniştită, 
unde zgomotul din port era aproape imperceptibil. Sloan se 
sprijini de perete, apoi alunecă pe pământ, apăsându-şi 
locul găurit de glonţ. Hatcher îngenunche lângă el şi îi 
cercetă rana. 

— O înţepătură de albină, spuse el, o să se vindece. 

— M-a omorât, mormăi Sloan, presându-şi haina peste 

559 


rană. 

— Eu ar trebui să te omor. Eşti un adevărat pericol. M-ai 
minţit, m-ai înşelat, mi-ai pricinuit numai necazuri. Dacă ar 
merita cineva să moară, tu ai fi acela, nu Cody. 

Zâmbetul obişnuit apăru pe buzele lui Sloan. 

— Niciun pic de milă, băieţaş, nu-i aşa? 

— Mi-ar fi milă mai degrabă de diavol decât de tine. 

— Hei, pe naiba, n-ai putea să mă omori, zise Sloan 
obosit. Facem parte din acelaşi clan. 

— Ba, da, aş putea, Harry. Dar n-am s-o fac şi asta n-are 
nicio legătură cu clanul. 

— Eu am făcut ceea ce trebuia să fac, iar tu, ceea ce 
trebuia să faci tu, zise Sloan. Nu e nevoie să-ţi explic asta. 

— Nu există altă cale de a rezolva problema, zise 
Hatcher. 

— Am avut aceleaşi neplăceri peste tot. 

— Nu, Harry. Ai vrut să supravieţuieşti. Slujba ta este o 
oportunitate politică. 

— Oricum ai numi-o, o faci şi o uiţi. 

— Nu, tu o faci şi pe urmă uiţi că ai făcut-o. Eu mă 
gândesc la ea. 

— Vorbe goale. Tu eşti soldat. Ai făcut ceea ce fac 
soldaţii. 

— Îmi spui asta de ani de zile. Eu n-am făcut ceea ce fac 
soldaţii, am făcut ceea ce mi-ai spus tu să fac. 

— Atunci de ce naiba ai mai venit până aici? întrebă 
Sloan. 

— Credeam că am să fac ceva bun de dragul variaţiei, 
dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de un prieten 
vechi. Mă refer la Cody, nu la tine. 

— Ah, spuse Sloan arătându-şi, cu un semn din mână, 
disprețul faţă de remarcă. 

Urmă un moment de linişte, apoi Sloan spuse: 

— Ai fost cel mai bun, cel mai bun dintre toţi pe care i-am 


560 


avut. Un luptător din umbră perfect. 

— Necazul este că ai rămas fără soldaţi, nu-i aşa Harry? 
Ai înşelat de prea multe ori, ai minţit prea des şi într-o 
dimineaţă te-ai trezit şi n-ai mai găsit niciun soldat. Erau 
morţi sau schilozi, sau te părăsiseră. De aceea ai făcut 
târgul cu Fong. 

Sloan se aplecă, îşi apăsă rana şi gemu din cauza durerii 
care-i ardea măruntaiele. 

— Spune-mi un singur lucru, întrebă el. Cody trăieşte? 

— Nu, a murit, şopti Hatcher. A murit de multă vreme. 

— Lua-m-ar naiba, am făcut toată tevatura asta degeaba. 

— N-a fost degeaba. A fost o călătorie din obligaţie. 

— Obligaţie? Faţă de cine? 

— l-ai plătit lui Tollie Fong. 

— Eşti nebun. De ce i-aş datora ceva lui Tollie Fong? 
Pentru că am fumat puţin din pipa lui? 

— Nu. Pentru că el ne-a înlocuit pe noi. Când ai rămas 
fără soldaţi, ţi-ai făcut o bandă la comandă - pe Fong şi pe 
asasinii lui din Chiu Chao. El te-a scăpat de Campon în 
Atlanta, fiindcă acesta era prea independent, prea corupt. 
Mai curând sau mai târziu, s-ar fi aflat şi le-ar fi făcut 
necazuri băieţilor din Departamentul de Stat. Pe de altă 
parte, Cosomil era cumsecade şi sigur. 

— Şi nu avea jumătate din vistieria din Madrango depusă 
în băncile din Elveţia, adăugă Sloan. 

— Cosomil ar fi un băieţel cuminte şi ar executa ordinele 
primite dela Casa Albă, zise Hatcher. 

In spatele lor, câţiva metri mai departe, Tollie Fong ieşi 
din întuneric şi luă o scară mobilă de pe chei. Avea braţul şi 
faţa arse. Incepu să urce pe scară şi auzi voci. Privi atent pe 
deasupra debarcaderului. Hatcher şi Sloan erau cam la 
cincizeci de metri depărtare. 

— Te cunosc prea bine, zicea Hatcher. Am făcut de prea 
multe ori acelaşi lucru pentru tine. La Paris erai în mare 


561 


formă. Nu numai că ai scăpat de trei ambasadori care ne 
dădeau bătaie de cap cu bazele noastre din Europa, dar ai 
pus totul în seama lui Hyena, apoi te-ai descotorosit şi de 
el. Intotdeauna ai fost descurcăreţ. Intotdeauna ai căutat să 
ai acoperire pentru tot ceea ce făceai. 

— Păi, asta-i misiunea mea, nu-i aşa? 

— Este o chestiune de interpretare. 

— Spune-i cum vrei, dar duşmanul nu doarme niciodată, 
prietene, să nu uiţi asta. Tu vrei să devii sentimental, să 
mergi drept înainte, dar lasă-mă să-ţi spun că, dacă pot să 
scap de un rahat ca Hadif, trebuind să încalc puţin regulile, 
fii sigur că o voi face. Este slujba mea. Fireşte, am făcut un 
târg cu Fong. El era de aceeaşi parte unde suntem noi. 

— Poate să fi fost de partea ta, Harry. Categoric, nu era 
de partea mea. 

— Eu aveam totul sub control. 

Fong se ţinu de scară şi râse batjocoritor la auzul 
explicaţiilor confidenţiale făcute de Sloan. 

— A violat-o şi a ucis-o cu sânge rece pe Daphne Chien, 
ca să ajungă la mine, zise Hatcher răguşit. Era gata-gata 
să-ţi zboare creierii. Antrena antiterorişti în susul fluviului, 
asta făceau acolo foştii SAVAK şi Tontoni. 

— Îi antrena pentru mine, zise Sloan aspru. 

Hatcher dădu negativ din cap. 

— Şi în ce consta răsplata, Harry? Erai gata să-i aranjezi 
transportul de o mie de kilograme de heroină pură, fără să 
treacă prin vamă? 

— Pe naiba, dacă n-ar fi el, ar fi altcineva. E rentabil 
pentru economie. 

— Acum cincisprezece ani m-ai trimis în susul fluviului 
să-i distrug pe traficanţii de droguri Chiu Chao. Acum eşti în 
cârdăşie cu ei. 

— Fiecare se descurcă cum poate, prietene, spuse Sloan. 
Tu ai Parisul, New York-ul şi Chicago, şi pe prietenul tău de 


562 


la compania de asigurări. Eu am Thailanda. Unde naiba e 
deosebirea? 

Hatcher se ridică. 

— Ani de zile am crezut că m-ai transformat în judecător 
şi călău. M-am lămurit însă la Los Boxes, unde n-aveam la 
ce să mă gândesc. Acum ştiu că niciodată n-am fost 
judecător... asta era treaba ta. Eu eram doar călăul. 
Oricum, altcineva va trebui să te judece pe tine. Eu am 
terminat cu toate astea. 

— Unde te duci acum? 

— Acasă. 

— Şi cu mine cum rămâne? 

— Spune-i lui Buffalo Bill că fiul său a murit cu cinste pe 
câmpul de luptă. Poate să moară liniştit. La revedere, 
Harry. 

Hatcher se întoarse şi se îndepărtă. 

— Aşteaptă o clipă, fir-ar să fie! strigă Sloan după el. 

Dar Hatcher dispăru în norul negru de ceaţă. 

— Lumea este împărţită în câştigători şi păgubaşi, 
Hatcher, strigă Sloan după el. Să nu uiţi asta. Cei care pierd 
nu sunt demni de stimă. 

Sloan se sprijini din nou cu spatele de perete. Durerea îl 
ardea din ce în ce mai tare, dar îşi luă gândul de la ea, 
încercând să inventeze o poveste pentru maiorul 
thailandez, Mangusta, când va apărea. 

Nu-l auzi pe Tollie Fong ieşind cu greutate din fluviu, în 
spatele lui, nici târându-se pe doc. Fong era aproape 
deasupra lui când îi simţi prezenţa şi se întoarse... tocmai la 
timp ca să vadă pumnalul ucigător cum despică aerul şi 
vârful lui ascuţit îi pătrunde în beregată. 


563 


LA PESCUIT 


Hatcher stătea întins pe spate, uitându-se în tavan. lahtul 
se legăna uşor în briza serii, lovindu-se din când în când de 
doc. Se simţi la adăpost, ferit de primejdii. Era bine să fii 
din nou acasă. După douăsprezece ore de somn, încercările 
grele prin care trecuse începură să-l ardă din nou. Privi o 
rază de soare care se mişcă pe tavan şi dispăru când apuse 
soarele. Mantia întunericului aduse cu ea păsările de 
noapte care începură să se cheme una pe alta. Auzi maşina 
intrând cu viteză redusă în locul de parcare şi roţile 
sfărâmând scoicile, apoi paşii cunoscuţi. Simţea mereu 
legănatul uşor al vasului. Inchise ochii şi în momentul 
următor o simţi aşezându-se pe marginea patului. 

— Ai întârziat, spuse el fără să deschidă ochii. 

— Am trecut pe la Crab Trap să cumpăr nişte creveţi şi 
moluşte, zise ea. M-am gândit că niciunul din noi n-o să 
aibă chef să gătească astă-seară. 

El o apucă de mână, o trase uşor lângă el şi îşi frecă 
nasul de faţa ei. 

— Mă gândeam, spuse el. Ce-ar fi să pornim bătrânul iaht 
şi să mergem până la recif, să mâncăm acolo, poate chiar 
să înotăm puţin la lumina lunii. 

— Apa oceanului se răceşte, zise ea. 

— Sigur, pariez că sunt şaptezeci şi cinci de grade 
Fahrenheit acolo. In metabolismul lor era o diferenţă. Ei îi 
era întotdeauna frig, lui, întotdeauna cald. Ceea ce era 
plăcut pentru el, îi displăcea ei. Vara, pe ea aerul 
condiţionat o înnebunea, în timp ce pentru el era salvare. 
Dar el învățase să facă compromisuri, ceea ce nu făcuse 
niciodată până o întâlnise pe ea. Ventilatoarele din tavan cu 
rotirile lor iuți acopereau zgomotul apei. 

Ea se lungi lângă el, mângâindu-i braţele puternice, 


564 


pântecul şi punându-şi un picior peste al lui, strângându-se 
lângă el şi trăgându-l spre ea. 

— Te simţi bine? îl întrebă. 

Era primul lucru pe care-l întrebase de când se întorsese 
noaptea trecută. 

— Sunt obosit, răspunse el. Am avut două săptămâni 
grele. 

— Ai rezolvat ce ai avut de făcut? 

— Da. 

Nu-l întrebă de ce plecase sau ce se întâmplase în 
această călătorie; era mulţumită că se întorsese atât de 
repede. 

Cum stătea întins, ea observă că avea părul de pe braţe 
ars, iar unghiile erau rupte şi zdrelite. Dar nu-l întrebă 
nimic. Ştia că i-ar spune numai ceea ce ar vrea el să ştie. 
Restul făcea parte din secretele lui cu care se obişnuise. 

— Am avut multe de înfruntat în această călătorie, zise el 
brusc, spre surprinderea ei. 

— În ce fel? 

— Chinezii au o zicală: „Dacă omori trecutul, răneşti 
sufletul”. Am căpătat o mulţime de răni în suflet în cursul 
acestei călătorii. 

— Eşti sigur că vrei să vorbeşti despre asta? 

— Nu, cred că ar fi mai bine să uit, dar aş vrea să ştii că 
au fost capitole din viaţa mea care trebuiau închise, şi 
acum sunt închise. Nu mai am nimic de câştigat uitându-mă 
înapoi sau vorbind despre ele. 

— Oh, nu ştiu. Învăţăm din trecut. 

— Nu vreau să mai ştiu nimic despre al meu. 

Fără să-şi dea seama, ea îi atinse părul ars de pe braţ în 
timp ce el vorbea. 

— Am pus cruce multor fantome, oftă el. 

— De aceea te-ai dus? 

El ezită un moment înainte de a răspunde. 


565 


— Asta este numai o parte. Aveam şi o obligaţie faţă de 
un vechi prieten. 

— Toate astea au avut legătură cu bărbatul care a venit 
aici să te caute? 

— Într-un fel, da. El a fost catalizatorul. Este prea 
complicat ca să-ţi explic. Dar mă bucur că m-am dus. A 
trebuit să mă confrunt cu nişte lucruri pe care le ignoram 
de multă vreme. 

— Ce fel de lucruri? 

— Partea întunecată a firii mele. 

— Aha, deci există şi o parte întunecată. 

— Da. Sigur că există. 

— N-am văzut niciodată această parte a ta. 

— Tu vezi numai ceea ce te lasă lumea să vezi, Ginia. 

— E un fel de spovedanie? 

— Nu. Aş vrea să uit de asta acum. 

— Atunci, am să uit şi eu, zise ea. Ştiu numai că mi-ai 
lipsit mult. Mi-a fost dor de tine în fiecare zi. Veneam pe 
vas, şedeam şi mă întrebam unde eşti, ce faci şi dacă ţi-e 
bine. Aveam un sentiment îngrozitor că nu te mai întorci. 

Era cât pe ce, gândi el, instinctele tale funcţionează al 
naibii de bine. 

— Şi eu m-am gândit mult la tine, spuse el. 

— Mi-am dat seama în aceste două săptămâni cât de 
puţin te cunosc. Nu ştiu nimic despre viaţa ta înainte de a fi 
venit pe insula asta. Ai putea să fii însurat chiar. 

El râse. 

— Nu, nu sunt însurat şi n-am nici copii, nu-ţi face nicio 
grijă. 

— N-am ştiut că ai studiat la Annapolis, deşi presupun că 
trebuia să-mi fi dat seama, după cât de bine te pricepi la 
vapoare. 

— Şi de unde ai aflat? 

— De la Jim Cirillo. Intr-o zi eram aici ca să curăţ vasul şi 


566 


a apărut el. Să ştii că ţine foarte mult la tine, nu cred că 
mi-am dat seama de asta înainte. Eşti ca şi fiul lui. Îşi face 
griji din cauza ta. 

— Dar tu? 

Ea zâmbi, frecându-se de el mai tare. 

— Nu când eşti aici. 

— Nu cred că o să mai plec undeva de acum încolo. 

— Asta-i o veste bună. 

— Este într-adevăr? 

— M-am obişnuit să fiu cu tine, Hatcher. Mi-am schimbat 
genul de viaţă. 

— L-ai schimbat? 

— Da, dar nu într-un sens rău. Cred că aş greşi dacă aş 
spune asta. Am devenit... dependentă de tine într-un 
anumit fel. Inainte de a te cunoaşte, eram o fire 
independentă. Lucrul acesta poate fi, ah, stânjenitor. 

El se sprijini pe coate şi se uită la ea. Luminile de pe 
debarcader se reflectau în apă şi dansau pe tavanul 
cabinei. Ea îşi întoarse privirea de la el şi se ridică. 

— De ce nu mă duc să pregătesc masa, zise ea, trebuie 
să fii mort de foame. 

El se întinse după ea şi o trase pe genunchi. 

— Nu de mâncare, zise el. 

— Vezi, asta vreau să... _ 

— Ascultă-mă, continuă el. Imi placi cum nu mi-a plăcut 
niciodată o altă femeie. Nu este vorba numai despre sex, 
este totul. Este insula asta din care tu faci parte. Felul cum 
gândeşti, independenţa ta, simţul umorului pe care îl ai. 
Misterul din tine. 

— Misterul? 

— Amândoi am avut momente grele în trecutul nostru... 
toţi oamenii au. 

— Şi crezi că asta este bine? 

— Cred că este interesant. Sunt lucruri care nu trebuie să 


567 


fie împărtăşite. 

— Ei bine, eu cred că secretele tale sunt mult mai 
interesante decât ale mele. 

— Ceea ce am făcut eu în această călătorie este ca şi 
cum aş fi făcut curat în pod, aruncând lucruri de care nu m- 
ai aveam nevoie. Prietenii de la care mi-am luat rămas bun 
îmi vor fi totdeauna prieteni. Doar că lungimile noastre de 
undă s-au schimbat. Viaţa mea este aici, nu acolo. 

Se aplecă peste ea şi o sărută uşor pe gură. Buzele ei, 
moi şi supuse la început, deveniră pretenţioase. Il cuprinse 
cu mâna după ceafă, îi apăsă faţa pe a ei. Apoi se îndepărtă 
brusc de el şi se ridică în capul oaselor. 

— Ideea de a merge la recif e minunată, pe lângă asta, 
unii dintre amicii tăi pescari pot veni pe neaşteptate să ne 
facă o vizită dacă rămânem aici. 

— Am să pun afară o plăcuţă „Nu deranjaţi”. 

Ea se ridică în picioare şi îşi aranjă hainele. 

— Nu! Puneţi ceva pe tine şi porneşte iahtul. 

— La ordin, căpitane, şopti el. 

Îşi trase o pereche de pantaloni gri, îşi puse un tricou 
sport şi pantofi de tenis şi se duse pe punte. Dinspre ocean 
bătea un vânt care ameninţa să aducă ploaie. Cerul era 
întunecat, acoperit de nori, iar luna nu se vedea. 

— Miroase a ploaie, zise el. 

— Asta-i bine, îmi place să fac dragoste în ploaie. 

— S-ar putea să izbucnească furtuna. 

— Dai înapoi? întrebă ea. 

— Ei, pe naiba, am zis şi eu aşa. 

Din locul de parcare prin întuneric, un bărbat şedea pitit 
şi supraveghea vasul. li văzu pe Hatcher şi pe femeie 
urcându-se pe punte, auzi râsul lor şi îi văzu sărutându-se. 

Tollie Fong se uita cu răutate la ei. Perfect, gândi el. O să 
prind doi gwai-lo în loc de unul. 

Hatcher băgă cheia în contact şi porni motorul. Cele două 


568 


motoare de la pupă prinseră viaţă şi începură să facă un 
huruit supărător la început, apoi se domoliră şi zgomotul se 
auzi scăzut şi constant. Ginia se duse la debarcader, 
dezlegă parâma, o înfăşură după cot şi mână înainte de-a o 
arunca pe punte. După aceea, se duse în spate şi făcu 
acelaşi lucru, aruncând parâma lângă pupă. 

Hatcher era un duşman de temut, dar de data asta Fong 
avea surpriza de partea lui. Se apropie prin întuneric, cu 
privirea aţintită la Hatcher. Îşi dădea seama că nu era 
înarmat şi nu părea să aibă vreo armă ascunsă în cabină. 

În afara primejdiei, gândeau ei. Atenţi doar unul la 
celălalt. 

Asta face ca totul să fie mai plăcut şi mai uşor, gândi 
Fong. 

Hatcher era ocupat cu pornirea radarului, sonarului 
radioului şi a altor dispozitive. Făcu verificarea obişnuită a 
motoarelor şi a combustibilului. 

— Ce-ai zice de o bere pentru căpitan? 

— Da, da, spuse ea, dispărând un minut în cabină. 

Când se întoarse în tambuchiu cu o cutie de bere în 
fiecare mână, el simţi cum iahtul se înclină uşor spre 
babord. Dar înainte să se întoarcă, văzu ochii ei mării, îi 
auzi icnetul, apoi vocea. 

— Hatcher, şuieră vocea. 

Se întoarse repede. Fong era la câţiva paşi de el, stând la 
prova vasului, cu un pistol îndreptat spre capul lui. O clipă îl 
cuprinse frica, dar gândul îi zbură fulgerător la Ginia. Făcu o 
mişcare în stânga şi se aşeză în faţa ei. 

— Ce... începu ea, dar Hatcher îi spuse încet: 

— Sst. 

— Viteaz ca totdeauna, hâî? mârâi Fong, cu ochii lui 
galbeni plini de speranță. Crezi că dacă stai în fața ei, o 
aperi? Ce gest inutil. Intâi am s-o omor pe ea, apoi o să te 
jupoi de viu. 


569 


— Dumnezeule, şopti Ginia, din spatele lui Hatcher. 

Din cauza arsurii, Fong avea pe faţă o pată urâtă, o 
cicatrice pe viaţă. Un ochi era pe jumătate închis. Părul de 
pe o parte a capului îi arsese până aproape de piele. O 
mână era bandajată. Nu luase calmante ca să rămână 
vigilent în timp ce-l urmărise pe Hatcher jumătate din 
suprafaţa globului. Ura, amestecată cu durerea, se revărsa 
din el, acum, înfierbântându-i ochii şi deformându-i ce mai 
rămăsese din faţă. 

— Ce coincidenţă, spuse Fong cu voce înceată, dar care 
spumega de furie. Mai întâi barca mea, acum a ta. 

Hatcher nu răspunse nimic. Stătea drept în faţa Giniei. 
Ştia în ce poziţie stă ea, îşi dădea seama că putea să facă 
un salt şi să o împingă în cabină. Dar pe urmă? Nu avea 
nicio armă asupra lui, cea mai apropiată era un cuţit din 
bucătărie. Armele lui erau închise în cală. 

Se gândi că va muri şi acceptă aceasta ca pe o realitate. 
Dar ştia tot atât de bine că Fong o va omori pe Ginia. Şi, 
probabil, mai întâi pe ea. 

Fong stătea la prova vasului cu pistolul automat 
îndreptat spre capul lui Hatcher. 

— Eşti surprins? întrebă Fong. 

Hatcher tot nu răspunse. Cu coada ochiului îl văzu pe 
Fong cum se apropie de parâma de pe punte. Supapele de 
reglare erau prea departe şi ca să ajungă la ele, pentru a 
încerca să-l dezechilibreze, ar expune-o pe Ginia. 

Lama scânteietoare a stiletului lui Fong apăru din 
mâneca hainei. Tinea mânerul strâns cu degetele. Il ridică 
în sus, răsucindu-l uşor, aşa încât lama ucigătoare străluci 
în lumina care venea de pe doc. 

— Ăsta-i pentru tine, zise Fong. L-am folosit şi pentru 
Sloan. Imediat după ce ai plecat şi l-ai lăsat acolo... singur. 

Hatcher nu zise nimic. 

— Ce s-a întâmplat, Hatcher, nu mai poţi vorbi? 


570 


— Ai să mori şi tu, ştii asta, spuse el în sfârşit. 

— Nu mai spune! Am să mă întorc la Hong Kong înainte 
ca să te găsească cineva. 

Fong mai făcu un pas înainte. Tot corpul lui Hatcher se 
încordă. Işi depărtă puţin picioarele. 

— De ce nu ceri îndurare pentru viaţa doamnei, cel puţin, 
zise Fong batjocoritor. De ce nu te aşezi în genunchi să mă 
rogi să fac asta. 

Mai făcu un pas. Piciorul i se afla în colacul de frânghie 
de pe punte. 

— Ţi-ar face plăcere, nu-i aşa? şopti Hatcher. 

Fong zâmbi, cu o privire urâtă, clocotind de satisfacţie. 

— Da, mi-ar face mare plăcere, şuieră el. 

— Las-o baltă, zise tăios Hatcher. 

Cu o mişcare rapidă o îmbrânci pe Ginia jos pe scări în 
cabină, se întoarse spre stânga, apoi, tot atât de repede, 
sări în dreapta. Ochii lui Fong se măriră. Trase o dată. 
Glonţul trecu pe lângă urechea lui Hatcher şi ricoşă din 
colţul parbrizului în timp ce mâna lui Hatcher găsi 
regulatoarele. 

Se auzi o a doua împuşcătură. Dar aceasta nu veni din 
pistolul lui Fong, ci de pe chei, de undeva din întuneric, şi-l 
nimeri pe Fong drept în piept. Cămaşa i se deschise şi 
sângele îi ţâşni din inimă. Răcni de durere. 

Hatcher făcu un salt înainte, apucă parâma şi trase până 
ce se strânse în jurul gleznei lui Fong. Chinezul căzu pe 
spate şi lovi apa cu o pleznitură puternică. Hatcher legă 
celălalt capăt al parâmei de un stâlp al parapetului, apoi se 
întoarse şi se strecură în cabină. 

Ginia şedea întinsă pe puntea de jos, cu ochii mari 
deschişi de spaimă. Hatcher o apucă de mână, o ridică şi o 
îmbrăţişă. 

— Gata, s-a terminat, spuse el. 

— O să fiu nevoit să te scot din încurcături tot restul 


57] 


vieţii? zise Cirillo, apărând din umbră. Îşi ţinea arma 
subsuoară. 

Ginia se lăsă în braţele lui Hatcher. 

— De unde ai apărut? întrebă Hatcher oftând. 

— L-am întâlnit pe Old Bob Hill la Big T. El îl văzuse pe 
acest domn oriental urmărindu-te noaptea trecută, aşa că 
am hotărât să fac o mică verificare. Deştept tipul. A venit 
cu avionul la Jacksonville înaintea ta, a închiriat o maşină, 
apoi a aşteptat până ai sosit şi te-a urmărit până aici. Eşti 
groaznic de nesăbuit pentru vârsta ta, zise Cirillo. 

— Credeam că a murit, zise Hatcher simplu. 

— A murit acum, răspunse Cirillo, privind în jos la corpul 
lui Fong care se rostogolise cu faţa în jos în apă. Pot să 
presupun că ăsta este unul dintre indivizii ăia răi? 

— Cel mai rău. 

— Şi cum o să explicăm asta restului lumii? întrebă 
Cirillo. 

Hatcher trase parâma până când cadavrul lui Fong 
ajunse cam la o jumătate de metru de pupă, apoi o legă 
strâns de stâlpul parapetului. 

— N-o să explicăm nimănui, răspunse Hatcher. 

— Nu înţeleg. 

— Ai încredere în mine, Jimmy. Individul ăsta nu merită 
să stea nici la doi metri sub pământ. Am să dau o fugă până 
la recif să-l dau hrană peştilor. 

Cirillo se uită îndelung la prietenul său, aproape un minut 
întreg. Işi vâri mâna în buzunar, scoase un set de chei de 
maşină şi i le întinse. 

— Işi plănuise o retragere rapidă, zise Cirillo. Şi-a lăsat 
cheile în maşină. Documentele de închiriere ale maşinii 
sunt în torpedo. Plata a fost făcută cu carte de credit. Cred 
că ar trebui să mă duc până la aeroportul Jax şi să pun 
cheile pe birou. 

— Mulţumesc, Jimmy. Crede-mă, ai făcut un serviciu lumii 


572 


întregi băgând un glonţ în el. 

Cirillo se uită la forma care plutea cu faţa în jos în spatele 
iahtului. Îşi aprinse o ţigară cu un chibrit pe care îl aruncă în 
apă. 

— Sună-mă când te întorci. 

— Am să te sun, zise Hatcher. 

Intră în cabină şi deschise regulatoarele. 

O cuprinse cu braţul pe Ginia şi o trase spre el. 

— Te simţi bine? 

— Cred că... da. 

— Bine. 

— Mă gândesc că poate, ar trebui să vorbim despre acest 
individ, zise ea. 

— Cred că, poate, ai dreptate, răspunse el zâmbind. 

O trase mai aproape de el, împinse maneta 
regulatoarelor înainte şi vasul începu să brăzdeze apa, 
târând după el urâta încărcătură, trecând pe lângă cheiul 
acum pustiu, pe lângă lumina prietenoasă a farului, ieşind 
în largul mării, spre recif. 


573