Douglas Jackson — Caligula. Tiranul Romei

DOUGLAS JACKSON 


CALIGULA. 
TIRANUL ROMEI 


= Prolog 


Pe granița Firul, anul 18 d II. 


Băiatul se furisa cu pasi rmci prin tufişurile scunde, săgetând cu 
primirea în dreapta şi-n stânga după orice semn al prezenţei 
dusmanului, Astăzi îşi imagina că era ultimul supravieţuitor al 
bătăliei din pădurea Teutoburga — ultimul luptător din cele tre: 
legiuni masacrate, care încă își putea îndeplini misiunea de a-l 
ucide pe regele cheruscilor, Arminius. Ajuns la marginea 
lurnimşului, s-a oprit. lată și vânatul, fi-a tras micul pumnal ce-i 
unea loc de gladius — sabia legionarilor — şi s-a repezit asupra 
mulțirnui de cheruszci, punându-le căpetenule la pământ, una după 
alta, Hal zi încă! Mari, Arruniug! Mari pentru trădarea săvârşită! 

Când wctora a fost completă, a rămas în picioare printre 
trupurile căzute ale vrăjmaşilor săi, cu pieptul ridicându-i-se şi 
coborăndu-i ritruc sub armura uscară care îi proteja torsul, Cu 
exceptia căștu, purta umtorma completă a infanteriei uşoare a 
Legiunii a douăzecea tunică roşie, platoşă articulată, o centură 
groasă de care atârnau inele pentru echipament, apărători din piele 
pentru gambe şi sandale. Umtorma fusese anume făcută de către 
ofiterul de intendentă pentru a-i veni bine unu băiat de sase aru şi, 


DOUGLAS JACKSON 


CALIGULA. 
TIRANUL ROMEI 


* Prolog 


Pe granița Rinului, anul 18 d.Hr. 


Băiatul se furișa cu pași mici prin tufișurile scunde, 
săgetând cu privirea în dreapta și-n stânga după orice semn 
al prezenţei dușmanului. Astăzi își imagina că era ultimul 
supravieţuitor al bătăliei din pădurea Teutoburg - ultimul 
luptător din cele trei legiuni masacrate, care încă își putea 
îndeplini misiunea de a-l ucide pe regele cheruscilor, 
Arminius. Ajuns la marginea luminișului, s-a oprit. lată și 
vânatul. Și-a tras micul pumnal ce-i ţinea loc de gladius - 
sabia legionarilor - și s-a repezit asupra mulţimii de 
cherusci, punându-le căpeteniile la pământ, una după alta. 
Na! Și încă! Mori, Arminius! Mori pentru trădarea 
săvârșită! 

Când victoria a fost completă, a rămas în picioare printre 
trupurile căzute ale vrăjmașilor săi, cu pieptul ridicându-i- 
se și coborându-i ritmic sub armura ușoară care îi proteja 
torsul. Cu excepţia căștii, purta uniforma completă a 
infanteriei ușoare a Legiunii a douăzecea: tunică roșie, 
platoșă articulată, o centură groasă de care atârnau inele 


pentru echipament, apărători din piele pentru gambe și 
sandale. Uniforma fusese anume făcută de către ofițerul de 
intendenţă pentru a-i veni bine unui băiat de șase ani și, 
când o purta, îi creștea inima, gata să-i plesnească de 
mândrie. 

Și-a dat din ochi părul negru și rebel, și a început să 
strângă trupurile moarte ale dușmanilor. Lăstarii subţiri, 
verzi, trebuiau să se usuce mai întâi, dar erau buni de foc. 
Strângerea lemnelor pentru foc îi oferea motivul de care 
avea nevoie pentru a veni în pădure. Îi plăcea mult 
pădurea; îi plăcea mult mirosul ei puternic de rășină și felul 
în care vântul se strecura printre vârfurile copacilor și îi 
plăcea mult felul în care soarele străpungea frunzișul 
copacilor și desena figuri ciudate, schimbătoare, pe solul 
pădurii. Păsările și animalele sălbatice îl fascinau și era 
mereu atent să mai descopere câte ceva nou. Mama lui nu 
se bucura prea tare că el venea aici. Își făcea multe griji și 
ar fi preferat ca băiatul să stea mai aproape de tabără și să 
încerce să-și facă prieteni de vârsta lui. 

Dar ce nevoie avea el de prieteni, când avea soldaţii? 
Soldaţii îl iubeau cum îl iubeau și pe tatăl lui, Germanicus. 
Acesta era un mare conducător și un favorit al împăratului. 
Băiatul știa pe de rost toate victoriile acestuia și atinsese 
până și cele două acvile pe care tatăl lui le recuperase de la 
cherusci, pe parcursul expedițiilor de represalii care au 
urmat în anii de după dezastrul din pădurea Teutoburg. Își 
iubea tatăl, mai ales când îi făcea cadouri, precum uniforma 
de soldat al Legiunii. 

După ce a adunat toţi lăstarii doborâţi și câteva crenguţe 
uscate căzute pe jos, a luat-o pe drumul de întoarcere în 
tabără. Nu avea decât o vagă idee despre direcţia în care 
trebuia să meargă, dar nu îi era frică. A apucat-o pe o 
potecă ascunsă, făcută de căprioare prin ierburile dintre 
copaci, care trebuia să îl ducă la un pârâiaș. Odată ajuns 
acolo, știa pe unde să oia. 


O mierlă a ţâșnit dintr-un tufiș scund de spini, făcându-l 
să tresară, și copilul a zâmbit larg de propria-i spaimă 
prostească. A lăsat legătura de vreascuri la pământ și a 
început să cerceteze cu mare atenţie tufișul, având grijă să 
nu se agaţe în vreunul dintre spinii periculoși, lungi de 
câțiva centimetri. Acolo, aproape de pământ, se afla o 
împletitură din fire de iarbă și mușchi. S-a ghemuit și s-a 
strecurat ușor înainte. Ar putea fi un cuib cu ouă din acelea 
de culoare albastru-deschis, stropite cu pete mici, maronii. 

Când a ajuns într-o poziție din care putea să zărească ce 
e înăuntru, și-a dat seama cu încântare că ouăle fuseseră 
sparte de curând. Strânși unul într-altul în castronașul de 
iarbă, stăteau patru pui minusculi de mierlă. Foarte atent, 
s-a întins și a cules una dintre micile creaturi ce se tot 
zbătea și și-a așezat-o delicat în palmă. A studiat-o 
îndeaproape. Era mică, golașă și vulnerabilă. Un ghemotoc 
de carne roz, cu gât lung, care era atât de ușor încât abia 
dacă îl simţea în podul palmei. Capul îi era de aceeași 
mărime cu corpul, iar aripile ca niște cute mici de piele, 
abia schițate, cu punctișoare umflate - primele semne ale 
penelor. Avea de asemenea un cioc galben-deschis, care 
abia se distingea, iar ochii nu erau decât niște cerculeţe 
întunecate sub pielea roz-translucidă. Senzaţia pe care a 
avut-o la vederea puiului - cald, neajutorat și totuși atât de 
plin de viaţă încât îi putea simţi bătăile inimii minuscule - i-a 
dat băiatului un fior de plăcere pură, prin tot trupul. 

Dar a mai fost încă un sentiment, o tensiune ce-i ţinea 
întreaga ființă încordată și pe care nu a recunoscut-o, dar 
care l-a făcut să simtă că își pierde respiraţia. Oare ar 
putea? Cu ajutorul mâinii libere a desprins de pe o 
crenguţă a tufișului unul dintre spini, lungi aproape cât 
degetul lui. Senzaţia că îi lipsește aerul a dispărut și a avut 
sentimentul că el s-a făcut mai mare, iar puiul de pasăre din 
mâna lui mai mic. A ezitat, încă nesigur, așteptând un semn. 
Micuța pasăre și-a deschis ciocul. 


Băiatul a zâmbit și, foarte hotărât, a înfipt spinul ascuţit 
ca un ac prin pielea ce-l acoperea, în centrul globului ocular 
al puiului neajutorat. Puiul a început să i se zbată între 
degete, dar băiatul l-a ţinut bine. Mica gură s-a deschis și s- 
a închis într-o agonie mută. A ales un alt spin din tufiș. 

Era extrem de instructiv. Fiecare pui reacţiona într-un fel 
ușor diferit la aplicarea spinilor. Unul s-a dat înapoi și a 
încercat să scape, zvârcolindu-se. Altul s-a strâns ghem și a 
acceptat tortura ca atare. După terminarea fiecărui 
experiment, lăsa păsările muribunde să cadă pe covorul de 
frunze putrede de la picioarele lui, cu ţepușele din lemn 
înfipte în ochii orbiţi. 

— Gaiuuus! 

Strigătul mamei lui a venit din direcţia taberei și băiatul 
și-a dat seama că întârziase. 

A lăsat și ultimul pui să cadă alături de fraţii săi și a 
ridicat piciorul, pentru a izbi din toate puterile cu sandaua 
lui cu ţinte, căreia i se spunea caliga, în trupușoarele roz, 
răsucind și frecând talpa până când ceea ce odată fuseseră 
niște pui de mierlă perfect formaţi a ajuns doar o masă 
roșiatică, amestecată cu pământul frământat. 

— Vin, mamă! a strigat el. 

În frenezia de care era cuprins a fost cât pe ce să-și uite 
legătura de vreascuri, dar a ridicat-o de jos și a rupt-o la 
fugă în direcţia din care se auzise glasul mamei. În curând 
avea să fie timpul pentru masa de seară. 


e Capitolul 1 


Roma, anul 36 d.Hr. 


Rufus stătea cu spatele lipit de scoarţa caldă a unui pom 
și se gândea la viitorul lui. Pentru prima oară în viaţă se 
confrunta cu luxul posibilităţii de a alege. 

Să rămână cu Cerialis sau să accepte oferta negustorului 
de animale? Întrebarea nu-i dăduse pace toată dimineaţa și 
nu era cu nimic mai aproape de răspuns acum, decât fusese 
cu două ore înainte. 

Casa brutarului cel gras era căminul lui de când avea 
șase ani și se considera norocos. Cum altfel s-ar fi putut 
simţi, când Cerialis îi arăta destulă preţuire pentru a-i 
îngădui lui, un sclav, să își decidă propriul viitor? Învăţa o 
meserie. Nu flămânzise și nu fusese bătut niciodată. 

Așadar, să stea cu Cerialis... Era evident. 

Dar, pe celălalt talger al balanței era perspectiva, 
incredibila perspectivă, a libertăţii. Libertatea. Cuvântul îi 
făcea simţurile să o ia razna. Chiar voia să fie liber? Liber să 
facă ce? Să moară de foame? Să cerșească pe străzi? 

În orice caz, negustorul de animale nu îi oferea libertatea 
acum. Puteau trece ani până să-și îndeplinească 
promisiunea. 

Ursul era de vină. Dacă nu ar fi fost ursul, Rufus s-ar afla 
acum în faţa cuptorului său, ocupat cu coacerea celei mai 
bune pâini din întreaga Romă, în loc să stea în grădina lui 
Poticus Livius, cu capul bubuindu-i ca o tobă. 

Doi fluturi - unul de un albastru-deschis delicat, iar 
celălalt de o frumoasă combinaţie de roșu și maroniu - au 
traversat cu zborul lor nesigur periferia câmpului său 
vizual, îndreptându-se spre stratul cu flori. Rufus a zâmbit 
larg și și-a atins amuleta de la gât. 


Ce-o fi, o fi. Zeii să decidă. 

e 

Cornelius Aurius Fronto era înzestrat cu un râs care 
făcea să se îndoaie copacii și să se spargă ţiglele de pe 
acoperiș, iar acum chiar râdea. 

— Așa, deci, băiatul brutarului s-a hotărât în sfârșit? A 
ales certitudinea gloriei cu Fronto, în dauna chinului de a 
culege gândacii din pâinea mucegăită a negustorului ăluia 
cu fundul mare! Păi, cum altfel? 

Întrebarea retorică de la urmă a fost adresată, cu o 
răsucire teatrală, celor vreo cinci-șase sclavi și liberţi care 
au ieșit afară la strigătul lui, pentru a-l întâmpina pe Rufus. 
Şi-au făcut apariţia - afișând diverse atitudini de plictiseală 
sau interes - în poarta adăpostului pentru animalele ce 
constituiau obiectul negoţului lui Fronto. Rufus s-a întrebat 
ce ar fi gândit negustorul de animale dacă ar fi știut că el își 
lăsase soarta în voia zborului unui fluture albastru. 

În timp ce sclavii se adunau, Rufus a reflectat la 
contrastul dintre primirea pe care i-o făcea Fronto și cea de 
rândul trecut când își schimbase stăpânul. Experienţa 
cumplită a enormei pieţe de sclavi din imediata apropiere a 
Ostiei, când sosise cu corabia de la Cartagina, a fost una pe 
care nu avea să o uite niciodată. Era un băieţel 
înspăimântat, singur într-o mulţime de oameni, mult mai 
mare decât își închipuise vreodată că poate exista. Își 
amintea că se uitase după vreun loc unde să se ascundă în 
mijlocul acelei imense maree și curgeri de oameni, dar nu 
avusese deloc noroc, în cele din urmă se așezase pe jos, în 
apropiere de zid, și plânsese până îi secaseră lacrimile. A 
simţit o ușurare când a fost cumpărat de Cerialis, în ziua 
următoare. 

A întors privirile către micul grup, atent la cei care aveau 
un zâmbet deschis, dar și la aceia care îl vedeau ca pe un 
potenţial dușman. Erau egal împărţiţi. 

— V-am spus cum mi-a salvat el viaţa? a întrebat Fronto și 
câteva zâmbete largi i-au sugerat lui Rufus că răspunsul era 


„da” - de mai multe ori - dar sclavii știau că trebuie să mai 
suporte să audă povestea încă o dată. 

— Era un urs mare, însă nu unul dintre cei mai frumoși 
pe care îi aveam. Nu, cei mai frumoși trebuie păstraţi 
pentru arenă. De fapt, ăsta era bătrân, răpănos și plin de 
viermi... dar încă își mai folosea ghearele. Gheare mari și 
încovoiate, care puteau sfâșia scalpul unui om. Nu-i așa, 
tinere Rufus? 

Rufus își amintea că ghearele ursului erau tăiate scurt, 
dar s-a gândit că ar fi nepoliticos să arunce vreo umbră de 
îndoială asupra spuselor noului său stăpân. Așa că a dat din 
cap, încuviințând. De fapt, colții gălbejiţi ai fiarei erau 
îndeajuns de înspăimântători. 

Atunci când s-au întâmplat lucrurile, o însoţise pe 
Lucreția, bucătăreasa, la piaţa de fructe din lungul unei 
străzi înguste, care se făcea din Sacer Clivus. Strada fusese 
la un moment dat plină de fermieri care râdeau și se 
amuzau unii pe socoteala altora, însă o clipă mai târziu a 
fost golită de un singur strigăt. Ursul era ridicat pe labele 
dindărăt, cu o bucată de lanţ rupt atârnându-i de zgarda 
făcută dintr-un inel de metal, cu pete de sânge uscat și 
închegat pe blana maro-închis. 

— Şi biata copilă..., Fronto aproape că plângea acum,... 
părăsită de doica ei, care se scăpase pe ea, singură și fără 
apărare cu monstrul ăla feroce apropiindu-se încet de ea. 
Biata de... 

A ezitat pentru un moment. 

— 'Tullia, l-au ajutat în cor ascultătorii. 

Tullia. Ea era blondă și micuță; ursul era enorm și 
flămând. 

— Moarte sigură, a răcnit negustorul de animale. O 
aștepta moartea sigură, dacă nu era băiatul ăsta curajos. 

Un braţ gros cât un trunchi de copac s-a rotit arătând 
înspre Rufus. 

Rufus a vrut să fugă de urs împreună cu Lucreția. Dar, în 
loc de asta, s-a trezit alergând înspre el. 


— Şi știți ce-a făcut? A început să danseze. 

Fronto râdea din toate puterile, iar burta lui mare sălta și 
ea de râs. 

— A început să danseze cu ursul. 

La acel moment a părut că era singurul lucru pe care îl 
putea face. Nu se putea lupta cu ursul - era de două ori mai 
mare decât el și de multe ori mai puternic. Dar să rămână 
nemișcat însemna să moară. 

— Cum de te-ai gândit la asta, băiete? a întrebat Fronto. 
Ce te-a făcut să dansezi cu ursul? 

Rufus își amintea momentul înspăimântător când se 
aflase la cheremul fiarei, dar a ridicat din umeri, de parcă a 
dansa cu urșii era ceva ce se întâmpla zilnic. 

— Când eram mic, prin satul nostru a trecut un circ 
ambulant, a explicat el. Erau doar câţiva actori proști, cu 
animalele lor pline de purici - nu se putea compara cu 
ansamblurile din Roma. Aveau un urs, ceva mic, acolo, cam 
de înălţimea mea. Îl învăţaseră să danseze. Doar câţiva pași, 
dar dansa, iar oamenii dansau împreună cu el. Părea să îi 
facă plăcere. Cred că, în capul meu, dansam tot cu ursul ăla 
MIC. 

Dansase în jurul ursului, iar ursul îl imitase, fără să-și 
dezlipească de la el ochii de obsidian, ca și cum și-ar fi 
concentrat fiecare părticică de creier pentru a-i copia 
mișcările. Când ursul s-a întors, în spatele lui a apărut un 
grup de oameni. Unul dintre ei i-a făcut semn lui Rufus să 
continue să danseze, în timp ce restul au desfășurat o plasă 
mare. S-au apropiat tiptil de urs, în timp ce el se distanţa de 
animal, făcând câţiva preţioși centimetri la fiecare pas. Apoi 
plasa a vâjâit prin aer și ursul s-a transformat într-un ghem 
de furie, scuipând și zbierând, luptându-se cu labele și cu 
ghearele ca să se desprindă din înfășurarea ce-l imobiliza. 

— Ţi-ai salvat propria viaţă și, deși nu ai știut, ai salvat-o 
și pe cea a lui Fronto, iar Fronto își plătește datoriile. 

Negustorul i-a cuprins umerii lui Rufus cu un braţ enorm, 
iar băiatul a simţit că se prăbușește sub greutatea lui. 


— Mi-am dat cuvântul lui Vitellius Genias Cerialis și ţi-l 
dau și ţie acum. Lu te descurci cu animalele, iar eu mă pot 
folosi de asta. Eu le cumpăr și le dresez pentru arenă și 
pentru circ. Am să te învăţ toate secretele meseriei, iar 
dacă ești la înălțime, în câţiva ani am să te fac moștenitorul 
meu, și eu am să mă retrag liniștit din afacerea asta și am 
să mă uit la tine cum mă îmbogăţești. Mâine punem la 
punct actele. 

Prin grupul de lucrători a trecut un murmur. Rufus a 
remarcat încruntăturile și a înțeles că generozitatea lui 
Fronto nu era primită cu aprobare unanimă. Îi înţelegea. Se 
îndoia că erau impresionați de băiatul de șaptesprezece ani, 
cu păr vâlvoi și tunică jerpelită. Cei mai ambiţioși dintre 
aceștia aveau să îi poarte sâmbetele și să încerce să îi pună 
piedici, dar el nu-și făcea griji din pricina asta. Anii de 
ridicat saci de grăunţe la brutărie îl făcuseră puternic. Avea 
să fie gata să le facă faţă. Fusese norocul lui că Tullia era 
fiica unui senator foarte important. Tatăl ei era la fel de 
bine cunoscut pentru devotamentul față de cel mai mic 
copil al lui, pe cât era și pentru sângele rece cu care se 
debarasa de adversarii lui politici. Dacă ursul i-ar fi făcut 
vreun rău, Fronto ar fi sfârșit într-un canal, cu pumnalul 
vreunui asasin înfipt în ficat. 

— Şi dacă nu sunt la înălţime? a întrebat el. 

— Te dau la lei, să te mănânce. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Doar am glumit, băiete... normal că n-o să te dau la lei 
să te mănânce. 

Trupul masiv al lui Fronto s-a zguduit iarăși de râs. 

— Ar trebui să-ţi vezi figura! 

Locul unde își avea Fronto afacerea era la sud de Roma, 
dincolo de cele patru arcuri ale podului Pons Sublicius. Era 
îndeajuns de departe de Roma pentru a descuraja gloata să 
vină ca să caște gura, dar destul de aproape de piaţa de vite 
de la Forum Boarium pentru a-i asigura negustorului 
aprovizionarea constantă cu hrană pentru carnivorele sale. 


În zona proprietăţii unde erau ţinute animalele, inima lui 
Rufus a început să bată mai repede atunci când Fronto i-a 
înșiruit cu mândrie lista comorilor exotice pe care le 
cumpăra și le vindea spre a fi prezentate la spectacolele din 
arenă. lerbivorele pășteau liniștite într-o serie de ţarcuri 
largi. Dresorul i-a indicat pe rând diversele specii. 

— Antilope. 

Fronto a arătat înspre o ciurdă de animale graţioase, 
care stăteau nemișcate într-un ţarc. Erau de mai multe 
nuanţe de maroniu-prăfos și de diverse mărimi, de la niște 
creaturi mici și fragile, de talia unui câine, până la uriași cu 
piept lat și coarne lungi, spiralate, cu pete întunecate pe 
crupă. 

— Alea ce sunt? a întrebat Rufus, arătând spre un alt mic 
grup. N-am mai văzut niciodată cai vărgați. 

— Ăia sunt un fel de asini sălbatici. Am încercat să-i 
dresez să tragă care cu două roţi, dar sunt mult mai proști 
decât caii. 

— Şi alea? a arătat Rufus înspre niște animale de culoare 
maro-închis, cocoșate și cu partea dinainte mai puternică, 
de mărimea unor măgari, dar cu niște coarne scurte și 
curbate, cu sprâncene groase, ochi apropiaţi și un nas din 
care le curgeau un fel de bale. 

— Alea? a rânjit Fronto. Noi le spunem pur și simplu 
pocitanii. 

Dincolo de ţarcuri, într-o zonă separată, erau cuști 
scunde, construite din bârne groase de lemn. Fronto a luat- 
o înainte într-acolo. Când s-au apropiat de construcții, Rufus 
a simţit un miros vag cunoscut, o aromă puternică, 
înţepătoare, care domina totul în jur. Au trecut câteva 
secunde înainte ca memoria să îl poarte cu mai bine de zece 
ani în urmă. 

Lei. 

Galera de la Cartagina la Ostia îi transportase ca marfă. 
Două femele mari și doi pui. Acum se uita fix în aceiași ochi 


de ucigaș, de un galben-deschis, prin care pluteau umbre 
de cenușiu și care transmiteau o ură veritabilă. 

Rufus încă tot nu înțelegea de ce fusese el vândut 
negustorului de sclavi. Tatăl lui era un auxiliar spaniol, care 
se stabilise în Mauritania la încheierea termenului de 
serviciu. Fusese mai bun ca soldat decât ca fermier. Mica 
lor gospodărie de la poalele Munţilor Atlas era un loc ars de 
soare și prăfos în timpul verii, iar pietrele crăpau de frig în 
timpul iernii. Mama lui era o amintire vagă acum, dar știa 
cu certitudine că îl iubise, fie și numai datorită mulțumirii 
pe care o simţea ori de câte ori se gândea la ea. Dacă 
închidea ochii, aproape că își putea aminti chipul ei și 
mirosul de dimineaţă al părului ei negru și lung. Făceau 
foamea mai tot timpul, dar ar fi putut ea să rămână 
indiferentă atunci când el a fost luat cu forţa? Acum se 
gândea că ar fi trebuit să rămână indiferentă. Asta, a 
calculat el, trebuie să se fi întâmplat în cel de-al 
unsprezecelea an al domniei împăratului Tiberius. 

Fronto avea o duzină de lei, printre care și trei masculi 
impresionanţi, cu coamă neagră. Dar mai avea și gheparzi 
supli, atletici, precum și trei feline extrem de graţioase, cu 
pete, dintr-o specie necunoscută lui Rufus. 

— Ăştia sunt leoparzi, l-a lămurit Fronto. Mulțimea este 
înnebunită după ei. La fel de mari ca leii. De două ori mai 
iuți. Odată ce sar asupra unui om, indiferent cât de bine 
este el protejat, cu siguranţă acela va fi mort. Colţii îi caută 
beregata, iar ghearele îi găsesc burta. Ai văzut cum trag 
pisoii de un porumbel mort, cum zgârie frenetic cu 
lăbuţele? La fel și leoparzii. Dacă nu pot să ajungă la burtă, 
îl apucă de boașe. Dacă nu pot la boașe, atunci îi sfâșie 
carnea de pe picioare, până la os. Nu prea contează. De 
fapt, atunci când ajung la burtă nu înseamnă decât că asta 
e o cale mai rapidă. 

În cele din urmă, au ajuns la ceea ce Fronto numea 
monstrul lui. 


— Uimitor, nu? Nu te-ai gândi vreodată că așa ceva 
mănâncă numai iarbă. 

Rufus s-a uitat fără să-și mai poată dezlipi privirile de la 
goliatul cenușiu, care stătea singur în ţarcul lui. Animalul 
era cam de două ori cât un taur, cu pielea groasă, tăbăcită. 
Avea capul mare chiar și prin comparaţie cu propriul corp, 
dar picioarele erau caraghios de scurte. Avea ochi mici, iar 
aproape de capătul botului lat ca o lopată îi creșteau două 
coarne, unul în spatele celuilalt. Cel mai mare, din faţă, 
avea vreo douăzeci și cinci de centimetri de-a curmezișul, la 
bază, și se subţia treptat, pe o lungime de vreo șaptezeci de 
centimetri, terminându-se printr-un vârf mortal. Cel de-al 
doilea era pe jumătate ca mărime, dar arăta încă și mai 
ascuţit. 

— Nu știu ce să fac cu el. Arată periculos, dar nu pare să 
facă niciodată nimic, decât să stea pur și simplu. Îl poţi 
mângâia ca pe un câine. Nu vrei să faci și tu o încercare? 

Ochii care îl studiau pe Rufus erau plini de sinceritate. 
Fronto luase înfățișarea unui om care nu făcuse nimic rău 
în viața lui - un om care avea să intre în mormânt cu 
reputaţia nepătată. Un om în care Rufus nu avea încredere 
nici cât negru sub unghie. 

Fronto îl punea la încercare, iar Rufus credea că știe de 
ce. Vicleanul negustor îi dădea ocazia să arate ce poate în 
faţa oamenilor care odinioară îl numiseră stăpân. S-a uitat 
iarăși la monstru, care părea să se fi făcut încă și mai mare. 
Întrebarea era, avea să supravieţuiască încercării? 

Afișând mai multă încredere în sine decât simţea că are 
de fapt, a zâmbit obraznic și a spus: 

— Sigur că da. 

Titus, unul dintre sclavii care alcătuiau comitetul de 
primire al lui Fronto, i-a deschis poarta, apoi, când a închis- 
o în urma lui, i-a șoptit: 

— Fii atent la urechile lui. 

Rufus a pășit încet în ţarc. Încordarea îi făcea inima să îi 
bată mai repede, lumea din jur părea să fi dispărut, iar 


stomacul i s-a strâns în așteptare. A văzut că gardul acestui 
țarc, deși construit ca și celelalte din scânduri groase de 
lemn, de înălțimea unui bărbat înalt, era întărit cu bârne 
orizontale. Pe alocuri, petice albe, proaspete, ieșeau în 
evidenţă ca și cum lemnul fusese recent despicat. 

Căldura soarelui îl izbea în spate ca un ciocan, în timp ce 
se afunda mai departe în incinta împrejmuită - acolo unde 
aștepta monstrul. 

După vreo douăzeci de pași a observat ceea ce ar fi putut 
fi o mică mișcare într-o parte a capului animalului. Da, uite- 
o iarăși, o tresărire aproape imperceptibilă a urechii stângi. 

Fără să-și ia ochii de la fiară, Rufus și-a schimbat ușor 
direcţia de înaintare. Acum, fiecare pas îl aducea mai 
aproape de animal în diagonală, nu direct frontal. 

Nu i-a venit să creadă că ceva atât de mare se putea 
mișca atât de repede. Animalul stătuse o clipă nemișcat, cu 
ochii săi mici privind ţintă, fără să vadă, la mică distanţă 
înaintea lui. În clipa următoare, picioarele lui scurte s-au 
transformat într-o morișcă și parcursese deja jumătate din 
distanța dintre ei, cu capul aplecat și cu acea sabie 
încovoiată a cornului mare îndreptată fix spre pântecele lui. 

Să se întoarcă și să fugă spre gard era complet fără rost. 
N-ar fi reușit să alerge mai repede decât animalul. Dar 
ușoara schimbare de direcţie aproape că îl scosese din 
calea directă a monstrului, dându-i răgaz o fracțiune de 
secundă pentru a păși în lături și a evita atacul. 

A așteptat până când i-ar fi putut atinge cornul inferior 
cu mâna întinsă, înainte de a se lăsa în jos și spre dreapta. 
Dintr-o mișcare a fost iarăși în picioare și picioarele sale 
lungi l-au purtat în zbor înspre gard. 

Alergând, a auzit copitele fiarei bubuind la mică distanță 
în urma lui și a știut că aceasta își întorsese imensa 
greutate din drum într-o clipă și acum era pe urmele lui. 
Vedea nodurile din lemnul gardului și capetele ruginite ale 
cuielor care îl ţineau laolaltă, în spatele lui, exploziile 


răsuflării ce ieșea prin nările animalului îi spuneau că 
acesta se apropiase și mai mult. 

Un moment de ezitare și era mort. Şi-a ales locul din 
gard, ridicând un picior și împingând cu celălalt în pământ, 
astfel încât pe distanţa ultimilor doi pași se afla deja în aer. 
Piciorul din faţă a atins una dintre barele orizontale și Rufus 
și-a folosit toţii mușchii pentru a transforma mișcarea spre 
înainte într-un salt în sus, care să-l poarte la adăpost, peste 
gard. Încă un centimetru sau doi și ar fi reușit. Dar 
genunchiul piciorului din spate s-a izbit de scândura de sus, 
provocându-i o cumplită durere și transformând - ceea ce s- 
a dorit o săritură controlată - într-un zbor dezechilibrat și o 
rostogolire peste cap. În timp ce se afla încă în aer, a auzit 
distinct bufnetul impactului dintre ceva enorm și în 
deplasare rapidă și ceva încă și mai solid și rezistent. O 
jumătate de secundă mai târziu, a aterizat cu o izbitură 
care i-a eliminat tot aerul din plămâni, i-a slăbit câţiva dinţi 
în gingii și l-a făcut să se întrebe câte oase i se fărâmaseră. 

A rămas întins pe jos, nemișcat, cu gustul coclit al 
sângelui umplându-i gura și praful astupându-i nările. 

— Îţi miști picioarele destul de repede pentru un brutar, 
dar ai fi putut să faci un salt mai elegant. 

Rufus a deschis un ochi. Fronto era aplecat asupra lui, 
acoperind soarele cu trupul lui masiv. 

— Hai, ridică-te în picioare și vino să vedem ce i-ai făcut 
bietului monstru. 

I-a întins mâna și l-a tras sus, în picioare. 

Strângându-se în el de durere, băiatul a șchiopătat până 
la gard, care acum prezenta o gaură străpunsă, de 
mărimea unui pumn de bărbat, și s-a tras înapoi fără să 
vrea atunci când s-a trezit privind în ochiul mânios al 
monstrului. Animalul și-a scuturat capul, după care a luat-o 
la trap înapoi, spre centrul ţarcului. 

— O s-o doară puţin capul, dar are să-i treacă, a spus 
Fronto cu mândrie. 


— Dar eu? a întrebat Rufus. Putea să mă omoare. Ai spus 
că pot să o mângâi ca pe un câine. 

— Poate că am exagerat puţin, a recunoscut Fronto. Asta 
este lecţia numărul unu pentru tine, băiete. Ai dovedit că nu 
ţi-e frică de animale, dar trebuie să înveţi să le respecţi. 
Data viitoare când intri într-o cușcă sau într-un ţarc, vezi 
mai întâi ce este înăuntru. Animalele astea sunt toate 
periculoase, într-un fel sau altul. Până și antilopele cele mici 
au să te ia în coarne la jumătatea săptămânii viitoare, dacă 
trebuie să își protejeze puii. 

Fronto a luat de jos o bucată de balegă și i-a băgat-o lui 
Rufus sub ochi. 

— Vezi? Nu este vorba decât de profit. Nu contează dacă 
pute a rahat sau miroase a parfum - dacă aduce profit, are 
un miros dulce. Acum, o luăm de la zero. Titus, arată-i cum 
să rânească la porcii sălbatici. 


e Capitolul Il 


Munca de jos a făcut ca existenţa anterioară a lui Rufus 
să pară un paradis, prin comparaţie cu ceea ce făcea acum. 
Acolo, în fiecare zi mirosise pâinea proaspăt coaptă. Aici, 
era asaltat de o duzină de diverse feluri de balegă. Dar în 
fiecare moment pe care îl petrecea cu animalele avea câte 
ceva de învăţat. 

A învăţat cum să le dea de mâncare și cum să le adape. 
Fiecare specie avea un regim de hrană atent stabilit, pentru 
a i se asigura menţinerea în formă în cele mai bune condiţii. 
Prea multă carne și imediat felinele se îngrășau și se 
leneveau. Prea puţină și imediat își pierdeau remarcabila 
forţă. 

A învăţat să fie atent la simptome care să îi spună când o 
antilopă era bolnavă de vreuna dintre bolile ucigătoare care 
le distrugeau specia. O mică rosătură în jurul gurii sau al 
copitelor și o întreagă turmă putea să fie dată la tăiere, 
obligatoriu. 

A învăţat să observe ușoara umflătură care arăta că o 
oaie era gestantă și trebuia mutată din ţarc. 

Și a învăţat ce păţește un om care este neatent în 
compania leilor. Rufus nu avea să mai uite vreodată 
zdrențele de carne sfâșiată și așchiile de os care au fost tot 
ce mai rămăsese din bietul și prostuţul de Titus, după ce 
acesta nu fusese în stare să recunoască gemetele de durere 
ale leului, pricinuite de un dinte stricat. Ceilalţi sclavi nu i- 
au auzit ţipetele decât atunci când era prea târziu, iar 
supraveghetorul a decis că era mai economic să îngăduie 
animalului să-l devoreze - Titus era deja mort - decât să îl 
îngroape. Nici nu se punea problema ca leul să fie ucis. 
Valora de zece ori mai mult decât Titus și, după cum a 
observat Fronto, menirea lui era să ucidă oameni. 


Zi după zi și săptămână după săptămână, respectul lui 
Rufus faţă de Fronto creștea. Negustorul de animale avea o 
sete de viaţă neistovită, care îi făcea până și pe rivalii lui de 
pe piaţa animalelor să îl placă, iar Rufus era cuprins adesea 
de câte un val de entuziasm care îl ameţea de-a binelea. 
Însă când Fronto s-a întors din următoarea călătorie în 
Africa, făcută pentru a cumpăra animale și a repopula 
cuștile și ţarcurile, zâmbetului său larg, care de obicei îi 
lumina faţa îi luă locul o încruntătură îngrijorată. 

— E tot mai greu, i s-a plâns Fronto într-un moment când 
stăteau amândoi sprijiniți cu coatele de gardul unui ţarc, 
uitându-se la doi masculi de gazelă ce se băteau în capete, 
încercându-și puterile în joacă. Cumpărătorii caută mereu 
ceva mai mare, ceva mai bun, ceva mai spectaculos, ceva 
mai exotic, dar de fiecare dată când mă văd cu furnizorii 
noștri, ei pretind că animalele sunt mai greu de găsit sau că 
turmele și haitele care se hrănesc cu ele s-au deplasat mai 
spre sud și astfel ne cresc preţurile. Aș fi spus că încearcă 
să mă ducă pe mine, dar știu de la alţi negustori că oriunde 
te-ai duce este la fel. Singura consolare este că pot face faţă 
la preţuri, dar până când, numai Jupiter știe. 

— Nu poţi să le împerechezi tu? a întrebat Rufus. 

— Să le împerechez? Eu sunt negustor, nu moașă. 
Cumpăr ieftin și vând cu un profit. Oricum, cele mai multe 
dintre ele nu fac pui. S-a încercat. O poţi face la antilope, 
dacă ești atent și le oferi destul spaţiu și liniște și nu le 
tulburi. Dar cele rare, alea de unde iese adevăratul profit? 
Niciodată. Felinele cele mari? În teritoriile lor de baștină se 
înmulțesc ca iepurii. Niciun alt animal de pradă, cu excepţia 
lor. Dar bagă-le în cușcă și e de parcă au uitat cum se face. 
la vino cu mine. 

Rufus s-a ţinut după Fronto, care o luase deja din loc și se 
îndrepta cu pas hotărât spre una dintre cuștile din spate. 

— Mi se spune că înveţi repede, băiete. Asta-i bine. 

Fronto a scos lanţul de pe poartă. 


— Asta a sosit astăzi, din Africa. De azi înainte, ea este 
responsabilitatea ta. Hrănește-o. Înţelege-o. Câștigă-i 
încrederea. Obţine-i respectul. 

Rufus avea propriul lui leopard. 

Felina avea în jur de șase luni și petele deja începuseră să 
îi apară pe laturi, de sub puful blănii de pui ce începuse săi 
se rărească. 

— Mama ei a murit pe drum încoace. Dacă o pun într-o 
cușcă cu leoparzi mai bătrâni, o să fie ruptă în bucăţi. 

Deocamdată, puiul nu avea nimic din violenţa reprimată 
și ura faţă de oameni, care caracterizau un leopard adult. 
În loc de asta, radia în ea pofta de joacă a pisoilor, luându- 
se la trântă și jucându-se cu orice se putea mișca. Să o 
privească în plăcerea ei nevinovată îi dădea lui Rufus un 
sentiment de bucurie cum nu mai încercase niciodată. 

I-a dat numele de Circe. 

Circe era primul lucru de valoare pe care Rufus îl 
posedase vreodată și băiatul s-a jurat să creeze cu felina o 
legătură care să nu fie ruptă niciodată. După cum 
recunoscuse și Fronto, Rufus învățase repede și temeinic de 
la ceilalți îngrijitori de animale. Știa când să se apropie și 
când să lase animalul în pace, când să îl mângâie și când să 
îl pedepsească. Avea să îmblânzească puiul de leopard, să-l 
facă să se supună voinţei lui. 

Rufus nu băga în seamă zâmbetele răutăcioase ale 
celorlalţi îngrijitori, atunci când îl priveau ocupându-se de 
felina lui. 

După o lună, când a revenit din următoarea călătorie, 
Fronto s-a uitat la leopardul care stătea la picioarele lui 
Rufus și a clătinat încet din cap. 

— Vino. E timpul să vizitezi arena. 

Negustorul de animale s-a îmbrăcat cu ce avea mai bun 
pentru această ocazie și împreună - stăpân și sclav - au 
călătorit până în capitală, într-un car ușor, cu două roți, tras 
de un cal. 

— La ce te holbezi, băiete? 


Rufus știa bine drumul acesta, dar apropierea de Roma îl 
uimea de fiecare dată la fel de mult. La început, cel mai 
măreț oraș din lume era un miraj gigantic de portocaliu și 
alb, vibrând în căldură, dar, pe măsură ce se apropiau, 
imaginile prindeau formă și contur, și în cele din urmă - 
incredibil - consistenţă. 

Orașul se înălța înaintea lui, creastă după creastă, 
precum poalele zimţuite ale unui munte. Și totuși, nu era 
nimic natural în această grandoare. Fiecare părticică a lui 
fusese creată de mâna omului. Erau clădiri grandioase, 
încărcate de o splendoare copleșitoare, încât nu puteau fi 
decât palate ale zeilor. Şiruri de coloane uriașe susțineau 
acoperișuri triunghiulare masive, iar mari ziduri curbate, 
din piatră, se înălțau ca niște pereţi de stâncă. Și, de 
asemenea, culori minunate: portocaliu și roșu, argintiu și 
auriu. Întregul oraș strălucea în razele soarelui de după- 
amiază, de parcă era în flăcări. 

Micile însărcinări care îl purtaseră pe Rufus între 
brutărie și vila brutarului îi îngăduiseră să exploreze 
străduţele aglomerate și bulevardele largi. Era fascinat de 
maiestuoasele arcuri triumfale și de clădirile monumentale, 
cu coloane. Se uita plin de invidie la inscripţii. Desigur, nu le 
putea citi, dar știa că erau dedicate marilor eroi din trecut: 
Iulius Cezar, Augustus, Crassus și Pompei. Se simţea atras 
de vastul complex de palate de pe Colina Palatină, ca un 
fluture atras de flacără. Nu a îndrăznit niciodată să se 
apropie de scara îngustă care l-ar fi dus spre centrul 
complexului, pe care îl studiase din Sacer Clivus, dar știa în 
inima lui că acesta era un paradis potrivit pentru Jupiter 
însuși. 

Și, tot explorând, a făcut o descoperire importantă. Roma 
era un oraș al sclavilor. 

Era adevărat. Sclavii erau mai numeroși decât cetăţenii 
romani, într-o proporţie de zece la unu, iar dacă romanii 
stăpâneau Roma, sclavii o puneau în mișcare. Sclavi sau 
foști sclavi erau doctori, avocaţi și cămătari. Ei conduceau 


afacerile în locul propriilor stăpâni. Ei făceau lucruri, 
cumpărau lucruri și vindeau lucruri. Mulţi sclavi erau 
grozav de bogaţi și mult mai mulţi încercau să fie. Se 
zvonea că sclavii îi șopteau la ureche până și împăratului. 

Roma nu ar fi fost nimic fără sclavii ei. 

La porţile orașului, Fronto și Rufus au fost obligaţi să 
coboare din micul lor car, deoarece numai carelor grele, 
care transportau curieri imperiali sau bunuri pentru pieţe, 
le era permis să pătrundă între ziduri în timpul zilei. 
Negustorul de animale a închiriat o lectică închisă, cu 
perdele, purtată de patru sirieni musculoși, cărora le-a spus 
să îl ducă la marele amfiteatru Taurus. Purtătorii lecticii s- 
au așternut la drum în pas vioi, cu Rufus alergând pe lângă 
ei, trebuind să-și facă loc cu greu prin gloata de pe străzi. 

Zarva care însoțea freneticul du-te-vino al orașului era un 
atac asupra timpanelor. Toţi romanii păreau a vorbi în 
același timp și nu cu toţii în aceeași limbă. Vânzătorii își 
strigau marfa de la nenumăratele tejghele înșiruite în 
lungul străzilor. Diversitatea era ameţitoare. Pe o distanţă 
de numai câţiva pași puteai cumpăra încălțări, pielea din 
care erau făcute și cuțitul cu care o puteai tăia. În faţa unei 
prăvălii de mirodenii, aerul era plin de arome de 
scorţișoară, piper și cuișoare. Cerșetori mutilaţi strigau 
după mâncare din intrările pe străduţele laterale, înguste, 
în timp ce alături, negustorii ofereau migdale învelite în 
miere la preţuri exorbitante. 

Taurus se afla în apropiere de Câmpul lui Marte, în 
partea de nord a orașului. Numai etajele inferioare erau 
construite din piatră, în timp ce partea de sus era din lemn, 
spre deosebire de monumentalul Circus Maximus și de 
Magnum, teatrul cu treizeci de mii de locuri al lui Pompei, 
pe jumătate ruinat, dar încă impresionant. 

Taurus fusese dăruit orașului cu cincizeci de ani în urmă. 
Acum își arăta vârsta, ca o prostituată bătrână, ale cărei 
zile de glorie apuseseră demult. Se spunea că Tiberius avea 
planuri pentru o nouă și încă și mai mare arenă, dar o 


construcţie de asemenea dimensiuni avea să ia ani de zile 
pentru a fi ridicată, și asta dacă împăratul faimos pentru 
zgârcenia sa, avea să fie vreodată de acord cu costurile. 

Amfiteatrul avea patruzeci de intrări pentru publicul 
plătitor, dar Fronto l-a dus pe Rufus la o ușă mică, fără nicio 
inscripţie, care dădea spre un coridor luminat de torţe, cu o 
scară din lemn ce cobora în măruntaiele complexului. 
Mergând în urma stăpânului său, Rufus a simţit aceeași 
înfrigurare care îl cuprinsese când intrase în ţarcul 
monstrului. Fronto mergea înainte prin labirintul de 
coridoare - încăperi mari și mici, cuști de animale - toate 
învăluite într-o atmosferă fetidă, care puţea de duhoarea 
sudorii stătute, a urinei și a excrementelor animale și 
umane. Mai era încă un miros, care le acoperea pe toate 
celelalte și care i-a făcut nările să i se încreţească. L-a 
nedumerit, până când a fost izbit de viziunea oaselor albe și 
a resturilor de carne roșie, tot ce mai rămăsese din Titus, 
după ce îl ucisese leul. Mirosul era de sânge. 

Revelația locului în care se afla a făcut să-i treacă un fior 
prin piept. Pe parcursul anilor petrecuţi în brutărie, Rufus 
visase la momentul când avea să stea în tribunele de 
deasupra și să își ovaţioneze favoriţii, ale căror nume și 
isprăvi le știa pe de rost. 

— Când îi vedem pe gladiatori? a întrebat el, cu vocea 
trădându-i nerăbdarea și entuziasmul. 

Fronto s-a întors spre el, iar Rufus a fost surprins de 
intensitatea privirii sale. 

— Ai să-i vezi în arenă, nu înainte. Bărbaţii - și femeile - 
plătesc bani mulţi ca să împartă cu ei încăperea în care stau 
înainte de a intra pe câmpul de luptă. Este o atmosferă, o 
tensiune în încăperea aia, Rufus, necunoscută niciunui alt 
loc de pe acest pământ. Am văzut cupluri, cu sânge din cel 
mai subţire din Roma, atât de copleșite de mirosul fricii 
pure și de excitare, încât s-au împreunat pe pământul gol, 
înaintea lor. 


Fronto a respirat lung și greu pe nări, de parcă tocmai 
terminase vreo muncă fizică extenuantă. 

— Ştii ce au făcut oamenii ăia aflaţi la un pas de moarte? 
Și-au întors privirile și s-au uitat la pereţi. Este mai multă 
demnitate și onoare în cel mai de jos sclav condamnat decât 
în acești așa-ziși nobili. 

Au luat-o în sus pe niște scări și au ajuns la o ușă care 
dădea direct în arena de luptă. Rufus și-a trecut privirile 
peste o suprafaţă plană, acoperită cu pământ, încercuită de 
pereţi netezi din scândură groasă, de două ori mai înalţi 
decât un stat de om. Oricine ar fi intrat în capcana asta nu 
putea să iasă căţărându-se pe pereți. 

— Ce se vede aici nu este nimic, a șoptit Fronto, pe un 
ton dintr-o dată rece, iar Rufus a simţit cum îl trece un fior 
în lungul șirei spinării. Ăsta este un aperitiv pentru 
sărăcime și pentru cei plictisiţi, care nu au niciun ban sau 
altceva mai bun de făcut. [ine minte. Nu e nimic. 

Din spatele lor s-a auzit zăngănitul clar al metalului pe 
metal. Rufus s-a răsucit pe călcâie și a văzut trei personaje 
înspăimântătoare. 


e Capitolul III 


La prima vedere, nu păreau a fi oameni. Cel din frunte 
purta un coif din bronz, care îi acoperea capul în întregime, 
cu fante pentru ochi și gură, și care avea șuviţe de păr 
delicat ţesute cu metal în zona scalpului. În rest, 
îmbrăcămintea îi consta doar dintr-o legătură petrecută în 
jurul coapselor și o centură lată din piele, care îi trecea în 
diagonală peste umărul stâng înainte de a-i înconjura 
mijlocul. În mâna dreaptă ţinea o secure cu lama lată și 
coadă scurtă, iar o a doua îi atârna prinsă cu o bridă la 
cingătoare. 

În spatele lui stătea un uriaș, mai mare decât oricare alt 
bărbat pe care îl văzuse Rufus vreodată. Trăsăturile îi erau 
ascunse de o vizieră care îi acoperea toată faţa, cu găuri 
mici, dispuse în aliniamente regulate. Casca lui din fier, cu 
bor lat, avea în vârf o creastă în formă de pieptene cu dinţii 
ascuţiţi ca niște cuțite, de parcă ar fi fost un fel de cocoș de 
luptă, enorm. Partea stângă îi era protejată de o armură din 
zale, de la umăr la mijloc, și era înarmat cu un trident într-o 
mână și cu o plasă de mărimea unei pături mici în cealaltă. 

Cel de-al treilea gladiator era cel mai scund dintre ei, dar 
înfățișarea lui îi punea în umbră pe însoțitorii săi. Avea și el 
faţa ascunsă, dar de data asta de un coif auriu, modelat cu 
trăsăturile chipeșe ale unui zeu tânăr, iar măreţia măștii era 
egalată de perfecțiunea torsului sculptural al bărbatului 
care o purta. Mușchii unși cu ulei ai bicepșilor ieșeau 
proeminent în evidenţă, iar reţeaua venelor se întindea 
peste ei ca niște rădăcini de copac. Lupta fără armură, 
pentru a permite mulţimii să se desfete mai bine cu 
frumuseţea lui, și purta lejer în mâna stângă o sabie lungă 
și dreaptă. În mâna dreaptă ţinea un scut mic, rotunjit, cu 


un relief lustruit și decorat cu imaginea zeului războiului, 
Marte. 

Fronto și Rufus s-au tras deoparte, pentru a-i lăsa pe 
gladiatori să treacă prin ușă. Au rămas să aștepte în tăcere, 
dar fiecare dintre ei părea să aibă un set de mici mișcări 
menite să le împiedice trupurile să-și piardă flexibilitatea. 
Se lăsau de pe un picior pe altul, întinzând mai întâi un 
grup de mușchi, apoi pe următorul, sau își roteau braţele în 
cerc, lucrându-și mușchii gâtului și încheieturile umerilor. 
Trupurile le luceau și Rufus a simţit mirosul deloc neplăcut 
al unui fel de ulei sau balsam care le acoperea pielea. 

Dinspre arenă s-a auzit murmurul mulţimii, atunci când 
aceasta a observat o mișcare ce nu se vedea din pragul ușii 
în care se afla grupul lor. Rufus și-a împins ușor un umăr 
înainte pe coridorul îngust, ţinându-se cât mai departe de 
personajele intimidante ale gladiatorilor. Printr-o crăpătură 
în ușă a văzut o turmă de antilope și căprioare ţâșnind din 
centrul podelei arenei, gonite afară din ţarcurile de 
dedesubt. 

Pe măsură ce ieșeau din întuneric, animalele 
înspăimântate erau întâmpinate de un zid compact de 
lumină și zgomot, care le panica și mai mult și le făcea să 
caute instinctiv orice cale de scăpare. S-au năpustit în grup 
pe lângă pereţi, cu ochii bulbucaţi de spaimă, cu nările 
fremătând, iar sunetul copitelor în fugă, amplificat de 
plăcile de lemn de sub cei câţiva centimetri de pământ 
bătătorit, răscolea ecouri ca de tunet de jur-împrejurul 
arenei. Animalele mai mari își foloseau greutatea pentru a- 
și face loc peste cele mai mici și mai slabe, dar eforturile le 
erau fără niciun folos. Nu exista cale de scăpare. 

În cele din urmă, galopul provocat de panică a încetinit 
până la un trap, apoi la un mers normal. Într-un sfârșit, 
turma s-a oprit cu totul, confuză și istovită. O masă 
gâfâitoare, speriată, cu coastele lucind de sudoare; din 
corpurile lor, aburii ieșeau în valuri. 


Rufus gâfâia și el, prins de starea de agitaţie și spaimă a 
animalelor. Zgomotul din arenă se mai domolise, însă aerul 
în sine părea să plesnească de energia reţinută a unei 
furtuni ce se prevestea. 

Brusc, a izbucnit un răcnet și animalele au luat-o la 
goană. Rufus a văzut o formă neclară, de un galben deschis, 
repezindu-se de-a curmezișul arenei. Un leu a sărit în 
spinarea uneia dintre antilopele mai mici și și-a înfipt 
ghearele în coastele animalului care a început să ţipe. Din 
celălalt colţ al arenei s-a înălțat răgetul unui alt leu, după 
care Rufus a simţit cum un val de incitare îi coboară 
tremurător în lungul șirei spinării, în momentul în care a 
auzit răcnetul aspru, inconfundabil, ca de ferăstrău, al 
leopardului. Era leopardul lui. 

Măcelul începuse. 

În libertate, antilopele își folosesc viteza și agilitatea, 
profitând de numărul lor pentru a-și păcăli vânătorii. În 
arenă, instinctele lor nu aveau nicio valoare. Marile feline 
ucideau în voie, fiecare atac iscând urale tot mai puternice 
din partea mulţimii, atunci când ghearele se afundau în 
carne și apoi colții închideau căile respiratorii, producând 
moartea prin sufocare lentă. 

Mirosul sângelui a aruncat antilopele și căprioarele într-o 
agitaţie tot mai mare. Unele alergau acum șchiopătând, cu 
picioarele rupte, încercând să urce pe pereţii amfiteatrului 
sau chiar să sară peste ei, în disperarea lor de a 
supravieţui. Auditoriul urla că mai vrea. 

Dar Fronto știa că nu avea să dureze. Leii și leopardul 
aveau să se plictisească să mai ucidă și aveau să se așeze ca 
să se ospăteze cu leșurile propriilor victime. Antilopele 
aveau să atingă punctul în care să nu mai poată alerga, cu 
plămânii aprinși și inimile stând să le explodeze în piepturi. 
Așa că responsabilii arenei găsiseră un răspuns. 

Urma ca vânătorii să devină ei cei vânați. 

Rufus urmărise cu mândrie cum Circe ucisese mai întâi o 
antilopă, apoi o a doua. Era atât de prins de spectacol, încât 


a fost luat prin surprindere atunci când ușile duble s-au 
deschis înaintea lui și gladiatorii au pășit pe lângă el și au 
înaintat până în centrul arenei, ridicând larma mulţimii la 
un ton încă și mai înalt. 

Cei doi lei și-au ridicat capetele de la prada lor și au 
răcnit în semn de sfidare la adresa amenințării ivite. 
Leopardul s-a lăsat la pământ în spatele ultimei sale victime 
și a așteptat. Abia acum, când fiecare gladiator s-a postat 
înaintea câte uneia dintre marile feline, a înţeles Rufus ce 
urma să se întâmple. 

— Lecţia numărul doi, Rufus, i-a șoptit Fronto în ureche. 
Nu te atașa niciodată prea mult de munca ta. Leopardul ar 
fi putut să-mi aducă o grămadă de bani, dar tu ai distrus 
posibilitatea asta. L-ai transformat într-un animal de 
companie. Animalele de casă nu luptă cum trebuie în arenă. 
Ia uite-l. E confuz și speriat. Nu știe ce se întâmplă. Dar leii 
au învăţat că omul este un pericol pentru ei. Uită-te la ei. Ei 
au să lupte. Leopardul nu va face decât să moară. 

Dar Fronto greșea. Cei doi lei au luptat, într-adevăr. Dar 
la fel a făcut și Circe. 

Prima mișcare a fost făcută de gladiatorul cel uriaș, cu 
coiful cu creastă de cocoș. 

— Este cunoscut ca Sabatis, l-a lămurit Fronto. Și este un 
veteran al arenei. El va fi primul dintre venatores - 
vânători. 

Sabatis și-a ridicat tridentul în aer pentru a mulţumi 
uralelor mulţimii înainte de a se apropia de leul lui, cu 
marea suliță întinsă ferm înainte. La început, victima aleasă 
de el doar și-a mârâit avertismentul și a încercat să-și 
protejeze ospăţul. Învăţase să se teamă de oameni, dar a 
sperat ca acesta să plece și să o lase în pace. Când 
personajul împlătoșat s-a apropiat mai mult, leoaica a fost 
forţată să ia o decizie. A atacat. 

— Uită-te cât de rapid este, a spus Fronto. 

Sabatis a așteptat până când leoaica a ajuns la trei pași în 
faţa lui, înainte să se lase în jos, cu un genunchi pe pământ. 


Saltul felinei ar fi trebuit să îl ia în plin, dar ghearele ei 
scoase au trecut la câteva degete de capul lui Sabatis, 
moment în care acesta a lovit în sus cu tridentul, cele trei 
vârfuri cu cârlig cufundându-se adânc în burta neprotejată 
a leoaicei. Animalul a schelălăit de durere, inerția saltului 
purtându-l peste și dincolo de gladiator, amenințând să-i 
smulgă tridentul din încleștarea pumnilor. Dar Sabatis și-a 
întărit strânsoarea pe coada suliței lui cu trei capete și a 
răsucit-o, smulgând-o din carnea sfâșiată a animalului, și 
lăsând-o pe leoaică să târască în urma ei metri de intestine 
ieșite prin cumplita gaură din stomac, într-o ploaie de 
sânge. 

Leoaica a aterizat într-un nor de praf și s-a rostogolit de 
cinci-șase ori înainte să se ridice iarăși, încet, pe picioare. 
Întregul trup i se cutremura de durerea ce se scurgea prin 
ea și a început să-și lingă jalnic rana uriașă din burtă. 
Puterile i se împuţinau odată cu valurile de sânge arterial 
care se scurgeau pe pământ. Era rănită mortal, dar era în 
același timp mânioasă și în faza cea mai periculoasă. 

De data asta nu a mai fost niciun atac repezit. S-a așezat 
chinuit pe poziţie, pentru saltul care să îi aducă uriașii colţi 
în beregata gladiatorului. Dar mișcările îi erau dificile și 
fiecare respiraţie îi adâncea tot mai mult durerea în trup. 
Ceea ce ea a crezut că era un salt mortal nu a mai fost 
nimic altceva decât o zvâcnire ce i-a expus pieptul lui 
Sabatis, care s-a repezit înainte cu tridentul și i-a împlântat 
doi dinţi adânc în inimă. Sângele i-a năvălit din gură și 
leoaica a murit cu o tresărire, prăvălindu-se la pământ cu 
tridentul încă înfipt în ea. 

Mulțimea a ţipat de admiraţie și a urlat către cel de-al 
doilea gladiator să treacă la treabă. 

— Flăcăul ăsta nu a deprins foarte bine stilul lui Sabatis, 
a murmurat Fronto. 

Omul cu securile fusese impresionat de viteza atacului 
inițial al leoaicei. Avusese de gând să-și arate îndemânarea 


cu securea ascuţită ca briciul, dar acum mulțimea îi simțea 
nesiguranța. 

S-a dus înapoi la marginea ringului și a revenit cu câte o 
suliță lungă în fiecare mână. Vârfurile sulițelor erau foarte 
late, îngustându-se până la subţirimea unui ac, cu câte o 
cruce fixată pe coadă cam la un picior de la vârf, astfel ca 
leul în atac să nu se poată forţa în lungul suliţei și să nu-și 
poată sfâșia atacatorul nici măcar în spasmele morții. 

Dispoziţia în tribunele supraetajate s-a schimbat atunci 
când mulţimea a văzut sulițele. Spectatorii anticipaseră o 
întrecere mai egală, mai periculoasă și și-au făcut 
cunoscută nemulţumirea prin huiduieli și fluierături. 

Deja tulburat, gladiatorul și-a calculat greșit aruncarea 
iniţială a suliţei asupra leului cu coamă neagră și nu a reușit 
decât să-i sfâșie mușchii umărului, rănindu-l, fără să-i 
afecteze însă capacitatea de mișcare. Cea de-a doua 
încercare a fost la fel de neîndemânatică. Suliţa a pătruns 
adânc în cavitatea burțţii leului, dar nu a reușit să dea peste 
niciun organ vital al acestuia. Şi mai rău, omul cu securile 
și-a scăpat arma din mână și, în panică, a lăsat să-i cadă la 
pământ și cea de-a doua suliță. 

Dacă gladiatorul ar fi rămas pe poziţie, leul poate că s-ar 
fi mulțumit să-și lingă rănile. Dar, înarmat numai cu un 
pumnal, omul a decis să ia o distanţă cât mai mare faţă de 
cel de-a cărui răzbunare se temea. Cu instinctul de vânător 
stimulat, leul a atacat. 

Acum, urletele mulțimii erau hohote de râs. Cuprins de 
frică, gladiatorul și-a pierdut orice simţ al direcţiei și alerga 
în cercuri, stârnind antilopele în drumul lui, cu leul 
câștigând distanţă la fiecare salt. Râsul a devenit isteric 
când gladiatorul s-a uitat peste umăr, și-a smuls de pe faţă 
masca din bronz și s-a scăpat pe el în același moment. În 
clipa următoare, leul a fost pe el, ţintuindu-l cu faţa la 
pământ pe omul care ţipa, scuturând din cap și molfăindu-i 
umărul cu fălcile lui uriașe. Ţipetele au sporit în intensitate 
când leul a reușit să muște prin platoșă, dar cureaua din 


piele groasă de pe umăr l-a salvat pe gladiator de la 
vătămări mai grave, pentru doar câteva secunde vitale. 

Rufus se uita fascinat, îngrozit, incapabil să-și dezlipească 
ochii de la luptătorul condamnat. Abia dacă a observat 
silueta subţire, care ţopăia ușor de cealaltă parte a arenei 
dornică să își demonstreze tehnica. 

— Ăsta cred că e bun, i-a spus Fronto. 

Omul cu masca aurită ar fi putut să ucidă fiara cu o 
singură împunsătură, dar el a evaluat umorul mulţimii cu 
aceeași precizie de care făcea uz pentru a calcula 
vătămarea pe care i-o aducea leul colegului său de 
reprezentaţie. 

În loc să lovească numaidecât, a mimat nehotărârea cu 
stăpânirea unui actor desăvârșit. Ochii fără viață ai măștii 
zeului tânăr nu făceau decât să sporească efectul comic. Să 
lovească? Nu, probabil că nu. Era prietenul lui care zăcea la 
pământ pe cale de a fi devorat? Poate că da. Dar bietul leu 
trebuia și el să mănânce, nu? Ei bine, am să las decizia la 
latitudinea voastră, a spectatorilor. 

Cei mai mulţi ar fi fost fericiţi să vadă cum moare victima 
leului. Dar când tânărul gladiator și-a înfipt lama la baza 
gâtului animalului, omorându-l pe loc, lovitura a fost primită 
cu aprobare generală. 

Acum avea de făcut propriul lui spectacol și a fost o piesă 
de teatru care a frânt inima lui Rufus. 

Circe a luptat pentru că tânărul gladiator nu i-a dat de 
ales. A stat întinsă la pământ în spatele cadavrului ultimei 
sale prăzi, cu urechile lipite de cap, și l-a urmărit 
bănuitoare cum înaintează. Chiar și atunci când a ajuns 
destul de aproape pentru a o atinge cu sabia, a rămas 
nemișcată, incapabilă să decidă dacă strania apariţie era 
inofensivă sau ceva cu totul diferit. 

Rufus a simţit cum i se ridică fierea pe gâtlej. A înţeles că 
nu era decât un singur rezultat al competiţiei, dar nu s-a 
putut stăpâni să nu ţipe la leopard: 


— Atacă, Circe. Ucide-l, altfel ai să mori tu. le rog, fă 
ceva... 

Strigătul lui chinuit s-a stins când Fronto l-a apucat 
zdravăn de braţ. Băiatul s-a întors să-și îngroape capul în 
faldurile mantiei negustorului de animale, dar mâinile 
puternice ale lui Fronto i-au ridicat faţa în sus, cu forță, și i- 
au întors-o ca să privească desfășurarea spectacolului. 

Circe nu a avut parte de o moarte vitejească sau măcar 
de una demnă. A fost ciopârţită pe îndelete, bucăţică cu 
bucăţică, pentru distracţia mulţimii. 

Cu o mișcare rapidă, abia perceptibilă, a încheieturii 
mâinii, omul cu masca aurie a vărgat cu vârful sabiei carnea 
fragedă a nasului leopardului, dându-i sângele și făcând 
animalul să schelălăie de durere și să se retragă de sub 
pavăza antilopei moarte. Însă tot nu a atacat, iar gladiatorul 
a continuat să înainteze fără oprire, cu pas măsurat, 
nelăsând felinei cu pete niciun moment pentru a-și pregăti 
următoarea mișcare. 

Sabia a lucit iarăși, retezându-i lui Circe o parte din 
ureche și lăsând-o pe jumătate orbită de un șuvoi roșu care 
i-a acoperit faţa. Acum durerea era insuportabilă și felina s- 
a aruncat asupra celui care o chinuia, precum un mesager 
al iadului, un fulger galben și negru, mârâind, propulsat de 
arcuri, ale cărui gheare ascuţite ca âcele ţinteau la pielea 
moale, vulnerabilă, de pe burta omului. 

Dar gladiatorul așteptase exact o asemenea încercare. 

Pentru mulțimea fascinată din tribunele supraetajate, a 
fost ca și cum întreaga lui ființă s-a scurs în aceeași clipă 
dintr-un loc de pe podeaua arenei într-altul, la câţiva pași 
depărtare. Pentru felină, a fost ca și cum ar fi atacat una 
dintre zdrenţele albe, imateriale, ale norilor împrăștiați pe 
cerul azuriu de deasupra. Pentru un moment, omul a fost 
aici, atât de aproape încât mai că își putea simţi ghearele 
înfingându-i-se în carnea lui, iar în momentul următor a 
dispărut și partea din spate a corpului ei a înțepenit din 


cauza șocului și s-a transformat într-un ghem arzător de 
chin incredibil. 

Mulțimea ţipa de încântare, iar Fronto striga împreună 
cu ei. 

— Di omnes. Nu te uiţi la asta? 

Când se topise dinaintea atacului felinei, gladiatorul se 
poziţionase pentru a aplica o singură lovitură cu sabia sa 
lungă, care a retezat coada leopardului la numai câţiva 
centimetri de la rădăcină. 

Circe se rotea încontinuu, aproape nebună de durere, 
scheunând jalnic și încercând fără succes să-și lingă ciotul 
cozii. În cele din urmă s-a oprit șovăind și s-a întors iarăși 
să-și înfrunte torţionarul. 

Rufus a urmărit suferința lui Circe cu o durere 
chinuitoare. Fie și cu riscul vieţii, ar fi alergat în mijlocul 
arenei pentru a se așeza între ea și călăul ei, dar 
strânsoarea de menghină a lui Fronto pe umărul lui l-a ţinut 
pe locul în care se afla. Încet-încet, oroarea spectacolului la 
care era martor a ajuns să fie prea mare și un gol imens i-a 
luat locul. Voia ca gladiatorul cu faţa de zeu să pună un 
capăt milostiv meciului inegal, dar a știut că acesta nu o va 
face. Fiecare tăietură a sabiei luptătorului aducea mulțimea 
pe noi culmi de extaz și fiecare lovitură transforma cândva 
mândrul animal într-o masă șovăitoare, sângerândă, de 
carne vie. 

I-a scos un ochi cu o înțepătură. O tăietură lejeră i-a 
retezat cealaltă ureche. De fiecare dată când animalul în 
chinuri încerca să se apropie de el, gladiatorul îi eschiva 
atacul, înlocuindu-i expert rotocoalele negre - care o 
făcuseră unul dintre cele mai frumoase animale din natură 
- cu petice oribile de carne stacojie și os alb. Curând, Circe 
se clătina pe picioare, epuizată de efort și de pierderea 
sângelui care îi picura pe pământul bătătorit. 

Gladiatorul s-a întors cu spatele, ca să se îndepărteze. 
Cumva, Circe a găsit puterea să pornească într-o goană cu 


salturi ostenite și apoi într-un atac total care a purtat-o spre 
spatele expus al luptătorului. 

Mulțimea a ţipat un avertisment, dar Rufus a știut că 
gladiatorul nu avea nicio nevoie de el. Își regizase acest 
moment, exact la fel cum regizase fiecare secundă a luptei 
cu un singur combatant. S-a răsucit într-o singură mișcare 
elegantă, cu sabia deja întinsă în faţa sa, și a înfundat lunga 
lamă în beregata animalului aflat în aer, împlântând o 
jumătate de metru de fier în lungul trupului lui Circe. 
Lovitura i-a despicat inima, omorând-o pe loc. 

Rufus, suspinând acum, dar încă irezistibil atras de 
măcelul din arenă, a văzut trăsăturile zâmbitoare și 
triumfătoare din spatele măștii, în timp ce gladiatorul ieșea 
din arenă cu pas măsurat, mulţumind aclamaţiilor mulţimii. 
Dar în momentul în care a schimbat strălucirea aspră a 
arenei pe  întunecimea coridorului, mersul sigur al 
luptătorului a devenit șovăitor, de parcă el, cumva, își 
trăgea energia și forţa din soarele însuși. Ura s-a ridicat 
înăuntrul lui Rufus ca magma unui vulcan în erupție și 
pentru o clipă a fost pe punctul de a se arunca el însuși 
asupra ucigașului lui Circe. 

Atunci, gladiatorul și-a scos coiful aurit. 


e Capitolul IV 


De pe un chip la fel de frumos ca și masca ce-l acoperise, 
priveau cei mai triști ochi pe care îi văzuse Rufus vreodată 
și era chiar mai mult decât atât, pentru că acesta era chipul 
unui om viu, care respira, nu o simplă faţadă metalică, 
lipsită de suflet, care ucidea fără compasiune sau conștiință. 
Avea părul de culoarea lanurilor de porumb în toiul verii, 
dar ochii îi erau de cenușiul stins al dimineţilor de iarnă. 
Tristeţea din ei avea adâncimi pe care Rufus a știut că nu le 
va putea vreodată - sau dorea să nu le poată vreodată - 
explora. 

Cea de-a doua surpriză a fost că gladiatorul, care arătase 
și acţionase ca veteranul unei sute de lupte, era numai cu 
câţiva ani mai în vârstă decât Rufus însuși, având, probabil, 
puţin peste douăzeci de ani. 

Când a vorbit, a fost într-o latină cu accent german, 
gutural, pe care Rufus a găsit-o la început dificil de înţeles, 
iar vorbele i-au fost adresate lui Fronto. 

— Ăsta-i băiatul? 

— Da. Ele. 

Tânărul gladiator s-a uitat la Rufus preţ de o secundă. 

— Eu sunt Cupido, a spus el, cu o întrebare nerostită în 
glas. 

Rufus a ezitat, dar Fronto a răspuns pentru el. 

— Ăsta este Rufus. Este sclavul meu, dar într-o zi, dacă 
învaţă, îmi va fi partener. 

— Așadar, Rufus, acum mă urăști? Pentru ce i-am făcut 
animalului tău? 

Rufus a clipit pentru a-și alunga o lacrimă, dar nu a spus 
NIMIC. 

— Mi s-a spus că trebuie să ţi se predea câte ceva despre 
realitatea arenei. Cruzimea? Bănuiesc că a făcut parte din 


instruirea ta. 

Cupido l-a fixat pe Fronto cu o privire lungă, care l-a 
făcut pe masivul om să se cutremure. 

— Nu a fost ceva care să-mi placă. Am făcut ceea ce am 
fost plătit să fac. Așa că, îţi spun acum cu toată sinceritatea, 
ca să nu ajungem dușmani, mai este încă o lecţie pe care 
trebuie să o înveţi - nu-ţi irosi ura pe cineva care nu are 
luxul de a alege. 

Cu o aplecare de cap, s-a îndepărtat. 

e 

Cu trecerea timpului, sentimentele lui Rufus au oscilat de 
la o extremă la alta, de fiecare dată când a trecut în revistă, 
în minte, cele întâmplate. La început, l-a urât pe Fronto 
pentru tratamentul nemilos aplicat unui animal care nu 
făcuse nimic pentru a merita moartea cumplită de care 
avusese parte. S-a gândit chiar să fugă de la negustor, dar 
nu avea deloc idee unde s-ar fi putut duce. În cele din urmă, 
și-a dat seama că lecţia cu Circe era una pe care el ar fi 
trebuit să o înveţe de unul singur. Nu putea rămâne loc 
pentru emoţii când animalele erau destinate arenei. Inimile 
lor puteau să bată și ele să respire același aer curat ca și 
oamenii, dar tot ele erau condamnate din momentul în care 
erau capturate în savanele sau în junglele din ţinuturile lor 
natale. De acum înainte trebuia să își împietrească inima și 
să le trateze ca pe niște unelte cu care să lucreze. Odată cu 
această realizare a venit o alta: Fronto era mai mult decât 
proprietarul lui. În cele câteva luni de când erau împreună, 
îi devenise prieten, iar când Rufus s-a gândit la o întreagă 
viață în care fusese adeseori singur, iar uneori chiar 
marginalizat, acest fapt conta enorm. 

Această înţelegere a deschis o altă ușă și i-a indus un 
simțământ minunat, care nu-i fusese familiar. O dorinţă de 
a-și schimba viaţa în bine. Vremea petrecută cu negustorul 
de animale fusese un succes. Ştia că - dacă muncea din 
greu și făcea progrese - avea șansa reală de a deveni 
libertul lui Fronto și de a-i fi partener de afacere, poate 


chiar de a-și deschide o afacere numai a lui. Fronto îi 
promisese să îl ia cu el într-una din călătoriile sale la 
Cartagina. Era posibil să-și vadă iarăși mama? Mai era ea în 
viaţă, măcar? 

Următorul pas în dezvoltarea lui s-a făcut pe neașteptate, 
în octombrie, când primii nori de furtună au năvălit dinspre 
coastă, făcând animalele să umble nervos prin cuștile și 
ţarcurile lor. Fronto i-a ordonat lui Rufus să-și împacheteze 
cele câteva lucruri personale și să le mute în vila sa de la 
marginea orașului. După ce s-a instalat, Rufus a fost chemat 
înaintea stăpânului său. Fronto nu era singur. Cu el era un 
bărbat mic și gras, cu ochi scânteietori, inteligenţi și cu câte 
un smoc de păr rebel ce îi creștea deasupra fiecărei urechi, 
dându-i înfățișarea unei veveriţe bine hrănite. 

— Acesta este Septimus. Este grec. Are să te înveţe 
literele voastre. 

Astfel a început o călătorie lungă și adeseori dificilă, care 
i-a deschis lui Rufus ochii asupra minunilor unei lumi noi și 
l-a purtat în locuri mai presus de imaginaţia lui. A fost un 
proces lent, dar, începând cu cele mai simple povestiri 
pentru copii, Septimus l-a învăţat magia cuvântului scris. 
Fronto adunase o bibliotecă bine garnisită: suluri strâns 
înfășurate în tocuri de protecţie din piele, puse frumos pe 
rafturi de jur-împrejurul pereţilor încăperii. Lui Rufus nu-i 
plăcea nimic mai mult decât să treacă prin ele, chiar dacă 
multe dintre cuvinte și ceea ce descriau ele erau dincolo de 
înțelegerea lui. 

După șase luni a început să îl însoţească pe Fronto la 
întâlniri cu oamenii care organizau marile jocuri din arenă. 
Oameni care răspundeau înaintea senatorilor și a consulilor, 
ba chiar și a împăratului însuși. La început, a stat în spate 
fără să scoată o vorbă, concentrându-se asupra celor ce se 
spuneau și uneori, mai important, asupra celor ce nu se 
spuneau, încercând să înțeleagă detaliile complexe ale 
negocierilor. Semnale aproape imperceptibile făcute cu 
ochiul sau cu mâna însemnau diferenţe de mii de sesterți. 


Erau oameni puternici, toţi membri ai aceleiași bresle, care 
supravieţuiau mulțumită isteţimii lor și capacităţii pe care o 
aveau de a încheia târguri mai dure decât rivalii lor. Rufus a 
înțeles foarte repede că a-i subestima sau a-i trata cu 
ușurință însemna să te joci cu focul. 

Încet-încet, s-a produs o schimbare în statutul lui. Acum, 
Fronto îl introducea ocazional în conversaţie, cerându-i 
părerea în vreo problemă de mică importanţă sau sfatul cu 
privire la calitatea vreunuia dintre animalele pe care el le 
cunoștea atât de bine. Nu a fost niciodată menţionat direct, 
dar toţi cei de pe canapelele din jurul mesei de negociere 
erau conștienți de asta. Sclav sau nu, Fronto îl adoptase pe 
Rufus ca moștenitor al său. 

e 

Când lucra cu animalele, Rufus se gândea adeseori la 
tânărul gladiator. Încetase de mult să-l mai învinovăţească 
pe Cupido de moartea lui Circe. Leopardul fusese 
dintotdeauna destinat arenei. Prostia lui - a lui Rufus - 
fusese cea care îi grăbise sfârșitul. 

S-au întâlnit din întâmplare la începutul primăverii, la 
unul dintre primele spectacole ale noului sezon. Între timp, 
numele de Cupido ajunsese să fie pronunţat cu respect de 
entuziaștii amfiteatrului. Era respectat de cei bogaţi și 
puternici. Rufus a fost surprins și flatat când gladiatorul l-a 
abordat și l-a întrebat politicos cum o mai ducea. 

— O duc bine, dar aud că tu o duci și mai bine. Se spune 
că ai ucis douăzeci de oameni. 

Luptătorul cu ochi cenușii a râs, respingând zvonul. 

— Ce știu ei, pederaștii și bătăușii ăștia de neveste, care 
ţipă după sânge de pe locurile ieftine? Nu toate luptele sunt 
pe viaţă și pe moarte și nu orice luptă care pare a se sfârși 
prin moarte produce un cadavru. 

Rufus auzise vorbindu-se că nu întotdeauna mulțimea era 
cea care hotăra cine trăia și cine murea în arenă. Cupido 
părea să confirme asta, dar gladiatorul simţea în mod 
limpede că dezvăluise destule și Rufus a decis să nu sape 


mai adânc. În loc de asta, în timp ce mergeau în lungul 
cuștilor cu animale de sub arenă, l-a întrebat pe Cupido 
despre numele lui neobișnuit. 

Luptătorul a ridicat din umeri. 

— Ăsta este numele meu din arenă. Numele meu 
adevărat nu are nicio importanţă acum. Persoana care a 
avut numele acela a dispărut pentru totdeauna. Am fost 
prințul poporului meu, dar când oamenii din tribul tatălui 
meu s-au ridicat împotriva romanilor și au fost învinși, am 
devenit și eu sclav, ca toţi ceilalți. Romanii m-au trimis la o 
fermă. Un loc nicidecum sănătos. Mulţi dintre ai noștri au 
murit în cariere. M-ar fi muncit până la moarte, dacă 
rămâneam acolo. 

— Cum ai reușit să scapi? 

— Să scap? N-am scăpat. Supraveghetorul era un om 
care își folosea biciul și piciorul cu prea mare libertate. Le-a 
folosit pe mine o singură dată, a spus Cupido, pe un ton 
mândru. l-am luat biciul și l-am bătut până ce a implorat 
îndurare și i s-a dezlipit pielea de pe șira spinării. Poate ar fi 
trebuit să îl omor. Când și-a revenit, cu siguranţă că m-ar fi 
omorât el pe mine. Am avut însă noroc. Magistratul local 
mi-a dat să aleg între cruce și ring. Am ales ringul. 

Zâmbetul cel trist i s-a întins pe buze. 

— Acum, oamenii importanţi mă tratează ca pe un prinţ. 
larăși. Un senator mă plătește ca să-i fiu gardă de corp, ca 
să-și impresioneze prietenii, dar și ca un avertisment 
pentru dușmani. Ştie că îl dispreţuiesc, pe el și pe toţi cei de 
teapa lui, dar tot trebuie să-i învăţ pe copiii lui cum să 
folosească sabia și să se apere singuri, iar el mă acoperă cu 
daruri. Săptămâna trecută, un alt cavaler bogat mi-a trimis 
o femeie frumoasă, pentru că a câștigat bani de pe urma 
mea. A părut dezamăgită când am trimis-o înapoi neatinsă. 

Rufus a fost uimit că gladiatorul găsea atât de puţină 
satisfacţie în propriile realizări. El unul se întrebase 
adeseori cum ar fi să trăiești aclamaţiile unei mulţimi 
imense, în arenă. Uneori se visa în locul lui Cupido, cu sabia 


cântându-i în mână în timp ce își secera adversarii, dar 
întotdeauna venea un moment cumplit, când vârful sabiei 
șovăia, și atunci se trezea asudat, cu convingerea certă că 
următoarea victimă ar fi urmat să fie el însuși. 

— Tu ai un talent minunat, un nume mare și aclamaţiile 
unei jumătăţi din Roma. În una dintre zilele bune lucrez ca 
funcţionar, iar într-una proastă sunt poate nevoit să șterg la 
fund un hipopotam. Care ar fi viaţa pe care ţi-ai alege-o? 

Luptătorul s-a întors spre el cu o undă de iritare. 

— Da, am parte de aclamații, dar pentru ce? Într-o zi, 
sângele vărsat în arenă va fi al meu. Atunci, la ce bun vor fi 
toate aclamaţiile trecute ale gloatei? Am să fiu doar un sac 
găurit, de maţe și oase, care să fie târât afară din arenă și 
dat de mâncare la leii tăi. Şi da, ai dreptate, chiar am un 
talent. Talentul de a lua viaţa și de a face ca asta să pară un 
lucru ușor. Dar un asemenea talent se plătește cu un preţ. 
Unii dintre oamenii pe care i-aș numi prietenii mei găsesc 
plăcere în a ucide. Trăiesc pentru fracțiunea aia de secundă 
în care moare un om. Savurează sentimentul pe care îl dă 
lama care pătrunde prin piele și carnea ce se închide în 
jurul ei o îmbrățișează ca pe un oaspete binevenit. Nimic 
din viaţă nu le dă o satisfacţie mai mare... lar eu? Mă 
disprețuiesc pe mine însumi, pentru că a ucide este atât de 
ușor. În arenă nu sunt decât două feluri de oameni: cei iuți 
și cei morţi. Oamenii care mă înfruntă pe pământul 
bătătorit sunt deja morţi. E ca și cum ar lupta cu picioarele 
prinse în noroi. Așteaptă până când m-am poziţionat pentru 
a-i străpunge. Se plasează singuri unde vreau eu să fie. 
Armele le fulgeră, dar sunt făcute din aer, nu mă pot atinge. 
Atunci îi ucid. Are oare un măcelar talent? Sau un casap? 
Atunci da, și eu am talent. 

S-a întors și s-a îndepărtat, lăsându-l pe Rufus complet 
nedumerit. 


e Capitolul V 


În Roma, un zvon putea trece de pe Palatină pe Aventină 
mai repede decât lătratul unui câine. Dar cel mai recent s-a 
dovedit a fi adevărat. Tiberius nu mai era omul care își 
condusese legiunile peste Rin pentru a cuceri Germania. 
Împăratul se simţea bine acum pe insula Capri, un loc al 
desfrâului care l-ar face și pe cel mai deschis la minte 
roman să se albească la faţă. Conducătorul aflat în pragul 
bătrâneţii își întrecuse toţi rivalii vreme de douăzeci de ani 
și era sigur pe putere. Nu avea nevoie să curteze 
popularitatea mulțimii și era îndeajuns de șiret pentru a 
profita de acest fapt. A refuzat să mai sponsorizeze vreun 
joc pe viitor. 

Rufus s-a gândit că Fronto avea să fie îngrijorat de 
încetinirea comerțului, însă negustorul a sesizat o 
oportunitate acolo unde alţii vedeau o criză. 

— Nu-ţi face griji, băiete, jocurile au să revină. Se spune 
că tânărul pe care Tiberius și l-a ales ca moștenitor nu se 
mai satură de spectacole. Între timp, ni se oferă ocazia de a 
ne îmbunătăţi stocul de animale. 

Cupido, interesat să afle mai multe despre fiarele 
pregătite pentru arenă, a devenit un vizitator regulat al 
ţarcurilor lui Fronto. Îmbrăcat cu o tunică albă, ar fi putut 
trece drept un oarecare tânăr sclav, chipeș, de înălțime și 
constituție medie, dar era o impetuozitate a spiritului în el, 
o tensiune și o prezenţă care îi făcea pe alţi oameni să se 
dea de o parte. 

A evaluat animalele de la fermă cu ochi de profesionist, 
comentând pe seama rezistenţei unei antilope și a energiei 
sau lipsei de vlagă a următoarei. S-a oprit lângă adăpostul 
care conţinea ceea ce acum Rufus cunoștea drept rinocer. 
Cupido a râs din toată inima când tânărul sclav i-a explicat 


cum îi făcuse Fronto cunoștință cu masivul animal, care 
acum îi ţintuia cu privirile, curios, cum stăteau ei lângă 
gard. 

— “Trebuie să fie mult mai rapidă decât pare, a spus 
gladiatorul cu admiraţie. lar pielea aia pare la fel de tare ca 
pielea triplu tăbăcită. Nu mi-ar plăcea s-o înfrunt numai cu 
o sabie: ar ricoșa pur și simplu din ea. Cred că are coarnele 
alea în aceeași măsură pentru a speria și pentru a ucide, 
dar ar zdrobi un luptător din infanteria ușoară, ba chiar și 
un hoplomachus fără probleme. Probabil că ar fi nevoie de o 
echipă dublă, formată dintr-un om cu plasă și un murmillo 
cu armură grea, ca Sabatis, ca să o învingă. 

Cupido s-a interesat de numeroasele cuști și ţarcuri goale 
de la fermă. Rufus i-a explicat că Fronto se afla într-o nouă 
călătorie în Africa, pentru a cumpăra alte animale, și l-a 
asigurat că aveau să fie pline iarăși în numai câteva 
săptămâni. Peste ochii gladiatorului s-a lăsat o umbră. 

— Crezi că există destule creaturi pe lume ca să-i 
menţină pe romani bine dispuși? Uită-te la ele. Sunt la fel 
de frumoase ca în sălbăticie. Fiecare are o menire și un loc, 
de la cea mai fioroasă dintre feline, până la cea mai docilă 
dintre antilope. Nu merită ele să trăiască? 

— Este un punct de vedere curios din partea unuia care 
se ocupă cu ceea ce te ocupitu. 

— Când intru în arenă, îmi las sentimentele în camera 
unde ne înarmăm, a răspuns Cupido. După aceea, când 
curgerea sângelui s-a încheiat, lucrurile se schimbă. 
Fiecare viaţă pe care o iau, fie ea de animal sau de om, îmi 
atârnă greu în minte. Știu că într-o zi povara asta are să mă 
zdrobească. Dar nu fi trist pentru mine, Rufus. Soarta mea 
a fost decisă din primul moment când am pătruns în arenă. 
Rudis-ul nu este pentru mine. Poţi să-mi oferi o moarte 
curată și rapidă și am să fiu mulțumit. 

Rufus a fost surprins de fatalismul prietenului său. Rudis 
reprezenta sabia cioplită din lemn, care era oferită unui 
gladiator în ziua când își câștiga libertatea. 


— Dar tu ești cel mai faimos luptător din întreaga Romă. 
Mulțimea te iubește. Oamenii mari te caută și te răsplătesc 
cu daruri și bani. Va veni cu siguranţă și ziua când darul va 
fi o sabie din lemn, nu? 

Cupido a clătinat din cap și a schimbat subiectul. 

— Îmi amintesc de prima zi când ne-am întâlnit, când 
plângeai după leopard. În curând, n-o să mai fie niciun 
leopard sau antilopă sau rinocer. Au să dispară toate în 
burdihanul nesăţios al jocurilor. Ce-ai să te faci atunci? 

— Fronto știe ce face. Are să găsească mai multe animale 
pentru noi, a spus Rufus cu mai multă încredere decât 
simţea că are. 

— Poate că de data asta și rândul viitor. Dar va veni o zi 
când nu va mai putea. Gândește-te la asta, Rufus. Gândește- 
te la un mijloc de a oferi distracţii fără sânge. Eu am studiat 
gloata. Nu vin numai pentru sânge. Dacă le dai ceva diferit, 
ceva ce nu au mai văzut, probabil că au să fie satisfăcuţi cu 
ceva mai puţin, dar totuși satisfăcuţi. 

Din misiune s-a întors un Fronto istovit și descurajat. 
Negustorii de animale de la taberele de livrare de pe coastă 
au spus cu toţii aceeași poveste. Aveau puţine animale de 
vânzare, iar cele pe care le aveau erau de o calitate scăzută 
și la un preţ ridicat. Angajase ghizi și făcuse dificila 
călătorie până la munte, dar vestea a fost aceeași. 
Rumegătoarele fie fuseseră vânate până la dispariţie, fie se 
refugiaseră spre sud, iar prădătorii care trăiau pe seama 
lor le urmaseră. Fronto își vărsa năduful înaintea lui Rufus 
în apropierea porții menajeriei, când au fost întrerupţi de 
un strigăt. 

— Cornelius Aurius Fronto, crai bătrân. Ai fost în 
Mauritania, dar nu mi-ai spus că te duci. Ţi-aș fi putut face 
rost de ceva afaceri. 

Fronto s-a scuzat și s-a dus să-și întâmpine musafirul, un 
bărbat înalt, chel, într-o tunică largă, roasă până la urzeală, 
care îi atârna lejer în jurul trupului slab. A petrecut treizeci 
de minute absorbit în conversaţie cu vizitatorul său, iar 


când a revenit pentru a-și relua discuţia cu Rufus, masivul 
Fronto arăta neobișnuit de gânditor. 

— Cine era ăla? a întrebat Rufus, fără să-și poată stăpâni 
curiozitatea. 

Fronto a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio 
importanţă, dar Rufus a insistat. 

— Cândva, poate că o să îmi prindă bine să-l cunosc pe 
omul ăsta. Întotdeauna îmi spui că a cunoaște înseamnă 
profit. 

— Îl cheamă Narcissus, a spus negustorul fără niciun 
chef. Cumpără și vinde bunuri. 

— Ce fel de bunuri? 

Fronto nu a răspuns direct. 

— Este libertul unuia dintre senatorii noștri, un membru 
mai puţin important al familiei imperiale. Este foarte 
deștept, poate cel mai deștept om pe care-l cunosc eu. 
Vorbește șapte limbi și o duzină de dialecte. Uneori îl 
angajez ca interpret. Alteori îi fac câte-o favoare. 

— O favoare? 

— Da. Uneori, când mă contactează, duc un mesaj unei 
anumite persoane, într-un anume port. Primesc în schimb 
un alt mesaj, pe care i-l predau lui Narcissus. 

— Așadar, bunul pe care îl cumpără și îl vinde el este 
informaţia? Atunci este spion? 

Fronto s-a întors ca să-l privească pe Rufus în faţă, cu o 
privire tăioasă. 

— Nu. Nu e spion. E om de afaceri. Cumpără și vinde, 
exact cum fac și eu. Dacă informaţia ajunge în cele din 
urmă la urechile lui Tiberius, asta nu mă interesează pe 
mine. 

— Trebuie să fie un om important Narcissus ăsta, a spus 
Rufus gânditor. 

Fronto a răspuns printr-o fluturare neglijentă a mâinii lui 
mari. 

— A, lui Narcissus i-ar plăcea să fie important. Şi bogat. 
Dar nu va fi niciuna, nici alta. Senatorul lui este un nimeni 


paralitic, iar alegerile pe care le face Narcissus sunt la fel 
de neinspirate ca și alegerea sponsorului. Este bine știut la 
Circus că atunci când Narcissus mizează pe roșu, zeii vor 
favoriza verdele. Haide, avem treabă de făcut. 


e Capitolul VI 


Nu i-a luat mult negustorului de animale ca să descopere 
că nu toate erau la fel cum le lăsase. 

Rufus stătea de vorbă lângă cuștile leilor cu Cassius, 
îngrijitorul-șef, când un fornăit în spatele lui l-a făcut să se 
întrebe dacă nu cumva vreunul dintre ţarcuri fusese lăsat 
neîncuiat. Dar era Fronto și era furios. 

— În numele zeilor nemuritori, ce ai făcut? Eu nu ţi-am 
dat permisiunea să desparţi felinele tinere de cele adulte. Ai 
să le distrugi la fel cum ai făcut cu leopardul. 

Rufus știuse că acest moment avea să vină, dar nu era 
pregătit pentru forța vulcanică a mâniei lui Fronto. Sperase 
să reușească să-și explice planul mai din timp, dar, cumva, 
momentul nu păruse niciodată potrivit. Acum, feţele le erau 
atât de apropiate, încât bărbatul mai tânăr simţea furia 
radiind din Fronto precum dogoarea dintr-un foc deschis. 

— Te-am lăsat responsabil aici pentru că am crezut că pot 
avea încredere în tine, a răcnit Fronto. Tot ce aveai de făcut 
era să menţii lucrurile în stare de funcţionare, dar nu te-ai 
putut abţine, nu-i așa? Nu nega - știu totul despre asta. Am 
auzit ce-ai făcut cu leii. I-ai mângâiat, ai stat în cușcă cu ei, 
i-ai hrănit din mână. Pe Jupiter! Te-ai luat până și la trântă 
cu afurisitele de fiare. Când intră în ring, n-au să mai lupte 
cu gladiatorii, au să încerce să-i omoare strângându-i în 
braţe. 

Rufus a deschis gura să răspundă, dar modestul semn de 
înfruntare nu a folosit decât la a-l înfuria pe Fronto și mai 
rău. 

— Ești prea moale. Am vrut ca tu să ai toate astea, dar nu 
am muncit pentru a ajunge cetăţean roman, plecând de la o 
fermă din Etruscia, numai ca să poţi tu să arunci totul pe 
apa sâmbetei. N-ai să fii niciodată nimic altceva decât un 


sclav. Te poţi muta din casă, înapoi la locuinţele sclavilor, 
diseară. Dispari dinaintea ochilor mei. 

Rufus a refuzat să se miște atunci când bărbatul masiv a 
încercat să treacă dându-l la o parte din cale și Fronto a 
fost foarte surprins de greutatea umărului care l-a oprit în 
drum, ca și de forţa din vocea băiatului. Băiat? Poate că nu 
mai era doar un băiat. Acesta era un alt Rufus decât cel 
care-i făcuse cu mâna la plecare, în urmă cu trei luni. 

— Ştiu câte animale ai adus. Opt. Șase kudu și doi 
gheparzi răpănoși. Cât de mult crezi că o să putem rezista 
pe piaţă fără animale? Nu ești prost, Fronto. Știi răspunsul 
la fel de bine ca și mine. 

— Răspunsul este să merg cât de departe este nevoie 
pentru a găsi noi animale, a scuipat Fronto. 

— Nu. Răspunsul este să ţinem în viaţă animalele pe care 
le avem, să găsim o modalitate de a câștiga gloatele fără să 
le sacrificăm. Putem folosi animalele iarăși și iarăși. Asta ne 
poate îmbogăţi. 

Fronto a râs neîncrezător. 

— Acum, cine este prostul? Mulțimea nu vrea decât 
sânge. Nu a vrut decât sânge vreme de o sută de ani. Crezi 
că o putem înțărca acum cu câteva trucuri prăpădite? 

Rufus l-a privit drept în ochi și negustorul s-a înmuiat, 
mânia începând să-i dispară ca un val ce se retrage de pe o 
plajă acoperită cu pietre. 

— Cel puţin, lasă-mă să încerc. 

Fronto a recunoscut hotărârea în ochii lui Rufus. Era în ei 
o siguranţă care a făcut ca refuzul ce-i stătea pe limbă să 
moară înainte de a se naște. Pentru o clipă, s-a văzut pe el 
însuși în tânărul care-i stătea în faţă: încăpățânat, impetuos, 
netemător de eșec. Mânia i s-a evaporat cu totul și a 
clătinat din cap, uimit de propria-i slăbiciune. 

— Zeii să mă aibă în paza lor, dar spune-mi ce vrei să faci. 

e 

În săptămânile care au urmat, Rufus și-a petrecut fiecare 

moment de veghe împreună cu felinele. A descoperit că 


erau la fel de deosebite între ele prin dispoziţie și obiceiuri, 
cum erau și oamenii între ei, și a părut firesc să dea 
fiecăreia câte un nume, deși a avut grijă să nu lase ca 
Fronto să descopere asta. 

— Tu te vei numi Diana, i-a spus el leoaicei mai mici, dar 
mai agile. Pentru că tu vei fi într-o bună zi un vânător 
nespus de iute. 

— Iar tu ești Africanus, a șoptit el în urechea celui mai 
mare mascul, a cărui coamă avea să se transforme în 
curând - din șuviţele pufoase ale momentului prezent - în 
măreţul simbol al puterii și al forţei ce avea să umple de 
respect și teamă pe oricine, fiară sau om, cu care se va 
confrunta. Pentru că tu ești un viteaz și măreț învingător. 

După ce supunerea a devenit un obicei, Rufus a fost sigur 
că le putea pune să facă orice. Singura întrebare era, ce 
anume? 

L-a căutat pe Cupido la școala de gladiatori, unde l-a 
găsit pe atlet efectuând o serie de mișcări complicate sub 
privirile atente ale lui lanista, proprietarul școlii și 
organizatorul luptelor sale. Sabatis se uita de la marginea 
spaţiului de antrenament și Rufus i s-a alăturat, urmărind 
fascinat cum Cupido, complet gol, făcea piruete și dansa, 
tăind forme fulgerătoare în aerul din jurul lui, cu sabia ce-i 
lucea în lumina soarelui. 

— Fă-te comod: o să exerseze chestiile astea cât e ziua de 
lungă. Mă dă gata numai uitându-mă la el, a mormăit 
uriașul. 

Părea imposibil ca cineva să poată menţine un asemenea 
ritm. Dar gladiatorul nu a șovăit niciodată cât timp soarele 
s-a înălţat tot mai sus pe cerul dimineţii, deși Rufus vedea 
că mușchii îi tremurau de efort, iar sudoarea îi curgea în 
pârâiașe sclipitoare în lungul trupului ars de soare. În cele 
din urmă, la un semn al antrenorului, s-a oprit, cu pieptul 
ridicându-i-se în ritmul în care plămânii lui torturați 
trăgeau înăuntru aerul cald. Rufus a rămas în umbră, 
continuând să-l privească pe Cupido, care încuviinţa din cap 


în timp ce antrenorul îi vorbea în șoaptă, subliniind unde 
anume se puteau face îmbunătăţiri. 

În fine, lanista i-a înmânat gladiatorului tunica şi s-a 
îndepărtat. Cupido a venit la umbră, lângă Rufus. S-a lăsat 
cu spatele de perete, cu ochii închiși, și a sorbit dintr-un 
recipient cu apă călduţă. 

— Așadar, ai venit să ni te alături, Rufus? Ai vrea să lupţi 
alături de mine la jocurile următoare? 

Rufus a izbucnit în râs. Amândoi știau că nu ar fi putut 
rezista în arenă nici cât o ninsoare în Egipt. 

— Nu. Am venit pentru că îmi face plăcere să te văd cum 
suferi, dar și pentru că faţa ta de bebeluș nu poate ascunde 
faptul că ești mai înţelept decât te recomandă anii, iar eu 
am 0 nevoie disperată de ceva înţelepciune. 

Cupido l-a privit curios. 

— Foarte bine, dar hai să facem câţiva pași în timp ce 
vorbim. Nu îmi pot lăsa mușchii să înțepenească. 

Luându-și la revedere de la Sabatis, au pornit-o prin oraș. 
Lui Rufus îi plăceau foarte mult străduţele înguste și 
aglomerate și era limpede că gladiatorul îi împărtășea 
plăcerea. Sub o copertină erau ţesături fine, lucioase, în 
toate culorile curcubeului, despre care Cupido l-a asigurat 
că veneau dintr-o ţară de la răsărit, unde soarele era atât 
de strălucitor, încât oamenii trăiau cu ochii permanent 
închiși. Tarabele cu fructe vindeau pere coapte și moi, 
stacojii și aurii, caise cu coaja de catifea și rodii îndesate și 
urâte. 

S-au trezit că merg pe o stradă din apropierea celei mai 
mari brutării a lui Cerialis, și Rufus a văzut o figură 
cunoscută la taraba din faţa prăvăliei. 

— Corvo! 'Tot îl mai duci pe bătrânul Atticus, cel orb, cu 
zăhărelul? 

— Nu eu, Rufus. Acum sunt Corvo cel serios. Muncă, 
muncă și iar muncă și după aia, poate, și ceva plată. 

Chipul vânzătorului cu păr creţ radia de plăcerea de a-și 
fi recunoscut fostul tovarăș de muncă. 


— Dar, cel mai important, încă mai coci cea mai bună 
pâine din Roma? 

— Sigur că da, a fost Corvo de acord. S-ar putea ca 
Atticus să vadă la fel de bine ca o cârtiţă, dar el macină cea 
mai bună faină, iar eu coc cele mai bune franzele. 

Și-a aruncat privirile în jur și a spus în șoaptă: 

— Şi încă mai păstrăm câte ceva bun sub tejghea, pentru 
prietenii vechi. 

A băgat mâna sub pânza care acoperea măsuţa pe care 
își ţinea expusă pâinea și a scos la iveală cinci bucăţi diferite 
din diverse feluri de pâine, dintre care cea mai mare era o 
jumătate de cerc cu o linie distinctivă de-a curmezișul 
crustei. 

— Încearcă-le. Zi ce crezi despre ele. 

Rufus a insistat ca Cupido să ia prima bucată, de onoare. 
S-a uitat cum gladiatorul mușcă dintr-o bucată de pâine 
făcută din faină măcinată mare, care avea mijlocul de 
culoare maroniu închis. 

— E bună, a spus el cu gura plină. Dar cred că ar trebui 
să scoateţi astea. 

A scuipat în palmă un bob de orz tare ca o pietricică. 

Corvo a izbucnit în râs. 

— Panis rusticus - pâinea ţăranului. La fel sunt și astea, 
sordidus, castrensis şi plebeius, dar din faină ceva mai bine 
măcinată. Acum încearc-o pe asta. 

A arătat înspre bucata cea mai mare, care era de un 
galben-auriu închis. 

— Panis siligineus. Cea mai fină pâine pe care o facem. 

Cupido a mușcat prin coajă, până la miezul moale din 
interior. Destul de compactă ca structură, era de culoare 
crem-deschis și avea o aromă curată, proaspătă, care 
devenea încă și mai bună cu cât o mesteca mai mult. În cele 
din urmă a înghiţit-o, cu părere de rău, dorind ca momentul 
să mai dureze. 

— Nu e rea, a spus el, încercând fără succes să pară 
neimpresionat, iar Rufus i s-a alăturat lui Corvo într-un 


hohot de râs neîncrezător, în timp ce îl părăseau pe brutar, 
continuându-și drumul în direcţia Colinei Palatine. 

Multe dintre casele pe lângă care treceau aveau fațade 
drepte, de câte șase etaje, punctate cu zeci de ferestre, iar 
Rufus i-a povestit lui Cupido despre cum a fost întâia oară 
când le văzuse. 

— Am crezut că oamenii care locuiesc în ele trebuie să fie 
foarte bogaţi ca să trăiască atât de aproape de nori. După 
aceea am descoperit că era exact invers. Aici trăiesc cei mai 
săraci; cel puţin, cei mai săraci care își permit un acoperiș 
deasupra capetelor. Oamenii care le-au construit sunt niște 
hoţi, iar oamenii care le deţin sunt niște bandiți. Dacă nu 
mori când ţi se prăbușesc în cap, arzi de viu când iau foc. 

Pe drum i-a povestit lui Cupido cu entuziasm despre 
feline și despre cum progresa dresajul, dar a trebuit să 
recunoască în cele din urmă că nu știa care ar fi trebuit să-i 
fie următorul pas. 

— Am discutat asta cu Fronto, dar fiecare idee pe care o 
analizăm este mai proastă decât cea de dinainte. Nu avem 
decât o singură aruncare de zar - dacă dăm greș, leii or să 
moară și la fel, probabil, și noi. 

Cupido s-a gândit un moment, cu privirile lui albastru- 
cenușii fixate undeva înaintea lor. 

— Dispoziţia mulţimii este cum vrei tu, numai sigură nu, a 
spus el în cele din urmă. Îţi amintești prima noastră 
întâlnire? 

— Cum aș putea-o uita? 

— Da, dar pe bietul prostănac de Serpentius? 

— Gladiatorul care a fugit de leu? Da, mi-l amintesc. 
Arăta atât de jalnic, cum alerga prin arenă. Ce s-a întâmplat 
cu el? 

— Următoarea lui luptă - prima lui luptă propriu-zisă - i-a 
fost și ultima. Nu era deloc înzestrat pentru arenă. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? Nu l-ai cunoscut. Nu era decât un sclav 
oarecare. Doar o bucată de carne azvârlită mulțimii. Dar 


amintește-ţi. Îţi aduci aminte de reacţia lor când el a luat-o 
la fugă? Ce au făcut? 

— A fost trist. Şi-au bătut joc de bietul om. 

— Nu, nu a fost trist, iar ei nu l-au batjocorit. Li s-a părut 
amuzant și au râs de el. Acum pricepi? 

Rufus s-a uitat nedumerit pentru un moment, apoi lumina 
înţelegerii i-a scăpărat în priviri și un tremur l-a străbătut 
de-a lungul șirei spinării. 

Era momentul lui să intre în ring. 


e Capitolul VII 


Dacă cele câteva săptămâni din urmă fuseseră ocupate, 
cele care le-au urmat au fost de două ori pe-atât. Din zori și 
până în seară, Rufus a lucrat cu leii într-un ţarc asemănător 
ca mărime și formă cu arena. 

În fiecare seară când se întindea pe patul lui tare, 
mușchii îl dureau și zgârieturile de pe piele îl usturau sub 
unguentul pe care i-l procurase Fronto - un unguent 
împotriva otrăvii de pe ghearele leilor, otravă care putea 
face orice rană să se umfle și să se facă mai întâi roșie, apoi 
neagră și să ducă la o moarte chinuitoare. Dar, în flecare zi, 
el însuși a învăţat mai multe și i-a învăţat la fel de multe pe 
lei și a devenit astfel mai încrezător că putea, de fapt, să 
reușească. 

A fost nevoie de o vizită a lui Cupido pentru a-i aduce 
egoul, ce i se înălța tot mai sus, înapoi pe pământ. 

— Da, da, leii sunt foarte buni, a spus el. Dar nu este 
suficient. Dacă vrei să convingi mulţimea, trebuie să fii în 
stare să le arăţi ceva deosebit, ceva ce ei nu au mai văzut 
niciodată. Gândește-te. Ce mai este? Ce poţi să faci pentru a 
bine-dispune un senator care s-a plictisit să se tot uite la doi 
oameni care încearcă să se ciopârţească unul pe altul în 
bucățele? 

Rufus a clătinat din cap, simțind că îl cuprindea 
disperarea. 

— Nu știu. Am încercat totul. Poate că ar trebui pur și 
simplu să renunţ. 

— Dacă renunțţi, ești ca și mort, i-a spus Cupido. Și la fel 
sunt și animalele tale. Ia vino cu mine. 

A luat-o cu pas hotărât peste pământul bătătorit pe lângă 
împrejmuirea antilopelor, cu Rufus pe urmele lui. 

— Acolo, Rufus, acolo este răspunsul pentru tine. 


Rufus s-a uitat fix. Inima parcă a încetat să-i mai bată. 

— Nu, a spus el, cu vocea tremurândă. Nu. Nu pot. 

— Trebuie, a spus Cupido încet. Este singura cale. Dar nu 
spune nimănui, nici măcar lui Fronto. 

e 

Fronto urmărea progresele pe care Rufus le făcea cu leii 
și era impresionat în sinea lui de ceea ce vedea, dar Rufus a 
urmat sfatul lui Cupido și au fost unele aspecte ale dresurii 
pe care negustorul nu le-a văzut. Încă îi venea greu să 
creadă că tânărul avea să reușească, dar pe măsură ce îl 
privea la lucru s-a simţit atras de planul lui Rufus. 

— Credeam că trebuie să-i faci pe oameni să râdă, s-a 
plâns el intenţionat. Mă uit la tine de o oră întreagă și tot 
ce-mi vine să fac este să plâng. 

— Dacă ai impresia că este atât de ușor, de ce nu încerci 
și tu? a răspuns Rufus obosit. 

Fronto a zâmbit. 

— Din fericire, sunt prea bătrân și prea gras. Tu ești 
cățelul cel tânăr, cu poftă de glorie și bogăţie. 

— Da, dar dacă reușesc, pentru mine nu va fi decât 
gloria. Tu ai să fii cel cu bogăţia. 

— Poate, dar asta este cât se poate de cinstit. Eu sunt cel 
care pune la bătaie animalele. Chiar și pe tine. Acum, treci 
înapoi la treabă. 

— Poţi să-mi mai faci rost de niște butoaie de lemn? 

— Dacă îţi trebuie să bei, bea apă. Vinul nu ar face decât 
să te moleșească și să-ţi încetinească mișcările. 

— Butoaie goale, cam atât de mari. 

Rufus a întins mâinile înainte, la înălțimea taliei. 

Fronto s-a scărpinat în cap. 

— N-o să fie ușor. Vorbești despre butoaie de bere și 
numai barbarii beau bere. Dar știu pe cineva care s-ar 
putea să aibă câteva de care se poate lipsi. 

Două zile mai târziu, Fronto a fost înapoi lângă gardul 
împrejmuitor, arătând mulţumit de sine. 


Rufus se antrena la cea mai dificilă parte a numărului său 
când a sosit negustorul de animale. Lucrurile mergeau bine 
și nu s-a putut împotrivi tentaţiei de a se umfla în pene. Dar 
în strădania lui de a impresiona, și-a pierdut concentrarea 
și și-a calculat greșit momentul. Ceea ce ar fi trebuit să fie o 
aterizare elegantă s-a sfârșit cu o rostogolire prin praf, cu 
cei doi lei uitându-se la el cu dezaprobare fățișă. 

S-a ridicat de pe jos, l-a bătut pe spate pe Africanus și s-a 
apropiat șchiopătând de locul unde stătea Fronto. 

— Sper că n-ai venit să te bucuri de greșelile mele, a 
mârâit el. 

— Dimpotrivă, a spus Fronto cu mărinimie exagerată. Am 
venit ca să-i dau ocazia celui mai proaspăt clovn al meu să- 
mi arate munca lui în toată perfecțiunea ei, deși se poate să 
fi sosit la un moment nepotrivit. 

Rufus s-a mai înseninat și a zâmbit. 

— Ai pierdut partea cea mai bună. 

— Sper asta din toată inima. Pentru că peste două 
săptămâni am să împărtășesc experienţa cu mai multe mii 
de concetăţeni de-ai mei și s-ar putea ca ei să nu fie foarte 
îngăduitori. 

Rufus a simţit că stomacul îi ajunge în gât. 

— Două săptămâni? Nu pot să fiu gata în două săptămâni. 

— Mă tem că va trebui, Rufus. Spectatorii sunt invitaţi. 
Ringul este gata. Deja se răspândesc zvonuri despre acest 
nou fenomen. Este mult prea târziu acum să dai înapoi. În 
afară de asta, mi-am petrecut toată dimineaţa pictând 
afișele. 

— Dar... 

— Niciun dar. Faptul este consumat. Acum, treci înapoi 
printre prietenii tăi blănoși și fă-mă să râd. 

Fronto l-a convins pe lanista lui Cupido să le dea 
gladiatorilor săi mai puţin experimentați ocazia de a se 
prezenta în competiţii nesângeroase, în fața unui auditoriu 
care nu avea să le ceară moartea dacă nu avea să fie distrat 
conform așteptărilor. 


Rufus și animalele sale urmau să asigure momentul 

culminant al evenimentului. Acesta, cel puţin, era planul. 
e 

Două săptămâni mai târziu, stătea singur în întunecimea 
de sub Taurus. De deasupra se auzeau bubuiturile pașilor 
pe podeaua amfiteatrului și zăngănitul fierului: Cupido își 
dirija gladiatorii într-o bătălie simulată, de o realitate atât 
de înspăimântătoare încât mulțimea își scanda aprobarea, 
în ciuda lipsei ororilor sângeroase. Rufus nu fusese 
niciodată în viaţa lui mai speriat. 

Și-a golit de două ori măruntaiele în lJatrina de care se 
foloseau luptătorii și o dată a vomat fiere dintr-un stomac ce 
îi ardea în flăcări și i se frământa de frică. Mâinile îi 
tremurau atât de rău, încât abia mai putea ţine mânerul 
sabiei scurte de legionar, pe care pumnul i se încleștase 
spasmodic pe parcursul ultimei ore. 

Totul avea să meargă prost. 

A încercat să parcurgă în minte detaliile numărului său, 
dar nu se putea gândi decât la consecinţele eșecului. 
Umilinţa și rușinea. Cum mai putea da ochii cu Fronto și 
Cupido după încrederea pe care aceștia o învestiseră în el? 
Cum de putuse să aibă îndrăzneala, prostia de a se gândi că 
era în stare de asta? 

Cinci mii de oameni se aflau acolo, afară, dincolo de 
întuneric, în așteptare. Așteptându-l pe el. Rufus. Sclavul 
Rufus. Sclavul Rufus, care nu realizase niciodată ceva în 
viaţa lui. Sclavul Rufus, care în curând avea să stea îngheţat 
în lumina soarelui, iar mulțimea avea să plesnească de râs 
și să urle ca el să fie târât dinaintea lor și înlocuit cu un 
adevărat comediant. 

Nu o putea face. Nu avea să o facă. 

S-a ridicat, cu picioarele tremurându-i incontrolabil, și a 
început să meargă șovăielnic înspre ușă, îndepărtându-se 
de teroarea care îl măcina și îl sfâșia de parcă ar fi fost deja 
o victimă a arenei. 

Atunci au răcnit leii. 


Au răcnit de nerăbdarea de a-și da frâu liber energiei și 
poftei de joacă. Au răcnit pentru că pe parcursul ultimei 
săptămâni ascultaseră exact aceleași zgomote de bătălie, 
din cuștile lor aflate dedesubtul ringului. Au răcnit pentru 
că erau pregătiţi. 

Rufus s-a oprit, încremenit cu mâna întinsă pentru a 
deschide ușa. Leii au răcnit iarăși. Și sunetul multiplicat de 
ecouri prin încăperile întunecate i-a redat curajul - se 
temuse că acesta îl părăsise pentru totdeauna. 

Capul, care îi fusese plin numai de gânduri negre, i s-a 
limpezit, ca și cum fusese orb, iar acum, dintr-o dată, putea 
vedea iarăși. Mâna i s-a furișat la gât și la amuleta din dinte 
de leu, care nu-l părăsea niciodată. A tras adânc aer în 
piept și trupul i s-a scuturat cu un ultim spasm. 

S-a răsucit pe călcâie și s-a trezit privind direct în doi 
ochi încă plini de lumina bătăliei. Cupido și-a scos coiful și 
părul îi era lipit de cap precum o coroană de aur topit. Oare 
de când stătea acolo? 

Dar gladiatorul, dacă văzuse ceva, a avut grijă să nu 
spună nimic. 

— Cinci minute, Rufus. Camarazii mei tocmai execută 
ultimul set de mișcări. Uite. Folosește asta, în loc de gladius. 

Rufus s-a uitat curios la legătura înfășurată într-o pânză, 
care îi era oferită. 

— Ia-o. 

A luat pachetul din mâinile întinse ale gladiatorului și a 
despăturit pânza care îl învelea. S-a trezit ţinând în mână o 
sabie, atât de lungă încât aproape că putea fi o suliță, și un 
coif de gladiator supradimensionat, de genul celor folosite 
de către murmillones. Ambele obiecte arătau de parcă ar fi 
trebuit să fie incredibil de grele, dar Rufus a descoperit că 
erau surprinzător de ușoare. 

— Încearcă-le, l-a îndemnat Cupido. 

Rufus i-a dat sabia lui Cupido și și-a pus cu ambele mâini 
coiful pe cap. Era atât de mare încât îi acoperea capul în 
întregime și îi stătea pe umeri, dar găurile pentru ochi erau 


abil plasate, astfel încât, deși din exterior părea a fi 
imposibil să poată vedea ceva, vederea abia dacă îi era mai 
stânjenită decât dacă ar fi purtat un coif normal. 

— Chiar trebuie să port asta? a întrebat el, cu vocea 
atenuată de casca ce-i cuprindea complet capul. Trebuie să 
arăt caraghios. 

— Chiar arăţi. Tocmai ăsta-i rostul lui. Încearcă sabia. 

Rufus a făcut cum i s-a spus și a întins sabia înainte. 

— Minunat. Arăţi ca un nobil căruia tocmai i s-a pus în 
mână un rahat. Fă câteva mișcări cu sabia. 

Din nou, Rufus a făcut cum i s-a cerut. A fost surprins să 
descopere că atunci când rotea sabia, lama se arcuia 
înainte și înapoi de parcă ar fi fost însufleţită. 

—  Armurierul meu le-a făcut dintr-o șarjă de fier 
nereușită, l-a lămurit Cupido. Tăișul este atât de bont încât 
nu ar vătăma nici măcar o muscă. lar când încerci să 
împungi ceva, se răsucește înapoi. Dă-i înainte, încearc-o. 
Atacă-mă. 

Cupido purta o platoșă din fier lustruit și a insistat până 
când Rufus nu a mai putut refuza. 

— Vezi, n-ai putea să străpungi nici măcar o bucată de 
brânză. Ai putea la fel de bine să mă ameninţi cu o nuia. 
Acum ești gata? 

Rufus și-a scos coiful și l-a privit pe Cupido drept în ochii 
lui cenușii și pătrunzători. A dat din cap. 

— Da, sunt gata. 

Cupido i-a pus o mână căuș pe umăr și l-a strâns 
puternic. 

— Atunci, du-te și dă mulţimii ceea ce a venit să vadă. 

Drumul până la trapa de sub arenă a fost cel mai lung și 
singuratic pe care îl parcursese Rufus vreodată. Tunelurile 
în formă de labirint păreau să se continue la nesfârșit și, cu 
toate că a întâlnit câţiva oameni pe care îi cunoștea, aceștia 
l-au tratat de parcă ar fi fost invizibil, abătându-și privirile 
în altă parte, ca și cum a se uita le el însemna a-i împărtăși 
soarta. În cele din urmă a ajuns la platforma de lemn care 


avea să îl ridice direct în mijlocul arenei. Deasupra capului 
său, urletele mulțimii erau amplificate de puţul gol. A stat 
cu capul plecat, așteptând semnalul care să-i indice 
momentul în care atenţia mulţimii avea să fie concentrată 
asupra punctului culminant al bătăliei gladiatorilor. 

În sfârșit, a sosit momentul - un strigăt uriaș din cincizeci 
de gătlejuri, în aceeași clipă: „Roma victor.” A făcut semn 
cu capul către sclavul care manevra levierele și platforma a 
început să se ridice, centimetru cu centimetru. 

La început l-a orbit strălucirea soarelui, în a cărui lumină 
a ieșit încet, apoi vederea i s-a limpezit și s-a trezit în cel 
mai singuratic loc de pe pământ. 

Se mai aflase aici și înainte, când tribunele erau goale, 
făcând repetiţii pentru această zi, dar nimic nu-l pregătise 
pentru zidul de chipuri care urlau și pentru explozia de 
sunete. Pentru un moment i-a revenit panica ce ameninţase 
să-l descurajeze în adâncimile arenei, dar apoi în minte i-a 
răsunat vocea lui Cupido: „Fă-i să râdă și au să te iubească.” 

Sclavul Rufus a devenit clovnul Rufus. 

Mulțimea din tribunele supraetajate a văzut un personaj 
descumpănit, cu o siluetă de copil, mic și pierdut în coiful lui 
supradimensionat, ţinând neîndemânatic în mână o sabie de 
două ori mai lungă decât un gladius de legionar. Coiful s-a 
rotit încet, cercetând împrejurimile-i ciudate. De ce se afla 
aici? Coiful părea să aibă o viaţă a lui, proprie, care avea 
prea puţin de-a face cu trupul de dedesubtul lui. Coiful s-a 
aplecat pe o parte, studiind tribunele. Cu siguranţă, cineva 
din mulţimea asta de aristocrați îi putea da vreun indiciu. 
Dumneavoastră, oare? Deschizăturile pentru ochi ale 
coifului s-au uitat drept la unul dintre aristocrații 
înveșmântaţi în togă, aflat pe locurile scumpe din apropiere 
de marginea arenei. 

Deja câţiva din mulţime zâmbeau, nedumeriţi de această 
arătare mută, dar alţii erau din ce în ce mai nerăbdători. 
Unde era acţiunea? Ce era cu jocul ăsta stupid? 


Pe neașteptate, dinspre rândurile de jos s-a auzit ca un 
suspin, iar dinspre cele de sus o izbucnire de veselie 
ironică. Rufus nu a auzit poarta deschizându-se, dar știa că 
acum era urmărit pas cu pas de Africanus. Acesta era jocul 
pe care îl jucaseră în timpul lungilor săptămâni de 
antrenamente. 

Dar coiful nu știa, iar acum coiful era încă și mai 
nedumerit. De ce îl aclamau? Chiar, de ce? Ah, o merita atât 
de puţin. Nu era deloc nevoie. Coiful a mulțumit pentru 
ovaţii cu o fluturare a sabiei sale atât de greu de controlat. 

Africanus umbla furișat, cu burta aproape lipită de 
pământ, fiecare mișcare hotărâtă a labelor lui uriașe 
aducându-l mai aproape de personajul solitar, neștiutor, din 
centrul arenei. 

Cu toate acestea, ochii goi ai coifului rămâneau fixaţi 
asupra mulţimii. Ah, ăsta era cel mai bun loc unde te puteai 
afla, printre cei mai subţiri și mai curtenitori oameni de pe 
pământ. Coiful și-a făcut cunoscută recunoștinţa, prin 
repetate înclinări înspre tribune. 

Suspansul creștea cu fiecare centimetru cu care leul se 
apropia de victima lui. Până acum, marea majoritate a 
mulţimii era deja captivată de vânătoarea palpitantă ce se 
desfășura înaintea ochilor săi. Se auzea respiraţia colectivă. 
Însă vulnerabilitatea ieșită din comun a coifului își câștigase 
dragostea câtorva spectatoare mai tinere și una dintre ele 
nu s-a mai putut abţine să nu ţipe. 

Coiful a părut încă și mai nedumerit. Cine? Unde? Ce? 

Rufus număra secundele în minte. Acum, vocii i se 
alăturaseră o sută de alte strigăte de avertisment. Africanus 
era ghemuit la un pas în spatele lui. Trei, doi, unu... 
Africanus era în aer, cu ghearele lui încovoiate scoase 
pentru a sfâșia trupul vulnerabil din faţa lui. 

A, ia te uită! Coiful zărise ceva lucind în nisip. S-a aplecat 
ca să culeagă obiectul nevăzut de pe jos. 

Rufus a simţit curentul de aer iscat când Africanus a 
trecut în zbor peste spatele lui, ratându-l la distanţă mai 


mică decât jumătate din grosimea franzelelor pe care le 
copsese el pentru Cerialis. A auzit urletul mulţimii când leul 
cel mare s-a rostogolit de-a berbeleacul spre marginea 
arenei. 

Coiful s-a întors spre partea opusă a arenei, clătinându-se 
uimit de toată această atenţie nemeritată. Aha! Și ei îl 
plăceau? 

Urletele s-au transformat în râsete și aplauze. 

Cel de-al doilea leu și-a anunţat prezenţa printr-un răget. 

Acum, suspansul vânătorii a fost înlocuit de fiorul 
urmăririi. Coiful a început să fugă într-o parte și într-alta, 
uneori dinaintea leilor, alteori spre unul sau altul dintre ei, 
dar întotdeauna evitând cumva ghearele și colții mortali, la 
distanță de numai câţiva centimetri. Leii răcneau de 
supărare; coiful își flutura sfidător lunga lui sabie. 

Dar asta ce mai era? Coiful începea să dea semne de 
oboseală, fuga i-a devenit șovăitoare. S-a oprit. 

Leii s-au oprit și ei. 

Coiful s-a îndoit de mijloc, cu pieptul umflându-i-se în 
timp ce inspira mari cantităţi de aer. 

Leii s-au întins pe jos, cu limbile atârnându-le din gură. 

Coiful s-a îndreptat. S-a uitat înspre lei. Leii s-au uitat la 
el. S-a ajuns la un acord. Urmărirea a fost reluată. 

Jumătate din mulţime îi îndemna pe lei. Cealaltă jumătate 
îl aclama pe prostovanul din coiful uriaș. Toată lumea era 
fericită. 

Cumva, coiful a nimerit într-un butoi deschis la un capăt. 
Leii au împins butoiul în jurul arenei, într-un mare cerc. 
Mulțimea a aclamat leii. 

Acum a sosit timpul pentru sânge. Prostul din coif era 
mort. 

Leii au răcnit triumfal, dar sunetul a fost pe dată acoperit 
de un tunet de copite mai puternic decât orice auzise 
vreodată mulțimea. 

Monstrul își făcuse apariţia. 


Acesta era momentul pentru care Rufus petrecuse 
antrenându-se sute de ore, cu mușchii arzându-i de durere. 
Rinocerul era binecunoscut ca imprevizibil, dar Rufus 
descoperise că-i putea aprecia toanele exact cât era nevoie 
pentru a se încrede în el - practic, cele câteva secunde de 
neatenţie de care avea nevoie. Când namila cu platoșe 
cenușii a trecut în goană pe lângă el, într-un nor de praf, a 
aruncat la pământ sabia și coiful și a sărit pe spinarea ei 
lată, reușind cumva să-și menţină echilibrul în timp ce 
monstrul se cambra și mătura cu capul sub el, gonind leii 
din arenă. 

Cu treaba terminată, fiara cea mare și-a domolit galopul 
și, în cele din urmă, s-a oprit în centrul arenei cu Rufus încă 
ghemuit pe crupa ei. În timp ce praful se împrăștia, Rufus 
și-a îndreptat încet spatele, și-a înălţat braţele spre cer și s- 
a înclinat adânc, de la mijloc. 

La început a fost o tăcere șocantă. Apoi un zumzet de 
conversații nedumerite. Zumzetul s-a făcut tot mai puternic 
cu trecerea secundelor și s-a transformat într-o explozie... 
de râs. 

Rufus câștigase. 

e 

Cupido a fost primul care avea să-l felicite pe mai tânărul 
lui prieten la ieșirea din arenă, urmat imediat de un Fronto 
debordând de entuziasm. 

— Am fost minunaţi, jubila negustorul de animale, cu 
chipul încreţit de zâmbet, în timp ce mintea îi calcula 
posibilităţile de profit viitor. Am să organizez următoarea 
reprezentaţie peste exact două săptămâni. O vom face un 
stimulent pentru evenimentul principal. În definitiv, 
mulţimea are să vrea să vadă sânge adevărat la un moment 
dat. Vom juca pe toate arenele din Roma, iar după ce toată 
lumea din oraș o va fi văzut, pornim în turneu. Deja văd... 

— Eu nu mai ies acolo încă o dată. 

Fronto a rămas fără aer. 

— Dar mulţimea, banii... dar... 


S-a oprit șovăind. 

Rufus s-a întors spre Cupido. 

— Nu pot să mai ies acolo încă o dată. 

Cupido a dat din cap cu blândeţe. El, dintre toţi oamenii, 
înțelegea ce spunea Rufus. Pentru unii, uralele mulţimii 
erau ca un drog. Valurile de ovaţii care se revărsau din 
tribune îi vrăjeau, iar când ieșeau împleticindu-se din arenă 
nu mai trăiau decât pentru următoarea reprezentaţie, deși 
știau că putea fi cea de pe urmă. Dar altora, zidul de 
zgomot le îngheţa sângele în vene și le zdruncina nervii. 
Dacă acești oameni erau gladiatori, cu siguranță mureau, 
având reacţiile încetinite în aceeași măsură în care cele ale 
celorlalți căpătau o viteză incredibilă. Dacă li se dădea 
posibilitatea de alegere, ca lui Rufus, nu se mai întorceau 
niciodată. Rufus își folosise și ultima fărâmă de curaj pentru 
a-și da reprezentaţia în fața mulțimii. Nu-i mai rămăsese 
nimic de dat. 

Rufus s-a întors spre Fronto, care rămăsese cu gura 
căscată. 

— N-am să mă mai întorc acolo, a repetat el. Dar pot să 
antrenez oameni care o vor face. 

— Ce? 

Cuvântul a sunat ca un cârâit sufocat și Fronto l-a apucat 
dramatic de piept. 

— Tu încerci să mă ucizi, băiete? 

— Am să dresez animalele noastre ca să lucreze cu atleți 
și clovni care știu cum să facă mulţimea fericită, mult mai 
bine decât aș putea-o eu face vreodată. Şi ai dreptate, 
trebuie să mergem în turneu. Când romanii au să considere 
că au văzut tot ce avem noi de oferit, vom reveni cu o 
reprezentaţie mai mare și mai bună. Putem folosi alte 
animale, alte combinaţii. Nu putem da greș. 

Pe obrajii lui Fronto au început să se prelingă lacrimi, 
care i se pierdeau în barbă. L-a strâns pe Rufus la piept. 

— Îmi ești ca un fiu. Am știut întotdeauna că mă pot 
încrede în tine. Vino să discutăm asta mai în amănunt, la un 


pahar de vin. 

Au plecat lăsându-l pe Cupido în întuneric. Pe buzele 

gladiatorului a fluturat ceea ce ar fi putut fi un zâmbet. 
e 

S-a vădit că Rufus avea dreptate. Celebritatea lor iniţială 
s-a dovedit a fi o atracţie puternică și furnizorii de 
amuzament s-au bulucit la menajerie ca să ceară de lucru. 
Rufus antrena omul și animalul, însă cine nu se ridica la 
înălțimea cerinţelor era repede dat deoparte. Curând, leilor 
li s-au alăturat în arenă alte feline mari, chiar și urși, dar 
rinocerul era întotdeauna cel care atrăgea cele mai multe 
ovaţii. Numai cei mai curajoși se aruncau pe spinarea lată, 
pentru a scăpa de dinţii și ghearele vânătorilor. 

Erau plini de succes, dar faima lor nu a egalat-o niciodată 
pe cea a lui Cupido, a cărui reputaţie creștea cu fiecare 
adversar pe care îl ucidea. Şi a ucis mulţi, mai cu seamă în 
timpul marilor jocuri ţinute în memoria împăratului 
Tiberius, care a murit în acel an, cel de-al douăzeci și treilea 
al domniei sale. Jocurile au fost sponsorizate de moștenitorii 
săi - strănepotul lui de frate, Gaius, și propriul lui nepot și 
tiz, Tiberius Gemellus. 


e Capitolul VIII 


Gaius Caesar Augustus Germanicus studia perspectiva 
oferită de marea fereastră încadrată de coloane, ce dădea 
înspre Casa Vestalelor. S-a întrebat în treacăt ce făceau ele 
acolo, în afară de a păstra flacăra aprinsă. Ar fi fost 
interesant de aflat. Privirea i-a trecut peste faţada susţinută 
de arce a venerabilei Basilica Aemilia, peste zidurile Forului 
lui Augustus și peste domul octogonal al Templului lui Marte 
și, în continuare, peste vilele și locuinţele grandioase, până 
la câmpia de teracotă a acoperișurilor ascuţite, care 
mascau zonele mizere și gropile de gunoaie și de canal ale 
Subarei, la fel ca o pătură ce acoperă rănile de pe 
picioarele unui lepros. Câţi ani trecuseră de când fondase 
Romulus acest oraș? Ar trebui să știe, dar data îi scăpa. 
Acum totul îi aparţinea lui. Sau aproape totul. 

S-a întors cu faţa spre celălalt bărbat din încăpere. 

— Bine spus, Tiberius; ai înţelepciunea bunicului tău. 
Trebuie să ne concentrăm asupra chestiunilor interne care 
apasă asupra poporului, înainte să ne angrenăm în marile 
proiecte de construcţie pe care le-am plănuit eu. Arcul 
închinat memoriei mamei mele poate să mai aștepte până 
ce vom fi construit noul sistem de apeducte despre care am 
discutat. 

l-a zâmbit vărului său. Tiberius lulius Caesar Nero 
Gemellus era, într-adevăr, un tânăr arătos. De asemenea, 
inteligent și unul dintre cei mai elocvenţi oratori care 
făceau onoare tribunei Senatului. Fuseseră prieteni încă de 
când fratele bunicului său - bunicul lui Gemellus, împăratul 
Tiberius - i-a luat pe amândoi în palatul său de la Capri; s- 
au jucat împreună, s-au bătut între ei și au înotat împreună; 
amândurora le-a fost predată arta oratoriei și a dialecticii și 
au primit bătaie amândoi când nu au reușit să fie 


convingători. A fost geniul împăratului de a le ghici 
talentele individuale care, în cazul comoștenitorilor săi, 
aveau să se completeze unele pe celelalte pentru a crea o 
Romă mai măreaţă decât fusese vreodată până atunci. 
Învăţaseră cum să guverneze. 

Totul mersese foarte bine. În șase luni, ei realizaseră mai 
multe decât realizase bătrânul împărat în ultimii zece ani ai 
domniei sale. Şi puterea. Gaius cunoscuse dintotdeauna 
puterea, dar asta era cu totul altfel. Puterea de a face orice. 
Puterea de a mătura din cale lumescul și comunul. Puterea 
de a decide viaţa și moartea. Atât de multă putere, încât o 
putea simţi alergându-i prin vene ca un elixir, golindu-i 
mintea și umplându-i-o până la refuz cu planuri, scheme și 
idei. 

Strălucirea tuturor acestora l-a făcut iarăși să 
zâmbească. 

Vărul lui i-a întors zâmbetul. 

Păcat că trebuia să moară. 

e 

La sfârșitul primăverii anului care a urmat, Rufus a pornit 
cu trupa lui într-un turneu prin sud, dând reprezentații într- 
un număr de amfiteatre de proastă calitate, înaintea unei 
audienţe de și mai proastă calitate. Dar Fronto i-a trimis 
vorbă despre progresele și succesul lui Cupido. 

Rufus s-a bucurat să primească scrisorile, însă conţinutul 
lor, deși vorbea despre victorii obţinute, sânge vărsat și 
supraviețuire în ciuda șanselor slabe, îi făcea prea puţină 
plăcere. Şi-a amintit ziua în care își certase prietenul 
pentru că nu-și aprecia talentul, dar și cicatricele mentale 
pe care le scosese la iveală. 

Pe măsură ce turneul mergea înainte, depeșele 
înregistrau o notă îngrijorătoare. Victoriile au continuat, 
dar Fronto, în felul lui ocolit, a făcut aluzie la diverse piedici 
puse în calea favoritului mulțimii - la prezenţa neplăcerii în 
sferele înalte și a pericolului, nu doar în arenă. 


Fronto a călătorit în sud la începutul lui iulie, pentru a-l 
întâlni pe Rufus în înfloritorul oraș Pompei, un port prosper 
în golful Neapole. Pompei era așternut la poalele unui 
munte mare, acoperit de podgorii și livezi de măslini și avea 
un amfiteatru frumos. Rufus fusese surprins să descopere 
că cetăţenii săi aveau aproape același nivel cultural precum 
cei ai Romei. Cei mai bogaţi dintre pompeieni aveau vile 
somptuoase, cu vedere asupra întregului oraș de pe 
colinele de la poalele muntelui, dar Rufus a fost găzduit 
într-un fost hospitium, pe care autorităţile orașului îl 
foloseau pentru cazarea diferitelor trupe de comedianţi 
aflate în vizită. În mod evident, Fronto era prea cu nasul pe 
sus pentru a locui într-un asemenea mediu umil, așa că s-a 
dus la casa vărului lui, Marcus Lucretius Fronto - o locuinţă 
mică, dar destul de frumoasă, care avea faţada înspre o 
alee largă ce provenea dintr-una din străzile principale. 

Un sclav al casei l-a condus pe Rufus în atrium, prin niște 
uși duble, largi. Era o parte a casei mică, dar luminoasă, 
care dădea direct în tablinum, și Rufus nu și-a mai putut lua 
ochii de la picturile excepţionale care acopereau pereţii 
încăperii. 

Într-una dintre acestea era pictat un zeu sculptural, într- 
o togă de cel mai strălucitor albastru-azuriu și purtând un 
coif auriu cu o creastă cu pene de vultur, care stătea 
deasupra unei frumoase zeițe cu păr negru, într-o rochie de 
un turcoaz vibrant. Rufus s-a gândit că trebuia să fie o 
scenă de nuntă, deoarece cuplul era înconjurat de o suită 
ce poseda veșminte la fel de elaborate. Încă se mai holba 
din atrium când în încăpere a intrat Fronto, cu pas măsurat. 

L-a observat pe Rufus studiind picturile. 

— Nu-s rele, ai? Bătrânul Lucretius o duce bine. Cine ar fi 
crezut ca un loc atât de lipsit de importanţă să fie o 
asemenea mină de aur? N-am face rău să mai stăm aici 
pentru o vreme, ce zici? 

Rufus a fost surprins; itinerariul fusese fixat cu luni de 
zile înainte. Ultima scrisoare a lui Fronto sugerase chiar că 


s-ar fi putut să scurteze turneul pentru a se întoarce la 
Roma și a scoate niște bani din revigorarea jocurilor, sub 
conducerea moștenitorilor lui Tiberius. 

— Noile numere sunt aproape gata. Interpreţii sunt în 
cea mai bună formă posibilă. Este timpul să li se dea șansa 
de a arăta ce pot pe o scenă mai mare. Ai spus tu singur că 
nu a fost niciodată un timp mai potrivit pentru a te ocupa de 
afacerea distracţiilor. 

Fronto a tras aer pe nări și și-a trecut mâna prin barbă. 

— Da, este adevărat că am spus asta. Dar lucrurile s-au 
schimbat în Roma. 

— Ce vrei să spui? Credeam că lui Gaius Germanicus și 
vărului lui le plac jocurile. 

— A, da, Gaius adoră jocurile, nimeni nu le iubește mai 
mult decât el. Roma este un mare spectacol, zi și noapte, iar 
mulțimea îl iubește pentru asta. Problema este genul de 
jocuri. Tânărul Tiberius a dispărut, apropo. 

— A dispărut? 

— Se pare că bunicul lui a contat pe faptul că el va fi în 
stare să mai domolească entuziasmul mai aprins al lui 
Gaius. Trebuie să fi fost convins că-i face o onoare băiatului 
numindu-l comoștenitor, dar tot ce a reușit să facă a fost să- 
i semneze condamnarea la moarte. 

Rufus a stat pe gânduri un moment. 

— Nu văd de ce asta poate fi o problemă. Noi nu suntem 
decât oameni de afaceri. Ce păţesc prinții și regii nu ne 
privește pe noi. 

— Nu fi atât de naiv, Rufus. Tot ce afectează jocurile ne 
afectează și pe noi. Gaius a schimbat totul. În primele 
câteva luni, oamenii l-au iubit. Atunci când a sosit la Roma, 
de la Misenum, i-au aruncat flori la picioare și au făcut 
sacrificii pentru el. Iar el este deștept. A ordonat o paradă a 
gărzii pretoriene, cu intrare plătită, și le-a dat acestora 
banii pe care li-i datora Tiberius. O mie de sesterţi fiecăruia, 
se spune. Așa că acum niciun tânăr comandant legionar 


ambițios nu mai poate să se ducă la ușa din dos și să-l dea 
afară, fără o bătălie majoră. 

Rufus s-a încruntat. 

— Şi de ce ar trebui ca ceva din toate astea să ne 
schimbe nouă planurile? Spui că-i plac jocurile? Atunci, să-i 
dăm noi niște jocuri cum n-a mai văzut niciodată. N-ai văzut 
ultimele giumbușlucuri ale lui Marcus. E... 

— Tu nu asculţi? l-a întrerupt Fronto. Jocurile pe care le 
știi tu s-au dus. Cu Gaius nu mai există niciun fel de actorie. 
S-a terminat cu omuleţi care fug de o pereche de lei 
dresați, sunt mâncaţi și după aia apar iarăși în aplauze 
tunătoare. Cu Gaius nu mai este decât sânge - sânge 
adevărat. Aruncă infirmi și bătrâni împotriva celor mai 
faimoși gladiatori din Roma și râde la vederea măcelului. 
Trimite cavaleri romani din cele mai nobile familii - care nu 
ar ridica niciodată sabia cu mânie - împotriva celor mai 
bune echipe ale sale de luptători și râde de ei în timp ce 
mor. Arena nu a mai văzut un asemenea carnagiu din zilele 
lui Cezar. 

Rufus și-a amintit de scrisori. 

— Cupido? Mi-ai scris că Cupido a obţinut multe victorii. 
Că este mult mai faimos acum decât înainte. Dar Cupido pe 
care îl știu eu nu ar participa niciodată la ceea ce îmi expui 
tu. Are prea multă onoare. 

— Ești un prost, Rufus, a spus Fronto, dar tonul lui era 
blând. Cupido este sclav. Orice onoare va fi avut, a lăsat-o în 
urmă, în cenușa casei lui, în ziua în care a fost prins. Luptă 
cu cine i se spune să se lupte, dar... 

— Dar? 

Fronto a ridicat din umeri. 

— Cupido este și el un prost. Ar fi putut fi unul dintre 
favoriţii împăratului. Tot ce ar fi avut de făcut era să facă ce 
știe el cel mai bine: să ucidă și să ucidă cu eleganţă. Dar nu 
Cupido. Când i-au trimis pe bătrâni împotriva lui, ar fi 
trebuit să se joace cu ei ca șoarecele cu pisica, să-l distreze 
pe Gaius și banda lui de lingăi. În loc de asta, i-a ignorat. 


Idiotul idioţilor a stat alături, încordându-și mușchii și 
făcându-și exerciţiile, și a lăsat uciderea în seama novicilor. 
Mulțimea a găsit asta extrem de amuzant, dar Gaius a 
considerat că spectatorii au râs de el... Ca să-l pedepsească, 
Gaius a aranjat ca Cupido să fie nevoit să lupte împotriva a 
șase dintre nobilii pe care i-a distrus de când a luat puterea. 
Trebuie să-și fi făcut socoteala că până și niște brute 
aristocrate au să-l înfrunte într-un mod demn de urmărit. Și 
ce face băiatul nostru? Dă o reprezentaţie. A trecut prin ei 
ca un vârtej. Tăiat, străpuns, înjunghiat. N-au avut nici 
măcar timp să pareze. Trebuie să fi durat cinci minute, cu 
totul. Când s-a terminat, Gaius a trebuit să se ridice în 
picioare și să aplaude cu toţi ceilalţi, altfel ar fi arătat 
ridicol. Gaius nu are să i-o ierte ușor lui Cupido, iar asta nu 
este bine. 

Rufus s-a gândit la durerea pe care o văzuse înapoia 
cenușiului de furtună al ochilor lui Cupido și la demonii 
lăuntrici pe care îi simţise. 

— Trebuie să fie ceva cu care să-l poţi ajuta. 

Fronto a clătinat din cap. 

— Singura persoană care îl poate ajuta pe Cupido este 
Cupido însuși. Acum însă trebuie să ne întoarcem la treabă. 
Există un lucru care lucrează în favoarea noastră. Gaius a 
decis că vechiul Taurus este demodat. Se pare că le-a spus 
oamenilor lui că nu are să se mai întoarcă niciodată acolo. 
Împăratul nu este singurul care poate organiza jocuri. Încă 
mai avem prieteni în oraș care să ne sprijine. O să 
supravieţuim. 

Așa că s-au întors la Roma, unde cetăţenii începuseră să- 
și numească tânărul împărat cu un nou nume. 

Caligula. 


e Capitolul IX 


S-a studiat atent în marea oglindă din argint lustruit. Da, 
în mod cert, îi mai apăruse încă o cută pe frunte. Şi îi era 
părul ceva mai rar în față? Şi-a întors capul pentru a și-l 
examina din alt unghi, dar era greu de spus. l-a făcut 
sclavului un semn cu mâna, cum că putea pleca, și și-a 
îndreptat atenţia către cei doi bărbaţi care stăteau în 
picioare, intimidaţi, în mijlocul încăperii. 

De o parte și de alta a feţei nigerianului, sudoarea curgea 
în pârâiașe ce izvorau de la linia părului, imediat din faţa 
urechilor lui cărnoase. Cum de se îngrășase omul ăsta atât 
de mult? Bărbia îi făcea mai multe cute suprapuse, care îi 
atârnau peste piept, și nici chiar toga scumpă nu reușea să-i 
ascundă enormul colac de grăsime din jurul burţii. Consul 
al Romei? Hipopotamul Romei, mai degrabă. 

Cel puţin Proculus arăta ca un roman. Trăsăturile 
puternice și nasul lung, acvilin, vorbeau despre un lung șir 
de strămoși ce se întindea înapoi prin secole. Ce păcat că 
nu avea și capacităţi pe măsura sângelui din vene. 

Totul păruse atât de simplu la început. Să scape de vărul 
lui, și toate lucrurile aveau să se așeze la locurile lor. Gata 
cu obstacolele din calea măreţului său plan. Dar totul se 
dăduse peste cap. Din cauza Senatului, desigur. 

— Nu v-am chemat aici ca să-mi spuneţi ce nu puteţi face, 
Nigrinus, ci ca să-mi arătaţi că sunteţi în stare să vă 
îndepliniţi partea de înţelegere. V-am sprijinit pe amândoi 
pentru consulat, tocmai pentru că aţi promis că puteţi ţine 
în frâu Senatul. Acum descopăr că același Senat îmi pune 
din nou piedici. 

Încerca să-și păstreze vocea egală. Ştia că avea un ton 
insolent când se enerva, dar era dificil să-ţi păstrezi 
cumpătul când aveai de-a face cu proștii. 


— Dar Caesar, este vorba despre costuri. Dacă era un 
singur palat, nu zece... iar arcul pentru comemorarea 
mamei tale este de o mărime nemaiîntâlnită. Este 
admirabilă generozitatea ta faţă de cei ajunși pe drumuri 
din cauza incendiilor, dar ea nu poate fi susținută. Marile 
jocuri pe care le sponsorizezi ne ruinează. Nu mai putem 
stoarce nicio para de la Senat. 

Proculus era pus pe critici aspre astăzi. Era limpede că 
nu-i plăcea să i se aducă aminte că cineva îi cumpărase 
funcţia. 

Durerea de cap îi revenea. Uneori simţea că îi crapă 
creierul în două. Avea să fie nevoit să îi ceară Agrippinei 
niște poţiune de-a ei - asta ar rezolva problema - cu toate 
că ultima dată nu fusese la fel de eficientă ca de obicei; într- 
adevăr, îl făcuse să se simtă puţin ciudat. S-a frecat la 
tâmple, încercând să-și ostoiască durerea ce devenea tot 
mai aprigă. 

— Așadar, să creadă Roma că nu îmi plâng mama? Că nu 
am voința de a termina templul în onoarea divinului 
Augustus, la ora actuală doar o groapă în pământ, în care 
încă nici măcar o cărămidă nu s-a așezat peste alta? Sunt 
sortit să intru în istorie ca un coate-goale? Nu! Vei găsi o 
cale, Proculus, sau nu vei mai fi consul, pentru că vei 
rămâne fără cap. Dacă îmi trebuie un înlocuitor, am să-mi 
găsesc unul în grajdurile imperiale. Armăsarul meu, 
Incitatus, ar putea face o treabă la fel de bună ca oricare 
dintre voi doi. Afară! 

Nu era deloc cinstit. Toate astea îl înnebuneau, iar 
mulțimea dădea semne de agitaţie. Jocurile nu păreau s-o 
mai mulțumească. Organizatorii vor trebui să prezinte ceva 
cu adevărat spectaculos. Ceva diferit. Avea atât de multe de 
făcut. Avea nevoie de banii aceștia. Proscrisese zeci de 
aristocrați și le confiscase averile. Mai erau încă destui ca 
ei, dar pușcăriile erau deja pline până la refuz. Dar dacă...? 
Ideea i-a venit ca un fulger de la Jupiter. Sigur că da - era 


perfect. Și rezolva două probleme; avea să golească 
pușcăriile și să distreze mulţimea în același timp. 
e 

Prima lor reprezentaţie înapoi la Taurus a fost ca o 
întoarcere acasă pentru Rufus. Vechiul amfiteatru a fost mai 
puţin de jumătate plin, dar știrea s-a răspândit repede 
printre cei care voiau deopotrivă să se distreze și să fie 
șocați, așa că mulţimea a revenit curând. 

Dar afacerea lui Fronto nu putea supravieţui de pe urma 
unei singure reprezentații. El era negustor de animale și, 
sub Caligula, niciodată nu erau destule animale. 

— Deja nu mai este o chestiune de a decide cui să-mi 
vând animalele, s-a plâns Fronto. Achizitorii împăratului 
sunt pretutindeni. Vin la fermă cu cinci-șase gărzi, spun „îl 
vreau pe ăsta, pe ăsta și pe ăsta” și se duc fără să mai 
spună niciun alt cuvânt. Nu că mă plâng: împăratul oferă 
cele mai bune preţuri. Vreau să duci leul cel mare, cu 
coamă neagră - nu Africanus, celălalt - și doi leoparzi și 
ghepardul ăla pe jumătate șchiop la noua arenă din 
apropierea barăcilor pretorienilor. Au să fie folosiţi într-un 
mare spectacol pe care l-a plănuit împăratul. S-ar putea să- 
ți vezi și prietenul, pe Cupido - este și el pe același afiș. 

Când a ajuns la arenă, Rufus l-a recunoscut pe Sabatis și 
pe alții câțiva de la școala lui Cupido, care pregăteau arme 
și armuri, dar gladiatorul era absent, așa că s-a decis să se 
întoarcă ziua următoare. L-a abordat pe unul dintre 
îngrijitorii de animale și și-a oferit serviciile. De când cu 
unica lui apariţie în arenă, Rufus își câștigase un statut 
apropiat de cel al unei celebrităţi printre îngrijitorii și 
oamenii de curăţenie care hrăneau și aveau grijă de 
animalele pentru arenă, iar omul s-a bucurat să aibă 
ajutorul lui. 

Când s-a prezentat la lucru în dimineaţa următoare, a 
fost surprins să găsească multe dintre cuști pline cu un 
amestec zdrenţăros de prizonieri, pe jumătate morţi de 
foame și înspăimântați. 


— Ăștia sunt noxii, criminali condamnaţi. Împăratul a 
hotărât că trebuie să fie executaţi în arenă, pentru ca 
moartea lor să poată fi văzută de populaţie, l-a lamurit 
îngrijitorul de animale. Cei mai mulţi sunt scursură, de cea 
mai ordinară speţă, dar am auzit că unii dintre ei sunt 
cavaleri care au uneltit împotriva împăratului. Are să vină 
aici, să-i vadă murind. 

Spectacolul nu a început imediat și Rufus l-a căutat pe 
Cupido înainte să-și înceapă pregătirile. Gladiatorul cel 
blond stătea împreună cu alți membri ai școlii sale, dar s-a 
ridicat când l-a văzut pe Rufus apropiindu-se, și cei doi au 
pornit-o împreună spre intrarea principală, de unde s-au 
uitat cum se umpleau tribunele. 

— Uită-te la ei, a spus Cupido cu vocea plină de dispreţ. 
Sunt ca oile. N-au să se clintească de pe locurile lor toată 
ziua, nici ca să se ducă să urineze, ca nu cumva altcineva să 
le fure preţiosul loc sau să scape vreun moment din 
vărsarea de sânge. 

Rufus și-a studiat prietenul, cum stăteau în umbra 
portalului. Lumina care pătrundea din arenă îi crea pe 
alocuri umbre pe chipul frumos, făcându-l să pară mult mai 
bătrân decât era de fapt. O umbră întunecată în jurul 
ochilor sugera nopţile petrecute uitându-se în întuneric și 
așteptând somnul care nu mai venea. 

— Fronto îmi spune că ești mai faimos ca oricând, a spus 
el lejer, încercând să schimbe atmosfera. Dar spune că ești 
atât de gras de trai bun, încât în curând au să te transporte 
într-un căruţ. 

Cupido s-a uitat la Rufus și a înălțat o sprânceană blondă. 

— Iar mie îmi spune că tu ești încă și mai faimos decât 
mine, dar numai în acele locuri unde oamenii se îmbăiază 
doar de două ori pe an și nu au avut niciodată privilegiul de 
a vedea vreo reprezentaţie ca lumea. 

Rufus a izbucnit în râs. 

— Da, Fronto este la fel de mincinos ca întotdeauna. 


Rufus i-a spus gladiatorului despre călătoriile sale și 
despre locurile pe care le văzuse, despre marile triumfuri în 
micile arene și despre felul în care trupa se perfecţionase și 
putea oferi un spectacol demn de cele mai rafinate 
amfiteatre ale Romei. 

— Dar acum se pare că nu suntem doriţi. Împăratul, se 
pare, este interesat de sânge, nu de amuzament. 

— A spus Fronto asta? 

— Da. A vrut să rămânem în Pompei. Se teme că 
animalele dresate au să fie forţate să lupte iarăși pe viaţă și 
pe moarte. 

— Cred că greșește. Este adevărat că nu va fi niciodată 
destul sânge pentru a astâmpăra setea împăratului, dar 
Caligula devorează arta și spectacolul sub orice formă. Se 
înconjoară de actori și cântăreţi, ca și de gladiatori care îi 
fac pe plac, și petrece la teatru la fel de mult timp ca și în 
arenă. A da o reprezentaţie înaintea lui ar fi un risc, dar 
aprecierea împăratului poate fi un bun de foarte mare preţ. 

— Dar tu, Cupido, ai câștigat aprecierea împăratului? 

Cupido a ridicat din umeri. 

— Poate găsi pe altcineva ca să ucidă bărbile cărunte și 
băieţii care abia au început să poarte toga. Sunt destui 
oameni dispuși s-o facă pentru el. 

— Fronto spune că ești un prost pentru că te pui cu 
împăratul. 

— Ce știe despre arenă un escroc grăsan, care pute ca un 
bivol? i-a întors-o Cupido pe loc. Eu, și fiecare dintre cei la 
fel cu mine, ne confruntăm cu moartea de fiecare dată când 
ieșim pe ușile astea. Cei dintre noi care supraviețuiesc o fac 
prin propriul lor merit. El chiar crede că altcineva decât zeii 
poate face ca arena să fie mai periculoasă decât este deja? 

— Probabil că tu ai dreptate, iar el greșește, Cupido, a 
recunoscut Rufus. Dar nu mi-ai spus tu întotdeauna că cel 
mai bun mod de a supravieţui este de a menţine riscul la 
minim ori de câte ori poţi controla acel risc? A-i face plăcere 


împăratului stă în puterea ta, așa că cel puţin ia asta în 
considerare. 

Gladiatorul a dat din cap cu îndărătnicie. 

— Uneori, mândria unui om, chiar și mândria unui sclav, 
trebuie să hotărască între ce ar trebui să facă și ce trebuie 
să facă. În trecut, trebuia să lupt pentru a supravieţui, 
deoarece oamenii cu care mă confruntam erau toţi în stare 
să mă ucidă. De la moartea lui Tiberius, am devenit mai 
puţin un luptător și mai mult un călău. Când intru în arenă 
astăzi, am de făcut o alegere și am să fac acea alegere 
numai atunci când am să-mi văd adversarii. Am să îmi asum 
acea decizie și la fel va trebui s-o facă și împăratul. 

Mai târziu, când a verificat rampele și porţile, Rufus a 
observat ceva mișcare la ţarcurile cu criminali captivi. 
Gărzile separau cinci sau șase prizonieri, din când în când, 
și-i trimiteau în grupuri, deasupra, în arenă. Oamenii 
încătușaţi se rugau și cerșeau îndurare. Rufus a văzut cum 
un supraveghetor a rotit un ciomag cu ţepi, smulgând un 
urlet de durere din partea celor pe care-i avea în seamă. 
Numeroși prizonieri aveau deja urme de lovituri, cu sângele 
șiroind din rănile deschise. Când prima tranșă de oameni a 
fost forțată să înainteze, a sosit ordinul să fie eliberaţi leii. 

Ţipetele erau de neîndurat, chiar și în adâncul 
măruntaielor arenei. 

Rufus văzuse și auzise oameni murind, dar sunetul care i- 
a ajuns acum la urechi nu semăna cu nimic din ce ieșise 
vreodată din vreun gâtlej omenesc. Nu era numai 
intensitatea, care vorbea despre durerea insuportabilă și 
oroarea inimaginabilă, ci și durata acelui chin care îi 
încleșta inima ca un pumn de fier. Părea imposibil ca cineva 
să menţină un asemenea sunet pentru atât de mult timp. 

O oră mai târziu, cu simţurile amorţite, ţipetele 
pătrunzătoare ale oamenilor murind în chinuri nespuse încă 
îi mai răsunau în urechi. Selecţia din cuști a continuat, dar 
acum nu mai erau suspine. Nici rugăminţi. Aceștia erau 
oameni fără speranţă. Știau ce îi așteaptă, dar nu făceau 


nicio mișcare de scăpare. Era ca și cum minţile lor toropite 
nu ar mai fi putut prelucra ceea ce le stătea înainte și se 
închiseseră faţă de lume. 

Dar nu exista niciun refugiu pentru Rufus. Mintea lui nu 
se putea închide faţă de ţipete și credea cu toată tăria că 
avea să înnebunească dacă nu ieșea afară din întuneric. Nu 
mai putea suporta deloc. A luat-o, împleticindu-se, în sus pe 
scări și pe coridoare către ușa în pragul căreia stătuse cu 
Cupido, ceva mai devreme. Imaginea care i s-a înfățișat 
privirilor a fost una pe care nu avea să o mai uite niciodată. 

Arena semăna cu un abator. 

Vreo zece lei, leoparzi și gheparzi se ospătau din 
cadavrele prăzii lor, dar Rufus a văzut că felinele erau 
aproape sătule de banchetul cu carne de om. Mișcările le 
erau leneșe și mestecau carnea și oasele mecanic, parcă 
mai degrabă din obișnuinţă decât din dorinţă. 

S-a întors ca să se îndepărteze, când ultima tranșă de 
prizonieri a fost condusă spre soarta ce le fusese hărăzită, 
dar privirea i-a fost atrasă de personajul înveșmântat în 
purpură, care se mișca măsurat pe un tron înconjurat de 
gărzile sale, ce stăteau pregătite să intervină. Chiar și din 
cealaltă parte a arenei, Rufus și-a dat seama că împăratul 
Caligula era o figură impozantă, mai înalt cu jumătate de 
cap decât oricine din mulţimea care îl înconjura. A simţit de 
asemenea și ceva care l-a uimit: acest om, care se uitase 
cum o sută de condamnaţi captivi erau sfâșiaţi de fiare 
sălbatice dintr-un capriciu al său, era plictisit. Nu încăpea 
nicio îndoială. Tânărul împărat a căscat. Şi-a privit degetele 
atent îngrijite. A schimbat câteva cuvinte fără importanţă 
cu senatorul așezat în stânga lui. Chiar și atunci când 
țipetele au reînceput, abia dacă și-a ridicat privirile ca să 
vadă ce se întâmpla. 

Dar distracţia avea un efect opus asupra mulţimii care îl 
înconjura. Oamenii își pierdeau respiraţia la sunetul oaselor 
care se sfărâmau. Urlau de încântare când carnea era 
sfâșiată. Râdeau când ţipetele se făceau mai ascuţite decât 


înainte. În timpul lui Tiberius, acești entuziaști văzuseră 
zeci de oameni murind în arenă, în lupte om la om sau chiar 
în mari bătălii. Însă acest împărat le dăduse ceva ce nici 
măcar ei nu mai văzuseră vreodată: sacrificii umane la 
scară mare. 

În cele din urmă, ţipetele au încetat. Fiarele au fost 
gonite afară din arenă și, alb la faţă, Rufus s-a alăturat 
celorlalți muncitori în oribila sarcină de a curăța arena de 
resturile de carne umană. A respirat pe gură în încercarea 
de a evita duhoarea de canal a sute de măruntaie 
eviscerate, dar gâtlejul i se umplea de lichid care ardea 
când își imagina că ar putea gusta mizeria care umplea 
aerul în jurul lui. Își abătea privirile de la rămășițele 
împrăștiate peste tot, dar mintea lui, chiar împotrivindu-se, 
identifica fiecare bucăţică de carne lipsită de viaţă, care îi 
mânjea degetele. 

Când treaba a fost terminată, peste sângele adunat în 
băltoace pe pământul bătătorit a fost turnat nisip proaspăt, 
nu pentru a masca ce avusese loc acolo, ci pentru a se 
asigura că noii actori, care urmau în oribila dramă ce fusese 
plănuită pentru împărat, aveau pământ ferm sub picioare, 
să-și poată arăta toată îndemânarea de a ucide. 

Gladiatorii. 

Rufus a trecut în revistă oamenii din școala lui Cupido, pe 
măsură ce aceștia intrau cu pas iute în arenă. Sabatis, cel 
cu umeri de taur, cu armura sa distinctă din zale și chipul 
acoperit de un coif de murmillo cu creastă în formă de 
coadă de pește. Flamma, sirianul sulițaș, veteran al unei 
mulţimi de meciuri, care lupta într-un coif din bronz fără 
vizor - un model care nu mai era la modă de un deceniu. 
Micul Niger, retiarius, cu o plasă într-o mână și cu un 
trident în cealaltă, și, în cele din urmă, însuși gladiatorul cel 
aurit. 

Cupido era magnific. Chiar dacă simţea greutatea 
așteptărilor, faptul era ascuns în spatele măștii aurii și nicio 
urmă de îngrijorare nu se vedea, așa cum pășea elastic de-a 


curmezișul podelei acoperite cu nisip. Lupta fără armură, 
dar razele soarelui puternic reflectate din mușchii lui unși 
cu ulei îi dădeau o înfățișare mai importantă decât a 
celorlalţi, în platoșele lor metalice. S-a oprit în centrul 
arenei, cu capul ridicat înapoia măștii aurite și cu sabia lui 
cea lungă, ţinută ferm în mâna stângă. Arăta ce era. O 
mașină de ucis. 
Dar, se întreba Rufus, oare Cupido avea să ucidă astăzi? 


e Capitolul X 


Pe o ușă deschisă exact în partea opusă locului în care se 
afla Rufus a ţâșnit în arenă o falangă de gladiatori în 
perechi perfecte, care s-au întors cu faţa înspre împărat. 
Rufus i-a numărat fără să-i vină să creadă: opt, zece, în fine, 
paisprezece... Cupido și luptătorii lui erau cu mult depășiți 
ca număr. 

Îmbrăcaţi în armurile din piele și cu coifurile cu creste de 
grifon ale infanteriei ușoare trace, dușmanii erau toţi de 
aceeași înălțime și construcţie, de parcă fuseseră aleși 
pentru un echipaj de care de luptă. Cu toţii, în același timp, 
au pus un genunchi la pământ și au răcnit: „Ave, Caesar 
morituri te salutant.” 

Grupul lui Cupido a rămas în tăcere, singurul sunet ce 
venea dinspre ei fiind clincănitul metalic al armurii de zale 
a lui Sabatis, atunci când acesta și-a ajustat-o la umăr. 

Caligula trebuie să fi fost ofensat de această 
demonstraţie de sfidare, dar a lăsat să se vadă doar un 
zâmbet subţire și a făcut un semn moale cu mâna înspre 
crainicul arenei, care a declarat cu glas tare: 

— Să înceapă lupta. 

Fără ca mulțimea să o știe, împăratul hotărâse că aceasta 
nu avea să fie defel o prezentare normală a armelor. În 
încăperea de înarmare, lui Meneandru - conducătorul 
luptătorilor traci - îi fusese trimis un mesaj secret: „Daţi 
fiecare lovitură astfel încât să provoace cea mai mare 
durere și mutilare. Cupido va plăti pentru insulta adusă 
împăratului sau vei plăti chiar tu.” 

Astăzi nu avea să fie nicio moarte rapidă. 

Cele două coloane de traci s-au deplasat rapid pentru a 
forma un singur cerc împrejurul adversarilor, dar pe 
măsură ce minutele treceau, devenea tot mai limpede că 


strategia lui Meneandru avea să fie mult mai dificil de pus 
în aplicare decât anticipase el. Gladiatorii lui Cupido luptau 
spate la spate, fiecare acoperind partea cea mai slabă a 
celuilalt. Orice încercare de a-i despărţi prin atacuri 
înșelătoare sau manevre de rupere a flancurilor nu-i făcea 
decât să se apropie și mai mult. 

La o comandă scurtă, doi traci din părţi opuse ale 
cercului s-au repezit direct la grupul lui Cupido. Dacă 
loveau poziţiile acoperite de Cupido sau Flamma, sulițașul, 
impulsul lor ar fi făcut ca scopul lui Meneandru să fie atins: 
să spargă micul grup și să-i lase descoperiţi pe fiecare în 
parte. Dar cu o schimbare de picior, cei care i-au înfruntat 
au fost Niger și Sabatis. 

Retiarus și-a azvârlit plasa cu o fulgerare a încheieturii 
pumnului și primul trac a căzut întinzându-i-se la picioare. 
Cu o singură mișcare, Niger i-a înfipt acestuia tridentul în 
beregată, și-a recuperat plasa și și-a reluat poziţia, cu faţa 
înspre inamic. În același moment, Sabatis l-a izbit cu scutul 
în plină faţă pe atacatorul ce se aruncase asupra lui, 
făcându-i vânt înapoi. Cu o singură împunsătură a străpuns 
cu gladius-ul său burta descoperită a gladiatorului care se 
dezechilibrase și l-a lăsat zvârcolindu-se în praf, sângele 
țâșnind ca vinul prin spărtura din pielea de capră tăbăcită. 

Mulțimea a urlat cuprinsă de admiraţie, iar șirul 
împuţinat al tracilor s-a retras pe poziţiile iniţiale. 
Meneandru și-a aruncat privirile înspre tribuna de unde 
Caligula privea cu răceală și a simţit un fior de moarte 
coborându-i pe șira spinării. 

Rufus a văzut ezitarea conducătorului trac și a știut că și 
Cupido, care trăia sau murea prin instincte, trebuia s-o fi 
simţit la rândul lui. Dar cei patru încă se confruntau cu 
ceilalţi doisprezece. 

Meneandru știa de acum că atacurile individuale nu 
aveau să ducă decât la un șir lent de pierderi și sporirea 
nemulțumirii împăratului. Trebuia să joace totul pe o carte, 
folosind avantajul numeric. 


— Formaţi rânduri, a ordonat el. 

Cercul tracilor s-a transformat în două rânduri, cu 
scuturile dreptunghiulare strâns lipite unele de altele. 
Meneandru s-a plasat pe poziţie în capătul din stânga al 
primei linii și a strigat: 

— Înainte! 

Rufus și-a dat seama că formaţia strâns unită adoptată de 
Cupido și gladiatorii săi nu avea să îi protejeze împotriva 
tacticii clasice de luptă a legiunii. Când cele două linii aveau 
să ajungă la micul grup, aveau să se plieze pe flancurile 
acestuia și, în timp ce linia din față avea să le pună la 
încercare apărarea și să provoace pierderi, cea de-a doua 
avea să exploateze orice loc lăsat fără apărare. Cupido avea 
să fie copleșit. 

Cupido știuse că acest moment avea să vină. Sperase să 
fie în stare să provoace mai multe pierderi în rândurile 
tracilor, poate chiar să-l fi scos din luptă pe Meneandru 
însuși, înainte de a fi forţat să schimbe tactica, dar nu a fost 
să fie. 

— Flamma, a spus el în șoaptă. 

Sirianul a dat aproape imperceptibil din cap, în semn că 
ascultă. 

— Așteaptă până când dau ordinul de împrăștiere. Are să 
fie un moment de confuzie. Unul, poate chiar doi, au să-ţi 
ofere o deschidere. Ţintește jos. Vreau să-i aud cum își 
strigă mamele. 

Cupido a așteptat până când liniile care se apropiau erau 
la depărtare de mai puţin de zece pași și a dat comanda: 

— Rupeţi formaţia! 

Imediat, grupul lor compact s-a despărţit în două, cu 
Sabatis și Niger luând-o spre stânga, uriașul murmillo 
luând poziţie imediat dincolo de flancul liniei trace, iar 
Cupido luând-o spre dreapta pentru a face la fel. După cum 
prevăzuse Cupido, pentru un moment, Meneandru și 
oamenii săi nu au știut cum să reacționeze. Rândurile s-au 


oprit pe loc, nefiind sigure cum să reacționeze la această 
amenințare din ambele flancuri. 

Fracţiunea de secundă de confuzie a fost îndeajuns 
pentru Flamma, care a rămas drept, gata să arunce. Prima 
suliță l-a străpuns pe omul din centrul primei linii în josul 
burțţii, lama în formă de frunză crestând o arteră în timp ce 
se înfunda în trupul acestuia, lăsându-l zvârcolindu-se în 
țărână și ţipând de durere. 

Cea de-a doua suliță a fost deja în mâna lui Flamma 
aproape înainte ca prima să-și fi atins victima. Ar fi trebuit 
să lovească ţinta imediat sub coaste, dar marginea scutului 
trac a făcut ca vârful să-i ricoșeze în jos, prin țesătura 
fustanelei din lână, ca să-i străpungă mușchiul coapsei, 
schilodindu-l. 

În timp ce tracii erau încă încremeniţi de ţipetele de 
moarte ale camaradului lor, Flamma, acum înarmat numai 
cu un pumnal, și-a luat poziţia în spatele și la dreapta 
conducătorului său. 

Meneandru a înjurat printre dinţi. Era timpul să curme 
jocul ăsta de-a șoarecele și pisica. Împărţindu-și oamenii 
rămași în trei grupe, i-a aruncat înainte, el însuși 
alăturându-se grupului care-i ataca pe Cupido și Flamma. 

Primul atac rapid l-a costat pe Meneandru unul dintre 
gladiatorii săi, care a murit cu lunga sabie a lui Cupido 
împlântată în beregată, și l-a lăsat pe un al doilea să-și 
oblojească o tăietură ferfeniţită, răsplata pentru a-i fi 
subestimat lui  Flamma îndemânarea la mânuirea 
pumnalului. 

Rufus fusese atât de hipnotizat de ce i se întâmpla lui 
Cupido, încât a fost orb la orice altceva ce se petrecea în 
arenă. Dar acum vedea că numărul copleșitor al celor 
aruncaţi asupra lui Sabatis și Niger începuse să-și spună 
cuvântul. Micul retiarius sângera din cel puţin trei tăieturi 
și se străduia să ţină piept adversarilor supraviețuitori. 
Când Rufus s-a uitat, Niger își împlânta adânc tridentul în 
pieptul celui mai apropiat adversar. Dar ceilalţi traci au 


atacat simultan și s-a prăvălit sub o ploaie de lovituri. Pe 
deasupra strigătelor mulţimii, Rufus a auzit cu oroare 
izbiturile înfundate ale lamelor în carne și în os, înainte ca 
unul dintre oameni să se aplece și să apuce capul retezat al 
lui Niger - de claia de păr negru a acestuia - ca să-l ridice 
înspre Caligula. 

Sabatis, măreţul Sabatis, își dăduse întreaga măsură. 
Trei dintre dușmani se târau sau zăceau în ţărână în jurul 
trupului lui îngenuncheat, în timp ce el își horcăia viaţa 
afară, în șiroaie întunecate care colorau pământul, cu 
trupul străpuns de o mulțime de răni, dar încă 
împotrivindu-se să moară. 

Numai Cupido era neatins. Flamma primise o lovitură 
care tăiase adânc în braţul cu care mânuia pumnalul. Acum 
era cu adevărat lipsit de apărare. 

Meneandru a ordonat oamenilor săi - ale căror rânduri 
au fost întărite fără nicio tragere de inimă și de ucigașii lui 
Niger - să-l ţină ocupat pe Cupido în timp ce ela manevrat 
pentru a-l ataca din flanc pe gladiatorul auriu. Cupido a 
sesizat intenţia, dar având de făcut faţă la patru săbii dintr- 
o dată, nu prea avea ce face pentru a o contracara. 
Prinzând o deschidere în frontul dușmanilor, Cupido a tăiat 
mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga în gâtul a doi 
dintre cei mai vulnerabili traci, însă angajarea l-a lăsat 
descoperit la atac, iar Meneandru nu a avut nevoie de nicio 
invitaţie. 

Comandantul trac a cosit la coastele expuse ale lui 
Cupido, cu intenţia de a-l tăia până la șira spinării. Dar își 
făcuse socoteala fără Flamma. Micul sulițaș și-a aruncat 
trupul între sabie și comandantul lui, primind lovitura de-a 
curmezișul cefei și murind instantaneu. Sacrificiul lui 
Flamma i-a dat lui Cupido clipa de care avea nevoie ca să-și 
împingă înapoi oponenții. Pe unul l-a tăiat culcându-l la 
pământ, înainte ca ultimul, cu groaza în ochi, să-și lase 
arma să cadă și să o ia la fugă. 


Pentru un lung moment, Cupido a rămas în picioare, cu 
umerii coborâţi. Rufus îi vedea pieptul ridicându-se și 
coborând ritmic de osteneala luptei prelungite, în timp ce 
pârâiașe de sudoare formau ţesături complicate prin 
sângele adversarilor lui, care îi mânjea pielea. 

Gladiatorul cel blond și-a ridicat privirile spre tribuna 
unde stătea Caligula, cu un amestec de mânie și frustrare 
pe figură, apoi s-a întors spre Meneandru. 

Lupta finală a durat mai puţin de un minut. Meneandru 
știa că nu i se putea opune lui Cupido. Eschivele lui erau 
precise și lente, iar picioarele păreau că nu voiau să i se 
miște. În cele din urmă, Cupido, aparent lejer, și-a strecurat 
picioarele dedesubtul tracului și l-a aruncat peste cap, pe 
spate, de parcă ar fi fost un novice la prima lui ședință de 
antrenament. Aproape nonșalant, și-a pus sabia sub bărbia 
lui Meneandru, forțându-i capul pe spate cu vârful și 
expunându-i beregata. 

Încă o dată, masca aurie cu ochi goi s-a întors spre 
tribune, unde împăratul aștepta, cu mâinile încleștate pe 
balustrada din faţa lui. Caligula și-a ridicat degetul mare în 
sus, înainte de a și-l ascunde ostentativ în pumn, 
semnalându-i lui Cupido ca acesta să-și bage sabia în teacă. 

Ochii lui Cupido, de dinapoia măștii aurite, nu s-au 
dezlipit din ai împăratului. Privirile le-au rămas încleștate, 
în timp ce Cupido s-a aplecat înainte și și-a lăsat toată 
greutatea în sabie, apăsând-o prin carne și os - într-un gest 
final - cu un sunet de ţesuturi zdrobite, care s-a auzit până 
în tribune. 

Tăcerea din tribune avea intensitatea unui obiect solid. 
Zece mii de inimi nu îndrăzneau să bată. Zece mii de guri 
nu îndrăzneau să respire. Rufus aștepta, ca toţi ceilalţi, 
paralizat de frică. Era o insultă pe care Caligula nu avea s-o 
ierte și nici s-o uite vreodată. Toate privirile din amfiteatru 
erau aţintite asupra împăratului, așteptând comanda care 
să îi aducă pe pretorienii acestuia pe podeaua acoperită cu 
nisip băltind de sânge, pentru a-l răzbuna. 


Pe măsură ce secundele se făceau minute, tensiunea a 
devenit insuportabilă. De deasupra, Rufus a auzit pe cineva 
suspinând. 

Împăratul s-a ridicat în picioare. Își recâștigase 
stăpânirea de sine și, acum, chipul îi era la fel de neclintit 
ca și masca ce acoperea chipul lui Cupido. Încet, și-a ridicat 
braţele în sus... și și-a adus mâinile împreună cu un pocnet 
răsunător ce a spart liniștea ca un trăsnet, apoi iarăși și 
iarăși, până când mulţimea i-a prins starea de spirit și și-a 
dat seama că asta nu era o condamnare la moarte, ci 
felicitările unui împărat pentru un sclav războinic. 

Rufus a sesizat confuzia lui Cupido când aplauzele 
mulţimii l-au inundat, știind că tânărul german se așteptase, 
poate chiar își dorise, să moară. A privit cum gladiatorul își 
scutură ușor capul, ca pentru a și-l limpezi, înainte de a păși 
afară din arenă fără să arunce o privire înapoi, în timp ce 
mulţimea îi scanda numele cu adulaţie. 

— Cupido, Cupido, Cupido. 

Rufus a simţit că inima i se strânge de o spaimă cumplită. 
S-a răsucit ca să alerge de cealaltă parte a arenei, pentru a 
fi alături de prietenul lui, dar și-a găsit calea barată de o 
siluetă înaltă, învelită într-o togă uzată până la urzeală. 

— Ei, protejatul lui Fronto. Ţi-a plăcut spectacolul, 
tinere? 

Vocea lui Narcissus era blândă și ochii îi erau de un 
albastru-închis, de cobalt, cu o undă abia perceptibilă de 
putere hipnotică. Stătea zâmbind, cu creștetul ascuţit, 
pleșuv ca un ou, și cu scalpul presărat cu bobiţe lucitoare 
de sudoare. 

— Cred că frumosul gladiator l-a supărat pe împărat, nu 
crezi? Un om cu bun simţ ar fi distrat mulţimea și ar fi murit 
eroic, după cum era plănuit. Ar fi avut o minunată simetrie 
și ar fi adăugat strălucire numelui său. Dar acum... 

— Îmi cer iertare, domnule, dar trebuie să mă grăbesc. 

Rufus a încercat să-și ascundă nerăbdarea din voce. 


— Desigur, uitasem. Stăpânul tău mi-a spus că viteazul 
gladiator este prietenul tău. Ai vrea să-l ajuţi să 
sărbătorească măcelul? Dar este lucrul ăsta înţelept? E 
sigur că nu-mi găsești compania prea plicticoasă? 

— Nu, domnule, a spus Rufus nedumerit, fără să 
înțeleagă de ce ar fi vrut Narcissus să îl ţină din drum. 

— Atunci, stai puţin și spune-mi despre tine. Nu ești 
dintotdeauna cu Cornelius Aurius Fronto, sunt sigur. 
Trebuie să ai un trecut, nu? 

Rufus l-a privit cu atenţie. 

— Dar, desigur, sunt nepoliticos. Nu m-am prezentat. 
Numele meu este Tiberius Claudius Narcissus și sunt grec, 
născut în orașul Pydna. Cândva, am fost sclav ca și tine; 
acum sunt libertul senatorului Tiberius Claudius Drussus 
Nero Germanicus, nepotul de frate al fostului împărat. 
Funcţionez ca secretarul lui și îndeplinesc și alte sarcini pe 
care mi le încredințează. Este un om fin. Nu crede tot ce 
auzi despre el. 

Narcissus s-a aplecat înainte, astfel ca gura să-i fie 
aproape de urechea lui Rufus. 

— Nu numai prietenul tău este în pericol. Gladiatorul a 
făcut alegerea, iar tu ai face bine să îl lași să suporte 
consecinţele de unul singur. E păcat; el mi-ar fi putut fi util 
mie, iar eu lui. Mi-a refuzat favoarea. Nu face și tu aceeași 
greșeală. 

— Trebuie să plec, a ţipat Rufus. 

— Pleacă, atunci; fii prost. Dar ia aminte. S-ar putea să 
am de lucru pentru tine și, dacă ești mort, nu o să mai poţi 
face nimic. 

Însă Rufus trecuse deja de el, făcându-și loc pe coridorul 
aglomerat. Până să ajungă el la camera de înarmare, un 
pluton de doisprezece pretorieni se formase deja și se 
îndepărta, cu Cupido - acum fără masca lui aurită - în 
mijlocul lor. 

Rufus a fost pe punctul de a striga, dar Cupido trebuie 
să-i fi simţit prezenţa, pentru că tânărul gladiator s-a întors 


și l-a privit drept în ochi și a clătinat ușor din cap. Mesajul 
era clar: nu-ţi pierde viaţa încercând să mă salvezi. Şi dus a 
fost. 


e Capitolul XI 


— Trebuie să-l găsesc. 

Rufus umbla dintr-o parte într-alta a camerei principale 
din vila lui Fronto. Se ţinuse pe urmele celor care îl 
capturaseră pe Cupido, prin păienjenișul de străduţe din 
apropiere de Castra Praetorium și apoi prin centrul 
orașului, până când aceștia au cotit-o pe lângă un post de 
pază și au dispărut pe pantă în sus, spre Colina Palatină, 
unde nu a avut curaj să-i urmărească. 

— E mort. Uită-l. Dacă încerci ceva, n-ai să reușești decât 
să fii omorât. Chiar crezi că Cupido ar fi vrut asta? Băiatul a 
trăit cu moartea în fiecare zi a existenţei lui. Când l-a ucis 
pe Meneandru a știut exact ce face. 

Rufus știa că asta era adevărat, dar nu putea suporta 
gândul cumplitei sorţi care îl aștepta pe prietenul lui în 
temniţele împăratului. 

Fronto a zâmbit trist. 

— Gândește-te, Rufus. L-ai cunoscut mai bine decât 
oricine altcineva. S-a săturat de toate astea. Voia să fie 
altundeva, oriunde altundeva, într-un loc fără sânge și 
măceluri, și a luat-o pe singurul drum onorabil pentru a 
ajunge acolo. Nu s-a înclinat înaintea lui Caligula. Ar trebui 
să fii bucuros pentru el. 

— Măcar ajută-mă să aflu ce s-a întâmplat cu el. 

Negustorul de animale a clătinat din cap. 

— Ce vrei să fac, să intru în palat și să-l întreb pe 
împărat? 

Rufus s-a gândit o clipă, gândul purtându-l înapoi la 
strania confruntare de pe coridorul arenei. 

— Grecul trebuie să știe. 

Fronto a clătinat din cap. 


— Narcissus nu dă nimic pe degeaba. Ce ai de oferit în 
schimb? Nu cred că este interesat de ultimul giumbușluc al 
lui Africanus. 

— Dacă nu am nimic de oferit acum, am să promit ceva 
pentru viitor, vreun dar sau vreo favoare. Simt că Narcissus 
ăsta este unul care colectează favoruri la fel cum alţi 
oameni strâng piese de aur. 

Privirea negustorului de animale i-a spus că avea 
dreptate. 

— Poate, dar trebuie să înţelegi, Rufus, că este periculos 
să fii dator la cineva precum Narcissus. Se joacă cu 
degetele alea lungi în ape tulburi. Se poate să-ţi ceară 
datoria într-un loc și la un moment care îl avantajează pe el, 
nu pe tine. 

— Sunt dispus să risc. 

Fronto și-a mușcat buza. 

— Dar eu sunt dispus să te expun? 

e 

Pe parcursul săptămânii următoare, Fronto a făcut tot ce 
i-a stat în putinţă ca să-l convingă pe Rufus să nu meargă 
înainte cu întâlnirea. A scos în evidenţă cât era de puţin 
probabil ca gladiatorul să fi putut supravieţui într-un loc în 
care atât de mulţi alţii cedaseră. Chiar dacă era în viaţă, a 
susţinut el, era cert că avea să fie trimis la una dintre 
minele de plumb din nord, unde avea să moară cu încetul. 

Dar Rufus a refuzat să se lase descurajat și, în cele din 
urmă, negustorul a fost nevoit să facă aranjamentele. 

— Am vrut să fiu cu tine, pentru că Narcissus poate fi un 
client dificil, i-a spus Fronto, dar el insistă să te duci de unul 
singur. Se va afla pe treptele Templului lui Hercule - ăsta 
este cel rotund, din apropierea intrării principale la 
Maximus - la al șaptelea ceas. Vorbește puţin și nu fi de 
acord cu nimic. Promite-mi asta, Rufus. Nu ai să accepţi 
nimic înainte să discuţi cu mine, ai înţeles? 

Rufus a promis, dar în acea noapte a visat că i l-a vândut 
pe Africanus lui Narcissus pe un singur sestert și s-a trezit 


știind că avea să facă cel mai prost târg cu grecul cel 
lunecos. 

Când s-a apropiat de templul cu acoperișul în cupolă, 
situat vizavi de terenul drept pe care se afla Forum 
Boarium, stomacul a început să i se zbată, dar Narcissus l-a 
întâmpinat cu zâmbetul ușor al unei cunoștințe vechi și l-a 
întrebat ce îi mai făceau animalele. 

Rufus i-a dat un răspuns de complezenţă, după care s-a 
oprit. 

— Cupido... 

— Nicio veste, deocamdată, l-a întrerupt libertul. Am avut 
o dimineaţă dificilă și mi-ar face plăcere să vorbesc cu tine 
puţin înainte de a ne ocupa de ceea ce sunt sigur că sunt 
chestiuni serioase. Haide să facem câţiva pași în direcţia 
asta, să ne depărtăm de râu. Miroase atât de tare la 
momentul ăsta al zilei, nu crezi? 

Rufus a observat că erau puţini oameni prin preajmă și și- 
a dat seama că Narcissus alesese momentul și locul 
întâlnirii lor cu mare grijă. Majoritatea cetăţenilor, dacă 
puteau, își petreceau timpul dintre ceasul al șaselea și al 
șaptelea împreună cu familia, la cină. Numai vreo duzină de 
sclavi mai erau la lucru, curăţind gunoiul lăsat de negustori 
în urma pieţei de carne de dimineaţă. 

Drumul i-a dus în spatele templului și în umbra uriașelor 
coloane care flancau intrarea la Circus Maximus. Narcissus 
a continuat să meargă înspre gărzile în uniforme cu 
ornamente bogate, de la porți, dar Rufus a ezitat, îngrijorat 
de chipurile lor absente și bâtele lor ghintuite. 

— Nu te teme, sunt cunoscut aici. 

Grecul l-a luat pe Rufus de după umăr și l-a condus 
printre cei doi bărbaţi. 

Panorama care l-a întâmpinat l-a făcut pe Rufus să-și 
piardă respiraţia. Era un veteran al arenei acum și fusese în 
numeroase amfiteatre, dar Maximus era la înălțimea 
numelui său. Era vast, aproape de trei ori mai mare decât 
oricare altul din imperiu. O pistă pentru întrecerile de care, 


lată cât o șosea triumfală, dispărea la scurtă distanță cu 
suprafața tremurând în dogoarea soarelui de amiază, apoi 
se curba pentru a se întoarce, prin spatele unui șir de 
coloane, în locul unde se afla el. Șirurile de locuri se înălțau 
ca niște stânci de fiecare latură a pistei. Se spunea că o sută 
cincizeci de mii de oameni se înghesuiau adeseori în tribune 
pentru întrecerile de care și alte spectacole măreţe și, 
pentru un moment, s-a imaginat înapoi în centrul arenei 
Taurus, cu valurile de zgomot tălăzuind în jurul lui. Inima i 
se zbătea în piept și a simţit un fior de teamă înainte ca 
vocea calmă a lui Narcissus să-l readucă la realitate. 

— Vino, să ne așezăm la umbră. 

L-a condus pe Rufus până la un loc din partea opusă 
porţilor de start, unde o duzină de bănci asigura un loc de 
odihnă relativ răcoros, sub o copertină făcută din pânză 
groasă, din cea care se folosește pentru corăbii. 

— Acum, a spus el, aveai să mă rogi ceva? 

Rufus șovăia. Ce drept avea el, un sclav, să ceară favoruri 
de la un om precum Narcissus? S-a uitat în ochii albaștri 
care îl priveau direct și și-a dat seama că grecul îi citea 
gândurile. 

— Cupido, a bâlbâit el în cele din urmă. Cupido a fost luat 
de gărzile împăratului. 

Narcissus a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Da. A fost o nebunie să pună la încercare răbdarea 
împăratului într-o asemenea manieră făţișă. l-ar fi putut fi 
fatal. 

Ar fi putut? Rufus a înregistrat cuvintele și și-a îngăduit 
să spere. 

— A fost... este... prietenul meu. Eram sigur că știi ce 
soartă a avut. Am să-ţi rămân pentru totdeauna dator... 

Fraza finală a căzut în liniște ca un bolovan într-o apă 
adâncă și Rufus a știut că făcuse un pas într-un teritoriu 
necunoscut, plin de pericole. Pentru o clipă, și-a dorit să își 
fi putut lua vorbele înapoi. Dar un cuvânt rostit cu voce tare 
nu poate fi niciodată adus înapoi. Lucirea din ochii lui 


Narcissus a fost privirea unui vânător care tocmai și-a prins 
prada în laţ, sau a unui pescar care și-a aruncat cârligul. 
Dar grecul nu se grăbea deloc. 

— Este posibil să deţin această informaţie sau să o 
descopăr, dar mai întâi trebuie să stabilesc dacă este în 
interesul meu să o dezvălui. Un secret poate fi un lucru de 
mare valoare; de asemenea, poate fi un lucru extrem de 
periculos. Este Rufus, tânărul dresor de animale, un om 
căruia i se poate încredința un secret? 

Nu i-a dat lui Rufus răgaz să răspundă. 

— Când ne-am întâlnit rândul trecut, conversaţia ne-a 
fost întreruptă. Acum avem mai mult timp. Spune-mi despre 
tine. Amuleta aia, spre exemplu. Meșteșugul cu care este 
lucrată este foarte rafinat, dacă pot să-mi dau cu părerea. 
Înainte să-mi câștig eu libertatea, niciun sclav nu avea voie 
să deţină bunuri personale. Acestea sunt zile luminate, într- 
adevăr. 

Rufus a dus mâna la obiectul de la gâtul lui. Rafinament? 
Nu se gândise niciodată la amuleta lui ca fiind rafinată. 
Doar un colţ de leu, care începuse să se îngălbenească, 
prins într-un metal care putea fi argint, dar probabil că nu 
era. S-a trezit spunându-i lui Narcissus cum îi fusese dat de 
căpitanul corăbiei care îl adusese pe Mare Internum, de la 
Cartagina. 

— Aveau patru lei în cuști, pe punte. Unul dintre ei, un 
pui, era pe moarte. Nu mânca și zăcea în cușcă, în timp ce 
fraţii lui se jucau în jur. Se pregăteau să-l arunce peste 
bord, dar i-am rugat să-mi dea o șansă, să încerc să-l salvez. 

Puiul de leu îi amintea de el însuși, speriat și cu gândul 
înapoi acasă, navigând cu pânzele sus spre un viitor incert, 
asupra căruia nu avea niciun control. 

— l-am mestecat eu carnea, a explicat el, cu un nod în gât 
la amintirea resturilor de carne stricată pe care și le băgase 
cu silă între dinţi. A prins puteri și căpitanul a fost 
recunoscător, pentru că puiul de leu valora bani. Mi-a dat 


amuleta, a spus că este norocoasă și că spera să-mi aducă și 
mie noroc. 

— Și ţi-a adus? 

— A doua zi, la piața de sclavi, un tânăr din Siracuza, 
care stătea cu sclavii casei, m-a tras afară din rândul de 
muncitori pentru fermă, unde mă pusese supraveghetorul, 
și mi-a spus că eram băiat de bucătărie. Dacă aș fi stat în 
primul rând, aș fi fost mort deja. Așa că, da, ai putea spune 
că am fost norocos. 

Narcissus a dat din cap a încuviinţare, ca și cum asta ar fi 
confirmat ceva anume. 

— Așadar, ai talent și zeii te apără. Asta este o combinaţie 
rară și una căreia eu i-aș putea da o utilizare. 

S-a oprit, căutându-și cuvintele cu care să continue. 

— Prietenul tău, Cupido, a fost băgat în celulele de 
tortură pentru două zile. Când a fost dus înaintea 
împăratului, toţi cei care l-au văzut au crezut că este un om 
mort, dar toanele lui Gaius Caligula sunt la fel de 
schimbătoare ca cele patru vânturi. Dintre toate virtuțile, 
cel mai mult preţuiește curajul. Al gladiatorului trebuie să-l 
fi impresionat considerabil pe împărat. Acum este un 
membru onorat al gărzii personale a împăratului. 

Rufus nu știa dacă să strige de bucurie pentru 
supraviețuirea lui Cupido sau să-și strige neîncrederea. 
Cupido în garda pretoriană? Cupido să-l protejeze pe omul 
pe care-l dispreţuia mai mult decât pe oricine altcineva? Şi- 
a amintit silueta mândră, cu masca aurie, ce stătea asupra 
trupului lui Meneandru, ţintindu-l sfidător pe tiranul din 
tribune. Cum era posibil? Și-a ridicat privirile și l-a surprins 
pe grec studiindu-l. 

— Uneori, adevărul este mai dificil de acceptat decât 
minciuna. Ai fi preferat să fi fost mort? 

— Nu. 

— Atunci acceptă asta ca pe voinţa zeilor. Am constatat că 
planurile lor nu sunt întotdeauna ușor de înţeles. Poate că a 
fost plasat acolo pentru un scop mai înalt. Este de 


asemenea posibil ca împăratul să se joace pur și simplu cu 
el. N-ar fi pentru prima oară. 

— Ce trebuie să fac? Am să-l pot vedea? 

Narcissus a lăsat să-i alunece pe chip zâmbetu-i 
enigmatic. 

— Ce să faci? Trebuie să faci ceea ce a făcut și prietenul 
tău. Încrede-te în zei. 


e Capitolul XII 


Trei săptămâni mai târziu au venit după el doi tineri 
foarte simpli, a căror înfățișare banală era o foarte bună 
mască a anonimatului. Fronto i-a întâmpinat la poarta 
principală și Rufus a văzut că prezenţa lor l-a tulburat pe 
negustorul de animale. Aceasta nu era deloc vizita 
inofensivă a unor creditori uitaţi sau a unor organizatori de 
spectacole de circ veniţi să ceară compensaţii pentru vreun 
carnivor știrb. 

După multe minute, Fronto a clătinat din cap, nu în semn 
de împotrivire, ci de înfrângere, și a acceptat un sul din 
partea celui mai înalt dintre cei doi. A pășit încet spre locul 
unde se afla Rufus. 

Negustorul a tras adânc aer în piept. 

— Te-am vândut împăratului. 

Rufus s-a gândit că nu auzise bine. Apoi, adevăratul 
înțeles al cuvintelor și-a făcut drum prin creierul lui. S-a 
uitat în jur căutând un loc încotro să fugă, dar mâinile 
bătătorite ale lui Fronto s-au așezat cu fermitate pe umerii 
lui. 

— Curaj, Rufus. Nu este ceea ce crezi tu. Vor să lucrezi 
cu animalele lui. Se pare că are ceva nou, ceva deosebit, iar 
acești oameni, achizitorii lui, au aflat despre tine. Îmi pare 
rău, a spus Fronto, îmi pare rău cu adevărat. Le-am spus că 
voiam să te eliberez. Le-am spus că îmi ești indispensabil. 
M-am luptat cu ei până când mi-am văzut moartea pe 
chipurile lor. Au autoritatea împăratului. Ar fi trebuit să te 
eliberez când am avut ocazia, dar sunt un bătrân nebun. M- 
am gândit că ai să mă părăsești și nu am vrut să se întâmple 
așa ceva. Acum, te-am pierdut oricum. 

Rufus s-a lăsat de pe un picior pe celălalt, străduindu-se 
să înțeleagă ce i se întâmpla. Aceasta era viaţa lui: locul lui, 


animalele de care avea el grijă, oamenii care îi deveniseră 
prieteni. Fronto. Învăţase atât de multe și era pe punctul de 
a mai învăţa atâtea. Acum avea să piardă toate acestea. 
Libertatea pe care i-o promisese negustorul de animale. 
Toate, duse. 

S-a cutremurat - dintr-o dată, nu mai reușea să respire. 
Pentru un moment, a simţit că e aproape s-o ia razna și 
lacrimile îl ardeau sub pleoape. Apoi, pe el a pus stăpânire 
un fel de putere interioară, pe care nu știa că o avea. L-a 
privit pe Fronto drept în faţă și a văzut tristeţea de acolo și 
ceva încă și mai adânc decât tristeţea. Milă pentru o 
prietenie pierdută? Durere pentru pierderea fiului pe care 
nu l-a avut niciodată? Iubire? 

Nimic din toate astea nu mai conta. A pășit spre noii lui 
proprietari, cu Fronto alături de el. 

— Banii pe care i-am pus deoparte pentru tine vor fi 
întotdeauna la îndemână, a șoptit pe neașteptate 
negustorul de animale. Dacă îi faci impresie bună 
împăratului, îţi poţi câștiga libertatea. Nu trebuie să se 
termine totul aici; trebuie să mai fie și o altă cale. Te poţi 
întoarce... 

Rufus a ezitat la intrare. Vedea că cei doi bărbaţi erau 
nerăbdători să plece, dar nu-și putea lăsa prietenul așa. 

— Dacă există vreo cale, am s-o aflu, dar sunt sclav, 
Fronto - întotdeauna am fost sclav. Așa că am să mă duc cu 
ei, pentru că nu am de ales. Dar nu fi trist pentru mine. Nu 
mi-ai dat libertatea, dar cel puţin, cât am fost aici, cu tine, 
am învăţat ce înseamnă să fii liber. Nimeni nu-mi poate lua 
asta, nici măcar împăratul. 

Se aștepta să fie dus direct la împrejmuirile pentru 
animale, din apropiere de Circus Maximus, așa că a fost 
surprins când cei doi oameni l-au condus spre centrul 
orașului, spre impunătorul complex al palatului imperial de 
pe Colina Palatină. 

Ştia că trebuia să fie înspăimântat, dar a fost surprins să 
descopere că emoţiile îi erau amestecate și mintea îi era 


limpede. Rămăsese durerea pe care o simţea pentru ceea 
ce pierduse, dar era contrabalansată de pragmatismul pe 
care îl purtase cu sine nealterat pe parcursul unei întregi 
vieţi de robie. Un sclav trebuia să se supună. Sclavii care 
gândeau prea mult sau uitau această regulă fundamentală 
dispăreau în cariere sau în mine. Avea să se supună. Avea 
să supravieţuiască. Fiecare pas pe care-l făcea înspre noua 
lui casă era de asemenea un pas mai aproape de Cupido și 
știa instinctiv că, odată ce aveau să fie amândoi în palat, 
aveau să se găsească unul pe celălalt. Și apoi, mai era un al 
treilea simțământ, îngropat adânc, dar nu mai puţin 
puternic. Înfrigurare. Pătrundea într-o nouă lume și viaţa 
lui se schimba pentru totdeauna. 

Mergând, privirile îi erau atrase de splendoarea detaliilor 
măreţelor temple și palate. De departe, Colina Palatină 
arăta de parcă ar fi trebuit să se scufunde sub greutatea 
uriașelor clădiri de pe el. Dar când au început să urce la 
deal, Rufus a descoperit că pentru fiecare palat exista câte 
un parc, iar pentru fiecare templu exista câte o grădină 
frumoasă. Era un paradis. Căminul regilor și al zeilor, care 
stăpâneau peste tot ce se afla dedesubtul lor. 

Escorta l-a dus printr-unul dintre palate, de-a lungul unui 
coridor larg din marmură, decorat cu ornamente turnate în 
aur și argint, cu busturile din marmură ale lui Hercule și 
Apolo, Artemis și Hermes, precum și cu picturi ale foștilor 
împărați. Sub picioarele sale, modele frumoase de roșu, 
albastru și ocru erau ţesute în piatră pe fiecare palmă de 
podea. Dar destinaţia lui finală nu era nicidecum un palat. 

Grajdul era înălțat în apropiere de zidul exterior al 
colinei, alături de un parc ce fusese creat când Tiberius a 
demolat casele a doi aliaţi ce uitaseră simplul adevăr că 
prietenia unui împărat avea longevitatea puilor de găină 
crescuţi pentru sacrificii. Avea două uși duble, mari, în faţă, 
dar însoțitorii săi l-au dus pe Rufus la o ușă mică, simplă, de 
pe peretele din spate, pe care au descuiat-o cu o cheie 
mare și i-au făcut vânt înăuntru. 


— Asta va fi noua ta sarcină. Obligaţiile îţi încep din acest 
moment. 

Interiorul era în întuneric complet și plin cu un miros de 
animal care nu se asemăna cu nimic din ce întâlnise până 
atunci. La început, Rufus nu a îndrăznit să se miște. A simţit 
- mai degrabă decât a văzut - fiara cu care își împărțea 
acum spaţiul de locuit; o prezenţă vastă, nemișcată, 
identificată numai de zgomotul unei respiraţii ușoare. Fără 
veste, o prelungire puternică, asemănătoare unui trup de 
piton, și-a făcut apariţia din întuneric și, cu o incredibilă 
gingășie, l-a atins pe frunte. Și-a ridicat privirile și s-a trezit 
privind în cea mai inteligentă pereche de ochi mari, 
maronii, pe care o văzuse vreodată. 

Rufus nu a apreciat adevărata mărime a animalului decât 
atunci când a deschis ușile principale. Lat în piept cât un 
car cu patru roți, elefantul împăratului se înălța mult 
deasupra lui, imensul ei trup acoperind soarele. Al ei? Da. 
Ceva din felul în care stătea, în care l-a întâmpinat, l-a 
convins pe Rufus că era o femelă. Era destul de mare ca să 
bage spaima în oasele și celor mai curajoși bărbaţi, dar 
Rufus nu s-a simţit ameninţat. Soarta îl adusese aici. Nu 
avea nimic de care să se teamă. 

Elefantul era priponit în cușca lui cu un lanţ gros, legat 
de piciorul stâng din spate. Lanţul era lung doar cât să-i 
permită să ajungă la un coș mare cu fân, agăţat de una 
dintre bârnele ce susțineau acoperișul hambarului. Un 
bazin din piatră, umplut cu apă, stătea într-un colţ. 

Rufus a studiat-o cu atenţie. Avea pielea groasă și 
zbârcită, de un gri-maroniu uniform, acoperită cu peri rari 
și tari. De o parte și de alta a capului masiv îi atârnau două 
urechi uriașe, ca niște evantaie gigantice. Din colţurile gurii 
ei mici ieșeau doi colţi gălbui. Experienţa lui cu alte animale 
i-a spus că era sănătoasă. Motivul a ieșit repede la iveală. 

De după o despărţitură din partea din spate a clădirii a 
apărut un sclav slab ca un schelet, cu o piele atât de neagră 


încât părea aproape vânătă. Purta un coș cu fructe atinse, 
al căror miros au atras repede atenţia elefantului. 

Omul cel negru a zâmbit larg, lăsând să se vadă o gură 
conținând câţiva dinţi sparţi. A oferit coșul elefantului. 
Acesta și-a trecut delicat capătul trompei peste fiecare fruct 
în parte din coș și, odată făcută alegerea, și-a încolăcit-o ca 
pe o mână în jurul unui măr roșu lovit, apoi, cu îndemânare 
infinită, l-a dus la gură. Sclavul cel negru a așezat cu 
atenţie coșul înaintea obiectului ce reprezenta sarcina lui și, 
împreună cu Rufus, a rămas în liniștea confortabilă, până 
când elefantul a terminat toate fructele din coș. Vârful 
trompei a făcut un ultim cerc pe fundul coșului golit, cu un 
sunet ca o bufnitură, după care l-a luat de jos și l-a aruncat 
cu precizie la picioarele însoţitorului lui Rufus, care l-a 
prins și a clătinat din cap. 

— Nu mai e, pentru azi. E destul, a spus el într-o latină cu 
un accent atât de puternic, încât Rufus abia a reușit să 
priceapă cuvintele. 

Rufus a aflat că omuleţul era Varro, dintr-o provincie 
africană al cărei nume nu l-a luminat cu nimic mai mult cu 
privire la localizarea ei. Îl ajutase pe îngrijitorul animalului 
să se ocupe de elefant, până când omul murise. De atunci, 
Varro fusese lăsat să se descurce cu elefantul de unul 
singur și se obișnuise să se ascundă de fiecare dată când se 
apropia vreun servitor de-al împăratului. 

— Și elefantul, cum o cheamă? a întrebat Rufus. 

— O cheamă Bersheba, a spus omuleţul. E un nume 
foarte măreț în ţară la ea. 

— Da, a fost Rufus de acord, emoţionat. Este un nume 
foarte măreț. 

Bersheba a ridicat trompa și a adulmecat în aer, emițând 
în același timp un mormăit din adâncul pieptului. Când a 
auzit-o, Varro s-a uitat la Rufus cu ochii măriţi și s-a furișat 
înapoia despărțţiturii din fundul hambarului. 

Zăngănitul ritmic de armură i-a spus lui Rufus că aveau 
musafiri. A tras adânc aer în piept și a ieșit afară, la lumina 


soarelui. Pentru a-l întâmpina pe împărat. 


e Capitolul XIII 


Tânărul care se uita curios la el - flancat de două gărzi 
înarmate - ar fi putut fi un aristocrat spilcuit, oarecare, 
dintr-un oraș de provincie. Cu toate acestea, Caligula, care 
mai avea încă o lună până la cea de-a douăzeci și șaptea 
aniversare a sa, controlase deja Roma vreme de aproape 
doi ani. Îmbrăcat într-o togă albă, simplă, cu o singură fâșie 
lată purpurie, era cu cel puţin cincisprezece centimetri mai 
înalt decât Rufus. Avea pieptul larg și umerii laţi ai unui 
atlet antrenat, dar capul îi părea cocoţat pe un gât nefiresc 
de lung, iar pielea îi era de un luciu nesănătos. Trăsăturile 
aveau și ele o anumită moliciune, care îi dădea un aer 
cumva copilăresc. Dacă Rufus nu ar fi fost martor la orori și 
nu ar fi auzit numeroase povestiri, ar fi putut fi ispitit să 
creadă că acest tânăr zâmbitor dădea dovadă de un interes 
patern faţă de cea mai recentă achiziţie a sa. Dar fusese 
martor și auzise multe, iar asta l-a făcut conștient că 
zâmbetul nu atingea niciodată ochii translucizi, de un 
albastru șters. Şi că interesul era al unui colecţionar care își 
studia ultimul specimen. Sau al unui călău care îi lua 
victimei măsura, pentru linţoi. 

— Ăsta este dresorul nostru? Arată prea tânăr. 

Vocea care ordonase o mie de execuţii ar fi trebuit să 
picure venin și să fi umplut văzduhul cu nori de pucioasă. În 
loc de așa ceva, tonul împăratului era unul relaxat, de 
conversaţie. 

— l-am dat lui Sohaemus jumătate din Arabia, iar el mi-a 
dat un elefant. Ce să fac eu cu un elefant? Nici măcar nu 
este un elefant de război - fiara a fost ţinută ca animal de 
companie. Nu o pot băga în arenă. Uită-te la ce s-a 
întâmplat când Pompei a făcut lucrul ăsta. I-a distrus 
reputaţia. Ce se poate face cu un elefant? 


Ochii, care nu au clipit nici măcar o singură dată, nu s-au 
dezlipit nicio clipă de la Rufus, care și-a dat seama că 
trebuia să răspundă. A deschis gura, cu mintea golită, dar, 
înainte să poată spune ceva, împăratul și-a răspuns singur 
la întrebare, cu un scurt hohot de râs. 

— Îl înveţi să facă giumbușlucuri, desigur. Am destui 
oameni care pot să facă scamatorii, dar, cumva, 
scamatoriile își pierd întotdeauna atractivitatea și trebuie 
să găsești alți oameni, care să facă alte scamatorii. Apoi se 
întâmplă același lucru și te trezești dintr-o dată că nu mai ai 
pe nimeni care să te poată face să râzi. 

A continuat, cu privirile pierdute undeva, în depărtare: 

— La fel se întâmplă și cu animalele. Câini, urși, lei și cai. 
Am văzut toate șmecheriile pe care le pot face ele, dar până 
la urmă toate devin plictisitoare și trebuie să scapi de ele. 

Ochii spălăciţi s-au fixat iarăși asupra lui Rufus. 

— Dar un elefant? Acum, un elefant care ar putea face 
giumbușlucuri ar fi impresionant, nu crezi? 

Şi-a plimbat privirile pline de admiraţie peste trupul uriaș 
al Bershebei. 

— Poţi să înveţi un elefant să facă giumbușlucuri, băiete? 
Să știi, oamenii cu care lucrezi te consideră un vrăjitor. 
Bășinosul ăla bătrân de stăpân al tău, care nu voia să se 
despartă de tine. Şi-ar fi putut pierde capul pentru a fi 
încercat să te păstreze. Nu l-am ucis, totuși. Nu-i poţi 
omorî, pur și simplu, pe toţi. A trebuit să-i dau un contract, 
să-mi furnizeze animale pentru Maximus. Așa că bine-ai 
face să poţi învăţa un elefant să facă ghidușii. Ai o lună. 

A dat scurt din cap și s-a îndepărtat înspre palatul lui, cu 
gărzile în urmă. 

Împăratul plecase de mai bine de un minut fără ca Rufus 
să-și dea seama că nici măcar nu se uitase să vadă dacă 
vreunul dintre cei doi oameni în uniforme pretoriene era 
Cupido. 


e Capitolul XIV 


Din fericire pentru Varro și Rufus, îngrijitorul elefantului 
reușise să împărtășească elementele de bază ale 
cunoștințelor sale, înainte ca boala să-l fi dus la inevitabilul 
sfârșit. S-a vădit că Bersheba era o creatură răbdătoare și 
cu tabieturi bine stabilite, care în mod normal era 
bucuroasă să coopereze când era rugată să îndeplinească 
orice însărcinare pe care ea o găsea rezonabilă. 

— Roagă, repeta Varro. Întotdeauna, trebuie să rogi. Nu 
comanda. Elefantului ăstuia nu-i place să i se comande. 
Poate fi o fiinţă foarte încăpăţânată, dacă nu o tratezi cu 
respect. 

Dar în curând a devenit clar că nici toate rugăminţile din 
lume nu aveau să îndeplinească ordinul împăratului - acela 
ca ea să fie învățată genul de giumbușlucuri care să amuze 
un om care deja văzuse multe în domeniu. 

Animalele dresate de Rufus pentru arenă fuseseră încă 
de mici ale lui, tocmai pentru a le modela. Dormea cu ele, se 
juca cu ele și era în stare să exercite un element de control 
dându-le sau nedându-le hrană. Odată ce această disciplină 
era stabilită, găsea că era totuși ușor să le înveţe prin 
relativ simpla, deși epuizanta metodă a repetiţiei constante, 
și să avanseze de la exerciţii simple la mișcări și numere de 
circ mai complicate. Dar Bersheba era deja dresată. Într-un 
mod anume. 

Când i se comanda sau mai degrabă când era rugată, 
mergea, se oprea și se lăsa într-un genunchi pentru a-i 
permite dresorului și probabil încă unei persoane să se urce 
în spinarea ei; în plus, dacă ea considera că meritau, îi 
purta unde voiau ei. Rufus a descoperit că o putea mâna 
spre stânga sau spre dreapta cu plesnituri puternice de 
palmă pe umerii ei masivi. 


Varro a mai dezvăluit - iar Rufus a considerat că asta i-ar 
putea oferi oarecare speranță - că în ţara ei, Bersheba 
fusese folosită pentru a trage și a împinge greutăţi mari. 
Giumbușlucuri? Nu, nu fusese învățată niciodată vreun 
giumbușluc. Cine ar vrea să înveţe un elefant 
giumbușlucuri? Varro a arătat în mod clar că el îl credea pe 
Rufus cu minţile plecate, fie și numai pentru a sugera 
asemenea lucruri. Giumbușlucuri! 

Rufus simţea deja că ajunsese la un anumit nivel de 
comunicare cu Bersheba. Felul în care se uita la el cu ochii 
ei mici, cunoscători, l-a convins că, dacă ar fi reușit să 
găsească o modalitate de a i se face înţeles, ea ar fi 
bucuroasă să facă orice i-ar cere. 

Dar cum s-o roage? 

După ce s-a gândit cu mare atenţie, Rufus a decis că nu 
avea decât două opţiuni, iar una dintre ele era atât de 
inimaginabilă încât nu era deloc o opţiune. Cea mai rapidă 
modalitate era să folosească forţa: comenzi repetate, 
însoţite de folosirea bătăii... până când durerea sau 
frustrarea aveau să facă animalul să îndeplinească ceea cei 
se indicase să facă. Dar el nu avea să ridice mâna - nici 
vorbă de băț - asupra unei asemenea creaturi inteligente și 
măreţe. 

Cealaltă modalitate era convingerea cu duhul blândeţii, 
iar convingerea cu duhul blândeţii lua timp. Dar dacă asta 
era singura lui opţiune, așa să fie. 

Singura întrebare era cum să convingi un elefant să-și 
îmbogăţească repertoriul cu care el părea să fie perfect 
mulțumit. Bersheba umbla la comandă, dar nu voia să facă 
nimic nedemn, cum era să o ia la trap. Putea fi convinsă să 
facă „aport” cu ceva de mâncat, dar devora inevitabil tot ce 
aducea, încă înainte să se întoarcă la dresor. Prindea 
obiecte cu trompa ei flexibilă, inclusiv un Varro chicotind, 
dar niciodată când voia Rufus. Rufus știa că nu era nimic 
intenţionat în refuzul ei și uneori se simţea vinovat pentru 
cererile pe care le făcea. Dacă Bersheba detecta până și 


cea mai vagă nuanţă de enervare în vocea lui, se uita la el 
cu ochii ei căprui plini de reproș, ceea ce îl făcea să se simtă 
și mai vinovat. 

Varro se uita la toate acestea cu un zâmbet nedumerit, 
evident convins că toţi romanii erau bătuţi în cap de soare. 
Uneori, când se plictisea, Varro îi arunca elefantului câte un 
măr mic și dulce dintre cele pe care i le aducea, iar ea îl 
prindea cu mare dexteritate cu trompa și îl ducea la gură. 
Într-o zi, când Rufus se străduia iarăși să o înveţe să se 
rostogolească de pe o parte pe alta, Varro a aruncat greșit 
și mărul a aterizat pe acoperișul grajdului, luând-o ușor la 
vale, ca să rămână prins chiar la marginea ţiglelor. 

Bersheba a scos un geamăt de nemulţumire. Fără să-l 
mai bage în seamă pe Rufus, a luat-o la pas ușor înspre 
grajd. Când a ajuns lângă clădire, s-a oprit pentru o clipă, 
cu ochii la mărul care era doar puţin vizibil pe marginea 
acoperișului. Trompa i s-a întins, cercetând delicat, dar 
fructul era prea departe ca să-l poată ajunge, în timp ce 
Rufus se întreba ce avea să facă, Bersheba s-a ridicat cât 
era de mare pe picioarele dindărăt, a făcut cu mare atenţie 
doi pași înainte și și-a cules premiul. 

Rufus a izbucnit în râs de uimire. Asta era. Avea s-o 
înveţe să umble pe picioarele din spate pentru împărat. 
Poate reușea să o înveţe chiar și să danseze. Câinii dresați 
pentru circ dansau uneori, nu? 

La cinci minute după aceea, Rufus era deja căţărat 
periculos pe coama acoperișului, cu câte un picior de 
fiecare parte, chiar deasupra ușii grajdului. Cu o mână se 
ținea de ţiglele date cu catran, iar cu cealaltă strângea un 
par lung de mai bine de un metru. La capătul parului se afla 
un coș umplut cu mere lovite, din cele care îi plăceau atât 
de mult elefantului. Prima încercare a sfârșit aproape în 
dezastru. Rufus a atârnat coșul la mică distanţă de 
marginea acoperișului și a strigat „Mere”, ceea ce a pus-o 
pe Bersheba în mișcare. Dar de astă dată nu a mai fost nicio 
oprire ușoară sau pași făcuţi cu grijă. Rufus a simţit cum 


întreaga construcţie se zguduie când Bersheba a izbit-o, 
căţărându-se pe perete cu picioarele dinainte pentru a se 
înălța cât era ea de lungă. Scândurile de sub el au început 
să pârâie prevestitor și Rufus a auzit un pocnet clar. Și-a 
dat seama că grajdul avea să fie demolat dacă nu acţiona 
rapid. 

— Ţine! a strigat disperat și a aruncat coșul peste spatele 
ei. 

Pentru un moment, s-a gândit că nu avea să se ducă după 
mere, iar hambarul avea să se prăbușească cu el cu tot, dar 
tocmai la timp, Bersheba s-a lăsat în patru picioare și a 
început să adulmece fructele împrăștiate pe jos. 

— Prea aproape, a spus Varro, încercând să fie de ajutor, 
mere prea aproape. 

Rufus i-a aruncat o privire ucigătoare și a coborât după 
un alt coș. Se făcuse deja miezul nopţii când a renunţat, în 
cele din urmă. Încercând cu o prăjină mai lungă, a putut-o 
face să se ridice pe picioarele din spate, dar nimic nu a 
convins-o să și meargă așa. Rufus era răgușit de la 
repetarea iarăși și iarăși a cuvântului mere. Uneori erau 
mere în coș, alteori nu. Dacă exista vreun măr, se ridica în 
două picioare pentru el, dar dacă simţea că fusese păcălită, 
se îndepărta bosumflată, târându-și picioarele, și nu mai 
repeta figura vreme de jumătate de ceas. 

Zilele până la termenul împăratului se topeau și Rufus a 
devenit posomorât, iar posomorârea i s-a transformat în 
ceva vecin cu disperarea. 

Zorii zilei fatale l-au găsit prea puţin optimist. Singura lui 
speranţă era ca împăratul să fi uitat de el. Desigur, marii 
împărați aveau mai multe de făcut cu timpul lor decât să se 
preocupe de sclavii neînsemnațţi și de elefanții lor amuzanţi 
- sau nu. 

Dar dacă ceea ce era mai rău avea să se întâmple, era 
hotărât ca Bersheba să se prezinte înaintea lui Caligula în 
cea mai bună formă a ei. Elefantul avea să fie, de asemenea, 
în cea mai bună formă comportamentală, pentru că nimic 


nu-i plăcea mai mult decât să fie frecată - pe pielea groasă 
și plină de ţărână - cu cele mai aspre materiale aflate la 
îndemână. 

Cei doi bărbaţi au scos elefantul afară, în lumina blândă a 
dimineţii. Apoi au umplut o cadă enormă, din lemn, cu 
destulă apă pentru a înmuia uriașul animal pe tot corpul, 
folosind niște găleți din piele, de care Varro făcuse rost 
anume pentru acest lucru. Când praful care o acoperea a 
fost de consistenţa unui noroi gros, a venit momentul de a 
scoate la iveală periile cele mari pe care le meșterise fostul 
îngrijitor. Alcătuite din nuiele strâns legate la capătul unor 
crengi lungi, acestea le îngăduiau să ajungă la orice parte a 
corpului Bershebei și să subţieze murdăria, astfel încât 
după aceea să poată fi clătită cu apa rămasă. 

Curând, Rufus a fost atât de absorbit de munca lui și de 
bucuria zgomotoasă a Bershebei de a fi înmuiată cu apă și 
frecată, încât a uitat aproape cu desăvârșire scopul 
activităţii. Dar idila i-a fost brutal destrămată când a auzit 
un glas nefiresc de puternic în spatele lui. 

Şi-a lăsat să-i cadă pe lângă trup braţele care începuseră 
să-l doară și, cu picături de sudoare scurgându-i-se pe 
bărbie, s-a întors, ca să-l vadă pe Caligula apropiindu-se 
prin iarbă, însoţit de un personaj mai mărunt, care umbla 
cu un șchiopătat pronunţat. Soarele care se ridica de după 
copaci le bătea în spate și Rufus nu l-a putut recunoaște pe 
cel de-al doilea bărbat. 

— i-am spus eu că are să merite să te trezești de 
dimineaţă pentru asta, Claudius, beţiv bătrân și leneș. Ai 
sperat că o să uit că ai promis și că o să te las să stai tolănit 
cu curviștina aia mică, cu care ai întins-o când ai crezut că 
nu sunt atent? 

Vocea ridicată, hainele pătate și felul nesigur în care 
capul împăratului se ţinea pe gâtul lui lung i-au spus lui 
Rufus că, în ciuda faptului că acest Claudius se dusese la 
culcare, Caligula însuși încă nu își încheiase distracţia 
începută în seara din ajun. 


— Băiete! Tu, băiete. la să vedem ce poate să facă 
animalul. Ar face bine să fie ceva ca lu... 

Mugetul unui elefant a cărui toaletă de dimineaţă fusese 
întreruptă cu bădărănie i-a acoperit cuvintele. 

Caligula a început să clipească și s-a clătinat pe călcâie. 
Apoi, cu un râs zgomotos, și-a plesnit însoţitorul pe spate 
atât de tare încât omul aproape a căzut din picioare. 

— Mai că te-a făcut să te caci pe tine, ai? Niciodată n-ai 
fost prea viteaz, unchiule Claudius. De-asta te-a trimis de- 
aici bătrânul Tiberius. Noroc că te-am adus eu înapoi. 
Giumbușlucuri, băiete, a spus el pe un ton care acum avea 
în el o urmă de îngrijorare. L-am adus pe senatorul 
Claudius, aici de faţă, să vadă niște figuri nostime. Şi pentru 
că el are urechi aproape la fel de mari ca ale elefantului, 
nu-i așa, Claudius? 

Împăratul a trecut în spatele însoţitorului său, l-a apucat 
pe acesta cu câte o mână de fiecare ureche și a tras în 
lături. 

— Vezi, exact ca de elefant. Unchiul Claudius nu a prea 
avut noroc în viaţă, nu-i așa, unchiule? Cel mai pricăjit din 
bârlog. Vor-bbb-eș-ște ca-ca-cam aș-aș-șa și e al naibii de 
inutil sub orice aspect. Face totuși parte din familie, a spus 
el, trecându-și cu afecţiune mâna prin părul rar al 
bărbatului mai în vârstă. Giumbușlucuri, acum. Vrem să 
vedem câteva figuri de-ale elefantului. 

Rufus a simţit că ceva i se încolăcește în jurul umerilor și 
îl trage nerăbdător de braţ. A spus cu teamă: 

— Dacă împăratul ar mai putea aștepta câteva momente, 
aș... 

A fost întrerupt de mârâitul lui Caligula. 

— Eu nu aștept, băiete. 

Cu inima cât un purice, Rufus a făcut o plecăciune. 
Singura lui speranţă era să o bage pe Bersheba în acţiune 
și s-a rugat ca împăratul - măcar era încă beat - să fie 
întrucâtva impresionat. Era pe punctul de a se întoarce 
spre elefant, când un formidabil jet de apă i-a trecut peste 


umăr. Avea o forţă teribilă, o trompă întreagă de apă 
propulsată de extraordinarii plămâni al Bershebei. L-a luat 
pe Claudius direct în piept și în față, udându-l până la piele 
și făcându-l să se clatine pe călcâie, și a fost numaidecât 
urmat de un sunet ca de trâmbiţă, de furioasă indignare. 

Rufus a îngheţat. Nu putea să fie adevărat. Nu asta. Era 
un om mort. 

Cei doi bărbaţi, împăratul și unchiul lui, puteau să fie 
unul dintre grupurile statuare din marmură care 
împodobeau palatul lui Caligula. Au rămas, încremeniţi, albi 
la faţă, cu ochii măriţi de șoc. 

După care Caligula s-a pus pe râs. 

A început adânc, în burtă, un tumult ca un puls puternic, 
de neoprit, care i s-a înălţat în piept și în cele din urmă a 
erupt într-o serie de hohote isterice. Împăratul se ţinea cu o 
mână de stomac, fără să-și poată stăpâni hohotele 
dezlănțuite, în timp ce cu cealaltă arăta înspre nefericitul 
Claudius. 

Părul rar al bărbatului mai în vârstă îi era lipit de scalpul 
roz, iar din toga udă leoarcă îi șiroia un puhoi neîntrerupt 
de apă, ce i se prelingea pe picioare. Buzele i se mișcau, dar 
vorbele pe care le căuta nu se lăsau găsite și ochii lui 
spălăciţi îl priveau pe Rufus cu o expresie de pură uluială. 

Până când râsul împăratului a început să se liniștească 
într-o serie de suspine care îl făceau să-și piardă respiraţia, 
lui Rufus îi revenise instinctul de conservare. S-a apropiat 
cu pași mari de Bersheba și i-a șoptit comanda pentru 
încălecare. Elefantul a făcut un singur pas înainte, a îndoit 
un genunchi uriaș până ce a atins cu el pământul și și-a 
aplecat capul în faţă. Dar Rufus nu i-a folosit piciorul pentru 
a-i sări în spinare, cum făcea în mod normal. În loc de asta, 
a rămas nemișcat alături de Bersheba până când împăratul 
și-a revenit și s-a uitat în direcţia lor. Atunci a făcut o 
plecăciune adâncă. 

Lui Caligula i-a apărut ca și cum atât animalul, cât și 
sclavul, își arătau supunerea faţă de el. A bătut din palme, 


strigând: 

— Minunat! Ce mai figură! N-am mai văzut nimic care să 
mă facă să râd cu adevărat de ani de zile. Acum am să-mi 
aduc toţi prietenii să vadă elefantul și poate îi salută cum l-a 
salutat pe unchiul Claudius. Haide, Claudius, hai să mergem 
înapoi și să te punem la uscat, a spus el luându-l de braţ pe 
senatorul din care apa încă se mai scurgea. Dar nici măcar 
nu zâmbești? Trebuie, desigur, să vezi partea nostimă. Un 
senator al Romei arătând ca un șobolan înecat. Ha-ha-ha... 

Claudius s-a eliberat cu o smucitură din mâna nepotului 
său și s-a întors să se uite la Rufus și la elefant. 

— Cu-cu-cum te c-c-cheamă, sclavule? 

Rufus a ezitat: 

— Mă numesc Rufus, domnule. Îmi pare foarte rău. 
Bersheba nu a vrut să vă facă vreun rău. 

Claudius s-a uitat la el pentru o secundă. 

— R-r-r-uffus. N-n-am s-s-să uit asta. 

După care personajul ud leoarcă a luat-o șchiopătând în 
urma împăratului, ai cărui umeri încă se mai zgâlțâiau de 
râs. 


e Capitolul XV 


Săptămâni întregi, Rufus a așteptat cu groază 
întoarcerea împăratului, dar Caligula nu a mai adus 
niciodată pe altcineva să vadă elefantul. Teama că împăratul 
va apărea pe neașteptate și-i va cere să vadă o nouă și încă 
și mai hazlie figură nu-i dădea pace, dar Rufus a reușit 
cumva să-și scoată chestiunea din minte și să se acomodeze 
mai bine cu noua lui sarcină. 

Singura slăbiciune evidentă a Bershebei era văzul. Ochii 
ei mici, așezați spre partea din faţă a marelui ei cap, cu 
urechi cât niște pânze de corabie, îi permiteau un văz 
periferic redus. Dar dacă văzul îi era defectuos, celelalte 
simțuri îl compensau cu vârf și îndesat. Cele două nări 
păroase, așezate la capătul roz și cărnos al trompei ei de un 
metru și jumătate, erau atât de fin acordate încât abia dacă 
părea credibil. Auzul, de asemenea, era la limita 
supranaturalului. Când se apropiau oaspeţi, Bersheba era 
conștientă de prezenţa lor cu minute întregi înaintea lui 
Varro sau a lui Rufus. Sistemul de avertizare precoce al 
animalului i-a salvat de necazuri serioase în mai multe 
situaţii, când supraveghetorii împăratului au venit să-i 
viziteze. 

Desigur, unii vizitatori erau mai bineveniţi decât alţii. 

Rufus îi făcea Bershebei plimbarea pentru menţinerea 
formei fizice, pe pajiștea din fața grajdului, atunci când le-a 
văzut. La început nu a știut ce este cu micul grup zgomotos, 
dar când s-a apropiat mai mult, a recunoscut voci agitate, 
subţiri, de femei tinere. 

Erau șase, însoţite de doi pretorieni. Rufus a cercetat 
rapid chipurile celor doi soldaţi, dar niciunul dintre ei nu 
era Cupido. Caligula avea sute de gărzi staționate pe Colina 


Palatină și în zona înconjurătoare. Gladiatorul putea fi 
oriunde, dacă se mai afla încă în viaţă. 

Atent, și-a lăsat privirile să treacă peste toate femeile. 
Când și-a dat seama cine erau, de-a lungul șirei spinării l-a 
trecut un fior de neliniște. Bersheba trebuie să-i fi simţit 
încordarea, pentru că umerii ei mari s-au mișcat sub el, iar 
trompa i s-a înălţat în aer ca să testeze atmosfera. De astă 
dată, Rufus nu avea nevoie de talentele ei. Era în stare să 
recunoască pericolul atunci când îl vedea, iar a subestima 
această adunare nevinovată putea fi la fel de fatal ca a păși 
peste un cuib de cobre în momentul împerecherii. 

— De ce nu ne-ai adus aici mai demult, Drusilla? a 
întrebat-o cea mai în vârstă dintre ele pe fata înaltă, aflată 
alături de ea. 

— Ştii foarte bine, Milonia, că soţul tău, fratele meu, a 
interzis asta. Dar când Gaius Caligula este plecat ca să-l 
înfrângă pe Xerxes la Baiae, Callistus nu ar îndrăzni să se 
împotrivească dorințelor mele, nici alor tale, surioară dulce. 

Drusilla, sora lui Caligula, a arborat un zâmbet de viespe. 

— Desigur, dacă ar descoperi că riști viaţa tinerei lui fiice 
în prezenţa fiarei celei mari, ar trebui să-ţi câștigi iarăși 
existența de una singură, trecând din soldat în soldat, deși 
sunt sigură că nu ai găsi asta din cale-afară de neplăcut. 

Milonia, o femeie cu trăsături puternice și un nas acvilin, 
a pufnit: 

— Ia te uită la aia nevinovata, să vorbească așa despre 
mine! Nu ai împărțit tu patul cu soţul meu, cu mult înaintea 
mea, și nu știe asta întreaga lume? 

Drusilla a râs și și-a aruncat pe spate părul castaniu. 

— Nu a fost decât o datorie de soră, și nu una neplăcută, 
dacă veni vorba. Nu cumva, Milonia, te temi că fratele meu 
se va sătura de eforturile tale profesionale și va căuta un alt 
fruct, mai dulce și mai suculent? 

— Chiar trebuie să revenim întruna la acest subiect? a 
intervenit o a treia din grup, o femeie dolofană, îmbrăcată 


într-o rochie roz. Mă dor urechile de povestea asta repetată 
la nesfârșit și știți și voi cum vorbesc servitorii. 

— Cred că nu ești decât geloasă, Livilla, că tu și Agrippina 
sunteţi prea urâte ca să atrageţi atenţia împăratului, a spus 
Drusilla. Este o onoare, ca și o plăcere, să împărţi patul cu 
el. Gândiţi-vă și voi, o linie de sânge pură, care coboară 
direct de la Augustus, ca moștenitor al fratelui nostru. Mai 
bine așa, decât maimuţoiul ăla mic și gras care este fructul 
coapselor neatrăgătoare ale soțului Agrippinei. 

Agrippina i-a aruncat Drusillei un zâmbet rece. Auzise 
toate astea de zeci de ori și era imună la batjocura surorii 
ei. 

— Augurii au prezis că Nero va fi un băiat frumos când se 
va face mare. S-ar putea să nu conducă niciodată Roma, 
surioară, dar, sub îndrumarea mamei lui, va deveni un mare 
cetățean roman. 

— O, îţi cunoaștem cu toate ambițiile, Agrippina. Ai noroc, 
nu-i așa, că Gaius încă nu știe până unde ţintești tu cu ele, 
dar poate că mi-o ia gura pe dinainte rândul viitor când 
ne... întâlnim. 

Drusilla a rostit ultimul cuvânt din vârful buzelor, cu o 
senzualitate care îi dădea un singur înţeles, atrăgând o 
privire acră din partea Miloniei. 

— Credeam că ne aflăm aici ca să vedem fiara asta, care 
îl fascinează atâta pe soţul meu. Sper că face mai mult 
decât să se plimbe încoace și-ncolo, cu tânărul ăla jegos în 
spinare. 

Drusilla i-a urmărit privirea. 

— Trebuie să ne uităm în sus la un sclav? 

Rufus și-a dat seama cu întârziere că ar fi trebuit să 
coboare pentru a le saluta. Și-a dat drumul să alunece de 
pe spinarea Bershebei și a rămas alături de umărul ei. 
Drusilla era la numai câţiva pași de el. Nu a îndrăznit să i se 
uite drept în ochi, așa că s-a uitat peste umărul ei și 
răsuflarea i s-a oprit în gât. 


Fata care îi întorcea privirile era cea mai frumoasă 
femeie pe care o văzuse el vreodată. Ochii negri, lichizi, 
păreau a se hrăni cu spiritul lui și lucirea amuzantă din ei l- 
a înștiințat că fetei îi plăcea foarte mult stânjeneala care îl 
cuprinsese. Era cea mai înaltă dintre cele șase femei, dar - 
a ghicit el - și cea mai tânără. Părul auriu, lucitor, îi cădea 
în valuri pe umeri, iar rochia ei roșie ca cireașa era umflată 
la piept, cu promisiunea unor sâni plini și rotunzi. Părea să 
aibă în jur de șaisprezece sau șaptesprezece ani și purta în 
braţe un bebeluș cu părul închis, de vreo nouă luni, care se 
tot zvârcolea. 

Rufus și-a smuls cu dificultate privirile și s-a trezit 
uitându-se în ochii Drusillei, care purtau un mesaj atât de 
evident, încât toate celelalte gânduri i-au pierit din minte. 
Drusilla s-a apropiat și mai mult de el, astfel încât privirile i- 
au fost atrase de rochia cu decolteu adânc și de despicătura 
întunecată dintre sânii ei. Era atât de aproape încât îi putea 
simţi respiraţia în obraz, iar adierea parfumului ei i-a 
copleșit simţurile. Și mai era ceva: nu o mireasmă anume, 
mai degrabă o undă în aer, dar atât de puternică încât a 
avut un efect instantaneu asupra lui. Și-a tras cu greutate 
respiraţia, simțind o tulburare jos, sub tunică, și și-a mușcat 
buza cu putere în încercarea de a controla incontrolabilul. 

Milonia a izbucnit într-un râs grosolan. 

— Ce, Drusilla, nu ai destui căţeluși? Ăsta nu este nici 
măcar obișnuit cu statul în casă. 

S-a întors spre fata cu păr blond, a cărei frumuseţe îl 
captivase într-atât pe Rufus. 

— Aemilia, adu-o pe mica Drusilla încoace. E timpul ei de 
masă. 

Rufus și-a întors privirile de la ea, dar Drusilla se uita în 
continuare la el. 

— Cum te cheamă? a cerut ea să afle. 

— Rufus, doamnă. 

Glasul i-a sunat spart ca gheaţa sfărâmată. 


— Ei bine, Rufus, a spus ea accentuându-i numele, fără să 
fie necesar, povestește-ne despre animalul tău de companie. 

Au stat vreme de un ceas, privind, timp în care Rufus le-a 
demonstrat extraordinara putere a Bershebei și felul 
delicat în care își putea folosi trompa pentru a culege 
obiecte mici. Singurul moment în care Milonia și Livilla au 
arătat un interes a fost atunci când Bersheba a slobozit un 
vânt enorm. Până atunci se întrecuseră în a arăta cât de 
plictisite erau de elefant și de dresorul lui. 

— Haideţi, e timpul să mergem, a spus Milonia, încercând 
să-și reafirme poziția de consoartă a împăratului. 

— Staţi, am o idee. 

Toţi ochii s-au întors spre Agrippina, iar Milonia și-a 
țuguiat buzele enervată. 

— Fratele nostru a spus că cel mai amuzant lucru s-a 
întâmplat atunci când fiara era îmbăiată. Fă-i baie 
elefantului pentru noi, sclavule. 

Drusilla a bătut din palme și a început să sară în sus ca 
un copil. 

— Da, fa-i baie elefantului. 

Rufus a ezitat. În mod normal, nu-i făcea baie lui 
Bersheba decât dimineaţa, iar ea era o creatură cu 
tabieturi. Nu știa cum avea să reacționeze. Pe de altă parte, 
nu avea de ales, decât să se supună dorinţei surorilor 
împăratului. S-au uitat la el fără expresie, așteptându-l să 
se miște din loc, dar faţa Aemiliei i-a zâmbit încurajator și 
astfel și-a recâștigat încrederea. 

— Haide, Bersheba. 

A condus-o înapoi în grajd și a priponit-o de belciugul ei. 

A umplut prima găleată cu apă și s-a pregătit să i-o 
arunce pe spinare, dar s-a oprit ezitând. Avea încă pe el 
tunica. Nu se prea îndemna să și-o dea jos înaintea femeilor, 
care acum stăteau împreună pe o ridicătură și priveau, dar 
era singura pe care o avea și dacă se uda, nu mai avea 
nimic altceva de purtat. 


A intrat în grajd și s-a dezbrăcat până la legătura din 
jurul șalelor, împăturindu-și cu grijă tunica înainte de a se 
întoarce sub razele soarelui. A încercat să-și ignore 
asistenţa, dar simţea toţi ochii asupra lui, și cel puţin una 
dintre femei a lăsat să-i scape un scurt suspin de apreciere. 
Era puţin încordat pentru faptul că era aproape gol în fața 
lor, dar știa că nu avea niciun motiv să se rușineze. Pe 
trupul lui nu era nici măcar un gram de carne în plus, iar 
exerciţiile pe care le învățase de la Cupido îi făcuseră niște 
mușchi fermi, de atlet. 

A încercat să se concentreze asupra sarcinii de a o 
înmuia mai întâi pe Bersheba, pentru ca apoi să o perieze, 
dar era ceva care îl făcea să nu se poată aduna - și asta din 
cauza felului în care era studiat, ca unul dintre animalele 
aflate în cuștile împăratului. A prins privirea Drusillei și și-a 
pierdut pentru o clipă atenţia. Asta a însemnat că nu a 
observat-o pe Bersheba cufundându-și trompa în găleată. 
Jetul exploziv care l-a izbit i-a tăiat respiraţia și l-a îngheţat 
până în măduva oaselor. 

Femeile au început să râdă și să ţipe înveselite, iar 
Bersheba li s-a alăturat cu un zgomot de trompetă. Când și- 
a recăpătat simţurile, Rufus nu s-a putut gândi decât că 
acum știa cum se simţise Claudius. Apoi tonul râsului lor s-a 
schimbat într-un fel subtil și Rufus a simţit ceva diferit în 
felul în care femeile se uitau la el. Drusilla s-a descolăcit din 
poziţia în care stătuse - în felul particular în care o fac 
pisicile deosebit de sănătoase - și s-a apropiat de el cu un 
zâmbet deschis. 

— Ei bine, Rufus, omul elefant, trebuie să-ţi mulțumim 
pentru un spectacol excelent. Fratele meu a avut dreptate: 
elefanții pot fi extrem de distractivi și, glasul i-a coborât 
până la șoaptă, l-am găsit cu toate foarte revelator, într- 
adevăr, foarte revelator. 

Şi-a lăsat ochii să-i cadă la nivelul șoldurilor lui. 

Cu un hohot de râs, s-a întors și le-a condus pe femeile 
care continuau să chicotească în sus pe pantă, spre palatul 


lui Caligula. Aemilia s-a întors și i-a zâmbit sfios. 


e Capitolul XVI 


Cum putea fi cineva atât de frumos? A inspirat adânc 
parfumul pătrunzător al părului ei întunecat și nu și-a putut 
reţine un mic suspin. Mâna ei s-a întins să-i mângâie delicat 
fruntea. 

— Nani, frate. Acum ești acasă. 

Acasă? Da, asta era acasă, acest cocon mătăsos și 
confortabil, cu căldura din braţele Drusillei, unde nimeni 
nu-i putea face vreodată vreun rău. Întotdeauna se simţise 
în siguranță aici, chiar și în cele mai negre timpuri 
petrecute la Capri. Acelea erau timpurile când Tiberius, 
putrezească-i sufletul depravat, rătăcea pe coridoarele 
palatului ca un câine de vânătoare mâncat de râie, în 
căutare de noi adâncimi ale desfrâului, pentru a le sonda. 
Nopțile când știa că doar fiind invizibil putea fi în siguranţă. 
Își amintea cum aștepta ca Gemellus să adoarmă în camera 
pe care o împărțeau ei doi, după care se strecura pe lângă 
gărzi, la sora lui. Chiar nu-l vedeau? Sau încă mai aveau o 
licărire de decenţă, în ciuda tuturor lucrurilor la care erau 
martori în acea hazna profund coruptă care era insula? La 
început, tot ce căuta a fost confortul și siguranţa prezenţei 
ei. O ţinea strâns de mână în timpul ceasurilor de întuneric, 
iar ea îi șoptea povești despre tatăl lor; povești de onoare și 
curaj, despre o bunătate care părea să aparţină unei alte 
lumi decât celei în care trăiau ei. În ochii lor de copii, 
Germanicus, cel mai nobil dintre romani, strălucea ca un far 
în cenușiul cumplit al existenţei lor. Mai târziu, a fost 
altceva. 

Ceva s-a răscolit adânc înăuntrul lui, când mintea l-a 
purtat înapoi la noaptea când totul s-a schimbat. El a fost 
cel care începuse sau ea? Nu, au fost ei, împreună și în 
același timp inocenți și știutori, o fuziune a minţii și a 


trupului pe care niciunul dintre ei nu putea și nici nu voia să 
o nege. 

A simţit-o la rândul ei și a tors ca o pisică alături de el. 

— Atât de curând? 

Târziu, în puterea nopţii, s-a trezit și i-a văzut silueta 
profilată în fereastra largă - ce dădea peste Velabrum, spre 
Capitoliu - cu trupul gol înveșmântat în haloul cald al unei 
luni galbene. Stătea nemișcată, lăsând ca lumina lunii să-i 
coloreze pielea perfectă, astfel încât părea că tocmai ieșise 
dintr-o baie de aur topit. Da, era o statuie de aur. Perfectă. 
Şi-a ţinut respiraţia. Nu voia ca ea să se miște. Când, în cele 
din urmă, ea a făcut-o, revenind spre patul acoperit cu 
cearșafuri din mătase, capul i s-a umplut brusc de o furie 
nestăpânită. Cum de îl putuse înșela? 

— N-ar fi trebuit să te miști. 

A încercat să-și păstreze tonul egal, dar ea i-a recunoscut 
ascuţișul. 

— Spune-mi despre Baiae, a spus ea, strecurându-se în 
pat și înfășurându-i trupul în al ei, făcându-i carnea să ardă 
la atingerea cărnii sale. Despre ziua când ai călătorit cu zeii 
și l-ai sfidat pe Neptun. 

Dispoziţia lui s-a schimbat, așa cum ea știa că se va 
întâmpla. 

— A fost Alexandru vreodată atât de norocos ori Xerxes? 
I-am întrecut pe amândoi. Două sute de corăbii cumpărate 
sau construite, înșiruite prova la pupa, în șiruri gemene de- 
a curmezișul golfului, din portul de la Baiae și până la digul 
de la Puteoli. 

Inima îi creștea, amintindu-și toate acestea. Ordonase 
unei mii de dulgheri să construiască o punte din lemn, lată 
cât să poată trece două care de război, peste corăbii, iar 
când a fost terminată, cinci mii de sclavi au cărat pământ și 
au transformat-o într-un drum. Un drum peste mare. Trei 
kilometri, cel puţin; unii spun că cinci. Cinci, atunci. 

— În prima zi mi-am pus platoșa pe care Alexandru a 
purtat-o la Granicus și mantia mea de purpură, bătută în 


pietre scumpe, și le-am cerut pretorienilor mei să mă 
urmeze în galop pe toată lungimea podului peste mare. În 
cea de-a doua zi am dat un spectacol măreț, iar cele două 
legiuni care mi-au escortat carul de luptă m-au iubit pentru 
asta. La fel și poporul. Era ca și cum întreaga lume ne 
privea de pe țărm. A mai fost vreun om atât de norocos? 

Drusilla s-a uitat la el cu ochi strălucitori: 

— Tu nu ești om, frate, ci zeu, un zeu legat de pământ. 

El a dat din cap, încuviinţând. Ştia că Drusilla are 
dreptate. Ea întotdeauna avea dreptate. 

— Şi cu toate astea, Senatul ar fi vrut să mă împiedice. 
Proștii de ei nu mi-au înţeles scopul și nici că gloria mea 
este și gloria Romei. Cheltuiește-ţi propriul aur, au spus, nu 
pe al Romei. Așa am și făcut. Moștenirea mea s-a dus, dar 
jur pe fulgerul lui Jupiter că au să plătească pentru asta. Au 
să plătească de o mie de ori mai mult. 

Vorbind, și-a simţit fața întunecându-i-se și a văzut frica 
din ochii Drusillei, atunci când mâinile lui au început s-o 
mângâie pe gât. Frica i-a făcut plăcere. 

— Mă urăsc cu toţii. Tu mă urâști, Drusilla? 

Și-a lăsat degetele să i se strângă în jurul gâtului ei. I-a 
văzut gura mișcându-se și ochii ieșindu-i din orbite. 

— Mă urâăști? 

Ea a încercat să clatine din cap, dar mâinile lui îi apăsau 
traheea și-i tăiau aerului calea spre plămâni. Vederea i s-a 
înceţoșat și i s-a făcut mai întâi roz, apoi roșie cu un halou 
de negru. Știa că atunci când haloul negru avea să se umple 
complet, avea să fie moartă. Dar nu mai era nicio teamă, 
numai euforie. A muri de mâinile acestui om însemna să fii 
nemuritoare! 

Încet, încleștarea asupra gâtului ei a slăbit. Negrul s-a 
transformat în roșu, apoi în roz și când a deschis ochii, el 
era peste ea, cu ochii strălucindu-i de dorinţă. 

— Da, a strigat ea. Da, Gaius. Ie rog. Acum. 


Zâmbetul Aemiliei l-a bântuit pe Rufus. Fata l-a urmărit în 
visuri, unde frumuseţea ei îl chinuia și era ispitit în locuri pe 
care nu și le imaginase niciodată. Dar întotdeauna era puţin 
mai departe decât reușea el să ajungă, astfel că putea simţi 
căldura ce radia din ea, dar niciodată atingerea pielii ei 
catifelate. Îi putea vedea strălucirea aurie a părului, dar nu 
putea mângâia șuviţele mătăsoase. 

Chiar și în toiul zilei, prezenţa ei părea să fie pretutindeni 
împrejurul lui. Orice voce de femeie pe care o auzea era a 
ei. Fiecare rochie roșie pe care o zărea printre copaci sau 
în depărtare îi făcea inima să pornească în galop și 
stomacul să i se frământe. Își imagina ce ar face împreună 
și ce i-ar spune el. Chiar și cele mai simple lucruri ar fi o 
plăcere cu Aemilia. Şi doar să fie cu ea ar fi de-ajuns. 

Și totuși, chiar și în rarele ocazii când rochia cea roșie 
era a ei, Rufus avea un sentiment de neîmplinire. Da, îi 
zâmbea, dar ea părea să zâmbească la toată lumea. Salutul 
îi era călduros, dar era el special? Nu era niciodată singură, 
așa că n-o putea întreba lucrurile pe care tânjea să le 
întrebe sau să-i spună lucrurile pe care trebuia să i le 
spună. Credea că el îi făcea cunoscute sentimentele lui, dar, 
de vreme ce ea nu răspundea niciodată sau nu-și făcea 
sentimentele ei cunoscute, cum putea să știe? Cel mai mic 
semn ar fi fost de-ajuns și, cu toate astea, lucrul cel mai 
apropiat de un semn a fost vaga impresie de nedumerire 
din ochii ei, într-o zi când el își menţinuse zâmbetul pentru 
o secundă mai mult decât normal, iar ea îl întrebase dacă 
nu se simţea bine. 

Pe măsură ce săptămânile au trecut, și-a dat seama că 
era un prost și s-a rugat ca sentimentele să-i treacă, dar ele 
nu au dispărut. Singurul lucru care i-o scotea din minte era 
realitatea nesigură a vieţii la curtea lui Caligula. 

Tânărul împărat exercita o influenţă sinistră mult dincolo 
de prezenţa sa fizică imediată. Persoanele cele mai 
apropiate lui trăiau, dacă nu cu frică, atunci cu siguranţă 
într-o stare de permanentă confuzie, încercând să-i 


preîntâmpine dispoziția mereu schimbătoare. Această 
nesiguranţă se transmitea în jos, de la consul la senator, de 
la libert la funcţionar și, în cele din urmă, de la servitorul 
din palat la sclav. Greșelile, chiar și unele mici, puteau fi 
fatale. Era întotdeauna loc pentru încă un sacrificiu la 
spectacolele lui Caligula, care nu se mai terminau. Oamenii 
dispăreau. 

Într-o zi, a fost Varro. 

Rufus a descoperit mai târziu că omuleţul ajunsese la o 
înţelegere cu un oficial al palatului, pentru aprovizionarea 
fermelor - care erau încă presărate prin suburbiile Romei - 
cu bălegarul abundent al Bershebei. Din nefericire, micuțul 
om negru făcuse greșeala de a deveni prea apropiat de 
nevasta unuia dintre fermierii care primeau darul 
elefantului. Când femeia a mărturisit prostește legătura, 
soţul ei l-a abordat pe supraveghetor și a ameninţat să pună 
capăt productivei lor relaţii. Un cuvânt spus gărzilor 
palatului a fost de-ajuns. 

Soarta lui Varro l-a șocat pe Rufus, dar nu a prea avut 
vreme să-și plângă prietenul. Acum avea de două ori mai 
multă muncă de făcut. Și ceva cu mult mai periculos de care 
să fie preocupat. 

Tocmai rânea locul de dormit al elefantului pe când 
umbrele toamnei se lungeau, într-o seară, devreme, când 
doi oameni din garda pretoriană s-au apropiat de grajd. 

— Trebuie să vii cu noi, a ordonat cel mai mare în grad. 

Rufus a îngheţat. Avea să îl urmeze și el pe Varro în 
arenă? Dar nu se putea împotrivi. S-a întors spre bazinul cu 
apă, cu intenţia de a-și curăța de pe corp balega întărită a 
elefantului. 

— N-ai timp de-așa ceva. 

Gărzile l-au însoţit în sus pe pantă, spre palat, și apoi 
printr-o serie de coridoare bogat ornamentate, până într-o 
încăpere unde un grup de aristocrați impecabil îmbrăcaţi s- 
au uitat la noul sosit de parcă tocmai ar fi picat de pe 
celălalt mal al râului Styx. 


— În sfârșit, băiatul cu elefantul. A sosit și ultimul nostru 
oaspete; acum putem începe. 

Împăratul era așezat pe o canapea în celălalt capăt al 
încăperii. Ochii lui spălăciţi l-au studiat pe Rufus timp de 
câteva secunde, în care pe acesta l-au trecut fiori de 
spaimă, înainte ca o mână moale să indice înspre o canapea 
neocupată, una dintre numeroasele aranjate în jurul unei 
mese lungi, ce părea a fi lucrată din argint masiv. 
Pretorianul din spatele lui i-a dat lui Rufus un ghiont ușor și 
apoi s-a dus să-și ia locul printre ceilalți douăzeci de colegi 
ai săi, așezați la intervale egale în lungul pereţilor. Rufus a 
remarcat că fiecare dintre aceștia își ţinea mâna dreaptă pe 
mânerul sabiei. 

Visa? Orice părea mai posibil decât realitatea. A pășit 
încet spre masă și s-a așezat ţeapăn pe canapeaua tapițată 
pe care o indicase Caligula. 

— Nu, nu, a spus Caligula aproape strigând. Relaxează- 
te. Sclavule, adu-i prietenului meu niște vin. 

Rufus și-a dat seama că toţi ceilalți din încăpere stăteau 
lungiţi, sprijinindu-se într-un cot, pe canapelele așezate în 
apropierea mesei principale, astfel ca ocupanţii lor să se 
poată servi singuri din bunătăţile banchetului. Cu 
stângăcie, a încercat să copieze postura nonșalantă a 
celorlalţi, în timp ce un sclav s-a apropiat de masă și a 
așezat o cupă mare înaintea lui. 

Împăratul și-a ridicat pocalul într-un toast mut, adresat 
lui Rufus, îndemnându-l cu ochii lui reci să bea. Rufus a 
întins o mână tremurătoare pentru a ridica cupa umplută 
cu vin roșu ca sângele, care avea un puternic parfum de 
fructe. Ceilalţi au sorbit adânc, dar el s-a asigurat că niciun 
strop nu i-a trecut de buze. 

Caligula discuta acum plin de însufleţire cu un bărbat 
care părea bolnav, cam de aceeași vârstă cu el, lungit pe 
canapeaua din dreapta împăratului, iar Rufus a putut 
arunca pe furiș o privire de jur-împrejurul camerei, deși a 


fost într-una atent să nu-și încrucișeze privirile cu niciunul 
dintre comeseni. 

Păreau a fi două grupuri distincte în jurul mesei. Unul 
era format din oameni care sorbeau fiecare cuvânt al 
împăratului, râdeau zgomotos la glumele lui și beau în 
același ritm cu el. Celălalt grup era mai tăcut; oamenii care 
îl compuneau beau mai puţin și abia dacă ciuguleau din 
mâncare. Aceștia erau cu toţii cupluri de rang cavaleresc, 
așezați în perechi. Nu erau toţi tineri, dar femeile aveau o 
frumuseţe bine cultivată, indiferent de vârstă. Rufus a 
observat că feţele lor aveau toate aceeași expresie lipsită de 
speranţă, pe care o remarcase ultima oară la prizonierii 
condamnaţi și pe care îi văzuse sub podeaua arenei. 

Apoi privirile i s-au încrucișat cu ale lui Claudius. 

Unchiul împăratului stătea întins pe o canapea, la capătul 
celălalt al mesei. I-a întors lui Rufus privirea de sub niște 
pleoape pe jumătate închise, în timp ce o picătură de vin 
scăpată din colţul gurii îi aluneca leneș pe conturul bărbiei, 
pentru a-i păta toga ce deja era de nerecuperat. Părea a fi 
foarte beat, dar sclipirea unui ochi ce ar fi trebuit să fie 
lipsit de recunoaștere i-a indicat lui Rufus că probabil era 
mai puţin beat decât părea. Rufus a fost surprins când 
bătrânul și-a ridicat pocalul într-un salut batjocoritor. 

Mâncarea care a fost servită ar fi putut hrăni o familie 
mai săracă, timp de o lună. La început au venit 
mărunţișurile: amestecuri exotice din organe de păsări și 
animale, inclusiv ficat, limbă și creier; căluţi de mare, midii 
de trei feluri diferite, două feluri de melci de mare, stridii și 
alte neamuri de moluște; un platou de sturzi fripţi pe 
asparagus. După acestea au urmat mâncăruri la scară mai 
mare: păsări de toate mărimile, inclusiv găini și porumbei, 
coapte în ţest (a recunoscut și o lebădă și un păun pentru 
că acestea fuseseră decorate cu propriul lor penaj); carne 
de diverse nuanţe și texturi, printre care se găsea cu 
siguranţă și o bășică de scroafă și capul întreg al unui porc 


mistreţ; o gamă de vase mai mici, ce conţineau legume 
delicat tăiate în felii și cubuleţe. 

Cu fiecare fel de mâncare, vinul curgea mai repede, iar 
zgomotul se făcea tot mai puternic la capătul mesei unde 
Caligula își ţinea curtea. Rufus a prins frânturi de 
conversaţie de la împărat, care încă mai era antrenat într-o 
conversaţie aprinsă cu bărbatul de pe canapeaua din 
dreapta lui. 

— Scribonius Proculus și fratele lui devin mai mult decât 
enervanţi, sunt periculoși. Vreau să se rezolve cu ei. 
Protogenes, pune-i pe mica listă din registrul tău. 

Protogenes, slab până la emaciere, cu pielea galben- 
verzuie plină de urme de vărsat de vânt, a încuviinţat dând 
din cap. Avea ochi cu pleoape căzute, care îi aminteau lui 
Rufus de un șarpe și l-au băgat în fiori când s-au întors ca 
să se fixeze asupra lui. Rufus a știut instantaneu că 
Protogenes era conștient că vorbele împăratului fuseseră 
auzite și era de asemenea sigur și că omul tocmai decidea 
dacă el merita să fie ucis. Privirea ce l-a țintuit fără să 
clipească a durat o secundă înainte să treacă mai departe. 
Se părea că nu. 

Între timp, Rufus își dăduse seama că el făcea parte din 
distracţie, în aceeași măsură ca și dansatoarele din Illiria și 
înghiţitorii de flăcări care au dat câte o reprezentaţie după 
felurile principale de mâncare. O diversiune puternic 
mirositoare, pentru a-i ţine pe invitaţii lui Caligula așa cum 
îi voia el - în nesiguranţă și sub tensiune. 

Parte a distracţiei, în aceeași măsură ca și unchiul 
Claudius. 

Pe parcursul primei părţi a banchetului, împăratul îl 
ignorase pe bătrânul senator, fericit să poarte conversații și 
să se amuze cu jocuri de cuvinte și glume cu lingăii care 
erau lungiţi în apropierea lui. Dar pe măsură ce seara 
înainta, Caligula a început să râdă de unchiul lui, pe seama 
bâlbâielii și a înfățișării acestuia. Când s-a plictisit de acest 
bombardament verbal, împăratul a început să arunce cu 


bucăţi de mâncare în personajul ce stătea sprijinit în cot, iar 
nefericitul bătrân nu putea decât să clipească atunci când 
era lovit de felii de carne sau de picioare de găină pe 
jumătate mâncate și, la un moment dat, ratat cu puţin de o 
farfurie cu limbi de flamingo tăiate mărunt. Tot nesatisfăcut, 
împăratul și-a încurajat oaspeţii să-i urmeze exemplul și, cu 
toate că atacul a fost făcut fără nicio tragere de inimă, 
Claudius nu a mai putut suporta în cele din urmă. Cu un 
zâmbet gol, și-a închis încet ochii și a alunecat pe spate pe 
canapea, prefăcându-se beat mort. 

Caligula și prietenii lui găseau de acum că fluenţa și 
ingeniozitatea conversaţiilor de mai devreme îi părăsise. 
Împăratul, cu chipul înfășurat într-un zâmbet leneș, și-a 
lăsat privirile să-i alunece peste oaspeţii săi, până când i-au 
căzut asupra unei tinere femei cu părul ca pana corbului, 
care stătea întinsă, fără să-și fi ridicat vreodată privirile 
deasupra mesei, alături de un cavaler cu părul tuns scurt, 
militărește, ceva mai în vârstă decât ea, și care, a presupus 
Rufus, era soţul ei. Din acel moment, Caligula nu și-a mai 
dezlipit ochii de la ea. 

Când sfârșitul ospăţului era în mod clar încă departe, 
împăratul s-a ridicat de pe canapeaua lui. Rufus a simţit 
cum oaspeţii din jurul lui au devenit tensionaţi, iar gărzile 
din lungul pereţilor au părut a se îndrepta și mai mult de 
spate. Caligula s-a clătinat ușor, apoi a luat-o în jurul mesei, 
mergând cu atenţie, până când a ajuns exact în spatele 
tinerei brunete, care, simţindu-i prezenţa, a început să 
scâncească abia auzit în spatele perdelei părului ei lung. 
Alături de ea, soţul ei era nemișcat ca un mort. 

— Tu ai să mă mulţumești în seara asta, Cornelia, a spus 
Caligula moale, întinzând mâna să mângâie pielea albă de 
pe umărul femeii. 

Tânărul aristocrat de lângă ea a tresărit violent și a 
schițat o mișcare, ca și cum ar fi vrut să se ridice. 

— Poţi să vii și tu cu noi, Calpurnius, dacă vrei, a grăit 
împăratul. Nu? Poate că ar trebui să insist. Nu face nimic, 


am să decid mai târziu. Vino, Cornelia. 

Ultimele două cuvinte au fost, fără putinţă de greșeală, o 
comandă. Încă suspinând, femeia cu păr negru s-a ridicat în 
picioare cu genunchii tremurând și, cu mâna lui Caligula pe 
umărul ei, a ieșit împreună cu el din încăpere. 

Dispoziţia oaspeţilor rămași s-a schimbat într-o clipă, de 
la o tensiune insuportabilă la o ușurare extatică. Un senator 
tânăr, cu faţa cenușie, a vomitat pe pardoseala de marmură, 
iar în apropiere, un alt aristocrat a părut să aibă o criză de 
epilepsie. Femeile de la masă au reacţionat în diverse feluri. 
Una sau două au părut a fi încremenit pe locurile în care 
stăteau întinse, cu ochii fixaţi asupra a ceva ce numai ele 
puteau vedea. Matroana blondă care ocupa canapeaua 
învecinată cu a lui Rufus a fugit din încăpere plângând în 
gura mare, urmată de soţul ei. Cu coada ochiului, Rufus l-a 
observat pe Claudius, uitat de toţi, ridicându-și capul cu 
mare grijă. 

O ușoară bătaie pe umăr l-a făcut pe Rufus să sară în sus, 
cu privirile aţintite asupra unui chip grav, familiar, ce se 
zărea de sub o cască de pretorian. Cupido. 


e Capitolul XVII 


A încercat să spună ceva, dar gladiatorul l-a amuţit cu o 
clătinare a capului. 

— Distracţia s-a terminat, băiete. E timpul să pleci acasă. 

Un al doilea pretorian a dat să i se alăture când au ieșit 
din încăpere într-un coridor larg, dar Cupido l-a îndepărtat. 

— Cred că mă descurc de unul singur cu ăsta, Decimus, 
dacă nu am să mor de duhoare. 

Celălalt bărbat, un gigant cu faţă lată, a râs și a spus ceva 
neinteligibil. 

— Cupido! a izbucnit Rufus când au ajuns în parc. Am... 

— Nu aici, a șuierat tânărul german. Nu spune niciun 
cuvânt până ce nu ajungem la grajd, iar atunci numai după 
ce am verificat eu. 

Rufus a luat-o înainte spre camera din spatele 
despărțiturii elefantului, dar Cupido l-a oprit. 

— Suntem mai în siguranţă lângă animal, cred. Vorbește 
încet; împăratul are oameni care trag cu urechea 
pretutindeni și ei nu sunt întotdeauna cine crezi tu că sunt. 
Pe viitor, vizitează-mă acasă la mine. Când nu sunt de 
serviciu, am o cameră în palatul lui Tiberius. Am să las 
vorbă că ești binevenit acolo. 

Rufus a părut puţin nedumerit de prudenţa excesivă a lui 
Cupido, dar a zâmbit cu toată faţa de bucuria de a-l revedea 
pe tânărul gladiator. 

— Același Cupido de pe vremuri, întotdeauna luând 
partea cea mai bună a vieţii. lartă-mă, prietene, dar și 
numai a mă afla iarăși în prezenţa ta îmi umple inima de 
bucurie, chiar și în locul ăsta deprimant. Când te-au arestat, 
am crezut că erai mort. 

Gladiatorul a ridicat o sprânceană sarcastică și pentru un 
moment a fost într-adevăr în întregime vechiul Cupido. 


Totuși, Rufus vedea că lunile petrecute în palat îl 
schimbaseră pe prietenul său. Ochii lui cenușii aveau acum 
o amărăciune istovită, pe care nu o cunoscuseră înainte. 
Era ca și cum tunica severă, neagră, simbolul autorităţii 
împăratului, își infiltrase cumva întunecimea în spiritul lui. 
Combinată cu armura lucitoare a platoșei lui sculptate și a 
apărătorilor pentru antebraţe, îi conferea o calitate 
periculoasă, pe care Rufus nu i-o văzuse nici măcar în cele 
mai grele zile din arenă. 

Bersheba a scos un mormăit alături de ei și faţa lui Rufus 
s-a destins într-un zâmbet larg. 

— Am uitat de bunele maniere. Puternică Bersheba, 
acesta este Cupido, cel mai mare gladiator al timpurilor 
sale, înțelept și acum în cea mai incredibilă costumaţie a lui, 
dacă nu mă înșel, cea a suliţei întâi a cohortei Tungriene din 
gărzile pretoriene ale împăratului. 

Cupido a făcut un pas înainte și trompa Bershebei și-a 
făcut apariţia din întuneric pentru a-l adulmeca. A scos un 
fornăit din adâncul pieptului. 

— Ești onorat, Cupido; ai fost acceptat în cercul intim al 
Bershebei... la fel cum ai fost în cel al împăratului. 

Ultimele cuvinte au fost în parte o afirmaţie, dar cu o 
retorică care l-a făcut pe Cupido să-și scoată casca din fier 
și să și-o așeze pe grămada de fân de alături, sprijinindu-se 
cu spatele de peretele grajdului. Și-a ridicat privirile spre 
Rufus, cu chipul precum o mască pe care jucau umbre. 

— Spui că ai crezut că sunt mort? Eu am fost sigur de 
asta. Nu am mult timp, dar am să încerc să-ţi explic cum de 
s-au întâmplat toate astea - a făcut cu mâna un cerc care a 
inclus-o pe Bersheba, pe Rufus și pe el însuși. 

Pe un ton liniștit a confirmat ceea ce bănuise Narcissus, 
dar era mai mult. Gărzile îl duseseră pe Cupido la temnița 
de sub palatul lui Caligula, adânc în măruntaiele Colinei 
Palatine, unde i-au luat tot ce avea. Era un loc cunoscut 
numai celor mai apropiaţi aliaţi ai împăratului, torționarilor 


săi și - pentru câteva ore, din fericire, trecătoare - 
dușmanilor acestuia. 

— A fost un loc îngrozitor, a mărturisit Cupido întunecat, 
unde mirosul de carne arsă umplea aerul pe care-l 
respiram, iar ţipetele neajutoraţilor care erau torturați îmi 
umpleau urechile. M-au trecut prin faţa camerei fierului 
încins și a instrumentelor ascuţite și a trebuit să-mi abat 
privirile. Am văzut suferință în multe feluri, Rufus, dar ce 
am văzut acolo încă mă urmărește în visuri. 

A fost scos din celulă în seara celei de-a treia zi. 

— M-au târât gol înaintea împăratului și acoperit de 
propria-mi mizerie, astfel ca umilința să se adauge fricii. 
Dar am invocat umbra tatălui meu pentru curaj și am stat 
înaintea lui drept, mândru ca în orice zi de când am devenit 
bărbat, și le-am cerut să facă ce vor voi. Mă așteptam să 
simt sărutarea tăișului în orice moment, dar nu a dat 
ordinul. În loc de asta, s-a ridicat de pe tronul lui din aur și 
a stat în faţa mea, la fel de aproape cât ești tu acum, fără să 
clipească măcar din cauza duhorii mele. Apoi, jur pe zeii din 
vechime, mi-a pătruns în minte și m-a cunoscut. Mi-a 
cunoscut trecutul, prezentul și viitorul... La început, m-am 
simţit mai nenorocit decât dacă torţionarii lui m-ar fi băgat 
înapoi în temniţă, dar are putere, Rufus, are o mare putere 
și a folosit-o ca să mă copleșească. 

Cupido a înghiţit greu și a clătinat din cap cu uimire. 

— Nu știu cât timp am fost sub stăpânirea lui. Mă 
simţeam ameţit de foame sau poate că apa pe care mi-au 
dat-o era amestecată cu ceva. În cele din urmă, s-a întors la 
tronul lui și le-a ordonat gărzilor să-mi facă baie și să mă 
îmbrace. Hainele au fost hainele astea, uniforma gărzii 
pretoriene. Când m-am înfățișat înaintea lui în ele, mi-a dat 
înapoi sabia mea cea lungă și mi-a cerut să-i dau un 
jurământ. I l-am dat. 

Capul i-a căzut și a șoptit iarăși cuvintele, de parcă abia îi 
venea să le creadă înţelesul. 

— I l-am dat. 


Rufus a ascultat la început cu groază, apoi fără să poată 
să creadă. 

— Nu se poate. Cupido pe care îl cunosc eu nu și-ar fi 
putut închina loialitatea acelui om. Este un monstru. Am 
fost martor la asta. 

Cupido a pufnit cu dispreţ. 

— Ai fost martor la asta? N-ai văzut nimic. În locul ăsta și 
printre oamenii ăștia tu ești un copilaș și să te rogi ca 
lucrurile să rămână astfel. Nu știi de ce este capabil și dacă 
ai ști, ţi-ar mânca mintea și ţi-ar îngheţa măruntaiele. De- 
asta am venit încoace, ca să-ţi spun. Trebuie să găsești o 
cale de a te întoarce la Fronto. Nu este chiar atât de 
improbabil cum ar părea. Toanele împăratului se schimbă 
des. Are să se plictisească repede de tine și de elefantul tău. 

Rufus a clătinat din cap. 

— Nu. Nu am să te părăsesc. Învaţă-mă să lupt ca tine şi 
împreună putem supravieţui. Ai dreptate, trebuie să-ţi fi 
pus ceva în apă. Nu-i datorezi nimic lui Caligula. Un 
jurământ smuls fără onoare este un jurământ numai cu 
numele. 

Cupido a râs cu blândeţe. 

— Felul în care lupt eu nu poate fi predat, Rufus, dar cu 
toate astea am să te antrenez până la un nivel la care vei fi 
cel puţin în stare să te aperi de unul singur când o veni 
momentul. Însă greșești: un jurământ este un jurământ 
atâta timp cât cel care l-a dat crede în el. În orice caz, îi 
datorez mai mult decât loialitatea mea. 

— Ce? 

— Pe sora mea. 

e 

La ore după aceea, Rufus stătea în întuneric, încă uluit de 
dezvăluirile gladiatorului. 

Cupido îi spusese despre o zi de foc și sânge, când 
cavaleria auxiliară a unei armate romane i-a tăiat pe 
oamenii din tribul lui ca pe spicele dintr-un lan de grâu de 
vară și picioarele încălțate în cizme ale legionarilor i-au 


strivit în noroiul câmpului pe cei care au încercat o ultimă și 
inutilă împotrivire. 

— Tatăl meu a fost ultimul care a căzut. A luptat 
împotriva lor până la ultima suflare și când săbiile l-au 
sfârtecat, culcându-l la pământ, a murit cu strigătul de 
război pe buze. Eram tânăr și fusesem lăsat în urmă ca să 
apăr satul, femeile și copiii noștri. Tatăl meu a spus că era o 
onoare, dar cred că a înţeles ce urma să se întâmple. Când 
romanii au venit, am vrut să-mi iau oamenii și să-i scot la 
luptă, dar bătrânii satului știau cum se comportă romanii. 
Dacă opuneam rezistenţă, aveau să ucidă tot. Bărbat, 
femeie și copil. Cal, câine și porc. Nimic nu avea să fie lăsat 
să marcheze trecerea tribului meu, în afara oaselor uscate 
și a vechilor povești. Cu toate astea, vocea i s-a îngroșat de 
mândrie, sora mea, Ilde, de numai doisprezece ani, s-a 
urcat pe ziduri și și-a strigat sfidarea până când am dus-o la 
mama noastră. 

Cupido a zâmbit cu zâmbetul lui trist. 

— Bătrânii mai bine m-ar fi lăsat să lupt. Cei care nu erau 
buni pentru mină au fost trecuţi prin sabie pe locurile unde 
se aflau. Restul au fost luaţi ca sclavi. Încă mai simt 
greutatea lanțurilor la încheieturile mâinilor și mirosul de 
fum de la casele noastre care ardeau. Ultima oară când am 
văzut-o pe Ilde a fost la piaţa de sclavi. Am încercat să 
vorbesc cu ea - să-i explic - dar nu a vrut să se uite în ochii 
mei. Ştiam că mă dispreţuia pentru a nu fi avut curajul să 
mor împreună cu poporul meu. 

Apoi, la trei luni după ultima lui luptă în arenă și patru 
ani lungi de când fusese luat în captivitate, Caligula îl 
chemase la el, într-o audienţă. 

— Mi-a spus: „Am un dar pentru cel mai credincios 
servitor al meu, Cupido din garda mea, care îmi ţine viaţa în 
mâinile lui.” În încăpere a pășit o fată, o fată înaltă, cu părul 
de culoarea firului de aur și atitudinea mândră a unei 
prințese. La început am crezut că darul lui era o concubină, 
care să împartă patul cu mine - îi răsplătise și pe alţii în 


acest fel - dar apoi m-am uitat în ochii fetei și am știut că 
era Ilde. Sora mea pierdută. 

Rufus nu putea spune când s-a întâmplat, dar în 
povestirea lui Cupido a apărut o pauză, când înţelegerea 
acelui moment l-a izbit ca o lovitură de trompă a Bershebei. 
A știut. 

— Acum este o membră onorată a personalului palatului. 
Este slujnică la doamna Milonia, soţia împăratului, și 
însărcinată să poarte de grijă fiicei lui. Este cunoscută ca 
Aemilia. 

Aemilia. 


e Capitolul XVIII 


Stătea răsturnat pe spătarul măreţului tron de aur ce 
domina camera de primiri și se întreba de ce nu se simţea 
fericit. Cerea prea mult? În definitiv, era conducătorul celui 
mai puternic imperiu pe care îl cunoscuse lumea vreodată. 
S-a uitat la mulţimea apelanţilor îngrămădiţi în celălalt 
capăt al încăperii. Oare ei își dădeau seama cât era de 
greu? 

Topografii lui erau la lucru, plănuind canalul de-a 
curmezișul istmului lonian, care avea să fie darul lui către 
Grecia. Reconstruise zidurile și templele Siracuzei. În 
curând, între culmile înalte avea să existe un nou oraș, care 
urma să devină forţa economică propulsoare a Galiei 
Cisalpine. 

Dar nu era destul. Niciodată nu era destul. 

Așteptau cu toţii după el, dar asta era important. Începea 
să înţeleagă. 

Cum era posibil să aibă tot ce avea și să facă ceea ce 
făcea și tot să se simtă gol? 

Limitele. Totul era în legătură cu limitele. 

Totul avea o limită. Puteai să ai toate plăcerile din lume, 
dar dacă nu era cineva cu care să-ţi împărtășești plăcerea, 
nu era niciodată destul. Puteai să mănânci cele mai exotice 
mâncăruri pe care le avea de oferit imperiul și să bei cele 
mai fine vinuri, dar în cele din urmă toate începeau să aibă 
același gust. Oamenii își aveau limitele lor. Era o limită 
pentru cât de repede puteau alerga la jocuri sau pentru cât 
de sus puteau să sară. Era o limită pentru câtă durere 
putea îndura un om înainte să moară; testase această limită 
adeseori. 

Până și dragostea își avea limitele ei. Drusilla îl iubea, știa 
asta, iar Milonia își dovedise iubirea de o mie de ori, dar era 


iubirea lor veșnică? Se îndoia. Se gândise să le pună la 
încercare limitele iubirii în camera lui de tortură, dar știa că 
dacă o făcea, avea să le piardă. Și în cine altcineva se putea 
încrede? 

În niciunul dintre oamenii din încăperea asta. Uită-te la 
ei, fiecare poartă o mască, încercând să-și ascundă frica, 
sau ura, sau lăcomia. Oricare dintre ei putea face parte 
dintr-o conspirație împotriva lui. Poate că ar trebui să pună 
să-i ucidă pe toţi? Ar face viaţa mult mai simplă. Mai 
limpede. 

S-a uitat la centurionul care era șeful gărzii. Erau 
germanii astăzi. Îi plăceau germanii, pentru că îi urau pe 
italieni. 

Soldatul s-a apropiat la chemarea lui. 

— Dacă aș vrea, i-ai ucide pe toţi oamenii din încăperea 
asta? a spus el încet. 

Pentru o clipă, ochii centurionului s-au lărgit, dar 
disciplina care îl ajutase să supravieţuiască unei sute de 
bătălii a preluat controlul rapid. Și-a dus mâna la sabie. 

— Desigur, Caesar. La ordinele tale! 

Ar face-o? S-a uitat la chipuri. Senatori și cavaleri. 
Pretori și tribuni. Oameni care spuneau că îi erau prieteni și 
alţii care nu încercau să-și ascundă disprețul. ludeul care îl 
plictisea de o săptămână întreagă cu problemele provinciei 
lui înapoiate. Ar provoca complicaţii. I-a venit un alt gând. 

— Dacă aș da ordin, m-ai ucide? 

Soldatul a încremenit. Ce răspuns să dea acestei 
întrebări de nerăspuns? 

A urmărit atent chipul omului care se făcea tot mai alb pe 
măsură ce secundele treceau. Mărgele minuscule de 
sudoare i-au izbucnit din sprâncene în timp ce se lupta cu 
teribilele implicaţii ale următoarelor lui cuvinte. Gura i se 
deschidea și i se închidea ca a unui pește pe moarte, ceea 
ce era amuzant. 

În cele din urmă, s-a plictisit. 

— Poţi pleca. Discutăm asta cu altă ocazie. 


A început să ciugulească de pe platoul cu mâncare așezat 
alături de tron. Cu adevărat, totul era atât de plicticos. Oare 
gustase tot ce se putea gusta? A parcurs în minte lunga 
listă. Era totuși ceva ce lipsea. Da, era un gen de carne pe 
care nu o încercase niciodată. Carnea interzisă. Şi-a ridicat 
privirile. Ar fi interesant, incitant, chiar. Cine să fie? Grasul 
din spate? Atletul care se agita pe lângă perete? Avea de 
unde alege. 

A cântărit chestiunea vreme de un minut întreg. 

Nu, s-a gândit, nu astăzi. 

A zâmbit la aflarea unui nou adevăr. Chiar și el avea o 
limită. Nu știa dacă să fie mulțumit sau dezamăgit. 

e 

Pentru scurt timp, Rufus a devenit un oaspete ocazional 
la masa împăratului. Dacă nu mirosea destul sau nu era 
destul de murdar, pretorienii îi ordonau să se frece cu 
bălegar luat din mormanul din spatele grajdului. 

Tipicul serilor era întotdeauna același. Umilirea rituală a 
lui Claudius. Tensiunea insuportabilă. Momentul șocant al 
alegerii, care lui Rufus îi aducea aminte că sclavii nu erau 
singurii oameni fără nicio putere din Roma. 

A ajuns să-i recunoască pe favoriţii împăratului; pe nobilii 
care se gudurau pe lângă el când tuna și fulgera împotriva 
mulţimii și a „chelioșilor” Senatului, despre care împăratul 
credea că se străduiau să-l lipsească de banii de care avea 
nevoie pentru a-și împlini ambițiile. Cel mai de seamă între 
ei era Appeles, actorul cel foarte tânăr, dat cu prea multă 
pudră, care avea un râs de fetiță și era prezent permanent 
alături de Caligula. Altul era Protogenes, libertul și sfetnicul 
lui de încredere, nesănătos de palid, cu o faţă ce nu zâmbea 
nicicând, care nu apărea niciodată fără cele două suluri 
numite de împărat „sabia” și „pumnalu!” lui, despre care se 
spunea că ar fi conţinut destule secrete pentru a executa o 
mie de oameni. Și mai era Chaerea, tribunul pretorian cu 
obraji vineţii, un soldat experimentat, cu o voce nefericit de 


pițigăiată, care trebuia să îndure să fie făcut de împăratul 
lui „curviștină drăguță”. 

Dar după cum se plictisea de orice altceva, împăratul s-a 
plictisit și de prezenţa lui Rufus. „Invitaţiile” au încetat și 
Rufus a fost lăsat în pace. 

Când nu era de serviciu și puteau să găsească vreun loc 
liniștit, unde nu riscau să fie observați, Cupido îl antrena pe 
Rufus pentru lupta cu armele, pe care acesta o solicitase. 
Era o întreprindere periculoasă pentru amândoi. Pentru 
sclavul care era găsit cu o armă în mână pe Colina Palatină, 
pedeapsa era moartea pe loc. Omul care îi va fi dat sabia ar 
fi murit ţipând în camerele de tortură ale împăratului. 
Colina era o comunitate mică, compactă și aglomerată, dar 
parcul din faţa grajdului Bershebei era aproape de zidurile 
pe lângă care se înșiruiau copaci și ei au descoperit că 
printre copaci erau locuri potrivite pentru a-și ascunde 
activităţile. 

În prima zi, Cupido i-a dat lui Rufus un băț de lungimea 
aproximativă a unui gladius de legionar. 

— Fiind atât de evident inofensiv, s-ar putea să nu ne 
salveze pielea, a explicat el. Dar cel puţin i-ar putea face să 
se gândească înainte de a ataca. 

Taie, împunge, parează. Cupido a început cu cele mai 
simple mișcări, punându-l pe Rufus să le repete iarăși și 
iarăși, până când începeau să-l doară braţele. 

— Mai târziu vom studia manevrele mai complicate - 
eschiva la boașe, tăierea înapoi și lovitura de scoatere a 
maţelor - dar deocamdată asta este suficient. 

Către sfârșitul ședinței, când Rufus a început să 
obosească, gladiatorul și-a lăsat jos sabia din lemn și i-a 
ordonat lui Rufus să facă la fel. 

— Un om obosit este un om mort. Te pot învăţa cum să te 
aperi, dar la ce folosește asta dacă îţi lași garda jos și îţi 
oferi viaţa adversarului ca o capră de sacrificiu? Ești 
puternic, dar trebuie să fii și mai puternic. 


A fugit ușor până la zidul din piatră și cu o mișcare fluidă 
s-a întors cu capul în jos, astfel că acum stătea în mâini, cu 
picioarele sprijinite pe zid. 

— Uită-te și bagă la cap, i-a ordonat el. 

Rufus s-a uitat cum mușchii de pe braţele lui Cupido se 
umflau și tendoanele viermuiau ca niște rădăcini de copac 
în timp ce, cu mișcări rapide și ușoare, le-a îndoit din coate 
și apoi le-a îndreptat de vreo zece ori. 

— Acum e rândul tău. 

Rufus s-a apropiat ezitant de zid și a copiat greoi poziţia 
gladiatorului, simțind imediat apăsarea din braţe. Cupido s- 
a lăsat în jos pe vine, astfel ca faţa lui întoarsă invers să fie 
aproape. 

— Zece, a spus el. 

— Zece? a îngăimat Rufus, fără să-i vină să creadă. 

— Zece, după care lucrăm la mușchii abdominali. 

Când ședința de antrenament s-a terminat, Rufus își 
simțea braţele și partea de sus a trupului de parcă îi 
luaseră foc, iar respiraţia îi era o serie de gâfâituri scurte. A 
pornit către grajd, dar glasul lui Cupido, în care nu era 
nicio părere de rău, l-a oprit. 

— Așadar, știi cum să lupţi. Dar ce se întâmplă când se 
termină lupta? 

Rufus s-a uitat la el nedumerit. 

— Sărbătorești? 

Cupido a izbucnit în râs. 

— Tu ești sclav. Tu alergi. 

A trecut alergând cu pași mici pe lângă Rufus, plesnindu-l 
peste fese cu sabia lui improvizată. 

— Aleargă. Douăzeci de ture de parc. Haide. Nimeni n-o 
să ne execute pentru că alergăm. 

Rufus a clătinat din cap nevenindu-i să creadă, dar faţa i 
s-a încreţit într-un zâmbet și și-a forțat trupul obosit s-o ia 
la trap susţinut. Încercarea de a-și păstra viaţa avea să-l 
ucidă. 


Cu cât petrecea mai mult timp alături de Bersheba, cu 
atât aprecia mai mult faptul că animalul pe care-l avea în 
grijă acceptase viaţa în captivitate. Era fericită să-i poată 
îndeplini dorinţele - dacă se întâmpla să coincidă cu ale ei - 
iar puţinele ei nemulțumiri erau exprimate în ceea ce ela 
ales să considere a fi un spirit de camaraderie. Formau 
amândoi o echipă, părea ea să spună; trebuiau să rezolve 
împreună orice situaţie. 

Și avea și un anumit simţ al umorului. Era adevărat. Îi 
juca feste, ascunzând lucruri când nu era atent, așezând 
mici obiecte acolo unde el se putea împiedica de ele. După 
care, făcea pe nevinovata. Rufus putea chiar să privească 
înapoi acum și să creadă că ea fusese perfect conștientă de 
ceea ce făcuse atunci când îl udase leoarcă pe Claudius, în 
acea zi fatală. 

Claudius. 

Claudius prostul. 

lar acum, Claudius enigma. 

S-a întâmplat într-un moment când împăratul se 
retrăsese la vila lui de pe dealurile de deasupra Romei, 
pentru a scăpa de căldura sălbatică ce transforma străzile 
orașului în cuptoare încinse. 

La trei zile după plecarea lui Caligula, Claudius și-a făcut 
apariţia la grajdul Bershebei. 

La început, Rufus s-a întrebat dacă nu cumva senatorul 
cel șchiop, cu ochi osteniţi, căuta să se răzbune pentru 
umilința îndurată, dar Claudius i-a făcut semn să-și continue 
treaba și el a intrat înăuntrul grajdului, de unde putea 
studia animalul mai îndeaproape. 

Asta s-a întâmplat în trei seri la rând. În cea de-a patra 
seară, în timp ce Rufus stătea întins pe patul lui tare, din 
scânduri, a auzit ușa de la grajd deschizându-se și apoi 
închizându-se la loc. 

Claudius se întorsese; stătea în întuneric și vorbea încet 
cu elefantul, dar ce era mai uimitor era felul în care vorbea. 
Dispăruse bâlbâiala care îl făcuse să fie obiectul glumelor 


crude ale tuturor, de la împăratul însuși până la ultimul 
sclav din palat. Acesta era un Claudius pe care nimeni nu l- 
ar fi recunoscut. Tonul îi era sigur, vorbele curgeau 
neîmpiedicate, iar gândurile îi erau exprimate articulat. 

Şi rostea cuvinte de trădare. 

— O, Tiberius, ce ne-ai făcut? Știu, știu, am avut la rândul 
meu speranţe la fel de înalte în privinţa lor; unul atât de 
aventuros și plin de idei, celălalt un gânditor, un 
organizator și născut să cârmuiască înţelept. Cât de naivi 
am fost, cât de neatenţi. Cât timp am crezut noi că puiul de 
acvilă mai puternic avea să împartă cuibul cu cel mai 
slab?... Acum, nepotul tău - Tiberius Gemellus - este mort, 
iar Gaius Caligula strânge Roma de beregată. Ştii ce mi-a 
spus cu numai o săptămână în urmă? A spus: „Dacă plebea 
ar avea un singur gât, i l-aș reteza dintr-o singură lovitură!” 
Îi disprețuiește, iar ei încep să-l urască. Numai spectacolul 
din arenă îi ţine legaţi de el și vor fi orbiţi de sânge doar 
până la un moment dat. După care vom culege cu toţii cea 
semănat el... Și totuși, eu chiar cred că el nu știe ce 
distrugere provoacă. Este ca un copil care a dat peste un 
mușuroi de furnici. Este fascinat de tot acel du-te-vino, dar 
cât îi trebuie ca să se decidă să-l scormonească cu un băț și 
să descopere că are puterea de a provoca haos în populaţia 
lui? Când o face, cât îi trebuie - dacă este genul ăla de copil 
- până să descopere că are putere de viață și de moarte 
asupra lor? Și cât îi ia ca să înceapă să se folosească de 
puterea asta? Un anumit gen de copil poate să crească și să 
înfigă ţepușe în ochii broaștelor și să dea foc la puii golași 
de pasăre în cuibul lor. Probabil, ca adult, va da foc la 
oameni... Caligula este curios să afle limitele acestei puteri 
pe care i-am dat-o noi. Dar ea nu are nicio limită și mă tem 
că nici curiozitatea lui. Nu ascultă de glasul raţiunii. Cei din 
preajma lui, care au spus ce au gândit, s-au dus de mult. 
Senatul trăiește cu groaza fiecărei hotărâri a lui. Eu nu am 
curajul să îi stau în cale, iar dacă îl aveam, până acum eram 
mort, fără să conteze că sunt „unchiul Claudius”. Numai 


armata are puterea de a ne scăpa de el. Dar cine i-a dat 
această poreclă copilărească, pe care el o poartă cu atâta 
mândrie, Caligula - Cizmuliţă? Nu, armata îl iubește. Dar 
dacă nu armata, atunci, cine? 

Neprimind niciun răspuns, a plecat clătinând din cap. 

Au mai fost asemenea vizite și Rufus a aflat mai multe 
decât voia el să știe despre mașinaţiile interne ale palatului, 
înainte de întoarcerea lui Caligula, care a pus brusc capăt 
întâlnirilor. Însă acestea au avut o altă consecinţă. 

Narcissus a apărut fără veste într-o dimineaţă frumoasă, 
când roua încă mai scânteia în iarbă și se ţinea de pânzele 
aproape imateriale pe care păianjenii le ţesuseră prin 
tufișuri. 

— Mă bucur să aud că te-ai obișnuit atât de bine, a 
strigat el, în timp ce Rufus îi dădea Bershebei hrana de 
dimineaţă. Nu mă îndoiesc că ţi-ai văzut prietenul? Înţeleg 
că este sus în favorurile împăratului. Are multe pentru care 
să-i fie recunoscător... ca și tine. 

Rufus s-a uitat atent la el. Întorsese chestiunea asta în 
minte de o mie de ori și de fiecare dată ajunsese la aceeași 
concluzie. 

— Asta este lucrătura ta, grecule, a spus el acuzator. Tu 
ești cel care m-a adus aici, în acest loc, unde duhoarea 
morții întinează fiecare coridor. Nu te aștepta să-ți 
mulțumesc pentru asta. Cupido este prietenul meu și mă 
bucură foarte mult să fie în siguranţă, dar aș petrece mai 
degrabă o mie de nopţi între felinele lui Fronto decât încă 
una pe Colina Palatină. 

— Crezi că ai fi mai în siguranță cu Fronto? a râs 
Narcissus. Poate că ar trebui să aranjez să fii trimis înapoi 
la grăsanul ăla neghiob. Am putea face un rămășag. Va trăi 
sclavul Rufus o săptămână sau două? De ce crezi tu că i-am 
sugerat șambelanului împăratului că ar putea fi cumpărat 
un dresor de animale de un talent excepţional, pentru a 
lucra cu elefantul împăratului? Uneori, există siguranţă în 
apropiere. S-ar putea să nu crezi, dar ești în grațiile 


împăratului, atât cât valorează asta. Nimeni nu se va atinge 
de tine cât timp te afli aici. 

— Şi tot nu pricep. De ce-ai face asta pentru mine? Sunt 
un sclav. Nu însemn nimic pentru tine, decât dacă... 

Rufus s-a colorat la faţă și ochii i s-au umplut de o 
confuzie îngrozitoare. Viziunea unei zile la baie împreună 
cu Albinius, sclavul care administra casa lui Cerialis, i-a 
trecut în zbor prin minte. Încă mai putea simţi atingerea 
dezgustătoare a degetelor pline de ulei pe partea de sus a 
coapsei lui și limba ca de cauciuc împingându-i-se printre 
buze. Scăpase în cele din urmă, dar îl costase o noapte cu 
câinii de pază. 

Narcissus a clătinat din cap. 

— Nu, nu asta. Te pot asigura că am interese în alte 
direcţii. Dar ai uitat deja ceea ce ai spus? „Am să-ţi rămân 
dator pentru totdeauna.” Se întâmplă că ai putea să-ţi 
plătești datoria mai repede aici. 

— Cum pot să fac asta? 

— Înţeleg că ai avut un vizitator la vreme de noapte. Sper 
că nu... s-a expus vreunui pericol... cu elefantul tău? a spus 
Narcissus, cântărindu-și atent fiecare cuvânt. N-ar fi bine 
ca stăpânul meu să se pună într-o asemenea situaţie. 
Presupun că nu a spus... nimic interesant cât timp a stat 
aici? 

— Nu știu, a minţit Rufus. Vine seara. Stă cu Bersheba. 
Vorbește cu ea, dar eu nu ascult. 

Grecul a ridicat din umeri. 

— Nu contează. Or să mai fie și alte ocazii și poate că ai 
să găsești că este profitabil să asculţi. Dacă ai ceva pentru 
mine, atârnă o cârpă albă de ușa grajdului. În ziua 
următoare, fii la mica fântână din spatele palatului lui 
Augustus, la ceasul al șaptelea, și am să te întâlnesc acolo. 
Niciodată nu poţi avea prea mulţi prieteni, Rufus. lar eu aș 
fi un dușman foarte periculos. 

Ultimele cuvinte au fost spuse cu un zâmbet blând, dar 
Rufus a înţeles ameninţarea care se afla în spatele lor. 


Narcissus a întrebat apoi despre banchetele lui Caligula. 
De bună seamă, știa că Rufus participase. Cine altcineva 
mai fusese acolo? Ce s-a spus? Cine a fost aleasă și care a 
fost reacţia soţului ei? Lucruri mici, dar firimituri care 
puteau fi date la schimb pentru alte firimituri. Aici, Rufus a 
fost bucuros să furnizeze informaţiile pe care le căuta 
grecul, iar libertul lui Claudius a plecat satisfăcut. Rufus s-a 
întrebat dacă ar mai fi fost la fel de optimist dacă ar fi știut 
ce s-a petrecut între Caligula și Claudius la ultimul banchet. 

„Spune-i grecului tău să nu-și mai bage nasul lui lung în 
treburile altora, unchiule Claudius, ca să nu pun gărzile să 
i-l taie”, avertizase împăratul. 


e Capitolul XIX 


Trecuseră mai bine de trei luni de când i se ordonase 
ultima oară să vină la palat și Rufus și-a îngăduit să creadă 
că era la adăpost de alte convocări. Așa că șocul a fost cu 
atât mai mare când a fost trezit în zgâlţâituri în mijlocul 
nopţii, ca să găsească un tânăr ofițer legionar în tunică 
roșie aplecat asupra patului lui. 

— Vii cu mine, a ordonat soldatul brusc și a tras păturile 
de pe el. 

În timp ce se ţinea după escorta lui pe nesfârșitele 
coridoare și scări, Rufos a avut timpul să se întrebe de ce 
purta omul uniforma unei unităţi regulate și nu pe cea 
neagră a pretorienilor, în mod normal singura prezentă în 
complexul de pe Colina Palatină. 

Confuzia i-a sporit când au ajuns la destinaţie, la unul 
dintre etajele superioare ale măreţei clădiri, construite 
inițial de Tiberius. Era sigur că nu mai fusese niciodată în 
această parte a palatului. Drumul le era barat de o ușă 
mare, încrustată cu aur, complicat sculptată cu scene de 
vânătoare și jocuri. Tânărul soldat a făcut un pas înainte și a 
bătut ușor, după care s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat 
fără un cuvânt. 

Cum stătea înlemnit, cu inima bătându-i să-i spargă 
pieptul, ușa s-a deschis câţiva centimetri pentru a da la 
iveală o pereche de ochi migdalaţi, negri ca tăciunele. 
Înainte să poată spune vreun cuvânt, un braţ subţire s-a 
strecurat prin crăpătura ușii și o mână l-a apucat de braţ, 
trăgându-l înăuntru. 

La început, încăperea a fost în întuneric complet și capul 
a început să i se învârtă, iar simţurile i-au fost inundate de 
aroma de mosc a unor parfumuri exotice, atât de grele 
încât le putea simţi pe limbă. Prin trup i-a trecut un fior, dar 


nu unul de spaimă. A auzit un fâșâit ușor, care părea să vină 
simultan și dinspre dreapta și dinspre stânga, înainte ca 
lumina unei prime, apoi a unei a doua lămpi să străpungă 
întunericul în cele două părţi opuse ale încăperii. Au fost 
urmate într-o succesiune rapidă de o duzină de alte lumini, 
până când înaintea ochilor i s-a dezvăluit un paradis. 
Spaţiul dinaintea lui era o vastă cameră a comorilor, în 
centrul ei se afla un pat masiv, cu un baldachin de care 
atârnau draperii grele, de purpură imperială. O sută de 
statui din aur erau înșiruite în lungul pereţilor, zei și zeițe, 
în competiție pentru o poziție mai bună cu împărați și regi. 
Dar obiectul care i-a atras privirile a fost o formă umană, 
aproape nepământeană în perfecțiunea ei. Stătea goală pe 
un postament subţire la picioarele patului, iar lumina 
lămpilor lucea galben pe albul rece al formelor sale din 
marmură. De pe o faţă tânără și frumoasă priveau 
concentrat doi ochi lipsiţi de vedere. Personajul se apleca 
de la mijloc, cu mâna stângă aproape de genunchiul drept 
și cu braţul drept întins în spate, cu degete puternice 
încleștate pe discul pe care se pregătea să îl azvârle. Cu un 
geniu pe care era imposibil să nu-l apreciezi, sculptorul 
crease viaţă din ceea ce era lipsit de viaţă. Fiecare venă de 
pe mușchii încordaţi ai subiectului lui se profila, umflată, pe 
carnea albă, ca și cum ar fi pulsat de sânge. Fiecare coastă 
era vizibilă sub pectoralii perfect formaţi ai pieptului 
sculpturii. 

— Îţi place nemuritorul meu? 

Glasul, venind din imediata apropiere a urechii lui, l-a 
făcut să tresară. 

— El va fi întotdeauna așa cum este, încremenit în culmea 
frumuseţii. El nu va îmbătrâni niciodată. Pielea lui nu se va 
zbârci niciodată, nici ochii nu-și vor pierde agerimea. 

Vocea Drusillei era caldă și Rufus îi putea simţi respiraţia 
în ceafa. 

— Ce bine ar fi ca frumuseţea oamenilor să fie 
nepieritoare, nu să înflorească doar pentru un moment, 


înainte de a se veșteji în urâţenia bătrâneţii. Mă găsești 
frumoasă? 

Rufus a ezitat, neștiind dacă voia să vadă ce se afla în 
spatele lui, dar mâinile ei s-au lăsat ușor pe umerii lui și l-au 
întors cu faţa înspre ea. 

Purta o robă diafană, care îi stătea lipită de trup caoa 
doua piele acolo unde venea în atingere cu ea. Și aici era 
tot perfecţiune a formei umane. Da, a decis el, era 
frumoasă, dar era o frumuseţe cu un tăiș ascuţit, care 
înțelegea că îl putea lăsa fără strop de sânge. Simţea 
fierbințeala ce radia dinspre carnea ei și i-a prins în nări 
unda ușoară a mirosului natural al trupului. Roba sublinia 
umbre și crăpături de inimaginabile promisiuni. Pentru o 
clipă, a uitat cine era și cu cine se afla. Apoi mintea i s-a 
despicat în două. O parte a lui voia ceea ce era pe punctul 
de a se întâmpla, cu o nerăbdare pe care nu o mai simţise 
niciodată. Sexualitatea vădită a Drusillei i-a aprins în partea 
de jos a pântecelui un foc ce ameninţa să-l mistuie. Dar mai 
era încă un Rufus, sclavul Rufus, care își dădea seama că se 
afla în cel mai mare pericol în care se aflase vreodată în 
viaţă. lar acest Rufus ţipa la el să fugă de-aici cât încă mai 
era timp. 

— Doamnă, t-te rog..., s-a bâlbâit el. 

Buzele ei s-au desfăcut și faţa i s-a apropiat și mai mult 
de a lui. Apoi nasul ei perfect s-a încreţit și Drusilla a scos 
pe nări o pufnitură imperială. 

— Ăăă. Puţi. 

A pocnit de două ori din palme și din spatele unei 
draperii din celălalt capăt al dormitorului a apărut fata care 
îl primise în cameră, urmată repede de o a doua, care era 
geamăna ei perfectă. Erau scunde și voinice, cu părul atât 
de negru încât bătea în albastru, iar ochii lor oblici clipeau 
jucăuș. 

— Îmbăiaţi-l și aduceţi-mi-l, a comandat sora împăratului, 
întorcându-i lui Rufus spatele și dispărând înapoia 
draperiilor patului uriaș. 


Cele două fete l-au cercetat din cap până în picioare și au 
dat din cap una spre cealaltă. Apoi, în timp ce prima, pe 
care Rufus a identificat-o după cordonul roșu pe care îl 
purta în jurul taliei rochiei, a dispărut în spatele draperiei, 
cea de-a doua s-a apropiat și i-a făcut semn să-și dea jos 
tunica. El a scuturat din cap. Ea a întins mâna ca să o facă 
ea însăși, dar, alarmat, Rufus i-a dat mâna la o parte. Cu un 
mormăit, fata s-a dat înapoi și s-a uitat la el uluită. 

Enervarea Drusillei a fost clară prin draperiile groase. 

— Dacă nu-ţi dai hainele jos, am să-i spun fratelui meu că 
te-am găsit ascuns în dormitor la mine. Sunt sigură că n-ai 
vrea asta. 

Fără voie, Rufus s-a conformat și și-a tras tunica peste 
cap, în timp ce cea dintâi soră a reapărut cu un lighean mic, 
dar tot a ezitat înainte să renunţe la legătura din jurul 
șoldurilor. 

Și-a ţinut ochii închiși în timp ce ele s-au agitat pe lângă 
el, întorcându-l într-o parte și în alta. Mai deconcertant 
decât goliciunea lui sau atingerea cârpelor moi, calde, pe 
care le foloseau pe fiecare porţiune a trupului său, era felul 
în care gângureau între ele, ca două turturele la 
împerechere. A încercat să-și golească mintea. Acesta era 
doar un alt chin pe care trebuia să-l îndure un sclav. Dar cu 
cât ele găseau mai multe locuri ce aveau nevoie de atenţie, 
cu atât activitatea lor devenea mai dificil de ignorat și Rufus 
și-a dat seama că rușinea pe care o simţea sporea cu fiecare 
secundă. A înghiţit greu și s-a gândit cu disperare la o cale 
de scăpare din acest chin plăcut, apoi a deschis larg ochii, 
șocat, când a simţit cum o mână delicată îl apucă cu 
fermitate și îl ridică în sus, astfel ca o alta să poată avea 
acces la scrotul lui. Atingerea cârpei acolo a avut darul unui 
blând impuls și de acum nu mai avea nicio putinţă de a-și 
ascunde dorinţa. 

— Nu irosiţi nicio picătură, ca să nu rămâneţi fără piele 
pe spinare. 


Îndemnului i s-a răspuns printr-un ciripit încântat din 
partea chinuitoarelor lui Rufus. Fetele au făcut un pas 
înapoi și și-au inspectat munca. Trebuie să fi fost satisfăcute 
de ce au văzut, pentru că sora cu cordon roșu l-a luat și l-a 
dus spre pat. 

Rufus a rămas în faţa draperiei purpurii, știind ce se 
cerea de la el, dar lipsit de curajul de a face următorul pas. 
O mână mică l-a împins de la spate și Rufus a căzut 
grămadă prin materialul gros, aterizând fără eleganţă pe o 
cuvertură moale. 

La început, a fost uluit. Spaţiul din interiorul draperiilor 
era un sanctuar aurit, luminat de patru lămpi parfumate, 
suspendate de stâlpii care susțineau draperiile. Era 
dominat de un pat imens, presărat cu perne moi, iar stâlpii 
erau decoraţi cu sculpturi explicite de scene sexuale 
înfățișând combinaţii de figuri de bărbaţi și femei implicaţi 
în diverse acte erotice, dintre care multe păreau 
improbabile, dacă nu imposibile. Dar ceea ce i-a acaparat 
atenţia a fost forma graţioasă de pe pat. Drusilla stătea 
întinsă pe spate, complet goală, cu coama castanie a părului 
drapată în jurul capului și cu braţele aruncate peste ea. 
Pielea ei palidă lucea ca aurul topit în lumina lămpilor. 
Niciun fir de păr nu-i tulbura liniile netede ale trupului și 
ochii lui Rufus au devorat fiecare rotunjime și adâncitură a 
acelei forme nespus de frumoase. Avea sâni lipsiţi de cusur, 
cu vârfuri roz, care se ridicau și se lăsau în ritmul 
respirației; un stomac neted, plat, și șolduri largi, 
generoase. I-a zâmbit pe sub pleoapele pe jumătate închise 
și, pentru întâia oară, Rufus a fost conștient de parfumul 
dorinţei din trupul ei și a observat lucirea lichidă de pe 
degetele mâinii ei drepte. 

— Nu-i așa că sunt frumoasă, cățelușule? a întrebat ea cu 
un glas răgușit de dorinţă. Nu-i așa că sunt comoara la care 
ai visat întotdeauna, dar nu ai putut-o avea niciodată? 

A încercat să răspundă, dar gâtul îi era atât de uscat 
încât nu a putut rosti niciun cuvânt. S-a lăsat în genunchi 


lângă picioarele patului, aproape cât să îl poată ea atinge. 
Ea a întins mâna, dar enormitatea a ceea ce făcea îi 
scormonise lui Rufus creierul, iar acesta - la rândul lui - a 
trimis un mesaj plin de panică trupului lui. Ceea ce fusese 
atât de impresionant cu numai câteva momente înainte, 
dispăruse la apropierea ei. 

Spre uluirea lui, ea a râs ușor și s-a ridicat în picioare, cu 
sânii unduindu-i-se la fiecare mișcare. 

— Chiar mai bine, căţelușule. Renunţ la orice întrecere, 
fără de-astea. Mai întâi, trebuie să ne relaxăm amândoi. 

S-a aplecat lângă pat și a luat un flacon din sticlă umplut 
cu un lichid roșu. 

— Un masaj, mă gândesc. 

I-a dat lui sticluţa, care era caldă în mâna lui, înainte de a 
se întinde pe spate, cu mâinile deasupra capului, expunând 
privirilor lui întreaga lungime a acelui trup senzual. 

— Acum, mai întâi umerii. Vino, așază-te deasupra mea, 
cu genunchii de o parte și de alta, l-a instruit ea. Acum! 

Asprimea din vocea ei la ezitarea lui Rufus l-a făcut pe 
acesta să tresară și aproape să verse preţiosul lichid. A 
făcut cum i s-a ordonat, conștient de cât de aproape era 
pântecul ei dedesubtul lui. 

— Toarnă puţin ulei la baza gâtului meu, chiar aici. Așa. 
Acum, pune o picătură pe mâinile tale și pune-le în jurul 
gâtului meu. 

Iarăși, Rufus s-a supus, cu toată blândeţea de care era în 
stare, conștient că mâinile lui erau mult prea uriașe și aspre 
pentru gâtul ei subţire și delicat. 

— Freacă uleiul cu degetele până pătrunde în piele. 
Mmmm. Nu e nevoie să fii chiar atât de delicat - nu sunt de 
jucărie. Da, așa e mult mai bine. Gândește-te numai, ai 
putea să mă sugrumi și să mă lași fără viaţă înainte să aibă 
cineva timp să te oprească. 

A râs când ela tresărit. 

— Acum treci la umeri. Folosește-ţi degetele. Ai degete 
atât de puternice! 


Rufus a simţit cum trupul ei se mișcă sub mâinile lui în 
timp ce el netezea uleiul lunecos ce se absorbea în piele și 
senzaţia a mișcat ceva în el, pentru că s-a simţit iarăși 
crescând, de data aceasta și mai mult decât înainte. A 
observat și ea. 

— Asta-i mai bine, căţelușule. Acum, niște ulei aici. 

A arătat spre un punct dintre sâni. 

De astă dată, el a răspuns imediat și nu a mai avut nevoie 
de instrucţiunile ei ca să întindă lichidul vâscos în dreapta și 
în stânga, mâinile mișcându-i-se peste sferele ferme și 
simţindu-le sfârcurile mici întărindu-se sub degetele lui. Ea 
s-a lăsat străbătută de un fior dedesubtul lui. 

— Da, așa, căţelușule. Înveţi repede. 

Și-a mișcat mâinile pe trupul ei, iuţind ritmul până când 
ea a scos un mic suspin. 

— Mai jos. 

Mai jos, peste abdomenul ei de fildeș lustruit și mai 
departe, unde a descoperit că greșise: între buricul ei și 
celălalt loc era o linie subţire de puf fin. A încercat să nu se 
uite la sexul ei, dar acum era atras spre el ca un fluture de 
noapte de o lumină în întuneric. Instinctiv, a întins mâna să-l 
atingă. 

— Încă nu. 

Degetele ei l-au apucat de încheietura mâinii. S-a uitat la 
ea și a văzut că ochii nu îi mai erau pe jumătate acoperiţi de 
pleoape, ci larg deschiși și arzând de o foame nedisimulată. 

— Începe iarăși, de la picioare, căţelușule, și mergi în sus. 

— Așa? 

A făcut cum i s-a ordonat. Începuse să știe jocul, de-acum, 
și a călătorit peste glezne, gambe și lunga curbură 
mătăsoasă a părţii dinăuntru a coapselor, cu încetineală 
chinuitoare, iar când în cele din urmă a ajuns iarăși la acel 
loc, ea s-a înfiorat din nou. 

În tot timpul cât mâinile lui se aflaseră pe trupul tânăr și 
supus al Drusillei, propria dorinţă a lui Rufus crescuse, și 
senzaţia de ceva topit, din măruntaie, îi coborâse inexorabil 


între picioare. Era atât de întărit acum, încât era dureros. 
Ştia că ceva trebuia să se întâmple și era pe punctul de a se 
lăsa să cadă peste ea, când ea și-a scuturat trupul ca un 
câine care iese din apă. 

— Acum tu. 

L-a împins pe spate și a luat ea uleiul. Acum, el a fost cel 
care a avut parte de senzațiile care îi aduseseră ei atâta 
plăcere. Atingerea degetelor, mai întâi puternică, apoi 
ușoară, forțând uleiul în însăși țesătura trupului lui. Și mai 
era ceva. Odată cu uleiul a venit și o senzaţie de 
fierbințeală, intensă și erotică, astfel că întregul trup părea 
a-i pulsa de energie. 

Când a ajuns la obiectul dorinţei ei, acesta a început să 
pulseze și să îi zvâcnească în mână. 

— Acum, căţelușule, acum ești pregătit. 

A ridicat un genunchi și cu o mișcare ușoară s-a lăsat să 
alunece peste el. 

Rufus s-a simţit imediat ca înfășurat în miere fierbinte și 
a gemut de plăcere. De acum, erau amândoi atât de 
excitaţi, încât fierbinţeala trupului ei peste al lui nu putea 
avea decât un singur rezultat și, în timp ce ea se legăna 
înainte și înapoi și mușchii i se contractau împrejurul lui, el 
a explodat înăuntrul ei cu un țipăt chinuit. 

Fără să-și piardă cumpătul, Drusilla și-a menţinut 
încleștarea asupra lui și a crescut încet ritmul mișcărilor, 
până când, rotindu-și apăsat șoldurile împrejurul părţii de 
jos a trupului lui, a culminat și ea cu o serie de suspine 
stăpânite, ce au sfârșit într-un geamăt lung, istovit. 

Rufus a deschis ochii după câteva minute și și-a dat 
seama că aţipise. Căldura camerei, moliciunea patului și 
forţa cu care se iubiseră se combinaseră pentru a-i răpi 
instinctul de autoconservare. Acum a simţit cum îl trece un 
fior de frică, pe măsură ce înţelegea adevărata dimensiune 
a ceea ce făcuse. A făcut o mișcare pentru a se ridica, dar 
un braţ subţire pe piept l-a forţat înapoi și a întors capul ca 


s-o descopere pe Drusilla uitându-se la el cu o curiozitate 
vădită. 

— Fratele meu te-ar ucide dacă ar ști că ai fost aici, a 
spus ea, de parcă ar fi discutat vremea de a doua zi. Este 
cumplit de gelos. 

Nu părea să existe nimic de spus, dar a rămâne mut 
însemna să o lase să creadă că îl înspăimântase și a simţit o 
provocare în vorbele ei. 

— Şi are s-o facă? 

— Numai dacă află, dar nu va afla decât dacă vreau eu. 
Singurii oameni care știu că ești aici sunt micuţele mele 
turturele și Lucius, soldatul care te-a adus încoace. 
Turturelele mele nu vor spune, pentru că nu pot - sunt 
mute din naștere. Lucius nu va spune, pentru că el are de 
pierdut mai mult decât tine. 

Mâna ei a trecut mângâietor peste coapsa lui. 

— Ești într-adevăr frumos, căţelușule, aproape la fel de 
frumos ca nemuritorul meu. Ce păcat că frumuseţea ta nu 
va dura la fel de mult ca a lui. Viaţa este crudă, nu crezi? 

A rostit cuvintele gânditor, dar ele au părut să declanșeze 
o schimbare în ea, pentru că ochii i s-au închis și tonul vocii 
i s-a schimbat. 

— Fratele meu este crud. Ştie că-l iubesc, și cu toate 
astea îmi trece iubirea prin sită, căutând imperfecţiuni care 
l-ar putea nemulţumi. Chiar ieri s-a întrebat cu voce tare 
dacă nu cumva ar trebui să mă supună la tortură, ca să-mi 
poată lua măsura precisă a devotamentului. Când îmi pune 
mâna în jurul gâtului, exact cum ai făcut și tu, se miră de 
cât este de subţire și îl compară cu al unei lebede, după 
care mă informează că nu ar fi nevoie decât de un singur 
cuvânt din partea lui, pentru ca să-mi fie retezat cu 
securea. 

Rufus a rămas tăcut. Înţelegea că nu trebuie să spună 
nimic. Vorbea cu el în același fel în care Claudius vorbea cu 
Bersheba. Folosindu-l pe el ca pe un mediu de reflecţie 
pentru gândurile ei, astfel ca să și le poată considera dintr-o 


altă perspectivă. Pentru ea, el era puţin mai mult decât un 
animal care să fie folosit în oricare scop i se părea ei 
potrivit. 

— Poate fi o mare povară să fii favorita unui împărat. Ar fi 
o onoare să mori de mâna unui zeu întrupat? Ar însemna 
asta că eu, Drusilla, aș fi divină, o zeiţă la rândul meu, în 
toată puterea cuvântului? Sau moartea nu este decât 
moarte. Un sfârșit. 

A părut nedumerită pentru o clipă și el și-a dat seama că 
era un subiect care o tulbura. Dar apoi a fost ca și cum o 
lampă i s-ar fi aprins în spatele ochilor. 

— Faima fratelui meu va fi nemuritoare și numele 
Drusillei va fi alăturat numelui său. Măreţia lui deja întrece 
în strălucire lumina combinată a divinilor Iulius, Augustus și 
Tiberius. Domnia lui va dura vreme de cincizeci de ani, iar 
faptele lui vor fi memorate pentru o mie. Deja oamenii 
vorbesc despre el ca despre un zeu și în curând își va ocupa 
locul printre cei mai mari dintre zei. Va trebui Gaius, 
salvatorul Romei, să se încline înaintea lui Jupiter? Nu! 

Ochii i s-au îngustat și acum a ieșit la iveală o nouă, 
neliniștitoare personalitate. 

— Dar mai întâi trebuie să-și distrugă dușmanii. Chiar 
acum, când poporul lui crede că el își conduce armata 
pentru a duce darul Romei barbarilor din Britania, el 
mărșăluiește spre Rin, pentru a se ocupa de trădătorul 
Gaetulicus și de legiunile sale. Creatura asta vrea să-l 
înlocuiască cu propriul meu soţ, a cărui beregată am s-o tai 
chiar cu mâna asta. Gaius are atât de mulţi dușmani, chiar 
printre cei pe care i-ar numi prietenii lui... Ei nu cred că eu 
știu, s-a confesat ea. Dar îi văd râzându-i în spate și uneltind 
în clicile lor murmurătoare. Cassius Chaerea, cu vocea lui 
de fetiță - un bărbat, așa-zis, care se întinde cu femei, 
bărbaţi sau animale. Calpurnius, care încă îl mai 
învinovăţește pentru a-i fi furat nevasta, de parcă un 
asemenea lucru ar avea vreo importanţă. Nu poate avea 
încredere nici măcar în cei de-un sânge cu el. Unchiul 


Claudius, care este un actor mai bun decât oricare de pe 
scenă, și grecul ăla care nu se îndepărtează niciodată de 
umărul lui își împrăștie otrava în rândurile Senatului și ale 
gărzii. l-am spus să-i ucidă pe toţi, dar e prea slab. A, 
Chaerea și Calpurnius își vor primi răsplata, dar nu 
Claudius, care este cel mai mare pericol dintre toţi. Gaius îl 
cruţă pentru că este din familie... Fratele meu este slab, 
dar eu aș fi puternică. l-aș șterge de pe faţa pământului 
într-o singură zi, de care Roma și-ar aminti o viaţă întreagă. 
Ţipetele lor după îndurare s-ar auzi în tot imperiul și nimeni 
n-ar îndrăzni să li se alăture în trădare... Surorile mele 
uneltesc și ele, ca și soţia fratelui meu, dar împotriva mea, 
nu a lui. Știu că sunt favorita lui și cât timp voi fi, nu se vor 
ridica niciodată. Livilla este destul de inofensivă; poate fi 
dată de soţie cuiva care s-o bată regulat și dureros. lar 
Milonia nu este decât sâcâitoare. Dar Agrippina este altfel. 
Trebuie să stăm cu ochii pe Agrippina. Agrippina este o 
vrăjitoare, iar vrăjitoarele sunt periculoase. Poate face mai 
mult rău cu poţiunile și prișniţele ei, chiar și decât unchiul 
Claudius. Gaius nu a mai fost același de când l-a vindecat ea 
de durerile de cap. Vindecat? Otrăvit, spun eu, sau drogat, 
ca să-l supună voinţei ei. Ne vom ocupa de Agrippina când 
va veni timpul. 

Vorbind, Drusilla mângâiase absent coapsa lui Rufus. 
Acum mângâia altceva și a început să toarcă. 

— Da, căţelușule. Nu avem mult timp și există un serviciu 
pe care îl poţi face stăpânei tale înainte de a te întoarce la 
cușca ta. 

S-a răsturnat pe spate și i-a făcut semn lui Rufus spre ea. 
Drusilla era flămândă și experimentată, dar Rufus era tânăr 
și era puternic; mai sigur pe el acum, cu viclenii proprii. 
Avea aroganţa tinereţii și nu avea să se lase întrecut. 
Întrecerea lor plină de sudoare a părut să dureze o vecie, 
fiecare dintre ei având perioade de dominație, dar în cele 
din urmă ea a fost cea care a strigat, înfrântă. Un singur 
strigăt, care i-a trimis o suliță de fier topit prin inimă. 


— Gaiiuuus! 


e Capitolul XX 


Nu a durat mult până să descopere că încrederea pe care 
o avea ea în secretul lor era nefondată. 

Narcissus și-a făcut apariţia la ușile grajdului, la câteva 
zile după expediţia de noapte a lui Rufus, într-un moment 
când Rufus îi curăța Bershebei picioarele - un proces care 
părea să-i dea totală satisfacţie uriașului animal. 

Rufus stătea cu spatele la Bersheba, cu piciorul ei stâng - 
din spate - îndoit între ale lui, astfel ca să poată lucra cu un 
cuţit bine ascuţit asupra îngroșărilor cornoase de pe talpa 
piciorului ei. În timp ce îi ajusta talpa, ea fornăia ușor și 
scotea mici sforăituri de plăcere. 

— Găsesc că este uimitor ca cineva să se apropie chiar 
atât de mult de ceva atât de mare și atât de evident 
periculos, a spus Narcissus după ce urmărise operaţiunea 
pentru câteva momente. 

Rufus a scos un fel de grohăit și a continuat să se chinuie 
să reteze o bucată deosebit de dură de piele întărită, 
înainte să răspundă. 

— Bersheba o fi ea mare, dar nu este periculoasă - nu-i 
așa, fetițo? a spus el, întinzând mâna în spate ca să bată cu 
palma peste o crupă încreţită. 

— Nu pentru moment, probabil. Dar eu am văzut fiarele 
în bătălie și pot fi foarte fioroase, chiar dacă sunt cu capul 
în cealaltă direcţie. Să nu uiţi, Rufus, a adăugat el cu 
subinţeles exagerat, că ai sub control o armă puternică. 

Rufus a fost surprins să-l audă pe Narcissus pretinzând 
că luase parte la o bătălie. Grecul dădea impresia că era... 
nu molatec, dar nepământean. 

— Nu, a râs Narcissus citindu-i gândurile. Nu am fost 
militar, îl însoţeam pe fostul meu stăpân - nu senatorul 
Claudius - într-o misiune diplomatică, când localnicii au 


obiectat deosebit de violent față de ceva. Impozite, 
probabil. Nu s-au mai târguit și cu escadronul de elefanţi de 
război, pe care potentatul local l-a folosit împotriva lor. 

Rufus o îngrijise pe Bersheba de atât de mult timp, încât 
nu se gândise niciodată la ea ca fiind periculoasă, nu într-un 
fel războinic. Greoaie, poate. Un animal de talia ei putea 
zdrobi accidental un om și abia să bage de seamă. lar când 
era într-una din stările ei... 

— Cum arătau? Erau diferiţi de Bersheba? Mai mari? 

— Nu, exact același gen de animal greoi. Deși mă 
gândesc că se poate să fi avut urechi mai mici și spinarea 
ceva mai cocoșată. Erau împlătoșaţi aici, a spus el, 
indicându-i fruntea, și pe laturi. Erau controlaţi de niște 
omuleţi maronii care le stăteau pe umeri și purtau un... fel 
de coș, cu un arcaș în el. 

— Văd de ce ar putea fi buni împotriva cavaleriei, a spus 
Rufus, cântărind problema. Orice cal care se apropie vreun 
pic de Bersheba devine neliniștit, imediat ce îi prinde 
mirosul. Presupun că ar fi foarte greu să o oprești? 

— Da, este. Am văzut un elefant atât de plin de săgeți 
încât arăta ca un fel de arici mare. 

Rufus s-a strâmbat la descriere, dar Narcissus s-a făcut 
că nu observă. 

— A fost foarte mânios și foarte eficient pentru o vreme, 
după care a părut să-și piardă minţile. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— S-a întors împotriva alor lui și s-a repezit înspre 
potentat și diplomatul meu. Omuleţul din spinarea lui a luat 
o ţepușă mare și i-a bătut-o cu un baros drept în ceafă. S-a 
prăbușit ca un copac tăiat. Mort pe loc. 

S-au uitat la Bersheba în tăcere pentru un moment, 
considerând cât era de improbabil ca un asemenea animal 
să fie doborât cu o singură lovitură. 

— Ştiu că nu pare posibil. Dar am văzut-o cu ochii mei. 
Acum, ai ceva pentru mine? O mică bârfa, poate? Înţeleg că 
te ţii în companii interesante. 


Rufus a înlemnit. 

Narcissus a zâmbit liniștitor. 

— A, nu-ţi face griji, secretul tău este în siguranţă la 
mine. Dar Colina Palatină este un loc periculos și nicăieri nu 
este mai plin de pericol decât în zona unde ai pătruns tu în 
urmă cu trei nopţi. Persoana care locuiește în acea încăpere 
este frumoasă în felul în care este frumos și un șarpe de 
mare. Dansează unduios în curenţi și culorile îi sunt 
încântătoare, dar tratează-l fără respect și ai să fii mort 
înainte să apuci să clipești. Acum, ce ai pentru mine? 

Rufus a ezitat. 

— Gaetulicus. 

— A, poeticul nostru guvernator al Germaniei de Sus. Ce 
spune ea despre el? 

Rufus a spus cum invazia Britaniei urma să fie o 
diversiune, în timp ce adevărata ţintă era popularul 
guvernator și legiunile care îl urmaseră. 

Narcissus a întâmpinat știrea cu un râs scurt. 

— Cum de poate să fie atât de neinformată și înapoiată? 
Gaetulicus a murit deja de mâna stăpânului său, dar 
Caligula și-a pierdut curajul când a fost vorba să se răzbune 
pe legiunile lui. În loc de asta, a alipit legiunile Întâia și a 
Douăsprezecea la armata sa - de așa-zisă invazie a 
Britaniei. Doar un prost ar crede că ar putea conduce o 
forţă peste mare la acest moment al anului. Nici măcar nu a 
făcut aranjamente pentru vase, ca să transporte armata. 
Senatul numai despre asta vorbește. Cu doar două zile în 
urmă l-am auzit pe un fost consul spunând despre Caligula 
că era mai probabil să adune scoici, decât vase. Desigur, 
Roma fiind Roma, vestea s-a împrăștiat, iar acum mulțimea 
crede că împăratul ei a dus patru legiuni tocmai la capătul 
Galiei, ca să adune moluște. Când se întoarce, are să 
descopere că este de râsul lumii. Desigur, întâlnirea ta a 
fost mai productivă decât atât? 

— Zicea că nimeni nu are să afle, a spus Rufus obidit. 


— Drusilla are puterea fratelui ei ca să o protejeze, dar în 
căile mai întunecate ale Colinei Palatine ea este ca un copil 
fără bonă. 

Narcissus și-a ridicat mâinile în sus, astfel ca Rufus să i le 
poată vedea, și degetele i-au fulgerat printr-o serie de 
poziții complicate, bătând ușor în degetele sau palma 
celeilalte mâini. 

Rufus s-a uitat pierdut. O luase grecul razna? 

— Este o metodă de comunicare pe care am descoperit-o 
din pură întâmplare, a explicat Narcissus. Cum crede ea că 
transmit informaţii acele biete surori mute? Clipind din 
gene? Dar cum de am aflat, nu prea are importanţă. Este 
destul că știu, iar dacă eu știu, poți fi sigur că știu și alţii. 

Narcissus a luat o mină serioasă. 

— Ești în mare pericol, Rufus, dacă nu găsești pe cineva 
în care să poţi avea încredere. 

— Mă încred în Cupido cu viaţa mea. 

Grecul a clătinat trist din cap. 

— Asta s-ar putea să nu fie înțelept. Mă tem că onorabilul 
gladiator nu mai este omul care a fost cândva. Palatul poate 
distruge o persoană, dar are și puterea de a seduce. Ia-l pe 
împărat: vanitos, arogant, imprevizibil și crud. 

Rufus s-a uitat instinctiv în jur, să vadă dacă nu era 
cineva prin preajmă care să poată auzi. Chiar și să asculte 
la asta era trădare. Dar Narcissus nu terminase. 

— Dar poate fi și loial, înțelegător, generos și sclipitor. 
Este puţin cam ca soarele; cei care îi nimeresc pe orbită pot 
să ardă ca o molie în flacără sau doar să se desfete în 
căldura prezenţei lui. Prietenul tău a văzut un aspect al 
împăratului nostru, pe care puţini alţii au privilegiul de a-l 
vedea. l-ar putea întuneca judecata. 

Rufus s-a încruntat. O parte a lui voia să nege cele spuse 
de Narcissus, dar o alta știa că grecul avea dreptate sau 
măcar dreptate parţială. Cupido se schimbase, dar Rufus 
simțea că schimbarea nu era atât de adâncă pe cât o credea 
Narcissus și că existau alte motive pentru ea. 


— Dacă nu mă pot încrede în Cupido, în cine pot să mă 
încred? Fronto ar putea fi la fel de bine și în Africa, faţă de 
ajutorul pe care mi-l poate da mie aici. Nu mai am niciun alt 
prieten aici, decât... 

Narcissus a zâmbit ca un profesor al cărui cel mai 
recalcitrant elev a priceput, în fine, o problemă simplă. 

— De ce aș avea încredere în tine, care m-ai adus aici 
împotriva voinţei mele și încă tot nu vrei să-mi spui de ce? 
Și cum mă poţi tu ajuta, când toată lumea - cu excepţia 
prinzătorului de muște din palat - pare să știe că tu și cu 
Claudius uneltiţi? 

Zâmbetul a îngheţat pe chipul lui Narcissus și colțul 
ochiului lui drept a tresărit. A deschis gura ca să spună 
ceva, dar, de data asta, nu a părut a avea nimic de spus. 

— Drusilla, care nu este decât un copil în căile mai 
întunecate ale Colinei Palatine, a imitat Rufus latina elevată 
a grecului, te spionează pe tine și pe aproape toţi ceilalţi 
din palatul ăsta. S-ar putea ca ea să-l îndemne pe împărat 
chiar în acest moment să pună să te aresteze, pe tine și pe 
stăpânul tău, și să vă ducă la interogatorii, a adăugat el, 
bucurându-se de disconfortul evident al libertului. 

— Ce altceva a mai spus? și-a dres Narcissus vocea, cu 
nervozitate. 

Rufus a ridicat din umeri. 

— Nu ești tu singurul pe care îl suspectează. A menţionat 
numele comandantului pretorian Chaerea și al lui 
Calpurnius, soţul Corneliei. O disprețuiește pe soţia 
împăratului și o urăște pe sora ei, Agrippina, pe care o 
acuză de vrăjitorie și de experimente cu otrăvuri. Este 
convinsă că Agrippina l-a drogat pe fratele lor. 

— Nu contează câţi alţii sunt suspectaţi. Nu este nevoie 
decât de o singură acuzaţie ca un om să fie condamnat. 

Narcissus și-a mușcat buza, gândind cu voce tare. 

— Zici că este convinsă că Agrippina este vrăjitoare. Asta 
este interesant. Nu eram conștient de asta. Vom mai vorbi 


despre chestiunea asta, a încrederii, Rufus, dar pentru 
moment trebuie să mă ocup de niște chestiuni urgente. 

Narcissus s-a furișat afară și, în timp ce-l privea pe 
libertul cel înalt îndepărtându-se prin parc, Rufus a avut 
bănuiala că vorbise mai mult decât ar fi trebuit. 


e Capitolul XXI 


Amintirea nopţii petrecute cu Drusilla îi rodea lui Rufus 
mintea ca un roi de furnici uriașe. Se trezea în patul tare, 
plin de sudoare, cu imagini ale trupului ei mlădios dansând 
înaintea lui și cu mirosul ei în nări. Când se întâmpla, 
petrecea restul nopţii într-o stare febrilă, anticipând un 
ciocănit în ușă care să vestească o invitaţie de întoarcere în 
dormitorul cu draperii. 

Alteori se oprea, paralizat, în mijlocul vreunei activităţi, 
copleșit de ceea ce făcuse și de cumplita răsplată ce putea 
urma. În aceste situaţii o scotea pe Bersheba afară, în 
vreun colţ îndepărtat al parcului, de parcă fugind acolo l-ar 
fi salvat cumva de la soarta ce-l aștepta. 

lar apoi, era Aemilia. 

Milonia Caesonia arătase puţin interes pentru elefant 
după acea primă întâlnire cu animalul, dar pe măsură ce 
vara trecea și căldura arzătoare se mai domolea, nu era 
neobișnuit pentru familia imperială să petreacă timpul în 
parc, permițându-le fiicei împăratului și lui Nero, fiul 
Agrippinei, să se joace împreună prin iarbă. 

Cu una dintre aceste ocazii, când el cârpea o parte a 
harnașamentului Bershebei în fața grajdului, Rufus a 
observat o umbră pe pământ, alături de el. Și-a ridicat 
privirile și a descoperit o figură înaltă, care se uita la el, cu 
soarele jucându-i în părul auriu. 

— Dacă ești ocupat, nu te deranjez, a spus ea într-o latină 
cu accent care îi amintea de cel al lui Cupido. 

Vocea nu era singura asemănare. Felul în care stătea, 
înaltă și dreaptă, cu echilibrul unui atlet și prezenţa atentă 
a unui războinic, era o dovadă a ascendenţei sale. Aceasta 
nu era defel o sclavă supusă, înlănţuită din naștere și 
timorată de lipsa de putere a situaţiei ei. 


— Nu, te rog. 

S-a îndreptat pentru a fi la același nivel cu ea. 

— Bersheba nu are nicio obligaţie astăzi. 

Aemilia o ţinea în braţe pe mica Drusilla. Copilul trebuia 
să aibă în jur de un an, cu un pămătuf de cârlionţi negri și 
un chip ce oglindea permanent toanele mamei sale. 

Aemilia i-a surprins privirea. 

— Se face tot mai grea, din zi în zi. În curând, n-am să 
mai fiu în stare s-o car deloc. Ar trebui să umble de-acum, 
dar este răsfăţată, cred, și dacă ea preferă să meargă de-a 
bușilea, de-a bușilea să meargă. 

S-a întors să se uite peste umăr spre locul unde Milonia și 
Agrippina stăteau pe niște perne, așezate în iarbă, la umbra 
unei copertine ţinute de doi sclavi nubieni. 

Bersheba a apărut în ușa grajdului, adulmecând aerul cu 
trompa. 

— Este un animal superb, dar i-aș dori să fie înapoi în 
locurile sălbatice ale copilăriei ei, nu înlănţuită în întuneric, 
stând la dispoziţia unui om. 

Era o undă de tristeţe în glasul Aemiliei și Rufus a înţeles 
că ea lega situaţia Bershebei de a ei însăși. 

— Ce-ar face dacă ai dezlega-o? Ce crezi? Ar lua-o 
încotro ar vedea cu ochii, până ce ar ajunge la vreun pârâu 
pe care l-a știut cândva, sau la vreun deal de pe care se va fi 
uitat în zare? Nu, sunt o proastă. Sigur că ar fi urmărită și 
ucisă înainte ca măcar să se apropie de lucrul pe care l-a 
cunoscut cândva drept libertate. 

— Aș crede că, cel mai probabil, va rămâne unde se află 
până când îngrijitorul ei, care va fi fost atât de neglijent, se 
va decide să îi dea să mănânce, pentru că dispoziţia 
Bershebei este dictată de stomac, nu-i așa, fetițo? a spus el, 
încercând să mai însenineze atmosfera. 

— Da, ai dreptate, a zâmbit Aemilia trist. Trebuie să fim 
recunoscători pentru micile daruri pe care ni le aduce 
captivitatea. 


Drusilla a început să se zvârcolească, aproape să i se 
smulgă din braţe, și Aemilia a pus fetiţa cu grijă în iarbă. 
Copilul a început imediat să exploreze împrejurimile. 

— Mai bine aici decât lângă vărul ei, a spus Aemilia. 
Bietul Nero, îl zgârie pe faţă până când începe să plângă. 
Mi-e teamă pentru băiat, după ce Drusillei o să-i iasă toţi 
dinţii. 

Un nor a acoperit soarele pentru un moment și Aemilia s- 
a scuturat, devenind iarăși serioasă. 

— Îţi mulţumesc pentru că ești prietenul fratelui meu. 
Sper să putem fi prieteni și noi doi, a spus ea. 

Rufus s-a străduit să-și acopere dezamăgirea. El voia mai 
mult decât prietenia acestei fete - a acestei femei. 

— Am venit aici să te avertizez că s-ar putea să fii în 
pericol. Milonia Caesonia vorbește deschis despre un sclav, 
pe care ea îl numește cățelușul lui Drusilla. Face asta în cei 
mai vulgari termeni și în compania cui nu trebuie. Ie 
îndemn să fii atent. Indiferent ce sentimente ai faţă de 
Drusilla, ţine-te la distanță de ea. Dacă împăratul aude de 
relaţia voastră, ea nu o să te poată salva. 

Rufus a deschis gura ca să nege că avea vreun sentiment 
faţă de Drusilla. Cine se credea germanca asta arogantă, ca 
să vină aici și să-i arunce rușinea în faţă? Ce credea, că ea 
era singurul sclav care încă mai avea mândrie? Dar înainte 
să poată spune ceva, Aemilia a scos un țipăt îngheţat. 

Rufus s-a uitat în jur ca să vadă ce anume o speriase. 

Înăuntrul grajdului, Drusilla se juca în fân chiar între 
picioarele enorme ale Bershebei. Elefantul nu trebuia decât 
să-și târască picioarele și fiica lui Caligula era zdrobită. 

Dar Bersheba era Bersheba. Și-a lăsat capul în jos ca să 
se uite la intrusul de dedesubtul ei și, cu vârful trompei, a 
împins bebelușul prin paie, la adăpost. 

Rufus a ridicat de jos ghemul care se zvârcolea și i-a 
cules firele de paie ce i se prinseseră în păr, în timp ce 
Drusilla sâsâia la el și cerea cu bolboroseli de copil să i se 
îngăduie să se întoarcă la uriașa ei tovarășă de joacă. 


Aemilia, albă la faţă ca un spectru, a luat copilul din braţele 
lui. 

— Ăsta este un loc periculos, Aemilia, și noi trebuie să fim 
prudenţi întotdeauna, dar uneori soarta reușește să fie mai 
puternică chiar și decât cei mai atenţi. Sunt sclav și, dacă 
sora împăratului o cere, eu trebuie să-i fac pe plac. Însă te 
rog, nu mă face de rușine crezând că prezenţa mea 
înseamnă mai mult decât atât. 

S-a întors și s-a îndepărtat. 

— Rufus? 

Nota de scuză din glasul Aemiliei l-a făcut să se oprească. 

Când s-a întors, Aemilia s-a uitat la el de parcă atunci îl 
vedea pentru prima oară. Ce reprezenta pentru ea acest 
tânăr înalt, cu chip proaspăt, cu o claie neîngrijită de păr 
blond-roșcat și ochi blânzi, aproape de smarald? Observase 
felul în care o privea; cum ar fi putut să nu observe, când o 
făcea atât de evident? O dorea, dar apoi, la fel o doreau o 
mulțime de bărbaţi. Era fără îndoială chipeș, într-un fel 
sănătos, rustic, și îi plăcea de el, dar erau mulţi oameni de 
care îi plăcea. Uneori, dacă se întâlneau din întâmplare, 
simțea o confuzie lăuntrică și o tresărire în piept pe care nu 
și le putea explica. Era iubire? Ştia despre iubire; doamnele 
din palat vorbeau despre puţine alte lucruri. Era curioasă în 
legătură cu actul, dar nu era deloc grăbită să-l 
experimenteze. În orice caz, ce avea el să-i ofere? Era sclav. 
Da, și ea era tot sclavă, dar Milonia îi promisese că atunci 
când avea să vină timpul, avea să fie eliberată și avea să i se 
găsească un soţ potrivit. Așa că nu puteau fi mai mult decât 
prieteni. Dar ar fi asta destul pentru el? 

— Cuvintele mele au fost prost alese și te rog să mă ierți. 
Am spus din toată inima ce am spus când ţi-am oferit 
prietenia mea și ţi-o ofer iarăși. Arată-mi palmele. 

Nedumerit, Rufus a întins mâinile, cu palmele în sus. Era 
conștient de asprimea pielii lui când ea i-a luat mâna 
dreaptă într-a ei, încă ţinând-o pe Drusilla în cârligul 
braţului stâng. 


— Când eram mică, femeile din tribul meu credeau că 
aveam darul ghicitului în palmă. Nu știu dacă este adevărat, 
dar pot să citesc gândurile bărbaţilor, uneori, și să văd 
lucruri pe care ei nu le înţeleg și când îmi pun mâna peste a 
altcuiva, ca acum, pot uneori să simt viitorul. 

Aemilia a închis ochii și Rufus a simţit pulsându-i în braţul 
drept o energie care nu fusese acolo înainte. Poate căldura 
mâinii ei peste a lui era cea care provoca acest efect, dar 
era acolo și, pe măsură ce secundele treceau, i-a simţit 
puterea trecându-i prin umăr și apoi în piept. 

Ea a deschis ochii și el a fost sorbit în adâncimile lor 
insondabile. Când Aemilia a vorbit, a făcut-o pe tonul 
măsurat al unui oracol. 

— Ești puternic, Rufus, mai puternic decât ai s-o știi 
vreodată. Vei supravieţui acestui loc, în timp ce alţii nu o vor 
face, și vei călători departe, peste mări și uscaturi, spre un 
loc unde vei fi martor la ultima rezistenţă a tiranilor. 

Rufus s-a cutremurat. Nu a înţeles de ce - sau cum - avea 
să se întâmple. Dar simţea în inima lui că era adevărat. 

— Va fi Cupido alături de mine? Şi tu? 

Ea a zâmbit cu gândurile duse. 

— Poate. Dar povestea ne este deja scrisă și soarta 
hotărâtă. Dacă zeii au să o vrea, vom fi acolo cu tine. 


e Capitolul XXII 


De la cel mai însemnat și până la cel mai umil, locuitorii 
Colinei Palatine își vedeau de treburi în tăcere și în frică. 
Invazia nereușită și reacţia din Roma făcuseră ca toanele 
întotdeauna imprevizibile ale lui Caligula să fie duse încă și 
mai la extrem. Sclavii de casă șopteau despre accesele de 
furie cu răcnete ale împăratului și despre favoriţii lui 
ghemuindu-se la picioarele lui, pentru a-și păstra vieţile. Cei 
doi consuli în funcţie au pornit într-un tur prin provincii și 
făceau sacrificii zeilor, în speranţa că împăratul nu va 
trimite după ei. 

Rufus a fost, din fericire, neatins de nimic din toate astea. 
O vedea rar pe Aemilia, care încă îl nedumerea, și numai de 
la distanţă, și deloc pe Drusilla, care, înţelegea el acum, 
văzuse în el doar o noutate docilă. Odată experimentată, 
noutatea era consumată pentru totdeauna. Rufus nu știa 
dacă să fie recunoscător sau să se simtă insultat. 

Organiza hrănirea Bershebei, într-o dimineaţă răcoroasă 
ce promitea o zi perfectă, la o săptămână după festivalul 
Parilia, când a auzit larmă de voci și izbituri de ciocane. 
Zgomotul venea dinspre celălalt capăt al parcului, dar 
oricât s-a străduit, nu a reușit să-și dea seama ce îl provoca. 
Zidul masiv al palatului lui Caligula, îmbrăcat în marmură, îi 
ascundea vederii ceea ce se întâmpla. 

Pe măsură ce ziua trecea, curiozitatea i-a sporit. A văzut 
oameni mișcându-se cu treabă încoace și-ncolo, dar erau 
prea departe pentru a striga la ei sau ca măcar acţiunile lor 
să-i dea vreun indiciu despre ce anume făceau. 

La ceasul al șaselea, când știa că cei mai mulţi locuitori ai 
Colinei Palatine erau la masa de la mijlocul zilei, i-a pus 
Bershebei hamul. 


— Haide, fetiţo, a spus el. Astăzi o să mergem ceva mai 
departe decât de obicei. 

A condus-o afară, în parc, dar nu înspre palat. În loc de 
asta, a întors-o spre dreapta, astfel ca traseul să-l poarte 
prin faţa clădirii, dar să-i permită în același timp și o vedere 
clară asupra celor ce se întâmplau dincolo de el, până când 
avea să ajungă la capătul îndepărtat al parcului, unde 
copacii erau rari. 

La început a fost greu să-și dea seama ce anume vedea, 
dar treptat, scena haotică dinaintea ochilor a început să 
capete ordine în mintea lui. La celălalt capăt al palatului, 
unde Colina Palatină se lăsa înspre for, era o activitate 
febrilă. Sute de bârne enorme de lemn erau stivuite în 
grămezi de două ori mai înalte decât Bersheba și o 
oarecare construcţie era deja începută în apropiere de 
zidul palatului. A văzut echipe de lucrători săpând și altele 
cărând bârnele mai mari, care aveau nevoie de câte o 
duzină de oameni pentru a le prelua greutatea. A presupus 
că lucrătorii erau sclavi, dar a fost surprins să vadă oameni 
în uniformă de ofițeri legionari mișunând printre «ei, 
organizându-i și grăbindu.-i. 

Era pe punctul de a se întoarce, când o voce din spatele 
lui aproape l-a făcut să cadă din spinarea Bershebei. 

— Impresionanit, nu-i așa? 

Narcissus. 

— “Tu n-ai nimic altceva de făcut, în afară de a spiona 
oamenii? 

Rufus nu s-a ostenit să-și ascundă iritarea. 

— Aș putea să-ţi pun aceeași întrebare. Elefantul 
împăratului pare a avea extrem de puţine însărcinări zilele 
astea. Poate ar trebui să sugerez ceva? 

Rufus s-a înroșit la față. De ce oare îl făcea grecul de 
fiecare dată să dea din el tot ce putea mai bun? A așteptat 
ca Narcissus să abordeze problema încrederii, care păruse 
a fi atât de importantă pentru el în timpul ultimei lor 


conversații, dar, aparent, acesta nu se grăbea deloc să 
revină asupra subiectului. 

— Ceea ce vezi nu este decât o părticică din planul 
grandios al împăratului, a spus el clătinând din cap. Dincolo 
de zid, cea mai mare parte dintr-o legiune întreagă asudă și 
suduie, ca să transforme un vis în realitate. 

— Nu înţeleg. 

— Vezi omul ăla mic și gras din stânga? Vorbește cu o 
persoană care, dacă nu mă înșel, este tribunul celei de-a 
Paisprezecea Gemina. Îmi imaginez că în dimineaţa asta a 
sacrificat un taur mare, alb, la Templul lui Jupiter, și s-a 
rugat pentru o zi favorabilă. Dacă nu a făcut-o, este un 
prost sau deja și-a amestecat cucuta, ca să o aibă la 
îndemână în caz de eșec. 

— Pare, într-adevăr, întors pe dos. 

Chiar și de la distanţa aceea, Rufus putea simţi agitația 
omului. 

— Așa și trebuie să fie. În urmă cu o săptămână, 
împăratul a visat foarte clar că era subiect al unei încercări 
de asasinat pe drumul de la Colina Palatină la casa 
Senatului. Se spune că a simţit cum îi pătrundeau 
pumnalele în trup și s-a trezit plin de sânge. Nu a fost decât 
o sângerare a nasului, dar împărații au tendinţa să ia în 
serios semne din astea. A convocat o întrunire a sfetnicilor 
săi, printre care, desigur, se numără și stăpânul meu, 
senatorul Claudius. El este un om înţelept și are o influență 
bună asupra împăratului și, dacă ar fi fost lăsat numai el, ar 
fi calmat situaţia. Dar prostul ăla periculos, Protogenes, l-a 
convins pe Caligula că visul era un semn prevestitor și că 
trebuie să se protejeze. Ăsta - a fluturat o mână înspre 
constructori - a fost rezultatul. Un milion de sesterţi pentru 
ca un singur om să poată fi purtat patru sute de pași de la 
masa lui la treptele Senatului, fără să-și mânjească nările cu 
putoarea gloatei. Este un pod, a explicat Narcissus, 
probabil cel mai lung pod de pe uscat din lume. Îi va lua o 
lună să-l construiască, iar omul ăla mic și gras are 


responsabilitatea de a se asigura că nu va cădea cu 
împăratul pe el. Acum înţelegi de ce este atât de agitat? 

Rufus a zâmbit cu toţi dinţii. 

— N-aș vrea să fiu în încălţările lui nici pentru tot aurul 
din imperiu. 

Narcissus a devenit serios. 

— Acum, despre problema încrederii, despre care am 
vorbit, Rufus. Aș vrea să-ţi lași deoparte împotrivirea și să 
îţi pui încrederea în mine. Fie că va fi bine, fie că va fi rău, 
vieţile noastre sunt întrepătrunse și dacă noi, sclavii, nu 
putem lucra împreună, vom fi cu toţii ca omuleţul care 
construiește podul împăratului: vom trăi în frică 
permanentă. 

Rufus s-a gândit pentru un moment, cântărind răspunsul. 

— Nu trăim oricum în frică, Narcissus? Am pierdut 
prieteni care nu aveau nicio vină. Dacă Drusilla îl convinge 
pe împărat că tu uneltești împotriva lui, încrederea ta în 
stăpânul tău nu va însemna nimic. Singurul lucru care te va 
salva este să trădezi fiecare persoană care și-a pus 
vreodată încrederea în tine. 

Surprinzător, menţionarea surorii împăratului a adus un 
zâmbet pe chipul grecului, un zâmbet mai degrabă 
răutăcios. 

— A, nu cred că Drusilla va mai face vreodată rău cuiva. 
Credeam că tu aveai să fii primul care să afle. E la pat. O 
afecţiune neînsemnată, după câte înţeleg. 


e Capitolul XXIII 


Rufus a revenit în ziua următoare pentru a vedea cum 
podul lua formă și, pe măsură ce acesta creștea, a devenit și 
el mai îndrăzneţ și s-a aventurat mai aproape. De cealaltă 
parte a zidului, cele mai mari bârne, bulumaci masivi, 
despicaţi din trunchiuri de copaci maturi și de șase ori mai 
lungi decât un stat de om înalt, erau îngropate adânc în 
pământ pentru a asigura fundaţia. Între fiecare doi 
bulumaci principali, legionarii intercalau alţii, mai mici, dar 
tot masivi, care, și-a dat seama Rufus, urmau să fie cadrul 
pentru tablierul podului. În cele din urmă, un strat dublu de 
scânduri groase de lemn a fost așezat peste cadru și prins 
bine în cuie. 

S-a minunat de avansarea podului, pe măsură ce șerpuia 
afară din Palatină, înspre for, la patruzeci de picioare 
deasupra solului: pe deasupra intersecţiei dintre Clivus 
Victoriae și Via Nova, printre fundaţiile abia începute ale 
Templului lui Augustus și frontonul cu coloane al Casei 
Vestalelor, peste fântâna luturna și pe lângă Templul lui 
Castor și Polux, până ce se curba pentru a urma traseul Căii 
Sacre. 

Un lucru l-a izbit ca fiind ciudat. Podul trebuia să fie 
puternic, pentru că era menit să-l poarte pe împărat, dar 
micuțul arhitect nu-și îngăduia, în mod cert, niciun risc. 
Mărimea podului de lemn era imensă. Podișca era atât de 
groasă și pilonii de susţinere atât de enormi, încât Rufus a 
presupus că podul putea suporta greutatea a două sau trei 
legiuni împreună. Probabil, s-a gândit el, acesta era 
adevăratul lui scop: să asigure o cale de trecere rapidă 
pentru trupele de ordine, în cazul în care s-ar fi răzvrătit 
populaţia, așa cum o făcuse atât de des în timpul crizelor de 
pâine din vremea domniei lui Tiberius. 


De îndată ce construcţia a fost completată, cu trei zile 
înainte de data prevăzută de Narcissus, au apărut dulgherii 
ca să se ocupe îndeaproape de lucrările de finisare. Au 
netezit scândurile și parapeţii cu rindele și au înălţat piloni 
sculptați cu scene de luptă, cu gladiatori, ca portaluri la 
ambele capete. Când treaba lor a fost gata, i-au înlocuit 
vopsitorii, dând întregii lungimi a podului un auriu 
strălucitor, care făcea ochii să doară în lumina piezișă a 
soarelui de toamnă. 

Pe măsură ce proiectul avansa, sute de privitori s-au 
adunat ca să vadă ultima minune a împăratului. În seara 
când vopsitorii și-au terminat însărcinarea, pe undeva prin 
cartierele mărginașe de dincolo de Campus Martius s-a 
născut un zvon potrivit căruia Caligula avea să-și facă prima 
traversare în ziua următoare. Înainte să îi pregătească 
Bershebei locul pentru culcare, Rufus s-a uitat cum cele 
dintâi mulțimi începeau să se scurgă spre for, nerăbdătoare 
să-și asigure cele mai bune locuri pentru a urmări 
spectacolul de a doua zi. Erau câteva sute până la 
momentul când s-a pregătit și el de culcare, dar a anticipat 
că până dimineaţă aveau să fie cu miile. 

Avea de gând să se scoale devreme, pentru că era și el 
interesat, ca oricare roman, să-l vadă pe împărat cum face 
primul pas pe minunea pe care o crease, dar era încă întins 
în patul lui tare când un ciocănit puternic în poarta 
grajdului l-a trezit, cu ochii lipiţi și nemulţumit, ca să vadă 
că încă era întuneric. S-a îmbrăcat cât a putut de repede, 
dar ciocănitul nerăbdător a continuat și Bersheba a fornăit 
cu îngrijorare, foindu-se în lanţ. 

— Nu dărâma ușa, a strigat el, frecându-se la ochi pentru 
a-și alunga somnul. Vin acum. 

A ridicat bara care bloca ușile și le-a împins, 
deschizându-le. La lumina unei duzini de torţe, la el se uita 
un centurion pretorian cu părul cărunt. Pentru o secundă, 
Rufus s-a întrebat dacă nu cumva era în sfârșit arestat și 
ochii i-au fugit printre ceilalţi, sperând ca următoarea față 


pe care o va vedea să fie a lui Cupido, dar gladiatorul nu 
era de zărit. 

Ordinul lătrat al centurionului l-a făcut să clipească. 

— Nu sta acolo holbându-te, omule. Împăratul vrea ca 
elefantul lui să fie în cea mai prezentabilă formă până la al 
doilea ceas al zilei. Treci la treabă și dacă ai nevoie de 
vreun ajutor, mi s-a ordonat să ţi-l asigur. 

Cu doi soldaţi ţinând lămpile și cu alţi doi dându-i o mână 
de ajutor, Rufus a pregătit harnașamentul Bershebei, i-a 
făcut să strălucească piesele din alamă și i-a lustruit fildeșii. 
A reușit chiar și să-i aranjeze unghiile înainte ca treaba să 
fie terminată, la ivirea zorilor. La sfârșit, i-a aruncat pe 
spate cuvertura din material aurit, cu ciucuri, pe care 
Bersheba o purta cu ocazia ieșirilor ceremoniale. Când totul 
a fost gata, l-a întrebat surescitat pe centurion unde avea să 
fie nevoie de ei. 

— Tu doar stai cu elefantul afară și fii pregătit când 
sosește împăratul. Are să-ţi dea el instrucţiuni. 

Când s-a apropiat momentul, centurionul a dat pe 
neașteptate ordin oamenilor lui să se așeze în formaţie de 
paradă în faţa grajdului. Rufus i-a scos Bershebei lanţul și a 
scos-o în lumina cenușie a dimineţii și s-a întrebat pentru a 
suta oară ce se petrecea. 

Zăngănitul de armură și adulmecarea întrebătoare a 
Bershebei au vestit apropierea lui Caligula. Centurionul și-a 
folosit bastonul pentru a îndrepta linia pretorienilor, iar 
Rufus și-a făcut de lucru, intimidat, cu harnașamentul 
Bershebei, trăgând cu ochiul pe sub ea pentru a vedea mai 
bine suita imperială. 

Împăratul mergea cu pas hotărât în fruntea lor, 
impunător în toga lui purpurie și cu o cunună de frunze de 
laur fixată în părul ce începea să i se rărească. În spatele 
lui, grăbind aproape la trap pentru a ţine pasul cu el, era un 
personaj scund, ca un butoi, pe care Rufus l-a recunoscut 
vag, și un ofiţer legionar ce umbla cu pas lung, purtând pe 
piept  insignele de inginer. De ambele părţi ale 


nepotrivitului cuplu mărșăluia câte un șir de pretorieni, 
făcând ca micul grup să semene ciudat de mult cu o mână 
de arestați. 

Abia când s-au apropiat mai mult, atitudinea agitată a 
omuleţului i-a reamintit lui Rufus cine era. Arhitectul lui 
Narcissus. Omul care transformase visul împăratului în 
realitate. 

Dar de ce veneau încoace? 

Caligula s-a oprit înaintea Bershebei și a cercetat-o cu o 
privire aprobatoare. Împăratul arăta mai sănătos decât la 
oricare alt moment de când îl cunoscuse Rufus. Pielea își 
pierduse transparenţa bolnăvicioasă care îl recomanda fie 
ca desfrânat, fie ca invalid, iar ochii, pe care Rufus și-i 
amintea a fi fost aproape opaci, erau de un albastru 
limpede. Cu greu se putea spune că era îmbrăcat ca de 
ceremonie, dar avea înfățișarea unui atlet pregătit, în 
dimineaţa jocurilor. 

— Splendidă, nu-i așa? a spus Caligula, fără să se 
adreseze cuiva anume; le-a făcut semn să se apropie celor 
doi bărbaţi care îl însoțeau. Coriolanus și Sulpicius, v-am 
avertizat că această zi are să sosească. Mă credeţi acum? 

Cel mai scund sărea de pe un picior pe altul, de parcă 
executa un fel de dans barbar. 

— N-nu ţi-am pus niciodată cuvântul la îndoială, măreţule 
Caesar, a îngăimat el. 

Ofiţerul legionar nu a spus nimic, dar Rufus a observat că 
se uita atent la Bersheba, cu fruntea brăzdată de o cută 
adâncă de concentrare. 

— Tu ce crezi, Sulpicius? Cât cântărește? Tot mai ești 
sigur pe tine? 

Era o provocare clară în glasul lui Caligula, care l-a 
îngrijorat pe Rufus. Începea să înţeleagă că el și Bersheba 
puteau să fie în centrul unor lucruri măreţe și nu-i plăcea 
câtuși de puţin. 

Ofiţerul a ridicat din umeri, ca și cum nu i-ar fi păsat. 


— Să spunem, douăzeci de talanţi, dacă ar fi să judec. O 
să ţină. 

— A, ar fi foarte bine. Dar tu, Marcus Petronius 
Coriolanus? O să ţină? Şi, mai important, ești dispus să-ţi 
pui viața pentru asta? 

Chipul omuleţului s-a făcut de un purpuriu asemănător 
celui al togii împăratului, ochii albaștri i-au ieșit din orbite și 
a început să se sufoce, de parcă ar fi fost apucat de o criză. 

Caligula a pufnit dispreţuitor. 

— Să-i dea careva o mână de ajutor. Încă nu vreau să 
moară. Tu, a lătrat el înspre Rufus, vino cu elefantul după 
noi. 

Împăratul a pornit de-a curmezișul parcului, cu 
Bersheba, Rufus și escorta de pretorieni în urma lui. Rufus 
știa acum ce era în mintea lui Caligula, iar a lui însuși era 
plină de teamă pentru Bersheba. Ea avea să facă 
încercarea. Ea avea să traverseze prima podul împăratului. 
A încercat să-și amintească dimensiunile pilonilor și 
grosimea podelei. Își făcuseră bine treaba inginerii legiunii 
a Paisprezecea? Avea să ţină? Asta era întrebarea. A avut o 
viziune cumplită, cu Bersheba prăbușindu-se prin podeaua 
de lemn, pe pământul de dedesubt; a auzit cu claritate, în 
minte, sunetul oaselor zdrobite și ţipetele agoniei 
elefantului. 

Nu, nu avea să îngăduie! Dar iată-i ajunși. Împăratul s-a 
oprit lângă pod, explicându-le planul lui abil arhitectului și 
inginerului. Rufus știa că nu avea de ales. Dacă refuza, 
Caligula avea să ordone altcuiva s-o forțeze să treacă peste 
pod, iar el avea să fie mort. 

În timp ce așteptau, a folosit ocazia ca să-și arunce 
privirile dincolo de zid. Priveliștea care i s-a înfățișat ochilor 
l-a făcut să-și piardă respiraţia. Marile clădiri de dedesubt 
păreau să plutească pe o mare de capete ce priveau în sus. 
Toate străzile erau ticsite, orice platformă ce putea fi 
folosită pentru a privi era umplută până la refuz. Cei mai 
întreprinzători și mai agili puseseră stăpânire până și pe 


acoperișul semeţei Basilica lulia. Părea că absolut toţi 
romanii, de la cel mai de seamă senator și până la cel mai 
neînsemnat cerșetor, erau hotărâți să fie martori ai istoriei. 

— Acum, Coriolanus, tu ai să mergi primul, dar umblă cu 
grijă, pentru că ești aproape la fel de greu ca animalul. 

Împăratul i-a făcut omuleţului celui gras vânt înainte. 

— Nu prea mult. Nu vrem să fii la celălalt capăt înainte să 
înceapă elefantul. Urmezi tu, Sulpicius. 

Ofiţerul legionar nu a avut nevoie de niciun îndemn. 
Sandalele lui cu cuie au tocănit pe plăcile de lemn în timp 
ce s-a îndreptat rapid spre locul unde Coriolanus aștepta 
tremurând. Era limpede din atitudinea lui că era convins că 
întregul lucru era doar o pierdere de timp pentru el. Rufus 
a simţit o mică tresărire de speranţă. Omul ăsta își știa 
meseria. Avea încredere în acest om. 

— Hai, băiete, ce mai aștepți? Urcă pe elefant. 

Rufus s-a uitat la împărat. 

— Repede, acum, a izbucnit Caligula. Faci gloata să 
aștepte. 

Rufus i-a dat Bershebei semnalul să îngenuncheze, astfel 
încât să se poată folosi de genunchiul ei ca punct de urcare. 
Ea și-a aplecat capul înainte, iar el a apucat-o de urechea 
uriașă, pentru sprijin. 

— Stai! 

Ce mai era? Voia ca acest chin să se termine cât mai 
repede, oricare ar fi fost rezultatul. 

— Eu mă urc primul pe animal. 

Ce? Printre rândurile pretorienilor a trecut un murmur. 
Rufus nu era singura persoană de pe Palatină care să fie 
surprinsă în dimineaţa aceasta. 

— Caesar, este înțelept? Dacă...? 

Comandantul pretorian nu a avut curaj să termine 
propoziția. Realitatea era prea cumplită pentru a fi gândită. 

— Tu ești prea important. Pentru Roma. Pentru poporul 
tău. 


Caligula și-a ridicat poalele togii, și-a azvârlit din picioare 
papucii brodaţi cu fir și s-a pregătit să se urce pe Bersheba. 
S-a uitat fix la Rufus, străpungându-l cu ochii lui albaștri de 
gheaţă. 

— Fii gata să mă ajuţi, băiete, dar atinge-mi demnitatea 
și-ţi iau capul. 

S-a întors spre pretorian. 

— Îţi apreciez îngrijorarea, credinciosul meu Petronius, a 
spus el teatral, dar cum să le cer acestor oameni să-și riște 
vieţile, dacă nu sunt pregătit să împart riscul cu ei? Este o 
zi minunată pentru o plimbare călare și publicul mă 
așteaptă. Nu-i auzi? Sunt tot mai nerăbdători. 

Rufus a urmărit spectacolul cu uluire - pentru că exact 
spectacol era ceea ce se petrecea. Iată-l pe conducătorul 
unui vast imperiu pregătindu-se să-și riște viaţa într-un 
hilar gest de bravură în faţa unei mulţimi de supuși ai săi, și 
pentru ce? 

Înainte să se poată gândi la un răspuns, a simţit o mână 
pe umăr, atunci când împăratul s-a folosit de el ca sprijin 
pentru a urca pe piciorul elefantului, ca apoi să se lase să 
alunece între omoplaţii animalului. Odată aranjat, s-a uitat 
în jos la Rufus, care încă mai stătea lângă genunchiul uriaș 
al Bershebei. 

— Hai și tu sus, băiete. Nu pot să conduc chestia asta de 
unul singur. Ăsta nu-i un car de luptă. 

Rufus și-a dres glasul. 

— Trebuie să te muţi mai spre spate, domnule... Caesar... 
numai câţiva centimetri. Trebuie să am loc în faţa ta ca s-o 
pot controla pe Bersheba. 

Împăratul s-a încruntat, dar nu a obiectat. S-a tras spre 
spate, făcând destul loc pentru Rufus, care a săltat atletic 
pe umerii Bershebei, cu Caligula atât de aproape în spatele 
lui, încât îi putea simţi respiraţia în ureche. 

— Înainte! Pentru Roma și pentru imperiu. 

Cârmuitorul unui milion de suflete a chicotit surescitat. 


Rufus a înghiontit-o cu genunchii în coaste pe Bersheba 
și a bătut-o ușor pe umărul stâng, pentru a o îndemna să o 
ia printre stâlpii sculptați, ce marcau intrarea pe pod. 
Coriolanus și Sulpicius mergeau înaintea lor, unul ezitant, 
celălalt încrezător. La primii câţiva pași au fost încă în afara 
câmpului vizual al mulţimii de dedesubt, dar după aceea, 
capul împăratului trebuie să fi devenit vizibil deasupra 
zidului Colinei Palatine. Murmurul distinct a crescut în 
intensitate și Rufus i-a putut vedea; aceștia, în număr de 
ordinul miilor, au putut-o vedea pe Bersheba și murmurul s- 
a transformat în icnete de uimire, înainte de a deveni un 
urlet imens, care a făcut aerul să se zguduie. 

Bersheba s-a mișcat neliniștită sub el. A început să-i 
vorbească potolit, știind că era improbabil ca ea să-l audă 
peste larma mulţimii, dar că vibrația vocii lui avea să o 
calmeze. Primii câţiva pași au purtat elefantul pe o pantă 
care urca ușor, după care podul propriu-zis s-a întins 
înaintea lor - o cale aurie, largă de zece pași, cu bariere 
teribil de fragile, de o parte și de alta. La început a fost 
simplu, pentru că nu se aflau decât la câţiva pași deasupra 
suprafeţei Colinei Palatine, dar curând Colina s-a lăsat mult 
în jos și ceea ce părea o platformă solidă, sigură, s-a 
transformat într-o frânghie precară, ce dădea ameţeală. 
Rufus s-a uitat dincolo de margine, unde scândurile se 
terminau, și capul a început să i se învârtească. Patruzeci 
de picioare dedesubt și zece mii de feţe uimite, care i-au 
întors privirea. Podul părea să se legene înaintea lui. 
Trebuiau să se întoarcă cu toţii. Instinctiv, Rufus a întins 
mâna spre Bersheba, știind că era imposibil pentru ea să se 
întoarcă, dar incapabil să se stăpânească. Apoi a simţit o 
pereche de braţe încercuindu-i mijlocul și un sunet ce părea 
imposibil i-a răsunat în ureche. 

Caligula râdea, râdea cu adevărată plăcere. 

—  Uită-te la ei - mă iubesc. Consulii, senatorii și 
aristocrații, toţi mă urăsc și se pun în calea măreţelor mele 
lucrări, dar nu contează, pentru că oamenii ăștia sunt 


adevărata putere în Roma. Un singur cuvânt de la mine și 
ar dărâma Casa Senatului la pământ, piatră cu piatră, și i-ar 
îngropa ocupanţii în moloz. 

L-a strâns pe Rufus de coaste. 

— Mă auzi, băiete? Ei mă iubesc. 

A râs iarăși, fluturând o mână spre marea de capete 
întoarse în sus, aflată sub ei, și Rufus și-a dat seama uimit 
că împăratul vorbea cu el. Nu spre el, cum făcuse Drusilla, 
folosindu-l ca pe o placă de rezonanţă pentru ideile și fricile 
ei, ci cu el. 

O placă de lemn prost fixată a protestat zgomotos sub 
piciorul masiv al Bershebei și Rufus s-a încordat, așteptând 
ca întregul edificiu să se desfacă în bucăţi și să-i lase să se 
prăbușească mortal. Vedea fântâna unde Castor și Polux își 
adăpaseră caii, mult dedesubt, și templul dedicat celor doi, 
în apropiere. Spre stânga era fundaţia noului templu pe 
care Caligula îl construia pentru a-l cinsti pe împăratul-zeu 
Augustus. Spre dreapta, cartierele mărginașe ale Romei se 
întindeau spre nord, deasupra frontonului Casei Vestalelor. 

Caligula a slăbit o mână din jurul mijlocului lui și l-a bătut 
liniștitor pe umăr. 

— Nu te teme, băiete, cu mine ești în siguranţă. Nu pot 
muri în ziua asta; am prea multe lucruri de făcut. Am să fac 
din Roma un asemenea oraș încât lumea se va minuna de 
frumuseţea și de măreţia lui timp de o mie de ani. Vezi 
clădirile alea? 

A arătat peste pieptul lui Rufus înspre for, care tocmai 
începea să se vadă înaintea lor. 

— Sunt nimic pe lângă palatele și templele pe care am să 
le construiesc. Şi va fi mai mult de-atât. Fiecare cetăţean va 
avea o locuinţă care să merite să fie numită locuinţă. Nu 
șandramale și șoproane care ard la prima scânteie. 
Locuinţe adevărate. Locuinţe din piatră, cu apă curentă de 
la noile apeducte pe care le-am comandat. Va fi o nouă 
arenă, înaltă de zece etaje, și jocurile pe care le ţin acolo le 
vor face până și pe bărbile cenușii, care își amintesc de 


vremurile lui Augustus, să-și piardă respiraţia, la acel 
spectacol... 

— Dar mai întâi trebuie să înlătur obstacolele care îmi 
stau în cale. Obstacole omenești. Nici nu știi cât ești de 
norocos, Rufus, băiete, să te fi născut atât de jos. Nu ai 
decât creatura asta splendidă de care să ai grijă. Eu am 
răspunderea unui întreg imperiu. Trebuie să hrănesc un 
milion de oameni, să-mi plătesc armatele, să construiesc 
palatele și templele care-mi vor asigura nemurirea. Și, cu 
toate astea, oriunde mă întorc întâmpin piedici și întârzieri. 
Ei cred că nu știu cine sunt, dar ochiul meu este 
atotvăzător. Drusilla - numele l-a făcut pe Rufus să se 
crispeze - vrea să-i omor pe toţi. Biata fată este bolnavă, 
dar tot își folosește toată puterea pe care o mai are ca să 
mă avertizeze împotriva lor. Uneori cred că este chiar 
nebună. Îmi dă atâtea nume încât îmi creează confuzie. Pot 
să mă urască cu toţii? De ce? Din cauza lui Gemellus? 
Tiberius, mai mult decât oricare alt om, ar fi trebuit să știe 
că Roma nu poate fi condusă decât de o singură mână, și 
încă una puternică. Dacă nu mi-aș fi ucis vărul, vărul meu 
m-ar fi ucis el pe mine. Pentru că le cheltui banii? Ce este 
un împărat dacă nu-și poate pune pecetea? Am să-mi pun 
pecetea în piatră și în fapte, dar nici chiar asta nu este de- 
ajuns, pentru că trebuie să las o urmă semnificativă pentru 
noi. Tatăl meu, Germanicus, ar fi trebuit să fie împărat 
înaintea mea. A fost un om mare și bun. Nu-i pot egala 
bunătatea, dar am să-i întrec măreţia. 

Pasul măsurat al Bershebei i-a purtat spre Via Sacra, 
peste marginea forului, unde podul făcea o cotitură spre 
stânga. Împotriva lui însuși, Rufus a început să fie încântat 
de această experienţă. Era clar de-acum că împreună - 
inginerul și arhitectul - construiseră podul astfel încât să 
poată ţine greutatea unei duzini de elefanţi. Era un 
sentiment de singurătate aici, pe această platformă situată 
la patruzeci de picioare deasupra lumii reale, deși ochii a 
zeci de mii de fiinţe umane vii, care respirau, nu îi părăseau 


nicio clipă. Îi făcea plăcere chiar și să se afle în compania 
împăratului. Însă era tot prudent, tot înspăimântat de vreo 
schimbare bruscă de dispoziţie, care să-l transforme pe 
tânărul cu vorba așezată - ale cărui picioare goale le 
atingeau pe ale sale - în monstrul cu ochi reci pe care îl 
văzuse bucurându-se de priveliștea oamenilor mâncaţi de 
vii. Dar pentru moment, acel personaj era, slavă cerurilor, 
absent. Omul dinapoia lui era împăratul Caligula, pentru 
care romanii se rugaseră. 

Se vedeau coloanele Casei Senatului de-acum, iar Rufus a 
recunoscut șirurile de senatori înveșmântaţi în alb, ce 
așteptau pe trepte. Caligula a oftat adânc la urechea lui. 

— Asta trebuie să fie cu adevărat ce înseamnă să fii zeu. 
Să stai deasupra tuturor. Să privești în jos la toţi și să știi că 
un ordin îi va șterge pe toţi de pe fața pământului. Măcar 
dacă ar putea fi așa. Păcat că această călătorie a noastră 
trebuie să se sfârșească în curând. Mi-a făcut plăcere să fiu 
cu tine și cu elefantul tău. Dar curând am să fiu iarăși în 
compania vulturilor, ale căror clonţuri ascuţite le vezi acolo. 
Ce bine ar fi să poată fi altfel. Ce dor îmi e de timpurile 
simple, când eram în campanie cu tatăl meu, când oameni 
cinstiți mă tratau ca pe un om cinstit, chiar dacă eu nu 
eram decât un băiat. Purtam tunica stacojie și când stăteam 
în formaţie cu ei nu eram în papucii din mătase ai unui 
cavaler roman, ci în aceleași cizme pe care le purtau ei 
înșiși, așa că mi-au dat numele pe care îl port și astăzi. Iar 
acum, Caligula trebuie să fie iarăși împărat, a spus el, cu 
vocea mai fermă, în timp ce Bersheba cobora rampa de 
lemn ușor înclinată de la capătul podului auriu. 

— Ne-am putea întoarce. 

Vorbele au ţâșnit înainte ca Rufus să-și dea seama că le 
rostise. 

Caligula a râs, un râs blând, neprefăcut. 

— Dacă ar putea fi așa. Am putea sta pe podul nostru și 
poporul nostru ni s-ar putea închina până la coborârea 
soarelui. Dar nu este pentru mine. la-ţi elefantul ca să fii tu 


zeu în locul meu. A făcut împăratului ei un mare serviciu. 
Merită să-și petreacă ziua la soare. 

Au ajuns la treptele Casei Senatului și Rufus i-a comandat 
Bershebei să îngenuncheze. Împăratul a alunecat din 
spatele lui și apoi jos pe latura ei, în protecţia unei gărzi de 
onoare pretoriene, care îl aștepta. Printre chipurile aspre, 
ce încercau cu disperare să nu se uite în direcţia lui, Rufus 
a recunoscut trăsăturile frumoase ale lui Cupido. 

e 

Mai târziu, l-a căutat pe gladiator la camera lui. 

— Ai văzut o latură a lui pe care puţini alţii o văd, a 
recunoscut Cupido. Ar putea fi un mare împărat și un om 
fin, dar nu te lăsa prostit sau sedus de cele la care ai fost 
martor. Se poate schimba într-o clipă, din om în monstru. 
Eu am văzut-o. Toată lumea din palat, chiar și cei pe care îi 
numește favoriţii lui, chiar și garda pretoriană se prezintă 
înaintea lui cu frică, fără să știe niciodată care Caligula îi va 
aștepta. I-ai văzut pe cei pe care îi ţine aproape del. 
Appeles nu este singurul actor dintre ei. Fiecare dintre 
aceștia joacă un rol, chiar și Protogenes, care este singurul 
în care chiar are încredere. 

— Chiar și Chaerea, comandantul tău? 

— Mai ales el. Caligula știe că pretorienii sunt singura lui 
garanţie adevărată a puterii, dar asta nu înseamnă că este 
sigur de loialitatea lor. De asta sunt două gărzi pretoriene. 

— Două? a spus Rufus nevenindu-i să creadă. 

Cupido a încuviinţat dând din cap. 

— Lupii și scorpionii. Italienii sunt sub Chaerea; îi 
recunoști după scorpionul de pe platoșa lor, așa cum poţi 
recunoaște în mine un german, după lupul care decorează 
platoșa mea. Caligula asmute o facțiune împotriva celeilalte, 
astfel ca niciuna să nu știe cine se bucură de favorurile lui. 
Oricum, trebuie să nu uiţi asta: ori de câte ori ai să vezi 
semnul lupului, să știi că te afli printre prieteni. 


e Capitolul XXIV 


La o săptămână după ieșirea pe pod, Rufus a avut parte 
de încă unul din acele momente care îi făceau inima să-i 
stea în loc, ce însoțeau convocările la palat. În mod 
neobișnuit, pretorienii care au generat acest moment aveau 
cu ei o tunică nouă, din material fin, și i-au ordonat să se 
spele și să o îmbrace. 

Cele două gărzi l-au escortat până într-o cameră 
somptuoasă din adâncimile palatului, unde Caligula se 
relaxa întins pe o canapea ce era orientată spre o mulțime 
bogat înveșmântată de nobili și doamne. Când l-a văzut pe 
Rufus, împăratul s-a ridicat și l-a salutat cu zâmbetul 
încăpățânat și sălbatic al unei pisici care tocmai a 
descoperit un cuib cu puișori fără vedere și care nu pot să 
zboare. 

— Oaspetele nostru este, în sfârșit, aici. Ca recunoaștere 
a serviciilor aduse acestei case, am decis că a venit timpul 
pentru tine să te căsătorești și să-mi dăruiești o linie de mici 
dresori de elefanţi. După cum poţi vedea, am adunat aici 
cele mai fine familii din Roma, pentru a fi martori la 
eveniment și astfel să-ţi facă onoarea pe care o meriţi. Dă- 
mi voie să te prezint miresei tale. 

A pocnit din palme. 

Rufus s-a întors ca să se uite la ființa condusă înăuntru 
prin ușa încadrată de coloane. Era atât de uluit, încât a 
reușit să ignore râsetele care i-au întâmpinat intrarea. 

Era frumoasă. 

Rochia albă, simplă, contrasta cu delicatul maroniu al 
pielii ei, cu nuanţe ca de miere, și era gândită să scoată cel 
mai avantajos în evidenţă curbele elegante ale trupului ei 
perfect proporţionat. Prin ea împungeau niște sâni 
surprinzător de grei, curbe elegante adunându-se către un 


mijloc îngust, și promisiunea unor picioare de dansatoare, 
cu mușchi fini. Părul blond îi era strâns spre spate de pe o 
frunte înaltă, cu două șuvițe atârnând în stânga și în 
dreapta, pentru a încadra un chip de nimfă, din care 
priveau ochii mari ai unei căprioare speriate. Îndrumată de 
împăratul care se străduia să-și menţină o faţă solemnă în 
mijlocul râsetelor ce stârneau ecouri între pereţi, a luat loc 
alături de Rufus și și-a pus mâna delicată într-a lui. 

Avea un metru înălțime. 

Ceremonia de nuntă a fost neconformă cu canoanele. 
Caligula, ca mare preot, a reușit fără îndemânare să 
combine poeme tandre de dragoste cu referiri grosolane la 
înălțimile deosebite ale participanţilor și nu a fost niciuna 
dintre formalităţile care de obicei însoțesc o asemenea 
ocazie: niciun văl roșu ca para focului, nici nodul lui 
Hercule. 

La început, Rufus s-a simţit de parcă ar fi urmărit 
desfășurarea evenimentului de undeva de deasupra, ca și 
cum ceea ce se întâmpla era, de fapt, trăit de altcineva. Dar 
a venit un moment când realitatea faptului l-a izbit ca o 
lovitură de baros. Fusese înșelat. Aemilia ar fi trebuit să fie 
aici, alături de el, nu o... o... Pentru o clipă, s-a gândit că are 
să-și piardă cunoștința, dar s-a forţat să se concentreze. L-a 
studiat pe împărat în timp ce acesta își dădea spectacolul 
pentru audiența sa și s-a minunat de schimbarea pe care o 
produseseră ultimele șapte zile. Unde era tânărul stăpânit 
și blând, care a călărit cu el în spinarea Bershebei? Unde 
era acum cârmuitorul preocupat, care vorbea atât de 
pasionat de poporul lui? Ochii acestui Caligula erau plini de 
o strălucire nefirească și faţa lui avea culoarea și aspectul 
unei grămezi de cocă bine frământată. Când râdea, era 
râsul crud al unui despot. 

Încet, dar tumultuos, resentimentul pe care îl nutrea 
Rufus a fost înlocuit de mânie. Da, era sclav și supus 
capriciilor stăpânului, dar nici chiar unui sclav nu trebuia să 
i se ceară să îndure această umilinţă: expus distracţiei 


răutăcioase a mulţimii și la fel de neputincios ca un urs 
înlănțuit, hărțuit de dulăi. Și-a ridicat capul și s-a trezit 
privindu-l drept în faţă pe împărat. Ochii batjocoritori și-au 
înfipt privirile în ai lui și, dintr-o dată, pentru întâia oară, 
Rufus a cunoscut ura adevărată. L-aș putea ucide pe acest 
om, s-a gândit el. Mi-aș putea pune mâna în jurul gâtului 
său și aș putea strânge până când ultima suflare i-ar ieși din 
trup. A văzut cum ochii batjocoritori se îngustează, 
albastrul glacial se închide și mai mult și a înţeles brusc că 
împăratul îi citea gândurile - îl provoca. În acea clipă, 
mânia pe care o simţea s-a schimbat într-o surescitare 
inconștientă, nepăsătoare. Gărzile aliniate în lungul 
pereţilor au părut irelevante și mulțimea s-a pierdut într-o 
ceaţă de fond. Nu mai erau decât doi oameni în încăpere și 
unul dintre ei trebuia să moară. 

Starea i-a fost întreruptă de un suspin ce s-a auzit lângă 
el. A privit în jos și a văzut că fata se strâmba de durere și 
și-a dat seama că îi strângea mâna atât de puternic încât 
trebuia să fie aproape pe punctul de a-i frânge degetele. Ea 
s-a uitat înapoi la el, cu ochii plini de un apel disperat. 
Simţise violenţa dintre cei doi bărbaţi și a știut că avea să 
însemne moartea ei. Rufus a ezitat, dar numai pentru o 
secundă. Cum putea pune fiinţa asta fragilă în pericol? Și-a 
îngăduit un zâmbet trist și a văzut cum încordarea o 
părăsește. Caligula a văzut și el și a izbucnit într-un hohot 
puternic de râs. Momentul trecuse. Rufus era iarăși un 
sclav. 

A fost o ușurare când au fost conduși afară din palat, 
înainte de începerea festinului nocturn. 

Când escorta lor a plecat, au rămas în tăcere în mica 
încăpere sărăcăcioasă din spatele casei elefantului. Fata era 
ghemuită pe patul tare, cât mai departe de Rufus, pe cât 
era posibil în acel spaţiu minuscul, și semăna mai mult ca 
niciodată cu un copil speriat. Rufus știa că ar trebui să 
vorbească cu ea, să o liniștească în vreun fel. Un alt bărbat 
ar fi jurat, cu siguranţă, că avea să o protejeze și o să aibă 


grijă de ea. Dar, cumva, nu a putut găsi niciun cuvânt care 
să nu sune fals, nicio promisiune pe care să și-o poată ţine. 
Era ca și cum fusese urmărit până acasă de un copil al 
străzii rătăcit, care refuza să se lase gonit. Era fără îndoială 
drăguță, dar era imposibil să uite că era o... s-a străduit să 
găsească un cuvânt care să nu-l facă să pară la fel de crud 
ca împăratul său, dar a renunţat. Nu avea pentru ea niciun 
fel de sentiment dincolo de simpatie. Ea nu-i adresase nici 
măcar un singur cuvânt. Și-a dat seama că nici măcar nu 
știa cum o cheamă. 

— Livia, a spus ea, ca și cum i-ar fi citit gândul. 

Vocea îi era plăcută și avea un accent cântat, pe care ell- 
a găsit dificil de precizat. 

— Eu sunt Rufus, îngrijitorul elefantului împăratului. 

— Așadar, ăsta este mirosul? M-am temut că a vărsat 
cineva o oală de noapte. 

S-a întors cu faţa spre perete și s-a ghemuit și mai strâns, 
înfășurându-și braţele împrejurul trupului, protector. 
Pentru un moment, Rufus a fost copleșit de un amestec de 
milă și îngrijorare, și s-a ridicat cu intenţia de a i se alătura 
pe patul din scânduri și de a-i oferi atâta confort cât era în 
stare. Dar era un aer de cumplită interdicţie în acel spate 
întors, și s-a oprit la jumătatea drumului. S-a întors și a 
deschis ușa care făcea legătura între cameră și grajd și și-a 
petrecut noaptea nunţii singur, în fânul moale și 
înmiresmat, printre insectele mișunând neobosit, alături de 
Bersheba. 

Dimineaţa a hrănit și a adăpat elefantul și l-a dus la 
plimbare prin parc. Când a revenit la grajd, a văzut mica 
siluetă a Liviei privind din cadrul ușii și a condus-o pe 
Bersheba spre ea. 

— Nu, a spus ea dându-se înapoi cu un țipăt de spaimă. 

— Cu Bersheba ești în siguranţă, a liniștit-o Rufus. O fi ea 
mare, dar e inofensivă. N-o să-ţi facă niciun rău. 

— Ce știi tu despre rău? a replicat ea și s-a retras 
înăuntrul casei, trântind ușa în urma ei și lăsându-l să se 


minuneze de îndărătnicia femeilor. 
e 

Și-au petrecut ziua aceea, și pe următoarea, într-un fel 
de bătălie mută care nu putea avea niciun învingător. Rufus 
simţea că existau lucruri pe care ea voia să le spună, dar pe 
care mândria sau încăpăţânarea o opreau să le spună. Asta 
era casa lui, familiară și liniștitoare în felul ei umil. Pentru 
ea, era o lume străină, plină de ciudăţenii și de pericole 
potenţiale, printre care se număra, nu în ultimul rând, 
animalul masiv cu care își împărțeau spaţiul de locuit. Dar 
liniștea, ca și promisiunile, nu există decât pentru a fi 
stricată. Este imposibil pentru doi oameni - forţaţi să 
trăiască împreună într-un spaţiu limitat - să nu comunice, 
cel puţin prin gesturi, iar gesturile au sfârșit prin a fi 
urmate de cuvinte. 

În cea de-a treia zi, își luau masa de seară împreună când 
ea a început să vorbească despre sine, iar Rufus a 
descoperit în succesiune rapidă că Livia se născuse în 
provincia Achaea, avea probabil în jur de douăzeci de ani, 
trăise o viaţă de nomad și acum era acrobat principal într-o 
trupă de circari pitici. 

Rufus a continuat să doarmă în grajd, unde la început a 
avut vise cu Aemilia. Dar a venit un moment în reflecţiile lui 
nocturne, când netezimea trupească masivă a Aemiliei a 
fost înlocuită de o formă mai mică, mai delicată. A simţit o 
schimbare și la Livia, iar în seara când ea a întins mâna ca 
să-l atingă, în momentul când el se întorcea ca să se ducă la 
salteaua lui din paie, Rufus aproape că o aștepta. 

Livia a fost cea care a luat inițiativa. L-a luat de mână și l- 
a dus la pat, unde l-a împins ușor spre spate. Apoi, fără să-l 
privească în ochi, și-a lăsat rochia să-i cadă la pământ cu o 
mișcare ușoară a umerilor și a rămas goală înaintea lui. 

Rufus s-a transfigurat. Nu mai văzuse niciodată ceva atât 
de perfect. Frumuseţea ei i-a tăiat respiraţia - și l-a 
înspăimântat. În momentul în care Caligula avea să 


înțeleagă ce le dăruise celor doi proscriși nepotriviţi, avea 
să-i despartă. 

Livia, uitându-i-se în ochi pentru întâia oară, i-a citit 
gândurile dintr-o privire. 

— Vino, a spus ea. Trebuie să folosim bine timpul pe care 
îl avem. 

S-au întins amândoi, obraz lângă obraz, cu trupul ei 
micuţ și vulnerabil, dar plăcut la atingere și aţâţător, lipit de 
al lui. Ela întins mâna să o tragă și mai aproape de el și și-a 
aplecat capul să o sărute. Ea și-a pus mâna pe buzele lui. 

— Mai întâi, sunt lucruri pe care trebuie să le știi, a șoptit 
ea. Mi-am vândut trupul. Bărbaţii m-au vândut. În ciuda 
mărimii mele, probabil că din cauza ei, bărbaţii m-au dorit 
întotdeauna. Am fost folosită în feluri care mă dezgustă și 
care au să-ţi facă și ţie scârbă. Dacă e să fim împreună și să 
stăm împreună, trebuie mai întâi să știi asta. 

A simţit umezeală unde obrazul ei îl atingea pe al lui și 
din colţul ochiului o lacrimă i s-a rostogolit ca să se 
amestece cu ale ei. lar când cenușiul dinaintea revărsatului 
de zori a început să se arate prin crăpăturile subţiri din 
perete, ea a fost cea care și-a apropiat capul de al lui șinu a 
mai fost nicio barieră pentru sărut. 

La început a tratat-o ca pe o păpușă fragilă, temător ca 
dimensiunile și forța lui să nu-i provoace durere. Dar 
curând, ea i-a dat de înţeles, în felul ei, că nu era deloc mai 
puţin puternică decât el și că găsea în mărimea lui, în toate 
sensurile, o mare sursă de plăcere. L-a învăţat lucruri, 
despre trupul ei și al lui, pe care nu le-ar fi descoperit de 
unul singur într-o viaţă întreagă. 

Rufus avea să-și amintească de săptămânile care au 
urmat ca de eterna vară a vieţii lui. Fiecare zi aducea un 
nou motiv de a fi recunoscător, fiecare noapte un nou prilej 
de minunare. Livia era plină de contradicții. Rufus a 
descoperit că, în ciuda faptului că voia să fie iubită, nu 
suporta să fie sufocată. Dacă încerca s-o ajute cu treburile 
casei, se repezea la el cu dinţii dezveliți ca o căţelușă 


furioasă. Pentru ca peste câteva minute să se dezvăluie o 
altă Livia - Livia care tânjea după afecţiune și combina 
pasiunea cu compasiunea într-un fel care îl face să se simtă 
slab și total nedumerit. 

Era hotărâtă să-și demonstreze valoarea ca soţie și ca 
amantă. S-a aruncat asupra mizeriei în care el fusese fericit 
să trăiască, măturând ca un mic vârtej, și a făcut tot ce a 
putut ca micile lor venituri să transforme încăperea din 
spatele grajdului într-un cămin. Un singur lucru a apărut 
între ei. 

— De ce trebuie noi să trăim cu animalul ăsta puturos? a 
întrebat ea într-o seară, când stăteau întinși alături. Te 
bucuri de favoarea împăratului. Sigur poţi să-i ceri o altă 
slujbă. 

— Dar Bersheba este slujba mea. Ea... 

Livia i-a pus o mână peste buze și s-a rostogolit mai 
departe de el. 

— Iubești elefantul ăsta mai mult decât mă iubești pe 
mine? 

Rufus nu a ezitat decât pentru o clipă, dar o clipă a fost 
de-ajuns. 

— Chiar îl iubești mai mult decât pe mine! 

Nimic din ce a spus el nu a putut schimba această părere. 
Singura opţiune pe care o avea era să-i dovedească 
greșeala și, în dimineaţa următoare, din cămăruţa lor a 
ieșit, abia ţinându-se pe picioare, un Rufus complet epuizat. 
Măcar Bersheba era mai puţin complicată. 

Dar un elefant obișnuit cu tabieturi regulate, care s-a 
trezit abandonat, poate să aibă toane. 

Bersheba l-a ignorat pe Rufus când acesta a întâmpinat- 
0. Poate că îi era foame; ar fi trebuit să-i dea să mănânce cu 
o oră în urmă. Întorcându-se cu spatele la ea, a început să 
arunce snopi de paie în zona unde mânca ea. Gândurile îi 
zburau la orele dinainte și la moliciunea catifelată a cărnii 
Liviei și la felul în care dinţii ei mici îi mușcaseră buza când 
atinseseră amândoi culmile pasiunii în exact același mo... 


De ce zăcea pe spate pe podeaua de pământ bătătorit, cu 
bârnele de susţinere ale grajdului învârtindu-i-se ameţitor 
deasupra? 

Când rotirea s-a mai încetinit, a încercat să se ridice, dar 
a reușit să se ridice cu greu doar într-un genunchi, înainte 
de a fi copleșit de ameţeală, și a trebuit să se lase înapoi în 
șezut, cu capul în mâini. 

Când capul - care i se învârtea - i-a îngăduit să-și ridice 
privirile, Bersheba stătea asupra lui, ameninţător de 
aproape, cu trompa legănându-se ritmic. S-a gândit că ar 
putea să-l lovească iarăși, pentru că și-a dat acum seama că 
ceea ce se simţise ca și cum i-ar fi căzut acoperișul în cap 
fusese o lovitură cu mușchiul acela puternic de un metru și 
jumătate. Dar legănarea s-a oprit și, în loc să-l lovească, 
trompa ei s-a răsucit blând în jurul braţului său și l-a tras în 
picioare. 

Rufus și-a scuturat capul cu amărăciune și s-a dus la locul 
unde erau depozitate fructele. 

— Îmi cer iertare, puternică Bersheba. 

A plasat un măr în căușul format de capătul trompei. 

— Are să fie mai dificil decât am crezut ca să am grijă așa 
cum se cuvine de cele două doamne ale mele. Dar mi-am 
învăţat lecţia. 

Bersheba și-a fornăit acceptarea și s-a întors la fânul ei. 
Rufus a deschis marile uși duble, pentru a lăsa ca lumina 
soarelui unei dimineţi strălucitoare să pătrundă înăuntru, 
prin norii subţiri de praf ce se ridicau din culcușul acoperit 
cu paie al elefantului. Când a ieșit afară, în aerul curat al 
parcului, inima i s-a umplut cu bucuria simplă de a trăi. A 
tras adânc aer în piept, umplându-și plămânii până la refuz. 

— S-a terminat deja luna de miere? 


e Capitolul XXV 


Lucius, ofiţerul care îl dusese pe Rufus la dormitorul 
Drusillei, stătea pe iarba umedă la vreo zece pași mai sus, 
pe panta ce urca înspre palat. Nu părea deloc grăbit să se 
scoale, ci s-a lăsat pe spate, uitându-se la cer cu o privire 
mulțumită. Rufus s-a apropiat de el, a stat în picioare 
pentru un timp, până când și-a dat seama cât de caraghios 
trebuia să pară, după care s-a așezat și el jos, alături de 
tânărul ofiţer. 

— Totul este atât de curat și pur în dimineţi ca asta, nu 
crezi? Orice s-a întâmplat ieri a trecut pentru totdeauna, iar 
ziua care îţi stă înainte este plină numai de promisiuni. Îmi 
amintește de ceasul dinaintea unei bătălii, când vezi totul în 
culori mult mai vii și fiecare respiraţie este mai prețioasă, 
pentru că ar putea fi printre ultimele pe care le mai ai de 
tras în piept. 

Cuvintele îi erau adresate lui Rufus, dar ochii lui Lucius 
nu s-au dezlipit de pe cupola de un albastru perfect de 
deasupra lor. 

— Așadar, ai luptat în multe bătălii? 

Rufus nu a încercat să-și ascundă scepticismul. Lucius 
avea genul de faţă care arăta întotdeauna copilăroasă. Era 
imposibil să și-l imagineze într-o luptă. 

— Vrei să spui, dacă am fost întotdeauna câinele de 
companie al unei prințese? Atunci, răspunsul este nu. Mi- 
am lipit scutul de ale fraţilor mei și am simţit puterea 
hoardelor barbare când s-au izbit de ele. Am avut pe buze 
gustul sângelui de barbar, am auzit vaietele muribunzilor și 
am mirosit scârna din maţele sfâșiate de sabie. 

A ridicat din umeri de parcă ar fi fost lipsit de orice 
importanţă, dar Rufus a simţit mândria din vocea lui. 


— Dar asta a fost cu mult timp în urmă, în alt loc, într-o 
altă viaţă. Mi-a plăcut viaţa de campanie. Tot ce trebuia să 
faci era să execuţi ordinele și să arăţi eroic chiar și atunci 
când îţi simţeai măruntaiele ca de gheaţă. 

A râs și s-a ridicat de jos, scuturându-și iarba de pe spate. 

— Probabil că nu este foarte diferit nici aici, în definitiv. 
Ordinele mele acum sunt să te duc la o anumită doamnă. 

Rufus l-a urmat de-a lungul aleii acoperite, care lega 
palatul împăratului de cel al predecesorului său, Tiberius, 
dar curând au cotit-o spre nord și înspre o mică grădină 
închisă din apropierea bibliotecii Palatine. Copaci cu 
coroane largi, pe care Rufus nu i-a recunoscut, aruncau 
cercuri mari de umbră pe iarba perfect îngrijită, prin care 
un păun, cu evantaiul multicolor al cozii strălucitoare 
aruncat mândru în lături, își ţipa neplăcerea, iar un grup de 
gazele mici păștea liniștit. Statui în mărime naturală erau 
aliniate în lungul aleii, cu privirea lor împietrită încă aţintită 
asupra vreunui eveniment epocal din urmă cu o sută de ani. 
Erau desăvârșiţi acești patricieni înveșmântaţi în togă: 
fiecare chip deosebit, fiecare mantie de piatră ușor diferită 
de celelalte. Rufus s-a simţit puţin descumpănit sub privirile 
lor severe și s-a întrebat de ce se afla aici. Oare ce mai voia 
de la el și nu luase deja? 

Îl aștepta alături de o fântână din centrul grădinii. Lucius 
i-a făcut semn să înainteze și s-a îndepărtat cât să nu-i 
poată auzi ce vorbesc, rămânând sub unul dintre copaci. 

Drusilla era înfășurată într-o mantie cu glugă și stătea cu 
spatele spre el. Părea mai mică decât și-o amintea el, cumva 
micșorată. Dar poate că asta era o iluzie a luminii 
începutului de dimineaţă. 

— Hai să facem câţiva pași împreună. 

Cuvintele au fost abia șoptite. A luat-o încet spre celălalt 
capăt al grădinii, unde Rufus a putut zări acoperișul de ţiglă 
roșie al Templului lui Augustus, înălțându-se deasupra 
copacilor. A rămas puţin în urmă, lângă umărul ei stâng. 

— Ţi-e frică de mine, căţelușule? 


Cuvintele i-au trimis un fior prin tot trupul. Glasul i-a fost 
mai puternic, dar a trebuit să se aplece înainte, pentru că 
era vătuit de mantia groasă care încă îi acoperea faţa. 

— Ar trebui să-ţi fie frică de mine. Un singur cuvânt din 
partea mea ar aduce o duzină de gărzi care să te taie în 
bucăţi și nu ar sta să întrebe de ce. 

A mai făcut câţiva pași înainte să vorbească din nou. 

— Însă adevărata întrebare, căţelușule, este dacă mie ar 
trebui să-mi fie frică de tine. Când am pus să mi te aducă, 
nu erai decât o nouă bucăţică arătoasă, de gustat. O bucată 
fragedă de carne pentru a fi savurată, apoi aruncată. Cum 
se putea altfel? Tu ești un sclav, iar eu sunt destinată a fi 
zeiță. Ar trebui să nu fii nimic pentru mine. 

A clătinat din cap dedesubtul glugii. 

— Și, cu toate astea, de când ne-am întâlnit, mintea mi-a 
fost plină numai de chipul tău, de trupul tău și de atingerea 
ta. Am tânjit după sunetul vocii tale și după senzaţia cărnii 
tale tari sub mâinile mele. La început am crezut că era 
slăbiciune din partea mea și am luptat împotriva ei, dar 
luptând am devenit încă și mai slabă. Apoi am înţeles. Îmi 
făcuse și farmece. lar acum, spuse trăgându-și gluga de pe 
faţă și întorcându-se spre el, provocându-i în același timp 
un fior de teamă, trebuie să mă hotărăsc dacă să-mi accept 
vraja sau să dezleg farmecele punând să te ucidă. 

Rufus a auzit cuvintele și le-a înțeles semnificaţia, dar 
ceea ce a spus ea era întrecut de oroarea care i se înfăţișă 
privirilor. 

Era ca și cum frumuseţea fusese suptă din ea ca 
umezeala dintr-un măr păstrat prea îndelung peste iarnă. 
Pielea de pe faţa ei avea cute adânci și culoarea și textura 
pergamentului, și era presărată cu pete mai închise, lipsite 
de viață. Ochii, îngălbeniţi, îi erau adânc înfundaţi în orbite. 
Era chipul morţii. 

Drusilla a râs de confuzia lui și el și-a pierdut respiraţia la 
vederea ruinei care era gura ei. Buzele pe care le sărutase 
el erau acoperite cu bășici ulceroase și își pierduse mai 


mulţi dinţi, iar alţi câţiva i se bălăbăneau liber în gingii. Și 
era cheală sau aproape așa. Numai petice din castaniul 
mătăsos îi mai rămăseseră, ieșind în evidenţă ca 
mănunchiuri de spice lăsate în urmă de un culegător 
neatent. 

— Nu-i așa că sunt frumoasă? a hârâit ea, repetând 
întrebarea cu care îl întâmpinase în încăperea cu 
discobolul. Nu-i așa că eu sunt comoara pe care ţi-ai dorit-o 
întotdeauna? 

Apoi, încă și mai răgușit: 

— Ăsta este darul tău pentru Drusilla, sclavule? M-ai 
trădat? 

— Nu, stăpână, a implorat Rufus, sperând că era 
adevărat, dar amintindu-și vorbele pe care i le spusese lui 
Narcissus. 

Era asta vreo vrăjitorie de-a grecului? Ce anume îi 
spusese acesta? „Nu cred că Drusilla va mai face vreun rău 
cuiva.” Era în asta vreo certitudine cumplită pe care elnu o 
înţelesese? Gândurile îi alergau nebunește. Înţelegea că 
lupta pentru viaţa lui și bâjbâia cu disperare după vorbele 
care să-l salveze. 

S-a trezit bâlbâindu-se, o bălmăjeală pe jumătate 
incoerentă de prostii, care, dintr-un motiv sau altul, a părut 
ca ei să-i facă placere. 

— Mi-ai dat iubirea ta și am fost recunoscător pentru ea. 
Pentru câteva scurte ceasuri m-ai așezat printre zei și am 
fost orbit de slava pe care am descoperit-o acolo. Când a 
trecut, m-ai lăsat într-o lume a umbrelor, unde întunericul 
vine dinlăuntru. Ţi-am așteptat chemarea în van. Am crezut 
că te-am dezamăgit în vreun fel, iar a ști asta mi-a 
transformat viața într-un lucru lipsit de valoare. Aș da orice 
ca asta să nu mai fie. Ucide-mă dacă trebuie, dar află că m- 
ai vrăjit la fel de mult pe cât spui că eu te-am vrăjit pe tine. 

A căzut în genunchi, fără să îndrăznească să o privească 
în faţă. Ştia că risca totul punându-și viaţa în mâinile ei, dar 
ceva din amintirea timpului pe care îl petrecuseră 


împreună l-a făcut să creadă că ea voia să fie astfel. Nu a 
văzut lacrima care a alunecat pe obrazul ei distrus. 

— Tu ai fost ultimul meu iubit, Rufus, îngrijitorul 
elefantului. Unii ar spune că ai fost ultimul dintr-o imensă 
mulțime, dar crede-mă când îţi spun că nu este așa. Drusilla 
a avut discernământ în alegerea căţelușilor, recunoaște-i 
măcar asta. Şi tu chiar i-ai făcut plăcere. 

Era o tristeţe infinită în vorbele ei și în felul în care le 
rostea. Vorbea despre ea însăși la trecut, de parcă ar fi fost 
deja moartă, și - chiar și în spaima pentru propria lui viaţă - 
Rufus nu s-a putut abţine să nu fie mișcat. 

— Dar Drusilla trebuie să se întrebe pe ea însăși dacă 
asta este de-ajuns ca să te salveze? Oare nu s-ar cuveni s-o 
întovărășești pe rugul ei funerar, în maniera unei cumplite 
regine babiloniene din textele lui Herodot, care și-a luat 
cele mai râvnite bunuri cu ea, în lumea viitoare? Am să mă 
gândesc la asta. 

Rufus a simţit atingerea degetelor ei îngheţate și s-a 
ridicat pentru a descoperi ochii ei înfundaţi, străpungându- 
l. 

— Ai arde pentru Drusilla ta? O ultimă împreunare aprigă 
înainte de a ne alătura zeilor în dansul lor fără sfârșit? 

A râs, ca niște vreascuri uscate trosnind sub picior într-o 
pădure, și i-a tras faţa înspre a ei până când buzele li s-au 
atins și el i-a simţit limba pătrunzându-i în gură și implicit 
oroarea suferinţei. Fără să vrea, s-a retras instinctiv, dându- 
i răspunsul pe care îl căuta. 

— Nu? M-am gândit eu că nu. Pentru că tu ești un sclav și 
întotdeauna vei fi un sclav, în timp ce Drusilla va fi o zeiţă. 
Fratele ei nu înţelege adevărata natură a bolii ei, dar l-a 
făcut să i-o promită. 

Puterile au părut să o părăsească și s-a clătinat ca un om 
beat. Instinctiv, el și-a pus o mână pe braţul ei ca să o 
sprijine și a simţit osul fragil sub materialul gros al mantiei, 
dar ea s-a scuturat de el, privindu-l de parcă ar fi fost 
surprinsă că încă se mai afla acolo. 


— Nu sclavul, atunci, dar cine? Soldatul? Sigur, metoda 
lui ar fi mai violentă, mai puţin subtilă. Spionul? Exact. 
Milonia nu ar avea curajul. Livilla nu are ura. Agrippina are 
cunoștințele, dar nu ar risca mânia fratelui ei. Unchiul 
Claudius... 

Rufus a ascultat litania șoptită a numelor și s-a îndepărtat 
mergând cu spatele până la locul unde Lucius aștepta la 
umbră. 

— Așadar, ai supravieţuit? l-a întâmpinat tânărul soldat. 
Îmi pare bine. 

Rufus s-a uitat ţintă la el, nedumerit. 

— Nu, într-adevăr, îmi pare bine. Tot ce avea de făcut era 
să ridice mâna și trebuia să-ţi tai beregata, cu asta. 

A scos un pumnal curbat de la centură. 

— L-am luat de la un războinic part, dar nu l-am folosit 
niciodată. Când erai în genunchi am crezut că era pe 
punctul de a da semnalul. 

Rufus a tresărit la vederea cuţitului. 

— Dar de ce? Nu am făcut nimic. Nu reprezint niciun 
pericol pentru Drusilla sau pentru oricine altcineva. 

Lucius a ridicat din umeri. 

— Crede că a fost otrăvită. Doctorul i-a spus că are o 
boală, un cancer, dar ea nu a vrut să-l asculte. Când prostul 
ăla bătrân a insistat că avea dreptate, a pus să fie trimis la 
călăul fratelui ei. A spus că avea să știe, când are să te 
privească în ochi, dacă ai trădat-o. Atunci trebuia să lovesc. 
Dar trebuie să o fi convins de contrariu, pentru că te afli 
încă aici. Cum am spus, îmi pare bine. Este o dimineaţă 
prea frumoasă ca s-o strici ucigând pe cineva pe care abia 
dacă îl cunoști. Uite, ia-ltu. 

A întins micul pumnal și i l-a apăsat lui Rufus în mână. 

— Mie nu-mi mai trebuie. Poate că ţie o să-ţi fie de folos 
cândva. 

A dat să plece, dar Rufus a ezitat, cu ochii atrași înapoi 
înspre silueta firavă din umbra de la capătul grădinii. 

— Cât o să mai... 


Lucius s-a oprit și i-a urmărit privirea. 

— Este bolnavă de mai bine de o lună. Am urmărit-o 
veștejindu-se ca o floare după un îngheţ de primăvară. Mai 
întâi, frumuseţea i s-a tocit; apoi i s-a ofilit. Carnea i-a căzut 
de pe oase și părul de pe cap. Abia dacă mă mai pot uita la 
ea și cu toate astea trimite după mine în fiecare seară. 

S-a cutremurat la amintire și Rufus i-a văzut privirea 
înăsprindu-i-se. 

— Mai degrabă aș îndura fierul roșu al torţionarilor 
fratelui ei decât anticiparea altor convocări. 

— Am iubit-o, cred. 

Lucius l-a privit ţintă și Rufus s-a temut că tânărul tribun 
ar putea să-l lovească pentru insolenţa lui. Apoi privirea s-a 
dus. A părut că vârstele apropiate și experienţa împărtășită 
le creaseră o legătură ce a acoperit prăpastia dintre sclav și 
soldat. 

— N-am știut-o la acel moment și încă îmi mai creează 
confuzie, dar Drusilla mi-a aprins în inimă un foc pe care 
nici măcar asta nu-l poate stinge. La început, mi-a părut rău 
după ce îmi lua; apoi mi-am dat seama că în timp ce lua, ea 
și dădea, dacă poţi să înţelegi asta. Am început ca sclav al 
ei, dar până să terminăm mi-a spus că era a mea. 

— Atunci ești un nebun mai mare decât pari a fi. Nu este 
treaba unui sclav să iubească, ci să se supună. 

Lucius a pufnit cu dezgust. 

— Tu nu înţelegi că ea corupe tot ce atinge? Urâţenia pe 
care ai văzut-o astăzi s-a aflat acolo întotdeauna, dar era 
înăuntru, încă și mai dezgustătoare. Cuvintele care îi picură 
de pe buze ca mierea nu sunt decât minciuni, sărutările pe 
care le dăruiește sunt mai veninoase decât orice viperă. 
Este ca fratele ei, un lucru odios, iar mângâierile lor nu fac 
decât să-ţi pregătească carnea pentru lamă sau pentru 
clești. 

Ultimele cuvinte au fost rostite printre dinţii încleștaţi și 
Rufus a înţeles îngrozit că patul Drusillei nu era singurul pe 
care chipeșul tribun era obligat să-l împartă. 


— Îmi pare rău, nu mi-am dat seama... 

Lucius l-a întrerupt. 

— Nu-ţi irosi mila pe mine, a spus el. Boala asta care o 
macină pe Drusilla este un semn că timpul socotelilor este 
aproape. Eu... 

Glasul i s-a stins când și-a dat seama ce spusese. 

— Iartă-mă, vorbesc prea mult. Uit-o pe Drusilla. Va fi 
moartă până la sfârșitul săptămânii. 

Nu a avut dreptate. Au mai trecut două săptămâni până 
când a sosit anunţul, iar cei din Palatină și-au ţinut cu toţii 
respiraţia în așteptarea răzbunării inevitabile. 


e Capitolul XXVI 


Rufus a așteptat împreună cu ceilalţi. În fiecare oră a 
fiecărei zi, anticipa tropăitul cizmelor pretorienilor și bătaia 
în ușă, strânsoarea pe umăr și mușcătura fierului rece în 
jurul încheieturilor mâinilor. Frica îi măcina mintea și-i 
eroda curajul. Livia a observat schimbarea din starea lui și 
a încercat fără succes să o înțeleagă. El nu-i dădea niciun 
ajutor. Dacă i-ar fi dezvăluit ce se întâmplase între el și 
Drusilla ar fi târât-o și pe ea în plasa împăratului. Cel puţin, 
dacă nu știa nimic, ignoranţa o putea salva, chiar dacă el 
cădea. Ştia că era nedrept. Dar se retrăsese atât de adânc 
înăuntrul lui, încât găsea dificil să comunice cu oricine. 
Petrecea mai mult timp cu Bersheba decât cu soţia lui, dar 
adeseori nu se putea forţa să se uite nici măcar în ochii 
senini ai elefantului. 

Narcissus îl ţinea la curent cu evenimentele dinăuntrul 
palatului. Libertul lui Claudius părea netulburat de toată 
zarva, ba chiar părea a se bucura de ea. În mod clar, se 
credea mai presus de bănuială și se desfăta de necazurile 
rivalilor lui. 

— Împăratul se folosește de moartea Drusillei pentru a 
scăpa de zeci de senatori care i se opun. Pot alege să-și ia 
singuri viaţa sau să îndure fierul încins, știind că dacă aleg 
cea de-a doua cale familiile lor vor suferi împreună cu ei. De 
bună seamă, a adăugat el cu mulțumire, decizia lor finală îl 
interesează prea puţin pe Caligula. Ştie că ei nu au nimic 
de-a face cu moartea surorii sale. Pentru a rezolva 
problema asta, și-a însărcinat șambelanul, care vede în asta 
o oportunitate de a-și pune la pământ propriii dușmani, dar 
nu are nici capacitatea intelectuală, nici organizatorică de 
a-și duce sarcina la capăt. 

A clătinat din cap, mirându-se de poticnelile omului. 


— Prostul bătrân și-a pus speranţele în interogarea celor 
două surori din Orient care au grijă de dormitorul Drusillei 
și i-au păstrat numeroasele secrete. De parcă ar putea 
scoate altceva decât ţipete din două guri care au fost mute 
din naștere. Din fericire, altcineva l-a scutit să se mai 
străduiască. Au fost găsite în camera lor azi-dimineaţă, cu 
beregatele tăiate. Convenabil, nu-i așa? 

Rufus a avut un ciudat moment de ameţeală, când 
creierul i-a fost împărțit între ușurarea că două potenţiale 
martore ale întâlnirii lui nocturne cu Drusilla încetaseră să 
mai fie o ameninţare și sentimentul de vinovăţie legat de 
faptul că supraviețuirea lui a costat viaţa nevinovatelor 
gemene cu ochi negri, care gânguriseră peste trupul lui. 

— Micile mele turturele. Îmi pare rău. Au fost niște fiinţe 
destul de inofensive. Singura lor crimă a fost să-și slujească 
stăpâna. 

Narcissus s-a strâmbat la el cu un aer neîncrezător. 

— Inofensive? Crima lor a fost nu să-și slujească stăpâna, 
ci să știe prea multe. Mulţi oameni au murit pentru crime 
mai neînsemnate. Dacă ar fi fost deștepte, și-ar fi fructificat 
și încredinţat informaţiile pe care le deţineau unei persoane 
care avea puterea de a le proteja. Păcat că nu au făcut-o. 

Tonul lui exprima clar în cine ar fi trebuit să se încreadă 
ele, deși Rufus se îndoia că asta le-ar fi salvat. Ştia de-acum 
că Narcissus nu și-ar fi sacrificat niciodată situaţia și, fără 
discuţie, nici viaţa, pentru nimeni. S-a uitat cu atenţie la 
grec: chipeș în ciuda cheliei, într-un fel cultivat, chiar 
decadent. Educat și inteligent; viclean, în mod cert, altfel nu 
ar fi putut supraviețui atât de mult. Spionul lui Claudius, 
care, după cum știa cu certitudine, îl spiona chiar și pe 
Claudius. Neînduplecat? Și-a amintit bănuiala de moment 
că Narcissus ar fi putut-o otrăvi pe Drusilla sau cel puţin ar 
fi pus la cale această acţiune. 

— Dacă știau atât de multe despre atâtea, atunci ar 
trebui să fie un mare număr de suspecți? a sugerat el cu 
speranţă. 


Narcissus a zâmbit cunoscător. 

— Asta ar putea părea probabil, dar se pare că nu este 
decât un suspect. Ar fi fost măturat împreună cu ceilalţi, așa 
că a dispărut foarte inteligent. Dar nu contează unde se 
ascunde, chiar dacă rudele sale aristocrate sunt destul de 
nebune să-i ofere adăpost. Jumătate din Roma caută să 
câștige favoarea împăratului aducându-i capul suspectului, 
iar cealaltă jumătate îl va trăda pentru că sunt prea speriaţi 
ca să nu o facă. 

Rufus a știut fără să întrebe cine era suspectul. O singură 
verigă rămânea, care îl putea lega de Drusilla; o singură 
limbă putea fi convinsă să-i rostească numele. 

— Nu este decât o chestiune de timp, a prezis Narcissus. 
Viaţa tribunului Lucius Sulpicius Galba se socotește în zile. 

e 

Dar Lucius nu a fost arestat săptămâna aceea și nici 
următoarea. Narcissus a speculat că tânărul aristocrat s-ar 
fi putut face pierdut în păienjenișul de străduţe și alei 
periculoase, rău mirositoare ale Subarei, dinspre poarta 
Esquiline. 

— A reușit surprinzător de bine să supravieţuiască atât 
de mult într-un loc unde mâna fiecăruia este ridicată asupra 
lui. Roagă-te să moară acolo și ca secretul tău să moară 
odată cu el. 

Între timp, Narcissus stătea la pândă, observând fiecare 
nuanţă, încercând fiecare dispoziție și studiind fiecare 
dinamică schimbătoare din complicata țesătură de antipatii 
și alianţe care constituiau forţa vitală a palatului. 

— Drusilla a fost o prietenă și o sfătuitoare de încredere, 
în aceeași măsură în care a fost și soră. Dintre toate 
pasiunile lui Caligula, ea a fost cea mai mare. Nu mai 
mănâncă și arareori bea. Stă în apartamentele lui în timpul 
zilei, iar noaptea abia dacă doarme. Callistus nu se poate 
apropia de el și nu are încredere în nimeni. Se teme de 
Protogenes, care nu se teme de nimeni, iar în fundal 
Chaerea zâmbește ca un scorpion și așteaptă. 


Narcissus a adus știrea că împăratul era prea supărat 
pentru a participa la funeraliile surorii sale și că voia să 
rămână în Roma până ce Senatul avea să voteze onorurile 
meritate de Drusilla, inclusiv un arc din marmură care, a 
jurat el, avea să fie cel mai măreț pe care îl văzuse imperiul 
vreodată. Odată împlinită această datorie, Caligula a plecat 
în Campania însoţit de Milonia, de fiica lor și de cei mai 
apropiaţi sfetnici ai săi. Aemilia - care, în ciuda situaţiei lui 
de om proaspăt însurat, îi invada uneori visurile lui Rufus, 
în cele mai tulburătoare feluri - îi însoțea. 

Când suita imperială a revenit la Roma în septembrie, 
sora lui Cupido a fost cea care i-a adus lui Rufus știrea. 

— A declarat-o pe Drusilla divină, a spus ea. Va trebui să 
fie venerată ca zeiţă. 

Era ceva de nemaiauzit - un sacrilegiu, chiar. În trecut se 
votaseră mari onoruri pentru neveste și mame de împărați, 
dar asta era altceva. Drusilla avea să stea în Panteon alături 
de Venus. Numai un împărat destul de puternic sau destul 
de temut ar fi reușit asta. Adversarii lui Caligula din Senat 
erau revoltați. Preoţii au avertizat că aveau să urmeze 
răzbunări cumplite din partea zeilor trataţi fără respect. 
Dar împăratul a fost de neclintit. Drusilla avea să-și capete 
divinitatea la capătul îndelungatei perioade de doliu oficial, 
în luna mai, cu trei zile înainte de festivalul dedicat lui 
Mercur. 

Temerile lui Rufus privitoare la trecătoarea sa legătură 
cu noua zeiţă s-au diminuat pe măsură ce săptămânile 
treceau. Lucius nu mai fusese văzut de când cu 
descoperirea gemenelor ucise. Încă tot nu exista un 
cadavru, ceea ce era vag îngrijorător, dar Rufus respira mai 
ușor și a încetat să mai privească tot timpul înapoi. 

e 

— Trebuie să apari înaintea secretarului împăratului, la 
ceasul al șaptelea. 

Rufus aproape a căzut din picioare de spaimă. Dar vocea 
nu era în regulă. Prea politicoasă. S-a întors și, acolo unde 


se aștepta să vadă o trupă de pretorieni cu săbii, stătea un 
tânăr spilcuit, într-o tunică din material fin, strânsă la mijloc 
cu o curea subţire din argint. 

Trebuie să fi rămas cu gura căscată și fără să respire, 
pentru că băiatul și-a repetat mesajul, mai tare și mai rar, 
de parcă ar fi vorbit unui bătrân sau unui idiot. 

— Trebuie... să... apari... înaintea... secretarului... 
împăratului... la... ceasul... al.. șaptelea. 

— Nu sunt surd. 

Rufus a decis că tânărul păun dinaintea lui nu prezenta 
niciun pericol și, prin urmare, insolenţa nu era doar 
necesară, ci și așteptată. 

— Trebuie să... mă... prezint... înaintea... secretarului... 
așa? 

Băiatul s-a uitat la el cu atenţie, cercetându-i tunica 
pătată și picioarele pline de bălegar, și s-a încruntat. 

— Poate ai vrea să te schimbi? 

— Nu am nimic în care să mă schimb. 

Era o minciună, încă mai avea tunica pe care o purtase la 
nuntă, dar Rufus a simţit că putea fi profit aici și 
amuzament. Unui sclav i se dădeau prea puţine ocazii să se 
amuze și a simţit o dorinţă intensă de a profita de aceasta. 

Încruntarea s-a adâncit. 

— AȘ... aș putea, probabil, să-ţi găsesc ceva. 

Rufus a zâmbit larg. 

— Asta ar fi înţelept. 

Băiatul a oftat și era pe punctul de a se întoarce pentru a 


pleca. 
— Put. 
— Poftim? a clipit mesagerul. 
— Put... a rahat. 


— Te-ai putea spăla până când îţi aduc eu o tunică, a 
sugerat băiatul. 

— Tot am să put. Întotdeauna put. E din cauză că lucrez 
cu elefantul. 


Rufus a arătat spre Bersheba, care rumega mulțumită la 
fân, în grajd. 

Băiatul și-a mușcat buza. Asta era o problemă la care nu 
se gândise. Secretarul Callistus era faimos pentru nările 
sale sensibile. 

— Mi-ai putea aduce niște ulei parfumat. O mulţime. M-aș 
putea da cu el și atunci secretarul n-ar mai trebui să-mi 
miroase duhoarea. Sau aș putea sta dincolo de ușă când 
vorbește cu mine, a sugerat Rufus o altă soluţie. 

Mesagerul s-a agăţat de ideea iniţială, ca un înecat de o 
ultimă scândură dintr-o galeră incendiată. 

— Da, parfum, a spus el plecând grăbit, înainte ca Rufus 
să poată să vină cu vreo altă sugestie. 

— Mult, a strigat Rufus spre spatele celui care se 
îndepărta. 

Avea să-i dea parfumul Liviei, s-a gândit el; apoi, cu un 
fior de vinovăţie, își spuse: Iar dacă este într-adevăr o 
mulțime, aș putea chiar să păstrez ceva și pentru Aemilia. 
Callistus nu va avea decât să-i suporte putoarea. 


e Capitolul XXVII 


Mai suferise cineva vreodată cum suferea el? Fusese 
cineva vreodată mai singur? Drusilla era dusă. Singurul lui 
prieten. Sora lui. Singura în care avusese încredere cu 
adevărat. Cum de putuse să-l părăsească? 

Şi-a tras nasul și a clipit ca să-și usuce o lacrimă. Puţea, 
dar nu-i păsa. Părul îi era lucios de grăsime și neîngrijit, dar 
nu era nimic. Nu-și mai răsese barba de trei luni și nu avea 
s-o facă până ce ucigașii ei nu aveau să fie găsiţi sau până 
când el nu avea să îi acorde divinitatea pe care ea și-o 
dorise atât de mult cât fusese în viaţă. Ha, mai presus decât 
oricine, merita nemurirea. 

Cum își mai dorea s-o fi însoţit în acea altă viaţă. În toate 
astea, el nu găsea nimic altceva decât suferinţă și durere și 
nu le voia pe niciuna. Ce erau realizările lui acum, când nu 
mai era nimeni cu care să le poată savura? Fiecare dintre 
ele era de fapt un monument al gloriei deșarte. Care era 
rostul bătăliilor ce aveau inevitabil să urmeze, când fiecare 
victorie avea să aibă gustul cenușiu? Ea era cea care făcuse 
orice efort să merite. În ea a putut să vadă reflexia propriei 
măreţii. Dar nu și de-acum înainte. 

În cine se putea încrede acum? 

Pe măsură ce recunoștea răspunsul, un sentiment 
nefamiliar se dezvolta adânc înăuntrul trupului său și se 
răspândea rapid în sus, invadându-i creierul. A simţit întâia 
blocare a respirației provocată de panică. 

Trecuse mult timp de când nu mai simţise frica. 

e 

Când ceasul al șaptelea a sosit, Rufus stătea în faţa ușii 
birourilor secretarului, bucurându-se de felul în care simțea 
pe piele materialul mătăsos al unei tunici mai fine decât 
orice alt obiect de îmbrăcăminte pe care îl avusese el 


vreodată. Părul negru îi era umed, iar nările îi erau pline de 
aroma unui parfum de flori din Orient, în care băiatul 
insistase să-și înmoaie podoaba capilară. Nu conta prea 
mult; mai rămăsese destul pentru Livia... și pentru Aemilia. 

— Intră. 

Vocea era puternică, tonul era plin de autoritate firească 
și avea o asprime care l-a făcut pe Rufus să stea ceva mai 
drept. A împins ușa, care s-a rotit înapoi cu ușurință în 
singura ei balama, din lemn. 

Dintre toţi marii oameni care conduceau Roma de pe 
Colina Palatină și încercau imposibilul impus de strălucirea 
haotică,  toanele mereu schimbătoare și ambiția 
copleșitoare ale împăratului, Callistus - secretarul imperial 
- deţinea poziţia de forţă. Niciun om nu trecea pragul 
încăperilor publice ale lui Caligula fără a fi fost mai întâi 
văzut de secretar. Era un privilegiu care îi adusese o avere 
imensă, ca și putere. Dar puterea nu venea fără un preţ, iar 
preţul era limpede pe figura încrâncenată a omului care 
ședea de cealaltă parte a biroului plin cu suluri, înaintea 
căruia s-a oprit Rufus. 

Callistus avea o frunte largă, înclinată, care aluneca fără 
niciun obstacol în jos, spre un nas aristocratic, înclinat 
identic, ce îi dădea aerul unei păsări de câmpie cu cioc 
lung. Efectul era sporit de părul lui, care se retrăsese într-o 
semilună perfectă, lăsând în urmă o vastă întindere goală. 
Era nesănătos de palid, cu câte o enormă pungă de carne 
sub fiecare ochi și cu obraji căzuţi sub nivelul buzelor, pe 
care le trăgeau în jos într-o permanentă strâmbătură 
dezaprobatoare. 

Ochii secretarului alunecau dintr-o parte într-alta a unui 
sul desfăcut pe birou înaintea lui, mișcare însoţită de 
repetate ţâţâieli de dezamăgire sau uimire în faţa 
nereușitelor vreunui oficial dintr-o provincie îndepărtată. În 
cele din urmă a strâns înapoi sulul, cu un oftat, l-a depus 
într-un toc din piele și l-a plasat cu grijă în grămada din 
partea stângă a biroului. Abia după aceea și-a ridicat 


privirile și a luat act de prezenţa lui Rufus, inspectându-l cu 
un ochi îngălbenit și fără să-și ascundă dezaprobarea. 

— Tu ești îngrijitorul elefantului împăratului? 

Rufus a dat din cap. 

— Corect, domnule, eu... 

Callistus i-a făcut semn să tacă. 

— Asta este tot ce vreau să știu. lar pentru moment, tot 
ce trebuie să știi tu este că împăratul a decis că tuaiun rol 
important în ceremoniile legate de divinizarea surorii sale. 
Tu și elefantul tău. 

Rufus a înghiţit și a încercat să-și stăpânească panica ce-i 
umplea stomacul cu un ghem de broaște ce se împerecheau 
frenetic. 

— De vreme ce este, evident, mai presus de posibilităţile 
tale să îndeplinești asta fără supraveghere, împăratul - 
Callistus a clătinat din cap cu resemnare - a decis că 
printre nenumărate alte responsabilităţi ale mele trebuie 
să-ţi coordonez rolul în ceremonie. În acest scop, tu și 
elefantul tău veţi fi pregătiţi de inspecţie mâine, la ceasul al 
doilea. 

— Pot să întreb, onorat secretar, ce formă va lua această 
misiune? a întrebat Rufus politicos, adăugând grăbit, 
pentru ca întrebarea să nu-i fie luată drept neobrăzare: în 
caz că anumite pregătiri speciale sunt necesare, pentru a 
mă asigura că Bersheba este gata pentru sarcină. 

Callistus a închis ochii. Probabil că asta avea să fie mai 
obositor decât se gândise. 

— Pregătiri speciale? 

— Da, domnule. Hamuri speciale sau un nou coș. Dacă 
Bersheba urmează să-l poarte pe împărat, acesta va trebui 
să fie purtat în ceva potrivit. Ceva ceremonios? 

Secretarul și-a ţuguiat buzele. 

— Animalul nu-l va purta pe împărat. Dar s-ar putea să fie 
nevoie să fii conștient de povara pe care o va purta. Este 
destul de grea, mi se spune. 


Rufus a petrecut o noapte fără somn, pregătindu-se pe 
sine și pe Bersheba. La ceasul fixat, el și elefantul stăteau în 
faţa grajdului, ea în gătelile ei de ceremonie, iar el în tunica 
pe care o căpătase de la mesagerul spilcuit al lui Callistus. 
Dar au mai trecut alte două ore înainte ca secretarul să 
vină pufăind în jos pe panta dinspre palat, însoţit de o 
escortă de soldaţi. 

Soldaţii au rămas în spate, în timp ce Callistus s-a uitat la 
elefant în lungul nasului său, de la o distanţă sigură, 
ţinându-și la nas o bucată de mătase parfumată. 

— Nu, nu, a pufnit el. Asta n-o să meargă. N-o să meargă 
deloc. 

Rufus s-a schimbat pe celălalt picior și a încercat să nu se 
uite în jur. Ce nu era în regulă cu ea? Își petrecuse întreaga 
noapte curăţind-o, lustruindu-i dinţii și fildeșii și periind 
frumoasa mantie ţesută cu fir de aur, care acum îi acoperea 
spinarea. Ce altceva ar mai fi putut să facă? 

— Adu-o mai aproape, i-a făcut semn Callistus. Dar nu 
prea aproape. 

Rufus a făcut cum i s-a cerut. 

— Întoarce-o de jur-împrejur. 

Din nou, Rufus s-a executat. 

— Nu. Nu. 

Callistus a scos o plăcuţă mică de scris și un stilus din 
mâneca togii și a petrecut câteva momente zgâriind pe 
plăcuţă. 

— Soldat! Da, tu. Du asta la armurierul împăratului. 
Spune-i că treaba trebuie terminată în zece zile, că deja 
știu că este imposibil de realizat și că trebuie să se consulte 
cu mine înainte să facă și un singur nit. 

Era limpede că inspecția se terminase, așa că Rufus a 
întors-o pe Bersheba în ţarcul ei. Știa că nu ar fi putut face 
nimic mai mult, dar reacţia secretarului îl înfuriase și a fost 
ceva mai dur cu elefantul decât intenţiona. La rândul ei, 
Bersheba și-a făcut clare sentimentele, cu o ușoară 
măturare a trompei care aproape că l-a dat jos de pe 


picioare și i-a schimbat dispoziția. Cu un zâmbet larg, Rufus 
a început să-i desfacă hamurile care îi ţineau cuvertura în 
spinare. 

— Nu ai timp pentru asta. 

Vocea lui Callistus a fost tăioasă, nerăbdătoare. 

— Vino cu mine, sclavule. 

Rufus nu mai fusese niciodată înăuntrul unui car închis. 
Puţini romani, chiar și senatori, fuseseră în vreunul dintre 
cele ce troncăneau pe străzile Romei în orele zilei, dacă nu 
se întâmplase să aibă vreo însărcinare imperială. I-ar fi 
plăcut mai mult moliciunea pernelor în timp ce săltau pe 
suprafața drumului, dacă nu ar fi fost prezenţa tovarășului 
său de călătorie și faptul că nu putea vedea, mulțumită 
legăturii ce îi fusese atent fixată peste ochi. 

Un ordin lătrat și sunetul unei porţi deschizându-se 
scârțâind i-au semnalat că ajunseseră la destinaţie. O mână 
fermă l-a ajutat să coboare din car și a simţit că aerul se 
schimbă când au trecut de afară undeva în interior. 
Legătura încă îi acoperea ochii, dar nasul îi dădea un mesaj. 
Era o anumită calitate distinctă a mirosului, care i-a făcut 
nasul să i se încreţească. Trecuse mult timp de atunci, dar 
era acolo, undeva în memoria lui. Apoi mintea i s-a umplut 
cu scântei roșii, ca și cum un ciocan ar fi bătut puternic 
lama înroșită a unei săbii scurte. Ăsta era mirosul. Îl putea 
simţi pe limbă. Mirosul unei armurării. Mirosul vag al unei 
călduri enorme. 

— Dezvăluie secretul ăsta nevestei, iubitei sau elefantului 
și răzbunarea împăratului te va ajunge până la marginea 
pământului. 

Cuvintele au venit de dinapoia lui, în timp ce niște mâini 
umblau grăbit la nodul legăturii de la ochii lui. 

A trebuit să clipească atunci când cârpa a fost înlăturată. 
Se afla într-o încăpere înaltă, fără ferestre, cam de mărimea 
grajdului Bershebei. La început, vederea i-a fost înceţoșată 
și tot ce a putut zări a fost licărirea unor torţe împrejurul lui 
și o enorm de puternică sursă de lumină la capătul celălalt 


al clădirii. Apoi ceața s-a limpezit și s-a trezit uitându-se la 
una dintre minunile lumii. 

În moarte, era chiar mai frumoasă decât în viaţă. Era mai 
înaltă, mai perfect proporţionată și orice imperfecţiune 
fizică îi fusese atent înlăturată sau ignorată. Capul îi era 
ținut sus, iar părul îi curgea în șuviţe pe umerii goi. Era 
regală, dar nu însingurată, privind fără vedere înainte. 
Privitorii ar fi putut-o găsi la început rece, dar ochii din aur 
luceau cu o căldură pe care stăpâna lor nu o emanase 
niciodată în viaţă. Suprafeţele trupului ei atrăgeau luminile 
torţelor și le reflectau înmiit, astfel că din anumite unghiuri 
era ca și cum ai fi privit în centrul unui furnal. 

După ce și-a revenit din primul șoc, Rufus și-a dat seama 
că Drusilla își îndeplinise ambiția. Era nemuritoare. 

Unde găsiseră atâta aur? Statuia pe care o comandase 
Caligula pentru a întări divinitatea surorii lui era înaltă de 
doi metri și jumătate și așezată pe o plintă de marmură roz. 
Artistul își îmbrăcase subiectul în veșmintele Dianei, dar o 
așezase în atitudinea unei reprezentări grecești mai vechi a 
lui Venus. Pentru câteva momente, Rufus s-a uitat la statuie 
înmărmurit. Apoi gândul l-a dus înapoi în încăperea cu pat 
înconjurat de draperii, iar trupul ei lucios, șiroind de 
transpiraţie, era sub al lui, cu sânii ridicându-i-se și 
coborând, cu fiecare umbră, o tentaţie. Iar statuia exact 
asta era: o bucată neînsufleţită de metal care nu se putea 
compara niciodată cu fiinţa plină de viaţă, care locuise 
cândva acel trup. 

Callistus l-a readus la realitate. 

— Poate elefantul să o tragă? 

Rufus s-a uitat pentru o secundă la el nedumerit, înainte 
ca mintea să îi accepte provocarea, și a încercat să 
calculeze enorma greutate a aurului și a carului necesar 
pentru a o transporta. 

— Nu poate duce statuia peste pod câtre Senat, a spusel 
cu hotărâre. Nu ar ţine. Aţi risca să distrugeţi totul. 

Callistus s-a albit la faţă la acest gând. 


— Nu va fi nevoie de asta. Ruta este fără discuţie secretă, 
dar gândește-te la o ocolire a forului și poate o procesiune 
până la Circus Maximus. 

— Atunci, da, Bersheba o poate trage. 

e 

Ceremonia a fost programată pentru ultima zi a 
restricţiilor impuse de Caligula pe perioada de doliu pentru 
ea, ceea ce asigura o revărsare de bucurie cum Roma nu 
mai văzuse din ziua încoronării împăratului. 

Dar Callistus avea încă o ultimă surpriză pentru Rufus. 

O duzină de sclavi au cărat legăturile grele, toate atent 
învelite în piele moale, până la casa elefantului și au lăsat 
jos în iarbă obiectele cu forme ciudate. Secretarul a 
supravegheat, în timp ce Rufus le-a despachetat, numărând 
fiecare piesă pe măsură ce era dezvelită în faţa grajdului. 

— Dar Bersheba nu poate purta asta. 

Lui Rufus nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii. 

Callistus a tresărit. 

— Trebuie. Împăratul insistă. 

Legătura cu cea mai ciudată formă conţinea ceea ce 
Rufus până la urmă a descoperit că era o complicată 
acoperitoare pentru cap, placată cu aur, făcută din zale. 
Combina protecţia pentru ochii și pentru corpul elefantului 
și era prevăzută cu curele din piele, ca să nu alunece de pe 
poziție. Din frunte, exact între umflăturile cât niște scuturi 
ale deschiderilor pentru ochi, Rufus a fost îngrozit să vadă 
ieșind o periculoasă ţepușă din aur, de două picioare 
lungime. 

În continuare, a ieșit le iveală un set de la fel de 
extravagante protecţii pentru genunchi, fiecare cu ţepușa 
ei alarmantă. 

În cele din urmă, din legătura la care fusese nevoie de 
patru sclavi pentru a fi cărată, a fost derulată o cuvertură 
enormă, din plăcuţe de metal acoperite cu aur, în formă de 
frunze, prinse între ele, care ar fi putut acoperi toată 


dușumeaua modestei camere a lui Rufus. Era menită să 
protejeze spatele și laturile Bershebei. 

— A, și mai sunt și astea, și-a amintit secretarul și, 
băgând mâna sub faldurile mantiei sale, a scos două coarne 
de aur, goale pe dinăuntru, care se potriveau fix pe capetele 
fildeșilor Bershebei. 

— O să arate caraghios, a încercat Rufus să îl înduplece. 

— Nu caraghios, măreț, a insistat Callistus. Ai să 
obișnuiești animalul să poarte această armură ceremonială, 
astfel încât, atunci când va trage statuia din aur a surorii 
împăratului, să ofere un spectacol la care romanii nu au mai 
fost martori niciodată. Mai este un lucru. 

Rufus și-a mușcat limba. Ştia că secretarul nu avea să-i 
uite ieșirea. Singurul motiv pentru care nu era deja pe 
drum spre un stâlp pentru biciuire era că nimeni altcineva 
nu o putea controla pe Bersheba. 

Callistus a făcut un gest unuia dintre sclavi, care a 
desfășurat un mic pachet ce zăcuse uitat, dar acum 
dezvăluia ceea ce era pur și simplu armura aurită și tunica 
neagră a unui soldat din garda pretoriană. 

— Ar trebui să te simţi onorat, sclavule. Împăratul a 
considerat că este potrivit să te numească soldat onorific al 
gărzii sale de elită. Temporar și fără soldă, desigur. 

Desigur. 

e 

Bersheba își detesta noile podoabe și și-a făcut cunoscută 
nemulțumirea. 

Când încerca să-i fixeze complicatul ornament pentru 
frunte, îl lăsa să ajungă până la punctul în care mai avea de 
strâns o ultimă curea înainte să scuture din cap, ceea ce 
făcea ca podoaba să alunece și să-i rămână atârnată de o 
ureche. 

Armura pentru spate, chiar și numai privind-o, promitea 
a fi o încercare încă și mai dificilă. Nu numai că era uriașă, 
dar era greu de mânuit și Rufus și-a dat imediat seama că 
aveau să-i trebuiască mai multe ajutoare. Callistus a ţâţâit 


nemulțumit și i-a făcut semn să plece, dar într-o oră, la casa 
elefantului au sosit șase sclavi și Rufus i-a pus la treabă. 

În timpul operaţiunii, Bersheba a fost dintr-o dată un 
exemplu de cooperare. A făcut exact ce i se cerea și, 
lucrând cu toţii, au reușit să-i așeze în spinare enorm de 
greaua cuvertură metalică. Chiar și atunci când i-a 
comandat să stea nemișcată, Bersheba a făcut totul cu o 
asemenea grijă, încât acoperitoarea a rămas exact unde 
era, iar Rufus a putut să se bage sub ea și, folosindu-și toată 
puterea, să-i strângă curelele din piele care să o păstreze în 
poziţie. 

Nu se simţise niciodată atât de mulțumit ca atunci când s- 
a tras câţiva pași înapoi ca să-și admire opera, cu un 
zâmbet până la urechi. Secretarul avea dreptate: chiar 
arăta măreț. 

S-a uitat adânc în ochii maronii, plini de sentiment. 

— Îţi mulţumesc, Bersheba. M-ai făcut mândru. 

Bersheba i-a întors privirea. Era acolo o sclipire? 

— Nu! 

Da. A început ca o tresărire a umerilor și s-a propagat în 
jos pe  lateralele ei masive, ca o unduire aproape 
imperceptibilă a uriașei crupe și o tresărire a cozii. Încet, 
infinit de încet, mantia aurită a alunecat într-o parte, până 
când a sfârșit prin a-i atârna între picioare. 

Urletul de frustrare care a stârnit ecouri pe Palatină a 
speriat porumbeii din pomi și de pe acoperișuri. 

Dar lucrul pe care Rufus îl învățase pe parcursul anilor 
de lucru cu animalele lui Fronto era perseverenţa. Ştia că 
avea să câștige în cele din urmă și, cu o zi înainte de cea în 
care ei trebuiau să pășească în fruntea paradei, Bersheba 
stătea înaintea lui - o arătare ce putea să îngheţe sângele în 
vinele oricui, cu armura ceremonială ferm fixată la locul ei; 
un munte viu de fragmente aurii, strălucitoare, scânteind, 
fiecare în parte, în lumina soarelui. 

A trimis după Callistus. Oficialul palatului și-a îngustat 
ochii și a studiat-o pe Bersheba din toate părțile, apoi a dat 


din cap cu satisfacţie. 

— Așteaptă, a ordonat el. 

După câteva minute, a revenit cu împăratul alături de el, 
urmat de Protogenes și de un individ micuţ, ce semăna cu o 
nevăstuică, și care, și-a dat Rufus seama, trebuia să fie 
șambelanul împăratului. Rufus a fost șocat de înfățișarea 
împăratului. Nu îl mai văzuse pe împărat de la moartea 
surorii lui și intervalul  operase o schimbare 
înspăimântătoare în tânărul bărbat. Părul îi era lung și 
lăţos, barba îi era încâlcită, ca și cum nici nu se tunsese, nici 
nu se bărbierise de luni de zile. Ochii îi erau înfundaţi adânc 
în orbite, iar obrajii aveau o culoare gălbejită, ca ceara de 
lumânări. 

Caligula s-a oprit atât de brusc la vederea Bershebei, 
încât Protogenes aproape s-a izbit de spatele lui și a trebuit 
să se arunce cu neîndemânare într-o parte, pentru a evita 
ciocnirea. Împăratul s-a uitat cu ochi mari la elefant, de 
parcă nu-l mai văzuse niciodată până atunci. 

— Într-adevăr, animalul ăsta este demn de sora mea, a 
strigat el. Ah, dacă aș fi avut o duzină, nu, o sută, ca el, îi 
puteam face onoarea pe care o merită. 

Rufus a văzut că ochii îi erau umeziţi. Caligula a tras 
adânc aer pe nări și i s-a adresat direct. 

— Fă-ţi slujba cum se cuvine, sclavule, și fii sigur că 
împăratul tău te va răsplăti. 

Mai târziu, când Rufus stătea în micuța încăpere din 
spatele casei elefantului, cu stomacul frământat de îndoieli, 
Livia l-a întrebat grav: 

— Dacă împăratul îţi oferă o răsplată, ce ai să ceri? 

EI a ridicat din umeri. 

— Este prea devreme să mă gândesc la astfel de lucruri. 
Dacă ceva nu merge cum trebuie mâine, aș putea fi mort 
înainte de lăsarea serii. 

— Dar trebuie să fie ceva ce îţi dorești mai mult decât 
orice, a insistat ea. 


Avea dreptate. Rufus știa exact ce ar fi cerut. Dar ao 
spune cu voce tare părea a însemna să riște să o piardă. 
Zeilor le plăcea să facă mici glume cu cei ambiţioși și cu cei 
mândri. Le plăcea să dea speranţă, pentru ca apoi să o 
înlocuiască prin disperare; avusese această experienţă. Dar 
Livia nu s-a lăsat și în cele din urmă Rufus a capitulat. 

— Cred că am să îi cer să ne cumpărăm libertatea, a spus 
el ca în treacăt, de parcă n-ar fi fost cel mai important lucru 
din lume. Fronto încă mai are banii pe care i-a pus deoparte 
pentru mine. S-ar putea să nu fie de ajuns numai atât, dar 
cred că mi-ar împrumuta cât ar mai fi nevoie. Am putea trăi 
bine împreună. 

Livia s-a străduit să-și ascundă dezamăgirea. Cum de nu 
înţelegea? 

Pentru întâia oară în viaţa ei, scăpase. Pentru întâia oară 
în viaţa ei avea ceva. Nu era mult. Doar o cămăruţă prin 
care sufla vântul, care puţea într-una a bălegar de elefant, 
cu un soţ care era mai mult băiat decât bărbat și uneori era 
naiv până la neghiobie. Dar erau ale ei. 

Își avusese partea de singurătate. Privită și tratată ca un 
fel de monstru de îndată ce a devenit clar că nu avea să mai 
crească în înălţime, fusese vândută ca sclav de propriul ei 
tată. Tratată de stăpânul ei la început ca o jucărie, apoi ca o 
jucărie sexuală, a fost aruncată deoparte de îndată ce 
acesta s-a plictisit de ea și a alunecat pe următorul lui nivel 
de depravare. Au urmat alţi stăpâni și experienţe similare, 
dar când a fost vândută trupei de pitici a crezut că-și găsise, 
în cele din urmă, tovărășia. Greșea. Pentru că ea, tânără, 
frumoasă și cu o formă omenească recognoscibilă, era 
diferită de ei, care aveau braţele și picioarele supra- 
dezvoltate și trupurile oprite din creștere, din moment ce ei 
erau adulţi normali. O urau. 

Numai talentele ei de gimnastă, care le-au sporit 
reputaţia, i-au adus acceptarea. Şi dacă era dorită de 
bărbaţii care o urmăreau cu lăcomie dansând și făcând 
tumbe, măcar ei îi dădeau să mănânce mai bine. 


Rufus și împăratul o salvaseră de viaţa aceea. lar acum 
soțul ei îi ameninţa siguranţa - siguranţa lor - pentru a 
urma un vis imposibil. 

Oare el nu era în stare să vadă că împăratul nu avea să-l 
elibereze niciodată? Nu exista decât un elefant al 
împăratului și un singur om care îl putea controla. Avea tot 
atâtea șanse de libertate câte avea și Bersheba. A deschis 
gura ca să-i spună asta, dar a fost întreruptă de o bătaie în 
ușă. 

Rufus s-a uitat ţintă la ea. Ciocănitul s-a auzit iarăși, mai 
puternic de data asta, plin de autoritate. Rufus s-a ridicat în 
picioare și a crăpat puţin ușa. 

— Omul ar avea parte de o primire mai caldă în Dacia. 

— Cupido! 

Livia și-a ridicat privirile când germanul a intrat în 
încăpere. Arăta foarte tânăr și incredibil de chipeș, cu 
platoșa lui lucitoare cu lup, cu părul lui auriu contrastând 
cu negrul sinistru al tunicii. 

— Am venit să-ţi urez noroc, Rufus. Aemilia și cu mine am 
sacrificat un cocoș alb și semnele au fost bune. Sora mea a 
aruncat beţele pentru noi. Ne prezic că amândoi, tu și cu 
mine, vom înfrunta încercări, dar că uniţi le vom depăși și 
vom fi victorioși. Zeii o vor. 

Rufus a simţit cum îl trece un fior involuntar. Ceva în felul 
în care a vorbit Cupido conţinea o urmă de avertisment. 

— Încercări? Ce fel de încercări? 

— Nu-i decât un cuvânt. 

Cupido a ridicat din umeri, dar Rufus i-a citit înţelesul în 
ochi. Nu mă presa cu asta. Ai încredere în mine. 

— Nu știu decât că am să fiu alături de tine când o săai 
cea mai multă nevoie, a spus gladiatorul, încercând să 
însenineze atmosfera. Cohorta Tungriană va asigura mâine 
escorta directă a împăratului. Ai grijă ca Bersheba să nu 
scape nimic pe direcţia mea de înaintare - tocmai mi-am 
cumpărat sandale noi. 


Rufus s-a uitat atent la el pentru câteva secunde, apoi a 
zâmbit. Ce conta? Ce voiau zeii, voiau zeii și simplii muritori 
nu puteau face nimic pentru a schimba lucrurile. Singura 
certitudine era că prietenul lui avea să fie la numai câţiva 
pași în urma lui, atunci când Bersheba avea să conducă 
procesiunea spre noul templu al Drusillei, pe care Caligula 
îl inaugurase pe Colina Capitolină. lar asta era de ajuns. 

Cupido nu a mai stat decât puţin. După ce a plecat, Rufus 
s-a întors spre Livia cu un zâmbet, dar ea era concentrată 
asupra lucrului ei de mână și nu și-a ridicat privirile. 

Avea să o facă pe ea și pe împărat mândri. Încercări și o 
victorie. 


e Capitolul XXVIII 


Rufus a deschis ușile grajdului în dimineața următoare 
pentru a fi întâmpinat de un soare ce părea a fi fost anume 
creat pentru Drusilla. Strălucea cu mai multă intensitate, 
de parcă zeii l-ar fi lustruit în onoarea celui mai nou 
membru al Panteonului lor. Când a scos-o afară pe 
Bersheba, plăcile armurii ei ceremoniale licăreau ca o piele 
din aur și Rufus a știut că statuia Drusillei avea să orbească 
pe oricine avea să se uite la ea în această zi. 

Bersheba a avut cel mai bun comportament al său și și-a 
acceptat stânjenitorul echipament fără nici cel mai mic 
semn de răzvrătire. Când Callistus a venit la grajd la ceasul 
al cincilea pentru a-și da cu părerea, a ţâţâit dezaprobator 
și i-a indicat lui Rufus să lustruiască aici o articulaţie, colo o 
plachetă, dar Rufus a văzut că secretarul era aproape la fel 
de mândru de elefant pe cât era el însuși. La rândul lui, 
Rufus, simțindu-se stânjenit în uniforma lui marţială de 
gardă, a trecut cu bine de inspecția lui Callistus și au fost 
gata. 

O mică escortă de pretorieni i-a condus la turnătorie, 
unde statuia Drusillei aștepta, deja ferm fixată cu frânghii și 
înfiptă bine într-un car cu patru roţi, formidabil de bine 
întărit și decorat cu motivele de frunze aurii ale familiei 
imperiale. Rufus a înhămat-o pe Bersheba la car, și-a ocupat 
locul între umerii ei și ușile duble au fost trase în lături. 

Mulțimea începuse să se adune încă înainte de ivirea 
zorilor și nu era nici măcar unul printre ei care să nu fi 
anticipat ziua divinizării Drusillei cu lăcomia unui om 
flămând. Nu că toţi ar fi fost de acord cu ridicarea ei la 
rangul de zeitate; departe de asta. Mulţi simțeau în asta o 
violare a tuturor codurilor cunoscute, iar alţii se temeau de 
răzbunarea divină pentru insulta adusă ordinii stabilite. Dar 


ceea ce li se păruse a fi o eternitate, fuseseră legaţi de 
restricţiile draconice impuse de împărat pentru doliul 
surorii sale. De la moartea ei, a fi prins râzând, îmbăindu-te 
sau chiar cinând cu prietenii însemnase a înfrunta execuţia 
instantanee. Astăzi, interdicțiile aveau să înceteze, iar 
imperiul avea să sărbătorească. 

Turnătoria era aproape de traseul procesiunii oficiale, 
lângă întretăierea dintre Nova Via și Via Sacra. Cei mai 
mulţi dintre spectatori se aflau deja pe locurile pe care și le 
aleseseră, dar un flux lent de întârziaţi încă își mai croia 
drum de-a lungul Viei Sacra, sperând să mai găsească 
puncte bune de observaţie de unde să poată avea o 
priveliște cât mai bună asupra împăratului. 

Rufus i-a dat Bershebei semnalul de pornire. Era 
obișnuită să tragă carul cu fânul ei, iar acum s-a aplecat 
înainte pentru a clinti greutatea carului cu statuia Drusillei 
la mijloc. Era extraordinar de zdravănă, dar cu toate astea 
Rufus se așteptase ca ea să se străduiască din toate puterile 
la confruntarea cu greutatea neașteptată a enormei statui 
din aur. A fost evident când a făcut primul pas că efortul era 
mult mai mic decât anticipase el, iar carul s-a urnit cu 
ușurință din loc, troncănind cu roţile sale ferecate în fier 
peste pietrele drumului. 

Nedumerit, Rufus s-a uitat peste umăr. Carul era solid 
construit, dar chiar și așa, ar fi trebuit să se încovoaie sub 
greutatea metalului preţios pe care îl purta. Nu părea 
posibil ca ceva care părea atât de greu să poată fi tras cu 
atâta ușurință - decât dacă... Aproape a izbucnit în râs. Era 
goală pe dinăuntru. Tributul împăratului adus surorii sale 
nu era decât o carapace goală pe dinăuntru. 

După ce au ieșit prin marile porţi duble de pe Nova Via, 
Rufus a bătut-o pe Bersheba pe umărul stâng și ea a cotit 
brusc, pătrunzând în strada cea largă. La început, ceea cea 
atras privirile tuturor a fost elefantul împăratului, în toată 
măreţia sa împlătoșată. Apoi Rufus a auzit strigăte de 


uimire răsunând de ambele părţi ale străzii, când mulțimea 
a realizat ce era în car. 

— Divina Drusilla! Uite, uite, este zeiţa! O zeiță din aur 
curat! 

Mulțimea s-a repezit spre ei, cei din spate împingându-i 
pe cei din faţa lor, dar Callistus nu lăsase nimic la voia 
întâmplării cu sora divină a împăratului. Două centuri 
complete de pretorieni erau aliniate de fiecare parte a 
drumului și acum și-au tras din teacă săbiile lor scurte, 
făcând mulţimea să se dea înapoi speriată, la adăpost de 
vârfurile lor ascuţite. 

Strigătele de uimire au sporit când Bersheba și-a urmat 
calea, cu pas măsurat, pe dinaintea coloanelor bogat ornate 
ale templului lui Jupiter Stator, pretorienii înaintând odată 
cu ea, de o parte și de alta, fulgerându-și săbiile la oricine 
amenința să se apropie prea mult de nepreţuita 
încărcătură. La intersecţia dintre Nova Via și Via Sacra 
aștepta împăratul, invizibil dinapoia perdelelor unui car 
aurit. În spatele lui, aranjaţi potrivit rangului și pe familii, 
aristocrația imperiului se întindea pe Clivus Palatinus. 
Consuli și guvernatori, senatori și generali, regi și prinți. 
Călătoriseră din întreaga lume pentru a fi aici în această zi, 
ca s-o vadă pe Drusilla pătrunzând în împărăţia 
nemuritorilor. 

Cupido era la locul lui, alături de carul împăratului, 
împreună cu mai mulţi luptători care formau garda 
imediată a lui Caligula, cu emblema lupului strălucind în 
lumina soarelui pe platoșele lor. Dincolo de car, Rufus l-a 
văzut pe Callistus umblând de colo-colo precum un șoarece 
cuprins de panică, agitându-se, repezindu-se în jur și 
îndreptându-se de spate. Bersheba a fornăit și secretarul 
imperial și-a pierdut pentru o clipă respiraţia, de parcă ar fi 
fost surprins să o vadă, făcându-l pe Rufus să se întrebe 
dacă nu cumva ajunseseră prea devreme. Dând din braţe, 
omulețul a manevrat-o pe Bersheba cu statuia pe poziţie, în 
locul de onoare din fruntea procesiunii. Escorta pretoriană 


inițială s-a îndepărtat pentru a-și ocupa locurile printre 
camarazii lor care așteptau în lungul traseului la intervale 
de șase pași. 

Cu o ultimă cursă rapidă în lungul frontului, Callistus a 
tras adânc aer în piept și a dat ordinul de pornire. Cu inima 
tremurându-i, Rufus a pus-o pe Bersheba în mișcare. 

Întreaga Romă părea a fi înghesuită pe străzile 
supraaglomerate din jurul forului. Mulțimea de pe Via 
Sacra putea fi socotită la zeci de mii și oamenii se 
căţăraseră pe orice punct mai înalt de pe treptele templelor 
și printre statui. Înaintea lui Rufus, coloane de marmură 
fasonată marcau drumul la intervale egale, fiecare cu 
personajul ei solemn sculptat în vârf. De la înălţimea la care 
se afla, pe spinarea Bershebei, măreaţa stradă se vedea 
întinzându-se înaintea lui tocmai până la îngrămădirea 
masivă de birouri oficiale de la poalele Colinei Capitoliului. 
În apropiere, de fiecare parte, erau templele și clădirile 
publice care făceau ca aceasta să fie cea mai importantă 
stradă din Roma. Deja se apropiau de lunga faţadă a Casei 
Vestalelor. Dincolo de ea era Regia și templul Divinului 
Iulius, cu podiumul lui de pe care uneori marii oratori 
atrăgeau mulţimi de sute, chiar mii de ascultători. 

Pe măsură ce Bersheba înainta cu răbdare, pas cu pas, 
mulţimea arunca cu petale de flori sub picioarele ei masive 
și parfumul lor îi umplea lui Rufus nările. Aclamaţii dintr-o 
mie de piepturi îi răsunau în urechi. Nu îndrăznea să se uite 
în spate, dar simţea prezenţa liniștitoare a lui Cupido în 
apropiere, ţinând pasul cu carul imperial în care Caligula 
stătea singur și nevăzut înapoia draperiilor de mătase. Asta 
era ziua Drusillei și împăratul voia ca nimic, nici măcar el 
însuși, să nu distragă atenţia poporului de la măreaţa figură 
din aur a surorii sale. 

Acum se apropiau de Rostrum lulium. Rufus a văzut 
ciocurile de abordaj distinctive, de la corăbiile capturate în 
bătălia de la Actium, ieșind în afară din zid, de o parte și de 
alta a nișei care adăpostea sanctuarul. 


Bersheba era exact în dreptul platformei când au atacat. 

Rufus se concentrase asupra splendorilor ce-l înconjurau 
și, la început, nu și-a dat seama ce se petrecea. Apoi, pe 
deasupra urletelor mulţimii, a auzit strigătul lui Cupido: 

— Gărzi, la mine! 

Priveliștea care i s-a înfățișat ochilor când s-a răsucit 
alarmat nu părea posibilă. Douăzeci de figuri sinistre au 
țâșnit din mulţimea ce încă aclama și, cumva, au străpuns 
linia pretorienilor care stăteau gata să intervină. Fiecare 
om purta o mantie cu glugă din lână maronie, care îi 
acoperea faţa, și avea în mână o sabie trasă. Felul 
profesional în care ţineau armele îi indica drept soldaţi sau 
foști soldaţi și s-au îndreptat fără o vorbă spre carul aurit, 
cu o intensitate a hotărârii care le făcea intenţia 
inconfundabilă. Asasini! Încercau să-l ucidă pe împărat. 
Rufus a privit fără să-i vină a crede cum încă o duzină i-au 
urmat, tot netulburaţi. 

— Gărzi, la mine! 

Strigătul lui Cupido a fost mai ascuţit, mai disperat. De ce 
nu reacţionau pretorienii care erau înșiruiţi în lungul 
drumului? Stăteau încremeniţi pe locurile lor, la fel de 
imobili ca statuile de pe plintele lor de marmură. 

Trei sau patru dintre ucigașii fără chip îi înconjuraseră 
deja pe fiecare dintre cei doisprezece oameni ai lui Cupido 
și încă și mai mulţi își făceau loc printre grupurile angajate 
în luptă, îndreptându-se înspre car. Lupta se domolea și se 
încingea iar, dar, cumva, Cupido a reușit să stea între 
asasini și împărat. Rufus a văzut sabia cea lungă fulgerând 
și un om a fost la pământ, cu sângele ţâșnind abundent 
dintr-o tăietură la beregată. Dar a fost imediat înlocuit de 
un altul dintre personajele cu glugă și Rufus și-a dat seama 
că atacatorii încercau să-l îndepărteze pe Cupido de lângă 
car. 

Fără să stea pe gânduri, a sărit de pe spinarea Bershebei 
și a rupt-o la fugă înspre prietenul lui. 

— Aici, Cupido, a strigat el în timp ce fugea. 


Cupido i-a aruncat o privire rapidă și Rufus a recunoscut 
lumina bătăliei în ochii lui. Cu șanse sau fără, acesta era 
elementul natural al tânărului german, cu sabia în mână și 
cu un dușman înainte-i. Arma asasinului căzut zăcea la 
picioarele sale, și cu o mișcare rapidă a încheieturii mâinii, 
Cupido și-a folosit lama pentru a o trimite, cu mânerul 
înainte, prin aer în mâna lui Rufus. 

— Amintește-ţi ce te-am învăţat, a strigat el tăind cu sabia 
pentru a para o lovitură cu un zăngănit care i-a făcut lui 
Rufus urechile să-i ţiuie: ochii, beregata și boașele. 

Ordinul sumbru trebuie să fi răspândit frică prin inimile 
adversarilor lui, pentru că atacul lor a șovăit. A fost numai 
pentru o fracțiune de secundă, dar îndeajuns pentru a-i da 
lui Cupido o deschidere. A scos strigătul lui de bătălie și și-a 
înfipt sabia în gura personajului îndesat din centru, 
împrăștiind sânge când a retras-o tăind prin carne, lăsându- 
| pe om să se prăbușească precum o piatră. 

Rufus a reușit să se plaseze pe poziţie la dreapta lui 
Cupido, blocând accesul spre car exact când un alt grup de 
ucigași cu glugă au trecut prin linia pretorienilor. 
Încrederea relaxată a prietenului său îl ajuta să-și 
liniștească panica ce-i frământa stomacul, dar adevărul era 
că era îngrozit. A înghiţit greu și a încercat să se 
concentreze, când asasinul ce zăcea într-o baltă de sânge la 
picioarele lui s-a răsucit și a scos un țipăt gâtuit, înainte de 
a se cutremura o dată convulsiv și a rămâne nemișcat. 

Repetându-și instrucţiunile lui Cupido iarăși și iarăși în 
minte, Rufus și-a ţinut sabia jos, cu vârful în sus, repezind-o 
cu mici zvâcnituri spre burtă și stomac, așa cum îl învățase 
gladiatorul. Nu părea foarte războinic, dar era destul 
pentru a-l ţine pe cel mai apropiat adversar al său la o 
distanţă sigură. Rufus a zărit ochii atacatorului său de sub 
mantia cu glugă. Părea foarte tânăr și foarte speriat și 
dădea lamei ce zvâcnea mai mult respect decât merita. La 
început, Rufus s-a întrebat de ce, apoi și-a amintit de 
uniforma pe care o purta. Pretorienii erau elita împăratului 


și printre cei mai bine antrenați soldaţi din imperiu. 
Adversarul lui trebuia să fi fost convins că se confrunta cu 
un veteran încercat în bătălii. 

Cupido lupta din greu, dar Rufus și-a dat seama că 
prietenul lui își folosea viteza și agilitatea pentru a se 
asigura că cei mai mulţi dintre asasini erau forţaţi să se 
confrunte cu el, mai degrabă decât cu amatorul 
neîndemânatic de lângă el. Încă un ucigaș a căzut sub sabia 
lui și supraviețuitorii au dat înapoi, curajul care îi adusese 
prin cordonul de pe marginea străzii începând să îi 
părăsească înaintea îndemânării căpătate în arenă a omului 
care îi înfrunta. 

— Carul! Nu uitaţi de ce suntem aici! 

Ordinul strigat a avut tonul disperării. Vocea a venit de 
sub gluga celui mai înalt dintre atacatori și i-a stârnit lui 
Rufus o amintire, însă înainte ca mintea să-i înceapă să o 
caute, asasinii s-au repezit asupra celor doi apărători cu 
săbiile ridicate. Cupido l-a străpuns pe unul dintre atacatori 
în piept și cumva a parat o sabie care venea repezită pieziș, 
cu un pumnal ce i-a apărut în mână asemenea unui obiect 
de recuzită în mâna unui scamator. Rufus a auzit zăngănit 
de fier în spatele lor și și-a dat seama că o bătălie similară 
se dădea și de cealaltă parte a carului împăratului, dar asta 
nu însemna nimic pentru el. El trebuia să se concentreze să 
rămână în viaţă. Apoi a venit un moment ciudat, când 
adversarul lui cel mai apropiat s-a dat înapoi și Rufus s-a 
trezit într-o oază de calm în centrul uraganului. Luptându- 
se să-și recapete suflul, a fost în stare să se uite în jur 
pentru întâia oară după multe minute. 

În ciuda faptului că erau depășiți numericeșşte, lupii lui 
Cupido se ţineau bine. Trupuri zăceau în mormane 
împrejurul carului, unele nemișcate, altele răsucindu-se în 
chinurile morţii, sângerând și gemând. Vizitiul împăratului 
fusese smuls de pe locul lui și tăiat în bucăţi și una dintre 
iepele albe ca laptele înhămate la car zăcea căzută în 


hamuri, izbind violent cu copitele în pavaj și încercând să se 
ridice în picioare în ciuda suliței care îi străpungea burta. 

Uimitor, cordonul de pretorieni încă ţinea mulţimea pe 
loc, deși mai mulţi se uitau în jur alarmațţi și se întrebau în 
mod evident de ce nu primiseră ordinul de a se angaja în 
luptă. Cu siguranţă, vedeau cum camarazii lor erau presaţi 
puternic, iar împăratul era în pericol mortal. Era nedrept, a 
simţit Rufus, că el și Cupido păreau a face cea mai mare 
parte a trebii. 

Lucirea unei lame a spart vraja și Rufus s-a lăsat în jos 
pentru a permite loviturii de secerare care i-ar fi luat capul 
de pe umeri să treacă inofensiv pe deasupra lui. Apoi 
bătălia s-a încins iarăși și de-acum lupta ca să-și salveze 
viaţa. 

Acum, adversarul lui era mai mare și mai puternic și nu 
avea nimic din prudența tânărului temător cu care se 
confruntase mai devreme. A fost forțat să se retragă 
centimetru cu centimetru până când s-a împiedicat de 
picioarele unui rănit ce se târâse printre roţile carului, la 
adăpost. Lumea s-a întors cu susul în jos când a căzut pe 
spate și, pentru o clipă, a zărit imaginea unui chip cu ochii 
măriţi înapoia ferestrei carului. A gemut când atacatorul lui 
i-a proptit în piept o sanda cu ţinte și l-a folosit ca pe o 
platformă - pentru a se pune în poziţie ca să-și rotească 
sabia și să izbească în modelul cu frunze de aur al ușii 
carului. Rufus s-a simţit strivit și, instinctiv, și-a repezit 
sabia în sus. A simţit un moment de rezistenţă, după care a 
urmat un salt înapoi, când omul de deasupra lui a scos un 
țipăt strident și s-a răsucit, simțind cum vârful ascuţit i se 
înfingea în trup. Îngrozit, Rufus și-a eliberat lama și a fost 
recompensat cu un urlet de agonie. În același timp, un 
potop de lichid cald i s-a împrăștiat peste faţă și piept, iar 
asasinul s-a prăvălit pe o parte. 

S-a simţit brusc foarte obosit, dar Cupido era încă 
angajat în luptă la câţiva pași depărtare și s-a forţat înapoi 
pe picioare, folosindu-se de roata carului pentru sprijin. 


Vedea că lupta era pe sfârșite. Pretorienii care îi lăsaseră 
fără împotrivire pe asasini să treacă prin cordonul lor se 
treziseră în cele din urmă din letargie și șase sau șapte 
dintre ucigași se luptau să scape din mâinile lor. 

Cupido a expediat o lovitură scurtă unuia dintre 
adversarii săi încă supraviețuitori și omul s-a îndepărtat 
învârtindu-se, cu sângele gâlgâindu-i din gât. Asta l-a lăsat 
în luptă numai pe bărbatul cel înalt - conducătorul care 
strigase ordinul. Lupta bine, cu îndemânarea unui 
experimentat mânuitor al sabiei, dar nu se putea nici pe 
departe măsura cu un fost gladiator. Cu o răsucire a lamei, 
Cupido i-a smuls omului sabia din mână și a trimis-o 
învârtindu-se prin aer. Şi-a proptit vârful sabiei în beregata 
asasinului și l-a forțat pe om să îngenuncheze, după care, 
cu o altă mișcare rapidă, i-a aruncat gluga pe spate. 

Rufus a simţit că i se oprește respiraţia. 

Lucius. 

— Ucide-mă. 

Nu a fost o rugăminte - era prea mândru pentru asta. 
Cuvintele i-au fost adresate lui Cupido, dar privirile lui 
Lucius erau aţintite în ochii lui Rufus. Își știa soarta în cazul 
în care cădea în mâinile torţionarilor împăratului. 

— Ucide-mă, a repetat, iar Rufus a știut că unul dintre 
numele strigate atunci când fierul înroșit avea să fie aplicat 
iarăși și iarăși avea să fie al lui însuși. 

Cupido a auzit și el cuvintele, dar își cunoștea datoria, iar 
ea nu era să ofere o moarte îndurătoare unui om care 
tocmai încercase să-l ucidă pe împărat. Şi-a luat sabia de la 
gâtul lui Lucius. 

— Soarta ţi-a a fost scrisă în momentul în care ai trecut 
linia gărzilor. Cum de-ai făcut asta? Are să fie prima 
întrebare pe care au să o pună și am să fiu interesat să-ţi 
aud răspunsul. Pentru că ai să răspunzi, prietene. Viteji sau 
lași, întotdeauna dau răspuns. 

Lucius și-a lăsat ochii în jos, dar nu înainte ca Rufus să 
recunoască disperarea din ei. 


— Fii atent, are un pumnal. 

Vorbele au ţâșnit înainte să-și dea seama că el le rostise. 
Cupido a făcut un pas înapoi și sabia i s-a înălţat, dar Rufus 
a fost cel care s-a mișcat primul, înfingându-și lama adânc 
în pieptul lui Lucius. Tânărul tribun a deschis gura ca și 
cum ar fi avut ceva important de spus, dar un potop stacojiu 
i-a umplut-o și s-a prăbușit în față, smulgându-i lui Rufus 
sabia din mână. 

Rufus s-a întors, ca să privească în ochii acuzatori ai lui 
Cupido. 

— Nu era niciun pumnal. 

Rufus a scos cuțitul ornamentat pe care Lucius i-l dăduse 
sub copacul din grădina Drusillei. Folosindu-l pe Cupido 
pentru a-și masca mișcările de privirile ocupantului carului, 
s-a aplecat și a pus arma între degetele fără viaţă ale lui 
Lucius. 

— Acum e. 

Cupido l-a privit aspru, dar nu a făcut nimic pentru a-l 
opri. 

— Vorbim despre asta mai târziu. 

Un muget care a făcut aerul să se zguduie i-a reamintit 
lui Rufus că o abandonase pe Bersheba. Pășind cu greutate, 
s-a îndreptat înapoi spre elefant, trebuind să treacă pe sub 
privirile șocate ale consulilor și ale senatorilor care 
urmăriseră lupta cu groază neputincioasă. Privirea i-a 
surprins-o pe cea a unchiului împăratului. Claudius clipea 
nervos, ca o bufniță bătrână surprinsă de lumina 
strălucitoare a soarelui. 

— Trimiteţi după Nestor și spuneţi-i să-și aducă cele mai 
cumplite instrumente. 

Ordinul strigat a fost însoţit de un zdrăngănit, când 
Caligula a izbit cu picioarele ușa carului, cu faţa aproape 
stacojie de furie și frică stăpânită. 

— Vom pune triunghiul și forja aici, în plină vedere, și 
Roma va vedea cum îi răsplătește împăratul pe cei care au 
vrut să-i facă rău! 


Rufus s-a cutremurat, dar și-a continuat drumul. Nestor 
era cel mai experimentat și mai rafinat călău al lui Caligula. 
A fost imaginaţia lui sau chipul lui Caligula s-a albit puţin la 
rostirea numelui? 


e Capitolul XXIX 


Ucisese un om. Nu, ucisese doi oameni. 

Aerul pe care-l respira părea a fi în mai mare măsură un 
privilegiu acum, după ce îl jefuise pe Lucius de darul de a-l 
simți umplându-i plămânii. Dar cu toate astea, faptul în sine 
al morților administrate părea să-l micșoreze în propriii lui 
ochi. Așa se simţea Cupido de fiecare dată când părăsea 
arena? Trăise el această senzaţie de gol, de parcă o parte 
anume a omului ce murise luase cu ea un element esenţial 
din ucigașul său? 

Rufus stătea la masa din lemn nefinisat. Petrecuse un 
ceas la o fântână publică, încercând să-și spele sângele de 
pe piele și de pe haine, dar acesta părea a lăsa o urmă de 
neșters. Din când în când, își trecea degetele absent peste 
petele de pe braţ pe care numai el le putea vedea. Livia își 
privea soțul cu îngrijorare. Auzise de încercarea de 
asasinat, dar nu detaliile. Vedea că era afectat de cele ce se 
întâmplaseră și voia să-l liniștească, dar Rufus crease o 
barieră în jurul lui pe care ea nu o putea străpunge. 

Avea și un alt motiv pentru care voia să stea de vorbă cu 
el. Avea știri, la rândul ei. Dar avea să vină și timpul potrivit. 

În cele din urmă, Rufus a spart tăcerea. 

— De ce au făcut-o? 

— Cine? 

— Lucius trebuie să fi știut că avea să dea greș. A fost de 
parcă se așteptase ca gărzile să stea deoparte. Unii dintre 
ei au făcut-o, dar nu Cupido. Nu eu. 

— Cine este Lucius? 

— L-am ucis eu. Cred că mi-ar fi putut fi prieten, dar i-am 
străpuns inima cu sabia și a murit mulțumindu-mi pentru 
asta. 

A clătinat din cap și s-a uitat la ea cu ochi goi. 


— l-am ucis pe amândoi pentru a-l salva pe împărat. 

Liviei i s-au luminat ochii. 

— L-ai salvat pe împărat? 

Rufus s-a uitat la ea cuprins de confuzie. Îi era greu să-și 
amintească detaliile. Totul se întâmplase atât de repede. 
Uimitoarele figuri pe care le făcea sabia cea lungă a lui 
Cupido când tăia aerul, cumplita certitudine atunci când îi 
vâra vârful într-o nouă victimă. Privirea acuzatoare. Fusese 
acela Cupido sau Lucius? 

— Cupido a fost. Cupido l-a salvat pe împărat. 

— Şi tu? 

— Da. Şi eu. 

— Atunci, va fi o recompensă. 

Rufus a ieșit din încăpere pentru a sta cu Bersheba... și a- 
l aștepta pe Cupido. 

e 

Cupido care a venit la grajd în zorii zilei următoare era 
aproape altcineva decât tânărul pe care el îl urmărise 
uluindu-și adversarii în arenă sau chiar ucigașul cu ochi 
duri, alături de care luptase în umbra lui Rostrum lulium. 

Gladiatorul s-a împiedicat în ușa grajdului și ar fi căzut 
între picioarele Bershebei dacă Rufus nu s-ar fi repezit să-l 
prindă. Ochii îi erau lucioși și respiraţia îi era grea de 
mirosul vinului roșu și tare, servit în cele mai proaste 
cârciumi. Rufus a încercat să-l sprijine și l-a condus prin 
grajd spre spaţiul unde se putea sta, dar gladiatorul s-a 
scuturat de el, bolborosind ca pentru el însuși. 

— Am fost trădaţi. 

Rufus a deschis gura pentru a răspunde, apoi s-a gândit 
mai bine și a renunţat. 

Cupido a clipit spre el și și-a apropiat faţa de a lui, de 
parcă ar fi avut probleme cu ochii. 

— Pretorienii au fost păcăliţi, a pronunţat el cu greutate, 
plin de ciudă. Păcăliţi! Un ofiţer legionar de la palat s-a dus 
la barăci și l-a avertizat pe centurionul care era la comanda 
gărzii că împăratul ordonase un test pentru a distra 


mulțimea. Trebuia să spună oamenilor lui să stea și să lase 
să treacă anumiţi oameni - anumiţi oameni care puteau fi 
identificaţi prin glugile lor. 

Rufus a tresărit, iar gladiatorul a continuat. 

— Centurionul a fost surprins, dar asemenea lucruri se 
mai întâmplaseră în trecut. Era un bun ofiţer și a cercetat 
ordinul cu atenţie. A recunoscut mâna, care era a lui 
Callistus, secretarul împăratului, și contrasemnătura lui 
Cassius Chaerea, de la gardă. Așa că a dat ordinul. 

Cupido și-a scuturat capul pentru a și-l limpezi. 

— Firesc, ordinul era contrafăcut. Ce ar mai vrea el acum 
să fi fost mai bănuitor, dacă nu este deja mort. 

— Ofiţerul legionar? 

Rufus a vorbit pentru întâia oară, știind deja răspunsul la 
întrebare. 

— Lu - arrgh. 

Se lupta pentru aer în timp ce o mână ca un clește de fier 
îi strângea beregata. 

— Da, Lucius. Lucius, care l-a trădat pe împărat. Lucius, 
care ar fi putut să condamne încă o sută sau încă o mie, 
dacă ar fi trăit. Lucius... pe care... tu... l-ai ucis. 

Cu ultimele câteva cuvinte, degetele s-au strâns mai 
puternic în jurul beregatei lui Rufus și mâna l-a ridicat în 
sus până când picioarele au început să i se bălăbănească 
deasupra podelei. Rufus a încercat să vorbească, să explice, 
să se roage pentru viaţa lui, dar nu a putut să îngaime 
niciun cuvânt. La început vederea i s-a înceţoșat, apoi i s-a 
șters... 

S-a simţit zburând prin aer și pentru o secundă chiar a 
crezut că fusese chemat la zei, înainte ca zborul să se 
termine cu o trosnitură și un zgomot de oase izbite unele de 
altele. 

A deschis ochii și l-a văzut pe Cupido zăcând prăbușit 
într-un morman de paie în apropiere de ușa grajdului și pe 
Bersheba aplecată asupra lui cu trompa legănându-se 
ameninţător. Era ceva în atitudinea ei care i-a spus că se 


pregătea să pășească înainte și să-l zdrobească pe gladiator 
sub tălpile ei masive. 

— Ușor, fetițo, a hârâit el, frecându-și beregata. Ușor. 

S-a târât până la trupul inert și i-a ridicat lui Cupido 
capul, găsind cu degetele o umflătură pronunţată în spatele 
urechii stângi, sub părul auriu. Și-a ridicat privirile pentru a 
o descoperi pe Livia aplecată deasupra lor, cu mâinile 
protejându-și stomacul și cu ochii larg deschiși de spaimă. 
Împreună, l-au dus și l-au așezat pe Cupido pe pat, apoi au 
așteptat. 

Cupido a deschis ochii după două ore, dar era limpede că 
nu știa unde se află sau cum de ajunsese acolo. Rufus a 
adus apă din bazin și gladiatorul a băut-o, stând pe pat în 
capul oaselor. Și-a ridicat capul și privirea pe care i-a 
aruncat-o lui Rufus era bântuită de demoni ce nu puteau fi 
explicaţi de evenimentele la care fuseseră martori 
împreună. 

Apoi, pe un ton lipsit de emoție, le-a spus despre 
răzbunarea lui Caligula. 

— Mai întâi au rupt picioarele asasinilor supraviețuitori, 
ca să vină plecaţi înaintea împăratului. Nu doar o ruptură, 
ţine cont, ci zdrobite de sus și până jos cu bare de fier, ca să 
nu existe nicio posibilitate să mai umble vreodată... După ce 
s-a făcut asta și ei se zvârcoleau pe pământ sub el - pentru 
că îi aduseseră tronul, să poată vedea spectacolul mai bine 
- l-au luat pe primul și l-au atârnat de triunghi. Era un 
tânăr bine făcut și chipeș... 

Rufus și-a amintit ochii speriaţi de sub glugă și s-a 
întrebat dacă era adversarul pe care îl înfruntase el. 

— Împăratul a glumit că ar fi putut fi preferatul 
doamnelor. Apoi i-a ordonat lui Nestor să-i îndepărteze 
bărbăţia, din moment ce nu avea să mai aibă nicio nevoie de 
ea. Nestor a făcut asta cu o singură tăietură de lamă și 
vaietele tânărului îţi îngheţau sângele. Nu au fost niciun fel 
de întrebări, înțelegeţi voi, pentru că asta nu a fost decât 
încălzirea, pentru cei care se uitau și-și așteptau rândul. 


Caligula se sfătuise cu Nestor privitor la următorul 
amuzament, în timp ce tânărul sângera mortal la câţiva pași 
de el. 

— Când l-au adus pe următorul, omul deja se bâlbâia de 
groază, iar când Nestor i-a pus instrumentele în faţă - 
cârligele, foarfecii și ţepușele din fier - a început să se 
milogească și să promită să spună tot, fără să fie nevoie să 
pună focul pe el. Așa că scribii au notat numele și datele și 
toate detaliile trădării. După ce a dat tot ce știa, a mulţumit 
împăratului pentru mila lui, dar împăratul l-a întrebat, 
rezonabil, cum putea să fie sigur că asta era tot, de vreme 
ce nu fusese pus la încercare. N-ar fi putut el, de pildă, să fi 
omis numele mamei sau al surorii lui, din dragoste și 
compasiune? lar asasinul nu a avut niciun răspuns, pentru 
că nimeni nu ar fi avut. Așa că au pus fierul încins pe el, 
oricum, și a murit încă înșirând numele celor pe care îi 
iubea... Și a continuat tot așa. Fiecare a dat o serie de nume 
și încă una și când ei nu au mai avut nume, împăratul le-a 
sugerat el, cu solicitudine, altele: nume de aristocrați și de 
cavaleri, cu pământuri și averi pe care aveau să le cedeze 
împăratului, pentru a-și dovedi loialitatea sau pentru a-și 
salva vieţile. Când nu au mai fost asasini, i-au adus pe primii 
dintre bărbaţii și femeile pe care ei îi trădaseră și așa mai 
departe și mai departe și mai departe. Toată după-amiaza și 
până în noapte au tot ţipat, uneori câte unul singur, spre 
sfârșit câte doi și câte trei deodată... 

— O singură dată a arătat împăratul compasiune, într-un 
fel. Când au adus-o pe actrița Quintillia la triunghi, era 
frumoasă, probabil că cea mai frumoasă femeie din Roma. A 
fost vitează. Ai fi surprins cât de mulţi dintre ei au fost viteji, 
la început - dar Nestor își cunoaște meseria și a văzut o 
oportunitate în chiar frumuseţea ei. l-a îndepărtat-o 
bucăţică cu bucăţică și ea tot nu a răspuns. Așa că a făcut 
lucruri despre care nu am să vorbesc aici, iar curajul ei a 
fost atât de mare, încât împăratul a început să lăcrimeze și 
a pus să fie coborâtă. Nu a putut să stea în picioare, darela 


îngenuncheat alături de ea și i-a pus în mână opt sute de 
mii de sesterţi, de parcă asta ar fi fost destul să-i cumpere 
frumuseţea înapoi. 

Cupido a închis apoi ochii și a adormit. Când s-a sculat, 
înainte de răsărit, pentru a se întoarce la barăci, Rufus l-a 
condus până la ușă. 

— Ar fi trebuit să-l lăsăm să moară, Cupido? Gândește-te 
câte vieţi ar fi fost salvate, câtă suferinţă ar fi fost evitată. 

Faţa gladiatorului era ascunsă în întuneric atunci când a 
răspuns și Rufus nu i-a putut citi expresia. 

— Dacă l-am fi lăsat să moară, asta ar fi putut salva o mie 
de vieţi, Rufus, dar nu pe ale noastre și nici pe a Liviei și nici 
pe a copilului pe care îl poartă. 

Rufus a crezut că a auzit greșit. 

— Copil? 

— Tu chiar ești atât de orb? 

Rufus a clătinat din cap. Nu se putea. Era prea tânăr. Nu 
era gata. Și-a amintit propria lui copilărie, dinainte de 
Fronto și dinainte de Cerialis. Bătăile și foamea. Ce drept 
avea el să aducă un copil la o viaţă de sclavie? 

Cupido s-a întors spre lumină și i-a pus o mână pe umăr. 

— Viaţa era mult mai simplă în arenă. 


e Capitolul XXX 


După ce Cupido a plecat, Rufus s-a întors în grajd și a 
trecut pe lângă Bersheba, spre locul unde aștepta Livia. 

— Este adevărat? a întrebat el. 

— Da, a recunoscut ea, surprinsă că știa fără să i se fi 
spus. M-am consultat cu Galla, care înţelege lucrurile astea. 
Vremea mea va sosi în primăvară. Avem multe de făcut. 

Ochii îi străluceau și l-a luat de mână și l-a dus la pat, 
unde au făcut dragoste pentru întâia oară după multe nopţi. 
Când au terminat și Livia a început să pălăvrăgească despre 
planurile și speranţele ei pentru copil, Rufus a atins-o cu 
nasul pe gât... și a încercat să-și elibereze mintea de 
imaginea Aemiliei. 

A încercat să se obișnuiască cu noul lui statut, dar mintea 
i se învârtea într-o cursă dementă de îndoieli și temeri. 
Erau atât de multe de cântărit, atât de multe pe care nu le 
știa. La cine se putea duce? Nu la Cupido, care în felul lui 
era la fel de naiv ca și Rufus însuși în acest domeniu. Sigur 
că nu la Narcissus. Nu exista decât un singur răspuns. 

Fronto. 

e 

Cupido a aranjat întâlnirea pentru trei seri mai târziu, la 
depozitul de unde Rufus aducea de obicei fânul Bershebei. 
Rufus încărca fânul în car atunci când lucirea torţelor pe 
pavajul umed l-a avertizat că se apropia cineva. Era 
negustorul de animale, însoţit de doi bărbaţi care aveau 
toată reținerea prudentă și încrederea bazată pe mușchi a 
gărzilor de corp. 

Rufus a dat fuga să-și strângă vechiul prieten în braţe, 
dar plăcerea i s-a destrămat repede. Fronto se schimbase și 
nu în bine. Nu doar albul părului ce i se rărea și barba 
încâlcită sau liniile adânci ce-i brăzdau obrajii îl făceau să 


pară mai bătrân. Masivitatea - care înainte îi amintea lui 
Rufus atât de mult de un urs - se topise, lăsând numai coaja 
emaciată a omului pe care îl știa el. Mâinile care îl 
strângeau tremurau ca stuful în bătaia unui vânt puternic. 

Dar Fronto tot mai avea ceva din vechea scânteiere. 

— Așadar, ăsta este motivul pentru care mi te-a luat 
împăratul, a spus el arătând cu mâna înspre Bersheba, care 
stătea cuminte în faţa carului. Dacă aș avea câteva ca ea, nu 
aș avea nici jumătate din grijile pe care le am acum. Poate 
mi-ar vinde-o? Ai putea veni și tu, desigur. Nu? Nu, nu cred 
că ar vrea. Nu-i nimic, nu-i nimic. Ne descurcăm noi cumva. 

— Atât de rău îţi merge afacerea? 

Tonul lui Rufus i-a trădat îngrijorarea. 

— Eram sigur că până acum aveai să fii un om bogat. 

— A, sunt destul de bogat, a răspuns Fronto cu mândrie. 
Dar succesul a adus și poveri, nu numai răsplată. Poveri pe 
care niciodată nu mi le-aș fi putut imagina. 

— De-asta trebuie să fii urmat peste tot de o pereche de 
gladiatori obosiţi și bătrâni? Uită-te la ăla. Cupido l-ar strivi 
cum ar strivi Bersheba un fluture. 

— Da, presupun că ar face-o. Dar chiar și Cupido, cu 
marele lui talent, a fost până la urmă anulat de omul ăla. 

— Omul ăla? 

— Împăratul. Mă tem că are ceva cu mine sau, mai exact, 
a fost făcut să aibă ceva împotriva mea. Protogenes are 
spioni peste tot. Orice ating, toate înțelegerile pe care le 
fac, totul este înregistrat în sulurile alea două pe care le 
poartă întotdeauna cu el. 

Rufus a clătinat din cap. 

— Dar asta nu ar trebui să te îngrijoreze. Tu ai fost 
întotdeauna cinstit în afacerile pe care le-ai încheiat. 

— Poate, cine știe. Am luat vreodată pe un leu mai mult 
decât făcea sau am vândut vreodată o antilopă despre care 
știam că era vătămată? Da, probabil că da. Dar la fel au 
făcut toţi și am râs cu toţii despre asta la vreun pahar de 
vin. lar acum... 


— Acum? 

Fronto a coborât glasul și Rufus a văzut că se străduia să 
evite să se uite înapoi peste umăr, ca un actor prost într-una 
dintre interminabilele drame jucate la teatrul lui Pompei. 

— Acum am de-a face cu creaturile lui Caligula, 
Protogenes și cei ca el. Put de corupți ca un bivol în rut și 
mirosul rămâne, Rufus. Ori de câte ori mă aflu în preajma 
lor, mă întorc acasă și mă frec pe corp până îmi dă sângele, 
dar tot simt duhoarea aia în nări. O miros și acum și îmi face 
greață... Împăratul are o poftă nestăvilită de jocuri. Poate 
să se uite la o sută - nu, la cinci sute - animalele mor, dar el 
tot nu este satisfăcut. Și cine trebuie să înlocuiască 
animalele alea și multe altele ca ele? Fronto. 

S-a plesnit cu palma pe piept. 

— Tu înţelegi cât de dificil este să găsești animale bune la 
ora actuală? Dar eu, Fronto, întotdeauna reușesc să găsesc 
o sursă și, pentru că am acordul împăratului, furnizorii nu 
au de ales și-mi vând mie. Este o putere pe care nu am mai 
cunoscut-o niciodată până acum. Dacă aș fi avut-o cu zece 
ani în urmă, acum aș fi cel mai bogat om din Roma. 

— Şi acum? a repetat Rufus. 

— Acum, fiecare înţelegere pe care o închei trebuie să fie 
garantată de Protogenes sau de unul dintre sclavii lui. Banii 
merg direct din visteria împăratului la vânzător, iar eu îmi 
primesc partea mai târziu. 

— Şi Protogenes te înșală? 

— Surprinzător, nu, a admis Fronto. Primesc ce mi se 
datorează și uneori chiar ceva mai mult, probabil un bonus 
sau mai probabil ca să-mi cumpere tăcerea, deși niciodată 
nu este spus nimic. Dar dintr-o dată, oamenii mă evită. 
Prietenii vechi nu mi se mai uită în ochi. Aud șoapte. Fronto 
este un hoţ. Fronto e un șmecher. Am fost până și 
ameninţat, Rufus, ameninţat cu moartea, de-aia acum merg 
întotdeauna însoţit. Cred că Protogenes și gașca lui îi înșală 
pe furnizori la un capăt și pe împărat la celălalt. Cu toate 


animalele care vin din întreaga Africă, ăștia trebuie să facă 
averi, iar la mijloc este onoarea mea. 

Rufus a cântărit asta pentru un moment. 

— Dar tu ești cheia pentru vânzările lor; este în interesul 
lor să te protejeze. Nu să te amenințe. 

— Nu, amenințările vin din partea furnizorilor pe care i- 
au înșelat cu sute de mii de sesterţi și care cred că eu sunt 
de vină. Dar să mă protejeze? Nu știu. Poate am vorbit prea 
mult faţă de cine nu trebuia. Nemulţumiri. Acuzaţii. 

Ah, ce-ai făcut, bătrânul meu prieten, s-a gândit Rufus, și 
cum poţi să mai ieși din haznaua asta? 

— Împăratul trebuie să afle, a spus el. 

Ochii lui Fronto s-au mărit de spaimă. 

— Nu. Nu. Nu se poate. Dacă Protogenes ar avea cea mai 
mică urmă de bănuială că am de gând să-l denunţ, aș fi 
mort înainte să mai apuc să mai trag o dată aer în piept. Nu 
ai auzit cum l-a distrus pe Proculus? lar Proculus a fost 
senator, nu doar un biet comerciant. Protogenes l-a 
condamnat ca trădător chiar între zidurile curiei, iar bietul 
om a fost sfâșiat de colegii lui. 

— Atunci, denunţul nu trebuie să vină din partea ta, a 
spus Rufus. 

Pentru un moment, afirmaţia a rămas în aer, înainte ca 
Fronto să îi înțeleagă adevărata semnificaţie. 

— Nu îţi dau voie să o faci, a spusel. 

Acesta care vorbea era vechiul Fronto și comanda era 
înapoi în vocea lui. 

— Tu crezi că ţi-aș cere să te pui tu însuţi în pericol 
pentru mine? Mi-ai fost ca un fiu, Rufus. Îmi doresc numai 
să-ţi fi fost mai mult ca un tată. Dar această datorie de tată 
o accept. Fiul meu nu va muri înaintea mea și stă în puterea 
mea să previn asta. 

Rufus s-a luptat cu emoția și pentru un timp au rămas în 
tăcere, în cele din urmă, Fronto a spus: 

— Dar iată că uit. Iu ai fost cel care m-a chemat aici. Ce 
voiai de la mine? N-am să-ţi refuz nimic. Moștenirea ta este 


încă la adăpost. 

Rufus i-a zâmbit. Cum putea el să mai adauge încă o 
povară greutăţii deja purtate de acest om? 

— A, nimic important. Nu voiam decât să te mai văd. 


e Capitolul XXXI 


Rufus aștepta convocarea ce avea să-i aducă răsplata de 
care se temea pentru rolul avut în salvarea de la moarte a 
împăratului. Dar - dacă îi remarcase prezenţa în timpul 
apărării carului aurit - împăratul nu a dat niciun semn în 
acest sens sau, mai probabil, a privit-o ca pe nimic mai mult 
decât datoria lui. Între timp, Caligula a umplut celulele de 
dedesubtul palatului până la refuz, iar paloarea morții ce 
atârna peste Palatină creștea cu mai multă intensitate, cu 
fiecare zi care trecea. 

Rufus și Livia au intrat într-un ritm domestic ce avea în 
centrul lui pe copilul care creștea în pântecele ei și o irita 
până la a nu mai fi în stare să se concentreze. Rufus se 
ţinea după ea prin casă, atunci când Livia făcea curăţenie 
sau gătea, oferindu-se ba să îndeplinească sarcina asta, ba 
să ajute cu treaba cealaltă, până ce ea, frustrată, începea să 
țipe la el. Tensiunea dintre ei în patul lor cel strâmt însemna 
că Rufus își petrecea tot mai multe nopţi alături de 
Bersheba. 

Într-o noapte, Rufus stătea întins fără să doarmă, 
îngropat în fân în partea din spate a grajdului, când a auzit 
zăngănit de lanţuri. Bersheba a scos un fornăit pe care 
Rufus l-a recunoscut drept salutul ei de bun venit adresat 
cuiva cunoscut. La început, s-a temut că era Cupido, a cărui 
experienţă cu dreptatea lui Caligula la templul lui Iulius 
crease conflicte între datorie și onoare, ce îl făceau din ce în 
ce mai imprevizibil. Dar vocea egală care a ajuns până la el 
în fundul grajdului nu era în latina cu accent german a 
gladiatorului. 

Claudius revenise. 

Rufus a rămas ca mort cât timp unchiul împăratului s-a 
adresat audienței sale lipsite de reacţie. Era periculos de 


indiscret. 

— Ce a făcut Roma de trebuie să se distrugă de una 
singură în acest fel? Cei mai străluciți și mai buni dintre noi 
au fost trimiși la secure și ţepușă, în timp ce șacalii 
împăratului se întrec în a afla care dintre ei poate fi cel mai 
crud sau cel mai ticălos. 

A scos un oftat adânc. 

— Tot ce am pus la cale, toate stratagemele și schemele, 
sunt amenințate de impetuozitatea tinereţii. De câte ori le- 
am spus că o singură ocazie și numai una are să fie oferită 
pentru a face să se împlinească ceea ce este atât de 
imperativ? Și totuși, ei au aruncat totul într-un joc lipsit de 
speranţă, pe care împăratul l-a înecat isteric în sânge. De 
ce? Lucius nu a fost deloc prost; nu ar fi acţionat fără 
garanţii. Dar cine i le-ar fi putut da? Bassus poate că ar fi 
avut posibilitatea, dacă nu ar fi fost atât de prost! Vinovat 
sau inocent, nu a avut nicio importanţă pentru soarta lui, de 
vreme ce a murit sub ochii tatălui său. Asiaticus? Nu. 
Aspiraţiile noastre merg paralel: revenirea la republică, 
însă prin mijloace neviolente; conducere democratică, nu 
dictat. Pomponius avea mijloacele, dar nu motivul. 
Narcissus? Sigur, nu. Și totuși, pot eu să mă încred chiar și 
în Narcissus, care este inițiat și în cele mai intime gânduri 
ale mele, când el ia aceste gânduri și le folosește în propriul 
lui avantaj cu fiecare ocazie? Dacă nu Narcissus, atunci, 
cine? 

S-a oprit pentru un moment și Rufus aproape i-a putut 
simţi puterea minţii descompunând problema în părţile ei 
componente. 

—  Chaerea, a anunţat el, mulţumit de propria lui 
agerime. Da, Cassius Chaerea sau, mai probabil, cineva 
acţionând în numele lui. Probabil că semnătura lui pe 
ordinul de a-i opri pe pretorieni să intervină când asasinii 
au atacat nici nu a fost contrafăcută, de fapt. A fost afectat 
într-o asemenea măsură de baţjocura permanentă a 
împăratului, încât a fost purtat dincolo de furie, până la a fi 


orbit de ură. El este cel care l-a convins pe Lucius că poate 
ataca fără teamă de pedeapsă. Iar când fapta era săvârșită, 
cine avea să se înalțe deasupra inteligenţei și a puterilor lui, 
deasupra sângelui și a abilității? Cine să ia mantaua lui 
Caesar ca s-o mânjească fără putinţă de răscumpărare, 
dacă nu este deja mânjită dincolo de asta? De ce, Cassius 
Chaerea, comandant loial al gărzii? Și unde se află el acum? 
Băgat până la coate în sânge, în locul unde este cel mai 
vizibil și de cea mai mare utilitate pentru împăratul lui. Şi 
totuși, chiar în timp ce își împlinește datoria, tremură în 
sinea lui ca nu cumva următorul nume ţipat de pe triunghi 
să fie al lui însuși. Pentru că și el a fost trădat, altfel de ce 
au luptat gărzile germane când ar fi trebuit să fugă? Un 
singur om s-a aflat în poziţia de a asigura acel rezultat și un 
singur om va profita de pe urma lui. 

S-a oprit iarăși și când a reluat era limpede - din 
schimbarea produsă în vocea lui - că acum i se adresa 
direct Bershebei. 

— Întreaga forţă rebelă a neamului tău zace în tine. Și 
totuși, în ciuda acestei puteri, ce ești tu dacă nu un 
ornament care să reflecte puterea stăpânului tău? Dar, în 
timpuri trecute, ai fost o încercată armă de război, o 
campioană a câmpului de bătălie. Fii recunoscătoare că 
stăpânul tău nu te-a folosit în acest chip sau și mai rău. 
Deocamdată nu și-a îndreptat mintea în acea direcţie, dar 
ar putea ajunge acolo. Numai dacă? Ce-ar fi dacă, din cine 
știe ce întâmplare, tăria ta ar fi folosită nu pentru, ci 
împotriva lui? Ar putea supravieţui Caesar forţei 
îmbrăţișării tale sau greutăţii trupului tău peste al lui? 
Gândește-te, puternico: un imperiu ar putea depinde de 
asta. 

Când ușa s-a închis în urma lui Claudius, Rufus era deja 
scăldat de o sudoare rece. Numele pe care le auzise erau 
dintre cele mai puternice și mai influente din Roma. Și iată 
făcută dovada trădării lor. Dovada trădării lui Claudius. Voia 
să-și scoată din minte tot ceea ce tocmai auzise, dar 


indiferent cât de mult se străduia, cele auzite îi rodeau 
creierul. Așa că a făcut singurul lucru posibil. Le-a pus 
deoparte într-un compartiment dinăuntrul capului său, 
unde aveau să rămână până când aveau să poată fi folosite 
ca monedă de schimb - dacă nu voia să simtă mușcătura 
lamei călăului. 

Cu puţine însărcinări oficiale și cu o nevastă care voia să 
aibă prea puţin de-a face cu el, Rufus și-a petrecut fiecare 
moment de veghe al săptămânilor care au urmat gândindu- 
se la cum îl putea ajuta pe Fronto. Ştia că nu era decâto 
singură persoană la care se putea duce, dar se putea 
încrede în el când nici măcar stăpânul lui nu putea? Nu 
exista decât un singur mod de a afla. A pus o cârpă albă pe 
ușa Bershebei, iar a doua zi a pornit-o spre mica fântână. 

Narcissus se afla tot în dispoziţia benignă pe care o 
afișase după moartea Drusillei și era clar că simţea că 
patronajul lui Claudius îl plasa mai presus de pericolul 
execuțiilor. 

— Chiar trebuie să găsim un alt loc unde să ne întâlnim. 
Aici pute. 

L-a adulmecat pe Rufus. 

— Nu e de la tine, așa că trebuie să fie de la canale. Ai 
ceva pentru mine? 

Rufus a menţionat câteva lucruri pe care le auzise de pe 
la servitori, dar nimic nu a părut să-l intereseze pe grec. 
Apoi a spus ezitant: 

— Aș vrea să-ţi cer sfatul. Un prieten are necazuri. 
Fronto. M-am gândit că poate l-ai putea ajuta. 

— Mmmm. 

Narcissus a lăsat silaba să se prelungească și s-a uitat 
atent la Rufus, de parcă îl vedea pentru întâia oară. 

— Fronto este o cunoștință de-a mea, a recunoscut el. 
Dar am atât de multe cunoștințe. Sfat? Da, aș putea 
probabil să dau sfaturi. Dar să te ajut? De ce aș ajuta un 
sclav? 

Rufus s-a gândit că răspunsul era evident: 


— Pentru că îţi spun lucruri. 

Narcissus a izbucnit în râs. Chiar credea Rufus că bârfa 
de palat pe care i-o furniza el era de vreo importanţă? Nu 
înțelegea că el nu era decât o minusculă parte a unui întreg 
mai mare? O mică furnică lucrătoare care putea fi strivită 
sub picior într-o clipă și de care nimeni nici măcar nu părea 
să mai aibă vreo amintire, nicidecum vreun regret? 

— Nu cred că mi-ai spus ceva care să merite... ajutor. 

Ultimul cuvânt a ieșit încet, ca și cum ar fi fost ceva 
neplăcut și Narcissus s-a întors ca să plece. 

Rufus l-a lăsat să ajungă la jumătatea drumului. 

— Îţi pot spune ce vorbește Claudius cu Bersheba, a spus 
el. 

Narcissus s-a oprit, a ezitat pentru o secundă și s-a întors 
înapoi cu un zâmbet larg. 

— Da? 

Rufus a dat informaţiile cu ţârâita și a urmărit cum 
grecului i se aprind ochii. Un singur lucru a ţinut pentru el; 
cunoașterea faptului că Claudius nu avea încredere în 
credinciosul lui servitor Narcissus avea să fie folositoare pe 
viitor. Când a terminat, i-a explicat dilema lui Fronto. 

Grecul a clătinat din cap în batjocură, cu părere de rău. 

— Ești într-adevăr cumplit de inocent. Şi Fronto. Sigur că 
Protogenes este corupt. Toată lumea în Roma, de la Caligula 
în jos, este coruptă. Împăratul stoarce aristocrația ca să-și 
finanţeze schemele nebunești, așa că aristocrația stoarce 
clasa de mijloc, iar clasa de mijloc îi stoarce pe plebei. 
Singurii oameni care nu sunt storși sunt sclavii, pentru că ei 
nu au nimic de dat. 

— Dar precis poţi să-l ajuţi? 

— Aș putea scăpa un cuvânt aici sau o sugestie colo, dacă 
sunt sigur că nu o să îmi facă mie niciun rău, a spus 
Narcissus pe ton de bun rămas, indicând că interviul luase 
sfârșit. 


e Capitolul XXXII 


Acum le era frică de el. Tuturor. O putea vedea în ochii 
lor când lua parte la ședințele Senatului. Chelioșii nu își 
încrucișau privirile cu ale lui și trupurile li se făceau mici 
când se gândeau ce surprize putea avea Nestor pentru ei. 
O putea vedea pe străzi, când mulţimea se înclina atât de 
adânc încât atingeau cu nasurile de pământ. Nici chiar 
generalii lui nu îndrăzneau să i se împotrivească. 

Era deasupra tuturor. Drusilla o confirmase. 

Vocile au început când au încetat durerile de cap, în 
săptămânile de după încercarea de asasinat. După ce s-a 
alăturat zeilor în paradisul ceresc, venise la el în timpul 
nopții, când avea amarnică nevoie de liniștirea ei. Atacul îl 
zdruncinase mai mult decât avea să recunoască vreodată. 
Era foarte bine să privești la violenţă de la distanţă sau să o 
vezi aplicată asupra altora la comanda ta, dar când puteai 
să miroși sângele și măruntaiele sfâșiate și în același timp 
să fii conștient că inima pe care tăișurile o căutau bătea în 
pieptul tău, era altceva. 

Dar acum nu conta. 

Drusilla îi vorbise. Era egalul oricăruia dintre membrii 
Panteonului, chiar și al lui Jupiter însuși. Era timpul să 
termine cu lucrurile lumești. Să-și ceară locul printre ei. 

Avea să devină un zeu în viaţă. 

e 

Au venit după Rufus la cea mai adâncă oră a nopţii și fără 
veste. O mână la gură și o sabie la beregată i-au asigurat 
tăcerea și a fost târât din încăpere, gol cum se afla și 
tremurând de frică. Livia stătea cu faţa la perete, aparent 
dormind, dar el știa că era trează și îngrozită. 

Afară, în lumina lunii, unul dintre oameni i-a pus tunica în 
mână, dar nu s-au oprit să-l lase să se îmbrace și a trebuit 


să se străduiască să o facă în timp ce era mânat înainte. 
Capul îi vâjâia de o grămadă de întrebări. Cine erau? Unde 
îl duceau? Se aștepta să fie condus la palat și în locul de 
nedescris din adâncurile lui, de unde nimeni nu se mai 
întorcea, așa că a fost surprins când cei ce-l capturaseră se 
străduiau să rămână printre copaci și l-au ghidat spre o 
potecă puţin folosită, care i-a dus în josul pantei și în oraș. 
Nu au fost blânzi: sabia nu s-a dezlipit nicio clipă de spatele 
lui și, dacă încetinea pasul sau se împiedica, îi grăbeau 
înaintarea cu lovituri de picioare și de pumni. Toţi erau bine 
înfășuraţi în mantii și aveau grijă să rămână imediat în 
spatele lui, astfel încât să nu reușească să le vadă feţele, 
dar lucirea unei armuri de sub o mantie care s-a dat pentru 
o clipă deoparte i-a dat de gol. 

Scorpioni. 

Acum înţelegea unde mergea, dar nu de ce. 

Castra Pretorium era mai mult o fortăreață decât o 
baracă; masivele uși principale ar fi putut opri o armată. 
Dar mai era o intrare, mai puţin știută, pe faţada dinspre 
nord, iar Rufus spre aceasta a fost condus. Odată intraţi, 1- 
au îmbrâncit pe interminabile coridoare pustii și în cele din 
urmă în jos, pe un set de trepte abrupte ce coborau spre o 
ușă simplă, care s-a deschis într-o încăpere mică, fără 
ferestre. Răpitorii l-au aruncat înăuntru și ușa s-a închis cu 
un zgomot metalic, lăsându-l într-un întuneric de 
nepătruns, mai negru și mai înspăimântător decât orice 
noapte. 

A rămas nemișcat pentru câteva momente, lăsând ca 
panica să i se mai domolească, și și-a ascultat propria 
respiraţie. Numai bătaia inimii îi dădea un indiciu asupra 
trecerii timpului, dar Rufus știa că forţa fricii făcea ca 
încarcerarea lui să pară de zece ori mai lungă decât în 
realitate. Era greu de spus ce anume îl speria mai mult, 
gândul de a fi încuiat pentru totdeauna în această temniță 
lipsită de aer sau ce îl aștepta când ușa, în cele din urmă, 
avea să se deschidă. 


A încercat să se gândească la orice altceva în afară de 
locul în care se afla. Fronto și rinocerul. Ziua triumfului lui 
cu Africanus în arenă. Livia și copilul care avea să vină. Dar 
a descoperit că atunci când încerca să evoce figura Liviei, 
aceasta se amesteca întotdeauna cu a Aemiliei. Putea fi 
oare adevărat că nu voia ceea ce avea și nu putea avea ceea 
ce voia? Totul era prea încurcat, așa că a renunţat și a lăsat 
nefericirea să se înfășoare în jurul lui ca un linţoi. 

În cele din urmă trebuie să fi adormit, pentru că nu a 
auzit zgomot de pași și ce l-a trezit brusc a fost zăngănitul 
zăvoarelor. Şi-a ridicat privirile pentru a-l vedea pe Cassius 
Chaerea stând în picioare, deasupra lui, cu o torţă ce-i 
licărea blând în mână. 

— Nu e chiar așa o lipsă de confort, nu? 

Comandantul pretorienilor a zâmbit și vorbele erau pline 
de grijă, dar Rufus nu s-a simţit deloc mai liniștit. Ştia că 
acest om ar pune să i se taie beregata și să fie azvârlit în 
Tibru dacă avea să rostească fie și un singur cuvânt greșit. 
De aproape, Chaerea era un amestec ciudat de forţă și 
moliciune. Își purta părul cărunt tuns scurt și avea o faţă 
inexpresivă și constituţia îndesată, care îi caracteriza pe 
atât de mulţi militari încercaţi în campanii. Trecuse bine de 
cincizeci de ani, din moment ce atunci când fusese tânăr 
luptase în bătăliile de la frontiera germană, unde își croise 
temuta reputaţie. Și totuși, avea o voce ciudat de înaltă și 
un mers ușor, ca de dansator, ce făceau din el un personaj 
de care se râdea mult în cercul lui Caligula și al favoriţilor 
acestuia. 

— Îmi pare rău că te-am adus aici în felul ăsta, dar așa 
este mai sigur. Mai bine să-i poţi spune micuţei tale soţii 
despre o arestare din greșeală și o noapte într-o celulă 
rece, decât să fii obligat să minţi. lar dacă altcineva te-ar 
întreba, nu ai spune decât adevărul. 

Glasul era esenţa raţiunii, dar era contrazis de privirea 
ochilor de granit ai lui Chaerea. 


— Ai fost un erou în ziua aia, pe Via Sacra. La început, n- 
am știut de unde să te iau când ai alergat de partea 
germanului și te-ai plasat între împăratul tău și ucigașii lui. 
Sunt soldat bătrân și am mândria de a cunoaște fiecare om 
care poartă uniforma unităţii mele. După care te-am văzut 
luptând și am știut că nu ești soldat. Curajos, da, dar deloc 
bun la mânuitul sabiei. Nicio înţelegere tactică, altfel n-ai fi 
încercat vreodată să faci față unei asemenea diferenţe de 
forţe. Vezi tu, un soldat trebuie să știe nu numai când să se 
împotrivească, dar și când să se retragă. Ce te-a îndemnat 
să o faci, apropo? Cum zic, te-ai purtat ca un erou, dar 
părerea mea este că tu nu ești dintr-o plămadă eroică din 
fire. 

A zâmbit când l-a văzut pe Rufus trăgându-și capul înapoi 
într-un gest de înfruntare. 

— Nu, nu te simţi insultat, nu am spus-o ca să te umilesc. 
A te băga în pericol când nu ai nicio pregătire în domeniul 
armelor este într-adevăr curajos. Dar spune-mi, de ce ai 
făcut-o? Sunt sincer interesat. 

Rufus și-a lăsat timp de gândire. 

— Împăratul era în pericol și am făcut ceea ce ar fi făcut 
orice servitor credincios. 

O minciună, dar numai una mică. 

— Nu am știut cum se împart forțele când am alergat 
spre car. Tot ce am văzut au fost câţiva oameni cu glugi 
depășind cordonul. Din momentul în care a început lupta, 
tot ce am făcut a fost să-mi salvez pielea. 

Ceea ce era adevărul adevărat. Rufus a închis ochii și 
capul i s-a umplut de imaginea săbiilor fluturate și 
trupurilor prăbușite, a rănilor căscate, care dezvăluiau un 
spectacol înfricoșător. 

— Un răspuns bun. Un răspuns de soldat, a spus Chaerea 
apreciativ. Nu stau să judec întregul răspuns, dar hai să ne 
gândim la ziua aia dintr-un alt unghi. Ești de acord? 

A așteptat până când Rufus a dat din cap în semn de 
încuviinţare. 


— Tu și prietenul tău l-aţi salvat pe împărat, nu avem 
nicio îndoială în privința asta. Fără intervenţia voastră, 
asasinii care îl atacau l-ar fi tăiat în bucăţi. Da? 

Rufus nu era sigur. Mulțimea poate că nu-l iubea pe 
Caligula, dar odată ce ar fi realizat ce anume se petrecea, 
nu ar fi stat să-l lase să fie măcelărit. Dar ăsta nu era 
răspunsul pe care îl voia Chaerea, așa că a dat iarăși din 
cap și pretorianul a continuat. 

— Ce ar fi însemnat asta pentru Roma? 

— Haos. Ruină. Republică. 

Erau, toate, cuvintele pe care le folosise Claudius. 

— Ce ar fi Roma fără împărat? 

— Nu. Ce ar fi Roma fără acest împărat? 

Vocea lui Chaerea a fost la fel de dură ca și privirile lui 
acum, rostind fiecare cuvânt ca pe o lovitură de ciocan, ca 
pe un cui înfipt într-o cruce. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă asasinii izbândeau și un alt 
împărat era ridicat în locul lui de către cei ce au la inimă 
interesul Romei? Un împărat care să cârmuiască cu putere, 
dar și cu compasiune. Un împărat care și-ar folosi puterea 
pentru binele tuturor. Un împărat care ar construi, dar nu 
ar falimenta. 

Rufus a ascultat cu atenţie încercând să identifice vreo 
notă de ironie. 

— Un împărat precum senatorul Claudius. 

Chaerea s-a uitat la el și Rufus și-a dat seama că 
rămăsese cu gura căscată. 

— Nu îl subestima. Ar putea să arate ca un bătrânel 
amabil, dar are fier în el. Unde alţii văd un imbecil cu bale 
la gură, eu deslușesc un geniu. Tiberius a văzut și el la fel. 
Sub Claudius nu au să mai fie ucideri, nici nebunie. 

Toate acestea sunau familiar și Rufus și-a amintit că 
auzise cuvinte similare din gura lui Narcissus. Era o simplă 
coincidenţă, ori grecul era spionat mai îndeaproape decât 
știa el? Indiferent care era adevărul, asta l-a făcut și mai 
prudent în privinţa lui Chaerea. Şi-a amintit vorbele lui 


Claudius, adresate Bershebei. Bătrânul senator era convins 
că Chaerea plănuia să pună mâna pe tron el însuși. Și, în 
ciuda cuvintelor atent alese ale pretorianului, instinctul îi 
spunea lui Rufus că Claudius avea dreptate. Dar Chaerea 
nu-și terminase abureala. 

— Cu pretorienii în spatele lui, Claudius nu ar trebui să-și 
facă griji din partea dușmanilor din Senat. Ar putea să 
guverneze cu putere, iar Roma și romanii ar putea avea 
numai beneficii. Dar tu ai făcut ca asta să fie imposibil, tu și 
prietenul tău german. Este prietenul tău, nu-i așa, 
gladiatorul Cupido, pe care împăratul îl ţine la un asemenea 
mare preţ? 

Rufus a dat din cap. 

— Este... 

Dar nici el nu îl stimează pe împărat mai mult decât o 
faci tu. Aproape că a spus-o, vorbele i-au atins buzele, dar 
un clopoțel de alarmă din cap l-a oprit. 

Răbdarea lui Chaerea era limpede că era pe sfârșite. 

— Atunci, trebuie să fii mesagerul meu pentru el. Ca 
prieten, este de datoria ta. Ai să îi spui că rândul viitor - 
pentru că va fi un rând viitor - va trebui să-și ţină mâna 
acasă, ca toţi ceilalţi. Să nu facă nicio mișcare pentru a opri 
ceea ce se întâmplă. Pentru Roma. 

— De ce ar asculta Cupido de mine? El este propriul lui 
om și al împăratului. Dacă onoarea îi dictează să stea și să 
lupte, asta este ceea ce are să facă. Ai face bine să nu-l 
subestimezi. 

Chaerea a întins mâna și l-a atins pe Rufus pe obraz. Avea 
degetele reci și umede și pe Rufus l-a trecut un fior de 
dezgust. 

— Dar nu-l subestimez, a spus moale pretorianul. Ăsta 
este motivul pentru care tu ești aici, iar el nu. Care-i preţul 
onoarei gladiatorului? Cât ar costa ca să-l facă să lase să se 
întâmple ceea ce trebuie să se întâmple - sau chiar și mai 
bine, de ce ar fi nevoie ca să-l determin să dea el însuși 
lovitura de graţie? Ameninţări? 


A clătinat din cap. 

— Nu cred că un om cum este Cupido ar răspunde bine la 
ameninţări. Aș putea să pun să fie ucis pentru o mie de 
sesterţi, dar ce rost ar avea? împăratul nu ar face decât să 
numească pe altul ca el în locul lui, iar locul contează la fel 
de mult cât omul. Bani? Caligula îl plătește mai mult decât 
poate cheltui. Libertatea? Odată ce-și completează serviciul 
este deja liber... Nu. Nimic din ce îi pot face sau oferi nu |- 
ar convinge să joace cartea pe care o vreau eu. Dar există 
un lucru pe care îl iubește mai mult decât pe oricare altul, 
nu-i așa? Mama lui e moartă. Iatăl lui e mort. Sora lui... 
Sigur ar face orice pentru ea. Absolut orice. 

Rufus a simţit o pornire bruscă de a-l apuca pe Chaerea 
de beregată. Chipul Aemiliei i-a umplut mintea. Ochii 
solemni și gura perfectă. Zâmbetul care îi topea inima. Și-a 
imaginat-o la cheremul pretorianului și a știut că mai întâi |- 
ar ucide pe Chaerea. 

— Sora lui nu înseamnă nimic pentru el. Au fost despărțiți 
ani de zile după ce au fost capturați. Ea îl disprețuiește 
pentru că a îngăduit să fie luată, a spus el. 

— Câtă loialitate. Dar nu are absolut niciun rost să mă 
minţi. Prietenii mei și cu mine știm totul, vezi tu. Dar poate 
că nu pe prietenul tău îl protejezi; poate căţeaua germană 
înseamnă mai mult pentru Rufus, omul de la coada 
elefantului, decât pentru fratele ei? Ce părere ar avea 
drăguţa ta soţie dacă ar afla cum ai visat le ea?... Dar, 
haide. Nu te-am adus încoace ca să nu fim de acord. 
Narcissus îţi încredinţează intimităţile lui, așa că nu suntem 
cu totul pe baricade diferite. Nu îţi cer decât să repeţi 
prietenului tău german ce a fost spus aici. El este în măsură 
să facă imperiului un mare serviciu. O singură lovitură din 
partea lui ar putea avea impactul unei întregi armate. Nu 
are decât să dea această lovitură și va fi cel mai onorat om 
din întreaga Romă. Ai să faci asta pentru mine? 

— Și dacă nu o fac? 

Chaerea a clătinat trist din cap. 


— Soţia ta poartă înăuntrul ei urmașul tău. Ar fi o 

nenorocire ca viaţa acestuia să fie... curmată. 
e 

Era după răsărit când escorta l-a adus pe Rufus înapoi la 
grajd, pe aceeași scară îngustă care era, din fericire, 
nepăzită. 

Istovit, a deschis ușile duble și a găsit-o pe Bersheba 
arătând nefericită, târându-și picioarele cu lanţul după ea. 

— Ţi-am întârziat masa de dimineaţă cu o oră, fetițo. Nu-i 
de mirare că tânjești. 

A petrecut cincisprezece minute umplându-i sacii cu fân 
și a reușit să găsească și niște mere lovite, din care îi 
plăceau ei atât de mult. Satisfăcut că elefantul avea tot ce îi 
trebuia, a plesnit-o peste crupa enormă și a deschis fără 
zgomot ușa de la propria lui locuinţă. Ca să găsească un alt 
bărbat în patul lui. 


e Capitolul XXXIII 


Era bătrân și foarte slab și se legăna înainte și înapoi 
bolborosind abia auzit, pentru sine însuși. Livia stătea 
alături de el, ștergându-i fruntea cu o cârpă umedă. Când a 
intrat Rufus, și-a ridicat privirile, cu o ușurare clar 
întipărită pe chip. 

— M-am... m-am temut că ai să fii plecat pentru mai mult 
timp. 

Rufus aproape a zâmbit la auzul acestor vorbe. Adevărul 
era că se temuse că nu se mai întoarce vreodată. 

— Ţi-au făcut vreun rău? 

Rufus a clătinat din cap. 

— Nu. Nu am fost nicio clipă cu adevărat în vreun pericol 
- cel puţin, așa cred. A fost o greșeală, dar o greșeală care a 
luat o noapte întreagă ca să fie îndreptată. Odată ce i-am 
convins cine sunt, mi-au dat drumul. Cine este noul nostru 
prieten? 

Livia și-a mușcat buza. 

— Nu știu. L-am găsit. 

Rufus a izbucnit în râs. Nu putea crede așa ceva. Dacă 
aveai noroc, găseai un sestert pierdut de cineva. Un bătrân 
cu minţile rătăcite era altceva. 

Livia i-a explicat: 

— Am ieșit de dimineaţă în speranţa de a te vedea sau 
măcar să aflu ceva vești despre tine. Zăcea în iarbă, lângă 
zid, bolborosind în legea lui. Cred că a încercat să-l sară și a 
căzut. 

— Atunci este de două ori norocos. Dacă reușea să treacă 
peste zid, căderea de partea cealaltă l-ar fi ucis. Şi dacă nu- 
| găseai tu atunci când l-ai găsit, ar fi putut muri de frig. 
Pare foarte prăpădit. 


— Mi-e frică de el. Spune într-una ceva despre un râu 
cumplit. Purta asta la gât. Este vreun fel ciudat de amuletă? 

Obiectul pe care i l-a dat era o piesă din metal de vreo 
cincisprezece centimetri lungime și de forma unui T alungit, 
numai că mai avea două prelungiri ce ieșeau în afară 
orizontal de la capătul de jos, puţin mai scurte decât braţele 
de sus ale T-ului. 

Rufus a clătinat din cap. 

— Nu știu. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Nu-l 
recunosc, dar trebuie să fie de pe undeva de prin palat. 
Cineva din gardă trebuie să-l știe. Trebuie să vorbesc cu 
Cupido. Am să-l întreb pe el dacă a pierdut cineva un 
bătrân. 

Obiectul discuţiei lor a făcut un început, de parcă ar fi 
ascultat, cu ochii deschiși, speriaţi, ca și cum ar fi văzut 
ceva ce ei nu puteau vedea. 

— Atât de mulţi. Atât de mulţi, că nu-i pot număra pe toți, 
a gemut el, legănându-și capul dintr-o parte într-alta. Dar 
trebuie să-i ajut pe cale. Unde este podarul? Trebuie să fie 
un podar. Oare nu l-au plătit? Nu l-au plătit pentru trecerea 
râului? 

Cuvintele au fost slobozite într-o singură frază lungă, 
rostită cu jumătate de gură și Rufus abia le-a putut înţelege. 
Ştia că ar fi trebuit să-i fie milă, dar lunga noapte petrecută 
cu Chaerea îl storsese de orice capacitate de înţelegere. 

— Ce râu? Spune-ne, ce râu? 

L-a zgâlțâit pe bătrân de umăr și, pentru un moment, 
ochii acestuia s-au concentrat. 

— Styxul. 

Rufus și-a tras mâna de parcă ar fi fost ars și când s-a 
uitat la Livia, ochii ei erau la fel de mari pe cât știa că 
trebuia să fie și ai lui. Ea făcea semnul și, cu întârziere, i-a 
urmat și el exemplul. 

— Ce putem face cu el acum? a întrebat ea în șoaptă. 

Rufus a fost tentat să spună: „Du-l înapoi unde l-ai găsit și 
lasă-l acolo”, dar văzuse destulă moarte în ultima vreme 


încât să vrea să mai adauge ceva la ea, nici chiar din cauze 
naturale. 

— Ce altceva putem face? Dă-i un castron de ciorbă și să 
sperăm că se întărește și se duce înapoi de unde a venit. 

După câteva ore, Rufus s-a prezentat la camera gărzilor 
și a întrebat de Cupido. Unul dintre pretorieni, pe care îl 
știa din vedere, a răspuns: 

— Este în post, dar dacă revii mai târziu, ar trebui să fie 
aici în jur de ceasul al optulea. 

Rufus și-a petrecut restul dimineţii punând-o pe 
Bersheba să facă mișcare și a fost surprins când, în jurul 
amiezii, când s-a întors cu elefantul, l-a găsit pe Callistus 
urmărindu-i. De data asta, secretarul palatului nu mai era 
însoţit de suita lui obișnuită, în loc de aceasta, alături de el 
stătea un băieţel care părea de vreo cinci ani și care arăta 
entuziasmat înspre elefant. 

Rufus a oprit-o pe Bersheba la câţiva pași de ei și și-a dat 
drumul jos din spatele ei. S-a apropiat de Callistus și a făcut 
o plecăciune. 

— Fiul meu îmi cere să vadă elefantul încă de când i-am 
spus de el, a explicat secretarul imperial, zâmbind 
indulgent spre copil. l-am promis că-l aduc astăzi, cu toate 
că ar trebui să fie la lecţii. 

Acesta era un alt Callistus decât cel care organizase 
parada pentru divinizarea  Drusillei. Lipsea mantia 
amenințării oficiale pe care o purta de obicei și vocea lui 
era plină de o adâncă afecţiune față de băiat, lucru care l-a 
surprins pe Rufus. 

Copilul se uita cu ochii mari la Bersheba, ca și cum nu 
putea crede pe de-a-ntregul ceea ce vedea. Avea păr negru, 
tuns scurt, și nasul lung al tatălui lui își făcea deja 
cunoscută prezenţa, dar în ochii lui era o lucire jucăușă, 
care lui Rufus i-a plăcut. l-a venit o idee. 

— l-ar plăcea să călărească pe ea? 

Băiatul a zâmbit larg și cu sfială, dar chipul lui Callistus a 
luat o expresie grea, încărcată de grijă protectoare 


paternă. 

— Are să fie în siguranţă? 

Rufus a râs. 

— Bersheba l-a purtat pe însuși împăratul. El nu s-a 
plâns. 

Callistus a dat din cap a încuviinţare. 

— Desigur. În cazul ăsta, da, dar numai pentru puţin 
timp. 

Și-a încurajat băiatul să facă un pas înainte. 

— Nu-ţi fie frică, Gnaius. Ăsta este elefantul împăratului 
și este foarte blând. 

Rufus i-a comandat Bershebei să îngenuncheze și l-a 
ridicat pe copil, apoi s-a așezat în spatele lui. A plesnit 
elefantul pe umăr. 

— Înainte, Bersheba. 

Când au zvâcnit înainte, l-a simţit pe băiat râzând și când 
s-a întors spre Callistus, chipul de obicei solemn al 
secretarului imperial era împărţit în două de un zâmbet 
larg. 

Când au terminat, Rufus și băiatul erau prieteni buni. A 
avut dificultăţi în a-l convinge pe Gnaius să coboare și a fost 
nevoie de un ordin ferm din partea tatălui său pentru a-l 
face pe copil să se dea jos din spatele Bershebei. 

Rufus s-a întors la grajd și a încercat să se pregătească 
pentru întâlnirea cu Cupido. Întâlnirea cu bătrânul și 
dimineaţa petrecută cu băiatul lui Callistus îi îngăduiseră 
să-și scoată din minte dilema, dar acum nu se mai putea 
ascunde de ea. 

Cum să-i spună prietenului său că fuseseră amestecați 
într-un complot împotriva împăratului și, poate și mai 
important, cum avea Cupido să reacționeze faţă de omul 
care îi implicase? 

Cupido cel care stăpânea arena avea de-a face numai cu 
certitudini. Pe nisipul înmuiat în sânge, simpla alegere era 
între viaţă și moarte și ucidea fără ezitare pentru a rămâne 
în viaţă. Dar în Palatina lui Caligula, nu era nicio 


certitudine. Aici, Narcissus și rivalul lui, Protogenes, erau 
stăpânii. Armele lor erau informaţia și intriga și le foloseau 
cu aceeași subtilitate mortală cu care Cupido își mânuia 
lunga-i sabie. Chaerea s-ar fi putut crede egalul lor, dar 
Rufus simţea că, în realitate, comandantul pretorienilor era 
pe teren nesigur. El era un instrument prea bont pentru a 
se măsura cu minţile ascuţite adunate laolaltă împotriva lui. 
Rufus și-a dat seama acum că arestarea lui era o măsură a 
disperării bătrânului soldat, în urma încercării de asasinat 
eșuate. 

Dar Chaerea era încă periculos. 

e 

— Ar trebui să-l ucid, a spus Cupido cântărind lucrurile. 

Stăteau într-o mică anexă a corpului de gardă, pe care 
Cupido o împărțea cu camarazii lui. Tânărul german dăduse 
la iveală un clondir de vin tare și lui Rufus îi plăcea căldura 
neobișnuită pe care i-o producea în burtă. 

— Da, probabil că ar trebui... asta în cazul în care nu-ţi 
pasă dacă trăiești sau mori. Şi de Aemilia, desigur. Prietenii 
lui Chaerea nu ar lăsa-o niciodată în viaţă. 

— Crezi că scorpionii lui Chaerea m-ar putea învinge? I- 
aș strivi ca pe nimic și mi-ar plăcea să o fac. 

— Nu scorpionii, împăratul. Caligula este convins că 
Chaerea l-a servit cum se cuvine. N-ar da bine dacă ar 
îngădui unui ticălos de gladiator să-l măcelărească pe 
comandantul pretorienilor lui. Dacă tu ești mort, Aemilia nu 
are să mai aibă pe nimeni care să o protejeze. 

— Dar el este un trădător, iar eu mă bucur de favorurile 
împăratului. 

— Adevărat, dar singura dovadă pe care o ai împotriva lui 
este mărturia mea despre ce a fost spus la Castra 
Praetorium, iar dacă tu îl ucizi pe Chaerea, eu am să fiu 
mort înainte să o pot depune. Nu-ţi face prea multe griji, 
totuși. Împăratul își va arăta fără îndoială favoarea, 
îngăduindu-ţi să-ţi dregi vinul cu puţină cucută. 

Chipul frumos al lui Cupido s-a încreţit într-o încruntare. 


— Așadar, Chaerea trăiește, deocamdată. Mai ai și alte 
sugestii isteţe? 

Rufus s-a gândit o secundă. 

— Nu-l poţi confrunta pe Chaerea din același motiv din 
care nu-l poţi ucide. Eu sunt singura pârghie pe care o ai și 
viața mea nu ar valora nici cât un sestert îndoit dacă 
Chaerea ar descoperi asta. Nu știu ce altceva putem face. 

— Să-l ucideţi pe Caligula. 

Lui Rufus i s-a oprit vinul în gât la auzul cuvintelor venite 
dintr-un colţ al camerei. Era vocea Aemiliei. 

— Ei bine, eu nu am niciun cuvânt de spus în asta doar 
pentru că nu sunt decât o femeie, deși eu sunt singura pe 
care acest... acest păduche a ameninţat-o. Trebuie să stau 
aici, așteptându-mi soarta în timp ce voi șovăiţi în privința 
unei decizii care a fost deja luată pentru voi? 

Cupido a înghiţit izbucnirea ei cu o îngăduinţă 
remarcabilă. Trimisese după Aemilia imediat ce auzise 
despre ameninţarea lui Chaerea, iar ea stătuse în tăcere și 
ascultase. Acum, ochii îi erau luminaţi de o revoltă 
îndreptăţită și Rufus și-a dat seama pentru întâia oară că 
orice om care avea să-și împartă viaţa cu această femeie nu 
avea să facă nimic de capul lui. Poate era bine dacă 
gladiatorul putea fi convins să pună băţul pe ea. 

— Dacă decizia e atât de simplă, care ar fi aceea? și-a 
întrebat Cupido sora. 

— Nu face nimic. Ce poţi face în afară de a aștepta? Dacă 
Chaerea are de gând să acţioneze, nu o va face prea 
curând. Callistus este acum responsabil cu securitatea 
împăratului și sunteţi și voi de acord că este mai atent decât 
oricând. Numai lupii, care au luptat pentru el când a fost 
zeificată Drusilla, sunt însărcinaţi cu paza lui imediată pe o 
perioadă de timp nedefinită. Toate celelalte unităţi de 
pretorieni pot fi rotite fără un preaviz prea lung. Chaerea 
nu-și poate permite să lovească până când nu este sigur de 
succes. 

Gladiatorul s-a uitat gânditor la Rufus. 


— Ce spune ea este adevărat. 

A făcut cu ochiul. 

— Chiar dacă nu este decât o biată femeie. 

S-a lăsat în jos când o pernă din piele a trecut aproape de 
capul lui. 

— Totuși nu putem aștepta la nesfârșit. 

— Nu. Dar timpul este de partea noastră. Să așteptăm și 
cine știe ce se poate întâmpla? Anchetatorii împăratului au 
rezerve nesfârșite de victime. Nu este imposibil ca unul 
dintre numele pe care pot să le audă să fie al lui Chaerea, în 
care caz ar fi înțelept să cadă de propria-i sabie. De 
asemenea, știm că Chaerea și oamenii lui nu sunt singurii 
care urmăresc schimbarea. Alţii au metode mai subtile. 
Amintiţi-vă de Drusilla. 

Rufus a făcut o strâmbătură. 

— Drusilla a murit de nu știu ce fel de boală. Singura 
persoană care crede că a fost otrăvită este fratele ei. 

Aemilia a pufnit. 

— Crede ce vrei, Rufus, dar Agrippina crede că sora eia 
fost otrăvită, și cine să știe mai bine decât ea, care cunoaște 
proprietăţile ciupercilor mai bine decât i-o cere simpla 
pregătire a mâncării. 

— Crezi că ea a avut ceva de-a face cu moartea Drusillei? 

— Nu, dar poate că ar trebui să te uiţi la propriii tăi 
prieteni. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar că ai tovărășii ciudate. Este bine știut în palat că 
Narcissus este spionul lui Claudius. De ce ar petrece un 
sclav atât de mult timp cu el, decât dacă este și el spion, la 
rândul lui. Spune-mi, a întrebat ea dulce, ai să-i raportezi 
stăpânului tău grec conversaţia noastră? 

Rufus a sărit în picioare. 

— Tu... 

Cupido i-a pus o mână în piept. 

— Destul. Nu ne-am strâns aici ca să ne luăm la harţă. 
Aemilia, Rufus este prietenul meu și al tău. Şi-a riscat viaţa 


ca să ne avertizeze, îi suntem îndatoraţi. Ar trebui să-ţi ceri 
scuze. 

A așteptat o reacţie, însă Aemilia doar s-a uitat încă și mai 
aspru la Rufus. 

— În orice caz, ar putea veni o vreme când o să ne prindă 
bine să-l ţinem pe Narcissus la curent. Vom vedea, a spusel 
pe gânduri. 

— Și acum? a cerut să știe Aemilia. 

— Acum facem cum sugerezi tu. Așteptăm. Dar mai întâi 
îl lăsăm pe Cassius Chaerea să creadă că mă gândesc la 
oferta lui. Va accepta minciuna ca atare, pentru că-l 
avantajează să facă așa. În cel mai rău caz, o să îţi asigure 
securitatea, Rufus. Şi ţie, Aemilia. 

— Nu am nevoie de protecţie din partea lui Chaerea sau 
a altcuiva, a spus ea cu dispreţ. Casa regală este mai sigură 
decât oricare alta din Roma. Tu ai grijă de tine, frate, și tu, 
rândașul elefantului. 

Rufus nu a băgat în seamă insulta. 

— Nu-l subestima pe Chaerea. O fi el o brută, dar nu e 
prost și are ochi de soldat la prinderea ocaziilor. Dacă 
lovește, o face când te aștepți mai puţin. 

Ochii Aemiliei au luat foc. 

— Eu sunt prinţesă a tungrilor și pot să mă apăr singură. 

Brusc, tonul i s-a schimbat, chipul și atitudinea i s-au 
îndulcit și s-a apropiat râzând de Rufus, atât de mult, încât 
i-a putut simţi mirosul trupului. 

— Iartă-mi cuvintele aspre, Rufus, a șoptit ea. Dar află: 
dacă Chaerea lovește, va trebui să aibă grijă de el, pentru 
că nici eu nu trebuie să fiu subestimată. 

Rufus a simţit o ușoară ciupitură la beregată și s-a uitat 
în jos ca să vadă un pumnal bătut în pietre scumpe, pe care 
Aemilia îl făcuse să apară din faldurile rochiei ei. 

Cupido a izbucnit în râs. 

— Arăţi un pic palid, Rufus. Se pare că nu-ţi priește 
compania surorii mele? 

Rufus a înghiţit în sec. 


— E numai pentru că nu sunt obișnuit să am de a face cu 
copii obraznici. Ştii de un bătrân nebun care umblă prin 
palat vorbind despre râul Styx? 

Schimbarea subiectului l-a luat pe Cupido prin 
surprindere. 

— Un singur bătrân umblă prin palat vorbind de unul 
singur, iar acela este senatorul Claudius. 

— Nu, nu Claudius. 

Rufus a explicat cum îl descoperise Livia pe bătrân lângă 
zidul Colinei Palatine. A încercat să îl descrie. 

— Foarte slab, cu păr alb și lung. Purta asta la gât, cu un 
șnur de piele. Știi ce ar putea fi? 

A scos piesa ciudată din metal. Cupido s-a uitat la ea 
pentru câteva momente. 

— Da, îl știu. Nu știu cum îl cheamă, dar cred că are o 
cameră în Domus Augustus. E în mod sigur puţin ciudat. 
Umblă prin jur cu capul în jos și caută într-una ceva. Gărzile 
îi spun gunoierul, dar cred că are ceva de-a face cu 
rezervele de apă. 

A luat T-ul din metal de la Rufus și l-a studiat. 

— Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător, dar a pus 
să-l facă special. Uite, se vede marca fierarului aici, chiar 
dedesubtul întretăierii. 

— Ai putea să faci o vizită la locuinţa lui, să vezi dacă nu e 
cineva care poate veni să-l ia? Delirul lui începe s-o sperie 
pe Livia. 

— Chiar arăt ca și cum nu aș avea nimic mai bun de 
făcut? Am să-ţi dau un permis, ca să-l poţi duce la camera 
lui. De ce nu te duci și tu cu el, Aemilia? Dar lasă-ţi acasă 
săbiuţa - ai putea să rănești pe careva cu ea. 

A ieșit din încăpere și s-a întors peste câteva minute. 

— Ia asta, i-a spus lui Rufus. Îţi dă autoritatea de a intra 
și de a cere gărzilor să-ţi arate cum să ajungi unde vrei. Să 
nu o pierzi. 


e Capitolul XXXIV 


Domus Augustus se afla de cealaltă parte a Colinei 
Palatine și traseul i-a purtat prin pasaje acoperite și mici 
parcuri, pe lângă sanctuare și fântâni. Aemilia purta o 
rochie roșie, lungă, într-un stil la modă printre doamnele de 
la curte, și Rufus s-a întrebat dacă nu cumva îi fusese dată 
pentru că Milonia se plictisise de ea. Nevasta împăratului 
era vestită pentru sumele enorme pe care le cheltuia pe 
îmbrăcăminte și, s-a gândit el, trebuia să aibă destule cu 
care nu avea ce face. Rochia îi lăsa dezgoliţi Aemiliei umerii 
albi ca laptele și Rufus a putut vedea pe ei o ușoară 
spuzeală de pistrui delicioși. Soarele se prindea în perișorii 
fini, aurii, de la baza gâtului ei, și tânărul s-a întrebat cum 
ar fi fost oare să-i atingă. Aemilia era frumoasă, uneori 
extraordinar de frumoasă. Chiar și numai a fi cu ea îl făcea 
să se simtă mai plin de viaţă. A zâmbit larg, pentru el însuși. 

— De ce zâmbești? a vrut ea să știe. E ceva în neregulă 
cu rochia mea? 

— Nu. Mă gândeam numai cât de ușor este să uiţi. 

— Să uiţi ce? 

— Nimic. Totul. Lucrurile care par a fi de cea mai mare 
importanţă nu par atât de rele într-o zi ca asta. 

— Ce-i atât de deosebit la ziua asta? a întrebat ea 
bănuitor. 

— Nimic, a răspuns el, înfuriind-o și mai tare. 

— Uneori ești atât de nerod, Rufus, a explodat ea, dar el 
tot a continuat să zâmbească. 

Garda de la intrarea principală în palat a aruncat o 
privire fugară la permisul lor și i-a lăsat înăuntru. Cândva, 
fusese cea mai mare și mai prestigioasă clădire de pe Colina 
Palatină, dar acum apartamentele principale adăposteau 
rudele mai îndepărtate ale lui Caligula, iar încăperile mai 


mici constituiau locuinţele unei diversităţi de oficiali ai 
palatului. 

Rufus l-a descris gărzii pe bătrân și omul a izbucnit în 
râs. 

—  Ăsta-i Varrus. Locuiește undeva în spate, lângă 
bucătării. 

A înșiruit o listă descurajantă de cotituri la stânga și la 
dreapta, coridoare și scări. 

— Dacă vă rătăciţi, luaţi-vă după miros. 

Indicaţiile au fost mai puţin confuze decât se temuse 
Rufus, dar tot au fost obligaţi s-o întrebe pe una dintre 
fetele de la bucătărie la care ușă anume trebuiau să 
ciocănească. 

— Nu-ţi face griji, dragă. Varrus nu are ușă. Este a treia 
draperie pe lângă care aţi trecut venind încoace. Nevastă? 
Nu cred. Ştie careva dacă Varrus are nevastă? a întrebat ea 
peste cuptoarele de gătit. 

Rufus i-a mulțumit și ea a hohotit grosolan. 

— Atunci n-ai de gând să stai și să guști puţin din ce-ţi 
place ţie mai mult? Întotdeauna ne prinde bine o pereche 
de mâini în plus pe-aici, mai ales mâini ca ale tale, 
frumușelule. 

Rufus a făcut un pas înapoi, roșu la faţă, și s-a ciocnit de 
ceva moale și cald, care a părut a ceda pentru o secundă, 
înainte să-l împingă deoparte cu o forţă surprinzătoare. 

— Întotdeauna ne prinde bine o pereche de mâini în plus, 
a maimuţărit-o Aemilia pe bucătăreasă. Ei bine, îţi poţi ţine 
mâinile acasă. Care-i ușa, frumușelule? 

Pentru a cincea oară în acea zi, Rufus și-a schimbat 
părerea în privinţa ei. Era, într-adevăr, nesuferită, 
răsfăţată, enervantă... 

— A treia pe dreapta. 

— Atunci, vino, a comandat ea, luând-o înainte. 

e 

A fost imediat evident că Varrus nu-și împărțea camera 

cu vreo nevastă sau cu vreun oricare alt gen de companion. 


Era o încăpere mică, mai mică până și decât spaţiul pe care 
Rufus îl împărțea cu Livia în spatele casei elefantului. Lipit 
de unul dintre pereţi, sub o fereastră spartă, era un pat 
îngust, acoperit cu o bucată de pânză de sac. Câteva vase 
de mâncare nespălate erau așezate unul peste altul, alături 
de un recipient mai mare, evident folosit pentru a aduce 
apă. În afară de pat, singura piesă de ceea ce s-ar fi putut 
numi mobilier era o ladă mare din lemn, aflată într-un colţ, 
lângă pat, care trebuia să slujească drept masă. 

Rufus a ridicat din umeri. 

— Nu-i nimic aici care să ne spună cine este sau cine l-ar 
putea prelua din mâinile noastre. 

S-a întors să plece, dar Aemilia a rămas pe loc. 

— Cum știi, fără să te uiţi? 

El a arătat cu mâna în jurul camerei. 

— Pentru că nu-i nimic de văzut. 

Ea i-a aruncat privirea pe care femeile o rezervă 
bărbaţilor despre care cred că au capacitatea mentală a 
unui șoarece tâmp. 

— Ce? 

Rufus i-a urmărit privirea. 

— E doar o ladă. 

— Ar putea fi ceva în ea care să-ţi spună cine e. Mai ai 
cheia? 

— Care cheie? 

Aemilia i-a aruncat iarăși privirea aceea. 

— Cheia lui. Aia pe care o avea la gât când l-a găsit Livia. 

— De unde știi că e o cheie? Nu seamănă cu niciuna 
dintre cheile pe care le-am văzut eu vreodată. 

— Încearc-o. 

Ştia că n-o să meargă, dar ceva îi spunea că nu avea rost 
să se certe. 

— Uite, e prea mare. 

A pus metalul în formă de T lângă încuietoarea mică a 
lăzii. 

— N-o putem deschide și, oricum, n-ar fi frumos. Haide. 


Ea s-a întins pe lângă el și a apucat capacul, care s-a 
deschis cu ușurință sub mâinile sale. 

— Uite, am avut dreptate, a spus ea triumfător, 
scormonind cu privirea în adâncurile lăzii. Sunt documente 
și încă o cheie și... asta ce crezi că e? 

Rufus nu voia să-i dea satisfacţie, dar curiozitatea a 
învins. 

Era o bucată de pergament, dar care nu semăna cu nimic 
din ce mai văzuse el. Rândurile, de diferite culori, se 
întretăiau și se uneau între ele, suprapuse peste alte 
rânduri mai puţin vizibile, pe care abia le putea desluși în 
lumina slabă. O singură linie era mai proeminentă decât 
restul, evidenţiată cu roșu, șerpuind dintr-o parte a 
pergamentului până în cealaltă, într-un zig-zag distinct. 
Când s-a uitat mai îndeaproape, a văzut că în punctul unde 
linia roșie cotea brusc la stânga, se întretăia cu o linie verde 
mai groasă decât celelalte, care o lua pieziș spre dreapta. 

— Cred că trebuie să fie un fel de hartă, dar e dificil să 
înţelegi ceva din ea. Poate dacă ne uităm la ea mai la 
lumină? 

— la dă-mi să mă mai uit și eu o dată. 

I-a dat-o, iar ea s-a tras mai aproape de fereastră. Și-a 
țuguiat buzele și a urmărit linia roșie cu degetul de-a 
curmezișul hărţii, mijindu-și ochii pentru a încerca să 
interpreteze și cele mai slabe contururi, care erau aproape 
cu totul șterse de pe vechiul pergament. Expresia de pe 
chipul ei o făcea să pară foarte tânără și Rufus nu s-a putut 
stăpâni să nu zâmbească iarăși. Ea și-a ridicat privirile și l-a 
prins. 

— Râzi de mine. Mă crezi proastă, a spus. 

— Nu, eu... 

— De ce nu i-o duci prietenului tău Cupido? Sunt sigură 
că el e mai deștept decât tâmpita de soră-sa. 

I-a aruncat lui pergamentul. 

— Ce mai e aici? 


S-a uitat iarăși în ladă. Conţinea încă trei documente. 
Două dintre ele păreau pline de calcule complicate, pe care 
Rufus nu le înțelegea, dar cel de-al treilea i-a atras privirile. 
Era o altă hartă, mai puţin complexă decât prima, iar linia 
principală era marcată cu același verde ca linia secundară 
de pe original. 

— Pare a fi un detaliu de pe asta, care se concentrează pe 
linia verde. Uite, aici, la margine, aici ar trebui să se 
unească cu linia cea groasă, roșie. Mă întreb ce-o fi? 

— Și astea ce sunt? s-a mirat ea, aruncându-i o privire 
peste umăr. 

Rufus a simţit atingerea moale și plăcută de pe spatele lui 
și dintr-o dată i-a fost dificil să mai gândească limpede. 

— Alea, l-a înghiontit ea în coaste, și el a observat că ceea 
ce crezuse că era o linie de mâăzgălituri erau de fapt mici 
simboluri care marcau traseul liniei verzi la intervale 
regulate. 

— Nu știu. Este prea multă informaţie aici ca să o observi 
dintr-o dată. Va trebui să le lăsăm și să ne întoarcem altă 
dată. 

— S-ar putea să nu mai fie o altă dată, a insistat ea. la-le 
cu noi. | le putem arăta lui Cupido și dacă el nu știe, îl poţi 
oricând întreba pe bătrân, după ce își revine. 

— Gărzile n-au să ne lase să ieșim din palat cu 
documente. Au să creadă că le-am furat și ar avea dreptate. 
Poate că nu e decât o mâzgălitură de bătrân sărit de pe fix. 
Linii la întâmplare pe o hartă veche. 

Ea i-a aruncat iarăși privirea aceea. 

El a oftat. 

— E-n regulă. Unde le ascundem? 

Ea a zâmbit larg și și-a ridicat rochia în sus. Rufus a 
apucat să zărească două picioare lungi, tulburătoare, 
înainte de a-și întoarce privirile într-o parte, și a fost uimit 
de sentimentul de dorinţă pe care i-l stârnea ea. 

— Acum poţi să te uiţi. 


Şi-a aruncat privirile și a văzut o domnișoară romană 
serioasă, într-o rochie roșie care îi venea pe corp ceva mai 
strâns decât înainte. Ea i-a întors privirea și domnișoara s-a 
transformat într-o copilă pusă pe șotii, care chicotea. 

— N-ai idee cum zgârie chestiile astea. 

e 

La întoarcere traversau Colina Palatină, când Rufus l-a 
observat pe Narcissus apropiindu-se de ei. 

— Du-i documentele lui Cupido și spune-i că am să mă 
văd cu el mai târziu, astăzi sau mâine, după ce iese el din 
schimb. Du-te repede acum, să nu bănuiască Narcissus 
ceva, a șoptit el. 

Grecul cel înalt a mărit pasul și se îndrepta cu hotărâre 
spre ei. A deschis gura să îi salute, dar Aemilia i-a aruncat o 
privire dispreţuitoare și a plutit regește pe lângă el, 
lăsându-l înghițind în sec în urma ei, ca un pește pe uscat. 

Rufus și-a suprimat un zâmbet, dar când și-a revenit, 
chipul lui Narcissus era serios. 

— Este drăguță, dar își dă niște aere mult deasupra 
statutului pe care îl are, a spus el cu tristeţe. Mă tem că nu- 
și dă bine seama cât de periculos este să fii un lucru frumos 
într-un loc unde achiziționarea de lucruri frumoase este un 
sport de competiţie. 

Rufus nu îl văzuse niciodată pe Narcissus arătând interes 
faţă de o femeie. 

— Ce vrei să spui? Aemilia este în pericol? 

— Naivitatea ta nu încetează niciodată să mă uimească, 
tinere, a răspuns grecul. În umbra lui Caligula cu toţii 
suntem în pericol. Poate că ea este în pericol mai mic decât 
mulţi alţii, dar asta ar depinde de definiţia pe care o dai 
pericolului. 

— Nu înţeleg, vorbești în cimilituri. 

— N-ai nevoie să înţelegi, a spus Narcissus pe ton de 
încheiere a discuţiei. Ești sclav - nu trebuie decât să te 
supui. Ai ceva pentru mine? 


Rufus s-a gândit înapoi la orele petrecute în mica celulă 
de sub barăcile pretorienilor. Da, avea multe pe care le 
putea spune, dar nu era acum timpul. Încă tot nu înţelegea 
întâlnirea cu Chaerea. Orice nuanță scăpată putea avea 
consecinţe serioase. Dacă vreo informaţie ajungea la 
urechile cui nu trebuia, acele consecinţe puteau fi fatale. 
Mai întâi să-și arate Narcissus credinţa. 

— Nu, dar ai putut să-l ajuţi pe Fronto? 

Privirea grecului a devenit tăioasă. 

— El nu mai poate fi ajutat. Uită-l, a spus rece, s-a întors 
pe călcâie și s-a îndepărtat. 

Dar lui Rufus nu i-a fost îngăduit să-l uite pe Fronto. 


e Capitolul XXXV 


Convocarea a sosit la două săptămâni după aceea, în 
timpul pregătirilor pentru întrecerile de care cu două roți, 
ce aveau să marcheze sărbătorile lui Consus. 

Gărzile care au venit după el i-au ordonat să se spele și 
să se îmbrace în cele mai bune haine ale lui, după care, cu 
Livia privindu-l neliniștită și ţinându-și cu mâinile burta 
umflată, l-au escortat prin parc până la palat. 

Destinația a fost încăperea cu masa cea mare din argint, 
dar de data asta era o diferenţă. Rufus a fost primul 
oaspete care a sosit. 

Caligula era întins pe canapeaua lui tapițată, așezată pe o 
platformă mai ridicată, și l-a studiat cu atenţie. 

— Aici, băiete, i-a făcut el semn cu mâna, în direcţia 
canapelei celei mai apropiate de el. Dar mai întâi, am să-ţi 
pun câteva întrebări. 

Rufus a simţit cum îi îngheaţă măruntaiele când cei doi 
pretorieni l-au împins înaintea împăratului. 

— Tu nu ai unelti împotriva mea, nu-i așa, băiete? a 
întrebat împăratul cu o voce la fel de mieroasă ca prăjiturile 
care îndulceau sfârșiturile banchetelor lui. 

— N-n-n-nu, maiestate, s-a cutremurat Rufus, rușinat de 
propria-i frică. 

Caligula a râs ușor. 

— N-n-n-nu, l-a imitat el. Faci exact ca unchiul Claudius. 
Nu că asta te-ar salva. Claudius uneltește, știi, Claudius și 
intrigantul ăla de grec al lui. Am să scap de amândoi, cât de 
curând. Așadar, tu nu uneltești? 

Rufus a clătinat din cap, fără să îndrăznească să 
vorbească. 

— Vezi tu, o păsărică - mă rog, un mic spion, de fapt - îmi 
spune că te întovărășești cu stăpânul ăla al tău dinainte, cel 


pletos. Cum îl cheamă? Negustorul de animale? Nu-mi 
amintesc. N-are importanţă. Nu ai de gând să te întorci la 
el, nu? 

Rufus a clătinat iarăși din cap. 

— Bun. Asta ar fi o greșeală. Protogenes îmi spune că 
negustorul de animale cel pletos e un uneltitor. Nu-i așa, 
Protogenes? 

— Da, maiestate, a hârâit o afirmaţie aspră de undeva din 
dreapta lui și Rufus și-a dat seama că Protogenes trebuia să 
fi intrat pe neauzite în cameră, în timp ce Caligula îl 
chestiona pe el. 

— Prin urmare, dacă ai unelti împreună cu el, asta te-ar 
face dușmanul meu și ar trebui să pun să te execute. Ești de 
acord? a continuat Caligula. 

Rufus nu a știut dacă să dea din cap a încuviinţare - cum 
că ar fi perfect justificat pentru împărat să-l execute - sau 
să clatine din cap, riscând să-l facă pe Caligula mincinos. 
Nu a făcut niciuna, nici alta. 

— Dar tu nu uneltești, nu-i așa? 

Acum a clătinat din cap până când a crezut că o să-i cadă 
jos. 

— Excelent. Dacă aș fi nevoit să te ucid, cine ar mai avea 
grijă de elefantul meu? Protogenes spune că a văzut cândva 
un elefant care mergea pe o frânghie suspendată deasupra 
pământului, a adăugat el pe ton de conversaţie. Dar eu nu-l 
cred. Ești un mincinos, Protogenes, a strigat el ultimele 
cuvinte cu o putere care pe Rufus aproape l-a făcut să 
leșine de spaimă. Cât de mare trebuie să fie frânghia aia ca 
să ţină un elefant? Vino să stai aici, alături de mine. 

De la înălțimea locului său, de la stânga platformei 
împăratului, Rufus i-a putut vedea pe ceilalţi invitaţi intrând 
în încăpere, printr-o ușă din spatele canapelei pe care 
Protogenes stătea afișând o strâmbătură dispreţuitoare pe 
chipul desfigurat: Chaerea, care l-a salutat cu un zâmbet 
rece de recunoaștere, și o fată frumoasă, mult prea tânără 
pentru a fi soţia lui; Appeles, cel de-al treilea dintre cei 


întotdeauna prezenţi, afișând o vânătaie proaspătă pe 
obraz și câteva cicatrice proaspete abia vizibile prin părul 
lui blond și aruncând priviri speriate înspre împărat, și 
Cornelius Aurius Fronto. 

Au mai fost și alte sosiri, dar Rufus abia dacă le-a 
remarcat. 

Fronto era vizibil înspăimântat și întregul trup îi era 
străbătut de spasme. Singura culoare de pe faţa lui lucind 
de sudoare era vineţiul din jurul ochilor, iar toga îi atârna 
pe un trup scheletic. Rufus ar fi putut să jure că auzea 
inima bătrânului tunându-i în coșul pieptului, când și-a dat 
seama că ritmul galopant era al propriei sale inimi. 

Banchetul a început ca de obicei, cu fiecare fel de 
mâncare luat aproape imediat ce era atins. Caligula mai 
schimba din când în când câte un cuvânt cu Chaerea, ochii 
de culoare albastru-deschis trecând alene pe deasupra 
partenerei comandantului pretorienilor, într-un fel senzual 
ce sugera că își alesese deja compania pentru distracţia de 
seară. Ceilalţi invitaţi stăteau răsturnaţi pe canapelele lor și 
încercau să pară relaxaţi, ciugulind câte o bucăţică de ici, 
câte o chifteluţă de colo. Rufus nu s-a atins de nimic. 

Ochii decoloraţi și nemiloși ai lui Protogenes nu l-au slăbit 
pe Fronto nicio clipă. 

În cele din urmă, împăratul s-a ridicat în poziţie șezândă 
și s-a întors cu faţa către negustorul de animale. Dar când a 
vorbit, i s-a adresat lui Protogenes. 

— Spune-mi Protogenes, cum prosperă afacerea noastră? 

Protogenes a luat de lângă el sulul mai gros și l-a derulat 
cu grijă exagerată, studiindu-l cu atenţie înainte de a 
răspunde. 

— Prosperă, maiestate, dar probabil că nu pe cât ar 
putea. 

Caligula a reacţionat cu prefăcută surprindere. 

— Şi de ce, Protogenes, de ce nu prosperăm? 

— Mă tem că suntem înșelaţi, maiestate, a spus solemn 
asistentul imperial. 


Fronto, care devenea tot mai agitat cu fiecare frază, a 
scăpat un hârâit chinuit: 

— Nu, este... 

Caligula a ridicat o palmă pentru a-l amuţi pe bătrân. 

— Înșelaţi? Cine îndrăznește să-l înșele pe împăratul tău? 

— Nu știu, maiestate, a recunoscut Protogenes, în mod 
evident îndurerat de neștiinţa lui. 

— Dar, desigur, micile tale registre știu tot? Ce ne 
informează ele? 

Cu prefăcută lipsă de entuziasm, Protogenes și-a cercetat 
iarăși sulurile. 

— Se pare că negustorul de animale, Fronto, își folosește 
poziţia pentru a orienta profitul maiestăţii tale spre 
buzunarele lui, a spus el. 

— Şi cam cât calculezi că ne-a fraudat, Protogenes? 
Trebuie să știi, tu ești atât de abil la cifre, a adăugat 
Caligula cu o ironie exagerată. 

— Acest Fronto este deosebit de viclean, maiestate. Mare 
parte a fraudei este ascunsă, dar aș spune că a furat mai 
multe mii de sesterţi care ar fi trebuit să intre în visteria ta. 

— O asemenea sumă? 

— Da, maiestate. 

— Şi care este pedeapsa pentru crima asta? 

Protogenes s-a gândit pentru un moment, lăsând o pauză 
teatrală. 

— Moartea, maiestate, a decis el cu convingere definitivă. 

Rufus l-a văzut pe Fronto tresărind de parcă fusese lovit. 
Pe partea de dedesubt a canapelei lui au început să se 
adune mărgele de lichid galben, care apoi au început să 
picure, formând o mică băltoacă pe pardoseala de 
marmură. Un miros familiar, ca de drojdie, și-a făcut simţit 
prezența pe deasupra aromei lumânărilor parfumate. Cu 
colţul ochiului, Rufus l-a observat pe Chaerea alunecând de 
pe canapeaua lui și dispărând în întunericul din capătul 
celălalt al încăperii. 


— Da, moartea, a confirmat Caligula. Dar nu m-ai 
informat tu că acest om a fost un servitor vrednic înainte să 
se rătăcească de la calea onestităţii? 

— Asta este adevărat, maiestate, a admis Protogenes. 

— Atunci, suntem înclinați să fim îndurători. 

Caligula i-a zâmbit lui Fronto, care se holba la el cu ochi 
mari, ca un iepure prins de o nevăstuică. 

— Ești amendat cu zece milioane de sesterți. 

Din partea tovarășilor de ospăț ai împăratului, uluiţi la 
auzul enormei sume, a venit un suspin, repede urmat de un 
cuminte hohot de râs. 

— Desigur, trebuie să plătești imediat, l-a informat 
Protogenes pe Fronto, care nu-și revenea din uluială, după 
ce, pentru o fracțiune de secundă fusese copleșit de 
speranţă. Nu poţi? Ce păcat. 

Rufus a urmărit cu groază crescândă drama ce se 
desfășură sub ochii lui. Acum era timpul de a se ridica 
pentru omul care îi dăruise prietenia. Avea să-l acuze pe 
Protogenes. Dar trupul nu-i răspundea. Era paralizat de 
frică. Oricât se lupta, nimic nu putea rupe legăturile de fier 
ale autoconservării ce îl ţineau legat de canapea. Pe 
neașteptate, s-a trezit că îi era greu să respire, iar capul a 
început să i se învârtă. 

În panica ce-l stăpânea, abia a auzit la ureche șoapta lui 
Caligula, care i-a dat fiori. 

— Privește, băiete, privește fiecare moment și înţelege 
cum îi răsplătește împăratul pe cei care îl trădează. Privește 
în lături numai o dată și am să pun să ţi se coasă ochii, 
închiși. 

Apoi a auzit zornăitul lanțurilor. 

Fronto l-a auzit și el și a început să-și susţină nevinovăția 
cu o bolboroseală incoerentă. La început, Caligula a găsit 
bâlbâiala amuzantă, dar a devenit repede iritat. 

— Dacă omul ăsta mai spune un singur cuvânt, îi tai 
limba, iar dacă ridică mâinile la împăratul lui, i le retezi, i-a 


spus el lui Chaerea, care apăruse în spatele lui Fronto cu 
doi dintre pretorienii lui. 

Chaerea le-a ordonat oamenilor lui să-l lege pe 
condamnat cu lanţurile grele pe care cei doi le aduseseră, 
dar mintea perversă a lui Caligula a clocit ceva mai 
distractiv. 

— Nu, ar fi mult prea potrivit să înlănţuiești un om care 
și-a petrecut viaţa înlănţuind animale. Să fie bătut, mai 
bine. 

Chaerea, luat prin surprindere, s-a uitat în jur după 
bastonul ce-i indica funcţia, din lemn gros. 

— Să fie bătut cu lanţurile lui. 

Cei doi pretorieni s-au uitat unul la celălalt, apoi au pus în 
două lanţul cel lung, pentru a-l face mai ușor de mânuit. 
Chaerea a încuviințat din cap. 

Și bătaia a început. 

Cei doi germani zdraveni și-au concentrat tirul asupra 
umerilor și corpului lui Fronto, făcându-l pe bătrân să 
scoată gemete de durere, deși faldurile groase ale togii 
absorbeau mult din forţa loviturilor. 

— Nu, nu, a strigat Caligula nerăbdător. La cap. 

Acum, Fronto a aflat adevăratul înţeles al groazei. Zalele 
grele din metal l-au izbit în fața și capul lipsite de orice 
protecţie, înfigându-se în carne și pulverizând oase și vine. 
Chinul trebuia să-i fi fost cumplit, pentru că un miorlăit 
ascuţit i s-a iscat adânc în gâtlej și s-a ridicat într-un țipăt 
înecat în sânge. Țipătul s-a transformat imediat într-un 
gâlgâit sufocat când lanţul, rotit de jur împrejur de către 
unul dintre germani, l-a izbit în gura deschisă, sfărâmându-i 
dinţii în bucățele și zdrobindu-i oasele din mandibulă. În 
câteva minute, pretorienii abia mai puteau ţine în mână 
lanţurile lunecoase, lucind într-un roșu-închis, de care erau 
prinse fâșii de scalp și șuvițe încâlcite din părul lung al lui 
Fronto. 

Toate acestea, Rufus le-a urmărit dintr-un loc de refugiu 
ascuns adânc în mintea lui. Un loc unde era la adăpost de 


Caligula și de cei asemenea lui. Un loc despărţit doar de o 
membrană de nebunia ţipetelor. 

A remarcat că atunci când Fronto, sau cel în care se 
transformase Fronto, s-a prăvălit înainte, făcând dificil ca 
lanţurile să lovească unde le direcţiona Caligula cu ochii 
strălucind de aţâţare, împăratul a ordonat celor doi 
senatori care se aflau cel mai aproape de negustorul de 
animale să îi ţină capul în sus. A remarcat cum, atunci când 
bătaia a continuat, vârful capului lui Fronto, acum practic 
un craniu alb, decorat cu un petic întâmplător de păr, a fost 
transformat dintr-o calotă solidă într-o masă moale, amorfă. 
Şi a remarcat că pe fundal, printre pretorienii aliniaţi în 
jurul pereţilor pentru a asigura ca nimeni să nu se 
amestece în procesul de justiţie al lui Caligula, unul stătea 
mai rigid decât ceilalţi. Cupido privea neputincios, oglindind 
în ochii săi chinul lui Rufus și șiroiul de sânge ce i se 
scurgea pe bărbie din tăietura pe care și-o făcuse 
mușcându-și buzele cu dinţii. 

În cele din urmă, împăratul a făcut un semn cu mâna și 
germanii s-au oprit, răsuflând greu. 

Caligula s-a apropiat încet de grămada de rămășițe 
umane care fusese Fronto, căutând atent cu ochii vreun 
semn de viaţă. Ochii negustorului de animale erau niște 
umflături închise, iar nasul cândva mândru-acvilin îi era 
întins pe faţă. O bucată triunghiulară de craniu îi fusese 
dislocată din partea dreaptă a capului, imediat de deasupra 
urechii, lăsând o gaură prin care se putea vedea o masă 
gălbui-rozalie care, la o cercetare mai atentă, părea să 
tremure. 

Atras de această fereastră în capul uman, Caligula și-a 
plasat delicat degetul arătător în deschidere și a fost 
răsplătit cu un zgomot aspru, hârâit, venind dinspre locul 
aproximativ al nărilor lui Fronto, însoţit de câteva bule 
subţiri de sânge care s-au mărit și apoi au explodat cu un 
clipocit ușor, fenomen care în mod clar a stârnit încântarea 
tânărului împărat. 


— Foarte uimitor. Încă trăiește. Trebuie să fi fost foarte 
zdravăn, Protogenes. Mă întreb, tu cât ai fi rezistat? 

Faţa distrusă a lui Protogenes a pălit, dar întrebarea era 
în mod limpede una retorică, pentru că împăratul a 
continuat, gânditor: 

— Mare păcat, într-adevăr. Cine ne va mai căuta animale 
acum? 

Chaerea a făcut semn oamenilor lui să-l îndepărteze pe 
muribund, dar Caligula a intervenit cu un zâmbet. 

— Nu, lasă-l acolo unde e. A fost o companie plăcută. 
Merită să se bucure de restul serii. 

Fronto se afla încă la locul lui, pe canapea, când un Rufus 
umblând ca prin vis a fost escortat afară din palat în acea 
seară. Nu au fost niciun fel de lacrimi când s-a întors la casa 
elefantului. Moartea vie a negustorului de animale era 
dincolo de jelire. Un anume instinct l-a făcut să-și 
amenajeze culcușul în fân, în grajdul propriu-zis. Abia mai 
târziu și-a amintit vorbele lui Caligula. „O păsărică îmi 
spune... un mic spion.” 

e 

În lumea incertă în care vieţuia Rufus acum, a părut cât 
se putea de normal să fie convocat și a doua seară. 

Fronto a rămas pe locul de onoare din fața împăratului, 
de partea opusă a mesei, și Caligula l-a prezentat cu 
însufleţire unui grup de aristocrați lipsiți de orice 
entuziasm, care încercau, cu greutate, să-și ascundă 
dezgustul. 

Forma oribilă încă mai lupta pentru fiecare respiraţie, 
dar numai zeii știau cum. Capul ei sfărâmat era cumplit de 
umflat și pielea puternic întinsă varia în culoare de la 
albastru strălucitor la negru. Din rana de deasupra urechii, 
o șuviţă subţire de puroi galben se prelingea în jos, de-a 
lungul a ceea ce cândva fusese o faţă. 

Împăratul era în mod clar tot atât de captivat de 
exponatul lui viu, pe cât era și de statuile de aur înșiruite de 
jur-împrejurul încăperii sau de bogatele picturi ce decorau 


pereţii. Când, în sfârșit, bătrânul a lăsat să-i iasă o ultimă 
respiraţie fornăitoare, a lăcrimat de parcă altcineva îi 
provocase moartea. 

Rufus nu a avut luxul lacrimilor. Pentru el, momentul 
despărțirii venise când a izbit prima lovitură. Restul a fost 
un coșmar. 

Dar tot a fost în stare să înregistreze o surpriză când 
Caligula, cu ochii umezi de lacrimi, s-a întors spre el și a 
spus: 

— Ăsta este fostul tău stăpân. A fost prietenul și tovarășul 
nostru. la-l de aici și fă-i niște funeralii onorabile, cum se 
cuvine unui bun slujitor. 

După care împăratul și invitaţii săi au rămas în picioare, 
într-o liniște solemnă, în timp ce aceiași pretorieni care l-au 
omorât pe Cornelius Aurius Fronto, negustorul de animale, 
l-au înfășurat cu grijă într-un giulgiu alb și l-au scos afară 
din încăpere. 

Micul grup a fost scăldat în lumina lunii în timp ce Rufus 
l-a condus peste pajiște și printre copaci, spre grajdul 
Bershebei. Acolo, soldaţii au depus corpul pe pământ și au 
rămas pentru un moment în tăcere. 

— Nu am lemne ca să-l ard, a spus Rufus. 

Germanii s-au uitat unul la celălalt. 

— Atunci va trebui să-l îngropi. Nu-l poţi lăsa așa, a spus 
cel mai înalt dintre ei. Colo, lângă zid, e bine. Nu-s prea 
multe rădăcini de copaci. 

— Mă puteţi ajuta? s-a rugat Rufus. 

— Nu noi, flăcăule - noi suntem soldaţi, nu gropari. A fost 
prietenul tău, tu îi faci o plecare frumoasă. 

— Am să te ajut eu. 

Vocea a venit din întuneric. Pretorienii s-au întors, fiecare 
mână dreaptă fiind deja pe mânerul sabiei stăpânului ei, 
dar s-au relaxat când l-au recunoscut pe unul de-al lor. 

Rufus a rămas în picioare lângă trupul lui Fronto, în timp 
ce Cupido a adus două cazmale din grajd. Au săpat în 
liniște, pentru că nu era nimic de spus. Pământul era tare, 


iar pretorianul cel înalt greșise în privința rădăcinilor. 
Acestea se întindeau ca niște tentacule prin pământ, iar 
Bersheba își cerea cu mormăituri morocănoase hrana de 
dimineaţă atunci când cei doi au umplut groapa deasupra 
rămășițelor lui Cornelius Aurius Fronto. 

Rufus știa că erau cuvinte care ar fi trebuit să fie spuse și 
închinări pe care ar fi trebuit să le facă, dar nu le-a făcut 
nici pe unele, nici pe celelalte. În loc de orice, a rămas în 
picioare, cu Cupido alături de el, lângă mormanul de 
pământ proaspăt, care era singurul lucru amintind de 
Fronto, cu imagini fugare ale timpului petrecut împreună 
fulgerându-i prin minte. Fronto și rinocerul. Fronto râzând 
când încă un număr de circ a sfârșit în dezastru. Fronto, cel 
cu inimă mare și nesfârșită generozitate. Acela a fost 
momentul când au venit lacrimile, picurându-i neîntrerupt 
de pe bărbie, udând pământul răscolit. În timp ce el 
plângea, Cupido i-a pus o mână pe umăr. 

— Poate Chaerea are dreptate. Poate că este timpul. 

Rufus s-a întors spre el, cu chipul împietrit. 

— Tu crezi că Chaerea va fi cu ceva diferit? 

Bersheba i-a prins starea sufletească atunci când s-a 
întors la grajd ca să-i umple ieslea și a început să arunce 
peste el cu trompe pline de fân, într-o încercare - lipsită de 
subtilitate - de a-i alunga tristeţea, dar în cele din urmă a 
înţeles că era o sarcină fără speranţă și a renunţat. După ce 
elefantul a fost hrănit și adăpat, Rufus s-a întors la soţia lui, 
pentru întâia oară în două zile. 


e Capitolul XXXVI 


Livia a venit la el și l-a luat în braţe. L-a strâns pentru un 
moment, punându-și faţa pe abdomenul lui, atingându-i cu 
burta ei umflată coapsele. Când s-a uitat la el, Rufus a văzut 
că știa. 

Păsărică. Gândul i-a venit în minte nechemat. 

— Îmi pare rău, a spus ea simplu. 

Rufus a privit-o, neștiind cum să răspundă, prins undeva 
între extremele prăbușirii fizice și a violenţei cumplite. 

— Tu nu l-ai cunoscut. 

— A fost prietenul tău. 

— Nu. A fost mai mult decât prietenul meu. 

— Atunci îmi pare rău. 

Tu l-ai trădat? Cuvintele i-au ajuns pe buze, dar nu s-au 
dus mai departe. 

— Cândva, mi-a promis libertatea. Dar când am fost cu el, 
am fost întotdeauna liber, așa că, de fapt, nu conta. 
Înţelegi? 

Chipul ei a devenit un perete gol. 

— Nu, și nici tu. El te-a cumpărat și te-a vândut. Nu a fost 
un bătrân bun, care ţi-a pus un acoperiș deasupra capului și 
te-a hrănit pentru că te-a iubit. Te-a folosit. 

— M-ar fi eliberat și i-aș fi fost partener de afacere. 

Rufus a clătinat din cap cu frustrare. 

— A pus bani deoparte pentru mine. 

— Atunci, unde este această mare avere? a întrebat ea. 
Unde este moștenirea lui Cornelius Aurius Fronto pentru 
sclavul Rufus? Poate mi-a scăpat ceva, dar nu părem a fi 
bogați. 

— Mi-ar fi dat-o, dar... 

— Dar? Dar? Dar l-a înșelat pe împărat, iar acum a murit 
pentru asta. Îmi pare rău, îmi pare rău cu adevărat că 


Fronto este mort, Rufus, dar a murit din cauza lăcomiei lui. 
Ai fi preferat să fii tu victima? Nu a fost tatăl tău. A fost un 
negustor bogat, care a vrut să fie și mai bogat și a folosit 
orice a putut, inclusiv pe tine. 

— Nu, m-ar fi eliberat, a insistat Rufus, dar glasul lui își 
pierduse siguranţa. 

Livia și-a continuat atacul. 

— Ce este libertatea, pentru tine și pentru mine, Rufus? 
Poate că pentru tine este altceva, dar pentru mine 
libertatea nu este decât un cuvânt. Am nevoie de libertate 
pentru ca să mor de foame? Libertatea de a-mi vinde trupul 
până când vreun pervers cu răsuflare împuţită decide că ar 
fi mai distractiv să stoarcă viaţa din mine decât să mă 
reguleze? Noi suntem sclavi și trebuie să acceptăm asta. 
Trebuie să scoatem tot ce se poate din ceea ce avem. De 
dragul copilului nostru trebuie să ne aplecăm ca pomii în 
bătaia vântului, nu să-i invităm pe cei care au putere asupra 
noastră să ne sfărâme. Nu-ţi risca iarăși viața, Rufus. 

— Fronto a fost prietenul meu. 

— Da, a fost prietenul tău, dar s-a dus. Noi am rămas. 
Trebuie să supravieţuim. 

Livia a făcut un gest ca și cum ar fi vrut să îl cuprindă în 
braţe, dar el i-a evitat îmbrăţișarea și a ieșit poticnindu-se 
din încăpere, a trecut pe lângă trupul uriaș al Bershebei și 
a ieșit în lumina soarelui, unde aerul era mai curat și lumea 
mai simplă. 

De ce nu a făcut nimic? Și-ar fi dat viaţa pentru Fronto și 
cu toate astea l-a privit murind, fără să ridice nici măcar un 
deget în apărarea lui. Răspunsul părea simplu: era un laș. 

A mers mai departe, cu capul în pământ și fără să vadă, 
cu rușinea apăsându-i pe umeri ca un jug, până când s-a 
ciocnit de un personaj slăbăânog și forţa coliziunii l-a 
răsturnat pe celălalt la pământ. Cu un fior de groază, și-a 
dat seama că era unchiul împăratului. 

Claudius zăcea pe spate în iarbă, cu mâinile și picioarele 
mișcându-i-se cu zvâcnituri dezordonate, care i-au amintit 


lui Rufus de o ţestoasă întoarsă cu burta în sus. S-a aplecat 
să-l ajute pe neputinciosul senator să se scoale de jos. 
Bătrânul l-a respins cu un gest, reușind să se întoarcă greoi 
în patru labe și să se împingă în picioare. Hainele îi erau 
pătate de la iarbă și pline de frunze și rămurele, dar când 
Rufus a încercat să-l scuture, l-a gonit ca și cum ai goni o 
muscă. 

— P-p-pleacă d-d-de-aici, s-a bâlbâit el furios, cu saliva 
scurgându-i-se din partea căzută a buzei. A-a-a-m... 

— Iertare, domnule. Nu te-am văzut... am fost neatent... 
mă... 

Claudius s-a uitat pentru întâia oară cu atenţie la 
atacatorul lui. 

— Tot tu? Ai un t-t-talent să a-bu-bu-zezi bă-bă-bătrâni. 

— Nu, domnule, a spus Rufus îngrijorat, înainte de a-și 
aminti de dușul pe care Bersheba îl administrase bătrânului 
senator. Vreau să spun... da, domnule. 

Pentru prima oară, Rufus a avut impresia că a văzut un 
licăr de umor în ochii bătrânului; apoi a dispărut la fel de 
repede cum apăruse. 

— Ai m-m-mâncat la m-m-masa îm-pă-pă-păratului? 

Pentru o clipă, schimbarea subiectului l-a lăsat pe Rufus 
fără răspuns. 

— Da, domnule. 

Claudius a părut gânditor, ca și cum ar fi cântărit o 
decizie. 

— Narcissus o s-s-să te c-c-caute. As-cu-cu-cultă I-l-la el. 
Ai p-p-putea să auzi ce-ce-ceva c-c-care să te aj-j-jute. 

A făcut cu mâna un semn că Rufus putea pleca și a luat-o 
din loc șchiopătând, murmurând ceva pentru sine. 

Privindu-l cum se îndepărta, Rufus s-a încruntat. 

e 

Au trecut două zile pline înainte ca Narcissus să 
îndeplinească prezicerea stăpânului său. Rufus și-a dat 
seama că nu era nicio coincidenţă faptul că grecul cel 


deșirat a sosit la numai câteva minute după ce Livia 
părăsise casa. 

Pretinzând o improbabilă indispoziţie datorată căldurii, 
Narcissus a întrebat dacă nu puteau sta de vorbă la 
adăpostul grajdului. 

— A fost cumplit pentru prietenul tău, a spus el îndată ce 
au fost ascunși în întunericul răcoros, în siguranţă. Am făcut 
tot ce am putut pentru el, desigur, dar soarta îi fusese deja 
pecetluită. Protogenes i-a prezentat împăratului dovezile pe 
care le avea, cu câteva săptămâni în urmă. Caligula are 
încredere în el ca în nimeni altcineva. 

Rufus nu și-a ascuns neîncrederea, dar Narcissus s-a 
făcut a nu-i observa privirea rece. 

— Într-adevăr, nimic nu ar mai fi putut schimba ce s-a 
întâmplat. Asemenea moarte, a adăugat, urmărindu-i lui 
Rufus faţa, atent la orice fel de reacţie. Cum ar putea cineva 
să nu-l urască pe omul care i-a făcut asta unui prieten? 

Rufus a văzut capcana și a mirosit momeala. Ce spusese 
bătrânul Claudius? „Ascultă la el.” - ăsta era un moment 
când trebuia să asculte, nu să latre ca un câine furios. 

Narcissus a luat tăcerea ca pe o încuviinţare pentru a 
continua. 

— Desigur, iartă-mă. Te întrebi la care „om” mă refer? Ar 
putea fi Protogenes, care a pus totul la cale? Sau Chaerea, 
care a ordonat-o? Sau poate chiar cei doi tungrieni idioţi 
care au mânuit lanţurile? Îţi înţeleg confuzia și sunt de 
acord că fiecare este vinovat în felul lui. Şi că mi-ar da mare 
satisfacţie dacă Protogenes, în special, ar plăti pentru 
moartea lui Fronto, ca și pentru alte anumite crime pe care 
le pot înșira. Dar ce este sabia fără mâna care o mânuiește? 
De Protogenes se va avea grijă la vremea potrivită. Discuţia 
noastră - dezbaterea noastră - trebuie să-l privească pe 
stăpânul lui. 

A așteptat un răspuns, dar a continuat, neprimind 
niciunul. 


— Stăpânul lui Protogenes, așadar. Tu ai suferit în mici 
feluri, din cauza lui. Mulţi au suferit mai mult și nu mă refer 
numai la prietenul tău Fronto. Mulțimea celor care au 
suferit și care s-au uitat la cei dragi ai lor suferind din cauza 
lui este fără număr, Rufus. Nu ești de unul singur în ura ta, 
să nu crezi nicio clipă asta. 

Rufus a observat că în jocul pe care-l juca, lui Narcissus îi 
era permis să rostească orice nume, cu excepţia celui care 
făcea subiectul conversaţiei. Era atât de adâncit în propriile 
sale gânduri, încât nu a observat că Narcissus încetase să 
mai vorbească și stătea răbdător, urmărindu-l. 

— Tu și cu mine nu ar trebui să avem niciun fel de 
secrete, Rufus, a spus grecul cu înţeles. 

Rufus a clătinat din cap. Nu voia să audă niciun fel de 
secret. 

— Noi suntem pretutindeni. Senatori și soldaţi, liberţi și 
filosofi, pe străzi și prin palate. Dacă vrei nume, îţi dau 
nume. 

— Fără nume, a spus Rufus cu fermitate. Dacă ai sprijinul 
atât de multora, de ce mai ai nevoie de încă unul? Senatori 
și soldaţi, spui, dar niciun sclav. De ce îţi trebuie acum un 
sclav umil? 

Narcissus a cântărit întrebarea. Știa răspunsul: un sclav 
umil putea ajunge neobservat în locuri și putea face lucruri 
pe care un senator sau un soldat nu le putea ajunge sau 
face. Un sclav umil putea fi înlocuit oricând, de oricine, pe 
când un senator nu era. 

Dar mai era un motiv. 

— Poate am fost prea subtil. Este una dintre greșelile 
mele. Nu am vorbit noi cândva de o armă, o armă de 
neoprit, care poate zdrobi un om cu o singură lovitură? Nu 
există decât o singură persoană aici care are știința și 
puterea de a mânui acea armă. Unul singur care poate 
spune când este timpul potrivit pentru a fi folosită. Ne 
înţelegem? 


Brusc, Rufus și-a simţit beregata uscată. În cap auzea o 
voce care îi striga să nu se bage. Chiar și a vorbi despre 
asta era moarte. 

— Dar dacă... 

Narcissus a dat întrebarea deoparte cu un gest al mâinii. 

— Vom avea noi grijă să se ivească o ocazie. Va fi decizia 
ta dacă să o folosești. Are să te viziteze, cum a făcut cu 
stăpânul meu în acea primă zi. Fără nicio gardă, doar tu, 
elefantul și el. Gândește-te la asta, Rufus. Omul care l-a ucis 
pe Fronto. Nu multora li se oferă ocazia de a schimba 
istoria. De a salva Roma. Ar trebui să fii mândru. 

Rufus s-a uitat lung la el - acest curtean arogant, care 
împărțea viaţă și moarte cu atâta nonșalanţă. Chiar îl 
credea Narcissus atât de prost? Soarta asasinului lui 
Caligula era la fel de sigură ca răsăritul zilei de mâine. 
Omul care ridica mâna asupra împăratului era deja ca și 
mort. lar el știa ceva ce grecul nu știa. Bersheba era pe tot 
atât de incapabilă de a expedia lovitura fatală, pe cât era și 
el în manevrarea animalului. 

A rămas cufundat adânc în gânduri, vreme de câteva 
minute după plecarea lui Narcissus, dar nu a putut găsi 
nicio cale de scăpare. Grecul îl băgase în cușcă la fel de 
sigur ca pe o felină ţinută în măruntaiele arenei. Când ușa 
cuștii se deschidea, ea nu putea conduce decât pe un drum. 
La moarte. 


e Capitolul XXXVII 


Cupido a râs neîncrezător când Rufus i-a spus despre 
schema fantastică a lui Narcissus. 

— Există oare cineva în palatul ăsta care să nu fie 
implicat într-o conspirație? Vrea ca Bersheba să-l ucidă pe 
Caligula? N-am mai auzit niciodată ceva atât de nebunesc. 
Dacă împăratul ar ști câte mâini sunt ridicate împotriva lui, 
pe străzile Romei ar curge sângele... M-am gândit la ce mi- 
ai spus. Despre Chaerea. Ai dreptate. Este o creatură 
infectă, cu o piatră în loc de inimă și o etică de șacal. S-ar 
instala ca un nou Caligula și ar considera că ar fi o 
provocare să-l întreacă în cruzime. Iar Claudius? El este un 
bătrân cu slăbiciuni de bătrân. Chaerea l-ar zdrobi ca pe o 
muscă, iar spionul lui, Narcissus, ar ţipa de pe cruce înainte 
ca purpura să-i atingă umerii. 

Rufus și l-a amintit pe Claudius care vorbea cu Bersheba 
și a clătinat din cap. 

— Cred că s-ar putea să greșești în privinţa lui. Mie mi se 
pare că el este ca un actor care schimbă personajele între 
scene. Are o înfățișare pentru prieteni și o alta pentru 
dușmani. Nebunul care șontâcăie și se bâlbâie este o 
mantie care îl acoperă pe adevăratul Claudius și eu cred că 
acel Claudius poate fi capabil de cârmuire. 

l-a spus lui Cupido despre vizitele nocturne ale 
bătrânului senator la grajd. Gladiatorul a rămas pe gânduri. 

— Asta este util de știut. Dacă ai dreptate, își acoperă 
bine adevărata persoană. Și totuși, există contradicții în 
ceea ce spui tu. Pare că i se opune lui Chaerea, dar a fost 
bine informat în legătură cu intenţiile acestuia. Destul de 
bine informat ca să știe că Lucius era asasinul avut în 
vedere. Oare asta înseamnă că face parte din complotul lui 
Chaerea, dar nu are încredere în el? Sau există cineva în 


cercul intim al lui Chaerea care îl informează de intenţiile 
rivalului lui? Și unde se situează Narcissus, dacă Claudius 
se îndoiește de el, dar Chaerea vorbește despre el ca 
despre un aliat? Este ăsta un singur complot cu multe fire 
sau sunt mai multe comploturi întrețesute? 

— Noi ce facem? 

— Facem? Ce putem face în afară de ce a sugerat 
Aemilia? Așteptăm, aducem sacrificii vechilor zei și ne 
rugăm ca timpul să fie de partea noastră. 

Și-a luat sabia cea lungă și a început s-o ascută, făcând 
piatra de ascuţit să cânte în susul și în josul lamei. 

— Chaerea crede că eu sunt proprietatea lui, Narcissus 
crede că tu ești proprietatea lui. Pare a fi o capcană din 
care nu există nicio cale de scăpare, dar ea conţine anumite 
elemente care ar putea fi totuși în favoarea noastră. Fiecare 
dintre ei nu vede decât jumătate din imagine, în timp ce noi 
doi, împreună, avem întreaga imagine. Ar putea veni un 
moment când i-am putea asmuţi pe unul împotriva celuilalt. 

— Poate ar trebui pur și simplu să fugim? 

Cupido a zâmbit trist. 

— Și unde să fugi, Rufus? Eu unul, nu am niciun loc unde 
să mă duc. larba crește grasă peste cenușa căminului 
nostru și nu am nicio intenţie să văd oasele tatălui meu pe 
câmpul unde zac împrăștiate. Dacă e să mor, aș prefera să 
mor aici, cu o sabie în mână și un prieten alături, mai 
degrabă decât prins la strâmtoare în vreo străduță 
puturoasă. Nu. Stăm și, dacă trebuie, luptăm. 

Rufus l-a invidiat pentru siguranţa pe care o avea. Cum 
era posibil ca un om să conţină atâtea contradicții și să 
îndure ce îndurase el și totuși să iasă din toate nu numai 
zdravăn la minte, dar chiar înnobilat? S-a întors să plece, 
apoi și-a amintit de documente. 

— Ţi-a dat Aemilia pergamentele? 

— Da, și i-am spus că aţi fost nebuni să le luaţi. Ce aţi 
crezut voi că faceţi? Sunt proprietate imperială și pedeapsa 


pentru a le deţine fără permis este moartea. Trebuie să le 
ducem înapoi la locul lor. 

— Dar te-ai uitat la ele? Ea s-a gândit că poate tu ai fi în 
stare să le descifrezi sensul. 

Cupido a dat din cap și s-a dus la un dulăpior de unde a 
scos cele două suluri. 

— Îţi amintești ce ţi-am spus de Varrus, că are ceva 
legătură cu alimentarea cu apă? Documentul mai mic este 
bazat pe o hartă veche a Colinei Palatine. Uite. Aici este 
palatul lui Augustus. lar aici? Astea sunt casele cele vechi, 
unde Caligula și-a construit palatul, care le întrece pe toate 
celelalte. Liniile subţiri și drepte sunt, toate, conducte care 
alimentează cu apă fiecare casă de pe deal. Varrus este 
supraveghetorul echipei care le întreţine. 

Rufus a studiat harta cu atenţie. Acum vedea. Contururile 
slabe ale clădirilor. Conductele care erau conectate toate la 
marele apeduct ce servea Roma de secole. Chiar și mica 
fântână unde se întâlnea el cu Narcissus. Dar un lucru tot îl 
nedumerea. 

— Ce este linia verde? Este mult mai groasă decât 
celelalte. Pare a fi importantă. Uite, se unește cu linia roșie 
de pe harta mare. 

— Nu știu. Dar îl poţi întreba pe Decimus, când i le dai. 

— Pe cine? 

— Decimus este unul dintre oamenii care lucrează cu 
Varrus. Arminus, care a luptat cu noi la Rostrum lulium, 
este în relaţii de prietenie cu el. Spune-i că Varrus avea 
pergamentele la el când l-a găsit Livia. 

e 

Decimus s-a vădit a fi un tânăr de o constituţie firavă, cu 
o faţă care ar fi putut fi chipeșă, dacă nu ar fi fost găurită 
de urme de vărsat de vânt. La început a fost mai interesat 
de Bersheba decât de a-și recupera supraveghetorul, dar 
după ce a stat câtva timp lângă ea, într-o tăcere uluită, și i 
s-a dat voie să îi atingă pielea încreţită de pe trompă, Rufus 
i-a reamintit de scopul vizitei lui. 


Varrus părea să-și fi revenit fizic, dar mintea încă îi era 
într-un loc unde numai el putea ajunge. Decimus a clătinat 
din cap cu tristeţe. 

— Așa este de câteva săptămâni, a spus el. De la ultima 
inspecţie. 

— Avea astea la el când l-am găsit. 

Rufus i-a dat cele două pergamente și s-a ales cu o privire 
tăioasă din partea Liviei. 

— Ne întrebam ce sunt. 

— Asta e harta pe care o folosim ca să verificâăm 
conductele de pe toată colina. Dacă presiunea apei coboară 
în vreuna dintre case sau fântâni, putem să mergem în 
lungul conductei până ce găsim pe unde se scurge apa. 
Apoi o înlocuim cu o altă bucată de conductă de plumb. Ai fi 
mirat să știi cât de des se întâmplă. Unele dintre conductele 
de aici nu au fost înlocuite de pe vremea lui Romulus. 

— Şi linia roșie și cea verde? Trebuie să fie conducta 
principală de apă? 

Decimus a clătinat din cap. 

— Nu, nu-s de apă. De rahat. Cea roșie de aici este cea 
mare, Cloaca Maxima, a spus el mândru. Toate canalele 
dintre Capitoliu și Palatină și de pe Argiletum și de la Forum 
Boarium se varsă în ea. 

Decimus a observat aerul de uluire al lui Rufus. 

— Cloaca este canalul principal. Un om poate merge de la 
un capăt al Romei la celălalt fără să iasă la suprafaţa 
pământului - dacă ar putea rezista la miros. Ai văzut 
sanctuarul lui Venus, Cloacina de sus, din for? Ei bine, 
Cloacina este protectoarea noastră când ne aflăm acolo jos. 
Numai că pe bătrânul Varrus nu l-a protejat. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Inspecta pintenul Colinei Palatine, asta-i linia verde, 
care se cheamă Cloaca Palatină. Poţi să spui de la suprafaţă 
pe unde trece, după capacele scurgerilor - sunt marcate cu 
simbolurile astea micuţe. Ei bine, Varrus a coborât pe una 
dintre ele într-o zi - sănătos la cap - și a ieșit înapoi cum îl 


vezi. Vorbește într-una despre un râu al morților. Nimeni nu 
se mai apropie de locul ăla acum. Este destul de 
înspăimântător acolo jos, în întuneric, dar băieţii socotesc 
că a dat peste vreun fel de monstru și vederea lui l-a făcut 
să-și piardă minţile. Eu unul cred că e mai probabil să fie 
gazele. Uneori, combinaţia de duhori te poate ameţi. Orice 
o fi fost, pe mine nu mă mai prinzi pe acolo, pe jos. 

Rufus i-a mulţumit și i-a spus că este binevenit s-o 
viziteze pe Bersheba oricând voia el. Încă îl mai puteau auzi 
pe Varrus aiurând, în timp ce Decimus îl ducea spre 
locuinţa lui. 

e 

Moartea lui Fronto a creat o barieră între Rufus și Livia, 
care la început a părut insurmontabilă. Ocupau același 
spaţiu, în felul în care animalele de specii diferite locuiesc în 
același teritoriu, observându-se unul pe celălalt cu 
prudenţă și comunicând arareori. Dar copilul care creștea 
în pântecele Liviei nu putea fi ignorat. Încet, rănile care 
lăsaseră urme pe relaţia dintre ei s-au vindecat, cel puţin 
parțial. Au devenit prieteni care dormeau împreună și, când 
îi apuca dorința, făceau dragoste cu o pasiune și 
inventivitate care îi surprindea pe amândoi. 

Nu știa când a devenit conștient că Livia îl supraveghea. 
Nu a fost ceva ce a văzut sau a auzit, nimic consistent și 
tangibil; cumva, pur și simplu știa. Îi simţea ochii asupra lui. 
Când era cu Bersheba în soarele strălucitor al curții, pentru 
exerciţii. Când vorbea cu nobilii vizitatori cărora împăratul 
le îngăduia cu generozitate să se uite cum măreaţa 
creatură își executa diversele stiluri de a umbla. Oare îl 
urmărea de fiecare dată când credea că el ar putea 
contacta pe cineva? 

Când a fost convins că era adevărat, a scos-o pe 
Bersheba din zona unde ea își făcea exerciţiile în mod 
normal, într-un loc dintre copacii din cealaltă parte a 
parcului, unde, deși el avea o vedere piezișă asupra 
grajdului, se aflau în afara razei vizuale a Liviei. A așteptat 


cu răbdare și a fost răsplătit de ceva mișcare în umbra din 
imediata apropiere a ușii grajdului. Cum privea, a văzut-o 
pe Livia uitându-se în jur descumpănită, întrebându-se 
unde oare dispăruse el. 

Jocul a devenit o parte integrantă a zilei lui. Era crud? 
Poate. Dar așa a reușit să descopere identitatea 
adevăratului ei stăpân. 

Nu s-a întâmplat decât după două săptămâni. În acea 
dimineaţă, a zărit un servitor de la palat apropiindu-se din 
cealaltă parte a parcului. Rufus nu l-a recunoscut pe om, 
dar era evident din atitudinea lui că nu voia să fie văzut. A 
intrat în grajd pe ușa laterală și a dispărut din aria vizuală. 
După câteva minute a reapărut, însoţit de Livia. Rufus a 
simţit frica Liviei. Câteva momente mai târziu, în scenă a 
apărut, furișându-se, un alt personaj. 

Chaerea. 

În timp ce Rufus privea, comandantul pretorian a început 
o discuţie animată cu Livia, care clătina din cap cu 
hotărâre, drept răspuns. Nemulțumirea lui Chaerea a 
crescut vizibil până când, cu viteza unui șarpe care atacă, 
și-a băgat o mână în părul Liviei și a tras-o în umbra 
grajdului. În timp ce Livia se zbătea în prinsoarea lui, 
comandantul roman și-a dat tunica într-o parte și a forţat 
capul femeii, ce se zbătea, înspre partea de jos a 
abdomenului lui. 

Peste ochii lui Rufus s-a coborât un văl roșu. A început să 
se apropie ca să iasă la vedere, cu unicul gând de a-l ucide 
pe omul care îi pângărea nevasta. Dar s-a oprit brusc, chiar 
înainte de a ieși de la adăpostul copacilor. Acesta nu era 
vreunul dintre prinţișorii spilcuiţi care se ridicase la 
comanda unei legiuni datorită legăturilor suspuse. Acesta 
era Cassius Chaerea, supravieţuitor al multor bătălii - un 
om care ucisese cu mâinile goale. A acţiona acum ar fi 
însemnat să semneze condamnarea la moarte a 
amândurora. 


Până când Chaerea și-a sfârșit violul, s-a șters cu părul 
Liviei și a aruncat trupul inert al acesteia la pământ, furia 
ucigașă care îl cuprinsese pe Rufus s-a transformat într-o 
minge de piatră rece. Avea să-l ucidă pe acest om. Chiar 
dacă avea să fie ultimul lucru pe care să-l facă pe faţa 
pământului, avea să-l ucidă. 

A privit-o pe Livia cum s-a străduit să se ridice în 
picioare, menținându-și cu greu echilibrul din cauza burțţii 
ieșite înainte. Voia să alerge la ea, s-o strângă în braţe și s-o 
aline. Dar era posibil ca Chaerea să mai fie încă prin 
preajmă, urmărind. 

În loc de asta, a continuat să facă exerciţii cu Bersheba, 
purtând-o mecanic încoace și-ncolo pe pământul tare ca 
piatra. Devenea un conspirator încercat și se dispreţuia 
pentru asta. 

Când s-a întors, mult mai târziu, în camera înghesuită din 
spatele grajdului, ea l-a întâmpinat cu un zâmbet care l-ar fi 
amăgit cu desăvârșire, dacă nu ar fi văzut ceea ce văzuse. 
Numai umezeala părului ei proaspăt spălat și o ușoară 
roșeaţă la colţurile ochilor o trădau. 

I-a întors zâmbetul cu un zâmbet de-al său. Și, numai 
pentru un moment, chiar a iubit-o cu adevărat; Livia, soţia 
și tovarășa lui, purtătoarea copilului său, iubita și 
trădătoarea lui. Şi a știut că și ea îl iubea. Fațada 
normalităţii pe care ea o crease cumva, nu era ca s-o 
protejeze pe ea de el. Era pentru a-l proteja pe el de ei. 

Când Livia s-a întors cu spatele, el i-a aruncat pe furiș o 
privire, minunându-se de proporțiile perfecte ale trupului ei 
chiar și așa, însărcinată, și de inteligenţa ascuţită a minţii 
ei. De câte ori trebuia să fi blestemat ea soarta care îi 
oprise creșterea? De câte ori a stat ea trează în noapte și s- 
a întrebat, iar și iar, ce-ar fi fost, dacă? Ce-ar fi fost, dacă? 
Cine ar fi fost ea și ce ar fi făcut? 

Pentru întâia oară i-a înţeles cu adevărat frustrarea de a 
fi prinsă în trupul acela micuţ și s-a jurat să facă tot ce-i va 
sta în putinţă să o ajute să scape, dacă nu din el, atunci 


măcar din viaţa la care o condamnase el. Fronto îi 
promisese banii pentru a-și cumpăra libertatea. Nu știa cât, 
dar știa că prietenul lui nu l-ar fi înșelat niciodată. I-ar fi 
lăsat cuiva în care ar fi avut încredere sau undeva unde 
numai Rufus îi putea găsi. Cumva, le va da de urmă și avea 
să-i facă să le dea amândurora libertatea. 

Dar mai întâi, trebuia s-o scape din ghearele lui Chaerea. 

Narcissus i-o datora. 

e 

Ochii grecului s-au îngustat când a auzit de încercarea 
nereușită a lui Chaerea de a culege informații. 

— Prin urmare, soldatul cel simplu s-a decis să-și 
murdărească mâinile, a spus Narcissus. Dar de ce ar alege- 
o pe soţia ta? Fără îndoială că a auzit și el de vizitele 
stăpânului meu. Se întreabă ce a fost spus și cui și cum 
poate el profita de asta. Dacă ar ști că senatorul Claudius 
are conversații cu un elefant, ar muri de râs, în loc să 
moară de ţeapa călăului, așa cum merită. Ai făcut bine, 
Rufus. Asta ne-ar fi putut fi fatal. Acum, pentru că știm unde 
se ascunde pericolul, ne putem proteja împotriva lui. Poate 
reușim chiar să folosim această cunoaștere în folosul 
nostru... 

— Trebuie să găsim o cale de a-l opri să se mai folosească 
de Livia. Folosește informaţia asta pentru a o elibera din 
puterea lui, l-a implorat Rufus. 

Narcissus s-a uitat dezamăgit la el. 

— Asta nu ar fi foarte subtil și probabil că ar însemna 
moartea voastră, a amândurora. Siguranţa Liviei stă în 
utilitatea ei pentru Chaerea. Trebuie să avem răbdare. Ea 
nu trebuie să știe nimic. 

— Dar eu ce pot să fac? Dacă Livia nu are nimic să-i dea, 
nu 0 s-o mai privească drept utilă și atunci... 

— Exact, a spus Narcissus. Și ăsta este motivul pentru 
care trebuie să ne asigurăm că îi dă lui Chaerea ce vrea el. 

Rufus a fost nedumerit. 

— Dar cum o să facem noi asta? 


— Nu noi, Rufus. Tu. Lasă-mă să mă gândesc și am să-ţi 
pun la dispoziţie niște discursuri interesante pe care să le 
rostești cu capul pe pernă, care or să facă din frumușica ta 
soție bunul cel mai prețuit al lui Chaerea. 

— Mai e încă ceva. 

Narcissus a ridicat o sprânceană ostentativ agasată, iar 
Rufus i-a explicat despre moștenirea lui Fronto. 

— Părerea mea este că ai prea mare încredere în 
prietenii lui Fronto, s-a încruntat Narcissus și a rămas un 
moment pe gânduri. Ar fi nevoie de cineva remarcabil de 
cinstit pentru a păstra atât de mulţi bani pentru un om mort 
și apoi să-i dea unui sclav. Fronto era prea șiret ca să se 
încreadă în oamenii cu care avea de-a face. Dacă a lăsat 
banii la cineva, a fost la un avocat, iar dacă ăsta a fost cazul, 
Protogenes îl va găsi și banii au să dispară. Am să fac așa 
încât cunoștințele lui Fronto să fie abordate astfel ca ele să 
nu știe de ce sau de cine, dar nu prea am speranţe, Rufus. 
Nu te poţi gândi la niciun alt loc unde s-ar putea afla? 

Rufus s-a gândit un moment. Părea atât de improbabil, 
încât nu îndrăznise să se gândească la asta. 

— Ar fi o posibilitate. 

e 

Mai târziu, Rufus a stat întins alături de Livia, el 
mângâindu-i cu blândeţe burta, ea cu capul pe umărul lui. 
Au vorbit până s-a lăsat noaptea. 

Dimineaţa următoare, ea a plecat de la grajd cu scuza că 
aveau nevoie de pâine, deși Rufus vedea că mai era destulă 
pentru amândoi. 

Umplea butoiul cu apă, când atenţia i-a fost atrasă de un 
zumzet care creștea în mod limpede tot mai mult, minut de 
minut. În cele din urmă, curiozitatea i-a sporit prea mult 
pentru a și-o mai putea reţine și s-a hotărât să cerceteze ce 
Și cum. 

I-a dat Bershebei comanda să îngenuncheze, s-a urcat pe 
umerii ei și a îndemnat-o înspre zidul palatului. Acolo, 
înălțimea ei i-a îngăduit o privire nestingherită în jos, spre 


străzile orașului din josul Colinei Palatine. Nu mai văzuse 
niciodată atât de multă lume. Veneau cu miile, un fluviu viu 
care inunda străduţele strâmte și le aglomera atât de mult, 
încât Rufus s-a mirat că oamenii încă se mai puteau 
deplasa. Dar se deplasau, într-o scurgere continuă spre for. 

Mult dedesubtul lui, în timp ce masele se mișcau într-o 
direcţie, Narcissus mergea în cealaltă direcţie. Momentul 
era perfect. Toată Roma se bulucea spre Senat pentru a 
asculta anunțul împăratului. Caligula urma să se proclame 
pe sine însuși zeu. 

Într-un fel, nu era surprinzător. Segmentele mai 
maleabile ale mulțimii îl tratau deja ca pe un zeu și dedicau 
sanctuare spiritului său. Făcând asta, ei doar urmau o 
tradiţie începută de strămoșul lui, Augustus. Dar declaraţia 
pe care avea s-o facă el astăzi era un pas mai departe, mai 
departe chiar și decât înălțarea de către el a Drusillei în 
Panteon. Deja vorbea în fiecare zi cu Jupiter, în templul 
acestuia de pe Capitoliu. Începuse să scoată capetele de la 
statuile zeilor și să le înlocuiască cu altele, ale lui însuși. 
Acum, cetăţenilor Romei avea să li se ceară să-l venereze pe 
el alături de Marte, Hermes și Apolo. Nobilimea avea să se 
ruineze construind temple și făcând sacrificii costisitoare în 
onoarea lui. Aveau să-l urască încă și mai mult. Narcissus, 
afișându-și zâmbetul rece, a grăbit pasul în sens invers 
scurgerii mulțimii. 

Vila pe care o descrisese Rufus era la est de Circus 
Maximus, la marginea orașului. Proprietăţile negustorului 
de animale și bunurile acestuia fuseseră confiscate și 
împărțite între favoriţii împăratului, dar Narcissus știa că 
vila nu fusese încă oficial ocupată de noul ei proprietar, 
efeminatul nepot al lui Protogenes. 

Casa era încuiată, dar Narcissus venise pregătit. A scos 
de sub tunică un mănunchi de chei prinse laolaltă cu un 
cordon. Nu avea să li se observe lipsa înainte ca hoţul plătit, 
care le furase, să le înapoieze la locul lor. A fost nevoie de 
trei încercări până când a găsit cheia potrivită pentru a 


descuia poarta, apoi de încă două pentru a nimeri cheia mai 
mică de la ușa de intrare în vilă. 

Casa lui Fronto era un loc cu înfățișare spartană, exact la 
ce s-ar fi așteptat Narcissus de la un neghiob lipsit de 
educaţie, care trăise singur și-și irosise viața cumpărând 
animale destinate morţii. Nicio decorație bogată sau 
ostentativă, nicio pictură frumoasă sau statui, dar ce era cu 
asta? O amplă bibliotecă. Poate că Fronto nu fusese 
neghiobul care păruse a fi. 

S-a uitat în jur. Ce spusese Rufus? Urna roșie cu gâtul 
decorat cu un model de viţă de vie răsucită. O amintire 
dintr-una din călătoriile în răsărit ale negustorului. Era 
acolo, în colț. Era mai grea decât părea, dar, folosindu-și 
toată puterea, Narcissus a reușit să o urnească din locul ei. 
Da, dala crăpată. Fără să vrea, a început să tremure de 
înfrigurare. A scos mai întâi o porţiune neregulată a bucății 
de piatră cu model, apoi o alta și s-a aplecat să privească în 
cavitatea întunecată de dedesubt. 

e 

Rufus a știut din momentul în care l-a văzut pe Narcissus 
că vestea era proastă. 

Grecul și-a desfăcut braţele în lături într-un gest de 
neputinţă. 

— Niciuna dintre cunoștințele lui Fronto nu recunoaște 
că ar ști ceva despre banii tăi, Rufus. Desigur, unul dintre ei 
ar putea să mintă, dar nu cred. Fronto era prea viclean ca 
să se încreadă în ei. 

— Şi vila? 

Narcissus a clătinat din cap, cu înfrângerea în priviri. 

— Nimic. Am verificat eu însumi și nu era nimic sub 
pardoseală, în afară de păianjeni și șoareci. 

Rufus și-a lăsat capul în jos. 

— Poate că am cerut prea mult. A fost doar un vis. 

Narcissus și-a pus mâna făcută căuș pe umărul tânărului. 

— Nu renunţa, Rufus. Îţi poţi câștiga libertatea. Eu sunt 
un exemplu viu. 


Rufus și-a ridicat privirile spre el, cu durerea eșecului 
reflectată în ochi. 

— Dar tu ești învăţat și inteligent. Tu ţi-ai câștigat 
libertatea cu talentele cu care te-au înzestrat zeii. Eu ce 
talente am? Am fost născut să fiu sclav. 

Narcissus a clătinat din cap cu tristeţe și s-a răsucit pe 
călcâie, ca să revină la palat. După ce a întors spatele, s-a 
chinuit să-și reţină un zâmbet satisfăcut. 

Nu puteai fi niciodată prea bogat. Îi făcuse un favor lui 
Rufus, de fapt, scutindu-l de o decizie dificilă. Aurul din cele 
două pungi de piele nu ar fi fost destul pentru a cumpăra și 
libertatea tânărului și a drăguţei lui soţii. Oricum, Caligula 
nu l-ar fi eliberat niciodată. De elefantul lui cine ar mai fi 
avut grijă? 


e Capitolul XXXVIII 


Acum, ușa câtre lumea clandestină a lui Narcissus s-a 
deschis și mai larg pentru Rufus. Volumul de informaţii pe 
care i-l trecea Liviei a sporit și mesajele au devenit mai 
complexe. Secretarul lui Claudius nu mai putea împărtăși 
ce avea nevoie doar în timpul unor scurte vizite la casa 
elefantului. În loc de asta, Rufus aștepta până când Livia se 
scuza și o pornea de acasă cu mers legănat, ca să se vadă 
cu femeia care îi supraveghea sarcina (și, fără îndoială, ca 
să-i transmită mai departe lui Chaerea rodul conversaţiilor 
lor din seara precedentă) și pleca și el la întâlnirea stabilită 
dinainte cu Narcissus. 

Aici era instruit nu numai cum să formuleze mesajul, dar 
și asupra felului de a-l transmite. Nu-l da tot dintr-o dată; 
las-o pe ea să ţi-l stoarcă. A nu s-a întâlnit cu B pe aleea din 
spatele bucătăriei palatului lui Tiberius. Nu, A a fost văzut 
de C pierzând vremea pe acolo. C a spus că A dădea 
impresia că punea ceva la cale. Apoi schimbă subiectul. 
Livia va reveni la el și atunci, numai atunci, dezvălui că 
atunci când C tocmai pleca, l-a văzut pe B apropiindu-se de 
A și au dispărut amândoi, discutând însufleţit. 

Rufus nu punea întrebări cu privire la ce i se spunea, dar 
simţea că flecare mesaj era o cărămidă dintr-o complicată 
structură plănuită de mintea perfidă a lui Narcissus - o 
parte a unui puzzle uriaș, în care nicio piesă nu se putea 
potrivi decât într-un anumit fel. Dar mesajele erau atât de 
insipide, încât el nu vedea ce folos îi puteau aduce lui 
Chaerea. 

Ceea ce el nu avea de unde să știe, iar Narcissus nu i-ar fi 
spus niciodată, era că informaţiile pe care Livia i le dădea 
lui Chaerea erau încredințate și unor diverse surse din 
ierarhia palatului. Aceștia, la rândul lor, își serveau 


crâmpeiele lor altor membri ai cercului intim al detestaţilor 
favoriţi ai lui Caligula: Protogenes, Helicon și Callistus 
(inofensivul Appeles era dus de mult, jupuit de viu pentru a 
nu fi râs destul de tare la una dintre glumele împăratului), 
fiecare dintre aceștia încercând să-i depășească pe ceilalţi 
la viteza și dramatismul cu care își prezenta informaţiile 
destinatarului final. 

La început, Caligula ar fi acceptat șoaptele ca atare, cuie 
de coșciug, mai exact - iar aici era partea cea mai 
periculoasă - cuie pentru coșciugele senatorului Claudius și 
credinciosului său libert, Narcissus. 

Şi totuși, grecul miza pe faptul că paranoia lui Caligula 
era atât de puternică, încât acesta să perceapă seminţele 
trădării semănate în mesaje. Separat, ele nu erau decât o 
simplă serie de denunţuri din partea credincioșilor lui 
servitori, referitoare la uneltiri făcute de cei pe care el îi 
bănuise de mult. Și totuși, fiecare era într-un mod subtil 
diferită în accent și, luându-le împreună, tânărul împărat nu 
putea ajunge decât la o singură concluzie: era trădat de 
unul sau mai mulţi dintre oamenii în care avea cea mai 
mare încredere. 

Cumva, a descoperit Rufus, era posibil să trăiești două 
vieţi. Curenţii ascunși, în permanentă fierbere, și alianțele 
mereu schimbătoare ale politicilor de palat aveau loc într-o 
dimensiune în oarecare măsură apropiată și, ocazional, 
suprapusă peste ceea ce el numea normalitate. Dar toate 
astea nu se simțeau niciodată la fel de reale ca mica și 
simpla lui rutină zilnică. 

Reputația lui de dresor de animale îl condusese din arenă 
în Palatină și, din când în când, i se cerea să-și folosească 
priceperea pentru a-i ajuta pe îngrijitorii din mica grădină 
zoologică pe care împăratul o înființase într-una din curțile 
palatului. Era unul dintre marile mistere ale lui Caligula că 
găsea la fel de multă plăcere în studierea animalelor exotice 
capturate în Africa, pe cât găsea și în a le vedea măcelărite 
cu sutele, în arenă. 


— Avem necazuri cu unul dintre tigri, femela cea mare, i- 
a explicat îngrijitorul-șef lui Rufus, într-o zi. De obicei, e 
liniștită dacă îi dai să mănânce, dar ieri aproape că i-a 
smuls braţul lui Rodan și de atunci nimeni nu se mai 
încumetă să se apropie de ea. Ai putea să-ţi arunci o privire 
asupra ei? 

Noaptea, felinele dormeau în niște cuști care înconjurau 
o groapă adâncă, cu pereţii zidiţi în piatră, dar în timpul 
zilei cuștile erau deschise și animalele umblau liber în 
spaţiul unde vizitatorii privilegiați ai împăratului le puteau 
vedea. 

Rufus a fost surprins să-l vadă pe Callistus și pe fiul lui 
printre vizitatorii de lângă zidul scund de unde se putea 
privi în jos, spre cuști. A zâmbit în semn de recunoaștere. 
Callistus l-a ignorat, dar băiatul - cum îl chema? Gnaius - i-a 
răspuns cu un zâmbet larg, înainte de a se întoarce iarăși să 
se uite la felinele care, în mod evident, îl fascinau atât de 
mult. Rufus și-a făcut loc spre scara îngustă ce ducea jos la 
cuști. Mirosul ascuţit și puternic al felinelor l-a stimulat, ca 
întotdeauna, aducându-i aminte de zilele trăite la Fronto, 
dar amintirea aceasta a adus cu ea o tristeţe copleșitoare, 
de care s-a străduit să se scuture. Fronto murise. Nu mai 
putea face nimic. Decât dacă... Nu, nici nu trebuia să se 
gândească la așa ceva. 

— Pe aici. 

Vocea lui Gracus, îngrijitorul-șef, l-a adus înapoi în 
prezent și Rufus a îngropat imaginea trădării acolo unde îi 
era locul. 

— E aici. Nu am lăsat-o afară, cu celelalte. 

Rufus s-a apropiat de cușcă încet, atent să nu o surprindă 
sau să o supere pe tigroaică. Aceasta stătea întinsă pe o 
parte, în paiele ei, și nu i-a reușit decât un mârâit letargic 
atunci când l-a observat. Rufus a stat câteva minute și a 
studiat-o atent în lumina proastă a torţelor care luminau 
încăperea. Ochii ei nu aveau nimic din focul demonic ce îi 
caracteriza neamul și Rufus a văzut că respira în răbufniri 


scurte, cum face un animal la durere. Ca și cum ar fi 
consimţit la confirmarea diagnosticului, tigroaica s-a întors 
să-și lingă blana mai deschisă de pe burtă. Rufus a mai 
așteptat puţin, dar era deja încrezător în ceea ce știa. 

— Fie este gravidă, caz în care trebuie să lăsaţi natura 
să-și urmeze cursul, fie, mai probabil, are colici. 

A explicat cum trebuia tratată afecțiunea și Gracus i-a 
mulțumit. 

Micul scâncet stins s-a auzit chiar în clipa când Rufus se 
întorcea pentru a o lua înapoi pe scări, în sus. În sine, era 
un sunet inofensiv, dar mintea lui neîncrezătoare l-a 
perceput ca ceea ce era și l-a făcut să încremenească în 
locul în care se afla. A fost urmat la o secundă de un țipăt 
îndurerat, care a părut a umple încăperea: 

— Gnaius! 

Sângele s-a scurs din faţa îngrijitorului-șef. 

— Băiatul! I-am spus să stea mai departe de margine. 

Rufus a fost primul care și-a revenit. 

— Cum pot intra în groapă? 

— Dar felinele, ele... 

— Nu avem timp. 

Rufus l-a prins de piepţii tunicii. 

— Cum intru acolo? 

Gracus a arătat. 

— Pe aici. 

Îngrijitorul s-a străduit să deschidă cât mai repede 
lacătul care ţinea încuiată o cușcă goală și era pe punctul 
de a o lua înainte, când un răget tunător a spart liniștea. 

Rufus a recunoscut sunetul și a știut că avea numai 
câteva secunde pentru a acţiona. 

— Dă-te din drum. 

L-a îmbrâncit într-o parte pe îngrijitor și s-a repezit pe 
lângă el, prin cușcă, până ce adâncul gropii i s-a dezvăluit 
înaintea ochilor. 

Avea în jur de cincizeci de pași dintr-o parte în alta, cu 
pereţi netezi din piatră, de două ori și jumătate cât 


înălțimea unui om. Totuși, asta ar fi putut să nu fie destul 
pentru a opri saltul unui leopard, așa că fixaseră gheare de 
fier de două picioare, de jur împrejurul marginii, pentru a 
opri orice potenţială evadare. Ghearele erau plasate 
imediat sub micul parapet de pe buza zidului. 

Băiatul trebuie să se fi aplecat peste parapet și sigur își 
pierduse echilibrul. Căderea ar fi trebuit să fie îndeajuns 
pentru a-l ucide, dar aterizase pe niște tufișuri dese, ce 
creșteau la baza zidului. Asta îl salvase de la o rănire gravă, 
dar era foarte ameţit și, mai rău, sângera. 

Mirosul sângelui declanșase instinctul de vânătoare al 
leoaicei. 

În groapă erau trei feline și Rufus a folosit un timp - pe 
care nu și-l permitea - pentru a le studia. 

Două dintre felinele portocaliu-maronii, un leu cu coama 
neagră și o leoaică ceva mai mare decât un pui, arătau mai 
multă curiozitate decât agresiune faţă de micul intrus în 
teritoriul lor. Primul lui instinct a fost să le ignore. Femela 
matură era altceva. Şedea ghemuită, cu capul și umerii 
deasupra labelor dinainte, cu mușchii încordaţi, gata de 
atac. Numai faptul că băiatul nu mișca îl salvase până acum. 
Rufus l-a privit cu atenţie și a văzut că pieptul lui micuţ se 
ridica și cobora. Apoi, o mână șovăitoare s-a ridicat spre 
rana de la cap și copilul a scos un geamăt puternic când a 
simţit julitura. Urechile leoaicei au tresărit. 

Experienţa îl învățase pe Rufus să recunoască semnalul 
unui atac iminent. Foarte încet, a pășit spre mijlocul gropii. 

Nu și-a luat nicio clipă ochii de la femela cea mare, voind 
ca ea să stea unde se afla. La periferia propriului câmp 
vizual a putut zări faţa cenușie a lui Callistus printre cele 
ale cercului de privitori de dincolo de parapet. 

Fiecare pas îl ducea mai departe de siguranţă. 

Un mârâit smuls din adâncul unui piept masiv, undeva nu 
departe din spatele lui, și apoi un al doilea, o secundă mai 
târziu, dinspre dreapta. Leul cu coama neagră îl urmărea. 
Spatele i s-a încordat la gândul ghearelor scoase și al gurii 


căscate. Era la același nivel cu femela ghemuită și probabil 
la cincisprezece pași de Gnaius. Putea să fi fost la fel de 
bine și la un kilometru. 

Leoaica se concentrase asupra prăzii aflate dinaintea ei și 
numai acum a simţit și o altă prezenţă în groapă. Şi-a întors 
capul ei mare spre sclav, scuipându-și furia, cu nările 
fremătând, și Rufus a putut vedea ura ce-i fumega în ochi. 
Dar captivitatea o făcuse să se obișnuiască cu oamenii și 
Rufus știa că asta îi dădea o ușoară șansă. Dacă își întârzia 
atacul până când ajungea el la băiat, poate că reușea cumva 
să-l ridice până la una dintre mâinile care acum se 
întindeau în jos de deasupra. 

Și-a menţinut ritmul neschimbat, asigurându-se că ochii 
lui nu îi întâlneau deloc pe ai ei și dorindu-și să nu arate 
groaza care îi cuprinsese mușchii și îi răcea sângele. Zece 
pași, cinci; avea să ajungă la băiat. Era destul de aproape 
ca să vadă sângele închegându-i-se în părul negru, acolo 
unde se lovise cu capul de pardoseala de piatră. În cel mai 
rău caz, ar fi putut să-l protejeze până când îngrijitorul 
aducea ajutoare. Atunci, Gnaius a scos un mic scâncet și a 
încercat să se ridice în picioare. 

Leoaica a răcnit și Rufus a știut că rândul următor când 
avea să o facă, va ataca. Și-a crescut ritmul, dar nu a 
îndrăznit să alerge, deși știa că timpul îi era măsurat în 
clipe. Era la câţiva pași depărtare de băiat când leoaica a 
răcnit iarăși și a auzit scrâșnetul ghearelor ei lungi pe 
piatră când s-a lansat. 

Leoaica s-a mișcat atât de repede încât a fost doar ceva 
mai mult decât o umbră mișcată, iar Rufus abia a avut timp 
să-l apuce pe Gnaius. Nicio șansă de a-l arunca acum pe 
băiat spre mâinile ce se întindeau spre ei. Mintea lui nu a 
avut decât timpul să înregistreze fălcile căscându-se, pline 
de colţi gălbui, înainte să-și ridice mâna liberă într-un gest 
de apărare fără speranţă. 

Leoaica a fost rapidă, dar masculul cu coamă neagră a 
fost și mai rapid. A izbit-o în coaste, chiar în momentul în 


care se înălța în saltul ce i-ar fi adus colții în gâtul lui Rufus, 
iar greutatea și impulsul lui i-au smuls răsuflarea din trup și 
au trimis-o de-a berbeleacul ca pe o minge, în partea 
cealaltă a gropii. Lovitura a ameţit-o, dar s-a ridicat 
tremurând pe picioare, mârâind la atacatorul ei, iar Rufus 
și-a auzit salvatorul cu coamă neagră răcnindu-și sfidarea, 
în timp ce el însuși alerga cu băiatul în braţe spre cușca 
goală prin care intrase. 

Odată ajuns la siguranţa oferită de gratii, a trântit poarta 
cuștii în urma lui și s-a așezat în fund la pământ, cu spatele 
spre groapa leilor și cu trupușorul lui Gnaius cald în braţele 
lui. Îi era greață, dar în același timp îi venea și să râdă. 
Acum, că pericolul trecuse, părea atât de caraghios, dar în 
același timp atât de fioros, să fi intrat neînarmat și 
nepregătit în cuibul a trei lei adulţi. 

— Eu... 

Şi-a ridicat privirile pentru a-l vedea pe Gracus. 
Îngrijitorul evita să i se uite în ochi și Rufus și-a dat seama 
că acesta nu se clintise din acel loc de când căzuse Gnaius. 
Nu i-ar fi fost în niciun fel de ajutor. Asta l-a făcut să vrea să 
râdă încă și mai tare. 

Gracus a întins mâinile după băiat, dar fără să știe de ce, 
Rufus a simţit că nu putea să-l lase din braţe. S-a ridicat în 
picioare și și-a făcut loc pe lângă îngrijitor, spre ieșire. Era 
aproape la scară când și-a amintit. 

— Vezi să-i dai lui Africanus ceva special de mâncare 
deseară. Merită. 

A clătinat încet din cap, uimit de propria lui prostie. Cum 
de nu a recunoscut animalul pe care-l dresase de când era 
pui? 

Pe drum spre nivelul superior, euforia l-a părăsit și s-a 
simţit dintr-o dată foarte obosit. S-a clătinat când a ajuns la 
lumină și nu și-a recăpătat echilibrul decât atunci când o 
mână l-a prins de umăr. 

— Cum este? Este...? 

Glasul lui Callistus tremura de emoție. 


— S-a lovit la cap, dar e un băiat zdravăn. Cred că va fi 
bine, dar ar trebui să-l duci imediat la un medic. 

Ochii secretarului imperial s-au umplut de lacrimi când 
și-a ridicat cu blândeţe fiul din braţele lui Rufus. 

— Îţi datorez o viaţă, a spus el coborând vocea, astfel ca 
niciunul dintre sclavii care priveau să nu poată auzi. Vino 
deseară la locuința mea și poate am să mă pot achita în 
parte. 

S-a îndepărtat cu capul aplecat protector asupra fiului 
său, lăsându-l pe Rufus pe atât de uluit, pe cât era de 
ameţit. 


e Capitolul XXXIX 


Informaţia era putere, Narcissus îl învățase asta. Dar 
acum, că poseda această informaţie, oare ce ar putea să 
facă cu ea? 

În mâinile potrivite, ea îl putea - fără îndoială - distruge 
pe dușmanul lui. Și totuși, acele mâini potrivite erau ale 
unui om care era un dușman încă și mai mare. Apoi era 
problema supravieţuirii. Dacă informaţia ar veni dintr-o 
sursă din apropiere de inima puterii, ea ar putea fi 
înzestrată cu puterea acelei surse, iar efectul ei ar fi 
multiplicat. Dar venind din partea unui sclav, nu ar stârni 
îndoieli? Da. Mai întâi îndoieli, apoi bănuieli. Rufus s-a 
cutremurat gândindu-se la consecinţele pe care le-ar avea 
stârnirea bănuielilor omului cu care se gândea să-și 
împărtășească secretul. Nu. Nu pe calea asta, atunci. 

Timpul era de partea lui. O putea păstra până când o să-i 
trebuiască o monedă de schimb. Dar iarăși, exista pericolul 
ca puterea ei să se devalorizeze sau ca nevoia lui să fie atât 
de mare, încât să fie forţat s-o vândă pentru mai puţin decât 
valora. 

Narcissus sau stăpânul acestuia ar plăti bine pentru ea - 
nu avea nicio îndoială în această privinţă. l-ar da grecului 
putere asupra celui mai mare rival al său. Cine știe, poate 
ar putea deschide chiar ușa unui imperiu, dar ce fel de 
imperiu? Îl văzuse pe Narcissus la treabă, văzuse calculul 
rece din ochii grecului. Să-i încredinţeze lui Narcissus darul 
pe care tocmai îl primise? Din nou, răspunsul era nu. 

Într-adevăr, întotdeauna existase numai o singură 
alegere. Dar lucrul care se afla în posesia lui avea o enormă 
semnificaţie, așa încât trebuia să cântărească opţiunile. 


— Este foarte frumoasă, dar de ce mi-aș dori-o pentru 
mine? 

Cupido a studiat obiectul pe care îl ţinea în mână. Era o 
cutie mică din metal, ingenios lucrată, de genul celor în 
care doamnele cu posibilităţi își ţineau cele mai preţioase 
inele. Cutiuţa în sine era lucrată din argint, dar capacul 
fusese lucrat cu inserţii din sârmă de aur sub forma unui 
dragon atacat de un leopard. Era foarte frumoasă și, 
evident, foarte valoroasă. 

— Ai furat-o? a întrebat el bănuitor. 

— Vai de omul care are atât de puţină încredere în 
prietenii lui, a comentat Rufus. 

Cupido a ridicat sprânceana. 

— Îmi amintesc o poveste despre un băiat căruia i s-a 
spus că poate mângâia un rinocer ca pe un câine. Asta - 
Cupido ţinea cutiuţa cu numai două degete - seamănă 
ciudat de bine cu un rinocer. 

— Atunci, în mod clar, vederea ta nu mai este ce a fost 
cândva. Eu am fost destul de aproape de un rinocer ca să 
știu cum arată. Dar, te rog, dă-mi voie să-ţi spun șieuo 
poveste. Începe, ca mai toate poveștile, cu mult timp în 
urmă. Aproape treizeci de ani, de fapt. 

— Atunci, ai face bine să-i dai bătaie, pentru că eu am 
îndatoriri importante, chiar dacă tu nu ai. 

— Sigur. 

Rufus a luat cutiuţa cu grijă exagerată. 

— Povestea este despre un anume Germanicus. 

Capul lui Cupido s-a îndreptat brusc recunoscând numele 
tatălui lui Caligula, iar Rufus a știut că acum se bucura de 
atenţia totală a prietenului său. 

— Despre Germanicus se considera că posedă cele mai 
înalte calităţi de dorit la un bărbat. Chipeș, viteaz, deștept. 
Orator și războinic. Prieten cu mulţi și o inspiraţie pentru 
toţi. Când legiunile germane au vrut să-l răstoarne pe 
Tiberius, el le-a făcut să-și ţină jurământul. Când și-au văzut 
înfrângerea cu ochii, el a transformat-o într-o victorie prin 


forța propriului caracter. Cu siguranţă, te-ai putea întreba, 
ar fi un astfel de om iubit de toţi?... Dar când oameni mai 
mărunți se uită pe cer și văd o stea mai strălucitoare decât 
a lor, sau când oameni mai puţin favorizați se uită în oglindă 
și văd o faţă mai puţin chipeșă, minţile acestora o iau razna. 
Astfel a fost cu cei care l-au privit pe Germanicus ca rival... 

— Nu a fost de-ajuns că a restabilit ordinea în Orient, că 
l-a înfrânt pe regele Armeniei și a dăruit Cappadociei 
onoarea de a fi provincie romană. Nu, lui nu trebuia să i se 
mai permită să arunce o umbră mai mare decât a 
împăratului său ori să aibă mai multă putere decât cel mai 
apropiat sfetnic al împăratului... 

— Așa că în Antiohia a fost trimis un soldat, ale cărui 
fapte și onoruri i-au asigurat o bună primire și un loc în 
statul major al generalului său. A fost un ghinion faptul că, 
la puţin după aceasta, Germanicus, care se înălțase atât de 
sus prin curaj și era atât de iubit, a fost doborât de o boală 
atât de dezgustătoare. Pielea lui aurie s-a veștejit și i s-a 
acoperit cu bășici negre. Gura din care se scurseseră atâtea 
cuvinte dulci ca mierea scuipa acum spume. Și a murit, jelit 
de toţi, dar de nimeni mai mult decât de împăratul lui, de 
cel mai apropiat sfetnic al său, Gnaius Piso, și de bunul 
soldat care se pusese la un moment atât de nepotrivit în 
serviciul lui. 

— Cine ţi-a spus asta? a întrebat Cupido. 

— Dar mai e de povestit. Nu vrei să auzi? Nu te 
captivează? 

Nările lui Cupido fremătau, amintindu-i lui Rufus de 
leoaica cu care se confruntase. Se întreba dacă nu mersese 
prea departe, dar gladiatorul i-a făcut semn din cap să 
continue. 

— Asemenea boli nu sunt rare în Orient, cel puţin așa se 
spune. Cei care l-au plâns pe general ar fi fost mulțumiți să 
creadă că moartea lui s-a datorat doar sorții - cu excepţia a 
două motive. Când trupul i s-a transformat în cenușă sub 
văpaia cumplită a rugului funerar, inima i-a fost găsită 


întreagă printre oase, ceea ce, vrăjitoarea de soră-ta îţi va fi 
spus, fără îndoială, este semn sigur de otravă. Iar printre 
lucrurile lui a fost găsit ceva drăguţ - a ridicat cutioara, 
făcând-o să lucească în lumina lămpii - dar care părea un 
accesoriu improbabil pentru un comandant care ducea o 
viaţă simplă. 

I-a dat cutioara lui Cupido și tânărul german s-a uitat 
intens la ea, ca și cum ar fi încercat să-i dezlege secretele 
prin simpla forţă a voinţei. 

— Cineva din personalul generalului nu a fost mulțumit. A 
dus obiectul la un anumit medic, care avea cunoștințe 
despre lucruri pe care nu dorea să le facă larg cunoscute 
printre prietenii lui. Acest medic a făcut teste, nu cunosc în 
ce fel, care au dovedit că ceea ce conţinuse cutiuţa pe care 
o ţii tu în mână era un anume extract de ciupercă cu pete 
roșii. Chiar și cea mai mică doză s-ar fi dovedit fatală oricui 
l-ar fi consumat. 

— Narcissus! a exclamat Cupido. Narcissus este cel care 
ţi-a dezvăluit toate astea. Numai el, cu toate contactele lui 
din Orient, ar fi putut scoate la iveală un asemenea raport 
detaliat. Ai făcut asta pentru mine? Te-ai înfundat încă și 
mai mult în datoria faţă de el pentru un prieten? 

Rufus a zâmbit modest și și-a amintit ultimele cuvinte ale 
lui Callistus când se despărţiseră în seara dinainte. „Lasă-l 
să creadă orice, atâta timp cât nu știe adevărul.” 

— Și cine era soldatul cel simplu, a întrebat Cupido, deși 
știa deja răspunsul, în care generalul a avut atâta 
încredere, dar a cărui apariţie s-a dovedit a fi 
premergătoare unei asemenea tragedii? 

Rufus a zâmbit rece. 

— Cum cine? Bunul nostru prieten Cassius Chaerea. 

Au petrecut restul nopţii discutând cel mai bun mod de a 
folosi ceea ce descoperise Rufus. Din când în când, Rufus l-a 
surprins pe Cupido privindu-l ciudat, de parcă tot nu l-ar fi 
putut crede în stare de a furniza o asemenea combinaţie 
mortală de informaţii și dovezi. 


— Ești sigur de proveniența ei? l-a întrebat la un moment 
dat. Te pui chezaș pentru sursa acestor informaţii cu viaţa 
ta? 

— Mai mult decât atât. Mă pun chezaș pentru el cu viaţa 
ta, a spus cu un ton egal Rufus. 

Până la urmă s-a hotărât. Cupido avea să încerce să aibă 
o întâlnire cu Chaerea într-un loc neutru, să-i repete 
povestea exact cum tocmai i-o spusese Rufus lui însuși și să- 
i îngăduie doar cea mai fugară privire asupra cutiuţei de 
argint. Dacă Chaerea reacţiona cum sperau ei, Cupido avea 
să-i spună că nu voia să aibă nimic de-a face cu complotul 
lui și să nu-i lase nicio îndoială că, dacă avea să mai existe 
vreun amestec în treburile lui sau ale lui Rufus, informaţia 
avea să ajungă la Caligula. 

— Trebuie să-l convingi că va veni din partea cuiva cu 
putere, a repetat Rufus pentru a treia oară. Dacă are 
convingerea că un senator precum Claudius sau Helicon, 
șambelanul, este gata să-l denunțe la semnalul tău, nu va 
îndrăzni să acţioneze împotriva noastră, pentru că a face 
asta ar însemna moartea. 

— Moartea ta va fi cea la care să mă gândesc, dacă mă 
trezesc cu mulțumiri din partea lui Chaerea pentru 
dăruirea unei cutioare drăguţe de bijuterii, destinată 
vreuneia dintre curvele lui, a spus Cupido întunecat. 

— N-are să fie așa. Dar nu te repezi cu întâlnirea. 
Stabilește-o să fie peste patru zile de-acum și lasă-l pe 
Chaerea să se frământe în privinţa intenţiilor tale. El încă se 
mai uită peste umăr după ultima încercare la viaţa lui 
Caligula. Asta are să-l neliniștească și mai rău. 

Cupido a încuviinţat din cap, cu un aer posomorât. 

— Am să-i dau și eu ceva lui Narcissus, în schimb pentru 
darul lui. 

Rufus s-a uitat lung la el. Cupido arareori dezvăluia 
informaţii privitoare la relaţiile lui cu împăratul. Acesta era 
un indiciu al adevăratei dimensiuni a pericolului în care se 
aflau. 


— Carda este împărțită. Cassius Chaerea i-a făcut pe 
mulţi să săvârșească fapte nelegiuite cu promisiunile lui de 
bogăţie și poziție, dar nu pe toţi. Sunt unii care îl văd așa 
cum este el, un șacal care se înfruptă din cadavrele 
putrezite lăsate de alţii. Ei știu că Chaerea va fi cel care va 
îmbrăca purpura dacă îi reușește planul și nu acel misterios 
altcineva, pe care pretinde el că îl sprijină. lar când o s-o 
facă, ei înţeleg ce se va întâmpla cu dușmanii lui. Unii dintre 
aceștia sunt ofițeri foarte stimaţi de oamenii lor. Nu sunt 
niște idioţi, dar Caligula i-a umilit folosindu-i drept călăi în 
loc de soldaţi. Și-a pierdut loialitatea lor. Ei nu vor acţiona 
împotriva lui direct. Vor să-l vadă dus, dar nu înlocuit de 
Chaerea. Au nevoie de cineva pe care să-l urmeze, cineva 
care să le merite sprijinul. Claudius. 

Lui Rufus i se învârtea capul de enormitatea celor ce i se 
spuneau și de ocazia pe care aceasta o reprezenta. Apoi a 
intervenit realitatea. 

— Dar Claudius nu are să fie niciodată de acord să fie 
împărat. Amintește-ţi ce ţi-am spus despre conversațiile lui 
cu Bersheba. Vrea să se întoarcă la normalitate. O 
republică. 

— Înţeleg asta, dar garda, cei care sunt împotriva lui 
Chaerea, nu vor sprijini o republică. Ei cred că asta ar slăbi 
imperiul și ar conduce la anarhie. Ei încearcă să revină la 
prosperitatea și siguranţa adusă de Augustus. Numai unul 
din sângele lui Augustus o poate asigura. 

A ridicat din umeri. 

— Claudius nu este perfect, dar este la îndemână. 

— Dar ţi-am spus. Nu are s-o facă. 

— Dar dacă cineva ar manevra astfel încât să nu aibă 
încotro? a sugerat Cupido. Cineva care ar avea mult de 
câștigat dacă stăpânul lui s-ar înălța până pe cea mai înaltă 
culme a puterii? 

Cineva precum Narcissus. 

Dar înainte ca Rufus să poată aranja o întâlnire cu grecul, 
vieţile lor aveau să atârne de un fir de păr... 


Rufus și Livia stăteau în mica lor locuinţă, trei seri mai 
târziu. Era ajunul sacrificiului Calului, din octombrie, și 
Roma era într-o atmosferă de sărbătoare, ce pătrunsese 
până și în încăperea din spatele grajdului. Cuplul se mai 
rodase în ultima vreme și Rufus încerca să se împace cu 
gândul enormei răsturnări care avea să se petreacă în viața 
lui. O răsturnare care se apropia cu fiecare zi, în timp ce 
burta Liviei se făcea tot mai rotundă și mai grasă. Tocmai își 
frământa mintea asupra acestui subiect, când ușa a sărit în 
lături. 

Mâna i s-a repezit după cuțitul pe care îl ţinea sub pat și 
s-a ridicat gata să îl folosească. Dar a încremenit când a 
văzut figura din cadrul ușii. 

Era o Aemilia pe care Rufus abia dacă a putut-o 
recunoaște. Avea ochii măriţi și părul blond îi era încâlcit, 
iar rămurele și frunze îi atârnau din el de parcă tocmai 
petrecuse o noapte în pădure, pe pământul gol. Respirația îi 
era întretăiată, cu izbucniri disperate, iar pieptul i se ridica 
și cobora neregulat sub materialul subţire al rochiei 
scumpe pe care o purta. 

— N-am știut unde altundeva să mă duc, a spus ea 
printre gâfâituri. Trebuie să mă ajuţi. 

Vorbele îi erau adresate lui Rufus și era limpede că nici 
măcar nu remarcase că Livia se afla în încăpere. 

Rufus a deschis gura să o liniștească, dar Livia a fost cea 
care a vorbit. Pe Colina Palatină era o comunitate mică și ea 
o cunoștea pe Aemilia din vedere, și mai știa și că era sora 
lui Cupido. Dar nu făcuseră cunoștință niciodată și Livia era 
ușor invidioasă pe poziţia fetei în personalul Miloniei. 

— Ce s-a întâmplat de a trebuit să intri în casă la noi fără 
invitaţie, în puterea nopții? a întrebat ea pe un ton care era, 
dacă nu îngheţat, în mod sigur nu binevoitor. 

Aemilia și-a mutat privirile de la micul personaj la Rufus, 
de parcă era o căprioară fugărită de o haită de câini de 
vânătoare. 


— Destul cu asta, a spus Rufus. A venit la noi după ajutor 
și i-l vom da. Adu apă. Aemilia se va explica atunci când va fi 
în stare. 

— Dar are dreptate, Rufus: trebuie să știi. Prezenţa mea 
aici este un pericol pentru noi toţi. 

Vocea Aemiliei s-a frânt și și-a lăsat capul în jos pentru a 
nu trebui să le întâlnească privirile. 

— Împăratul. Stăteam la masă cu Milonia - o favoare 
pentru ea, a spus. Ela venit în apartamentul ei în timp ce 
noi mâncam și s-a întins pe canapea alături de mine. Am 
fost o proastă, pentru că am fost onorată de atenţia lui. Apoi 
a început să mă atingă. Mai întâi pe păr. 

Aemilia a strâns în pumn cât a putut cuprinde din 
podoaba aurie, de parcă ar fi vrut să și-l smulgă din cap. 

— Apoi pe piele. M-a atins pe piele și m-am cutremurat 
de parcă mă atinsese un șarpe. Apoi mi-a vorbit despre 
lucruri pe care nu le-am înţeles și nici nu voiam să le 
înțeleg. Despre natura dragostei. Ce știu eu sau ce mă 
interesează despre dragoste în locul ăsta, unde fiecare 
dintre noi este un bun care să fie negociat? A spus că 
trebuie să împart patul cu el. M-am uitat la Milonia după 
ajutor, dar ea doar a zâmbit și era ceva în zâmbetul ei care 
m-a îngheţat. Știa. Știa și era de acord. Împăratul m-a luat 
de mână și mi-a spus „Vino”. Dar nu am putut. M-am smuls 
din mâna lui și am fugit. 

A suspinat, o răsuflare imensă, sfâșietoare, din străfundul 
fiinţei ei. 

— Nu am nicăieri altundeva unde să mă duc. 

Rufus a ascultat în tăcere. Era îngrozit. Nu din cauza 
simpatiei sale pentru chinul Aemiliei, ci pentru că îi pusese 
pe ei într-un pericol de moarte. Și fără niciun motiv. Cum de 
a putut să fie atât de proastă? Ăsta nu era un loc de refugiu. 
Era o capcană. 

De parcă zeii îi puteau citi gândul, în ușă s-a auzit un 
bubuit tunător. 

— Deschide, repede. 


Rufus a scăpat un oftat de ușurare. Cupido. Cupido va ști 
ce este de făcut. 

Rufus a deschis ușa cu grijă și tânărul german, purtând o 
mantie lungă peste armură, a năvălit înăuntru pe lângă el. 

— Am auzit că a venit încoace și am decis să verific 
înainte ca patru... 

S-a oprit, cu gura căscată, uitându-se ţintă la Aemilia. 

— Tu? Mi s-a spus numai că era o fată. 

A clătinat din cap neputând să creadă. 

— Nu am... Nimeni nu a spus... 

Aemilia a dat fuga la el strigându-i numele și el a luat-o 
protector în braţe. Dar privirile care s-au încrucișat cu ale 
lui Rufus peste umărul ei erau pline de confuzie. 

— Trebuie să ieșiţi de-aici, acum. 

Vocea Liviei a sunat spart, din cauza încordării. 

— Copilul... Dacă o găsesc aici, știți ce au să facă. 

— E prea târziu, a spus Cupido, și Rufus a auzit în tonul 
lui ceva care nu avea ce să caute în Cupido războinicul, cum 
nu avea ce căuta zăpada în vara toscană. 

Înfrângere. 

A avut dreptate. Deja se auzea zăngănitul armelor 
soldaţilor din garda împăratului ce coborau panta dinspre 
palat. 

— Staţi. Am să vorbesc cu ei. 

Cupido a încercat s-o împingă pe Aemilia de lângă el, dar 
ea se ţinea strâns și l-a forţat să se uite la ea. 

— Nu, a spus ea. 

Avea întipărită pe chip o expresie sălbatică, ce i-a amintit 
lui Rufus de poveștile despre femei-luptătoare aprige, care 
erau la fel de mortale în luptă ca orice bărbat. 

— Ucide-mă. 

Cupido s-a tras înapoi de parcă fusese lovit. 

— Nu. Niciodată. 

— Ucide-mă, a repetat ea. Dacă nu mă poţi salva, cel 
puţin salvează-mi onoarea. 


Dar el a clătinat din cap neputincios și ea l-a împins 
deoparte. 

— Ai fost un laș când am fost luaţi și laș ești și acum, a 
spus ea, cu vocea înecată în dispreţ. 

Cupido s-a făcut palid la faţă, iar ea s-a întors spre Rufus. 

— Atunci, trebuie să mă ucizi tu. Dacă fratele meu nu are 
curajul, i-o cer unui prieten. 

— Dacă ea moare, murim și noi cu toţii. Dar dacă este să 
murim, hai să murim luptând. 

Cupido și-a tras sabia lui cea lungă de sub mantie și i-a 
aruncat un pumnal scurt lui Rufus, care l-a prins 
neîndemânatic. Aemilia a încercat să pună mâna pe el, dar 
el a împins-o deoparte, știind ce intenţie avea. Aemilia s-a 
prăbușit suspinând, alături de Livia, care i-a ridicat capul și 
a privit-o adânc în ochi. 

— Ești atât de tânără, a șoptit ea. Cumplit de tânără. El 
nu este decât un bărbat, Aemilia, și au să mai fie numeroși 
alți bărbaţi. Nu trebuie să te lași speriată de el. Ai să afli că 
are mândria lui de bărbat, dar este nevoie de o femeie care 
să i-o aprecieze, altfel, pentru el nu are nicio valoare. Are, 
de asemenea, îndoielile lui de bărbat și trebuie să-și facă 
dovada cu multe femei, altfel aceste îndoieli se transformă 
în certitudine și n-o să mai fie bărbatul care crede elcă a 
fost cândva. Este împărat, prin urmare mândria și îndoielile 
lui sunt înmulţite de o mie de ori. Dar totuși, nu este decât 
un bărbat. 

Aemilia s-a uitat ţintă la ea. 

— Tu a... 

Livia a zâmbit trist. 

— Am fost cu atât de mulţi bărbaţi, încât e greu și să-mi 
aduc aminte. 

Tânăra fată a clătinat din cap. 

— Nu pot. Onoarea mea... 

— "Ţine minte, a spus Livia aprig. Nu contează ce face cu 
trupul tău, câtă vreme i te opui în mintea ta. Rămâi cinstită 
faţă de tine însăţi și ai să supravieţuiești. 


— Dar Milonia... 

— În toate astea, Milonia este aliata ta. Dacă ea este cu 
el, atunci el nu este cu tine. Cu Milonia vei găsi cel puţin 
afecţiune, dacă nu plăcere. Nu fi atât de uimită. Nu e 
nemaiauzit. Unele femei preferă alte femei bărbaţilor. 

Livia s-a uitat la Rufus și Cupido, care stăteau stânjeniţi 
lângă ușă, din spatele căreia se auzea zgomotul 
inconfundabil al soldaţilor pregătindu-se de acţiune. 

— Nu este greu de înţeles de ce. 

— Înăuntru. 

Strigătul de-afară a umplut camera. 

— Voi, dinăuntru, deschideţi, altfel spargem ușa ca să 
intrăm. 

Cupido s-a încordat și Rufus a trecut lângă el. 

— Sunt gata să mor, a spus el încet, dar mi-aș fi dorit să 
fie dintr-un motiv mai bun. 

Cupido a ridicat din umeri. 

— Sunt și motive mai rele. 

— La trei, s-a auzit pretorianul pregătindu-și oamenii 
pentru atac. 

— Staţi! 

Strigătul Aemiliei a creat confuzie și mișcări precipitate 
dincolo de bariera ușii. 

— Sunt gata să-l servesc pe împărat. 

Aemilia s-a întors spre Cupido și și-a șters lacrimile de la 
ochi. 

— Am să mă duc, atunci, a spus ea, cu toată emoția brusc 
dispărută. Dar să știi asta: de-acum înainte, nu mai am 
niciun frate și niciun nume. 

A dat să treacă pe lângă el, dar Cupido a oprit-o, iar ea 
nu s-a opus când eli-a înfășurat mantia lui în jurul trupului. 
În timp ce ea umbla la zăvor, eli-a atins părul și i-a scos din 
el o frunză, într-un gest de afecţiune frăţească atât de 
străină împrejurărilor, încât Rufus aproape a crezut că n-a 
fost decât închipuirea lui. 


În ușă, Aemilia s-a întors spre Rufus și a fost ca și cum nu 
s-ar fi aflat decât ei doi în încăpere. Rufus a știut atunci că 
Aemilia i-a înțeles pasiunea faţă de ea. Nu fusese niciodată 
în stare să i-o întoarcă, dar o putea folosi. Când a vorbit, 
vocea i-a sunat egal, rece. 

— Dacă nu-mi oferi îndurarea unei morţi rapide, cel puţin 
promite-mi asta - când se va ivi ocazia, ai să-l ucizi. 

A rămas acolo pentru un moment. Înaltă și mândră încă o 
dată, cerând cu ochii un răspuns pe care el nu-l putea da. 
Apoi a dispărut. 


e Capitolul XL 


Aemilia s-a schimbat. Nu vorbea niciodată de cele 
întâmplate în acea noapte sau în cele care, inevitabil, au 
urmat. Fata lipsită de griji dispăruse, înlocuită de o femeie 
tânără, dură, cu o limbă dureros de ascuţită. Era tot 
frumoasă, dar era o altă frumuseţe, mai rece. Uneori, Rufus 
o vedea prin parc, cu fiica împăratului, și încerca să-i atragă 
privirile. Pe când altă dată ea ar fi zâmbit și l-ar fi strigat, 
acum îl ignora de parcă nici n-ar fi existat. Lui Rufus îi păsa 
prea mult ca ea să nu sufere, dar știa că nu-i putea impune 
compania lui. 

La câteva săptămâni după aceea - la sfârșitul sărbătorii 
de trei zile a Compitaliei - când a socotit că rana poate 
începuse să se mai vindece, l-a întrebat pe Cupido dacă mai 
vorbise cu ea. Chipul gladiatorului a devenit impenetrabil. 

— Eu nu am nicio soră, a spusel. 

Fie că era din cauza vremii, care își făcea saltul nehotărât 
dinspre sfârșitul toamnei înspre iarnă, fie că era ceva din 
aer, Rufus s-a ales cu o boală greu de precizat. Nu-l punea 
niciodată cu adevărat la pat, dar era permanent acolo - un 
ghem rece, umed și lipicios în stomac, care îl făcea 
somnolent și îi tăia cheful de viaţă. Se lupta să facă faţă la 
sarcini care erau simple gesturi de rutină în urmă cu numai 
o săptămână și s-a trezit că oftează fără motiv. Livia a 
observat schimbarea din el și, fiind femeie, a descoperit 
repede cauza. La început a fost furioasă, dar apoi furia s-a 
transformat într-un fel de acceptare pragmatică, 
nemulțumită. Aemilia nu era rivala ei. Rufus era încă omul 
ei. Până când vreuna dintre aceste situaţii avea să se 
schimbe, erau lucruri mai importante de care să-și facă 


griji. 


Într-o seară, târziu, când stăteau împreună pe un balot 
de paie și Rufus îi vorbea liniștit, gata să-i servească cea 
mai recentă piesă a unuia dintre puzzle-urile lui Narcissus, 
Livia i-a spus că i se apropia sorocul. 

Încercase să-l pregătească și se crezuse el însuși 
pregătit, dar Rufus a simţit că schimbarea se năpustea spre 
el la fel de înspăimântătoare ca o avalanșă de munte. S-a 
refugiat în munca lui cu Bersheba, în timp ce Livia aduna 
cele necesare pentru naștere. Când vorbea despre copil ca 
despre ceva viu, era ca și cum ar fi vorbit o limbă pe care el 
nu o putea înțelege. Nu credea că ar putea fi tată vreodată. 

A încercat să schimbe subiectul, să treacă la 
instrucţiunile lui Narcissus, dar ea și-a pus cu tandreţe un 
deget de copil peste gura lui. 

— Destul cu asta. Avem alte lucruri de care să ne 
preocupăm. Așadar, vei ști când sosește copilul atunci când 
mi se rupe apa - de aici. 

I-a luat mâna și i-a pus-o adânc între picioarele «ei, 
dedesubtul pântecului. 

— Nu te mai strâmba așa, a râs ea. Asta se întâmplă 
fiecărei femei. 

Încă îi mai dădea instrucţiuni - cum să ia legătura cu 
Galla, sclava de la palat, care o sfătuise pe parcursul 
sarcinii - când pe Rufus l-a furat somnul cu totul. Zâmbind, 
Livia a clătinat din cap și l-a sărutat pe buze. lot un 
băiețandru era, de fapt. 

e 

Ţipetele au pătruns fără grabă în mintea lui adormită. Nu 
a aflat niciodată dacă întâlnirea fusese aranjată dinainte 
sau dacă, cumva, Chaerea reușise să ocolească vigilenţa 
Bershebei. Dar când s-a împleticit, clipind des, pe lângă 
masivul morman cenușiu al elefantului, ieșind afară în 
noapte, comandantul pretorian se vedea, la cincizeci de 
pași depărtare, în lumina lunii, izbind metodic cu picioarele 
într-o grămăjoară albă ce ţipa zvârcolindu-se la picioarele 
lui. Livia. 


Rufus s-a lansat într-o șarjă orbită de ură, în momentul în 
care Chaerea și-a terminat atacul printr-o ultimă lovitură, 
atent ţintită, în burta expusă a Liviei, și s-a întors, 
îndepărtându-se de victima lui. Nu a apucat să facă nici 
zece pași, când Rufus l-a ajuns din urmă, prinzându-l din 
zbor cu braţele peste umeri. Dar Chaerea, veteranul 
legionar, nu putea fi învins atât de ușor. Era caraghios. 
Îmbătrânise chiar atât de mult încât sclavul ăsta imberb să 
creadă că-l putea lua prin surprindere? 

Şi-a rotit trupul, astfel încât propriul impuls al bărbatului 
mai tânăr l-a trimis pe acesta prin aer peste umărul lui, ca 
să aterizeze cu un bufnet cumplit la vreo doi metri mai 
încolo. Rufus era ameţit și-și pierduse răsuflarea, dar chiar 
și dacă n-ar fi fost așa, Chaerea ar fi fost asupra lui înainte 
să poată face vreo mișcare. A simţit de-a curmezișul 
beregatei tăișul ascuţit ca un brici al unui pumnal încovoiat. 

— Ar trebui să te ucid acum, grăjdarule, și pe tine și pe 
curva ta pitică, dar cumva v-aţi făcut rost de prieteni pe 
care nu-mi permit deocamdată să-i supăr, a mârâit, 
umplându-i lui Rufus nările cu duhoarea răsuflării lui. Crezi 
că-l poţi da la fund pe bătrânul Cassius cu câteva șoapte și o 
tinichea, ai? 'Te crezi viclean”? Ei bine, măcar îţi pot da ceva 
care să-ţi amintească de mine. 

Mintea lui Rufus s-a umplut cu o lumină albă și o lance de 
durere i-a crestat fruntea înainte ca vederea să-i dispară 
înapoia unei mări de roșu. Pentru o secundă, a crezut că 
Chaerea îl orbise. 

Pretorianul a izbucnit în râs și greutatea i s-a deplasat, 
permițându-i lui Rufus să respire. Rufus și-a explorat fața ca 
să descopere ce stricăciuni fuseseră făcute. Degetele lui 
tremurânde au găsit o tăietură subţire, de vreo zece 
centimetri lungime. 

— Ai să trăiești. Nu că mi-ar păsa. Spune-i gladiatorului 
că nu-i de nivelul meu. Spune-i că are timp până în a noua 
zi dinainte de calendele lui februarie ca să dea lovitura sau 
sora lui o să moară. E în siguranţă deocamdată, dar nu 


pentru mult timp. Dacă nu face ce-i cer, am s-o ucid, încetul 
cu încetul, și o să-mi facă plăcere. Dacă încearcă să ajungă 
la ea, am să-l pârjolesc la foc deschis, iar pe ea am s-o pun 
să-l privească în timp ce oamenii mei au s-o aibă. Și vreau o 
întâlnire cu bătrânul olog. 

Rufus a simţit cum o mână bătătorită îi prinde bărbia și-i 
ridică faţa în sus, în timp ce o alta i-a șters sângele care-i 
acoperise ochii. 

— M-ai auzit? O întâlnire. 

Rufus a încuviinţat din cap. 

— Ruuuufuuuuss. 

Ţipătul era plin de o groază cumplită, care i-a îngheţat 
inima. 

Chaerea a râs iarăși. 

— Se pare c-o să ai nevoie de o moașă. 

Rufus s-a chinuit să se ridice în picioare și s-a împleticit 
până la Livia, care zăcea în iarbă, zvârcolindu-se în chinuri. 

— Galla, a spus el. 

Dar Livia a gâfâit: 

— Nu. Nu-i timp. Ajută-mă. Ce durere! 

Un nou țipăt l-a îngheţat pe locul unde se afla, neajutorat, 
pierdut, uitându-se în jur după un ajutor care știa că nu 
avea să vină. 

Gândește. 

Rochia Liviei, acum pătată de iarbă și sânge, se ridicase 
deasupra coapselor, dezvelindu-i picioarele desfăcute. Mica 
despicătură ce-i oferise atâta bucurie era acum desfăcută și 
se deschidea încă și mai mult sub ochii lui, o calotă 
acoperită de vinișoare albastre forțându-se să iasă din 
adâncul trupului ei. Era imposibil. Nu avea să poată. Livia 
era prea mică. 

Livia gemea și respiraţia îi ieșea în scurte răbufniri 
disperate. Își clătina capul într-o parte și în alta, cu ochii 
stând să-i iasă din orbite. 

Trebuia să facă ceva. 


A îngenuncheat între picioarele ei, a rupt în mare grabă o 
bucată de pânză din tunica de pe el și a început s-o șteargă 
disperat între coapse. Livia a ţipat iarăși. Și iarăși. Rufus a 
încetat cu ștersul în momentul în care un cap acoperit de 
mucus s-a strecurat prin deschizătură. 

— Te rog, l-a implorat ea. 

Rufus s-a aranjat mai bine în faţa trupului ei chinuit și a 
încercat să prindă capul cu mâinile, dar era prea lunecos. 

Voia, din toată fiinţa lui, să o rupă la fugă. Oriunde. Dar n- 
o putea părăsi. A încercat iarăși, cu la fel de puţin succes. 
Dacă ar avea cum să apuce bine capul, poate că ar reuși să- 
l tragă destul de tare, ca s-o ajute să-l dea afară. 

Dar asta putea ucide copilul. Copilul lui. 

A durat un ceas. 

În cele din urmă, natura și Livia lui au furnizat forţa 
necesară. Mai întâi umerii copilului, apoi mijlocul și, în 
sfârșit, picioarele i s-au strecurat prin deschizătura strâmtă 
a pelvisului și apoi pe iarba dintre picioarele ei. Și odată cu 
el a venit sângele. Mai mult sânge decât văzuse Rufus 
vreodată. Chiar și în arenă. 

Sigur că a încercat. A împins adânc în ea bucata ruptă 
din tunică, a sfâșiat o alta și o alta, până când a rămas gol. 
Dar sângele tot venea. 

În tot acest timp, a vorbit cu ea; o nesfârșită litanie de 
dragoste, speranţă și minciuni. Ea nu mai putea răspunde. 
Dar reproșul din ochii ei i-au spus că știa că avea să moară 
și că era vina lui, dar că îl ierta. 

Pielea ei aurie s-a făcut mai întâi cenușie, apoi albă ca 
marmura. Respirația i-a devenit treptat tot mai superficială, 
până ce, cu o ultimă expiraţie, s-a dus. 

Voia să-și ţipe lumii ura. Voia ca lumea să știe cât de fără 
valoare era. Voia răzbunare. Dar tot ce putea era să stea 
deasupra ei, cu creierul refuzând să-i accepte pierderea, 
deși ea zăcea lipsită de viaţă înaintea lui. 

Bebelușul a ţipat, un vaiet lung, supărat, care a tăiat 
liniștea dimineţii ca un cuţit. 


Era băiat. Un lucru mic, urât, zbârcit, cu o claie de păr 
negru și un penis cât degetul lui cel mic, din care se arcuia 
o curbă de lichid auriu. Rufus și-a luat fiul de jos și l-a dus la 
casa elefantului. 

Bersheba a părut neliniștită la intrarea lui, retrăgându-se 
dinaintea lui și trăgând de lanţul cu care era prinsă de 
picior. Abia atunci și-a dat seama că era plin de sânge din 
cap până-n picioare. A așezat cu grijă bebelușul alături de 
bazinul de apă și s-a spălat cu apa rece ca gheaţa, 
tremurând spasmodic din cauza frigului și a șocului 
întârziat. 

Dar mai era un lucru. Ştia ce trebuie să facă. 

Nu avea de ales. 

A adus o bucată de pânză din camera prăfuită pe care el 
și Livia o numiseră căminul lor și a înmuiat-o în bazin. 
Aplecându-se asupra copilului, i-a șters cu grijă mucusul 
uscat și sângele de pe faţă. Bebelușul a scâncit iritat și l-a 
fixat sever cu ochii lui albaștri, pătrunzători, apoi și-a 
încreţit nasul minuscul și uitătura supărată s-a transformat 
în ceva asemănător unui zâmbet știrb. Da, un zâmbet. 
Astăzi, fiul meu, fiul meu, mi-a zâmbit pentru întâia oară. 

Capul i se învârtea, inima dădea să-i spargă pieptul. S-a 
prăbușit pe pardoseala de pământ și s-a făcut ghem, cu 
genunchii la piept, alături de trupușorul fiului său ce se 
zvârcolea într-una, pierdut într-un hăţiș de contradicții. 

Dar nu avea de ales. Era imposibil ca el să poată avea 
grijă de băiat. 

Întărindu-se, s-a forţat să se ridice de jos, s-a asigurat că 
pânza era bine umezită, apoi a așezat-o cu blândeţe peste 
faţa copilului. 

Bebelușul se zvârcolea și se căznea să respire, picioarele 
micuţe îi zvâcneau în lupta pentru viaţă. 

Rufus aproape a cedat. Mâna i s-a apropiat până la câţiva 
centimetri de pânza udă, înainte de a vrea să și-o retragă. 

Trebuia să o facă. 

— Nu. 


Glasul a venit din spatele lui, și Rufus s-a întors ca să-l 
vadă pe împărat stând în cadrul ușii, flancat de două gărzi. 

— Lasă copilul să trăiască. 

Rufus l-a privit uluit. 

— Lasă copilul să trăiască. 

Vorbele erau un ordin. 

Una dintre gărzi s-a apropiat de copil, dar înainte să 
poată ajunge la el, Rufus a smuls pânza, dând la iveală o 
faţă micuță, cu pete albastre și roșii și gâfâind după aer. 

— Găsește-i o doică, a ordonat Caligula gărzii. Trebuie să 
fie destule prin palat. Dacă nu, arestează una de altundeva. 

S-a întors spre Rufus. 

— Am auzit despre pierderea pe care ai suferit-o și îmi 
pare rău pentru ea. 

Rufus s-a uitat ţintă la împărat. Era confuz. Asta era o 
glumă? Vreo bătaie de joc? S-a uitat în jur. Dacă era, unde 
era audiența? 

— Ești surprins? a întrebat Caligula, dar nu mai era 
Caligula cel care inspira groaza. Nu trebuie să fii. Astăzi 
sunt zeu, dar cândva am fost om, cu toate neputinţele care 
îl fac pe un om slab. Am avut și eu o soţie. Se numea lunia 
Claudilla. Era frumoasă și bună și a murit dând naștere 
fiului meu. Poate, dacă trăia ea... dacă fiul meu trăia... 
lucrurile ar fi fost altfel. Eu aș fi altfel. 

Vocea s-a făcut iarăși mai aspră. 

— Ai să primești ajutor ca să îngrijești copilul. Dacă nu ţi 
se dă destul, trimite-mi mie vorbă. Uite aici, un dar ca să-i 
sărbătorești nașterea. Ai să-l numești pe băiat Gnaius, 
desigur. 

Pretorianul rămas i-a înmânat lui Rufus două pungi mari 
cu monede de aur. Rufus și-a bâlbâit mulțumirile, dar 
împăratul i-a făcut semn să înceteze și s-a întors să plece. 

— Chaerea. 

Cuvântul a atârnat în aer între ei, ca fumul de lemn într-o 
după-amiază liniștită de toamnă. Împăratul s-a răsucit și s-a 
uitat drept în ochii lui Rufus. Caligula prădătorul revenise. 


Era aceasta insolenţă? Merita să fie pedepsită? Se părea că 
nu. 

— Cassius Chaerea a întrecut măsura, a spus el. l-am dat 
prietenia mea, dar nu a răsplătit-o prin credinţă. 

— Lasă-mă să-l înfrunt în arenă. 

Caligula s-a uitat la el amuzat. Să o îngăduie? Ar putea fi 
interesant. Dar în cele din urmă a clătinat din cap. 

— Cred că nu. Cine o să aibă grijă de elefantul meu, după 
ce te va ucide? 

e 

Împreună cu Cupido, Rufus a săpat un mormânt de copil 
pentru Livia, alături de movila sub care odihnea Fronto, în 
timp ce băiatul, Gnaius, gângurea în braţele noii sale doici, 
o fată grăsuţă, timidă, care spunea puţine și aștepta și mai 
puţine de la viaţă. Își pierduse propriul copil de boala 
roșului în gât și era mulțumită să aibă un altul pe care să-l 
strângă la piept în locul lui. 

După ce au așezat ultima brazdă de iarbă pe mormântul 
Liviei, i-a spus gladiatorului ce spusese Chaerea despre 
Aemilia și s-a uitat cum faţa i se face dură ca de granit. 

— Ne-am înţeles. Chaerea va muri. De mâna mea sau de 
a ta, nu contează de a cui, dar va muri, și moartea nu are 
să-i fie rapidă. O jur pe zeii cei vechi. În primul rând, 
trebuie s-o găsim pe Aemilia înainte ca ei s-o ucidă. 

Și gladiatorul s-a oprit, pentru că nu aveau nici cea mai 
vagă idee despre locul unde o ţinea Chaerea pe Aemilia. 
Putea fi în Castra Praetorium, dar Cupido se îndoia. 
Prezenţa unei femei captive nu ar fi fost pentru prea mult 
timp un secret într-o clădire care adăpostea cinci mii de 
bărbaţi. Dar dacă nu era acolo, unde era? Chaerea era un 
om bogat, cu o grămadă de case în oraș. Putea fi în oricare 
dintre ele. Chaerea mai avea și o mulțime de prieteni 
bogaţi, care i-ar fi dat spre folosinţă un spaţiu mai retras, 
unde întâlnirea mai multor persoane gândind asemănător 
nu atrăgea atenţia cui nu trebuia. 


Mintea lui Rufus era încă amorțţită și a încercat să se 
concentreze asupra celor vii, mai degrabă decât a celor 
morți. Livia nu mai era, înţelegea asta, dar știa că impactul 
complet încă nu venise și că, odată cu el, avea să vină și 
singurătatea. O va jelui când îi va veni lui timpul. Mai întâi, 
trebuia să-l ajute pe Cupido să salveze viaţa Aemiliei. 
Pieptul i s-a umplut cu o mânie rece și s-a jurat s-o găsească 
și s-o răzbune și pe Livia în același timp. 

Dar cum s-o găsească? 

— Cred că știu pe cineva care ne-ar putea ajuta. 

Cupido s-a uitat lung la prietenul lui. Putea fi atât de 
simplu? 

e 

— Aţi fost lipsiţi de înţelepciune să-l implicaţi pe Claudius 
în planurile voastre. Sfatul meu ar fi fost împotriva acestui 
lucru. 

Callistus stătea așezat la biroul lui, privind în josul 
nasului său lung spre cei doi bărbaţi care stăteau unul 
lângă altul în faţa lui. 

— Chaerea poate să acţioneze ca un prost, dar nu-i lipsit 
de inteligenţă sau sprijin. Are spioni în rândurile facțiunii 
opoziţiei din gardă. Era natural să descopere orice 
conspirație împotriva lui, în care să fie implicat cineva atât 
de important, și odată ce a făcut-o, era natural să acţioneze. 
Frica de informaţia pe care v-am plasat-o a fost depășită de 
frica de această ameninţare și mai mare. A învinovăţit-o pe 
soţia ta, a dat el din cap înspre Rufus, după care l-a privit 
pe Cupido, și a luat-o pe sora ta ca ostatic pentru a se 
asigura de cooperarea voastră în cealaltă chestiune pe care 
el o crede atât de secretă. 

— Ştii atât de multe despre afacerile lui Chaerea, încât 
este greu de crezut că nu participi și tu la ele, a spus 
Cupido cu asprime. Dacă este așa, știi unde este ţinută 
Aemilia. 

Callistus a schiţat un zâmbet reţinut. 


— Se poate, dar de ce aș spune asta unui gladiator 
epuizat și unui îngrijitor de animale împuţit? Ce am de 
câștigat? 

— Viaţa. 

Sabia lui Cupido a apărut la distanţă de un fir de păr de 
beregata lui Callistus. Secretarul imperial s-a încruntat, dar 
nu s-a clintit dinaintea lamei. 

— Îmi datorezi o viaţă, a spus Rufus, împingând ușor 
sabia la o parte. Am venit să mi-o dai. 

Callistus a înghiţit și s-a frecat la gât. 

— Este întotdeauna o plăcere să ai de-a face cu o 
persoană rezonabilă. 

A descris o vilă mare și albă, din apropiere de templul 
Minervei. 

Fruntea lui Cupido s-a încreţit în timp ce mintea îi analiza 
informaţia. 

— Ştiu casa, a strigat. E pe Argiletum, imediat lângă forul 
lui Augustus. Aparține unuia dintre locotenenţii lui Chaerea, 
Sabinus. Va fi dificil să ne apropiem neobservaţi, dar nu 
imposibil. 

— Nu, nu imposibil, a fost de acord Callistus. Dar 
periculos, pentru tine și pentru sora ta. Chaerea a plasat 
șase dintre oamenii lui acolo, s-o păzească - sau s-o ucidă, 
dacă va fi nevoie. 

— Atunci, nu mai avem timp de pierdut aici, s-a întors 
Cupido spre Rufus. Vino să mă întâlnești la camera mea. 
Pune-ţi uniforma de pretorian - te va deghiza și ne va da 
mai multă autoritate. Putem fi acolo într-o oră. 

— Așteptaţi! a spus Callistus. Dacă mergeţi fără să aveţi 
acoperire, nu o să puteţi ieși din Palatină. Chaerea a dat 
ordin să fiți arestaţi. Are gărzi la fiecare colţ. Singurul mod 
de a ajunge la vilă este să zburaţi ca păsările sau să 
scormoniți pe sub pământ precum cârtițele. 

Pe sub pământ? Gândul le-a venit amândurora simultan. 
Rufus l-a putut vedea formându-se în ochii lui Cupido, în 
același timp în care imaginea hărţii se forma în capul lui. 


Linia verde și cea roșie. Una mergând de la Palatină la 
Velabrum mai jos de Vicus Tuscus, iar cealaltă tâind-o spre 
nord pe sub for și continuând dincolo de Casa Senatului 
spre Argiletum și spre vila cea albă. 

A simţit un fior de frică. 

— Cloaca. 

Glasul lui Cupido era ascuţit de înfrigurare. 

— Chiar dacă nu ne duce fix până acolo, ne scoate destul 
de aproape pentru a ne asigura că ajungem la vilă 
nevătămaţi. Or să ne trebuiască torţe și... 

Rufus i-a auzit glasul, dar cuvintele s-au pierdut. Nu 
reușea să scape de imaginea bătrânului nebun Varrus și de 
oroarea întipărită pe chipul lui. 

Aveau s-o salveze pe Aemilia - dar numai dacă 
supravieţuiau râului celor morți. 


e Capitolul XLI 


Oare își pierdea minţile? 

Chiar ieri ceruse ca lulius Canus, filosoful stoic, să fie 
adus înaintea lui, ca să-și continue discuţia de săptămâna 
trecută, numai că i s-a adus aminte că lulius Canus era deja 
mort, executat din ordinul lui. Îl plăcuse pe Canus. Omul 
avea simţul umorului. Prea multă lume râdea numai pentru 
că el, Caesar, râdea. Canus râdea numai când găsea că ceva 
era nostim. 

Devenise un asemenea monstru, ca să ucidă un om și nici 
măcar să nu-și mai amintească? 

Îi venea să plângă. Dispreţuia autocompătimirea, dar 
simţise de multe ori că-i venea să plângă, de când murise 
Drusilla. Încă și mai mult după ce ea l-a părăsit - pentru că 
îl părăsise. Îl părăsiseră cu toţii. Vocile liniștitoare 
încetaseră în ziua când se declarase zeu. Oare greșise? 
Mersese prea departe? Şi dacă o făcuse, care avea să fie 
răzbunarea zeilor? 

A tresărit, când un fior cumplit de durere i-a străbătut 
creierul. Leacurile Agrippinei nu-l mai ajutau. Oare ăsta era 
efectul lor? 

Oare ce putea face pentru a-i îmblânzi? Desigur, trebuia 
să existe ceva. Dar încercase, încercase din greu, iar ei îl 
respinseseră. Când îi sacrificase un taur alb lui Marte, 
neghiobul de preot dăduse lovitura cu stângăcie și sângele 
îi stropise mantia de purpură imperială. Augurii se uitaseră 
unii la alţii și șoptiseră că era un semn râu, de nenoroc. 
Râsese de temerile lor, dar în sinea lui a știut că aveau 
dreptate. 

Apoi, răspunsul i s-a înfățișat și a fost atât de simplu încât 
s-a mirat că nu-l recunoscuse mai devreme. 


Își pierduse orientarea. Fusese orbit de uneltiri și de 
tragedii și îmboldit spre cumplita răzbunare care urmase 
inevitabil. Trebuia să-și regăsească direcţia, să găsească 
acel lucru magic care făcuse întreaga Romă să-l iubească în 
acele câteva scurte luni de după încoronarea lui și a lui 
Gemellus. A oftat. Dacă l-ar putea aduce pe Gemellus 
înapoi. 

Dar exista o cale. Vechea cale. Va organiza niște jocuri, 
jocuri cum lumea nu mai văzuse niciodată. Mulțimea nu va 
urmări câteva dueluri sau chiar o bătălie. Avea să vadă un 
război. Și nu gladiatori. Soldaţi. Însăși garda pretoriană a 
împăratului. Lupii împotriva scorpionilor. Pe viață și pe 
moarte. Avea să umple Circus Maximus până la refuz, nu o 
dată, nu de două ori, ci de douăsprezece ori. Fiecare 
roman, bogat sau sărac, avea să privească, iar când se va fi 
sfârșit, aveau să-l iubească pe împăratul lor cum nu o mai 
făcuseră niciodată până atunci. 

Avea să facă anunţul mâine. După teatru. 

e 

Până când Rufus a fost gata, ploua liniștit. La sugestia lui 
Cupido, era îmbrăcat în tunica neagră pretoriană cu care îl 
înzestrase Callistus în ziua divinizării Drusillei. S-ar fi simţit 
mult mai curajos în platoșa din fier sculptat purtată în mod 
normal peste ea, dar când s-au întâlnit în faţa locuinţei 
gladiatorului, acesta a fost de părere să renunţe la armură. 

— Vom avea sigur de luptat când ajungem la vilă și vor fi 
mai mulți decât noi, dar mai întâi trebuie să ajungem acolo, 
a explicat el. Nu știm cu ce ne vom confrunta în Cloaca. Nu 
avem decât spusele lui Decimus că se poate trece prin ea. 
Trebuie să ne luăm bagaj puţin. Arme, torţe, o mantie, 
pentru că o să fie frig sub pământ, dar fără armură. 

Rufus purta torţele și amnarul într-o traistă din pânză. 
Cupido i-a dat o sabie scurtă, de model legionar standard, și 
el și-a prins centura la brâu, cu teaca pe șold. 

Au așteptat până când s-a făcut întuneric complet înainte 
să pornească, folosind timpul pentru a-și pune împreună 


amintirile despre cele două hărţi ale lui Varrus. Știau 
traseul general urmat de Cloaca Palatină, dar nu localizarea 
ei exactă. Cupido era sigur că aveau s-o recunoască atunci 
când aveau să ajungă la tunelul principal al lui Maxima. 

— Trebuie să existe vreo intrare undeva, pe deal, dar 
cum dăm de ea? s-a întrebat Cupido. 

Rufus nu i-a dat un răspuns decât după ce au ieșit afară, 
cu picăturile de ploaie scurgându-li-se pe feţe. A arătat 
înspre pârâiașele dintre pietrele drumului, ce se prelingeau 
pentru a se întâlni într-un șanț puţin adânc. 

— Cloaca este un canal pentru murdărie, dar este în 
același timp și pentru drenarea apelor. Urmăm apa. 
Decimus a spus că este vizibil la suprafaţă. O s-o 
recunoaștem când o s-o vedem. 

Căutau de mai puţin de cinci minute, când Cupido a scos 
un strigăt de triumf. 

— Aici, a spus el, arătând în jos, sub picioarele lui. 

Rufus a dat fuga să vadă ce descoperise. 

Uitându-se în sus la ei, lucios din cauza ploii, era un chip 
semi-uman cu barbă bogată, cu ochi goi și o fantă în loc de 
gură. Era un chip menit să înspăimânte - un zeu al apei, ce 
păzea un regat ascuns. Chipul era sculptat într-o piatră 
circulară care acoperea puţul de drenare, de vreo două 
picioare și jumătate în diametru, iar pârâiașele de apă de 
pe drum dispăreau într-o deschizătură îngustă, lăsată de 
jur-împrejur. Se auzea cum apa cădea într-un spaţiu gol de 
dedesubt 

— la dă-mi voie, să o deschid, l-a împins el pe Rufus 
deoparte. 

S-a aplecat mult deasupra capacului, dar s-a tras repede 
înapoi, tușind înecat. 

— Jupiter! Chestia asta pute chiar și pentru un canal. 

A încercat să-și bage degetele sub deschizătura de pe 
margine, dar nu era destul loc pentru o priză bună. Fără să 
se descurajeze, gladiatorul și-a schimbat poziţia și a întins 
mâinile spre fanta gurii. 


— Nu e loc decât pentru o mână, a gemut el. Nu pot să 
apuc destul de bine ca s-o mișc, nici vorbă s-o pot ridica. 
Poate reușim s-o săltăm folosind sabia ta? 

— Cred că s-ar putea să am un răspuns mai bun, a spus 
Rufus băgându-și mâna în traista de pânză. Dă-te la o parte. 

Cupido nu prea voia să se recunoască învins. 

— Dacă nu pot eu s-o ridic, n-ai să poţi nici tu, a spusel 
acru. 

Rufus i-a zâmbit larg. 

— Ăsta-i momentul să ne folosim creierul, nu mușchii. 

A ridicat în sus obiectul pe care îl scosese din traistă, 
pentru ca gladiatorul să-l poată vedea. Era unealta ciudată 
din metal, în formă de TI, pe care o purtase Varrus la gât. 

— M-am gândit că s-ar putea să ne fie utilă, a spusel 
luându-i locul lui Cupido. Vezi, bara de jos se potrivește 
perfect în fanta gurii și dacă o răsucesc așa... 

Folosind bara de sus a T-ului ca mâner, a rotit cheia la 90 
de grade, astfel ca bara de jos să prindă piatra pe dedesubt, 
de ambele părți. 

— Acum ar trebui să fiu în stare s-o ridic. 

S-a încordat, cu ambele mâini, folosindu-și toată puterea, 
și capacul s-a ridicat până când l-a putut trage deoparte. 

— Puah! 

S-a înecat și a făcut un pas înapoi. Cu capacul dat la o 
parte, duhoarea din Cloaca Palatină l-a izbit în faţă aproape 
cu o forţă fizică. S-a uitat la Cupido, apoi s-au uitat amândoi 
în ameninţătorul gol negru de la picioarele lor. Era ca și 
cum ar fi deschis ușa lumii de dincolo. 

Pentru un moment, a părut că era mai simplu să lase 
totul baltă. 

Cupido i-a simţit groaza. 

— Ţii minte, Rufus, când așteptai în camera de sub 
Taurus? "le-am văzut luptându-te cu demonii tăi și 
învingându-i. A fost nevoie de curaj adevărat pentru a păși 
în necunoscut, iar tu ai găsit în tine acel curaj. Indiferent ce 
ar fi jos, în gaura asta, este mai puţin înspăimântător decât 


să pășești în faţa unei mulţimi de cinci mii de inși. O poţi 
face. Pentru Aemilia. Îmi este și mie exact la fel de frică, dar 
mai bine l-aș înfrunta pe însuși Hades decât s-o las pe ea în 
mâinile lui Chaerea. 

La menţionarea numelui Aemiliei, Rufus a lăsat ca spaţiul 
gol din el să se umple. Era asta curaj ori simplă convingere? 
Nu conta. Era de-ajuns. l-a zâmbit lui Cupido cam cu 
jumătate de inimă. 

— În regulă, dar poţi s-o iei tu înainte. Tu ești mai bine 
pregătit să-l întâlnești pe Hades decât am să fiu eu 
vreodată. 

Cupido a încuviinţat dând din cap, posomorât... 

— Fie ce-o fi, a spus, și s-a lăsat în jos, în întunecime. 

Rufus și-a trecut traista peste umăr și s-a așezat pe 
marginea găurii. 

— Sunt mânere și trepte săpate în perete, s-a auzit din 
puț, cu un ecou, glasul fără trup al lui Cupido. Este puţin 
dificil să ajungi la prima, dar odată ce ești pe ea, ai să poţi 
să cobori. Fii atent, totuși - treptele astea sunt alunecoase. 
Nu vreau să-mi cazi în cap. 

Rufus a pipăit cu piciorul prima scobitură. Când a găsit-o, 
s-a întors și s-a lăsat în jos peste margine până la cea de-a 
doua treaptă. 

Era cu capul la nivelul pământului când și-a amintit de 
capacul drenului. Nu-l putea lăsa pur și simplu unde se afla. 
Oricine l-ar descoperi și-ar da seama unde erau ei. Era 
posibil ca dușmanii lor să trimită o patrulă pe urmele lor. S- 
a răsucit cu greutate până când a reușit să cuprindă 
capacul cu ambele mâini. Poate dacă îl putea doar sprijini 
puţin de margine? 

A reușit să-l tragă aproape până unde îl voia, apoi a 
coborât cu o treaptă mai jos. Doar încă două degete și avea 
să fie perfect. Dar gravitația lucra împotriva lui și întreaga 
greutate a capacului a fost pe braţele lui, iar el avea spatele 
lipit de un perete al puţului și un picior pe o treaptă. Era 
prea greu! Nu-l putea ţine. Îl trăsese prea mult, iar dacă 


încerca acum să-l mai împingă înapoi câtuși de puţin, avea 
să-și piardă priza de sub picior și să se prăbușească în jos 
prin puț, peste Cupido. S-a forţat și a gemut, dar durerea 
din umeri și din braţe s-a transformat în spasme 
chinuitoare, iar capacul drenului s-a așezat la locul lui cu un 
scrâșnet ascuţit. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Cupido. Ce-a fost asta? 

Rufus a pus un umăr în capac, dar se simţea de parcă ar 
fi fost cimentat acolo. Erau prinși în capcană. 

A coborât puţul vertical, pas cu pas. În imaginaţia lui era 
fără fund și a fost ca o surpriză pentru el când nu a mai 
simţit trepte, ci pământ ferm sub tălpi. A calculat că trebuia 
să fi coborât între douăzeci și cinci și treizeci de picioare. 

S-a întors încet, cu mâinile în faţa lui, ca un orb. Ştia 
instinctiv că se afla într-un spaţiu mai larg decât puţul 
extrem de îngust al drenului, nu pentru că putea vedea 
ceva, ci pentru că întunericul avea o nuanţă mai profundă 
de negru. Un întuneric apăsător, aproape compact. 

Aici, jos, era un alt fel de răcoare; mai crudă și mai 
flămândă și s-a bucurat că Cupido se gândise să ia cuel 
mantiile groase. Auzea susurul apei prelingându-se pe 
pereţii puţului și, în apropiere, un zgomot de curgere mai 
bogată. 

— Ai de gând să scoţi torţele sau o să stăm aici toată 
ziua? 

Vorbele au venit de la cincisprezece centimetri depărtare 
de faţa lui și a fost cât pe ce să cadă înspre spate de 
surpriză. A bâjbâit în traista de pânză după prima torţă. 

— Ţine, a spus, întinzând torţa în direcţia unde ar fi 
trebuit să fie Cupido, acum invizibil. 

— Cum pot s-o iau dacă n-o văd? 

Ah! Cu mâna liberă a găsit amnarul. În mod ideal, ar fi 
avut nevoie de o a treia mână ca să lovească metalul de 
piatră, ţinând torţa destul de aproape ca să se aprindă, dar, 
cumva, a reușit. Flacăra a pâlpâit pentru o clipă, apoi a 
înflorit până când a iluminat douăzeci de pași în jur. 


Stăteau pe o potecă pavată din lungul unui șuvoi maro- 
închis, compus din lucruri la care nu le făcea plăcere să se 
gândească, ce curgea printr-un jgheab din piatră, lat de 
vreo trei pași. Jgheabul mergea în lungul unui tunel ce se 
pierdea în întuneric sub un tavan boltit, din blocuri fasonate 
de piatră, late de vreun picior și lungi de trei ori pe-atât. 
Tavanul se curba la vreo cincisprezece-douăzeci de 
centimetri deasupra capetelor lor, lustruit de sutele de ani 
de mizerie acumulată, ce atârna în laţe scârboase, lungi de 
vreun picior, ca niște șuvițe din părul unei vrăjitoare. Pentru 
câteva secunde, uimirea i-a depășit lui Rufus teama. Cum a 
putut această minune, o altă lume, să existe sub picioarele 
lui și el să nu-și dea seama? 

Un zgomot de pași mărunți și repezi de dincolo de cercul 
de lumină i-a reamintit de temerile de mai devreme și mâna 
i-a zburat la sabie. 

— Șobolani, a spus Cupido. Șobolanii și canalele merg 
împreună. 

Rufus a râs nervos. S-a uitat în jurul lui. 

— În ce direcţie o luăm? 

— Urmăm șuvoiul. Nu curge decât într-o singură direcţie, 
spre Cloaca Maxima, iar noi acolo vrem să ajungem. Hai să 
mergem - am pierdut destul timp. Vreau să ajungem la vilă 
înainte de răsărit. [ine uscată a doua torţă și nu pierde 
amnarul. N-aș vrea să rămânem blocaţi aici, jos, pe 
întuneric. 

Rufus a murmurat o scurtă rugăciune. Ar fi vrut să nu fi 
auzit asta de la Cupido. 

Au pornit-o prin tunel, Rufus mergând înainte, ducând 
torţa. La început, a impus un ritm bun, dar curând a devenit 
evident că secţiunea în care coborâseră ei dădea o falsă 
impresie despre Cloaca. Pasajul nu era uniform. Fusese în 
mod limpede construit și reconstruit, reparat și iarăși 
reparat, în perioade diferite, cu diferite standarde de 
meșteșug și de oameni lucrând în diverse scopuri. 


Aerul din tunel era umed și fetid, puţind de duhoarea 
descompunerii și a rahatului altor oameni. 1 s-a fixat în 
beregată ca ceva solid și trebuia să înghită întruna ca să nu 
vomite. Curând, tunelul s-a îngustat, devenind încă și mai 
greu de străbătut, până când poteca pavată a ajuns doar 
ceva mai mult decât un raft și au trebuit să pășească 
mutând câte puţin un picior înaintea celuilalt, pentru a nu 
cădea în șuvoiul împuţit din dreapta lor. Rufus a observat că 
părea ceva mai rapid acum, iar nivelul îi crescuse puţin. Cel 
puţin, ploaia avea să spele mizeria mai repede. 

Poteca pavată îngustă a fost enervantă la început, dar 
acum devenise periculoasă. Torța ce pâlpâia dădea o lumină 
inegală și uneori abia utilă, care, în unele locuri, părea să 
fie absorbită de pereţii lucioși de alge. Bucăţi de piatră li se 
sfărâmau sub picioare, amenințând să-i arunce în canal. La 
un moment dat, tavanul s-a lăsat în jos la jumătate din 
înălțimea de până atunci și au fost nevoiţi să se lase pe vine, 
cu torța întinsă drept înainte, pentru a avansa. Asta se 
întâmpla la intervale regulate și Cupido a sugerat că putea 
avea vreun scop arhitectural. 

Era de asemenea limpede că ei coborau, aproape 
imperceptibil, tot mai adânc în pământ. 

e 

Mergeau probabil de vreo zece minute când au auzit 
vocile. 

— Stinge torţa, a șoptit Cupido. 

— Ce? 

— Stinge torţa, altfel au s-o vadă. 

— Dar o să rămânem pe întuneric. Nu ne putem lupta cu 
ei dacă nu-i vedem. 

— Mai bine pe întuneric. Noi îi putem auzi, dar ei n-or să 
ne audă. 

Fără nicio tragere de inimă, Rufus a pus torţa pe poteca 
de piatră și a stins ușor flăcările cu piciorul, făcând cât mai 
puţină stricăciune. Presimţea că aveau să aibă nevoie de 


fiecare scânteie pâlpâitoare a ambelor torţe, înainte ca 
noaptea să se termine. 

A simţit pe umăr mâna liniștitoare a lui Cupido. 

— Acum așteptăm. 

Au stat în întuneric, ascultând, așteptând ca vocile să se 
apropie. Dar singurele lucruri care s-au apropiat de ei au 
fost șobolanii, care fuseseră ţinuţi la distanţă de lumină, dar 
acum se fugăreau pe lângă ei, câte unul sau câte doi 
deodată. Rufus a tresărit când a simţit ceva atingându-l pe 
mână. 

— Aaah! 

— Șșșt. 

— Urăsc șobolanii. 

— Mie îmi spuneai că iubești animalele. 

— Nu șobolanii. 

— Nu-ţi pot face niciun rău. 

— Nici când sunt mari cât pisicile? 

— Liniște. 

Vocile sunau ciudat, nepământean. Uneori erau clare, de 
parcă ar fi fost în apropiere, dar apoi se pierdeau de parcă 
și-ar fi schimbat vântul direcţia. Numai că nu era niciun 
vânt. 

Și era duhoarea. La început fusese grețoasă; o miasmă 
de putreziciune, care le întorcea stomacurile pe dos, atât de 
grea încât aproape că putea fi mestecată. Dar la puţin după 
ce începuseră să meargă, mirosul fie li se obișnuise cu ea, 
fie le fusese copleșit de ea. Acum mirosul revenise, mai 
puternic decât oricând. 

Rufus l-a simţit pe Cupido foindu-se în spatele lui. 

— Nu putem sta aici la nesfârșit. Trebuie să ne mișcăm, a 
șuierat el prin întuneric. 

— Pornește, atunci, dar cu atenţie. Fără lumină. 

Rufus s-a gândit că asta era o nebunie și a spus-o, dara 
început să-și pipăie drumul înainte, pe lângă perete. Nu 
mersese mai mult de cinci-șase pași când peretele a 
dispărut, tunelul făcând o cotitură bruscă la stânga, iar ela 


nimerit cu piciorul în mocirlă, blestemându-și ghinionul și 
prietenul. Abia când s-a mai liniștit a observat lumina. 

Numai că nu era lumină, mai degrabă o perturbare în 
întuneric; un loc unde negrul era puţin mai deschis. S-a 
târât încet spre ea. 

Era într-o secţiune a peretelui unde tunelul făcea încă o 
cotitură, de data asta spre dreapta. Pata mai deschisă era o 
reflexie slabă a unei surse de lumină mai puternice, ceva 
mai departe înaintea lor. 

Aproape ajunsese la cotitură când ţipătul l-a încremenit, 
lipit de peretele tunelului. Era subţire și cumplit și a părut 
să dureze o eternitate înainte de a se termina ca într-o 
zbatere sufocată, pentru a reveni o secundă mai târziu, 
într-un nou crescendo ascuţit. Rufus și-a pipăit amuleta din 
colţ de leu și a mai murmurat o rugăciune. Spera că nicio 
fiinţă omenească nu putea ţipa în felul acela, dar știa că era 
o speranţă deșartă. Ţipătul îi zguduise nervii și genunchii îi 
tremurau când a dat colțul, fără să dorească să se 
confrunte cu oricare din ororile ce-l așteptau acolo. 

Trecuseră de mai multe puțuri de drenare înguste, la 
intervale neregulate pe parcursul tunelului. Aici era cu totul 
altceva. 

Înaintea lui era o încăpere mare, în formă de clopot, 
scobită în stâncă. La partea de sus a clopotului, la circa 
cincizeci de picioare deasupra lor, o dâră de lumină roșie 
pâlpâitoare străpungea întunericul și lumina parţial spaţiul 
de dedesubt. Baza clopotului era un bazin ce măsura vreo 
douăzeci de pași în diametru, în care se adunau apele 
negre ale șuvoiului înainte de a fi orientate mai departe, 
printr-un jgheab mai larg și mai adânc. Rostul bazinului a 
devenit limpede când Rufus s-a uitat spre dreapta și spre 
stânga. Acesta era locul în care se aduna Cloaca Palatină, 
unde se întâlneau apele puturoase. Din fiecare parte 
veneau alte tuneluri, care contribuiau la umplerea bazinului 
și la scurgerea mai departe a șuvoiului. 


Vocile erau foarte clare acum, venind de deasupra, 
împreună cu lumina. Cupido s-a apropiat de Rufus și i-a 
șoptit la ureche: 

— Camerele de tortură ale lui Caligula. Am fost înlănţuit 
acolo două nopţi și i-am văzut pe călăi la lucru. Am crezut 
că puţul era pentru apă - acum știu pentru ce este. Repede, 
aici suntem vulnerabili. Trebuie să mergem mai departe. 

Cupido a luat-o înainte fară zgomot, spre tunelul de 
ieșire. 

Rufus s-a întors să arunce o ultimă privire înapoi. 
Suprafaţa bazinului era aproape frumoasă, jucând în 
lucirea blândă de deasupra. S-a întâmplat atât de repede, 
încât mintea lui nu a avut timp să înregistreze detaliile: o 
explozie tunătoare la câţiva pași de el, orbindu-l și 
stropindu-l din cap până-n picioare cu un zid de apă 
maronie, puturoasă. A îngheţat, îngrozit că era pe punctul 
de a face cunoștință cu monstrul despre care spusese 
Decimus, cel care îl făcuse pe Varrus să-și piardă minţile. 

Tremurând, a așteptat să se ridice din apă și să-l înhaţe, 
dar, în locul vreunui dragon cu trupul acoperit de solzi, 
imediat sub suprafaţa apei a devenit vizibilă o lucire de alb, 
ca burta unui pește mort. Sub ochii lui, albul s-a făcut mai 
clar și a luat forma unui corp de om. La început, a plutit cu 
faţa în jos, cu braţele atârnând dedesubt; apoi, foarte încet, 
s-a răsucit cu faţa în sus, ca pentru a arunca o ultimă 
privire la viaţa pe care tocmai o lăsase în urmă. Numai că 
nu putea vedea, pentru că nu mai avea ochi. 

Rufus a înghiţit greu, cu beregata umplută de fiere. 

Gura lăsată fără dinţi era deschisă larg, într-un rictus de 
spaimă curată. Ca și ochii, nasul și urechile omului fuseseră 
smulse. Pentru că era un bărbat, sau fusese înainte ca 
organele sexuale să-i fi fost sfâșiate cu cleștii înroșiţi în foc. 

Sub privirile lor, corpul sfârtecat și-a continuat rotirea 
blândă și, cu un val ușor, a dispărut sub suprafaţă. 

— Vino. 

Cupido l-a zgâlţâit de umăr. 


— Acum Sunt sigur că nu avem niciun moment de 
pierdut. 

Rufus și-a scuturat capul pentru a și-l limpezi. 

— Să ne grăbim, a repetat Cupido. Nu l-ai recunoscut? 
Înainte ca gâzii împăratului să-l înfrumuseţeze, ăsta a fost 
Marcus Agrippa, un decurion din gardă și unul dintre cei 
mai apropiaţi aliaţi ai lui Chaerea. Laţul se strânge. Dacă 
Chaerea nu acţionează repede, o să simtă și el sărutarea 
încinsă a lamei călăului. 

Rufus a reaprins torţa când au ieșit din raza camerei și, 
spre ușurarea lor, au constatat că mersul era mai ușor, 
tunelul și poteca pavată fiind mai largi, pentru a face faţă 
unei scurgeri mai mari. Și, a remarcat Rufus, era o 
scurgere mult mai mare. În timp ce până acolo apele se 
mișcaseră încet și suprafaţa șuvoiului era liniștită, acum 
scurgerea era învolburată și suprafaţa acoperită cu o 
spumă maronie, murdară. Puțin mai departe, a observat cu 
neliniște că apele treceau de buza jgheabului și, curând, 
mergeau plescăind cu picioarele prin mai bine de o palmă 
de mizerie de canal. 

S-a oprit și s-a întors spre Cupido. 

— Ceva este în neregulă aici. 

Ochii gladiatorului au lucit în lumina torțţei. 

— Nu avem de ales. Trebuie să mergem mai departe. 
Asta este singura cale de a ajunge la Aemilia. 

Fără nicio plăcere, Rufus s-a forţat să meargă mai 
departe, deși nivelul apelor s-a ridicat mai întâi până la 
genunchi, apoi la coapse și în cele din urmă până la brâu. 

S-a oprit iarăși și Cupido l-a împins din spate. Dar de data 
asta, Rufus nu s-a mai clintit din loc. A întins torţa în faţa lui. 

— E imposibil. Trebuie să ne întoarcem. Uită-te și tu! 

Cupido i-a urmărit privirea și inima i-a tresărit în piept. 

La douăzeci de pași în faţa lor, lumina torţei era 
reflectată de suprafaţa unui alt bazin. Acesta era unul 
dintre locurile unde tavanul cobora brusc. La capătul 


celălalt al bazinului, doar câţiva centimetri separau 
suprafaţa lucitoare de tavan. Tunelul era de netrecut. 

Rufus a clătinat disperat din cap. Dăduseră greș. 

— Haide, o să găsim o altă cale, a spus el, deși știa că nu 
mai era nicio alta. 

Și-a pus o mână pe umărul lui Cupido, dar gladiatorul și-a 
retras umărul. 

— Nu. Asta este singura cale. Ceva a blocat scurgerea. 
Dacă pot să găsesc ce anume, poate reușesc s-o deblochez. 
Ţine. 

Şi-a dat mantia jos de pe umeri și și-a scos de la centură 
sabia lui cea lungă. Apoi și-a desfăcut tunica și a dat-o jos. 

— Vezi să nu se ude. O să-mi trebuiască atunci când ne 
continuăm drumul. 

Dezbrăcat, a pășit înainte până când apele i-au ajuns la 
umeri, apoi a început să înoate prin lichidul toxic maroniu. 

Când s-a apropiat de zidul din faţă, a simţit că părul îi 
atinge tavanul. Pentru prima oară, a observat mai mulţi 
șobolani care înotau între o grămăjoară de gunoaie 
albicioase ce ieșea deasupra suprafeţei apei și cel mai 
apropiat punct de pământ uscat. Orice va fi fost lucrul acela 
alb, trebuia să fie parte din blocaj. 

Se afla chiar la limita conului de lumină al torţei și 
imaginea care l-a întâmpinat a fost atât de revoltătoare, 
încât la început mintea lui nu a vrut să creadă ceea ce 
vedea. Dar era real. Globul alb care i-a atras iniţial atenţia 
se dezvăluia a fi un craniu rânjind, în jurul lui erau alte 
resturi pe care le recunoștea ca vag umane și, lucrând 
neobosit pentru a le dezgoli de carne, erau șobolanii 
împreună cu care înotase el. 

Acesta era râul morților al lui Varrus. Armata de victime 
ale lui Caligula. Ele zăgăzuiseră complet Cloaca Palatină. 

Călcând apa, s-a întors spre locul unde stătea Rufus 
ţinând pe umăr legătura de haine și arme. 

— Felul în care stau lucrurile astea le ţine pe loc, a strigat 
el. Dacă reușesc să găsesc punctul slab, întregul dop ar 


trebui să se desfunde. 

Rufus i-a auzit cuvintele, dar nu a avut decât o vagă idee 
a înţelesului lor. S-a uitat șocat cum Cupido a tras adânc aer 
în piept și s-a scufundat. 

Cupido știa că avea să fie imposibil să vadă ceva și se 
temea și de efectul mizeriei asupra ochilor lui, așa că i-a 
ținut închiși și a înaintat spre baraj pe pipăite, până când a 
atins carnea rece. Era recunoscător că măcar trupurile de 
sub apă erau întregi și că din fericire nu se aflau acolo de 
multă vreme, altfel i s-ar fi desfăcut în bucăţi sub degete. Și 
nici nu păreau a fi atât de multe pe cât se temuse. Nivelul 
de la suprafaţă era mai întins decât cel de la fund, probabil 
datorită capacităţii de plutire a corpurilor și acţiunii apei. 

A tras de un braţ rece, luptându-se să-și ţină în frâu 
scârba la atingerea cărnii moarte, zbârcite și roase de apă, 
dar era agăţat de ceva și era bine înţepenit. Și-a simţit 
pieptul strângându-i-se pe măsură ce rămânea fară aer și 
și-a făcut vânt spre suprafaţă, unde a tras de vreo două, trei 
ori adânc în piept și s-a scufundat imediat încă o dată. 

De astă dată avea o oarecare idee încotro se îndrepta și 
curând a putut să apuce bine un picior lipicios și rece. Lia 
început a părut la fel de bine înţepenit ca și primul corp, 
dar, pe măsură ce trăgea, l-a simţit mișcându-se din loc și, 
odată cu asta, a simţit și celelalte trupuri schimbându-și 
poziţia în jurul lui. A mai tras de el încă vreo douăzeci de 
secunde, trăgând și împingând piciorul și simțind cum 
mișcarea devine mai liberă. Aerul i s-a terminat. Notându-și 
poziţia cât a putut de bine cu ochii închiși, a ieșit iarăși la 
suprafaţă, a sorbit aerul de care avea nevoie și s-a 
scufundat înapoi imediat. 

Acum, unde era piciorul? Degetele i-au atins o faţă. Era o 
faţă de femeie și și-a retras mâna cu scârbă. S-a gândit la 
Quintillia și la frumuseţea ei distrusă. De ce era cu atât mai 
rău când era vorba despre o femeie? Nu aici. Mai la stânga. 
Da. Piciorul. L-a apucat și, proptindu-se cu picioarele în 
celelalte trupuri scufundate, a tras cât de tare a putut. La 


început, nu s-a întâmplat nimic, așa că a tras iarăși. Cu un 
zgomot bolborosit de aer eliberat sub apă, piciorul și trupul 
de care era atașat s-au desprins și zăgazul de morţi s-a 
năruit. 

Pentru o fracțiune de secundă, Cupido a trăit o izbucnire 
de euforie. Apoi a simţit forţa curentului și și-a dat seama că 
eliberând zăgazul se condamnase pe sine. 

Neghiob! De ce nu prevăzuse asta - nu se pregătise 
pentru ea? Incredibila forţă a zeci de mii de litri de ape 
zăgăzuite, acum eliberate, l-a înhăţat zdravăn și l-a supt 
printre cadavre. Era de parcă morţii s-ar fi agăţat de el, 
hotărâți să-l ţină cu ei până când avea să fie și el la fel de 
mort ca ei. Pieptul i s-a strâns și presiunea respirației a 
devenit copleșitoare. Se îneca. Cu forţa disperării, și-a făcut 
vânt, eliberându-se, și a încercat să înoate spre suprafaţă, 
dar era prea slab. Curentul nu-i dădea drumul. A ridicat o 
mână și a simţit-o că iese la suprafaţă, dar deja era prea 
târziu. Era propulsat într-un vârtej de membre fluturânde și 
chipuri cu ochi goi - o simplă bucată de carne fără putere, 
printre celelalte rămășițe omenești. 


e Capitolul XLII 


Rufus era prea departe pentru a vedea ce anume 
provocase blocajul, dar știa că prietenul lui nu avea să 
renunțe niciodată. Nu în această viaţă. Cât timp Cupido era 
scufundat, Rufus și-a ţinut respiraţia, ca și cum asta l-ar fi 
putut ajuta cumva pe gladiator. Când trebuia să tragă iarăși 
aer în piept, înainte ca Cupido să iasă din nou la suprafaţă, 
se temea că nu avea să-l mai revadă pe tânărul german, dar 
apoi era o plescăitură și părul auriu apărea la vedere 
pentru câteva preţioase secunde. 

După ceea ce a părut un interval incredibil de lung, 
Cupido a ieșit iarăși la suprafață, numai pentru a dispărea 
la fel de repede cum apăruse. Când apele au format brusc 
un vârtej la mijloc, a știut că Cupido realizase imposibilul. 
Abia când și-a dat seama ce se întâmpla sub apă, euforia i s- 
a transformat în groază hipnotică. Şi-a strigat prietenul pe 
nume și, un moment mai târziu, o mână disperată a 
străpuns suprafaţa ca și cum ar fi încercat să se agaţe de un 
mâner invizibil. Apoi toată apa a dispărut prin tunel, într-o 
singură sorbitură de o forţă copleșitoare. 

Rufus a văzut ce s-a întâmplat, dar mintea lui nu putea 
accepta. Ceea ce fusese în jur de doi metri de apă era acum 
un pârâiaș ce bolborosea între cei doi pereţi ai jgheabului. 
Și era singur. 

A lăsat torţa să cadă și s-a prăbușit cu spatele de perete, 
privind fix la spaţiul gol unde fusese apa. Drumul înainte 
era deschis, dar nu se putea mișca. Putea gândi, dar nu 
acţiona. Şi-a spus să se ridice, dar picioarele îi refuzau să 
îndeplinească ordinul creierului. 

Realitatea a ceea ce se întâmplase era prea cumplită 
pentru a o accepta. Cupido dus? Nu părea posibil. Cupido 
nu putea să moară - el era mai mare decât moartea. Dar 


propriii lui ochi îl văzuseră pe omul pe care-l iubea - da, 
înțelegea acum că ceea ce simţea el pentru Cupido trecuse 
de prietenie și respect spre ceva ce nu putea fi numit decât 
iubire - sorbit în acel zid de apă de neoprit. 

Torța a pâlpâit și s-a stins, lăsându-l în întuneric, dar nu a 
făcut nicio încercare de a o găsi pe cea de-a doua. 

Așadar, asta era disperarea, o forţă fizică ce-l zdrobea de 
pământ și-i răpea voinţa. Curajul care îl sprijinise în lunga 
călătorie prin acest coșmar subpământean i se împrăștiase. 
Abia dacă mai găsea tăria de a respira. Se preda în faţa 
morții. 

Dar adânc în el, acel ceva de nedomolit care era spiritul 
lui, nu voia să o îngăduie. Îi rodea creierul cu un mesaj. 
Timpul. Era ceva ce trebuia să facă și timpul era important. 
Capul îi era plin cu imagini colorate, dar niciuna dintre ele 
nu însemna nimic pentru el. Apoi culorile s-au combinat, iar 
din centrul lor a apărut un chip. Aemilia. Trebuia s-o 
găsească pe Aemilia. 

Dar ce rost avea? Fără Cupido, el nu era nimic. 

Cu acest gând, a simţit cum eșecul se înfășoară 
împrejurul lui încă o dată, ca un lințoi. A început să 
chicotească isteric. Dacă nu se mișca, șobolanii aveau să se 
ospăteze din carnea lui. Gândul l-a electrizat, dar tot nu 
putea găsi forța de a se mișca. 

Apoi vocea i-a șoptit la ureche. Îi șoptea despre onoare și 
despre datorie, despre loialitate și despre curaj. lar când el 
tot nu s-a mișcat, l-a biciuit cu dispreţ și l-a batjocorit 
pentru slăbiciunea lui. A dorit ca vocea să dispară, dar ea 
era stăruitoare. Era dezamăgit că nu era cea a Aemiliei, dar 
știa în inima lui că ea nu l-ar fi putut face vreodată să se 
rușineze pentru a-l pune în mișcare. Numai Livia putea face 
asta. 

Treptat, a început să judece mai bine și Rufus s-a ridicat, 
nesigur, pe picioare. A găsit a doua torţă și a aprins-o; 
pâlpâirea ei i-a reamintit de timpul pe care-l irosise. A luat-o 
în josul șuvoiului, spre Maxima. 


Tunelul părea să se continue la nesfârșit, acum, când era 
singur. Prezenţa lui Cupido îl susţținuse; acum, fiecare pas, 
ca de plumb, părea fară rost. Nu conta cum intenţionase 
Cupido să atace vila, Rufus știa că el nu o putea face 
niciodată. El nu avea nici îndemânarea și nici curajul să 
lupte cu șase soldaţi antrenați, iar dacă ar fi încercat, 
Aemilia ar fi moartă înainte să poată ajunge la ea. Cupido și- 
ar fi folosit forţa. El avea să fie nevoit să se strecoare 
neobservat. Avea să existe o cale. Trebuia să existe o cale. 

Când, în cele din urmă a ajuns la locul unde Cloaca 
Palatină se întâlnea cu Cloaca Maxima, a avut în faţă un 
perete gol. Ştia că trebuia s-o ia în susul curentului, spre 
stânga. Poteca pavată era acum pe cealaltă parte a 
canalului. A aruncat mai întâi traista de pânză și cele două 
mantale dincolo, apoi le-a urmat și el. 

Simţea că-i revine încrederea de sine. Cel puţin, mersul 
era mai ușor prin canalul principal, poteca pavată mai lată 
și bine întreţinută. Avea să găsească un loc pe unde să iasă 
afară, iar când urma să se întâmple asta, avea să 
depășească orice provocare apărută. Chiar și dacă asta 
însemna moartea. 

Făcuse mai puţin de douăzeci de pași, când a auzit 
zgomotul din spatele lui. Încă un șobolan? Nu. Suna ca... 

S-a întors, împingând flacăra torţei în direcţia sunetului 
și trăgându-și sabia cu mâna dreaptă. Fusese o voce umană. 
O șoaptă, îl urmăriseră până aici. Trebuiau să se afle încă 
pe tunelul Colinei Palatine. Idiotule! Stinge lumina, 
amintește-ţi ce a spus Cupido despre lupta pe întuneric. A 
stins torța de perete și a lăsat-o cu grijă la pământ. 

Încet și în întuneric complet, s-a întors la intersecţia celor 
două canale. Astea sunt cloaca! Avea să-i atace prin 
surprindere când vor ieși din Palatină în Maxima. Ba chiar 
mai bine, ceva mai jos de joncțiune remarcase un 
contrafort, unde putea sta ascuns când aveau să treacă. Îi 
va urmări prin întuneric și-i va lua prin surprindere, unul 


câte unul. Cine știe câţi va reuși să omoare înainte să-l 
descopere? 

A înaintat, pipăind peretele, trecând de vărsarea 
gâlgâitoare a Palatinei, până ce a ajuns la contrafort. L-a 
ocolit cu grijă, lipit de el - ar fi fost un prost să cadă în canal 
pe întuneric - și a încremenit. 

Stătea pe ceva viu! 

Încet, a ridicat sabia și a tras adânc aer în piept, 
pregătindu-se să lovească în jos, în lucrul de sub picioarele 
lui. 

— Așa îţi tratezi prietenul? s-a auzit o voce slabă, hârâită. 
Ca și cum ar fio treaptă? 

Rufus aproape a leșinat. 

— Cupido? 

— "Te rog, adu o torţă. Când am văzut lumina, am crezut 
că veneai după mine, apoi, când torţa a dispărut... Am avut 
destul întuneric pentru o viaţă întreagă. 

Când Rufus a revenit, a văzut că gladiatorul zăcea gol, 
sprijinit de contrafort, cu faţa încreţită de durere și cu 
mâna stângă ţinându-și cu grijă umărul drept. Se zguduia 
incontrolabil, trupul lui luptând împotriva frigului cumplit 
care îl cuprindea. Rufus a luat mantalele și a încercat să-l 
înfășoare în ele. 

— Ușor, a ţipat Cupido. Umărul. 

— E rupt? 

Cupido a clătinat din cap. 

— Cred că mi s-a dislocat când am fost izbit de perete de 
forţa torentului, dar asta mi-a salvat viaţa. Dacă i-aș fi 
urmat pe noii mei prieteni, până acum aș fi fost hrană 
pentru somnii din Tibru. 

— Pot să ţi-l pun la loc. Am făcut-o pentru antilope. 

Cupido i-a zâmbit istovit. 

— Îți putem testa îndemânarea medicală mai târziu. Mai 
întâi, căldură. Sunt rece ca un cadavru vechi de o 
săptămână. Dacă nu mă încălzești, nu am să mai merg 
nicăieri în noaptea asta, poate niciodată. 


Urmându-i indicaţiile, Rufus a înfășurat ușor una dintre 
mantale în jurul gladiatorului. A folosit-o pe cealaltă pentru 
a-l freca pe piele, care era smochinită și încreţită și pe 
alocuri aproape vineţie. Spatele îi era julit până la os de 
contactul cu dalele de piatră, aspre, ale canalului. Rufus s-a 
mirat de supraviețuirea lui și în același timp s-a îngrijorat 
de efectele pe termen lung ale cufundării lui în mizeria 
Romei. 

Şi-a dat repede seama că frecatul era de prea puţin 
ajutor. Dacă avea vreun efect, era că faţa lui Cupido se 
făcea tot mai palidă. A luat mantia cea mare, a înfășurat-o 
în jurul lor, a amândurora, și și-a cuprins cu blândeţe 
prietenul în braţe, pentru a permite căldura propriului trup 
să-l încălzească. 

Cupido a deschis ochii și Rufus a văzut o lucire de umor 
în adâncimile lor cenușii. 

— Sunt atât de slab de-am ajuns aici? Mă rog ca tatăl 
meu să nu se uite acum în jos la mine, să vadă cât de jos am 
căzut. 

A închis iarăși ochii, dar Rufus a observat că cel puţin 
acum era o idee de culoare în obrajii lui. 

După zece minute, Cupido a dat semne de revenire. 

— Momentul ăsta romantic s-a prelungit prea mult. Dă-mi 
tunica, a hârâit el. 

Şi-a dat mantia jos de pe umărul vătămat. 

— Acum îmi poţi face răul cel mai mare. Nu te opri dacă 
țIp. 

Rufus și-a simţit prietenul tresărind când degetele lui au 
pipăit mușchii încordaţi, după punctul de presiune de care 
avea nevoie. 

— Nu... nu știu dacă pot s-o fac. E altfel. Oasele... 

— Trebuie. Uite, îți arăt eu. O mână aici, a indicat un 
punct de pe braţul lui, iar cealaltă aici. 

Cupido a pus mâna lui Rufus pe osul ce-i împungea prin 
mușchii umărului. 

— Acum împinge puternic cu una și trage cu cealaltă. 


Rufus a tras cu toată forţa lui și prietenul său a gemut de 
durerea chinuitoare, dar osul a revenit în poziţia lui corectă 
cu o pocnitură groaznică. 

— Dacă asta este anvergura cunoștințelor tale medicale, 
mi-e milă de animalele alea. Braţul va fi inutil în noaptea 
asta, dar dacă trăiesc, va fi la fel de bun ca întotdeauna. 

Și-a pus o mână pe umărul lui Rufus și s-a ridicat în 
picioare 

— Într-adevăr, ăsta este râul morţilor de care vorbea 
Varrus. Să lucrezi în fiecare zi cu priveliștile pe care le-am 
văzut, în duhoare și în întuneric, asta ar face pe oricine să-și 
piardă minţile. 

Rufus l-a ajutat cu tunica și i-a prins centura cu sabia cea 
lungă la brâu. Cupido a tras arma din teacă cu mâna stângă 
și a exersat câteva lovituri. 

— Așa e mai bine. Fierul îmi dă tărie. Poate că o mână va 
fi de ajuns, în definitiv, dar dacă nu e, l-a privit ţintă pe 
Rufus, va trebui să fii mâna mea dreaptă, dacă este nevoie. 
Acum, hai să mergem; și în viteză. Mă tem că deja suntem 
în urmă cu programul. 

— Cum o să știm când am ajuns unde trebuie să ieșim? Şi 
cum ieșim afară? a pus Rufus două întrebări care îl 
îngrijorau încă de când capacul drenului se închisese 
deasupra capului său. 

— O să știm, a spus Cupido și în vocea lui a fost o 
certitudine liniștitoare. 

Și-a scos pumnalul și a zgâriat pe piatra de la picioarele 
lui. 

— Noi suntem aici, sub Velabrum, în apropiere de Vicus 
Tuscus, exact sub palatul împăratului de pe Colina Palatină. 
Dacă îmi amintesc corect, Cloaca face la stânga pe sub for, 
apoi la dreapta, dincolo de Casa Senatului. Oriunde după 
cotitura aia la dreapta, ne vom afla la distanţă bună pentru 
atac faţă de vilă. În timp ce te așteptam în seara asta, m-am 
rugat la Venus Cloacina și i-am făcut un sacrificiu. A fost un 


sacrificiu de preţ și am rugat-o pentru ajutor în chestia asta 
cu Aemilia. Cloacina ni-l va da. 
e 

După vreo douăzeci de minute, au ajuns la scări. 

Rufus probabil că nu le-ar fi observat. Nu erau decât una 
dintre nenumăratele umbre întunecate de pe peretele din 
stânga lor. Dar simţurile lui Cupido erau atât de acute, încât 
el s-a oprit drept în faţa lor. Era limpede că nivelul solului 
era acum imediat deasupra lor, pentru că nu erau decât 
vreo șase trepte ce duceau în sus către un capac de dren 
similar cu cel pe unde intraseră. 

— Ăsta trebuie să fie unul dintre punctele de acces 
principale, a remarcat Cupido, arătând spre treptele tocite. 

Rufus și-a pus umărul în capacul drenului. Se așteptase 
să fie dificil de urnit, dar, datorită treptelor, avea în ce să se 
proptească, și capacul s-a mișcat cu ușurință de la prima 
împingere. A stins torţa și a urcat afară, în ploaia măruntă 
și așezată a unui răsărit cenușiu de iarnă. 

Când Cupido a văzut unde ieșiseră, a izbucnit în râs, 
mulțumit. Stăteau într-un mic cerc din piatră, de vreo cinci 
pași în diametru, cu pereţi până la înălţimea mijlocului. Într- 
o parte a cercului era un mic altar, cu statuia din marmură 
a unei femei ce ţinea în mână o ramură de mirt. 

— Uite, e zeiţa. Ne-a ajutat, cum am cerut. 

Cupido avea dreptate. Se aflau într-un mic sanctuar, 
dedicat lui Venus Cloacina, zeiţa canalelor. În faţa lui, 
dincolo de colţul bazilicii din apropiere, Rufus a recunoscut 
zidurile forului lui Augustus și acoperișul distinctiv al 
Templului lui Mars Ultor, unde era păstrată sabia lui lulius 
Cezar. Spre dreapta lui, la două sute cincizeci de metri 
depărtare, trebuia să se afle Ilemplul Minervei și, dincolo de 
el, vila lui Sabinus. Și Aemilia. 

— Sperasem să ajungem aici pe întuneric deplin, dar 
trebuie să folosim puţinul timp de care dispunem. 

Și-au tras mantiile peste cap și au luat-o precaut în sus, 
pe strada pustie. Rufus a știut că erau aproape când Cupido 


l-a tras în întunericul unui cadru de ușă. 

— Te-ai fi gândit că, dată fiind șpaga de care beneficiază, 
Sabinus și-ar fi putut permite ceva mai de soi, a chicotit 
gladiatorul. 

Rufus știa că Cupido încerca să-l liniștească pe el, dar a 
putut desluși în vocea prietenului lui aţâţarea stârnită de 
apropierea luptei ce avea să urmeze. Într-adevăr, vila nu 
era masivă, dar era destul de impunătoare - o casă tencuită 
în stuc alb, cu două niveluri, retrasă de la stradă în curtea 
ei proprie. Era înconjurată de un zid, dar unul construit 
pentru intimitate, nu pentru apărare. Din locul unde 
stăteau ascunși se putea vedea reflexia portocalie a unui foc 
mare. 

Cupido nu a băgat în seamă poarta principală - o 
structură solidă din lemn, care era bine închisă și avea, fară 
îndoială, barele trase pe dinăuntru. 

— Intrăm pe la colţ ul zidului, unde se vede puţin vârful 
copacului ăla. Gărzile au aprins focul ca să le dea lor 
vizibilitate mai bună, dar și ca să le alunge fricile. Și totuși, 
ar putea să le fie împotrivă, a spus el gânditor. 

Au traversat strada furișându-se și au alunecat în lungul 
zidului, până ce au ajuns la punctul pe care-l indicase 
Cupido. 

— Stai lipit de coama zidului când ajungi sus și așteaptă- 
mă și pe mine, a șoptit gladiatorul, împingându-l în sus pe 
Rufus cu mâna cea bună, pentru ca acesta să se poată 
căţăra pe coama zidului. 

În ciuda braţului rănit, Cupido i s-a alăturat cu ușurimea 
dată de antrenament, a unui acrobat. Fără zgomot, și-au 
dat drumul în curtea vilei. 


e Capitolul XLIII 


Instinctele nu-l înșelaseră pe Cupido. Patru bărbaţi în 
uniformă pretoriană erau strânși în jurul unei grămezi de 
bușteni ce ardeau cu foc viu, în atitudini ce indicau că-și 
petrecuseră mai mult timp decât ar fi dorit în frigul umed al 
iernii, care le rodea oasele. Păreau vrăjiţi de dansul 
flăcărilor aurii dinaintea lor și de coloana de scântei ce se 
înălța, jucând de fiecare dată când un buștean trosnea. 
Chiar dacă umbrele tufișurilor și ale copacilor nu i-ar fi 
ascuns, Rufus s-a gândit că ar fi fost puţin probabil ca 
intrarea să le fi fost observată. 

— Prea mult timp în barăci, i-a șoptit Cupido la ureche. 
Dar tot sunt periculoși. Stai în dreapta mea și folosește-ţi 
sabia cum ai făcut ca să-l aperi pe împărat, și o să trecem 
de ei victorioși. 

Pentru întâia oară, Rufus a simţit frica zbătându-i-se în 
piept. Cupido l-a simţit și i-a pus o mână pe umăr. 

— Ai încredere, Rufus. Tu le atragi atenţia, iar eu îi pun la 
pământ. Dar nu uita, o au pe Aemilia înăuntru. Dacă suntem 
ţinuţi în loc, au s-o execute. Totul e să ne mișcăm rapid, nu 
să ucidem curat. 

Cu asta, a pornit, aplecat cât mai aproape de pământ, 
printre tufișuri - ca o panteră la vânătoare, dar infinit mai 
agresiv. Gărzile erau la numai douăzeci de pași depărtare, 
dar nu i-au simţit deloc venirea înainte ca el să fie asupra 
lor. Era însă deja prea târziu. 

Rufus îl văzuse pe Cupido luptând de multe ori până 
atunci, dar asta a fost altceva. Aici a fost furie rece, 
necruțătoare, egalată de o execuţie de precizie. Sabia cea 
lungă i-a luat primului pretorian capul de pe gât, dintr-o 
singură lovitură de măturare, și i l-a trimis învârtindu-se în 
foc. Doi dintre supraviețuitori erau recruți proaspeţi și au 


îngheţat, paralizaţi de imaginea chipului camaradului lor 
topindu-se în flăcări, dar al treilea s-a răsucit spre 
atacatorul lui. Era veteran, iar când l-a văzut pe Cupido a 
știut că este deja mort. Dar a fost curajos. Şi-a mârâit 
sfidarea și lama lui s-a repezit în sus spre burta neacoperită 
a lui Cupido. Gladiatorul a parat lovitura aproape fară efort 
și, cu o răsucire a încheieturii mâinii lui, l-a lăsat pe soldat 
uitându-se fară să-i vină să creadă la ciotul braţului în care 
ținuse arma. 

Gărzile rămase erau încă bine înarmate, dar șocul și 
groaza i-au făcut neputincioși. Amândoi soldaţii și-au lăsat 
săbiile să cadă lângă foc și au căzut în genunchi, predându- 
se. Dar Cupido nu avea nici timpul, nici înclinarea pentru 
îndurare. A măturat spre dreapta și spre stânga și cei doi 
au căzut ţipând printre tăciunii pâlpâind de la marginea 
focului. 

— Termină-i, a spus el și a luat-o la fugă spre intrarea 
vilei. 

Pentru un moment, Rufus a rămas cu gura căscată la 
ordinul lui Cupido, dar logica îi spunea că cei trei oameni 
erau deja ca și morți. Primul luptător stătea într-o baltă ce 
tot creștea, formată de propriul lui sânge, cu o expresie 
uluită, iar ceilalţi își dădeau duhul zgomotos, prăjindu-se în 
același timp. Era îndurare, de fapt. 

Când a intrat în vilă, timpul părea să fi încremenit. 
Singura mișcare venea dinspre tânărul pretorian ce se 
tânguia lângă ușă, încercând să-și bage intestinele înapoi în 
tăietura imensă pe care Cupido tocmai i-o deschisese în 
stomac. 

Dincolo de el, era spatele lui Cupido întors spre Rufus, iar 
la opt pași dincolo de el era un soldat cu o cicatrice pe faţă, 
evident conducătorul detașamentului de gardă. Și Aemilia. 

Aemilia se uita la fratele ei cu o privire ce ar fi putut fi 
iritare. În mod cert, nu era frică, deși frica ar fi fost perfect 
justificată, dată fiind sabia scurtă ce-i cresta pielea sub 
bărbie și care nu avea nevoie decât de o împingere bună ca 


s-o străpungă. Sabia era ţinută de soldatul cu cicatrice pe 
faţă, care stătea cu spatele la peretele vopsit în ocru, și era 
destul de speriat pentru amândoi. 

— Încă un pas și o ucid, a spus el răgușit. 

— Nu cumva trebuia să o violezi, în timp ce ea mă privea 
cum mă prăjesc de viu? a spus Cupido dornic de vorbă. 

Provocarea de pe chipul soldatului s-a schimbat într-o 
încruntare de confuzie. 

— Asta era ce a plănuit Chaerea pentru mine, nu-i așa? 
Ca eu să mă prăjesc deasupra unui foc deschis, în timp ce 
voi îi făceaţi felul Aemiliei. 

Soldatul a scuipat: 

— Dacă lași jos sabia aia, poate ajungem la o altă 
înțelegere. Ceva care să ne convină la amândoi. 

Cuvintele erau o ofertă la negociere, dar a fost în ochii lui 
o sclipire de anticipare care i-a trădat adevăratele planuri. 

— Nu cred. 

Cupido a zâmbit și sclipirea din ochiul stâng al chipului 
cu cicatrice s-a stins în clipa când în el a răsărit ca prin 
farmec o sabie lungă de patru picioare, care i-a străpuns 
craniul și l-a țintuit în perete. 

Rufus nici măcar nu-l văzuse pe Cupido mișcându-se. 
Lovitura a fost atât de impresionantă, încât i-a venit să 
aplaude. Nu a știut niciodată dacă era o șmecherie de 
arenă perfecționată de o sută de ore de antrenament sau o 
mișcare rapidă pe care Cupido o învățase de la tatăl său. 
Indiferent cum își obținuse Cupido îndemânarea, era teribil 
de eficientă. Gladiatorul ridicase sabia cea lungă pe 
nevăzute, cu o mișcare fulgerătoare a încheieturii, și 
străpunsese o ţintă de numai două degete lăţime, la 
distanţă de o palmă de urechea dreaptă a Aemiliei. 

— Dar nu te-ai grăbit deloc, frate, a spus Aemilia, 
desfăcându-și din jurul gâtului braţul omului paralizat. 

L-a privit cu interes detașat. Nu era mort, dar nu putea 
să mai dureze mult. Corpul îi tremura și îi tresărea, cum 
atârna acolo, țintuit prin cap de lama de fier. Ochiul rămas 


i-a trecut printr-o succesiune de emoţii: groază de ce avea 
să urmeze inevitabil, uluire de cum putuse să fie atât de 
neatent și poate o implorare mută ca acest obiect cumplit și 
străin să fie scos din el. 

Aemilia l-a scuipat în faţă și a smuls sabia, lăsându-l să 
cadă la pământ ca o piatră. 

— Parcă ziceai că nu ai niciun frate? a spus Cupido. 

Ea a scos limba la el și i-a dat sabia. 

— Pfiuuu! Puţi. 

— Frumos fel de a vorbi cu salvatorul tău. Dar ai 
dreptate, unde-i baia? Și nu au și alte haine pe-aici? 

Ea i-a dat indicaţiile necesare și Cupido a plecat 
bombănind ca pentru sine despre femeile 
nerecunoscătoare, lăsându-i pe Rufus și pe Aemilia singuri, 
în afara nefericitului tânăr cu burta tăiată, care acum 
încerca să se târască spre ușă. 

— A, da, a spus Aemilia, ca și cum tocmai și-ar fi amintit 
ceva important. 

S-a aplecat asupra tânărului soldat și a tras de un săculeţ 
din piele prins la centura lui. 

— Mă gândeam eu că-l ai, a spus ea triumfător, 
recuperându-și pumnalul cu pietre scumpe. Unde-ţi sunt 
promisiunile pofticioase acum, Marcus? 

Şi Aemilia a tras lama peste beregata băiatului, cu o 
bruscheţe înfiorătoare, făcând ca sângele lui să coloreze 
pardoseala din mozaic în roșu aprins. Și-a ridicat privirile și 
a văzut oroarea de pe chipul lui Rufus. 

— Ce crezi că mi-ar fi făcut el, dacă nu veneaţi voi, el și 
porcul de colo? 

A arătat înspre veteranul cu un singur ochi. 

— Vrei să-ţi spun ce planuri aveau pentru mine? Sunt 
sigură că ţi s-ar părea instructiv. 

Rufus a clătinat din cap. Dintr-o dată, s-a simţit foarte 
obosit. Nu se mai putea ţine bine pe picioare și poate că ar 
fi căzut dacă Aemilia nu l-ar fi prins în braţe. 


— Îmi pare rău, Rufus. Nu m-am gândit. Mi-au spus ce i-a 
făcut Liviei bruta aia de Chaerea. O să-i urmeze și el pe 
porcii ăștia, dincolo de Styx, la vremea lui. 

I-a ridicat gura spre a ei și, înainte ca el să își dea seama 
ce se întâmpla, l-a sărutat, lung și apăsat, până ce n-a mai 
avut aer în plămâni și inima ce-i bubuia a dat să-i sară din 
piept. 

— M-ai salvat, tu și fratele meu. Acceptă asta ca pe o 
primă parte a recompensei mele, dar nu ultima. 

Rufus a făcut un pas înapoi, depărtându-se de ea, confuz 
din pricina contradicţiilor ce-i treceau prin minte. Cu o 
secundă în urmă, femeia asta tăiase gâtul unui băiat 
muribund, iar acum... 

— Eu... 

S-a oprit la sunetul unor pași ce se apropiau. Aemilia și-a 
ridicat pumnalul încă însângerat, dar el i-a făcut semn să se 
dea deoparte și a pășit în spatele ușii. L-a lăsat pe intrus să 
treacă pe lângă el, pătrunzând în încăpere, înainte de a-i 
pune vârful sabiei în șira spinării cu destulă forță pentru a-i 
străpunge materialul tunicii. 

— Așa-ţi întâmpini un prieten? a întrebat Narcissus cu 
iritare. Callistus m-a informat că ai putea avea nevoie de 
ajutor. S-a decis în cele din urmă în care direcţie îi bate 
vântul. Dar văd că nu ai nevoie de ajutorul meu. Sunt cât se 
poate de impresionat. 

A arătat spre trupurile căzute ale soldatului cu cicatricea 
și al camaradului său și la podeaua plină de sânge din 
preajma lor. 

— Ce fel de ajutor ai fi dat tu, eunucule? 

Cupido a apărut în cadrul ușii îmbrăcat cu haine curate, 
cu părul lipit de craniu ca niște șuvițe de aur. 

— Nu văd nicio sabie. 

Narcissus a întâmpinat batjocura cu un zâmbet reţinut, 
dar ochii i-au fulgerat periculos. 

— Ai dreptate, desigur: nu suntem cu toţii atât de 
pricepuţi la a împărţi moartea, ca tine. Aduc un mesaj în 


același timp cu oferirea ajutorului, iar mesajul este: tribunul 
pretorian Cassius Chaerea și asasinii săi plănuiesc să-l 
ucidă pe împărat astăzi. Trebuie opriţi. Tu trebuie să-i 
oprești. 

Cupido a clătinat din cap. 

— De ce eu? Am tot atâtea motive să-l urăsc pe Caligula 
ca oricine altcineva. 

— E simplu. Are încredere în tine ca în nimeni altul, 
pentru că tu deja i-ai salvat viaţa. Dacă îţi trebuie un motiv: 
tu i-ai dat jurământul de credință. Dacă îţi trebuie încă 
unul: ai opri un război civil în care vor pieri, fară îndoială, 
mii de nevinovaţi. Ai vrea să ai moartea atâtor oameni pe 
conștiință, pe lângă a altora la fel de nevinovaţi? 

Sabia cea lungă a fost la beregata lui înainte ca ultimul 
cuvânt să fie rostit. 

— Ai grijă, grecule. O moarte în plus nu ar atârna prea 
greu. 

— Am adus un cal, s-a sufocat libertul lui Claudius, ca și 
cum fierul i-ar fi străpuns deja carnea. Împăratul este la 
teatru. Trebuie să-l convingi să plece de-acolo înainte de 
ceasul al șaselea. Ceasul al șaselea, înţelegi, nu mai târziu. 
Asasinii intenţionează să lovească la sfârșitul reprezentaţiei, 
dar dacă își dau seama ce ai de gând, s-ar putea să se 
sperie și să atace mai repede. În mod normal, Caligula 
părăsește teatrul ca să mănânce de prânz. Asta ar putea 
furniza o scuză pentru a-i pune la cale plecarea pe o rută 
care i-ar lua prin surprindere pe uneltitori. 

— Dar gărzile de pe drum? 

Cupido s-a uitat foarte atent la el. 

— Chaerea și-a retras dulăii. Va avea o altă sarcină 
pentru ei, dacă reușește astăzi. 

Cupido și-a băgat sabia în teacă și și-a luat mantia. 

— Nu, a strigat Rufus. Nu-l crede. E o capcană! 

Gladiatorul a zâmbit trist. 

— Are dreptate, Rufus. Am dat jurământul de credinţă. 
Poate că prin acest act pot să ispășesc tot ce s-a întâmplat 


înainte. Alătură-mi-te, dacă poţi. Am să-l aduc pe calea cea 
mai scurtă. Este un pasaj subteran între teatru și palatul 
lui; Aemilia te va conduce. 

Apoi a dispărut. 

— Poţi să-mi scoţi lucrul ăla din coaste acum? a sugerat 
Narcissus nerăbdător. 

— Mai bine te-aș face felii cu el. Ceva nu este în regulă 
aici. De ce tu și stăpânul tău, care m-aţi fi pus pe mine să o 
folosesc pe Bersheba pentru a-l ucide pe Caligula, dintr-o 
dată vreţi să-l ţineţi în viaţă? 

— E o chestiune de alegere a momentului, a spus libertul 
lui Claudius. Am să-ţi explic în car. 

Venise într-unul dintre carele imperiale, superbe, cu 
frunze de aur și lucrătură fină din metal. Avea drept de 
trecere prin Roma la orice oră din zi și din noapte și nimeni 
nu îi stătea în cale. Când au trecut prin curte, Rufus și-a dat 
seama că ora era mai înaintată decât crezuse el. Focul 
santinelelor arsese până la cenușă, cu rămășițele înnegrite 
a două forme vag familiare fumegând ușor la periferia 
vetrei și emanând un miros ca de porc fript. Mireasma l-a 
făcut să saliveze, fapt pe care l-a găsit profund neliniștitor. 

În timp ce carul troncănea pe pietrele străzilor, 
îndreptându-se spre vasta ridicătură a Colinei Palatine, 
Narcissus a explicat de ce era atât de important ca 
împăratul să rămână în viaţă. 

— Chaerea crede că nimic nu-i mai stă în cale dacă îl 
ucide pe Caligula astăzi, dar greșește. Dacă împăratul 
moare fără un succesor, o mulțime de generali au să vină 
asupra Romei cu legiunile lor, fiecare cu un motiv mai bun 
decât al celui dinainte pentru a lua puterea. Garda 
germană, care i se opune lui Chaerea, are cheia la ea, și 
totul este despre putere și alegerea momentului. Dacă ei 
pot fi convinși să proclame un membru al familiei imperiale 
ca moștenitor al lui Caligula și să meargă cu el la Senat, 
acesta va avea atât puterea armatei, cât și pe cea a 


oamenilor din spatele lui. Generalii vor sta în provinciile lor, 
iar noi vom avea pace. 

— Şi un nou împărat. Claudius. 

Grecul a ridicat din umeri. 

— Stăpânul meu a avut nevoie de multă muncă de 
convingere, dar își dă seama că timpurile sunt prea - a 
căutat cuvântul potrivit - prea turbulente pentru a convinge 
Senatul de înțelepciunea reîntoarcerii la republică. Acum, 
tot ce mai rămâne de convenit este un preţ cu germanii - ai 
fi surprins de cât de plictisitoare devine avariţia - dar 
pentru asta am nevoie de timp, și tocmai de aceea Cupido 
trebuie să-l salveze astăzi pe împărat. 

— Dar Caligula trebuie să moară până la urmă? 

Narcissus a zâmbit. 

— Cu toţii trebuie să murim până la urmă, Rufus, dar da, 
Caligula va muri - la momentul ales de noi. Mai este încă 
valabilă înțelegerea noastră? 

— Nu. 

Zâmbetul a rămas neschimbat. 

— Mă gândeam eu că nu. Tu întotdeauna ai fost greu de 
luat în seamă ca asasin. Vezi prea mult bine în oameni. 

Şi-a aruncat privirile de partea cealaltă a carului, spre 
Aemilia, care părea să doarmă. 

— Este o trăsătură care o să-ţi provoace necazuri într-o 
Zi; 


e Capitolul XLIV 


Când au ajuns la Palatină era deja aproape de amiază. 
Rufus a sărit jos din car. Narcissus l-a apucat de braţ. 

— Ţine minte. Trebuie să-mi câștigi ceva timp. Dacă îl 
poţi escorta pe împărat înapoi la palatul lui, o să fie în 
siguranţă acolo. Gărzile sunt toate germane și loiale. 

Rufus s-a întors spre Aemilia. 

— Du-mă acolo și așteaptă-mă, i-a ordonat el. 

Privirea pe care i-a aruncat-o Aemilia ar fi doborât un 
tăuraș, iar vocea sa a sunat plină de dispreţ: 

— Crezi că mă poţi ţine departe de împăratul meu? 

Schimbarea din atitudinea ei l-a făcut să devină complet 
confuz. Unde era fata cu buze dulci care îl sărutase cu o oră 
măi devreme? A încercat să-și facă vocea la fel de dură ca a 
ei. 

— Foarte bine, dar dacă mă faci să merg mai încet, nu 
stau după tine. 

— Sunt sora fratelui meu. Nu eu am să te fac să 
încetinești pasul. 

Aemilia a pornit în ritm de soldat și, deși fusta o 
împiedica, Rufus a avut dificultăţi să ţină pasul cu ea. 

Până când au ajuns la intrarea cu coloane a pasajului, 
Aemilia încetinise până la un ritm mai rezonabil. Rufus a 
încercat să discute cu ea despre ce se întâmplase la vilă și 
despre contrastul din felul în care îl tratase cu câteva 
minute în urmă, dar ea a refuzat și să-l bage în seamă. 
Dispoziţia i se schimbase iarăși. Acum era tăcută și retrasă, 
dar pe chip i se întipărise o hotărâre neclintită. Au mers 
unul lângă celălalt prin coridor, fară să vorbească. Era 
destul de larg pentru a permite la șase soldaţi să 
mărșăluiască în linie, dar era un loc posomorât ca o 
peșteră, iluminat numai acolo unde lumina soarelui 


pătrundea filtrată prin niște mici ferestre, străpunse în 
tavan cam la fiecare douăzeci de pași. Într-un fel, îi amintea 
lui Rufus de Cloaca Palatină, dar aerul era mai curat. Pereţii 
erau placați cu marmură albă, iar podeaua din mozaic - cel 
puţin acolo unde se putea vedea în lumina slabă - era 
uimitoare. Fusese decorată, pe secţiuni, de cei mai 
pricepuţi meșteri ai imperiului. Creaseră scene minunate, 
reprezentând zei mânioși și monștri cu ochi sălbatici, atât 
de măiestrit lucrate încât părea un sacrilegiu să pășești 
peste ele. La un moment dat, Rufus și-a aruncat privirile în 
jos și a văzut un dragon de apă, sinuos, cu solzi din smarald 
și șiruri de dinţi înspăimântători, încolăcit în jurul unei 
balene uriașe care se lupta să scape cu viaţă. La câţiva pași 
mai încolo, Jupiter arunca săgeți zimţuite de fulgere aurite, 
de-a curmezișul unui cer tirenian perfect, asupra unui uriaș 
bărbos ce ţinea în mână un trident și care trebuia să fi fost 
Neptun. În pereţii coridorului erau lăsate nișe mari goluri, 
acoperite cu draperii, ce conţineau statui ale împăraţilor și 
generalilor faimoși, care aduseseră măreție Romei. 
Interioarele nișelor erau umbrite și ascunse și Rufus 
devenea tot mai neliniștit cu fiecare pas. Narcissus avusese 
dreptate că Chaerea își retrăsese oamenii, dar dacă 
întâlneau o patrulă răzleaţă de scorpioni, vieţile aveau să le 
fie măsurate în secunde. 

Erau aproape la jumătatea drumului, când Aemilia s-a 
oprit brusc. Rufus s-a oprit alături de ea și și-a smuls sabia 
de la brâu, cuprins de panică. Ce văzuse ea și el nu 
observase? A rămas alături de ea, cu lama în mâna dreaptă, 
și a așteptat, cu urechile pulsându-i de sunetul propriei 
inimi ce bubuia. 

Degete subţiri, calde, s-au încleștat pe mâna lui liberă și 
i-au strâns-o cu putere. S-a întors surprins ca s-o găsească 
uitându-se la el cu o privire de infinită tristeţe, care l-a 
speriat la fel de mult ca oricare dintre experienţele pe care 
le trăise în această zi cumplită. Era privirea cuiva care 
pierduse totul, cu excepţia sufletului - privirea pe care 


trebuia s-o fi avut în ziua când fusese luată în robie, în timp 
ce întreaga lume ce-i aparținuse ardea în jurul ei. 

A ridicat mâna și l-a mângâiat pe faţă cu palma mâinii 
stângi. Când a vorbit, vocea îi era a unui copil. Rufus și-a 
dat seama că uitase cât era ea de tânără. Cumva, tristeţea o 
făcea și mai frumoasă. 

— Orice s-ar întâmpla, te rog să nu gândești rău despre 
mine, Rufus. Orice suferință vei avea de îndurat, eu am să 
îndur și mai multă și nu aș putea să suport dacă m-ai uri. 
Sunt momente în viaţa oamenilor când nu ei o controlează; 
ea îi controlează pe ei. Cândva am crezut că te-aș putea 
iubi, cum mă iubeai și tu. Dar mai întâi a fost Livia, iar acum 
este împăratul. Chiar și a schimba un zâmbet ar însemna 
moartea. 

Rufus a încercat să răspundă, dar mintea îi era un vârtej 
de confuzie, de gânduri care se formau și se sfărâmau, cu 
speranţe ce se izbeau de certitudinea de diamant a 
vorbelor ei. 

Ea i-a pus un deget la buze și a spus cu blândeţe: 

— Tu trebuie să-ţi trăiești viaţa ta, iar eu am să mi-o 
trăiesc pe a mea, indiferent ce va aduce ea. Promite-mi. 

El a scuturat din cap, încă amuţit de confuzie și de emoţii 
contradictorii. Nu avea să lase speranţa să moară, chiar 
dacă asta însemna propria lui moarte. 

Ea ar fi vrut să spună ceva, dar sunetul unor voci ridicate 
a stârnit ecouri în lungul pasajului și Rufus a pășit protector 
în faţa ei, cu sabia ridicată. 

— De ce nu-i putem aștepta pe purtătorii mei de litierăâ? 
Este nedemn pentru un împărat să meargă pe jos. 

Au recunoscut într-o clipă glasul strident și nemulţumit al 
lui Caligula, iar când Cupido a răspuns, cuvintele lui au 
ajuns clar și puternic până la ei. 

— Sunt mai preocupat de viaţa ta decât de demnitatea ta, 
Caesar. Trebuie să mergi mai departe, pe jos. 

Rufus aproape a suspinat de ușurare. Cupido era aici. 
Acum erau în siguranţă. Gladiatorul avea să preia comanda 


și prezenţa lui dominatoare și curajul lui rece avea să-i 
scoată la liman. Cu numai câteva secunde mai înainte 
fusese speriat de propria lui umbră, dar Cupido fiind alături 
de ei știa că puteau depăși orice dificultate. A strâns mai 
bine sabia în mână. Deja era mai ușor de ţinut. 

Două siluete au apărut la capătul coridorului. La început, 
a părut că se luptau, dar Rufus și-a dat repede seama că 
una o ţinea în loc pe cealaltă și o conducea în lungul 
pasajului, cât putea aceasta de repede. 

— Ia mâna de pe împăratul tău, nebunule, a strigat 
Caligula, luptându-se să scape din încleștarea lui Cupido. 
Mnester tocmai ajunsese pe culmile Cinyras-ului și nu l-am 
văzut dansând decât o singură dată. Publicul se așteaptă să- 
și vadă împăratul la jocuri și publicul îl va vedea. 

— Ţi-am spus, măreţe Caesar, și am să-ţi spun iarăși: 
dacă nu ajungem la palat, nu o să mai ai niciodată ocazia să- 
| vezi pe Mnester dansând iarăși, pentru că ai să fii mort. 
Nu înţelegi că scorpionii sunt pe urmele noastre? Ai fost 
trădat. Lupii mei sunt prea puţini ca să-i ţină în loc mai mult 
de cinci minute și, dacă nu te grăbești, Roma nu va mai 
avea împărat. 

Ultimele cuvinte au părut să penetreze zidul demnităţii 
rănite a lui Caligula și acesta a îngăduit să fie purtat mai 
departe câţiva pași. 

— Cine? a întrebat el pe un ton în care se amesteca 
uimire și neîncredere. Cine a trădat Roma? 

— Narcissus îi va numi pe conspiratori când ajungem la 
palat, a spus Cupido. 

Caligula s-a încordat și gladiatorul a știut imediat că 
făcuse o greșeală. 

— Narcissus? 

Glasul împăratului a fost un țipăt ascuţit. 

— Grecul, spionul de casă al unchiului meu? De ce? În 
litiera mea am ordinul de arestare a acestuia. Ce vicleșug e 
ăsta, de mă târăști să mă întâlnesc cu dușmanul meu? 

— Cupido! a strigat Rufus. 


Tânărul german a încremenit, cu sabia cea lungă 
pregătită instantaneu. Caligula a părut nedumerit. 

— De ce este sclavul meu aici, când ar trebui să fie cu 
elefantul meu? 

Cupido a zâmbit și și-a băgat sabia în teacă. 

— Sunt prieteni, măreţule Caesar. Nu trebuie să ai nicio 
teamă. 

Rufus a simţit că Aemilia s-a încordat alături de el. i 
simţea tensiunea de parcă ar fi fost conectaţi printr-o 
legătură fizică. În fine, și-a dat seama de ce stările ei 
fluctuaseră atât de surprinzător. S-a blestemat pe sine 
însuși pentru a fi fost un neghiob insensibil. Cum de nu 
putuse vedea? Ea se afla pe punctul de a lua o decizie 
extrem de importantă. Cu fiecare fibră a fiinţei lui, a dorit 
ca ea să rămână unde se afla. Unde îi era locul. Alături de 
el. Te rog, a gândit el, să-și trăiască propria ei viaţă. Soarta 
își va avea ziua ei, dar să nu fie astăzi. 

— Caesar! a strigat ea. 

Și lui Rufus i-a îngheţat inima. 

A privit-o alergând înspre împărat în fusta ei lungă, cu 
șuvițele aurii ale părului fluturându-i în urmă. Era ca și cum 
zeii încetiniseră timpul. Fiecare bătaie a inimii lui părea să 
dureze o eternitate. Respirația a devenit inutilă. Cu fiecare 
pas al ei, îi simţea spiritul plutind tot mai departe de el. A 
trebuit să-și muște buzele ca să se oprească să strige după 
ea. 

Caligula stătea în dreapta lui Cupido, cu mâinile pe cutele 
togii, căreia încerca să-i redea forma cuvenită. Expresia de 
pe chip îi trăda uimirea. Se părea că demonstraţia publică 
de afecţiune a Aemiliei era pentru el o surpriză, în aceeași 
măsură în care era și pentru Rufus și pentru Cupido, vădit 
nedumeriţi. 

Încă fugind, silueta a ajuns în sfârșit la împărat și Rufus a 
simţit prima înţepătură a lacrimilor când Aemilia l-a luat pe 
Caligula într-o îmbrăţișare de îndrăgostită, întinzându-se 


să-l sărute, cu mâna stângă înapoia capului acestuia, pentru 
a-i cobori buzele spre ale ei. 

Erau învăluiţi în razele soarelui, ce pătrundeau printr- 
una dintre micile ferestre pătrate de deasupra, și s-a 
întâmplat atât de repede încât, la început, Rufus nu și-a dat 
seama ce era. Când mâna Aemiliei a urcat aproape tandru 
spre obrazul iubitului ei, a fost o fulgerare vie de purpuriu 
și verde, ca și cum aripa unui graur ar fi fost prinsă într-o 
rază de soare. În aceeași clipă, împăratul a scos un strigăt 
și s-a dat înapoi, cu o mână ţinându-se de beregată. 

Mintea lui Caligula fusese ocupată cu încercarea de a 
rezolva problema prezentată de sclava pe care o tratase 
atât de rău și care acum își declara iubirea atât de public, 
fiind în același timp deconcertat de limba ei senzuală care 
își făcea de lucru prin gura lui. Înţepătura de albină din gât 
a venit ca o surpriză totală. 

O clipă mai târziu și-a dat seama că era mai mult decât o 
înțepătură de albină și măruntaiele i-au devenit lichide. Era 
un obiect agresiv, ascuţit ca un brici, aducător de moarte, 
mânuit de o mână viguroasă, care i-l înfigea adânc în carne. 
Panica i-a crescut și înțepătura a crescut odată cu ea, 
transformându-se într-o ţepușă încinsă care îi era forţată 
prin gât, umplându-i beregata și făcându-i respiraţia 
dificilă. Buzele Aemiliei le-au părăsit pe ale lui și s-a trezit 
privind în lumina nebunească ce umplea ochii fetei. Aemilia 
s-a îndepărtat de el, cu un zâmbet de satisfacţie pe buze. 

A ridicat o mână tremurătoare să-și cerceteze gâtul și a 
tresărit când degetele i-au dat peste mânerul ornat cu 
pietre preţioase al micului pumnal al Aemiliei. Capul îi vuia 
de enormitatea a ceea ce i se întâmpla și s-a clătinat, 
aproape să se prăbușească. A încercat să vorbească, dar tot 
ce a ieșit a fost o bolboroseală ciudată. Şi-a încordat voința 
ca degetele să-i poată prinde cuțitul și, cu o smucitură, și-a 
scos scurta lamă din gât, lăsând o rană cu o mică 
deschizătură prin care se scurgea sânge în jeturi 


intermitente, ce-i pătau umărul togii. Roșu închis, rubiniu, 
pe albul imaculat. 

— Ce-ai făcut? a strigat Cupido trăgându-și sora deoparte 
de lângă împărat. 

Caligula a tușit și a scuipat sânge. A părut să-i curețe 
beregata. Şi-a regăsit vocea. 

— Ce a făcut? Căţeaua m-a ucis. Fă-ţi datoria și execut-o. 

Cupido l-a ignorat și s-a întors spre Aemilia. 

— Pleacă acum. Găsește-l pe Narcissus și spune-i că am 
să fac ce vrea el dacă te salvează. Ţine minte asta. 

A scuturat-o de umeri. 

— Cupido va face ce vrea el, dacă te ajută să scapi. 

Dar cuvintele lui au avut la fel de puţin efect asupra 
Aemiliei ca un ciripit de pasăre. Părea încremenită în acel 
loc. 

— Ajut-o, l-a implorat Cupido pe Rufus. la-o de aici. Am să 
încerc să câștig timp pentru tine. 

Mintea lui Rufus se învârtea în gol, confuză. Și-a trecut 
privirea neîncrezător de la Aemilia la Caligula și înapoi la 
Aemilia. Încercase să-l ucidă pe împăratul pe care ei 
veniseră să-l salveze. A-l salva pe el acum însemna să o 
condamne pe ea, dar a nu-l salva însemna să condamne 
miile de nevinovaţi despre care Narcissus credea că aveau 
să moară în războiul civil ce avea să urmeze inevitabil. 

— Grăbește-te. 

Mâna puternică a lui Cupido i-a prins umărul. 

— Trebuie să o iei de aici. Găsește-l pe Narcissus. 

Rufus a dat din cap, dar când a făcut asta a auzit cântecul 
unei săbii ieșind din teacă. Îl uitaseră cu toţii pe împărat. 
Acesta înaintase și pusese mâna pe mânerul sabiei lui 
Cupido. 

— Dacă nu o omori tu pe căţea, o omor eu, a urlatel, 
ridicând sabia cea lungă astfel încât vârful ei se afla la 
câţiva pași de pieptul Aemiliei, pregătit pentru împunsătura 
fatală. 


Ea l-a privit cu dispreţ și lui Rufus i-a venit în minte 
imaginea unei statui pe care o văzuse odată, a unei prințese 
galatene sortite pieirii, protejându-și copiii de răzbunarea 
legiunilor, într-o atitudine și cu o expresie în care se 
amestecau sfidarea, curajul și disperarea care i-a făcut pe 
atacatori să se rușineze. 

— Lovește, ca un șarpe ce ești, a scuipat ea. 

Ochii ieșiţi din orbite ai lui Caligula s-au umplut de flăcări 
la auzul insultei. Chipul i s-a schimonosit într-un mârâit de 
fiară și și-a strigat ura în timp ce a repezit lama înspre 
trupul ei lipsit de apărare. 

Rufus nu l-a văzut pe Cupido mișcându-se. Pentru o clipă, 
gladiatorul a fost înapoi în arenă, făcând una dintre acele 
tranziţii - lipsite de efort - prin spaţiu și timp, care îl 
țţinuseră în viaţă vreme de patru ani în cel mai periculos loc 
de pe pământ. În mai puţin de o fracțiune de secundă, a fost 
o barieră umană între sabia lui Caligula și sora lui, cu o 
mână întinsă înaintea lui, drept spre împărat. 

A părut atât de inofensiv. Pieptul lui Cupido era protejat 
de platoșa cu lup pe care o purta, dar sabia a găsit golul de 
la subsuoara lui, cu întreaga forţă a lui Caligula înapoia ei, 
și a dispărut în trupul gladiatorului cu tot atât de puţină 
împotrivire cu cât i-ar fi întâmpinat carnea dacă ar fi fost 
din satin. 

Cupido a simţit că-i explodează capul când vârful ca acul 
i-a străpuns trupul. În mod ciudat, nu a simţit nicio durere, 
doar șocul ce face inima să se oprească și încremenește un 
om atunci când se cufundă într-un râu îngheţat. Așadar, așa 
era, s-a gândit. Așa fusese pentru toţi ceilalți oameni cu 
care se confruntase, cu care luptase și pe care îi ucisese. De 
câte ori se trezise în toiul nopţii, plin de sudoare, 
întrebându-se? Și acum era aici. În momentele dinainte de 
a-și simţi cunoștința părăsindu-l, și-a dat seama cu surpriză 
că era aproape binevenită. Ciudat să o întâlnească atât de... 
obiectiv. Fără frică. A înregistrat organele pe care lunga 


sabie le străpunsese: plămân, inimă, apoi iarăși plămân. 
Moartea. 

Rufus și-a văzut prietenul cutremurându-se în clipa când 
lama de fier i-a pătruns în trup. A auzit ţipătul Aemiliei. 
Pentru o secundă, nu a mai fost niciun împărat înaintea lui, 
niciun cârmuitor al Romei - numai dușmanul. A urlat, un 
urlet inconștient, de lup, care a umplut coridorul cu ură, 
furie și poftă de răzbunare. Sabia din mâna lui a izbit în sus 
de parcă ar fi avut o viaţă a ei, tăindu-i maxilarul lui 
Caligula aproape în două și trecându-i prin obraz, împăratul 
s-a clătinat pe picioare și a dat înapoi, cu o mână la fața 
distrusă, dar cu cealaltă încă ţinând sabia cea lungă și, 
dintr-o mișcare, i-a tras lungimea însângerată din trupul lui 
Cupido, iar gladiatorul s-a prăbușit pe podea ca și cum 
sabia i-ar fi luat cu ea forţa vitală. 

Rufus s-a aruncat înainte, dar o măturare laterală a 
sabiei sale lungi l-a făcut să sară într-o parte și lovitura care 
ar fi trebuit să-i scoată lui Caligula măruntaiele nu a întâlnit 
decât țesătura groasă a togii. Un grohăit înspăimântător - 
ca al unui mistreţ râmând după ghinde - a ieșit din gura 
împăratului, dar rana cumplită, chiar combinată cu cea pe 
care i-o produsese Aemilia, nu a părut să-i fi secat cu totul 
puterile. 

Sabia lui Caligula a fluturat într-o jumătate de cerc 
ucigătoare, dar Rufus a reușit într-una să-i evite tăișul, 
chiar dacă și numai la o grosime de pergament. larăși și 
iarăși, s-a aflat într-o poziție bună pentru a da o lovitură 
fatală, doar pentru ca acea periculoasă lamă ascuţită ca 
briciul, de un argintiu-albăstrui strălucitor, să-și înceapă un 
nou arc dinspre limita câmpului său vizual și să-l forțeze să 
facă un salt înapoi, la timp pentru ca lama care i-ar fi scos 
măruntaiele să șuiere la câţiva centimetri de burta lui. 

Cu cât lupta avea să dureze mai mult, cu atât Caligula 
era mai probabil să-l înfrângă, dar era ca și cum o armată 
de duhuri ar fi stat înapoia lui, îndemnându-l înainte. Varro, 
Fronto, Quintillia și celelalte nenumărate victime ale acestui 


om monstruos îi șopteau la ureche despre justiţie și cereau 
răzbunare. Răzbunare. Chipul lui Cupido i-a apărut înainte 
și în minte a auzit o voce calmă. În următoarele secunde, 
mișcările i-au devenit mai controlate, mai subtile, vârful 
sabiei lui dansând în lovituri fulgerătoare ce îi descurajau și 
înșelau adversarul. Dintr-o dată, împăratul a fost cel obligat 
să se retragă și, când s-a împiedicat, Rufus a fost asupra lui, 
trăgând cu sabia peste gâtul lipsit de apărare. Cumva, 
Caligula a reușit să pareze lovitura și un braţ musculos a 
țâșnit ca atacul unei cobre, iar o mână cu degete de fier 
dublu-forjat s-a încleștat în beregata lui Rufus. Acum el era 
cel care hârâia și bolborosea. 

Fără să mai gândească, a început să împungă cu sabia în 
orice parte pe care o putea atinge din trupul împăratului, 
uneori simțind cum vârful străpungea carnea, dar niciodată 
destul pentru a provoca vreo rană serioasă. Strânsoarea de 
fier s-a întărit, iar vederea întâi i s-a împăienjenit, apoi a 
dispărut. 

Murea. 

Braţul lui Caligula, cu mușchii încordaţi în efortul de a-l 
ucide, era exact în dreptul feţei lui Rufus. Orice, dar la luptă 
nu renunţa. Mintea îi era goală, dar a părut că trupul încă îi 
mai conţinea, undeva adânc, un oarecare instinct de 
supraviețuire. Sabia cea scurtă și-a încetat împunsăturile 
zadarnice și, aparent de una singură, foarte încet și 
deliberat, a început să ferestruiască la tendoanele 
încordate ale antebraţului împăratului. Caligula a gemut la 
acest nou și neașteptat atac și lumina nebunească din ochii 
lui a fost înlocuită de îndoială. 

Brusc, încleștarea i-a slăbit și braţul i-a căzut, iar Rufus a 
putut iarăși să respire. A simţit cum greutatea adversarului 
își schimbă poziţia, atunci când Caligula s-a dat înapoi. 
Împăratul încă mai avea în mâna dreaptă sabia cea lungă a 
lui Cupido și acum a ridicat-o pentru o ultimă lovitură, 
ucigătoare. Rufus a știut că nu avea să poată niciodată 
reacţiona destul de rapid pentru a para lama grea și a 


înţeles că aceasta avea să-i despice craniul în două. Apoi, o 
mână subţire a apărut de nicăieri pentru a prinde 
încheietura lui Caligula, făcându-l pe împărat să se 
răsucească pe jumătate, surprins. Rufus a prins ocazia și cu 
ultima fărâmă de putere rămasă a împlântat gladius-ul sub 
coastele împăratului și i-a forţat vârful în sus și în inimă. 

Cârmuitorul unui milion de romani a urlat în durerea 
morţii și pe faţă i s-a întipărit o expresie de groază. Rufus a 
simțit clipa când duhul i-a fugit din trup, ca apa eliberată 
dintr-un baraj crăpat, împăratul s-a scurs la pământ lângă 
el, răsucindu-se în cădere, astfel că ochii fără viaţă i-au 
rămas privind spre tavan. Caligula era mort. Trăise 
douăzeci și opt de ani și stăpânise Roma timp de trei ani, 
zece luni și opt zile. 

Rufus a rămas căzut pe spate, cu pieptul ridicându-i-se și 
coborându-i ritmic, pentru ceea ce a părut o veșnicie, cu 
privirile atrase de norii ce treceau pe deasupra micii 
ferestre din tavanul pasajului și care dovedeau improbabilul 
adevăr: încă mai trăia. A încercat să-și dea seama ce 
trebuia să facă acum, dar a fost ca și cum mintea îi fusese 
copleșită de enormitatea celor tocmai petrecute. Fiecare 
gând se topea pur și simplu înainte de a forma vreun 
înţeles, ca apa scurgându-se printre degetele unei mâini 
făcute căuș. 

— Rufus! 

Vocea lipsită de trup a Aemiliei i-a sunat nerăbdător la 
ureche și, cumva, sănătatea mentală i-a revenit. S-a uitat la 
ea fără s-o vadă. 

— Rufus, vin. Dacă ne găsesc aici, au să ne ucidă. 

A auzit voci strigate și zăngănit de armură. Era prea 
obosit ca să gândească, dar Aemilia gândea pentru 
amândoi. 

— Ajută-mă! a șuierat ea. 

Cupido. Acum își amintea. Cupido fusese rănit. Încerca 
să-l tragă pe fratele ei spre una dintre nișele acoperite de 
draperii. S-a ridicat în picioare ca s-o ajute, dar piciorul i-a 


alunecat și și-a coborât privirile. Coridorul era ca o 
măcelărie. Și-a dat seama că hainele îi erau muiate, iar 
braţele și faţa, ba chiar și părul, îi erau complet acoperite în 
sânge. 

Vocile erau și mai aproape, dar asta nu era în regulă. 

— Sandalele tale, a spus el, scoțându-și-le pe ale lui. Lași 
niște urme pe care le-ar putea urmări și un copil. 

Aemilia s-a uitat în jos la urmele însângerate ale pașilor ei 
și a făcut la fel. Împreună, s-au chinuit să-l ia pe Cupido pe 
sus și i-au sprijinit cu grijă trupul de unul dintre pereţii 
nișei. Abia dacă era loc pentru toţi trei, înghesuiți lângă 
statuie, dar, din fericire, draperia din catifea era destul de 
lungă ca să ajungă la podeaua din mozaic. 

Au stat în tăcere, ţinându-l fiecare pe Cupido de câte o 
mână. 

Pașii au înaintat cu prudenţă și cineva a scos un strigăt 
când unul dintre cei ce se apropiau a recunoscut trupul 
ciopârțit. A fost urmat de un al doilea strigăt, o secundă mai 
târziu, al unei voci pe care Rufus a recunoscut-o, subţire și 
sâsâită și scăpărând de precipitare. 

— Cineva ne-a făcut treaba și, pe fundul lui Marius, au 
făcut-o bine, a strigat Chaerea. Ticăloșii ăia de lupi, știam 
eu că puneau ceva la cale. Au propriul lor plan și propriul 
lor împărat. 

— Pe cine? 

— Nu contează pe cine, Sabinus. Tot ce contează este că 
trebuie să-i ucidem, să-i ucidem pe toţi. Nu înseamnă decât 
că trebuie să o facem mai repede. la partea de vest a 
colinei, cum ne-am înţeles. Vâneaz-o pe Milonia și pe 
odraslă. Vreau să nu mai rămână nimeni din neamul ăsta. Și 
pe surorile lui, dacă le poţi găsi. Ai listele, știi ce ai de făcut. 

— Și Claudius? Nu i-am văzut numele pe listă. 

— Pe Claudius lasă-mi-l mie. Am planurile mele cu el și cu 
șarpele ăla de grec al lui. Grăbește-te. Trebuie să acţionăm 
rapid. 


Rufus și-a ţinut respiraţia când o mulțime de oameni au 
trecut în zăngănit de arme, la numai câţiva pași prin faţa 
draperiei. Ştia că vor trebui să găsească un refugiu mai 
sigur, dar a așteptat câteva momente, cântărind dacă să 
facă vreo mișcare. Narcissus era singura lor alegere, dar 
avea grecul să riște dându-le ajutor? Nu era decât o 
singură cale de a afla. Întindea încet mâna spre draperie 
când o voce distinctă i-a oprit mâna și aproape și inima. 

Chaerea trebuia să fi rămas în urmă, ca să se mai uite 
satisfăcut la trupul celui care-l chinuise, după ce oamenii lui 
porniseră în misiunea ucigașă. 

— Acum mai ești așa viteaz, leule? 

Glasul dispreţuitor al pretorianului a răsunat aspru și 
clar pe coridorul pustiu. 

— Păcat că lupii au ajuns primii la tine. O moarte rapidă a 
fost mult mai mult decât meritai tu și mult am mai visat să 
te ucid cu mâna mea. Să las atâtea insulte nerăzbunate? Și 
totuși, omul trebuie să facă ce poate. 

A urmat o scurtă pauză înainte ca  plescăitul 
inconfundabil al lichidului curgând să stârnească ecouri 
prin liniște. 

După ce Chaerea a terminat cu profanarea trupului 
împăratului, o singură pereche de sandale ţintuite a pornit 
cu hotărâre înspre ascunziș. Rufus și-a desprins mâna 
dintre degetele lui Cupido ca să apuce sabia cea scurtă și 
privirile i s-au încrucișat cu ale Aemiliei, dorindu-și ca ea să 
rămână nemișcată. 

Tropăitul măsurat s-a oprit exact înaintea nișei. Rufus și-a 
dat seama că Chaerea studia urmele de sânge de pe 
dușumeaua oribil mânjită. S-a chinuit să-și amintească dacă 
fusese vreo scurgere din rana lui Cupido. Credea că nu, dar 
dacă fusese, picăturile ar fi fost ca niște marcaje. 

Liniștea a părut să dureze o eternitate înainte ca pașii 
răsunători să-și continue ritmat drumul. Când nu s-au mai 
auzit deloc, Rufus a respirat lung și s-a prăbușit alături de 
Cupido. Chipul gladiatorului căpătase un cenușiu de ceară, 


dar abia dacă sângera. Rufus l-a cercetat și a găsit o mică 
rană cu margini zimţuite sub subsuoara stângă. Părea 
aproape neînsemnată. 

— De ce? a întrebat el. 

— Nu ai înţelege, a răspuns Aemilia. Tu ești bărbat. 

— Trebuie să înţeleg. 

— A fost un ticălos. Mai scârnav decât ai putea vreodată 
să afli. Merita să moară de zece morţi. L-aș ucide din nou 
dacă aș putea. 

Ceea ce ar fi putut fi luat drept un chicotit ușor a venit 
dintre ei. 

— Ai fost înșelată, surioară. Ce este moartea pentru un 
zeu? Eu nu sunt decât un om și am văzut moartea sub o mie 
de chipuri. Nu mi-e teamă de ea. 

Rufus a strâns cu putere mâna lui Cupido într-a sa. Era la 
fel de rece ca atunci când îl ţinuse în braţe în canal. Rece ca 
de mort. 

Mintea gladiatorului rătăcea între trecut și prezent, între 
realitate și închipuire, până când nu a mai știut care era 
una și care era alta. Știa că era pe moarte. O accepta 
aproape cu recunoștință, iar odată cu acceptarea a venit o 
euforie ciudată, care i-a umplut trupul de o căldură 
imaginară. A simţit braţul puternic al tatălui său în jurul 
mijlocului, ridicându-l ca să-l așeze pe primul lui ponei. A 
simţit dulceaţa de căpșună a primelor buze pe care le-a 
sărutat. În sfârșit, a înţeles dezolarea din ochii mamei în 
ziua când a pus mâna pe prima lui sabie. S-a întins spre ea, 
să-i ceară iertare, dar - înainte ca mâinile să li se atingă - o 
lance de durere i-a ars pieptul și a fost înapoi în nișă, cu 
Aemilia și Rufus uitându-se în jos la el, cu chipurile pline de 
îngrijorare. 

A tușit și a simţit gustul sângelui. 

— Nu mă plânge, Rufus. O legiune a morţilor mă așteaptă 
în sălile Lumii de Dincolo. Acolo ne vom ospăta și ne vom 
lăuda cu marile noastre bătălii. Eu..., a șovăit și a scos un 
râs de copil, am să fiu măreț printre ei. 


— De ce, Cupido, de ce ai să fii măreț printre campionii 
Lumii de Dincolo? 

Degetele gladiatorului le-au strâns mai puternic pe ale 
lui. 

— Ce onoare mai mare decât să mori de mâna unui 
împărat? 

Rufus a clipit ca să-și alunge lacrimile, privind cum 
lumina vieţii piere din ochii prietenului său. A simţit 
strângerea slăbind și pentru un moment a crezut că se 
terminase. Dar Cupido și-a folosit ultimele puteri ca să 
îngaime sugrumat o ultimă rugăminte. 

— Nu uita, a spus stins. O sabie în mână și un prieten 
alături. 

Rufus s-a aplecat ca să sărute fruntea rece a 
gladiatorului și, în același timp, i-a pus mânerul gladius-ului 
în palma deschisă, strângându-i degetele lipsite de viaţă în 
jurul lui. Expresia lui Cupido s-a destins, făcându-l să arate 
ca băieţandru, și a scos un oftat prelungit, aproape 
gânditor. Cel mai măreț gladiator al timpului său se dusese. 

Aemilia a mângâiat părul auriu al fratelui ei și i-a șoptit 
ceva. Curios, nu a vărsat nicio lacrimă. Rufus s-a întrebat de 
ce. Oare într-atât o obișnuise cu moartea timpul petrecut în 
palatul lui Caligula, încât nici măcar sfârșitul lui Cupido nu 
o mai mișcase? 

Aemilia i-a citit gândul pe faţă. 

— Era însemnat pentru moarte. Asta era soarta lui. Am 
văzut-o când am aruncat beţișoarele pentru el în ajunul 
procesiunii Drusillei și l-am jelit atunci. A văzut-o și el. A 
spus că dacă avea să vină, o va întâmpina cu bucurie. A avut 
pe suflet o pată care nu a putut fi niciodată îndepărtată în 
viața asta. Numai renăscându-se va putea fi cu adevărat 
liber. Bucură-te pentru el. 

Rufus și-a amintit faţa lui Cupido din noaptea când venise 
în mica încăpere aflată în spatele casei elefantului. 
Încercări, spusese; încercări și o victorie. 

— Mai e ceva. 


S-a uitat la ea. Ce altceva mai putea fi? 

— Am un copil. 

Rufus a închis ochii. A simţit ca și cum sabia lui Caligula i- 
a străpuns inima. Nu a pus întrebarea, dar ea i-a dat 
răspunsul, oricum. 

— Da. Este copilul lui. Copilul lui Caligula. Dacă ar fi trăit, 
ne-ar fi omorât pe amândoi, pe mine și pe copil. A mai făcut 
asta. Acum înţelegi de ce a trebuit să moară? 

Şi-a înghiţit lacrimile și a dat din cap că da, dar adevărul 
era că nu mai înţelegea nimic. Ea purta copilul lui Caligula. 
Câtă amărăciune reţinută era în acea propoziţie simplă, de 
cinci cuvinte? Ce orori cumplite mai rezerva viitorul? Era 
copilul unui monstru. Poate ar fi fost mai bine să-l fi omorât. 

Dar nu a spus asta. 

— Nimeni nu trebuie să afle vreodată. Copilul trebuie să 
aibă un tată, dar nu trebuie să-și afle niciodată adevărata 
ascendență. Va fi odrasla unui simplu slujitor din palat. 

Ea s-a uitat la el. Înţelegea că afirmaţia lui conţinea o 
ofertă, dar de ce suna oferta ca o capcană? 

Rufus i-a așteptat răspunsul, dar nu a sosit niciun 
răspuns. În cele din urmă, a știut că nu mai puteau aștepta. 

— Trebuie să plecăm. Dacă stăm aici, au să ne găsească. 

A ridicat din umeri. Știau amândoi ce s-ar întâmpla 
atunci. 

— Trebuie să-l lăsăm pe Cupido. 

Aemilia a protestat, cum el știa că va face, dar a convins-o 
că singura cale de a rămâne în viaţă era să stea împreună. 
A pășit afară din nișă, vrând s-o ia în direcţia palatului, dar 
a fost atras de figura nemișcată de pe pardoseala de 
mozaic, mânjită de sânge. 

Caligula zăcea cu capul într-un con de raze, inert. Rufus 
s-a oprit deasupra lui, mirându-se că nu simţea nimic. Erau 
atâtea întrebări pe care le-ar fi putut pune, care nu aveau 
să mai primească niciodată răspuns. Sau poate că o singură 
întrebare. Întrebarea pe care i-o pusese Aemiliei. De ce? 


Au auzit amândoi pașii apropiindu-se în fugă, dar o 
noapte și o zi de frică și tensiune îl storseseră de orice 
voinţă de a reacţiona. 

— Acolo! Asasinul. 

Erau patru, pretorieni zdraveni, cu nebunia bătăliei în 
sânge. Petrecuseră ultimele ceasuri vânând umbre și 
neștiind cine era prieten și cine dușman. Trei dintre ei au 
vrut să-l lichideze chiar acolo unde se afla, dar comandantul 
lor le-a ordonat să-și reţină săbiile. L-au dezarmat și doi 
dintre ei l-au legat, iar celălalt a luat-o pe Aemilia de braţe. 

— Caesar își va face dreptatea și ea nu va fi atât de 
blândă ca tăișul sabiei. 

Legăturile lui Rufus erau atât de strânse, încât s-a mirat 
că nu i-au căzut mâinile. Soldaţii i-au făcut vânt brutal 
înspre palat, împungându-l pe rând cu săbiile, atunci când 
încetinea pasul. A încercat să întâlnească privirile Aemiliei. 
Cel puţin, își putea lua rămas bun. Dar ea își ţinea capul 
aplecat și chipul îi era acoperit de perdeaua părului său de 
culoarea aurie a porumbului. 

Nu făcuseră nicio sută de pași, când s-au oprit brusc. 

— În genunchi, sclavule. 

Comandantul l-a izbit cu piciorul în spatele genunchilor și 
l-a forţat să îngenuncheze alături de Aemilia. 

— În genunchi, înaintea împăratului tău. 

Rufus a auzit pașii apropiindu-se, dar nu și-a ridicat 
capul. Ce conta dacă îi ucidea Chaerea? Pierduse atâţia 
prieteni: Fronto, tatăl și mentorul Liviei, pe care nu o iubise 
îndeajuns, și Cupido, cel mai bun și mai viteaz dintre ei toţi. 
Ar fi o greutate chiar atât de mare să li se alăture? Apoi și-a 
adus aminte de Gaius, fiul pe care abia dacă îl cunoscuse, și 
a simţit o împunsătură de durere când și-a dat seama că 
băiatul va crește de unul singur și sclav. Pentru un moment, 
i-a trecut prin minte să dea în vileag secretul Aemiliei, dar 
ce rost ar fi avut? Pe el nu l-ar fi salvat, iar pe ea ar fi 
condamnat-o fără îndoială. Chaerea nu ar fi lăsat în viaţă pe 


niciunul din linia lui Caligula. Cel puţin așa, exista o șansă 
ca ea să supravieţuiască. 

— El este unul dintre asasini, Caesar, a spus comandantul 
pretorian. L-am găsit stând lângă împă - fostul împărat, cu 
sânge pe haine și cu o sabie în mână. Să-l executăm acum 
sau îl vrei laolaltă cu ceilalți? 

Mintea obosită a lui Rufus a încercat să-i trimită un 
mesaj. Ceva nu era tocmai în regulă, dar era prea epuizat 
să descopere ce anume. Asasin? Da, era un asasin, dar de 
unde știau ei? 

— Să-l executăm? 

Rufus a recunoscut vocea aceea, dar era diferită, cumva 
schimbată. Mușchii gâtului i s-au încordat în așteptarea 
căderii sabiei. 

— Să-l executăm? 

Secundele treceau și a descoperit că era încă în viaţă, așa 
că și-a ridicat privirile. Nu Chaerea. Claudius. Un Claudius 
mai înalt și mai drept, care stătea între Callistus - purtând 
un zâmbet milos, pentru care chipul lui nu fusese niciodată 
croit - și Narcissus, care reușea să pară plictisit și gânditor 
în același timp. Erau toţi trei înconjurați de pretorieni, pe 
care acum Rufus i-a recunoscut drept lupii lui Cupido. 

— Să-l executăm? a repetat noul împărat al Romei. Nu, 
nu cred. Cine să aibă grijă de elefantul meu? 


* Mulţumiri 


Mulţumiri speciale editorului meu, Simon Thorogood, și 
echipei de la Transworld. Stan, agentul meu de la Jeny 
Brown, m-a ghidat prin câmpul minat al unui prim roman. 
Aș vrea, de asemenea, să-i mulțumesc lui Edward și tuturor 
celor de la Youwriteon.com, care au ajutat la transformarea 
unui scriitor într-un romancier, și Sarei O'Keeffe pentru 
încurajările și sfaturile ei. Mulţumiri și lui John Wyllie, care 
a fost primul cititor al romanului și căruia i-a plăcut, ceea ce 
a fost îndeajuns de încurajator. 


Sfârșit