Douglas Jackson — Caligula Tiranul Romei

4 7 = = aa N N 
oe Jackson s 


CALIGULA 


T IRANUL ROMEI 


virtual- J2 tofect. eu 


DOUGLAS JACKSON 


CALIGULA. 
TIRANUL ROMEI 


Original: Caligula (2008) 


Traducerea: 
MIRCEA ȘTEFANCU 


y 


virtual-project.eu 


Editura: ALLFA 
2010 


Născut în 1956, în Scoţia, Douglas Jackson este o prezenţă nouă 
şi extrem de interesantă în domeniul romanului istoric, cărţile 
sale combinând cercetarea minuțioasă cu forţa scriiturii cerută 
de acest gen. Caligula, romanul său de debut, inaugurează o 
trilogie a cărei acțiune se petrece în Roma antică. Interesul 
pentru Caligula a apărut o dată cu pasiunea pentru istorie, pe 
vremea când era un băiețel care descoperea abația din 
localitatea natală, fondată în secolul al XII-lea. În adolescenţă a 
lucrat la restaurarea unei tabere de luptă romane, aflată la 
graniţa cu Anglia. În prezent Douglas Jackson este redactor la 


jurnalul Scotsman. 


e Prolog 


Pe granița Rinului, anul 18 d.Hr. 


Băiatul se furișa cu pași mici prin tufișurile scunde, săgetând 
cu privirea în dreapta și-n stânga după orice semn al prezenţei 
dușmanului. Astăzi își imagina că era ultimul supravieţuitor al 
bătăliei din pădurea Teutoburg - ultimul luptător din cele trei 
legiuni masacrate, care încă își putea îndeplini misiunea de a-l 
ucide pe regele cheruscilor, Arminius. Ajuns la marginea 
luminișului, s-a oprit. lată și vânatul. Și-a tras micul pumnal ce-i 
ținea loc de gladius - sabia legionarilor - și s-a repezit asupra 
mulțimii de cherusci, punându-le căpeteniile la pământ, una 
după alta. Na! Și încă! Mori, Arminius! Mori pentru trădarea 
săvârșită! 

Când victoria a fost completă, a rămas în picioare printre 
trupurile căzute ale vrăjmașilor săi, cu pieptul ridicându-i-se și 
coborându-i ritmic sub armura ușoară care îi proteja torsul. Cu 
excepţia căștii, purta uniforma completă a infanteriei ușoare a 
Legiunii a douăzecea: tunică roșie, platoșă articulată, o centură 
groasă de care atârnau inele pentru echipament, apărători din 
piele pentru gambe și sandale. Uniforma fusese anume făcută 
de către ofiţerul de intendenţă pentru a-i veni bine unui băiat de 
șase ani și, când o purta, îi creștea inima, gata să-i plesnească 
de mândrie. 

Și-a dat din ochi părul negru și rebel, și a început să strângă 
trupurile moarte ale dușmanilor. Lăstarii subţiri, verzi, trebuiau 
să se usuce mai întâi, dar erau buni de foc. Strângerea lemnelor 
pentru foc îi oferea motivul de care avea nevoie pentru a veni în 
pădure. li plăcea mult pădurea; îi plăcea mult mirosul ei puternic 
de rășină și felul în care vântul se strecura printre vârfurile 
copacilor și îi plăcea mult felul în care soarele străpungea 
frunzișul copacilor și desena figuri ciudate, schimbătoare, pe 
solul pădurii. Păsările și animalele sălbatice îl fascinau și era 
mereu atent să mai descopere câte ceva nou. Mama lui nu se 
bucura prea tare că el venea aici. Işi făcea multe griji și ar fi 


preferat ca băiatul să stea mai aproape de tabără și să încerce 
să-și facă prieteni de vârsta lui. 

Dar ce nevoie avea el de prieteni, când avea soldaţii? Soldații 
îl iubeau cum îl iubeau și pe tatăl lui, Germanicus. Acesta era un 
mare conducător și un favorit al împăratului. Băiatul știa pe de 
rost toate victoriile acestuia și atinsese până și cele două acvile 
pe care tatăl lui le recuperase de la cherusci, pe parcursul 
expedițiilor de represalii care au urmat în anii de după dezastrul 
din pădurea Teutoburg. Își iubea tatăl, mai ales când îi făcea 
cadouri, precum uniforma de soldat al Legiunii. 

După ce a adunat toţi lăstarii doborâţi și câteva crenguțe 
uscate căzute pe jos, a luat-o pe drumul de întoarcere în tabără. 
Nu avea decât o vagă idee despre direcţia în care trebuia să 
meargă, dar nu îi era frică. A apucat-o pe o potecă ascunsă, 
făcută de căprioare prin ierburile dintre copaci, care trebuia să îl 
ducă la un pârâiaș. Odată ajuns acolo, știa pe unde să o ia. 

O mierlă a ţâșnit dintr-un tufiș scund de spini, făcându-l să 
tresară, și copilul a zâmbit larg de propria-i spaimă prostească. 
A lăsat legătura de vreascuri la pământ și a început să cerceteze 
cu mare atenţie tufișul, având grijă să nu se agaţe în vreunul 
dintre spinii periculoși, lungi de câţiva centimetri. Acolo, 
aproape de pământ, se afla o împletitură din fire de iarbă și 
mușchi. S-a ghemuit și s-a strecurat ușor înainte. Ar putea fi un 
cuib cu ouă din acelea de culoare albastru-deschis, stropite cu 
pete mici, maronii. 

Când a ajuns într-o poziţie din care putea să zărească ce e 
înăuntru, și-a dat seama cu încântare că ouăle fuseseră sparte 
de curând. Strânși unul într-altul în castronașul de iarbă, stăteau 
patru pui minusculi de mierlă. Foarte atent, s-a întins și a cules 
una dintre micile creaturi ce se tot zbătea și și-a așezat-o delicat 
în palmă. A studiat-o îndeaproape. Era mică, golașă și 
vulnerabilă. Un ghemotoc de carne roz, cu gât lung, care era 
atât de ușor încât abia dacă îl simţea în podul palmei. Capul îi 
era de aceeași mărime cu corpul, iar aripile ca niște cute mici de 
piele, abia schiţate, cu punctișoare umflate - primele semne ale 
penelor. Avea de asemenea un cioc galben-deschis, care abia se 
distingea, iar ochii nu erau decât niște cerculeţe întunecate sub 
pielea roz-translucidă. Senzaţia pe care a avut-o la vederea 
puiului - cald, neajutorat și totuși atât de plin de viaţă încât îi 


putea simţi bătăile inimii minuscule - i-a dat băiatului un fior de 
plăcere pură, prin tot trupul. 

Dar a mai fost încă un sentiment, o tensiune ce-i ţinea 
întreaga fiinţă încordată și pe care nu a recunoscut-o, dar care l- 
a făcut să simtă că își pierde respiraţia. Oare ar putea? Cu 
ajutorul mâinii libere a desprins de pe o crenguţă a tufișului unul 
dintre spini, lungi aproape cât degetul lui. Senzaţia că îi lipsește 
aerul a dispărut și a avut sentimentul că el s-a făcut mai mare, 
iar puiul de pasăre din mâna lui mai mic. A ezitat, încă nesigur, 
așteptând un semn. Micuța pasăre și-a deschis ciocul. 

Băiatul a zâmbit și, foarte hotărât, a înfipt spinul ascuţit ca un 
ac prin pielea ce-l acoperea, în centrul globului ocular al puiului 
neajutorat. Puiul a început să i se zbată între degete, dar băiatul 
l-a ţinut bine. Mica gură s-a deschis și s-a închis într-o agonie 
mută. A ales un alt spin din tufiș. 

Era extrem de instructiv. Fiecare pui reacţiona într-un fel ușor 
diferit la aplicarea spinilor. Unul s-a dat înapoi și a încercat să 
scape, zvârcolindu-se. Altul s-a strâns ghem și a acceptat 
tortura ca atare. După terminarea fiecărui experiment, lăsa 
păsările muribunde să cadă pe covorul de frunze putrede de la 
picioarele lui, cu ţepușele din lemn înfipte în ochii orbiţi. 

— Gaiuuus! 

Strigătul mamei lui a venit din direcţia taberei și băiatul și-a 
dat seama că întârziase. 

A lăsat și ultimul pui să cadă alături de fraţii săi și a ridicat 
piciorul, pentru a izbi din toate puterile cu sandaua lui cu ţinte, 
căreia i se spunea cal/iga, în trupușoarele roz, răsucind și 
frecând talpa până când ceea ce odată fuseseră niște pui de 
mierlă perfect formaţi a ajuns doar o masă roșiatică, 
amestecată cu pământul frământat. 

— Vin, mamă! a strigat el. 

În frenezia de care era cuprins a fost cât pe ce să-și uite 
legătura de vreascuri, dar a ridicat-o de jos și a rupt-o la fugă în 
direcţia din care se auzise glasul mamei. In curând avea să fie 
timpul pentru masa de seară. 


e Capitolul | 


Roma, anul 36 d.Hr. 


Rufus stătea cu spatele lipit de scoarța caldă a unui pom și se 
gândea la viitorul lui. Pentru prima oară în viaţă se confrunta cu 
luxul posibilităţii de a alege. 

Să rămână cu Cerialis sau să accepte oferta negustorului de 
animale? Întrebarea nu-i dăduse pace toată dimineata și nu era 
cu nimic mai aproape de răspuns acum, decât fusese cu două 
ore înainte. 

Casa brutarului cel gras era căminul lui de când avea șase ani 
și se considera norocos. Cum altfel s-ar fi putut simţi, când 
Cerialis îi arăta destulă preţuire pentru a-i îngădui lui, un sclav, 
să își decidă propriul viitor? Învăţa o meserie. Nu flămânzise și 
nu fusese bătut niciodată. 

Așadar, să stea cu Cerialis... Era evident. 

Dar, pe celălalt talger al balanței era perspectiva, incredibila 
perspectivă, a libertăţii. Libertatea. Cuvântul îi făcea simţurile să 
o ia razna. Chiar voia să fie liber? Liber să facă ce? Să moară de 
foame? Să cerșească pe străzi? 

În orice caz, negustorul de animale nu îi oferea libertatea 
acum. Puteau trece ani până să-și îndeplinească promisiunea. 

Ursul era de vină. Dacă nu ar fi fost ursul, Rufus s-ar afla 
acum în faţa cuptorului său, ocupat cu coacerea celei mai bune 
pâini din întreaga Romă, în loc să stea în grădina lui Poticus 
Livius, cu capul bubuindu-i ca o tobă. 

Doi fluturi - unul de un albastru-deschis delicat, iar celălalt de 
o frumoasă combinaţie de roșu și maroniu - au traversat cu 
zborul lor nesigur periferia câmpului său vizual, îndreptându-se 
spre stratul cu flori. Rufus a zâmbit larg și și-a atins amuleta de 
la gât. 

Ce-o fi, o fi. Zeii să decidă. 

e 

Cornelius Aurius Fronto era înzestrat cu un râs care făcea să 
se îndoaie copacii și să se spargă ţiglele de pe acoperiș, iar 
acum chiar râdea. 


— Așa, deci, băiatul brutarului s-a hotărât în sfârșit? A ales 
certitudinea gloriei cu Fronto, în dauna chinului de a culege 
gândacii din pâinea mucegăită a negustorului ăluia cu fundul 
mare! Păi, cum altfel? 

Întrebarea retorică de la urmă a fost adresată, cu o răsucire 
teatrală, celor vreo cinci-șase sclavi și liberţi care au ieșit afară 
la strigătul lui, pentru a-l întâmpina pe Rufus. Și-au făcut 
apariţia - afișând diverse atitudini de plictiseală sau interes - în 
poarta adăpostului pentru animalele ce constituiau obiectul 
negoțului lui Fronto. Rufus s-a întrebat ce ar fi gândit negustorul 
de animale dacă ar fi știut că el își lăsase soarta în voia zborului 
unui fluture albastru. 

În timp ce sclavii se adunau, Rufus a reflectat la contrastul 
dintre primirea pe care i-o făcea Fronto și cea de rândul trecut 
când își schimbase stăpânul. Experienţa cumplită a enormei 
piețe de sclavi din imediata apropiere a Ostiei, când sosise cu 
corabia de la Cartagina, a fost una pe care nu avea să o uite 
niciodată. Era un băieţel înspăimântat, singur într-o mulțime de 
oameni, mult mai mare decât își închipuise vreodată că poate 
exista. Își amintea că se uitase după vreun loc unde să se 
ascundă în mijlocul acelei imense maree și curgeri de oameni, 
dar nu avusese deloc noroc, în cele din urmă se așezase pe jos, 
în apropiere de zid, și plânsese până îi secaseră lacrimile. A 
simţit o ușurare când a fost cumpărat de Cerialis, în ziua 
următoare. 

A întors privirile către micul grup, atent la cei care aveau un 
zâmbet deschis, dar și la aceia care îl vedeau ca pe un potenţial 
dușman. Erau egal împărţiţi. 

— V-am spus cum mi-a salvat el viața? a întrebat Fronto și 
câteva zâmbete largi i-au sugerat lui Rufus că răspunsul era 
„da” - de mai multe ori - dar sclavii știau că trebuie să mai 
suporte să audă povestea încă o dată. 

— Era un urs mare, însă nu unul dintre cei mai frumoși pe 
care îi aveam. Nu, cei mai frumoși trebuie păstraţi pentru arenă. 
De fapt, ăsta era bătrân, răpănos și plin de viermi... dar încă își 
mai folosea ghearele. Gheare mari și încovoiate, care puteau 
sfâșia scalpul unui om. Nu-i așa, tinere Rufus? 

Rufus își amintea că ghearele ursului erau tăiate scurt, dar s-a 
gândit că ar fi nepoliticos să arunce vreo umbră de îndoială 
asupra spuselor noului său stăpân. Așa că a dat din cap, 


8 


încuviințând. De fapt, colții gălbejiți ai fiarei erau îndeajuns de 
înspăimântători. 

Atunci când s-au întâmplat lucrurile, o însoţise pe Lucreția, 
bucătăreasa, la piaţa de fructe din lungul unei străzi înguste, 
care se făcea din Sacer Clivus. Strada fusese la un moment dat 
plină de fermieri care râdeau și se amuzau unii pe socoteala 
altora, însă o clipă mai târziu a fost golită de un singur strigăt. 
Ursul era ridicat pe labele dindărăt, cu o bucată de lanț rupt 
atârnându-i de zgarda făcută dintr-un inel de metal, cu pete de 
sânge uscat și închegat pe blana maro-închis. 

— Și biata copilă..., Fronto aproape că plângea acum,... 
părăsită de doica ei, care se scăpase pe ea, singură și fără 
apărare cu monstrul ăla feroce apropiindu-se încet de ea. Biata 
de... 

A ezitat pentru un moment. 

— Tullia, l-au ajutat în cor ascultătorii. 

Tullia. Ea era blondă și micuță; ursul era enorm și flămând. 

— Moarte sigură, a răcnit negustorul de animale. O aștepta 
moartea sigură, dacă nu era băiatul ăsta curajos. 

Un braţ gros cât un trunchi de copac s-a rotit arătând înspre 
Rufus. 

Rufus a vrut să fugă de urs împreună cu Lucreția. Dar, în loc 
de asta, s-a trezit alergând înspre el. 

— Și știți ce-a făcut? A început să danseze. 

Fronto râdea din toate puterile, iar burta lui mare sălta și ea 
de râs. 

— A început să danseze cu ursul. 

La acel moment a părut că era singurul lucru pe care îl putea 
face. Nu se putea lupta cu ursul - era de două ori mai mare 
decât el și de multe ori mai puternic. Dar să rămână nemișcat 
însemna să moară. 

— Cum de te-ai gândit la asta, băiete? a întrebat Fronto. Ce 
te-a făcut să dansezi cu ursul? 

Rufus își amintea momentul înspăimântător când se aflase la 
cheremul fiarei, dar a ridicat din umeri, de parcă a dansa cu urșii 
era ceva ce se întâmpla zilnic. 

— Când eram mic, prin satul nostru a trecut un circ ambulant, 
a explicat el. Erau doar câţiva actori proști, cu animalele lor 
pline de purici - nu se putea compara cu ansamblurile din Roma. 
Aveau un urs, ceva mic, acolo, cam de înălţimea mea. îl 


9 


învățaseră să danseze. Doar câţiva pași, dar dansa, iar oamenii 
dansau împreună cu el. Părea să îi facă plăcere. Cred că, în 
capul meu, dansam tot cu ursul ăla mic. 

Dansase în jurul ursului, iar ursul îl imitase, fără să-și 
dezlipească de la el ochii de obsidian, ca și cum și-ar fi 
concentrat fiecare părticică de creier pentru a-i copia mișcările. 
Când ursul s-a întors, în spatele lui a apărut un grup de oameni. 
Unul dintre ei i-a făcut semn lui Rufus să continue să danseze, în 
timp ce restul au desfășurat o plasă mare. S-au apropiat tiptil de 
urs, în timp ce el se distanța de animal, făcând câţiva preţioși 
centimetri la fiecare pas. Apoi plasa a vâjâit prin aer și ursul s-a 
transformat într-un ghem de furie, scuipând și zbierând, 
luptându-se cu labele și cu ghearele ca să se desprindă din 
înfășurarea ce-l imobiliza. 

— Ţi-ai salvat propria viaţă și, deși nu ai știut, ai salvat-o și pe 
cea a lui Fronto, iar Fronto își plătește datoriile. 

Negustorul i-a cuprins umerii lui Rufus cu un braţ enorm, iar 
băiatul a simţit că se prăbușește sub greutatea lui. 

— Mi-am dat cuvântul lui Vitellius Genias Cerialis și ţi-l dau și 
ție acum. Tu te descurci cu animalele, iar eu mă pot folosi de 
asta. Eu le cumpăr și le dresez pentru arenă și pentru circ. Am 
să te învăţ toate secretele meseriei, iar dacă ești la înălțime, în 
câţiva ani am să te fac moștenitorul meu, și eu am să mă retrag 
liniștit din afacerea asta și am să mă uit la tine cum mă 
îmbogățești. Mâine punem la punct actele. 

Prin grupul de lucrători a trecut un murmur. Rufus a remarcat 
încruntăturile și a înțeles că generozitatea lui Fronto nu era 
primită cu aprobare unanimă. Îi înţelegea. Se îndoia că erau 
impresionați de băiatul de șaptesprezece ani, cu păr vâlvoi și 
tunică jerpelită. Cei mai ambiţioși dintre aceștia aveau să îi 
poarte sâmbetele și să încerce să îi pună piedici, dar el nu-și 
făcea griji din pricina asta. Anii de ridicat saci de grăunţe la 
brutărie îl făcuseră puternic. Avea să fie gata să le facă faţă. 
Fusese norocul lui că Tullia era fiica unui senator foarte 
important. Tatăl ei era la fel de bine cunoscut pentru 
devotamentul faţă de cel mai mic copil al lui, pe cât era și 
pentru sângele rece cu care se debarasa de adversarii lui 
politici. Dacă ursul i-ar fi făcut vreun rău, Fronto ar fi sfârșit într- 
un canal, cu pumnalul vreunui asasin înfipt în ficat. 

— Și dacă nu sunt la înălțime? a întrebat el. 


10 


— Te dau la lei, să te mănânce. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Doar am glumit, băiete... normal că n-o să te dau la lei să 
te mănânce. 

Trupul masiv al lui Fronto s-a zguduit iarăși de râs. 

— Ar trebui să-ţi vezi figura! 

Locul unde își avea Fronto afacerea era la sud de Roma, 
dincolo de cele patru arcuri ale podului Pons Sublicius. Era 
îndeajuns de departe de Roma pentru a descuraja gloata să vină 
ca să caște gura, dar destul de aproape de piaţa de vite de la 
Forum Boarium pentru a-i asigura negustorului aprovizionarea 
constantă cu hrană pentru carnivorele sale. 

În zona proprietăţii unde erau ţinute animalele, inima lui 
Rufus a început să bată mai repede atunci când Fronto i-a 
înșiruit cu mândrie lista comorilor exotice pe care le cumpăra și 
le vindea spre a fi prezentate la spectacolele din arenă. 
lerbivorele pășteau liniștite într-o serie de ţarcuri largi. Dresorul 
i-a indicat pe rând diversele specii. 

— Antilope. 

Fronto a arătat înspre o ciurdă de animale grațioase, care 
stăteau nemișcate într-un țarc. Erau de mai multe nuanțe de 
maroniu-prăfos și de diverse mărimi, de la niște creaturi mici și 
fragile, de talia unui câine, până la uriași cu piept lat și coarne 
lungi, spiralate, cu pete întunecate pe crupă. 

— Alea ce sunt? a întrebat Rufus, arătând spre un alt mic 
grup. N-am mai văzut niciodată cai vărgați. 

— Ăia sunt un fel de asini sălbatici. Am încercat să-i dresez să 
tragă care cu două roți, dar sunt mult mai proști decât caii. 

— Și alea? a arătat Rufus înspre niște animale de culoare 
maro-închis, cocoșate și cu partea dinainte mai puternică, de 
mărimea unor măgari, dar cu niște coarne scurte și curbate, cu 
sprâncene groase, ochi apropiaţi și un nas din care le curgeau 
un fel de bale. 

— Alea? a rânjit Fronto. Noi le spunem pur și simplu pocitanii. 

Dincolo de ţarcuri, într-o zonă separată, erau cuști scunde, 
construite din bârne groase de lemn. Fronto a luat-o înainte într- 
acolo. Când s-au apropiat de construcţii, Rufus a simţit un miros 
vag cunoscut, o aromă puternică, înţepătoare, care domina totul 
în jur. Au trecut câteva secunde înainte ca memoria să îl poarte 
cu mai bine de zece ani în urmă. 


11 


Lei. 

Galera de la Cartagina la Ostia îi transportase ca marfă. Două 
femele mari și doi pui. Acum se uita fix în aceiași ochi de ucigaș, 
de un galben-deschis, prin care pluteau umbre de cenușiu și 
care transmiteau o ură veritabilă. 

Rufus încă tot nu înțelegea de ce fusese el vândut 
negustorului de sclavi. Tatăl lui era un auxiliar spaniol, care se 
stabilise în Mauritania la încheierea termenului de serviciu. 
Fusese mai bun ca soldat decât ca fermier. Mica lor gospodărie 
de la poalele Munţilor Atlas era un loc ars de soare și prăfos în 
timpul verii, iar pietrele crăpau de frig în timpul iernii. Mama lui 
era o amintire vagă acum, dar știa cu certitudine că îl iubise, fie 
și numai datorită mulțumirii pe care o simţea ori de câte ori se 
gândea la ea. Dacă închidea ochii, aproape că își putea aminti 
chipul ei și mirosul de dimineaţă al părului ei negru și lung. 
Făceau foamea mai tot timpul, dar ar fi putut ea să rămână 
indiferentă atunci când el a fost luat cu forța? Acum se gândea 
că ar fi trebuit să rămână indiferentă. Asta, a calculat el, trebuie 
să se fi întâmplat în cel de-al unsprezecelea an al domniei 
împăratului Tiberius. 

Fronto avea o duzină de lei, printre care și trei masculi 
impresionanţi, cu coamă neagră. Dar mai avea și gheparzi supli, 
atletici, precum și trei feline extrem de graţioase, cu pete, dintr- 
o specie necunoscută lui Rufus. 

— Ăștia sunt leoparzi, l-a lămurit Fronto. Mulțimea este 
înnebunită după ei. La fel de mari ca leii. De două ori mai iuți. 
Odată ce sar asupra unui om, indiferent cât de bine este el 
protejat, cu siguranţă acela va fi mort. Colţii îi caută beregata, 
iar ghearele îi găsesc burta. Ai văzut cum trag pisoii de un 
porumbel mort, cum zgârie frenetic cu lăbuțele? La fel și 
leoparzii. Dacă nu pot să ajungă la burtă, îl apucă de boașe. 
Dacă nu pot la boașe, atunci îi sfâșie carnea de pe picioare, 
până la os. Nu prea contează. De fapt, atunci când ajung la 
burtă nu înseamnă decât că asta e o cale mai rapidă. 

În cele din urmă, au ajuns la ceea ce Fronto numea monstrul 
lui. 

— Uimitor, nu? Nu te-ai gândi vreodată că așa ceva mănâncă 
numai iarbă. 

Rufus s-a uitat fără să-și mai poată dezlipi privirile de la 
goliatul cenușiu, care stătea singur în ţarcul lui. Animalul era 


12 


cam de două ori cât un taur, cu pielea groasă, tăbăcită. Avea 
capul mare chiar și prin comparaţie cu propriul corp, dar 
picioarele erau caraghios de scurte. Avea ochi mici, iar aproape 
de capătul botului lat ca o lopată îi creșteau două coarne, unul 
în spatele celuilalt. Cel mai mare, din faţă, avea vreo douăzeci și 
cinci de centimetri de-a curmezișul, la bază, și se subția treptat, 
pe o lungime de vreo șaptezeci de centimetri, terminându-se 
printr-un vârf mortal. Cel de-al doilea era pe jumătate ca 
mărime, dar arăta încă și mai ascuţit. 

— Nu știu ce să fac cu el. Arată periculos, dar nu pare să facă 
niciodată nimic, decât să stea pur și simplu. Il poţi mângâia ca 
pe un câine. Nu vrei să faci și tu o încercare? 

Ochii care îl studiau pe Rufus erau plini de sinceritate. Fronto 
luase înfățișarea unui om care nu făcuse nimic rău în viaţa lui - 
un om care avea să intre în mormânt cu reputaţia nepătată. Un 
om în care Rufus nu avea încredere nici cât negru sub unghie. 

Fronto îl punea la încercare, iar Rufus credea că știe de ce. 
Vicleanul negustor îi dădea ocazia să arate ce poate în faţa 
oamenilor care odinioară îl numiseră stăpân. S-a uitat iarăși la 
monstru, care părea să se fi făcut încă și mai mare. Intrebarea 
era, avea să supravieţuiască încercării? 

Afișând mai multă încredere în sine decât simţea că are de 
fapt, a zâmbit obraznic și a spus: 

— Sigur că da. 

Titus, unul dintre sclavii care alcătuiau comitetul de primire al 
lui Fronto, i-a deschis poarta, apoi, când a închis-o în urma lui, i- 
a șoptit: 

— Fii atent la urechile lui. 

Rufus a pășit încet în ţarc. Încordarea îi făcea inima să îi bată 
mai repede, lumea din jur părea să fi dispărut, iar stomacul i s-a 
strâns în așteptare. A văzut că gardul acestui țarc, deși construit 
ca și celelalte din scânduri groase de lemn, de înălţimea unui 
bărbat înalt, era întărit cu bârne orizontale. Pe alocuri, petice 
albe, proaspete, ieșeau în evidenţă ca și cum lemnul fusese 
recent despicat. 

Căldura soarelui îl izbea în spate ca un ciocan, în timp ce se 
afunda mai departe în incinta împrejmuită - acolo unde aștepta 
monstrul. 


13 


După vreo douăzeci de pași a observat ceea ce ar fi putut fi o 
mică mișcare într-o parte a capului animalului. Da, uite-o iarăși, 
o tresărire aproape imperceptibilă a urechii stângi. 

Fără să-și ia ochii de la fiara, Rufus și-a schimbat ușor direcţia 
de înaintare. Acum, fiecare pas îl aducea mai aproape de animal 
în diagonală, nu direct frontal. 

Nu i-a venit să creadă că ceva atât de mare se putea mișca 
atât de repede. Animalul stătuse o clipă nemișcat, cu ochii săi 
mici privind ţintă, fără să vadă, la mică distanţă înaintea lui. În 
clipa următoare, picioarele lui scurte s-au transformat într-o 
morișcă și parcursese deja jumătate din distanţa dintre ei, cu 
capul aplecat și cu acea sabie încovoiată a cornului mare 
îndreptată fix spre pântecele lui. 

Să se întoarcă și să fugă spre gard era complet fără rost. N-ar 
fi reușit să alerge mai repede decât animalul. Dar ușoara 
schimbare de direcție aproape că îl scosese din calea directă a 
monstrului, dându-i răgaz o fracțiune de secundă pentru a păși 
în lături și a evita atacul. 

A așteptat până când i-ar fi putut atinge cornul inferior cu 
mâna întinsă, înainte de a se lăsa în jos și spre dreapta. Dintr-o 
mișcare a fost iarăși în picioare și picioarele sale lungi l-au 
purtat în zbor înspre gard. 

Alergând, a auzit copitele fiarei bubuind la mică distanţă în 
urma lui și a știut că aceasta își întorsese imensa greutate din 
drum într-o clipă și acum era pe urmele lui. Vedea nodurile din 
lemnul gardului și capetele ruginite ale cuielor care îl ţineau 
laolaltă, în spatele lui, exploziile răsuflării ce ieșea prin nările 
animalului îi spuneau că acesta se apropiase și mai mult. 

Un moment de ezitare și era mort. Și-a ales locul din gard, 
ridicând un picior și împingând cu celălalt în pământ, astfel încât 
pe distanţa ultimilor doi pași se afla deja în aer. Piciorul din faţă 
a atins una dintre barele orizontale și Rufus și-a folosit toţii 
mușchii pentru a transforma mișcarea spre înainte într-un salt în 
sus, care să-l poarte la adăpost, peste gard. Încă un centimetru 
sau doi și ar fi reușit. Dar genunchiul piciorului din spate s-a izbit 
de scândura de sus, provocându-i o cumplită durere și 
transformând - ceea ce s-a dorit o săritură controlată - într-un 
zbor dezechilibrat și o rostogolire peste cap. În timp ce se afla 
încă în aer, a auzit distinct bufnetul impactului dintre ceva 
enorm și în deplasare rapidă și ceva încă și mai solid și 


14 


rezistent. O jumătate de secundă mai târziu, a aterizat cu o 
izbitură care i-a eliminat tot aerul din plămâni, i-a slăbit câţiva 
dinţi în gingii și l-a făcut să se întrebe câte oase i se fărâmaseră. 

A rămas întins pe jos, nemișcat, cu gustul coclit al sângelui 
umplându-i gura și praful astupându-i nările. 

— Îți miști picioarele destul de repede pentru un brutar, dar ai 
fi putut să faci un salt mai elegant. 

Rufus a deschis un ochi. Fronto era aplecat asupra lui, 
acoperind soarele cu trupul lui masiv. 

— Hai, ridică-te în picioare și vino să vedem ce i-ai făcut 
bietului monstru. 

l-a întins mâna și l-a tras sus, în picioare. 

Strângându-se în el de durere, băiatul a șchiopătat până la 
gard, care acum prezenta o gaură străpunsă, de mărimea unui 
pumn de bărbat, și s-a tras înapoi fără să vrea atunci când s-a 
trezit privind în ochiul mânios al monstrului. Animalul și-a 
scuturat capul, după care a luat-o la trap înapoi, spre centrul 
tarcului. 

— O s-o doară puţin capul, dar are să-i treacă, a spus Fronto 
cu mândrie. 

— Dar eu? a întrebat Rufus. Putea să mă omoare. Ai spus că 
pot să o mângâi ca pe un câine. 

— Poate că am exagerat puţin, a recunoscut Fronto. Asta este 
lecţia numărul unu pentru tine, băiete. Ai dovedit că nu ţi-e frică 
de animale, dar trebuie să înveţi să le respecţi. Data viitoare 
când intri într-o cușcă sau într-un ţarc, vezi mai întâi ce este 
înăuntru. Animalele astea sunt toate periculoase, într-un fel sau 
altul. Până și antilopele cele mici au să te ia în coarne la 
jumătatea săptămânii viitoare, dacă trebuie să își protejeze puii. 

Fronto a luat de jos o bucată de balegă și i-a băgat-o lui Rufus 
sub ochi. 

— Vezi? Nu este vorba decât de profit. Nu contează dacă pute 
a rahat sau miroase a parfum - dacă aduce profit, are un miros 
dulce. Acum, o luăm de la zero. Titus, arată-i cum să rânească la 
porcii sălbatici. 


15 


e Capitolul Il 


Munca de jos a făcut ca existenţa anterioară a lui Rufus să 
pară un paradis, prin comparaţie cu ceea ce făcea acum. Acolo, 
în fiecare zi mirosise pâinea proaspăt coaptă. Aici, era asaltat de 
o duzină de diverse feluri de balegă. Dar în fiecare moment pe 
care îl petrecea cu animalele avea câte ceva de învățat. 

A învăţat cum să le dea de mâncare și cum să le adape. 
Fiecare specie avea un regim de hrană atent stabilit, pentru ai 
se asigura menţinerea în formă în cele mai bune condiţii. Prea 
multă carne și imediat felinele se îngrășau și se leneveau. Prea 
puţină și imediat își pierdeau remarcabila forță. 

A învăţat să fie atent la simptome care să îi spună când o 
antilopă era bolnavă de vreuna dintre bolile ucigătoare care le 
distrugeau specia. O mică rosătură în jurul gurii sau al copitelor 
și o întreagă turmă putea să fie dată la tăiere, obligatoriu. 

A învăţat să observe ușoara umflătură care arăta că o oaie 
era gestantă și trebuia mutată din ţarc. 

Și a învăţat ce pățește un om care este neatent în compania 
leilor. Rufus nu avea să mai uite vreodată zdrențele de carne 
sfâșiată și așchiile de os care au fost tot ce mai rămăsese din 
bietul și prostuţul de Titus, după ce acesta nu fusese în stare să 
recunoască gemetele de durere ale leului, pricinuite de un dinte 
stricat. Ceilalţi sclavi nu i-au auzit țipetele decât atunci când era 
prea târziu, iar supraveghetorul a decis că era mai economic să 
îngăduie animalului să-l devoreze - Titus era deja mort - decât 
să îl îngroape. Nici nu se punea problema ca leul să fie ucis. 
Valora de zece ori mai mult decât Titus și, după cum a observat 
Fronto, menirea lui era să ucidă oameni. 

Zi după zi și săptămână după săptămână, respectul lui Rufus 
față de Fronto creștea. Negustorul de animale avea o sete de 
viaţă neistovită, care îi făcea până și pe rivalii lui de pe piaţa 
animalelor să îl placă, iar Rufus era cuprins adesea de câte un 
val de entuziasm care îl ameţea de-a binelea. Insă când Fronto 
s-a întors din următoarea călătorie în Africa, făcută pentru a 
cumpăra animale și a repopula cuștile și țarcurile, zâmbetului 


16 


său larg, care de obicei îi lumina faţa îi luă locul o încruntătură 
îngrijorată. 

— E tot mai greu, i s-a plâns Fronto într-un moment când 
stăteau amândoi sprijiniți cu coatele de gardul unui ţarc, 
uitându-se la doi masculi de gazelă ce se băteau în capete, 
încercându-și puterile în joacă. Cumpărătorii caută mereu ceva 
mai mare, ceva mai bun, ceva mai spectaculos, ceva mai exotic, 
dar de fiecare dată când mă văd cu furnizorii noștri, ei pretind 
că animalele sunt mai greu de găsit sau că turmele și haitele 
care se hrănesc cu ele s-au deplasat mai spre sud și astfel ne 
cresc prețurile. Aș fi spus că încearcă să mă ducă pe mine, dar 
știu de la alți negustori că oriunde te-ai duce este la fel. Singura 
consolare este că pot face faţă la prețuri, dar până când, numai 
Jupiter știe. 

— Nu poţi să le împerechezi tu? a întrebat Rufus. 

— Să le împerechez? Eu sunt negustor, nu moașă. Cumpăr 
ieftin și vând cu un profit. Oricum, cele mai multe dintre ele nu 
fac pui. S-a încercat. O poţi face la antilope, dacă ești atent și le 
oferi destul spaţiu și liniște și nu le tulburi. Dar cele rare, alea de 
unde iese adevăratul profit? Niciodată. Felinele cele mari? În 
teritoriile lor de baștină se înmulţesc ca iepurii. Niciun alt animal 
de pradă, cu excepţia lor. Dar bagă-le în cușcă și e de parcă au 
uitat cum se face. la vino cu mine. 

Rufus s-a ținut după Fronto, care o luase deja din loc și se 
îndrepta cu pas hotărât spre una dintre cuștile din spate. 

— Mi se spune că înveţi repede, băiete. Asta-i bine. 

Fronto a scos lanţul de pe poartă. 

— Asta a sosit astăzi, din Africa. De azi înainte, ea este 
responsabilitatea ta.  Hrănește-o.  Înţelege-o.  Câștigă-i 
încrederea. Obţine-i respectul. 

Rufus avea propriul lui leopard. 

Felina avea în jur de șase luni și petele deja începuseră să îi 
apară pe laturi, de sub puful blănii de pui ce începuse să i se 
rărească. 

— Mama ei a murit pe drum încoace. Dacă o pun într-o cușcă 
cu leoparzi mai bătrâni, o să fie ruptă în bucăţi. 

Deocamdată, puiul nu avea nimic din violenţa reprimată și ura 
faţă de oameni, care caracterizau un leopard adult. În loc de 
asta, radia în ea pofta de joacă a pisoilor, luându-se la trântă și 
jucându-se cu orice se putea mișca. Să o privească în plăcerea 


17 


ei nevinovată îi dădea lui Rufus un sentiment de bucurie cum nu 
mai încercase niciodată. 

l-a dat numele de Circe. 

Circe era primul lucru de valoare pe care Rufus îl posedase 
vreodată și băiatul s-a jurat să creeze cu felina o legătură care 
să nu fie ruptă niciodată. După cum recunoscuse și Fronto, 
Rufus învățase repede și temeinic de la ceilalți îngrijitori de 
animale. Ştia când să se apropie și când să lase animalul în 
pace, când să îl mângâie și când să îl pedepsească. Avea să 
îmblânzească puiul de leopard, să-l facă să se supună voinţei lui. 

Rufus nu băga în seamă zâmbetele răutăcioase ale celorlalți 
îngrijitori, atunci când îl priveau ocupându-se de felina lui. 

După o lună, când a revenit din următoarea călătorie, Fronto 
s-a uitat la leopardul care stătea la picioarele lui Rufus și a 
clătinat încet din cap. 

— Vino. E timpul să vizitezi arena. 

Negustorul de animale s-a îmbrăcat cu ce avea mai bun 
pentru această ocazie și împreună - stăpân și sclav - au 
călătorit până în capitală, într-un car ușor, cu două roţi, tras de 
un cal. 

— La ce te holbezi, băiete? 

Rufus știa bine drumul acesta, dar apropierea de Roma îl 
uimea de fiecare dată la fel de mult. La început, cel mai măreț 
oraș din lume era un miraj gigantic de portocaliu și alb, vibrând 
în căldură, dar, pe măsură ce se apropiau, imaginile prindeau 
formă și contur, și în cele din urmă - incredibil - consistenţă. 

Orașul se înălța înaintea lui, creastă după creastă, precum 
poalele zimţțuite ale unui munte. Și totuși, nu era nimic natural 
în această grandoare. Fiecare părticică a lui fusese creată de 
mâna omului. Erau clădiri grandioase, încărcate de o splendoare 
copleșitoare, încât nu puteau fi decât palate ale zeilor. Şiruri de 
coloane uriașe susțineau acoperișuri triunghiulare masive, iar 
mari ziduri curbate, din piatră, se înălțau ca niște pereţi de 
stâncă. Și, de asemenea, culori minunate: portocaliu și roșu, 
argintiu și auriu. Intregul oraș strălucea în razele soarelui de 
după-amiază, de parcă era în flăcări. 

Micile însărcinări care îl purtaseră pe Rufus între brutărie și 
vila brutarului îi îngăduiseră să exploreze străduţele aglomerate 
și bulevardele largi. Era fascinat de maiestuoasele arcuri 
triumfale și de clădirile monumentale, cu coloane. Se uita plin 


18 


de invidie la inscripţii. Desigur, nu le putea citi, dar știa că erau 
dedicate marilor eroi din trecut: lulius Cezar, Augustus, Crassus 
și Pompei. Se simţea atras de vastul complex de palate de pe 
Colina Palatină, ca un fluture atras de flacără. Nu a îndrăznit 
niciodată să se apropie de scara îngustă care l-ar fi dus spre 
centrul complexului, pe care îl studiase din Sacer Clivus, dar știa 
în inima lui că acesta era un paradis potrivit pentru Jupiter 
însuși. 

Și, tot explorând, a făcut o descoperire importantă. Roma era 
un oraș al sclavilor. 

Era adevărat. Sclavii erau mai numeroși decât cetăţenii 
romani, într-o proporție de zece la unu, iar dacă romanii 
stăpâneau Roma, sclavii o puneau în mișcare. Sclavi sau foști 
sclavi erau doctori, avocaţi și cămătari. Ei conduceau afacerile în 
locul propriilor stăpâni. Ei făceau lucruri, cumpărau lucruri și 
vindeau lucruri. Mulţi sclavi erau grozav de bogaţi și mult mai 
mulți încercau să fie. Se zvonea că sclavii îi șopteau la ureche 
până și împăratului. 

Roma nu ar fi fost nimic fără sclavii ei. 

La porțile orașului, Fronto și Rufus au fost obligaţi să coboare 
din micul lor car, deoarece numai carelor grele, care transportau 
curieri imperiali sau bunuri pentru pieţe, le era permis să 
pătrundă între ziduri în timpul zilei. Negustorul de animale a 
închiriat o lectică închisă, cu perdele, purtată de patru sirieni 
musculoși, cărora le-a spus să îl ducă la marele amfiteatru 
Taurus. Purtătorii lecticii s-au așternut la drum în pas vioi, cu 
Rufus alergând pe lângă ei, trebuind să-și facă loc cu greu prin 
gloata de pe străzi. 

Zarva care însoțea freneticul du-te-vino al orașului era un 
atac asupra timpanelor. Toţi romanii păreau a vorbi în același 
timp și nu cu toţii în aceeași limbă. Vânzătorii își strigau marfa 
de la nenumăratele tejghele înșiruite în lungul străzilor. 
Diversitatea era ameţitoare. Pe o distanţă de numai câţiva pași 
puteai cumpăra încălțări, pielea din care erau făcute și cuțitul cu 
care o puteai tăia. În fața unei prăvălii de mirodenii, aerul era 
plin de arome de scorţişoară, piper și cuișoare. Cerșetori mutilaţi 
strigau după mâncare din intrările pe străduţele laterale, 
înguste, în timp ce alături, negustorii ofereau migdale învelite în 
miere la preţuri exorbitante. 


19 


Taurus se afla în apropiere de Câmpul lui Marte, în partea de 
nord a orașului. Numai etajele inferioare erau construite din 
piatră, în timp ce partea de sus era din lemn, spre deosebire de 
monumentalul Circus Maximus și de Magnum, teatrul cu treizeci 
de mii de locuri al lui Pompei, pe jumătate ruinat, dar încă 
impresionant. 

Taurus fusese dăruit orașului cu cincizeci de ani în urmă. 
Acum își arăta vârsta, ca o prostituată bătrână, ale cărei zile de 
glorie apuseseră demult. Se spunea că Tiberius avea planuri 
pentru o nouă și încă și mai mare arenă, dar o construcție de 
asemenea dimensiuni avea să ia ani de zile pentru a fi ridicată, 
și asta dacă împăratul faimos pentru zgârcenia sa, avea să fie 
vreodată de acord cu costurile. 

Amfiteatrul avea patruzeci de intrări pentru publicul plătitor, 
dar Fronto l-a dus pe Rufus la o ușă mică, fără nicio inscripţie, 
care dădea spre un coridor luminat de torţe, cu o scară din lemn 
ce cobora în măruntaiele complexului. Mergând în urma 
stăpânului său, Rufus a simţit aceeași înfrigurare care îl 
cuprinsese când intrase în țarcul monstrului. Fronto mergea 
înainte prin labirintul de coridoare - încăperi mari și mici, cuști 
de animale - toate învăluite într-o atmosferă fetidă, care puţea 
de duhoarea sudorii stătute, a urinei și a excrementelor animale 
și umane. Mai era încă un miros, care le acoperea pe toate 
celelalte și care i-a făcut nările să i se încrețească. L-a 
nedumerit, până când a fost izbit de viziunea oaselor albe și a 
resturilor de carne roșie, tot ce mai rămăsese din Titus, după ce 
îl ucisese leul. Mirosul era de sânge. 

Revelația locului în care se afla a făcut să-i treacă un fior prin 
piept. Pe parcursul anilor petrecuţi în brutărie, Rufus visase la 
momentul când avea să stea în tribunele de deasupra și să își 
ovaţioneze favoriţii, ale căror nume și isprăvi le știa pe de rost. 

— Când îi vedem pe gladiatori? a întrebat el, cu vocea 
trădându-i nerăbdarea și entuziasmul. 

Fronto s-a întors spre el, iar Rufus a fost surprins de 
intensitatea privirii sale. 

— Ai să-i vezi în arenă, nu înainte. Bărbaţii - și femeile - 
plătesc bani mulţi ca să împartă cu ei încăperea în care stau 
înainte de a intra pe câmpul de luptă. Este o atmosferă, o 
tensiune în încăperea aia, Rufus, necunoscută niciunui alt loc de 
pe acest pământ. Am văzut cupluri, cu sânge din cel mai subţire 


20 


din Roma, atât de copleșite de mirosul fricii pure și de excitare, 
încât s-au împreunat pe pământul gol, înaintea lor. 

Fronto a respirat lung și greu pe nări, de parcă tocmai 
terminase vreo muncă fizică extenuantă. 

— Ştii ce au făcut oamenii ăia aflaţi la un pas de moarte? Şi- 
au întors privirile și s-au uitat la pereţi. Este mai multă 
demnitate și onoare în cel mai de jos sclav condamnat decât în 
acești așa-ziși nobili. 

Au luat-o în sus pe niște scări și au ajuns la o ușă care dădea 
direct în arena de luptă. Rufus și-a trecut privirile peste o 
suprafață plană, acoperită cu pământ, încercuită de pereți 
netezi din scândură groasă, de două ori mai înalţi decât un stat 
de om. Oricine ar fi intrat în capcana asta nu putea să iasă 
căţărându-se pe pereţi. 

— Ce se vede aici nu este nimic, a șoptit Fronto, pe un ton 
dintr-o dată rece, iar Rufus a simţit cum îl trece un fior în lungul 
șirei spinării. Asta este un aperitiv pentru sărăcime și pentru cei 
plictisiţi, care nu au niciun ban sau altceva mai bun de făcut. 
Ține minte. Nu e nimic. 

Din spatele lor s-a auzit zăngănitul clar al metalului pe metal. 
Rufus s-a răsucit pe călcâie și a văzut trei personaje 
înspăimântătoare. 


21 


e Capitolul Ill 


La prima vedere, nu păreau a fi oameni. Cel din frunte purta 
un coif din bronz, care îi acoperea capul în întregime, cu fante 
pentru ochi și gură, și care avea șuviţe de păr delicat ţesute cu 
metal în zona scalpului. În rest, îmbrăcămintea îi consta doar 
dintr-o legătură petrecută în jurul coapselor și o centură lată din 
piele, care îi trecea în diagonală peste umărul stâng înainte de 
a-i înconjura mijlocul. În mâna dreaptă ţinea o secure cu lama 
lată și coadă scurtă, iar o a doua îi atârna prinsă cu o bridă la 
cingătoare. 

În spatele lui stătea un uriaș, mai mare decât oricare alt 
bărbat pe care îl văzuse Rufus vreodată. Trăsăturile îi erau 
ascunse de o vizieră care îi acoperea toată fața, cu găuri mici, 
dispuse în aliniamente regulate. Casca lui din fier, cu bor lat, 
avea în vârf o creastă în formă de pieptene cu dinţii ascuţiţi ca 
niște cuțite, de parcă ar fi fost un fel de cocoș de luptă, enorm. 
Partea stângă îi era protejată de o armură din zale, de la umăr 
la mijloc, și era înarmat cu un trident într-o mână și cu o plasă 
de mărimea unei pături mici în cealaltă. 

Cel de-al treilea gladiator era cel mai scund dintre ei, dar 
înfățișarea lui îi punea în umbră pe însoțitorii săi. Avea și el fața 
ascunsă, dar de data asta de un coif auriu, modelat cu 
trăsăturile chipeșe ale unui zeu tânăr, iar măreţia măștii era 
egalată de perfecțiunea torsului sculptural al bărbatului care o 
purta. Mușchii unși cu ulei ai bicepșilor ieșeau proeminent în 
evidență, iar rețeaua venelor se întindea peste ei ca niște 
rădăcini de copac. Lupta fără armură, pentru a permite mulţimii 
să se desfete mai bine cu frumuseţea lui, și purta lejer în mâna 
stângă o sabie lungă și dreaptă. În mâna dreaptă ţinea un scut 
mic, rotunjit, cu un relief lustruit și decorat cu imaginea zeului 
războiului, Marte. 

Fronto și Rufus s-au tras deoparte, pentru a-i lăsa pe 
gladiatori să treacă prin ușă. Au rămas să aștepte în tăcere, dar 
fiecare dintre ei părea să aibă un set de mici mișcări menite să 
le împiedice trupurile să-și piardă flexibilitatea. Se lăsau de pe 
un picior pe altul, întinzând mai întâi un grup de mușchi, apoi pe 


22 


următorul, sau își roteau brațele în cerc, lucrându-și mușchii 
gâtului și încheieturile umerilor. Trupurile le luceau și Rufus a 
simţit mirosul deloc neplăcut al unui fel de ulei sau balsam care 
le acoperea pielea. 

Dinspre arenă s-a auzit murmurul mulțimii, atunci când 
aceasta a observat o mișcare ce nu se vedea din pragul ușii în 
care se afla grupul lor. Rufus și-a împins ușor un umăr înainte pe 
coridorul îngust, ţinându-se cât mai departe de personajele 
intimidante ale gladiatorilor. Printr-o crăpătură în ușă a văzut o 
turmă de antilope și căprioare ţâșnind din centrul podelei 
arenei, gonite afară din ţarcurile de dedesubt. 

Pe măsură ce ieșeau din întuneric, animalele înspăimântate 
erau întâmpinate de un zid compact de lumină și zgomot, care 
le panica și mai mult și le făcea să caute instinctiv orice cale de 
scăpare. S-au năpustit în grup pe lângă pereți, cu ochii bulbucaţi 
de spaimă, cu nările fremătând, iar sunetul copitelor în fugă, 
amplificat de plăcile de lemn de sub cei câţiva centimetri de 
pământ bătătorit, răscolea ecouri ca de tunet de jur-împrejurul 
arenei. Animalele mai mari își foloseau greutatea pentru a-și 
face loc peste cele mai mici și mai slabe, dar eforturile le erau 
fără niciun folos. Nu exista cale de scăpare. 

În cele din urmă, galopul provocat de panică a încetinit până 
la un trap, apoi la un mers normal. Într-un sfârșit, turma s-a 
oprit cu totul, confuză și istovită. O masă gâfâitoare, speriată, cu 
coastele lucind de sudoare; din corpurile lor, aburii ieșeau în 
valuri. 

Rufus gâfâia și el, prins de starea de agitaţie și spaimă a 
animalelor. Zgomotul din arenă se mai domolise, însă aerul în 
sine părea să plesnească de energia reținută a unei furtuni ce se 
prevestea. 

Brusc, a izbucnit un răcnet și animalele au luat-o la goană. 
Rufus a văzut o formă neclară, de un galben deschis, repezindu- 
se de-a curmezișul arenei. Un leu a sărit în spinarea uneia dintre 
antilopele mai mici și și-a înfipt ghearele în coastele animalului 
care a început să ţipe. Din celălalt colț al arenei s-a înălțat 
răgetul unui alt leu, după care Rufus a simţit cum un val de 
incitare îi coboară tremurător în lungul șirei spinării, în 
momentul în care a auzit răcnetul aspru, inconfundabil, ca de 
ferăstrău, al leopardului. Era leopardul lui. 

Măcelul începuse. 


23 


În libertate, antilopele își folosesc viteza și agilitatea, 
profitând de numărul lor pentru a-și păcăli vânătorii. In arenă, 
instinctele lor nu aveau nicio valoare. Marile feline ucideau în 
voie, fiecare atac iscând urale tot mai puternice din partea 
multimii, atunci când ghearele se afundau în carne și apoi colții 
închideau căile respiratorii, producând moartea prin sufocare 
lentă. 

Mirosul sângelui a aruncat antilopele și căprioarele într-o 
agitaţie tot mai mare. Unele alergau acum șchiopătând, cu 
picioarele rupte, încercând să urce pe pereţii amfiteatrului sau 
chiar să sară peste ei, în disperarea lor de a supraviețui. 
Auditoriul urla că mai vrea. 

Dar Fronto știa că nu avea să dureze. Leii și leopardul aveau 
să se plictisească să mai ucidă și aveau să se așeze ca să se 
ospăteze cu leșurile propriilor victime. Antilopele aveau să 
atingă punctul în care să nu mai poată alerga, cu plămânii 
aprinși și inimile stând să le explodeze în piepturi. Așa că 
responsabilii arenei găsiseră un răspuns. 

Urma ca vânătorii să devină ei cei vânaţi. 

Rufus urmărise cu mândrie cum Circe ucisese mai întâi o 
antilopă, apoi o a doua. Era atât de prins de spectacol, încât a 
fost luat prin surprindere atunci când ușile duble s-au deschis 
înaintea lui și gladiatorii au pășit pe lângă el și au înaintat până 
în centrul arenei, ridicând larma mulţimii la un ton încă și mai 
înalt. 

Cei doi lei și-au ridicat capetele de la prada lor și au răcnit în 
semn de sfidare la adresa amenințării ivite. Leopardul s-a lăsat 
la pământ în spatele ultimei sale victime și a așteptat. Abia 
acum, când fiecare gladiator s-a postat înaintea câte uneia 
dintre marile feline, a înțeles Rufus ce urma să se întâmple. 

— Lecția numărul doi, Rufus, i-a șoptit Fronto în ureche. Nu te 
atașa niciodată prea mult de munca ta. Leopardul ar fi putut să- 
mi aducă o grămadă de bani, dar tu ai distrus posibilitatea asta. 
L-ai transformat într-un animal de companie. Animalele de casă 
nu luptă cum trebuie în arenă. la uite-l. E confuz și speriat. Nu 
știe ce se întâmplă. Dar leii au învățat că omul este un pericol 
pentru ei. Uită-te la ei. Ei au să lupte. Leopardul nu va face 
decât să moară. 

Dar Fronto greșea. Cei doi lei au luptat, într-adevăr. Dar la fel 
a făcut și Circe. 


24 


Prima mișcare a fost făcută de gladiatorul cel uriaș, cu coiful 
cu creastă de cocoș. 

— Este cunoscut ca Sabatis, l-a lămurit Fronto. Și este un 
veteran al arenei. El va fi primul dintre venatores - vânători. 

Sabatis și-a ridicat tridentul în aer pentru a mulțumi uralelor 
mulțimii înainte de a se apropia de leul lui, cu marea suliță 
întinsă ferm înainte. La început, victima aleasă de el doar și-a 
mârâit avertismentul și a încercat să-și protejeze ospățul. 
Învăţase să se teamă de oameni, dar a sperat ca acesta să 
plece și să o lase în pace. Când personajul împlătoșat s-a 
apropiat mai mult, leoaica a fost forțată să ia o decizie. A atacat. 

— Uită-te cât de rapid este, a spus Fronto. 

Sabatis a așteptat până când leoaica a ajuns la trei pași în 
fața lui, înainte să se lase în jos, cu un genunchi pe pământ. 
Saltul felinei ar fi trebuit să îl ia în plin, dar ghearele ei scoase 
au trecut la câteva degete de capul lui Sabatis, moment în care 
acesta a lovit în sus cu tridentul, cele trei vârfuri cu cârlig 
cufundându-se adânc în burta neprotejată a leoaicei. Animalul a 
schelălăit de durere, inerția saltului purtându-l peste și dincolo 
de gladiator, amenințând să-i smulgă tridentul din încleștarea 
pumnilor. Dar Sabatis și-a întărit strânsoarea pe coada suliței lui 
cu trei capete și a răsucit-o, smulgând-o din carnea sfâșiată a 
animalului, și lăsând-o pe leoaică să târască în urma ei metri de 
intestine ieșite prin cumplita gaură din stomac, într-o ploaie de 
sânge. 

Leoaica a aterizat într-un nor de praf și s-a rostogolit de cinci- 
șase ori înainte să se ridice iarăși, încet, pe picioare. Întregul 
trup i se cutremura de durerea ce se scurgea prin ea și a 
început să-și lingă jalnic rana uriașă din burtă. Puterile i se 
împuţinau odată cu valurile de sânge arterial care se scurgeau 
pe pământ. Era rănită mortal, dar era în același timp mânioasă 
și în faza cea mai periculoasă. 

De data asta nu a mai fost niciun atac repezit. S-a așezat 
chinuit pe poziţie, pentru saltul care să îi aducă uriașii colți în 
beregata gladiatorului. Dar mișcările îi erau dificile și fiecare 
respiraţie îi adâncea tot mai mult durerea în trup. Ceea ce ea a 
crezut că era un salt mortal nu a mai fost nimic altceva decât o 
zvâcnire ce i-a expus pieptul lui Sabatis, care s-a repezit înainte 
cu tridentul și i-a împlântat doi dinţi adânc în inimă. Sângele i-a 


25 


năvălit din gură și leoaica a murit cu o tresărire, prăvălindu-se la 
pământ cu tridentul încă înfipt în ea. 

Mulțimea a ţipat de admiraţie și a urlat către cel de-al doilea 
gladiator să treacă la treabă. 

— Flăcăul ăsta nu a deprins foarte bine stilul lui Sabatis, a 
murmurat Fronto. 

Omul cu securile fusese impresionat de viteza atacului iniţial 
al leoaicei. Avusese de gând să-și arate îndemânarea cu securea 
ascuţită ca briciul, dar acum mulţimea îi simţea nesiguranța. 

S-a dus înapoi la marginea ringului și a revenit cu câte o suliță 
lungă în fiecare mână. Vârfurile sulițelor erau foarte late, 
îngustându-se până la subţirimea unui ac, cu câte o cruce fixată 
pe coadă cam la un picior de la vârf, astfel ca leul în atac să nu 
se poată forța în lungul suliței și să nu-și poată sfâșia atacatorul 
nici măcar în spasmele morții. 

Dispoziţia în tribunele supraetajate s-a schimbat atunci când 
mulțimea a văzut sulițele. Spectatorii anticipaseră o întrecere 
mai egală, mai periculoasă și și-au făcut cunoscută 
nemulțumirea prin huiduieli și fluierături. 

Deja tulburat, gladiatorul și-a calculat greșit aruncarea iniţială 
a suliței asupra leului cu coamă neagră și nu a reușit decât să-i 
sfâșie mușchii umărului, rănindu-l, fără să-i afecteze însă 
capacitatea de mișcare. Cea de-a doua încercare a fost la fel de 
neîndemânatică. Suliţa a pătruns adânc în cavitatea burţii leului, 
dar nu a reușit să dea peste niciun organ vital al acestuia. Și mai 
rău, omul cu securile și-a scăpat arma din mână și, în panică, a 
lăsat să-i cadă la pământ și cea de-a doua suliță. 

Dacă gladiatorul ar fi rămas pe poziţie, leul poate că s-ar fi 
mulțumit să-și lingă rănile. Dar, înarmat numai cu un pumnal, 
omul a decis să ia o distanţă cât mai mare faţă de cel de-a cărui 
răzbunare se temea. Cu instinctul de vânător stimulat, leul a 
atacat. 

Acum, urletele mulțimii erau hohote de râs. Cuprins de frică, 
gladiatorul și-a pierdut orice simţ al direcţiei și alerga în cercuri, 
stârnind antilopele în drumul lui, cu leul câștigând distanţă la 
fiecare salt. Râsul a devenit isteric când gladiatorul s-a uitat 
peste umăr, și-a smuls de pe față masca din bronz și s-a scăpat 
pe el în același moment. In clipa următoare, leul a fost pe el, 
țintuindu-l cu faţa la pământ pe omul care ţipa, scuturând din 
cap și molfăâindu-i umărul cu fălcile lui uriașe. Țipetele au sporit 


26 


în intensitate când leul a reușit să muște prin platoșă, dar 
cureaua din piele groasă de pe umăr l-a salvat pe gladiator de la 
vătămări mai grave, pentru doar câteva secunde vitale. 

Rufus se uita fascinat, îngrozit, incapabil să-și dezlipească 
ochii de la luptătorul condamnat. Abia dacă a observat silueta 
subţire, care ţopăia ușor de cealaltă parte a arenei dornică să își 
demonstreze tehnica. 

— Asta cred că e bun, i-a spus Fronto. 

Omul cu masca aurită ar fi putut să ucidă fiara cu o singură 
împunsătură, dar el a evaluat umorul mulţimii cu aceeași 
precizie de care făcea uz pentru a calcula vătămarea pe care i-o 
aducea leul colegului său de reprezentaţie. 

În loc să lovească numaidecât, a mimat nehotărârea cu 
stăpânirea unui actor desăvârșit. Ochii fără viaţă ai măștii zeului 
tânăr nu făceau decât să sporească efectul comic. Să lovească? 
Nu, probabil că nu. Era prietenul lui care zăcea la pământ pe 
cale de a fi devorat? Poate că da. Dar bietul leu trebuia și el să 
mănânce, nu? Ei bine, am să las decizia la latitudinea voastră, a 
spectatorilor. 

Cei mai mulţi ar fi fost fericiţi să vadă cum moare victima 
leului. Dar când tânărul gladiator și-a înfipt lama la baza gâtului 
animalului, omorându-l pe loc, lovitura a fost primită cu 
aprobare generală. 

Acum avea de făcut propriul lui spectacol și a fost o piesă de 
teatru care a frânt inima lui Rufus. 

Circe a luptat pentru că tânărul gladiator nu i-a dat de ales. A 
stat întinsă la pământ în spatele cadavrului ultimei sale prăzi, cu 
urechile lipite de cap, și l-a urmărit bănuitoare cum înaintează. 
Chiar și atunci când a ajuns destul de aproape pentru a o atinge 
cu sabia, a rămas nemișcată, incapabilă să decidă dacă strania 
apariţie era inofensivă sau ceva cu totul diferit. 

Rufus a simţit cum i se ridică fierea pe gâtlej. A înțeles că nu 
era decât un singur rezultat al competiţiei, dar nu s-a putut 
stăpâni să nu ţipe la leopard: 

— Atacă, Circe. Ucide.-l, altfel ai să mori tu. Te rog, fă ceva... 

Strigătul lui chinuit s-a stins când Fronto l-a apucat zdravăn 
de braţ. Băiatul s-a întors să-și îngroape capul în faldurile 
mantiei negustorului de animale, dar mâinile puternice ale lui 
Fronto i-au ridicat fața în sus, cu forță, și i-au întors-o ca să 
privească desfășurarea spectacolului. 


27 


Circe nu a avut parte de o moarte vitejească sau măcar de 
una demnă. A fost ciopârţită pe îndelete, bucăţică cu bucăţică, 
pentru distracţia mulţimii. 

Cu o mișcare rapidă, abia perceptibilă, a încheieturii mâinii, 
omul cu masca aurie a vărgat cu vârful sabiei carnea fragedă a 
nasului leopardului, dându-i sângele și făcând animalul să 
schelălăie de durere și să se retragă de sub pavăza antilopei 
moarte. Însă tot nu a atacat, iar gladiatorul a continuat să 
înainteze fără oprire, cu pas măsurat, nelăsând felinei cu pete 
niciun moment pentru a-și pregăti următoarea mișcare. 

Sabia a lucit iarăși, retezându-i lui Circe o parte din ureche și 
lăsând-o pe jumătate orbită de un șuvoi roșu care i-a acoperit 
faţa. Acum durerea era insuportabilă și felina s-a aruncat asupra 
celui care o chinuia, precum un mesager al iadului, un fulger 
galben și negru, mărâind, propulsat de arcuri, ale cărui gheare 
ascuţite ca âcele ţinteau la pielea moale, vulnerabilă, de pe 
burta omului. 

Dar gladiatorul așteptase exact o asemenea încercare. 

Pentru mulţimea fascinată din tribunele supraetajate, a fost 
ca și cum întreaga lui ființă s-a scurs în aceeași clipă dintr-un loc 
de pe podeaua arenei într-altul, la câţiva pași depărtare. Pentru 
felină, a fost ca și cum ar fi atacat una dintre zdrenţele albe, 
imateriale, ale norilor împrăștiați pe cerul azuriu de deasupra. 
Pentru un moment, omul a fost aici, atât de aproape încât mai 
că își putea simţi ghearele înfingându-i-se în carnea lui, iar în 
momentul următor a dispărut și partea din spate a corpului ei a 
înțepenit din cauza șocului și s-a transformat într-un ghem 
arzător de chin incredibil. 

Mulțimea ţipa de încântare, iar Fronto striga împreună cu ei. 

— Di omnes. Nu te uiţi la asta? 

Când se topise dinaintea atacului felinei, gladiatorul se 
poziţionase pentru a aplica o singură lovitură cu sabia sa lungă, 
care a retezat coada leopardului la numai câţiva centimetri de la 
rădăcină. 

Circe se rotea încontinuu, aproape nebună de durere, 
scheunând jalnic și încercând fără succes să-și lingă ciotul cozii. 
În cele din urmă s-a oprit șovăind și s-a întors iarăși să-și 
înfrunte torționarul. 

Rufus a urmărit suferinţa lui Circe cu o durere chinuitoare. Fie 
și cu riscul vieţii, ar fi alergat în mijlocul arenei pentru a se 


28 


așeza între ea și călăul ei, dar strânsoarea de menghină a lui 
Fronto pe umărul lui l-a ţinut pe locul în care se afla. Încet-încet, 
oroarea spectacolului la care era martor a ajuns să fie prea 
mare și un gol imens i-a luat locul. Voia ca gladiatorul cu faţa de 
zeu să pună un capăt milostiv meciului inegal, dar a știut că 
acesta nu o va face. Fiecare tăietură a sabiei luptătorului 
aducea mulţimea pe noi culmi de extaz și fiecare lovitură 
transforma cândva mândrul animal într-o masă șovăitoare, 
sângerândă, de carne vie. 

l-a scos un ochi cu o înțepătură. O tăietură lejeră i-a retezat 
cealaltă ureche. De fiecare dată când animalul în chinuri încerca 
să se apropie de el, gladiatorul îi eschiva atacul, înlocuindu-i 
expert rotocoalele negre - care o făcuseră unul dintre cele mai 
frumoase animale din natură - cu petice oribile de carne stacojie 
și os alb. Curând, Circe se clătina pe picioare, epuizată de efort 
și de pierderea sângelui care îi picura pe pământul bătătorit. 

Gladiatorul s-a întors cu spatele, ca să se îndepărteze. 
Cumva, Circe a găsit puterea să pornească într-o goană cu 
salturi ostenite și apoi într-un atac total care a purtat-o spre 
spatele expus al luptătorului. 

Mulțimea a ţipat un avertisment, dar Rufus a știut că 
gladiatorul nu avea nicio nevoie de el. Își regizase acest 
moment, exact la fel cum regizase fiecare secundă a luptei cu 
un singur combatant. S-a răsucit într-o singură mișcare 
elegantă, cu sabia deja întinsă în faţa sa, și a înfundat lunga 
lamă în beregata animalului aflat în aer, împlântând o jumătate 
de metru de fier în lungul trupului lui Circe. Lovitura i-a despicat 
inima, omorând-o pe loc. 

Rufus, suspinând acum, dar încă irezistibil atras de măcelul 
din arenă, a văzut trăsăturile zâmbitoare și triumfătoare din 
spatele măștii, în timp ce gladiatorul ieșea din arenă cu pas 
măsurat, mulțumind aclamațiilor mulţimii. Dar în momentul în 
care a schimbat strălucirea aspră a arenei pe întunecimea 
coridorului, mersul sigur al luptătorului a devenit șovăitor, de 
parcă el, cumva, își trăgea energia și forța din soarele însuși. 
Ura s-a ridicat înăuntrul lui Rufus ca magma unui vulcan în 
erupție și pentru o clipă a fost pe punctul de a se arunca el 
însuși asupra ucigașului lui Circe. 

Atunci, gladiatorul și-a scos coiful aurit. 


29 


e Capitolul IV 


De pe un chip la fel de frumos ca și masca ce-l acoperise, 
priveau cei mai triști ochi pe care îi văzuse Rufus vreodată și era 
chiar mai mult decât atât, pentru că acesta era chipul unui om 
viu, care respira, nu o simplă faţadă metalică, lipsită de suflet, 
care ucidea fără compasiune sau conștiință. Avea părul de 
culoarea lanurilor de porumb în toiul verii, dar ochii îi erau de 
cenușiul stins al dimineţilor de iarnă. Tristeţea din ei avea 
adâncimi pe care Rufus a știut că nu le va putea vreodată - sau 
dorea să nu le poată vreodată - explora. 

Cea de-a doua surpriză a fost că gladiatorul, care arătase și 
acţionase ca veteranul unei sute de lupte, era numai cu câţiva 
ani mai în vârstă decât Rufus însuși, având, probabil, puţin 
peste douăzeci de ani. 

Când a vorbit, a fost într-o latină cu accent german, gutural, 
pe care Rufus a găsit-o la început dificil de înțeles, iar vorbele i- 
au fost adresate lui Fronto. 

— Asta-i băiatul? 

— Da. Ele. 

Tânărul gladiator s-a uitat la Rufus preț de o secundă. 

— Eu sunt Cupido, a spus el, cu o întrebare nerostită în glas. 

Rufus a ezitat, dar Fronto a răspuns pentru el. 

— Asta este Rufus. Este sclavul meu, dar într-o zi, dacă 
învaţă, îmi va fi partener. 

— Așadar, Rufus, acum mă urâăști? Pentru ce i-am făcut 
animalului tău? 

Rufus a clipit pentru a-și alunga o lacrimă, dar nu a spus 
nimic. 

— Mi s-a spus că trebuie să ţi se predea câte ceva despre 
realitatea arenei. Cruzimea? Bănuiesc că a făcut parte din 
instruirea ta. 

Cupido l-a fixat pe Fronto cu o privire lungă, care l-a făcut pe 
masivul om să se cutremure. 

— Nu a fost ceva care să-mi placă. Am făcut ceea ce am fost 
plătit să fac. Așa că, îţi spun acum cu toată sinceritatea, ca să 


30 


nu ajungem dușmani, mai este încă o lecţie pe care trebuie să o 
înveţi - nu-ți irosi ura pe cineva care nu are luxul de a alege. 

Cu o aplecare de cap, s-a îndepărtat. 

(J 

Cu trecerea timpului, sentimentele lui Rufus au oscilat de la o 
extremă la alta, de fiecare dată când a trecut în revistă, în 
minte, cele întâmplate. La început, l-a urât pe Fronto pentru 
tratamentul nemilos aplicat unui animal care nu făcuse nimic 
pentru a merita moartea cumplită de care avusese parte. S-a 
gândit chiar să fugă de la negustor, dar nu avea deloc idee unde 
s-ar fi putut duce. În cele din urmă, și-a dat seama că lecţia cu 
Circe era una pe care el ar fi trebuit să o înveţe de unul singur. 
Nu putea rămâne loc pentru emoţii când animalele erau 
destinate arenei. Inimile lor puteau să bată și ele să respire 
același aer curat ca și oamenii, dar tot ele erau condamnate din 
momentul în care erau capturate în savanele sau în junglele din 
ținuturile lor natale. De acum înainte trebuia să își împietrească 
inima și să le trateze ca pe niște unelte cu care să lucreze. 
Odată cu această realizare a venit o alta: Fronto era mai mult 
decât proprietarul lui. În cele câteva luni de când erau 
împreună, îi devenise prieten, iar când Rufus s-a gândit la o 
întreagă viaţă în care fusese adeseori singur, iar uneori chiar 
marginalizat, acest fapt conta enorm. 

Această înțelegere a deschis o altă ușă și i-a indus un 
simțământ minunat, care nu-i fusese familiar. O dorință de a-și 
schimba viaţa în bine. Vremea petrecută cu negustorul de 
animale fusese un succes. Știa că - dacă muncea din greu și 
făcea progrese - avea șansa reală de a deveni libertul lui Fronto 
și de a-i fi partener de afacere, poate chiar de a-și deschide o 
afacere numai a lui. Fronto îi promisese să îl ia cu el într-una din 
călătoriile sale la Cartagina. Era posibil să-și vadă iarăși mama? 
Mai era ea în viaţă, măcar? 

Următorul pas în dezvoltarea lui s-a făcut pe neașteptate, în 
octombrie, când primii nori de furtună au năvălit dinspre coastă, 
făcând animalele să umble nervos prin cuștile și ţarcurile lor. 
Fronto i-a ordonat lui Rufus să-și împacheteze cele câteva 
lucruri personale și să le mute în vila sa de la marginea orașului. 
După ce s-a instalat, Rufus a fost chemat înaintea stăpânului 
său. Fronto nu era singur. Cu el era un bărbat mic și gras, cu 
ochi scânteietori, inteligenți și cu câte un smoc de păr rebel ce îi 


31 


creștea deasupra fiecărei urechi, dându-i înfățișarea unei 
veverite bine hrănite. 

— Acesta este Septimus. Este grec. Are să te înveţe literele 
voastre. 

Astfel a început o călătorie lungă și adeseori dificilă, care i-a 
deschis lui Rufus ochii asupra minunilor unei lumi noi și l-a 
purtat în locuri mai presus de imaginaţia lui. A fost un proces 
lent, dar, începând cu cele mai simple povestiri pentru copii, 
Septimus l-a învăţat magia cuvântului scris. Fronto adunase o 
bibliotecă bine garnisită: suluri strâns înfășurate în tocuri de 
protecţie din piele, puse frumos pe rafturi de jur-împrejurul 
pereţilor încăperii. Lui Rufus nu-i plăcea nimic mai mult decât să 
treacă prin ele, chiar dacă multe dintre cuvinte și ceea ce 
descriau ele erau dincolo de înțelegerea lui. 

După șase luni a început să îl însoțească pe Fronto la întâlniri 
cu oamenii care organizau marile jocuri din arenă. Oameni care 
răspundeau înaintea senatorilor și a consulilor, ba chiar și a 
împăratului însuși. La început, a stat în spate fără să scoată o 
vorbă, concentrându-se asupra celor ce se spuneau și uneori, 
mai important, asupra celor ce nu se spuneau, încercând să 
înţeleagă detaliile complexe ale negocierilor. Semnale aproape 
imperceptibile făcute cu ochiul sau cu mâna însemnau diferențe 
de mii de sesterţi. Erau oameni puternici, toți membri ai 
aceleiași bresle, care supravieţuiau mulțumită istețimii lor și 
capacităţii pe care o aveau de a încheia târguri mai dure decât 
rivalii lor. Rufus a înţeles foarte repede că a-i subestima sau a-i 
trata cu ușurință însemna să te joci cu focul. 

Incet-încet, s-a produs o schimbare în statutul lui. Acum, 
Fronto îl introducea ocazional în conversaţie, cerându-i părerea 
în vreo problemă de mică importanţă sau sfatul cu privire la 
calitatea vreunuia dintre animalele pe care el le cunoștea atât 
de bine. Nu a fost niciodată menţionat direct, dar toți cei de pe 
canapelele din jurul mesei de negociere erau conștienți de asta. 
Sclav sau nu, Fronto îl adoptase pe Rufus ca moștenitor al său. 

e 

Când lucra cu animalele, Rufus se gândea adeseori la tânărul 
gladiator. Incetase de mult să-l mai învinovățească pe Cupido de 
moartea lui Circe. Leopardul fusese dintotdeauna destinat 
arenei. Prostia lui - a lui Rufus - fusese cea care îi grăbise 
sfârşitul. 


32 


S-au întâlnit din întâmplare la începutul primăverii, la unul 
dintre primele spectacole ale noului sezon. Între timp, numele 
de Cupido ajunsese să fie pronunţat cu respect de entuziaștii 
amfiteatrului. Era respectat de cei bogaţi și puternici. Rufus a 
fost surprins și flatat când gladiatorul l-a abordat și l-a întrebat 
politicos cum o mai ducea. 

— O duc bine, dar aud că tu o duci și mai bine. Se spune că ai 
ucis douăzeci de oameni. 

Luptătorul cu ochi cenușii a râs, respingând zvonul. 

— Ce știu ei, pederaștii și bătăușii ăștia de neveste, care ţipă 
după sânge de pe locurile ieftine? Nu toate luptele sunt pe viaţă 
și pe moarte și nu orice luptă care pare a se sfârși prin moarte 
produce un cadavru. 

Rufus auzise vorbindu-se că nu întotdeauna mulțimea era cea 
care hotăra cine trăia și cine murea în arenă. Cupido părea să 
confirme asta, dar gladiatorul simţea în mod limpede că 
dezvăluise destule și Rufus a decis să nu sape mai adânc. În loc 
de asta, în timp ce mergeau în lungul cuștilor cu animale de sub 
arenă, l-a întrebat pe Cupido despre numele lui neobișnuit. 

Luptătorul a ridicat din umeri. 

— Asta este numele meu din arenă. Numele meu adevărat nu 
are nicio importanță acum. Persoana care a avut numele acela a 
dispărut pentru totdeauna. Am fost prinţul poporului meu, dar 
când oamenii din tribul tatălui meu s-au ridicat împotriva 
romanilor și au fost învinși, am devenit și eu sclav, ca toți 
ceilalți. Romanii m-au trimis la o fermă. Un loc nicidecum 
sănătos. Mulţi dintre ai noștri au murit în cariere. M-ar fi muncit 
până la moarte, dacă rămâneam acolo. 

— Cum ai reușit să scapi? 

— Să scap? N-am scăpat. Supraveghetorul era un om care își 
folosea biciul și piciorul cu prea mare libertate. Le-a folosit pe 
mine o singură dată, a spus Cupido, pe un ton mândru. l-am luat 
biciul și l-am bătut până ce a implorat îndurare și i s-a dezlipit 
pielea de pe șira spinării. Poate ar fi trebuit să îl omor. Când și-a 
revenit, cu siguranţă că m-ar fi omorât el pe mine. Am avut însă 
noroc. Magistratul local mi-a dat să aleg între cruce și ring. Am 
ales ringul. 

Zâmbetul cel trist i s-a întins pe buze. 

— Acum, oamenii importanţi mă tratează ca pe un prinţ. 
larăși. Un senator mă plătește ca să-i fiu gardă de corp, ca să-și 


33 


impresioneze prietenii, dar și ca un avertisment pentru dușmani. 
Ştie că îl dispreţuiesc, pe el și pe toţi cei de teapa lui, dar tot 
trebuie să-i învăţ pe copiii lui cum să folosească sabia și să se 
apere singuri, iar el mă acoperă cu daruri. Săptămâna trecută, 
un alt cavaler bogat mi-a trimis o femeie frumoasă, pentru că a 
câștigat bani de pe urma mea. A părut dezamăgită când am 
trimis-o înapoi neatinsă. 

Rufus a fost uimit că gladiatorul găsea atât de puţină 
satisfacţie în propriile realizări. El unul se întrebase adeseori 
cum ar fi să trăieşti aclamaţiile unei mulţimi imense, în arenă. 
Uneori se visa în locul lui Cupido, cu sabia cântându-i în mână în 
timp ce își secera adversarii, dar întotdeauna venea un moment 
cumplit, când vârful sabiei șovăia, și atunci se trezea asudat, cu 
convingerea certă că următoarea victimă ar fi urmat să fie el 
însuși. 

— Tu ai un talent minunat, un nume mare și aclamaţiile unei 
jumătăţi din Roma. În una dintre zilele bune lucrez ca funcţionar, 
iar într-una proastă sunt poate nevoit să șterg la fund un 
hipopotam. Care ar fi viaţa pe care ţi-ai alege-o? 

Luptătorul s-a întors spre el cu o undă de iritare. 

— Da, am parte de aclamații, dar pentru ce? Într-o zi, sângele 
vărsat în arenă va fi al meu. Atunci, la ce bun vor fi toate 
aclamaţiile trecute ale gloatei? Am să fiu doar un sac găurit, de 
mațe și oase, care să fie târât afară din arenă și dat de mâncare 
la leii tăi. Și da, ai dreptate, chiar am un talent. Talentul de a lua 
viaţa și de a face ca asta să pară un lucru ușor. Dar un 
asemenea talent se plătește cu un preț. Unii dintre oamenii pe 
care i-aș numi prietenii mei găsesc plăcere în a ucide. Trăiesc 
pentru fracțiunea aia de secundă în care moare un om. 
Savurează sentimentul pe care îl dă lama care pătrunde prin 
piele și carnea ce se închide în jurul ei o îmbrățișează ca pe un 
oaspete binevenit. Nimic din viaţă nu le dă o satisfacţie mai 
mare... lar eu? Mă dispreţuiesc pe mine însumi, pentru că a 
ucide este atât de ușor. În arenă nu sunt decât două feluri de 
oameni: cei iuți și cei morţi. Oamenii care mă înfruntă pe 
pământul bătătorit sunt deja morţi. E ca și cum ar lupta cu 
picioarele prinse în noroi. Așteaptă până când m-am poziţionat 
pentru a-i străpunge. Se plasează singuri unde vreau eu să fie. 
Armele le fulgeră, dar sunt făcute din aer, nu mă pot atinge. 


34 


Atunci îi ucid. Are oare un măcelar talent? Sau un casap? Atunci 
da, și eu am talent. 

S-a întors și s-a îndepărtat, lăsându-l pe Rufus complet 
nedumerit. 


35 


e Capitolul V 


În Roma, un zvon putea trece de pe Palatină pe Aventină mai 
repede decât lătratul unui câine. Dar cel mai recent s-a dovedit 
a fi adevărat. Tiberius nu mai era omul care își condusese 
legiunile peste Rin pentru a cuceri Germania. Împăratul se 
simţea bine acum pe insula Capri, un loc al desfrâului care l-ar 
face și pe cel mai deschis la minte roman să se albească la faţă. 
Conducătorul aflat în pragul bătrâneţii își întrecuse toți rivalii 
vreme de douăzeci de ani și era sigur pe putere. Nu avea nevoie 
să curteze popularitatea mulţimii și era îndeajuns de șiret 
pentru a profita de acest fapt. A refuzat să mai sponsorizeze 
vreun joc pe viitor. 

Rufus s-a gândit că Fronto avea să fie îngrijorat de încetinirea 
comerțului, însă negustorul a sesizat o oportunitate acolo unde 
alţii vedeau o criză. 

— Nu-ţi face griji, băiete, jocurile au să revină. Se spune că 
tânărul pe care Tiberius și l-a ales ca moștenitor nu se mai 
satură de spectacole. Între timp, ni se oferă ocazia de a ne 
îmbunătăţi stocul de animale. 

Cupido, interesat să afle mai multe despre fiarele pregătite 
pentru arenă, a devenit un vizitator regulat al țarcurilor lui 
Fronto. Îmbrăcat cu o tunică albă, ar fi putut trece drept un 
oarecare tânăr sclav, chipeș, de înălţime și constituţie medie, 
dar era o impetuozitate a spiritului în el, o tensiune și o prezenţă 
care îi făcea pe alţi oameni să se dea de o parte. 

A evaluat animalele de la fermă cu ochi de profesionist, 
comentând pe seama rezistenţei unei antilope și a energiei sau 
lipsei de vlagă a următoarei. S-a oprit lângă adăpostul care 
conţinea ceea ce acum Rufus cunoștea drept rinocer. Cupido a 
râs din toată inima când tânărul sclav i-a explicat cum îi făcuse 
Fronto cunoștință cu masivul animal, care acum îi ţintuia cu 
privirile, curios, cum stăteau ei lângă gard. 

— Trebuie să fie mult mai rapidă decât pare, a spus 
gladiatorul cu admiraţie. lar pielea aia pare la fel de tare ca 
pielea triplu tăbăcită. Nu mi-ar plăcea s-o înfrunt numai cu o 
sabie: ar ricoșa pur și simplu din ea. Cred că are coarnele alea în 


36 


aceeași măsură pentru a speria și pentru a ucide, dar ar zdrobi 
un luptător din infanteria ușoară, ba chiar și un hoplomachus 
fără probleme. Probabil că ar fi nevoie de o echipă dublă, 
formată dintr-un om cu plasă și un murmillo cu armură grea, ca 
Sabatis, ca să o învingă. 

Cupido s-a interesat de numeroasele cuști și țarcuri goale de 
la fermă. Rufus i-a explicat că Fronto se afla într-o nouă 
călătorie în Africa, pentru a cumpăra alte animale, și l-a asigurat 
că aveau să fie pline iarăși în numai câteva săptămâni. Peste 
ochii gladiatorului s-a lăsat o umbră. 

— Crezi că există destule creaturi pe lume ca să-i menţină pe 
romani bine dispuși? Uită-te la ele. Sunt la fel de frumoase ca în 
sălbăticie. Fiecare are o menire și un loc, de la cea mai fioroasă 
dintre feline, până la cea mai docilă dintre antilope. Nu merită 
ele să trăiască? 

— Este un punct de vedere curios din partea unuia care se 
ocupă cu ceea ce te ocupi tu. 

— Când intru în arenă, îmi las sentimentele în camera unde 
ne înarmăm, a răspuns Cupido. După aceea, când curgerea 
sângelui s-a încheiat, lucrurile se schimbă. Fiecare viaţă pe care 
o iau, fie ea de animal sau de om, îmi atârnă greu în minte. Știu 
că într-o zi povara asta are să mă zdrobească. Dar nu fi trist 
pentru mine, Rufus. Soarta mea a fost decisă din primul 
moment când am pătruns în arenă. Rudis-ul nu este pentru 
mine. Poţi să-mi oferi o moarte curată și rapidă și am să fiu 
multumit. 

Rufus a fost surprins de fatalismul prietenului său. Rudis 
reprezenta sabia cioplită din lemn, care era oferită unui 
gladiator în ziua când își câștiga libertatea. 

— Dar tu ești cel mai faimos luptător din întreaga Romă. 
Mulțimea te iubește. Oamenii mari te caută și te răsplătesc cu 
daruri și bani. Va veni cu siguranţă și ziua când darul va fi o 
sabie din lemn, nu? 

Cupido a clătinat din cap și a schimbat subiectul. 

— Îmi amintesc de prima zi când ne-am întâlnit, când 
plângeai după leopard. În curând, n-o să mai fie niciun leopard 
sau antilopă sau rinocer. Au să dispară toate în burdihanul 
nesăţios al jocurilor. Ce-ai să te faci atunci? 


37 


— Fronto știe ce face. Are să găsească mai multe animale 
pentru noi, a spus Rufus cu mai multă încredere decât simțea că 
are. 

— Poate că de data asta și rândul viitor. Dar va veni o zi când 
nu va mai putea. Gândește-te la asta, Rufus. Gândește-te la un 
mijloc de a oferi distracţii fără sânge. Eu am studiat gloata. Nu 
vin numai pentru sânge. Dacă le dai ceva diferit, ceva ce nu au 
mai văzut, probabil că au să fie satisfăcuţi cu ceva mai puţin, 
dar totuși satisfăcuţi. 

Din misiune s-a întors un Fronto istovit și descurajat. 
Negustorii de animale de la taberele de livrare de pe coastă au 
spus cu toții aceeași poveste. Aveau puţine animale de vânzare, 
iar cele pe care le aveau erau de o calitate scăzută și la un preţ 
ridicat. Angajase ghizi și făcuse dificila călătorie până la munte, 
dar vestea a fost aceeași. Rumegătoarele fie fuseseră vânate 
până la dispariţie, fie se refugiaseră spre sud, iar prădătorii care 
trăiau pe seama lor le urmaseră. Fronto își vărsa năduful 
înaintea lui Rufus în apropierea porții menajeriei, când au fost 
întrerupţi de un strigăt. 

— Cornelius Aurius Fronto, crai bătrân. Ai fost în Mauritania, 
dar nu mi-ai spus că te duci. Ți-aș fi putut face rost de ceva 
afaceri. 

Fronto s-a scuzat și s-a dus să-și întâmpine musafirul, un 
bărbat înalt, chel, într-o tunică largă, roasă până la urzeală, care 
îi atârna lejer în jurul trupului slab. A petrecut treizeci de minute 
absorbit în conversaţie cu vizitatorul său, iar când a revenit 
pentru a-și relua discuţia cu Rufus, masivul Fronto arăta 
neobișnuit de gânditor. 

— Cine era ăla? a întrebat Rufus, fără să-și poată stăpâni 
curiozitatea. 

Fronto a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio 
importanţă, dar Rufus a insistat. 

— Cândva, poate că o să îmi prindă bine să-l cunosc pe omul 
ăsta. Întotdeauna îmi spui că a cunoaște înseamnă profit. 

— Îl cheamă Narcissus, a spus negustorul fără niciun chef. 
Cumpără și vinde bunuri. 

— Ce fel de bunuri? 

Fronto nu a răspuns direct. 

— Este libertul unuia dintre senatorii noștri, un membru mai 
puţin important al familiei imperiale. Este foarte deștept, poate 


38 


cel mai deștept om pe care-l cunosc eu. Vorbește șapte limbi și 
o duzină de dialecte. Uneori îl angajez ca interpret. Alteori îi fac 
câte-o favoare. 

— O favoare? 

— Da. Uneori, când mă contactează, duc un mesaj unei 
anumite persoane, într-un anume port. Primesc în schimb un alt 
mesaj, pe care i-l predau lui Narcissus. 

— Așadar, bunul pe care îl cumpără și îl vinde el este 
informația? Atunci este spion? 

Fronto s-a întors ca să-l privească pe Rufus în faţă, cu o 
privire tăioasă. 

— Nu. Nu e spion. E om de afaceri. Cumpără și vinde, exact 
cum fac și eu. Dacă informaţia ajunge în cele din urmă la 
urechile lui Tiberius, asta nu mă interesează pe mine. 

— Trebuie să fie un om important Narcissus ăsta, a spus 
Rufus gânditor. 

Fronto a răspuns printr-o fluturare neglijentă a mâinii lui mari. 

— A, lui Narcissus i-ar plăcea să fie important. Și bogat. Dar 
nu va fi niciuna, nici alta. Senatorul lui este un nimeni paralitic, 
iar alegerile pe care le face Narcissus sunt la fel de neinspirate 
ca și alegerea sponsorului. Este bine știut la Circus că atunci 
când Narcissus mizează pe roșu, zeii vor favoriza verdele. Haide, 
avem treabă de făcut. 


39 


e Capitolul VI 


Nu i-a luat mult negustorului de animale ca să descopere că 
nu toate erau la fel cum le lăsase. 

Rufus stătea de vorbă lângă cuștile leilor cu Cassius, 
îngrijitorul-șef, când un fornăit în spatele lui l-a făcut să se 
întrebe dacă nu cumva vreunul dintre țarcuri fusese lăsat 
neîncuiat. Dar era Fronto și era furios. 

— În numele zeilor nemuritori, ce ai făcut? Eu nu ţi-am dat 
permisiunea să desparţi felinele tinere de cele adulte. Ai să le 
distrugi la fel cum ai făcut cu leopardul. 

Rufus știuse că acest moment avea să vină, dar nu era 
pregătit pentru forţa vulcanică a mâniei lui Fronto. Sperase să 
reușească să-și explice planul mai din timp, dar, cumva, 
momentul nu păruse niciodată potrivit. Acum, feţele le erau atât 
de apropiate, încât bărbatul mai tânăr simţea furia radiind din 
Fronto precum dogoarea dintr-un foc deschis. 

— Te-am lăsat responsabil aici pentru că am crezut că pot 
avea încredere în tine, a răcnit Fronto. Tot ce aveai de făcut era 
să menţii lucrurile în stare de funcţionare, dar nu te-ai putut 
abţine, nu-i așa? Nu nega - știu totul despre asta. Am auzit ce-ai 
făcut cu leii. l-ai mângâiat, ai stat în cușcă cu ei, i-ai hrănit din 
mână. Pe Jupiter! Te-ai luat până și la trântă cu afurisitele de 
fiare. Când intră în ring, n-au să mai lupte cu gladiatorii, au să 
încerce să-i omoare strângându-i în braţe. 

Rufus a deschis gura să răspundă, dar modestul semn de 
înfruntare nu a folosit decât la a-l înfuria pe Fronto și mai rău. 

— Ești prea moale. Am vrut ca tu să ai toate astea, dar nu am 
muncit pentru a ajunge cetățean roman, plecând de la o fermă 
din Etruscia, numai ca să poţi tu să arunci totul pe apa 
sâmbetei. N-ai să fii niciodată nimic altceva decât un sclav. Te 
poți muta din casă, înapoi la locuinţele sclavilor, diseară. Dispari 
dinaintea ochilor mei. 

Rufus a refuzat să se miște atunci când bărbatul masiv a 
încercat să treacă dându-l la o parte din cale și Fronto a fost 
foarte surprins de greutatea umărului care l-a oprit în drum, ca 
și de forța din vocea băiatului. Băiat? Poate că nu mai era doar 


40 


un băiat. Acesta era un alt Rufus decât cel care-i făcuse cu 
mâna la plecare, în urmă cu trei luni. 

— Știu câte animale ai adus. Opt. Șase kudu și doi gheparzi 
răpănoși. Cât de mult crezi că o să putem rezista pe piaţă fără 
animale? Nu ești prost, Fronto. Știi răspunsul la fel de bine ca și 
mine. 

— Răspunsul este să merg cât de departe este nevoie pentru 
a găsi noi animale, a scuipat Fronto. 

— Nu. Răspunsul este să ţinem în viață animalele pe care le 
avem, să găsim o modalitate de a câștiga gloatele fără să le 
sacrificăm. Putem folosi animalele iarăși și iarăși. Asta ne poate 
îmbogăți. 

Fronto a râs neîncrezător. 

— Acum, cine este prostul? Mulțimea nu vrea decât sânge. Nu 
a vrut decât sânge vreme de o sută de ani. Crezi că o putem 
înţărca acum cu câteva trucuri prăpădite? 

Rufus l-a privit drept în ochi și negustorul s-a înmuiat, mânia 
începând să-i dispară ca un val ce se retrage de pe o plajă 
acoperită cu pietre. 

— Cel puţin, lasă-mă să încerc. 

Fronto a recunoscut hotărârea în ochii lui Rufus. Era în ei o 
siguranţă care a făcut ca refuzul ce-i stătea pe limbă să moară 
înainte de a se naște. Pentru o clipă, s-a văzut pe el însuși în 
tânărul care-i stătea în față: încăpățânat, impetuos, netemător 
de eșec. Mânia i s-a evaporat cu totul și a clătinat din cap, uimit 
de propria-i slăbiciune. 

— Zeii să mă aibă în paza lor, dar spune-mi ce vrei să faci. 

a 

În săptămânile care au urmat, Rufus și-a petrecut fiecare 
moment de veghe împreună cu felinele. A descoperit că erau la 
fel de deosebite între ele prin dispoziție și obiceiuri, cum erau și 
oamenii între ei, și a părut firesc să dea fiecăreia câte un nume, 
deşi a avut grijă să nu lase ca Fronto să descopere asta. 

— Tu te vei numi Diana, i-a spus el leoaicei mai mici, dar mai 
agile. Pentru că tu vei fi într-o bună zi un vânător nespus de 
iute. 

— lar tu ești Africanus, a șoptit el în urechea celui mai mare 
mascul, a cărui coamă avea să se transforme în curând - din 
șuvițele pufoase ale momentului prezent - în măreţul simbol al 
puterii și al forţei ce avea să umple de respect și teamă pe 


41 


oricine, fiară sau om, cu care se va confrunta. Pentru că tu ești 
un viteaz și măreț învingător. 

După ce supunerea a devenit un obicei, Rufus a fost sigur că 
le putea pune să facă orice. Singura întrebare era, ce anume? 

L-a căutat pe Cupido la școala de gladiatori, unde l-a găsit pe 
atlet efectuând o serie de mișcări complicate sub privirile atente 
ale lui /anista, proprietarul școlii și organizatorul luptelor sale. 
Sabatis se uita de la marginea spaţiului de antrenament și Rufus 
i s-a alăturat, urmărind fascinat cum Cupido, complet gol, făcea 
piruete și dansa, tăind forme fulgerătoare în aerul din jurul lui, 
cu sabia ce-i lucea în lumina soarelui. 

— Fă-te comod: o să exerseze chestiile astea cât e ziua de 
lungă. Mă dă gata numai uitându-mă la el, a mormăit uriașul. 

Părea imposibil ca cineva să poată menţine un asemenea 
ritm. Dar gladiatorul nu a șovăit niciodată cât timp soarele s-a 
înălţat tot mai sus pe cerul dimineţii, deși Rufus vedea că 
mușchii îi tremurau de efort, iar sudoarea îi curgea în părâiașe 
sclipitoare în lungul trupului ars de soare. În cele din urmă, la un 
semn al antrenorului, s-a oprit, cu pieptul ridicându-i-se în ritmul 
în care plămânii lui torturați trăgeau înăuntru aerul cald. Rufus a 
rămas în umbră, continuând să-l privească pe Cupido, care 
încuviinţa din cap în timp ce antrenorul îi vorbea în șoaptă, 
subliniind unde anume se puteau face îmbunătățiri. 

În fine, /anista i-a înmânat gladiatorului tunica și s-a 
îndepărtat. Cupido a venit la umbră, lângă Rufus. S-a lăsat cu 
spatele de perete, cu ochii închiși, și a sorbit dintr-un recipient 
cu apă călduţă. 

— Așadar, ai venit să ni te alături, Rufus? Ai vrea să lupți 
alături de mine la jocurile următoare? 

Rufus a izbucnit în râs. Amândoi știau că nu ar fi putut rezista 
în arenă nici cât o ninsoare în Egipt. 

— Nu. Am venit pentru că îmi face plăcere să te văd cum 
suferi, dar și pentru că faţa ta de bebeluș nu poate ascunde 
faptul că ești mai înţelept decât te recomandă anii, iar eu amo 
nevoie disperată de ceva înţelepciune. 

Cupido l-a privit curios. 

— Foarte bine, dar hai să facem câţiva pași în timp ce vorbim. 
Nu îmi pot lăsa mușchii să înțepenească. 

Luându-și la revedere de la Sabatis, au pornit-o prin oraș. Lui 
Rufus îi plăceau foarte mult străduțele înguste și aglomerate și 


42 


era limpede că gladiatorul îi împărtășea plăcerea. Sub o 
copertină erau ţesături fine, lucioase, în toate culorile 
curcubeului, despre care Cupido l-a asigurat că veneau dintr-o 
țară de la răsărit, unde soarele era atât de strălucitor, încât 
oamenii trăiau cu ochii permanent închiși. Tarabele cu fructe 
vindeau pere coapte și moi, stacojii și aurii, caise cu coaja de 
catifea și rodii îndesate și urâte. 

S-au trezit că merg pe o stradă din apropierea celei mai mari 
brutării a lui Cerialis, și Rufus a văzut o figură cunoscută la 
taraba din faţa prăvăliei. 

— Corvo! Tot îl mai duci pe bătrânul Atticus, cel orb, cu 
zăhărelul? 

— Nu eu, Rufus. Acum sunt Corvo cel serios. Muncă, muncă și 
iar muncă și după aia, poate, și ceva plată. 

Chipul vânzătorului cu păr creţ radia de plăcerea de a-și fi 
recunoscut fostul tovarăș de muncă. 

— Dar, cel mai important, încă mai coci cea mai bună pâine 
din Roma? 

— Sigur că da, a fost Corvo de acord. S-ar putea ca Atticus să 
vadă la fel de bine ca o cârtiţă, dar el macină cea mai bună 
faină, iar eu coc cele mai bune franzele. 

Și-a aruncat privirile în jur și a spus în șoaptă: 

— Și încă mai păstrăm câte ceva bun sub tejghea, pentru 
prietenii vechi. 

A băgat mâna sub pânza care acoperea măsuţa pe care își 
ținea expusă pâinea și a scos la iveală cinci bucăţi diferite din 
diverse feluri de pâine, dintre care cea mai mare era o jumătate 
de cerc cu o linie distinctivă de-a curmezișul crustei. 

— Încearcă-le. Zi ce crezi despre ele. 

Rufus a insistat ca Cupido să ia prima bucată, de onoare. S-a 
uitat cum gladiatorul mușcă dintr-o bucată de pâine făcută din 
faină măcinată mare, care avea mijlocul de culoare maroniu 
închis. 

— E bună, a spus el cu gura plină. Dar cred că ar trebui să 
scoateţi astea. 

A scuipat în palmă un bob de orz tare ca o pietricică. 

Corvo a izbucnit în râs. 

— Panis rusticus - pâinea ţăranului. La fel sunt și astea, 
sordidus, castrensis și plebeius, dar din faină ceva mai bine 
măcinată. Acum încearc-o pe asta. 


43 


A arătat înspre bucata cea mai mare, care era de un galben- 
auriu închis. 

— Panis siligineus. Cea mai fină pâine pe care o facem. 

Cupido a mușcat prin coajă, până la miezul moale din interior. 
Destul de compactă ca structură, era de culoare crem-deschis și 
avea o aromă curată, proaspătă, care devenea încă și mai bună 
cu cât o mesteca mai mult. In cele din urmă a înghiţit-o, cu 
părere de rău, dorind ca momentul să mai dureze. 

— Nu e rea, a spus el, încercând fără succes să pară 
neimpresionat, iar Rufus i s-a alăturat lui Corvo într-un hohot de 
râs neîncrezător, în timp ce îl părăseau pe brutar, continuându- 
și drumul în direcția Colinei Palatine. 

Multe dintre casele pe lângă care treceau aveau fațade 
drepte, de câte șase etaje, punctate cu zeci de ferestre, iar 
Rufus i-a povestit lui Cupido despre cum a fost întâia oară când 
le văzuse. 

— Am crezut că oamenii care locuiesc în ele trebuie să fie 
foarte bogaţi ca să trăiască atât de aproape de nori. După aceea 
am descoperit că era exact invers. Aici trăiesc cei mai săraci; cel 
puţin, cei mai săraci care își permit un acoperiș deasupra 
capetelor. Oamenii care le-au construit sunt niște hoţi, iar 
oamenii care le deţin sunt niște bandiți. Dacă nu mori când ţi se 
prăbușesc în cap, arzi de viu când iau foc. 

Pe drum i-a povestit lui Cupido cu entuziasm despre feline și 
despre cum progresa dresajul, dar a trebuit să recunoască în 
cele din urmă că nu știa care ar fi trebuit să-i fie următorul pas. 

— Am discutat asta cu Fronto, dar fiecare idee pe care o 
analizăm este mai proastă decât cea de dinainte. Nu avem 
decât o singură aruncare de zar - dacă dăm greș, leii or să 
moară și la fel, probabil, și noi. 

Cupido s-a gândit un moment, cu privirile lui albastru-cenușii 
fixate undeva înaintea lor. 

— Dispoziţia mulţimii este cum vrei tu, numai sigură nu, a 
spus el în cele din urmă. Îţi amintești prima noastră întâlnire? 

— Cum aș putea-o uita? 

— Da, dar pe bietul prostănac de Serpentius? 

— Gladiatorul care a fugit de leu? Da, mi-l amintesc. Arăta 
atât de jalnic, cum alerga prin arenă. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Următoarea lui luptă - prima lui luptă propriu-zisă - i-a fost 
și ultima. Nu era deloc înzestrat pentru arenă. 


44 


— Îmi pare rău. 

— De ce? Nu l-ai cunoscut. Nu era decât un sclav oarecare. 
Doar o bucată de carne azvârlită mulţimii. Dar amintește-ţi. Îţi 
aduci aminte de reacția lor când el a luat-o la fugă? Ce au făcut? 

— A fost trist. Și-au bătut joc de bietul om. 

— Nu, nu a fost trist, iar ei nu l-au batjocorit. Li s-a părut 
amuzant și au râs de el. Acum pricepi? 

Rufus s-a uitat nedumerit pentru un moment, apoi lumina 
înţelegerii i-a scăpărat în priviri și un tremur l-a străbătut de-a 
lungul șirei spinării. 

Era momentul lui să intre în ring. 


45 


e Capitolul VII 


Dacă cele câteva săptămâni din urmă fuseseră ocupate, cele 
care le-au urmat au fost de două ori pe-atât. Din zori și până în 
seară, Rufus a lucrat cu leii într-un ţarc asemănător ca mărime 
și formă cu arena. 

In fiecare seară când se întindea pe patul lui tare, mușchii îl 
dureau și zgărieturile de pe piele îl usturau sub unguentul pe 
care i-l procurase Fronto - un unguent împotriva otrăvii de pe 
ghearele leilor, otravă care putea face orice rană să se umile și 
să se facă mai întâi roșie, apoi neagră și să ducă la o moarte 
chinuitoare. Dar, în flecare zi, el însuși a învăţat mai multe și i-a 
învăţat la fel de multe pe lei și a devenit astfel mai încrezător că 
putea, de fapt, să reușească. 

A fost nevoie de o vizită a lui Cupido pentru a-i aduce egoul, 
ce i se înălța tot mai sus, înapoi pe pământ. 

— Da, da, leii sunt foarte buni, a spus el. Dar nu este 
suficient. Dacă vrei să convingi mulţimea, trebuie să fii în stare 
să le arăţi ceva deosebit, ceva ce ei nu au mai văzut niciodată. 
Gândește-te. Ce mai este? Ce poţi să faci pentru a bine-dispune 
un senator care s-a plictisit să se tot uite la doi oameni care 
încearcă să se ciopârțească unul pe altul în bucățele? 

Rufus a clătinat din cap, simțind că îl cuprindea disperarea. 

— Nu știu. Am încercat totul. Poate că ar trebui pur și simplu 
să renunţ. 

— Dacă renunţi, ești ca și mort, i-a spus Cupido. Și la fel sunt 
și animalele tale. la vino cu mine. 

A luat-o cu pas hotărât peste pământul bătătorit pe lângă 
împrejmuirea antilopelor, cu Rufus pe urmele lui. 

— Acolo, Rufus, acolo este răspunsul pentru tine. 

Rufus s-a uitat fix. Inima parcă a încetat să-i mai bată. 

— Nu, a spus el, cu vocea tremurândă. Nu. Nu pot. 

— Trebuie, a spus Cupido încet. Este singura cale. Dar nu 
spune nimănui, nici măcar lui Fronto. 

e 

Fronto urmărea progresele pe care Rufus le făcea cu leii și era 

impresionat în sinea lui de ceea ce vedea, dar Rufus a urmat 


46 


sfatul lui Cupido și au fost unele aspecte ale dresurii pe care 
negustorul nu le-a văzut. Incă îi venea greu să creadă că tânărul 
avea să reușească, dar pe măsură ce îl privea la lucru s-a simţit 
atras de planul lui Rufus. 

— Credeam că trebuie să-i faci pe oameni să râdă, s-a plâns 
el intenţionat. Mă uit la tine de o oră întreagă și tot ce-mi vine 
să fac este să plâng. 

— Dacă ai impresia că este atât de ușor, de ce nu încerci și 
tu? a răspuns Rufus obosit. 

Fronto a zâmbit. 

— Din fericire, sunt prea bătrân și prea gras. Tu ești cățelul 
cel tânăr, cu poftă de glorie și bogăție. 

— Da, dar dacă reușesc, pentru mine nu va fi decât gloria. Tu 
ai să fii cel cu bogăţia. 

— Poate, dar asta este cât se poate de cinstit. Eu sunt cel 
care pune la bătaie animalele. Chiar și pe tine. Acum, treci 
înapoi la treabă. 

— Poţi să-mi mai faci rost de niște butoaie de lemn? 

— Dacă îţi trebuie să bei, bea apă. Vinul nu ar face decât să te 
moleșească și să-ţi încetinească mișcările. 

— Butoaie goale, cam atât de mari. 

Rufus a întins mâinile înainte, la înălțimea taliei. 

Fronto s-a scărpinat în cap. 

— N-o să fie ușor. Vorbești despre butoaie de bere și numai 
barbarii beau bere. Dar știu pe cineva care s-ar putea să aibă 
câteva de care se poate lipsi. 

Două zile mai târziu, Fronto a fost înapoi lângă gardul 
împrejmuitor, arătând mulțumit de sine. 

Rufus se antrena la cea mai dificilă parte a numărului său 
când a sosit negustorul de animale. Lucrurile mergeau bine și nu 
s-a putut împotrivi tentaţiei de a se umfla în pene. Dar în 
strădania lui de a impresiona, și-a pierdut concentrarea și și-a 
calculat greșit momentul. Ceea ce ar fi trebuit să fie o aterizare 
elegantă s-a sfârșit cu o rostogolire prin praf, cu cei doi lei 
uitându-se la el cu dezaprobare făţișă. 

S-a ridicat de pe jos, l-a bătut pe spate pe Africanus și s-a 
apropiat șchiopătând de locul unde stătea Fronto. 

— Sper că n-ai venit să te bucuri de greșelile mele, a mârâit 
el. 


47 


— Dimpotrivă, a spus Fronto cu mărinimie exagerată. Am 
venit ca să-i dau ocazia celui mai proaspăt clovn al meu să-mi 
arate munca lui în toată perfecțiunea ei, deși se poate să fi sosit 
la un moment nepotrivit. 

Rufus s-a mai înseninat și a zâmbit. 

— Ai pierdut partea cea mai bună. 

— Sper asta din toată inima. Pentru că peste două săptămâni 
am să împărtășesc experienţa cu mai multe mii de concetățeni 
de-ai mei și s-ar putea ca ei să nu fie foarte îngăduitori. 

Rufus a simţit că stomacul îi ajunge în gât. 

— Două săptămâni? Nu pot să fiu gata în două săptămâni. 

— Mă tem că va trebui, Rufus. Spectatorii sunt invitaţi. Ringul 
este gata. Deja se răspândesc zvonuri despre acest nou 
fenomen. Este mult prea târziu acum să dai înapoi. In afară de 
asta, mi-am petrecut toată dimineața pictând afişele. 

— Dar... 

— Niciun dar. Faptul este consumat. Acum, treci înapoi printre 
prietenii tăi blănoși și fă-mă să râd. 

Fronto l-a convins pe /anista lui Cupido să le dea gladiatorilor 
săi mai puţin experimentați ocazia de a se prezenta în 
competiţii nesângeroase, în faţa unui auditoriu care nu avea să 
le ceară moartea dacă nu avea să fie distrat conform 
așteptărilor. 

Rufus și animalele sale urmau să asigure momentul culminant 
al evenimentului. Acesta, cel puţin, era planul. 

e 

Două săptămâni mai târziu, stătea singur în întunecimea de 
sub Taurus. De deasupra se auzeau bubuiturile pașilor pe 
podeaua amfiteatrului și zăngănitul fierului: Cupido își dirija 
gladiatorii într-o bătălie simulată, de o realitate atât de 
înspăimântătoare încât mulţimea își scanda aprobarea, în ciuda 
lipsei ororilor sângeroase. Rufus nu fusese niciodată în viața lui 
mai speriat. 

Și-a golit de două ori măruntaiele în /atrina de care se 
foloseau luptătorii și o dată a vomat fiere dintr-un stomac ce îi 
ardea în flăcări și i se frământa de frică. Mâinile îi tremurau atât 
de rău, încât abia mai putea ţine mânerul sabiei scurte de 
legionar, pe care pumnul i se încleștase spasmodic pe parcursul 
ultimei ore. 

Totul avea să meargă prost. 


48 


A încercat să parcurgă în minte detaliile numărului său, dar 
nu se putea gândi decât la consecințele eșecului. Umilinţa și 
rușinea. Cum mai putea da ochii cu Fronto și Cupido după 
încrederea pe care aceștia o învestiseră în el? Cum de putuse să 
aibă îndrăzneala, prostia de a se gândi că era în stare de asta? 

Cinci mii de oameni se aflau acolo, afară, dincolo de întuneric, 
în așteptare. Așteptându-l pe el. Rufus. Sclavul Rufus. Sclavul 
Rufus, care nu realizase niciodată ceva în viața lui. Sclavul 
Rufus, care în curând avea să stea îngheţat în lumina soarelui, 
iar mulţimea avea să plesnească de râs și să urle ca el să fie 
târât dinaintea lor și înlocuit cu un adevărat comediant. 

Nu o putea face. Nu avea să o facă. 

S-a ridicat, cu picioarele tremurându-i incontrolabil, și a 
început să meargă șovăielnic înspre ușă, îndepărtându-se de 
teroarea care îl măcina și îl sfâșia de parcă ar fi fost deja o 
victimă a arenei. 

Atunci au răcnit leii. 

Au răcnit de nerăbdarea de a-și da frâu liber energiei și poftei 
de joacă. Au răcnit pentru că pe parcursul ultimei săptămâni 
ascultaseră exact aceleași zgomote de bătălie, din cuștile lor 
aflate dedesubtul ringului. Au răcnit pentru că erau pregătiţi. 

Rufus s-a oprit, încremenit cu mâna întinsă pentru a deschide 
ușa. Leii au răcnit iarăși. Și sunetul multiplicat de ecouri prin 
încăperile întunecate i-a redat curajul - se temuse că acesta îl 
părăsise pentru totdeauna. 

Capul, care îi fusese plin numai de gânduri negre, i s-a 
limpezit, ca și cum fusese orb, iar acum, dintr-o dată, putea 
vedea iarăși. Mâna i s-a furișat la gât și la amuleta din dinte de 
leu, care nu-l părăsea niciodată. A tras adânc aer în piept și 
trupul i s-a scuturat cu un ultim spasm. 

S-a răsucit pe călcâie și s-a trezit privind direct în doi ochi încă 
plini de lumina bătăliei. Cupido și-a scos coiful și părul îi era lipit 
de cap precum o coroană de aur topit. Oare de când stătea 
acolo? 

Dar gladiatorul, dacă văzuse ceva, a avut grijă să nu spună 
nimic. 

— Cinci minute, Rufus. Camarazii mei tocmai execută ultimul 
set de mișcări. Uite. Folosește asta, în loc de g/adius. 

Rufus s-a uitat curios la legătura înfășurată într-o pânză, care 
îi era oferită. 


49 


— la-o. 

A luat pachetul din mâinile întinse ale gladiatorului și a 
despăturit pânza care îl învelea. S-a trezit ţinând în mână o 
sabie, atât de lungă încât aproape că putea fi o suliță, și un coif 
de gladiator supradimensionat, de genul celor folosite de către 
murmillones. Ambele obiecte arătau de parcă ar fi trebuit să fie 
incredibil de grele, dar Rufus a descoperit că erau surprinzător 
de ușoare. 

— Încearcă-le, l-a îndemnat Cupido. 

Rufus i-a dat sabia lui Cupido și și-a pus cu ambele mâini 
coiful pe cap. Era atât de mare încât îi acoperea capul în 
întregime și îi stătea pe umeri, dar găurile pentru ochi erau abil 
plasate, astfel încât, deși din exterior părea a fi imposibil să 
poată vedea ceva, vederea abia dacă îi era mai stânjenită decât 
dacă ar fi purtat un coif normal. 

— Chiar trebuie să port asta? a întrebat el, cu vocea atenuată 
de casca ce-i cuprindea complet capul. Trebuie să arăt 
caraghios. 

— Chiar arăţi. Tocmai ăsta-i rostul lui. Încearcă sabia. 

Rufus a făcut cum i s-a spus și a întins sabia înainte. 

— Minunat. Arăţi ca un nobil căruia tocmai i s-a pus în mână 
un rahat. Fă câteva mișcări cu sabia. 

Din nou, Rufus a făcut cum i s-a cerut. A fost surprins să 
descopere că atunci când rotea sabia, lama se arcuia înainte și 
înapoi de parcă ar fi fost însufleţită. 

— Armurierul meu le-a făcut dintr-o șarjă de fier nereușită, l-a 
lămurit Cupido. Tăișul este atât de bont încât nu ar vătăma nici 
măcar o muscă. lar când încerci să împungi ceva, se răsucește 
înapoi. Dă-i înainte, încearc-o. Atacă-mă. 

Cupido purta o platoșă din fier lustruit și a insistat până când 
Rufus nu a mai putut refuza. 

— Vezi, n-ai putea să străpungi nici măcar o bucată de 
brânză. Ai putea la fel de bine să mă ameninţi cu o nuia. Acum 
ești gata? 

Rufus și-a scos coiful și l-a privit pe Cupido drept în ochii lui 
cenușii și pătrunzători. A dat din cap. 

— Da, sunt gata. 

Cupido i-a pus o mână căuș pe umăr și l-a strâns puternic. 

— Atunci, du-te și dă mulţimii ceea ce a venit să vadă. 


50 


Drumul până la trapa de sub arenă a fost cel mai lung și 
singuratic pe care îl parcursese Rufus vreodată. Tunelurile în 
formă de labirint păreau să se continue la nesfârșit și, cu toate 
că a întâlnit câţiva oameni pe care îi cunoștea, aceștia l-au 
tratat de parcă ar fi fost invizibil, abătându-și privirile în altă 
parte, ca și cum a se uita le el însemna a-i împărtăși soarta. În 
cele din urmă a ajuns la platforma de lemn care avea să îl ridice 
direct în mijlocul arenei. Deasupra capului său, urletele mulţimii 
erau amplificate de puțul gol. A stat cu capul plecat, așteptând 
semnalul care să-i indice momentul în care atenţia mulțimii 
avea să fie concentrată asupra punctului culminant al bătăliei 
gladiatorilor. 

În sfârșit, a sosit momentul - un strigăt uriaș din cincizeci de 
gâtlejuri, în aceeași clipă: „Roma victor.” A făcut semn cu capul 
către sclavul care manevra levierele și platforma a început să se 
ridice, centimetru cu centimetru. 

La început l-a orbit strălucirea soarelui, în a cărui lumină a 
ieșit încet, apoi vederea i s-a limpezit și s-a trezit în cel mai 
singuratic loc de pe pământ. 

Se mai aflase aici și înainte, când tribunele erau goale, făcând 
repetiţii pentru această zi, dar nimic nu-l pregătise pentru zidul 
de chipuri care urlau și pentru explozia de sunete. Pentru un 
moment i-a revenit panica ce amenințase să-l descurajeze în 
adâncimile arenei, dar apoi în minte i-a răsunat vocea lui 
Cupido: „Fă-i să râdă și au să te iubească.” 

Sclavul Rufus a devenit clovnul Rufus. 

Mulțimea din tribunele supraetajate a văzut un personaj 
descumpănit, cu o siluetă de copil, mic și pierdut în coiful lui 
supradimensionat, ţinând neîndemânatic în mână o sabie de 
două ori mai lungă decât un g/adius de legionar. Coiful s-a rotit 
încet, cercetând împrejurimile-i ciudate. De ce se afla aici? 
Coiful părea să aibă o viaţă a lui, proprie, care avea prea puţin 
de-a face cu trupul de dedesubtul lui. Coiful s-a aplecat pe o 
parte, studiind tribunele. Cu siguranţă, cineva din mulțimea asta 
de aristocrați îi putea da vreun indiciu. Dumneavoastră, oare? 
Deschizăturile pentru ochi ale coifului s-au uitat drept la unul 
dintre aristocrații înveșmântați în togă, aflat pe locurile scumpe 
din apropiere de marginea arenei. 


51 


Deja câţiva din mulţime zâmbeau, nedumeriți de această 
arătare mută, dar alţii erau din ce în ce mai nerăbdători. Unde 
era acţiunea? Ce era cu jocul ăsta stupid? 

Pe neașteptate, dinspre rândurile de jos s-a auzit ca un 
suspin, iar dinspre cele de sus o izbucnire de veselie ironică. 
Rufus nu a auzit poarta deschizându-se, dar știa că acum era 
urmărit pas cu pas de Africanus. Acesta era jocul pe care îl 
jucaseră în timpul lungilor săptămâni de antrenamente. 

Dar coiful nu știa, iar acum coiful era încă și mai nedumerit. 
De ce îl aclamau? Chiar, de ce? Ah, o merita atât de puţin. Nu 
era deloc nevoie. Coiful a mulțumit pentru ovații cu o fluturare a 
sabiei sale atât de greu de controlat. 

Africanus umbla furișat, cu burta aproape lipită de pământ, 
fiecare mișcare hotărâtă a labelor lui uriașe aducându-l mai 
aproape de personajul solitar, neștiutor, din centrul arenei. 

Cu toate acestea, ochii goi ai coifului rămâneau fixaţi asupra 
mulțimii. Ah, ăsta era cel mai bun loc unde te puteai afla, printre 
cei mai subțiri și mai curtenitori oameni de pe pământ. Coiful și- 
a făcut cunoscută recunoștinţa, prin repetate înclinări înspre 
tribune. 

Suspansul creștea cu fiecare centimetru cu care leul se 
apropia de victima lui. Până acum, marea majoritate a mulţimii 
era deja captivată de vânătoarea palpitantă ce se desfășura 
înaintea ochilor săi. Se auzea respiraţia colectivă. Însă 
vulnerabilitatea ieșită din comun a coifului își câștigase 
dragostea câtorva spectatoare mai tinere și una dintre ele nu s- 
a mai putut abţine să nu ţipe. 

Coiful a părut încă și mai nedumerit. Cine? Unde? Ce? 

Rufus număra secundele în minte. Acum, vocii i se alăturaseră 
o sută de alte strigăte de avertisment. Africanus era ghemuit la 
un pas în spatele lui. Trei, doi, unu... Africanus era în aer, cu 
ghearele lui încovoiate scoase pentru a sfâșia trupul vulnerabil 
din faţa lui. 

A, ia te uită! Coiful zărise ceva lucind în nisip. S-a aplecat ca 
să culeagă obiectul nevăzut de pe jos. 

Rufus a simţit curentul de aer iscat când Africanus a trecut în 
zbor peste spatele lui, ratându-l la distanță mai mică decât 
jumătate din grosimea franzelelor pe care le copsese el pentru 
Cerialis. A auzit urletul mulțimii când leul cel mare s-a rostogolit 
de-a berbeleacul spre marginea arenei. 


52 


Coiful s-a întors spre partea opusă a arenei, clătinându-se 
uimit de toată această atenţie nemeritată. Aha! Și ei îl plăceau? 

Urletele s-au transformat în râsete și aplauze. 

Cel de-al doilea leu și-a anunţat prezenţa printr-un răget. 

Acum, suspansul vânătorii a fost înlocuit de fiorul urmăririi. 
Coiful a început să fugă într-o parte și într-alta, uneori dinaintea 
leilor, alteori spre unul sau altul dintre ei, dar întotdeauna 
evitând cumva ghearele și colții mortali, la distanță de numai 
câţiva centimetri. Leii răcneau de supărare; coiful își flutura 
sfidător lunga lui sabie. 

Dar asta ce mai era? Coiful începea să dea semne de 
oboseală, fuga i-a devenit șovăitoare. S-a oprit. 

Leii s-au oprit și ei. 

Coiful s-a îndoit de mijloc, cu pieptul umflându-i-se în timp ce 
inspira mari cantităţi de aer. 

Leii s-au întins pe jos, cu limbile atârnându-le din gură. 

Coiful s-a îndreptat. S-a uitat înspre lei. Leii s-au uitat la el. S- 
a ajuns la un acord. Urmărirea a fost reluată. 

Jumătate din mulţime îi îndemna pe lei. Cealaltă jumătate îl 
aclama pe prostovanul din coiful uriaș. Toată lumea era fericită. 

Cumva, coiful a nimerit într-un butoi deschis la un capăt. Leii 
au împins butoiul în jurul arenei, într-un mare cerc. Mulțimea a 
aclamat leii. 

Acum a sosit timpul pentru sânge. Prostul din coif era mort. 

Leii au răcnit triumfal, dar sunetul a fost pe dată acoperit de 
un tunet de copite mai puternic decât orice auzise vreodată 
mulţimea. 

Monstrul își făcuse apariţia. 

Acesta era momentul pentru care Rufus petrecuse 
antrenându-se sute de ore, cu mușchii arzându-i de durere. 
Rinocerul era binecunoscut ca imprevizibil, dar Rufus 
descoperise că-i putea aprecia toanele exact cât era nevoie 
pentru a se încrede în el - practic, cele câteva secunde de 
neatenţie de care avea nevoie. Când namila cu platoșe cenușii a 
trecut în goană pe lângă el, într-un nor de praf, a aruncat la 
pământ sabia și coiful și a sărit pe spinarea ei lată, reușind 
cumva să-și menţină echilibrul în timp ce monstrul se cambra și 
mătura cu capul sub el, gonind leii din arenă. 

Cu treaba terminată, fiara cea mare și-a domolit galopul și, în 
cele din urmă, s-a oprit în centrul arenei cu Rufus încă ghemuit 


53 


pe crupa ei. În timp ce praful se împrăștia, Rufus și-a îndreptat 
încet spatele, și-a înălţat braţele spre cer și s-a înclinat adânc, 
de la mijloc. 

La început a fost o tăcere șocantă. Apoi un zumzet de 
conversații nedumerite. Zumzetul s-a făcut tot mai puternic cu 
trecerea secundelor și s-a transformat într-o explozie... de râs. 

Rufus câștigase. 

(J 

Cupido a fost primul care avea să-l felicite pe mai tânărul lui 
prieten la ieşirea din arenă, urmat imediat de un Fronto 
debordând de entuziasm. 

— Am fost minunaţi, jubila negustorul de animale, cu chipul 
încrețit de zâmbet, în timp ce mintea îi calcula posibilitățile de 
profit viitor. Am să organizez următoarea reprezentaţie peste 
exact două săptămâni. O vom face un stimulent pentru 
evenimentul principal. În definitiv, mulţimea are să vrea să vadă 
sânge adevărat la un moment dat. Vom juca pe toate arenele 
din Roma, iar după ce toată lumea din oraș o va fi văzut, pornim 
în turneu. Deja văd... 

— Eu nu mai ies acolo încă o dată. 

Fronto a rămas fără aer. 

— Dar mulţimea, banii... dar... 

S-a oprit șovăind. 

Rufus s-a întors spre Cupido. 

— Nu pot să mai ies acolo încă o dată. 

Cupido a dat din cap cu blândete. El, dintre toți oamenii, 
înţelegea ce spunea Rufus. Pentru unii, uralele mulțimii erau ca 
un drog. Valurile de ovaţii care se revărsau din tribune îi 
vrăjeau, iar când ieșeau împleticindu-se din arenă nu mai trăiau 
decât pentru următoarea reprezentaţie, deși știau că putea fi 
cea de pe urmă. Dar altora, zidul de zgomot le îngheţa sângele 
în vene și le zdruncina nervii. Dacă acești oameni erau 
gladiatori, cu siguranță mureau, având reacţiile încetinite în 
aceeași măsură în care cele ale celorlalți căpătau o viteză 
incredibilă. Dacă li se dădea posibilitatea de alegere, ca lui 
Rufus, nu se mai întorceau niciodată. Rufus își folosise și ultima 
fărâmă de curaj pentru a-și da reprezentaţia în fața mulțimii. 
Nu-i mai rămăsese nimic de dat. 

Rufus s-a întors spre Fronto, care rămăsese cu gura căscată. 


54 


— N-am să mă mai întorc acolo, a repetat el. Dar pot să 
antrenez oameni care o vor face. 

— Ce? 

Cuvântul a sunat ca un cârâit sufocat și Fronto l-a apucat 
dramatic de piept. 

— Tu încerci să mă ucizi, băiete? 

— Am să dresez animalele noastre ca să lucreze cu atleți și 
clovni care știu cum să facă mulţimea fericită, mult mai bine 
decât aș putea-o eu face vreodată. Și ai dreptate, trebuie să 
mergem în turneu. Când romanii au să considere că au văzut tot 
ce avem noi de oferit, vom reveni cu o reprezentaţie mai mare 
și mai bună. Putem folosi alte animale, alte combinații. Nu 
putem da greș. 

Pe obrajii lui Fronto au început să se prelingă lacrimi, care i se 
pierdeau în barbă. L-a strâns pe Rufus la piept. 

— Imi ești ca un fiu. Am știut întotdeauna că mă pot încrede 
în tine. Vino să discutăm asta mai în amănunt, la un pahar de 
vin. 

Au plecat lăsându-l pe Cupido în întuneric. Pe buzele 
gladiatorului a fluturat ceea ce ar fi putut fi un zâmbet. 

e 

S-a vădit că Rufus avea dreptate. Celebritatea lor iniţială s-a 
dovedit a fi o atracţie puternică și furnizorii de amuzament s-au 
bulucit la menajerie ca să ceară de lucru. Rufus antrena omul și 
animalul, însă cine nu se ridica la înălțimea cerințelor era 
repede dat deoparte. Curând, leilor li s-au alăturat în arenă alte 
feline mari, chiar și urși, dar rinocerul era întotdeauna cel care 
atrăgea cele mai multe ovaţii. Numai cei mai curajoși se 
aruncau pe spinarea lată, pentru a scăpa de dinţii și ghearele 
vânătorilor. 

Erau plini de succes, dar faima lor nu a egalat-o niciodată pe 
cea a lui Cupido, a cărui reputaţie creștea cu fiecare adversar pe 
care îl ucidea. Și a ucis mulţi, mai cu seamă în timpul marilor 
jocuri ţinute în memoria împăratului Tiberius, care a murit în 
acel an, cel de-al douăzeci și treilea al domniei sale. Jocurile au 
fost sponsorizate de moștenitorii săi - strănepotul lui de frate, 
Gaius, și propriul lui nepot și tiz, Tiberius Gemellus. 


55 


e Capitolul VIII 


Gaius Caesar Augustus Germanicus studia perspectiva oferită 
de marea fereastră încadrată de coloane, ce dădea înspre Casa 
Vestalelor. S-a întrebat în treacăt ce făceau ele acolo, în afară 
de a păstra flacăra aprinsă. Ar fi fost interesant de aflat. Privirea 
i-a trecut peste fațada susținută de arce a venerabilei Basilica 
Aemilia, peste zidurile Forului lui Augustus și peste domul 
octogonal al Templului lui Marte și, în continuare, peste vilele și 
locuinţele grandioase, până la câmpia de teracotă a 
acoperișurilor ascuţite, care mascau zonele mizere și gropile de 
gunoaie și de canal ale Subarei, la fel ca o pătură ce acoperă 
rănile de pe picioarele unui lepros. Câţi ani trecuseră de când 
fondase Romulus acest oraș? Ar trebui să știe, dar data îi scăpa. 
Acum totul îi aparţinea lui. Sau aproape totul. 

S-a întors cu faţa spre celălalt bărbat din încăpere. 

— Bine spus, Tiberius; ai înţelepciunea bunicului tău. Trebuie 
să ne concentrăm asupra chestiunilor interne care apasă asupra 
poporului, înainte să ne angrenăm în marile proiecte de 
construcție pe care le-am plănuit eu. Arcul închinat memoriei 
mamei mele poate să mai aștepte până ce vom fi construit noul 
sistem de apeducte despre care am discutat. 

l-a zâmbit vărului său. Tiberius lulius Caesar Nero Gemellus 
era, într-adevăr, un tânăr arătos. De asemenea, inteligent și 
unul dintre cei mai elocvenţi oratori care făceau onoare tribunei 
Senatului. Fuseseră prieteni încă de când fratele bunicului său - 
bunicul lui Gemellus, împăratul Tiberius - i-a luat pe amândoi în 
palatul său de la Capri; s-au jucat împreună, s-au bătut între ei 
și au înotat împreună; amândurora le-a fost predată arta 
oratoriei și a dialecticii și au primit bătaie amândoi când nu au 
reușit să fie convingători. A fost geniul împăratului de a le ghici 
talentele individuale care, în cazul comoștenitorilor săi, aveau să 
se completeze unele pe celelalte pentru a crea o Romă mai 
măreaţă decât fusese vreodată până atunci. Invăţaseră cum să 
guverneze. 

Totul mersese foarte bine. În șase luni, ei realizaseră mai 
multe decât realizase bătrânul împărat în ultimii zece ani ai 


56 


domniei sale. Și puterea. Gaius cunoscuse dintotdeauna 
puterea, dar asta era cu totul altfel. Puterea de a face orice. 
Puterea de a mătura din cale lumescul și comunul. Puterea de a 
decide viaţa și moartea. Atât de multă putere, încât o putea 
simţi alergându-i prin vene ca un elixir, golindu-i mintea și 
umplându-i-o până la refuz cu planuri, scheme și idei. 

Strălucirea tuturor acestora l-a făcut iarăși să zâmbească. 

Vărul lui i-a întors zâmbetul. 

Păcat că trebuia să moară. 

e 

La sfârșitul primăverii anului care a urmat, Rufus a pornit cu 
trupa lui într-un turneu prin sud, dând reprezentații într-un 
număr de amfiteatre de proastă calitate, înaintea unei audienţe 
de și mai proastă calitate. Dar Fronto i-a trimis vorbă despre 
progresele și succesul lui Cupido. 

Rufus s-a bucurat să primească scrisorile, însă conţinutul lor, 
deși vorbea despre victorii obţinute, sânge vărsat și 
supraviețuire în ciuda șanselor slabe, îi făcea prea puţină 
plăcere. Și-a amintit ziua în care își certase prietenul pentru că 
nu-și aprecia talentul, dar și cicatricele mentale pe care le 
scosese la iveală. 

Pe măsură ce turneul mergea înainte, depeșele înregistrau o 
notă îngrijorătoare. Victoriile au continuat, dar Fronto, în felul lui 
ocolit, a făcut aluzie la diverse piedici puse în calea favoritului 
mulțimii - la prezenţa neplăcerii în sferele înalte și a pericolului, 
nu doar în arenă. 

Fronto a călătorit în sud la începutul lui iulie, pentru a-l întâlni 
pe Rufus în înfloritorul oraș Pompei, un port prosper în golful 
Neapole. Pompei era așternut la poalele unui munte mare, 
acoperit de podgorii și livezi de măslini și avea un amfiteatru 
frumos. Rufus fusese surprins să descopere că cetățenii săi 
aveau aproape același nivel cultural precum cei ai Romei. Cei 
mai bogați dintre pompeieni aveau vile somptuoase, cu vedere 
asupra întregului oraș de pe colinele de la poalele muntelui, dar 
Rufus a fost găzduit într-un fost hospitium, pe care autorităţile 
orașului îl foloseau pentru cazarea diferitelor trupe de 
comedianţi aflate în vizită. În mod evident, Fronto era prea cu 
nasul pe sus pentru a locui într-un asemenea mediu umil, așa că 
s-a dus la casa vărului lui, Marcus Lucretius Fronto - o locuinţă 


57 


mică, dar destul de frumoasă, care avea faţada înspre o alee 
largă ce provenea dintr-una din străzile principale. 

Un sclav al casei l-a condus pe Rufus în atrium, prin niște uși 
duble, largi. Era o parte a casei mică, dar luminoasă, care dădea 
direct în tablinum, și Rufus nu și-a mai putut lua ochii de la 
picturile excepţionale care acopereau pereţii încăperii. 

Intr-una dintre acestea era pictat un zeu sculptural, într-o 
togă de cel mai strălucitor albastru-azuriu și purtând un coif 
auriu cu o creastă cu pene de vultur, care stătea deasupra unei 
frumoase zeițe cu păr negru, într-o rochie de un turcoaz vibrant. 
Rufus s-a gândit că trebuia să fie o scenă de nuntă, deoarece 
cuplul era înconjurat de o suită ce poseda veșminte la fel de 
elaborate. Incă se mai holba din atrium când în încăpere a intrat 
Fronto, cu pas măsurat. 

L-a observat pe Rufus studiind picturile. 

— Nu-s rele, ai? Bătrânul Lucretius o duce bine. Cine ar fi 
crezut ca un loc atât de lipsit de importanţă să fie o asemenea 
mină de aur? N-am face rău să mai stăm aici pentru o vreme, ce 
zici? 

Rufus a fost surprins; itinerariul fusese fixat cu luni de zile 
înainte. Ultima scrisoare a lui Fronto sugerase chiar că s-ar fi 
putut să scurteze turneul pentru a se întoarce la Roma și a 
scoate niște bani din revigorarea jocurilor, sub conducerea 
moștenitorilor lui Tiberius. 

— Noile numere sunt aproape gata. Interpreţii sunt în cea mai 
bună formă posibilă. Este timpul să li se dea șansa de a arăta ce 
pot pe o scenă mai mare. Ai spus tu singur că nu a fost 
niciodată un timp mai potrivit pentru a te ocupa de afacerea 
distracţiilor. 

Fronto a tras aer pe nări și și-a trecut mâna prin barbă. 

— Da, este adevărat că am spus asta. Dar lucrurile s-au 
schimbat în Roma. 

— Ce vrei să spui? Credeam că lui Gaius Germanicus și vărului 
lui le plac jocurile. 

— A, da, Gaius adoră jocurile, nimeni nu le iubește mai mult 
decât el. Roma este un mare spectacol, zi și noapte, iar 
mulțimea îl iubește pentru asta. Problema este genul de jocuri. 
Tânărul Tiberius a dispărut, apropo. 

— A dispărut? 


58 


— Se pare că bunicul lui a contat pe faptul că el va fi în stare 
să mai domolească entuziasmul mai aprins al lui Gaius. Trebuie 
să fi fost convins că-i face o onoare băiatului numindu-l 
comoștenitor, dar tot ce a reușit să facă a fost să-i semneze 
condamnarea la moarte. 

Rufus a stat pe gânduri un moment. 

— Nu văd de ce asta poate fi o problemă. Noi nu suntem 
decât oameni de afaceri. Ce păţesc prinții și regii nu ne privește 
pe noi. 

— Nu fi atât de naiv, Rufus. Tot ce afectează jocurile ne 
afectează și pe noi. Gaius a schimbat totul. În primele câteva 
luni, oamenii l-au iubit. Atunci când a sosit la Roma, de la 
Misenum, i-au aruncat flori la picioare și au făcut sacrificii pentru 
el. lar el este deștept. A ordonat o paradă a gărzii pretoriene, cu 
intrare plătită, și le-a dat acestora banii pe care li-i datora 
Tiberius. O mie de sesterți fiecăruia, se spune. Așa că acum 
niciun tânăr comandant legionar ambițios nu mai poate să se 
ducă la ușa din dos și să-l dea afară, fără o bătălie majoră. 

Rufus s-a încruntat. 

— Și de ce ar trebui ca ceva din toate astea să ne schimbe 
nouă planurile? Spui că-i plac jocurile? Atunci, să-i dăm noi niște 
jocuri cum n-a mai văzut niciodată. N-ai văzut ultimele 
giumbușlucuri ale lui Marcus. El... 

— Tu nu asculți? l-a întrerupt Fronto. Jocurile pe care le știi tu 
s-au dus. Cu Gaius nu mai există niciun fel de actorie. S-a 
terminat cu omuleți care fug de o pereche de lei dresați, sunt 
mâncaţi și după aia apar iarăși în aplauze tunătoare. Cu Gaius 
nu mai este decât sânge - sânge adevărat. Aruncă infirmi și 
bătrâni împotriva celor mai faimoși gladiatori din Roma și râde 
la vederea măcelului. Trimite cavaleri romani din cele mai nobile 
familii - care nu ar ridica niciodată sabia cu mânie - împotriva 
celor mai bune echipe ale sale de luptători și râde de ei în timp 
ce mor. Arena nu a mai văzut un asemenea carnagiu din zilele 
lui Cezar. 

Rufus și-a amintit de scrisori. 

— Cupido? Mi-ai scris că Cupido a obţinut multe victorii. Că 
este mult mai faimos acum decât înainte. Dar Cupido pe care îl 
știu eu nu ar participa niciodată la ceea ce îmi expui tu. Are prea 
multă onoare. 


59 


— Ești un prost, Rufus, a spus Fronto, dar tonul lui era blând. 
Cupido este sclav. Orice onoare va fi avut, a lăsat-o în urmă, în 
cenușa casei lui, în ziua în care a fost prins. Luptă cu cine i se 
spune să se lupte, dar... 

— Dar? 

Fronto a ridicat din umeri. 

— Cupido este și el un prost. Ar fi putut fi unul dintre favoriţii 
împăratului. Tot ce ar fi avut de făcut era să facă ce știe el cel 
mai bine: să ucidă și să ucidă cu eleganţă. Dar nu Cupido. Când 
i-au trimis pe bătrâni împotriva lui, ar fi trebuit să se joace cu ei 
ca șoarecele cu pisica, să-l distreze pe Gaius și banda lui de 
lingăi. În loc de asta, i-a ignorat. Idiotul idioţilor a stat alături, 
încordându-și mușchii și făcându-și exerciţiile, și a lăsat uciderea 
în seama novicilor. Mulțimea a găsit asta extrem de amuzant, 
dar Gaius a considerat că spectatorii au râs de el... Ca să-l 
pedepsească, Gaius a aranjat ca Cupido să fie nevoit să lupte 
împotriva a șase dintre nobilii pe care i-a distrus de când a luat 
puterea. Trebuie să-și fi făcut socoteala că până și niște brute 
aristocrate au să-l înfrunte într-un mod demn de urmărit. Și ce 
face băiatul nostru? Dă o reprezentație. A trecut prin ei ca un 
vârtej. Tăiat, străpuns, înjunghiat. N-au avut nici măcar timp să 
pareze. Trebuie să fi durat cinci minute, cu totul. Când s-a 
terminat, Gaius a trebuit să se ridice în picioare și să aplaude cu 
toţi ceilalţi, altfel ar fi arătat ridicol. Gaius nu are să i-o ierte ușor 
lui Cupido, iar asta nu este bine. 

Rufus s-a gândit la durerea pe care o văzuse înapoia 
cenușiului de furtună al ochilor lui Cupido și la demonii lăuntrici 
pe care îi simţise. 

— Trebuie să fie ceva cu care să-l poţi ajuta. 

Fronto a clătinat din cap. 

— Singura persoană care îl poate ajuta pe Cupido este Cupido 
însuși. Acum însă trebuie să ne întoarcem la treabă. Există un 
lucru care lucrează în favoarea noastră. Gaius a decis că vechiul 
Taurus este demodat. Se pare că le-a spus oamenilor lui că nu 
are să se mai întoarcă niciodată acolo. Impăratul nu este 
singurul care poate organiza jocuri. Încă mai avem prieteni în 
oraș care să ne sprijine. O să supraviețuim. 

Așa că s-au întors la Roma, unde cetățenii începuseră să-și 
numească tânărul împărat cu un nou nume. 

Caligula. 


60 


e Capitolul IX 


S-a studiat atent în marea oglindă din argint lustruit. Da, în 
mod cert, îi mai apăruse încă o cută pe frunte. Și îi era părul 
ceva mai rar în faţă? Și-a întors capul pentru a și-l examina din 
alt unghi, dar era greu de spus. l-a făcut sclavului un semn cu 
mâna, cum că putea pleca, și și-a îndreptat atenţia către cei doi 
bărbaţi care stăteau în picioare, intimidaţi, în mijlocul încăperii. 

De o parte și de alta a feţei nigerianului, sudoarea curgea în 
pârâiașe ce izvorau de la linia părului, imediat din faţa urechilor 
lui cărnoase. Cum de se îngrășase omul ăsta atât de mult? 
Bărbia îi făcea mai multe cute suprapuse, care îi atârnau peste 
piept, și nici chiar toga scumpă nu reușea să-i ascundă enormul 
colac de grăsime din jurul burţii. Consul al Romei? Hipopotamul 
Romei, mai degrabă. 

Cel puţin Proculus arăta ca un roman. Trăsăturile puternice și 
nasul lung, acvilin, vorbeau despre un lung șir de strămoși ce se 
întindea înapoi prin secole. Ce păcat că nu avea și capacităţi pe 
măsura sângelui din vene. 

Totul păruse atât de simplu la început. Să scape de vărul lui, 
și toate lucrurile aveau să se așeze la locurile lor. Gata cu 
obstacolele din calea mărețului său plan. Dar totul se dăduse 
peste cap. Din cauza Senatului, desigur. 

— Nu v-am chemat aici ca să-mi spuneţi ce nu puteti face, 
Nigrinus, ci ca să-mi arătaţi că sunteţi în stare să vă îndepliniţi 
partea de înțelegere. V-am sprijinit pe amândoi pentru consulat, 
tocmai pentru că aţi promis că puteți ţine în frâu Senatul. Acum 
descopăr că același Senat îmi pune din nou piedici. 

Incerca să-și păstreze vocea egală. Știa că avea un ton 
insolent când se enerva, dar era dificil să-ţi păstrezi cumpătul 
când aveai de-a face cu proștii. 

— Dar Caesar, este vorba despre costuri. Dacă era un singur 
palat, nu zece... iar arcul pentru comemorarea mamei tale este 
de o mărime nemaiîntâlnită. Este admirabilă generozitatea ta 
faţă de cei ajunși pe drumuri din cauza incendiilor, dar ea nu 
poate fi susținută. Marile jocuri pe care le sponsorizezi ne 
ruinează. Nu mai putem stoarce nicio para de la Senat. 


61 


Proculus era pus pe critici aspre astăzi. Era limpede că nu-i 
plăcea să i se aducă aminte că cineva îi cumpărase funcţia. 

Durerea de cap îi revenea. Uneori simţea că îi crapă creierul 
în două. Avea să fie nevoit să îi ceară Agrippinei niște poţiune 
de-a ei - asta ar rezolva problema - cu toate că ultima dată nu 
fusese la fel de eficientă ca de obicei; într-adevăr, îl făcuse să se 
simtă puţin ciudat. S-a frecat la tâmple, încercând să-și 
ostoiască durerea ce devenea tot mai aprigă. 

— Așadar, să creadă Roma că nu îmi plâng mama? Că nu am 
voința de a termina templul în onoarea divinului Augustus, la 
ora actuală doar o groapă în pământ, în care încă nici măcar o 
cărămidă nu s-a așezat peste alta? Sunt sortit să intru în istorie 
ca un coate-goale? Nu! Vei găsi o cale, Proculus, sau nu vei mai 
fi consul, pentru că vei rămâne fără cap. Dacă îmi trebuie un 
înlocuitor, am să-mi găsesc unul în grajdurile imperiale. 
Armăsarul meu, Incitatus, ar putea face o treabă la fel de bună 
ca oricare dintre voi doi. Afară! 

Nu era deloc cinstit. Toate astea îl înnebuneau, iar mulțimea 
dădea semne de agitaţie. Jocurile nu păreau s-o mai 
mulțumească. Organizatorii vor trebui să prezinte ceva cu 
adevărat spectaculos. Ceva diferit. Avea atât de multe de făcut. 
Avea nevoie de banii aceștia. Proscrisese zeci de aristocrați și le 
confiscase averile. Mai erau încă destui ca ei, dar pușcăriile erau 
deja pline până la refuz. Dar dacă...? Ideea i-a venit ca un fulger 
de la Jupiter. Sigur că da - era perfect. Și rezolva două 
probleme; avea să golească pușcăriile și să distreze mulţimea în 
același timp. 

e 

Prima lor reprezentație înapoi la Taurus a fost ca o întoarcere 
acasă pentru Rufus. Vechiul amfiteatru a fost mai puțin de 
jumătate plin, dar ştirea s-a răspândit repede printre cei care 
voiau deopotrivă să se distreze și să fie șocați, așa că mulţimea 
a revenit curând. 

Dar afacerea lui Fronto nu putea supraviețui de pe urma unei 
singure reprezentații. El era negustor de animale și, sub 
Caligula, niciodată nu erau destule animale. 

— Deja nu mai este o chestiune de a decide cui să-mi vând 
animalele, s-a plâns Fronto. Achizitorii împăratului sunt 
pretutindeni. Vin la fermă cu cinci-șase gărzi, spun „îl vreau pe 
ăsta, pe ăsta și pe ăsta” și se duc fără să mai spună niciun alt 


62 


cuvânt. Nu că mă plâng: împăratul oferă cele mai bune prețuri. 
Vreau să duci leul cel mare, cu coamă neagră - nu Africanus, 
celălalt - și doi leoparzi și ghepardul ăla pe jumătate șchiop la 
noua arenă din apropierea barăcilor pretorienilor. Au să fie 
folosiți într-un mare spectacol pe care l-a plănuit împăratul. S-ar 
putea să-ţi vezi și prietenul, pe Cupido - este și el pe același 
afiș. 

Când a ajuns la arenă, Rufus l-a recunoscut pe Sabatis și pe 
alţii câţiva de la școala lui Cupido, care pregăteau arme și 
armuri, dar gladiatorul era absent, așa că s-a decis să se 
întoarcă ziua următoare. L-a abordat pe unul dintre îngrijitorii de 
animale și și-a oferit serviciile. De când cu unica lui apariţie în 
arenă, Rufus își câștigase un statut apropiat de cel al unei 
celebrități printre îngrijitorii și oamenii de curăţenie care 
hrăneau și aveau grijă de animalele pentru arenă, iar omul s-a 
bucurat să aibă ajutorul lui. 

Când s-a prezentat la lucru în dimineaţa următoare, a fost 
surprins să găsească multe dintre cuști pline cu un amestec 
zdrenţăros de prizonieri, pe jumătate morţi de foame și 
înspăimântați. 

— Ăștia sunt noxii, criminali condamnaţi. Împăratul a hotărât 
că trebuie să fie executaţi în arenă, pentru ca moartea lor să 
poată fi văzută de populaţie, l-a lămurit îngrijitorul de animale. 
Cei mai mulţi sunt scursură, de cea mai ordinară speţă, dar am 
auzit că unii dintre ei sunt cavaleri care au uneltit împotriva 
împăratului. Are să vină aici, să-i vadă murind. 

Spectacolul nu a început imediat și Rufus l-a căutat pe Cupido 
înainte să-și înceapă pregătirile. Gladiatorul cel blond stătea 
împreună cu alți membri ai școlii sale, dar s-a ridicat când l-a 
văzut pe Rufus apropiindu-se, și cei doi au pornit-o împreună 
spre intrarea principală, de unde s-au uitat cum se umpleau 
tribunele. 

— Vită-te la ei, a spus Cupido cu vocea plină de dispreţ. Sunt 
ca oile. N-au să se clintească de pe locurile lor toată ziua, nici ca 
să se ducă să urineze, ca nu cumva altcineva să le fure preţiosul 
loc sau să scape vreun moment din vărsarea de sânge. 

Rufus și-a studiat prietenul, cum stăteau în umbra portalului. 
Lumina care pătrundea din arenă îi crea pe alocuri umbre pe 
chipul frumos, făcându-l să pară mult mai bătrân decât era de 
fapt. O umbră întunecată în jurul ochilor sugera nopţile 


63 


petrecute uitându-se în întuneric și așteptând somnul care nu 
mai venea. 

— Fronto îmi spune că ești mai faimos ca oricând, a spus el 
lejer, încercând să schimbe atmosfera. Dar spune că ești atât de 
gras de trai bun, încât în curând au să te transporte într-un 
căruţ. 

Cupido s-a uitat la Rufus și a înălţat o sprânceană blondă. 

— lar mie îmi spune că tu ești încă și mai faimos decât mine, 
dar numai în acele locuri unde oamenii se îmbăiază doar de 
două ori pe an și nu au avut niciodată privilegiul de a vedea 
vreo reprezentaţie ca lumea. 

Rufus a izbucnit în râs. 

— Da, Fronto este la fel de mincinos ca întotdeauna. 

Rufus i-a spus gladiatorului despre călătoriile sale și despre 
locurile pe care le văzuse, despre marile triumfuri în micile 
arene și despre felul în care trupa se perfecţionase și putea oferi 
un spectacol demn de cele mai rafinate amfiteatre ale Romei. 

— Dar acum se pare că nu suntem doriţi. Împăratul, se pare, 
este interesat de sânge, nu de amuzament. 

— A spus Fronto asta? 

— Da. A vrut să rămânem în Pompei. Se teme că animalele 
dresate au să fie forţate să lupte iarăși pe viaţă și pe moarte. 

— Cred că greșește. Este adevărat că nu va fi niciodată destul 
sânge pentru a astâmpăra setea împăratului, dar Caligula 
devorează arta și spectacolul sub orice formă. Se înconjoară de 
actori și cântăreţi, ca și de gladiatori care îi fac pe plac, și 
petrece la teatru la fel de mult timp ca și în arenă. A da o 
reprezentaţie înaintea lui ar fi un risc, dar aprecierea 
împăratului poate fi un bun de foarte mare preţ. 

— Dar tu, Cupido, ai câștigat aprecierea împăratului? 

Cupido a ridicat din umeri. 

— Poate găsi pe altcineva ca să ucidă bărbile cărunte și băieţii 
care abia au început să poarte toga. Sunt destui oameni dispuși 
s-o facă pentru el. 

— Fronto spune că ești un prost pentru că te pui cu împăratul. 

— Ce știe despre arenă un escroc grăsan, care pute ca un 
bivol? i-a întors-o Cupido pe loc. Eu, și fiecare dintre cei la fel cu 
mine, ne confruntăm cu moartea de fiecare dată când ieșim pe 
ușile astea. Cei dintre noi care supraviețuiesc o fac prin propriul 


64 


lor merit. El chiar crede că altcineva decât zeii poate face ca 
arena să fie mai periculoasă decât este deja? 

— Probabil că tu ai dreptate, iar el greșește, Cupido, a 
recunoscut Rufus. Dar nu mi-ai spus tu întotdeauna că cel mai 
bun mod de a supravieţui este de a menţine riscul la minim ori 
de câte ori poţi controla acel risc? A-i face plăcere împăratului 
stă în puterea ta, așa că cel puţin ia asta în considerare. 

Gladiatorul a dat din cap cu îndărătnicie. 

— Uneori, mândria unui om, chiar și mândria unui sclav, 
trebuie să hotărască între ce ar trebui să facă și ce trebuie să 
facă. In trecut, trebuia să lupt pentru a supraviețui, deoarece 
oamenii cu care mă confruntam erau toţi în stare să mă ucidă. 
De la moartea lui Tiberius, am devenit mai puţin un luptător și 
mai mult un călău. Când intru în arenă astăzi, am de făcut o 
alegere și am să fac acea alegere numai atunci când am să-mi 
văd adversarii. Am să îmi asum acea decizie și la fel va trebui s- 
o facă și împăratul. 

Mai târziu, când a verificat rampele și porţile, Rufus a 
observat ceva mișcare la ţarcurile cu criminali captivi. Gărzile 
separau cinci sau șase prizonieri, din când în când, și-i trimiteau 
în grupuri, deasupra, în arenă. Oamenii încătușaţi se rugau și 
cerșeau îndurare. Rufus a văzut cum un supraveghetor a rotit un 
ciomag cu ţepi, smulgând un urlet de durere din partea celor pe 
care-i avea în seamă. Numeroși prizonieri aveau deja urme de 
lovituri, cu sângele șiroind din rănile deschise. Când prima 
tranșă de oameni a fost forțată să înainteze, a sosit ordinul să 
fie eliberaţi leii. 

Țipetele erau de neîndurat, chiar și în adâncul măruntaielor 
arenei. 

Rufus văzuse și auzise oameni murind, dar sunetul care i-a 
ajuns acum la urechi nu semăna cu nimic din ce ieșise vreodată 
din vreun gâtlej omenesc. Nu era numai intensitatea, care 
vorbea despre durerea insuportabilă și oroarea inimaginabilă, ci 
și durata acelui chin care îi încleșta inima ca un pumn de fier. 
Părea imposibil ca cineva să menţină un asemenea sunet pentru 
atât de mult timp. 

O oră mai târziu, cu simțurile amorţite, ţipetele pătrunzătoare 
ale oamenilor murind în chinuri nespuse încă îi mai răsunau în 
urechi. Selecţia din cuști a continuat, dar acum nu mai erau 
suspine. Nici rugăminți. Aceștia erau oameni fără speranță. 


65 


Știau ce îi așteaptă, dar nu făceau nicio mișcare de scăpare. Era 
ca și cum minţile lor toropite nu ar mai fi putut prelucra ceea ce 
le stătea înainte și se închiseseră față de lume. 

Dar nu exista niciun refugiu pentru Rufus. Mintea lui nu se 
putea închide faţă de ţipete și credea cu toată tăria că avea să 
înnebunească dacă nu ieșea afară din întuneric. Nu mai putea 
suporta deloc. A luat-o, împleticindu-se, în sus pe scări și pe 
coridoare către ușa în pragul căreia stătuse cu Cupido, ceva mai 
devreme. Imaginea care i s-a înfățișat privirilor a fost una pe 
care nu avea să o mai uite niciodată. 

Arena semăna cu un abator. 

Vreo zece lei, leoparzi și gheparzi se ospătau din cadavrele 
prăzii lor, dar Rufus a văzut că felinele erau aproape sătule de 
banchetul cu carne de om. Mișcările le erau leneșe și mestecau 
carnea și oasele mecanic, parcă mai degrabă din obișnuinţă 
decât din dorinţă. 

S-a întors ca să se îndepărteze, când ultima tranșă de 
prizonieri a fost condusă spre soarta ce le fusese hărăzită, dar 
privirea i-a fost atrasă de personajul înveșmântat în purpură, 
care se mișca măsurat pe un tron înconjurat de gărzile sale, ce 
stăteau pregătite să intervină. Chiar și din cealaltă parte a 
arenei, Rufus și-a dat seama că împăratul Caligula era o figură 
impozantă, mai înalt cu jumătate de cap decât oricine din 
mulțimea care îl înconjura. A simţit de asemenea și ceva care l-a 
uimit: acest om, care se uitase cum o sută de condamnati 
captivi erau sfâșiați de fiare sălbatice dintr-un capriciu al său, 
era plictisit. Nu încăpea nicio îndoială. Tânărul împărat a căscat. 
Și-a privit degetele atent îngrijite. A schimbat câteva cuvinte 
fără importanţă cu senatorul așezat în stânga lui. Chiar și atunci 
când tipetele au reînceput, abia dacă și-a ridicat privirile ca să 
vadă ce se întâmpla. 

Dar distracţia avea un efect opus asupra mulțimii care îl 
înconjura. Oamenii își pierdeau respiraţia la sunetul oaselor care 
se sfărâmau. Urlau de încântare când carnea era sfâșiată. 
Râdeau când ţipetele se făceau mai ascuţite decât înainte. In 
timpul lui Tiberius, acești entuziaști văzuseră zeci de oameni 
murind în arenă, în lupte om la om sau chiar în mari bătălii. Insă 
acest împărat le dăduse ceva ce nici măcar ei nu mai văzuseră 
vreodată: sacrificii umane la scară mare. 


66 


În cele din urmă, ţipetele au încetat. Fiarele au fost gonite 
afară din arenă și, alb la faţă, Rufus s-a alăturat celorlalţi 
muncitori în oribila sarcină de a curăța arena de resturile de 
carne umană. A respirat pe gură în încercarea de a evita 
duhoarea de canal a sute de măruntaie eviscerate, dar gâtlejul i 
se umplea de lichid care ardea când își imagina că ar putea 
gusta mizeria care umplea aerul în jurul lui. Își abătea privirile 
de la rămășițele împrăștiate peste tot, dar mintea lui, chiar 
împotrivindu-se, identifica fiecare bucăţică de carne lipsită de 
viață, care îi mânjea degetele. 

Când treaba a fost terminată, peste sângele adunat în 
băltoace pe pământul bătătorit a fost turnat nisip proaspăt, nu 
pentru a masca ce avusese loc acolo, ci pentru a se asigura că 
noii actori, care urmau în oribila dramă ce fusese plănuită 
pentru împărat, aveau pământ ferm sub picioare, să-și poată 
arăta toată îndemânarea de a ucide. 

Gladiatorii. 

Rufus a trecut în revistă oamenii din școala lui Cupido, pe 
măsură ce aceștia intrau cu pas iute în arenă. Sabatis, cel cu 
umeri de taur, cu armura sa distinctă din zale și chipul acoperit 
de un coif de murmillo cu creastă în formă de coadă de pește. 
Flamma, Ssirianul sulițaș, veteran al unei mulţimi de meciuri, 
care lupta într-un coif din bronz fără vizor - un model care nu 
mai era la modă de un deceniu. Micul Niger, retiarius, cu o plasă 
într-o mână și cu un trident în cealaltă, și, în cele din urmă, 
însuși gladiatorul cel aurit. 

Cupido era magnific. Chiar dacă simțea greutatea 
așteptărilor, faptul era ascuns în spatele măștii aurii și nicio 
urmă de îngrijorare nu se vedea, așa cum pășea elastic de-a 
curmezișul podelei acoperite cu nisip. Lupta fără armură, dar 
razele soarelui puternic reflectate din mușchii lui unși cu ulei îi 
dădeau o înfățișare mai importantă decât a celorlalţi, în 
platoșele lor metalice. S-a oprit în centrul arenei, cu capul ridicat 
înapoia măștii aurite și cu sabia lui cea lungă, ţinută ferm în 
mâna stângă. Arăta ce era. O mașină de ucis. 

Dar, se întreba Rufus, oare Cupido avea să ucidă astăzi? 


67 


e Capitolul X 


Pe o ușă deschisă exact în partea opusă locului în care se afla 
Rufus a țâșnit în arenă o falangă de gladiatori în perechi 
perfecte, care s-au întors cu fața înspre împărat. Rufus i-a 
numărat fără să-i vină să creadă: opt, zece, în fine, 
paisprezece... Cupido și luptătorii lui erau cu mult depășiți ca 
număr. 

Îmbrăcaţi în armurile din piele și cu coifurile cu creste de 
grifon ale infanteriei ușoare trace, dușmanii erau toţi de aceeași 
înălţime și construcţie, de parcă fuseseră aleși pentru un echipaj 
de care de luptă. Cu toţii, în același timp, au pus un genunchi la 
pământ și au răcnit: „Ave, Caesar, morituri te salutant.” 

Grupul lui Cupido a rămas în tăcere, singurul sunet ce venea 
dinspre ei fiind clincănitul metalic al armurii de zale a lui 
Sabatis, atunci când acesta și-a ajustat-o la umăr. 

Caligula trebuie să fi fost ofensat de această demonstraţie de 
sfidare, dar a lăsat să se vadă doar un zâmbet subţire și a făcut 
un semn moale cu mâna înspre crainicul arenei, care a declarat 
cu glas tare: 

— Să înceapă lupta. 

Fără ca mulţimea să o știe, împăratul hotărâse că aceasta nu 
avea să fie defel o prezentare normală a armelor. În încăperea 
de înarmare, lui Meneandru - conducătorul luptătorilor traci - îi 
fusese trimis un mesaj secret: „Daţi fiecare lovitură astfel încât 
să provoace cea mai mare durere și mutilare. Cupido va plăti 
pentru insulta adusă împăratului sau vei plăti chiar tu.” 

Astăzi nu avea să fie nicio moarte rapidă. 

Cele două coloane de traci s-au deplasat rapid pentru a forma 
un singur cerc împrejurul adversarilor, dar pe măsură ce 
minutele treceau, devenea tot mai limpede că strategia lui 
Meneandru avea să fie mult mai dificil de pus în aplicare decât 
anticipase el. Gladiatorii lui Cupido luptau spate la spate, fiecare 
acoperind partea cea mai slabă a celuilalt. Orice încercare de a-i 
despărţi prin atacuri înșelătoare sau manevre de rupere a 
flancurilor nu-i făcea decât să se apropie și mai mult. 


68 


La o comandă scurtă, doi traci din părţi opuse ale cercului s- 
au repezit direct la grupul lui Cupido. Dacă loveau poziţiile 
acoperite de Cupido sau Flamma, sulițașul, impulsul lor ar fi 
făcut ca scopul lui Meneandru să fie atins: să spargă micul grup 
și să-i lase descoperiţi pe fiecare în parte. Dar cu o schimbare 
de picior, cei care i-au înfruntat au fost Niger și Sabatis. 

Retiarus şi-a azvârlit plasa cu o fulgerare a încheieturii 
pumnului și primul trac a căzut întinzându-i-se la picioare. Cu o 
singură mișcare, Niger i-a înfipt acestuia tridentul în beregată, 
și-a recuperat plasa și și-a reluat poziţia, cu faţa înspre inamic. 
In același moment, Sabatis l-a izbit cu scutul în plină faţă pe 
atacatorul ce se aruncase asupra lui, făcându-i vânt înapoi. Cu o 
singură împunsătură a străpuns cu g/adius-ul său burta 
descoperită a gladiatorului care se dezechilibrase și l-a lăsat 
zvârcolindu-se în praf, sângele țâșnind ca vinul prin spărtura din 
pielea de capră tăbăcită. 

Mulțimea a urlat cuprinsă de admiraţie, iar șirul împuţinat al 
tracilor s-a retras pe poziţiile iniţiale. Meneandru și-a aruncat 
privirile înspre tribuna de unde Caligula privea cu răceală și a 
simţit un fior de moarte coborându-i pe șira spinării. 

Rufus a văzut ezitarea conducătorului trac și a știut că și 
Cupido, care trăia sau murea prin instincte, trebuia s-o fi simţit 
la rândul lui. Dar cei patru încă se confruntau cu ceilalţi 
doisprezece. 

Meneandru știa de acum că atacurile individuale nu aveau să 
ducă decât la un șir lent de pierderi și sporirea nemulțumirii 
împăratului. Trebuia să joace totul pe o carte, folosind avantajul 
numeric. 

— Formati rânduri, a ordonat el. 

Cercul tracilor s-a transformat în două rânduri, cu scuturile 
dreptunghiulare strâns lipite unele de altele. Meneandru s-a 
plasat pe poziţie în capătul din stânga al primei linii și a strigat: 

— Înainte! 

Rufus și-a dat seama că formaţia strâns unită adoptată de 
Cupido și gladiatorii săi nu avea să îi protejeze împotriva tacticii 
clasice de luptă a legiunii. Când cele două linii aveau să ajungă 
la micul grup, aveau să se plieze pe flancurile acestuia și, în 
timp ce linia din față avea să le pună la încercare apărarea și să 
provoace pierderi, cea de-a doua avea să exploateze orice loc 
lăsat fără apărare. Cupido avea să fie copleșit. 


69 


Cupido știuse că acest moment avea să vină. Sperase să fie în 
stare să provoace mai multe pierderi în rândurile tracilor, poate 
chiar să-l fi scos din luptă pe Meneandru însuși, înainte de a fi 
forţat să schimbe tactica, dar nu a fost să fie. 

— Flamma, a spus el în șoaptă. 

Sirianul a dat aproape imperceptibil din cap, în semn că 
ascultă. 

— Așteaptă până când dau ordinul de împrăștiere. Are să fie 
un moment de confuzie. Unul, poate chiar doi, au să-ţi ofere o 
deschidere. Țintește jos. Vreau să-i aud cum își strigă mamele. 

Cupido a așteptat până când liniile care se apropiau erau la 
depărtare de mai puţin de zece pași și a dat comanda: 

— Rupețţi formația! 

Imediat, grupul lor compact s-a despărțit în două, cu Sabatis 
și Niger luând-o spre stânga, uriașul murmillo luând poziţie 
imediat dincolo de flancul liniei trace, iar Cupido luând-o spre 
dreapta pentru a face la fel. După cum prevăzuse Cupido, 
pentru un moment, Meneandru și oamenii săi nu au știut cum să 
reacționeze. Rândurile s-au oprit pe loc, nefiind sigure cum să 
reacționeze la această ameninţare din ambele flancuri. 

Fracţiunea de secundă de confuzie a fost îndeajuns pentru 
Flamma, care a rămas drept, gata să arunce. Prima suliță l-a 
străpuns pe omul din centrul primei linii în josul burţii, lama în 
formă de frunză crestând o arteră în timp ce se înfunda în trupul 
acestuia, lăsându-l zvârcolindu-se în ţărână și ţipând de durere. 

Cea de-a doua suliță a fost deja în mâna lui Flamma aproape 
înainte ca prima să-și fi atins victima. Ar fi trebuit să lovească 
ținta imediat sub coaste, dar marginea scutului trac a făcut ca 
vârful să-i ricoșeze în jos, prin țesătura fustanelei din lână, ca 
să-i străpungă mușchiul coapsei, schilodindu-l. 

În timp ce tracii erau încă încremeniţi de tipetele de moarte 
ale camaradului lor, Flamma, acum înarmat numai cu un 
pumnal, și-a luat poziţia în spatele și la dreapta conducătorului 
său. 

Meneandru a înjurat printre dinţi. Era timpul să curme jocul 
ăsta de-a șoarecele și pisica. Împărţindu-și oamenii rămași în 
trei grupe, i-a aruncat înainte, el însuși alăturându-se grupului 
care-i ataca pe Cupido și Flamma. 

Primul atac rapid l-a costat pe Meneandru unul dintre 
gladiatorii săi, care a murit cu lunga sabie a lui Cupido 


70 


împlântată în beregată, și l-a lăsat pe un al doilea să-și 
oblojească o tăietură ferfenițită, răsplata pentru a-i fi subestimat 
lui Flamma îndemânarea la mânuirea pumnalului. 

Rufus fusese atât de hipnotizat de ce i se întâmpla lui Cupido, 
încât a fost orb la orice altceva ce se petrecea în arenă. Dar 
acum vedea că numărul copleșitor al celor aruncaţi asupra lui 
Sabatis și Niger începuse să-și spună cuvântul. Micul retiarius 
sângera din cel puţin trei tăieturi și se străduia să ţină piept 
adversarilor supraviețuitori. Când Rufus s-a uitat, Niger își 
împlânta adânc tridentul în pieptul celui mai apropiat adversar. 
Dar ceilalți traci au atacat simultan și s-a prăvălit sub o ploaie 
de lovituri. Pe deasupra strigătelor mulţimii, Rufus a auzit cu 
oroare izbiturile înfundate ale lamelor în carne și în os, înainte 
ca unul dintre oameni să se aplece și să apuce capul retezat al 
lui Niger - de claia de păr negru a acestuia - ca să-l ridice înspre 
Caligula. 

Sabatis, măreţul Sabatis, își dăduse întreaga măsură. Trei 
dintre dușmani se târau sau zăceau în țărână în jurul trupului lui 
îngenuncheat, în timp ce el își horcăia viaţa afară, în șiroaie 
întunecate care colorau pământul, cu trupul străpuns de o 
mulțime de răni, dar încă împotrivindu-se să moară. 

Numai Cupido era neatins. Flamma primise o lovitură care 
tăiase adânc în braţul cu care mânuia pumnalul. Acum era cu 
adevărat lipsit de apărare. 

Meneandru a ordonat oamenilor săi - ale căror rânduri au fost 
întărite fără nicio tragere de inimă și de ucigașii lui Niger - să-l 
țină ocupat pe Cupido în timp ce el a manevrat pentru a-l ataca 
din flanc pe gladiatorul auriu. Cupido a sesizat intenţia, dar 
având de făcut faţă la patru săbii dintr-o dată, nu prea avea ce 
face pentru a o contracara. Prinzând o deschidere în frontul 
dușmanilor, Cupido a tăiat mai întâi spre dreapta, apoi spre 
stânga în gâtul a doi dintre cei mai vulnerabili traci, însă 
angajarea l-a lăsat descoperit la atac, iar Meneandru nu a avut 
nevoie de nicio invitaţie. 

Comandantul trac a cosit la coastele expuse ale lui Cupido, cu 
intenţia de a-l tăia până la șira spinării. Dar își făcuse socoteala 
fără Flamma. Micul sulițaș și-a aruncat trupul între sabie și 
comandantul lui, primind lovitura de-a curmezișul cefei și 
murind instantaneu. Sacrificiul lui Flamma i-a dat lui Cupido 
clipa de care avea nevoie ca să-și împingă înapoi oponenții. Pe 


71 


unul l-a tăiat culcându-l la pământ, înainte ca ultimul, cu groaza 
în ochi, să-și lase arma să cadă și să o ia la fugă. 

Pentru un lung moment, Cupido a rămas în picioare, cu umerii 
coborâţi. Rufus îi vedea pieptul ridicându-se și coborând ritmic 
de osteneala luptei prelungite, în timp ce pârâiașe de sudoare 
formau țesături complicate prin sângele adversarilor lui, care îi 
mânjea pielea. 

Gladiatorul cel blond și-a ridicat privirile spre tribuna unde 
stătea Caligula, cu un amestec de mânie și frustrare pe figură, 
apoi s-a întors spre Meneandru. 

Lupta finală a durat mai puţin de un minut. Meneandru știa că 
nu i se putea opune lui Cupido. Eschivele lui erau precise și 
lente, iar picioarele păreau că nu voiau să i se miște. În cele din 
urmă, Cupido, aparent lejer, și-a strecurat picioarele dedesubtul 
tracului și l-a aruncat peste cap, pe spate, de parcă ar fi fost un 
novice la prima lui ședință de antrenament. Aproape nonșalant, 
și-a pus sabia sub bărbia lui Meneandru, forțându-i capul pe 
spate cu vârful și expunându-i beregata. 

Incă o dată, masca aurie cu ochi goi s-a întors spre tribune, 
unde împăratul aștepta, cu mâinile încleștate pe balustrada din 
fața lui. Caligula și-a ridicat degetul mare în sus, înainte de a și-l 
ascunde ostentativ în pumn, semnalându-i lui Cupido ca acesta 
să-și bage sabia în teacă. 

Ochii lui Cupido, de dinapoia măștii aurite, nu s-au dezlipit din 
ai împăratului. Privirile le-au rămas încleștate, în timp ce Cupido 
s-a aplecat înainte și și-a lăsat toată greutatea în sabie, 
apăsând-o prin carne și os - într-un gest final - cu un sunet de 
țesuturi zdrobite, care s-a auzit până în tribune. 

Tăcerea din tribune avea intensitatea unui obiect solid. Zece 
mii de inimi nu îndrăzneau să bată. Zece mii de guri nu 
îndrăzneau să respire. Rufus aștepta, ca toţi ceilalți, paralizat de 
frică. Era o insultă pe care Caligula nu avea s-o ierte și nici s-o 
uite vreodată. Toate privirile din amfiteatru erau aţintite asupra 
împăratului, așteptând comanda care să îi aducă pe pretorienii 
acestuia pe podeaua acoperită cu nisip băltind de sânge, pentru 
a-l răzbuna. 

Pe măsură ce secundele se făceau minute, tensiunea a 
devenit insuportabilă. De deasupra, Rufus a auzit pe cineva 
suspinând. 


72 


Împăratul s-a ridicat în picioare. Își recâștigase stăpânirea de 
sine și, acum, chipul îi era la fel de neclintit ca și masca ce 
acoperea chipul lui Cupido. Încet, și-a ridicat braţele în sus... și 
și-a adus mâinile împreună cu un pocnet răsunător ce a spart 
liniștea ca un trăsnet, apoi iarăși și iarăși, până când mulţimea i- 
a prins starea de spirit și și-a dat seama că asta nu era o 
condamnare la moarte, ci felicitările unui împărat pentru un 
sclav războinic. 

Rufus a sesizat confuzia lui Cupido când aplauzele mulţimii |- 
au inundat, știind că tânărul german se așteptase, poate chiar 
își dorise, să moară. A privit cum gladiatorul își scutură ușor 
capul, ca pentru a și-l limpezi, înainte de a păși afară din arenă 
fără să arunce o privire înapoi, în timp ce mulţimea îi scanda 
numele cu adulaţie. 

— Cupido, Cupido, Cupido. 

Rufus a simţit că inima i se strânge de o spaimă cumplită. S-a 
răsucit ca să alerge de cealaltă parte a arenei, pentru a fi alături 
de prietenul lui, dar și-a găsit calea barată de o siluetă înaltă, 
învelită într-o togă uzată până la urzeală. 

— Ei, protejatul lui Fronto. Ţi-a plăcut spectacolul, tinere? 

Vocea lui Narcissus era blândă și ochii îi erau de un albastru- 
închis, de cobalt, cu o undă abia perceptibilă de putere 
hipnotică. Stătea zâmbind, cu creștetul ascuţit, pleșuv ca un ou, 
și cu scalpul presărat cu bobiţe lucitoare de sudoare. 

— Cred că frumosul gladiator l-a supărat pe împărat, nu crezi? 
Un om cu bun simț ar fi distrat mulțimea și ar fi murit eroic, 
după cum era plănuit. Ar fi avut o minunată simetrie și ar fi 
adăugat strălucire numelui său. Dar acum... 

— Îmi cer iertare, domnule, dar trebuie să mă grăbesc. 

Rufus a încercat să-și ascundă nerăbdarea din voce. 

— Desigur, uitasem. Stăpânul tău mi-a spus că viteazul 
gladiator este prietenul tău. Ai vrea să-l ajuţi să sărbătorească 
măcelul? Dar este lucrul ăsta înțelept? E sigur că nu-mi găsești 
compania prea plicticoasă? 

— Nu, domnule, a spus Rufus nedumerit, fără să înțeleagă de 
ce ar fi vrut Narcissus să îl ţină din drum. 

— Atunci, stai puţin și spune-mi despre tine. Nu ești 
dintotdeauna cu Cornelius Aurius Fronto, sunt sigur. Trebuie să 
ai un trecut, nu? 

Rufus l-a privit cu atenţie. 


73 


— Dar, desigur, sunt nepoliticos. Nu m-am prezentat. Numele 
meu este Tiberius Claudius Narcissus și sunt grec, născut în 
orașul Pydna. Cândva, am fost sclav ca și tine; acum sunt 
libertul senatorului Tiberius Claudius Drussus Nero Germanicus, 
nepotul de frate al fostului împărat. Funcţionez ca secretarul lui 
și îndeplinesc și alte sarcini pe care mi le încredințează. Este un 
om fin. Nu crede tot ce auzi despre el. 

Narcissus s-a aplecat înainte, astfel ca gura să-i fie aproape 
de urechea lui Rufus. 

— Nu numai prietenul tău este în pericol. Gladiatorul a făcut 
alegerea, iar tu ai face bine să îl lași să suporte consecințele de 
unul singur. E păcat; el mi-ar fi putut fi util mie, iar eu lui. Mi-a 
refuzat favoarea. Nu face și tu aceeași greșeală. 

— Trebuie să plec, a ţipat Rufus. 

— Pleacă, atunci; fii prost. Dar ia aminte. S-ar putea să am de 
lucru pentru tine și, dacă ești mort, nu o să mai poţi face nimic. 

Însă Rufus trecuse deja de el, făcându-și loc pe coridorul 
aglomerat. Până să ajungă el la camera de înarmare, un pluton 
de doisprezece pretorieni se formase deja și se îndepărta, cu 
Cupido - acum fără masca lui aurită - în mijlocul lor. 

Rufus a fost pe punctul de a striga, dar Cupido trebuie să-i fi 
simţit prezenţa, pentru că tânărul gladiator s-a întors și l-a privit 
drept în ochi și a clătinat ușor din cap. Mesajul era clar: nu-ţi 
pierde viaţa încercând să mă salvezi. Și dus a fost. 


74 


e Capitolul XI 


— Trebuie să-l găsesc. 

Rufus umbla dintr-o parte într-alta a camerei principale din 
vila lui Fronto. Se ţinuse pe urmele celor care îl capturaseră pe 
Cupido, prin păienjenișul de străduțe din apropiere de Castra 
Praetorium și apoi prin centrul orașului, până când aceștia au 
cotit-o pe lângă un post de pază și au dispărut pe pantă în sus, 
spre Colina Palatină, unde nu a avut curaj să-i urmărească. 

— E mort. Uită-l. Dacă încerci ceva, n-ai să reușești decât să 
fii omorât. Chiar crezi că Cupido ar fi vrut asta? Băiatul a trăit cu 
moartea în fiecare zi a existenţei lui. Când l-a ucis pe 
Meneandru a știut exact ce face. 

Rufus știa că asta era adevărat, dar nu putea suporta gândul 
cumplitei sorți care îl aștepta pe prietenul lui în temniţele 
împăratului. 

Fronto a zâmbit trist. 

— Gândește-te, Rufus. L-ai cunoscut mai bine decât oricine 
altcineva. S-a săturat de toate astea. Voia să fie altundeva, 
oriunde altundeva, într-un loc fără sânge și măceluri, și a luat-o 
pe singurul drum onorabil pentru a ajunge acolo. Nu s-a înclinat 
înaintea lui Caligula. Ar trebui să fii bucuros pentru el. 

— Măcar ajută-mă să aflu ce s-a întâmplat cu el. 

Negustorul de animale a clătinat din cap. 

— Ce vrei să fac, să intru în palat și să-l întreb pe împărat? 

Rufus s-a gândit o clipă, gândul purtându-l înapoi la strania 
confruntare de pe coridorul arenei. 

— Grecul trebuie să știe. 

Fronto a clătinat din cap. 

— Narcissus nu dă nimic pe degeaba. Ce ai de oferit în 
schimb? Nu cred că este interesat de ultimul giumbușluc al lui 
Africanus. 

— Dacă nu am nimic de oferit acum, am să promit ceva 
pentru viitor, vreun dar sau vreo favoare. Simt că Narcissus ăsta 
este unul care colectează favoruri la fel cum alţi oameni strâng 
piese de aur. 

Privirea negustorului de animale i-a spus că avea dreptate. 


75 


— Poate, dar trebuie să înţelegi, Rufus, că este periculos să fii 
dator la cineva precum Narcissus. Se joacă cu degetele alea 
lungi în ape tulburi. Se poate să-ţi ceară datoria într-un loc și la 
un moment care îl avantajează pe el, nu pe tine. 

— Sunt dispus să risc. 

Fronto și-a mușcat buza. 

— Dar eu sunt dispus să te expun? 

e 

Pe parcursul săptămânii următoare, Fronto a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă ca să-l convingă pe Rufus să nu meargă înainte 
cu întâlnirea. A scos în evidenţă cât era de puţin probabil ca 
gladiatorul să fi putut supravieţui într-un loc în care atât de 
mulți alții cedaseră. Chiar dacă era în viață, a susținut el, era 
cert că avea să fie trimis la una dintre minele de plumb din 
nord, unde avea să moară cu încetul. 

Dar Rufus a refuzat să se lase descurajat și, în cele din urmă, 
negustorul a fost nevoit să facă aranjamentele. 

— Am vrut să fiu cu tine, pentru că Narcissus poate fi un 
client dificil, i-a spus Fronto, dar el insistă să te duci de unul 
singur. Se va afla pe treptele Templului lui Hercule - ăsta este 
cel rotund, din apropierea intrării principale la Maximus - la al 
șaptelea ceas. Vorbește puţin și nu fi de acord cu nimic. 
Promite-mi asta, Rufus. Nu ai să accepţi nimic înainte să discuţi 
cu mine, ai înțeles? 

Rufus a promis, dar în acea noapte a visat că i l-a vândut pe 
Africanus lui Narcissus pe un singur sestert și s-a trezit știind că 
avea să facă cel mai prost târg cu grecul cel lunecos. 

Când s-a apropiat de templul cu acoperișul în cupolă, situat 
vizavi de terenul drept pe care se afla Forum Boarium, stomacul 
a început să i se zbată, dar Narcissus l-a întâmpinat cu zâmbetul 
ușor al unei cunoștințe vechi și l-a întrebat ce îi mai făceau 
animalele. 

Rufus i-a dat un răspuns de complezenţă, după care s-a oprit. 

— Cupido... 

— Nicio veste, deocamdată, l-a întrerupt libertul. Am avut o 
dimineaţă dificilă și mi-ar face plăcere să vorbesc cu tine puţin 
înainte de a ne ocupa de ceea ce sunt sigur că sunt chestiuni 
serioase. Haide să facem câţiva pași în direcţia asta, să ne 
depărtăm de râu. Miroase atât de tare la momentul ăsta al zilei, 
nu crezi? 


76 


Rufus a observat că erau puţini oameni prin preajmă și și-a 
dat seama că Narcissus alesese momentul și locul întâlnirii lor 
cu mare grijă. Majoritatea cetăţenilor, dacă puteau, își 
petreceau timpul dintre ceasul al șaselea și al șaptelea 
împreună cu familia, la cină. Numai vreo duzină de sclavi mai 
erau la lucru, curăţind gunoiul lăsat de negustori în urma pieţei 
de carne de dimineață. 

Drumul i-a dus în spatele templului și în umbra uriașelor 
coloane care flancau intrarea la Circus Maximus. Narcissus a 
continuat să meargă înspre gărzile în uniforme cu ornamente 
bogate, de la porţi, dar Rufus a ezitat, îngrijorat de chipurile lor 
absente și bâtele lor ghintuite. 

— Nu te teme, sunt cunoscut aici. 

Grecul l-a luat pe Rufus de după umăr și l-a condus printre cei 
doi bărbați. 

Panorama care l-a întâmpinat l-a făcut pe Rufus să-și piardă 
respiraţia. Era un veteran al arenei acum și fusese în numeroase 
amfiteatre, dar Maximus era la înălțimea numelui său. Era vast, 
aproape de trei ori mai mare decât oricare altul din imperiu. O 
pistă pentru întrecerile de care, lată cât o șosea triumfală, 
dispărea la scurtă distanţă cu suprafaţa tremurând în dogoarea 
soarelui de amiază, apoi se curba pentru a se întoarce, prin 
spatele unui șir de coloane, în locul unde se afla el. Șirurile de 
locuri se înălţau ca niște stânci de fiecare latură a pistei. Se 
spunea că o sută cincizeci de mii de oameni se înghesuiau 
adeseori în tribune pentru întrecerile de care și alte spectacole 
măreţe și, pentru un moment, s-a imaginat înapoi în centrul 
arenei Taurus, cu valurile de zgomot tălăzuind în jurul lui. Inima 
i se zbătea în piept și a simţit un fior de teamă înainte ca vocea 
calmă a lui Narcissus să-l readucă la realitate. 

— Vino, să ne așezăm la umbră. 

L-a condus pe Rufus până la un loc din partea opusă porţilor 
de start, unde o duzină de bănci asigura un loc de odihnă relativ 
răcoros, sub o copertină făcută din pânză groasă, din cea care 
se folosește pentru corăbii. 

— Acum, a spus el, aveai să mă rogi ceva? 

Rufus șovăia. Ce drept avea el, un sclav, să ceară favoruri de 
la un om precum Narcissus? S-a uitat în ochii albaștri care îl 
priveau direct și și-a dat seama că grecul îi citea gândurile. 


77 


— Cupido, a bâlbâit el în cele din urmă. Cupido a fost luat de 
gărzile împăratului. 

Narcissus a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Da. A fost o nebunie să pună la încercare răbdarea 
împăratului într-o asemenea manieră făţișă. l-ar fi putut fi fatal. 

Ar fi putut? Rufus a înregistrat cuvintele și și-a îngăduit să 
spere. 

— A fost... este... prietenul meu. Eram sigur că știi ce soartă a 
avut. Am să-ţi rămân pentru totdeauna dator... 

Fraza finală a căzut în liniște ca un bolovan într-o apă adâncă 
și Rufus a știut că făcuse un pas într-un teritoriu necunoscut, 
plin de pericole. Pentru o clipă, și-a dorit să își fi putut lua 
vorbele înapoi. Dar un cuvânt rostit cu voce tare nu poate fi 
niciodată adus înapoi. Lucirea din ochii lui Narcissus a fost 
privirea unui vânător care tocmai și-a prins prada în laţ, sau a 
unui pescar care și-a aruncat cârligul. Dar grecul nu se grăbea 
deloc. 

— Este posibil să deţin această informaţie sau să o descopăr, 
dar mai întâi trebuie să stabilesc dacă este în interesul meu să o 
dezvălui. Un secret poate fi un lucru de mare valoare; de 
asemenea, poate fi un lucru extrem de periculos. Este Rufus, 
tânărul dresor de animale, un om căruia i se poate încredința un 
secret? 

Nu i-a dat lui Rufus răgaz să răspundă. 

— Când ne-am întâlnit rândul trecut, conversaţia ne-a fost 
întreruptă. Acum avem mai mult timp. Spune-mi despre tine. 
Amuleta aia, spre exemplu. Meșteșugul cu care este lucrată este 
foarte rafinat, dacă pot să-mi dau cu părerea. Inainte să-mi 
câștig eu libertatea, niciun sclav nu avea voie să deţină bunuri 
personale. Acestea sunt zile luminate, într-adevăr. 

Rufus a dus mâna la obiectul de la gâtul lui. Rafinament? Nu 
se gândise niciodată la amuleta lui ca fiind rafinată. Doar un colț 
de leu, care începuse să se îngălbenească, prins într-un metal 
care putea fi argint, dar probabil că nu era. S-a trezit spunându-i 
lui Narcissus cum îi fusese dat de căpitanul corăbiei care îl 
adusese pe Mare Internum, de la Cartagina. 

— Aveau patru lei în cuști, pe punte. Unul dintre ei, un pui, 
era pe moarte. Nu mânca și zăcea în cușcă, în timp ce fraţii lui 
se jucau în jur. Se pregăteau să-l arunce peste bord, dar i-am 
rugat să-mi dea o șansă, să încerc să-l salvez. 


78 


Puiul de leu îi amintea de el însuși, speriat și cu gândul înapoi 
acasă, navigând cu pânzele sus spre un viitor incert, asupra 
căruia nu avea niciun control. 

— l-am mestecat eu carnea, a explicat el, cu un nod în gât la 
amintirea resturilor de carne stricată pe care și le băgase cu silă 
între dinţi. A prins puteri și căpitanul a fost recunoscător, pentru 
că puiul de leu valora bani. Mi-a dat amuleta, a spus că este 
norocoasă și că spera să-mi aducă și mie noroc. 

— Și ţi-a adus? 

— A doua zi, la piaţa de sclavi, un tânăr din Siracuza, care 
stătea cu sclavii casei, m-a tras afară din rândul de muncitori 
pentru fermă, unde mă pusese supraveghetorul, și mi-a spus că 
eram băiat de bucătărie. Dacă aș fi stat în primul rând, aș fi fost 
mort deja. Așa că, da, ai putea spune că am fost norocos. 

Narcissus a dat din cap a încuviinţare, ca și cum asta ar fi 
confirmat ceva anume. 

— Așadar, ai talent și zeii te apără. Asta este o combinaţie 
rară și una căreia eu i-aș putea da o utilizare. 

S-a oprit, căutându-și cuvintele cu care să continue. 

— Prietenul tău, Cupido, a fost băgat în celulele de tortură 
pentru două zile. Când a fost dus înaintea împăratului, toţi cei 
care l-au văzut au crezut că este un om mort, dar toanele lui 
Gaius Caligula sunt la fel de schimbătoare ca cele patru vânturi. 
Dintre toate virtuțile, cel mai mult preţuiește curajul. Al 
gladiatorului trebuie să-l fi impresionat considerabil pe împărat. 
Acum este un membru onorat al gărzii personale a împăratului. 

Rufus nu știa dacă să strige de bucurie pentru supraviețuirea 
lui Cupido sau să-și strige neîncrederea. Cupido în garda 
pretoriană? Cupido să-l protejeze pe omul pe care-l dispreţuia 
mai mult decât pe oricine altcineva? Și-a amintit silueta mândră, 
cu masca aurie, ce stătea asupra trupului lui Meneandru, 
țintindu-l sfidător pe tiranul din tribune. Cum era posibil? Și-a 
ridicat privirile și l-a surprins pe grec studiindu-l. 

— Uneori, adevărul este mai dificil de acceptat decât 
minciuna. Ai fi preferat să fi fost mort? 

— Nu. 

— Atunci acceptă asta ca pe voinţa zeilor. Am constatat că 
planurile lor nu sunt întotdeauna ușor de înțeles. Poate că a fost 
plasat acolo pentru un scop mai înalt. Este de asemenea posibil 


79 


ca împăratul să se joace pur și simplu cu el. N-ar fi pentru prima 
oară. 

— Ce trebuie să fac? Am să-l pot vedea? 

Narcissus a lăsat să-i alunece pe chip zâmbetu-i enigmatic. 

— Ce să faci? Trebuie să faci ceea ce a făcut și prietenul tău. 
Încrede-te în zei. 


80 


e Capitolul XII 


Trei săptămâni mai târziu au venit după el doi tineri foarte 
simpli, a căror înfățișare banală era o foarte bună mască a 
anonimatului. Fronto i-a întâmpinat la poarta principală și Rufus 
a văzut că prezenţa lor l-a tulburat pe negustorul de animale. 
Aceasta nu era deloc vizita inofensivă a unor creditori uitaţi sau 
a unor organizatori de spectacole de circ veniţi să ceară 
compensaţii pentru vreun carnivor știrb. 

După multe minute, Fronto a clătinat din cap, nu în semn de 
împotrivire, ci de înfrângere, și a acceptat un sul din partea celui 
mai înalt dintre cei doi. A pășit încet spre locul unde se afla 
Rufus. 

Negustorul a tras adânc aer în piept. 

— Te-am vândut împăratului. 

Rufus s-a gândit că nu auzise bine. Apoi, adevăratul înțeles al 
cuvintelor și-a făcut drum prin creierul lui. S-a uitat în jur 
căutând un loc încotro să fugă, dar mâinile bătătorite ale lui 
Fronto s-au așezat cu fermitate pe umerii lui. 

— Curaj, Rufus. Nu este ceea ce crezi tu. Vor să lucrezi cu 
animalele lui. Se pare că are ceva nou, ceva deosebit, iar acești 
oameni, achizitorii lui, au aflat despre tine. Imi pare rău, a spus 
Fronto, îmi pare rău cu adevărat. Le-am spus că voiam să te 
eliberez. Le-am spus că îmi ești indispensabil. M-am luptat cu ei 
până când mi-am văzut moartea pe chipurile lor. Au autoritatea 
împăratului. Ar fi trebuit să te eliberez când am avut ocazia, dar 
sunt un bătrân nebun. M-am gândit că ai să mă părăsești și nu 
am vrut să se întâmple așa ceva. Acum, te-am pierdut oricum. 

Rufus s-a lăsat de pe un picior pe celălalt, străduindu-se să 
înţeleagă ce i se întâmpla. Aceasta era viața lui: locul lui, 
animalele de care avea el grijă, oamenii care îi deveniseră 
prieteni. Fronto. Învăţase atât de multe și era pe punctul de a 
mai învăța atâtea. Acum avea să piardă toate acestea. 
Libertatea pe care i-o promisese negustorul de animale. Toate, 
duse. 

S-a cutremurat - dintr-o dată, nu mai reușea să respire. 
Pentru un moment, a simţit că e aproape s-o ia razna și lacrimile 


81 


îl ardeau sub pleoape. Apoi, pe el a pus stăpânire un fel de 
putere interioară, pe care nu știa că o avea. L-a privit pe Fronto 
drept în față și a văzut tristeţea de acolo și ceva încă și mai 
adânc decât tristeţea. Milă pentru o prietenie pierdută? Durere 
pentru pierderea fiului pe care nu l-a avut niciodată? lubire? 

Nimic din toate astea nu mai conta. A pășit spre noii lui 
proprietari, cu Fronto alături de el. 

— Banii pe care i-am pus deoparte pentru tine vor fi 
întotdeauna la îndemână, a șoptit pe neașteptate negustorul de 
animale. Dacă îi faci impresie bună împăratului, îţi poţi câștiga 
libertatea. Nu trebuie să se termine totul aici; trebuie să mai fie 
și o altă cale. Te poți întoarce... 

Rufus a ezitat la intrare. Vedea că cei doi bărbați erau 
nerăbdători să plece, dar nu-și putea lăsa prietenul așa. 

— Dacă există vreo cale, am s-o aflu, dar sunt sclav, Fronto - 
întotdeauna am fost sclav. Așa că am să mă duc cu ei, pentru că 
nu am de ales. Dar nu fi trist pentru mine. Nu mi-ai dat 
libertatea, dar cel puţin, cât am fost aici, cu tine, am învăţat ce 
înseamnă să fii liber. Nimeni nu-mi poate lua asta, nici măcar 
împăratul. 

Se aștepta să fie dus direct la împrejmuirile pentru animale, 
din apropiere de Circus Maximus, așa că a fost surprins când cei 
doi oameni l-au condus spre centrul orașului, spre impunătorul 
complex al palatului imperial de pe Colina Palatină. 

Ştia că trebuia să fie înspăimântat, dar a fost surprins să 
descopere că emoţiile îi erau amestecate și mintea îi era 
limpede. Rămăsese durerea pe care o simţea pentru ceea ce 
pierduse, dar era contrabalansată de pragmatismul pe care îl 
purtase cu sine nealterat pe parcursul unei întregi vieţi de robie. 
Un sclav trebuia să se supună. Sclavii care gândeau prea mult 
sau uitau această regulă fundamentală dispăreau în cariere sau 
în mine. Avea să se supună. Avea să supravieţuiască. Fiecare 
pas pe care-l făcea înspre noua lui casă era de asemenea un pas 
mai aproape de Cupido și știa instinctiv că, odată ce aveau să 
fie amândoi în palat, aveau să se găsească unul pe celălalt. Și 
apoi, mai era un al treilea simțământ, îngropat adânc, dar nu 
mai puţin puternic. Înfrigurare. Pătrundea într-o nouă lume și 
viaţa lui se schimba pentru totdeauna. 

Mergând, privirile îi erau atrase de splendoarea detaliilor 
mărețelor temple și palate. De departe, Colina Palatină arăta de 


82 


parcă ar fi trebuit să se scufunde sub greutatea uriașelor clădiri 
de pe el. Dar când au început să urce la deal, Rufus a descoperit 
că pentru fiecare palat exista câte un parc, iar pentru fiecare 
templu exista câte o grădină frumoasă. Era un paradis. Căminul 
regilor și al zeilor, care stăpâneau peste tot ce se afla 
dedesubtul lor. 

Escorta l-a dus printr-unul dintre palate, de-a lungul unui 
coridor larg din marmură, decorat cu ornamente turnate în aur 
și argint, cu busturile din marmură ale lui Hercule și Apolo, 
Artemis și Hermes, precum și cu picturi ale foștilor împărați. Sub 
picioarele sale, modele frumoase de roșu, albastru și ocru erau 
tesute în piatră pe fiecare palmă de podea. Dar destinaţia lui 
finală nu era nicidecum un palat. 

Grajdul era înălţat în apropiere de zidul exterior al colinei, 
alături de un parc ce fusese creat când Tiberius a demolat 
casele a doi aliaţi ce uitaseră simplul adevăr că prietenia unui 
împărat avea longevitatea puilor de găină crescuţi pentru 
sacrificii. Avea două uși duble, mari, în faţă, dar însoțitorii săi l- 
au dus pe Rufus la o ușă mică, simplă, de pe peretele din spate, 
pe care au descuiat-o cu o cheie mare și i-au făcut vânt 
înăuntru. 

— Asta va fi noua ta sarcină. Obligaţiile îţi încep din acest 
moment. 

Interiorul era în întuneric complet și plin cu un miros de 
animal care nu se asemăna cu nimic din ce întâlnise până 
atunci. La început, Rufus nu a îndrăznit să se miște. A simţit - 
mai degrabă decât a văzut - fiara cu care își împărțea acum 
spaţiul de locuit; o prezenţă vastă, nemișcată, identificată numai 
de zgomotul unei respiraţii ușoare. Fără veste, o prelungire 
puternică, asemănătoare unui trup de piton, și-a făcut apariţia 
din întuneric și, cu o incredibilă gingășie, l-a atins pe frunte. Și-a 
ridicat privirile și s-a trezit privind în cea mai inteligentă pereche 
de ochi mari, maronii, pe care o văzuse vreodată. 

Rufus nu a apreciat adevărata mărime a animalului decât 
atunci când a deschis ușile principale. Lat în piept cât un car cu 
patru roţi, elefantul împăratului se înălța mult deasupra lui, 
imensul ei trup acoperind soarele. Al ei? Da. Ceva din felul în 
care stătea, în care l-a întâmpinat, l-a convins pe Rufus că era o 
femelă. Era destul de mare ca să bage spaima în oasele și celor 


83 


mai curajoși bărbaţi, dar Rufus nu s-a simţit ameninţat. Soarta îl 
adusese aici. Nu avea nimic de care să se teamă. 

Elefantul era priponit în cușca lui cu un lanţ gros, legat de 
piciorul stâng din spate. Lanţul era lung doar cât să-i permită să 
ajungă la un coș mare cu fân, agăţat de una dintre bârnele ce 
susțineau acoperișul hambarului. Un bazin din piatră, umplut cu 
apă, stătea într-un colț. 

Rufus a studiat-o cu atenţie. Avea pielea groasă și zbârcită, 
de un gri-maroniu uniform, acoperită cu peri rari și tari. De o 
parte și de alta a capului masiv îi atârnau două urechi uriașe, ca 
niște evantaie gigantice. Din colțurile gurii ei mici ieșeau doi 
colţi gălbui. Experienţa lui cu alte animale i-a spus că era 
sănătoasă. Motivul a ieșit repede la iveală. 

De după o despărțitură din partea din spate a clădirii a apărut 
un sclav slab ca un schelet, cu o piele atât de neagră încât 
părea aproape vânătă. Purta un coș cu fructe atinse, al căror 
miros au atras repede atenţia elefantului. 

Omul cel negru a zâmbit larg, lăsând să se vadă o gură 
conținând câţiva dinţi sparti. A oferit coșul elefantului. Acesta și- 
a trecut delicat capătul trompei peste fiecare fruct în parte din 
coș și, odată făcută alegerea, și-a încolăcit-o ca pe o mână în 
jurul unui măr roșu lovit, apoi, cu îndemânare infinită, l-a dus la 
gură. Sclavul cel negru a așezat cu atenţie coșul înaintea 
obiectului ce reprezenta sarcina lui și, împreună cu Rufus, a 
rămas în liniștea confortabilă, până când elefantul a terminat 
toate fructele din coș. Vârful trompei a făcut un ultim cerc pe 
fundul coșului golit, cu un sunet ca o bufnitură, după care l-a 
luat de jos și l-a aruncat cu precizie la picioarele însoţitorului lui 
Rufus, care l-a prins și a clătinat din cap. 

— Nu mai e, pentru azi. E destul, a spus el într-o latină cu un 
accent atât de puternic, încât Rufus abia a reușit să priceapă 
cuvintele. 

Rufus a aflat că omuleţul era Varro, dintr-o provincie africană 
al cărei nume nu l-a luminat cu nimic mai mult cu privire la 
localizarea ei. Il ajutase pe îngrijitorul animalului să se ocupe de 
elefant, până când omul murise. De atunci, Varro fusese lăsat să 
se descurce cu elefantul de unul singur și se obișnuise să se 
ascundă de fiecare dată când se apropia vreun servitor de-al 
împăratului. 

— Și elefantul, cum o cheamă? a întrebat Rufus. 


84 


— O cheamă Bersheba, a spus omuleţul. E un nume foarte 
măreț în ţară la ea. 

— Da, a fost Rufus de acord, emoţionat. Este un nume foarte 
măreț. 

Bersheba a ridicat trompa și a adulmecat în aer, emițând în 
același timp un mormăit din adâncul pieptului. Când a auzit-o, 
Varro s-a uitat la Rufus cu ochii măriţi și s-a furișat înapoia 
despărțiturii din fundul hambarului. 

Zăngănitul ritmic de armură i-a spus lui Rufus că aveau 
musafiri. A tras adânc aer în piept și a ieșit afară, la lumina 
soarelui. Pentru a-l întâmpina pe împărat. 


85 


e Capitolul XIII 


Tânărul care se uita curios la el - flancat de două gărzi 
înarmate - ar fi putut fi un aristocrat spilcuit, oarecare, dintr-un 
oraș de provincie. Cu toate acestea, Caligula, care mai avea 
încă o lună până la cea de-a douăzeci și șaptea aniversare a sa, 
controlase deja Roma vreme de aproape doi ani. Imbrăcat într-o 
togă albă, simplă, cu o singură fâșie lată purpurie, era cu cel 
puţin cincisprezece centimetri mai înalt decât Rufus. Avea 
pieptul larg și umerii laţi ai unui atlet antrenat, dar capul îi părea 
cocoţat pe un gât nefiresc de lung, iar pielea îi era de un luciu 
nesănătos. Trăsăturile aveau și ele o anumită moliciune, care îi 
dădea un aer cumva copilăresc. Dacă Rufus nu ar fi fost martor 
la orori și nu ar fi auzit numeroase povestiri, ar fi putut fi ispitit 
să creadă că acest tânăr zâmbitor dădea dovadă de un interes 
patern faţă de cea mai recentă achiziţie a sa. Dar fusese martor 
și auzise multe, iar asta l-a făcut conștient că zâmbetul nu 
atingea niciodată ochii translucizi, de un albastru șters. Și că 
interesul era al unui colecționar care își studia ultimul specimen. 
Sau al unui călău care îi lua victimei măsura, pentru linţoi. 

— Ăsta este dresorul nostru? Arată prea tânăr. 

Vocea care ordonase o mie de execuţii ar fi trebuit să picure 
venin și să fi umplut văzduhul cu nori de pucioasă. In loc de așa 
ceva, tonul împăratului era unul relaxat, de conversaţie. 

— l-am dat lui Sohaemus jumătate din Arabia, iar el mi-a dat 
un elefant. Ce să fac eu cu un elefant? Nici măcar nu este un 
elefant de război - fiara a fost ţinută ca animal de companie. Nu 
o pot băga în arenă. Uită-te la ce s-a întâmplat când Pompei a 
făcut lucrul ăsta. l-a distrus reputaţia. Ce se poate face cu un 
elefant? 

Ochii, care nu au clipit nici măcar o singură dată, nu s-au 
dezlipit nicio clipă de la Rufus, care și-a dat seama că trebuia să 
răspundă. A deschis gura, cu mintea golită, dar, înainte să poată 
spune ceva, împăratul și-a răspuns singur la întrebare, cu un 
scurt hohot de râs. 

— ÎI înveţi să facă giumbușlucuri, desigur. Am destui oameni 
care pot să facă scamatorii, dar, cumva, scamatoriile își pierd 


86 


întotdeauna atractivitatea și trebuie să găsești alți oameni, care 
să facă alte scamatorii. Apoi se întâmplă același lucru și te 
trezești dintr-o dată că nu mai ai pe nimeni care să te poată 
face să râzi. 

A continuat, cu privirile pierdute undeva, în depărtare: 

— La fel se întâmplă și cu animalele. Câini, urși, lei și cai. Am 
văzut toate șmecheriile pe care le pot face ele, dar până la urmă 
toate devin plictisitoare și trebuie să scapi de ele. 

Ochii spălăciţi s-au fixat iarăși asupra lui Rufus. 

— Dar un elefant? Acum, un elefant care ar putea face 
giumbușlucuri ar fi impresionant, nu crezi? 

Și-a plimbat privirile pline de admiraţie peste trupul uriaș al 
Bershebei. 

— Poţi să înveţi un elefant să facă giumbușlucuri, băiete? Să 
știi, oamenii cu care lucrezi te consideră un vrăjitor. Bășinosul 
ăla bătrân de stăpân al tău, care nu voia să se despartă de tine. 
Și-ar fi putut pierde capul pentru a fi încercat să te păstreze. Nu 
l-am ucis, totuși. Nu-i poţi omori, pur și simplu, pe toţi. A trebuit 
să-i dau un contract, să-mi furnizeze animale pentru Maximus. 
Așa că bine-ai face să poţi învăţa un elefant să facă ghidușii. Ai 
o lună. 

A dat scurt din cap și s-a îndepărtat înspre palatul lui, cu 
gărzile în urmă. 

Împăratul plecase de mai bine de un minut fără ca Rufus să-și 
dea seama că nici măcar nu se uitase să vadă dacă vreunul 
dintre cei doi oameni în uniforme pretoriene era Cupido. 


87 


e Capitolul XIV 


Din fericire pentru Varro și Rufus, îngrijitorul elefantului 
reușise să împărtășească elementele de bază ale cunoștințelor 
sale, înainte ca boala să-l fi dus la inevitabilul sfârșit. S-a vădit 
că Bersheba era o creatură răbdătoare și cu tabieturi bine 
stabilite, care în mod normal era bucuroasă să coopereze când 
era rugată să îndeplinească orice însărcinare pe care ea o găsea 
rezonabilă. 

— Roagă, repeta Varro. Întotdeauna, trebuie să rogi. Nu 
comanda. Elefantului ăstuia nu-i place să i se comande. Poate fi 
o fiinţă foarte încăpăţânată, dacă nu o tratezi cu respect. 

Dar în curând a devenit clar că nici toate rugăminţile din lume 
nu aveau să îndeplinească ordinul împăratului - acela ca ea să 
fie învățată genul de giumbușlucuri care să amuze un om care 
deja văzuse multe în domeniu. 

Animalele dresate de Rufus pentru arenă fuseseră încă de 
mici ale lui, tocmai pentru a le modela. Dormea cu ele, se juca 
cu ele și era în stare să exercite un element de control dându-le 
sau nedându-le hrană. Odată ce această disciplină era stabilită, 
găsea că era totuși ușor să le înveţe prin relativ simpla, deși 
epuizanta metodă a repetiţiei constante, și să avanseze de la 
exerciţii simple la mișcări și numere de circ mai complicate. Dar 
Bersheba era deja dresată. Într-un mod anume. 

Când i se comanda sau mai degrabă când era rugată, 
mergea, se oprea și se lăsa într-un genunchi pentru a-i permite 
dresorului și probabil încă unei persoane să se urce în spinarea 
ei; în plus, dacă ea considera că meritau, îi purta unde voiau ei. 
Rufus a descoperit că o putea mâna spre stânga sau spre 
dreapta cu plesnituri puternice de palmă pe umerii ei masivi. 

Varro a mai dezvăluit - iar Rufus a considerat că asta i-ar 
putea oferi oarecare speranţă - că în ţara ei, Bersheba fusese 
folosită pentru a trage și a împinge greutăţi mari. 
Giumbușlucuri? Nu, nu fusese învățată niciodată vreun 
giumbușluc. Cine ar vrea să înveţe un elefant giumbușlucuri? 
Varro a arătat în mod clar că el îl credea pe Rufus cu minţile 


88 


plecate, fie și numai pentru a sugera asemenea lucruri. 
Giumbușlucuri! 

Rufus simţea deja că ajunsese la un anumit nivel de 
comunicare cu Bersheba. Felul în care se uita la el cu ochii ei 
mici, cunoscători, l-a convins că, dacă ar fi reușit să găsească o 
modalitate de a i se face înţeles, ea ar fi bucuroasă să facă orice 
i-ar cere. 

Dar cum s-o roage? 

După ce s-a gândit cu mare atenţie, Rufus a decis că nu avea 
decât două opţiuni, iar una dintre ele era atât de inimaginabilă 
încât nu era deloc o opţiune. Cea mai rapidă modalitate era să 
folosească forța: comenzi repetate, însoţite de folosirea bătăii... 
până când durerea sau frustrarea aveau să facă animalul să 
îndeplinească ceea ce i se indicase să facă. Dar el nu avea să 
ridice mâna - nici vorbă de băț - asupra unei asemenea creaturi 
inteligente și mărețe. 

Cealaltă modalitate era convingerea cu duhul blândeţii, iar 
convingerea cu duhul blândeţii lua timp. Dar dacă asta era 
singura lui opţiune, așa să fie. 

Singura întrebare era cum să convingi un elefant să-și 
îmbogăţească repertoriul cu care el părea să fie perfect 
mulțumit. Bersheba umbla la comandă, dar nu voia să facă 
nimic nedemn, cum era să o ia la trap. Putea fi convinsă să facă 
„aport” cu ceva de mâncat, dar devora inevitabil tot ce aducea, 
încă înainte să se întoarcă la dresor. Prindea obiecte cu trompa 
ei flexibilă, inclusiv un Varro chicotind, dar niciodată când voia 
Rufus. Rufus știa că nu era nimic intenţionat în refuzul ei și 
uneori se simţea vinovat pentru cererile pe care le făcea. Dacă 
Bersheba detecta până și cea mai vagă nuanţă de enervare în 
vocea lui, se uita la el cu ochii ei căprui plini de reproș, ceea ce 
îl făcea să se simtă și mai vinovat. 

Varro se uita la toate acestea cu un zâmbet nedumerit, 
evident convins că toți romanii erau bătuți în cap de soare. 
Uneori, când se plictisea, Varro îi arunca elefantului câte un măr 
mic și dulce dintre cele pe care i le aducea, iar ea îl prindea cu 
mare dexteritate cu trompa și îl ducea la gură. Într-o zi, când 
Rufus se străduia iarăși să o înveţe să se rostogolească de pe o 
parte pe alta, Varro a aruncat greșit și mărul a aterizat pe 
acoperișul grajdului, luând-o ușor la vale, ca să rămână prins 
chiar la marginea ţiglelor. 


89 


Bersheba a scos un geamăt de nemulțumire. Fără să-l mai 
bage în seamă pe Rufus, a luat-o la pas ușor înspre grajd. Când 
a ajuns lângă clădire, s-a oprit pentru o clipă, cu ochii la mărul 
care era doar puţin vizibil pe marginea acoperișului. Trompa i s- 
a întins, cercetând delicat, dar fructul era prea departe ca să-l 
poată ajunge, în timp ce Rufus se întreba ce avea să facă, 
Bersheba s-a ridicat cât era de mare pe picioarele dindărăt, a 
făcut cu mare atenţie doi pași înainte și și-a cules premiul. 

Rufus a izbucnit în râs de uimire. Asta era. Avea s-o învețe să 
umble pe picioarele din spate pentru împărat. Poate reușea să o 
înveţe chiar și să danseze. Câinii dresați pentru circ dansau 
uneori, nu? 

La cinci minute după aceea, Rufus era deja cățărat periculos 
pe coama acoperișului, cu câte un picior de fiecare parte, chiar 
deasupra ușii grajdului. Cu o mână se ţinea de ţiglele date cu 
catran, iar cu cealaltă strângea un par lung de mai bine de un 
metru. La capătul parului se afla un coș umplut cu mere lovite, 
din cele care îi plăceau atât de mult elefantului. Prima încercare 
a sfârșit aproape în dezastru. Rufus a atârnat coșul la mică 
distanţă de marginea acoperișului și a strigat „Mere”, ceea cea 
pus-o pe Bersheba în mișcare. Dar de astă dată nu a mai fost 
nicio oprire ușoară sau pași făcuţi cu grijă. Rufus a simţit cum 
întreaga construcţie se zguduie când Bersheba a _ izbit-o, 
căţărându-se pe perete cu picioarele dinainte pentru a se înălța 
cât era ea de lungă. Scândurile de sub el au început să pârâie 
prevestitor și Rufus a auzit un pocnet clar. Și-a dat seama că 
grajdul avea să fie demolat dacă nu acţiona rapid. 

— Ține! a strigat disperat și a aruncat coșul peste spatele ei. 

Pentru un moment, s-a gândit că nu avea să se ducă după 
mere, iar hambarul avea să se prăbușească cu el cu tot, dar 
tocmai la timp, Bersheba s-a lăsat în patru picioare și a început 
să adulmece fructele împrăștiate pe jos. 

— Prea aproape, a spus Varro, încercând să fie de ajutor, 
mere prea aproape. 

Rufus i-a aruncat o privire ucigătoare și a coborât după un alt 
coș. Se făcuse deja miezul nopţii când a renunţat, în cele din 
urmă. Incercând cu o prăjină mai lungă, a putut-o face să se 
ridice pe picioarele din spate, dar nimic nu a convins-o să și 
meargă așa. Rufus era răgușit de la repetarea iarăși și iarăși a 
cuvântului mere. Uneori erau mere în coș, alteori nu. Dacă 


90 


exista vreun măr, se ridica în două picioare pentru el, dar dacă 
simțea că fusese păcălită, se îndepărta bosumflată, târându-și 
picioarele, și nu mai repeta figura vreme de jumătate de ceas. 

Zilele până la termenul împăratului se topeau și Rufus a 
devenit posomorât, iar posomorârea i s-a transformat în ceva 
vecin cu disperarea. 

Zorii zilei fatale l-au găsit prea puţin optimist. Singura lui 
speranţă era ca împăratul să fi uitat de el. Desigur, marii 
împărați aveau mai multe de făcut cu timpul lor decât să se 
preocupe de sclavii neînsemnați și de elefanții lor amuzanți - 
sau nu. 

Dar dacă ceea ce era mai rău avea să se întâmple, era 
hotărât ca Bersheba să se prezinte înaintea lui Caligula în cea 
mai bună formă a ei. Elefantul avea să fie, de asemenea, în cea 
mai bună formă comportamentală, pentru că nimic nu-i plăcea 
mai mult decât să fie frecată - pe pielea groasă și plină de 
țărână - cu cele mai aspre materiale aflate la îndemână. 

Cei doi bărbaţi au scos elefantul afară, în lumina blândă a 
dimineţii. Apoi au umplut o cadă enormă, din lemn, cu destulă 
apă pentru a înmuia uriașul animal pe tot corpul, folosind niște 
găleți din piele, de care Varro făcuse rost anume pentru acest 
lucru. Când praful care o acoperea a fost de consistenţa unui 
noroi gros, a venit momentul de a scoate la iveală periile cele 
mari pe care le meșterise fostul îngrijitor. Alcătuite din nuiele 
strâns legate la capătul unor crengi lungi, acestea le îngăduiau 
să ajungă la orice parte a corpului Bershebei și să subţieze 
murdăria, astfel încât după aceea să poată fi clătită cu apa 
rămasă. 

Curând, Rufus a fost atât de absorbit de munca lui și de 
bucuria zgomotoasă a Bershebei de a fi înmuiată cu apă și 
frecată, încât a uitat aproape cu desăvârșire scopul activității. 
Dar idila i-a fost brutal destrămată când a auzit un glas nefiresc 
de puternic în spatele lui. 

Și-a lăsat să-i cadă pe lângă trup braţele care începuseră să-l 
doară și, cu picături de sudoare scurgându-i-se pe bărbie, s-a 
întors, ca să-l vadă pe Caligula apropiindu-se prin iarbă, însoţit 
de un personaj mai mărunt, care umbla cu un șchiopătat 
pronunţat. Soarele care se ridica de după copaci le bătea în 
spate și Rufus nu l-a putut recunoaște pe cel de-al doilea bărbat. 


91 


— Ți-am spus eu că are să merite să te trezești de dimineaţă 
pentru asta, Claudius, beţiv bătrân și leneș. Ai sperat că o să uit 
că ai promis și că o să te las să stai tolânit cu curviștina aia 
mică, cu care ai întins-o când ai crezut că nu sunt atent? 

Vocea ridicată, hainele pătate și felul nesigur în care capul 
împăratului se ţinea pe gâtul lui lung i-au spus lui Rufus că, în 
ciuda faptului că acest Claudius se dusese la culcare, Caligula 
însuși încă nu își încheiase distracţia începută în seara din ajun. 

— Băiete! Tu, băiete. la să vedem ce poate să facă animalul. 
Ar face bine să fie ceva ca lu... 

Mugetul unui elefant a cărui toaletă de dimineață fusese 
întreruptă cu bădărănie i-a acoperit cuvintele. 

Caligula a început să clipească și s-a clătinat pe călcâie. Apoi, 
cu un râs zgomotos, și-a plesnit însoţitorul pe spate atât de tare 
încât omul aproape a căzut din picioare. 

— Mai că te-a făcut să te caci pe tine, ai? Niciodată n-ai fost 
prea viteaz, unchiule Claudius. De-asta te-a trimis de-aici 
bătrânul Tiberius. Noroc că te-am adus eu înapoi. 
Giumbușlucuri, băiete, a spus el pe un ton care acum avea în el 
o urmă de îngrijorare. L-am adus pe senatorul Claudius, aici de 
faţă, să vadă niște figuri nostime. Și pentru că el are urechi 
aproape la fel de mari ca ale elefantului, nu-i așa, Claudius? 

Impăratul a trecut în spatele însoţitorului său, l-a apucat pe 
acesta cu câte o mână de fiecare ureche și a tras în lături. 

— Vezi, exact ca de elefant. Unchiul Claudius nu a prea avut 
noroc în viaţă, nu-i așa, unchiule? Cel mai pricăjit din bârlog. 
Vor-bbb-eș-ște ca-ca-cam aș-aș-șa și e al naibii de inutil sub 
orice aspect. Face totuși parte din familie, a spus el, trecându-și 
cu afecțiune mâna prin părul rar al bărbatului mai în vârstă. 
Giumbușlucuri, acum. Vrem să vedem câteva figuri de-ale 
elefantului. 

Rufus a simţit că ceva i se încolăcește în jurul umerilor și îl 
trage nerăbdător de braţ. A spus cu teamă: 

— Dacă împăratul ar mai putea aștepta câteva momente, 
aș... 

A fost întrerupt de mârâitul lui Caligula. 

— Eu nu aștept, băiete. 

Cu inima cât un purice, Rufus a făcut o plecăciune. Singura lui 
speranţă era să o bage pe Bersheba în acţiune și s-a rugat ca 
împăratul - măcar era încă beat - să fie întrucâtva impresionat. 


92 


Era pe punctul de a se întoarce spre elefant, când un formidabil 
jet de apă i-a trecut peste umăr. Avea o forță teribilă, o trompă 
întreagă de apă propulsată de extraordinarii plămâni al 
Bershebei. L-a luat pe Claudius direct în piept și în față, udându-l 
până la piele și făcându-l să se clatine pe călcâie, și a fost 
numaidecât urmat de un sunet ca de trâmbiță, de furioasă 
indignare. 

Rufus a îngheţat. Nu putea să fie adevărat. Nu asta. Era un 
om mort. 

Cei doi bărbaţi, împăratul și unchiul lui, puteau să fie unul 
dintre grupurile statuare din marmură care împodobeau palatul 
lui Caligula. Au rămas, încremeniţi, albi la faţă, cu ochii măriţi de 
ŞOC. 

După care Caligula s-a pus pe râs. 

A început adânc, în burtă, un tumult ca un puls puternic, de 
neoprit, care i s-a înălțat în piept și în cele din urmă a erupt într- 
o serie de hohote isterice. Împăratul se ţinea cu o mână de 
stomac, fără să-și poată stăpâni hohotele dezlănțuite, în timp ce 
cu cealaltă arăta înspre nefericitul Claudius. 

Părul rar al bărbatului mai în vârstă îi era lipit de scalpul roz, 
iar din toga udă leoarcă îi șiroia un puhoi neîntrerupt de apă, ce 
i se prelingea pe picioare. Buzele i se mișcau, dar vorbele pe 
care le căuta nu se lăsau găsite și ochii lui spălăciţi îl priveau pe 
Rufus cu o expresie de pură uluială. 

Până când râsul împăratului a început să se liniștească într-o 
serie de suspine care îl făceau să-și piardă respiraţia, lui Rufus îi 
revenise instinctul de conservare. S-a apropiat cu pași mari de 
Bersheba și i-a șoptit comanda pentru încălecare. Elefantul a 
făcut un singur pas înainte, a îndoit un genunchi uriaș până ce a 
atins cu el pământul și și-a aplecat capul în faţă. Dar Rufus nu i- 
a folosit piciorul pentru a-i sări în spinare, cum făcea în mod 
normal. În loc de asta, a rămas nemișcat alături de Bersheba 
până când împăratul și-a revenit și s-a uitat în direcţia lor. 
Atunci a făcut o plecăciune adâncă. 

Lui Caligula i-a apărut ca și cum atât animalul, cât și sclavul, 
își arătau supunerea faţă de el. A bătut din palme, strigând: 

— Minunat! Ce mai figură! N-am mai văzut nimic care să mă 
facă să râd cu adevărat de ani de zile. Acum am să-mi aduc toți 
prietenii să vadă elefantul și poate îi salută cum l-a salutat pe 
unchiul Claudius. Haide, Claudius, hai să mergem înapoi și să te 


93 


punem la uscat, a spus el luându-l de braţ pe senatorul din care 
apa încă se mai scurgea. Dar nici măcar nu zâmbești? Trebuie, 
desigur, să vezi partea nostimă. Un senator al Romei arătând ca 
un șobolan înecat. Ha-ha-ha... 

Claudius s-a eliberat cu o smucitură din mâna nepotului său și 
s-a întors să se uite la Rufus și la elefant. 

— Cu-cu-cum te c-c-cheamă, sclavule? 

Rufus a ezitat: 

— Mă numesc Rufus, domnule. Îmi pare foarte rău. Bersheba 
nu a vrut să vă facă vreun rău. 

Claudius s-a uitat la el pentru o secundă. 

— R-r-r-uffus. N-n-am s-s-să uit asta. 

După care personajul ud leoarcă a luat-o șchiopătând în urma 
împăratului, ai cărui umeri încă se mai zgâlţâiau de râs. 


94 


e Capitolul XV 


Săptămâni întregi, Rufus a așteptat cu groază întoarcerea 
împăratului, dar Caligula nu a mai adus niciodată pe altcineva 
să vadă elefantul. Teama că împăratul va apărea pe neașteptate 
și-i va cere să vadă o nouă și încă și mai hazlie figură nu-i dădea 
pace, dar Rufus a reușit cumva să-și scoată chestiunea din 
minte și să se acomodeze mai bine cu noua lui sarcină. 

Singura slăbiciune evidentă a Bershebei era văzul. Ochii ei 
mici, așezați spre partea din față a marelui ei cap, cu urechi cât 
niște pânze de corabie, îi permiteau un văz periferic redus. Dar 
dacă văzul îi era defectuos, celelalte simțuri îl compensau cu 
vârf și îndesat. Cele două nări păroase, așezate la capătul roz și 
cărnos al trompei ei de un metru și jumătate, erau atât de fin 
acordate încât abia dacă părea credibil. Auzul, de asemenea, 
era la limita supranaturalului. Când se apropiau oaspeţi, 
Bersheba era conștientă de prezenţa lor cu minute întregi 
înaintea lui Varro sau a lui Rufus. Sistemul de avertizare precoce 
al animalului i-a salvat de necazuri serioase în mai multe 
situaţii, când supraveghetorii împăratului au venit să-i viziteze. 

Desigur, unii vizitatori erau mai bineveniţi decât alţii. 

Rufus îi făcea Bershebei plimbarea pentru menţinerea formei 
fizice, pe pajiștea din faţa grajdului, atunci când le-a văzut. La 
început nu a știut ce este cu micul grup zgomotos, dar când s-a 
apropiat mai mult, a recunoscut voci agitate, subţiri, de femei 
tinere. 

Erau șase, însoțite de doi pretorieni. Rufus a cercetat rapid 
chipurile celor doi soldaţi, dar niciunul dintre ei nu era Cupido. 
Caligula avea sute de gărzi staționate pe Colina Palatină și în 
zona înconjurătoare. Gladiatorul putea fi oriunde, dacă se mai 
afla încă în viaţă. 

Atent, și-a lăsat privirile să treacă peste toate femeile. Când 
și-a dat seama cine erau, de-a lungul șirei spinării l-a trecut un 
fior de neliniște. Bersheba trebuie să-i fi simţit încordarea, 
pentru că umerii ei mari s-au mișcat sub el, iar trompa i s-a 
înălțat în aer ca să testeze atmosfera. De astă dată, Rufus nu 
avea nevoie de talentele ei. Era în stare să recunoască pericolul 


95 


atunci când îl vedea, iar a subestima această adunare 
nevinovată putea fi la fel de fatal ca a păși peste un cuib de 
cobre în momentul împerecherii. 

— De ce nu ne-ai adus aici mai demult, Drusilla? a întrebat-o 
cea mai în vârstă dintre ele pe fata înaltă, aflată alături de ea. 

— Ştii foarte bine, Milonia, că soţul tău, fratele meu, a interzis 
asta. Dar când Gaius Caligula este plecat ca să-l înfrângă pe 
Xerxes la Baiae, Callistus nu ar îndrăzni să se împotrivească 
dorințelor mele, nici alor tale, surioară dulce. 

Drusilla, sora lui Caligula, a arborat un zâmbet de viespe. 

— Desigur, dacă ar descoperi că riști viaţa tinerei lui fiice în 
prezenţa fiarei celei mari, ar trebui să-ţi câştigi iarăși existența 
de una singură, trecând din soldat în soldat, deși sunt sigură că 
nu ai găsi asta din cale-afară de neplăcut. 

Milonia, o femeie cu trăsături puternice și un nas acvilin, a 
pufnit: 

— la te uită la aia nevinovata, să vorbească așa despre mine! 
Nu ai împărțit tu patul cu soțul meu, cu mult înaintea mea, și nu 
știe asta întreaga lume? 

Drusilla a râs și și-a aruncat pe spate părul castaniu. 

— Nu a fost decât o datorie de soră, și nu una neplăcută, dacă 
veni vorba. Nu cumva, Milonia, te temi că fratele meu se va 
sătura de eforturile tale profesionale și va căuta un alt fruct, mai 
dulce și mai suculent? 

— Chiar trebuie să revenim întruna la acest subiect? a 
intervenit o a treia din grup, o femeie dolofană, îmbrăcată într-o 
rochie roz. Mă dor urechile de povestea asta repetată la 
nesfârșit și știți și voi cum vorbesc servitorii. 

— Cred că nu ești decât geloasă, Livilla, că tu și Agrippina 
sunteți prea urâte ca să atrageţi atenţia împăratului, a spus 
Drusilla. Este o onoare, ca și o plăcere, să împărți patul cu el. 
Gândiţi-vă și voi, o linie de sânge pură, care coboară direct de la 
Augustus, ca moștenitor al fratelui nostru. Mai bine așa, decât 
maimuţoiul ăla mic și gras care este fructul coapselor 
neatrăgătoare ale soțului Agrippinei. 

Agrippina i-a aruncat Drusillei un zâmbet rece. Auzise toate 
astea de zeci de ori și era imună la batjocura surorii ei. 

— Augurii au prezis că Nero va fi un băiat frumos când se va 
face mare. S-ar putea să nu conducă niciodată Roma, surioară, 


96 


dar, sub îndrumarea mamei lui, va deveni un mare cetățean 
roman. 

— O, îţi cunoaștem cu toate ambițiile, Agrippina. Ai noroc, nu-i 
așa, că Gaius încă nu știe până unde ţintești tu cu ele, dar poate 
că mi-o ia gura pe dinainte rândul viitor când ne... întâlnim. 

Drusilla a rostit ultimul cuvânt din vârful buzelor, cu o 
senzualitate care îi dădea un singur înţeles, atrăgând o privire 
acră din partea Miloniei. 

— Credeam că ne aflăm aici ca să vedem fiara asta, care îl 
fascinează atâta pe soţul meu. Sper că face mai mult decât să 
se plimbe încoace și-ncolo, cu tânărul ăla jegos în spinare. 

Drusilla i-a urmărit privirea. 

— Trebuie să ne uităm în sus la un sclav? 

Rufus și-a dat seama cu întârziere că ar fi trebuit să coboare 
pentru a le saluta. Și-a dat drumul să alunece de pe spinarea 
Bershebei și a rămas alături de umărul ei. Drusilla era la numai 
câţiva pași de el. Nu a îndrăznit să i se uite drept în ochi, așa că 
s-a uitat peste umărul ei și răsuflarea i s-a oprit în gât. 

Fata care îi întorcea privirile era cea mai frumoasă femeie pe 
care o văzuse el vreodată. Ochii negri, lichizi, păreau a se hrăni 
cu spiritul lui și lucirea amuzantă din ei l-a înștiințat că fetei îi 
plăcea foarte mult stânjeneala care îl cuprinsese. Era cea mai 
înaltă dintre cele șase femei, dar - a ghicit el - și cea mai 
tânără. Părul auriu, lucitor, îi cădea în valuri pe umeri, iar rochia 
ei roșie ca cireașa era umflată la piept, cu promisiunea unor sâni 
plini și rotunzi. Părea să aibă în jur de șaisprezece sau 
șaptesprezece ani și purta în brațe un bebeluș cu părul închis, 
de vreo nouă luni, care se tot zvârcolea. 

Rufus și-a smuls cu dificultate privirile și s-a trezit uitându-se 
în ochii Drusillei, care purtau un mesaj atât de evident, încât 
toate celelalte gânduri i-au pierit din minte. Drusilla s-a apropiat 
și mai mult de el, astfel încât privirile i-au fost atrase de rochia 
cu decolteu adânc și de despicătura întunecată dintre sânii ei. 
Era atât de aproape încât îi putea simţi respiraţia în obraz, iar 
adierea parfumului ei i-a copleșit simţurile. Și mai era ceva: nuo 
mireasmă anume, mai degrabă o undă în aer, dar atât de 
puternică încât a avut un efect instantaneu asupra lui. Și-a tras 
cu greutate respiraţia, simțind o tulburare jos, sub tunică, și și-a 
mușcat buza cu putere în încercarea de a controla 
incontrolabilul. 


97 


Milonia a izbucnit într-un râs grosolan. _ 

— Ce, Drusilla, nu ai destui cățeluși? Asta nu este nici măcar 
obișnuit cu statul în casă. 

S-a întors spre fata cu păr blond, a cărei frumusețe îl 
captivase într-atât pe Rufus. 

— Aemilia, adu-o pe mica Drusilla încoace. E timpul ei de 
masă. 

Rufus și-a întors privirile de la ea, dar Drusilla se uita în 
continuare la el. 

— Cum te cheamă? a cerut ea să afle. 

— Rufus, doamnă. 

Glasul i-a sunat spart ca gheaţa sfărâmată. 

— Ei bine, Rufus, a spus ea accentuându-i numele, fără să fie 
necesar, povestește-ne despre animalul tău de companie. 

Au stat vreme de un ceas, privind, timp în care Rufus le-a 
demonstrat extraordinara putere a Bershebei și felul delicat în 
care își putea folosi trompa pentru a culege obiecte mici. 
Singurul moment în care Milonia și Livilla au arătat un interes a 
fost atunci când Bersheba a slobozit un vânt enorm. Până atunci 
se întrecuseră în a arăta cât de plictisite erau de elefant și de 
dresorul lui. 

— Haideţi, e timpul să mergem, a spus Milonia, încercând să- 
și reafirme poziţia de consoartă a împăratului. 

— Staţi, am o idee. 

Toţi ochii s-au întors spre Agrippina, iar Milonia și-a ţuguiat 
buzele enervată. 

— Fratele nostru a spus că cel mai amuzant lucru s-a 
întâmplat atunci când fiara era îmbăiată. Fă-i baie elefantului 
pentru noi, sclavule. 

Drusilla a bătut din palme și a început să sară în sus ca un 
copil. 

— Da, fa-i baie elefantului. 

Rufus a ezitat. În mod normal, nu-i făcea baie lui Bersheba 
decât dimineaţa, iar ea era o creatură cu tabieturi. Nu știa cum 
avea să reacționeze. Pe de altă parte, nu avea de ales, decât să 
se supună dorinţei surorilor împăratului. S-au uitat la el fără 
expresie, așteptându-l să se miște din loc, dar faţa Aemiliei i-a 
zâmbit încurajator și astfel și-a recâștigat încrederea. 

— Haide, Bersheba. 

A condus-o înapoi în grajd și a priponit-o de belciugul ei. 


98 


A umplut prima găleată cu apă și s-a pregătit să i-o arunce pe 
spinare, dar s-a oprit ezitând. Avea încă pe el tunica. Nu se prea 
îndemna să și-o dea jos înaintea femeilor, care acum stăteau 
împreună pe o ridicătură și priveau, dar era singura pe care o 
avea și dacă se uda, nu mai avea nimic altceva de purtat. 

A intrat în grajd și s-a dezbrăcat până la legătura din jurul 
șalelor, împăturindu-și cu grijă tunica înainte de a se întoarce 
sub razele soarelui. A încercat să-și ignore asistenţa, dar simţea 
toţi ochii asupra lui, și cel puţin una dintre femei a lăsat să-i 
scape un scurt suspin de apreciere. Era puţin încordat pentru 
faptul că era aproape gol în faţa lor, dar știa că nu avea niciun 
motiv să se rușineze. Pe trupul lui nu era nici măcar un gram de 
carne în plus, iar exerciţiile pe care le învățase de la Cupido îi 
făcuseră niște mușchi fermi, de atlet. 

A încercat să se concentreze asupra sarcinii de a o înmuia mai 
întâi pe Bersheba, pentru ca apoi să o perieze, dar era ceva care 
îl făcea să nu se poată aduna - și asta din cauza felului în care 
era studiat, ca unul dintre animalele aflate în cuștile împăratului. 
A prins privirea Drusillei și și-a pierdut pentru o clipă atenţia. 
Asta a însemnat că nu a observat-o pe Bersheba cufundându-și 
trompa în găleată. Jetul exploziv care l-a izbit i-a tăiat respiraţia 
și l-a îngheţat până în măduva oaselor. 

Femeile au început să râdă și să ţipe înveselite, iar Bersheba li 
s-a alăturat cu un zgomot de trompetă. Când și-a recăpătat 
simţurile, Rufus nu s-a putut gândi decât că acum știa cum se 
simţise Claudius. Apoi tonul râsului lor s-a schimbat într-un fel 
subtil și Rufus a simţit ceva diferit în felul în care femeile se 
uitau la el. Drusilla s-a descolăcit din poziţia în care stătuse - în 
felul particular în care o fac pisicile deosebit de sănătoase - și s- 
a apropiat de el cu un zâmbet deschis. 

— Ei bine, Rufus, omul elefant, trebuie să-ţi mulțumim pentru 
un spectacol excelent. Fratele meu a avut dreptate: elefanții pot 
fi extrem de distractivi și, glasul i-a coborât până la șoaptă, l-am 
găsit cu toate foarte revelator, într-adevăr, foarte revelator. 

Și-a lăsat ochii să-i cadă la nivelul șoldurilor lui. 

Cu un hohot de râs, s-a întors și le-a condus pe femeile care 
continuau să chicotească în sus pe pantă, spre palatul lui 
Caligula. Aemilia s-a întors și i-a zâmbit sfios. 


99 


e Capitolul XVI 


Cum putea fi cineva atât de frumos? A inspirat adânc 
parfumul pătrunzător al părului ei întunecat și nu și-a putut 
reține un mic suspin. Mâna ei s-a întins să-i mângâie delicat 
fruntea. 

— Nani, frate. Acum ești acasă. 

Acasă? Da, asta era acasă, acest cocon mătăsos și 
confortabil, cu căldura din braţele Drusillei, unde nimeni nu-i 
putea face vreodată vreun rău. Intotdeauna se simţise în 
siguranţă aici, chiar și în cele mai negre timpuri petrecute la 
Capri. Acelea erau timpurile când Tiberius, putrezească-i sufletul 
depravat, rătăcea pe coridoarele palatului ca un câine de 
vânătoare mâncat de râie, în căutare de noi adâncimi ale 
desfrâului, pentru a le sonda. Nopțile când știa că doar fiind 
invizibil putea fi în siguranţă. Își amintea cum aștepta ca 
Gemellus să adoarmă în camera pe care o împărțeau ei doi, 
după care se strecura pe lângă gărzi, la sora lui. Chiar nu-l 
vedeau? Sau încă mai aveau o licărire de decenţă, în ciuda 
tuturor lucrurilor la care erau martori în acea hazna profund 
coruptă care era insula? La început, tot ce căuta a fost confortul 
și siguranța prezenţei ei. O ţinea strâns de mână în timpul 
ceasurilor de întuneric, iar ea îi șoptea povești despre tatăl lor; 
povești de onoare și curaj, despre o bunătate care părea să 
aparţină unei alte lumi decât celei în care trăiau ei. În ochii lor 
de copii, Germanicus, cel mai nobil dintre romani, strălucea ca 
un far în cenușiul cumplit al existenţei lor. Mai târziu, a fost 
altceva. 

Ceva s-a răscolit adânc înăuntrul lui, când mintea l-a purtat 
înapoi la noaptea când totul s-a schimbat. El a fost cel care 
începuse sau ea? Nu, au fost ei, împreună și în același timp 
inocenți și știutori, o fuziune a minţii și a trupului pe care 
niciunul dintre ei nu putea și nici nu voia să o nege. 

A simţit-o la rândul ei și a tors ca o pisică alături de el. 

— Atât de curând? 

Târziu, în puterea nopţii, s-a trezit și i-a văzut silueta profilată 
în fereastra largă - ce dădea peste Velabrum, spre Capitoliu - cu 


100 


trupul gol înveșmântat în haloul cald al unei luni galbene. Stătea 
nemișcată, lăsând ca lumina lunii să-i coloreze pielea perfectă, 
astfel încât părea că tocmai ieșise dintr-o baie de aur topit. Da, 
era o statuie de aur. Perfectă. Și-a ţinut respiraţia. Nu voia ca ea 
să se miște. Când, în cele din urmă, ea a făcut-o, revenind spre 
patul acoperit cu cearșafuri din mătase, capul i s-a umplut brusc 
de o furie nestăpânită. Cum de îl putuse înșela? 

— N-ar fi trebuit să te mişti. 

A încercat să-și păstreze tonul egal, dar ea i-a recunoscut 
ascuţișul. 

— Spune-mi despre Baiae, a spus ea, strecurându-se în pat și 
înfășurându-i trupul în al ei, făcându-i carnea să ardă la 
atingerea cărnii sale. Despre ziua când ai călătorit cu zeii și l-ai 
sfidat pe Neptun. 

Dispoziţia lui s-a schimbat, așa cum ea știa că se va întâmpla. 

— A fost Alexandru vreodată atât de norocos ori Xerxes? l-am 
întrecut pe amândoi. Două sute de corăbii cumpărate sau 
construite, înșiruite prova la pupa, în șiruri gemene de-a 
curmezișul golfului, din portul de la Baiae și până la digul de la 
Puteoli. 

Inima îi creștea, amintindu-și toate acestea. Ordonase unei 
mii de dulgheri să construiască o punte din lemn, lată cât să 
poată trece două care de război, peste corăbii, iar când a fost 
terminată, cinci mii de sclavi au cărat pământ și au transformat- 
o într-un drum. Un drum peste mare. Trei kilometri, cel puţin; 
unii spun că cinci. Cinci, atunci. 

— În prima zi mi-am pus platoșa pe care Alexandru a purtat-o 
la Granicus și mantia mea de purpură, bătută în pietre scumpe, 
și le-am cerut pretorienilor mei să mă urmeze în galop pe toată 
lungimea podului peste mare. În cea de-a doua zi am dat un 
spectacol măreț, iar cele două legiuni care mi-au escortat carul 
de luptă m-au iubit pentru asta. La fel și poporul. Era ca și cum 
întreaga lume ne privea de pe țărm. A mai fost vreun om atât de 
norocos? 

Drusilla s-a uitat la el cu ochi strălucitori: 

— Tu nu ești om, frate, ci zeu, un zeu legat de pământ. 

El a dat din cap, încuviinţând. Ştia că Drusilla are dreptate. Ea 
întotdeauna avea dreptate. 

— Și cu toate astea, Senatul ar fi vrut să mă împiedice. Proștii 
de ei nu mi-au înţeles scopul și nici că gloria mea este și gloria 


101 


Romei. Cheltuiește-ţi propriul aur, au spus, nu pe al Romei. Așa 
am și făcut. Moștenirea mea s-a dus, dar jur pe fulgerul lui 
Jupiter că au să plătească pentru asta. Au să plătească de o mie 
de ori mai mult. 

Vorbind, și-a simţit faţa întunecându-i-se și a văzut frica din 
ochii Drusillei, atunci când mâinile lui au început s-o mângâie pe 
gât. Frica i-a făcut plăcere. 

— Mă urăsc cu toţii. Tu mă urăști, Drusilla? 

Și-a lăsat degetele să i se strângă în jurul gâtului ei. l-a văzut 
gura mișcându-se și ochii ieșindu-i din orbite. 

— Mă urâști? 

Ea a încercat să clatine din cap, dar mâinile lui îi apăsau 
traheea și-i tăiau aerului calea spre plămâni. Vederea i s-a 
încețoșat și i s-a făcut mai întâi roz, apoi roșie cu un halou de 
negru. Ştia că atunci când haloul negru avea să se umple 
complet, avea să fie moartă. Dar nu mai era nicio teamă, numai 
euforie. A muri de mâinile acestui om însemna să fii 
nemuritoare! 

Încet, încleștarea asupra gâtului ei a slăbit. Negrul s-a 
transformat în roșu, apoi în roz și când a deschis ochii, el era 
peste ea, cu ochii strălucindu-i de dorință. 

— Da, a strigat ea. Da, Gaius. Te rog. Acum. 

e 

Zâmbetul Aemiliei l-a bântuit pe Rufus. Fata l-a urmărit în 
visuri, unde frumusețea ei îl chinuia și era ispitit în locuri pe care 
nu și le imaginase niciodată. Dar întotdeauna era puţin mai 
departe decât reușea el să ajungă, astfel că putea simţi căldura 
ce radia din ea, dar niciodată atingerea pielii ei catifelate. li 
putea vedea strălucirea aurie a părului, dar nu putea mângâia 
șuvițele mătăsoase. 

Chiar și în toiul zilei, prezenţa ei părea să fie pretutindeni 
împrejurul lui. Orice voce de femeie pe care o auzea era a ei. 
Fiecare rochie roșie pe care o zărea printre copaci sau în 
depărtare îi făcea inima să pornească în galop și stomacul să i 
se frământe. Își imagina ce ar face împreună și ce i-ar spune el. 
Chiar și cele mai simple lucruri ar fi o plăcere cu Aemilia. Și doar 
să fie cu ea ar fi de-ajuns. 

Și totuși, chiar și în rarele ocazii când rochia cea roșie era a ei, 
Rufus avea un sentiment de neîmplinire. Da, îi zâmbea, dar ea 
părea să zâmbească la toată lumea. Salutul îi era călduros, dar 


102 


era el special Nu era niciodată singură, așa că n-o putea 
întreba lucrurile pe care tânjea să le întrebe sau să-i spună 
lucrurile pe care trebuia să i le spună. Credea că el îi făcea 
cunoscute sentimentele lui, dar, de vreme ce ea nu răspundea 
niciodată sau nu-și făcea sentimentele e; cunoscute, cum putea 
să știe? Cel mai mic semn ar fi fost de-ajuns și, cu toate astea, 
lucrul cel mai apropiat de un semn a fost vaga impresie de 
nedumerire din ochii ei, într-o zi când el își menţinuse zâmbetul 
pentru o secundă mai mult decât normal, iar ea îl întrebase 
dacă nu se simţea bine. 

Pe măsură ce săptămânile au trecut, și-a dat seama că era un 
prost și s-a rugat ca sentimentele să-i treacă, dar ele nu au 
dispărut. Singurul lucru care i-o scotea din minte era realitatea 
nesigură a vieţii la curtea lui Caligula. 

Tânărul împărat exercita o influenţă sinistră mult dincolo de 
prezenţa sa fizică imediată. Persoanele cele mai apropiate lui 
trăiau, dacă nu cu frică, atunci cu siguranţă într-o stare de 
permanentă confuzie, încercând să-i preîntâmpine dispoziţia 
mereu schimbătoare. Această nesiguranţă se transmitea în jos, 
de la consul la senator, de la libert la funcţionar și, în cele din 
urmă, de la servitorul din palat la sclav. Greșelile, chiar și unele 
mici, puteau fi fatale. Era întotdeauna loc pentru încă un 
sacrificiu la spectacolele lui Caligula, care nu se mai terminau. 
Oamenii dispăreau. 

Într-o zi, a fost Varro. 

Rufus a descoperit mai târziu că omuleţul ajunsese la o 
înţelegere cu un oficial al palatului, pentru aprovizionarea 
fermelor - care erau încă presărate prin suburbiile Romei - cu 
bălegarul abundent al Bershebei. Din nefericire, micuțul om 
negru făcuse greșeala de a deveni prea apropiat de nevasta 
unuia dintre fermierii care primeau darul elefantului. Când 
femeia a mărturisit prostește legătura, soțul ei l-a abordat pe 
supraveghetor și a ameninţat să pună capăt productivei lor 
relații. Un cuvânt spus gărzilor palatului a fost de-ajuns. 

Soarta lui Varro l-a șocat pe Rufus, dar nu a prea avut vreme 
să-și plângă prietenul. Acum avea de două ori mai multă muncă 
de făcut. Și ceva cu mult mai periculos de care să fie preocupat. 

Tocmai rânea locul de dormit al elefantului pe când umbrele 
toamnei se lungeau, într-o seară, devreme, când doi oameni din 
garda pretoriană s-au apropiat de grajd. 


103 


— Trebuie să vii cu noi, a ordonat cel mai mare în grad. 

Rufus a înghețat. Avea să îl urmeze și el pe Varro în arenă? 
Dar nu se putea împotrivi. S-a întors spre bazinul cu apă, cu 
intenţia de a-și curăța de pe corp balega întărită a elefantului. 

— N-ai timp de-așa ceva. 

Gărzile l-au însoţit în sus pe pantă, spre palat, și apoi printr-o 
serie de coridoare bogat ornamentate, până într-o încăpere 
unde un grup de aristocrați impecabil îmbrăcaţi s-au uitat la 
noul sosit de parcă tocmai ar fi picat de pe celălalt mal al râului 
Styx. 

— În sfârșit, băiatul cu elefantul. A sosit și ultimul nostru 
oaspete; acum putem începe. 

Impăratul era așezat pe o canapea în celălalt capăt al 
încăperii. Ochii lui spălăciţi l-au studiat pe Rufus timp de câteva 
secunde, în care pe acesta l-au trecut fiori de spaimă, înainte ca 
o mână moale să indice înspre o canapea neocupată, una dintre 
numeroasele aranjate în jurul unei mese lungi, ce părea a fi 
lucrată din argint masiv. Pretorianul din spatele lui i-a dat lui 
Rufus un ghiont ușor și apoi s-a dus să-și ia locul printre ceilalți 
douăzeci de colegi ai săi, așezați la intervale egale în lungul 
pereților. Rufus a remarcat că fiecare dintre aceștia își ținea 
mâna dreaptă pe mânerul sabiei. 

Visa? Orice părea mai posibil decât realitatea. A pășit încet 
spre masă și s-a așezat ţeapăn pe canapeaua tapiţată pe care o 
indicase Caligula. 

— Nu, nu, a spus Caligula aproape strigând. Relaxează-te. 
Sclavule, adu-i prietenului meu niște vin. 

Rufus și-a dat seama că toţi ceilalți din încăpere stăteau 
lungiţi, sprijinindu-se într-un cot, pe canapelele așezate în 
apropierea mesei principale, astfel ca ocupanţii lor să se poată 
servi singuri din bunătăţile banchetului. Cu stângăcie, a încercat 
să copieze postura nonșalantă a celorlalţi, în timp ce un sclav s- 
a apropiat de masă și a așezat o cupă mare înaintea lui. 

Împăratul și-a ridicat pocalul într-un toast mut, adresat lui 
Rufus, îndemnându-l cu ochii lui reci să bea. Rufus a întins o 
mână tremurătoare pentru a ridica cupa umplută cu vin roșu ca 
sângele, care avea un puternic parfum de fructe. Ceilalţi au 
sorbit adânc, dar el s-a asigurat că niciun strop nu i-a trecut de 
buze. 


104 


Caligula discuta acum plin de însufleţire cu un bărbat care 
părea bolnav, cam de aceeași vârstă cu el, lungit pe canapeaua 
din dreapta împăratului, iar Rufus a putut arunca pe furiș o 
privire de jur-împrejurul camerei, deși a fost într-una atent să 
nu-și încrucișeze privirile cu niciunul dintre comeseni. 

Păreau a fi două grupuri distincte în jurul mesei. Unul era 
format din oameni care sorbeau fiecare cuvânt al împăratului, 
râdeau zgomotos la glumele lui și beau în același ritm cu el. 
Celălalt grup era mai tăcut; oamenii care îl compuneau beau 
mai puţin și abia dacă ciuguleau din mâncare. Aceștia erau cu 
toții cupluri de rang cavaleresc, așezați în perechi. Nu erau toți 
tineri, dar femeile aveau o frumuseţe bine cultivată, indiferent 
de vârstă. Rufus a observat că fețele lor aveau toate aceeași 
expresie lipsită de speranţă, pe care o remarcase ultima oară la 
prizonierii condamnaţi și pe care îi văzuse sub podeaua arenei. 

Apoi privirile i s-au încrucișat cu ale lui Claudius. 

Unchiul împăratului stătea întins pe o canapea, la capătul 
celălalt al mesei. l-a întors lui Rufus privirea de sub niște 
pleoape pe jumătate închise, în timp ce o picătură de vin 
scăpată din colţul gurii îi aluneca leneș pe conturul bărbiei, 
pentru a-i păta toga ce deja era de nerecuperat. Părea a fi 
foarte beat, dar sclipirea unui ochi ce ar fi trebuit să fie lipsit de 
recunoaștere i-a indicat lui Rufus că probabil era mai puţin beat 
decât părea. Rufus a fost surprins când bătrânul și-a ridicat 
pocalul într-un salut batjocoritor. 

Mâncarea care a fost servită ar fi putut hrăni o familie mai 
săracă, timp de o lună. La început au venit mărunțișurile: 
amestecuri exotice din organe de păsări și animale, inclusiv 
ficat, limbă și creier; căluţi de mare, midii de trei feluri diferite, 
două feluri de melci de mare, stridii și alte neamuri de moluște; 
un platou de sturzi fripţi pe asparagus. După acestea au urmat 
mâncăruri la scară mai mare: păsări de toate mărimile, inclusiv 
găini și porumbei, coapte în ţest (a recunoscut și o lebădă și un 
păun pentru că acestea fuseseră decorate cu propriul lor penaj); 
carne de diverse nuanţe și texturi, printre care se găsea cu 
siguranţă și o bășică de scroafă și capul întreg al unui porc 
mistreţ; o gamă de vase mai mici, ce conţineau legume delicat 
tăiate în felii și cubuleţe. 

Cu fiecare fel de mâncare, vinul curgea mai repede, iar 
zgomotul se făcea tot mai puternic la capătul mesei unde 


105 


Caligula își ţinea curtea. Rufus a prins frânturi de conversaţie de 
la împărat, care încă mai era antrenat într-o conversaţie aprinsă 
cu bărbatul de pe canapeaua din dreapta lui. 

— Scribonius Proculus și fratele lui devin mai mult decât 
enervanţi, sunt periculoși. Vreau să se rezolve cu ei. Protogenes, 
pune-i pe mica listă din registrul tău. 

Protogenes, slab până la emaciere, cu pielea galben-verzuie 
plină de urme de vărsat de vânt, a încuviințat dând din cap. 
Avea ochi cu pleoape căzute, care îi aminteau lui Rufus de un 
șarpe și l-au băgat în fiori când s-au întors ca să se fixeze asupra 
lui. Rufus a știut instantaneu că Protogenes era conștient că 
vorbele împăratului fuseseră auzite și era de asemenea sigur și 
că omul tocmai decidea dacă el merita să fie ucis. Privirea ce l-a 
țintuit fără să clipească a durat o secundă înainte să treacă mai 
departe. Se părea că nu. 

Între timp, Rufus își dăduse seama că el făcea parte din 
distracție, în aceeași măsură ca și dansatoarele din Illiria și 
înghiţitorii de flăcări care au dat câte o reprezentaţie după 
felurile principale de mâncare. O diversiune puternic 
mirositoare, pentru a-i ține pe invitații lui Caligula așa cum îi 
voia el - în nesiguranţă și sub tensiune. 

Parte a distracţiei, în aceeași măsură ca și unchiul Claudius. 

Pe parcursul primei părți a banchetului, împăratul îl ignorase 
pe bătrânul senator, fericit să poarte conversații și să se amuze 
cu jocuri de cuvinte și glume cu lingăii care erau lungiţi în 
apropierea lui. Dar pe măsură ce seara înainta, Caligula a 
început să râdă de unchiul lui, pe seama bâlbâielii și a înfățișării 
acestuia. Când s-a plictisit de acest bombardament verbal, 
împăratul a început să arunce cu bucăţi de mâncare în 
personajul ce stătea sprijinit în cot, iar nefericitul bătrân nu 
putea decât să clipească atunci când era lovit de felii de carne 
sau de picioare de găină pe jumătate mâncate și, la un moment 
dat, ratat cu puţin de o farfurie cu limbi de flamingo tăiate 
mărunt. Tot nesatisfăcut, împăratul și-a încurajat oaspeţii să-i 
urmeze exemplul și, cu toate că atacul a fost făcut fără nicio 
tragere de inimă, Claudius nu a mai putut suporta în cele din 
urmă. Cu un zâmbet gol, și-a închis încet ochii și a alunecat pe 
spate pe canapea, prefăcându-se beat mort. 

Caligula și prietenii lui găseau de acum că fluenţa și 
ingeniozitatea  conversaţiilor de mai devreme îi părăsise. 


106 


Împăratul, cu chipul înfășurat într-un zâmbet leneș, și-a lăsat 
privirile să-i alunece peste oaspeţii săi, până când i-au căzut 
asupra unei tinere femei cu părul ca pana corbului, care stătea 
întinsă, fără să-și fi ridicat vreodată privirile deasupra mesei, 
alături de un cavaler cu părul tuns scurt, militărește, ceva mai în 
vârstă decât ea, și care, a presupus Rufus, era soțul ei. Din acel 
moment, Caligula nu și-a mai dezlipit ochii de la ea. 

Când sfârșitul ospăţului era în mod clar încă departe, 
împăratul s-a ridicat de pe canapeaua lui. Rufus a simţit cum 
oaspeții din jurul lui au devenit tensionaţi, iar gărzile din lungul 
pereţilor au părut a se îndrepta și mai mult de spate. Caligula s- 
a clătinat ușor, apoi a luat-o în jurul mesei, mergând cu atenţie, 
până când a ajuns exact în spatele tinerei brunete, care, 
simţindu-i prezența, a început să scâncească abia auzit în 
spatele perdelei părului ei lung. Alături de ea, soțul ei era 
nemișcat ca un mort. 

— Tu ai să mă mulţumești în seara asta, Cornelia, a spus 
Caligula moale, întinzând mâna să mângâie pielea albă de pe 
umărul femeii. 

Tânărul aristocrat de lângă ea a tresărit violent și a schiţat o 
mișcare, ca și cum ar fi vrut să se ridice. 

— Poţi să vii și tu cu noi, Calpurnius, dacă vrei, a grăit 
împăratul. Nu? Poate că ar trebui să insist. Nu face nimic, am să 
decid mai târziu. Vino, Cornelia. 

Ultimele două cuvinte au fost, fără putinţă de greșeală, o 
comandă. Încă suspinând, femeia cu păr negru s-a ridicat în 
picioare cu genunchii tremurând și, cu mâna lui Caligula pe 
umărul ei, a ieșit împreună cu el din încăpere. 

Dispoziţia oaspeţilor rămași s-a schimbat într-o clipă, de la o 
tensiune insuportabilă la o ușurare extatică. Un senator tânăr, 
cu fața cenușie, a vomitat pe pardoseala de marmură, iar în 
apropiere, un alt aristocrat a părut să aibă o criză de epilepsie. 
Femeile de la masă au reacţionat în diverse feluri. Una sau două 
au părut a fi încremenit pe locurile în care stăteau întinse, cu 
ochii fixaţi asupra a ceva ce numai ele puteau vedea. Matroana 
blondă care ocupa canapeaua învecinată cu a lui Rufus a fugit 
din încăpere plângând în gura mare, urmată de soțul ei. Cu 
coada ochiului, Rufus l-a observat pe Claudius, uitat de toți, 
ridicându-și capul cu mare grijă. 


107 


O ușoară bătaie pe umăr l-a făcut pe Rufus să sară în sus, cu 
privirile aţintite asupra unui chip grav, familiar, ce se zărea de 
sub o cască de pretorian. Cupido. 


e Capitolul XVII 


A încercat să spună ceva, dar gladiatorul l-a amuţit cu o 
clătinare a capului. 

— Distracţia s-a terminat, băiete. E timpul să pleci acasă. 

Un al doilea pretorian a dat să i se alăture când au ieșit din 
încăpere într-un coridor larg, dar Cupido l-a îndepărtat. 

— Cred că mă descurc de unul singur cu ăsta, Decimus, dacă 
nu am să mor de duhoare. 

Celălalt bărbat, un gigant cu faţă lată, a râs și a spus ceva 
neinteligibil. 

— Cupido! a izbucnit Rufus când au ajuns în parc. Am... 

— Nu aici, a șuierat tânărul german. Nu spune niciun cuvânt 
până ce nu ajungem la grajd, iar atunci numai după ce am 
verificat eu. 

Rufus a luat-o înainte spre camera din spatele despărțiturii 
elefantului, dar Cupido l-a oprit. 

— Suntem mai în siguranţă lângă animal, cred. Vorbește 
încet; împăratul are oameni care trag cu urechea pretutindeni și 
ei nu sunt întotdeauna cine crezi tu că sunt. Pe viitor, vizitează- 
mă acasă la mine. Când nu sunt de serviciu, am o cameră în 
palatul lui Tiberius. Am să las vorbă că ești binevenit acolo. 

Rufus a părut puţin nedumerit de prudența excesivă a lui 
Cupido, dar a zâmbit cu toată fața de bucuria de a-l revedea pe 
tânărul gladiator. 

— Același Cupido de pe vremuri, întotdeauna luând partea 
cea mai bună a vieţii. lartă-mă, prietene, dar și numai a mă afla 
iarăși în prezenţa ta îmi umple inima de bucurie, chiar și în locul 
ăsta deprimant. Când te-au arestat, am crezut că erai mort. 

Gladiatorul a ridicat o sprânceană sarcastică și pentru un 
moment a fost într-adevăr în întregime vechiul Cupido. Totuși, 
Rufus vedea că lunile petrecute în palat îl schimbaseră pe 
prietenul său. Ochii lui cenușii aveau acum o amărăciune 
istovită, pe care nu o cunoscuseră înainte. Era ca și cum tunica 
severă, neagră, simbolul autorităţii împăratului, își infiltrase 
cumva  întunecimea în spiritul lui. Combinată cu armura 
lucitoare a platoșei lui sculptate și a apărătorilor pentru 


109 


antebrațe, îi conferea o calitate periculoasă, pe care Rufus nu i-o 
văzuse nici măcar în cele mai grele zile din arenă. 

Bersheba a scos un mormăit alături de ei și faţa lui Rufus s-a 
destins într-un zâmbet larg. 

— Am uitat de bunele maniere. Puternică Bersheba, acesta 
este Cupido, cel mai mare gladiator al timpurilor sale, înțelept și 
acum în cea mai incredibilă costumaţie a lui, dacă nu mă înșel, 
cea a suliţei întâi a cohortei Tungriene din gărzile pretoriene ale 
împăratului. 

Cupido a făcut un pas înainte și trompa Bershebei și-a făcut 
apariţia din întuneric pentru a-l adulmeca. A scos un fornăit din 
adâncul pieptului. 

— Eşti onorat, Cupido; ai fost acceptat în cercul intim al 
Bershebei... la fel cum ai fost în cel al împăratului. 

Ultimele cuvinte au fost în parte o afirmaţie, dar cu o retorică 
care l-a făcut pe Cupido să-și scoată casca din fier și să și-o 
așeze pe grămada de fân de alături, sprijinindu-se cu spatele de 
peretele grajdului. Și-a ridicat privirile spre Rufus, cu chipul 
precum o mască pe care jucau umbre. 

— Spui că ai crezut că sunt mort? Eu am fost sigur de asta. Nu 
am mult timp, dar am să încerc să-ţi explic cum de s-au 
întâmplat toate astea - a făcut cu mâna un cerc care a inclus-o 
pe Bersheba, pe Rufus și pe el însuși. 

Pe un ton liniștit a confirmat ceea ce bănuise Narcissus, dar 
era mai mult. Gărzile îl duseseră pe Cupido la temniţa de sub 
palatul lui Caligula, adânc în măruntaiele Colinei Palatine, unde 
i-au luat tot ce avea. Era un loc cunoscut numai celor mai 
apropiaţi aliaţi ai împăratului, torţionarilor săi și - pentru câteva 
ore, din fericire, trecătoare - dușmanilor acestuia. 

— A fost un loc îngrozitor, a mărturisit Cupido întunecat, unde 
mirosul de carne arsă umplea aerul pe care-l respiram, iar 
tipetele neajutoraţilor care erau torturați îmi umpleau urechile. 
M-au trecut prin faţa camerei fierului încins și a instrumentelor 
ascuţite și a trebuit să-mi abat privirile. Am văzut suferinţă în 
multe feluri, Rufus, dar ce am văzut acolo încă mă urmărește în 
visuri. 

A fost scos din celulă în seara celei de-a treia zi. 

— M-au târât gol înaintea împăratului și acoperit de propria- 
mi mizerie, astfel ca umilinţa să se adauge fricii. Dar am invocat 
umbra tatălui meu pentru curaj și am stat înaintea lui drept, 


110 


mândru ca în orice zi de când am devenit bărbat, și le-am cerut 
să facă ce vor voi. Mă așteptam să simt sărutarea tăișului în 
orice moment, dar nu a dat ordinul. În loc de asta, s-a ridicat de 
pe tronul lui din aur și a stat în faţa mea, la fel de aproape cât 
ești tu acum, fără să clipească măcar din cauza duhorii mele. 
Apoi, jur pe zeii din vechime, mi-a pătruns în minte și m-a 
cunoscut. Mi-a cunoscut trecutul, prezentul și viitorul... La 
început, m-am simţit mai nenorocit decât dacă torționarii lui m- 
ar fi băgat înapoi în temniţă, dar are putere, Rufus, are o mare 
putere și a folosit-o ca să mă copleșească. 

Cupido a înghiţit greu și a clătinat din cap cu uimire. 

— Nu știu cât timp am fost sub stăpânirea lui. Mă simţeam 
ameţit de foame sau poate că apa pe care mi-au dat-o era 
amestecată cu ceva. In cele din urmă, s-a întors la tronul lui și 
le-a ordonat gărzilor să-mi facă baie și să mă îmbrace. Hainele 
au fost hainele astea, uniforma gărzii pretoriene. Când m-am 
înfățișat înaintea lui în ele, mi-a dat înapoi sabia mea cea lungă 
și mi-a cerut să-i dau un jurământ. | l-am dat. 

Capul i-a căzut și a șoptit iarăși cuvintele, de parcă abia îi 
venea să le creadă înțelesul. 

— | l-am dat. 

Rufus a ascultat la început cu groază, apoi fără să poată să 
creadă. 

— Nu se poate. Cupido pe care îl cunosc eu nu și-ar fi putut 
închina loialitatea acelui om. Este un monstru. Am fost martor la 
asta. 

Cupido a pufnit cu dispreț. 

— Ai fost martor la asta? N-ai văzut nimic. În locul ăsta și 
printre oamenii ăștia tu ești un copilaș și să te rogi ca lucrurile 
să rămână astfel. Nu știi de ce este capabil și dacă ai ști, ţi-ar 
mânca mintea și ţi-ar îngheţa măruntaiele. De-asta am venit 
încoace, ca să-ți spun. Trebuie să găsești o cale de a te întoarce 
la Fronto. Nu este chiar atât de improbabil cum ar părea. 
Toanele împăratului se schimbă des. Are să se plictisească 
repede de tine și de elefantul tău. 

Rufus a clătinat din cap. : 

— Nu. Nu am să te părăsesc. Invață-mă să lupt ca tine și 
împreună putem supraviețui. Ai dreptate, trebuie să-ți fi pus 
ceva În apă. Nu-i datorezi nimic lui Caligula. Un jurământ smuls 
fără onoare este un jurământ numai cu numele. 


111 


Cupido a râs cu blândețe. 

— Felul în care lupt eu nu poate fi predat, Rufus, dar cu toate 
astea am să te antrenez până la un nivel la care vei fi cel puţin 
în stare să te aperi de unul singur când o veni momentul. Însă 
greșești: un jurământ este un jurământ atâta timp cât cel care l- 
a dat crede în el. În orice caz, îi datorez mai mult decât 
loialitatea mea. 

— Ce? 

— Pe sora mea. 


A 


La ore după aceea, Rufus stătea în întuneric, încă uluit de 
dezvăluirile gladiatorului. 

Cupido îi spusese despre o zi de foc și sânge, când cavaleria 
auxiliară a unei armate romane i-a tăiat pe oamenii din tribul lui 
ca pe spicele dintr-un lan de grâu de vară și picioarele încălțate 
în cizme ale legionarilor i-au strivit în noroiul câmpului pe cei 
care au încercat o ultimă și inutilă împotrivire. 

— Tatăl meu a fost ultimul care a căzut. A luptat împotriva lor 
până la ultima suflare și când săbiile l-au sfârtecat, culcându-l la 
pământ, a murit cu strigătul de război pe buze. Eram tânăr și 
fusesem lăsat în urmă ca să apăr satul, femeile și copiii noștri. 
Tatăl meu a spus că era o onoare, dar cred că a înţeles ce urma 
să se întâmple. Când romanii au venit, am vrut să-mi iau 
oamenii și să-i scot la luptă, dar bătrânii satului știau cum se 
comportă romanii. Dacă opuneam rezistenţă, aveau să ucidă 
tot. Bărbat, femeie și copil. Cal, câine și porc. Nimic nu avea să 
fie lăsat să marcheze trecerea tribului meu, în afara oaselor 
uscate și a vechilor povești. Cu toate astea, vocea i s-a îngroșat 
de mândrie, sora mea, llde, de numai doisprezece ani, s-a urcat 
pe ziduri și și-a strigat sfidarea până când am dus-o la mama 
noastră. 

Cupido a zâmbit cu zâmbetul lui trist. 

— Bătrânii mai bine m-ar fi lăsat să lupt. Cei care nu erau buni 
pentru mină au fost trecuţi prin sabie pe locurile unde se aflau. 
Restul au fost luaţi ca sclavi. Încă mai simt greutatea lanțurilor 
la încheieturile mâinilor și mirosul de fum de la casele noastre 
care ardeau. Ultima oară când am văzut-o pe llde a fost la piaţa 
de sclavi. Am încercat să vorbesc cu ea - să-i explic - dar nu a 
vrut să se uite în ochii mei. Știam că mă dispreţțuia pentru a nu fi 
avut curajul să mor împreună cu poporul meu. 


112 


Apoi, la trei luni după ultima lui luptă în arenă și patru ani 
lungi de când fusese luat în captivitate, Caligula îl chemase la el, 
într-o audienţă. 

— Mi-a spus: „Am un dar pentru cel mai credincios servitor al 
meu, Cupido din garda mea, care îmi ţine viaţa în mâinile lui.” În 
încăpere a pășit o fată, o fată înaltă, cu părul de culoarea firului 
de aur și atitudinea mândră a unei prințese. La început am 
crezut că darul lui era o concubină, care să împartă patul cu 
mine - îi răsplătise și pe alţii în acest fel - dar apoi m-am uitat în 
ochii fetei și am știut că era llde. Sora mea pierdută. 

Rufus nu putea spune când s-a întâmplat, dar în povestirea lui 
Cupido a apărut o pauză, când înțelegerea acelui moment l-a 
izbit ca o lovitură de trompă a Bershebei. A știut. 

— Acum este o membră onorată a personalului palatului. Este 
slujnică la doamna Milonia, soția împăratului, și însărcinată să 
poarte de grijă fiicei lui. Este cunoscută ca Aemilia. 

Aemilia. 


113 


e Capitolul XVIII 


Stătea răsturnat pe spătarul măreţului tron de aur ce domina 
camera de primiri și se întreba de ce nu se simţea fericit. Cerea 
prea mult? În definitiv, era conducătorul celui mai puternic 
imperiu pe care îl cunoscuse lumea vreodată. S-a uitat la 
mulţimea apelanţilor îngrămădiţi în celălalt capăt al încăperii. 
Oare ei își dădeau seama cât era de greu? 

Topografii lui erau la lucru, plănuind canalul de-a curmezișul 
istmului lonian, care avea să fie darul lui către Grecia. 
Reconstruise zidurile și templele Siracuzei. În curând, între 
culmile înalte avea să existe un nou oraș, care urma să devină 
forța economică propulsoare a Galiei Cisalpine. 

Dar nu era destul. Niciodată nu era destul. g 

Aşteptau cu toții după el, dar asta era important. Incepea să 
înțeleagă. 

Cum era posibil să aibă tot ce avea și să facă ceea ce făcea și 
tot să se simtă gol? 

Limitele. Totul era în legătură cu limitele. 

Totul avea o limită. Puteai să ai toate plăcerile din lume, dar 
dacă nu era cineva cu care să-ţi împărtășești plăcerea, nu era 
niciodată destul. Puteai să mănânci cele mai exotice mâncăruri 
pe care le avea de oferit imperiul și să bei cele mai fine vinuri, 
dar în cele din urmă toate începeau să aibă același gust. 
Oamenii își aveau limitele lor. Era o limită pentru cât de repede 
puteau alerga la jocuri sau pentru cât de sus puteau să sară. Era 
o limită pentru câtă durere putea îndura un om înainte să 
moară; testase această limită adeseori. 

Până și dragostea își avea limitele ei. Drusilla îl iubea, știa 
asta, iar Milonia își dovedise iubirea de o mie de ori, dar era 
iubirea lor veșnică? Se îndoia. Se gândise să le pună la încercare 
limitele iubirii în camera lui de tortură, dar știa că dacă o făcea, 
avea să le piardă. Și în cine altcineva se putea încrede? 

În niciunul dintre oamenii din încăperea asta. Uită-te la ei, 
fiecare poartă o mască, încercând să-și ascundă frica, sau ura, 
sau lăcomia. Oricare dintre ei putea face parte dintr-o 


114 


conspirație împotriva lui. Poate că ar trebui să pună să-i ucidă 
pe toţi? Ar face viaţa mult mai simplă. Mai limpede. 

S-a uitat la centurionul care era șeful gărzii. Erau germanii 
astăzi. Îi plăceau germanii, pentru că îi urau pe italieni. 

Soldatul s-a apropiat la chemarea lui. 

— Dacă aș vrea, i-ai ucide pe toţi oamenii din încăperea asta? 
a spus el încet. 

Pentru o clipă, ochii centurionului s-au lărgit, dar disciplina 
care îl ajutase să supravieţuiască unei sute de bătălii a preluat 
controlul rapid. Și-a dus mâna la sabie. 

— Desigur, Caesar. La ordinele tale! 

Ar face-o? S-a uitat la chipuri. Senatori și cavaleri. Pretori și 
tribuni. Oameni care spuneau că îi erau prieteni și alţii care nu 
încercau să-și ascundă disprețul. ludeul care îl plictisea de o 
săptămână întreagă cu problemele provinciei lui înapoiate. Ar 
provoca complicaţii. l-a venit un alt gând. 

— Dacă aș da ordin, m-ai ucide? 

Soldatul a încremenit. Ce răspuns să dea acestei întrebări de 
nerăspuns? 

A urmărit atent chipul omului care se făcea tot mai alb pe 
măsură ce secundele treceau. Mărgele minuscule de sudoare i- 
au izbucnit din sprâncene în timp ce se lupta cu teribilele 
implicaţii ale următoarelor lui cuvinte. Gura i se deschidea și i se 
închidea ca a unui pește pe moarte, ceea ce era amuzant. 

În cele din urmă, s-a plictisit. 

— Poţi pleca. Discutăm asta cu altă ocazie. 

A început să ciugulească de pe platoul cu mâncare așezat 
alături de tron. Cu adevărat, totul era atât de plicticos. Oare 
gustase tot ce se putea gusta? A parcurs în minte lunga listă. 
Era totuși ceva ce lipsea. Da, era un gen de carne pe care nu o 
încercase niciodată. Carnea interzisă. Și-a ridicat privirile. Ar fi 
interesant, incitant, chiar. Cine să fie? Grasul din spate? Atletul 
care se agita pe lângă perete? Avea de unde alege. 

A cântărit chestiunea vreme de un minut întreg. 

Nu, s-a gândit, nu astăzi. 

A zâmbit la aflarea unui nou adevăr. Chiar și el avea o limită. 
Nu știa dacă să fie mulțumit sau dezamăgit. 

e 

Pentru scurt timp, Rufus a devenit un oaspete ocazional la 

masa Împăratului. Dacă nu mirosea destul sau nu era destul de 


115 


murdar, pretorienii îi ordonau să se frece cu bălegar luat din 
mormanul din spatele grajdului. 

Tipicul serilor era întotdeauna același. Umilirea rituală a lui 
Claudius. Tensiunea insuportabilă. Momentul șocant al alegerii, 
care lui Rufus îi aducea aminte că sclavii nu erau singurii 
oameni fără nicio putere din Roma. 

A ajuns să-i recunoască pe favoriţii împăratului; pe nobilii care 
se gudurau pe lângă el când tuna și fulgera împotriva mulțimii și 
a „chelioșilor” Senatului, despre care împăratul credea că se 
străduiau să-l lipsească de banii de care avea nevoie pentru a-și 
împlini ambițiile. Cel mai de seamă între ei era Appeles, actorul 
cel foarte tânăr, dat cu prea multă pudră, care avea un râs de 
fetiță și era prezent permanent alături de Caligula. Altul era 
Protogenes, libertul și sfetnicul lui de încredere, nesănătos de 
palid, cu o faţă ce nu zâmbea nicicând, care nu apărea niciodată 
fără cele două suluri numite de împărat „sabia” și „pumnalul” 
lui, despre care se spunea că ar fi conţinut destule secrete 
pentru a executa o mie de oameni. Și mai era Chaerea, tribunul 
pretorian cu obraji vineţii, un soldat experimentat, cu o voce 
nefericit de piţigăiată, care trebuia să îndure să fie făcut de 
împăratul lui „curviștină drăguță”. 

Dar după cum se plictisea de orice altceva, împăratul s-a 
plictisit și de prezența lui Rufus. „Invitaţiile” au încetat și Rufus a 
fost lăsat în pace. 

Când nu era de serviciu și puteau să găsească vreun loc 
liniștit, unde nu riscau să fie observați, Cupido îl antrena pe 
Rufus pentru lupta cu armele, pe care acesta o solicitase. Era o 
întreprindere periculoasă pentru amândoi. Pentru sclavul care 
era găsit cu o armă în mână pe Colina Palatină, pedeapsa era 
moartea pe loc. Omul care îi va fi dat sabia ar fi murit ţipând în 
camerele de tortură ale împăratului. Colina era o comunitate 
mică, compactă și aglomerată, dar parcul din faţa grajdului 
Bershebei era aproape de zidurile pe lângă care se înșiruiau 
copaci și ei au descoperit că printre copaci erau locuri potrivite 
pentru a-și ascunde activităţile. 

În prima zi, Cupido i-a dat lui Rufus un băț de lungimea 
aproximativă a unui g/adius de legionar. 

— Fiind atât de evident inofensiv, s-ar putea să nu ne salveze 
pielea, a explicat el. Dar cel puţin i-ar putea face să se 
gândească înainte de a ataca. 


116 


Taie, împunge, parează. Cupido a început cu cele mai simple 
mișcări, punându-l pe Rufus să le repete iarăși și iarăși, până 
când începeau să-l doară braţele. 

— Mai târziu vom studia manevrele mai complicate - eschiva 
la boașe, tăierea înapoi și lovitura de scoatere a maţelor - dar 
deocamdată asta este suficient. 

Către sfârșitul ședinței, când Rufus a început să obosească, 
gladiatorul și-a lăsat jos sabia din lemn și i-a ordonat lui Rufus 
să facă la fel. 

— Un om obosit este un om mort. Te pot învăța cum să te 
aperi, dar la ce folosește asta dacă îţi lași garda jos și îți oferi 
viaţa adversarului ca o capră de sacrificiu? Eşti puternic, dar 
trebuie să fii și mai puternic. 

A fugit ușor până la zidul din piatră și cu o mișcare fluidă s-a 
întors cu capul în jos, astfel că acum stătea în mâini, cu 
picioarele sprijinite pe zid. 

— Uită-te și bagă la cap, i-a ordonat el. 

Rufus s-a uitat cum mușchii de pe bratele lui Cupido se 
umflau și tendoanele viermuiau ca niște rădăcini de copac în 
timp ce, cu mișcări rapide și ușoare, le-a îndoit din coate și apoi 
le-a îndreptat de vreo zece ori. 

— Acum e rândul tău. 

Rufus s-a apropiat ezitant de zid și a copiat greoi poziţia 
gladiatorului, simțind imediat apăsarea din brațe. Cupido s-a 
lăsat în jos pe vine, astfel ca fața lui întoarsă invers să fie 
aproape. 

— Zece, a spus el. 

— Zece? a îngăimat Rufus, fără să-i vină să creadă. 

— Zece, după care lucrăm la mușchii abdominali. 

Când ședința de antrenament s-a terminat, Rufus își simţea 
braţele și partea de sus a trupului de parcă îi luaseră foc, iar 
respiraţia îi era o serie de gâfâituri scurte. A pornit către grajd, 
dar glasul lui Cupido, în care nu era nicio părere de rău, l-a oprit. 

— Așadar, știi cum să lupţi. Dar ce se întâmplă când se 
termină lupta? 

Rufus s-a uitat la el nedumerit. 

— Sărbătorești? 

Cupido a izbucnit în râs. 

— Tu ești sclav. Tu alergi. 


117 


A trecut alergând cu pași mici pe lângă Rufus, plesnindu-l 
peste fese cu sabia lui improvizată. 

— Aleargă. Douăzeci de ture de parc. Haide. Nimeni n-o să ne 
execute pentru că alergăm. 

Rufus a clătinat din cap nevenindu-i să creadă, dar faţa i s-a 
încrețit într-un zâmbet și și-a forţat trupul obosit s-o ia la trap 
sustinut. Încercarea de a-și păstra viaţa avea să-l ucidă. 

e 

Cu cât petrecea mai mult timp alături de Bersheba, cu atât 
aprecia mai mult faptul că animalul pe care-l avea în grijă 
acceptase viaţa în captivitate. Era fericită să-i poată îndeplini 
dorințele - dacă se întâmpla să coincidă cu ale ei - iar puţinele 
ei nemulțumiri erau exprimate în ceea ce el a ales să considere 
a fi un spirit de camaraderie. Formau amândoi o echipă, părea 
ea să spună; trebuiau să rezolve împreună orice situație. 

Și avea și un anumit simţ al umorului. Era adevărat. li juca 
feste, ascunzând lucruri când nu era atent, așezând mici obiecte 
acolo unde el se putea împiedica de ele. După care, făcea pe 
nevinovata. Rufus putea chiar să privească înapoi acum și să 
creadă că ea fusese perfect conștientă de ceea ce făcuse atunci 
când îl udase leoarcă pe Claudius, în acea zi fatală. 

Claudius. 

Claudius prostul. 

lar acum, Claudius enigma. 

S-a întâmplat într-un moment când împăratul se retrăsese la 
vila lui de pe dealurile de deasupra Romei, pentru a scăpa de 
căldura sălbatică ce transforma străzile orașului în cuptoare 
încinse. 

La trei zile după plecarea lui Caligula, Claudius și-a făcut 
apariţia la grajdul Bershebei. 

La început, Rufus s-a întrebat dacă nu cumva senatorul cel 
șchiop, cu ochi osteniţi, căuta să se răzbune pentru umilinţa 
îndurată, dar Claudius i-a făcut semn să-și continue treaba și el 
a intrat înăuntrul grajdului, de unde putea studia animalul mai 
îndeaproape. g 

Asta s-a întâmplat în trei seri la rând. In cea de-a patra seară, 
în timp ce Rufus stătea întins pe patul lui tare, din scânduri, a 
auzit ușa de la grajd deschizându-se și apoi închizându-se la loc. 

Claudius se întorsese; stătea în întuneric și vorbea încet cu 
elefantul, dar ce era mai uimitor era felul în care vorbea. 


118 


Dispăruse bâlbâiala care îl făcuse să fie obiectul glumelor crude 
ale tuturor, de la împăratul însuși până la ultimul sclav din palat. 
Acesta era un Claudius pe care nimeni nu l-ar fi recunoscut. 
Tonul îi era sigur, vorbele curgeau neîmpiedicate, iar gândurile îi 
erau exprimate articulat. 

Și rostea cuvinte de trădare. 

— O, Tiberius, ce ne-ai făcut? Știu, știu, am avut la rândul 
meu speranțe la fel de înalte în privința lor; unul atât de 
aventuros și plin de idei, celălalt un gânditor, un organizator și 
născut să cârmuiască înţelept. Cât de naivi am fost, cât de 
neatențţi. Cât timp am crezut noi că puiul de acvilă mai puternic 
avea să împartă cuibul cu cel mai slab?... Acum, nepotul tău - 
Tiberius Gemellus - este mort, iar Gaius Caligula strânge Roma 
de beregată. Știi ce mi-a spus cu numai o săptămână în urmă? A 
spus: „Dacă plebea ar avea un singur gât, i l-aș reteza dintr-o 
singură lovitură!” li disprețuiește, iar ei încep să-l urască. Numai 
spectacolul din arenă îi ţine legați de el și vor fi orbiţi de sânge 
doar până la un moment dat. După care vom culege cu toţii cea 
semănat el... Și totuși, eu chiar cred că el nu știe ce distrugere 
provoacă. Este ca un copil care a dat peste un mușuroi de 
furnici. Este fascinat de tot acel du-te-vino, dar cât îi trebuie ca 
să se decidă să-l scormonească cu un băț și să descopere că are 
puterea de a provoca haos în populaţia lui? Când o face, cât îi 
trebuie - dacă este genul ăla de copil - până să descopere că 
are putere de viaţă și de moarte asupra lor? Și cât îi ia ca să 
înceapă să se folosească de puterea asta? Un anumit gen de 
copil poate să crească și să înfigă ţepușe în ochii broaștelor și să 
dea foc la puii golași de pasăre în cuibul lor. Probabil, ca adult, 
va da foc la oameni... Caligula este curios să afle limitele acestei 
puteri pe care i-am dat-o noi. Dar ea nu are nicio limită și mă 
tem că nici curiozitatea lui. Nu ascultă de glasul raţiunii. Cei din 
preajma lui, care au spus ce au gândit, s-au dus de mult. 
Senatul trăiește cu groaza fiecărei hotărâri a lui. Eu nu am 
curajul să îi stau în cale, iar dacă îl aveam, până acum eram 
mort, fără să conteze că sunt „unchiul Claudius”. Numai armata 
are puterea de a ne scăpa de el. Dar cine i-a dat această poreclă 
copilărească, pe care el o poartă cu atâta mândrie, Caligula - 
Cizmuliţă? Nu, armata îl iubește. Dar dacă nu armata, atunci, 
cine? 

Neprimind niciun răspuns, a plecat clătinând din cap. 


119 


Au mai fost asemenea vizite și Rufus a aflat mai multe decât 
voia el să știe despre mașinaţiile interne ale palatului, înainte de 
întoarcerea lui Caligula, care a pus brusc capăt întâlnirilor. Însă 
acestea au avut o altă consecinţă. 

Narcissus a apărut fără veste într-o dimineaţă frumoasă, când 
roua încă mai scânteia în iarbă și se ţinea de pânzele aproape 
imateriale pe care păianjenii le ţesuseră prin tufișuri. 

— Mă bucur să aud că te-ai obișnuit atât de bine, a strigat el, 
în timp ce Rufus îi dădea Bershebei hrana de dimineaţă. Nu mă 
îndoiesc că ţi-ai văzut prietenul? Înţeleg că este sus în favorurile 
împăratului. Are multe pentru care să-i fie recunoscător... ca și 
tine. 

Rufus s-a uitat atent la el. Întorsese chestiunea asta în minte 
de o mie de ori și de fiecare dată ajunsese la aceeași concluzie. 

— Asta este lucrătura ta, grecule, a spus el acuzator. Tu ești 
cel care m-a adus aici, în acest loc, unde duhoarea morții 
întinează fiecare coridor. Nu te aștepta să-ți mulţumesc pentru 
asta. Cupido este prietenul meu și mă bucură foarte mult să fie 
în siguranță, dar aș petrece mai degrabă o mie de nopţi între 
felinele lui Fronto decât încă una pe Colina Palatină. 

— Crezi că ai fi mai în siguranţă cu Fronto? a râs Narcissus. 
Poate că ar trebui să aranjez să fii trimis înapoi la grăsanul ăla 
neghiob. Am putea face un rămășag. Va trăi sclavul Rufus o 
săptămână sau două? De ce crezi tu că i-am sugerat 
șambelanului împăratului că ar putea fi cumpărat un dresor de 
animale de un talent excepțional, pentru a lucra cu elefantul 
împăratului? Uneori, există siguranţă în apropiere. S-ar putea să 
nu crezi, dar ești în grațiile împăratului, atât cât valorează asta. 
Nimeni nu se va atinge de tine cât timp te afli aici. 

— Și tot nu pricep. De ce-ai face asta pentru mine? Sunt un 
sclav. Nu însemn nimic pentru tine, decât dacă... 

Rufus s-a colorat la faţă și ochii i s-au umplut de o confuzie 
îngrozitoare. Viziunea unei zile la baie împreună cu Albinius, 
sclavul care administra casa lui Cerialis, i-a trecut în zbor prin 
minte. Încă mai putea simţi atingerea dezgustătoare a degetelor 
pline de ulei pe partea de sus a coapsei lui și limba ca de 
cauciuc împingându-i-se printre buze. Scăpase în cele din urmă, 
dar îl costase o noapte cu câinii de pază. 

Narcissus a clătinat din cap. 


120 


— Nu, nu asta. Te pot asigura că am interese în alte direcții. 
Dar ai uitat deja ceea ce ai spus? „Am să-ţi rămân dator pentru 
totdeauna.” Se întâmplă că ai putea să-ţi plătești datoria mai 
repede aici. 

— Cum pot să fac asta? 

— Inţeleg că ai avut un vizitator la vreme de noapte. Sper că 
nu... s-a expus vreunui pericol... cu elefantul tău? a spus 
Narcissus, cântărindu-și atent fiecare cuvânt. N-ar fi bine ca 
stăpânul meu să se pună într-o asemenea situaţie. Presupun că 
nu a spus... nimic interesant cât timp a stat aici? 

— Nu știu, a minţit Rufus. Vine seara. Stă cu Bersheba. 
Vorbește cu ea, dar eu nu ascult. 

Grecul a ridicat din umeri. 

— Nu contează. Or să mai fie și alte ocazii și poate că ai să 
găsești că este profitabil să asculţi. Dacă ai ceva pentru mine, 
atârnă o cârpă albă de ușa grajdului. În ziua următoare, fii la 
mica fântână din spatele palatului lui Augustus, la ceasul al 
șaptelea, și am să te întâlnesc acolo. Niciodată nu poţi avea 
prea mulţi prieteni, Rufus. lar eu aș fi un dușman foarte 
periculos. 

Ultimele cuvinte au fost spuse cu un zâmbet blând, dar Rufus 
a înţeles ameninţarea care se afla în spatele lor. 

Narcissus a întrebat apoi despre banchetele lui Caligula. De 
bună seamă, știa că Rufus participase. Cine altcineva mai fusese 
acolo? Ce s-a spus? Cine a fost aleasă și care a fost reacția 
soțului ei? Lucruri mici, dar firimituri care puteau fi date la 
schimb pentru alte firimituri. Aici, Rufus a fost bucuros să 
furnizeze informaţiile pe care le căuta grecul, iar libertul lui 
Claudius a plecat satisfăcut. Rufus s-a întrebat dacă ar mai fi 
fost la fel de optimist dacă ar fi știut ce s-a petrecut între 
Caligula și Claudius la ultimul banchet. 

„Spune-i grecului tău să nu-și mai bage nasul lui lung în 
treburile altora, unchiule Claudius, ca să nu pun gărzile să i-l 
taie”, avertizase împăratul. 


121 


e Capitolul XIX 


Trecuseră mai bine de trei luni de când i se ordonase ultima 
oară să vină la palat și Rufus și-a îngăduit să creadă că era la 
adăpost de alte convocări. Așa că șocul a fost cu atât mai mare 
când a fost trezit în zgâlțâituri în mijlocul nopţii, ca să găsească 
un tânăr ofițer legionar în tunică roșie aplecat asupra patului lui. 

— Vii cu mine, a ordonat soldatul brusc și a tras păturile de pe 
el. 

În timp ce se ţinea după escorta lui pe nesfârșitele coridoare 
și scări, Rufos a avut timpul să se întrebe de ce purta omul 
uniforma unei unităţi regulate și nu pe cea neagră a 
pretorienilor, în mod normal singura prezentă în complexul de 
pe Colina Palatină. 

Confuzia i-a sporit când au ajuns la destinaţie, la unul dintre 
etajele superioare ale măreţei clădiri, construite iniţial de 
Tiberius. Era sigur că nu mai fusese niciodată în această parte a 
palatului. Drumul le era barat de o ușă mare, încrustată cu aur, 
complicat sculptată cu scene de vânătoare și jocuri. Tânărul 
soldat a făcut un pas înainte și a bătut ușor, după care s-a 
răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat fără un cuvânt. 

Cum stătea înlemnit, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, 
ușa s-a deschis câţiva centimetri pentru a da la iveală o pereche 
de ochi migdalaţi, negri ca tăciunele. Înainte să poată spune 
vreun cuvânt, un braț subţire s-a strecurat prin crăpătura ușii și 
o mână l-a apucat de braţ, trăgându-l înăuntru. 

La început, încăperea a fost în întuneric complet și capul a 
început să i se învârtă, iar simţurile i-au fost inundate de aroma 
de mosc a unor parfumuri exotice, atât de grele încât le putea 
simţi pe limbă. Prin trup i-a trecut un fior, dar nu unul de 
spaimă. A auzit un fâșâit ușor, care părea să vină simultan și 
dinspre dreapta și dinspre stânga, înainte ca lumina unei prime, 
apoi a unei a doua lămpi să străpungă întunericul în cele două 
părţi opuse ale încăperii. Au fost urmate într-o succesiune rapidă 
de o duzină de alte lumini, până când înaintea ochilor i s-a 
dezvăluit un paradis. Spaţiul dinaintea lui era o vastă cameră a 
comorilor, în centrul ei se afla un pat masiv, cu un baldachin de 


122 


care atârnau draperii grele, de purpură imperială. O sută de 
statui din aur erau înșiruite în lungul pereţilor, zei și zeițe, în 
competiţie pentru o poziţie mai bună cu împărați și regi. Dar 
obiectul care i-a atras privirile a fost o formă umană, aproape 
nepământeană în perfecțiunea ei. Stătea goală pe un postament 
subţire la picioarele patului, iar lumina lămpilor lucea galben pe 
albul rece al formelor sale din marmură. De pe o faţă tânără și 
frumoasă priveau concentrat doi ochi lipsiţi de vedere. 
Personajul se apleca de la mijloc, cu mâna stângă aproape de 
genunchiul drept și cu braţul drept întins în spate, cu degete 
puternice încleștate pe discul pe care se pregătea să îl azvârle. 
Cu un geniu pe care era imposibil să nu-l apreciezi, sculptorul 
crease viaţă din ceea ce era lipsit de viaţă. Fiecare venă de pe 
mușchii încordaţi ai subiectului lui se profila, umflată, pe carnea 
albă, ca și cum ar fi pulsat de sânge. Fiecare coastă era vizibilă 
sub pectoralii perfect formați ai pieptului sculpturii. 

— Îți place nemuritorul meu? 

Glasul, venind din imediata apropiere a urechii lui, l-a făcut să 
tresară. 

— El va fi întotdeauna așa cum este, încremenit în culmea 
frumuseţii. El nu va îmbătrâni niciodată. Pielea lui nu se va 
zbârci niciodată, nici ochii nu-și vor pierde agerimea. 

Vocea Drusillei era caldă și Rufus îi putea simţi respiraţia în 
ceafa. 

— Ce bine ar fi ca frumusețea oamenilor să fie nepieritoare, 
nu să înflorească doar pentru un moment, înainte de a se veșteji 
în urâţenia bătrâneții. Mă găsești frumoasă? 

Rufus a ezitat, neștiind dacă voia să vadă ce se afla în spatele 
lui, dar mâinile ei s-au lăsat ușor pe umerii lui și l-au întors cu 
faţa înspre ea. 

Purta o robă diafană, care îi stătea lipită de trup ca o a doua 
piele acolo unde venea în atingere cu ea. Și aici era tot 
perfecțiune a formei umane. Da, a decis el, era frumoasă, dar 
era o frumusețe cu un tăiș ascuţit, care înțelegea că îl putea 
lăsa fără strop de sânge. Simţea fierbințeala ce radia dinspre 
carnea ei și i-a prins în nări unda ușoară a mirosului natural al 
trupului. Roba sublinia umbre și crăpături de inimaginabile 
promisiuni. Pentru o clipă, a uitat cine era și cu cine se afla. Apoi 
mintea i s-a despicat în două. O parte a lui voia ceea ce era pe 
punctul de a se întâmpla, cu o nerăbdare pe care nu o mai 


123 


simţise niciodată. Sexualitatea vădită a Drusillei i-a aprins în 
partea de jos a pântecelui un foc ce amenința să-l mistuie. Dar 
mai era încă un Rufus, sclavul Rufus, care își dădea seama că se 
afla în cel mai mare pericol în care se aflase vreodată în viaţă. 
lar acest Rufus ţipa la el să fugă de-aici cât încă mai era timp. 

— Doamnă, t-te rog..., s-a bâlbâit el. 

Buzele ei s-au desfăcut și faţa i s-a apropiat și mai mult de a 
lui. Apoi nasul ei perfect s-a încrețit și Drusilla a scos pe nări o 
pufnitură imperială. 

— Ăăă. Puţi. 

A pocnit de două ori din palme și din spatele unei draperii din 
celălalt capăt al dormitorului a apărut fata care îl primise în 
cameră, urmată repede de o a doua, care era geamăna ei 
perfectă. Erau scunde și voinice, cu părul atât de negru încât 
bătea în albastru, iar ochii lor oblici clipeau jucăuș. 

— Îmbăiaţi-l și aduceţi-mi-l, a comandat sora împăratului, 
întorcându-i lui Rufus spatele și dispărând înapoia draperiilor 
patului uriaș. 

Cele două fete l-au cercetat din cap până în picioare și au dat 
din cap una spre cealaltă. Apoi, în timp ce prima, pe care Rufus 
a identificat-o după cordonul roșu pe care îl purta în jurul taliei 
rochiei, a dispărut în spatele draperiei, cea de-a doua s-a 
apropiat și i-a făcut semn să-și dea jos tunica. El a scuturat din 
cap. Ea a întins mâna ca să o facă ea însăși, dar, alarmat, Rufus 
i-a dat mâna la o parte. Cu un mormăit, fata s-a dat înapoi și s-a 
uitat la el uluită. 

Enervarea Drusillei a fost clară prin draperiile groase. 

— Dacă nu-ţi dai hainele jos, am să-i spun fratelui meu că te- 
am găsit ascuns în dormitor la mine. Sunt sigură că n-ai vrea 
asta. 

Fără voie, Rufus s-a conformat și și-a tras tunica peste cap, în 
timp ce cea dintâi soră a reapărut cu un lighean mic, dar tot a 
ezitat înainte să renunţe la legătura din jurul șoldurilor. 

Și-a ținut ochii închiși în timp ce ele s-au agitat pe lângă el, 
întorcându-l într-o parte și în alta. Mai deconcertant decât 
goliciunea lui sau atingerea cârpelor moi, calde, pe care le 
foloseau pe fiecare porțiune a trupului său, era felul în care 
gângureau între ele, ca două turturele la împerechere. A 
încercat să-și golească mintea. Acesta era doar un alt chin pe 
care trebuia să-l îndure un sclav. Dar cu cât ele găseau mai 


124 


multe locuri ce aveau nevoie de atenție, cu atât activitatea lor 
devenea mai dificil de ignorat și Rufus și-a dat seama că rușinea 
pe care o simţea sporea cu fiecare secundă. A înghiţit greu și s-a 
gândit cu disperare la o cale de scăpare din acest chin plăcut, 
apoi a deschis larg ochii, șocat, când a simţit cum o mână 
delicată îl apucă cu fermitate și îl ridică în sus, astfel ca o alta să 
poată avea acces la scrotul lui. Atingerea cârpei acolo a avut 
darul unui blând impuls și de acum nu mai avea nicio putinţă de 
a-și ascunde dorinţa. 

— Nu irosiţi nicio picătură, ca să nu rămâneţi fără piele pe 
spinare. 

Îndemnului i s-a răspuns printr-un ciripit încântat din partea 
chinuitoarelor lui Rufus. Fetele au făcut un pas înapoi și și-au 
inspectat munca. Trebuie să fi fost satisfăcute de ce au văzut, 
pentru că sora cu cordon roșu l-a luat și l-a dus spre pat. 

Rufus a rămas în faţa draperiei purpurii, știind ce se cerea de 
la el, dar lipsit de curajul de a face următorul pas. O mână mică 
l-a împins de la spate și Rufus a căzut grămadă prin materialul 
gros, aterizând fără eleganţă pe o cuvertură moale. 

La început, a fost uluit. Spaţiul din interiorul draperiilor era un 
sanctuar aurit, luminat de patru lămpi parfumate, suspendate 
de stâlpii care susțineau draperiile. Era dominat de un pat 
imens, presărat cu perne moi, iar stâlpii erau decoraţi cu 
sculpturi explicite de scene sexuale înfățișând combinaţii de 
figuri de bărbaţi și femei implicaţi în diverse acte erotice, dintre 
care multe păreau improbabile, dacă nu imposibile. Dar ceea ce 
i-a acaparat atenţia a fost forma graţioasă de pe pat. Drusilla 
stătea întinsă pe spate, complet goală, cu coama castanie a 
părului drapată în jurul capului și cu brațele aruncate peste ea. 
Pielea ei palidă lucea ca aurul topit în lumina lămpilor. Niciun fir 
de păr nu-i tulbura liniile netede ale trupului și ochii lui Rufus au 
devorat fiecare rotunjime și adâncitură a acelei forme nespus de 
frumoase. Avea sâni lipsiţi de cusur, cu vârfuri roz, care se 
ridicau și se lăsau în ritmul respirației; un stomac neted, plat, și 
șolduri largi, generoase. l-a zâmbit pe sub pleoapele pe 
jumătate închise și, pentru întâia oară, Rufus a fost conștient de 
parfumul dorinţei din trupul ei și a observat lucirea lichidă de pe 
degetele mâinii ei drepte. 


125 


— Nu-i așa că sunt frumoasă, căţelușule? a întrebat ea cu un 
glas răgușit de dorinţă. Nu-i așa că sunt comoara la care ai visat 
întotdeauna, dar nu ai putut-o avea niciodată? 

A încercat să răspundă, dar gâtul îi era atât de uscat încât nu 
a putut rosti niciun cuvânt. S-a lăsat în genunchi lângă 
picioarele patului, aproape cât să îl poată ea atinge. Ea a întins 
mâna, dar enormitatea a ceea ce făcea îi scormonise lui Rufus 
creierul, iar acesta - la rândul lui - a trimis un mesaj plin de 
panică trupului lui. Ceea ce fusese atât de impresionant cu 
numai câteva momente înainte, dispăruse la apropierea ei. 

Spre uluirea lui, ea a râs ușor și s-a ridicat în picioare, cu sânii 
unduindu-i-se la fiecare mișcare. 

— Chiar mai bine, căţelușule. Renunţ la orice întrecere, fără 
de-astea. Mai întâi, trebuie să ne relaxăm amândoi. 

S-a aplecat lângă pat și a luat un flacon din sticlă umplut cu 
un lichid roșu. 

— Un masaj, mă gândesc. 

l-a dat lui sticluța, care era caldă în mâna lui, înainte de a se 
întinde pe spate, cu mâinile deasupra capului, expunând 
privirilor lui întreaga lungime a acelui trup senzual. 

— Acum, mai întâi umerii. Vino, așază-te deasupra mea, cu 
genunchii de o parte și de alta, l-a instruit ea. Acum! 

Asprimea din vocea ei la ezitarea lui Rufus l-a făcut pe acesta 
să tresară și aproape să verse preţiosul lichid. A făcut cum i s-a 
ordonat, conștient de cât de aproape era pântecul ei dedesubtul 
lui. 

— Toarnă puţin ulei la baza gâtului meu, chiar aici. Așa. 
Acum, pune o picătură pe mâinile tale și pune-le în jurul gâtului 
meu. 

larăși, Rufus s-a supus, cu toată blândeţea de care era în 
stare, conștient că mâinile lui erau mult prea uriașe și aspre 
pentru gâtul ei subţire și delicat. 

— Freacă uleiul cu degetele până pătrunde în piele. Mmmm. 
Nu e nevoie să fii chiar atât de delicat - nu sunt de jucărie. Da, 
așa e mult mai bine. Gândește-te numai, ai putea să mă 
sugrumi și să mă lași fără viaţă înainte să aibă cineva timp să te 
oprească. 

A râs când el a tresărit. 

— Acum treci la umeri. Folosește-ţi degetele. Ai degete atât 
de puternice! 


126 


Rufus a simţit cum trupul ei se mișcă sub mâinile lui în timp 
ce el netezea uleiul lunecos ce se absorbea în piele și senzaţia a 
mișcat ceva în el, pentru că s-a simţit iarăși crescând, de data 
aceasta și mai mult decât înainte. A observat și ea. 

— Asta-i mai bine, cățelușule. Acum, niște ulei aici. 

A arătat spre un punct dintre sâni. 

De astă dată, el a răspuns imediat și nu a mai avut nevoie de 
instrucțiunile ei ca să întindă lichidul vâscos în dreapta și în 
stânga, mâinile mișcându-i-se peste sferele ferme și simţindu-le 
sfârcurile mici întărindu-se sub degetele lui. Ea s-a lăsat 
străbătută de un fior dedesubtul lui. 

— Da, așa, căţelușule. Înveţi repede. 

Și-a mișcat mâinile pe trupul ei, iuțind ritmul până când ea a 
scos un mic suspin. 

— Mai jos. 

Mai jos, peste abdomenul ei de fildeș lustruit și mai departe, 
unde a descoperit că greșise: între buricul ei și celălalt loc era o 
linie subţire de puf fin. A încercat să nu se uite la sexul ei, dar 
acum era atras spre el ca un fluture de noapte de o lumină în 
întuneric. Instinctiv, a întins mâna să-l atingă. 

— Încă nu. 

Degetele ei l-au apucat de încheietura mâinii. S-a uitat la ea și 
a văzut că ochii nu îi mai erau pe jumătate acoperiţi de pleoape, 
ci larg deschiși și arzând de o foame nedisimulată. 

— Începe iarăși, de la picioare, căţelușule, și mergi în sus. 

— Așa? 

A făcut cum i s-a ordonat. Începuse să știe jocul, de-acum, și a 
călătorit peste glezne, gambe și lunga curbură mătăsoasă a 
părţii dinăuntru a coapselor, cu încetineală chinuitoare, iar când 
în cele din urmă a ajuns iarăși la acel loc, ea s-a înfiorat din nou. 

În tot timpul cât mâinile lui se aflaseră pe trupul tânăr și 
supus al Drusillei, propria dorinţă a lui Rufus crescuse, și 
senzația de ceva topit, din măruntaie, îi coborâse inexorabil 
între picioare. Era atât de întărit acum, încât era dureros. Știa că 
ceva trebuia să se întâmple și era pe punctul de a se lăsa să 
cadă peste ea, când ea și-a scuturat trupul ca un câine care iese 
din apă. 

— Acum tu. 

L-a împins pe spate și a luat ea uleiul. Acum, el a fost cel care 
a avut parte de senzațiile care îi aduseseră ei atâta plăcere. 


127 


Atingerea degetelor, mai întâi puternică, apoi ușoară, forțând 
uleiul în însăși țesătura trupului lui. Și mai era ceva. Odată cu 
uleiul a venit și o senzaţie de fierbințeală, intensă și erotică, 
astfel că întregul trup părea a-i pulsa de energie. 

Când a ajuns la obiectul dorinței ei, acesta a început să 
pulseze și să îi zvâcnească în mână. 

— Acum, cățelușule, acum ești pregătit. 

A ridicat un genunchi și cu o mișcare ușoară s-a lăsat să 
alunece peste el. 

Rufus s-a simţit imediat ca înfășurat în miere fierbinte și a 
gemut de plăcere. De acum, erau amândoi atât de excitaţi, încât 
fierbinţeala trupului ei peste al lui nu putea avea decât un 
singur rezultat și, în timp ce ea se legăna înainte și înapoi și 
mușchii i se contractau împrejurul lui, el a explodat înăuntrul ei 
cu un țipăt chinuit. 

Fără să-și piardă cumpătul, Drusilla și-a menţinut încleștarea 
asupra lui și a crescut încet ritmul mișcărilor, până când, 
rotindu-și apăsat șoldurile împrejurul părţii de jos a trupului lui, 
a culminat și ea cu o serie de suspine stăpânite, ce au sfârșit 
într-un geamăt lung, istovit. 

Rufus a deschis ochii după câteva minute și și-a dat seama că 
aţipise. Căldura camerei, moliciunea patului și forța cu care se 
iubiseră se  combinaseră pentru a-i răpi instinctul de 
autoconservare. Acum a simţit cum îl trece un fior de frică, pe 
măsură ce înțelegea adevărata dimensiune a ceea ce făcuse. A 
făcut o mișcare pentru a se ridica, dar un braţ subțire pe piept l- 
a forţat înapoi și a întors capul ca s-o descopere pe Drusilla 
uitându-se la el cu o curiozitate vădită. 

— Fratele meu te-ar ucide dacă ar ști că ai fost aici, a spus ea, 
de parcă ar fi discutat vremea de a doua zi. Este cumplit de 
gelos. 

Nu părea să existe nimic de spus, dar a rămâne mut însemna 
să o lase să creadă că îl înspăimântase și a simţit o provocare în 
vorbele ei. 

— Și are s-o facă? 

— Numai dacă află, dar nu va afla decât dacă vreau eu. 
Singurii oameni care știu că ești aici sunt micutele mele 
turturele și Lucius, soldatul care te-a adus încoace. Turturelele 
mele nu vor spune, pentru că nu pot - sunt mute din naștere. 


128 


Lucius nu va spune, pentru că el are de pierdut mai mult decât 
tine. 

Mâna ei a trecut mângâietor peste coapsa lui. 

— Eşti într-adevăr frumos, cățelușule, aproape la fel de 
frumos ca nemuritorul meu. Ce păcat că frumuseţea ta nu va 
dura la fel de mult ca a lui. Viaţa este crudă, nu crezi? 

A rostit cuvintele gânditor, dar ele au părut să declanșeze o 
schimbare în ea, pentru că ochii i s-au închis și tonul vocii i s-a 
schimbat. 

— Fratele meu este crud. Ştie că-l iubesc, și cu toate astea îmi 
trece iubirea prin sită, căutând imperfecţiuni care l-ar putea 
nemulțumi. Chiar ieri s-a întrebat cu voce tare dacă nu cumva ar 
trebui să mă supună la tortură, ca să-mi poată lua măsura 
precisă a devotamentului. Când îmi pune mâna în jurul gâtului, 
exact cum ai făcut și tu, se miră de cât este de subțire și îl 
compară cu al unei lebede, după care mă informează că nu ar fi 
nevoie decât de un singur cuvânt din partea lui, pentru ca să-mi 
fie retezat cu securea. 

Rufus a rămas tăcut. Ințelegea că nu trebuie să spună nimic. 
Vorbea cu el în același fel în care Claudius vorbea cu Bersheba. 
Folosindu-l pe el ca pe un mediu de reflecţie pentru gândurile ei, 
astfel ca să și le poată considera dintr-o altă perspectivă. Pentru 
ea, el era puţin mai mult decât un animal care să fie folosit în 
oricare scop i se părea ei potrivit. 

— Poate fi o mare povară să fii favorita unui împărat. Ar fi o 
onoare să mori de mâna unui zeu întrupat? Ar însemna asta că 
eu, Drusilla, aș fi divină, o zeiţă la rândul meu, în toată puterea 
cuvântului? Sau moartea nu este decât moarte. Un sfârșit. 

A părut nedumerită pentru o clipă și el și-a dat seama că era 
un subiect care o tulbura. Dar apoi a fost ca și cum o lampă i s- 
ar fi aprins în spatele ochilor. 

— Faima fratelui meu va fi nemuritoare și numele Drusillei va 
fi alăturat numelui său. Măreţia lui deja întrece în strălucire 
lumina combinată a divinilor lulius, Augustus și Tiberius. Domnia 
lui va dura vreme de cincizeci de ani, iar faptele lui vor fi 
memorate pentru o mie. Deja oamenii vorbesc despre el ca 
despre un zeu și în curând își va ocupa locul printre cei mai mari 
dintre zei. Va trebui Gaius, salvatorul Romei, să se încline 
înaintea lui Jupiter? Nu! 


129 


Ochii i s-au îngustat și acum a ieșit la iveală o nouă, 
neliniștitoare personalitate. 

— Dar mai întâi trebuie să-și distrugă dușmanii. Chiar acum, 
când poporul lui crede că el își conduce armata pentru a duce 
darul Romei barbarilor din Britania, el mărșăluiește spre Rin, 
pentru a se ocupa de trădătorul Gaetulicus și de legiunile sale. 
Creatura asta vrea să-l înlocuiască cu propriul meu soț, a cărui 
beregată am s-o tai chiar cu mâna asta. Gaius are atât de mulți 
dușmani, chiar printre cei pe care i-ar numi prietenii lui... Ei nu 
cred că eu știu, s-a confesat ea. Dar îi văd râzându-i în spate și 
uneltind în clicile lor murmurătoare. Cassius Chaerea, cu vocea 
lui de fetiță - un bărbat, aşa-zis, care se întinde cu femei, 
bărbaţi sau animale. Calpurnius, care încă îl mai învinovăţește 
pentru a-i fi furat nevasta, de parcă un asemenea lucru ar avea 
vreo importanţă. Nu poate avea încredere nici măcar în cei de- 
un sânge cu el. Unchiul Claudius, care este un actor mai bun 
decât oricare de pe scenă, și grecul ăla care nu se îndepărtează 
niciodată de umărul lui își împrăștie otrava în rândurile 
Senatului și ale gărzii. l-am spus să-i ucidă pe toţi, dar e prea 
slab. A, Chaerea și Calpurnius își vor primi răsplata, dar nu 
Claudius, care este cel mai mare pericol dintre toţi. Gaius îl 
cruţă pentru că este din familie... Fratele meu este slab, dar eu 
aș fi puternică. l-aș șterge de pe fața pământului într-o singură 
zi, de care Roma și-ar aminti o viaţă întreagă. Țipetele lor după 
îndurare s-ar auzi în tot imperiul și nimeni n-ar îndrăzni să li se 
alăture în trădare... Surorile mele uneltesc și ele, ca și soția 
fratelui meu, dar împotriva mea, nu a lui. Știu că sunt favorita 
lui și cât timp voi fi, nu se vor ridica niciodată. Livilla este destul 
de inofensivă; poate fi dată de soţie cuiva care s-o bată regulat 
și dureros. lar Milonia nu este decât sâcâitoare. Dar Agrippina 
este altfel. Trebuie să stăm cu ochii pe Agrippina. Agrippina este 
o vrăjitoare, iar vrăjitoarele sunt periculoase. Poate face mai 
mult rău cu poţiunile și prișniţele ei, chiar și decât unchiul 
Claudius. Gaius nu a mai fost același de când l-a vindecat ea de 
durerile de cap. Vindecat? Otrăvit, spun eu, sau drogat, ca să-l 
supună voinţei ei. Ne vom ocupa de Agrippina când va veni 
timpul. 

Vorbind, Drusilla mângâiase absent coapsa lui Rufus. Acum 
mângâia altceva și a început să toarcă. 


— Da, căţelușule. Nu avem mult timp și există un serviciu pe 
care îl poţi face stăpânei tale înainte de a te întoarce la cușca 
ta. 

S-a răsturnat pe spate și i-a făcut semn lui Rufus spre ea. 
Drusilla era flămândă și experimentată, dar Rufus era tânăr și 
era puternic; mai sigur pe el acum, cu viclenii proprii. Avea 
aroganţa tinereţii și nu avea să se lase întrecut. Intrecerea lor 
plină de sudoare a părut să dureze o vecie, fiecare dintre ei 
având perioade de dominație, dar în cele din urmă ea a fost cea 
care a strigat, înfrântă. Un singur strigăt, care i-a trimis o suliță 
de fier topit prin inimă. 

— Gaiiuuus! 


131 


e Capitolul XX 


Nu a durat mult până să descopere că încrederea pe care o 
avea ea în secretul lor era nefondată. 

Narcissus și-a făcut apariţia la ușile grajdului, la câteva zile 
după expediţia de noapte a lui Rufus, într-un moment când 
Rufus îi curăța Bershebei picioarele - un proces care părea să-i 
dea totală satisfacţie uriașului animal. 

Rufus stătea cu spatele la Bersheba, cu piciorul ei stâng - din 
spate - îndoit între ale lui, astfel ca să poată lucra cu un cuţit 
bine ascuţit asupra îngroșărilor cornoase de pe talpa piciorului 
ei. In timp ce îi ajusta talpa, ea fornăia ușor și scotea mici 
sforăituri de plăcere. 

— Găsesc că este uimitor ca cineva să se apropie chiar atât 
de mult de ceva atât de mare și atât de evident periculos, a 
spus Narcissus după ce urmărise operaţiunea pentru câteva 
momente. 

Rufus a scos un fel de grohăit și a continuat să se chinuie să 
reteze o bucată deosebit de dură de piele întărită, înainte să 
răspundă. 

— Bersheba o fi ea mare, dar nu este periculoasă - nu-i așa, 
fetițo? a spus el, întinzând mâna în spate ca să bată cu palma 
peste o crupă încreţită. 

— Nu pentru moment, probabil. Dar eu am văzut fiarele în 
bătălie și pot fi foarte fioroase, chiar dacă sunt cu capul în 
cealaltă direcţie. Să nu uiţi, Rufus, a adăugat el cu subiînțeles 
exagerat, că ai sub control o armă puternică. 

Rufus a fost surprins să-l audă pe Narcissus pretinzând că 
luase parte la o bătălie. Grecul dădea impresia că era... nu 
molatec, dar nepământean. 

— Nu, a râs Narcissus citindu-i gândurile. Nu am fost militar, îl 
însoțeam pe fostul meu stăpân - nu senatorul Claudius - într-o 
misiune diplomatică, când localnicii au obiectat deosebit de 
violent față de ceva. Impozite, probabil. Nu s-au mai târguit și cu 
escadronul de elefanţi de război, pe care potentatul local l-a 
folosit împotriva lor. 


132 


Rufus o îngrijise pe Bersheba de atât de mult timp, încât nu 
se gândise niciodată la ea ca fiind periculoasă, nu într-un fel 
războinic. Greoaie, poate. Un animal de talia ei putea zdrobi 
accidental un om și abia să bage de seamă. lar când era într- 
una din stările ei... 

— Cum arătau? Erau diferiţi de Bersheba? Mai mari? 

— Nu, exact același gen de animal greoi. Deși mă gândesc că 
se poate să fi avut urechi mai mici și spinarea ceva mai 
cocoșată. Erau împlătoșaţi aici, a spus el, indicându-i fruntea, și 
pe laturi. Erau controlaţi de niște omuleţi maronii care le stăteau 
pe umeri și purtau un... fel de coș, cu un arcaș în el. 

— Văd de ce ar putea fi buni împotriva cavaleriei, a spus 
Rufus, cântărind problema. Orice cal care se apropie vreun pic 
de Bersheba devine neliniștit, imediat ce îi prinde mirosul. 
Presupun că ar fi foarte greu să o oprești? 

— Da, este. Am văzut un elefant atât de plin de săgeți încât 
arăta ca un fel de arici mare. 

Rufus s-a strâmbat la descriere, dar Narcissus s-a făcut că nu 
observă. 

— A fost foarte mânios și foarte eficient pentru o vreme, după 
care a părut să-și piardă minţile. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— S-a întors împotriva alor lui și s-a repezit înspre potentat și 
diplomatul meu. Omuleţul din spinarea lui a luat o ţepușă mare 
și i-a bătut-o cu un baros drept în ceafă. S-a prăbușit ca un 
copac tăiat. Mort pe loc. 

S-au uitat la Bersheba în tăcere pentru un moment, 
considerând cât era de improbabil ca un asemenea animal să fie 
doborât cu o singură lovitură. 

— Știu că nu pare posibil. Dar am văzut-o cu ochii mei. Acum, 
ai ceva pentru mine? O mică bârfa, poate? Înţeleg că te ţii în 
companii interesante. 

Rufus a înlemnit. 

Narcissus a zâmbit liniștitor. 

— A, nu-ţi face griji, secretul tău este în siguranţă la mine. Dar 
Colina Palatină este un loc periculos și nicăieri nu este mai plin 
de pericol decât în zona unde ai pătruns tu în urmă cu trei nopţi. 
Persoana care locuiește în acea încăpere este frumoasă în felul 
în care este frumos și un șarpe de mare. Dansează unduios în 
curenţi și culorile îi sunt încântătoare, dar tratează-l fără respect 


133 


și ai să fii mort înainte să apuci să clipești. Acum, ce ai pentru 
mine? 

Rufus a ezitat. 

— Gaetulicus. 

— A, poeticul nostru guvernator al Germaniei de Sus. Ce 
spune ea despre el? 

Rufus a spus cum invazia Britaniei urma să fie o diversiune, în 
timp ce adevărata ţintă era popularul guvernator și legiunile 
care îl urmaseră. 

Narcissus a întâmpinat știrea cu un râs scurt. 

— Cum de poate să fie atât de neinformată și înapoiată? 
Gaetulicus a murit deja de mâna stăpânului său, dar Caligula și- 
a pierdut curajul când a fost vorba să se răzbune pe legiunile lui. 
In loc de asta, a alipit legiunile Intâia și a Douăsprezecea la 
armata sa - de așa-zisă invazie a Britaniei. Doar un prost ar 
crede că ar putea conduce o forță peste mare la acest moment 
al anului. Nici măcar nu a făcut aranjamente pentru vase, ca să 
transporte armata. Senatul numai despre asta vorbește. Cu doar 
două zile în urmă l-am auzit pe un fost consul spunând despre 
Caligula că era mai probabil să adune scoici, decât vase. 
Desigur, Roma fiind Roma, vestea s-a împrăștiat, iar acum 
mulţimea crede că împăratul ei a dus patru legiuni tocmai la 
capătul Galiei, ca să adune moluște. Când se întoarce, are să 
descopere că este de râsul lumii. Desigur, întâlnirea ta a fost 
mai productivă decât atât? 

— Zicea că nimeni nu are să afle, a spus Rufus obidit. 

— Drusilla are puterea fratelui ei ca să o protejeze, dar în 
căile mai întunecate ale Colinei Palatine ea este ca un copil fără 
bonă. 

Narcissus și-a ridicat mâinile în sus, astfel ca Rufus să i le 
poată vedea, și degetele i-au fulgerat printr-o serie de poziţii 
complicate, bătând ușor în degetele sau palma celeilalte mâini. 

Rufus s-a uitat pierdut. O luase grecul razna? 

— Este o metodă de comunicare pe care am descoperit-o din 
pură întâmplare, a explicat Narcissus. Cum crede ea că transmit 
informaţii acele biete surori mute? Clipind din gene? Dar cum de 
am aflat, nu prea are importanţă. Este destul că știu, iar dacă eu 
știu, poţi fi sigur că știu și alții. 

Narcissus a luat o mină serioasă. 


134 


— Ești în mare pericol, Rufus, dacă nu găsești pe cineva în 
care să poți avea încredere. 

— Mă încred în Cupido cu viața mea. 

Grecul a clătinat trist din cap. 

— Asta s-ar putea să nu fie înțelept. Mă tem că onorabilul 
gladiator nu mai este omul care a fost cândva. Palatul poate 
distruge o persoană, dar are și puterea de a seduce. la-l pe 
împărat: vanitos, arogant, imprevizibil și crud. 

Rufus s-a uitat instinctiv în jur, să vadă dacă nu era cineva 
prin preajmă care să poată auzi. Chiar și să asculte la asta era 
trădare. Dar Narcissus nu terminase. 

— Dar poate fi și loial, înțelegător, generos și sclipitor. Este 
puţin cam ca soarele; cei care îi nimeresc pe orbită pot să ardă 
ca o molie în flacără sau doar să se desfete în căldura prezenţei 
lui. Prietenul tău a văzut un aspect al împăratului nostru, pe 
care puţini alţii au privilegiul de a-l vedea. l-ar putea întuneca 
judecata. 

Rufus s-a încruntat. O parte a lui voia să nege cele spuse de 
Narcissus, dar o alta știa că grecul avea dreptate sau măcar 
dreptate parțială. Cupido se schimbase, dar Rufus simțea că 
schimbarea nu era atât de adâncă pe cât o credea Narcissus și 
că existau alte motive pentru ea. 

— Dacă nu mă pot încrede în Cupido, în cine pot să mă 
încred? Fronto ar putea fi la fel de bine și în Africa, față de 
ajutorul pe care mi-l poate da mie aici. Nu mai am niciun alt 
prieten aici, decât... 

Narcissus a zâmbit ca un profesor al cărui cel mai recalcitrant 
elev a priceput, în fine, o problemă simplă. 

— De ce aș avea încredere în tine, care m-ai adus aici 
împotriva voinței mele și încă tot nu vrei să-mi spui de ce? Și 
cum mă poţi tu ajuta, când toată lumea - cu excepţia 
prinzătorului de muște din palat - pare să știe că tu și cu 
Claudius uneltiţi? 

Zâmbetul a îngheţat pe chipul lui Narcissus și colțul ochiului 
lui drept a tresărit. A deschis gura ca să spună ceva, dar, de 
data asta, nu a părut a avea nimic de spus. 

— Drusilla, care nu este decât un copil în căile mai întunecate 
ale Colinei Palatine, a imitat Rufus latina elevată a grecului, te 
spionează pe tine și pe aproape toţi ceilalți din palatul ăsta. S-ar 
putea ca ea să-l îndemne pe împărat chiar în acest moment să 


135 


pună să te aresteze, pe tine și pe stăpânul tău, și să vă ducă la 
interogatorii, a adăugat el, bucurându-se de disconfortul evident 
al libertului. 

— Ce altceva a mai spus? și-a dres Narcissus vocea, cu 
nervozitate. 

Rufus a ridicat din umeri. 

— Nu ești tu singurul pe care îl suspectează. A menţionat 
numele comandantului pretorian Chaerea și al lui Calpurnius, 
soțul Corneliei. O disprețuiește pe soția împăratului și o urăște 
pe sora ei, Agrippina, pe care o acuză de vrăjitorie și de 
experimente cu otrăvuri. Este convinsă că Agrippina l-a drogat 
pe fratele lor. 

— Nu contează câţi alții sunt suspectați. Nu este nevoie decât 
de o singură acuzaţie ca un om să fie condamnat. 

Narcissus și-a mușcat buza, gândind cu voce tare. 

— Zici că este convinsă că Agrippina este vrăjitoare. Asta este 
interesant. Nu eram conștient de asta. Vom mai vorbi despre 
chestiunea asta, a încrederii, Rufus, dar pentru moment trebuie 
să mă ocup de niște chestiuni urgente. 

Narcissus s-a furișat afară și, în timp ce-l privea pe libertul cel 
înalt îndepărtându-se prin parc, Rufus a avut bănuiala că vorbise 
mai mult decât ar fi trebuit. 


e Capitolul XXI 


Amintirea nopţii petrecute cu Drusilla îi rodea lui Rufus mintea 
ca un roi de furnici uriașe. Se trezea în patul tare, plin de 
sudoare, cu imagini ale trupului ei mlădios dansând înaintea lui 
și cu mirosul ei în nări. Când se întâmpla, petrecea restul nopţii 
într-o stare febrilă, anticipând un ciocănit în ușă care să 
vestească o invitaţie de întoarcere în dormitorul cu draperii. 

Alteori se oprea, paralizat, în mijlocul vreunei activităţi, 
copleșit de ceea ce făcuse și de cumplita răsplată ce putea 
urma. In aceste situații o scotea pe Bersheba afară, în vreun colț 
îndepărtat al parcului, de parcă fugind acolo l-ar fi salvat cumva 
de la soarta ce-l aștepta. 

lar apoi, era Aemilia. 

Milonia Caesonia arătase puţin interes pentru elefant după 
acea primă întâlnire cu animalul, dar pe măsură ce vara trecea 
și căldura arzătoare se mai domolea, nu era neobișnuit pentru 
familia imperială să petreacă timpul în parc, permițându-le fiicei 
împăratului și lui Nero, fiul Agrippinei, să se joace împreună prin 
iarbă. 

Cu una dintre aceste ocazii, când el cârpea o parte a 
harnașamentului Bershebei în faţa grajdului, Rufus a observat o 
umbră pe pământ, alături de el. Și-a ridicat privirile și a 
descoperit o figură înaltă, care se uita la el, cu soarele jucându-i 
în părul auriu. 

— Dacă ești ocupat, nu te deranjez, a spus ea într-o latină cu 
accent care îi amintea de cel al lui Cupido. 

Vocea nu era singura asemănare. Felul în care stătea, înaltă și 
dreaptă, cu echilibrul unui atlet și prezenţa atentă a unui 
războinic, era o dovadă a ascendenţei sale. Aceasta nu era defel 
o sclavă supusă, înlănţuită din naștere și timorată de lipsa de 
putere a situaţiei ei. 

— Nu, te rog. 

S-a îndreptat pentru a fi la același nivel cu ea. 

— Bersheba nu are nicio obligaţie astăzi. 


137 


Aemilia o ţinea în brațe pe mica Drusilla. Copilul trebuia să 
aibă în jur de un an, cu un pămătulf de cârlionţi negri și un chip 
ce oglindea permanent toanele mamei sale. 

Aemilia i-a surprins privirea. 

— Se face tot mai grea, din zi în zi. În curând, n-am să mai fiu 
în stare s-o car deloc. Ar trebui să umble de-acum, dar este 
răsfăţată, cred, și dacă ea preferă să meargă de-a bușilea, de-a 
bușilea să meargă. 

S-a întors să se uite peste umăr spre locul unde Milonia și 
Agrippina stăteau pe niște perne, așezate în iarbă, la umbra 
unei copertine ţinute de doi sclavi nubieni. 

Bersheba a apărut în ușa grajdului, adulmecând aerul cu 
trompa. 

— Este un animal superb, dar i-aș dori să fie înapoi în locurile 
sălbatice ale copilăriei ei, nu înlănţuită în întuneric, stând la 
dispoziția unui om. 

Era o undă de tristețe în glasul Aemiliei și Rufus a înțeles că 
ea lega situaţia Bershebei de a ei însăși. 

— Ce-ar face dacă ai dezlega-o? Ce crezi? Ar lua-o încotro ar 
vedea cu ochii, până ce ar ajunge la vreun pârâu pe care l-a 
știut cândva, sau la vreun deal de pe care se va fi uitat în zare? 
Nu, sunt o proastă. Sigur că ar fi urmărită și ucisă înainte ca 
măcar să se apropie de lucrul pe care l-a cunoscut cândva drept 
libertate. 

— Aș crede că, cel mai probabil, va rămâne unde se află până 
când îngrijitorul ei, care va fi fost atât de neglijent, se va decide 
să îi dea să mănânce, pentru că dispoziţia Bershebei este 
dictată de stomac, nu-i așa, fetițo? a spus el, încercând să mai 
însenineze atmosfera. 

— Da, ai dreptate, a zâmbit Aemilia trist. Trebuie să fim 
recunoscători pentru micile daruri pe care ni le aduce 
captivitatea. 

Drusilla a început să se zvârcolească, aproape să i se smulgă 
din brațe, și Aemilia a pus fetița cu grijă în iarbă. Copilul a 
început imediat să exploreze împrejurimile. 

— Mai bine aici decât lângă vărul ei, a spus Aemilia. Bietul 
Nero, îl zgârie pe față până când începe să plângă. Mi-e teamă 
pentru băiat, după ce Drusillei o să-i iasă toți dinţii. 

Un nor a acoperit soarele pentru un moment și Aemilia s-a 
scuturat, devenind iarăși serioasă. 


138 


— Îţi mulţumesc pentru că ești prietenul fratelui meu. Sper să 
putem fi prieteni și noi doi, a spus ea. 

Rufus s-a străduit să-și acopere dezamăgirea. El voia mai mult 
decât prietenia acestei fete - a acestei femei. 

— Am venit aici să te avertizez că s-ar putea să fii în pericol. 
Milonia Caesonia vorbește deschis despre un sclav, pe care ea îl 
numește cățelușul lui Drusilla. Face asta în cei mai vulgari 
termeni și în compania cui nu trebuie. Te îndemn să fii atent. 
Indiferent ce sentimente ai față de Drusilla, ţine-te la distanţă de 
ea. Dacă împăratul aude de relaţia voastră, ea nu o să te poată 
salva. 

Rufus a deschis gura ca să nege că avea vreun sentiment faţă 
de Drusilla. Cine se credea germanca asta arogantă, ca să vină 
aici și să-i arunce rușinea în faţă? Ce credea, că ea era singurul 
sclav care încă mai avea mândrie? Dar înainte să poată spune 
ceva, Aemilia a scos un țipăt înghețat. 

Rufus s-a uitat în jur ca să vadă ce anume o speriase. 

Înăuntrul grajdului, Drusilla se juca în fân chiar între picioarele 
enorme ale Bershebei. Elefantul nu trebuia decât să-și târască 
picioarele și fiica lui Caligula era zdrobită. 

Dar Bersheba era Bersheba. Și-a lăsat capul în jos ca să se 
uite la intrusul de dedesubtul ei și, cu vârful trompei, a împins 
bebelușul prin paie, la adăpost. 

Rufus a ridicat de jos ghemul care se zvârcolea și i-a cules 
firele de paie ce i se prinseseră în păr, în timp ce Drusilla sâsâia 
la el și cerea cu bolboroseli de copil să i se îngăduie să se 
întoarcă la uriașa ei tovarășă de joacă. Aemilia, albă la față ca 
un spectru, a luat copilul din brațele lui. 

— Ăsta este un loc periculos, Aemilia, și noi trebuie să fim 
prudenţi întotdeauna, dar uneori soarta reușește să fie mai 
puternică chiar și decât cei mai atenţi. Sunt sclav și, dacă sora 
împăratului o cere, eu trebuie să-i fac pe plac. Insă te rog, nu 
mă face de rușine crezând că prezența mea înseamnă mai mult 
decât atât. 

S-a întors și s-a îndepărtat. 

— Rufus? 

Nota de scuză din glasul Aemiliei l-a făcut să se oprească. 

Când s-a întors, Aemilia s-a uitat la el de parcă atunci îl vedea 
pentru prima oară. Ce reprezenta pentru ea acest tânăr înalt, cu 
chip proaspăt, cu o claie neîngrijită de păr blond-roșcat și ochi 


139 


blânzi, aproape de smarald? Observase felul în care o privea; 
cum ar fi putut să nu observe, când o făcea atât de evident? O 
dorea, dar apoi, la fel o doreau o mulţime de bărbaţi. Era fără 
îndoială chipeș, într-un fel sănătos, rustic, și îi plăcea de el, dar 
erau mulţi oameni de care îi plăcea. Uneori, dacă se întâlneau 
din întâmplare, simţea o confuzie lăuntrică și o tresărire în piept 
pe care nu și le putea explica. Era iubire? Ştia despre iubire; 
doamnele din palat vorbeau despre puţine alte lucruri. Era 
curioasă în legătură cu actul, dar nu era deloc grăbită să-l 
experimenteze. În orice caz, ce avea el să-i ofere? Era sclav. Da, 
și ea era tot sclavă, dar Milonia îi promisese că atunci când avea 
să vină timpul, avea să fie eliberată și avea să i se găsească un 
soț potrivit. Așa că nu puteau fi mai mult decât prieteni. Dar ar fi 
asta destul pentru el? 

— Cuvintele mele au fost prost alese și te rog să mă ierți. Am 
spus din toată inima ce am spus când ţi-am oferit prietenia mea 
și ţi-o ofer iarăși. Arată-mi palmele. 

Nedumerit, Rufus a întins mâinile, cu palmele în sus. Era 
conștient de asprimea pielii lui când ea i-a luat mâna dreaptă 
într-a ei, încă ţinând-o pe Drusilla în cârligul braţului stâng. 

— Când eram mică, femeile din tribul meu credeau că aveam 
darul ghicitului în palmă. Nu știu dacă este adevărat, dar pot să 
citesc gândurile bărbaţilor, uneori, și să văd lucruri pe care ei nu 
le înţeleg și când îmi pun mâna peste a altcuiva, ca acum, pot 
uneori să simt viitorul. 

Aemilia a închis ochii și Rufus a simţit pulsându-i în braţul 
drept o energie care nu fusese acolo înainte. Poate căldura 
mâinii ei peste a lui era cea care provoca acest efect, dar era 
acolo și, pe măsură ce secundele treceau, i-a simţit puterea 
trecându-i prin umăr și apoi în piept. 

Ea a deschis ochii și el a fost sorbit în adâncimile lor 
insondabile. Când Aemilia a vorbit, a făcut-o pe tonul măsurat al 
unui oracol. 

— Ești puternic, Rufus, mai puternic decât ai s-o știi vreodată. 
Vei supravieţui acestui loc, în timp ce alţii nu o vor face, și vei 
călători departe, peste mări și uscaturi, spre un loc unde vei fi 
martor la ultima rezistenţă a tiranilor. 

Rufus s-a cutremurat. Nu a înțeles de ce - sau cum - avea să 
se întâmple. Dar simţea în inima lui că era adevărat. 

— Va fi Cupido alături de mine? Și tu? 


140 


Ea a zâmbit cu gândurile duse. 
— Poate. Dar povestea ne este deja scrisă și soarta hotărâtă. 
Dacă zeii au să o vrea, vom fi acolo cu tine. 


141 


e Capitolul XXII 


De la cel mai însemnat și până la cel mai umil, locuitorii 
Colinei Palatine își vedeau de treburi în tăcere și în frică. Invazia 
nereușită și reacția din Roma făcuseră ca toanele întotdeauna 
imprevizibile ale lui Caligula să fie duse încă și mai la extrem. 
Sclavii de casă șopteau despre accesele de furie cu răcnete ale 
împăratului și despre favoriţii lui ghemuindu-se la picioarele lui, 
pentru a-și păstra vieţile. Cei doi consuli în funcţie au pornit într- 
un tur prin provincii și făceau sacrificii zeilor, în speranța că 
împăratul nu va trimite după ei. 

Rufus a fost, din fericire, neatins de nimic din toate astea. O 
vedea rar pe Aemilia, care încă îl nedumerea, și numai de la 
distanţă, și deloc pe Drusilla, care, înţelegea el acum, văzuse în 
el doar o noutate docilă. Odată experimentată, noutatea era 
consumată pentru totdeauna. Rufus nu știa dacă să fie 
recunoscător sau să se simtă insultat. 

Organiza hrănirea Bershebei, într-o dimineaţă răcoroasă ce 
promitea o zi perfectă, la o săptămână după festivalul Parilia, 
când a auzit larmă de voci și izbituri de ciocane. Zgomotul 
venea dinspre celălalt capăt al parcului, dar oricât s-a străduit, 
nu a reușit să-și dea seama ce îl provoca. Zidul masiv al 
palatului lui Caligula, îmbrăcat în marmură, îi ascundea vederii 
ceea ce se întâmpla. 

Pe măsură ce ziua trecea, curiozitatea i-a sporit. A văzut 
oameni mișcându-se cu treabă încoace și-ncolo, dar erau prea 
departe pentru a striga la ei sau ca măcar acţiunile lor să-i dea 
vreun indiciu despre ce anume făceau. 

La ceasul al șaselea, când știa că cei mai mulţi locuitori ai 
Colinei Palatine erau la masa de la mijlocul zilei, i-a pus 
Bershebei hamul. 

— Haide, fetiţo, a spus el. Astăzi o să mergem ceva mai 
departe decât de obicei. _ 

A condus-o afară, în parc, dar nu înspre palat. In loc de asta, a 
întors-o spre dreapta, astfel ca traseul să-l poarte prin faţa 
clădirii, dar să-i permită în același timp și o vedere clară asupra 


142 


celor ce se întâmplau dincolo de el, până când avea să ajungă la 
capătul îndepărtat al parcului, unde copacii erau rari. 

La început a fost greu să-și dea seama ce anume vedea, dar 
treptat, scena haotică dinaintea ochilor a început să capete 
ordine în mintea lui. La celălalt capăt al palatului, unde Colina 
Palatină se lăsa înspre for, era o activitate febrilă. Sute de bârne 
enorme de lemn erau stivuite în grămezi de două ori mai înalte 
decât Bersheba și o oarecare construcție era deja începută în 
apropiere de zidul palatului. A văzut echipe de lucrători săpând 
și altele cărând bârnele mai mari, care aveau nevoie de câte o 
duzină de oameni pentru a le prelua greutatea. A presupus că 
lucrătorii erau sclavi, dar a fost surprins să vadă oameni în 
uniformă de ofițeri legionari mișunând printre ei, organizându-i 
și grăbindu-i. 

Era pe punctul de a se întoarce, când o voce din spatele lui 
aproape l-a făcut să cadă din spinarea Bershebei. 

— Impresionant, nu-i așa? 

Narcissus. 

— Tu n-ai nimic altceva de făcut, în afară de a spiona 
oamenii? 

Rufus nu s-a ostenit să-și ascundă iritarea. 

— AȘ putea să-ți pun aceeași întrebare. Elefantul împăratului 
pare a avea extrem de puţine însărcinări zilele astea. Poate ar 
trebui să sugerez ceva? 

Rufus s-a înroșit la față. De ce oare îl făcea grecul de fiecare 
dată să dea din el tot ce putea mai bun? A așteptat ca Narcissus 
să abordeze problema încrederii, care păruse a fi atât de 
importantă pentru el în timpul ultimei lor conversații, dar, 
aparent, acesta nu se grăbea deloc să revină asupra subiectului. 

— Ceea ce vezi nu este decât o părticică din planul grandios 
al împăratului, a spus el clătinând din cap. Dincolo de zid, cea 
mai mare parte dintr-o legiune întreagă asudă și suduie, ca să 
transforme un vis în realitate. 

— Nu înțeleg. 

— Vezi omul ăla mic și gras din stânga? Vorbește cu o 
persoană care, dacă nu mă înșel, este tribunul celei de-a 
Paisprezecea Gemina. Îmi imaginez că în dimineaţa asta a 
sacrificat un taur mare, alb, la Templul lui Jupiter, și s-a rugat 
pentru o zi favorabilă. Dacă nu a făcut-o, este un prost sau deja 
și-a amestecat cucuta, ca să o aibă la îndemână în caz de eșec. 


143 


— Pare, într-adevăr, întors pe dos. 

Chiar și de la distanța aceea, Rufus putea simţi agitația 
omului. 

— Așa și trebuie să fie. În urmă cu o săptămână, împăratul a 
visat foarte clar că era subiect al unei încercări de asasinat pe 
drumul de la Colina Palatină la casa Senatului. Se spune că a 
simţit cum îi pătrundeau pumnalele în trup și s-a trezit plin de 
sânge. Nu a fost decât o sângerare a nasului, dar împărații au 
tendinţa să ia în serios semne din astea. A convocat o întrunire 
a sfetnicilor săi, printre care, desigur, se numără și stăpânul 
meu, senatorul Claudius. El este un om înţelept și are o influenţă 
bună asupra împăratului și, dacă ar fi fost lăsat numai el, ar fi 
calmat situaţia. Dar prostul ăla periculos, Protogenes, l-a 
convins pe Caligula că visul era un semn prevestitor și că 
trebuie să se protejeze. Asta - a fluturat o mână înspre 
constructori - a fost rezultatul. Un milion de sesterți pentru ca 
un singur om să poată fi purtat patru sute de pași de la masa lui 
la treptele Senatului, fără să-și mânjească nările cu putoarea 
gloatei. Este un pod, a explicat Narcissus, probabil cel mai lung 
pod de pe uscat din lume. li va lua o lună să-l construiască, iar 
omul ăla mic și gras are responsabilitatea de a se asigura că nu 
va cădea cu împăratul pe el. Acum înţelegi de ce este atât de 
agitat? 

Rufus a zâmbit cu toți dinţii. 

— N-aș vrea să fiu în încălțările lui nici pentru tot aurul din 
imperiu. 

Narcissus a devenit serios. 

— Acum, despre problema încrederii, despre care am vorbit, 
Rufus. Aș vrea să-ţi lași deoparte împotrivirea și să îţi pui 
încrederea în mine. Fie că va fi bine, fie că va fi rău, vieţile 
noastre sunt întrepătrunse și dacă noi, sclavii, nu putem lucra 
împreună, vom fi cu toţii ca omuleţul care construiește podul 
împăratului: vom trăi în frică permanentă. 

Rufus s-a gândit pentru un moment, cântărind răspunsul. 

— Nu trăim oricum în frică, Narcissus? Am pierdut prieteni 
care nu aveau nicio vină. Dacă Drusilla îl convinge pe împărat că 
tu uneltești împotriva lui, încrederea ta în stăpânul tău nu va 
însemna nimic. Singurul lucru care te va salva este să trădezi 
fiecare persoană care și-a pus vreodată încrederea în tine. 


144 


Surprinzător, menţionarea surorii împăratului a adus un 
zâmbet pe chipul grecului, un zâmbet mai degrabă răutăcios. 

— A, nu cred că Drusilla va mai face vreodată rău cuiva. 
Credeam că tu aveai să fii primul care să afle. E la pat. O 
afecțiune neînsemnată, după câte înțeleg. 


145 


e Capitolul XXIII 


Rufus a revenit în ziua următoare pentru a vedea cum podul 
lua formă și, pe măsură ce acesta creștea, a devenit și el mai 
îndrăzneț și s-a aventurat mai aproape. De cealaltă parte a 
zidului, cele mai mari bârne, bulumaci masivi, despicaţi din 
trunchiuri de copaci maturi și de șase ori mai lungi decât un stat 
de om înalt, erau îngropate adânc în pământ pentru a asigura 
fundaţia. Între fiecare doi bulumaci principali, legionarii 
intercalau alții, mai mici, dar tot masivi, care, și-a dat seama 
Rufus, urmau să fie cadrul pentru tablierul podului. In cele din 
urmă, un strat dublu de scânduri groase de lemn a fost așezat 
peste cadru și prins bine în cuie. 

S-a minunat de avansarea podului, pe măsură ce șerpuia 
afară din Palatină, înspre for, la patruzeci de picioare deasupra 
solului: pe deasupra intersecţiei dintre Clivus Victoriae și Via 
Nova, printre fundaţiile abia începute ale Templului lui Augustus 
și frontonul cu coloane al Casei Vestalelor, peste fântâna luturna 
și pe lângă Templul lui Castor și Polux, până ce se curba pentru 
a urma traseul Căii Sacre. 

Un lucru l-a izbit ca fiind ciudat. Podul trebuia să fie puternic, 
pentru că era menit să-l poarte pe împărat, dar micuțul arhitect 
nu-și îngăduia, în mod cert, niciun risc. Mărimea podului de lemn 
era imensă. Podișca era atât de groasă și pilonii de susţinere 
atât de enormi, încât Rufus a presupus că podul putea suporta 
greutatea a două sau trei legiuni împreună. Probabil, s-a gândit 
el, acesta era adevăratul lui scop: să asigure o cale de trecere 
rapidă pentru trupele de ordine, în cazul în care s-ar fi răzvrătit 
populaţia, așa cum o făcuse atât de des în timpul crizelor de 
pâine din vremea domniei lui Tiberius. 

De îndată ce construcţia a fost completată, cu trei zile înainte 
de data prevăzută de Narcissus, au apărut dulgherii ca să se 
ocupe îndeaproape de lucrările de finisare. Au netezit scândurile 
și parapeții cu rindele și au înălţat piloni sculptați cu scene de 
luptă, cu gladiatori, ca portaluri la ambele capete. Când treaba 
lor a fost gata, i-au înlocuit vopsitorii, dând întregii lungimi a 


146 


podului un auriu strălucitor, care făcea ochii să doară în lumina 
piezișă a soarelui de toamnă. 

Pe măsură ce proiectul avansa, sute de privitori s-au adunat 
ca să vadă ultima minune a împăratului. În seara când vopsitorii 
și-au terminat însărcinarea, pe undeva prin cartierele mărginașe 
de dincolo de Campus Martius s-a născut un zvon potrivit căruia 
Caligula avea să-și facă prima traversare în ziua următoare. 
Inainte să îi pregătească Bershebei locul pentru culcare, Rufus s- 
a uitat cum cele dintâi mulţimi începeau să se scurgă spre for, 
nerăbdătoare să-și asigure cele mai bune locuri pentru a urmări 
spectacolul de a doua zi. Erau câteva sute până la momentul 
când s-a pregătit și el de culcare, dar a anticipat că până 
dimineaţă aveau să fie cu miile. 

Avea de gând să se scoale devreme, pentru că era și el 
interesat, ca oricare roman, să-l vadă pe împărat cum face 
primul pas pe minunea pe care o crease, dar era încă întins în 
patul lui tare când un ciocănit puternic în poarta grajdului l-a 
trezit, cu ochii lipiţi și nemulțumit, ca să vadă că încă era 
întuneric. S-a îmbrăcat cât a putut de repede, dar ciocănitul 
nerăbdător a continuat și Bersheba a fornăit cu îngrijorare, 
foindu-se în lanţ. 

— Nu dărâma ușa, a strigat el, frecându-se la ochi pentru a-și 
alunga somnul. Vin acum. 

A ridicat bara care bloca ușile și le-a împins, deschizându-le. 
La lumina unei duzini de torte, la el se uita un centurion 
pretorian cu părul cărunt. Pentru o secundă, Rufus s-a întrebat 
dacă nu cumva era în sfârșit arestat și ochii i-au fugit printre 
ceilalți, sperând ca următoarea faţă pe care o va vedea să fie a 
lui Cupido, dar gladiatorul nu era de zărit. 

Ordinul lătrat al centurionului l-a făcut să clipească. 

— Nu sta acolo holbându-te, omule. Impăratul vrea ca 
elefantul lui să fie în cea mai prezentabilă formă până la al 
doilea ceas al zilei. Treci la treabă și dacă ai nevoie de vreun 
ajutor, mi s-a ordonat să ţi-l asigur. 

Cu doi soldați ținând lămpile și cu alţi doi dându-i o mână de 
ajutor, Rufus a pregătit harnașamentul Bershebei, i-a făcut să 
strălucească piesele din alamă și i-a lustruit fildeșii. A reușit 
chiar și să-i aranjeze unghiile înainte ca treaba să fie terminată, 
la ivirea zorilor. La sfârșit, i-a aruncat pe spate cuvertura din 
material aurit, cu ciucuri, pe care Bersheba o purta cu ocazia 


147 


ieșirilor ceremoniale. Când totul a fost gata, l-a întrebat 
surescitat pe centurion unde avea să fie nevoie de ei. 

— Tu doar stai cu elefantul afară și fii pregătit când sosește 
împăratul. Are să-ţi dea el instrucţiuni. 

Când s-a apropiat momentul, centurionul a dat pe 
neașteptate ordin oamenilor lui să se așeze în formaţie de 
paradă în faţa grajdului. Rufus i-a scos Bershebei lanţul și a 
scos-o în lumina cenușie a dimineţii și s-a întrebat pentru a suta 
oară ce se petrecea. 

Zăngănitul de armură și adulmecarea întrebătoare a 
Bershebei au vestit apropierea lui Caligula. Centurionul și-a 
folosit bastonul pentru a îndrepta linia pretorienilor, iar Rufus și- 
a făcut de lucru, intimidat, cu harnașamentul Bershebei, trăgând 
cu ochiul pe sub ea pentru a vedea mai bine suita imperială. 

Impăratul mergea cu pas hotărât în fruntea lor, impunător în 
toga lui purpurie și cu o cunună de frunze de laur fixată în părul 
ce începea să i se rărească. In spatele lui, grăbind aproape la 
trap pentru a ţine pasul cu el, era un personaj scund, ca un 
butoi, pe care Rufus l-a recunoscut vag, și un ofițer legionar ce 
umbla cu pas lung, purtând pe piept insignele de inginer. De 
ambele părţi ale nepotrivitului cuplu mărșăluia câte un șir de 
pretorieni, făcând ca micul grup să semene ciudat de mult cu o 
mână de arestați. 

Abia când s-au apropiat mai mult, atitudinea agitată a 
omuletțului i-a reamintit lui Rufus cine era. Arhitectul lui 
Narcissus. Omul care transformase visul împăratului în realitate. 

Dar de ce veneau încoace? 

Caligula s-a oprit înaintea Bershebei și a cercetat-o cu o 
privire aprobatoare. Ilmpăratul arăta mai sănătos decât la 
oricare alt moment de când îl cunoscuse Rufus. Pielea își 
pierduse transparenţa bolnăvicioasă care îl recomanda fie ca 
desfrânat, fie ca invalid, iar ochii, pe care Rufus și-i amintea a fi 
fost aproape opaci, erau de un albastru limpede. Cu greu se 
putea spune că era îmbrăcat ca de ceremonie, dar avea 
înfățișarea unui atlet pregătit, în dimineaţa jocurilor. 

— Splendidă, nu-i așa? a spus Caligula, fără să se adreseze 
cuiva anume; le-a făcut semn să se apropie celor doi bărbați 
care îl însoțeau. Coriolanus și Sulpicius, v-am avertizat că 
această zi are să sosească. Mă credeţi acum? 


148 


Cel mai scund sărea de pe un picior pe altul, de parcă executa 
un fel de dans barbar. 

— N-nu ţi-am pus niciodată cuvântul la îndoială, mărețule 
Caesar, a îngăimat el. 

Ofiţerul legionar nu a spus nimic, dar Rufus a observat că se 
uita atent la Bersheba, cu fruntea brăzdată de o cută adâncă de 
concentrare. 

— Tu ce crezi, Sulpicius? Cât cântărește? Tot mai ești sigur pe 
tine? 

Era o provocare clară în glasul lui Caligula, care l-a îngrijorat 
pe Rufus. Începea să înțeleagă că el și Bersheba puteau să fie în 
centrul unor lucruri măreţe și nu-i plăcea câtuși de puțin. 

Ofiţerul a ridicat din umeri, ca și cum nu i-ar fi păsat. 

— Să spunem, douăzeci de talanţi, dacă ar fi să judec. O să 
țină. 

— A, ar fi foarte bine. Dar tu, Marcus Petronius Coriolanus? O 
să ţină? Și, mai important, ești dispus să-ţi pui viaţa pentru 
asta? 

Chipul omulețului s-a făcut de un purpuriu asemănător celui al 
togii împăratului, ochii albaștri i-au ieșit din orbite și a început să 
se sufoce, de parcă ar fi fost apucat de o criză. 

Caligula a pufnit disprețuitor. î 

— Să-i dea careva o mână de ajutor. Incă nu vreau să moară. 
Tu, a lătrat el înspre Rufus, vino cu elefantul după noi. 

Împăratul a pornit de-a curmezișul parcului, cu Bersheba, 
Rufus și escorta de pretorieni în urma lui. Rufus știa acum ce era 
în mintea lui Caligula, iar a lui însuși era plină de teamă pentru 
Bersheba. Ea avea să facă încercarea. Ea avea să traverseze 
prima podul împăratului. A încercat să-și amintească 
dimensiunile pilonilor și grosimea podelei. Își făcuseră bine 
treaba inginerii legiunii a Paisprezecea? Avea să ţină? Asta era 
întrebarea. A avut o viziune cumplită, cu Bersheba prăbușindu- 
se prin podeaua de lemn, pe pământul de dedesubt; a auzit cu 
claritate, în minte, sunetul oaselor zdrobite și ţipetele agoniei 
elefantului. 

Nu, nu avea să îngăduie! Dar iată-i ajunși. Împăratul s-a oprit 
lângă pod, explicându-le planul lui abil arhitectului și inginerului. 
Rufus știa că nu avea de ales. Dacă refuza, Caligula avea să 
ordone altcuiva s-o forțeze să treacă peste pod, iar el avea să 
fie mort. 


149 


În timp ce așteptau, a folosit ocazia ca să-și arunce privirile 
dincolo de zid. Priveliștea care i s-a înfățișat ochilor l-a făcut să- 
și piardă respiraţia. Marile clădiri de dedesubt păreau să 
plutească pe o mare de capete ce priveau în sus. Toate străzile 
erau ticsite, orice platformă ce putea fi folosită pentru a privi era 
umplută până la refuz. Cei mai întreprinzători și mai agili 
puseseră stăpânire până și pe acoperișul semeţei Basilica lulia. 
Părea că absolut toţi romanii, de la cel mai de seamă senator și 
până la cel mai neînsemnat cerșetor, erau hotărâți să fie martori 
ai istoriei. 

— Acum, Coriolanus, tu ai să mergi primul, dar umblă cu grijă, 
pentru că ești aproape la fel de greu ca animalul. 

Impăratul i-a făcut omuleţului celui gras vânt înainte. 

— Nu prea mult. Nu vrem să fii la celălalt capăt înainte să 
înceapă elefantul. Urmezi tu, Sulpicius. 

Ofiţerul legionar nu a avut nevoie de niciun îndemn. Sandalele 
lui cu cuie au tocănit pe plăcile de lemn în timp ce s-a îndreptat 
rapid spre locul unde Coriolanus aștepta tremurând. Era limpede 
din atitudinea lui că era convins că întregul lucru era doar o 
pierdere de timp pentru el. Rufus a simţit o mică tresărire de 
speranţă. Omul ăsta își știa meseria. Avea încredere în acest 
om. 

— Hai, băiete, ce mai aștepți? Urcă pe elefant. 

Rufus s-a uitat la împărat. 

— Repede, acum, a izbucnit Caligula. Faci gloata să aștepte. 

Rufus i-a dat Bershebei semnalul să îngenuncheze, astfel 
încât să se poată folosi de genunchiul ei ca punct de urcare. Ea 
și-a aplecat capul înainte, iar el a apucat-o de urechea uriașă, 
pentru sprijin. 

— Stai! 

Ce mai era? Voia ca acest chin să se termine cât mai repede, 
oricare ar fi fost rezultatul. 

— Eu mă urc primul pe animal. 

Ce? Printre rândurile pretorienilor a trecut un murmur. Rufus 
nu era singura persoană de pe Palatină care să fie surprinsă în 
dimineaţa aceasta. 

— Caesar, este înțelept? Dacă...? 

Comandantul pretorian nu a avut curaj să termine propoziţia. 
Realitatea era prea cumplită pentru a fi gândită. 

— Tu ești prea important. Pentru Roma. Pentru poporul tău. 


150 


Caligula și-a ridicat poalele togii, și-a azvârlit din picioare 
papucii brodați cu fir și s-a pregătit să se urce pe Bersheba. S-a 
uitat fix la Rufus, străpungându-l cu ochii lui albaștri de gheaţă. 

— Fii gata să mă ajuţi, băiete, dar atinge-mi demnitatea și-ţi 
iau capul. 

S-a întors spre pretorian. 

— Îţi apreciez îngrijorarea, credinciosul meu Petronius, a spus 
el teatral, dar cum să le cer acestor oameni să-și riște viețile, 
dacă nu sunt pregătit să împart riscul cu ei? Este o zi minunată 
pentru o plimbare călare și publicul mă așteaptă. Nu-i auzi? Sunt 
tot mai nerăbdători. 

Rufus a urmărit spectacolul cu uluire - pentru că exact 
spectacol era ceea ce se petrecea. lată-l pe conducătorul unui 
vast imperiu pregătindu-se să-și riște viaţa într-un hilar gest de 
bravură în fața unei mulţimi de supuși ai săi, și pentru ce? 

Înainte să se poată gândi la un răspuns, a simţit o mână pe 
umăr, atunci când împăratul s-a folosit de el ca sprijin pentru a 
urca pe piciorul elefantului, ca apoi să se lase să alunece între 
omoplaţii animalului. Odată aranjat, s-a uitat în jos la Rufus, 
care încă mai stătea lângă genunchiul uriaș al Bershebei. 

— Hai și tu sus, băiete. Nu pot să conduc chestia asta de unul 
singur. Asta nu-i un car de luptă. 

Rufus și-a dres glasul. 

— Trebuie să te muţi mai spre spate, domnule... Caesar... 
numai câţiva centimetri. Trebuie să am loc în faţa ta ca s-o pot 
controla pe Bersheba. 

Împăratul s-a încruntat, dar nu a obiectat. S-a tras spre spate, 
făcând destul loc pentru Rufus, care a săltat atletic pe umerii 
Bershebei, cu Caligula atât de aproape în spatele lui, încât îi 
putea simţi respiraţia în ureche. 

— Înainte! Pentru Roma și pentru imperiu. 

Cârmuitorul unui milion de suflete a chicotit surescitat. 

Rufus a înghiontit-o cu genunchii în coaste pe Bersheba și a 
bătut-o ușor pe umărul stâng, pentru a o îndemna să o ia printre 
stâlpii sculptați, ce marcau intrarea pe pod. Coriolanus și 
Sulpicius mergeau înaintea lor, unul ezitant, celălalt încrezător. 
La primii câţiva pași au fost încă în afara câmpului vizual al 
mulțimii de dedesubt, dar după aceea, capul împăratului trebuie 
să fi devenit vizibil deasupra zidului Colinei Palatine. Murmurul 
distinct a crescut în intensitate și Rufus i-a putut vedea; aceștia, 


151 


în număr de ordinul miilor, au putut-o vedea pe Bersheba și 
murmurul s-a transformat în icnete de uimire, înainte de a 
deveni un urlet imens, care a făcut aerul să se zguduie. 

Bersheba s-a mișcat neliniștită sub el. A început să-i 
vorbească potolit, știind că era improbabil ca ea să-l audă peste 
larma mulţimii, dar că vibrația vocii lui avea să o calmeze. Primii 
câţiva pași au purtat elefantul pe o pantă care urca ușor, după 
care podul propriu-zis s-a întins înaintea lor - o cale aurie, largă 
de zece pași, cu bariere teribil de fragile, de o parte și de alta. 
La început a fost simplu, pentru că nu se aflau decât la câţiva 
pași deasupra suprafeţei Colinei Palatine, dar curând Colina s-a 
lăsat mult în jos și ceea ce părea o platformă solidă, sigură, s-a 
transformat într-o frânghie precară, ce dădea amețeală. Rufus s- 
a uitat dincolo de margine, unde scândurile se terminau, și 
capul a început să i se învârtească. Patruzeci de picioare 
dedesubt și zece mii de feţe uimite, care i-au întors privirea. 
Podul părea să se legene înaintea lui. Trebuiau să se întoarcă cu 
toții. Instinctiv, Rufus a întins mâna spre Bersheba, știind că era 
imposibil pentru ea să se întoarcă, dar incapabil să se 
stăpânească. Apoi a simţit o pereche de braţe încercuindu-i 
mijlocul și un sunet ce părea imposibil i-a răsunat în ureche. 

Caligula râdea, râdea cu adevărată plăcere. 

— Uită-te la ei - mă iubesc. Consulii, senatorii și aristocrații, 
toți mă urăsc și se pun în calea mărețelor mele lucrări, dar nu 
contează, pentru că oamenii ăștia sunt adevărata putere în 
Roma. Un singur cuvânt de la mine și ar dărâma Casa Senatului 
la pământ, piatră cu piatră, și i-ar îngropa ocupanții în moloz. 

L-a strâns pe Rufus de coaste. 

— Mă auzi, băiete? Ei mă iubesc. 

A râs iarăși, fluturând o mână spre marea de capete întoarse 
în sus, aflată sub ei, și Rufus și-a dat seama uimit că împăratul 
vorbea cu el. Nu spre el, cum făcuse Drusilla, folosindu-l ca pe o 
placă de rezonanţă pentru ideile și fricile ei, ci cu el. 

O placă de lemn prost fixată a protestat zgomotos sub piciorul 
masiv al Bershebei și Rufus s-a încordat, așteptând ca întregul 
edificiu să se desfacă în bucăţi și să-i lase să se prăbușească 
mortal. Vedea fântâna unde Castor și Polux își adăpaseră caii, 
mult dedesubt, și templul dedicat celor doi, în apropiere. Spre 
stânga era fundaţia noului templu pe care Caligula îl construia 
pentru a-l cinsti pe împăratul-zeu Augustus. Spre dreapta, 


152 


cartierele mărginașe ale Romei se întindeau spre nord, 
deasupra frontonului Casei Vestalelor. 

Caligula a slăbit o mână din jurul mijlocului lui și l-a bătut 
liniștitor pe umăr. 

— Nu te teme, băiete, cu mine ești în siguranţă. Nu pot muri 
în ziua asta; am prea multe lucruri de făcut. Am să fac din Roma 
un asemenea oraș încât lumea se va minuna de frumusețea și 
de măreţia lui timp de o mie de ani. Vezi clădirile alea? 

A arătat peste pieptul lui Rufus înspre for, care tocmai 
începea să se vadă înaintea lor. 

— Sunt nimic pe lângă palatele și templele pe care am să le 
construiesc. Și va fi mai mult de-atât. Fiecare cetăţean va avea 
o locuinţă care să merite să fie numită locuinţă. Nu șandramale 
și șoproane care ard la prima scânteie. Locuinţe adevărate. 
Locuinţe din piatră, cu apă curentă de la noile apeducte pe care 
le-am comandat. Va fi o nouă arenă, înaltă de zece etaje, și 
jocurile pe care le ţin acolo le vor face până și pe bărbile cenușii, 
care își amintesc de vremurile lui Augustus, să-și piardă 
respiraţia, la acel spectacol... 

— Dar mai întâi trebuie să înlătur obstacolele care îmi stau în 
cale. Obstacole omenești. Nici nu știi cât ești de norocos, Rufus, 
băiete, să te fi născut atât de jos. Nu ai decât creatura asta 
splendidă de care să ai grijă. Eu am răspunderea unui întreg 
imperiu. Trebuie să hrănesc un milion de oameni, să-mi plătesc 
armatele, să construiesc palatele și templele care-mi vor asigura 
nemurirea. Și, cu toate astea, oriunde mă întorc întâmpin piedici 
și întârzieri. Ei cred că nu știu cine sunt, dar ochiul meu este 
atotvăzător. Drusilla - numele l-a făcut pe Rufus să se crispeze - 
vrea să-i omor pe toţi. Biata fată este bolnavă, dar tot își 
folosește toată puterea pe care o mai are ca să mă avertizeze 
împotriva lor. Uneori cred că este chiar nebună. Îmi dă atâtea 
nume încât îmi creează confuzie. Pot să mă urască cu toţii? De 
ce? Din cauza lui Gemellus? Tiberius, mai mult decât oricare alt 
om, ar fi trebuit să știe că Roma nu poate fi condusă decât de o 
singură mână, și încă una puternică. Dacă nu mi-aș fi ucis vărul, 
vărul meu m-ar fi ucis el pe mine. Pentru că le cheltui banii? Ce 
este un împărat dacă nu-și poate pune pecetea? Am să-mi pun 
pecetea în piatră și în fapte, dar nici chiar asta nu este de-ajuns, 
pentru că trebuie să las o urmă semnificativă pentru noi. Tatăl 
meu, Germanicus, ar fi trebuit să fie împărat înaintea mea. A 


153 


fost un om mare și bun. Nu-i pot egala bunătatea, dar am să-i 
întrec măreţia. 

Pasul măsurat al Bershebei i-a purtat spre Via Sacra, peste 
marginea forului, unde podul făcea o cotitură spre stânga. 
Împotriva lui însuși, Rufus a început să fie încântat de această 
experiență. Era clar de-acum că împreună - inginerul și 
arhitectul - construiseră podul astfel încât să poată ţine 
greutatea unei duzini de elefanți. Era un sentiment de 
singurătate aici, pe această platformă situată la patruzeci de 
picioare deasupra lumii reale, deși ochii a zeci de mii de ființe 
umane vii, care respirau, nu îi părăseau nicio clipă. li făcea 
plăcere chiar și să se afle în compania împăratului. Însă era tot 
prudent, tot înspăimântat de vreo schimbare bruscă de 
dispoziție, care să-l transforme pe tânărul cu vorba așezată - ale 
cărui picioare goale le atingeau pe ale sale - în monstrul cu ochi 
reci pe care îl văzuse bucurându-se de priveliștea oamenilor 
mâncaţi de vii. Dar pentru moment, acel personaj era, slavă 
cerurilor, absent. Omul dinapoia lui era împăratul Caligula, 
pentru care romanii se rugaseră. 

Se vedeau coloanele Casei Senatului de-acum, iar Rufus a 
recunoscut șirurile de senatori înveșmântațţi în alb, ce așteptau 
pe trepte. Caligula a oftat adânc la urechea lui. 

— Asta trebuie să fie cu adevărat ce înseamnă să fii zeu. Să 
stai deasupra tuturor. Să privești în jos la toţi și să știi că un 
ordin îi va șterge pe toți de pe faţa pământului. Măcar dacă ar 
putea fi așa. Păcat că această călătorie a noastră trebuie să se 
sfârșească în curând. Mi-a făcut plăcere să fiu cu tine și cu 
elefantul tău. Dar curând am să fiu iarăși în compania vulturilor, 
ale căror clonţuri ascuţite le vezi acolo. Ce bine ar fi să poată fi 
altfel. Ce dor îmi e de timpurile simple, când eram în campanie 
cu tatăl meu, când oameni cinstiți mă tratau ca pe un om cinstit, 
chiar dacă eu nu eram decât un băiat. Purtam tunica stacojie și 
când stăteam în formaţie cu ei nu eram în papucii din mătase ai 
unui cavaler roman, ci în aceleași cizme pe care le purtau ei 
înșiși, așa că mi-au dat numele pe care îl port și astăzi. lar 
acum, Caligula trebuie să fie iarăși împărat, a spus el, cu vocea 
mai fermă, în timp ce Bersheba cobora rampa de lemn ușor 
înclinată de la capătul podului auriu. 

— Ne-am putea întoarce. 


154 


Vorbele au ţâșnit înainte ca Rufus să-și dea seama că le 
rostise. 

Caligula a râs, un râs blând, neprefăcut. 

— Dacă ar putea fi așa. Am putea sta pe podul nostru și 
poporul nostru ni s-ar putea închina până la coborârea soarelui. 
Dar nu este pentru mine. la-ţi elefantul ca să fii tu zeu în locul 
meu. A făcut împăratului ei un mare serviciu. Merită să-și 
petreacă ziua la soare. 

Au ajuns la treptele Casei Senatului și Rufus i-a comandat 
Bershebei să îngenuncheze. Impăratul a alunecat din spatele lui 
și apoi jos pe latura ei, în protecţia unei gărzi de onoare 
pretoriene, care îl aștepta. Printre chipurile aspre, ce încercau 
cu disperare să nu se uite în direcţia lui, Rufus a recunoscut 
trăsăturile frumoase ale lui Cupido. 

e 

Mai târziu, l-a căutat pe gladiator la camera lui. 

— Ai văzut o latură a lui pe care puțini alții o văd, a 
recunoscut Cupido. Ar putea fi un mare împărat și un om fin, dar 
nu te lăsa prostit sau sedus de cele la care ai fost martor. Se 
poate schimba într-o clipă, din om în monstru. Eu am văzut-o. 
Toată lumea din palat, chiar și cei pe care îi numește favoriţii lui, 
chiar și garda pretoriană se prezintă înaintea lui cu frică, fără să 
știe niciodată care Caligula îi va aștepta. l-ai văzut pe cei pe 
care îi ţine aproape de el. Appeles nu este singurul actor dintre 
ei. Fiecare dintre aceștia joacă un rol, chiar și Protogenes, care 
este singurul în care chiar are încredere. 

— Chiar și Chaerea, comandantul tău? 

— Mai ales el. Caligula știe că pretorienii sunt singura lui 
garanţie adevărată a puterii, dar asta nu înseamnă că este sigur 
de loialitatea lor. De asta sunt două gărzi pretoriene. 

— Două? a spus Rufus nevenindu-i să creadă. 

Cupido a încuviinţat dând din cap. 

— Lupii și scorpionii. Italienii sunt sub Chaerea; îi recunoști 
după scorpionul de pe platoșa lor, așa cum poţi recunoaște în 
mine un german, după lupul care decorează platoșa mea. 
Caligula asmute o facțiune împotriva celeilalte, astfel ca niciuna 
să nu știe cine se bucură de favorurile lui. Oricum, trebuie să nu 
uiţi asta: ori de câte ori ai să vezi semnul lupului, să știi că te afli 
printre prieteni. 


e Capitolul XXIV 


La o săptămână după ieșirea pe pod, Rufus a avut parte de 
încă unul din acele momente care îi făceau inima să-i stea în loc, 
ce însoțeau convocările la palat. În mod neobișnuit, pretorienii 
care au generat acest moment aveau cu ei o tunică nouă, din 
material fin, și i-au ordonat să se spele și să o îmbrace. 

Cele două gărzi l-au escortat până într-o cameră somptuoasă 
din adâncimile palatului, unde Caligula se relaxa întins pe o 
canapea ce era orientată spre o mulţime bogat înveșmântată de 
nobili și doamne. Când l-a văzut pe Rufus, împăratul s-a ridicat 
și l-a salutat cu zâmbetul încăpățânat și sălbatic al unei pisici 
care tocmai a descoperit un cuib cu puișori fără vedere și care 
nu pot să zboare. 

— Oaspetele nostru este, în sfârșit, aici. Ca recunoaștere a 
serviciilor aduse acestei case, am decis că a venit timpul pentru 
tine să te căsatorești și să-mi dăruiești o linie de mici dresori de 
elefanţi. După cum poţi vedea, am adunat aici cele mai fine 
familii din Roma, pentru a fi martori la eveniment și astfel să-ţi 
facă onoarea pe care o meriţi. Dă-mi voie să te prezint miresei 
tale. 

A pocnit din palme. 

Rufus s-a întors ca să se uite la ființa condusă înăuntru prin 
ușa încadrată de coloane. Era atât de uluit, încât a reușit să 
ignore râsetele care i-au întâmpinat intrarea. 

Era frumoasă. 

Rochia albă, simplă, contrasta cu delicatul maroniu al pielii ei, 
cu nuanţe ca de miere, și era gândită să scoată cel mai 
avantajos în evidenţă curbele elegante ale trupului ei perfect 
proporţionat. Prin ea împungeau niște sâni surprinzător de grei, 
curbe elegante adunându-se către un mijloc îngust, și 
promisiunea unor picioare de dansatoare, cu mușchi fini. Părul 
blond îi era strâns spre spate de pe o frunte înaltă, cu două 
șuvițe atârnând în stânga și în dreapta, pentru a încadra un chip 
de nimfă, din care priveau ochii mari ai unei căprioare speriate. 
Indrumată de împăratul care se străduia să-și menţină o față 


solemnă în mijlocul râsetelor ce stârneau ecouri între pereți, a 
luat loc alături de Rufus și și-a pus mâna delicată într-a lui. 

Avea un metru înălțime. 

Ceremonia de nuntă a fost neconformă cu canoanele. 
Caligula, ca mare preot, a reușit fără îndemânare să combine 
poeme tandre de dragoste cu referiri grosolane la înălțimile 
deosebite ale participanţilor și nu a fost niciuna dintre 
formalităţile care de obicei însoțesc o asemenea ocazie: niciun 
văl roșu ca para focului, nici nodul lui Hercule. 

La început, Rufus s-a simţit de parcă ar fi urmărit 
desfășurarea evenimentului de undeva de deasupra, ca și cum 
ceea ce se întâmpla era, de fapt, trăit de altcineva. Dar a venit 
un moment când realitatea faptului l-a izbit ca o lovitură de 
baros. Fusese înșelat. Aemilia ar fi trebuit să fie aici, alături de 
el, nu 0... 0... Pentru o clipă, s-a gândit că are să-și piardă 
cunoștința, dar s-a forţat să se concentreze. L-a studiat pe 
împărat în timp ce acesta își dădea spectacolul pentru audiența 
sa și s-a minunat de schimbarea pe care o produseseră ultimele 
șapte zile. Unde era tânărul stăpânit și blând, care a călărit cu el 
în spinarea Bershebei? Unde era acum cârmuitorul preocupat, 
care vorbea atât de pasionat de poporul lui? Ochii acestui 
Caligula erau plini de o strălucire nefirească și faţa lui avea 
culoarea și aspectul unei grămezi de cocă bine frământată. 
Când râdea, era râsul crud al unui despot. 

Incet, dar tumultuos, resentimentul pe care îl nutrea Rufus a 
fost înlocuit de mânie. Da, era sclav și supus capriciilor 
stăpânului, dar nici chiar unui sclav nu trebuia să i se ceară să 
îndure această umilință: expus distracţiei răutăcioase a mulţimii 
și la fel de neputincios ca un urs înlănţuit, hărțuit de dulăi. Și-a 
ridicat capul și s-a trezit privindu-l drept în faţă pe împărat. Ochii 
batjocoritori și-au înfipt privirile în ai lui și, dintr-o dată, pentru 
întâia oară, Rufus a cunoscut ura adevărată. L-aș putea ucide pe 
acest om, s-a gândit el. Mi-aș putea pune mâna în jurul gâtului 
său și aș putea strânge până când ultima suflare i-ar ieși din 
trup. A văzut cum ochii batjocoritori se îngustează, albastrul 
glacial se închide și mai mult și a înţeles brusc că împăratul îi 
citea gândurile - îl provoca. In acea clipă, mânia pe care o 
simțea s-a schimbat într-o  surescitare inconștientă, 
nepăsătoare. Gărzile aliniate în lungul pereţilor au părut 
irelevante și mulțimea s-a pierdut într-o ceaţă de fond. Nu mai 


157 


erau decât doi oameni în încăpere și unul dintre ei trebuia să 
moară. 

Starea i-a fost întreruptă de un suspin ce s-a auzit lângă el. A 
privit în jos și a văzut că fata se strâmba de durere și și-a dat 
seama că îi strângea mâna atât de puternic încât trebuia să fie 
aproape pe punctul de a-i frânge degetele. Ea s-a uitat înapoi la 
el, cu ochii plini de un apel disperat. Simţise violenţa dintre cei 
doi bărbaţi și a știut că avea să însemne moartea ei. Rufus a 
ezitat, dar numai pentru o secundă. Cum putea pune fiinţa asta 
fragilă în pericol? Și-a îngăduit un zâmbet trist și a văzut cum 
încordarea o părăsește. Caligula a văzut și el și a izbucnit într-un 
hohot puternic de râs. Momentul trecuse. Rufus era iarăși un 
sclav. 

A fost o ușurare când au fost conduși afară din palat, înainte 
de începerea festinului nocturn. 

Când escorta lor a plecat, au rămas în tăcere în mica încăpere 
sărăcăcioasă din spatele casei elefantului. Fata era ghemuită pe 
patul tare, cât mai departe de Rufus, pe cât era posibil în acel 
spaţiu minuscul, și semăna mai mult ca niciodată cu un copil 
speriat. Rufus știa că ar trebui să vorbească cu ea, să o 
liniștească în vreun fel. Un alt bărbat ar fi jurat, cu siguranţă, că 
avea să o protejeze și o să aibă grijă de ea. Dar, cumva, nu a 
putut găsi niciun cuvânt care să nu sune fals, nicio promisiune 
pe care să și-o poată ţine. Era ca și cum fusese urmărit până 
acasă de un copil al străzii rătăcit, care refuza să se lase gonit. 
Era fără îndoială drăguță, dar era imposibil să uite că era o... s-a 
străduit să găsească un cuvânt care să nu-l facă să pară la fel 
de crud ca împăratul său, dar a renunțat. Nu avea pentru ea 
niciun fel de sentiment dincolo de simpatie. Ea nu-i adresase 
nici măcar un singur cuvânt. Și-a dat seama că nici măcar nu 
știa cum o cheamă. 

— Livia, a spus ea, ca și cum i-ar fi citit gândul. 

Vocea îi era plăcută și avea un accent cântat, pe care el l-a 
găsit dificil de precizat. 

— Eu sunt Rufus, îngrijitorul elefantului împăratului. 

— Așadar, ăsta este mirosul? M-am temut că a vărsat cineva 
o oală de noapte. 

S-a întors cu fața spre perete și s-a ghemuit și mai strâns, 
înfășurându-și braţele împrejurul trupului, protector. Pentru un 
moment, Rufus a fost copleșit de un amestec de milă și 


158 


îngrijorare, și s-a ridicat cu intenţia de a i se alătura pe patul din 
scânduri și de a-i oferi atâta confort cât era în stare. Dar era un 
aer de cumplită interdicție în acel spate întors, și s-a oprit la 
jumătatea drumului. S-a întors și a deschis ușa care făcea 
legătura între cameră și grajd și și-a petrecut noaptea nunţii 
singur, în fânul moale și înmiresmat, printre insectele mișunând 
neobosit, alături de Bersheba. 

Dimineaţa a hrănit și a adăpat elefantul și l-a dus la plimbare 
prin parc. Când a revenit la grajd, a văzut mica siluetă a Liviei 
privind din cadrul ușii și a condus-o pe Bersheba spre ea. 

— Nu, a spus ea dându-se înapoi cu un țipăt de spaimă. 

— Cu Bersheba ești în siguranţă, a liniștit-o Rufus. O fi ea 
mare, dar e inofensivă. N-o să-ţi facă niciun rău. 

— Ce știi tu despre rău? a replicat ea și s-a retras înăuntrul 
casei, trântind ușa în urma ei și lăsându-l să se minuneze de 
îndărătnicia femeilor. 

(J 

Și-au petrecut ziua aceea, și pe următoarea, într-un fel de 
bătălie mută care nu putea avea niciun învingător. Rufus simţea 
că existau lucruri pe care ea voia să le spună, dar pe care 
mândria sau încăpăţânarea o opreau să le spună. Asta era casa 
lui, familiară și liniștitoare în felul ei umil. Pentru ea, era o lume 
străină, plină de ciudăţenii și de pericole potenţiale, printre care 
se număra, nu în ultimul rând, animalul masiv cu care își 
împărțeau spaţiul de locuit. Dar liniștea, ca și promisiunile, nu 
există decât pentru a fi stricată. Este imposibil pentru doi 
oameni - forțați să trăiască împreună într-un spaţiu limitat - să 
nu comunice, cel puţin prin gesturi, iar gesturile au sfârșit prin a 
fi urmate de cuvinte. 

În cea de-a treia zi, își luau masa de seară împreună când ea 
a început să vorbească despre sine, iar Rufus a descoperit în 
succesiune rapidă că Livia se născuse în provincia Achaea, avea 
probabil în jur de douăzeci de ani, trăise o viaţă de nomad și 
acum era acrobat principal într-o trupă de circari pitici. 

Rufus a continuat să doarmă în grajd, unde la început a avut 
vise cu Aemilia. Dar a venit un moment în reflecţiile lui 
nocturne, când netezimea trupească masivă a Aemiliei a fost 
înlocuită de o formă mai mică, mai delicată. A simţit o 
schimbare și la Livia, iar în seara când ea a întins mâna ca să-l 


159 


atingă, în momentul când el se întorcea ca să se ducă la 
salteaua lui din paie, Rufus aproape că o aștepta. 

Livia a fost cea care a luat iniţiativa. L-a luat de mână și l-a 
dus la pat, unde l-a împins ușor spre spate. Apoi, fără să-l 
privească în ochi, și-a lăsat rochia să-i cadă la pământ cu o 
mișcare ușoară a umerilor și a rămas goală înaintea lui. 

Rufus s-a transfigurat. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de 
perfect. Frumusețea ei i-a tăiat respiraţia - și l-a înspăimântat. 
În momentul în care Caligula avea să înțeleagă ce le dăruise 
celor doi proscriși nepotriviţi, avea să-i despartă. 

Livia, uitându-i-se în ochi pentru întâia oară, i-a citit gândurile 
dintr-o privire. 

— Vino, a spus ea. Trebuie să folosim bine timpul pe care îl 
avem. 

S-au întins amândoi, obraz lângă obraz, cu trupul ei micuţ și 
vulnerabil, dar plăcut la atingere și ațâțător, lipit de al lui. El a 
întins mâna să o tragă și mai aproape de el și și-a aplecat capul 
să o sărute. Ea și-a pus mâna pe buzele lui. 

— Mai întâi, sunt lucruri pe care trebuie să le știi, a șoptit ea. 
Mi-am vândut trupul. Bărbaţii m-au vândut. In ciuda mărimii 
mele, probabil că din cauza ei, bărbaţii m-au dorit întotdeauna. 
Am fost folosită în feluri care mă dezgustă și care au să-ţi facă și 
ție scârbă. Dacă e să fim împreună și să stăm împreună, trebuie 
mai întâi să știi asta. 

A simţit umezeală unde obrazul ei îl atingea pe al lui și din 
colţul ochiului o lacrimă i s-a rostogolit ca să se amestece cu ale 
ei. lar când cenușiul dinaintea revărsatului de zori a început să 
se arate prin crăpăturile subţiri din perete, ea a fost cea care și- 
a apropiat capul de al lui și nu a mai fost nicio barieră pentru 
sărut. 

La început a tratat-o ca pe o păpușă fragilă, temător ca 
dimensiunile și forța lui să nu-i provoace durere. Dar curând, ea 
i-a dat de înţeles, în felul ei, că nu era deloc mai puţin puternică 
decât el și că găsea în mărimea lui, în toate sensurile, o mare 
sursă de plăcere. L-a învăţat lucruri, despre trupul ei și al lui, pe 
care nu le-ar fi descoperit de unul singur într-o viaţă întreagă. 

Rufus avea să-și amintească de săptămânile care au urmat ca 
de eterna vară a vieţii lui. Fiecare zi aducea un nou motiv de a fi 
recunoscător, fiecare noapte un nou prilej de minunare. Livia 
era plină de contradicții. Rufus a descoperit că, în ciuda faptului 


160 


că voia să fie iubită, nu suporta să fie sufocată. Dacă încerca s-o 
ajute cu treburile casei, se repezea la el cu dinţii dezveliţi ca o 
căţelușă furioasă. Pentru ca peste câteva minute să se 
dezvăluie o altă Livia - Livia care tânjea după afecţiune și 
combina pasiunea cu compasiunea într-un fel care îl face să se 
simtă slab și total nedumerit. 

Era hotărâtă să-și demonstreze valoarea ca soţie și ca 
amantă. S-a aruncat asupra mizeriei în care el fusese fericit să 
trăiască, măturând ca un mic vârtej, și a făcut tot ce a putut ca 
micile lor venituri să transforme încăperea din spatele grajdului 
într-un cămin. Un singur lucru a apărut între ei. 

— De ce trebuie noi să trăim cu animalul ăsta puturos? a 
întrebat ea într-o seară, când stăteau întinși alături. Te bucuri de 
favoarea împăratului. Sigur poţi să-i ceri o altă slujbă. 

— Dar Bersheba este slujba mea. Ea... 

Livia i-a pus o mână peste buze și s-a rostogolit mai departe 
de el. 

— lubești elefantul ăsta mai mult decât mă iubești pe mine? 

Rufus nu a ezitat decât pentru o clipă, dar o clipă a fost de- 
ajuns. 

— Chiar îl iubești mai mult decât pe mine! 

Nimic din ce a spus el nu a putut schimba această părere. 
Singura opţiune pe care o avea era să-i dovedească greșeala și, 
în dimineaţa următoare, din cămăruţa lor a ieșit, abia ţinându-se 
pe picioare, un Rufus complet epuizat. Măcar Bersheba era mai 
puţin complicată. 

Dar un elefant obișnuit cu tabieturi regulate, care s-a trezit 
abandonat, poate să aibă toane. 

Bersheba l-a ignorat pe Rufus când acesta a întâmpinat-o. 
Poate că îi era foame; ar fi trebuit să-i dea să mănânce cu o oră 
în urmă. Întorcându-se cu spatele la ea, a început să arunce 
snopi de paie în zona unde mânca ea. Gândurile îi zburau la 
orele dinainte și la moliciunea catifelată a cărnii Liviei și la felul 
în care dinţii ei mici îi mușcaseră buza când atinseseră amândoi 
culmile pasiunii în exact același mo... 

De ce zăcea pe spate pe podeaua de pământ bătătorit, cu 
bârnele de susținere ale grajdului învârtindu-i-se ameţitor 
deasupra? 

Când rotirea s-a mai încetinit, a încercat să se ridice, dar a 
reușit să se ridice cu greu doar într-un genunchi, înainte de a fi 


161 


copleșit de ametțeală, și a trebuit să se lase înapoi în șezut, cu 
capul în mâini. 

Când capul - care i se învârtea - i-a îngăduit să-și ridice 
privirile, Bersheba stătea asupra lui, ameninţător de aproape, cu 
trompa legănându-se ritmic. S-a gândit că ar putea să-l lovească 
iarăși, pentru că și-a dat acum seama că ceea ce se simţise ca și 
cum i-ar fi căzut acoperișul în cap fusese o lovitură cu mușchiul 
acela puternic de un metru și jumătate. Dar legănarea s-a oprit 
și, în loc să-l lovească, trompa ei s-a răsucit blând în jurul 
braţului său și l-a tras în picioare. 

Rufus și-a scuturat capul cu amărăciune și s-a dus la locul 
unde erau depozitate fructele. 

— Îmi cer iertare, puternică Bersheba. 

A plasat un măr în căușul format de capătul trompei. 

— Are să fie mai dificil decât am crezut ca să am grijă așa 
cum se cuvine de cele două doamne ale mele. Dar mi-am 
învăţat lecţia. 

Bersheba și-a fornăit acceptarea și s-a întors la fânul ei. Rufus 
a deschis marile uși duble, pentru a lăsa ca lumina soarelui unei 
dimineţi strălucitoare să pătrundă înăuntru, prin norii subţiri de 
praf ce se ridicau din culcușul acoperit cu paie al elefantului. 
Când a ieșit afară, în aerul curat al parcului, inima i s-a umplut 
cu bucuria simplă de a trăi. A tras adânc aer în piept, umplându- 
și plămânii până la refuz. 

— S-a terminat deja luna de miere? 


162 


e Capitolul XXV 


Lucius, ofițerul care îl dusese pe Rufus la dormitorul Drusillei, 
stătea pe iarba umedă la vreo zece pași mai sus, pe panta ce 
urca înspre palat. Nu părea deloc grăbit să se scoale, ci s-a lăsat 
pe spate, uitându-se la cer cu o privire mulţumită. Rufus s-a 
apropiat de el, a stat în picioare pentru un timp, până când și-a 
dat seama cât de caraghios trebuia să pară, după care s-a 
așezat și el jos, alături de tânărul ofiţer. 

— Totul este atât de curat și pur în dimineţi ca asta, nu crezi? 
Orice s-a întâmplat ieri a trecut pentru totdeauna, iar ziua care 
îți stă înainte este plină numai de promisiuni. Îmi amintește de 
ceasul dinaintea unei bătălii, când vezi totul în culori mult mai 
vii și fiecare respiraţie este mai prețioasă, pentru că ar putea fi 
printre ultimele pe care le mai ai de tras în piept. 

Cuvintele îi erau adresate lui Rufus, dar ochii lui Lucius nu s- 
au dezlipit de pe cupola de un albastru perfect de deasupra lor. 

— Așadar, ai luptat în multe bătălii? 

Rufus nu a încercat să-și ascundă scepticismul. Lucius avea 
genul de față care arăta întotdeauna copilăroasă. Era imposibil 
să și-l imagineze într-o luptă. 

— Vrei să spui, dacă am fost întotdeauna câinele de companie 
al unei prințese? Atunci, răspunsul este nu. Mi-am lipit scutul de 
ale fraţilor mei și am simţit puterea hoardelor barbare când s-au 
izbit de ele. Am avut pe buze gustul sângelui de barbar, am 
auzit vaietele muribunzilor și am mirosit scârna din mațele 
sfâșiate de sabie. 

A ridicat din umeri de parcă ar fi fost lipsit de orice 
importanţă, dar Rufus a simţit mândria din vocea lui. 

— Dar asta a fost cu mult timp în urmă, în alt loc, într-o altă 
viaţă. Mi-a plăcut viaţa de campanie. Tot ce trebuia să faci era 
să execuţi ordinele și să arăţi eroic chiar și atunci când îţi 
simțeai măruntaiele ca de gheaţă. 

A râs și s-a ridicat de jos, scuturându-și iarba de pe spate. 

— Probabil că nu este foarte diferit nici aici, în definitiv. 
Ordinele mele acum sunt să te duc la o anumită doamnă. 


Rufus l-a urmat de-a lungul aleii acoperite, care lega palatul 
împăratului de cel al predecesorului său, Tiberius, dar curând au 
cotit-o spre nord și înspre o mică grădină închisă din apropierea 
bibliotecii Palatine. Copaci cu coroane largi, pe care Rufus nu i-a 
recunoscut, aruncau cercuri mari de umbră pe iarba perfect 
îngrijită, prin care un păun, cu evantaiul multicolor al cozii 
strălucitoare aruncat mândru în lături, își ţipa neplăcerea, iar un 
grup de gazele mici păștea liniștit. Statui în mărime naturală 
erau aliniate în lungul aleii, cu privirea lor împietrită încă aţintită 
asupra vreunui eveniment epocal din urmă cu o sută de ani. 
Erau desăvârșiți acești patricieni înveșmântaţi în togă: fiecare 
chip deosebit, fiecare mantie de piatră ușor diferită de celelalte. 
Rufus s-a simţit puțin descumpănit sub privirile lor severe și s-a 
întrebat de ce se afla aici. Oare ce mai voia de la el și nu luase 
deja? 

Îl aștepta alături de o fântână din centrul grădinii. Lucius i-a 
făcut semn să înainteze și s-a îndepărtat cât să nu-i poată auzi 
ce vorbesc, rămânând sub unul dintre copaci. 

Drusilla era înfășurată într-o mantie cu glugă și stătea cu 
spatele spre el. Părea mai mică decât și-o amintea el, cumva 
micșorată. Dar poate că asta era o iluzie a luminii începutului de 
dimineață. 

— Hai să facem câţiva pași împreună. 

Cuvintele au fost abia șoptite. A luat-o încet spre celălalt 
capăt al grădinii, unde Rufus a putut zări acoperișul de ţiglă 
roșie al Templului lui Augustus, înălțându-se deasupra copacilor. 
A rămas puţin în urmă, lângă umărul ei stâng. 

— Ți-e frică de mine, căţelușule? 

Cuvintele i-au trimis un fior prin tot trupul. Glasul i-a fost mai 
puternic, dar a trebuit să se aplece înainte, pentru că era vătuit 
de mantia groasă care încă îi acoperea faţa. 

— Ar trebui să-ţi fie frică de mine. Un singur cuvânt din partea 
mea ar aduce o duzină de gărzi care să te taie în bucăţi și nu ar 
sta să întrebe de ce. 

A mai făcut câţiva pași înainte să vorbească din nou. 

— Însă adevărata întrebare, căţelușule, este dacă mie ar 
trebui să-mi fie frică de tine. Când am pus să mi te aducă, nu 
erai decât o nouă bucăţică arătoasă, de gustat. O bucată 
fragedă de carne pentru a fi savurată, apoi aruncată. Cum se 


164 


putea altfel? Tu ești un sclav, iar eu sunt destinată a fi zeiță. Ar 
trebui să nu fii nimic pentru mine. 

A clătinat din cap dedesubtul glugii. 

— Și, cu toate astea, de când ne-am întâlnit, mintea mi-a fost 
plină numai de chipul tău, de trupul tău și de atingerea ta. Am 
tânjit după sunetul vocii tale și după senzaţia cărnii tale tari sub 
mâinile mele. La început am crezut că era slăbiciune din partea 
mea și am luptat împotriva ei, dar luptând am devenit încă și 
mai slabă. Apoi am înţeles. Îmi făcuse și farmece. lar acum, 
spuse trăgându-și gluga de pe faţă și întorcându-se spre el, 
provocându-i în același timp un fior de teamă, trebuie să mă 
hotărăsc dacă să-mi accept vraja sau să dezleg farmecele 
punând să te ucidă. 

Rufus a auzit cuvintele și le-a înțeles semnificaţia, dar ceea ce 
a spus ea era întrecut de oroarea care i se înfățișă privirilor. 

Era ca și cum frumuseţea fusese suptă din ea ca umezeala 
dintr-un măr păstrat prea îndelung peste iarnă. Pielea de pe faţa 
ei avea cute adânci și culoarea și textura pergamentului, și era 
presărată cu pete mai închise, lipsite de viaţă. Ochii, îngălbeniţi, 
îi erau adânc înfundaţi în orbite. Era chipul morții. 

Drusilla a râs de confuzia lui și el și-a pierdut respiraţia la 
vederea ruinei care era gura ei. Buzele pe care le sărutase el 
erau acoperite cu bășici ulceroase și își pierduse mai mulți dinţi, 
iar alți câţiva i se bălăbăneau liber în gingii. Și era cheală sau 
aproape așa. Numai petice din castaniul mătăsos îi mai 
rămăseseră, ieșind în evidenţă ca mănunchiuri de spice lăsate în 
urmă de un culegător neatent. 

— Nu-i așa că sunt frumoasă? a hărâit ea, repetând întrebarea 
cu care îl întâmpinase în încăperea cu discobolul. Nu-i așa că eu 
sunt comoara pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna? 

Apoi, încă și mai răgușit: 

— Asta este darul tău pentru Drusilla, sclavule? M-ai trădat? 

— Nu, stăpână, a implorat Rufus, sperând că era adevărat, 
dar amintindu-și vorbele pe care i le spusese lui Narcissus. 

Era asta vreo vrăjitorie de-a grecului? Ce anume îi spusese 
acesta? „Nu cred că Drusilla va mai face vreun rău cuiva.” Era în 
asta vreo certitudine cumplită pe care el nu o înţelesese? 
Gândurile îi alergau nebunește. Înţelegea că lupta pentru viața 
lui și bâjbâia cu disperare după vorbele care să-l salveze. 


S-a trezit bâlbâindu-se, o bălmăjeală pe jumătate incoerentă 
de prostii, care, dintr-un motiv sau altul, a părut ca ei să-i facă 
plăcere. 

— Mi-ai dat iubirea ta și am fost recunoscător pentru ea. 
Pentru câteva scurte ceasuri m-ai așezat printre zei și am fost 
orbit de slava pe care am descoperit-o acolo. Când a trecut, m- 
ai lăsat într-o lume a umbrelor, unde întunericul vine dinlăuntru. 
Ti-am așteptat chemarea în van. Am crezut că te-am dezamăgit 
în vreun fel, iar a ști asta mi-a transformat viaţa într-un lucru 
lipsit de valoare. Aș da orice ca asta să nu mai fie. Ucide-mă 
dacă trebuie, dar află că m-ai vrăjit la fel de mult pe cât spui că 
eu te-am vrăjit pe tine. 

A căzut în genunchi, fără să îndrăznească să o privească în 
față. Ştia că risca totul punându-și viața în mâinile ei, dar ceva 
din amintirea timpului pe care îl petrecuseră împreună l-a făcut 
să creadă că ea voia să fie astfel. Nu a văzut lacrima care a 
alunecat pe obrazul ei distrus. 

— Tu ai fost ultimul meu iubit, Rufus, îngrijitorul elefantului. 
Unii ar spune că ai fost ultimul dintr-o imensă mulţime, dar 
crede-mă când îți spun că nu este așa. Drusilla a avut 
discernământ în alegerea căţelușilor, recunoaște-i măcar asta. 
Și tu chiar i-ai făcut plăcere. 

Era o tristeţe infinită în vorbele ei și în felul în care le rostea. 
Vorbea despre ea însăși la trecut, de parcă ar fi fost deja 
moartă, și - chiar și în spaima pentru propria lui viață - Rufus nu 
s-a putut abtine să nu fie mișcat. 

— Dar Drusilla trebuie să se întrebe pe ea însăși dacă asta 
este de-ajuns ca să te salveze? Oare nu s-ar cuveni s-o 
întovărășești pe rugul ei funerar, în maniera unei cumplite 
regine babiloniene din textele lui Herodot, care și-a luat cele mai 
râvnite bunuri cu ea, în lumea viitoare? Am să mă gândesc la 
asta. 

Rufus a simţit atingerea degetelor ei îngheţate și s-a ridicat 
pentru a descoperi ochii ei înfundaţi, străpungându-l. 

— Ai arde pentru Drusilla ta? O ultimă împreunare aprigă 
înainte de a ne alătura zeilor în dansul lor fără sfârșit? 

A râs, ca niște vreascuri uscate trosnind sub picior într-o 
pădure, și i-a tras faţa înspre a ei până când buzele li s-au atins 
și el i-a simţit limba pătrunzându-i în gură și implicit oroarea 


166 


suferinţei. Fără să vrea, s-a retras instinctiv, dându-i răspunsul 
pe care îl căuta. 

— Nu? M-am gândit eu că nu. Pentru că tu ești un sclav și 
întotdeauna vei fi un sclav, în timp ce Drusilla va fi o zeiță. 
Fratele ei nu înțelege adevărata natură a bolii ei, dar l-a făcut să 
i-o promită. 

Puterile au părut să o părăsească și s-a clătinat ca un om 
beat. Instinctiv, el și-a pus o mână pe braţul ei ca să o sprijine și 
a simţit osul fragil sub materialul gros al mantiei, dar ea s-a 
scuturat de el, privindu-l de parcă ar fi fost surprinsă că încă se 
mai afla acolo. 

— Nu sclavul, atunci, dar cine? Soldatul? Sigur, metoda lui ar 
fi mai violentă, mai puţin subtilă. Spionul? Exact. Milonia nu ar 
avea curajul. Livilla nu are ura. Agrippina are cunoștințele, dar 
nu ar risca mânia fratelui ei. Unchiul Claudius... 

Rufus a ascultat litania șoptită a numelor și s-a îndepărtat 
mergând cu spatele până la locul unde Lucius aștepta la umbră. 

— Aşadar, ai supravieţuit? l-a întâmpinat tânărul soldat. Îmi 
pare bine. 

Rufus s-a uitat ţintă la el, nedumerit. 

— Nu, într-adevăr, îmi pare bine. Tot ce avea de făcut era să 
ridice mâna și trebuia să-ţi tai beregata, cu asta. 

A scos un pumnal curbat de la centură. 

— L-am luat de la un războinic part, dar nu l-am folosit 
niciodată. Când erai în genunchi am crezut că era pe punctul de 
a da semnalul. 

Rufus a tresărit la vederea cuţitului. 

— Dar de ce? Nu am făcut nimic. Nu reprezint niciun pericol 
pentru Drusilla sau pentru oricine altcineva. 

Lucius a ridicat din umeri. 

— Crede că a fost otrăvită. Doctorul i-a spus că are o boală, 
un cancer, dar ea nu a vrut să-l asculte. Când prostul ăla bătrân 
a insistat că avea dreptate, a pus să fie trimis la călăul fratelui 
ei. A spus că avea să știe, când are să te privească în ochi, dacă 
ai trădat-o. Atunci trebuia să lovesc. Dar trebuie să o fi convins 
de contrariu, pentru că te afli încă aici. Cum am spus, îmi pare 
bine. Este o dimineaţă prea frumoasă ca s-o strici ucigând pe 
cineva pe care abia dacă îl cunoști. Uite, ia-l tu. 

A întins micul pumnal și i l-a apăsat lui Rufus în mână. 


167 


— Mie nu-mi mai trebuie. Poate că ţie o să-ţi fie de folos 
cândva. 

A dat să plece, dar Rufus a ezitat, cu ochii atrași înapoi înspre 
silueta firavă din umbra de la capătul grădinii. 

— Cât o să mai... 

Lucius s-a oprit și i-a urmărit privirea. 

— Este bolnavă de mai bine de o lună. Am urmărit-o 
veștejindu-se ca o floare după un îngheț de primăvară. Mai întăi, 
frumuseţea i s-a tocit; apoi i s-a ofilit. Carnea i-a căzut de pe 
oase și părul de pe cap. Abia dacă mă mai pot uita la ea și cu 
toate astea trimite după mine în fiecare seară. 

S-a cutremurat la amintire și Rufus i-a văzut privirea 
înăsprindu-i-se. 

— Mai degrabă aș îndura fierul roșu al torţionarilor fratelui ei 
decât anticiparea altor convocări. 

— Am iubit-o, cred. 

Lucius l-a privit ţintă și Rufus s-a temut că tânărul tribun ar 
putea să-l lovească pentru insolenţța lui. Apoi privirea s-a dus. A 
părut că vârstele apropiate și experienţa împărtășită le creaseră 
o legătură ce a acoperit prăpastia dintre sclav și soldat. 

— N-am știut-o la acel moment și încă îmi mai creează 
confuzie, dar Drusilla mi-a aprins în inimă un foc pe care nici 
măcar asta nu-l poate stinge. La început, mi-a părut rău după ce 
îmi lua; apoi mi-am dat seama că în timp ce lua, ea și dădea, 
dacă poţi să înţelegi asta. Am început ca sclav al ei, dar până să 
terminăm mi-a spus că era a mea. 

— Atunci ești un nebun mai mare decât pari a fi. Nu este 
treaba unui sclav să iubească, ci să se supună. 

Lucius a pufnit cu dezgust. 

— Tu nu înţelegi că ea corupe tot ce atinge? Urâţenia pe care 
ai văzut-o astăzi s-a aflat acolo întotdeauna, dar era înăuntru, 
încă și mai dezgustătoare. Cuvintele care îi picură de pe buze ca 
mierea nu sunt decât minciuni, sărutările pe care le dăruiește 
sunt mai veninoase decât orice viperă. Este ca fratele ei, un 
lucru odios, iar mângâierile lor nu fac decât să-ţi pregătească 
carnea pentru lamă sau pentru clești. 

Ultimele cuvinte au fost rostite printre dinţii încleștaţi și Rufus 
a înțeles îngrozit că patul Drusillei nu era singurul pe care 
chipeșul tribun era obligat să-l împartă. 

— Îmi pare rău, nu mi-am dat seama... 


Lucius l-a întrerupt. 

— Nu-ţi irosi mila pe mine, a spus el. Boala asta care o macină 
pe Drusilla este un semn că timpul socotelilor este aproape. 
Eü: 

Glasul i s-a stins când și-a dat seama ce spusese. 

— lartă-mă, vorbesc prea mult. Uit-o pe Drusilla. Va fi moartă 
până la sfârșitul săptămânii. 

Nu a avut dreptate. Au mai trecut două săptămâni până când 
a sosit anunţul, iar cei din Palatină și-au ţinut cu toţii respirația 
în așteptarea răzbunării inevitabile. 


e Capitolul XXVI 


Rufus a aşteptat împreună cu ceilalți. În fiecare oră a fiecărei 
zi, anticipa tropăitul cizmelor pretorienilor și bătaia în ușă, 
strânsoarea pe umăr și mușcătura fierului rece în jurul 
încheieturilor mâinilor. Frica îi măcina mintea și-i eroda curajul. 
Livia a observat schimbarea din starea lui și a încercat fără 
succes să o înțeleagă. El nu-i dădea niciun ajutor. Dacă i-ar fi 
dezvăluit ce se întâmplase între el și Drusilla ar fi târât-o și pe 
ea în plasa împăratului. Cel puţin, dacă nu știa nimic, ignoranţa 
o putea salva, chiar dacă el cădea. Știa că era nedrept. Dar se 
retrăsese atât de adânc înăuntrul lui, încât găsea dificil să 
comunice cu oricine. Petrecea mai mult timp cu Bersheba decât 
cu soţia lui, dar adeseori nu se putea forţa să se uite nici măcar 
în ochii senini ai elefantului. 

Narcissus îl ţinea la curent cu evenimentele dinăuntrul 
palatului. Libertul lui Claudius părea netulburat de toată zarva, 
ba chiar părea a se bucura de ea. In mod clar, se credea mai 
presus de bănuială și se desfăta de necazurile rivalilor lui. 

— Impăratul se folosește de moartea Drusillei pentru a scăpa 
de zeci de senatori care i se opun. Pot alege să-și ia singuri viața 
sau să îndure fierul încins, știind că dacă aleg cea de-a doua 
cale familiile lor vor suferi împreună cu ei. De bună seamă, a 
adăugat el cu mulţumire, decizia lor finală îl interesează prea 
puţin pe Caligula. Ştie că ei nu au nimic de-a face cu moartea 
surorii sale. Pentru a rezolva problema asta, și-a însărcinat 
șambelanul, care vede în asta o oportunitate de a-și pune la 
pământ propriii dușmani, dar nu are nici capacitatea 
intelectuală, nici organizatorică de a-și duce sarcina la capăt. 

A clătinat din cap, mirându-se de poticnelile omului. 

— Prostul bătrân și-a pus speranţele în interogarea celor două 
surori din Orient care au grijă de dormitorul Drusillei și i-au 
păstrat numeroasele secrete. De parcă ar putea scoate altceva 
decât țipete din două guri care au fost mute din naștere. Din 
fericire, altcineva l-a scutit să se mai străduiască. Au fost găsite 
în camera lor azi-dimineaţă, cu beregatele tăiate. Convenabil, 
nu-i așa? 


170 


Rufus a avut un ciudat moment de ameţeală, când creierul i-a 
fost împărţit între ușurarea că două potenţiale martore ale 
întâlnirii lui nocturne cu Drusilla încetaseră să mai fie o 
amenințare și sentimentul de vinovăţie legat de faptul că 
supraviețuirea lui a costat viața nevinovatelor gemene cu ochi 
negri, care gânguriseră peste trupul lui. 

— Micile mele turturele. Îmi pare rău. Au fost niște fiinţe 
destul de inofensive. Singura lor crimă a fost să-și slujească 
stăpâna. 

Narcissus s-a strâmbat la el cu un aer neîncrezător. 

— Inofensive? Crima lor a fost nu să-și slujească stăpâna, ci să 
știe prea multe. Mulţi oameni au murit pentru crime mai 
neînsemnate. Dacă ar fi fost deștepte, și-ar fi fructificat și 
încredințat informaţiile pe care le deţineau unei persoane care 
avea puterea de a le proteja. Păcat că nu au făcut-o. 

Tonul lui exprima clar în cine ar fi trebuit să se încreadă ele, 
deși Rufus se îndoia că asta le-ar fi salvat. Ştia de-acum că 
Narcissus nu și-ar fi sacrificat niciodată situaţia și, fără discuţie, 
nici viaţa, pentru nimeni. S-a uitat cu atenţie la grec: chipeș în 
ciuda cheliei, într-un fel cultivat, chiar decadent. Educat și 
inteligent; viclean, în mod cert, altfel nu ar fi putut supravieţui 
atât de mult. Spionul lui Claudius, care, după cum știa cu 
certitudine, îl spiona chiar și pe Claudius. Neînduplecat? Și-a 
amintit bănuiala de moment că Narcissus ar fi putut-o otrăvi pe 
Drusilla sau cel puţin ar fi pus la cale această acţiune. 

— Dacă știau atât de multe despre atâtea, atunci ar trebui să 
fie un mare număr de suspecți? a sugerat el cu speranță. 

Narcissus a zâmbit cunoscător. 

— Asta ar putea părea probabil, dar se pare că nu este decât 
un suspect. Ar fi fost măturat împreună cu ceilalţi, așa că a 
dispărut foarte inteligent. Dar nu contează unde se ascunde, 
chiar dacă rudele sale aristocrate sunt destul de nebune să-i 
ofere adăpost. Jumătate din Roma caută să câștige favoarea 
împăratului aducându-i capul suspectului, iar cealaltă jumătate îl 
va trăda pentru că sunt prea speriaţi ca să nu o facă. 

Rufus a știut fără să întrebe cine era suspectul. O singură 
verigă rămânea, care îl putea lega de Drusilla; o singură limbă 
putea fi convinsă să-i rostească numele. 

— Nu este decât o chestiune de timp, a prezis Narcissus. 
Viaţa tribunului Lucius Sulpicius Galba se socotește în zile. 


171 


Dar Lucius nu a fost arestat săptămâna aceea și nici 
următoarea. Narcissus a speculat că tânărul aristocrat s-ar fi 
putut face pierdut în păienjenișul de străduţe și alei periculoase, 
rău mirositoare ale Subarei, dinspre poarta Esquiline. 

— A reușit surprinzător de bine să supraviețuiască atât de 
mult într-un loc unde mâna fiecăruia este ridicată asupra lui. 
Roagă-te să moară acolo și ca secretul tău să moară odată cu el. 

Intre timp, Narcissus stătea la pândă, observând fiecare 
nuanţă, încercând fiecare dispoziţie și studiind fiecare dinamică 
schimbătoare din complicata țesătură de antipatii și alianţe care 
constituiau forţa vitală a palatului. 

— Drusilla a fost o prietenă și o sfătuitoare de încredere, în 
aceeași măsură în care a fost și soră. Dintre toate pasiunile lui 
Caligula, ea a fost cea mai mare. Nu mai mănâncă și arareori 
bea. Stă în apartamentele lui în timpul zilei, iar noaptea abia 
dacă doarme. Callistus nu se poate apropia de el și nu are 
încredere în nimeni. Se teme de Protogenes, care nu se teme de 
nimeni, iar în fundal Chaerea zâmbește ca un scorpion și 
așteaptă. 

Narcissus a adus știrea că împăratul era prea supărat pentru 
a participa la funeraliile surorii sale și că voia să rămână în 
Roma până ce Senatul avea să voteze onorurile meritate de 
Drusilla, inclusiv un arc din marmură care, a jurat el, avea să fie 
cel mai măreț pe care îl văzuse imperiul vreodată. Odată 
împlinită această datorie, Caligula a plecat în Campania însoţit 
de Milonia, de fiica lor și de cei mai apropiaţi sfetnici ai săi. 
Aemilia - care, în ciuda situaţiei lui de om proaspăt însurat, îi 
invada uneori visurile lui Rufus, în cele mai tulburătoare feluri - 
îi însoțea. 

Când suita imperială a revenit la Roma în septembrie, sora lui 
Cupido a fost cea care i-a adus lui Rufus știrea. 

— A declarat-o pe Drusilla divină, a spus ea. Va trebui să fie 
venerată ca zeiţă. 

Era ceva de nemaiauzit - un sacrilegiu, chiar. În trecut se 
votaseră mari onoruri pentru neveste și mame de împărați, dar 
asta era altceva. Drusilla avea să stea în Panteon alături de 
Venus. Numai un împărat destul de puternic sau destul de temut 
ar fi reușit asta. Adversarii lui Caligula din Senat erau revoltați. 
Preoţii au avertizat că aveau să urmeze răzbunări cumplite din 


172 


partea zeilor trataţi fără respect. Dar împăratul a fost de 
neclintit. Drusilla avea să-și capete divinitatea la capătul 
îndelungatei perioade de doliu oficial, în luna mai, cu trei zile 
înainte de festivalul dedicat lui Mercur. 

Temerile lui Rufus privitoare la trecătoarea sa legătură cu 
noua zeiță s-au diminuat pe măsură ce săptămânile treceau. 
Lucius nu mai fusese văzut de când cu descoperirea gemenelor 
ucise. Încă tot nu exista un cadavru, ceea ce era vag 
îngrijorător, dar Rufus respira mai ușor și a încetat să mai 
privească tot timpul înapoi. 

e 

— Trebuie să apari înaintea secretarului împăratului, la ceasul 
al şaptelea. 

Rufus aproape a căzut din picioare de spaimă. Dar vocea nu 
era în regulă. Prea politicoasă. S-a întors și, acolo unde se 
aștepta să vadă o trupă de pretorieni cu săbii, stătea un tânăr 
spilcuit, într-o tunică din material fin, strânsă la mijloc cu o 
curea subțire din argint. 

Trebuie să fi rămas cu gura căscată și fără să respire, pentru 
că băiatul și-a repetat mesajul, mai tare și mai rar, de parcă ar fi 
vorbit unui bătrân sau unui idiot. 

— Trebuie... să... apari... înaintea... secretarului... 
împăratului... la... ceasul... al... șaptelea. 

— Nu sunt surd. 

Rufus a decis că tânărul păun dinaintea lui nu prezenta niciun 
pericol și, prin urmare, insolenţa nu era doar necesară, ci și 
așteptată. 

— Trebuie să... mă... prezint... înaintea... secretarului... așa? 

Băiatul s-a uitat la el cu atenţie, cercetându-i tunica pătată și 
picioarele pline de bălegar, și s-a încruntat. 

— Poate ai vrea să te schimbi? 

— Nu am nimic în care să mă schimb. 

Era o minciună, încă mai avea tunica pe care o purtase la 
nuntă, dar Rufus a simţit că putea fi profit aici și amuzament. 
Unui sclav i se dădeau prea puţine ocazii să se amuze și a simţit 
o dorinţă intensă de a profita de aceasta. 

Incruntarea s-a adâncit. 

— Aș... aș putea, probabil, să-ţi găsesc ceva. 

Rufus a zâmbit larg. 

— Asta ar fi înţelept. 


173 


Băiatul a oftat și era pe punctul de a se întoarce pentru a 
pleca. 

— Put. 

— Poftim? a clipit mesagerul. 

— Put... a rahat. 

— Te-ai putea spăla până când îţi aduc eu o tunică, a sugerat 
băiatul. 

— Tot am să put. Întotdeauna put. E din cauză că lucrez cu 
elefantul. 

Rufus a arătat spre Bersheba, care rumega mulțumită la fân, 
în grajd. 

Băiatul și-a mușcat buza. Asta era o problemă la care nu se 
gândise. Secretarul Callistus era faimos pentru nările sale 
sensibile. 

— Mi-ai putea aduce niște ulei parfumat. O mulţime. M-aș 
putea da cu el și atunci secretarul n-ar mai trebui să-mi miroase 
duhoarea. Sau aș putea sta dincolo de ușă când vorbește cu 
mine, a sugerat Rufus o altă soluţie. 

Mesagerul s-a agăţat de ideea iniţială, ca un înecat de o 
ultimă scândură dintr-o galeră incendiată. 

— Da, parfum, a spus el plecând grăbit, înainte ca Rufus să 
poată să vină cu vreo altă sugestie. 

— Mult, a strigat Rufus spre spatele celui care se îndepărta. 

Avea să-i dea parfumul Liviei, s-a gândit el; apoi, cu un fior de 
vinovăţie, își spuse: /ar dacă este într-adevăr o mulțime, aș 
putea chiar să păstrez ceva și pentru Aemilia. Callistus nu va 
avea decât să-i suporte putoarea. 


174 


e Capitolul XXVII 


Mai suferise cineva vreodată cum suferea el? Fusese cineva 
vreodată mai singur? Drusilla era dusă. Singurul lui prieten. Sora 
lui. Singura în care avusese încredere cu adevărat. Cum de 
putuse să-l părăsească? 

Și-a tras nasul și a clipit ca să-și usuce o lacrimă. Puţea, dar 
nu-i păsa. Părul îi era lucios de grăsime și neîngrijit, dar nu era 
nimic. Nu-și mai răsese barba de trei luni și nu avea s-o facă 
până ce ucigașii ei nu aveau să fie găsiţi sau până când el nu 
avea să îi acorde divinitatea pe care ea și-o dorise atât de mult 
cât fusese în viaţă. Ha, mai presus decât oricine, merita 
nemurirea. 

Cum își mai dorea s-o fi însoţit în acea altă viaţă. În toate 
astea, el nu găsea nimic altceva decât suferință și durere și nu 
le voia pe niciuna. Ce erau realizările lui acum, când nu mai era 
nimeni cu care să le poată savura? Fiecare dintre ele era de fapt 
un monument al gloriei deșarte. Care era rostul bătăliilor ce 
aveau inevitabil să urmeze, când fiecare victorie avea să aibă 
gustul cenușiu? Ea era cea care făcuse orice efort să merite. În 
ea a putut să vadă reflexia propriei măreţii. Dar nu și de-acum 
înainte. 

In cine se putea încrede acum? 

Pe măsură ce recunoștea răspunsul, un sentiment nefamiliar 
se dezvolta adânc înăuntrul trupului său și se răspândea rapid în 
sus, invadându-i creierul. A simţit întâia blocare a respirației 
provocată de panică. 

Trecuse mult timp de când nu mai simţise frica. 

e 

Când ceasul al șaptelea a sosit, Rufus stătea în fața ușii 
birourilor secretarului, bucurându-se de felul în care simțea pe 
piele materialul mătăsos al unei tunici mai fine decât orice alt 
obiect de îmbrăcăminte pe care îl avusese el vreodată. Părul 
negru îi era umed, iar nările îi erau pline de aroma unui parfum 
de flori din Orient, în care băiatul insistase să-și înmoaie 
podoaba capilară. Nu conta prea mult; mai rămăsese destul 
pentru Livia... și pentru Aemilia. 


175 


— Intră. 

Vocea era puternică, tonul era plin de autoritate firească și 
avea o asprime care l-a făcut pe Rufus să stea ceva mai drept. A 
împins ușa, care s-a rotit înapoi cu ușurință în singura ei balama, 
din lemn. 

Dintre toţi marii oameni care conduceau Roma de pe Colina 
Palatină și încercau imposibilul impus de strălucirea haotică, 
toanele mereu schimbătoare și ambiția copleșitoare ale 
împăratului, Callistus - secretarul imperial - deţinea poziţia de 
forță. Niciun om nu trecea pragul încăperilor publice ale lui 
Caligula fără a fi fost mai întâi văzut de secretar. Era un 
privilegiu care îi adusese o avere imensă, ca și putere. Dar 
puterea nu venea fără un preţ, iar preţul era limpede pe figura 
încrâncenată a omului care ședea de cealaltă parte a biroului 
plin cu suluri, înaintea căruia s-a oprit Rufus. 

Callistus avea o frunte largă, înclinată, care aluneca fără 
niciun obstacol în jos, spre un nas aristocratic, înclinat identic, 
ce îi dădea aerul unei păsări de câmpie cu cioc lung. Efectul era 
sporit de părul lui, care se retrăsese într-o semilună perfectă, 
lăsând în urmă o vastă întindere goală. Era nesănătos de palid, 
cu câte o enormă pungă de carne sub fiecare ochi și cu obraji 
căzuţi sub nivelul buzelor, pe care le trăgeau în jos într-o 
permanentă strâmbătură dezaprobatoare. 

Ochii secretarului alunecau dintr-o parte într-alta a unui sul 
desfăcut pe birou înaintea lui, mișcare însoţită de repetate 
țâțâieli de dezamăgire sau uimire în fața nereușitelor vreunui 
oficial dintr-o provincie îndepărtată. În cele din urmă a strâns 
înapoi sulul, cu un oftat, l-a depus într-un toc din piele și l-a 
plasat cu grijă în grămada din partea stângă a biroului. Abia 
după aceea și-a ridicat privirile și a luat act de prezenţa lui 
Rufus, inspectându-l cu un ochi îngălbenit și fără să-și ascundă 
dezaprobarea. 

— Tu ești îngrijitorul elefantului împăratului? 

Rufus a dat din cap. 

— Corect, domnule, eu... 

Callistus i-a făcut semn să tacă. 

— Asta este tot ce vreau să știu. lar pentru moment, tot ce 
trebuie să știi tu este că împăratul a decis că tu ai un rol 
important în ceremoniile legate de divinizarea surorii sale. Tu și 
elefantul tău. 


176 


Rufus a înghiţit și a încercat să-și stăpânească panica ce-i 
umplea stomacul cu un ghem de broaște ce se împerecheau 
frenetic. 

— De vreme ce este, evident, mai presus de posibilităţile tale 
să îndeplinești asta fără supraveghere, împăratul - Callistus a 
clătinat din cap cu resemnare - a decis că printre nenumărate 
alte responsabilități ale mele trebuie să-ți coordonez rolul în 
ceremonie. În acest scop, tu și elefantul tău veți fi pregătiţi de 
inspecţie mâine, la ceasul al doilea. 

— Pot să întreb, onorat secretar, ce formă va lua această 
misiune? a întrebat Rufus politicos, adăugând grăbit, pentru ca 
întrebarea să nu-i fie luată drept neobrăzare: în caz că anumite 
pregătiri speciale sunt necesare, pentru a mă asigura că 
Bersheba este gata pentru sarcină. 

Callistus a închis ochii. Probabil că asta avea să fie mai 
obositor decât se gândise. 

— Pregătiri speciale? 

— Da, domnule. Hamuri speciale sau un nou coș. Dacă 
Bersheba urmează să-l poarte pe împărat, acesta va trebui să 
fie purtat în ceva potrivit. Ceva ceremonios? 

Secretarul și-a ţuguiat buzele. 

— Animalul nu-l va purta pe împărat. Dar s-ar putea să fie 
nevoie să fii conștient de povara pe care o va purta. Este destul 
de grea, mi se spune. 

Rufus a petrecut o noapte fără somn, pregătindu-se pe sine și 
pe Bersheba. La ceasul fixat, el și elefantul stăteau în fața 
grajdului, ea în gătelile ei de ceremonie, iar el în tunica pe care 
o căpătase de la mesagerul spilcuit al lui Callistus. Dar au mai 
trecut alte două ore înainte ca secretarul să vină pufăind în jos 
pe panta dinspre palat, însoţit de o escortă de soldați. 

Soldaţii au rămas în spate, în timp ce Callistus s-a uitat la 
elefant în lungul nasului său, de la o distanţă sigură, ţinându-și 
la nas o bucată de mătase parfumată. 

— Nu, nu, a pufnit el. Asta n-o să meargă. N-o să meargă 
deloc. 

Rufus s-a schimbat pe celălalt picior și a încercat să nu se uite 
în jur. Ce nu era în regulă cu ea? și petrecuse întreaga noapte 
curăţind-o, lustruindu-i dinţii și fildeșii și periind frumoasa 
mantie ţesută cu fir de aur, care acum îi acoperea spinarea. Ce 
altceva ar mai fi putut să facă? 


177 


— Adu-o mai aproape, i-a făcut semn Callistus. Dar nu prea 
aproape. 

Rufus a făcut cum i s-a cerut. 

— Intoarce-o de jur-împrejur. 

Din nou, Rufus s-a executat. 

— Nu. Nu. 

Callistus a scos o plăcuţă mică de scris și un stilus din mâneca 
togii și a petrecut câteva momente zgăriind pe plăcută. 

— Soldat! Da, tu. Du asta la armurierul împăratului. Spune-i 
că treaba trebuie terminată în zece zile, că deja știu că este 
imposibil de realizat și că trebuie să se consulte cu mine înainte 
să facă și un singur nit. 

Era limpede că inspecția se terminase, așa că Rufus a întors-o 
pe Bersheba în ţarcul ei. Știa că nu ar fi putut face nimic mai 
mult, dar reacţia secretarului îl înfuriase și a fost ceva mai dur 
cu elefantul decât intenţiona. La rândul ei, Bersheba și-a făcut 
clare sentimentele, cu o ușoară măturare a trompei care 
aproape că l-a dat jos de pe picioare și i-a schimbat dispoziţia. 
Cu un zâmbet larg, Rufus a început să-i desfacă hamurile care îi 
țineau cuvertura în spinare. 

— Nu ai timp pentru asta. 

Vocea lui Callistus a fost tăioasă, nerăbdătoare. 

— Vino cu mine, sclavule. 

Rufus nu mai fusese niciodată înăuntrul unui car închis. Puţini 
romani, chiar și senatori, fuseseră în vreunul dintre cele ce 
troncăneau pe străzile Romei în orele zilei, dacă nu se 
întâmplase să aibă vreo însărcinare imperială. l-ar fi plăcut mai 
mult moliciunea pernelor în timp ce săltau pe suprafaţa 
drumului, dacă nu ar fi fost prezenţa tovarășului său de călătorie 
și faptul că nu putea vedea, mulțumită legăturii ce îi fusese 
atent fixată peste ochi. 

Un ordin lătrat și sunetul unei porţi deschizându-se scârțâind 
i-au semnalat că ajunseseră la destinaţie. O mână fermă l-a 
ajutat să coboare din car și a simţit că aerul se schimbă când au 
trecut de afară undeva în interior. Legătura încă îi acoperea 
ochii, dar nasul îi dădea un mesaj. Era o anumită calitate 
distinctă a mirosului, care i-a făcut nasul să i se încreţească. 
Trecuse mult timp de atunci, dar era acolo, undeva în memoria 
lui. Apoi mintea i s-a umplut cu scântei roșii, ca și cum un ciocan 
ar fi bătut puternic lama înroșită a unei săbii scurte. Asta era 


178 


mirosul. Îl putea simţi pe limbă. Mirosul unei armurării. Mirosul 
vag al unei călduri enorme. 

— Dezvăluie secretul ăsta nevestei, iubitei sau elefantului și 
răzbunarea împăratului te va ajunge până la marginea 
pământului. 

Cuvintele au venit de dinapoia lui, în timp ce niște mâini 
umblau grăbit la nodul legăturii de la ochii lui. 

A trebuit să clipească atunci când cârpa a fost înlăturată. Se 
afla într-o încăpere înaltă, fără ferestre, cam de mărimea 
grajdului Bershebei. La început, vederea i-a fost înceţoșată și tot 
ce a putut zări a fost licărirea unor torţe împrejurul lui și o 
enorm de puternică sursă de lumină la capătul celălalt al clădirii. 
Apoi ceața s-a limpezit și s-a trezit uitându-se la una dintre 
minunile lumii. 

În moarte, era chiar mai frumoasă decât în viaţă. Era mai 
înaltă, mai perfect proporţionată și orice imperfecţiune fizică îi 
fusese atent înlăturată sau ignorată. Capul îi era ţinut sus, iar 
părul îi curgea în șuviţe pe umerii goi. Era regală, dar nu 
însingurată, privind fără vedere înainte. Privitorii ar fi putut-o 
găsi la început rece, dar ochii din aur luceau cu o căldură pe 
care stăpâna lor nu o emanase niciodată în viaţă. Suprafeţele 
trupului ei atrăgeau luminile torțelor și le reflectau înmiit, astfel 
că din anumite unghiuri era ca și cum ai fi privit în centrul unui 
furnal. 

După ce și-a revenit din primul șoc, Rufus și-a dat seama că 
Drusilla își îndeplinise ambiția. Era nemuritoare. 

Unde găsiseră atâta aur? Statuia pe care o comandase 
Caligula pentru a întări divinitatea surorii lui era înaltă de doi 
metri și jumătate și așezată pe o plintă de marmură roz. Artistul 
își îmbrăcase subiectul în veșmintele Dianei, dar o așezase în 
atitudinea unei reprezentări grecești mai vechi a lui Venus. 
Pentru câteva momente, Rufus s-a uitat la statuie înmărmurit. 
Apoi gândul l-a dus înapoi în încăperea cu pat înconjurat de 
draperii, iar trupul ei lucios, șiroind de transpiraţie, era sub al 
lui, cu sânii ridicându-i-se și coborând, cu fiecare umbră, o 
tentaţie. lar statuia exact asta era: o bucată neiînsufleţită de 
metal care nu se putea compara niciodată cu fiinţa plină de 
viață, care locuise cândva acel trup. 

Callistus l-a readus la realitate. 

— Poate elefantul să o tragă? 


179 


Rufus s-a uitat pentru o secundă la el nedumerit, înainte ca 
mintea să îi accepte provocarea, și a încercat să calculeze 
enorma greutate a aurului și a carului necesar pentru a o 
transporta. 

— Nu poate duce statuia peste pod către Senat, a spus el cu 
hotărâre. Nu ar ţine. Aţi risca să distrugeti totul. 

Callistus s-a albit la faţă la acest gând. 

— Nu va fi nevoie de asta. Ruta este fără discuţie secretă, dar 
gândește-te la o ocolire a forului și poate o procesiune până la 
Circus Maximus. 

— Atunci, da, Bersheba o poate trage. 

a 

Ceremonia a fost programată pentru ultima zi a restricțiilor 
impuse de Caligula pe perioada de doliu pentru ea, ceea ce 
asigura o revărsare de bucurie cum Roma nu mai văzuse din 
ziua încoronării Împăratului. 

Dar Callistus avea încă o ultimă surpriză pentru Rufus. 

O duzină de sclavi au cărat legăturile grele, toate atent 
învelite în piele moale, până la casa elefantului și au lăsat jos în 
iarbă obiectele cu forme ciudate. Secretarul a supravegheat, în 
timp ce Rufus le-a despachetat, numărând fiecare piesă pe 
măsură ce era dezvelită în faţa grajdului. 

— Dar Bersheba nu poate purta asta. 

Lui Rufus nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii. 

Callistus a tresărit. 

— Trebuie. Împăratul insistă. 

Legătura cu cea mai ciudată formă conţinea ceea ce Rufus 
până la urmă a descoperit că era o complicată acoperitoare 
pentru cap, placată cu aur, făcută din zale. Combina protecția 
pentru ochii și pentru corpul elefantului și era prevăzută cu 
curele din piele, ca să nu alunece de pe poziţie. Din frunte, 
exact între umflăturile cât niște scuturi ale deschiderilor pentru 
ochi, Rufus a fost îngrozit să vadă ieșind o periculoasă ţepușă 
din aur, de două picioare lungime. 

În continuare, a ieșit le iveală un set de la fel de extravagante 
protecţii pentru genunchi, fiecare cu ţepușa ei alarmantă. 

În cele din urmă, din legătura la care fusese nevoie de patru 
sclavi pentru a fi cărată, a fost derulată o cuvertură enormă, din 
plăcuţe de metal acoperite cu aur, în formă de frunze, prinse 
între ele, care ar fi putut acoperi toată dușumeaua modestei 


180 


camere a lui Rufus. Era menită să protejeze spatele și laturile 
Bershebei. 

— A, și mai sunt și astea, și-a amintit secretarul și, băgând 
mâna sub faldurile mantiei sale, a scos două coarne de aur, 
goale pe dinăuntru, care se potriveau fix pe capetele fildeșilor 
Bershebei. 

— O să arate caraghios, a încercat Rufus să îl înduplece. 

— Nu caraghios, măreț, a insistat Callistus. Ai să obișnuiești 
animalul să poarte această armură ceremonială, astfel încât, 
atunci când va trage statuia din aur a surorii împăratului, să 
ofere un spectacol la care romanii nu au mai fost martori 
niciodată. Mai este un lucru. 

Rufus și-a mușcat limba. Știa că secretarul nu avea să-i uite 
ieșirea. Singurul motiv pentru care nu era deja pe drum spre un 
stâlp pentru biciuire era că nimeni altcineva nu o putea controla 
pe Bersheba. 

Callistus a făcut un gest unuia dintre sclavi, care a desfășurat 
un mic pachet ce zăcuse uitat, dar acum dezvăluia ceea ce era 
pur și simplu armura aurită și tunica neagră a unui soldat din 
garda pretoriană. _ 

— Ar trebui să te simţi onorat, sclavule. Impăratul a 
considerat că este potrivit să te numească soldat onorific al 
gărzii sale de elită. Temporar și fără soldă, desigur. 

Desigur. 

e 

Bersheba își detesta noile podoabe și și-a făcut cunoscută 
nemulțumirea. 

Când încerca să-i fixeze complicatul ornament pentru frunte, 
îl lăsa să ajungă până la punctul în care mai avea de strâns o 
ultimă curea înainte să scuture din cap, ceea ce făcea ca 
podoaba să alunece și să-i rămână atârnată de o ureche. 

Armura pentru spate, chiar și numai privind-o, promitea a fi o 
încercare încă și mai dificilă. Nu numai că era uriașă, dar era 
greu de mânuit și Rufus și-a dat imediat seama că aveau să-i 
trebuiască mai multe ajutoare. Callistus a țâțâit nemulțumit și i- 
a făcut semn să plece, dar într-o oră, la casa elefantului au sosit 
șase sclavi și Rufus i-a pus la treabă. 

În timpul operaţiunii, Bersheba a fost dintr-o dată un exemplu 
de cooperare. A făcut exact ce i se cerea și, lucrând cu toții, au 
reușit să-i așeze în spinare enorm de greaua cuvertură metalică. 


181 


Chiar și atunci când i-a comandat să stea nemișcată, Bersheba a 
făcut totul cu o asemenea grijă, încât acoperitoarea a rămas 
exact unde era, iar Rufus a putut să se bage sub ea și, 
folosindu-și toată puterea, să-i strângă curelele din piele care să 
o păstreze în poziție. 

Nu se simţise niciodată atât de mulțumit ca atunci când s-a 
tras câţiva pași înapoi ca să-și admire opera, cu un zâmbet până 
la urechi. Secretarul avea dreptate: chiar arăta măreț. 

S-a uitat adânc în ochii maronii, plini de sentiment. 

— Îţi mulțumesc, Bersheba. M-ai făcut mândru. 

Bersheba i-a întors privirea. Era acolo o sclipire? 

— Nu! 

Da. A început ca o tresărire a umerilor și s-a propagat în jos 
pe lateralele ei masive, ca o unduire aproape imperceptibilă a 
uriașei crupe și o tresărire a cozii. Încet, infinit de încet, mantia 
aurită a alunecat într-o parte, până când a sfârșit prin a-i atârna 
între picioare. 

Urletul de frustrare care a stârnit ecouri pe Palatină a speriat 
porumbeii din pomi și de pe acoperișuri. 

Dar lucrul pe care Rufus îl învățase pe parcursul anilor de 
lucru cu animalele lui Fronto era perseverenţa. Ştia că avea să 
câștige în cele din urmă și, cu o zi înainte de cea în care ei 
trebuiau să pășească în fruntea paradei, Bersheba stătea 
înaintea lui - o arătare ce putea să îngheţe sângele în vinele 
oricui, cu armura ceremonială ferm fixată la locul ei; un munte 
viu de fragmente aurii, strălucitoare, scânteind, fiecare în parte, 
în lumina soarelui. 

A trimis după Callistus. Oficialul palatului și-a îngustat ochii și 
a studiat-o pe Bersheba din toate părţile, apoi a dat din cap cu 
satisfacție. 

— Așteaptă, a ordonat el. 

După câteva minute, a revenit cu împăratul alături de el, 
urmat de Protogenes și de un individ micuţ, ce semăna cu o 
nevăstuică, și care, și-a dat Rufus seama, trebuia să fie 
șambelanul împăratului. Rufus a fost șocat de înfățișarea 
împăratului. Nu îl mai văzuse pe împărat de la moartea surorii 
lui și intervalul operase o schimbare înspăimântătoare în tânărul 
bărbat. Părul îi era lung și lăţos, barba îi era încâlcită, ca și cum 
nici nu se tunsese, nici nu se bărbierise de luni de zile. Ochii îi 


182 


erau înfundaţi adânc în orbite, iar obrajii aveau o culoare 
gălbejită, ca ceara de lumânări. 

Caligula s-a oprit atât de brusc la vederea Bershebei, încât 
Protogenes aproape s-a izbit de spatele lui și a trebuit să se 
arunce cu neîndemânare într-o parte, pentru a evita ciocnirea. 
Împăratul s-a uitat cu ochi mari la elefant, de parcă nu-l mai 
văzuse niciodată până atunci. 

— Într-adevăr, animalul ăsta este demn de sora mea, a strigat 
el. Ah, dacă aș fi avut o duzină, nu, o sută, ca el, îi puteam face 
onoarea pe care o merită. 

Rufus a văzut că ochii îi erau umeziţi. Caligula a tras adânc 
aer pe nări și i s-a adresat direct. 

— Fă-ţi slujba cum se cuvine, sclavule, și fii sigur că împăratul 
tău te va răsplăti. 

Mai târziu, când Rufus stătea în micuța încăpere din spatele 
casei elefantului, cu stomacul frământat de îndoieli, Livia l-a 
întrebat grav: 

— Dacă împăratul îţi oferă o răsplată, ce ai să ceri? 

El a ridicat din umeri. 

— Este prea devreme să mă gândesc la astfel de lucruri. Dacă 
ceva nu merge cum trebuie mâine, aș putea fi mort înainte de 
lăsarea serii. 

— Dar trebuie să fie ceva ce îţi dorești mai mult decât orice, a 
insistat ea. 

Avea dreptate. Rufus știa exact ce ar fi cerut. Dar a o spune 
cu voce tare părea a însemna să riște să o piardă. Zeilor le 
plăcea să facă mici glume cu cei ambiţioși și cu cei mândri. Le 
plăcea să dea speranţă, pentru ca apoi să o înlocuiască prin 
disperare; avusese această experienţă. Dar Livia nu s-a lăsat și 
în cele din urmă Rufus a capitulat. 

— Cred că am să îi cer să ne cumpărăm libertatea, a spus el 
ca în treacăt, de parcă n-ar fi fost cel mai important lucru din 
lume. Fronto încă mai are banii pe care i-a pus deoparte pentru 
mine. S-ar putea să nu fie de ajuns numai atât, dar cred că mi-ar 
împrumuta cât ar mai fi nevoie. Am putea trăi bine împreună. 

Livia s-a străduit să-și ascundă dezamăgirea. Cum de nu 
înțelegea? 

Pentru întâia oară în viaţa ei, scăpase. Pentru întâia oară în 
viaţa ei avea ceva. Nu era mult. Doar o cămăruţă prin care sufla 
vântul, care puțea într-una a bălegar de elefant, cu un soț care 


183 


era mai mult băiat decât bărbat și uneori era naiv până la 
neghiobie. Dar erau ale ei. 

Își avusese partea de singurătate. Privită și tratată ca un fel 
de monstru de îndată ce a devenit clar că nu avea să mai 
crească în înălţime, fusese vândută ca sclav de propriul ei tată. 
Tratată de stăpânul ei la început ca o jucărie, apoi ca o jucărie 
sexuală, a fost aruncată deoparte de îndată ce acesta s-a 
plictisit de ea și a alunecat pe următorul lui nivel de depravare. 
Au urmat alți stăpâni și experienţe similare, dar când a fost 
vândută trupei de pitici a crezut că-și găsise, în cele din urmă, 
tovărășia. Greșea. Pentru că ea, tânără, frumoasă și cu o formă 
omenească recognoscibilă, era diferită de ei, care aveau braţele 
și picioarele supra-dezvoltate și trupurile oprite din creștere, din 
moment ce ei erau adulţi normali. O urau. 

Numai talentele ei de gimnastă, care le-au sporit reputația, i- 
au adus acceptarea. Și dacă era dorită de bărbaţii care o 
urmăreau cu lăcomie dansând și făcând tumbe, măcar ei îi 
dădeau să mănânce mai bine. 

Rufus și împăratul o salvaseră de viaţa aceea. lar acum soțul 
ei îi ameninţa siguranţa - siguranţa lor - pentru a urma un vis 
imposibil. 

Oare el nu era în stare să vadă că împăratul nu avea să-l 
elibereze niciodată? Nu exista decât un elefant al împăratului și 
un singur om care îl putea controla. Avea tot atâtea șanse de 
libertate câte avea și Bersheba. A deschis gura ca să-i spună 
asta, dar a fost întreruptă de o bătaie în ușă. 

Rufus s-a uitat țintă la ea. Ciocănitul s-a auzit iarăşi, mai 
puternic de data asta, plin de autoritate. Rufus s-a ridicat în 
picioare și a crăpat puţin ușa. 

— Omul ar avea parte de o primire mai caldă în Dacia. 

— Cupido! 

Livia și-a ridicat privirile când germanul a intrat în încăpere. 
Arăta foarte tânăr și incredibil de chipeș, cu platoșa lui lucitoare 
cu lup, cu părul lui auriu contrastând cu negrul sinistru al tunicii. 

— Am venit să-ţi urez noroc, Rufus. Aemilia și cu mine am 
sacrificat un cocoș alb și semnele au fost bune. Sora mea a 
aruncat bețele pentru noi. Ne prezic că amândoi, tu și cu mine, 
vom înfrunta încercări, dar că uniţi le vom depăși și vom fi 
victorioși. Zeii o vor. 


184 


Rufus a simţit cum îl trece un fior involuntar. Ceva în felul în 
care a vorbit Cupido conţinea o urmă de avertisment. 

— Încercări? Ce fel de încercări? 

— Nu-i decât un cuvânt. 

Cupido a ridicat din umeri, dar Rufus i-a citit înțelesul în ochi. 
Nu mă presa cu asta. Ai încredere în mine. 

— Nu știu decât că am să fiu alături de tine când o să ai cea 
mai multă nevoie, a spus gladiatorul, încercând să însenineze 
atmosfera. Cohorta Tungriană va asigura mâine escorta directă 
a împăratului. Ai grijă ca Bersheba să nu scape nimic pe direcţia 
mea de înaintare - tocmai mi-am cumpărat sandale noi. 

Rufus s-a uitat atent la el pentru câteva secunde, apoi a 
zâmbit. Ce conta? Ce voiau zeii, voiau zeii și simplii muritori nu 
puteau face nimic pentru a schimba lucrurile. Singura 
certitudine era că prietenul lui avea să fie la numai câţiva pași în 
urma lui, atunci când Bersheba avea să conducă procesiunea 
spre noul templu al Drusillei, pe care Caligula îl inaugurase pe 
Colina Capitolină. lar asta era de ajuns. 

Cupido nu a mai stat decât puţin. După ce a plecat, Rufus s-a 
întors spre Livia cu un zâmbet, dar ea era concentrată asupra 
lucrului ei de mână și nu și-a ridicat privirile. ` 

Avea să o facă pe ea și pe împărat mândri. Incercări și o 
victorie. 


e Capitolul XXVIII 


Rufus a deschis uşile grajdului în dimineața următoare pentru 
a fi întâmpinat de un soare ce părea a fi fost anume creat 
pentru Drusilla. Strălucea cu mai multă intensitate, de parcă zeii 
l-ar fi lustruit în onoarea celui mai nou membru al Panteonului 
lor. Când a scos-o afară pe Bersheba, plăcile armurii ei 
ceremoniale licăreau ca o piele din aur și Rufus a știut că statuia 
Drusillei avea să orbească pe oricine avea să se uite la ea în 
această zi. 

Bersheba a avut cel mai bun comportament al său și și-a 
acceptat stânjenitorul echipament fără nici cel mai mic semn de 
răzvrătire. Când Callistus a venit la grajd la ceasul al cincilea 
pentru a-și da cu părerea, a ţâţâit dezaprobator și i-a indicat lui 
Rufus să lustruiască aici o articulaţie, colo o plachetă, dar Rufus 
a văzut că secretarul era aproape la fel de mânaru de elefant pe 
cât era el însuși. La rândul lui, Rufus, simțindu-se stânjenit în 
uniforma lui marțială de gardă, a trecut cu bine de inspecția lui 
Callistus și au fost gata. 

O mică escortă de pretorieni i-a condus la turnătorie, unde 
statuia Drusillei aștepta, deja ferm fixată cu frânghii și înfiptă 
bine într-un car cu patru roți, formidabil de bine întărit și decorat 
cu motivele de frunze aurii ale familiei imperiale. Rufus a 
înhămat-o pe Bersheba la car, și-a ocupat locul între umerii ei și 
ușile duble au fost trase în lături. 

Mulțimea începuse să se adune încă înainte de ivirea zorilor și 
nu era nici măcar unul printre ei care să nu fi anticipat ziua 
divinizării Drusillei cu lăcomia unui om flămând. Nu că toţi ar fi 
fost de acord cu ridicarea ei la rangul de zeitate; departe de 
asta. Mulţi simțeau în asta o violare a tuturor codurilor 
cunoscute, iar alţii se temeau de răzbunarea divină pentru 
insulta adusă ordinii stabilite. Dar ceea ce li se păruse a fi o 
eternitate, fuseseră legaţi de restricţiile draconice impuse de 
împărat pentru doliul surorii sale. De la moartea ei, a fi prins 
râzând, îmbăindu-te sau chiar cinând cu prietenii însemnase a 
înfrunta execuția instantanee. Astăzi, interdicțiile aveau să 
înceteze, iar imperiul avea să sărbătorească. 


Turnătoria era aproape de traseul procesiunii oficiale, lângă 
întretăierea dintre Nova Via și Via Sacra. Cei mai mulţi dintre 
spectatori se aflau deja pe locurile pe care și le aleseseră, dar 
un flux lent de întârziaţi încă își mai croia drum de-a lungul Viei 
Sacra, sperând să mai găsească puncte bune de observaţie de 
unde să poată avea o priveliște cât mai bună asupra 
împăratului. 

Rufus i-a dat Bershebei semnalul de pornire. Era obișnuită să 
tragă carul cu fânul ei, iar acum s-a aplecat înainte pentru a 
clinti greutatea carului cu statuia Drusillei la mijloc. Era 
extraordinar de zdravănă, dar cu toate astea Rufus se așteptase 
ca ea să se străduiască din toate puterile la confruntarea cu 
greutatea neașteptată a enormei statui din aur. A fost evident 
când a făcut primul pas că efortul era mult mai mic decât 
anticipase el, iar carul s-a urnit cu ușurință din loc, troncănind 
cu roţile sale ferecate în fier peste pietrele drumului. 

Nedumerit, Rufus s-a uitat peste umăr. Carul era solid 
construit, dar chiar și așa, ar fi trebuit să se încovoaie sub 
greutatea metalului preţios pe care îl purta. Nu părea posibil ca 
ceva care părea atât de greu să poată fi tras cu atâta ușurință - 
decât dacă... Aproape a izbucnit în râs. Era goală pe dinăuntru. 
Tributul împăratului adus surorii sale nu era decât o carapace 
goală pe dinăuntru. 

După ce au ieșit prin marile porţi duble de pe Nova Via, Rufus 
a bătut-o pe Bersheba pe umărul stâng și ea a cotit brusc, 
pătrunzând în strada cea largă. La început, ceea ce a atras 
privirile tuturor a fost elefantul împăratului, în toată măreţia sa 
împlătoșată. Apoi Rufus a auzit strigăte de uimire răsunând de 
ambele părți ale străzii, când mulţimea a realizat ce era în car. 

— Divina Drusilla! Uite, uite, este zeița! O zeiță din aur curat! 

Mulțimea s-a repezit spre ei, cei din spate împingându-i pe cei 
din faţa lor, dar Callistus nu lăsase nimic la voia întâmplării cu 
sora divină a împăratului. Două centuri complete de pretorieni 
erau aliniate de fiecare parte a drumului și acum și-au tras din 
teacă săbiile lor scurte, făcând mulţimea să se dea înapoi 
speriată, la adăpost de vârfurile lor ascuţite. 

Strigătele de uimire au sporit când Bersheba și-a urmat calea, 
cu pas măsurat, pe dinaintea coloanelor bogat ornate ale 
templului lui Jupiter Stator, pretorienii înaintând odată cu ea, de 
o parte și de alta, fulgerându-și săbiile la oricine ameninţa să se 


187 


apropie prea mult de nepreţuita încărcătură. La intersecția 
dintre Nova Via și Via Sacra aștepta împăratul, invizibil dinapoia 
perdelelor unui car aurit. În spatele lui, aranjaţi potrivit rangului 
și pe familii, aristocrația imperiului se întindea pe Clivus 
Palatinus. Consuli și guvernatori, senatori și generali, regi și 
prinți. Călătoriseră din întreaga lume pentru a fi aici în această 
zi, ca s-o vadă pe Drusilla pătrunzând în împărăţia nemuritorilor. 

Cupido era la locul lui, alături de carul împăratului, împreună 
cu mai mulţi luptători care formau garda imediată a lui Caligula, 
cu emblema lupului strălucind în lumina soarelui pe platoșele 
lor. Dincolo de car, Rufus l-a văzut pe Callistus umblând de colo- 
colo precum un șoarece cuprins de panică, agitându-se, 
repezindu-se în jur și îndreptându-se de spate. Bersheba a 
fornăit și secretarul imperial și-a pierdut pentru o clipă 
respiraţia, de parcă ar fi fost surprins să o vadă, făcându-l pe 
Rufus să se întrebe dacă nu cumva ajunseseră prea devreme. 
Dând din braţe, omuleţul a manevrat-o pe Bersheba cu statuia 
pe poziţie, în locul de onoare din fruntea procesiunii. Escorta 
pretoriană inițială s-a îndepărtat pentru a-și ocupa locurile 
printre camarazii lor care așteptau în lungul traseului la 
intervale de șase pași. 

Cu o ultimă cursă rapidă în lungul frontului, Callistus a tras 
adânc aer în piept și a dat ordinul de pornire. Cu inima 
tremurându-i, Rufus a pus-o pe Bersheba în mișcare. 

Întreaga Romă părea a fi înghesuită pe străzile 
supraaglomerate din jurul forului. Mulțimea de pe Via Sacra 
putea fi socotită la zeci de mii și oamenii se cățăraseră pe orice 
punct mai înalt de pe treptele templelor și printre statui. 
Înaintea lui Rufus, coloane de marmură fasonată marcau drumul 
la intervale egale, fiecare cu personajul ei solemn sculptat în 
vârf. De la înălțimea la care se afla, pe spinarea Bershebei, 
măreaţa stradă se vedea întinzându-se înaintea lui tocmai până 
la îngrămădirea masivă de birouri oficiale de la poalele Colinei 
Capitoliului. În apropiere, de fiecare parte, erau templele și 
clădirile publice care făceau ca aceasta să fie cea mai 
importantă stradă din Roma. Deja se apropiau de lunga faţadă a 
Casei Vestalelor. Dincolo de ea era Regia și templul Divinului 
lulius, cu podiumul lui de pe care uneori marii oratori atrăgeau 
mulțimi de sute, chiar mii de ascultători. 


Pe măsură ce Bersheba înainta cu răbdare, pas cu pas, 
mulțimea arunca cu petale de flori sub picioarele ei masive și 
parfumul lor îi umplea lui Rufus nările. Aclamaţii dintr-o mie de 
piepturi îi răsunau în urechi. Nu îndrăznea să se uite în spate, 
dar simţea prezenţa liniștitoare a lui Cupido în apropiere, ţinând 
pasul cu carul imperial în care Caligula stătea singur și nevăzut 
înapoia draperiilor de mătase. Asta era ziua Drusillei și împăratul 
voia ca nimic, nici măcar el însuși, să nu distragă atenţia 
poporului de la măreața figură din aur a surorii sale. 

Acum se apropiau de Rostrum lulium. Rufus a văzut ciocurile 
de abordaj distinctive, de la corăbiile capturate în bătălia de la 
Actium, ieșind în afară din zid, de o parte și de alta a nișei care 
adăpostea sanctuarul. 

Bersheba era exact în dreptul platformei când au atacat. 

Rufus se concentrase asupra splendorilor ce-l înconjurau și, la 
început, nu și-a dat seama ce se petrecea. Apoi, pe deasupra 
urletelor mulţimii, a auzit strigătul lui Cupido: 

— Gărzi, la mine! 

Priveliștea care i s-a înfățișat ochilor când s-a răsucit alarmat 
nu părea posibilă. Douăzeci de figuri sinistre au ţâșnit din 
mulțimea ce încă aclama și, cumva, au străpuns linia 
pretorienilor care stăteau gata să intervină. Fiecare om purta o 
mantie cu glugă din lână maronie, care îi acoperea faţa, și avea 
în mână o sabie trasă. Felul profesional în care ţineau armele îi 
indica drept soldaţi sau foști soldaţi și s-au îndreptat fără o 
vorbă spre carul aurit, cu o intensitate a hotărârii care le făcea 
intenţia inconfundabilă. Asasini! Încercau să-l ucidă pe împărat. 
Rufus a privit fără să-i vină a crede cum încă o duzină i-au 
urmat, tot netulburaţi. 

— Gărzi, la mine! 

Strigătul lui Cupido a fost mai ascuţit, mai disperat. De ce nu 
reacționau pretorienii care erau înșiruiţi în lungul drumului? 
Stăteau încremeniţi pe locurile lor, la fel de imobili ca statuile de 
pe plintele lor de marmură. 

Trei sau patru dintre ucigașii fără chip îi înconjuraseră deja pe 
fiecare dintre cei doisprezece oameni ai lui Cupido și încă și mai 
mulţi își făceau loc printre grupurile angajate în luptă, 
îndreptându-se înspre car. Lupta se domolea și se încingea iar, 
dar, cumva, Cupido a reușit să stea între asasini și împărat. 
Rufus a văzut sabia cea lungă fulgerând și un om a fost la 


189 


pământ, cu sângele ţâșnind abundent dintr-o tăietură la 
beregată. Dar a fost imediat înlocuit de un altul dintre 
personajele cu glugă și Rufus și-a dat seama că atacatorii 
încercau să-l îndepărteze pe Cupido de lângă car. 

Fără să stea pe gânduri, a sărit de pe spinarea Bershebei și a 
rupt-o la fugă înspre prietenul lui. 

— Aici, Cupido, a strigat el în timp ce fugea. 

Cupido i-a aruncat o privire rapidă și Rufus a recunoscut 
lumina bătăliei în ochii lui. Cu șanse sau fără, acesta era 
elementul natural al tânărului german, cu sabia în mână și cu un 
dușman înainte-i. Arma asasinului căzut zăcea la picioarele sale, 
și cu o mișcare rapidă a încheieturii mâinii, Cupido și-a folosit 
lama pentru a o trimite, cu mânerul înainte, prin aer în mâna lui 
Rufus. 

— Amintește-ţi ce te-am învăţat, a strigat el tăind cu sabia 
pentru a para o lovitură cu un zăngănit care i-a făcut lui Rufus 
urechile să-i ţiuie: ochii, beregata și boașele. 

Ordinul sumbru trebuie să fi răspândit frică prin inimile 
adversarilor lui, pentru că atacul lor a șovăit. A fost numai 
pentru o fracțiune de secundă, dar îndeajuns pentru a-i da lui 
Cupido o deschidere. A scos strigătul lui de bătălie și și-a înfipt 
sabia în gura personajului îndesat din centru, împrăștiind sânge 
când a retras-o tăind prin carne, lăsându-l pe om să se 
prăbușească precum o piatră. 

Rufus a reușit să se plaseze pe poziţie la dreapta lui Cupido, 
blocând accesul spre car exact când un alt grup de ucigași cu 
glugă au trecut prin linia pretorienilor. Încrederea relaxată a 
prietenului său îl ajuta să-și liniștească panica ce-i frământa 
stomacul, dar adevărul era că era îngrozit. A înghiţit greu și a 
încercat să se concentreze, când asasinul ce zăcea într-o baltă 
de sânge la picioarele lui s-a răsucit și a scos un țipăt gâtuit, 
înainte de a se cutremura o dată convulsiv și a rămâne 
nemișcat. 

Repetându-și instrucţiunile lui Cupido iarăși și iarăși în minte, 
Rufus și-a ținut sabia jos, cu vârful în sus, repezind-o cu mici 
zvâcnituri spre burtă și stomac, așa cum îl învățase gladiatorul. 
Nu părea foarte războinic, dar era destul pentru a-l ţine pe cel 
mai apropiat adversar al său la o distanță sigură. Rufus a zărit 
ochii atacatorului său de sub mantia cu glugă. Părea foarte 
tânăr și foarte speriat și dădea lamei ce zvâcnea mai mult 


190 


respect decât merita. La început, Rufus s-a întrebat de ce, apoi 
și-a amintit de uniforma pe care o purta. Pretorienii erau elita 
împăratului și printre cei mai bine antrenați soldaţi din imperiu. 
Adversarul lui trebuia să fi fost convins că se confrunta cu un 
veteran încercat în bătălii. 

Cupido lupta din greu, dar Rufus și-a dat seama că prietenul 
lui își folosea viteza și agilitatea pentru a se asigura că cei mai 
mulţi dintre asasini erau forțați să se confrunte cu el, mai 
degrabă decât cu amatorul neîndemânatic de lângă el. Încă un 
ucigaș a căzut sub sabia lui și supraviețuitorii au dat înapoi, 
curajul care îi adusese prin cordonul de pe marginea străzii 
începând să îi părăsească înaintea îndemânării căpătate în 
arenă a omului care îi înfrunta. 

— Carul! Nu uitaţi de ce suntem aici! 

Ordinul strigat a avut tonul disperării. Vocea a venit de sub 
gluga celui mai înalt dintre atacatori și i-a stârnit lui Rufus o 
amintire, însă înainte ca mintea să-i înceapă să o caute, asasinii 
s-au repezit asupra celor doi apărători cu săbiile ridicate. Cupido 
l-a străpuns pe unul dintre atacatori în piept și cumva a parat o 
sabie care venea repezită pieziș, cu un pumnal ce i-a apărut în 
mână asemenea unui obiect de recuzită în mâna unui scamator. 
Rufus a auzit zăngănit de fier în spatele lor și și-a dat seama că 
o bătălie similară se dădea și de cealaltă parte a carului 
împăratului, dar asta nu însemna nimic pentru el. El trebuia să 
se concentreze să rămână în viaţă. Apoi a venit un moment 
ciudat, când adversarul lui cel mai apropiat s-a dat înapoi și 
Rufus s-a trezit într-o oază de calm în centrul uraganului. 
Luptându-se să-și recapete suflul, a fost în stare să se uite în jur 
pentru întâia oară după multe minute. 

In ciuda faptului că erau depășiți numericește, lupii lui Cupido 
se ţineau bine. Trupuri zăceau în mormane împrejurul carului, 
unele nemișcate, altele răsucindu-se în chinurile morții, 
sângerând și gemând. Vizitiul împăratului fusese smuls de pe 
locul lui și tăiat în bucăți și una dintre iepele albe ca laptele 
înhămate la car zăcea căzută în hamuri, izbind violent cu 
copitele în pavaj și încercând să se ridice în picioare în ciuda 
suliței care îi străpungea burta. 

Uimitor, cordonul de pretorieni încă ţinea mulțimea pe loc, 
deși mai mulţi se uitau în jur alarmaţi și se întrebau în mod 
evident de ce nu primiseră ordinul de a se angaja în luptă. Cu 


191 


siguranţă, vedeau cum camarazii lor erau presați puternic, iar 
împăratul era în pericol mortal. Era nedrept, a simţit Rufus, că el 
și Cupido păreau a face cea mai mare parte a trebii. 

Lucirea unei lame a spart vraja și Rufus s-a lăsat în jos pentru 
a permite loviturii de secerare care i-ar fi luat capul de pe umeri 
să treacă inofensiv pe deasupra lui. Apoi bătălia s-a încins iarăși 
și de-acum lupta ca să-și salveze viaţa. 

Acum, adversarul lui era mai mare și mai puternic și nu avea 
nimic din prudența tânărului temător cu care se confruntase mai 
devreme. A fost forțat să se retragă centimetru cu centimetru 
până când s-a împiedicat de picioarele unui rănit ce se târâse 
printre roțile carului, la adăpost. Lumea s-a întors cu susul în jos 
când a căzut pe spate și, pentru o clipă, a zărit imaginea unui 
chip cu ochii măriţi înapoia ferestrei carului. A gemut când 
atacatorul lui i-a proptit în piept o sanda cu ţinte și l-a folosit ca 
pe o platformă - pentru a se pune în poziţie ca să-și rotească 
sabia și să izbească în modelul cu frunze de aur al ușii carului. 
Rufus s-a simţit strivit și, instinctiv, și-a repezit sabia în sus. A 
simţit un moment de rezistenţă, după care a urmat un salt 
înapoi, când omul de deasupra lui a scos un țipăt strident și s-a 
răsucit, simțind cum vârful ascuţit i se înfingea în trup. Îngrozit, 
Rufus și-a eliberat lama și a fost recompensat cu un urlet de 
agonie. In același timp, un potop de lichid cald i s-a împrăștiat 
peste faţă și piept, iar asasinul s-a prăvălit pe o parte. 

S-a simţit brusc foarte obosit, dar Cupido era încă angajat în 
luptă la câţiva pași depărtare și s-a forțat înapoi pe picioare, 
folosindu-se de roata carului pentru sprijin. Vedea că lupta era 
pe sfârșite. Pretorienii care îi lăsaseră fără împotrivire pe asasini 
să treacă prin cordonul lor se treziseră în cele din urmă din 
letargie și șase sau șapte dintre ucigași se luptau să scape din 
mâinile lor. 

Cupido a expediat o lovitură scurtă unuia dintre adversarii săi 
încă supraviețuitori și omul s-a îndepărtat învârtindu-se, cu 
sângele gâlgâindu-i din gât. Asta l-a lăsat în luptă numai pe 
bărbatul cel înalt - conducătorul care strigase ordinul. Lupta 
bine, cu îndemânarea unui experimentat mânuitor al sabiei, dar 
nu se putea nici pe departe măsura cu un fost gladiator. Cu o 
răsucire a lamei, Cupido i-a smuls omului sabia din mână și a 
trimis-o învârtindu-se prin aer. Și-a proptit vârful sabiei în 


192 


beregata asasinului și l-a forțat pe om să îngenuncheze, după 
care, cu o altă mișcare rapidă, i-a aruncat gluga pe spate. 

Rufus a simţit că i se oprește respiraţia. 

Lucius. 

— Ucide-mă. 

Nu a fost o rugăminte - era prea mândru pentru asta. 
Cuvintele i-au fost adresate lui Cupido, dar privirile lui Lucius 
erau aţintite în ochii lui Rufus. Își știa soarta în cazul în care 
cădea în mâinile torționarilor împăratului. 

— Ucide-mă, a repetat, iar Rufus a știut că unul dintre numele 
strigate atunci când fierul înroșit avea să fie aplicat iarăși și 
iarăși avea să fie al lui însuși. 

Cupido a auzit și el cuvintele, dar își cunoștea datoria, iar ea 
nu era să ofere o moarte îndurătoare unui om care tocmai 
încercase să-l ucidă pe împărat. Și-a luat sabia de la gâtul lui 
Lucius. 

— Soarta ţi-a a fost scrisă în momentul în care ai trecut linia 
gărzilor. Cum de-ai făcut asta? Are să fie prima întrebare pe 
care au să o pună și am să fiu interesat să-ţi aud răspunsul. 
Pentru că ai să răspunzi, prietene. Viteji sau lași, întotdeauna 
dau răspuns. 

Lucius și-a lăsat ochii în jos, dar nu înainte ca Rufus să 
recunoască disperarea din ei. 

— Fii atent, are un pumnal. 

Vorbele au ţâșnit înainte să-și dea seama că el le rostise. 
Cupido a făcut un pas înapoi și sabia i s-a înălţat, dar Rufus a 
fost cel care s-a mișcat primul, înfingându-și lama adânc în 
pieptul lui Lucius. Tânărul tribun a deschis gura ca și cum ar fi 
avut ceva important de spus, dar un potop stacojiu i-a umplut-o 
și s-a prăbușit în faţă, smulgându-i lui Rufus sabia din mână. 

Rufus s-a întors, ca să privească în ochii acuzatori ai lui 
Cupido. 

— Nu era niciun pumnal. 

Rufus a scos cuțitul ornamentat pe care Lucius i-l dăduse sub 
copacul din grădina Drusillei. Folosindu-l pe Cupido pentru a-și 
masca mișcările de privirile ocupantului carului, s-a aplecat și a 
pus arma între degetele fără viaţă ale lui Lucius. 

— Acum e. 

Cupido l-a privit aspru, dar nu a făcut nimic pentru a-l opri. 

— Vorbim despre asta mai târziu. 


Un muget care a făcut aerul să se zguduie i-a reamintit lui 
Rufus că o abandonase pe Bersheba. Pășind cu greutate, s-a 
îndreptat înapoi spre elefant, trebuind să treacă pe sub privirile 
șocate ale consulilor și ale senatorilor care urmăriseră lupta cu 
groază neputincioasă. Privirea i-a surprins-o pe cea a unchiului 
împăratului. Claudius clipea nervos, ca o bufniţă bătrână 
surprinsă de lumina strălucitoare a soarelui. 

— Trimiteţi după Nestor și spuneţi-i să-și aducă cele mai 
cumplite instrumente. 

Ordinul strigat a fost însoţit de un zdrăngănit, când Caligula a 
izbit cu picioarele ușa carului, cu faţa aproape stacojie de furie 
și frică stăpânită. 

— Vom pune triunghiul și forja aici, în plină vedere, și Roma 
va vedea cum îi răsplătește împăratul pe cei care au vrut să-i 
facă rău! 

Rufus s-a cutremurat, dar și-a continuat drumul. Nestor era 
cel mai experimentat și mai rafinat călău al lui Caligula. A fost 
imaginaţia lui sau chipul lui Caligula s-a albit puţin la rostirea 
numelui? 


194 


e Capitolul XXIX 


Ucisese un om. Nu, ucisese doi oameni. 

Aerul pe care-l respira părea a fi în mai mare măsură un 
privilegiu acum, după ce îl jefuise pe Lucius de darul de a-l simţi 
umplându-i plămânii. Dar cu toate astea, faptul în sine al 
morţilor administrate părea să-l micșoreze în propriii lui ochi. 
Așa se simțea Cupido de fiecare dată când părăsea arena? 
Trăise el această senzaţie de gol, de parcă o parte anume a 
omului ce murise luase cu ea un element esențial din ucigașul 
său? 

Rufus stătea la masa din lemn nefinisat. Petrecuse un ceas la 
o fântână publică, încercând să-și spele sângele de pe piele și 
de pe haine, dar acesta părea a lăsa o urmă de neșters. Din 
când în când, își trecea degetele absent peste petele de pe braţ 
pe care numai el le putea vedea. Livia își privea soţul cu 
îngrijorare. Auzise de încercarea de asasinat, dar nu detaliile. 
Vedea că era afectat de cele ce se întâmplaseră și voia să-l 
liniștească, dar Rufus crease o barieră în jurul lui pe care ea nu 
o putea străpunge. 

Avea și un alt motiv pentru care voia să stea de vorbă cu el. 
Avea știri, la rândul ei. Dar avea să vină și timpul potrivit. 

În cele din urmă, Rufus a spart tăcerea. 

— De ce au făcut-o? 

— Cine? 

— Lucius trebuie să fi știut că avea să dea greș. A fost de 
parcă se așteptase ca gărzile să stea deoparte. Unii dintre ei au 
făcut-o, dar nu Cupido. Nu eu. 

— Cine este Lucius? 

— L-am ucis eu. Cred că mi-ar fi putut fi prieten, dar i-am 
străpuns inima cu sabia și a murit mulțumindu-mi pentru asta. 

A clătinat din cap și s-a uitat la ea cu ochi goi. 

— l-am ucis pe amândoi pentru a-l salva pe împărat. 

Liviei i s-au luminat ochii. 

— L-ai salvat pe împărat? 

Rufus s-a uitat la ea cuprins de confuzie. Îi era greu să-și 
amintească detaliile. Totul se întâmplase atât de repede. 


195 


Uimitoarele figuri pe care le făcea sabia cea lungă a lui Cupido 
când tăia aerul, cumplita certitudine atunci când îi vâra vârful 
într-o nouă victimă. Privirea acuzatoare. Fusese acela Cupido 
sau Lucius? 

— Cupido a fost. Cupido l-a salvat pe împărat. 

— Și tu? 

— Da. Și eu. 

— Atunci, va fi o recompensă. 

Rufus a ieșit din încăpere pentru a sta cu Bersheba... și a-l 
aștepta pe Cupido. 

(J 

Cupido care a venit la grajd în zorii zilei următoare era 
aproape altcineva decât tânărul pe care el îl urmărise uluindu-și 
adversarii în arenă sau chiar ucigașul cu ochi duri, alături de 
care luptase în umbra lui Rostrum lulium. 

Gladiatorul s-a împiedicat în ușa grajdului și ar fi căzut între 
picioarele Bershebei dacă Rufus nu s-ar fi repezit să-l prindă. 
Ochii îi erau lucioși și respiraţia îi era grea de mirosul vinului 
roșu și tare, servit în cele mai proaste cârciumi. Rufus a încercat 
să-l sprijine și l-a condus prin grajd spre spaţiul unde se putea 
sta, dar gladiatorul s-a scuturat de el, bolborosind ca pentru el 
însuși. 

— Am fost trădați. 

Rufus a deschis gura pentru a răspunde, apoi s-a gândit mai 
bine și a renunţat. 

Cupido a clipit spre el și și-a apropiat faţa de a lui, de parcă ar 
fi avut probleme cu ochii. 

— Pretorienii au fost păcăliţi, a pronunţat el cu greutate, plin 
de ciudă. Păcăliţi! Un ofiţer legionar de la palat s-a dus la barăci 
și l-a avertizat pe centurionul care era la comanda garzii că 
împăratul ordonase un test pentru a distra mulțimea. Trebuia să 
spună oamenilor lui să stea și să lase să treacă anumiţi oameni 
- anumiţi oameni care puteau fi identificaţi prin glugile lor. 

Rufus a tresărit, iar gladiatorul a continuat. 

— Centurionul a fost surprins, dar asemenea lucruri se mai 
întâmplaseră în trecut. Era un bun ofiţer și a cercetat ordinul cu 
atenţie. A recunoscut mâna, care era a lui Callistus, secretarul 
împăratului, și contrasemnătura lui Cassius Chaerea, de la 
gardă. Așa că a dat ordinul. 

Cupido și-a scuturat capul pentru a și-l limpezi. 


— Firesc, ordinul era contrafăcut. Ce ar mai vrea el acum să fi 
fost mai bănuitor, dacă nu este deja mort. 

— Ofiţerul legionar? 

Rufus a vorbit pentru întâia oară, știind deja răspunsul la 
întrebare. 

— Lu - arrgh. 

Se lupta pentru aer în timp ce o mână ca un clește de fier îi 
strângea beregata. 

— Da, Lucius. Lucius, care l-a trădat pe împărat. Lucius, care 
ar fi putut să condamne încă o sută sau încă o mie, dacă ar fi 
trăit. Lucius... pe care... tu... l-ai ucis. 

Cu ultimele câteva cuvinte, degetele s-au strâns mai puternic 
în jurul beregatei lui Rufus și mâna l-a ridicat în sus până când 
picioarele au început să i se bălăbănească deasupra podelei. 
Rufus a încercat să vorbească, să explice, să se roage pentru 
viaţa lui, dar nu a putut să îngaime niciun cuvânt. La început 
vederea i s-a încețoșat, apoi i s-a șters... 

S-a simţit zburând prin aer și pentru o secundă chiar a crezut 
că fusese chemat la zei, înainte ca zborul să se termine cu o 
trosnitură și un zgomot de oase izbite unele de altele. 

A deschis ochii și l-a văzut pe Cupido zăcând prăbușit într-un 
morman de paie în apropiere de ușa grajdului și pe Bersheba 
aplecată asupra lui cu trompa legănându-se ameninţător. Era 
ceva în atitudinea ei care i-a spus că se pregătea să pășească 
înainte și să-l zdrobească pe gladiator sub tălpile ei masive. 

— Ușor, fetițo, a hârâit el, frecându-și beregata. Ușor. 

S-a târât până la trupul inert și i-a ridicat lui Cupido capul, 
găsind cu degetele o umflătură pronunţată în spatele urechii 
stângi, sub părul auriu. Și-a ridicat privirile pentru a o descoperi 
pe Livia aplecată deasupra lor, cu mâinile protejându-și 
stomacul și cu ochii larg deschişi de spaimă. Impreună, l-au dus 
și l-au așezat pe Cupido pe pat, apoi au așteptat. 

Cupido a deschis ochii după două ore, dar era limpede că nu 
știa unde se află sau cum de ajunsese acolo. Rufus a adus apă 
din bazin și gladiatorul a băut-o, stând pe pat în capul oaselor. 
Și-a ridicat capul și privirea pe care i-a aruncat-o lui Rufus era 
bântuită de demoni ce nu puteau fi explicaţi de evenimentele la 
care fuseseră martori împreună. 

Apoi, pe un ton lipsit de emoție, le-a spus despre răzbunarea 
lui Caligula. 


197 


— Mai întâi au rupt picioarele asasinilor supraviețuitori, ca să 
vină plecaţi înaintea împăratului. Nu doar o ruptură, ţine cont, ci 
zdrobite de sus și până jos cu bare de fier, ca să nu existe nicio 
posibilitate să mai umble vreodată... După ce s-a făcut asta și ei 
se zvârcoleau pe pământ sub el - pentru că îi aduseseră tronul, 
să poată vedea spectacolul mai bine - l-au luat pe primul și l-au 
atârnat de triunghi. Era un tânăr bine făcut și chipeș... 

Rufus și-a amintit ochii speriaţi de sub glugă și s-a întrebat 
dacă era adversarul pe care îl înfruntase el. 

— Împăratul a glumit că ar fi putut fi preferatul doamnelor. 
Apoi i-a ordonat lui Nestor să-i îndepărteze bărbăţia, din 
moment ce nu avea să mai aibă nicio nevoie de ea. Nestor a 
făcut asta cu o singură tăietură de lamă și vaietele tânărului îţi 
înghețau sângele. Nu au fost niciun fel de întrebări, înțelegetți 
voi, pentru că asta nu a fost decât încălzirea, pentru cei care se 
uitau și-și așteptau rândul. 

Caligula se  sfătuise cu Nestor privitor la următorul 
amuzament, în timp ce tânărul sângera mortal la câţiva pași de 
el. 

— Când l-au adus pe următorul, omul deja se bâlbâia de 
groază, iar când Nestor i-a pus instrumentele în față - cârligele, 
foarfecii și țţepușele din fier - a început să se milogească și să 
promită să spună tot, fără să fie nevoie să pună focul pe el. Așa 
că scribii au notat numele și datele și toate detaliile trădării. 
După ce a dat tot ce știa, a mulţumit împăratului pentru mila lui, 
dar împăratul l-a întrebat, rezonabil, cum putea să fie sigur că 
asta era tot, de vreme ce nu fusese pus la încercare. N-ar fi 
putut el, de pildă, să fi omis numele mamei sau al surorii lui, din 
dragoste și compasiune? lar asasinul nu a avut niciun răspuns, 
pentru că nimeni nu ar fi avut. Așa că au pus fierul încins pe el, 
oricum, și a murit încă înșirând numele celor pe care îi iubea... 
Și a continuat tot așa. Fiecare a dat o serie de nume și încă una 
și când ei nu au mai avut nume, împăratul le-a sugerat el, cu 
solicitudine, altele: nume de aristocrați și de cavaleri, cu 
pământuri și averi pe care aveau să le cedeze împăratului, 
pentru a-și dovedi loialitatea sau pentru a-și salva viețile. Când 
nu au mai fost asasini, i-au adus pe primii dintre bărbații și 
femeile pe care ei îi trădaseră și așa mai departe și mai departe 
și mai departe. Toată după-amiaza și până în noapte au tot 


198 


tipat, uneori câte unul singur, spre sfârșit câte doi și câte trei 
deodată... 

— O singură dată a arătat împăratul compasiune, într-un fel. 
Când au adus-o pe actrița Quintillia la triunghi, era frumoasă, 
probabil că cea mai frumoasă femeie din Roma. A fost vitează. 
Ai fi surprins cât de mulţi dintre ei au fost viteji, la început - dar 
Nestor își cunoaște meseria și a văzut o oportunitate în chiar 
frumusețea ei. l-a îndepărtat-o bucăţică cu bucăţică și ea tot nu 
a răspuns. Așa că a făcut lucruri despre care nu am să vorbesc 
aici, iar curajul ei a fost atât de mare, încât împăratul a început 
să lăcrimeze și a pus să fie coborâtă. Nu a putut să stea în 
picioare, dar el a îngenuncheat alături de ea și i-a pus în mână 
opt sute de mii de sesterți, de parcă asta ar fi fost destul să-i 
cumpere frumuseţea înapoi. 

Cupido a închis apoi ochii și a adormit. Când s-a sculat, 
înainte de răsărit, pentru a se întoarce la barăci, Rufus l-a 
condus până la ușă. 

— Ar fi trebuit să-l lăsăm să moară, Cupido? Gândește-te câte 
vieți ar fi fost salvate, câtă suferinţă ar fi fost evitată. 

Faţa gladiatorului era ascunsă în întuneric atunci când a 
răspuns și Rufus nu i-a putut citi expresia. 

— Dacă l-am fi lăsat să moară, asta ar fi putut salva o mie de 
vieţi, Rufus, dar nu pe ale noastre și nici pe a Liviei și nici pea 
copilului pe care îl poartă. 

Rufus a crezut că a auzit greșit. 

— Copil? 

— Tu chiar ești atât de orb? 

Rufus a clătinat din cap. Nu se putea. Era prea tânăr. Nu era 
gata. Și-a amintit propria lui copilărie, dinainte de Fronto și 
dinainte de Cerialis. Bătăile și foamea. Ce drept avea el să 
aducă un copil la o viaţă de sclavie? 

Cupido s-a întors spre lumină și i-a pus o mână pe umăr. 

— Viaţa era mult mai simplă în arenă. 


e Capitolul XXX 


După ce Cupido a plecat, Rufus s-a întors în grajd și a trecut 
pe lângă Bersheba, spre locul unde aștepta Livia. 

— Este adevărat? a întrebat el. 

— Da, a recunoscut ea, surprinsă că știa fără să i se fi spus. 
M-am consultat cu Galla, care înțelege lucrurile astea. Vremea 
mea va sosi în primăvară. Avem multe de făcut. 

Ochii îi străluceau și l-a luat de mână și l-a dus la pat, unde au 
făcut dragoste pentru întâia oară după multe nopţi. Când au 
terminat și Livia a început să pălăvrăgească despre planurile și 
speranțele ei pentru copil, Rufus a atins-o cu nasul pe gât... șia 
încercat să-și elibereze mintea de imaginea Aemiliei. 

A încercat să se obișnuiască cu noul lui statut, dar mintea i se 
învârtea într-o cursă dementă de îndoieli și temeri. Erau atât de 
multe de cântărit, atât de multe pe care nu le știa. La cine se 
putea duce? Nu la Cupido, care în felul lui era la fel de naiv ca și 
Rufus însuși în acest domeniu. Sigur că nu la Narcissus. Nu 
exista decât un singur răspuns. 

Fronto. 

e 

Cupido a aranjat întâlnirea pentru trei seri mai târziu, la 
depozitul de unde Rufus aducea de obicei fânul Bershebei. 
Rufus încărca fânul în car atunci când lucirea torțelor pe pavajul 
umed l-a avertizat că se apropia cineva. Era negustorul de 
animale, însoţit de doi bărbaţi care aveau toată reținerea 
prudentă și încrederea bazată pe mușchi a gărzilor de corp. 

Rufus a dat fuga să-și strângă vechiul prieten în braţe, dar 
plăcerea i s-a destrămat repede. Fronto se schimbase și nu în 
bine. Nu doar albul părului ce i se rărea și barba încâlcită sau 
liniile adânci ce-i brăzdau obrajii îl făceau să pară mai bătrân. 
Masivitatea - care înainte îi amintea lui Rufus atât de mult de un 
urs - se topise, lăsând numai coaja emaciată a omului pe care îl 
știa el. Mâinile care îl strângeau tremurau ca stuful în bătaia 
unui vânt puternic. 

Dar Fronto tot mai avea ceva din vechea scânteiere. 


200 


— Așadar, ăsta este motivul pentru care mi te-a luat 
împăratul, a spus el arătând cu mâna înspre Bersheba, care 
stătea cuminte în faţa carului. Dacă aș avea câteva ca ea, nu aș 
avea nici jumătate din grijile pe care le am acum. Poate mi-ar 
vinde-o? Ai putea veni și tu, desigur. Nu? Nu, nu cred că arvrea. 
Nu-i nimic, nu-i nimic. Ne descurcăm noi cumva. 

— Atât de rău îţi merge afacerea? 

Tonul lui Rufus i-a trădat îngrijorarea. 

— Eram sigur că până acum aveai să fii un om bogat. 

— A, sunt destul de bogat, a răspuns Fronto cu mândrie. Dar 
succesul a adus și poveri, nu numai răsplată. Poveri pe care 
niciodată nu mi le-aș fi putut imagina. 

— De-asta trebuie să fii urmat peste tot de o pereche de 
gladiatori obosiţi și bătrâni? Uită-te la ăla. Cupido l-ar strivi cum 
ar strivi Bersheba un fluture. 

— Da, presupun că ar face-o. Dar chiar și Cupido, cu marele 
lui talent, a fost până la urmă anulat de omul ăla. 

— Omul ăla? 

— Împăratul. Mă tem că are ceva cu mine sau, mai exact, a 
fost făcut să aibă ceva împotriva mea. Protogenes are spioni 
peste tot. Orice ating, toate înțelegerile pe care le fac, totul este 
înregistrat în sulurile alea două pe care le poartă întotdeauna cu 
el. 

Rufus a clătinat din cap. 

— Dar asta nu ar trebui să te îngrijoreze. Tu ai fost 
întotdeauna cinstit în afacerile pe care le-ai încheiat. 

— Poate, cine știe. Am luat vreodată pe un leu mai mult decât 
făcea sau am vândut vreodată o antilopă despre care știam că 
era vătămată? Da, probabil că da. Dar la fel au făcut toţi și am 
râs cu toţii despre asta la vreun pahar de vin. lar acum... 

— Acum? 

Fronto a coborât glasul și Rufus a văzut că se străduia să 
evite să se uite înapoi peste umăr, ca un actor prost într-una 
dintre interminabilele drame jucate la teatrul lui Pompei. 

— Acum am de-a face cu creaturile lui Caligula, Protogenes și 
cei ca el. Put de corupți ca un bivol în rut și mirosul rămâne, 
Rufus. Ori de câte ori mă aflu în preajma lor, mă întorc acasă și 
mă frec pe corp până îmi dă sângele, dar tot simt duhoarea aia 
în nări. O miros și acum și îmi face greață... Împăratul are o 
poftă nestăvilită de jocuri. Poate să se uite la o sută - nu, la cinci 


201 


sute - animalele mor, dar el tot nu este satisfăcut. Și cine 
trebuie să înlocuiască animalele alea și multe altele ca ele? 
Fronto. 

S-a plesnit cu palma pe piept. 

— Tu înţelegi cât de dificil este să găsești animale bune la ora 
actuală? Dar eu, Fronto, întotdeauna reușesc să găsesc o sursă 
și, pentru că am acordul împăratului, furnizorii nu au de ales și- 
mi vând mie. Este o putere pe care nu am mai cunoscut-o 
niciodată până acum. Dacă aș fi avut-o cu zece ani în urmă, 
acum aș fi cel mai bogat om din Roma. 

— Și acum? a repetat Rufus. 

— Acum, fiecare înţelegere pe care o închei trebuie să fie 
garantată de Protogenes sau de unul dintre sclavii lui. Banii 
merg direct din visteria împăratului la vânzător, iar eu îmi 
primesc partea mai târziu. 

— Și Protogenes te înșală? 

— Surprinzător, nu, a admis Fronto. Primesc ce mi se 
datorează și uneori chiar ceva mai mult, probabil un bonus sau 
mai probabil ca să-mi cumpere tăcerea, deși niciodată nu este 
spus nimic. Dar dintr-o dată, oamenii mă evită. Prietenii vechi 
nu mi se mai uită în ochi. Aud șoapte. Fronto este un hoţ. Fronto 
e un șmecher. Am fost până și ameninţat, Rufus, ameninţat cu 
moartea, de-aia acum merg întotdeauna însoţit. Cred că 
Protogenes și gașca lui îi înșală pe furnizori la un capăt și pe 
împărat la celălalt. Cu toate animalele care vin din întreaga 
Africă, ăștia trebuie să facă averi, iar la mijloc este onoarea 
mea. 

Rufus a cântărit asta pentru un moment. 

— Dar tu ești cheia pentru vânzările lor; este în interesul lor 
să te protejeze. Nu să te amenințe. 

— Nu, amenințările vin din partea furnizorilor pe care i-au 
înșelat cu sute de mii de sesterți și care cred că eu sunt de vină. 
Dar să mă protejeze? Nu știu. Poate am vorbit prea mult faţă de 
cine nu trebuia. Nemulţumiri. Acuzaţii. 

Ah, ce-ai făcut, bătrânul meu prieten, s-a gândit Rufus, și cum 
poţi să mai ieși din haznaua asta? 

— Împăratul trebuie să afle, a spus el. 

Ochii lui Fronto s-au mărit de spaimă. 

— Nu. Nu. Nu se poate. Dacă Protogenes ar avea cea mai 
mică urmă de bănuială că am de gând să-l denunț, aș fi mort 


202 


înainte să mai apuc să mai trag o dată aer în piept. Nu ai auzit 
cum l-a distrus pe Proculus? lar Proculus a fost senator, nu doar 
un biet comerciant. Protogenes l-a condamnat ca trădător chiar 
între zidurile curiei, iar bietul om a fost sfâșiat de colegii lui. 

— Atunci, denunţul nu trebuie să vină din partea ta, a spus 
Rufus. 

Pentru un moment, afirmaţia a rămas în aer, înainte ca Fronto 
să îi înțeleagă adevărata semnificaţie. 

— Nu îţi dau voie să o faci, a spus el. 

Acesta care vorbea era vechiul Fronto și comanda era înapoi 
în vocea lui. 

— Tu crezi că ţi-aș cere să te pui tu însuţi în pericol pentru 
mine? Mi-ai fost ca un fiu, Rufus. Îmi doresc numai să-ţi fi fost 
mai mult ca un tată. Dar această datorie de tată o accept. Fiul 
meu nu va muri înaintea mea și stă în puterea mea să previn 
asta. 

Rufus s-a luptat cu emoția și pentru un timp au rămas în 
tăcere, în cele din urmă, Fronto a spus: 

— Dar iată că uit. Tu ai fost cel care m-a chemat aici. Ce voiai 
de la mine? N-am să-ți refuz nimic. Moștenirea ta este încă la 
adăpost. 

Rufus i-a zâmbit. Cum putea el să mai adauge încă o povară 
greutăţii deja purtate de acest om? 

— A, nimic important. Nu voiam decât să te mai văd. 


203 


e Capitolul XXXI 


Rufus aştepta convocarea ce avea să-i aducă răsplata de care 
se temea pentru rolul avut în salvarea de la moarte a 
împăratului. Dar - dacă îi remarcase prezența în timpul apărării 
carului aurit - împăratul nu a dat niciun semn în acest sens sau, 
mai probabil, a privit-o ca pe nimic mai mult decât datoria lui. 
Intre timp, Caligula a umplut celulele de dedesubtul palatului 
până la refuz, iar paloarea morţii ce atârna peste Palatină 
creștea cu mai multă intensitate, cu fiecare zi care trecea. 

Rufus și Livia au intrat într-un ritm domestic ce avea în centrul 
lui pe copilul care creștea în pântecele ei și o irita până la a nu 
mai fi în stare să se concentreze. Rufus se ţinea după ea prin 
casă, atunci când Livia făcea curățenie sau gătea, oferindu-se 
ba să îndeplinească sarcina asta, ba să ajute cu treaba cealaltă, 
până ce ea, frustrată, începea să ţipe la el. Tensiunea dintre ei 
în patul lor cel strâmt însemna că Rufus își petrecea tot mai 
multe nopţi alături de Bersheba. 

Într-o noapte, Rufus stătea întins fără să doarmă, îngropat în 
fân în partea din spate a grajdului, când a auzit zăngănit de 
lanțuri. Bersheba a scos un fornăit pe care Rufus l-a recunoscut 
drept salutul ei de bun venit adresat cuiva cunoscut. La început, 
s-a temut că era Cupido, a cărui experienţă cu dreptatea lui 
Caligula la templul lui lulius crease conflicte între datorie și 
onoare, ce îl făceau din ce în ce mai imprevizibil. Dar vocea 
egală care a ajuns până la el în fundul grajdului nu era în latina 
cu accent german a gladiatorului. 

Claudius revenise. 

Rufus a rămas ca mort cât timp unchiul împăratului s-a 
adresat audienței sale lipsite de reacţie. Era periculos de 
indiscret. 

— Ce a făcut Roma de trebuie să se distrugă de una singură 
în acest fel? Cei mai străluciți și mai buni dintre noi au fost 
trimiși la secure și ţepușă, în timp ce șacalii împăratului se 
întrec în a afla care dintre ei poate fi cel mai crud sau cel mai 
ticălos. 

A scos un oftat adânc. 


204 


— Tot ce am pus la cale, toate stratagemele și schemele, sunt 
amenințate de impetuozitatea tinereţii. De câte ori le-am spus 
că o singură ocazie și numai una are să fie oferită pentru a face 
să se împlinească ceea ce este atât de imperativ? Și totuși, ei au 
aruncat totul într-un joc lipsit de speranţă, pe care împăratul l-a 
înecat isteric în sânge. De ce? Lucius nu a fost deloc prost; nu ar 
fi acţionat făra garanţii. Dar cine i le-ar fi putut da? Bassus poate 
că ar fi avut posibilitatea, dacă nu ar fi fost atât de prost! 
Vinovat sau inocent, nu a avut nicio importanţă pentru soarta 
lui, de vreme ce a murit sub ochii tatălui său. Asiaticus? Nu. 
Aspiraţiile noastre merg paralel: revenirea la republică, însă prin 
mijloace  neviolente; conducere democratică, nu dictat. 
Pomponius avea mijloacele, dar nu motivul. Narcissus? Sigur, 
nu. Și totuși, pot eu să mă încred chiar și în Narcissus, care este 
inițiat și în cele mai intime gânduri ale mele, când el ia aceste 
gânduri și le folosește în propriul lui avantaj cu fiecare ocazie? 
Dacă nu Narcissus, atunci, cine? 

S-a oprit pentru un moment și Rufus aproape i-a putut simţi 
puterea minții  descompunând problema în părţile «i 
componente. 

— Chaerea, a anunţat el, mulțumit de propria lui agerime. Da, 
Cassius Chaerea sau, mai probabil, cineva acţionând în numele 
lui. Probabil că semnătura lui pe ordinul de a-i opri pe pretorieni 
să intervină când asasinii au atacat nici nu a fost contrafăcută, 
de fapt. A fost afectat într-o asemenea măsură de batjocura 
permanentă a împăratului, încât a fost purtat dincolo de furie, 
până la a fi orbit de ură. El este cel care l-a convins pe Lucius că 
poate ataca fără teamă de pedeapsă. lar când fapta era 
săvârșită, cine avea să se înalțe deasupra inteligenţei și a 
puterilor lui, deasupra sângelui și a abilității? Cine să ia mantaua 
lui Caesar ca s-o mânjească fără putinţă de răscumpărare, dacă 
nu este deja mânjită dincolo de asta? De ce, Cassius Chaerea, 
comandant loial al gărzii? Și unde se află el acum? Băgat până 
la coate în sânge, în locul unde este cel mai vizibil și de cea mai 
mare utilitate pentru împăratul lui. Și totuși, chiar în timp ce își 
împlinește datoria, tremură în sinea lui ca nu cumva următorul 
nume țipat de pe triunghi să fie al lui însuși. Pentru că și el a 
fost trădat, altfel de ce au luptat gărzile germane când ar fi 
trebuit să fugă? Un singur om s-a aflat în poziţia de a asigura 
acel rezultat și un singur om va profita de pe urma lui. 


205 


S-a oprit iarăși și când a reluat era limpede - din schimbarea 
produsă în vocea lui - că acum i se adresa direct Bershebei. 

— Intreaga forță rebelă a neamului tău zace în tine. Și totuși, 
în ciuda acestei puteri, ce ești tu dacă nu un ornament care să 
reflecte puterea stăpânului tău? Dar, în timpuri trecute, ai fost o 
încercată armă de război, o campioană a câmpului de bătălie. Fii 
recunoscătoare că stăpânul tău nu te-a folosit în acest chip sau 
și mai rău. Deocamdată nu și-a îndreptat mintea în acea 
direcţie, dar ar putea ajunge acolo. Numai dacă? Ce-ar fi dacă, 
din cine știe ce întâmplare, tăria ta ar fi folosită nu pentru, ci 
împotriva lui? Ar putea supravieţui Caesar forței îmbrățișării tale 
sau greutăţii trupului tău peste al lui? Gândește-te, puternico: 
un imperiu ar putea depinde de asta. 

Când ușa s-a închis în urma lui Claudius, Rufus era deja 
scăldat de o sudoare rece. Numele pe care le auzise erau dintre 
cele mai puternice și mai influente din Roma. Și iată făcută 
dovada trădării lor. Dovada trădării lui Claudius. Voia să-și 
scoată din minte tot ceea ce tocmai auzise, dar indiferent cât de 
mult se străduia, cele auzite îi rodeau creierul. Așa că a făcut 
singurul lucru posibil. Le-a pus deoparte într-un compartiment 
dinăuntrul capului său, unde aveau să rămână până când aveau 
să poată fi folosite ca monedă de schimb - dacă nu voia să 
simtă mușcătura lamei călăului. 

Cu puţine însărcinări oficiale și cu o nevastă care voia să aibă 
prea puţin de-a face cu el, Rufus și-a petrecut fiecare moment 
de veghe al săptămânilor care au urmat gândindu-se la cum îl 
putea ajuta pe Fronto. Ştia că nu era decât o singură persoană 
la care se putea duce, dar se putea încrede în el când nici măcar 
stăpânul lui nu putea? Nu exista decât un singur mod de a afla. 
A pus o cârpă albă pe ușa Bershebei, iar a doua zi a pornit-o 
spre mica fântână. 

Narcissus se afla tot în dispoziţia benignă pe care o afișase 
după moartea Drusillei și era clar că simțea că patronajul lui 
Claudius îl plasa mai presus de pericolul execuțiilor. 

— Chiar trebuie să găsim un alt loc unde să ne întâlnim. Aici 
pute. 

L-a adulmecat pe Rufus. 

— Nu e de la tine, așa că trebuie să fie de la canale. Ai ceva 
pentru mine? 


206 


Rufus a menţionat câteva lucruri pe care le auzise de pe la 
servitori, dar nimic nu a părut să-l intereseze pe grec. Apoi a 
spus ezitant: 

— Aş vrea să-ți cer sfatul. Un prieten are necazuri. Fronto. M- 
am gândit că poate l-ai putea ajuta. 

— Mmmm. 

Narcissus a lăsat silaba să se prelungească și s-a uitat atent la 
Rufus, de parcă îl vedea pentru întâia oară. 

— Fronto este o cunoștință de-a mea, a recunoscut el. Dar am 
atât de multe cunoștințe. Sfat? Da, aș putea probabil să dau 
sfaturi. Dar să te ajut? De ce aș ajuta un sclav? 

Rufus s-a gândit că răspunsul era evident: 

— Pentru că îţi spun lucruri. 

Narcissus a izbucnit în râs. Chiar credea Rufus că bârfa de 
palat pe care i-o furniza el era de vreo importanţă? Nu înțelegea 
că el nu era decât o minusculă parte a unui întreg mai mare? O 
mică furnică lucrătoare care putea fi strivită sub picior într-o 
clipă și de care nimeni nici măcar nu părea să mai aibă vreo 
amintire, nicidecum vreun regret? 

— Nu cred că mi-ai spus ceva care să merite... ajutor. 

Ultimul cuvânt a ieșit încet, ca și cum ar fi fost ceva neplăcut 
și Narcissus s-a întors ca să plece. 

Rufus l-a lăsat să ajungă la jumătatea drumului. 

— Îți pot spune ce vorbește Claudius cu Bersheba, a spus el. 

Narcissus s-a oprit, a ezitat pentru o secundă și s-a întors 
înapoi cu un zâmbet larg. 

— Da? 

Rufus a dat informaţiile cu țârâita și a urmărit cum grecului i 
se aprind ochii. Un singur lucru a ţinut pentru el; cunoașterea 
faptului că Claudius nu avea încredere în credinciosul lui servitor 
Narcissus avea să fie folositoare pe viitor. Când a terminat, i-a 
explicat dilema lui Fronto. 

Grecul a clătinat din cap în batjocură, cu părere de rău. 

— Eşti într-adevăr cumplit de inocent. Și Fronto. Sigur că 
Protogenes este corupt. Toată lumea în Roma, de la Caligula în 
jos, este coruptă. Împăratul stoarce aristocrația ca să-și 
finanţeze schemele nebunești, așa că aristocrația stoarce clasa 
de mijloc, iar clasa de mijloc îi stoarce pe plebei. Singurii oameni 
care nu sunt storși sunt sclavii, pentru că ei nu au nimic de dat. 

— Dar precis poţi să-l ajuţi? 


207 


— Aș putea scăpa un cuvânt aici sau o sugestie colo, dacă 
sunt sigur că nu o să îmi facă mie niciun rău, a spus Narcissus 
pe ton de bun rămas, indicând că interviul luase sfârșit. 


208 


e Capitolul XXXII 


Acum le era frică de el. Tuturor. O putea vedea în ochii lor 
când lua parte la ședințele Senatului. Chelioșii nu își încrucișau 
privirile cu ale lui și trupurile li se făceau mici când se gândeau 
ce surprize putea avea Nestor pentru ei. O putea vedea pe 
străzi, când mulţimea se înclina atât de adânc încât atingeau cu 
nasurile de pământ. Nici chiar generalii lui nu îndrăzneau să i se 
împotrivească. 

Era deasupra tuturor. Drusilla o confirmase. 

Vocile au început când au încetat durerile de cap, în 
săptămânile de după încercarea de asasinat. După ce s-a 
alăturat zeilor în paradisul ceresc, venise la el în timpul nopţii, 
când avea amarnică nevoie de liniștirea ei. Atacul îl zdruncinase 
mai mult decât avea să recunoască vreodată. Era foarte bine să 
privești la violenţă de la distanţă sau să o vezi aplicată asupra 
altora la comanda ta, dar când puteai să miroși sângele și 
măruntaiele sfâșiate și în același timp să fii conștient că inima 
pe care tăișurile o căutau bătea în pieptul tău, era altceva. 

Dar acum nu conta. 

Drusilla îi vorbise. Era egalul oricăruia dintre membrii 
Panteonului, chiar și al lui Jupiter însuși. Era timpul să termine 
cu lucrurile lumești. Să-și ceară locul printre ei. 

Avea să devină un zeu în viaţă. 

e 

Au venit după Rufus la cea mai adâncă oră a nopţii și fără 
veste. O mână la gură și o sabie la beregată i-au asigurat 
tăcerea și a fost târât din încăpere, gol cum se afla și tremurând 
de frică. Livia stătea cu fața la perete, aparent dormind, dar el 
știa că era trează și îngrozită. 

Afară, în lumina lunii, unul dintre oameni i-a pus tunica în 
mână, dar nu s-au oprit să-l lase să se îmbrace și a trebuit să se 
străduiască să o facă în timp ce era mânat înainte. Capul îi 
vâjâia de o grămadă de întrebări. Cine erau? Unde îl duceau? Se 
aștepta să fie condus la palat și în locul de nedescris din 
adâncurile lui, de unde nimeni nu se mai întorcea, așa că a fost 
surprins când cei ce-l capturaseră se străduiau să rămână 


209 


printre copaci și l-au ghidat spre o potecă puţin folosită, care i-a 
dus în josul pantei și în oraș. Nu au fost blânzi: sabia nu s-a 
dezlipit nicio clipă de spatele lui și, dacă încetinea pasul sau se 
împiedica, îi grăbeau înaintarea cu lovituri de picioare și de 
pumni. Toţi erau bine înfășuraţi în mantii și aveau grijă să 
rămână imediat în spatele lui, astfel încât să nu reușească să le 
vadă fețele, dar lucirea unei armuri de sub o mantie care s-a dat 
pentru o clipă deoparte i-a dat de gol. 

Scorpioni. 

Acum înțelegea unde mergea, dar nu de ce. 

Castra Pretorium era mai mult o fortăreață decât o baracă; 
masivele uși principale ar fi putut opri o armată. Dar mai era o 
intrare, mai puţin știută, pe faţada dinspre nord, iar Rufus spre 
aceasta a fost condus. Odată intraţi, l-au îmbrâncit pe 
interminabile coridoare pustii și în cele din urmă în jos, pe un set 
de trepte abrupte ce coborau spre o ușă simplă, care s-a deschis 
într-o încăpere mică, fără ferestre. Răpitorii l-au aruncat 
înăuntru și ușa s-a închis cu un zgomot metalic, lăsându-l într-un 
întuneric de nepătruns, mai negru și mai înspăimântător decât 
orice noapte. 

A rămas nemișcat pentru câteva momente, lăsând ca panica 
să i se mai domolească, și și-a ascultat propria respiraţie. Numai 
bătaia inimii îi dădea un indiciu asupra trecerii timpului, dar 
Rufus știa că forţa fricii făcea ca încarcerarea lui să pară de zece 
ori mai lungă decât în realitate. Era greu de spus ce anume Îl 
speria mai mult, gândul de a fi încuiat pentru totdeauna în 
această temniţă lipsită de aer sau ce îl aștepta când ușa, în cele 
din urmă, avea să se deschidă. 

A încercat să se gândească la orice altceva în afară de locul în 
care se afla. Fronto și rinocerul. Ziua triumfului lui cu Africanus 
în arenă. Livia și copilul care avea să vină. Dar a descoperit că 
atunci când încerca să evoce figura Liviei, aceasta se amesteca 
întotdeauna cu a Aemiliei. Putea fi oare adevărat că nu voia 
ceea ce avea și nu putea avea ceea ce voia? Totul era prea 
încurcat, așa că a renunţat și a lăsat nefericirea să se înfășoare 
în jurul lui ca un linţoi. 

În cele din urmă trebuie să fi adormit, pentru că nu a auzit 
zgomot de pași și ce l-a trezit brusc a fost zăngănitul zăvoarelor. 
Și-a ridicat privirile pentru a-l vedea pe Cassius Chaerea stând în 
picioare, deasupra lui, cu o torţă ce-i licărea blând în mână. 


210 


— Nu e chiar așa o lipsă de confort, nu? 

Comandantul pretorienilor a zâmbit și vorbele erau pline de 
grijă, dar Rufus nu s-a simţit deloc mai liniștit. Știa că acest om 
ar pune să i se taie beregata și să fie azvârlit în Tibru dacă avea 
să rostească fie și un singur cuvânt greșit. De aproape, Chaerea 
era un amestec ciudat de forță și moliciune. Își purta părul 
cărunt tuns scurt și avea o faţă inexpresivă și constituția 
îndesată, care îi caracteriza pe atât de mulți militari încercați în 
campanii. Trecuse bine de cincizeci de ani, din moment ce 
atunci când fusese tânăr luptase în bătăliile de la frontiera 
germană, unde își croise temuta reputaţie. Și totuși, avea o voce 
ciudat de înaltă și un mers ușor, ca de dansator, ce făceau din el 
un personaj de care se râdea mult în cercul lui Caligula și al 
favoriţilor acestuia. 

— Îmi pare rău că te-am adus aici în felul ăsta, dar așa este 
mai sigur. Mai bine să-i poţi spune micuţei tale soţii despre o 
arestare din greșeală și o noapte într-o celulă rece, decât să fii 
obligat să minţi. lar dacă altcineva te-ar întreba, nu ai spune 
decât adevărul. 

Glasul era esența raţiunii, dar era contrazis de privirea ochilor 
de granit ai lui Chaerea. 

— Ai fost un erou în ziua aia, pe Via Sacra. La început, n-am 
știut de unde să te iau când ai alergat de partea germanului și 
te-ai plasat între împăratul tău și ucigașii lui. Sunt soldat bătrân 
și am mândria de a cunoaște fiecare om care poartă uniforma 
unităţii mele. După care te-am văzut luptând și am știut că nu 
ești soldat. Curajos, da, dar deloc bun la mânuitul sabiei. Nicio 
înțelegere tactică, altfel n-ai fi încercat vreodată să faci față unei 
asemenea diferențe de forțe. Vezi tu, un soldat trebuie să știe 
nu numai când să se împotrivească, dar și când să se retragă. 
Ce te-a îndemnat să o faci, apropo? Cum zic, te-ai purtat ca un 
erou, dar părerea mea este că tu nu ești dintr-o plămadă eroică 
din fire. 

A zâmbit când l-a văzut pe Rufus trăgându-și capul înapoi într- 
un gest de înfruntare. 

— Nu, nu te simţi insultat, nu am spus-o ca să te umilesc. A te 
băga în pericol când nu ai nicio pregătire în domeniul armelor 
este într-adevăr curajos. Dar spune-mi, de ce ai făcut-o? Sunt 
sincer interesat. 

Rufus și-a lăsat timp de gândire. 


211 


— Împăratul era în pericol și am făcut ceea ce ar fi făcut orice 
servitor credincios. 

O minciună, dar numai una mică. 

— Nu am știut cum se împart forțele când am alergat spre 
car. Tot ce am văzut au fost câţiva oameni cu glugi depășind 
cordonul. Din momentul în care a început lupta, tot ce am făcut 
a fost să-mi salvez pielea. 

Ceea ce era adevărul adevărat. Rufus a închis ochii și capul i 
s-a umplut de imaginea săbiilor fluturate și trupurilor prăbușite, 
a rănilor căscate, care dezvăluiau un spectacol înfricoșător. 

— Un răspuns bun. Un răspuns de soldat, a spus Chaerea 
apreciativ. Nu stau să judec întregul răspuns, dar hai să ne 
gândim la ziua aia dintr-un alt unghi. Ești de acord? 

A așteptat până când Rufus a dat din cap în semn de 
încuviinţare. 

— Tu și prietenul tău l-aţi salvat pe împărat, nu avem nicio 
îndoială în privința asta. Fără intervenţia voastră, asasinii care îl 
atacau l-ar fi tăiat în bucăţi. Da? 

Rufus nu era sigur. Mulțimea poate că nu-l iubea pe Caligula, 
dar odată ce ar fi realizat ce anume se petrecea, nu ar fi stat să- 
| lase să fie măcelărit. Dar ăsta nu era răspunsul pe care îl voia 
Chaerea, așa că a dat iarăși din cap și pretorianul a continuat. 

— Ce ar fi însemnat asta pentru Roma? 

— Haos. Ruină. Republică. 

Erau, toate, cuvintele pe care le folosise Claudius. 

— Ce ar fi Roma fără împărat? 

— Nu. Ce ar fi Roma fără acest împărat? 

Vocea lui Chaerea a fost la fel de dură ca și privirile lui acum, 
rostind fiecare cuvânt ca pe o lovitură de ciocan, ca pe un cui 
înfipt într-o cruce. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă asasinii izbândeau și un alt 
împărat era ridicat în locul lui de către cei ce au la inimă 
interesul Romei? Un împărat care să cârmuiască cu putere, dar 
și cu compasiune. Un împărat care și-ar folosi puterea pentru 
binele tuturor. Un împărat care ar construi, dar nu ar falimenta. 

Rufus a ascultat cu atenţie încercând să identifice vreo notă 
de ironie. 

— Un împărat precum senatorul Claudius. 

Chaerea s-a uitat la el și Rufus și-a dat seama că rămăsese cu 
gura căscată. 


212 


— Nu îl subestima. Ar putea să arate ca un bătrânel amabil, 
dar are fier în el. Unde alţii văd un imbecil cu bale la gură, eu 
deslușesc un geniu. Tiberius a văzut și el la fel. Sub Claudius nu 
au să mai fie ucideri, nici nebunie. 

Toate acestea sunau familiar și Rufus și-a amintit că auzise 
cuvinte similare din gura lui Narcissus. Era o simplă coincidenţă, 
ori grecul era spionat mai îndeaproape decât știa el? Indiferent 
care era adevărul, asta l-a făcut și mai prudent în privinţa lui 
Chaerea. Și-a amintit vorbele lui Claudius, adresate Bershebei. 
Bătrânul senator era convins că Chaerea plănuia să pună mâna 
pe tron el însuși. Și, în ciuda cuvintelor atent alese ale 
pretorianului, instinctul îi spunea lui Rufus că Claudius avea 
dreptate. Dar Chaerea nu-și terminase abureala. 

— Cu pretorienii în spatele lui, Claudius nu ar trebui să-și facă 
griji din partea dușmanilor din Senat. Ar putea să guverneze cu 
putere, iar Roma și romanii ar putea avea numai beneficii. Dar 
tu ai făcut ca asta să fie imposibil, tu și prietenul tău german. 
Este prietenul tău, nu-i așa, gladiatorul Cupido, pe care 
împăratul îl ţine la un asemenea mare preţ? 

Rufus a dat din cap. 

— Este... 

Dar nici el nu îl stimează pe împărat mai mult decât o faci tu. 
Aproape că a spus-o, vorbele i-au atins buzele, dar un clopoțel 
de alarmă din cap l-a oprit. 

Răbdarea lui Chaerea era limpede că era pe sfârșite. 

— Atunci, trebuie să fii mesagerul meu pentru el. Ca prieten, 
este de datoria ta. Ai să îi spui că rândul viitor - pentru că va fi 
un rând viitor - va trebui să-și ţină mâna acasă, ca toţi ceilalți. 
Să nu facă nicio mișcare pentru a opri ceea ce se întâmplă. 
Pentru Roma. 

— De ce ar asculta Cupido de mine? El este propriul lui om și 
al împăratului. Dacă onoarea îi dictează să stea și să lupte, asta 
este ceea ce are să facă. Ai face bine să nu-l subestimezi. 

Chaerea a întins mâna și l-a atins pe Rufus pe obraz. Avea 
degetele reci și umede și pe Rufus l-a trecut un fior de dezgust. 

— Dar nu-l subestimez, a spus moale pretorianul. Ăsta este 
motivul pentru care tu ești aici, iar el nu. Care-i preţul onoarei 
gladiatorului? Cât ar costa ca să-l facă să lase să se întâmple 
ceea ce trebuie să se întâmple - sau chiar și mai bine, de ce ar fi 


213 


nevoie ca să-l determin să dea el însuși lovitura de graţie? 
Ameninţări? 

A clătinat din cap. 

— Nu cred că un om cum este Cupido ar răspunde bine la 
ameninţări. Aș putea să pun să fie ucis pentru o mie de sesterţi, 
dar ce rost ar avea? împăratul nu ar face decât să numească pe 
altul ca el în locul lui, iar locul contează la fel de mult cât omul. 
Bani? Caligula îl plătește mai mult decât poate cheltui. 
Libertatea? Odată ce-și completează serviciul este deja liber... 
Nu. Nimic din ce îi pot face sau oferi nu l-ar convinge să joace 
cartea pe care o vreau eu. Dar există un lucru pe care îl iubește 
mai mult decât pe oricare altul, nu-i așa? Mama lui e moartă. 
Tatăl lui e mort. Sora lui... Sigur ar face orice pentru ea. Absolut 
orice. 

Rufus a simţit o pornire bruscă de a-l apuca pe Chaerea de 
beregată. Chipul Aemiliei i-a umplut mintea. Ochii solemni și 
gura perfectă. Zâmbetul care îi topea inima. Și-a imaginat-o la 
cheremul pretorianului și a știut că mai întâi l-ar ucide pe 
Chaerea. 

— Sora lui nu înseamnă nimic pentru el. Au fost despărțiți ani 
de zile după ce au fost capturați. Ea îl disprețuiește pentru că a 
îngăduit să fie luată, a spus el. 

— Câtă loialitate. Dar nu are absolut niciun rost să mă minți. 
Prietenii mei și cu mine știm totul, vezi tu. Dar poate că nu pe 
prietenul tău îl protejezi; poate cățeaua germană înseamnă mai 
mult pentru Rufus, omul de la coada elefantului, decât pentru 
fratele ei? Ce părere ar avea drăguţa ta soţie dacă ar afla cum ai 
visat le ea?... Dar, haide. Nu te-am adus încoace ca să nu fim de 
acord. Narcissus îţi încredințează intimităţile lui, așa că nu 
suntem cu totul pe baricade diferite. Nu îţi cer decât să repeţi 
prietenului tău german ce a fost spus aici. El este în măsură să 
facă imperiului un mare serviciu. O singură lovitură din partea 
lui ar putea avea impactul unei întregi armate. Nu are decât să 
dea această lovitură și va fi cel mai onorat om din întreaga 
Romă. Ai să faci asta pentru mine? 

— Și dacă nu o fac? 

Chaerea a clătinat trist din cap. 

— Soţia ta poartă înăuntrul ei urmașul tău. Ar fi o nenorocire 
ca viaţa acestuia să fie... curmată. 


214 


Era după răsărit când escorta l-a adus pe Rufus înapoi la 
grajd, pe aceeași scară îngustă care era, din fericire, nepăzită. 

Istovit, a deschis ușile duble și a găsit-o pe Bersheba arătând 
nefericită, târându-și picioarele cu lanţul după ea. 

— Ti-am întârziat masa de dimineaţă cu o oră, fetițo. Nu-i de 
mirare că tânjești. 

A petrecut cincisprezece minute umplându-i sacii cu fân și a 
reușit să găsească și niște mere lovite, din care îi plăceau ei atât 
de mult. Satisfăcut că elefantul avea tot ce îi trebuia, a plesnit-o 
peste crupa enormă și a deschis fără zgomot ușa de la propria 
lui locuinţă. Ca să găsească un alt bărbat în patul lui. 


215 


e Capitolul XXXIII 


Era bătrân și foarte slab și se legăna înainte și înapoi 
bolborosind abia auzit, pentru sine însuși. Livia stătea alături de 
el, ștergându-i fruntea cu o cârpă umedă. Când a intrat Rufus, 
și-a ridicat privirile, cu o ușurare clar întipărită pe chip. 

— M-am... m-am temut că ai să fii plecat pentru mai mult 
timp. 

Rufus aproape a zâmbit la auzul acestor vorbe. Adevărul era 
că se temuse că nu se mai întoarce vreodată. 

— Ți-au facut vreun rău? 

Rufus a clătinat din cap. 

— Nu. Nu am fost nicio clipă cu adevărat în vreun pericol - cel 
puţin, așa cred. A fost o greșeală, dar o greșeală care a luato 
noapte întreagă ca să fie îndreptată. Odată ce i-am convins cine 
sunt, mi-au dat drumul. Cine este noul nostru prieten? 

Livia și-a mușcat buza. 

— Nu știu. L-am găsit. 

Rufus a izbucnit în râs. Nu putea crede așa ceva. Dacă aveai 
noroc, găseai un sestert pierdut de cineva. Un bătrân cu minţile 
rătăcite era altceva. 

Livia i-a explicat: 

— Am ieșit de dimineață în speranţa de a te vedea sau măcar 
să aflu ceva vești despre tine. Zăcea în iarbă, lângă zid, 
bolborosind în legea lui. Cred că a încercat să-l sară și a căzut. 

— Atunci este de două ori norocos. Dacă reușea să treacă 
peste zid, căderea de partea cealaltă l-ar fi ucis. Și dacă nu-l 
găseai tu atunci când l-ai găsit, ar fi putut muri de frig. Pare 
foarte prăpădit. 

— Mi-e frică de el. Spune într-una ceva despre un râu cumplit. 
Purta asta la gât. Este vreun fel ciudat de amuletă? 

Obiectul pe care i l-a dat era o piesă din metal de vreo 
cincisprezece centimetri lungime și de forma unui T alungit, 
numai că mai avea două prelungiri ce ieșeau în afară orizontal 
de la capătul de jos, puţin mai scurte decât braţele de sus ale T- 
ului. 

Rufus a clătinat din cap. 


— Nu știu. N-am mai văzut niciodată așa ceva. Nu-l recunosc, 
dar trebuie să fie de pe undeva de prin palat. Cineva din gardă 
trebuie să-l știe. Trebuie să vorbesc cu Cupido. Am să-l întreb pe 
el dacă a pierdut cineva un bătrân. 

Obiectul discuţiei lor a făcut un început, de parcă ar fi 
ascultat, cu ochii deschiși, speriaţi, ca și cum ar fi văzut ceva ce 
ei nu puteau vedea. 

— Atât de mulți. Atât de mulţi, că nu-i pot număra pe toţi, a 
gemut el, legănându-și capul dintr-o parte într-alta. Dar trebuie 
să-i ajut pe cale. Unde este podarul? Trebuie să fie un podar. 
Oare nu l-au plătit? Nu l-au plătit pentru trecerea râului? 

Cuvintele au fost slobozite într-o singură frază lungă, rostită 
cu jumătate de gură și Rufus abia le-a putut înţelege. Știa că ar 
fi trebuit să-i fie milă, dar lunga noapte petrecută cu Chaerea îl 
storsese de orice capacitate de înțelegere. 

— Ce râu? Spune-ne, ce râu? 

L-a zgâlţăit pe bătrân de umăr și, pentru un moment, ochii 
acestuia s-au concentrat. 

— Styxul. 

Rufus și-a tras mâna de parcă ar fi fost ars și când s-a uitat la 
Livia, ochii ei erau la fel de mari pe cât știa că trebuia să fie și ai 
lui. Ea făcea semnul și, cu întârziere, i-a urmat și el exemplul. 

— Ce putem face cu el acum? a întrebat ea în șoaptă. 

Rufus a fost tentat să spună: „Du-l înapoi unde l-ai găsit și 
lasă-l acolo”, dar văzuse destulă moarte în ultima vreme încât 
să vrea să mai adauge ceva la ea, nici chiar din cauze naturale. 

— Ce altceva putem face? Dă-i un castron de ciorbă și să 
sperăm că se întărește și se duce înapoi de unde a venit. 

După câteva ore, Rufus s-a prezentat la camera gărzilor și a 
întrebat de Cupido. Unul dintre pretorieni, pe care îl știa din 
vedere, a răspuns: 

— Este în post, dar dacă revii mai târziu, ar trebui să fie aici în 
jur de ceasul al optulea. 

Rufus și-a petrecut restul dimineții punând-o pe Bersheba să 
facă mișcare și a fost surprins când, în jurul amiezii, când s-a 
întors cu elefantul, l-a găsit pe Callistus urmărindu-i. De data 
asta, secretarul palatului nu mai era însoţit de suita lui 
obișnuită, în loc de aceasta, alături de el stătea un băiețel care 
părea de vreo cinci ani și care arăta entuziasmat înspre elefant. 


217 


Rufus a oprit-o pe Bersheba la câţiva pași de ei și și-a dat 
drumul jos din spatele ei. S-a apropiat de Callistus și a făcut o 
plecăciune. 

— Fiul meu îmi cere să vadă elefantul încă de când i-am spus 
de el, a explicat secretarul imperial, zâmbind indulgent spre 
copil. l-am promis că-l aduc astăzi, cu toate că ar trebui să fie la 
lecții. 

Acesta era un alt Callistus decât cel care organizase parada 
pentru divinizarea Drusillei. Lipsea mantia amenințării oficiale 
pe care o purta de obicei și vocea lui era plină de o adâncă 
afecțiune faţă de băiat, lucru care l-a surprins pe Rufus. 

Copilul se uita cu ochii mari la Bersheba, ca și cum nu putea 
crede pe de-a-ntregul ceea ce vedea. Avea păr negru, tuns 
scurt, și nasul lung al tatălui lui își făcea deja cunoscută 
prezența, dar în ochii lui era o lucire jucăușă, care lui Rufus i-a 
plăcut. l-a venit o idee. 

— l-ar plăcea să călărească pe ea? 

Băiatul a zâmbit larg și cu sfială, dar chipul lui Callistus a luat 
o expresie grea, încărcată de grijă protectoare paternă. 

— Are să fie în siguranţă? 

Rufus a râs. 

— Bersheba l-a purtat pe însuși împăratul. El nu s-a plâns. 

Callistus a dat din cap a încuviinţare. 

— Desigur. În cazul ăsta, da, dar numai pentru puţin timp. 

Și-a încurajat băiatul să facă un pas înainte. 

— Nu-ţi fie frică, Gnaius. Asta este elefantul împăratului și 
este foarte blând. 

Rufus i-a comandat Bershebei să îngenuncheze și l-a ridicat 
pe copil, apoi s-a așezat în spatele lui. A plesnit elefantul pe 
umăr. 

— Înainte, Bersheba. 

Când au zvâcnit înainte, l-a simţit pe băiat râzând și când s-a 
întors spre Callistus, chipul de obicei solemn al secretarului 
imperial era împărţit în două de un zâmbet larg. 

Când au terminat, Rufus și băiatul erau prieteni buni. A avut 
dificultăţi în a-l convinge pe Gnaius să coboare și a fost nevoie 
de un ordin ferm din partea tatălui său pentru a-l face pe copil 
să se dea jos din spatele Bershebei. 

Rufus s-a întors la grajd și a încercat să se pregătească pentru 
întâlnirea cu Cupido. Întâlnirea cu bătrânul și dimineaţa 


218 


petrecută cu băiatul lui Callistus îi îngăduiseră să-și scoată din 
minte dilema, dar acum nu se mai putea ascunde de ea. 

Cum să-i spună prietenului său că fuseseră amestecați într-un 
complot împotriva împăratului și, poate și mai important, cum 
avea Cupido să reacționeze faţă de omul care îi implicase? 

Cupido cel care stăpânea arena avea de-a face numai cu 
certitudini. Pe nisipul înmuiat în sânge, simpla alegere era între 
viață și moarte și ucidea fără ezitare pentru a rămâne în viaţă. 
Dar în Palatina lui Caligula, nu era nicio certitudine. Aici, 
Narcissus și rivalul lui, Protogenes, erau stăpânii. Armele lor 
erau informaţia și intriga și le foloseau cu aceeași subtilitate 
mortală cu care Cupido își mânuia lunga-i sabie. Chaerea s-ar fi 
putut crede egalul lor, dar Rufus simţea că, în realitate, 
comandantul pretorienilor era pe teren nesigur. El era un 
instrument prea bont pentru a se măsura cu minţile ascuţite 
adunate laolaltă împotriva lui. Rufus și-a dat seama acum că 
arestarea lui era o măsură a disperării bătrânului soldat, în urma 
încercării de asasinat eșuate. 

Dar Chaerea era încă periculos. 

e 

— Ar trebui să-l ucid, a spus Cupido cântărind lucrurile. 

Stăteau într-o mică anexă a corpului de gardă, pe care Cupido 
o împărțea cu camarazii lui. Tânărul german dăduse la iveală un 
clondir de vin tare și lui Rufus îi plăcea căldura neobișnuită pe 
care i-o producea în burtă. 

— Da, probabil că ar trebui... asta în cazul în care nu-ţi pasă 
dacă trăieşti sau mori. Și de Aemilia, desigur. Prietenii lui 
Chaerea nu ar lăsa-o niciodată în viaţă. 

— Crezi că scorpionii lui Chaerea m-ar putea învinge? l-aș 
strivi ca pe nimic și mi-ar plăcea să o fac. 

— Nu scorpionii, împăratul. Caligula este convins că Chaerea 
l-a servit cum se cuvine. N-ar da bine dacă ar îngădui unui 
ticălos de gladiator să-l măcelărească pe comandantul 
pretorienilor lui. Dacă tu ești mort, Aemilia nu are să mai aibă pe 
nimeni care să o protejeze. 

— Dar el este un trădător, iar eu mă bucur de favorurile 
împăratului. 

— Adevărat, dar singura dovadă pe care o ai împotriva lui 
este mărturia mea despre ce a fost spus la Castra Praetorium, 
iar dacă tu îl ucizi pe Chaerea, eu am să fiu mort înainte să o pot 


219 


depune. Nu-ţi face prea multe griji, totuși. Împăratul își va arăta 
fără îndoială favoarea, îngăduindu-ţi să-ți dregi vinul cu puţină 
cucută. 

Chipul frumos al lui Cupido s-a încrețit într-o încruntare. 

— Așadar, Chaerea trăiește, deocamdată. Mai ai și alte 
sugestii istețe? 

Rufus s-a gândit o secundă. 

— Nu-l poţi confrunta pe Chaerea din același motiv din care 
nu-l poţi ucide. Eu sunt singura pârghie pe care o ai și viaţa mea 
nu ar valora nici cât un sestert îndoit dacă Chaerea ar descoperi 
asta. Nu știu ce altceva putem face. 

— Să-l ucideţi pe Caligula. 

Lui Rufus i s-a oprit vinul în gât la auzul cuvintelor venite 
dintr-un colț al camerei. Era vocea Aemiliei. 

— Ei bine, eu nu am niciun cuvânt de spus în asta doar pentru 
că nu sunt decât o femeie, deși eu sunt singura pe care acest... 
acest păduche a ameninţat-o. Trebuie să stau aici, așteptându- 
mi soarta în timp ce voi șovăiţi în privinţa unei decizii care a fost 
deja luată pentru voi? 

Cupido a înghiţit izbucnirea ei cu o îngăduinţă remarcabilă. 
Trimisese după Aemilia imediat ce auzise despre ameninţarea 
lui Chaerea, iar ea stătuse în tăcere și ascultase. Acum, ochii îi 
erau luminaţi de o revoltă îndreptăţită și Rufus și-a dat seama 
pentru întâia oară că orice om care avea să-și împartă viaţa cu 
această femeie nu avea să facă nimic de capul lui. Poate era 
bine dacă gladiatorul putea fi convins să pună băţul pe ea. 

— Dacă decizia e atât de simplă, care ar fi aceea? și-a 
întrebat Cupido sora. 

— Nu face nimic. Ce poţi face în afară de a aștepta? Dacă 
Chaerea are de gând să acţioneze, nu o va face prea curând. 
Callistus este acum responsabil cu securitatea împăratului și 
sunteți și voi de acord că este mai atent decât oricând. Numai 
lupii, care au luptat pentru el când a fost zeificată Drusilla, sunt 
însărcinaţi cu paza lui imediată pe o perioadă de timp 
nedefinită. Toate celelalte unităţi de pretorieni pot fi rotite fără 
un preaviz prea lung. Chaerea nu-și poate permite să lovească 
până când nu este sigur de succes. 

Gladiatorul s-a uitat gânditor la Rufus. 

— Ce spune ea este adevărat. 

A făcut cu ochiul. 


220 


— Chiar dacă nu este decât o biată femeie. 

S-a lăsat în jos când o pernă din piele a trecut aproape de 
capul lui. 

— Totuși nu putem aștepta la nesfârșit. 

— Nu. Dar timpul este de partea noastră. Să așteptăm și cine 
știe ce se poate întâmpla? Anchetatorii împăratului au rezerve 
nesfârșite de victime. Nu este imposibil ca unul dintre numele 
pe care pot să le audă să fie al lui Chaerea, în care caz ar fi 
înţelept să cadă de propria-i sabie. De asemenea, știm că 
Chaerea și oamenii lui nu sunt singurii care urmăresc 
schimbarea. Alţii au metode mai subtile. Amintiţi-vă de Drusilla. 

Rufus a făcut o strâmbătură. 

— Drusilla a murit de nu știu ce fel de boală. Singura 
persoană care crede că a fost otrăvită este fratele ei. 

Aemilia a pufnit. 

— Crede ce vrei, Rufus, dar Agrippina crede că sora ei a fost 
otrăvită, și cine să știe mai bine decât ea, care cunoaște 
proprietăţile ciupercilor mai bine decât i-o cere simpla pregătire 
a mâncării. 

— Crezi că ea a avut ceva de-a face cu moartea Drusillei? 

— Nu, dar poate că ar trebui să te uiţi la propriii tăi prieteni. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar că ai tovărășii ciudate. Este bine știut în palat că 
Narcissus este spionul lui Claudius. De ce ar petrece un sclav 
atât de mult timp cu el, decât dacă este și el spion, la rândul lui. 
Spune-mi, a întrebat ea dulce, ai să-i raportezi stăpânului tău 
grec conversaţia noastră? 

Rufus a sărit în picioare. 

— Tu... 

Cupido i-a pus o mână în piept. 

— Destul. Nu ne-am strâns aici ca să ne luăm la harţă. 
Aemilia, Rufus este prietenul meu și al tău. Și-a riscat viaţa ca 
să ne avertizeze, îi suntem îndatorațţi. Ar trebui să-ţi ceri scuze. 

A așteptat o reacţie, însă Aemilia doar s-a uitat încă și mai 
aspru la Rufus. 

— In orice caz, ar putea veni o vreme când o să ne prindă 
bine să-l ţinem pe Narcissus la curent. Vom vedea, a spus el pe 
gânduri. 

— Și acum? a cerut să știe Aemilia. 


— Acum facem cum sugerezi tu. Aşteptăm. Dar mai întâi îl 
lăsăm pe Cassius Chaerea să creadă că mă gândesc la oferta 
lui. Va accepta minciuna ca atare, pentru că-l avantajează să 
facă așa. In cel mai rău caz, o să îţi asigure securitatea, Rufus. 
Și ţie, Aemilia. 

— Nu am nevoie de protecţie din partea lui Chaerea sau a 
altcuiva, a spus ea cu dispreţ. Casa regală este mai sigură decât 
oricare alta din Roma. Tu ai grijă de tine, frate, și tu, rândașul 
elefantului. 

Rufus nu a băgat în seamă insulta. 

— Nu-l subestima pe Chaerea. O fi el o brută, dar nu e prost și 
are ochi de soldat la prinderea ocaziilor. Dacă lovește, o face 
când te aștepți mai puţin. 

Ochii Aemiliei au luat foc. 

— Eu sunt prinţesă a tungrilor și pot să mă apăr singură. 

Brusc, tonul i s-a schimbat, chipul și atitudinea i s-au îndulcit 
și s-a apropiat râzând de Rufus, atât de mult, încât i-a putut 
simţi mirosul trupului. 

— lartă-mi cuvintele aspre, Rufus, a șoptit ea. Dar află: dacă 
Chaerea lovește, va trebui să aibă grijă de el, pentru că nici eu 
nu trebuie să fiu subestimată. 

Rufus a simţit o ușoară ciupitură la beregată și s-a uitat în jos 
ca să vadă un pumnal bătut în pietre scumpe, pe care Aemilia îl 
făcuse să apară din faldurile rochiei ei. 

Cupido a izbucnit în râs. 

— Arăţi un pic palid, Rufus. Se pare că nu-ţi priește compania 
surorii mele? 

Rufus a înghiţit în sec. 

— E numai pentru că nu sunt obișnuit să am de a face cu copii 
obraznici. Ştii de un bătrân nebun care umblă prin palat vorbind 
despre râul Styx? 

Schimbarea subiectului l-a luat pe Cupido prin surprindere. 

— Un singur bătrân umblă prin palat vorbind de unul singur, 
iar acela este senatorul Claudius. 

— Nu, nu Claudius. 

Rufus a explicat cum îl descoperise Livia pe bătrân lângă zidul 
Colinei Palatine. A încercat să îl descrie. 

— Foarte slab, cu păr alb și lung. Purta asta la gât, cu un șnur 
de piele. Știi ce ar putea fi? 


A scos piesa ciudată din metal. Cupido s-a uitat la ea pentru 
câteva momente. 

— Da, îl știu. Nu știu cum îl cheamă, dar cred că are o cameră 
în Domus Augustus. E în mod sigur puţin ciudat. Umblă prin jur 
cu capul în jos și caută într-una ceva. Gărzile îi spun gunoierul, 
dar cred că are ceva de-a face cu rezervele de apă. 

A luat T-ul din metal de la Rufus și l-a studiat. 

— Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător, dar a pus să-l 
facă special. Uite, se vede marca fierarului aici, chiar dedesubtul 
întretăierii. 

— Ai putea să faci o vizită la locuinţa lui, să vezi dacă nu e 
cineva care poate veni să-l ia? Delirul lui începe s-o sperie pe 
Livia. 

— Chiar arăt ca și cum nu aș avea nimic mai bun de făcut? 
Am să-ţi dau un permis, ca să-l poţi duce la camera lui. De ce nu 
te duci și tu cu el, Aemilia? Dar lasă-ţi acasă săbiuţa - ai putea 
să rănești pe careva cu ea. 

A ieșit din încăpere și s-a întors peste câteva minute. 

— la asta, i-a spus lui Rufus. iți dă autoritatea de a intra și de 
a cere gărzilor să-ţi arate cum să ajungi unde vrei. Să nu o 
pierzi. 


223 


e Capitolul XXXIV 


Domus Augustus se afla de cealaltă parte a Colinei Palatine și 
traseul i-a purtat prin pasaje acoperite și mici parcuri, pe lângă 
sanctuare și fântâni. Aemilia purta o rochie roșie, lungă, într-un 
stil la modă printre doamnele de la curte, și Rufus s-a întrebat 
dacă nu cumva îi fusese dată pentru că Milonia se plictisise de 
ea. Nevasta împăratului era vestită pentru sumele enorme pe 
care le cheltuia pe îmbrăcăminte și, s-a gândit el, trebuia să 
aibă destule cu care nu avea ce face. Rochia îi lăsa dezgoliţi 
Aemiliei umerii albi ca laptele și Rufus a putut vedea pe ei o 
ușoară spuzeală de pistrui delicioși. Soarele se prindea în 
perișorii fini, aurii, de la baza gâtului ei, și tânărul s-a întrebat 
cum ar fi fost oare să-i atingă. Aemilia era frumoasă, uneori 
extraordinar de frumoasă. Chiar și numai a fi cu ea îl făcea să se 
simtă mai plin de viață. A zâmbit larg, pentru el însuși. 

— De ce zâmbești? a vrut ea să știe. E ceva în neregulă cu 
rochia mea? 

— Nu. Mă gândeam numai cât de ușor este să uiţi. 

— Să uiţi ce? 

— Nimic. Totul. Lucrurile care par a fi de cea mai mare 
importanţă nu par atât de rele într-o zi ca asta. 

— Ce-i atât de deosebit la ziua asta? a întrebat ea bănuitor. 

— Nimic, a răspuns el, înfuriind-o și mai tare. 

— Uneori ești atât de nerod, Rufus, a explodat ea, dar el tota 
continuat să zâmbească. 

Garda de la intrarea principală în palat a aruncat o privire 
fugară la permisul lor și i-a lăsat înăuntru. Cândva, fusese cea 
mai mare și mai prestigioasă clădire de pe Colina Palatină, dar 
acum apartamentele principale adăposteau rudele mai 
îndepărtate ale lui Caligula, iar încăperile mai mici constituiau 
locuințele unei diversităţi de oficiali ai palatului. 

Rufus l-a descris gărzii pe bătrân și omul a izbucnit în râs. 

— Asta-i Varrus. Locuiește undeva în spate, lângă bucătării. 

A înșiruit o listă descurajantă de cotituri la stânga și la 
dreapta, coridoare și scări. 

— Dacă vă rătăciţi, luaţi-vă după miros. 


224 


Indicațiile au fost mai puţin confuze decât se temuse Rufus, 
dar tot au fost obligaţi s-o întrebe pe una dintre fetele de la 
bucătărie la care ușă anume trebuiau să ciocănească. 

— Nu-ţi face griji, dragă. Varrus nu are ușă. Este a treia 
draperie pe lângă care aţi trecut venind încoace. Nevastă? Nu 
cred. Ştie careva dacă Varrus are nevastă? a întrebat ea peste 
cuptoarele de gătit. 

Rufus i-a mulţumit și ea a hohotit grosolan. 

— Atunci n-ai de gând să stai și să guști puţin din ce-ţi place 
ţie mai mult? Întotdeauna ne prinde bine o pereche de mâini în 
plus pe-aici, mai ales mâini ca ale tale, frumușelule. 

Rufus a făcut un pas înapoi, roșu la față, și s-a ciocnit de ceva 
moale și cald, care a părut a ceda pentru o secundă, înainte să-l 
împingă deoparte cu o forţă surprinzătoare. 

— Întotdeauna ne prinde bine o pereche de mâini în plus, a 
maimuţărit-o Aemilia pe bucătăreasă. Ei bine, îţi poţi ţine 
mâinile acasă. Care-i ușa, frumușelule? 

Pentru a cincea oară în acea zi, Rufus și-a schimbat părerea în 
privinţa ei. Era, într-adevăr, nesuferită, răsfăţată, enervantă... 

— A treia pe dreapta. 

— Atunci, vino, a comandat ea, luând-o înainte. 

(J 

A fost imediat evident că Varrus nu-și împărțea camera cu 
vreo nevastă sau cu vreun oricare alt gen de companion. Era o 
încăpere mică, mai mică până și decât spaţiul pe care Rufus îl 
împărțea cu Livia în spatele casei elefantului. Lipit de unul dintre 
pereţi, sub o fereastră spartă, era un pat îngust, acoperit cu o 
bucată de pânză de sac. Câteva vase de mâncare nespălate 
erau așezate unul peste altul, alături de un recipient mai mare, 
evident folosit pentru a aduce apă. În afară de pat, singura piesă 
de ceea ce s-ar fi putut numi mobilier era o ladă mare din lemn, 
aflată într-un colţ, lângă pat, care trebuia să slujească drept 
masă. 

Rufus a ridicat din umeri. 

— Nu-i nimic aici care să ne spună cine este sau cine l-ar 
putea prelua din mâinile noastre. 

S-a întors să plece, dar Aemilia a rămas pe loc. 

— Cum știi, fără să te uiţi? 

El a arătat cu mâna în jurul camerei. 

— Pentru că nu-i nimic de văzut. 


Ea i-a aruncat privirea pe care femeile o rezervă bărbaţilor 
despre care cred că au capacitatea mentală a unui șoarece 
tâmp. 

— Ce? 

Rufus i-a urmărit privirea. 

— E doar o ladă. 

— Ar putea fi ceva în ea care să-ţi spună cine e. Mai ai cheia? 

— Care cheie? 

Aemilia i-a aruncat iarăși privirea aceea. 

— Cheia lui. Aia pe care o avea la gât când l-a găsit Livia. 

— De unde știi că e o cheie? Nu seamănă cu niciuna dintre 
cheile pe care le-am văzut eu vreodată. 

— Incearc-o. 

Ştia că n-o să meargă, dar ceva îi spunea că nu avea rost să 
se certe. 

— Uite, e prea mare. 

A pus metalul în formă de T lângă încuietoarea mică a lăzii. 

— N-o putem deschide și, oricum, n-ar fi frumos. Haide. 

Ea s-a întins pe lângă el și a apucat capacul, care s-a deschis 
cu ușurință sub mâinile sale. 

— Uite, am avut dreptate, a spus ea triumfător, scormonind 
cu privirea în adâncurile lăzii. Sunt documente și încă o cheie 
și... asta ce crezi că e? 

Rufus nu voia să-i dea satisfacţie, dar curiozitatea a învins. 

Era o bucată de pergament, dar care nu semăna cu nimic din 
ce mai văzuse el. Rândurile, de diferite culori, se întretăiau și se 
uneau între ele, suprapuse peste alte rânduri mai puţin vizibile, 
pe care abia le putea desluși în lumina slabă. O singură linie era 
mai proeminentă decât restul, evidenţiată cu roșu, șerpuind 
dintr-o parte a pergamentului până în cealaltă, într-un zig-zag 
distinct. Când s-a uitat mai îndeaproape, a văzut că în punctul 
unde linia roșie cotea brusc la stânga, se întretăia cu o linie 
verde mai groasă decât celelalte, care o lua pieziș spre dreapta. 

— Cred că trebuie să fie un fel de hartă, dar e dificil să 
înţelegi ceva din ea. Poate dacă ne uităm la ea mai la lumină? 

— la dă-mi să mă mai uit și eu o dată. 

l-a dat-o, iar ea s-a tras mai aproape de fereastră. Și-a ţuguiat 
buzele și a urmărit linia roșie cu degetul de-a curmezișul hărții, 
mijindu-și ochii pentru a încerca să interpreteze și cele mai 
slabe contururi, care erau aproape cu totul șterse de pe vechiul 


226 


pergament. Expresia de pe chipul ei o făcea să pară foarte 
tânără și Rufus nu s-a putut stăpâni să nu zâmbească iarăși. Ea 
și-a ridicat privirile și l-a prins. 

— Râzi de mine. Mă crezi proastă, a spus. 

— Nu, eu... 

— De ce nu i-o duci prietenului tău Cupido? Sunt sigură că ele 
mai deștept decât tâmpita de soră-sa. 

l-a aruncat lui pergamentul. 

— Ce mai e aici? 

S-a uitat iarăși în ladă. Conţinea încă trei documente. Două 
dintre ele păreau pline de calcule complicate, pe care Rufus nu 
le înțelegea, dar cel de-al treilea i-a atras privirile. Era o altă 
hartă, mai puţin complexă decât prima, iar linia principală era 
marcată cu același verde ca linia secundară de pe original. 

— Pare a fi un detaliu de pe asta, care se concentrează pe 
linia verde. Uite, aici, la margine, aici ar trebui să se unească cu 
linia cea groasă, roșie. Mă întreb ce-o fi? 

— Și astea ce sunt? s-a mirat ea, aruncându-i o privire peste 
umăr. 

Rufus a simţit atingerea moale și plăcută de pe spatele lui și 
dintr-o dată i-a fost dificil să mai gândească limpede. 

— Alea, l-a înghiontit ea în coaste, și el a observat că ceea ce 
crezuse că era o linie de măzgălituri erau de fapt mici simboluri 
care marcau traseul liniei verzi la intervale regulate. 

— Nu știu. Este prea multă informaţie aici ca să o observi 
dintr-o dată. Va trebui să le lăsăm și să ne întoarcem altă dată. 

— S-ar putea să nu mai fie o altă dată, a insistat ea. la-le cu 
noi. | le putem arăta lui Cupido și dacă el nu știe, îl poţi oricând 
întreba pe bătrân, după ce își revine. 

— Gărzile n-au să ne lase să ieșim din palat cu documente. Au 
să creadă că le-am furat și ar avea dreptate. Poate că nu e 
decât o mâăzgălitură de bătrân sărit de pe fix. Linii la întâmplare 
pe o hartă veche. 

Ea i-a aruncat iarăși privirea aceea. 

El a oftat. 

— E-n regulă. Unde le ascundem? 

Ea a zâmbit larg și și-a ridicat rochia în sus. Rufus a apucat să 
zărească două picioare lungi, tulburătoare, înainte de a-și 
întoarce privirile într-o parte, și a fost uimit de sentimentul de 
dorinţă pe care i-l stârnea ea. 


227 


— Acum poţi să te uiţi. 

Și-a aruncat privirile și a văzut o domnișoară romană serioasă, 
într-o rochie roșie care îi venea pe corp ceva mai strâns decât 
înainte. Ea i-a întors privirea și domnișoara s-a transformat într- 
o copilă pusă pe șotii, care chicotea. 

— N-ai idee cum zgârie chestiile astea. 

e 

La întoarcere traversau Colina Palatină, când Rufus l-a 
observat pe Narcissus apropiindu-se de ei. 

— Du-i documentele lui Cupido și spune-i că am să mă văd cu 
el mai târziu, astăzi sau mâine, după ce iese el din schimb. Du- 
te repede acum, să nu bănuiască Narcissus ceva, a șoptit el. 

Grecul cel înalt a mărit pasul și se îndrepta cu hotărâre spre 
ei. A deschis gura să îi salute, dar Aemilia i-a aruncat o privire 
disprețuitoare și a plutit regește pe lângă el, lăsându-l înghițind 
în sec în urma ei, ca un pește pe uscat. 

Rufus și-a suprimat un zâmbet, dar când și-a revenit, chipul 
lui Narcissus era serios. 

— Este drăguță, dar își dă niște aere mult deasupra statutului 
pe care îl are, a spus el cu tristeţe. Mă tem că nu-și dă bine 
seama cât de periculos este să fii un lucru frumos într-un loc 
unde achiziţionarea de lucruri frumoase este un sport de 
competiție. 

Rufus nu îl văzuse niciodată pe Narcissus arătând interes faţă 
de o femeie. 

— Ce vrei să spui? Aemilia este în pericol? 

— Naivitatea ta nu încetează niciodată să mă uimească, 
tinere, a răspuns grecul. În umbra lui Caligula cu toţii suntem în 
pericol. Poate că ea este în pericol mai mic decât mulţi alţii, dar 
asta ar depinde de definiţia pe care o dai pericolului. 

— Nu înțeleg, vorbești în cimilituri. 

— N-ai nevoie să înţelegi, a spus Narcissus pe ton de 
încheiere a discuţiei. Ești sclav - nu trebuie decât să te supui. Ai 
ceva pentru mine? 

Rufus s-a gândit înapoi la orele petrecute în mica celulă de 
sub barăcile pretorienilor. Da, avea multe pe care le putea 
spune, dar nu era acum timpul. Încă tot nu înţelegea întâlnirea 
cu Chaerea. Orice nuanţă scăpată putea avea consecinţe 
serioase. Dacă vreo informaţie ajungea la urechile cui nu 


228 


trebuia, acele consecinţe puteau fi fatale. Mai întâi să-și arate 
Narcissus credința. 

— Nu, dar ai putut să-l ajuţi pe Fronto? 

Privirea grecului a devenit tăioasă. 

— El nu mai poate fi ajutat. Uită-l, a spus rece, s-a întors pe 
călcâie și s-a îndepărtat. 

Dar lui Rufus nu i-a fost îngăduit să-l uite pe Fronto. 


229 


e Capitolul XXXV 


Convocarea a sosit la două săptămâni după aceea, în timpul 
pregătirilor pentru întrecerile de care cu două roţi, ce aveau să 
marcheze sărbătorile lui Consus. 

Gărzile care au venit după el i-au ordonat să se spele și să se 
îmbrace în cele mai bune haine ale lui, după care, cu Livia 
privindu-l neliniștită și ţinându-și cu mâinile burta umflată, l-au 
escortat prin parc până la palat. 

Destinația a fost încăperea cu masa cea mare din argint, dar 
de data asta era o diferenţă. Rufus a fost primul oaspete care a 
sosit. 

Caligula era întins pe canapeaua lui tapiţată, așezată pe o 
platformă mai ridicată, și l-a studiat cu atenţie. 

— Aici, băiete, i-a făcut el semn cu mâna, în direcţia canapelei 
celei mai apropiate de el. Dar mai întâi, am să-ţi pun câteva 
întrebări. 

Rufus a simţit cum îi îngheaţă măruntaiele când cei doi 
pretorieni l-au împins înaintea împăratului. 

— Tu nu ai unelti împotriva mea, nu-i așa, băiete? a întrebat 
împăratul cu o voce la fel de mieroasă ca prăjiturile care 
îndulceau sfârșiturile banchetelor lui. 

— N-n-n-nu, maiestate, s-a cutremurat Rufus, rușinat de 
propria-i frică. 

Caligula a râs ușor. 

— N-n-n-nu, l-a imitat el. Faci exact ca unchiul Claudius. Nu că 
asta te-ar salva. Claudius uneltește, știi, Claudius și intrigantul 
ăla de grec al lui. Am să scap de amândoi, cât de curând. 
Așadar, tu nu uneltești? 

Rufus a clătinat din cap, fără să îndrăznească să vorbească. 

— Vezi tu, o păsărică - mă rog, un mic spion, de fapt - îmi 
spune că te întovărășești cu stăpânul ăla al tău dinainte, cel 
pletos. Cum îl cheamă? Negustorul de animale? Nu-mi amintesc. 
N-are importanţă. Nu ai de gând să te întorci la el, nu? 

Rufus a clătinat iarăşi din cap. 


230 


— Bun. Asta ar fi o greșeală. Protogenes îmi spune că 
negustorul de animale cel pletos e un uneltitor. Nu-i așa, 
Protogenes? 

— Da, maiestate, a hârâit o afirmaţie aspră de undeva din 
dreapta lui și Rufus și-a dat seama că Protogenes trebuia să fi 
intrat pe neauzite în cameră, în timp ce Caligula îl chestiona pe 
el. 

— Prin urmare, dacă ai unelti împreună cu el, asta te-ar face 
dușmanul meu și ar trebui să pun să te execute. Ești de acord? 
a continuat Caligula. 

Rufus nu a știut dacă să dea din cap a încuviinţare - cum că 
ar fi perfect justificat pentru împărat să-l execute - sau să 
clatine din cap, riscând să-l facă pe Caligula mincinos. Nu a 
făcut niciuna, nici alta. 

— Dar tu nu uneltești, nu-i așa? 

Acum a clătinat din cap până când a crezut că o să-i cadă jos. 

— Excelent. Dacă aș fi nevoit să te ucid, cine ar mai avea grijă 
de elefantul meu? Protogenes spune că a văzut cândva un 
elefant care mergea pe o frânghie suspendată deasupra 
pământului, a adăugat el pe ton de conversaţie. Dar eu nu-l 
cred. Ești un mincinos, Protogenes, a strigat el ultimele cuvinte 
cu o putere care pe Rufus aproape l-a făcut să leșine de spaimă. 
Cât de mare trebuie să fie frânghia aia ca să ţină un elefant? 
Vino să stai aici, alături de mine. 

De la înălţimea locului său, de la stânga platformei 
împăratului, Rufus i-a putut vedea pe ceilalţi invitaţi intrând în 
încăpere, printr-o ușă din spatele canapelei pe care Protogenes 
stătea afișând o strâmbătură dispreţuitoare pe chipul desfigurat: 
Chaerea, care l-a salutat cu un zâmbet rece de recunoaștere, și 
o fată frumoasă, mult prea tânără pentru a fi soţia lui; Appeles, 
cel de-al treilea dintre cei întotdeauna prezenţi, afișând o 
vânătaie proaspătă pe obraz și câteva cicatrice proaspete abia 
vizibile prin părul lui blond și aruncând priviri speriate înspre 
împărat, și Cornelius Aurius Fronto. 

Au mai fost și alte sosiri, dar Rufus abia dacă le-a remarcat. 

Fronto era vizibil înspăimântat și întregul trup îi era străbătut 
de spasme. Singura culoare de pe faţa lui lucind de sudoare era 
vineţiul din jurul ochilor, iar toga îi atârna pe un trup scheletic. 
Rufus ar fi putut să jure că auzea inima bătrânului tunându-i în 


231 


coșul pieptului, când și-a dat seama că ritmul galopant era al 
propriei sale inimi. 

Banchetul a început ca de obicei, cu fiecare fel de mâncare 
luat aproape imediat ce era atins. Caligula mai schimba din 
când în când câte un cuvânt cu Chaerea, ochii de culoare 
albastru-deschis trecând alene pe deasupra partenerei 
comandantului pretorienilor, într-un fel senzual ce sugera că își 
alesese deja compania pentru distracţia de seară. Ceilalţi invitaţi 
stăteau răsturnaţi pe canapelele lor și încercau să pară relaxaţi, 
ciugulind câte o bucăţică de ici, câte o chifteluță de colo. Rufus 
nu s-a atins de nimic. 

Ochii decoloraţi și nemiloși ai lui Protogenes nu l-au slăbit pe 
Fronto nicio clipă. 

In cele din urmă, împăratul s-a ridicat în poziţie șezândă și s-a 
întors cu faţa către negustorul de animale. Dar când a vorbit, i s- 
a adresat lui Protogenes. 

— Spune-mi Protogenes, cum prosperă afacerea noastră? 

Protogenes a luat de lângă el sulul mai gros și l-a derulat cu 
grijă exagerată, studiindu-l cu atenţie înainte de a răspunde. 

— Prosperă, maiestate, dar probabil că nu pe cât ar putea. 

Caligula a reacţionat cu prefăcută surprindere. 

— Și de ce, Protogenes, de ce nu prosperăm? 

— Mă tem că suntem înșelaţi, maiestate, a spus solemn 
asistentul imperial. 

Fronto, care devenea tot mai agitat cu fiecare frază, a scăpat 
un hăârâit chinuit: 

— Nu, este... 

Caligula a ridicat o palmă pentru a-l amuţi pe bătrân. 

— Inșelaţi? Cine îndrăznește să-l înșele pe împăratul tău? 

— Nu știu, maiestate, a recunoscut Protogenes, în mod 
evident îndurerat de neștiința lui. 

— Dar, desigur, micile tale registre știu tot? Ce ne informează 
ele? 

Cu prefăcută lipsă de entuziasm, Protogenes și-a cercetat 
iarăși sulurile. 

— Se pare că negustorul de animale, Fronto, își folosește 
poziţia pentru a orienta profitul maiestăţii tale spre buzunarele 
lui, a spus el. 


— Și cam cât calculezi că ne-a fraudat, Protogenes? Trebuie 
să știi, tu ești atât de abil la cifre, a adăugat Caligula cu o ironie 
exagerată. 

— Acest Fronto este deosebit de viclean, maiestate. Mare 
parte a fraudei este ascunsă, dar aș spune că a furat mai multe 
mii de sesterți care ar fi trebuit să intre în visteria ta. 

— O asemenea sumă? 

— Da, maiestate. 

— Și care este pedeapsa pentru crima asta? 

Protogenes s-a gândit pentru un moment, lăsând o pauză 
teatrală. 

— Moartea, maiestate, a decis el cu convingere definitivă. 

Rufus l-a văzut pe Fronto tresărind de parcă fusese lovit. Pe 
partea de dedesubt a canapelei lui au început să se adune 
mărgele de lichid galben, care apoi au început să picure, 
formând o mică băltoacă pe pardoseala de marmură. Un miros 
familiar, ca de drojdie, și-a făcut simţit prezenţa pe deasupra 
aromei lumânărilor parfumate. Cu colţul ochiului, Rufus l-a 
observat pe Chaerea alunecând de pe canapeaua lui și 
dispărând în întunericul din capătul celălalt al încăperii. 

— Da, moartea, a confirmat Caligula. Dar nu m-ai informat tu 
că acest om a fost un servitor vrednic înainte să se rătăcească 
de la calea onestităţii? 

— Asta este adevărat, maiestate, a admis Protogenes. 

— Atunci, suntem înclinați să fim îndurători. 

Caligula i-a zâmbit lui Fronto, care se holba la el cu ochi mari, 
ca un iepure prins de o nevăstuică. 

— Eşti amendat cu zece milioane de sesterți. 

Din partea tovarășilor de ospăț ai împăratului, uluiţi la auzul 
enormei sume, a venit un suspin, repede urmat de un cuminte 
hohot de râs. 

— Desigur, trebuie să  plătești imediat, l-a informat 
Protogenes pe Fronto, care nu-și revenea din uluială, după ce, 
pentru o fracțiune de secundă fusese copleșit de speranţă. Nu 
poţi? Ce păcat. 

Rufus a urmărit cu groază crescândă drama ce se desfășură 
sub ochii lui. Acum era timpul de a se ridica pentru omul care îi 
dăruise prietenia. Avea să-l acuze pe Protogenes. Dar trupul nu-i 
răspundea. Era paralizat de frică. Oricât se lupta, nimic nu putea 
rupe legăturile de fier ale autoconservării ce îl ţineau legat de 


233 


canapea. Pe neașteptate, s-a trezit că îi era greu să respire, iar 
capul a început să i se învârtă. 

In panica ce-l stăpânea, abia a auzit la ureche șoapta lui 
Caligula, care i-a dat fiori. 

— Privește, băiete, privește fiecare moment și înțelege cum îi 
răsplătește împăratul pe cei care îl trădează. Privește în lături 
numai o dată și am să pun să ţi se coasă ochii, închiși. 

Apoi a auzit zornăitul lanțurilor. 

Fronto l-a auzit și el și a început să-și susţină nevinovăția cu o 
bolboroseală incoerentă. La început, Caligula a găsit bâlbâiala 
amuzantă, dar a devenit repede iritat. 

— Dacă omul ăsta mai spune un singur cuvânt, îi tai limba, iar 
dacă ridică mâinile la împăratul lui, i le retezi, i-a spus el lui 
Chaerea, care apăruse în spatele lui Fronto cu doi dintre 
pretorienii lui. 

Chaerea le-a ordonat oamenilor lui să-l lege pe condamnat cu 
lanţurile grele pe care cei doi le aduseseră, dar mintea perversă 
a lui Caligula a clocit ceva mai distractiv. 

— Nu, ar fi mult prea potrivit să înlănţuiești un om care și-a 
petrecut viața înlănţuind animale. Să fie bătut, mai bine. 

Chaerea, luat prin surprindere, s-a uitat în jur după bastonul 
ce-i indica funcţia, din lemn gros. 

— Să fie bătut cu lanţurile lui. 

Cei doi pretorieni s-au uitat unul la celălalt, apoi au pus în 
două lanţul cel lung, pentru a-l face mai ușor de mânuit. 
Chaerea a încuviinţat din cap. 

Și bătaia a început. 

Cei doi germani zdraveni și-au concentrat tirul asupra 
umerilor și corpului lui Fronto, făcându-l pe bătrân să scoată 
gemete de durere, deși faldurile groase ale togii absorbeau mult 
din forța loviturilor. 

— Nu, nu, a strigat Caligula nerăbdător. La cap. 

Acum, Fronto a aflat adevăratul înțeles al groazei. Zalele grele 
din metal l-au izbit în faţa și capul lipsite de orice protecţie, 
înfigându-se în carne și pulverizând oase și vine. Chinul trebuia 
să-i fi fost cumplit, pentru că un miorlăit ascuţit i s-a iscat adânc 
în gâtlej și s-a ridicat într-un țipăt înecat în sânge. Țipătul s-a 
transformat imediat într-un gâlgâit sufocat când lanţul, rotit de 
jur împrejur de către unul dintre germani, l-a izbit în gura 
deschisă, sfărâmându-i dinţii în bucățele și zdrobindu-i oasele 


234 


din mandibulă. În câteva minute, pretorienii abia mai puteau 
ține în mână lanţurile lunecoase, lucind într-un roșu-închis, de 
care erau prinse fâșii de scalp și șuviţe încâlcite din părul lung al 
lui Fronto. 

Toate acestea, Rufus le-a urmărit dintr-un loc de refugiu 
ascuns adânc în mintea lui. Un loc unde era la adăpost de 
Caligula și de cei asemenea lui. Un loc despărțit doar de o 
membrană de nebunia ţipetelor. 

A remarcat că atunci când Fronto, sau cel în care se 
transformase Fronto, s-a prăvălit înainte, făcând dificil ca 
lanţurile să lovească unde le direcţiona Caligula cu ochii 
strălucind de aţâţare, împăratul a ordonat celor doi senatori 
care se aflau cel mai aproape de negustorul de animale să îi ţină 
capul în sus. A remarcat cum, atunci când bătaia a continuat, 
vârful capului lui Fronto, acum practic un craniu alb, decorat cu 
un petic întâmplător de păr, a fost transformat dintr-o calotă 
solidă într-o masă moale, amorfă. Și a remarcat că pe fundal, 
printre pretorienii aliniați în jurul pereţilor pentru a asigura ca 
nimeni să nu se amestece în procesul de justiţie al lui Caligula, 
unul stătea mai rigid decât ceilalţi. Cupido privea neputincios, 
oglindind în ochii săi chinul lui Rufus și șiroiul de sânge ce i se 
scurgea pe bărbie din tăietura pe care și-o făcuse mușcându-și 
buzele cu dinţii. 

În cele din urmă, împăratul a făcut un semn cu mâna și 
germanii s-au oprit, răsuflând greu. 

Caligula s-a apropiat încet de grămada de rămășițe umane 
care fusese Fronto, căutând atent cu ochii vreun semn de viață. 
Ochii negustorului de animale erau niște umflături închise, iar 
nasul cândva mândru-acvilin îi era întins pe faţă. O bucată 
triunghiulară de craniu îi fusese dislocată din partea dreaptă a 
capului, imediat de deasupra urechii, lăsând o gaură prin care 
se putea vedea o masă gălbui-rozalie care, la o cercetare mai 
atentă, părea să tremure. 

Atras de această fereastră în capul uman, Caligula și-a plasat 
delicat degetul arătător în deschidere și a fost răsplătit cu un 
zgomot aspru, hârâit, venind dinspre locul aproximativ al nărilor 
lui Fronto, însoţit de câteva bule subţiri de sânge care s-au mărit 
și apoi au explodat cu un clipocit ușor, fenomen care în mod clar 
a stârnit încântarea tânărului împărat. 


— Foarte uimitor. Încă trăiește. Trebuie să fi fost foarte 
zdravăn, Protogenes. Mă întreb, tu cât ai fi rezistat? 

Faţa distrusă a lui Protogenes a pălit, dar întrebarea era în 
mod limpede una retorică, pentru că împăratul a continuat, 
gânditor: 

— Mare păcat, într-adevăr. Cine ne va mai căuta animale 
acum? 

Chaerea a făcut semn oamenilor lui să-l îndepărteze pe 
muribund, dar Caligula a intervenit cu un zâmbet. 

— Nu, lasă-l acolo unde e. A fost o companie plăcută. Merită 
să se bucure de restul serii. 

Fronto se afla încă la locul lui, pe canapea, când un Rufus 
umblând ca prin vis a fost escortat afară din palat în acea seară. 
Nu au fost niciun fel de lacrimi când s-a întors la casa 
elefantului. Moartea vie a negustorului de animale era dincolo 
de jelire. Un anume instinct l-a făcut să-și amenajeze culcușul în 
fân, în grajdul propriu-zis. Abia mai târziu și-a amintit vorbele lui 
Caligula. „O păsărică îmi spune... un mic spion.” 

e 

În lumea incertă în care vieţuia Rufus acum, a părut cât se 
putea de normal să fie convocat și a doua seară. 

Fronto a rămas pe locul de onoare din fața împăratului, de 
partea opusă a mesei, și Caligula l-a prezentat cu însufleţire 
unui grup de aristocrați lipsiţi de orice entuziasm, care încercau, 
cu greutate, să-și ascundă dezgustul. 

Forma oribilă încă mai lupta pentru fiecare respiraţie, dar 
numai zeii știau cum. Capul ei sfărâmat era cumplit de umflat și 
pielea puternic întinsă varia în culoare de la albastru strălucitor 
la negru. Din rana de deasupra urechii, o șuviţă subțire de puroi 
galben se prelingea în jos, de-a lungul a ceea ce cândva fusese 
o faţă. 

Împăratul era în mod clar tot atât de captivat de exponatul lui 
viu, pe cât era și de statuile de aur înșiruite de jur-împrejurul 
încăperii sau de bogatele picturi ce decorau pereţii. Când, în 
sfârșit, bătrânul a lăsat să-i iasă o ultimă respiraţie fornăitoare, 
a lăcrimat de parcă altcineva îi provocase moartea. 

Rufus nu a avut luxul lacrimilor. Pentru el, momentul 
despărțirii venise când a izbit prima lovitură. Restul a fost un 
coșmar. 


236 


Dar tot a fost în stare să înregistreze o surpriză când Caligula, 
cu ochii umezi de lacrimi, s-a întors spre el și a spus: 

— Ăsta este fostul tău stăpân. A fost prietenul și tovarășul 
nostru. la-l de aici și fă-i niște funeralii onorabile, cum se cuvine 
unui bun slujitor. 

După care împăratul și invitaţii săi au rămas în picioare, într-o 
liniște solemnă, în timp ce aceiași pretorieni care l-au omorât pe 
Cornelius Aurius Fronto, negustorul de animale, l-au înfășurat cu 
grijă într-un giulgiu alb și l-au scos afară din încăpere. 

Micul grup a fost scăldat în lumina lunii în timp ce Rufus l-a 
condus peste pajiște și printre copaci, spre grajdul Bershebei. 
Acolo, soldații au depus corpul pe pământ și au rămas pentru un 
moment în tăcere. 

— Nu am lemne ca să-l ard, a spus Rufus. 

Germanii s-au uitat unul la celălalt. 

— Atunci va trebui să-l îngropi. Nu-l poţi lăsa așa, a spus cel 
mai înalt dintre ei. Colo, lângă zid, e bine. Nu-s prea multe 
rădăcini de copaci. 

— Mă puteți ajuta? s-a rugat Rufus. 

— Nu noi, flăcăule - noi suntem soldați, nu gropari. A fost 
prietenul tău, tu îi faci o plecare frumoasă. 

— Am să te ajut eu. 

Vocea a venit din întuneric. Pretorienii s-au întors, fiecare 
mână dreaptă fiind deja pe mânerul sabiei stăpânului ei, dar s- 
au relaxat când l-au recunoscut pe unul de-al lor. 

Rufus a rămas în picioare lângă trupul lui Fronto, în timp ce 
Cupido a adus două cazmale din grajd. Au săpat în liniște, 
pentru că nu era nimic de spus. Pământul era tare, iar 
pretorianul cel înalt greșise în privinţa rădăcinilor. Acestea se 
întindeau ca niște tentacule prin pământ, iar Bersheba își cerea 
cu mormăituri morocănoase hrana de dimineaţă atunci când cei 
doi au umplut groapa deasupra rămășițelor lui Cornelius Aurius 
Fronto. 

Rufus știa că erau cuvinte care ar fi trebuit să fie spuse și 
închinări pe care ar fi trebuit să le facă, dar nu le-a făcut nici pe 
unele, nici pe celelalte. În loc de orice, a rămas în picioare, cu 
Cupido alături de el, lângă mormanul de pământ proaspăt, care 
era singurul lucru amintind de Fronto, cu imagini fugare ale 
timpului petrecut împreună fulgerându-i prin minte. Fronto și 
rinocerul. Fronto râzând când încă un număr de circ a sfârșit în 


237 


dezastru. Fronto, cel cu inimă mare și nesfârșită generozitate. 
Acela a fost momentul când au venit lacrimile, picurându-i 
neîntrerupt de pe bărbie, udând pământul răscolit. În timp ce el 
plângea, Cupido i-a pus o mână pe umăr. 

— Poate Chaerea are dreptate. Poate că este timpul. 

Rufus s-a întors spre el, cu chipul împietrit. 

— Tu crezi că Chaerea va fi cu ceva diferit? 

Bersheba i-a prins starea sufletească atunci când s-a întors la 
grajd ca să-i umple ieslea și a început să arunce peste el cu 
trompe pline de fân, într-o încercare - lipsită de subtilitate - de 
a-i alunga tristețea, dar în cele din urmă a înțeles că era o 
sarcină fără speranţă și a renunţat. După ce elefantul a fost 
hrănit și adăpat, Rufus s-a întors la soţia lui, pentru întâia oară 
în două zile. 


238 


e Capitolul XXXVI 


Livia a venit la el și l-a luat în brațe. L-a strâns pentru un 
moment, punându-și fața pe abdomenul lui, atingându-i cu burta 
ei umflată coapsele. Când s-a uitat la el, Rufus a văzut că știa. 

Păsărică. Gândul i-a venit în minte nechemat. 

— Îmi pare rău, a spus ea simplu. 

Rufus a privit-o, neștiind cum să răspundă, prins undeva între 
extremele prăbușirii fizice și a violenţei cumplite. 

— Tu nu l-ai cunoscut. 

— A fost prietenul tău. 

— Nu. A fost mai mult decât prietenul meu. 

— Atunci îmi pare rău. 

Tu l-ai trădat? Cuvintele i-au ajuns pe buze, dar nu s-au dus 
mai departe. 

— Cândva, mi-a promis libertatea. Dar când am fost cu el, am 
fost întotdeauna liber, așa că, de fapt, nu conta. Ințelegi? 

Chipul ei a devenit un perete gol. 

— Nu, și nici tu. El te-a cumpărat și te-a vândut. Nu a fost un 
bătrân bun, care ţi-a pus un acoperiș deasupra capului și te-a 
hrănit pentru că te-a iubit. Te-a folosit. 

— M-ar fi eliberat și i-aș fi fost partener de afacere. 

Rufus a clătinat din cap cu frustrare. 

— A pus bani deoparte pentru mine. 

— Atunci, unde este această mare avere? a întrebat ea. Unde 
este moștenirea lui Cornelius Aurius Fronto pentru sclavul 
Rufus? Poate mi-a scăpat ceva, dar nu părem a fi bogați. 

— Mi-ar fi dat-o, dar... 

— Dar? Dar? Dar l-a înșelat pe împărat, iar acum a murit 
pentru asta. Îmi pare rău, îmi pare rău cu adevărat că Fronto 
este mort, Rufus, dar a murit din cauza lăcomiei lui. Ai fi preferat 
să fii tu victima? Nu a fost tatăl tău. A fost un negustor bogat, 
care a vrut să fie și mai bogat și a folosit orice a putut, inclusiv 
pe tine. 

— Nu, m-ar fi eliberat, a insistat Rufus, dar glasul lui își 
pierduse siguranţa. 

Livia și-a continuat atacul. 


239 


— Ce este libertatea, pentru tine și pentru mine, Rufus? Poate 
că pentru tine este altceva, dar pentru mine libertatea nu este 
decât un cuvânt. Am nevoie de libertate pentru ca să mor de 
foame? Libertatea de a-mi vinde trupul până când vreun pervers 
cu răsuflare împuţită decide că ar fi mai distractiv să stoarcă 
viața din mine decât să mă reguleze? Noi suntem sclavi și 
trebuie să acceptăm asta. Trebuie să scoatem tot ce se poate 
din ceea ce avem. De dragul copilului nostru trebuie să ne 
aplecăm ca pomii în bătaia vântului, nu să-i invităm pe cei care 
au putere asupra noastră să ne sfărâme. Nu-ţi risca iarăși viaţa, 
Rufus. 

— Fronto a fost prietenul meu. 

— Da, a fost prietenul tău, dar s-a dus. Noi am rămas. Trebuie 
să supraviețuim. 

Livia a făcut un gest ca și cum ar fi vrut să îl cuprindă în 
braţe, dar el i-a evitat îmbrăţișarea și a ieșit poticnindu-se din 
încăpere, a trecut pe lângă trupul uriaș al Bershebei și a ieșit în 
lumina soarelui, unde aerul era mai curat și lumea mai simplă. 

De ce nu a făcut nimic? Și-ar fi dat viaţa pentru Fronto și cu 
toate astea l-a privit murind, fără să ridice nici măcar un deget 
în apărarea lui. Răspunsul părea simplu: era un laș. 

A mers mai departe, cu capul în pământ și fără să vadă, cu 
rușinea apăsându-i pe umeri ca un jug, până când s-a ciocnit de 
un personaj slăbănog și forţa coliziunii l-a răsturnat pe celălalt la 
pământ. Cu un fior de groază, și-a dat seama că era unchiul 
împăratului. 

Claudius zăcea pe spate în iarbă, cu mâinile și picioarele 
mișcându-i-se cu zvăcnituri dezordonate, care i-au amintit lui 
Rufus de o țestoasă întoarsă cu burta în sus. S-a aplecat să-l 
ajute pe neputinciosul senator să se scoale de jos. Bătrânul l-a 
respins cu un gest, reușind să se întoarcă greoi în patru labe și 
să se împingă în picioare. Hainele îi erau pătate de la iarbă și 
pline de frunze și rămurele, dar când Rufus a încercat să-l 
scuture, l-a gonit ca și cum ai goni o muscă. 

— P-p-pleacă d-d-de-aici, s-a bâlbâit el furios, cu saliva 
scurgându-i-se din partea căzută a buzei. A-a-a-m... 

— lertare, domnule. Nu te-am văzut... am fost neatent... mă... 

Claudius s-a uitat pentru întâia oară cu atenţie la atacatorul 
lui. 

— Tot tu? Ai un t-t-talent să a-bu-bu-zezi bă-bă-bătrâni. 


240 


— Nu, domnule, a spus Rufus îngrijorat, înainte de a-și aminti 
de dușul pe care Bersheba îl administrase bătrânului senator. 
Vreau să spun... da, domnule. 

Pentru prima oară, Rufus a avut impresia că a văzut un licăr 
de umor în ochii bătrânului; apoi a dispărut la fel de repede cum 
apăruse. 

— Ai m-m-mâncat la m-m-masa îm-pă-pă-păratului? 

Pentru o clipă, schimbarea subiectului l-a lăsat pe Rufus fără 
răspuns. 

— Da, domnule. 

Claudius a părut gânditor, ca și cum ar fi cântărit o decizie. 

— Narcissus o s-s-să te c-c-caute. As-cu-cu-cultă I-l-la el. Ai p- 
p-putea să auzi ce-ce-ceva c-c-care să te aj-j-jute. 

A făcut cu mâna un semn că Rufus putea pleca și a luat-o din 
loc șchiopătând, murmurând ceva pentru sine. 

Privindu-l cum se îndepărta, Rufus s-a încruntat. 

e 

Au trecut două zile pline înainte ca Narcissus să îndeplinească 
prezicerea stăpânului său. Rufus și-a dat seama că nu era nicio 
coincidență faptul că grecul cel deșirat a sosit la numai câteva 
minute după ce Livia părăsise casa. 

Pretinzând o improbabilă indispoziție datorată căldurii, 
Narcissus a întrebat dacă nu puteau sta de vorbă la adăpostul 
grajdului. 

— A fost cumplit pentru prietenul tău, a spus el îndată ce au 
fost ascunși în întunericul răcoros, în siguranță. Am făcut tot ce 
am putut pentru el, desigur, dar soarta îi fusese deja pecetluită. 
Protogenes i-a prezentat împăratului dovezile pe care le avea, 
cu câteva săptămâni în urmă. Caligula are încredere în el ca în 
nimeni altcineva. 

Rufus nu și-a ascuns neîncrederea, dar Narcissus s-a făcut a 
nu-i observa privirea rece. 

— Într-adevăr, nimic nu ar mai fi putut schimba ce s-a 
întâmplat. Asemenea moarte, a adăugat, urmărindu-i lui Rufus 
faţa, atent la orice fel de reacţie. Cum ar putea cineva să nu-l 
urască pe omul care i-a făcut asta unui prieten? 

Rufus a văzut capcana și a mirosit momeala. Ce spusese 
bătrânul Claudius? „Ascultă la el.” - ăsta era un moment când 
trebuia să asculte, nu să latre ca un câine furios. 


241 


Narcissus a luat tăcerea ca pe o încuviinţare pentru a 
continua. 

— Desigur, iartă-mă. Te întrebi la care „om” mă refer? Ar 
putea fi Protogenes, care a pus totul la cale? Sau Chaerea, care 
a ordonat-o? Sau poate chiar cei doi tungrieni idioţi care au 
mânuit lanţurile? Îţi înţeleg confuzia și sunt de acord că fiecare 
este vinovat în felul lui. Și că mi-ar da mare satisfacţie dacă 
Protogenes, în special, ar plăti pentru moartea lui Fronto, ca și 
pentru alte anumite crime pe care le pot înșira. Dar ce este 
sabia fără mâna care o mânuiește? De Protogenes se va avea 
grijă la vremea potrivită. Discuţia noastră - dezbaterea noastră - 
trebuie să-l privească pe stăpânul lui. 

A așteptat un răspuns, dar a continuat, neprimind niciunul. 

— Stăpânul lui Protogenes, așadar. Tu ai suferit în mici feluri, 
din cauza lui. Mulţi au suferit mai mult și nu mă refer numai la 
prietenul tău Fronto. Mulțimea celor care au suferit și care s-au 
uitat la cei dragi ai lor suferind din cauza lui este fără număr, 
Rufus. Nu ești de unul singur în ura ta, să nu crezi nicio clipă 
asta. 

Rufus a observat că în jocul pe care-l juca, lui Narcissus îi era 
permis să rostească orice nume, cu excepţia celui care făcea 
subiectul conversaţiei. Era atât de adâncit în propriile sale 
gânduri, încât nu a observat că Narcissus încetase să mai 
vorbească și stătea răbdător, urmărindu-l. 

— Tu și cu mine nu ar trebui să avem niciun fel de secrete, 
Rufus, a spus grecul cu înţeles. 

Rufus a clătinat din cap. Nu voia să audă niciun fel de secret. 

— Noi suntem pretutindeni. Senatori și soldați, liberi și 
filosofi, pe străzi și prin palate. Dacă vrei nume, îţi dau nume. 

— Fără nume, a spus Rufus cu fermitate. Dacă ai sprijinul atât 
de multora, de ce mai ai nevoie de încă unul? Senatori și soldați, 
spui, dar niciun sclav. De ce îţi trebuie acum un sclav umil? 

Narcissus a cântărit întrebarea. Ştia răspunsul: un sclav umil 
putea ajunge neobservat în locuri și putea face lucruri pe care 
un senator sau un soldat nu le putea ajunge sau face. Un sclav 
umil putea fi înlocuit oricând, de oricine, pe când un senator nu 
era. 

Dar mai era un motiv. 

— Poate am fost prea subtil. Este una dintre greșelile mele. 
Nu am vorbit noi cândva de o armă, o armă de neoprit, care 


242 


poate zdrobi un om cu o singură lovitură? Nu există decât o 
singură persoană aici care are știința și puterea de a mânui 
acea armă. Unul singur care poate spune când este timpul 
potrivit pentru a fi folosită. Ne înţelegem? 

Brusc, Rufus și-a simţit beregata uscată. În cap auzea o voce 
care îi striga să nu se bage. Chiar și a vorbi despre asta era 
moarte. 

— Dar dacă... 

Narcissus a dat întrebarea deoparte cu un gest al mâinii. 

— Vom avea noi grijă să se ivească o ocazie. Va fi decizia ta 
dacă să o folosești. Are să te viziteze, cum a făcut cu stăpânul 
meu în acea primă zi. Fără nicio gardă, doar tu, elefantul și el. 
Gândește-te la asta, Rufus. Omul care l-a ucis pe Fronto. Nu 
multora li se oferă ocazia de a schimba istoria. De a salva Roma. 
Ar trebui să fii mândru. 

Rufus s-a uitat lung la el - acest curtean arogant, care 
împărțea viață și moarte cu atâta nonșalanţă. Chiar îl credea 
Narcissus atât de prost? Soarta asasinului lui Caligula era la fel 
de sigură ca răsăritul zilei de mâine. Omul care ridica mâna 
asupra împăratului era deja ca și mort. lar el știa ceva ce grecul 
nu știa. Bersheba era pe tot atât de incapabilă de a expedia 
lovitura fatală, pe cât era și el în manevrarea animalului. 

A rămas cufundat adânc în gânduri, vreme de câteva minute 
după plecarea lui Narcissus, dar nu a putut găsi nicio cale de 
scăpare. Grecul îl băgase în cușcă la fel de sigur ca pe o felină 
ținută în măruntaiele arenei. Când ușa cuștii se deschidea, ea 
nu putea conduce decât pe un drum. La moarte. 


243 


e Capitolul XXXVII 


Cupido a râs neîncrezător când Rufus i-a spus despre schema 
fantastică a lui Narcissus. 

— Există oare cineva în palatul ăsta care să nu fie implicat 
într-o conspirație? Vrea ca Bersheba să-l ucidă pe Caligula? N- 
am mai auzit niciodată ceva atât de nebunesc. Dacă împăratul 
ar ști câte mâini sunt ridicate împotriva lui, pe străzile Romei ar 
curge sângele... M-am gândit la ce mi-ai spus. Despre Chaerea. 
Ai dreptate. Este o creatură infectă, cu o piatră în loc de inimă și 
o etică de șacal. S-ar instala ca un nou Caligula și ar considera 
că ar fi o provocare să-l întreacă în cruzime. lar Claudius? El este 
un bătrân cu slăbiciuni de bătrân. Chaerea l-ar zdrobi ca pe o 
muscă, iar spionul lui, Narcissus, ar ţipa de pe cruce înainte ca 
purpura să-i atingă umerii. 

Rufus și l-a amintit pe Claudius care vorbea cu Bersheba și a 
clătinat din cap. 

— Cred că s-ar putea să greșești în privinţa lui. Mie mi se pare 
că el este ca un actor care schimbă personajele între scene. Are 
o înfățișare pentru prieteni și o alta pentru dușmani. Nebunul 
care șontâcăie și se bâlbâie este o mantie care îl acoperă pe 
adevăratul Claudius și eu cred că acel Claudius poate fi capabil 
de cârmuire. 

l-a spus lui Cupido despre vizitele nocturne ale bătrânului 
senator la grajd. Gladiatorul a rămas pe gânduri. 

— Asta este util de știut. Dacă ai dreptate, își acoperă bine 
adevărata persoană. Și totuși, există contradicții în ceea ce spui 
tu. Pare că i se opune lui Chaerea, dar a fost bine informat în 
legătură cu intenţiile acestuia. Destul de bine informat ca să știe 
că Lucius era asasinul avut în vedere. Oare asta înseamnă că 
face parte din complotul lui Chaerea, dar nu are încredere în el? 
Sau există cineva în cercul intim al lui Chaerea care îl 
informează de intenţiile rivalului lui? Și unde se situează 
Narcissus, dacă Claudius se îndoiește de el, dar Chaerea 
vorbește despre el ca despre un aliat? Este ăsta un singur 
complot cu multe fire sau sunt mai multe comploturi 
întrețesute? 


244 


— Noi ce facem? 

— Facem? Ce putem face în afară de ce a sugerat Aemilia? 
Așteptăm, aducem sacrificii vechilor zei și ne rugăm ca timpul 
să fie de partea noastră. 

Și-a luat sabia cea lungă și a început s-o ascută, făcând piatra 
de ascuțit să cânte în susul și în josul lamei. 

— Chaerea crede că eu sunt proprietatea lui, Narcissus crede 
că tu ești proprietatea lui. Pare a fi o capcană din care nu există 
nicio cale de scăpare, dar ea conţine anumite elemente care ar 
putea fi totuși în favoarea noastră. Fiecare dintre ei nu vede 
decât jumătate din imagine, în timp ce noi doi, împreună, avem 
întreaga imagine. Ar putea veni un moment când i-am putea 
asmuțţi pe unul împotriva celuilalt. 

— Poate ar trebui pur și simplu să fugim? 

Cupido a zâmbit trist. 

— Și unde să fugi, Rufus? Eu unul, nu am niciun loc unde să 
mă duc. larba crește grasă peste cenușa căminului nostru și nu 
am nicio intenţie să văd oasele tatălui meu pe câmpul unde zac 
împrăștiate. Dacă e să mor, aș prefera să mor aici, cu o sabie în 
mână și un prieten alături, mai degrabă decât prins la 
strâmtoare în vreo străduţă puturoasă. Nu. Stăm și, dacă 
trebuie, luptăm. 

Rufus l-a invidiat pentru siguranţa pe care o avea. Cum era 
posibil ca un om să conţină atâtea contradicții și să îndure ce 
îndurase el și totuși să iasă din toate nu numai zdravăn la minte, 
dar chiar înnobilat? S-a întors să plece, apoi și-a amintit de 
documente. 

— Ti-a dat Aemilia pergamentele? 

— Da, și i-am spus că ați fost nebuni să le luați. Ce ați crezut 
voi că faceți? Sunt proprietate imperială și pedeapsa pentru a le 
deține fără permis este moartea. Trebuie să le ducem înapoi la 
locul lor. 

— Dar te-ai uitat la ele? Ea s-a gândit că poate tu ai fi în stare 
să le descifrezi sensul. 

Cupido a dat din cap și s-a dus la un dulăpior de unde a scos 
cele două suluri. 

— lţi amintești ce ţi-am spus de Varrus, că are ceva legătură 
cu alimentarea cu apă? Documentul mai mic este bazat pe o 
hartă veche a Colinei Palatine. Uite. Aici este palatul lui 
Augustus. lar aici? Astea sunt casele cele vechi, unde Caligula 


245 


și-a construit palatul, care le întrece pe toate celelalte. Liniile 
subţiri și drepte sunt, toate, conducte care alimentează cu apă 
fiecare casă de pe deal. Varrus este supraveghetorul echipei 
care le întreţine. 

Rufus a studiat harta cu atenţie. Acum vedea. Contururile 
slabe ale clădirilor. Conductele care erau conectate toate la 
marele apeduct ce servea Roma de secole. Chiar și mica 
fântână unde se întâlnea el cu Narcissus. Dar un lucru tot îl 
nedumerea. 

— Ce este linia verde? Este mult mai groasă decât celelalte. 
Pare a fi importantă. Uite, se unește cu linia roșie de pe harta 
mare. 

— Nu știu. Dar îl poţi întreba pe Decimus, când i le dai. 

— Pe cine? 

— Decimus este unul dintre oamenii care lucrează cu Varrus. 
Arminus, care a luptat cu noi la Rostrum lulium, este în relaţii de 
prietenie cu el. Spune-i că Varrus avea pergamentele la el când 
l-a găsit Livia. 

e 

Decimus s-a vădit a fi un tânăr de o constituție firavă, cu o 
față care ar fi putut fi chipeșă, dacă nu ar fi fost găurită de urme 
de vărsat de vânt. La început a fost mai interesat de Bersheba 
decât de a-și recupera supraveghetorul, dar după ce a stat 
câtva timp lângă ea, într-o tăcere uluită, și i s-a dat voie să Îi 
atingă pielea încrețită de pe trompă, Rufus i-a reamintit de 
scopul vizitei lui. 

Varrus părea să-și fi revenit fizic, dar mintea încă îi era într-un 
loc unde numai el putea ajunge. Decimus a clătinat din cap cu 
tristeţe. 

— Așa este de câteva săptămâni, a spus el. De la ultima 
inspecție. 

— Avea astea la el când l-am găsit. 

Rufus i-a dat cele două pergamente și s-a ales cu o privire 
tăioasă din partea Liviei. 

— Ne întrebam ce sunt. 

— Asta e harta pe care o folosim ca să verificăm conductele 
de pe toată colina. Dacă presiunea apei coboară în vreuna 
dintre case sau fântâni, putem să mergem în lungul conductei 
până ce găsim pe unde se scurge apa. Apoi o înlocuim cu o altă 
bucată de conductă de plumb. Ai fi mirat să știi cât de des se 


246 


întâmplă. Unele dintre conductele de aici nu au fost înlocuite de 
pe vremea lui Romulus. 

— Și linia roșie și cea verde? Trebuie să fie conducta 
principală de apă? 

Decimus a clătinat din cap. 

— Nu, nu-s de apă. De rahat. Cea roșie de aici este cea mare, 
Cloaca Maxima, a spus el mândru. Toate canalele dintre 
Capitoliu și Palatină și de pe Argiletum și de la Forum Boarium 
se varsă în ea. 

Decimus a observat aerul de uluire al lui Rufus. 

— Cloaca este canalul principal. Un om poate merge de la un 
capăt al Romei la celălalt fără să iasă la suprafaţa pământului - 
dacă ar putea rezista la miros. Ai văzut sanctuarul lui Venus, 
Cloacina de sus, din for? Ei bine, Cloacina este protectoarea 
noastră când ne aflăm acolo jos. Numai că pe bătrânul Varrus 
nu l-a protejat. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Inspecta pintenul Colinei Palatine, asta-i linia verde, care se 
cheamă Cloaca Palatină. Poţi să spui de la suprafață pe unde 
trece, după capacele scurgerilor - sunt marcate cu simbolurile 
astea micuțe. Ei bine, Varrus a coborât pe una dintre ele într-o zi 
- sănătos la cap - și a ieșit înapoi cum îl vezi. Vorbește într-una 
despre un râu al morţilor. Nimeni nu se mai apropie de locul ăla 
acum. Este destul de înspăimântător acolo jos, în întuneric, dar 
băieţii socotesc că a dat peste vreun fel de monstru și vederea 
lui l-a făcut să-și piardă minţile. Eu unul cred că e mai probabil 
să fie gazele. Uneori, combinaţia de duhori te poate ameți. Orice 
o fi fost, pe mine nu mă mai prinzi pe acolo, pe jos. 

Rufus i-a mulţumit și i-a spus că este binevenit s-o viziteze pe 
Bersheba oricând voia el. Încă îl mai puteau auzi pe Varrus 
aiurând, în timp ce Decimus îl ducea spre locuinţa lui. 

e 

Moartea lui Fronto a creat o barieră între Rufus și Livia, care la 
început a părut insurmontabilă. Ocupau același spaţiu, în felul în 
care animalele de specii diferite locuiesc în același teritoriu, 
observându-se unul pe celălalt cu prudență și comunicând 
arareori. Dar copilul care creștea în pântecele Liviei nu putea fi 
ignorat. Incet, rănile care lăsaseră urme pe relaţia dintre ei s-au 
vindecat, cel puţin parțial. Au devenit prieteni care dormeau 


247 


împreună și, când îi apuca dorinţa, făceau dragoste cu o pasiune 
și inventivitate care îi surprindea pe amândoi. 

Nu știa când a devenit conștient că Livia îl supraveghea. Nu a 
fost ceva ce a văzut sau a auzit, nimic consistent și tangibil; 
cumva, pur și simplu știa. Îi simţea ochii asupra lui. Când era cu 
Bersheba în soarele strălucitor al curții, pentru exerciţii. Când 
vorbea cu nobilii vizitatori cărora împăratul le îngăduia cu 
generozitate să se uite cum măreaţa creatură își executa 
diversele stiluri de a umbla. Oare îl urmărea de fiecare dată 
când credea că el ar putea contacta pe cineva? 

Când a fost convins că era adevărat, a scos-o pe Bersheba din 
zona unde ea își făcea exerciţiile în mod normal, într-un loc 
dintre copacii din cealaltă parte a parcului, unde, deși el avea o 
vedere piezișă asupra grajdului, se aflau în afara razei vizuale a 
Liviei. A așteptat cu răbdare și a fost răsplătit de ceva mișcare 
în umbra din imediata apropiere a ușii grajdului. Cum privea, a 
văzut-o pe Livia uitându-se în jur descumpănită, întrebându-se 
unde oare dispăruse el. 

Jocul a devenit o parte integrantă a zilei lui. Era crud? Poate. 
Dar așa a reușit să descopere identitatea adevăratului ei stăpân. 

Nu s-a întâmplat decât după două săptămâni. In acea 
dimineaţă, a zărit un servitor de la palat apropiindu-se din 
cealaltă parte a parcului. Rufus nu l-a recunoscut pe om, dar era 
evident din atitudinea lui că nu voia să fie văzut. A intrat în grajd 
pe ușa laterală și a dispărut din aria vizuală. După câteva 
minute a reapărut, însoţit de Livia. Rufus a simţit frica Liviei. 
Câteva momente mai târziu, în scenă a apărut, furișându-se, un 
alt personaj. 

Chaerea. 

În timp ce Rufus privea, comandantul pretorian a început o 
discuţie animată cu Livia, care clătina din cap cu hotărâre, drept 
răspuns. Nemulțumirea lui Chaerea a crescut vizibil până când, 
cu viteza unui șarpe care atacă, și-a băgat o mână în părul Liviei 
și a tras-o în umbra grajdului. În timp ce Livia se zbătea în 
prinsoarea lui, comandantul roman și-a dat tunica într-o parte și 
a forţat capul femeii, ce se zbătea, înspre partea de jos a 
abdomenului lui. 

Peste ochii lui Rufus s-a coborât un văl roșu. A început să se 
apropie ca să iasă la vedere, cu unicul gând de a-l ucide pe 
omul care îi pângărea nevasta. Dar s-a oprit brusc, chiar înainte 


248 


de a ieși de la adăpostul copacilor. Acesta nu era vreunul dintre 
prințișorii spilcuiţi care se ridicase la comanda unei legiuni 
datorită legăturilor suspuse. Acesta era Cassius Chaerea, 
supraviețuitor al multor bătălii - un om care ucisese cu mâinile 
goale. A acționa acum ar fi însemnat să semneze condamnarea 
la moarte a amândurora. 

Până când Chaerea și-a sfârșit violul, s-a șters cu părul Liviei 
și a aruncat trupul inert al acesteia la pământ, furia ucigașă care 
îl cuprinsese pe Rufus s-a transformat într-o minge de piatră 
rece. Avea să-l ucidă pe acest om. Chiar dacă avea să fie ultimul 
lucru pe care să-l facă pe faţa pământului, avea să-l ucidă. 

A privit-o pe Livia cum s-a străduit să se ridice în picioare, 
menținându-și cu greu echilibrul din cauza burții ieșite înainte. 
Voia să alerge la ea, s-o strângă în brațe și s-o aline. Dar era 
posibil ca Chaerea să mai fie încă prin preajmă, urmărind. 

În loc de asta, a continuat să facă exerciţii cu Bersheba, 
purtând-o mecanic încoace și-ncolo pe pământul tare ca piatra. 
Devenea un conspirator încercat și se dispreţuia pentru asta. 

Când s-a întors, mult mai târziu, în camera înghesuită din 
spatele grajdului, ea l-a întâmpinat cu un zâmbet care l-ar fi 
amăgit cu desăvârșire, dacă nu ar fi văzut ceea ce văzuse. 
Numai umezeala părului ei proaspăt spălat și o ușoară roșeață 
la colţurile ochilor o trădau. 

l-a întors zâmbetul cu un zâmbet de-al său. Și, numai pentru 
un moment, chiar a iubit-o cu adevărat; Livia, soţia și tovarășa 
lui, purtătoarea copilului său, iubita și trădătoarea lui. Și a știut 
că și ea îl iubea. Fațada normalităţii pe care ea o crease cumva, 
nu era ca s-o protejeze pe ea de el. Era pentru a-l proteja pe el 
de ei. 

Când Livia s-a întors cu spatele, el i-a aruncat pe furiș o 
privire, minunându-se de proporţiile perfecte ale trupului ei 
chiar și așa, însărcinată, și de inteligenţa ascuţită a minţii ei. De 
câte ori trebuia să fi blestemat ea soarta care îi oprise 
creșterea? De câte ori a stat ea trează în noapte și s-a întrebat, 
iar și iar, ce-ar fi fost, dacă? Ce-ar fi fost, dacă? Cine ar fi fost ea 
și ce ar fi făcut? 

Pentru întâia oară i-a înțeles cu adevărat frustrarea de a fi 
prinsă în trupul acela micuţ și s-a jurat să facă tot ce-i va sta în 
putinţă să o ajute să scape, dacă nu din el, atunci măcar din 
viaţa la care o condamnase el. Fronto îi promisese banii pentru 


249 


a-și cumpăra libertatea. Nu știa cât, dar știa că prietenul lui nu l- 
ar fi înșelat niciodată. l-ar fi lăsat cuiva în care ar fi avut 
încredere sau undeva unde numai Rufus îi putea găsi. Cumva, le 
va da de urmă și avea să-i facă să le dea amândurora libertatea. 
Dar mai întâi, trebuia s-o scape din ghearele lui Chaerea. 
Narcissus i-o datora. 
(J 

Ochii grecului s-au îngustat când a auzit de încercarea 
nereușită a lui Chaerea de a culege informații. 

— Prin urmare, soldatul cel simplu s-a decis să-și 
murdărească mâinile, a spus Narcissus. Dar de ce ar alege-o pe 
soția ta? Fără îndoială că a auzit și el de vizitele stăpânului meu. 
Se întreabă ce a fost spus și cui și cum poate el profita de asta. 
Dacă ar ști că senatorul Claudius are conversații cu un elefant, 
ar muri de râs, în loc să moară de ţeapa călăului, așa cum 
merită. Ai făcut bine, Rufus. Asta ne-ar fi putut fi fatal. Acum, 
pentru că știm unde se ascunde pericolul, ne putem proteja 
împotriva lui. Poate reușim chiar să folosim această cunoaștere 
în folosul nostru... 

— Trebuie să găsim o cale de a-l opri să se mai folosească de 
Livia. Folosește informaţia asta pentru a o elibera din puterea 
lui, l-a implorat Rufus. 

Narcissus s-a uitat dezamăgit la el. 

— Asta nu ar fi foarte subtil și probabil că ar însemna moartea 
voastră, a amândurora. Siguranţa Liviei stă în utilitatea ei pentru 
Chaerea. Trebuie să avem răbdare. Ea nu trebuie să știe nimic. 

— Dar eu ce pot să fac? Dacă Livia nu are nimic să-i dea, nu o 
s-o mai privească drept utilă și atunci... 

— Exact, a spus Narcissus. Și ăsta este motivul pentru care 
trebuie să ne asigurăm că îi dă lui Chaerea ce vrea el. 

Rufus a fost nedumerit. 

— Dar cum o să facem noi asta? 

— Nu noi, Rufus. Tu. Lasă-mă să mă gândesc și am să-ți pun 
la dispoziţie niște discursuri interesante pe care să le rostești cu 
capul pe pernă, care or să facă din frumușica ta soție bunul cel 
mai prețuit al lui Chaerea. 

— Mai e încă ceva. 

Narcissus a ridicat o sprânceană ostentativ agasată, iar Rufus 
i-a explicat despre moștenirea lui Fronto. 


— Părerea mea este că ai prea mare încredere în prietenii lui 
Fronto, s-a încruntat Narcissus și a rămas un moment pe 
gânduri. Ar fi nevoie de cineva remarcabil de cinstit pentru a 
păstra atât de mulţi bani pentru un om mort și apoi să-i dea 
unui sclav. Fronto era prea șiret ca să se încreadă în oamenii cu 
care avea de-a face. Dacă a lăsat banii la cineva, a fost la un 
avocat, iar dacă ăsta a fost cazul, Protogenes îl va găsi și banii 
au să dispară. Am să fac așa încât cunoștințele lui Fronto să fie 
abordate astfel ca ele să nu știe de ce sau de cine, dar nu prea 
am speranţe, Rufus. Nu te poţi gândi la niciun alt loc unde s-ar 
putea afla? 

Rufus s-a gândit un moment. Părea atât de improbabil, încât 
nu îndrăznise să se gândească la asta. 

— Ar fi o posibilitate. 

(J 

Mai târziu, Rufus a stat întins alături de Livia, el mângâindu-i 
cu blândeţe burta, ea cu capul pe umărul lui. Au vorbit până s-a 
lăsat noaptea. 

Dimineaţa următoare, ea a plecat de la grajd cu scuza că 
aveau nevoie de pâine, deși Rufus vedea că mai era destulă 
pentru amândoi. 

Umplea butoiul cu apă, când atenţia i-a fost atrasă de un 
zumzet care creștea în mod limpede tot mai mult, minut de 
minut. În cele din urmă, curiozitatea i-a sporit prea mult pentru 
a și-o mai putea reţine și s-a hotărât să cerceteze ce și cum. 

l-a dat Bershebei comanda să îngenuncheze, s-a urcat pe 
umerii ei și a îndemnat-o înspre zidul palatului. Acolo, înălţimea 
ei i-a îngăduit o privire nestingherită în jos, spre străzile orașului 
din josul Colinei Palatine. Nu mai văzuse niciodată atât de multă 
lume. Veneau cu miile, un fluviu viu care inunda străduţele 
strâmte și le aglomera atât de mult, încât Rufus s-a mirat că 
oamenii încă se mai puteau deplasa. Dar se deplasau, într-o 
scurgere continuă spre for. 

Mult dedesubtul lui, în timp ce masele se mișcau într-o 
direcţie, Narcissus mergea în cealaltă direcţie. Momentul era 
perfect. Toată Roma se bulucea spre Senat pentru a asculta 
anunțul împăratului. Caligula urma să se proclame pe sine însuși 
zeu. 

Într-un fel, nu era surprinzător. Segmentele mai maleabile ale 
mulțimii îl tratau deja ca pe un zeu și dedicau sanctuare 


251 


spiritului său. Făcând asta, ei doar urmau o tradiţie începută de 
strămoșul lui, Augustus. Dar declaraţia pe care avea s-o facă el 
astăzi era un pas mai departe, mai departe chiar și decât 
înălțarea de către el a Drusillei în Panteon. Deja vorbea în 
fiecare zi cu Jupiter, în templul acestuia de pe Capitoliu. 
Începuse să scoată capetele de la statuile zeilor și să le 
înlocuiască cu altele, ale lui însuși. Acum, cetățenilor Romei 
avea să li se ceară să-l venereze pe el alături de Marte, Hermes 
și Apolo. Nobilimea avea să se ruineze construind temple și 
făcând sacrificii costisitoare în onoarea lui. Aveau să-l urască 
încă și mai mult. Narcissus, afișându-și zâmbetul rece, a grăbit 
pasul în sens invers scurgerii mulțimii. 

Vila pe care o descrisese Rufus era la est de Circus Maximus, 
la marginea orașului. Proprietăţile negustorului de animale și 
bunurile acestuia fuseseră confiscate și împărțite între favoriţii 
împăratului, dar Narcissus știa că vila nu fusese încă oficial 
ocupată de noul ei proprietar, efeminatul nepot al lui 
Protogenes. 

Casa era încuiată, dar Narcissus venise pregătit. A scos de 
sub tunică un mănunchi de chei prinse laolaltă cu un cordon. Nu 
avea să li se observe lipsa înainte ca hoţul plătit, care le furase, 
să le înapoieze la locul lor. A fost nevoie de trei încercări până 
când a găsit cheia potrivită pentru a descuia poarta, apoi de 
încă două pentru a nimeri cheia mai mică de la ușa de intrare în 
vilă. 

Casa lui Fronto era un loc cu înfățișare spartană, exact la ce s- 
ar fi așteptat Narcissus de la un neghiob lipsit de educaţie, care 
trăise singur și-și irosise viața cumpărând animale destinate 
morții. Nicio decorație bogată sau ostentativă, nicio pictură 
frumoasă sau statui, dar ce era cu asta? O amplă bibliotecă. 
Poate că Fronto nu fusese neghiobul care păruse a fi. 

S-a uitat în jur. Ce spusese Rufus? Urna roșie cu gâtul decorat 
cu un model de viță de vie răsucită. O amintire dintr-una din 
călătoriile în răsărit ale negustorului. Era acolo, în colț. Era mai 
grea decât părea, dar, folosindu-și toată puterea, Narcissus a 
reușit să o urnească din locul ei. Da, dala crăpată. Fără să vrea, 
a început să tremure de înfrigurare. A scos mai întâi o porțiune 
neregulată a bucății de piatră cu model, apoi o alta și s-a 
aplecat să privească în cavitatea întunecată de dedesubt. 


Rufus a știut din momentul în care l-a văzut pe Narcissus că 
vestea era proastă. 

Grecul și-a desfăcut braţele în lături într-un gest de neputinţă. 

— Niciuna dintre cunoștințele lui Fronto nu recunoaște că ar 
ști ceva despre banii tăi, Rufus. Desigur, unul dintre ei ar putea 
să mintă, dar nu cred. Fronto era prea viclean ca să se încreadă 
în ei. 

— Și vila? 

Narcissus a clătinat din cap, cu înfrângerea în priviri. 

— Nimic. Am verificat eu însumi și nu era nimic sub 
pardoseală, în afară de păianjeni și șoareci. 

Rufus și-a lăsat capul în jos. 

— Poate că am cerut prea mult. A fost doar un vis. 

Narcissus și-a pus mâna făcută căuș pe umărul tânărului. 

— Nu renunţa, Rufus. Îți poţi câștiga libertatea. Eu sunt un 
exemplu viu. 

Rufus și-a ridicat privirile spre el, cu durerea eșecului 
reflectată în ochi. 

— Dar tu ești învăţat și inteligent. Tu ţi-ai câștigat libertatea 
cu talentele cu care te-au înzestrat zeii. Eu ce talente am? Am 
fost născut să fiu sclav. 

Narcissus a clătinat din cap cu tristeţe și s-a răsucit pe 
călcâie, ca să revină la palat. După ce a întors spatele, s-a 
chinuit să-și reţină un zâmbet satisfăcut. 

Nu puteai fi niciodată prea bogat. li făcuse un favor lui Rufus, 
de fapt, scutindu-l de o decizie dificilă. Aurul din cele două pungi 
de piele nu ar fi fost destul pentru a cumpăra și libertatea 
tânărului și a drăguţei lui soții. Oricum, Caligula nu l-ar fi eliberat 
niciodată. De elefantul lui cine ar mai fi avut grijă? 


e Capitolul XXXVIII 


Acum, uşa către lumea clandestină a lui Narcissus s-a deschis 
și mai larg pentru Rufus. Volumul de informații pe care i-l trecea 
Liviei a sporit și mesajele au devenit mai complexe. Secretarul 
lui Claudius nu mai putea împărtăşi ce avea nevoie doar în 
timpul unor scurte vizite la casa elefantului. In loc de asta, Rufus 
aștepta până când Livia se scuza și o pornea de acasă cu mers 
legănat, ca să se vadă cu femeia care îi supraveghea sarcina (și, 
fără îndoială, ca să-i transmită mai departe lui Chaerea rodul 
conversaţiilor lor din seara precedentă) și pleca și el la întâlnirea 
stabilită dinainte cu Narcissus. 

Aici era instruit nu numai cum să formuleze mesajul, dar și 
asupra felului de a-l transmite. Nu-l da tot dintr-o dată; las-o pe 
ea să ţi-l stoarcă. A nu s-a întâlnit cu B pe aleea din spatele 
bucătăriei palatului lui Tiberius. Nu, A a fost văzut de C pierzând 
vremea pe acolo. C a spus că A dădea impresia că punea ceva 
la cale. Apoi schimbă subiectul. Livia va reveni la el și atunci, 
numai atunci, dezvălui că atunci când C tocmai pleca, l-a văzut 
pe B apropiindu-se de A și au dispărut amândoi, discutând 
însuflețit. 

Rufus nu punea întrebări cu privire la ce i se spunea, dar 
simţea că flecare mesaj era o cărămidă dintr-o complicată 
structură plănuită de mintea perfidă a lui Narcissus - o parte a 
unui puzzle uriaș, în care nicio piesă nu se putea potrivi decât 
într-un anumit fel. Dar mesajele erau atât de insipide, încât el nu 
vedea ce folos îi puteau aduce lui Chaerea. 

Ceea ce el nu avea de unde să știe, iar Narcissus nu i-ar fi 
spus niciodată, era că informaţiile pe care Livia i le dădea lui 
Chaerea erau încredințate și unor diverse surse din ierarhia 
palatului. Aceștia, la rândul lor, își serveau crâmpeiele lor altor 
membri ai cercului intim al detestaților favoriţi ai lui Caligula: 
Protogenes, Helicon și Callistus (inofensivul Appeles era dus de 
mult, jupuit de viu pentru a nu fi râs destul de tare la una dintre 
glumele împăratului), fiecare dintre aceștia încercând să-i 
depășească pe ceilalţi la viteza și dramatismul cu care își 
prezenta informaţiile destinatarului final. 


254 


La început, Caligula ar fi acceptat șoaptele ca atare, cuie de 
coșciug, mai exact - iar aici era partea cea mai periculoasă - 
cuie pentru coșciugele senatorului Claudius și credinciosului său 
libert, Narcissus. 

Și totuși, grecul miza pe faptul că paranoia lui Caligula era 
atât de puternică, încât acesta să perceapă seminţele trădării 
semănate în mesaje. Separat, ele nu erau decât o simplă serie 
de denunţuri din partea credincioșilor lui servitori, referitoare la 
uneltiri făcute de cei pe care el îi bănuise de mult. Și totuși, 
fiecare era într-un mod subtil diferită în accent și, luându-le 
împreună, tânărul împărat nu putea ajunge decât la o singură 
concluzie: era trădat de unul sau mai mulţi dintre oamenii în 
care avea cea mai mare încredere. 

Cumva, a descoperit Rufus, era posibil să trăieşti două vieți. 
Curenţii ascunși, în permanentă fierbere, și alianțele mereu 
schimbătoare ale politicilor de palat aveau loc într-o dimensiune 
în oarecare măsură apropiată și, ocazional, suprapusă peste 
ceea ce el numea normalitate. Dar toate astea nu se simțeau 
niciodată la fel de reale ca mica și simpla lui rutină zilnică. 

Reputația lui de dresor de animale îl condusese din arenă în 
Palatină și, din când în când, i se cerea să-și folosească 
priceperea pentru a-i ajuta pe îngrijitorii din mica grădină 
zoologică pe care împăratul o înființase într-una din curțile 
palatului. Era unul dintre marile mistere ale lui Caligula că găsea 
la fel de multă plăcere în studierea animalelor exotice capturate 
în Africa, pe cât găsea și în a le vedea măcelărite cu sutele, în 
arenă. 

— Avem necazuri cu unul dintre tigri, femela cea mare, i-a 
explicat îngrijitorul-șef lui Rufus, într-o zi. De obicei, e liniștită 
dacă îi dai să mănânce, dar ieri aproape că i-a smuls braţul lui 
Rodan și de atunci nimeni nu se mai încumetă să se apropie de 
ea. Ai putea să-ţi arunci o privire asupra ei? 

Noaptea, felinele dormeau în niște cuști care înconjurau o 
groapă adâncă, cu pereţii zidiţi în piatră, dar în timpul zilei 
cuștile erau deschise și animalele umblau liber în spaţiul unde 
vizitatorii privilegiați ai împăratului le puteau vedea. 

Rufus a fost surprins să-l vadă pe Callistus și pe fiul lui printre 
vizitatorii de lângă zidul scund de unde se putea privi în jos, 
spre cuști. A zâmbit în semn de recunoaștere. Callistus l-a 
ignorat, dar băiatul - cum îl chema? Gnaius - i-a răspuns cu un 


255 


zâmbet larg, înainte de a se întoarce iarăși să se uite la felinele 
care, în mod evident, îl fascinau atât de mult. Rufus și-a făcut 
loc spre scara îngustă ce ducea jos la cuști. Mirosul ascuțit și 
puternic al felinelor l-a stimulat, ca întotdeauna, aducându-i 
aminte de zilele trăite la Fronto, dar amintirea aceasta a adus cu 
ea o tristeţe copleșitoare, de care s-a străduit să se scuture. 
Fronto murise. Nu mai putea face nimic. Decât dacă... Nu, nici 
nu trebuia să se gândească la așa ceva. 

— Pe aici. 

Vocea lui Gracus, îngrijitorul-șef, l-a adus înapoi în prezent și 
Rufus a îngropat imaginea trădării acolo unde îi era locul. 

— E aici. Nu am lăsat-o afară, cu celelalte. 

Rufus s-a apropiat de cușcă încet, atent să nu o surprindă sau 
să o supere pe tigroaică. Aceasta stătea întinsă pe o parte, în 
paiele ei, și nu i-a reușit decât un mărâit letargic atunci când l-a 
observat. Rufus a stat câteva minute și a studiat-o atent în 
lumina proastă a torțelor care luminau încăperea. Ochii ei nu 
aveau nimic din focul demonic ce îi caracteriza neamul și Rufus 
a văzut că respira în răbufniri scurte, cum face un animal la 
durere. Ca și cum ar fi consimţit la confirmarea diagnosticului, 
tigroaica s-a întors să-și lingă blana mai deschisă de pe burtă. 
Rufus a mai așteptat puţin, dar era deja încrezător în ceea ce 
știa. 

— Fie este gravidă, caz în care trebuie să lăsaţi natura să-și 
urmeze cursul, fie, mai probabil, are colici. 

A explicat cum trebuia tratată afecțiunea și Gracus i-a 
mulțumit. 

Micul scâncet stins s-a auzit chiar în clipa când Rufus se 
întorcea pentru a o lua înapoi pe scări, în sus. In sine, era un 
sunet inofensiv, dar mintea lui neîncrezătoare l-a perceput ca 
ceea ce era și l-a făcut să încremenească în locul în care se afla. 
A fost urmat la o secundă de un țipăt îndurerat, care a părut a 
umple încăperea: 

— Gnaius! 

Sângele s-a scurs din faţa îngrijitorului-șef. 

— Băiatul! l-am spus să stea mai departe de margine. 

Rufus a fost primul care și-a revenit. 

— Cum pot intra în groapă? 

— Dar felinele, ele... 

— Nu avem timp. 


Rufus l-a prins de piepțţii tunicii. 

— Cum intru acolo? 

Gracus a arătat. 

— Pe aici. 

Îngrijitorul s-a străduit să deschidă cât mai repede lacătul 
care ţinea încuiată o cușcă goală și era pe punctul de ao lua 
înainte, când un răget tunător a spart liniștea. 

Rufus a recunoscut sunetul și a știut că avea numai câteva 
secunde pentru a acţiona. 

— Dă-te din drum. 

L-a îmbrâncit într-o parte pe îngrijitor și s-a repezit pe lângă 
el, prin cușcă, până ce adâncul gropii i s-a dezvăluit înaintea 
ochilor. 

Avea în jur de cincizeci de pași dintr-o parte în alta, cu pereţi 
netezi din piatră, de două ori și jumătate cât înălţimea unui om. 
Totuși, asta ar fi putut să nu fie destul pentru a opri saltul unui 
leopard, așa că fixaseră gheare de fier de două picioare, de jur 
împrejurul marginii, pentru a opri orice potenţială evadare. 
Ghearele erau plasate imediat sub micul parapet de pe buza 
zidului. 

Băiatul trebuie să se fi aplecat peste parapet și sigur își 
pierduse echilibrul. Căderea ar fi trebuit să fie îndeajuns pentru 
a-l ucide, dar aterizase pe niște tufișuri dese, ce creșteau la 
baza zidului. Asta îl salvase de la o rănire gravă, dar era foarte 
ametit și, mai rău, sângera. 

Mirosul sângelui declanșase instinctul de vânătoare al 
leoaicei. 

În groapă erau trei feline și Rufus a folosit un timp - pe care 
nu și-l permitea - pentru a le studia. 

Două dintre felinele portocaliu-maronii, un leu cu coama 
neagră și o leoaică ceva mai mare decât un pui, arătau mai 
multă curiozitate decât agresiune față de micul intrus în 
teritoriul lor. Primul lui instinct a fost să le ignore. Femela 
matură era altceva. Ședea ghemuită, cu capul și umerii 
deasupra labelor dinainte, cu mușchii încordaţi, gata de atac. 
Numai faptul că băiatul nu mișca îl salvase până acum. Rufus l-a 
privit cu atenţie și a văzut că pieptul lui micuţ se ridica și 
cobora. Apoi, o mână șovăitoare s-a ridicat spre rana de la cap 
și copilul a scos un geamăt puternic când a simţit julitura. 
Urechile leoaicei au tresărit. 


257 


Experienţa îl învățase pe Rufus să recunoască semnalul unui 
atac iminent. Foarte încet, a pășit spre mijlocul gropii. 

Nu și-a luat nicio clipă ochii de la femela cea mare, voind ca 
ea să stea unde se afla. La periferia propriului câmp vizual a 
putut zări faţa cenușie a lui Callistus printre cele ale cercului de 
privitori de dincolo de parapet. 

Fiecare pas îl ducea mai departe de siguranţă. 

Un mârâit smuls din adâncul unui piept masiv, undeva nu 
departe din spatele lui, și apoi un al doilea, o secundă mai 
târziu, dinspre dreapta. Leul cu coama neagră îl urmărea. 
Spatele i s-a încordat la gândul ghearelor scoase și al gurii 
căscate. Era la același nivel cu femela ghemuită și probabil la 
cincisprezece pași de Gnaius. Putea să fi fost la fel de bine și la 
un kilometru. 

Leoaica se concentrase asupra prăzii aflate dinaintea ei și 
numai acum a simţit și o altă prezenţă în groapă. Și-a întors 
capul ei mare spre sclav, scuipându-și furia, cu nările fremătând, 
și Rufus a putut vedea ura ce-i fumega în ochi. Dar captivitatea 
o făcuse să se obișnuiască cu oamenii și Rufus știa că asta îi 
dădea o ușoară șansă. Dacă își întârzia atacul până când 
ajungea el la băiat, poate că reușea cumva să-l ridice până la 
una dintre mâinile care acum se întindeau în jos de deasupra. 

Și-a menţinut ritmul neschimbat, asigurându-se că ochii lui nu 
îi întâlneau deloc pe ai ei și dorindu-și să nu arate groaza care îi 
cuprinsese mușchii și îi răcea sângele. Zece pași, cinci; avea să 
ajungă la băiat. Era destul de aproape ca să vadă sângele 
închegându-i-se în părul negru, acolo unde se lovise cu capul de 
pardoseala de piatră. In cel mai rău caz, ar fi putut să-l protejeze 
până când îngrijitorul aducea ajutoare. Atunci, Gnaius a scos un 
mic scâncet și a încercat să se ridice în picioare. 

Leoaica a răcnit și Rufus a știut că rândul următor când avea 
să o facă, va ataca. Și-a crescut ritmul, dar nu a îndrăznit să 
alerge, deși știa că timpul îi era măsurat în clipe. Era la câţiva 
pași depărtare de băiat când leoaica a răcnit iarăși și a auzit 
scrâșnetul ghearelor ei lungi pe piatră când s-a lansat. 

Leoaica s-a mișcat atât de repede încât a fost doar ceva mai 
mult decât o umbră mișcată, iar Rufus abia a avut timp să-l 
apuce pe Gnaius. Nicio șansă de a-l arunca acum pe băiat spre 
mâinile ce se întindeau spre ei. Mintea lui nu a avut decât timpul 


258 


să înregistreze fălcile căscându-se, pline de colţi gălbui, înainte 
să-și ridice mâna liberă într-un gest de apărare fără speranţă. 

Leoaica a fost rapidă, dar masculul cu coamă neagră a fost și 
mai rapid. A izbit-o în coaste, chiar în momentul în care se înălța 
în saltul ce i-ar fi adus colții în gâtul lui Rufus, iar greutatea și 
impulsul lui i-au smuls răsuflarea din trup și au trimis-o de-a 
berbeleacul ca pe o minge, în partea cealaltă a gropii. Lovitura a 
ametţit-o, dar s-a ridicat tremurând pe picioare, mârâind la 
atacatorul ei, iar Rufus și-a auzit salvatorul cu coamă neagră 
răcnindu-și sfidarea, în timp ce el însuși alerga cu băiatul în 
braţe spre cușca goală prin care intrase. 

Odată ajuns la siguranța oferită de gratii, a trântit poarta 
cuștii în urma lui și s-a așezat în fund la pământ, cu spatele spre 
groapa leilor și cu trupușorul lui Gnaius cald în braţele lui. Îi era 
greață, dar în același timp îi venea și să râdă. Acum, că pericolul 
trecuse, părea atât de caraghios, dar în același timp atât de 
fioros, să fi intrat neînarmat și nepregătit în cuibul a trei lei 
adulți. 

— Eu... 

Și-a ridicat privirile pentru a-l vedea pe Gracus. Îngrijitorul 
evita să i se uite în ochi și Rufus și-a dat seama că acesta nu se 
clintise din acel loc de când căzuse Gnaius. Nu i-ar fi fost în 
niciun fel de ajutor. Asta l-a făcut să vrea să râdă încă și mai 
tare. 

Gracus a întins mâinile după băiat, dar fără să știe de ce, 
Rufus a simţit că nu putea să-l lase din braţe. S-a ridicat în 
picioare și și-a făcut loc pe lângă îngrijitor, spre ieșire. Era 
aproape la scară când și-a amintit. 

— Vezi să-i dai lui Africanus ceva special de mâncare deseară. 
Merită. 

A clătinat încet din cap, uimit de propria lui prostie. Cum de 
nu a recunoscut animalul pe care-l dresase de când era pui? 

Pe drum spre nivelul superior, euforia l-a părăsit și s-a simţit 
dintr-o dată foarte obosit. S-a clătinat când a ajuns la lumină și 
nu și-a recăpătat echilibrul decât atunci când o mână l-a prins 
de umăr. 

— Cum este? Este...? 

Glasul lui Callistus tremura de emoție. 

— S-a lovit la cap, dar e un băiat zdravăn. Cred că va fi bine, 
dar ar trebui să-l duci imediat la un medic. 


259 


Ochii secretarului imperial s-au umplut de lacrimi când și-a 
ridicat cu blândeţe fiul din braţele lui Rufus. 

— Îți datorez o viaţă, a spus el coborând vocea, astfel ca 
niciunul dintre sclavii care priveau să nu poată auzi. Vino 
deseară la locuinţa mea și poate am să mă pot achita în parte. 

S-a îndepărtat cu capul aplecat protector asupra fiului său, 
lăsându-l pe Rufus pe atât de uluit, pe cât era de ametit. 


260 


e Capitolul XXXIX 


Informaţia era putere, Narcissus îl învățase asta. Dar acum, că 
poseda această informaţie, oare ce ar putea să facă cu ea? 

În mâinile potrivite, ea îl putea - fără îndoială - distruge pe 
dușmanul lui. Și totuși, acele mâini potrivite erau ale unui om 
care era un dușman încă și mai mare. Apoi era problema 
supravieţuirii. Dacă informaţia ar veni dintr-o sursă din 
apropiere de inima puterii, ea ar putea fi înzestrată cu puterea 
acelei surse, iar efectul ei ar fi multiplicat. Dar venind din partea 
unui sclav, nu ar stârni îndoieli? Da. Mai întâi îndoieli, apoi 
bănuieli. Rufus s-a cutremurat gândindu-se la consecinţele pe 
care le-ar avea stârnirea bănuielilor omului cu care se gândea 
să-și împărtășească secretul. Nu. Nu pe calea asta, atunci. 

Timpul era de partea lui. O putea păstra până când o să-i 
trebuiască o monedă de schimb. Dar iarăși, exista pericolul ca 
puterea ei să se devalorizeze sau ca nevoia lui să fie atât de 
mare, încât să fie forțat s-o vândă pentru mai puţin decât 
valora. 

Narcissus sau stăpânul acestuia ar plăti bine pentru ea - nu 
avea nicio îndoială în această privinţă. l-ar da grecului putere 
asupra celui mai mare rival al său. Cine știe, poate ar putea 
deschide chiar ușa unui imperiu, dar ce fel de imperiu? Il văzuse 
pe Narcissus la treabă, văzuse calculul rece din ochii grecului. 
Să-i încredinţeze lui Narcissus darul pe care tocmai îl primise? 
Din nou, răspunsul era nu. 

Intr-adevăr, întotdeauna existase numai o singură alegere. 
Dar lucrul care se afla în posesia lui avea o enormă semnificaţie, 
așa încât trebuia să cântărească opţiunile. 

e 

— Este foarte frumoasă, dar de ce mi-aș dori-o pentru mine? 

Cupido a studiat obiectul pe care îl ţinea în mână. Era o cutie 
mică din metal, ingenios lucrată, de genul celor în care 
doamnele cu posibilităţi își ţineau cele mai preţioase inele. 
Cutiuţa în sine era lucrată din argint, dar capacul fusese lucrat 
cu inserții din sârmă de aur sub forma unui dragon atacat de un 
leopard. Era foarte frumoasă și, evident, foarte valoroasă. 


— Ai furat-o? a întrebat el bănuitor. 

— Vai de omul care are atât de puţină încredere în prietenii 
lui, a comentat Rufus. 

Cupido a ridicat sprânceana. 

— Îmi amintesc o poveste despre un băiat căruia i s-a spus că 
poate mângâia un rinocer ca pe un câine. Asta - Cupido ţinea 
cutiuța cu numai două degete - seamănă ciudat de bine cu un 
rinocer. 

— Atunci, în mod clar, vederea ta nu mai este ce a fost 
cândva. Eu am fost destul de aproape de un rinocer ca să știu 
cum arată. Dar, te rog, dă-mi voie să-ţi spun și eu o poveste. 
Începe, ca mai toate poveștile, cu mult timp în urmă. Aproape 
treizeci de ani, de fapt. 

— Atunci, ai face bine să-i dai bătaie, pentru că eu am 
îndatoriri importante, chiar dacă tu nu ai. 

— Sigur. 

Rufus a luat cutiuţa cu grijă exagerată. 

— Povestea este despre un anume Germanicus. 

Capul lui Cupido s-a îndreptat brusc recunoscând numele 
tatălui lui Caligula, iar Rufus a știut că acum se bucura de 
atenția totală a prietenului său. 

— Despre Germanicus se considera că posedă cele mai înalte 
calităţi de dorit la un bărbat. Chipeș, viteaz, deștept. Orator și 
războinic. Prieten cu mulţi și o inspiraţie pentru toți. Când 
legiunile germane au vrut să-l răstoarne pe Tiberius, el le-a 
făcut să-și ţină jurământul. Când și-au văzut înfrângerea cu 
ochii, el a transformat-o într-o victorie prin forţa propriului 
caracter. Cu siguranţă, te-ai putea întreba, ar fi un astfel de om 
iubit de toţi?... Dar când oameni mai mărunți se uită pe cer și 
văd o stea mai strălucitoare decât a lor, sau când oameni mai 
puţin favorizați se uită în oglindă și văd o față mai puţin chipeșă, 
minţile acestora o iau razna. Astfel a fost cu cei care l-au privit 
pe Germanicus ca rival... 

— Nu a fost de-ajuns că a restabilit ordinea în Orient, că l-a 
înfrânt pe regele Armeniei și a dăruit Cappadociei onoarea de a 
fi provincie romană. Nu, lui nu trebuia să i se mai permită să 
arunce o umbră mai mare decât a împăratului său ori să aibă 
mai multă putere decât cel mai apropiat sfetnic al împăratului... 

— Așa că în Antiohia a fost trimis un soldat, ale cărui fapte și 
onoruri i-au asigurat o bună primire și un loc în statul major al 


262 


generalului său. A fost un ghinion faptul că, la puţin după 
aceasta, Germanicus, care se înălțase atât de sus prin curaj și 
era atât de iubit, a fost doborât de o boală atât de 
dezgustătoare. Pielea lui aurie s-a veștejit și i s-a acoperit cu 
bășici negre. Gura din care se scurseseră atâtea cuvinte dulci ca 
mierea scuipa acum spume. Și a murit, jelit de toţi, dar de 
nimeni mai mult decât de împăratul lui, de cel mai apropiat 
sfetnic al său, Gnaius Piso, și de bunul soldat care se pusese la 
un moment atât de nepotrivit în serviciul lui. 

— Cine ţi-a spus asta? a întrebat Cupido. 

— Dar mai e de povestit. Nu vrei să auzi? Nu te captivează? 

Nările lui Cupido fremătau, amintindu-i lui Rufus de leoaica cu 
care se confruntase. Se întreba dacă nu mersese prea departe, 
dar gladiatorul i-a făcut semn din cap să continue. 

— Asemenea boli nu sunt rare în Orient, cel puţin așa se 
spune. Cei care l-au plâns pe general ar fi fost mulțumiți să 
creadă că moartea lui s-a datorat doar sorții - cu excepția a 
două motive. Când trupul i s-a transformat în cenușă sub văpaia 
cumplită a rugului funerar, inima i-a fost găsită întreagă printre 
oase, ceea ce, vrăjitoarea de soră-ta îţi va fi spus, fără îndoială, 
este semn sigur de otravă. lar printre lucrurile lui a fost găsit 
ceva drăguţ - a ridicat cutioara, făcând-o să lucească în lumina 
lămpii - dar care părea un accesoriu improbabil pentru un 
comandant care ducea o viaţă simplă. 

l-a dat cutioara lui Cupido și tânărul german s-a uitat intens la 
ea, ca și cum ar fi încercat să-i dezlege secretele prin simpla 
forţă a voinţei. 

— Cineva din personalul generalului nu a fost mulțumit. A dus 
obiectul la un anumit medic, care avea cunoștințe despre lucruri 
pe care nu dorea să le facă larg cunoscute printre prietenii lui. 
Acest medic a făcut teste, nu cunosc în ce fel, care au dovedit 
că ceea ce conţinuse cutiuţa pe care o ţii tu în mână era un 
anume extract de ciupercă cu pete roșii. Chiar și cea mai mică 
doză s-ar fi dovedit fatală oricui l-ar fi consumat. 

— Narcissus! a exclamat Cupido. Narcissus este cel care ţi-a 
dezvăluit toate astea. Numai el, cu toate contactele lui din 
Orient, ar fi putut scoate la iveală un asemenea raport detaliat. 
Ai făcut asta pentru mine? Te-ai înfundat încă și mai mult în 
datoria faţă de el pentru un prieten? 


263 


Rufus a zâmbit modest și și-a amintit ultimele cuvinte ale lui 
Callistus când se despărțiseră în seara dinainte. „Lasă-l să 
creadă orice, atâta timp cât nu știe adevărul.” 

— Și cine era soldatul cel simplu, a întrebat Cupido, deși știa 
deja răspunsul, în care generalul a avut atâta încredere, dar a 
cărui apariţie s-a dovedit a fi premergătoare unei asemenea 
tragedii? 

Rufus a zâmbit rece. 

— Cum cine? Bunul nostru prieten Cassius Chaerea. 

Au petrecut restul nopţii discutând cel mai bun mod de a 
folosi ceea ce descoperise Rufus. Din când în când, Rufus l-a 
surprins pe Cupido privindu-l ciudat, de parcă tot nu l-ar fi putut 
crede în stare de a furniza o asemenea combinaţie mortală de 
informaţii și dovezi. 

— Eşti sigur de proveniența ei? l-a întrebat la un moment dat. 
Te pui chezaș pentru sursa acestor informaţii cu viaţa ta? 

— Mai mult decât atât. Mă pun chezaș pentru el cu viaţa ta, a 
spus cu un ton egal Rufus. 

Până la urmă s-a hotărât. Cupido avea să încerce să aibă o 
întâlnire cu Chaerea într-un loc neutru, să-i repete povestea 
exact cum tocmai i-o spusese Rufus lui însuși și să-i îngăduie 
doar cea mai fugară privire asupra cutiuței de argint. Dacă 
Chaerea reacționa cum sperau ei, Cupido avea să-i spună că nu 
voia să aibă nimic de-a face cu complotul lui și să nu-i lase nicio 
îndoială că, dacă avea să mai existe vreun amestec în treburile 
lui sau ale lui Rufus, informaţia avea să ajungă la Caligula. 

— Trebuie să-l convingi că va veni din partea cuiva cu putere, 
a repetat Rufus pentru a treia oară. Dacă are convingerea că un 
senator precum Claudius sau Helicon, șambelanul, este gata să-l 
denunțe la semnalul tău, nu va îndrăzni să acționeze împotriva 
noastră, pentru că a face asta ar însemna moartea. 

— Moartea ta va fi cea la care să mă gândesc, dacă mă 
trezesc cu mulţumiri din partea lui Chaerea pentru dăruirea unei 
cutioare drăguţe de bijuterii, destinată vreuneia dintre curvele 
lui, a spus Cupido întunecat. 

— N-are să fie așa. Dar nu te repezi cu întâlnirea. Stabilește-o 
să fie peste patru zile de-acum și lasă-l pe Chaerea să se 
frământe în privinţa intenţiilor tale. El încă se mai uită peste 
umăr după ultima încercare la viaţa lui Caligula. Asta are să-l 
neliniștească și mai rău. 


264 


Cupido a încuviinţat din cap, cu un aer posomorât. 

— Am să-i dau și eu ceva lui Narcissus, în schimb pentru darul 
lui. 

Rufus s-a uitat lung la el. Cupido arareori dezvăluia informaţii 
privitoare la relaţiile lui cu împăratul. Acesta era un indiciu al 
adevăratei dimensiuni a pericolului în care se aflau. 

— Carda este împărțită. Cassius Chaerea i-a făcut pe mulţi să 
săvârșească fapte nelegiuite cu promisiunile lui de bogăţie și 
poziție, dar nu pe toţi. Sunt unii care îl văd așa cum este el, un 
șacal care se înfruptă din cadavrele putrezite lăsate de alţii. Ei 
știu că Chaerea va fi cel care va îmbrăca purpura dacă îi 
reușește planul și nu acel misterios altcineva, pe care pretinde 
el că îl sprijină. lar când o s-o facă, ei înţeleg ce se va întâmpla 
cu dușmanii lui. Unii dintre aceștia sunt ofiţeri foarte stimaţi de 
oamenii lor. Nu sunt niște idioţi, dar Caligula i-a umilit folosindu-i 
drept călăi în loc de soldaţi. Și-a pierdut loialitatea lor. Ei nu vor 
acţiona împotriva lui direct. Vor să-l vadă dus, dar nu înlocuit de 
Chaerea. Au nevoie de cineva pe care să-l urmeze, cineva care 
să le merite sprijinul. Claudius. 

Lui Rufus i se învârtea capul de enormitatea celor ce i se 
spuneau și de ocazia pe care aceasta o reprezenta. Apoi a 
intervenit realitatea. 

— Dar Claudius nu are să fie niciodată de acord să fie 
împărat. Amintește-ţi ce ţi-am spus despre conversațiile lui cu 
Bersheba. Vrea să se întoarcă la normalitate. O republică. 

— Inţeleg asta, dar garda, cei care sunt împotriva lui Chaerea, 
nu vor sprijini o republică. Ei cred că asta ar slăbi imperiul și ar 
conduce la anarhie. Ei încearcă să revină la prosperitatea și 
siguranţa adusă de Augustus. Numai unul din sângele lui 
Augustus o poate asigura. 

A ridicat din umeri. 

— Claudius nu este perfect, dar este la îndemână. 

— Dar ţi-am spus. Nu are s-o facă. 

— Dar dacă cineva ar manevra astfel încât să nu aibă încotro? 
a sugerat Cupido. Cineva care ar avea mult de câștigat dacă 
stăpânul lui s-ar înălța până pe cea mai înaltă culme a puterii? 

Cineva precum Narcissus. 

Dar înainte ca Rufus să poată aranja o întâlnire cu grecul, 
viețile lor aveau să atârne de un fir de păr... 


Rufus și Livia stăteau în mica lor locuință, trei seri mai târziu. 
Era ajunul sacrificiului Calului, din octombrie, și Roma era într-o 
atmosferă de sărbătoare, ce pătrunsese până și în încăperea din 
spatele grajdului. Cuplul se mai rodase în ultima vreme și Rufus 
încerca să se împace cu gândul enormei răsturnări care avea să 
se petreacă în viaţa lui. O răsturnare care se apropia cu fiecare 
zi, în timp ce burta Liviei se făcea tot mai rotundă și mai grasă. 
Tocmai își frământa mintea asupra acestui subiect, când ușa a 
sărit în lături. 

Mâna i s-a repezit după cuțitul pe care îl ţinea sub pat și s-a 
ridicat gata să îl folosească. Dar a încremenit când a văzut 
figura din cadrul ușii. 

Era o Aemilia pe care Rufus abia dacă a putut-o recunoaște. 
Avea ochii măriţi și părul blond îi era încâlcit, iar rămurele și 
frunze îi atârnau din el de parcă tocmai petrecuse o noapte în 
pădure, pe pământul gol. Respirația îi era întretăiată, cu 
izbucniri disperate, iar pieptul i se ridica și cobora neregulat sub 
materialul subţire al rochiei scumpe pe care o purta. 

— N-am știut unde altundeva să mă duc, a spus ea printre 
gâfâituri. Trebuie să mă ajuţi. 

Vorbele îi erau adresate lui Rufus și era limpede că nici măcar 
nu remarcase că Livia se afla în încăpere. 

Rufus a deschis gura să o liniștească, dar Livia a fost cea care 
a vorbit. Pe Colina Palatină era o comunitate mică și ea o 
cunoștea pe Aemilia din vedere, și mai știa și că era sora lui 
Cupido. Dar nu făcuseră cunoștință niciodată și Livia era ușor 
invidioasă pe poziţia fetei în personalul Miloniei. 

— Ce s-a întâmplat de a trebuit să intri în casă la noi fără 
invitaţie, în puterea nopţii? a întrebat ea pe un ton care era, 
dacă nu înghețat, în mod sigur nu binevoitor. 

Aemilia și-a mutat privirile de la micul personaj la Rufus, de 
parcă era o căprioară fugărită de o haită de câini de vânătoare. 

— Destul cu asta, a spus Rufus. A venit la noi după ajutor și i-l 
vom da. Adu apă. Aemilia se va explica atunci când va fi în 
stare. 

— Dar are dreptate, Rufus: trebuie să știi. Prezenţa mea aici 
este un pericol pentru noi toți. 

Vocea Aemiliei s-a frânt și și-a lăsat capul în jos pentru a nu 
trebui să le întâlnească privirile. 


266 


— Împăratul. Stăteam la masă cu Milonia - o favoare pentru 
ea, a spus. Ela venit în apartamentul ei în timp ce noi mâncam 
și s-a întins pe canapea alături de mine. Am fost o proastă, 
pentru că am fost onorată de atenţia lui. Apoi a început să mă 
atingă. Mai întâi pe păr. 

Aemilia a strâns în pumn cât a putut cuprinde din podoaba 
aurie, de parcă ar fi vrut să și-l smulgă din cap. 

— Apoi pe piele. M-a atins pe piele și m-am cutremurat de 
parcă mă atinsese un șarpe. Apoi mi-a vorbit despre lucruri pe 
care nu le-am înţeles și nici nu voiam să le înţeleg. Despre 
natura dragostei. Ce știu eu sau ce mă interesează despre 
dragoste în locul ăsta, unde fiecare dintre noi este un bun care 
să fie negociat? A spus că trebuie să împart patul cu el. M-am 
uitat la Milonia după ajutor, dar ea doar a zâmbit și era ceva în 
zâmbetul ei care m-a îngheţat. Ştia. Ştia și era de acord. 
Împăratul m-a luat de mână și mi-a spus „Vino”. Dar nu am 
putut. M-am smuls din mâna lui și am fugit. 

A suspinat, o răsuflare imensă, sfâșietoare, din străfundul 
fiinţei ei. 

— Nu am nicăieri altundeva unde să mă duc. 

Rufus a ascultat în tăcere. Era îngrozit. Nu din cauza simpatiei 
sale pentru chinul Aemiliei, ci pentru că îi pusese pe ei într-un 
pericol de moarte. Și fără niciun motiv. Cum de a putut să fie 
atât de proastă? Ăsta nu era un loc de refugiu. Era o capcană. 

De parcă zeii îi puteau citi gândul, în ușă s-a auzit un bubuit 
tunător. 

— Deschide, repede. 

Rufus a scăpat un oftat de ușurare. Cupido. Cupido va ști ce 
este de făcut. 

Rufus a deschis ușa cu grijă și tânărul german, purtând o 
mantie lungă peste armură, a năvălit înăuntru pe lângă el. 

— Am auzit că a venit încoace și am decis să verific înainte ca 
patru... 

S-a oprit, cu gura căscată, uitându-se ţintă la Aemilia. 

— Tu? Mi s-a spus numai că era o fată. 

A clătinat din cap neputând să creadă. 

— Nu am... Nimeni nu a spus... 

Aemilia a dat fuga la el strigându-i numele și el a luat-o 
protector în braţe. Dar privirile care s-au încrucișat cu ale lui 
Rufus peste umărul ei erau pline de confuzie. 


267 


— Trebuie să ieșiți de-aici, acum. 

Vocea Liviei a sunat spart, din cauza încordării. 

— Copilul... Dacă o găsesc aici, știți ce au să facă. 

— E prea târziu, a spus Cupido, și Rufus a auzit în tonul lui 
ceva care nu avea ce să caute în Cupido războinicul, cum nu 
avea ce căuta zăpada în vara toscană. 

înfrângere. 

A avut dreptate. Deja se auzea zăngănitul armelor soldaţilor 
din garda împăratului ce coborau panta dinspre palat. 

— Staţi. Am să vorbesc cu ei. 

Cupido a încercat s-o împingă pe Aemilia de lângă el, dar ea 
se ţinea strâns și l-a forțat să se uite la ea. 

— Nu, a spus ea. 

Avea întipărită pe chip o expresie sălbatică, ce i-a amintit lui 
Rufus de poveștile despre femei-luptătoare aprige, care erau la 
fel de mortale în luptă ca orice bărbat. 

— Ucide-mă. 

Cupido s-a tras înapoi de parcă fusese lovit. 

— Nu. Niciodată. 

— Ucide-mă, a repetat ea. Dacă nu mă poți salva, cel puțin 
salvează-mi onoarea. 

Dar el a clătinat din cap neputincios și ea l-a împins deoparte. 

— Ai fost un laş când am fost luaţi și laş ești și acum, a spus 
ea, cu vocea înecată în dispreţ. 

Cupido s-a făcut palid la față, iar ea s-a întors spre Rufus. 

— Atunci, trebuie să mă ucizi tu. Dacă fratele meu nu are 
curajul, i-o cer unui prieten. 

— Dacă ea moare, murim și noi cu toţii. Dar dacă este să 
murim, hai să murim luptând. 

Cupido și-a tras sabia lui cea lungă de sub mantie și i-a 
aruncat un pumnal scurt lui Rufus, care l-a prins neîndemânatic. 
Aemilia a încercat să pună mâna pe el, dar el a împins-o 
deoparte, știind ce intenţie avea. Aemilia s-a prăbușit 
suspinând, alături de Livia, care i-a ridicat capul și a privit-o 
adânc în ochi. 

— Eşti atât de tânără, a șoptit ea. Cumplit de tânără. El nu 
este decât un bărbat, Aemilia, și au să mai fie numeroși alți 
bărbaţi. Nu trebuie să te lași speriată de el. Ai să afli că are 
mândria lui de bărbat, dar este nevoie de o femeie care să i-o 
aprecieze, altfel, pentru el nu are nicio valoare. Are, de 


268 


asemenea, îndoielile lui de bărbat și trebuie să-și facă dovada 
cu multe femei, altfel aceste îndoieli se transformă în certitudine 
și n-o să mai fie bărbatul care crede el că a fost cândva. Este 
împărat, prin urmare mândria și îndoielile lui sunt înmulţite de o 
mie de ori. Dar totuși, nu este decât un bărbat. 

Aemilia s-a uitat ţintă la ea. 

— Tu ai... 

Livia a zâmbit trist. 

— Am fost cu atât de mulţi bărbaţi, încât e greu și să-mi aduc 
aminte. 

Tânăra fată a clătinat din cap. 

— Nu pot. Onoarea mea... 

— Ţine minte, a spus Livia aprig. Nu contează ce face cu 
trupul tău, câtă vreme i te opui în mintea ta. Rămâi cinstită față 
de tine însăţi și ai să supravieţuiești. 

— Dar Milonia... 

— În toate astea, Milonia este aliata ta. Dacă ea este cu el, 
atunci el nu este cu tine. Cu Milonia vei găsi cel puţin afecțiune, 
dacă nu plăcere. Nu fi atât de uimită. Nu e nemaiauzit. Unele 
femei preferă alte femei bărbaţilor. 

Livia s-a uitat la Rufus și Cupido, care stăteau stânjeniţi lângă 
ușă, din spatele căreia se auzea zgomotul inconfundabil al 
soldaţilor pregătindu-se de acţiune. 

— Nu este greu de înţeles de ce. 

— înăuntru. 

Strigătul de-afară a umplut camera. 

— Voi, dinăuntru, deschideţi, altfel spargem ușa ca să intrăm. 

Cupido s-a încordat și Rufus a trecut lângă el. 

— Sunt gata să mor, a spus el încet, dar mi-aș fi dorit să fie 
dintr-un motiv mai bun. 

Cupido a ridicat din umeri. 

— Sunt și motive mai rele. 

— La trei, s-a auzit pretorianul pregătindu-și oamenii pentru 
atac. 

— Staţi! 

Strigatul Aemiliei a creat confuzie și mișcări precipitate 
dincolo de bariera ușii. 

— Sunt gata să-l servesc pe împărat. 

Aemilia s-a întors spre Cupido și și-a șters lacrimile de la ochi. 


269 


— Am să mă duc, atunci, a spus ea, cu toată emoția brusc 
dispărută. Dar să știi asta: de-acum înainte, nu mai am niciun 
frate și niciun nume. 

A dat să treacă pe lângă el, dar Cupido a oprit-o, iar ea nu s-a 
opus când el i-a înfășurat mantia lui în jurul trupului. În timp ce 
ea umbla la zăvor, el i-a atins părul și i-a scos din el o frunză, 
într-un gest de afecţiune frăţească atât de străină împrejurărilor, 
încât Rufus aproape a crezut că n-a fost decât închipuirea lui. 

In ușă, Aemilia s-a întors spre Rufus și a fost ca și cum nu s-ar 
fi aflat decât ei doi în încăpere. Rufus a știut atunci că Aemilia i- 
a înţeles pasiunea faţă de ea. Nu fusese niciodată în stare să i-o 
întoarcă, dar o putea folosi. Când a vorbit, vocea i-a sunat egal, 
rece. 

— Dacă nu-mi oferi îndurarea unei morţi rapide, cel puțin 
promite-mi asta - când se va ivi ocazia, ai să-l ucizi. 

A rămas acolo pentru un moment. Înaltă și mândră încă o 
dată, cerând cu ochii un răspuns pe care el nu-l putea da. Apoi a 
dispărut. 


e Capitolul XL 


Aemilia s-a schimbat. Nu vorbea niciodată de cele întâmplate 
în acea noapte sau în cele care, inevitabil, au urmat. Fata lipsită 
de griji dispăruse, înlocuită de o femeie tânără, dură, cu o limbă 
dureros de ascuțită. Era tot frumoasă, dar era o altă frumusete, 
mai rece. Uneori, Rufus o vedea prin parc, cu fiica împăratului, și 
încerca să-i atragă privirile. Pe când altă dată ea ar fi zâmbit și l- 
ar fi strigat, acum îl ignora de parcă nici n-ar fi existat. Lui Rufus 
îi păsa prea mult ca ea să nu sufere, dar știa că nu-i putea 
impune compania lui. 

La câteva săptămâni după aceea - la sfârșitul sărbătorii de 
trei zile a Compitaliei - când a socotit că rana poate începuse să 
se mai vindece, l-a întrebat pe Cupido dacă mai vorbise cu ea. 
Chipul gladiatorului a devenit impenetrabil. 

— Eu nu am nicio soră, a spus el. 

Fie că era din cauza vremii, care își făcea saltul nehotărât 
dinspre sfârșitul toamnei înspre iarnă, fie că era ceva din aer, 
Rufus s-a ales cu o boală greu de precizat. Nu-l punea niciodată 
cu adevărat la pat, dar era permanent acolo - un ghem rece, 
umed și lipicios în stomac, care îl făcea somnolent și îi tăia 
cheful de viaţă. Se lupta să facă faţă la sarcini care erau simple 
gesturi de rutină în urmă cu numai o săptămână și s-a trezit că 
oftează făra motiv. Livia a observat schimbarea din el și, fiind 
femeie, a descoperit repede cauza. La început a fost furioasă, 
dar apoi furia s-a transformat într-un fel de acceptare 
pragmatică, nemulțumită. Aemilia nu era rivala ei. Rufus era 
încă omul ei. Până când vreuna dintre aceste situaţii avea să se 
schimbe, erau lucruri mai importante de care să-și facă griji. 

Intr-o seară, târziu, când stăteau împreună pe un balot de 
paie și Rufus îi vorbea liniștit, gata să-i servească cea mai 
recentă piesă a unuia dintre puzzle-urile lui Narcissus, Livia i-a 
spus că i se apropia sorocul. 

Incercase să-l pregătească și se crezuse el însuși pregătit, dar 
Rufus a simţit că schimbarea se năpustea spre el la fel de 
înspăimântătoare ca o avalanșă de munte. S-a refugiat în 
munca lui cu Bersheba, în timp ce Livia aduna cele necesare 


271 


pentru naștere. Când vorbea despre copil ca despre ceva viu, 
era ca și cum ar fi vorbit o limbă pe care el nu o putea înțelege. 
Nu credea că ar putea fi tată vreodată. 

A încercat să schimbe subiectul, să treacă la instrucţiunile lui 
Narcissus, dar ea și-a pus cu tandreţe un deget de copil peste 
gura lui. 

— Destul cu asta. Avem alte lucruri de care să ne preocupăm. 
Așadar, vei ști când sosește copilul atunci când mi se rupe apa - 
de aici. 

l-a luat mâna și i-a pus-o adânc între picioarele ei, dedesubtul 
pântecului. 

— Nu te mai strâmba așa, a râs ea. Asta se întâmplă fiecărei 
femei. 

Încă îi mai dădea instrucţiuni - cum să ia legătura cu Galla, 
sclava de la palat, care o sfătuise pe parcursul sarcinii - când pe 
Rufus l-a furat somnul cu totul. Zâmbind, Livia a clătinat din cap 
și l-a sărutat pe buze. Tot un băieţanaru era, de fapt. 

e 

Țipetele au pătruns fără grabă în mintea lui adormită. Nu a 
aflat niciodată dacă întâlnirea fusese aranjată dinainte sau dacă, 
cumva, Chaerea reușise să ocolească vigilența Bershebei. Dar 
când s-a împleticit, clipind des, pe lângă masivul morman 
cenușiu al elefantului, ieșind afară în noapte, comandantul 
pretorian se vedea, la cincizeci de pași depărtare, în lumina 
lunii, izbind metodic cu picioarele într-o grămăjoară albă ce ţipa 
zvârcolindu-se la picioarele lui. Livia. 

Rufus s-a lansat într-o șarjă orbită de ură, în momentul în care 
Chaerea și-a terminat atacul printr-o ultimă lovitură, atent 
țintită, în burta expusă a Liviei, și s-a întors, îndepărtându-se de 
victima lui. Nu a apucat să facă nici zece pași, când Rufus l-a 
ajuns din urmă, prinzându-l din zbor cu brațele peste umeri. Dar 
Chaerea, veteranul legionar, nu putea fi învins atât de ușor. Era 
caraghios. Îmbătrânise chiar atât de mult încât sclavul ăsta 
imberb să creadă că-l putea lua prin surprindere? 

Și-a rotit trupul, astfel încât propriul impuls al bărbatului mai 
tânăr l-a trimis pe acesta prin aer peste umărul lui, ca să 
aterizeze cu un bufnet cumplit la vreo doi metri mai încolo. 
Rufus era ameţit și-și pierduse răsuflarea, dar chiar și dacă n-ar 
fi fost așa, Chaerea ar fi fost asupra lui înainte să poată face 


272 


vreo mișcare. A simţit de-a curmezișul beregatei tăișul ascuţit ca 
un brici al unui pumnal încovoiat. 

— Ar trebui să te ucid acum, grăjdarule, și pe tine și pe curva 
ta pitică, dar cumva v-aţi făcut rost de prieteni pe care nu-mi 
permit deocamdată să-i supăr, a mârâit, umplându-i lui Rufus 
nările cu duhoarea răsuflării lui. Crezi că-l poţi da la fund pe 
bătrânul Cassius cu câteva șoapte și o tinichea, ai? Te crezi 
viclean? Ei bine, măcar îţi pot da ceva care să-ţi amintească de 
mine. 

Mintea lui Rufus s-a umplut cu o lumină albă și o lance de 
durere i-a crestat fruntea înainte ca vederea să-i dispară înapoia 
unei mări de roșu. Pentru o secundă, a crezut că Chaerea îl 
orbise. 

Pretorianul a izbucnit în râs și greutatea i s-a deplasat, 
permițându-i lui Rufus să respire. Rufus și-a explorat fața ca să 
descopere ce stricăciuni fuseseră făcute. Degetele lui 
tremurânde au găsit o tăietură subţire, de vreo zece centimetri 
lungime. 

— Ai să trăiești. Nu că mi-ar păsa. Spune-i gladiatorului că nu- 
i de nivelul meu. Spune-i că are timp până în a noua zi dinainte 
de calendele lui februarie ca să dea lovitura sau sora lui o să 
moară. E în siguranţă deocamdată, dar nu pentru mult timp. 
Dacă nu face ce-i cer, am s-o ucid, încetul cu încetul, și o să-mi 
facă plăcere. Dacă încearcă să ajungă la ea, am să-l pârjolesc la 
foc deschis, iar pe ea am s-o pun să-l privească în timp ce 
oamenii mei au s-o aibă. Și vreau o întâlnire cu bătrânul olog. 

Rufus a simțit cum o mână bătătorită îi prinde bărbia și-i 
ridică faţa în sus, în timp ce o alta i-a șters sângele care-i 
acoperise ochii. 

— M-ai auzit? O întâlnire. 

Rufus a încuviințat din cap. 

— Ruuuufuuuuss. 

Țipătul era plin de o groază cumplită, care i-a îngheţat inima. 

Chaerea a râs iarăși. 

— Se pare c-o să ai nevoie de o moașă. 

Rufus s-a chinuit să se ridice în picioare și s-a împleticit până 
la Livia, care zăcea în iarbă, zvârcolindu-se în chinuri. 

— Galla, a spus el. 

Dar Livia a gâfâit: 

— Nu. Nu-i timp. Ajută-mă. Ce durere! 


Un nou țipăt l-a îngheţat pe locul unde se afla, neajutorat, 
pierdut, uitându-se în jur după un ajutor care știa că nu avea să 
vină. 

Gândeşte. 

Rochia Liviei, acum pătată de iarbă și sânge, se ridicase 
deasupra coapselor, dezvelindu-i picioarele desfăcute. Mica 
despicătură ce-i oferise atâta bucurie era acum desfăcută și se 
deschidea încă și mai mult sub ochii lui, o calotă acoperită de 
vinișoare albastre forțându-se să iasă din adâncul trupului ei. 
Era imposibil. Nu avea să poată. Livia era prea mică. 

Livia gemea și respiraţia îi ieșea în scurte răbufniri disperate. 
Își clătina capul într-o parte și în alta, cu ochii stând să-i iasă din 
orbite. 

Trebuia să facă ceva. 

A îngenuncheat între picioarele ei, a rupt în mare grabă o 
bucată de pânză din tunica de pe el și a început s-o șteargă 
disperat între coapse. Livia a ţipat iarăși. Și iarăși. Rufus a 
încetat cu ștersul în momentul în care un cap acoperit de mucus 
s-a strecurat prin deschizătură. 

— Te rog, l-a implorat ea. 

Rufus s-a aranjat mai bine în faţa trupului ei chinuit și a 
încercat să prindă capul cu mâinile, dar era prea lunecos. 

Voia, din toată fiinţa lui, să o rupă la fugă. Oriunde. Dar n-o 
putea părăsi. A încercat iarăși, cu la fel de puţin succes. Dacă ar 
avea cum să apuce bine capul, poate că ar reuși să-l tragă 
destul de tare, ca s-o ajute să-l dea afară. 

Dar asta putea ucide copilul. Copilul lui. 

A durat un ceas. 

În cele din urmă, natura și Livia lui au furnizat forța necesară. 
Mai întâi umerii copilului, apoi mijlocul și, în sfârșit, picioarele i 
s-au strecurat prin deschizătura strâmtă a pelvisului și apoi pe 
iarba dintre picioarele ei. Și odată cu el a venit sângele. Mai 
mult sânge decât văzuse Rufus vreodată. Chiar și în arenă. 

Sigur că a încercat. A împins adânc în ea bucata ruptă din 
tunică, a sfâșiat o alta și o alta, până când a rămas gol. Dar 
sângele tot venea. 

În tot acest timp, a vorbit cu ea; o nesfârșită litanie de 
dragoste, speranţă și minciuni. Ea nu mai putea răspunde. Dar 
reproșul din ochii ei i-au spus că știa că avea să moară și că era 
vina lui, dar că îl ierta. 


274 


Pielea ei aurie s-a făcut mai întâi cenușie, apoi albă ca 
marmura. Respirația i-a devenit treptat tot mai superficială, 
până ce, cu o ultimă expiraţie, s-a dus. 

Voia să-și ţipe lumii ura. Voia ca lumea să știe cât de fără 
valoare era. Voia răzbunare. Dar tot ce putea era să stea 
deasupra ei, cu creierul refuzând să-i accepte pierderea, deși ea 
zăcea lipsită de viaţă înaintea lui. 

Bebelușul a ţipat, un vaiet lung, supărat, care a tăiat liniștea 
dimineţii ca un cuţit. 

Era băiat. Un lucru mic, urât, zbârcit, cu o claie de păr negru 
și un penis cât degetul lui cel mic, din care se arcuia o curbă de 
lichid auriu. Rufus și-a luat fiul de jos și l-a dus la casa 
elefantului. 

Bersheba a părut neliniștită la intrarea lui, retrăgându-se 
dinaintea lui și trăgând de lanţul cu care era prinsă de picior. 
Abia atunci și-a dat seama că era plin de sânge din cap până-n 
picioare. A așezat cu grijă bebelușul alături de bazinul de apă și 
s-a spălat cu apa rece ca gheaţa, tremurând spasmodic din 
cauza frigului și a șocului întârziat. 

Dar mai era un lucru. Știa ce trebuie să facă. 

Nu avea de ales. 

A adus o bucată de pânză din camera prăfuită pe care el și 
Livia o numiseră căminul lor și a înmuiat-o în bazin. Aplecându- 
se asupra copilului, i-a șters cu grijă mucusul uscat și sângele de 
pe faţă. Bebelușul a scâncit iritat și l-a fixat sever cu ochii lui 
albaștri, pătrunzători, apoi și-a încreţit nasul minuscul și uitătura 
supărată s-a transformat în ceva asemănător unui zâmbet știrb. 
Da, un zâmbet. Astăzi, fiul meu, fiu/ meu, mi-a zâmbit pentru 
întâia oară. 

Capul i se învârtea, inima dădea să-i spargă pieptul. S-a 
prăbușit pe pardoseala de pământ și s-a făcut ghem, cu 
genunchii la piept, alături de trupușorul fiului său ce se 
zvârcolea într-una, pierdut într-un hăţiș de contradicții. 

Dar nu avea de ales. Era imposibil ca el să poată avea grijă de 
băiat. 

Întărindu-se, s-a forțat să se ridice de jos, s-a asigurat că 
pânza era bine umezită, apoi a așezat-o cu blândețe peste fața 
copilului. 

Bebelușul se zvârcolea și se căznea să respire, picioarele 
micuțe îi zvâcneau în lupta pentru viaţă. 


275 


Rufus aproape a cedat. Mâna i s-a apropiat până la câţiva 
centimetri de pânza udă, înainte de a vrea să și-o retragă. 

Trebuia să o facă. 

— Nu. 

Glasul a venit din spatele lui, și Rufus s-a întors ca să-l vadă 
pe împărat stând în cadrul ușii, flancat de două gărzi. 

— Lasă copilul să trăiască. 

Rufus l-a privit uluit. 

— Lasă copilul să trăiască. 

Vorbele erau un ordin. 

Una dintre gărzi s-a apropiat de copil, dar înainte să poată 
ajunge la el, Rufus a smuls pânza, dând la iveală o față micuță, 
cu pete albastre și roșii și gâfâind după aer. 

— Găsește-i o doică, a ordonat Caligula gărzii. Trebuie să fie 
destule prin palat. Dacă nu, arestează una de altundeva. 

S-a întors spre Rufus. 

— Am auzit despre pierderea pe care ai suferit-o și îmi pare 
rău pentru ea. 

Rufus s-a uitat ţintă la împărat. Era confuz. Asta era o glumă? 
Vreo bătaie de joc? S-a uitat în jur. Dacă era, unde era audiența? 

— Ești surprins? a întrebat Caligula, dar nu mai era Caligula 
cel care inspira groaza. Nu trebuie să fii. Astăzi sunt zeu, dar 
cândva am fost om, cu toate neputinţele care îl fac pe un om 
slab. Am avut și eu o soţie. Se numea lunia Claudilla. Era 
frumoasă și bună și a murit dând naștere fiului meu. Poate, dacă 
trăia ea... dacă fiul meu trăia... lucrurile ar fi fost altfel. Eu aș fi 
altfel. 

Vocea s-a făcut iarăși mai aspră. 

— Ai să primești ajutor ca să îngrijești copilul. Dacă nu ţi se dă 
destul, trimite-mi mie vorbă. Uite aici, un dar ca să-i sărbătorești 
nașterea. Ai să-l numești pe băiat Gnaius, desigur. 

Pretorianul rămas i-a înmânat lui Rufus două pungi mari cu 
monede de aur. Rufus și-a bâlbâit mulțumirile, dar împăratul i-a 
făcut semn să înceteze și s-a întors să plece. 

— Chaerea. 

Cuvântul a atârnat în aer între ei, ca fumul de lemn într-o 
după-amiază liniștită de toamnă. Împăratul s-a răsucit și s-a 
uitat drept în ochii lui Rufus. Caligula prădătorul revenise. Era 
aceasta insolenţă? Merita să fie pedepsită? Se părea că nu. 


— Cassius Chaerea a întrecut măsura, a spus el. l-am dat 
prietenia mea, dar nu a răsplătit-o prin credinţă. 

— Lasă-mă să-l înfrunt în arenă. 

Caligula s-a uitat la el amuzat. Să o îngăduie? Ar putea fi 
interesant. Dar în cele din urmă a clătinat din cap. 

— Cred că nu. Cine o să aibă grijă de elefantul meu, după ce 
te va ucide? 

e 

Împreună cu Cupido, Rufus a săpat un mormânt de copil 
pentru Livia, alături de movila sub care odihnea Fronto, în timp 
ce băiatul, Gnaius, gângurea în braţele noii sale doici, o fată 
grăsuţă, timidă, care spunea puţine și aștepta și mai puţine de 
la viaţă. Işi pierduse propriul copil de boala roșului în gât și era 
mulțumită să aibă un altul pe care să-l strângă la piept în locul 
lui. 

După ce au așezat ultima brazdă de iarbă pe mormântul 
Liviei, i-a spus gladiatorului ce spusese Chaerea despre Aemilia 
și s-a uitat cum faţa i se face dură ca de granit. 

— Ne-am înțeles. Chaerea va muri. De mâna mea sau de ata, 
nu contează de a cui, dar va muri, și moartea nu are să-i fie 
rapidă. O jur pe zeii cei vechi. În primul rând, trebuie s-o găsim 
pe Aemilia înainte ca ei s-o ucidă. 

Și gladiatorul s-a oprit, pentru că nu aveau nici cea mai vagă 
idee despre locul unde o ţinea Chaerea pe Aemilia. Putea fi în 
Castra Praetorium, dar Cupido se îndoia. Prezenţa unei femei 
captive nu ar fi fost pentru prea mult timp un secret într-o 
clădire care adăpostea cinci mii de bărbaţi. Dar dacă nu era 
acolo, unde era? Chaerea era un om bogat, cu o grămadă de 
case în oraș. Putea fi în oricare dintre ele. Chaerea mai avea și o 
mulţime de prieteni bogaţi, care i-ar fi dat spre folosinţă un 
spaţiu mai retras, unde întâlnirea mai multor persoane gândind 
asemănător nu atrăgea atenţia cui nu trebuia. 

Mintea lui Rufus era încă amorțită și a încercat să se 
concentreze asupra celor vii, mai degrabă decât a celor morți. 
Livia nu mai era, înţelegea asta, dar știa că impactul complet 
încă nu venise și că, odată cu el, avea să vină și singurătatea. O 
va jelui când îi va veni lui timpul. Mai întâi, trebuia să-l ajute pe 
Cupido să salveze viața Aemiliei. Pieptul i s-a umplut cu o mânie 
rece și s-a jurat s-o găsească și s-o răzbune și pe Livia în același 
timp. 


277 


Dar cum s-o găsească? 

— Cred că știu pe cineva care ne-ar putea ajuta. 

Cupido s-a uitat lung la prietenul lui. Putea fi atât de simplu? 

e 

— Aţi fost lipsiți de înțelepciune să-l implicați pe Claudius în 
planurile voastre. Sfatul meu ar fi fost împotriva acestui lucru. 

Callistus stătea așezat la biroul lui, privind în josul nasului său 
lung spre cei doi bărbați care stăteau unul lângă altul în fața lui. 

— Chaerea poate să acționeze ca un prost, dar nu-i lipsit de 
inteligență sau sprijin. Are spioni în rândurile facțiunii opoziției 
din gardă. Era natural să descopere orice conspirație împotriva 
lui, în care să fie implicat cineva atât de important, și odată ce a 
făcut-o, era natural să acționeze. Frica de informația pe care v- 
am plasat-o a fost depăşită de frica de această amenințare și 
mai mare. A învinovăţit-o pe soția ta, a dat el din cap înspre 
Rufus, după care l-a privit pe Cupido, și a luat-o pe sora ta ca 
ostatic pentru a se asigura de cooperarea voastră în cealaltă 
chestiune pe care el o crede atât de secretă. 

— Ştii atât de multe despre afacerile lui Chaerea, încât este 
greu de crezut că nu participi și tu la ele, a spus Cupido cu 
asprime. Dacă este așa, știi unde este ţinută Aemilia. 

Callistus a schiţat un zâmbet reţinut. 

— Se poate, dar de ce aș spune asta unui gladiator epuizat și 
unui îngrijitor de animale împuţit? Ce am de câștigat? 

— Viaţa. 

Sabia lui Cupido a apărut la distanţă de un fir de păr de 
beregata lui Callistus. Secretarul imperial s-a încruntat, dar nu s- 
a clintit dinaintea lamei. 

— Imi datorezi o viaţă, a spus Rufus, împingând ușor sabia la 
o parte. Am venit să mi-o dai. 

Callistus a înghiţit și s-a frecat la gât. 

— Este întotdeauna o plăcere să ai de-a face cu o persoană 
rezonabilă. 

A descris o vilă mare și albă, din apropiere de templul 
Minervei. 

Fruntea lui Cupido s-a încreţit în timp ce mintea îi analiza 
informaţia. 

— Știu casa, a strigat. E pe Argiletum, imediat lângă forul lui 
Augustus. Aparține unuia dintre locotenenţii lui Chaerea, 


278 


Sabinus. Va fi dificil să ne apropiem neobservaţi, dar nu 
imposibil. 

— Nu, nu imposibil, a fost de acord Callistus. Dar periculos, 
pentru tine și pentru sora ta. Chaerea a plasat șase dintre 
oamenii lui acolo, s-o păzească - sau s-o ucidă, dacă va fi 
nevoie. 

— Atunci, nu mai avem timp de pierdut aici, s-a întors Cupido 
spre Rufus. Vino să mă întâlneşti la camera mea. Pune-ţi 
uniforma de pretorian - te va deghiza și ne va da mai multă 
autoritate. Putem fi acolo într-o oră. 

— Așteptaţi! a spus Callistus. Dacă mergeţi fără să aveţi 
acoperire, nu o să puteţi ieși din Palatină. Chaerea a dat ordin să 
fiţi arestaţi. Are gărzi la fiecare colţ. Singurul mod de a ajunge la 
vilă este să zburaţi ca păsările sau să scormoniţi pe sub pământ 
precum cârtițele. 

Pe sub pământ? Gândul le-a venit amândurora simultan. 
Rufus l-a putut vedea formându-se în ochii lui Cupido, în același 
timp în care imaginea hărţii se forma în capul lui. Linia verde și 
cea roșie. Una mergând de la Palatină la Velabrum mai jos de 
Vicus Tuscus, iar cealaltă tăind-o spre nord pe sub for și 
continuând dincolo de Casa Senatului spre Argiletum și spre vila 
cea albă. 

A simţit un fior de frică. 

— Cloaca. 

Glasul lui Cupido era ascuţit de înfrigurare. 

— Chiar dacă nu ne duce fix până acolo, ne scoate destul de 
aproape pentru a ne asigura că ajungem la vilă nevătămaţi. Or 
să ne trebuiască torţe și... 

Rufus i-a auzit glasul, dar cuvintele s-au pierdut. Nu reușea să 
scape de imaginea bătrânului nebun Varrus și de oroarea 
întipărită pe chipul lui. 

Aveau s-o salveze pe Aemilia - dar numai dacă supravieţuiau 
râului celor morți. 


e Capitolul XLI 


Oare își pierdea mințile? 

Chiar ieri ceruse ca lulius Canus, filosoful stoic, să fie adus 
înaintea lui, ca să-și continue discuția de săptămâna trecută, 
numai că i s-a adus aminte că lulius Canus era deja mort, 
executat din ordinul lui. II plăcuse pe Canus. Omul avea simțul 
umorului. Prea multă lume râdea numai pentru că el, Caesar, 
râdea. Canus râdea numai când găsea că ceva era nostim. 

Devenise un asemenea monstru, ca să ucidă un om și nici 
măcar să nu-și mai amintească? 

li venea să plângă. Dispreţuia autocompătimirea, dar simţise 
de multe ori că-i venea să plângă, de când murise Drusilla. Încă 
și mai mult după ce ea l-a părăsit - pentru că îl părăsise. ÎI 
părăsiseră cu toţii. Vocile liniștitoare încetaseră în ziua când se 
declarase zeu. Oare greșise? Mersese prea departe? Și dacă o 
făcuse, care avea să fie răzbunarea zeilor? 

A tresărit, când un fior cumplit de durere i-a străbătut 
creierul. Leacurile Agrippinei nu-l mai ajutau. Oare ăsta era 
efectul lor? 

Oare ce putea face pentru a-i îmblânzi? Desigur, trebuia să 
existe ceva. Dar încercase, încercase din greu, iar ei îl 
respinseseră. Când îi sacrificase un taur alb lui Marte, neghiobul 
de preot dăduse lovitura cu stângăcie și sângele îi stropise 
mantia de purpură imperială. Augurii se uitaseră unii la alţii și 
șoptiseră că era un semn rău, de nenoroc. Râsese de temerile 
lor, dar în sinea lui a știut că aveau dreptate. 

Apoi, răspunsul i s-a înfățișat și a fost atât de simplu încât s-a 
mirat că nu-l recunoscuse mai devreme. 

Işi pierduse orientarea. Fusese orbit de uneltiri și de tragedii și 
îmboldit spre cumplita răzbunare care urmase inevitabil. Trebuia 
să-și regăsească direcţia, să găsească acel lucru magic care 
făcuse întreaga Romă să-l iubească în acele câteva scurte luni 
de după încoronarea lui și a lui Gemellus. A oftat. Dacă l-ar 
putea aduce pe Gemellus înapoi. 

Dar exista o cale. Vechea cale. Va organiza niște jocuri, jocuri 
cum lumea nu mai văzuse niciodată. Mulțimea nu va urmări 


280 


câteva dueluri sau chiar o bătălie. Avea să vadă un război. Și nu 
gladiatori. Soldaţi. Însăși garda pretoriană a împăratului. Lupii 
împotriva scorpionilor. Pe viață și pe moarte. Avea să umple 
Circus Maximus până la refuz, nu o dată, nu de două ori, ci de 
douăsprezece ori. Fiecare roman, bogat sau sărac, avea să 
privească, iar când se va fi sfârșit, aveau să-l iubească pe 
împăratul lor cum nu o mai făcuseră niciodată până atunci. 

Avea să facă anunţul mâine. După teatru. 

e 

Până când Rufus a fost gata, ploua liniştit. La sugestia lui 
Cupido, era îmbrăcat în tunica neagră pretoriană cu care Îi 
înzestrase Callistus în ziua divinizării Drusillei. S-ar fi simțit mult 
mai curajos în platoșa din fier sculptat purtată în mod normal 
peste ea, dar când s-au întâlnit în faţa locuinţei gladiatorului, 
acesta a fost de părere să renunţe la armură. 

— Vom avea sigur de luptat când ajungem la vilă și vor fi mai 
mulţi decât noi, dar mai întâi trebuie să ajungem acolo, a 
explicat el. Nu știm cu ce ne vom confrunta în Cloaca. Nu avem 
decât spusele lui Decimus că se poate trece prin ea. Trebuie să 
ne luăm bagaj puţin. Arme, torţe, o mantie, pentru că o să fie 
frig sub pământ, dar fără armură. 

Rufus purta torțele și amnarul într-o traistă din pânză. Cupido 
i-a dat o sabie scurtă, de model legionar standard, și el și-a prins 
centura la brâu, cu teaca pe șold. 

Au așteptat până când s-a făcut întuneric complet înainte să 
pornească, folosind timpul pentru a-și pune împreună amintirile 
despre cele două hărţi ale lui Varrus. Știau traseul general 
urmat de Cloaca Palatină, dar nu localizarea ei exactă. Cupido 
era sigur că aveau s-o recunoască atunci când aveau să ajungă 
la tunelul principal al lui Maxima. 

— Trebuie să existe vreo intrare undeva, pe deal, dar cum 
dăm de ea? s-a întrebat Cupido. 

Rufus nu i-a dat un răspuns decât după ce au ieșit afară, cu 
picăturile de ploaie scurgându-li-se pe fețe. A arătat înspre 
pârâiașele dintre pietrele drumului, ce se prelingeau pentru a se 
întâlni într-un șanț puţin adânc. 

— Cloaca este un canal pentru murdărie, dar este în același 
timp și pentru drenarea apelor. Urmăm apa. Decimus a spus că 
este vizibil la suprafaţă. O s-o recunoaștem când o s-o vedem. 


281 


Căutau de mai puţin de cinci minute, când Cupido a scos un 
strigăt de triumf. 

— Aici, a spus el, arătând în jos, sub picioarele lui. 

Rufus a dat fuga să vadă ce descoperise. 

Uitându-se în sus la ei, lucios din cauza ploii, era un chip 
semi-uman cu barbă bogată, cu ochi goi și o fantă în loc de 
gură. Era un chip menit să înspăimânte - un zeu al apei, ce 
păzea un regat ascuns. Chipul era sculptat într-o piatră circulară 
care acoperea puţul de drenare, de vreo două picioare și 
jumătate în diametru, iar părâiașele de apă de pe drum 
dispăreau într-o deschizătură îngustă, lăsată de jur-împrejur. Se 
auzea cum apa cădea într-un spaţiu gol de dedesubt 

— la dă-mi voie, să o deschid, l-a împins el pe Rufus deoparte. 

S-a aplecat mult deasupra capacului, dar s-a tras repede 
înapoi, tușind înecat. 

— Jupiter! Chestia asta pute chiar și pentru un canal. 

A încercat să-și bage degetele sub deschizătura de pe 
margine, dar nu era destul loc pentru o priză bună. Fără să se 
descurajeze, gladiatorul și-a schimbat poziția și a întins mâinile 
spre fanta gurii. 

— Nu e loc decât pentru o mână, a gemut el. Nu pot să apuc 
destul de bine ca s-o mișc, nici vorbă s-o pot ridica. Poate 
reuşim s-o săltăm folosind sabia ta? 

— Cred că s-ar putea să am un răspuns mai bun, a spus Rufus 
băgându-și mâna în traista de pânză. Dă-te la o parte. 

Cupido nu prea voia să se recunoască învins. 

— Dacă nu pot eu s-o ridic, n-ai să poţi nici tu, a spus el acru. 

Rufus i-a zâmbit larg. 

— Asta-i momentul să ne folosim creierul, nu mușchii. 

A ridicat în sus obiectul pe care îl scosese din traistă, pentru 
ca gladiatorul să-l poată vedea. Era unealta ciudată din metal, în 
formă de T, pe care o purtase Varrus la gât. 

— M-am gândit că s-ar putea să ne fie utilă, a spus el luându-i 
locul lui Cupido. Vezi, bara de jos se potrivește perfect în fanta 
gurii și dacă o răsucesc așa... 

Folosind bara de sus a T-ului ca mâner, a rotit cheia la 90 de 
grade, astfel ca bara de jos să prindă piatra pe dedesubt, de 
ambele părți. 

— Acum ar trebui să fiu în stare s-o ridic. 


S-a încordat, cu ambele mâini, folosindu-și toată puterea, și 
capacul s-a ridicat până când l-a putut trage deoparte. 

— Puah! 

S-a înecat și a făcut un pas înapoi. Cu capacul dat la o parte, 
duhoarea din Cloaca Palatină l-a izbit în față aproape cu o forță 
fizică. S-a uitat la Cupido, apoi s-au uitat amândoi în 
ameninţătorul gol negru de la picioarele lor. Era ca și cum ar fi 
deschis ușa lumii de dincolo. 

Pentru un moment, a părut că era mai simplu să lase totul 
baltă. 

Cupido i-a simţit groaza. 

— ii minte, Rufus, când așteptai în camera de sub Taurus? 
Te-am văzut luptându-te cu demonii tăi și învingându-i. A fost 
nevoie de curaj adevărat pentru a păși în necunoscut, iar tu ai 
găsit în tine acel curaj. Indiferent ce ar fi jos, în gaura asta, este 
mai puţin înspăimântător decât să pășești în fața unei mulțimi 
de cinci mii de inși. O poţi face. Pentru Aemilia. Îmi este și mie 
exact la fel de frică, dar mai bine l-aș înfrunta pe însuși Hades 
decât s-o las pe ea în mâinile lui Chaerea. 

La menţionarea numelui Aemiliei, Rufus a lăsat ca spațiul gol 
din el să se umple. Era asta curaj ori simplă convingere? Nu 
conta. Era de-ajuns. l-a zâmbit lui Cupido cam cu jumătate de 
inimă. 

— În regulă, dar poţi s-o iei tu înainte. Tu ești mai bine 
pregătit să-l întâlnești pe Hades decât am să fiu eu vreodată. 

Cupido a încuviinţat dând din cap, posomorât... 

— Fie ce-o fi, a spus, și s-a lăsat în jos, în întunecime. 

Rufus și-a trecut traista peste umăr și s-a așezat pe marginea 
găurii. 

— Sunt mânere și trepte săpate în perete, s-a auzit din puț, cu 
un ecou, glasul fără trup al lui Cupido. Este puţin dificil să ajungi 
la prima, dar odată ce ești pe ea, ai să poţi să cobori. Fii atent, 
totuși - treptele astea sunt alunecoase. Nu vreau să-mi cazi în 
cap. 

Rufus a pipăit cu piciorul prima scobitură. Când a găsit-o, s-a 
întors și s-a lăsat în jos peste margine până la cea de-a doua 
treaptă. 

Era cu capul la nivelul pământului când și-a amintit de 
capacul drenului. Nu-l putea lăsa pur și simplu unde se afla. 
Oricine l-ar descoperi și-ar da seama unde erau ei. Era posibil ca 


283 


dușmanii lor să trimită o patrulă pe urmele lor. S-a răsucit cu 
greutate până când a reușit să cuprindă capacul cu ambele 
mâini. Poate dacă îl putea doar sprijini puţin de margine? 

A reușit să-l tragă aproape până unde îl voia, apoi a coborât 
cu o treaptă mai jos. Doar încă două degete și avea să fie 
perfect. Dar gravitația lucra împotriva lui și întreaga greutate a 
capacului a fost pe bratele lui, iar el avea spatele lipit de un 
perete al puţului și un picior pe o treaptă. Era prea greu! Nu-l 
putea ţine. Îl trăsese prea mult, iar dacă încerca acum să-l mai 
împingă înapoi câtuși de puţin, avea să-și piardă priza de sub 
picior și să se prăbușească în jos prin puț, peste Cupido. S-a 
forțat și a gemut, dar durerea din umeri și din braţe s-a 
transformat în spasme chinuitoare, iar capacul drenului s-a 
așezat la locul lui cu un scrâșnet ascuţit. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Cupido. Ce-a fost asta? 

Rufus a pus un umăr în capac, dar se simţea de parcă ar fi 
fost cimentat acolo. Erau prinși în capcană. 

A coborât puţul vertical, pas cu pas. În imaginaţia lui era fără 
fund și a fost ca o surpriză pentru el când nu a mai simţit trepte, 
ci pământ ferm sub tălpi. A calculat că trebuia să fi coborât între 
douăzeci și cinci și treizeci de picioare. 

S-a întors încet, cu mâinile în faţa lui, ca un orb. Știa instinctiv 
că se afla într-un spaţiu mai larg decât putul extrem de îngust al 
drenului, nu pentru că putea vedea ceva, ci pentru că 
întunericul avea o nuanţă mai profundă de negru. Un întuneric 
apăsător, aproape compact. 

Aici, jos, era un alt fel de răcoare; mai crudă și mai flămândă 
și s-a bucurat că Cupido se gândise să ia cu el mantiile groase. 
Auzea susurul apei prelingându-se pe pereţii puţului și, în 
apropiere, un zgomot de curgere mai bogată. 

— Ai de gând să scoţi torțele sau o să stăm aici toată ziua? 

Vorbele au venit de la cincisprezece centimetri depărtare de 
fața lui și a fost cât pe ce să cadă înspre spate de surpriză. A 
bâjbâit în traista de pânză după prima torță. 

— Ține, a spus, întinzând torţa în direcţia unde ar fi trebuit să 
fie Cupido, acum invizibil. 

— Cum pot s-o iau dacă n-o văd? 

Ah! Cu mâna liberă a găsit amnarul. În mod ideal, ar fi avut 
nevoie de o a treia mână ca să lovească metalul de piatră, 
ținând torţa destul de aproape ca să se aprindă, dar, cumva, a 


284 


reușit. Flacăra a pâlpâit pentru o clipă, apoi a înflorit până când 
a iluminat douăzeci de pași în jur. 

Stăteau pe o potecă pavată din lungul unui șuvoi maro-închis, 
compus din lucruri la care nu le făcea plăcere să se gândească, 
ce curgea printr-un jgheab din piatră, lat de vreo trei pași. 
Jgheabul mergea în lungul unui tunel ce se pierdea în întuneric 
sub un tavan boltit, din blocuri fasonate de piatră, late de vreun 
picior și lungi de trei ori pe-atât. Tavanul se curba la vreo 
cincisprezece-douăzeci de centimetri deasupra capetelor lor, 
lustruit de sutele de ani de mizerie acumulată, ce atârna în lațe 
scârboase, lungi de vreun picior, ca niște șuvițe din părul unei 
vrăjitoare. Pentru câteva secunde, uimirea i-a depășit lui Rufus 
teama. Cum a putut această minune, o altă lume, să existe sub 
picioarele lui și el să nu-și dea seama? 

Un zgomot de pași mărunți și repezi de dincolo de cercul de 
lumină i-a reamintit de temerile de mai devreme și mâna i-a 
zburat la sabie. 

— Șobolani, a spus Cupido. Șobolanii și canalele merg 
împreună. 

Rufus a râs nervos. S-a uitat în jurul lui. 

— În ce direcţie o luăm? 

— Urmăm șuvoiul. Nu curge decât într-o singură direcţie, spre 
Cloaca Maxima, iar noi acolo vrem să ajungem. Hai să mergem - 
am pierdut destul timp. Vreau să ajungem la vilă înainte de 
răsărit. Ţine uscată a doua torță și nu pierde amnarul. N-aș vrea 
să rămânem blocaţi aici, jos, pe întuneric. 

Rufus a murmurat o scurtă rugăciune. Ar fi vrut să nu fi auzit 
asta de la Cupido. 

Au pornit-o prin tunel, Rufus mergând înainte, ducând torta. 
La început, a impus un ritm bun, dar curând a devenit evident 
că secțiunea în care coborâseră ei dădea o falsă impresie 
despre Cloaca. Pasajul nu era uniform. Fusese în mod limpede 
construit și reconstruit, reparat și iarăși reparat, în perioade 
diferite, cu diferite standarde de meșteșug și de oameni lucrând 
în diverse scopuri. 

Aerul din tunel era umed și fetid, puţind de duhoarea 
descompunerii și a rahatului altor oameni. | s-a fixat în beregată 
ca ceva solid și trebuia să înghită întruna ca să nu vomite. 
Curând, tunelul s-a îngustat, devenind încă și mai greu de 
străbătut, până când poteca pavată a ajuns doar ceva mai mult 


285 


decât un raft și au trebuit să pășească mutând câte puţin un 
picior înaintea celuilalt, pentru a nu cădea în șuvoiul împuţit din 
dreapta lor. Rufus a observat că părea ceva mai rapid acum, iar 
nivelul îi crescuse puţin. Cel puţin, ploaia avea să spele mizeria 
mai repede. 

Poteca pavată îngustă a fost enervantă la început, dar acum 
devenise periculoasă. Torța ce pâlpâia dădea o lumină inegală și 
uneori abia utilă, care, în unele locuri, părea să fie absorbită de 
pereţii lucioși de alge. Bucăţi de piatră li se sfărâmau sub 
picioare, amenințând să-i arunce în canal. La un moment dat, 
tavanul s-a lăsat în jos la jumătate din înălţimea de până atunci 
și au fost nevoiţi să se lase pe vine, cu torța întinsă drept 
înainte, pentru a avansa. Asta se întâmpla la intervale regulate 
și Cupido a sugerat că putea avea vreun scop arhitectural. 

Era de asemenea limpede că ei coborau, aproape 
imperceptibil, tot mai adânc în pământ. 

e 

Mergeau probabil de vreo zece minute când au auzit vocile. 

— Stinge torța, a șoptit Cupido. 

— Ce? 

— Stinge torta, altfel au s-o vadă. 

— Dar o să rămânem pe întuneric. Nu ne putem lupta cu ei 
dacă nu-i vedem. 

— Mai bine pe întuneric. Noi îi putem auzi, dar ei n-or să ne 
audă. 

Fără nicio tragere de inimă, Rufus a pus torța pe poteca de 
piatră și a stins ușor flăcările cu piciorul, făcând cât mai puțină 
stricăciune. Presimţea că aveau să aibă nevoie de fiecare 
scânteie pâlpâitoare a ambelor torţe, înainte ca noaptea să se 
termine. 

A simţit pe umăr mâna liniștitoare a lui Cupido. 

— Acum așteptăm. 

Au stat în întuneric, ascultând, așteptând ca vocile să se 
apropie. Dar singurele lucruri care s-au apropiat de ei au fost 
șobolanii, care fuseseră ţinuţi la distanţă de lumină, dar acum se 
fugăreau pe lângă ei, câte unul sau câte doi deodată. Rufus a 
tresărit când a simţit ceva atingându-l pe mână. 

— Aaah! 

— Șșșt. 

— Urăsc șobolanii. 


286 


— Mie îmi spuneai că iubești animalele. 

— Nu șobolanii. 

— Nu-ţi pot face niciun rău. 

— Nici când sunt mari cât pisicile? 

— Liniște. 

Vocile sunau ciudat, nepământean. Uneori erau clare, de 
parcă ar fi fost în apropiere, dar apoi se pierdeau de parcă și-ar 
fi schimbat vântul direcția. Numai că nu era niciun vânt. 

Și era duhoarea. La început fusese grețoasă; o miasmă de 
putreziciune, care le întorcea stomacurile pe dos, atât de grea 
încât aproape că putea fi mestecată. Dar la puţin după ce 
începuseră să meargă, mirosul fie li se obișnuise cu ea, fie le 
fusese copleșit de ea. Acum mirosul revenise, mai puternic 
decât oricând. 

Rufus l-a simţit pe Cupido foindu-se în spatele lui. 

— Nu putem sta aici la nesfârșit. Trebuie să ne mișcăm, a 
șuierat el prin întuneric. 

— Pornește, atunci, dar cu atenţie. Fără lumină. 

Rufus s-a gândit că asta era o nebunie și a spus-o, dara 
început să-și pipăie drumul înainte, pe lângă perete. Nu mersese 
mai mult de cinci-șase pași când peretele a dispărut, tunelul 
făcând o cotitură bruscă la stânga, iar el a nimerit cu piciorul în 
mocirlă, blestemându-și ghinionul și prietenul. Abia când s-a mai 
liniștit a observat lumina. 

Numai că nu era lumină, mai degrabă o perturbare în 
întuneric; un loc unde negrul era puţin mai deschis. S-a târât 
încet spre ea. 

Era într-o secţiune a peretelui unde tunelul făcea încă o 
cotitură, de data asta spre dreapta. Pata mai deschisă era o 
reflexie slabă a unei surse de lumină mai puternice, ceva mai 
departe înaintea lor. 

Aproape ajunsese la cotitură când ţipătul l-a încremenit, lipit 
de peretele tunelului. Era subţire și cumplit și a părut să dureze 
o eternitate înainte de a se termina ca într-o zbatere sufocată, 
pentru a reveni o secundă mai târziu, într-un nou crescendo 
ascuţit. Rufus și-a pipăit amuleta din colț de leu și a mai 
murmurat o rugăciune. Spera că nicio fiinţă omenească nu 
putea ţipa în felul acela, dar știa că era o speranţă deșartă. 
Țipătul îi zguduise nervii și genunchii îi tremurau când a dat 


287 


colțul, fără să dorească să se confrunte cu oricare din ororile ce-l 
așteptau acolo. 

Trecuseră de mai multe puțuri de drenare înguste, la intervale 
neregulate pe parcursul tunelului. Aici era cu totul altceva. 

Inaintea lui era o încăpere mare, în formă de clopot, scobită în 
stâncă. La partea de sus a clopotului, la circa cincizeci de 
picioare deasupra lor, o dâră de lumină roșie pâlpâitoare 
străpungea întunericul și lumina parţial spaţiul de dedesubt. 
Baza clopotului era un bazin ce măsura vreo douăzeci de pași în 
diametru, în care se adunau apele negre ale șuvoiului înainte de 
a fi orientate mai departe, printr-un jgheab mai larg și mai 
adânc. Rostul bazinului a devenit limpede când Rufus s-a uitat 
spre dreapta și spre stânga. Acesta era locul în care se aduna 
Cloaca Palatină, unde se întâlneau apele puturoase. Din fiecare 
parte veneau alte tuneluri, care contribuiau la umplerea 
bazinului și la scurgerea mai departe a șuvoiului. 

Vocile erau foarte clare acum, venind de deasupra, împreună 
cu lumina. Cupido s-a apropiat de Rufus și i-a șoptit la ureche: 

— Camerele de tortură ale lui Caligula. Am fost înlănţuit acolo 
două nopţi și i-am văzut pe călăi la lucru. Am crezut că puţul era 
pentru apă - acum știu pentru ce este. Repede, aici suntem 
vulnerabili. Trebuie să mergem mai departe. 

Cupido a luat-o înainte fară zgomot, spre tunelul de ieșire. 

Rufus s-a întors să arunce o ultimă privire înapoi. Suprafaţa 
bazinului era aproape frumoasă, jucând în lucirea blândă de 
deasupra. S-a întâmplat atât de repede, încât mintea lui nu a 
avut timp să înregistreze detaliile: o explozie tunătoare la câţiva 
pași de el, orbindu-l și stropindu-l din cap până-n picioare cu un 
zid de apă maronie, puturoasă. A îngheţat, îngrozit că era pe 
punctul de a face cunoștință cu monstrul despre care spusese 
Decimus, cel care îl făcuse pe Varrus să-și piardă minţile. 

Tremurând, a așteptat să se ridice din apă și să-l înhaţe, dar, 
în locul vreunui dragon cu trupul acoperit de solzi, imediat sub 
suprafața apei a devenit vizibilă o lucire de alb, ca burta unui 
pește mort. Sub ochii lui, albul s-a făcut mai clar și a luat forma 
unui corp de om. La început, a plutit cu faţa în jos, cu brațele 
atârnând dedesubt; apoi, foarte încet, s-a răsucit cu faţa în sus, 
ca pentru a arunca o ultimă privire la viaţa pe care tocmai o 
lăsase în urmă. Numai că nu putea vedea, pentru că nu mai 
avea ochi. 


288 


Rufus a înghiţit greu, cu beregata umplută de fiere. 

Gura lăsată fără dinţi era deschisă larg, într-un rictus de 
spaimă curată. Ca și ochii, nasul și urechile omului fuseseră 
smulse. Pentru că era un bărbat, sau fusese înainte ca organele 
sexuale să-i fi fost sfâșiate cu cleștii înroșiţi în foc. 

Sub privirile lor, corpul sfârtecat și-a continuat rotirea blândă 
și, cu un val ușor, a dispărut sub suprafaţă. 

— Vino. 

Cupido l-a zgâlţâit de umăr. 

— Acum sunt sigur că nu avem niciun moment de pierdut. 

Rufus și-a scuturat capul pentru a și-l limpezi. 

— Să ne grăbim, a repetat Cupido. Nu l-ai recunoscut? Înainte 
ca gâzii împăratului să-l înfrumuseţeze, ăsta a fost Marcus 
Agrippa, un decurion din gardă și unul dintre cei mai apropiați 
aliaţi ai lui Chaerea. Laţul se strânge. Dacă Chaerea nu 
acţionează repede, o să simtă și el sărutarea încinsă a lamei 
călăului. 

Rufus a reaprins torța când au ieșit din raza camerei și, spre 
ușurarea lor, au constatat că mersul era mai ușor, tunelul și 
poteca pavată fiind mai largi, pentru a face față unei scurgeri 
mai mari. Și, a remarcat Rufus, era o scurgere mult mai mare. În 
timp ce până acolo apele se mișcaseră încet și suprafața 
șuvoiului era liniștită, acum scurgerea era învolburată și 
suprafaţa acoperită cu o spumă maronie, murdară. Puțin mai 
departe, a observat cu neliniște că apele treceau de buza 
jgheabului și, curând, mergeau plescăind cu picioarele prin mai 
bine de o palmă de mizerie de canal. 

S-a oprit și s-a întors spre Cupido. 

— Ceva este în neregulă aici. 

Ochii gladiatorului au lucit în lumina torței. 

— Nu avem de ales. Trebuie să mergem mai departe. Asta 
este singura cale de a ajunge la Aemilia. 

Fără nicio plăcere, Rufus s-a forțat să meargă mai departe, 
deși nivelul apelor s-a ridicat mai întâi până la genunchi, apoi la 
coapse și în cele din urmă până la brâu. 

S-a oprit iarăși și Cupido l-a împins din spate. Dar de data 
asta, Rufus nu s-a mai clintit din loc. A întins torța în faţa lui. 

— E imposibil. Trebuie să ne întoarcem. Uită-te și tu! 

Cupido i-a urmărit privirea și inima i-a tresărit în piept. 


289 


La douăzeci de pași în faţa lor, lumina torței era reflectată de 
suprafața unui alt bazin. Acesta era unul dintre locurile unde 
tavanul cobora brusc. La capătul celălalt al bazinului, doar 
câţiva centimetri separau suprafaţa lucitoare de tavan. Tunelul 
era de netrecut. 

Rufus a clătinat disperat din cap. Dăduseră greș. 

— Haide, o să găsim o altă cale, a spus el, deși știa că nu mai 
era nicio alta. 

Și-a pus o mână pe umărul lui Cupido, dar gladiatorul și-a 
retras umărul. 

— Nu. Asta este singura cale. Ceva a blocat scurgerea. Dacă 
pot să găsesc ce anume, poate reușesc s-o deblochez. Ține. 

Și-a dat mantia jos de pe umeri și și-a scos de la centură sabia 
lui cea lungă. Apoi și-a desfăcut tunica și a dat-o jos. 

— Vezi să nu se ude. O să-mi trebuiască atunci când ne 
continuăm drumul. 

Dezbrăcat, a pășit înainte până când apele i-au ajuns la 
umeri, apoi a început să înoate prin lichidul toxic maroniu. 

Când s-a apropiat de zidul din față, a simţit că părul îi atinge 
tavanul. Pentru prima oară, a observat mai mulţi șobolani care 
înotau între o grămăjoară de gunoaie albicioase ce ieșea 
deasupra suprafeţei apei și cel mai apropiat punct de pământ 
uscat. Orice va fi fost lucrul acela alb, trebuia să fie parte din 
blocaj. 

Se afla chiar la limita conului de lumină al torţei și imaginea 
care l-a întâmpinat a fost atât de revoltătoare, încât la început 
mintea lui nu a vrut să creadă ceea ce vedea. Dar era real. 
Globul alb care i-a atras iniţial atenţia se dezvăluia a fi un craniu 
rânjind, în jurul lui erau alte resturi pe care le recunoștea ca vag 
umane și, lucrând neobosit pentru a le dezgoli de carne, erau 
șobolanii împreună cu care înotase el. 

Acesta era râul morţilor al lui Varrus. Armata de victime ale lui 
Caligula. Ele zăgăzuiseră complet Cloaca Palatină. 

Călcând apa, s-a întors spre locul unde stătea Rufus ţinând pe 
umăr legătura de haine și arme. 

— Felul în care stau lucrurile astea le ţine pe loc, a strigat el. 
Dacă reușesc să găsesc punctul slab, întregul dop ar trebui să 
se desfunde. 


290 


Rufus i-a auzit cuvintele, dar nu a avut decât o vagă ideea 
înţelesului lor. S-a uitat șocat cum Cupido a tras adânc aer în 
piept și s-a scufundat. 

Cupido știa că avea să fie imposibil să vadă ceva și se temea 
și de efectul mizeriei asupra ochilor lui, așa că i-a ţinut închiși și 
a înaintat spre baraj pe pipăite, până când a atins carnea rece. 
Era recunoscător că măcar trupurile de sub apă erau întregi și 
că din fericire nu se aflau acolo de multă vreme, altfel i s-ar fi 
desfăcut în bucăţi sub degete. Și nici nu păreau a fi atât de 
multe pe cât se temuse. Nivelul de la suprafaţă era mai întins 
decât cel de la fund, probabil datorită capacităţii de plutire a 
corpurilor și acţiunii apei. 

A tras de un braţ rece, luptându-se să-și ţină în frâu scârba la 
atingerea cărnii moarte, zbârcite și roase de apă, dar era agăţat 
de ceva și era bine înțepenit. Și-a simţit pieptul strângându-i-se 
pe măsură ce rămânea fară aer și și-a făcut vânt spre suprafaţă, 
unde a tras de vreo două, trei ori adânc în piept și s-a scufundat 
imediat încă o dată. 

De astă dată avea o oarecare idee încotro se îndrepta și 
curând a putut să apuce bine un picior lipicios și rece. La 
început a părut la fel de bine înţepenit ca și primul corp, dar, pe 
măsură ce trăgea, l-a simţit mișcându-se din loc și, odată cu 
asta, a simţit și celelalte trupuri schimbându-și poziţia în jurul 
lui. A mai tras de el încă vreo douăzeci de secunde, trăgând și 
împingând piciorul și simțind cum mișcarea devine mai liberă. 
Aerul i s-a terminat. Notându-și poziţia cât a putut de bine cu 
ochii închiși, a ieșit iarăși la suprafață, a sorbit aerul de care 
avea nevoie și s-a scufundat înapoi imediat. 

Acum, unde era piciorul? Degetele i-au atins o faţă. Era o față 
de femeie și și-a retras mâna cu scârbă. S-a gândit la Quintillia 
și la frumuseţea ei distrusă. De ce era cu atât mai rău când era 
vorba despre o femeie? Nu aici. Mai la stânga. Da. Piciorul. L-a 
apucat și, proptindu-se cu picioarele în celelalte trupuri 
scufundate, a tras cât de tare a putut. La început, nu s-a 
întâmplat nimic, așa că a tras iarăși. Cu un zgomot bolborosit de 
aer eliberat sub apă, piciorul și trupul de care era atașat s-au 
desprins și zăgazul de morţi s-a năruit. 

Pentru o fracțiune de secundă, Cupido a trăit o izbucnire de 
euforie. Apoi a simţit forţa curentului și și-a dat seama că 
eliberând zăgazul se condamnase pe sine. 


291 


Neghiob! De ce nu prevăzuse asta - nu se pregătise pentru 
ea? Incredibila forță a zeci de mii de litri de ape zăgăzuite, acum 
eliberate, l-a înhăţat zdravăn și l-a supt printre cadavre. Era de 
parcă morții s-ar fi agăţat de el, hotărâți să-l ţină cu ei până 
când avea să fie și el la fel de mort ca ei. Pieptul i s-a strâns și 
presiunea respirației a devenit copleșitoare. Se îneca. Cu forța 
disperării, și-a făcut vânt, eliberându-se, și a încercat să înoate 
spre suprafaţă, dar era prea slab. Curentul nu-i dădea drumul. A 
ridicat o mână și a simţit-o că iese la suprafaţă, dar deja era 
prea târziu. Era propulsat într-un vârtej de membre fluturânde și 
chipuri cu ochi goi - o simplă bucată de carne fără putere, 
printre celelalte rămășițe omenești. 


e Capitolul XLII 


Rufus era prea departe pentru a vedea ce anume provocase 
blocajul, dar ştia că prietenul lui nu avea să renunțe niciodată. 
Nu în această viață. Cât timp Cupido era scufundat, Rufus și-a 
ținut respirația, ca și cum asta l-ar fi putut ajuta cumva pe 
gladiator. Când trebuia să tragă iarăşi aer în piept, înainte ca 
Cupido să iasă din nou la suprafață, se temea că nu avea să-l 
mai revadă pe tânărul german, dar apoi era o plescăitură și 
părul auriu apărea la vedere pentru câteva prețioase secunde. 

După ceea ce a părut un interval incredibil de lung, Cupido a 
ieșit iarăși la suprafață, numai pentru a dispărea la fel de repede 
cum apăruse. Când apele au format brusc un vârtej la mijloc, a 
știut că Cupido realizase imposibilul. Abia când și-a dat seama 
ce se întâmpla sub apă, euforia i s-a transformat în groază 
hipnotică. Și-a strigat prietenul pe nume și, un moment mai 
târziu, o mână disperată a străpuns suprafaţa ca și cum ar fi 
încercat să se agaţe de un mâner invizibil. Apoi toată apa a 
dispărut prin tunel, într-o singură sorbitură de o forţă 
copleșitoare. 

Rufus a văzut ce s-a întâmplat, dar mintea lui nu putea 
accepta. Ceea ce fusese în jur de doi metri de apă era acum un 
pârâiaș ce bolborosea între cei doi pereţi ai jgheabului. Și era 
singur. 

A lăsat torţa să cadă și s-a prăbușit cu spatele de perete, 
privind fix la spaţiul gol unde fusese apa. Drumul înainte era 
deschis, dar nu se putea mișca. Putea gândi, dar nu acţiona. Și-a 
spus să se ridice, dar picioarele îi refuzau să îndeplinească 
ordinul creierului. 

Realitatea a ceea ce se întâmplase era prea cumplită pentru a 
o accepta. Cupido dus? Nu părea posibil. Cupido nu putea să 
moară - el era mai mare decât moartea. Dar propriii lui ochi îl 
văzuseră pe omul pe care-l iubea - da, înțelegea acum că ceea 
ce simţea el pentru Cupido trecuse de prietenie și respect spre 
ceva ce nu putea fi numit decât iubire - sorbit în acel zid de apă 
de neoprit. 


293 


Torța a pâlpâit și s-a stins, lăsându-l în întuneric, dar nu a 
făcut nicio încercare de a o găsi pe cea de-a doua. 

Așadar, asta era disperarea, o forță fizică ce-l zdrobea de 
pământ și-i răpea voinţa. Curajul care îl sprijinise în lunga 
călătorie prin acest coșmar subpământean i se împrăștiase. Abia 
dacă mai găsea tăria de a respira. Se preda în faţa morţii. 

Dar adânc în el, acel ceva de nedomolit care era spiritul lui, 
nu voia să o îngăduie. Îi rodea creierul cu un mesaj. Timpul. Era 
ceva ce trebuia să facă și timpul era important. Capul îi era plin 
cu imagini colorate, dar niciuna dintre ele nu însemna nimic 
pentru el. Apoi culorile s-au combinat, iar din centrul lor a apărut 
un chip. Aemilia. Trebuia s-o găsească pe Aemilia. 

Dar ce rost avea? Fără Cupido, el nu era nimic. 

Cu acest gând, a simţit cum eșecul se înfășoară împrejurul lui 
încă o dată, ca un linţoi. A început să chicotească isteric. Dacă 
nu se mișca, șobolanii aveau să se ospăteze din carnea lui. 
Gândul l-a electrizat, dar tot nu putea găsi forța de a se mișca. 

Apoi vocea i-a șoptit la ureche. Îi șoptea despre onoare și 
despre datorie, despre loialitate și despre curaj. lar când el tot 
nu s-a mișcat, l-a biciuit cu dispreț și l-a batjocorit pentru 
slăbiciunea lui. A dorit ca vocea să dispară, dar ea era 
stăruitoare. Era dezamăgit că nu era cea a Aemiliei, dar știa în 
inima lui că ea nu l-ar fi putut face vreodată să se rușineze 
pentru a-l pune în mișcare. Numai Livia putea face asta. 

Treptat, a început să judece mai bine și Rufus s-a ridicat, 
nesigur, pe picioare. A găsit a doua torţă și a aprins-o; pâlpâirea 
ei i-a reamintit de timpul pe care-l irosise. A luat-o în josul 
șuvoiului, spre Maxima. 

Tunelul părea să se continue la nesfârșit, acum, când era 
singur. Prezenţa lui Cupido îl susținuse; acum, fiecare pas, ca de 
plumb, părea fară rost. Nu conta cum intenţionase Cupido să 
atace vila, Rufus știa că el nu o putea face niciodată. El nu avea 
nici îndemânarea și nici curajul să lupte cu șase soldați 
antrenați, iar dacă ar fi încercat, Aemilia ar fi moartă înainte să 
poată ajunge la ea. Cupido și-ar fi folosit forţa. El avea să fie 
nevoit să se strecoare neobservat. Avea să existe o cale. 
Trebuia să existe o cale. 

Când, în cele din urmă a ajuns la locul unde Cloaca Palatină 
se întâlnea cu Cloaca Maxima, a avut în faţă un perete gol. Ştia 
că trebuia s-o ia în susul curentului, spre stânga. Poteca pavată 


294 


era acum pe cealaltă parte a canalului. A aruncat mai întâi 
traista de pânză și cele două mantale dincolo, apoi le-a urmat și 
el. 

Simţea că-i revine încrederea de sine. Cel puţin, mersul era 
mai ușor prin canalul principal, poteca pavată mai lată și bine 
întreținută. Avea să găsească un loc pe unde să iasă afară, iar 
când urma să se întâmple asta, avea să depășească orice 
provocare apărută. Chiar și dacă asta însemna moartea. 

Făcuse mai puţin de douăzeci de pași, când a auzit zgomotul 
din spatele lui. Incă un șobolan? Nu. Suna ca... 

S-a întors, împingând flacăra torței în direcţia sunetului și 
trăgându-și sabia cu mâna dreaptă. Fusese o voce umană. O 
șoaptă, îl urmăriseră până aici. Trebuiau să se afle încă pe 
tunelul Colinei Palatine. Idiotule! Stinge lumina, amintește-ţi ce 
a spus Cupido despre lupta pe întuneric. A stins torța de perete 
și a lăsat-o cu grijă la pământ. 

Incet și în întuneric complet, s-a întors la intersecţia celor 
două canale. Astea sunt cloaca! Avea să-i atace prin surprindere 
când vor ieși din Palatină în Maxima. Ba chiar mai bine, ceva 
mai jos de joncțiune remarcase un contrafort, unde putea sta 
ascuns când aveau să treacă. Îi va urmări prin întuneric și-i va 
lua prin surprindere, unul câte unul. Cine știe câţi va reuși să 
omoare înainte să-l descopere? 

A înaintat, pipăind peretele, trecând de vărsarea gâlgâitoare a 
Palatinei, până ce a ajuns la contrafort. L-a ocolit cu grijă, lipit 
de el - ar fi fost un prost să cadă în canal pe întuneric - și a 
încremenit. 

Stătea pe ceva viu! 

Incet, a ridicat sabia și a tras adânc aer în piept, pregătindu- 
se să lovească în jos, în lucrul de sub picioarele lui. 

— Așa îţi tratezi prietenul? s-a auzit o voce slabă, hărâită. Ca 
și cum ar fi o treaptă? 

Rufus aproape a leșinat. 

— Cupido? 

— Te rog, adu o torță. Când am văzut lumina, am crezut că 
veneai după mine, apoi, când torţa a dispărut... Am avut destul 
întuneric pentru o viaţă întreagă. 

Când Rufus a revenit, a văzut că gladiatorul zăcea gol, 
sprijinit de contrafort, cu faţa încrețită de durere și cu mâna 
stângă ţinându-și cu grijă umărul drept. Se zguduia incontrolabil, 


295 


trupul lui luptând împotriva frigului cumplit care îl cuprindea. 
Rufus a luat mantalele și a încercat să-l înfășoare în ele. 

— Ușor, a ţipat Cupido. Umărul. 

— E rupt? 

Cupido a clătinat din cap. 

— Cred că mi s-a dislocat când am fost izbit de perete de 
forţa torentului, dar asta mi-a salvat viaţa. Dacă i-aș fi urmat pe 
noii mei prieteni, până acum aș fi fost hrană pentru somnii din 
Tibru. 

— Pot să ţi-l pun la loc. Am făcut-o pentru antilope. 

Cupido i-a zâmbit istovit. 

— Îți putem testa îndemânarea medicală mai târziu. Mai întâi, 
căldură. Sunt rece ca un cadavru vechi de o săptămână. Dacă 
nu mă încălzești, nu am să mai merg nicăieri în noaptea asta, 
poate niciodată. 

Urmându-i indicaţiile, Rufus a înfășurat ușor una dintre 
mantale în jurul gladiatorului. A folosit-o pe cealaltă pentru a-l 
freca pe piele, care era smochinită și încreţită și pe alocuri 
aproape vineţie. Spatele îi era julit până la os de contactul cu 
dalele de piatră, aspre, ale canalului. Rufus s-a mirat de 
supraviețuirea lui și în același timp s-a îngrijorat de efectele pe 
termen lung ale cufundării lui în mizeria Romei. 

Și-a dat repede seama că frecatul era de prea puţin ajutor. 
Dacă avea vreun efect, era că faţa lui Cupido se făcea tot mai 
palidă. A luat mantia cea mare, a înfășurat-o în jurul lor, a 
amândurora, și și-a cuprins cu blândețe prietenul în brațe, 
pentru a permite căldura propriului trup să-l încălzească. 

Cupido a deschis ochii și Rufus a văzut o lucire de umor în 
adâncimile lor cenușii. 

— Sunt atât de slab de-am ajuns aici? Mă rog ca tatăl meu să 
nu se uite acum în jos la mine, să vadă cât de jos am căzut. 

A închis iarăși ochii, dar Rufus a observat că cel puţin acum 
era o idee de culoare în obrajii lui. 

După zece minute, Cupido a dat semne de revenire. 

— Momentul ăsta romantic s-a prelungit prea mult. Dă-mi 
tunica, a hârâit el. 

Și-a dat mantia jos de pe umărul vătămat. 

— Acum îmi poţi face răul cel mai mare. Nu te opri dacă ţip. 


296 


Rufus și-a simţit prietenul tresărind când degetele lui au pipăit 
mușchii încordaţi, după punctul de presiune de care avea 
nevoie. 

— Nu... nu știu dacă pot s-o fac. E altfel. Oasele... 

— Trebuie. Uite, îţi arăt eu. O mână aici, a indicat un punct de 
pe brațul lui, iar cealaltă aici. 

Cupido a pus mâna lui Rufus pe osul ce-i împungea prin 
mușchii umărului. 

— Acum împinge puternic cu una și trage cu cealaltă. 

Rufus a tras cu toată forţa lui și prietenul său a gemut de 
durerea chinuitoare, dar osul a revenit în poziţia lui corectă cu o 
pocnitură groaznică. 

— Dacă asta este anvergura cunoștințelor tale medicale, mi-e 
milă de animalele alea. Brațul va fi inutil în noaptea asta, dar 
dacă trăiesc, va fi la fel de bun ca întotdeauna. 

Și-a pus o mână pe umărul lui Rufus și s-a ridicat în picioare 

— Într-adevăr, ăsta este râul morţilor de care vorbea Varrus. 
Să lucrezi în fiecare zi cu priveliștile pe care le-am văzut, în 
duhoare și în întuneric, asta ar face pe oricine să-și piardă 
minţile. 

Rufus l-a ajutat cu tunica și i-a prins centura cu sabia cea 
lungă la brâu. Cupido a tras arma din teacă cu mâna stângă și a 
exersat câteva lovituri. 

— Așa e mai bine. Fierul îmi dă tărie. Poate că o mână va fi de 
ajuns, în definitiv, dar dacă nu e, l-a privit ţintă pe Rufus, va 
trebui să fii mâna mea dreaptă, dacă este nevoie. Acum, hai să 
mergem; și în viteză. Mă tem că deja suntem în urmă cu 
programul. 

— Cum o să știm când am ajuns unde trebuie să ieșim? Și 
cum ieșim afară? a pus Rufus două întrebări care îl îngrijorau 
încă de când capacul drenului se închisese deasupra capului 
său. 

— O să știm, a spus Cupido și în vocea lui a fost o certitudine 
liniștitoare. 

Și-a scos pumnalul și a zgâriat pe piatra de la picioarele lui. 

— Noi suntem aici, sub Velabrum, în apropiere de Vicus 
Tuscus, exact sub palatul împăratului de pe Colina Palatină. 
Dacă îmi amintesc corect, Cloaca face la stânga pe sub for, apoi 
la dreapta, dincolo de Casa Senatului. Oriunde după cotitura aia 
la dreapta, ne vom afla la distanţă bună pentru atac față de vilă. 


297 


În timp ce te așteptam în seara asta, m-am rugat la Venus 
Cloacina și i-am făcut un sacrificiu. A fost un sacrificiu de preţ și 
am rugat-o pentru ajutor în chestia asta cu Aemilia. Cloacina ni-l 
va da. 

e 

După vreo douăzeci de minute, au ajuns la scări. 

Rufus probabil că nu le-ar fi observat. Nu erau decât una 
dintre nenumăratele umbre întunecate de pe peretele din 
stânga lor. Dar simțurile lui Cupido erau atât de acute, încât el s- 
a oprit drept în fața lor. Era limpede că nivelul solului era acum 
imediat deasupra lor, pentru că nu erau decât vreo șase trepte 
ce duceau în sus către un capac de dren similar cu cel pe unde 
intraseră. 

— Asta trebuie să fie unul dintre punctele de acces principale, 
a remarcat Cupido, arătând spre treptele tocite. 

Rufus și-a pus umărul în capacul drenului. Se așteptase să fie 
dificil de urnit, dar, datorită treptelor, avea în ce să se 
proptească, și capacul s-a mișcat cu ușurință de la prima 
împingere. A stins torţa și a urcat afară, în ploaia măruntă și 
așezată a unui răsărit cenușiu de iarnă. 

Când Cupido a văzut unde ieșiseră, a izbucnit în râs, 
mulțumit. Stăteau într-un mic cerc din piatră, de vreo cinci pași 
în diametru, cu pereţi până la înălţimea mijlocului. Într-o parte a 
cercului era un mic altar, cu statuia din marmură a unei femei 
ce ţinea în mână o ramură de mirt. 

— Uite, e zeița. Ne-a ajutat, cum am cerut. 

Cupido avea dreptate. Se aflau într-un mic sanctuar, dedicat 
lui Venus Cloacina, zeiţa canalelor. În faţa lui, dincolo de colţul 
bazilicii din apropiere, Rufus a recunoscut zidurile forului lui 
Augustus și acoperișul distinctiv al Templului lui Mars Ultor, 
unde era păstrată sabia lui lulius Cezar. Spre dreapta lui, la 
două sute cincizeci de metri depărtare, trebuia să se afle 
Templul Minervei și, dincolo de el, vila lui Sabinus. Și Aemilia. 

— Sperasem să ajungem aici pe întuneric deplin, dar trebuie 
să folosim puţinul timp de care dispunem. 

Și-au tras mantiile peste cap și au luat-o precaut în sus, pe 
strada pustie. Rufus a știut că erau aproape când Cupido l-a tras 
în întunericul unui cadru de ușă. 


298 


— Te-ai fi gândit că, dată fiind șpaga de care beneficiază, 
Sabinus și-ar fi putut permite ceva mai de soi, a chicotit 
gladiatorul. 

Rufus știa că Cupido încerca să-l liniștească pe el, dar a putut 
desluși în vocea prietenului lui aţăâţarea stârnită de apropierea 
luptei ce avea să urmeze. Într-adevăr, vila nu era masivă, dar 
era destul de impunătoare - o casă tencuită în stuc alb, cu două 
niveluri, retrasă de la stradă în curtea ei proprie. Era înconjurată 
de un zid, dar unul construit pentru intimitate, nu pentru 
apărare. Din locul unde stăteau ascunși se putea vedea reflexia 
portocalie a unui foc mare. 

Cupido nu a băgat în seamă poarta principală - o structură 
solidă din lemn, care era bine închisă și avea, fară îndoială, 
barele trase pe dinăuntru. 

— Intrăm pe la colț ul zidului, unde se vede puţin vârful 
copacului ăla. Gărzile au aprins focul ca să le dea lor vizibilitate 
mai bună, dar și ca să le alunge fricile. Și totuși, ar putea să le 
fie împotrivă, a spus el gânditor. 

Au traversat strada furișându-se și au alunecat în lungul 
zidului, până ce au ajuns la punctul pe care-l indicase Cupido. 

— Stai lipit de coama zidului când ajungi sus și așteaptă-mă și 
pe mine, a șoptit gladiatorul, împingându-l în sus pe Rufus cu 
mâna cea bună, pentru ca acesta să se poată căţăra pe coama 
zidului. 

In ciuda braţului rănit, Cupido i s-a alăturat cu ușurimea dată 
de antrenament, a unui acrobat. Fără zgomot, și-au dat drumul 
în curtea vilei. 


299 


e Capitolul XLIII 


Instinctele nu-l înșelaseră pe Cupido. Patru bărbați în 
uniformă pretoriană erau strânși în jurul unei grămezi de bușteni 
ce ardeau cu foc viu, în atitudini ce indicau că-și petrecuseră 
mai mult timp decât ar fi dorit în frigul umed al iernii, care le 
rodea oasele. Păreau vrăjiţi de dansul flăcărilor aurii dinaintea 
lor și de coloana de scântei ce se înălța, jucând de fiecare dată 
când un buștean trosnea. Chiar dacă umbrele tufișurilor și ale 
copacilor nu i-ar fi ascuns, Rufus s-a gândit că ar fi fost puţin 
probabil ca intrarea să le fi fost observată. 

— Prea mult timp în barăci, i-a șoptit Cupido la ureche. Dar tot 
sunt periculoși. Stai în dreapta mea și folosește-ți sabia cum ai 
făcut ca să-l aperi pe împărat, și o să trecem de ei victorioși. 

Pentru întâia oară, Rufus a simţit frica zbătându-i-se în piept. 
Cupido l-a simţit și i-a pus o mână pe umăr. 

— Ai încredere, Rufus. Tu le atragi atenţia, iar eu îi pun la 
pământ. Dar nu uita, o au pe Aemilia înăuntru. Dacă suntem 
ținuți în loc, au s-o execute. Totul e să ne mișcăm rapid, nu să 
ucidem curat. 

Cu asta, a pornit, aplecat cât mai aproape de pământ, printre 
tufișuri - ca o panteră la vânătoare, dar infinit mai agresiv. 
Gărzile erau la numai douăzeci de pași depărtare, dar nu i-au 
simţit deloc venirea înainte ca el să fie asupra lor. Era însă deja 
prea târziu. 

Rufus îl văzuse pe Cupido luptând de multe ori până atunci, 
dar asta a fost altceva. Aici a fost furie rece, necruțătoare, 
egalată de o execuţie de precizie. Sabia cea lungă i-a luat 
primului pretorian capul de pe gât, dintr-o singură lovitură de 
măturare, și i l-a trimis învârtindu-se în foc. Doi dintre 
supraviețuitori erau recruți proaspeţi și au înghețat, paralizaţi de 
imaginea chipului camaradului lor topindu-se în flăcări, dar al 
treilea s-a răsucit spre atacatorul lui. Era veteran, iar când l-a 
văzut pe Cupido a știut că este deja mort. Dar a fost curajos. ȘI- 
a mârâit sfidarea și lama lui s-a repezit în sus spre burta 
neacoperită a lui Cupido. Gladiatorul a parat lovitura aproape 
fară efort și, cu o răsucire a încheieturii mâinii lui, l-a lăsat pe 


300 


soldat uitându-se fară să-i vină să creadă la ciotul brațului în 
care ținuse arma. 

Gărzile rămase erau încă bine înarmate, dar șocul și groaza i- 
au făcut neputincioși. Amândoi soldaţii și-au lăsat săbiile să 
cadă lângă foc și au căzut în genunchi, predându-se. Dar Cupido 
nu avea nici timpul, nici înclinarea pentru îndurare. A măturat 
spre dreapta și spre stânga și cei doi au căzut ţipând printre 
tăciunii pâlpâind de la marginea focului. 

— Termină-i, a spus el și a luat-o la fugă spre intrarea vilei. 

Pentru un moment, Rufus a rămas cu gura căscată la ordinul 
lui Cupido, dar logica îi spunea că cei trei oameni erau deja ca și 
morți. Primul luptător stătea într-o baltă ce tot creștea, formată 
de propriul lui sânge, cu o expresie uluită, iar ceilalţi își dădeau 
duhul zgomotos, prăjindu-se în același timp. Era îndurare, de 
fapt. 

Când a intrat în vilă, timpul părea să fi încremenit. Singura 
mișcare venea dinspre tânărul pretorian ce se tânguia lângă 
ușă, încercând să-și bage intestinele înapoi în tăietura imensă 
pe care Cupido tocmai i-o deschisese în stomac. 

Dincolo de el, era spatele lui Cupido întors spre Rufus, iar la 
opt pași dincolo de el era un soldat cu o cicatrice pe față, 
evident conducătorul detașamentului de gardă. Și Aemilia. 

Aemilia se uita la fratele ei cu o privire ce ar fi putut fi iritare. 
În mod cert, nu era frică, deși frica ar fi fost perfect justificată, 
dată fiind sabia scurtă ce-i cresta pielea sub bărbie și care nu 
avea nevoie decât de o împingere bună ca s-o străpungă. Sabia 
era ţinută de soldatul cu cicatrice pe faţă, care stătea cu spatele 
la peretele vopsit în ocru, și era destul de speriat pentru 
amândoi. 

— Incă un pas și o ucid, a spus el răgușit. 

— Nu cumva trebuia să o violezi, în timp ce ea mă privea cum 
mă prăjesc de viu? a spus Cupido dornic de vorbă. 

Provocarea de pe chipul soldatului s-a schimbat într-o 
încruntare de confuzie. 

— Asta era ce a plănuit Chaerea pentru mine, nu-i așa? Ca eu 
să mă prăjesc deasupra unui foc deschis, în timp ce voi îi făceați 
felul Aemiliei. 

Soldatul a scuipat: 

— Dacă lași jos sabia aia, poate ajungem la o altă înţelegere. 
Ceva care să ne convină la amândoi. 


301 


Cuvintele erau o ofertă la negociere, dar a fost în ochii lui o 
sclipire de anticipare care i-a trădat adevăratele planuri. 

— Nu cred. 

Cupido a zâmbit și sclipirea din ochiul stâng al chipului cu 
cicatrice s-a stins în clipa când în el a răsărit ca prin farmec o 
sabie lungă de patru picioare, care i-a străpuns craniul și l-a 
țintuit în perete. 

Rufus nici măcar nu-l văzuse pe Cupido mișcându-se. Lovitura 
a fost atât de impresionantă, încât i-a venit să aplaude. Nu a 
știut niciodată dacă era o șmecherie de arenă perfecționată de o 
sută de ore de antrenament sau o mișcare rapidă pe care 
Cupido o învățase de la tatăl său. Indiferent cum își obținuse 
Cupido îndemânarea, era teribil de eficientă. Gladiatorul ridicase 
sabia cea lungă pe nevăzute, cu o mișcare fulgerătoare a 
încheieturii, și străpunsese o ţintă de numai două degete lățime, 
la distanţă de o palmă de urechea dreaptă a Aemiliei. 

— Dar nu te-ai grăbit deloc, frate, a spus Aemilia, desfăcându- 
și din jurul gâtului braţul omului paralizat. 

L-a privit cu interes detașat. Nu era mort, dar nu putea să mai 
dureze mult. Corpul îi tremura și îi tresărea, cum atârna acolo, 
țintuit prin cap de lama de fier. Ochiul rămas i-a trecut printr-o 
succesiune de emoţii: groază de ce avea să urmeze inevitabil, 
uluire de cum putuse să fie atât de neatent și poate o implorare 
mută ca acest obiect cumplit și străin să fie scos din el. 

Aemilia l-a scuipat în faţă și a smuls sabia, lăsându-l să cadă 
la pământ ca o piatră. 

— Parcă ziceai că nu ai niciun frate? a spus Cupido. 

Ea a scos limba la el și i-a dat sabia. 

— Pfiuuu! Puti. 

— Frumos fel de a vorbi cu salvatorul tău. Dar ai dreptate, 
unde-i baia? Și nu au și alte haine pe-aici? 

Ea i-a dat indicaţiile necesare și Cupido a plecat bombănind 
ca pentru sine despre femeile nerecunoscătoare, lăsându-i pe 
Rufus și pe Aemilia singuri, în afara nefericitului tânăr cu burta 
tăiată, care acum încerca să se târască spre ușă. 

— A, da, a spus Aemilia, ca și cum tocmai și-ar fi amintit ceva 
important. 

S-a aplecat asupra tânărului soldat și a tras de un săculeț din 
piele prins la centura lui. 


302 


— Mă gândeam eu că-l ai, a spus ea triumfător, recuperându- 
și pumnalul cu pietre scumpe. Unde-ţi sunt promisiunile 
pofticioase acum, Marcus? 

Și Aemilia a tras lama peste beregata băiatului, cu o 
bruscheţe înfiorătoare, făcând ca sângele lui să coloreze 
pardoseala din mozaic în roșu aprins. Și-a ridicat privirile și a 
văzut oroarea de pe chipul lui Rufus. 

— Ce crezi că mi-ar fi făcut el, dacă nu veneați voi, el și porcul 
de colo? 

A arătat înspre veteranul cu un singur ochi. 

— Vrei să-ţi spun ce planuri aveau pentru mine? Sunt sigură 
că ţi s-ar părea instructiv. 

Rufus a clătinat din cap. Dintr-o dată, s-a simţit foarte obosit. 
Nu se mai putea ţine bine pe picioare și poate că ar fi căzut 
dacă Aemilia nu l-ar fi prins în braţe. 

— Îmi pare rău, Rufus. Nu m-am gândit. Mi-au spus ce i-a 
făcut Liviei bruta aia de Chaerea. O să-i urmeze și el pe porcii 
ăștia, dincolo de Styx, la vremea lui. 

l-a ridicat gura spre a ei și, înainte ca el să își dea seama ce 
se întâmpla, l-a sărutat, lung și apăsat, până ce n-a mai avut aer 
în plămâni și inima ce-i bubuia a dat să-i sară din piept. 

— M-ai salvat, tu și fratele meu. Acceptă asta ca pe o primă 
parte a recompensei mele, dar nu ultima. 

Rufus a făcut un pas înapoi, depărtându-se de ea, confuz din 
pricina contradicţiilor ce-i treceau prin minte. Cu o secundă în 
urmă, femeia asta tăiase gâtul unui băiat muribund, iar acum... 

— Eu... 

S-a oprit la sunetul unor pași ce se apropiau. Aemilia și-a 
ridicat pumnalul încă însângerat, dar el i-a făcut semn să se dea 
deoparte și a pășit în spatele ușii. L-a lăsat pe intrus să treacă 
pe lângă el, pătrunzând în încăpere, înainte de a-i pune vârful 
sabiei în șira spinării cu destulă forță pentru a-i străpunge 
materialul tunicii. 

— Așa-ţi întâmpini un prieten? a întrebat Narcissus cu iritare. 
Callistus m-a informat că ai putea avea nevoie de ajutor. S-a 
decis în cele din urmă în care direcţie îi bate vântul. Dar văd că 
nu ai nevoie de ajutorul meu. Sunt cât se poate de impresionat. 

A arătat spre trupurile căzute ale soldatului cu cicatricea și al 
camaradului său și la podeaua plină de sânge din preajma lor. 

— Ce fel de ajutor ai fi dat tu, eunucule? 


Cupido a apărut în cadrul ușii îmbrăcat cu haine curate, cu 
părul lipit de craniu ca niște șuviţe de aur. 

— Nu văd nicio sabie. 

Narcissus a întâmpinat batjocura cu un zâmbet reținut, dar 
ochii i-au fulgerat periculos. 

— Ai dreptate, desigur: nu suntem cu toţii atât de pricepuţi la 
a împărţi moartea, ca tine. Aduc un mesaj în același timp cu 
oferirea ajutorului, iar mesajul este: tribunul pretorian Cassius 
Chaerea și asasinii săi plănuiesc să-l ucidă pe împărat astăzi. 
Trebuie opriţi. Tu trebuie să-i oprești. 

Cupido a clătinat din cap. 

— De ce eu? Am tot atâtea motive să-l urăsc pe Caligula ca 
oricine altcineva. 

— E simplu. Are încredere în tine ca în nimeni altul, pentru că 
tu deja i-ai salvat viaţa. Dacă îţi trebuie un motiv: tu i-ai dat 
jurământul de credinţă. Dacă îţi trebuie încă unul: ai opri un 
război civil în care vor pieri, fară îndoială, mii de nevinovaţi. Ai 
vrea să ai moartea atâtor oameni pe conștiință, pe lângă a 
altora la fel de nevinovaţi? 

Sabia cea lungă a fost la beregata lui înainte ca ultimul 
cuvânt să fie rostit. 

— Ai grijă, grecule. O moarte în plus nu ar atârna prea greu. 

— Am adus un cal, s-a sufocat libertul lui Claudius, ca și cum 
fierul i-ar fi străpuns deja carnea. Impăratul este la teatru. 
Trebuie să-l convingi să plece de-acolo înainte de ceasul al 
șaselea. Ceasul al șaselea, înţelegi, nu mai târziu. Asasinii 
intenţionează să lovească la sfârșitul reprezentaţiei, dar dacă își 
dau seama ce ai de gând, s-ar putea să se sperie și să atace mai 
repede. In mod normal, Caligula părăsește teatrul ca să 
mănânce de prânz. Asta ar putea furniza o scuză pentru a-i 
pune la cale plecarea pe o rută care i-ar lua prin surprindere pe 
uneltitori. 

— Dar gărzile de pe drum? 

Cupido s-a uitat foarte atent la el. 

— Chaerea și-a retras dulăii. Va avea o altă sarcină pentru ei, 
dacă reușește astăzi. 

Cupido și-a băgat sabia în teacă și și-a luat mantia. 

— Nu, a strigat Rufus. Nu-l crede. E o capcană! 

Gladiatorul a zâmbit trist. 


304 


— Are dreptate, Rufus. Am dat jurământul de credinţă. Poate 
că prin acest act pot să ispășesc tot ce s-a întâmplat înainte. 
Alătură-mi-te, dacă poţi. Am să-l aduc pe calea cea mai scurtă. 
Este un pasaj subteran între teatru și palatul lui; Aemilia te va 
conduce. 

Apoi a dispărut. 

— Poţi să-mi scoţi lucrul ăla din coaste acum? a sugerat 
Narcissus nerăbdător. 

— Mai bine te-aș face felii cu el. Ceva nu este în regulă aici. 
De ce tu și stăpânul tău, care m-aţi fi pus pe mine să o folosesc 
pe Bersheba pentru a-l ucide pe Caligula, dintr-o dată vreţi să-l 
ţineţi în viaţă? 

— E o chestiune de alegere a momentului, a spus libertul lui 
Claudius. Am să-ţi explic în car. 

Venise într-unul dintre carele imperiale, superbe, cu frunze de 
aur și lucrătură fină din metal. Avea drept de trecere prin Roma 
la orice oră din zi și din noapte și nimeni nu îi stătea în cale. 
Când au trecut prin curte, Rufus și-a dat seama că ora era mai 
înaintată decât crezuse el. Focul santinelelor arsese până la 
cenușă, cu rămășițele înnegrite a două forme vag familiare 
fumegând ușor la periferia vetrei și emanând un miros ca de 
porc fript. Mireasma l-a făcut să saliveze, fapt pe care l-a găsit 
profund neliniștitor. 

În timp ce carul troncănea pe pietrele străzilor, îndreptându- 
se spre vasta ridicătură a Colinei Palatine, Narcissus a explicat 
de ce era atât de important ca împăratul să rămână în viaţă. 

— Chaerea crede că nimic nu-i mai stă în cale dacă îl ucide pe 
Caligula astăzi, dar greșește. Dacă împăratul moare fără un 
succesor, o mulțime de generali au să vină asupra Romei cu 
legiunile lor, fiecare cu un motiv mai bun decât al celui dinainte 
pentru a lua puterea. Garda germană, care i se opune lui 
Chaerea, are cheia la ea, și totul este despre putere și alegerea 
momentului. Dacă ei pot fi convinși să proclame un membru al 
familiei imperiale ca moștenitor al lui Caligula și să meargă cu el 
la Senat, acesta va avea atât puterea armatei, cât și pe ceaa 
oamenilor din spatele lui. Generalii vor sta în provinciile lor, iar 
noi vom avea pace. 

— Și un nou împărat. Claudius. 

Grecul a ridicat din umeri. 


— Stăpânul meu a avut nevoie de multă muncă de 
convingere, dar își dă seama că timpurile sunt prea - a căutat 
cuvântul potrivit - prea turbulente pentru a convinge Senatul de 
înțelepciunea reîntoarcerii la republică. Acum, tot ce mai 
rămâne de convenit este un preţ cu germanii - ai fi surprins de 
cât de plictisitoare devine avariţia - dar pentru asta am nevoie 
de timp, și tocmai de aceea Cupido trebuie să-l salveze astăzi 
pe împărat. 

— Dar Caligula trebuie să moară până la urmă? 

Narcissus a zâmbit. 

— Cu toţii trebuie să murim până la urmă, Rufus, dar da, 


Caligula va muri - la momentul ales de noi. Mai este încă 
valabilă înţelegerea noastră? 
— Nu. 


Zâmbetul a rămas neschimbat. 

— Mă gândeam eu că nu. Tu întotdeauna ai fost greu de luat 
în seamă ca asasin. Vezi prea mult bine în oameni. 

Și-a aruncat privirile de partea cealaltă a carului, spre Aemilia, 
care părea să doarmă. 

— Este o trăsătură care o să-ţi provoace necazuri într-o zi. 


306 


e Capitolul XLIV 


Când au ajuns la Palatină era deja aproape de amiază. Rufus 
a sărit jos din car. Narcissus l-a apucat de brat. 

— Ţine minte. Trebuie să-mi câştigi ceva timp. Dacă îl poți 
escorta pe Împărat înapoi la palatul lui, o să fie în siguranță 
acolo. Gărzile sunt toate germane și loiale. 

Rufus s-a întors spre Aemilia. 

— Du-mă acolo și așteaptă-mă, i-a ordonat el. 

Privirea pe care i-a aruncat-o Aemilia ar fi doborât un tăuraș, 
iar vocea sa a sunat plină de dispreţ: 

— Crezi că mă poţi ţine departe de împăratul meu? 

Schimbarea din atitudinea ei l-a făcut să devină complet 
confuz. Unde era fata cu buze dulci care îl sărutase cu o oră măi 
devreme? A încercat să-și facă vocea la fel de dură ca a ei. 

— Foarte bine, dar dacă mă faci să merg mai încet, nu stau 
după tine. 

— Sunt sora fratelui meu. Nu eu am să te fac să încetinești 
pasul. 

Aemilia a pornit în ritm de soldat și, deși fusta o împiedica, 
Rufus a avut dificultăţi să ţină pasul cu ea. 

Până când au ajuns la intrarea cu coloane a pasajului, Aemilia 
încetinise până la un ritm mai rezonabil. Rufus a încercat să 
discute cu ea despre ce se întâmplase la vilă și despre 
contrastul din felul în care îl tratase cu câteva minute în urmă, 
dar ea a refuzat și să-l bage în seamă. Dispoziţia i se schimbase 
iarăși. Acum era tăcută și retrasă, dar pe chip i se întipărise o 
hotărâre neclintită. Au mers unul lângă celălalt prin coridor, fară 
să vorbească. Era destul de larg pentru a permite la șase soldaţi 
să mărșăluiască în linie, dar era un loc posomorât ca o peșteră, 
iluminat numai acolo unde lumina soarelui pătrundea filtrată 
prin niște mici ferestre, străpunse în tavan cam la fiecare 
douăzeci de pași. Într-un fel, îi amintea lui Rufus de Cloaca 
Palatină, dar aerul era mai curat. Pereţii erau placați cu 
marmură albă, iar podeaua din mozaic - cel puţin acolo unde se 
putea vedea în lumina slabă - era uimitoare. Fusese decorată, 
pe secțiuni, de cei mai pricepuţi meșteri ai imperiului. Creaseră 


307 


scene minunate, reprezentând zei mânioși și monștri cu ochi 
sălbatici, atât de măiestrit lucrate încât părea un sacrilegiu să 
pășești peste ele. La un moment dat, Rufus și-a aruncat privirile 
în jos și a văzut un dragon de apă, sinuos, cu solzi din smarald și 
șiruri de dinţi înspăimântători, încolăcit în jurul unei balene 
uriașe care se lupta să scape cu viaţă. La câţiva pași mai încolo, 
Jupiter arunca săgeți zimţuite de fulgere aurite, de-a curmezișul 
unui cer tirenian perfect, asupra unui uriaș bărbos ce ţinea în 
mână un trident și care trebuia să fi fost Neptun. În pereții 
coridorului erau lăsate nișe mari goluri, acoperite cu draperii, ce 
conţineau statui ale împăraţilor și generalilor faimoși, care 
aduseseră măreție Romei. Interioarele nișelor erau umbrite și 
ascunse și Rufus devenea tot mai neliniștit cu fiecare pas. 
Narcissus avusese dreptate că Chaerea își retrăsese oamenii, 
dar dacă întâlneau o patrulă răzleață de scorpioni, viețile aveau 
să le fie măsurate în secunde. 

Erau aproape la jumătatea drumului, când Aemilia s-a oprit 
brusc. Rufus s-a oprit alături de ea și și-a smuls sabia de la brâu, 
cuprins de panică. Ce văzuse ea și el nu observase? A rămas 
alături de ea, cu lama în mâna dreaptă, și a așteptat, cu urechile 
pulsându-i de sunetul propriei inimi ce bubuia. 

Degete subțiri, calde, s-au încleștat pe mâna lui liberă și i-au 
strâns-o cu putere. S-a întors surprins ca s-o găsească uitându- 
se la el cu o privire de infinită tristeţe, care l-a speriat la fel de 
mult ca oricare dintre experienţele pe care le trăise în această zi 
cumplită. Era privirea cuiva care pierduse totul, cu excepţia 
sufletului - privirea pe care trebuia s-o fi avut în ziua când 
fusese luată în robie, în timp ce întreaga lume ce-i aparținuse 
ardea în jurul ei. 

A ridicat mâna și l-a mângâiat pe faţă cu palma mâinii stângi. 
Când a vorbit, vocea îi era a unui copil. Rufus și-a dat seama că 
uitase cât era ea de tânără. Cumva, tristețea o făcea și mai 
frumoasă. 

— Orice s-ar întâmpla, te rog să nu gândești rău despre mine, 
Rufus. Orice suferință vei avea de îndurat, eu am să îndur și mai 
multă și nu aș putea să suport dacă m-ai urî. Sunt momente în 
viața oamenilor când nu ei o controlează; ea îi controlează pe ei. 
Cândva am crezut că te-aș putea iubi, cum mă iubeai și tu. Dar 
mai întâi a fost Livia, iar acum este împăratul. Chiar și a 
schimba un zâmbet ar însemna moartea. 


308 


Rufus a încercat să răspundă, dar mintea îi era un vârtej de 
confuzie, de gânduri care se formau și se sfărâmau, cu speranţe 
ce se izbeau de certitudinea de diamant a vorbelor ei. 

Ea i-a pus un deget la buze și a spus cu blândete: 

— Tu trebuie să-ţi trăieşti viaţa ta, iar eu am să mi-o trăiesc 
pe a mea, indiferent ce va aduce ea. Promite-mi. 

El a scuturat din cap, încă amuţit de confuzie și de emoţii 
contradictorii. Nu avea să lase speranţa să moară, chiar dacă 
asta însemna propria lui moarte. 

Ea ar fi vrut să spună ceva, dar sunetul unor voci ridicate a 
stârnit ecouri în lungul pasajului și Rufus a pășit protector în faţa 
ei, cu sabia ridicată. 

— De ce nu-i putem aștepta pe purtătorii mei de litieră? Este 
nedemn pentru un împărat să meargă pe jos. 

Au recunoscut într-o clipă glasul strident și nemulţumit al lui 
Caligula, iar când Cupido a răspuns, cuvintele lui au ajuns clar și 
puternic până la ei. 

— Sunt mai preocupat de viaţa ta decât de demnitatea ta, 
Caesar. Trebuie să mergi mai departe, pe jos. 

Rufus aproape a suspinat de ușurare. Cupido era aici. Acum 
erau în siguranţă. Gladiatorul avea să preia comanda și prezenţa 
lui dominatoare și curajul lui rece avea să-i scoată la liman. Cu 
numai câteva secunde mai înainte fusese speriat de propria lui 
umbră, dar Cupido fiind alături de ei știa că puteau depăși orice 
dificultate. A strâns mai bine sabia în mână. Deja era mai ușor 
de ţinut. 

Două siluete au apărut la capătul coridorului. La început, a 
părut că se luptau, dar Rufus și-a dat repede seama că una o 
ținea în loc pe cealaltă și o conducea în lungul pasajului, cât 
putea aceasta de repede. 

— la mâna de pe împăratul tău, nebunule, a strigat Caligula, 
luptându-se să scape din încleștarea lui Cupido. Mnester tocmai 
ajunsese pe culmile Cinyras-ului și nu l-am văzut dansând decât 
o singură dată. Publicul se așteaptă să-și vadă împăratul la 
jocuri și publicul îl va vedea. 

— Ti-am spus, măreţe Caesar, și am să-ţi spun iarăși: dacă nu 
ajungem la palat, nu o să mai ai niciodată ocazia să-l vezi pe 
Mnester dansând iarăși, pentru că ai să fii mort. Nu înţelegi că 
scorpionii sunt pe urmele noastre? Ai fost trădat. Lupii mei sunt 


309 


prea puţini ca să-i ţină în loc mai mult de cinci minute și, dacă 
nu te grăbești, Roma nu va mai avea împărat. 

Ultimele cuvinte au părut să penetreze zidul demnităţii rănite 
a lui Caligula și acesta a îngăduit să fie purtat mai departe 
câţiva pași. 

— Cine? a întrebat el pe un ton în care se amesteca uimire și 
neîncredere. Cine a trădat Roma? 

— Narcissus îi va numi pe conspiratori când ajungem la palat, 
a spus Cupido. 

Caligula s-a încordat și gladiatorul a știut imediat că făcuse o 
greșeală. 

— Narcissus? 

Glasul împăratului a fost un țipăt ascuțit. g 

— Grecul, spionul de casă al unchiului meu? De ce? In litiera 
mea am ordinul de arestare a acestuia. Ce vicleșug e ăsta, de 
mă târăşti să mă întâlnesc cu duşmanul meu? 

— Cupido! a strigat Rufus. 

Tânărul german a încremenit, cu sabia cea lungă pregătită 
instantaneu. Caligula a părut nedumerit. 

— De ce este sclavul meu aici, când ar trebui să fie cu 
elefantul meu? 

Cupido a zâmbit și și-a băgat sabia în teacă. 

— Sunt prieteni, mărețule Caesar. Nu trebuie să ai nicio 
teamă. E 

Rufus a simţit că Aemilia s-a încordat alături de el. li simţea 
tensiunea de parcă ar fi fost conectaţi printr-o legătură fizică. In 
fine, și-a dat seama de ce stările ei fluctuaseră atât de 
surprinzător. S-a blestemat pe sine însuși pentru a fi fost un 
neghiob insensibil. Cum de nu putuse vedea? Ea se afla pe 
punctul de a lua o decizie extrem de importantă. Cu fiecare fibră 
a fiinţei lui, a dorit ca ea să rămână unde se afla. Unde îi era 
locul. Alături de el. Te rog, a gândit el, să-și trăiască propria ei 
viață. Soarta își va avea ziua ei, dar să nu fie astăzi. 

— Caesar! a strigat ea. 

Și lui Rufus i-a îngheţat inima. 

A privit-o alergând înspre împărat în fusta ei lungă, cu șuvițele 
aurii ale părului fluturându-i în urmă. Era ca și cum zeii 
încetiniseră timpul. Fiecare bătaie a inimii lui părea să dureze o 
eternitate. Respirația a devenit inutilă. Cu fiecare pas al ei, îi 


310 


simţea spiritul plutind tot mai departe de el. A trebuit să-și 
muște buzele ca să se oprească să strige după ea. 

Caligula stătea în dreapta lui Cupido, cu mâinile pe cutele 
togii, căreia încerca să-i redea forma cuvenită. Expresia de pe 
chip îi trăda uimirea. Se părea că demonstraţia publică de 
afecţiune a Aemiliei era pentru el o surpriză, în aceeași măsură 
în care era și pentru Rufus și pentru Cupido, vădit nedumeriţi. 

Încă fugind, silueta a ajuns în sfârșit la împărat și Rufus a 
simţit prima înțepătură a lacrimilor când Aemilia l-a luat pe 
Caligula într-o îmbrăţișare de îndrăgostită, întinzându-se să-l 
sărute, cu mâna stângă înapoia capului acestuia, pentru a-i 
cobori buzele spre ale ei. 

Erau învăluiţi în razele soarelui, ce pătrundeau printr-una 
dintre micile ferestre pătrate de deasupra, și s-a întâmplat atât 
de repede încât, la început, Rufus nu și-a dat seama ce era. 
Când mâna Aemiliei a urcat aproape tandru spre obrazul 
iubitului ei, a fost o fulgerare vie de purpuriu și verde, ca și cum 
aripa unui graur ar fi fost prinsă într-o rază de soare. În aceeași 
clipă, împăratul a scos un strigăt și s-a dat înapoi, cu o mână 
ținându-se de beregată. 

Mintea lui Caligula fusese ocupată cu încercarea de a rezolva 
problema prezentată de sclava pe care o tratase atât de rău și 
care acum își declara iubirea atât de public, fiind în același timp 
deconcertat de limba ei senzuală care își făcea de lucru prin 
gura lui. Înţepătura de albină din gât a venit ca o surpriză totală. 

O clipă mai târziu și-a dat seama că era mai mult decât o 
înțepătură de albină și măruntaiele i-au devenit lichide. Era un 
obiect agresiv, ascuţit ca un brici, aducător de moarte, mânuit 
de o mână viguroasă, care i-l înfigea adânc în carne. Panica i-a 
crescut și înțepătura a crescut odată cu ea, transformându-se 
într-o ţepușă încinsă care îi era forţată prin gât, umplându-i 
beregata și făcându-i respiraţia dificilă. Buzele Aemiliei le-au 
părăsit pe ale lui și s-a trezit privind în lumina nebunească ce 
umplea ochii fetei. Aemilia s-a îndepărtat de el, cu un zâmbet de 
satisfacție pe buze. 

A ridicat o mână tremurătoare să-și cerceteze gâtul și a 
tresărit când degetele i-au dat peste mânerul ornat cu pietre 
preţioase al micului pumnal al Aemiliei. Capul îi vuia de 
enormitatea a ceea ce i se întâmpla și s-a clătinat, aproape să 
se prăbușească. A încercat să vorbească, dar tot ce a ieșit a fost 


311 


o bolboroseală ciudată. Și-a încordat voinţa ca degetele să-i 
poată prinde cuțitul și, cu o smucitură, și-a scos scurta lamă din 
gât, lăsând o rană cu o mică deschizătură prin care se scurgea 
sânge în jeturi intermitente, ce-i pătau umărul togii. Roșu închis, 
rubiniu, pe albul imaculat. 

— Ce-ai făcut? a strigat Cupido trăgându-și sora deoparte de 
lângă împărat. 

Caligula a tușit și a scuipat sânge. A părut să-i curețe 
beregata. Și-a regăsit vocea. 

— Ce a făcut? Căteaua m-a ucis. Fă-ţi datoria și execut-o. 

Cupido l-a ignorat și s-a întors spre Aemilia. 

— Pleacă acum. Găsește-l pe Narcissus și spune-i că am să 
fac ce vrea el dacă te salvează. Ține minte asta. 

A scuturat-o de umeri. 

— Cupido va face ce vrea el, dacă te ajută să scapi. 

Dar cuvintele lui au avut la fel de puţin efect asupra Aemiliei 
ca un ciripit de pasăre. Părea încremenită în acel loc. 

— Ajut-o, l-a implorat Cupido pe Rufus. la-o de aici. Am să 
încerc să câștig timp pentru tine. 

Mintea lui Rufus se învârtea în gol, confuză. Și-a trecut 
privirea neîncrezător de la Aemilia la Caligula și înapoi la 
Aemilia. Incercase să-l ucidă pe împăratul pe care ei veniseră 
să-l salveze. A-l salva pe el acum însemna să o condamne pe ea, 
dar a nu-l salva însemna să condamne miile de nevinovați 
despre care Narcissus credea că aveau să moară în războiul civil 
ce avea să urmeze inevitabil. 

— Grăbește-te. 

Mâna puternică a lui Cupido i-a prins umărul. 

— Trebuie să o iei de aici. Găsește-l pe Narcissus. 

Rufus a dat din cap, dar când a făcut asta a auzit cântecul 
unei săbii ieșind din teacă. Il uitaseră cu toţii pe împărat. Acesta 
înaintase și pusese mâna pe mânerul sabiei lui Cupido. 

— Dacă nu o omori tu pe cățea, o omor eu, a urlat el, ridicând 
sabia cea lungă astfel încât vârful ei se afla la câţiva pași de 
pieptul Aemiliei, pregătit pentru împunsătura fatală. 

Ea l-a privit cu dispreţ și lui Rufus i-a venit în minte imaginea 
unei statui pe care o văzuse odată, a unei prințese galatene 
sortite pieirii, protejându-și copiii de răzbunarea legiunilor, într-o 
atitudine și cu o expresie în care se amestecau sfidarea, curajul 
și disperarea care i-a făcut pe atacatori să se rușineze. 


312 


— Lovește, ca un șarpe ce ești, a scuipat ea. 

Ochii ieșiţi din orbite ai lui Caligula s-au umplut de flăcări la 
auzul insultei. Chipul i s-a schimonosit într-un mârâit de fiară și 
și-a strigat ura în timp ce a repezit lama înspre trupul ei lipsit de 
apărare. 

Rufus nu l-a văzut pe Cupido mișcându-se. Pentru o clipă, 
gladiatorul a fost înapoi în arenă, făcând una dintre acele 
tranziții - lipsite de efort - prin spaţiu și timp, care îl ţinuseră în 
viaţă vreme de patru ani în cel mai periculos loc de pe pământ. 
În mai puţin de o fracțiune de secundă, a fost o barieră umană 
între sabia lui Caligula și sora lui, cu o mână întinsă înaintea lui, 
drept spre împărat. 

A părut atât de inofensiv. Pieptul lui Cupido era protejat de 
platoșa cu lup pe care o purta, dar sabia a găsit golul de la 
subsuoara lui, cu întreaga forţă a lui Caligula înapoia ei, și a 
dispărut în trupul gladiatorului cu tot atât de puţină împotrivire 
cu cât i-ar fi întâmpinat carnea dacă ar fi fost din satin. 

Cupido a simţit că-i explodează capul când vârful ca acul i-a 
străpuns trupul. În mod ciudat, nu a simţit nicio durere, doar 
șocul ce face inima să se oprească și încremenește un om 
atunci când se cufundă într-un râu înghețat. Așadar, așa era, s-a 
gândit. Așa fusese pentru toţi ceilalți oameni cu care se 
confruntase, cu care luptase și pe care îi ucisese. De câte ori se 
trezise în toiul nopţii, plin de sudoare, întrebându-se? Și acum 
era aici. În momentele dinainte de a-și simţi cunoștința 
părăsindu-l, și-a dat seama cu surpriză că era aproape 
binevenită. Ciudat să o întâlnească atât de... obiectiv. Fără frică. 
A înregistrat organele pe care lunga sabie le străpunsese: 
plămân, inimă, apoi iarăși plămân. Moartea. 

Rufus și-a văzut prietenul cutremurându-se în clipa când lama 
de fier i-a pătruns în trup. A auzit ţipătul Aemiliei. Pentru o 
secundă, nu a mai fost niciun împărat înaintea lui, niciun 
cârmuitor al Romei - numai dușmanul. A urlat, un urlet 
inconștient, de lup, care a umplut coridorul cu ură, furie și poftă 
de răzbunare. Sabia din mâna lui a izbit în sus de parcă ar fi 
avut o viață a ei, tăindu-i maxilarul lui Caligula aproape în două 
și trecându-i prin obraz, împăratul s-a clătinat pe picioare și a 
dat înapoi, cu o mână la faţa distrusă, dar cu cealaltă încă 
ținând sabia cea lungă și, dintr-o mișcare, i-a tras lungimea 


313 


însângerată din trupul lui Cupido, iar gladiatorul s-a prăbușit pe 
podea ca și cum sabia i-ar fi luat cu ea forţa vitală. 

Rufus s-a aruncat înainte, dar o măturare laterală a sabiei 
sale lungi l-a făcut să sară într-o parte și lovitura care ar fi 
trebuit să-i scoată lui Caligula măruntaiele nu a întâlnit decât 
țesătura groasă a togii. Un grohăit înspăimântător - ca al unui 
mistreţ râmând după ghinde - a ieșit din gura împăratului, dar 
rana cumplită, chiar combinată cu cea pe care i-o produsese 
Aemilia, nu a părut să-i fi secat cu totul puterile. 

Sabia lui Caligula a fluturat într-o jumătate de cerc ucigătoare, 
dar Rufus a reușit într-una să-i evite tăișul, chiar dacă și numai 
la o grosime de pergament. larăși și iarăși, s-a aflat într-o poziţie 
bună pentru a da o lovitură fatală, doar pentru ca acea 
periculoasă lamă ascuţită ca briciul, de un argintiu-albăstrui 
strălucitor, să-și înceapă un nou arc dinspre limita câmpului său 
vizual și să-l forțeze să facă un salt înapoi, la timp pentru ca 
lama care i-ar fi scos măruntaiele să șuiere la câţiva centimetri 
de burta lui. 

Cu cât lupta avea să dureze mai mult, cu atât Caligula era 
mai probabil să-l înfrângă, dar era ca și cum o armată de duhuri 
ar fi stat înapoia lui, îndemnându-l înainte. Varro, Fronto, 
Quintillia și celelalte nenumărate victime ale acestui om 
monstruos îi șopteau la ureche despre justiţie și cereau 
răzbunare. Răzbunare. Chipul lui Cupido i-a apărut înainte și în 
minte a auzit o voce calmă. În următoarele secunde, mișcările i- 
au devenit mai controlate, mai subtile, vârful sabiei lui dansând 
în lovituri fulgerătoare ce îi descurajau și înșelau adversarul. 
Dintr-o dată, împăratul a fost cel obligat să se retragă și, când s- 
a împiedicat, Rufus a fost asupra lui, trăgând cu sabia peste 
gâtul lipsit de apărare. Cumva, Caligula a reușit să pareze 
lovitura și un braţ musculos a ţâșnit ca atacul unei cobre, iar o 
mână cu degete de fier dublu-forjat s-a încleștat în beregata lui 
Rufus. Acum el era cel care hârâia și bolborosea. 

Fără să mai gândească, a început să împungă cu sabia în 
orice parte pe care o putea atinge din trupul împăratului, uneori 
simțind cum vârful străpungea carnea, dar niciodată destul 
pentru a provoca vreo rană serioasă. Strânsoarea de fier s-a 
întărit, iar vederea întâi i s-a împăienjenit, apoi a dispărut. 

Murea. 


314 


Braţul lui Caligula, cu mușchii încordaţi în efortul de a-l ucide, 
era exact în dreptul feței lui Rufus. Orice, dar la luptă nu 
renunţa. Mintea îi era goală, dar a părut că trupul încă îi mai 
conţinea, undeva adânc, un oarecare instinct de supravieţuire. 
Sabia cea scurtă și-a încetat împunsăturile zadarnice și, aparent 
de una singură, foarte încet și deliberat, a început să 
ferestruiască la tendoanele încordate ale antebraţului 
împăratului. Caligula a gemut la acest nou și neașteptat atac și 
lumina nebunească din ochii lui a fost înlocuită de îndoială. 

Brusc, încleștarea i-a slăbit și brațul i-a căzut, iar Rufus a 
putut iarăși să respire. A simțit cum greutatea adversarului își 
schimbă poziţia, atunci când Caligula s-a dat înapoi. Impăratul 
încă mai avea în mâna dreaptă sabia cea lungă a lui Cupido și 
acum a ridicat-o pentru o ultimă lovitură, ucigătoare. Rufus a 
știut că nu avea să poată niciodată reacționa destul de rapid 
pentru a para lama grea și a înţeles că aceasta avea să-i 
despice craniul în două. Apoi, o mână subţire a apărut de 
nicăieri pentru a prinde încheietura lui Caligula, făcându-l pe 
împărat să se răsucească pe jumătate, surprins. Rufus a prins 
ocazia și cu ultima fărâmă de putere rămasă a împlântat 
gladius-ul sub coastele împăratului și i-a forțat vârful în sus și în 
inimă. 

Cârmuitorul unui milion de romani a urlat în durerea morții și 
pe faţă i s-a întipărit o expresie de groază. Rufus a simţit clipa 
când duhul i-a fugit din trup, ca apa eliberată dintr-un baraj 
crăpat, împăratul s-a scurs la pământ lângă el, răsucindu-se în 
cădere, astfel că ochii fără viaţă i-au rămas privind spre tavan. 
Caligula era mort. Trăise douăzeci și opt de ani și stăpânise 
Roma timp de trei ani, zece luni și opt zile. 

Rufus a rămas căzut pe spate, cu pieptul ridicându-i-se și 
coborându-i ritmic, pentru ceea ce a părut o veșnicie, cu privirile 
atrase de norii ce treceau pe deasupra micii ferestre din tavanul 
pasajului și care dovedeau improbabilul adevăr: încă mai trăia. A 
încercat să-și dea seama ce trebuia să facă acum, dar a fost ca 
și cum mintea îi fusese copleșită de enormitatea celor tocmai 
petrecute. Fiecare gând se topea pur și simplu înainte de a 
forma vreun înţeles, ca apa scurgându-se printre degetele unei 
mâini făcute căuș. 

— Rufus! 


315 


Vocea lipsită de trup a Aemiliei i-a sunat nerăbdător la ureche 
Și, cumva, sănătatea mentală i-a revenit. S-a uitat la ea fără s-o 
vadă. 

— Rufus, vin. Dacă ne găsesc aici, au să ne ucidă. 

A auzit voci strigate și zăngănit de armură. Era prea obosit ca 
să gândească, dar Aemilia gândea pentru amândoi. 

— Ajută-mă! a șuierat ea. ` 

Cupido. Acum își amintea. Cupido fusese rănit. Incerca să-l 
tragă pe fratele ei spre una dintre nișele acoperite de draperii. 
S-a ridicat în picioare ca s-o ajute, dar piciorul i-a alunecat și și-a 
coborât privirile. Coridorul era ca o măcelărie. Și-a dat seama că 
hainele îi erau muiate, iar brațele și faţa, ba chiar și părul, îi 
erau complet acoperite în sânge. 

Vocile erau și mai aproape, dar asta nu era în regulă. 

— Sandalele tale, a spus el, scoțându-și-le pe ale lui. Lași 
niște urme pe care le-ar putea urmări și un copil. 

Aemilia s-a uitat în jos la urmele însângerate ale pașilor ei și a 
făcut la fel. Împreună, s-au chinuit să-l ia pe Cupido pe sus și i- 
au sprijinit cu grijă trupul de unul dintre pereţii nișei. Abia dacă 
era loc pentru toți trei, înghesuiți lângă statuie, dar, din fericire, 
draperia din catifea era destul de lungă ca să ajungă la podeaua 
din mozaic. 

Au stat în tăcere, ţinându-l fiecare pe Cupido de câte o mână. 

Pașii au înaintat cu prudenţă și cineva a scos un strigăt când 
unul dintre cei ce se apropiau a recunoscut trupul ciopârțit. A 
fost urmat de un al doilea strigăt, o secundă mai târziu, al unei 
voci pe care Rufus a recunoscut-o, subţire și sâsâită și 
scăpărând de precipitare. 

— Cineva ne-a făcut treaba și, pe fundul lui Marius, au făcut-o 
bine, a strigat Chaerea. Ticăloșii ăia de lupi, știam eu că puneau 
ceva la cale. Au propriul lor plan și propriul lor împărat. 

— Pe cine? 

— Nu contează pe cine, Sabinus. Tot ce contează este că 
trebuie să-i ucidem, să-i ucidem pe toţi. Nu înseamnă decât că 
trebuie să o facem mai repede. la partea de vest a colinei, cum 
ne-am înţeles. Vâneaz-o pe Milonia și pe odraslă. Vreau să nu 
mai rămână nimeni din neamul ăsta. Și pe surorile lui, dacă le 
poţi găsi. Ai listele, știi ce ai de făcut. 

— Și Claudius? Nu i-am văzut numele pe listă. 


— Pe Claudius lasă-mi-l mie. Am planurile mele cu el și cu 
șarpele ăla de grec al lui. Grăbește-te. Trebuie să acţionăm 
rapid. 

Rufus și-a ţinut respirația când o mulţime de oameni au trecut 
în zăngănit de arme, la numai câţiva pași prin fața draperiei. 
Știa că vor trebui să găsească un refugiu mai sigur, dar a 
așteptat câteva momente, cântărind dacă să facă vreo mișcare. 
Narcissus era singura lor alegere, dar avea grecul să riște 
dându-le ajutor? Nu era decât o singură cale de a afla. Intindea 
încet mâna spre draperie când o voce distinctă i-a oprit mâna și 
aproape și inima. 

Chaerea trebuia să fi rămas în urmă, ca să se mai uite 
satisfăcut la trupul celui care-l chinuise, după ce oamenii lui 
porniseră în misiunea ucigașă. 

— Acum mai ești așa viteaz, leule? 

Glasul dispreţuitor al pretorianului a răsunat aspru și clar pe 
coridorul pustiu. 

— Păcat că lupii au ajuns primii la tine. O moarte rapidă a fost 
mult mai mult decât meritai tu și mult am mai visat să te ucid 
cu mâna mea. Să las atâtea insulte nerăzbunate? Și totuși, omul 
trebuie să facă ce poate. 

A urmat o scurtă pauză înainte ca plescăitul inconfundabil al 
lichidului curgând să stârnească ecouri prin liniște. 

După ce Chaerea a terminat cu profanarea trupului 
împăratului, o singură pereche de sandale ţintuite a pornit cu 
hotărâre înspre ascunziș. Rufus și-a desprins mâna dintre 
degetele lui Cupido ca să apuce sabia cea scurtă și privirile i s- 
au încrucișat cu ale Aemiliei, dorindu-și ca ea să rămână 
nemișcată. 

Tropăitul măsurat s-a oprit exact înaintea nișei. Rufus și-a dat 
seama că Chaerea studia urmele de sânge de pe dușumeaua 
oribil mânjită. S-a chinuit să-și amintească dacă fusese vreo 
scurgere din rana lui Cupido. Credea că nu, dar dacă fusese, 
picăturile ar fi fost ca niște marcaje. 

Liniștea a părut să dureze o eternitate înainte ca pașii 
răsunători să-și continue ritmat drumul. Când nu s-au mai auzit 
deloc, Rufus a respirat lung și s-a prăbușit alături de Cupido. 
Chipul gladiatorului căpătase un cenușiu de ceară, dar abia dacă 
sângera. Rufus l-a cercetat și a găsit o mică rană cu margini 
zimţțuite sub subsuoara stângă. Părea aproape neînsemnată. 


317 


— De ce? a întrebat el. 

— Nu ai înţelege, a răspuns Aemilia. Tu ești bărbat. 

— Trebuie să înțeleg. 

— A fost un ticălos. Mai scârnav decât ai putea vreodată să 
afli. Merita să moară de zece morți. L-aș ucide din nou dacă aș 
putea. 

Ceea ce ar fi putut fi luat drept un chicotit ușor a venit dintre 
ei. 

— Ai fost înșelată, surioară. Ce este moartea pentru un zeu? 
Eu nu sunt decât un om și am văzut moartea sub o mie de 
chipuri. Nu mi-e teamă de ea. 

Rufus a strâns cu putere mâna lui Cupido într-a sa. Era la fel 
de rece ca atunci când îl ţinuse în braţe în canal. Rece ca de 
mort. 

Mintea gladiatorului rătăcea între trecut și prezent, între 
realitate și închipuire, până când nu a mai știut care era una și 
care era alta. Știa că era pe moarte. O accepta aproape cu 
recunoștință, iar odată cu acceptarea a venit o euforie ciudată, 
care i-a umplut trupul de o căldură imaginară. A simţit braţul 
puternic al tatălui său în jurul mijlocului, ridicându-l ca să-l așeze 
pe primul lui ponei. A simţit dulceața de căpșună a primelor 
buze pe care le-a sărutat. În sfârșit, a înţeles dezolarea din ochii 
mamei în ziua când a pus mâna pe prima lui sabie. S-a întins 
spre ea, să-i ceară iertare, dar - înainte ca mâinile să li se atingă 
- o lance de durere i-a ars pieptul și a fost înapoi în nișă, cu 
Aemilia și Rufus uitându-se în jos la el, cu chipurile pline de 
îngrijorare. 

A tușit și a simţit gustul sângelui. 

— Nu mă plânge, Rufus. O legiune a morţilor mă așteaptă în 
sălile Lumii de Dincolo. Acolo ne vom ospăta și ne vom lăuda cu 
marile noastre bătălii. Eu..., a șovăit și a scos un râs de copil, 
am să fiu măreț printre ei. 

— De ce, Cupido, de ce ai să fii măreț printre campionii Lumii 
de Dincolo? 

Degetele gladiatorului le-au strâns mai puternic pe ale lui. 

— Ce onoare mai mare decât să mori de mâna unui împărat? 

Rufus a clipit ca să-și alunge lacrimile, privind cum lumina 
vieții piere din ochii prietenului său. A simţit strângerea slăbind 
și pentru un moment a crezut că se terminase. Dar Cupido și-a 


318 


folosit ultimele puteri ca să îngaime sugrumat o ultimă 
rugăminte. 

— Nu uita, a spus stins. O sabie în mână și un prieten alături. 

Rufus s-a aplecat ca să sărute fruntea rece a gladiatorului și, 
în același timp, i-a pus mânerul g/adius-ului în palma deschisă, 
strângându-i degetele lipsite de viață în jurul lui. Expresia lui 
Cupido s-a destins, făcându-l să arate ca băiețandru, și a scos 
un oftat prelungit, aproape gânditor. Cel mai măreț gladiator al 
timpului său se dusese. 

Aemilia a mângâiat părul auriu al fratelui ei și i-a șoptit ceva. 
Curios, nu a vărsat nicio lacrimă. Rufus s-a întrebat de ce. Oare 
într-atât o obișnuise cu moartea timpul petrecut în palatul lui 
Caligula, încât nici măcar sfârșitul lui Cupido nu o mai mișcase? 

Aemilia i-a citit gândul pe faţă. 

— Era însemnat pentru moarte. Asta era soarta lui. Am văzut- 
o când am aruncat beţișoarele pentru el în ajunul procesiunii 
Drusillei și l-am jelit atunci. A văzut-o și el. A spus că dacă avea 
să vină, o va întâmpina cu bucurie. A avut pe suflet o pată care 
nu a putut fi niciodată îndepărtată în viaţa asta. Numai 
renăscându-se va putea fi cu adevărat liber. Bucură-te pentru el. 

Rufus și-a amintit faţa lui Cupido din noaptea când venise în 
mica încăpere aflată în spatele casei elefantului. Incercări, 
spusese; încercări și o victorie. 

— Mai e ceva. 

S-a uitat la ea. Ce altceva mai putea fi? 

— Am un copil. 

Rufus a închis ochii. A simţit ca și cum sabia lui Caligula i-a 
străpuns inima. Nu a pus întrebarea, dar ea i-a dat răspunsul, 
oricum. 

— Da. Este copilul lui. Copilul lui Caligula. Dacă ar fi trăit, ne- 
ar fi omorât pe amândoi, pe mine și pe copil. A mai făcut asta. 
Acum înţelegi de ce a trebuit să moară? 

Și-a înghiţit lacrimile și a dat din cap că da, dar adevărul era 
că nu mai înţelegea nimic. Ea purta copilul lui Caligula. Câtă 
amărăciune reţinută era în acea propoziţie simplă, de cinci 
cuvinte? Ce orori cumplite mai rezerva viitorul? Era copilul unui 
monstru. Poate ar fi fost mai bine să-l fi omorât. 

Dar nu a spus asta. 


— Nimeni nu trebuie să afle vreodată. Copilul trebuie să aibă 
un tată, dar nu trebuie să-și afle niciodată adevărata 
ascendență. Va fi odrasla unui simplu slujitor din palat. 

Ea s-a uitat la el. Înţelegea că afirmaţia lui conţinea o ofertă, 
dar de ce suna oferta ca o capcană? y 

Rufus i-a aşteptat răspunsul, dar nu a sosit niciun răspuns. In 
cele din urmă, a ştiut că nu mai puteau aştepta. 

— Trebuie să plecăm. Dacă stăm aici, au să ne găsească. 

A ridicat din umeri. Știau amândoi ce s-ar întâmpla atunci. 

— Trebuie să-l lăsăm pe Cupido. 

Aemilia a protestat, cum el ştia că va face, dar a convins-o că 
singura cale de a rămâne în viață era să stea Împreună. A păşit 
afară din nișă, vrând s-o ia în direcția palatului, dar a fost atras 
de figura nemișcată de pe pardoseala de mozaic, mânjită de 
sânge. 

Caligula zăcea cu capul într-un con de raze, inert. Rufus s-a 
oprit deasupra lui, mirându-se că nu simţea nimic. Erau atâtea 
întrebări pe care le-ar fi putut pune, care nu aveau să mai 
primească niciodată răspuns. Sau poate că o singură întrebare. 
Întrebarea pe care i-o pusese Aemiliei. De ce? 

Au auzit amândoi pașii apropiindu-se în fugă, dar o noapte și 
o zi de frică și tensiune îl storseseră de orice voință de a 
reacţiona. 

— Acolo! Asasinul. 

Erau patru, pretorieni zdraveni, cu nebunia bătăliei în sânge. 
Petrecuseră ultimele ceasuri vânând umbre și neștiind cine era 
prieten și cine dușman. Trei dintre ei au vrut să-l lichideze chiar 
acolo unde se afla, dar comandantul lor le-a ordonat să-și reţină 
săbiile. L-au dezarmat și doi dintre ei l-au legat, iar celălalt a 
luat-o pe Aemilia de brațe. 

— Caesar își va face dreptatea și ea nu va fi atât de blândă ca 
tăișul sabiei. 

Legăturile lui Rufus erau atât de strânse, încât s-a mirat că nu 
i-au căzut mâinile. Soldaţii i-au făcut vânt brutal înspre palat, 
împungându-l pe rând cu săbiile, atunci când încetinea pasul. A 
încercat să întâlnească privirile Aemiliei. Cel puţin, își putea lua 
rămas bun. Dar ea își ţinea capul aplecat și chipul îi era acoperit 
de perdeaua părului său de culoarea aurie a porumbului. 

Nu făcuseră nicio sută de pași, când s-au oprit brusc. 

— În genunchi, sclavule. 


Comandantul l-a izbit cu piciorul în spatele genunchilor și l-a 
forțat să îngenuncheze alături de Aemilia. 

— În genunchi, înaintea împăratului tău. 

Rufus a auzit pașii apropiindu-se, dar nu și-a ridicat capul. Ce 
conta dacă îi ucidea Chaerea? Pierduse atâția prieteni: Fronto, 
tatăl și mentorul Liviei, pe care nu o iubise îndeajuns, și Cupido, 
cel mai bun și mai viteaz dintre ei toți. Ar fi o greutate chiar atât 
de mare să li se alăture? Apoi și-a adus aminte de Gaius, fiul pe 
care abia dacă îl cunoscuse, și a simţit o împunsătură de durere 
când și-a dat seama că băiatul va crește de unul singur și sclav. 
Pentru un moment, i-a trecut prin minte să dea în vileag 
secretul Aemiliei, dar ce rost ar fi avut? Pe el nu l-ar fi salvat, iar 
pe ea ar fi condamnat-o fără îndoială. Chaerea nu ar fi lăsat în 
viaţă pe niciunul din linia lui Caligula. Cel puţin așa, exista o 
șansă ca ea să supraviețuiască. 

— El este unul dintre asasini, Caesar, a spus comandantul 
pretorian. L-am găsit stând lângă împă - fostul împărat, cu 
sânge pe haine și cu o sabie în mână. Să-l executăm acum sau îl 
vrei laolaltă cu ceilalți? 

Mintea obosită a lui Rufus a încercat să-i trimită un mesaj. 
Ceva nu era tocmai în regulă, dar era prea epuizat să descopere 
ce anume. Asasin? Da, era un asasin, dar de unde știau ei? 

— Să-l executăm? 

Rufus a recunoscut vocea aceea, dar era diferită, cumva 
schimbată. Mușchii gâtului i s-au încordat în așteptarea căderii 
sabiei. 

— Să-l executăm? 

Secundele treceau și a descoperit că era încă în viaţă, așa că 
și-a ridicat privirile. Nu Chaerea. Claudius. Un Claudius mai înalt 
și mai drept, care stătea între Callistus - purtând un zâmbet 
milos, pentru care chipul lui nu fusese niciodată croit - și 
Narcissus, care reușea să pară plictisit și gânditor în același 
timp. Erau toți trei înconjurați de pretorieni, pe care acum Rufus 
i-a recunoscut drept lupii lui Cupido. 

— Să-l executăm? a repetat noul împărat al Romei. Nu, nu 
cred. Cine să aibă grijă de elefantul meu? 


321 


e Mulţumiri 


Mulţumiri speciale editorului meu, Simon Thorogood, și 
echipei de la Transworld. Stan, agentul meu de la Jeny Brown, 
m-a ghidat prin câmpul minat al unui prim roman. Aș vrea, de 
asemenea, să-i mulţumesc lui Edward și tuturor celor de la 
Youwriteon.com, care au ajutat la transformarea unui scriitor 
într-un romancier, și Sarei O'Keeffe pentru încurajările și 
sfaturile ei. Mulţumiri și lui John Wyllie, care a fost primul cititor 


al romanului și căruia i-a plăcut, ceea ce a fost îndeajuns de 
încurajator. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


322